Două jurnale şi un contrajurnal
    
    
                     Închin această carte părinţilor mei,
                     care n-au văzut niciodată marea
                     şi au cunoscut doar aventura sacrificiului,
                     amintindu-mi că nu le-am spus, cînd trebuia,
                     cît de mult i-am iubit.
    
    
    JURNAL
    LA MARE
    
    
    Neptun, august
    
    Înainte de a pleca la mare, m-am speriat din pricina unei hemoragii. M-am trezit în mijlocul nopţii într-o mică baltă de sînge. Cînd am ajuns la baie, m-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam ca un animal înjunghiat. Chiuveta s-a înroşit de la sîngele care-mi curgea din nas şi, la fiecare mişcare, stropeam lucrurile din baie. Faptul că era noapte, că nu ştiam ce să fac, îmi sporea şi mai mult panica. După vreo jumătate de oră, am reuşit, în sfîrşit, să opresc hemoragia. Dimineaţa, m-am dus la doctor. M-a sfătuit să nu mai plec la mare.
    Seara, am mai trecut o dată prin aceeaşi sperietură. Iar mi-a curs sînge din nas. Nu m-am mai dus, însă, la doctor. M-am temut să nu mă convingă, fie şi numai din prudenţă, să rămîn în Bucureşti. Încît m-am grăbit să plec, pentru a nu-mi lăsa timp să mă răzgîndesc.
    Acum, mă simt de parcă aş fi trecut un Rubicon. Angoasat, dar şi mulţumit. Marea înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aş fi venit, aş fi căpătat o psihologie de infirm. Ar fi trebuit să mă consolez cu ideea că marea ţine de trecut. Pentru totdeauna! Şi nu mă văd în stare, deocamdată, de aşa ceva.
    
    
    Atmosfera de la "Casa scriitorilor" nu mai e cea de altădată. Cei mai mulţi "locatari" îmi sunt necunoscuţi.
    Probabil, sunt amici de-ai unor scriitori. Sau rude. Dar nici cu colegii cu care m-am nimerit în aceeaşi serie nu trec de schimburile, convenţionale, de amabilităţi. Am oarecare faimă de individ ursuz, aşa că nimeni nu se simte obligat să încropească o conversaţie cu mine dincolo de "Bună dimineaţa", "Cum e apa?" sau "Poftă bună". Şi, la drept vorbind, chiar îmi convine să fiu lăsat în pace. La mare, eu procedez cam ca arabii care-şi depun încălţările la intrarea în moschee. Mă desprind de problemele curente. Nu mă atrage, aşadar, să iau parte la şuetele care se încing pe plajă ori pe terasă şi să aud obişnuitele bîrfe literare. Le evit cît pot. Mă salut cu cei cu care mă întîlnesc, pe coridoare, la masă, pe faleză şi cam atît. E mai bine. Şi pentru ei. Şi pentru mine.
    Numai de n-ar ploua. E o zi splendidă. Soare aproape zgomotos. Peste plajă pluteşte un vacarm de lumină. Doar spre Constanţa zăresc un nor.
    
    
    De pe plajă, se aude acum o larmă veselă. De dimineaţă, părea că se înnorează. Apoi, cerul s-a limpezit şi toţi s-au repezit să profite de vremea frumoasă. Ce-ar fi să mă ridic de pe scaun, fără să mai aştept amiaza, şi să-i imit? E foarte simplu. Las deoparte "răfuiala" mea cu specialiştii în antichitate, proiectată pentru această vacanţă (deocamdată, îmi adun gîndurile), închid uşa după mine, mă întorc în "actualitate", cobor scara, predau cheia la recepţie şi ies, prin mica grădină a vilei, chiar în faţa treptelor de ciment ce coboară, de pe faleză, pe plajă. Acolo... nisipul, stîncile, marea, abrutizarea luminoasă a ceasurilor petrecute pe plajă ori în apă. Certitudini! Nici o îndoială! Şi de ce nu? Tinereţea s-a dus. Nu mai sunt decît o epavă a ei. Dar e vară, cerul e tînăr, marea n-are azi nici un rid. Stai lungit pe nisip şi nu te mai gîndeşti la nimic. Sau te azvîrli în apă şi singura preocupare e să urmăreşti ritmic braţul care se ridică în lumină, pentru a se afunda în apă, după o clipă, din nou.
    Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de lucruri mărunte care-mi îmbîcsesc ziua în Bucureşti. Dintr-o dată, redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.
    
    
    Să fiu mai clar, dacă pot. N-aş zice că devin "altul" la mare. Dar, cu siguranţă, devin "altfel". Probabil, lumina specială de aici provoacă unele modificări în metabolismul meu. Am o stare de beţie superficială care-mi relaxează inhibiţiile şi mă curăţă, parcă, de zgură. Istoria imediată, de care în Bucureşti n-am cum să scap (ca de praf şi de cîinii vagabonzi), devine, la mare, o amintire vagă. Şi nu cunosc o terapie mai radicală pentru oboseala mea nervoasă.
    Desigur, îmi dau seama că e vorba de o stare, ca atunci cînd te afli sub influenţa unui drog, că e de ajuns să se strice vremea, pentru ca această stare să se năruie şi că, deci, totul e, fără profunzime, o excitaţie la nivelul senzaţiilor, dar de ce aş pretinde mai mult?
    Şi acum, e cazul să mă bărbieresc. Un om manierat se duce bărbierit să se arunce în mare chiar dacă, dimineaţa, e "antic" şi se visează pe plaja ateniană, amestecat printre cei ce o aşteaptă pe Frina.
    
    
    Camera are ferestre mari, acoperite cu perdele, din pînză cam grosolană, verzi, cu pătrate galbene. O astfel de perdea acoperă şi uşa care dă spre balcon. Dimineaţa, cînd răsare soarele, lumina macerează ţesătura. Eu mă trezesc, însă, înainte, căci aici mă culc mai devreme decît în Bucureşti. Ies în balcon şi mă uit, cum am făcut şi în alte veri, spre marea taină a mării. La ceasul în care se îngînă ziua cu noaptea, marea are ceva ciudat. Pe apele ei suflă parcă duhul Genezei. Valurile spală ţărmul cu o nepăsare grea, inerţială, şi am senzaţia stranie că mă aflu înainte de apariţia vieţii pe Pămînt:
    Mi-am fixat un program riguros. În jur de şapte şi jumătate, cobor să iau micul dejun, apoi mă aşez în faţa maşinii de scris. (Aveam poftă de o polemică şi pe urmă vroiam demult să-mi lămuresc nişte obsesii.) Voi lucra, ca "emigrant" în antichitate, numai cînd ceilalţi sunt pe plajă, ca să nu-mi deranjez vecinii cu zgomotele hodorogitei mele "Smith Corona". La douăsprezece fix, mă duc pe plajă. Nu-mi iau cu mine nici prosop, nici alte lucruri, ca să-mi pot face fără griji "turele" între cele două diguri. Cînd am ieşit ieri din apă, plaja era aproape goală. Lumea fuge de soarele brutal şi se grăbeşte la masă. Eu mănînc printre ultimii, în seria a doua. După-amiază, pe la cinci, mai înot o jumătate de oră, apoi casc gura la cei care joacă şah pe terasă ori citesc. După cină, ies să fac un tur pe faleză... Pare cam monotonă o asemenea zi, dar asta nu mă supără. Se întîmplă aici ceva, aproape inexplicabil, care ţine parcă de taumaturgie... În fine, să mă apuc de treabă.
    
    
    De cîte ori am încercat să lămuresc interesul meu pentru Grecia antică, n-am reuşit să găsesc o explicaţie mulţumitoare, deşi, dacă mă gîndesc bine, această pasiune mi-a influenţat, considerabil, perspectiva culturală şi, în parte, chiar viaţa. Probabil, la mijloc e un ghem atît de încîlcit de cauze, unele ţinînd de caracterul meu, altele de întîmplări, încît e imposibil să-l descurc.
    În adolescenţă, am devorat, bineînţeles, legendele Olimpului şi, cum era firesc, mi-a plăcut să pun la originea războiului troian nu cauzele ce ne fuseseră expuse ştiinţific de profesori, ci adulterul de care vorbeşte Homer. De altfel, m-a amuzat enorm, din capul locului, faptul că aproape toţi zeii grecilor îşi pierdeau subit simţul divinităţii cînd dădeau cu ochii de o femeie frumoasă. Încă nu cunoscusem dragostea fizică decît sub forma, lipsită de mister, pe care ne-o dezvăluise un pedagog ce ne-a dus, încolonaţi, de la internat la bordel, dar începusem să am vagi tulburări erotice. Probabil, şi asta a contribuit ca viaţa plină de păcate lumeşti din Olimp să mi-i facă deosebit de simpatici pe "olimpieni". Nu-i simţeam severi, intransigenţi. Şi mă încînta să văd că nişte zei duceau o existenţă de copii mari care nu reuşeau să se maturizeze. Preferau să imite ce observau la oameni, fără să se ridice peste limitele parodiei.
    Încă nu eram pregătit să pricep că tocmai această capacitate a lor de a rămîne copii mari le asigura nemurirea. Deoarece, rămînînd copii, nu descopereau moartea. Luam din legende coaja, fără să ajung la miez. Apoi, am trecut şi printr-o etapă de frondă. Mă uimiseră îndrăznelile unor autori moderni, ca Gide sau Anouilh, care n-au ezitat să-l facă pe Prometeu fabricant de chibrituri, iar pe Orfeu cîntăreţ ambulant şi m-am lăsat luat de val. Din fericire, nevoia mea de romantism a fost mai puternică, încît această "criză" ce ţinea de modă n-a durat prea mult. M-a ajutat să ies din ea, bănuiesc, şi un instinct sănătos, datorită căruia am intuit în slăbiciunile lumeşti ale olimpienilor o lecţie pe care abia mai tîrziu, după mulţi ani, am înţeles-o. Că, şi urîţită, viaţa păstrează ceva divin.
    Toate acestea sunt, însă, lucruri banale, care fac parte, probabil, din experienţa oricărui intelectual. Mai neobişnuit a fost, poate, entuziasmul, aproape agresiv, pe care mi l-a inspirat "nebunia" lui Schliemann de a se duce la Micene, să sape, cu Iliada în mînă, fără să-i pese de zîmbetele dispreţuitoare ale somităţilor arheologice, sigure că "impostorul" nu va reuşi decît să se acopere de ridicol. Am fost cucerit de fervoarea pe care acest diletant genial a pus-o în pasiunea lui şi chiar l-am invidiat. Nu atît pentru ce a dovedit, cît pentru modul în care a făcut-o.
    Alte împrejurări care să explice ceea ce am numit "insolaţia mea elină", mai veche şi, din cîte constat, mai durabilă decît slăbiciunea pentru Don Quijote, nu găsesc, uitîndu-mă în urmă. Oare rolul decisiv să-l fi avut întîlnirea cu marea? Pe lîngă faptul că la mare am descoperit "lumina clasică" şi tentaţia de a mă simţi inactual, aici mi s-a clarificat o credinţă pe care am exprimat-o pînă acum tatonînd nuanţele, fără să o fi formulat niciodată tranşant. Nu voi pretinde ca Oscar Wilde că "singurii oameni adevăraţi sunt cei care n-au existat niciodată". În schimb, sunt convins că romanticii au recreat clasicitatea antică. Şi voi încerca s-o dovedesc.
    
    
    Simt, de-afară, miros agresiv de alge putrezite şi de nămol răscopt. Pe plajă, se joacă volei. Strigăte vesele subliniază fiecare punct marcat. Am exagerat, oare, cînd am pretins că n-am instinctul haitei? Cred că nu, dar nici să stau prea departe de ea nu-mi place.
    Am aflat că se fac glume pe seama punctualităţii cu care cobor pe plajă. E singura dată cînd am reuşit să impun o impresie atît de falsă despre mine. Toţi cei pe care i-am exasperat cu întîrzierile mele ar fii uluiţi, cred, descoperind că trec, aici, drept un maniac al punctualităţii. Dacă m-aş duce în acest moment pe plajă (e abia zece), aş produce, poate, o mare decepţie. Aş intra în ordinea banală a celor care stau la soare cînd exploziile solare sunt mai puţin violente. Mica legendă, încropită involuntar, s-ar spulbera. N-am încotro, trebuie să mai fiu două ore "antic".
    
    
    Nu mă consider "specialist" în antichitatea greacă şi nici n-aş fi reuşit să devin, dacă mi-aş fi propus aşa ceva. Căci n-am răbdare să fac fişe, să clasez date. În privinţa aceasta, sunt leneş. Unica "specialitate" care mi-a convenit şi care nu mi-a cerut nici un efort a fost aceea de a visa cu ochii deschişi. Spre deosebire de specialişti, care controlează cu grijă orice detaliu, pentru a-i verifica exactitatea, eu nu m-am simţit obligat să număr cîte trepte duc pe Acropole sau cîţi centimetri are arhitrava Parthenonului. Nu mă interesa să studiez antichitatea cum fac entomologii cu insectele. Şi, la urma urmei, de ce ar trebui să ştiu dacă Olimpul are o sută de metri în plus sau în minus? Din punctul meu de vedere, e mai important să constat că poveştile care aureolează Olimpul seamănă cu veşmintele scumpe cu care piticii lui Velasquez îşi acoperă infirmitatea. Asta îmi lămureşte perfect de ce, cum zicea Nietzsche, întreaga concepţie a grecilor despre frumuseţe a ieşit din durere.
    Am reţinut, din lecturi, o mulţime de fleacuri peste care un specialist trece cu dispreţ: că precursorul lui Don Juan în Atena antică, Alcibiade, a reuşit s-o seducă pînă şi pe soţia regelui Spartei, cînd a fugit la spartani, sau că severul Nicias nu ieşea niciodată din casă cu piciorul stîng, înscria cuvinte magice pe zidurile locuinţei pentru a o proteja de incendii, nu întreprindea nimic în zilele nefaste, marţi şi vineri, iar ca să-şi taie părul aştepta luna plină. Am aflat că Euripide şi-a petrecut multe zile într-o grotă, cu faţa la mare, şi am comparat, în reproduceri, statuile Afroditei, din diverse etape, pentru a surprinde momentul în care zeiţa s-a pregătit să schimbe marea cu o cadă de baie. Am ţinut o poză a Afroditei din Cnid, multă vreme, între foile cursului de "Metafizică", deoarece eram, aproape, îndrăgostit de Frina, amanta lui Praxitele, ce i-a fost şi model, şi, deşi nu cred în metempsihoză, convingerea lui Pitagora că, într-o viaţă anterioară, fusese o vestită curtezană, apoi Euphorbos, erou al războiului troian, mi l-a făcut mai apropiat decît teoremele sale. M-am lămurit că bufniţa, gravată pe monedele de argint, era, la Atena, simbolul înţelepciunii, că "sofist" însemna la început "maestru de înţelepciune", abia mai tîrziu a devenit un cuvînt de ocară, şi că tăcuta zeiţă a înţelepciunii s-a certat cu Poseidon, cînd olimpienii şi-au împărţit între ci diversele regiuni ale Greciei, exact ca marile puteri la împărţirea zonelor de influenţă. Dar, mai ales, mi-am pus lot felul de întrebări "puerile" (vor zice specialiştii). Ce vroia să însemne pasiunea lui Eros pentru jocul de zaruri? Că dragostea e o chestiune de noroc? Ce tîlc are legenda după care statuile lui Dedal fugeau noaptea din grădini dacă nu erau legate? Sau cum se face că într-o Grecie în care Icar şi-a permis cutezanţa nebunească de a zbura spre soare, folosind nişte aripi lipite cu ceară, nimeni n-a avut curiozitatea să se suie în Olimp? Aş putea povesti cu lux de amănunte "plimbările" mele prin Atena în vremea cînd Frina îi poza lui Praxitele pentru Afrodita din Cnid. Şi m-am gîndit de nenumărate ori la singura condiţie pe care i-a pus-o Eros frumoasei Psyche după ce a luat-o de pe muntele unde fusese abandonată şi a dus-o cu el într-un palat îndepărtat: să nu caute să vadă vreodată chipul bărbatului care o răpise. Într-o noapte, zice legenda, Psyche a încălcat această condiţie. A aprins în taină un opaiţ şi, la lumina lui, l-a văzut pe zeu. Eros a dispărut atunci, iar sensul legendei pare să fie acesta: nu încerca să vezi, să cunoşti, ceea ce nu-ţi e îngăduit să vezi, să cunoşti; fericirea are nevoie de ignoranţă şi de acceptare pentru a dura; punînd-o sub o lumină puternică, o alungi...
    "Copilării", vor bombăni specialiştii, încredinţaţi că acest mod de a te apropia de antichitate ţine de diletantism. Poate. Nu neg. Aş putea să replic, desigur, că noi, diletanţii, nu reuşim să distingem, poate, lucruri bătătoare la ochi, în schimb vedem, uneori, ce n-au văzut domnii specialişti. Schliemann a probat-o cu strălucire. Dar sunt gata să accept că romantizez antichitatea, că o falsific. Numai că eu nu fac decît să ilustrez, astfel, în genul meu, o tendinţă mai generală şi un adevăr uşor de demonstrat, cred. Viziunea modernă despre clasicitate este una romantică sau, în orice caz, serios influenţată de romantism! Căci, în nostalgiile clasice, nu ne întoarcem spre ceva care "a fost", ci spre ceva de care "avem nevoie".
    
    
    Vine o vreme cînd oboseşti să te tot justifici. Mai ales că asta nu serveşte la nimic. Problema nu e dacă ai avut sau nu dreptate. Trebuie să-ţi sapi grădina pînă la capăt, chiar dacă nu înfloreşte nimic în ea. Şi spun asta fără emfază. Doar cu o mică părere de rău.
    De fapt, nu ştiu prea bine ce regret. Mulţi spun că dacă ar lua viaţa de la capăt ar trăi-o la fel. Sunt, probabil, mulţumiţi de ce au făcut. Eu recunosc că am motive serioase să mă tem că am fost, mai degrabă, "trăit" de întîmplări. Dovadă şi faptul că, acum, n-am nici un prieten apropiat, la care să îndrăznesc să sun în miez de noapte dacă aş simţi nevoia să mă sfătuiesc cu cineva. Să fie, oare, şi prieteniile o problemă de noroc? Am trecut, totuşi, prin două licee, prin trei internate şi prin trei facultăţi. N-am trăit în pustiu! Şanse de a-mi face prieteni am avut, prin urmare... Mi-a fost mai uşor să-mi găsesc prieteni printre femei. De ce, n-aş şti să spun. E posibil să fie întemeiată părerea că sensibilitatea are totdeauna ceva feminin.
    Oricum, mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.
    
    
    Dau pătura la o parte şi mă ridic în capul oaselor, fără prea multă convingere. M-am trezit cam devreme, întunericul abia se diluează în cameră. Fericiţi, cei veşnic grăbiţi!, mi-am zis, adesea. Ei nu au timp să fie altceva decît o maşină de trăit. Mă scol, în cele din urmă, şi ies, ca de obicei, pe balcon. Marea e ca un lac azi. Nici un val nu încreţeşte luciul amorţit al apei. Aşa va fi arătînd, oare, Marea Moartă? Pe faleză, un bărbat îmbrăcat în trening aleargă, forţîndu-se să păstreze ritmul. Cîţiva amatori de pescuit, cu undiţele pe umeri şi cu un mic pekinez după ei, pleacă să-şi încerce norocul. Jos, în golf îşi fac antrenamentul obişnuit elevii unei şcoli de karate, îmbrăcaţi în cămeşoaie albe. Antrenorul lor scoate nişte sunete răstite, de parcă îi ceartă mereu, elevii execută, disciplinaţi, comenzile, lovind aerul, cu mîinile, cu picioarele, şi totul are ceva caraghios.
    Mă întorc în cameră şi deschid radioul cu grijă, ca să nu se audă sunetul la vecini. In Bucureşti, plouă. Cu atît mai bine că mă aflu aici, e primul meu gînd, egoist. Apoi, mă duc la fereastră şi examinez cerul. Nu-mi place deloc cînd plouă la mare. Plaja, apa, cerul, pînă şi mica grădină a vilei se urîţesc, brusc, atunci. Trupurile bronzate dispar sub haine. Pe faleză, apar "pietoni". Locatarii "Casei scriitorilor" se plimbă, să treacă timpul, sau se trîntesc pe fotoliile de plastic de pe terasă, de-a lungul zidului, sub copertină şi stau la taclale.
    
    
    Ideile mele despre antici şi despre clasicitate suferă, probabil, de toate metehnele romantice. Pe Acropole, am plătit din plin tributul, specific romantic, de a da mai multă importanţă ruinelor decît construcţiei din care provin. La Delfi, ruinele sanctuarului lui Apolo (cel mai clasic dintre zei) mi s-au părut mai romantice decît suspinele lui Lamartine din Lacul. La Levadia, două izvoare banale, care nu erau nici măcar pitoreşti, m-au tulburat numai pentru că se chemau, unul "izvorul Mnemosynei", altul "izvorul Lethei". În mod cît se poate de serios, am avut grijă să nu încurc izvoarele, să beau, mai întîi, cum se recomandă şi cum face toată lumea acolo, din izvorul uitării şi abia apoi din cel al memoriei, deoarece, dacă le încurci, rişti, se zice, să nu mai ţii minte nimic. Măslinii mi-au dat, mereu, o impresie de răbdare dezolată şi blîndă, iar chiparoşii m-au trimis cu gîndul, constant, prin nobleţea lor funerară, la corurile tragediilor antice. Ce legătură au toate acestea cu spiritul clasic? Probabil, nici una. Dar mă grăbesc să întreb: ce legătură au statuile greceşti, cum le vedem noi azi, albe, de o desăvîrşită simplitate, cu aspectul lor iniţial (obraji fardaţi cu roşu, gene artificiale şi pupile de cuarţ)? Nici templele nu-şi întîmpinau credincioşii, în antichitate, cu acea simplitate ascetică pe care azi o socotim atît de grecească. Erau colorate şi pline de podoabe. Grecii se călăuzeau după alte gusturi decît cele pe care li le atribuim noi. Îndrăznesc de aceea să afirm că imaginea pe care ne-am format-o asupra clasicităţii este, în bună măsură, o creaţie modernă şi că la ea au colaborat nu numai ploile, care au spălat vopseaua, şi hoţii, care au furat podoabele; au colaborat, ce ironie, şi romanticii, prin capacitatea lor de a visa între ruine. Mai mult: acum nu ni-i mai putem reprezenta pe antici decît aşa! Nu mai putem concepe statuile greceşti decît albe. Şi dacă ar avea cineva ideea să revopsească templele, să refardeze statuile, pentru a le reda aspectul iniţial, am spune că e o glumă proastă. Vă surprinde asta, domnilor specialişti? Nu cred. Sau, mai exact, nu văd de ce v-ar surprinde. În vacarmul unui secol ca al nostru preţuieşti liniştea acolo unde ai norocul s-o întîlneşti.
    Dumneavoastră, domnilor, zîmbiţi cînd ajungeţi în Istoria naturală la pasajul unde Pliniu cel Bătrîn susţine că zvonurile despre sirene (citez din memorie) "nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat". Ilustrul predecesor al enciclopediştilor pretinde că vocile tînguitoare, vrăjite, ale sirenelor, "pot fi auzite şi azi" în preajma ţărmurilor şi că o sirenă a fost găsită moartă pe malul mării. Cum să-l luaţi în serios? Dumneavoastră puteţi dovedi oricînd, cu cîteva argumente simple, că povestea legării lui Ulise de catarg e o minciună simpatică. Uitaţi, totuşi, ceva: că transformarea sirenelor în stînci a fost o mare greşeală a culturii greceşti; poate, cea mai mare, întrucît absenţa sirenelor şi a cîntecelor lor vrăjite implică riscuri şi mai mari decît cele înlăturate de moartea lor. Şi nu v-aţi temut, oare, niciodată că riscăm să devenim prea pozitivi? Eu, unul, domnilor, cred că n-avem ce căuta la poalele Olimpului decît, cel mult, o dată, pentru a ne convinge singuri că toţi cei care se duc acolo să-l studieze de aproape, să-l cartografieze, săvîrşesc o eroare elementară. Căci Olimpul face parte dintre acele privelişti care sunt cu atît mai adevărate cu cît te afli mai departe de ele.
    
    
    În ciuda exploziilor solare, sperietoarea cea mai la modă, plaja e înţesată. Cearceaf lîngă cearceaf. Ca să intri în apă, trebuie să faci un adevărat slalom. Cerul e limpede, soarele dogoreşte, marea e liniştită, dar apa a devenit rece, ca de la frigider. Copiii îşi înmoaie picioarele şi fug, speriaţi, înapoi. Maturii se bronzează. Cînd îi răzbeşte căldura, se stropesc să se răcorească. Am impresia că sunt singurul de pe plajă care a decis să înoate. Nu văd un alt inconştient care să rişte un stop cardiac, îmi fac curaj şi mă îndrept spre mare, hotărît să nu dau înapoi. Cînd încep să înot, apa rece îmi arde faţa, simt că-mi îngheaţă picioarele, însă îndărătnicii sunt cu atît mai perseverenţi cu cît sunt animaţi de o vitejie mai puerilă; iar dacă le-a intrat în cap că nu trebuie să piardă nici o zi la mare, nu e nimic de făcut. Trebuie lăsaţi să-şi aducă răul pe care-l doresc. Se pare că nu mi-am pierdut, cu anii, uşurinţa de a mă repezi cu capul înainte, fără să judec prea mult. Ceea ce e curios pentru un ipohondru.
    Dacă aş păţi ceva, aş fi judecat foarte aspru, fără îndoială. S-ar găsi, cu siguranţă, cineva care să spună: "Şi-a căutat-o singur". Mă întorc şi ies pe plajă, fiindcă nu mai rezist.
    Nisipul fierbinte îmi dă o senzaţie plăcută, care mă linişteşte. Frigul adunat în oase se topeşte ca o bucată de gheaţă. Cît de puţin ne trebuie, uneori, pentru a fi aproape fericiţi! În fond, ce e fericirea? Poate că e o stare negativă. Uşurarea de a te simţi golit de orice grijă. A nu mai dori nimic, zicea Epictet. Adică, a-ţi ajunge ce ai. Stau cu obrazul lipit de nisip şi "ascult" cum mă invadează liniştea, o lene luminoasă, care-mi spală sufletul. În clipa aceasta nu mă mai interesează că, în genere, doresc prea mult sau că nu sunt capabil să primesc ceea ce mi se oferă. Îmi ajunge acest nisip cald care-mi dezmorţeşte trupul. Poate că fericirea e vulgară, te coboară la o condiţie animalică. Ei şi?
    Se răresc zgomotele din jur. Cei care mănîncă în prima serie încep, probabil, să plece. Mă răsucesc cu faţa la soare. Lumina violentă mă orbeşte acum. Stau cu ochii închişi, cîteva clipe, după aceea deschid pleoapele cu precauţie. Cerul e perfect senin. Mă uimeşte totdeauna, la mare, vara, fixitatea amiezii. Atunci, pentru puţin timp, totul e parcă în cumpănă. Viaţa şi moartea. Deşertăciunea şi gloria de a trăi. De ce credem, oare, că pierderea de veme e condamnabilă, cînd ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţă mai clară a singurătăţii.
    Bine că nu mi-a mai curs sînge din nas. Aici, m-aş speria mai rău decît acasă. A fost un accident, vreau să sper.
    
    
    Ploua. Avionul aştepta în ploaie, o ploaie măruntă, care putrezea în aer şi, în loc să cureţe aerul, îl tulbura. Am avut grijă să urc primele trei trepte ale scării cu dreptul (ca de obicei, fiindu-mi frică de zbor), dar, după ce mi-am ocupat locul, mi-am legat, liniştit, centura de siguranţă. În jurul meu se amestecau zgomotele: rîsete, pălăvrăgeală, vibraţia motoarelor. Totul pe muzică, o melodie moale, acasă anume pentru a ne relaxa angoasele. Întreg universul colcăia de apă, pe hublourile avionului se prelingeau picături mari şi, aşteptînd decolarea, mi se părea, cumva, că Dumnezeu se uita la noi ca la peştii dintr-un acvariu. Apoi, ploaia a rămas undeva jos, unde continua să plouă, in timp ce avionul se apropia de flacăra albastră a cerului. Am scos din servietă o carte şi m-am cufundat în lectură. Cînd m-am uitat prin hublou iarăşi, într-un tîrziu, zburam deasupra unor nori care se vedeau sub noi ca o întindere de zăpadă veche şi murdară. Pe urmă, în nori au început să apară spărturi din ce în ce mai mari. La un moment dat, avionul s-a înclinat. Hubloul prin care priveam a fost ars de lumină şi, într-o spărtură, am văzut vîrful pleşuv, însingurat al Olimpului. Mi s-a făcut teamă să nu ratez acel moment de excepţie în care zburam deasupra zeilor, încît, din prea multă concentrare, m-am zăpăcit. Pînă să mă dezmeticesc, muntele sacru al grecilor a rămas în urmă... dacă va fi fost el. Nu mai sunt sigur decît că era un munte care putea fi Olimpul.
    Ploua şi în ziua în care, profitînd de o ocazie, m-am dus să văd Olimpul de aproape. După mai multe ore de mers cu maşina, ne-am oprit la o cafenea ca să ne dezmorţim. Mai tîrziu, într-o localitate cu nume modest, prin care, dacă vremea ar fi fost frumoasă, am fi trecut, probabil, grăbiţi, am vizitat un muzeu pe care ghidurile nu-l consemnau. O fotografie uriaşă, acoperind aproape un perete întreg, înfăţişa acolo Pentelicul, celebrul munte al carierelor antice, de unde s-a extras marmura pentru Parthenon şi pentru celelalte monumente de pe Acropole. Pe peretele opus, se afla o fotografie a Parnasului. Un vultur negru dădea ocol înălţimilor unde au sălăşluit, cîndva, muzele şi unde ochiul aparatului fotografic n-a mai surprins decît o privelişte banală. M-am întors spre imaginea Pentelicului. Lipsit de păduri, descărnat, semănînd unui cetaceu enorm expulzat din mare, "Olimpul" sculptorilor şi arhitecţilor clasici îşi etala cu oarecare ostentaţie cicatricele albe pe care norii aşezaseră, din loc în loc, pete negre. Dintr-o dată, m-am îndoit de rostul acelei călătorii obositoare pe care o făceam înghesuit într-un Ford vechi. De fapt, ce vroiam să văd? Cine crede cu adevărat că zeii au locuit în Olimp? Toată lumea ştie că povestea este o poveste. Şi, pe deasupra, era şi o zi urîtă, cu vizibilitate redusă din pricina ploii...
    Pînă am ajuns la poalele Olimpului, cerul s-a înseninat. Dar, vai, "muntele zeilor" nu e nici pe departe ceea ce mi-am închipuit, un munte "estetic", pe care mitologia l-a transformat într-un fel de Vechi Testament al clasicismului. E un munte anost, cu păduri rare, dincolo de care încep platouri uscate, de un roşu feruginos. Culmile de piatră sunt pustii, fără urme de viaţă, şi, privindu-le, îţi vine să spui că zeii îşi vor fi plătit scump divinitatea, plictisindu-se îngrozitor pe ele. Muntele real e lipsit total de mister. Nimic nu corespunde cu muntele din imaginaţia noastră, populat de nimfe ce pot fi bănuite la tot pasul, în spatele fiecărei stînci şi al fiecărui tufiş. Cei care au avut proasta inspiraţie să vrea să-l privească de aproape, ca mine, au ce să regrete, dacă romantismul nu-i ajută să uite ce-au văzut şi sa se întoarcă la ce şi-au închipuit. Un Olimp inventariat amănunţit, metru cu metru, pentru a demonstra că legenda n-are nici un temei, n-ar dovedi decît că nu e departe ziua, teribilă, în care nu va mai exista nici un "diletant". Atunci toţi vor fi de părere că Psyche trebuia să aprindă de la început opaiţul, ca să vadă lîngă cine dormea, deoarece e destinul nostru, se pare, sau blestemul nostru, să vrem mai mult decît ne e dat. Dar, dacă ar fi să le dau un sfat specialiştilor, le-aş spune: domnilor, întîrziaţi cît mai mult acea zi! Nu vă duceţi să studiaţi Olimpul. Aveţi încredere în noi, romanticii.
    
    
    Ieri, după-amiază, fiindcă n-am mai îndrăznit să înot în apa rece ca gheaţa, m-am hotărît să dau o raită cu maşina pe la Costineşti. Mi-am amintit de anii  cînd Costineştiul era un simplu sat. Nu veneau acolo decît cei care preferau să fugă de zgomot, să petreacă vacanţa fără cheie lăsată la recepţie. Pe vremea aceea (eram tînăr, abia îmi terminasem studiile universitare) mă chinuiam să învăţ să înot. Trăgeam cu ochiul la cum înotau alţii, dar învăţătura mergea greu. Nu izbuteam să-mi reglez respiraţia, să-mi coordonez mişcările, nici să lovesc apa, cum trebuie, cu picioarele. Din cauza aceasta intram în panică. Reuşeam să înaintez cîţiva metri, trăgînd ca un disperat cu braţele apa sub mine, pe urmă eram nevoit să mă scol în picioare. Şi, dacă nu atingeam fundul mării, mă speriam. Eram fericit, totuşi, să mă bălăcesc şi să stau apoi pe plajă la soare. După ce mîneam, la prînz, mă duceam din nou. Uneori, mă culcam pe nisip. Sau mă afundam, iarăşi, în povestea lui Schliemann, "diletantul" care lăsase negustoria pentru a se amesteca în arheologie, "farseurul", "căutătorul de comori", "inconştientul" care se baza orbeşte pe fiecare cuvînt al lui Homer. Îmi era simpatic acest "zănatec" şi am jubilat la fiecare dovadă care demonstra că oficialităţile arheologiei s-au văzut obligate să înghită în sec.
    
    
    Culcat pe plaja de la Costineşti, îmi plăcea să cred că "starea naturală" e privilegiată, că "barbarul" e, în aceeaşi măsură, copil şi zeu. Îşi ascultă numai instinctele şi, spre deosebire de omul "civilizat", e capabil să creadă în mituri. Acum, aş ezita să fiu la fel de tranşant. Desigur, o anumită senzaţie de regăsire a sincerităţii primare, care ne înduioşează în pictura primitivilor, o ai la mare, vara. Si, probabil, se poate înţelege dorul de "sălbăticie" mai lesne, aici, decît citindu-i pe Rousseau. În baie, acasă, nu m-am simţit niciodată "barbar". Pe o plajă, devii mai autentic, poate. Nicăieri nu e nevoie de mai puţin protocol. Aş căsca ochii mari dacă ar apărea, în clipa aceasta, printre noi, un bărbat îmbrăcat în frac. Şi cred că nu numai eu. Toţi cei din jur s-ar uita la el ca la urs. Aici, eticheta de rigoare este trupul bronzat şi, dacă se poate, frumos.
    Dar una e să te prăjeşti la soare, emoţionat de indiferenţa naturii, după care faci un duş, îţi speli sarea de pe piele şi mănînci într-o "sală de mese". Şi alta, experienţa unui Robinson Crusoe. Mă tem că în ideile mele, cam oscilante, despre "barbarie" e un amestec de utopie şi bravadă. La Costineşti, mergeam fără nimic în picioare ţi, cît rămîneam la mare, nu îmbrăcam altceva decît pantaloni scurţi şi, eventual, un pulover subţire, seara, dacă se făcea răcoare, mîneam într-o curte ţărănească, printre găini care dădeau tîrcoale mesei aşteptînd fărîmituri, scoteam apă din puţ cu o găleată de tablă, dormeam într-o cameră cu lut pe jos. Erau vacanţe pline de soare, lipsite de pretenţii, care mă spălau de artificii, cum se spală o femeie de farduri. Atît.
    Şi poate că e uşor ridicol să vorbesc despre "barbarie" eu. Căci acum nu m-aş mai putea lipsi bucuros de un minim confort. Simt nevoia unui duş, fie şi cu apă rece, şi simpla idee de a mă duce la closet în curte mă face să nu mă atragă o vacanţă la Vama veche, loc de refugiu pentru amatorii (sinceri) de natură frustă, dar, poate, şi pentru snobi. Ca să nu mai spun că nu m-am visat, niciodată, trăind printre hippies, plin de jeg şi de flori.
    
    
    La urma urmei, gestul lui Orfeu de a întoarce capul, la ieşirea din Infern, în speranţa că o va vedea pe Euridice, nu-i anunţă, oare, pe toţi romanticii de mai tîrziu? Dragostea, neconsolată, a cîntăreţului trac pentru Euridice poate sta lîngă orice mare poveste romantică. Şi torul este romantic în biografia lui Orfeu. De la vraja cîntecului său, care clintea pietrele din loc şi domolea furtunile pe mare, la incapacitatea de a ieşi din regrete, după ce a pierdut-o pe Euridice, ceea ce le-a făcut pe femeile trace să-l sfîşie într-o clipă de invidie şi furie. Un bărbat "clasic" n-ar fi procedat ca el. S-ar fi purtat ca Tezeu care o părăseşte fără probleme pe Ariadna, după ce s-a folosit, în labirint, de firul ei de lînă.
    Şi ce are comun, oare, Pygmalion cu teoria că la omul clasic "creierul" e mai dezvoltat decît "inima"? Rugînd-o pe Afrodita să însufleţească frumoasa femeie pe care o sculptase, ca să se însoare cu ea, Pygmalion ştie că statuia va primi, o dată cu viaţa, şi condamnarea morţii. Totuşi, nu ezită. Apoi, Icar nu e şi el un romantic? Narcis nu e un romantic atunci cînd aşează un mormînt în adîncul cunoaşterii de sine? în stufoasa legendă a lui Empedocle apare, întîi, un personaj excentric ce se credea de origină divină, umbla cu sandale aurite, cu o mantie de purpură pe umeri şi cu o ghirlandă de lauri pe cap, ghicea viitorul şi împărţea reţete de însănătoşire, sugerate, pretindea el, de fratele său Apolo, scria poezii, valoroase, probabil, de vreme ce au stîrnit admiraţia lui Aristotel şi a lui Cicero, şi vroia să concilieze filosofia lui Democrit cu cea a lui Parmenide, materia şi spiritul, afirmînd că totul se explică în lume prin "dragoste" şi "ură", în funcţie de care lucrurile se organizează şi se dezorganizează; la bătrîneţe, acest amestec de poet, mag, aventurier şi filosof a descălţat sandalele aurite, a aruncat mantia de purpură şi ghirlanda de lauri, predicînd umilinţa, ca franciscanii mai tîrziu, şi dispărînd, dacă e să-l credem pe Diogene Laerţiu, în craterul vulcanului Etna; sinucidere care pare, prin misterele ci, o capodoperă romantică.
    Relaţiile lui Oedip cu destinul sunt şi ele, mai degrabă, romantice, iar Oreste, Antigona se înăbuşă în veşmintele lor clasice. Nici un filosof nu e mai apropiat de romantici, ca Heraclit, cu al său panta rhei, şi nimeni nu a exprimat mai bine, mai succint, sursa neliniştilor romantice. Ideea că "toate curg", că nu te poţi scălda de două ori în acelaşi rîu, deoarece în fiecare clipă rîul devine altul, este, pentru un romantic, chiar răul originar al lumii. Sau ce să mai spun de Diogene? într-un fel, toţi romanticii au
    trecut prin butoiul lui. Şi, dacă tactul face parte dintre semnele distinctive ale omului clasic, de ce tact a dat dovadă Socrate? Maestrul lui Platon a făcut aproape tot ce trebuia pentru ca să fie condamnat la moarte. N-a vrut să fugă din Atena, cînd s-a simţit în primejdie, cum va fugi mai tîrziu Aristotel. N-a vrut să se apere într-un mod "înţelept". A preferat, din motive pe care nu le cunoaştem, însă le putem bănui, "nebunia" de a sfida tribunalul, refuzînd să le ofere judecătorilor săi, prin umilinţă ori prin alte subterfugii, vreo şansă de a-l achita. Înainte de asta, Socrate nu pregetase să pună în cauză multe adevăruri comode şi, probabil, între cauzele atît de încîlcite ale celebrului proces a jucat un rol important şi faptul că filosoful a sfîrşit prin a-i contraria pe atenieni. El a depăşit "măsura", a mers "prea departe", a dorit sau a spus "prea mult", iar această îndrăzneală care periclita limitele concetăţenilor săi nu i-a fost iertată, ducîndu-i, în cele din urmă, în faţa tribunalului şi a paharului de cucută.
    Aş fi putut spune ca Unamuno: "Nu admit altă metodă decît aceea a pasiunii". Dar un demon romantic mă îndeamnă să merg şi mai departe, să susţin că nu există glorie fără o pasiune. Neoclasicii, care au avut ambiţia să regăsească Elada şi în forme, au fost primii care au compromis-o. Ei n-au regăsit "focul" antic. Au preluat doar "cenuşa". Pe cînd romanticii au clădit din ruine un paradis pierdut. Undeva, în obsesia lor că totul este provizoriu, nesigur, precar, ei au descoperit că, dacă nu pot spera într-un timp fericit, nimic nu-i împiedică să-l plaseze în urmă. Parthenonul a ajuns, astfel, un loc de pelerinaje romantice.
    Acum, pot să spun că, după părerea mea, romantismul e părintele nelegitim al opticii noastre despre clasicism. Cele mai frumoase "rugăciuni pe Acropole" le-au murmurat romanticii. Şi, sincer să fiu, chiar mă mir că această revanşă a romantismului, care a reuşit să facă din Elada clasică aproape o colonie romantică, a trecut neobservată. Mai ales că romanticii şi-au schimbat, vizibil, strategia între ruinele clasice. Au renunţat la elegie şi au trecut la rugăciune. Locul suspinelor l-a luat pietatea. Acelaşi romantism care ne face sensibili la farmecul muribund al Veneţiei hrăneşte şi idealizarea antichităţii. Sau îi extinde limitele. Ulise nu acordă o importanţă prea mare faptului că îşi ciopleşte piciorul patului nupţial dintr-un măslin nedezrădăcinat. Dar un romantic nu se poate abţine să nu exclame: Aşadar, haimanaua ştia că dragostea şi fidelitatea trebuie să meargă împreună!
    
    
    Noaptea, tîrziu. Pe fundalul foşnetului greoi al valurilor, se aud, de pe terasă, voci uşor stridente, mai ales cînd rîd. Nu înţeleg ce spun. Comentează, probabil, nimicurile de peste zi sau pun ţara la cale. E puţină nesimţire în această şuetă nocturnă care nu se sinchiseşte că alţii dorm, dar încerc să nu mă enervez. N-aş reuşi decît să-mi stric noaptea, să-mi compromit definitiv somnul. Ca de obicei, "răsuflarea" mării are ceva misterios şi implacabil. Prin contrast, vocile de pe terasă par de-a dreptul meschine. E la fel cum ai opune unui "cor antic" o flecăreală de la un chef.
    Cînd am ajuns la răspîntia pe care o căutam, ea arăta altfel de cum o lăsasem. Acum, acolo, era o esplanadă mărginită de copaci uriaşi, cu coroane stufoase, printre crengile cărora lucea marea. Am coborît, încet, o scară de lemn. Jos, mă aştepta un bărbat roşcovan, cu barbă, care vroia să-mi arate ceva. Valurile aduseseră o nimfă moartă la ţărm. Brusc, pămîntul a început să se scuture şi un fum gros a acoperit soarele. Bărbatul roşcovan s-a întors spre mine şi, pe un ton aproape indiferent, m-a liniştit: "Nu-ţi fie frică. Luăm caii şi fugim".
    Mă trezesc tuşind şi, cîteva clipe, sunt buimăcit. Prin întuneric, abia găsesc butonul veiozei. Ce oră e, oare? Nu e nici patru.
    În zilele în care am fost fericit aici, lumina invada toate fibrele fiinţei mele. Nu mai aveam greutate, nu mai aveam vîrstă, nu mai aveam amintiri. Trăiam, cu întregile mele resurse, într-un prezent, parcă, fără sfîrşit. Acum, mă bate gîndul că unicul timp real este trecutul. Viitorul nu există, iar prezentul, în chiar clipa în care vrei să te agăţi de el, se preface în trecut. Ca valurile care spală nisipul... Mi-ar prinde bine acum puţină "nepenthe", băutura magică împotriva tristeţii folosită de vechii greci (cu destul succes, probabil, de vreme ce o beau nu numai muritorii de rînd, ci — dacă ne luăm după Erasm — şi zeii).
    
    
    Îmi vine în minte un tablou al lui Tonitza unde Me-listo joacă şah cu un oarecare. Mefisto e îmbrăcat în redingotă neagră, are un ac de aur înfipt în cravata roşie şi clasicul cioc negru. El a făcut o mutare pe tablă şi a ridicat mîna, într-un gest de o eleganţă obraznică, spre adversar, avînd aerul că-l întreabă: "Mai ai curaj să continui?" Celălalt jucător nu-l vede, stă aplecat, cu bărbia sprijinită în palma dreaptă. Caută o soluţie. Şi nu se ştie dacă nu va fi una providenţială...
    ...cum s-a întîmplat să fie, de pildă, pentru Machiavelli, îndepărtarea din funcţia de secretar al Consiliului florentin, cînd a revenit la putere familia Medici. Încă nu scrisese nimic. Sfătuit de prieteni, a fugit atunci din Florenţa şi s-a retras la San Casciano. Acolo, după ce se întreţinea ziua cu tăietorii de lemne şi petrecea cîteva ore la o tavernă, se schimba, seara, de hainele obişnuite şi se îmbrăca în haine scumpe, cufundîndu-se în evocarea antichităţii romane care devenea, pentru el, un "timp paralel", tot atît de adevărat sau chiar mai adevărat decît cel din Cinquecento. În felul său, şi Machiavelli era un romantic. De ce n-aş crede, în definitiv, că depinde cum priveşti lucrurile?
    
    
    De departe, pe Acropole, nu-ţi vine să crezi că Parthenonul e construit, cum zic specialiştii, din drepte false şi în planuri fals orizontale. Faci un pas, doi, trei, te apropii şi constaţi, însă, că realitatea e chiar aceasta. Coloanele sunt bombate la mijloc şi mai subţiri spre extremităţi. Ele nu sunt nici drepte, nici egale, cu toate că păreau perfect drepte şi egale cu cîteva clipe mai devreme. Nici o coloană nu e exact paralelă cu celelalte, nici una nu e, matematic, perpendiculară. Fiecare e uşor înclinată înlăuntru. "Dezarmoniile" se observă de aproape foarte clar şi încerci o vagă perplexitate. Aşadar, nici măcar Parthenonul, simbolul însuşi al perfecţiunii, nu este perfect? însăşi teorema de marmură a clasicismului e plină de greşeli? Te depărtezi şi, deodată, constaţi că templul e din nou perfect! Coloanele se văd acum drepte, milimetric drepte, şi egale, milimetric egale. Descoperi, astfel, că iluzia are un rol esenţial în geometria Parthenonului. Arhitecţii au luat în calcul iluzia optică şi s-au servit ireproşabil de ea. Încît coloanele apar drepte deşi, în realitate, nu sunt aşa, apar egale, paralele, deşi, în fapt, nu sunt astfel. Perfecţiunea se naşte din imperfecţiune, cu ajutorul ei şi datorită ei! Tot ce e fals drept, fals orizontal, devine, la distanţă, desăvîrşit drept, desăvîrşit orizontal. Măsurată cu centimetrul, perfecţiunea templului se distruge, dar ea se recompune prin jocul volumelor şi al perspectivei. E o perfecţiune bazată pe erori voite şi calculate care se corectează pe retina noastră. Şi cum s-o considerăm? O minciună? Pentru ochiul nostru ea e adevărată. Deci, un adevăr? Dacă ne apropiem, iluzia se risipeşte.
    E exact ce se întîmplă şi cu discul lui Newton, care are toate culorile curcubeului, dar, învîrtit repede, devine alb. Dacă spui că discul lui Newton e "colorat", nu minţi, deoarece el e, într-adevăr, colorat cînd e nemişcat. Dacă spui că e "alb", nu minţi nici atunci, deoarece el e, într-adevăr, alb cînd se învîrte repede.
    Aşadar, în aceeaşi măsură în care specialiştii se consideră în drept să tragă concluzii judecînd cu creierul, eu mă socot îndreptăţit să-mi formez o părere judecînd cu inima. Pe mine, butoiul în care locuia Diogene m-a preocupat la fel de mult ca ideile sale. Mi s-a părut că acest "Socrate nebun", cum a fost numit, a rezolvat într-un mod extraordinar de simplu spinoasa dilemă care opune singurătatea şi solidaritatea. În loc să se ducă departe de lume, într-o peşteră, el s-a vîrît într-un butoi, aşezat în aglomeraţie, de unde putea auzi discuţiile celorlalţi. Ce înseamnă asta dacă nu că în orice mizantropie trebuie să mai rămînă o fărîmă de tandreţe? Altminteri, suntem pierduţi. Iată, domnilor, de ce vă voi spune, la un moment dat, că Parthenonul nu e o problemă a celor vechi. Din punctul meu de vedere, în lumea anticilor găseşti ceea ce cauţi şi, în primul rînd, ceea ce îţi e necesar.
    
    
    Nu e deloc greu de imaginat că Ovidiu, spre deosebire de noi, se va fi uitat cu antipatie la apele acestei mări. Mai ales iarna. În timp ce viscolul se năpustea peste Tomis, însoţit de urletele lupilor, va fi visat, probabil, cu inima otrăvită de tristeţe, la petrecerile Romei care-l răsfaţase, cîndva, şi care, pe măsură ce treceau anii, îl uita, nerecunoscătoare. Şi va fi suferit, cred, chiar mai mult decît de frig, din pricină că viaţa continua fără el. Rafinatul care iniţiase protipendada Romei în "arta de a iubi" a învăţat aici să urască şi să-şi ascundă ura în înfocate declaraţii de dragoste pentru Augustus. L-a linguşit pe împărat în scrisori ipocrite trimise prietenilor, l-a preamărit, în speranţa că vorbele sale vor ajunge la urechile lui Augustus şi îi vor smulge iertarea, apoi, după moartea lui Augustus, a făcut acelaşi lucru cu Tiberiu. Cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi de Ovidiu printre geţii cu bărbi ciudate au fost, cu siguranţă, o lungă aşteptare, întreruptă, din cînd în cînd, de crize de deznădejde, căci nici o corabie nu-i aducea vestea pe care o dorea.
    
    
    O pornesc de-a lungul plajei spre gardul fostei reşedinţe a lui Ceauşescu. Am observat că nu s-a schimbat aproape nimic "acolo", în afară de faptul că panourile pe care scrie "acces interzis" sunt acum fosforescente, ca să le vezi şi noaptea. Reşedinţa e păzită în continuare de jur-împrejur. Pe oriunde încerci să te apropii, te izbeşti de o poartă încuiată, de un avertisment sau de un jandarm înarmat care-ţi porunceşte scurt să-ţi vezi de drum.
    Misterul "spaţiului interzis" a căpătat, însă, ceva decrepit. N-am văzut pe nimeni care să înlăture gunoaiele şi spuma murdară pe care valurile o aruncă la ţărm. In schimb, pescăruşii se adună în cîrduri pe plaja degradată acum de dejecţiile mării. Moţăie la soare, siguri că nu-i deranjează nimeni. Sunt bine păziţi. Jandarmul care stă deasupra, lîngă o gheretă cenuşie, veghează ca nici un curios să nu treacă gardul de sîrmă, retras, faţă de vechea "graniţă", cu vreo cincizeci de metri. Pe dig, patrulează un jandarm cu pistol mitralieră. Cînd se plictiseşte, azvîrle cu pietricele în mare. Fantoma lui Ceauşescu a devenit "obiectiv militar".
    Dacă aş fi un "barbar" autentic, n-ar trebui să văd în acest "domeniu rezervat" un fel de "Romă"? Mutatis mutandis, evident. Zidurile aureliene au devenit gard metalic. Pretorienii au devenit jandarmi. Iar eu stau, după ce am ieşit din apă, ante portas. Fructul oprit, chiar dacă e putred, atrage.
    
    
    Cineva se plînge pe terasă că nu mai poate scrie în absenţa cenzurii. Teama de cenzură îl stimula. Îl făcea să caute mijloacele prin care o putea păcăli. O aluzie curajoasă strecurată printre rînduri stîrnea admiraţia cititorilor. Acum, pe cine mai interesează curajul? Tocmai opreliştile au stimulat forţele creatoare. Concluzia ar fi că sperietoarea cenzurii ne-a adus imense servicii! Ne-a silit să fim asemenea lui Ulise, abili, ne-a obligat să învăţăm cum se construieşte un cal troian. Ne-a ajutat să bolborosim ca Pythia. Ce profesor de ambiguitate mai bun decît cenzura puteam avea? Acum, am rămas, nu-i aşa? fără profesori. Putem spune ce vrem. Drept care ne-am trezit într-o curioasă lehamite. Ce rost mai are să scrii, dacă marea ocazie de a deveni peste noapte un Soljeniţîn a trecut?
    
    
    În epitaful pe care l-a dictat, puţin înainte de a muri, cu rugămintea de a fi aşezat pe mormîntul său, Eschil spunea că tufişurile de la Maraton şi perşii "cu părul lung" l-au cunoscut bine. Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi întîlnită această superioară modestie, azi, cînd setea de glorie a ajuns la forme demente? Şi nu e singurul lucru de neconceput azi. Cînd fiul lui Sofocle, temîndu-se că tatăl său îl va dezmoşteni în favoarea unui frate bastard, l-a dat în judecată pe dramaturg şi a cerut să fie pus sub interdicţie, ca senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulţumit să le citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai că l-au achitat, l-au însoţit pînă acasă în semn de admiraţie. Dar se pot da, ştiu, şi alt fel de exemple. Într-o dimineaţă, atenienii au ieşit pe plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil. Cînd s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui Aristide, neştiind că era el, rugîndu-l să-şi scrie propriul nume. Acesta l-ar fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiţi pe Aristide în surghiun? Ţi-a făcut ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai suport să aud spunîndu-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui". Aristide ar fi surîs trist şi ar fi înscris pe scoică numele său, aşa cum i se ceruse...
    N-aş vrea, prin urmare, să fiu crezut mai naiv decît sunt. În fapt, ştiu că timpul antic nu era mai bun decît cel de azi. Inchiziţia creştină a avut şi o versiune păgînă. Grecii făcuseră din "impietate" un delict grav, pasibil de pedeapsa cu moartea, şi nu puţini au fost cei acuzaţi. Giordano Bruno şi Galilei s-au numit în antichitate Socrate, Anaxagora, Euripide şi Aristotel. Protagoras, după ce a afirmat în public, într-o zi, că nu există decît adevăruri subiective şi că, deci, oricine poate opune adevărului comun un altul, propriul său adevăr, a fost alungat din Atena, iar cartea sa Despre zei a fost arsă în piaţă. Pe Anaxagora, nici prietenia cu Pericle nu l-a pus la adăpost. A fost acuzat şi el de erezie, de "impietate" ("defăimare", s-ar zice azi) şi chemat în faţa unui tribunal unde opera sa Despre natură, devenită suspectă, a fost întoarsă pe toate feţele pentru a se stabili ce-a vrut să spună filosoful acesta care nu se referea niciodată în carte la Zeus, ceea ce, în ochii juraţilor, reprezenta o prezumţie de vinovăţie. Numai fuga l-a ferit să cunoască soarta lui Socrate. Împotriva lui Aristotel s-a formulat aceeaşi acuzaţie: impietate. Iar metoda folosită de tribunal a fost, de asemenea, aceeaşi (utilizată la noi de cenzură fără să i se cunoască vechimea): fraze scoase din context, în care erau găsite tîlcuri ireverenţioase. "Nu vreau ca Atena să se murdărească de un alt delict împotriva filosofiei", ar fi spus Aristotel, fugind din cetate, dar se pare că Atena nu se speria de o asemenea teribilă perspectivă; l-a condamnat la moarte în contumacie. Euripide şi-a susţinut ideile cu prudenţă. Din cînd în cînd, a întrerupt un raţionament periculos pentru a da corului posibilitatea să înalţe un imn lui Dionysos. A făcut chiar mai mult decît atît. Cînd, în reprezentaţia cu Hippolit, eroul a declarat pe scenă: "Da, limba mea a jurat, dar inima mea a rămas liberă" şi spectatorii, indignaţi, au vrut să-l linşeze pe actor, dramaturgul s-a prezentat pe scenă, să-i calmeze, să-i roage să aibă răbdare, fiindcă, vor vedea, Hippolit va fi pedepsit pentru acest sacrilegiu. Totuşi, nimic n-a potolit ura conservatorilor. La şaptezeci de ani, lui Euripide i s-a intentat un proces, fiind învinuit de impietate. Pînă la urmă, a fost achitat, însă primirea ostilă de care a avut parte următoarea sa tragedie l-a silit să priceapă că era mai bine să părăsească Atena. Platon, încercînd să-l apere pe Socrate, n-a putut-o face din pricina urletelor gloatei. Fidias a trebuit să plece din Atena după un scandal în care a fost învinuit că şi-a însuşit o parte din aurul şi din fildeşul destinate statuii criselefantine a Athenei.
    Mitologia dezvăluie şi ea zone mai puţin olimpiene ale sufletului grec. Adonis s-a născut dintr-un incest. Ajax a necinstit-o pe Cassandra chiar în templul zeiţei înţelepciunii. Agamemnon e ucis de o soţie adulterină, Helena se întoarce pocăită în braţele lui Menelau după ce a provocat dezastrul Troiei, Artemis, insensibilă şi frigida, îi pedepseşte pe cei care încearcă să se apropie de ea. Dragostea unică, romantică şi neconsolată, care îi va provoca rîsul lui Don Juan, n-a găsit mai mult respect la antici. Ulise nu se grăbeşte deloc să ajungă la Penelopa, iar femeile trace s-au simţit ofensate de fidelitatea lui Orfeu.
    Domnii specialişti se vor încrunta. Dacă ştiu că, vorba lui Byron, orice timp devine bun cînd devine antic, cum îmi mai întreţin romantismul? Foarte simplu. Ca într-o bibliotecă în care păstrezi doar cărţile care te interesează, în reveriile mele antice nu sunt obligat să suport vecinătăţi care îmi displac. În ele (spre deosebire de "actualitate") pot alege numai ceea ce îmi convine. Şi e suficient să mă imaginez pe vremea lui Praxitele, într-una din cele două împrejurări (serbările de la Eleusis şi cele organizate în onoarea lui Poseidon) cînd toată gloria masculină a Atenei ieşea pe plajă, s-o vadă pe Frina îmbăindu-se goală, sau să-mi amintesc cum îi transforma Circe în porci, cu o baghetă vrăjită, pe unii (pe care i-aş putea indica eu) pentru a mă vrea, în clipa aceea, "antic".
    
    
    Habar n-aveam, pînă acum, că marea înfloreşte. Unul care se pricepe mi-a explicat că fenomenul de înflorire a mării se datorează Exuvinllei cordata, o algă micuţă, cochetă, brun-roşcată, foarte prolifică. Azi, marea a căpătat această culoare. După curenţii reci, e al doilea ghinion. În faţa acestei mări înflorite, nu prea îmi vine să intru în apă. Încerc, cu gîndul că nu-mi pot îngădui să las nici o zi fără "turele" obişnuite, dar Exuvinlla cordata, cocheta algă brun-roşcată care a pus stăpînire pe mare, mă agasează şi renunţ.
    
    
    Noroc că "înflorirea" mării n-a durat mult. Acum, apa şi-a recăpătat culoarea obişnuită. Şi are o temperatură optimă ca să te decizi greu să fii chibzuit. I-am povestit doctorului C, aseară, păţania mea cu hemoragia. Mi-a luat tensiunea. E bună. Dar mă urmăreşte gîndul că şi mama şi sora mea au murit în urma unei congestii cerebrale. Asta mă determină să fiu precaut. Nu mai dorm pe plajă, ca altădată. Am grijă să nu stau prea mult la soare, deşi, de fiecare dată cînd mă ridic de pe nisip şi mă îndrept spre scara de ciment care urcă pe faleză, mă surprind că întorc capul, cu dorinţa de a mai face o baie. Apa e mai îmbietoare atunci. Străluceşte, ameţită parcă de lumina amiezii. Trebuie să-mi spun, energic, că întîrzii la masă, pentru a-mi continua drumul.
    Oricum, dacă noi suntem opera lui Dumnezeu, marea este capodopera Lui. Din patru elemente (apă, soare, nisip, aer), nimic mai mult, se creează, prin nu ştiu ce mister, o magie şi o mitologie. Nu cunosc un peisaj care să fie atît de simplu şi, în acelaşi timp, de un desfrîu luminos.
    Un pescăruş trece, deasupra, ţipînd. Pluteşte elegant, graţios, desenînd o hieroglifă deasupra mării, apoi se întoarce. Gata, a dispărut în spatele meu. Cerul e, acum, de un albastru spălăcit. Dacă se poate înţelege mai bine ca oriunde, aici, teoria lui Empedocle despre cele patru elemente fundamentale, apa, focul, aerul şi pămîntul, cu siguranţă, plaja n-ar fii un bun amfiteatru pentru prelegeri de metafizică. Aici trupul devine singurul adevăr. Dar cu atît mai uşor consimţi că Afrodita putea ieşi numai dintr-o mare.
    Dar nu din spuma mării, cum am învăţat! După o aluzie a lui Hesiod, Afrodita a ţîşnit din spuma risipită în jurul mădularului mutilat al lui Uranos, castrat de fiul său Cronos, pentru a-l uzurpa. Mădular azvîrlit în mare. Ceea ce înseamnă că zeiţa dragostei nu s-a născut din dragoste, ci din moarte şi crimă. Poate de aceea clipa supremă a voluptăţii are un gust de moarte.
    
    
    Prin ultima clasă de liceu, mi-a căzut în mînă o broşură hărtănită unde un misogin explica pe larg bărbaţilor de ce trebuie să se ferească de "emisarele diavolului". În ea, femeia era ocărîtă în fel şi chip, socotită o sămînţă de nenorocire, rădăcină a tuturor pierzaniilor, principala greşeală a lui Dumnezeu, fagure de miere şi venin, o nenorocire rîvnită, rău dulce, spadă care străpunge şi inima înţelepţilor, o fiinţă predestinată răului, în faţa căreia nici o măsură de prevedere nu-i de prisos deoarece săgeata privirii ei îi doboară şi pe cei mai viteji bărbaţi etc. "Vitejii" bărbaţi erau avertizaţi să se ferească mai ales de femeile frumoase şi surîzătoare care sunt cele mai primejdioase. Li se atrăgea atenţia că de la magiciana Circe, prima femeie fatală, la periculoasele frumuseţi moderne, femeile au căutat prin cele mai viclene mijloace să devină arma principală în acest război la sfîrşitul căruia bărbatul este fie învingător, liber şi singur, fie învins, prizonier şi îndrăgostit. Numai în pustiu asceţii puteau fi siguri că nu vor fi biruiţi. Dar şi acolo cu condiţia să-şi supravegheze bine visele şi să-şi reprime ruşinoasele momente de slăbiciune. Sprijinindu-se pe mărturiile unor bărbaţi învăţaţi şi chiar sfinţi, autorul broşurii dorea cu înverşunare să apere "vitejia" masculină de perspectivele înfrîngerii şi să demaşte momeala folosită de diavol pentru atragerea spiţei bărbăteşti în Infern, dar "vitejia" aceasta arăta foarte prost în demonstraţiile lui. Ea nu reuşea decît să-mi trezească dorinţa de a mă lăsa "corupt", pregătindu-mă să descopăr că misoginismul e cea mai rea soluţie pe care o poate găsi un bărbat.
    E adevărat că femeile oferă, uneori, bărbaţilor mai mult decît pot ei să primească. Bărbatul nu e în stare, se pare, să preţuiască aşa cum se cuvine norocul de a primi în dar, e mîndru numai de victoriile sale. În subconştientul său, dragostea e o luptă. O luptă în care, se înţelege, există un învingător şi un învins (cînd nu se distrug amîndoi). Întrebarea e: cine e mai cîştigat? învingătorul sau învinsul? Dar problemele acestea ni le punem totdeauna prea tîrziu.
    Uneori, suport greu faptul că sunt singur, aici. În doi, e altceva. "Doi" reprezintă, deja, "o lume". Nu-ţi mai trebuie nimeni. Singur, am, uneori, senzaţia că fac figuraţie într-un spectacol: la masă, pe plajă, pe terasă.
    
    
    Bărbaţii, domnilor, vorbesc cu indulgenţă despre frumosul Paris. Căci bărbaţilor nu le plac seducătorii. Văd în ei nişte concurenţi posibili. Probabil, de aceea am văzut in graba cu care soţia încornoratului Menelau i-a dat lui Ulise informaţiile necesare pentru cucerirea Troiei un semn că ea se cam plictisise lîngă cel căruia îi sărise în braţe. Faptele de arme ale chipeşului Paris, inclusiv uciderea lui Ahile, mi s-au părut şi ele neconvingătoare. Treabă de ţintaş abil, care nu cere cine ştie ce vitejie. În plus, şterpelindu-i lui Menelau nu numai soţia, ci şi o parte din tezaur, feciorul mai mic al lui Priam ne obligă să-i suspectăm şi sentimentele.
    În schimb, nu simt nevoia să mi se explice de ce Epicur recunoştea, fără să se jeneze, că o bună parte din teoriile lui i-au fost inspirate de o femeie frumoasă sau de ce Sofocle era îndrăgostit şi la optzeci de ani. Nu m-am mirat deloc aflînd că o frumuseţe celebră, pentru care şi-au pierdut capul Miron, Demostene şi Aristip, a impresionat atît de mult Atena masculină, încît, la moartea celei adorate, au fost organizate funeralii ca pentru un om de stat sau un mare general. Pindar a concurat, ni se spune, de cinci ori pentru un premiu de poezie şi tot de atîtea ori a fost învins de rivala sa care avea un argument mai puternic decît poezia în ochii juriului: frumuseţea ei. Şi încă mai semnificativ e, poate, ce povesteşte Plutarh; că, atunci cînd la Milet a izbucnit printre femei o epidemie de sinucideri, autorităţile au curmat-o într-un mod pe cît de simplu, pe atît de original, ordonînd ca trupurile victimelor să fie expuse goale într-un loc public. Ideea că ar putea fi văzute într-o postură dezavantajoasă şi cu grimasa morţii pe faţă le-a speriat pe femeile din Milet mai rău decît orice. Într-un proces, avocatul care o apăra pe Frina s-a mulţumit să dea, puţin, la o parte tunica elegantă a clientei sale pentru a arăta juraţilor cît de frumos era sînul aflat dedesubt. Puteau condamna aşa ceva? Juraţii au privit şi au pronunţat, apoi, achitarea. Tot Frina ar fi propus, se zice, cetăţii natale, adică Thebei, să-i reconstruiască pe cheltuiala ei zidurile împrejmuitoare, cu condiţia să fie înscris în fortificaţii numele său. Theba a refuzat, socotind că nu-şi putea îngădui să glorifice o hetairă, dar Praxitele nu s-a sfiit să facă iubitei sale o cinste şi mai mare, imortalizînd-o în marmură.
    Cea mai romantică victorie a frumuseţii am găsit-o, însă, unde mă aşteptam mai puţin. La Pitagora. Şi nu rezist să nu rememorez cîteva date bine cunoscute. În Egipt, Pitagora a fost iniţiat în secretele lor de preoţii de la Memfis. După aceea, în Babilon, a putut compara zidurile, largi, pe care puteau merge alături două care şi templele moştenitorilor lui Zoroastru, unde se făcea întuneric în plină zi, iar lămpile se aprindeau de la sine. La Delfi a stat un an, înconjurat cu respect de preoţii lui Apolo, cărora le-a povestit despre misterele zeiţei Isis şi despre magii chaldeeni. Era atunci în floarea vîrstei, purta o mantie albă, strînsă după moda egipteană, şi o fîşie de purpură îi încingea fruntea. De acolo a plecat la Crotona, unde a întemeiat faimoasa sa şcoală. Clădirea, albă, strălucea în afara oraşului, pe o colină ce domina golful. Se zărea de departe, printre chiparoşi, măslini şi nenumărate portice. Pe soclul statuii lui Hermes, de la intrare, scria: "Profanii, înapoi!" Dimineaţa, cînd soarele se ridica din valurile mării, tinerii novici intonau un imn închinat lui Apolo şi executau un dans. Apoi, se spălau şi se plimbau în tăcere, reculegîndu-se pentru lecţia de dimineaţă care se prelungea la umbra marilor copaci din pădurea sacră. La amiază, se făcea o rugăciune adresată eroilor şi geniilor binevoitoare. După-amiaza era consacrată exerciţiilor de gimnastică, studiului şi meditaţiei, iar seara se închina un imn pentru Jupiter, Minerva şi Diana, în timp ce sub cerul liber, pe un altar, ardeau smirnă şi tămîie.
    Ce zi curată, limpede ca un izvor! mi-a venit să exclam. Cu atît mai neplăcută a fost surpriza să aflu că şcoala lui Pitagora era, în realitate, ceva între fortăreaţă, închisoare şi mănăstire. Novicele trebuia să respecte regula celei mai desăvîrşite tăceri. N-avea voie să rîdă, nici să discute învăţăturile primite ori să exprime vreo îndoială. De aceea i se arăta o statuie înfăşurată într-un lung văl, cu un deget pe buze: muza tăcerii. Obiecţiile, nedumeririle erau interzise. Discipolilor li se cerea să urmeze o dietă riguroasă, din care erau excluse vinul, carnea şi ouăle, să dispreţuiască dragostea, să primească învăţăturile cu smerenie, ca pe nişte porunci, şi să mediteze la ele. Pitagora vroia să fie venerat ca un zeu. Unui discipol, care l-a întrebat cînd îi va fi îngăduit să se apropie de o femeie, i-a zis ironic: "Cînd te vei fi săturat de linişte".
    Toată învăţătura lui Pitagora nu i-a folosit, însă, la nimic cînd, la bătrîneţe, a descoperit, în sfîrşit, pasiunea. La şaizeci de ani, misoginul Pitagora, ce nu punea nici un preţ pe sentimente şi-şi învăţa discipolii să nu cedeze plăcerii decît atunci cînd vor fi gata să consimtă că erau nişte creaturi inferioare, s-a îndrăgostit de una dintre discipolele sale, o fată de o mare frumuseţe, cu care s-a căsătorit. Nu cunosc o dovadă mai clară că eroii lui Corneille, cu pretenţia lor de a ţine în frîu pasiunea, sunt pseudo-clasici.
    
    
    Am avut o noapte rea. Abia spre dimineaţă am adormit. Afară plouă. Azi, n-am nici o şansă să mă simt "la mare". Nisipul de pe plajă e ud. Oribilă vreme! Undeva, la malul memoriei, valuri nevăzute aruncă, parcă, resturi dintr-o altă viaţă... reală? ireală? nu ştiu... un covor roşu, imens, pe care ţopăie comic o maimuţă... o tufă de dafin înflorit, la umbra căreia un bătrîn îşi curăţă plăgile de la picioare, în vreme ce, puţin mai încolo, avansează, stîrnind praful roşcat, o procesiune... o femeie îmbrăcată în negru şi tînără îmi explică a suta, a mia oară, acelaşi lucru... Îi spun, jenat, că nu e nevoie, mă descurc singur... nu mă onorează cu nici un răspuns în afară de o ridicare din umeri care ar putea să însemne "mă rog, cum doriţi" şi se aşează pe o piatră, la umbră, lăsîndu-mă să mă depărtez... o curte pietruită, pustie, unde, din gura ştirbă a unui satir de marmură, se scurge, ca un fir de salivă, apa puţină şi tulbure... o cărare pe care trec capre, căutînd iarba rară, lîngă o livadă de măslini... doi şerpi dormind înlănţuiţi, la soare, pe pietre... apoi, pisicile de care vorbeşte Plutarh, parfumate şi culcate în paturi somptuoase, ducînd o viaţă de zei... şi iarăşi mă revăd în biserica din Lisa, lîngă tatăl meu, privind spre uşa altarului de unde apare, înalt, uşor gîrbovit şi cu o bărbuţă albă, bătrînul preot Alexandru Popa, care mi-a pus în mînă prima carte de mitologie, scrisă de fratele său, Gheorghe Popa Lisseanu... Un pocnet. Nişte vorbe răstite. Mă scol să închid uşa ce dă spre balcon. Îi voi lăsa pe contemporanii mei să se certe, să se înjure după pofta inimii şi să aştepte ce vor. Pe mine, îi rog să mă scuze. Eu nu mai aştept nimic. Nu mă mai interesează războiul cu alţii. Îmi ajunge singurul război în care mai am, probabil, ceva de spus. Războiul cu mine.
    
    
    Am vorbit despre frumuseţe. Dar şi aici trebuie aduse nişte corecturi pentru a nu cădea în greşeala specialiştilor care, văzînd în greci un "popor estet", uită că în Olimp iubirea nu atinge niciodată extazul sau nefericirea. Iubirile zeilor greci au mereu ceva de alcov banal. Zeii aceştia, care imită tot ce văd la oameni, se comportă ca nişte a-manţi mediocri. Ei cunosc amorul, nu dragostea. Nu trec niciodată de limitele unei împreunări. În această privinţă, au fost mereu inferiori muritorilor. Nici măcar Afrodita n-a trăit o dramă erotică reală. Căsătorită cu Hefaistos, e, de mai multe ori, adulterină. Are tot felul de aventuri, cu zei şi muritori, fiind surprinsă şi în flagrant delict de infidelitate conjugală. Dar toate acestea sunt amoruri fulgerătoare şi infidelităţi de duzină. Marile poveşti de dragoste ale omenirii o pun pe Afrodita într-o condiţie lamentabilă, de midinetă care-şi exploatează farmecele. Spre deosebire de zei, noi amestecăm dragostea cu disperarea.
    
    
    O dată mai mult, înţeleg de ce iubesc marea cum iubeşti o femeie. Dar o iubesc şi ca pe un loc de exil. Căci marea n-are vîrstă. Ea nu e din nici un secol. Şi n-are amintiri. Uneori, mă simt chiar puţin caraghios aici cu specialitatea mea de "rentier" al memoriei.
    În timp ce privesc stîncile umede şi aproape negre, înălbite de spumă cînd valurile (marea e agitată, azi) se izbesc de ţărm, fac calculul zilelor acestei vacanţe. Zeilor, zice Vergiliu, le plac numerele neperechi. Şi poate că nu glumea. Parcele erau trei. Moirele, tot trei. Muzele, nouă. Dar cel mai plăcut urechilor divine pare să fi fost "şapte". Minunile lumii antice au rămas şapte, în ciuda încercării lui Plutarh de a le spori numărul la şaisprezece. De aceea, s-ar fi cuvenit, poate, să vin aici şapte zile, împăcînd şi prudenţa şi nevoia de mare. Dar era prea puţin. Nu mă pot sătura de mare într-o singură săptămînă. Trebuie să-mi asigur acum o rezervă de recunoştinţă pentru tot restul anului. E foarte important pentru cineva care a descoperit că aproape toate certitudinile sale s-au fisurat. La iarnă (din pricina iernilor cînd am suferit de frig, am ajuns să detest chiar zăpada proaspătă, curată), mă voi gîndi la dimineţile acestea în care trebuie să fac un efort ca să rămîn în cameră. E ceva sfîşietor de frumos în spectacolul unei mări incendiate de soare, în stare să intimideze lucidităţile cele mai rele.
    Poate că melancoliile mele seamănă cu bălţile tulburi formate după ploaie. Intru în ele fără să mă înec. Mă roade, doar, tristeţea că n-am dus nimic pînă la capăt. Cu toate acestea, de cîte ori mă trezesc dimineaţa şi ies pe micul balcon al camerei să văd marea, încă adormită, simt un nod în gît la gîndul că, într-o zi, nu voi mai admira începutul unei noi zile. Mă uit, minute în şir, cum combină pescăruşii graţia cu ferocitatea, pîndindu-şi prada, flămînzi, şi lansîndu-se, fulgerător, în picaje scurte.
    Bineînţeles, lumea nu arată ca o plajă, vara. Pe o plajă, pe cine să ierţi şi de ce? Pentru ce păcat, pentru ce mîrşăvie? Şi de ce anume să te căieşti? Toate vorbele mari, virtute, umilinţă, devin vagi aici. Nimeni nu e umil la mare. Nimeni nu mai e preocupat de avertismentul Eclesiastului. Zădărnicie? Poate. Dar nu aici, unde moartea nu înseamnă nimic. Numai iubirea e tragică. Viaţa capătă sens doar prin ceea ce iubeşti şi prin suferinţa că ai la dispoziţie un timp limitat pentru a nu irosi această şansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie rîvnit e să trăieşti din plin şi ceea ce nu poţi obţine. Dacă nu, unica şansă e să fii idiot.
    
    
    Ca să-mi dovedesc "vitejia", m-am aventurat în larg. Şi era să mă coste uşurinţa cu care uit că nu mai sunt tînăr. Abia am revenit la ţărm. La un moment dat, am intrat în panică. Mi se părea că, în ciuda eforturilor mele, marea mă "sugea", mă trăgea înapoi. Cred că m-am vindecat de ambiţia de a mai încerca să fac pe grozavul. N-am poftă să îngroş numărul celor înecaţi în mare.
    
    
    Romanticul rătăceşte stînd pe loc. Şi nu se înseninează niciodată cu totul. Pe cerul lui, rămîne amintirea norului, dacă norul a trecut. Sau, dacă şi amintirea se şterge, apare aşteptarea altui nor. În schimb, clasicul poate vîntura mările, ca Ulise, fără să se simtă vreo clipă neliniştit.
    Romanticul e un braconier care nu prea ştie ce caută. Tînjeşte după o pradă pe care a visat-o, uitînd, apoi, parţial, visul. Clasicul, din contră, detestă ce e aproximativ.
    Cînd clipa i se dăruie, romanticul intră în panică. Oare cît va dura? Unica lui soluţie sigură e să devină parazitul propriei sale insatisfacţii. Uneori, îşi distruge dragostea ca s-o poată plînge. Dar nu e vina lui că e mai profund în regret. Căci romanticul e un etern diletant în materie de fericire. Abia după ce o pierde, o înţelege. Şi iubeşte, mai ales, ce n-are.
    Clasicul, în schimb, e, în genere, un om fără vîrstă. El ocoleşte copiii şi bătrînii. Nu circulă noaptea şi nu treve aproape niciodată prin dreptul unui spital.
    Verbul romanticului: a dori.
    Verbul clasicului: a trebui.
    Ambiţia romanticului: să nu admită o viaţă în care el să existe, iar lucrul iubit să nu existe.
    Ambiţia clasicului: să caute nemurirea în ceea ce moare.
    Ora rituală a romanticului: miezul nopţii.
    Ora rituală a clasicului: amiaza.
    Boala romanticului: leucemia.
    Boala clasicului: scleroza.
    Romanticul ştie că soarele are şi o faţă neagră.
    Clasicul e convins că orice deznădejde are un versant luminos.
    Tocmai călcîiul de care l-a ţinut mama sa, Thetis, cînd l-a cufundat în apa Styxului, ca să fie nemuritor, a devenit punctul slab al lui Ahile. Nu ştiu cum s-ar putea spune mai simplu că iubirea e cea care ne face vulnerabili.
    Dar mă mir că specialiştii n-o socotesc pe Athena zeiţa clasică prin excelenţă. Ea corespunde întrutotul imaginii lor despre clasicism. Cînd a apărut, direct din ţeasta lui Zeus, a slobozit, se zice, un răcnet războinic, de s-a cutremurat şi cerul şi pămîntul, însă, în afara împrejurărilor în care s-a simţit ofensată, nu s-a lăsat influenţată de pasiuni. Înţelepciunea ei, uşor arogantă, pur cerebrală, se păstrează în afara sentimentelor. Se cunoaşte o singură aventură erotică a Athenei, cea cu Hefaistos, din care s-a născut Erichtonius. Şi nici măcar acest episod nu e sigur. Căci grecii o considerau pe Athena castă trupeşte. În procesiunea Panteneelor, din friza Parthenonului, fecioarele ateniene îi aduc în dar voalul de zeiţă fecioară. Nu întîmplător în războiul troian ea a sprijinit dorinţa de răzbunare a soţului încornorat, în vreme ce Afrodita s-a purtat ca o femeie fără prejudecăţi.
    Răceala distantă care-i dă Athenei, în statui, un aer de călugăriţă în armură ne lămureşte că, îndrăgostiţilor, zeiţa nu le poate oferi decît o dispreţuitoare şi augustă dezaprobare. Grecii o numeau "zeiţa fără mamă". Deoarece i se prezisese că va fi detronat de copilul pe care-l va naşte ea, Zeus a înghiţit-o pe Metis şi ne putem îngădui suspiciunea că Athena a rămas cu un resentiment faţă de tatăl care-i sacrificase mama, ba, poate, chiar faţă de întreaga tagmă bărbătească. Buzele ei crude, subţiri, sunt mereu strînse. Îşi ascunde părul sub coif, cu o totală lipsă de cochetărie. Cu excepţia momentului cînd, din vanitate, a cedat ispitei de a se prezenta la Judecata lui Paris, nu i se cunoaşte nici un moment de slăbiciune. În timp ce existenţa rivalei sale, Afrodita, e plină de scandaluri şi de pasiuni, a Athenei e neprihănită şi pustie. Favoriţii ei nu pot fi, aşadar, decît cei care judecă exclusiv cu creierul. Ceilalţi nu merităm decît o divină compasiune. N-avem o cerebralitate curată, inima ne trage înapoi. Vedem că viaţa trece, că îmbătrînim, că avem amintiri. Parcă prea multe amintiri! Se lungesc ca o noapte, în urma noastră.
    Şi, probabil, zeiţa bănuieşte că nu e nimic de făcut cu noi, că suntem incorigibili. Orice contact cu lumea se transformă pentru noi nu doar în concepte, în raţionamente, ci şi în "stări", în regrete, în obsesii. Din această cauză, Athena ni se pare aridă ca un principiu şi, spre deosebire de specialişti, noi înţelegem de ce Paris i-a dat mărul Afroditei.
    
    
    Regatul lui Ulise cuprindea, în afară de Ithaca, două insule, una fiind Chefalonia. Şi, dintre toţi locuitorii acelor locuri, cei mai demni urmaşi ai şiretului Ulise sunt, se pare, cel puţin aşa am auzit, chefaloniţii. Un chefalonit cumpără, se zice, nu ştiu ce. În clipa cînd se urcă pe scara vaporului, vînzătorul (un străin de Chefalonia, se înţelege) îi spune, mulţumit că a reuşit, în fine, să păcălească un chefalonit: "Te rog să mă ierţi, te-am înşelat la preţ; nu face nici jumătate". Chefalonitul îi răspunde calm: "Nu-i nimic, ţi-am plătit cu bani falşi"... Zeii meteorologiei au şi ei, uneori, apucături de chefaloniţi. La prînz, cînd am ieşit, plaja era aproape pustie. Nisipul, rece. Nu ploua, dar bătea un vînt de toamnă. Am alergat pînă la capătul plajei şi înapoi, după aceea încă o dată, dar n-am reuşit să mă simt "la mare". Pentru aşa ceva e nevoie de soare şi de căldură.
    
    
    Cineva m-ar putea persifla că mă aflu la vîrsta critică la care bărbaţii se îndrăgostesc de sirene. Şi că de aceea mă irită acum Ulise. N-ar fi rău, poate, să lămuresc lucrurile.
    Recunosc că ideea lui Ulise de a se lega de catarg înainte de a trece prin dreptul insulei sirenelor, după ce le ceruse corăbierilor săi să-şi astupe urechile cu ceară, mi s-a părut multă vreme un triumf al inteligenţei. Mi-a trebuit timp să pricep că iscusinţa şmecherului rege al Ithacăi l-a ajutat să-şi acopere şi lipsa de caracter. Cea mai nobilă aspiraţie a acestui mincinos dulce la vorbă pare a fi întoarcerea în Ithaca ― şi, Doamne, cît de mult l-am idealizat pornind de la această prejudecată! ― dar să recitim cu atenţie Odiseea. Ce aflăm? Că, în realitate, isteţului şi descurcăreţului Ulise ― care şi-a ales o soţie foarte comodă, dispusă să-l aştepte douăzeci de ani ― îi place foarte mult să fie pedepsit de zei să hoinărească. El pare să fi stîrnit anume mînia lui Poseidon împotriva sa, pentru a nu fi nevoit să se întoarcă prea repede la Penelopa pe care o lasă să-şi ţeasă pînza şi să-şi verifice fidelitatea. Nu întîmplător orbirea lui Polifem are loc spre începutul călătoriei. Planta aducătoare de uitare, oferită de lotofagi, nu i-a convenit hoinarului deoarece amnezia i-ar fi luat orice bucurie a întîrzierii. Mînia zeului mării reprezenta o soluţie mai bună, îi asigura un lung şir de aventuri palpitante. Cu magiciana Circe are timp să capete un nou fiu, iar după ce stă de vorbă cu profetul Tiresias, care-i dezvăluie viitorul, avem toate motivele să-l bănuim că şi-a lăsat oamenii să înjunghie cîteva animale din cirezile lui Apolo, pentru a-l înfuria pe zeu şi pentru a provoca uraganul în urma căruia ajunge singur în insula frumoasei nimfe Calypso unde va zăbovi cu plăcere şapte ani încheiaţi.
    Nu calul troian, ci felul cum a păcălit sirenele este principala sa capodoperă. Deoarece a reuşit nu numai să le umoare sau, dacă preferăm să respectăm strict legenda, să le transforme în stînci, ci şi să le discrediteze. Mai întîi, a acoperit de glorie o şmecherie destul de la îndemînă, fiindcă nimic nu e mai simplu decît să-ţi înfunzi urechile, ca să nu auzi, cum le-a cerut el corăbierilor săi. Apoi, a aureolat o "înţelepciune" încă şi mai discutabilă, căci dacă principiul "prefer să fiu prudent şi să nu aud" rămîne în limitele oarecum normale, acceptînd o frustrare, dorinţa de a trage foloase fără nici un risc nu e străină de un spirit profitor. Ulise primeşte, fără să dea. Nu riscă nimic, dar cîştigă. Iar viclenia lui trece drept înţelepciune! Căci a reuşit, ne explică specialiştii, să pacifice marea, permiţîndu-le navigatorilor să treacă liniştiţi pe lîngă insula de unde, înainte, nimfele cu trup de pasăre şi chip de femeie răspîndeau o dulce teroare în Mediterană prin glasul lor ademenitor, "ca mierea de plăcut". Ajuns la poalele muntelui unde era înlănţuit Prometeu, Ulise ar fi rîs, probabil, discret de "nebunia" titanului care n-a ştiut să fie mai şiret în relaţiile cu zeii. El pare convins că inteligenţa se măsoară după capacitatea de a păcăli. Dar priceperea de a ieşi teafăr din orice situaţie e prea puţin într-o cultură în care Orfeu cîntă mai frumos decît sirenele.
    
    
    Cîndva, încercînd să reconstitui ultimele zile ale unor sinucigaşi celebri, am fost izbit de o anumită preocupare pentru regie. M-am întrebat: de ce-şi vor fi gîndit atît de meticulos sfîrşitul? ce-i va fi determinat să le pese cum vor fi priviţi după moarte, din moment ce au decis că nu mai vroiau să trăiască? Singura explicaţie pe care am reuşit să mi-o dau e, poate, simplistă, dar e şi azi semnificativă pentru modul în care judec. Mi-am zis că acei sinucigaşi şi-au pus în moartea lor toată dragostea lor de viaţă. Delicateţea pedantă cu care s-au îngrijit de detalii care n-ar fi trebuit să însemne nimic în ochii lor arată că nu le era deloc indiferentă lumea pe care o părăseau. Pavese a trecut pe la redacţiile cîtorva ziare, interesîndu-se ce fotografii ale sale existau în filmotecă. Şi-a exprimat şi preferinţele. Abia după aceea s-a dus la un hotel din Torino, a închiriat o cameră, şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească aşternutul, a înghiţit un pumn de somnifere şi s-a întins pe pat.
    
    
    Lumina întunecă uşor nisipul de pe plajă. Trupul îmi e moleşit de căldură. Aud marea foşnind în spatele meu şi, din cînd în cînd, cîte un vînzător ambulant care-şi laudă produsele. Dacă nu m-aş teme de alimentele venite din dughenele unde se prepară mititei, brînzoaice şi gogoşi, aş mînca prînzul aici. Ar fi mai comod, m-aş scuti de obligaţia să mă îmbrac pentru a mă duce la masă. Dar nu mă încumet să risc... Un aparat de radio, pus la maximum, urlă, brusc, un şlagăr. "Mă îndoiesc de tine", zice cîntecul E interesant să-ţi zbieri îndoielile! Scepticii nu s-au priceput decît să le şoptească. Din pricina asta au fost neconvingători, nu i-a auzit nimeni. Altceva e să strigi din răsputeri că ai dubii. Atunci numai surzii scapă. Dar iată că se face linişte. Stăpînul radioului s-a ridicat şi pleacă. Eu mai rămîn. E cald, mă simt relaxat şi nu-mi vine să mă scol. Probabil, în loc să fugă de îndoieli, scepticii adevăraţi le caută. Nesiguri de alte lucruri, vor să fie siguri măcar de îndoielile lor. Neîncrederea metodică devine la ei o certitudine amară, un punct de sprijin. Pe cînd eu mă împac bine cu actuala tablă a înmulţirii. Gata, însă, cu "filosofările"! Mi s-a făcut foame.
    
    
    Gide era de părere că e primejdios să te cunoşti prea bine, că e dăunător să te studiezi prea mult, întrucît oricine îşi descoperă limitele îşi limitează fiinţa; o omidă care ar căuta să se cunoască n-ar deveni niciodată fluture. Pavese confirmă asta, prin exemplul său. Să scrii sute de pagini despre "meseria de a trăi" pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de "un gest", şi să te sinucizil Cunoaştem un lucru, zice el, numai cînd avem prilejul să-l întîlnim a doua oară. Moartea, însă, o întîlneşti o singură dată. Poate de aceea nu ştim nimic despre ea. Pe de altă parte, e clar că numai ceea ce e prea bine explicat devine neinteresant.
    
    
    Specialiştii ne asigură că lumea clasică e senină, echilibrată, însetată de claritate. Trei prejudecăţi! Trei fraude! Trei frumoase minciuni care s-au impus. Şi unde? Chiar acolo unde Apolo şi-a fixat reşedinţa pentru a adopta un ton oracular. La Delfi. Unde preoţii săi tălmăceau în hexametri bîiguielile Pythiei.
    Să ne lămurim întîi în privinţa clarităţii. Ce e clar la Delfi? Preoţii lui Apolo, zeul luminii şi, ca atare, şi al clarităţii au contribuit, poate, cel mai mult la desăvîrşirea artei ambiguităţii prin felul cum au căutat să potrivească prezicerile oracolului încît, ulterior, nimeni să nu-i poată învinui de eroare. Cresus, regele Lidiei, a vrut să afle, înainte de a-l înfrunta pe Cirus, dacă era bine sau nu să se bată cu perşii. Oracolul i-a răspuns că, dacă va traversa cu trupele sale rîul Halys, va distruge un imperiu. Cresus a trecut rîul Halys şi a distrus un imperiu; pe al său însă, cum observa ironic cineva. Fiecare înţelegea ce vroia din echivocul profeţiilor şi, fireşte, era singurul vinovat în caz că alegea rău. În muzeul de la Delfi, există o statuetă de bronz reprezentîndu-i pe Homer în timp ce ascultă răspunsul Pythiei. Răspunsul, înscris pe statuetă, e de o perfectă ambiguitate: "Fericit şi nefericit, tu eşti născut pentru acest dublu destin".
    Nici măcar pe ce se baza reputaţia oracolului nu e clar. Pe şarlatanie? Sau pe secrete pe care preoţii lui Apolo le păzeau cu străşnicie ca nimeni să nu le afle? Şi ce a decis alegerea locului pentru preziceri? apropierea Parnasului? aburii reci care ieşeau, dintr-o crăpătură, şi care, inhalaţi, se dovedeau halucinogeni? sau caracteristicile peisajului, şi ele de o totală ambiguitate, stîncă, rîpi adînci, vale îngustă? Plutarh povesteşte că, demult de tot, un păstor care s-a aşezat din întîmplare pe marginea unei crăpături de unde ieşeau aburi, într-o cavernă, a început să aiureze. La început, lumea l-a socotit nebun. Pe urmă, spre uimirea celor care-l căinaseră, proorocirile lui s-au împlinit, ceea ce a atras atenţia preoţilor lui Apolo. Legenda pretinde, însă, că Zeus însuşi ar fi dat drumul la doi porumbei să zboare, unul de la apus, altul de la răsărit, pentru ca în punctul de întîlnire să fie întemeiat Delfi. Sau ce e real în povestea că, jigniţi de sarcasmul lui Esop, preoţii lui Apolo i-au strecurat în traistă odoare sacre pentru ca, apoi, să-l acuze de ultragiu şi să-l arunce de pe stînca de deasupra izvorului Castalia?
    Poate că nu există un mijloc mai bun pentru a ascunde un mister decît acela de a discuta despre el. Dar autorii pe care i-am consultat se împărţeau în două categorii. Unii exaltau misterul oracolului, fără să lămurească nimic. Alţii îl persiflau, de asemenea fără să lămurească nimic. Nu m-au luminat nici ironiile pe seama mediocrităţii hexametrilor inspiraţi de zeul poeziei preoţilor săi şi cu atît mai puţin ale altora, care luau totul în derîdere, afirmînd că Delfi ar fi fost o enormă înşelătorie regizată pînă în cele mai mici amănunte de o adevărată mafie oraculară ce conta pe credulitatea pelerinilor. Dimpotrivă, mi-au sporit nedumeririle. În fond, de ce Pythiile trebuiau să fie, neapărat, analfabete? Oare zeilor nu le place să comunice prin intermediul unui om cult? Şi de ce vorbea, fără şir, Pythia în transă? Cumva fiindcă zeii nu se pot exprima decît incoerent? Dacă divina lor bolboroseală trebuia tradusă într-o limbă inteligibilă, înseamnă că vestita claritate greacă nu e decît o ambiguitate coborîtă de la nivelul originar, divin, la acela explicit, tălmăcit, omenesc?
    Mi-a fost greu să cred că la umbra Parnasului s-a jucat una din marile comedii ce au speculat teama noastră de destin şi că o simplă farsă a putut să dureze secole. Mi-am zis că ambiguitatea e, probabil, necesară profeţiilor cum e necesară poeziei, pentru a spune mai mult decît se poate spune într-o frază clară.
    E mult adevăr, de fapt, în avertismentul că trebuie sa te temi de greci chiar cînd aduc daruri. Nimic n-a fost "cu măsură" la Delfi, deşi pe frontonul templului consacrat lui Apolo scria: "Nimic prea mult". După Pliniu, statuile ar fi depăşit cifra de trei mii. Enumerarea operelor, trofeelor şi tezaurelor de la Delfi ocupă, la Pausanias, vreo cincizeci de pagini. Şi se ştie că Pausanias a vizitat oracolul într-o perioadă cînd acesta pierduse din strălucire, cînd cutremurele de pămînt distruseseră multe monumente, iar Nero luase pentru colecţia lui cinci sute de statui de bronz. După tot ce s-a furat sau a fost dus în muzee, vezi şi acum prea multe pietre putrezite prin bălăriile împestriţate de maci şi de flori galbene, prea multe cărări care nu mai urcă spre nimic, prea multe altare în ruină, pentru a nu te gîndi, în cele din urmă, că însuşi Apolo a fost excesiv. Cînd se împrăştie norii de deasupra Parnasului şi ploaia se opreşte, apar tot felul de insecte. Multe şi ele... Porunca, atît de clasică după părerea specialiştilor, "nimic prea mult", e nesocotită la fiecare pas. Iar peste momentele cele mai senine pluteşte umbra unei întrebări: de ce să drămuieşti singur cînd şi aşa, viaţa fiind scurtă, vei fi drămuit?
    
    
    Am pornit-o spre sud şi m-am oprit înainte de Vama Veche, în dreptul unui golf aproape sălbatec... Trec pe lîngă un mic ţarc, înlăuntrul căruia se află cîteva oi păzite de un cîine. Cobor rîpa abruptă, acoperită cu ierburi uscate şi pietre, şi mă dezbrac pe o fîşie de plajă plină de alge ce putrezesc şi de scoici, sidefii şi negre, aruncate de valuri. Nisip puţin. Poate de aceea nu e nici ţipenie de om în jur. Ca să pătrunzi în mare, trebuie să eviţi pietrele de la margine, ascuţite şi lunecoase, acoperite de muşchi. Dar după aceea eşti răsplătit. Apa e limpede, curată şi aproape imobilă, iar pe fundul mării petele verzi ale algelor, incastrate în lespezi albe, alcătuiesc un mozaic natural de-a dreptul fabulos. Înot cu ochii deschişi, privind desenul pe deasupra căruia lunec şi, o vreme, nu mă gîndesc la nimic. Apoi, constat că e prea multă linişte, prea multă pace. Nu se aude nici un zgomot, în afară de plescăitul apei. Dar, nu. M-am înşelat. Un pescăruş lansează un ţipăt scurt. Mă întorc pe spate şi lovesc apa cu mîinile numai cît e necesar ca să plutesc. Acum pot privi cerul. Un nor subţire, ca un pumn de praf azvîrlit de o mînă nevăzută... Ce se întîmplă? Un pescăruş a trecut chiar prin apropierea mea. Ridic puţin capul şi mă uit, în dreapta şi în stînga. Nu-l mai văd. Nici ţărmul nu se mai zăreşte. M-am depărtat mai mult decît vroiam. Şi marea e atît de liniştită încît nici măcar un foşnet nu se aude dacă "fac pluta". Cu ochii pe jumătate închişi, ascult. Deodată, chiar deasupra mea începe o sarabandă a pescăruşilor. Sunt mulţi. În timp ce unii se reped să-şi înhaţe prada, ceilalţi se învîrt în cerc, într-un zbor lunecos, uşor isteric. Din cînd în cînd, scot ţipete scurte. Acum îmi trec prin cap tot felul de năzbîtii. În antichitate, zeii se foloseau adesea de păsări în scopuri nu tocmai poetice. De ce oare în vara aceasta pescăruşii îmi stîrnesc mereu un sentiment al primejdiei? Altădată, îmi plăcea să admir elipsele pe care alunecă fără să-şi mişte, secunde în şir, aripile.
    
    
    Am visat că m-am dus în curtea unei biserici să aştept ceva. Nu ştiam ce anume, dar eram sigur că acel "ceva" era foarte important pentru mine. Biserica avea două rînduri de scări. O scară largă, de piatră, urca din stradă. Cealaltă, laterală, dădea spre un parc şi, fiind nefolosită, întrucît în partea aceea nu era nici o uşă, crescuseră smocuri de iarbă în crăpăturile umplute cu pămînt. Ca să treacă timpul, am smuls un smoc de iarbă şi mă jucam cu firele, încercînd să-mi aduc aminte ce anume aşteptam să se întîmple şi, cum nu reuşeam, începusem să mă neliniştesc. La fiecare zgomot, tresăream, convins că, în sfîrşit, misterul se va dezlega. La un moment dat, a venit să se aşeze pe treapta din faţa mea un bătrîn a cărui faţă n-o vedeam. Avea, îndesată pe cap, o pălărie decolorată pe care se plimba o muscă. Apoi, a trecut prin parc o doamnă cu rochie verde care s-a uitat insistent la bătrîn, fără să-mi dea nici o atenţie mie. În urma ei, n-a mai venit nimeni. Eu aşteptam mai departe, dar acum eram convins că nu se va mai întămpla nimic.
    C. Ş. mi-a povestit şi el un vis. Încă mai ciudat decît al meu. A visat că asista la propria sa înmormîntare. Îşi vedea capul într-un vas. Trupul lipsea. Şi căuta împreună cu un poet, care îndeplinea rolul de maestru de ceremonii, un mormînt potrivit pentru acel cap. "Curios era, a adăugat el, vag nedumerit, că nu eram trist deloc. Dimpotrivă. Şi, în sinea mea, savuram satisfacţia de a-i fi păcălit pe cei care mă credeau mort".
    
    
    Să rezum. Aţi scris biblioteci, domnilor, despre valorile "olimpiene". Ne-aţi vorbit despre "seninătatea clasică", aţi elogiat "nobila simplitate" a statuilor greceşti şi aţi citat, cu vădită satisfacţie, afirmaţia grăbită a lui Goethe după care tot ce e clasic e "sănătos", iar tot ce e romantic e "bolnav". Aţi zis că "măsura" e admirabilă şi că "excesul" e dubios, bătînd atîta monedă pe tema "limpezimii" greceşti încît aţi reuşit ca umanitatea clasică să ne apară uneori inumană.
    De fapt, nu numai la Delfi se vede, dacă nu ai prejudecăţi, că mult lăudata de dumneavoastră claritate greacă se întunecă foarte des. Cît de clar e procesul lui Socrate? Fiecare generaţie simte nevoia să-l ia de la capăt, să-l rejudece, să înţeleagă verdictul. Şi mereu rămîne ceva ne-spus. Limpede e doar că moartea lui Socrate ocupă un 1oc important în nemurirea lui Socrate.
    Sau cît de limpede vi se pare moartea lui Icar? Să reconstituim faptele. Aşadar, Dedal, constructorul labirintului, şi fiul său vor să evadeze din labirint, unde au fost închişi din ordinul regelui Minos. Meşterul cel mai înzestrat al antichităţii, Dedal, născoceşte singura scăpare posibilă. Folosind aripi lipite cu ceară, vor zbura pînă în Sicilia. Dedal este, prin urmare, descoperitorul "metodei" de zbor care a intrat în legendă. El a avut meritul procedeului "tehnic", cum s-ar spune în limbaj modern. Lui i-a aparţinut ideea. Icar l-a imitat, doar, cînd şi-a lipit aripi. Şi nici n-a atins ţinta. Numai tatăl său a ajuns pe coasta siciliană. Fiul, cuprins de o bruscă "nebunie", de a se apropia de soare, s-a prăbuşit. Căldura a topit ceara şi bietul Dedal a asistat neputincios la căderea fiului său. Dar cine îşi mai aminteşte de zborul lui Dedal? De la greci încoace, se discută numai despre cel ce, nesocotind şi legile naturii şi sfaturile tatălui său, a transformat o reuşită sigură într-o sinucidere. O nebunie romantică, sfîrşită rău, e cea care a înfruntat secolele, nu înţelepciunea încununată de succes. Ce a însemnat, deci, moartea lui Icar? Un eşec sau o apoteoză? Dacă e eşec, de ce acest eşec e privit ca un triumf? Dacă e apoteoză, de ce e deplînsă?
    În loc sa simplifice lucrurile, grecii le-au complicat atît de rău încît "muncile" lui Heracles capătă sens abia cînd eroul, îmbrăcînd cămaşa otrăvită de filtrul lui Nes-sus, ia foc şi, simţindu-şi sfîrşitul aproape, îşi înalţă singur un rug; la lumina flăcărilor se vede, atunci, că de-a lungul celor douăsprezece isprăvi senzaţionale am asistat, fără să ne dăm seama, la o parabolă: nu păcatele ni le ispăşim, ci meritele. Şi, astfel, ajungi să constaţi că grecii ne pun mereu în încurcătură. Apolo, zeul vindecător, a răspîndit molimi. Ahile, înainte de a fi viteazul neîntrecut de la Troia, s-a purtat ca un ambuscat oarecare, deghizat în haine femeieşti şi ascuns printre fetele lui Lycomedes, regele dolopilor, ca să scape de războiul troian, iar în In-fern îşi regretă vitejia, zicînd că ar prefera să fie cel din urmă în lumea viilor decît cel dintîi în lumea umbrelor. E imposibil să te lămureşti din povestea Pandorei dacă zeii au amestecat speranţa cu lucrurile bune pe care au ţinut să le dăruiască muritorilor ori, dimpotrivă, cu nenorocirile abătute asupra lor. Singurele amănunte clare sunt că speranţa era pusă ultima, tocmai la fundul cutiei Pandorei, şi că ea a rămas pe pămînt. Povestea lui Endymion, care mi s-a părut, la început, limpede, acum mi se pare de neînţeles, fiindcă, după ce aflăm că Endymion l-a rugat pe Zeus să-l lase să doarmă veşnic pentru a rămîne pururea tînăr, legenda, fără să dea înapoi şi fără să recunoască pe faţă absurditatea unei asemenea dorinţe, ne spune că frumosul păstor s-a trezit noapte de noapte pentru a o iubi pe Artemis cu care ar fi avut cincizeci de fete! Ceea ce naşte două gînduri contradictorii. Dragostea e singura care nu (şi nu ne) îmbătrîneşte. Dar cine a deschis ochii numai pentru a iubi? Ca să nu mai vorbesc de deruta în care te aruncă o scenă aflată în friza de la Olimpia unde Zeus însuşi patronează o cursă de care trucată. Priveşti şi te întrebi: oare Zeus ştie că patronează o înşelăciune? Dacă ştie, înseamnă că şi zeii mint. Dacă nu ştie, înseamnă că nici zeii nu sunt atotputernici.
    Imaginaţia grecilor a pus capcane chiar şi în, aparent, cele mai simple poveşti. Zicem că Penelopa îşi destramă, noaptea, pînza ţesută ziua şi că face asta din fidelitate. Aşa am crezut şi eu pînă ce m-am izbit de un amănunt care-mi scăpase pînă atunci. Cînd Telemac, sfătuit de Athena, îi spune mamei sale să se întoarcă la părinţii ei, dacă vrea să se remărite, Penelopa îi răspunde: "De unde să-i dau eu tatei, înapoi, dota?" De altfel, dacă aşteptarea ei s-ar naşte din fidelitate, din dragoste, nu i-ar suporta peţitori să petreacă în preajma ei, noaptea. Oricît de agresivi s-ar arăta, le-ar striga să iasă afară din casă Penelopa acceptă, însă, vecinătatea peţitorilor şi îi duce de nas cu faimoasa ei pînză pe care o destramă pe ascuns. Îi felul acesta, îşi păstrează o dublă şansă. Dacă Ulise nu se va întoarce, nu va rămîne singură. Iar dacă se va întoarce, va avea meritele unei femei credincioase.
    Tot ce aş putea accepta e că ambiguitatea îţi lasă deplina libertate să alegi, ca la Delfi, şi că firul Ariadnei i-a fost de folos lui Tezeu tocmai fiindcă s-a răsucit după meandrele labirintului. Dar, pentru specialişti, asemenea nuanţe n-au nici o valoare. Domniile lor surîd îngăduitor dacă le spui că securea dublă, de pe pereţii labirintului, e înfiptă între dragoste şi moarte. Şi să nu uit: nici surîsul statuilor greceşti nu poate fi tălmăcit într-un singur fel. Căci există două surîsuri în sculptura greacă. Unul arhaic, fermecător şi misterios, ca al tinerelor kore, care dispare mai tîrziu (perşii, au zis grecii, le-au luat statuilor surîsul). Altul melancolic, din perioada de decadenţă, cînd statuile încearcă, parcă, să-şi învingă oboseala prin puţină frivolitate.
    
    
    "Forţa indiferenţei! Ea e cea care a permis pietrelor să dureze fără să se schimbe, timp de milioane de ani", citesc în Meseria de a trăi. Numai că "meseria de a trăi" nu se învaţă. Mă tem că toate lecţiile pe care mi le-a dat viaţa (cu mare blîndeţe, de altfel!) au fost zadarnice. N-am reţinut nimic din ele. Nu mi-am corectat nici un defect, nu mi-am reparat nici o greşeală. Şi, într-un anume sens, mi-am visat viaţa mai degrabă decît am trăit-o. Am visat lucruri pe care nu eram în stare să mi le doresc în realitate şi cu atît mai puţin nu eram în stare să le obţin. Mi-am oferit compensaţii fictive şi, nu o dată, m-am justificat cu argumentul că visul face parte şi el, cumva, din realitate.
    Dar să zicem că ai deprins "meseria". Ce faci cu ea dacă nu întîlneşti "marea pasiune"? Rămîi un bun cîrpaci.
    Încerc să mă conving că nu s-a schimbat nimic. Marea e aceeaşi, cerul acelaşi. Dar e greu să te minţi pînă la capăt. Nu reuşesc decît să doresc să nu mai fac comparaţii. Fiindcă orice tristeţe are la bază o comparaţie. Îmi dau seama că mă uit altfel la pescăruşi acum. Nu mai sunt atent la graţia lor, ci la precizia cu care se năpustesc să-şi înhaţe victimele. Dacă văd o pereche de tineri dormind îmbrăţişaţi pe plajă, mă simt indiscret. Îmi vine să întorc capul, cu toate că ei nu se sinchisesc de nimeni. Au acea nepăsare minunată pe care nu mai pot decît s-o invidiez. La douăzeci de ani, te distrează această remarcă a octogenarului Talleyrand: "În fond, viaţa ar fi suportabilă dacă n-ar fi petrecerile". Ţi se pare o glumă. La vîrsta mea, nu-ţi mai vine să rîzi, auzind-o. De fapt, tocmai ceea ce mă încîntă la mare mă face uneori melancolic. Nu-mi place să constat că nu mai pot alerga pe plajă, ca altădată, că obosesc după o oră de înot. Şi poate chiar disperarea surdă pe care o pun acum în ceea ce iubesc e un semn că lucrurile nu mai sunt ca înainte. Să înţeleg că dragostea cea mai ameninţată e cea mai profundă? Privind marea de pe terasa de la "Amfiteatru", mă gîndeam, mai devreme, că inclusiv fericirea lasă răni.
    
    
    Mă pregătesc să formulez o concluzie care îi va şoca pe mulţi, iar pe specialişti îi va revolta, cu siguranţă. Dar aş vrea să mai lămuresc cîteva lucruri, pentru a fi mai bine înţeles.
    Care-i adevărul în privinţa cultului "măsurii" la greci? Marsyas, silenul care a inventat fluierul, e jupuit de viu deoarece e lipsit de măsură; a susţinut că e în stare să cînte mai frumos decît însuşi Apolo. Dionysos nu se opune cînd Midas, grăbindu-se să profite de generozitatea zeului care se oferise să-i îndeplinească orice dorinţă, îi solicită harul de a preface în aur tot ce atinge. Dar, curînd, lacomul Midas va constata că inclusiv bucatele şi băuturile de care se apropie se transformă în aur. Şi îl va implora pe Dionysos să-i retragă darul. Prometeu mai are o vină în ochii zeilor, în afara aceleia de a fi furat focul. A vrut să creeze el însuşi oameni din humă, însufleţindu-i cu ajutorul focului. S-ar zice că undeva, în umbră, Nemesis veghează, mereu, ca orice încălcare a limitelor să aducă o nenorocire. Numai monştrii sunt excesivi. Typhon are o sută de capete. Gorgonele au zeci de şerpi încolăciţi în păr. În rest, şi astrele trebuie să asculte de o ordine.
    Dar amintiţi-vă, domnilor, descrierile uneia dintre statuile pierdute ale lui Fidias. Înaltă de peste zece metri, celebra Athena Parthenos era un adevărat colos. Statuia o înfăţişa pe zeiţa înţelepciunii în picioare, îmbrăcată într-o tunică lungă, ţinînd într-o mînă o Victorie şi în cealaltă o lance. Pe cască erau sculptaţi un sfinx şi grifoni. Pe piept, un cap de Meduză. La picioare, se afla un berbec, la capătul lancei un şarpe, iar un basorelief descria, la baza statuii, naşterea Pandorei. Cu ochii săi de email, cu pupile negre, încrustată, cum era, cu pietre preţioase şi supraîncărcată de ornamente, decorată din cap la picioare cu scene eroice şi mitologice, Athena Parthenos reprezenta un fel de muzeu baroc pe care numai în glumă l-am putea pune sub semnul gustului clasic. "Nimic prea mult" a devenit aici "nimic prea puţin"! Chiar şi în caracterul extrem de laborios al execuţiei lucrurile stau la fel. Fidias a realizat mai întîi o armătură de lemn, pe care a adaptat, printr-un sistem de cîrlige şi de bare de fier, diferite părţi ale corpului statuii, făcute tot din lemn. Pe acest corp au fost aplicate plăcile de fildeş şi foile de aur; fildeşul pe părţile goale (faţa, braţele, picioarele), aurul pe cască şi pe costum. A fost nevoie să fie asamblate sute de plăci de fildeş şi foi de aur, iar pentru a evita ca lemnul să se usuce, ceea ce ar fi făcut ca plăcile şi foile aplicate pe el să joace, statuia trebuia umezită mereu. De altfel, era pusă în Parthenon lîngă un bazin cu apă în care se reflecta; pe lîngă funcţia estetică, bazinul avea rolul de a menţine, prin evaporarea apei, un minimum de umiditate.
    Veţi zice, probabil, că şi asceţii au, uneori, neruşinate vise erotice. Dar, iertaţi-mă, de ce nu l-aţi declarat pe Procust profesor de estetică? De ce-l socotiţi un tîlhar sadic, un obsedat, care pîndea trecătorii, între Megara şi Atena, lugindu-i pe cei scunzi şi scurtîndu-i pe cei înalţi, cu ajutorul celor două paturi ale sale? Nu e el adeptul cel mai radical al "canonului grec", care le spunea sculptorilor ce lungime trebuia să aibă nasul şi ce lărgime trebuia să aibă gura, cît trebuia să măsoare gîtul, picioarele, pieptul, fruntea? Mai tîrziu, lucrurile au devenit evidente. Procust n-a mai stat, ca în antichitate, pe la răspîntii, hulit şi temut. A ajuns, oficial, profesor. A îmbrăcat redingota şi, în loc să mai pună mîna pe satîr, le-a explicat artiştilor cum să taie singuri "prisosurile". El a ţinut prelegeri la Academia lui Colbert despre limitele inspiraţiei artistice şi a întemeiat chiar o doctrină, academismul. Iar cînd nu l-a interesat arta, şi-a făcut intrarea cu cele două paturi ale sale în camerele de tortură ale Inchiziţiei, unde şi-a exercitat meseria nu ca răufăcător, ci pentru a se stîrpi sămînţa otrăvită a ereziei. Dar ce domeniu i-a scăpat? A devenit ideolog, şef de stat, ministru al Securităţii. În acest timp, specialiştii ne vorbesc despre nostalgia "măsurii".
    
    
    Textul exact al abjurării lui Galilei: "Eu, Galileo, în al 70-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminenţelor voastre, avînd dinaintea ochilor Evangheliile pe care le pipăi cu propriile mele mîini, abjur, blestem şi detest eroarea şi erezia mişcării pămîntului".
    Era firesc să-l înţeleg mai bine pe Galilei decît pe Giordano Bruno. Dacă m-ar întreba cineva: "Sunteţi în stare să vă daţi viaţa pentru o idee, pentru un adevăr?", n-aş ezita să zic: "Nu, n-aş fi în stare". Dar, dacă aş avea de ales între a muri şi a mă tîrî la picioarele cuiva pe care-l dispreţuiesc profund, cred că aş prefera să mor. Sinucidere din orgoliu? Nu. Sunt lucruri pe care nu le pot accepta. Încolo, încep să înţeleg că modestia este inevitabilă, ca moartea. Adevărurile în care am crezut mi se par tot mai relative, tot mai precare. Timpul mi le şubrezeşte, mi le surpă şi nu mai ştiu cît valorează... Problema e că nu prea văd ce pot face cu această umilinţă. Cea mai mare modestie ar fi să nu mai am nici o ambiţie. Iar cea mai mare vanitate, să-mi doresc "fericirea pietrelor" de care vorbea Epicur. Şi nu le am. Nici pe una, nici pe alta.
    Nu mai sunt convins nici că slăbiciunea asumată devine putere. Încît mă bucur că trupul triumfa asupra psihologiei de cîte ori mă prăbuşesc pe nisipul cald, după ce am ieşit din mare. E o stare care, aşa cum e, elementară, confuză, mă ajută să uit că, în genere, trăiesc mai mult la condiţional: aş vrea... aş dori... Pe plajă "vreau", "doresc". Sau, poate, nu mai trebuie "să vreau", "să doresc" . Mă bucur de ceea ce "este", fără să-mi mai bat capul cu altceva.
    
    
    De ce am respecta furia "flagelanţilor" care îşi biciuiau trupul pentru a-şi reprima dorinţele? Ea ridică, aş zice, mai degrabă, o problemă de psihiatrie decît una religioasă. Căci trupul nostru face parte şi el din Creaţie. Dumnezeu n-ar mai fi lăsat să existe dorinţă în carnea noastră, dacă această carne trebuia biciuită.
    Înseamnă că nu sunt un "om religios"? Am, totuşi, un puternic sentiment al sacrului care mă face să fiu convins că o lume profană ar fi o lume profanată. Iar prin "păgîn" nu înţeleg "ne-creştin". (Mă şi sperie ideea de a renega credinţa în care m-am născut.) E vorba de altceva. Dilema "Atena sau Ierusalim" mie mi se pare falsă. De ce ar trebui să alegem între Acropole şi Golgota? Ele nu se exclud. Dimpotrivă, se completează. Grecii ne-au dezvăluit frumuseţea trupului şi "posibilul". Creştinismul, rănile sufletului şi împărăţia de apoi. Patetismul unui trup de martir nu anulează armonia unui efeb grec, cu muşchii admirabil sculptaţi. Viaţa însăşi e sacră şi nu cred că poate fi un păcat recunoştinţa unui trup întins la soare. Cum nu cred că e o insolenţă să spun: e omeneşte să ne agravăm păcatul originar.
    Mi se poate reproşa că plăcerea de "a fi" (pur şi simplu, de "a fi") îşi ajunge sieşi. Da, aşa e. O plajă fierbinte nu-i un loc potrivit pentru gînduri mari. Nici pentru sfinţi. Vorbele lor n-ar avea nici un ecou în urechile unor oameni corupţi de luxul orbitor al amiezii şi toropiţi într-o fiziologie egoistă. Ar stîrni doar nedumeriri jenate. Ce caută aici cu problemele lor? Noi trăim, acum, la nivelul senzaţiilor. O mănăstire pe ţărmul unei mări n-am văzut nicăieri. Vara, călugării ar fugi de la slujbă ca să facă baie. Şi dacă diavolul m-ar îndemna să spun că nici suferinţa n-are cum să se bucure aici de respectul pe care-l merită, ar trebui să admit că nu se înşeală. Aş putea vorbi de un misticism al luminii care ia forme senzuale, dar mă tem să nu mă complic.
    
    
    În cîmpia Atticei, pămîntul se socoteşte şi azi, din cîte am auzit, nu după suprafaţă, ci după numărul arborilor. Uscăciunea lui explică nu numai cum au reuşit perşii să bea toată apa rîurilor din Grecia, ci şi de ce artistul clasic a preferat materia cea mai fermă, piatra. "M-aş lăsa, fără să cîrtesc, să mi se taie un deget, m-aş face preot al Cybelei, numai să pot vedea această ţară", zicea, cu ardoare, un specialist, trecînd, probabil, peste faptul că preoţii Cybelei erau eunuci. Dar, chiar cînd nu s-au lăsat înşelaţi de misoginismul care l-a împins pe Schopenhauer să afirme că grecii nu admiteau prezenţa femeilor la teatru deoarece, astfel, puteau să înţeleagă ceva din spectacol, specialiştii au continuat să vorbească despre dispreţul omului clasic pentru pasiune. Ei au preferat să nu remarce neliniştea din liniştea clasică şi să nu vadă că înclinaţia grecilor spre frumuseţe era strîns legată de înclinaţia lor spre suferinţă. Ascultîndu-i, ai zice că "seninătatea clasică" ne poate ajuta să facem economie de calmante. Şi te trezeşti dinaintea unor întrebări fără răspuns. Erau, oare, cei vechi mai sănătoşi sufleteşte decît noi? Erau alcătuiţi din alt aluat? Cunoşteau lucruri care, între timp, au fost uitate? Se pricepeau mai bine decît noi să se bucure de ceea ce e posibil?
    Mă găseam în insula Creta. Mi s-a părut că disting în formele unui munte din faţa mea fruntea, nasul, bărbia şi pieptul unui gigant culcat pe spate între plantaţiile de măslini de la poale. Cineva m-a lămurit, apoi, că nu greşisem. "Zeus dormind", numesc cretanii acel munte. În preajma furtunilor, uriaşul e gata, se spune, să se scoale, buimăcit de somn şi să ameninţe, furios, că va scufunda, în mare, insula. În ziua aceea, însă, "Zeus" dormea, fără să-i pese de caprele care păşteau, nesimţitoare, iarba crescută pe buzele şi pe pleoapele lui.
    Dar tragedia greacă ne pune în gardă. Cum să fi fost senini grecii cu miturile lor pline de păcate şi cu tragediile lor care adunau într-un singur spectacol toate durerile şi crimele cu putinţă? Tragedia ne lămureşte că războiul mitologic dintre "olimpieni" şi "titani" a ilustrat o luptă reală, dată în sufletul grec. Şi că jumătatea învinsă a continuat să joace un rol important alături de jumătatea învingătoare, chiar şi după ce titanii au fost precipitaţi în partea cea mai de jos a Infernului.
    Remarc în treacăt că Epicur, pe care judecata comună îl consideră un soi de propagandist al plăcerii, a fost, de fapt, unul dintre gînditorii cei mai angoasaţi. Aş zice că Olimpul e cu atît mai neliniştitor cu cît el pare mai senin. Şi că "seninătatea" era, pentru greci, la fel ca pentru noi, o nostalgie. Încît înclin să cred că poţi căuta în lumea clasică şi ceea ce n-a existat. Important fiind ceea ce cauţi.
    
    
    Încă o dată, semăn, se pare, şerpilor care se răsucesc să-şi muşte coada. Dar mă grăbesc să consemnez visul de azi noapte. La un moment dat, am auzit un lătrat furios. În clipa următoare, a apărut un cîine, mare cît un viţel şi cu părul întunecat. M-am crezut pierdut. Cum să mă lupt cu o asemenea namilă? Am reuşit să-mi fac cruce cu limba în gură şi am închis ochii aşteptînd. Dar, spre surprinderea mea, n-a urmat nimic. Au trecut, astfel, cîteva clipe care mi s-au părut o veşnicie. In cele din urmă, am căpătat curaj. Cînd am deschis ochii, cîinele dispăruse. Parcă totul fusese o simplă halucinaţie. Parcul era pustiu, cu iarba plină de crengi rupte, pe care nu le strîngea nimeni. Am întîlnit chiar un copac căzut. Suind nişte trepte, m-am pomenit în faţa unei uşi masive, de stejar, care era întredeschisă. N-a trebuit decît s-o împing. Am intrat pe un coridor la capătul căruia şiroia pe pereţi o lumină ciudată, spectrală. În dreapta şi în stînga, se aflau două rînduri de portrete, cu domni foarte severi, ţepeni, care mă inhibau. Dînd cu ochii de o oglindă, m-am speriat. Eram foarte palid, îmi fugise tot sîngele din obraz. M-am grăbit să trec mai departe şi am ajuns într-o sală luminată numai pe jumătate. "Opreşte-te!" mi-a poruncit o voce din jumătatea de sală aflată în întuneric, în aceeaşi clipă, sub picioarele mele s-a deschis o trapă prin care m-am prăbuşit într-un tunel vertical. Am apucat să aud în urma mea un hohot de rîs, după care am continuat să cad însoţit de o muzică languroasă. Simţeam că lunecam pe ceva mucilaginos. Deodată, m-am oprit lîngă un fotoliu unde dormita un bărbat de vreo cincizeci de ani, chel, cu faţa nespus de tristă. Am tuşit uşor, dar bărbatul din fotoliu n-a dat nici un semn că m-ar fi auzit. M-am apropiat, l-am atins, gîndindu-mă că, poate, aţipise şi abia atunci mi-am dat seama că mă privea. De fapt, mă privea fără să mă vadă. "Iertaţi-mă că am dat buzna", am bîiguit. El mă fixa, în continuare, absent, cu nişte ochi îngrozitor de trişti, care m-au făcut să uit de orice teamă. Nu mai simţeam decît o imensă milă. "Cine sunteţi?" l-am întrebat, aproape în şoaptă, prevenitor. Uitîndu-se undeva dincolo de mine, mi-a zis: "Domnule, eu nu exist. Nu insistaţi". Cînd m-am trezit, mai aveam în urechi aceste vorbe.
    
    
    Iar e vreme urîtă. Plouă mărunt, îmbîcsit, iar valurile se sparg furioase la ţărm. Nu văd pe nimeni pe faleză. Au renunţat la înviorarea de dimineaţă şi elevii şcolii de karate. Profit de ocazie ca să mai sap puţin la temeliile ideilor cu care am trăit.
    
    
    Ortega y Gasset era de părere că tot sîngele rămas de la vechii greci n-ar umple un pahar dacă ar fi strîns. Şi, într-o vreme, am înclinat să mă întreb: nu cumva e mai important ce s-a pierdut decît ce-a rămas? Biblioteca din Pergam, pe care Antoniu a făcut-o cadou Cleopatrei, conţinea vreo două sute de mii de opere greceşti într-un singur exemplar. Cîte dintre ele au dispărut pentru totdeauna? Greu de spus. Din cele şaptezeci sau nouăzeci de tragedii scrise de Eschil au ajuns pînă la noi numai şapte, din cele o sută treizeci create de Sofocle ne-au parvenit tot şapte. Lui Euripide i-au fost atribuite şaptezeci şi cinci de tragedii, din care cunoaştem optsprezece. De la pictorii care s-au bucurat de faimă în Grecia antică nu s-a păstrat nici o urmă a talentului şi reputaţiei lor. Simple nume, cîteva anecdote, e tot ce-a rămas. Vestitul şi mult lăudatul Zeuxis ar fi scris sub o frescă, reprezentînd un atlet, că posterităţii îi va fi mai uşor să-l critice decît să-l egaleze, dar el nu mai poate fi criticat. Duse la Roma şi apoi la Constantinopol, picturile lui Zeuxis au dispărut. În sculptură, naufragiul n-a fost total, însă nenumărate statui de bronz, între care şi capodopere, au fost topite şi nimeni nu cunoaşte cîte marmuri sculptate au fost sfărîmate sau au nimerit în cuptoarele de var. Cu excepţia frizei Parthenonului, toate capodoperele lui Fidias s-au pierdut. Doar din reproduceri, de mai mici dimensiuni, ştim cum arăta Athena Parthenos. Din statuia colosală, înaltă de peste douăzeci de metri, a lui Zeus Olimpianul au supravieţuit doar cîteva fragmente din piedestal. Nici despre Fidias nu ştim prea multe. Undeva în friza Parthenonului, s-a reprezentat şi pe sine, bătrîn, chel şi melancolic. Dar de ce, oare, acest singuratec n-a fost, se pare, iubit de nimeni? Să fie adevărat, cum lasă să se înţeleagă unii, că avea un caracter infect? Fapt e că n-a rămas nici o mărturie despre el, în afară, fireşte, de cea privind scandalul în care a fost implicat. Din poemul filosofic al lui Parmenide, Despre natură, s-au păstrat doar cîteva sute de versuri...
    Nici o problemă, ne asigură specialiştii. Există un "spirit al Eladei" care respiră din tragediile ce nu s-au rătăcit, din statuile ce n-au fost distruse, din ruinele ce n-au ajuns la groapa de gunoi. Nici timpul, nici prostia omenească nu l-au putut anula. Porniţi în lume pe şoselele romane, filosofii greci au pătruns pînă la urmă, fie şi numai cu o parte a operei lor, în marile biblioteci. Pe Acropole, corul de deasupra Parthenonului ţine loc de acoperiş, completează golurile, colaborează cu marmura îngălbenită, şi sunt ore cînd golurile fac parte, ele însele, din arhitectură. Nu un rest din Atena lui Pericle e de văzut pe Acropole, ci o dovadă că există valori care pot fi distruse, nu şi degradate.
    Frumoase vorbe. Dar incomplete. Aceiaşi specialişti au stabilit că primii greci care s-au aflat în faţa Afroditei din Cnid, departe de a fi fost încîntaţi, ca turiştii care o admiră azi în muzeu, au strigat, scandalizaţi, ca ultimii pudibonzi: "E un sacrilegiu!" Cei indignaţi nu vedeau nimic rău în a sta la pîndă cînd Frina se ducea să se îmbăieze, goală, în mare, dar s-au revoltat cînd Praxitele a transformat-o în zeiţă. Aşa ceva reprezenta, în ochii lor, o libertate prea mare.
    Cu toate că în nudurile clasice goliciunea pare castă, n-are nimic provocator, specialiştii ţin să ne atragă atenţia că anticii aveau aceleaşi ipocrizii ca noi. Ce să facem, totuşi, cu acest adevăr? Nu ne-ar rămîne decît să acceptăm că preotesele Afroditei, care se culcau cu străinii în templele zeiţei dragostei, practicau prostituţia la adăpostul miturilor. Şi că templele Afroditei erau nişte bordeluri, încît prefer să cred în minciuna că, pentru cei vechi, un trup frumos nu putea fi niciodată indecent. Numai urîţenia era inoportună şi trebuia să se ascundă de priviri curioase.
    
    
    N-am făcut pînă acum nici o referire concretă la viaţa mea intimă. Şi nu voi face. Sunt lucruri prea personale despre care nu ţin să vorbesc. Dar pot să spun că ştiu totul, cred, despre singurătate şi că înţeleg mai bine j decît aş vrea de ce zicea Nietzsche că se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta. Aş da mult ca în unele împrejurări din viaţă să fi procedat altminteri de cum am procedat, fără superficialităţile pe care, azi, nu mi le pot explica decît acceptînd că, la un moment dat, m-am schimbat radical. Tatăl meu îmi povestea că, la sfîrşitul primului război mondial, cînd s-a întors în sat, după cinci ani de absenţă, părinţii săi nu l-au recunoscut. Se schimbase, dramatic, în tranşee, fără să-şi dea seama. Ce va fi ţinut locul războiului la mine? Dacă n-ar suna pretenţios, aş zice că decisivă a fost, poate, clipa cînd am descoperit că orice greşeală e definitivă şi mai putem îndrepta doar consecinţele ei.
    Din fericire, pe talgerul defectelor mele Dumnezeu a aşezat şi unul care îmi e de un imens ajutor. E vorba de faptul că sunt capabil să-mi iau în serios naivităţile. Sub carapacea mea de ardelean sobru, se ascunde un vulnerabil care are nevoie de tot felul de refugii. Rău alcătuit, probabil, pentru viaţa reală, mi-am creat şi una mincinoasă, în care mă simt în largul meu, fără să supăr pe nimeni.
    
    
    Decadenţa trupului îmi inspiră un sentiment de grandoare doar în tablourile lui Rembrandt cu bătrîni. Pe plajă, cînd zăresc vreun bătrîn cu trupul deformat de vîrstă, strecurîndu-se printre trupurile tinere, aproape impertinente, mă încearcă o strîngere de inimă. Am trăit, cîndva, de parcă aveam un mileniu în faţă! Din păcate, timpul seamănă centurionului roman care l-a găsit pe Arhimede pe plaja de la Siracuza, unde matematicianul încerca să rezolve o problemă de geometrie. "Nu te atinge de cercurile mele", ar fi spus Arhimede. În clipa următoare era mort.
    
    
    Dar sunt adevăruri de care nu ne place să ne aducem aminte continuu. Şi se poate trăi, oare, fără nici o min-ciună? De ce mi-aş zice în nopţile cu lună, că lumina Lunei e una de împrumut? La mare, omul nu mai are nimic metafizic", devine întrutotul "fizic". Metamorfoza aceasta se bazează pe o minciună. Căci, aici, observi cerul doar cînd se strică vremea. În rest, în loc să ridici privirea, te uiţi în larg. Ţi se pare că, sus, nu e decît un cer gol, banalizat, fără nici o taină.
    
    
    Nici vorbă să fi existat vreo cruciadă a grecilor pentru a aduce acasă, de la Troia, o frumoasă adulterină. Homer minte, zic specialiştii, cu un zîmbet îngăduitor pentru noi diletanţii, care ne luăm după poveşti. Şi ce-aş putea obiecta? Mai ales după ce am fost la Micene, nu îndrăznesc să-i combat pe domeniul adevărului istoric.
    Am urcat, într-o amiază, pe colina unde se află ruinele fostei citadele a atrizilor. În jur, cîmpie aridă. "Cîmpie hrănitoare de cai şi însetată", cum spune Homer. La poalele colinei, am văzut tufe de iasomie şi tuberoze. Flori care evocă mormîntul şi moartea. Am mai văzut şi cîţiva arbuşti, prinşi cu dificultate de solul pietros. Apoi, m-am pomenit pe un povîrniş absolut scheletic, cu ruine inestetice, scoase din pămînt. Ziduri grosolane, coridoare strîmte, pe care nu pot merge alături două persoane, încăperi boltite sau cu tavanul surpat, contraforturi în care bolovanii au muchiile ascuţite, ca un tăiş de secure. Nu întîlneam nici o statuie. Nu vedeam nici un ornament. Singurul semn de preocupare artistică era desenul cu cei doi lei scrijeliţi în piatră, gata să sară, unul asupra celuilalt, la "Poarta leilor". În rest, nimic nu atenua duritatea ruinelor. Acesta a fost, deci, palatul lui Agamemnon? Războiul troian îmi apărea acum despuiat de orice aură; un conflict între regi provinciali şi impulsivi care n-au cunoscut, se pare, altă lege decît aceea a forţei. Ca pentru a-mi întări această impresie, nenumăraţi maci stropeau cu pete de sînge pietrele şi trebuia să fiu atent, mereu, să nu calc pe vreo viperă. Mi-am adus aminte că, la Micene, şi morţii erau omorîţi. Cadavrul lui Agamemnon a fost mutilat pentru ca umbra lui să nu se poată răzbuna.
    Aşa a arătat, prin urmare, omul homeric, crud, hrăpăreţ, incult şi răzbunător? Din nişte potentaţi primitivi, lacomi de pradă, Homer a făcut nişte eroi bravi. Din nişte neciopliţi, a făcut primii cavaleri ai Europei, în stare să se bată zece ani pentru o femeie. Perfect, domnilor, să zicem că aşa au stat lucrurile. Trec peste faptul că multe amănunte date de Homer s-au dovedit ― cum a demonstrat Schliemann ― mai preţioase, pentru găsirea palatului atrizilor, decît tot ce scriseseră pînă atunci istoricii războiului troian şi mă întreb cum ar arăta clasicitatea fără răpirea Helenei, fără Ahile, fără Ulise, fără povestea care "nu-i adevărată"...
    
    
    Uneori, am senzaţia că amestec lucruri visate şi lucruri trăite. Grecii ziceau că zeii se deosebesc de oameni prin faptul că picioarele lor nu ating pămîntul, fiindcă nu au nevoie de nici un punct de sprijin. A te apropia de zei ar însemna, aşadar, după teoria lor, a te interesa cît mai puţin pe unde calci. Am avut, cu siguranţă, şi eu asemenea momente. Acum, însă, nu mă mai pot descurca, se pare, fără puncte de sprijin.
    Şi nu numai sufleteşti. Văd asta şi în amănunte prozaice. În tinereţe, de pildă, nu mă sinchiseam de ţinuta vestimentară. Puteam umbla îmbrăcat oricum. Puţin îmi păsa dacă nu mă bărbieream, la mare, trei zile. Puteam sfida orice normă. De abia acum îi înţeleg pe cei care zic că, îmbătrînind, trebuie să fii elegant şi atent cum arăţi. Pe un tînăr, neglijenţa îl face interesant. La un bătrîn, e neplăcută.
    La fel se întîmplă, probabil, şi pe alte planuri. Multă vreme, am fost convins că, pentru a fi mai puţin slab, trebuie să te aşezi în miezul slăbiciunilor, hotărînd că ele nu te mai interesează; că dacă nu eşti erou, nebun, sfînt sau nesimţit, trebuie să fii, măcar, mîndru de slăbiciunile tale, deoarece asta te fortifică. Acum, nu mai sunt sigur că n-am bravat.
    Am păstrat doar dificultatea de a mă arăta practic. Uneori, cochetez cu gînduri copilăreşti. Oare cum ar fi să te simţi, aici, la mare ca un naufragiat care şi-a pierdut, o dată cu bagajele, şi o parte a memoriei? Să ai impresia că n-ai citit nimic în afară de Odiseea. Şi nici Odiseea n-ai citit-o pînă la capăt. Te-ai oprit pe o insulă, cu ţărmul spălat de valuri, unde Ulise e de părere că numai proştii au regrete.
    
    
    La Salamina, am căutat, cum ar fi făcut, poate, orice romantic, mormîntul lui Ajax. Cu riscul de a-i amuza pe specialişti, recunosc că mi-a plăcut să mă las înşelat de ce spunea Pausanias; că eroul homeric ar fi fost îngropat pe această insulă stîncoasă şi că mormîntul ar fi pe jumătate acoperit de mare. Apoi, n-am rezistat să nu caut florile albe, cu pete sîngerii, care ar fi apărut după moartea lui Ajax. Dar, mai ales, am căutat o urmă, cît de mică, a bătăliei navale dintre perşi şi greci care a dat celebritate Sa-laminei.
    Bineînţeles, toate căutările mele s-au soldat cu un frumos eşec. Decepţionat, mi-am potolit foamea cu un prînz ieftin, alcătuit din fructe de mare, după care m-am aşezat pe o bancă de unde puteam privi mai bine dîmbul ce domină portul, unde şi-ar fi instalat Xerxes tronul, şi mi-am amintit ce povesteşte Eschil, care a fost hoplit la Sa-lamina, că vaietele şi plînsul se revărsau pînă departe. În acest timp, auzeam, din cînd în cînd, frînturi dintr-un rock, urlat de difuzoare pe terasa restaurantului unde mîncasem. Nu sunt, ca melomanii înrăiţi care consideră "barbar" tot ce se află dincolo de muzica lui Bach, un adversar al rock-ului, totuşi acolo m-a cam enervat. Pe deasupra, vroiam să-mi continui "cercetările". Romanticul din mine încă spera că, măcar, "ceva" trebuie să deosebească Salamina de alte insule. Am găsit doar un cimitir de bărci şi nave ieşite din uz! Cablurile şi ancorele roase de rugină, acoperite de scoici şi de alge, evocau numai biruinţele mării.
    E tot ce mai poţi afla la Salamina unde Eschil a fost soldat, iar Sofocle a dansat, lîngă focuri, în seara victoriei. Darius venise, cu zece ani înainte, însoţit de două sute de mii de soldaţi, pentru a fi înfrînt la Maraton de o armată modestă şi curajoasă. Mai tîrziu, Xerxes pornise cu o armată uriaşă, formată, de nu mă înşel, din peste două milioane şi jumătate de oameni care secau rîurile de cîte ori se opreau să bea apă (aşa pretinde Herodot). A urmat Termopile. Apoi, Salamina unde barbaria s-a făcut de rîs. De furie că fuseseră înfrînţi, perşii au bătut marea cu vergile.
    Şi ce tentaţie să dispreţuim, în numele civilizaţiei, barbaria! Mai ales că specialiştii nu pierd nici un prilej pentru a ne aduce aminte că tot ce se găsea dincolo de aria civilizaţiei clasice era "barbar". Uitînd că atunci cînd barbarii au început să dea tîrcoale Romei antice, zeii "clasici" nu mai aveau nimic din modelele lor greceşti.
    Toate mărturiile o arată. Bacchus devenise alcoolic. Venus îşi petrecea timpul prin lupanare. Lira lui Apolo amuţise. Zeii participau ei înşişi la decadenţa Romei, lăsîndu-se concuraţi de Nero şi decapitaţi de Caligula. Dreptul roman era din ce în ce mai des călcat în picioare, jocurile luau locul unei sobrietăţi uitate, senatorii acceptau să fie colegi cu un cal, iar pe şoselele pietruite cohortele treceau obosite fiindcă nu mai ştiau pentru ce anume luptau. Roma trăia tot mai evident sub semnul inteligenţei cinice, epicureice, a lui Petroniu, cu deosebirea că n-avea curajul lui Petroniu de a se sinucide. Şi dacă "războiul Troiei" devenise "războiul Romei", cu alte tabere şi cu altă semnificaţie, barbarii nu aveau nevoie de un Ulise care să născocească un alt cal troian. "Calul roman" era demult în Roma. Îl reprezentau viciile care o măcinau. În aceste condiţii, n-ar fi o exagerare, poate, să spunem că anul 476 a fost, în fapt, o formalitate, că barbarii au învins un imperiu muribund. Ei au scutit imperiul roman de o agonie prelungită, penibilă, au dat decesului antichităţii un sens de catastrofă istorică, preluînd asupra lor vina căderii Romei şi scutind Europa de o catastrofă şi mai mare: compromiterea valorilor antice. Totul a fost pus pe seama barbarilor, iar după o mie de ani, colindînd străzile Romei, Rafael a putut visa liniştit să-i restaureze vechea grandoare. Renaşterea uitase de crime, exalta, entuziasmată, vestigiile de marmură, statuile şi manuscrisele; uitase de Nero şi de concertele date de el prin Grecia, se gîndea numai la Vitruviu, la Cicero şi la zeii preluaţi din Olimp. Renaşterea a fost, practic, un dar al barbarilor.
    De altfel, n-am fi prea departe de adevăr dacă am spune că ultimii care au apărat onoarea imperiului roman au fost barbarii. Lealul şi curajosul general al lui Hono-rius, mai ataşat de imperiu decît împăratul însuşi, era un vandal. În vreme ce el aproape nu mai cobora de pe cal, Roma nu mai credea decît în asasinate. Şi nu e de mirare că Stilicon a murit ucis într-o biserică. O crimă care le-a arătat barbarilor intraţi în cohortele Romei că ingratitudinea era tot ce-i aştepta. Roma nu se mai putea apăra singură şi nici nu mai accepta să fie apărată. Ea făcea tot ce trebuia pentru a-i sili pe barbari să-şi biruie complexele. Cînd Honorius s-a închis în Ravenna, unde amintirea imperiului era apărată numai de ţînţarii mlaştinilor din împrejurimi, vizigoţii au respirat adînc şi au îndrăznit să se plimbe printre ruine, la Roma, îngroziţi de îndrăzneala lor.
    
    
    Anul acesta, din pricina ploilor, cireşele au putrezit înainte de a fi culese. Fructele sunt scumpe. Mi-am permis, totuşi, să cumpăr în piaţa din Neptun două kilograme de căpşuni. Pe drum, m-am întîlnit cu cîţiva colegi care mergeau să joace minigolf. M-am dus şi eu. Am zis că mă destind puţin. Pe naiba! În loc să mă destind, m-am pomenit că puneam prea multă ambiţie în joc, că vroiam, neapărat, să cîştig. Îmi era ciudă pe cei mai pricepuţi sau mai norocoşi decît mine. Mă deranja că pierd. Pe urmă, m-a deranjat faptul că "mă deranja" un asemenea fleac. La plecare, am uitat punga cu căpşuni. Cînd mi-am dat seama (ajunsesem aproape de vilă) şi m-am întors s-o iau, nu mai era unde o pusesem. Nu suntem în Olanda sau în Suedia, ci la porţile Orientului. Prostiile se plătesc.
    
    
    E foarte modern, se pare, să cauţi remedii cît mai radicale împotriva plictiselii. De aici şi nevoia tot mai mare de viteză care se extinde şi asupra sentimentelor. Don Juan, azi, nu mai are răbdare să fluiere, nepăsător, între două nopţi de dragoste. Se suie în maşină, grăbit, şi apasă pe accelerator. Se teme de plictiseală mai mult decît de bărbaţii femeilor seduse. Şi nu vrea nici să rişte. Despărţirile tergiversate creează probleme. Intervin reproşuri, explicaţii. De ce să se complice?
    Dar se cheamă că "am progresat"? Progres înseamnă, pentru mine, nu o mai mare viteză de deplasare, ci mai puţină singurătate. Or, e greu de crezut că azi sunt mai puţini oameni singuri decît înainte. Aici, pe plajă, nu-ţi dai seama. Unii sporovăiesc, alţii stau întinşi la soare, cu ochii închişi, să se bronzeze. Domneşte permanent o gălăgie veselă. Ai zice că nu există drame, nefericire. Cine poate şti, însă, ce ascunde fiecare?
    Pe vremuri, la Costineşti, nu era nici un semn de "civilizaţie". Ieri, nişte bişniţari au descins, aici, cu limuzinele pe plajă şi şi-au adjudecat o parte din mare, marcînd-o cu două şiruri de sticle colorate. Pentru sume frumoase, închiriază un soi de scutere de apă care "civilizează" cu zgomotul lor marea şi împrăştie un suav miros de benzină arsă. Ca să redevii, cît de cît, "barbar" trebuie să fugi, să te îndepărtezi.
    
    
    O femeie grasă o întreabă pe alta la fel de corpolentă: "Nu mergi la nudişti?" "Nu". "Eu mă duc". Şi o porneşte spre celălalt capăt al plajei. Nu mă pot stăpîni să nu-mi spun, cu oarecare răutate, că pe cît de încîntător e un trup frumos, gol, pe atît de inoportun riscă să devină unul urît, dacă nu e discret.
    
    
    Mă revăd la Atena, în holul unui hotel. E după-amiază. Afară, căldura şi lumina albesc zidurile. Aş vrea să ies din oraş, să mă învîrt în jurul Acropolei, dar, aşezat într-un fotoliu şi cu o sticlă de Coca-Cola în faţă, ascult ce-mi spune N.: "Dintre cei ce vin să vadă Grecia, aproape nimeni nu se uită la chipul de azi al grecilor. Îi caută pe Socrate, pe Sofocle, pe Fidias. Salamina îi atrage ca un magnet. Ei intră în Atena şi în celelalte oraşe ale noastre ca într-un muzeu". Îmi vorbeşte apoi despre un poet grec, bărbat frumos şi însurat cu o americancă bogată. "I-a tocat acesteia averea pentru a trăi  înconjurat de vestale şi îmbrăcat ca în timpul lui Pericle. La Delfi, a încercat să reînvie prin montări spectaculoase drama antică". Sare de la una la alta, urmărind, parcă, o idee care-l preocupă. Discutăm despre faptul că, azi, nu putem privi Parthenonul cu aceiaşi ochi ca anticii. Pentru cei vechi, Parthenonul era o "casă sacră", în timp ce, pentru noi, nu mai are un sens religios. E, pur şi simplu, o operă de artă. N. Îşi stinge ţigara, îşi şterge ochelarii, după care mă anunţă, rîzînd, că "războiul dintre Sparta şi Atena a luat oficial sfîrşit". Îl privesc mirat. "Primăria din Sparta ― îmi explică el ― şi-a adus aminte că niciodată ostilităţile dintre Sparta şi Atena nu s-au încheiat cu o pace. Şi a avut iniţiativa acestei comedii". Sunt gata să-l întreb de ce crede că aşa ceva e o comedie, dar nu-mi lasă timp. Se lansează într-o filipică. După părerea lui, barbarii nu mai bat, acum, marea cu vergile. Se urcă pe Acropole, admiră ruinele, fac fotografii şi, cu ele în buzunar, îşi continuă "barbaria civilizată". Căci barbaria ridică azi capul din interiorul civilizaţiei. "Romantică teorie" zic, dar el nu sesizează ironia şi îmi spune că romantismul s-a demodat. Romanticii, cîţi mai sunt, devin specialişti în romantism. Iar diletanţii intră în politică, dacă vor să aibă succes, fiindcă în politică diletantismul se transformă din handicap în şansă. "Ce mare nevoie ar fi de un Socrate, azi! exclamă N. Căci lumea e plină de indivizi mediocri care îşi închipuie că nu eşti inteligent dacă nu ai certitudini". Un Socrate şi-ar bate joc cu faimosul lui "ştiu că nu ştiu nimic" de toţi semidocţii îmbuibaţi de certitudini. Şi poate că ar fi hulit, iarăşi, deoarece, după obiceiul lui, ar sfida "majoritatea".
    
    
    Ce înseamnă ,,a avea dreptate"? Împotriva cui am dreptate, dacă am? Două persoane discută ceva mai încolo despre "iezuiţi". El pare să fie preot după aspect. Ea îl ascultă cu religiozitate. Intervine foarte rar pentru a cere încă o lămurire. Sau pentru a zice: "Da, da, înţeleg". Fără să vreau, trag cu urechea. Mai devreme, mă aşezasem, întîmplător, lîngă un grup care discuta despre boli. M-am ridicat şi am plecat. Nu-mi plăcea subiectul. Dintre toate mizeriile, mizeria fizică e, probabil, singura care nu ne poate fi imputată, dar nu ţin să mă găndesc la asta pe plajă. "Iezuitismul" e o temă de meditaţie mai acceptabilă. Preotul (dacă e preot) zice că iezuiţii sunt ipocriţi. Eu am altceva să le reproşez. Iezuiţii au făcut din credinţă o afacere. Ei spun că avem nevoie de credinţă pentru a rezolva problemele mîntuirii. Mîntuirea fiind scopul, credinţa reprezintă un simplu mijloc. Ei bine, ceea ce nu-mi place în acest raţionament este calculul. Dumnezeul iezuit e un Dumnezeu rentabil. El îţi asigură mîntuirea, de aceea crezi în El. Dar cred că m-am înşelat. Bărbatul nu poate fi preot. Prea se uită cu ochi pofticioşi la "ea". Acum, conversează despre viaţă. Bărbatul îi comunică părerea lui, de om modest sau înţelept: "Pentru unii, a trăi înseamnă a face carieră, a avea bani, relaţii, a sta pe creasta valului. Eu sunt mulţumit dacă nu mi se răstoarnă barca". De la bufetul din apropiere, vine miros aţîţător de mititei. Spre Constanţa, cîţiva nori uscaţi atîrnă ca rufele pe balcoane, în cartierele sărace. Aici, cerul e albicios şi perfect senin. Simt, totuşi, în aer, un fior de toamnă care se apropie. Discuţia despre viaţă a ajuns la regrete. Bărbatul îi explică diferenţa dintre "a vrea" şi "a putea", în vreme ce pe mine mă încearcă senzaţia ciudată că nu mai am destin. Păcat că mi-au rămas puţine zile de stat la mare.
    
    
    Spre seară, ţărmul e pustiu, iar pescăruşii capătă curaj. Unul trece foarte aproape de mine, fîlfîind din aripi. Alţii îl urmăresc. Un adevărat stol zboară în cercuri din ce în ce mai strînse. Parcă ar fi păsările isterizate dintr-un film celebru al lui Hitchcock. Şi e a nu ştiu cîta oară că pescăruşii îmi inspiră o angoasă pe care n-o pot lămuri. Încerc să-i alung cu pietre, dar ei nici nu se sinchisesc. Îşi continuă dansul.
    Nu mai e nimeni pe plajă. Ar fi cazul, poate, să plec şi eu. Începe să fie răcoare şi trebuie să mă mut mereu din pricina umbrelor care se lungesc. Se simte că vara a intrat în ultima ei parte. Ziua începe să fie mai scurtă. Ieri, pe terasa de la "Amfiteatru" am observat, pentru prima oară, mese goale. Brusc, pescăruşii invadează plaja. Pe nisip, au ceva ciudat. Ciocul ascuţit şi ghearele contrastează violent cu impresia de eleganţă pe care o lasă cînd îi vezi, în zbor, executînd graţioase arabescuri.
    Încerc apa cu degetele să văd dacă mai e destul de caldă. Azi am obosit înotînd, dar, cînd e liniştită, "ne-înflorită" şi fără curenţi reci, marea mă atrage ca un magnet. Poate, din pricină că am stat prea mult pe nisip, am impresia că a scăzut temperatura apei. Renunţ la baie şi mă îndrept încet spre scara ce suie pe faleză. Aşadar, încă o vară e pe cale să se transforme în ceva care "a fost". Mă gîndesc că am plecat întorcînd capul şi din hotelurile unde am dormit o singură noapte. Cu atît mai greu îmi e să plec dintr-un loc unde mă despart, cumva, de unicul anotimp pe care l-aş vrea fără sfîrşit.
    
    
    Eu, domnilor, am simţit de la început o simpatie aproape fraternă pentru Narcis, fără să-mi explic prea bine ce anume o determina. Într-o vreme, chiar am încercat să-l apăr de calomniile celor care-l privesc cu ironie, mirîndu-se de drama sa ca de ceva bizar. Cum de preferă singurătatea un tînăr frumos? întreabă ei. Şi, dacă s-a îndrăgostit de sine, cum a ajuns să dorească distrugerea unicului lucru iubit? De ce şi-a pus capăt zilelor? Întrucît nimeni nu acceptă egolatria la alţii, orice egolatru găsind normală doar propria sa egolatrie, s-a trecut lesne la blamarea lui Narcis. De unde se vede că pînă şi o sinucidere poate fi luată peste picior dacă ea ne dă ocazia să ne facem o bună impresie despre noi.
    Din păcate, operaţia de discreditare a lui Narcis a reuşit. Rezultatul? După ce ţi-l imaginezi admirîndu-se în apă, topit de dragoste pentru propriul chip, nu-ţi mai arde să te uiţi în oglindă. Te fereşti să nu fii acuzat de narcisism. Subiectivitatea devine un motiv de jenă, iar cunoaşterea de sine, recomandată de înţelepţii antici, ţi se pare o capcană. Ai vrea să renunţi să mai afli cine eşti, încercînd să fii, cu orice preţ, "obiectiv".
    Eu v-aş propune, însă, o altă perspectivă asupra lui Narcis. Vă amintiţi, desigur, ce zice legenda, că el respingea cu răceală fetele şi nimfele care-l iubeau. De aceea, Nemesis îl pedepseşte să se uite într-o fîntînă şi să se îndrăgostească de chipul său. De aici rezultă clar că iubirea de sine care i se reproşează lui Narcis e, în realitate, o osîndă, o pedeapsă dată de zei, supăraţi că un tînăr frumos şi-a permis să dispreţuiască un sentiment natural cum e dragostea. Şi, cum Nemesis avea rolul de a menţine ordinea în univers, concluzia care se impune e că zeii grecilor socoteau nu doar normală, ci şi obligatorie pasiunea! Iată încă un motiv ca să mă îndoiesc de triumful "raţiunii clasice". Nemesis a reprimat în povestea lui Narcis tocmai dispreţul pentru pasiune, pe care zeii nu-l puteau tolera, fără să bănuiască, probabil, că specialiştii în Olimp nu vor dori să le înţeleagă deciziile.
    Adaug că, de cîte ori am vrut să mă lămuresc ce înseamnă a fi "obiectiv", a trebuit să mă dau bătut. Cum să le porţi, ca să rămîi "obiectiv", în faţa unei mări? Eu, unul, m-am decis să accept fatalitatea de a fi "subiectiv". Asta, de bine, de rău, ştiu ce înseamnă.
    Dar a venit momentul să recunosc un lucru care, la prima vedere, pare să contrazică tot ce am spus pînă acum. E vorba de faptul că nu m-am simţit atras, cum, poate, v-aţi aşteptat, de celebrul îndemn "Să regresăm spre Grecia". Adică, n-am visat să mă lepăd de viaţa care mi-a fost hărăzită şi să-mi compun una total diferită, fără nici o legătură cu cea reală. Am vrut să fiu "antic" doar în măsura în care aceasta nu mă obligă să renunţ la ceea ce "sunt" şi pot face din antichitate un timp arbitrar, din care să iau ce-mi lipseşte.
    De fapt, nu cred că mă contrazic. Dacă Alcibiade, impetuosul comandant militar, aventurier şi seducător pe care Atena l-a adorat, i-a trădat pe atenieni în favoarea spartanilor, apoi pe spartani în favoarea perşilor, apoi pe perşi în favoarea atenienilor (şi, dacă perşii nu l-ar fi asasinat, şirul trădărilor ar fi continuat, probabil), fără să scadă în ochii contemporanilor, de ce n-am avea dreptul şi noi romanticii să "trădăm" orice rigoare obişnuită, acţionînd după logica paradiselor pierdute pe care nu le cauţi, ci le visezi?
    Scuza noastră e că facem, astfel, din antichitate un timp viu. Noi, romanticii, ne putem instala într-o Troie asediată nu de greci, ci de propriile noastre amintiri. Fără să vorbesc greceşte, ca Schliemann, şi fără să mă port cum scrie în Iliada, eu mă mişc, la mare, între plaja de acum şi cea pe care mergea Frina...
    
    
    Sălbatecii n-au trimis niciodată misionari în lumea civilizată pentru a o convinge să se întoarcă la o legătură simplă, sinceră, cu natura. S-au mulţumit să-şi bată idolii cînd ei le înşelau aşteptările. În schimb, civilizaţia nu suportă afrontul de a fi ignorată. Ea a trimis misionari, să predice ruptura de misterele existenţei, iar, dacă misionarii au eşuat, pe urmele lor au venit corpuri expediţionare care i-au "civilizat" cu forţa pe recalcitranţi. Civilizaţia a descoperit poliţia. Şi nu se mai poate lipsi de ea. Şi-a organizat servicii secrete şi omoară prin mijloace moderne. În plus, orice constrîngere a ei e prezentată ca o binefacere. Îl vîră pe om în istorie ca într-o cuşcă, îl educă, dar îl învaţă să transforme credinţa într-un auxiliar. Iar dacă sălbatecul nu pricepe asta, cu atît mai rău pentru el! I s-a dat o şansă şi a refuzat-o. Ce motive are să se plîngă?
    Uneori, mă bate gîndul că între primitivi şi un salon modern a avut loc, mai ales, o rafinare a ipocriziei. Am învăţat să ne prefacem, să fim grosolani fără să mai bată la ochi, să ne justificăm într-un mod nobil şi să ne servim de asta. Spre deosebire de "bestia necivilizată", "bestia civilizată" îşi poate motiva crimele. Totodată, civilizaţia a făcut din noi nişte maniaci ai nerăbdării. Vrem să cîştigăm timp, de parcă ne-am asigura astfel o halcă mai mare de eternitate.
    Exagerez, desigur. Probabil, fiindcă, în timp ce mă uit la pietrele de pe marginea golfului, aproape negre din pricina durităţii soarelui, simt că vara se duce. Cînd va începe, la toamnă, sezonul ploilor, voi redeveni o "persoană civilizată". Acum, însă, mă uit cu o strîngere de inimă că marea începe să piardă din lumina pe care o avea înainte.
    
    
    Am şi aici un somn agitat, dovadă că dimineaţa găsesc, cu regularitate, cearceaful mototolit, strîns sul, dar, de cînd am venit la mare, doar într-o noapte a trebuit să înghit un somnifer. Încolo, am căzut buştean.
    Probabil, contează şi oboseala fizică. În Bucureşti, nu am ocazia "să fac mişcare". Lacurile din jurul Bu-cureştiului sunt prea murdare, ca să înot în ele fără să mă tem de boli. Pentru piscine n-am bani, iar ca să alerg pe stradă, în stil american, nu-mi vine. Pe deasupra, aici, cu cît căldura se aspreşte, cu atît ai o poftă mai mare să te arunci în apă. Pe urmă, vezi cum apare pe pielea bronzată pulberea fină de sare. Destul ca să-ţi descoperi trupul cu totul altfel decît pe un pat de spital.
    
    
    Să mai recunosc ceva: nu l-am putut admira, totuşi, pînă la capăt pe Schliemann! M-a entuziasmat să văd că un diletant, care a ajuns să scrie în elină şi să doarmă cu Iliada alături, ca Alexandru cel Mare, a găsit tezaurele atrizilor călăuzindu-se strict după detaliile furnizate de Homer, dar am bătut în retragere la un moment dat. Mi s-a părut straniu să te căsătoreşti după un rit homeric şi să-ţi botezi copiii cu nume luate din Iliada.
    Aceasta m-a silit să admit că, pentru mine, "emigrările antice" sunt, mai degrabă, un pretext de care am nevoie ca să-mi ţin în frîu impulsurile pesimiste. De altfel, mi-am explicat în felul meu faptul că speranţa era pusă ultima în cutia Pandorei. Mi-am zis că ea era antidotul. Fără ea, relele cu care zeii au umplut cutia ar fi devenit fatale.
    În aceste condiţii, aproape nu-mi mai pasă ce-au pus grecii în idealul clasic. Găsesc în el ce am nevoie, încercînd să ignor riscul ca, într-o zi, Diogene să-şi spargă de pămînt felinarul. Ceea ce nu e puţin lucru, chiar dacă asta înseamnă că a iubi timpul clasic presupune a-l falsifica.
    
    
    Umbrele din grădina vilei fac faleza să pară şi mai însorită. E aproape strălucitoare. Şi copleşită de linişte. O linişte profund diferită de cea a unei păduri răcoroase sau a unei camere pline cu cărţi.
    Pe terasă se joacă şah şi se stă la taifas.
    
    
    "Vreţi să vă ghicesc în cafea?" mă întreabă, rîzînd, soţia unui prozator. "Nu, doamnă, mulţumesc". Nu-mi place ideea că destinul meu zace într-o ceaşcă de cafea. Deşi, în privinţa aceasta, trebuie să admit că s-a progresat. Pythiile erau, toate, analfabete. Acum au studii superioare.
    
    
    Brusc, îmi vin în minte frînturi din alte veri. Horia Lovinescu, prăbuşit într-un fotoliu, pe terasă, cu ochii pironiţi în gol, fără să vadă pe nimeni. Era grav bolnav. La fel ca Laurenţiu Fulga pe care l-am zărit ultima oară plimbîndu-se, singur, pe aleea stropită de primele frunze galbene. Au dispărut şi alţii. Deşliu s-a înecat în mare. A plecat în larg şi nu s-a mai întors. A fost găsit după cîteva zile.
    
    
    Încă un cuvînt, domnilor specialişti, după care nu vă voi mai deranja. Cred că înţeleg de ce grecii le puneau piedică filosofilor cînd neglijau să se uite pe unde mergeau. Dar, dacă e să aleg, prefer decepţiile provocate de dorinţe prea mari. Încît, fatalmente, vom rămîne în tabere diferite. Dumneavoastră legaţi, ca Ulise, de catarg. Eu, convins că un diletant îndrăgostit cunoaşte lucruri pe care specialiştii în istoria dragostei nu le-au aflat.
    
    
    Mîine, voi fi primul pe plajă. Întotdeauna am procedat aşa în ultima zi. M-am dus să înot înainte de micul dejun, în apa încă "netrezită" din pîclele nopţii. Ai, atunci, o senzaţie ciudată, despicînd apa cu braţele. Parcă o deştepţi din somn.
    În rest... simt cum peste vară, peste mare, se lasă o blîndă melancolie. Şi cred că încep să-mi dau seama de ce mă simt mai apărat într-o realitate visată. În lumea reală, totul alunecă... Din acelaşi motiv, probabil, am pus capăt "diferendului" meu cu specialiştii cu sentimentul că nu-mi pasă cine are dreptate, de vreme ce am mai multă nevoie de un punct de sprijin decît de adevăr.
    
    
    
    
    CONTRAJURNAL
    LA MARE
    
    
    13 noiembrie
    
    Încă odată, mă conving că hotărîrile mele sunt, de fapt, ezitări eşuate. Am ezitat pînă în ultima clipă să plec. Meteorologii au anunţat furtuni puternice pe Marea Neagră, cu valuri de peste şapte metri. Şi, de ieri, vremea s-a stricat brusc. E frig, urît, suflă un vînt rău. Condiţii deloc atrăgătoare pentru prima mea călătorie cu vaporul! Dar dacă pierdeam această ocazie, cînd aş mai fi putut avea una asemănătoare? E o croazieră, gratuită, la care participă cîteva sute de scriitori europeni. Vom zbura pînă la Atena. Luni (azi e duminecă, ora 16,30, în aeroport) ne vom duce la Pireu unde ne vom îmbarca. Vaporul va porni prin Marea Egee, Marea Marmara, Bosfor, intrînd în Marea Neagră şi vom naviga pînă la Odesa. De-acolo ne vom întoarce, făcînd escale la Constanţa, Varna, Istanbul, Izmir, Salonic şi Pireu. Apoi, cu autobuzele, ne vom duce la Delfi.
    Înainte de toate, la şansa de a mai respira o dată aerul de la Delfi n-am putut să renunţ! De multă vreme îmi doresc asta. În plus, poate că merită să verific ce înseamnă "marea" pentru mine nu numai vara, pe plajă, ci şi în prag de iarnă, în larg.
    Desigur, sunt conştient că risc să ruinez tot ce reprezintă mitologia mării pentru mine. După această experienţă, voi privi, poate, marea cu alţi ochi. De altfel, aseară, la un moment dat, chiar mă hotărîsem. Nu, nu voi pleca. Şi, probabil, dacă aş fi un om bogat, care să-şi poată permite să facă pe banii proprii o astfel de călătorie, într-o perioadă mai potrivită, aş fi rămas acasă.
    În fine, după multe ezitări, iată-mă la aeroport.
    
    
    Încurcătură, la îndeplinirea formalităţilor de îmbarcare. Numele de pe bilet nu se potriveşte cu cel de pe paşaport. Lucrurile se lămuresc, însă, repede. Gabriel Dimisianu avea biletul meu, iar eu biletul lui. Răsuflăm uşuraţi. Şi, mai ales, el. Căci dacă eu nu mă decideam să vin, n-ar fi putut pleca! Trebuia să se întoarcă de la aeroport acasă; ghinion oribil pentru un "grec" care va vedea pentru prima oară, acum, Grecia.
    Atmosferă febrilă, uşor isterizată de euforia plecării. Aşteptăm să fim chemaţi la avion. Cineva în spatele meu glumeşte sinistru: "La valuri de şapte metri, nu scapă nimeni".
    Suntem deasupra norilor. Jos nu se vede nimic. Îmi amintesc că grecii antici au evitat să escaladeze Olimpul. Ei ştiau, se pare, că divinitatea nu e o problemă de altitudine. Poţi să te simţi în proximitatea zeilor la nivelul mării (vara!) şi să urci Everestul degeaba.
    
    
    La Atena, deşi s-a lăsat noaptea, sunt şaisprezece grade Celsius. După frigul de la Bucureşti, senzaţia – cînd coborîm din avion — este de "prea cald". Hainele groase cu care m-am îmbrăcat mă fac acum să transpir. Îmi dezbrac canadiana, scot puloverul şi le pun în bagaje. Formalităţile sunt banale, ca peste tot. Nu merită nici o remarcă specială. Ne urcăm în autobuze şi pornim.
    În timp ce autocarul se strecoară pe străzi sinuoase şi înguste, ghidul ne lămureşte că aproape un sfert din populaţia Greciei locuieşte la Atena, la Pireu şi în împrejurimi. Undeva, în stînga, zăresc stînca Acropolei, luminată de reflectoare. Ne afundăm, apoi, într-o zonă comercială. Multe vitrine elegante, ademenitoare (dacă ai bani!), reclame strălucitoare, de bun gust, ceea ce mă face să mă gîndesc la două lucruri. Unul simpatic. Calitatea de "popor estet" de care se bucurau grecii antici ― pe drept sau pe nedrept ― s-a transmis, întrucîtva, şi urmaşilor. Altul, neplăcut. Înainte de război, Grecia era mai înapoiată decît Romînia. Gabriel D. Îmi spune că rudele lui trimiteau, atunci, "pachete" la Atena, cam aşa cum ni se trimiteau nouă, în timpul regimului comunist, din Vest.
    Aflăm că hotelul unde vom fi găzduiţi e pe colina "Licabet" (cea mai înaltă colină a Atenei). Se cheamă, de altminteri, 
    Ajungem, coborîm, ne ducem bagajele în hol şi aşteptăm să ni se repartizeze camerele. Constat, din felul cum ne strîngem în grup, că avem un remarcabil spirit de turmă. Pînă la urmă, ne primim cheile. După o toaletă sumară, revenim în hol. Şi iarăşi ne strîngem în grup. Simţim nevoia să ne spună "cineva" ce să facem, deşi în program e trecută o seară liberă! E drept, se precizează că vom fi bineveniţi la un restaurant unde ni se vor servi "spaghetti" pe gratis, dar aflăm că sunt vreo cinci kilometri pînă acolo. Bani de taxi nu prea avem, iar autobuze care să ne ducă, nu vin. "Suntem în Balcani", zice Ion Pop, supărat.
    Ne decidem să pornim pe jos. Mergem, căscînd gura la animaţia de seară a oraşului, pînă în piaţa Sintagma. Acolo, ne împărţim. Cei mai perseverenţi vor căuta restaurantul care ne-a făgăduit "spaghetti". Ceilalţi renunţăm. Ne vom potoli foamea cu ce-am adus de-acasă. În drum spre hotel, cedăm ispitei de-a fi, o clipă, "atenieni". Într-un pasaj, cu lume multă care stă la mese şi bea bere, ne hotărîm să cheltuim cîte doi dolari pentru o halbă. Dar, fireşte, noi avem problemele noastre, obsesiile noastre, aşa că destul de repede discuţia ne demonstrează că am rămas "bucureşteni".
    
    
    14 noiembrie
    
    Aseară, de teamă că voi adormi greu din cauza surescitării, am înghiţit un somnifer. Rezultatul? Am adormit cu ochelarii pe nas, citind. Şi am uitat să trag perdelele la ferestre. M-am trezit, cu o lumină tulbure în ochi, pe la şase.
    La micul dejun e o atmosferă de mic Turn Babel. Fiecare grup discută în limba proprie.
    La nouă şi jumătate vin autobuzele care ne duc la Pireu, unde are loc îmbarcarea. Vasul se cheamă (frumos) "Lumea Renaşterii".
    Aşadar, alea iacta est!
    
    
    La amiază, pe vas
    
    Mi-ar fi plăcut să călătoresc într-o cabină din care să pot vedea marea. Dar am avut ghinion. Cabina care ne-a revenit (mie şi lui Sorin Preda, căci am fost repartizaţi alfabetic) e situată la nivelul cel mai de jos (botezat "Ne-reus"), în burta vasului. În loc de fereastră, cabina e prevăzută cu un hublou metalic, gros, bine ferecat, ca să nu cedeze presiunii apei. Căci "Nereus" se găseşte sub nivelul mării. Îmi dau seama după zgomotul valurilor. Păcat. Am început-o prost. Voi "auzi" marea, cea mai mare parte din timp, în loc s-o "privesc". Parcă aş fi pe un submarin.
    Toate "nivelele" vaporului au nume luate din mitologie. Ceea ce nu mă miră. În toată Grecia legendele sunt puse la lucru, să aducă bani. A trecut vremea cînd zeii hoinăreau, de capul lor, pe la Troia, ori se distrau pe seama muritorilor. Deasupra noastră e "Poseidon". Apoi, "Apolo". Urmează "nivelul" la care se găseşte recepţia. Mai sus e "Venus". Ultimul "nivel", de unde se iese pe puntea superioară, se cheamă "Hera". Ne învîrtim într-un mic Olimp plutitor, cu muzică simfonică transmisă la difuzoare, în toate cabinele, şi cu chelneri moderni în locul lui Ganymede. Un carton verde de pe noptieră ne anunţă numele "steward"-ului. E pentru prima oară în viaţa mea că pot suna un "steward"! Amănuntul îmi dă o vagă ameţeală "aristocratică". Micul dejun şi prînzul le vom lua ― ni se spune ― în "marele salon". Pentru cină, vom merge în restaurantul de la alt "nivel". Între "nivele" se poate circula pe scară sau cu liftul.
    Dacă nu pun la socoteală cabina "oarbă", condiţiile de călătorie sunt excelente. E adevărat, nu e un anotimp potrivit pentru o croazieră, dar nu le putem reproşa organizatorilor că nu ne-au pus "Lumea Renaşterii" la dispoziţie, gratuit, în iulie sau august, cînd sirenele se zbenguie în mare fără să moară de frig. Era firesc să vrea să cheltuiască mai puţin.
    De fapt, nici nu ştiu cine sunt organizatorii. Am fost întrebat de Ulici, la telefon, dacă mă interesează să merg într-o asemenea croazieră şi, cînd am auzit de Delfi, m-am repezit să zic "da", fără să mă gîndesc (era toamnă frumoasă atunci) la furtuni.
    
    
    Mi-ar fi greu să spun ce aştept să revăd la Delfi. Misterul care aducea, pe vremuri, valuri de pelerini s-o audă pe Pythia s-a stins în pietrele invadate de bălării. Pe culmile Parnasului, muzele au lăsat locul caprelor. Nici măcar crăpătura pe unde ieşeau aburii halucinogeni nu se mai vede. Dacă a existat vreodată. Te duci acolo, ca la Troia, nu pentru a vedea "ce este", ci pentru a-ţi imagina "ce a fost". Dacă eşti în stare să crezi, eşti norocos. Totul seamănă cumva cu grota prin care Dante ar fi pătruns în Infern. Nimeni n-a găsit-o. Trebuie să luăm de bună minciuna lui Dante. Altminteri, ce rost mai are să citim Divina Comediei
    Încă n-am plecat. Sorin Preda e în recunoaştere "pe sus". Sper să mă înţeleg bine cu nepotul lui Marin Preda, pe mare, cum m-am înţeles cu unchiul său, "pe uscat". Îmi desfac bagajele şi-mi aranjez lucrurile în dulap. Îmi pun la îndemînă trusa de bărbierit şi rezerva strategică de medicamente. Pastile contra răului de mare, Valium şi somnifere. Mă simt uşor stresat de noutatea experienţei şi, mai ales, de proastele previziuni meteorologice. "Lumea Renaşterii" pare, însă, un vapor destul de solid, capabil să înfrunte chiar valuri mai mari. Şi pe urmă, cum zicea Gab. D., duminecă seara, pentru a mă convinge să merg, "vasul acesta e condus de marinari, nu de scriitori"! Bănuiesc că, înainte de a ridica ancora, marinarii îşi iau toate informaţiile despre ce ne aşteaptă.
    Răsfoiesc catalogul (veritabilă carte) în care sunt prezentaţi participanţii la croazieră. Am fost grupaţi pe ţări şi, în dreptul numelui fiecăruia, se găsesc cîteva date biobibliografice, precum şi o fotografie. Văd că Sorin Preda a trimis, în loc de o poză, o amprentă! Editorii catalogului au acceptat ironia şi au luat-o în serios. În total, din toate ţările, suntem patru sute douăzeci şi şapte de scriitori. Din Romînia, suntem treizeci şi unu. Numele cel mai cunoscut e: Lucian Blaga. E vorba, însă, de un traducător din Timişoara, care nu ştiu cum se simte sub povara unui nume ilustru. Cum să te recomanzi "Lucian Blaga"? Am şi surprize. Abia acum aflu că Dan Laurenţiu şi Mircea Ciobanu se cheamă, în realitate, Laurenţiu Ciobanu şi Mircea Sandu.
    Am depăşit ora plecării şi-mi vine în minte dispreţul cu care Ion Pop a zis aseară: "Suntem în Balcani". Dar, imediat, dau înapoi. În fond, Socrate, Platon, Sofocle, Euripide, Fidias, Praxitele erau şi ei "balcanici"! Istoria filosofiei a început în Balcani. Marea tragedie tot aici s-a născut. Parthenonul a fost construit în Balcani, în vreme cel strămoşii francezilor şi nemţilor mai trăiau în păduri, iar britanicii aşteptau să fie civilizaţi de romani! Mă tem că uşurinţa cu care luăm peste picior "spiritul balcanic" vine din nişte complexe ale noastre.
    Ca pentru a-mi da dreptate, "Lumea Renaşterii" s pune în mişcare.
    Din păcate, nu-mi pot spori curajul gîndindu-mă la marea haimana a antichităţii, la Ulise. Am ajuns la concluzia că Ulise e, de fapt, un escroc. Legat de catarg, el nu înfruntă nici un risc real. În schimb, spre deosebire de corăbierii cărora le-a poruncit să-şi înfunde urechile cu ceară, ascultă cîntecul sirenelor. E singurul care a reuşit asta fără să moară. După ce se va fi desprins din frînghii, îşi va fi zis, mulţumit, că a fost mai deştept decît toţi. Şi de ce să nu recunoaştem? A fost. A păcălit şi zeii şi posteritatea. Mai bine să rugăm zeii de pe "Lumea Renaşterii" să nu-şi aducă aminte de Odiseea, să nu se răzbune.
    Să nu uit o idee pe care aş vrea s-o dezvolt, într-o zi. Grecia este o ţară săracă, dacă e judecată prin prisma resurselor. Pămîntul ei secetos e generos doar cu măslinii. Fără cîştigurile obţinute din navigaţie şi din turism, s-ar descurca foarte greu. Multele magazine pe care le-am văzut în Atena ar deveni falimentare. Dar turismul e sti-mulat de ruine! Grecia antică, prin cultura ei, îi hrăneşte pe negustorii de azi! Filosofii, sculptorii şi tragicii greci lucrează zi şi noapte pentru agenţiile de turism greceşti. Şi chiar faptul că armatorii s-au folosit de mitologie pentru a da o oarecare aură acestui vapor arată, clar, că grija pentru cultură ar trebui să figureze, în orice buget naţional, pe primul loc.
    Şi-acum, să mă urc pe punte.
    
    
    Ora 16,25, la trei ore de la plecare
    
    Cînd am plecat din Pireu, mergeam ca pe un lac. Apa, fără valuri, permitea o alunecare calmă. Ne ardea de glume. Acum, glumele au încetat. Ceva mai devreme a avut loc în "marele salon", aflat la nivelul "Apolo", o reuniune "didactică". Ni s-a explicat cum trebuie să ne legăm centurile de salvare în caz de naufragiu. După aceea, am repetat pe punte cum trebuie să ne încolonăm ca să coborîm "în ordine" în bărcile de salvare. Încurajatoare exerciţii! Marea s-a posomorît. Valurile sunt din ce în ce mai mari. S-a făcut şi frig. Puntea e măturată de un vînt violent. Şi suntem de abia în Marea Egee. Ce va fi în Marea Neagră, în care vom pătrunde, probabil, mîine, spre seară? Aud că nu li s-a permis unor vase să treacă dincolo de Bosfor din pricina furtunilor. Ion Mircea ne povesteşte că un vapor mai mare decît "Lumea Renaşterii" s-a scufundat în zece minute, împreună cu o mie de pasageri, în Baltica. Să tot călătoreşti în prag de iarnă! N. Prelipceanu ne asigură, pe un ton aproape vesel, că noiembrie şi decembrie sunt lunile cele mai rele pentru navigaţia în Marea Neagră.
    Am simţit şi la alţii o nelinişte, ascunsă rău de glume forţate. Pe măsură ce se înteţesc valurile, însă, această frondă dispare. Puţini mai au tăria să braveze. Febra îmbarcării a lăsat locul îngrijorărilor.
    
    
    Cîţiva ne-am strîns în "marele salon", din instinct. Alţii s-au retras în cabine, să stea întinşi, pentru a suporta mai bine tangajul, ori încearcă, la bar, să-şi stimuleze o psihologie de "lupi de mare". Între timp, afară s-a înoptat. Spuma albă a valurilor năluceşte, angoasantă, ca o insomnie.
    Cum n-am mers niciodată cu vaporul, nu-mi dau seama dacă tangajul e în limite, relativ, normale sau reprezintă un semn de mare foarte agitată. Nu am cum să apreciez corect situaţia. Constat, doar, că "Lumea Renaşterii" se balansează cam tare şi că asta îmi dă un sentimnent de nesiguranţă al naibii de neplăcut. Hotărît lucru, n-am suflet de marinar. Strămoşii mei au secerat grîul şi au cosit iarba, n-au ajuns pe mare. N-a existat nici un pirat în ascendenţa mea. Tot ce pot face e să nu mă comport jalnic, să ţin în frîu panica pe care o simt scoţîndu-şi ghearele în mine. Nu cred că e o ruşine să-ţi fie frică. Jenant e doar să nu te mai gîndeşti decît la asta. Pînă la Odesa (două nopţi şi o zi), nu ne vom opri în nici un port. Şi n-aş vrea să mă lamentez continuu pînă atunci. Dacă reuşesc să-mi păstrez calmul, mă voi scuti de constatări dezagreabile. Am bovarizat destul pe tema "argonauţilor" plecaţi în căutarea "lînii de aur" şi ar fi penibil să descopăr că, pe un vapor modern, nu pe o biată corabie cu pînză zdrenţuită de vînt, eu stau speriat. Dar ce-a fost asta? Am căzut, parcă, într-un gol. Nu mai văd nimic afară, din pricina întunericului, dar, cu siguranţă, e vreme rea. Zgomotul valurilor devine din ce în ce mai ameninţător şi, uneori, simt cum mi se contractă stomacul. Mircea Ciobanu e palid. Ileana Mălăncioiu, în schimb, se ţine "tare".
    La prînz, am mîncat în "marele salon". Aici, regula e ca "bunătăţile" să fie aranjate pe o masă lungă, unde te serveşti singur. Chelnerii stau în spatele mesei şi veghează să nu lipsească nimic. Te uiţi şi alegi ce-ţi place. Friptură, peşte, cîrnaţi, tot felul de salate, de sosuri, prăjituri, fructe, sucuri. Inclusiv cafea şi ceai. Mîncare e din belşug. Prăjiturile, mai ales, sunt periculos de îmbietoare. Cînd ţi-ai încărcat tava, te duci şi te aşezi la una din măsuţe, în fotoliu, sau ieşi pe punte unde sunt, risipite, mese albe. Am văzut că există şi piscină pe punte! Neutilizabilă, acum. Ce mai, condiţii boiereşti. Dacă ar fi vară, dacă marea ar fi liniştită, ar fi grozav. Seara, în "marele salon" sunt programate tot felul de "manifestări". Pentru azi e prevăzută o "seară de dans". Fiindcă aşa e tradiţia. Orice croazieră debutează cu o asemenea seară, indiferent de starea vremii. Cina o vom lua, între orele 19,00 ― 21,00, în salonul aflat, parcă la "nivelul Venus", unde te aşezi la masă, ca la restaurant, consulţi lista, aştepţi să vină chelnerul şi comanzi.
    Cinăm fără chef, tăcuţi, preocupaţi. Unii nici n-au venit la masă. Sper că voi reuşi să dorm la noapte. Prima noapte petrecută pe mare. Bine că n-am uitat să-mi aduc somnifere.
    Îmi atrage atenţia un tip bizar, efeminat şi cu un aer absent, uşor somnambulic. Se interesează cînd începe "seara de dans". Individul e îmbrăcat într-o salopetă albă, elegantă, ceea ce îl distinge imediat de ceilalţi. Are toate datele unui dandy. Sau ar putea să treacă, aşa cum arată ― puţin adus de spate şi cu ochelari ― , drept unul dintre acei intelectuali ce-şi poartă cu graţie decadenţa ori ratarea, studiind religii rare sau filosofie scolastică fără să producă nimic. Ceva, însă, în atitudinea lui mă intrigă. Nu-mi dau seama ce. Poate faptul că în rafinamentul său, parcă devi-talizat, se simte ceva care nu-i în ordine.
    Peste o jumătate de oră, îl văd, în "marele salon", ridicîndu-se de pe scaun şi ducîndu-se să se amestece printre dansatori. Dar fără parteneră. Dansează singur, mişcîndu-se ca o cadînă, nesinchisindu-se de zîmbetele noastre. Parcă ar dansa cu o umbră pe care noi n-o zărim. Aud că e elveţian.
    
    
    Pe scară şi pe coridoare, te împleticeşti ca un beţiv din pricina tangajului violent. M-a izbit pustietatea de pe "Nereus". Nu era nimeni cînd am coborît. Senzaţie că am rămas singur pe vapor.
    Zgomotul valurilor se amestecă acum cu muzica simfonică de la difuzor. Patetica lui Ceaikovski sună mai dramatic, parcă, în aceste condiţii. Stau ca în burta unei balene, în această cabină-celulă, cu un hublou metalic gros, de care duhurile mării se izbesc mînioase. Dar nu asta am vrut? Să văd şi partea ostilă a mării. Iată, am ocazia.
    Am înghiţit o pastilă contra "răului de mare". Preventiv, căci, pînă acum, slavă Domnului, n-am simptome de greaţă. S-ar putea să nici nu sufăr de "rău de mare". Totul e, deocamdată, o problemă psihică. De-afară, se aud mereu bufnete grele, contrastînd cu liniştea totală de pe coridor. Parcă n-ar fi nimeni în celelalte cabine. Şi trebuie să recunosc că această linişte mă predispune şi mai mult la fantezii prăpăstioase. După cum, trebuie să recunosc că o călătorie pe mare, în condiţii de vreme proastă, e o bună lecţie de modestie. Nu-ţi mai arde de nici o vanitate cînd stomacul ţi se urcă în gît şi devii conştient că nu inteligenţa naşte curajul.
    Apropo de asta. Cum să nu creadă în zei un popor care umblă pe mări? Poate că nu întîmplător toate popoarele care au o mitologie au deschidere la mare. Grecia, Italia, Suedia sunt primele exemple care îmi vin în minte. Rămîne să-mi explic de ce accesul nostru la mare n-a favorizat mitologia.
    
    
    15 noiembrie
    
    M-am trezit la şase. Am rămas în pat, un timp, ca să nu-l trezesc pe colegul meu de cabină care a venit, probabil, tîrziu să se culce. Apoi, m-am urcat, pentru masa de dimineaţă, în "marele salon".
    Afară e ceaţă. Valurile au scăzut, tangajul e mai slab acum. Vremea continuă să rămînă mohorîtă; e o atmosferă bolnavă, închisă, în care nervii lîncezesc, dar figurile pe care le văd sunt destul de vioaie. Au reînceput glumele. Semn bun. Ne refacem moralul.
    După socotelile mele, am străbătut Marea Egee. Am pierdut, oare, trecerea prin Dardanele? Probabil că da. După prînz, vom intra în Bosfor.
    Toate aceste nume aveau, pînă acum, în mintea mea o rezonanţă melodioasă, meridională. Nu mi-am închipuit niciodată că Marea Egee ar putea fi duşmănoasă. Mi-o imaginam plină de soare, de un albastru molatec, uşor pervers. Dacă mitologia plasează sirenele în Mediterană, Marea Egee mi se părea un fel de "bazin" unde se hîr-loneau nereidele. Nici ceea ce se vede acum afară nu e de natură să întreţină legendele. Într-o asemenea singurătate, rece, friguroasă, nu rezistă nici o iluzie.
    Un scriitor basarabean (Leo Butnaru) mă roagă să-i dau un interviu pentru o revistă din Basarabia. Coborîm în cabină şi discutăm. După aceea mă urc pe puntea de la "Apolo". Între timp, ceaţa s-a risipit. Vîntul suflă puternic, în rafale violente, încît nu poţi merge pe punte decît ţinîndu-te de balustradă. Marea are o culoare închisă, cumva ostilă. Îmi spun (cu frisonul de rigoare) că dacă, din greşeală, cazi în apă, nu mai apuci să fii pescuit. Cît vezi cu ochii, nu se zăreşte nici un vas. Suntem singurii care traversăm acest pustiu lichid cu valuri care seamănă unor dune mişcătoare. Cîţiva pescăruşi dau tîrcoale vaporului. Au, oare, putere să ajungă pînă la ţărm sau zboară în jurul vapoarelor, odihnindu-se cînd obosesc?
    Îmi dau seama, o dată în plus, că sunt un sedentar curios. Dacă trebuie să rămîn mai mult timp nemişcat, fără săi fac nimic, mă plictisesc. Suport greu starea de repaos. Cobor în cabină, ascult muzică, pe fundalul zgomotului surd al valurilor. Îmi imaginez ce s-ar putea vedea dacă, în locul hubloului metalic, ar fi un geam gros, apoi dau o raită pe la "Poseidon" şi pe la recepţie, casc gura pe la bibliotecă şi, finalmente, mă duc să mă aşed la coac pentru masa de prînz, tot în "marele salon".
    
    
    Ne apropiem de Bosfor. M-am îmbrăcat gros şi m-am suit pe puntea superioară. În ciuda frigului pătrunzător, aici e mare înghesuială de curioşi. Vom trece din Marea Marmara în Marea Neagră. Nimeni nu vrea să rateze un asemenea spectacol.
    Vaporul avansează acum cu viteză redusă. În jurul nostru, roiesc multe ambarcaţiuni turceşti. Probabil, pescari. Ţărmurile se apropie vertiginos. Cel din stînga aparţine Europei, cel din dreapta Asiei Mici, dar, din cîte observ, nu diferă unul de altul. Europa e contaminată, probabil, la Istanbul, de misterele tulburi ale Asiei, iar Asia e "spurcată" de adierile logicii europene.
    Asta îmi stîrneşte alte gînduri. Uităm, în genere, că n-a existat un singur imperiu roman. Şi, poate, noi, romînii, ne tragem, mai degrabă, din Bizanţ decît de la "Rîm". Ne lipseşte rigoarea latină, caracteristică Romei, în schimb putem discuta despre nimicuri în plină tragedie, cum se discuta la Constantinopol despre sexul îngerilor cînd căderea oraşului era o chestiune de zile. Pe la mijlocul Strîmtorii, văd pe ţărmul stîng o cetate veche cu două turnuri străpunse de orificii. Evident, pentru ţevile tunurilor. De acolo, vasele care treceau prin Bosfor erau ţinute, cîndva, la respect. Acum, steagul cu semilună flutură doar peste amintirea gloriei, de fum, a unui imperiu care a dat fiori creştinătăţii. Zăresc şi nişte blocuri urîte, de tip cazarmă. Şi cam atît.
    S-a înserat. Vîntul e rece, tăios. Puntea s-a golit. Am rămas eu şi încă doi curioşi, umbre fantomatice în ceaţa serii. Ceilalţi au renunţat, au coborît în cabine. Privind spuma care se revarsă în două "dune" albe de la proră, pe măsură ce vaporul despică apa, întunecată acum, încerc să-mi închipui cum va fi arătat călătoria lui Ovidiu spre Tomis. Corabia care-l ducea pe poetul exilat de Augustus era infinit mai sensibilă la convulsiile mării. Apoi, Ovidiu avansa pe un drum fără întoarcere. Fiecare oră îl depărta de Roma şi-l apropia de o cetate despre care nu ştia decît că era locuită de barbari şi că nu va avea voie s-o părăsească.
    Îmi controlez ceasul. Traversarea Strîmtorii a durat a-proape o oră. Micile ambarcaţiuni au dispărut la căderea nopţii. Undeva, pe ţărm, se aprinde un far.
    Am un moment de teamă cînd, în faţa noastră, se cască, deodată, imensul abis nocturn al Mării Negre. Parcă abia acum ne lansăm în "marea aventură". E timpul să cobor.
    De altfel, începe "baletul". După acalmia din Bosfor, contactul cu Marea Neagră e brutal. Mersul pe scară devine aproape o acrobaţie din pricina tangajului puternic. Singurul dintre zeii invocaţi în onomastica vaporului care e prezent printre noi, acum, e Poseidon.
    
    
    Se semnalează primele victime. Aflu că e o mare cerere de medicamente contra răului de mare. Asta nu mai intră, însă, în gratuitate. Orice asistenţă sanitară, la bord, costă. Adriana B., căreia i s-a făcut rău, a chemat medicul Pentru o injecţie, i-a lăsat o notă de plată de treizeci de dolari!
    Mă duc la cină, după aceea mă întorc în cabina mea "oarbă". Astă seară, cum ne îndreptăm spre Odesa, e pre-văzută o seară de poezie ucraineană în "marele salon". Dar prefer să dorm, să nu mai simt legănările vasului. Iau somniferul împreună cu un tranchilizant şi, aşteptînd să-şi facă efectul, citesc dintr-o cărţulie a lui 
    
    
    16 noiembrie
    
    Trezindu-mă, aprind veioza şi mă uit la ceas. E şase. Aşadar, noaptea cea mai dificilă a trecut. Am un sentiment de uşurare şi mă felicit că am reuşit să dorm. Peste o oră, însă, în "marele salon", satisfacţia mea se dezumflă ca un balon înţepat. Nici vorbă să fi fost valuri de şapte metri. Spre miezul nopţii, tangajul s-a liniştit. Am navigat aproape ca pe o baltă. Şi nimeni nu se mai plînge de "rău de mare".
    Cerul e tot închis. O clipă, îşi face apariţia un soare umed, neurastenizat, cu o lumină tulbure care se cerne greu prin aerul îmbîcsit de o ceaţă uşoară. Ies pe punte Vîntul e şi el umed. Şi rece. Mai rece decît aseară în Bosfor. Am ajuns la Odesa.
    Grănicerii ucraineni ne iau paşapoartele, le reţin şi ne dau altele, pentru cît vom rămîne la Odesa (cîteva ore): un soi de paşapoarte cu coperţi cărămizii, fără nume, cu numere. Occidentalii se amuză, dar pe mine, poate fiindcă am în urmă altă experienţă decît a lor, mă încearcă o senzaţie stranie, neliniştitoare. Că nu mai am identitate. Pun cu grijă documentul în buzunar. Dacă l-aş pierde, ar fi o problemă, probabil, să mă întorc pe vapor.
    După ce urcăm faimoasa şi monumentala scară filmată de Eisenstein în "Crucişătorul Potemkin", ne suim în autobuze. Dar nu mergem prea departe. Ne oprim pe o stradă cu clădiri degradate, de un cenuşiu murdar, unde suntem invitaţi să coborîm. Auzisem că Odesa e un oraş interesant, cosmopolit, cu un farmec aparte. Ceea ce văd eu seamănă, însă, unei femei decăzute care a renunţat la orice cochetărie. Nici nu se mai spală. Bea, înjură şi se culcă îmbrăcată. Ziduri scorojite, lăsate parcă în paragină, neîngrijite. Magazine cu marfă dubioasă, de care nu-ţi vine să te atingi. Şi, unde te învîrţi, diverse mărci de votcă. Am, brusc, impresia că Odesa e un oraş locuit de stafii care se îmbată pentru a-şi pierde memoria, că aici trebuie să alegi dacă devii şi tu alcoolic sau te sinucizi. Fără să vreau, fac comparaţii cu situaţia de la noi. Comunismul a produs peste tot cam acelaşi tip de mizerie, dar aici mizeria pare intrată mai adînc în ziduri, ca o igrasie istorică. "Timpul sovietic" şi-a pus mai vizibil amprenta pe clădiri, le-a îmbătrînit, a standardizat cenuşiul. Pietonii sunt prost îmbrăcaţi. Duc, ca la noi, sacoşe de plastic în mîini şi au un aer tern, la fel ca străzile pe care umblă.
    Cotim pe un bulevard cu platani uriaşi. Aici, surpriză. Priveliştea se schimbă. Sub mohoreala zidurilor, amestecată cu patina vremii, se vede în arhitectură o eleganţă cu parfum "de altădată". Femeia decăzută devine o doamnă. Melancolică, demodată, cu o graţie obosită, dar o doamnă.
    Plecasem spre autobuz cînd Ion Pop ne strigă, din urmă, că ni se deschide să vedem sala Operei din Odesa. Mulţi nu vor să se întoarcă. Preferă să mai caşte gura pe străzi. Sala Operei e de-a dreptul fastuoasă. Doamna devine aici contesă. Din umbra lojilor ornate cu nervuri aurite se aude, parcă, foşnet greu de mătăsuri vechi. După ce ies, mă izbeşte, însă, şi mai tare amestecul de nobleţe decrepită şi de kitsch sovietic de pe străzile, pline de mîzgă, peste care coboară o seară pîcloasă. Inclusiv clădirile care au fost cîndva frumoase au căpătat un aspect mohorît. Emană, parcă, din ele o disperare stătută, provincială. Şi lipsesc reclamele luminoase. Oricît de bine a vrut să se păstreze, "doamna" a sfîrşit prin a se învăţa cu cenuşiul (culoare obsedantă), cu uniformitatea. Bucureştiul s-a înviorat mai repede. În rest, aceiaşi bişniţari ca la noi, aceeaşi bursă neagră, aceeaşi foame de dolari. Inflaţia e ameţitoare. Pentru un dolar se dau vreo 230 000 de "cordoave".
    Merg cu un grup care a schimbat cîţiva dolari şi vrea să cumpere băuturi alcoolice. După calculele pe care le aud, se pare că e un veritabil chilipir să cumperi bere şi votcă aici. Sunt mai ieftine şi ar fi chiar păcat ― zice unul din "cunoscători" ― să fie pierdută "ocazia". Basarabenii se dovedesc cei mai informaţi. Ei vin des la Odesa şi cunosc "piaţa". Mă ţin după grup, pe străzile rău luminate, uşor sîcîit de această alergătură, ceea ce face ca şi întunericul să mi se pară sordid. Îmi e teamă să pornesc singur spre port. Dacă nu nimeresc? Ruseşte nu ştiu, risc să mă rătăcesc. În fine, după ce plasele s-au umplut cu sticle de votcă şi de bere, ne îndreptăm spre vapor. Îmi recapăt, uşurat, paşaportul.
    Un poet turc cu voce groasă, cărînd după el o enormă sticlă de votcă, ne zice: "Odesa e o puşcărie în aer liber. Aici nu rezişti decît beat".
    
    
    17 noiembrie
    
    La Constanţa am sosit în zori, probabil. Cînd am urcat pentru micul dejun, vasul era staţionat în port. Zi însorită şi mare surprinzător de calmă.
    Mă aşteptam ca autocarele care ne-au luat de pe chei să se oprească în Piaţa Ovidiu, la muzeul de arheologie. Dar autobuzul în care m-am suit iese din oraş şi merge pe o şosea pe care n-o recunosc. După cîtva timp, pe o bornă kilometrică, descopăr direcţia: ne îndreptăm spre Călăraşi.
    Aşadar, programul a fost devansat. Se începe cu degustarea de la Murfatlar.
    Cînd coborîm din autobuz, ne întîmpină o formaţie de lăutari în costume naţionale. Întotdeauna mi-a displă-cut folclorul dubios utilizat pentru "distrarea" străinilor. Ne punem singuri într-o condiţie "exotică". În cramă, o echipă de dansatori cu beţe se dezlănţuie chiuind. Mă simt de-a dreptul penibil. Urc la etaj şi încerc să dau un telefon în Bucureşti, apoi cobor, ies afară, la soare, lăsîndu-i pe ceilalţi să se aşeze la mesele unde se aduc mostre din vinurile podgoriei. Gălăgia veselă pe care o aud îmi confirmă că o vizită la Murfatlar e totdeauna un mijloc forte de a le dovedi străinilor că nu s-au ostenit degeaba venind la noi, dar cum, din punctul meu de vedere, se poate legifera, oricînd, prohibiţie totală, prefer să scap de zgomotele pe care le fac dansatorii cu beţele. E o zi de toamnă frumoasă, frigul din zilele precedente s-a îmblînzit, temperatura a devenit acceptabilă şi chiar mă simt bine plimbîndu-mă printre butucii de viţă uscată.
    După ce se termină momentul bachico-folcloric, ne îndreptăm spre Constanţa. La intrarea în oraş, constat că, deşi a trecut ceva timp, ceasul meu arată tot 12 fără 5. Îl întreb pe vecinul de scaun din autobuz. "Ce oră este?" "12,30" îmi răspunde. Prin urmare, bateria de la ceasul meu a sucombat. Şi dacă nu e nici o ceasornicărie prin preajma muzeului de arheologie, unde va fi următorul popas, ca să schimb bateria înainte de a porni autobuzul spre port, sunt pierdut. Cum să rămîn fără ceas în restul călătoriei? Imposibil. "Cît stăm aici?" îl întreb pe şoferul autobuzului, cînd opreşte. "Un sfert de oră, cred", aproximează omul. Mă întorc şi pornesc în fugă, pe prima stradă, căutînd cu disperare o firmă pe care să scrie "Ceasornicărie". Ghinion. Toţi ceasornicarii din Constanţa au intrat parcă în pămînt. Risc, totuşi, să mă aven-turez mai departe. Fie ce-o fi! Dacă pierd autobuzul, mă voi duce pe jos ori, la nevoie, cu un taxi pînă în port. Dar nu vreau să plec de aici cu un ceas care nu mai merge. Ajung în bulevard. Un trecător binevoitor mă lămureşte că, după primul stop (care se vede în zare), dacă o iau la dreapta, găsesc o ceasornicărie. Alerg pe strada indicată şi, fericit, găsesc, într-adevăr, ceasornicăria. Dar ceasornicarul îmi spune sec: "Noi nu ţinem baterii. Dacă îmi aduceţi baterie, v-o schimb". Plec să caut baterie şi, spre norocul meu, găsesc. Mă întorc în Piaţa Ovidiu exact cînd autobuzul se punea în mişcare.
    M-am speriat şi am transpirat, însă, degeaba. Am uitat că, după prînz, revenim în oraş, la muzeul de artă şi la un recital de jazz. Încît puteam să schimb bateria la ceas fără să fug ca un disperat pe străzi.
    După-amiază am, chiar, timp să dau un telefon în Bu-cureşti, să caut ziare (nu găsesc, aflu că din lipsă de hîrtie n-au apărut ziare azi), să-mi cumpăr cîteva sticle cu apă minerală (căci pe vapor orice băutură, inclusiv apa minerală, costă) şi să umblu, fără nici o ţintă, pe străzi.
    
    
    Victor Ivanovici e un romîn stabilit la Atena. Mama lui trăieşte la Tulcea. Cum am coborît la Constanţa, Victor Ivanovici a luat cursa de Tulcea. Seara, la ora plecării nu se întorsese. Vreme de o oră şi ceva, am auzit mereu, la difuzoare, acelaşi anunţ: "D-l Victor Ivanovici e rugat să vină la recepţie". Bucata de carton cu numele său lipsea de la tablou. Cînd, în sfîrşit, Victor Ivanovici a apărut, toţi au aplaudat.
    Elveţianul care m-a intrigat în prima seară şi-a adus, la Pireu, bicicleta pe vas! Şi la Odesa şi la Constanţa şi-a coborît bicicleta, a încălecat pe ea şi dus a fost. La Odesa nu I-am mai văzut decît pe vapor. La Constanţa, a apărut cînd ne găseam la muzeul de artă. Şi-a fixat bicicleta lîngă autobuz, pe marginea trotuarului, şi a intrat cu noi în muzeu. Dar marea senzaţie ne-a rezervat-o pentru seara aceasta. Fiind "seară de cabaret" în "marele salon", a apărut cu perucă de femeie şi cu buzele rujate. Nu-mi venea să-mi cred ochilor cînd l-am văzut. Era îmbrăcat frac negru şi pantaloni roşii. Ion Pop mi-a povestit că individul l-a oprit pe coridor sau la recepţie, i-a comunicat la ce cabină se află şi a adăugat:  Şi-a şi găsit "omul" în sobrul profesor universitar la Cluj! Deci, avem şi puţină Sodomă pe "Lume Renaşterii". Voiajul începe să devină interesant.
    
    
    15 noiembrie. Vama
    
    Mă duc la recepţie să-mi iau de pe panou dreptunghiul de carton cu numărul 100. Fiecare trebuie să-şi ridice cartonaşul. Astfel se vede cine nu s-a întors. Cînd coborîm scara metalică pe chei (9,30), e soare. Aerul e mai rece totuşi decît la Constanţa, deşi ne aflăm mai la sud.
    Mergem (cu autocarele) mai întîi la un mausoleu. Trecut mumificat. Manie a mausoleelor. Trec grăbit prin faţa sarcofagelor de marmură şi a vitrinelor cu arme feudale. Am făcut o reverenţă pioasă dinaintea vestigiilor trecutului, pot să mă plimb pe aleile însorite ale parcului! Mă întorc, după cîtva timp, în mausoleu să-mi satisfac o curiozitate răutăcioasă. Vreau să văd ce figuri au scriitorii turci cînd se uită la tablourile unde e glorificată lupta antiotomană. Dar nu observ nici un scriitor turc şi mă las păgubaş.
    "Obiectivul" următor e în afara oraşului. După ce trecem printr-o "Balta Albă" bulgărească ― unde recunosc balcoanele cu rufe puse la uscat ― autocarele se opresc în faţa unui perete vertical de calcar, transformat de călugări, cu veacuri în urmă, în mănăstire. Mănăstirea Aladzha, ce a fiinţat pînă în secolul al XlX-lea. O scară cu trepte de lemn urcă în spirală pînă la un paraclis în care nu se poate intra. Fiecare se uită, pe rînd, printr-o ferestruică. Pe peretele exterior atîrnă un clopot de bronz, fără limbă. Asta e tot? mă întreb, cumva, dezamăgit. Jos, o pădure de stejar cu frunzele înroşite de toamnă. Dacă te uiţi la ea, ai "rău de înălţime". Probabil, călugării se încălzeau arzînd butuci din această pădure. Revin şi, pe la mijlocul peretelui, descopăr un mic tunel pe care nu-l remarcasem la urcare. Cobor prin el şi abia acum mă lămuresc. În perete sunt săpate caverne ― chiliile călugărilor. O cavernă mai mare e refectoriul. Alături, altă cavernă mai mică ― bucătăria. Nici o pată de culoare n-a rămas din frescele de care vorbesc ghizii. Doar piatră. Dumnezeu e mai acce-sibil, oare, în caverne?  exclamă o doamnă în vîrstă pe care am văzut-o mîncînd cu o poftă ieşită din comun pe vapor. Îşi umple de fiecare dată tava. Iar aici, cavernele i se par magnifice. Aş fi vrut s-o văd hrănindu-se cu mîncarea pregătită în bucătăria mănăstirii Aladzha! Eu, cel puţin, recunosc că nu-mi impune o astfel de faţă a religiei. Nu pot crede că, pentru a obţine graţia divină, trebuie să trăim ca nişte animale sălbatece în vizuini.
    La plecare, mulţi cumpără "suveniruri". Cam cu asta ne alegem, cu suvenirurile!
    Elveţianul (dacă e elveţian; poate, are doar ciocolată elveţiană) nu şi-a făcut nici aici apariţia.
    După un plicticos concert de muzică populară bulgărească, renunţăm, Ion Pop, Gabriel Dimisianu şi eu, să luăm parte la conferinţa de presă cu ziariştii bulgari şi nr plimbăm prin Varna. Facem o tură pe o stradă rezervată pietonilor, după care ne îndreptăm spre plajă. Marea e foarte liniştită, aşa cum arată uneori vara, foşnind pe nisip. Şi noi care ne temeam de o Mare Neagră cu valuri de şapte metri înălţime! Trebuie să recunoaştem că am avut noroc.
    
    
    În fiecare zi, merg unde merge cîrdul, disciplinat, fără să reuşesc, totuşi, să mă integrez în atmosfera croazierei. Blestemata mea singurătate, mai rea decît "răul de mare", mă împiedică şi aici să mă distrez, să mă bucur. Şi mai descopăr o dată că a fi singur "în societate" e mai greu de suportat decît a fi singur singur. Ulici de abia a venit, căci s-a îmbarcat la Constanţa, unde a organizat "escala", dar s-a şi acomodat. Între Constanţa şi Varna a jucat poker toată noaptea cu Dan Cristea, Ion Mircea şi Justin Panţa. Mai precis, le-a luat banii. Dan Cristea a pierdut vreo sută cincizeci de mii de lei. Pe punte, azi la prînz, Ulici mi-a explicat că la Las Vegas ar fi făcut avere. Fiindcă are instinctul jocului. Un confrate mai tînăr se învîrte cu graţie în jurul unei poete din Grecia, fără să-l supere cîtuşi de puţin faptul că individa e urîtă foc, diformă, un fel de monstru feminin care rîde tare, agresiv şi neplăcut. E mulţumit că monstrul i-a pus gînd rău. Florin Iaru se amuză că e coleg de cabină cu poetul turc (dotat cu o mustaţă albă şi o voce cavernoasă) care zicea, la Odesa, "aici nu rezişti decît beat". Eu întorc, crispat, capul cînd îl zăresc, la masă, sugîndu-şi scîrbos buzele şi arătîndu-şi limba în timpul "operaţiunii".
    Azi noapte, a fost "noapte albă" pentru mulţi "croazierişti". Numai eu am dormit, ca un nesimţit. N-am gustat pînă acum din farmecul taifasurilor nocturne la un pahar de "ceva". După ce se încheie "programul", mă retrag pe "Nereus", să mă odihnesc pentru următoarea escală.
    
    
    În restaurantul unde se serveşte cina, un supraveghetor, sclifosit, pus la patru ace, se uită cu ochi de Argus, inspectînd cum îşi îndeplinesc datoria chelnerii. Fiecare masă are şase locuri. Întîmplarea face să fiu cu patru poeţi. Toţi romîni. Mai e un scaun liber. Se aşează un ucrainean. La un moment dat, ucraineanul n-are de lucru şi întreabă: "Care sunt scriitorii romîni cei mai populari? Am vrea să-i traducem". Presimt că va urma o catastrofă. Imposibil să nu ne dăm noi în petic. Ucraineanul scoate o listă cu scriitori romîni care au fost, deja, traduşi la Kiev. Citeşte numele de pe ea. Majoritatea, scriitori oficiali. "Ce părere aveţi?" ne chestionează, inocent. Nu vreau să am nici o părere. Mai ales că mulţi de pe listă sunt morţi. Or, de mortuis nil nisi bene. Ceilalţi se iau, însă, cu mîinile de cap. "Nenorocire, nenorocire", se vaită ei semnificativ. Povestea cu capra vecinului cunoaşte în această noapte, pe Marea Neagră, unul din ceasurile ei de glorie. Ucraineanul le cere, serios, să dea note. De la 1 la 10. Şi urmează o scenă comică şi feroce. "Cutare", zice ucraineanul. "Zero", zic cei patrii poeţi în cor. "Cutare", Tot "zero". La următorul nume, au loc consultări, după care verdictul e mai blînd: "Unu". Ucraineanul notează conştiincios. La sfîrşit, întreabă cine ar trebui tradus. Se face o altă listă, mai mică, în care primii suntem, bineînţeles, noi, cinci. Poeţii sunt amuzaţi şi fericiţi. Mie îmi vine să mă arunc în mare.
    Adevărata viaţă a unui scriitor începe după moarte, zicea Pompiliu Constantinescu. Desigur, dacă e ceva viu în opera sa. Dar nu toţi avem încredere în posteritate, se pare. Ne străduim să-i prevenim ingratitudinea.
    Trec, după cină, prin dreptul barului, iar acolo îl zăresc pe elveţian. Mai remarc un amănunt peste care trecusem pînă acum. Merge permanent cu un rucsac negru în spate. Nu-l lasă niciodată în cabină. Chiar şi la masă vine cu el. Ce va fi purtînd acolo? Dacă nu m-aş teme că-mi oferă şi mie , l-aş întreba. Oricum, e singurul "european" interesant de pe vas, chiar dacă uneori îmi pare o progenitură degenerată a unei familii ilustre. Şi nu sunt sigur că e zdravăn la minte. La Varna, cînd mă apropiasem de scara metalică pentru a urca pe vapor, l-am auzit invitînd nişte adolescente în Elveţia. Le promitea că va suporta el cheltuielile.
    
    
    19 noiembrie (sîmbătă)
    
    Sosim la Istanbul, dimineaţa, pe o ceaţă vîscoasă şi pe o mare care nu mai are pacea de ieri. Ceru! e plumburiu şi începe să plouă mărunt. Sunt unsprezece grade afară, ne anunţă vocea feminină pe care m-am obişnuit s-o aud în difuzoare. Cobor şi mă îndrept spre autobuzul nr. 10, repartizat scriitorilor romîni. Pentru prima oară, avem o traducătoare de limba romînă. De fapt, e o turcoaică venită din Romînia acum cinci ani, care ne aşteaptă la autobuz împreună cu soţul ei, un vlăjgan, mîndru foarte în geaca sa de piele. Îl zăresc pe Theo (am aflat că "elveţianul" e, într-adevăr, elveţian, că-l cheamă Theo şi că mulţi au îndoieli asupra psihicului său) coborînd cu bicicleta şi cu eternul rucsac negru în spate. Victor Ivanovici îmi şopteşte că Theo poartă în rucsac cărţi de sonete, adnotate cu observaţii filologice. Azi e îmbrăcat cu pantaloni albi, cu un veston negru şi poartă o cravată roşie cai muleta toreadorilor. Îl întreb pe Victor Ivanovici cu ce s-a dus la Tulcea. "Cu autobuzul", îmi spune. La întoarcere a plătit de la Tulcea la Constanţa unui şofer 60 000 de lei. "Am întîrziat — îmi explică el — deoarece omul care m-a adus cu maşina era din Tulcea şi nu cunoştea, în Constanţa, drumul spre port. Unii au crezut că am făcut asta intenţionat, ca să devin «celebru» pe vas!"
    Cum ne dăm jos din autocare, cîţiva dintre noi se reped la vitrine. Aud un glas dezolat: "Aici votca «Smirnov» e cu patru dolari mai ieftină". Chilipirul de la Odesa îşi pierde prestigiul. Alţii sunt supăraţi că n-a fost prevăzut în program "timp pentru cumpărături". Sfînta Sofia? Moscheea albastră? Desigur, desigur. Dar se poate să nu mergem şi la bazar? Trebuie neapărat să "vizităm" şi bazarul.
    Bineînţeles, interesul nu e de natură strict exotică. La mijloc, mai sunt şi nişte banale intenţii comerciale. Ne aflăm în vechiul Constantinopol, unde se îngînă Europa şi Asia, unde moscheile au temelii de biserici creştine şi s-ar cuveni, poate, să nu ne dea pace niscaiva melancolii legate de Bizanţ ori să ne gîndim numai la lungul nostru Ev Mediu, trăit cu angoasa Înaltei Porţi. Căci nicăieri nu suntem mai aproape de rănile noastre ascunse, de complexele noastre. Dar un demon pragmatic ne ispiteşte. Cîte lire turceşti se obţin cu un dolar? Cineva aruncă puţină apă rece peste febra comercială. "Nu vă supăraţi, n-am venit aici pentru cumpărături". Urmează o tăcere stingherită. M-aş plimba prin Istanbul, uitîndu-mă la minaretele care străpung aerul îmbibat de umezeală, mi-ar plăcea ca, după Moscheea albastră şi Sfînta Sofia, să merg la Cornul de aur, să văd vestitele sale grădini şi chioşcuri, să mă duc, apoi, la palatul Paleologilor şi prin Fanar, să aud cu urechile mele cum sună în turceşte cuvîntul "siktir", dar mă jenez să mărturisesc aceste dorinţe. Mă tem să nu fiu socotit snob. Mă supun, deci, majorităţii şi "programului" care ne rezervă cîteva ceasuri de turism superficial, fără răgaz de meditaţie şi lene visătoare. Pînă la urmă, toată lumea cade de acord că, înainte de orice, trebuie să vizităm "ce s-a prevăzut". După aceea, dacă ne rămîne timp, vom descinde şi în bazar. Spiritele se liniştesc. Cumpărarea lănţişoarelor de aur şi a altor "fleacuri" după care umblă romînul la Istanbul poate să întîrzie din raţiuni estetice.
    La Moscheea albastră trebuie, evident, să ne descălţăm. Se fac glume. "Dacă ne ia cineva ghetele?" Ne supunem, totuşi, regulii. Altminteri, nu se poate intra în moschee. Simt prin ciorapi răceala pardoselii. Mă lămuresc că moscheea se numeşte "albastră" din cauza vitraliilor care sunt foarte frumoase. La ieşire, iau de pe raft, din greşeală, altă pereche de adidaşi care seamănă cu ai mei. Mă mir că piciorul îmi intră greu, cînd vreau să încalţ primul pantof, şi abia atunci remarc că perechea de adidaşi pe care am luat-o are o dungă albastră, nu una neagră, ca ai mei. Ruşinat, îmi repar greşeala repede. Plecăm de aici spre Sfînta Sofia. Între timp, s-a pornit ploaia. Catedrala, ridicată de Constantin şi finisată de Justinian, e simbolul Imperiului roman de Răsărit. Acum are minarete. A fost transformată de turci în moschee. Porţile monumentale, de lemn, cu întăriruri de metal, şi lespezile de la intrare te lasă să bănuieşti măreţia procesiunilor care aveau loc aici înainte de venirea turcilor. Înlăuntru, o imensă schelă. Pe ziduri, în locul frescelor bizantine, fragmente din Coran. Doar cupola impunătoare îţi sugerează grandoarea iniţială a catedralei. Pe unul din stîlpi, o gaură, Legenda pretinde că sultanul care a cucerit Constantinopolul a avut un vis. Alah l-a sfătuit să învîrtă mîna într-o rotaţie de 180 de grade pentru a întoarce catedrala cu faţa spre Mecca. Se zice că făcînd acest gest, trebuie să-ţi pui o dorinţa în gînd. Dacă reuşeşti să-ţi răsuceşti palma în cerc, ţi se va împlini dorinţa respectivă. Nu rezist şi încerc. Ratez de puţin tentativa.
    Ies în curte, dar mă întorc. M-am înşelat, oare, sau, printr-un coridor, se poate ajunge la etaj? Nu m-am înşelat. Un coridor îngust, pavat cu bolovani, urcă în spirală. Ajung astfel la o galerie unde se păstrează o parte din vechile mozaicuri care-i reprezintă pe Constantin şi pe Justinian alături de Christos şi de Fecioara Maria.
    Aici, în vechiul Constantinopol, s-a prăbuşit nu un oraş, ci o civilizaţie. Sfînta Sofia e martora dispariţiei unui imperiu. Şi nu mă pot opri să nu devin melancolic, spunîndu-mi că, o dată cu prăbuşirea Constantinopolului, s-a surpat ceva şi în destinul nostru. Cum ar fi evoluat Europa şi, îndeosebi, Europa de Est dacă turcii n-ar fi cucerit acest oraş?
    Ieşind de la Sfînta Sofia, trecem strada şi coborîm în subteranele "palatului de apă". De fapt, o enormă sală, cu mai multe rînduri de coloane, care fusese construită pentru a fi un "depozit de apă", o "cisternă", pentru cazul că asediatorii cetăţii ar fi tăiat aprovizionarea cu preţiosul lichid. Acum apa e de numai cîţiva centimetri şi în ea se văd nenumărate monede aruncate de turişti.
    Ne îndreptăm spre "palatul sultanilor". Cînd pătrund în prima dintre cele trei curţi, îmi năvălesc în minte frînturi din ce am citit prin cronici despre boieri ambiţioşi sau domnitori speriaţi care au bătut drumul "Stambulului" pentru a se înclina în faţa "măritului sultan", ca să cumpere tronul ori ca să-şi salveze capul. Cît aur va fi venit ca "haraci" din Principate? Cîte uneltiri se vor fi ţesut în umbra acestor platani? Cîte pungi cu galbeni au fost date ca argumente convingătoare? Cîte trădări şi speranţe s-au consumat pe aleile pe care înaintăm? Am un sentiment neplăcut, că vin dintr-o provincie a istoriei, dintr-un colţ de lume pe care Dumnezeu l-a neglijat. Apusul înălţa catedrale, universităţi. Renaşterea italiană îi dădea pe Michelangelo, pe Leonardo. Anglia, pe Shakespeare. Magellan făcea prima călătorie în jurul globului. Noi n-am avut răgazul unei Renaşteri. A trebuit să trăim între biserici cu ziduri afumate şi presiunile înaltei Porţi. Ce-am făcut o mie de ani? se întreba, iritat, Cioran. Între altele, am făcut şi asta. Am fost nevoiţi să ne uităm mereu în zare, pentru a observa la timp norul de praf ridicat de ieniceri şi spahii. Ne-am reconstruit casele arse şi am supravieţuit, în umbra unui imperiu steril şi corupt. N-am avut, măcar, norocul de a ne măsura cu un inamic civilizat. Ne apăram de ieniceri şi spahii, ca de stihiile naturii, fără să învăţăm nimic de la ei. Căci turcii nu duceau cu ei nici o idee. Şi nu lăsau în urmă decît fum şi pustiu. Ne-am istovit, aşadar, în bătălii care nu ne-au stimulat decît să răsuflăm uşuraţi cînd se terminau.
    Palatul e o imagine destul de sugestivă a Evului Mediu oriental. Lene şi lux. Viciu şi aur. Vase scumpe, aduse de peste mări şi ţări. Veşmintele sultanilor ţesute cu aur şi împodobite cu pietre scumpe. Arme. Manuscrise. Tronuri de abanos. Tronuri de fildeş. Sala de audienţe, mai degrabă modestă. Ceauşescu şi apropiaţii lui aveau birouri; mai spaţioase decît sultanii de teama cărora tremura toată Europa. Singurul indiciu de megalomanie e divanul pe care sultanul stătea culcat, ascultînd ce-i spunea cel căruia îi acordase audienţă. Aur. Enorm de mult aur. Peste tot, aur. Pietre scumpe pe toate săbiile, pe veşminte, pe obiecte, pe orice, bijuterii fabuloase, lux orbitor, obositor, dezgustător.
    Tresar cînd, în sala armelor, zăresc, într-o vitrină, sabia lui Ştefan cel Mare. Lamă lungă de aproape un metru. Războieni... Podul înalt... Cunosc numele acestor localităţi de la cinci ani, din "lecţiile de istorie" ale tatei. Ele au aceeaşi rezonanţă, constat, ca în copilărie, cînd aflam, sufocat de mîndrie, cum l-am bătut noi măr pe "slăvitul" Soliman la Podul Înalt şi cum nici uriaşa armată condusă de însuşi Mahomed al II-lea nu l-a putut îngenunchea pe Domnul Moldovei. Nu-mi plac chiotele "patriotice". Patriotismul nu se răcneşte. Cum nici rugăciunile nu se zbiară. Dar, uitîndu-mă la sabia lui Ştefan, uşor pătată de timp, simt că nu mai am detaşarea dinainte şi îmi spun, cu O satisfacţie orgolioasă, că turcii au putut să aducă la Istanbul această lamă de oţel, care le-a întîrziat înaintarea spre centrul Europei, abia după moartea voievodului.
    Nu mai avem timp să vedem "haremul". E coadă mare acolo. Toţi turiştii vor să treacă prin dormitoarele în care cele patru soţii oficiale şi concubinele sultanului aşteptau să fie vizitate noaptea. Ar însemna să pierdem, cel puţin, o oră la coadă şi nu ne-ar mai rămîne timp pentru bazar. Aşa că renunţăm, chiar dacă se aud nişte regrete bărbăteşti.
    Continuă să burniţeze. E ora 12. Pînă la 14, vom bîntui prin bazar. Toată lumea salută ideea. Ni se atrage, însă, atenţia că în bazar ne putem rătăci şi că aceia dintre noi care nu vor ajunge la autobuz pînă la ora 14 vor trebui să se descurce singuri pentru a ajunge la Kara Kioi ― unde e acostat vasul nostru.
    
    
    Pătrundem pe o stradă acoperită. Un fel de coridor lung şi feeric. Aproape o jumătate de kilometru, în dreapta şi în stînga, magazine cu vitrinele pîine de lănţişoare bijuterii de aur. Aur, prea mult aur, la un moment dat ve numai aur, nu te mai ispiteşte. Aurul se banalizează şi el Sunt sute, mii de mici magazine şi toate vînd obiecte de aur. 8,5 dolari gramul, aurul de 14 karate, 11 dolari gramul, cel de 18 karate. Treptat mă oboseşte această risipă de aur, mă obosesc indivizii care stau în faţa magazinelor şi încearcă să te atragă, să te transforme în cumpărător. Aud, deseori, vorbe romîneşti. Orice romîn care vine la Istanbul dă, probabil, o raită pe aici. Mulţi vînzători, auzindu-ne că vorbim romîneşte, ni se adresează într-o ro-mînă aproximativă, dovadă că au o oarecare experienţă în materie de "afaceri" cu compatrioţii mei.
    "Aici e iadul", zice Justin Panţa. Nu ştiu dacă iadul e pavat cu aur, dar, oricum, sunt de acord că desfrîul poate deveni plictisitor. Am văzut atîta aur azi la Istanbul, încît diavoleasca lui putere de corupţie nu mai are nici o seducţie pentru mine. Mă îndrept, aşadar, spre autobuz. Ajung cu mai bine de o jumătate de oră înaintea termenului limită, încît mă văd nevoit să aştept. Pe rînd, apar şi alţii. La un moment dat, îl zăresc pe Ion Buduca întinzînd piciorul spre scaunul de lemn al unui lustragiu. Îşi permite un asemenea lux? "Mi-i face gratis ― ne zice Buduca rîzînd. Mi-a cerut o ţigară şi m-a declarat prietenul lui. Apoi, mi-a propus să-mi lustruiască pantofii pe gratis în semn de prietenie". Mă mir, dar nu spun nimic. Trec cinci minute, timp în care Buduca "bavardează" degajat, ca între prieteni, cu lustragiul, şi, deodată, observ că prietenia s-a ruinat. Buduca dă din mîini, iar turcul se ţine după el.
     "Ce se întîmplă?" întreb. "Acum, cere bani" zice, dezolat, Buduca. Florin Iaru îi dă lui Buduca vreo 300 de lire turceşti, acesta i le dă turcului şi turcul se calmează. Nu trece un minut şi-l văd pe Justin Panţa întinzînd piciorul pe scaunul altui lustragiu, Acesta ia o perie, o înmoaie în apă şi-i curăţă adidaşii. "Mi-a cerut o ţigară, şi, în semn de mulţumire, îmi face pantofii gratis", ne spune, liniştit, poetul sibian. Dar finalul e acelaşi. Turcul cere să fie plătit. Poetul n-are bani şi, ca să scape de turc, îi dă, în cele din urmă, cinci mii de lei. Turcul e neîncrezător. "Cît valorează asta?" Şi agită hîrtia de cinci mii de lei. "Aproape trei dolari" îl asigurăm noi. Turcul ne pune la încercare oferindu-ne hîrtia pentru un singur dolar. Dar nimeni n-o ia. Asta îl face şi mai bănuitor. Îl trage de mînecă pe Justin Panţa. "Vreau un dolar". "N-am", spune acesta şi îi întoarce spatele. Între timp, îl zăresc pe Ion Pop că întinde piciorul pe scăunelul celuilalt lustragiu. Vreau să-l salvez şi-l trag de mînă. Ion Pop nu înţelege. N-a fost martor la păţania celorlalţi doi şi mă priveşte descumpănit. Vrea să plece, dar ireparabilul s-a produs. Turcul i-a pus pe bombeul pantofului puţină cremă. Ion Pop se decide să se lase servit "gratis". Şi scena se repetă. Numai că Ion Pop, încăpăţînat, se ţine tare. Timp de zece minute, pînă la venirea autobuzului, îi zice turcului: "Ai zis gratis, e gratis".
    Ne întoarcem pe ploaie în "Lumea Renaşterii".
    
    
    De la Ion Pop am aflat că inclusiv Mihai Sin a fost păcălit de lustragii. Şi exact cu acelaşi truc. A trebuit să plătească doi dolari. "A plătit?", mă mir eu. Ion Pop rîde: "Ce să facă? Educaţia chezaro-crăiască îl obliga să iasă din încurcătură, dînd banii". Remarc că, din cei patru tras pe sfoară de lustragii turci, trei sunt ardeleni. Se pare că noi, ardelenii, cădem mai uşor victime ale şmecherilor din Orient. "Suntem mai serioşi", zice Ion Pop. "Mă rog, dacă ţinem să ne flatăm. Dar poate există şi alte explicaţii. Mai neplăcute." Mă gîndesc că suntem mai puţin iuţi în reacţii, mai rigizi. Am observat şi în bazar că ardelenii se tocmeau fără artă, cu stîngăcie, ceea ce pentru un turc trebuie să fie destul de antipatic. Căci plăcerea lui de a se tocmi o concurează, vizibil, pe aceea de a vinde. Categoric, avem mai puţină experienţă decît "regăţenii" în relaţiile romîno-turce. De aceea nu prea suntem în siguranţă pe aici, prin Turcia. Trebuie să deschidem bine ochii.
    
    
    E un talmeş-balmeş în capul meu. Nu mai reuşesc să pun ordine în impresii. Ce-am văzut, de fapt, în Istanbul? Un cer închis, de ploaie. Străzi, mai degrabă murdare. Amestec de modernitate occidentală şi de mahala orientală. Înghesuiala istovitoare din bazar. Cocote, pe stradă, fardate strident, ochindu-şi clienţii. Printre ele, sunt, pro-babil, şi unele de la noi. (De altfel, "micul Paris", de altădată, Bucureştiul, devine "micul Stambul". Ceea ce n-au reuşit, cu sabia, turcii, reuşesc cu "bişniţa".) Aici, în fostul Constantinopol, au murit două imperii. Imperiul roman de Răsărit şi Imperiul otoman. Pe mormintele lor mişună o lume pestriţă, nici europeană, nici asiatică. M-ar fi interesat să urmăresc cum se reflectă în viaţa oraşului faptul că Istanbulul e aşezat pe două continente. Podurile construite peste strîmtoarea Bosfor (fără piloni, ca la San Francisco) fac legătura între două civilizaţii.
    
    
    Ar fi interesantă o paralelă între Imperiul roman şi Imperiul otoman. Unul (cel roman) a cucerit pentru a civiliza. Celălalt (cel otoman) a cucerit pentru a înăbuşi civilizaţia. Unul (cel roman) s-a dovedit foarte tolerant cu credinţele popoarelor cucerite. Celălalt (cel otoman) a vrut să-şi impună religia. Unul (cel roman) a creat cultură sau, măcar, a acceptat-o pe a altora. Celălalt (cel otoman) n-a crezut decît în sabie. După unul (cel roman) au rămas ziduri, apeducte, şosele şi o legislaţie care se învaţă şi azi în universităţi. După celălalt (cel otoman) n-a rămas nimic. Dar amîndouă au dispărut în desfrîu şi lux.
    
    
    Nu există nici o mare poveste de dragoste în limba romînă, ceea ce, zic unele voci, ar fi un semn că bărbaţii din Romînia sunt misogini. Nu ştiu cum stau lucrurile la nivel naţional, dar aici, pe vapor, teoria se dovedeşte falsă. Căci avem cîţiva "seducători" printre "croazieriştii" romîni. Cel mai activ se arată a fi "Bruno" care se învîrte asiduu printre femei, fără să-l deranjeze vîrsta. Nu ştiu cu cît succes. Îl văd, însă, mereu preocupat să nu rateze ocaziile de a-şi lărgi orizonturile. B. e mai discret şi unilateral. Se pare că, prin el, reuşim să facem o bună impre-sie în nordul continentului.
    Nici la capitolul "figuri pitoreşti" nu stăm rău. Un "poet metafizic" improvizează continuu versuri picante. Un armean cîrtitor şi simpatic, Ştefan Agopian ("Agop", cum îi zic prietenii), pare mereu abia sculat din somn şi mahmur. Adoră, se pare, lenea şi comoditatea, cel puţini aşa rezultă din felul cum declară că nu-i place să meargă în excursii, să coboare de pe vapor (de altfel, nici nu sunt sigur că a făcut-o ia Odesa şi la Vama). Noaptea e în "marele salon", iar dimineaţa doarme pînă tîrziu.
    Cuplul cel mai redutabil este, însă, cel format din "Monseniorul" (Adrian Popescu) şi "Biju" (Ioan T. Morar). Preocupat de Sfîntul Francisc, "Monseniorul" nu e, totuşi, un "franciscan". Are un apetit apreciabil şi resursei nebănuite de umor. "Biju" îi vorbeşte pe un ton ceremo-nios, ironic: "Monseniore, pot să vă pun sacoşa lîngă a mea?" Intrînd perfect în joc, "Monseniorul" îi răspunde cu o onctuoasă smerenie, prefăcută, bineînţeles: "De acord, fiul meu".
    
    
    Am înţeles demult, şi din ce în ce mai bine, că problemele mele vin din faptul că "racii" n-au destulă imaginaţie pentru a trăi, total, într-o lume visată, cu mai puţine exigenţe, dar au suficientă imaginaţie ca să nu poată fi practici. Mă mişc, în genere, în zona tulbure şi indecisă unde singurătatea şi nevoia de alţii se amestecă la fel ca noaptea şi ziua, pe mare, în clipa aceasta. Nu pot nici să fiu, cum aş vrea, deschis, sociabil, nici să mă izolez, cum am, cîteodată, impulsul s-o fac, iar incapacitatea de a alerge un drum mă costă. Am sperat că o scurtă vacanţă petrecută pe un vapor îmi va prinde bine. Chiar dacă noiembrie nu e luna ideală pentru o croazieră, nu e un fleac să traversezi trei mări şi să vezi, fie şi în fugă, oraşe pe care nu le-ai văzut, mai ales în zona unde Europa, ca Pythia, pe vremuri, la Delfi, atrage prin ceea ce nu e clar. Însă, într-un univers închis, cum este, fatalmente, viaţa pe un vapor, contradicţiile mele se accentuează, văd. Constat că m-am "sălbăticit" de tot. Şi mă surprind, deseori, uitîndu-mă cu invidie la cei care au norocul să fie naturali în orice situaţie, fie că joacă poker, fie că stau la taclale. Eu sunt de ajuns de zgîrcit ca să nu pot juca decît prost poker, aşa că n-am chef să arunc banii în buzunarul lui Ulici, şi îmi lipseşte degajarea necesară pentru a fi un bun partener de şuetă. N-am prejudecăţi sumbre în ce priveşte frivolitatea, din contră, nu-mi displace cînd e inteligentă, sunt gata chiar să accept că ea poate fi o soluţie pentru a evita disperarea sau lehamitea, dar arta după care poate fi însuşită mi-a rămas, din păcate, străină. Aşa ceva nu se învaţă, probabil. Ţine de "codul genetic". N-am reuşit să fiu în largul meu, cu nervii complet destinşi, decît în dragoste, în rest, mă stresează, mă pune în alarmă şi, în final, mă oboseşte orice mă scoate din cochilia mea. Nu e deloc simplu. Nici plăcut. Inclusiv pentru cei cu care vin în contact, presupun.
    De fapt, habar n-am ce cred ceilalţi despre mine. Probabil, mă socotesc, cum m-a caracterizat Piru odată, prea ombrageux. Şi poate că sunt, Dumnezeu ştie.
    Nu se mai vede nimic afară. Mai devreme, marea părea o imensă grădină devastată. Acum a devenit un zgomot surd, care va acompania "seara de poezie turcă". Lumea a şi început să se strîngă în "marele salon".
    
    
    Îl redescopăr pe Theo în asistenţă. Între timp am aflat că ar fi anarhist. E decis (ar fi mărturisit-o!) să dea foc Europei, s-o distrugă. A suportat-o, spune el, şi aşa, preaj mult. Deocamdată, îşi arată dispreţul pentru acest mizerabil continent străbătîndu-l cu bicicleta.
    Observ că, deşi ne-am deprins cu originalităţile lui, Theo ne uimeşte, de fiecare dată, cu ceva nou. "Libertăţile" sale vestimentare mă trimit, cumva, spre extravaganţele lui Pierre Loti care adora să poarte pantofi cu tocur înalte, să se deghizeze în beduin, în turc, în indian ori s organizeze dineuri la care invitaţii purtau costume de timpul lui Ludovic al XI-lea şi vorbeau franceza din secolul al XV-lea. Şi e limpede că nu-i pasă de noi. Ne îngăduie să fim spectatori, dar n-are nevoie nici de aplauzele noastre, nici de obiecţiile noastre. Pare prins cu totul într-o lume de fantasme la care noi, biete creaturi roase de complexe logice, nu avem acces. Noi vedem din ea doarj aparenţele. Îmbrăcămintea excentrică. Bicicleta pe care o coboară la fiecare escală. Şi nu ştim cum să împăcăm cu ele aspectul studios al personajului. Se zice că tatăl său e milionar şi că Theo a făcut studii strălucite înainte de a fi bîntuit de reverii teroriste. Ar fi, după unele zvonuri, un foarte avizat filolog. Cam straniu, dar tobă de carte. Silueta lui fină, fragilă, vulnerabilă pare să facă legătura dintre bibliotecă şi ospiciu. Pe vas, e mereu preocupat. Apare pe neaşteptate, căutînd, parcă, pe cineva sau ceva, după care se îndepărtează. Foarte rar stă, ca acum, pe scaun, nemişcat... N-are, însă, aerul că ascultă poemele poeţilor turci. E îmbrăcat într-o redingotă gri, cu brandenburguri închise la culoare, şi cu nelipsitul rucsac negru în spate, din care se zăreşte, de nu mă înşel, o copertă de carte. Adevărul e că aş vrea să văd ceva scris de el, căci, oricîte zîmbete rău-tăcioase ar stîrni povestea cu "buna ciocolată elveţiană", Theo rămîne un maniac interesant. Unul din cei mai interesanţi pe care i-am întîlnit şi, măcar, din acest punct de vedere, nu regret că am venit pe "Lumea Renaşterii". Poate, mintea sa e tulbure, dar, cu siguranţă, nu e o fiinţă mediocră, chiar dacă uneori îmi inspiră compasiune. La urma urmei, unde e graniţa dintre "normal" şi "anormal"? Theo e, în sine, un spectacol. Un spectacol mai interesant, oricum, decît cel de pe scenă.
    Recită poetul turc cu glas cavernos, care-şi suge zgomotos buzele (mari cît două lipitori), cînd tace, şi lasă scrumul să-i cadă din ţigară unde se nimereşte. N-a avut voie să coboare de pe vapor, la Istanbul, am auzit. Sau n-a vrut el să rişte. Căci trăieşte în exil.
    Fiindcă nu pricep nimic, mă mulţumesc să ascult cum sună, în versuri, limba ienicerilor şi spahiilor. La sfîrşit, ies pe punte. Uitîndu-mă la luminile care ard, insomniace, în depărtare, pe ţărm, îmi amintesc ce zicea Cioran, că trebuie să distrugem, cu sistem, Orientul din noi. Poate că Orientul ne-a învăţat să ne folosim inteligenţa pentru a ne găsi consolări şi cînd ele sunt dăunătoare pe termen lung. Poate că tot Orientul ne-a dat viziunea pasivă asupra vieţii. Şi, fără îndoială, unele apucături n-ar strica să le pierdem, ori să ni le reprimăm. Am micşora distanţa dintre băşcălie şi ironie, între altele. Dar ce-ar rămîne din identitatea noastră după ce am termina de distrus Orientul din noi? Orice eroare provine dintr-o excludere, ne-a avertizat Pascal.
    Pe întuneric, valurile, chiar slabe, au ceva ameninţător. Niciodată nu m-am gîndit pînă acum că, pe uscat, ne rămîne să avem, cel puţin, un mormînt. Pe cînd, dacă te prăbuşeşti în mare, nu mai rămîne nici un semn în urma ta. Dispari de parcă n-ai existat. Gata! Devin macabre.
    Şi nu e cazul Pe vasul nostru e ca în "Şeherezada". Adevărata viaţă e, se pare, viaţa de noapte. Dan Cristea, Justin Panţa ard de nerăbdare să-i dea lui Ulici posibilitatea de a le lua banii la poker.  N-au învăţat nimic din noaptea precedentă. "Seducătorii! şi-au împrospătat energiile o dată cu venirea serii. După cum se bîrfeşte, îşi dau toată silinţa să-şi consolideze cuceririle. Ceilalţi stau la taifas. Se schimbă impresii, se deapănă amintiri, se spun glume. De băut se bea puţin, cred, fiindcă preţurile sunt destul de piperate, dar "marele salon" e mereu o dovadă că romînii sunt un popor sociabil.
    Numai eu mă retrag pe "Nereus". Încerc să mai suprim o noapte prin somn.
    
    
    Am ieşit, cred, din strîmtoarea Dardanele. Sorin Preda încă n-a coborît. La vreo oră după miezul nopţii, sting lumina să mă culc. Aproape imediat, vasul începe să se clatine puternic şi aud valurile bufnind în peretele cabinei. Probabil, Marea Egee e furioasă. Reaprind lumina. Ne va fi dat, oare, să nu scăpăm de furtuna pe care o aşteptam pe Marea Neagră? Îmi închipuiam că, odată ieşiţi din Marea Neagră, suntem în afara oricărui pericol. Se pare că m-am înşelat.
    Valurile izbesc din ce în ce mai furioase în hublou. Ce naiba se întîmplă? Poate că ar trebui să mă îmbrac şi să mă urc în "marele salon", unde sunt ceilalţi. Aş putea să mă lămuresc cît de mari sunt valurile şi ce informaţii meteo există. Aici sunt tentat să exagerez orice zgomot, mai ales că de pe coridor nu se aude nici o mişcare, iar tăcerea face şi mai sinistre scîrţîiturile. Îmi închipui că "valsăm" pe valuri. Nu chiar ca o coajă de nucă ("Lumea Renaşterii" e, totuşi, un vapor de mărime medie), dar aproape. Dintr-o "corabie Babei", am devenit, ca la Rimbaud, o "corabie beată". Şi măcar de-ar fi ziuă!
    Mă încăpăţînez, totuşi, să nu mă ridic din pa aşteptînd să-şi facă efectul somniferul.
    
    
    20 noiembrie (dimineaţa)
    
    A fost tangaj puternic pînă spre patru dimineaţa. El dormeam, tun, însă. În unele cabine, au căzut lucrurile pe masă. La noi, nu. Avantajul de a fi sub nivelul mării!
    Marea e agitată şi acum. Cerul, închis. Nu e, însă frig. "Sunt 12 grade afară", ne anunţă o voce feminini la difuzor.
    Iar a cîştigat Ulici la poker. Theo are probleme cu bicicleta, se pare. Poetul turc cu voce cavernoasă zace bol-nav. În rest, singura noutate e că nu vom merge toţi la Efes. Cel puţin, aşa rezultă din "comunicatul" auzit mai devreme: "Cei ce nu doresc să meargă la Efes sunt rugaţi să anunţe asta pînă la ora 10, la recepţie". Eu merg. Vreau să văd oraşul lui Heraclit. Şi, oricum, dacă n-am "viaţă de noapte", să am "viaţă de zi". Cuplul "Monseniorul" ― "Biju" nu şi-a pierdut buna dispoziţie. "Îmi permiteţi, Monseniore, să vă aduc un suc?" îl întreabă "scutierul său pe "franciscanul" Adrian Popescu. Acesta încuviinţează: "Bine, fiule, de acord. Dar să fie de portocale".
    Nu ştiu mare lucru despre Izmir, escala noastră de azi. Doar că aici a fost cîndva Smirna, nume pe care eu îl asociez (deşi n-are, poate, nici o legătură) cu binecunoscuta răşină exotică. (Probă clară de automatism verbal. Am zis "binecunoscuta", cu toate că n-am avut niciodată ocazia să mă lămuresc cum miroase, cînd e arsă, smirna.) Din port, autocarele ne vor duce direct la Efes, de unde ne vom întoarce la vapor, pentru a porni spre Salonic. Aşa că vom vedea Izmirul doar din autobuz.
    
    
    Profit de întîrziere ca să schiţez un gînd pe care am uitat să-l consemnez aseară. Ca fiu de ţăran ce sunt, e firesc să mă simt mîndru că la temeliile Romîniei se află o civilizaţie agrară. Dar nu ţin să bagatelizez "amănuntul" că Bucureştiul a aşteptat secolul al XlX-lea pentru a-şi pune chestiunea cişmelelor! Mai ales că suntem (totuşi) urmaşi ai unor vestiţi constructori de apeducte. Civilizaţia romană a fost, prin excelenţă, o civilizaţie citadină. Istoria imperiului începe ab urbe condita şi sfîrşeşte sub tălpile barbarilor intraţi în Roma. Noi n-am moştenit nici cultul "cetăţii", nici "tehnicitatea" primilor "făcători" de şosele tim Europa. Parcă nemţii ar fi urmaşi ai romanilor, nu noi! Noi am rămas păstori, ţărani, tîrgoveţi, într-o Europă a cărei istorie a fost decisă în "oraşe". Orice recapitulare ar putea-o dovedi. Civilizaţia greacă era o civilizaţie a "cetăţilor". Creştinismul s-a impus în catacombele Romei. Goticul a înflorit în burguri. Renaşterea e opera Florenţei şi a Veneţiei. Demenţa nazistă a început într-o berărie din München. Cea comunistă, în cel mai european oraş al Rusiei. Fitilul primului război mondial a fost aprins la Sarajevo. Al celui de-al doilea război mondial, la Berlin. Luaţi de la plug, de la coasă, ţăranii noştri s-au văzut vîrîţi cu forţa într-o istorie pe care n-o înţelegeau. Ce e destin şi ce e întîmplare aici? Spaniolii au dat conchistadori. Olandezii şi portughezii, popoare mici, au avut colonii. Grecilor le place, ca lui Ulise, să vînture lumea. Norvegienii au cucerit, prin Nansen şi Amundsen, şi Polul Nord şi Polul Sud. Noi n-am produs nici aventurieri, nici cuceritori. Dinicu Golescu a putut uimi prin "însemnările" sale, care nu depăşeau Austria, Elveţia şi Italia, la trei secole după ce Magellan făcuse prima călătorie în jurul globului. Am trăit, pînă acum un secol şi jumătate, pe aceleaşi uliţe, fugind în păduri cînd veneau tătarii şi turcii. Oare timpul a trecut peste noi sau alături de noi, fiindcă nu istoria ne-a interesat în primul rînd? Aş putea găsi unele argumente. Felul cum am reuşit să integrăm moartea şi soarta în ordinea firească a lucrurilor. În nici un oraş, pe unde am umblat, n-am văzut un cimitir ca acela din Lisa, reprezentînd nu o "anexă" funerară, ci partea cea mai apropiată de eternitate a vieţii satului. Mult înainte de deschiderea primei facultăţi de filosofie, am avut o metafizică a noastră...
    Mă opresc aici. Văd că se coboară.
    
    
    Podişul Anatoliei. Munţi despăduriţi, pămînt sărac, localităţi rare. Măslini. Piatră. Ziduri care au, toate, pecingine. Efes.
    
    
    Filosoful Apolonius, vorbea într-o grădină din Efes, în faţa celor veniţi să-l asculte. Deodată, s-a oprit, a privit speriat în pămînt, a făcut trei paşi înainte şi a strigat cu o voce sugrumată: "Împăratul a fost lovit!" După care a continuat să se uite în acelaşi loc, vrînd parcă să vadă sfîrşitul unei întîmplări nelămurite. În tăcerea care se lăsase, nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. Au aşteptat toţi, îngroziţi, cu ochii la Apolonius, pînă ce acesta a strigat, acum şi mai tare: "Efesieni, împăratul a fost ucis chiar în clipa aceasta". Efesienii au crezut că filosoful delira şi s-au temut să n-o păţească fiindcă ascultaseră asemenea vorbe, fără să se indigneze, dar ştafetele le-au adus mai tîrziu vestea că, într-adevăr, Domiţian fusese omorît de liberţii săi, la Roma, chiar în ceasul de amiază cînd Apolonius îşi ţinuse discursul.
    Întîmplarea aceasta a avut loc pe la sfîrşitul primului secol după Christos, cînd Efesul era unul dintre oraşele importante ale Imperiului roman, cu o vechime de peste un mileniu, rivalizînd în prestigiu cu Alexandria. Trecuseră pe aici Brutus şi Cicero. Trecuse, dacă nu mă înşel, şi un împărat. Tiberiu. Efesienii duceau ofrande la templul zeiţei Artemis (sălbateca, însingurată Artemis, care umbla prin păduri cu o haită de cîini, dăruiţi de Pan, şi vîna animale cu săgeţile făurite de Hefaistos), dar povesteau în şoaptă cum părinţii lor îl ascultaseră pe apostolul Ioan, care venise la Efes, după răstignirea Învăţătorului său, împreună cu Fecioara Maria, care locuise acolo, într-o căsuţă izolată, de la poalele muntelui. Moartea lui Domiţian trebuie că a produs mare tulburare în oraş. Efesienii ridicaseră un templu în onoarea împăratului, ca să-l linguşească, ştiind că, devreme ce se proclamase zeu, Domiţian va fi foarte mulţumit de adoraţia supuşilor săi şi le va răsplăti gestul cu preţioase privilegii (ceea ce s-a şi petrecut). Ca să nu piardă ce obţinuseră, bravii efesieni s-au decis, repede, să ridice alt sanctuar, de data aceasta în cinstea urmaşului. Ei aveau oarecare experienţă în arta măgulirii. Memmius, ginerele lui Sylla, ordonase să fie distrus Efesul deoarece oraşul ţinuse partea lui Mitridate. După ce efesienii au început să-i ridice un monument impozant, Memmius a revocat, însă, ordinul.
    Ce a rămas din toate astea? Din templul zeiţei Artemis, considerat una din cele şapte minuni ale lumii antice, au ajuns pînă Ia noi o coloană şi cîteva bucăţi de piatră spartă. Nu avem cum să înţelegem uimirea lui Alexandru cel Mare. A dispărut şi altarul, lucrat de Praxitele. Goţii au jefuit templul de podoabe. Apoi, creştinii l-au trans-format în carieră de marmură pentru construirea bazilicii "Sfîntul Ioan" şi pentru catedrala "Sfînta Sofia". Restul au făcut ploile, bălăriile, piraţii şi turcii.
    Stă să plouă şi ne grăbim. Facem fotografii, sub cer vînăt, între coloanele albe, care nu mai sprijină nimic la bazilica "Sfîntul Ioan", în agora, unde se ţineau şi tîr-gurile de sclavi, la "Odeon", unde aveau loc reuniunile senatului (dar şi reprezentaţii teatrale), lîngă ruinele din sanctuarul închinat lui Cezar (deci, cu Cezar a început nebunia de a-i concura pe zei, nu cu Nero), la "Prytaneion" (un soi de primărie antică), pe strada principală din Efes, pavată cu mari bucăţi de piatră lucie şi, bineînţeles, în faţa Bibliotecii (doar suntem intelectuali). Aici, Marius Ghica mă îndeamnă să "pozez" în dreptul uneia din cele patru statui simbolice din nişe. Şi abia după aceea descopăr că nimerisem în dreptul statuii pe piedestalul căreia scrie "Sofia", ceea ce, dacă mă gîndesc la părerile mele actuale despre "înţelepciune", poate suna, doar, ca o ironie.
    Bărbaţii se înviorează cînd ne oprim dinaintea unor pietre, năpădite de iarbă galbenă, iar ghidul ne spune: "Aici a fost lupanarul". Aflăm că efesienii aveau un bordel cu două etaje. La primul etaj, erau primiţi clienţii. Femeile aşteptau la etajul superior.
    Fresce, mozaicuri, coloane ciobite, capiteluri răsturnate (Efesul a avut parte şi de incendii şi de cutremure), sarcofage de piatră, vase de pămînt ars, o splendidă sculptură reprezentînd o Nike înaripată, un orologiu solar, trepte tocite de paşi... Dar, pe alocuri, am o senzaţie de vechime trucată, de scenografie arheologică. Prea sunt frumos aranjate unele vestigii.
    Mîncăm, din pachete aduse de pe vapor, pe mesele înşirate afară ale unui restaurant care are ceva de cîrciumă. Suflă un vînt rece, umed, ploaia pare acum iminentă. Ne ducem apoi la muzeu. Avem, însă, puţin timp la dispoziţie încît nu putem fi decît superficiali. Remarc o statuie a Artemisei, poate singura frumoasă, şi o veselă înghesuială masculină la chioşcul unde se cumpără statuete priapice sau căni pe care e desenat un Priap grosolan. Nu sunt pudibond, dar îmi displace bărbăţia prea afişată. Întotdeauna am bănuit că ea ascunde, fie o lipsă de consideraţie pentru dragostea fizică, fie complexe nu tocmai onorabile.
    
    
    Ne întoarcem la Izmir pe o ploaie măruntă care abureşte geamurile autobuzului. Esplanada pe care o stră-batem pînă la vas e, într-adevăr, frumoasă, ultraeuropeană.
    Pe vas ne aşteaptă o veste neplăcută. Nu vom pleca la Salonic. E furtună puternică pe mare. Vom rămîne pînă] mîine la orele 15 ancoraţi în portul Izmir, după care ne vom îndrepta direct spre Pireu. Vom pierde, aşadar, Salonicul. Prima mea reacţie e de uşurare. Am scăpat de un pericol posibil. Următoarea reacţie e de regret. Nu voi vedea Salonicul. Şi cine ştie dacă voi ajunge vreodată în acest oraş. Never say never, zic englezii. Să nu spui nicio-dată, "niciodată". Dar mă tem că această mică superstiţie nu mă va ajuta să înlătur părerea de rău.
    
    
    După masă, renunţ la o lungă "abstinenţă" şi joc şah. Constat, însă, că nu mai am suficientă răbdare. Şi nici nu mai cred că e o probă de inteligenţă să învingi într-o par-tidă de şah. Problema e cum să ne omorîm timpul.
    La difuzoare ni se explică de ce nu mai mergem la Salonic. Furtuna e prea mare pentru vasul nostru, Comandantul a fost nevoit să ia "pentru securitatea noastră" decizia de a rămîne "la ancoră", în port. Aceasta îmi dă mai mult decît tangajul din largul mării, senzaţia de nesiguranţă. Dacă vasul nu rezistă la furtuna care agită acum marea, înseamnă că e vulnerabil. Pînă acum, îmi închipuiam că nimic rău nu se poate întîmpla, că "Lumea Renaşterii" poate face faţă oricărei situaţii. Acum, iluzia aceasta a dispărut. Cred că între Izmir şi Pireu, mă voi teme mai mult decît în zilele şi nopţile precedente. De abia aştept să mă văd acasă. Şi nu voi mai urca, probabil, pe altă corabie. Aventura mea în largul mării ― acum pot să-i spun, fără să exagerez, "aventură" ― se termină cu un eşec.
    
    
    Încerc să-mi aduc aminte ce fel de zeu era Nereus. Tot ce reuşesc să găsesc prin memorie e ca era un zeu marin, din generaţia de zei dinaintea olimpienilor, şi că era socotit un protector al corăbierilor. În rest, nimic.
    
    
    Luni 21 noiembrie
    
    Afară norii s-au risipit, nu mai plouă, a apărut pentru cîteva clipe soarele. Dar marea continuă să fie agitată. Mulţi au coborît. S-au dus să se plimbe prin oraş. Unii vor să mai cumpere "ceva". Au vreme pînă la prînz.
    Am rămas aproape singur în "marele salon". Mai tîrziu, mă voi retrage, probabil, în cabină să citesc. "Strada" nu m-a interesat niciodată prea mult. Am preferat să trăiesc printre cărţi. Dacă "a trăi" înseamnă să îmbătrîneşti preocupat nu de lumea "aşa cum e", ci de cea care "ar putea fi".
    Sper să ajungem la timp la Pireu, pentru a lua de-acolo autobuzele spre Delfi. Dacă n-am ajunge la Delfi, aş fi nenorocit. În fond, am venit în această croazieră mai ales pentru ocazia de a revedea urmele celui mai mare oracol din antichitate. Am fost la Delfi, cu ani în urmă, dar nu mai ştiu ce este amintire directă şi ce este amintire livrescă în imaginea mea despre locul unde oficia Pythia. Aş vrea să mă lămuresc. Poate arunci voi şti mai bine ce este Grecia pentru mine, o ţară sau un mod de a fi inactual.
    
    
    Am ieşit, totuşi, pînă la urmă, în oraş. Pe o stradă din Izmir, stăm la o masă, în faţa unei cafenele, Ţeposu, Marius Ghica şi eu. E frig. În jurul nostru, pietoni. Ţepo-su zice: "Eu, în orice loc mă duc, mă integrez imediat. Mă simt de-acolo". Marius Ghica adaugă: "Şi eu". Ridic din umeri: "Eu, dimpotrivă. Pretutindeni, mă simt străin. Şi, din nefericire, inclusiv în Bucureşti am uneori acest sentiment". Ceilalţi tac. Poate, mărturisirea mea a fost deplasată.
    
    
    (Mai tîrziu, pe vas)
    
    Theo (acum cunosc, în sfîrşit, numele său întreg: ) e singurul personaj de aici ieşit din comun. Noi, ceilalţi, suntem persoane banale, care se îmbracă obişnuit şi pot trece neobservate. Aseară, Theo a apărut îmbrăcat în şalvari roşii şi cu frac negru. Ne privea prin ochelarii săi cu ramă fină, fără să aibă aerul că ne vede, cu un dispreţ politicos. Facem şi noi parte din Europa pe care el vrea s-o arunce în aer! Nici n-ai zice că sub distincţia lui decadentă se ascunde un suflet de terorist. Dacă s-ar îmbrăca normal, l-ai putea crede profesor de greacă veche. De altfel, vorbeşte curent, aflu, şapte limbi, performanţă cu care nu cred să se poată lăuda altcineva de pe "Lumea Renaşterii". Şi nu poartă o carte, cum mi-am închipuit, în rucsacul său negru. Poartă coperta unei cărţi, ce se găseşte deocamdată în stadiu de proiect! Ea va fi, însă — Theo n-are nici o îndoială în această privinţă — o carte, esenţială. Mai poartă, apoi, în rucsac, o potcoavă, simbolul heraldic al familiei sale. Aud că întreabă pe toată lumea cum se spune "potcoavă" în diverse limbi şi îşi notează. Va alcătui, astfel, un dicţionar complet, mondial, al acestui cuvînt, operă la care ţine, de asemenea, foarte mult, se pare.
    
    
    La prînz, în timp ce ne aflăm la masă, auzim în difuzoare vocea căpitanului. Toată lumea ciuleşte urechile, oprindu-se din mîncat. Căpitanul a hotărît să nu plecăm la ora 15 cum fusesem anunţaţi. E încă furtună de gradul 10 pe mare. Cu cîtva timp în urmă, două nave au naufragiat pe o furtună care atinsese gradul 8, ceea ce nu înseamnă că furtuna de acum e infinit mai primejdioasă. Vom pleca, dacă vom pleca, de abia mîine la amiază, urmînd să ajungem la Pireu miercuri dimineaţa. Prin urmare, s-a spulberat şansa de a revedea Delfi! Dezolare la mese. Se lasă o tăcere grea. Nu mai am chef de nimic. După ce am făcut o excursie de plăcere prin posomorîta Mare Neagră, iată-ne ţintuiţi într-un port din Marea Egee! Prizonieri pe un vas care nu se ştie cînd va pleca. Şi abia acum am devenit conştient de riscurile unei călătorii pe mare în noiembrie.
    Dacă eram la Istanbul, puteam lua, eventual, de-acolo avionul pentru Bucureşti. Dacă ne-ar fi prins furtuna la Salonic, coboram cu autobuzele la Pireu. Aici, suntem cel mai rău plasaţi. Mă întreb ce se va întîmpla dacă furtuna va dura mai multe zile. Şi ce vom face pînă mîine la prînz? Toată lumea e descumpănită. Euforia din clipa cînd ne-am îmbarcat, fără să bănuim că ne aşteaptă o captivitate de lux, într-un port turcesc unde nu prea e nimic de văzut, putrezeşte acum într-o angoasă generală.
    
    
    N-am răbdare să rămîn în cabină, încît mă asociez unui grup, din care fac parte "Biju" şi "Monseniorul", pentru a ne duce să hoinărim prin Izmir. Luăm un taxi pînă în centru. Taxiurile sunt aici foarte ieftine. Doi dolari ne costă cursa pînă la intrarea în bazar. Ceea ce e foarte convenabil. Trei ore, apoi, ne minunăm de vivacitatea pestriţă a bazarului. Ceea ce mă miră e că aici tocmeala "merge" mai puţin decît la Istanbul. Cumpăr un pulover, halva, curmale şi smochine. Obosiţi de zgomot şi de hoinăreală, ne îndreptăm, apoi, pe jos spre port, ca să economisim cei doi dolari cît ne-ar fi costat o nouă cursă cu taxiul.
    Apropiindu-ne de port, mă încearcă o teamă copilărească. Dacă, între timp, vaporul a plecat? Bineînţeles, e o prostie să gîndesc astfel. Doar l-am auzit cu urechile mele pe căpitan anunţîndu-ne că vom porni mîine la prînz spre Pireu. Şi ce căpitan şi-ar permite să plece hoţeşte, lăsîndu-şi pasagerii prin porturi străine? Cu toate acestea, cîteva clipe, fac calcule nebuneşti despre posibilităţile de a ajunge, de la Izmir, acasă. Între timp, s-a înnoptat. "Biju" şi "Monseniorul" se opresc, gustă din diverse dulciuri (unele se numesc "tulumbe", ceea ce, evident, stîrneşte veselie). Altcineva ne lămureşte, cu maximă seriozitate, că, de fapt, nu e nici o furtună pe mare. N-am plecat ieri şi nu plecăm nici azi deoarece a dispărut de pe vapor un ucrainean. A coborît în port şi nu s-a mai întors. Circulă ― se zice ― diverse ipoteze: că a fost ucis, că zace undeva beat sau că era spion. Poliţia nu e în stare să spună, deocamdată, nimic. Nu-mi dau seama dacă povestea are vreun sîmbure de adevăr ― chiar va fi dispărut un ucrainean? ― sau e produsul plăcerii noastre, irepresibile, de a broda, din orice, "scenarii". Răsuflu uşurat cînd văd vaporul. Suind scara metalică, îmi vine să rîd de teama mea caraghioasă.
    Îmi duc în cabină lucrurile cumpărate şi urc la masă în salonul de pe puntea "Venus". La recepţie îl văd pe Theo. A întins pe masă un vraf de hîrtii. S-a hotărît să distribuie, fotocopiată, coperta operei capitale pe care o pregăteşte. Mă întreabă dacă o am. "Nu" zic, oarecum speriat. La prînz mi-a propus să merg la el în cabină, să semnez sub fotografia mea din catalogul participanţilor la croazieră. Am intrat în panică. Să fiu singur cu un anarhist şi, poate, homosexual pe deasupra, într-o cabină? I-am zis: "Acum mă grăbesc să plec în oraş. Voi semna după amiază". Theo a uitat de catalog. E preocupat acum de opera sa. Îmi întinde o foaie xeroxată pe care e reprodusă fotografia sa într-o ipostază feminină. Are perucă de femeie, buzele rujate şi sprîncenele date cu rimei. Destul de reuşită deghizare. Şi îmi explică foarte sobru, stimulat de perplexitatea mea: "Am reuşit mai multe performanţe, ca femeie şi ca bărbat". Am amuţit. Ce înţelege, oare, prin "performanţe"? Nu îndrăznesc nici să-i cer explicaţii, de teamă să nu comit o gafă, şi nici să plec. Theo ia foaia şi în dreptul numelui său îşi notează adresa, explicîndu-mi că există un singur " în Bale şi chiar în toată Elveţia. Adaugă: "Poşta mă cunoaşte. E de ajuns să fie trecut pe plic numele meu". Sunt gata să mă mir cum de-l cunoaşte toată poşta elveţiană ― datorită celebrităţii familiei? sau datorită lui? ― dar, iarăşi, renunţ, îmi reprim curiozitatea. Iau "coperta", căreia i-a alăturat un poem, şi plec. În cabină, mă apuc să le studiez.
    Pe contracopertă, lîngă fotografia lui Theo deghizat în femeie, se află un catren în germană:
    
    
    
    Constatînd că Theo îşi spune "Thea" şi discută cu femeia din sine, cel mai simplu e să zici că e vorba de o sminteală sau de o înclinaţie perversă, dar simt din tonul "declaraţiei de dragoste" că un asemenea "diagnostic" ar fi şi pripit şi superficial. Pe copertă sunt desenate două mîini care cîntă la un instrument nevăzut. Deasupra titlul:
    
    
    
    Poemul mă surprinde şi mai mult.
    
    Templul rotund al altarelor Athenei Pronaia*
    
    Doar trei coloane au rămas în picioare din rotonda ta,
    Athena Pronaia, şi nimeni nu plînge;
    şi Phoebus însuşi în carul său solar străluceşte
    legat încă de o curiozitate josnică a inimii.
    O, deci, nici unul dintre oamenii de lîngă noi nu simte durerea?
    Sunteţi voi, aşadar, toţi, duşmanii acestei Zeiţe?
    astfel încît nu plîngeţi şi nu strigaţi
    către ea în orele voastre cele mai grele,
    şi nu vă ajută pentru a vă însănătoşi mai repede,
    ba, chiar, puteţi crede că aţi reuşit.
    Durerea aşteaptă momentul cînd semnele trădării
    vor face să alerge asupra voastră cîinii Iadului.
    Atunci dinţii vă vor clănţăni şi veţi urla.
    Aşa gîndesc aceste trei coloane.
    
    
    
    
    "Răzbunarea Athenei" îmi dezvăluie nu un impostor trăznit, ci un poet cu o sensibilitate tragică reală. Oare nu ne-am repezit să ne batem joc de el, judecîndu-i după "originalităţile" sale? Mă tem că da. În fond, Catul, acum mai bine de două mii de ani, spunea la fel ca Theo: "Eu, o femeie, eu, un bărbat, eu, o fecioară, eu, un băiat". Sexul incert nu e o descoperire a secolului nostru. Încep să mă îndoiesc şi de seriozitatea zvonurilor că ar fi un terorist cu apucături neroniene. Şi, la urma urmei, cine ar putea jura că ştie cîte forme ia un germen de nebunie? Gerard de Nerval se plimba, în Egipt, prin bazare, îmbrăcat cu o mantie din păr de cămilă, refuzînd să vadă ruinele antice, Iar Holderlin suferea că lumea e părăsită de zei. Theo pare să simtă şi el lipsa zeilor. Absenţă care-l revoltă. Pentru a face realitatea suportabilă, zicea Proust, toţi suntem obligaţi să întreţinem în noi nişte mici nebunii.
    
    
    Bate mai departe vîntul. În port, nu se văd valuri mari, dar în larg continuă să fie furtună. După ce-am pus bine poemul lui Theo, să nu-l pierd, mă urc în "marele salon". Aici, aud o altă explicaţie a rămînerii noastre îl Izmir. De-a dreptul aiuritoare. Şi e dată ca sigură: "Ascultaţi-mă pe mine, aşa stau lucrurile". Cică ratata noastră croazieră n-ar fi decît o "acoperire" mondenă pentru o afacere ocultă! "Ce afacere?" "Ceva cu droguri. Sau cu arme". Nu mă pot reţine: "Prostii!" Mi se atrage atenţia să nu mă grăbesc.
    Bine, nu mă grăbesc. Nu mă pot consola, totuşi, cu o poveste de roman poliţist, pentru pierderea şansei de a revedea Delfi. Mîine dimineaţă, se organizează, contra a cinci dolari, o excursie sumară la Pergam. Unii se duc. Pe mine, din moment ce nu ajungem la Delfi, nu mă mai interesează nimic! Renunţ să văd locul unde s-a aflat a doua mare bibliotecă după cea de la Alexandria. Voi rămîne pe vapor.
    
    
    Deşi prejudecăţile mele sunt mai puternice decît înţelegerea mea, nu mai văd în Theo un ins ridicol şi periculos. Nebunii periculoşi se cred mari lideri politici, nu poeţi. Vor să-i conducă pe alţii, nu se duc în croazieră cu bicicleta pe un vapor şi cu un rucsac în spate, plin cu coperţi ale unei cărţi nescrise. Narcis s-a îndrăgostit de chipul său de bărbat. Theo pare îndrăgostit de Thea, de femeia din el, pe care uneori o "arată", deghizîndu-se (ceea ce în Roma antică, probabil, n-ar fi mirat pe nimeni, dar azi...). Dacă la început am fost tentat să-l aşez în succesiunea unor iluştri smintiţi (Caligula adora să se îmbrace în rochii), acum încep să cred că acest "original" care vorbeşte în şapte limbi despre o operă în care "nu e numai poezie" ascunde o taină. Şi sunt, am impresia, singurul de pe vapor care îl ia în serios. Ceilalţi au clasat "cazul". Au zis: "e nebun" şi se mărginesc să zîmbească dispreţuitor-compătimitor de cîte ori îl văd coborîndu-şi bicicleta pe scara vaporului sau pătrunzînd în "marele salon" cu rucsacul său negru în care duce coperţi şi o potcoavă. Poate că, trăind înlăuntrul fantasmelor sale, Theo ne consideră pe noi "anormali", deoarece "nimeni nu plînge", "nu simte durerea", nu strigă pentru că în fostele temple ale zeilor umblă şerpii.
    
    
    De cîte ori ies din cabină, văd pe uşă imaginile care ne arată cum trebuie să ne legăm, în caz de pericol, centura de salvare.
    
    
    Marţi 22 noiembrie
    
    Întîi, n-am vrut să merg la Pergam. Aut Delphi, aut nihil. M-a cuprins o revoltă prostească. Mi-am zis că, oricum, nu e mare lucru de văzut acolo. Altarul din Pergam a fost dus la Berlin. Celebra bibliotecă a dispărut. Apoi, după ce Marius Ghica mi-a împrumutat cinci dolari, m-am răzgîndit.
    Probabil, sunt şi unii care merg din pricina rezonanţei numelui. Ştiu că locul e vestit şi vor să pună piciorul acolo. O mică reverenţă culturală.
    În timp ce iau micul dejun în "marele salon", aud la difuzoare buletinul meteo. Cerul e relativ senin, dar marea continuă să fie agitată. Vîntul suflă cu o viteză de 8 grade pe scara Beaufort. Dacă e adevărat ce se vorbeşte, că, nu prea demult, două nave cam de mărimea "Lumii Renaşterii" s-au scufundat pe o furtună de 8 grade, nu ne aşteaptă o perspectivă foarte veselă.
    Întîmplarea cu ucraineanul dispărut e, se pare, reală. Aceasta dă foc zvonurilor. Se fac tot felul de speculaţii. Unii îi atribuie ucraineanului o identitate ocultă. Lîngă vaporul nostru e ancorat la chei un vas libian. Cineva arată vasul libian cu degetul. "Ucraineanul" ar fi acolo. La etaj sunt cabine şi în cală s-ar afla arme pentru Geddafi.
    Ne strîngem greu, ca de obicei, deşi avem puţin timp la dispoziţie. Ni s-a cerut să ne reîmbarcăm la ora 11,30, deoarece există intenţia de a pleca la 12.
    E soare, frumos. Trecem prin mai multe localităţi al căror nume nu-l reţin. Multe plantaţii de măslini. Pe alocuri, se văd şi culegători.
    La Pergam, urcăm pe o Acropole mai înaltă decît cea ateniană. Şoseaua îngustă se răsuceşte în spirale violente.
    Am tot timpul senzaţia că autobuzul se poate răsturna. Sus, pe culme, e exact ceea ce am presupus. Ziduri ruinate, din piatră ordinară şi cîteva coloane de marmură, în mod evident, "aranjate". Golurile au fost umplute cu ipsos. Capitelurile sunt aproximativ corintice, dintr-o epocă în care stilurile nu mai erau pure. Ruinele ― cîte sunt ― au fost "sistematizate". Trecut, în bună măsură, contrafăcut, Printre pietre a crescut iarbă şi se plimbă pisici. Pergamul e util doar industriei turistice. Văd că pe crengile multor arbuşti sunt legate bucăţi de hîrtie. Tradiţia zice că, procedînd astfel, ţi se va împlini o dorinţă la care te gîndeşti.
    În schimb, e soare, cerul e albastru, iar priveliştea se dovedeşte a fi, într-adevăr, minunată. Se fac nelipsitele fotografii. Între ruinele fostului templu al lui Traian, un grup de scriitori romîni devine exuberant. Cineva agită o sticlă de votcă şi aud, chiar, un chiot: "Noi, urmaşii lui Traian..." Un mucalit observă că strămoşul nostru merita onorat cu băutura naţională, nu cu votcă.
    
    
    La muzeul din Pergam. Trec destul de repede. Mar-muririle sunt din perioada helenistică şi perioada romană. Singura care mi se pare că merită atenţie e o sculptură arhaică rătăcită, prin ce minune nu ştiu, printre celelalte.
    La ieşire, îl văd pe Theo lîngă autobuze, fără bicicletă. Îmi arată pantofii proaspăt lustruiţi de un lustragiu care se îndepărtează. Asta îmi dă curaj să-l întreb: "Dar unde e bicicleta dumneavoastră?" "E bolnavă, îmi răspunde el.
    Am cumpărat de aici un medicament pentru ea." Şi scoate o cutie din buzunar. Am făcut o figură uluită, probabil, încît se simte obligat să mă lămurească: "Bicicleta e calul meu. Noi toţi suntem Don Quijote, fără să ştim. Diferenţa dintre mine şi ceilalţi e că eu ştiu. Dar «calul» meu e bolnav la «copită»". Holbez ochii. "La copită?" "Da." Şi face un gest din care înţeleg că, de fapt, se referă la pedala bicicletei. Intru în joc. "Şi nu mai merge calul dumneavoastră?" "Ba da, însă din pricina bolii mă obligă să depun mai mult efort." Desface cutia şi văd în ea nişte site care ar reprezenta "medicamentele" de care are nevoie "calul" lui Theo. Cum nu mă pricep la mecanică şi la biciclete, nu-mi dau seama dacă vorbeşte serios sau îşi bate joc de noi. În cele din urmă, deschide un caiet şi mă roagă să notez pe o foaie adresa mea ca să-mi trimită marea lui carte. Mă roagă să notez şi numărul cabinei de pe vapon pentru a-mi trimite prin steward cîteva poeme. Priveşte cu atenţie cifra 8 (numărul cabinei mele de pe puntea "Nereus") şi comentează: "Cine face pe 8 astfel e o persoană deschisă". Îmi e greu să-i explic lui Theo că se înşeală. Sunt un introvertit.
    
    
    Am depăşit mult ora fixată pentru îmbarcare. E aproape unu şi jumătate cînd ajungem la bord. Din graba cu care se strîng micile pătrate de plastic alb, cu ajutorul cărora se poate constata cine n-a venit, îmi dau seama că s-a luat decizia să plecăm.
    Moment de suspans. Radu G. Ţeposu şi Marius Ghica au dat o fugă la supermagazinul de lîngă port să mai cumpere ceva. Crainica vaporului anunţă, cu febrilitate, din două în două minute, poticnindu-se la pronunţarea numelor, de fiecare dată, că domnii în cauză sunt rugaţi să se prezinte urgent la recepţie. Văd că se dezleagă odgoanele. Plecăm. Ce se întîmplă cu cei doi? Finalmente, crainica anunţă că "domnii Radu G. Ţeposu şi Marius Ghica" vor fi aduşi cu şalupa. "Iată-i!" exclamă cineva. Ne în-ghesuim pe punte şi îi vedem, într-adevăr, pe cei doi în-tr-o şalupă care se apropie de vapor. Par liniştiţi, dar cred că au tras o spaimă zdravănă.
    Ceva mai tîrziu, ni se vorbeşte la staţia de amplificare despre ucraineanul dispărut. Însuşi comandantul vasului ne dă explicaţii. Vorbesc şi doi ucraineni. Cu siguranţă, echipajul vrea să risipească zvonurile potrivit cărora am stat două zile la Izmir din pricina ucraineanului. Ni se dau asigurări că motivul a fost, realmente, furtuna care a răzvrătit Marea Egee şi că am rămas "la ancoră" spre binele nostru. Întîmplarea cu dispariţia ucraineanului a fost pură coincidenţă. Vorbeşte şi un suedez, ultimul care l-a văzut. Poliţia turcă a fost alertată încă de duminecă şi, de două zile, ucraineanul a fost căutat peste tot în Izmir, inclusiv la morgă. Cercetările continuă.
    Unii dintre noi se arată mefienţi. Istoria ne-a învăţat că destinul stă prin culise.
    
    
    Trebuie să ne grăbim cu prînzul deoarece stewarzii vor să strîngă vesela şi s-o "lege". Semn rău. Înseamnă că trebuie să ne aşteptăm la un tangaj foarte puternic care poate zdrobi vesela vasului. Pînă acum nu s-au luat niciodată asemenea precauţii. Aceasta ne aruncă într-o stare de excitaţie nervoasă şi mai mare.
    Nu mai suntem nici măcar melancolici că ne apropiem de finalul croazierei. Toată lumea vrea să pună, cît mai repede, piciorul pe cheiul de la Pireu. Să ajungem pe "teren sigur". Discuţiile sunt crispate, iar privirile lunecă, mereu, spre geam pentru a vedea cum mai arată valurile. Nu sunt prea înalte, deocamdată. Dar n-am ieşit, încă, din golf. Vom afla după ce vom ajunge în larg cît de agitată e marea. Numai "Biju" îşi păstrează umorul. "Monseniore, ce barca de salvare preferaţi?" "Să ne ferească Dumnezeu, fiule", zice, pe jumătate serios, "franciscanul" Adrian Popescu, uitîndu-se îngrijorat afară. Marius Ghica ne povesteşte că a avut emoţii cînd a văzut vaporul ridicînd ancora, plecînd fără el şi fără Ţeposu. "Am simţit că mi se taie picioarele", recunoaşte el.
    Starea de tensiune nu ne împiedică, observ, să ne comportăm, mai departe, ca "milionarii" plecaţi în croazieră. Aşteptăm să vină stewarzii să ridice o fîrămitură de pîine căzută, pe covor, de pe tavă. Dar, nici o grijă, ne vom dezvăţa de aceste deprinderi păcătoase după ce vom debarca la Pireu. Vom redeveni nişte pîrliţi de scriitori.
    După masă, ne retragem, mai mulţi romîni, în partea mai înaltă din "marele salon" şi facem tot felul de "sce-narii" pentru a recupera şansa de a merge la Delfi. Ne hotărîm să întreprindem nişte diligente pe lîngă "comitetul grec" care s-a ocupat de croazieră pentru a-i ,,smulge" un gest de generozitate faţă de nişte scriitori "ce nu concep să plece din Grecia fără să consulte ierburile crescute peste amintirea Pythiei". Îl delegăm pe Ulici să poarte, ca preşedinte al Uniunii, "tratative". Eventual, ne plătim drumul. Şi, evident, ne priveşte cum ne potolim foamea. În definitiv, ne-am răsfăţat destul pe vapor. Cînd Ulici revine, îl întreb: "Sunt speranţe?" "Cred că da", zice el. Asta mă ajută să-mi regăsesc o anumită bună dispoziţie, în ciuda faptului că vaporul a început să se legene cam tare.
    E ora 16,25. Am plecat de aproape două ore şi jumătate, încă se vede ţărmul turcesc. Poate că vasul navighează prudent. La un moment dat, va trebui, totuşi, să înfrunte largul Mării Egee pentru a ne apropia de Grecia. Cerul e senin. Vîntul suflă, însă, extrem de puternic, iar marea pare, încă, neîmblînzită. Practic, mai avem, după calculele mele, patrusprezece ore de mers pînă la Pireu. Vom sosi acolo mîine dimineaţă, cu voia lui Dumnezeu. Apoi, cu voia grecilor, vom ajunge, poate, la Delfi.
    
    
    Seara, la masă, mă uit după Theo. Nu-l văd. Probabil, îşi tratează "calul" la "copită". Figura lui, din clipa cînd mi-a zis că, spre deosebire de alţii, el ştie că e Don Qui-jote, exprima o convingere liniştită, aflată deasupra oricărei îndoieli. Prin ricoşeu, pretenţia mea de a semăna lui Don Quijote îmi pare, în clipa aceasta, un moft. Pentru a te purta ca Don Quijote, nu ajunge să vrei. Trebuie să poţi transforma iluziile în unică realitate.
    
    
    Miercuri 23 noiembrie
    
    Zăpăceală şi confuzie cînd sosim la Pireu şi ne despărţim de "Lumea Renaşterii", coborîndu-ne bagajele pe chei. Mergem la Delfi? S-a aranjat? Dar unde sunt auto-carele promise? Cineva zice că ar fi vorba de un singur autocar. Dar sunt multe autocare în parking şi nimeni nu ne îndrumă la cel "bun". O parte dintre romîni se urcă într-un autobuz care merge pe colina Licabet, la hotel (acelaşi unde am dormit la sosire). "De-acolo se pleacă la Delfi?", întreb. "Cred că da", îmi răspunde Gabriel Chifu. Un fel de instinct mă îndeamnă să mă dau jos. Şi bine fac. De-abia s-a pus autobuzul în mişcare şi aflu că toţi cei care au comis imprudenţa de a se duce mai întîi la hotel vor rămîne la Atena. Căci, pentru a ajunge la Delfi în timp util (diseară trebuie să fim înapoi), e imperios necesar să ocolim centrul oraşului, supraaglomerat de trafic. Din păcate, în toată zăpăceala asta, am uitat de Theo. Nu mi-a trimis poemele promise. L-am zărit doar o clipă, coborîndu-şi bicicleta. După aceea, nu l-am mai văzut.
    Ne strecurăm prin periferiile Atenei pînă intrăm autostradă. De o parte şi de alta, măslini, chiparoşi, cîmpii cu pămînt roşcat. Coline sterpe, pietroase. Oprim undeva să bem un ceai, deoarece pe vapor n-a mai existat "mic dejun". Vesela fusese împachetată şi, oricum, era prea de dimineaţă. Ne cumpărăm şi pentru drum ceva mîncare. Apoi, plecăm mai departe. Cerul s-a înnorat. Nu plouă, dar e o tensiune dramatică în atmosferă. Ziua în care am fost la Delfi, prima oară, arăta la fel! Acelaşi cer ursuz, greu, aceiaşi nori coborîţi foarte jos. Nimic din faimoasa lumină greacă. În plus, zeii se ţin departe de autostrăzi.
    Ne oprim la Levadia, să ne dezmorţim. Ca prin vis, îmi aduc aminte de cele două izvoare de aici. Unul al Mnemosynei, al memoriei, altul al Lethei, al uitării. Ce am uitat? Ce mai ţin minte? Nu mai ştiu dacă am visat drumul spre Delfi sau l-am făcut aievea.
    Alte plantaţii de măslini. În autobuz, flecăreala obişnuită. Dar, iată, colinele încep să devină munţi. Pe undeva, pe aici, s-a apropiat Oedip de răscrucea unde şi-a ucis tatăl. Neguri vineţii învăluie, pe Parnas, lăcaşul muzelor. Fostul lăcaş.
    
    
    Cum am rămas între noi (n-a venit nici un alt participant la croazieră cu grupul nostru), dăm, de cum ajungem la Delfi, un spectacol foarte romînesc. Se încinge, în stradă, la cîţiva paşi de ghereta paznicului, o tîrguială penibilă. Motivul? Unul banal. În antichitate, exista o "poruncă" deasupra intrării pe "domeniile lui Apolo": "Cel cu mîinile necurate să nu se apropie. Departe de aici". Astăzi, nu mai contează cum arată mîinile. Important e să scoţi din buzunar, fie suma necesară unui bilet de intrare, fie o legitimaţie care-ţi dă dreptul să "vezi" gratis. Şi tocmai aici e problema. Cîţiva dintre noi au avut inspiraţia să-şi ia cu ei, de-acasă, legitimaţii de ziarişti. Aceştia arată bucăţile de carton salvatoare şi intră. Ceilalţi rămînem să parlamentăm dincoace de poartă. Cineva zice că Ulici, în calitate de preşedinte al Uniunii, ar trebui să "rezolve" pentru tot "grupul". Ulici îi răspunde că n-am venit aici într-o excursie "organizată". Cei care vor să intre plătesc. Şi are dreptate. În plus, mi se pare fără noimă să ne supărăm că alţii au fost mai "deştepţi" şi şi-au adus legitimaţii de ziarişti. "Bruno" care nu-şi dezminte calităţile de "seducător", deoarece îl văd cu o "Evă" grecoaică, îşi dă aere de "mediator". Îi place, cu siguranţă, să-şi dea importanţă în faţa "Evei". Încearcă să ţină un mic discurs din care rezultă că "ea" s-ar duce să "aranjeze" la telefon cu "cineva" ca să putem intra fără să plătim. Pierdem timpul şi mă simt oribil din pricina posturii jenante în care ne punem. Număr dolarii pe care îi am, decis să nu mai aştept, dar "cerberul" de la poartă, plictisit, probabil, să ne vadă ciorovăindu-ne, ne face semn să intrăm.
    Urc de unul singur fosta Cale Sacră, ce suie în serpentină povîrnişul pe care, din gloria celui mai mare oracol al antichităţii, a rămas un fel de cimitir arheologic. Vom sta puţin aici. Autobuzul ne aşteaptă să ne ducă înapoi la Atena. N-am timp de reverie şi nici chef după sfertul de oră pierdut la intrare. Mă mărginesc să privesc, să încerc să-mi aduc aminte şi să compar. Ruinele mi se par acum mai puţin fabuloase. Le-am văzut, altădată, cotropite de bălării, de gîze şi de flori care le dădeau ceva de mister greu, putred. Şopîrlele dormeau atunci la soare pe sînii de piatră ai unor zeiţe decapitate şi fugeau, speriate, auzind paşi. Fluturi mari, enormi, coloraţi mirific şi putrezi parcă, şi ei, sau bolnavi de tainele locului zburau peste ierburi. Păsări ţîşneau din iarbă, multe, ca pe vremea cînd se hrăneau cu resturile de la ofrandele depuse în sanctuare. Acum, totul e corect. Iarba a fost smulsă ori poate a pierit din pricina temperaturilor joase din noiembrie. Păsări nu există. Nici fluturi. Totul e "igienizat", ordonat, ca într-o vitrină de muzeu. Dacă nu-ţi imaginezi cum se înşirau în vechime, de-a lungul Căii Sacre, statuile de aur sau caii de aramă, printre lauri amari, şi cum veneau, necontenit, procesiunile de pelerini ce urcau spre templul lui Apolo, unde, în spate, într-o grotă, ieşeau aburii ce provocau extazul Pythiei, îmbătînd-o ca un alcool greu, provocîndu-i ceea ce cunoscătorii numesc "a doua vedere", locul ţi se pare epurat de enigme. Din fericire, e soare, lumina după-amiezii aureşte puţina iarbă rămasă în jurul pietrelor şi, astfel, măcar melancoliile reuşesc să fie ambigue.
    Ne strîngem toţi, sus, pe platou, în "tribunele" stadionului pe care s-au desfăşurat jocurile delfice. Iarba e verde aici, neînroşită de intemperiile toamnei, şi străluceşte blînd. Nu pot rezista ispitei de a încerca o "cursă"! Vreau să văd dacă rezist să alerg pînă la capătul stadionului şi înapoi. Basarabeanul Leo Butnaru, mult mai tînăr, mă provoacă la întrecere. Accept, deşi, ţinînd seama de diferenţa de vîrstă, ştiu dinainte care va fi rezultatul. Dau jos canadiana, puloverul şi cămaşa. Ne aşezăm la "start" şi pornim. Se aud încurajări amuzate. La întoarcere, mă cam sufoc, dar nu vreau să abandonez. Sosesc al doilea, evident, dar sunt bucuros că, la şaizeci şi opt de ani, mai pot să alerg cîteva sute de metri fără să fac un stop cardiac.
    Coborîm, după aceea, spre autobuz. Mă mai uit o dată spre cele şase coloane rămase în picioare din fostul templu al lui Apolo. Şase sunt? Da, şase. Şi una singură mai are capitel. Sunt ca nişte silabe de piatră, fără nici un înţeles, rămase din hexametrii compuşi de preoţii zeului pentru a tălmăci vorbele incoerente ale Pythiei. Lumina echivocă, umedă şi cenuşie, plină de sucurile grele ale buruienilor dospite la soare, pe care am venit s-o caut la Delfi, le dădea ceva ce nu mai au. Un fel de halo patetic. Atunci am priceput, de fapt, ceea ce, înainte, doar intuisem; că grecii au fost atît de subtili încît au putut părea clari tocmai cînd erau mai secreţi.
    Sosim seara la Atena. Din pricina aglomeraţiei, facem o oră, după ce intrăm în oraş, pînă la hotel. Veritabil calvar pentru şofer. Ajungem frînţi de oboseală. Aflăm că acum trebuie să dormim cîte patru în cameră. Grecii nu mai sunt dispuşi să cheltuiască prea mult cu noi. Mai ales că "occidentalii" s-au dus. Am rămas numai noi "esticii", îmi car bagajele în cameră şi mănînc ce mi-am cumpărat pe drum, la un popas. Nu mai vreau să ies în oraş. Ceilalţi pleacă.
    
    
    Ultima zi. Joi 24 noiembrie
    
    Vara, lumina secetoasă a Greciei dă Acropolei o atracţie aproape hipnotică pe care, cu siguranţă, ploile reci ale toamnei o demistifică. Dar avem noroc, nu plouă azi.
    Mă pregătesc să intru, sufleteşte, într-un fel de "protocol" de care nimeni nu scapă pe Acropole. Căci vizitatorii se transformă aici, fără excepţie, în pelerini. Apropiindu-se de Propilee, sunt pregătiţi să admire ceea ce vor vedea. Mai mult: sunt convinşi că e normal să fie entuziasmaţi cînd vor zări Parthenonul. Entuziasmul lor e, cumva, dinainte stabilit. Teama de a rămîne indiferent în faţa unui templu considerat de toată lumea o capodoperă impune o "ţinută obligatorie" a reacţiilor. Şi e greu să desparţi emoţia reală de emoţia simulată; simulată fiindcă "aşa se cuvine"... cum să treci pe lîngă Parthenon fără să te arăţi capabil să-l admiri? ar însemna că n-ai gustul, priceperea, rafinamentul, cultura cerute de o asemenea fericită ocazie, şi de ce să laşi această impresie sau, şi mai rău, să crezi tu însuţi aşa ceva? cînd e atît de uşor să exclami, pios, "ah, ce minune" ori, în cazul cel mai rău, să taci. Căci indiferenţa discretă nu e scandaloasă, intră în uzanţe sau chiar în bunele maniere. Singura care revoltă e indiferenţa sinceră, recunoscută. Celebritatea Parthenonului nu acceptă decît victime fericite sau, măcar, o încîntare de circumstanţă.
    Ne învîrtim, vreun ceas, în jurul Parthenonului. Apelez la ce mai ţin minte din descrierile lui Pausanias pentru a aproxima diferenţa dintre "casa sacră" pe care vedeau anticii şi ceea ce vedem noi, cu o emoţie pur estetică (nimeni nu-şi pune problema, aici, că e creştin sau mahomedan în faţa unui templu "păgîn"), şi mai fac o dată experienţa care m-a convins, cîndva, că, privit din apropiere şi privit de la distanţă, Parthenonul nu mai e acelaşi (de la baza coloanelor pare masiv, lipsit de eleganţă, cu cicatrice oribile, ca o citadelă ce a fost îndelung asediată, în timp ce, dacă te depărtezi, redevine senin, olimpian).
    Cobor, apoi, obosit, în muzeul din pîntecele Acropolei, unde, de la primii paşi, poţi să constaţi că fantezia greacă se pricepea să plăsmuiască nu numai zei. Se pricepea, la fel de bine, să plăsmuiască şi monştri. Trec pe lîngă şerpi uriaşi, fără coadă sau fără cap, şi sfincşi mutilaţi (cumplită trebuie să fi fost furia perşilor cînd au zdrobit tot ce au găsit pe Acropole, înainte de Salamina). Vreau să ajung la vestitele kore, ce o înconjoară pe zeiţa Athena, de parcă ar lua parte şi azi la un colocviu de taină. N-am reuşit niciodată să înţeleg cum se naşte surîsul iradiat pe feţele acestor zece femei enigmatice. Nu e un surîs fiziologic. Nici un muşchi al feţei, al buzelor, nu-l provoacă. Surîsul vine de undeva dinlăuntru. Mă mai conving o dată, privind pe îndelete korele, că "dimineaţa" artei greceşti are o lumină inexplicabilă, pe care n-o mai regăsim la "amiază", la Fidias, după aceea mă ridic de pe bancheta de piatră, unde m-am aşezat să mă odihnesc, şi mă îndrept spre încăperea unde au fost adăpostite cariatidele Erehteionului pentru a fi ferite de ploi.
    Plecînd de pe Acropole, mai am timp să dau, împreună cu Ion Mureşan, o raită pe la muzeul naţional de arheologie. Din păcate, am ajuns la o stare de intoxicaţie estetică şi merg prin săli fără prea mare folos. Mă opresc mai îndelung la nişte vase enorme, brune, admirabil desenate. Pe unul dintre ele, o scenă de o savuroasă ironie. Ulise pe insula nimfei Calypso. E clar că Ulise s-a săturat de nimfă. Vagabondul are dor de ducă. E de şapte ani în insula Ogygia. Prea mult pentru o haimana. Nu-l încîntă, se vede, nici promisiunea, cunoscută, că, dacă va rămîne, va fi nemuritor. Ulise nu e omul care să fie reţinut prea mult într-un loc.
    În drum spre hotel, ne întîlnim cu Victor Ivanovici. Ne invită să bem o bere, aşezaţi la o măsuţă, în stradă. După care ne continuăm drumul împreună, pe străzile în pantă, bune pentru antrenarea maratoniştilor.
    
    
    Seara, ne coborîm bagajele şi aşteptăm venirea autobuzului care ne va duce la aeroport. Mica noastră "Odisee" s-a terminat. A lui Ulise a durat zece ani. A noastră, zece zile. Şi, la capătul ei, nu mai ştiu dacă această croazieră a fost sau nu un eşec.
    Oricum, de aici încolo voi rămîne pe ţărm. Acolo e locul meu. Am greşit crezînd că, de vreme ce sunt născut în zodia "racului", sunt un animal "de apă".
    
    
    
    
    
    JURNAL
    AMERICAN
    
    
    Cuvînt justificativ
    
    A descoperi nu e, neapărat, o chestiune de timp. Cu toate acestea, nu pretind că America reală arată cum am văzut-o eu. Cel puţin trei handicapuri, în afara superficialităţii pe care o presupune, de regulă, trecerea printr-o ţară ca străin, m-au împiedicat, probabil, să aprofundez unele impresii şi să le corectez pe cele, eventual, greşite. Mai întîi, nu ştiu englezeşte. Din motive pe care nu mi le explic, am ajuns la concluzia că nici într-o puşcărie americană sau britanică n-aş reuşi să învăţ această limbă care tinde să devină un fel de latină modernă. Apoi, lipsa mea desăvîrşită de spirit practic pe care, printr-o chimie misterioasă a complexelor, am transformat-o în orgoliu nu era de natură să-mi facă simpatică mentalitatea pragmatică de la baza "reuşitelor" americane. Aşa cum se poate constata în jurnalul pe care-l public acum (cele din precedentele traversări ale Oceanului le-am pierdut), m-a cam sîcîit greutatea pe care o au "afacerile" în logica americană şi m-a urmărit, cu o insistenţă, probabil, ne-inocentă, gîndul că într-o catedrală gotică ai o ameţeală metafizică, pe cînd într-un zgîrie-nori ai doar o ameţeală fizică. In fine, m-am dus în America doldora de prejudecăţi. Unele s-au risipit pe măsură ce m-am lovit de realităţile din "Lumea Nouă". Altele, dimpotrivă, s-au complicat, poate. Şi n-aş fi în stare să jur că nu mi-au influenţat reacţiile.
    Vreau, de aceea, să-mi previn cititorii, rugîndu-i să fie precauţi faţă de unele opinii din acest jurnal. Există multe riscuri ca ele să oglindească, mai degrabă, modul meu de a gîndi decît realitatea americană şi să fie excesive sau chiar nedrepte din pricina defectelor şi limitelor mele. Sunt un sentimental, or în America sentimente n-au cotă la bursă, sunt un idealist, or în America, dacă nu sunt sponsorizate şi nu devin afacere", iluziile nu înseamnă nimic. Pe deasupra, eu nu cred în progres, cu excepţia celui interior. Era firesc, prin urmare, ca unele lucruri să nu-mi placă în America, pe altele să nu le înţeleg, iar cîteva să mă sperie, împingăndu-mă să aştern pe hîrtie fraze hazardate, de genul: America e forma cea mai civilizată a inculturii. Sau: America demonstrează că se poate regresa interior în plin progres ştiinţific şi tehnologic. Contactul cu cîteva mari oraşe americane mi-a arătat destul de limpede că unul ca mine are slabe şanse să se simtă în largul lui peste Ocean. Sunt prea de-modat pentru "Lumea Nouă" şi prea conservator. Intimi-dat, mereu, de cei care "se descurcă" sau "reuşesc" în orice condiţii, am ajuns să cochetez cu ideea că eşecurile ne pot defini tot atît de bine ca reuşitele, ceea ce unui american i se pare o enormitate. Am încercat, de cîte ori m-am surprins prea înclinat spre frondă, să mi-o temperez, zicăndu-mi că n-are rost să mă înverşunez împ triva a ceea ce eu nu pot face, dar caracterul nu e o bucată de plastilină pe care o modelezi cum doreşti. Şi, pe urmă, la vîrsta mea ar fi, oricum, prea tîrziu.
    Iată de ce n-aş vrea să fiu aşezat printre acei europeni care, trecînd Oceanul, adoptă o morgă ironică şi dezabuzată, pregătiţi să strîmbe din nas, orice ar vedea, şi să nu le placă nimic. Nu ţin deloc să intru în corul detractorilor Americii, care fac din "americanofobie" un soi de panaş. Mai ales că această "americanofobie" ia forma unui ridicol complex de superioritate. America, zice europeanul cîrcotaş, a ajuns o supraputere care domină, militar şi financiar, mapamondul, dar n-are distincţie şi rafinament. E prea frustă, prea grosolană în expansiunea ei. E viguroasă, tînără, dar n-are oboseala noastră subtilă. Nu se pricepe să se îmbrace cu gust, de aceea nu îndrăzneşte să judece critic moda franceză. Nu are destulă încredere în simţul ei estetic, de aceea se grăbeşte să admire tot ce se bucură de prestigiu cultural în Europa şi să cumpere orice fals, mai reuşit, semnat cu un nume celebru. Acest european căruia America nu-i place "din principiu " e enervat că America înhaţă toate premiile Nobel şi bombăne că americanii sunt " cam fără stil" şi "prea siguri de ei". Deşi spune, uneori, lucruri interesante despre "McDonaldizarea Europei", el se complace într-un stupid şovinism european, uitînd că singura revoluţie fără monştri este revoluţia americană şi că ambele coşmare din secolul nostru, fascismul şi comunismul, şi-au avut "producătorii" între Rin şi Urali. Probabil, America e unicul loc unde europenii pot vorbi cu mîndrie de "virtuţile europene", considerînd odioasă "mitologia banului", de parcă Europa, de cîteva mii de ani, n-a făcut decît să frecventeze "Academia" lui Platon.
    Formulat ca ostilitate globală, "antiamericanismul e de un simplism jenant. Căci America înseamnă şi Whitman şi Poe! Şi singura Constituţie în care e înscris "dreptul la fericire"! Ea le-a oferit multor imigranţi şansa de a reuşi şi, probabil, nicăieri altundeva nu se poate înţelege mai bine "dreptul la diferenţă". Dogmatizat, antiamericanismul devine un fel de sucursală a retoricii lui Castro sau a unui " eurocentrism" vanitos şi miop, care judecă otova, fără nuanţe. Despre care Americă e vorba? A metropolelor în care te simţi ca în burta unei balene (senzaţie pe care am avut-o la Los Angeles şi la New York) sau a micilor oraşe care reprezintă, spun unii, adevărata Americă? A Las Vegas-ului, cu dezmăţul său de reclame luminoase, care-ţi zgîrie nervii ca glas-papir-ul, sau a austerului, a britanicului Boston? Ne place să spunem că noi europenii semănăm unor tineri care se trezesc, uneori, în zori, bătrîni şi obosiţi, în mijlocul unor ruine ilustre, dar ce să zică atunci asiaticii? Ei sunt şi mai bătrîni, şi mai obosiţi. Încît s-ar cuveni să fim mai prudenţi, poate, cînd ne grăbim să simplificăm.
    Dar recunosc că nu-mi plac nici cei care se dau în vînt după tot ce e american sau vine din America. În aceeaşi măsură în care nu vreau să particip la o cruciadă a americanofobilor, nu m-aş putea alătura nici celor care admiră fără rezerve America şi consideră că primejdia "americanizării" Europei e o problemă falsă. Spunînd asta, nu mă gîndesc la faptul că America a luat, se pare, locul Romei antice, că "pax americana" tinde să fie o versiune modernă a vechii "pax romana", că... dar să nu reiau ce spun în jurnal, unde dezvolt comparaţia, arătînd ce cred că apropie şi ce cred că desparte "noua Romă" de "vechea Romă". Mă gîndesc la ce zicea Baudelaire că este civilizaţia: nu maşina cu aburi, ci diminuarea păcatului originar.
    Să mă explic. Europa îşi cam bate joc uneori de ruinele sale. Sunt multe şi îşi poate permite. În America, aşa ceva ar fi de neconceput. Protejarea lucrurilor "atinse" sau înnobilate de timp frizează acolo mania. În pădurile declarate "parc naţional" nu e permisă nici luarea unei crengi rupte. Totul trebuie să rămînă cum este. O floare smulsă reprezintă un delict. Dar tradiţiile propriu-zise se opresc, în genere, la faimosul "saloon" pe care-l vedem prin western-uri. Italienii din America au tradiţiile lor. Irlandezii, mexicanii, chinezii, la fel. De o "tradiţie americană" e greu de vorbit, deocamdată. Modernitatea Americii nu seamănă de aceea cu cea a Europei. Cusurul principal al Americii, lipsa de tradiţie, se transformă într-o calitate cînd e vorba să apese pe accelerator. Istoria nu-i atîrnă ca o piatră de moară în spate, aşa că se poate mişca mai dezinvolt decît noi, fără să se încurce în pro-bleme de identitate interminabile. Săracă în tradiţii, America îşi concentrează întreaga energie în "visul american". Şi tocmai asta îi dă o eficienţă periculoasă. Americanul nu ţine să fie "intelectual". Visul lui e să cîştige bine, să-şi asigure o situaţie prosperă. N-are nici o importanţă cîte cărţi ai citit (în două sute şi nu mai ştiu cîte episoade din serialul "Dallas" nu se vede nici o carte). Esenţial e cîţi dolari ai. Noi, în Europa, filosofăm pe marginea oricărui fleac. Avem o mare voluptate de a tăia firul în patru. America eprea ocupată ca să-şi piardă vremea cu asemenea "vicii". Ea s-a instalat, cumva, la sfîrşitul culturii şi îşi vede de proiectele ei, dispunînd de o forţă cu atît mai alarmantă cu cît e folosită în numele unei civilizaţii care nu se uită în urmă.
    De aici provine, probabil, o anumită insatisfacţie pe care ţi-o lasă modernitatea în America, înflorită, parcă, pe nisip. După un timp, orice lucru nou se demodează. Trebuie aruncat şi înlocuit cu altul, mai nou. America pare condamnată să nu se ataşeze de nimic, să alerge continuu şi s-o facă din ce în ce mai repede, deoarece re-paosul o nelinişteşte, îi răscoleşte complexele.
    Acum, magia oglinzii e aproape total înlocuită cu magia calculatorului. Substituire care începe să se vadă şi pe la noi şi pe care, cu riscul de a fi socotit retrograd] (într-un fel, sunt!), o cred plină de capcane. Oglinda l-a ajutat pe om să se întrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce aşteaptă de la alţii. Ecranul calculatorului îl stimulează, din contră, să fugă de sine: în joc sau în depozite interminabile de informaţii. Pe acest drum, civili-zaţia e capabilă să producă un rău cu urmări greu evaluat. Ea poate face atît de tiranică grija de ,,a avea" încît să înăbuşe grija de "a fi". Îl poate transforma pe om în maniac al tehnologiei, punîndu-i la dispoziţie mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a alerga mai repede — şi mai comod — spre nicăieri. Am văzut coperţi splendide de cărţi, între care nu se afla nimic, puse ca atare într-o bibliotecă elegantă, cu geamuri care alunecau pe şine din aluminiu. Şi am întîlnit, în mai multe familii, copii care, la trei, patru ani, se deprind să se joace cu ajutorul calculatorului, fără să mai cunoască bucuria de a bate mingea sau de a hoinări. Asta îi educă să fie singuri. Mai tîrziu, nu se vor mira de o realitate care îl frapează acum pe un european ce a trecut Oceanul: nicăieri nu poţi vedea atîţia oameni care mănîncă singuri în public sau care aleargă (fac "jogging") cu ochii absenţi, fără nici o ţintă, pentru a se goli de o energie nefolositoare, ascultînd muzică, aproape toţi, cu ajutorul unor difuzoare minuscule, înfipte ca nişte dopuri în urechi.
    Incontestabil, America avansează cu o viteză pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovadă că laboratoarele americane pregătesc premii Nobel în serie. Ea e, în acelaşi timp, plină de contradicţii. A creat o industrie alimentară parcă anume pentru încurajarea obezităţii şi o altă industrie pentru combaterea obezităţii, în care moda "fără", adică "fără colesterol", "fără grăsimi", "fără multe calorii", a ajuns o adevărată obsesie. Aparent, totul e bine reglat. Sinuciderile, aberaţiile sexuale, nefericirea, plictiseala dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dacă eşti singur, poţi conversa, folosindu-te de calculator, cu toată lumea. La televiziune, se zîmbeşti chiar şi atunci cînd e prezentat buletinul meteorologic, de parcă "starea vremii" ar fi o marfă căreia i se face reclamă şi trebuie vîndută. De altfel, nu e de mirare că happy-end-ul a cunoscut o carieră atît de înfloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia să fie asigurat că viaţa e frumoasă şi că binele triumfa, pînă la urmă, asupra răului. După gustul american, Hamlet, Anna Karenina sau Romeo şi Julieta ar fi trebuit să aibă alt final. Dar strigătul lui Brennus, "vai de cei învinşi", intră perfect în aceeaşi mentalitate. Învingătorii au, în America, totdeauna dreptate, oricine ar fi şi indiferent cum şi-au obţinut victoriile. Iar "învinşii", faliţii, nu mai interesează pe nimeni.
    Poate că forţa Americii stă într-o sinteză ciudată, Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie şi priceperea de a nu se pierde în subtilităţi. El rezolvă simplu încurcăturile filosofiei în care se complace Europa. Ceea ce e util e bun! Ceea ce eprofitabil e şi mai bun!
    Într-o asemenea lume, dacă nu te-ai născut în ea şi n-ai înzestrarea naturală necesară, e bine să soseşti tînăr, ca să fii mai puţin rigid. În situaţia mea, de pasager ocazional, mi-am dat silinţa, doar ― şi cît am putut, evident — să nu mă las copleşit de incompatibilităţi.
    Mai greu mi-a fost cu prejudecăţile. Dar aici intru în domeniu.
    
    
    În prejudecăţile mele legate de America, găsesc, ca într-o magazie veche, tot felul de amintiri. Cea dintîi datează din copilărie şi îmi evocă un bărbat în vîrstă căruia satul îi zicea "Americanul". Cred că nu i-am ştiut niciodată numele adevărat deoarece era numit exclusiv cu această poreclă. Din poveştile spuse pe seama lui, am dedus că, înainte de primul război mondial, mirajul Americii fusese destul de mare prin satele făgărăşene. Se vorbea că "acolo" se puteau strînge bani mulţi, repede. Atraşi de această perspectivă, unii au pornit-o spre "Lumea Nouă", hotărîţi să adune o sumă cu care să revină în sat, să cumpere pămînt şi să-şi ridice case noi. Se duceau, mai ales, la Cleveland şi la Detroit unde se angajau muncitori necalificaţi, în fabrici. Puţini s-au întors, însă. "Americanul" era unul dintre ei. Cu dolarii cîştigaţi, îşi construise cea mai frumoasă casă de pe uliţa noastră. Nu ştia englezeşte, cel puţin aşa bîrfea lumea, dar, din două în două vorbe, zicea "OK", ceea ce nouă, copiilor, ni se părea foarte exotic. Era primul cuvînt străin pe care l-am auzit. Habar n-aveam ce însemna, dar, răutăcioşi cum sunt copiii cu "persoanele mari" mai rezervate, ne maimuţăream totdeauna, cînd îl vedeam trecînd pe uliţă, zicăndu-ne, unii altora, "OK?", "OK", cu tonul "Americanului".
    În mintea mea s-a instalat atunci ideea că America era o ţară unde banii se cîştigau mai uşor decît în Lisa. Apoi, am dat în biblioteca şcolii peste cărţi despre goana după aur, despre Eldorado, care mi-au înfierbîntat imaginaţia. Peste acea Americă, a bărbaţilor care cerneau aurul, s-au suprapus, cu mare intensitate, luptele dintre Nord şi Sud, povestite de Jules Verne şi de alţii. Obişnuindu-mă cu figurile generalilor Lee şi Grant, îmi închipuiam că americanii trăiau la fel ca pe timpul războiului de secesiune, doar că nordiştii îi obligaseră pe sudişti să poarte şi ei vestoane bleumarin.
    De la puştile din războiul de secesiune, am trecut direct la avioanele de bombardament americane care, pe la sfîrşitul războiului, în vara anului 1944, apăreau în stoluri argintii pe cerul satului meu îndreptîndu-se, peste munţi, spre rafinăriile de la Ploieşti. Veneau totdeauna pe vreme frumoasă. Cerul era senin, iar "Liberadoarele" făceau un zgomot ameninţător. America îşi arăta acum faţa de mare putere, care impunea respect şi teamă prin forţa ei, demonstrată de siguranţa cu care avioanele avansau spre "obiectiv", fără să le pese de tunurile anti-aeriene ce împroşcau cerul cu exploziile obuzelor.
    Peste un an, aveam să începem să-i aşteptăm pe americani, să ne scape de ocupaţia sovietică. Toată lumea era convinsă că "vor veni". America reprezenta acum simbolul libertăţii. N-au venit, însă, decît pachetele de mălai stricat din care m-am înfruptat şi eu pe vremea foametei şi filmele cu Fred Astaire, una din pasiunile tinereţii mele (aş fi dat orice să pot bate step ca el). În anii '46, '47, au rulat pe ecranele cinematografelor din Bucureşti numeroase pelicule siropoase, produse la Hollywood. Peste ele, a coborît apoi, ca o ghilotină, cenuşiul "realismului socialist". Drept care America şi-a păstrat, într-un cotlon al memoriei mele, imaginea fabricată la Hollywood, parfumată, optimistă; o imagine în care şi suferinţele sfîrşesc cu un surîs.
    După căderea brutală a cortinei de fier, am înţeles că americanii nu vor mai veni. Pamfletele vremii vorbeau, batjocoritor, de "unchiul Sam", de "civilizaţia dolarului", de "rechinii din Wall-Street", de "imperialismul american", de soldaţi care se îmbătau cu Coca-Cola în Coreea, dar toate acestea nu făceau decît să arunce asupra Americii o lumină fabuloasă, de ţară putred de bogată, urîtă-pentru bogăţia ei şi pentru statuia Libertăţii care se înălţa, sfidătoare, cu faţa spre bătrîna Europa. Am ajuns, cred, să idealizez America, să-mi închipui că, în America, nu existau nici singurătate, nici mizerie. "Lumea Nouă" devenise, în mintea mea, un soi de Eldorado subversiv, extins la proporţiile unui continent. Tot ce venea de "acolo" avea ceva care impunea. Şi oricine ajungea "acolo" îmi părea salvat.
    A mai existat o prejudecată, de origine literară. M-a cam tulburat, la vremea respectivă, ruşinea judecării lui Ezra Pound într-o cuşcă. Oricît de condamnabilă fusese rătăcirea lui Pound care, în plin război, vorbise împotriva ţării sale, de la microfoanele lui Mussolini, mi se păruse cumplit să judeci un om, un poet de o asemenea talie, într-o cuşcă, la fel ca o fiară. Pe urmă, mi-am zis că şi Franţa îl împuşcase pe Brasillach. În atmosfera încărcată de impulsuri justiţiare de la sfîrşitul războiului, excesele erau explicabile. N-am dat prea multă atenţie nici altor amănunte: că Faulkner a ajuns celebru după ce a devenit celebru la Paris sau că Melville a murit ignorat. Şi, mai ales, n-am bănuit că în America specia intelectualilor care n-au altceva mai bun de făcut decît să se întrebe de ce-au venit pe lume nu prea interesează pe nimeni dacă n-au avut norocul să ajungă vedete. Am fost convins că marea literatură americană exprimă nu doar America, nu doar "homo americanus", ci şi esenţa civilizaţiei americane, starea ei de spirit. Pe atunci nu bănuiam că decadenţa Americii însoţeşte progresul Americii. Şi, cumva ţine de el.
    
    
     19 august
    
    Sala de aşteptare de dincolo de "frontiera" de la aeroportul Otopeni. Cîteva scaune mai încolo, Ana Blandiana şi Petre Mihai Băcanu cu care merg la Los Angeles, la "Romfest", stau de vorbă. E mai mult de o jumătate de oră de cînd am trecut de vamă şi de ghişeele unde am prezentat paşapoartele, dar nici vorbă să fim chemaţi la avion. Am aflat că încă n-a sosit cisterna de benzină pentru a se face alimentarea "Airbus"-ului care ne va duce la New York! Aşa ceva numai la noi se putea întîmpla. Încerc să nu mă enervez, să-mi păstrez calmul.
    De dimineaţă, ploua mocăneşte. Acum, ploaia s-a oprit. Nu sunt, totuşi, semne că s-ar limpezi atmosfera, ceea ce activează teama, oarecum cronică, pe care mi-o inspiră călătoriile cu avionul. În plus, am dormit prost şi puţin azi noapte. Facerea bagajelor reprezintă, totdeauna, pentru mine, un calvar. Nu ştiu ce să-mi iau, la ce să renunţ şi, cu regularitate, mi se întîmplă să car după mine lucruri de care n-am nevoie. Abia pe la ora două am fost gata. Atunci, am înghiţit un somnifer ca să pot adormi. La şapte trebuia să pornesc spre aeroport, pentru că aşa e la noi, ţi se cere să te prezinţi cu două ceasuri înainte de ora zborului, ca să ai vreme să te plictiseşti.
    Ca să treacă timpul, deschid o carte (Căderea în timp) unde Cioran ne asigură că înţelepciunea ne compromite toate defectele.
    
    
    Comandantul avionului a cerut scuze pasagerilor pentru întîrziere, ne-am legat centurile de siguranţă şi iată-ne în drum spre America. Nu vom ateriza nicăieri pînă la New York.
    "Airbus"-ul mi se pare mai spaţios decît alte avioane cu care am zburat. Sau, poate, e o simplă impresie. Deasupra rîndului de scaune din mijloc atîrnă cîteva aparate video pe ecranele cărora poţi urmări cum avansează pe o hartă săgeata care indică unde am ajuns, precum şi toate datele zborului: viteza, înălţimea, temperatura de-afară. Blandiana şi Băcanu au locurile mai în faţă. N-am cu cine discuta. Şi cum nu vreau să înghit alt somnifer, după cel de azi noapte (voi face asta, dacă nu voi reuşi să aţipesc, după ce vom depăşi Europa), mă uit, ba afară, ba pe ecranele unde văd că zburăm cu peste nouă sute de kilometri pe oră spre "Lumea Nouă".
    Îmi vine în minte ce povesteşte undeva Ortega y Gasset (e o anecdotă, oare?). La sărbătorirea aniversării lui Victor Hugo ar fi fost organizată o recepţie la Elysee, la care au luat parte, prezentîndu-şi omagiile, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor. Sprijinit, cu cotul, de un şemineu, în marea sală de ceremonii, maestrul francez asculta cum uşierul anunţa solemn: . La care, Victor Hugo ar fi spus cu voce tremolată:  Au urmat:  La un moment dat, uşierul a zis:  Cîteva clipe, Hugo a părut descumpănit. Apoi, a exclamat:  Mă întreb ce-ar fi răspuns poetul sărbătorit dacă, să presupunem, uşierul ar fi anunţat că-şi prezintă omagiile reprezentantul unui Consiliu al Europei...
    
    
    Oare unde începe Europa? Şi unde se sfîrşeşte? Eu n-aş şti să spun cu certitudine dacă Spania e europeană sau nu. Unamuno şi Ortega y Gasset s-au bătut să dărîme fortificaţiile singurătăţii spaniole, dar nu sunt sigur că au reuşit. Am impresia că Spania trăieşte, pasional, în afara Europei sau la marginea Europei, fiind singura ţară unde nu poţi să separi, raţional, iubirea, viaţa şi moartea. E greu de spus, de asemenea, dacă visul lui Petru cel Mare a europenizat Rusia sau a transformat Europa în "ceva" care trebuie cucerit de Rusia.
    O eminenţă europeană zicea, zilele trecute, că "Europa trebuie să se întoarcă în istoria şi geografia sa". Care "istorie"? Practic, Europa se constituie din aluviunile unor istorii diferite. A Greciei antice, a Romei antice şi a creştinismului. Şi care "geografie"? Pe cît de unitar pare un continent cum e America de Nord, pe atît de pestriţ e cel european. Ce au comun stafiile din Scoţia, statuile reci, milităroase, ţepene, din Stockholm, plicticoasa neutralitate elveţiană şi ruinele greceşti? Ce leagă nevrozele nordice şi exuberanţa italiană? Şi ce-a mai rămas "european", după ce unii (în Est) ne-am "asiatizat", pînă la un punct, iar alţii (în Vest) s-au "americanizat"? Unde mai poate fi găsită Europa între aceste "dezeuropenizări"?
    Se pare că în casa din Olanda unde a trăit în 1624 Descartes este acum un ospiciu. Dacă este aşa, înseamnă că acea clădire e cea mai europeană dintre clădirile Europei! Ea strînge laolaltă gloria raţiunii şi gloria nebuniei. Sau demonstrează că între raţiune şi nebunie nu e decît o problemă de timp.
    Suntem deasupra Kölnului.
    
    
    Dacă nu sunt în stare să spun "ce este Europa", cum să cred că aş putea înţelege America? N-aş vrea, totuşi, să încep cu asta... Am învăţat, sper, să mă feresc şi de cei care se prăpădesc după tot ce este american şi de cei care reproşează Americii că e "prea modernă". Sunt două feluri de snobism în faţa cărora simt că e bine să fac un pas înapoi, dacă vreau să-mi organizez ideile într-o perspectivă ― bună sau rea ― proprie. Mă tem că nu pot să judec corect pragmatismul american, nu ştiu nici cît de exactă e impresia mea că în America sunt computerizate biblioteci fabuloase cu tot mai puţini cititori, înţeleg, însă, acum ― cel puţin, aşa presupun ― de ce le displace atît de mult americanilor îndoiala.
    Problema "americanizării" poate fi pusă şi altminteri. Nu cumva "moda americană", "visul american" ţin de un rău al lumii moderne? Nu cumva răul nu e de ordin geografic, ci, făcînd parte din evoluţia omenirii, şi-a găsit în America terenul cel mai prielnic? În acest caz, nu cumva ne importăm viitorul, asimilînd mentalităţi spre care, oricum, ne-am îndrepta?
    
    
    Am dormit vreo două ore. Acum suntem deasupra Oceanului Atlantic. Înălţime constantă. Viteză constantă. Zborul decurge monoton.
    O stewardesă se apropie de mine: "Domnul comandant vă invită în cabina piloţilor". Pentru prima oară pătrund într-o asemenea cabină, cu aparate extrem de complicate, la care mă uit intimidat. Pentru mine, zborul ţine, încă, de miracol. Nu pricep cum reuşeşte o asemenea namilă de metal să plutească desupra norilor. Probabil, e greu să faci, într-o singură generaţie, saltul de la păzirea vacilor şi de la uimirea cu care m-am uitat la primul automobil apărut în Lisa la călătoria cu un Airbus, cînd ai analfabetismul meu tehnic. Pilotul mă invită să mă aşez lîngă el, pe scaunul copilotului, în stînga telegrafistului care comunică, din timp în timp, coordonatele de zbor în limba engleză. Hăul din faţa botului avionului, albastru şi luminat de soare, mă ameţeşte, dar liniştea cu care pilotul şi telegrafistul îmi explică, de parcă ne-am afla undeva, jos, într-un atelier, că totul este perfect computerizat, că acum funcţionează "pilotul automat", îmi risipeşte teama. Descopăr, uluit, apoi, în faţa comandantului, pe bordul cabinei, cartea mea Don Quijote în Est. Niciodată nu m-am simţit mai răsplătit pentru singurătăţile din faţa maşinii de scris. Am şi mărturisit asta în dedicaţia pe care am dat-o pe acel volum, la nouă mii de metri altitudine, undeva deasupra pustietăţii Oceanului.
    
    
    La New York, e amiază. Acasă, e acum seară. Sunt obosit, dar mă străduiesc să fac faţă în discuţiile cu amicii (gazetari şi artişti plecaţi din Romînia) care ne-au aşteptat la aeroport. Peste o jumătate de oră ne despărţim, cu mulţumirile de rigoare, şi mă îndrept spre coridorul-burduf ce duce la avionul companiei TWA. Bineînţeles, sunt atent să nu intru cumva cu stîngul.
    Nu sunt toate locurile ocupate. Probabil, companiile americane au dificultăţi, de vreme ce un avion zboară de pe coasta de Est pe coasta de Vest cu jumătate din numărul pasagerilor pe care i-ar putea transporta. Dar nu mă aflu în America pentru a o ajuta să iasă din recesiune, încît îmi leg centura de siguranţă şi mă întorc la diatribele lui Cioran împotriva înţelepciunii.
    
    
    Mă întrerup din lectură fiindcă avem un zbor dificil. Au început "scuturăturile". Goluri de aer, vîntul, norii prin care trece avionul sau alte perturbaţii meteorologice provoacă zgîlţîituri violente şi prăbuşiri care îmi dau emoţii. De cîte ori văd aprinzîndu-se avertismentul luminos "Legaţi-vă centurile de siguranţă", mă crispez. Ca ultimul superstiţios, mă agăţ de orice gînd care poate să-mi insufle curaj. S-a înnoptat, afară e întuneric beznă şi urmăresc cum lumina de la capătul aripei clipeşte ca un girofar. Noroc că nu sunt fulgere. Comandantul Airbus-ului cu care am venit la New York mi-a explicat că, în nucleul unei furtuni, un aparat poate fi rupt în două. Lîngă mine, Băcanu pare liniştit. De fapt, nici eu nu-mi dezvălui panica prin semne exterioare.
    Apropiindu-ne de Los Angeles, zborul se "normalizează", din fericire. Au dispărut şi norii. Celebra seninătate a cerului californian nu se dezminte. Acum pot să văd ce se află sub noi. Mai întîi, apare o baltă luminoasă. Apoi, "balta" se transformă în "mare". O mare feerică, alcătuită din milioane de lumini care scînteiază. Mai bine de o jumătate de oră avionul planează peste ea. Ai senzaţia că soseşti pe altă planetă. Sau într-un alt secol. Nu cred că e posibil un spectacol mai uluitor. Şi chiar dacă l-ai mai văzut o dată, perplexitatea rămîne aceeaşi.
    La aeroport ne aşteaptă, într-un grup numeros, organizatorii "Romfest"-ului. Întrebări convenţionale: "Cum aţi călătorit? Sunteţi obosiţi?" Răspunsuri la fel de convenţionale: "Bine. Mulţumim". După efuziuni, încep, însă, momente penibile. Ne exprimăm dorinţa de a locui toţi trei la doctorul Miron Costin (Blandiana îl cunoaşte bine, eu doar am auzit de el) care ne-a anunţat, telefonic, că ne pune casa la dispoziţie, fără să bănuim că vom stîrni, astfel, indispoziţii, neplăcute mai ales pentru cel în cauză, venit la aeroport să ne ia. Organizatorii nu vor. Doresc, morţiş, să ne ducă în altă parte. Mă conving, o dată mai mult, că zîzaniile, invidiile, discordiile sunt, în exil, la fel ca în ţară. Poate şi mai accentuate, deoarece aici se manifestă în comunităţi mai reduse. Blandiana e jenată. Ezită. Mă întreabă în şoaptă: "Ce facem?" Băcanu nu zice nimic. Pînă la urmă, îmi iau inima în dinţi şi le spun organizatorilor pe un ton politicos, dar răspicat: "Domnilor, dumneavoastră ne-aţi invitat la o întîlnire care va începe joia viitoare. Azi e vineri. Daţi-ne voie să decidem singuri unde vom sta în timpul liber. După aceea ne vom supune programului". Probabil, mi-am trădat iritarea, deşi m-am străduit să rămîn calm. Organizatorii "Romfest"-ului apelează, şovăind, la ultimul argument: "Doctorul Costin locuieşte departe de hotelul unde se vor desfăşura lucrările". Mă adresez arhitectului Dan Păun, care reprezintă, oficial, "comitetul" şi pe care îl "simt" mai puţin "pornit", mai rezonabil: "Pînă în ajunul «Romfest»-ului, vom sta la doctorul Costin. Atunci, ne mutăm la hotel. De acord?" "De acord", zice el şi, astfel, ieşim din impas. Doctorul Costin a asistat la toată această dispută fără să scoată o vorbă.
    Cînd ajungem pe Beulahdrive 4351, e trecut de miezul nopţii. "Dacă doriţi, puteţi să telefonaţi la Bucureşti, să anunţaţi că aţi ajuns cu bine", ne invită doctorul. După "telefoane", îmi duc valiza în camera "mea". Băcanu doarme în living, pe o canapea. Blandiana, într-o altă cameră. Îmi desfac bagajul, îmi aranjez lucrurile în dulap şi, în sfîrşit, mă întind în pat. Sunt exact douăzeci şi patru de ore de cînd ne-am îmbarcat, în avion, pe aeroportul din Bucureşti.
    
    
    20 august
    
    Mă trezesc devreme. Ceasul cu limbi fosforescente de pe noptieră arată ora 5 şi 10. Mă scol, dau perdeaua la o parte şi mă uit afară. Pe Beulahdrive, o stradă liniştită, aflată, parcă, într-o staţiune de munte, nu se observă nici o mişcare. Întunericul e gata să se descompună în lumina lămpilor cu neon (care ard toată noaptea, spre disperarea hoţilor, probabil), dar aici nu există nimic din amestecul de tăcere şi zgomot care marchează, în alte oraşe, trecerea de la noapte la zi. Liniştea e egală, continuă, aceeaşi. Şi deşi despre Los Angeles se spune, ironic, că este "cel mai mare sat din lume", nu aud, ca în Bucureşti, nici lătrături de cîini, nici cîntece de cocoşi!
    Am mai fost o dată aici, în toamna lui 1990, chemat de romînii din Los Angeles, care auziseră că mă aflam pe coasta de Est. Pe atunci ― era la nici un an de la căderea lui Ceauşescu ― exista un mare interes în exil pentru ceea ce se întîmpla în ţară. Sala unde am ţinut o conferinţă şi am răspuns întrebărilor era arhiplină. Am locuit, trei sau patru nopţi, la un vechi prieten, Doru Udrescu. Mai ţin minte casa (distrusă de cutremurul din ianuarie, am aflat aseară la aeroport), plaja, de pe ţărmul Pacificului, unde Doru mă îndemna să fac o baie, iar eu ezitam, deoarece mă temeam de rechini, drumul înapoi, cînd am comis nebunia de a consimţi să mă aşez la volanul Toyotei, fără carnet de conducere (ce se întîmpla, oare, dacă ne oprea vreun poliţist?), o şosea goală, ondulîndu-se printre vile superbe, înconjurate de verdeaţă şi flori, din Beverly Hills, un deal de unde am putut privi o parte din Los Angeles... dar ar fi ridicol să pretind că aş cunoaşte oraşul. Capitala Californiei reprezintă pe orizontală ceea ce reprezintă New York-ul pe verticală. Practic, Los Angeles, mult mai întins decît un judeţ de la noi, e o nebuloasă urbană cu numeroase "nuclee" între care se circulă pe autostrăzi, faimoasele freeways. Cu excepţia downtown-ului, "centrul administrativ", unde se înalţă cîţiva zgîrie-nori, construiţi, ca toţi zgîrie-norii din America, pe schelete metalice, din beton şi sticlă, casele sunt scunde, cu maximum un etaj. Să aibă asta legătură cu desele mişcări seismice din California? Nu-mi dau seama. În orice caz, Los Angeles mi-a rămas în amintire ca un oraş inaccesibil. Şi nu din pricina "misterelor" lui, din pricina întinderii. Nicăieri n-am încercat o impresie atît de acută de oraş aberant, monstruos, fără limite perceptibile şi, de aceea, cu neputinţă de cuprins mental. După ce te dumireşti cît ar trebui să mergi (cu maşina!) ca să-l străbaţi, nu mai vrei să-l cunoşti deloc. Clădirile joase, cam cum sunt vilele din Cotroceni, numai că mai aerate, cu spaţii verzi între ele, ar trebui, în mod normal, să-l facă odihnitor, în comparaţie cu balamucul de la New York, dar întinderea uriaşă se transformă, pentru mine cel puţin, în sursă de angoasă. Aici, vii, stai undeva, te duci în două, trei locuri, unde ai treabă, mereu cu harta în maşină, străbătînd zeci şi zeci de kilometri pe reţeaua de freeways care leagă între ele diversele "cartiere" (fiecare depăşind proporţiile Bucureştiului, cred), după aceea pleci. Zici: "Am fost la Los Angeles". Dar ceea ce ai văzut din Los Angeles reprezintă "Los Angeles" la fel de bine cum reprezintă "Niagara" un pahar cu apă de la Niagara.
    Dincolo de peluza din faţa casei, unde se află o cutie poştală alungită, fixată pe suporţi de aluminiu, nu se vede nici un trotuar. Nu există trotuare pentru că nu există pietoni! În orice oraş din Europa, dacă te trezeşti dimineaţa, poţi să ieşi să vezi cum arată străzile, oamenii, magazinele şi să te plimbi, căutîndu-ţi repere ca să nu te rătăceşti. Aici nimeni nu se plimbă. Şi pentru cea mai măruntă cumpărătură trebuie să te sui, probabil, în maşină. Pe jos se merge doar din maşină în magazin şi, pe urmă, de la maşină pînă în casă. De altfel, e de neconceput să locuieşti la Los Angeles şi să n-ai maşină. Ar trebui să stai în casă ca un paralitic pe scaunul său de infirm.
    
    
    Încerc să-mi explic de unde vine sentimentul de disconfort pe care mi-l dă un asemenea megalopolis. Am rămas, oare, sufleteşte un rural? Nu cred. Sau, oricum, nu într-o formă care să mă facă să am nostalgii sămănătoriste. Obsesia satului în care am copilărit e de alt ordin. Şi chiar dacă sunt convins că progresul dintre o uliţă prăfuită şi o şosea asfaltată nu e totdeauna real, nu e scutit de unele regrese, mi-ar fi greu să trăiesc acum într-un sat. Mi-ar lipsi zgomotul şi o mie de alte lucruri cu care m-am obişnuit în Bucureşti. Am devenit un citadin. N-am văzut oraşul ca monstru apocaliptic cînd, la unsprezece ani, "am descins" în Bucureşti; cu atît mai puţin azi n-aş putea avea asemenea porniri. Dar, probabil, fiecare om are limitele sale de adaptare. Mie, oraşele mai mari ca Parisul sau Roma mi se par absurde, antiumane. Nu e vorba de vreo reacţie împotriva civilizaţiei urbane, ci de o senzaţie stresantă că mă pierd, că sunt "înghiţit", că mă depersonalizez. Cînd am făcut saltul din Lisa în Bucureşti, în toamna anului 1937, m-au şocat "noutăţile": casele cu mai multe etaje, tramvaiele, maşinile, lumina electrică, ascensoarele. Treceam dintr-o civilizaţie patriarhală, cumva metaistorică, în istorie. Într-un megalopolis ca Los Angeles mă şochează altceva: proporţiile. Parcă am intrat într-un alt fel de istorie, post-citadină, unde reflexele mele sunt descumpănite. Unui asemenea oraş nu-i pot "vedea" marginile. În consecinţă, nu-l pot "gîndi". Ştiu că se sfîrşeşte undeva, dar acel "sfîrşit" are loc dincolo de ceea ce m-am obişnuit să consider normal sau suportabil. Dacă un tîrg de provincie de la noi îţi poate da senzaţia sufocantă de spaţiu închis, deoarece e suficient să treci de cele două străzi centrale pentru a atinge limitele oraşului, aici ai nostalgia limitelor. Ca să respiri în voie, ţi-ar trebui nişte orizonturi mai reduse.
    Ce-i drept, unele compensaţii există. Nu se aude nici un zgomot... cu toate că nici prea multă linişte nu e convenabilă, văd. Apoi, am văzut că, în grădina din spatele casei, doctorul Costin are o piscină. Mă voi duce să fac o baie. Nu am în fiecare zi şansa de a mă simţi în pielea unui milionar care se poate înviora înainte de micul dejun, într-o piscină cu apă albastră, ca în filme. Nu pot să ratez o astfel de ocazie cu care la Bucureşti nu am cum să mă întîlnesc.
    
    
    Doamna Speranţa (soţia doctorului Costin) ne propune o plimbare. Bineînţeles, cu maşina. Observ că ia o hartă şi, ca să-mi verific impresiile din călătoria" precedentă, zic: "Şi după atîţia ani de stat în Los Angeles aveţi nevoie de hartă?" Rîde: "Chiar dacă te-ai născut aici trebuie să ai o hartă în maşină. Uneori, trebuie să schimbi mai multe freeways ca să ajungi unde vrei să ajungi".
    Peste o jumătate de oră, suntem pe freeway. În faţă, în spate, în dreapta, în stînga, maşini care gonesc. Circulaţia nu e deloc agresivă. Se circulă fără nervi. Nu se aud, ca în filme, scrîşnete de frîne, nimeni nu-ţi face semn dintr-o altă maşină că eşti "un bou". Maşinile "curg" aproximativ cu aceeaşi viteză, pe trei şi, uneori, patru benzi paralele. Din cînd în cînd, apare, pe dreapta, un indicator pe care scrie cu litere mari, albe: EXIT. Dacă vrei să ieşi din cursă, treci pe banda care te duce la şoseaua ce se desprinde din freeway. Dacă nu, asculţi mai departe zgomotul sacadat pe care-l fac pneurile în contact cu "pionezele" mari, de aramă, înfipte în asfalt între benzi (probabil, pentru a-i ajuta pe şoferi să nu aţipească la volan).
    Dincolo de copacii care mărginesc autostrada, bănuiesc cîmpuri şi dealuri nepopulate. Cum nu se zăresc nici semafoare, ai zice că am ieşit din oraş. De fapt, suntem în măruntaiele lui. Nu înţeleg cum poţi să ai, într-un asemenea conglomerat enorm de zone locuite şi spaţii pustii, prieteni la care să mergi în vizită, cu care să te întîlneşti. Unde să-ţi dai un "rendez-vous", aici, cum făceam noi, pe vremea studenţiei, fixîndu-ne întîlnirile "la ceas", la Universitate, sau pe "aleea busturilor", în Cişmigiu? Unde să ieşi la plimbare? Ca să vezi pe cineva, trebuie să porneşti ca spre Sinaia.
    
    
    Am ieşit de pe freeway, am ajuns într-unul din "nucleele" acestei nebuloase şi, în sfîrşit, mergem cîţiva paşi pe jos. Melancoliile mă fac să mă simt ca un dulău care are nevoie de lanţ. În plus, o noapte nu mi-a fost de ajuns ca să mă acomodez cu schimbarea de fus orar. Acum, e nouă seara acasă. Aici e înainte de amiază. Cerul e perfect limpede, iar soarele străluceşte orbitor. Se poate vorbi de o lumină aparte, dură, neliniştitoare, în California care nu e străină, presupun, de faptul că Los Angeles e vestit pentru violenţele care izbucnesc în el pe neaşteptate.
    Deodată, îmi atrage atenţia o firmă: "Impostor. Bijuterii false". Nu-mi vine să cred. Mă mai uit o dată, apoi o întreb pe doamna Speranţa (deoarece cunoştinţele mele de engleză seamănă, probabil, cu ale indienilor la cîţiva ani după venirea lui Columb) dacă am înţeles bine. Da, am înţeles bine! Dar cine aruncă bani pe bijuterii false? "O, rîde doamna Speranţa, sunt destui amatori care vor să cumpere cu cîţiva dolari o bijuterie pe care o poartă, desigur, ca pe una autentică". Încep să pricep. "Impostorul" îţi permite să-i păcăleşti pe alţii. Ceva mai departe, un bărbat, între două vîrste, cu o barbă mare, care începe să se albească, poartă o pancartă pe care scrie: "De ce să vă mint? Aş bea o bere". Sinceritate dezarmantă. Problema mîncării nu se pune pentru nimeni aici. Cîştigul dintr-o oră ajunge pentru un prînz şi o cină. N-am auzit să existe, în America, muritori de foame. Dar, pe căldură, se poate cerşi "o bere".
    Vizităm o capelă vestită, din cîte înţeleg, construită, parcă, pentru a demonstra că un loc de rugăciune nu e, neapărat, un refugiu, rupt de realitatea profană. Pereţii sunt, de jur-împrejur, de sticlă. Acoperişul, de asemenea. Observi tot ce se întîmplă afară, cum se clatină frunzele eucalipţilor din parc, cum luceşte iarba, cum zboară păsările. Dumnezeu e peste tot, nu numai în capelă, au vrut să sugereze constructorii. Şi n-am văzut un lăcaş religios care să ilustreze atît de bine panteismul.
    Nu-mi displace, deşi eu sunt obişnuit ca într-o biserică să mă simt ca într-o biserică. În schimb, pot să mărturisesc liniştit că nu mă prăpădesc deloc după celebra "catedrală de cristal", una dintre mîndriile capitalei californiene. Impunătoare, enormă bijuterie şlefuită din cristal opac, bătînd în verde-albăstrui, catedrala se asociază, în mintea mea, cu firma pe care am văzut-o ceva mai devreme: "bijuterii false". E făcută nu să te reculegi în ea, ci să te miri, observînd de ce performanţe e în stare tehnica. Altarul seamănă cu o estradă. Alături, se află un mare ecran alb pe care se proiectează, bănuiesc, dumineca, scene din Biblie. Nu lipsesc nici camerele video. Hală industrială, sală de teatru, studiou de televiziune, orice poate fi aici, numai loc de rugăciune nu. Nu mă impresionează nici excesul de marmură roz, nici ţevile albe, care compun o orgă specială, nici, mai ales, imensul parking de-afară, unde credincioşii pot asculta slujba fără să coboare din maşini. Înţeleg nevoia de modernizare a religiei, dar est modus in rebus, vorba lui Horaţiu. De data aceasta, aproape că-mi vine să iau în serios ideea că "barbarii" migraţi în America au vrut să demonstreze "Romei", adică Europei, că ei sunt mai grozavi, mai "civilizaţi". Chiar mai tehnici. Cu bani, ei pot să cumpere, dacă vor, şi parcele în Rai. Şi îi pot demonstra lui Dumnezeu că pot conversa cu El, stînd răsturnaţi, comod, pe pernele unei limuzine. Gîndul îmi lunecă (dar acum nu mă socot nici sentimental, nici retrograd!) la turlele celor două biserici din Lisa, cînd începeau să bată clopotele, da cîte ori cerul se acoperea cu nori infernali, prevestitori de grindină; mai întîi, clopotul de la biserica "mare", ortodoxă, după aceea, clopotul de la biserica "mică", greco-catolică. Niciodată, n-am simţit nevoia să fiu lămurit ce înseamnă a trăi între istorie şi Dumnezeu. Într-o formă elementară, intuitivă, am aflat asta de mic. Poate şi de aceea nu reuşesc să apreciez faptul că, aici, între Dumnezeu şi credincioşi, se interpune tehnologia. Nu mi se pare că, pentru a regăsi temeiurile valorilor creştine, e necesar să ne întoarcem în cavernele unde se refugiau, din pricina persecuţiilor, primii creştini, dar trufia de a discuta cu Dumnezeu prin megafon nu e o formă de progres, orice mi s-ar spune. Dacă modesta capelă pe care am văzut-o înainte aducea, într-o lume supercivilizată tehnic, ceva din nostalgia "bunului sălbatec", la "catedrala de cristal" mă izbeşte neplăcut pretenţia, penibilă, de a industrializa metafizica. Asta chiar e o dovadă că n-am exagerat cînd m-am temut că progresul tehnic poate fi însoţit de un regres spiritual. Mă îndoiesc că rugăciunea are aceeaşi valoare cînd e amplificată prin difuzoare, ca discursurile politice.
    
    
    Problema aceasta, a "progresului formelor", sub care se ascunde, nu o dată, un "regres interior", mă frămîntă demult. Între timp, m-am obişnuit să nu mă mai sperie ― din pricina sensului infamant pe care i l-a dat ideologia comunistă ― cuvîntul "reacţionar". Am admis, în sinea mea, că temperamental, afectiv, sunt un reacţionar. Mă despart greu. Acasă, păstrez lucruri absolut inutile, în loc să le arunc, riscînd să-mi umplu casa de "relicve". Mă leg de obiectele de care mă folosesc şi, cînd trebuie să renunţ la ele, parcă pierd o parte din mine.
    De aceea, cred că voi mai avea surprize neplăcute în America. E prea mare cultul pentru tehnologie aici ca să existe un echilibru. Baudelaire vorbeşte undeva despre decadenţă ca probă supremă de civilizaţie. Dar există, ne avertizează acelaşi Baudelaire, naţiuni care încep prin decadenţă. Nu e de mirare că America e tînără şi bătrînă deopotrivă.
    
    
    Trecem printr-un soi de bazar, să vedem o casă-mu-zeu, cea mai veche, se pare, din Los Angeles. Aici îmi atrage atenţia, într-una din încăperi, o litografie aşezată pe perete printre diverse documente de epocă. Reprezintă o inimă străpunsă de un cuţit. Pe mîna care ţine cuţitul scrie business. Cine va fi avut, aici, revelaţia "progresului" american? La Corneille, pasiunile se confruntă cu ideea datoriei. În America ele au alt duşman, mai redutabil. Spectrul inutilităţii. Lupta se termină repede, fără prea multe frămîntări, cînd pasiunea e păguboasă.
    O rog pe doamna Speranţa să ne abatem şi prin faimosul cartier al bogătaşilor şi vedetelor, Beverly Hills. "Şi prin" înseamnă un drum de vreo cincizeci de kilometri, dar gentilă, dispusă să ne satisfacă toate mofturile, doamna Speranţa zîmbeşte şi zice "da". Înţelege, probabil, că pentru nişte bovarici ai confortului, ca noi, Beverly Hills e un fel de paradis. Deprinşi cu gropile şi praful (sau noroaiele, în funcţie de anotimp) din Bucureşti, suntem victime uşoare ale snobilor care trăiesc, în Beverly Hills, într-un lux tihnit, care ia tot ce e bun din "patriarhal" şi "urban". Practic, fiecare vilă are parcul ei. Gazonul e tuns ireproşabil, udat zilnic şi străluceşte de curăţenie. Florile au culori luminoase, aproape tropicale. Nu auzi nici o larmă. Nu vezi nici un pieton. Rar, trece cîte o maşină. Totul pare desprins dintr-un basm cu milionari cumsecade care nu fac toată viaţa decît să stropească peluzele cu flori şi să joace golf. Cînd se plictisesc, se sinucid.
    
    
    Numele doctorului Miron Costin mi se pare, cumva, de împrumut. Tresar de cîte ori îl aud. E ciudat să porţi un nume celebru, să te recomanzi "Vasile Alecsandri" sau Grigore Ureche". De ieri, m-am gîndit de multe ori la cronicarul care ne-a lăsat vorbă că nu e omul deasupra vremurilor, ci bietul om e sub vremi.
    La masă, doctorul ne povesteşte păţania, cunoscută în toată America, a unui ins care, vrînd să se ducă la Oakland, lîngă San Francisco, s-a trezit în avionul care mergea la Auckland, în Noua Zeelandă. Trebuia să zboare o oră pînă la Oakland şi, văzînd că avionul nu se pregătea de aterizare, a întrebat stewardesa ce se întîmplase. Pînă la urmă, acest ghinion l-a făcut celebru. Unsprezece ore de zbor inutil l-au scos din anonimat. L-au transformat în vedetă. Aici pînă şi zădărnicia poate să devină, uneori, rentabilă.
    
    
    După masă, stau, o vreme, la televizor. Mă joc schimbînd canalele. Sunt vreo optzeci. Şi, exceptînd filmele, pe nici unul nu zăresc o figură posomorîtă, o persoană prost dispusă ori abătută. Volubilitatea agresiv voioasă le place americanilor, cum le plăcea grecilor antici tragedia.
    Pe unul din canale, se transmite un miting religios. Mitingul are loc pe un stadion, plin pînă la refuz. Pentru amplificare se foloseşte aceeaşi aparatură ca la concertele rock! Aşadar, "catedrala de cristal" nu e o întîmplare.
    
    
    21 august
    
    "Romfest"-ul începe joi. Azi e duminecă. Profităm de acest răgaz pentru a merge la San Francisco. Ne vom întoarce marţi seara.
    Plecăm direct de la biserică, împreună cu Mona şi Dan Păun, cu maşina lor, un Volvo de culoare crem. Am luat cu noi o pungă mare de sandvişuri. Ca să cîştigăm timp, vom mînca pe drum.
    Dan e arhitect. Un bărbat încă tînăr, prezentabil, inteligent, instruit, plecat din Romînia la puţini ani după terminarea studiilor. O vreme, au locuit în Germania, unde au rude. Apoi, s-au decis să treacă Oceanul. Nu e nici acru, cînd vorbeşte despre America, nici entuziast, cele două extreme în care cad, de obicei, romînii stabiliţi în "Lumea Nouă". Am impresia că n-are de lucru acum. De altfel, din cîte îmi dau seama, n-o duce strălucit. Totuşi, nu se plînge. Ceea ce, la drept vorbind, mă miră. Nu e în "stilul" nostru, ca să zic aşa. "Stilul" nostru e să ne văicărim ori să ne lăudăm. Pe calea de mijloc, nu e deloc îmbulzeală. Nici în alte privinţe, Dan nu e un romîn "tipic". Are o detaşare pe care n-am mai întîlnit-o la alţi exilaţi. Romînii pe care i-am cunoscut, pînă acum, în America mi s-au părut marcaţi, cumva, de situaţia lor de "străini". Ori îşi amintesc tot timpul ce au lăsat în urmă, ori nu mai vor să aibă amintiri. Unii şi-au schimbat şi numele ca să rezolve drastic problema "integrării". Apoi, sunt fie oameni practici, care au venit să facă bani, şi suferă că n-au reuşit, se uită cu ciudă la cei mai norocoşi, fie persecutaţi de politică, oameni trecuţi prin anchete, prin beciurile Securităţii, prin închisori. Dan nu intră în nici una din aceste categorii. Nu pare frămîntat de faptul că n-a izbutit să-şi asigure o "situaţie". E interesat de lucruri gratuite, care nu-i aduc bani, artă, cultură, iar, în ce priveşte politica, n-are îndîrjiri speciale. E, bineînţeles, anticomunist, de vreme ce n-a mai suportat să rămînă la Bucureşti şi a plecat, prin anii '70 (dacă am reţinut bine), dar fără încrîncenare. Vorbeşte cu un dezgust calm, cînd evocă atmosfera de care a fugit, şi cu o amărăciune reţinută, cînd îşi mărturiseşte decepţiile, de după revo-luţie. Nu se arată nici stresat de amintiri, nici indiferent, în momentele cînd se ajunge (inevitabil, într-o maşină cu cinci romîni, pe o autostradă, între Los Angeles şi San Francisco) la "ce mai e nou prin Bucureşti". Poate fiindcă există în el o disponibilitate cosmopolită, sinceră, care face să nu dramatizeze nimic, să pară, chiar, superficial uneori. Mona e mai gravă, mai radicală, cred, dar şi mai tăcută. Intervine rareori în discuţie. Şi bănuiesc în ea o sensibilitate care-i dă un aer vulnerabil.
    Drumul pe coasta oceanului, ne spune Dan, e mai frumos, dar cere timp. Trebuia să plecăm de dimineaţă ca să mergem pe el. Pe autostradă, alergăm cu 80 de mile pe oră, în linie dreaptă. Drumul e plicticos, monoton, dar mai rapid. În şase ore vom fi la San Francisco. Nu trecem prin nici o localitate. De o parte şi de alta a autostrăzii, se înşiră continuu plantaţii de bumbac, alternate cu terenuri pustii, aride. Nu văd pe nimeni lucrînd. Desigur, fiindcă duminecă. Pe cerul perfect senin (ploile, în California, vin, de obicei, cînd la noi e iarnă) soarele arde ciudat. "E o lumină neurastenică", zic, după care Dan se apucă să speculeze: "Orice scriitor are o caracteristică. La unii, cel mai plastic e verbul. La alţii, substantivul. La dumneavoastră e adjectivul." Nu m-am gîndit niciodată la asta. Verbul e caracteristic, probabil, pentru cei atraşi de acţiune. Dar adjectivul? Dan îmi oferă o explicaţie posibilă: "Vă e greu să scăpaţi de subiectivism, presupun", spune el.
    Ne oprim la o pompă de benzină. Coborîm să ne dezmorţim puţin. După aceea ne continuăm goana pe auto-strada pustie.
    
    
    Sosim seara la San Francisco şi bîjbîim, un timp, căutînd drumul spre adresa unde trebuie să ajungem, la familia V., care ne va găzdui două nopţi. Dan se do-vedeşte de un calm englezesc. Mona, urmărind o hartă, îl pilotează. Cu puţin noroc, nimerim în cartierul cu pricina, situat la limita Pacificului sau a unui golf. Urcăm o pantă uşoară şi, deodată, în faţa unei case zărim, fluturînd în noapte, bătut de vînt, un drapel romînesc.
    
    
    Drapelul romînesc m-a făcut să cred că familia V. trăieşte continuu cu gîndul la ce se întîmplă în ţară. Nu mică mi-a fost, de aceea, surpriza să constat că gazdele noastre nu manifestă nici un interes pentru situaţia din Romînia. Ne-au şi teoretizat indiferenţa lor: "Noi avem viaţa noastră aici. Trebuie să ne trăim această viaţă, dacă vrem să nu ne transformăm memoria într-un ghetou". "Şi reuşiţi?" "Ne străduim". Îmi sună prost acest "ne străduim", dar mă abţin. Şi-au construit o casă frumoasă (casa în care ne aflăm, unde stăm la masă, lîngă un geam închis, fiindcă, o dată cu căderea serii, s-a făcut frig), şi-au mobilat-o, au prieteni americani. "Dar romîni?" După o pauză, răspunsul a venit sec: "Romîni, nu". N-am insistat, n-am vrut să fiu nepoliticos.
    
    
    22 august
    
    San Francisco e construit pe coline. Evident, şapte. Ca în toate oraşele aflate pe coline, nu contează cîte coline sunt în realitate. Toate vor să aibă şapte coline, ca Roma.
    Lăsăm maşina într-o parcare şi pornim să vagabondăm. Suim, coborîm, suim iarăşi, coborîm iarăşi. În San Francisco nu există, cred, un loc perfect plat. La Roma, sunt străzi şi chiar cartiere în care "cele şapte coline" nu mai sunt sesizabile. Aici, la fiecare pas, urci sau cobori, iar străzile sunt atît de abrupte încît Dacia mea prăpădită n-ar reuşi, bănuiesc, să le suie.
    Din tot ce am văzut pînă acum, San Francisco mi se pare oraşul cel mai european din America. Şi totuşi, e întîia oară că nu mă mai mulţumeşte lista asemănărilor dintre Roma antică şi America (spiritul ingineresc, constructor; forţa militară; "pax romana" devenită "pax americana"; cultul Justiţiei; complexele Romei în faţa Greciei, complexele Americii în faţa Europei). San Francisco are o distincţie, o eleganţă, care-l ajută să fie modern fără ostentaţie. Burghezia s-a "aristocratizat" aici, a deprins perfect bunele maniere.
    La prînz, ne oprim, la un mic restaurant italian, să mîncăm cîte o pizza. E înghesuială şi trebuie să aşteptăm pînă se eliberează o masă. Ne permitem şi o bere. E cald, am transpirat şi murim de sete. Dan ia dintr-un teanc de ziare, puse la dispoziţia clienţilor localului, unul care a titrat cu litere mari, de o şchioapă, pe prima pagină: "Angoasă seismică". Primul cutremur mai puternic ar putea şterge California de pe hartă, zic seismologii, neliniştiţi, căci, după o acalmie de două secole, tensiunile din falia San Andreas, răspunzătoare de cutremurele de pe coasta estică a Pacificului, cresc. Ultimul cutremur, cel din ianuarie, fi fost "o supapă norocoasă". Nietzsche îi sfida pe filosofi, chemîndu-i să-şi ridice locuinţele pe Vezuviu. Americanii de pe coasta californiană se văd puşi în situaţia să facă, fără s-o fi deliberat, această experienţă.
    După ce ne-am potolit foamea, ne ducem să vedem un hotel celebru (aici s-a turnat filmul "Hotel"), Ne plimbăm, ca nişte copii, cu liftul exterior, o cuşcă de sticlă care lunecă pe zid, în sus şi în jos, dîndu-ţi o senzaţie de vertij, apoi căscăm gura prin elegantele încăperi de la parter, Nimeni nu se miră de curiozitatea noastră, din contră, am ocazia să verific o calitate a americanilor. În Franţa, un funcţionar oarecare se poate uita la tine de sus pentru simplul motiv că nu vorbeşti la fel de bine ca el franţuzeşte. Americanul n-are această aroganţă. Oricît ai stîlci limba engleză, nu te priveşte agasat. Se străduieşte să priceapă ce vrei. Faptul că eşti străin n-are, pentru el, nici o importanţă.
    Ne reluăm "excursia" pe străzile în pantă, dar curînd, regretăm că n-am luat în serios avertismentul lui Dan care ne-a atras atenţia, de dimineaţă, să avem la noi pulovere, deoarece în San Francisco poţi trăi, vara, în amurg, "cea mai supărătoare experienţă de iarnă". Tem-peratura s-a prăbuşit, brusc, şi de unde, pînă acum, am umblat în cămaşă, nu-mi mai e suficient nici vindiacul Frigul e pătrunzător şi, din punctul meu de vedere, in-explicabil. Suntem, totuşi, în august! Grăbesc pasul ca să mă încălzesc. Jumătatea de oră care ne trebuie să coborîm pînă la locul unde e parcată maşina mi se pare lungă, in-terminabilă, ca o duminecă goală.
    Ajungem la familia V. Înfriguraţi şi înghit două aspirine.
    
    
    23 august
    
    Pornim de dimineaţă spre Los Angeles. Mai privesc o dată drapelul romînesc pe care vîntul, însorit, dar rece, îl smuceşte pe catarg. E singura casă locuită de romîni, în America, unde am văzut tricolorul. Dar n-am înţeles ce înseamnă el pentru familia V.
    De data aceasta, mergem pe coasta Pacificului. (De ce i s-o fi zis "Pacificul"? Eu îl văd ameninţător, ostil.) Drumul e lung şi sinuos. Avem, însă, timp suficient pînă seara. Ne oprim de cîteva ori să privim mai îndeaproape stîncile dramatice, negre, spălate de valuri, să facem cîţiva paşi pe fîşiile de plajă (puţine, cu nisip cenuşiu închis), ori să încercăm temperatura apei. E rece. Prea rece pentru o baie (simbolică, desigur). Cei care practică surfing-ul sunt îmbrăcaţi în costume de plastic negru, lipite de corp. Arată ca nişte scafandri.
    La rugămintea lui Băcanu, Dan opreşte maşina lîngă o pădurice. "Sper să nu ne observe nimeni", zice, căci Băcanu ţine, neapărat, să smulgă, cu pămînt cu tot, cîteva flori şi un arbust, pe care vrea să le ducă acasă, să le adauge colecţiei sale horticole.
    
    
    Ajungem noaptea la Los Angeles. Dan renunţă la glu-mele despre "neamul gîlcevitor al tracilor". N-a fost ni-ciodată la doctorul Costin, şi-a făcut o schiţă, pe baza explicaţiilor pe care i le-a dat la telefon doctorul, dar schiţa nu-l ajută prea mult. S-a încurcat. Din cînd în cînd îi spune Monei: "Uită-te pe hartă". Mona studiază harta şi îi zice: "Ia 7. Urmează 10. Continuă cu 5.". Sunt numerele autostrăzilor. Parcă oraşul ar fi un rebus, pe care trebuie să-l dezlegi... Am mers pe "7", a urmat "10", am continuat cu "5", ar fi trebuit să fim pe drumul cel bun, dar povestea se repetă: "Mona, mai uită-te o dată". Cu o răbdare angelică, Mona consultă, iar, harta. "Unde ne a-flăm?" o întreabă Dan. "Nu ştiu", zice Mona. Rîdem nervos, suntem obosiţi. Însă, pe măsură ce trece timpul, rîsetele noastre sună mai neconvingător. Exasperaţi, oprim, în cele din urmă, la un telefon, lîngă o benzinărie închisă. Cu siguranţă, nu suntem departe de "La Canada", zona unde locuieşte doctorul, dar cum să ajungem la el? Dan se duce să-i telefoneze. După cinci minute se întoarce şi pornim. Mergem vreun sfert de oră, căutăm ceva, un reper pe care nu-l găsim, după care ne întoarcem. Alt telefon la doctorul Costin. "Ai o busolă în maşină?" l-a întrebat, excedat, doctorul. "Am", a zis Dan. "Atunci, ţine nordul". Pentru prima oară văd pe cineva orientîndu-se într-un oraş cu ajutorul busolei! Situaţia e atît de inedită încît ne cuprinde un rîs isteric. Istoviţi de drum şi ame-ninţaţi de perspectiva de a rătăci pînă dimineaţă pe nişte străzi pustii nu găsim ceva mai bun decît să ne amuzăm La al treilea telefon, doctorul Costin îi cere lui Dan să-i descrie amănunţit locul unde ne găsim şi ne roagă să-l aşteptăm. După o vreme, îi vedem maşina. Se apropie şi ne face semn să-l urmăm.
    
    
    24 august
    
    Doctorul Costin e atent, fără să devină abuziv, iar ochii albaştri cu care te priveşte pe deasupra ochelarilor trădează o natură deschisă şi cordială. A reuşit să-şi asigu-re o situaţie bună în America, e proprietarul unui spital veterinar "pentru animale mici", adică pentru cîini şi pisici, are o clientelă constantă, a scăpat de spaima grijilor materiale, însă nu şi-a uitat nici foştii colegi din Romînia, nici prietenii. Din felul în care încearcă să afle de la noi cum arată acum Bucureştiul ("a fugit" în anii '70), îţi dai seama că are problemele sale cu memoria. Mai reţin că nu l-am auzit zicînd o vorbă rea în urma incidentului de la aeroport. Ceea ce e aproape neverosimil după ce constaţi cîte animozităţi există în exil.
    
    
    Luni, 29 august
    
    Agitaţie în casa doctorului Costin unde ne-am reîntors aseară, după ce s-a încheiat "Romfest"-ul (cu un banchet la care s-au rostit discursuri sentimentale). Cum plecarea din Los Angeles a fost fixată pentru 1 septembrie seara, avem timp pentru încă o excursie. Şi suntem gata s-o pornim spre Las Vegas, trecînd prin celebra Vale a Morţii, pe unde au trecut convoaiele căutătorilor de aur. Doamna Speranţa umple portbagajul cu provizii (sandvişuri şi, mai ales, sucuri, puse la frigider), în vreme ce doctorul Costin ne dă pălării de soare. "Acolo (se referă la Valea Morţii) va fi o căldură ucigătoare", ne previne el.
    
    
    E primul deşert pe care îl voi străbate. Mă încearcă, de aceea, o oarecare emoţie.
    Traversînd Sierra Nevada, mai vedem, o vreme, arbuşti rari şi stîlpi de înaltă tensiune. Pe o colină de piatră dezgolită zăresc o ciudată pădurice albă, de mori de vînt! Seamănă cu un stol de păsări care flutură din aripi fără să se înalţe. Mori de vînt în America? "Sunt computerizate şi folosite pentru a produce energie electrică", ne lămureşte doctorul Costin. Dar acesta e ultimul mesaj din secolul al XX-lea pe care-l mai primim. Peisajul devine cu desăvîrşire sălbatec, de o parte şi de alta a şoselei. Plonjăm într-o realitate din altă lume, stîncoasă, încremenită, identică de milenii, în care orice vegetaţie a fost exterminată de soare. În ciuda aerului condiţionat şi a faptului că sunt îmbrăcat uşor, cu pantaloni scurţi şi o bluză, încep să simt căldura. Tabla maşinii arde.
    Am intrat în "Valea Morţii". Lumina, violentă, are ceva funebru. Probabil, aşa ar arăta lumea după un dezastru nuclear. Doctorul ne atrage atenţia asupra unor pete albe de pe un platou. Ne vorbeşte despre "oraşe stafii". Oraşe întemeiate pe vremea febrei aurului şi părăsite mai tîrziu. Nu mai locuieşte nimeni în ele. Casele s-au ruinat, din cele mai multe n-au rămas decît temeliile.
    Mă stăpîneşte o impresie insistentă de catastrofa geologică, de neputinţă a civilizaţiei. Tot ce a reuşit omul aici a fost să construiască o şosea. În rest, de o parte şi de alta, munţii îşi etalează, sfidător, stîncile goale, crăpate din pricina diferenţelor de temperatură. La fel i-au văzut, cu siguranţă, şi cei care au înfruntat Valea Morţii, mînaţi un delir fabulos... Cei răpuşi de sete sau de deznădejde abandonau sau piereau. Trecerea prin Valea Morţii reprezenta o probă selectivă. Nu ieşeau din ea decît cei mai puternici. Pe cînd azi, goana după aur cere alte calităţi...
    Ne abatem din şosea, pe un dram pietruit, să vedem de aproape colinele de nisip rezultate din măcinarea rocilor. După ce coborîm, încerc să urc pe prima colină desculţ, dar nisipul îmi frige tălpile şi mă văd obligat să revin la maşină, să-mi încalţ sandalele. E o căldură năpraznică, pe care abia o suport. Cred că temperatura a trecut de patruzeci şi cinci de grade Celsius.
    După un timp, reapar arbuştii pitici, sîrmoşi, cu rădăcinile acoperite de nisip. Unica formă de viaţă. Maşina rulează monoton, pe o şosea perfect pustie, iar eu mă gîndeşti la ale mele. Mă tem că am putea vorbi de o actualitate a deşerturilor în lumea de azi. Nu le vedem din pricina agitaţiei care le camuflează.
    Dormim la un motel din Valea Morţii. Afară din maşină, aerul e sufocant. Sunt trei grupuri de barăci aici. Nouă ni se dau camere în cel botezat Road Runner's ceea ce aflu că înseamnă "alergătoarea drumurilor". În drum spre barăci, doctorul Costin ne spune că "alergătoarea drumurilor" e o pasăre cu cioc lung şi coadă lungă. Poate fi văzută pe toate drumurile Americii şi se apără de duşmani fugind aproape continuu. De ce preferă drumurile, cîmpurilor şi pădurilor, nu ştie. "Poate că îi place mirosul de benzină arsă", glumeşte doamna Speranţa. Oricum, e o pasăre foarte "sociabilă", care evită locurile retrase, o versiune păsărească a globe-trotterilor, şi mă amuză faptul că s-a nimerit să dorm o noapte tocmai în pavilionul  deşi eu am rămas un impostor printre călători.
    În cameră, instalaţia de aer condiţionat e ajutată de un ventilator uriaş, ca să combată zăduful. În timp ce Băcanu se spală pe mîini la baie, am ocazia să-mi demonstrez ignoranţa tehnică. Încerc să opresc ventilatorul, ca să nu fie curent, şi trec cîteva secunde bune pînă ce mă dumiresc că "obiectul" are patru viteze; în consecinţă, trebuie să trag de patru ori de firul ce atîrnă din tavan pentru ca elicea să nu se mai învîrtă.
    Răpuşi de căldură, ne repezim să ne răcorim în piscina din apropierea barăcilor. Înot mai mult pe spate ca să pot privi cerul decolorat al deşertului. Cîţiva lilieci dau ocol deasupra, ceea ce o face pe Blandiana să se sperie că i s-ar putea agăţa în păr. Ca să prevină o asemenea eventualitate iese din piscină. Din solidaritate, Băcanu renunţă şi el. Eu mai înot vreun sfert de oră, după care, răcorit, mă apuc să "studiez" mai atent oaza, unde ne găsim.
    În faţa celor două barăci, deasupra cărora au fost aşezate firmele Saloon şi Dining Room, exista nişte arbori (ceva între salcie şi plop), bătrîni de peste treizeci de ani, probabil. Lîngă ei au fost puse, pentru impresionarea vilegiaturiştilor, roţi vechi de căruţă, mai înalte decît ale ţăranilor de la noi şi dotate cu frîne, o căruţă din secolul trecut (cred), cu coviltir, şi două cărucioare metalice, folosite, cîndva, în mine. Dincolo de şosea se află o pompă de benzină (cum de nu dă faliment? n-am văzut nici o maşină oprind să se aprovizioneze) şi un general store (magazin "cu de toate"). Încolo, nimic. Pustiu, de jur-împrejur.
    
    
    Nu e nimeni la mese, în restaurant, cînd ne ducem să cinăm, la căderea nopţii, dar fata de la intrare ne roagă să aşteptăm pînă ce ne caută o masă. Chelnerul ne întreabă din ce ţară venim. "Din Romînia", zice doctorul. "E pentru prima oară că servesc nişte romîni, ne mărturiseşte chelnerul. Pînă acum am servit oaspeţi de pretutindeni. Şi din Liechtenstein. Dar romîni, niciodată". Comparaţia cu Liechtenstein nu mă bucură. Doctorul Costin ne asigură, însă, că, într-adevăr, americanii ştiu mai multe despre Liechtenstein decît despre Romînia.
    Cînd ieşim din restaurant, constatăm că munţii, din vineţii, au devenit negri. Peste drum, la pompa de benzină se vede o pată de lumină în întuneric.
    De fapt, de cînd am sosit noi, n-am zărit decît două maşini trecînd. Nu s-au oprit aici. Şi, după cîte am înţeles, altă oază nu există prin apropiere. Sincer să fiu, mi-ar fi teamă să străbat cu maşina, noaptea, Valea Morţii. Nimeni nu-ţi poate sări în ajutor dacă se întîmplă ceva.
    Liliecii se încrucişează în zig-zaguri besmetice deasupra noastră. E încă zăpuşeală. Trebuie să fie vreo treizeci de grade Celsius. Credeam că în toate deşerturile nopţile sunt reci, friguroase, dar văd că m-am înşelat. Noroc că instalaţia de aer condiţionat din cameră îşi face datoria. Altminteri, n-am putea dormi din pricina zădufului.
    
    
    30 august
    
    Mă trezesc devreme, pe la patru. Băcanu doarme cu pătura trasă peste cap în patul dinspre uşă. Socotesc zilele de cînd am venit în America şi descopăr, surprins, că n-a trecut nici o săptămînă. Asta în "timpul obiectiv", cum îl numeşte Proust. În "timpul subiectiv", zilele s-au dilatat, iar excursia prin Valea Morţii a căpătat ceva de "expediţie colonială".
    Afară, constat că aerul s-a răcorit. Soarele apare dincolo de crestele pietroase şi vinete ale munţilor. N-am văzut un răsărit de soare mai violent. Discul orbitor parcă fierbe. Probabil, temperatura aerului va redeveni, repede, insuportabilă.
    După micul dejun, plecăm. Nu înainte, însă, de a aproviziona de la general store cu cantităţi apreciabile sucuri. Vom avea nevoie, cu siguranţă, de ele. Fiecare prire în deşert îţi stimulează setea. Bei, dintr-un reflex apărare.
    Locurile au nume pitoreşti. O porţiune de deşert pre-sărată cu arbuşti piperniciţi se cheamă "cîmpul de porumb al diavolului". Alta, fără nici un fir de vegetaţie, dar încreţită, semănînd cu un ogor arat, a fost botezată "terenul de golf al diavolului". Frecvenţa cu care revine cuvîntul "diavol" impune compararea acestui deşert stîncos cu Infernul. Un infern luminat de un soare atroce, singurul element mobil în acest peisaj, diferit, cumva, de ceea ce mă aşteptam să văd. Într-un deşert "clasic", vîntul poate provoca furtuni de nisip. Aici, imobilitatea e totală şi definitivă. Nimic n-o poate zdruncina. Încît fixitatea sfîrşeşte prin a-ţi da ameţeli. Munţii, cu desăvîrşire goi, şi cîmpul de piatră, albit de sare, de la poalele lor îmi creează impresia de timp fosilizat. Civilizaţia îşi pierde, aici, sensul. Ce mai înseamnă "progres", mitul progresului, superstiţia progresului, obsesia progresului într-o natură unde de secole (sau, poate, de milenii) nu s-a schimbat nimic? Un automobil cu aer condiţionat, sucuri la gheaţă în portbagaj, şoseaua, cu o dungă galbenă la mijloc, şi pedala de acceleraţie.
    Nici măcar Fata Morgana nu poate rezista într-un asemenea pustiu de piatră. Totul e mort în Valea Morţii. Şi nicăieri nu se zăreşte vreun panou pe care să scrie "exit". Nu poţi să ieşi din şosea decît un kilometru sau doi. Mergi mai departe sau te întorci. Sunt singurele posibilităţi.
    
    
    Castelul pe care-l vizităm nu e castelul de la Elsinor, iar povestea lui Scotty (Walter Scott, pe numele său oficial) nu e povestea lui Hamlet. Dar tot ce aud şi văd mi se pare ciudat, neobişnuit. Scotty a fugit de-acasă, din Kentucky, cînd era băiat, şi a lucrat, o vreme, într-un ranch din Nevada. Apoi, a cutreierat lumea cu trupa lui Buffalo Bill, jucînd un rol de cowboy într-un spectacol despre Vestul sălbatec. Finalmente, a venit în Valea Morţii şi n-a mai plecat de aici. Cu figura lui de Falstaff american, a devenit o legendă pe care ghidul o povesteşte acum turiştilor veniţi să vadă "castelul lui Scotty", clădit în plin deşert. Eroul ei e un amestec de escroc, aventurier şi mincinos plin de farmec. Pe străzile din San Francisco, dădea foc cîte unei hîrtii de zece dolari pentru a-şi aprinde ţigara. Dormea la cele mai scumpe hoteluri, pretinzînd că a descoperit o mină de aur în Valea Morţii. 0 mină pe care, totuşi, n-a văzut-o nimeni, niciodată. În cele din urmă, a păcălit un milionar din Chicago, Albert Johnson, care i-a dat bani pentru extragerea aurului. În loc de aur, Scotty i-a servit acestuia diverse poveşti cu catastrofe care amînau mereu un rezultat fericit. Johnson l-a crezut sau nu, legenda e nesigură în acest punct, dar într-o zi s-a decis să vadă cu ochii lui pe ce i se duc banii. Scotty a ales drumul cel mai fioros din Valea Morţii, convins că Johnson ("domnul Johnson", spune cu respect ghidul), prea fragil şi cu sechelele unui accident suferit în tinereţe, nu va rezista mai mult de o zi, două, şi se va lăsa păgubaş, renunţînd să mai verifice stadiul în care se găseau lucrările la mină. Numai că Johnson s-a înamorat de Valea Morţii. Pe deasupra, climatul uscat de aici i-a ameliorat simţitor boala. Nu se ştie dacă a ajuns să vadă pe ce cheltuise mii de dolari, în schimb l-a plăcut pe excentricul Scotty. Şi, astfel, s-a legat o prietenie ciudată între doi oameni total diferiţi. Unul, religios, taciturn, suferind. Altul, hîtru, cu o bună dispoziţie contagioasă, prodigios bon vivant, după cum îl arată fotografiile. Una ni-l înfăţişează pe Scotty răsturnat într-un fotoliu lîngă "domnul Johnson" care se amuză vizibil de balivernele companionului său. Poate că magnatului din Chicago, plictisit de frustrările pe care i le impusese boala, nu-i păsa că era tras pe sfoară, de vreme ce descoperise, datorită lui Scotty, un loc pe gustul său, în deşert. Sau poate că mina secretă a existat realmente. Ni se spune că misterul a rămas nedezlegat. Oricum, neruşinatul Scotty şi milionarul înamorat de Valea Morţii s-au înţeles, se pare, perfect. Rezultatul a fost că "domnul Johnson" s-a decis să cons-truiască un veritabil castel în deşert, cu două camere pentru muzică, dotate cu o acustică specială, plus biblioteca, plus sala de arme şi odăi pentru oaspeţi. Asta se întîmpla prin 1920. Mii de vizitatori au început să vină, în anii următori, să vadă "minunea", şi toţi plecau intrigaţi de "domnul Johnson", care se recomanda "eu sunt bancherul lui Scotty", dar şi încîntaţi de farmecul celui ce inventase sau găsise o mină de aur. Scotty a trăit mai mult decît Johnson. A murit în 1954 şi e îngropat în vîrful unui dîmb pietros, din spatele castelului, unde se vede o cruce. Alături, se află o movilă mai mică. După moartea stăpînului său, cîinele lui Scotty n-a mai vrut să mănînce, a murit la trei săptămîni şi a fost înmormîntat tot în vîrful colinei.
    
    
    Eu nu găsesc nimic sublim în Valea Morţii. Mă străduiesc în zadar să descopăr ce i-a fermecat pe "domnul Johnson" şi pe alţii, aici. Unii au pretins că Valea Morţii, cu aspectul ei de peisaj submarin, de "superproducţie geologică", în care totul aparţine, parcă, altui timp, preistoric, are şi o dulceaţă aparte. Eu n-o sesizez. Mă uit la povîrnişurile fără nici un fir de vegetaţie, la cîmpurile cu rare tufe de cactus, şi nu pot evita un sentiment de dezolare.
    Ne oprim să vedem o mină părăsită, de unde s-a extras borax. Transportul minereului se făcea cu catîri. Soarele e năucitor. Un coiot jigărit se îndepărtează, deranjat de apariţia noastră.
    Facem, apoi, un alt popas într-o oază, cu o pădure de curmali străbătută de un pîrîu care seamănă cu pîraiele de munte de la noi. E la fel de limpede şi mă reped să mă spăl pe faţă, să mă răcoresc. Apa e mai caldă, însă, decît aerul. În această insulă de verdeaţă au apărut un motel, un magazin "cu de toate", o pompă de benzină şi un teren de golf.
    În prima clipă, m-a mirat prezenţa unui teren de golf în plin deşert. Dar aşa se întîmplă în America. Trecerea de la primitivitate la civilizaţie se face fără nici o tranziţie. Brusc. Şi fără nuanţe. Nu-i exclus ca motelul şi magazinul "cu de toate" să fi fost construite pentru terenul de golf, care face parte, se pare, din "visul american".
    Două becuri mari ard inutil în faţa magazinului, în plin soare. Nimeni nu se sinchiseşte, însă, de asta. Clienţii motelului circulă pe alei, pînă la terenul de golf, în căru-cioare electrice. Probabil, dacă în California ar fi admise jocurile de noroc, lîngă terenul de golf ar apărea şi un cazinou. Proximitatea deşertului micşorează distanţa dintre joc şi moarte. De altfel, nu întîmplător, probabil, Las Vegas (aflat în statul Nevada) a apărut în deşert. Nicăieri jocul nu e mai excitant.
    Puţin mai tîrziu, deşertul devine alb din cauza sării, în faţa noastră, o baltă şi un indicator care ne avertizează: "Apă rea". În spate, ţîşnind direct din şosea, un perete stîncos. Pe la mijlocul lui, e scris cu vopsea albă: "Nivelul mării". Ne aflăm pe locul cel mai jos din America, ne explică doamna Speranţa. Doi corbi placizi se uită dispreţuitor la noi.
    
    
    Mă tem că, uneori, diferenţa dintre publicitate şi deşert e doar o chestiune de zgomot. La prima vedere, solidaritatea umană, cînd lipseşte, se rezolvă prin public relations. Dar totul se petrece ca în cazul dezastrelor transformate în subiect monden cu ajutorul televiziunii şi al ziarelor. Probabil, doar aici înţelegi, cu adevărat, de ce Hollywood-ul şi Las Vegas sunt locurile cele mai visate din America.
    
    
    
    
    N-am locuit niciodată într-un hotel atît de "monstruos". Holul e un fel de piaţă enormă unde lumea se plimbă, aşteaptă, pleacă, vine sau cască gura. Afară, maşinile se strîng ca la cozile de la benzinării la noi ― în zilele cînd pluteşte în aer o nouă scumpire a benzinei -iar, în dreptul intrării, băieţi în livrea se urcă la volan pentru a le duce într-un garaj subteran, în vreme ce alţii încarcă bagajele în cărucioare. Am, împreună cu Băcanu, camera 628 de la etajul 21. Ieşind din lift, ne-am trezit la o răspîntie. Trei coridoare lungi, nesfîrşite şi identice, pornesc în trei direcţii diferite. Hotelul e construit în forma literei "Y". Mergem vreo cinci minute, urmărind cifrele de pe uşi, pînă ce ajungem la camera noastră.
    Într-un asemenea hotel, dispare aproape orice sentiment al identităţii. Biografia ta, obsesiile tale, problemele tale, mărunte sau mari, nu mai au nici o importanţă. Ai devenit un "client" şi nimic altceva, intrat într-o industrie de locuit, o industrie a jocului, căci marile hoteluri din Las Vegas nu sunt decît dormitoare de lux pentru cei care vin să joace, să-şi încerce norocul. După nici cinci minute, ni se aduc bagajele. Eficienţă americană. La noi, ar fi trebuit să-ţi pui nervii la încercare, aşteptînd.
    Fac o baie caldă, ca să mă "spăl" de experienţa deşertului şi să mă pregătesc pentru alta. Am auzit atîtea despre Las Vegas încît sunt curios să văd cu ochii mei cum funcţionează, în plin deşert, utopia jocului. Marile drame ale umanităţii şi chiar problemele Americii se opresc la porţile acestui oraş sau undeva prin cartierele unde oamenii duc o existenţă obişnuită. Pe bulevardul central din Las Vegas, unde se înşiruie, aproape unul lîngă altul, cazinourile, anunţate de un adevărat desfrîu de reclame luminoase, nimeni nu-şi mai aduce aminte de rănile şi de complexele lăsate de războiul din Vietnam, de înfometaţii din Somalia sau de căderea comunismului în Europa de Est. Viaţa înseamnă, aici, o ruletă şi întrebarea dacă pierzi sau cîştigi. Simplu. Roşu sau negru. Cifra pe care aşezi jetoanele.
    Coborîm să mergem la un spectacol. De circ! Mă plictisesc teribil spectacolele de circ, aş prefera să văd spectacolul străzii (venind spre hotel, m-a izbit numărul capelelor care oficiază, am aflat, căsătorii, non stop!, la fel de mare ca numărul bordelurilor cu firme de cabarete deocheate), dar n-am încotro. Doctorul Costin a luat bilete la un spectacol "cu mistere", anunţat cu surle şi trîmbiţe luminoase, ca un mare eveniment. Trebuie să renunţ şi la "erupţia vulcanică", programată peste o jumătate de oră la cascada construită în mărime naturală în faţa hotelului, cu stînci pe care apa se prăbuşeşte ca la Niagara. Remarc, în fugă, uşor contrariat, că toţi palmierii şi florile, abundente, de la parter, care m-au uimit la sosire, dîndu-mi o senzaţie de basm exotic, sunt, de fapt, simulacre. Şi "caii marini" din hol sunt din plastic. Poate şi stîncile cascadei.
    Pentru a nu avea probleme cu parcarea maşinii, pornim pe jos. Zgomotul cascadei de la "Miraj" ne urmăreşte multă vreme. Reclama nu-şi poate permite aici să fie subtilă, rafinată. Trebuie să fie vehementă, şocantă, ieşită din comun, să nu poţi s-o ignori. Ne strecurăm spre sala unde trebuie să intrăm prin îmbulzeala de la un alt spectacol.
    Merită să spun cîteva vorbe despre această "superproducţie" de pe "insula piraţilor". Cazinoul, , e aşezat pe o imitaţie de stîncă înconjurată de mare. În apropiere, se află două corăbii. Una a "piraţilor". Alta a unor oameni paşnici. Din oră în oră, are loc atacul. Se trage cu tunul, se adresează somaţii prin portavoce. Actorii urlă, ca să-i audă spectatorii care asistă gratis, ca pietoni, la luptă. Piraţii sunt, bineînţeles, chiori şi au peste ochiul pierdut o bandă neagră. Din pricina ghiulelelor, se dezlănţuie şi un incendiu. Cu flăcări, cu fum. Dar cum orice dramă e osîndită în America la happy-end (americanul obişnuit nu suportă, în ficţiune, ca răul să învingă binele, pentru a compensa, probabil, faptul că în viaţă se întîmplă, de cele mai multe ori, pe dos), piraţii atacatori sunt, pînă la urmă, învinşi, iar corabia lor e scufundată. Fericiţi că totul s-a terminat astfel, spectatorii se duc să-şi încerce norocul la ruletă.
    Nici spectacolul nostru nu e mai breaz. Mult zgomot pentru nimic. Ies asurzit, cu un mare dor de deşert. Mă străduiesc, însă, să-mi reprim oboseala. Vom sta o singură noapte la Las Vegas şi aş vrea să-mi fac o idee despre acest oraş halucinant unde se află "cel mai mare hotel din lume", "cel mai înalt termometru din lume", luminile cele mai zgomotoase şi kitsch-ul cel mai somptuos.
    Pornim pe bulevardul inundat de reclame mişcătoare, o veritabilă junglă feerică, orbitoare pentru ochii mei obişnuiţi cu întunericul din Bucureşti, şi ne oprim la "Palatul Cezarilor". Stupoare! Ce caută copia "Victoriei de la Samothrace" aici? Dar imediat dau cu ochii de alte "sta-tui", aliniate în semicerc în faţa intrării hotelului. Au fost reproduse după originale celebre, respectîndu-se un singur criteriu: să fie "antice". Venus din Milo stă lîngă Traian. Înlăuntru, surprizele sunt, însă, şi mai mari. Într-o sală, cu un tavan care imită cerul, un cer albastru cu norişori pufoşi, a fost reprodusă, la proporţiile originale, vestita fîntînă a celor patru fluvii creată de Bemini pentru Piaţa Navona din Roma. Descopăr, chiar, un magazin cu toalete scumpe care se cheamă "Bemini". Ceva mai departe, într-o altă sală, un Nero de marmură bea vin dintr-o cupă sub privirile admirative ale senatorilor. Statuile se animă şi vorbesc la ore fixe, dar numai noaptea cînd afluenţa jucătorilor creşte. Nu lipseşte, constat, nici "David", al lui Michelangelo, o copie la fel de bună cum e aceea din Piaţa Signoriei de la Florenţa. Antichitatea este ames-tecată cu Renaşterea şi cu barocul, dar ce contează? Cei care au imaginat "Palatul Cezarilor" nu s-au sinchisit de asemenea fleacuri. Au cheltuit milioane de dolari pentru a obţine ceva de un prost gust monumental, luxos şi ostentativ. A trebuit, văd, să vin în America" pentru a mă reconcilia, într-un fel, cu "Casa poporului".
    Totul ar fi avut o justificare şi chiar un sens, dacă ar fi fost reconstituită ori sugerată atmosfera Romei imperiale de după Hadrian, cînd luxul şi plăcerea au luat locul virtuţilor aspre. Nu era nevoie, fireşte, de o morală. Aşa ceva nu se potriveşte cu Las Vegas. Nu decadenţa şi putrefacţia gloriei antice mă aşteptam să fie evocate de "Palatul Cezarilor". Dar epicureismul unui Petroniu ar fi fost la locul lui în această magie a jocului.
    Se joacă peste tot, în nenumărate săli, inclusiv în restaurantele dinlăuntrul hotelului, în timpul mesei. Între aperitiv şi felul întîi sau în vreme ce-ţi bei cafeaua, completezi un buletin pe care-l ia o fată şi aştepţi rezultatul care va apărea, în cîteva minute, pe un ecran. Se joacă bacara, poker mecanic, se joacă la ruletă, la roata norocului, se joacă aproape orice, cu orice, cu cărţi, cu zaruri (un fel de barbut), cu jetoane; singura care absentează e "alba-neagra", de la gurile metroului din Bucureşti; se joacă la diverse mize, cu douăzeci şi cinci de cenţi, cu un dolar, cu zece dolari, cu o sută de dolari; joacă adolescenţi, maturi, pensionari care îşi aruncă uneori pe postavul verde întreaga pensie pe o lună, joacă pînă şi handicapaţi, stînd în cărucioarele lor de infirmi în faţa automatelor care înghit continuu monede. Se joacă la micul dejun, la prînz, la cină, crupierii fiind supravegheaţi prin camere video ascunse pentru a nu se preta la vreun aranjament.
    Aud că ar exista, într-adevăr, în America, naivi care ar cumpăra parcele în rai. Pînă acum n-am întîlnit nici o dovadă că bîrfa aceasta ar avea un temei serios. Toate avertismentele publicitare pe care le-am văzut se refereau la "viaţa de acum", cu un dispreţ desăvîrşit pentru metafizică. Şi nicăieri acest dispreţ nu e mai evident ca la Las Vegas. Tot ceea ce stîrneşte dorinţe ţine aici, teoretic, de "accesibil". Te poţi căsători pe loc, la orice oră, din noapte sau zi. La ieşirea din capelă, ţi se oferă fotografii cu prostituate. Poţi să pierzi ultimul dolar la ruletă sau să devii bogat. "A fi sau a nu fi" devine: "A cîştiga sau a nu cîştiga". Problema se simplifică. Nu mai există diferenţe între geniu şi idiot.
    Doctorul Costin ne invită să riscăm cîţiva dolari la automate. Accept, ca să fac şi această experienţă, cu toate că, în genere, mă feresc de jocuri. N-am încredere în norocul meu şi nici nonşalanţa celor care ştiu să rămînă lefteri cu surîsul pe buze. Încep bine. Cîştig vreo zece dolari. Apoi, pierd tot. Era normal. În "ţara tuturor posibilităţilor" multe lucruri sunt imposibile pentru mine.
    Mergem şi la alte "palate". Căci mirajul e organizat pe "imperii". Din "imperiul" roman, trecem în "imperiul" Egiptului antic. Hotelul e construit în formă de piramidă neagră. Se intră prin gura Sfinxului, larg căscată, iar înlăuntru chelnerii, crupierii, lift-boy-ii te tratează ca pe un faraon, dacă ai destui dolari în buzunar. "Imperiul" arab e reprezentat de un hotel impozant, cu un amestec pervers de lumini şi obscurităţi lascive, promiţătoare, care te trimit cu gîndul la Ali Baba sau, mai degrabă, la Şeherezada şi la cele o mie de nopţi. Ai impresia că trăieşti o lume de poveste în care oricine se poate simţi o noapte patrician roman, maharajah sau nobil egiptean, în funcţie de gust şi, bineînţeles, de posibilităţile financiare. Nu putea să lipsească din şirul "imperiilor" cel al filmului. Undeva în stînga noastră se deschide o gură imensă de leu care imită celebrul leu al studioului Metro Goldwin Mayer.
    Mă obosesc orgia de lumini şi excitaţia cîştigului, dar nu pot să le tăgăduiesc fascinaţia. N-aş greşi prea tare, probabil, considerînd abjectă promiscuitatea strălucitoare din jur şi, totuşi, nu sunt sigur că ea nu e un fenomen normal. Las Vegas e o cocotă care-şi face clienţii să treacă, ameţiţi, din "imperiu" în "imperiu", o mitologie degradată, cu un singur zeu real, dolarul, un paradis artificial pe care americanii îl trăiesc, din cîte înţeleg, încă de la aeroport, unde sunt instalate automate pentru jucătorii nerăbdători, şi o fac cu o sinceritate ce-i ajută să nu fie deranjaţi de obscenitatea luxului de reclame. "Las Vegas nu e America", zice doctorul Costin. Desigur. Dar America e şi Las Vegas. Vechea goană după aur din "Vestul sălbatec" îşi trăieşte, aici, iluziile într-un talmeş-balmeş de legende comercializate. Inclusiv kitsch-ul poate fi fabulos. Singura legendă care lipseşte ― şi mă mir de ce ― este aceea a lui Dracula.
    Intrăm la un bar să bem ceva. Mă aşez pe unul din scaunele înalte şi cer o bere. Zgomot continuu, rîsete, comenzi, anunţuri. Pe ecrane, curg rezultatele unui joc pe care nu-l pricep. Impresiile au început să se încurce, dar nu-mi mai pot închipui un Las Vegas ieşit din fascinaţia jocului. Chiar şi după un dezastru nuclear s-ar auzi, cred, vocile crupierilor, urmate de cîteva clipe de tăcere încordată în care nu se ştie ce va hotărî hazardul.
    Cei care se află aici se împart, strict, în trei categorii Unii joacă. Alţii le asigură cele necesare celor care joacă. Alţii privesc. Celelalte diferenţe dispar. Inclusiv cele de limbă. La Las Vegas nu e nevoie să spui decît "da" sau "nu". Jetoanele poţi să le arăţi cu mîna, iar la automate trebuie doar să vîri monede, să învîrţi de manivelă şi sa aştepţi. "Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm?" Întrebări fără importanţă. Nu mai ştim cine suntem. Am uitat de unde venim. Habar n-avem încotro ne îndreptăm. Nu contează decît zornăitul monedelor care cad în cutiile metalice.
    "Preţurile în hoteluri şi în restaurante sunt mai mici, aici, decît în restul Americii, ne spune doctorul Costin. Se mizează pe veniturile aduse de jocurile de noroc. Căci fiecare hotel adăposteşte un cazinou. Şi nimeni nu rezistă să nu joace". Într-adevăr, dacă ai cinci dolari, e greu să rezişti iluziei contagioase că peste o oră ai putea fi milionar. Mai simplu e cînd îţi fluieră vîntul prin buzunare. Blandiana, care a cîştigat cîteva zeci de dolari la automate, nu se lasă pînă nu-i pierde, iar eu simt că n-am considerat jocul imoral decît după ce automatul mi-a înghiţit ultimul dolar.
    Pe la trei noaptea, mă duc să mă culc, epuizat.
    
    
    31 august
    
    Dimineaţă, văd pe fereastră că "Miraj" are o piscină uriaşă, şerpuitoare. Nu voi putea să mă laud că am făcut o baie în ea. Ne grăbim să ne întoarcem la Los Angeles.
    Din maşină, constat că piramida "imperiului egiptean" arată mai puţin interesant acum. În lumina zilei, toate cocotele sunt dezavantajate.
    Înainte de a trece graniţa dintre Nevada şi California, zărim pe marginea şoselei un cazinou. Se cheamă "Ultima şansă". Căci în California jocurile de noroc sunt interzise.
    
    
    31 august
    
    Aflu că libertatea americană produce şi destule bizarerii. S-a extins în America o manie pe care unii o numesc "cultul victimei". Multe soţii se consideră victime ale soţilor. Omul negru se consideră victima albului. Homosexualii se socotesc victimele heterosexualilor. A luat proporţii şi mania proceselor. În fiecare an sunt depuse în faţa instanţelor judecătoreşti americane cam o sută de milioane de dosare. Patruzeci la sută din medici sunt daţi în judecată pentru diagnostic greşit sau tratament incorect. Se găsesc copii care vor să "divorţeze" de părinţii lor. Speech codes, codurile de vorbire, ajunse la modă în multe universităţi americane, cer abolirea cuvîntului chairman (preşedinte) deoarece el sugerează că o asemenea funcţie ar putea fi destinată numai bărbaţilor. Chairman a fost înlocuit în astfel de "coduri" prin chairperson sau chiar prin chair care înseamnă "scaun"! Alte năzbîtii. Ziarul "Los Angeles Times" a editat de curînd, pentru jurnaliştii lui, un ghid al scrierii "corecte", care e obligatoriu. Termenul "handicapat" este înlocuit aici cu "om care are capacităţi diferite de ale altora". Agenţilor imobiliari din Pennsylvania, dacă am reţinut bine, le este interzis să anunţe că au de vînzare o vilă cochetă, într-un cartier rezidenţial, sau o casă într-un cartier liniştit, pentru a nu sugera o discriminare. Există voci care cer ca portarii să fie numiţi "gardieni de imobil", iar măturătorii "tehnicieni de suprafaţă". Bibliotecile şcolilor din Duval County (Florida) au interzis celebra poveste a fraţilor Grimm, "Albă ca zăpada", cu argumentul că ea cuprinde prea multă violenţă! Un comitet pentru revizuirea manualelor şcolare din acelaşi stat a detectat rasism în spatele unor propoziţii ca: "Atunci cînd lumina după-amiezei se înnegrea" sau "faţa deputatului s-a întunecat"!
    În comparaţie cu aceste "ciudăţenii", intoleranţa faţă de fumători pare o nimica toată. În California găseşti mai greu de lucru dacă eşti fumător, căci în toate instituţiile publice fumatul e interzis. Funcţionarii nefumători nu suportă să tragă cineva din ţigară alături de ei şi nici mirosul de tutun din haine. Există locuri speciale unde e permisă practicarea acestui viciu. Aproape că-ţi inspiră milă soarta fumătorului în Vestul sălbatec, unde Scotty îşi aprindea ţigara cu o hîrtie de zece dolari. Şi se pare că militanţii cei mai activi în cruciada care vrea să facă din bieţii fumători o categorie oropsită, vînată peste tot, sunt foştii fumători înrăiţi, confirmîndu-se, astfel, regula că fanaticii se recrutează, adesea, dintre renegaţi.
    
    
    Acum cîţiva ani, am cunoscut în Lisa doi octogenari americani care plecaseră copii şi nu veniseră niciodată, pînă atunci, în ţară. Vorbeau o limbă dinaintea primului război mondial, dispărută, folosind cuvinte pe care numai bătrînii le înţelegeau. Mi-am dat seama că memoria lor era ca un ceas oprit. Oarecum, aceeaşi impresie mi-a lăsat-o azi doamna M. care trăieşte, singură, între umbre, într-un apartament din Beverly Hills. A venit să mă ia cu maşina, ca să-mi arate desenele şi acuarelele soţului ei (pe care l-a adorat, se pare), răpus de o boală necruţătoare cu cîţiva ani în urmă. M-a impresionat evlavia cu care îi cultivă amintirea. Casa e plină, asfixiată chiar, de cărţi, hîrtii (scrisori, mai ales) şi desene în care ar vrea să pună ordine. Cîteva ore cît am stat acolo, a trebuit să-mi ascund, însă, o angoasă ridicolă. Uitasem să-mi notez adresa doctorului Costin. Nu-i ştiam, pe dinafară, nici numărul de telefon. Eram la vreo şaptezeci de kilometri distanţă, "undeva în Los Angeles", fără nici un dolar în buzunar, şi îmi venea în minte, mereu, noaptea în care am orbecăit, cu maşina, orientîndu-ne cu busola. Cum mă voi descurca dacă, avînd o treabă neprevăzută, doamna M. nu mă va putea duce înapoi? Sau, dacă, pe drum, se strică la maşină ceva? Cît am mers pînă în Beverly Hills, nu observasem nici un taxi.
    La întoarcere, am trecut prin apropiere de Hollywood; Magicul Hollywood care, industrializînd happy-end-ul, cum a industrializat "catedrala de cristal" metafizica, a inundat lumea cu o imagine a Americii profund falsă. Într-o singură privinţă, Hollywoodul exprimă, probabil, cu fidelitate psihologia americană. Iluziile ruinate aici n-au clătinat cîtuşi de puţin locul pe care-l ocupă mirajul (rămas, s-ar zice, de la căutătorii de aur) în visurile ce au transformat Hollywoodul într-un fel de Eldorado aparte. Chiar şi eşecurile artistice sunt privite cu gelozie dacă au adus notorietate.
    
    
    La aeroport, Doru mi-a adus copia unei scrisori mai vechi, care s-a rătăcit prin hăţişurile poştei. O deschid după ce decolăm. "Avem un fel comun de a fi absenţi. Sentiment de generaţie?" se întreabă el, adăugînd că a trecut, la rîndul său, printr-o "febră a miturilor". Undeva, în galeriile memoriei, se luminează imaginea noastră, în-tr-o după-amiază bucureşteană. Suntem mult mai tineri şi mergem pe o stradă din apropierea Cişmigiului discutînd cu aprindere despre mituri. Sunt vreo douăzeci şi cinci de ani de-atunci. Între timp, pe el istoria l-a aruncat pe coasta de vest a Americii, silindu-l să se ocupe de public relations la o bancă din Los Angeles. Finalul scrisorii îmi arată, însă, că n-a încetat cu totul să fie "absent", chiar dacă în America circulă alte mituri decît cele care ne preocupau pe noi: "Ratarea Genezei de către Dumnezeu? Poate, a Paradisului ar fi mai exact. Cred că Şarpele se afla acolo, în inima Paradisului, nu ca o eroare a lui Dumnezeu, ci ca o inevitabilitate: cum să perceapă un om sublimul altfel decît ca opţiune, ca libertate? Fără Şarpe nu mi se pare că Paradisul ar putea fi băgat în seamă. Ratarea Paradisului, cred eu, a fost fapta omului". Mă bucur că Doru reuşeşte, încă, să-şi pună problema Paradisului într-o lume unde ratarea are un sens mult mai exact, mai concret, dar nu-mi pot alunga o melancolie...
    
    
    1 septembrie
    
    Ajungem la New York în zori. Dimineaţă tulbure, cu smog. Băcanu duce cu grijă un "corp delict": arbustul şi florile luate din păduricea de pe ţărmul Pacificului.
    Aici, ne despărţim. Blandiana pleacă la Bucureşti. Băcanu se duce în Canada, la fiul său. Eu voi rămîne două nopţi la New York, la Dan C, coeditor al revistei "Lumea liberă", după care voi merge la Boston. Deocamdată, singura mea dorinţă e să mă culc.
    
    
    America e incomparabil mai unitară decît Europa. După aproape şase ore de zbor, între Los Angeles şi New York, nimic esenţial nu e "altfel", în afară de calitatea luminii. Nu ai senzaţia unei rupturi, cum se întîmplă dacă zbori, nici trei ore, de la Atena sau de la Ankara la Paris.
    Mă aflu în Queens, acum, un cartier preferat de romînii newyorkezi, în subsolul, cu pereţii acoperiţi de afişe şi îmbîcsit de ziare, unde se redactează "Lumea liberă". S-a întîmplat ca azi să trebuiască să fie predat "numărul" la tipografie, aşa că m-au lăsat singur. Sunt obosit (am dormit doar cîteva ore) şi, poate din această cauză, n-am o dispoziţie prea bună. Aştept să vină Dan C, ca să plec în oraş. De cîte ori sună telefonul, îmi vine să întind mîna, să ridic receptorul. Pe urmă, mă opresc şi-l las să sune în gol. Cine să mă caute pe mine aici? Asta mă pune în situaţia să constat că nu fac parte din lumea în care mă găsesc.
    Ultima oară cînd am stat la New York cîteva zile, am avut, ţin minte, impulsuri puerile de "barbar" care dă cu tifla unei "Rome" supertehnicizate, la fel de plină de păcate ca Roma antică, dar mai vitală. Acum, mă ispiteşte altă frondă. Îmi place să văd în New York o "Romă" locuită de "barbari", unde noi, cei din "Lumea Veche", descoperim miraţi, descumpăniţi, iritaţi, că istoria s-a răsucit, că aceşti "barbari", tineri, viguroşi, fără tradiţii, extraordinar de eficienţi şi nesuferit de puternici, sunt mai "civilizaţi", din punct de vedere tehnic (mi se întîmplă destul de des să mă trezesc în faţa unui buton care nu ştiu la ce foloseşte), şi, dacă vor, pot computeriza chiar absurdul, lăsîndu-ne pe noi să ne pierdem vremea cu discuţii sterile despre absurd... Probabil, orgoliul meu de european, stînjenit de temerea că oboselile Europei nu mai fac faţă dinamismului Americii, vrea o compensaţie. Dar nu e vorba doar de atît. Încă la Los Angeles, mă gîndeam într-o seară (tot comparînd rolurile jucate de Roma antică şi America) la ceea ce deosebeşte, totuşi, "vechea Romă" de "noua Romă". Roma antică a construit şosele pentru filosofii greci. Şi-a pus cohortele să apere marea filosofie greacă. Învingătoare, s-a lăsat învinsă de învinşi. Pe cînd America nu pare dispusă la aşa ceva. Ea vrea să-şi extindă propria "filosofie", singura în care poate gîndi, în care se descurcă şi în care crede. În plus, e capabilă să cucerească fără să tragă un foc de armă. Hollywood-ul, de pildă, valorează cît o armată. Nimic nu rezistă "napalmului" din serialele cu sex, crime şi happy-end-uri dulcege. El pîrjoleşte creierul, operaţie mai radicală decît "spălarea creierelor". După un tratament prelungit cu poveşti de serie fabricate la Hollywood, "omul nou", în variantă americană, e creat şi poate intra în acţiune. Bătrîna şi, pe alocuri, sclerozată noastră Europă nu are cum să se apere decît cu vestigiile sale. Dacă nu va fi atentă, va sucomba înaintea acestei "noi Rome", civilizate şi inculte, care reprezintă, probabil, forma cea mai civilizată a inculturii şi tocmai de aceea e primejdioasă. Mai ales că "noua Romă" are şi cultul reuşitei şi priceperea de a da la o parte ceea ce e inutil. "Homo americanus" e educat de mic să fie eficient, pragmatic, să cîştige bani. Apoi, e învăţat că orice repaos implică un risc. Prieteni? Dragoste? Evident, evident. Dar, înainte de toate, "afacerile". Ele reprezintă legea de bază. Toate celelalte sunt ingrediente. Chiar sen-timentele trebuie să fie utile, să servească la ceva. Cei prea dominaţi de sentimente ajung nişte rebuturi, dacă n-au noroc să devină "rentabili".
    
    
    M-a întrerupt cineva care întreba de Dan C. Acum sunt iarăşi singur. Să revin la ideile care-mi umblă prin cap. Am întîlnit romîni care sunt îndrăgostiţi de New York. Îl socotesc un oraş absolut fascinant, fabulos, în care nu te poţi plictisi niciodată. N-am argumente cu care să-i contrazic. În mine, însă, acest delir de piatră, beton şi sticlă deşteaptă, culmea, regrete bucolice. La Los Angeles, nu ezitam să mă consider un citadin convins. Aici, încep să am unele dubii. Nu mai sunt sigur nici că mi-am păstrat o privire lucidă asupra mizeriilor de la noi. Dovadă că mă surprind, uneori, fiindu-mi dor de bîrfele de-acasă! Oraşele noastre, cu mahalaua extinsă, deseori, pînă în centru şi cu fandoseli cosmopolite cam provinciale (altădată, firmele erau, cu plăcere, "franţuzite", acum, cu o plăcere şi mai mare, sunt "americanizate") îmi par, mai degrabă, aglomeraţii urbane decît producătoare de civilizaţie urbană, dar, în clipa aceasta, aş putea vorbi liric despre gropile şi despre cîinii vagabonzi din Bucureşti, ceea ce m-ar arunca direct în ridicol. Să te afli la New York, să ţi se pară antipatic New York-ul şi să te gîndeşti cu simpatie la şoferii care înjură străzile de pe malurile Dîmboviţei! În fine...
    New York-ul nu înseamnă America, se zice. Li se întîmplă şi multor americani să fie indispuşi de Babelul new-yorkez. Dar New York-ul e vitrina Americii. Statuia Libertăţii se profilează pe zgîrie-norii din New York. Şi e ceva hiperreal, excesiv, care mă intimidează aici, mă provoacă, mă împinge să exagerez, să privesc, din această pivniţă, New York-ul ca pe un oraş în continuă fierbere, incapabil să se relaxeze, grosolan şi obscen, unde, cu excepţia eroilor şi a sfinţilor, e loc pentru oricine. Sunt destule lucruri de admirat în el, dar mai uşor îmi e să fiu cîrcotaş, să bombăn (iarăşi) că într-o catedrală din Evul Mediu european ai o ameţeală metafizică, pe cînd, în cel mai înalt zgîrie-nori din New York, ai doar o ameţeală fizică, să-mi închipui oraşele americane cu nenumărate televizoare aprinse în camere goale, cu milioane de cutii poştale în care se găsesc doar prospecte, pliante publicitare sau facturi, şi să presupun că ameninţarea barbariei poate veni azi nu din afara civilizaţiei, ci dinlăuntrul ei. Barbarii nu mai dau tîrcoale Romei, ci o degradează locuind în ea, Nu-i exclus ca tragedia veritabilă a omului-standard, produs de "Lumea Nouă", să fie, pînă la urmă, discreditarea tragicului prin eficienţă.
    În Europa, te loveşti pretutindeni de obsesia decadenţei. Roma "eternă" şi "Roma" bizantină (Constantino-polul) au devenit "istorie". Anglia nu mai e stăpîna mărilor. Spania nu se mai poate lăuda că în imperiul ei soarele nu apune niciodată. Gloria navigatorilor portughezi s-a retras în muzee. Parisul constată că limba engleză ia locul limbii franceze. Europa e un cimitir al imperiilor. Imperiul roman. Imperiul otoman. Imperiul austro-ungar. Imperiul sovietic. Şi nu e nevoie să-l citeşti pe Spengler pentru a descoperi decadenţa Occidentului european. În America decadenţa nu bate la ochi. Dimpotrivă, e ascunsă unde nu te gîndeşti s-o cauţi. În progres. Performanţele progresului american, tehnic, ştiinţific, economic, camuflează pagubele pe care, în lipsa unui termen mai potrivit, le numesc "sufleteşti".
    Vorbesc ca un veritabil reacţionar acum, care nu poate vedea cu ochi normali America, dar, în definitiv, dacă America face atîta caz de dreptul la diferenţă, înseamnă că şi eu am dreptul să fiu diferit, să mă apăr, să mă răzbun împotriva faptului că specia sentimentalilor greoi, lipsiţi de dezinvoltură, nu preocupă pe nimeni aici, cu excepţia, poate, a inimilor caritabile care se înduioşează de visători ca de pisicile rătăcite. Ar trebui organizată, eventual, o ligă a celor care nu izbutesc cu nici un chip să fie eminamente practici, însă pentru asta ar fi nevoie de o Americă dispusă să devină conştientă de marea singurătate din progresul ei. Ceea ce e puţin probabil. America e plină de maniaci. Maniaci ai puritanismului. Maniaci ai rock-ului. Maniaci ai "produselor naturale". Maniaci sexuali. Maniaci ai jogging-ului. Maniaci ai dietei. De maniaci ai gratuităţii, n-am auzit.
    
    
    "Unde vrei să mergi azi?" mă întreabă Dan C, întors de la tipografie, scuzîndu-se că nu mă poate însoţi. Unde să mă duc? Aş putea să iau un autobuz pînă în Manhattan, iar acolo s-o pornesc la întîmplare. Nu risc să mă pierd, mă orientez după cifrele străzilor. Haosul din New York e organizat aritmetic. Şi, la nevoie, dacă mă zăpăcesc, aş putea să iau un taxi. Căci taxiurile costă puţin aici, din cîte ţin minte. În plus, cum foarte mulţi taximetrişti sunt romîni (se zice că taximetriştii romîni deţin primul loc pe naţionalităţi), am mari şanse să dau peste un fost compatriot. Aş vrea să văd un spectacol stradal, să mă plimb pe eleganta Fifth Avenue, unde locuiesc marii snobi, să dau o raită prin Harlem, după care să casc gura pe Broadway. Aş dori, de asemenea, să-l caut (poate, îl găsesc) pe profesorul H. (unul din puţinii americani cu care m-am putut înţelege în franţuzeşte) la care m-am dus cînd am fost, rîndul trecut, în New York, trimis de un compatriot. Un medic excelent şi, pe deasupra, un spirit interesant, cu prejudecăţi neobişnuite la un american. "Mi-am ales colaboratorii ― mi-a povestit el ― întrebîndu-i dacă le place Bach. Medicină pot să-i învăţ eu, dar să le placă Bach n-am cum să-i învăţ". După părerea profesorului H. (dar cîţi gîndesc aici ca el?), Americii i-ar prinde bine să se "despecializeze" puţin. Lumea modernă nu mai poate aspira, ca Renaşterea, spre un "om universal", dar a renunţat prea uşor, zicea el, la această frumoasă utopie... Prînzul n-ar fi o problemă. Bineînţeles, un restaurant nu e de nasul meu, dar poţi să-ţi asiguri, la un preţ modic, un prînz onorabil, în picioare, într-un Mc Donald, sau chiar pe stradă. Evident, nu e deloc plăcut să ai continuu senzaţia că te învîrţi într-un timp de împrumut, care nu devine nici o clipă "al tău", dar aceasta face parte din condiţia mea.
    
    
    2 septembrie
    
    Să pun puţină ordine în ceea ce socot eu "mitologic americană".
    Mitul progresului. (El explică, probabil, deruta americanului cînd ceva nu merge sau se defectează în "maşinăria", aproape perfectă, în care crede. Dintr-o dată, siguranţa cu care şi-a organizat, pînă atunci, averea şi superficialitatea se surpă.)
    Mitul eficienţei. (În timpul războiului "din golf, americanii priveau foarte mîndri, la televizor, bombele care loveau ţinta cu o precizie extraordinară. Moartea îi interesa mai puţin. Spectacolul "tehnologic" se afla pe primul plan.)
    Mitul banului. (Băncile sunt aici veritabile sanctuare. Grecii n-au privit cu mai mult respect spre culmile Olim-pului.)
    Mitul încrederii. (Americanul preferă să fie filantrop contribuind la opere de binefacere decît să afle că buna sa stare e vulnerabilă. Şi că sistemul său de valori e şubred.)
    Mitul celebrităţii. (Bănuiesc că un american l-ar privi uluit pe cel care i-ar spune că Michelangelo este un mare ratat, deoarece nu şi-a putut duce la bun sfîrşit nici unul din marile sale proiecte; întreaga lui operă fiind alcătuită din fragmente, împliniri parţiale ale unor ansambluri orgolioase. Cum să-l consideri ratat, cînd e atît de celebru? (Celebritatea reprezintă în America dovada incontestabilă a reuşitei. Eşti celebru, ai reuşit, ai obţinut o probă zdrobitoare a valorii.)
    Mitul "bunului civilizat". (Nu există, în America, un minister al culturii, nu există retorică pe tema culturii, nu există nici vanitatea cu care europeanul se laudă că e "cult", nici dispreţul cu care îl face pe altul "incult". Dorinţa americanului nu este de a se cultiva, ci de a părea contrariul "bunului sălbatec". Lipsa unui trecut propriu îl determină să preia tot ce se poate din trecutul altora. Aproape toate statuile celebre din Europa îşi au duplicate în America. Orice ruină care se vinde, orice vestigiu comercializat sau comercializabil găsesc în America ama-tori. Pe deasupra, e transformat în obiect de "muzeu" orice are, cît de cît, valoare istorică ori sentimentală. Din această cauză, America e plină de simulacre. Aproape toate muzeele au spaţii comerciale unde se vînd simulacre sub formă de bijuterii, de statuete, de postere. Există o întreagă industrie a simulacrelor şi se cheltuiesc miliarde de dolari pentru reproduceri, cît mai fidele, puse uneori în valoare mai bine decît originalele din Europa.)
    Mitul reuşitei. (Credinţa în "succes" face această societate să prospere. Orice poate fi pus în cauză, nu succesul. Pentru "dezmoşteniţii soartei", americanul are compasiune, nu şi înţelegere.)
    Mitul performanţei. (Nu întîmplător, deţinătorii de performanţe se bucură de maximă consideraţie. "Vedetele" îi confirmă americanului că drumul pe care merge e bun.)
    Mitul forţei. (Auzi mereu: "Noi suntem cei mai puternici". Dar nici acum americanii n-au uitat umilinţa din Vietnam. Războiul din Vietnam le-a lăsat o rană care nu se cicatrizează deoarece pierderea acestui război i-a descumpănit, le-a zdruncinat încrederea în forţa lor. Probabil, americanul nu îi respectă decît pe cei de care se teme. De aici, atenţia dată Rusiei, Chinei, Japoniei.)
    
    
    Noaptea, nimeni nu îndrăzneşte să traverseze Central Park. Riscă să nu mai iasă viu de-acolo. Harlemul inspiră aceeaşi teamă. Tresar, de aceea, la fiecare pas. Aici, poţi să dispari fără să ştie nimeni ce s-a întîmplat cu tine. Pînă şi poliţia se teme, după o anumită oră, să se aventureze în Harlem. Multe case au pereţii afumaţi şi geamurile sparte.
    Am auzit că mulţi negri dau foc locuinţelor cînd vor să se mute, dar nu pricep de ce fac asta. Trebuie să mă interesez. În stradă, se simte în aer, parcă, o surescitare. Poate, din pricina faptului că toată lumea vorbeşte tare şi chiar veselia e agresivă.
    
    
    Viaţa americană are probleme pe care eu (recunosc) im sunt în stare să le rezolv. Mă străduiesc să-mi lămuresc entuziasmul lui Toequeville în America şi mă lovesc de tot felul de piedici. Pot accepta că amestecul de libertate şi de constrîngere pe care se sprijină mentalitatea americană o original şi plin de surprize, îndeosebi pentru un est-european (un american se teme să nu-şi achite, la centimă, taxele datorate statului, ceea ce, pe la noi, sună a lipsă de imaginaţie), dar mi-ar fi greu să evit impresia că libertăţile asigurate individului includ libertatea de a nu-ţi păsa de alţii. Americanul pare sociabil. După cinci minute, îţi propune să-i zici "tu". Din atenţia pe care o acordă acţiunilor caritabile, şi handicapaţilor, rezultă că e săritor, milos. Dar în viaţa lui există, dacă intuiesc bine, tot atîta ordine şi tot atîta singurătate ca pe autostrăzi. E prea ocupat cu "afacerile" sale ca să-şi pună vreodată problema şi a celor care nu cer ajutor. Democraţia americană nu pare să sufere de tendinţa nefastă, din Europa, de a împinge aproape orice "idee" în "ideologie", dar lasă, cred, prea multă libertate indiferenţei.
    
    
    3 septembrie
    
    Pe autostradă, în drum spre Boston. Cerul mi se pare neobişnuit de curat după ce, două zile, l-am văzut pătat de smog la New York. Cîţiva nori albi, sterpi, nu reuşesc să-l facă decît şi mai albastru. Un termometru înalt, de vreo zece metri, ca un stîlp de sticlă, arată 62 de grade Fahrenheit... Apropo de asta. Mă izbesc mereu de dificultatea de a transpune reperele luate de americani de la englezi în cele cu care sunt obişnuit: să convertesc gradele Fahren heit în grade Celsius, milele în kilometri, pfunzii în kilograme... Traficul e uimitor de calm, n-are nimic din mitocănia celui de la noi unde eşti, la fiecare pas, în pericol să fii înjurat, ameninţat. Ar fi foarte instructiv, cred, pentru şoferii noştri să fie obligaţi să circule măcar cîteva sute de mile pe şoselele americane.
    La un moment dat, ai impresia că întreaga Americă se află în maşini sau că viaţa însăşi seamănă cu o autostradă, pe care alergi, alergi, pînă unde? Pînă unde există un "exit". Un "exit" provizoriu, pentru ca să-ţi dezmorţeşti picioarele, să iei benzină, să bei un suc, să te duci la toaletă (aici nu se obişnuieşte mersul în tufişuri şi, cu atît mai puţin, pe marginea şanţului sau pe cîmp). Cîtă vreme te afli pe autostradă, n-ai voie să opreşti, nici să încetineşti prea mult. "Timpul costă bani". Sunt "ieşiri" unde nici măcar nu cobori din maşină, dacă ţi s-a făcut foame. Deschizi portiera, în dreptul primului ghişeu, spui ce doreşti, plăteşti, iar, după cîţiva metri, la următorul ghişeu, îţi primeşti pachetul cu ce ai comandat. Un prînz în toată regula.
    Eveniment neaşteptat. O ceremonie funerară în latura stîngă a autostrăzii. Maşinile încetinesc. Se văd multe coroane de flori. Un poliţist a fost împuşcat chiar aici cînd a oprit un infractor şi i-a cerut actele.
    Destul de des se văd catarge metalice cu steagul american. În nici o ţară n-am întîlnit drapelul de stat în locuri atît de neaşteptate: în cimitire, la restaurante sau pe terenuri goale. În Europa, aşa ceva ar stîrni mirare şi chiar proteste, probabil. S-ar vorbi de o banalizare nepermisă a simbolului naţional.
    Explicaţia pe care mi-o dau, corectă sau nu, în legătură cu frecvenţa neobişnuită a drapelului în America e una bazată pe o impresie. Există două straturi, cred, în identitatea oricărui american. Unul originar. Cei veniţi aici şi-au păstrat, în general, tradiţiile. Irlandezii au rămas irlandezi, se îmbracă în verde, de ziua lor, se strîng, petrec împreună; italienii locuiesc, în majoritatea cazurilor, în "cartierul italian", îi vezi stînd seara la poartă, ca în sudul Italiei; polonezii îl adoră pe Chopin; romînii mănîncă sărmăluţe la Crăciun. Peste acest strat originar a apărut altul, comun tuturor populaţiilor amestecate în acest imens creuzet care este America. Un irlandez rămîne irlandez, o generaţie, două, trei, un italian se consideră, mai departe italian, un polonez păstrează, fie şi parţial, conştiinţa că e polonez, dar toţi sunt "americani". Un irlandez din America nu e identic cu un irlandez din Irlanda, un italian din America nu mai seamănă cu un italian din Italia. Ei au o identitate în plus, americană, iar această identitate nu e doar oficială, face parte din psihologia lor şi uneşte această lume pestriţă. Încît bănuiesc că, punînd peste tot drapelul american, americanii îşi manifestă fidelitatea faţă de Lumea Nouă.
    Eram la Boston cînd a început războiul "din golf". Seara, a apărut Bush la televizor şi a anunţat că Statele Unite se află în război. Pînă în acel moment manifestaţiile în favoarea pedepsirii lui Saddam Hussein se succedau cu cele împotriva războiului. De a doua zi, însă, n-a mai existat nici o manifestaţie. În schimb, în aproape toate vitrinele se vedeau afişe pe care scria: "Suntem alături de trupele noastre". În pomi, erau agăţate panglici galbene, care exprimau acelaşi mesaj. Şi nenumăraţi pietoni purtau la butonieră o cocardă galbenă. Atunci m-am convins că patriotismul american nu-i o vorbă goală. Diferenţele între irlandezi, italieni, portoricani etc, dispăruseră. Cu toţii deveniseră "americani".
    
    
    4 septembrie
    
    Bostonul e mai uman decît New York-ul şi decît Los Angeles. Aici poţi să respiri, să te plimbi, să "flanezi", cum zic francezii. Nu te simţi nici strivit, ca la New York, nici pierdut într-o nebuloasă (ca în stepele ruseşti), cum păţeşti în capitala Californiei. E un oraş foarte urban în maniere şi foarte anglosaxon în aspect. Cam rece, cam auster, pentru cineva care vine de la porţile Orientului, de o seriozitate britanică, uşor snob, uşor puritan, cu morgă, în pofida multor clădiri vechi, de cărămidă nevăruită, cu scări metalice exterioare, pentru caz de incendiu, dar şi mai "cultural". După numărul librăriilor şi al bibliotecilor, îmi dau seama că aici, fără să aibă, în psihologia curentă, prestigiul cu care suntem deprinşi în Europa, cultura n-a fost, totuşi, înghiţită de civilizaţie. La Operă, e greu să obţii un bilet. Muzeul de artă are multe pînze celebre şi "săli antice" putînd rivaliza cu orice muzeu din lume. Pe lîngă vestita universitate "Harvard", există şi altele, la fel de bune. La una dintre ele, am conferenţiat, cu traducere simultană.
    Dar cel mai bine mă simt în cartierul "mafioţilor" italieni. Fulton Street, unde locuiesc, foarte aproape de port, e în acest cartier. La fiecare pas găsesc pe cineva care vorbeşte italiana. La spălătoria chimică din spatele casei, la croitoria unde m-am dus să-mi repare un buzunar rupt la o haină, la poştă, la anticariatul din apropiere. Pot să mă duc să închiriez casete video, cu filme mari care n-au venit în Bucureşti, ori să-mi fac mici cumpărături.
    Americanii italieni sunt la fel de guralivi ca italienii din Italia. Oriunde intri şi dai peste doi italieni se cunoaşte. Încăperea se umple de trăncăneala lor ameţitoare. Sunt volubili, simpatici, şi de unde să ştiu eu care e mafiot? Nici nu mă interesează. Mă declar mulţumit că hoţii, tîlharii, criminalii nu îndrăznesc să-şi facă "meseria" în cartierul italian. Se tem de mafia italiană mai tare decît de poliţia din Boston. Aud că s-au întîmplat cîteva spargeri şi chiar un asasinat, cu vreo zece ani în urmă. Dar infractorii care au călcat consemnul de a nu-şi extinde aria de acţiune în interiorul cartierului italian n-au mai avut parte nici de arest, nici de tribunal, nici de puşcărie. Au fost lichidaţi. De atunci, se poate hoinări prin cartierul italian şi noaptea, ca într-o rezervaţie, fără nici un risc.
    Azi, am fost la muzeul de artă. Am revăzut, la parter, sala dedicată sculpturii greceşti. Cu această ocazie, am călătorit cu tramvaiul, ceea ce nu mi s-a întîmplat în alte oraşe americane. Apoi, m-am învîrtit prin Quincy Market, care se află la doi paşi de Fulton Street. Acolo e mereu lume pestriţă. Pe o bancă, a fost instalată o statuie de bronz (de un perfect prost gust), ca să nu fii singur, dacă te aşezi şi tu acolo. Ziua, poţi să vezi femei care doresc să se fotografieze conversînd cu bărbatul de bronz de lîngă ele sau chiar mîngîindu-i pălăria. După-amiaza şi seara, se bea bere la mesele scoase afară, în pasaj, şi nu lipsesc niciodată "atracţiile" pentru curioşi. Azi, dădea un concert o formaţie muzicală venită din Peru. Mi-a atras atenţia un bărbat îmbrăcat într-un costum de prin secolul al XVIII-lea european, cu perucă pudrată şi cu un băţ de argint, care se strecura prin mulţime. M-am ţinut după el cîteva minute, pe urmă l-am pierdut din vedere.
    
    
    Fără dată
    
    La " mă întîlnesc într-o sală, din palatul unde sunt instalate redacţia şi administraţia, cu întreg staff-ul ziarului. Îmi vine să turbez de ciudă că nu ştiu englezeşte. Traduce G. B., un romîn care lucrează aici la "Documentare", dar simt că traduce cenuşiu şi incomplet. Aş vrea să-i fac pe gazetarii de la reputatul (mai ales în lumea diplomaţilor) cotidian din Boston să priceapă ce se întîmplă, de fapt, în Romînia şi, probabil, dacă mi-aş putea nuanţa în englezeşte ideile, aş reuşi să sparg bariera unei politeţi convenţionale. Reuşesc, oare, să fiu, cît de cît, convingător cînd reproşez Americii o anumită indiferenţă şi chiar un anumit cinism în raporturile cu ţările din Est? N-am cum să-mi dau seama. Politicoşi, "şefii" de la " mă ascultă. După aceea, unul dintre ei îmi cere să scriu un articol pe care vor să-l publice. Subiectul rămîne la alegerea mea.
    Pe drum, G. B., care mi-a aranjat întîlnirea, îmi mărturiseşte că e speriat de perspectiva de a fi dat afară. Dimineaţa, dacă întîrzie cumva cinci minute (şi vine de departe), trebuie să dea explicaţii în scris, motivîndu-şi întîrzierea. Şi, evident, i se reţine din leafă echivalentul în bani. După mai multe întîrzieri, eşti concediat. Trăieşte, de aceea, cu teroarea întîrzierilor. În fiecare dimineaţă, pleacă mai devreme de-acasă, dar intervin, pe drum, ambuteiaje şi tot nu scapă de coşmar... Ascultîndu-i, mă gîndesc la obiceiurile noastre balcanice care nu sunt chiar aşa de rele.
    Am scris un articol în care mi-am permis să învinuiesc complicităţile Occidentului cu Rusia sovietică, după război. Peste cîteva zile, mi s-a transmis prin G. B. rugămintea de a scrie altceva, pe altă temă. Am aflat cu această ocazie că articolele mai delicate sunt citite de întreg staff-ul ziarului. Cam bizară mostră de libertate a presei şi a opiniei! Am scris un articol, "Statuile din Est", în care am arătat că Estul european e presărat cu socluri goale, pe care nu se ştie ce statui vor fi puse în locul celor dărîmate. După vreo trei zile, a apărut, tradus (şi tradus bine) de G. B.
    
    
    M-a sunat Nicolae Lungociu, pe numele american "Nick Lungociu", insistînd să vin la Washington, pentru o întîlnire cu comunitatea romînească. Întîi, am ezitat. Pe urmă am zis un "da" şovăitor.
    
    
    Accident aviatic înfricoşător undeva în Virginia. Un j aparat al companiei "Pan American" s-a prăbuşit şi a ars. Nici un supravieţuitor. Imagini apocaliptice. Nick mă sună din Washington şi îmi spune că mi-a trimis biletul de avion. "La ce companie?" "Pan American". "Nu vin". "Bănuiam că aşa vei reacţiona, îmi spune Nick, înţelegător, fără să se supere. Îţi voi trimite alt bilet, la altă companie".
    
    
    În Quincy Market. Mănînc scoici. Un bărbat mă întreabă ceva. Îi spun că vorbesc franceza, italiana şi înţelegi spaniola. Se interesează de unde sunt.
    — Din Romînia.
    Mă priveşte cu o curiozitate uşor amuzată, care mă deranjează. Deodată, îmi spune:
    — Felicitări.
    Îl privesc mirat. De ce m-o fi felicitînd, oare?
    — Sunteţi primul romîn pe care-l întîlnesc.
    — Dar dumneavoastră de unde sunteţi?
    — Din Bermude.
    — Vă felicit şi eu. Sunteţi primul om din Bermude pe care-l întîlnesc.
    
    
    În avion, în drum spre Washington
    
    Totul în America este la alte dimensiuni decît cele cu care suntem obişnuiţi. Pînă şi obezitatea! Lîngă mine se află o doamnă cu un apetit insaţiabil şi cu un volum pe măsură. De cînd am decolat, "se hrăneşte". Nicăieri n-am văzut obezi atît de mulţi, ca aici, şi de dimensiuni atît de ciudate. Se pare că Europa nu poate concura cu America nici măcar în această privinţă. Obezii europeni sunt, pe lîngă cei americani, aproape "normali". Există cluburi unde, pe aparate speciale, cei ce doresc să slăbească merg, transpirînd, multe mile (în timp ce sub picioarele lor o bandă rulantă se învîrte în sens invers), dar domnia cantităţii îşi spune cuvîntul, observ.
    Din fericire, cerul nu mai e mohorît de ploaie, ca ieri. E senin, luminos, ceea ce mă ajută să fiu mai relaxat.
    
    
    Silver Spring, la amiază
    
    Nick m-a aşteptat la aeroport, cu maşina. În drum spre Silver Spring (lîngă Washington), unde locuieşte, ara descoperit că avem multe amintiri comune, ca făgărăşeni. Dar eram, cumva, ameţit de drum şi făceam faţă destul de greu conversaţiei. L-am lăsat, de aceea, pe el să vorbească, avînd grijă să mă arăt interesat de tot ce spunea, ca să nu-l jignesc.
    La intrarea în Pennsylvania, am zărit o mare tablă albastră pe care se ura automobiliştilor: "Bun venit". După exact zece metri, o altă tablă anunţa amenzile pentru exces de viteză. Amenzile creşteau în funcţie de numărul milelor care depăşeau cele 55 de mile legale.
    
    
    Casa lui Nick Lungociu e tapetată, literalmente, cu fotografii. Mai întîi, sunt fotografiile vechi, îngălbenite, ale părinţilor. Bătrînul Lungociu a venit în America din Dridif, un sat aproape vecin cu al meu, pe la începutul secolului, împreună cu alţi făgărăşeni. Aici a ajuns maistru într-o fabrică. Nick s-a născut în "Lumea Nouă" şi, potrivit legii americane, a devenit, automat, cetăţean american. După război (primul, bineînţeles), pe tatăl său l-a răzbit dorul de ţară. Se făcuse Romînia Mare şi se vorbea că era nevoie de romînii aflaţi în străinătate. Patriot, şi-a luat familia şi s-a întors în Făgăraş, la fel ca mulţi alţi făgărăşeni. Într-una din fotografii, îl văd pe tatăl lui Nick îmbrăcat în costum de căluşar. Asemenea fotografii am văzut şi în Lisa, cînd eram copil. Pe atunci, făgărăşenii au obţinut, se pare, multe succese cu echipele de căluşari în diverse ţări, inclusiv în America. "Şi cînd ai venit înapoi?" îl întreb pe Nick. Pe un ton detaşat, de parcă n-ar fi vorba de viaţa lui, îmi explică, potrivindu-şi mereu ochelarii, că în '47, cînd s-a lămurit ce curs aveau să ia lucrurile în ţară după venirea ruşilor, s-a decis să se întoarcă în America. "Aveam o farmacie în Voila. Am vîndut-o şi am plecat". Calculez, în gînd, că Nick trebuie să aibă vreo opt, nouă, ani mai mult decît mine. Eu, în '47, abia încheiam al doilea an de studenţie. E, însă, suplu, drept, fără riduri. Doar chelia îi trădează vîrsta. "Mai ştiai englezeşte?" "Nici o boabă. Cu toate că făcusem două clase de şcoală primară înainte de a pleca de aici. A trebuit s-o iau de la capăt". Soţia lui e dintr-un alt sat făgărăşan. Şi, deşi Nick lungeşte vocalele, avînd acum accent american, regăsesc aici ceva din atmosfera copilăriei mele. Pentru băieţii şi fetele lui Nick eu sunt, însă, "mister Paler". Înţeleg ceva romîneşte, dar nu vorbesc. Iar nepoţii lui Nick sunt americani sută la sută.
    Cam aceasta e povestea multor imigranţi în America. După două generaţii, patria de origine devine un nume, un album cu fotografii îngălbenite. Mai ales că romînii sunt, în genere, risipiţi. Doar la Cleveland, am auzit, ar exista, încă dinaintea primului război mondial, o oarecare tradiţie comunitară romînească. În rest, nu trăiesc nicăieri, ca italienii la Boston, împreună. "Ai vreun vecin din Romînia?", îl întreb pe Nick. "Nu. Suntem împrăştiaţi ca făina orbilor. Doar la biserică ne mai vedem". Bănuiesc că nici solidaritatea romînilor nu e la fel de mare ca a italienilor ori a irlandezilor. Am aflat prea multe întîmplări cu romîni care se plîng, cu predilecţie, de alţi romîni, ca ele să nu aibă un sîmbure de adevăr. Comunităţile romîneşti din Los Angeles, New York sau Chicago (aici mă bazez doar pe bîrfe) arată, mai degrabă, ca un vas spart. Ce blestem lucrează la asta, nu ştiu. Şi, la drept vorbind, nici nu vreau să ştiu. De vreme ce eu n-aş fi fost capabil, presupun, să-mi aranjez un rost în exil, nu cred că sunt în măsură să-i judec pe alţii.
    Ca să-l las pe Nick să se odihnească, ies să fac cîţiva paşi pe stradă. Silver Spring e un oraş-satelit al Washingtonului. Aşa trebuie că arată oraşele mici despre care se spune că reprezintă, de fapt, America. Şi, sincer să fiu, nu-mi displace această faţă a Americii, uşor provincială, liniştită, cu case frumoase, avînd peluze cu flori, cu vecini care se cunosc între ei. Zărindu-mă, un vecin al lui Nick îmi strigă hi, un fel de "bună ziua", expresie foarte uzuală, dar care mie îmi pare, cumva, mai familiară, mai afabilă, probabil şi fiindcă nu sunt obişnuit cu ea. O clipă, am iluzia, plăcută, că vecinul lui Nick mă tratează ca pe o veche cunoştinţă... Atmosfera e destinsă, odihnitoare. Multă verdeaţă, străzi paşnice, pe care merg doar maşini (rare), zgomot puţin; mă simt ca într-o staţiune în vacanţă. Poate că şi aici "relaţiile publice" înlocuiesc solidaritatea umană, poate că şi aici nefericirea are dreptul să fie "publică", să se afişeze, doar cînd vrea să provoace milă, încolo "afacerile sunt afaceri", dar "străinul" din mine aţipeşte. Sunt mulţumit că e soare, că un necunoscut mi-a zis hi, că nu sunt opresat de nimic, chiar dacă şi aici, în ciuda ospitalităţii lui Nick şi a soţiei sale, gazde admirabile, care se străduiesc cu simpatie să-mi facă şederea agreabilă, am senzaţia că mă aflu într-o "sală de aşteptare".
    
    
    Mergem la vecernie la biserică, zice doamna Silvia Lungociu. Cînd ieşim din casă, vedem că, între timp, a început să plouă. "Să luăm o umbrelă", zic. "Nu-i nevoie, spune Nick. Maşina e aici, la doi paşi, iar la biserică o parchez lîngă intrare. E loc". Insist. Nu ştiu de ce, dar insist. Ca să-mi facă plăcere, Nick ia una din umbrele. Ne suim în maşină toţi trei şi pornim. E noapte. Plouă puternic, în rafale. Ştergătoarele abia prididesc să limpezească parbrizul. Luminile semafoarelor se văd ca prin ceaţă. "Cît avem de mers pînă la biserică?", întreb, ca să spun ceva. "35 de mile". Am impresia că n-am înţeles bine. "Cît?" Dar auzisem bine. După ce trecem "graniţa" statului Maryland, unde se află Silver Spring, Nick îmi explică aranjamentul geometric al străzilor din Washington. "Cele cu cifre merg de la nord la sud. Cele cu litere, de la est la vest. Cînd se termină literele alfabetului, apar numele. Mai întîi, nume cu două silabe. Apoi, nume cu trei silabe. Străzile oblice au nume de state. E imposibil să te pierzi". Deodată, la un semafor, Chevrolet-ul (ce-i drept, cam vechi) se opreşte. Nick răsuceşte cheia în contact, de cîteva ori, şi-l simt că devine nervos. "Ce naiba are?" "Poate s-a terminat benzina", zice doamna Lungociu. "Nici vorbă. Rezervorul e pe jumătate plin". Se aud maşini din spate, claxonînd. Nick se dă jos să le explice că suntem în pană. Umbrela se dovedeşte acum providenţială, căci plouă cu găleata. Reîntors în maşină, încearcă din nou. În zadar. Motorul nu vrea să pornească. Am păţit asta, deseori, acasă, cu Dacia mea, dar cu un Chevrolet, în America supertehnicizată, nu mă aşteptam să rămînem, imobilizaţi, în mijlocul străzii. Alte maşini claxonează în spate deoarece ne aflăm pe banda din centru, în faţa semaforului. Cum vom ieşi din încurcătură? "Să încerc să dau un telefon la biserică, să rog pe cineva să vină să ne ia", zice Nick, acum neverosimil de calm. Eu aş fi ca o bombă, în locul lui. Norocul nostru e că ne-am oprit în dreptul unui fel de garaj unde uşa e deschisă şi, prin pînza deasă a ploii, se vede lumină. Căci e riscant să suni noaptea la o casă din Washington, dacă eşti un necunoscut. Se petrec multe crime, noaptea, în capitala Americii, nimeni n-are curajul să meargă pe jos, după ce cade întunericul, ori să deschidă uşa unui străin. Nick ia umbrela şi se duce spre garajul luminat. După vreo cinci minute, în care trebuie să suportăm asaltul altor claxoane, se întoarce însoţit de un bărbat care se apără de ploaie cu o prelată de plastic. Mai apar doi inşi după el şi, împreună, ne împing pe o stradă laterală, eliberînd, astfel, circulaţia. "Ai telefonat?" întreabă doamna Lungociu. "Da, am avut noroc. O să vină cineva să ne ia". "Dar cu maşina ce facem?" "Ce să facem? O lăsăm aici". Prin ploaie, se apropie de noi un bărbat şi o femeie care tocmai au sosit acasă şi au coborît din maşină în faţa noastră. May I help you? ("Vă putem fi de ajutor cu ceva?") îl întreabă pe Nick care le lămureşte păţania, adăugînd că, probabil, bateria e de vină. Cei doi întorc maşina spre Chevrolet-ul nostru şi încearcă să ne dea curent. Tentativa eşuează. Regretînd, femeia ne atrage atenţia că ne găseam chiar lîngă indicatorul No parking şi că, deci, după ghinionul cu pana, Nick risca şi o amendă. Ne ajută, fără să le pese de ploaie, să împingem maşina ceva mai încolo. Aşa ceva, pe o asemenea ploaie, nu cred că s-ar fi putut petrece la Bucureşti. Şi încep să mă întreb dacă nu cumva tot ce-am gîndit pînă acum despre indiferenţa americanilor nu e o simplă prejudecată. Apare, în sfîrşit, maşina trimisă după noi. Ajungem la sfîrşitul vecerniei la biserică, unde preotul Gh. Calciu Dumitreasa ne mărturiseşte că începuse să se îngrijoreze.
    Cinăm în sala de la subsol a bisericii. Impresie ciudată. E ceva stînjenitor, greu de definit, în atmosfera din jurul mesei lungi, cu mîncăruri romîneşti, aduse de cele cîteva doamne care ne îmbie să ne servim. Ce caut eu aici? mă gîndesc. Toţi sunt politicoşi, atenţi, dar nu prea ştiu ce să spun. Şi nu reuşesc deloc să mă simt în largul meu. La întoarcere, ne urcăm în maşina care ne-a adus. E a unui tînăr medic plecat din Romînia care se chinuie de patru ani să treacă examenele necesare pentru a obţine dreptul să profeseze. Ajunşi la locul unde am lăsat Che-vrolet-ul, tînărul medic reuşeşte ceea ce nu reuşiseră cei doi americani binevoitori. Să-i dea curent maşinii. Pornim cu maşina cealaltă în spate pentru cazul în care bateria ar ceda din nou.
    
    
    A doua zi mergem la biserică, la slujbă. Lume multă, încercare stîngace de a reconstitui atmosfera bisericilor de-acasă. După slujbă, mergem cu toţii, cu maşinile, la "o sală" unde are loc un soi de banchet, cu ocazia hramului bisericii. Mă întîlnesc cu Aurel Dragoş Munteanu, fost ambasador al Romîniei la ONU, apoi la Washington. De-j misionat din post şi stabilit în America. Regretă (zice) că nu poate să rămînă la "masă", pretextează nişte treburi familiare, dar îmi propune să vină mîine la Nick, să discutăm. Cîndva, am fost colegi de redacţie. Am rămas de atunci în raporturi bune, în ciuda diverselor mistere ce-l învăluie şi despre care nu ştiu ce să cred.
    La masă se servesc, bineînţeles, mititei şi chiftele. Petru romînii exilaţi, a mînca mititei şi chiftele e, probabil, o formă de patriotism. Pentru mine, mititeii şi chiftelele reprezintă, strict, un aliment cu care îmi potolesc (nu cum aş vrea eu) foamea. Dar nu îndrăznesc să-mi dezvălui cuiva reţinerile. Aş părea insensibil la farmecele bucătăriei naţionale, nepatriot, şi aş jigni apetitul celorlalţi, condimentat cu melancolii. Melancoliile mele sunt neculinare. Nu-mi plac, la drept vorbind, nici diversele şuşanele cu muzică şi glume (organizate, mai ales, la New York) la care romînii americani suspină şi varsă lacrimi, iar "artiştii" veniţi din ţară, adună ceva dolari, scoţînd chiote folclorice. De cîte ori întîmplarea a făcut să fiu, fără voie, martor la astfel de spectacole, ce zdrobesc, poate, inimile unor romîni ce nu şi-au mai văzut ţara de mulţi ani, am avut un sentiment de jenă. Mă deranjează să văd cum e traficat dorul.
    
    
    La micul dejun, Nick îmi povesteşte despre homeless, "oamenii fără casă", nu puţini, din cîte înţeleg, la Washington, îmi aduc aminte de pamfletele feroce, de prin anii '50, care demascau "civilizaţia dolarului". O "istorie cu homeless''' ar fi fost atunci foarte gustată de propaganda oficială. Şi nici măcar n-ar fi fost mincinoasă decît prin omisiune, selectînd din realitate, cu penseta, ceea ce convenea propagandei "antiimperialiste". Dar pe Nick, american şi prin naştere şi prin alură, nu-l pot bănui, fireşte, de nici o "americanofobie". El judecă lucrurile cu seriozitatea unui bun gospodar din Ardeal pentru care a avea o casă înseamnă a avea un destin. Mulţi homeless, îmi spune Nick, sunt bolnavi mintal. În aziluri, sunt paturi goale, dar ca să fie internaţi trebuie să semneze că sunt de acord. Şi mulţi nu vor să semneze. Preferă să doarmă, la Washington, pe grătarele unde iese căldura (iarna) de la clădirile guvernamentale. Cînd nu găsesc loc pe grătar şi sunt beţi sau drogaţi, se culcă pe bănci. Uneori, sunt găsiţi, dimineaţa, îngheţaţi. Într-o vreme, poliţia, dacă îi găsea dormind pe bănci, îi aresta şi îi ducea să-i ţină peste noapte în arest ca să nu moară. Dar aceste "arestări" au stîrnit proteste. Cu ce drept ne arestează poliţia? au zis cei în cauză. În cele din urmă, poliţia a renunţat să-i mai salveze. Dreptul de a muri e şi el un drept al omului. Nimeni nu te poate împiedica să-ţi ruinezi sănătatea, să-ţi distrugi viaţa, să vagabondezi, să dormi iarna pe o bancă în parc şi să mori îngheţat. Acum, toamna, nu sunt asemenea riscuri.
    Vorbim, apoi, despre specificul Washingtonului. Capitală administrativă, Washingtonul adună, practic, două categorii de americani. Prima, alcătuită din funcţionarii instituţiilor federale, ai băncilor etc, care, spre seară, se urcă în maşini şi se duc în localităţile-satelit, unde locuiesc. Cealaltă, formată din tot felul de "prestatori de servicii", de la servitori la "tehnicienii de suprafaţă", ca să folosesc limbajul pudicilor cărora "măturător" le sună nepotrivit. Aceasta înseamnă că o parte din "lumea bună" se află numai ziua în Washington. Noaptea, capitala Americii rămîne, cumva, la discreţia pegrei. De aceea, de cum se lasă seara, Washingtonul devine unul din cele mai primejdioase oraşe din America. Abia dimineaţa, cînd uriaşul mecanism administrativ se repune în mişcare, străzile sunt din nou sigure.
    Altă particularitate. Washingtonul este plin de muzee. Între Lincoln Memorial şi Capitoliu, muzeele se succed unele după altele. Totul este reconstituit în aceste muzee, de la paleolitic la aventurile cosmice. Şi nu întîmplător, cred. Mai întîi, pentru un oraş artificial, cum este Washingtonul, muzeele reprezintă un blazon preţios. Apoi, pentru o capitală a unei ţări ca America, mare, dar cu o istorie "subţire", nişte "depozite de trecut" erau aproape o necesitate. Aş vrea să-l rog pe Nick să mă repeadă cu maşina pînă la Washington, să merg la muzeul de artă modernă, dar trebuie să-l aştept pe Aurel Dragoş Munteanu.
    Acesta îşi face apariţia punctual. Ieşim şi ne plimbăm mai bine de o oră pe străzile inundate azi de soare. A. D. M. vorbeşte continuu. Îmi povesteşte diverse lucruri in-controlabile din perioada post-revoluţionară în care, cum zice el, "a făcut" istorie. Fabulează? Spune adevărul? Dumnezeu ştie. Eu n-am avut niciodată, ca el, sentimentul că am decis "evenimente". Am fost "martor" chiar şi atunci cînd am zis "nu". Mi-a lipsit şi dorinţa de a fi mai mult. Mă uimeşte, însă, certitudinea cu care se referă la situaţia lui actuală. Eu aş fi un viespar de spaime, de griji, rămînînd ca el, cu întreaga familie, în America. El pare calm, perfect adaptat la cursul vieţii americane. Oare tot ce cunosc eu din America sunt doar umbre?
    Nick ne invită pe amîndoi la masă, în grădină, după care plecăm la aeroport să prind cursa pentru Boston.
    
    
    Din nou Boston
    
    Cînd, în copilărie, am citit primele cărţi despre războiul de secesiune, am fost, cu tot sufletul, de partea sudiştilor. Yankeii mi se păreau antipatici şi trufaşi, lipsiţi de cavalerism şi de simţul onoarei, care la sudişti contau chiar mai mult decît victoria. Nordul reprezenta în mintea mea o lume rece, negustorească, şi puţin îmi păsa că se bătea pentru desfiinţarea sclaviei. Eu l-am detestat pe generalul Grant, am suferit din pricina izbînzilor lui care distrugeau o lume plină de soare, de poveşti, şi, dacă ar fi stat în puterea mea, i-aş fi nimicit pe yankei, ca să-i dau cîştig de cauză generalului Lee. Şi mai tîrziu Sudul a rămas pentru mine un tărîm fabulos, cu pasiuni şi rigidităţi feudale, o Americă în care timpul curgea mai încet, după alte reguli decît cele impuse de burghezia din Nord. Nu mă bazam pe nimic în acest partizanat sentimental. Cel mult, am dovedit că sensibilitatea mea era, încă de atunci, conservatoare. "Nordiştii" întruchipau "noul", pe cînd "sudiştii" întruchipau "vechiul", cu toată fosforescenţa lui de legende, de tradiţii, de prejudecăţi.
    Uneori, mă întreb ce destin ar fi avut America dacă războiul de secesiune s-ar fi terminat cu victoria sudiştilor. Să fie, oare, războiul de secesiune responsabil de tot ce a urmat? A modificat el, oare, atît de mult evoluţia Americii încît a înlăturat tot ce ar fi putut s-o împiedice să ajungă la eficienţa pustiitoare de azi? Învins, Sudul n-a mai putut să stînjenească progresul care a pîrjolit psihologia americană? S-a cufundat în ruinele orgoliului său, lăsîndu-i pe învingători să transforme America într-o mare putere mondială în care civilizaţia pregăteşte cu febrilitate o nouă barbarie, dotată cu cele mai moderne mijloace de uscare a sufletelor? Sudul îşi ajungea sieşi. Îi era de ajuns să se îmbete cu vorbe mari. Unde ar fi dus asta, e greu de spus. Probabil, America n-ar mai fi azi o "nouă Romă". N-ar avea atîţia laureaţi cu premiul Nobel. N-ar fi trimis oameni pe Lună. Ar fi existat preşedinţi asasinaţi, nu şi un Watergate. Dar, cu siguranţă, America ar fi fost mai puţin pragmatică, iar "omul-standard", produs de pragmatism, mai puţin răspîndit.
    Curios e că am aceste gînduri la Boston, care e un fel de capitală intelectuală a Nordului. Nu prea departe de aici se află M.T.L, cea mai celebră universitate tehnică americană.
    
    
    Surpriză: o "poveste" care a provocat pe tot mapamondul suspine, Love story, a fost filmată în "tehnicul", austerul Boston. Am recunoscut, la "Harvard", parcurile, clădirile, biblioteca, aleile. Şi mi-am amintit că, la sfîrşitul "poveştii", am lăcrimat cum n-am făcut-o la Hamlet. Există, se pare, un tip de dulcegărie care e irezistibilă. Dar nu văd nimic rău în asta.
    După ce am plecat de la "Harvard", m-am oprit la un magazin care închiriază videocasete. Vroiam să revăd Love Story, să compar cadrul real cu cel din film. Aici, o doamnă din faţa mea se tot codea să-i spună ceva, cu voce joasă, vînzătorului, uitîndu-se mereu în spate, pentru a se asigura că nu era nici o ureche indiscretă. Fără să vreau, am auzit cuvîntul "sex". M-am dumirit că onorabila doamnă dorea să obţină un film pornografic (astfel de filme nu erau puse "la vedere") şi m-am îndepărtat ca să n-o incomodez.
    Greşesc, oare, spunînd că sexul îi preocupă pe americani chiar mai mult decît moartea? Aici, merg pe un teren necunoscut. Nu dispun decît de presupuneri. La televiziune, nu se transmit filme pornografice la nici o oră şi pe nici un canal, ceea ce, la început, m-a surprins. Dar e vina mea că mi i-am închipuit pe americani deschişi, direcţi, insolent de sinceri? Adevărul e că e greu de găsit un a-mestec mai straniu de dezinvoltură aparentă şi de ipocrizie puritană, de pudibonderie, ascunzînd, adesea, veritabile obsesii. Mai mulţi studenţi din statul Ohio au născocit un cod amoros care cere ca, înaintea fiecărei faze a unei legături amoroase, băiatul să aibă consimţămîntul fetei. Universitatea Duke impune studierea lui Proust, a lui Oscar Wilde, a lui Byron sau a Emiliei Dickinson nu în contextul general al istoriei literare, ci în cadrul "literaturii devierilor sexuale". Ceea ce sună încă şi mai bizar decît teoria unui profesor de la Universitatea Corneli care îşi învaţă studenţii că vechii egipteni au construit piramidele cu ajutorul "telekinesiei" (mişcarea obiectelor fără să fie atinse).
    
    
    Încă o mostră de eficienţă americană. Am uitat o cravată la Nick, din cauza grabei cu care am plecat la aeroport. Azi, am primit-o, prin "poşta specială".
    Mîine, plec la Chicago, cu o escală la Newark. La întoarcere, voi face o escală la Cleveland. Acum, plouă. Apăsat, duşmănos. Văd pe fereastra aburită de ploaie cadranul luminat al ceasului din turnul de la Custom House, unde era pe vremuri vama pentru vapoare, la Boston, şi vîrfurile unor zgîrie-nori pierdute în ceaţă. Probabil, pentru piloţi n-are importanţă cum e vremea, în condiţiile moderne de zbor, dar eu ― mai spun o dată ― mă simt mai liniştit, în avion, cînd cerul e curat. Încît, îmi e dor în acest moment de cerul din California... În apropiere, se a-flă un spital. Vin şi pleacă mereu ambulanţe. Sirenele urlă strident. M-am obişnuit cu ele. Uneori, urlă şi noaptea... Păcat că n-am văzut, în deşert, "aerodromul" pentru navele cosmice. Construit, cum zic americanii, "în mijlocul a nicăieri"... Plouă mai departe. Ploaie putredă. Una din acele ploi de toamnă care-ţi răscolesc reumatismele * şi care, în Europa, sunt un stimulent pentru "intelec-tualizarea" oboselii. Ceaţa s-a îngroşat, a coborît, vîscoasă, acaparatoare, pînă la jumătatea zgîrie-norilor. Pietonii, zgribuliţi sub umbrele, au devenit fantomatici... Emerson ne asigura, chiar din Boston, că sufletele americanilor sunt apăsate, de dimineaţa pînă seara, de umbra Judecăţii de Apoi. Oare cum se împacă asta cu siguranţa arătată în afaceri? Sau de aceea sunt, oare, americanii atît de vulnerabili cînd au o clipă de răgaz? Nicăieri n-am întîlnit o asemenea contradicţie. Pe de o parte, "materialismul îmbibînd totul", cum zicea Whitman ("Ura! Trăiască ştiinţa pozitivă! demonstraţia exactă!"). Pe de altă parte, mitinguri mistice uriaşe. Poate că isteria pragmatismului american nu e decît o soluţie pentru a scăpa de umbra chinuitoare a Judecăţii de Apoi! Mai precis, nu cumva "reuşita" americană e un "remediu", nu un "scop"? în fond, multe s-ar explica prin nevoia de echilibru. Faptul că n-are trecut a determinat America să pună accent pe viitor. Energia ei nu era absorbită, ca a europenilor, de amintiri. Şi trebuia cheltuită cumva. Aşa se face, poate, că, deşi are în urmă doar cîteva secole, America şi-a făurit un "vis american". Pe cînd noi... Care e visul europeanului? Există, oare, unul anume? Nu cred. Cîndva, în "Lumea Veche", au fost nişte argonauţi care au căutat "lîna de aur". După aceea, cam toate aventurile europene au eşuat în crimă. Practic, fiecare piatră de la temelia Europei e mînjită de sînge. Sîngele lui Socrate. Sîngele martirilor creştini. Sîngele lui Seneca. Sîngele lui Giordano Bruno. Europa a îmbătrînit între melancolia lui Oreste şi melancolia lui Hamlet, ambele stîrnite de crime. Chia şi "Lumea Nouă" a civilizat-o prin crimă. Columb a venit aici cu Biblia într-o mînă şi cu sabia în cealaltă. Nu mai vorbesc de crimele comise de fascism şi de comunism. Normal ar fi ca europenii să trăiască terorizaţi de umbra Judecăţii de Apoi, nu americanii. E ceva, însă, în aceşti oameni practici, puternici, siguri pe ei, care-i face, brusc, slabi, obligîndu-i să caute un preot sau un psihiatru. Nicăieri, psihozele nu se instalează mai uşor. Rachetele ruşilor, extratereştrii, orice poate arunca America în demenţă colectivă. Să fie de vină faptul că, sufleteşte, America este mult depăşită de progresul ei tehnic? Europa are avantajul că se poate blaza mai uşor... Au început să se formeze băltoace. Dar nu noroioase ca la noi, unde ploile sunt singurele care spală praful... Sunt tentat să zic că Europa s-a născut direct bătrînă. Din această cauză nu s-a putut concentra asupra unui vis. Ea ar fi putut să beneficieze de energia barbarilor care au avut un vis, să intre în Roma, numai că, după ce şi-au văzut împlinit acest vis, şi barbarii, molipsiţi de oboselile Romei, au îmbătrînit imediat. N-au avut timp să treacă printr-o "Vale a Morţii" şi să caute un Eldorado. Dar oare "visul american" nu e la fel de plin de pericole ca mizeria?... Ceasul de la Custom House abia se mai zăreşte. L-a acoperit ceaţa. Nici nu pot să disting ce oră este.
    
    
    A. Îi spune funcţionarei de la ghişeul companiei "Continental", unde prezint biletul, că trebuie să fiu ajutat să mă descurc, în franceză sau italiană, pe aeroportul din Newark să iau avionul care merge la Chicago. Funcţionara completează un formular în care se precizează că Mister Paler speaks French or Italian. Civilizaţia americană are avantajele ei. În Romînia, aşa ceva e, deocamdată cel puţin, de neimaginat. Funcţionarii noştri n-au aflat că ei sunt în serviciul clienţilor, nu invers. Oricum, mă simt ca un handicapat şi zîmbesc cam strîmb la gîndul că, în America, există o grijă specială pentru handicapaţi. În parkinguri, sunt locuri speciale destinate handicapaţilor unde nu are voie să-şi lase maşina un nehandicapat. În oraşe, trotuarele sunt, la unele intersecţii, denivelate ca să poată coborî un cărucior de handicapat. Arhitecţii trebuie să respecte normele speciale prevăzute de asistarea handicapaţilor.
    Cerul e acoperit de nori scămoşati care plutesc la joasă înălţime, în atmosfera rece a dimineţii, dar nu mai plouă. Exact la ora anunţată, pasagerii sunt poftiţi să se îmbarce.
    Vecina de scaun, care şi-a scos o carte din geantă, îşi face cruce în momentul decolării. Mă grăbesc s-o imit. Apoi, iau o hartă, să mă lămuresc ce traseu de zbor vom urma. În jur, pasagerii citesc, moţăie sau discută... Pentru noi romînii, un drum la Paris e un eveniment. Distanţa dintre Boston şi Chicago e mai mare. Totul arată, însă, ca un zbor de rutină. Ca într-o cursă Bucureşti-Cluj. Americanii au altă percepţie a distanţelor. Nu au "complexul spaţiului", ca noi.
    Vecina mea îşi face cruce şi cînd roţile avionului ating pista. Am ajuns la Newark. La ieşirea din coridorul-burduf, mă aşteaptă o funcţionară a companiei "Continental" pentru a mă îndruma spre avionul de Chicago. Dar nu mai am nevoie de serviciile ei. Îl zăresc pe Dan C., care a reuşit să ajungă la timp, din New York. Merge şi el la Chicago.
    Dan C. a adus ziare romîneşti. Într-unul din ele, mă şochează un articol agramat şi vulgar. Trebuie să recunosc că, aici, rareori incultura devine vulgară. De regulă, e manierată. Iar, pentru mulţi, reprezintă chiar un avantaj. Îi ajută să nu-şi pună decît probleme practice. Cultura te face vulnerabil, îţi ia din siguranţă, te copleşeşte cu îndoieli. Extinsă dincolo de aria elitei intelectuale, ea ar produce, probabil, fisuri periculoase în eficienţa americană, ar şubrezi naivitatea şi forţa Americii, dîndu-i ceva din specialitatea europenilor de a-şi analiza, pînă la viciu, melancoliile. Un american incult se poate ocupa liniştit de afacerile sale, fără să se încurce în speculaţii inutile, care ţi-au legătură nici cu bursa, nici cu şansele de succes.
    Plutim deasupra norilor şi nu se vede nimic, jos. Aş vrea să zăresc Clevelandul. În Cleveland (de care am auzit înainte de a auzi de Bucureşti) au imigrat, înainte de primul război mondial, numeroşi ţărani din satele fîgărăşene. N-am noroc, însă. Norii, în loc să se destrame, devin mai compacţi. Intrăm în pîclă şi avionul înaintează acum, parcă, peste gropile din Bucureşti. O jumătate de oră, avansăm precum cîrtiţele. Timpul trece greu pînă ce, printr-o spărtură a norilor, văd un drum şi un fragment de pădure.
    
    
    Chicago
    
    La aeroport, ne aşteaptă Cristian B. Are o maşină nouă, o Toyota albă, fără număr şi se teme să n-o zgîrie. De aceea conduce extrem de prudent. În plus, ne mărturiseşte că a venit prima oară la aeroportul Midway şi că nu prea cunoaşte drumul. Dar avem timp să rătăcim, nu ne grăbeşte nimeni. "Vreţi să trecem şi prin centru, să vedeţi zgîrie-norii din Chicago?" "Bineînţeles".
    Gazda noastră locuieşte într-un orăşel liniştit, de lîngă Chicago. A depăşit cincizeci de ani şi lucrează la o companie unde transmite comenzi. Ne dă un exemplu, ca să înţelegem mai bine. "Cineva din Chicago vrea să trimită, să zicem, un coş cu garoafe sau cu trandafiri, împreună cu un mesaj, unei femei care a născut la un spital din Paris. Se adresează companiei noastre. Mie îmi vine pe computer textul comenzii şi al mesajului. Trebuie să-l transmit, literă cu literă, fără greşeală, după ce caut o florărie din Paris, cît mai apropiată de acel spital. La început, fiindcă vorbeam prost englezeşte, mulţi clienţi s-au plîns de mine şi au cerut patronului să fiu dat afară. Mi-a fost teamă atunci, deoarece, la vîrsta mea, găsesc foarte greu un servici. Din fericire, am scăpat ca prin urechile acului..." Mă felicit că n-am fost tentat niciodată să mă arunc în necunoscut.
    
    
    Intrăm într-un orăşel liniştit, cu case înconjurate de verdeaţă, unde nu există nimic din nevroza marilor oraşe americane. Cristian B. opreşte mereu maşina ca să nu calce veveriţele ce traversează strada şi, uneori, se zăpăcesc. Exact cînd te aştepţi să fugă din botul maşinii, se întorc înapoi. Orăşelul, mai liniştit chiar decît Sinaia, e locuit, în special, de pensionari. Vecinii se cunosc între ei, se salută, se ajută. Pătrundem pe strada unde locuieşte gazda noastră. Se cheamă "Pleasant Street", ceea ce înseamnă "strada Plăcută". Mai ferim cîteva veveriţe, după care ajungem.
    
    
    Branco e un romîn din Serbia, din Vîrşeţ, dacă am reţinut bine. "Ne ducem la el", zic. Am aflat abia acum de la Cristian B. că biletul meu a fost plătit de d-l Branco, pentru a-i fi oaspete la "Balul strugurilor", un fel de nedee unde se bea, se mănîncă şi se cîntă; şi că d-l Branco n-ar vrea să mă duc la bisericile romîneşti din Chicago, cum intenţionez. Asta mă irită. Căci n-am venit aici să mănînc mititei şi sărmăluţe, ascultînd "cîntece de petrecere". Pentru asta nu era nevoie să trec Oceanul. Şi cum Cristian B. nu se încumetă să-l înfrunte, să-l supere, pe d-l Branco, îl rog pe calmul Dan C. (plin de tact, spre deosebire de mine) să mă ajute să dezleg încurcătura; să-i explice d-lui Branco, din partea mea, că, în aceste condiţii, nici nu calc pe la "Balul strugurilor". Cristian B. ne propune să ne odihnim, dar eu stau ca pe jar. Ţin să lămuresc lucrurile cît mai repede.
    Trecem pe lîngă zgîrie-norii din centrul oraşului, apoi ne angajăm într-o nesfîrşită reţea de străzi, care seamănă cu cele din Los Angeles. Case cu cel mult un etaj, acoperite de o veritabilă "iederă" de reclame luminoase. Drumul durează mult, aproape o oră. "Am ajuns", zice deodată Cristian B. şi îşi parchează cu grijă Toyota albă. Trecem strada. În faţa noastră, o clădire cu vitralii şi cu o firmă galbenă: "Micul Bucureşti". Deasupra, un mare balon galben, ca baloanele dirijabilelor, pe care scrie cu litere imense: "Balul strugurilor". "Pentru acest balon ― ne spune Cristian B. ― domnul Branco plăteşte patru sute de dolari pe zi". În curte, au fost întinse mese, ca la nunţile de la noi. Şi, întrucît e pericol de ploaie, întreaga curte a fost acoperită cu o prelată. Ocolim mesele şi pătrundem, pe la bucătărie, în restaurant. Activitate febrilă. Se taie purcei şi miei, se frige carne, se fac sarmale, mititei, se descarcă lăzi de struguri lîngă teascurile din care mustul va curge pe gratis. Înlăuntru, restaurantul e gol. E închis pentru două zile, cît va dura "Balul strugurilor". Ne aşezăm la una din mese şi-l aşteptăm pe d-l Branco, în timp ce, la bar, unde ard două lumini roşii, sună mereu telefonul.
    Branco e un bărbat tînăr, n-are nici patruzeci de ani, cred, cu aspect de băieţandru. Amestecă vorbele romîneşti cu cele americane, e necizelat, frust, dar vioi, volubil şi simpatic. Foarte întreprinzător, se pare, şi fără fasoane. Recunoaşte că suferă de un complex. Ar vrea să joace un rol important în comunitatea romînească din Chicago, de aceea a cumpărat o jumătate de oră la un canal de televiziune, unde transmite, o dată pe săptămînă, un program romînesc şi suferă văzîndu-se dispreţuit de unii care-l bîrfesc, socotindu-l "un bădăran". Ne spune supărat: "Eu, cel puţin, fac «ceva». Alţii nu fac nimic, dar cîrtesc". Povestea cu capra vecinului se repetă în variantă americană. Branco adaugă, în limbajul lui pitoresc, că regula concurenţei e să te simţi stimulat de cel care reuşeşte mai bine decît tine, nu să-l invidiezi, să-l bîrfeşti şi "să-i dai la cap". Şi nu pot să nu fiu de acord cu el. Din păcate, tot ce aud, îmi sună foarte cunoscut. Intră în metehnele noastre. Sau într-un blestem. Problema pentru care am venit se rezolvă repede. Inteligent, Branco înţelege, fără prea multe lămuriri, că mă interesează să merg la bisericile romîneşti din Chicago, în loc să petrec la "Balul strugurilor".
    
    
    A doua zi merg la trei biserici. Una evanghelică. Alta ortodoxă. Alta baptistă. Ocazie pentru a observa că nostalgia ţării pierdute şi credinţa sunt, strict, împărţite pe parcele. Fiecare se roagă pe parcela sa şi îşi întreţine amintirile fără să le amestece cu ale celorlalţi. Mă bucur să întîlnesc romîni care ţin să rămînă romîni, chiar trăind la Chicago, dar mă întristează să-i văd atît de dezbinaţi. De parcă ar veni din trei ţări diferite care, întîmplător, poartă acelaşi nume. Cîţiva îmi declară că au de gînd să se întoarcă. Aproape toţi în vîrstă. Unii dintre fiii romînilor exilaţi vorbesc rău romîneşte şi se întîmplă să fie chiar în conflict, surd sau deschis, cu părinţii lor. Vor să uite că se trag dintr-o ţară despre care americanii nu ştiu mai nimic, socotind originea lor o piedică în calea integrării în societatea americană. Această a doua generaţie capătă "complexul originii". Cînd încerc să remarc asta, la biserica ortodoxă, unde particip la un cenaclu cultural ce-l comemorează pe Vasile Voiculescu, mi se spune, politicos, că n-am avut timp să cunosc îndeaproape starea de lucruri din comunităţile romîneşti. Mulţi exilaţi simt, poate, nevoia să se asigure că nu s-au înstrăinat de ţară. Şi, nu mă îndoiesc, sunt sinceri. Dar, dacă s-ar uita mai atent în jur, ar observa destule cazuri de "expatriere" interioară. Am căutat să-i conving pe cei înclinaţi să exagereze lipsa de civilizaţie de la noi, în comparaţie cu lumea în care se află acum, că ţăranul romîn are în spate o experienţă metafizică seculară ce-i lipseşte fermierului american, însă n-am avut impresia că erau dispuşi să ob-serve golul din progresul material, atît de impunător în America.
    Un bătrîn care se cheamă, în prezent, "John" mi-a povestit că a fost printre apropiaţii lui Malaxa, la New York. "Cînd a auzit că nu mă mai cheamă «Ion», mi-a trimis vorbă că nu mai vrea să mă vadă".
    
    
    Cristian B. s-a întors jubilînd de la aeroport, unde l-a dus pe Dan C, plecat direct la New York: "Am descoperii un drum pe care fac numai cincizeci de minute". N-am prea mare încredere în entuziasmul lui şi-l grăbesc cît pol El insistă să mănînc liniştit, căci "avem timp berechet", dar nu mă dau bătut. Ceva mă face să fiu precaut. Plecăm la unu şi un sfert. Avionul decolează la trei. Avem, deci în faţa noastră o oră şi trei sferturi. Cristian B. nu se grăbeşte. Cedează politicos, la toate intersecţiile, prioritatea şi ţine să-mi explice orice poate prezenta interes, pe drum, ca un ghid. Vrea să-mi facă educaţie turistică, încetinind maşina ca să văd mai bine, în vreme ce eu fierb. Îmi arată lebedele care plutesc melancolic pe un lac, în dreapta noastră, vorbindu-mi despre fidelitatea lor în dragoste. Dacă-şi pierde perechea, o lebădă nu mai stă niciodată laolaltă cu suratele sale. Rămîne deoparte, singură, mereu, neconsolată şi neconsolabilă. Romantic, nu? mă întreabă tacticos. Strîng din dinţi, să nu explodez. Nu vreau să se vadă că sunt încordat, că, în acest moment, nu-mi arde să aud poveşti despre romantismul fidelităţii lebedelor; în capul meu e o singură grijă, aceea de a ajunge la timp la aeroport, dar tot ce îndrăznesc e să nu mă las antrenat în discuţie. Tac demonstrativ şi ostentativ, sperînd că, astfel, voi descuraja apetitul de călăuză guralivă al lui Cristian B. În zadar. Binevoitor şi dorind să plec cît mai informat din Chicago, îmi arată casele ascunse printre copaci, precizînd preţurile, clădirea colegiului unde au învăţat fetele sale, Codrina şi Ozana, şi unde "Hollywood-ul filmează deseori exterioare pentru filme cu liceeni" sau "Biblioteca" unde se pot lua, gratis, videocasete pentru două zile. Capăt mai multe speranţe cînd intrăm pe autostradă. "De aici, mergem drept, vreo patruzeci de mile, pînă la Cicero avenue, unde cotim spre aeroport". Trag nădejde că avem suficient timp ca să prind avionul. "Vom şi aştepta acolo", mă asigură Cristian B. Mă uit la ceas. E două acum. Nu zic nimic, ca să-i las posibilitatea să se concentreze la volan. El îmi dă, însă, mai departe tot felul de lămuriri, iar eu simt cum mă crispez din ce în ce mai mult. E două şi un sfert. Trecem prin dreptul unei biserici, "În Chicago, spune Cristian B., întorcîndu-se spre mine, e interzis să se tragă clopotele la biserici". Intuiesc că trebuie să zic ceva. Altfel, aş da de bănuit. Trebuie să-mi stăpînesc nervii, să mă arăt bine crescut, mai ales că familia B. s-a dovedit extrem de ospitalieră, s-a străduit să ne facă să ne simţim ca acasă. "De ce?" întreb. "Sunetele unui clopot ar ofensa alte religii", vine răspunsul. E două şi douăzeci de minute. Acum, autostrada trece printre două cimitire. "Aici, în cel din stînga noastră, e înmormîntat Al Capone. Vreţi să vedeţi mormîntul?" Zic cu disperare, repede: "Nu". Din pricina nervilor, mă doare stomacul. De Al Capone îmi arde mie acum? Dacă pierd avionul, nu ştiu ce voi face. Nu pot să-mi cumpăr un alt bilet şi nici să achit contravaloarea unei penalizări. Situaţia ar fi dramatică. În plus, la Cleveland nu mă va mai aştepta nimeni. Voi avea şi acolo încurcături, întrucît voi pierde şi cursa Cleveland-Boston pentru care e valabil biletul meu. Simt că mi se usucă gura şi că mă încearcă o migrenă. E două şi douăzeci şi cinci de minute. Urmăresc, alarmat, cum se scurg implacabil minutele. Şi constat, pentru a-mi spori neliniştea, că pe Roosevelt avenue, pe care ne aflăm acum, şi care străbate o sumedenie de mici orăşele, stopurile sunt odios de dese. Abia facem cîteva sute de metri şi trebuie să oprim din nou. Pe deasupra, traficul e din ce în ce mai intens. Un ambuteiaj prelungit mi-ar fi acum fatal. Cristian B. dă semne de nesiguranţă. Se miră că n-am ajuns la Cicero avenue. Nu cumva am depăşit-o? zice, cuprins de o îndoială care mă aruncă în iad. E trei fără douăzeci şi cinci de minute. Întoarce maşina şi mai găseşte puterea să-mi explice că ne aflăm într-un cartier de negri. Casele sunt Urîte şi, multe, arse. "Dacă se mută un alb aici, nu rezistă". Zicînd asta, se opreşte din nou. "Nu mai ştiu dacă strada Cicero e în faţă sau în spate". Încremenesc. E trei fără douăzeci. Bombăn: "Atunci să întrebăm pe cineva". Dacă trebuie să pornim înapoi, "aventura" se îngroaşă. La ultimele douăzeci de intersecţii, am fost atent şi n-am văzut nici un indicator pe care să scrie: "Cicero". Cristian B. opreşte maşina pe dreapta, lîngă un negru, şi, într-o engleză vădit aproximativă, întreabă în ce direcţie e Cicero avenue. Negrul pare să nu fi auzit niciodată acest nume sau n-are chef să se obosească lămurindu-ne. Ne întoarce spatele. Mai mergem o sută de metri şi oprim lîngă alt negru. De data aceasta primim un răspuns, dar nu sunt sigur că l-a înţeles Cristian B. E trei fără un sfert. La un moment dat, Cristian B. devine palid şi murmură, speriat: "Poliţia". Un poliţist negru ne face semn să tragem pe dreapta. Asta ne mai lipsea! Dacă am săvîrşit vreo contravenţie, orice şansă de a mai prinde cursa pentru Cleveland e compromisă. Din fericire, scăpăm ieftin. Poliţistul ne lasă să plecăm după ce ne spune peste cîte stopuri vom ajunge, în sfîrşit, la faimoasa avenidă Cicero. E trei fără zece. Brusc, placidul Cristian B. se metamorfozează. Acum, mergem ca în filmele americane cu urmăriri spectaculoase. Trece de pe o bandă pe alta. A uitat parcă de teama de a nu-şi zgîria Toyota albă. La trei fără şapte minute, ajungem la Cicero avenue şi ne angajăm pe ea într-o cursă nebunească. La trei fără un minut ajungem la aeroportul Midway. Îmi smulg bagajul din maşină, dau năvală în aeroport şi mă îndrept spre ghişeul companiei "Continental", întinzînd biletul şi zicînd în franţuzeşte că trebuie neapărat să iau avionul spre Cleveland. Funcţionara nu înţelege franceza, dar poate că acesta e norocul meu. După ce ezită o clipă, ia microfonul şi comunică prin el ceva, apoi îmi introduce biletul într-un calculator, mi-l dă înapoi şi-mi face semn să mă grăbesc, să intru în tunelul-burduf care duce la avionul ce-şi pornise motoarele. Nu mai am timp să-mi iau rămas bun de la Cristian B. Sunt ultimul pasager.
    
    
    O altă problemă la Cleveland. Zborul de pe biletul meu a fost anulat. Trebuie să aştept pînă la opt seara, să plec cu cursa de atunci. Pavel T. care mă aşteptase, ţinînd în mînă un carton cu numele meu, îmi spune, după ce discută cu funcţionara de la ghişeu, că nu e altă soluţie şi se scuză că nu poate sta cu mine. Are o treabă urgentă. Îi mulţumesc că m-a ajutat să lămuresc încurcătura. Mănînc, la un bar din incinta aeroportului, doi crenvurşti, beau un pahar de bere ca să pot înghiţi o pastilă împotriva durerilor de cap, apoi mă instalez pe un scaun la poarta companiei "Continental" de unde se va face, peste trei ore, îmbarcarea pentru Boston.
    Chiar şi în aceste condiţii, Cleveland are în mintea mea un parfum de copilărie. Mi-ar fi greu să uit cum erau comentate în Lisa scrisorile venite din "Cleveland-Ohio". Mă gîndesc, însă, cît de naivă era convingerea, dinainte de a pune piciorul aici, că la Cleveland poţi auzi vorbe romîneşti pînă şi în forfota din aeroport. Făgărăşenii care trimiteau, pe vremuri, de aici, scrisori în Lisa au murit demult, cu siguranţă, iar copiii lor vor fi uitat limba romînă. Sunt americani acum.
    
    
    Boston
    
    Văd, pe stradă, saci de plastic plini cu haine şi aflu că "sunt lucruri dăruite celor care au nevoie de ele". Fac ochii mari, însă, cînd aud că, în prealabil, hainele au fost date la curăţat, multe avînd ataşat bonul de la curăţătorie! America poate trece de la o indiferenţă atroce la mărinimii înduioşătoare. Cu mobila scoasă pe străzi în anumite zile din an, un imigrant venit de curînd îşi poate aranja locuinţa fără să cumpere un scaun. Şi iată o scenă tipic americană. Cuiva i-a plăcut un scrin florentin scos pe trotuar. Dar, fiindcă lipsea un sertar, a sunat la uşă: "Al dumneavoastră a fost scrinul?" "Da". "N-are un sertar". Donatorul şi-a cerut scuze că uitase să pună la loc sertarul după ce-l golise.
    Dacă aş compara "nivelul de trai" cu "nivelul mării", e clar că media din America e mult desupra nivelului mării. Există şi năpăstuiţi, dar într-un McDonald e greu să deosebeşti un american obişnuit de un milionar intrat pentru o gustare frugală.
    Nici unul, nici altul nu se simt stînjeniţi că nu sunt la curent cu problemele intelectualilor. În schimb, se miră cînd descoperă că sunt priviţi de europeni cu sentimente împărţite. Şi nu e uşor să le explici de ce se întîmplă aşa. Ce să le spui? Că forţa şi prosperitatea Americii ofensează sau sperie? Că eu, european, şi, pe deasupra, intelectual de modă veche, mă trezesc, aici, deseori, în dificultate? Bineînţeles, îmi place tot ce ţine de confort. Nu mă mai pot imagina fără telefon, fără maşină de scris, fără un casetofon bun la care să ascult muzică de cîte ori am chef. Sunt o mulţime de "nimicuri" moderne, datorate progresului material, de care nu m-aş lipsi decît forţat de împrejurări. Idealismul meu e unul "domesticit", corupt de facilităţile tehnice. Chiar dacă n-am deloc spirit practic, mă amuză să văd, aici, că există nenumărate sisteme de a face să curgă apa dintr-un robinet. Dar, în aceeaşi măsură, mă descumpăneşte să văd cîtă milă sinceră inspiră în America umblatul cu capul în nori.
    
    
    Joi, seara. A. mă întreabă dacă vreau să merg la un restaurant japonez sau dacă prefer să mănînc homar. Optez pentru homar. Ne îndreptăm spre un restaurant specializat, dar acolo nu sunt locuri. Ar trebui să aşteptăm o oră. Ne întoarcem în Quincy Market şi mergem la un local cu "atmosferă americană". Urcăm la etaj. În capătul scării, ne întîmpină o femeie cu aer băieţos. După ce se uită în sală, ne arată două locuri libere la o masă. Clienţii mănîncă la mese lungi, ca la nuntă. Gălăgie, zumzet vesel, toată lumea vorbeşte. Comesenii se salută, de parcă s-ar cunoaşte, îşi zîmbesc, îşi fac cu ochiul. Ca de obicei în America, porţiile sunt enorme. Aproape mă îngrozesc văzînd cîtă carne poate să mănînce vecinul meu din dreapta. Ospătăriţa îmi aduce doi homari fierţi şi cleştele de care trebuie să mă folosesc pentru a sparge crusta. Nu prea mă pricep să scot carnea albă din cleşte şi din coadă, mă lupt, dificil, cu cei doi homari, stîngăcia mea devine repede vizibilă şi stîrneşte, constat, un zîmbet pe feţele perechii din capătul mesei. Atmosfera e plăcută, are ceva de cantină studenţească. La un moment dat, devine chiar entuziastă. O ospătăriţă anunţă, strigînd, ca să domine rumoarea din sală, că unul dintre clienţi îşi sărbătoreşte ziua de naştere. Imediat, toată lumea cîntă un "mulţi ani trăiască" american, după care continuă să mănînce. Mă uit în jur, puţin curios, puţin amuzat. Americanilor le place, se pare, să petreacă şi să-şi inventeze motive pentru a petrece. Orice pretext e bun pentru o "masă bună". O afacere, o cunoştinţă nouă, un prieten regăsit. Restaurantul (Durgil Park), un restaurant renumit, şi-a păstrat o jumătate de veac specificul şi chiar ofertele culinare, dînd o imagine despre ceea ce se cheamă aici "New England". Americanul din dreapta mea, un tînăr cu barbă şi în pantaloni scurţi, se distrează copios văzînd că n-am nici o dexteritate în "disecarea" homarilor, dar n-o face cu răutate, ci cu simpatie. Ospătăriţa care ne serveşte se apropie de mine şi-mi arată cum se scoate perfect din crustă carnea albă, gustoasă. A. îmi povesteşte că atunci cînd vrei să angajezi pe cineva, într-o poziţie importantă, una dintre probe este asta: îl inviţi la masă şi îi oferi o porţie de homar, ca să vezi cum se descurcă. Fără îndoială, eu aş fi ratat toate încercările pe care le-aş fi făcut de a căpăta o slujbă mai acătării, întrucît nu cred că aş fi reuşit să devin expert în arta mîncării homarilor.
    
    
    Înainte de a pleca spre New York şi, de-acolo, spre Bucureşti, mai dau o fugă la muzeul de artă. Trec prin sălile spaţioase, cu lumină egală, subtil studiată, stăpînit de melancolia pe care ţi-o inculcă totdeauna gîndul că vezi ceva pentru ultima oară... deci, acest "Rembrandt"... acest "Van Gogh"... şi mă întorc, să mă mai uit o dată... pentru a mă opri, în cele din urmă, dinaintea tabloului pe care Gauguin l-a botezat cu trei întrebări: "De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?" Un hazard ironic a vrut ca această pînză să nu rămînă în Europa, unde i-ar fi fost locul. În America, două din cele trei întrebări au un răspuns mai uşor de dat. "De unde venim?" De pe un vapor cu imigranţi. "Încotro ne îndreptăm?" Probabil, spre "visul american".
    Uitîndu-mă la vizitatorii care trec prin faţa tabloului, trebuie să admit că tot ce ştiu (sau cred că ştiu) despre America nu depăşeşte valoarea cîlţilor pe care papa Alexandru Borgia îi aprindea uneori ca să-i vadă arzînd. Pot să spun, convins că nu greşesc, doar că nu mi-ar plăcea să locuiesc în America. Într-un fel, aici m-am simţit mai străin, decît în alte părţi, în ciuda marii toleranţe a Americii faţă de străini şi a norocului de a fi întîlnit nişte prieteni de excepţie. Sentimentul acesta (american) de "străinătate", diferit de sentimentul de străinătate încercat la Paris sau la Berlin, n-are legătură cu necunoaşterea limbii sau cu alte lucruri, teoretic, rezolvabile. El e mai adînc, mai complicat, şi cade în răspunderea mea. America e făcută pentr alt fel de oameni decît mine sau, mai exact, eu nu sunt bun pentru America.
    Şi, probabil, nenumărate stavile interioare mi-au îngreunat accesul spre înţelegerea Americii. Poate, tot ce am reuşit aici a fost să-mi văd sub o lupă enormă defectele. Din pricina lor, cu siguranţă, sunt tentat să zic, parafrazînd celebrul Timeo Danaos et dona ferentes, mă tem de civilizaţia americană cu atît mai mult cu cît e mai prosperă. Am auzit, adesea, zicîndu-se: "America este viitorul". Eu, unul, aş dori ca America să rămînă în America, iar Europa să rămînă "lume veche". Nici n-ar avea farmec o Europă în care melancoliile şi trecutul să-şi piardă valoarea.
    Mă întorc să arunc o ultimă privire spre tabloul lui Gauguin. Dar, oare, a te întreba mereu "ce e viaţa" nu e mijlocul cel mai sigur pentru a neglija s-o trăieşti, pur şi simplu? Nu-i exclus, îmi zic, îndreptîndu-mă spre ieşire, ca americanii să fie, măcar din acest punct de vedere, mai înţelepţi decît noi.