Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întîlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi.
    OCTAVIO PAZ (Labirintul singurătăţii)
    
    
    avertisment
    
    "Jurnalul" din Mexic este primul meu jurnal adevărat, scris sub impresie directă, cuprinzînd ce-am gîndit şi ce-am simţit, zilnic, într-o lume care m-a surprins şi prin scindări şi prin timpul ei echivoc.
    "Contrajurnalul" (adică textul tipărit cu caractere cursive) l-am scris ulterior, cînd mi-am recitit jurnalul. L-am scris, uneori, din nevoia de a continua o mărturisire, un gînd, dar de cele mai multe ori pentru a corecta o părere, convins că, între timp, am înţeles mai bine unele lucruri Şi, poate, nu e nimic nefiresc în dorinţa de a da însemnărilor ulterioare rolul de ecou sau de replică la prima treaptă a întîlnirii mele cu Mexicul. Căci există călătorii care nu se termină niciodată.
    
    
    Vă veţi duce în locul
    cu agave sălbatece
    pentru a ridica o locuinţă
    de agave şi cactus,
    pentru a împleti rogojini
    de agave şi cactus.
    
    Şi vă veţi duce în locul
    de unde provine lumina
    şi veţi arunca suliţe:
    vultur de aur, tigru de aur,
    şarpe de aur,
    iepure şi cerb de aur.
    
    Şi vă veţi duce în locul
    de unde-şi trage originea moartea
    şi veţi arunca suliţele
    pe stepa aceasta:
    vultur de azur, tigru de azur,
    şarpe de azur,
    iepure şi cerb de azur
    
    Şi cînd veţi fi aruncat
    suliţele şi veţi fi atins zeii,
    galbenul, albastrul,
    albul şi roşul,
    vultur, tigru, şarpe,
    iepure, cerb,
    
    aşezaţi între mîinile
    zeului timpului,
    ale vechiului zeu,
    umbra care va veghea asupra lui.
    
    (Cîntec aztec pentru Zeiţa Mamă)
    
    
    
    
    păsări şi arbori
    
    Se vede că sunt născut în Zodia Racului. La fiecare călătorie cu avionul mi s-a întîmplat la fel. Mai întîi o angoasă tulbure, ca un mîl care îmi apasă gîndurile. Apoi, treptat, mă liniştesc. Dimineaţa, cînd mă îndrept spre aeroport, de obicei nu mai am nimic. Aproape mă mir că evit în general să mă folosesc de un mijloc atît de rapid şi mai comod totuşi decît trenul. Iar în clipa aceasta mă gîndesc chiar cu detaşare la cele trei accidente de avion pe care le-am avut. Ciudat. Mi-e mai frică de ideea zborului, se pare, decît să stau ca acum într-un avion care se zvîrcoleşte uneori în ceaţa lăptoasă, ca şi cum s-ar fi atins de ceva gelatinos. De unde se vede că, oricît am vorbi despre Icar, sufletele ne vor aparţine pămîntului pe care-l zăresc fragmentar jos, punctat de păduri însingurate.
    Îmi vin în minte arborii pictaţi de Mondrian. Fără trunchi, cu coroanele întoarse spre pămînt, spre rădăcini, ca şi cum ar vrea să refacă o unitate pierdută, să închidă cercul. De fapt, nu e un cerc, ci un oval. Însă şi pe un oval se poate merge la nesfîrşit.
    Cei mai mulţi pasageri încearcă să ucidă cumva timpul pînă la destinaţie. Citesc romane poliţiste, dorm, încropesc conversaţii sau, pur şi simplu, stau cu ochii aţintiţi în gol. Dacă ar putea, ar comprima orele. Nu ne mai interesează, oare, decît să ajungem la ţintă? La urma urmei, acest adevăr n-ar fi nou. Theophile Gautier a trecut la patru sute de metri de catedrala Chartres fără să vrea s-o vadă.
    Peste cîtva timp, vom ateriza la Amsterdam. Plouă.
    Această atmosferă posomorîtă convine, cred, Amsterdamului. Bănuiesc oraşul plin de statui reci, de bronz coclit. Severitatea zidurilor trebuie să fie mai puţin tăioasă acum. Iar în vîntul umed trebuie că par mai puţin anacronice morile de vînt din tablourile lui Ruisdael. Dacă mai există şi în aer liber asemenea mori de vînt, ele se învîrt, probabil, fără să macine nimic. Unul dintre puţinele lucruri gratuite pe care şi le permite lumea de azi.
    Dintr-un orăşel văd ţîşnind săgeata unei catedrale. Aceasta îmi aminteşte că am vrut să scriu odată o Reabilitare a Evului mediu. Căci "noaptea Evului mediu" constituie, mi se pare, una dintre cele mai încăpăţînate platitudini didactice. Giotto şi Dante nu pot fi decît abuziv anexaţi Renaşterii, ca precursori. Şi cum să împăcăm setea de absolut din edificiile gotice cu ideea că în afara Renaşterii n-ar exista decît barbarie şi confuzie? Poate greşesc şi merg prea departe afirmînd că Renaşterea este o oboseală luminoasă a Evului mediu, dar, oricum, sunt convins că, împotriva prejudecăţilor curente care reduc Evul mediu la tenebre, în unele privinţe atunci s-a îndrăznit mai mult. Săgeata gotică e semnul unui spirit care a ţintit direct cerul, în timp ce, mai înţeleaptă, mai practică, Renaşterea a preferat să descopere pămîntul. În Evul mediu, omul a visat să obţină aurul creîndu-l. Mai tîrziu, el s-a consolat să-l găsească. Oricîte zîmbete ne-ar stîrni regia ocultă din jurul retortelor ce fierbeau inutil, putem vorbi doar de amăgire. Şi nu le putem contesta alchimiştilor o îndrăzneală de care aventurierul, gata să împuşte pentru o pepită de aur, va rîde. Neobţinînd nimic, ei vroiau totul. Cu mîinile goale, vorbeau de piatra filosofală. Icar e, poate, un mit mai potrivit pentru Evul mediu decît pentru Renaştere.
    Mă întrerup. Cineva din spate, vorbind despre Amsterdam, îl compară cu Veneţia. "Veneţia nordului". Ca şi Stockholm-ul. Din moment ce un oraş e străbătut de canale, el e în mod automat comparat cu Veneţia. Şi sunt atîtea "Veneţii", încît m-am plictisit să aud această comparaţie, a cărei justificare e, în realitate, pur scenografică. Oare ce legătură poate exista între un oraş romantic, bolnav de trecut, cum e Veneţia, şi unul solid, corect şi întreprinzător?
    Nu cred că Amsterdamul e dispus să trăiască din amintiri. Numai umbra lui Rembrandt trebuie că revine din cînd în cînd printre zidurile înnegrite de ploaie şi timp, amestecîndu-se cu ultimele tipuri de automobile.
    
    
    
    festina lente
    
    Fiecare secol are, poate, un  al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare... Trenuri, avioane, vapoare, toate gîfîie, îşi ambalează la maximum motoarele aruncînd în aer trîmbe de fum... bilete de avion, bilete de vapor, bilete de tren, gări, aerogări, porturi, "Parisul în două zile", "Mexicul pe scurt", vize de intrare, vize de ieşire, hoteluri, "Taxi!", pliante, cine mai are timp să citească Odiseea? Suntem grăbiţi, "legaţi-vă centurile, peste cîteva clipe vom decola", trenurile pleacă toate "peste cinci minute",  nu mai e timp, nici măcar să alergăm în prima librărie, să citim cartea pe drum... nu-i nimic, poate data viitoare, atunci... şi, la urma urmei, ce vroia Homer? Atîtea încurcături pentru ca să aducă un grec şiret pe un ţărm pietros unde abia creştea iarbă pentru capre... Nu, din păcate, nu mai e timp, suntem între o gară şi alta, între un avion şi altul, îmbătîndu-ne de graba noastră ca de un scop... Doamne, şi totuşi am vrut ceva, am dorit ceva, dar ce anume? Ne-ar trebui un popas, puţină linişte, să ne adunăm gîndurile... dar, vai, semaforul arată că trenul nu mai poate să aştepte, scara avionului s-a retras, "Legaţi-vă centurile de siguranţă!", iar vaporul se desprinde de chei. Să lăsăm Odiseea, să răsfoim ghidurile şi mai ales să nu uităm să trimitem cunoscuţilor şi necunoscuţilor ilustrate, însoţite de cîteva rînduri, eventual cu vorbe prescurtate, în vreme ce continuă zgomotul roţilor pe şine, vuietul elicelor în aer, iar pe puntea vaporului toată lumea zîmbeşte auzind un vals desuet: "Valsuri, acum? Cine mai are vreme de valsuri,  Ne trebuie altceva, care să ne sugereze beţia vitezei în cursele de formula unu..."  Cine a spus asta? A, da, am învăţat pe vremuri la orele de latină că poeţii îi sfătuiau pe romani să se grăbească încet, în schimb cohortele înarmate făceau să trepideze drumurile imperiului... Dar ce rost are să ne aducem aminte de dictoane depăşite? Ele sună ca valsul acela de pe vapor. Deşi, ar fi o glumă bună ca în gări şi aerogări, în loc să se anunţe trenurile şi avioanele care vin şi care pleacă, să se repete de fiecare dată aceste două cuvinte, , mai întîi, rar, silabisit, apoi din ce în ce mai repede, pînă nu se va mai înţelege nimic. Inclusiv înţelepciunea o vrem în forme concentrate. Nu mai avem chef să reluăm raţionamentele, să cîntărim argumentele, vrem să sărim direct la concluzie, nu mai avem răbdare să citim o carte întreagă, vrem o frază frumoasă, înţeleaptă, atît.
    Am lăsat în urmă nu mai ştiu cîte hoteluri uitate, prin care am dormit, gări şi aeroporturi din care nu mi-au rămas, din cele mai multe, decît un gust de fum, de soare sau de ceaţă, o culoare sau nici atît, fără să fiu, nici prin vocaţie, nici prin palmares, ceea ce se numeşte un globe-trotter. Dar mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vîntură lumea în toate părţile o cunosc cel mai puţin. Cînd să reflecteze la ceea ce au văzut? Abia au vreme să se amăgească, poate, că lumea nu mai are secrete pentru ei. Odinioară, în vreme ce Stephens îşi deschidea drum cu securea în mînă spre templele şi piramidele civilizaţiei maya, Prescott, aproape orb, scria pe tăbliţa sa de ardezie Cucerirea Mexicului, descoperind lumii, fără să treacă pragul camerei sale de lucru, civilizaţia aztecă, în ce mă priveşte, mă simt atras de Prescott, nu de Stephens. Căci am rămas un etern diletant între profesioniştii călătoriilor.
    Aterizăm. Peste o jumătate de oră vom pleca.
    
    
    
    peste ocean
    
    Zburăm peste oceanul pe care l-au traversat cîndva căutătorii de aventuri şi de aur. Un Cortes şi ceilalţi spanioli din Estremadura, "leagănul conchistadorilor", care recunoşteau cu insolenţă că n-au mers în America să are pămîntul. Săgeata gotică devenise catarg de corabie. Alchimiştii îi cedaseră locul lui Columb. Acum, omul nu se mai amăgea că ar fi în stare să creeze aur. Mai realist decît cei ce se îmbătaseră cu iluzia că-l vor crea ei înşişi, vroia să-l smulgă din mîinile celor care-l aveau. Noii aventurieri ai aurului nu mai erau interesaţi de piatra filosofală, ci de ce puteau prăda. De aceea, probabil, spaniolii n-au dat nici o atenţie piramidelor în Mexic. În schimb, tezaurul lui Moctezuma a devenit repede o legendă şi o obsesie.
    Se pare că implacabilul Cortes a excelat în aventuri galante. De abia după ce zidul pe care încerca într-o noapte să se urce s-a prăbuşit, rănindu-l, spre hazul concetăţenilor săi, a pornit să-şi caute norocul şi să-şi uite ruşinea în aventuri mai dure, în care succesul depindea în primul rînd de lipsa de scrupule. Dacă e exact ce-am învăţat la şcoală, echipajele corăbiilor plecate spre îndepărtatele  erau compuse din indivizi deprinşi să folosească mai bine cuţitul decît spada. Şi care ar fi rîs în nas cuiva care i-ar fi provocat la duel după legile onoarei cavalereşti.
    La drept vorbind, există două Spanii. Una care i-a dat lui Columb, dintr-un tezaur secătuit, sume importante pentru a achita cu ele costul expediţiei. Alta care i-a dat lui Don Quijote doar un cal, un scutier şi o iluzie. Una care a amestecat crima cu rugăciunea şi n-a cunoscut mila. Alta care n-a cunoscut consolarea. Una căreia Columb şi Cortes i-au adus mii de tone de aur. Alta căreia blîndul, uscăţivul şi încăpăţînatul Don Quijote i-a dat ceva care nu se poate cîntări.
    Din păcate, multe lucruri s-au spus totdeauna în treacăt şi cu jumătate de voce. Inclusiv faptul că descoperitorul Americii a făcut drumul înapoi cu mîinile legate în lanţuri. Şi că Don Quijote n-a dat totdeauna greş.
    
    
    Se vede New York-ul...
    Mondrian şi-a părăsit aici arborii pentru a picta compoziţii cu linii drepte, ca avenidele newyorkeze, cu pătrate şi dreptunghiuri, ca un animal geometric şi fabulos sau ca un labirint cu sclipiri galbene şi roşii... hartă a unei utopii, paradis parcelat sau cimitir cu alei strălucitoare, e greu de spus ce trebuie mai întîi să vedem în aceste compoziţii în care ni se propune să desluşim entuziasmul pictorului, refugiat în ultimii ani ai vieţii la New York şi cucerit, se zice, de vitalitatea metropolei şi a jazz-ului... Într-un amurg vineţiu care mi-a dat înverşunări rousseau-iste, eu am visat însă aici că pădurile, păsările, lichenii şi bizonii se vor reîntoarce într-o zi să recucerească oraşul. Poate, fiindcă pe străzile botezate cu cifre, m-am gîndit că la New York singurătatea nu face compromisuri. Cine n-are bani e singur. Cine nu se descurcă e singur. Iar eu n-am nici bani, nici spirit practic.
    În realitate, despre americani am aflat mai mult din acest episod povestit de biografii lui Daumier decît din trecerea mea prin New York. Într-o zi, un prieten, care îi cunoştea jena financiară, i-a anunţat vizita unui colecţionar american, precizîndu-i că acesta nu se interesa decît de pînzele care costau scump. Cîteva zile după aceea, americanul a venit la Daumier în atelier şi arătîndu-i o mare pînză l-a întrebat:
    ― Cît?
    Pictorul a îndrăznit încurcat.
    ― Cinci mii de franci.
    ― Cumpăr. Şi celălalt?
    De data aceasta, se zice, pe Daumier l-a părăsit curajul.
    ― Şase sute de franci.
    ― Nu cumpăr, a replicat americanul.
    
    
    Pe aeroport, doi tineri se despărţeau. Ea (o tînără mexicană) plîngea. S-a îndreptat spre avion ca spre eşafod. Acum flirtează cu un bărbos între două vîrste, rîzînd des ca să-şi arate probabil dantura superbă. Şi bănuiesc că la Ciudad de Mexico o aşteaptă altcineva. Ce ne-am face fără consolări? Mai ales că, are dreptate Gide, este un timp cînd rîzi şi este un timp cînd îţi aminteşti că ai rîs.
    Fac un calcul şi constat că vom sta în Mexic treisprezece zile. Treisprezece zile care, în calendarul aztec, formau exact o săptămînă.
    
    
    Am adormit şi cînd m-am trezit din somn avionul se pregătea de aterizare. Ciudad de Mexico. Cerul incendiat al vechilor azteci se apropia de noi ca o febră în care urma să coborîm.
    
    
    
    fiesta
    
    Apoi, aeroportul. Un aeroport din care n-am reţinut nimic în afară de lumina gălbuie. Maşinile care ne-au dus la hotel (un hotel purtînd numele unui muzeu la care rîvnesc demult, Del Prado*). M-am pomenit într-o cameră desfăcîndu-mi valizele şi după aceea coborînd în stradă.
    
    * După călătoria în Mexic, am trecut o seară prin Madrid. Şi a doua zi dimineaţă, am avut trei ore la dispoziţie. Exact atît cît spune titlul cărţii lui Eugenio d'Ors despre muzeul Prado unde am aşteptat sub un soare aproape administrativ să se deschidă porţile: Trei ore în muzeul Prado. Evident, titlul acesta nu e decît o ironie pentru călătorii care vin la Prado între două curse cu avionul. Dar vorba înţeleptului Saadi: "Mă plîngeam că nu aveam încălţări. Trecînd prin dreptul moscheii din Damasc, am văzut un om fără picioare. Şi am încetat să mai cîrtesc împotriva destinului".
    
    Am întîlnit destul de des călători care, din spaima că nu vor vedea ceea ce ar trebui să vadă, îşi alcătuiesc programe minuţioase, după ghidurile cele mai autorizate, hotărîţi să nu scape nimic important, să vadă totul, să cîntărească totul. Dar, uneori, tocmai din frica de a nu scăpa esenţialul nu te alegi cu nimic. Pupila se dilată ca la pisici în întuneric şi priveşti obiectele fără să le mai vezi. Cum s-a zis, poate că adevărurile mari sunt uneori atît de aproape, încît doar de aceea nu le observăm fiindcă le căutăm. Ar trebui numai să deschidem ochii şi să privim.
    Ceea ce încerc să fac în această primă seară la Ciudad de Mexico. Întîia tentaţie a fost să iau o hartă a oraşului. Să începem să-l explorăm. Pe urmă am renunţat. Am renunţat chiar să întreb pe ce stradă înaintăm. M-am încredinţat pur şi simplu întîmplării, într-o agitaţie de carnaval.
    Căci am nimerit în plină fiestă. Peste tot se vînd cornete cu confetti, măşti şi pălării de pai multicolore. Se strigă, se cîntă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează şi hohoteşte în jurul nostru.
    Întreg oraşul pare ieşit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoţesc dansatori cu panaşe viu colorate şi măşti de lemn sau de piele, în faţa noastră, un tînăr metis are o torţă în mînă. Şi lîngă el o damigeană cu benzină. Îşi umple gura cu benzină, pe care apoi o pulverizează, suflînd, în aer şi-i dă foc creînd impresia unui aruncător de flăcări. Nimeni nu-i dă atenţie, noi ne ferim de teamă să nu ne atingă cumva flacăra care zboară cîteva secunde prin aer, dar el îşi continuă netulburat spectacolul ca pe o scenă. Ceva mai departe, indieni în costume tradiţionale pregătesc din faină de porumb şi din lapte de var faimoasele tortillas, puternic condimentate, care ard buzele europenilor, în timp ce mexicanii zîmbesc îngăduitor. Cîţiva turişti s-au oprit şi privesc scena cu aerul pe care-l vor fi avut aztecii văzînd "bastonul" cu care conchistadorii ucideau victima îndreptîndu-l spre ea.
    Obosit de drum, de distanţe şi de melancolii mă uit cu o vagă perplexitate, la început, la tinerii care aruncă în obrazul trecătorilor o pulbere parfumată. Apoi îmi amintesc ceea ce am citit despre vechile sărbători care se celebrau în Mexic cînd înspica porumbul. Tinere fecioare dansau atunci cu pieptul gol, apoi culegeau florile plăpînde şi dansînd, cîntînd, în procesiune solemnă, azvîrleau peste spectatori polen. Poate e tot polen şi pulberea parfumată pe care mi-o şterg de pe faţă...
    Odinioară, aztecii erau convinşi că beţia îi punea în comunicare cu zeii. Acum, de două zile orice vînzare de alcool e interzisă în capitală. În vîrtejul fiestei, unii au şi uitat, parcă, sau n-au aflat încă de ce suflă în tiribombe, de ce poartă măşti ciudate, ca vechiul zeu al vîntului, sau de ce şi-au pus coifuri caraghioase, care mă fac o clipă să tresar, căci asemenea coifuri am văzut la Goya, aşezate de Inchiziţie pe capul muribunzilor.
    Nu există, poate, ceva mai trist decît un om care vrea să fie vesel cu orice preţ. Dar fiesta nu cere eforturi. Dimpotrivă, pare să se bazeze pe o totală lipsă de efort, în ciuda uriaşei energii pe care o risipeşte. Bărbaţi în puterea vîrstei se comportă ca nişte copii, fără să se teamă de ridicol. Totul se întîmplă natural, fără reguli şi fără limite, cu o sinceritate care încîntă şi derutează. Mă uit şi ascult fascinat şi nedumerit. Se aud strigăte, exclamaţii ascuţite şi strada seamănă din ce în ce mai mult cu un vulcan.
    Fiesta e, probabil, tot ce se spune despre ea, drog, petrecere, spectacol şi mai mult decît atît. În această noapte, ea dictează ritmul după care trăieşte oraşul. Strada e transformată într-o scenă imensă şi spectatorii sunt constrînşi să devină actori.
    În cele din urmă, însă, curiozitatea cedează în faţa oboselii. Am în urmă douăsprezece ore de zbor cu avionul. La un moment dat, zgomotul mă ameţeşte. Simt nevoia liniştii şi, brusc, cîinele negru al singurătăţii începe să-mi dea tîrcoale în plină fiestă. De vină e, poate, şi faptul că am nimerit fără nici o iniţiere într-o noapte atît de fierbinte. Strecurîndu-mă prin mulţime, mă întreb de ce spunea Camus că tăcerea nu mai e posibilă decît în oraşele zgomotoase...
    Ne întoarcem la hotel, lăsînd în urmă fiesta, care aruncă mai departe lavă colorată pe străzi.
    
    
    
    nevoia de sărbătoare
    
    Înainte de a ajunge în Mexic şi chiar după aceea, cîteva zile, am fost convins că fiesta e un produs al unei lumi care se distrează uşor. Abia după ce mi-am pierdut o noapte citind pe nerăsuflate, într-o ediţie franţuzească, Labirintul singurătăţii al lui Octavio Paz, am înţeles că puteam să trec prin Mexic fără să văd decît aparenţe. Aşa cum rîsul, la Baudelaire, nu e străin de tristeţe, fiesta nu e străină, se pare, de singurătate. Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de veselie. Altfel spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-şi combate tristeţea, pentru a ieşi din sine însuşi. Fără ele, fără zgomotul şi strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile inflamabile pe care le poartă în sine.
    Fiesta ar fi, deci, nu o simplă problemă de temperament, ci un remediu sau cam aşa ceva. În ea, mexicanul se descarcă de toate tăcerile de pînă atunci şi se răzbună pentru frustrările lui. Se dezlănţuie fără limite, pentru a uita ceea ce-l îngrădeşte în restul timpului. Cîntă, dansează, aruncă petarde, nu mai are nici o prejudecată, pentru a fi, măcar o noapte, în afara superstiţiilor sale. Se bucură violent ca să-şi poată relua după aceea singurătatea.
    N-am cum să ştiu cît adevăr există în această imagine a fiestei, dar cu ajutorul ei îmi pot explica, mai uşor şi logic, de ce nici un prilej de sărbătoare nu e pierdut în Mexic. Calendarul mexican e ticsit de sărbători. "Sunt peste o sută într-un an", mi-a precizat cineva, şi, prima oară, am crezut că n-am auzit bine. Dar auzisem bine. Orice pretext e bun pentru a spori numărul sărbătorilor şi vacarmul lor.
    "Pentru ce dansaţi?", l-a întrebat un curios pe unul din dansatorii care în zilele de sărbătoare transformă pavajul străzii în scenă. Răspunsul a venit sec.  "Pentru ce nu?" Un răspuns care nu înseamnă nimic şi în acelaşi timp poate însemna totul. Într-adevăr, pentru ce nu? De aceea există dansul. De aceea există măştile. Indienii cu panaşe multicolore vin duminica şi dansează în faţa bisericilor. I-am văzut şi eu. Nu aud murmurul rugăciunilor, au faţa imobilă, nu-i interesează, se pare, nici măcar sfîntul în onoarea căruia se dansează. O fac la fel cum odinioară dansau în onoarea zeului Ploii. Nu-i interesează, poate, nici spectatorii. Un singur lucru contează în acele clipe. Dansul lor. Pentru ce nu? Dansul se transformă în sens. Sufletul se eliberează de zgură. Se limpezeşte.
    Parcă totul se întîmplă pentru a spori paradoxurile. Fiesta nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrînarea unui timid. Mexicanul iese atunci din rezerva sa obişnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări. Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele. Oameni care sunt îndeobşte reţinuţi şi discreţi strigă acum în gura mare. Tot ce-a fost măsură se răzbună prin exces. Timizii cîntă şi prudenţii trag cu pistolul. În febra petrecerii, e de ajuns, se zice, un orgoliu rănit şi pistolul intră în acţiune sau luceşte o machete, lancea folosită la tăiatul trestiei de zahăr, pentru a răzbuna o ofensă. De la sărbătoare la moarte nu e atunci decît un pas.
    Am greşit, aşadar, vorbind despre fiestă ca despre un drog. Beţia ei n-are nimic comun cu ceea ce se întîmplă în tristele paradisuri provizorii ale consumatorilor de marijuana. ( cea ce n-am înţeles în prima seară a fost tocmai funcţia fiestei. Vulcanul este în realitate dans pe vulcani. Sărbătoarea purifică sufletele de toxinele singurătăţii, de aceea şansa oferită de fiestă nu trebuie pierdută. S-ar zice că, prin vacarm, mexicanul strînge puteri ca să poată tăcea pînă la următoarea sărbătoare, după ce măturătorii vor strînge de pe străzi florile de hîrtie călcate în picioare.
    
    
    
    calendarul aztec
    
    Pe peretele camerei văd fotografia unui calendar aztec. Încerc să-mi aduc aminte tot ce ştiu despre vechea civilizaţie a acestor locuri. O civilizaţie care n-a cunoscut roata. Care şi-a sculptat statuile cu unelte de piatră. Care şi-a ridicat piramidele fără să cunoască animalele de tracţiune. Dar care putea calcula eclipsele cu un secol înainte şi avea un calendar incredibil de perfecţionat. Din lanurile lor de porumb, locuitorii vechiului Mexic au stabilit durata anului astronomic cu o precizie pe care abia calculatoarele moderne au atins-o şi au întrecut-o*.
    
    * Comparaţiile, citate frecvent, sunt aproape neverosimile. 365, 242129 zile anul din calendarul maya, faţă de 365, 242198 anul din calendarul astronomic actual, în vreme ce calendarul iulian indica 365, 250000 zile, iar cel gregorian 365, 242500.
    
    Astronomia ne-a ajutat să parcelăm timpul, să transformăm neantul în secole, în ani, în zile, în clipe. Astfel, limitat, împărţit, clasificat, timpul putea fi înţeles mai uşor. El devenea istorie şi viaţă omenească.
    În această cucerire era, însă, şi o capcană. Împărţind timpul, omul a descoperit că el curge ireparabil. A observat că "azi" devine "ieri" şi că umbra copacilor se alungeşte spre asfinţit. În clipa aceea a devenit melancolic şi a descoperit regretul. Dar era prea tîrziu.
    
    
    De-afară se mai aud erupţiile fiestei. Acum ele mă trimit cu gîndul la altceva. Îmi imaginez mulţimile de pelerini care se îndreptau spre piramide în nopţile negre, despre care vorbesc cronicile, cînd focurile erau stinse şi se aprindeau noile focuri. Aşa le cerea tradiţia începută cu noaptea în care zeii au ţinut sfat la Teotihuacan, hotărînd să creeze soarele şi luna.
    
    
    Soarele e înfăţişat în centrul calendarului aztec cu limba scoasă, semn că aşteaptă să-şi potolească marea lui arsură cu sîngele celor sacrificaţi. Puţine civilizaţii au fost atît de interesate de astronomie, dar nici una n-a plătit un preţ mai sîngeros pentru asta.
    
    
    Pe vechiul platou al Tenochtitlanului, timpul curgea ciclic. La fiecare 52 de ani, care formau un secol aztec, focurile erau stinse şi urmau douăsprezece zile de aşteptări anxioase. O imensă procesiune pornea în cea de-a douăsprezecea zi spre piramide unde mulţimea urmărea înfricoşată stelele. Oare secolul care sfîrşea avea să fie ultimul? Dacă la miezul nopţii, steaua Aldebaran trecea pe firmament, cataclismul era amînat cu 52 de ani. Dacă nu... dacă nu, spunea legenda, soarele nu va mai răsări a doua zi, aşa cum se întîmplase de patru ori înainte. Prima oară, cînd oamenii au fost devoraţi de jaguari. A doua, cînd pămîntul a fost devastat de uragane înspăimîntătoare, iar oamenii au fost prefăcuţi în maimuţe. A treia, cînd o ploaie de foc a pustiit totul şi oamenii au fost transformaţi în păsări. A patra, cînd pămîntul s-a acoperit de apă şi oamenii s-au transformat în peşti. Odată cu soarele născut la Teotihuacan, omul a început cea de a cincea istorie a sa;  cum au numit-o aztecii şi care, credeau ei, va muri de cutremure.
    Cei patru sori precedenţi sunt înfăţişaţi şi ei în calendarul aztec. Primul soare ar fi durat 676 de ani (13x52), al doilea 364 (7x52), al treilea 312 (6x52), al patrulea din nou 676 (13x52). Aritmetică după care lumea n-ar fi mai veche de două milenii! La miezul nopţii, preoţii scrutau din vîrful piramidei, cu înfrigurare, cerul. Cînd steaua Aldebaran ajungea la zenit, un prizonier era aşezat pe piatra sacrificiilor. Îi era deschis pieptul cu un cuţit de obsidian şi smulsă inima. În locul ei era pus un vas de turcoază, conţinînd o bucată de lemn cu care era aprins noul foc, de la care toţi îşi aprindeau torţele. Focul regenerator... La ivirea zorilor, aztecii respirau uşuraţi. Încă o dată, îşi imaginau ei, au plătit prin sînge verdictul cerului.
    
    
    Cel mai simplu e să vorbim despre cruzime, despre "maniaci ai sîngelui", mai ales că există destule argumente pentru asta. Zeilor azteci, bestiali şi enigmatici, le plăcea să troneze peste altare de cranii şi să asculte ţipătul răguşit al vulturilor veniţi să devore viscerele celor sacrificaţi, aşezate în vîrful piramidei, pe Piatra Inimilor. Preoţii jupuiau cu propriile lor mîini pielea victimelor şi împroşcau cu sînge cald imaginea zeului. Apoi, se îmbrăcau în pielea însîngerată şi făceau un dans magic, terminat adesea prin acte de antropofagie rituală. Nici un popor n-a căutat spre cer cu atîta nebunie, s-a zis despre spanioli. Nu e adevărat. În vechiul Mexic această nebunie a fost şi mai mare. Se pare că la ceremonii, sîngele curgea uneori în valuri. Şi că în lupte scopul nu era de a omorî adversarii, ci de a-i lua prizonieri pentru a fi sacrificaţi. Au existat războaie care s-au făcut numai din nevoia de a găsi victime. Cînd prizonierii lipseau, războinicii urcau uneori ei înşişi să moară pe butucul rotund de piatră. Soarele nu vroia altă hrană în afară de sînge omenesc, băutura care îi îmbăta pe zei şi singura în stare să-i regenereze. Baletul universului se jucă într-o baltă de sînge. Numai la inaugurarea marelui templu din Tenochtitlan au fost sacrificaţi, se pare, 20 000 de prizonieri.
    Desigur, a uita că această cruzime care mînjea cu sînge sărbătorile şi făcea templele aztecilor să miroasă ca un abator era un preţ dureros care trebuia plătit pentru a evita, după credinţa lor, o catastrofă cosmică, înseamnă a ignora chiar miezul tragediei aztece. Cînd soarele a răsărit prima oară, el n-avea viaţă. Apoi oamenii au trebuit să se substituie zeilor. Pentru ca stelele să strălucească la locul lor pe cer şi porumbul să crească, gîndeau aztecii, trebuia plătit un tribut. Omul n-a creat lumea, dar de el depindea ca ea să dureze sau nu. Ea exista cîtă vreme oamenii erau în stare să urce piatra sacrificiilor, căci totul se obţinea prin durere, prin suferinţă. Şi numai moartea putea ţine dreaptă balanţa vieţii şi a lumii.
    Problema sacrificiilor e, într-adevăr, mai complicată decît au văzut-o spaniolii, cutremurîndu-se de oroare şi incendiind în clipa următoare templele aztece. Teribila obligaţie de a ajuta soarele în misiunea lui izvora din credinţa că nu numai oamenii depind de zei, ci şi zeii depind de oameni, şi întregul univers. Obsedaţi de ordinea stelelor, aztecii erau convinşi că numai sacrificiile puteau prelungi o lume permanent ameninţată.
    
    
    În cronicile aztece, semnul pentru "sînge" e înlocuit adesea cu semnul pentru "piatră preţioasă" sau cu cel pentru "floare". A ucide un prizonier pe cîmpul de luptă era de neconceput. El trebuia sacrificat pe piramidă, după ritual. Nu era un inamic ucis cu ură, ni se spune, ci un mesager trimis zeilor să-i regenereze. Războinicul care-l lua în captivitate plîngea cu el şi-l numea "fiul meu". Şi înainte de a fi sacrificaţi, prizonierii, ţinuţi în cuşti de lemn, erau îngrijiţi, li se vindecau rănile, ca ofranda să fie bine primită. Se povestesc chiar lucruri aproape neverosimile. Cu un an înainte de data sacrificării, dintre prizonieri era ales, se zice, cel mai bine făcut şi cel mai nobil. Timp de un an, opt preoţi îl învăţau arta de a trăi ca un rege. Era venerat ca un zeu şi patru dintre cele mai frumoase fete îi erau soţii. În ziua sacrificării, condus de un alai sărbătoresc, îşi lua rămas bun de la cele patru soţii şi de la cei opt preoţi şi, urcînd scara templului, spărgea pe fiecare treaptă cîte un fluier sacru.
    
    
    Totuşi, cerul mexican e limpede cum numai în munţi am întîlnit un asemenea cer. Într-o noapte ca asta, Moctezuma va fi aflat, studiind cerul, că destinul său şi al imperiului său era hotărît. Ştim astăzi că nu din pricinile la care se gîndea el se întîmpla astfel, ci pentru că, fascinată de cer, lumea sa n-a mai văzut limpede pe pămînt. Dar înainte de a-i condamna pe azteci, s-ar cuveni să ne întrebăm dacă noi suntem judecătorii potriviţi. Cel puţin, aztecii îşi săvîrşeau crimele pe faţă şi nu le negau. Dimpotrivă, le dădeau un înţeles tragic. Preoţii lor dansau îmbrăcaţi în pieile celor sacrificaţi, nu-şi arătau mîinile curate ca Pilat din Pont.
    
    
    Mai privesc o dată calendarul aztec. Eu însumi mă apropii de graniţa celor 52 de ani şi trebuie să-mi fac un bilanţ. Mă culc cu acest gînd.
    
    
    
    zei
    
    Statuia uriaşă a unui zeu. Orb şi mut ca moartea. Bătrîn ca lumea. Zeul va fi murit înăbuşit de propria sa mască, asistat de vulturii care vin noaptea să se culce în iarba crescută peste pietrele piramidei.
    Aceşti zei nu dădeau şanse de mîntuire, ci amînări. Nu aşteptau rugăciuni, ci sacrificii.
    De altfel, ei înşişi s-au născut dintr-un cuţit de sacrificiu. Omacihuatl, zeiţa mamă, ar fi dat naştere unui cuţit de obsidian care, căzînd în cîmpie, ă făcut să apară 1600 de zei. Mai tîrziu, plîngînd pe fiul ei mort, Cihualcoatl legăna tot un cuţit de sacrificiu.
    Zeii se întîlnesc (rezum dintr-o legendă) la Teotihuacan, după eşecul celor patru lumi precedente, pentru a crea Soarele şi Luna. Un zeu mai important, îmbrăcat în veşminte strălucitoare, şi altul umil şi dispreţuit, îmbrăcat în scoarţă de copac, se oferă să îndeplinească această misiune. Au aprins un foc şi au făcut pregătiri. Teccuciztecatl, zeul scoicilor marine, aduce ofrande preţioase, aur, pene de quetzal, ace de mărgean roşu. Al doilea, Nanahuatzin, nu oferă decît lucruri umile, trandafiri verzi, legaţi cîte trei, şi spini de agave pătaţi de propriul său sînge. Dar în faţa focului care arde de patru zile Teccuciztecatl dă înapoi. În schimb, Nanahuatzin se aruncă în flăcări. Şi abia atunci, ruşinat, se hotărăşte şi rivalul său. Pe cer au răsărit după o vreme Soarele şi Luna. Dar cele două astre nu se mişcau, erau moarte. "Să murim cu toţii şi să facem ca Soarele şi Luna să învie prin moartea noastră ", au zis zeii strînşi la Teotihuacan.
    
    
    Zeii aztecilor n-au găsit, aşadar, altă soluţie împotriva, morţii decît moartea însăşi. Sacrificiul iniţial trebuia mereu reînnoit pentru a întreţine ordinea cosmică. Speranţa însăşi întemeindu-se pe cruzime. Căci aztecul nu-şi poate stăpîni pesimismul decît aşa; convins că viaţa trebuie plătită cu moarte. Orice compasiune punea în pericol o lume condamnată.
    Am venit pe pămînt
    Numai pentru un timp, o prietenul meu!
    Trebuie să părăsim frumoasele cîntece,
    Trebuie să părăsim şi florile, vai!
    De aceea sunt trist.
    Trebuie să părăsim frumoasele cîntece
    Şi florile de asemenea
    şopteşte un cîntec unde de pe statui picură sîngele.
    Acum toţi aceşti zei sunt morţi. Le-au supravieţuit doar statuile.
    Căci dacă există ceva care durează pe lumea aceasta, e melancolia trecerii noastre.
    
    
    
    castelul
    
    Mă trezesc devreme, în zorii cenuşii ai unui oraş străin. Ciudad de Mexico pare istovit de fiestă. Străzile atîrnă ca nişte braţe inerte, golite de sînge. O linişte friguroasă apasă zidurile. Singurii care dau viaţă străzilor acum sunt indienii care se retrag, ca într-un exod de pe vremea conchistei, ducîndu-şi marfa nevîndută în timpul sărbătorii.
    În timp ce privesc străzile aproape pustii, îmi imaginez Tenochtitlanul, construit pe insule, în mijlocul unui lac, marea piramidă, canalele pe care mişunau luntrile, casele legate între ele prin poduri de lemn, şi mai departe cîmpurile de porumb, iar dincolo de ele pădurile de pini din care ţîşneau, ca şi acum, printre nori, cei doi mari vulcani, Popocatepetl şi Ixtaccihuatl, unde aztecii nu urcau niciodată, socotindu-i munţi sacri. În zori, locuitorii Tenochtitlanului ieşeau, se pare, în faţa caselor şi scrutau cerul în căutarea luceafărului de dimineaţă; dacă acesta era vizibil, îşi înţepau urechea cu un spin de cactus şi, cu două degete, luau două picături de sînge pe care le înălţau spre zeul astru, Quetzalcoatl.
    Îmi imaginez şi scena întîlnirii lui Cortes cu Moctezuma petrecută într-o dimineaţă de noiembrie. Conchistadorul coborînd de pe cal. Şi împăratul aztecilor coborînd din lectica de aur, în vreme ce slujitorii aşterneau în calea lui ţesături de bumbac, iar mulţimea se prosterna la pămînt. Aceeaşi mulţime care, cîteva luni mai tîrziu, cînd Moctezuma, prizonier al lui Cortes, a ieşit pe zidurile palatului să liniştească revolta împotriva spaniolilor, l-a lovit cu pietre şi l-a rănit de moarte; aceeaşi mulţime care a privit, apoi, tăcută cum Tenochtitlanul era transformat în ruine, dărîmat casă cu casă şi incendiat.
    Indienii care îşi duc marfa nevîndută trec deasupra vechilor canale astupate de spanioli, pe bulevarde amorţite de dimineaţa rece şi încă tulbure, unde lipseşte ceva. Nu există ruine ca la Roma, deşi n-au trecut decît patru secole şi jumătate de la căderea Tenochtitlanului. Nimic nu aminteşte că aici a existat un alt oraş, capitala imperiului aztec. Încerc să caut un semn, dar ştiu dinainte că e inutil. Spaniolii au fost mai nemiloşi decît vizigoţii. Ei n-au cruţat nici laguna, nici piramida, nimic. Au hotărît să construiască o capitală nouă, să transforme vechea istorie în deşert. Capitala aztecilor a avut soarta Cartaginei, cu deosebirea că ruinele n-au fost arate şi presărate cu sare. Din ea n-a mai rămas la suprafaţă nimic, dacă nu cumva se află în parcul Alameda, a cărui enormă pată verde se vede bine acum, vreun copac vechi de cinci secole.
    Cortes a urmărit, în fond, ceea ce au visat totdeauna cuceritorii. Să suprime istoria dinaintea lor, temîndu-se că, altfel, victoria le va fi mereu contestată de ceea ce rămîne. Pentru a-şi atinge acest scop, el s-a războit nu numai cu armatele aztecilor. Mii de manuscrise au fost arse, iar peste ruinele, fumegînd încă, ale templelor dărîmate, s-au ridicat în grabă biserici catolice. Mirosul de sînge din aceste temple i-a oferit cel mai bun pretext pentru "dezinfecţia magică", cum o numeşte Huxley. Cu aceasta, o istorie s-a încheiat. Şi alta a început. Aşa s-ar părea, simplificînd. În realitate, am, în acest oraş relativ tînăr, o senzaţie bizară. Ciudad de Mexico îmi pare îmbătrînit de o istorie secretă pe care o presimt în aerul rarefiat la această altitudine de peste două mii de metri.
    
    
    Există oraşe cărora le ajunge un mit, o fantomă, un monument ca să trăiască în umbra lor. Ca Elsinor, unde călătorul vine să-l caute pe nefericitul şi melancolicul prinţ al Danemarcei. Întregul Elsinor e vasalul unei legende, pretextul unui castel. La Ciudad de Mexico nu există, aparent, nimic din toate acestea. În locul marii piramide sunt acum zgîrie-nori, în locul bărcilor care mişunau în lagună trec valuri de automobile. Strada e nervoasă, agitată, ca în toate marile metropole. Şi totuşi, presimt că există şi aici, alcătuit din umbre, un "castel".
    O parte din piatra vechiului Tenochtitlîn a fost refolosită, probabil, de spanioli, dar odată cu acest material va fi pătruns în noile construcţii şi duhul vechiului oraş aztec.
    
    
    Soarele inundă tufele de dafin din parcul Alameda şi, printre crengile unui platan venerabil, zăresc în stradă o reclamă care recomandă "berea Moctezuma". Undeva, într-un gang, un tînăr indian se odihneşte sau aşteaptă ceva, aşezat pe ultima treaptă de la intrarea unui magazin, şi îngînă un cîntec pe care nu-l aude nimeni în afară de el; un bătrîn cu obrazul măsliniu cotropit de o barbă ţepoasă şi albă s-a aşezat mai la o parte şi priveşte în gol; vînzătorii de ziare, voceadores, îşi continuă melopeea, maşinile îşi continuă goana prin oraş şi, poate, tocmai în acest timp arheologii au scos din ţărînă, în locul unde fac săpături, un şarpe de piatră sau un zeu cu picioarele zdrobite.
    
    
    
    taina lui Moctezuma
    
    Autocraţii n-au voie să fie melancolici. Deoarece calităţile lor îi pot pierde mai sigur decît viciile lor. În palatul său din Tenochtitlan, Moctezuma studia zilnic, în amurg, la miezul nopţii şi în zori, semnele destinului pe cer. Cînd spaniolii au debarcat pe coastă, el a fost convins, poate cel dintîi, că se împlinea o profeţie a legendei. Un scrib i-a trimis un portret al lui Cortes şi împăratul aztec n-a mai avut atunci nici o îndoială; misteriosul străin cu faţa palidă, cu barba scurtă şi neagră, cu mîinile şi picioarele vopsite în negru (încălţămintea şi mănuşile armurii!), cu pălăria asemănătoare acelui huaxtec purtat odinioară de Quetzalcoatl, nu putea fi altul decît zeul plecat pe mare, care devenise luceafărul de dimineaţă, dar care făgăduise că se va reîntoarce. Cortes purta pe piept o cochilie albă montată în aur, asemănătoare bijuteriei vîntului, iar întîmplarea a vrut ca spaniolii să debarce în Mexic exact la data cînd, după calculele aztecilor, zeul exilat trebuia să se reîntoarcă. Obsedat de legendă, Moctezuma a fost convins de la început de inutilitatea rezistenţei. Îşi trimitea luptătorii să moară pentru o cauză dinainte pierdută. De altfel, armatele aztece luptau numai cînd luceafărul de dimineaţă era invizibil. În rest, se retrăgeau.
    Poate de aceea, cunoscătorii sunt de părere că moartea imperiului aztec a fost mai degrabă o sinucidere. În plină vigoare istorică, aztecii se simt totuşi dintr-o dată la sfîrşitul istoriei lor. Stelele şi miturile le spun că nu mai pot avea nici o speranţă. Profeţii lor nu fac decît să le anunţe înfrîngerea. În consecinţă, nu luptă decît pentru a fi învinşi. Fascinaţi de ideea unui sfîrşit inevitabil, fac totul ca el să se împlinească.
    Acum, mexicanul se întreabă care este adevărata sa identitate. E spaniol? E indian?
    Cîndva, lui Moctezuma i s-a adus un copil cu două capete. Împăratul a cerut prezicătorilor să interpreteze acest semn. Ei i-au spus că imperiul său, asemenea acestui copil, nu-şi va găsi niciodată unitatea. Dar nu e simplu să trăieşti cu un suflet scindat. Mexicanul aspiră să-şi recucerească trecutul şi, pe măsură ce-l recucereşte, se loveşte de obstacole care îl împing în impas. Pentru că el nu mai poate fi nici spaniol, nici indian. Într-un sat care e aproape un cartier al capitalei mexicane, pe muntele Milpa Alpa, se vorbeşte încă, aşa cel puţin pretind cei care l-au vizitat, nahuatl, limba folosită de tolteci şi azteci; vechile poeme ale lui Nezahualcoyotl, prinţul de Texcoco, se recită la cîţiva paşi de zgărie-norii din Ciudad de Mexico; se cîntă din chirimia, un instrument cu sunete ascuţite pe care-l foloseau toltecii; mai sunt triburi care n-au renunţat să invoce, alături de sfinţii din Panteonul creştin, luna. Prin arborii din parcul Alameda zboară încă pasărea quetzal, în vreme ce vîntul sună prin tubul măştii de scafandru pe care o poartă mereu în statui zeul vîntului...
    Cineva mi-a povestit că interpreta şi iubita lui Cortes, prinţesa aztecă Malinalli, i-a salvat de multe ori pe spanioli. Între altele, a descoperit stratagema unui cortegiu strălucitor în care era un fals Moctezuma. Falsul împărat a răspuns direct unei întrebări, iar Malinalli ştia că regulile aztece cereau ca împăratul să răspundă numai prin intermediari.
    
    
    Metisajul, scria Alfonso Reyes, este geniul Mexicului. Dar, dacă mă gîndesc la ciudata ambiguitate din psihologia mexicanilor, aş înclina să cred că nici pînă azi conchista nu e încheiată. Mexicanul nu mai e acelaşi om care a ridicat piramidele, dar nu se poate desprinde de ele cu repulsia spaniolilor. Din cînd în cînd, se întoarce şi le priveşte cu o emoţie pe care nu şi-o lămureşte pe deplin. E în căutarea unei împăcări lăuntrice între "cuceritor" şi "cucerit", care să vindece pînă la capăt ruptura săvîrşită de spanioli în sufletul indian.
    
    
    
    şarpele cu pene
    
    Seara, am fost invitaţi la un spectacol: Quetzalcoatl, tragedie antropocosmică.
    De fapt, spune legenda, şarpele cu pene, Quetzalcoatl, a fost şi zeu şi rege la Tula, unde i-a învăţat pe tolteci ştiinţa, bunele obiceiuri şi legile înţelepte. În urma unor intrigi ale rivalului său divin Tezcatlipoca, a trebuit să părăsească Tula şi a coborît spre ţărmul mării. Acolo, lepădîndu-şi veşmintele şi podoabele, plîngînd şi făgăduind să se reîntoarcă, s-a îmbarcat pe o plută din piele de şarpe care a fost incendiată de căldura soarelui. Însă inima lui Quetzalcoatl n-a ars în flăcări: ea a zburat spre cer şi a devenit luceafărul de dimineaţă... *
    
    * Nu trecuseră decît douăzeci şi patru de ore de cînd coborîsem dintr-un Jumbo-jet. Şi deodată această poveste despre un şarpe înaripat! N-ar fi fost de mirare să o ascult pînă la capăt, cum am început, cu detaşarea unui spectator politicos.
    
    Sincer să fiu, am ezitat să mă duc la spectacol. Şi, dacă aş fi găsit un pretext convenabil, aş fi rămas la hotel, să mă odihnesc, după care aş fi ieşit să mă plimb pe străzi. Uneori, pierdem fără să ştim ce şansă am risipit.
    Tragedia antropocosmică la care am asistat nu era ceea ce mă temusem, un amestec de exotism comercial şi de mitologie aranjată, pentru turişti. Dimpotrivă, ea m-a convins, o dată mai mult, că în mituri regăsim înţelesuri pe care cuvintele noastre nu le mai pot exprima. Sau cărora nu le dăm importanţă. Trecem grăbiţi peste ele. Cum am făcut eu cu ideea, întîlnită la Pavese, cred, că ne rămîne totdeauna o soluţie împotriva defectelor de care nu putem scăpa; să le transformăm în virtuţi. Am socotit-o un simplu paradox. Dovadă că am uitat-o pînă în această seară, cînd, în mod ciudat, mi-a revenit în memorie în vreme ce Quetzalcoatl îi explica lui Tatle că arborele universului are două braţe. Un braţ al dragostei. Altul al durerii.
    
    
    Dar dacă, ulterior, Mexicul a însemnat pentru mine mai mult decît o ţară, seara aceea a avut cu siguranţă un rol decisiv.
    Dimineaţa de pe scenă s-a umplut de zgomotul ciomegelor care anunţa locuitorilor Tulei că doi prizonieri capturaţi în munţi vor fi sacrificaţi după ritual. Preoţii îi vor aşeza pe piatra sacrificiilor, apoi, cu un cuţit de obsidian, alt preot le va tăia coastele, le va smulge inima din piept şi, caldă, încă, o va arăta zeilor, ca aceştia să se bucure.
    "Este nevoie de atîta durere? a întrebat Tatle, care a crescut alături de Quetzalcoatl, ca şi cum ar fi fost fiul lui. Urcă ea ca mirosul de nopal şi îi îmbată pe zei?" Tatle compară moartea cu un şacal flămînd. Şi cu aerul său de copil bătrîn care a trecut prin multe, avînd acum tot atîtea îndoieli cîte amintiri, le spune celorlalţi, în timp ce cu piciorul şchiop desenează o săgeată în praf, că a văzut cum erau sacrificaţi copiii în cinstea zeului Ploii, îndreptîndu-se spre pietrele de sacrificii, copiii plîngeau, iar lacrimile lor se transformau în ploaie. Tatle recunoaşte că şi el a plîns, deşi ştia că porumbul nu creşte fără suferinţă.
    Dar nu voi înşira aici toată povestea şarpelui înaripat. Poate că mintea mea de european, învăţată cu alt gen de mituri, cu zei care petrec în Olimp şi nu se dau înapoi de la adultere, nu era pregătită să înţeleagă un zeu care s-a tîrît în ţărînă printre tufele de nopal pînă şi-a luat zborul spre cer după ce a fost rege respectat şi înţelept vestit la Tula. Uneori, mi-a venit să zîmbesc, în prima parte a tragediei. Şi, de cîte ori am fost tentat s-o fac, m-am ruşinat în clipa următoare. Quetzalcoatl a ţinut să cunoască toate durerile lumii, iar asta l-a ajutat să vadă că viaţa şi moartea se condiţionează reciproc, cum se condiţionează suferinţa şi speranţa.
    Am plecat de la teatru cu gîndul că, pentru a cunoaşte Mexicul, trebuie să te adresezi mitologiei înaintea istoriei. Numai aşa vei descoperi legătura dintre Cortes şi Quetzalcoatl. Cortes şi-a ars navele de întoarcere şi, din punct de vedere strategic, ideea lui a fost utilă; ea le-a arătat spaniolilor că singura lor şansă era să cucerească Tenochtitlanul. Dar Quetzalcoatl, ajuns stea, nu se mai gîndeşte decît la întoarcere.
    
    
    
    mit şi simbol
    
    Totul pare să se afle în Mexic sub semnul dualităţii şarpelui înaripat. Zăpezile acoperă focul vulcanilor, stelele ard peste urletele şacalilor din junglă, iar pădurile torenţiale ale tropicelor se întîlnesc cu stepe pline de cactuşi. Căderea nopţii e însoţită adesea de un zgomot ciudat. Alteori, tăcerea devine asurzitoare. Ploi violente alternează cu un cer secetos şi, pe măsură ce străbaţi Mexicul, constaţi că umbrele au un rol aparte în această ţară cu soare de foc.
    La rîndul său, sufletul mexican e un amestec de pasiune şi reticenţe. Pasiunea îl tîrăşte în afara sa, iar reticenţele îl fac să se replieze. Mexicanul dă astfel impresia de nesiguranţă cînd, de fapt, trăieşte o permanentă luptă cu sine însuşi.
    Cunoscători ai sufletului mexican m-au făcut să înţeleg că, simţindu-se vulnerabil, mexicanul e gata să rişte totul. Temîndu-se de primejdii, nici una nu i se pare prea mare. Demnitatea înseamnă probabil pentru el să-şi ascundă cît mai bine teama.
    Ne e greu să ne explicăm de ce oameni atît de tăcuţi strigă atît de puternic; de ce un caracter de obicei sfios devine brusc agresiv; şi de ce pasiunea cea mai vitală e uneori atît de aproape de moarte. Dar aşa cum din cerul pîrjolit se revarsă cîteodată ploi violente, mexicanul cel mai ceremonios îţi rezervă surprize dacă e zgîndărit. Ca să-şi ascundă timiditatea, el devine bătăios. Conştient de slăbiciunile sale, riscă mai mult decît e necesar. Şi e un fapt îndeobşte cunoscut că bravura toreadorilor mexicani nu e prea departe de sinucidere. Ei vor să-şi dovedească în primul rînd lor curajul şi abia după aceea celor care îi privesc... Rezervat şi cordial în acelaşi timp, mexicanul îţi dezvăluie sufletul atît cît trebuie pentru a observa că ai în faţa ta o enigmă. În noaptea piatră a piramidelor ţării sale, el pare să fi primit o moştenire contradictorie. Îl observi şi ţi se pare liniştit. Chiar impasibil. Dar pe neaşteptate va pune mîna pe o machete dacă are senzaţia că a fost insultat. Ca şi vulcanii alături de care trăieşte sau ca furtunile care izbucnesc pe neaşteptate şi se sting în aureole de lumină, e imprevizibil, cum ne dezvăluie Octavio Paz. Bănuitor, ameninţă, ca nu cumva să fie prins descoperit. Înfometat de prieteni, vede în jurul său uneori numai inamici posibili. Şi deşi izolarea îl apasă, nu se poate lipsi de ea. Se simte în siguranţă numai cînd trebuie să-şi suporte singurătatea. S-a învăţat chiar, se pare, atît de mult cu singurătatea, încît n-o poate părăsi decît în chip violent. De aceea cîntă şi dansează la petreceri pînă la epuizare.
    Am aflat că pentru a răzbuna onoarea familiei sale, un mexican a ucis şapte persoane. După care, fiind urmărit, nu putea fi prins. Scăpa mereu. Într-o zi, în munţi, a văzut pe drum o pasăre rănită. A coborît de pe cal, a luat-o în mîini, mîngîind-o şi încercînd s-o vindece. Pasărea a murit însă, iar el, în loc să plece, s-a apucat să-i sape o groapă unde a aşezat-o pe un pat de frunze, rugîndu-se Fecioarei ca pasărea să zboare la cer. Aşa l-au surprins jandarmii şi l-au doborît. În acest exemplu se vede, cred, foarte clar că asprimea mexicanului îşi poate arăta pe neaşteptate un obraz sentimental, descoperire care nu încetează să-i mire pe toţi străinii. Şi uneori chiar pe mexicani. Ei au uitat motivele pentru care i-au fost puse şarpelui aripi, dar povestesc legenda ca şi cum ar face o destăinuire pe care la rîndul lor ascultă uşor intrigaţi. Dacă nu cumva ceea ce nouă ni se pare a fi o scindare este în realitate, ca în mitul şarpelui înaripat, o sinteză.
    
    
    Mexicul m-a făcut să reflectez la condiţia mea de intelectual născut într-un sat din care am plecat în plină copilărie. Atîtor rupturi care există înlăuntrul meu li s-a adăugat una care le lămureşte, poate, şi le rezumă pe toate. Din ce în mai limpede am înţeles că tot ce e conservator în mine mi-a complicat melancoliile şi greşelile.
    
    
    
    taina
    
    În holul hotelului, pe un perete întreg, e o frescă imensă pictată de Diego Rivera, cu care Luvrul s-ar mîndri. Şi, culmea, ignorată de clientela hotelului care, scutită de complexele de la Luvru, îşi vede liniştită de treburi. E povestită în această frescă întreaga istorie a Mexicului, de la Cortes, care se vede în partea stîngă a peretelui, pînă la furtunoşii guerrilleros din 1910. Juarez îşi prezintă reforma deasupra unei proclamaţii pe care scrie vizibil Dios no existe (Dumnezeu nu există). Ceea ce, se zice, a provocat o vie reacţie din partea arhiepiscopului din Ciudad de Mexico atunci cînd a fost chemat să binecuvînteze această operă de artă la inaugurarea hotelului... Un arhiepiscop chemat să binecuvînteze o frescă în care se afirmă că
    "Dumnezeu nu există", iată o scenă semnificativă în multe privinţe pentru Mexic. Ca şi statuile pe care şerpii şi vîntul le-au orbit. Dar ceea ce am văzut astăzi după-amiază întrece puterea mea de înţelegere. În vitrina unei patiserii erau etalate prăjituri în formă de cap de mort şi de tibia. Ironie? Farsă macabră? Mexicul e, într-adevăr, plin de surprize.
    
    
    Pe străzile toropite de soarele moale, vegetal, al după-amiezii de septembrie descopăr o atmosferă greu de caracterizat, mai ales după ce amănuntele încep să se amestece... indieni care, aşezaţi pe trotuar, pregătesc tortillas fără să le pese de zgomotul şi de febra străzii, imperturbabili, ca şi cum ar fi singuri, undeva pe un cîmp, lîngă un foc de cactuşi uscaţi, pregătindu-şi cina; vînzători de bilete de loterie care trag de mînecă pe trecători, îndemnîndu-i să nu dea cu piciorul norocului; biciclişti care duc pe cap, într-un echilibru miraculos, pachete de ziare sau altă marfă, strecurîndu-se printr-o circulaţie aiuritoare; edificii ultramoderne, pe scările cărora somnolează uneori un bătrîn, privind strada fără s-o vadă, ca statuile sculptate de strămoşii săi; o catedrală unde printre băncile de lemn lustruit simţi fantomele zeilor azteci... nu poţi să confunzi această atmosferă cu alta. dar nici nu reuşesc să precizez, dincolo de detalii, ce anume o deosebeşte... Cîndva, am aflat că indienii se împotrivesc în America arheologilor care, îşi zic ei, vor să le violeze vechile taine. E oare atît de stranie împotrivirea lor? Nu cumva, uneori, vrînd să atingem un mister îl risipim pentru totdeauna? Îmi amintesc povestea Ceciliei Metella, frumoasa romana găsită în ruinele de pe Via Appia, care părea intactă în sarcofagul ei, dar în clipa ridicării capacului s-a destrămat într-o pulbere fină. Sună ciudat asta într-un secol care pare convins numai de faptul că doi şi cu doi fac patru... Dar ceea ce îmi sugerează Mexicul e să nu mă grăbesc: "Priveşte fără pretenţia de a pricepe totul. Există lucruri pe care le vei înţelege mai bine din amănunte şi din tăceri decît din vorbe. Aşa cum există gînditori care pot fi înţeleşi mai bine din îndoielile lor decît din certitudinile lor".
    Şi parcă îl aud pe Tatle apropiindu-se, în vreme ce seara cade ca o pasăre cenuşie peste vîrful glacial al lui Popocatepetl.
    ― Parcă te-ai teme de ceva, senor.
    
    
    
    dans pe vulcani
    
    Obişnuit să mă tem de moarte, m-am mirat s-o văd, în Mexic, sărbătorită. Sigur, mi-am dat seama destul de repede că e vorba de o încercare de a exorciza frica, de a o reduce la proporţii care pot fi îndurate, dar, recunosc, sunt amănunte care descumpănesc în Mexic un om înclinat, mai degrabă, să evite gîndul că într-o zi va muri... Nu sunt, se pare, puţine bisericile unde scheletul morţii e expus pe un tron, cu un sceptru în mînă. Şi cum să consideri prăjiturile funebre care se pun peste tot în vînzare înainte de sărbătoarea morţilor? Sau un afiş în geamul unei brutării pe care scrie "Aici pîine adevărată a morţilor". Ori gestul incredibil de a trimite fiinţei iubite un mic sicriu de zahăr, pe care e scris prenumele ei. Mărturisesc, nu izbutesc să înţeleg aceste relaţii ciudate cu moartea.
    Dacă tot ce se povesteşte e adevărat (eu nu le-am văzut cu ochii mei), se petrec lucruri curioase de sărbătoarea morţilor. Prin case sunt puse mîncăruri în jurul fotografiilor celor defuncţi. În sate au loc adevărate banchete funebre, de la care nu lipsesc petardele. Sunt locuri unde, după ce li se aduc florile pe care le preferau în viaţă, morţilor li se cîntă cu ajutorul tranzistoarelor şi casetofoanelor ultimele melodii la modă. După veghea obişnuită în cimitir, în zori, cînd mănîncă ofrandele pe care le-au adus, mulţi se culcă acolo să-şi facă digestia. Am avut în mînă o fotografie stranie din insula Janitzio, unde, la miezul nopţii, toate femeile, îmbrăcate în negru, s-au strîns pe un platou gol. Nici o cruce şi nici un alt semn nu arăta că acolo ar fi un cimitir. În locuri cunoscute numai de ele, presărate mai întîi cu petale de flori, au înfipt lumînări aprinse, începînd o noapte de veghe.
    Din cîte se spune, i se poate întîmpla unui mexican să moară numai pentru că el nu vrea să-şi recunoască teama. Din moment ce tot murim, cel puţin să nu ne lăsăm umiliţi de moarte, pare să fie logica mexicană. Singurul lucru pe care i-l putem opune este un obraz destins. Să numesc asta curaj? E, poate, mai bine să evit o părere. Mexicanii n-au pretenţia că fac filozofie. Pur şi simplu, ei procedează cum simt. Sunt încredinţaţi că fără un sceptru ironic, moartea ar fi de neîndurat.
    
    
    
    zeiţa cu fusta de şerpi
    
    Pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, lucrătorii care săpau într-o piaţă din Ciudad de Mexico au dat peste o statuie impunătoare şi teribilă. Era o sculptură de aproape trei metri în înălţime şi două tone în greutate reprezentînd-o pe Coatlicue, "zeiţa cu fusta de şerpi". Cea mai fioroasă, după gustul european, din Olimpul aztec. Bestială şi hipnotică. În loc de obraz, ea are două capete îngemănate de şerpi. Pe piept îi atîrnă un colier făcut din mîini tăiate şi din inimi. Fusta de şerpi, dispusă într-o reţea romboidală, simbolizînd pămîntul, e prinsă cu o centură închisă cu un cap de mort şi cu doi şerpi înnodaţi în faţă. În locul braţelor, alţi doi şerpi. Iar în loc de picioare, gheare de acvilă.
    Văzînd-o, oricît de conchistadori vor fi fost spaniolii, zeiţa le va fi dat insomnii. Piatra era afumată cu esenţă de nopal în templul din Tenochtitlan şi stropită cu sînge. Nu le-am putea reproşa oamenilor lui Cortes că n-au reuşit ceea ce noi nu reuşim după atîtea secole: s-o privim fără să ne cutremurăm.
    Statuia a fost dusă la Universitatea din Ciudad de Mexico şi aşezată alături de copiile unor statui greceşti. Lîngă Afroditele obişnuite numai cu plaje pe care să-şi admire trupul, Coatlicue inspira cu siguranţă şi mai multă teroare. Ceea ce i-a determinat pe profesorii Universităţii să se întrebe dacă nu era mai bine ca un asemenea coşmar de piatră să stea la cîţiva metri sub pămînt. Ei au hotărît ca statuia să fie îngropată din nou în locul unde fusese găsită. Ceva mai tîrziu, Alexander von Humboldt a cerut permisiunea, în timpul şederii sale în Mexic, să vadă statuia. Autorităţile au acceptat, au dezgropat-o şi, după ce savantul german şi-a satisfăcut curiozitatea, au îngropat-o la loc. Abia la cîteva decenii după aceea, Coatlicue a fost dezgropată definitiv. A fost pusă la început într-un colţ din holul Universităţii, apoi într-un coridor, fiind socotită nu o operă de artă, ci o curiozitate ştiinţifică şi istorică. Bizara aventură s-a încheiat la muzeul naţional de antropologie, Luvrul Mexicului, unde Coatlicue tronează acum în marea sală consacrată culturii aztece.
    
    
    Cum să ţi-o închipui pe Coatlicue alături de Venus din Milo? Chiar dacă adevărul e tot mai puţin comparabil cu frumosul, e greu să nu le dai dreptate grecilor care şi-au făcut zeii frumoşi fi i-au atras spre plăcerile omeneşti. Aztecii le-au schimonosit zeilor figurile, i-au încolăcit cu şerpi pentru a-i face cît mai teribili. Xochipilli, tînărul zeu al Frumuseţii, al Tinereţii, "prinţul Florilor" era reprezentat cu un cap de mort crispat într-o grimasă înfricoşătoare. În ce scop? Nu pot să cred că omul a avut nevoie de artă ca să-şi sporească frica. Ea există oricum. Atunci care este sensul acestor statui? Din moment ce "nu-mi place" nu e un răspuns satisfăcător, ar trebui căutat altul. Au urmărit aztecii să obţină curajul prin teamă, aşa cum au vrut să obţină ordinea universului prin durere? Şi de ce deosebirea dintre poezia lor şi sculptura lor? În vreme ce statuile ne dau insomnii, poezia are gingăşii care ne pun în derută. Ea asemăna viaţa omului, cu un fluture ce aspiră nectarul unei flori şi apoi dispare...
    
    
    Oricine se apropie de cultura veche mexicană constată că şarpele e prezent peste tot. Încolăcit în părul zeilor sau în jurul pămîntului. Şerpii au năpădit statuile şi piramidele. În calendarul aztec, un şarpe face înconjurul motivului central. Bastonul de foc al zeului solar Huitzilopochtli este un şarpe. Marea care înconjoară pămîntul este şi ea un şarpe. Ploaia care cade, la fel. Arborele care înfloreşte. Braţul care se ridică. Negustorii azteci nu porneau la drum fără să se fi asigurat că ziua plecării purta semnul şarpelui. Iar un imn care cîntă fecunditatea pămîntului compară înflorirea porumbului cu transformarea unui şarpe de foc într-un şarpe cu pene preţioase.
    Dincolo de aceste simboluri, sunt de înţeles reticenţa şi repulsia cu care un Elie Faure vorbeşte în Istoria artei de sculptura aztecă. Secole la rînd arta europeană a ieşit pe ţărmul mărilor s-o întîmpine pe Afrodita şi nu e simplu să priveşti fără să te crispezi o statuie împovărată de cranii şi şerpi. Statuile aztece îi amintesc istoricului de artă francez delirul vegetaţiei tropicale, umflată de ploaie şi de bulbi spongioşi, de o violenţă tulbure. Şi mă întreb dacă n-ar trebui să vedem aici mai mult decît o chestiune de gust. Lumea e sătulă de coşmare, nu mai vrea să se lovească de ele şi în piatră.
    
    
    Dar să nu-i judecăm pe sculptorii azteci după criteriile noastre. În vechiul Mexic, chipeşul Paris ar fi rămas un simplu cioban anonim. Nici o zeiţă nu l-ar fi căutat să-l facă atributul frumuseţii, întrucît frumuseţea nu-i interesa pe acei zei. Lucru greu de înţeles şi poate şi mai greu de acceptat, dar pe care trebuie să ni-l aducem aminte dacă vrem să cîntărim corect o artă de care pînă şi soldaţii lui Cortes, ce nu erau deloc slabi de înger, s-au cutremurat, iar noi, care n-am incendiat Tenochtitlanul, avem şi mai multe motive să ne îngrozim. Poate totul trebuie privit aşa cum Mexicul îşi priveşte vulcanii. Ştiind că sub coroana de zăpadă arde un foc primejdios. Artistul din vechiul Mexic a căutat oroarea, rînjetul crud, gura care devoră. Dar a făcut-o, poate, din credinţa că toate au un revers. Dacă viaţa este o floare, braţul care o rupe se termină în mod normal cu o gheară. Nicăieri florile, păsările, vîntul n-au fost atît de insistent chemate să murmure melancolia în faţa morţii, în timp ce o umbră de spaimă trece chiar pe figurile zeilor.
    
    
    
    victoria artei
    
    Aproape tot ce-a rămas din vechiul Mexic, ca şi din vechiul Egipt, este datorită artei. Nu e destul atît ca arta să nu mai fie dispreţuită de nimeni? Iuliu al II-lea e pomenit mai ales datorită lui Michelangelo. Şi nici o victorie nu i-a dat lui Carol Quintul cît i-a dat penelul lui Tizian. Istoriografia Egiptului antic se mulţumea să înşire o listă de faraoni, fără să adauge nimic altceva. Simple nume, "mumii sonore", cum zicea Blaga. Sarcina de a depune mărturie şi-au luat-o nu istoriografii, ci sculptorii, arhitecţii. La Luxor şi la Karnak înţelegem mai bine civilizaţia veche egipteană decît din cele mai docte tratate.
    Şi ce-ar mai reprezenta, fără Homer, acel pinten stîncos care domină la Troia cîmpia arsă de soare, unde şopîrlele dorm pe legende? E destul să ne spunem în gînd cîteva versuri din Iliada pentru ca dintr-o dată cîmpia goală să se umple de umbre. N-aş sfătui pe nimeni să meargă acolo dacă nu e convins că Homer n-a minţit...
    Nici în Mexic nu te poţi baza doar pe istorie.
    
    
    
    spre Teotihuacan
    
    Mergem la Teotihuacan. Acolo unde se află celebrele Piramida Soarelui şi Piramida Lunei.
    Ieşind din oraş, zărim clădirea unei bănci în formă de piramidă. Mă întreb, ce-au vrut să sugereze arhitecţii? Soliditatea? Faptul că banii vor învinge timpul? Că ei reprezintă singura mitologie posibilă azi?
    Trecem printr-un peisaj cu arbori de piper şi mulţi cactuşi, prin sate ale căror imagini se suprapun. Ziduri albe, mult alb, un alb secetos, care se prelinge parcă şi pe obiecte. Clădiri scunde, cactuşi şi iarăşi ziduri. Mereu aceeaşi mică piaţă centrală, mereu aceleaşi străzi înecate de praf şi de soare. Sau mi se pare că sunt aceleaşi, deoarece le străbatem prea repede. Şoferul claxonează şi nişte copii se dau la o parte. Ne vom întoarce pe o altă rută şi despre aceste sate nu vom şti nimic.
    
    
    Străinii caută în general într-o ţară, cu predilecţie, ceea ce e celebru, dispensîndu-se de rest. Plătim şi noi azi tribut acestei mode. Au trecut timpurile călătoriilor romantice, acum agenţiile de voiaj te asigură că poţi cunoaşte Veneţia sau Parisul într-o singură zi, sau chiar în cîteva ore dacă eşti grăbit, ghizii s-au specializat, spun numai banalităţile de rigoare, pentru a privi Gioconda sunt necesare trei minute, iar pentru Tizian ajunge durata unei canţonete... E suficient să te înarmezi cu cîteva ghiduri bune, să cauţi numai ceea ce îţi recomandă ele şi eventual să-ţi împrumuţi părerile din ele (cînd există), să afli anul cînd a fost ridicată o piramidă, înălţimea, volumul... Poate, într-o zi, ca să ne scutească de orice efort, ghidurile ne vor oferi şi sugestii despre ceea ce trebuie să simţim...
    
    
    
    fascinaţia arheologiei
    
    Pe platoul unde ne oprim, la Teotihuacan, la cincizeci de kilometri distanţă de Ciudad de Mexico, piramidele nu sunt păzite, ca în Egipt, de sfincşi, ci de vulcani. Vulcani stinşi, dormitînd la soare. Lipseşte şi deşertul. Lipseşte şi sunetul uscat, insinuant, al nisipului. O iarbă măruntă acoperă ruinele încă nedezgropate şi munţii din jur. Şi cerul e altfel decît lîngă Nil unde aproape nu se mai vede la amiază. Aici se înnegreşte în lumină din pricina altitudinii şi are ceva confidenţial.
    Piramida Soarelui şi Piramida Lunei n-au o vechime mai mare decît Colosseumul din Roma. În comparaţie cu necropolele faraonilor, ele sunt mai tinere cu aproape trei milenii. Cu toate acestea, foarte puţini rezistă să nu le compare cu piramidele egiptene. Se fac calcule că în Piramida Soarelui sunt aproape un milion de metri cubi de piatră, că prin dimensiuni ea se situează între a doua şi a treia piramidă de la Ghizeh, dar au vreun rost, oare, asemenea ierarhii? Piramida lui Keops triumfă peste un sarcofag gol, în vreme ce aici nu există sarcofage goale. Piramidele din Mexic n-au avut rol de necropolă. Ele au fost, de fapt, socluri fantastice ale unor temple dispărute azi.
    
    
    În ciuda deosebirilor, piramidele de la Teotihuacan, construite din patru platforme suprapuse, în trepte, pe care urcau preoţii la ritualuri, sunt la fel de misterioase ca şi cele egiptene. Numai că întrebarea principală aici nu este: cum au fost construite, ci de către cine. Totul arată că a existat cîndva un adevărat oraş aici. O metropolă enigmatică, despre care nu se ştie aproape nimic sigur, dar ale cărei urme se văd sau le bănuim dincolo de ceea ce au dezgropat arheologii. După un mileniu de existenţă, se zice, ea a agonizat inexplicabil cam prin secolul al Vll-lea al erei noastre, fiind treptat acoperită de valuri de pămînt peste care a crescut iarba; numai Piramida Soarelui şi Piramida Lunei au rămas solitare deasupra, înfruntînd timpul. A fost, oare, Teotihuacanul capitala unui imperiu necunoscut? Şi ce s-a întîmplat cu populaţia sa? Oraşul nu mai era decît o imensă ruină cînd au sosit, din nord, aztecii care ştiau despre constructorii acestor piramide chiar mai puţin decît noi. Uimiţi de grandoarea ruinelor, ei n-au putut crede că au fost locuite de fiinţe obişnuite. Erau convinşi că Teotihuacanul a fost opera unor uriaşi, care, murind, s-au transformat în zei... De altfel, şi spaniolii i-au dus lui Carol Quintul un femur de mamut drept probă că piramidele de la Teotihuacan au fost construite de uriaşi...
    Moctezuma venea în pelerinaj în fiecare an pentru a omagia zeii ce s-au întrunit pe acest platou ca să creeze soarele şi luna. "Al cincilea soare" ar fi strălucit prima oară aici... Soarele care încălzeşte acum piatra şi şopîrlele, ca într-o idilă arheologică...
    Săpăturile sunt departe de a fi terminate. Pe măsură ce avansează, sunt descoperite alte edificii, fundaţii de temple, palate sacerdotale, coloane sculptate, fragmente de fresce, obiecte de ceramică, de os, măşti funerare din piatră.
    
    
    Unii cred că Teotihuacanul a fost abandonat în plină dezvoltare. Arheologii n-au descoperit în ruine nici un semn de decadenţă. Ce i-a determinat atunci pe locuitorii acestui oraş să plece? O catastrofă? Incendiul care ar fi ars întregul centru ceremonial? Seceta sugerată de obsesia zeului Ploii în basoreliefuri şi fresce? Dacă au plecat, au plecat oare în grabă sau treptat?
    
    
    În timp ce pe Calea Morţilor, care este în realitate o succesiune de pieţe rectangulare despărţite de scări, urletele casetofoanelor fac şopîrlele să tresară prin somn, urc, numărînd treptele Piramidei Soarelui. Soarele arde chiar deasupra noastră, în crucea amiezii, pe un cer limpede, fără nici un nor. Jos, printre ruine, înfloresc arbori de piper. În jur, vulcani stinşi. Închid ochii şi mi se pare că aud un zgomot înfundat venind, poate, din pîntecul vulcanilor...
    
    
    În ciuda mijloacelor tehnice de azi, aceşti munţi de piatră ni se par neverosimili. Cineva invocă poveştile cu extratereştri pe care le-am mai auzit şi în alte părţi şi care, mărturisesc, m-au agasat totdeauna. De ce nu credem că oameni ca noi au fost în stare să ridice piramide? Oare, dacă Michelangelo şi-ar fi pus in practică visul de a sculpta munţii, am fi crezut că tot extratereştrii au făcut asta? M-am cam săturat să aud aceste teorii, în care viaţa şi moartea n-au nici o importanţă. Nici spaimele sau iluziile. Ale noastre sunt doar tranzistoarele care strigă în urechile zeilor de piatră şi aparatele de fotografiat care ţăcăne...
    
    
    Vîntul biciuie paginile caietului pe care scriu, pe ultima treaptă a Piramidei Soarelui. Şi mă gîndesc, poate nu întîmplător, că învăţăm doar ceea ce eram pregătiţi să învăţăm.
    
    
    ― Unde duc, azi, treptele piramidelor? ar putea întreba Tatle cu vocea lui de bătrîn şi de copil în acelaşi timp.
    Ce i-aş putea răspunde?
    
    
    Nu mai există învelişul de stuc de odinioară, pictat în culori strălucitoare. Masa enormă de piatră e goală, ca un schelet fabulos. Şi, privind-o, ceva din vanităţile noastre se clatină. Dacă şoselele ar fi străjuite de piramide, probabil multe lucruri ar arăta altfel... Dar putem continua să nu fim modeşti. Nu e nici un pericol. Piramidele sunt puţine şi le putem ocoli. Peste cîteva ceasuri şi noi vom fi departe de ele.
    De altfel, şoferul maşinii cu care am venit claxonează. Am venit, am urcat, trebuie să ne continuăm drumul. "Al cincilea soare" are şi el pretenţiile lui.
    
    
    Mai întîrziem cîteva clipe în faţa unor mici magazine cu bijuterii artizanale. Se vînd amulete, calendare aztece, brăţări, piramide în miniatură. Un comerţ echivoc proliferează ca de obicei în jurul monumentelor trecutului şi se găsesc destui care-şi cumpără suveniruri cu iluzia că achiziţionează amintiri. În special americanii, atît de siguri pe ei în afaceri, sunt de o candoare dezarmantă în asemenea împrejurări. Există chiar un stil  de a privi o amuletă de serie ca pe un obiect de la muzeul naţional de antropologie, dacă vînzătorul ştie să-şi laude cum trebuie marfa.
    Cumpăr şi eu un cap de toltec din obsidian. Apoi plecăm.
    
    
    
    obsesia apei
    
    O frescă descoperită între ruinele de la Teotihuacan arată paradisul lui Tlaloc, bătrînul zeu al ploilor. Tlalocan. Zeul poartă o mască de jad şi are în păr o pasăre quetzal cu pene verzi somptuos revărsate. Trupul îi e acoperit de coliere şi bijuterii, iar din mîini cad pe pămînt picături de ploaie.
    Dar în acest paradis se petrec cîteva lucruri ciudate. Mai întîi, cum reiese din frescă, accesul în el nu era asigurat de merite, ci de hazard. Cei care mureau înecaţi sau din pricina apei pătrundeau în Tlalocan, paradis care nu reprezenta o recompensă, ci o revanşă. Apoi, un fapt şi mai curios. Un fluviu ţîşneşte dintr-un munte, dar şi acest munte e de apă! Cît de mare trebuie să fi fost obsesia apei pentru omul din Teotihuacan, dacă el şi-a imaginat munţi de apă din care ţîşnesc rîuri de apă, iar oamenii înoată şi în fluviu şi în munte, împresuraţi de peşti şi de plante acvatice?! În sfîrşit, intrigă faptul că pictorul n-a introdus în paradisul lui Tlaloc nici o femeie şi n-a arătat nici o preocupare pentru frumuseţea trupului. Singurul lucru care există din belşug este apa. Un adevărat desfrîu acvatic. Pe ţărm, alte personaje prind fluturi, culeg fructe şi flori, cîntă, discută, accentuînd impresia de paradis copilăresc, în care totul se scaldă în apă sau se oglindeşte în ea.
    Dacă paradisul omului din Teotihuacan arăta astfel, înseamnă că viaţa lui arăta exact invers. Apa lipsea, probabil, cronic, cerul era uscat, pămîntul pîrjolit şi imnurile care invocau ploaia ardeau buzele.
    
    
    
    un labirint lacustru
    
    Mergem cu soarele în faţă. O clipă am senzaţia că sunt acasă şi mă întorc de la mare într-una din orele de după-amiază cînd în Bărăgan lumina fulgeră în parbrizul maşinii. Numai că în stînga, misterios şi glacial, se înalţă celebrul Popocatepetl.
    În drum spre Ciudad de Mexico ne oprim la Xochimilco. Gazdele vor să ne ofere, probabil, o relaxare după tensiunea arheologică de la Teotihuacan. O plimbare cu trajinera... atracţia şi farmecul "Veneţiei" mexicane, cum le place localnicilor să numească Xochimilco.
    Din aşezarea propriu-zisă, n-am văzut nimic. Ne oprim la un debarcader unde suntem poftiţi pe o plută, cam rudimentară, alcătuită din trunchiuri legate cu şipci, dar suficient de încăpătoare, ca să ne ducă pe toţi. Şi, odată cu căderea serii, ne pomenim într-un adevărat labirint lacustru, un păienjeniş de canale, pe malurile cărora nu se zăreşte nici o casă.
    La început, totul mi se pare un soi de parodiere a Veneţiei, la limita farsei, regizată pentru uzul amatorilor de pitoresc. În locul faimoaselor gondole veneţiene, sunt folosite plute colorate, în locul gondolierului un bărbat cu o prăjină care atinge fundul apei, în locul podului de la Rialto cerul înalt şi gol, iar pe maluri, în locul palatelor din Renaştere, lanuri de porumb şi copaci. Fireşte, cîntece, fireşte o veselie vag melancolică, fireşte flori, atribute indispensabile unui asemenea spectacol. Treptat, însă, mă las contaminat de echivocul comparaţiei cu Veneţia sau de amestecul de realitate şi de irealitate din atmosfera de chermeză de pe ambarcaţiunile cu care ne încrucişăm şi nu mai am impresia de exotism uşor caricatural. Poate şi din cauza serii, apa întunecată pe care plutim îmi dă o ameţeală plăcută. Îndrăznesc, chiar, să cer prăjina cu care e împinsă "trajinera" şi, cîteva minute, fac eu pe "gondolierul". În vreme ce labirintul lacustru se ramifică în alte canale, "trajinera" înaintează printre arbori înseraţi şi femei ce vînd flori din luntri mici. Apa, cîntecele, copacii defilînd pe mal ca palatele veneţiene şi seara care ne învăluie fac parte dintr-o incertitudine în care nu m-ar mai surprinde nimic. Nici dacă la un moment dat porumbul şi copacii de pe maluri ar dispărea, dacă în locul lor s-ar înălţa Palatul dogilor şi cineva m-ar aştepta pe debarcaderul din Piaţa San Marco să mă arunce în închisorile de odinioară ale Serenissimei pentru că mi-am îngăduit să confund Veneţia cu Xochimilco.
    La debarcader e noapte. Nu sună orologiul din San Marco şi, în locul porumbeilor, roiesc cîini printre picioarele noastre.
    
    
    Mergem acasă la Dolores Olmedo să vedem o colecţie de tablouri ale lui Diego Rivera. Pătrundem, întîi, într-un parc seniorial, pe care mai mult îl ghicim la lumina farurilor. Atmosferă desprinsă, parcă, din Ghepardul.
    Casa, veche de patru secole ni se spune, e transformată în muzeu. Descoperim aici o colecţie, realmente, fabuloasă de sculptură precolumbiană, cu numeroase statuete de cult, dezgropate din morminte. Mă atrage, îndeosebi, un Gînditor primitiv, mai expresiv decît Gînditorul lui Rodin, cred, deşi capul nu i se vede, fiind ascuns între mîini. Formele sunt greoaie, dar din ele emană ceva care te tulbură. Reţinut de acest Gînditor, abia mai am timp să mă interesez de operele lui Rivera, pentru care am fost invitaţi aici. Dintre ele, trei nuduri, Dansatoarea în repaus, Dansul pămîntului şi Dansul soarelui, mi se par remarcabile. Dar gazda nu se supără că privirile noastre (ale mele cel puţin) insistă asupra colecţiei de sculptură. Discretă şi distinsă, ne dă explicaţii reţinute în care se amestecă umbre şi amintiri despre Diego Rivera...
    
    
    Noaptea, la Del Prado, îmi rememorez impresiile. Xochimilco e departe, totul s-a petrecut, parcă, demult, într-un oraş ireal, al cărui locuitor aproximativ am fost şi eu cîteva ceasuri.
    
    
    
    nevoia de mit
    
    O legendă mexicană spune că nişte exploratori s-au rătăcit într-o peşteră întunecoasă. Şi au continuat să umble chiar cînd n-au mai văzut nimic. La un moment dat, istoviţi, au vrut să renunţe. În clipa aceea, au auzit o voce care le-a spus că au de ales. Dacă vor merge mai departe, vor ieşi într-o zi afară din peşteră, dar soarele va fi prea tare pentru ochii lor obişnuiţi cu întunericul. Şi vor orbi. Nimeni n-a ezitat. Exploratorii şi-au reluat căutarea.
    
    
    
    charros
    
    Probabil, orice ţară e cunoscută mai întîi prin prejudecăţi. Despre italieni ne imaginăm că toţi au în repertoriul lor personal O sole mio, despre francezi că toţi l-au citit pe Balzac, despre nemţi că toţi beau bere şi se pricep la filozofie. Prejudecăţile despre Mexic sunt mai exotice. Sombrero, fiesta, pasiunile, nu lipsesc însă din ele.
    E duminică, e soare şi suntem amestecaţi în publicul înghesuit pe băncile unei tribune înguste, în faţa unei arene, undeva la marginea capitalei. Va avea loc aici o întrecere de charros, ceva, după cîte înţeleg, între coridă, turnir medieval şi serbare de cowboy.
    Tribuna e în umbră. În schimb, arena acoperită cu un strat de nisip străluceşte în soare; începe, la vreo sută de metri în faţă, printr-un fel de culoar descoperit, dincolo de care sunt probabil grajdurile şi terenul unde se face "încălzirea", iar în apropierea tribunei se lărgeşte într-un hemiciclu. Printre călăreţii ce-şi plimbă caii în aşteptarea startului, îmbrăcaţi toţi în strălucitoare şi elegante costume de charro (pantalon şi vestă brodate cu aur şi argint şi, bineînţeles, un sombrero somptuos*), unii sunt binecunoscuţi şi răsfăţaţi de public. Li se fac semne şi ei răspund înclinînd capul. Alţii sunt novici. Îşi fac azi botezul arenei, după ce au visat, poate, celebritatea de a deveni cel mai bun charro. Pe aceştia nu-i bagă deocamdată nimeni în seamă. Dimineaţa e caldă şi în aer pluteşte o promisiune de sărbătoare. Se discută cu aprindere şi nerăbdarea creşte. Şi-a făcut apariţia, chiar în arenă, şi un crainic cu un microfon şi un sombrero alb. Şi, fireşte, de la orice fiesta nu poate lipsi muzica. Se amestecă cu soarele, cu freamătul publicului, cu aşteptarea.
    
    * În Spania a izbucnit o celebră răzmeriţă cînd s-a interzis, pe la începutul secolului trecut, purtatul pălăriei cu boruri mari şi al mantiei. Cine ar îndrăzni în Mexic să decreteze interdicţia de a purta sombrero şi pantaloni cu fireturi?
    
    În sfîrşit, s-a dat semnalul întrecerii. Se aşterne o linişte încordată, în care se aud numai şoaptele vînzătorilor de răcoritoare şi voci enervate care-i pun la respect. Pornind din capătul arenei şi venind în galop spre tribună, călăreţul trebuie să se oprească din viteză într-un punct fix, însemnat cu var, strunind calul brusc şi luînd să scrîşnească nisipul sub picioarele lui. Publicul aplaudă primele încercări reuşite. Dar încă mai păstrează rezerve de entuziasm. Ştie că vor urma probe mai grele.
    Ele urmează, într-adevăr. Un taur e gonit în arenă. Călăreţul trebuie să-l urmărească şi, prinzîndu-i coada şi răsucind-o, să-l trîntească din alergare avînd, desigur, grijă să nu fie el răsturnat din şa. Alte probe cer călăreţului să prindă cu lasoul picioarele taurului şi să-l doboare din viteză.
    Eu, care n-am priceput niciodată pasiunea pentru coride, privesc totul la fel cum se vor fi uitat aztecii la călăreţii spanioli. Îmi plac caii şi, în adolescenţă, vara, îmi plăcea să pornesc în galop fără ţintă, să simt vîntul îmbătîndu-mă. Ceva nu "se leagă" însă aici. Mă uit la aceşti călăreţi al căror joc viril cu lasoul şi cu riscul îi face cruzi. Soarele, sărbătoarea, strigătele din tribună îi aţîţă şi mai mult. Au uitat de orice altceva, în afară de rivalităţile lor şi de gloria de a fi un charro. Un taur răsturnat în nisip e pentru ei semnul sărbătoresc al victoriei. Arena are, probabil, pedagogia ei, nu contest, şi prea e veselă toată lumea din jur ca să nu fiu stingherit că nu pot intra în atmosferă. Fără îndoială, sunt un rău spectator. Şi abia urmează probele cele mai "tari" care vor solicita nervii publicului.
    Îmi amintesc că inventarul armelor care au asigurat superioritatea celor şapte sute de oameni ai lui Cortes asupra unor armate de treizeci de mii şi cincizeci de mii de luptători azteci nu uită niciodată să adauge celor zece piese de artilerie grea şi celor patru culvrine, 16 cai. 16 cai care au atîrnat greu în istoria Mexicului! La un moment dat, aztecii au capturat un cal, l-au tăiat în bucăţi şi au trimis aceste bucăţi în toate oraşele imperiului, dar spaima lor în faţa acestor animale necunoscute n-a scăzut... Aici sunt mai mulţi cai decît a avut Cortes, iar în vacarmul entuziast din tribună disting destui indieni. Au trecut patru secole şi jumătate între teama superstiţioasă a aztecilor şi acest joc duminical care sună foarte spaniol. Aici, singura raţiune a existenţei cailor pe lume pare să fie aceea de a fi încălecaţi de un charro şi goniţi pe o arenă de nisip sub ochii lacomi de spectacol ai celor din tribună.
    Chiote salută îndemînarea unui călăreţ care trînteşte din alergare un taur răsucindu-i coada. Una dintre echipe a luat, se pare, avantaj. Entuziasmul a ajuns în tribună aproape la paroxism. Nu mai sunt cruţate nici palmele, nici coardele vocale. Şi cum aceste dovezi nu ajung să exprime tot ce simt ei, spectatorii aruncă în arenă pălării, şaluri şi chiar pantofi sau evantaie, pe care concurenţii omagiaţi le aruncă înapoi. Exuberanţa publicului acoperă muzica şi vocea crainicului care nu este altul decît preotul capelei din apropiere. A schimbat odăjdiile cu un sombrero alb şi crucifixul cu un microfon. Şi, în clipa cînd îşi strigă entuziasmul e probabil convins şi el că nu există altă împărăţie decît pe lumea aceasta. Ca şi călăreţii care, după ce au doborît animalul fugărit, se opresc în faţa tribunei şi aşteaptă răsplata, ovaţiile.
    Metamorfoza preotului-crainic sportiv nu e, poate, întîmplătoare. Spectacolul acesta nu e, după cîte îmi dau seama, un simplu joc de duminică. E un fel de religie. O religie care cerce curaj şi îndemînare; care iubeşte soarele, aplauzele, arena, freamătul publicului, victoria, caii. (Se spune, în glumă, că numai pentru a se întreţine cu Dumnezeu un charro coboară de pe cal şi-l lasă la poarta bisericii. ) Muzică, iluzii de glorie, rivalităţi, pasiuni, iată strînse laolaltă cîteva plăceri mexicane. Duminica, lumea se strînge aici şi se distrează amestecînd soarele cu puţină cruzime.
    
    
    Fiecare charro vrea să dovedească, bineînţeles, că e cel mai grozav. Se pregăteşte în capătul arenei şi îşi aşteaptă rîndul. Cînd trebuie să pornească, strînge dîrlogii calului, se concentrează şi ţîşneşte în plin galop. În toată atitudinea acestor bărbaţi e un amestec ciudat de tandreţe şi violenţă. După ce şi-au învins victima, mîngîie calul şi zîmbesc sfios. Apoi se îndepărtează cu aerul unor cuceritori care ies mulţumiţi din scenă.
    Un charro stă pe loc acum în mijlocul arenei cu lasoul în mînă. Cîţiva călăreţi gonesc un taur jur-împrejur. Cel cu lasoul are dreptul la o singură încercare. Aruncă şi pe urmă strînge frînghia ca un laţ în jurul picioarelor din faţă ale taurului. Captiv, acesta se împiedică şi se prăbuşeşte în timp ce din tribună chiotele entuziaste salută îndemînarea concurentului.
    Şi, în sfîrşit, proba cea mai grea. Saltul mortal, de pe un cal în galop, pe spinarea unui cal sălbatec neîmblînzit. Publicul freamătă. Cunoaşte cu siguranţă dificultatea probei şi riscurile ei. În tribună se aşterne tăcerea. O aşteptare la pîndă. Urmează o încercare. Eşuată. A doua. Eşuată şi ea. La a treia, călăreţul este probabil decis să încerce cu orice preţ saltul mortal. Nu-şi poate îngădui să dezamăgească publicul. El nu-şi calculează însă bine momentul saltului sau n-are destulă stăpînire de sine şi riscă prea mult. Se prăbuşeşte în arenă printre picioarele cailor. O exclamaţie îngrozită îngheaţă pe buzele tuturor şi o umbră pătează sărbătoarea. E adusă în grabă o brancardă. Înghesuială în arenă şi aşteptare crispată în tribună. Din fericire, accidentul nu e grav. Curajosul charro se alege cu cîteva contuzii, care în loc să-l stigmatizeze, îl aureolează. Va încerca în altă duminică să realizeze saltul mortal? Sunt convins că da. Atunci spectatorii îl vor răsplăti, iar eşecul de azi va fi cu totul uitat.
    
    
    Întrecerea s-a terminat şi, în sala unde suntem invitaţi, domneşte o atmosferă de bal provincial. Vin şi călăreţii, demitizaţi în hainele lor de stradă. Numai fetele care au oferit la sfîrşitul întrecerii un balet ecvestru ca nişte adevărate amazoane şi-au păstrat costumele de călărie. Mîncăm în picioare, în jurul unei mese lungi şi, deşi mi-e foame, nu reuşesc să abordez nici acum eterna tortilla, care constituie baza alimentaţiei mexicane. (Dinţii strălucitori şi albi ai mexicanilor nu sunt probabil străini de obiceiul lor de a mînca de mici tortilla, căreia laptele de var îi dă şi gust şi o culoare deschisă. ) încerc un sos de ardei iuţi. Un fel de fiertură infernală. Dar abia am gustat şi îmi simt gura în flăcări. Se bea pulque, băutură făcută din sevă de agavă lăsată să fermenteze şi îndulcită cu miere şi, datorită ei, după cîteva minute de tăcere, limbile se dezleagă din nou.
    
    
    
    legendă din Sinaloa
    
    O legendă din Sinaloa spune că Dumnezeu a creat pentru fiecare ţară locuitorii potriviţi cu pămîntul de-acolo, dar ajungînd la Mexic a refuzat să-l populeze cu oameni. A cedat totuşi insistenţelor îngerilor şi a modelat o figură minusculă de charro. Cînd Creatorul a suflat asupra ei să-i dea viaţă, micul charro a sărit în picioare, şi-a împins frumosul sombrero spre ceafa şi scoţînd revolverul a strigat furios: "Pentru ce-mi sufli în nas, bătrîn beţiv?"
    
    
    
    umbra Spaniei
    
    Caut prin Ciudad de Mexico o librărie care să fie deschisă şi duminica. Mîine vom porni spre sud. Descurajat de cîteva încercări infructuoase, rămîn mai departe să hoinăresc la întîmplare. Constat că deşi mă aflu aici de trei zile, nu cunosc aproape deloc oraşul. Dar ce înseamnă a cunoaşte un oraş? Ce i-aş putea eu arăta cuiva care are doar cîteva zile la dispoziţie pentru a "cunoaşte" Bucureştiul? Cum să-i explic că Bucureştiul înseamnă şi felul cum tremură, vara, lumina pe tabla încinsă de căldură a acoperişurilor? Sau o ploaie devenind străvezie în Piaţa Universităţii? Există oraşele în care trăim şi cele care ne găzduiesc temporar. Pe acestea le vom vedea aproape totdeauna din stradă. De partea cealaltă, nu există de obicei decît coridoarele impersonale ale hotelurilor. Mă uit la autobuzele care trec în viteză pe Avenida Juarez (şoferii sunt plătiţi, am aflat, după numărul persoanelor transportate, ceea ce îi face să gonească) şi simt că dincolo de ele, şi dincolo de strigătele vînzătorilor de ziare amestecate cu zgomotul ţevilor de eşapament, există o realitate la care n-am acces. Nici despre mexicanii pe care i-am cunoscut pînă acum n-aş putea spune mare lucru. Politeţea şi zîmbetul devin uneori o barieră nevăzută între oameni.
    Ca să mai scap de agresiunea traficului, mă abat prin Parcul Alameda, unde lumina se filtrează prin arbori ca prin vitralii. E adevărat oare că datează din timpul lui Moctezuma? Ar fi singura ereditate a Tenochtitlanului. La suprafaţă, bineînţeles. Căci în subteran vechea lagună se mai face simţită. Ciudad de Mexico pluteşte pe o platformă de pămînt, sub care se găseşte un strat gros de mîl şi de apă. A fost nevoie să se injecteze tone de ciment care să împiedice scufundarea Palatului Artelor, iar zgîrie-norii se sprijină pe o pădure de piloni de beton.
    Pe jos, un afiş mototolit pe jumătate anunţă o coridă. Iarăşi Spania!
    Îmi vine în minte comparaţia pe care o făcea cîndva Unamuno între Spania şi Franţa. Să distingem, zicea el, între pasiune şi senzualitate. Spania şi Franţa nu se potrivesc, căci pasiunea e arbitrară, iar senzualitatea logică. Franţa e rîzătoare şi senzuală. Spania e aspră şi tristă. Nu ai altceva mai bun de făcut în Spania decît să te gîndeşti la moarte, în vreme ce în Franţa totul te îndeamnă la superficialitate. Dacă acceptăm aceste simplificări, ce ar trebui să observăm în Mexic? Bănuiesc că dincolo de superficialitate regăseşti mereu o pasiune care ezită între tristeţe şi nevoia de spectacol.
    Observ şi în Ciudad de Mexico o preferinţă pentru baroc la clădirile patinate de vreme. Privindu-le, mi-ar fi greu să mă hotărăsc în care din cele douăzeci şi două de tipuri de baroc definite de Eugenio d'Ors le-aş putea încadra, dar un lucru mi se pare evident. Aici, barocul a avut nu misiunea de a fi stilul Contrareformei, ca în Europa, ci stilul conchistei. El a desăvîrşit, probabil, în estetică ceea ce începuse sabia lui Cortes. A dorit să impresioneze, să supună, nu prin evlavie, ci prin orgoliu şi fast. Aşa cum, dacă ne gîndim la povestea prinţesei Matinalii, trebuie să recunoaştem că Mexicul a fost cucerit nu numai prin sabie, ci şi prin iubire.
    
    
    
    barocul şi cactuşii
    
    Mexicul ar fi descoperit şi singur barocul. Arhitecţii nu trebuiau decît să privească în stradă, să se inspire din limbajul ei. Barocul corespunde perfect înclinaţiilor naturale ale mexicanului, gustului său pentru podoabe şi ceremonii, şi se armonizează de minune cu soarele strălucitor, cu pămîntul fierbinte din care ţîşnesc cactuşi de formele cele mai bizare sau păduri unde arborii şi lianele se amestecă. Discipolii tropicali ai lui Churriguera au învăţat ornamentaţia în primul rînd de la flora din junglă şi au încorporat în operele lor şi ornamentaţiile de pe vechile pietre. Într-un fel, barocul e aici un stil de dincolo de mode, care n-a dispărut niciodată cu totul din gusturile artiştilor mexicani. Ţăranii înşişi l-au folosii fără să ştie că fac artă barocă. În umbra unor biserici rustice am văzut şi noi Chrişti torturaţi şi oglinzi în care reverberează soarele, incendiindu-le. Răspîndirea în lume a stilurilor artistice nu s-a făcut, desigur, numai prin jocul influenţelor şi conjuncturilor. Fiecare pămînt a acceptat în genere ceea ce putea să-l exprime. Şi dacă trebuie să ne referim la împrumuturi, Spania i-a dat Mexicului mai mult decît o limbă, o religie şi barocul. I-a dat tristeţea ei însorită.
    Ca şi Spania, Mexicul nu poate despărţi frumuseţea de tristeţe. Ca să te convingi de asta, e destul să vezi, cîteva zile la rînd, cactuşi pe o cîmpie uscată. "Cactuşi-candelabru" sau cactuşi obişnuiţi. Plantă a răbdării, aşteptînd ca, după zile şi săptămîni de arşiţă, să vină în sfîrşit ploaia. Plantă care nu cunoaşte luxul pădurilor ce foşnesc, suspină, cîntă, freamătă, vuiesc; ea nu poate face nimic din toate astea; ţepii ei sunt muţi; tulpinile se leagănă fără sunet; cel mult al aerului zgîriat de acest arici vegetal. Plantă a dezolării. Plantă a cîmpurilor golite de vegetaţie. Plantă a tenacităţii ce se cheltuie într-atît în efortul de a rezista încît nu mai găseşte energia de a se împodobi. Stă goală, fără podoabe, în faţa soarelui. Ca şi zeii de piatră crispaţi de sete. Uneori, sub un cer de cenuşă. Alteori, sub un cer dramatic. Totdeauna sub un cer singur. Plantă a celor tăcuţi, a celor care n-au nimic decît încăpăţînarea şi setea lor, cactusul mi s-a părut însă şi mai grăitor pentru Mexic decît barocul.
    
    
    
    singurătatea vulcanilor
    
    A te simţi singur nu e doar dovada unui gol, ci şi o dovadă că încă n-ai pierdut legătura cu lumea. Remarci absenţa celorlalţi. Uneori, numai prin singurătate suntem solidari. Cum spune un poet mexican: "Există zăpezi pe vulcani, dar în măruntaiele lor arde focul".
    Se zice că trebuie să vorbeşti încet trecînd pe lîngă vulcanii din Mexic, să nu-i trezeşti. Şi nu e nici o exagerare în acest avertisment. Popocatepetl şi Ixtaccihuatl, cei doi vulcani uriaşi care domina Mexicul şi ale căror conuri le zăresc în dimineţile clare de la fereastra hotelului, se află la o distanţă de vreo şaptezeci de kilometri, mi s-a spus. Doar iluzia optică îi face să pară apropiaţi cînd aerul oraşului nu e poluat de smog. Cu toate acestea, nu-mi pot stăpîni un sentiment vag de panică. Amîndoi vulcanii sunt acoperiţi de zăpadă. Ceea ce ar trebui să-i facă, poate, mai placizi, mai caşti, mai inocenţi. Ei bine, nu! Sunt convins că, dacă aş locui la poalele lor, aş trece din insomnie în insomnie. Liniştea unui vulcan îmi inspiră o teamă confuză şi am impresia că în ea există ceva perfid. Şi totuşi, nu mă ştiu a fi un fricos. Mi s-a întîmplat să mă aflu în situaţii periculoase, cînd viaţa mea a atîrnat de un fir de păr, dar am ieşit din ele onorabil. Imaginea vulcanilor deşteaptă în instinctele mele, poate, o frică specială, primară, are nu mă simt în stare nici s-o explic. Poate şi fiindcă impresiile se amestecă. Deşi sunt îngheţaţi, nu-mi pot imagina aceşti vulcani stinşi. Nu m-ar mira să zăresc la un moment dat un fir de fum prelingîndu-se din craterele pline, probabil, acum, cu zăpadă. După care din măruntaiele munţilor ar izbucni valuri de lavă fierbinte cu violenţa cu care izbucnesc fiestele în singurătatea mexicanilor.
    Acest ultim gînd mă face să văd în cei doi vulcani martori ai multor "lumi", dacă judecăm ca în credinţa aztecilor, o adevărată emblemă a Mexicului. Singurătatea lor seamănă cu singurătatea ţăranilor care-şi curăţă pămîntul năpădit cu tufe de nopal. Violenţa cu care, oricînd, se pot trezi nu e străină de caracterul mexicanilor.
    Şi să mai adaug ceva. Intimidat de tăcerea ostilă a celor doi vulcani, recunosc că, şi aici, am simţit în singurătatea mea nevoia de a o împărţi.
    
    A împărţi cu cineva totul,
    lăcomia, o pîine şi teama,
    a împărţi vina, dorinţa şi noaptea,
    a împărţi singurătatea
    ca să nu ne omoare...
    
    O crustă de gheaţă pe focul vulcanilor, nu e acesta chiar Mexicul? Şi nu de aceea mă simt apropiat de mexicani?
    
    
    
    despre curaj
    
    Cineva mi-a povestit că vulcanul Popocatepetl, cînd sunt zile frumoase, cu o transparenţă a aerului rar întîlnită altundeva decît în Mexic, se vede de la depărtări şi mai mari. Mulţi îşi anunţă atunci vecinii şi prietenii: "se vede!" Nu e nevoie să-şi spună ce anume. Toţi înţeleg.
    Nietzsche îi sfida pe filozofi chemîndu-i să-şi ridice casele pe Vezuviu. Mexicanii fac chiar mai mult cu vulcanii lor. Ei reuşesc să-i iubească! Oare să nu existe în acest sentiment nici o legătură cu sfaturile pe care altădată, după cum ne asigură Codicele Florentin, le dădea tatăl copilei nahuatl cînd ea împlinea şapte ani? "Dar chiar dacă n-am avea, fetiţa mea, decît suferinţă pe pămînt ― zicea tatăl ― trebuie oare din pricina aceasta să ne temem? Trebuie să stăm întruna cu teamă? Trebuie să trăim plîngînd?"
    A iubi un vulcan e, probabil, chiar mai mult decît o dovadă de curaj. Problema aceasta mu preocupă de cînd am fost în Sicilia. Acolo am întălnit oameni care mi-au vorbit cu afecţiune despre Etna. La început nu-mi venea să-mi cred urechilor. Pe urmă mi-am spus că pot exista relaţii mai puţin obişnuite între oameni şi anumite locuri.
    N-aş găsi nici acum o comparaţie mai bună pentru Mexic decît un vulcan care uneşte lucruri aparent incompatibile: piatra arsă de lavă şi zăpezile care fac la amiază din Popocatepetl o catedrală ninsă, paşnică şi majestoasă. Dacă sărbătoarea este aici cealaltă faţă a singurătăţii, faţa strălucitoare, cînd mexicanul simte nevoia să se reverse peste limitele sale pentru ca, odată reîntors la ele, să le poată suporta din nou, vulcanii sunt liniştiţi pentru că au erupt din cînd în cînd.
    Poate că există o logică în dragostea pentru vulcani. Aşa cum există o logică în faptul că iubim mai mult viaţa după ce descoperim că o vom pierde.
    
    
    
    spre sud
    
    Trebuie să-mi fac din nou bagajele. Mîine plecăm cu autobuzul în sud. Spre Tierra caliente. Veracruz. Tabasco. Villahermosa. Celebrele ruine de la Palenque, în plină junglă, unde foarte rar ajunge cineva. Şi Yucatanul. Uxmal, Chichen-Itza, sigilii secetoase ale civilizaţiei maya, nume care au figurat pînă acum pentru mine undeva foarte aproape de mit şi mi se pare neverosimil să ajung în imperiul lor de tăcere şi piatră cu autobuzul.
    Şi iată-mă, iarăşi, aruncat în starea ambiguă a tuturor plecărilor mele. Mă încearcă un disconfort confuz şi, la urma urmei, ridicol. Căci sunt atîţia care m-ar invidia acum.
    Zarurile au hotărît să facem drumul poate mai încărcat de legendă din Mexic.
    
    
    În timp ce-mi strîng lucrurile, găsesc invitaţia la tragedia antropocosmică Quetzalcoatl Şi mă surprind zicîndu-mi: poate e de bun augur faptul că pornim în această aventură tropicală sub semnul şarpelui. Oricum, zeii aztecilor fie cu noi şi cu melancoliile noastre.
    
    
    
    ploaia de la Veracruz
    
    Plouă, sunt surescitat, de vină sunt, probabil, fulgerele din acest miez de noapte, tunetele, tensiunea din aer, din mine, oboseala, toate la un loc şi ploaia aceasta care, în loc să mă elibereze, îmi biciuie nervii; aud cum se rostogoleşte ploaia afară, în vreme ce în capul meu se rostogolesc impresii şi imagini disparate din această primă zi de călătorie în sud... autobuzul, peisajele muntoase care îmi aminteau de copilăria mea, veşnicele legende cu Cortes la tot pasul, orăşelele prin care am trecut Iară să le vedem, ca Puebla, şi cărora spaniolii le-au dat, în afară de stilul colonial, aceeaşi piaţă centrală, cu un chioşc în parc unde duminica vine fanfara şi cîntă, cu catedrala şi cîrciuma totdeauna în apropiere... Cum spunea Picasso? "Noi spaniolii, dimineaţa liturghie, după masa coridă, seara bordel. În ce se amestecă toate astea? în tristeţe. O tristeţe ciudată. Ca Escurialul... " Oare din închisoarea prin dreptul căreia am trecut se aude ploaia? Din paradis, dacă-i credem pe azteci, se aude, şi nu numai atît, acolo trebuie că plouă continuu, uşor şi cald, ca să crească porumbul, să mănînce şi zeii tortillas... Cîmpurile străbătute după ce-am ieşit din Ciudad de Mexico dimineaţa erau parcă mereu aceleaşi, porumb şi cactuşi, cactuşi şi porumb, apoi munţii, şi a rămas o vreme numai porumbul, cultivat pe porţiuni mai mici, dar prezent şi între pini. Munţi ca la noi la Sinaia. Numai că prin iarbă izbucnea calcarul, neurastenizînd vag peisajul. Şi din nou cactuşi. Şi palmieri pitici, sălbăticiţi parcă, din care se fac sombrero-uri. Dar nu, mai întîi a fost tîrgul acela care îmi amintea de Urziceni, şi unde am coborît să luăm o cafea. Deşi ne îndreptam spre sudul tropical mi-era frig. De fapt, cîmpurile acelea cu porumb şi cactuşi erau la altitudinea Negoiului nostru! Nu mai vedeam la orizont umbrele dramatice ale vulcanilor Popocatepetl şi Ixtaccihuatl, dar aceasta nu însemna nimic. Eram încă pe platoul unde aztecii, şi-au ales locul pentru capitala lor... Şi iarăşi autobuzul, munţii şi serpentinele care ne coborau spre cîmpia adevărată. Pămînt pietros, în care lumina cactusul acum. Culorile puţine, atenuate, fără strălucire, fără sonoritate; şi, iată, ploaia aceasta, prima ploaie tropicală din viaţa mea, cade acum peste un oraş necunoscut... Înainte de Xalapa, pe marginea şoselei au început să apară tejghele cu mere roşii. Acolo unde ar fi trebuit, poate, să înceapă domnia bananelor şi curmalelor, judecînd după ceea ce îmi închipuisem eu că ne-aşteaptă. Deoarece crezusem că vom întîlni o vegetaţie exuberantă şi opulentă, care să anunţe în sfîrşit tropicele. În locul ei vedeam o natură care munceşte pentru fiecare floare... Am ajuns la Xalapa, cu obsesia ei pentru curăţenie, Xalapa siempre limpia scria peste tot, cu străzile în pantă, "ca Lisabona", a observat cineva. Bineînţeles, o piaţă centrală, catedrala. Am fost invitaţi să intrăm. Trei preoţi oficiau în faţa băncilor goale. Dumnezeu să mă ierte că viaţa m-a îndemnat să cred numai în ce se întîmplă pe lumea aceasta.
    Cînd am pătruns în parcul Alameda, din apropierea catedralei, cerul devenise sumbru, iar prin arbori zburau ciori, dincolo de eternele amintiri "fotogenice" peste care acum plouă... Plouă şi revăd autobuzul umblînd bezmetic pe străzile în pantă. Cineva dintre gazde vroia să cumpere lichior de cafea, făcut după o reţetă locală, şi iată-ne intrînd în nişte curţi pline de flori, ca nişte sere locuite, gustînd şi noi nişte probe de lichior şi primind nişte scrumiere de sticlă pe care le vom uita la prima ocazie. La întoarcere, clădirile Universităţii din Xalapa, risipite prin parcuri, au făcut să renască în mine anii de studenţie, cu frustrările lor. Dar oare nu datorez lucrurilor care mi-au lipsit, tot atît cît şi celor pe care le-am avut? Poate. Şi, oricum, răspunsurile n-au fost niciodată specialitatea mea... Autobuzul a oprit undeva într-o piaţă, parcă. Apoi clădirea aceea, pe marginea unui lac, unde am aşteptat cîteva ceasuri să plecăm spre Veracruz. Începuse să plouă. O ploaie măruntă şi monotonă, care încreţea luciul nocturn al lacului, dincolo de care abia ghiceam oraşul desfăşurat pe coline; fireşte, neapărat şapte coline, nu s-ar putea altfel... Aşteptînd, nu ştiam cum să ne omorîm timpul. Într-una din săli se desfăşura o reuniune internaţională, ceva în domeniul apelor. Am intrat în sală şi am încercat să-mi compun un interes de circumstanţă, dar n-am izbutit. Poate din pricina grijii că mai aveam de făcut cîteva ore cu autobuzul pînă la Veracruz. O fată m-a invitat să mă apropii şi să iau loc. "Nu, mulţumesc" i-am zis, speriat că mă aud vorbind în spaniolă. În camera alăturată, însoţitorii noştri au găsit o soluţie, au adormit pe scaune, doborîţi de oboseală şi de căldura care se insinua ameninţător în atmosferă, prevestind temperaturi de infern. Probabil, abia de-acum înainte vom afla ce înseamnă tropicele. La Ciudad de Mexico altitudinea tempera excesele... Am trecut printr-o încăpere cu o masă lungă la mijloc şi m-am trezit din nou afară. Ploua în continuare. Foşnetul subţire al ploii îmi dădea senzaţia că mă aflam sub streaşina unei cabane Se făcea tîrziu. Pe deasupra, a intervenit o pană dl curent. Amestec de amuzament şi alarmă. Cînd vom ajunge la Veracruz? Ploaia îmbiba întunericul şi o clipă am crezut că vom rămîne acolo pînă dimineaţă. Dar lumina a fost reparata şi aşteptarea a redevenit normală, amestecată cu foşnetul ploii.
    Noaptea tîrziu, am pornit spre Veracruz. Şoseaua goală, măturată de lumina farurilor, singurătate neagră de o parte şi de alta, apoi trecem printr-o localitate unde ar fi trebuit să ne oprim, însă nu mai e timp, e aproape miezul nopţii, mergem direct la Veracruz. Plouă torenţial acum, dincolo de geamurile caselor apar o clipă scene de viaţă obişnuită, numai noi, ca o halucinare a nopţii tropicale, moţăim în acest autobuz, în timp ce zeul ploii aleargă odată cu noi. În fapt, Tlaloc a fost, probabil, totdeauna mai mult decît un zeu. A fost o obsesie. Fără apă, porumbul aztecilor nu creştea. Fără porumb, viaţa era în primejdie. Din lanurile lor, aztecii pîndeau nu numai mişcarea stelelor, ci şi mişcarea norilor. Pe marele teocalli din Tenochtitlan erau două temple gemene: templul lui Tlaloc şi templul lui Huitzilopochtli, amănunt care arată singur locul lui Tlaloc în ierarhia Olimpului aztec... Prin vîrtejul ploii parcă se aud săgeţi din alte timpuri înfîgîndu-se în trupurile acelor sacrificaţi, chiotele care salutau norii umflaţi de apă după ce aztecii priviseră, zile la rînd, cu ochii uscaţi, cerul... Fantoma lui Tlaloc se îndreaptă în această noapte spre Veracruz. Şi parcă un imens răpăit de tobe îi anunţă trecerea. Plouă peste tunetele încîlcite ca un ghem de şerpi, plouă peste restaurantul unde după miezul nopţii, cînd am sosit, am mîncat printre scaune întoarse, singuri în toată sala, plouă peste oceanul pe care îl bănui fără să-l văd. Aici, în apropiere de Veracruz, a debarcat Cortes şi tot aici s-a prăbuşit ultima rezistenţă a dominaţiei spaniole. Dar întîmplarea vrea ca Veracruzul să însemne pentru mine altceva, o noapte copleşită de o ploaie tropicală. Ascult ploaia cum se loveşte de ziduri şi umple noaptea. Obişnuit cu ploile de-acasă, banale şi temperate, nu ştiu ce să cred. Se va opri pînă dimineaţă? Sau mîine va ploua la fel? Cît trebuie să plouă ca să adoarmă în muzee toate statuile lui Tlaloc şi ţăranii mexicani să stea liniştiţi? La Xalapa, într-o grădină interioară, plutea în aer o muzică de tonomat, iar norii atenuau lumina. Aici, ploaia a cucerit noaptea şi n-a mai rămas decît ea. O farsă a imaginaţiei mă face să aud statuia lui Tlaloc lovind caldarîmul ud cu picioarele sale enorme de piatră, în vreme ce lacrimile zeului se varsă în puhoiul de-afară.
    
    
    Am adormit cu lumina aprinsă şi m-am trezit la trei noaptea s-o sting.
    
    
    
    Tlaloc
    
    Tlaloc e destul de popular şi azi în Mexic; şi nu numai printre arheologi. La cincizeci de kilometri de capitală, în satul Coatlinchan, a fost găsită în albia uscată a unui rîu o sculptură imensă. De fapt, cea mai mare sculptură veche din America latină, un monolit de piatră măsurînd mai mult de opt metri în înălţime şi cîntărind, se pare, aproape 200 de tone, reprezentîndu-l pe zeul ploii. Transportul acestui colos la muzeu a ridicat probleme extrem de dificile şi, pe de altă parte, delicate, deoarece, în ultima clipă, ţăranii din Coatlinchan au refuzat să permită luarea statuii, imaginîndu-şi că ploaia, atît de preţioasă pentru recoltele lor, va dispărea odată cu enigmaticul zeu de piatră, sălbăticit în albia uscată a rîului unde a stat părăsit. Arheologii au fost ameninţaţi şi, în cele din urmă au trebuit să intre în joc nişte promisiuni extramitologice pentru ca Tlaloc să poată fi mutat la muzeul naţional. În dimineaţa de aprilie cînd zeul a pornit la drum, numeroşi ţărani l-au însoţit pînă în capitală, unde convoiul a ajuns seara. Oraşul se pregătise să-l întîmpine cu o sărbătoare, dar printr-o coincidenţă ironica sosirea zeului ploii a fost însoţită de furtuna cea mai violentă din acel sezon de obicei uscat, ceea ce a împiedicat sărbătoarea...
    
    
    
    San Juan de Ulua
    
    A doua zi e soare. Aşteptîndu-l pe D. la autobuz (ah, dacă moartea ar avea punctualitatea mexicană!), discutăm că ar trebui să ne cumpărăm pălării de pai pentru a evita insolaţia.
    Dar după o jumătate de oră, cînd ajungem în mica insulă San Juan de Ulua, lîngă Veracruz, cerul e vînăt. Şi abia intraţi în incinta fostei închisori spaniole, începe să plouă. O ploaie piezişă, rece şi duşmănoasă, care ameninţă să compromită vizitarea acestei fortăreţe sumbre unde spaniolii le-au arătat indienilor recalcitranţi toate resursele de persuasiune ale Inchiziţiei. Trecem repede prin curtea năpădită de iarbă. Ploaia ne obligă să ne strecurăm pe lîngă zidurile pătate de licheni, să ne adăpostim în fostele celule, în fostele camere de tortură, întîrziind în ele mai mult decît am fi vrut. Rămînem sub o arcadă cu tencuiala roasă ca de lepră, discutînd un timp, apoi tăcînd, fiecare cu gîndurile lui, în vreme ce ploaia continuă să cadă vrăjmaşă peste pinii din curte. Scos din ritmul de rutină, ghidul povesteşte întruna şi, probabil, dă mai multe detalii decît de obicei. El e singurul care n-are dreptul să tacă. Prin pînza ploii disting un crîmpei de ocean şi o stradă din Veracruz. Numele oraşului, cu sonorităţile sale exotice şi languroase, nu m-ar fi lăsat niciodată să-mi imaginez o asemenea dimineaţă... Ferindu-ne, trecem prin celule care seamănă cu nişte peşteri. În ziduri sunt umbre verzi, ca un tatuaj enigmatic şi ameninţător. Apa prelinsă pe ele s-a pietrificat în hieroglife albicioase, sinistre. Oare Goya spunea că timpul pictează el însuşi? Da, Goya. Aici, însă, timpul nu şi-a iubit opera. Dimpotrivă. Şuviţele de apă calcaroasă au lăsat cicatrice urîte, ca un stigmat. Sau ca un avertisment, poate. "Atenţie, nu treceţi indiferenţi".
    Istoria a renunţat la nuanţe aici. Cel care ucidea şi cel care aştepta să fie ucis se aflau faţă în faţă şi se priveau în ochi. Între ei, tăcerea care a rămas. În aerul îmbîcsit de ploaie nu se mai aud decît picăturile de apă. Prizonierii se mineralizau înlăuntru, dar înainte înnebuneau.
    
    
    Ploaia de-acum e cu totul altfel decît cea de azi-noapte. E una din acele ploi care înverzesc zidurile, macină piatra şi o putrezesc şi... ce vroiam, de fapt, să spun? Într-o zi ca asta, probabil, au intrat vizigoţii în Roma, într-o zi ca asta s-a băut prima oară vin dintr-un craniu omenesc şi tot într-o zi ca asta cineva a calculat că sîrma ghimpată poate influenţa istoria; într-o zi ca asta Erasm se va fi gîndit să scrie Antibarbaria. Sub o asemenea ploaie îşi va fi urzit planurile Macbeth şi va fi aşteptat să vină noaptea... Ganguri, tunele şi iarăşi celule şi, îngropate în zid, belciuge de lemn de guayacan, lemn pietrificat, "lemn etern", de care erau prinşi prizonierii scoşi din minţi de apa ce curgea pe piatră şi pe ei provocîndu-le răni.
    Simt că dacă mai stau mult între aceste ziduri mă vindec definitiv de dragostea mea pentru Spania. Unde e Spania care rîde de Don Quijote numai pentru a nu-şi recunoaşte prea deschis dragostea pentru el? Unde sunt bufonii serioşi ai lui Velasquez? Ce-a mai rămas din Spania aici? Ah, da. A mai rămas să ne aducem aminte de ceea ce ne arată uneori Goya. Aici nu e loc decît pentru Prizonierul şi mai ales pentru ochii cumpliţi ai lui Saturn. Custodele muzeului Prado scria undeva că nici o operă din celebrul muzeu n-a fost obţinută prin război sau prin violenţă. Dar ceea ce e adevărat pentru pictură nu e adevărat pentru aur şi pentru ambiţiile conchistei. Spania a crezut aici că istoria este un os ce poate fi zdrobit, o gură căreia i se poate pune căluş, o minte care, aiurînd, nu va mai protesta. Şi că justificările, dacă va fi nevoie de ele, vor fi găsite. Cei care vor înnebuni nu vor mai putea depune mărturie. Şi nu e prima oară cînd Dumnezeu a fost amestecat în afaceri urîte... Privind pereţii celulelor, îmi amintesc că Filip al II-lea tremura pentru o uşoară zgîrietură a pînzei lui Tizian Venus cu Adonis.
    
    
    Ca să fii cu totul moral aici, ar trebui să simţi că ochii îţi ies din orbite, că nu mai poţi respira, că îţi vîjîie capul, şi dintre toate zgomotele universului nu mai auzi decît picăturile de apă prelingîndu-se pe pereţi; să nu mai existe cer, să nu mai existe mare, să nu mai existe pămînt şi arbori, ci numai piatră, o piatră rece de peşteră pe rare curge apa; să nu mai existe alt adevăr decît suferinţa şi moartea; să simţi un gust dulceag în gură şi cînd scuipi să-ţi dai seama că e sînge; să uiţi cine ai fost, cine eşti, să uiţi, poate, chiar, în cele din urmă, să-l urăşti pe cel care te omoară... în loc de asta, însă, îţi spui că tu n-ai nici o vină pentru ce s-a întîmplat. Nu eşti decît un trecător cumsecade care la un moment dat simte nevoia să nu mai audă decît ploaia de-afară.
    
    
    Desigur, moartea nu absolvă pe nimeni. Au murit nu numai victimele, ci şi toţi călăii, nu numai sclavii, ci şi toţi stăpînii, nu numai cei umiliţi, ci şi ofensatorii lor, cei din boxa acuzaţilor şi judecătorii care au citit sentinţa, cei păcătoşi şi cei care au vrut să-i mîntuie, cu forţa, cei înşelaţi şi escrocii, cei minţiţi şi profitorii, deţinuţii şi paznicii lor, împăraţii şi supuşii... Acest ultim şi implacabil judecător n-a cruţat pe nimeni. A venit o clipă cînd moartea s-a aşezat în spatele călăului şi i-a şoptit la ureche: "acum e rîndul tău". A venit o clipă cînd s-a furişat nevăzută în spatele judecătorului şi i-a murmurat: "iată verdictul care te priveşte"... Dar cum să ne consolăm că asta înseamnă dreptate?
    Una dintre celule (un puţ de un metru şi jumătate înălţime şi doi metri lărgime) se chema "Infern". Alta, "Purgatoriul". Numai "Paradisul" lipsea ca să ne reîntîlnim cu Dante.
    Paşii noştri sună prea tare şi, poate, în semiobscuritate Tatle priveşte piatra, rămas pe gînduri... "Arborele universului are două braţe, ar zice el, dar aici e unul singur, al durerii"...
    
    
    
    despre măsură
    
    Dacă omul a scris cărţi, tot el a incendiat biblioteca de la Alexandria. Dacă a ridicat Parthenonul, tot el a descoperit că din marmura arsă se poate face var. Dacă a ridicat piramidele din Mexic, tot el le-a umplut de sînge. Această "măsură a tuturor lucrurilor" care e omul a fost adesea, cum zicea cineva, o măsură tristă. Ea a ofensat şi a fost ofensată, a mutilat şi a fost mutilată. Poate că aztecii n-au avut un cal ales printre nobili, ca Roma, numai datorită faptului că n-au cunoscut, pînă la venirea spaniolilor, caii.
    Oriunde în altă parte, aş fi evitat aceste banalităţi. În definitiv, norocul istoricilor e că morţii nu pot protesta. Dar după două ceasuri la San Juan de Ulua, într-o zi ploioasă, poţi înţelege, cred, mai adevărat decît în Grecia, ideea despre om a filozofilor greci. "Măsura tuturor lucrurilor" şi-a arătat, aici, chipul de bestie. Plecînd de la San Juan de Ulua, mi-a fost greu să găsesc cusururi unei vorbe pe care altădată o socotisem prea răutăcioasă. "Mizantropul e cel care reproşează oamenilor că sunt ceea ce sunt".
    
    
    
    oceanul
    
    Cum puteam să nu doresc să fac o baie în ocean?
    Chiar dacă nu e soare. Chiar dacă plouă pe plaja Mocambo din apropiere de Veracruz.
    Nu e, totuşi, ploaia ostilă de la San Juan de Ulua. Plouă mărunt şi aproape confuz. Ca pentru a ne obliga să intrăm mai repede în apă, în ciuda poveştilor cu rechini...
    Aceste poveşti trebuie să fie o glumă a lui D. Dar nu reuşesc să mă conving pînă la capăt că ele n-au nici un temei. Mă surprind pîndind prin apă cu ochii deschişi şi îmi amintesc, în timp ce înot, fel de fel de întîmplări cu oameni cărora rechinii le-au retezat un picior dintr-o singură muşcătură sau i-au devorat cu totul... Fără să mă oprească nimeni, mă feresc singur să mă depărtez prea mult de ţărm. Şi, după zece minute, mă întorc. Deşi cine ştie dacă voi mai avea vreodată prilejul să înot într-un ocean?
    
    
    În loc să mă facă să visez cu ochii deschişi, oceanul mă inhibă, mă sileşte să mă simt un biet detaliu în faţa unei imensităţi neprietenoase. Nimic din ceea ce am trăit pe plajă, vara, la Costineşti sau la Neptun, n-am trăit pe plaja de la Mocambo Aproape m-am bucurat cînd, din pricina ploii, care s-a înteţit, a trebuit să ne scurtăm popasul M-am uitat fără regrete la umbrelele de plajă, acoperite cu frunze de palmier, sub care nu mai era nimeni, şi la nisipul ud...
    Să fie adevărat, oare, că, asemenea sarzilor. mexicanii nu au fascinaţia apei, ci a pămîntului? Din larg n-au venit decît nopţile şi conchistadorii.
    
    
    
    drumul cel mai bătut
    
    Pictura mexicană a coborît în stradă, a vrut să cucerească strada. Culorile lui Orozco vin dintr-un sol martirizat de soare; şi chiar ale lui Diego Rivera, ale cărui trupuri arămii nu cunosc plaja: sunt goale numai pentru a se exprima mai bine. În ce-l priveşte pe Quetzalcoatl, el a plecat cu o plută din piele de şarpe în exil, dar legendele nu s-au interesat de aventurile lui pe mare. Ele nu ne-au dat o Odisee a lui Quetzalcoatl. Au vorbit tot timpul numai de reîntoarcerea lui. În labirintul mexicanilor, drumul cel mai bătut e spre centru.
    
    
    
    amintindu-mi de Rousseau
    
    Zeii trimit acum asupra noastră toate capriciile cerului tropical. S-au hotărît, se pare, să ne arate tot repertoriul ploilor. Căci ploaia, aici, arată altfel. Apare pe neaşteptate, violentă şi caldă, se prăbuşeşte în geamurile autobuzului sufocîndu-le cu apă, după care dispare pe neaşteptate. Înainte de a afla cum arată o junglă a lianelor, aflu cum arată o junglă a ploii.
    Depăşim păşuni galbene, păduri de palmieri ca nişte temple din care au rămas în picioare numai coloanele, un peisaj echivoc în care luxurianţa alternează cu ariditatea, sub o ploaie caldă, care pe nesimţite se transformă în lumină umedă. Din cînd în cînd, în marginea şoselei se văd locuinţe modeste, simple, cu o singură încăpere, din nuiele împletite şi acoperite cu frunze de palmier sau din cărămidă nearsă, înecate în ploaie sau strivite de lumină, înconjurate cu suliţi de cactus şi izolate într-o linişte pe care n-o tulbură nimic.
    Din păcate, n-avem vreme să coborîm. Mă consolez cu gîndul că, astfel, taina acestor locuri, cu peceţile intacte, ne va lăsa liberă "fericita capacitate de a presupune", cum ar zice Burckhardt. Şi poate că e mai bine aşa decît un popas sumar şi superficial.
    Păsările zboară jos, cu aripile îngreunate de ploaie, soarele frige cînd apare dintre norii turbulenţi, din loc în loc se văd sate minuscule... cîţi s-ar putea lăuda că ştiu ceva precis despre viaţa celor ce le locuiesc? Se zice că în ele se practică încă trocul şi banii sunt rari; că porumbul, lîna sau fructele care se schimbă sunt puse direct în praful pieţelor al căror nume aztec, tianguis, e încă folosit. Dar nimeni sau aproape nimeni nu se opreşte în aceste aşezări unde istoria se îngînă cu jungla. Autobuzul plonjează în sud, sub un cer tot mai ars de febră în ciuda rafalelor violente de ploaie, şi între păduri întinse de palmieri bătrîni unde e normal să-ţi aminteşti de Rousseau, de mitul vîrstei de aur şi să-ţi pui întrebări...
    Odată am văzut în America o scenă incredibilă, stupefiantă, pe care n-o pot uita. Oameni care, obosiţi de zgomot, ascultau la tonomate tăcerea! Tăcere înregistrată ca o muzică, tăcere pur şi simplu, împărţită în raţii, contra cost. "Cele două flageluri ale omenirii sunt Inchiziţia şi Societatea", a exclamat Pascal. Dar ce rămîne în afara lor? A nega în principiu societatea înseamnă a nu lăsa omului altă speranţă decît aceea de a fi singur. Chiar aceste locuinţe dintre palmieri au simţit nevoia să se grupeze.
    
    
    Bineînţeles, nu e o consolare să opunem stării naturale o singurătate "modernă". Îmi amintesc un tablou al lui Jordaens unde Diogene cu felinarul aprins e în mijlocul unui grup care se amuză, îi dă cu tifla, mănîncă, bea, se uită şi rîde batjocoritor. Înconjurat de această veselie trivială, Diogene e mai singur decît în deşert sau într-o pădure. El va trebui să devină cinic şi indiferent, asemenea celorlalţi, azvîrlind felinarul, sau rîsetele îl vor face din ce în ce mai singur.
    
    
    Ţinta noastră este azi un oraş cu nume complicat. Coatzacoalcos. Acolo ne aşteaptă un hotel cu aer condiţionat. Veacul nostru nu-l mai poate reciti pe Rousseau decît aşa.
    
    
    
    două pietre
    
    Mexicul e o ţară prin care nu poţi trece indiferent. Aici, trebuie să-ţi placă soarele sau să te plîngi de insolaţie. Trebuie să te fascineze ploile sau să te plîngi de ele ca de migrene. Şi dacă nu-ţi spune chiar nimic tristeţea virilă a cactuşilor, e mai bine, poate, să nu te duci. Cine caută în Mexic ceea ce poate găsi la New York e preferabil să renunţe.
    Cît despre lumină, ea nu e lumina din Orient, care amestecă mizeria şi poveştile din "o mie şi una de nopţi", şi nici lumina mediteraneană, caldă, senzuală, feminină. E o lumină care amuţeşte rînjetul morţii, fără să-l ascundă. Apolo însuşi, în această lumină, s-ar fi înfăşurat în şerpi ca şi Coatlicue, în loc să omoare Pythonul.
    Şi, poate, nu atît colibele alcătuite din ramuri legate cu ajutorul lianelor m-au făcut să-mi amintesc de Rousseau, cît senzaţia de singurătate imemorială a peisajului dintre Veracruz şi Coatzacoalcos. Dar se întîmplă să ignorăm tocmai lucrul cel mai important. Că uneori ajung două pietre pentru a începe un drum.
    
    
    
    noapte tropicală
    
    Coatzacoalcos, hotel Margon
    
    Din căldura umedă de-afară, în aerul rece, condiţionat. Urc în cameră, încercînd să depăşesc o senzaţie de oboseală şi de gol. Aceste hoteluri în care dorm cîte o noapte şi în care nu mă voi mai întoarce niciodată...
    Cobor. Din hol, cîteva trepte duc spre restaurantul hotelului. Mă aşez la o masă şi cer un suc de portocale. La o masă vecină, se află un bărbat înalt, trecut de cincizeci de ani, care, ceva mai devreme, auzindu-ne vorbind romîneşte, a venit la noi. Se scoală şi acum de la locul lui şi se aşează lîngă mine. Insistă să bem ceva împreună şi încerc să-i explic că în acest domeniu dorinţele mele sunt mai mult decît limitate, aproape nule. Brusc, simte nevoia să-mi povestească despre viaţa lui. E plecat din Romînia dinainte de război şi lucrează ca specialist itinerant al unei mari firme. Acum e în Mexic de aproape un an. Locuieşte aici, în Coatzacoalcos, chiar la hotelul "Margon" şi lucrează la "Impex", o mare rafinărie de petrol unde vom merge şi noi mîine dimineaţă. Vorbeşte o limbă uşor învechită, poticnindu-se uneori. A avut rareori prilejul să discute romîneşte. Asta îmi aduce aminte de o femeie din satul meu plecată în America pe la începutul veacului şi revenită într-o vacanţă, după cincizeci de ani. Folosea cuvinte pe care oamenii din sat le uitaseră, arhaice, cu parfum anacronic. Ceva similar se întîmplă şi cu bărbatul din faţa mea. Nu se plînge de bani, cîştigă bine, dar vrea să se retragă, să încheie această eternă alergătură prin lume. Nu mai suportă să trăiască în hoteluri, să mănînce singur, să bea singur. Adaugă, jumătate în glumă, jumătate în serios, că uneori îşi umple două pahare şi zice "Noroc". Tonul lui, mai mult decît vorbele lui, mă tulbură.
    Ne despărţim şi ies în oraş. Seara e umedă şi caldă. Evit străzile mai puţin luminate, ci gîndul la ce se povesteşte despre violenţa străzilor sud-americane.
    Eram convins că în fiecare oraş mexican, seara, în piaţa centrală, voi întîlni, cum ne asigură cei ce cunosc obiceiurile de aici, un ceremonial asemănător cu plimbările "pe Corso". În adolescenţă, la Făgăraş. Băieţii făcînd turul pieţei într-un sens. Fetele, în celălalt. Şi la fiecare întîlnire schimbînd ocheade şi zîmbete. Dar nimic din toate astea. Trecătorii sunt rari. Şi e ceva excesiv în aer. O febră neobişnuită.
    Paşii sună arid pe piatra aleilor din parcul ce se cheamă, fireşte, ca în toate oraşele mexicane, Alameda. În mijloc, un bazin cu apă clocită de zăpuşeală. Ies din nou în stradă şi, din fericire, îmi apare în drum o librărie.
    
    
    În hotel, la capetele culoarelor sunt puse recipiente cu apă fiartă pentru cei care nu cer apă minerală să se spele pe dinţi. Am început să fiu atent dacă nu cumva se aud, aduse de vînt, urlete din junglă. Nu prea îmi dau seama cît de departe ne aflăm de jungla adevărată.
    Mă gîndesc la bărbatul cu care am stat de vorbă mai devreme la restaurant. Şi la cîtă retorică s-a cheltuit pe o temă care e simplă, totuşi. Omul nu poate veni de nicăieri spre nicăieri. Şi, poate, toate paginile lui Unamuno din care strigă dragostea sa pentru Spania nu m-au emoţionat atît cît faptul că, în exil, la Paris, în vreme ce conversa la masă, el desena fără încetare tauri.
    
    
    
    cărţi de călătorie
    
    M-am obişnuit cu psihologia mea incomoda şi sucită, dar prefer să pronunţ cît mai rar cuvîntul " anticălător " ca să nu fiu înţeles greşit.
    De fapt, ce este o "carte de călătorie "? Nu numai că nu-mi place această formulă, dar nici n-o cred potrivită. Nu cred într-o literatură slujnică a lui Hermes. Există cărţi care pot fi generate de o călătorie, ca de orice altă experienţă, dar asta e cu totul altceva. Ele n-au nimic în comun cu proza pliantelor turistice, care trebuie să satisfacă alte rigori. Şi dacă totuşi vrem să folosim formula dîndu-i alt înţeles, ar trebui să adăugăm că Odiseea este, poate, cea mai mare carte de călătorie din toate timpurile. Ea nu povesteşte pur şi simplu rătăcirile lui Ulise, cît vrea să ne sugereze că în ele există o soluţie. Să ne imaginăm Odiseea fără Ithaca. Oare ce mai rămîne atunci din ea? Ceea ce îi dă sens este, indiscutabil, sfîrşitul.
    În fond, nu e nevoie să colindăm lumea pentru a rătăci. Cel care a cunoscut cel mai puţin iubirea a fost, se pare, cel care a alergat tot timpul după exemple. Don Juan. Poate că acest lucru e adevărat şi în privinţa călătoriilor. Unii îşi închipuie că e destul să ţină în mînă un bilet de Jumbo-jet ca să aibă ceva de comunicat. Uită că autorii tragediilor clasice nu s-au ostenit niciodată să ne dea indicaţii amănunţite despre decorul în care se petreceau întîmplările povestite de ei. Li se părea suficient să spună "scena este un palat". Sau, cum notează Shakespeare, înaintea primei scene din Hamlet, "terasă în faţa castelului". Care castel? Un autor de "note de drum", ajungînd la Elsinor, se va grăbi să răspundă: "Kronborg, castelul lui Hamlet, impunătoare remaniere în stilul Renaşterii daneze a castelului lui Erik de Pomerania" etc. etc. Dar asta e excursie explicată, nu mărturie.
    Necunoscutul? Noutatea? Ele există fără îndoială. Şi ştiu foarte bine că a dispreţui călătoriile este o prostie. Piramidele egiptene le-am văzut în sute de reproduceri, dar numai după ce-am strîns în pumn nisipul din deşert ele au început să-mi spună ceva. Nu mi se potriveşte aerul de globe-trotter, oricît aş vrea să mi-l asum şi oricît aş invidia aplombul altora în această privinţă. Dar, cum spunea undeva Valery, important nu este a învăţa, ci a adăuga ceva la ceea ce ai învăţat. Poţi trece prin Mexic fără să observi că şi cerul şi tăcerea au culoarea pietrelor. Sau că miturile sunt că vîntul care îşi cîntă melodiile ciudate cu ajutorul tuburilor de orgă ale cactuşilor. Ar fi păcat, însă, mă gîndesc, să treci prin Mexic fără să te întrebi, fie şi în fuga, de ce crede, oare, omul mai mult în frică decît în persuasiune şi dacă, în afară de "mijloace", s-a schimbat ceva din vremea cînd spaniolii au incendiat Tenochtitlanul.
    Desigur, a vedea înseamnă, mai întîi, nevoia să vezi. Dar, probabil, nu descoperim nimic cu adevărat important într-o călătorie, dacă nu descoperim nimic în noi înşine. La fel ca în Odiseea, o călătorie e, în cele din urmă, în secret, aproape totdeauna o călătorie spre adevărurile noastre şi un prilej de clarificări, cînd ea nu se opreşte la simple impresii.
    N-are rost să complici un drum care nu-ţi cere decît puţină curiozitate? Eu, unul, înclin să cred că păcătoşii au adus mai multe servicii credinţei decît cei inocenţi.
    
    
    
    tierra caliente*
    
    * tierra caliente = "pămînt cald.
    
    Dimineaţa plecăm la "Impex". Aici, într-o sală care seamănă cu un amfiteatru universitar în miniatură, un inginer ne dă lămuriri despre dezvoltarea industriei petroliere mexicane. E tînăr, brunet, slab şi poartă ochelari. Explicaţiile trădează un specialist îndrăgostit de profesia sa şi trăind prin ea fără rezerve. Ceea ce mă face să mă simt în faţa lui ca un american la Luvru.
    În sala de comandă de la "Impex" mă uit lung la tablourile electronice. Nu e prima oară cînd trebuie să-mi recunosc lacunele într-un domeniu atît de important pentru omul modern şi nici prima oară cînd îmi găsesc justificări.
    Altfel, îmi spun, se uită un egiptolog la hieroglife, altfel se uită un botanist la arborii tropicali şi altfel un diletant ca mine. Uneori, diletantismul te ajută să observi ceea ce unui specialist îi scapă. Nu putem vedea toţi cerul ca un astronom, pămîntul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, păsările ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, să existe pe lume şi diletanţi a căror singură specialitate e melancolia. Şi, evident, eu fac parte dintre ei.
    
    
    Plecăm, în fine, după ce Enrique, şoferul autobuzului nostru, încearcă, în zadar, să repare la un atelier instalaţia de aer condiţionat. Ploaia abia mai fumegă în aer, în schimb în autobuz începe să fie din ce în ce mai cald. Niciodată nu mi s-a întîmplat ceva într-adevăr spectaculos în călătorii. Alţii povestesc fel de fel de lucruri, senzaţii tari, întîmplări neobişnuite, dramatice sau cel puţin insolite, în vreme ce călătoriile mele (dacă exclud cele trei accidente de avion prin care am trecut) decurg monoton, previzibil, cu detalii normale... lucrurile cele mai spectaculoase sunt o ploaie torenţială, o pană de curent sau o încurcătură pasageră la recepţia hotelului... Şi iată că, acum, se întîmplă ceva, Suntem într-o căldură de iad şi aerul condiţionat tot nu funcţionează. Enrique încearcă, dar în loc de aer rece vine aer fierbinte. Simt că mă sufoc de căldură, schimb batistele una după alta, mă gîndesc cu nostalgie la toţi gheţarii pe care i-am visat pe vremea cînd doream să fac parte dintr-o expediţie la polul nord, la ploile bacoviene din toamnele noastre... Zadarnic. Căldura devine din ce în ce mai insuportabilă. Din cînd în cînd, zeilor maya (în al căror imperiu am intrat) li se face milă de noi, trimit un nor, ploaia se prăbuşeşte pe autobuz ca un bivol de apă, urmează o vagă senzaţie de răcoare, mai mult o iluzie, şi totul se întoarce la început. Sisif nu mai urcă muntele, Sisif aspiră la un nor de ploaie şi, odată atins norul, se prăbuşeşte din nou în flăcările infernului. E o căldură umedă, ca în anticamera unei băi de aburi, care descurajează mişcările, te apasă şi te trezeşti cu o sticlă de coca-cola în mînă, făcînd economie de gesturi pentru a nu-ţi forţa transpiraţia. Pînă şi norii par otrăviţi de această căldură umedă. Cînd plouă, ploaia pare bolnavă acum. Abia aştept să ajungem la Villahermosa, am auzit că în sud hotelurile au toate piscină...
    Enrique se întoarce spre noi şi surîde înţelegător. Suntem de trei zile împreună şi ne-am împrietenit. Cu părul negru, lins, cu ochii sumbri şi melancolici, arătîndu-şi dinţii albi de cîte ori zîmbeşte (şi zîmbeşte des), Enrique e ceea ce s-ar putea numi un mexican obişnuit. Vorbeşte puţin, politicos, fără să fie umil. Şofer excelent, străbate şoselele toride ale sudului fără să se plîngă nici de violenţa ploilor, nici de căldură. Şi înţeleg din raporturile cu el că, într-adevăr, simpatia are un rol important în relaţiile unui mexican cu străinii. Se povesteşte că există oameni de afaceri care refuză să trateze cu o firmă deoarece reprezentantul ei nu le place şi că mexicanul preferă uneori să-şi sacrifice interesele numai pentru a fi credincios simpatiei sau antipatiei ce i-o inspiră cineva. Nu ştiu dacă lucrurile merg pînă acolo, dar simt cum devin mai puţin reticent decît aiurea în contact cu oamenii de aici. Mexicanul e mai puţin calculat, mai spontan. Din punctul său de vedere, unu şi cu unu trebuie să facă doi mai ales cînd aritmetica nu-ţi aduce nici un folos. El poate fi pripit sau excesiv, dar niciodată, cred, unul dintre acele produse reci ale pragmatismului care bîntuie prin lumea de azi.  se referă nu numai la condiţia pămîntului. Există şi în oameni ceva din misterul acestui pămînt crucificat între soare şi ploi.
    Intrăm în Villahermosa. Oraş pentru pictori impresionişti, parcă. Soarele face ca totul să fie alb şi aerul vibratil, ca în oraşele mediteraneene. Coborîm pe asfaltul încins de căldura amiezii, uitînd zăduful drumului.
    
    
    
    despre acalmie
    
    Prin acalmie, mexicanul se resemnează parcă. Renunţă la orice exces.
    Atunci, pericolul care-l pîndeşte este să devină înţelept. Prea înţelept, se va mira el însuşi că s-a dus uneori în pieţe pur şi simplu din plăcerea de a vinde şi de a tîrgui sau că a fost în stare să refuze să-şi vîndă marfa prea repede de teamă că nu va mai avea ce face pînă la sfîrşitul zilei. Renunţînd la pasiunile lui, ar semăna cu vulcanii care dormitează şi cu dragostea care decade în rutină după ce a visat absolutul. Excesul nu e neapărat indecent şi măsura nu e totdeauna admirabilă.,, A abuza" înseamnă uneori, dimpotrivă, a avea curajul să scandalizezi mediocritatea dispusă să nu iubească nimic, decît să iubească prea mult. În Mexic, toate acestea se văd mai bine decît aiurea.
    Dar, la fel de adevărat e că, din cîte mi-am dat seama, acalmia naturii mexicane te induce în eroare. Ca şi acalmia mexicanului.
    
    
    
    tezaurul lui Moctezuma
    
    Villahermosa, hotel "El Presidente"
    
    Din atmosfera neutră a hotelurilor cu care m-am obişnuit, iată-mă acum într-o clădire care are ceva din aerul mai intim al unei vile. Există recepţie, zîmbete profesionale, ne-am completat ca de obicei fişele şi totuşi nu am senzaţia de industrie a nopţilor petrecute între pereţi impersonali. Scara fără trepte, ca un tobogan, camerele dispuse în jurul unei grădini tropicale interioare şi mobilate altfel decît în hoteluri, lotul răspunde parcă acelei părţi din mine care a avut mereu nevoie de intimitate şi căldură pentru a nu se retrage ca broasca ţestoasă sub carapace.
    Villahermosa se numără printre oraşele pe care le-am iubit din primul moment. Lumina după-amiezii apasă zidurile fără să le oprime. Arbori calzi, deveniţi aproape muzică, îşi mişcă frunzele, ca un tigru somnoros muşchii. Şi pentru prima dată ţin în mînă două fructe de mango. Nu sunt verzi ca în pînzele lui Gauguin, ci galbene şi mai mici. Dacă mexicanii au dreptate, fructele strălucitoare pe care le arată prin muzee tahitienii lui Gauguin sunt însă dintr-o specie inferioară. Cele de aici sunt înnobilate, au miezul parfumat şi mai dulce. Strălucesc ca tezaurul lui Moctezuma în visurile spaniolilor.
    
    
    Cum ar explica asta, oare, Tatle?
    ― Tezaurul lui Moctezuma e acolo unde cuceritorii nu l-au căutat niciodată. Nu e nevoie să-l căutăm în locuri tainice. Ajunge să ne putem mira de lucrurile fireşti. Cum scîrţîie un pas pe o alee de nisip, cum înfloreşte nopalul pe vechile morminte. Atunci vom descoperi că taina nu e sub coaja unui fruct. Tezaurul e însuşi fructul.
    
    
    
    dilemă
    
    Cu patru decenii în urmă, Graham Greene a văzut aici alt oraş. Mi se pare neverosimil tot ce povesteşte el despre Villahermosa unde, preocupat de adevărata ţintă a aventurii sale semiclandestine, simţea nevoia, ca să-şi umple cu ceva timpul, de o poveste sentimentală pe care în condiţii normale n-ar fi suportat-o. Răsfoiesc nedumerit paginile respective din Drumuri fără legi, caut printre amănuntele notate în fugă ceva cunoscut, cu sentimentul ciudat că e vorba de o altă Villahermosa, de aiurea... oraşul paludic, asediat de mlaştini, cu un singur hotel şi un singur restaurant, cu nopţi vîscoase, bîntuite de ţînţari, cu duminici interminabile şi inutile, cu case avînd drugi de fier la ferestre dincolo de care se vedeau femei bătrîne în balansoare din epoca victoriană, în mijlocul bibelourilor şi fotografiilor de familie, mirosul de fructe putrezite urcînd din apa fluviului, păsările cu pene prăfoase, şoimii îngrămădiţi pe acoperişuri, cimitirul pe porticul căruia scria cu litere negre "Linişte ", trotuarele înnegrite noaptea de gîndaci, care acopereau şi scările hotelului, se izbeau de lampă, de ziduri şi cădeau, pentru ca în locul lor să vină alţii, cei morţi fiind devoraţi de furnici, un dentist pripăşit aici în circumstanţe încurcate, plîngîndu-se de căldură şi de muşte, căruia englezul trebuia să-i explice mereu că vroia să ajungă la Salto şi apoi la Palenque şi de la care a aflat că există muşte a căror înţepătură te lasă orb... toate acestea mă contrariază. Fluviul? Mlaştinile? N-am reţinut decît căldura, apăsătoare într-adevăr, o impresie de ziduri extenuate de lumină, un aer de oraş mediteranean unde trotuarele ard la amiază şi noaptea e neagră ca un steag de piraţi... Care e adevărata Villahermosa? Oraşul unde Graham Greene îşi cumpăra hamac, sarape (poncho-ul mexican) şi leacuri contra muşcăturilor de şarpe (în vederea expediţiei sale în interiorul provinciei Tabasco, pentru care venise) şi unde, ca să evite apa din fluviu, trebuia în mod obligatoriu să consume "bere Moctezuma" sau ape gazoase îndulcite, nu mai există probabil, iar cel în care am locuit eu douăzeci de ore trebuie să fie o combinaţie între grija ospitalieră a gazdelor şi un început de toropeală luminoasă a simţurilor... Dar oraşele sunt aşa cum le-am simţit şi, dincolo de adevărul lor, există, poate, un adevăr al nostru de care am avut nevoie în ele...
    
    
    
    jaguarul
    
    Cînd am plecat spre parcul-muzeu "La Venta", n-am bănuit ce ne aştepta. Un parc, îmi imaginam, unde au fost aduse sculpturile descoperite în regiunea La Venta şi în primul rînd celebrele capete de olmeci. Dar parcul e, de fapt, un fragment de junglă, în care exuberanţa vegetaţiei anunţă pădurile tropicale copleşite de liane. În clipa în care am ajuns, cobora noaptea. Mai bine spus, se prăbuşea noaptea. Căci tropicele nu cunosc, se pare, acea dulce prelungire a incertitudinii dintre zi şi noapte, cînd întunericul se îngînă cu oboseala albă a zilei şi întîrzie să pună stăpînire pe lucruri învingîndu-le încet, cu precauţii.
    În jurul nostru, în cîteva minute, arborii devin negri. Să mulţumesc sau nu întîmplării care ne-a adus aici la o oră de seară? Ea ne împiedică să vedem cum trebuie sculpturile de bazalt împrăştiate prin parc, în schimb atmosfera de spaţiu regizat dispare şi, la un moment dat, pe cărările înserate, am impresia că rătăcim undeva într-un peisaj neliniştitor. Nu mai suntem vizitatorii unui muzeu, ne simţim aproape nişte exploratori prinşi de noapte în junglă. Sculpturile se detaşează pe fondul vegetaţiei ca nişte pete negre, de care te apropii prudent.
    Mă opresc în faţa unui bazalt ciuruit de ploi, reprezentînd un jaguar, animalul favorit al olmecilor, aici semiumanizat. Capul statuii e întors spre cer, într-o atitudine de extaz sau de uimire parcă. Animalul se transformă în om. Îşi pierde ghearele şi capătă mîini. Faţa pe care o întoarce spre cer e o faţă omenească.
    De cîtă vreme priveşte oare jaguarul acesta stelele? El este, cu siguranţă, mult mai tînăr decît Sfinxul care păzeşte piramidele egiptene şi chiar decît Minotaurul din Creta. Cu toate acestea, pare ieşit dintr-o junglă în prima seară a istoriei. Adulmecînd vîntul, s-a întors spre stele, iar uimirea l-a transformat. Cu trupul, aparţine, încă, mitului, dar pare pregătit să dea tîrcoale istoriei, ca unei prăzi, dacă nu cumva, mai vicleană decît el, istoria îi va sări în spate.
    Treptat, pădurea acaparează sculpturile. Cineva aprinde o lanternă. La lumina ei, jaguarul de piatră apare feroce şi surprins.
    
    
    
    mit şi istorie
    
    În Grecia e inutil să faci un drum spre Olimp. Muntele e gol, la discreţia vîntului şi a excursioniştilor. Pan, cu picioarele lui de ţap, a părăsit tufişurile şi s-a adăpostit în muzee, iar ca să auzi rîsetele icnite ale lui Dionysos trebuie să-l reciteşti pe Nietzsche. Poate că noaptea, pe culmile Olimpului, se reîntorc uneori stafiile zeilor invocaţi de Homer, dar dimineaţa muntele e pustiu. În schimb, departe de poalele Olimpului, am putut să-mi pun în mod serios problema existenţei unui "timp mitologic" care curge, încă, în Grecia, la fel ca în Egipt, sub albia "timpului istoric". Pe cărările cutreierate numai de capre nu m-am simţit ridicol uitîndu-mă după zei. Şi m-am gîndit prima oară că modul meu de a vedea divinul în lucruri banale e, mai degrabă, păgîn decît creştin.
    
    
    În Mexic, am repetat, cumva, experienţa M-am lămurit că "timpul mitologic" nu curge neapărat la porţile incintelor arheologice. Zeii mai vin acolo doar sub formă de suveniruri care se vînd turiştilor. Pe cîmpurile cu cactuşi, însă, sau în satele retrase la marginea lor, sunt ceasuri în care faţa aridă a zeului Ploii năluceşte şi azi.
    Începută cu o trădare a zeilor, istoria Mexicului s-a reconciliat cu ei. S-ar zice că istoria nu-i ajunge mexicanului şi că mitul îi dă tot ce nu găseşte înlăuntrul istoriei. De aceea pentru mexicani legendele nu fac parte, ca la alte popoare, doar din patrimoniul lor cultural. Ele nu sunt, pur şi simplu, poveşti. Sunt extrase, parcă, din viaţa trăită azi, contaminate de ea, amestecate cu ea.
    D. zicea că în mit paşii timpului trec, aproape nesimţiţi, ca paşii unui jaguar. Cum să-i auzim şi noi ceilalţi? Se pare că tot ce mai putem înţelege noi, care am "civilizat" mitologia, în sensul că am închis-o în biblioteci, sunt "miturile" moderne: succesul, viteza, eficienţa... În ceea ce priveşte miturile vechi, ne mulţumim să procedăm ca maimuţele care aruncă miezul bananei şi agită cojile.
    
    
    
    capul de olmec
    
    Un muzeu ciudat, într-adevăr. Noaptea prăbuşită peste eucalipţi aţîţă imaginaţia. Cărările urcă şi coboară prin pădure şi mă surprind temîndu-mă de şerpi. Apoi, "capetele de olmeci" pe care le vedem la lumina lanternei îmi amintesc ce zicea Laertes: "cel mai bun străjer este frica". Şi nu doar din pricina întunericului.
    Capetele colosale cioplite în bazalt şi găsite în pădurile mlăştinoase din La Venta par rostogolite de pe un eşafod uriaş. Falsă impresie. Căci nici unul din aceste capete nu a căzut de la vreo statuie. Toate au fost gîndite aşa cum arată acum, fără trup. Din motive necunoscute, pe sculptorii olmeci nu i-a interesat omul în ansamblu. Şi, tot din motive necunoscute, nu şi-au dat frîu liber imaginaţiei. Asemănarea dintre capetele găsite în La Venta este atît de mare, încît s-ar putea crede că reprezintă aceeaşi faţă. Au pleoape grele, ochi implacabili şi reci, nas turtit, cu nările umflate, buze groase şi dispreţuitoare. Expresia e dură. Puţin feroce chiar. Brutală, în orice caz. De aproape trei metri în înălţime şi cîntărind, probabil, zeci de tone, capetele gigantice pe care le văd, uimit de dimensiuni, reprezintă triumful artei olmece, dar, pe măsură ce le privesc, am o tot mai limpede senzaţie de disconfort. Nicăieri n-am întîlnit o artă mai insolentă. Un dispreţ rece emană din figurile sculptate în bazalt. O energie brutală, neînduplecată pentru care mila e o vorbă goală. Sfîrşesc prin a bănui că olmecii au avut despre slăbiciune o idee care mă îngrozeşte.
    
    
    Aflu că aceste "capete" au o istorie misterioasă, în regiunea unde au fost găsite nu s-a descoperit nici o carieră de bazalt. Blocurile de piatră provin de la un vulcan, aflat la peste o sută de kilometri. Cum au fost transportate, însă, în junglă de o populaţie care nu cunoştea roata şi carul? Şi de ce tocmai din materia care le lipsea cel mai mult şi-au realizat olmecii capodoperele? Piatra era în mlaştinile din La Venta un lux şi cu atît mai mult stupefiază proporţiile acestor sculpturi.
    De fapt, întreaga problemă olmecă e o taină. A spune azi despre un obiect că e de provenienţă olmecă înseamnă a spune că nu se ştie nimic sigur despre originea lui. Se pare că aceste capete monumentale şi stranii au fost, ca şi jaguarul, obsesia unui popor de sculptori. Acum se cunosc douăsprezece. Altele vor fi fost pentru totdeauna înghiţite de junglă şi de mlaştini.
    
    
    
    despre trecut
    
    Trecutul Mexicului e plin de asemenea "pete albe ". Ele ne împiedică să facem o legătură clară între bestialitatea zeilor azteci şi delicateţea melancolică a unui cîntec aztec care pare murmurat de Hamlet: "Am venit numai să dormim/Am venit numai să visăm/ Nu-i adevărat, nu-i adevărat/ Că am venit să trăim pe pămînt".
    Înţeleg de ce spaniolii au dărîmat Tenochtitlanul şi i-au astupat canalele. Înţeleg de ce aztecii, pe la mijlocul secolului al XV-lea, şi-au distrus ei înşişi manuscrisele ca să uite că fuseseră vasali. Dar "petele albe" nu sunt, propriu-zis, "pete albe". Doar că se sustrag istoriei, care nu e doar proces verbal.
    
    
    
    fluturii
    
    Tatle explica frumos fluturii sculptaţi, pe frunte şi pe piept, în sculpturile luptătorilor tolteci.
    ― Fluturele, senor, este spiritul morţilor întors între cei vii. Iar regele nostru poet Nezahualcoyotl zicea că fluturii bat din aripi ca palmele unei femei ce face tortilla. Copil fiind, eu am învăţat de la Quetzalcoatl că, pe frunte, ei îi călăuzesc pe luptători, iar, pe piept, le apără inima.
    
    
    Nimic nu m-a emoţionat pînă acum în Mexic ca fluturii proliferaţi pe statui, pe frunţile şi pe piepturile luptătorilor. Ei îmblînzesc măştile care i-au îngrozit pe spanioli. Între eucalipţii care împiedicau luna să lumineze sculpturile în pădurea-muzeu de unde ne întoarcem (notez aceste gînduri în timp ce şoferul aşteaptă un pasager "rătăcit"), m-am întrebat dacă, înarmînd-o pe Athena, grecii i-au dat înţelepciunii armele cele mai potrivite.
    
    
    Muzeul "clasic" din Villahermosa, neaşteptat de bogat, ne-a fost arătat prea tîrziu. Aproape de miezul nopţii. După ceasurile petrecute printre arbori tropicali, cu sculpturi văzute la lumina lanternei, n-am fost capabil să fac saltul la un muzeu obişnuit. Am parcurs în grabă sălile cu un sentiment de intoxicaţie estetică, dar şi cu regretul că am ratat o şansă pe care destinul nu mi-o va oferi a doua oară. Villahermosa nu e un oraş unde poţi spune: "Sper că data viitoare voi avea la dispoziţie mai mult timp". Niciodată nu mi-a plăcut să văd un muzeu în grabă şi, culmea ironiei, îmi dădeam seama că muzeul "clasic" din Villahermosa merită să-i consacri, cel puţin, o zi întreagă.
    
    
    În drum spre hotel, a trebuit să ocolim din nou o stradă pe care e interzisă circulaţia; o stradă din centrul oraşului, liniştită, aproape neverosimilă, ferită de performanţele motocicliştilor care încearcă rezistenţa ţevilor de eşapament sau a şoferilor totdeauna gata să arate la volan că orgoliul de a fi un macho* nu e o simplă legendă.
    
    * Cum să traduc acest cuvînt? El înseamnă mai mult decît, orgoliul de a te comporta ca un bărbat. E o categorie a psihologiei mexicane. Se dă exemplul unui şofer care, întrecîndu-se cu un tren, n-a cedat nici cînd asta a însemnat viaţa a şaizeci de pasageri.
    
    
    
    de ce nu?
    
    Descopăr că tot ce-am crezut despre fluturi e fals. Citesc undeva: "Pe spate, mantaua lui Moctezuma era ornamentată cu un fluture al cărui corp era imitat din aur, iar aripile din pene verzi de pasăre. Fluturele de aur era simbolul lui Itzpapalotl, zeul aztec al războiului". Aşadar, luptătorii purtau un fluture pe piept nu pentru a fi apăraţi, ci pentru a fi mai agresivi.
    Probabil, nu e singura idee greşită cu care am venit din Mexic. Dar nu-mi displace gîndul că m-am înşelat. Ipoteza că aztecii ar fi putut imagina un scut sub forma cea mai fragilă, a unui fluture, nu mi se pare deloc vrednică de dispreţ. Şi mă întorc la ea. 
    
    
    
    fascinaţia junglei
    
    Odată reîntorşi la hotel, nefiindu-mi somn, mă hotărăsc să fac o baie în piscina amenajată în aer liber, care are o formă curioasă, semănînd cu un şarpe încolăcit.
    E trecut de miezul nopţii. În aer pluteşte o febră subversivă, de veritabil sud tropical. Şi parcă insomnia junglei se prelinge pînă aici. Mîine, în sfîrşit, voi vedea şi eu de aproape cum arată o junglă. Vom fi în mijlocul ei.
    Curios e că, fără să am înclinaţii de explorator şi nici gusturi exotice, jungla mi-a solicitat totdeauna imaginaţia. Nu în sensul că aş fi dorit să văd una de aproape sau să fac cîţiva paşi printre trunchiurile căzute la pămînt acaparate de ierburi şi de liane, pentru a simţi amestecul de mister şi pericol, de putreziciune şi viaţă bestială. Sunt prea comod pentru o aventură. Şi prea prudent pentru a mă expune să fiu muşcat de un şarpe veninos. Jungla m-a atras prin ceea ce o apropie de un labirint. Mi-a dat acelaşi sentiment de uşoară panică, de risc, învăluit în junglă de mirosuri grele, care te pot face, cred, să uiţi de primejdii.
    Dar lumea în care trăim nu este, oare, şi ea junglă? O junglă civilizată, e drept, în care ipocrizia a pus o oarecare ordine, dar în care nu cel mai bine dotat are cîştig de cauză. Şi nu ştiu ce e de preferat. O selecţie naturală sinceră, ca în junglă, sau una cu instincte deviate.
    Ridic privirea, dar, cum se întîmplă de obicei în oraşe, cerul e absent. Există ploi, există soare, există noapte şi există zi, dar toate emană parcă din ziduri, sunt o prelungire a zidurilor. Aerul e îmbîcsit de o pîcla fină şi am senzaţia că va ploua. Sau chiar plouă? Parcă a tremurat luciul apei. Insomnia nopţii tropicale dă vîntului, cînd adie, un sunet bizar, de cîntec de sirenă venit din junglă, insistent, insidios, ca mirosul de copal.
    Rămînem aici doar o noapte. Mîine, înainte de prînz, vom fi la Palenque, celebrul "oraş" pustiu situat în inima junglei, cu ruinele sale părăsite la care visează toţi cei pasionaţi de civilizaţia maya, de cînd un american cu patima antichităţilor le-a descoperit. Acesta a străbătut jungla, împreună cu un desenator şi cu cîţiva însoţitori, afundîndu-se într-o vegetaţie luxuriantă (ţin minte şi acum detalii din aventura lui Stephens)... pădurea virgină şi perfidă, ţipetele maimuţelor şi papagalilor, călăuzele tăind cu cuţitul lianele, exploratorii istoviţi, crezînd din ce în ce mai puţin în şansa lor, cînd, deodată, sub plantele care barau drumul au descoperit o stelă impunătoare, acoperită cu hieroglife ciudate... apoi altele, ruine aproape devorate de pădure, unele prinse, înlănţuite de rădăcinile şi de ramurile arborilor tropicali... Întîmplarea bizară cu indigenul care s-a apropiat în zilele următoare declarînd că era "proprietarul" junglei unde fuseseră descoperite monumentele... şi, în sfîrşit, piramida înăbuşită de mărăcinişuri şi de arbori ceiba... pietre enigmatice despre care lumea nu ştia nimic, nici despre civilizaţia care le lăsase în urma ei (toate acestea se petreceau prin 1840, parcă)... ruinele unui oraş părăsit în desişul junglei ca epava unei corăbii misterioase în fundul mării... de unde venise? de ic naufragiase?... desenatorul plin de noroi, cu mînuşi în mîini şi cu capul îmbrobodit ca să se apere de ţînţari, făcînd schiţe, chinuindu-se să reproducă fizionomia unui idol ironic... Nu-mi amintesc exact dacă era vorba chiar de ruinele de la Palenque, dar, oricum, peste tot în acest ţinut exploratorii s-au văzut siliţi să-şi facă drum cu securea în mînă prin liane...
    Aud din nou cîntecul de sirenă al junglei. Mă decid să înot.
    
    
    
    legendă maya
    
    Zeii au creat mai întîi vegetaţia. Apoi, animalele, păsările, şerpii. Şi le-au cerut acestora să păzească plantele. Cînd au văzu că animalele nu le pot pronunţa numele, s-au hotărît să-i creeze şi pe oameni. La început i-au sculptat din lemn. Dar aceste păpuşi însufleţite s-au dovedit de o mare cruzime. Zeii s-au scîrbit şi au provocat un potop, după care şi-au zis să facă o nouă încercare. Au luat porumb galben şi alb şi au făcut o pastă. Din această pastă au modelat, mai întîi, patru bărbaţi. De teamă să nu semene prea mult zeilor, Hurakan le-a suflat un abur peste priviri ca sa nu vadă decît ceea ce e în jurul lor. Apoi, în timpul nopţii, zeii au creat şi patru femei.
    
    
    
    jungla
    
    Cer, în continuare, pîclos, dimineaţă posomorîtă. Lăsăm în urmă ultimele case din Villahermosa, îndreptîndu-ne spre junglă.
    Străbatem în cîteva ore, pe o şosea, distanţa pe care alţii, ca să vadă rubinele de la Palenque, au străbătut-o zile în şir, cu mijloace istovitoare, traversînd păduri şi mlaştini, epuizaţi de sete.
    
    
    M-am sculat cu o migrenă, iar acum sunt ameţit din pricina serpentinelor. Mai e şi excesiv de cald. Se pare că din nou n-avem aer condiţionat.
    O ultimă serpentină şi, într-o poiană însorită, asediat din toate părţile de junglă, apare cel mai misterios şantier arheologic din Mexic.
    Autobuzul rămîne la umbră să ne aştepte cîtă vreme vom umbla printre ruine.
    
    
    Dincolo de incinta arheologică e o pădure în delir. Deşi n-am nici un motiv să mă tem, încerc o senzaţie de pericol. Vegetaţia desfrînată care împresoară ruinele mă trimite cu gîndul la şerpii boa ce-şi înghit prada şi pe urmă dorm, aşteptînd s-o digere. Îmi amintesc desenul lui Saint-Exupéry din Micul Prinţ. Înlăuntrul şarpelui boa nu se mai află un elefant, ci o piramidă, temple... şi noi.
    Zîmbesc, dar privirea îmi fuge mereu spre marginea poienii de unde răzbat parfumuri pătrunzătoare, ţipetele unor păsări necunoscute şi un ţîrîit insistent care ciuruie liniştea. Pădurea tropicală colcăie, parcă, de ameninţări. O întreagă literatură m-a pregătit, de altfel, să n-o pot vedea cu ochi normali. Aventuri, liane, capcane la tot pasul, toate mi se învălmăşesc prin minte.
    Dar, la urma urmei, de ce socotim jungla o pădure patologică? Ea e un triumf al vieţii. Şi nu e stimulată cu îngrăşăminte chimice, cum obişnuim noi, în Jungla civilizată", să ajutăm plantele. E mai multă sănătate într-o junglă decît în toate livezile şi grădinile noastre, ordonate, îngrijite. Jungla e un mic paradis încîlcit unde Dumnezeu nu şi-a făcut timp să intervină sau n-a vrut, lăsînd vegetaţia, animalele şi păsările să se bucure de soare şi de ploile tropicale, dar mai ales de libertate. În acest paradis se şi moare. Plantele carnivore atrag insectele prin strălucire şi parfum, iar pe cărările umblate de sălbăticiuni or fi destule hoituri cu rămăşiţe de carne putrezită pe schelete. Dar viaţa, cu sevele gîlgîind, se dovedeşte mai puternică. Pan ar renunţa, probabil, aici, să cînte din nai. Ar simţi nevoia unei fanfare.
    Undeva trebuie să existe şi Minotaurul în acest labirint vegetal. Sau e un "tic" tentaţia mea de a socoti "labirint" tot ce imaginaţia umple de pericole? Dacă-i aşa, îmi place să cred că zeii mayaşilor au suflat şi peste mine un abur, cum au făcut cu primii oameni, ca să pot scuza teama de a mă avînta puţin în junglă. Mă mulţumesc cu ceea ce pot să văd aici; cerul strălucitor şi ruinele arzînd cenuşiu în amiază.
    Moleşit de lumina amiezii, mă întind în iarbă. Bine că mi-a trecut migrena. Închid ochii şi mă las în voia gîndurilor. Ce-mi voi aminti mai tîrziu de la Palenque, dacă mi-aş pierde jurnalul?
    
    
    Mă surprinde să aflu că la Palenque cad cele mai mari precipitaţii din Mexic. E un fel de pol al ploilor aici. Tocmai căldura şi ploile au aţîţat, însă, vegetaţia să crească agresiv. Palmieri înalţi, cedri, liane prin care alunecă şopîrle, orhidee sălbatece se încîlcesc şi, chiar mai mult decît vestigiile civilizaţiei maya, jungla pare să fie adevărata enigmă aici.
    Cu excepţia cărărilor, incinta e plină de iarbă. Pe un dîmb, lîngă un templu, un om taie cu o machete bălăriile ce ameninţă zidurile. Bălării în care cresc flori cu petale grase şi din care se ridică un miros neplăcut de piatră putrezită. Respinsă continuu, de cînd s-a deschis aici şantierul arheologic, jungla n-a fost "cuminţită". Stă la pîndă, parcă, aşteptînd să-şi înghită prada. În fiecare lună trebuie tăiate ierburile care ameninţă să cotropească incinta. Hrănite de ploile calde, ele constituie un real pericol pentru ruine.
    
    
    Altă legendă maya. Cînd omul nu s-a mai tîrît, a văzut la picioarele lui un şarpe mort. Pe urmă, a căzut lîngă el în iarbă o pasăre moartă. Ca să nu se mai teamă, a ridicat acolo o piramidă.
    
    
    Cerul s-a limpezit. E o zi splendidă acum, f[ră nici un nor, iar lumina triumfa, paşnică, şi asupra junglei şi asupra ruinelor. Asta îmi voi aminti, probabil, de la Palenque; că am văzut un loc de care nu se apropie (cînd e soare, cel puţin) moartea, acest coyot bătrîn şi înfometat, cum ar spune Tatle.
    
    
    
    despre frică
    
    Se zice că unele triburi din Mexic consideră frica o boală care poate fi tămăduită de tămăduitori ai fricii. Mi-ar fi plăcut să aflu cum se produce vindecarea şi în ce măsură cel vindecat capătă şi alt curaj decît acela de a-şi mărturisi frica. Începutul oricărei îndrăzneli, cred eu.
    Dacă, la Palenque, aş fi îndrăznit să pătrund în junglă, m-aş fi lămurit, probabil, că greşeam comparînd-o cu un labirint. Eroare pe care au făcut-o şi alţii, am impresia, asemuind încîlceala lianelor cu coridoarele labirintului şi fiarele sălbatece din junglă cu Minotaurul. Or, într-un labirint, altceva e important. El are un centru. Acolo vrea să ajungă cel care pătrunde într-un labirint. Dacă nu se rătăceşte, dacă reuşeşte să găsească un drum şi dacă are curajul să-l urmeze, el se apropie de scopul pe care şi l-a fixat. În junglă, însă, nu există nici o ordine. Acolo triumfa dezordinea.
    Nu zic că nu există ordini de care mă tem, dar, cu siguranţă, frica e mai rea cînd n-ai nici şansa de a înţelege, nici pe aceea de a fi înţeles.
    
    
    
    Palenque
    
    Ghidul are acelaşi ten măsliniu ca Enrique. E mai gras, poartă ochelari fumurii şi o pălărie de pai cu boruri mari ca să-l apere de soare. S-a obişnuit, se pare, cu turişti cărora le spune poveşti. Unii îl ascultă cu o ureche distrată, dar sunt şi naivi care cred orice li se spune. Pe mine mă amuză. Nu sunt specialist în civilizaţia maya şi n-am venit în Mexic ca să aflu ce scrie prin pliante. Mă interesează, mai degrabă, să bănui ceea ce nu-mi poate garanta nimeni că e real sau fals. De aceea nu mă deranjează cîtuşi de puţin nici cînd bate cîmpii. M-aş fi aşteptat să-l văd zîmbind acum cîteva clipe, în vreme ce ne asigura pe un ton foarte serios că "preoţii maya ştiau că pămîntul e rotund": Dar nu, şi-a jucat ca un cabotin experimentat rolul. Şi pe măsură ce mă conving că-i place să introducă în profesia lui fantezia (poate, se plictiseşte să repete aceleaşi vorbe în fiecare zi!), îmi devine mai simpatic. Căci n-am nici un chef să aud de la el date seci, pedante, despre numărul treptelor piramidei ori despre cantitatea de piatră folosită de constructori. Prefer să considere treapta pe care s-a oprit o scenă şi să vadă în noi nişte spectatori ocazionali.
    Tocmai ne-a povestit că sunt locuri în Mexic unde sfinţii, dacă se arată dispuşi să facă miracole, sunt răsplătiţi de credincioşi. Sunt îmbrăcaţi în zece sau mai multe costume suprapuse şi împodobiţi somptuos. Dacă, dimpotrivă, se arată surzi la toate rugăminţile care li se adresează, sunt azvîrliţi într-un colţ al bisericii.
    A mai urcat o treaptă şi, făcîndu-şi vînt cu pălăria, ne-a comunicat că multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ruinele de la Palenque. Cortes a trecut la cîţiva kilometri de aici, însă, nici el, nici cei care îl însoţeau n-au bănuit că undeva în pămînt se afla un oraş mort. De fapt, nici azi nu se cunoaşte numele acelui oraş. Palenque este numele unui sat vecin, Santo Domingo del Palenque.
    Bineînţeles, ca un bun mexican ce este, omul nu pierde prilejul de a amesteca legendele cu faptele istorice reale, fără grija de a le nuanţa. După ce ne-a explicat, vizibil încîntat, că unii dintre cei care au văzut ruinele de aici înainte de Stephens au crezut că proveneau de la un trib egiptean, ne-a vorbit despre un explorator ciudat, un oarecare conte de Waldeck, care a locuit prin 1830 într-un templu, ce poartă şi azi numele "templul contelui". Am reţinut, de asemenea, povestea unui căpitan spaniol care a venit la Palenque, în căutare de aur. El a declarat în raportul său către regele Spaniei că a atacat construcţiile cu bare de fier şi securi şi că graţie perseverenţei sale nici o uşă şi nici o fereastră n-au rămas nedesfăcute, nici un zid întreg; că fiecare încăpere şi fiecare pasaj subteran au fost străpunse pe o adîncime de două sau trei prăjini. Din fericire, raportul acestui căpitan către suveranul său era în bună măsură mincinos. Cel care l-a scris a exagerat copios.
    Stimulat, poate, de lipsa de scrupule a căpitanului spaniol, ghidul ne spune, apoi, povestea unui prinţ care nu suporta să i se vorbească de boli şi de moarte. Nimeni n-a îndrăznit să-i atragă atenţia cînd a izbucnit o molimă. Şi, cînd el însuşi s-a îmbolnăvit, toţi se prefăceau că-l socotesc sănătos. Doctorii n-au cutezat să-i dea vreun leac, astfel că prinţul a murit.
    
    
    Duelul dintre piatră şi junglă a început, se pare, aici cam în vremea cînd la noi dacii îl uimeau pe Herodot. Mai întîi, piatra a triumfat. A fost epoca de construcţie a acestor piramide şi a templelor din vîrful lor. Un mileniu după aceea, din motive necunoscute, s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat şi la Teotihuacan. Oraşul a fost părăsit. A fost lăsat să moară devorat de junglă. De ce? Într-o zi, pe aceste trepte n-a mai urcat nimeni. Ele au rămas la discreţia vîntului, a ploilor şi lianelor. În timpul cînd în Europa domnea Evul mediu, la Palenque a reînceput domnia junglei. Arborii tropicali şi-au înfipt rădăcinile în piatra moale, poroasă, aleasă astfel pentru a facilita basorelieful, ruinele au fost inundate de ierburi, măcinate de umezeală, iar păsările au început să cînte deasupra lor îmbătate de parfumuri putrede. Ceea ce s-a întîmplat la Roma datorită barbariei, s-a întîmplat la Palenque datorită junglei.
    
    
    
    răzbunarea junglei
    
    Ulterior, m-am lămurit că motivele pentru care oraşul a fost părăsit nu sunt chiar atît de necunoscute. Ca şi aztecii, mayaşii cunoşteau mai bine cerul decît pămîntul. Au creat cel mai exact calendar şi calculau cu o precizie uluitoare eclipsele, dar nu cunoşteau plugul, ceea ce îi obliga să practice o agricultură care secătuia pămîntul. Înaintea ploilor, ei tăiau arborii din junglă şi le dădeau foc. Apoi, după trecerea ploilor, făceau cu ajutorul unor ţăruşi găuri în pămînt, semănînd în ele. Cu timpul, pămînturile cultivate astfel se vlăguiau şi mayaşii trebuiau să-şi împingă lanurile tot mai departe. Într-o zi, se vedeau nevoiţi să-şi părăsească aşezările, să se mute, să defrişeze alte păduri, să le dea foc, să ridice alte locuinţe şi temple. Toată istoria mayaşilor e în această continuă hăituire a pădurilor. Dar pădurile se răzbunau crescînd torenţial peste urmele oraşelor părăsite. Soarele şi ploaia tropicală le ajutau să renască, să atace piatra, să-şi ia revanşa asupra istoriei.
    
    
    
    Palenque, singur
    
    Soarele năucitor ne sileşte să ne facem coifuri de hîrtie, ca să ne ferim de riscul unei insolaţii. Neobişnuiţi cum suntem cu asemenea călduri toride, primejdia există, într-adevăr, mai ales că ne învîrtim tot timpul în lumină. Jungla e, cum ziceam, foarte aproape, la cîţiva paşi, împresoară incinta arheologică din toate părţile. O asediază, practic. Acum e tăcută, ameţită şi ea de zăduf. Abia, uneori, se aude ceva, ca răsuflarea grea a unui animal. Cu toate acestea, nimeni nu se duce să stea la umbră.
    Cum mi s-a făcut cumplit de sete şi nu mai am nici o sticlă cu băutură răcoritoare, mă desprind din grupul care se ţine după ghid şi mă îndrept spre marginea poienii unde am aflat că ar curge un rîu. Curge, într-adevăr. Apa e limpede, ca în rîurile de munte, dar e clocită. Mă spăl, totuşi, pe faţă, să mă şterg, cel puţin, de transpiraţie, apoi mă aşez pe o piatră rituală de sacrificii care dogoreşte.
    Oare ce zi e azi? Am cam pierdut legătura cu calendarul. După o scurtă recapitulare a zilelor petrecute în Mexic, mă lămuresc că azi e joi. Aşadar, am intrat în a doua jumătate a "săptămînii aztece".
    Eram la mare cînd am pus capăt dubiilor în legătură cu călătoria asta. Cîteva zile mă zbătusem între "da" şi "nu". Teama de a zbura cu avionul douăsprezece ore mă împingea să dau înapoi. Dar cînd o să mai am vreodată ocazia de a ajunge în Mexic? mă întrebam, apoi. În cele din urmă m-am decis, şi iată-mă acum în cea mai vestită zonă arheologică din Mexic. Stau pe o piatră de sacrificii, cu un coif de hîrtie caraghios pe cap, ascultînd zgomotul unui rîu care curge în apropiere. Otrava subtilă a tropicelor mă predispune, văd, la lene şi la reverie.
    
    
    Un vers din cîntecul aztec pentru Zeiţa-Mamă zice că de pe aceste tărîmuri îşi trage originea moartea. Şi piramidele de la Teotihuacan şi cele de aici vorbesc despre moarte ca sursă şi condiţie a vieţii. Numai sacrificiile prelungeau ceea ce nici zeilor nu le stătea în putere. Piramidele au devenit, între timp, "vestigii", dar şi azi Mexicul depinde, sufleteşte, de ele. Mexicanul n-are libertatea de mişcări a vecinului său american care, netrăgînd după el decît un trecut subţire, care nu depăşeşte fotografiile dintr-un album mai vechi de familie, se poate mişca în voie. Or, chiar dacă nu vine niciodată la Palenque, mexicanul duce, fără să vrea, ceva din umbra ruinelor în ideea sa despre viitor. Poate că asta explică şi gradul de civilizaţie diferit din America şi din Mexic.
    
    
    Mă uit în jur la templele construite pe piramide şi încerc să rezum... "Templul Craniului" (numit astfel după un relief în stuc reprezentîndu-i pe zeul morţii), "Templul Jaguarului" (oficial "Templul Leului", nume rămas de la contele de Waldeck care nu se sinchisea de diferenţa dintre lei şi jaguari), "Templul Soarelui" (pe fiecare latură e sculptat un preot aducînd ofrande soarelui, care e susţinut de două lănci încrucişate), "Templul Contelui", "Templul Inscripţiilor", "palatul"... Multe basoreliefuri... Pasărea sacră quetzal, un fir de porumb plantat într-un vas de jad (simbolul apei), o mască, semne astronomice, un personaj saşiu (defect foarte apreciat de mayaşi care puneau amulete între ochii noilor născuţi ca să devină saşii), un disc al lunii, un şarpe, Chaac (zeul apei la mayaşi), hieroglife (care aşteaptă un Champollion al scrierii maya), Bolontiku (zeul nopţii), o ceremonie de pedepsire, un T. (simbolul zeului vîntului), vulturi păstrînd încă urme de albastru şi roşu (la apogeul său oraşul era colorat), zeul porumbului (venerat de toate triburile din Mexic pentru motive lesne de înţeles, dacă ne gîndim că şi azi porumbul deţine un loc esenţial în hrana locuitorilor de aici)... Cea mai înaltă piramidă e cea deasupra căreia se ridică Templul Inscripţiilor. În 1949, arheologul mexican Alberto Ruz a descoperit aici, sub lespezile de la intrarea templului, o scară ce cobora înlăuntrul piramidei. I-a trebuit aproape un an ca s-o degajeze şi să ajungă la un tunel, urmînd drumul arătat de un şarpe sculptat în piatră. După trei ani de aşteptare încordată, în care a avansat centimetru cu centimetru, savantul mexican a pătruns într-o criptă unde se afla un imens sarcofag supravegheat de treisprezece secole, în tăcere, de zeii morţii. Deschizîndu-l, a găsit un nou sarcofag, iar înlăuntrul acestuia osemintele unui personaj enigmatic, probabil un prinţ, înmormîntat într-un stil demn de faraoni, cu toate bijuteriile sale, purtînd o mască de mozaic cu ochi de obsidian. Era o descoperire senzaţională. Nimeni pînă atunci nu pusese la îndoială că între piramidele faraonilor şi piramidele din Mexic există o deosebire esenţială, de scop. Cele din Mexic nu conţineau nici un sarcofag. Aşadar, nu erau necropole. Ele avuseseră o cu totul altă funcţie decît în Egipt, servind drept bază pentru temple şi pentru ritualurile sacrificiilor. Şi deodată acel cavou stupefiant... Nicăieri în altă parte arheologii n-au găsit în piramidele din Mexic vreun tezaur sau vreo altă necropolă, dar un semn de întrebare există acum...
    
    
    În clipa cînd templele au fost acoperite odinioară de pădurea tropicală, s-a petrecut aici exact ce s-a petrecut cînd Forul roman, invadat de iarbă, a devenit tîrg de vite. Fără să vrea, omul care taie bălăriile transformă de aceea incinta arheologică într-un amfiteatru şi gestul său într-o demonstraţie filozofică... O, ce prelegeri ar fi putut rosti aici, profeţii zădărniciei! Ce scenă admirabilă pentru a vorbi despre deşertăciune ar fi avut în altarele de piatră putrezite sub liane şi în templele abrutizate de junglă! Acum, ei nu mai au ce căuta în Palenque. Ruinele nu mai sunt o tribună potrivită pentru ideile lor.
    
    
    Mă consider norocos. Puteam nimeri aici într-o zi ploioasă, cînd ploaia ar fi domnit peste pietre, cum a vrut s-o facă jungla. Ce mi-ar fi spus Palenque atunci? Nu ştiu. În schimb, azi lucrurile au un limbaj vital. Aceşti arbori toropiţi de căldură, aceste păsări care zboară pe cerul limpede de septembrie, intimidează scepticul din mine. Văd o calitate în faptul că, în ciuda unui tot mai apăsat sentiment al relativităţii, n-am ajuns niciodată în tabăra celor dezgustaţi de viaţă. Şi, cît de limpede e lecţia pe care o oferă acum aceste piramide din mijlocul junglei! Palenque nu face decît să simplifice lucrurile pentru cei grăbiţi. Lumea e plină de urmele celor care au crezut în ceva. Nicăieri nu există cea mai derizorie mărturie lăsată de cei care n-au făcut decît să spună "nu".
    
    
    Statuile sunt dintr-o piatră moale, cretoasă, care se găseşte şi azi din abundenţă în această regiune. Piatră uşor de lucrat, amănunt important pentru nişte sculptori ce foloseau unelte rudimentare, dar expusă să cadă mai repede victimă timpului. Colorate la început, statuile au fost demachiate de ploi şi numai analizele micrografice ale pulberii din porii pietrei mai pot restabili figurile originale.
    În timpul lucrului, artistul maya era considerat sacru. Trebuia să-şi abandoneze familia şi să se închidă într-o împrejmuire, făcută anume pentru asta în curtea templului, unde lucra cu dalta sa de piatră şi cu măciuca de lemn, urmînd o dietă riguroasă, constînd din cîteva tortillas uscate şi cîteva căni de apă pe zi. La sfîrşit, cînd sculptura era dusă în cartierul preoţilor pentru a fi pictată, sculptorul îşi puţea relua viaţa normală.
    
    
    Şi aici Tatle şi-ar aduce aminte cum s-au întîmplat toate. "Eu ― zicea el în tragedia văzută la Ciudad de Mexico ― sunt ca florile de pe ruine, peste tot am acelaşi înţeles".
    
    
    Plecăm. Copacii se răresc, cîmpul şi păşunile triumfă din nou. Lăsăm în urmă fascinantul muzeu în aer liber de la Palenque şi omul care taie iarba, apărînd parcă amiaza. Amiaza? Nu, o idee.
    
    
    
    arta şi strada
    
    Arta coborîtă în stradă, ca în pictura murală mexicană, suprimă pragul muzeului. Nu mai aşteaptă să fie căutată, ci caută ea. Pietonul se trezeşte brusc transformat în spectator.
    E un gest care poate părea imprudent. În sala de muzeu, chiar cei care nu respectă arta o privesc cu respect. Muzeul e un refugiu, dar şi un templu. El desparte, dar şi ocroteşte. În schimb, în stradă, privitorul este eliberat de orice datorie faţă de artă. Poate chiar să întoarcă spatele zidului pictat şi să urmărească alergătura maşinilor. Nimeni nu-l mai judecă pentru lipsa de interes. Strada n-a devenit muzeu, ci a rămas stradă. Arta înfruntă acum umilinţa de a fi privită în fugă dintr-o staţie de autobuz sau de a fi tratată ca simplu decor.
    Dar sub această aparentă umilinţă nu e decît o ambiţie mai înaltă. Pictura a coborît de pe soclu, pentru a nu mai depinde de el. Renunţă la privilegiul de a fi ocrotită, pentru speranţa de a fi mai aproape de viaţă. Muzeul-seră e înlocuit cu clima străzii. Riscurile ascund tot atîtea şanse.
    Sunt ispitit să cred că pictura mexicană a coborît în stradă din aceleaşi motive care l-au determinat pe mexican să-şi trăiască din plin sărbătorile. Aşadar, nu numai pentru a se apropia de public, pentru a-l face pe pieton să devină spectator, ci şi pentru a ieşi ea însăşi din singurătate. Muralismul mexican mi se pare de aceea un fel de fiesta a artei.
    
    
    
    ploi tropicale
    
    Noaptea pe drum începe să plouă din nou. O ploaie agresivă, violentă. De cînd am plecat spre sud am cunoscut o adevărată antologie a ploii. N-au lipsit ploile torenţiale, sălbatece, dar nici una n-a fost atît de dezlănţuită. Autobuzul abia îşi taie drum prin lianele ei. Farurile sunt parcă securi luminoase cu care autobuzul îşi face loc prin această junglă lichidă ce ameninţă să ne acopere, în vreme ce noaptea e sfîşiată de fulgere. Şerpii electrici care au înnebunit pe cer umplu întunericul de o panică tulbure, dîndu-ne senzaţia că ne afundăm într-o noapte primordială, unde totul e înfricoşător şi sublim. Şacalii stau probabil acum cu ochii arşi de fulgere privind cerul şi nimeni în junglă nu mai îndrăzneşte să cînte sau să urle. Tunetele se prăbuşesc poruncitoare, parcă să surpe noaptea, s-o transforme în ruine, s-o amestece cu ruinele Mexicului. Pluteşte în aer ceva tragic şi primejdios, ca strigătele aztecilor din acea noche triste cînd spaniolii au fugit din Tenochtitlanul răsculat. Şoseaua străbate aşezări rare, ale căror nume nu le reţin, apoi aceeaşi singurătate neagră, îmbibată de apă şi întărîtată de fulgerele care continuă să se vînzolească pe cer ca nişte reptile luminoase.
    Enrique tace, atent la drum, priveşte ploaia ce se prăbuşeşte în parbrizul autobuzului şi înaintăm mai departe spre un nume, căci despre Uxmal nu ştiu aproape nimic. Ştiu numai că şi acolo există o piramidă şi probabil statui ale zeului ploii, tatuate de licheni, care în această noapte tresar din somn... Pe unde umblă oare Tatle acum? Probabil, adăpostit sub arcada unui templu vechi ascultă ploaia şi se uită cum fulgerele luminează orbitele goale ale statuilor.
    Un nou tunet. Şoseaua e uneori desfundată şi plină de apă, care nu mai are timp să se scurgă. Parcă şi cactuşii ce apar uneori spectrali în lumina farurilor pe marginea şoselei au început să se umfle de apă. Dar în loc să răcorească aerul, să-l destindă, ploaia îl înfierbîntă parcă şi mai mult.
    
    
    Ajungem tîrziu la Uxmal. Autobuzul se opreşte şi suntem parcă prea obosiţi ca să mai putem coborî. Rămînem cîteva clipe pironiţi pe scaune. Apoi ne hotărîm să ne dăm jos.
    Furtuna a rămas în urmă. Plouă mărunt acum, pietrişul scîrţîie sub tălpi şi în bătaia farurilor se văd tufe de bambus şi un palmier. Suntem la o hacienda, ni se explică. Şi abia acum observăm că nu e nici un oraş în jur. Restaurantul de la hacienda s-a închis. Nu mai găsim decît răcoritoare şi alune pe care le ronţăim flămînzi.
    
    
    
    despre secetă
    
    Ploile vin şi pleacă. Rămîne setea pămîntului. Ca una din acele amintiri pe care vrem în zadar să le expulzăm din memorie şi care uneori ne dor fără nici un motiv aparent. Dincolo de ploi, e un pămînt roşcat, cu cactuşi crescuţi înalţi, aproape ca nişte arbori, sub un cer gol, pe care soarele pare un fel de rană fierbinte.
    Pămîntul — în cea mai mare parte a Mexicului ― suferă de o sete cronică, imemorială, ca o boală pe care ploile o tămăduiesc numai temporar. Cînd această boală reizbucneşte, ţărîna capătă culoarea pietrei, pămîntul se zbîrceşte ca obrazul unui indian bătrîn, iarba devine prăfoasă, cenuşie şi chiar cenuşă.
    Şi totuşi, mexicanii au un fel anume de a vorbi despre secetă, surprinzător. Aproape tandru, aş spune, dacă nu m-aş gîndi că această tandreţe e bizară, suspectă, subterfugiul cuiva care vrea să se arate şi în faţa naturii primejdioase un macho...
    
    
    
    arbori de Yucatan
    
    Dimineaţa, privind pe fereastră, descopăr că nu există în împrejurimi, pînă în zare, nici o clădire. Numai o junglă scundă, de înălţimea aracilor de viţă de vie de la noi. Cineva povesteşte că în timpul nopţii a auzit de cîteva ori şacalii urlînd şi s-a trezit. Aproape regret că am dormit buştean. Niciodată n-am auzit cum se exprimă un şacal adevărat.
    Afară e o dimineaţă fără nici o umbră. Stau lîngă tufele de bambus şi simt cum, în lumina care năvăleşte la fel de violentă ca şi ploaia de aseară, jungla, prinsă cu ghearele de piatra Yucatanului*,
    
    * Cînd spaniolii au debarcat prima oară pe ţărmul peninsulei Yucatan, i-au întrebat pe indieni cum se numeşte ţinutul. Ei au răspuns  ceea ce înseamnă "nu te înţeleg". Spaniolii au început să numească peninsula Ciuthan, denumire care ulterior s-a transformat în Yucatan. (M. Stingi, Indienii precolumbieni)
    
tace paralizată parcă de frumuseţea acestei dimineţi clare. Nu se mai aude sunetul de la Palenque. E o tăcere adîncă, de pustiu însorit. Din cînd în cînd, pe şosea trece cîte o maşină. În rest, nimic. Şi chiar aceste maşini nu fac decît să accentueze senzaţia de singurătate. Nu ştiu de unde vin, încotro se duc, nu există indicatoare şi am impresia bizară că nici n-are importanţă dacă se duc într-o direcţie sau alta. Fluturi graşi, puternic coloraţi, nişte flori mov şi, ceva mai departe, ruinele secetoase de la Uxmal, care se văd de aici, întrerup pentru cîteva clipe monotonia cursei lor, în timp ce aureola de foc a soarelui de Yucatan ne avertizează că zăduful de pînă acum n-a fost decît o glumă.
    Există, se spune, filoane bogate de apă undeva la mari adîncimi, adevărate fluvii subterane şi sterpe, dar la suprafaţă nu ţîşneşte nici un izvor. Mayaşii au trebuit să amenajeze adevărate cisterne naturale în depresiuni pentru a conserva apa puţinelor ploi ce cad în Yucatan. Cerul e limpede aproape tot timpul, ca acum, şi fierbinte. Ceea ce explică această junglă pitică, aproape chircită, care pare degenerată.
    Dacă te uiţi mai atent, îţi dai seama că jungla a pierdut din înălţime pentru a cîştiga în încăpăţînare. Arborii au cedat locul arbuştilor, iar aceştia îşi înfig probabil rădăcinile ca nişte tentacule, să soarbă fiecare picătură de apă disponibilă din solul calcaros, unde nu creşte decît o vegetaţie sîrmoasă, ceva mai mare decît un stat de om. Fastul pădurilor tropicale a rămas în urmă, ca şi ploile de felul celei de azi-noapte.
    Aud că în peninsula Yucatan nu există decît arbori plantaţi. Iată lucrul cel mai neaşteptat pe care-l puteam afla venind la Uxmal. Obişnuit, în zilele precedente, să asociez tropicele cu luxul vegetal, mă izbeşte priveliştea aproape ascetică din jurul meu. La Palenque, vîntul împrăştie singur seminţele, ploile hrănesc vegetaţia şi o revarsă împotriva piramidelor. Aici, pămîntul stîncos, lipsit total de apă de suprafaţă, cere celui care vrea să planteze un copac adevărat să sape la o adîncime de mai mulţi metri, pînă ajunge la nervurile apelor din profunzime, să aducă pămînt bun, să-l pună la rădăcină, să aştepte apoi cîţiva ani şi să spere. Astfel că un arbore de Yucatan este totdeauna opera unui om şi totdeauna rezultatul unei speranţe. Chiar aflu că aici se spune: unde există un arbore, există cu siguranţă un om. Şi dacă la Palenque piramida şi pădurea sunt în conflict, aici piramida şi arborii se găsesc în aceeaşi tabără.
    Arborii de Yucatan mă trimit cu gîndul la tenacitatea şi răbdarea cu care Braque desăvîrşea, în ani de zile, un tablou.
    
    
    
    altă legendă maya
    
    Cînd cerul s-a îndepărtat de pămînt, lianele care legau pămîntul de cer s-au rupt, paradisul a luat sfîrşit şi oamenii au devenit muritori.
    Pentru a afla locul unde s-au rupt lianele, oamenii s-au hotărît să se folosească de păsări. Prima care a fost trimisă a fost o rîndunică. Ea a atins cerul, dar n-a avut putere să pătrundă în el. A fost trimis atunci un porumbel. El s-a întors mut.
    Apoi, oamenii s-au hotărît să se folosească de arbori. Au plantat un eucalipt şi au cîntat şi dansat zile în şir, în jurul lui, ca să-l facă să crească. De cîte ori se opreau din dans şi din cîntat, se oprea şi copacul din creştere. Dar la un moment dat crengile au început să se aplece spre pămînt. Ele se alungeau, dar se întindeau pe jos în loc să urce. L-au părăsit şi au plantat O tulpină de bambus, cîntînd şi dansînd din nou. De cîte ori se opreau şi făceau o pauză, apărea un nod în prăjina de bambus. Aceasta creştea dreaptă spre cer, dar cînd a ajuns aproape de nori a rupt-o vîntul.
    
    
    
    fîntînile
    
    Dimineţile vin năpraznice în sudul Mexicului. Se trezesc mai întîi şerpii şi vulturii. Cei dintîi ies din ruine să se încălzească la soare. Ceilalţi dau ocoluri imperiale în văzduh, dezmorţindu-şi aripile.
    Între ruine, cresc spini şi trandafiri sălbateci. Pe aleea ce duce la piramidă au răsărit urzici. Vorba unui poet mexican, moartea are gust de pămînt. La picioarele mele lunecă din cînd în cînd şopîrle.
    În apropiere, descopăr un puţ secat. Prezenţa lui într-un loc unde sunt atîtea măşti ale zeului ploii mi se pare firească. Între fîntîni şi piramide există, neîndoielnic, aici, o strînsă legătură. Apa pe care o visau cei strînşi în jurul piramidei la ritualuri o visau şi săpătorii de fîntîni. Aceştia vroiau să obţină direct, imediat, ceea ce masa enormă a piramidei promitea mai solemn, dar mai vag. Prometeu, în Yucatan, nu s-ar fi urcat în cer să fure focul, ci să lege norii sau ar fi săpat fîntîni. Căci apa este aici mai importantă decît focul.
    Mă mir deci că, în timp ce în faţa piramidei toată lumea se opreşte, nimeni nu dă atenţie acestei fîntîni. Toţi sunt grăbiţi să urce treptele de piatră, dar nimeni nu pare dispus să observe că arborii şi fîntînile ne reamintesc în Yucatan acelaşi lucru şi chiar mai bine decît ruinele.
    
    
    Lumina pare un tigru alb, în timp ce umblăm printre ruine cu coifurile noastre caraghioase de hîrtie pe care nu le-am mai aruncat de la Palenque.
    
    
    
    Tatle
    
    Din seara în care am văzut "tragedia antropocosmică" inspirată de mitul lui Quetzalcoatl, m-am gîndit deseori la Tatle şi la vorbele lui, grave, dar rostite cu o inocenţă pe care n-o mai găsim decît la copii. Întrucît nu-mi mai aminteam foarte bine cum arăta în spectacol, i-am atribuit eu un chip. Întîmplarea a făcut să găsesc într-un album fotografia unui copil adevărat din Mexic care semăna, cumva, cu "ficţiunea mea". Aceeaşi privire bănuitoare şi tristă. Am privit fotografia cu un sentiment bizar: că în Mexic e permis să-ţi închipui un copil în vîrstă de cîteva veacuri.
    
    
    
    filozofia "macho"
    
    Excedat de soare, mă aşez pe una din pietrele ruinelor de la Uxmal. Privesc în jur fără să caut ceva anume. Şi deodată îmi atrage atenţia un amănunt pe care nu l-am observat pînă acum: felul cum trec familiile de mexicani. Mai întîi bărbatul, adăpostit sub un sombrero impunător. El reprezintă, evident, forţa şi orgoliul. Se uită undeva în faţă, ca şi cum nu l-ar interesa drumul pe care merge, ci numai problema orizontului. Apoi, la un pas în urmă, femeia şi copiii.
    De obicei, femeile sunt aici înalte şi au o ţinută mîndră, coborînd parcă din basoreliefurile templelor maya. Mîndria statuară nu le împiedică însă, urmîndu-şi soţii, să accepte tacit aerul lor de seniori ai familiei. Bărbatul e vanitos, iar femeia pare să încurajeze această vanitate. Ea se supune de bunăvoie autorităţii indiscutabile a bărbatului şi tradiţiei care o consideră valoare pasivă. Se povesteşte că, înainte de căsătorie, bărbaţii cîntă iubitelor serenade pînă la răsăritul soarelui, cînd inspiratoarele acestor pasiuni muzicale şi vecinii pot, în sfîrşit, să adoarmă. După căsătorie, nu mai au nevoie de demonstraţii muzicale. Dar un adevărat "macho" păstrează sub semeţia de cocoş un temperament inflamabil.
    E destul de dificil să te lămureşti ce înţelege mexicanul prin "macho" şi prin "machism". Străinii şi mai ales americanii zîmbesc ironic: macho? Şi ironia cu care formulează întrebarea este, într-un fel, ea însăşi un răspuns. Căci pentru turistul venit din nord, "machismul" este un soi de lăudăroşenie bărbătească în care se amestecă sîngele iute, soarele tropicelor şi un donquijotism căruia îi place să braveze. Obişnuit să considere firească numai aroganţa care are cont la bancă, el se uită contrariat la un "macho" care merge ca şi cum ar gîndi tot timpul: "Eu! Şi nimeni nu mai este ca mine!"
    Mă tem că n-ar trebui să ne grăbim cu un surîs indulgent în faţa unui "macho". "A te comporta ca un bărbat", "a fi bărbat", a fi un "macho" înseamnă, bănuiesc, mai mult decît vanitate; mai mult decît sugerează felul cum un purtător de sombrero se mişcă în preajma femeilor, încredinţat că e irezistibil, ca şi cum ar vrea să spună unor rivali prezumtivi: daţi-vă la o parte singuri, nu aşteptaţi să vă cer eu asta, sunt un macho, nu mă supăraţi, domnilor!...
    Exemplele care se dau de obicei păcătuiesc prin caracterul lor prea pitoresc. Unealta pe care am văzut-o mînuită împotriva junglei e o armă de temut la mînie. La ceremonii ea nu e de carton şi, se zice, n-ar fi rare cazurile cînd duelurile ceremoniale se sfîrşesc cu urechi tăiate sau chiar cu accidente mortale. Dar a reduce "machismul" la atît înseamnă a vedea în el ceva exotic, în vreme ce, în viziunea mexicanilor, Socrate însuşi, ducînd fără să-i tremure mîna, cupa cu otravă la buze, s-a purtat ca un adevărat "macho". Onoarea, glumea Herder, e o vorbă care costă puţin, dar pentru mexican ea preţuieşte uneori mai mult decît viaţa. Primejdia există ca să fie înfruntată, chiar dacă îndrăzneţul nu se alege cu nimic din asta. El va avea măcar dreptul să spună că s-a comportat ca un bărbat. Ceea ce, pentru un mexican, poate însemna uneori totul.
    
    
    
    despre orgoliu
    
    Cîteva nuanţe s-ar impune totuşi. Căci anecdota cu cel care îşi descarcă pistolul în creierul unui prieten beţiv pentru a-l scăpa de durerea de cap se referă, ni se spune, tot la un "macho".
    A dansa pe vulcani poate semăna a curată nebunie. Dar un "macho" e dispus să păcătuiască în toate felurile împotriva logicii, mai puţin unul: el e gata să facă o nebunie fără altă dobîndă decît mîndria că nu s-a temut. În situaţii fără ieşire, orgoliul îi cere să meargă înainte cu orice preţ. Un "macho" poate stîrni pe bună dreptate nedumeriri, însă trebuie să recunoaştem că el acceptă mai degrabă să-şi rupă gîtul decît să-şi plece capul.
    
    
    
    amiază la Uxmal
    
    Soarele dogoreşte din ce în ce mai tare, înfierbîntînd ruinele de la Uxmal. Pe un dîmb, se dezgroapă un templu. Săpătorii înlătură pămîntul de pe pietre cu dalta, îl strîng în găleţi şi-l aruncă jos. Totul cu grijă, minuţios, fără grabă.
    Romanticii au făcut din ruine un obiect al regretului, dar, din păcate, istoria a fost amestecată în multe lucruri urîte pe care elegiile ruinelor le escamotează... Memfîs, jefuit şi ajuns carieră de piatră, Teba, cea cu o sută de porţi, cum o slăveau cei vechi, prădată şi distrusă, Babilonul cel detestat de profeţi, dărîmat, locuitorii ucişi şi pămîntul risipit în cele patru vînturi, cetatea Ninive arsă cu oameni cu tot, Persepolis incendiat, Capua şi Corintul nimicite, Teba greacă făcută una cu pămîntul, ca şi Halicarnas, templul zeiţei Artemis din Efes, una din minunile lumii antice, incendiat de un individ care n-a găsit alt mijloc de a intra în istorie, ca şi califul Omar care, după ce a poruncit ca toate papirusurile din biblioteca de la Alexandria să fie folosite drept combustibil pentru băile publice, a ordonat, cu un raţionament rămas celebru, incendierea a ceea ce scăpase... Mai putem visa pe ruine?
    Dar lumina amuţeşte totul. În ruinele însorite de la Uxmal, Mexicul îmi arată din nou cele două braţe ale universului.
    
    
    
    despre ruine
    
    Se zice că grija acordată ruinelor e o problema de pietate, de respect pentru trecut, pentru înaintaşi. În realitate, ipocrizia asta e perfect inutilă. De ce ne-am jena să consimţim că o asemena grijă trebuie să existe din egoism? Sunt ţări care trăiesc în bună măsură de pe urma ruinelor. Aşa sunt Grecia şi Egiptul. Legendele aduc Greciei la fel de mulţi bani ca navigaţia. Fără turiştii care merg să vadă ruinele de pe Acropole sau pe cele de la Delfi, grecii de astăzi s-ar des curca foarte greu. În Egipt, piramidele şi sfinxul ar putea ocupa un capitol special din buget. Chiar şi Italia e în situaţia de a socoti ruinele o şansă. Cu banii străinilor care se duc să facă şi ei cîţiva paşi pe Via Appia se pot întreţine toate şoselele din peninsulă.
    N-am reuşit, recunosc, să-mi dau seama ce servicii aduc Mexicului ruinele. N-am văzut prea mulţi turişti nici la Teotihuacan, nici la Palenque. Iar la Uxmal nu era aproape nimeni în afară de noi.
    
    
    
    starea de mit
    
    Oboseala sau soarele sunt, poate, de vină. Sau poate sudul. Sau toate la un loc. Armele sudului sunt ploile, ruinele şi zăpuşeala. Ne hărţuiesc începînd de la Veracruz. Nepregătit să mă opun acestor arme, sunt din ce în ce mai aproape de o stare de insolaţie interioară lipsită de orice logică. Nimic, aici, nu e de natură să exalte un instinct vital. Totul pare uscat şi căznit. O junglă pitică, vlăguită, cactuşi, o şosea pustie. Oricît ai căuta, nu găseşti ceva care să încînte ochiul, să-ţi exalte simţurile. Peisaj de o ariditate fără speranţă, care, în mod normal, ar trebui să mi se pară apăsător. Dar, inexplicabil, el mi se pare tonic. Pînă acum, ploile se dezlănţuiau brusc, pentru ca să se retragă la fel de brusc într-un soi de război de gherilă. De la Palenque încoace, ploile au devenit mai rare. În schimb, am dat peste oraşe golite de viaţă şi de prezent unde umbre din alt timp tresar noaptea cînd şacalii încep să urle. Ziua, o căldură atroce alungă şi aceste umbre.
    Mă uit în jur. Pietre goale, înnegrite de soare, ruine secetoase, şoseaua goală şi autocarul care aşteaptă să ne ducă mai departe. Singurătate stearpă care ar trebui să fie dezolantă şi care, dimpotrivă, îmi dă o stare ciudată, de parcă aş fi drogat. "Adevărul? ar murmura aici, un sceptic ironic. Uitaţi-vă cum în orbitele zeilor de piatră şi-au făcut cuibare şopîrlele!"
    Mă suspectez că am transformat speranţa într-un mod de a combate ceea ce îmi lipseşte pentru a fi un om de acţiune. Mi-am cultivat o laşitate cu pretenţii de filozofie, mi s-ar putea reproşa. Dar eu n-am pretins niciodată că am o filozofie de viaţă. Şi nu sunt eu primul care iubeşte viaţa cu disperare. Au făcut-o înaintea mea atîţia alţii. Recunosc, însă, că n-am reuşit să găsesc alt sens vieţii. Şi, dacă Mexicul poate transforma un gînd în obsesie, l-aş rezuma astfel: moartea e de ajuns pentru a da existenţei un tîlc mai adînc. Nu despre asta vorbesc pietrele sacrificiilor? sau şerpii, încolăciţi în părul zeiţelor maya ca în părul Meduzei? Aşadar, nu contest că în sterilitatea priveliştilor de aici din Yucatan sunt destule argumente pentru latura pesimistă a melancoliilor. Tot ce vreau să remarc acum este o curiozitate. Între cactuşi şi pietre, legendele şi soarele de la Uxmal nu mă îndeamnă deloc la elegii.
    
    
    Observ că am rămas singur. Ceilalţi au plecat. Trebuie să mă grăbesc şi eu. Autobuzul aşteaptă probabil să plecăm spre Chichen-Itza. Mă întorc şi mai privesc o dată piramida şi templele. Ruine arzînd pe fondul verde al junglei yucatane, sub o amiază de foc. Şi o tăcere care stimulează legendele. Dacă jaguarul de la Villahermosa ajungea din legendă în istorie, noi am făcut un drum invers.
    
    
    Plec de aici ameţit, buimăcit de soare. La intrare, observ abia acum cîteva prăvălioare în care se vînd tot felul de obiecte. Un american cumpără pentru soţia lui o pălărie exotică. Mexicanii se răzbună cum pot împotriva acestui soi de turişti. Ei le oferă pălării împodobite cu fructe de plastic, banane, ananas, papaya, lăsîndu-i să creadă că acestea sunt gusturile mexicanilor. În realitate, vestimentaţia mexicană are un rafinament pe care bazarele pentru străini o mistifică adesea prin exces. Fenomen care, de altminteri, nu se întîmplă numai aici. Nici o ţărancă de la noi n-ar purta dumineca la horă costumul pe care scenografi hotărîţi să stilizeze cu orice preţ ni-l arată uneori ca exemplu de artă romînească. Nu mai vorbesc de ceea ce se oferă pretutindeni de către un anumit gen de comerţ invadat de kitsch şi de gusturi deviate.
    
    
    
    despre demitizare
    
    Nemaigăsind puterea de a gîndi, precum cei vechi, în mituri, lumea modernă s-a apucat să despoaie miturile vechi de aura lor ofilită. Prometeu a fost coborît de pe munte şi transformat, ca la Gide, în fabricant de chibrituri care ţine conferinţe avînd un vultur pe umăr, iar sfinxul îi face cu ochiul lui Oedip. Să ne indignăm? Ar fi inutil. Pe deasupra, "insolenţa" aceasta nu e lipsită de interes. "Demitizările" au înlăturat multe podoabe false pe care respectul convenţional şi osificat le-a aruncat peste mituri. Şi, nu o dată, în "cadavrele" vechilor mituri a fost resuscitată, prin sensuri noi, o licărire, neaşteptată, de viaţă.
    Numai că, aşa cum se întîmplă de obicei, moda duce la excese. Au apărut "demitizatori" de meserie care cred că asta-i face "moderni". Primul episcop al Mexicului se lăuda că ar fi ars cu mîna lui cîteva mii de cărţi "păgîne". Cei care n-au vrut să vadă şi ceea ce e tragic în bestialitatea zeilor din vechiul Mexic n-au nici scuza că au vrut să fie pe placul lui Dumnezeu.
    
    
    
    oraşe
    
    Scriu în autobuz. Şi mă străduiesc să nu pun caietul deoparte. Îmi place infinit mai mult să mă las în voia gîndurilor decît să devin secretarul lor, notîndu-le. De altfel, pînă acum n-am reuşit niciodată să ţin un jurnal.
    De o parte şi de alta a şoselei, văd mereu acelaşi peisaj cu care am început să mă obişnuiesc în Yucatan. Pămînt secetos, cu vegetaţie redusă. Ars parcă nu de soare, ci de istorie. Şi totuşi Mexicul mi se pare mai elocvent aici decît în agitaţia din capitală.
    Sunt ţări care pot fi concepute şi în afara capitalei lor; unde capitala n-are un rol decisiv. Şi altele, la polul opus, care-şi concentrează caracteristicile şi prestigiul într-o metropolă. A cunoaşte Berna nu înseamnă a cunoaşte Elveţia, dar a "descoperi" Parisul ar putea însemna a descoperi ceva important din Franţa. Imperiul roman a fost, de fapt, imperiul Romei, iar în Grecia, chiar învinsă de Sparta, Atena a continuat să reprezinte spiritul elin. În America, Washingtonul trăieşte în umbra New York-ului. Diplomaţia îşi are capitala pe malurile Potomacului, dar pragmatismul îşi are capitala pe East-River...
    Care e situaţia în Mexic? Ce reprezintă Ciudad de Mexico din acest punct de vedere? Cele 14 milioane de locuitori (cu suburbiile) par să-l aşeze în categoria Parisului, a Romei, a oraşelor care domină o ţară, nu constituie numai capitala lor. Din ce în ce mai mult, însă, am îndoieli că e corect să judecăm lucrurile ca într-o sală de sport... Guadalajara şi Monterrey, următoarele în ierarhia oraşelor mexicane după numărul de locuitori, nu sunt pe ruta noastră. În schimb, pe ruta noastră, în afară de Oaxaca şi Tula, sunt cele mai strălucite centre ale civilizaţiei dinaintea lui Cortes. Şi cele mai greu accesibile. Dacă la Cairo e de ajuns să iei tramvaiul ca să întîlneşti la marginea oraşului cele trei celebre piramide, în Mexic ruine fascinante se găsesc la sute şi mii de kilometri depărtare de capitală, în plină junglă, retrase de febra marilor oraşe. Fără îndoială, am fost norocoşi. Îndeobşte, orice străin cît de cît interesat de cultură şi sosit în Mexic face un drum la Teotihuacan, urcă pe Piramida Soarelui, eventual şi pe Piramida Lunei, şi pleacă. Dar cîţi ajung să vadă piramidele de la Palenque, de la Uxmal sau de la Chichen-Itza, unde vom fi mîine dimineaţă? Drumul lung, istovitor, îi ţină pe cei mai mulţi în afara acestor locuri unde şi-a cunoscut gloria civilizaţia maya. Hazardul a vrut să ne numărăm printre privilegiaţi, dîndu-ne astfel o şansă pe care abia acum o înţeleg bine, după ce am văzut de aproape jungla de la Palenque şi am simţit muşcătura soarelui de Yucatan. Pe trotuarele capitalei, privind caruselul interminabil de maşini de pe Avenida Juarez, poţi crede că, în fond, toate metropolele încep la un moment dat să semene între ele, în toate există oameni grăbiţi şi oameni singuri. De unde să bănuieşti acolo ce înseamnă să asculţi noaptea bolboroseala junglei? Cum să-ţi imaginezi jungla unei ploi tropicale împresurîndu-te pe un cîmp gol? Şi cum să înţelegi la muzeul mexican prezenţa atîtor statui ale zeului Ploii fără să vezi acest pămînt abrutizat de căldură?
    Dacă, aşa cum s-a spus, în marile oraşe nu se află destulă tăcere, aici există prea multă. Dar în tăcerea ruinelor din oraşele pustii pe care le străbatem de cîteva zile, totul e mai grăitor decît în vacarmul capitalei mexicane.
    
    
    
    un regret
    
    Există, totuşi, o piramidă pe care regret că n-am văzut-o. Cea de la Tajin, cu cele 365 de nişe. Una pentru fiecare zi a anului.
    
    
    
    noaptea, şacalii
    
    Hacienda Chichen
    
    De undeva din junglă ajung pînă aici urletele şacalilor. Sfîrtecă noaptea şi nu mă lasă să dorm. Uneori, tac. Apoi încep şi mai tare. Mă pregătesc pentru o noapte de insomnie, dacă nu se vor potoli.
    N-am văzut niciodată cum arată un şacal. Ştiu că e mai mic decît un lup şi că se hrăneşte inclusiv cu hoituri. Cam la atît se rezumă cunoştinţele de care dispun despre acest carnivor dispreţuit. Lacunele mele în materie de zoologie, rămase din liceu, cînd am tăiat "ştiinţele naturale" de pe lista materiilor importante, se răzbună, iată, cînd mă aşteptam mai puţin.
    Probabil, jungla e foarte aproape de "hacienda" unde suntem găzduiţi, deoarece am impresia că urletele şacalilor se aud de dincolo de alee. Deschid o fereastră să mă conving. Nu zăresc, însă, nimic. Oare, ochii şacalilor lucesc prin întuneric ca ai lupilor? O clipă, mi se parc că din spatele unui cactus a fugit ceva. Simplă impresie, probabil, efect al nervilor mei surescitaţi. Dacă ar fi lună plină, s-ar vedea mai bine, cu siguranţă. Acum, însă, doar lumina puţină a stelelor care scînteiază pe cerul Yucatanului diluează întunericul. Şi numai deasupra junglei. Pînă la înălţimea arbuştilor, noaptea e neagră, fără chip, ca zeul vîntului căruia nimeni nu i-a cunoscut figura deoarece toate statuile îl înfăţişează cu masca pe faţă. Cerul înstelat îmi reaminteşte de sfîrşitul secolelor aztece, cînd, la fiecare 52 de ani, focurile erau stinse şi toată lumea aştepta, înfrigurată, să apară pe boltă steaua Aldebaran. Ce coincidenţă, să vin în Mexic chiar în pragul acestei vîrste! Tresar, amintindu-mi că aztecii prevedeau pieirea lumii actuale prin cutremure. Nu prea demult, în martie, a avut loc un cutremur devastator în Romînia. Numai o întîmplare a făcut să nu fiu şi eu în blocul unde a murit sub dărîmături cel mai bun prieten, poetul Baconsky.
    Iarăşi urlă şacalii. Urletul unuia a fost chiar sub fereastră. În clipele de linişte, se aud foşnetele portocalilor. Cînd am venit să mă culc, pe aleea asfaltată de lîngă piscină am vrut să iau cîteva portocale scuturate de vînt. Păcat că n-am făcut-o. Le-aş fi putut folosi acum ca proiectile contra şacalilor care dau tîrcoale.
    Oricum, somnul meu din această noapte e compromis. Dimineaţă, şacalii se vor retrage obosiţi să se culce, dar noaptea îi întărîtă parcă. Oribilul "concert" din junglă e din ce în ce mai agresiv. El îmi va rămîne, probabil, în memorie, ca ploaia care s-a năpustit peste noi în drum spre Veracruz, şi după ce alte amănunte din această călătorie se vor şterge. Căci, din fericire, semănăm cu pămîntul poros din Yucatan care nu reţine apa la suprafaţă.
    Dar ce se întîmplă? Au tăcut şacalii? Stau la pîndă, aşteptînd. Peste junglă s-a aşternut liniştea.
    Şi, brusc, aud unicul sunet la care nu mă aşteptam. Un cocoş cîntînd. Visez?
    
    
    
    boala sudului
    
    Nici acum nu-mi explic starea în care m-am aflat în sudul Mexicului. Rar mi s-a întîmplat să fiu cu nervii atît de surescitaţi şi, totuşi, să mă simt fericit. De obicei, fericirea se aşterne în noi ca o pace. În sudul Mexicului, am trăit-o ca pe o febră. Presupun că lumina tare, brutală, virulentă, dar şi ameţitoare, din altă lume, aş zice, căci n-am mai întîlnit-o nicăieri, acţiona asupra mea ca un excitant puternic, ca un drog necunoscut.
    
    
    Săpătorii de fîntîni din Yucatan nu se opresc pînă ce nu dau de apă. Şi pentru mine apa căpătase altă importanţă. Nu pentru că aş fi suferit de sete, ci pentru că uscăciunea, în loc să mă deprime, mă limpezea.
    
    
    În zilele de maximă limpezime, mexicanii zic despre Popocatepetl: "se vede". Nici nu e nevoie să pronunţe numele muntelui. Poate că şi despre fericire se poate spune uneori la fel.
    
    
    
    tempo naturale
    
    Dimineaţa, soarele pluteşte din nou orbitor deasupra junglei. Ne pregătim să urcăm azi treptele piramidei de la Chichen-Itza. Şi parcă am văzut toate piramidele lumii! Dincolo de piscina pustie, cu apa de un albastru de cobalt, şi de portocalii care înveselesc cumva hacienda, şoseaua arată ca şi la Uxmal. Nici un semn de aşezare populată în jur.
    La Chichen-Itza, după cîte ţin minte din ceea ce am citit, a fost odinioară centrul noului imperiu maya. Ruinele, ignorate multă vreme, au fost descoperite într-o noapte de un arheolog foarte controversat azi; elogiat de unii şi acuzat de alţii că ar fi fost un aventurier: E. H. Thompson. El a ajuns la Chichen-Itza însoţit doar de un indigen, amîndoi extenuaţi de drumul prin junglă. La lumina lunei a descoperit piramida şi templele năpădite de ierburi şi de mărăcinişul specific Yucatanului. Thompson n-a dormit toată noaptea, iar dimineaţa a văzut înălţîndu-se în aerul limpede coloanele în formă de şarpe din Templul Războinicilor, printre care rătăcea încă, sub cerul secetos, duhul zeului Ploii.
    Schliemann a crezut în Homer. Thompson a crezut în povestirile lui Diego de Landa care, din vremea conchistei, istoriseau lucruri la lectura cărora toţi, mai tîrziu, au zîmbit. Ele spuneau că, în perioadele de secetă, la Chichen-Itza se organizau procesiuni la Fîntîna Sacră unde preoţii aruncau la răsăritul soarelui în adîncul fîntînii, odată cu tinerele fete sacrificate, vase preţioase şi bijuterii. Convins că Diego de Landa n-a minţit, Thompson a luat lecţii de plonjare şi a scormonit metodic în noroiul şi mîlul din fîntînă, îmbrăcat în costum de scafandru, căutînd printre copaci putreziţi, printre şerpi, şopîrle şi oseminte, figurine de jad sau de obsidian, pumnale, vase şi bijuterii de aur, ofrande votive, pînă ce plonjările i-au spart în cele din urmă timpanele.
    
    
    Ne îmbarcăm şi plecăm. În autobuz, senzaţia că am văzut toate piramidele posibile revine. Mereu aceleaşi pietre fierbinţi, mereu aceleaşi explicaţii...
    Fost chirurg, acum pensionar, dr. Huerta, însoţitorul nostru de la Uxmal încoace, e un taciturn de o mare discreţie. Vîrsta îl constrînge să se menajeze, să nu facă eforturi, dar sunt convins că nu din acest motiv, odată ajunşi la Chichen-Itza, se retrage la adăpostul unui baobab somptuos. Ne priveşte cum ne risipim pe peluza din faţa piramidei şi ne aşteaptă, ca şi cum ar vrea să aplice ideea lui Ortega y Gasset după care cine vrea să ne înveţe un adevăr trebuie să ne ducă pînă acolo unde putem să-l descoperim singuri.
    Cu gîndul încă la Thompson şi la aurul scos de el din Fîntîna Sacră, primul drum îl fac la această fîntînă. Apa are o culoare verde, dată se pare de o algă microscopică. Dar ea capătă uneori culoarea cafenie datorită frunzelor putrezite; şi alteori, datorită unor seminţe de flori, culoarea sîngelui; cea mai potrivită, de altfel, pentru taina acestui loc.
    
    
    Cer de foc, sub care piatra arde funebru. Chichen-Itza arată, fireşte, cu totul altfel de cum a cunoscut-o Thompson. În jurul piramidei şi a templelor nu mai e nici o urmă de mărăciniş. Autocarele sosesc mereu, răsună tranzistoare, totul are aerul unui parc arheologic, iar în "trena" legendei proliferează şi aici un comerţ conjunctural de care profităm cumpărîndu-ne, în sfîrşit, pălării de pai. Soarele e prea tăios.
    Mă mir în prima clipă văzînd printre articolele puse în vînzare multe hamace. Pe urmă mă lămuresc. Aflu că în Yucatan se doarme aproape numai în hamace. Patul nu există la săraci şi se întîmplă să lipsească şi din casele celor mai bogaţi din pricina climatului torid care face mai acceptabil hamacul pentru odihnă*.
    
    * în cazul celor de condiţie modestă, mai există o explicaţie: odată hamacul strîns, încăperea, singura, rămîne liberă.
    
    Căldura devine cumplită. Te înăbuşă, pur şi simplu. Toate batistele sunt ude şi renunţi să-ţi mai ştergi transpiraţia care-ţi intră în ochi şi-ţi sărează buzele. Treptele piramidei ard ca un cuptor încins. Pietrele sacrificiilor s-au transformat în ruguri. Nu mai trebuie decît să te întinzi pe ele şi să iei foc. Cauţi o umbră, dar ea nu-ţi oferă decît o răcoare iluzorie. Piatra dogoreşte şi aici. Numai şerpii dorm fără să se sinchisească de febra ruinelor. Par morţi, încolăciţi ca în basoreliefuri. Mai inofensivi decît cei sculptaţi!
    Rampele de jos ale scărilor piramidei se termină cu mari capete de şerpi. La intrarea templului jaguarilor, două coloane monumentale au formă de şerpi. Capetele reptilelor se sprijină de pămînt, corpurile lor constituind coloanele propriu-zise, iar cozile susţin arhitrava. Ce va fi provocat această obsesie a şerpilor la tolteci? E drept că, prezent încă din paradis, unde o ispiteşte pe Eva să guste din fructul oprit, şarpele s-a prelins cam prin toate mitologiile. La greci, în statuile lui Esculap reprezenta "ştiinţa", "înţelepciunea"; la egipteni, cobra simboliza "puterea"; la indieni, "absenţa timpului" pe care stau zeii înainte de începutul lumii, iar la zuluşii din Africa "şarpele casei" încarnează spiritul strămoşilor.
    Aflu că fiecare din cele patru scări monumentale ale piramidei numără 91 de trepte. În total, deci, piramida are 364 de trepte. Dacă adăugăm şi treapta care înconjoară sus templul, obţinem exact numărul zilelor anului! Ceea ce nu-i o întîmplare, desigur... Mă întrerup din calcule din pricina rîsetelor unor turişti care se fotografiază pe treptele de pe scara de miazăzi a piramidei. Excursia la Chichen-Itza îi bine dispune, se pare, şi vor să aibă "suveniruri" de aici. În fond, poate că au dreptate. E absurd să "filozofezi" tot timpul pe tema timpului. Cel mult, nu strică să-ţi aminteşti ce versuri compuneau poeţii în vremea cînd se ridica această piramidă: "Ce va rămîne din numele meu? Nimic din numele meu pe pămînt. Doar florile şi cîntecul meu". Melancolia acestui cîntec vechi are un tîlc nu tocmai optimist, însă ea te îndeamnă să nu risipeşti clipa, dînd prea multă importanţă gîndului morţii*.
    
    * Dr. Huerta ne-a povestit că pentru locuitorii din 1720 ai Marsiliei, unde pesta a ucis jumătate din populaţie, primul semn de speranţă, anunţînd că epidemia intra în reflux, a fost apariţia unui car funebru. El a fost primit cu strigăte de entuziasm, de bucurie, ca un car de general învingător, deoarece arăta că oamenii începeau să-şi îngroape iarăşi morţii.
    
    
    Cine s-a nimerit să vadă Siena într-o noapte cu lună s-a convins că Evul mediu e încă viu. Şi aici la Chichen-Itza timpul este echivoc. Ai impresia că te despart milenii de civilizaţia care a lăsat aceste ruine. Şi totuşi, ea era la apogeu cînd în Europa statuile antice putrezeau în pămînt.
    Iniţial, pe toate cele patru laturi ale piramidei au existat trepte care permiteau accesul spre vîrf. Acum, accesul nu mai e posibil decît pe două laturi. Ruinele s-au sălbăticit în parte şi aici, deşi nu datorită junglei, ca la Palenque, ci datorită singurătăţii. La rîndul lor, templele din jur au început să arate ca un morman de oase de piatră pe care iarba se caţără ca o colonie de termite verzi.
    Rămîn un timp să contemplu împrejurimile. De sub baobabul ce-şi întinde umbra neagră pe peluza din faţa piramidei, dr. Huerta îmi face semn cu mîna. Trebuie să cobor? îl întreb tot prin semne. Nu, nu, mă linişteşte el. Totuşi, soarele e prea agresiv, îmi dogoreşte spatele. Ar trebui să stau şi eu puţin la umbră ori să îmbrac ceva. Mă mai uit o dată la cavităţile de calcar unde se puneau inimile celor sacrificaţi, după care mă decid să cobor.
    Mai e ceva ce nu înţeleg. Toltecii, care au cucerit Chichen-Itza, erau seminomazi. Ca şi mayaşii veniţi înaintea lor. Ei bine, cum se explică, oare, pasiunea pentru construcţii de asemenea proporţii din partea unor seminomazi? Ca să îngrămădeşti o atît de mare cantitate de piatră într-un templu sau într-o piramidă, trebuie să crezi, dacă nu în eternitate, măcar în iluzia ei.
    
    
    Toltecii au clădit, între altele, aici un tzompantli, rămas aproape intact; un altar macabru, unde erau aşezate craniile celor sacrificaţi, dar şi un mormînt al timpului! La fiecare 52 de ani, secolul încheiat era materializat într-un mănunchi de 52 de bastonaşe, cadavrul simbolic al timpului, care era îngropat în acest monument macabru. Macabru, da, căci nu poţi să treci indiferent pe lîngă sutele de cranii din el. Unul, cel al lui Yorick, e destul pentru întrebarea lui Hamlet. Mai multe, iată pus în discuţie chiar răspunsul firesc.
    
    
    Florile galbene care se leagănă uşor în interstiţii şi şopîrlele care dorm pe pietre îmi stîrnesc un regret. Am vorbit prea puţin sau aproape deloc despre Mexicul viu, despre Mexicul de azi. Cine îmi va citi jurnalul va spune, probabil, că n-am fost în Mexicul real, ci într-un Mexic al legendelor, al pietrelor, al fantomelor. Şi nu va greşi prea mult. Cum arată o cină într-o familie mexicană obişnuită? Nu ştiu. E, de altfel, principalul cusur al călătoriilor mele. În Egipt am fost de două ori. De fiecare dată, n-am văzut decît Nilul, sfincşii, lumina şi nisipul. Am fost nu în "timpul istoric" al Egiptului, ci în cel "mitologic". În Grecia, la fel.
    Pot să dau mii de detalii despre Acropole sau despre dîmbul de sub culmile Parnasului unde a funcţionat oracolul de la Delfi. Nu pot spune cum gîndeşte grecul care trăieşte de pe urma acestor ruine. În Mexic, repet aceeaşi experienţă. Din seara cînd am coborît pe aeroportul din Ciudad de Mexico, am fost în miezul vieţii reale, de azi, doar cînd am nimerit în plină fiestă. În rest, am umblat pe urmele arheologilor. Înainte de a exista metronomul, pe vremea lui Monteverdi, ritmul se măsura în muzică prin bătăile inimii şi se chema tempo naturale. Într-un fel, noi am avut parte în Mexic de un timp măsurat cu metronomul. De un "tempo naturale", nu ne-am prea bucurat. Noroc că ploile, lumina, cerul şi pietrele din Mexic au, compensat, prin emoţie, exactitatea.
    
    
    În genere, capodoperele arhitecturii maya nu ne oferă pereţi încărcaţi şi permit astfel privirii să se odihnească. Uneori însă (am observat asta şi la Uxmal), pasiunea ornamentării ajunge la manie şi nu lasă nici un centimetru gol.
    Încerc să nu mă las descurajat de aglomerarea amănuntelor, într-un basorelief, cînd, deodată, din acelaşi grup care se fotografiază aud un strigăt vesel "Grăbiţi-vă, timpul înseamnă bani!" şi un nou val de rîsete...
    Trebuie să fie nişte americani cei care rîd. Sigur sunt americani. Au plătit să vadă piramida de la Chichen-Itza. Au văzut-o. S-au şi fotografiat de mai multe ori. Ce-ar mai fi de făcut aici? "Tempo naturale" nu prea are preţ pentru persoanele cu spirit practic.
    
    
    
    despre ştiinţă
    
    Accesul în Observatorul astronomic" de la Chichen-Itza era oprit. Am privit de la distanţă turnul de piatră, vizibil ruinat, întrebîndu-mă dacă numele nu este o fantezie a arheologilor.
    Pe drum, dr. Huerta mi-a vorbit despre pericolul ritmului în care avansează ştiinţa de azi. Sunt discipline în care numai iniţiaţii au acces la înţelegerea ultimelor descoperiri. In ritmul acesta, ştiinţa poate ajunge, fără voia ei, să se învăluie pentru profani în superstiţie şi mister. La azteci şi mayaşi, ca şi la egipteni, preoţii deţineau secretele ştiinţifice. Existau un calendar sacru şi unul obişnuit. Şi, poate, pentru neiniţiaţi unele lucruri din calendarul sacru erau la fel de inaccesibile ca şi hieroglifele pentru noi. Oare, nu riscă ştiinţa modernă să devină şi ea o ştiinţă a celor iniţiaţi, a unor deţinători de secrete?
    N-au trecut decît cîţiva ani de cînd n-am dormit aşteptînd coborîrea primului om pe lună şi astăzi ştirile despre zborurile cosmice au cedat prima pagină în ziare, intrînd în categoria faptelor diverse. Dar aceasta nu înseamnă că înţelegem toţi cum funcţionează o rachetă. Unii, printre care mă număr, n-am şti prea bine să explicăm corect nici funcţionarea unor aparate de care ne servim în fiecare zi.
    
    
    
    jocul de pelotă*
    
    * Pelota înseamnă în spaniolă "minge". Dar am preferat să folosesc o adaptare a cuvîntului spaniol, care nu aminteşte atît de direct de fotbal.
    
    Reproşîndu-i lui Braque faptul că "e prea interesat de ce vede", Andre Breton adăuga: "A vedea sau a auzi nu înseamnă nimic. A recunoaşte sau a nu recunoaşte e totul". Dar ce înseamnă "a vedea" şi "a recunoaşte" aici?
    A vedea. Întîlnim pe pajiştea şi între ruinele de la Chichen-Itza o arenă, semănînd în mod ciudat cu terenurile moderne de sport. E mărginită de două ziduri paralele, lungi de aproape o sută de metri şi înalte de aproape zece metri. Pe fiecare zid, cam la centru şi mult deasupra înălţimii unui om, se află un inel de piatră prin care ar putea trece o minge de două ori mai mare decît una de tenis. Totul arată ca şi cum aici se juca un fel de baschet primitiv. Şi, într-adevăr, ştim acum că peste tot în vechiul Mexic se practica un joc în care o minge de cauciuc trebuia trecută prin cercul de piatră prins sus în zid şi asta fără ca jucătorii să se folosească de mîini sau de laba piciorului; aveau voie, se pare, să lovească mingea numai cu coapsele, cu umerii, ceea ce făcea jocul dificil, el prelungindu-se uneori mai multe ore şi chiar zile.
    A recunoaşte. Învingătorii cîştigau bijuteriile spectatorilor. În schimb, învinşii erau sacrificaţi. Decapitaţi. Basoreliefurile din zidurile care mărginesc arena înfăţişează cele două echipe separate de discul morţii. Apoi, cum căpitanul echipei învingătoare decapitează cu o secure de obsidian pe căpitanul echipei învinse. Sîngele ţîşneşte, transformîndu-se în şerpi care fecundează pămîntul. Din gîtul fiecărui decapitat cîte şapte şerpi. Căci, în realitate, jocul era un ritual religios, o ceremonie care recrea lupta dintre Quetzalcoatl şi Tezcatlipoca. Totdeauna lîngă arenele ce i-au fost consacrate există ruine de temple, iar aici, în imediata vecinătate, e altarul cu cranii; acel tzompantli teribil pe care Savonarola l-ar fi transformat în amvon dacă l-ar fi văzut.
    În ce măsură mai putem înţelege noi ce s-a petrecut aici? Judecăm cu alte criterii şi rezultatele nu pot fi decît altele. Căpitanul echipei învinse îşi aşteaptă moartea mai liniştit decît regii care au vrut să impresioneze pe eşafod. Această linişte ascunde ceva. Dar ce? Compasiunea e, poate, la fel de inutilă aici ca şi ipoteza curajului, singurele idei la care suntem obişnuiţi să facem apel într-un asemenea caz. Lipsit de ele, nu mai ştiu ce să cred. Constat, din nou, în faţa acestui basorelief, că încercările mele de a înţelege ce a însemnat moartea în vechiul Mexic nu m-au dus decît, cel mult, la repulsie, deoarece nu reuşesc să trec de latura oribilă a misterului; un mister care îmi aminteşte că pe Moctezuma nimeni nu-l putea atinge şi nimic nu i se putea refuza.
    
    
    Dacă "a recunoaşte" nu mă duce nicăieri, mă întorc la "a vedea". Şi ce văd? Un fluture care doarme, parcă, pe tăişul securii de obsidian. Asta mă emoţionează. Introduce în dezgust o îndoială. Scenele povestite pe zid s-au petrecut demult. Natura a învins aici istoria. E soare şi, după aproape o jumătate de mileniu, fluturele care doarme pe tăişul securii pare, încă, viu.
    
    
    Dr. Huerta iese din rezerva sa obişnuită. Vrea să ne demonstreze acustica stranie a arenei. Se aşează la unul din capetele ei şi vorbeşte. Curios! Deşi vorbeşte normal, chiar încet, cuvintele se aud de la o distanţă de aproape o sută de metri ca şi cum ar fi rostite la un pas de noi. Cînd tace. liniştea însorită acoperă din nou ruinele. Nu m-ar mira să văd săpată aici inscripţia pe care am văzut-o cîndva la Teba: "Ascultă alaiul morţilor, cu zumzetul lui de albine"...
     "Ce poate un om"?, îl aud spunînd pe dr. Huerta, care a revenit, între timp, la noi. Nu-mi dau seama la ce se referă. Aş vrea să-l întreb, dar mă intimidează faptul că mă priveşte zîmbind.
    Cu siguranţă, nicăieri n-am putea găsi un loc unde jocul cu moartea să fie amestecat cu atîta soare şi unde chiar fluturii de piatră fac, parcă, zgomot din pricina acusticii speciale. "Nu suntem pentru totdeauna pe pămînt: doar puţintel aici", zice un cîntec vechi, dar acest "puţintel aici" este singura bogăţie de care dispunem.
    
    
    Întreaga amiază e acum o vîlvătaie. Soarele arde atît de intens încît întunecă, parcă, ruinele. Mă pomenesc asemuind viaţa cu un joc de pelotă şi-mi las fantezia să se "joace" între cele două inele de piatră din arena goală. Partida care s-a desfăşurat, cîndva, aici se reia mereu cu alţi jucători. Cele două inele de piatră stau ca o ameninţare de o parte şi alta a arenei. Cine va reuşi să introducă mingea prin ele? Numai fluturii nu se sinchisesc de strigătele care îmbărbătează cele două echipe. Deodată, şi ei sunt alungaţi. Acum, securile de obsidian strălucesc în soare la fel ca bijuteriile din mîinile spectatorilor.
    
    
    Îl aud pe dr. Huerta.
    — E timpul să plecăm.
    Privesc pentru ultima oară arena goală, în timp ce aerul dogoritor miroase puternic a copal. A vedea? A recunoaşte? Ce anume?
    
    
    
    despre tradiţie
    
    În autobuz, dr. Huerta a ţinut să ne explice diferenţa dintre tlascaltecii care l-au ajutat pe Cortes să cucerească Tenochtitlanul şi neîngenuncheatul Cuauhtemoc, al cărui nume, printr-o stranie coincidenţă, însemna "vulturul care cade".
    Vroia să ne sugereze ― mi-am dat seama -să nu judecăm vechiul Mexic doar după pietrele de sacrificii sau după finalul crud din jocul de pelotă.
    ― Şi să nu cumva să credeţi că un mexican se simte jignit dacă-i vorbiţi de cruzime, ne-a avertizat dr. Huerta zîmbind.
    Avea dreptate, mă gîndesc acum.
    A vorbi despre ghilotină înseamnă, oare, a-i ofensa pe francezi? Ar trebui englezii să se ruşineze de crimele sîngeroase din tragediile lui Shakespeare sau grecii să retragă din librării Apărarea lui Socrate?
    
    
    
    spre Valladolid
    
    După-amiaza pe o şosea goală. Autobuzul care goneşte. Enrique care tace, concentrat la volan. Noi care suntem doborîţi de căldură... Mergem cu viteză, trebuie să ajungem la timp la Valladolid, am întîrziat prea mult între minele de la Chichen-Itza. (Ah, această obsesie a exactităţii! Şi eu care mă asemăn atît de mult cu mexicanii la capitolul "punctualitate"... ) Cîmp gol, ars de lumină, cîţiva palmieri, nimic altceva, ba da, un lan de henequen, cea mai importantă cultură din Yucatan, un fel de cînepă, apoi un bărbat care merge călare, o femeie care s-a oprit şi priveşte autobuzul... Şi din nou cîmpul. Amiaza. Căldura. Otrava solară şi subtilă a tropicelor.
    Iau o carte despre Mexic şi încerc să citesc. Dar prima frază pe care-mi cad ochii sună arţăgos şi voit pitoresc: "Aici bărbatul este totul, femeia nu este decît un nimic ce poate fi bătut în voie". Să-şi uite, oare, atît de uşor băieţii cu sombrero serenadele şi jurămintele? Am auzit şi eu zidari strigînd de pe schele femeile şi făcîndu-le, prin complimente echivoce, să roşească. Dar acestui argument i se poate răspunde că Don Juan n-a făcut nicăieri altceva.
    Probabil, oricare dintre tinerii cu sombrero care se plimbă dumineca în pieţele oraşelor făcînd ocheade fetelor e gata să-şi dea aere de păun dacă vine vorba despre numărul iubirilor sale. Şi n-ar trebui să-l socotim un lăudăros cu pretenţii de macho. Vorba unui înţelept, el minte cinstit şi cu bună credinţă. Iar dincolo de plăcerea de a se lăuda există un adevăr care nu-l priveşte numai pe el. Întrucît, fără pretenţia de a face din asta filozofie, mexicanul ar rîde în nas oricărui misogin. "Ce prostie mai e şi asta?, s-ar întreba el. Să trăieşti, să fii tînăr şi să nu iubeşti, să dispreţuieşti femeia?" Şi, ca un argument zdrobitor, ar fi gata să-ţi aducă aminte că sfînta Tereza i-a spus dracului că este nefericit pentru că nu ştie să iubească... Femeile n-au ridicat niciodată piramide, deoarece pe ele nu le interesează nemurirea? Se poate, el nu s-a gîndit la asta. Cum nu s-a gîndit nici la faptul că numai bărbaţii au coborît în Infern. Orfeu, Dante, Vergiliu, Heracle... Dar ce concluzie se poate trage de aici? Cei care preţuiesc iubirea au dovedit cel puţin ceva.
    Există în Mexic, pretind unii, destule cazuri cînd trebuie să intervină codul onoarei (care-l obligă pe bărbatul ce a sedus o femeie să-i asigure existenţa). Alţii pun pe seama tropicelor ceea ce numim pasiune. Or, asta sună la fel cum l-am explica pe Don Juan prin faptul că e andaluz, dintr-o regiune unde femeile nu aşteptau decît să fie cucerite.
    N-am avut prilejul să mă lămuresc, mai bine, ce loc are dragostea în gîndirea mexicană, dar îmi închipui că, într-o ţară care a adus pictura în stradă, nimeni nu se uita cu reproş la acei tineri ce stăteau la Chichen-Itza, cu spatele la piramidă, pe prima treaptă, îmbrăţişaţi. Pentru asta există soare, tinereţe şi dragoste. În mod normal, maximele morocănoase ale lui La Rochefoucauld nu pot avea nici o priză aici în Mexic. Ce să-i spună unui mexican asemenea vorbe?: "Adevărata iubire e ca apariţia spiritelor; toţi vorbesc, dar puţini le-au văzut". Parcă-i aud pe tinerii mexicani comentînd, în timp ce cu un bobîrnac îşi împing frumosul sombrero spre ceafă: "Acest domn n-a avut noroc, ori s-a jucat cu cuvintele"... Fortuna a refuzat şi unor nemuritori ceea ce a oferit, poate, deja, băiatului care rîde acum şi flutură un sombrero spre autobuzul nostru.
    
    
    M-am obişnuit, întîi, cu pădurea tropicală, apoi cu cerul sudului, săgetat de umbra păsării quetzal, m-am familiarizat cu mirosul insistent de copal, răspîndit în întreg Mexicul, cu violenţa soarelui şi, pe nesimţite, am descoperit că toate se leagă între ele. Şi, iată, îl regăsesc şi pe Don Juan într-o ţară unde credeam că din Spania au venit numai caravelele conchistadorilor.
    Mă hotărăsc să-i vorbesc despre asta doctorului Huerta. Apoi, renunţ, de teamă să nu-i par neserios.
    
    
    Cineva mi-a povestit odată despre o călătorie făcută cu o mică ambarcaţiune pe mare, vreme de trei săptămîni. Prima mea reacţie, auzind că "eroii" acestei călătorii vor să scoată o carte despre experienţa lor, a fost să zic: ce poţi să descoperi pe mare în trei săptămîni?
    Într-un fel, acest autobuz este "corabia" noastră. Ne-am îmbarcat pe el la Ciudad de Mexico şi acum, după mai multe "escale", am ajuns aproape de limita sudică a Mexicului. Autobuzul goneşte pe o şosea goală, sub un soare asurzitor, printre cîmpuri pietroase, cu cactuşi giganţi, dar am pierdut şirul zilelor "săptămînii aztece" atît de mult m-am "îmbibat" de ceea ce văd.
    Ajungem cu o mică întîrziere la Valladolid.
    
    
    
    despre iluzie
    
    La New York, Don Quijote n-ar fi reuşit decît să fie ridicol. În Mexic, nu i-ar trebui decît un costum de charro.
    
    
    
    un maya
    
    Sub un acoperiş din foi de palmier, viceprimarul Valladolidului ne vorbeşte despre Yucatan. Ne arată o bucată de rocă roz-gălbuie, calcaroasă, cu urme de scoici. Ştiu ce vrea să ne demonstreze. Altădată, a fost un fund de mare aici... Mîncăm friptură de cerb şi ni se oferă o băutură parfumată, specifică locului, xtabentun. Interlocutorul nostru este îmbrăcat în alb, cum sunt îmbrăcaţi de obicei oamenii pămînturilor calde. E un maya. Şi e mîndru de performanţele civilizaţiei maya; care n-a murit, subliniază el. Ne vorbeşte despre piramidele de la Palenque, de la Uxmal, de la Chichen-Itza. Toate poartă urmele acelei misterioase populaţii care a folosit cifra zero înainte ca ea să fie cunoscută în Europa şi se pricepea să calculeze mişcarea pe cer a luceafărului pe o perioadă de secole. Ce cunoştinţe avem noi despre ea? Cucerirea Yucatanului i-a costat pe spanioli mai mult decît înfrîngerea aztecilor şi incaşilor la un loc. Şi chiar învinşi, mayaşii şi-au păstrat mîndria şi spiritul independent. Ei au refuzat multă vreme să înveţe spaniola. Cuceritorii lor s-au văzut nevoiţi să înveţe ei limba maya.
    În Yucatan se vorbeşte şi azi un idiom rămas din vechea limbă maya. Există şi un ziar scris în acest idiom, precizează viceprimarul Valladolidului şi ochii sumbri îi strălucesc. Îi face plăcere, desigur, să ne dea amănunte. Dacă în alte părţi ale Mexicului, nahuatl s-a păstrat în locuri izolate, unde civilizaţia modernă n-a pătruns, aici limba maya participă la civilizaţia modernă, în vreme ce greaca veche şi latina au murit, această limbă se încăpăţînează să rămînă vie. Chiar cîntecul pe care-l ascultăm e o dovadă. Iar la Merida, capitala Yucatanului, sunt străzi care au păstrat vechiul lor nume de animal sau de pasăre şi au pe placa indicatoare o efigie care poate fi înţeleasă şi de cei care nu cunosc decît limba maya.
    B. ne dă cîte o minusculă statuetă neagră. E sculptată în acel stil arhaic pe care secolele anterioare I-au dispreţuit. Azi e greu să-l repete cineva pe Buffon care socotea gustul pentru figurine "barbare" ultimul grad de stupiditate*. Ceea ce nu înseamnă neapărat că gustul modern s-a eliberat total de vechile prejudecăţi. Dar am învăţat, se pare, să nu mai riscăm şi că o admiraţie de circumstanţă nu costă, nici nu te expune primejdiei de a te face de rîs.
    
    * La 27 august 1520, un om scria însă în jurnalul său despre lucrurile aduse din Mexic de emisarii lui Cortes: "Niciodată în viaţa mea n-am văzut ceva care să mă tulbure atît ca aceste admirabile obiecte de artă". Autorul acestei mărturisiri se numea Albrecht Durer.
    
    
    Dincolo de acoperişul sub care stăm, lumina e ca un cuţit alb de ghilotină. Paharul de xtabentun mă aşteaptă tot plin. Mai există şi azi triburi care cred că beţia pune omul în comunicaţie cu zeii, dar în acest domeniu n-am nici o şansă. Zeii nu mă pot ajuta decît să gust.
    Ca să nu se observe, mă arăt mirat că n-am văzut deloc porumb în Yucatan. Dar mirarea mea se pierde într-un accent mai forte al orchestrei care cîntă "Această noapte, aici".
    Nu. Peste cîteva minute vom pleca. Iau cu mine bulgărele de rocă în care se vede amprenta unei scoici, dovadă că Yucatanul este un pămînt născut din apă. Şi mă mai întorc o dată spre grota din apropiere, în apa verzuie a căreia ne-am uitat înainte de a veni la masă.
    
    
    
    o plantă "ciudată"
    
    Mirarea mea că n-am văzut porumb în Yucatan nu era întîmplătoare.
    Cortes a trimis şi el în Spania, ca şi Columb, boabe din această plantă ciudată. Dar nu li s-a dat mare atenţie. Abia douăzeci de ani mai tîrziu, cînd oraşul Valladolid a oferit oraşului cu acest nume din Spania un sac cu porumb, cei din Valladolidul spaniol au înţeles mai bine darul. Primul porumb cultivat în Europa provenea din Yucatan, de la Valladolid!
    
    
    
    Caminante, anticaminante...
    
    Seara la Merida. Un restaurant al cărui nume nu-l cunosc. Doi cîntăreţi, îmbrăcaţi în costume mexicane, pe estradă. Cîntă.
    Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...
    Cum se traduce oare "caminante"? "Drumeţ"? Nu, nu-mi place. Poate, "călător". Dar şi acest cuvînt e prea uzat.
    Care vezi arzînd la amiază/ Aripile de xtacay...
    Singura pasăre despre care am auzit tot timpul în acest drum şi despre care vorbesc legendele este una cu pene lungi şi frumoase în coadă şi cu o coroniţă de pene pe cap, schimbîndu-şi mereu culoarea de la albastru la verde: pasărea quetzal.
    Care vezi strălucind în noapte/ Ochii de cocal...
    E tot o pasăre, oare, cocalul?
    Caminante, / Caminante, / Care auzi cîntecul trist/ Al porumbelului albastru...
    Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfîrşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.
    Probabil, nu voi fi niciodată un călător fără bagaje...
    Şi strigătul tremurător/ Al păsării cucuy...
    ... deşi undeva în acest jurnal am recunoscut că aparţinem timpului pe care-l trăim cu atît mai mult cu cît ne dezicem de el.
    Caminante, / Caminante, / Care mergi pe drumurile noastre...
    Unde s-a întîmplat asta? Un funcţionar a trecut pe lîngă noi şi ne-a spus cu o politeţe uşor agasată: "Vă rog să aşteptaţi o secundă". Apoi, brusc amuzat şi zîmbind, a adăugat continuîndu-şi drumul: "O secundă mexicană"...
    Să-mi spui dacă ai văzut/ Apărînd un nor alb/ Care a venit şi a plecat...
    La Villahermosa s-a întîmplat, de unde port cu mine patru fructe de mango de care nu mă ating. Vreau să le duc acasă*. Şi am mai văzut unul deasupra unui cîmp plin de cactuşi-candelabru, la marginea unei păduri de palmieri, cred. Dar nu sunt sigur. Căci, seara, în Mexic, pădurile nu se întunecă; se sting.
    
    * Din păcate, legile vamale m-au împiedicat să le iau cu mine. A trebuit să le las la aeroport la Ciudad de Mexico. Erau galbene ţi mai mici decît cele pe care le ţin în mîini femeile pictate de Gauguin.
    
    
    Şi dacă ai ascultat/ Un cîntec/ Ca o voce de femeie, /
    Caminante, / Caminante...
    "Nu suntem pentru totdeauna pe pămînt; doar puţintel aici", suna cîntecul.
    Şi eu am ascultat cîntecul/Sărmanul de mine, /
    Caminante, / Caminante...
    Cine a spus oare că înţelepciunea vine cu anii?
    Şi eu pe drumurile mele/Norul alb l-am văzut...
    Recapitulez în gînd... indieni pregătindu-şi obişnuitele tortillas... apa care lipseşte mereu... jocul de pelotă, plin de soare şi de primejdii... pieţele colorate în care comerţul pare să fie un simplu pretext pentru spectacol, pentru plăcerea de a vinde şi de a cumpăra... craterele vulcanilor îndreptate spre cer ca ochii orbi ai statuilor... praful ridicat de vînt...
    Şi eu am ascultat cîntecul, /
    Caminante, / Caminante...
    Da. Şi eu. Sau, cel puţin, aşa cred.
    
    
    
    dansul
    
    Cîntecul s-a terminat. Începe un dans acum. Dans maya sau dans aztec, nu-mi dau seama.
    (Îmi amintesc prima seară cînd am sosit la Ciudad de Mexico. Străzile inundate de zgomotul şi de culoarea fiestei. Acum sunt mai bine pregătit să înţeleg ce se petrecea acolo. )
    
    
    Indienii cu panaşe multicolore dansează în primul rînd pentru ei, chiar dacă dansează pe o estradă, ca aici.
    (Mă întreb ce ştiam înainte despre Mexic. Lucruri învăţate prin şcoală, citite prin cărţi. Unele abia dacă le mai ţin minte. Pe altele le-am uitat aici. Într-un drum se întîmplă şi să pierdem. Sau trebuie să şi pierdem. )
    După ce se opreşte o clipă, dansul e reluat, mai întîi încet, ca o amintire, apoi cu mişcări iuţi. Strigăte ascuţite, din care nu pricep un cuvînt.
    (Înainte de Coatzacoalcos, am trecut peste un rîu. Mi-a venit în minte Rubiconul. De ce? Fireşte, n-a fost Rubiconul. De fapt, în fiecare clipă aruncăm nişte zaruri, numai că de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de asta. Şi pe urmă niciodată nu ştim ce scrie pe aceste zaruri. Ele cad totdeauna dincolo de ceea ce putem vedea. )
    
    
    În această seară la Merida înţeleg, cred, mai bine de ce se întreba Baudelaire la treizeci de ani: "Dacă am trăit trei minute într-unul... nu am nouăzeci de ani?" După aceeaşi logică, mi se pare neverosimil cînd număr zilele de cînd mă aflu în Mexic. În alte ţări am stat mai mult şi totuşi...
    
    
    
    despre scindare
    
    Fiesta şi singurătatea. Şarpele şi aripa. Metafizică amestecată cu mîl. Tristeţe amestecată cu ironie. Ploile căzute din ceruri arse de febră. Sfinţi apreciaţi numai dacă şi ei sunt serviabili. Oraşe în care zgomotul e o altfel de tăcere şi cîmpii în care liniştea e asurzitoare. Scindarea Mexicului a început să mă persecute şi am început s-o caut peste tot.
    Poate că Mexicul nu e aşa şi l-am văzut astfel numai pentru că eu sunt un personaj scindat. Sau este şi m-am apropiat de el tocmai pentru că îmi seamănă atît de mult.
    Mama şi tatăl meu erau naturi deosebite. Probabil, eu am luat de la fiecare jumătate şi, astfel, am descoperit în mine un ciudat amestec, alcătuit din jumătate noapte şi jumătate zi. Pot vorbi liniştit, în cunoştinţă de cauză, despre tristeţe însorită" sau despre "lumină amară". Pentru mine nu sunt nişte paradoxuri. Am o imagine rudimentară despre fericire, dar în cele mai adînci tristeţi am găsit şi motive de recunoştinţă. Am fost, în acelaşi timp, zgîrcit şi generos, gălăgios şi tăcut. Am declarat că sunt un anticălător şi am scris cărţi de călătorie. N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voinţă, dar numai eu ştiu cîte hotărîri am amînat pentru alte scadenţe, pînă ce am reuşit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am ştiut niciodată să renunţ şi, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul şi am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frămîntă vinovăţiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest pînă la capăt. Şi cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca şi pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste şi de prietenie. Cine citeşte atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am minţit, încercînd să par altceva decît ceea ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Şi chiar în cărţile mele am făcut acelaşi lucru. Am privit în acelaşi timp spre poezie şi spre proză. N-am fost niciodată capabil de opţiuni limpezi. E, bineînţeles, inconfortabil să trăieşti astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur talger al balanţei. Şi dacă trebuie să-mi reproşez o vină, ştiu de unde vine reproşul. De la cealaltă jumătate a mea.
    
    
    
    ultima noapte în Yucatan
    
    
    
    Spaniolii, punînd temeliile Veracruzului, au ridicat un zid şi o spînzurătoare. Locuinţele au apărut după aceea. Care va fi fost începutul Meridei?
    Stau treaz, mult după miezul nopţii. Am încercat, întîi, să adorm, dar n-a fost chip. De afară pătrunde pe fereastră o lumină gălbuie, de incendiu tropical.
    Stăm şi aici o singură noapte. Aceasta. Mîine seară ne vom întoarce cu avionul la Ciudad de Mexico. Ne vom despărţi de autobuzul nostru torid şi de Enrique.
    E cald. Foarte cald. O febră care nu cedează deloc. Dimpotrivă, parcă. E una din acele nopţi, aş zice, cînd pe buzele jaguarilor de piatră începe să fluture un zîmbet ironic. Nervii mei aproape arşi de insomnie nu m-ar lăsa să mă liniştesc, chiar dacă aş sta în pat, deşi sunt zdrobit de oboseală.
    Am umblat mult şi la întoarcere abia am găsit caile 58, pe care se află hotelul nostru. Mi-a trebuit ceva timp pentru a înţelege că străzile se întretaie ca liniile pe foaia unui caiet de matematici, oraşul fiind alcătuit ca o lecţie de geometrie în spaţiu. Dovadă că linia dreaptă nu e, neapărat, drumul cel mai scurt. Cînd m-am întors, trecuse de miezul nopţii. Holul hotelului era pustiu. Nici măcar la recepţie nu era nimeni. Funcţionarul de noapte se retrăsese, doborît probabil de căldură, să aţipească. A apărut buimăcit de somn, mi-a dat cheia şi a dispărut din nou. Am ezitat întîi să urc în cameră. M-am întins pe o banchetă şi am stat aşa vreo zece minute, ascultînd murmurul de noapte al oraşului. Apoi mi s-a făcut teamă să nu vină cineva să mă întrebe ce aşteptam acolo. Ce puteam să-i spun? E dificil să dai explicaţii la o asemenea oră într-un hol pustiu de hotel fără să rişti o privire bănuitoare. Şi dacă nu miroşi a pulque, ai putea fi crezut chiar nebun.
    Dar, probabil, nu e doar febra nopţii de vină.
    
    
    Am aţipit cîteva minute şi m-am trezit speriat. M-am visat în junglă. Alunecam într-un desiş încîlcit, tulbure, printre fluturi mari şi liane-surori, crescute pe aceeaşi rădăcină, îmbrăţişate incestuos. Erau şi şerpi, dormind cu gura deschisă, ca în sculpturile vechi, pe trupul zeului vîntului, care şuiera într-un fel de tub. Se făcuse noapte şi mă uitam la cerul acoperit de un nor alb, aşteptînd să văd, după trecerea norului, dacă apare steaua Aldebaran. Ţipetele unor păsări, speriate de ochii fosforescenţi ai şacalilor, au aprins, însă, pădurea. Incendiul s-a întins, cu flăcări din ce în ce mai înalte, şi deodată m-am pomenit în parcul Alameda, unde stăteam pe o bancă şi priveam mai departe cerul. Cei cîţiva palmieri din parc erau plini de fluturi obsceni, surescitaţi de căldura nopţii. Cerul era aici plin de stele şi mă întrebam, neliniştit, care dintre ele putea fi Aldebaran. Zeul vîntului continua să şuiere o melodie ciudată. Parcul s-a retransformat, spre groaza mea, în junglă. Nu mai stăteam pe o bancă, eram în vîrful piramidei de la Palenque unde un preot maya ascuţea un cuţit de obsidian.
    Două somnifere ar rezolva, desigur, totul. Dar mă încăpăţînez să fac din ultima noapte pe care o petrec la Merida o noapte ambiguă. Probabil, intoxicaţia cu soare a atins punctul culminant. Mă gîndesc la triburile care folosesc în Mexic plante halucinogene. Acestea îi ameţesc pe cei ce le mestecă între dinţi, făcîndu-i să vorbească fără şir. Ceva similar mi se întîmplă, căci, ameţit cum sunt, ezit între luciditate şi un fel de incertitudine, la limita visului. Parcă aud de undeva cîntecul răguşit al păsării quetzal care îl îmbătrîneşte pe Tatle şi m-ar obliga, dacă l-aş vedea, să-i spun "mulţumesc, senor".
    Simt, într-adevăr, că acest oraş ale cărei străzi sunt botezate cu cifre în loc de nume îmi va rămîne în memorie prin această noapte.
    Şi ştiu ce-ar zice Tatle.
    ― Numai zeii nu regretă nimic, senor. Umbra lor nu se scurtează şi nu se alungeşte.
    Acum, se mai aud doar zgomotele de pe stradă. Şi, din cînd în cînd, vîntul răvăşind noaptea zăpuşitoare.
    La drept vorbind, în asemenea oraşe nu e niciodată destulă tăcere. Chiar dacă oraşul doarme, sunetele se rostogolesc pe străzi, uneori, ca în plină zi. E de ajuns să vorbească tare cineva. Fără voie, vei auzi totul. Merida, chiar dacă ar vrea, n-ar putea fi un oraş discret.
    Ar fi timpul, totuşi, să iau cele două somnifere, dacă mai vreau să dorm.
    
    
    
    despre febră
    
    Unui străin ajuns în Mexic i s-a semit la o masă faimoasa ciorbă de ardei iuţi, proba de foc a bucătăriei mexicane. Toţi aşteptau, cu ochii fixaţi asupra lui, să vadă cum va reacţiona cînd va înghiţi prima lingură; şi cînd străinul a înghiţit fără să clipească, gazdele i-au salutat tăria cu entuziasm.
    Proba pe care a trebuit s-o trecem noi a fost alta. Şi împărţită pe etape. Mai întîi, am văzut vînzătorii de bilete de loterie care îi invitau insistent pe trecători să nu piardă ocazia de a cîştiga lozul cel mare. Pe mină, la Coatzacoalcos, am văzut vîntul spulberînd pe străzi biletele rupte, inutile. La început, ne-a impresionat grandoarea ruinelor. Apoi, am aflat poveşti crude, care anihilau romantismul. Cum să păstrezi o măsură în aceste impresii contradictorii?
    La Merida, am descoperit că se poate rătăci foarte bine şi pe o linie dreaptă. Lipsită de orice podoabă vegetală, capitala Yucatănului îşi etala pretutindeni singurul lux posibil în acel ţinut: piatra. Mereu aceeaşi. Cenuşie, poroasă, ca în vechile statui. Paşii sunau pe străzi ca pe coridoare. Nimic nu absorbea zgomotele, nu le atenua. Ziua, soarele ardea nestingherit zidurile caselor, mai degrabă modeste, neapărate de nimic. Atunci, pînă şi umbra era fierbinte. Seara, lumea se înghesuia pe trotuare, căci zidurile încinse n-avuseseră timp să se răcorească. Şi, treptat, febra pietrei devenea propria ta febră. Poate şi de aceea mi-am zis că Merida se numără printre acele oraşe din care pleci înainte de a le cunoaşte, dar după ce le iubeşti.
    
    
    moartea miturilor?
    
    Prima parte a tinereţii mele a fost frustrată de contactul cu marea. Dar într-o bună zi m-am hotărît. Mi-am făcut geamantanul, m-am dus la gară şi mi-am luat bilet pînă la Costineşti. Acolo am descoperit că nimic nu exaltă mai mult dragostea mea de viaţă ca nisipul fierbinte.
    Stau şi aici trîntit pe nisip, numărînd ceasurile care ne mai despart de plecare. Marea e foarte aproape.
    În realitate, oceanul. Dar acest cuvînt m-a intimidat totdeauna. De aceea voi continua să scriu "mare" în loc de "ocean". Dacă oceanul mă sperie prin necuprinsul lui, marea mi se pare rotundă ca o viaţă.
    Lîngă o mare, în timp ce soarele domneşte singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nici o retorică pentru a da un înţeles vieţii. Trupul singur umple lacunele filozofiei. El găseşte o mîngîiere într-un adevăr care pe filozofi nu-i satisface: că există. Privesc o piatră gălbuie de Yucatan unde se văd urmele unei scoici ca şi cum ar fi amprentele de soare şi de ploaie ale "săptămînii aztece" care, iată, se apropie de sfîrşit şi mă gîndesc cît de puţin ne trebuie uneori pentru o stare care solicită de obicei vorbe mari!
    
    
    Găsesc în nisip şi un şarpe făcut din argilă. Pe trupul lui se văd semnele solzilor care vor să sugereze aripile. Aşadar, Quetzalcoatl. Argila e roasă de apa sărată şi de nisip. În gura întredeschisă şi în orbitele goale sunt alge.
    
    
    La noi, în Europa, Afrodita nu mai are, se pare, încredere în trupul ei. A descoperit casa de mode "Dior". Apolo a devenit un curtezan oarecare. Dar în Mexic n-a mirat pe nimeni, probabil, că în nopţile ei spaniole, sfînta Tereza se adresa lui Hristos ca unui amant. E adevărat, zeii au aici, de obicei, ochii orbi, de parcă n-ar vedea nimic şi gura gata să devore. Sau sunt, asemenea lui Quetzalcoatl, ambigui. Numai că un mit nu e o simplă poveste despre zei. E şi un mod de a simţi lumea. În faţa Golfului Mexic, la o distanţă nu prea mare de Merida, unde am venit azi e un ţărm obişnuit. Chiar banal. Nimic nu-l scoate din comun. Şi totuşi, iată-mă gata să cred că în fiecare amiază războiul troian se reia pentru o clipă, aici. Cele două tabere se înfruntă, însă trupul răstignit pe nisip, după ce am ieşit din apă, ştie singur ce alegere are de făcut. Zeii de piatră ai Mexicului au cedat aici locul zeilor de nisip şi de apă. Zei pe faţa cărora trece din cînd în cînd cîte un nor. Sunt zei care au umbră, regrete şi amintiri, căci au descoperit timpul.
    Iată pe scurt ce m-a învăţat Mexicul, unde totul e excesiv ca la vulcani: şi singurătatea, şi lava. Fără pasiune această ţară ar fi tristă. Şi parcă aud pe plajă cum scrîşneşte nisipul sub copitele cailor opriţi brusc, în aplauzele mulţimii, la spectacolele de charros. Întrucît în întîmpinarea Afroditei se grăbesc aici nu sculptorii, ci tinerii cu sombrero, foarte mîndri de costumele lor, călcînd plini de importanţă şi urmaţi de o orchestră de mariachis. O serenadă o va hotărî pe zeiţa frumuseţii că locul ei nu este în muzeu printre statui, ci printre cei care se stropesc cu apă din valurile înspumate. Miturile sunt încă vii în Mexic şi oamenii au nevoie de ele pentru a trăi, nu pentru a-şi folosi fantezia.
    Într-adevăr, nu faptul că există triburi în Mexic unde zei vechi sunt cinstiţi ca odinioară merită să fie în primul rînd reţinut. Sau că sfinţii catolici nu sunt uneori decît pseudonime pentru zeii primitivi. Mai important e altceva, că vocaţia mitului a rămas aproape intactă. Într-o arenă de sport, învingătorul se transformă cu uşurinţă în zeu. Învins, va fi apoi uitat, dar să nu-i reproşăm mexicanului această infidelitate. Foamea lui de mit trebuie hrănită mereu cu sînge proaspăt, ca odinioară zeii de care depindea universul.
    Mexicul mi-a sporit, deci, credinţa că, simplificînd, trebuie să simplificăm în favoarea noastră. Soarele, nisipul, apa, sunt, de fapt, elemente la fel de importante ca aerul, focul, pămîntul din formula lui Empedocle. Azi, ştiu că în lumină există şi umbre şi că fericirea e uneori dureroasă. Dar nici azi nu pricep cum poate fi cineva mizantrop sub un soare arzător, pe o plajă. Probabil, adevărata nefericire nu e să nu fii iubit, ci să nu poţi iubi.
    E ideea cu care mă despart şi de Mexic. Această ţară care nu pare atrasă în nici un fel de oceanele ce o scaldă şi care se retrage de pe ţărm în interior; care a venit pe ţărm cu Quetzalcoatl, dar s-a oprit, n-a vrut să-l urmeze şi s-a întors între cactuşi şi păduri tropicale să-l aştepte; ei bine, această ţară dă aceleaşi lecţii ca marea! Iată descoperirea cea mai neaşteptată pe care o fac la capătul călătoriei şi care bulversează multe din raţionamentele mele.
    
    
    despre scepticism
    
    Pe plaja aceea am mai înţeles că o pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfîrşind abia cînd simte din nou nevoia de lămuriri.
    La urma urmei, ce ar fi de lămurit? Pînă la această vîrstă n-am făcut decît un singur lucru într-adevăr remarcabil. Mi-am păstrat, din fericire, cu îndărătnicie speranţa împotriva tuturor greşelilor mele şi a tuturor decepţiilor pe care le-am trăit.
     zic, încă o dată, ca dansatorii din Mexic.
    
    
    
    plaja pustie
    
    E un miracol că plaja e goală acum. Într-o asemenea zi, o plajă se transformă, de obicei, în bulevard pestriţ. Atunci tot ce ne poate oferi marea este un bazin de înot în care trebuie să fii atent cum te mişti ca să nu loveşti pe nimeni sau să nu fii lovit. Afrodita? Să lăsăm glumele. Secolul XX îşi etalează pe nisip propriile mituri, cum îşi desfăşurau altădată învingătorii drapelele la soare. Şi trebuie să cauţi locuri izolate pentru a restabili comuniunea cu marea.
    Aşa cum arta toltecilor nu e grandioasă decît cînd se exprimă cu brutalitate, lecţia mării nu e copleşitoare decît într-un ceas ca acesta. Totul în jurul meu e ca o flacără. Aerul, apa cu miros de alge şi nisipul. Dincolo de gardul de ciment văruit care separă plaja de şosea, autobuzul ne aşteaptă să ne ducă la aeroport. Un baobab azvîrle pe asfalt un enorm sombrero de umbră. Poate, e exagerat să numesc "fericire" ce simt, dar întotdeauna la mare m-am mulţumit cu puţin, avînd senzaţia că am totul.
    O pasăre planează deasupra ţărmului. Se roteşte ca şi cum ar fi oarbă şi se învîrte în cerc, închipuindu-şi că zboară departe. Abia mai contează că "azi" a şi început să devină "ieri"! Strîngînd nisipul în pumn, mă gîndesc cîte încap într-o clipă în care nu mai vrei să spui nimic.
    Acum e momentul cel mai potrivit să-mi închei jurnalul. Cine ştie dacă în vacarmul străzilor din Ciudad de Mexico voi reuşi să fiu atît de împăcat cu toate? Aici mă pot referi la Mexic ca şi cum mi-aş aminti o poveste. Nimic nu mă constrînge pe această plajă să mă simt străin. Dimpotrivă, dacă închid ochii şi ascult valurile, pot să fac abstracţie că zgomotul aparţine unui ocean. E marea pe care am iubit-o din prima clipă cînd am descoperit-o. Nu e acesta momentul cel mai greu de atins al unei călătorii?
    Cînd frica de necunoscut dispare şi nervii se relaxează într-un echilibru fericit. Aici pot spune: nu regret decît greşelile pe care nu le-am săvîrşit încă. Şi le pot spune celor care mi-ar reproşa că am vorbit prea mult despre mine, în loc să vorbesc, ca în enciclopedii, despre Mexic: nu, n-aţi priceput că eu n-am fost în Mexic, ci într-o ţară cu acest nume.