
La bordel
O stradă a bordelurilor în Istanbul e o stradă
în pantă ; în stînga şi în dreapta, săli sau camere .
după punga proprietarului . cu trei pereţi. Bărbaţii stau adunaţi ciotcă şi se holbează rîzînd timid
la dioramele vivante dinăuntru. Sunt bogat reprezentate
toate varietăţile de femelă homo erectus :
albe, galbene, şocolatii, roşcate, cilindrice, bitronconice,
ovalare, sferice. Unele par coborîte din
Playboy, altele din vise reale. Echipamentul variază,
fustă, ciorapi negri, pantofi cu toc supraînălţat,
chiloţi şi sutien sau numai chiloţi. Pantofii, cel
puţin, sunt din dotare, fetele se echipează şi se
dezechipează ca nişte sportivi la vestiar. Serile de
început de toamnă în Istanbul sunt destul de răcoroase,
drept urmare în mijlocul sălii se află de
multe ori un godin. Postura de bază a exponatelor
este aceea de aşteptare, pe un scaun sau o scară
în spirală care duce la camerele cu lumină roşie
de la catul întîi, picior peste picior, fumînd sau
stînd pur şi simplu şi privind îmbulzeala masculilor.
Rar mi-a fost dat să văd priviri atît de lipsite
de obiect ; poate doar yoghinii de performanţă să
poată realiza asemenea inexpresivitate. Din cînd
în cînd, cîte una se ridică şi îşi face numărul de
atragere a clientului, mişcîndu-se, pipăindu-se,
scoţînd limba şi mimînd extazul, la îndemînă, nu
în al nouălea cer, ci doar la primul etaj. Simultan,
strigaciul de la intrare îşi înteţeşte îmbierile, trăgînd
6 Cristian Tudor Popescu
de mînecă pe cei mai avansaţi. De intrat nu se
prea intră . în ciuda opulenţei mărfurilor occidentale,
turcii sunt oameni săraci. Le vine greu să se
despartă de cele 20.000 de lire, cît costă intrarea,
sau nici nu le au. O soluţie economicoasă este
masturbarea, care se practică mai mult sau mai
puţin discret, în înghesuială. Sau acţionează principiul
delegării competenţelor : patru puşti pun
mînă de la mînă şi fac suma pentru unul singur
dintre ei, pe care îl bat pe umăr şi îl împing înăuntru.
Acesta, deşi are trac vădit, le face semne să fie
liniştiţi, rezolvă el, în vreme ce aleasa inimii, blonda
masivă, se îndreaptă icnind de şale şi se duce să-şi
primească jetonul păşind ca un miner ieşit din şut.
Plaja de vîrste a fetelor e largă : de la 14-15 ani
pînă la cărunteţe. În fundul străzii, pe dreapta,
există chiar o formaţie omogenă de bunicuţe în
chiloţi grupate în jurul godinului. Cu toate că
atmosfera aduce mai degrabă a sală de procedee
calde într-o unitate balneară, au destui clienţi. Pe
strada aceasta, altfel foarte populară, încăierările sunt excluse, două maşini ale poliţiei barînd
intrările.
Am întîlnit o fată de 16 ani din Titu care fugise
de-acasă de o lună. Tatăl ei, acar de meserie, făcuse
un C.A.R. de 10.000 de lei şi venise să o caute. Am
întîlnit şi un puşti, fără nici un fel de acte, ajuns
aici ascuns într-un TIR. Ameninţa că se omoară
dacă va fi trimis înapoi în ţară.
7 Copiii fiarei
Copiii morţii
.Vreţi să vedeţi copiii ?. .Da., răspund fără ezitare.
Sunt un ziarist tînăr, curajos, curios. Peste
cîteva minute, praful se va alege din toate aceste
calităţi ale mele.
Intrăm în salon. O lumină anormală, parcă
albăstruie. De fapt, lumina nu are nimic, impresia
o creează feţele copiilor. Alb-albastre. Bătrînicioase.
Fiinţe ciudate se agaţă de gratiile paturilor
şi te privesc cu ochi imenşi, lemurieni pe feţele
spectrale. Picioarele, numai piele şi os, îţi aduc
aminte de documentele despre Auschwitz. Unii
plîng, ţipă. Alţii zac întinşi pe o parte, respirînd
rapid, apatici. Sub chiloţii bufanţi, erupţii herpetice
înfiorătoare, iradiind de la anus şi sex. Cel
mai bătrîn are 3 ani şi ceva. Nici unul nu articulează cuvinte. Un operator suedez fixează camera
pe Angelica (nu pot cupla numele cu fiinţa umană,
e ca atunci cînd se pronunţă numele omenesc al
unei maimuţe sau pisici), fiica unui beţiv seronegativ
şi a unei prostituate seropozitive, care
continuă să se culce cu străini dispuşi să-i adopte
fata. .Ea., spune doctorul, .a apucat să înveţe
cîteva cuvinte, apoi sistemul nervos i-a fost atacat
.. Maricica are o soră deja moartă şi un frate
în stare gravă, la leagănul Cernavodă. Costel a
fost infectat, atît el, cît şi mama, printr-o transfuzie
în timpul naşterii. .Vedeţi, nu au simţ spaţial,
uitaţi-vă cum bîjbîie după jucărie, hai, rîzi, mamă,
8 Cristian Tudor Popescu
rîzi.. Costel nu rîde, priveşte înţelept în gol. Un
pui de ţigan sau mulatru, de o slăbiciune ireală,
zace întins pe spate şi mă priveşte, cu înţelegere
parcă, pentru crisparea care mi se citeşte pe figură.
Prind cu coada ochiului o altă privire. E tot a unui
Costel, are capul frînt pe un umăr şi ochii intens
albaştri, dar complet albaştri, tulburi, amorfi, nu
se mai deosebeşte pupila. .Toxoplasmoză., spune
d-na doctor. .Retinopatie.. Alt salon, cel al tuberculo
şilor prin SIDA. Şi încă unul : aici sunt copii care
arată aproape normal, dar pe dinăuntru sunt terci :
pneumonii, ictere, maladii ale sîngelui. .Domnule
dragă, noi îi îngrijim cît putem . îmi spune o soră
în timp ce mă spăl cu alcool (nu pentru HIV, ci
pentru alţi viruşi) . măcar de s-ar găsi un vaccin,
ceva, că unii-s tare frumoşi..
Multă vreme după ce ies în zgomotul străzii, nu
sunt în stare să privesc chipurile mulţimii.
9 Copiii fiarei
Dihania din spate
Aţi văzut cît de maturi par toţi acei drăguţi
copii şi tineri americani cum vine vorba de ideea
de competiţie ? .Grăsimea mă face caraghios şi mă
va ajuta în carieră.. .Competiţia eliberează tot ce-i
mai rău în mine.. .Stagiul acesta îi va folosi mult
în carieră.. .Veţi învăţa să cîştigaţi. etc. Trucul,
uneori murdar, lovitura sub centură, sunt încă de
la această vîrstă acreditate printre regulile jocului.
.Imorală e doar înfrîngerea.. Este deviza gravată
adînc în nucleul delicat al acestui univers în expansiune.
Toate acestea nu fac decît să reconfirme
imaginea strălucitoare, guvernată de principiul
neiertătoarei .Struggle for life., reprezentarea
comună despre America pe care o avem noi,
romînii, cei care, într-o majoritate covîrşitoare,
n-am traversat niciodată oceanul. De aici şi teama
noastră faţă de asprimea înmănuşată în plastic a
modului de viaţă american. Şi, prin extensie imediată, a celui occidental.
Dacă zăboveşti însă mai mult cu gîndul, constaţi
că lucrurile stau oarecum pe dos. La fel ca în
filmele comicilor vestiţi ai ecranului, în care eroii,
cu palma streaşină la ochi, scrutează neliniştiţi
peisajul în timp ce dihania stă în spatele lor şi îi
priveşte gînditoare. Instinctul posesiunii, al luptei,
al acaparării, este înscris . cel puţin în actualul
stadiu biologic al speciei umane . în gene. Comunismul
nu a reuşit nici pe departe . prin desfiinţarea
1 0 Cristian Tudor Popescu
proprietăţii private . să-l anuleze. A reuşit în
schimb altceva. Să-l pervertească pînă la forme
monstruoase. Exemplul cel mai sugestiv mi se pare
cel al unui puber care, legat fiind de către părinţi
în timpul nopţii pentru a se preveni exercitarea
viciului, a reuşit să se masturbeze ingenios, folosind
sfoara pînă la a-şi provoca o cangrenă. Lipsit
de terenul de manifestare pe care-l reprezintă
concurenţa, piaţa liberă, arivistul, sub comunism,
invadează funcţiile de stat care-i pot aduce beneficiile
cele mai mari. Ceea ce cîştigă este destinat în
totalitate consumului, nevoilor personale : maşină,
casă, obiecte de lux, excursii în străinătate, întrucît respectivul nu are cum să investească într-o
afacere banii sau influenţa cîştigate.
Cînd moare, un magnat occidental lasă în urmă
un imperiu industrial . al săpunului, al băuturilor
răcoritoare, al calculatoarelor personale ş.c.l. ; nu
mai are importanţă faptul că a folosit metode
uneori de-a dreptul gangstereşti pentru a-l edifica.
Dispariţia unui potentat roşu lasă în urmă o vilă,
două, sute de cartuşe de Kent, frigidere pline cu
carne, saltele ticsite de bani, automobile vest, scule
electronice etc. Nici o valoare nou creată.
Prefer să am de-a face cu nu ştiu cîţi gangsteri,
mafioţi, J.R. Ewingi, decît cu aceşti cîrcăiaci sterpi
şi alunecoşi, rămaşi în nămolul de pe fundul secatei
mlaştini comuniste. Pînă şi fizic îi poţi recunoa
şte, după portretul robot alcătuit de Berdiaev :
pătrăţoşi, brînzoşi, cu ochii spălăciţi şi înguste
frunţi seboreice...
1 1 Copiii fiarei
17 sutimi de copil-viu
În 1990, s-au născut vii în Romînia 13,6 copii
la mia de locuitori. În 1989, indicele fusese 16.
Pentru prima dată din 1983, natalitatea înregistrează scăderi în toate judeţele ţării. În 1990,
populaţia feminină din grupa 20-24 de ani a înregistrat
o creştere de 69.000, urmare a intrării în
această grupă a generaţiilor mai numeroase născute
după 1966. Cu toate acestea, numărul născuţilor
vii de către femeile aparţinînd acestei categorii a
scăzut, faţă de 1989, cu 11.356.
Şi ce-i cu asta ? Păi, numai atît : consecinţa
extrapolată a cifrelor de fertilitate pe grupe de
vîrstă înregistrate anul trecut este că, în acest
ritm, o femeie ar naşte, în tot cursul vieţii, numai
1,83 copii-vii, între care 0,89 fete. Pentru a asigura
înlocuirea simplă a generaţiilor, fiecare cuplu trebuie
să dea naştere la 2 (doi) copii. De asemenea, cel
puţin un nou-născut trebuie să fie fată. Lipsesc
deci pentru îndeplinirea acestor condiţii 17 sutimi
de copil-viu şi 11 de fată.
Nu se mai face oare dragoste în Romînia ? Ba
da, se face, în paturi, în parcuri, în trenuri, cu
voluptate, cu disperare, cu nesaţ, cu furie. Asta
ţine loc de tot ce ai vrea şi n-ai ; alungă, pentru
cîteva minute, tot ce urăşti şi te năpădeşte. Sămînţa
însă este omorîtă, fie de la bun început, fie după
ce s-a închegat într-o miniatură sîngerîndă de
om. Odinioară, romîncele însărcinate mureau cu
1 2 Cristian Tudor Popescu
copil cu tot, sondate, injectate, scobite de mîini
murdare, anchetate pe patul de moarte. Acum nu
mai mor decît copiii, raşchetaţi ca un cocoloş uscat
într-o cratiţă, cu genunchii la gura abia mijită şi
ochii închişi strîns de teamă. Sau sunt păstraţi
ca să îmbunătăţească apoi fluxul valutar către
Romînia.
Refuzul procreării este ultima armă a individului
strivit de angrenajul statal, îngrozit, scîrbit,
obosit de viaţa pe care e nevoit s-o trăiască. Fără
copii, o ţară se transformă într-un imens azil de
bătrîni. Apoi, într-un pustiu cu schelete ; şi totul
mult mai ieftin, eficient şi curat decît într-un
bombardament atomic.
1 3 Copiii fiarei
Priviţi-i în ochi
Filmul nu-l mai ţin minte, dar o secvenţă din
.Completare., cum rula pe atunci, n-am s-o uit,
probabil, niciodată. Nişte copii, să fi avut 8-10 ani,
îmbrăcaţi în halate cenuşiu-albăstrii, cu ciocane
de lipit în mîini, încruntîndu-se la nişte circuite
imprimate, şi, din off, o voce de tovarăşă : .Copiii
Romîniei nu-şi pierd vremea cu jocuri fără rost.
Ei învaţă de mici ce înseamnă munca şi răspunderea,
grija pentru cantitatea şi calitatea muncii.....
Şi acum mă cutremur cînd mă gîndesc la chipurile
înstrăinate, proptite în faţa obiectivului, ale acelor
bieţi copii cărora li se fura copilăria, în drumul
spre altarul dement al muncii în zadar, cu pivotul
ei, industria constructoare de maşini...
Asta au fost copiii înainte de .89, o masă amorfă
de trupuri mititele, cărate de colo-colo ca să închipuie
tablouri vivante şi să cînte pînă la deshidratare
şi leşin prinosul de dragoste tovarăşului şi
tovarăşei, care, în neţărmurita lor bunătate, pupau
cîţiva dintre ei, dezinfectaţi şi ţinuţi în prealabil
în carantină.
Momentul .89 a marcat un soi de prosternare
mai mult sau mai puţin buimacă a adulţilor în faţa
simbolului reprezentat de Gavroşul Romîniei sprijinind
steagul cu gaură. Cum era şi firesc, foarte
repede exaltarea a basculat în invective : vezi-ţi,
dom.le, de treabă, nişte derbedei, nişte bagabonţi...
Ce-ar trebui să dăruim copiilor acum, de 1 iunie
al unui an sărac şi neliniştit ? Cred că nimic altceva
1 4 Cristian Tudor Popescu
decît ce ne-a rămas : adevărul. Să nu ne credem,
pentru o zi măcar, mai deştepţi decît ei şi să le
spunem privindu-i în ochi : eşti o fiinţă omenească.
A fost să te naşti într-o lume bolnavă, într-o ţară
chinuită, într-un timp al mizeriei şi minciunii, în
care, dacă apucă să vină pe lume, copii ca şi tine
sunt împuşcaţi cu sînge rece, copii ca şi tine suferă
de foame veşnică şi dorm prin canale, copii ca şi
tine aşteaptă să le aducă vîntul de răsărit cancerul
în sînge, dacă sîngele nu le-a fost otrăvit chiar de
mamele lor. Nimic nu e pe gratis, nimic nu e uşor,
iar căile care duc spre adevăr şi frumuseţe nu
sunt, de cele mai multe ori, nici adevărate, şi nici
frumoase.
Şi acum, după ce ştii toate astea, du-te, copile,
şi joacă-te, cu tot sufletul şi limpezimea copilăriei
tale, printre florile cîmpului sau printre tomberoanele
din spatele blocului. Şi Domnul să te aibă
în pază !
1 5 Copiii fiarei
Crima ca pasiune
Din vreme în vreme, cinematograful american
simte nevoia să pună cap la cap toate clişeele
adunate de-a lungul unor ani, să tragă o bidinea de
glamour pe deasupra şi să livreze, promovînd-o cu
tenacitate, pelicula-album astfel obţinută. Succesul
este garantat, în ciuda surîsului înţelegător cu
care un bătrîn şobolan de Cinematecă va recunoaşte
în .Basic Instinct. motivul tocit pînă la urzeală al
poliţistului cu ochii oţelii şi al criminalei fascinante,
făcut mai exotic prin triunghiularizarea cu o lesbiană şi însoţit de accesoriile reglementare : dalta de
spart gheaţa (scula dragă ucigaşilor lui J.H. Chase
sau Raymond Chandler), prietenul jovial care moare,
fata onestă şi iubitoare, nebăgată în seamă de
prinţul poliţist, cheile găsite de el . după ce a
fusilat-o cu un .Magnum. bun pentru zimbri . în
buzunarul din care credea că ea va scoate o armă.
Şi cîte şi mai cîte. Aproape fiecare secvenţă, fiecare
zîmbet sau gest pot fi anticipate pînă la detaliu.
Şi ce dacă ? Originalitatea este o însuşire estetică pretinsă abia de pe la Renaştere încoace.
Oarecari remuşcări artisticeşti îl mai încearcă
pe regizorul Paul Verhoeven, drept care se opinte
şte s-o cotească prin textualisme (.Cartea s-a
terminat, Nick....) sau distanţare ironică postmodernă . vigurosul poliţist ridiculizează atacurile
psihanalizei, scena abordînd, ceţoase, în plan doi,
portretele lui Freud, Adler, Jung et comp. Tocmai
1 6 Cristian Tudor Popescu
această din urmă secvenţă este cea care amorsează
o sugestie interesantă, chiar dacă în plan mai
degrabă sociologic decît estetic.
.Terminaţi cu prostiile., le spune Nick simandico
şilor psihanalişti, .sunt un om normal.. Un om
care a omorît nişte turişti în circumstanţe tulburi,
care tocmai a împuşcat-o pe femeia devotată lui şi
care se pune pe .fuck. la nemurire cu ucigaşa
singurului său prieten este un om normal ?
Este, afirmă pelicula lui Verhoeven, prin simpla
ei existenţă şi succesul de public, nicidecum prin
valoare. În lumea în care avem plăcerea să trăim,
crima poate fi un viciu, alăturat sexului, ţigării,
alcoolului, drogului. Un fumător pasionat este considerat
bolnav psihic sau infractor ? Nici una, nici
alta. Şi dacă se decide să înlocuiască ţigările cu
trupuri omeneşti este obligatoriu să schimbăm
răspunsul ?
Nick şi Chaterine pot fi consideraţi normali
pentru că trăiesc într-o lume total şi profund anormală, la care se raportează. O lume care nu are
alte scopuri . nici nu se mai oboseşte să le voaleze .
decît satisfacerea pe orice cale a obsesiilor individului.
O lume în care a face dragoste înseamnă doi
inşi de sexe incerte masturbîndu-se la un loc.
Copiii acestei lumi sterpe (.Urăsc copiii !., geme,
în sfîrşit sinceră, Catherine) se vor naşte cu ochi
albi şi reci şi un rictus surîzător, de cruzime şi
nepăsare, în colţul gurii. Prima lor grijă va fi să-şi
lichideze părinţii, ca să vadă dacă pot scăpa nepedepsi
ţi. Nu pot să închei decît cu ameţitoarea
observaţie a lui Erich Fromm : .Dacă milioane de
oameni sunt bolnavi psihic, asta nu înseamnă că
sunt mai puţin bolnavi..
1 7 Copiii fiarei
McDonald cu pruncul
Chipul fiului meu cel mic e la cîţiva centimetri
de chipul meu. Mă priveşte cu ochii lui de cristal
organic, pe sub sprîncenele strînse a rîs. Tatiu,
spune, tatiu. Cap de înger retuşat. Cap de caolin
pictat cu cerneală chinezească . dai cu el de pămînt
şi se face ţăndări. Îi pun palma în piept şi îl împing
uşor. Mestec cu sîrg hamburgherul, chifteaua cu
zgîrcituri strivită pe chiflă. Rîde şi se apropie din
nou. Îl împing. Tatiu. Cînd vrea să mai facă o dată
pasul spre mine, îl plesnesc cu dosul palmei peste
gură. Încremeneşte. Îşi pipăie buzele îndurerate.
Mă priveşte aiurit, parcă trezit din somn, minute
în şir, în tăcerea străbătută doar de şuierul vîntului
care cutreieră deşertul. Într-un tîrziu, schiţează un început de pas. Mestec. Îl lovesc peste
faţă, o dată şi încă o dată. Se clatină ameţit. Îşi
ia capul în mîini. Îi tremură buzele. Ochii îi joacă
în lacrimi. Simt că stă să mi se năpustească în
braţe. Îl pălmuiesc iarăşi, în serie. Izbucneşte în
hohote, convulsiv, se trînteşte la pămînt şi plînge
cu toată fiinţa sub loviturile brutei mari şi colţuroase
din faţa lui. Lasă-mă în pace, spune mut, nu
ţi-am făcut nimic, nu vreau nimic, nu fac decît
să trăiesc, te deranjează cîinele meu de cauciuc,
cisterna din plastic, păpuşa Cibi ? Înghit şi urlu,
ridică-te, ridică-te-n paştele mamei, în paştele tatălui tău. În sfîrşit, în ochi îi apare o sclipire tulbure,
sprîncenele se adună şi coboară, maxilarele se
1 8 Cristian Tudor Popescu
strîng. Scoate printre buze un mîrîit subţire,
hazos, dar privirea, slavă ţie, Dumnezeule, mare
mila ta, se limpezeşte, se face fixă şi crudă, ca a
fiarei în salt. Mă aşez în genunchi. Vine şi mă
loveşte cu pumnul în nas, cu picioarele în burtă,
încearcă să-mi scoată ochii cu degetele. Dă pînă
oboseşte. A izbutit să-mi crape uşor buza de jos,
un firişor de sînge se lasă printre ţepii negri şi
albi ai bărbii. Îi dau să muşte din hamburgher.
Hăpăie, înghite pe nemestecate, îi place. Îşi trage
sufletul şi se uită lung la mine, cu ochii larg deschişi.
Mă mai loveşte o dată peste tîmplă, cu braţul rotit
ţeapăn din umăr, fără putere. Tatiu. Adoarme fulgerător, ca într-un leşin. Are părul umed, de culoarea
deşertului.
1 9 Copiii fiarei
Lumină îngheţată
peste mlaştini
Există un prag al oboselii nervoase dincolo de
care pătrunzi într-un tărîm straniu, crepuscular,
străbătut din cînd în cînd de luciri stinse. Graniţa
dintre somn şi veghe se şterge : noaptea te poate
trezi şi zgomotul unei frunze care cade, ziua ai mai
tot timpul o vagă senzaţie de vis. Vezi oamenii şi
lucrurile ca printr-o ceaţă subţire, mişcătoare.
M-a vizitat la redacţie o fostă prietenă, o intelectuală incontestabil rasată. Ce mai faci, dar tu,
cum merge, aşa şi aşa, cum ar putea fi altfel. Ea
lucrează acum ca muzeograf. Ea îşi pregăteşte teza
de doctorat. Ea mă priveşte ciudat şi trece un timp
destul de lung pînă să decodifice semnificaţia privirii
: plictiseală. Nu înţelege cum de mă pot
preocupa probleme legate de Televiziune, guvern,
partide, greve, oameni. Cred că eşti uşor obsedat,
îmi spune. I think you gott an obsession.
Scoate din geantă nişte cărţi pe care nici nu-mi
amintesc că i le împrumutasem : Fromm, Texte alese,
Wayne C. Booth, Retorica romanului, Todorov,
Introducere în literatura fantastică.
Mulţumesc, spune. Sună ca o alunecare de sloiuri.
Cîntăresc fiecare volum în mînă ; o secundă
mă înfior : puţin, prea puţin din cele ce scrie în ele
îmi răsare în minte.
Ea priveşte stelele în cinci colţuri, înconjurate
de ghirlande, secera şi ciocanul basoreliefate peste
2 0 Cristian Tudor Popescu
tot. Se uită la ele ca la totemuri ale unui trib
necunoscut. N-am încercat să calculez cît ar costa
să fie înlăturate. Ştii ce se întîmplă cu tine ? Nu,
spune-mi tu. Eşti în situaţia bărbatului aceluia
din Femeia nisipurilor, ai căzut în groapă şi cari
nisip toată ziua cu găleata ca să cadă noaptea la
loc şi să-l cari a doua zi, iarăşi şi iarăşi. Poate.
Ea pleacă. Eu mă răsucesc pe călcîie. Fără la
revedere, fără te mai sun. Abia spre seară mă
frîng, la mijlocul unui gest banal : pierderea sensului,
a rosturilor, a scopului, mai periculoasă decît
pierderea cunoştinţei. Renunţarea. Phases of death,
by Elisabeth Kübler-Ross : anger, denial, bargain
and acceptance. Prevenitoare, blîndă, insinuantă,
tentaţia liniştii, a nemişcării absolute, minerale.
Lumina îngheţată peste mlaştini. Nu ştii ce se află
pe fundul acestui hău catifelat. N-ai ajuns niciodată pînă acolo. Ca un şarpe electric te-a zguduit
întotdeauna nemiloasă, cîinească, încăpăţînarea.
Nesupunerea, neresemnarea, neacceptarea. Mai
puternică decît tine, aproape inumană, îţi va
supravieţui.
2 1 Copiii fiarei
Despărţirea de comunism
Posed o congenitală incapacitate de a mă bucura.
Mai sugestiv, fac parte dintre cei care nu se pot
împiedica să imagineze viermele în adîncul corolei.
Şi mai sugestiv, dintre cei care, în momentul punerii
pirostriilor, estimează cuantumul pensiei alimentare.
O singură dată în viaţă, această neputinţă
sufletească s-a spulberat ca şi cum n-ar fi fost : pe
22, dimineaţa, în intersecţia de la .Eva., cînd s-au
văzut blindatele venind dinspre Inter, cu oamenii
ciorchine pe ele. Strigătul uriaş, care a purtat în
clipele acelea legea morală spre cerul de deasupra
noastră, m-a luat şi pe mine cu el, prin nebănuite
ţinuturi ale sufletului. Lumea e plină de vuietul şi
pulberea prăbuşirii tortului de piatră supraetajat
al comunismului. Redevenit scepticul tînjitor după
minune, îndrăznesc să pun o întrebare : oare această
prăbuşire e un prilej de bucurie ? Oricît ar părea de
ciudat (ca să nu zic altfel . se vor repezi oricum
destui s-o facă), cred că răspunsul este şi da, şi nu.
Mai întîi, desigur, da. Ceea ce trăiam de atîţia
ani încoace reprezintă cea mai fantasmagoric-crudă
stîlcire la care au fost supuse vreodată relaţiile
între oameni. Nimic nu mai putea s-o justifice sau
s-o salveze : dispariţia ei este o extraordinară eliberare.
Ura însă, marea cantitate de ură acumulată
în timp, ocultează întrebări care trebuie puse cu
calm şi luciditate. Atitudinea actuală faţă de
comunism, cel puţin la noi în ţară, are ceva fals :
se vorbeşte (cînd nu se strigă) despre comunişti ca
despre un desant extraterestru lansat în Romînia.
2 2 Cristian Tudor Popescu
Ca şi cum aceşti comunişti n-ar fi fost romîni şi
nu s-ar fi numit Popescu, Georgescu, Stan, Ionescu.
Pînă la începutul anilor .60 se putea justifica
menţinerea regimului comunist la noi prin presiunea
sovietică. După aceea însă, ţara a fost distrusă de
cea mai rea parte a ei, ajunsă la putere prin intermediul
comunismului. Aşa s-a manifestat acţiunea
acestui sistem în toate ţările pe care le-a stăpînit :
mai devreme sau mai tîrziu, a adus în frunte o
mare parte din gunoiul uman al ţării în cauză. S-ar
putea imagina un mecanism de asanare socială :
statul democratic să programeze din cînd în cînd
cîţiva ani de comunism, pentru a antrena la suprafa
ţă mîlul de pe fund şi a-l putea apoi răzui.
Deci, comunismul duce la tot ce poate fi mai rău.
Dar de unde pleacă toate acestea ? Dl. Liiceanu
zice că de la Marx, care trebuie incriminat pentru
asta. Într-un foarte judicios articol de răspuns, dl.
Valeriu Cristea coboară originile comunismului pînă
la Platon, trecînd prin Morus. Se poate îndrăzni
a spune chiar mai mult : .Comunism derivă din
comuniune. O comunitate de fiinţe unite printr-o
legătură spirituală aspiră, la limită, a se transforma
într-o entitate unică, într-o formă superioară de existenţă. Comunitatea autentică tinde
spre Dumnezeu. Comuniştii vor să atingă acest
prag printr-o organizare mecanică şi obligatorie a
societăţii. Asta nu înseamnă că ideii de comuniune,
comunismului în sensul cel mai profund al cuvîntului,
i se poate refuza condiţia de vis înalt şi etern
al umanităţii.. O spune un anticomunist convins,
Nikolai Berdiaev. Tot Berdiaev este cel care elucidează, corect, cred eu, cazul Marx. În bună măsură,
marxismul nu este o teorie originală : preponderenţa
economicului e inspirată de socialiştii utopici, înlocuirea
divinităţii cu omul este preluată din filosofia
2 3 Copiii fiarei
antropologică a lui Feuerbach (cu deosebirea,
malignă, că secvenţa de substituţie se continuă la
Marx prin înlocuirea omului cu colectivitatea), dialectica
de la Hegel etc. Pînă şi cuvintele : .Cine nu
munceşte, nu mănîncă. aparţin apostolului Pavel.
Marea inovaţie, care a conferit acestui conglomerat,
altminteri destul de mohorît, forţa social-politică explozivă, a fost imaginarea, cu mijloace literare
remarcabile, a unei clase mesianice : .proletariatul
.. Lucru deloc surprinzător dacă ne gîndim la
memoria rasei căreia Marx i-a aparţinut : .proletariatul
. este înzestrat cu atributele poporului ales.
Şi ce altceva este .viitorul luminos. al omenirii
decît împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt ?
Omul comunist, .proletarul., dizolvat în colectivitate,
este bun, conştient, cinstit, devotat, altruist,
emoţionant chiar, în prezentarea pe care i-o face
Marx (apud Benedetto Croce), dar... lipseşte cu
desăvîrşire. Îndîrjitul materialism marxist s-a
dovedit, paradoxal, una dintre cele mai profund
idealiste teorii din cîte a cunoscut lumea.
Iată, deci, de la ce s-a plecat. Unde s-a ajuns, se
ştie : Stalin, Mao, Kim Ir Sen, Ceauşescu şi ceilalţi,
nume care jalonează cea mai lugubră perioadă din
istoria umană. De ce ? Pentru că doctrina a trebuit,
fatalmente, să fie mînuită de oameni reali şi aplicată
oamenilor reali. Malformaţiile provocate de comunism
se datorează eşecului fiinţei umane, aflată
pe actuala treaptă evolutivă, de a se subordona
unui principiu ordonator venit din sfera spiritului
şi nu a naturii. Nu este prima convulsie de acest
fel : teocraţia medievală a reprezentat un demers
asemănător, căruia i-a pus capăt Renaşterea. Acum,
comunismul este înlocuit cu democraţia. Acest concept,
postulînd faptul că fiinţa umană este rapace,
încă intens instinctuală şi că dacă unui om sau
2 4 Cristian Tudor Popescu
unei grupări i se oferă cea mai mică şansă de a
acapara puterea, atunci asta va face, presupune
instalarea (şi nu instaurarea) unui sistem flexibil
şi adaptabil, format din interblocări, siguranţe,
redundanţe, care să împiedice acest lucru în mod
quasi-automat. Prin el putem spera să ne vindecăm
de boala degenerativă a totalitarismului comunist.
Dar poţi fi mîndru cînd te vindeci de o boală ?
Mai ales în cazul poporului romîn, pentru care
comunismul a fost doar un factor extern favorizant,
care a făcut să prolifereze răul conţinut . nu ne
putem feri, oricît am vrea, de constatarea că, între
ţările injectate de Stalin, în Romînia s-a crezut cel
mai puţin în comunism şi s-a făcut cel mai mult
rău în numele lui. S-a vorbit de procesul care
trebuie făcut lui Ceauşescu şi comunismului : mi se
pare că acestea sunt preliminarii la inevitabilul .
teribil şi neplăcut lucru, ştiu . proces al poporului
romîn, al conştiinţei fiecăruia din noi.
Ieşim din comunism ca dintr-o boală. Există
însă teorii biopsihologice care interpretează cancerul
. cu care comunismul are multe în comun . ca
pe o tentativă nereuşită a organismului de a accede
la o fază evolutivă superioară. Privind evoluţia
umanului, nu din punct de vedere al individului,
ci al masei, aşa cum o face Canetti, şi înţelegînd
istoria ca pe încercări tenace ale acestei mase
umane de a se coagula într-o entitate globală care
să părăsească într-un îndepărtat viitor Pămîntul,
pentru a se transforma în acea cosmic mind, dragă
lui Arthur C. Clarke, inexorabila prăbuşire a
comunismului ne va apărea ca o volută descendentă a unei spirale cu înfăşurătoarea îndreptată
spre cer. Şi atunci poate coborî în noi umbra unei
stranii tristeţi . cea a tatălui care descoperă că nu
e decît o verigă între strămoşi şi strănepoţi.
2 5 Copiii fiarei
Aimez-vous Marx ?
Din cîte am auzit, Karl Marx îşi are locul acum,
în programa analitică, la .Istoria filosofiei.. Eliberaţi
de umbra strivitoare a bărboiului său, navigăm
năpădiţi de o fericire buimacă printre vîrfurile
atîta vreme excomunicate ale .idealismului.. Se
recuperează de zor nihilişti, mistici, iluminaţi, teosofi,
yogini. Ne scăldăm voioşi fizicul în metafizic,
stropind în stînga şi-n dreapta. Şi în centru. Şi
totuşi pot să pariez că acolo, în raiul prin care
de-un veac se-nvîrte ciufut şi stingher, luat mereu
la mişto de sfinţi subalterni . de fapt a avut reparti
ţie în iad, dar a intervenit apostolul Pavel pe
lîngă Satana ., bătrînul ovrei zîmbeşte acum.
Căci, în pofida a tot şi a toate, ceea ce trăim este
o strălucită confirmare a unora dintre ideile sale.
La prima vedere, asistăm, în Europa de Est, la
prăbuşirea unui edificiu ideologic. La repudierea,
în numele omenescului, a unui lung şir de erori şi
orori comise în numele utopiei colectiviste concepute
de acelaşi Marx. La a doua însă, apare imaginea
reală, de adîncime : nu comunismul ca ideologie a
fost înfrînt . de aici şi zvîrcolirile care îl mai
animă încă ., ci sistemul de producţie legat de el.
Şi asta pentru că în fruntea citadelei roşii a ajuns,
împins de istorie, un om în stare să gîndească şi
în alţi termeni decît maşini grele, fruntaşi în producţie, muncă patriotică, încărcături nucleare, avînt
revoluţionar.
2 6 Cristian Tudor Popescu
Marx spunea că forţele de producţie sunt motorul
dezvoltării societăţii umane. Perfect adevărat.
El bloca însă noţiunea la nivelul producţiei uzinale,
mecanic-musculare, pentru a o lega de mesianica
investire a proletariatului cu titlul de .popor ales..
(N-ar fi nici prima, nici ultima deviere în fanatism
a unei idei ştiinţifice.)
Cine a pierdut bătălia Estului ? Un stat, un bloc
militar, o ideologie ? Nici vorbă, toate acestea puteau
rămîne încă mult şi bine la locul lor. Au fost înfrînte
ciocanul şi secera. La propriu, ca mijloace de produc
ţie.
Iar asta nu se-ntîmplă numai în Est. La urma
urmelor, materialismul maşinist . .un al doilea
val. tofflerian . nemurit de Charlot prin hrăpăreaţa bandă rulantă la care îşi prinde urechile,
este importat din Vest. Acolo el îşi trăieşte acum,
la scara istoriei, ultimele clipe : uriaşi care păreau
invulnerabili, ca General Motors, au de ales între
a se restructura din temelii şi a pieri. Informatizarea
este un factor extrem de important, dar nu
unicul : IBM, odinioară regina absolută a tehnicii
de calcul, trebuie acum să lupte din greu cu NEC,
Bull, Hitachi sau Fujitsu. Ceea ce nu înseamnă că
Japonia, deşi aflată în plină eră informatică, este
scutită de dificultăţi : un colos ca Keidanren, marea
federaţie patronală, slăbeşte continuu.
Trăim un amurg de imperii. Acum cîteva sute de
ani, povesteşte Toffler, puterea însemna să posezi
pămînturi. Pe urmă a însemnat active .grele. :
fabrici, echipamente, stocuri. Pe urmă bani. Iar
acum nu mai înseamnă .decît. nişte pachete de
impulsuri electronice circulînd cu viteza luminii.
Adevărata bogăţie şi putere a fiinţei omeneşti,
2 7 Copiii fiarei
creierul, iese pentru prima dată în arenă, fără a
mai avea nevoie de greoaie armuri materialiste. O
formidabilă febră a schimbării copleşeşte lumea.
În Est, ca în orice parte bolnavă cronic a unui corp,
ea răscoleşte violent vechile suferinţe : naţionalism,
neocomunism. Concretizarea cea mai stupidă
şi periculoasă a acestei aberaţii este aşa-zisa .independen
ţă economică. a unei ţări, reflex al unei
politici de tip Ceauşescu. Vremea ocupaţiei în stil
sovietic a apus : nici o putere economică veritabilă
nu doreşte să modifice limba, tradiţiile, obiceiurile,
moştenirea culturală, felul de a fi al unei ţări în
care investeşte . evident, cu scopul de a cîştiga
cît mai mult. Dimpotrivă, studierea atentă a acestor
aspecte, în vederea unei cît mai bune plieri şi
înserări a investiţiei, este considerată un important
factor de creştere a rentabilităţii. Cît priveşte
escrocii şi aventurierii, nimeni nu ne împiedică să
fim mai .deştepţi. decît ei, dacă tot suntem romîni.
Mintea omenească transformă modul de producţie, apropiindu-şi-l. Drept urmare, întreaga suprastructură va fi bulversată dramatic. Conflictul are
o mult mai mare anvergură decît lupta dintre
capitalism şi comunism sau ecuaţiile de putere
SUA . Japonia . Germania. El îşi are originea în
biologic, şi anume în structura creierului uman,
compus din mai multe .creiere., reprezentînd
stadiile evoluţiei vieţii pe Pămînt. Cel reptilian şi
cel uman, deşi îngemănate sub aceeaşi pojghiţă
subţire de os, duc de milenii o luptă înverşunată,
în care nu-şi pot mîna pur şi simplu neuronii unul
împotriva altuia : trebuie să aleagă o cale ocolită.
Acest ocol se numeşte istorie şi civilizaţie umană.
2 8 Cristian Tudor Popescu
De cîteva decenii încoace, viteza vehiculului care
transportă umanitatea pe traiectoria ei spaţio-temporală, poate doar una din multele posibile în
Univers, creşte torenţial. Cine nu sesizează din
vreme curbele şi accelerările, consumîndu-şi energia
în sterile coterii politicarde, va fi cu certitudine
aruncat în marginea drumului, sub zîmbetul străveziu şi melancolic al filosofului Karl Marx.
2 9 Copiii fiarei
Cum ne asigurăm eşecul
în alegeri
Visul oricărui politician este să cîştige în alegeri.
Un lucru foarte normal, de altfel. Nărăvit
fiind însă la jocul de-a închipuirea, mi-am zis : dar
dacă apare şi unul care nu vrea să cîştige ? Absurd,
veţi zice, atunci nu e politician. Aşa zic şi eu, da.
punem cazu.. Mai ales că-mi aduc aminte de unul,
Spirache Necşulescu, care le-a zis alegătorilor că
dacă .s-alege., el se spînzură de cuiul de la prezidenţia consiliului de miniştri. Cum n-aş vrea să păţească
aşa ceva nici duşmanii mei cei mai apropiaţi, mă
gîndesc că n-ar strica să sugerez o metodă sigură
pentru eşecul în alegeri :
. nu care cumva să susţineţi, bătîndu-vă cu
pumnii în piept, că suntem o ţară mare şi bogată
în resurse de tot felul, inclusiv .un popor minunat.,
iar perfidul Occident se dă de ceasul morţii să ne
ţină cu umerii la podea, săraci şi dezbinaţi, ca să
ne poată păpa ieftin. Sau că dacă ne-ar lăsa în
pace ungurii, CIA, KGB-ul, Mossad-ul, mă rog, toţi
participanţi strîns uniţi la complotul internaţional
împotriva Romîniei, am ajunge în scurtă vreme
un fel de hegemon local. Cu idei din astea, dacă
sunteţi om de cuvînt, vă paşte ştreangul.
. amintiţi în schimb, cu voce joasă şi fără să
daţi din mîini, că Japonia n-are nici un fel de
resurse naturale, că Hong Kong sau Taiwan n-au
nici teritoriul şi nici populaţia noastră şi că, prin
3 0 Cristian Tudor Popescu
urmare, altul e şpilul. După care puteţi continua
cam aşa : cred că nu suntem un popor extraordinar.
Că suntem un popor necopt cu, desigur, un anume
potenţial, dar blocat şi malformat în felurite menghine
de-a lungul vremii, că ne lipseşte conştiinţa
de sine, limpede, calmă şi implacabilă, nu disperată şi zbierată, că norodul care suntem nu se mai
face odată neam, cum visa Ibrăileanu. Îndrăzniţi
să imaginaţi un scenariu simplu, mai dătător de fiori
decît complotul internaţional pe adresa Romîniei :
atît Vestului, cît şi Estului li se cam brehăne în
clipa de faţă de noi, tratîndu-ne cu un soi de
indiferenţă agresivă, ca pe un cerşetor zdrenţăros
care-ţi toceşte pragul. Pentru prima dată în istoria
acestor meleaguri, suntem de capul nostru. Pînă
acum, fanarioţii, monarhia, dictaturile de tot felul
ne-au învăţat să aşteptăm să se întîmple ceva în
afara noastră, nu în spaţiul lăuntric, rămas firav,
stingher şi stagnant. Această fragilitate interioară,
mai periculoasă decît toate .agenturili. la un loc,
este cea care generează dezechilibrul şi convulsiile.
Un duşman e un reper, în fond un sprijin, un
principiu ordonator care te salvează de lupta cea
mai crîncenă pe care o poate duce un om, o naţie :
aceea cu sinele său chinuit şi sălbatic. Aşa că nu
mai putem da vina pe nimeni : vom fi ce suntem
şi nu mai mult decît atît.
Acestea fiind zise, puteţi fi sigur că nu va mai
fi nevoie să puneţi în practică ameninţarea lui
Spirache. Or să aibă alţii grijă.
3 1 Copiii fiarei
Îşi adună Iancu oasele...
Îşi adună Iancu oasele, cîte le mai are, întăreşte pe ici, pe colo, cu cîte-un curmei, îşi ia la
subsuoară tigva cu găvanele scînteietoare şi se
scoboară-n vale, că-i musai...
Noi ne aflam la deal, pe un povîrniş înverzit în
care răsărea o cruce de piatră arsă de ploi. Mare
cam cît un moţ din cei zdraveni, cu braţele larg
deschise a strînsoare, purta la poale numai pietroaie
sfărîmate. În inima crucii, dăltuite cîteva
vorbe, un nume şi un an : .Ori punem pumnul în
pieptul furtunii, ori pierim. Avram Iancu, 1848".
Să fi fost cu toţii vreo treizeci de oameni adunaţi
acolo. Bărbaţi şi femei . unele poate urmaşele
moaţelor înarmate ale Pelaghiei Roşu, care-au ţinut
primejdia în loc, în cumpăna veacului dus. Fiecare
cu meseria lui . scriitori, actori, ziarişti, profesori,
un operator cu o cameră. Toţi trecuţi de prima
tinereţe, prin ciururi şi dîrmoane de tot felul.
În tăcerea nemaiauzită a muntelui, Ovidiu Iuliu
Moldovan, al cărui chip obosit aduce tot mai mult
cu masca lui Iancu, a rostit cîteva versuri despre
Iancu, scrise de Nichita chiar înaintea morţii. Apoi
Sava Negreanu, un fir de femeie cu glasul cît un
rîu de munte, a cîntat cu un soi de fericire îndurerată : .Hristos a înviat, romîni....
Nu ştiu cum m-am trezit cu ochii în lacrimi.
M-am uitat pe furiş, ruşinat, în jur . cînd îţi crapă
platoşa de luciditate şi sarcasm, agonisite cu atîta
3 2 Cristian Tudor Popescu
trudă în ani, te simţi de parcă ai umbla dezbrăcat.
Nici unul nu era mai breaz : nu se auzea un hohot,
lacrimile curgeau în tăcere pe chipurile noastre
netezite de aceeaşi boare necunoscută.
Eram aşezaţi în semicerc : operatorul s-a deplasat
lent, filmîndu-ne feţele. Secunde lungi nu s-a
mai auzit decît tocănitul unei ciocănitori ; îmi amintea
de lucrul la un sicriu de gorun pe margine de
codru. Parc-am fi fost un pîlc ce pleca la moarte
şi ni se înregistra ultima imagine, pentru cei dragi.
Dar nu cred să-i mai fi fost vreunuia dintre noi
teamă de moarte... La întoarcere, am avut în faţă
multă vreme priveliştea crestelor încă înzăpezite
ale Apusenilor, strălucind în bătaia soarelui blînd.
Răsuceşte-te, Iancule, în gropniţa ta, numa cît
să zgîlţîi oleacă munţii aceştia. Mai mult, nu-i
trebuinţă. Pe urmă, fie-ţi somnul lin, moţule de
piatră !
3 3 Copiii fiarei
De ce zburăm în Cosmos
.Iubite domnule Anestin, îmi ceri un rezumat
al romanului. Iată-l : un ziarist, sosind spre ziuă
de la redacţie acasă, asistă la căderea unui corp
ceresc la cîţiva metri de dînsul. Era nu un bolid,
ci un aparat perfecţionat de zburat. Privind prin
geamurile aparatului, constată că e gol. Deschizîndu-l, află un caiet plin de ieroglife stranii. Ajunge
să le descifreze. Era descrierea în stenografie a
călătoriei unui romîn în lună..
Aşa începea scrisoarea lui H. Stahl către directorul
.Ziarului ştiinţelor populare şi călătoriilor.,
Victor Anestin, scrisoare publicată în nr. 32 din
anul 1913 al acestui periodic. Cu numărul următor
avea să înceapă publicarea în foileton a romanului
Un romîn în Lună, considerat de Florin Manolescu,
în de-acum clasica sa monografie dedicată literaturii
SF, drept scrierea cea mai importantă din
perioada de pionierat a SF-ului romînesc. Calificativul
.important. nu este şanjabil, el exprimă o
necesară distincţie axiologică. Există, de-a lungul
istoriei literaturii, creaţii care aduc o schimbare,
o înnoire, care lansează o modalitate sau propun
un unghi de vedere neobişnuit, dar care nu duc
inovaţia pînă la consecinţele ei artistice majore.
Le vom numi .importante. pentru că nu sunt valoroase
atît prin ele însele, cît prin descendenţa
ilustră pe care o fac posibilă. Există, de asemenea,
opere care, folosind modalităţi, idei, tehnici deja
3 4 Cristian Tudor Popescu
acreditate în conştiinţa literară a unei epoci, se
apropie de realizarea maximului de profit artistic
pe care acestea îl pot oferi. Fără alt scop decît
fixarea ideii, să numim aceste opere .valoroase..
Evident, aceluiaşi scop i se subordonează însăşi
dihotomia netă de mai sus, cele două categorii
fiind oricînd intersectabile. O analogie sugestivă
este oferită de domeniul geneticii : mutaţia nu
reprezintă, aşa cum s-a crezut, motorul evoluţiei.
Acest rol îl deţine recombinarea genetică, proces
care permite întărirea caracteristicilor celor mai
adecvate prin prisma unui anume criteriu, şi duce
la apariţia de exemplare din ce în ce mai perfecţionate. Funcţia mutaţiei genetice este aceea de a
relansa procesul evolutiv atunci cînd se ajunge la
un punct mort, dincolo de care recombinarea nu
mai poate produce nimic superior.
Romanul lui H. Stahl aparţine, într-adevăr, în
mai mare măsură primei categorii. Discutînd din
punctul de vedere al acurateţei literare, principalele
neîmpliniri sunt reprezentate de construcţia
neglijentă, apelul la prefabricate narative de tipul
manuscrisului găsit, dezechilibrul provocat de lungile
pasaje de ştiinţă popularizată, agreabile în
sine, dar intercalate fără o minimă justificare în
firul epic, împrumuturile făţişe din Poe, Verne,
Wells. La nivelul structurării prozei, Stahl este
inferior oricăruia dintre aceştia.
De altfel, chiar programul literar al autorului,
enunţat atît în scrisoarea menţionată, cît şi în
.Lămurirea. cu care se deschide romanul, nu pare
susceptibil de a genera capodopere : .A face literatură folositoare, aceasta e ţinta ce-o urmăresc. Am
vrut să dau sub forma unui roman, atrăgător dacă
3 5 Copiii fiarei
se poate, un adevărat tratat de astronomie populară, fără socoteli, fără cifre, fără statistici (...), să
povestesc lucruri aproape fireşti într-un cadru mai
nou, într-o formă literară cît mai îngrijită, nefalsificînd nici una din datele ştiinţifice, în care totul
se înlănţuie firesc din momentul ce s-ar admite
posibilitatea inventării unei substanţe refractare
atracţiunii Pămîntului.. (Recunoaştem în finalul
fragmentului influenţa teoretizării wellsiene.) Însă,
aşa cum se întîmplă mai întotdeauna în artă,
programele sunt făcute ca să fie, conştient sau nu,
încălcate.
Deficient, cum am văzut, la nivelul stăpînirii
ansamblului (să nu uităm că romanul romînesc în
general era imatur la acea dată), autorul are destule
reuşite .locale., în special în ceea ce priveşte imagistica.
Iată, spre exemplu, o viziune aeriană a
răsăritului de soare în Carpaţi : .Apoi, Soarele
incendie rîurile, făcîndu-le să clocotească, ridicînd
din toată valea nenumăraţi aburi diafani ce se
încolăciră unindu-se peste prăpăstii, peste rîuri,
printre munţi, pînă ce Pămîntul dispăru din nou,
acoperit de un ocean de nori necăjiţi, străpuns
ici-colo doar, ca insule stîncoase, de vîrfurile mai
înalte ale masivului muntos. De n-ar fi fost tăcerea
desăvîrşită, ce nu o poate concepe omul pe Pămînt,
iluzia mării nemărginite, bătînd zgomotos cu valuri
spumoase stîncile coastei, ar fi fost desăvîrşită.
Dintr-o dată, un curcubeu de o neînchipuită lărgime
şi splendoare îşi întinse puntea feerică peste
toată nemărginirea oceanului de nori, pe care plutea
singură umbra titanică a globului meu zburător.
Apoi, iarăşi, ca prin farmec, ceaţa se risipi,
curcubeul splendid pieri, şi-mi apăru, scăldată în
3 6 Cristian Tudor Popescu
albastru, miniatura masivului Carpaţilor, întinzîndu-se la infinit, străbătut de miriade de subţiri
panglici de foc şerpuitoare, unindu-se capricios şi
dispărînd în depărtări.. Istovit de strădania descifrării manuscrisului găsit în interiorul bolidului,
ziaristul adoarme cu capul pe masă şi visează,
lucru care prilejuieşte o secvenţă onirică a zborului
remarcabilă prin efectul de real : .Urcam cu furie,
mîinile lipite de trup şi orice mişcare iuţea mai
tare căderea-mi în vidul fără fund, atras, sorbit de
o putere nevăzută. Părul meu lung, zbîrlit deasupra
capului, creştea parcă mereu, capul mi se
subţia, gîtul mi se lungea, trupul se întindea ca
şi cum ar fi fost de cauciuc. Vîntul sufla în pieptu-mi
ca într-un tub de orgă, urlînd ca o sirenă, mereu
mai ascuţit ; ceasornicul din buzunarul vestei, briceagul,
nasturii de metal, în groaznica frecare de
pătura de aer, luceau, ardeau, muşcîndu-mi carnea
şi tot mai repede cădeam în vid (...). Bietul meu
trup, lungit acum la mii de metri, trecu mai iute
ca lumina de Calea Lactee, unde un moş cu barbă
de argint viu curăţa o nesfîrşită şină de tramvai,
făcînd ca mii de stele să scapere nebune în frecarea
fierului ceresc. Trecui mai departe, atras acum
cu furie de o stea ce parcă mă chema, făcîndu-se
tot mai mare, cît o chitră, cît un pepene galben,
cît discul de lumină al unui cinematograf, cît
cupola Ateneului într-o seară de concert, mare de
n-o mai puteam cuprinde toată într-o privire..
Judecînd acum din perspectiva conţinutului de
idei, se constată de la bun început un lucru frapant,
care-l singularizează net pe H. Stahl, în comparaţie cu veneraţii săi predecesori. Este vorba de motiva
ţia plecării. Ce-i determinase pe Hans Pfaal, pe
3 7 Copiii fiarei
Barbicane şi colegii săi, pe Mr. Cavor şi Mr. Bedford,
ca să-i numim pe cei mai cunoscuţi dintre predecesorii
romînului în vizitarea Lunii, să-şi ia lumea
în cap aruncîndu-se în hăul stelar ? .Omul care
părăseşte lumea cînd există zile ca acestea, e un
nebun !., exclamă dl. Bedford după o friptură de
vacă şi o bere, cu cîtva timp înaintea lansării,
hotărîtă nu în mică măsură de oarecari încurcături şi reverii financiare. Cavor este un savant
ţicnit exemplar, care şi pus la zid se simte în laborator.
Preşedintele Gun-Clubului, Impey Barbicane,
doreşte să transforme Luna într-un nou stat aparţinînd Uniunii Americane. Cît despre jupînul
Pfaal, acesta fuge pur şi simplu, încolţit de creditori.
Motivaţia astronautului romîn nu este prezentată
explicit, ea ajunge să se dezvăluie progresiv, pe
parcursul lecturii.
Primul capitol al romanului este un traveling
de un surprinzător şi pregnant realism, prin Bucure
ştii zorilor unei zile de iarnă a începutului de
secol douăzeci. Cîtă vreme ochii naratorului sunt
îndreptaţi spre cer, scrisul e cald, ataşant : .Luna,
în ultimul pătrar, foarte sus pe cer, strîmbă şi
mîncată, lumina straniu oraşul adormit, proiectînd pe covorul alb umbre scurse, foarte netede,
ca ziua în toiul verii. Cerul era negru catifelat, stelele
somnoroase clipeau repede ca să nu adoarmă. Marte
singur se căznea să ţină deschis un ochi mare şi
roşu (...) frumoasa constelaţie iernatică a Orientului
şi strălucitorul Sirius pluteau în văzduhul curat..
Îndată însă ce privirea coboară, tonul se schimbă :
.Departe, înspre Bulevard, se vede lumină la etajul
unei clădiri . vreun club, iar dintr-acolo, venind
spre mine ca doi ochi de lup, înaintau mărindu-se
3 8 Cristian Tudor Popescu
felinarele unei trăsuri ce, fără zgomot, pe asfaltul
acoperit cu zăpadă, ducea acasă vreun decavat (...)
Masiva clădire a Hotelului de Franţa era luminată
la catul I, deasupra firmei Café Restaurant : vreo
«academie de biliard», ocultă ; la o fereastră un
chelner îşi număra bacşişurile. Pe strada Ilfov,
alte lumini : un «Cafeu Concert», de unde ieşea
pripită, ferindu-se de trecători, o nenorocită creatură în rochie albă, împodobită într-un şal ordinar ;
mîntuindu-şi trista meserie s-afundă în cine ştie
ce colţ de mahala.. În continuare, culorile sunt din
ce în ce mai intense şi mai întunecate : .Neagra
figură a muscalagiului, cu un muc de ţigară în
gură, se lumina de un foc straniu cînd trăgea în
piept tutun. Răzimat de-un felinar, un vardist sorbea
ceaiul fierbinte cu care-l cinstise bragagiul bulgar,
amic al uniformei romîneşti (...) La farmacia din
colţ, înghemuită într-un şal, vreo mamă ce-şi avea
pruncul bolnav aştepta să i se deschidă, neîndrăznind
să sune a doua oară (...) Şi mai mergînd,
auzii zgomotul unui fierăstrău muşcînd cadenţat
lemnul tare : la un depozit de lemne, un bătrîn îşi
începuse munca grea şi monotonă, ajutat de baba
lui : şezînd pe o buturugă, trăgea şi ea fierăstrăul
lung cu o mînă, suflînd în cealaltă s-o încălzească..
Aceasta e lumea în care, cu un şuierat ascuţit,
învăluit într-o orbitoare lumină albastră, se prăbuşeşte cilindrul venit din cer, ultimul mesaj al romînului călător în Cosmos. Cerul înstelat apare ca o
compensaţie inalterabilă a absenţei legii morale,
absenţă care-l duce pe narator pînă la accese de
anxietate, de modernă însingurare metropolitană :
.Mergeam de-acum bănuitor, privind în urmă-mi
la fiecare pas, şi-mi fu frică de lătratul unui biet
3 9 Copiii fiarei
căţeluş, frică de hîrşîitul fierului curăţind şinele
tramvaiului din deal de la Oppler, frică de măturătorii primăriei, mergînd în grupuri, ridiculi cu
pelerina lor scurtă, cu gluga de domnişoară..
După ieşirea din scenă a ziaristului, rolul naratorului
este preluat de autorul jurnalului, astronavigatorul
romîn, schimbare formală şi în acelaşi
timp inabilitate narativă, deoarece şi acesta din
urmă se dovedeşte a fi un exponent al aceleiaşi
atitudini existenţiale. Perspectiva aeriană a teritoriului
ţării îi prilejuieşte astfel de reflecţii : .Ce
mîndră eşti ţara mea iubită, cu lanurile tale bogate
ce de aici, de sus, par ale tuturor ! Ce fericită mi
te-arăţi fără politici, fără situaţii moştenite, unită
fără graniţi, cum te cuprinde cu dor vederea mea (...)
În lumina intensă a celor cîteva secunde recunoscui,
jos, sub mine, oraşul Cîmpina, cu imensele-i
cisterne de petrol şi sondele sale urcînd din Prahova
pînă în vîrf de munte, sugînd la sute de metri
păcură neagră ca iadul, scuipînd-o la străini..
Neexplicit, motivaţia plecării în spaţiu începe
să se contureze : ea nu este pentru eroul lui Stahl
tentaţia aventurii, a neobişnuitului sau revoltă
provocată de gravitaţie ; nu e vorba nici măcar de
invocarea buimacă şi entuziastă a setei de cunoaştere irepresibile, a imanenţei nevoii de scotoceală
la rasa umană . topos care a dăinuit liniştit pînă
la sancţiunea Solaris. În cauză este un refuz global,
înstrăinarea de o lume în care a simţi şi a înţelege
nu te ajută să trăieşti, ba dimpotrivă. Naratorul
(care se confundă evident cu autorul) este un spirit
vădit influenţat de pozitivism ; el opune vînzolelii
politicarde şi ritualurilor moderne imacularea şi
eficienţa ştiinţei aplicate. Pitoreştile lecţii de astro4
0 Cristian Tudor Popescu
nomie populară care apar în text sugerează ca
posibil motto pentru roman cuvintele lui Jawaharlal
Nehru : .Politicianismul şi religia sunt lucruri
depăşite. A venit vremea ştiinţei şi spiritualităţii..
Entuziasmul vizavi de ştiinţă nu suspendă însă
luciditatea ; fără un nivel corespunzător al conştiinţei sociale, progresul ştiinţifico-tehnologic poate
ajunge la a fi acoperit de ridicol : presupunînd că
s-ar putea solidifica printr-un anume procedeu
conul de umbră al Lunii, navigatorul imaginează
posibilele excursii ce s-ar putea organiza de îndată
şi chiar un nou sport pentru high-life. .Cînd ar fi
Luna jos, hîrşşş pe roate, s-ar coborî acolo, iar la
întors ar aştepta să fie sus satelitul nostru şi iar
hîrşşş, la vale, s-ar înapoia acasă tocmai la timp
ca să încaseze arenda moşiilor ipotecate..
Înstrăinarea călătorului sideral merge uneori
pînă la crize mizantropice, pînă la înstrăinarea
de condiţia umană. Limitările impuse de nevoia de
hrană (.Mulţi ani va mai ţine încă obiceiul banchetelor,
al poftirii reciproce a unor oameni în aparen
ţă inteligenţi, ca împreună, în jurul unei mese,
să-şi umfle fălcile grotesc, deformîndu-şi gurile,
îndopîndu-se cu hecatombe de biete victime asasinate
canibalic.) sau cea de somn (.Să dormi... ce
degradare pentru om.), sunt resimţite dureros. Ca
mai întotdeauna însă la acest tip uman, apar oscilaţiile, incapacitatea de a-şi duce însingurarea pînă
la capăt. .Mă cuprinsese (...) dor de bolta albastră
a cerului ţării mele, dor de norii cei groşi (...), dor
de munţi, de izvorul ce curge prevestind văilor de
zăpada munţilor, dor de flori şi chiar de oameni...
Ciudată lighioană e omul ! Veşnic nemulţumit orice
i-ai face, orice i-ai da, dorind ce nu are, batjocorind
4 1 Copiii fiarei
ce i s-a dat. Pe pămînt mi-era necaz că noaptea
nu e mai lungă şi mai neagră, că nu sunt casele
Bucureştilor mai joase ca să văd mai bine stelele
şi acum..... Revolta născută de contradicţia între
spirit şi suportul său material culminează într-o
fecundă îndoială : după ce îşi revarsă sarcasmul şi
asupra fortuitului său coechipier, fluturele, numindul fabrică de omizi, omidă înaripată, salvată de
la strivire doar de hainele-i poleite, viitorul cuceritor
al Lunii se întreabă : .Ori, vierme infim de
mic, să-ţi fi schimbat tu firea simţindu-te cu aripi ?
Să nu mai fii omidă cînd poţi să zbori spre floarea
pe care altădată cu bale te-ai tîrît ?.. Desprinderea
din lanţurile gravitaţionale presupune modificări structurale. Omul, aşa cum este el astăzi, nu
e potrivit pentru Cosmos ; călătoria în spaţiu nu e
o simplă translaţie, ea forţează în om schimbări
care pot duce pînă la spargerea barierelor condiţiei
sale. Iată deci, in nuce, ideea necesarei transcenderi
a umanului, a naşterii fiinţei cosmice care-şi
asignează omul ca stadiu larvar, idee dragă lui
Arthur C. Clarke. Este ideea centrală a celebrelor
Sfîrşitul copilăriei şi 2001 . O odisee spaţială sau,
în plan filosofic, ideea .punctului omega., a lui
Teilhard de Chardin.
I-a fost dat unui romîn, care a ştiut să privească stelele pe cerul nopţii, să o gîndească în
liniştitul început al celui mai zbuciumat veac din
istoria umană.
4 2 Cristian Tudor Popescu
Che ti dice la patria ?
Doi americani care se dau drept nemţi, nemţi
din sud, călătoresc cu automobilul prin Italia lui
Benito Mussolini. Case, vii, şosele, castani, coline,
un fascist tînăr cu servietă, care merge 20 de
kilometri pe scara Fordului cu două locuri, o tîrfă,
un marinar care tace, alt tînăr, spilcuit, un poliţist
care le taie o amendă pentru numărul stropit cu
noroiul străzilor desfundate, apele cafenii şi albastre
ale golfului Spezia. Nici un cuvînt despre ideologia
fascistă, despre duplicitatea discursului totalitar,
despre xenofobie şi terorism. Doar o poveste, purtînd
titlul de mai sus, a unui american, Hemingway,
Ernest pe numele mic. Dar umbra acestui text de
cîteva pagini e mult mai deasă şi mai întunecată
decît a nu ştiu cărui articol militant antifascist.
Explicaţia e simplă : don Ernesto, cu instinctul
implacabil al marilor prozatori, ignoră sclipiciul
vînzolelii politice şi se opreşte asupra modificărilor abia sesizabile pentru un străin, dar extrem de
semnificative, pe care ideologia promovată la vîrf
le induce în viaţa oamenilor obişnuiţi ai unei ţări.
Nu există, poate, pe aceste meleaguri romîneşti
cu cer brăzdat de semnul sfîrşitului de mileniu,
cuvînt mai tîrnosit, mai schingiuit, mai întors
cînd pe luat, cînd pe plătit, în saliva otrăvită a
atîtor guri puturoase, decît cuvîntul patrie.
Tristeţea şi stînjeneala m-au împiedicat pînă
acum să scriu despre el . în zbieretele obşteşti, o
4 3 Copiii fiarei
voce cu mai puţini decibeli riscă să fie asimilată
zgomotului. Dacă o fac acum, în cîteva rînduri, e
pentru că simt cum se duce timpul vorbelor mari
şi vine altul, mohorît şi ameninţător, în care, pentru
a supravieţui, vom avea nevoie de ceva mult mai
rar : faptele mari.
* Patria e o poveste a cărei urmare îţi este dat
s-o trăieşti. Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea
cel Bătrîn sunt nişte personaje, la fel ca Făt-Frumos,
Cozma Răcoare sau Greuceanu. Oamenii purtînd
aceste nume de voievozi au fost probabil foarte
diferiţi de ceea ce le punem noi în cîrcă şi în cap.
Am întrebat odată un preot : părinte, de unde ştii
matale toate chestiile astea pe care mi le predici ?
Ţi le-a scris vreun arhanghel pe cer, cu o spadă de
foc ? Nu, părinte, le-ai citit, legătura dintre sfinţia
ta şi Dumnezeu e o bucată de celuloză mîzgălită,
şi atunci, de ce n-aş crede în basmele culese de
Petre Ispirescu, la fel de mult sau la fel de puţin
ca în Biblie ? Istoria şi religiile sunt forme ale
Literaturii. Curînd, din tine însuţi nu va mai
rămîne, pentru a vorbi celor ce vin, decît o trîmbă
de cuvinte.
* Patria este şi prietenul meu Veliko, un sîrb
cu care mă înţeleg din jumătăţi de vorbă, este şi
ungurul Anderco, cu care am împărţit ani de zile
ultima ţigară, este şi inginerul termotehnician
Cristoph din Mannheim, Germania, cu care am
discutat nopţi în şir despre soarta noastră şi a lor.
Patria în care trăiesc e alta decît cea a romînului
Miron Cozma, dacă o avea vreuna.
* Patria este lucrul bine făcut. Nu-mi amintesc
ca, în ultimii treizeci de ani, miraculosul scriitor
polonez Stanislaw Lem să fi scris vreo povestire cu
4 4 Cristian Tudor Popescu
eroi sau peisaje poloneze. Şi totuşi, primele trei
figuri care marchează imaginea Poloniei în lume
sunt Papa, Lech Walesa şi Stanislaw Lem.
* Patria e pachetul de Carpaţi fumat o noapte
întreagă în faţa formularelor pentru plecarea
definitivă, împrăştiate pe masă, rupte şi aruncate
în zori.
* Frumoasă eşti, patria mea ! Cu holdele, cu
munţii, cu sondele, cu pădurile, cu rîurile tale,
parcă aşa se declama deunăzi. Dar dacă ar fi o
întindere de gheaţă sau un petic de deşert arzător,
am iubi-o mai puţin ?
* Regret nespus că nu ştiu ungureşte, ruseşte,
bulgăreşte, ivrit şi că nici nu mai am timp să
învăţ. În timp ce înveţi o limbă străină s-ar putea
să descoperi cît de prost o cunoşti pe cea maternă.
Şi cuvintele pot, uneori, să oprească tancurile.
* Ce înseamnă patria pentru tine ? Te priveşte.
Mult mai important este ce vei însemna tu pentru ea.
4 5 Copiii fiarei
Parisul vesel
Am coborît pe peronul Gării de Est cu un fel
de teamă. Cum să păşeşti într-o iluzie, într-un
oraş de fum şi lumină despre care ştii totul şi
nimic ? Mi-e ruşine de plasele cu mîncare pe care le
car cu mine. Mă mişc ca şi cum în clipa următoare
voi da peste Descartes, de Gaulle sau Depardieu şi
voi scăpa niscai sarsanale încercînd să mă feresc,
febril şi servil, din drum. Mă uit mai mult în
pămînt.
Încet-încet însă, ridic privirea. În mod ciudat,
locul începe să-mi pară cunoscut. Descartes, de
Gaulle şi Depardieu întîrzie să-şi facă apariţia, în
schimb ne trezim în mijlocul unei cete de negri,
gabonezi, îmi zic, nu ştiu de ce, ar putea fi şi
bantu. Ochiul livrează creierului imagini pe care
acesta se mulţumeşte să le identifice şi să le claseze
: bucăţi de hîrtie, chiştoace, flegme, pahare
de plastic sparte, cutii de Cola strivite. Dale cenuşii, impregnate cu praf vechi, vîscos. Grinzi arcuite,
sprijinite de stîlpi nituiţi, din acelaşi metal gri.
Rar cîte o fată europeană . suntem cufundaţi într-un
ghiveci afro-arabo-asiatic. Căldură şi putoare.
Buimaci ne îndreptăm spre o cucoană care stă
înţepenită la un cap de linie şi pare mai de-a
noastră, din popor. Întreb într-o franceză, cît pot
eu de distins graseiată, cum aş face să dau de un
telefon cu fise, întrucît nu posed micuţa cartelă
magnetică utilizată pe-aici. .Nu ştiu, dom.le., zice
4 6 Cristian Tudor Popescu
femeia într-o romînească de Ferentari, .aştept şi
io să vină fiica-mea, să mă ia.. În clipa aceea,
circuitele mele neuronale se închid exploziv : Gara
de Nord ! S-ajung la capu. podului cu mînuşiţa-ntinsă dacă nu e ca-n Gara de Nord !
Reuşim, într-un tîrziu, să telefonăm. Pînă
diseară, la 6, cînd vom avea un loc unde să lăsăm
geamantanele, într-un bloc pentru meteci din banlieue,
trebuie să facem ce-om face. Candizi, ne
ducem să depunem bagajele într-o casetă. Nu trece
mult pînă să realizăm ridicolul fabulos al tentativei
: casetele, cele care nu sunt blocate de personalul
gării, sunt adevărate reşedinţe pentru feluriţi
voiajori sărăntoci ca şi noi. Dimineaţa, după un
somn bun la hotel Clorofila, băieţii vin aici, îşi scot
spirtiera şi proviziile, se aşază gospodăreşte pe
raniţe, sau direct pe jos, şi iau micul dejun de ţi-e
mai mare dragul. Magazinajul costă cinci franci pe
zi ; cel mai ieftin hotel nu coboară sub două sute
cincizeci de franci. Mi-e groaznic de sete, dar apă
de ţuţuroi nu-i nicăieri, iar răcoritoarele bat toate
peste zece franci.
La predare bagaje de mînă, unde ajungem
vrînd-nevrînd, e o coadă romînească. Mă doare
capul şi încep să simt că turbez. În sfîrşit, mulatrul
solid îmi înşfacă bagajele. Se uită la plasa cu
conserve, pe urmă îmi aruncă o privire scurtă,
indiferent dispreţuitoare. Trei paşi mai încolo, un
şocîte cu ochelari clapetează la un comptoir şi
zice :  Pardon ? Poate n-am auzit
bine, poate nu înţeleg franţuzeşte. Ca în transă,
scot una din cele două sute de franci pe care le
dezmierdam în buzunarul blugilor. Imperturbabil,
şocîtele o umflă şi îmi pune în palmă nişte creiţari.
4 7 Copiii fiarei
Pînă la ieşirea din gară merg ca un automat,
neputînd să mă gîndesc decît că mai bine îmi
atîrnam bagajele de gît şi mă aruncam în Sena.
Apoi, cînd soarele orbitor şi hărmălaia Parisului
mă izbesc în faţă, încep să înjur, cu toată setea
care îmi zgîrie gîtlejul. Bonjour, Paris !
4 8 Cristian Tudor Popescu
Manuscris de la Marea Moartă
Karameh. Baraj militar, controlul actelor. Spre
dreapta, dincolo de podul King Hussein, peste Iordanul
ca o şuviţă de cositor topit (n-are mai mult
de şase metri lăţime), încep teritoriile ocupate.
Infernul cotidian al Intifadei. De acolo au venit, în
martie .68, blindatele israeliene. Karameh înseamnă în arabă demnitate.
Soldaţii sunt înneguraţi şi bănuitori, Saddam a
intrat de trei săptămîni în Kuweit şi Iordania se
află taman între Irak şi Israel. Aerul e tot mai
stătut şi mai încins : ne apropiem de ţărmul mării.
.Mării. e un fel de-a spune . lacul numit Marea
Moartă se află la vreo patru sute şi ceva de metri
sub nivelul mării. Pancarte pe plaja pustie : .Puteţi
înota, pe riscul dumneavoastră.. Riscul trebuie să
ţi-l asumi, pentru că pe mal nu poţi rămîne prea
mult, roiuri uriaşe, milioane de muşte bîzîie apocaliptic.
Sunt sfătuit nu care cumva să plonjez ;
dacă îţi intră în ochi sau în nas saramură superconcentrată, ăla eşti, arde ca acidul. În limpezimea
apei fără umbră de peşte se vede ondulînd voalul
de sare. Intru precaut şi totuşi surpriza e buimăcitoare : încercînd să mă aşez în poziţie de bras
sunt pur şi simplu răsturnat în faţă, picioarele îmi
ies din apă şi abia reuşesc să-mi ţin capul la suprafa
ţă. Proba practică a relaţiei dintre metacentru
şi centrul de greutate într-un lichid hiperdens.
După vreun sfert de oră de încercări găsesc metoda
4 9 Copiii fiarei
cea mai eficientă de înaintare : alergarea ; faci
mişcările pe care le faci cînd alergi, poate ceva
mai ample, şi avansezi rapid, cu bustul întreg
afară din apă. Figura cu mersul pe valuri al Mîntuitorului
nu mi se pare chiar o minune. În stilul ăsta ajungi pe malul opus în mai puţin de un ceas.
Se pare că militarul aflat în turnul de veghe ştie
şi el asta, deoarece, cum mă depărtez ceva mai
mult, mă fluieră şi îmi arată sfătos ţeava mitralierei.
Ies după vreo trei ceasuri, galvanizat de sare.
Sunt ani de cînd nu m-am mai simţit atît de bine,
debordez de energie, deşi am făcut ceva efort. Apa
moartă m-a umplut de viaţă. Acum, dacă cineva
ar vrea să mă tortureze, m-ar împiedica să mă
spăl cu apă dulce şi m-ar pune să mă îmbrac. În
scurt timp aş fi o rană. Înainte de a mă urca în
maşină, fumez o ţigară privind cum cade soarele
imens în spatele munţilor. Probabil că santinelele
de pe ambele maluri, după ce ne-au studiat prin
binocluri, au decis : nişte americani ţicniţi, ţin
morţiş să facă baie într-o Mare Moartă care se
poate transforma oricînd, în cîteva minute, într-o
mare a morţii.
5 0 Cristian Tudor Popescu
Un şofer de elită
Totul a început de la o replică a lui Nelu : .Mă,
e periculos, sunt vreo trei mii de kilometri de făcut
în şase zile. Şi pe şoselele arabe e un trafic de-ţi
scoală părul în cap..... Unul dintre multele defecte
pe care le oploşesc la sîn este (sau cel puţin era)
slăbiciunea la provocări. Dacă cineva ţine cu tot
dinadinsul să mă bage într-o treabă urîtă, e suficient
să-mi spună că e periculos şi că n-ar fi bine
să mă bag. Asta mă va face să mă arunc cu capul
înainte.
Nelu, săracul, nici nu vrusese să mă provoace,
avea cele mai creştineşti intenţii. Rezultatul . aşa
am ajuns să conduc o maşină a ambasadei Romîniei
din Kuweit. Erau ultimii mohicani care se retrăgeau, după saddamizarea Kuweitului, atît de puţini
încît nu aveau şoferi pentru toate maşinile supraîncărcate cu efectele ambasadei. Ar fi trebuit ca la
fiecare graniţă, în drumul spre Romînia, caravana
să fie aşteptată de o maşină cu doi şoferi, venită
de la ambasada romînă din respectiva ţară, între
care unul să preia maşina în plus.
Era, deci, nevoie de un şofer experimentat. .Ai
carnet ?. m-a întrebat safirul (.ambasador. în arabă).
.Păi, am, de cinci ani, şi n-am plătit nici măcar o
amendă.. Nu minţeam : în cinci ani condusesem de
vreo 10-12 ori, cu osebire duminica, în drum spre
iarba verde. Iar carnetul îl luasem temeinic, din
a patra încercare.
5 1 Copiii fiarei
A doua zi dimineaţă, cînd ne-am dus la garaj
şi am văzut ce trebuie să conduc, m-a luat cu frig
dinspre noadă. Era o Dacie break, nou-nouţă, plină
cu bagaje. Geamurile din spate şi dreapta erau
astupate fest. Pînă una-alta, obiectul trebuia scos
din garaj în marşarier. Mi-am făcut socoteala că
dacă îndoi unul din stîlpii de la intrare, aşa, din
prima, nu mă mai ia nici dracu., deci m-am fofilat
prin preajmă pînă cînd nea Mitică, şoferul, s-a
decis s-o scoată el pe carosabil. Bun, mi-am zis,
apărînd din boscheţi, acu. cel puţin e mai la lărgime.
M-am urcat la volan şi am început să bolborosesc
: vasăzică acceleraţia, ambreiajul, vitezele...
Mi-am potrivit oglinda retrovizoare, în care se
vedea limpede un covor făcut sul. Asudam din
belşug. Brusc, fără preaviz, ceilalţi s-au pus în
mişcare. Am pornit şi eu, buimac, dar hotărît, cu
o smucitură de hipodrom. Îngrozit de torentul de
maşini care se năpustea spre mine, am reuşit,
rapid şi precis, să mă pierd de convoi încă de la
prima intersecţie. Am tras pe dreapta, am coborît
pe trotuar şi mi-am aprins o ţigară, punînd bazele
analizei multifactoriale a situaţiei : mă găseam,
deci, în oraşul Damasc, capitala Republicii Arabe
Siria, în care nu călcasem în viaţa mea. Cu cuvintele
.safir. şi .sahafi. (ziarist) epuizam două treimi
din cunoştinţele mele de arabă ; posedam în schimb
o maşină CD, plină cu nu ştiam nici eu ce, şi un
pachet de ţigări Marlboro. În zare se conturau
munţii. Dincolo de ei era Turcia, unde trebuia să
ajung.
5 2 Cristian Tudor Popescu
Cîntarea Romîniei pe drumul
Damascului
Fumam deci, dacă vă amintiţi, în centrul
Damascului. După cîteva minute de reflecţii, opresc
un taximetrist şi îi explic prin semne s-o ia înainte,
şi eu după el, pînă la .Safara Rumania.. Ne trebuie
vreo jumătate de ceas să nimerim. De la
ambasadă mă ia altă maşină antemergătoare şi
mă scoate, handicapat rutier, pînă la şoseaua spre
Alep. Aici, băieţii stăteau pe dreapta şi fumau
gînditori, sub lozinca .Breakul s-a dus., lansată
de .Safir. cu calmul său neclintit.
În sfîrşit, iată-ne întinşi la drum. Cred că s-ar
fi putut alimenta cîteva frigidere Fram şi un calorifer
electric cu energia cu care strîngeam în mîini
volanul (aveam să descopăr la sfîrşitul odiseii că
slăbisem peste 4 kg). Primul camion de mare tonaj
care a trecut lansat pe lîngă mine, venind din sens
opus, mi-a adus inima în gît : breakul meu a fost
pur şi simplu înghiontit de curentul de aer, cît era
de vîrfuit cu bagaje. Nu-i greu de ghicit, pentru
orice şofer veritabil, cam în ce stare mă găseam
după vreo 3 ceasuri de condus în stilul .mumie.,
prin traficul demenţial : durerea, iradiind din ceafă,
se întinsese în umeri şi coloana vertebrală, ochii
îmi lăcrimau şi, cel mai îngrijorător, concentrarea
începea să-mi joace feste (de altfel, boală veche, şi
în săteasca circulaţie din Romînia aveam nişte
stopuri mentale, .absenţe. de cîteva secunde, după
5 3 Copiii fiarei
care taică-meu îmi îndrepta volanul strigînd). Să
mă opresc ? Adică să ţin toată echipa în loc fiindcă
mă doare ceafa şi mă lasă creierii ? Haida de, vorba
franţuzului ăla, mai bine moartea decît ridicolul.
Nevoia te învaţă. Mai întîi am început să cînt,
mai exact să zbier, felurite melodii reacţionare :
.Trăiască ţara lu. peşte !., .Io-s romîn, io-s romîn,
tu eşti unguroaică clară., .Cîrnăciori din trei sute
de porci.. Figura asta a reuşit să mă ţină în priză
încă un ceas, după care a trebuit să măresc doza :
am început să înjur. Am scos din mine cele mai
abjecte şi înspăimîntătoare înjurături pe care le
cunosc, implicînd aproape toate ţesuturile şi organele
corpului omenesc, viu sau mort, inventarul
bisericesc, grindeiul, castrangovul şi altele. (Dacă
mai era cineva cu mine în maşină cred că i se
calcinau urechile.) Cînd am început să devin perifrastic
şi să conceptualizez, mi-am dat seama că
nici metoda asta nu mai ţine mult. Din fericire,
ruletiştii care se distrează cu noi, oamenii, privind
de dincolo de orbita lui Pluton cum ne agităm, au
găsit ei o soluţie.
De cîteva minute eram nevoit să merg în spatele
unei cisterne imense, spielbergiene, cu vreo şase
perechi de roţi. Ceilalţi depăşiseră, eu n-aveam
curaj, intrasem pe nişte serpentine ca pe Valea
Prahovei, numai curbe în ac de păr. Pînă la urmă
n-am mai rezistat, am strîns din dinţi şi m-am
băgat. N-apucasem să ajung la mijlocul cisternei,
că de sus ţîşneşte un TIR cît o casă, venind cu cel
puţin 80 la oră. Dacă mă întreabă cineva cum
arată moartea, astăzi ştiu să-i răspund : ca un bot
enorm şi hrăpăreţ de camion, crescînd spre tine
cu o grabă sălbatică, neomenească.
5 4 Cristian Tudor Popescu
Pancarte şi kalaşnikovuri
Una din neplăcerile pe care le provoacă mişcarea
în spaţiul narativ este constrîngerea impusă
de metrica acestuia. Să zicem că personajul principal
este în pericol de moarte în primul sfert al
naraţiunii ; tensiunea (scapă ? nu scapă ?) este greu
de indus receptorului (cititor, spectator), întrucît
acesta o neutralizează cu constatarea de bun-simţ
.dacă moare, se termină filmul.. Tot o limitare
narativă mă împiedică şi pe mine să vă ţin cu sufletul
la gură povestindu-vă peripeţiile prin Orient ;
deşi am încheiat episodul precedent chiar cînd
camionul era pe punctul de a mă trimite marşarier
cu viteza a cincea la Damasc, asta nu se putea
întîmpla pentru că trebuia să scriu şi episodul ăsta.
Deci, m-am trezit pe fîşia de pietriş din stînga
serpentinei, cu motorul oprit şi zidul stîncos la o
palmă de geam. Mai am şi acum în minte figura
arabului mustăcios care rînjise trecînd pe lîngă
mine, de sus, din cabina magaoaiei, fără să ciupească frîna cîtuşi de puţin. Am reintrat în trafic,
deşi bărbia îmi tremura încă. Securistul sirian
care-mi ţinea trena încă de la graniţa cu Iordania,
din pricina unei nenorocite însemnări în arabă din
paşaportul meu . .ziarist în misiune. ., oprise cu
vreo 50 de metri mai jos şi se uita cu mîna streaşină
la ochi să se lămurească dacă jobul lui mai are sau
nu obiect. Ciudată ţară şi Siria asta : blocuri pe
5 5 Copiii fiarei
care le ştiam bine din ghetourile Bucureştiului,
maşini ruseşti şi americane contemporane cu
Kennedy şi Hruşciov, statuia lui Hafez-al-Assad
pe post de agent de circulaţie în cîte-o răspîntie
şi totuşi, mîncare, confecţii, încălţăminte, ieftine
şi de bună calitate. Dictatură cu economie de piaţă.
Nu există hoţi, dar nici disidenţi . cum a crîcnit
careva, e umflat pe tăcute. Oamenii de pe stradă
se feresc de tine dacă te aud vorbind englezeşte.
De altfel, Hafez seamănă leit cu nea Caisă, şi la
glas, şi la datul din mînă, numai că strigă în loc
de .Hrrumînia. .Alla Ahrabia.. Văzusem la televizor
un miting ocazionat de iminenţa războiului
în Golf . la noi se agitau pancarte şi portrete, la
ei kalaşnikovuri. Chestie de gust. Mai erau o sută
şi ceva de kilometri pînă la graniţa cu Turcia,
printre dealurile sterpe, roşietice din pricina oxizilor
de fier. La intrarea în ţară fusesem obligat
să-mi schimb ultima sută de dolari în lire siriene.
Singura şansă de a-mi fi returnată era să nu
rămîn pe teritoriul sirian mai mult de 24 de ore,
din care mai aveam una. Aşa că trebuia să pun
pedala la podea, deşi dorinţa mea cea mai aprigă
era să trag pe dreapta, să cobor şi s-o iau pe jos
spre casă.
5 6 Cristian Tudor Popescu
Vizită de lucru
Traversăm Yangtze, marele Fluviu Albastru, de
culoarea cafelei cu înlocuitori (încă un exemplu al
efectului Gard-Leopard, la care trebuie să fii foarte
atent în China), pe superpodul . autostradă plus
cale ferată . construit în anii puterii populare (la
baza podului e statuia lui Mao). Domnul Li ne
povesteşte că a fost şi Ceauşescu pe aici şi că
ghida-prezentatoare s-a fîstîcit şi a început să
repete un pasaj întreg. Atunci Ciu En Lai . un om
ale cărui inteligenţă şi devotament rămîn vii în
memoria poporului său . deşi nu ştia deloc romîneşte, a oprit-o fără să ezite. Pare simplu, dar ia
gîndiţi-vă, aţi putea sesiza acelaşi lucru la un
discurs în chineză ?
Suntem însoţiţi de un fel de şef al comerţului
din Nanjing, care ne anunţă că vom vizita o piaţă
liberă. Zis şi făcut. Piaţa e piaţă în toată regula :
toate legumele şi fructele pe care le ştim, plus
unele care aflăm că sunt muguri de bambus, cartofi
dulci, fructe de mare ş.a.m.d. Carne pe alese, peşte
nu mai vorbesc. În nişte lighene se zbate ceva care
credem că sunt şerpi, dar aflăm că sunt ţipari.
Brusc băgăm de seamă că toată poliţia pieţei ne-a
încadrat grupul. Un tip cu o cameră video se retrage
în faţa noastră filmîndu-ne de zor. Alţii ţăcăne din
bliţuri. Scena seamănă aşa de bine cu ce ştim cu
toţii, că mă abţin cu greu să nu rîd. Îmi compun
deci o figură cît mai hamangie, care se potriveşte,
5 7 Copiii fiarei
pesemne, de minune cu cămaşa neagră, sacoul
cadrilat, ochelarii fumurii şi faciesul meu de killer
în concediu legal de odihnă, prelevez un plăntăune
care aduce a castravete şi îl privesc concentrat.
Apoi dau aprobator din cap şi depun cucurbitaceul
la loc. Trag cu coada ochiului. Guşterul cu video-camera filmează în draci. .Cît dai chilu ?. zic către
chinezul cu tichie care ţine taraba, bietul om se
lansează într-un şir de .şi !, uă !, hua !, fîn ! jing !..
Dau din cap cu frăţească înţelegere, asta trebuie
că dă bine în cadru, mai ales că eu semăn oarecum
cu Nicu Ceauşescu, după cum mi s-a spus.
După baia de mulţime, delegaţia la vîrf este
invitată la dos, la dosul pieţei vreau să zic, într-o
incintă unde ni se servesc banane, mere şi mandarine.
Unul lung şi slab, îmbrăcat ca de la parastas .
şeful pieţei . ne ţine un discurs de vreo zece minute
pe care dl. Li ni-l rezumă, om fin, în trei fraze.
Revin obsedant cuvintele .reformă. şi .deschidere..
Însă pieţarul-şef nu e, hotărît lucru, Deng Xiao
Ping. Noi punem întrebări scurte, mitraliate . .Cît
costă metrul pătrat de spaţiu comercial ?., .Cum
e de stat prăvalia, dacă vînzătorul poate să scadă
sau să crească preţul ?., .Nu-s cam mari preţurile
pentru salariul mediu pe economie ?. ., el face
vorbire cîte un sfert ceas ca să ne explice că economia
de piaţă nu e apanajul capitalismului. Ne
uităm unii la alţii : e limpede. O tăiem scurt. În
drum spre ieşirea din piaţă, Teo cumpără avantajos
doi jin de alune, pe care vînzătorul, siderat de
garda care ne înconjoară, se străduieşte din răsputeri
să i-i dea pe gratis. Ne pozăm în grup, cu Teo
ridicînd punga de alune ca pe un somn de nouă
chile. Şi acum, pentru că mi-am consumat doza
5 8 Cristian Tudor Popescu
normală de ironie, căci, nu-i aşa, .romînii e deştepţi., pot să vă spun că invidia a fost sentimentul
meu dominant. Cum, necum, maşinăria cu un miliard
şi jumătate de pasageri a chinezilor se mişcă.
Buildingurile, superbe, se ridică, pămîntul e muncit
cu o grijă de-a dreptul artizanală, străinii vin,
se găsesc de toate, pentru toate buzunarele. Şi, în
faţa faptelor, orice ironie nu valorează nici doi fên.
5 9 Copiii fiarei
Clopotul
După ce am adus la cunoştinţă cititorilor un
pachet de date şi fapte privind situaţia actuală a
Chinei, îmi îngădui să risc o concluzie : China e
singura ţară unde este amorsat un proces sistematic,
eficient şi nedistructiv pentru economie, de
subminare a structurilor economice comuniste. În
Estul european, revoluţiile au atacat suprastructura
comunistă, a fost detronată ideologia, s-a
obţinut libertatea textuală. Însă baza economică
(dacă aşa ceva se poate numi bază) a fost cel mult
paralizată şi zgîlţîită, fără a putea fi clintită
sensibil deocamdată. După părerea mea, cel puţin
în cazul Romîniei, eroarea constă în identificarea
a două concepte care nu se suprapun : economia de
piaţă şi proprietatea privată. Îmi vine greu să cred
că modelul spre care trebuie să tindă o ţară total
etatizată, aflată în tranziţie, este intens liberalizata
Germanie. Mult mai tangibile mi se par
nişte obiective de tipul Italiei sau Franţei, unde
există un puternic sector capitalist de stat. Ritmul
reformei trebuie să fie într-adevăr rapid, susţinut,
dar linia de ochire cred că e luată cam sus.
Să nu ne facem însă iluzii : preţul tranziţiei
controlate chinezeşti este blocajul textual. .Limba
de lemn. este păstrată şi nu se iese din tiparele
ei cu de-afurisenie. N-am reuşit să-l convingem pe
secretarul de partid al unei fabrici să pronunţe
sintagma .capitalism de stat., deşi tot ce spunea
6 0 Cristian Tudor Popescu
trebuia să poarte un nume ; îi dădea înainte cu
.socialismul chinezesc.. De altfel, marea găselniţă
a aripii reformiste, condusă de Deng Xiao Ping,
este folosirea opacilor, dar disciplinaţilor activişti
de partid în promovarea schimbării. Cu aceeaşi
fervoare cu care, în urmă cu douăzeci şi ceva de
ani, sfărîmau stelele funerare cu inscripţii din
Confucius, aceştia fac acum vorbire despre .reformă.
şi .deschidere.. Dacă aşa a zis tovarăşul Deng...
Şi e de înţeles această strategie, pentru că nu
trebuie uitat un lucru : din miliardul şi ceva de
locuitori ai Chinei, trei sute de milioane sunt analfabe
ţi. În plus, potenţialul social exploziv al chinezilor
a fost de atîtea ori dovedit în istorie. Pentru
a putea controla un asemenea colosal volant uman,
trebuie încă să faci uz de o ideologie simplă, accesibilă, chiar dacă primitivă. O liberalizare necontrolată aici poate avea consecinţe imprevizibile
pentru tot restul lumii, argument cu care, de altfel,
plusează, mai mult sau mai puţin tacit, politicienii
chinezi în discuţiile cu vesticii.
L-am întrebat pe rectorul Universităţii din
Nanjing ce lozinci s-au strigat în iunie .89, în
timpul demonstraţiilor de solidaritate ale studenţilor cu cei din Tian an men. .Păi, tinerii doreau
accelerarea reformei.. Bine, bine, dar asta nu-i o
lozincă, nu strigă nici dracu. .Vrem accelerarea
reformei !.. N-a fost chip să-l determin să-mi spună
că s-a strigat : .Libertate ! Democraţie !.. Între tineretul
intelectual chinez . care-şi descoperă printre
profesori foşti stîlpi ai revoluţiei culturale . şi
putere există o crevasă care se adînceşte. E firesc,
intelectualitatea este prima care reacţionează la
opresiunea textuală.
6 1 Copiii fiarei
Soluţia chineză nu mi se pare transplantabilă ;
dar merită a fi înţeleasă. Maşinăria merge înainte.
Şi nu singură. Prin relaţii foarte strînse cu diaspora
chinezească din Asia, cît şi cu mulţii chinezi
.de peste mări., prin promovarea unui integrism
economic în zona  prin relaţiile pe care şi le
dezvoltă cu ţările arabe, China tinde spre ceva ce
ar trebui să ne facă să recitim Biblia. O strategie
de proporţii, în care ideologia nu joacă decît un rol
utilitar. Amintiţi-vă cum se turna un clopot în
Evul Mediu. La sfîrşit, lucrătorii loveau cu ciomegele
cămaşa de lut ars, care crăpa şi cădea în bucăţi
mari, dezgolind metalul compact, dur, vibrant.
6 2 Cristian Tudor Popescu
Zbor peste cuiburi de năluci
Noaptea, Karachiul văzut de sus arată ca o
cutie cu giuvaeruri vărsată la marginea Oceanului
Indian. Ziua, nu mai e decît o aşezare omenească
stingheră între albastrul cenuşiu al apelor şi cafeniul
cu pete chelboase, galben-verzui, al stepei
pakistaneze, blană de tigru bătrîn, năpîrlind.
Spre Nord, Hyderabad rămîne în dreapta, la
marginea marelui deşert indian, trecem prima dată
peste Indus, fluviul sfînt. Apoi Lahore, Islamabad,
Kashmirul, ţara urii neîmpăcate între India şi
Pakistan. O fîşie de un alb imaculat începe să
scînteieze în ceaţa zării, în timp ce sub burta
avionului se scurge spinarea bombată, buboasă, a
unui saurian preistoric . aşa arată mai peste tot
pămîntul Asiei, de la Podişul Anatoliei pînă la
poalele Himalayei.
Pe nesimţite suntem între munţi. Dacă munţi
poate fi numit, de către un băştinaş al Carpaţilor
molcomi şi păduroşi, acest talaz negru şi sterp, cu
mii de creste înspumate, acest tsunami îngheţat,
izbucnind cu sălbăticie din adîncul unei mări de
catran, această pădure colosală de braţe împietrite
spre Dumnezeu. Boeing-ul 707, care pe Otopeni mi
se păruse enorm, e acum o gîză bicisnică, de al
cărei zumzet te agăţi, în tăcerea eternă, ca de
bătăile propriei inimi.
Nu e de mirare că lîngă astfel de munţi s-a
născut hinduismul, cu ciclurile sale cosmice, nu e
6 3 Copiii fiarei
de mirare că în Tibet s-a scris Bardo Thodol, Cartea
Morţilor. Şi nu m-ar mira să văd pe una dintre
aceste creste imaginea lui Shiva dansînd, cu ale
sale patru braţe şi două aripi de foc, dansul Distrugerii
şi Creaţiei.
În stînga se înalţă acum Muntele Asasin, Nanga
Parbat, 8.125 de metri, învins fără mască de oxigen
de tînărul Hermann Buhl, în dreapta K 2, sau
Qagir Feng, al doilea optmiar după Chomolungma,
pare că depăşeşte altitudinea avionului, deşi comandantul
ne asigură că zburăm la zece mii de metri.
Efectul optic al aerului rarefiat te face să crezi din
cînd în cînd că aripa avionului va izbi creasta. Cu
răsuflarea tăiată, calculez că, dacă se opreşte un
motor din cele patru, asta înseamnă scăderea propor
ţională a vitezei de înaintare şi, tot proporţional, să zicem, scăderea înălţimii de zbor : 10.000
împărţit la 4 dă 2.500, care, scăzut din 10.000, face
7.500. Prea puţin, mă străbate un fior. Am mai
trecut o dată peste Himalaya, noaptea ; acum vîrfurile
puteau fi ghicite după contururile sumbre
ale obturării fondului stelar. O secundă, doar una,
privind droaia de mîrlani şi matracucile aferente,
scumpii mei compatrioţi decişi să rupă contoarele
aeroportului din Beijing cu baloturile în care voiau
să bage toată China, m-am gîndit că Shiva Exterminatorul
ar putea înfige avionul într-un pisc ca
într-un insectar şi lumea ar rămîne mai curată.
Am gonit apoi această închipuire, la gîndul
albului pur al zăpezilor eterne mînjite de resturile
strivite ale gunoiului omenesc.
6 4 Cristian Tudor Popescu
Lupul singuratic
Singurătatea absolută şi definitivă a lupului .
chiar dacă există o femeie care, orice s-ar întîmpla,
nu spune decît .Ai nevoie de mine ? Mă bucur că
ai nevoie de mine. . e fără ieşire. Singur împotriva
tuturor, bandiţi şi poliţişti, buni şi răi. Nu are
prieteni, nici duşmani. E deasupra binelui şi răului,
e în afara categoriilor etice. Îngrozitor de trist
este că el nu poate cîştiga niciodată. Chiar admiţînd, prin absurd, realizarea şansei de unu la mie
de a-i înfrînge pe toţi, după o asemenea victorie
nu mai eşti om, eşti doar o voinţă tenace, implacabilă,
supraumană. Chipul tău împietrit înspăimîntă pe
toată lumea. Pînă şi femeia care te iubeşte tăcută,
mai mult decît propria-i viaţă, se va frînge în faţa
alcătuirii invincibile şi reci care ai devenit.
Iată de ce, pentru lupul singuratic, moartea e
o izbăvire.
6 5 Copiii fiarei
Triumful realismului capitalist
N-am crezut că .Dallas. . acest gigantic serial
de desene animate pentru maimuţe adulte, care
ne-a mărit familiile cu cîteva persoane netrecute
la întreţinere . ar putea fi depăşit vreodată. În
primele minute, neatent fiind, mi-am zis că e vorba
de o nouă reclamă la pachetul cu săgeată. Apoi,
întrucît refuza să se termine, am fost silit să bag
seamă că .Beverly Hills 90.... e un film. O capodoperă a apusului de mileniu. Dacă în .Dallas. sticla
ecranului pictat cu paturi înspumate, Porsche, piscine
şi parada modei mai prezintă nişte zgîrieturi
fine . un divorţ, o prăbuşire, un spirit de glumă,
o duşmănie . .Beverly Hills. este monocristalul
rozaliu, incasabil şi perfect. Nesmintit alunecă
prin apele lui feţele glasate, deasupra azuriului
ginşilor şi pastelcolorului T-shirt-urilor de 90 de
dolari bucata. Băieţi şi fete cu priviri viţeline traversează, între limuzine şi piscină, dileme tulburătoare : să consume au ba nişte unt de alune cu
jeleu ? Sunt atît de proaspeţi şi lucioşi, încît le
cauţi pe pleoape broboane din gelatina reactorului
genetic în care au fost concepuţi. Dacă i-ai cresta,
din ei ar curge, probabil, sirop de zmeură. În spatele
frunţii par a avea o porţie dublă emisferică de
îngheţată cu frişcă. O singură dată îmi amintesc
să se mai fi realizat, în istoria imaginii filmate, ceva
de o rotunzime comparabilă : clip-urile turnate la
noi prin anii .50 pentru a îmbia la colectivizare, în
6 6 Cristian Tudor Popescu
care codane îmbrăcate după indicaţiile Institutului
de Etnografie şi Folclor, în vreme ce se îndreptau
voioase către ceapeu, cu săpăligi de inox pe umeri,
îl tachinau pe flăcăul somnoros şi retrograd, rămas
de izbelişte pe prispă.
De ce se programează aşa ceva la TVR şi, probabil,
chiar place ? Din acelaşi motiv pentru care măreţele musicaluri cu ciurde de fete acoperite cu pene
de struţ au cucerit America marii crize din .29-.33.
Oricum, dacă undele electromagnetice trec pe
lumea cealaltă, sunt convins că Nicolae şi Elena
Ceauşescu nu vor scăpa nici un episod din .Beverly
Hills..
6 7 Copiii fiarei
A doua moarte
a lui Marin Preda
O tristeţe imensă, dizolvantă, m-a înecat după
ce am ieşit din întunericul sălii Studio în ploaia de
afară. Asistasem la mutilarea publică a unui om,
fără să pot mişca un deget. Imaginea finală îmi
stăruia în spatele ochilor : aidoma unui Christos al
Intifadei, Belfastului sau Bosniei-Herţegovina, cu
inima şi plămînii smulşi atîrnîndu-i pe pîntec,
cu testiculele întinse pînă la genunchi şi capul
micşorat, vopsit, mumificat, ca de păpuşă, omul
acela zăcea la picioarele schingiuitorilor săi. Marin
Preda fusese ucis a doua oară. Privindu-i pe
Rebengiuc, Iordache sau Dorel Vişan, uriaşi ai
scenei şi ecranului, cum îşi primesc bumăştile cu
arginţi (milioanele lui Cîrciog), nu putusem să-mi
spun decît : .Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce-au
jucat..... N-am să vorbesc despre tezismul grosier
şi aridizant, despre obscenitatea prin gratuitate a
scenelor .tari. (deja .celebra. scenă a contactului
homosexual dintre Albulescu . un secretar de stat
cu adevărat activ . şi Iordache este inexistentă în
roman), despre prelevarea de bucăţi epice şi lipirea
lor cu scuipat, la fel de reuşită estetic ca altoirea
unui braţ pe un genunchi, despre dezosarea şi
tratarea chimică a unor relaţii şi episoade (ce-a
rămas, Dumnezeule, din homericele pagini ale
echipei de deratizare, dominate de fabulosul
Vintilă, din fremătătoarea şi chinuita . mă durea
6 8 Cristian Tudor Popescu
capul cînd citeam ! . dragoste a lui Petrini şi
Matilda ?!). O vor face criticii, dac-o mai fi rămas
vreunul vertebrat. Vreau doar să atrag atenţia
asupra unui singur lucru : alungarea gîndului.
Nu e nevoie pentru asta decît de exemplul a
două scene. Mai întîi, prezentarea cosorului lui
Moceanu. Prostia .instructorului., în clipele în care
rosteşte .partea fier-oasă şi lemn-oasă., este maximală, supraumană, metafizică. Un intelectual care
vede un asemenea miracol de prostie pură şi rară
(mediocritatea isteaţă e cu mult mai frecventă) nu
poate să-l privească decît .holbat., cuvînt cheie în
pasajul lui Preda. În nici un caz să rîdă, aşa cum
îl pune regizorul pe Iordache să facă, dovedind că
nu ştie, sau nu vrea, să citească. Apoi, iată cum
arată la Preda momentul uciderii gardianului de
către Petrini : .«... Nu mă dezamăgi, spune-mi ceva
care să mă facă să-mi pară rău că te omor !» Şi el
îmi spuse gîfîind, gata să mă dezarmeze, cu un
glas de o halucinantă omenie : «Dom.şef, iartă-mă,
n-am vrut să-ţi fac nimic...» «Ei, da, te cred», îi
şoptii şi eu înfiorat, «o să am remuşcări», şi îl
aruncai cu o violenţă şi un instinct sigur în dreapta
mea, unde ştiam că se rostogolesc bolovanii de
plumb..... Pe ecran, Dorel Vişan rămîne agăţat de
un parapet, ca în filmele de suspans proaste, în
timp ce Iordache îl maimuţăreşte deasupra. Ultimele
cuvinte ale torţionarului sunt .Du-te-n p...
mă-tii !., conforme cu condiţia care se poartă, de
fiară comunistă neîmblînzită şi neaoşă.
Există cărţi a căror ecranizare ar trebui interzisă. Secată de apele gîndului marinpredian, .Cel
mai iubit dintre pămînteni. nu mai e decît o
caricatură consternantă, bine jucată (dar ce folos !),
6 9 Copiii fiarei
o deşartă demonstraţie în genul .tipic în situaţii
tipice. (ce ziceţi, d-le .consilier literar. Ion Cristoiu ?),
acolo unde gumeşteanul crease adevărul unor vieţi
ţîşnind năvalnic din pagini, dincolo de .scriitura.
bună sau proastă, dincolo de literatură însăşi, cum
numai Sábato mi se pare că mai izbuteşte.
7 0 Cristian Tudor Popescu
Faust şomer
Un glonte rătăcit, plecat cu ani în urmă din
ţeava armei, aflat acum la capătul curbei balistice,
cade la pămînt încet, şovăielnic, ca o frunză bătută
de vînt, peste un cîmp pustiu. Aceasta e imaginea
pe care mi-a închegat-o în minte filmul lui Mircea
Veroiu .Somnul insulei..
O ciudată şi autentică nostalgie a dictaturii îi
bîntuie pe mulţi dintre creatorii noştri : unde sunt
telefoanele cu .piţigoi. de altădată, unde cenzura,
unde băieţii în costume ţepene ? Şi interesant e că
mulţi dintre cei bîntuiţi nu se numără printre
.rebelii. cu probleme în vechiul regim : capodopera
de pînă acum a lui Mircea Veroiu este un film de
.comandă socială., un film despre comunişti luptînd
în ilegalitate, un film pe cît de fals ca teză, pe atît
de bun ca pură entitate cinematografică : .Să mori
rănit din dragoste de viaţă.. Acum, apăsat parcă
de jenă, dl. Veroiu se simte dator să facă un film
.just., unde înfierează, ce-i drept, fără mînie proletară, dictatura cea rea şi simpatizează cu intelectualul
cel bun. Just şi artistic nul, de unde se vede
că menajul politicii cu arta e al naibii de complicat.
.Scrie o poveste despre porci., îi spune Guvernatorul
Scriitorului. Şi Scriitorul răspunde, ca o midinetă cu intenţii serioase, ciupită de fund : .Porcii
nu sunt specialitatea mea.. Se putea răspunde şi
altfel, de pildă : .De ce nu, domnule Guvernator ?
Dintre toate animalele, porcul are inima cea mai
7 1 Copiii fiarei
asemănătoare cu a omului. Dacă inimii omeneşti
îi sar capacele, ele pot fi înlocuite cu unele de porc.
Voi scrie, deci, o poveste despre porci, domnule
Guvernator.. De aici ar fi putut începe, poate,
un film.
.Ficţiunea copleşeşte realitatea., răspunde
Nebunul, jucat cu complezenţă de Marcel Iureş.
Din păcate, asta e şi concepţia regizorului, care nu
vede sau nu vrea să vadă că trăim un timp în care
ficţiunea este literalmente strivită, spulberată de
realitate. De la începutul acestui veac, utopia a
cunoscut o continuă şi catastrofală transformare
în contrautopie. În filmul d-lui Veroiu, contrautopia
se transformă involuntar într-o înduioşătoare
metautopie : ce simple şi sănătoase erau lucrurile
cînd Securitatea era Securitate şi persecuţia politică . persecuţie politică. Domnule regizor, îmi
venea la un moment dat să zic, în întunericul sălii
.Lumina., practic goală, acum pe Scriitor nu-l mai
prigoneşte nimeni, nu-l mai cenzurează nimeni,
nici măcar nu i se mai cere să se vîndă. Acum pe
Scriitor nu-l mai cumpără nimeni, domnule regizor.
Faust trebuie să-şi caute de lucru.
Lăsînd la o parte politicul confuz . epura de
dictatură tip Sud-America agrementată cu acorduri
de .Internaţionala. şi stridente încercări de
.aducere la zi. . sau virtuozităţile de imagine .artă
pentru artă., stinghere şi sterile prin lipsa unei
concepţii generale tuşante, mi-a rămas din .Somnul
insulei. o constatare, valabilă mai degrabă în
plan uman : nu ştiu dacă dl. Veroiu ştie exact de
ce-a plecat din ţară, dar cu siguranţă încă nu ştie
de ce s-a întors.
7 2 Cristian Tudor Popescu
Construcţia
Una din cele mai interesante experienţe pe care
ţi le poate oferi această lume este să fii fizician
nuclearist şi să te mişti fără echipament de protecţie într-un cîmp de radiaţii gama dure. Pentru un
neofit, senzaţiile de uşoară arsură, mîncărimile,
înţepăturile în ochi, apoi ameţeala şi .bronzul.
care se aşază pe piele nu înseamnă foarte mult.
Ţie însă, observator rutinat, ţi se derulează în
spatele ochilor, ca într-un film documentar, panorama
moleculelor sfîşiate prin ionizare, proporţional cu energia absorbită de ţesut, burduşirea cu
electroni a nucleotidelor, în special a citozinei şi
adeninei, apariţia de cromozomi dicentrici şi celule
aneuploide. Cuvinte, cuvinte. Dar în spatele lor tu
ştii că se ascunde un chip fără păr şi dinţi, cenuşiu,
schimonosit de spasmele morţii. Rezistenţa ţesuturilor
vii la radiaţia ionizantă e cu atît mai scăzută,
cu cît sunt mai tinere.
Dar pentru asta nu e nevoie să mergi pînă la
Cernobîl. E suficient să intri în tortul de piatră
supraetajat dintr-o margine cu lac a oraşului .
opera unui cofetar nebun, cum spunea cineva. Să
străbaţi coridoare imense, scăldate în lumini palide,
verzui, să priveşti prin ferestre cît trei staturi de
om forfota turmelor de şobolani şi să rămîi. Primele
efecte nu vor întîrzia să apară : o nelinişte
vagă, dar persistentă, o încordare a muşchilor şi
nervilor, un ţiuit profund şi continuu instalat în
7 3 Copiii fiarei
creier. Pleci nemulţumit, ameţit, dar e deja prea
tîrziu, a doua zi te vei întoarce. Şi a treia şi a patra.
Încet-încet, începi să te mişti ca în transă. Un
aer anume se aşterne pe chipul tău, prietenii se
grăbesc să se îndepărteze. Încordarea creşte, nelini
ştea te răscoleşte ca un frison, dar ele sunt şi
mai chinuitoare cînd eşti în afara construcţiei
maligne. Priveşti curios măştile împietrite care
glisează pe lîngă tine, pe lungile coridoare, pînă
te străbate gîndul că şi tu arăţi la fel. Luciditatea
se inflamează la maximum : dezamăgite, din ce în
ce mai puţinele femei cu care te culci îţi privesc în
ochii reci, niciodată tulburaţi. În ultima fază, care
poate dura luni sau chiar ani, apar plăsmuirile.
Mai întîi o sudoare sîngerie brobonind pereţii.
Apoi jerbe de şerpi care se lasă sîsîind din candelabre.
Diavoli coloraţi îşi iţesc rînjetele pe la colţurile
cufundate în penumbră. La fiecare pas, în
dalele de marmură se cască gropi pătrate, aburind.
Un zgomot neîmpăcat, nedesluşit, o pastă de gemete
şi strigăte izvorăşte de peste tot, biciuindu-te cu
o ucigătoare nostalgie.
Nu mai poţi şi nu mai vrei să ieşi afară. Umbră
între alte umbre, dospeşti în bîrlogul tău, lăţindu-te
şi lăbărţîndu-te, în minte cu imaginea amoebei
uriaşe care vei deveni.
Cînd, tîrziu, într-un anotimp incert, artificieri
tineri vor dinamita intrările şi îşi vor descărca
îngroziţi armele în creatura de coşmar, doar unul
dintre ei, cel mai tăcut, va observa încremenind,
pe ceea ce a fost cîndva faţa ta, blînd şi recunoscător, zîmbetul.
7 4 Cristian Tudor Popescu
Dor de Ceauşescu
Îl întîlnesc uneori, în nopţile fără somn, printre
copacii prăfuiţi şi scheletele blocurilor etajate pe
cerul scînteietor. Poartă acelaşi palton, descheiat
la toţi nasturii, plin de pete pămîntii, acelaşi fular
cenuşiu ; căciula şi-a pierdut-o pe undeva.
Nu mă bagă în seamă, nici nu pare să mă vadă.
Molfăie o bucată de pîine neagră. Mestecă greu,
firimiturile se opresc în ţepii bărbii. Priveşte cu
ochi albi spre graniţa nedesluşită dintre sus şi
înainte.
Apoi, cete de băieţi şi fete năvălesc din întuneric,
dansînd un rock numai de ei auzit, tăcuţi
şi neînchipuit de veseli. Băieţii poartă florile înfipte
în piept, fetele în tîmple. Găurile din pieptul bătrînului sunt astupate cu cîrpe şi bucăţi de ziar. Îl
sîcîie, nu-l lasă în pace. Se rotesc înlănţuiţi în
jurul lui, îl salută milităreşte, se aşază pe jos şi
se ridică toţi odată, aplaudînd. O fată îi pune în
faţă un băiat în geacă gri, sclipitoare, îşi lipeşte
ochiul de craterul dintre omoplaţii băiatului şi face
semne cu mîna : mai la stînga, mai la dreapta.
Rîd toţi. Bătrînul fuge greoi, împiedicat.
Cîteodată îi găsesc adunaţi în jurul focului.
Bătrînul îşi încălzeşte mîinile în flăcări, ei murmură un cîntec. Apoi mă întorc spre el şi îl rog.
Întoarce-te, îi spun, întoarce-te şi scapă-mă din
zgomotul şi furia asta orbitoare. Pune-ţi iarăşi
tălpoaiele de piatră peste ţară ; îngheaţă apele,
7 5 Copiii fiarei
închide guri, leagă ochi şi leagă-mă şi pe mine,
strîns, să nu mă mai pot risipi în patru zări.
Mătură gunoiul nou şi presară la loc gunoiul vechi,
cu izurile-i rîncede şi cunoscute. Pune stăvilarele
de lemn viiturii de vorbe, trimite-mă în temniţa
creierului, de unde cu atîta nesăbuinţă am fugit.
Îmi lipsesc, bătrîne, ochii tăi seci, de mîrlan dibaci
şi crud, hîrîitul sinistru al vocii, mutra scroafei
cu care convieţuiai, haita de tovarăşi, ticăloşi pînă
la tandreţe. Izvoarele de ură care mi-au spulberat
oboseala de a trăi. Dă-mi înapoi cărţile, singurătatea, risipa anilor. Aruncă-mă în margine, ca să
mă pot ghemui din nou în centrul fiinţei mele. Pe
mine, mie, redă-mă.
Nu răspunde niciodată. Priveşte volutele roşii,
galvanizat de ură şi dispreţ, murmură ceva de
neînţeles şi dă din mînă. Într-un tîrziu, focul
moare şi ei pleacă, se pierd în beznă, un moşneag
cu părul vîlvoi şi pulpanele paltonului fluturînd,
înconjurat de tineri cu feţe livide.
7 6 Cristian Tudor Popescu
Cerul gol deasupra noastră
O Romînie de coşmar pare să se reverse din
paginile ziarelor. Crime, violuri, perversiuni, sinucideri,
jafuri, tîlhării la drumul mare au ajuns
piesele de rezistenţă pentru destule publicaţii. În
faţa unui astfel de fenomen, cel mai lucrativ este
să deplîngi aburos bunele timpuri şi moravuri
ceauşiste şi să vituperezi de la etajul XI, cu legitimă indignare, presa, care se încăpăţînează să nu
pună în lumină fapte de muncă şi viaţă. Iar cel
mai neprofitabil, nespectaculos . să cauţi să înţelegi
şi să încerci să explici.
În prima aproximaţie putem observa că astfel
de evenimente existau şi înainte de .89, în mai
mică măsură, poate şi insuficient, dacă nu deloc
mediatizate. Deci, nimic nou. Într-o a doua însă,
apare cel puţin un aspect cu totul nou : frecvenţa
neobişnuit de ridicată a crimei, violurilor, jafurilor,
ba chiar perversiunii, între membrii aceleiaşi familii.
Taţi care îşi violează fiicele, fii care îşi omoară
părinţii şi viceversa. Aceasta este o cucerire autentic
postrevoluţionară. Trei ar fi cauzele direct identificabile
ale acestui fenomen.
Mai întîi, erupţia instinctului proprietăţii, multă
vreme anesteziat de comunism. Sub dictatură, nici
chiar nomenclaturiştii nu puteau avea sentimentul
adevărat al proprietăţii : ştiau foarte bine că, dacă
se schimbă camarila şi ies din cărţi, pierd, fără să
poată zice cîrc, totul, de la vila din Primăverii
7 7 Copiii fiarei
pînă la accesul la un salam cu mai puţine zgîrciuri.
Ce să mai vorbim de marea masă, care mai
mult de un automobil şi o casă . cu drept de a fi
lăsată moştenire doar o generaţie . nu prea aveau
ce să adune ? Acum, au apărut pămînturile, casele
în proprietate ereditară, firmele... există ceva de
pierdut sau cîştigat. Şi astfel, un tată ajunge să-şi
izbească fiul, încă sugar, cu capul de tocul uşii şi
să mîrîie printre dinţi : .Ăsta să mă moştenească
pe mine, da ?!..
Apoi, prea uşor am uitat că în .68-.70 a venit
pe lume acea generaţie pe care o numim .decreţei..
Mulţi, foarte mulţi dintre aceşti copii nu au fost
doriţi. În special printre oameni de condiţie modestă,
care n-aveau relaţii şi mii de lei ca să plătească
un chiuretaj, venirea lor pe lume a fost privită ca
o pacoste. De la început relaţiile părinţi-copii au
fost în aceste cazuri alterate, intrînd într-un cerc
vicios iniţiat de părinte şi continuat de copil (care
acum are douăzeci şi ceva de ani) pînă la ura de
moarte. Cu extraordinara sa capacitate malignă,
comunismul a pătruns pînă-n nucleul celulei sociale,
familia, modificîndu-i metabolismul.
Însă dincolo de aceşti factori şi catalizîndu-i
violent, se află cerul tranziţiei. Comunismul a
sufocat în bună măsură biserica, instaurînd însă,
în schimb, o altă religie, roşie, atee, dar religie.
Apelul la benevolenţa secretarului general al partidului
sau tovarăşului prim de la judeţ, personaje
înzestrate cu puteri de viaţă şi de moarte, asemeni
zeilor, ţinea clar de la un punct încolo de metafizică, de exerciţiul religios.
Nici o societate nu poate fi ţinută în frîu numai
prin poliţie şi legi. Trebuie să existe ceva deasupra,
7 8 Cristian Tudor Popescu
ceva care să sufle în ceafa unui făcător de rău cînd
nu-i nici un poliţist prin preajmă. Or, mulţi ridică
ochii acum spre cer şi-l descoperă albastru, înnorat
sau cu stele. Cu o întărîtare ţinînd de graniţa
omului cu animalul scăpat din lanţ, vor să provoace
destinul, să încerce dacă dumnezeii sunt morţi.
Cum? Violîndu-şi copiii, ucigîndu-şi părinţii, jefuindu-şi prietenii.
Pentru cei mai mulţi, legea morală din sine nu
se poate întemeia doar pe cerul înstelat de deasupra
noastră.
7 9 Copiii fiarei
Tîmpla spartă
Salve din automatele îndreptate spre cer. Un
băiat în uniformă, în coşciug, în poziţie de drepţi.
Din mîinile adunate pe piept lipseşte parcă arma
pentru onor. Albul legăturii trecute regulamentar
pe sub bărbie, groapa întunecată din tîmpla stîngă.
Sergentul major Marian Căprioară pleacă în cer.
Cînd pe ecran apar capetele celor doi ţigani uciga
şi, pătate, bestiale, prietenul meu, care e departe
de a fi inginer, sare din fotoliu : .Cristoşii mamii
lor de baragladine ! Ăştia trebuie raşi, domnule !
Terminaţi ! Că dacă nu, ne termină ei pe noi.....
Tac. Ce-aş putea să-i spun prietenului meu ? Nu
sunt creştin din fire, nu întind şi obrazul celălalt,
aşa că nu mi-ar displăcea să-i văd pe cei doi la
capătul unor funii solide, cu limba pe rever. Nu de
alta, dar s-ar da în felul ăsta şi ceva de lucru
agenţiilor de presă care au transmis pesemne că
ţigan era Marian Căprioară, ca şi ungurul Mihăilă
Cofariu, şi că a fost ucis de doi torţionari ai poliţiei
romîne. Şi ar avea şi de ce să se indigneze graseiat
duduile de pe la feluritele comiţii europene pentru
minorităţile obijduite.
E greu de contrazis furia prietenului meu. Dincolo
de tenta hazos-senzaţională pe care a luat-o
de la o vreme atitudinea presei vizavi de ţigani,
recte interviuri cu regele Cioabă pe prima pagină,
relatări frenetice de la .Miss Piranda. sau prezentări de vedete ale lumii interlope, rămîne, statistic
8 0 Cristian Tudor Popescu
vorbind, agresivitatea animalică, funciară, accentuată de ignoranţă şi izolare, a acestei rase. Nu
cred că a-ţi asuma acest adevăr înseamnă a fi
rasist. Problema începe de la exclamaţia prietenului
meu. Crima aceasta abominabilă va rămîne
nu pe măsura pedepsită de confuza noastră justiţie
de tranziţie . avocaţi, amînări, graţieri, cumulări
de pedeapsă şi parcă-i vezi liberi în cîţiva ani pe
domnii romi, mai ceva ca cepeexul, în vreme ce
Marian Căprioară putrezeşte în pămînt. Apare
atunci, mai ales că este vorba de un om al legii ucis
în exerciţiul funcţiunii, soluţia justiţiei .paralele..
Or, deşi justificată în sine, deşi ar fi împărtăşită
mai mult sau mai puţin explicit de mulţi, aceasta
conţine un pericol imens. Pentru mine a fost stupefiantă în primă instanţă insistenţa cu care au fost
.zgîlţîiţi. funcţionarii guvernamentali americani,
pînă la cel mai înalt nivel, pentru .prăjirea., intenţionată sau nu, a celor 80 şi ceva de adepţi ai lui
David Koresh, care omorîseră în prealabil 4 poliţişti. La urma urmei, mare pagubă, o bandă de
criminali şi dezaxaţi mai puţin... Apoi am înţeles.
Aşa a început, de-a lungul acestui secol sîngeros,
orice totalitarism . de la preluarea revoltei îndreptăţite faţă de neputinţa statului de a sancţiona pe
măsură crime strigătoare la cer. Pasul următor :
tentaţia mîinii forte. Apoi, înlăturarea organelor
putrede şi neputincioase ale democraţiei. De aici
încolo, rămîne de văzut cine e ţigan şi cine nu...
Iată de ce pedeapsa pentru ucigaşii lui Căprioară
nu poate fi decît cea a justiţiei, aşa ameţită cum
e şi cum n-o mai putem lăsa să fie. Iată de ce
trebuie să descurcăm cu stoicism acest nod gordian
8 1 Copiii fiarei
al tranziţiei, pe care nu avem voie să-l retezăm,
repetînd gestul stupid al lui Alexandru Macedon.
Ceea ce nu mă poate împiedica să port multă
vreme în minte chipul sergentului major Căprioară
şi să-mi imaginez cele două brute la capătul unor
funii, cu limba pe rever.
8 2 Cristian Tudor Popescu
Separarea corupţiilor în stat
Atunci cînd se compară . mult prea des şi
anapoda . Romînia cu ţările din Vest, se repetă
cu insistenţă că şi acolo există corupţie, desigur,
dar că, datorită forţei statului de drept şi separa
ţiei puterilor în stat, aceasta poate fi contracarată. Este, într-adevăr, o diferenţă notabilă, dar
nu singura. Un factor important în dezvăluirea
marilor cazuri de corupţie, care pot ajunge, aşa cum
o demonstrează episodul italian în plină desfăşurare,
pînă la nivelul primului-ministru sau chiar la cel
prezidenţial . Brazilia, cazul Color de Melho ., nu
este altul decît concurenţa. În statele dezvoltate,
oricît de puternic ar fi un mafiot, există totdeauna
cel puţin un concurent de .valoare. sensibil egală.
Tot acolo, harta intereselor economico-financiare
corespunde biunivoc cu una asemănătoare în plan
politic. Anihilarea unei reţele de corupţie la nivel
înalt nu înseamnă neapărat victoria forţelor eticii
şi echităţii capitaliste, ci rezultatul de suprafaţă
al înfrîngerii zisei reţele în crîncena luptă de
adîncime cu un alt rechin economico-financiar-politic. Fiat justitia poate consta deci în înlocuirea
unui agregat coruptiv cu un altul, prin intermediul
justiţiei şi poliţiei, simple elemente de execuţie .
atunci cînd nu sunt în cîrdăşie şi ele . amorsate
şi lăsate să acţioneze cînd trebuie. În ceea ce ne
priveşte, suntem încă departe, deşi ceva progrese
s-au făcut, nu numai de separarea autentică a
8 3 Copiii fiarei
puterilor în stat, ci şi de consistenţa şi maturitatea
fiecăreia dintre aceste puteri în parte. Dar şi după
ce vom atinge acest nivel . şi-l vom atinge ., vom
mai avea de luptat cu o altă racilă, cel puţin la fel
de apăsătoare.
Cu excepţii fără anvergură, avem în Romînia
de azi o reţea de corupţie unică, transportată cu arme
şi bagaje din epoca ceauşistă în această perioadă
a acumulărilor sălbatice de capital, din care nu
lipseşte decît Ceauşescu. Membrii ei, îi ştim cu
toţii : foşti securişti .subţiri., reprezentanţi de
camere de comerţ, înalţi funcţionari bancari,
activişti reciclaţi etc., care se cunosc foarte bine
între ei. Este o reţea legată prin mii de fire invizibile
cu forţa politică conducătoare, unică şi ea,
stăpînă neîntreruptă a vieţii politice romîneşti în
condiţiile unei opoziţii de operetă.
Iată de ce declaraţiile generalului Florică, climax
al unui lung conflict desfăşurat . aparent .
între Garda Financiară şi Poliţie, nu trebuie decît
să ne bucure. Este întîia manifestare a unui mecanism
temeinic şi eficient, care se zvîrcoleşte sănătos la baza justiţiei, de fapt, o paradoxală pîrghie
nelegală, care acţionează totuşi, finalmente pozitiv,
în statul de drept : capetele balaurului încep să
se sfîşie unul pe celălalt.
Cu toate că ar fi trist ca pînă la urmă, parafrazînd destinul lui Al Capone, un Triţă Făniţă să
fie, în fine, condamnat pentru un matrapazlîc cu
o garsonieră...
8 4 Cristian Tudor Popescu
Intelectualul Politica
Se discută mult în ultima vreme, din varii unghiuri,
despre relaţia intelectual-politică. Totuşi,
nimeni nu a pus pînă acum problema în modul
riguros, matematic chiar, care cred că i se potrive
şte. Plusul în cerc din titlu este un semn care
defineşte în algebra logică funcţia binară .sau
exclusiv.. Sau-ul disjunctiv, cu care suntem mai
obişnuiţi în vorbirea curentă, are o componentă de
natura opţiunii în regim de echivalenţă, exempli
gratia .după masă se poate bea apă sau vin. ; 
înseamnă exact negarea oricărei echivalenţe, excluziunea
reciprocă : .sau apă, sau vin.. Aceasta este
relaţia exactă dintre intelectual şi politic (prin
politică înţelegînd, fireşte, exerciţiul practic, nu
meditaţia pe marginea ei). Intelectualul poate
încerca (cu puţini sorţi de izbîndă) să devină politician
; atunci încetează însă, conştient sau nu, să
mai fie intelectual. Invers, tentaţia este din start
sortită eşecului . un politician nu poate deveni
niciodată un intelectual adevărat.
De ce stau lucrurile aşa ? Pentru că regulile
care definesc aceste două tipuri de activităţi mentale
sunt esenţialmente diferite. Într-o confruntare
intelectuală n-au nici o relevanţă rasa, sexul, vîrsta,
mutra sau bolile avute în copilărie de cel care
susţine o idee. Important este în ce măsură ideea
se dovedeşte adevărată sau falsă atunci cînd este
supusă unei discuţii raţionale. În politică, noţiunea
8 5 Copiii fiarei
de adevăr este practic exclusă. Chiar şi atunci
cînd apare, e tot o modalitate a falsului. Esenţiale
sunt toate cele de mai sus şi multe altele, de pildă
vocea. Una este să spună un intelectual .mîine
este joi. şi alta e s-o spună Adrian Păunescu . în
cazul al doilea propoziţia simplă poate suna ca o
trîmbiţă a Apocalipsei. În politică, zece adevăruri
spuse plat nu fac cît o enormitate formulată tuşant,
cu glas vibrant. Pentru a se putea manifesta ca
atare, un politician trebuie să deţină o anumită
poziţie. Pentru păstrarea acestei poziţii se consumă
mare parte din eforturile respectivului . restul
rămîne, dacă rămîne, pentru scopuri politice propriu-zise. Un intelectual nu are nevoie decît de
hîrtie şi creion.
În politică scopul scuză mijloacele. Pentru un
intelectual, alegerea mijloacelor e o frămîntare
chinuitoare, adesea blocantă.
Intelectualul se adresează creierului individului,
politicianul . măduvei spinării.
Intelectualul e obişnuit să vorbească în numele
umanităţii, politicianul calculează impactul discursului
său asupra diverselor categorii din electorat.
În dialogul intelectual, viclenia e lipsită de sens,
premisele fiind stabilirea exactă a sistemului comun
de referinţă al discuţiei, pentru a evita monologurile
paralele. În politică, falsele probleme, trucurile,
divagaţiile, ricoşeurile, diversiunile verbale,
tragerea spuzei pe turtă sunt unelte de lucru.
Intelectualul nu se supune altei instanţe decît
propria sa conştiinţă. Politicianul trebuie să ţină
seama, măcar teoretic, de disciplina de partid.
Mai pot fi enunţate destule antinomii de felul
acesta, mie însă mi se par destule. Exemplele
8 6 Cristian Tudor Popescu
concrete sunt la îndemînă. Nu pot să închei fără
a pomeni, legat de toate acestea, postura cea mai
jalnică . un politician de duzină, ex-intelectual de
marcă, străduindu-se să aducă în sprijinul noii
sale imagini argumente care ţin de ceea ce a realizat
cîndva ca intelectual...
8 7 Copiii fiarei
No comment
Consolarea preferată a scriitorului romîn de
azi, care recepţionează în plin loviturile tranziţiei,
este .da, dom.le, dar, pînă la urmă, tot cărţile
rămîn.. Vorbesc de tipul de scriitor care refuză să
se arunce în turbina gazetăriei, care nu ţine pardesiul
nici unui critic, care nu cultivă nici un grup
de presiune din cultură, mulţumindu-se să scrie
literatură şi atît. Cu consecinţele de rigoare .
sărăcie, statut social incert, exasperare. Speranţa
recunoaşterii ulterioare, fie şi postume, este ceea
ce-l ţine în viaţă.
Din păcate, nu este decît o iluzie, ţinînd mai
degrabă de logica basmului . cel tăcut, cuminte şi
harnic este pînă la urmă răsplătit, iar cel rău,
gălăgios şi fluşturatic, pedepsit. Odinioară, a fi
scriitor mai însemna ceva. Imagine video nu exista,
mijloace de transmitere rapidă a informaţiei în masă
nu operau şi chiar cărţile adunate în biblioteca
lumii erau încă puţine. În general, suma vectorilor
informaţionali convergenţi în individ era suficient
de redusă în modul ca să rămînă loc şi pentru
ficţiune. Astăzi, Romînia se cufundă în norul informa
ţional care acoperă globul. Cantitatea de informaţie pe cap de locuitor creşte dramatic, lăsînd cu
mult în urmă cantitatea corespunzătoare de brînză
şi, uneori, chiar compensînd-o. Ritmul existenţei
pe plaiurile mioritice se accelerează de la zi la zi.
Structura ocupaţională se modifică, rezerva naţio8
8 Cristian Tudor Popescu
nală de timp liber scade vertiginos, acţiunea se
substituie cu brutalitate contemplaţiei. Cablat 24
de ore din 24 la o viaţă mondială care oferă totul
de la scheci la tragedie, de la sonet la epopee, de
la horror la feerie, trecînd prin romanul de spionaj
şi povestirea SF, cetăţeanul face alergie la fabula
ţii. Îl înţeleg. Eu însumi rămîn uneori, zeci de
minute, cu ochii pe acele fantastice înlănţuiri de
imagini live ale reţelei Euronews, anunţate prin
titlul NO COMMENT. Ziua şi locul de pe glob .
după care se scurg imaginile ruandezilor prefirînd
mlaştina prin căni, doar-doar or apuca un strop de
apă ; studenţi sud-coreeni dînd cu pietre şi molotovuri
în poliţiştii apăraţi de scuturi translucide ;
.Chalenger. plecînd de pe rampă într-un nor de
fum şi flăcări ; femei longiline pînă la neverosimil,
în costume de un erotism funebru, mişcîndu-se prin
luminile unei stranii parade a modei în Taiwan.
Omul-simbol al sfîrşitului de mileniu nu ţine în
mînă un stilou, ci o videocameră.
Dar chiar şi pe terenul său, cartea, scriitorul
creativ este bătut. Ce se vinde sunt memoriile
securiştilor la pensie şi ale fostelor lor victime,
jurnalele politicienilor, stenogramele romanţate,
pe de o parte, Sandra Brown pe de alta. Adică fie
realitatea cu priză de împămîntare, fie maglavaisul
sclipicios pentru masaj glandular.
Cine va sta să mai privească în urmă, cînd
prezentul însuşi, în chiar clipa naşterii lui, devine
copleşitor şi străin ? Singura ta şansă ca să fii
dezgropat, scriitorule, e să aibă nevoie de cineva
ca tine vreo grupare politică la modă. Regatele
oamenilor pier, regatul cărţilor rămîne, scria consolator,
cu veacuri în urmă, Uluk Beg, pe peretele
8 9 Copiii fiarei
observatorului său din Samarkand. Tristă nălucire,
pier şi oamenii, pier şi cărţile, intrăm în conul
de umbră al atotputernicului şi devoratorului regat
al clipei.
Fireşte, poţi nimeri printr-un manual, ceea ce
reprezintă calea cea mai sigură spre a nu mai fi
citit cu adevărat de nimeni.
Aşa că . dacă nu cumva hotărăşti, înainte de
a păşi în posteritate, să arzi tot ce-ai scris, din
scîrba de a-ţi şti rîndurile la cheremul oricărui
alfabetizat . nu-ţi rămîne decît gîndul la cei
cîţiva singuratici, sau poate unul singur, care se
vor încăpăţîna să te trăiască, citindu-te, dincolo
de mormînt. Ceea ce, la urma urmei, e cinstit,
dacă stai să te gîndeşti, odată cu Tarkovski, că
rostul artei e să mişte sufletele, nu să creeze idoli.
9 0 Cristian Tudor Popescu
Începutul eternităţii
Tatăl nostru carele este în ceruri, Edgar Allan
Poe, spunea că priveliştea cea mai mişcătoare cu
putinţă este cea a unei femei frumoase moartă.
Deşi am iubit dintotdeauna riguroasele şi sumbrele
arabescuri imaginative ale .americanului
neliniştit., cu preferinţa aceasta n-am fost de acord ;
emiţînd-o, Poe îşi disimula (obicei frecvent la marii
creatori) propria natură. Cel mai ciudat şi dureros
lucru din lume este moartea unei fiinţe inteligente
şi paşnice, chiar dacă ea arată ca un manşon păros
sau ca o bucată de cuarţ. Cu atît mai mult cînd
e vorba de un semen de-al nostru, cu o minte şi un
suflet cît lumea. Pînă în ultima clipă a extraordinarei
sale vieţi, sunt sigur că Isaac a gîndit şi a
zîmbit. Încă o uluitoare răsturnare de perspectivă
în saga cosmică a Fundaţiei, încă un caz pentru
palida şi prea deşteapta robopsiholog Susan Calvin,
încă o intuiţie fulgerătoare a molcomului Elijah
Baley, dublată de o acţiune asemenea a impecabilului
său coechipier Daniel R. Olivaw. E mai uşor
să mori, cînd spui şi-asculţi poveşti. Proiectat în
spaţiul veşnic al ficţiunii, în sfîrşit identificat cu
lumile sale, Isaac Asimov îşi ocupă jilţul ce îi era
rezervat în galaxia marilor născători ai literaturii.
Pentru că oricît de .bine. ar scrie nu ştiu ce textualist,
deconstructivist sau postmodernist, în memoria
umanităţii rămîn un Cervantes, un Dumas-père,
un Anderson sau un Bradbury, adică taţii de poveşti
9 1 Copiii fiarei
şi personaje. Fie şi dacă ar fi lăsat oamenilor
numai cele trei legi ale roboţilor (1. Robotul n-are
voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane
sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se facă
rău. 2. Robotul trebuie să se supună comenzilor
omului, dar numai atunci cînd nu contrazic legea
1. 3. Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar
numai atunci cînd nu contrazice legea 1 sau 2.)
Asimov ar fi fost hărăzit neuitării.
Oamenii nu trebuie să trăiască veşnic. O vorbă
a astronauţilor americani zice aşa : .You live only
once, but, if you live right, it.s enough.. Isaac
Asimov ne-a arătat de ce şi cum va veni Sfîrşitul
eternităţii. Pentru el, acum, e începutul.
9 2 Cristian Tudor Popescu
Harul şi darul
Există pe lume artişti buni, talentaţi, extraordinari.
Marii creatori, puţinii, alcătuiesc însă o specie
cu totul aparte. Unul din semnele lor distinctive
este reacţia faţă de eşec. Şi nu neapărat faţă de
eşecul în sine, care poate fi cu totul relativ . o
operă respinsă sau ignorată la un moment dat poate,
altundeva şi mîine, să-şi găsească publicul ., ci
faţă de pura şi simpla ratare a comunicării, abstracţie făcînd de cauzele acesteia. Un mare creator nu
pune, nu poate să pună asta pe seama receptorului.
Nu poate dispreţui pe cine nu poate cuceri. Conştient
că este doar un slujitor al Divinităţii, care i-a
dat un har, o povară de care trebuie să se elibereze
în scurtul răgaz al vieţii, şi nicidecum un dar,
aducător de bucurie, condiţia lui este aidoma celei
a misionarului printre sălbatici . fără arme, fără
mînie, trufie sau teamă, avînd ca singur scut
ofranda forţei sale lăuntrice, gata oricînd să-i
binecuvînteze pe cei care-i sfîşie măruntaiele.
Pentru că ei sunt de-acolo, iar el vine din altă
parte, nechemat în pustie.
Pentru că toţi cei pe care reuşeşte să-i zguduie
îl ajută, în acelaşi timp, să se salveze pe sine.
Îi este îngăduită doar, uneori, durerea. Disperarea
că ultimul mîncător de seminţe de la galerie
îl fluieră, dorinţa fierbinte de a-l clinti şi pe acela
din zeflemeaua lui.
9 3 Copiii fiarei
Sfîrşitul iluziei
De cîţiva ani încoace, scriitorii romîni se amăgesc. Îşi tot fac curaj unul altuia : .Toată vînzoleala
asta o să se termine odată şi odată. Lucrurile se
vor aşeza.. Dar vînzoleala nu se termină şi lucrurile
se izbesc din ce în ce mai tare unele de altele, pînă
crapă. Asigurările liniştitoare nu sunt îndreptate, de
fapt, spre viitor, dar sunt speranţe, poate subconştiente, în întoarcerea unui trecut mort şi îngropat.
Vînzoleala . fără răgaz, sălbatică, hohotitoare .
este şi va fi modul de viaţă în anii care ne-au
rămas din acest mileniu. Iar literatura, chiar în
formele ei cele mai transfigurate, nu poate fi pînă
la urmă prea departe de viaţă. Trebuie să avem
tăria de a deschide ochii şi a privi în jur : decembrie
.89 a însemnat pentru cîmpul literaturii romîne
o explozie termonucleară.
S-a spus că literatura romînă de dinainte de .89
este un deşert. Fals : literatura romînă de după .89
este un deşert postatomic, cu umbre calcinate, nisip
vitrificat şi arbori chirciţi. Focul atomic nu alege :
distruge totul, de la stejarii bătrîni pînă la pădurea
tînără. După părerea mea, cu cîteva excepţii,
care nu vor face decît să confirme această sumbră
constatare, scriitorii afirmaţi înainte de .89 nu mai
pot avea nimic esenţial de spus de-acum înainte.
Unii au măcar meritul de a fi încercat : Dumitru
Radu Popescu a produs una sau două piese de
teatru, ca să zic, jalnice, lui Fănuş Neagu i-am
citit o nuvelă în care demonstrează limpede că nu
9 4 Cristian Tudor Popescu
pricepe cum de Revoluţia nu poate avea nimic de-a
face cu fioriturile fănuşnegiene, Radu Cosaşu este
autorul unui ecou inutil (Mătuşile din Tel-Aviv) la
Cosaşul de mai demult, Ana Blandiana a exhibat
un Sertar cu aplauze, în mare parte neconvingător,
Nicolae Manolescu scrie din ce în ce mai prost,
consolîndu-se în schimb cu statutul de .veteran al
luptei anticomuniste., Nicolae Breban ne-a dăruit
un roman (Pîndă şi seducţie) aproape la fel de stupid
ca Drumul la zid ş.a.m.d. Alţii, mai prudenţi, îşi
reeditează succesele de altădată : Petre Sălcudeanu,
George Bălăiţă, Ileana Mălăncioiu, Andrei Pleşu...
Augustin Buzura tace, Ştefan Bănulescu idem.
Marin Sorescu e ministru. Eugen Barbu e mort.
Mircea Dinescu îşi completează studiile.
Dacă în zona generaţiilor .60 şi .70 se mai
zăreşte cîte ceva, în zona .optzecistă. e prăpăd :
Mircea Nedelciu, Cristian Teodorescu, Sorin Preda,
Hanibal Stănciulescu, Nicolae Iliescu, George
Cuşnarencu, Florin Iaru et comp. pur şi simplu nu
se mai văd. Mai oferă oarece motive de speranţă
Cărtărescu, Cristian Popescu, Stratan.
Aş vrea să fiu bine înţeles : nu e vorba aici de
.criza culturii., atît de des trîmbiţată, ci, în mod
precis, de o criză a literaturii. Formele de artă care
nu depind ombilical de măduva cuvîntului . pictura,
muzica, regia de teatru sau film, actoria etc. pot
să se dezvolte şi chiar o fac. Textul este însă foarte
grav afectat pe întreg teritoriul Romîniei. Nu
numai supunerea, dar şi rezistenţa îndelungată în
faţa unei dictaturi te deformează iremediabil.
Fireşte, asta nu înseamnă şi moartea literaturii
romîne. Doar că . şi simt pe propria-mi piele cît
de dur şi trist e ce spun . cei care îi vor asigura
viitorul au acum sub 35 de ani şi sunt în mare
parte necunoscuţi.
9 5 Copiii fiarei
Să vie hegheduşii !
Într-un articol publicat în revista .Arc. nr. 1-2
(9-10) 1994, pe care mă simt de-a dreptul fericit că
am reuşit să-l provoc, d-na Magdalena Bedrosian
introduce un concept care exprimă cu mare acuitate
şi acurateţe sentimentul difuz, dar intens,
care mă stăpîneşte în ultima vreme cînd scriu
despre peisajul cultural romînesc : libertatea
negativă. Pasajul, memorabil, trebuie reprodus în
întregime : .Pentru că scrii, exişti, tinzi spre limita
de sus a posibilităţilor tale în măsura în care ştii
că te privesc şi te judecă alţi cinci, şapte sau
şaptesprezece asemenea ţie, în ochii cărora vrei să
dai dovada propriei excelenţe. Or, articolul lui
Cristian Tudor Popescu mărturiseşte eliberarea
de această relaţie constrîngător-benefică. E ca şi
cînd cei buni ar fi încetat brusc să existe, nu doar
prin ceea ce încă nu fac, dar şi în ceea ce au făcut,
precum nişte biete obiecte inerte, dezafectate, despre
care se poate vorbi oricum. Tonul, tonul articolului
vădeşte această stare de libertate negativă, pe care
am resimţit-o şi eu (din alte pricini decît Cristian
Tudor Popescu şi faţă de alţi oameni) şi pe care nu
mi-am dorit-o. Pentru că în mijlocul ei, ca în ochiul
mort al ciclonului, nu mai poţi scrie bine nici tu,
cînd alţii nu scriu bine, nu mai poţi trăi bine nici
tu, cînd alţii nu trăiesc bine. Am putea redeveni
unii pentru alţii acel public exigent şi constrîngător care te obligă, care nu-ţi dă sentimentul că
9 6 Cristian Tudor Popescu
ai rămas singur.. Fără acest diagnostic al d-nei
Bedrosian n-aş fi avut puterea să mai scriu rîndurile
de faţă, încă un articol .confuz şi patetic., cum
frumos zice dl. George Bălăiţă.
În Sfîrşitul iluziei, textul la care se referă d-na
Bedrosian, într-adevăr un soi de bocet fredonat,
întrucît nu ştiu cuvintele şi nici fanfară n-am avut,
făceam un fel de priveghi de unul singur al înnoirii
creative a scriitorului romîn în tranziţie. Una din
posibilele replici ar fi fost şi aceasta : e adevărat,
nu mai scriu, dar se implică politic şi administrativ,
nu poţi să le interzici, dimpotrivă, sunt de admirat
pentru asta, nu ? Nu. Dacă la nivelul creaţiei se
mai pot aduce contraargumente (5 ani e prea puţin
ca să ne pronunţăm, au apărut şi lucruri bune
etc.), la cel politic-administrativ nu e decît tăcere.
O tăcere încărcată de vinovăţie, în ciuda nesimţirii
celor cufundaţi în ea. Iese la iveală, în cazul multora
taxaţi drept .oameni de cultură., un sentiment
autentic şi profund, de care cu greu i-ai fi
putut bănui cu cîţiva ani în urmă : dispreţul faţă
de cultură. Vezi astăzi poeţi, actori, critici, dramaturgi,
pictori, cu toţii de valoare, ocupînd fotolii de
miniştri, deputaţi, directori şi comportîndu-se ca
şi cum întreaga lor existenţă culturală n-ar fi fost
decît o etapă inferioară, un stagiu care trebuia
traversat pentru a accede la împlinirile serioase,
adevărate : ministeriatul, directoratul, deputăţia...
Singurele momente cînd se mai face apel la trecutul
cultural glorios sunt acelea în care matrapazlîcurile sau gafele realizate în noile posturi
trebuie cîrpite repede cu ceva. Aidoma promova
ţilor din anii .50, care-şi urau în secret originea
sănătoasă, anvizajînd un ideal burghez, dar se
9 7 Copiii fiarei
ajutau imediat cu dosarul atunci cînd o făceau
prea de oaie... Dispreţul acesta are şi o componentă
activă, ceea ce e cu adevărat teribil. Un pictor
(repet, nu vorbesc decît de inşi cu valoare artistică), ajuns director de muzeu, nu mai are altă
preocupare decît cum să ofere mai multe spaţii de
patrimoniu protocolului de partid şi de stat. Un
poet şi dramaturg, un critic, ajunşi miniştri, dau
instituţiile de cultură legate în mîna sinistrului
cuplu Cosmîncă-Hidegcuti, care se va vedea foarte
curînd ce are de gînd să facă cu ele. Un actor,
ajuns director general, loveşte fără să clipească în
interesele propriei bresle. Iar parlamentul e plin
de oameni de cultură care, absorbiţi de politicalele
supte cu nesaţ pe hol şi la bufet, n-ar mişca un deget
pentru cultură. Cît despre cei care au apucat să
smulgă un post de ataşat cultural, odihnească-se
în pace.
S-a spus că prin cultură s-a făcut rezistenţă
împotriva dictaturii. Se poate spune, la beţie, şi că
s-a cîştigat războiul. Dar n-am bănuit niciodată că
în spatele dictaturii aşteaptă un adversar mult
mai flexibil şi feroce, care te striveşte prin tine
însuţi. Oamenii de cultură au pierdut, în marea lor
majoritate, bătălia cu libertatea.
Culturnicii de odinioară, suzănicile, dulăii, heghedu
şii, erau şi ei buni la ceva : îi apărau pe artişti
de ei înşişi. Auzind deci, că la Ministerul Culturii
a fost reactivat celebrul Ladislau Hegheduş, unul
din pilonii clădirii de-a lungul timpului, nu pot să
zic decît . şi puneţi dumneavoastră ce vreţi în
această exclamaţie : .Să vie hegheduşii !..
9 8 Cristian Tudor Popescu
Literatura cărţilor de vizită
Înainte să-şi dea duhul, Cioran a apucat să ne
comunice o constatare esenţială : sunt din ce în ce
mai puţini cei care reuşesc să nu publice cărţi.
Prin iarna .93-.94, afirmam că literatura romînă
a fost pulverizată de o explozie atomică. Dîrdora
editorială a momentului pare să mă contrazică.
Toată lumea publică : memorii politice, la 40 de ani .
Adrian Severin şi Doru Viorel Ursu (Churchill, mai
puţin prompt, le-a scris la o vîrstă mai înaintată),
Maxim Berghianu . poeme, Peter Sragher . idem,
Nicolae Breban . cărămizi, Marius Tucă . somnifere,
Mioara Cremene . aberaţii, Andrei Pleşu .
agende, Mircea Cărtărescu . un roman rezidual,
Ştefan Mitroi . poezetărie, Ion Iliescu . opere alese
prin vot ş.c.l., ş.c.l. Nu mai vorbesc de hoardele
inşilor de vagi meserii, care-şi publică opurile în
.edituri. încherbate de ei înşişi. Toate starurile
socio-profesionale par atinse de această febră hemoragică : popi semianalfabeţi, gazetari care scriu
cărţi pentru că n-au fost în stare să scrie o ştire ca
lumea, teveriste ieşite de pe afiş, care vor să compenseze
într-un fel menopauza, liceene corigente, ştabi
comunişti traşi pe dreapta, poliţişti cu tupeu, doctori
de cai, merceologi care se cred Shakespeare.
Odată volumul tipărit, algoritmul de urmat e
simplu : niscai prieteni pe la presă, care să-ţi dea
o copertă şi o însemnărică la gazetă, se mai găsesc,
poate şi cineva la Actualităţi care să semnaleze
9 9 Copiii fiarei
.acest veritabil act de cultură. înainte de anunţurile mortuare, mai faci şi o lansare la librăria
Sadoveanu, mobilizînd familia şi neamurile, şi
gata. Nu mai eşti Popescu. Eşti cunoscutul scriitor
Popescu, care are operă, ce mama dracului, nu ca
alţi impostori.
Dacă citeşte careva ce-ai publicat, e o întrebare
secundară. Pagina cea mai importantă a cărţii tale
nu e nici prima, nici ultima, e coperta interioară.
Dacă coperta IV e rezervată pentru ce zic despre
tine niscai nume literare pe care le-ai fericit cu un
portbagaj de produse, un credit bancar sau o extracţie dentară peste rînd, coperta II e pentru dedicaţii.
În fapt, cartea e un appendix la dedicaţie. Aia e
baza. În loc să-ţi faci cărţi de vizită, îţi faci cărţi.
Şi, la urma urmei, cît o să mai tot citim cărţile
altora ? Ele, oricum, nu pot fi decît copii palide ale
cărţii perfecte, absolute, ideale, care este cartea
scrisă de tine. Se profilează un sistem literar selfconsistent
al viitorului, tu scrii, tu citeşti, fără distorsiunile
pe care le pot provoca publicul sau criticii.
Natura însă este esenţialmente paradoxală :
grafomanul frenetic şi geniul literar au întotdeauna
puncte de contact. Omonimul meu, Cristian
Popescu, poetul, care face parte din a doua categorie,
părea parcă întristat cînd auzea că s-au mai
vîndut cîteva exemplare din Arta Popescu. Deşi
sărac lipit, îl sîcîia gîndul că orice ipochimen care
plăteşte îşi poate arunca ochii pe rîndurile lui,
adunate în ani, din secreţiile vieţii scurse. Cartea
era pentru el o alcătuire organică, de care îi venea
greu să se despartă.
O posibilă împărţire a oamenilor în două categorii
: cei care scriu pentru a se citi pe ei înşişi şi
cei care nu scriu din sila de a fi citiţi de ceilalţi.
100 Cristian Tudor Popescu
Extremişti cu suflet
de chelner
Deunăzi, un coleg a scris un articol dens, documentat,
îndurerat. O probă de profesionalism la
cald. Un text pe care poţi să-l aprobi din toată
inima sau să-l respingi cu furie. În replică, sobolul
spelb n-a avut a-i zice colegului meu decît : .Ei,
cred că din articolul ăsta ne-am prins de unde-ţi
faci tu rost de documente....
Frază memorabilă, devastatoare, care ne aşază
într-un ridicol desăvîrşit pe noi, .apucaţii. gazetari
culturali de la .Adevărul.. Carevasăzică, aducem
în luptă argumente, arborăm principii, ne
batem pentru idei, pentru mize naţionale. Poate
avem dreptate, poate greşim. Oricum, pentru gaşca
de culturnici fripturişti asta n-are nici o importan
ţă. În vreme ce noi ridicăm sabia, înfoindu-ne
în creastă ca nişte pupăzoi idealişti ce suntem, ei
chibzuiesc gospodăreşte de unde să ne tragă preşul.
Aceasta este tehnica eschivei cu atac la gleznă,
tehnica luptei tăcute de cabinet, cu lovituri numai
sub centură, pe care o posedă la un înalt nivel toţi
cei care au mucezit decenii pe coridoarele puterii
roşii. Ea este cu atît mai eficientă, cu cît aceşti
demoni bicisnici şi-au extirpat de mici orice pornire
de a lupta în numele unei idei . împlinirea lor
existenţială supremă e .să se ţină în şa., chiar
dacă pentru asta trebuie să sfărîme totul în jur.
101 Copiii fiarei
Şi, de cele mai multe ori, reuşesc. Un singur
cusur au victoriile lor : sunt de o sterpitudine desăvîrşită. Nu le aparţin decît lor şi n-au nici un
strop de posteritate. Dar ce sunt toate acestea pe
lîngă o icră şi o măslină, clefăite, chiar şi mai la
coada mesei oficiale, de Ziua Naţională... Oricum,
mie nu-mi mai rămîne decît să tînjesc după o
luptă, fie şi sîngeroasă la propriu, cu fanaticul
unei idei, fie el comunist, legionar sau fundamentalist
islamic. De extremişti cu suflet de chelner
sunt sătul.
102 Cristian Tudor Popescu
Adevărata cenzură
O zonă comună, o imagine subînţeleasă, uneşte
toate luările de cuvînt virtuos-ameninţătoare la
adresa presei. .Gazetarul., în viziunea avansată
de indignatul de serviciu, este un ins fără pată şi
prihană, pătruns de înalta sa misiune, dispreţuitor
de cele lumeşti, trudind prăbuşit peste clapele
maşinii de scris, din zori pînă-n calandru, la întronarea
adevărului şi dreptăţii în Romînia şi pe
mapamond. Carevasăzică, într-un stat în care politicienii
sunt cum sunt, în care oamenii de afaceri
fac ce fac, în care organele funcţionează cum funcţionează, de la gazetar se aşteaptă să fie un fel de
Robin Hood al pădurilor transformate în hîrtie.
Frumos, ba chiar înălţător.
Un singur mic defect are acest breslaş minunat :
acela că nu prea există. El reprezintă un panou
extras direct din galeria .omului nou., dublul nostru
eteric, care ne-a însoţit vreme lungă chiar şi la
toaletă. Ceea ce ne oferă în realitate peisajul actual
al presei este diferit şi divers din punct de vedere,
să zicem, chinologic, dacă tot se spune că presa
este cîinele de pază al democraţiei. Există, mai
întîi, lătrăii, roşcaţi, agresivi şi laşi, care vor duce
cu ei în groapă convingerea sedimentată în ani
putrezi că superlativul .seriozităţii. pentru un gazetar
este să slujească vitejeşte stăpînul aflat în
funcţie. Transferînd, bineînţeles, cu un firesc cuceritor,
zisa vitejie în uzul următorului stăpîn care
103 Copiii fiarei
moşteneşte puşca. Urmează ogarii, cîini de vînătoare iuţi şi eficienţi, care ştiu să hărţuiască prada
indicată primind în schimb răsplata ; dacă aceasta
nu corespunde, ogarul se transferă la vînătorul
care dă mai mult, indiferent ce pană poartă la
pălărie. Mai sunt buldogii, cîini devotaţi, care nu
înţeleg prea bine ce fac şi la ce e folosit ce fac, dar,
dacă stăpînul le zice .Şo pe el !., numai o injecţie
specială le mai poate descleşta fălcile din pulpa
respectivă. Hienele sunt cei care şi-ar ucide mama
ca să facă o ştire de senzaţie. O categorie aparte
şi rară o reprezintă lupii singuratici, specie nedresabilă, imprevizibilă în reacţii, atacînd tot ce le
iese în cale, chiar şi feline mari.
Păi, asta aduce a junglă. Şi chiar este : cu mlaştinile,
cu miasmele, cu atmosfera ei sufocantă, plină
continuu de ţipete şi fluierături. Dar jungla aceasta
a presei este un sistem dinamic, evoluînd liber.
Înainte de .89, acest sistem era cvasistatic, supus
unei cenzuri ideologice care îngheţa aproape totul.
Acum e vorba de o cenzură distribuită, o cenzură
patronală, pe fiecare publicaţie în parte, întrucît
în spatele fiecăreia s-au coagulat sfere de interese
economico-politice. Există, deci, gazetari care înjumătăţesc, care deformează, care .orientează. comandat
adevărul, sau care mint, pur şi simplu, cu
neruşinare. Există patroni care plătesc miliarde
pentru a avea un ziar în unicul scop de a crea o
perdea de fum cînd sunt atacaţi. Dar există şi
ziarişti care nu au alte unelte decît pixul şi conştiinţa proprie . mulţi-puţini, cîţi or fi, nici cea
mai puternică mafie economico-politică nu îi va
putea vreodată desfiinţa.
104 Cristian Tudor Popescu
Gazetarul romîn (ca şi cel de aiurea) este un
om. Cu slăbiciunile, cu viciile, cu trădările, ba chiar
cu bolile lui. Dar presa romînă, în globalitatea ei,
în sistemul de concurenţă sălbatică, dar naturală,
funcţionează . nu neapărat pe căi morale, deci .
în sensul reabilitării moralei, dreptului, a echităţii,
prin aflarea adevărului.
Astfel că un analist poate obţine, filtrînd, mediind
şi corelînd ceea ce oferă principalele publicaţii
romîneşti, o imagine suficient de apropiată de
adevăr a realităţii, dincolo de cenzura grupurilor
de interese.
Iar cenzura finală, adevărata cenzură, care funcţionează fără greş în condiţii de libertate a presei,
este opţiunea cititorului, pe care nimeni nu-l poate
obliga să citească şi mai ales să cumpere o publica
ţie. Este singura cenzură de care mă tem.
105 Copiii fiarei
Cultura fără ură
Sinistru mai arată lumea zişilor .oameni de
cultură. privită de aproape ! Şi nu vorbesc de inşii
de cultură şi odihnă, ci de cei care realmente acoperă valoric sintagma. Ca un făcut, nu e unul să
nu ascundă în el propria sa machetă, redusă la
scară, zbîrcită, contorsionată, malignă, radiind
din zeci de plăgi. Actuala împărţire în .disidenţi.
(de mai nouă sau mai veche extracţie) şi .oameni
ai puterii. are tot atîta relevanţă cît clasificarea
îngerilor sau a dracilor. În fapt, este vorba de un
bloc compact de miniaturi umane hidoase, pentru
care sistemul ceauşist a fost oarecum o binecuvîntare,
făcîndu-i să pară, în ochii oamenilor obişnuiţi, mult mai nobili, mai dedicaţi spiritului decît
în trista realitate.
Problema este : ţine asta de o legitate care prevede
însoţirea inteligenţei culturale de invidie,
perfidie, meschinărie, oportunism, lihtis ? Sau e
vorba doar de o gigantică proliferare istorică, dar
în cazuri particulare ? Corectă mi se pare prima
variantă, dar continuu, totuşi, cu încăpăţînare, să
cred în cea de a doua, pentru că există, în chiar
această lume, şi talent fără pizmă, forţă fără mitocănie, fineţe fără laşitate, cultură fără ură.
Ceea ce nu mă împiedică, asemenea lui Cioran,
care nici el nu e mai bun decît alţii, să tînjesc
după un cioban analfabet.
106 Cristian Tudor Popescu
Ultima soluţie
Pe măsură ce timpul trece se vede tot mai limpede
că şansa sau măcar speranţa scuturării societăţii
romîneşti de cîrcăiecii reci şi alunecoşi ai trecutului
se stinge. Învioraţi, voioşi, aceştia îşi freacă antenele,
se înfoaie, îşi înfig ventuzele adînc, într-un
ţesut flasc, străbătut uneori de fiori de plăcere în
vreme ce e golit de sînge. Departe de a se fi
încheiat, Era Ticăloşilor îşi urmează curgerea
noroioasă. N-am reuşit să aruncăm nimic pe mal.
Vechile năravuri, revopsite la iuţeală, ne năpădesc
în valuri. Pînă în decembrie .89 am stat în
genunchi, cu o placă de fontă pe creştet, acum
stăm în picioare cu placa tot acolo. Am tot strigat
.Jos comunismul., dar oamenii au rămas aceiaşi.
Acum, cînd am cîştigat libertatea de a alege şi a
ne manifesta liber, n-am reuşit ceva mai bun decît
să umplem ecranul televizorului cu tot felul de
fonfi, flecari, găgăuţi sau guşaţi. Acum, cînd avem
libertatea iniţiativei, ticsim ţara cu găinării, distrugem
ce-am construit cu propria noastră sudoare,
facem .afaceri. iresponsabile pînă la demenţă. Am
dorit atîţia ani să vedem odată deschise porţile
uriaşei puşcării care devenise Romînia şi acum,
conform matematicelor, necruţătoarelor legi ale
contactelor între civilizaţii, primim în cap un şuvoi
de lături, atît din Vest, cît şi din Est.
Există totuşi o soluţie, o speranţă ? Da, ultima
şi singura. Trebuie să ne rugăm timpului să ne
107 Copiii fiarei
înghită mai repede, să ne reducă mai iute la tăcere,
să bage generaţiile noastre otrăvite în pămîntul
patriei, unde şi din hoiturile ticăloşilor pot răsări
flori şi creşte grîul. Alte structuri, alte reacţii, alte
moduri de a gîndi şi a fi nu sunt posibile decît cu
alţi oameni. Cel care, cu puţin înainte de a muri,
sau a fi ucis, a simţit toate acestea cu butucănosul
său organ moral, propriu numai marilor creatori,
a fost Marin Preda. Nu există alt omagiu pe care
să-l putem aduce celei de-a 70-a naşteri a Scriitorului,
decît re-citirea.
.Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului
ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni
le mai cutremură, dar ce îl determină pe Platon să
creadă că moartea nu e sfîrşitul a tot ? (...) Am
spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui
Platon : Dacă e să fim nemuritori împreună cu
domnul subdirector Laţcu, dacă adică şi sufletul
lui e nemuritor, prefer să ne mănînce viermii pe
amîndoi şi nemurirea să înceteze..
108 Cristian Tudor Popescu
De la Köln la Voroneţ şi retur
Sfînta treime din inima oricărui oraş vest-german:
Hauptbahnhof, Kirche şi McDonald.s, adică
gara, biserica şi acele restaurante automate în
care poţi să mănînci cartofi prăjiţi şi o chiftea
jupuită, ascunsă într-o chiflă. După ce am trecut
prin prima şi al treilea, mă îndrept spre Dom
cugetînd la hamburgherul din stomac ca la un
exemplu tipic de căşunism american : n-are importan
ţă dacă o mîncare e bună, dacă o femeie e
într-adevăr frumoasă, dacă detergentul .Vis frumos
. spală mîna pîn-la os, important e cîţi bani
poţi să investeşti în reclamă. Însă nu poţi să plimbi
prea mult prin cap astfel de gînduri în preajma
Domului . mai devreme sau mai tîrziu, un frison
interior îţi reduce spre zero ironia din sînge. Se
zice că într-o biserică pronaosul şi naosul sunt
cămările timpului, iar altarul . locuinţa eternităţii ; la Domul din Köln, altar e şi Piaţa din faţă,
împestriţată de toate rasele Terrei. Chiar şi în
acest toi de vară boreală, un frig adînc, mineral
răzbate din zidurile măcinate de ploaia neagră a
secolelor scurse, din verdele radioactiv al pajiştilor
coclite de pe trupurile sfinţilor. Notre Dame din
Paris e chiar o damă, corpolentă şi de treabă, pe
lîngă zvîcnetul împietrit al acestui zgîrie-cer, zvelt
şi nemilos, cu turlele ascuţite pînă la nefiinţă.
Purtasem cu mine pînă aici, într-o celulă de falsă
memorie, simbolul, de o severitate greu respira109
Copiii fiarei
bilă, al unghiului palmelor apropiate în rugăciune.
.Uită-te atent la Diavol., îmi spunea, lîngă zidul
Voroneţului, într-o zi din deşertul anilor .80, un
teolog tînăr, pe care nu l-am mai întîlnit niciodată, .îl vezi, are coarne şi coadă, dar e chiar
simpatic, pare un şmecher cu care poţi să cazi la
învoială. E dracul domestic al lui Dănilă Prepeleac
sau, mai degrabă, al lui Stan Păţitul. Gîndeşte-te
acum la cel de pe Capela Sixtină, e o creatură
îngrozitoare, e însăşi Satana, emite o cruzime rece,
de ofiţer SS. Uită-te şi la panta lină a acoperişului,
la turlele rotite domol ale Voroneţului ; nu-i aşa că
nu seamănă deloc cu asprimea săgeţilor Goticului ?
Aici, la noi, Dumnezeu e mai aproape de pămînt..
Intrînd în Dom, înţelegem că Dumnezeul romînesc mai are o însuşire : e viu. Pentru că aici,
printre măştile de piatră cenuşie ale prelaţilor şi
cavalerilor închişi în sarcofage, printre Cristoşii
de ipsos, coloraţi şi plîngăreţi (ce prostie, să ţi-l
închipui pe Iisus plîngînd), în sunetele unei slujbe
ţinute nu de un sobor, ci de un pluton de preoţi
impasibili, descoperi că Dumnezeu e mort şi că
leşul divin, inalterabil, apasă totul. Ies repede, cu
un gust de mădulare pietrificate în gură.
Eminescu, un poet .scund şi naţionalist., după
cum se exprima deunăzi un critic .dezinhibat.,
simţea dureros cum îi creşte timpul în urmă. Domul
te face să simţi, la fel de dureros, cum îţi creşte
timpul înainte : curînd, ca o bătaie de pleoapă sau
ca o adiere, nu vei mai fi ; crucea ta de lemn a şi
căzut, putredă de vreme ; pe locul cimitirului s-a
construit o pistă de aterizare pentru avioane grele ;
seara tîrziu, o năpîrcă tînără îşi tîrăşte solzii pe
beton. Iar Domul din Köln va fi la locul lui, neclintit,
110 Cristian Tudor Popescu
sfidător, indestructibil. Afară doar dacă ceea ce
n-au reuşit bombardierele aliaţilor în cel mai recent
război mondial vor reuşi porumbeii : găinaţul lor
muşcă din piatră mai lacom decît acidul.
În dreapta, spre Muzeul Ludwig, nişte sfori
întinse între stîlpi pe care sunt agăţate cartoane ;
fiecare scrie ce îl taie capul, în toate limbile .
război şi pace, Gorby, Tien-An-Men, Mururoa, Jos
comunismul, Arriba España (vechiul salut al fasci
ştilor spanioli). Într-un colţ, un american : .ce
plictiseală. Cred că o să mă duc să beau o bere..
Îmi zic că n-ar fi tocmai rău să-i urmez exemplul.
Şi, totuşi, după cîteva sute de metri, întorc capul,
sîcîit de un gînd vechi : oare Evul Mediu n-a fost
cea mai pasionată căutare a supraomenescului din
istoria umanităţii, în vreme ce Renaşterea a însemnat
o întoarcere la bălăceala mulţumită în graniţele umanului ?
111 Copiii fiarei
Blestemul Faraonului
Motto : În fiecare neica Ion
Zace cîte-un Champollion
O mochetă imensă, verde ca o pajişte a cerului.
Stoluri de bărbaţi în veşminte albe, tînguindu-se
cu ochii pironiţi în gol, antrenaţi într-un legănat
continuu, mecanic. Cîte un singuratic, în djelabaua
cenuşie de toate zilele sau chiar într-un impecabil
costum european, tolănit într-o rînă, la baza
cîte unuia din stîlpii care susţin bolta monumentală. Aceeaşi privire goală, fără obiect. Mătănii
prefirate absent şi, în plus, tăcerea. La margine,
chiar lîngă perete, întinşi fiecare pe covoraşul său,
nişte .clienţi permanenţi., oameni care vizibil nu
au alt acoperiş decît moscheea. La ieşire, fără să
calce pragul, stau şi sporovăiesc femeile, aşteptîndu-şi bărbaţii. Într-o încăpere alăturată, un soi de
colibă din pietricele smărăldii şi fier forjat iradiază
o lumină verde, molcomă, făcîndu-te să te simţi ca
în ţara Oz. Cei care înconjoară mormîntul sacru
al imamului Hussein stau cu ochii închişi, cu braţele aşezate pe bara despărţitoare, cu palmele în
sus, ca sinucigaşii după ce şi-au tăiat venele.
Pentru ei, tu nu exişti. Nici tu, nici lumea în ce
are ea mai urlător şi trist.
În marea moschee Hussein din centrul oraşului
Cairo am înţeles că poţi, ca ghiaur, doar să înţelegi
Islamul, nu să-l şi percepi cu adevărat vreodată.
(Intuisem asta în munţii calcinaţi de lîngă Marea
112 Cristian Tudor Popescu
Moartă, dar atunci eram mai tînăr şi era război.)
Iar Islamul, potrivit credinţei nestrămutate a musulmanilor,
e pretutindeni, nu-i neapărat nevoie de o
moschee, e bun şi cerul de deasupra Saharei.
Am văzut cîteva din marile deşerturi ale globului.
Nici unul nu seamănă cu Sahara. Prin Gobi,
prin Takla Makan sau Kîzîlkum, mai zăreşti
cîte-un jnepeniş prizărit, o mlaştină sărăturoasă,
niscai stînci sfîşiate, o crevasă, un deal, ceva. În
Sahara, întinderea gălbuie, vălurită de dune curbate
fin, este pur şi simplu nemărginită, irevocabilă,
copleşitoare. Îţi închide toate orizonturile. Este
adevărul absolut al Entropiei. Aici poţi să conştientizezi
ridicolul tragic al existenţei umane ; nu
numai solidaritatea de familie, grup sau rasă, dar
nici măcar cea planetară, nici înfrăţirea cu şobolanii,
mormolocii şi toate bacteriile nu înseamnă,
matematic vorbind, nimic în faţa Nimicului, care
e adevăratul şi nepăsătorul rege al Universului.
Am ridicat un pumn de nisip. Era fin ca făina sau
cenuşa. Oricît l-ai fi strecurat printre degete, nu
puteai să-i distingi unitatea primară. M-a cuprins
o ameţitoare senzaţie de vomă.
Sfinxul, în schimb, celebrul Sfinx, m-a lăsat
cam perplex. Yassaid (domnule), îi zic călăuzei,
asta e vreo machetă făcută mai de curînd pentru
uzul turiştilor, du-mă, nene, la ăla originalu., ăla
marele. Păi nu, zice arabul meu, amdurillah (mulţumită Domnului) ăsta e, altul n-avem. Mă mai uit
o dată. Domnule, ce să zic, o statuie şi-atît. N-are
mai mult de 15-20 de metri înălţime şi 30 pe lung.
În faţa lui e un soi de gropan rectangular în care
mai sunt niscai vestigii faraonice. Chiar în spate,
piramida lui Kefren. Şi deodată, înţeleg. În toate,
113 Copiii fiarei
dar în absolut toate reproducerile fujicolor în care
l-am văzut pînă acum, Sfinxul e fotografiat
dintr-un contraplonjeu mai mult sau mai puţin
accentuat, adică din groapa din faţa lui, cu piramida
pe fundal. De aici senzaţia de măreţie megalitică, pe care poate s-o dea orice dacă se filmează
atent de jos în sus.
În schimb, piramidele, aşezate exact în ordinea
indicată de manualul de istorie, adică Keops (Khutu),
Kefren şi Mykerinos, sunt chiar colosale. Dar nu
respiră o măreţie a inteligenţei sau a credinţei.
Respiră megalomanie necromaniacă. Domul din
Köln sau Notre Dame de Paris se vede că nu sunt
clădiri făcute pentru om. Turlele lor severe, încadrînd navele monumentale, caută cerul. Aerul de
nobleţe ascetică al goticului este cu adevărat zguduitor.
Vîrfurile piramidelor, în schimb, cu toate
că se înalţă mult mai sus, sunt doar nişte superţuguiuri aşezate pe burta mumificată a unui mort.
Nişte tumuli supradimensionaţi, piatră pusă peste
piatră într-o încăpăţînare cretinoidă (cu atît mai
rizibile toate geometricăriile care stau la baza construc
ţiei lor) de a învinge Timpul, Marele Vidanjor
al Istoriei, singurul care încheie conturile cu dictatorii,
oricît de atotputernici şi de cruzi şi de imbecili
ar fi ei. Poate că o imagine mai exactă a acestor
.monumente. ar da-o dublarea lor de cîte-o piramidă
formată din osemintele sutelor de mii de inşi morţi
în timpul construcţiei. Perechea acestui ansamblu
.arhitectonic. ar putea fi Casa Poporului, mai ales
că au o soartă comună : la început, piramidele erau
acoperite de sus pînă jos cu o preţioasă marmură
albă, ciordită apoi sistematic, odată cu prăbuşirea
faraonilor, pînă la ultima bucăţică.
114 Cristian Tudor Popescu
Îmi manifest totuşi dorinţa de a pătrunde într-o
piramidă. Călăuza strîmbă din nas. I-o fi frică de
duhul şi blestemele faraonului. Mie nu. Adică nu
de faraon, ăla e un pachet de ciolane în cîrpe, ci
de mutrele ciocolatii suspecte care roiesc pe lîngă
cămilele pe care-i suie gratis pe fraieri şi pe urmă
nu-i mai dau jos decît pentru 10 $. O lovitură de
pumnal în spinarea unui străin sau o rafală de
automat într-un autocar plin sunt sporturi apreciate
pe aici de către comandourile fundamentaliste.
Strîng în buzunar şişul meu cu buton, de
care nu mă despart niciodată, nu că mi-ar folosi
la ceva dacă ăştia chiar se pun să mă termine, dar
îmi dă un sentiment de siguranţă.
Insist să intrăm. Călcîndu-şi pe inimă, pentru
a proteja bunele relaţii romîno-egiptene, Stalker
mă conduce la reşedinţa hoitului d-lui Mykerinos.
Intrăm într-un coridor bortelit, scund, în care trebuie
să mergi semicocoşat. Lumină . ioc, ne descurcăm
cu lanterna. După nici zece metri mă opresc ca
trăznit. Blestemul faraonului funcţionează mai
ceva decît gazul letal sau toxina care i-a ucis pe
Howard Carter şi Lordul Carnarvon, temerarii care
au pătruns în mormîntul lui Tutankamon din Valea
Regilor. Văzînd că m-am oprit, Stalker îndreaptă
lanterna în jos. O plantaţie de căcaţi din diverse
epoci istorice, unii pietrificaţi de timp, alţii mai să
scoată aburi, ticsesc pardoseala. Putoarea putea,
pe legea mea, să îngenuncheze şi-un cămiloi adult.
Ghicesc rînjetul Stalkerului în beznă.
Afară, aerul prăfos mi se pare ozon curat. Ne
întoarcem spre baza dealurilor, unde e un bazar-restaurant. Turişti puţini, dar japonezii sunt
nelipsiţi. Minte cine mai zice în ziua de azi că a
115 Copiii fiarei
văzut pur şi simplu castelului de la Heidelberg,
Tour Eiffel, Cuiul lui Washington sau Turnul
Londrei. Nu putea să le vadă decît în cadru cu cel
puţin un nipon de sex incert, cu şorţ, pălăriuţă şi
nikkon, zîmbind extrem de fericit.
Ne îndepărtăm de platoul Giseh. Pe marginea
şoselei, pancarte alb pe albastru :  Judicios şi
promiţător : mai întîi eternitatea, pe urmă fericirea.
Cum era zicerea aceea antică : .Lumea se teme
de Timp, iar Timpul rîde de piramide., parcă...
116 Cristian Tudor Popescu
Spaţiul locativ al nemuririi
Am pătruns în Uliţa Aurului într-o înserare
vîntoasă de sfîrşit de noiembrie, ca într-un film,
printr-o portiţă de piatră. Pînă atunci mă învîrtisem
la întîmplare prin Mala Strana şi Hrad. Mi
se pare o prostie desăvîrşită să ai un ghid cînd
vrei să vezi un oraş necunoscut. Omul turuie vrute
şi nevrute, spuse pentru a suta mia oară, anunţîndu-ţi fiecare punct de interes ca un chelner
plictisit de lista de bucate, amănunte din care
oricum nu vei reţine aproape nimic, obturîndu-ţi
în schimb şansa unei descoperiri, a unei surprize
tulburătoare, a închegării unei stări a sufletului,
singurul lucru care rămîne.
Sentimentul Praga. Faţade roz-albe şi vernil,
case vechi renovate, aici nu se dărîmă nimic, maşinile
merg la pas şi nu sunt negri. Chinezi, în
schimb, mi s-a spus că sunt, deşi n-am văzut nici
un geamantan plutind pe Vltava. În centrul oraşului
vechi, ca în toate marile metropole ale Europei
creştine, Biserica. Stefansdom din Viena, Domul
din Köln, Notre Dame de Paris. Catedrala Sfîntului
Vyt îmi induce aceeaşi stînjeneală respectuoasă : şi cehii au cei şapte sute de ani de acasă,
fir-ar să fie. Colosala corabie de granit negru-cenuşiu, cu catargele-i înfipte în cer şi verdele
radioactiv al statuilor coclite de împăraţi şi sfinţi,
mă face să dispreţuiesc pînă la greaţă ghemul de
nervi şi limfe care sunt.
117 Copiii fiarei
Şi deodată... Zlatà Ulicka e aidoma unei tumori
lunguieţe de lut, crescută pe zidul megalitic al
cetăţii. Căsuţe mititele, parcă din zahăr ars, se
înşiruie cuminţi de-a stînga şi de-a dreapta cărării
pietruite. La numărul 22, scris de mînă pe peretele
alb, o fîşie de metal pe care scrie : .Zde zil Franz
Kafka.. Încremenesc. Cîteva minute citesc şi recitesc
inscripţia ca un nărod. În sfîrşit, mă hotărăsc
să intru. Cămăruţa dacă are 4 metri pătraţi. Rafturi
cu cărţi de Kafka şi despre Kafka în toate
limbile, păzite de o femeie spălăcită şi un cîine.
Trei pereţi, cel de la stradă şi cei care despart
încăperea de căsuţele din amonte şi aval, sunt din
paiantă, poţi să treci cu pumnul prin ei. Cel din
spate, pe care e atîrnată fotografia lui Kafka,
ascunde granitul sub tencuiala subţire.
Ora închiderii. Femeia îşi ia cîinele, încuie şi
pleacă. Cobor spre Praga nouă lăsînd în urmă
Hradul care străluceşte fantomatic pe deal în lumina
reflectoarelor. Contraforţii pierzîndu-se în apa
întunecată a podului Karol, pe care trec peste
Vltava, par înveliţi într-o blană vie, cenuşie, fremătătoare. Sunt pescăruşi, cu miile, adunaţi unul în
altul, pregătindu-se de înnoptat. Măcar un lucru
tot am înţeles : chiar presupunînd că reuşesc să
rezolv în mod avantajos problema genialităţii, la
mine nu vor veni niciodată oamenii să-mi privească portretul atîrnat de perete. Kafka a avut
o bojdeucă, o chiţimie, putem să-i zicem oricum,
dar tot casă rămîne, un spaţiu identificat prin
marca omenescului. Cum să aşezi o placă memorială la etajul 4, ultimul, al unei cutii de beton fără
lift ? Să pui un afiş la avizier, lîngă lista cu restanţieri la întreţinere : .aici a trăit Cristian Tudor
118 Cristian Tudor Popescu
Popescu. ? Un panou pe bloc, printre antene, ca o
reclamă Marlboro : .aici a trăit Cristian Tudor
Popescu. ? Să laşi un prapor peste balconul strîmb,
cu acelaşi înscris, ca un denunţ ?
Franz Kafka a murit fără să ajungă să vîndă
alte cărţi decît cele pe care le cumpăra el însuşi
pentru a le dărui prietenilor. Dar nimic nu-l putea
opri să-şi închipuie cu tărie că, peste ani, un tînăr
chel şi uzat, venit din altă limbă, se va opri în faţa
casei lui cuprins de o fascinaţie aproape mistică.
Mie îmi este refuzată pînă şi această speranţă.
119 Copiii fiarei
Altitudine fără atitudine
Fiecare din noi a trăit după Revoluţie un număr
de .revelaţii. în ceea ce priveşte relaţiile omeneşti.
Sub dictatură, personalitatea umană se turtea
acolo unde apăsa călcîiul de fier, umflîndu-se în
schimb în altă porţiune, ca o jumătate de minge
pe care cineva vrea cu tot dinadinsul s-o întindă
perfect pe sol. Odată presiunea suspendată, relieful
şi-a revenit la formele originare. Zicem de obicei
: .Cutare nu mai e el. Ne ştim de atîţia ani şi
acum a devenit de nerecunoscut.. Tot de obicei
cutare răspunde printr-o constatare identică în
ceea ce ne priveşte. De cele mai multe ori, ambele
părţi greşesc : nu am devenit alţii, eram alţii şi
abia acum suntem ceea ce suntem de fapt. Şi descoperim
că, inevitabil, compatibilitatea noastră tinde
spre zero.
Poate că zona cea mai afectată de aceste basculări este cea a scriitorilor. Într-un an şi jumătate,
imaginea scriitorului romîn în ochii publicului a
suferit mutaţii substanţiale.
Mi-a trebuit oarece timp ca să asimilez hotărît
dihotomia autor-operă, timp în care am mers din
decepţie în decepţie. Mai nou, dl. Marin Sorescu,
în apărarea căruia m-am ridicat fără să ţin seama
de nimic, doar pentru că Trei dinţi din faţă este
romanul drag adolescenţei mele, se comportă acum
ca un toptangiu de premii literare şi titluri academice,
dovedind că posedă în locul coloanei vertebrale,
120 Cristian Tudor Popescu
cu care îl creditasem a fi înzestrat, o nuia de alun.
Adio şi-un praz verde, domnule academician, nu
semeni nici cu Val, nici cu Adrian, nici cu Tudor.
Poate cu directorul Şandru, dar nu asta e problema.
Problema este : de unde această falie mereu surprinzătoare între profilul moral şi nivelul operei,
la scriitorul romîn ? Între atitudine şi altitudine ?
Mai toţi cei care au reuşit să-şi formeze o mai
mare sau mai mică notorietate literară în ultimul
sfert de veac romînesc sunt fii de ţărani, de muncitori
sau de mic-burghezi strecuraţi cu inima în gît
prin filtrul proletcultist. Copilăria şi tinereţea lor,
studenţească sau nu, sunt dominate de conştiinţa
lipsurilor, a strîmtorii, a neajunsului cronic şi
umilitor. Plus teama. Teama de a cădea în dizgraţia
mogulilor comunişti, care le puteau strivi cariera,
şi chiar viaţa, cu o simplă mişcare a mîinii. Ţinînd
seama de asta, nu mai sunt de mirare trăsăturile
portretului robot al artistului la bătrîneţe : obsesia
acumulării . bani, case, obiecte, mai nou terenuri
., meschinăria, fudulia . împinsă uneori pînă
la grotesc şi generînd goana după funcţii, premii,
titluri ., bizantinismul. Presiunea roşie le-a inoculat
şi altceva : spiritul de gaşcă şi teroarea liderului .
dacă te-ai pus rău cu cutare, oi fi tu bun, dar eşti
ras, terminat, excomunicat. Viclenia şi oportunismul
sunt tacit admise şi chiar admirate. Fiecare
îşi construieşte în sine un mecanism de justificare
pentru toate trădările, laşităţile, coţcăriile pe care
le comite : .Sunt un mare scriitor, astea sunt lucruri
minore, posteritatea nu le va reţine ; trebuie să le
practic ca să-mi pot propulsa opera.. Uniunea Scriitorilor
a fost creată tocmai pentru a promova acest
mod de a fi, a face şi a avea, uşor controlabil de
către stăpîni.
121 Copiii fiarei
După Revoluţie ar fi fost o şansă . curăţarea
Uniunii. Nici vorbă de aşa ceva ; s-a preferat, în
schimb, o împreunare de interese, pe cît de ruşinoasă, pe atît de neviabilă : nulităţile pătate au
fost acceptate, la rîndul lor dîndu-şi votul entuziast
pentru plantarea .disidenţilor. în varii funcţii.
Puţinii oameni cinstiţi au fost prinşi la mijloc.
Nu valoarea, şi uneori geniul, au lipsit scriitorului
romîn postbelic, ci NOBLEŢEA, înălţimea
morală unde se respiră aer tăios şi rece. De-acum
înainte, îndată ce voi mai cunoaşte, în carne şi
oase, pe cineva care îmi place cum scrie, am să mă
răsucesc pe călcîie şi am s-o şterg fără multă
vorbă. Nu mai discut decît cu cei lipsiţi de har, ei,
cel puţin, nu mă pot dezamăgi.
122 Cristian Tudor Popescu
Un om care a gîndit
.În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte/
Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte/
Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş/
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi/
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în
spaţ/ Ei, din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi..
Iată o minunată descriere a viitorului sistemului
solar din punctul de vedere al mecanicii cereşti şi
astrofizicii. Eminescu a fost un geniu ştiinţific,
clamează astăzi anumite voci, un precursor în domeniul
teoriei relativităţii, al mecanicii cuantice, al
cosmologiei etc. E un mod de a gîndi, dar nu
singurul.
În toamna lui 1874, Eminescu se întorcea de la
Berlin pentru a deveni director al Bibliotecii Centrale
din Iaşi. Trei ani mai tîrziu, îndată după
Războiul de Independenţă, un alt bursier al lui
Maiorescu revenea în ţară de la Paris : Spiru Haret.
Susţinuse acolo o strălucită teză de doctorat cu
privire la invariabilitatea semiaxelor mari ale orbitelor
planetare. Cam ce însemna asta ? În expresia
analitică a semiaxelor elipsei, după ce forţa perturbatoare
a fost dezvoltată în serie după puterile
maselor, termenii sunt de forma unor coeficienţi
înmulţiţi cu puterile maselor, cu puteri ale timpului
şi cu funcţii trigonometrice de timp. Cînd puterea
timpului este zero, se produc variaţii puţin importante,
care se anulează reciproc. Termenii în care
123 Copiii fiarei
această putere este diferită de zero sunt termeni
seculari, a căror influenţă creşte nelimitat cu timpul,
ameninţînd stabilitatea sistemului planetar (M.
Maliţa). Reţinînd din dezvoltarea în serie doar
puterea întîi a maselor, Laplace arătase în 1773 că
nu apar termeni seculari. În 1808, Poisson demonstrează acelaşi lucru pentru puterea a doua. Se
căuta, desigur, generalizarea. În acest scop, tînărul Haret reface calculele (extrem de complexe)
pentru puterea a treia şi a patra. Şi, surpriză : la
puterea a patra apar termeni seculari. Mai mult,
ei apar chiar la puterea a treia, dacă se corectează
nişte calcule (eronate) ale lui Poisson. Rezultatul
acestei cercetări, demonstrarea instabilităţii sistemului
planetar şi a viitoarei lui destrămări,
însemna o lovitură grea pentru universul-orologiu
al determinismului mecanicist. Şansele lui Eminescu
să fi aflat . între 1877 şi 1881, anul apariţiei
Scrisorii I . de descoperirea lui Haret, fie din
cercurile intelectuale, fie din publicaţii, fie chiar
de la autor, mi se par considerabile. Asta cred că
ar explica acel extrem de precis şi sugestiv .şi
s-azvîrl rebeli în spaţ/ Ei, din frînele luminii şi ai
soarelui scăpaţi. (pornind de la frînele luminii am
putea face o altă speculaţie, preţ de cîteva pagini).
Ce vreau să spun cu asta ? Vreau să spun că
Eminescu a fost sau n-a fost om de ştiinţă în
aceeaşi măsură în care a fost sau n-a fost poet,
ziarist, filosof. A fost, adică, pur şi simplu, un om
care a gîndit, a vrut să afle, sensibil la orice formă
de manifestare a armoniei, a rostului, a înţelesului,
fie ea matematică, fie poetică. A fost exact
opusul filologilor de astăzi care privesc cu dispreţ
amuzat ştiinţele pozitive, sau al inginerilor pentru
care orizontul poetic se reduce la Eminescu.
124 Cristian Tudor Popescu
Un prinţ din Levant
În fluxul memoriei, anii duşi se stafidesc. Din
unii, mulţi, nu rămîne decît un număr. Din alţii,
oricît de plini, unul sau cîteva evenimente, îndeob
şte zgîlţîieli politice sau naturale : cutremure,
rebeliuni, secetă, războaie, inundaţii, revoluţii,
zăpezi pînă la cer. Pe la începutul anilor .30, James
Chadwick, descoperitorul neutronului, scria :
.Dacă ar fi să facem raportul între frecvenţele de
apariţie ale cuvintelor «neutron» şi «Hitler» în
presa mondială, unul la un milion ar reprezenta
probabil o estimare zgîrcită. Şi totuşi : Hitler este
doar un tiran, de care mai devreme sau mai tîrziu
vom scăpa, dar de ce ne va aduce neutronul s-ar
putea să nu mai scăpăm niciodată.. Există o istorie
a timpului şi o istorie a eternităţii. Pentru mine,
o întîmplare aparent discretă aparţine cu siguran
ţă timpului sacru : apariţia Levant-ului lui
Mircea Cărtărescu. Traiectoria acestui scriitor
(accentuez cuvîntul, deoarece Cărtărescu nu este
doar poet, cum cu obstinaţie insinuează unii prozatori
mai săraci cu harul, ci şi un excepţional prozator
şi eseist) este neasemenea celei a colegilor săi
de generaţie. Ce este Levantul ? Un uriaş ou pictat,
nu mai greu decît eterul pe care-l conţine, clocit
de această personalitate artistică intens introvertită, ca o reacţie de echilibrare la presiunea cruntă
a vremurilor din urmă (cartea este terminată în
1988). Sigur, specialiştii îl vor considera, şi pe bună
125 Copiii fiarei
dreptate, .un manifest literar postmodern. (Ov.S.
Crohmălniceanu). Toate datele şi reperele postmodernismului
(teoretizate de altfel, cu rigoare,
de însuşi Cărtărescu) pot fi identificate aici. Ceea
ce ridică textul lui Cărtărescu mult deasupra considerentelor
de teorie literară este enthousiasmos-ul,
însufleţirea extraordinară, clocotul de autentică
substanţă umană ; inventivitatea deja celebră a
autorului, suprapusă unui stil şi univers lexical
retro (prima jumătate a secolului trecut) stăpînit
perfect, permite neaşteptate recuperări ale unor
topoi poetici ultrauzaţi. Ce alt obiect poetic mai
banal decît sufletul ? Şi totuşi : .Manoil privea prin
coaja străvezie-un peisagiu/ Ce cuprinde într-o-laltă
fandacsie şi miragiu/ Unde norii au schelete, turlele
au rochi de bal,/ Lunele cu gene albastre,
încurcate ca-n Nerval,/ Ale frunzelor aripe-s vene,
ochii lor vitralii-s/ Şoldul apelor domoale voluptos
e ca-n Novalis,/ Însuşi ceriul e un pîntec, soarele
e-un ombilic /Subt pămîntul ca de sticlă sunt
petale, ca în Tieck.../ Toate în anamorfoze stranii
se resfrîng în bilă/ Şi-apoi se inversează-n a eroului
pupilă,/ Pe retină pune fire de colori ca pe
gherghef/ Şi lichide colorate curg pîn nervii de
sidef/ Pîn. ajung prin centrul optic, unde se combină straniu/ Şi apoi se proiectează pă peretele de
craniu/ Şi astfel să-ncheagă visul iar în sala uriaşă/
Şade-un singur spectatoriu, ce se zbate strîns în
faşă,/ Paralitic, doar privire, doar dorinţi, numai
terori,/ Are-un singur ochiu-n frunte şi aripe-n
subţiori/ Este tristul, veşnic singur, sufletul al meu
şi-al tău.. Sau, însăşi Poesia : .Iar sub boltă un
fantastic mehanism : E Poesia,/ Sunt pistoane lucitoare
dă oţel, e şi Maria/ Ce îşi poartă pruncu-n
126 Cristian Tudor Popescu
mînuri, dar Iisus copilul are/ Ţeasta rasă şi-mpărţită în pătraturi de coloare/ Şi din pelea ţestii-i
iese electrozi ; e şi un flutur/ Ce cu trompa
suge-amanţii, cocîrjaţi în aşternuturi/ Între axele
cu came, pîrghii, biele şi şurube/ Doarme un bărbat
cu sînuri, coperit dă plăgi şi bube/ Ci din
fiecare rană ese-un astru ce scîntee.../Lîngă un
cazan cu aburi roboteşte o femee/ De pămînt, dar
îmbrăcată numa-n purpură şi glod/ Ce-i răsare o
cartelă perforată dă din şold/ Iar o prizmă colorată
între ochi reflectă sala./ Cea femee la maşina de
cusut mişca pedala/ Pînă fluturul din aripi da, şi-l
mîngîia Maria/ Pă însinguratul, blîndul, torturatul
prunc Mesia..
Un obstacol dintre cele mai dificile (mai ales în
.aste vremuri.) pentru orice poet, sentimentul
patriei, este depăşit de Mircea Cărtărescu printr-un
salt cosmic : .O, patrie, ştiu că lumile-s praf/ Că
însuşi cosmosul e pulberea din urma copitelor/ Dar
ochii omeneşti te văd frumoasă/ Eşti ca o fetiţă
care şi-a pus în păr un lanţ de margarete şi untişor/
şi care priveşte umbra lăsată de nori pe pajişte./
Dar unde, unde e gloria din trecut ?/ Mereu între
două epoci, între două imperii/ Între două stări de
spirit s-a aflat neamul meu fericit-nefericit./ Dar
azi el a pierdut totul, căci a pierdut speranţa./ Azi
el cunoaşte voluptatea supunerii, beţia robiei,/ Azi
chiar eroii sunt resemnaţi, letargici (...) De-ntrebi
pe ţăran ce-i patria, el începe a plînge./ De-ntrebi
pe meseriaş, se încruntă şi tace./ De-ntrebi pe
negustor, îţi răspunde pe altă limbă/ De-ntrebi pe
boier, îţi rîde în obraz.. În una din capodoperele sale
speculative, Istoria literaturii bitice, Stanislaw Lem
închipuie inteligenţe artificiale care pot crea ima127
Copiii fiarei
gini geometrice ale unor opere literare umane.
Echivalentul vizual al operei lui Dostoievski se dovede
şte a fi un tor (covrig) spart ; bucata lipsă, creată
prin deducţie de către computer, este un roman
intitulat Devocica (Fetiţa). El este de Dostoievski,
cu toate că acesta nu l-a scris niciodată ! Lem
dezvoltă de aici o întreagă disciplină ştiinţifică
dedicată completării operelor marilor autori cu
ceea ce n-au scris, fie din cauza morţii premature,
fie din lipsă de curaj. Nu credeam să întîlnesc o
aplicaţie practică a acestei frumoase speculaţii.
Iată că o realizează Cărtărescu : .Dar ochiul ei cu
gene lungi/ E rece cum e gheaţa/ Din creştet vălul
i-l alungi/ Ca să-i descoperi faţa/ Şi inima-ţi
îngheaţă în piept/ Şi te îneacă plînsu-ţi/ Cu ochii
goi se uită drept/ La tine, singur însuţi/ Şi te
deştepţi apoi din somn/ În vuietul de ape/ O, vino
iar, al umbrei domn/ Aproape, mai aproape.....
Eminescu, nu ? Exact, nu pastişă, parodie nici atît,
este chiar Eminescu scris de Cărtărescu după mai
bine de un veac. Acelaşi lucru îi reuşeşte perfect
lui cu Arghezi şi Blaga, mai puţin cu Barbu şi
Bacovia. Departe de-a se abandona ludicului,
Cărtărescu nu se jenează să atace, cu un patetism
de bună factură, probleme fundamentale ale fiinţării . cosmosul, Timpul, destinul speciei umane,
al artei, dumnezeirea. Face pentru asta apel . fără
complexe umaniste . la René Thom şi a sa .teorie
a catastrofelor., la Heisenberg şi legile universului
cuantic, la Lévi-Strauss şi structuralism, la
Baltru.aitis etc., reuşind să încorporeze toate acestea
în ţesătura poetică. Nu pot să nu citez portretul
Dumnezeului (sau al lui Dumnezelea ! cum spune
efendi Auctore) : .Te-am căutat peste tot. Între
128 Cristian Tudor Popescu
orăcăitul copilului/ Abia ieşit din uter şi înceţoşarea/ din ochii celui care trebuie să moară/ Am
simţit că nu asta e tot./ De ce ne chinuieşti ? de ce
lumina stelelor/ Şi luciul elitrei de buburuză/ ne
fac să te bănuim ?/ De ce apari fugitiv în mirosul
frunzelor de mărar ? /.../ De gîndit, gîndesc prost
la tine. Unde tu simţi/ duhoarea de creier, te depărtezi.
Nimeni, nicicînd/ nu te-a gîndit corect..
Mă opresc aici, sperînd că e de ajuns pentru a
convinge cititorii de necesitatea acestei lecturi esenţiale, dar nu înainte de a mai adăuga versului
cărtărescian un alt atribut, fără comentarii :
nobleţea. Un prinţ din Levant, îndrăgind vînătoarea... Vînătoarea de iluzii mai adevărate decît
realul, de mari întrupări ale spiritului care trebuie
prinse şi aduse în această lume.
129 Copiii fiarei
Care Ţuţea ?
Mărturisesc un prost obicei, pe care mi l-a indus
ritmul existenţei postrevoluţionare : dacă după 40
de pagini o carte se încăpăţînează să nu-mi spună
nimic, dau cu ea de-a azvîrlita. Ceva m-a oprit să
fac asta cu volumul purtînd pe copertă numele lui
Petre Ţuţea . Bătrîneţea şi alte texte filosofice,
editura Viitorul Romînesc ; am răzbit cu dîrzenie
pînă la pagina 100. Apoi, dintr-o dată, lectura s-a
fluidizat, întrucît devenisem interesat să văd pînă
unde se poate merge. Şi am văzut : pînă la capăt,
adică pag. 140.
Aşa-zisa .carte. a lui .Petre Ţuţea. este un soi
de carnet de însemnări aparţinînd unei persoane
stăpînite de cîteva idei (reductibile, poate, la una
singură) : .Dumnezeu este. Cunoaşterea la scară
umană este astfel condiţionată şi, deci, limitată,
numai adevărul revelat fiind absolut. Nu se poate
scăpa pe cale raţională de neliniştile vieţii oarecare,
de stăpînirea hazardului şi a morţii. Cultul
naturii aparţine omului mulţumit în condiţia de
sclav al acesteia, posedat de prejudecăţi ştiinţifice
şi deci mărginit, indiferent, sceptic şi, pînă la
urmă, resemnat şi stupid. Filosofia, ştiinţa, arta
şi tehnica (...), în aceste discipline ale omului autonom
(fără Dumnezeu . n.n.) pot exista foloase,
plăceri, rătăciri şi nici urmă de adevăr. Religia
mută ştiinţa în cultură, în sfera valorilor ideale,
scoţînd-o din civilizaţie, din sfera valorilor materiale,
unde este ameninţată de înec..
130 Cristian Tudor Popescu
Deci, un misticism creştin, îndîrjit, exclusivist.
Justificat, cum ? Autorul oferă ca răspuns .o vocabulă
exprimînd aporetica rurală romînească., pe care,
cu mîndrie, o consideră necesară şi suficientă :
.de-aia.. Dar nimic rău în asta : cum vrem, aşa
facem, a spus Nikita Preahin după ce a dat foc la
imobil. Nici măcar o sentinţă culturnică, tip .tezele
din iunie .71", cum este aceasta : .Bineînţeles,
artistul cu har trebuie să plăsmuiască în marginile
eticii creştine., nu-mi poate stîrni iritarea. Însă
mi-e greu să înţeleg de ce este necesar să aglomerezi
o căpiţă de citate din feluriţi filosofi (unele din
Kant, Pascal, Cioran, Platon revin cu o frecvenţă
de-a dreptul obositoare), ciugulite, butăşite şi trase
viguros la temă, mai să crezi că nu citeşti o carte,
ci tabla ei de materii ? Convingerile religioase nu
se argumentează. Şi să mai şi demonstrezi, cu
această ocazie, că manipulezi lucruri despre care
habar n-ai : .Seria naturală a numerelor întregi,
(...) în opoziţie cu numerele fracţionale, iraţionale
etc.. (avînd în vedere evoluţia noţiunii de număr,
naturalele sunt în opoziţie cu fracţionalele, iraţionalele
etc. în aceeaşi măsură în care broaştele
sunt în opoziţie cu cîinii).
Ce ştiinţă, ce artă, ce filosofie, să ne misticim
cu toţii, aceasta e calea ! ne asigură gînditorul
creştin Petre Ţuţea, iar dacă nu suntem de părere
cu el, .îl doare-n cursul săptămînii.. (Cum o veni
aia .gînditor creştin., din moment ce dogma proslăvită de Ţuţea refuză gîndirea ca posibilitate de
cunoaştere ? Mă rog.) Ba chiar duce grija cercetătorilor
romîni, urmărind să .le lărgească drumurile
spre ocult şi adevăr, să le trezească setea de absolut
.. Cine, asemenea lui Petre Ţuţea, n-a călcat
131 Copiii fiarei
niciodată într-un laborator, nu va înţelege de ce
asemenea afirmaţii mă fac să surîd.
Să fim bine înţeleşi . nu sunt deloc impermeabil
la sacru. Mi se pare zguduitor, pentru orice spirit
pozitivist, extraordinarul discurs al lui Mircea Eliade
despre locul sacrului în ordinea lumii. Dar ce să
fac cu predicile lui .Petre Ţuţea., pentru că acesta
este, de fapt, modul său de exprimare ? S-ar putea
spune despre discursul său, aşa cum Hume, citat
de Borges, spunea despre Berkeley, pare-mi-se (ca
să fiu şi eu în tonul volumului) : nu admite replică
şi nu creează nici cea mai mică convingere.
M-am apucat, totuşi, şi de cea de-a doua carte :
Între Dumnezeu şi neamul meu. Eseurile de aici
îmi întăresc impresiile, iar interviurile adaugă o
nuanţă în plus prin limbajul pitoresc. Iarăşi, cum
spunea profesorul Moisil, numai lucruri noi şi adevărate, numai că cele noi nu sunt adevărate, iar
cele adevărate nu sunt noi. Insistenţa cu care
Ţuţea pomeneşte de momentul vizitei la Moscova,
în calitate de economist diplomat, regretele sale
(.eu am vrut să legiferez, nu să stau în puşcărie.)
mă conduceau şi spre presupunerea unei vocaţii de
om politic, frîntă de istorie şi defulată în acest tip
de discurs.
Cînd eram pe punctul de a închega toate acestea
într-un articol, s-a întîmplat să dea la TVR,
pe la miezul nopţii, un interviu de-acum doi ani cu
Ţuţea. Interviul era în carte. Aşa că l-am urmărit
rînd cu rînd. Se petrecea un fenomen uluitor :
textul rostit de omul de pe ecran, deşi practic
identic cu cel tipărit, era cu totul altceva. Pînă
atunci, în textul tipărit mă deranjase faptul că
Petre Ţuţea nu spunea lucruri originale, că părea
132 Cristian Tudor Popescu
sentenţios, repetitiv şi arbitrar. Privindu-l, am
înţeles că am în faţă un exemplar uman rarisim,
un intelectual care nu e preocupat de a fi original
şi nici demonstrativ. Marea lui forţă stă în trăirea
febrilă, ingenuă, totală a actului intelectual. O
banalitate (sau ceea ce te-ai obişnuit să socoteşti
drept banalitate) spusă de el te aruncă brusc în
nesiguranţă, simţi nevoia s-o gîndeşti pe loc. Datorită acestei formidabile fervori a comunicării întru
spirit, cred că Petre Ţuţea poate fi socotit imaginea
vie a trăirismului naeionescian . o idee nu persistă
decît cîteva secunde după ce a fost gîndită.
Petre Ţuţea va fi revendicat, în continuare, atît
de snobimea culturală, cît şi de naţionaliştii de
stînga sau de dreapta. Multe gîngănii vor trăi de
pe urma lui. Vor mai apărea şi alte .opere. ale lui
Ţuţea, cenuşi adunate de cei ce i s-au nimerit în
preajmă în clipele irepetabile ale zicerii. Nu-mi
pun mare speranţă în ele.
Petre Ţuţea nu a avut, cred eu, nici capacitatea
uriaşă de sinteză a lui Eliade, nici originalitatea şi
talentul literar ale filosofului de sistem Constantin
Noica. Va rămîne, în schimb, în amintirea trecătoare a retinei şi peliculei . stranie şi tristă soartă .
ca o făptură dăruită, poate chiar de Dumnezeul pe
care atît l-a iubit, cu puterea de a turna suflet în
gînduri.
133 Copiii fiarei
Promenada lui don Paler
de la Mancha spre Damasc
Încă de la titlu m-am temut că ceva nu e în
regulă cu cartea domnului Paler. Don Quijote în
Est ? Acum? Ce să mai caute Cavalerul Tristei
Figuri pe aceste meleaguri ?
Componenta fundamentală a mitului său o reprezintă aşezarea credinţei în transcendenţă, în metafizicul
şi eticul capabile să constituie o lume paralelă
cu cea pe care o percep simţurile comune, faţă în
faţă cu tăvălugul realismului terre à terre. Or, în
Est, ceea ce s-a căutat a se inculca maselor vreme
de decenii a fost tocmai credinţa necondiţionată
într-o realitate paralelă cu cea dată. .Realitate. în
care domneau cinstea, curajul, altruismul, spiritul
de dreptate, respingerea dezgustată a viciului, sentimentele
sublime, eterice, nutrite pentru tovarăşa
Dulcineea, ochii aţintiţi spre zarea luminoasă. Codul
eticii şi echităţii socialiste este izomorf cu codul de
maniere din romanele cavalereşti ale Evului Mediu ;
ambele au năzuit să disimuleze realităţi atroce.
Cu aproape un veac în urmă, don Quijote a fost
adus în Est, i s-a scos armura ruginită, a fost
îmbrăcat într-un blindaj de tanc, în locul vechii
lănci i s-au montat o seceră şi un ciocan. Transformat
într-un robot, cavalerul instituţionalizat,
socializat a fost pus mereu în frunte, acoperind cu
pieptul lui larg priveliştea cohortelor de ucigaşi şi
a milioanelor de victime.
134 Cristian Tudor Popescu
Aşa că, acum, luptătorul cu lancea în Est este
Sancho Panza. Tranziţia nu este altceva decît o
lungă recuplare la realitate, la economia reală, la
politica realistă, la reformularea relaţiilor interumane
pe nişte baze feroce, dar naturale. Adversarii
lui Sancho sunt morile care macină vînt ale
socialismului ; cu aripile lor grele mai pot şi acum
să-l decapiteze pe cel care le intră în bătaie. Citind
însă pînă la capăt cartea d-lui Paler m-am liniştit :
nici vorbă de asemenea volute speculative. Lucrurile
stau mult mai simplu şi mai sănătos ; domnia
sa îşi dă silinţa, pe circa 400 de pagini . cu literă
corp 12, ce-i drept ., să construiască un personaj,
o poză : don Paler de la Mancha, romantic .desident
. solitar, prigonit de forţele răului. Pentru
aceasta sunt mobilizate periodic şi cu tenacitate
tot felul de detalii revelatoare : cum a fost interzis
ca scriitor, cum şi-a consumat ostracizarea în locuin
ţa naţionalizată a domniei sale, cum i s-a cerut
moartea de către mineri, în vreme ce taman era
plecat din ţară. Ba chiar, în cuvinte pline de o
măreţie tragică şi dezgustată, dl. Paler aminteşte
de scrisorile de ameninţare semnate .Îngerii negri.
pe care le-a primit. (Mărturisesc că posed şi eu o
cutie de pantofi plină cu corespondenţă de acelaşi
gen, dar nu mi-a dat prin cap s-o pun în valoare ;
poate doar dacă mă apuc să scriu proză umoristică.) Dar culmea opresării de către organele
nemiloase a d-lui intelectual Paler este ceea ce
dînsul numeşte o .întîmplare oribilă. : în vreme
ce pleca puţin pînă în Italia, prin 1974, i se confiscă la vamă cei 50 $ pe care-i avea asupra sa,
întrucît, datorită .modului cam aerian de a trece
prin viaţă., trăsătură caracteristică, nu-i aşa, per135
Copiii fiarei
soanelor cu munci de răspundere în aparatul
central al PCR, nu ştia că nu poate deţine valută
fără hîrtie la mînă...
Cît priveşte aşa-zisul .mers pe sîrmă., pe care
domnia sa l-ar fi practicat pe vremea dictaturii
comuniste, el se reduce la un mers apăsat, de om
de la munte, de-a lungul unei linii trasate cu creta
pe asfaltul cel mai neted. Fireşte, nimănui nu i se
poate refuza de plano accesul pe drumul Damascului
. chiar şi cuiva sub a cărui şefie .Romînia
liberă. dădea pozele lui Ceauşescu mai mari decît
.Scînteia., încît a trebuit să intervină pentru...
moderare un consilier prezidenţial. Numai că o
astfel de persoană are doar două căi care-i pot
însoţi revelaţia. Prima, tăcerea. A doua, dacă există
nevoia irepresibilă de exhibare, autoscopia . practicată cu o necruţare mergînd pînă la insuportabil.
Domnul Paler le ratează pe amîndouă : cartea sa
este, în cea mai mare parte (puţinele pagini convingătoare nu fac decît să confirme impresia), o glisare
nonşalantă pe suprafaţa lacului interior îngheţat,
o înşiruire de .gîndeli., de locuri comune debitate
cu falca-n palmă şi un aer grav.
Chiar şi la dublul vîrstei cristice, pe care şi-l
mărturiseşte, dl. Paler se ţine departe de într-adevăr
teribila întîlnire cu sinele.
136 Cristian Tudor Popescu
Blocnotesul de la Bucureşti
Andrei Pleşu . Jurnalul de la Tescani nu este
o carte bună. Nu pentru că n-ar fi bună, ci pentru
că nu e o carte. Şi e semnată Andrei Pleşu. Textul
în sine nu e lipsit de fulguraţiile tuşante, producătoare de vertij intelectual, purtînd marca inconfundabilă a uneia dintre cele mai suculente inteligenţe
actuale. Cu graţia pe care i-o ştim, dl. Pleşu trece
de la speculaţia teosofică la observaţia etică sau
estetică şi de acolo la notaţia impresionistă de
mare fineţe literară : .Niciodată verdele nu e mai
plin de speranţă decît toamna. Verdele grîului
abia răsărit la sfîrşit de octombrie, străin într-un
ocean de brunuri uscate, fragil, proaspăt, cu o
tentă sticloasă, încărcat de promisiunea invaziei
posthibernale. Aşa trebuie să fi apărut Ioan Botezătorul în pustie : o pată de un verde ireal, profetic,
ca verdele grîului abia răsărit în octombrie.. Aşa
apare şi vocea lui Andrei Pleşu în pustiul kitschului
solemn ce-şi înteţeşte asaltul asupra noastră.
Dar... Dar toate acestea sunt fragmente. Marea lor
comoditate stă în promisiunea ansamblurilor virtuale
pe care autorul nu e obligat să le şi realizeze.
Desigur, fireşte, bineînţeles, nu că n-ar putea, dar,
nu-i aşa, la ce bun ? .Fragmentul nu-ţi îngăduie să
spui decît ceea ce la un moment dat se spune în tine
fără adaosul superfetatoriu al ingeniozităţii proprii.
Fragmentul e onestitatea supremă a discursului.
Fragmentul e sortit să «deconstruiască» superstiţia cărţii, a Cărţii de autor, a «lucrării» care se
137 Copiii fiarei
elaborează luîndu-se pe sine ca ţel, în uitarea
treptată a întrebării vii din care s-a născut. Fragmentele
nu se nasc pentru a construi o «operă», ci
a învălui concentric o obsesie..
Absolut corect, în cazul d-lui Pleşu obsesia în
cauză fiind, conştient sau nu, taman zisa .operă..
Fragmentul despre fragment de mai sus reprezintă un simptom caracteristic pentru sindromul
combinat vulpe-struguri plus căciulă-muscă.
Stadiul afecţiunii pare destul de îngrijorător, de
vreme ce-l determină pe subtilul Andrei Pleşu să
afirme ritos o asemenea năzbîtie : .Fragmentul e
onestitatea supremă a discursului.. Haida de.
Ce-are a face onestitatea cu discursul menit a fi
pus în pagină ? Singura calitate pe care o reclamă
acesta e valoarea ; .onestitatea. poate fi una din
modalităţile de creare a valorii textului. Ca şi
fragmentarismul. Însuşi actul scrisului, al maculării hîrtiei (ca să nu mai vorbim de publicare),
este funciarmente neonest, implică .punerea în
scenă.. Chiar gîndul mut are de luptat cu o grămadă de .puneri în scenă. lăuntrice, dacă vrea să
se atingă pe sine. În fine...
La ani 45, de la, cred eu, cel mai înzestrat elev
al lui Constantin Noica, e de aşteptat altceva decît
un blocnotes cu ziceri, oricît de frumoase şi deştepte.
Închegarea, sinteza, construcţia care să sfideze
timpul au fost şi rămîn sensul şi visul dreptei
gîndiri . e adevărat, un vis al naibii de greu de
întruchipat. Cît priveşte chewing-gum-uri de felul
.deconstrucţiei., bune de plimbat prin gură de
cenaclişti cu ifose, mă miră că pot confisca atenţia
unui spirit de talia lui Andrei Pleşu.
Mai sunt cîteva rateuri speculative în puţinele
şi afînatele foi ale Jurnalului de la Tescani. (I-aş
138 Cristian Tudor Popescu
sugera d-lui Pleşu ca, dacă are de gînd s-o ţină tot
aşa, următoarea broşură bibliofilizată să fie anopistografică sau, şi mai bine, să se rezume la nişte
pagini albe, de puritatea hîrtiei Canson Mi-Teintes
sau Goya, închise între coperţi pe care să scrie
doar ANDREI PLEŞU şi preţul. Se va vinde bine.
Faptul că eu nu mă voi putea împiedica să mă
gîndesc la Jurnalul fericirii sau Jurnalul unui
jurnalist fără jurnal, prin ale căror file căcănii se
zăresc aşchii din brazii patriei, hrăniţi acum de
trupurile lui Nicolae Steinhardt şi Ion Dezideriu
Sîrbu, n-are de ce să-l tulbure pe domnia sa.) Ca
să nu mai vorbesc de strania opţiune (sub genericul
.Mofturi la Tescani.) a imprimării unor bancuri de
frizer (.Femeia e un drog/ Da, e stupefiantă.. Curat
stupefiantă !). Totuşi, toate acestea trebuie trecute
cu vederea, întrucît sunt realmente nereprezentative
pentru autorul superbei Minima Moralia.
Cu adevărat grav este altceva : o .carte. ca
Jurnalul de la... îşi are sensul după ce, la capătul
unei opere monumentale, gînditorul a părăsit
această lume şi vreun exeget, prieten sau rudă
apropiată, adună urmele. În cazul de faţă aş spune
că e aproape o impietate, dacă n-aş şti că e semnul
unei crize profunde, rezultată din coliziunea setei
de prim-plan cu nesiguranţa şi insatisfacţia blocante.
Este criza unei întregi generaţii inserate
ontologic în totalitarism şi care acum bîjbîie prin
viaţă şi artă sau se consolează administrativ. Jurnalul
nu vorbeşte atît despre ce se întîmpla cu
Andrei Pleşu atunci, la Tescani, cît despre ce se
întîmplă acum, la Bucureşti.
Din fericire, tot Andrei Pleşu (şi asta lasă loc
pentru speranţă) este cel care decupează scînteietor
şi precis diagnosticul : .În generaţia noastră,
fiecare e suma a ceea ce i s-a interzis să fie..
139 Copiii fiarei
Sora mea de dincolo
Poate doar lumina stelelor reflectată pe suprafa
ţa şlefuită pînă la nefiinţă a unui monocristal
negru, cu muchii tăios dreptunghiulare, ar putea
oferi o imagine, vagă pînă la eroare, a locului geometric
din care ia naştere poezia Ilenei Mălăncioiu.
Apele albăstrii irizînd intensitatea negrului sunt
lichidul interstiţial care scaldă puţinele şi simplele
ei cuvinte. Nu numai verbul şi substantivul, dar,
mai ales, cuvintele neînsemnate, joantele limbii,
de obicei nebăgate în seamă, sunt încărcate cu o
tensiune greu explicabilă (nu sunt folosite nici măcar
majusculări neaşteptate, ca la Emily Dickinson)
ţinînd parcă de magie. Am scris .parcă. şi n-ai
simţit nimic, cititorule ; iată cîtă anxietate crispată, cîtă presimţire a răului ineluctabil poate
închide în acest cuvînt Ileana Mălăncioiu :
De dimineaţă iese din întuneric
păianjenul
cu picioarele lungi şi foarte fine
şi se plimbă o vreme prin patul
în care primesc veşti de la tine
Dar parcă te-am prins ieri dimineaţă,
zic,
dar parcă erai şi mai urît
dar parcă mi-a fost frică de tine
dar parcă îmi amintesc că te-am omorît.
140 Cristian Tudor Popescu
Aproape că începe să ţi se pară limba romînă
o limbă pînă acum străină. Iată ce se poate face
şi cu benignul cuvînt .aproape.. Sau cu strigătura
de pahar .lume, lume, soro, lume. :
Cîntai fals, dar aproape cu poftă
lume, lume, soro, lume,
şi toate lucrurile treceau prin faţa ta
strigate pe nume.
Astfel au apărut pe rînd prietenii
şi mama şi tata
şi preotul şi lumînarea aprinsă
şi sapa şi lopata.
Rareori s-au strîns la un loc atîta încordare de
suflet în a ţine pe această lume făptura aproapelui
şi tot atîta comuniune previzionară cu liniştea
străvezie a lumii de dincolo. Deşi poate părea surprinzător, există puncte comune între Sora mea de
dincolo şi La lilieci al lui Sorescu. Unul dintre ele
este capacitatea cu totul neobişnuită a ambilor
autori de a ţese limbajului obişnuit sau dialectal,
şi prin el sentimentelor comune, uzate, o dublură
metafizică deloc ostentativă, dar cu atît mai plină
de forţă de sugestie. Un fel de reciclare. Să luăm,
de pildă, .a plînge.. Pe cine mai poate emoţiona
azi aşa ceva ? Pentru a resensibiliza nervii noştri
tociţi, Frank Herbert imaginează o întreagă planetă, Arrakis, un imens deşert în care oamenii
trăiesc recirculînd puţina apă în costume speciale,
capabile să purifice urina şi transpiraţia. Cel care
141 Copiii fiarei
moare este pus sub o presă şi strivit ; apa astfel
obţinută este restituită Rezervorului Sacru. Într-o
astfel de lume, semnul de mare afecţiune pe care
îl poţi arăta unui semen este să-ţi scoţi casca şi să
plîngi. Vîntul deşertului îţi usucă lacrimile pe
obraji şi astfel pierzi din apa ta. Nu altceva face
Ileana Mălăncioiu ; numai că ei nu-i trebuie un
roman, îi sunt suficiente cîteva versuri simple,
aproape copilăreşti :
M-am lăsat în voia apei
şi m-am dus în jos o vreme
unde nimeni nu mai plînge
unde nimeni nu mai geme.
Nu era nici noaptea aceea
dar nici soare şi nici nor
doar tăcerea se lăsase
peste plînsul tuturor.
Parcă nicăieri nu se manifestă mai pregnant
originalitatea şi forţa acestei voci poetice copleşitoare
ca în tăceri. În sincope. În spaţiile albe. Citiţi
şi recitiţi acest turn al groazei care închide cartea,
comparabil poate doar cu Carcinoma Angels a lui
Norman Spinrad sau cele Şapte etaje ale lui Dino
Buzzati, şi apoi priviţi-l. Priviţi mai ales spaţiile
dintre strofe. După ce am făcut asta, nu mi-a mai
rămas decît să mă întreb, înfiorîndu-mă, ce trebuie
să simtă, zi de zi, o fiinţă cu o asemenea
percepţie supraacută a fiinţării :
142 Cristian Tudor Popescu
Bradul din faţa casei mele
era cît muntele de mare
celulele crescute aiurea în şoldul tău
erau cît un lagăr de concentrare.
Tu erai singura deţinută
tu stăpîneai lagărul acela monstruos
fără milă şi fără-ndurare
tu aveai în mijlocul lui un os
ridicat asemenea unei spînzurători
în care carnea ta va fi atîrnată
tu erai bradul din faţa muntelui
pe care erai urcată
de tine însăţi ca de soldaţii împărăteşti
puşi să tragă la sorţi marea ta arsură
strînsă pe trupul plin de vînătăi
ca o cămaşă fără nici o cusătură.
143 Copiii fiarei
Un jeg
Odată cu scremuta şi, finalmente, irelevanta
demisie a d-lui Petre Sălcudeanu din fruntea Ministerului
Culturii, am fost convins că .noaptea şliţului
. va fi definitiv îngropată, ceea ce era şi de dorit,
avînd în vedere cantităţile uriaşe de grotesc şi
derizoriu pe care le conţinea. Cît de amarnic mă
înşelam mi-o dovedeşte lectura acestei, cum să-i zic...
apariţiuni la Editura Albatros, intitulată Noaptea
calomniei, scoasă la cîteva luni după eveniment.
Nu ştiu dacă mai există, nu în literatura romînă,
căci despre ea nici nu poate fi vorba, dar printre
cărţile publicate de scriitori romîni, un asemenea
jeg. Şi nici acest cuvînt nu poate acoperi toate
nuanţele de duhoare, slinurile multicolore, balele
dulcege, veninul rînced mustind printre rînduri.
Ce consideră dl. Sălcudeanu că este esenţial să ia
la cunoştinţă naţia romînă ? Că toţi cei care i-au
fost .de rău. în cazul său, sunt, în clar : Sergiu
Nicolaescu . un homosexual arghirofil (....cel uns
prin anumite părţi cu toate lubrefiantele., .copii
n-are, multele soţii care l-au părăsit se spune că
au fost de faţadă.. .Mi-a mărturisit într-o zi, la el
acasă, cu o voce care m-a speriat, că vrea bani şi
bani., .Nici nu ştii ce senzaţie deosebită simţi cu
un bărbat.), Adrian Păunescu . ros de o boală de
piele (.de la o masă sub care se văd picioarele lui
Adrian Păunescu, o voce afectată dă sentinţe după
sentinţe şi compune adevăruri infailibile (...). Pe
144 Cristian Tudor Popescu
sub cracul unui pantalon, ieşit în afara mesei, văd
semnele unui psoriazis turbulent. Roşul aprins,
scărpinatul involuntar îmi dă (sic !) măsura răbdării şi suferinţei omului Păunescu, care nu-şi face
decît propria lui politică.), Titus Popovici . un
turnător profesionist, cu grad mare (....opera principală a celui care mă face pe mine izmană este
cea epistolară. Că aşa cum şi-a început cariera,
aşa şi-o va încheia : prin delaţiune., .Cel care ne-a
povestit consternat dezvăluirea lui Gogu Rădulescu
că «prietenul care ne turna pe toţi cu dezinvoltură
de copil avea pe umeri gradul de general şi era
plătit ca atare», nu mai e printre vii, e vorba de
Dumitru Ghişe.), Nicolae Cristache . un tată denaturat
(.ştiu şi felul cum şi-a părăsit băieţii, fugind
pur şi simplu la aeroport fără să lase familiei un
rînd....), Mircea Albulescu . un evreu diabetic
(.Deci ALB, grupul de litere de la maşina lui
Albulescu reprezintă primele trei litere de la
Weissman... N-am ştiut că Albulescu e diabetic şi
că-şi făcea zilnic şase injecţii.) ş.a.m.d., ş.a.m.d.
În schimb, toţi cei care i-au fost, cît de cît, .de
bine. sunt citaţi in extenso, cu reverenţe (Octavian
Paler), îi sunt dragi (Florica Ignat), au .ochii buni.
(Gabriel Ţepelea). Cît priveşte noaptea cu pricina,
totul devine dintr-o dată flou, pastelat, învăluit
într-o somnie cu epitete, consumată pe canapeaua
Suzănicăi Gîdea, încît îţi vine greu să nu întrebi
verde : .Dom.le, ai... sau n-ai... ?.. Iar răspunsul la
această întrebare nu ţine de particularităţile dermato-analogo-genitale ale lui Păunescu, Nicolaescu,
Albulescu, şi nici de bunătatea profesorului
Ţepelea...
145 Copiii fiarei
Textul are tot timpul un aer de jurnal al unui
mare bărbat politic printre alţi bărbaţi politici,
trăind clipe hotărîtoare (.Radof zice...., .I-am spus
lui Năstase...., .Nu ştiu ce rol joacă Albulescu....).
Ce-i drept, cînd prin intermediul maleficului Sergiu
Nicolaescu se sugerează fin o legătură simbolică
între procesele lui Antonescu, Ceauşescu şi...
Sălcudeanu, efectul umoristic este colosal.
En passant însă, grijuliul dom. Petrică nu uită
să ardă o limbă apăsată şi fierbinte Monicăi
Lovinescu (.Îi sărut mîna Marei Doamne, la plecare...
.), una regaliştilor (.Cred că n-ar strica şi
statuia regelui...., .Şi ea... spun eu....), una lui
Oliviu Gherman (.Ţin la acest om blajin, inteligent
şi generos....), sfîrşind apoteotic astfel : .Pe treptele
unei vile modeste din Predeal, unde se odihne
şte de cîteva zile, Preşedintele Ţării, domnul
Ion Iliescu, mă întreabă cum mai stau cu sănătatea.
M-am dus să depun jurămîntul. Îi răspund că
a doua zi după ce am cerut în Parlament pedeapsa
cu moartea era să mor. Am fost scos cu targa de
la Comisia de Cultură. «Un umanist are drepturi,
dar n-are niciodată dreptul suprem. Acesta îi este
dat numai de Dumnezeu», îmi spune el.. El, adică
preşedintele Iliescu. Trebuie să recunoaşteţi că
scena are grandoarea unei audienţe pe Kogaion a
lui Deceneu la Zamolxis, mai puţin finalul, care
m-a făcut să mă cutremur literalmente de rîs.
Sentimentul dominant la lectură este însă greaţa,
pe care ţi-o provoacă scabroşeniile gratuite, stilul
împiedicat şi confuz, metaforita de doi bani, egocentrismul
dezgustător . dl. Sălcudeanu pare că
îşi intonează numele închis în propria sa cameră
de baie, ascultînd apoi cavităţile cum repetează.
146 Cristian Tudor Popescu
Dincolo de insul Sălcudeanu, care, la urma urmei,
n-are decît să se dea în stambă, dacă aşa crede el
că e bine, trist, cu adevărat trist, e altceva. Petre
Sălcudeanu poartă încă pe frunte ştampila de
.scriitor.. Prin această .carte., neagră în toate
sensurile, el pune, cu concursul fulgerător şi neprecupe
ţit al unei edituri de stat, la porţile căreia
aşteaptă zeci de manuscrise ale scriitorilor tineri,
o piatră tombală, mai netă decît lacătul care împodobe
şte acum sediul Uniunii Scriitorilor, peste lumea
scriitoricească a Romîniei deceniilor din urmă.
Cumpăraţi, deci, cartea domnului Sălcudeanu ! Cu
numai 1500 de lei puteţi adulmeca în intimitate
hoitul onoarei de breaslă a scriitorului romîn...
147 Copiii fiarei
Omertá
În două feluri ţi se poate răspunde actualmente
în mediul cultural romînesc la o luare tranşantă
de poziţie : fie eşti atacat la persoană, cu luxuriante
referiri la trecutul tău comunisto-securist (dacă asta
e chiar prea de tot gogonată, se agaţă prefixuri :
neo, cripto), fie se pun în lumină, cu vigilenţă,
dedesubturile politice ale textului tău. Cel mai
adesea, şi una, şi alta. Faptul că e sau nu un
sîmbure de adevăr estetic în ce-ai scris şi că textul
s-ar putea să aparţină, pur şi simplu, unui ins care
încearcă să gîndească singur, nu merită a fi luat
în considerare.
Am .testat. (întîmplarea a făcut) mai multe
medii artistice prin ceea ce am scris în ultimele
luni. Mai întîi, cel teatral. Am scris despre Livada
cu vişini într-un fel care mie mi s-a părut cît se
poate de normal. Nu spuneam acolo nici că Andrei
Şerban nu e o personalitate artistică pregnantă,
nici că actorii n-au încercat, onest, să facă faţă
partiturii. Spuneam doar că nu împărtăşesc nicidecum
viziunea regizorului şi că publicul romînesc,
aşa gulagizat cum a fost, a mai văzut şi alte livezi.
Rezultatul a fost un potop de insulte şi ameninţări
iniţiat chiar de domnul Şerban şi răsfrînt, în cel
mai pur stil .cadrist., şi asupra unor persoane
avînd oarece legături cu mine. Am primit de asemenea
şi felicitări de la alte persoane, unele din
ele animate de cu totul alte determinări decît cele
148 Cristian Tudor Popescu
estetice. Nici o încercare de discutare argumentată
a observaţiilor făcute de mine în text.
Pe urmă, tărîmul filosoficesc. Aici n-am făcut
decît să-mi exprim îndoiala că Petre Ţuţea va
putea rămîne în istoria spiritualităţii romîneşti
altfel decît prin discursul .pe viu., întrucît aşa-zisele cărţi .de Ţuţea. nu sunt decît nişte
compilaţii confuze şi lipsite de valoare, afară poate
de cea comercială. Drept urmare, puţin a lipsit
(aleg un exemplu din multele) să fiu înjurat de
mamă de dl. Mihai Creangă în .Romînia liberă..
Pentru ca, la puţin timp, în publicaţia ce cu onoare
o conduce domnia sa, să apară un comentariu al
d-lui Laurenţiu Ulici, care nu s-a obosit să scrie
.citez. sau să pună măcar ghilimele în nenumăratele
cazuri în care propoziţiile domniei sale asupra
subiectului Ţuţea le reproduceau pe cele exprimate
de mine în .Adevărul.. Şi aici am primit felicitări,
de la unii care se exprimau la adresa Socratelui
dîmboviţean cu : .mama mă-sii de legionar !..
Al treilea caz beletristic : comentariul la volumul
Hesperus de I.P. Culianu. N-am negat în nici
un fel valoarea ca om de ştiinţă a lui I.P. Culianu,
a cărui operă nici n-am avut ocazia să o cunosc, am
spus doar, în calitate de prozator, un lucru evident
şi pentru elevii de liceu cu talent la romînă : cartea,
asta şi nu alta, e înfiorător de prost scrisă. Şi
m-am mirat că Securitatea a trebuit să se ducă
pînă-n America să-l omoare pe I.P. Culianu, cînd
avea alţi protestatari mai la-ndemînă, aici, în
ţară. Drept urmare, dl. Ioan Buduca m-a făcut
albie de porci, iar dl. Radu Eugeniu Stan m-a
calificat drept securist.
149 Copiii fiarei
În sfîrşit, cazul Hotel de lux, pe ogorul cinematografiei,
deci ; iarăşi aceeaşi stupidă sau voită
confuzie : n-am afirmat nicidecum că Dan Piţa nu
rămîne un mare regizor sau că n-aş fi vrut din tot
sufletul ca Leul lui de argint să fie chiar de argint.
(De astfel, am fost prezent la scara avionului care
l-a adus în ţară după succes şi am publicat microinterviul,
însoţit de fotografii, în pagina întîi a
.Adevărului..) Am afirmat doar că acest film este,
din nefericire, greşit, de la un capăt la celălalt.
Orice alte discuţii, privitoare la cît e de .bine
făcut., mi se par triste : e ca şi cum l-ai admira pe
Gică Hagi pentru frumuseţea tricoului şi jambierelor.
De data aceasta, cu demascarea mea televizată
ca promotor al stilului din anii .50 s-a însărcinat
o veche militantă anticomunistă, d-na Manuela
Gheorghiu-Cernat.
Nu ştiu cîte Mafii există acum în Romînia, în
cultură funcţionează însă, cu siguranţă, cel puţin
una. Şi ca orice Mafie, se conduce după legea
tăcerii, omertá. Nimic nu trebuie să răzbată în
afară, cine e trecut pe lista noastră nu poate fi
decît de la genial în sus, aşa şi va să fie, iar cine
nu cîntă în cor nu este decît un comunist nenorocit.
Chiar dacă, la o bere (ca pe vremuri), se poate
admite că individul ăla de la .Adevărul. are oarecare
dreptate.
Mă rog, asta-i piesa, asta o jucăm, domnilor.
Rămîne o singură problemă, una mică : dacă la
mafioţi o da rezultate, în cultură pentru cîtă vreme
poate oare cîrdăşia să falsifice un adevăr artistic ?
150 Cristian Tudor Popescu
Paris Est
Unu
De la Gara de Est, spre Chîtelet, pe bulevardul
Sevastopol. Există şi un Stalingrad la Paris, acum,
după ce numele .părintelui popoarelor. a cam fost
raşchetat peste tot prin Răsărit. Din 15 în 15
metri, cîte o frizerie plină cu negri, tunşi de alţi
negri. Un panou purtînd în partea de sus titrajul :
Primăria Parisului . Prefectura. În partea de jos :
Parisul oferă lucruri simple celor care nu au un
adăpost pentru iarnă. Între cele două texte, un pat
pe fond azuriu sub care scrie UN LIT. Apoi adresa
şi telefonul. Slabe şi elegante, în lumina lichidă a
primăverii, femeile sclipesc şi taie aerul ca nişte
lame de ras. Playboy-ul brunet care-şi sprijină cu
palma căuş bijuteriile de familie, sugerînd nişte
dimensiuni gata să-i spargă prohabul, pare cam
crispat. Deasupra scrie MACHO, un film de Bigas
Luna. Alt panou cu Primăria . Prefectura şi lucrurile
simple. Acum, în mijlocul pajiştii celeste odihnesc
un prosop împăturit şi un săpun aşezat deasupra.
UNE DOUCHE.
De pe toate autobuzele, Tom Hanks şi Denzel
Washington se uită la tine din .Philadelphia..
Doi
Am străbătut zeci de kilometri cu metroul pe
dedesubtul capitalei franceze. Am urcat şi am coborît pe nenumărate scări rulante. Nici una nu era
defectă, nici una nu era în reparaţie, porneau de
151 Copiii fiarei
cum păşea un om pe ele, se opreau cum erau
goale, totul funcţiona, ca sub puterea unei baghete
magice. C.est ça.
Trei
Există şi un alt subteran decît cel oficial, adevăratul pîntece al Parisului. Kilometri şi kilometri
de tunele pentru canalizare şi întreţinerea reţelelor
electrice şi hidro. E periculos şi interzis să
pătrunzi în ele. Se zice că-şi fac veacul pe-acolo,
în afara criminalilor urmăriţi, care aleg acest ultim
refugiu, tot soiul de secte ciudate, practicanţi de
messes noires, liturghiile negre.
Patru
Cu o jumătate de veac în urmă, Gare d.Orsay
răsuna de vuietul mulţimilor întoarse din prizonierat
şi din lagărele de concentrare. Acum o rumoare
continuă, un zgomot alb se ridică din puhoiul neîntrerupt
de benelucşi limfatici, asiatici agitaţi şi
americani cu ţeava de coca-n gură. Aproape de
acoperişul gării e o cameră micuţă ca o capelă,
cufundată în penumbră, care te întîmpină de la
intrare cu următoarea inscripţie : .Vă rugăm să ne
scuzaţi, dar starea tablourilor nu permite expunerea
lor la lumină directă.. Aici, de cum trece
pragul, nimeni nu mai îndrăzneşte să scoată un
sunet. Singura sursă de lumină par a fi chiar
tablourile, care iradiază o fluorescenţă albăstruie,
couleur du temps, otrăvită şi rece ca raza plutoniului
în descompunere. Cîmpul magnetic intens
care însoţeşte radiaţia te împiedică să-ţi desprinzi
privirea de pe chipurile arse în pînză. Femme au
boa noir, Femme de maison tirant son bas, Femme
de profil (M-me Lucy). Toate au aceeaşi privire
verte-bleuître spălăcită, uşor exoftalmică, plină de
152 Cristian Tudor Popescu
o cruzime curată şi nepăsătoare, de reptilă. Nu-ţi
poţi imagina chipurile acestor femei decît încadrate
de părul răvăşit pe pernă şi umărul gol al
bărbatului zvîcnind deasupra ca o frînghie udă în
flacăra rece a cearcănelor. Matrici veşnice, absorbind,
cu o rutină excitantă pînă la insuportabil,
substanţa vitală pe care celălalt se zoreşte sălbatic
s-o risipească în tranşe ameţitoare. Jane Avril
dansant. Piciorul femeii, enormă tulpină musculară
ţîşnind spre cer cu nenumărate roiuri de bărbaţi
mititei, tineri şi bătrîni încercînd să rămînă agăţaţi. Le portrait de Justine Dieuhl. O adolescentă
cu mîinile în poală, dar cu aceiaşi ochi radioactivi,
boboci ai viciului născînd. Viciul, aşa cum l-a văzut
contele Toulouse-Lautrec, este un principiu vital.
Erotismul sec, mistuitor, al femeilor sale .de maison
., pare indestructibil chiar în faţa timpului şi
morţii. Unei astfel de femei, un bărbat nu doreşte
decît să-i smulgă umbra unui geamăt de plăcere
şi apoi poate să moară, golit şi uscat, ca un mare
ou supt de reptile. În spaţiul primordial, spre care
dau tablourile lui Toulouse-Lautrec, nu-i nevoie de
măr, iar femeia e totuna cu şarpele nemuritor.
Benelucşii limfatici, asiaticii agitaţi, americanii
cu ţeava de coca-n gură o şterg repede din această
încăpere care înveleşte tandru, ca un giulgiu nupţial, însuşi sufletul Parisului.
Cinci
Parisul, oraşul pierzaniei, al ispitelor devastatoare,
e acum o urbe rezervată şi decentă. Din
oraş-amantă, a devenit oraş-nevastă, cu acte-n
regulă şi bani în cont. Pînă şi aschimodiile venerice
din rue Saint Denis, care-ţi puneau în disperare
ţîţele pe parbriz, au fost evacuate şi zgornite cine
153 Copiii fiarei
ştie unde. Nici urmă de vreun afiş porno sau măcar
o copertă de revistă. Doar pe Clichy, în apropiere
de Place Pigalle, sunt vreo 500 de metri de sex-shopuri, de-o parte şi de alta. Dar, după cum
arată, ai putea să crezi că sunt nişte curăţătorii
cu program redus. Rarele poze ieşite mai la stradă
au zonele de interes obturate cu pătrate şi triunghiuri
negre. Totul arată ca un Jurassic Park, o
rezervaţie nostalgică şi inocentă, care nu-ţi poate
stîrni decît cel mult un surîs. Fireşte, mai există
Bois de Boulogne, dar acolo nu se duc decît travesti
ţii şi cei cu o doagă lipsă.
Şi nu morala este cea care a făcut vidul ăsta,
ci mama SIDA, întinzîndu-şi temeinic faldurile-i
putrede şi grele peste întreaga zonă pariziană.
Şase
Place du Tertre. O piaţetă micuţă, pătrată, în
vîrful dealului Montmartre. Nu are nimic special
la prima vedere, la a doua însă descoperi unul
dintre locurile cele mai lipsite de agresivitate din
această lume. Străduţele care dau în piaţă sunt
toate înguste şi în pantă, casele sunt mici şi viu
colorate, ca în filme sau în basme, oamenii nu se
grăbesc, nu sunt crispaţi, par a trăi ca să trăiască.
Tineri, foarte mulţi tineri, paşnici şi pletoşi sau
tunşi cu moţ, fete ca nişte portocale descojite, aburindu-ţi pentru o clipă uitătura chiorîşă, bănuitoare,
care ţi s-a lipit de atîta vreme pe chip. Aici
aflu de ce i se zice bistroului . bistro : de la .bîstre. .
.repede. în ruseşte. Cazacii ajunşi la Paris, pe la
începutul veacului trecut, se năpusteau în toate
cîrciumioarele şi cereau repede ! ceva de băut. Din
fericire pentru francezi, rusnacii n-au avut timp să
lase şi altfel de amintiri pe aici.
154 Cristian Tudor Popescu
Rău într-un astfel de loc e că realizezi dintr-o
dată condiţia ta de apariţie stridentă şi hilară.
Zîmbeşti timid unei fete şi ea se îndepărtează
rîzînd dispreţuitor sau iritată. Nu eşti decît un
străin încordat şi mucezit de viaţa sălbatică pe
care o duci, mereu lovind şi primind lovituri, mereu
întorcînd pietre ca să găseşti viermi sau şerpi
dedesubt. Oamenii aceştia au creierul odihnit, le
funcţionează organele ca un ceas elveţian, se bucură
cu tot trupul şi sufletul de ceea ce văd, ating, gustă.
Mă simt aidoma acelui personaj al lui Lovecraft
care nu se văzuse niciodată în oglindă şi nu ştia
de ce fug toţi la apropierea lui.
Şapte
Împreună cu Noni, în faţa bisericii Sacre Coeur,
aruncînd priviri prăpădit-rastignace panoramei
Parisului noaptea. Rafale reci, tăioase, cu bură de
ploaie, ne mîngîie feţele. Azi am simţit că turbez,
spun, am rugat un chioşcar negru să mă lase să
răsfoiesc o revistă şi ăla s-a uitat la mine şi a zis
non, editorilor nu le place chestia asta. Am tăcut
şi m-am îndepărtat. După vreo douăzeci de metri
m-a năpădit o furie înspăimîntătoare, ucigaşă,
aproape că mi-au dat lacrimile. Eram pe punctul
de a mă întoarce să-l pocnesc pe nenorocitul ăla,
să-i dărîm taraba pentru că făcuse mişto de mine,
mă văzuse că sunt o amărîtă de cotarlă răsăriteană, cu coada pe sus şi fără franci în buzunar.
Redactorul-şef adjunct de la .Le Monde. nu prînze
şte decît la .Fouquet.s., în vreme ce eu sunt sub
ultimul maghrebin, sub ultimul clochard de pe aici.
Nu m-a oprit decît gîndul că făcînd scandal mă
voi afunda şi mai adînc în ridicol. Bine ai făcut,
zice Noni. Sunt reviste, mai scumpe, la care chiar
155 Copiii fiarei
nu se obişnuieşte răsfoitul. Aşa că asta nu dovede
şte decît complexul de inferioritate pe care îl
oploşeşti în tine. Încă-i bine. De obicei, la estici ca
noi, el se transformă finalmente într-unul de superioritate,
de aceleaşi dimensiuni. Adicătelea, o fi
civilizaţie pe aici, prin Vest, da. nu e suferinţă, nu
e metafizică, niet kultur, construiţi fabrici, autostrăzi, maşini, dar încotro mergeţi, de unde veniţi ?
V-aţi desacralizatără de tot. Pe cînd la noi, ce
sfîşieri, ce trăiri, ce gîndiri, artă, domnule, artă,
graţie şi cooperaţie ! Astea-s cugetări de condeieri
onanişti cu naturelul simţitor, rahat, ascultă-mă
pe mine, că am nouă ani de cînd sunt aici şi-am
înghiţit ce era mai rău prin Romînia. Ca să dispreţuieşti hrana curată şi pe alese, trenurile care nu
întîrzie, sălile de operaţie în care nu se întrerupe
curentul, apa caldă şi apa rece 24 de ore din 24,
treaba bine făcută şi bine plătită, trebuie mai întîi
să ai toate astea. Abia atunci, cînd ieşi din condiţia
ta genetică de sclav al statului tembel şi scelerat,
îţi poţi da seama ce mult înseamnă .amănuntele.
pentru condiţia umană.
Greşeala fundamentală a intelectualului, şi în
special a celui estic, e că raportează lumea la el
însuşi, la datele lui interioare. Nu se gîndeşte, nu
poate, că ceea ce numim îndeobşte intelectual ocupă
mai puţin de 1% în populaţia oricărei ţări. Şi că,
deci, cerinţele şi aspiraţiile lui nu pot reprezenta
nicidecum tendinţa socială.
Am dus-o greu, greu de tot, cînd am venit
încoace. Dar n-am regretat nici o clipă. Şi pe aici
lucrurile sunt nemiloase, dar sunt şi limpezi, ca
lacrimile. De un singur lucru îmi pare rău cîteodată : că n-am fost şi eu acolo, atunci, în .89.
156 Cristian Tudor Popescu
Opt
Champs Elysées. Una din minunile Occidentului
pe care n-am înţeles-o niciodată : cum e posibil
să existe, unul lîngă altul, patru magazine de
pantofi fără să dea faliment nici unul ? Foarte
simplu, rînjeşte Noni, nu-i decît mentalitatea ta
de estic care se holbează şi nu cumpără. Pentru
cine vine să cumpere, patru magazine nu e mult.
Sunt întotdeauna mici diferenţe între modele. Şi
poţi să fii sigur : dacă un magazin există, atunci
nu e în pierdere.
De la volanul unui Renault Twingo ultimul răcnet,
cu pletele cărunte fluturînd în vînt, René Descartes
îmi face semn : rentez, deci exist.
157 Copiii fiarei
Primăvara la Sofia
Sediul U.A.P.
Ghidul e o fetişcană cu frica lui Dumnezeu, fiică
şi viitoare mamă de securişti, ramura a bună. E
deosebit de volubilă cînd vine vorba de clădiri din
secolul trecut, în schimb, cînd ajungem în faţa
CC-ului, unde se află un ciopor de inşi care strigă
ceva, zîmbeşte stînjenită. Multe din ferestrele de
la primul cat al aşezămîntului sunt încă înnegrite
de flacără pe margini . amintirea nopţii de acum
2-3 ani, cînd BBC-ul a mutat cocteilul tovărăşesc
cu produse octanice de la Sofia pe malul Dîmbovi
ţei. O întreb ce se strigă şi ea îmi spune, cu
acelaşi zîmbet de gravidă în luna a 4-a, că e ceva
obişnuit, se întîmplă aproape în fiecare zi. .E
limpede., zic, .am mai văzut aşa ceva, protestează
împotriva creşterii salariilor.. Ivana noastră continuă să surîdă, fapt care-mi accentuează dispoziţia
sadică. Ajungem în faţa unei clădiri joase, rectangulare,
fără ferestre, împodobită de sus şi pînă jos
cu graffiti, între care şi vreo două-trei zvastici
vizibile din elicopter. .Aicea e sediul Uniunii Artiştilor Plastici ?., întreb cu voce moale, viperină.
Inspectasem deja locul pe cont propriu, aşa că
ştiam ce scria pe pereţi :
FUCK OFF RAP SEX PISTOLS NO SECURITY
(cu roşu) WC (urmat de o săgeată curbată spre temelia
clădirii) 
158 Cristian Tudor Popescu
dedesubt desenul anamorfotic al unui nas cu ochelari
. penis cu testicule,  Ca accidente
grafice, inimi străpunse şi, cum am zis, zvastici,
mai mari, mai mici, pentru toate gusturile.
Terasa e plină cu gunoaie cimentate de praf şi
ploaie, cutii cu cola, pachete de ţigări, prezervative
folosite. Deasupra intrării, o poartă mică şi grea de
metal negru, stă scris cu alb PRESIDENT JELEV
IS NACIONAL (sic) CRIMINAL ! .Nu., zice Ivana,
.nu e sediul Uniunii Artiştilor Plastici. E mausoleul
lui Dimitrov. A fost construit în şase zile.. .În
cît ?!. .În şase zile.. .Şi acum, mai e Dimitrov
acolo ?. .Nu, a fost scos şi îngropat într-un cimitir
din Sofia..
Ce dambla şi pe mogulii ăştia comunişti, să se
bage în racle de beton după moarte, pardon, deces.
De fapt, e firesc, atunci cînd locuieşti în Primăverii, la fereală de mult îndrăgitul tău popor, să
nu concepi ideea de a fi îngropat în ţintirim, la
grămadă, printre ciolanele oamenilor muncii. Asta
a fost dintotdeauna Partidul Comunist, partidul
Gardurilor şi Leoparzilor : ateu, dar funcţionînd
ca o religie, dedicat maselor, dar obsedat de aristocra
ţie, antioccidental, dar trimiţîndu-şi odraslele
la studii în Vest. Zvasticile pictate de tinerii sofioţi nu
înseamnă neapărat adeziunea la ideologia naţional-socialistă, care, în mare parte, le e necunoscută, ci respingerea provocatoare, plină de dispreţ,
a minciunii roşii.
159 Copiii fiarei
Iaurt Philips
Capitala bulgară e un oraş de provincie. Arată
cam ca Bacăul nostru. Îndată ce te depărtezi de
centru, intri în nişte zone tip Militari sau Berceni,
cu şiruri nesfîrşite de blocuri hidoase, pline cu
jegul socialist. Doar verdele parcurilor şi muntele
Vitoşa mai sting din cenuşiul şi maroul zidurilor
leproase. Metrou n-am văzut ; probabil, nici nu e
nevoie. În centru, în schimb, marile firme occidentale
par mai bine înfipte decît la Bucureşti. Dar
cîţi au bani să cumpere ? Aceeaşi prăpastie a tranzi
ţiei ca şi la noi, ba chiar mai rău : în Bulgaria
există oraşe întregi de şomeri, unde sunt închise
chiar şi spitalele. Şomajul atinge teribilul procent
de 16% din populaţia activă. Raportul leva/dolar,
ţinut pînă acum în mînă, a început s-o ia la vale .
56 leva/$. Ieftin şi bun e doar iaurtul, 8 leva paharul.
Sufletul imperiului
Cum vii de la catedrala Alexandr Nevski, pe
stînga se înşiră tarabele vînzătorilor de vechituri.
Un spaţiu privilegiat, un ghiveci de lumi scînteind
potolit în lumina de primăvară : săbii coclite, cu
chipul ţarului Simeon pe gardă, insigne din lagărul
socialist, microscoape Zeiss Jena, stilouri defecte,
caschete de ofiţer ruseşti, aparate foto cu burduf,
brice de ras, insigne cu zvastici şi .Deutschland
über alles. (îmi plac pumnalele ; mi-au rămas ochii
pe unul cu fulgerele SS pe plăsele, frumos ca un
pui de şarpe şi costînd cam cît un video). Dar
articolul de bază sunt ceasurile de mînă, kilograme
de ceasuri sovietice, Raketa, Pobeda, Vostok,
cataroaie rotunde, cît ochiul de caşalot, verzi, albe,
roşii, poţi să spargi capul omului cu ele. E tot
sufletul imperiului sub sticla lor ; numai astfel de
160 Cristian Tudor Popescu
ceasuri puteau arăta ora Moscovei. Acum, limbile
înţepenite arată toate orele globului.
Vina de a fi romîn
Colocviul la care am fost invitat debutează în
forţă : apare unu. Bart şi nu mai ştiu cum, reprezentantul
Uniunii Europene, un haidamac anglo-saxon fără vîrstă, bronzat şi tuns perie, care zice
că el habar n-are de ce ne aflăm noi acolo, dar sunt
vreun milion şi ceva de ECU de cheltuit, aşa că să
fie primit, sănătate, bucurie. Să trăieşti, boierule
european, mîrîie mulţumită asistenţa şi ne apucăm mintenaş să colocvim. Dinspre partea bulgară
conferenţiază decanul Facultăţii de Jurnalistică,
un soi de ciobănaş cu ochi de broască, rotofei şi
grizonat. Se prezintă ca sociolog la bază ; zice că
ulterior i s-a arătat, şi aşa a ajuns să se ocupe de
jurnalistică. Mînca-te-ar tata de sociolog-major,
că bună revelaţie avuşi...
Omul dă pe gură nişte chestii care mă fac să
cred că Mihai Coman e un titan al decanilor din
estul Europei. Însăilează ceva despre preferinţele
de presă ale minorităţilor etnice din Bulgaria ; e
limpede cu ce misiune a venit : să asigure pe toată
lumea de grija drăgăstoasă pe care statul bulgar
o poartă minorităţilor. Îndată ce termină se uşcheşte
scurt, nici gînd să mai stea la discuţii.
Urmează un grec blond, cu mustaţă de palicar,
conferenţiar la catedra de mass-media a Universităţii din Atena. Ăsta ştie ceva meserie, e cam
dezlînat în expunere, dar zice lucruri interesante.
.Într-un stat democratic trebuie întotdeauna să fie
situate pe primul plan drepturile omului ca om şi
pe planul al doilea drepturile lui ca naţionalitate.
Dacă acest raport se inversează, apare factorul
161 Copiii fiarei
iraţional, iar democraţia e în primejdie.. Sună
bine, dar nu-i chiar aşa, kir profesor. Cel puţin în
etapa asta de evoluţie a instinctului planetar, cînd
pe glob nu găseşti oameni in abstracto, ci malaiezi,
englezi, chinezi, zulu, hutu şi de alte naţionalităţi,
cei doi factori, uman şi naţional, trebuie aşezaţi pe
acelaşi palier. Statul german dădea pînă mai anul
trecut unui ţigan emigrant din Romînia 456 (patru
sute cincizeci şi şase) DM pe lună pentru că e om
şi Germania e un stat democratic, cu sensibilităţi
dureroase venind dinspre trecut ; eu, ca redactor-şef adjunct la .Adevărul., nu iau nici jumătate
din banii ăştia. Carevasăzică, iată că şi umanul
înaintea naţionalului poate genera iraţionalul, kir
Haralambis. Astfel, ar trebui să resimt ca pe un
blestem sau ca pe o vină faptul de a mă fi născut
romîn.
Teama de memorie
Nu ne prea iubesc urmaşii comitagiilor. Îi iubesc
în schimb pe nemţi, e plină Bulgaria de firme
germane. Poţi să te superi pe ei pentru asta ? După
cum nu poţi să te superi nici pe basarabeni că nu
ne înghit, nici pe unguri că ne mănîncă din ochi
de dor. În ultima vreme suferim de un ciudat prezbitism
: tresărim la tot ce se zice dincolo de Viena
cu privire la Romîni... În schimb, nu vedem aproape
nimic în jur. Purtăm cu noi prin secole condiţia
şuie, piezişă a naşterii noastre din mişelia sălbatică a unui rege şi impulsivitatea unui împărat :
dacă Decebal n-ar fi călcat grăbit înţelegerile păcii
abia încheiate după primul război cu Traian şi
dacă acesta n-ar fi fost un soldat iute la mînie, ci
un politician abil, atunci imperiul roman nu şi-ar
fi extins nenatural graniţa. Aşa, lobby-ul îndîrjit
162 Cristian Tudor Popescu
al lui Traian în Senat a catapultat legiunile dincolo
de Dunăre, transformînd clientul daco-get într-un
teritoriu ocupat, lucru deloc avantajos din punct
de vedere geostrategic.
Pe urmă, cuceritorii au plecat, lăsînd în urmă
un popor şi amintirea imperiului. Pe acest meleag,
în marginea puterii Romei, amintirea invincibilităţii ei strălucitoare şi trufaşe a rămas neştirbită,
impregnată în subconştientul colectiv ; răcnetele
goţilor, năvălind trei secole mai tîrziu în Cetatea
Eternă, trebuie să fi ajuns aici ca un zvon înceţoşat
de legendă.
Iată de ce popoarele din jur nu ne iubesc : pentru
că le e instinctiv teamă de ceea ce nici noi nu ştim
că zace în straturile adînci ale memoriei noastre
ca naţie.
Dumnezeu reciclat
Uluitori în marea catedrală ortodoxă Nevski
sunt leii şi vulturii de piatră, simboluri animale
asignate ţarului, puterii pămînteşti deci, aflate
totuşi în imediata apropiere a altarului, sediul
transcendenţei şi eternităţii. Nu-mi amintesc să fi
văzut ceva asemănător în vreuna din catedralele
fie ortodoxe, fie catolice, în care am intrat. Relaţia
dintre putere şi biserică în Bulgaria pare să aibă
nişte particularităţi deosebite : actuala clădire a
preşedinţiei, aparţinătoare odinioară de CC al PCB,
păstrează în curtea ei interioară, ferită de privirile
curioşilor, o biserică datînd din primele secole ale
mileniului unu. De remarcat, de asemenea, şi spiritul
mai pragmatic al turcilor, care transformau
bisericile din oraşele cucerite în moschei. Bulgarilor,
în schimb, nu le-a trecut vreodată prin gînd
163 Copiii fiarei
să recicleze creştineşte vreo moschee . una, foarte
mare, străjuieşte chiar centrul Sofiei.
O banană
La întoarcere, în vagonul de dormit Sofia-Bucure
şti, am fost coleg de compartiment cu un israelit
şi un palestinian. Tineri, bruneţi, mustăcioşi, tăcînd
cu sîrg. Ei s-au culcat la unu şi la doi, eu la parter.
Am adormit greu, spre dimineaţă, şi cam iepure
şte. De cum m-am trezit, am dat cu ochii de ei
pe coridor : mîncau banane. Mi-au dat şi mie una.
164 Cristian Tudor Popescu
Other passports
Anglia e ţara distincţiei şi distincţiilor. Nete.
Încă de la poarta de acces, aeroportul Heathrow te
întîmpină cu două inscripţii luminoase de bun venit :
EUROPEAN COMMUNITY şi OTHER PASSPORTS.
Adică, cei din Piaţa Comună de-o parte,
la scuteală, iar ceilalţi la grămada de vreo trei
sute de persoane care se formează permanent.
Interesant e că nici Statele Unite n-au ghişeu
separat...
Plastic, sticlă, mochetă, lumină fluorescentă.
Luxe, calme et volupté. Şi totuşi, să nu faci greşeala
să-ţi laşi valiza jos şi să te duci la vreo nevoie,
ademenit de albeaţa de laborator a closetelor. Într-un
timp record, valiza îţi este umflată şi dusă într-o
cameră specială, de beton, unde este detonată.
Aflînd chestia asta, mi-am zis că, în afară de E.C.
şi OTHER PASSPORTS, ar fi fost util ca supuşii
lui  să fi prevăzut şi un
culoar cu inscripţia IRA.
Aceeaşi spaimă, subterană, dar mereu prezentă,
minînd straturile seculare de bani grei, respectabilitate
şi tabieturi imperiale, am întîlnit-o şi în
oraş. Pe geamurile metroului, afişe cu instrucţiuni
pentru cazul cînd observaţi o geantă stingheră :
1. rămîneţi calm ; 2. n-o atingeţi ; 3. îndepărtaţi
călătorii de ea ; 4. anunţaţi conducătorul de tren.
And, aş fi fost tentat să adaug cu o cariocă, kiss
your ass, good bye, my friend. Cei care îşi lasă
165 Copiii fiarei
maşinile în stradă, fie şi pentru 5 minute, le lasă
cu portbagajul, uşile şi motorul deschise, ca să nu
stîrnească bănuielile poliţiei . am văzut într-o
noapte, pe lîngă podul Londrei, un Mercedes negru,
imens, cu luminile clipind intermitent, adăstînd
lîngă trotuar ca un monstru obosit, înconjurat
de la distanţă de 4 poliţişti turuind încordaţi în
walkie-talkies.
Londra rămîne o capitală imperială. Dispreţul,
voalat parcă pentru a fi şi mai apăsat, faţă de
străini, pînă şi faţă de cei din fostele şi actualele
colonii britanice . chiar celor din Hong Kong li se
refuză paşaportul britanic ., se face simţit la fiecare
pas. Au, totuşi, măcar bunul simţ de a nu
pune taxă la intrarea în British Museum, un fascinant
memorial închinat furtului de istorie la scară
naţională.
166 Cristian Tudor Popescu
Water Closet
Conform tradiţiei, care la britanici surclasează
chiar şi instinctul de conservare sau cel sexual, la
sfîrşitul vizitei noastre de lucru am fost invitaţi
să petrecem seara cu nişte .executivi. ai firmei-gazdă. De data asta nu mai era vorba de vreun
birt chinezesc sau restaurant de hotel, ne îndreptam
inexorabil spre o zonă rezidenţială .private
first class UK.. Avansam prin decorul din Mary
Poppins, cu nesfîrşite trotuare violete, tocmai frecate
de un lustragiu dement, şi verdele strălucitor,
rectangular, tuns puşcărie al gazonului de dincolo
de gardurile forjate. Hopa, îmi zic uşurat, văzînd
un gogîlţ care străbătea asfaltul de la o rigolă la
alta, nimeni nu e perfect pe lumea asta ! Livrez
constatarea gratis, cu vădită satisfacţie, şoferului
nostru. Cockneyul nu numai că nu se tulbură defel,
dar şi rînjeşte cînd zice : .sleeping policeman..
Aşa am aflat că ridicătura din asfalt era intenţionată, fiind menită, asemenea unui poliţist eficient
şi cînd doarme, să-i facă să frîneze pe şoferii prea
vitezişti care ar fi tulburat liniştea distinşilor reziden
ţi. Încep din nou să mă foiesc pe scaun, hainele
mi se par prea strîmte şi prin gînd îmi trece ceva
legat de ceară şi mamă.
Cînd coborîm din microbuz, dau cu ochii de trei
gentlemani impecabili, paraşutaţi parcă dintr-un
roman englezesc, care ne aşteaptă la ceea ce bag de
seamă a fi poarta domeniului. Mă uit la vîrfurile
167 Copiii fiarei
avîntate spre cer ale pantofilor mei model şalupă,
la motoceii de pe mînecile experimentatului meu
sacou în pătrăţele şi mă apucă un fel de jale. Ceea
ce nu mă împiedică să rostesc un .Good evening,
sir., cu o băţoşenie demnă de Camera Lorzilor.
Suntem purtaţi de braţ de aceşti sefuţi mai
mititei, pe aleile imensului parc, şi ni se face conversa
ţie.  se mixează cu observaţii
despre vreme şi îngrijirea boscheţilor de trandafiri.
Nu poţi încerca decît unul din două sentimente :
fie că respectivul îşi bate joc de tine, fie să izbucne
şti într-un rîs homeric, eliberator. Eu trăiam
totuşi ceva intermediar.
În sfîrşit, iată-ne la locul festinului, care era
un fel de casteluş în toată regula. Trec peste echipa
de chelneri care se schimbau ca la hochei, peste
straniile feluri .gourmet., care mă făceau să tînjesc
după o pungă dublă de cartofi prăjiţi, peste
eforturile noastre disperate de a descreţi mutrele
roz glasate ale superboşilor. Şi ajung la momentul
inevitabil al deplasării într-un loc luminat, dar
fără verdeaţă.
Mai întîi am crezut că, în ciuda inscripţiei
limpezi, am greşit uşa. Unde mă uitam, nu vedeam
decît lambriuri, oglinzi, pluşuri, glastre cu flori
printre chiuvete de marmură. Totul te făcea să te
gîndeşti la orice altă activitate, de pildă la un
simpozion, nicidecum la o desecare. Aproape total
inhibat, am apăsat totuşi clanţa, intrînd în tainicul
despărţămînt nu fără oarecare emoţie, ca un
fesenist de altădată într-o cabină de vot. Pe perete
se găsea o reproducere după Matisse. În acest
punct, recunosc că am cedat psihic.
168 Cristian Tudor Popescu
Dar şi dumneavoastră trebuie să recunoaşteţi
că era prea mult. Distinsul domn Earham n-a
înţeles probabil niciodată de ce, în vreme ce mă
conducea, sub clarul de lună, spre microbuz, am
zbughit-o ca un tîlhar în întunericul unor boscheţi
perfect tunşi.
169 Copiii fiarei
Cancerul din inima Europei
E uluitor să descoperi, într-un oraş cu atîtea
construcţii futuriste, zeci de case părăsite. În chiar
centrul Bruxelles-ului, între două buildinguri numai
metal şi sticlă polarizată, dai cu ochii de cîte un
bloc părăsit, cu acoperişul ca de cabană profilîndu-şi spărturile pe cer. Uneori ferestrele sunt
barate cu traverse sau bucăţi de şină ruginită,
aidoma caselor de ciumaţi în Moyen Age. Alteori,
prin ferestrele oarbe şi acoperişuri ies crengi de
copaci. Tot oraşul e împănat cu anunţuri : A
LOUER . TE HUUR, adică .De închiriat., în franceză şi neerlandeză. Zecile de mii de funcţionari
europeni, plătiţi regeşte, deşi reprezintă instituţii
democratice, au stricat piaţa imobiliară dînd bani
în dreapta şi stînga.
Ceea ce se înalţă însă în mijlocul cartierului
.european. nu te mai uimeşte, te înfioară. Colosală, trilobată, neagră cu tonuri de gri metalizat,
ca o radiografie prevestind moartea, clădirea pare
un transatlantic-fantomă eşuat dintr-un film de
groază mut într-o peliculă color. Prin ferestrele
întunecate, multe străbătute de dîre lungi, terminate
într-un stop, ca nişte lacrimi, se văd neoane
arzînd în plină zi. Nici înăuntru, nici în jur, sub
clădire . porţiunea din mijlocul trifoiului e singura
în contact cu solul, în mijlocul unui bazin circular .
nu se zăreşte ţipenie de om. Gunoaiele, adunate
în stive, însingurează şi mai mult acest loc în
170 Cristian Tudor Popescu
curăţenia din jur. Iar înăuntru... kilometri întregi
de coridoare pustii, cufundate într-o tăcere postatomică. La un colţ, cîteva ţigări străvechi înfipte
în nisipul dintr-o scrumieră. De undeva se aude un
susur de vas de closet care curge. Nişte ziare
împrăştiate pe un pervaz.
Acum 6 ani, această clădire era sediul Comisiei
Europene conduse de domnul Delors. Analizele
aerului au demonstrat că straturile de azbest introduse
în pereţi pentru izolarea termică se pulverizează microscopic şi trimit particule în sistemul de
air conditioning. Particulele de azbest, ajunse în
plămîni, sunt producătoare de cancer.
Comisia Europeană a fost mutată într-un sediu
alăturat, de un roşcat odihnitor, poate nu atît de
impunător, dar mai sănătos. Teoretic, au început
lucrările de înlocuire a azbestului din pereţi... Nu
se ştie cît va dura... Mai dau o dată ocol monstrului.
Emite parcă un vuiet profund, suprapus
peste larma traficului. Mai tîrziu, oriunde m-aş fi
aflat în Bruxelles, privind într-o anumită direcţie,
îi simţeam prezenţa în spatele dansului multicolor
al oraşului. O umbră a trecutului Europei sau o
viziune a zilelor ce vor veni ?
171 Copiii fiarei
America, America
Ştiam de mult că nu există nici o sărbătoare
adevărată. Înainte de .89 păstram încă iluzia călătoriei, de atîtea ori întreprinsă prin Parisuri, New
Yorkuri, Londre şi Beijinguri aievea ale triumfătoarei mele singurătăţi. Apoi am călătorit de-a
binelea, prin deşerturile Orientului Mijlociu, prin
Munţii Anatoliei, am dormit în banlieue-urile Parisului,
coleg de .apartament. cu refugiaţi cubanezi
şi imigranţi din Ghana care puţeau îngrozitor,
am înghiţit mîncarea sălcie şi precizia maniacală
a nemţilor, am zăbovit cîteva clipe la poalele
Colosseum-ului, am încercat să adulmec mirosul
prafului de puşcă în imensitatea pieţei Tien An
Men şi l-am ascultat pe Michael Jackson în aerul
limfatic al serii vieneze. Şi toate acestea n-au făcut
decît să-mi spulbere speranţa că voi găsi undeva
un loc în care să nu mă simt un străin solitar sub
ceruri crepusculare.
Mai rămăsese America, Lumea Nouă, ultimul
bastion al închipuirii. S-a prăbuşit şi el, în acest
aprilie bîntuit de presimţirea războiului european.
Şi totuşi, dincolo de peluzele imense şi casele albe
ale Washingtonului, dincolo de zgîrie-norii roşcaţi
şi sticloşi ai New Yorkului, de care doar timpul
foarte scurt m-a împiedicat să mă plictisesc, a
rămas ceva, un precipitat cristalin şi indestructibil
făcut din... Chiar, din ce ?
172 Cristian Tudor Popescu
La toate trecerile de pietoni din America, bordura
trotuarelor are o adîncitură . pentru handicapaţii
cu cărucior. În clipa cînd Bill Clinton a început să
vorbească, în faţa Muzeului Holocaustului, o tînără
aşezată în dreapta tribunei a început să-i mimeze
discursul pentru eventualii surdo-muţi care s-ar fi
aflat pe acolo. Clinton a cîştigat alegerile cu 30%
din voturile populaţiei americane şi totuşi, la intrarea
lui în tribună, toţi, dar absolut toţi participan
ţii, mii de oameni . între care unii care apoi
au început să-l huiduie ., s-au ridicat în picioare .
era preşedintele Statelor Unite. La un McDonald.s
m-am încurcat în slangul repezit al negrului care
servea hamburgherii şi cartofii prăjiţi. Nu s-a enervat
: mi-a repetat o dată, de două ori, mi-a adus
un poster cu felurile de hamburgher frumos colorate,
cu preţurile pe ele, ca să pot alege. În tot
acest timp, nici unul dintre cei aflaţi în spatele
meu nu mi-a zis nici dă-te mai încolo. (E adevărat,
probabil că nici unul dintre ei nu stătuse în viaţa
lui la vreo coadă la care .nu apuci..)
Nişte sceleraţi înarmaţi pînă-n dinţi, conduşi
de psihopatul David Koresh, ucid 4 poliţişti şi
sfîrşesc într-un incendiu, în timp ce FBI-ul le
asedia tabăra cu tancurile. Cine sunt anchetaţi,
interogaţi, hărţuiţi ? Şeful FBI, William Sessions,
procurorul general, Janet Reno, şi însuşi preşedintele
Clinton ! Se face chiar un sondaj naţional
CNN-VSA Today, cu întrebări ca : Este vinovat
şeful FBI ? Acţiunea FBI putea să mai aştepte ?
Aveau de gînd să se sinucidă în masă sectanţii ?
etc. O fabuloasă obsesie pentru drept, pentru legitimitate,
pentru corectitudine.
173 Copiii fiarei
Toate astea nu mai ţin de tehnologie sau de
capitaluri. Sunt cuceriri interioare, progrese în om,
deplasări în zona bazei condiţiei umane pe care o
naţiune le atinge greu, în secole. Merită să faci
8.400 km ca să le vezi cu ochii tăi şi să-ţi pierzi,
pentru cîteva ore măcar, neîncrederea în posibilitatea
de schimbare a omului.
174 Cristian Tudor Popescu
Cuvintele şi războiul
Fiecare popor are o limbă secretă a lui. Curată
chinezărie pentru cei care se apropie de ea cu
manualul şi normele academice în mînă. Mai mult,
fiecare grup uman determinat pe criterii geografice
sau socio-profesionale vorbeşte în felul lui. Argourile
(a nu se confunda cu preţioasele jargoane)
sunt părţile cele mai vii ale unei limbi, cele mai
sensibile la evoluţiile istorice, sociale, tehnologice,
de mentalitate. Uneori sunt o formă de apărare :
cînd realitatea desemnată de un cuvînt .oficial.
este prea atroce, argoul emite automat un echivalent
plin de umor negru, dar cumva destresant.
Sau o formă de protest : minciunile pompoase cu
antet sunt etichetate scurt, cu exact expresia care
le defineşte cel mai bine adevărata natură. Alteori,
sintagmele argotice frizează arta, fiind adevărate
mici poeme sau fragmente din textul unui mare
prozator anonim.
Dacă am vrea, de pildă, să aflăm cum au stat
cu adevărat lucrurile în timpul războaielor americane
cu Coreea şi Vietnamul, care a fost starea de
spirit a ostaşului yankeu trimis să lupte peste
mări, nu este nevoie, ba chiar e contraindicat să
consultăm rapoartele Pentagonului. E de ajuns să
stai de vorbă cu o deşcă bătrînă, cu un veteran
rămas în toate minţile, şi să-i notezi expresiile :
across the fence (peste pîrleaz) . peste graniţă.
În Vietnam, asta desemna misiuni în Vietnamul
de Nord, Cambodgia şi Laos ;
175 Copiii fiarei
ammo humper (cîrcar de muniţie) . artilerist ;
angel (înger) . imagine falsă pe radar ;
ape (maimuţă) . de la iniţialele A.P. Air Police,
Poliţia Forţelor Aeriene USA ;
baby shit (căcat de copil) . muştar ;
bare-ass (cur gol) . baracă ;
bird colonel (colonelul-orătanie) . colonel plin,
a cărui insignă de pe epoleţi este un vultur ;
bird farm (fermă de păsări) . avion mare de
transport militar ;
biscuit bitches (tîrfe pe biscuiţi) . personalul
feminin al Crucii Roşii ;
blood stripe (dungă însîngerată) . grad cîştigat
pe spinarea altora ;
bolo . soldat incapabil să-şi facă baremul la
trageri. Primul martor al naşterii expresiei, scriitorul
Joseph C. Goulden, povesteşte : .Prin mai .
iulie 1956 la Fort Chafee, în Arkansas, un astfel
de nătărău a fost pus, drept pedeapsă, să cosească
cu o coasă primitivă de prin Sud, numită «bolo»,
toată iarba din poligon..
boo-coo (mult, mulţi) . din franţuzescul beaucoup,
preluat de soldaţii americani de la vietnamezi,
care-l împrumutaseră la rîndul lor de la
francezi ;
boom-boom house (casă bum-bum) . bordel de
front ;
bottle-cap colonel (colonel moţ-de-butelcă) . locotenent-colonel, poreclit aşa din pricina asemănării
insignei de pe epoleţi cu staniolul de pe capul unei
sticle de băutură ;
bouncing Betty (Betty cea vioaie) . mină de
cîmp care, la declanşare, sare pînă la înălţimea
taliei şi împroaşcă şrapnele, lăsînd de obicei soldatul
fără organele care rimează cu vioaie ;
176 Cristian Tudor Popescu
bring smoke (a aduce fum) . a ataca ;
chair borne (scaunopurtat) . un birocrat militar
ocupat cu mutatul hărţilor. Joc de cuvinte plecînd
de la airborne . aeropurtat ;
Charlie tango . turn de control ;
Charlie . viet cong, soldat nordvietnamez ;
chicken guts (maţe de pui) . fireturile ronde de
pe uniforma de paradă a unui ofiţer ;
Cinderella liberty (libertatea Cenuşăresei) .
permisie care se încheie la miezul nopţii ;
daisy cutter (secerătoare de margarete) . bombă
de mare calibru utilizată în Asia de sud-est pentru
defrişarea instantanee a unor zone întinse din junglă, care urmează a deveni terenuri de aterizare ;
the day the eagle shits (ziua cînd se cacă vulturul)
. zi de plată a soldei. Vulturul reprezintă
guvernul federal ;
Dear John letter (scrisoare .Dragă John....) .
scrisoare pe care militarul o primeşte de la iubită
şi în care e anunţat că respectiva şi-a găsit pe altul ;
dicks and beans (sule şi fasule) . raţie militară
din hot dogs şi fasole ;
dich (pronunţat .dic.) . cuvîntul vietnamez
pentru .mort., intrat în argoul soldaţilor americani ;
di di (a alerga) . preluare din vietnameză ;
frog hair (păr de broască) . unitate de măsură
desemnînd o distanţă al naibii de mică şi, prin
aceasta, periculoasă ;
fruid salad (salată de fructe) . unul sau mai
multe rînduri de barete de decoraţii cîştigate în
campanie ;
FTA . prescurtare de la Fuck the Army, ceea
ce înseamnă a-ţi băga un anume organ în ea de
armată ;
177 Copiii fiarei
G.I. . ins înrolat în armata americană, prescurtare
de la government issue (ordinul guvernului),
termen impus în al doilea război mondial.
Deşi, în 1951, Pentagonul a emis un edict care
interzicea utilizarea lui în armată, cuvîntul indicat
drept corect fiind soldier, totuşi G.I. continuă
să fie utilizat şi astăzi ;
gook . termen dispreţuitor desemnînd un asiatic,
împrumut din argoul coreean, în care cuvîntul
înseamnă .persoană. ;
Goya . prescurtare de la get off your ass (mişcă-ţi
fundul de-aici) ;
hard rice (orez greu) . muniţie transferată triburilor
aliate în timpul războiului din Vietnam ;
Hilton . numele unui lanţ de hoteluri, invocat
ironic în cazul unor stabilimente care aduc a orice,
numai a Hilton nu. Întors din Vietnam în 1967,
Bobe Hope observa : .Fiecare colibă dărăpănată
sau baracă dezafectată se numeşte acolo Chu Lai
Hilton, sau Hilton East sau Hilton şi încă ceva..
Cel mai faimos Hilton vietnamez era sinistrul .Hanoi
Hilton. . lagărul în care erau închişi prizonierii de
război americani ;
hump (cocoaşă) . în al doilea război mondial
cuvîntul a fost folosit de piloţi pentru a indica zona
muntoasă dintre India şi China (lanţul Himalaya
de Est). În războiul din Vietnam era utilizat de
infanterişti pentru a desemna marşul forţat, cu
întreg echipamentul în spinare ;
Iesus nut (piuliţa lui Iisus) . şurubul din centrul
palelor elicopterului ;
K.P. . .kitchen police., poliţia bucătăriei, echipa
de serviciu care debarasează sala de mese ;
Land of the... . nume pentru USA care variază
în funcţie de ţara unde se află în serviciu soldatul
178 Cristian Tudor Popescu
american. Dacă aceasta este, de pildă, Germania,
atunci Statele Unite sunt apelate prin : Land of the
Round Doorknob (Ţara clanţelor rotunde), întrucît
clanţele americane sunt rotunde şi se rotesc, pe
cînd cele germane sunt din cele pentru apăsat, pe
care le ştim şi noi. În Vietnam, SUA devenise .Ţara
Generatorului 24 din 24", întrucît căderile de curent
pe plaiurile annamite erau frecvente ;
leaflet drop (aruncare de fluturaşi din avion) .
a da banii pe băutură şi femei în stilul .aşa e cînd
e să se-aleagă praful. ;
log (buştean) . helicopterul cu dublu rotor CH-47 ;
 (mai jos decît căcatul de
balenă) . a ajunge rău de tot, ca grad şi statut, în
ierarhia marinei americane ;
 (rană de un milion de dolari) .
rană nemutilantă, dar suficient de serioasă ca să-ţi
garanteze întoarcerea în US ;
 (dl. Fără-umeri) . şarpe, din
cei care mişunau în Vietnam ;
mistery meat (carne-mister) . carne servită la
cazarmă, greu de spus cărui animal îi aparţine ;
R&R . prescurtare de la rest and recuperation
(odihnă şi recuperare). În Vietnam, R&R era o
permisie de trei pînă la şapte zile în afara zonelor
de luptă. Rape and ruin (viol şi decavare) este una
din popularele interpretări ale iniţialelor ;
rat fuck (futai de şobolani) . misiune sau operaţie sortită eşecului de la bun început ;
rock and roll . trasul cu o armă automată ;
round eyes (ochi rotunzi) . femeie americană ;
fireşte, prin contrast cu asiaticele migdalate ;
sky pilot (pilotul cerului) . preot militar ;
snake (şarpe) . elicopterul de atac AH-IG Cobra ;
179 Copiii fiarei
 (daravelă care se bălăngăne) .
soldat ;
 (pişat de tigru) . bere vietnameză ;
 (veteranii minelor capcană) . nume
generic pentru mîna de veterani care, copleşiţi de
stresul şi greaţa post-campanie, s-au refugiat în
pădurile din nordul Americii ;
 (agăţători pe sîrmă) . trupe suficient
de depărtate de linia frontului încît să-şi
poată permite luxul de a se dezechipa şi a-şi agăţa
uniforma în cui ;
the World (Lumea) . Statele Unite.
180 Cristian Tudor Popescu
Călătorie la capătul milei
Oricine din noi ajunge pînă la urmă să aibă
de-a face cu omul în halat alb. Cînd te întinzi pe
patul dur, acoperit cu muşama, şi ţi se pun lipitorile
de plastic la tîmple, pe piept şi la încheieturi,
te consideri centrul Universului. Nici prin gînd
nu-ţi trece că pentru omul în alb eşti doar un
organ bolnav dintr-o mie : un digestiv, un renal, un
cardiac, un hepatic. O secvenţă din lungile şiruri
de maţe, ficaţi, inimi, creiere care compun aglomerarea
vie numită omenire. Dincolo de ranguri şi
bani, stăpînii ultimi ai lumii îşi aşteaptă nepăsători supuşii. Care vin ascultători şi înfriguraţi şi
le vînează buzele, încercînd cu disperare să descifreze
în sunetele cuvintelor ciudate altceva decît
răceala neclintită a mesei de morgă. Bolnavii nu
înţeleg mare lucru din ce vorbesc doctorii. Din
fericire, altfel, i-ar considera pe zeii în care îşi pun
speranţele nişte bestii cinice scăpate direct din
infern. Şi ar greşi încă o dată.
În ceea ce mă priveşte, fac doar o constatare
geografică : intersecţia dintre rîs şi moarte străbate chiar şi America.
albatross . bolnav cronic care va rămîne cu
doctorul său pînă cînd unul dintre ei moare ;
angel lust (înger întărîtat) . cadavru de mascul
în erecţie ;
Aztec two-step (Aztec doi-paşi) . diaree contractată în America Latină ;
181 Copiii fiarei
banana . pacient cu icter ;
big C (marele C) . cancer ;
blue blower (suflă-albastru) . bolnav cu plămînii
în pioneze ;
bug juice (sirop de păduchi) . antibiotice ;
C & T ward (pavilionul C şi T) . pavilionul celor
aflaţi în comă avansată. Prescurtarea vine de la
cabbages and turnips (.verze şi napi.) ;
Code azure (Codul azuriu) . mesaj semnificînd
pentru personalul medical a nu face nimic deosebit
pentru a salva un pacient care va muri rapid, orice
i s-ar face. Este opusul expresiei oficiale Code Blue
(Cod albastru) care mobilizează personalul pentru
salvarea cuiva ;
deep fry (bine prăjit) . cobaltoterapie ;
domino transplant . transplant de excepţie,
inimă şi plămîni simultan ;
Dr. Feelgood (Doctorul .Să te simţi bine.) . un
doctor care prescrie tot felul de pilule într-o veselie ;
duck (raţă) . pungă urinară portabilă pentru
pacienţii masculi. La Fundeni, i se zice .pisică., de
unde şi expresia, populară pe sinistrele culoare ale
secţiei de urologie, .a trage pisica. ;
flatline (linie moartă) . traseu oscilografic zero.
Moarte ;
gomer . pacient care se plînge tot timpul, enervînd pe toată lumea. Acronim de la Get out of My
Emergency Room (.Ieşiţi afară din camera mea de
reanimare.) ;
gone to... (transferat la...) . eufemism pentru
moarte. Dacă suntem într-un spital din Virginia,
de pildă, se spune .transferat la Chicago. ;
grapes (struguri) . hemoroizi ;
hole in one (gaură în gaură) . persoană împuşcată în gură ;
182 Cristian Tudor Popescu
knife-happy (cuţit-vesel) . chirurg deosebit de
entuziast ;
M.I. . în mod normal, asta înseamnă .myocardial
infarction. (infarct de miocard). Cîteodată
însă, cînd un infarct acut nu e admis în spital,
M.I. se traduce prin monetary insufficiency (nu
mai traduc). O expresie alternativă este DOW .
deficiency of wallet (.deficienţă de portofel.) ;
Montezuma.s revenge (răzbunarea lui Montezuma)
. diaree contractată de un cetăţean american
în urma consumului de hrană locală în cursul
unei excursii într-o ţară a lumii a treia ;
O sign (semn O) . pacient în comă, cu gura larg
deschisă ;

pacientului îi atîrnă limba ;
soufflé . un pacient ajuns la spital în urma unei
căderi de la mare înălţime ;
train wreck (călcat de tren) . pacient cu cîteva
probleme medicale foarte serioase ;
vegetable garden (grădină de legume) . pavilion
pentru cei în comă ;

183 Copiii fiarei
A nu fi
Cristian Popescu n-a aparţinut niciodată acestei
lumi. S-a chinuit mereu să simuleze viaţa oamenilor,
să se mişte, să vorbească, să fumeze, să
rîdă. Asta doar dintr-un imens sentiment de jenă
faţă de ceilalţi, din delicateţea de a nu-i umili, de
a nu-i orbi prin înfăţişarea sa adevărată . un lujer
fluorescent alunecînd lin, vibrant, la două palme
de pămînt. Cristian lasă în urma lui poezia, marea
poezie, aşa cum alţii transpiră sau urinează. Poezie
şi moarte. Cu moartea s-a însoţit o viaţă întreagă,
moartea i-a fost geam şi iubită, aşternut şi cană,
soare şi lumînare. Setea de linişte absolută, de
repaus mineral, dorul de moarte care scaldă sufletul
marilor poeţi îi punea, an după an, o strălucire
potolită pe chip. În vreme ce alţii, mucegaiul forfotitor
din jurul lui, mai scriau cîte o poezie între
o bursă şi un simpozion, el îşi murea poezia clipă
de clipă, intra în putrefacţie pentru ca din el să
răsară nemaivăzute bijuterii de os şi lacrimi.
La .A fi sau a nu fi., Cristian ne răspunde
blînd şi fericit, cu ochii umezi de zîmbet, răsărind
ca un zepelin în sfîrşit liber peste blocurile patriei :
.A nu fi..
184 Cristian Tudor Popescu
Artistul şi şarpele-găină
O întrebare care îşi are sensul în chiar retorismul
ei zgîndăre pe feluriţii comentatori din
presă : cum e posibil ca un ministru al culturii, un
mare poet şi dramaturg, romancier şi eseist, care
pe deasupra a mai avut cîndva şi statut de disident,
să se preteze la cele mai josnice aranjamente,
la felurite .combinaţii. de gaşcă politică, făcîndu-se
frate cu toate drojdiile vechiului regim, pupîndu-se
în bot cu siniştri mormoloci roşii tînjind să se facă
broaşte umflate-n guşă ? Să-i fie oare creierul de
tot înfăşurat de fiorul născut în bucile tolănite pe
fotoliul ministerial ? Cum pot convieţui, la urma
urmei, artistul şi şarpele-găină ?
Răspunsul e de o maximă simplitate : nu convieţuiesc. Cînd apare şarpele-găină, artistul nu mai
există. Atîta vreme cît secretă artă, creatorul nu
poate fi anihilat. Vecinătatea artei face să miroasă
a crin şi un hoit împuţit. Îndată ce glanda artei se
usucă, şarpele-găină iese la lumină prin gura căscată
a cadavrului şi nimic nu-i mai poate sta în cale.
Eroarea care se comite cînd se încearcă totuşi
un răspuns la întrebările de mai sus este căutarea
lui în sfera moralităţii şi nu în cea a creaţiei. Spre
deosebire de omul obişnuit, lucrul cel mai grav
care i se poate întîmpla unui artist este nu să fie
ticălos, ci să ajungă sterp. Aceasta este, adîncă şi
usturătoare, rădăcina răului. Pentru a înţelege
noima actuală a caricaturilor agresive numite
185 Copiii fiarei
Sorescu, Manolescu sau Păunescu, nu trebuie
decît să le privim .opera. din ultimii ani.
P.S. Amintirea unui fabulos dialog cu Ion Băieşu,
un scriitor modest care a reuşit ceea ce altora mai
buni nu le iese o viaţă . crearea a două personaje
pentru eternitate : Tanţa şi Costel ., mă mai scoate
din gîndurile nu foarte roze. Cu cîteva luni înainte
de a muri, domnul Băieşu îmi dă un telefon. Alcoolul
îl făcea să aibă, în loc de voce, un soi de bolboroseală articulată dar, ca prin minune, inteligibilă.
.Dom. Popescu, uite de ce te deranjez, e... adică...
e vorba de Sorescu.. Eu tăceam sîrguincios, aşteptînd o desluşire. .Adică... Eugen Simion m-a sunat
să-mi zică ca să te pleznesc puţin... că l-ai atacat
pe Sorescu în «Adevărul».. Nu era adevărat. Mă
mărginisem să-l descriu pe Marin Sorescu. .Ei.,
zic abia ţinîndu-mă să nu izbucnesc în hohote,
.păi, dacă aşa a zis dom. profesor Simion, atunci
e limpede că aşa trebuie să faceţi.. .Da., zice
gînditor dramaturgul, .da. n-am ziaru. în care-ai
scris. N-ai vrea să fii matale aşa de amabil... să
mi-l trimiţi ?.....
N-am mai putut, cred că am rîs preţ de vreun
minut, un rîs total, cu lacrimi ţîşnite din inimă.
I-am trimis de urgenţă ziarul domnului Ion Băieşu,
dar nu ştiu dac-o mai fi apucat să scrie pe undeva,
sta-i-ar sufletul în capul mesei la mogoşoaia
îngerilor !
186 Cristian Tudor Popescu
Măscăricii puterii roşii
Domnul Constantin Stănescu îmi face onoarea
de a analiza cu astuţie şi de a abstrage o ipoteză
cu înalt nivel de generalitate dintr-o apariţie a
mea la TVR. Simt nevoia să îi adresez, nu neapărat
în replică, cîteva întrebări şi sugestii de meditaţie :
. E-adevărat, poate că sunt reprezentantul unui
manierism (în sensul Hocke) antisistem. Poate că
sunt prevăzut cu capacitate disimulativă, ştiinţa
măştii, o anumită viclenie circumspectă care rezidă
în învăţătura bushido : .Un samurai adevărat nu
scoate sabia decît atunci cînd trebuie.. Mi-e greu
să spun în ce măsură asta reprezintă o caracteristică a generaţiei mele. Dar, în orice caz, .calitatea.
de a .se livra uşor., .cu pieptul gol., în stil Salva-Vişeu, pe care dl. Stănescu o pune în opoziţie, o
poate revendica cel mult pentru sine, nicidecum
pentru generaţia sa, care ar merita, mai degrabă,
sintagma .măscărici ai puterii roşii.. Sper să fiu
înţeles exact : măscăriciul poate fi şi un personaj
profund lucid, dar ale cărui spuse, oricît de vitriolante,
au întotdeauna acoperirea .nebuniei.. El nu
riscă niciodată un simplu .nu., pronunţat însă sub
mortalul semn al raţiunii asumate. Nu trebuie să-i
reamintesc eu d-lui Stănescu faptul că scrisorile
.disidente. ale scriitorilor începeau cu .Stimate
tovarăşe Secretar General..... Eu, ca .om secret.,
n-am scris şi nici n-am pronunţat vreodată aceste
cuvinte, ceea ce ţine de structură, şi nu de vreun
187 Copiii fiarei
merit. N-am trimis scrisori incendiare la .Europa
Liberă., dar am avut tăria să spun, la orice ofertă
de a fi integrat în retorica generală, .nu., în mod
limpede şi asumat. Iar în noaptea de 21 decembrie
1989, .oamenii ascunşi. au fost prezenţi într-un
teren deschis, unde nu mai exista nici un ascunziş.
Mă întreb unde se aflau atunci profesioniştii .pieptului
gol., de care vorbiţi.
. Ceea ce dl. Stănescu, un om fundamental de
treabă, cu toate excesele exterioare, nu a înţeles
pînă acum este că de cele mai multe ori căile care
duc la adevăr şi frumuseţe nu sunt nici adevărate
şi nici frumoase. De aici şi o diferenţă sensibilă de
eficienţă efectivă între .pieptul gol. şi .omul secret..
. Pericolul pentru .omul secret. nu este, aşa
cum crede dl. Stănescu, răcirea inimii prin ascuţirea
raţiunii. I-aş aminti, fără alte comentarii, o
zicere tot a lui Baltasar Gracian : .Înţelept ca un
şarpe, curat ca un porumbel.. Nu mă simt inocent,
mă simt curat, d-le Stănescu. Adevăratul, marele
pericol este schizoidia, despicarea minţii, alterarea
propriului eu pînă la a bîjbîi în anumite clipe,
înspăimîntătoare, după sine. Pentru a izbuti să
facă bine, .omul secret. este nevoit în mare măsură
să se controleze pînă la autoanulare.
Şi dacă e să rămînem în marea tradiţie manieristă, chipul său adevărat nu va fi restituit lumii
acesteia decît de masca mortuară.
188 Cristian Tudor Popescu
Cultura de gaşcă
Nu se poate susţine că între miniştrii din urmă
ai culturii şi şefa din urmă a CCES, Suzănica
Gîdea, nu sunt oarecari diferenţe. De exemplu,
d-na Gîdea nu era poet, filosof, romancier sau
dramaturg de renume mondial şi, mai ales, nici nu
visa să devină. Apoi, dînsa, în calitate de gospodină smulsă cu cruzime de lîngă aragaz de către
PCR, avea o viziune integratoare, nediscriminatorie
asupra masei oamenilor de cultură : o adunătură de fripturişti care umblă s-o păcălească, să
mai strecoare o carte, un film, o piesă cu niscai
şopîrle, să-i facă ei viaţa grea şi să apuce în schimb
o proteină mai fină, un bănişor, o briză oceanică.
La mai mult, prea puţini puteau să aspire : funcţiile politice, guvernamentale sau ambasadoriale
erau ocupate aproape în totalitate de activişti sau
securişti curaţi, neinfestaţi de cultură. Şi, oricum,
artiştii noştri nici nu se gîndeau ei la astfel de
meschinării, principalul motiv al disidenţei artistice
în Romînia fiind, nu-i aşa, lipsa libertăţii de
creaţie... Curios însă, acum, cînd creatorul poate
să se exprime liber ca pasărea cerului, ce face el ?
Se apucă plin de elan să creeze, luptînd, fireşte,
cu necazurile de tot felul ale tranziţiei ? Se dedică
în sfîrşit exprimării a ceea ce era mai bun în el
şi nu putuse ieşi la iveală din pricina opresiunii ?
Uite că nu. Creatorul nostru, care are şi el acum
o vîrstă şi o onoare nereperată, simte nevoia să
189 Copiii fiarei
fie răstignit într-o funcţie, cît s-o putea de sus.
Adică se arată gata să-şi sacrifice cu grăbire atît
de clamata libertate, pe altarul odioasei înregimentări, arătîndu-se teribil de pătruns de înţelesurile
zicerii : .interesele ţării o cer..
Şi, odată scăpat în funcţie, creatorul nostru
emerit trece la o politichie fulminantă, dînd afară
indezirabilii şi punîndu-şi, fără să clipească, colegii
de gaşcă prin posturi adiacente. Căci creatorul
nostru, duşmanul colectivismului în artă, nu se
simte bine decît cu gaşca. Faptul că un creator
şi-atît, fără funcţie, ca Silviu Purcărete, zice că
totuşi .există o anumită adecvare la timp şi spaţiu
de care lumea civilizată ţine seama., nu-i clinteşte
o iotă. Îşi dă demisia cutare, în semn de protest ?
Nu-i nimic, îl punem pe finuţu.. Ne-a supărat odată
un director de tipografie ? Ia să dăm cu el de pămînt,
că acum e momentul. Totuşi, aşa cum viaţa a
demonstrat cu putere, carierele post-revoluţionare
ale domnilor creatori setoşi de devoţiune administrativă sfîrşesc în registrul grotesc, întrucît domniile
lor nu posedă disciplina de beton a activistului
de pe vremuri, chitit să ajungă. Însă pînă la sfîrşitul
bahic sau carnavalesc, ei pot face un rău mult
mai mare decît nişte schimbări de organigramă.
Este o greşeală să-ţi spui, ce mare pagubă, lasă
găştile să se sfîşie între ele, dacă asta vor. Căci
cei pe care îi urăşte de moarte fostul creator, mineralizat
acum într-un jilţ ca o statuie de faraon, nu
sunt adversarii săi politici, cît puţinii care se
încăpăţînează să se ocupe doar cu producerea
valorii artistice autentice...
190 Cristian Tudor Popescu
Sediul central al neantului
romînesc
Nu revolta, nici dezgustul sunt sentimentele
potrivite faţă de acest sediu central al neantului
romînesc numit Ministerul Culturii ., ci mila.
Înainte de .89, această instituţie avea o noimă, un
rost bine precizat, normabil, generînd structură,
ordine şi o atmosferă de muncă responsabilă :
cenzura. Oamenii citeau cărţi, vedeau filme, piese
de teatru, spectacole de brigadă şi hotărau : asta
rămîne, asta iese, asta se înlocuieşte cu... Tov.
Dulea conducea cu mînă de fier totul, creatorii
aveau . necesitate vitală . de cine să fie opresaţi,
iar cenzorii, tot cenzurînd, ajungeau să se mînjească şi ei cu niscai cultură, devenind, uneori, mai
înţelegători.
Întreaga evoluţie postdecembristă a Ministerului
Culturii poate fi asemuită în plan uman cu
o criză existenţială a unui om dat afară din slujbă.
În disperare de cauză, toate echipele ministeriale
perindate prin clădire au încercat să fabrice o
impresie cît de cît consistentă de aflare în treabă,
tocînd între timp, cu eleganţă, ajutorul de şomaj
primit de la buget. Contingentul Sorescu, mai
pragmatic, a trecut la Anschluss-uri, sperînd să
sugă ceva sens de pe la alte instituţii.
Criza continuă. Maladia nu se vindecă, din nefericire,
decît prin schimbarea esenţială a statutului
ontologic . o perifrază pentru moarte. Ceva, o
191 Copiii fiarei
instituţie intersectată în bună măsură cu sfera
iraţionalului pur, îmi spune că printre ruinele
Ministerului, linse de lungi trîmbe de praf sub
cerul vînăt al marilor dezastre, va putea fi întrezărit, nemişcat pe scaunul său, domnul Butoi de
la Economic. N-aţi auzit pînă acum de domnul
Butoi ? Nici nu e nevoie, repetaţi-i doar, în şoaptă,
dar cu dicţie şi căldură, numele şi vă veţi pătrunde
neîntîrziat de tăria parfumurilor sale venind din
veşnicie.
192 Cristian Tudor Popescu
Realismul cuantic
Am asistat la unul dintre cele mai jalnice
spectacole pe care le poate crea intersecţia istoriei
cu istoria literară : devorarea umbrei unui mare
scriitor. Tot felul de pachiderme se arată iubitoare
de Ionescu, îi dau poza pe prima pagină, scrijelesc
cu cornul sau copita cugetări admirativ-cunoscătoare vizavi de marele dispărut, pe care îl înjurau
deunăzi cu entuziasm. Faptul că, dacă tatăl rinocerilor
s-ar fi trezit faţă în faţă cu respectivii, ar
fi murit probabil mai devreme, de greaţă, nu mai
stă nimeni să-l pună la socoteală.
Un caz aparte, cu totul remarcabil, îl constituie
cel al editorialistului .Romîniei literare., senatorul
(sau deputatul, mă rog, ceva în sensul acesta)
Nicolae Manolescu (acestea sunt calităţile pe care
le posedă acum domnul în cauză, din cea de critic
literar dîndu-şi demisia mai demult). Ca o încununare
a articolelor sale din ultima vreme, scrise
parcă de un profesor de şcoală generală dornic de
perfecţionare, în numărul de săptămîna trecută al
.Romîniei literare. (care, întîmplător, conţine şi
un excelent articol pe aceeaşi temă al Martei
Petreu), dl. Manolescu zice în clar : .... piesele lui
Ionescu ne şochează prin cu totul altceva decît o
presupusă tehnică a absurdului situaţional sau
lingvistic, şi anume prin excepţionala lor capacitate
de a demonta mecanismele totalitarismului.
Autorul pieselor n-a trăit o singură zi într-un regim
193 Copiii fiarei
comunist. Dar piesele dovedesc că Ionescu cunoaşte
comunismul mai bine decît noi, care l-am trăit.
Aceasta permite regizorilor din ultima vreme să
vadă în unele din piesele ionesciene nişte opere
esenţialmente politice.. În prima clipă nu mi-am
putut da seama ce mă enervează mai tare : tragerea
de păr a acestor aserţiuni sau lipsa de fair-play
faţă de un spirit care nu poate să-ţi replice, deşi
dl. Manolescu ştie probabil foarte bine care ar fi
fost răspunsul lui Eugen Ionescu la astfel de arondări. Este cel puţin uimitor să constaţi că o persoană avizată, ca dl. Manolescu, poate sparge nuci
cu microscopul, legînd, din pusilanim conjuncturism
politic, opera perenă a unui creator autentic
de această tumoare trecătoare pe creierul omenirii,
care a fost comunismul. Probabil că dacă Romînia
va deveni, în mileniul care urmează, fundamentalist-islamică, sau neonazistă, se va găsi imediat
cineva care să constate potenţialul premonitoriu
al scrierilor lui Ionescu.
Dramaturgia ionesciană este şi antitotalitară,
în măsura în care este şi cea a lui Shakespeare în
viziuni moderne sau post. De fapt, cred că mecanismul
de generare a textului dramatic la Eugen
Ionescu, pe care l-aş numi realism cuantic, este
mult mai simplu decît pare, şi termeni ca .politic.
nu fac decît să ne îndepărteze de esenţa lui. Alege
ţi un cuvînt oarecare şi repetaţi-l în gînd de un
număr de ori, gîndindu-vă intens la el. De la un
moment încolo, veţi constata că sensul cuvîntului
respectiv se fragmentează şi apoi se dizolvă ; începi
să realizezi că .viaţă. se poate spune la fel de bine
.zomă. sau .starcă.. Să luăm acum un segment
oarecare al realului, o acţiune sau o situaţie
194 Cristian Tudor Popescu
cotidiană dintre cele mai banale şi să repetăm
operaţia de mai sus. În scurt timp, te îngrozeşte
cantitatea uriaşă de absurd, de arbitrar, de iraţional
pe care o descoperi în acel benign decupaj de
real. Aşa se întîmplă în fizică : dacă măreşti mereu
puterea de rezoluţie a microscopului electronic, la
un moment dat moleculele dispar şi sub ele descoperi
atomii, neschimbători şi fără memorie ; legile
care guvernau aparent logic pînă atunci substanţa
sunt modificate sau abolite. Privită la nivel cuantic,
lumea arată altfel, mult mai puţin inteligibilă.
Aceasta este descoperirea lui Ionescu : absurdul,
pe care-l definim de obicei raportîndu-ne la
capacitatea noastră de a înţelege sau nu ceva, este
un parametru absolut, încrustat în însăşi fibra
ontică. Sensurile pe care le atribuim mereu existen
ţei nu sunt decît sume infinite de non-sensuri.
În .Blow-up. al lui Antonioni, mărirea fotografiei,
pînă la stadiul aglomerărilor difuze de puncte,
configurează, în spatele banalităţii unei îmbrăţişări, un cadavru. În culisele fiecărei piese de
Eugen Ionescu există un cadavru, coroana imperială
a non-sensului. Dacă cineva doreşte să-l scoată din
cînd în cînd pe scenă, n-are decît.
Oricum demersul d-lui Manolescu, dacă nu e
ontologic, e antologic. Şi, la urma urmelor, cel mai
bun lucru de făcut e să zîmbim : ce-a rămas, de
pildă, din scrierile despre un Caragiale care .înfierează moravurile burghezo-moşiereşti. ?
195 Copiii fiarei
No ness
S-a întîmplat zilele acestea să însoţesc un celebru
scriitor american de SF, Norman Spinrad, aflat
la noi după ce vizitase post .89 Rusia, Cehia, Ungaria,
Polonia. Periplul acesta ne-a oferit o seamă de
subiecte de discuţie, în special comparaţii ale lui
Norman, avînd ca unul din termeni Romînia. De-o
pildă, el este de părere că autorii puciului din .91
de la Moscova erau nişte amatori fără speranţă
faţă de profesioniştii care au acţionat în .89 la
Bucureşti. Un simptom al destrămării imperiilor
este faptul că marginile încep să întreacă Centrul.
Fireşte, aceste conversaţii s-au desfăşurat într-un
cadru tovărăşesc, cu aportul lichid de rigoare.
Prima dată, Norman a vrut o .tzuika. romînească.
.N-avem. . a venit sec răspunsul. În schimb, i s-au
oferit .rusian vodka. şi .whisky.. Norman a ridicat
din umeri zîmbind. Altădată a poftit o bere. Una
romînească. I s-au oferit cu amabilitate, la alegere,
.Dreher. sau .Heinecken.. Zîmbetul lui Norman
s-a lărgit. Aflat în faţa listei de bucate, m-a întrebat :
.Care-i mîncarea voastră naţională ? Sarmal ?.. Am
cerut sarmale şi am fost pricopsiţi pînă la urmă
cu un şalău obosit .à la bonne femme. (Norman
locuieşte la Paris). În schimb, cînd, pentru a treia
oară într-o zi foarte obositoare, i s-a oferit ness, el
cerînd umil, dar sincer, cafea naturală, a explodat
într-un geamăt răguşit : .No ! No ness !.. Fără să
everacizez, dar încercînd un difuz sentiment de
196 Cristian Tudor Popescu
vinovăţie, am încercat să-i ofer totuşi o garnitură
cu specific romînesc, aşa că m-am apucat să-i
povestesc despre Securitate. M-a ascultat o vreme
dînd din cap. Apoi a zîmbit spre simpatica lui
soţie. Pe un ton alb, relaxat, Lee mi-a povestit cum
s-a desfăşurat copilăria ei de fiică a unui inginer
angajat la o bază de lansare a rachetelor cu ogive
nucleare. Teroarea telefoanelor din miez de noapte.
A indivizilor care le supravegheau, mai mult sau
mai puţin făţiş, casa şi deplasările. La 15 ani ştia
exact ce are de făcut în caz că e răpită sau tatăl
ei arestat. După ce, cu nervii zdrobiţi, şi-a părăsit
slujba, tatăl ei a trebuit să cutreiere doi ani Statele
Unite pentru a-şi găsi un loc de muncă onorabil.
La şapte ani după asta, Lee a avut ocazia să-şi
vadă dosarul, ţinut la zi, gros cît o Biblie. Şi acum
tresare cînd sună telefonul seara. Şi totuşi, ce să-i
ofer eu romînesc lui Norman ? El a auzit de foame,
întuneric şi frig. Îi spun că nu ăsta era lucrul cel
mai înnebunitor, ci mutra lui Ceauşescu, etern
lipită de ecranul televizorului şi de toate gardurile.
.Nu-i nimic., a zis Norman, .acum aţi făcut Revolu
ţia şi în locul lui Ceauşescu aveţi Coca-Cola la
TV şi pe toate gardurile..
Şi totuşi, lui Norman Spinrad i-a plăcut Romînia . , dură dar vie. Nu m-ar
mira ca următorul său roman SF să descrie o
Franţă a viitorului în care nostalgicii armagnacului
sunt pe rînd reduşi la tăcere de irezistibilul
damf al ţuicii întins necruţător peste întreaga Piaţă
Comună.
197 Copiii fiarei
Traversarea oceanului
Graţie uneia din răsucirile destinului de care
n-am dus lipsă niciodată, am ajuns de pe pista
aeroportului Otopeni, de unde trebuia să decolez
spre New York, la Neptun, unde se întîlneau scriitorii,
membri ai PEN club-ului. În proiectatul meu
periplu american urma să văd cascada Niagara ;
nu ştiu dacă şocul acelei privelişti care îmi va
rămîne, poate, străină pentru totdeauna, ar fi fost
mai mare decît cel trăit în primele ore ale reîntîlnirii
mele, după mulţi ani, cu lumea scriitorimii
romîne. Nu mi-am dat seama de la început ce
anume îmi zgîndărea subconştientul, creîndu-mi
o impresie amestecată de déjà vu şi neobişnuit.
Era un lucru fabulos de banal : scriitorii erau prost
îmbrăcaţi. Retina mea, obişnuită în ultimii ani cu
tranziţia costumelor .Steilmann., a cravatelor .Yves
St. Laurent., aromatizate cu .Boss. sau .Homme. .
un fel de uniformă pentru seratele ciocoimii bucure
ştene ., sesiza automat sacourile la modă acum
un deceniu, pantofii obosiţi, materialele ieftine ale
rochiilor şi fustelor. Tot îndelungata frecare, impusă
de meserie, cu lumea .lumii bune., mi-a format un
simţ acut pentru detectarea posibilităţilor băneşti
ale cuiva ; în cazul de faţă, lucrurile erau clare .
aceşti oameni n-o duceau tocmai strălucit cu banii.
Era limpede că nu se străduiseră să-şi facă sereleuri
sau buticuri.
198 Cristian Tudor Popescu
Curios lucru însă, pe măsură ce vremea trecea
mă simţeam din ce în ce mai bine. Teama bolnavă
de a nu pierde timp, isteria mea tăcută de gazetar
de cotidian, care ajunge să vorbească numai în
titluri de ştiri, incapabil să asculte pe cineva care
şovăie, caută cuvinte, divaghează . începeau să se
topească. A discuta o idee, chiar ore întregi, începea
să nu-mi mai pară ridicol. Regăseam plăcerea
pierdută a taifasului scriitoricesc, cu sau fără clondir
în faţă, a bîrfelor scriitoriceşti vitriolante şi
totuşi, într-un anume fel (greu de înţeles pentru
neiniţiaţi), benigne. Eram într-un alt timp, într-un
berechet lingînd eternitatea, cel de demult, din
negrii şi frumoşii ani .80, şi totuşi altul.
Tîrziu în noapte, pe terasa unde Horia Lovinescu
îşi plimba trupul de robot îmbibat în alcool şi ochii
albi, privind fără ţintă, am înţeles care era totuşi
trăsătura distinctivă esenţială a acestui grup uman
faţă de cele prin care mă obişnuisem să mă învîrtesc.
Aceşti oameni pot fi, şi chiar sunt, orgolioşi,
aroganţi, răi, cruzi, pizmaşi, chinuiţi de complexe
şi neîmpliniri, bîntuiţi de alcool şi sex, pot fi ce
vreţi dumneavoastră, le lipseşte însă un lucru :
mîrlănia. Mîrlănia lată, rotunjită, satisfăcută,
hrănindu-se din ea însăşi. Mîrlănia atotcuprinzătoare, suverană, care a ajuns să spurce, şi apele,
şi iarba şi cerul acestei ţări.
Ceva era schimbat, sau poate pus la loc, în mine,
atunci cînd m-am urcat în trenul de Bucureşti.
Uneori, ca să traversezi oceanul e destul să te duci
la mare.
199 Copiii fiarei
Farmecul discret
al proletcultului
Mînat de un impuls obscur, am redeschis într-o
seară o antologie de Poezie nouă în R.P.R., datată
1953. Cu vreo 10 ani în urmă o răsfoiam ca să rîd.
Acum m-am trezit că n-o mai las din mînă, cuprins
de o stare de spirit inclasabilă. O melancolie uimită,
un soi de nostalgie fără obiect . eu, în 1953, nu
existam nici măcar în stadiul de proiect. În orice
caz, nimic care să ţină de ironie sau dispreţ.
Ia ascultaţi puţin :
.Mi-amintesc parc.ar fi azi
Ochii lui . ace de brazi
De un braţ mă apuca
Haide, fată, ne-om plimba !
Ce plimbări erau acele
.Nalt vegheate de partid
Sub puzderia de stele....
Cred că înţeleg acum ce voia să spună Rimbaud
atunci cînd mărturisea că-i înmoaie sufletul doar
făpturile scălîmbe şi stridente de prin bîlciuri,
picturile de gang, vechiturile...
Curgerea timpului . japonezii au chiar un cult
pentru .patină. . modifică sensibil perspectiva
asupra oricărui obiect de nonartă. Şi la urma urmelor,
ce înseamnă astăzi această poezie proletcultistă,
dincolo de resorturile politice care au animat-o la
vremea respectivă şi dincolo de realitatea atroce
pe care o eluda ? Dar, mai întîi, avem dreptul să
200 Cristian Tudor Popescu
presupunem existenţa acestui .dincolo. ? De ce
nu... Mai interesează astăzi resorturile politice,
altfel foarte pregnante, care se iţesc în Divina
Comedie ? E adevărat, în spatele versurilor avîntate
despre canal se aflau stive de morţi, dar în ce
măsură se reflectă teroarea Inchiziţiei în pînzele
lui El Greco ?
Textul proletcultist luat ca atare configurează
un topos, un tărîm imaginar al marilor sentimente,
al solidarităţii, curajului, cinstei, altruismului,
spiritului de sacrificiu. O lume a pulsaţiilor
irezistibile, a energiilor dezlănţuite, a setei uriaşe
de global (bolnavă de catholită, ar spune Noica).
Animată de un soi de mistică a maşinii-unealtă,
a omului-maşină. Asexuată, dar, paradoxal, virilizantă adesea. Un deşert strălucitor, fără accidente
organice. Un paradis ocupat prin forţă.
Şi, în mod esenţial, dinamic. Totul se mişcă,
totul freamătă, se rostogoleşte ; contemplaţia, îndoiala,
stopul existenţial sunt excluse. O încredere
orbitoare în capacităţile fiinţei umane de a învinge
orice limitări ale lumii fizice poleieşte acest univers
maniheic, fără nuanţe.
Fireşte, în mai toate cazurile, eticul ţine loc aici
de estetic, cu consecinţele fireşti, mergînd de la
grotesc pînă la oligofrenie. Şi, totuşi, un anume
efect artistic secundar, un halou care transcende
aprecierea valorică directă, se face simţit. E greu
de definit, dar poate fi dedus prin scăzămînt, dacă
construim opusul logic al acestei lirici prilejuite de
tranziţia de la capitalism la socialism : o poveste
lirică a actualei tranziţii, de la socialism spre om
mai vedea noi ce. Ea ar urma să cuprindă, respectînd
algoritmul primar, titluri ca : .Te slăvim, manager
201 Copiii fiarei
general !. ; .Acciză, tu, doar tu mi-ai mai rămas. ;
.Vezi, dividendele se duc.... ; .Restructurare, rîzi
în soare, restructurare !. ; .Falimentul de onoare..
E limpede ?! Nu mai vorbim de cazurile cînd
comanda politică se izbeşte de vreun poet autentic,
care şi să nu vrea şi tot naşte poezie. Nu ştiu dacă
am reuşit să mă fac înţeles. Poate fără legătură,
dar simt nevoia să mai spun ceva : pe brîul mănăstirii Moldoviţa e scrijelită o inscripţie : Zoe şi Jean,
cu alăturat o inimă străpunsă. Mitocănie, veţi
spune, să fie înlăturată de îndată. Dar dacă mai
e acolo şi o dată, anume martie 1891, atunci ce
facem ?
202 Cristian Tudor Popescu
Toate revoluţiile
sunt comuniste
Iată că nici astăzi, după 5 ani, nu există o opinie
comună cu privire la cele întîmplate în decembrie
.89. Unii vorbesc de revoluţie, alţii de .răscoală.,
.evenimente., de .aglomeraţie., .aplicaţie. sau
.deranj.. Nici măcar şeful statului şi directorul
serviciului secret, ambii adînc implicaţi, nu au
căzut de acord : revoluţie sau lovitură de stat ? O
falsă problemă, de fapt. Chiar şi pentru cei care
au privit doar televizorul în acele zile, e limpede
că n-a fost vorba de ceva asemănător căpuirii unui
prezident de prin Africa ecuatorială de către un
grup de sergenţi, sub privirile indolente ale popula
ţiei care se întreabă : iar ? A fost, întîi de toate
şi dincolo de maşinaţiile de palat, de altfel inevitabile,
o stare, o atmosferă de graţie, impalpabilă,
plutind peste cei ieşiţi în stradă. Au fost sute de
mii de oameni, pe care nu-i putea manipula nimeni
şi care erau animaţi de o singură dorinţă, dospită
în anii lungi de suferinţă şi umilire : jos Ceauşescu
şi tot ce era legat de el. Dacă nici asta nu e Revolu
ţie, atunci ce e ?
Bine, dar ce fel de revoluţie ? Anticomunistă
sau doar anticeauşistă ? Răspunsul e din nou simplu
: şi una, şi alta sau nici una, nici alta, pentru
că întrebarea nu e bine pusă. Există un al treilea
termen definitoriu, care e de fapt primul : comunistă. A fost o revoluţie comunistă, ca oricare altă
203 Copiii fiarei
revoluţie. Ca să poată urmări cu calm, cît de cît,
textul în continuare, rog cititorii să îşi aducă în
minte faptul că din familia lingvistică a acestui
cuvînt fără vină fac parte .comuniune., .comunitate
., şi nu KGB, .nomenklatură., PCR. Haideţi
să ne aducem aminte. Ce s-a strigat în acele zile ?
.Nu distrugeţi nimic, toate bunurile sunt ale poporului
!. Nu s-a strigat .Nu distrugeţi nimic, totul
trebuie privatizat prin cupoane !.. N-am auzit ca
undeva în această lume să se fi strigat : .Trăiască
capitalismul !. şi asta nu din pricina cacofoniei.
Stupidizatul .tovarăşi. a fost înlocuit cu ceva mai
intens pe scara comuniunii umane : .fraţilor !.. S-a
cerut judecarea lui Ceauşescu de către popor, nu
de către Tribunalul Militar. Întreaga retorică a
acelor ore şi zile se baza pe ideea de .toţi împreună., de suspendare a individualismului, a egocentrismului.
Şi nu numai retorica. Amintiţi-vă de
taximetriştii care te duceau gratis, de chelnerii
care scoteau navetele cu apă minerală în stradă,
de pîinile aruncate de la fereastră, de avalanşa
donatorilor de sînge. Din ciclul bani-marfă-bani
dispăruse principalul element al .împilării capitaliste
. : banul. Imaginea celor buluciţi în cadru, în
studioul 4 al TVR, privită astăzi, apare grotescă,
în schimb, mulţimea care umplea Piaţa Palatului
emoţionează şi acum pînă la lacrimi.
Şi, în plus, de unde o revoluţie anticomunistă
într-o ţară în care nu ţi se dădea voie să consulţi
la bibliotecile de stat colecţiile mai vechi ale
.Scînteii. ? Într-o ţară care nu mai avea demult
de-a face cu comunismul, fiind pur şi simplu ograda
dictaturii absurdului, orchestrată de o bandă de
tîlhari. Aici chiar sunt de acord cu mult blamatul
204 Cristian Tudor Popescu
discurs din 22 decembrie 1989 al d-lui Iliescu :
comunismul, ca nobilă utopie, ca sentiment, e lipsit
de sens să fie negat. Un singur cuvinţel sinistru
a rostit atunci viitorul preşedinte : ştiinţific. Comunism
ştiinţific. De aici, din zona raţiunii practice
aplicate utopiei, încep să se zărească mormanele
de cadavre. Primele zile ale oricărei revoluţii din
istorie au fost singurele situaţii în care utopia
comunistă, în miezul ei pur . suspendarea atavismelor,
primatul conştiinţei, solidaritatea, altruismul
., s-a suprapus peste realitate. Omul ideal, la
care comunismul aplicat îşi propunea să ajungă
strivind sub şenile oameni foarte reali, aproape că
a putut fi atunci întîlnit pe stradă. Ştiau bine
teoreticienii comunişti de ce lansaseră imposibila
idee a Revoluţiei continue...
Apoi... Apoi se poate întîmpla orice. De pildă,
ca după 5 ani să vină mai peste tot în Est la putere
.comunişti., care se dovedesc cei mai agreaţi de
mase . neaflate în stare de Revoluţie . în a ne
conduce spre capitalism.
A trăi nişte evenimente istorice nu presupune
nicidecum că eşti cel mai îndreptăţit să ştii cum
au stat exact lucrurile. Ai toate şansele, ca participant
direct, să nu înţelegi decît mult mai tîrziu,
poate chiar niciodată, semnificaţiile macroistorice
a ceea ce ai văzut cu ochii tăi. Şi atunci, ce-ţi
rămîne ? Săpată într-o generaţie pentru a fi transmisă altora, rămîne amintirea acelor clipe astrale,
care, ele singure, pot justifica o viaţă de om şi pot
convinge, mai mult decît toate religiile din lume,
în cel mai antimarxist mod cu putinţă, că mai
există ceva în afară de ce se vede şi se pipăie.
205 Copiii fiarei
Mein Kampf este o carte
Una din cele mai flagrante erori ale minţii umane
este aceea de a învinovăţi o carte. Dictaturile,
genocidul, războaiele etnice şi religioase nu se nasc
niciodată din cărţi. Astfel de fenomene au în comun
faptul că antrenează obligatoriu mari mase de
oameni. Or, asta se face cu cea mai mare eficienţă
prin cuvîntul rostit. Lectura este o activitate relativ
dificilă, solitară ; ea poate genera o modă, un
curent, o ideologie ; dar, pentru a face să explodeze
marile conglomerate umane, factorul esenţial este
propaganda prin viu grai, fapt înţeles de toţi întemeietorii
de religii sau de state totalitare. Cîţi
oare dintre membrii partidelor comuniste, chiar
din straturile lor mai înalte, citiseră din scoarţă
în scoarţă Capitalul, ca să nu mai vorbim de operele
complete ale lui Marx, Engels, Lenin ? În
schimb, vehiculau cu toţii feluriţi termeni culeşi
din cursuri scurte şi cuvîntări. Iar cărticica lui
Mao, mai era o carte ?
Mein Kampf este o carte. Poţi, desigur, să nu
fii de acord cu autorul, dar nu poţi, decît dacă
abdici de la condiţia lucidităţii intelectuale, să nu
constaţi consecvenţa şi consistenţa construcţiei.
Mein Kampf, de una singură, n-ar fi putut niciodată să nască Auschwitzul. Ceea ce l-a dus pe
Hitler Adolf, arhitectul ratat din Braunau-am-Inn,
în vîrful piramidei de cadavre au fost propaganda,
206 Cristian Tudor Popescu
discursul public, agitaţia vizuală şi auditivă. Cum
anume, ne-o spune el însuşi, cu limpezime şi sistemă
deconcertante :
.Orice propagandă trebuie să fie populară şi
să-şi întemeieze nivelul spiritual în limitele facultăţilor de asimilare ale celui mai mărginit dintre
cei cărora trebuie să li se adreseze. În aceste condi
ţii, nivelul său spiritual trebuie să fie situat cu
atît mai jos cu cît masa de oameni de impresionat
este mai numeroasă. Dar cînd este vorba, ca în
cazul propagandei pentru a duce războiul pînă la
capăt, să atragă un popor întreg în cîmpul său de
acţiune, prudenţa nu va fi niciodată excesivă cînd
va trebui să evite să se bizuie pe calităţi intelectuale
nu prea înalte (...).
Este absurd să dai propagandei diversitatea
unui învăţămînt ştiinţific.
Facultatea maselor largi de a asimila nu este
decît foarte limitată, puterea de înţelegere mică,
în schimb deficitul de memorie este mare. Aşadar
orice propagandă eficace trebuie să se limiteze la
nişte puncte foarte puţin numeroase şi să le pună
în valoare cu ajutorul formulelor stereotipe atîta
vreme cît va fi necesar, pentru ca ultimul dintre
ascultători să fie în stare să priceapă ideea. Dacă
acest principiu este abandonat şi dacă vrem să fim
universali, efectele lui se vor micşora, deoarece mulţimea
nu va putea nici să digere, nici să reţină ceea ce
i se va oferi (...) Ce s-ar spune de exemplu despre
un afiş menit să laude un săpun şi care ar arăta,
în acelaşi timp, că şi alte săpunuri sunt bune ?..
Oare cîte din distinsele noastre feţe politice
actuale fac apel la această filosofie, fără să citeze
Mein Kampf ?
207 Copiii fiarei
Victoria de-o clipă
a inteligenţei morale
Care a fost pentru mine cea mai frumoasă zi
din 1994 ? Întrebarea d-lui Radu Cosaşu m-a pus
în încurcătură şi pentru că venea de la un scriitor
din care am totdeauna în minte cîteva cuvinte. A
trebuit să constat cît e de greu să găseşti o zi de
vîrf în şirul interminabil al zilelor de vîrf rostogolite
cu o viteză înspăimîntătoare de rotativa
anotimpurilor. În gazetăria de cotidian, anii se
destramă, rămîn doar anotimpurile . bagi de seamă
cu oarecare surprindere că iarăşi a venit toamna.
Fiecare zi de muncă se desfăşoară de parcă ar fi
ultima . seara cazi frînt, dejghinat, cu globii ochilor
zgîriîndu-ţi creierul şi un ţiuit continuu înşurubat
în craniu, pentru a te ridica a doua zi din
pat ca din mormînt.
Nu mă plîng . aş fi aidoma cucoanelor care-şi
descriu cu savoare una alteia cît de rău le face
fumatul, în vreme ce trag cu sete din ţigară. Şi
totuşi, a existat pentru mine o cea mai frumoasă
zi a anului 1994 ?
Poate că da. Ar putea fi ziua de vară în care am
văzut o mare legumă politică dînd în brînci. Individul
este un soi de emblemă a acestei tranziţii
fumegoase, o mediocritate vicleană, lacomă, tenace.
Spre deosebire de cotoşmanii de modă veche, capete
de cartof stricat lipite pe dulapuri cu cravată,
neînstare să lege două cuvinte şi gata să scoată
208 Cristian Tudor Popescu
ciocanul cînd aud de cultură, ăsta e încă tînăr,
înalt, bucălat, sclivisit, ideal de frumuseţe pentru
gospodinele la menopauză, se dă rotund, european,
mă-nţelegi, suge vorbele ţuguindu-şi buzele ca un
cur de pisică şi se screme ades s-o facă pe spiritualul,
pe bancurosul, pe popularul.
Ceea ce mă miră la dl. ginerică de partid şi de
stat, curluntrist înnăscut, ferit de bodigarzi să
rostească vreodată o frază cu miez şi miză, nu e
că a avansat rapid pe scena politică, ci că oameni
pe care-i credeam serioşi îl creditează ca .reformist.,
.deschis., .de viitor.. E uimitor cum se complac
intelectuali autentici în a-l firitisi pe acest coiot cu
aere de doberman, cînd e limpede ca ziua că insul
n-are alt Dumnezeu decît propriile sale buci, pe care
se străduieşte să le aşeze în capul cît mai multora.
Pe acest domn mi-a fost dat să-l aud în ziua
aceea scheunînd ca o cotarlă otînjită. Era la strîmtoare,
nu mai rezista tirului. Pe deasupra, ştia că
dulăul cel mare îl mirosise, şi asta îl speria de
moarte, aşa că era dispus să accepte orice. O clipă
m-am înfiorat : nu-mi închipuisem că e chiar aşa,
că se poate ascunde atîta mizerie şi micime în
spatele siluetei robuste de carton...
Pentru o dată, forţa inteligenţei morale învinsese
invincibilul oportunism lipsit de scrupule.
Ştiam că nu e decît o victorie temporară, că năpîrca
se va ridica nu peste mult timp şi mai hotărîtă să
ne termine, că atunci cînd reuşeşti să ţii în genunchi
un duşman de asemenea calibru e imposibil să nu
ai şi tu în tine o componentă malefică, şerpească,
necruţătoare, pe care o poţi desluşi, dacă priveşti
atent, în apele oglinzii... Ştiam toate astea şi totuşi
ziua aceea a fost o zi . hai, nu o zi, o oră, sau nici
măcar o oră, dar o clipă tot a fost . frumoasă.
209 Copiii fiarei
Pe creasta valului de sînge
Lumea de azi, lumea de după războiul ideologiilor,
seamănă tot mai mult cu un bîlci al omorului.
Aproape că nu e zi de la Dumnezeu fără un
atentat, o încăierare sau un război în toată regula,
întreprinse pe motive etnice, religioase sau rasiale.
Se împlineşte un sfert de veac de violenţă neîntreruptă în Ulster şi cam tot atîta de înfruntare
nemiloasă între arabi şi evrei pe tot cuprinsul
planetei. Organizaţia separatistă bască ETA tocmai
a reuşit să ucidă un general, un şofer şi un soldat.
Buenos Aires-ul abia trezit din coşmarul exploziei
care a distrus imobilul unei organizaţii evreieşti,
ucigînd 89 de oameni, se pregăteşte pentru altul,
asemănător. După ce şi-au înmormîntat conaţionalii
aduşi în sicrie de zinc din Algeria, poliţiştii
din Paris controlează actele oricui are tenul mai
măsliniu. Metroul din Londra poartă pe pereţi
instrucţiuni pentru cazul cînd observaţi o geantă
părăsită, americanii nu şi-au revenit încă din şocul
World Trade Center. Cu o încăpăţînare care scoate
din sărite chiar şi Belgradul, sîrbii bosniaci continuă să ucidă şi să fie ucişi pe un drum care nu duce
nicăieri. Pare greu de crezut că tot acest mozaic
convulsiv ar putea avea un numitor comun, un
principiu ordonator.
Să facem un exerciţiu de suspendare temporară a
orgoliului de rasă şi să privim istoria umană dintr-un
punct de vedere puţin diferit, imaginîndu-ne că,
210 Cristian Tudor Popescu
pe traseul secolelor, omul nu este pasagerul, ci
vehiculul. Un vehicul care transportă o încărcătură
mai uşoară decît fulgul, dar atotstăpînitoare .
entităţile informaţionale : filosofii, bancuri, religii,
teoreme, tehnologii, romane, formule chimice, filme,
reţete culinare şi toate celelalte. Să forţăm apoi
aducerea în minte, fie şi pentru o clipă, a ameţitoarei
idei că istoria este a informaţiei, şi nu a
omului, că tot ceea ce se întîmplă cu noi de cîteva
mii de ani încoace nu reprezintă decît încarnarea
evoluţiei formelor informaţionale, meduze diafane
plutind printre şi prin noi şi manevrîndu-ne cu
pseudopodele lor lungi şi unduitoare. Pentru a fixa
imaginea, să folosim o analogie darwinistă grosieră : comunismul, fascismul, fundamentalismul
pot fi asemuite cu dinozaurii din mezozoic, iar
dezvoltarea reţelei electronice informaţionale mondiale,
cu apariţia mamiferelor.
În timp, polul informaţional al globului şi-a
schimbat, aidoma polului magnetic, poziţia. Cîndva,
punctul de maximă densitate şi complexitate informa
ţională a fost între Tigru şi Eufrat, apoi în
China, apoi în Grecia, de unde s-a mutat în Peninsula
Italică şi de-acolo în lumea arabă. A urmat Europa
şi, în sfîrşit, America de Nord, de unde tocmai
migrează înapoi, spre zona Asia-Pacific. Sensul
acestor zig-zag-uri pe mapamond nu poate fi dat
decît de un principiu al reducerii dezechilibrelor
informaţionale. Mişcarea informaţiei, între puncte
cu intensitate diferită ale cîmpului informaţional,
nu poate fi stăvilită. Cel mult frînată : Inchiziţiei
i-au trebuit cîteva sute de ani pentru a fi penetrată
de informaţia că Pămîntul nu e centrul Universului.
Comunismului, 70 de ani ca să tot conducă la
211 Copiii fiarei
groapă capitalismul. Fiecare dictatură se caracterizează, în primul rînd, printr-un baraj informaţional, care sfîrşeşte, inevitabil, prin a se nărui.
În clipa de faţă se înregistrează pe plan mondial
o adevărată epidemie informaţională, venind dinspre
SUA şi Occidentul copleşit de americani. De la
reţeta Coca-Cola şi pînă la modelul democraţiei
liberale, totul, purtat pe aripile CNN-ului, se prăbuşeşte peste ţările unde intensitatea informaţională e redusă. În oraşele Vestului e deja vizibilă
o anumită nivelare obositoare care predomină în
peisajul informaţional : peste tot aceleaşi firme şi
filme.
Toate atacurile explicabile prin intoleranţă etnică
şi religioasă, xenofobie, rasism nu sunt, în ultimă
instanţă, decît încercări disperate de a păstra
identitatea unor grupuri umane prin blocarea mişcării libere a informaţiei. Un motiv puternic, subcon
ştient poate, care face din evrei ţinta atîtor
agresiuni este faptul că, fiind un popor mobil şi
versatil, au fost dintotdeauna nişte vectori extrem
de virulenţi în molipsirea de informaţie.
Lipsa de viitor a unor astfel de gesturi devine
vizibilă dacă ne gîndim chiar la armele cu care se
comit : în marea majoritate a cazurilor, ele nu sunt
fabricate în ţara atentatorilor, conţinînd deci
informaţie străină !
Un exemplu de stat-naţiune, care a înţeles de
timpuriu că nu aceasta e calea, e Japonia. În loc
să încerce să se închidă, după un război catastrofal,
tradiţionalista Japonie s-a deschis la maximum,
absorbind tot ce se putea din Vest. Rezultatul : nu
numai că nu şi-a pierdut identitatea, dar a devenit
o mare putere mondială.
212 Cristian Tudor Popescu
Nu putem fi atît de naivi, ca Francis Fukuyama,
încît să credem că diseminarea democraţiei liberale,
cu modul de viaţă aferent, va pune capăt
istoriei. După ce migrează, informaţia se transformă pe noile suporturi pînă la a nu mai semăna
deloc cu formele originare. Noul centru de putere
al lumii care vine, zona Asia-Pacific, e un exemplu
concludent.
Fireşte, distanţa dintre aceste raţionamente şi
fiinţa teroristului arab, evreu, nord-irlandez, sud-american, bosniac, care, nemăsurat de singur în
miezul morţii, strînge la piept valiza cu explozibil
sau pistolul automat, pare uriaşă. Căci nu putem
cere unui om, şi, mai ales, unuia ce nu cunoaşte
nici mila, nici teama şi l-a pierdut pe Dumnezeu
(de la cel care ucide . fie şi în numele religiei .
Dumnezeu îşi întoarce faţa), să conceapă că nu
este decît o măruntă ilustrare a unui principiu, pe
cît de inuman, pe atît de inexorabil, care călăreşte
creasta valului de sînge.
213 Copiii fiarei
Thymos şi dinosauri
Cu cele 60 milioane dolari, .Jurassic Park. a
spart plafonul încasărilor din toate timpurile, un
plafon care abia aştepta să fie spart, conform unui
algoritm cu care ne-am obişnuit. Încă o dată, magia
lui Steven Spielberg, cel care ştie să atingă, ca
nimeni altul, papilele gustului cinematografic al
americanului standard, a cîştigat. Dar cinematograful
?
Un automobil sport ridicat în gură de un Tyrannosaurus
Rex. Un brachiosaurus cît o clădire cu 10
etaje îşi înalţă trupul de coşmar la cîţiva metri de
eroi. Un om aleargă pe un tăpşan, urmărit de o
haită de dinosauri asemănători struţilor. Astfel de
imagini nu mai au nevoie să fie încadrate într-un
scenariu, într-o logică artistică, fie şi simplistă,
nici măcar într-o acţiune cît de cît însăilată. Prin
perfecţiunea incredibilă a simulării computerizate,
au acelaşi efect asupra spectatorului ca locomotiva
din gara La Ciotat, năpustindu-se, acum un secol,
de pe pînză spre sală. Spielberg aduce cinematograful
înapoi, la punctul de plecare, la fascinaţia
imaginii cinematografice în sine.
Ceea ce n-ar fi rău dacă ar fi un experiment, o
căutare în direcţia reformulării limbajului cinematografic.
Din păcate, nu e. Situat în vîrful unui
maldăr de superproducţii cu care America a invadat
pieţele lumii, .Jurassic Park. nu face decît să
pună în lumină vidul de creativitate în plan cultural
214 Cristian Tudor Popescu
care iradiază de dincolo de Ocean. Mai mult decît
atît : în plan uman, America suferă o dezînsufle
ţire masivă, accentul pe confortul persoanei
ducînd la o carenţă uriaşă de thymos, acel concept
situat de Platon între instinct şi raţiune, cam prin
dreptul inimii. Marea forţă americană se dovede
şte, simultan, marea slăbiciune : ei cred că high
technology poate ţine loc de orice. Nu e de mirare
că vest-europenii, şi în special Franţa, îşi apără cu
atîta îndîrjire teritoriul cultural în cadrul negocierilor
GATT.
America a cîştigat bătălia ideologică. Deţine
superioritatea tehnologică. Însă înfruntările care
se prefigurează în lumea de mîine vor avea o
puternică componentă culturală, ca element de
coeziune şi mobilizare. Comunismul n-a fost niciodată decît formal ancorat în cultura popoarelor,
chiar şi în cea a ruşilor. În schimb, acum, după
prăbuşirea lui, America s-ar putea să constate că
Islamismul şi Confucianismul sunt teribil de intrinseci
socio-cultural Orientului Mijlociu şi Îndepărtat.
Cu consecinţe care se vor vedea.
215 Copiii fiarei
Istorie sub ochiul magic
După ce intrase, pentru prima dată în viaţă, la
cinema, la un western, marele fizician Niels Bohr
îşi împărtăşea impresiile unui gazetar : .Ca un om
să fie împuşcat în piept şi glonţul să se oprescă
într-o Biblie, este posibil. Ca acelaşi să se prăbuşească apoi într-o prăpastie, agăţîndu-se în ultima
clipă de un jnepeniş, iarăşi e posibil, deşi cu probabilitate
redusă. Faptul că bidiviul rămas sus îi
aruncă lasoul cu dinţii chiar cînd se rupe jnepenişul, depindea de prea multe probabilităţi condiţionate,
apropiate de zero, dar, mă rog... Însă ca să
se afle concomitent pe-acolo şi un operator care să
filmeze totul, asta e imposibil !..
Astăzi, realitatea prezintă superbul paralogism
al lui Bohr întors pe dos ca o mănuşă. Orice s-ar
întîmpla în lumea asta mare, de la război pînă la
devoalarea glandelor mamare ale lui lady Di, probabilitatea
ca prin apropiere să bîzîie o cameră, să
ţăcăne un blitz, să se tîrască şerpeşte un microfon
este foarte aproape de certitudine . emblematică
fiind, poate, o caricatură apărută în presa occidentală, în care mînerul lanţului de la WC-ul pe
care tronează Saddam Hussein este un microfon
pe care scrie CNN. Ba poţi să crezi că loviturile de
stat, atentatele, revoluţiile, chiar şi războaiele nu-i
exclus să fie sponsorizate de reţele de televiziune
sau mari cotidiane internaţionale, în schimbul
exclusivităţii transmisiilor în direct. Ceea ce n-ar
216 Cristian Tudor Popescu
fi de mirare în cazul debarcării în Somalia, avînd
în vedere că dacă în Golful Piersic accesul mass-media a fost strict controlat, iată că în Golful
Aden marine boys sunt aşteptaţi cu toate candelabrele
aprinse. BBC-ul a absentat, nefiind pesemne
băgaţi în afacere, ceea ce le-a permis să se concentreze
asupra marii drame conjugale a d-nei
suspomenite, care frînge inima Angliei. Imaginea
puşcaşilor înaintînd cocîrjaţi elastic şi viril pe
planşeul şalandei de debarcare, rotindu-şi profilactic
fioros capul şi ţeava gun-ului încolo şi încoace,
ca să poată jugula din faşă orice tir cu nuci de
cocos de pe mal, a apărut pe toate televizoarele
lumii ca o carte poştală cu soldatul american luptînd pentru pace, prietenul popoarelor în suferin
ţă. Foarte frumos, dar cum se face că interesul
ONU şi deci, al SUA pentru o zonă apare brusc
numai cînd pe-acolo se instalează temeinic un
dezastru ? Nu cred să fi auzit pînă acum trupeţii
americani de amărăştenii de somalezi, pe care îi
pun cu aplicaţiune să se culce la pămînt cu mîinile
pe ceafă. Cît e de cînd mor oamenii ăştia cu sutele
pe zi ? De cînd domnesc acolo ignoranţa, sălbăticia,
mizeria ? În cîte alte ţări ale lumii a treia astfel
de exterminări în masă sunt în curs sau pe punctul
de a izbucni mîine, din pricina condiţiilor atroce
de existenţă ? Oare banii daţi acum pe miile de
tone de mîncare livrate sub ochiul camerei de luat
vederi nu puteau fi investiţi un ceas mai devreme
într-un transfer de tehnologie, într-o asistenţă care
să fi încercat scoaterea băştinaşilor din starea
care, iată, îi face să se bată ca chiorii ? Adică nu,
să nu fim nedrepţi, probabil că inscripţiile ştanţate
pe zisele nuci de cocos, cu care negrii aceia înapo217
Copiii fiarei
iaţi (spre deosebire de luminaţii combatanţi de la
Sarajevo, de pildă) îşi găuresc ţestele, nu sunt
într-un dialect local.
Între timp, aflăm că armata americană a ocupat
toate punctele strategice ale ţării. Victorie ! Mie
însă, pentru că am amintit de Niels Bohr, mi-au
venit în minte şi enunţurile lui Werner Heisenberg
din mecanica cuantică. Aplicate istoriei contemporane,
ele conduc la o constatare inevitabilă, cu
o arie de aplicare mult mai largă decît Cornul
Africii : ca în cazul experimentului cu microscopul
care modifică starea particulelor observate, istoria
desfăşurată sub obiectivul camerei de luat vederi,
cu conştiinţa existenţei acestui .ochi. ce începe să
semene cu al lui Dumnezeu, este altceva decît a
fost istoria pur şi simplu.
218 Cristian Tudor Popescu
Ce se vede
Vine o vreme cînd te saturi şi de analize politice,
şi de comentarii deştepte, şi de pamflete-jerbă.
Simţi că adevărul vieţii e dincolo şi dincoace de
ele, la doi paşi de tine, simplu şi atît de greu de
prins. Nu-ţi rămîne atunci decît să priveşti în jur
şi să povesteşti ce vezi. Este, de fapt, stratul nou,
de temelie, alterat de trecerea vremurilor, al meseriei
de condeier.
Tatăl meu s-a dus la piaţă. Nu zgîrcit, nu cîrcota
ş, dar cu banii număraţi, înţelegînd să plătească
ce cumpără, nici mai mult, nici mai puţin decît
face. Învăţat de mic, cum zicea bunica, să legumească, tatăl meu nu cumpără de la oricine. Nu
cumpără de la guşterii cu ghiuluri şi dinţi de aur
care sug kentul pe lîngă tarabele cu roşii şi castrave
ţi. Se uită bine la precupeţ, la mîini să vadă
dacă sunt bătătorite de muncă, la faţă şi la gît,
dacă sunt arse de soare, altfel nu cumpără. Dar,
pe oamenii aceştia nu-i găseşte la tarabe : ei îşi
întind marfa pe ziare, pe asfalt, în cîte un colţ în
care îi zgornesc ţiganii, stăpînii pieţei. Aşa stătea
şi bătrînul cu dovleceii. Trei grămăjoare de dovlecei
frumoşi, adunate pe .Sportul Romînesc., nişte
roşii, nişte ardei. Nu striga, nu-şi lăuda marfa, nu
îmbia muşteriii. Stătea în picioare, cu căciula în
cap, cu mîinile atîrnîndu-i pe lîngă buzunarele
lăbărţate ale pantalonilor groşi, cafenii, privindu-şi cînd şi cînd vîrfurile bocancilor soldăţeşti.
219 Copiii fiarei
Arăta ca şi cum ar fi fost într-un grup mai mare
şi aştepta să fie strigat. .Cum dai dovleceii, moşule ?.
.Două sute taică, atîta face, e munciţi.. În vreme
ce moşul îi răsturna lui taică-meu dovleceii în
plasă, o cucoană înţepată, cam trecută, cu picioarele
strînse în colanţi pestriţi, ţîşnindu-i de sub
fustă ca doi pitoni adulţi, se răsteşte la el : .Adeverin
ţă de la Metrologie, pentru cîntar, ai ?. .N-am,
domniţă, păcatele mele, da. eu n-am înşelat pe
nimeni, neam de neamul meu, uite, domniţă....,
zice ţăranul cu un fel de tristeţe obosită. Are cîntar
în toată regula, nu cîrlige cu ac de care-i plină
piaţa. Pune greutăţile deoparte şi îi arată ciocurile
roşii în cumpănă. Ia şi tasul, îl pune deoparte şi
ridică icnind cîntarul, întorcîndu-l cu fundul spre
cucoană. .Nu umblu eu cu de-astea, m-ar bate
Dumnezeu, domniţă..... Domniţa, după ce a asistat
rînjind într-o gingie la agitaţia bătrînului, spune
sec, cu mulţumire : .N-ai adeverinţă, strîngi tot şi
te duci de-aici.. Moşul zice pierdut : .Păi unde să
mă mai duc, domniţă, că n-am furat pe nimenea,
nu supăr pe nimenea..... .Nu mă interesează, să
nu te mai văd, că-ţi dau şi amendă..
Atunci, taică-meu, care privise buimăcit totul,
a strigat ca trezit dintr-un somn : .Ce să faci, mă,
nemernico ?! Cui să dai tu amendă, ofilita dracului
?! Toată piaţa e plină de hoţi, gata să bage
cuţitu-n tine dacă le zici ceva, şi te-ai găsit să te
iei de amărîtu. ăsta, care vinde cinstit ce-a muncit
? Eşti blat cu ei, ai, cît sunt de bătrîn te-aş
strînge de gît cu mîinile mele !..
Lumea începe să se adune. Cucoana pe pitoni
face stînga-mprejur şi o şterge rapid. Taică-meu
îşi pipăie gîtul care-i zvîcneşte ; tensiunea s-a dus
220 Cristian Tudor Popescu
cu siguranţă la 21. .Să nu te laşi, bătrîne., mai
zice tata, leat cu moşul, .că pe hoţii ăştia şi ăi de
le ţin tira tot îi înghite odată şi-odată pămîntul..
Moşul şi-a scos căciula, şi-a trecut de două ori
mîna prin părul cenuşiu şi rar, apoi şi-a îndesat
căciula la loc, zîmbind cu un fel de vină : .Îi înghite,
domnule, şi ne înghite şi pe noi.....
221 Copiii fiarei
Imperativul categoric
al iubirii
Invitat la o emisiune de televiziune, am monologat
pe tema .iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele
tău ca pe tine însuţi.. Acest mass medium exercită
o teribilă acţiune superficializantă : aproape că te
obligă să nu pătrunzi, din jenă, în miezul lucrurilor,
tot ce poţi realiza fiind doar coerenţa discursului
şi niscai bun-simţ. Subiectul enunţat merită
mai mult. S-o luăm în ordine inversă.
.... ca pe tine însuţi.. Nici că se putea o sintagmă
mai alunecoasă. Are un aer mai degrabă ideologic-doctrinar decît metafizic. Nimeni nu ştie exact
cum arată acest .sine însuşi.. În general, percepţia
imaginii reale a psihismului propriu este obturată
de prefabricate de .gîndire., de reflexe sociale
adăugate de la naştere încoace, de convenţii mentale
pe care le respecţi neabătut. Este vorba şi de
un mecanism de protecţie : întîlnirea cu geografia
adevărată, cu monstruoasa faună ascunsă a creierului
tău poate să provoace şocuri de nesuportat.
În .Călăuza. tarkovskiană, cel poreclit Mistreţul
cere, în pragul Camerei unde se împlinesc toate
dorinţele, sănătate pentru fratele lui bolnav. Prime
şte un sac cu bani. Se roagă încă o dată, şi mai
fierbinte, cu toată puterea sufletului său. Primeşte
încă un sac cu bani. Camera împlineşte dorinţele
cele mai profunde şi bine înrădăcinate în tine, nu
pe cele simulate de morală.
222 Cristian Tudor Popescu
Momentele de contact cu sinele sunt rare. Unii
pot trăi o viaţă fără să ştie cine sunt cu adevărat.
Alţii află şi ajung să se deteste pînă la autosuprimare.
Raportîndu-se la acest .tine însuţi.,
hazna fără contur, linsă de ceţuri grele şi focuri de
sulf, zice dogma creştină că trebuie să ne calibrăm
iubirea înainte de a o aplica temeinic aproapelui...
....pe aproapele tău..... Deci, nu omul, nu semenul,
ci aproapele. Care înseamnă ce ? Familie, amici,
întreprindere, naţiune, rasă ? Dacă există un
aproape, rezultă automat existenţa unui departe.
Pe acest teren viran se întrezăresc deja reţelele de
sîrmă ghimpată şi se aude lătratul dulăilor cu
gulere de fier. În .aproape. . un cerc cu centrul în
.tine însuţi. . stau ascunşi sfînta frăţie a Inchizi
ţiei, camaradul, tovarăşul, Partidul . monştri
ieşiţi la lumină de-a lungul istoriei prin falsa mărire
a razei cercului pînă la concluzia bine cunoscută :
cine nu-i tovarăş, nu e om.
.iubeşte pe aproapele tău. . ceţurile se îndepărtează, văzduhul se limpezeşte, oameni fără feţe,
purtînd pancarte şi drapele, se apropie în rînduri
strînse, urlînd sacadat. Greu de înţeles cum a
putut fi înghiţită de-a lungul veacurilor o asemenea
aiureală : verbul a iubi la imperativ. Iubirea
adevărată, ca şi moartea ţin direct de Dumnezeu .
oamenii nu pot avea nici o putere asupra lor. A
porunci iubirea înseamnă a da ordine lui Dumnezeu.
Nu-i de mirare că din acest tîrg al iubirii se
ajunge direct în smîrcurile sîngerii ale secolului XX.
Nazismul a expediat pe lumea cealaltă zeci de
milioane sub lozinca complementară .Urăşte-ţi
departele !.. Comunismul a propovăduit în schimb,
223 Copiii fiarei
la scară industrială, iubirea susţinută, în proporţie
de masă, de-a valma cu departele, a aproapelui, că
altfel te ia mama dracului ! Şi mama dracului chiar
a luat alte zeci de milioane.
.iubeşte pe Dumnezeu. . deasupra mulţimii,
deasupra drapelelor şi pancartelor se ridică portretele.
Mirosul Fiarei devine ameţitor. Credinţa ne
învaţă că Biblia este cuvîntul Domnului. Şi atunci,
cine ne cere să-l iubim pe Dumnezeu ? Dumnezeu
însuşi ? Să ne imaginăm deci un Dumnezeu frustrat,
complexat de neiubire ? Ce se poate spune despre
un tată care zice fiului său : .iubeşte-mă !. ? Ultimele
fraze din 1984 sunt : .Ridică ochii tulburi
spre figura enormă. Patruzeci de ani îi trebuiseră
ca să priceapă ce fel de zîmbet se ascunde în
spatele mustăţii negre. Ah, ce ticăloşie şi ce pierdere
să nu înţeleagă ! Cu cîtă încăpăţînare se
autoexilase de la pieptul iubitor !
Două lacrimi cu iz de gin i se prelinseră de o
parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul era bine
acum, lupta se sfîrşise. Cîştigase bătălia cu sine
însuşi. Îl iubea pe Marele Frate.. Iar Orwell nu
făcea decît să încarneze ficţional finalurile marilor
procese politice din URSS-ul anilor .30, în care
condamnaţii nu erau demni să meargă la execuţia
comandată de Stalin decît cu numele lui pe buze,
rostit cu iubire.
Edificarea unei structuri sociale pe baza unor
concepte .pozitive., legate de afectivitatea umană,
între care .iubirea. ocupă un loc central . devotament,
altruism, spirit de jertfă, generozitate etc. .,
n-a dat şi nu va da decît rezultate monstruoase.
Declaraţia Drepturilor Omului n-a fost decît o
224 Cristian Tudor Popescu
corecţie firească, în sfîrşit aplicată aberantului
stat teocratic creştin, întemeiat pe iubire, multă
iubire de Dumnezeu (şi trimisul său plenipotenţiar,
regele) şi de aproape, care nu se materializează,
cu de-afurisenie, decît în milă şi cruzime . greu
de spus dacă rugul era un atentat mai grav la
demnitatea umană decît cutia milelor. De altfel,
progresul rapid al societăţii occidentale, cu vîrful
ei, Statele Unite, a fost posibil şi datorită apariţiei
eticii protestante a muncii : nu ai, îţi dăm un mijloc cu
care să-ţi cîştigi traiul, nu pomană. Petru Dumitriu
spunea odată ceva extraordinar : .Îi admir pe francezi
pentru că au inventat politeţea, curtoazia..
Într-adevăr, acesta este conceptul fundamental, la
nivel .soft., pentru supravieţuirea rasei umane,
nu iubirea (care n-are nimic de-a face cu instinctul
sexual, fundamental la nivel .hard.). Egoismul şi
agresivitatea sunt adînc înscrise în natura umană.
Ele nu pot fi scoase de acolo decît cu preţul transformării insului într-un lobotomizat bleg, privind
în gol. Predicile şi învăţămîntul politico-ideologic
sunt egal de neputincioase. Singura soluţie cît de
cît viabilă este punerea individului într-un context
care să-l oblige să constate că egoismul şi agresivitatea
(fireşte, excluzînd cazurile patologice) nu
rentează din punct de vedere individual, nicidecum
filantropic. Egoismul nu poate fi suspendat decît
de ins însuşi, şi nu pe principii morale, ci doar dacă
libera experienţă îl convinge că asta e în interesul lui.
Un popor este cu adevărat puternic atunci cînd
sunt asimilate profund, la nivelul masei, cîteva
reguli simple, nebazate pe afectivitate, de reglementare
a relaţiilor interumane. De aici începe
civilizaţia. Măreţul popor rus, de pildă, şi-a bazat
225 Copiii fiarei
dintotdeauna existenţa economică şi socială pe
furtunoase accese de iubire la nivel statal, cu rezultatele
care se cunosc.
Mi-a rămas să sper, pentru segmentul existenţial de care mai dispun, că voi apuca să trăiesc
într-o Romînie în care mai puţin ne vom îmbrăţişa
cu lacrimi în ochi şi şpriţul pe masă, în schimb
vom urina mai rar prin lifturi.
226 Cristian Tudor Popescu
Moralitatea nebuniei
Toţi prietenii mei au plecat, şi-au pierdut minţile sau sunt morţi. Îi visez cîteodată ca pe nişte
ţigări arzînd concentric pe marginea unei scrumiere
cît un lighean, plină de cenuşă. Dan, Mica,
Mihai, Cristian, Şerban, Dan... Eu supravieţuiesc
pentru că nu mai fumez, nu mai beau, umblu cu
sacouri, pantomizez roluri de manager, gestionez,
negociez, lansez, administrez, administra-mi-ar popa
o moliftă la căpătîi şi nu m-ar mai răbda pămîntul.
Mă cufund astfel, an după an din acest timp
mort, deraiat, într-o imoralitate adîncă şi uscată.
În loc să zac cinstit prin vreo bodegă, cu suta de
revedeu în faţă şi foile scrise pe genunchi, în loc
să ard în luminile serii, golindu-mi măduva în
toate ştoarfele murdare şi calde ale acestei lumi,
eu coordonez. Iniţiez. Deliberez. Sunt raţional,
pătruns de înalta-mi misiune, responsabil, am
responsabilitate şi-n găoază. Scutur mîini cu sînge
sub unghii, rînjesc amabil cimpanzeilor carnivori,
mă frec de dosurile lor roşii, cine mă mai poate
deosebi de ei într-o poză de grup ? Dan, Mica,
Mihai, Cristian, Şerban, Dan... şi-au pierdut minţile, au plecat sau sunt morţi.
Într-o lume ca o balegă de director general
adjunct nu poţi trăi moral decît în beţie, în nebunie,
în moarte. Şi în scris. În scrisul adevărat,
singur cu tine în pustiul alb al foii.
227 Copiii fiarei
Mase şi mese
O dată la cîteva luni se întîmplă să nimeresc pe
la vreo recepţie, cocktail, sfeştanie, soarea, pomană,
mă rog, genul acesta de adunări în care se mănîncă
şi se bea în colectiv, pe gratis. În general, eu nu
prea am ce căuta pe-acolo ; de băut nu beau, de
mîncat mă uit să văd ce mi-ar face rău cel mai
puţin şi mai sunt şi stăpînit de o întrebare venind
din străfundurile mele proletare : cine plăteşte dezmăţurile astea alimentare ? Cînd îi văd pe X sau
Y, meşteri la dat ochii peste cap în Parlament
vorbind de săracii ţărişoarei ăsteia, ei, care n-au
timp să bea apă de repede ce se-ndoapă, nu mai
intră nimic în mine. De altfel, cu cît creşte austeritatea
ce se pretinde maselor pentru traversarea
tranziţiei, cu atît uriaşele mese pe gratis pentru
cei sătui se înmulţesc. Apoi, stinghereala devine
maximă cînd privesc mai atent în jur : aproape că
n-am cu cine schimba o vorbă. Nu-i unul despre
care să nu fi scris şi să nu-mi poarte sîmbetele.
Unii, cei mai duri, mă privesc scurt şi duşmănos,
asigurîndu-mă că mă vor scopi îndată ce le voi da
cel mai mic prilej. Alţii, mai moi, mai unsuroşi, îmi
zîmbesc de control, îmi strîng mîna, uneori încearcă
să cadă la pace şi prietenie. Interesant e că între
ei, deşi provin din tabere opuse, deşi se înjură la
vedere, pare să domnească un consens zglobiu : se
bat pe umeri, se gratulează reciproc, mai pun de-o
afacere, mai aranjează o mişcare...
228 Cristian Tudor Popescu
Grav este însă că nu pot să-i dispreţuiesc. Nu
pot să le atribui liniştit, indiferent de culoarea
actuală, statutul de libărci scăpate din tomberonul
comunist şi să-mi văd de treabă. Pentru că simt,
acut şi cu intensitate, că ei sunt de-aici şi de-acum,
că aparţin acestei lumi, cum au aparţinut şi celei
duse, cum vor aparţine şi celei ce vine, indestructibili
şi veşnici ca vîntul şi marea, ciclînd în cercuri
strînse în jurul centrelor de putere aidoma corpurilor
cereşti în nemărginirea Cosmosului. În vreme
ce eu nu sunt decît o pată periferică de mucegai,
străină şi urît mirositoare, care enervează pe
toată lumea.
În mijlocul efluviilor de Chanel, John Player şi
Ballantine.s înţeleg foarte bine de ce spunea odată
Nikita Mihalkov că adevărul e indecent, de prost
gust şi pute.
229 Copiii fiarei
Fratele celor ucişi de patrie
Clinic vorbind, Corneliu Coposu a murit. De
atunci încoace a fost înmormîntat în fiecare zi. În
jurul trupului său împuţinat de cancer s-au îngrămădit, de-a valma, şi oameni îndureraţi, şi farisei
politici. Socoteala e simplă : să ne arătăm pătrunşi,
poate mai ciugulim nişte voturi başca, de la .ăilaţi..
Cu toate astea, pluteşte parcă un aer special peste
Romînia, o adiere a acelei dimineţi împreună din
22 decembrie 1989, deşi acum sufletul colectiv
nu-şi mai încape în piele de tristeţe. Fireşte, tot
doar pentru cîteva ore...
Corneliu Coposu nu este reprezentativ pentru
noi. N-am ştiut niciodată ce să facem cu astfel de
oameni. Nu avem cultul verticalităţii morale, al
tăriei sufleteşti, al ascezei, al voinţei de a-ţi suprima
pentru o idee instinctul de conservare. Adorăm în
schimb, aproape religios, aranjamentele, trădarea
la timp, compromisul de culise, ieşirea prin Sărindar.
Mai mult, cînd apare cineva care nu se supune
acestei grile, este respins cu violenţă şi teamă.
Cele mai fantasmagorice calomnii au circulat după
.89 cu putere de lege la adresa lui Corneliu Coposu :
că e înţeles cu ungurii să vîndă Ardealul, că a fost
amantul Doinei Cornea, că a fost turnător la Securitate,
că a stat pitit în străinătate şi n-a mîncat
salam cu soia . nu mîncase, într-adevăr, mîncase
zeamă de linte 17 ani în şir, la Văcăreşti, Jilava,
Piteşti, Craiova, Aiud, Rîmnicu Sărat, Capul Midia.
230 Cristian Tudor Popescu
Nici turnător la Securitate nu fusese, după cum a
dovedit documentul peste care am dat în Cartea
albă a Securităţii, publicat în .Adevărul. din 17
iulie 1995. Rînd pe rînd, calomniile au căzut. Au
rămas insultele. Cu o cruzime care, iată, face parte
totuşi din omenesc, înfăţişarea sa a fost batjocorită
în fel şi chip : .fosilă., .mumie., .stafie., .moarte
ambulantă., iar numele stîlcit cu rînjete : Copoiu,
Căposu... Nu vi se încreţeşte pielea cînd citiţi acum
aceste cuvinte, stimaţi concetăţeni care veneaţi în
rînduri strînse pe 28 ianuarie 1990, de pe Ana
Ipătescu spre Piaţa Victoriei, scandînd : .Cu Coposu
la zid !. ? Dacă da, poate că există o şansă să
înţelegem că l-am ales, pentru cea mai mare
nedreptate postrevoluţionară, pe omul politic cel
mai curat şi demn pe care l-am avut în aceşti ani.
Despre morţi, numai de bine. Nu cunosc zicală
mai fără un Dumnezeu, întrucît implică o nivelare,
un egalitarism la fel de periculos ca atunci cînd
e aplicat celor vii. Nu cunosc omagiu mai mare
pentru un mare dispărut decît adevărul . .de bine.
pot fi vorbiţi morţii mărunţi. Politica promovată
de Corneliu Coposu, deşi deschisă şi consecventă,
nu cred că a fost cea mai fericită. Alianţele pe care
le-a stabilit, persoanele pe care le-a promovat nu
s-au dovedit deloc benefice pentru opoziţie. A reuşit să ţină în loc partidele de opoziţie prin prestigiul
uriaş al personalităţii sale, nu printr-o politică
foarte realistă. A susţinut, cu o îndîrjire demnă de
o cauză mai bună, monarhia. Poate că dacă el s-ar
fi dovedit mai flexibil, n-ar fi ajuns la guvernare
partide ca PUNR, PRM, PSM. Dispariţia sa lasă
în urmă o opoziţie dezbinată, îmbătrînită, derutată,
fără un lider autentic, pe care Corneliu Coposu ar
231 Copiii fiarei
fi avut datoria să-l pregătească. Bătrînul ţărănist
a dorit însă prea mult să-şi refacă în jur spaţiul
artificial al unei lumi inevitabil dispărute. Sunt
adevăruri pe care nici unul dintre făţarnicii săi
denigratori nu va îndrăzni să le spună, întrucît
acum trebuie să joace momentul îndurerării creştine şi să vorbească numai de bine.
O singură dată am avut prilejul să stau de
vorbă cu domnul Corneliu Coposu, în ultimul său
an de viaţă. I-am propus atunci publicarea unora
din poeziile sale, scrise în minte în cei 8 ani de
izolare totală în celulă. Aş fi vrut să realizăm
împreună un profil spiritual al lui Corneliu Coposu
din care să excludem politica, o imagine a gîndurilor
sale literare şi artistice. A privit cîteva clipe
în gol, cu o undă în plus de tristeţe pe chipul
măcinat de suferinţă, şi a rostit răguşit, aproape
şoptit : .Mi-ar trebui pentru asta o zi în care să mă
liniştesc, să mă închid în cameră..... I s-a părut
prea mult acea zi, din puţinele pe care le mai avea
de trăit. Astăzi, cînd tot mistreţul politic suit în
copac se crede scriitor, cînd toată lumea .lansează
cărţi., ca să aibă pe ce pune autografe, Corneliu
Coposu, cu o infinită stînjeneală de sine, îşi făcea
socoteala zilelor pe care le mai avea de dat celorlal
ţi, nepăstrînd nici una pentru el însuşi...
Aceasta este imaginea cu care voi rămîne în
minte : un om pe cît de puternic şi intransigent,
pe atît de delicat şi modest, aidoma giganţilor
care se mişcă cu grijă să nu strivească ceva prin
jur. Corneliu Coposu chiar a murit sărac, uitînd
să facă vreo declaraţie în acest sens. A urît din
inimă comunismul şi a luptat toată viaţa împotriva
lui, dar nu împotriva comuniştilor, pentru simplul
232 Cristian Tudor Popescu
motiv că nu era capabil să urască oameni. Înclin
să cred că vorba pe care i-a spus-o rivalului său
de partid, pe aeroport, la întoarcerea din Germania,
după operaţie, trebuie luată la propriu : .Iartă-mă
că n-am murit. Poate data viitoare.. Nu cred să fi
fost atît ironie, cît o milă nesfîrşită pentru bătrînul
fazan din faţa sa, zgîlţîit de frisonul parvenirii.
Cînd scriu aceste rînduri, o mulţime de oameni,
bătrîni, sărmani şi de toată mîna, dar şi mulţi
tineri, purtîndu-şi copiii în braţe, se înşiruie de-a
lungul bulevardului Carol pentru a-l vedea ultima
oară pe Corneliu Coposu. Ca romîn, sunt dator să
sper că imaginea chinuitelor sale rămăşiţe pămînte
şti va schimba ceva în sufletul acestui popor.
Corneliu Coposu a fost trimis la moarte în 1947 de
generaţia părinţilor mei. Doar voinţa sa supraomenească a amînat deznodămîntul cu o jumătate de
veac. Poate că, acum, vom zări în spatele catafalcului
său un şir mult mai lung decît cel de pe
bulevard, un şir de umbre mute, cu capetele căzute
în piept : şirul celor ucişi de patrie, rătăcind, nevăzuţi şi neştiuţi, pe întinderile romîneşti îngrăşate
cu trupurile lor, de la Baia Sprie la Poarta Albă,
de la Timişoara la Bucureşti. Şi poate că atunci
cînd se vor depărta ducîndu-l cu ei pe fratele lor
Corneliu, vom izbuti să ne smulgem din zgura
împietrită a sufletelor noastre o singură şoaptă,
care aşteaptă de atîta vreme să fie rostită şi care
poate să ne împace cu morţii noştri, risipind semnul
rău atîrnat de o jumătate de veac deasupra
acestor meleaguri : Iertaţi-ne...
233 Copiii fiarei
Copiii fiarei
Ani întregi prizonierii găinii-şarpe, născuţi în
bîrlogul ei, cu singure jucării osemintele părinţilor, i-am privit năpădiţi de o fericire uimită capetele
în sfîrşit răstignite în prag, am apăsat cu
degetul corneele uscate şi reci, am răscolit cu băţul
boturile năclăite de balele verzi. Cu toţii ne-am
opintit să întoarcem znamenia cu burta în sus,
cuprinşi de dorinţa nemărturisită de a-i vedea
sexul, pe care-l bănuiam monstruos sau inexistent.
Cîteva zile am rămas să cîntăm în faţa peşterii,
strînşi unii în alţii în jurul focului, ameţiţi de
libertate şi de mirosul de hoit, prea temători să
plecăm prin negura codrului ghicit a fi fără capăt.
Şi pentru că nimeni nu-şi lua inima în dinţi, am
hotărît să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea. Aşa
ne-am risipit cu toţii în pădure. Iar cel pe care
căzuseră sorţii .să se facă., după ce ne-a privit
printre degete cum dispăream, a lovit poate cu
palma scoarţa copacului strîmb, a scuipat-o şi s-a
întors în peşteră.
Alţi ani s-au dus de cînd, în grupuri mici sau
solitari, rătăcim prin hăţişuri. Crengile n-au scăpat
nici un prilej să ne zgîrie, păsăretul ne fluieră
cînd trecem, pînă şi lupii fug agale, chelălăind
dispreţuitor la apropierea noastră.
Ştim acum să nu ştim ce e mila. Cu arme sărace,
pîndim stoluri de ptarmigani, ne năpustim asupra
lor răcnind sau în tăcere, nu ne oprim pînă nu
234 Cristian Tudor Popescu
umplem locul de aripi răsfirate şi ochi sticloşi.
Călcînd astfel legea pădurii, căci ptarmiganul, cea
mai proastă pasăre din lume, singura speranţă a
rănitului, a bolnavului care o poate prinde cu mîna
goală, nu este îngăduit a fi ucis de un om în putere.
Rareori, în nopţile cînd aerul se umple ca de
foşnetul a mii de reptile tîrîndu-se pe piatră, se
întîmplă să dăm peste vreunul din noi în desiş.
Cine-i ? Sunt eu. Care eu ? Parola, sau dacă nu,
luminează-ţi faţa, ca să te pot ucide.
La începutul drumului nostru fără ţintă, visam
mai cu seamă, vagi şi colorate, oraşele de dincolo
de marginea pădurii. Acum, cînd apucăm să adormim
cu genunchii la gură prin vreo scorbură părăsită de viespi, tot mai des ni se arată în vis uriaşe
maméle cenuşii şi zgrunţuroase, cu sfîrcurile roşii
ca sîngele, pe care tînjim plîngînd prin somn să
le apucăm cu buzele înfierbîntate de presimţirea
laptelui cretos şi rece.
Împreunările noastre, grăbite şi brutale, cu geamătul oprit în gît şi priviri iscoditoare aruncate
în jur, sunt sterpe ca loviturile de cuţit.
Nu ştim de unde venim, unde ne ducem, cît mai
avem de rătăcit prin această sălbăticie nemăsurată. Adînc, în fiecare din noi dospeşte speranţa,
nici măcar bănuită, că vom găsi într-o zi, în tufele
de la marginea unui anume luminiş, un pui de
găină-şarpe. Că-i vom deschide cu infinită tandreţe
pleoapele lipite, îl vom şterge de lichidul lipicios
şi-l vom strînge la piept cu resemnată fericire.