I
    
    Am şovăit atîta în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă cînd am întîlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai tîrziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întîmplat în 1929, iar eu întîlnisem pe Maitreyi cu cel puţin zece luni mai înainte. Şi dacă sufăr oarecum începînd această povestire, e tocmai pentru că nu ştiu cum să evoc figura ei de-atunci şi nu pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranţa şi turburarea celor dintîi lntîlniri.
    Îmi amintesc foarte vag că, văzînd-o o dată în maşină, aşteptînd în faţa lui  în timp ce eu şi tatăl ei, inginerul, alegeam cărţi pentru vacanţele de Crăciun ― am avut o ciudată tresărire, urmată de un foarte surprinzător dispreţ. Mi se părea urîtă ― cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrînte, cu sînii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Cînd i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntîlnit pînă atunci, s-ar fi spus de lut şi de ceară. Pe atunci locuiam încă în Wellesle'y Street, la Ripon Mansion, şi vecinul meu de cameră era Harold Carr, impiegat la "Army and Navy Stores", a cărui tovărăşie o cultivam, pentru că avea o sumă de familii prietene în Calcutta, unde îmi petreceam şi eu serile şi cu ale căror fete ieşeam săptămînal la dancinguri. Acestui Harold încercai să-i descriu ― mai mult pentru lămurirea mea decît a lui ― braţul gol al Maitreyiei şi straniul acelui galben întunecat atît de turburător, atît de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decît al unei indiene.
    Harold se bărbierea în oglinda cu picior de pe măsuţa lui. Văd şi acum scene: ceştile cu ceai, pijamaua lui mauve mînjită cu cremă de ghete (a bătut sîngeros pe boy pentru întîmplarea aceasta, deşi o murdărise chiar el, cînd se întorsese într-o noapte beat de la balul Y.M.C.A.), nişte gologani de nichel pe patul desfăcut şi eu încercînd zadarnic să-mi desfund pipa cu un sul de hîrtie, pe care îl răsuceam pînă ce se subţia ca un chibrit.
    ― Nu zău, Allan, cum de-ţi poate plăcea ţie o bengaleză? Sunt dezgustătoare. M-am născut aici, în India, şi le cunosc mai bine decît tine. Sunt murdare, crede-mă. Şi apoi, nu e nimic de făcut, nici dragoste. Fata aceea n-are să-ţi întindă niciodată mîna...
    Ascultam toate acestea cu o nespusă desfătare, deşi Harold nu înţelesese nimic din cele ce îi spusesem eu şi credea că, dacă vorbesc de braţul unei fete, mă şi gîndesc la dragoste. Dar e ciudat cît de mult îmi place să aud vorbindu-se de rău de cei pe care îi iubesc sau de care mă simt aproape, sau care îmi sunt prieteni. Cînd iubesc cu adevărat pe cineva, îmi place să ascult lumea bîrfindu-l; asta îmi verifică oarecum anumite procese obscure ale conştiinţei mele, pe care nu le pricep şi de care nu-mi place să-mi aduc aminte. S-ar spune că, paralel cu pasiunea sau interesul meu sincer faţă de cineva, creşte şi o pasiune vrăjmaşe, care cere suprimarea, alterarea, detronarea celei dîntîi. Nu ştiu. Dar surprinzîndu-mă plăcut impresionat de critica idioată pe care Harold ― prost şi fanatic ca orice eurasian ― o făcea femeilor bengaleze, mi-am dat îndată seama că ceva mai adînc leagă încă amintirea Maitreiyiei de gîndurile sau dorurile mele. Lucrul acesta m-a amuzat şi m-a turburat totdeodată. Am trecut în odaia mea, încercînd automat să-mi desfund pipa. Nu ştiu ce-am mai făcut după aceea, pentru că întîmplarea nu se află notată în jurnalul meu de-atunci, şi nu mi-am adus aminte de ea decît cu prilejul coroniţei de iasomiei a că poveste am s-o scriu eu mai departe, în acest caiet.
    Mă aflam, atunci, la începutul carierei mele în India. Venisem cu o sumă de superstiţii, eram membru în "Rotary Club", foarte mîndru de cetăţenia şi descendenţa mea continentală, citeam mult despre fizica matematică (deşi
    În adolescenţă visasem să mă fac misionar) şi scriam aproape zilnic în jurnal. După ce am predat reprezentanţa locală a uzinelor "Noel and Noel" şi fusesem angajat pentru desen tehnic la noua societate de canalizare a deltei, am cunoscut de mai aproape pe Narendra Sen (care de pe atunci încă era foarte cunoscut şi respectat în Calcutta, fiind cei dintîi inginer laureat din Edinburgh), şi viaţa mea a început să se schimbe. Cîştigam mai puţin acum, dar îmi plăcea munca. Nu eram nevoit să mă coc în birourile din Clive Street, să semnez şi să descifrez hîrtii şi să mă îmbăt în fiecare seară de vară ca să mă feresc de neurastenia. Eram plecat la fiecare două-trei săptămîni, aveam iniţiativa lucrărilor din Tarnluk, şi creştea inima în mine cînd vedeam construcţia înălţîndu-se de cîte ori trebuia să vin de la centru şi să lucrez pe teren.
    Lunile acelea au fost, într-adevăr, fericite pentru mine, căci plecam în zori cu expresul Howrah-Madras şi ajungeam înainte de prînz pe şantier. Mi-au plăcut întotdeauna călătoriile în colonii. În India, cele în clasa I sunt chiar o adevărată vacanţă. Gara o simţeam prietenă de cîte ori scoboram din taxi şi alergam vioi pe peron, cu casca maron trasă bine pe ochi, cu servitorul după mine, cu cinci reviste ilustrate subsuoară şi două cutii de tutun "Capstan" în mîini (căci fumam mult la Tamluk şi, de cîte ori treceam prin faţa tutungeriei din Howrah, mi se părea că nu cumpărasem destul "Capstan", iar amintirea unei nopţi fără tutun de pipă, silit să fumez mahorcă lucrătorilor, mă înfiora). Nu intram niciodată în vorbă cu vecinii mei de compartiment, nu-mi plăceau acei hara-sahib cu studii mediocre la Oxford, nici tinerii cu romane poliţiste în buzunări, nici indienii bogaţi, care învăţaseră să călătorească în clasa I, dar încă nu învăţaseră cum să-şi poarte vestonul şi cum să se scobească în dinţi. Priveam pe fereastră dropiile Bengalului ― niciodată cîntate, niciodată plînse ― şi rămîneam apoi mut faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără să-mi cer nimic.
    Pe şantier eram singurul stăpîn, pentru că eram singurul alb. Cei cîţiva eurasieni care supravegheau lucrările aproape de pod nu se bucurau de acelaşi prestigiu; veneau la luciu în clasa [a] III-a, îmbrăcaţi în obişnuitele costume kaki ― pantaloni scurţi şi bluze cu buzunare largi la piept ― şi înjurau lucrătorii într-o hindusthani fără greş. Perfecţiunea aceasta în limbaj şi bogăţia vocabularului de insulte îi scoborau în ochii lucrătorilor. Eu, dimpotrivă, vorbeam prost şi fără accent, şi asta le impunea, căci dovedea originea mea streină, superioritatea mea. De altfel, îmi plăcea mult să stau cu ei de vorbă, serile, înainte de a mă retrage în cort, ca să scriu şi să fumez ultima pipă, pe gînduri. Iubeam bucata aceasta de pămînt aproape de mare, cîmpia aceasta plină de şerpi şi dezolată, în care palmierii erau rari şi tufele parfumate. Iubeam dimineţile, înainte de răsăritul zorilor, cînd tăcerea mă făcea să chiui de bucurie; o singurătate aproape umană, pe acest cîmp atît de verde şi atît de părăsit, aşteptîndu-şi călătorul sub cel mai frumos cer care mi-a fost dat să-l văd vreodată.
    Mi se păreau zilele de şantier adevărate vacanţe. Lucram cu poftă, porunceam în dreapta şi în stînga plin de voie bună şi, dacă aş fi avut un singur tovarăş inteligent pe acolo, sunt sigur că i-aş fi spus lucruri minunate.
    S-a întîmplat să întîlnesc pe Lucien Metz chiar într-una din zilele cînd mă întorceam ― ars de soare şi cu o poftă nebună de mîncare ― de la Tamluk. L-am întîlnit pe peron, în timp ce aşteptam ca servitorul să-mi găsească ua taxi (venise tocmai expresul de Bombay, şi era o afluenţă neobişnuită). Pe Lucien îl cunoscusem cu doi ani mai înainte, la Aden, cînd eu mă coborîsem acolo pentru cîteva ceasuri, ― în drum spre India ―, iar el aştepta un vapor italian ca să-l ducă înapoi în Egipt. Mi-a plăcut de la început acest gazetar incult şi impertinent, cu mult talent şi multă perspicacitate, care scria un reportaj economic frunzărind pe bordul unui vapor listele de preţuri şi comparîndu-le cu cele din port, şi era în stare să-ţi descrie perfect un oraş numai după un ceas de plimbare în goana unui automobil. Cînd l-am cunoscut eu, vizitase de mai multe ori India, China, Malaya şi Japonia şi era unul din aceia care vorbeau de rău pe Mahatma Gandhi, nu pentru ceea ce făcea el, ci pentru cele ce nu făcea.
    ― Hei, Allan! mă strigă el, cîtuşi de puţin uimit că mă în.tîlnise. Tot în India, mon vieux? Ia spune, te rog, tipului ăsta ― care se preface că nu-mi înţelege englezeasca ― să mă ducă la Y.M.C.A., nu la hotel. Am venit să scriu o carte despre India. O carte de succes, politică şi poliţistă. Am să-ţi spun...
    Într-adevăr, Lucien venise să scrie o carte asupra Indiei moderne şi se afla de vreo cîteva luni aici, luînd interview-uri, vizitînd închisorile, fotografiind. Mi-a arătat chiar în acea seară albumul lui şi colecţia de autografe. Ceea ce îl încurca oarecum era capitolul asupra femeilor; nu văzuse încă adevăratele femei indiene. Ştia foarte vag despre viaţa lor în purdah, despre drepturile lor civile şi mai ales despre căsătoriile între copii. M-a întrebat de mai multe ori:
    ― Allan, e adevărat că tipii ăştia se însoară cu fetiţe de opt ani? Ba da, am citit eu o carte a unui tip, unul care a fost pe aici treizeci de ani magistrat.
    Am petrecut o foarte agreabilă seară împreună, pe terasa căminului, dar cu toate eforturile mele nu i-am putut spune prea mare lucru, căci nici eu nu cunoşteam îndeaproape viaţa interioară a indienelor şi nu le văzusem, pînă atunci, decît la cinematograf şi la recepţii. M-am gîndit însă că l-aş putea ruga pe Narendra Sen să-l invite o dată la ceai şi să-l lămurească. Poate m-am gîndit că, cu acest prilej, voi putea şi eu privi mai îndeaproape pe Maitrayi, pe care nu o mai văzusem de-atunci, deoarece excelentele mele raporturi cu Sen se reduceau la munca noastră în comun la birou şi conversaţiile în maşină. Mă invitase pînă acum de două ori să iau ceaiul cu el, dar, cum îmi preţuiam mult timpul liber, dedicîndu-l în întregime fizicei matematice, îl refuzasem.
    Cînd i-am spus că Lucien scrie o carte despre India, pe care o va tipări la Paris, şi cînd i-am mai spus anume ce capitol îi e greu să scrie, Sen m-a rugat să-l chem îndată la ceai, chiar în după-amiaza aceea. Bucuria mea, urcînd scările la cămin, să-i împărtăşesc vestea! Lucien nu fusese pînă atunci într-o casă de indieni bogaţi şi se pregătea să compună un reportaj desăvîrşit.
    ― Sen ăsta al tău din ce castă e? se informă el.
    ― Brahman veritabil, dar cîtuşi de puţin ortodox. E membru fondator la "Rotary Club", e membru la "Calcutta Club", joacă tennis perfect, conduce automobilul, mănîncă peşte şi carne, invită europeni la el în casă şi îi prezintă nevesti-si. Are să te încînte, sunt sigur.
    Trebuie să mărturisesc că surpriza mi-a fost tot atît de mare ca şi a lui Lucien. Casa inginerului, în Bhowanipore, o cunoşteam, căci fusesem o dată acolo, cu maşina, să ridic nişte planuri. Dar niciodată n-aş fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunăţii, atîta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atît de dulci la pipăit covoare şi sofale din lînă de Kashmir, şi măsuţe cu picior asemenea unui talger de alamă bătută, pe care se aflau ceştiie de ceai şi prăjiturile bengaleze, aduse de Narendra Sen pentru lămurirea lui Lucien. Stam şi priveam încăperea, parcă atunci aş fi picat în India. Vieţuisem doi ani aici, şi niciodată nu fusesem curios să pătrund într-o familie bengaleză, să le cunosc viaţa lor interioară, să le admir cel puţin lucrăturile, dacă nu sufletul. Trăisem o viaţă de colonii, singur cu munca mea pe şantier sau în birouri şi citind cărţi sau văzînd spectacole pe care le-aş fi putut foarte uşor afla şi în continentele albe. În după-amiaza aceea am cunoscut cele dinţii îndoieli şi îmi aduc aminte că m-am întors puţin abătut acasă (Lucien era entuziasmat şi îşi verifica impresiile, întrebîndu-mă pe ici, pe colo dacă a înţeles bine tot ceea ce îi spusese gazda) şi cu o sumă de gînduri pe care niciodată nu le adăpostisem pînă atunci. Totuşi, n-am scris nimic în jurnalul meu şi astăzi, cînd caut în acele caiete orice urmă care să mi-o poată evoca pe Maitreyi, nu găsesc nimic. E ciudat cît de incapabil sunt să prevăd evenimentele esenţiale, să ghicesc oamenii care schimbă mai tîrziu firul vieţii mele.
    Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuţi în argint, cu şalul asemenea cireşelor galbene, şi buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roşii creau parcă o viaţă mai puţin umană în acest trup înfăşurat şi totuşi transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin mira nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înţeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mişcările ei moi, de mătase, în zîmbetul timid, preliminar de panică, şi mai ales în glasul ei atît de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete. Vorbea o englezească fadă şi corectă, de manual, dar, de cîte ori începea să vorbească, şi eu, şi Lucien nu ne puteam opri să n-o privim; parcă ar fi chemat vorbele ei!
    Ceaiul a fost plin de surprize. Lucien lua note după se gusta din fiecare prăjitură şi întreba necontenit. Pentru că vorbea prost englezeşte şi pentru că inginerul îl asigurase că înţelege franceza (fusese de două ori la Paris, la congrese, şi avea în biblioteca lui nenumărate romane franţuzeşti, pe care, de altfel, nu le citea), el întreba din cînd în cînd în argot-ul lui parizian, şi atunci inginerul îi răspundea zîmbind: "Oui, oui, c'est ça", privindu-ne apoi extraordinar de satisfăcut. Lucien s-a rugat să-i fie îngăduit să privească mai de aproape costumul Maitreyiei, bijuteriile şi ornamentele, şi inginerul a acceptat cu humor, aducîndu-şi fata de mînă, căci Maitreyi se rezemase de fereastră, cu buza de jos tremurînd şi cu şalul căzîndu-i pe frunte. A fost o scenă neasemuită acel examen al veştmintelor, acea cîntărire în mîini a bijuteriilor, urmată de exclamaţii şi entuziasm, de întrebări şi răspunsuri transcrise stenografie de Lucien în carnetul lui de note, în timp ce Maitreyi nu mai ştia unde să se uite şi tremura toată, palidă, înspăimîntată, pînă ce mi-a întîlnit ochii, şi eu i-am zîmbit, şi atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească şi şi-a fixat privirile în ochii mei, liniştindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu ştiu cît a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nici o privire întîlnîtă şi îmbrăţişată pînă atunci, şi după ce a încetat examenul şi Maitreyi a fugit iar lîngă fereastră, ne-am sfiit amîndoi să ne mai privim, într-atît fusese de clandestină şi de caldă comuniunea noastră.
    Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit ― cu alţii ochi ― pe inginer şi m-am întrebat cum poate fi un om atît de urît şi atît de inexpresiv părintele Maitreyiei. Acum puteam vedea şi eu, mai de-aproape şi în voie, faţa inginerului, care se asemăna atît de mult cu o broască, ochii atît de bulbucaţi şi gura atît de mare, într-un cap rotund şi tuciuriu, cu fruntea joasă şi părul negru, încreţit, iar trupul scund, umerii încovoiaţi, pîntecul diform şi picioarele scurte. Simpatia şi dragostea pe care le răspîndea acest patron al meu erau cu atît mai greu de înţeles. Cel puţin pentru mine, Narendra Sen era un bărbat seducător, deştept şi subtil, instruit, plin de humor, blînd şi drept.
    Cum stam şi-l priveam aşa, intră ― aducînd cu ea o atmosferă stranie de căldură şi panică ― soţia inginerului, Srimati Devi Indira, îmbrăcată într-o sari albastră, cu şal albastru muiat în aur şi cu picioarele goale, tălpile şi unghiile roşite. Doamna nu ştia aproape deloc englezeşte şi zîmbea întruna. Probabil că mîncase în acea după-amiază mult pan, căci avea buzele sîngerii. Cînd am privit-o, am rămas uimit; n-aş fi crezut că e mama Maitreyiei, ci mai degrabă sora ei cea mare, într-atît era de tînără, de proaspătă şi de timidă. O dată cu ea venise şi cealaltă fată, Chabù, de vreo zece-unsprezece ani, care purta părul tuns şi rochie de stambă, dar fără ciorapi şi fără pantofi; iar pulpele şi braţele ei goale, şi faţa ei oacheşă, frumoasă, mă făceau s-o compar în gînd, amuzat, cu o ţigăncuşe.
    Ce a fost atunci, mi-e peste putinţă să povestesc aici. Aste trei femei, găsindu-se laolaltă în faţa noastră, se strînseră una lîngă alta, cu aceeaşi panică în ochi, şi inginerul încercă zadarnic să le încurajeze, să le facă să vorbească. Doamna a voit să servească ceaiul, dar s-a răzgîndit şi a lăsat-o pe Maitreyi sa facă aceasta. Din greşeala nu ştiu cui, ceainicul s-a vărsat pe tavă şi pe pantalonii lui Lucien, şi atunci toţi s-au repezit să-l ajute, inginerul şi-a pierdut calmul şi a început să-şi certe familia, aspru, în bengali, iar Lucien se scuza în franţuzeşte, fără să izbutească să se facă înţeles. Narendra Sen vorbi, în cele din urmă:
    ― Scusez-moi! Ici votre place.
    Fetele au alergat numaidecît să schimbe faţa de mătase a fotoliului, şi inginerul continua să le certe, în timp ce noi doi nu ştiam ce să facem cu mîinile şi pe cine să privim.
    Chiar Lucien era puţin încurcat, deşi la plecare, în maşină, a făcut haz nespus de acest accident. Numai doamna rămăsese cu acelaşi zîmbet pe buzele înroşite şi aceeaşi timiditate caldă în ochi.
    Conversaţia n-a mai durat mult. Inginerul i-a arătat lui Lucien manuscrisele sanscrite din biblioteca unchiului său, fost prim-pandit al guvernului, apoi o serie de tablouri şi cusături vechi. Eu mă apropiasem de fereastră şi priveam în curte, o curte ciudată, cu ziduri înalte, cu arbuşti şi glicine, iar dincolo, peste casă, se înălţa buchetul de freamăt al unui cocotier. Priveam fără să ştiu de unde vine farmecul acela, liniştea aceea nemaiîntîlnită în Calcutta. Şi deodată aud un rîs nestăvilit, contagios, un rîs de femeie şi de copil în acelaşi timp, care trecea de-a dreptul in inimă şi mă înfiora. Plec mai mult capul pe fereastră şi atunci zăresc în curte, trîntit pe cele două trepte, trupul aproape descoperit al Maitreyiei, cu părul în ochi, cu braţele pe sîni, şi o văd mişcînd din picioare, cutremurîndu-se de rîs, în cele din urmă repezindu-şi papucii, cu o aruncătură de gleznă, tocmai în celălalt capăt al zidului. Nu mă săturam privind-o, iar acele cîteva minute mi s-au părut nesfîrşite. Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie rîsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam sentimentul că săvîrşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră.
    Plecînd, îi auzeam rîsul prin toate sălile prin care am trecut.
    
    
    
    II
    
    
    Eram o dată la Tamluk şi pornisem să mă plimb în susul apei. Atunci am simţit cît sunt de singur. Mi-aduc aminte că, numai cu două zile mai înainte, se logodise Norinne şi chefuisem noaptea întreaga; băusem mult, dansasem pînă la ameţire, sărutasem toate fetele şi plecasem în zori cu automobilele la Lacuri. Plănuisem şi o serată a pijamalelor, aşa cum fusese şi cea din martie trecut, cînd am avut eu conflictul şi match-ul de box cu Eddy Higgering. Pe Norinne o iubisem şi eu într-o vreme, aşa cum iubim noi, tinerii de 24 de ani; aş fi strîns-o în braţe, aş fi dansat cu ea şi aş fi sărutat-o. Atît. Şi umblînd agale, cu pipa într-o mînă şi biciuşca în cealaltă, ― soarele nu incendiase încă întinderea şi păsările ciripeau încă prin acei măcieşi cu miros de tămîie şi scorţişoară ―, mi-am dat deodată seama că se petrece ceva neobişnuit cu mine, că am rămas singur şi am să mor singur. Gîndul acesta nu mă întrista; dimpotrivă, eram liniştit, senin, împăcat cu toată cîmpia din jurul meu, şi dacă mi s-ar fi spus atunci că trebuie să mor într-un ceas, nu mi-ar fi părut rău. M-aş fi întins pe iarbă, mi-aş fi pus braţele sub cap şi, privind oceanul acela albastru de deasupra mea, aş fi aşteptat să se scurgă minutele fără să le număr şi fără să le precipit, aproape fără să le simt. Nu ştiu ce măreţie firească şi inumană trăia atunci în mine. Aş fi făcut orice, deşi nu mai doream nimic. Gustul singurătăţii mele în această lume de minuni mă ameţise. Mă gîndeam la Norinne, la Harold, la ceilalţi toţi, şi mă întrebam cum au intrat ei în viaţa mea, ce rost am eu printre existenţele lor atît de tihnite şi da mediocre. Umblam fără să înţeleg nimic.
    Cînd m-am întors la şantier, veneam cu o poftă nebună de singurătate, de linişte, şi mă bucuram că am să rămîn aici, în cort, încă o săptămînă, în care timp n-am să citesc jurnale şi n-am să văd lumini electrice. M-a întîmpinat omul de serviciu:
    ― Sahib, aveţi o telegramă din Calcutta.
    Am crezut că e vorba de o recepţionare a materialelor şi nu m-am grăbit s-o deschid. Cînd am citit-o însă, am rămas cîteva minute surprins şi decepţionat. Narendra Sen mă chema de urgenţă la centru. A trebuit să plec chiar în acea seară şi am regretat privind la fereastra vagonului cîmpia cu aburi, cu umbre palide de palmieri izolaţi, care mă primise dimineaţa atît de generoasă în sînul vieţii ei fără început şi fără sfîrşit. Cît aş fi vrut atunci să fiu liber, să rămîn în cortul meu cu lampă de gazolină şi să ascult milioanele de greieri şi lăcuste din preajma mea...
    ― Allan, îţi dau o veste bună pentru d-ta, îmi vorbi inginerul. Ne trebuie un om destoinic în Assam, să inspecteze terasamentul şi podurile pe linia Lumding-Sadyia. M-am gîndit numaidecît la d-ta, şi Consiliul te-a acceptat, pe răspunderea noastră. Ai trei zile ca să-ţi aranjezi afacerile şi să predai Tamlukul...
    Mă privea cu o imensă bunăvoinţă, şi faţa lui urîtă se iluminase de o căldură şi o dragoste care aproape mă stînjeneau. Am aflat mai tîrziu că avusese mult de luptat cu Consiliul, susţinîndu-mă pe mine, un alb, căci Societatea era svarajistă şi încerca să elimine pe ultimii funcţionari străini, înlocuindu-i cu indieni. Postul era şi mai important, şi mai bine plătit, de la 250 la 400 de rupii lunar, ceea ce întrecea chiar leafa de reprezentant la "Noel and Noel". Aveam de lucru într-o regiune nesănătoasă şi necivilizată, fireşte, însă dragostea mea de junglă ― cu care venisem în India şi pe care n-o putusem încă satisface complet ― biruia. Am primit şi am mulţumit cu căldură. Inginerul îmi puse mîna pe umăr.
    ― Ni-eşti foarte drag, Allan, şi.mie, şi soţiei mele, şi ne gîndim adesea la d-ta. Păcat că nu ne înţelegi limba...
    Lucrurile acestea nu mi-au dat atunci de gîndit. M-am întrebat, foarte vag, de ce m-a preferat Sen pe mine înaintea tuturor conaţionalilor săi şi-mi răspundeam, simplu, că a făcut-o pentru calităţile mele. Am fost întotdeauna conştient de spiritul meu constructiv, de energia mea de alb civilizator, de folosul meu pentru India.
    Cînd a aflat Harold, a ţinut numaidecît să sărbătorim înaintarea mea în grad şi în leafă printr-un mic banchet în "China-Town". Am invitat, fetele şi am plecat cu două automobile, zgomotoşi, bine dispuşi şi frivoli. Ieşind din Park Street şi dînd în Chowringhee Road, maşinile noastre s-au luat la întrecere, fiecare dintre noi urlînd la şofeur (al nostru era un sikh magnific, care făcuse războiul în Franţa şi striga:  bătîndu-l pe spate, încurajîndu-l. Geurtie, care se aşezase pe genunchii mei, mă strîngea alarmată (aflase de simţitoarea urcare a salariului) şi-mi spunea mereu:
    ― Am să cad! Ţi-e frică dacă am să cad?
    La întretăierea lui Dhurmtollah Street, taxiul nostru a trebuit să aştepte trecerea-tramvaiului. Ceilalţi ne[-o] luaseră înainte, şi eram cu toţii întristaţi de acest nenoroc. Atunci ne-am încrucişat cu maşina inginerului, şi am avut o neaşteptată tresărire văzîndu-l pe el alături de soţie şi de Maitreyi. M-am roşit prosteşte salutîndu-l, şi mi-a zîmbit dispreţuitor, iar d-na m-a privit cu o spaimă şi o uimire pe care nu ştiam cum să le înţeleg. Singură Maitreyi şi-a ridicat palmele în dreptul frunţii şi mi-a răspuns la salut, amuzată nespus de compania în care mă aflam şi de fata pe care o ţineam în braţe. Am încercat şi eu să schiţez acel salut indian, şi am simţit, în acea clipă, cît de ridicolă era situaţia. Am avut atunci cîteva clipe de panică, pînă ce maşina a putut pleca. Întorcînd capuî, am zărit încă fîlfîind şalul de culoarea ceaiului palid al Maitreyiei.
    Tovarăşii mei s-au amuzat de respectul şi jena cu care salutasem "un negru".
    ― Am să te văd curînd ducîndu-te să te scalzi în Gange, Allan! îmi spuse răutăcios Geurtie.
    ― Cum de poţi avea relaţii cu o familie de negri? se scandaliză încă o dată Harold.
    Şoferul însă, care observase scena, era încîntat. Cînd i-am plătit în faţa restaurantului, mi-a spus în franţuzeşte, ca să nu înţeleagă ceilalţi:
    
    A doua zi de dimineaţă, cînd m-am întîlnit cu Narendra Sen, m-a întrebat cu cel mai firesc ton:
    ― Cu cine erai aseară, Allan?
    ― Prieteni, sir, am răspuns eu supărător de politicos.
    ― Dar fata din braţele dumitale? Era foarte frumoasă. Îţi place?
    ― Sunt prea ieftine ca să-mi placă, mr. Sen. Dar a trebuit să dau un farewell-party prietenilor mei şi, pentru că erau mulţi şi voiam să economisim maşinile, am luat fiecare cîte o fată în braţe. Nimic impropriu, sir, ca să zic aşa...
    Se vede că a simţit exagerarea cu care îi vorbeam, căci m-a bătut pe umăr şi mi-a spus:
    ― Dumneata, Allan, ai alte drumuri înainte. Viaţa anglo-indienilor ăştia nu e demnă de dumneata. Eu aş crede că îţi strică mult faptul de a trăi într-o pensiune anglo-indiană; n-ai să iubeşti niciodată India alături de ei...
    Mă mira interesul pe care îl purta inginerul vieţii mele intime. Pînă atunci nu mă întrebase decît dacă mă împac cu mîncarea, dacă am un boy cumsecade, dacă nu sufăr de căldură şi de zgomot, dacă iubesc tennis-ul.
    A trebuit să începem repede lucrul, să semnez o mulţime de hîrtii, şi la plecare, Sen m-a invitat să mănînc cu el la "Rotary Club". Toate scuzele mele ― că nu sunt bine îmbrăcat, că mă simt obosit etc. ― nu l-au putut convinge. A trebuit să accept, şi speech-ul pe care l-a ţinut în acea zi inginerul, în faţa unei săli selecte şi entuziaste, m-a mulţumit şi m-a flatat oarecum, căci îmi dovedea încă o dată că mă aflam la masa unui om remarcabil.
    În acea noapte plecam spre Shillong, Harold singur conducîndu-mă la gară şi dîndu-mi ultimele sfaturi de cum să mă păzesc de şerpi, de lepră, de malaria şi de stomac.
    ― Să bei brandy cu soda şi whisky cu soda!... mi-a strigat el încă o dată, urîndu-mi drum bun.
    
    
    
    III
    
    Astăzi am răsfoit multă vreme jurnalul meu din Assam. Cu cîtă trudă descifram însemnările de peste zi şi le transcriam în caietul început o dată cu noua mea viaţă. Eram cuprins de un sentiment ciudat: că trăiesc o existenţă de pionier, că munca mea de construcţii ferate în junglă este mult mai eficace pentru India decît o duzină de cărţi asupra ei, că lumea aceasta atît de veche şi munca noastră laolaltă atît de nouă îşi aşteaptă încă romancierul; căci o altă Indie decît cea a reportagiilor de călătorie şi a romanelor mi se dezvăluia mie atunci, printre triburi, alături de oameni cunoscuţi pînă atunci numai etnologilor, alături de flora aceea otrăvită a Assamului, în ploaia continuă, în căldura umedă şi ameţitoare. Voiam să dau viaţă acestor locuri înecate în feregi şi liane, cu oamenii lor atît de crunţi şi inocenţi. Vroiam să le descopăr estetica şi morala, şi culegeam zilnic anecdote, luam fotografii, schiţam genealogii. Cu cît mă afundam mai mult în sălbăticie, cu atît creştea în mine o neştiută demnitate şi un nebănuit orgoliu. Eram bun şi drept în junglă, mai corect şi mai calm ca în oraşe.
    Dar ploile... Ce nopţi de luptă cu neurastenia, ascultînd ritmul acela neuitat al apei pe acoperiş, revărsări fără pomină, zile întregi, întrerupte numai de ceasuri cu bură pulverizată şi fierbinte, prin care treceam ca printr-o seră, căci picăturile acelea nevăzut de mici purtau cele mai istovitoare parfumuri, şi anevoie puteam răbda capul plecat, ci trebuia să-l răstorn pe umeri şi să alerg cu nările şi buzele răsfrînte. Stăteam serile în odaia mea confortabilă şi răcoroasă sau mă plimbam pe veranda bungalow-ului încercînd să regăsesc gustul tutunului (pe care nici cele mai exagerate precauţii ale mele nu-l feriseră de umezeală), şi cîteodată simţeam că n-am să mai pot îndura. Îmi venea atunci să strîng pumnii şi să lovesc lemnul balustradei, să urlu şi să pornesc prin ploaie afară, în întunerec, oriunde, într-un ţinut în care cerul să nu toarne veşnic şi iarba să nu fie atît de înaltă, de umedă, de cărnoasă. Aş fi vrut să văd iarăşi flori, să mă plimb pe cîmpii, asemenea celor din Tamluk, să simt briză sărată sau vînt uscat de deşert, căci aburii şi miresmele acelea vegetale mă înnebuniseră.
    Eram singur cu cei trei servitori şi paznicul bungalow-ului, şi cînd pica vreun călător, inspector la vreo plantaţie de iută sau departament-agent, sau negustor de ceai în drum spre China, beam împreună o sticlă de whisky. Beam în fiecare seară, cum terminam inspecţiea şi veneam la bungalow să-mi iau baia. Era un ceas în care anevoie îmi mai simţeam carnea; dacă mă zgîriam atunci, nu mă durea. Şi totuşi îmi simţeam nervii ca o plasă de argint-viu, tremuram, aveam răsuflarea fierbinte, ameţeam de cîte ori trebuia să mă ridic de pe scaun şi priveam în gol, fără voinţă, fără timp. Feciorul îmi aducea pe măsuţă sticla de whisky şi butelia cu soda, şi beam rar, cu bărbia rezemată pe piept, în pijama, întins moale pe chaise-longue-ul portativ, pînă ce simţeam o căldură blîndă dezmorţindu-mi trupul şi, atunci, săream în sus, îmi strîngeam tîmplele, mă îmbrăcam şi plecam să mă plimb prin ploaie. Respirînd văzduhul acela cu picături pulverizate şi calde, tînjeam la o viaţă modestă şi fericită, o fermă prin apropierea unui oraş, unde aş fi putut ajunge în fiecare zi cu automobilul. Eau ceasurile mele de slăbiciune acele rătăciri prin ploaie. Rămîneam pînă ce mă apuca pofta de lucru sau de somn. Dormeam mult şi greu, mai ales cînd am lucrat acele trei săptămîni la patruzeci de mile nord de Sadyia. Veneam la bungalow cu maşina, cîteodată chiar după miezul nopţii, căci trebuia să ocolim drumurile joase şi alegeam numai şoselele de pe pantă. Adormeam îmbrăcat şi nespălat, după ce înghiţeam o ceaşcă de ceai cu rom mult şi chinină, căci a doua zi, înainte de nouă, trebuia să fim porniţi la drum. Neglijasem tot mai mult toaleta. Nu mai era nici un alb prin toată regiunea în acele luni de monsoon în toi; numai cîteva familii de eurasieni, la care mă abăteam cîteodată, din plictiseală, ca să mai aud vorbindu-se englezeşte şi să bem împreună.
    Duminecile, în timp ce servitorii mei plecau cu trenul la Shillong după provizii, dormeam pînă la prînz, mă deşteptam cu capul greu şi cu gura încleiată şi rămîneam ziua întreagă în pat, transcriindu-mi în jurnal însemnările. Voiam să public mai tîrziu o carte despre adevărata viaţă a albului în Assam şi mă analizam cît puteam mai precis; zilele mele de marasm şi neurastenie, alături de zilele, mai numeroase, fireşte, de pionierat, de orgolios efort, de creştere.
    În tot decursul lui iulie n-am fost decît o singură dată la Shillong şi, acolo, am sorbit soarele, am văzut iarăşi cinematograf, mi-am reparat patefonul, mi-am cumpărat romane poliţiste, singurele pe care mai eram în stare să le citesc de cînd venisem în Assam. Totuşi, ştiam că munca mea e bine apreciată la centru, şi aceasta nu prin agentul nostru din Shillong, ― un irlandez îngîmfat, care încercase să mă facă să aştept la uşă ―, ci direct de la Narendra Sen, care-mi scria aproape săptămînal cîteva rînduri dictate dactilografului, calde şi prieteneşti. În octombrie aveam concediu o lună. Dar puteam veni la Calcutta şi pe la mijlocul lui august, dacă predam raportul şi încheiam inspecţia şi reparaţia acelor puncte difieile din apropierea Sadyiei.
    S-a întîmplat însă ceva de care mă temeam, în ceasurile mele de totală depresiune. La începutul lunii august m-am îmbolnăvit de malaria, o malaria gravă, întovărăşită de un surmenaj nervos. Venisem cu cîteva ceasuri mai devreme la bungalow şi mi s-a părut ceaiul fără nici un gust. Aveam febră şi tremuram. M-am culcat după ce înghiţisem trei pahare cu brandy, amintindu-mi sfaturile lui Harold. Dar a doua zi am început să aiurez, şi fiind chemat un eurasian, mr. Frank, el înţelese că e malaria, şi m-au dus chiar în după-amiaza aceea la Sadyia. Soarele ardea de minune, şi vedeam flori şi paseri, iar în gară m-a zguduit prezenţa unei femei; nu mai întîlnisem femei albe de patru luni.
    De-atunci nu-mi mai amintesc nimic. Ştiu că am fost dus la Shillong şi instalat în spitalul european de acolo, că s-a telegrafiat la Calcutta şi, pînă să sosească înlocuitorul meu, a venit mr. Sen să mă vadă, la spital. Peste cinci zile, într-un compartiment clasa I, cu două surori de caritate şi cu Harold, plecam spre Calcutta, unde am fost internat direct în spitalul de medicină tropicală.
    ...M-am deşteptat într-o dimineaţă şi am privit surprins încăperea aceea aibă ― mirosind a zahăr ars şi a amoniac ― şi pe doamna care citea confortabil într-un jeţ aproape de fereastră. Cîteva minute am ascultat şuierul ventilatorului, încercînd să aflu cine îmi vorbise mie, chiar atunci, de Lord Jim al lui Joseph Conrad. Îl auzisem, îi ştiam glasul şi cît n-aş fi dat să mă pot ridica din pat şi să-i spun că romanul e mediocru, că nici pe departe nu-l pot asemăna cărţii mele favorite Almayer's Folly, scrisă de Conrad în tinereţe.
    ― Cine n-a citit Almayer's Folly nu cunoaşte încă talentul lui Conrad, spusei eu tare către doamna care îşi continua lectura cu faţa întoarsă către fereastră.
    ― Dumnezeule! Vasăzică, n-ai surzit?! exclamă surprinsă la culme doamna, apropiindu-se de mine şi su-nînd. Vrei ceva?
    ― Vreau să mă rad, spusei eu calm, mîngîindu-mi obrajii, pe care-i simţii scofîlciţi şi reci sub barba crescută în voie. Vă rog să mă iertaţi dacă mă prezint astfel în faţa d-niei voastre. Cred că am fost adus aici în timp ca aiuram. Vă rog încă o dată să mă iertaţi.
    Femeia rîse cu poftă. Apoi, serioasă deodată:
    ― Bine că v-aţi venit în fire. Desperasem. Ar trebui să telefonez d-lui Carr. Bietul băiat a întrebat în fiecare zi de d-stră....
    Gîndul că Harold s-a interesat de mine m-a mişcat atît de profund, încît mă podidiră lacrimile. Mi se părea că sunt singur, părăsit undeva fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi mi-era teamă de moarte. Mă vedeam mort aici, la cinci săptămîni depărtare de ţara mea, şi gîndul acesta mă paraliza, frica îmi îngheţase obrajii.
    ― Ce ai? întrebă ciudat doamna.
    ― Nimic; vreau să mă rad, minţii eu, căci mi se părea că n-are să mă înţeleagă.
    Dar lacrimile nu conteneau, şi atunci o întrebai şoptit:
    ― Credeţi că am să mă fac bine, că am să mai văd New Yorkul şi Parisul? Am să mai fiu iarăşi zdravăn?
    Nu-mi aduc aminte ce a răspuns, deşi ziua deşteptării mi-a rămas bine fixată în minte. Au venit cîţiva doctori, europeni, apoi a intrat Harold, care mi-a strîns mîna două-trei minute în şir.
    ― Bine, mă?! Bine, mă?! întrebă el, privindu-mă.
    Mi-a spus o mulţime de lucruri care m-au amuzat: Geurtie flirtează acum cu un manager de la "Middle Bank", un tip subţire, care nu îndrăzneşte decît s-o sărute şi o duce la cinema în locuri de trei rupii şi opt annas. Norinne, căsătorită, e mai puţin frumoasă. În odaia mea din Wellesley Street s-a mutat o familie da anglo-indieni sărmani; el, tînăr, aduce fetiţe de şcoală în odaie şi le pipăie în faţa nevestei, însărcinată în ultima lună, care îi spune:
    ― Jack, iar ai să te turburi...
    În timp ce noi vorbeam prostii, veni, ingierul, care îmi strînse mîna cu căldură şi mă mîngîe pefrunte, privindu-mă lung. I-l prezentai pe Harold, care-i spuse obraznic:
    ― Încîntat să vă cunosc, mr. Sen.
    ― Alln, ai întrecut măsura lucrind. de aceea si căzut bolnav, mă consolă inginerul. Să n-ai nici o grijă, am aranjat eu totul
    Vedeam că e stînjenit de Harold şi că mi-ar fi spus mai multe, dacă am fi rămas singuri. A făgăduit să revină a doua zi, pe seară, după ce va termina lucrul.
    ― Tipul ăsta e groaznic, reflectă Harold. Mă mir de ce-ţi poartă atîta interes. Nu cumva vrea să te însoare cu fiică-sa?
    ― Eşti absurd, Harold, mă revoltai eu ipocrit, roşind.
    Imaginea Maitreyiei, de care mă despărţisem de mult, îmi apăru iarăşi în faţa ochilor, de astă dată mai caldă, mai umană, aproape zeflemitoare, cu zîmbetul ei fardat (căci, ceea ce e curios, faţa ei şi faţa d-nei Sen se împlineau una pe alta în memoria mea, şi gura înroşită de pan a mamei trecea alături de ochii mari şi părul negru, adunat pe ceafă, al fetei). Rămăsei cîteva clipe contemplînd-o, cu o mirare şi o dulce suferinţă ispitindu-mi sufletul (să fi fost absenţa ei. să fi fost teama că în curînd-va trebui s-o văd şi poate să-i vorbesc?). Prezenţa lui Harold mi se păru deodată o impietate, şi nu ştiam cum să-mi explic sentimentul acesta ciudat; nu era în nici un caz dragoste, şi nici respect nu era, pentru că Maitreyi mi se păruse pînă atunci o bengaleză îngîmfată şi stranie, care dispreţuieşte albii şi e atrasă totuşi de ei. Tot ce mi-a spus Harold nu m-a mai interesat. Aş fi vrut să plece, să pot rămîne singur. Se întîmplau prea multe într-o singură zi.
    Printre acele multe ghiceam prea bine că se află şi ima-ginea Maitreyiei, răsărită deodată într-o conştiinţă scăpată de febră, imagine pe care nu ştiam unde s-o aşez şi ce să-i spun cînd ea va ajunge prezenţă.
    Nu fusesem niciodată bolnav, şi convalescenţa aceasta, care se vestea lungă, mă neliniştea. Aş fi vrut să zvîrl de pe mine cearceaful, să-mi caut pe undeva hainele şi s-o pornesc haihui prin Calcutta, de luminile căreia mi-era dor. Aş fi vrut să ajung în "Oraşul chinezesc" şi să mănînc ciau ― acei tăiţei fierţi în unt, cu praz şi vegele multe, cu homari şi gălbenuşuri de ouă ― şi să mă opresc la întoarcere la "Firpos", să ascult jazz-ul cu un cocktail bun în faţă. Toată sănătatea mea de alb orgolios se împo-trivea regimului anost al sanatoriului. Nu puteam face nimic, nici cel puţin fuma.
    Mă plîngeam a doua zi fetelor, ― Geurtie şi Clara ―, care veniseră cu ciocolată, ţigări şi fructe:
    ― Aş vrea să fug de aici şi să-mi fac de cap.
    Harold plănuia un chef monstru, cu prelungire la Lacuri, în noaptea cînd voi ieşi din sanatoriu. Geurtie, precisă, căută o bucată de hîrtie şi un creion, ca să facă liste invitaţilor. Pe cei doi Simpson nu îi va chema, pentru că Isaac se ascunde prin colţuri şi bea whisky pur, iar Gerald fură ţigări; l-a văzut chiar ea la logodna Norinnei. Va trebui, neapărat, s-o invităm pe Catherine, care a întrebat tot timpul de mine şi i-a părut atît de rău cînd a aflat că sunt bolnav la sanatoriu. Despre fraţii Huber, cu frumoasa Ivy, vom mai vorbi. Ceilalţi se ştiu.
    Ascultînd-o cum înseamnă nume şi decide pentru mine, nu ştiam dacă trebuie să mă întristez sau să mă amuz. O priveam, şi ochii îmi alunecau adesea de pe chipul ei în gol.
    ― D-l Sen, anunţă sora.
    Am avut atunci aceeaşi dezorientare pe care o am de cîte ori trebuie să pun faţă în faţa pe un indian pe care îl respect cu tineri sau tinere eurasiene. Fetele au întors curioase capetele către uşă. A intrat, cu acelaşi zîmbet lărgindu-i gura, Narendra Sen; iar după el, cu ezitări şi paşi moi, Maitreyi. Am simţit cum mi se opreşte inima şi mi-am dat îndată seama că sunt nebărbierit de o zi, că mă aflu într-o pijama streină care mă defavorizează, că, în sfîrşit, sunt ridicul. Am strîns mîna inginerului, prefăcîndu-mă suferind (ca să-mi acopăr orice eventuală inepţie), şi am dus palmele la frunte, salutînd cu o comică seriozitate pe Maitreyi. Dar care nu-mi fu mirarea cînd, prezentînd-o felelor, se îndreptă hotărît către ele şi la strînse mîinile, întrebîndu-le politicos:
    
    ― Fiică-mea cunoaşte două coduri de eleganţă, rîse inginerul (trăgînd cu ochii la Geurtie, pe care a spionat-o apoi tot timpul, mai ales după ce spunea ceva de spirit). Codul acesta, occidental, îl aplică însă numai faţă de doamne şi domnişoare.
    Eu stam ca pe ghimpi. Fetele începură să vorbească între ele, chemîndu-l şi pe Harold, iar inginerul explică ceva în bengali fiicei sale, care privea jur-împrejur cu o curiozitate aprinsă şi zeflemitoare totodată. Atunci am observat că, de cîte ori ascultă atent ceva care i se spune cu seriozitate, pe buzele Maitreyiei flutură un imperceptibil zîmbet de ironie, de sălbatec sarcasm, pe care anevoie l-ai fi crezut aievea pe faţa aceea atît de inocentă şi înspăimîntată. Mă întrebam atunci puţin mîniat de stîngăcia mea, ce mă turbură în prezenţa acestei fete, care nu are nimic fascinant, pe care n-aş putea-o iubi niciodată, cu care mă voi întîlni sporadic şi inutil.
    ― Cînd veniţi la noi, domnule Allan?
    Glasul ei sună straniu, şi cei trei întoarseră capetele s-o privească.
    ― Îndată ce mă voi face bine... (Şi ezitai, căci nu ştiam cum să-i spun: miss nu se potrivea, devi nu îndrăzneam; încurcătura mă făcea să roşesc şi începui să mă scuz.) Iertaţi-mă dacă m-aţi găsit nebărbierit şi odaia aşa cum e, deranjată. M-am simţit atît de rău astăzi (şi schiţai acelaşi gest falş, de extenuare, rugîndu-mă în gînd să plece odată şi să curme o situaţie care mi se părea insuportabilă).
    ― Ştii, Allan, că m-am hotărît să te invit să locuieşti la mine, vorbi inginerul. Soţia mea mi-a dat ideea. D-ta nu eşti obişnuit cu mîncările acestea de la noi şi, dacă va trebui să rămîi în Calcutta, mi-e teamă că viaţa de aici, aşa cum eşti slăbit de boală, te va ruina. Apoi, mai e un lucru; ai economisi o sumă importantă de bani şi, după un an, doi, ai putea pleca să-ţi vezi familia. Pentru noi, prezenţa d-tale cred că nu mai e nevoie să-ţi spun...
    Îşi încheie vorba cu acelaşi zîmbet umed şi lung de broască. Maitreyi mă privi drept în ochi, fără să-mi spună ceva, fără să întrebe, aşteptînd. Ce ciudă mi-e acum că n-am notat îndată după plecarea lor foarte turburătoarea stare de suflet pricinuită de cuvintele lui Narendra Sen. Mi-aduc aminte vag (şi vagul acesta se datoreşte nu atît depărtării în timp, cît nenumăratelor sentimente şi revolte pe care le-am încercat eu de-atunci şi care aproape au neutralizat, au estompat în cenuşiu şi banal preliminariile), mi-aduc aminte că strigau în mine două suflete; unul mă îndemna către viaţa nouă, pe care nici un alb, după ştiinţa mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, o viaţă pe care vizita lui Lucien mi-o relevase ca pe o minune, pe care prezenţa Maitreyiei o făcea mai tainică şi mai fascinantă ca o legendă, către care mă simţeam atras şi dezarmat; şi celălalt suflet se revolta împotriva conspiraţiei acesteia din umbră a şefului meu pentru a-mi paraliza libertatea şi a mă implica într-o existenţă cu rigori şi mistere, unde petrecerile mele tinereşti vor trebui sacrificate, băuturile excluse, cinematografele rărite. Simţeam tot atît de organic şi tot atît de "ale mele" ambele îndemnuri. Dar nu puteam întîrzia peste măsură răspunsul şi mulţumirile mele.
    ― Vă rămîn atît de îndatorat, mr. Sen. Dar mi-e teamă să nu vă deranjez, îngînai eu cu ochii la fete, care savurau cu ciudă prizonieratul meu (inginerul şi cu Maitreyi erau chiar Iîngă pat, Harold şi fetele aproape de fereastră).
    ― Nu vorbi prostii, rîse Narendra Sen. Sunt atîtea odăi iibere, jos, lîngă bibliotecă. Şi apoi, prezenţa d-tale va fi încă un ferment în opera de civilizare a familiei mele, crede-mă. (A spus asta pe un ton ironic? mă întrebam.)
    Îmi aduc aminte că, vorbind odată cu fetele despre inginer şi despre frumoasa lui fiică, le-am spus în glumă că am nevoie de ajutorul lor, şi iată cum: dacă ne vom întîlni, ― fiind de faţă şi inginerul, şi ele, şi eu ―, Geurtie să mă întrebe inocentă: "Allan, ce-ţi mai face iubita?" Eu mă voi preface stingherit, voi încerca să fac semne, dar Geurtie va vorbi înainte: "Haide, nu te mai preface că nu ştii despre cine e vorba! Te întreb ce mai face Norinne (sau Isabel, sau Lilian, orice nume de fată îi va veni în minte)?"
    Uitasem aproape de gluma aceasta, cînd Geurtie se îndreptă către mine şi mă întrebă, clipind şireată din ochi:
    ― Allan, ce-ţi mai face iubita?!
    Şi, fără să mai aştepte un răspuns (Inginerul rămase cu zîmbetul îngheţat pe buzele lui groase, Maitreyi ridică uşor capul s-o privească), Geurtie continuă, pare-se foarte bine dispusă:
    ― Haide, nu te mai preface! Trebuie s-o întrebi şi pe ea înainte de a te muta la mr. Seri, Nu e aşa?
    ― Fără îndoială, încuviinţă, încercînd să rînjească, inginerul.
    Maitreyi o privea cu o adevărată mirare, apoi îşi pironi privirile în ochii tatălui.
    ― Ţi-am adus ceva de citit, Allan, vorbi inginerul repede, ca să curme scena. Fiica mea a ales Out of the East a lui Lafcadio Hearn. Dar acum e prea tîrziu ca să-ţi mai citească.
    ― N-am să pot ceti deloc, babà, vorbi Maitreyi. Englezeasca mea e incomprehensibilă (spuse cuvîntul acesta cu o vădită grijă de pronunţie şi accent).
    ― Dar, Allan, nu mi-ai spus nimic despre iubita ta, reveni Geurtie, nemulţumită că intervenţia ei n-a cores-puns aşteptărilor.
    ― Oh. Lasă-mă, că n-am nici o iubită! strigai eu, înfuriat şi de prostia mea, şi de prostia ei.
    ― Minte, spuse ea mai încet, aproape confidenţial, către inginer. E un mare crai...
    Scenă. Inginerul îşi privea fiica zăpăcit şi încurcat. Maitreyi îi privea pe toţi cu ochii ei absenţi, inumani. Harold credea că bătălia a fost cîştigată şi-mi făcea semne de lîngă fereastră. Mie mi se părea totul ridicul la culme; şi, cum într-o situaţie ridiculă sunt incapabil să iau vreo hotărîre, ci aştept să intervină vreo minune s-o curme, îmi fixasem ochii într-un punct fix şi-mi frecam fruntea, să mă scot astfel din eventual printr-o durere mimată.
    ― E timpul să-l lăsăm pe Allan să se odihnească, spuse mr. Sen, strîngîndu-mi mîna.
    ― Venim şi noi acum, adăogă Harold, luîndu-şi rămas-bun de la inginer şi de la Maitreyi (pe care, de altfel, nu ştia cum s-o salute).
    După ce plecară, fetele se apropiară bufnind de patul meu şi începură să mă felicite ironic.
    ― Hei, Allan, eşti pierdut, băiete! vorbi Geurtie.
    ― Dar nu e urîtă, spuse în treacăt Clara, numai că mi se pare murdară, ca orice indiană. Cu ce-şi dă pa păr?
    Pe mine, laşitatea mă cuceri deodată. Începui să bîrfesc şi pe inginer, şi pe Maitreyi, fără să cred un cuvînt din cele ce spuneam, dar ascultînd amuzat cele ce-mi vorbeau fetele şi Harold. Orice urmă de fascinaţie şi respect pieri din conştiinţa mea. Mai ales că nu înţelegeam nimic din cele ce se petrecuseră.
    ― Hai să revedem lista, îşi aminti Geurtie. Cred că ar fi bine să invităm şi pe fraţii Huber. Cel mare, David, are maşină... Apropos, ce zici de prezenţa mea de spirit cu "iubita"? Te-am salvat, Allan, să ştii...
    
    
    
    IV
    
    
    Mă deşteptam în fiecare dimineaţă cu o nouă mirare. Patul meu de campanie se afla chiar lîngă uşă, şi cele dintîi priviri descopereau o încăpere ciudată, cu fereastra înaltă şi zăbrelită, pereţii vopsiţi în verde, un vast fotoliu de paie şi două taburete, alături de o masă de lucru, cîteva litotipii bengalice, bătute în ţinte de partea dreaptă a bibliotecii. Îmi trebuiau cîteva minute ca să-mi amintesc unde mă aflu, să înţeleg acele zgomote surde care veneau de afară, pe fereastra deschisă, sau de pe coridor, prin uşa lată, pe care o închideam noaptea cu o bară de lemn. Dedeam la o parte învelitoarea spumoasă care atîrna deasupra patului şi plecam să mă spăl în curte, într-o cabină de tablă care acoperea cada de ciment, în care servitorii turnau de cu seară cîteva duzini de găleţi cu apă. Era un ceremonial nou şi reconfortant duşul acesta improvizat în mijlocul curţii. Scoteam apa cu o cană şi o zvîrleam pe trup, tremurînd tot, căci era iarnă şi curtea pietruită. Dar eram mîndru de curajul acesta al meu; ceilalţi aduceau cu ei şi cîte o găleată cu apă caldă şi, cînd au aflat că îmi iau întotdeauna duşul rece, nu şi-au putut ascunde mirarea şi admiraţia. Gîteva zile, toată casa n-a vorbit decît despre baia mea de dimineaţă, fără apă caldă. Aşteptam să-mi spună ceva şi Maitreyi, pe care o întîl-neam devreme de tot, la ceai, într-o sari albă, simplă, şi cu picioarele goale. Şi într-o zi mi-a spus (primele ei cuvinte neoficiale):
    ― În ţara dumneavoastră trebuie să fie foarte frig. De aceea sunteţi albi...
    A pronunţat cuvîntul "alb" cu oarecare invidie şi melancolie, uitîndu-şi fără voie cîteva clipe mai mult privirea pe braţul meu, aşa cum se rezemase de masă, jumătate goi în bluza de lucru. Am fost şi surprins, şi încîntat ghicind invidia aceasta, dar zadarnic încercam să continuu conversaţia. Maitreyi şi-a sfîrşit ceaiul ascultîndu-ne, pe mine şi pe inginer, şi aprobîndu-mă de cîte ori o întrebam direct.
    Nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream tre-cînd pe coridor, o auzeam cîntînd, ştiam de ea că îşi petrece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi mă înciuda grozav fiinţa aceasta atît de aproape de mine şi totuşi atît de streină. Mi se părea, de altfel, că eram tot timpul observat, nu din cine ştie ce bănuială, ci pentru că se temeau toţi să nu fiu stingherit în noua mea locuinţă. Cînd rămîneam singur, rîzînd de tot ceea ce îmi apărea straniu şi neînţeles, primeam la fiecare ceas prăjituri şi fructe, ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curăţite. Mi le aducea un servitor, cu bustul descoperit şi păros, singurul cu care puteam schimba cîteva cuvinte în hindusthani. Îl observasem cum priveşte lacom lucrurile mele, aşa cum sta turceşte lîngă uşă şi mă sorbea din ochi, neîndurîndu-se să plece, întrebîndu-mă dacă patul e destul de bun, dacă învelitoarea mă apără bine de ţînţari. dacă îmi place laptele crud, dacă am fraţi şi surori, dacă mi-e dor de ţară, şi ştiam că într-o cameră de sus îl aşteaptă d-na Sen şi celelalte femei (pe care nu le cunoscusem), şi lor le va repeta cuvînt cu cuvînt tot ceea ce vorbisem.
    Maitreyi mi se părea mîndră şi dispreţuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zîmbet distant şi puţin răutăcios. Pleca întotdeauna mai devreme, ca să mănînce pan, şi cum trecea într-o odaie vecină începea să rîdă şi să vorbească Bengali. Cu mine nu vorbea niciodată cînd ne aflam mai mulţi laolaltă; iar dacă o întîlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd şi mă retrăgeam în odaia mea. Mă întrebam cîteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atit de schimbătoare a feţei (căci erau zile cînd se urîţea şi zile cînd era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primitivă, aşa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele. Şi apoi, ca să nu mă las furat de gînduri inutile, scuturam cenuşa pipei şi mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupa două odăi la parter, şi în fiecare zi aduceam pe masa mea alte cărţi.
    O dată ― trecuseră numai cîteva săptămîni de îa venirea mea în Bhowanipore ― m-am întîlnit cu Maitreyi în randă. O salutai aproape automat, împreunînd palmele în dreptul frunţii, căci nu ştiu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în faţa unei indiene (poate credeam că aş putea-o jicni cu un salut strein rasei ei; sau poate o salutam aşa ca să-i capăt încrederea).
    ― Cine v-a învăţat salutul nostru? întrebă ea, zîmbindu-mi neaşteptat de prieteneşte.
    ― D-ta. (Îmi amintii scena, penibilă, a întîlnirii din maşină.)
    Mă privi o clipă, figura i se descompuse de o frică aproape carnală, buza îi tremură şi fugi pe coridor, fără să-mi spună un alt cuvînt. Intrai în cameră stînjenit. Mă hotărîi să-i spui inginerului toate acestea, să-i mărturisesc cit de încurcat sunt, să-i cer să mă înveţe ceva.
    La cîteva zile după aceea, cînd eu mă întorsesem de în birou şi stăteam trîntit pe pat, obosit, fără gînduri, Maitreyi a bătut la uşa mea.
    ― Vă rog să-mi spuneţi cînd se întoarce tata, vorbi ea, rezemîndu-se intimidată de uşă.
    Sării în sus zăpăcit (mărturisesc că nu ştiam cum să mă port cu fata aceasta) şi-i spusei tot ce ştiam, în mai multe cuvinte decît ar fi fost nevoie şi fără să îndrăznesc s-o poftesc înlăuntru, să şadă.
    ― Mama m-a trimis să vă întreb, adăugă ea, timidă, ţîntuindu-şi totuşi privirile în ochii mei. Nu vă distraţi destul în casa noastră şi de aceea rămîneţi ceasuri întregi singur aici în odaie. Mama spune că, dacă lucraţi după spusul soarelui, vă îmbolnăviţi.
    ― Ce-aş putea face altceva? o întreb.
    ― Dacă vreţi, vorbiţi cu mine... Sau vă plimbaţi.
    ― Nu mai am prieteni, îi spun sincer, apropiindu-mă de uşă, nu mai am la cine să mă duc. Mă plimb destul cînd mă întorc de la lucru.
    ― Vă distraţi mult mai bine acolo, în Wellesley Street, vorbi ea, zîmbind. Apoi, parcă şi-ar fi amintit ceva, se în-dreptă către verandă. Mă duc să văd dacă au venit scrisori.
    Rămăsei rezemat de uşă, aşteptînd-o. Fredona un cîntec fără melodie, aşa cum auzeam serile, înainte de a adormi, din odaia ei. Ştiam că sus, cu ferestrele în în ulicioara ce străbate maidanul şi cu o uşă în balconul bine înveşmîntat în glicine cu floare roşie, se află odaia ei. O auzeam cîntînd şi certîndu-şi sora cea mică, o simţeam vag cînd ieşea în balcon, şi de acolo venea glasul scurt, de pasăre surprinsă, cînd răspundea la vreo chemare de jos: "Giacè!".
    Se întoarse cu cîteva scrisori şi se opri în faţa mea, în-cercînd să lege cheia de colţul sari-ei.
    ― Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mîndră. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adăogă, puţin întristată, privind numele pe plicuri.
    ― Cine să vă scrie?
    ― Oamenii. De ce mai e poştă, dacă nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i văd?
    O privii fără să înţeleg. Rămase şi ea, cîteva clipe, gîndindu-se speriată la ceva şi închizînd ochii.
    ― Mi s-a părut c-am făcut o greşeală de gramatică, îşi mărturisi ea turburarea.
    ― N-a fost nici o greşeală.
    ― Atunci de ce mă priveaţi aşa?
    ― NU prea înţelegeam. Cum să vă scris oameni necunoscuţi?
    ― Nu se poate, nu e aşa? Şi tata spune aceiaşi lucru. Tata spune că sunteţi foarte inteligent, e adevărat?
    Zîmbii prosteşte şi încercai să fac o glumă, dar ea continuă:
    ― Vreţi să vedeţi terasa?
    Acceptai cu bucurie, căci tînjeam să mă tolănesc acolo, pe acoperişul casei, să privesc în voie cerul, grupurile de cocotieri şi grădina, să văd de sus cartierul acesta numai parcuri şi vile, în care mă rătăceam la început aproape în fiecare zi.
    ― Pot veni aşa cum sunt?
    Mă privi mirată. Explicai:
    ― Sunt în pantofi de tennis, fără ciorapi, n-am guler, n-am haină.
    Continuă să mă privească. Apoi întrebă deodată, straniu de curioasă:
    ― La d-stră cum se suie lumea pe terasă?
    ― Noi n-avem terase.
    ― Deloc, deloc?
    ― Deloc.
    ― Trebuie să îie trist. Cum vedeţi, atunci, soarele?
    ― Pe stradă, la cîmp, cum se vede soarele.
    Se gîndi o clipă.
    ― De aceea sunteţi albi. Sunteţi foarte frumoşi. Şi eu aş vrea să fiu albă, nu se poate asta, nu e aşa?
    ― Nu ştiu, dar bănuiesc că nu. Pudră.
    Avu o uitătură de dispreţ.
    ― Pudra se spală. D-stră v-aţi pudrat cînd eraţi mic?
    ― Nu, nimeni nu se pudrează cînd e mic...
    Mă privi fericită.
    ― Dacă vă pudraţi, vă îmbolnăveaţi. Şi Tolstoi spune aşa.
    Iarăşi mă mirai, şi o priveam probabil foarte amuzat, căci numaidecîţ deveni serioasă.
    ― Nu cunoaşteţi pe contele Lew Tolstoi (pronunţă pe Lew în englezeşte: Liu), marele scriitor rus? Scrie foarte frumos; şi a fost bogat, dar la bătrîneţe a lăsat totul şi s-a retras în pădure; parcă ar fi fost indian...
    Îşi aduse aminte de terasă şi mă pofti. Urcarăm amîn-doi scările, eu puţin intimidat, pentru că trebuia să trec prin faţa odăiei femeilor, ea încercînd să vorbească tare, ca să o audă maică-sa şi ― cum mi-a mărturisit în urmă ― să ştie că "mă distrează". (Gazda mea nu dormise cîteva nopţi gîndindu-se cît de greu îmi va fi mie fără "distracţii": fără muzică, fără prieteni, fără patefon.) Cînd ajunsei sus, mă cuprinse deodată o nemărginită bucurie. Niciodată n-aş fi ghicit cît de schimbată se vede lumea de pe acoperişul unei case, cît de liniştită apare cetatea, cît de verde e cartierul nostru. Treceam în fiecare zi pe lîngă arborii din Bhowanipore, dar niciodată n-aş fi crezut că sunt atît de mulţi. Mă rezemai de parapet şi privii în jos, in curte. Îmi amintii ziua cînd am zărit-o pe Maitreyi trîntîtă pe trepte şi rîzînd. Mi se părea c-au trecut ani de-atunci. Trecuseră ani şi de cînd Maitreyi venise să mă întrebe, fricoasă, la uşa odăiei mele: "Vă rog să-mi spuneţi cînd se întoarce tata"... N-o înţelegeam; mi se părea că e un copil, o primitivă. Mă atrăgeau vorbele ei, mă încîntau gîndirea ei incoherentă. naivităţile ei, şi multă vreme, mai tîrziu, mi-a plăcut să mă consider om întreg alături de această barbară.
    ― Sora mea nu vorbeşte bine englezeşte, îmi spuse venind cu Chabù de mînă, dar înţelege totul. Vă roagă să-i spuneţi o poveste... Şi mie îmi plac poveştile.
    Rămăsei iarăşi sec şi inert în faţa fetelor astea, care se ţineau de mînă, sub cerul unui început de seară aşa cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzaţie ciudată de vis, de decor schimbat într-o clipită. Parcă s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu ştiu.
    ― N-am mai citit de mult poveşti, răspunsei după o destul de lungă pauză. Şi apoi, mai e ceva: eu nu ştiu să povestesc. E un dar ăsta al poveştilor. Nu-l are oricine.
    Se întristară amîndouă, atît de spontan şi de sincer, încît mă simţii vinovat şi începui a mă gîndi dacă nu cumva tot îmi mai aduc ceva aminte din toate poveştile pe care le citisem în copilărie. Nu-mi venea nici una în minte. Mă simţeam neghiob, şi conştiinţa opacităţii mele mă paraliza. Trecui repede în revistă: Perrault, Grimm, Andersen, Lafcadio Hearn. Mi se păreau toate cunoscute. Mi se părea că aş fi ridicol să le spun povestea Scufiţei Roşii sau a principesei adormite, sau a comorii fermecate. Aş fi vrut să ştiu o poveste minunată, cu aventuri şi complicaţii multe, care să-i placă şi Maitreyiei. Să fie, în sfîrşit, demnă de un tînăr inteligent şi cetit; să fie originală, impresionantă, simbolică. Şi nu-mi 'trecea prin minte nici o astfel de poveste simbolică.
    ― Spune-mi o poveste cu un pom, vorbi Chabù, privindu-şi sora ca să înţeleagă dacă se exprimase bine.
    Mă gîndii că aş putea improviza ceva şi începui:
    ― A fost odată un pom şi, la rădăcina pomului, se afla ascunsă o comoară. Un cavaler...
    ― Ce e aia cavaler? întrebă Chabù.
    Soră-sa o lămuri în bengali, în timp ce eu încercam să ghicesc ce am să spun mai departe.
    ― Un cavaler visă într-o noapte că o zînă îi arată locul comoarei. (Mi se păru atît de ridicol ceea ce spusesem, încît îmi fu ruşine să privesc fetele şi mă aplecai să-mi înnod şireturile pantofilor.) Cu ajutorul unei oglinzi fermecate, cavalerul găsi comoara. (Îmi era peste putinţă să continuu. Mi se părea că Maitreyi înţelege jena mea. dar cînd ridicai ochii, o văzui că asculta foarte atentă si, aparent, foarte interesată de cele ce vor urma.) Care îi fu însă mirarea, cînd peste comoară descoperi un balaur viu, cu ochi de jăratec şi gura de foc. (Roşii pronunţînd ultimele cuvinte.) Atunci...
    ― Dar pomul? întrerupse Chabù... Ce-a zis pomul?
    ― Acela nu era un pom fermecat şi n-avea darul vorbirii: aşa că n-a zis nimic.
    ― Dar de ce trebuie să fie fermecat ca să poată vorbi? întrebă Chabù.
    Mă simţii puţin încurcat şi-mi spusei în gînd: panteism.
    ― În sfîrşit, aşa e povestea; nu toţi pomii au suflet, numai cei fermecaţi.
    Chabù vorbi ceva foarte aprins cu Maitreyi, şi pentru întîia dată regretai că nu le înţeleg deloc limba. Erau sunete dulci, italieneşti, şi vocale prelungite, parcă dintr-un moment în altul ar fi trebuit să se continue în cîntec.
    ― Ce spune? mă adresai eu către Maitreyi.
    ― Mă întreabă dacă pomul ei are suflet. Eu i-am spus că toţi pomii au suflet.
    ― Dar are ea un pom al ei?
    ― Nu e chiar pom. E arbustul din curte, acela cu ramurile pe balustrada verandei. Chabù îi dă în fiecare zi de mîncare: turtă şi prăjituri, şi firimituri din tot ce mă-nîncă ea.
    Eram fericit şi-mi repetam în gînd: panteism, panteism. Mă gîndeam ce documente rare am eu în faţă.
    ― Bine, Chabù, dar pomul nu mănîncă turte.
    ― Dar eu mănînc! răspunse ea foarte mirată de observaţia mea.
    Mi se părea că descoperirea aceasta nu trebuie pierdută, şi, pretextînd că mă duc să fumez o pipă, mă coborîi în odaia mea. Închisei uşa cu bara şi scrisei în jurnal: "Prima discuţie cu Maitreyi. De remarcat primitivismul gîndirii ei. Un copil care a cetit prea multe. Astăzi, pe terasă, o întîmplare penibilă cu povestitul. Sunt incapabil să spun poveşti; probabil, jena mea de tot ceea ce e inocent şi naiv. Revelaţia a fost Chabù, un suflet panteist. Nu face deosebire dintre sentimentele ei şi ale obiectelor; de pildă, dă turte unui pom, pentru că ea mănîncă turte, deşi ştie că pomul nu poate mînca. Foarte interesant."
    După ce am însemnat în jurnal acele cîteva linii, m-am întins pe pat şi m-am lăsat în voia gîndurilor. Nu ştiu ce îndoieli m-au străbătut atunci, căci m-am ridicat după cîteva minute, am redeschis jurnalul şi ani adăugat: "Poate mă înşel...".
    Seara am lucrat cu inginerul în biroul lui. Înainte de a ne despărţi, îşi rezemă mîna de umărul meu şi-mi spuse:
    ― Soţia mea ţine foarte mult la d-ta, Allan. Vreau să te simţi aici ca la d-ta acasă. Poţi circula în voie prin toate odăile. Noi nu suntem ortodocşi şi nu avem gineceu. Dacă ai nevoie de ceva, te rog spune-i soţiei mele sau Maitreyiei. Cred că sunteţi destul de buni prieteni...
    Întîmplările acestei zile mă ispiteau să spun "da". Îi mărturisii totuşi dificultăţile mele.
    ― Orice fată indiană se poartă aşa cu un strein...
    Începu apoi să-mi povestească. O dată, trebuind să ia ceaiul la legaţia italiană, consulul a voit să ajute pe Maitreyi să traverseze o curte interioară ― căci ploua şi nu aveau decît o singură umbrelă ― şi i-a luat braţul. Atît a speriat-o pe Maitreyi gestul acesta al unui necunoscut, încît a rupt-o la fugă prin ploaie, a ieşit în stradă, a sărit în maşină şi nu s-a oprit din plîns pînă în Bhowanipore, după ce s-a repezit în braţele mamei. Şi asta se întîmplase numai cu un an înainte, cînd Maitreyi avea aproape 15 ani şi trecuse examenul de matriculaţie la Universitate, şi se pregătea pentru Bachelor of Arts. Altă dată, cînd o familie europeană îi invitase în lojă la operă şi un tînăr elegant încercase să-i apuce mîna, în întunerec, Maitreyi îi spuse la ureche, destul de tare ca să audă vecinii: "Am să te bat cu papucul peste gură!" Panică. Loja, în picioare. D-na X "(numele ei este prea cunoscut în Calcutta pentru a-l putea menţiona aici) a intervenit. Discuţii, explicaţii, scuze.
    ― Am făcut vreo greşeală de gramatică? întrebă Maitreyi.
    Aceasta mă făcu să rîd cu poftă, deşi mă întrebam dacă fata aceasta ascunde inocenţă ori un perfect rafinament, cultivînd humorul şi amuzîndu-se pe spinarea noastră. Gîndul acesta îmi venea mereu în minte de cîte ori, în urmă, o ascultam vorbind sau îi auzeam rîsul din celelalte odăi.
    ― Nu ştii că Maitreyi scrie versuri? mă întrebă, foarte mîndru, inginerul.
    ― Îmi închipuiam numai, i-am răspuns:
    Descoperirea aceasta mi-o făcea oarecum antipatică.
    Toate fetele scriu versuri, şi toţi copiii-minune. Înţelegeam că inginerul vrea să-şi scoată fata un soi de copil-minune, şi aceasta mă dezgusta. De cîte ori mai înainte îmi spusese: "Maitreyi are geniu!", şi în acele zile o priveam cu oarecare ciudă. Poate de aceea e atît de încrezută, reflectam eu.
    ― Scrie poeme filozofice, care îi plac foarte mult lui Tagore, adaogă, observîndu-mă.
    ― Da? (Mă prefăcui cît mai indiferent.)
    Cînd coboram scările, o întîlnii pe Maitreyi ieşind din bibliotecă.
    ― Nu ştiam că eşti poetă, vorbii cu un ton pe care îi voiam ironic.
    Se roşi şi se rezemă de zid. Începea să mă supere sensibilitatea aceasta bolnăvicioasă.
    ― La urma urmelor, nu e nimic rău dacă scrii versuri, adăogai. Totul e să le scrii frumoase.
    ― De unde ştiţi că nu sunt frumoase? mă întrebă jucîndu-se cu volumul pe care îl adusese din bibliotecă.
    ― Nu mă îndoiesc. Mă întrebam numai ce poţi şti d-ta din viaţă ca să scrii poeme filozofice.
    Se gîndi o clipă, apoi începu să rîdă. Rîdea tot mai sincer, apăsîndu-şi braţele pe sîni cu un gest ciudat de pudoare.
    ― De ce rîzi?
    Se opri deodată,
    ― N-ar trebui să rîd?
    ― Nu ştiu. Nu înţeleg nimic. La urma urmelor, fiecare face ce-i place. Te-am întrebat de ce rîzi; credeam că poţi să-mi spui.
    ― Tata spune că sunteţi foarte inteligent (schiţai un gest de nerăbdare). De aceea vă întreb mereu; mi-e teamă să nu fac greşeli, să nu vă supăr.
    Avea o expresie care mă făcu fericit.
    ― Şi de ce nu vrei să mă superi?
    ― Pentru că sunteţi oaspetele nostru. Un oaspete e trimis de Dumnezeu...
    ― Şi dacă oaspetele e un om rău? o întrebai aşa, ca pe un copil, deşi faţa ei ajunsese serioasă, aproape încruntată.
    ― Dumnezeu îl cheamă înapoi, răspunse ea prompt.
    ― Care Dumnezeu?
    ― Dumnezeul lui.
    ― Cum, fiecare om are un dumnezeu al lui?
    Accentuai ultimele cuvinte. Mă privi, se gîndi, închise ochii şi-i deschise cu o privire nouă, umedă, calină.
    ― Am greşit, nu e aşa?
    ― Cum vrei să ştiu eu? vorbii, ca să-mi ascund încurcătura. Eu nu sunt filozof.
    ― Eu sunt, spuse ea repede, fără să clipească. Îmi place să gîndesc, să fac versuri, să visez.
    Îmi spusei în gînd: "Habar n-are de filozofie!", şi zîmbii.
    ― Aş vrea să fiu bătrînă, începu ea deodată, cu un glas cald, melancolic, care mă străbătu. Bătrînă ca Robi Thakkur.
    ― Cine e Robi Thakkur? întrebai, turburîndu-mă fără înţeles.
    ― Tagore. Aş vrea să fiu bătrînă ca el. Cînd eşti bă-trîn, iubeşti mai mult şi suferi mai puţin.
    Apoi se ruşină de cele spuse şi făcu un gest de fugă. Se opri şi se controlă, căci mă privise şi înţelese probabil cît eram de stînjenit, acolo, rezemat de scară şi neştiind cum trebuie să mă port cu ea.
    ― Mama a fost foarte supărată: a cetit într-o carte că fn Europa se serveşte supă în fiecare seară. La noi n-aţi avut niciodată supă, de aceea aţi slăbit. Noi nu păstrăm fiertura aceea, o dăm la paseri.
    ― Nici mie nu-mi place supa, încercai eu să o liniştesc.
    ― Aş fi vrut să-ţi placă! spuse şi-i sclipiră o clipă ochii.
    ― La urma urmelor, ce importanţă ar fi avut?
    ― Pentru mama...
    Ar fi vrut să spună ceva, dar se opri. Eram şi eu stingherit de această întrerupere şi nu ştiam ce să cred despre lucirea aceea mînioasă a ochilor. "Poate că am supărat-o", îmi spusei în gînd.
    ― Te rog să mă ierţi dacă am greşit cu ceva, vorbii eu blînd. Nu ştiu cum să mă port cu indienii....
    Cînd i-am vorbit, ea deja se pregătea să urce scările, dar s-a oprit să mă asculte. Mă privi iarăşi, de astă dată atît de straniu (ah! cum am să pot eu sugera privirile ei, niciodată aceleaşi, niciodată), încît rămăsei şi eu cu ochii deschişi, sorbind-o.
    ― De ce mi-aţi cerut iertare? De ce vreţi sî mă faceţi să sufăr?
    ― Nici gînd, mă scuzai eu zăpăcit. Mi s-a părut că te-am supărat şi atunci...
    ― Cum poate să ceară iertare un bărbat unei fete?
    ― Cînd greşeşti ceva, trebuie... În sflrşit, aşa se obişnuieşte...
    ― Unei fete?
    ― Şi unui copil, mă lăudai eu. Cel puţin...
    ― Aşa fac toţi europenii?
    Ezitai.
    ― Adevăraţii europeni, da.
    Se gîndi şi închise o clipă ochii, dar numai o clipă, căci izbucni în rîs şi iarăşi îşi" prinse sînii sub braţe, sfioasă.
    ― Poate că îşi cer iertare numai între ei, albi între albi. Mie mi-ar cere cineva iertare?
    ― Desigur.
    ― Şi lui Chabù?
    ― Şi ei.
    ― Chabù e mai neagră decît mine.
    ― Nu e adevărat.
    Îi străluciră iarăşi ochii.
    ― Ba da. Eu şi cu mama suntem mai albe decît Chabù, şi cu tata. N-aţi observat?
    ― Ei şi, ce are a face?
    ― Cum, asta e indiferent? Chabù are să se mărite mai greu, pentru că e mai neagră şi va trebui să i se dea mai mulţi bani...
    Spunînd asta, se roşi şi se turbură toată. De fapt, şi eu eram destul de încurcat, căci acum ştiam mult mai mult despre căsătoria indiană decît ştiam pe vremea vizitei lui Lucien şi înţelegeam cît e de penibil pentru o fată indiană să vorbească despre asemenea tîrguri. Norocul nostru că pe Maitreyi o chemă d-na Sen de sus, şi alergă atunci fericită, cu cartea subsuoară, strigînd:
    ― Giacè!
    Mă întorsei în odaia mea cu desăvîrşire încîntat de tot ce descoperisem în acea zi. Mă spălai, căci se apropia masa (mîncam foarte tîrziu, pe la 10― 11, după obiceiul bengalez, iar după masă toţi se duceau să se culce), şi deschisei jurnalul ca să adaog ceva. Aşteptai cîteva secunde cu stiloul în aer, apoi închisei caietul, spunîndu-mi: "Prostii...".
    
    
    
    
    V
    
    Aş vrea să mărturisec de la început şi răspicat că niciodată nu m-am gîndit la dragoste în cele dintîi luni petrecute în tovărăşia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei. Dacă mă gîndeam adesea la Maitreyi, dacă în jurnalul meu din acei timp se găsesc notate o seamă din cuvintele şi întîmplările ei, dacă, mai ales, mă turbura şi mă neliniştea, aceasta se datora straniului şi neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din rîsul ei. Este adevărat că spre fata aceasta mă simţeam atras. Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau pînă şi paşii ei. Dar aş minţi dacă n-aş spune că întreaga mea viaţă din Bhowanipore ― nu numai fata ― mi se părea miraculoasă şi ireală. Intrasem atît de repede şi fără rezervă într-o casă în care totul mi se părea neînţeles şi dubios, încît mă deşteptam cîteodată din acest vis indian, mă întorceam cu gîndul la viaţa mea, la viaţa noastră, şi-mi venea să zîmbesc. Ceva se schimbase, desigur. Nu mai mă interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen şi începusem aproape să-mi schimb chiar lecturile. Meatul cu încetul, interesul pentru fizica matematică a scăzut, am început să citesc romane şi politică, apoi tot mai multă istorie.
    S-a întîmplat îasă altceva. Maitreyi mă întrebă într-o zi dacă vreau să învăţ bengaleza, mi-ar da ea lecţii. Eu îmi cumpărasem deja, din cea dintîi săptămînă, un manual simplu pentru conversaţia bengaleză, din care citeam pe ascuns, trudindu-mă să prind înţelesul acelor cuvinte pe care le striga Maitreyi cînd era chemată sau cînd se supăra. Învăţasem, astfel, că giacè înseamnă "vin acum"; iar ki vishan! ― pe care îl auzeam în orice discuţie ― un fel de exclamaţie şi mirare, ceva cam "ce extraordinar!". Manualul meu nu prea m-a învăţat mult şi, cînd Maitreyi mi-a propus să luăm lecţii împreună, am primit. În schimb, eu trebuia să-i dau lecţii de franceză.
    Chiar în acea zi, imediat după, masă, ne-am aşezat la lucru în odai-a mea. Mă sfiisem întîi să luăm lecţiile în odaia mea şi propusesem biblioteca, dar inginerul m-a sfătuit să rămînem la mine, unde e mai multă linişte. (Eforturile vizibile pe care le făcea Sen ca să mă împrietenească cu Maitreyi şi toleranţa excesivă a d-nei Sen mă stinghereau tot mai mult, mă făceau bănuitor, răutăcios. Cîteodată mă întrebam chiar dacă nu şi-au pus în gînd să mă căsătorească cu fata lor, deşi, logic, lucrul acesta era o imposibilitate, şi ei toţi şi-ar fi pierdut casta şi numele dacă ar fi îngăduit o asemenea nuntă.)
    Ne-am aşezat amîndoi la masă, eu destul de departe de ea, şi Maitreyi şi-a început lecţiile. Am înţeles îndată că nu voi putea învăţa bengaleza decît singur. Îmi explica atît de frumos şi mă privea atît de aproape, încît o ascultam fără să reţin nimic. Spuneam numai, din cînd în cînd: "Da!"...
    O observam şi mă lăsam prins de privirile mele, de acea voinţă fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deşi porneşte prin ei. N-am văzut niciodată o figură mai insurgenţă, refuzîndu-se cu mai multă îndîrjire plasticei. Păstrez încă trei fotografii de ale Maitreyiei, dar cînd le scot din sertar şi le privesc, nu o recunosc în nici una.
    A urmat după aceea, aşa cum ne-a fost vorba, lecţia de franceză. Eu am început să-i explic pronumele şi pronunţia alfabetului, dar Maitreyi mă întrerupse.
    ― Cum se spune: "Sunt o fată tînără"?
    I-am spus cum se spune, şi repeta fericită:
    ― Je suis jeune fille, je suis jeune fille!
    Pronunţa cu o precizie uimitoare. Dar lecţia mea era zadarnică, pentru că mă întrerupea mereu ca să-i spun franţuzeşte o sumă de propoziţii şi cuvinte fără nici un rost.
    ― Vorbiţi ceva, îmi traduceţi şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.
    Am început atunci o serie de conversaţii foarte ciudate, pentru că Maitreyi mă întreba mereu dacă îi traduc exact cele ce spuneam întîi în franţuzeşte.
    ― Eu aş spune ceva şi aş traduce altceva, îmi mărturisi.
    După cîeva lecţii nu mai mă privea, ci se juca cu creionul pe caiet în timp ce îi vorbeam. Scria de zeci de ori: Robi Thakkur, Robi Thakkur. apoi se iscălea, desena o floare, caligrafia "Calcutta", "Îmi pare rău", "De ce?", sau improviza versuri în bengaleză. Iar eu, cînd nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca în faţa unei streine. Totuşi nu cutezam să o rog să înceteze.
    ― De ce nu vrei să-rai spui că nu-ţi place să să scriu în timp ce d-ta vorbeşti? mă întrebă ea brusc, privindu-mă drept în ochi şi cu un glas de o feminitate care m-a surprins.
    Am răspuns ceva în treacăt şi mi-am continuat stingherit, e drept, dar şi puţin înfuriat. Ea şi-a plecat din nou ochii pe caiet şi a scris: "E tîrziu, prea tîrziu, dar nu e tîrziu".
    ― Ce înseamnă asta? o întrebai, căci nu mă putui opri să nu-mi arunc ochii pe caiet.
    ― Mă jucam numai, răspunse ea, ştergînd cele scrise literă după literă şi desenînd cîte o floare deasupra fiecărui cuvînt. Mi-a venit ceva în cap: am să dau lecţii de franceză lui Chabù.
    Îmi amintesc că m-a apucat un rîs nebun, care a înveselit-o şi pe ea.
    ― Crezi că n-aş putea? Aş fi un profesor mai bun decît d-ta, chiar la franceză...
    Vorbi cu o seriozitate şăgalnică, privindu-mă pe furiş, aşa cum nu o văzusem niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi să mă bucur, căci mi se părea mult mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine cînd se juca femeieşte decît atunci cînd rămînea o barbară fără început şi fără sfîrşit, o "panteistă", cum o numeam eu. Nu ştiu ce i-am spus pe franţuzeşte şi n-am vrut să-i traduc. Aceasta a însufleţit-o, s-a roşit şi m-a rugat să-i repet încă o dată fraza. A memorat-o perfect şi a luat de pe masă dicţionarul englez-francez, începînd să-l răsfoiască la cuvintele care i se păreau ei că sunt în acea frază misterioasă, pe care nu voiam s-o traduc. (De fapt, nu era nimic; îi spusesem o banalitate oarecare.) N-a găsit nici unul din acele cuvinte din fraza mea, şi aceasta a nemulţumit-o grozav.
    ― Nu ştii să te joci, îmi spuse.
    ― Nici nu vreau să mă joc la lecţie, răspunsei eu, încercînd să par mult mai sec decît eram.
    Asta i-a dat de gîndit şi a'închis o clipă ochii, după obiceiul ei. Avea pleoapele mai palide, cu o foarte uşoară şi fermecătoare umbră viorie.
    ― Mă duc să văd dacă au venit scrisori, spuse ea şi se ridică repede de la masă.
    O aşteptai puţin cam plictisit; căci vedeam că nu învaţă nimic şi mă temeam să nu creadă inginerul că din vina mea nu învăţa. Se întoarse foarte repede, foarte abătută, cu două flori rupte din glicina verandei. Se aşeză şi mă întrebă:
    ― Nu reîncepem lecţia? Je suis jenne fîlle...
    ― Bine, văd că ştii asta, dar mai departe?...
    ― J'apprend le français...
    ― Asta e de săptămîna trecută.
    ― Pe fata aceea din maşină o învăţai franţuzeşte? mă întrebă ea din senin, privindu-mă iară, oarecum înspăimîntată.
    Înţelesei că se gîndeşte la Geurtie, pe care o văzuse stînd în braţele mele, şi roşii.
    ― Ar fi fost foarte greu. mă apărai eu. Fata aceea era foarte proastă. Chiar dacă aş fi învăţat-o cinci ani...
    ― Cîţi ani ai avea pesta cinci ani? mă întrerupse Maitreyi.
    ― Treizeci pe treizeci şi unul, răspunsei măgulit.
    ― Nici jumătate cît el, şopti mai mult pentru sine.
    Plecă ochii în caiet şi începu să scrie "Robi Thakkur", şi în caractere bengaleze, şi în caractere europene. Aceasta mă enervă din mai multe motive; întîi, pentru că mă intriga pasiunea ei pentru un bărbat de şaptezeci de ani; al doilea, pentru că se depărtase discuţia de la Geurtie (prin care, crezul eu un moment, aş fi făcut-o un pic geloasă); în sfîrşit, pentru că bănuiam că îşi bate joc de mine şi se preface mai naivă decît este. N-aş fi suportat pentru nimic în lume să-şi bată joc de mine o fată de 16 ani, pentru care nu simţeam nici un fel de dragoste, ci numai delicii intelectuale. De aceea nu i-am luat în seamă multă vreme o serie de acte foarte abile şi discrete, prin care ea poate încerca să mă prindă în cursă şi să mă. facă ridicul. La urma urmelor, gîndeam eu, sunt cel dintîi tînăr pe care Maitreyi îl cunoaşte mai de aproape, locuiesc alături de ea, sunt alb, şi ar avea atîtea motive să mă placă. Gîndul acesta îmi da curaj. Îmi plăcea să-l cultiv, pentru că mă ştiam imun, simţeam că voi putea rămîne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pa-siune, dar liber faţă de mine însumi. Jurnalul acelor săptămîni dovedeşte îndeajuns aceasta. Urmăream jocul Maitreyi ei cu multă luciditate. Pentru că, într-adevăr, de cînd îi pierise timiditatea de la început şi începuse să vorbească deschis cu mine, Maitreyi îmi făcea impresia că se joacă. Se ridică strîngîndu-şi cărţile şi luă în mînă o floare.
    ― Le-am ales pe cele mai roşii, spuse ea, privind ciorchinele glicinii.
    Se pregătea să plece.
    ― Ia-le pe amîndouă, îi atrăsei eu luarea-aminte, înfundîndu-mi tutun în pipă, ca să-i arăt cît de puţin ţineam la florile ei.
    Se întoarse şi o luă şi pe cealaltă, îmi mulţumi pentru lecţie şi plecă. Dar se întoarse repede în uşă, zvîrli o floare pe masa mea (pe cealaltă o şi pusese în păr) şi fugi. O auzeam cum urcă scările, patru cîte patru. Nu ştiam ce să cred: declaraţie? Deschisei jurnalul şi însemnai scena cu un comentariu stupid.
    A doua zi, la ceaiul de dimineaţă şi înainte de a pleca la birou, Maitreyi mă întrebă în treacăt ce-am făcut cu floarea.
    ― Am presat-o, minţii eu, ca s-o fac să bănuiască cine ştie ce idilă incipientă în sufletul meu.
    ― Eu am pierdut-o pe scară, mărturisi întristată.
    M-am gîndit toată ziua la această scenă şi-mi imaginam o serie de întîmplări cu desăvîrşire absurde. Cînd m-am întors de la birou, m-am privit în oglindă şi, pentru întîia oară în viaţa mea, mă voiam mai frumos. Dar am un rest de humor care nu mă părăseşte niciodată şi, surprinzîndu-mă în faţa oglinzii, aşa cum mă maimuţăream ca un actor de cinema, începui să rîd cu poftă şi mă trîntii pe pat, fericit că sunt totuşi un tînăr inteligent şi lucid. Atunci intră şi Maitreyi, cu cărţile la braţ.
    ― Facem lecţie astăzi? mă întrebă ea, foarte timidă.
    Am început cu bengaleza, la care eu progresam mult, pentru că învăţam serile singur şi vorbeam tot timpul cu Chabù numai în bengali. Ea îmi dete o temă de tradus şi, în timp ce eu scriam, mă întrebă:
    ― Unde ai pus floarea?
    ― Am presat-o.
    ― Arată-mi-o şi mie.
    Eram destul de încurcat, pentru că. de fapt, zvîrlisem floarea pe fereastră.
    ― Nu pot, mă prefăcut eu.
    ― O ţii într-un loc ascuns de tot? mă întrebă ea, extrem de interesată.
    Tăcui, lăsînd-o să creadă asta, şi continuarăm lecţia. După ce a plecat, am ieşit pe verandă, am rupt o floare care mi se părea mie că seamănă mai mult cu cea primită şi am presat-o, ofilind-o puţin cu cenuşa de la pipă, ca şi cum ar fi fost culeasă cu o zi mai înainte. Intîlnii pe Maitreyi la masă. Îi luceau ciudat ochii, îi venea mereu să rîdă.
    ― Mama spune că ne ţinem de prostii...
    O privii îngheţat şi-mi oprii apoi ochii pe d-na Sen, care surîdea foarte mărinimoasă. Gîndul că ni se încurajează şi glumele sentimentale mă dezgusta. Mi se părea că e un complot general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi. Aşa îmi explicai atunci de ce suntem lăsaţi mereu singuri, de ce inginerul se retrage tot timpul în odaia lui, cetind romane poliţiste, de ce nici o femeie din cîte stau sus nu coboară niciodată să ne spioneze. Îmi venea să fug chiar atunci din casă, căci nimic nu-mi repugnă mai profund decît un complot matrimonial. Plecai ochii în jos şi mîncai tăcut. Eram numai noi trei: Maitreyi, d-na Sen şi cu mine. Inginerul cina la prieteni. Maitreyi vorbi tot timpul cît a durat masa. De altfel, observasem de mult că nu tace decît cînd e de faţă tatăl sau vreun bărbat strein. Cu noi, ceilalţi din casă, era foarte vorbăreaţă.
    ― Ar trebui să te plimbi puţin, serile, vorbi Maitreyi. Mama spune că iar ai slăbit...
    Răspunsei ceva indiferent şi pe un ton distant, ceea ce observă numaidecît d-na Sen. Începu s-o întrebe pe Maitreyi în bengali, şi ea răspundea îmbufnată, dînd din picioare pe sub masă. Mă prefăcui că nu bag nimic în seamă, dar mă durea s-e văd întristată pe d-na Sen, pe care o iubeam ca pe o mamă, deşi arăta atît de tînără şi de sfioasă. Cînd plecai, Maitreyi veni după mine pe coridor. Aceasta nu se mai întîmplase niciodată, să se apropie de odaia mea, noaptea.
    ― Te rog să-mi dai înapoi floarea.
    Observai numaidecît că era emoţionată. Făcuse chiar e foarte serioasă greşeală de gramatică. Nu îndrăzneam S-o poftesc înlăuntru la mine, dar ea intră direct, fără să aştepte. Îi arătai floarea presată şi o rugai să mi-o înapoieze, căci eu vreau totuşi s-o păstrez (sau cam aşa ceva; spusei în orice caz o stupiditate, care se voia- misterioasă şi oarecum sentimentală). O luă tremurînd în mînă, o privi puţin şi apoi începu să rîdă, cu atîta poftă, încît trebui să se rezeme de uşă.
    ― Asta nu e floarea mea, spuse ea, foarte fericită.
    Probabil pălii puţin, căci mă privea biruitoare.
    ― Cum îţi vine să spui asta? mă prefăcui eu indignat.
    ― Floarea aceea avea, împletit, un fir din părul meu...
    Mă privi încă o dată, pasemite foarte amuzată, şi fugi. O auzii, pînă tîrziu după miezul nopţii, cîntînd în odaia ei.
    
    
    
    
    VI
    
    Într-o zi, d-l Sen bătu la uşa mea. Ieşii în prag şi îl văzui gata de plecare, iar pe Maitreyi înveştmîntată în cea mai frumoasă sari pe care o avea, de culoarea cafelei crude, cu şal maron şi papuci de aur.
    ― Fiică-mea ţine o conferinţă despre esenţa frumosului, îmi spuse.
    Eu îi privii surprins şi zîmbii cu o mirare şi încîntare prefăcute. Maitreyi se juca indiferentă cu şalul. Avea un sul manuscris în mînă şi coafura foarte îngrijită. Fără îndoială că se parfumase cu "Keora atar", pentru că pătrundea pînă la mine esenţa aceea zăpăcitoare.
    ― Îi urez din inimă tot succesul. Numai să nu se intimideze, adăogai eu, privind-o.
    ― Nu e întîia dată cînd vorbeşte, lămuri d-l Sen, orgolios. Păcat că nu pricepi destul de bine bengaleza ca s-o asculţi şi d-ta...
    Am intrat în odaia mea oarecum intimidat, cu o turbure dezamăgire în suflet. Mi-am reluat lectura cu greu, căci figura Maitreyiei conferenţiind despre frumos mă obseda. Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n-aş fi crezut că fata aceasta poate gîndi probleme atît de responsabile. Repetam prostit: esenţa frumosului...
    Cînd am auzit maşina oprindu-se în faţa casei, peste vreo două ceasuri, am ieşit într-adins pe verandă ca să-i întîmpin. Maitreyi mi s-a părut puţin cam tristă.
    ― Cum a fost? întreb eu, adresîndu-mă amîndorora.
    ― Nu prea au înţeles-o toţi, răspunse inginerul. A fost prea profundă, a vorbit de lucruri prea intime: despre creaţiune şi emoţie, despre interiorizarea frumosului, şi publicul n-a putut-o urmări întotdeauna.
    Am crezut o clipă că Maitreyi se va opri să mai stea cu mine de vorbă, dar a trecut prin faţa uşii fără să mă privească şi a alergat sus. Am auzit-o închizînd ferestrele in odaia ei. Nu-mi găseam locul, şi atunci mi-am luat cascheta şi am pornit să mă plimb în parc. Coborînd treptele verandei, mă auzii chemat din balcon.
    ― Unde te duci?
    Maitreyi sta aplecată pe balustradă, într-o sari albă, de casă, părul lăsat pe umeri şi braţele goale. Îi spusei că mă duc să mă plimb prin parc şi să-mi cumpăr tutun.
    ― Poţi trimite pe servitor să cumpere tutun.
    ― Şi eu ce să fac? întrebai.
    ― Dacă vrei, vino sus să stăm de vorbă...
    Invitaţia aceasta mă turbură mult, pentru că, deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei. Ajunsei acolo într-o clipă. Mă aştepta la uşă, cu o faţă obosită, ochii rugători şi buzele straniu de roşii. (Amănuntul acesta m-a frapat: am aflat mai tîrziu că, de cîte ori ieşea în oraş, îşi vopsea buzele cu pan, după ceremonialul eleganţei bengaleze.)
    ― Te rog să-ţi laşi pantofii aici, îmi spuse ea.
    Rămăsei în ciorapi, şi aceasta mă făcu să mă cred ridicul, zăpăcindu-mă şi mai mult. Mă pofti să stau lîngă uşa ce da în balcon, pe o pernă. Odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atît de mare ca şi a mea, nu avea decît un pat, un scaun şi două perne. În balcon mai era o măsuţă de scris, care aparţinea probabil tot odăiei. Nici o cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă.
    ― În pat doarme Chabù, spuse ea, zîmbind.
    ― Şi d-ta?
    ― Pe rogojina asta.
    Mi-o arăta de sub pat; o rogojină subţire ca pînza, făcută din pai de bambù. Eram emoţionat; parcă m-aş fi aflat dintr-o dată în faţa unei sfinte. Am adorat-o aproape în acea clipă. Dar ea avu un rîs ascuns şi-mi spuse aproape de ureche:
    ― De multe ori dorm în balcon: bate briza şi aud strada, jos.
    O stradă pe care nu mai trecea nimeni după ora I seara, mai mult un colţ de parc decît o stradă.
    ― Îmi place să aud strada, vorbi ea, privind peste balustradă. Drumul ăsta de jos cine ştie unde duce?
    ― În Clive Street, spusei eu. crezînd că fac o glumă.
    ― Şi din Clive Street?
    ― La Gange.
    ― Şi apoi?
    ― La mare.
    Tresări şi se apropie iar de mine.
    ― Cînd eram mică de tot, mai mică decît Chabù, mergeam în fiecare vară la Puri, pe malul mării. Bunicul avea un hotel acolo. Valuri ca la Puri nu cred că mai există în alte mări. Cît casa asta...
    Îmi închipui! valurile cît casa şi, alături, pe Maitreyi conferenţiind despre esenţa frumosului. Nu-mi putui stă-pîni un zîmbet superior, de luciditate.
    ― De ce rîzi? mă întrebă tristă.
    ― Mi se părea că exagerezi.
    ― Şi atunci trebuia să rîzi? Bunicul meu a exagerat mai mult ca mine: a făcut unsprezece copii...
    Se întoarse iar pe balcon. Crezui că am supărat-o şi mormăii o scuză oarecare.
    ― Degeaba, acum nu-mi ceri iertare ca întîia oară, vorbi ea zîmbind rece. Nici d-ta nu crezi ce spui. Îţi place Swinburne?
    Eram obicinuit cu vorbirea ei dezordonată, şi i-am răspuns că-mi place destul Swinburne. Îmi aduse de pe măsuţă un volum uzat şi îmi indică un pasagiu din Anactoria, subliniat cu creionul. Îl cetii tare. După cîteva versuri, îmi luă cartea din mînă.
    ― Poate îţi place alt poet, căci Swinburne nu-ţi place îndeajuns.
    Eram jicnit, şi începui să mă scuz, pretextînd că întreaga poezie romantică nu valorează cît un singur poem al lui Valéry. Mă ascultă foarte atentă, privindu-mă în ochi, ca la cele dinţii lecţii de franceză, şi aprobîndu-mî cu mişcări supuse din cap.
    __ Vrei să bei o ceaşcă cu ceai? mă întrerupse ea tocmai cînd criticam "poemul filozofic" ca atare, numindu-l hibrid şi ineficient.
    Amuţii, puţin plictisit de întrerupere. Ea ieşi pe coridor şi strigă jos, în curte, la bucătar, să pregătească ceaiul.
    ― Sper că n-ai sî mi-l verşi şi mie pe pantaloni, cum l-ai vărsat anul trecut pe pantalonii lui Lucien!
    Credeam că are să iîdă, dar ea rămase deodată împietrită în mijlocul odăii, exclamă ceva în bengali şi fugi numaidecît. După paşi, bănuii că s-a dus spre biroul inginerului, care era alături de odaia de primire. Se întoarse cu două cărţi,
    ― Le-am primit azi-dimineaţă de la Paris şi am fost atît de cufundată în conferinţa aceea a mea, încît am uitat de ele.
    Erau două exemplare din L'Inde avec les Anglais a lui Lucien şi, fiind trimise de editor, nu aveau nici un fel de dedicaţie.
    ― Una e a d-tale, spuse Maitreyi.
    ― Ştii ce facem? Eu îţi dăruiesc cu dedicaţie exemplarul meu, şi d-ta, tot cu dedicaţie, exemplarul d-tale.
    Bătu din palme. Îmi aduse cerneală şi de-abia îşi putea stăpîni nerăbdarea, în timp ce eu scriam: "Prietenei mele Maitreyi Devi, de la un elev şi profesor, în amintirea etc". Acel "etc." a intrigat-o. Pe exemplarul ei scrise doar atîta: "Prietenului".
    ― Şi dacă această carte e furată de cineva?
    ― Ce are a face, şi acela poate să-mi fie prieten.
    Se aşeză pe rogojină, cu bărbia rezemată de genunchi, şi mă privi o clipă cum îmi beam ceaiul. Se înserase bine. Jos, în stradă, se aprinsese felinarul, şi umbra cocotierului crescuse ciudat de mare şi de albastră. Mă întrebam ce vor fi făcut celelalte suflete din această casă, de ce nu le aud niciodată nici gura, nici pasul, dacă nu cumva e o conspiraţie să ne lase întotdeauna singuri, de astă dată chiar în odaia ei, drept singura lumină numai boarea albastră a felinarului.
    ― Astăzi începe prietenia noastră, nu e aşa? mă întrebă Maitreyi foarte dulce, luîndu-mi ceaşca goală.
    ― De ce astăzi? Eram prieteni mai de mult, de cînd am început a vorbi împreună serios.
    Se aşeză iarăşi pe rogojină şi îmi spuse că, dacă am fi fost prieteni buni de tot, mi-ar fi destăinuit tristeţea ei. Am rugat-o, şi tăcea mereu, privindu-mă. Am tăcut şi eu.
    ― Robi Thakkur n-a fost astăzi la conferinţă, vorbi.
    Mărturisirea aceasta mă făcu să sufăr. Aş fi vrut să spun ceva care s-o jicnească, să-i spun că se înşală dacă mă consideră prieten, că e ridiculă şi îndrăgostită.
    ― Îl iubeşti, insinuai eu, răutăcios.
    Mă pregăteam să încep ceva care s-o supere. Dar ea îşi întoarse brusc faţa de la mine şi mă întrebă deodată, aspru:
    ― D-tră vă place să staţi în întunerec cu fetele?
    ― N-am stat niciodată, spusei la întîmplare.
    ― Aş vrea să rîmîn singură, vorbi ea după o pauză, sfîrşită, obosită, ducîndu-se să se întindă pe rogojina din balcon.
    Ieşii, îmi pusei cu greutate pantofii, căci era întunerec, şi coborîi tiptil scările, cu o ciudată mîhnire şi furie în suflet. Am fost foarte emoţionat văzînd pretutindeni lămpile aprinse.
    
    ***
    
    Din jurnalul acelei luni:
    "Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă pînă la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvîntului. Recunosc că nu mi-am putut lua gîndul de la ea toată noaptea. Şi acum, în loc să lucrez, mă gîndesc la ea, imagine pală în sort albastră de mătase întunecată cu înflorituri de aur. Şi părul... Persanii aveau dreptate, în poeme, asemănîndu-l şerpilor. Ce va fi, nu ştiu. Probabil voi uita..."
    "Cînd voi găsi liniştea, emule, Dumnezeule, prietenul meu?"
    
    
    "Chabù a scris o poveste, şi Maitreyi mi-o traduce astăzi, pe terasă, rîzînd. S-ar putea rezuma astfel: «Un rege avea un fiu cu numele de Phul. O dată, acesta a ajuns pe cal într-o pădure mare. Îndată, tot ce era în pădure s-a prefăcut în flori, numai prinţul şi calul au rămas aceiaşi. Întors la palat, fiul povesti regelui întîmpîarea, dar acesta nu-l crezu şi îl mustră că spune minciuni. Chemă pe pandit-ul regal şi-i porunci să citească prinţului pilde şi sfaturi despre minciună. Pentru că totuşi prinţul nu voia să recunoască, regele adună întreaga armată şi se duse în pădure. Îndată, ei toţi se prefăcură în flori. A trecut o zi. Atunci veni Phul, fiul regelui, aducînd cu el cărţile în care se găseau pilde şi sfaturi despre minciună. Luă cărţile şi începu sa risipească foile în vînt. Şi cum se risipeau foile, aşa înviau soldaţii regelui şi regele însuşi...»"
    
    
    "Observ cîteva trăsături murdare în caracterul inginerului. E plin de el însuşi, e de necrezut cît de superior se consideră. Astă-noapte, pe terasă, mi-a cerut discret amănunte despre cocotele din Paris. Ar vrea să plece pentru cîteva luni în Franţa, să-şi îngrijească presiunea arterială. Suferă, la răstimpuri, de un fel de «mauches-volantes» din pricina sîngelui."
    
    
    "Vărul inginerului, Mantu, vine acum din Delhi, unde era, profesor secundar, ca să ocupe un post de lector în Government Commercial School. Pare să aibă treizeci de ani, e scund şi slab, şi locuieşte într-o cameră vecină cu a mea. Ne-am împrietenit foarte repede. Îmi mărturiseşte că a venit să se însoare. El nu vrea, dar d-l Sen vrea. Presimte nu ştiu ce rău şi se teme.
    E un băiat bun, care vorbeşte englezeşte închizînd ochii. Rîde mult."
    
    
    "Ceremonia mariajului lui Mantu, începută acum patru zile, s-a sfîrşit ieri-noapte. Ospeţe au fost şi în casa miresei (neagră, comună, dar foarte simpatică), şi în casa inginerului. Remarc atitudinea lui Sen în această căsătorie; de fapt, el a aranjat totul şi mi se plînge că Mantu «sugerează» prea mult şi se precipită. Mantu îl respectă într-atît, încît i-ar îi dat şi virginitatea miresei, după cum e obiceiul în anumite părţi ale Indiei, ca învăţăcelul să acorde prima nox lui guru (Mantu îmi spune mereu că inginerul nu e numai văr, ci şi guru).
    Am fost peste tot, am văzut toate amănuntele totdeauna în frunte, în costum indian de mătase (mărturisesc că mă prinde foarte bine, iar apariţia mea sinceră, spontană, silindu-mă să vorbesc tot timpul bengaleza, mi-a creat o mare popularitate). Recunosc că «societatea» indiană mă încîntă, prietenii indieni sunt nestemaţi. Cîteodată sunt îndrăgostit ciudat, în sensul divin al cuvîntului (ca în India), socotind orice femeie «mamă». Niciodată n-am simţit o mai devotată, mai curată şi liniştitoare dragoste filială ca pentru d-na Sen, pe care ― cum e obiceiul aici ― fiecare o cheamă «mamă». Cînd zăresc pe stradă sari albastre (ca ale d-nei Sen), chiar fără a vedea faţa femeilor, simt aceeaşi emoţie. Simt că sunt «fiu», că nicăieri nu voi găsi o mai dezinteresată, mai curată şi mai înaltă pasiune maternă ca în India.
    Mi-a plăcut să mă închipui căsătorit cu Maitreyi. Nu pot minţi: eram fericit. Am visat-o tot timpul cît a durat căsătoria lui Mantu; logodnică, amantă. Dar nu mi-am pierdut niciodată capul. (Notă. Adică voiam să mă conving că nu e atît de frumoasă, îi criticam şoldurile prea mari pentru mijlocul prea subţire, inventam tot felul de scăderi fizice, crezînd astfel că mi-o îndepărtez. De fapt, cum se întîmplă adesea, tocmai aceste scăderi mi-au apropiat-o.)
    Nu ştiu dacă toate insinuările pe care prietenii casei mi le fac sunt simple glume sau pornesc din sursa sigură, şi serios orientată către mariajul meu, a inginerului. O dată, la masă, am înţeles că şi d-na Sen ar dori acelaşi lucru. Nu pot spune că e conspiraţie (notă: deşi crezusem multă vreme astfel), pentru că ei socotesc căsătoria o fericire şi o datorie, mă iubesc mult şi sincer, şi apoi Maitreyi e atît de cunoscută în elita bengaîeză, încît foarte uşor şi-ar găsi un soţ superior mie.
    Mă gîndesc: ce aş deveni eu căsătorit cu Maitreyi? E posibil să-mi pierd într-atît luciditatea, încît, prins în cursă, să accept? Fără îndoială, e cea mai talentată şi mai enigmatică fată din cîte am cunoscut, dar eu pur şi simplu nu pot fi căsătorit. Ce s-ar face libertatea mea? Mă închipui soţul Maitreyiei; aş fi prea fericit. Unde vor fi călătoriile mele pe unde nu-mi vine a crede şi cărţile pe care le cumpăr în fiecare oraş ca să le vînd în oraşul următor?
    Dar pînă atunci, ce fericit mă simt. Şi cîte am văzut. Noaptea de ieri ― prima nox ― în iatacul inundat cu flori, fetele cîntînd în balcon, Maitreyi cetînd-şi poemul, scris anume pentru această ceremonie»."
    
    
    "O observaţie pe care am repetat-o pînă la saturaţie în ultimele zile: de cîte ori înţeleg că se vorbeşte despre o eventuală căsătorie a mea cu Maitreyi sau de cîte ori bănuiesc aceasta, o emoţie bruscă şi violentă mă străbate. Baza e sexuală: nervozitate excesivă, abstinenţă prelungită, neastîmpăr pur genital, nelinişte internă şi groază de destin. Mă tem din ce în ce mai mult, dar situaţia primejdioasă mă pasionează şi nu mă îndur să mă explic, să spun net că nu mă însor. Nici nu pot fugi. Ar fi stupid să fug. Sunt iremediabil un om moral, deşi demonul meu mă ispiteşte contrariul. (Notă. Jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea extrag notele de faţă; ca să-mi dau încă o dată seama cît de absurd pluteam în închipuire.)"
    
    
    "Mantu a mărturisit astăzi femeilor ceea ce îi spusesem eu: că nu mă însor şi că nu mă voi însura niciodată. Maitreyi e acum mînioasă şi dispreţuitoare; nu mai vine la lecţii, nu mai mă caută cînd mă întorc de la lucru ca să stăm de vorbă. D-na Sen nu-mi mai arată aceeaşi afecţie.
    M-am simţit stingherit de această schimbare, deşi o doream şi mă temeam de dragostea aceea interesată de mai înainte.
    Maitreyi a rîs astă-seară enorm, ascultînd glumele lui Khokha. (Notă. Un tînăr, rudă săracă de a inginerului, pripăşit în Bhowanipore cu prilejul nunţii lui Mantu şi care dormea pe coridor.) Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare penibilă de gelozie, de care mi-e ruşine. (Notă. De fapt, nu eram prea îndrăgostit atunci. Totuşi, eram gelos pe oricine p făcea să rîdă pe Maitreyi.)"
    
    
    "Mi-era indiferentă Maitreyi atît timp cît mă ştiam căutat cu afecţiune de întreaga familie; mă temeam cînd am bănuit o cursă matrimonială; dar de îndată ce hotărî-rea mea de a rămîne celibatar a fost cunoscută şi Maitreyi s-a schimbat cu totul faţă de mine, a început să-mi fie dragă (notă: nu e adevărat), şi sufăr un pic de gelozie, de singurătate, de menirea mea.
    S-au schimbat multe; mănînc numai cu inginerul şi cu Mantu, femeile mănîncă după noi. Nu mai au nici o veselie mesele noastre fără Maitreyi. Aş vrea mult să plec în vreo inspecţie prin sudul Bengalului şi, la întoarcere, să pretextez ceva şi să mă mut în altă parte. Experienţa începe să dureze prea mult."
    
    
    "De două zile e întunecat şi plouă. Azi, adevărate torente. Am ieşit pe verandă să văd străzile inundate. Am întîlnit pe Maitreyi, splendid îmbrăcată (vişiniu de catifea cu mătase neagră), privind şi ea. (Ştiam că a scris poeme asupra ploaiei, poate chiar astăzi, sus, în camera ei.) Am vorbit puţin şi rece. Mă privea indiferentă, distrată. Aş fi ghicit eu vreodată că se află în ea atîta experienţă feminină şi poate intui atît de precis toate atitudinile cerute de noua situaţie?
    Mă simt străin în casa aceasta, unde am cunoscut cea mai sinceră şi cea mai indiană afecţiune. Deodată, totul a îngheţat în jurul meu, şi spontaneitatea mi-a dispărut. La masă sunt posac şi tăcut, în odaia mea mă simt aproape bolnav. E drept, la răstimpuri am accese de bucurie, panică şi dansez fredonînd (lucru care. mi se întîmplă atît de rar)."
    
    
    "De ieri, relaţiile mele cu Maitreyi şi familia s-au restabilit pe vechiul temei de intensă af ecţie. Poate pentru că am explicat inginerului ― cînd mă întorceam cu maşina de la birou ― indiscreţia lui Mantu; care nu a înţeles prea bine concepţia mea asupra mariajului, adaog eu. (Notă. Mi se pare că acea răceală, pe care jurnalul o atribuia paralizării proiectelor de căsătorie cu Maitreyi, se datora, de fapt, unei neînţelegeri; Mantu spusese că eu îmi bat joc de căsătorie, şi, cum indienii nu concep datorie mai sacră decît aceasta, fireşte ca au reacţionat, poate fără voie.)
    Cu Maitreyi am rîs mult ieri; astăzi am vorbit mult în bibliotecă, am cetit Shakuntala împreună, pe covor, căci venise profesorul ei particular şi mă rugasem să fiu şi eu îngăduit să asist la lecţie. Noaptea, pe terasă, recită fără pomină din Mahuya lui Tagore. După aceea se retrage fără s-o simţim, căci poezia e cuvîntul ei ultim, şi, după ce l-a spus frumos, se posomorăşte.
    O iubesc?"
    
    
    
    
    VII
    
    Din jurnalul lunii următoare:
    "Noi doi, singuri, discutînd despre virilitate; Walt Whitman, Papini şi ceilalţi. Ea a cetit puţin, dar mă ascultă. Ştiu că mă place. Mi-o spune. Mărturiseşte că s-ar da ca într-un poem din Tagore, pe plajă, în început de furtună. Literatură."
    
    
    "Patima creşte, delicios şi firesc amestec de idilă, sexualitate, prietenie, devoţie. Cînd stau lîngă ea pe covor, cetind împreună, dacă mă atinge, sunt excitat şi mă turbur nebuneşte. Ştiu că şi ea e turburată. (Notă. Nu e adevărat. Maitreyi n-a simţit niciodată patima în timpul acela.) Ne spunem multe prin literatură. Cîteodată ghicim amîndoi că ne vrem. (Notă. Inexact; Maitreyi era cîştigată numai de joc, de voluptatea amăgirii, nu de ispită. Nici nu-şi închipuia pe atunci ceea ce poate însemna pasiunea.)"
    
    
    "Cea dintîi seară şi noapte (pînă la 11) petrecută singur cu Maitreyi, traducînd Vallaka lui Tagore şi discutînd. Inginerul, întorcîndu-se de la un dineu în oraş, ne-a surprins în odaia ei, la taifas. Eu, calm, am continuat să vorbesc. Maitreyi s-a zăpăcii, a apucat volumul de poeme şi l-a deschis; iar cînd a intrat d-l Sen în odaie, i-a spus:
    ― Învăţăm bengali...
    Aşadar, şi ea minte?! (Notă. Jurnalul acesta e exasperant. De ce trebuie să sufăr atîta ca să înţeleg un ingur om? Pentru că, mărturisesc, nu înţelegeam nimic din Maitreyi pe atunci, deşi credeam că o iubesc şi că sunt iubit. Ea nu minţea, ci uita numai. Uitase că venisem la ea pentru Vallaka şi, cînd a intrat inginerul, şi-a adus aminte, firesc. Dacă ar fi fost altcineva, ar fi continuat conversaţia, dar în faţa părintelui nu vorbea niciodată, de aceea s-a reîntors la carte.)"
    
    
    "I-am adus astăzi lotuşi, atit de mulţi, încît, luîndu-i în braţe şi mulţumindu-mi, nu i se mai vedea faţa. Sunt sigur că Maitreyi mă iubeşte. (Notă. Cît mi-a trebuit pînă să înţeleg!) Scrie poeme pentru mine şi-mi recită ziua întreagă versuri. Eu nu o iubesc. O admir enorm şi mă excită: totul, carnea, ca şi sufletul. Am surprins ceva nou în ea. Vorbeam cu Lilu şi i-am spus că voi repeta anu-mite lucruri, auzite de la ea, soţului.
    ― Şi ce îmi va putea face? întrebă insinuant Lilu.
    ― Ştiu eu, nu mă pricep în lupte conjugale, am răspuns
    ― O va pedepsi, într-un fel sau altul, accentuă Maitreyi şi repetă cuvintele, rîzînd, cînd am rămas singuri.
    Aşadar, şi ea ştie?... De altfel, mi-a mărturisit că ar vrea să dea într-o nebunie, ntoxicată de dragoste sau de patos. Aflu sincerităţi inaccesibile celorlalţi, pe care nu le-aş fi bănuit în cele dintîi zile ale prieteniei noastre, (Notă. Adevărul era că Maitreyi se juca pur şi simplu şi, chiar după ce Lilu îi destăinuise în ce constă dragostea de soţie, ea nu înţelegea nimic şi repeta anumite lucruri, numai pentru că o desfătau.)"
    
    
    "Escapada noastră ― Maitreyi, Lilu, Mantu şi cu mine ― la un cinematograf de cartier, unde rula un film indian cu Himansural Ray. Cît da mult ne-am vorbit, apropiaţi, şi cît am rîs. Dar la plecare a avut o criză şi şi-a pierdut conştiinţa. Nu ştiam cum să mi-o explic: întunerecul, subiectul filmului sau spasm sexual, datorit apropierii mele? Ştiu că e neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfîntă. De fapt, acesta e miracolul femeiei indiene (verificat şi de confesiunile prietenilor mei bengalezi): o fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintîi noapte."
    
    
    "Maitreyi îmi insinuează o idilă cu un tînăr superb, un bengalez la studii în Anglia. Aşadar, urmează itinerariul tuturor mediocrităţilor sentimentale... (Notă. Fa voia numai să-mi mărturisească hotărîrea de a renunţa ia tot ceea ce se întîmplase înainte de mine.)"
    
    
    "Aduc iarăşi flori. Ea e supărată că am dat şi celorlalte fete, şi d-nei Sen. Cred că Mantu a observat familiaritatea noastră, căci intervine prompt cînd suntem singuri şi, deşi Maitreyi îi spune că e private talk, el tot rămîne.
    Am fost la cinematograf cu inginerul, care îmi vorbeşte trist de amînarea călătoriei în Franţa. Mi s-a părut mie sau a insinuat o eventuală unire a mea cu Maitreyi? Cînd mă întorc, mă întreb dacă, într-adevăr, mi-e dragă, deşi tot timpul, în maşină, eram intoxicat de imaginea patului nostru nupţial."
    
    
    "Continuu o strategie care mă amuză. Mă feresc să întîlnesc pe Maitreyi, prefăcîndu-mă că mi-e teamă, că sunt îndrăgostit nebun etc. Mi-a vorbit azi-dimineaţă aproape forţîndu-mă s-o primesc în camera mea. Intimitatea aceasta cu o indiană e ceva nemaipomenit. Nici eu nu ştiu cum s-o sfîrşi. Mă turbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit. Mă amuz numai."
    
    
    "Neaşteptată volte-face din partea Maitreyiei. Eu mersesem prea departe, simulînd o devoţie de copil (credeam că acesta e drumul către inima oricărei indiene). Dar Maitreyi nu e numai o fecioară indiană, ci şi un suflet original, cu o voinţă stranie. O dezgustă devoţia, adorarea bărbaţilor, îmi spune (înţelegîndu-mă şi pe mine alături de ceilalţi admiratori platonici). E comun, e banal, copilăresc. Urăşte sau dispreţuieşte pe admiratori. Visează un bărbat excepţional, deasupra sentimentelor şi sentimentalismului. Atitudinea mea o enervează.
    Bun! Dacă e adevărat ce spune, schimb tactica. Deja farmecul senzual care mă copleşea în timpul convorbirilor noastre a dispărut îndată ce mi-a mărturisit acestea. Sunt de-acum mult mai liber, mai liberat. Ard de nerăbdare s-a întîlnesc iarăşi în camera mea, s-o văd cum va reacţiona. Voi arăta Maitreyiei că nu-mi pasă de dragostea ei. Ştiu că mă iubeşte. Nu se poate ascunde. Ştiu că e legată de mine. Iar dacă am rămîne singuri 24 de ceasuri, mi s-ar da fără şovăire.
    Dar de ce mă insultă, pentru Dumnezeu? De ce îmi spune că îi repugnă dragostea comună? Este altceva mai bun?"
    
    
    "Nici o femeie nu m-a turburat atîta. Suferinţa mea senzuală e un blestem, în aceasîă lună aridă, cu atîtea lucrări pe cap. Să fie, oare, misterul trupului ei? Mă îndoiesc; mă turbură orice conversaţie care îmi insinuează primejdia, adică unirea mea cu Maitreyi, care se pune la cale. Ştiu că sunt în primejdia aceasta. Am atîtea probe zilnice. D-na Sen, îndeosebi, mă covîrşeşte cu simpatia-i maternă. Inginerul mă numeşte "copilul" său. (Notă. Nu înţelegeam nimic, fireşte!)"
    
    
    "Seara, la masă, d-na Sen se plînge că o chem încă «doamnă», iar nu «mamă», cum e obiceiul în India. Are o blîndeţe sfîntă şi comunicativă, o inocenţă deconcertantă. O iubesc.
    Se fac comentarii insinuante. Mantu cere să-l numesc «unchi», iar Lilu «tanti», deşi nu are decît 17 ani. Mă amuz.
    Problema Maitreyiei. Dintr-un nimic ne-am supărat (de altfel, aceasta ni se întîmplă de două ori pe zi), şi a încercat tot felul de gesturi erotic-sentimentale ca să mă împace. Am lucrat mohorît tot timpul, închis la mine în cameră. Eram, însă, fericit, căci speram să se strice prietenia noastră prea familiară şi pasiunea noastră nemărturisită. Mi-era teamă că ajunsesem prea departe şi mă legam de orice pretext ca să dau înapoi. Dar nu; ca şi-a cerut scuze, şi jocul a reînceput. Simt că n-am să pot să mă stăpînesc mult."
    
    
    "Aproape am sărutat-o astăzi după-amiază, singuri noi doi în odaie. Am făcut eforturi să n-o îmbrăţişez, într-atît era de excitată ea şi atît de înnebunit eu. M-am mulţumit să-i strîng şi să-i muşc braţul. Mai mult n-am vrut. Mi-e teamă, mi-e spaimă de mine. (Notă. Maitreyi n-a fost o clipă excitată, cum credeam eu. O turbura numai atitudinea mea. Ea voise să se joace, iar eu ajunsesem mult mai departe.)
    Maitreyi e o fată rară; dar soţie nu va fi tot atît de mediocră ca oricare alta?
    A venit mai tîrziu, spre seară, cu acel admirabil şal stacojiu, care o lasă aproape goală şi îi vădeşte sînii bruni într-o paloare ucigător de turburătoare. Ştiu că a îmbrăcat acest costum obscen şi fermecător pentru mine; inginerul e absent, altminteri n-ar fi avut curajul să-l îmbrace. (Notă. De fapt, nu era decît un costum de Rajputana, care se poartă de-a dreptul pe trup, nu peste pieptar, cum e obiceiul în Bengal.)
    Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără nici un motiv şi întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă. Senzual, carnal, e peste fire de ispititoare. Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urît mirositoare şi să mă pot stăpîni. E un fel de «meditaţie prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu. Adevărul este că nervii mi se consumă inutil, şi, de fapt, nu înţeleg încă nimic precis. Ce vor cu mine?"
    
    
    "De dimineaţă, ceartă cu Maitreyi. Ea se simte jicnită pentru toate nimicurile şi ameninţă să nu vorbească cu mine o săptămînă. Azi i-am spus că nu-mi pasă, orice ar face ea. Faptul acesta m-a calmat şi m-a ajutat să lucrez. Lilu a venit să intervină, spunîndu-mi că «poeta e nespus de deprimată«. I-am răspuns că eu nu sunt supărat, dar dacă lucrul acesta o amuză... Cît de banale sunt toate femeile, înţelegeam eu. Aceeaşi melodie, aceeaşi în Europa sau în Asia, cu femei inteligente, stupide, perverse sau fecioare.
    Seara am fost la cinematograf singur, petrecînd de minune. La cină, Maitreyi s-a aşezat îîngă mine, într-o sari superbă, veche de o sută de ani. Era plînsă, tăcută; de-abia a mîncat. «Mama» a înţeles totul. Mi-a mulţumit că am vorbit cu ea. După cină avem o mică «explicaţie». Maitreyi îmi spune că n-am înţeles-o atunci cînd am crezut că dispreţuieşte dragostea, simpatia..."
    
    
    "Lupta a durat un sfert de oră. I-am strivit mîinile. Era fermecătoare zbătîndu-se; faţa i se contorsiona, lăcrăma, se ruga în gînd Ia Tagore. Încerca să-şi scoată mîmile prinse de încheieturi în pumnul meu; căci aceasta era lupta. Eram calm, experimentînd detaşat de durerea fizică şi de orgoliu.
    În sfîrşit, a trebuit să recunoască, era înfrîntă. Aceasta i-a dat o bucurie amestecată cu senzualitate amară. Ştiu că era fericită că eu am înfrînt-o. Dar suferea că maestrul ei spiritual, guru, nu o ajutase. Etc.
    Cînd ne-am dus spre odaia ei, noi doi, singuri, ea mi-a şoptit:
    ― Mi-ai frînt mîinile!
    I le-am luat fără să reflectez şi, mîngîindu-le, le sărutam. Aceasta e extraordinar pentru India. Să ştie cineva, ar ucide-o! (Notă. Exageram.)
    După masă, fără să-mi vorbească, mi-a zvîrlit în odaie o floare..."
    
    
    "Cinematograf cu Maitreyi şi ceilalţi. A stat lîngă mine, fireşte. În întunerec mi-a spus că lucruri importante sunt de lămurit. Apoi, cînd a aflat că mă joc, că puţin îmi pasă de «sentimentele» ei, că o urăsc (minţeam), şi-a pierdut calmul ei de regină (Cleopatra?) şi a început să plîngă. Nu am fost emoţionat.
    A plîns a doua oară, la ieşire, violent. Eu i-am spus: «Maitreyi!» şi am tăcut penibil. În aceeaşi seară a plîns iarăşi la mine în odaie, nervos, acoperindu-şi faţa în şal. Totdeauna fără nici o lămurire. Dar a avut puterea să rîdă cînd au venit ceilalţi."
    "Neaşteptate «explicaţii" cu Maitreyi. Ea a fost mai tare astăzi A plîns numai o singură dată. Eu m-am arătat nervos, desperat, insinuînd o plecare urgentă. Finalul a fost violent; am rugat-o să plece din odaia mea. M-am trîntit pe pat, simulînd o criză mai mare decît simpla mea Încurcătură. Am fost ridicol. Am făgăduit Maitreyiei eă vom ajunge iarăşi «prieteni». Ce stupid! Printr-o tactică idioată am «mărturisit» o sută de minciuni care mă banalizează pînă la greaţă, am făcut «scene» etc, etc... iar ea a fost de un calm admirabil. Mi-a spus că îşi are partea ci de vină în «glumele» noastre sentimentale. Pentru aceasta suferă, căci s-a coborît în ochii mei. Dar lucrurile trebuie să se sfîrşească aici; să fim iarăşi prieteni.
    
    Noaptea.
    
    "Oh! Dar lucrurile nu sunt atît de simple. O iubesc mult, feroce, şi mi-e teamă de Maitreyi. Mi-a spus că suferă de răul pe care mi l-a făcut.
    Mi-e teamă, dar mă bucur. Sufletul nu mi-e încă uscat de gîndurile noi şi nerezslvate. Pot fi încă pătimaş îndrăgostit, deşi nu sentimental. Dar, de fapt, ce-mi pasă mie dacă sunt sau nu sentimental?"
    
    
    "Intoxicaţie? Cad victimă propriei mele farse? Astăzi, de dimineaţă şi pînă seara tîrziu, am fost «fericit*, înţele-gînd prin acest cuvînt tern un fluviu iraţional de sentimente majore, vitale, restaurînd pofta de existenţă şi de joc. Eram gata să-i spun Maitreyiei: «Vrei să fii soţia mea?» şi sunt gata şi acum. Aş fi atît de fericit soţul ei! Atît de purificat, de senin..."
    
    
    "După-amiază, conversaţie cu Maitreyi asupra mariajului. Mă gîndesc mult şi mă închipui soţul ei, şef de familie şi miracol etic. Satisfacţii, linişte.
    Seara îmi spune că e desperată că nu i-a scris Tagore. Poetul e pentru ea mai mult decît guru, e prieten, confident, logodnic, zeu, poate amant. Îmi mărturiseşte că nimeni nu bănuieşte legătura lor. O iubire indiană. Sunt gelos? M-am hotărît să-i spun că e inutilă dragostea noastră; de acum, ea ştie tot, fie că i-am mărturisit, fie că i-am sugerat sau a înţeles singură (notă: totuşi, nu ştia nimic, nu înţelesese nimic precis), pentru că nu voi accepta ca soţia mea să fi iubit întîi pe altul. Ea a observat supărarea mea, oarecum severă şi emfatică. După cină n-am vorbit nimic. Mi-a trimis cuvîntul prin Khokha, spunîndu-mi că am jicnit-o. N-am răspuns.
    Cîteodată, afacerea aceasta mă enervează, alteori mă amuză. În general, sunt intoxicat de dragoste, visez căsătorie şi fii. Mă face să-mi pierd mult timp. Concentrarea mintală e dificilă. Dar nu voi renunţa la dragoste."
    
    
    "Noaptea a fost cutremur. Am avut febră tot timpul. Azi-dimineaţă, cînd am întîlnit pe Maitreyi, i-am dăruit o carte scumpă."
    
    
    "Zi de extraordinară emoţie, pe care mi-e peste putinţă s-o însemn aci. Pe scurt, Maitreyi m-a certat întrebîndu-mă unde vreau să ajung, căci neslăpinirea mea o compromite, că Mantu şi Khokha au început să afle etc. Plîngea cu spasme. Eu n-am scos un cuvînt. Eram mîhnit, o jicnisem. Dar şi pozam enorm.
    Din nefericire, Khokha era pe verandă, alături de odaia mea, şi a auzit tot. Cînd Maitreyi a aflat asta, a început să plîngă mai desperat. Mi-a scris pe marginea unui plic că ar vrea să moară. Pentru o indiană, ceea ce ştie Khokha acum e dezonoare.
    Totuşi, cînd s-a liniştit, mi-a deretecat prin odaie şi mi-a aranjat florile pe masă. Eu n-am vorbit."'
    
    
    "Maitreyi a început să scrie o carte de poeme asupra «iluziilor şi miragiilor frumoase»."
    
    
    "Azi, pe cînd îi povesteam destrăbălările felelor din Europa, ea m-a întrebat dacă sunt pur, şi numai gîndul că s-ar putea să nu fiu a înspăimîntat-o într-atît. Îneît a început să plîngă. Setea aceasta violentă, mistică, după puritate m-a emoţionat.
    Pe seară, ajungînd iarăşi să vorbim despre căsătoria ei, ― cu un strein, un tînăr bengali care desigur că nu o va face fericită, recunoaşte Maitreyi ―, i-am mărturisit că marele meu păcat e acela de a fi născut alb (cred puţin în această mărturisire), că, dacă aş fi fost indian, aş fi avut alte şanse etc. Aceasta a nedumerit-o iarăşi, şi eu i-am pus marea întrebare: de ce nu putem fi noi căsătoriţi? De ce nu e îngăduită unirea noastră? Ea m-a privit înmărmurind şi a cercetat cu ochii în toate părţile, să vadă dacă nu m-a auzit cineva.
    A început a spune că aşa e hotărît de soartă sau de Dumnezeu (eu o întrebasem dacă Dumnezeu a hotărît astfel sau prejudecăţile, dar mi-a răspuns că Dumnezeu îşi manifestă dorinţa prin prejudecăţi), că poate dragostea mea e numai o iluzie trecătoare etc. Fapt e că dragostea aceasta ― pe care o socotisem la început imposibilă, minoră, fantezistă ― şi atitudinea Maitreyiei, pe care o crezusem multă, vreme îndrăgostită de mine ― în timp ce ea nu e de nimeni ― mă stăpînesc şi mă duc departe; într-un suflet al meu. neştiut pînă acum, într-o margine de gînd unde mă simt fericit şi splendid. Nu ştiu cum să exprim toate sentimentele acestea revelate. Mă gîndesc serios la unire..."
    
    ***
    
    Din ziua aceea am vîzut-o cu greutate. Rămînea tot timpul în odaia ei, scriind şi cîntînd. I-am trimis cîteva bilete inocente prin Lilu, la care nu mi-a răspuns. Am crezut o sumă de lucruri în prima noapte, apoi mai puţine, apoi n-am mai crezut nimic. Am observat că pot trăi foarte bine şi fără Maitreyi.
    
    
    
    
    VIII
    
    Nu mult după aceea am întîlnit într-o după-amiază pe Harold. Mi s-a părut mai rece, mai răutăcios.
    ― E adevărat că te însori cu fata inginerului? mă întrebă el, între altele.
    Roşii şi începui să-mi bat joc, aşa cum fac de cîte ori sunt pus în încurcătură, mai ales dacă trebuie să apăr pe cineva drag. Harold a trecut repede peste glumele mele şi-mi spuse că a aflat aceasta de la birou, unde mă căutase o dată ca să mă invite la un picnic. A mai aflat tot atunci că vreau să mă lepăd de legea mea şi să trec la hinduism. Şi, deşi el însuşi este un mare păcătos şi se duce la biserică numai pentru Iris, vestea aceasta l-a îngrozit îndeajuns. Îmi spuse că Sen e un monstru, că am fost fermecat, că ar trebui să dau cinci rupii la "Sisters of the poor" ca să se roage pentru mine.
    ― Ce mai fac fetele? întrebai.
    ― Te regretă, îmi mărturisi. Probabil că economiseşti mult acolo, în Bhowanipore, reîncepu el după o clipă. Nu plăteşti casă, nu plăteşti masă şi nu ieşi niciodată în oraş. Ce faci toată ziua?
    ― Învăţ bengaleza ca să-mi iau examenul de Provincial-Manager, minţii eu. Şi apoi, e o lume nouă, nici nu ştiu cum trece timpul...
    Îmi ceru cinci rupîi împrumut, ca să se ducă seara la balul Y.M.C.A.
    ― Nu te tentează? mă iscodi el.
    Într-adevăr, nu mă tenta. Mă gîndii fără melancolie la acei ani de risipă şi eroare petrecuţi la Wellesley-Street, în Ripon Street. Îl privii pe Harold, şi nu-mi evoca nimic trupul lui vlăjgan, faţa oacheşă cu ochi frumoşi, în cearcăne. Un strein, acest camarad al meu, cu care alergasem după atîtea fete şi pierdusem atîtea nopţi. Viaţa pe care o începusem mi se părea atît de sacră, încît nici nu mă încumetam să i-o destăinui. Îmi făgădui să mă viziteze într-o zi şi îşi notă cu atenţie adresa. ("Pentru vreun eventual mare împrumut", mă gîndii eu.)
    Acasă îi găsii pe toţi în sufragerie, luînd ceaiul. Erau acolo şi Mantu, şi soţia lui, Lilu, şi Khokha, şi surorile lui Khokha (două din acele femei-umbre, pe care nu le vedeam aproape niciodată). Le povestii cu multă sinceritate întîlni-rea mea cu Harold şi dezgustul de viaţa pe care o duc europenii şi eurasienii din acest oraş, viaţă pe care am dus-o şi eu atît timp. Mărturisirea aceasta a mea i-a desfătat. Femeile mă sorbeau cu ochii şi mă tot lăudau în argot-ul lor neînţeles, iar Mantu îmi strîngea mîinile şi închidea ochii, după obiceiul lui. Numai inginerul, după ce îmi atrase atenţia asupra zelului meu prea entuziast, se retrase să-şi citească nelipsitul său roman poliţist.
    M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha şi cu Lilu sus pe terasă. Aşteptam seara întinşi pe covoare, vorbind rar şi căutîndu-ne fiecare cea mai comodă poziţie, cu perna sub cap. Eu venisem în sandale şi-mi jucau picioarele în aer, încercînd să le rezem decent şi oarecum întîmplător de parapet. Învăţasem în aceste ultime luni un întreg ceremonial al picioarelor; ştiam, de pildă, că de cîte ori lovesc pe cineva, fără voie, trebuie să mă plec şi să-i ating cu mîna dreaptă piciorul; că niciodată nu trebuie să schiţez, nici în glumă, gestul lovirii cu piciorul în cineva, şi alte multele. De aceea ezitam înainte de a mă rezema comod de parapet. Auzii atunci pe Lilu vorbind ceva în şoaptă Maîtreyiei.
    ― Spune că ai un picior foarte frumos, un picior alb, de alabastru, mă lămuri Maitreyi, fără să-şi poată ascunde o privire de neînţeleasă invidie şi necaz.
    Roşii, şi de plăcere (căci, urît fiind, mă încîntă peste fire orice laudă adusă fiinţei mele fizice), şi de timiditate; nu ştiam cum să tîlcuiesc privirile Maitreyiei. Îmi fixa picioarele cu un zîmbet dispreţuitor, rău, umilit. Eu începui a vorbi stupidităţi ca sa curm tăcerea, spunînd că aceasta nu are nici o importanţă, căci niciodată nu se văd picioarele, cel puţin la noi. albii.
    ― La noi e altfel, mă întrerupse Maitreyi, îmblînzită. La noi, prietenii îşi arată dragostea atingîndu-şi picioarele goale. De cîte ori stau de vorbă cu prietenele mele, eu le strîng piciorul. Uite aşa...
    Îşi desprinse, îmbujorîndu-se, piciorul din sari şi-l apropie de Lilu. Se petrecu atunci ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu strînse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyiei, tresărind şi zîmbind ca descătuşată dintr-un sărut. Erau adevărate mîngîieri alunecările acelea leneşe pe pulpă, cu degetele strînse, călcîiul aplecat, şi apoi strînsoarea, în care carnea se strivea caldă, tremurînd. Sufeream cumplit, şi de gelozie, şi de revoltă, împotriva dragostei acesteia absurde, între carnea a două femei. Maitreyi îşi retrase brusc piciorul din îmbrăţişare şi-l trecu peste laba lui Khokha. Îmi venea să-mi muşc buzele, să fug, căci văzusem deodată cum piciorul acela negru şi murdar al lui Khokha, scorojit de arşiţă şi de trotuare, primeşte apropierea caldă, ca pe o ofrandă, a trupului Maitreyiei. Khokha avea un zîmbet de cîine mîngîiat, şi regretai că nu pot vedea ochii Maitreyiei, să ghicesc în ei voluptatea pe care o trăda pulpa în apropierea cărnii băiatului.
    Mă gîndii atunci că rîsul Maitreyiei ― pe care îl provoca acel clovon urît ― trăda aceeaşi abandonare, aceeaşi posesiune. M-am întrebat, mai tîrziu, dacă nu există şi altfel de posesiuni decît cele cunoscute, mai rafinate şi mai inefabile, obţinute pe furiş, cu o atingere sau cu o glumă, cînd femeia se predă total căldurii sau spiritului celuilalt şi e luată în întregime, aşa cum niciodată nu o vom putea lua noi, chiar în cele mai definitive şi mai nebuneşti ceasuri de dragoste. Multă vreme după aceea am fost gelos nu pe tinerii frumoşi, pe poeţii şi muzicanţii care se adunau în casa Sen şi cu care vorbea Maitreyi, privindu-i lung, zîmbindu-le, iubindu-le cărţile, ci pe oricine o făcea să rîdă pînă la lacrimi, pe Khokha şi pe Mantu, mai ales pe acesta din urmă, care, fiindu-i unchi, îşi putea îngădui să-i strîngă braţul, vorbindu-i, sau o putea bate pe umăr şi scutura de păr. Gesturile acestea de abandonare inocentă mă chinuiau mai mult decît orice rival. Mi se părea că Maitreyi e neştiutoare de violul săvîrşit pe furiş asupra-i de către o carne sau un spirit strein. Şi, ca să spun totul, mă făceau să sufăr îndeosebi posesiunile spirituale: un poet tînăr, Acintya, pe care Maitreyi nu-l văzuse decît o singură dată şi nu-i vorbea decît la telefon, cînd trimitea poeme pentru revista Prabuddha Bharatta; un matematician care venea foarte rar şi despre care Maitreyi îmi vorbise cu entuziasm, mărturisindu-mi că îi plac bărbaţii înalţi: şi mai presus de toţi, gurul ei, Robi Thakkur. Cu o mare abilitate încercam să-i insinuez că se abandonează prea mult, fie cu spiritul, fie cu carnea. Dar mă privise atît de inocentă, de mirată şi sinceră, încît am renunţat. De altfel, acestea se petreceau în urma celor povestite adineaori, într-o vreme cînd eu primisem destule probe că nu am de ce mă teme de nimeni.
    ...Rămăsesem îngîndurat şi dezgustat, muşcîndu-mi pe furiş buzele şi privind cele dintîi stele într-un cer încă palid. Conversaţia continua într-o bengaleză colocvială, din care nu pricepeam decît foarte puţin; de altfel, nici nu încercam să pricep şi nu tresăream decît la rîsul Maitreyiei, pe care Khokha îl alimenta cu nesfîrşite calambururi şi schimonoseli. Probabil că ea observă sfiala mea, căci mă întrebă, în englezeşte, dacă nu sunt prea obosit şi dacă n-aş voi să mă distrez ajutînd-o în ceasurile mele libere să termine catalogul bibliotecii d-lui Sen. Aceasta m-ar recrea îndeajuns, după munca mea de la birou, şi am putea sta de vorbă mai mult. (Pentru că, de fapt, în ultimele zile aproape că nu mă întîlnisem cu Maitreyi.) Nu ştiam nimic de catalog şi aflai că d-l Sen, care strînsese pînă acum vreo patru mii de volume, ― fie moştenite, fie cumpărate ―, intenţiona să-şi tipărească într-o broşură de lux catalogul bibliotecii, ca să poată fi dăruită, în caz de moarte, unui colegiu local. Mi se păreau ridicole toate acestea, dar primii.
    ― Tata nu îndrăznea să te roage să mă ajuţi, mărturisi Maitreyi. Se temea să nu-ţi pierzi prea mult timp. Eu sunt mică, n-am ce face toată ziua şi-mi place să copiez titlurile cărţilor...
    Îmi amintesc că în seara aceea, rămas singur, mă blestemam că primisem prea repede o propunere care mă va face să-mi pierd aproape tot timpul liber. (După cîte înţelesesem eu, trebuiau copiate titlurile pe mici bucăţele de hîrtie, apoi clasate alfabetic, cu numărul lor respectiv de raft, şi transcrise din nou într-un dosar, pentru a fi date la tipar. Munca aceasta îmi repugna.) Şi mă temeam, de asemenea, că jocul nostru ar putea să reînceapă într-un timp cînd eu izbutisem să mă cuminţesc.
    
    ***
    
    Pe Maitreyi am întîlnit-o a doua zi după-amiază, înainte de ceai, în pragul bibliotecii, aşteptîndu-mă.
    ― Vino să-ţi arăt ce-am făcut, mă chemă ea.
    Adusese vreo cincizeci de volume pe o masă şi le aşezase cu cotoarele în sus, în aşa fel încît să poată fi cetite unul după altul.
    ― D-ta începi din capul ăsta al mesei, iar eu de dincolo. Să vedem la ce volum ne întîlnim, vrei?
    Părea foarte emoţionată, îi tremura buza şi mă privea clipind des din pleoape, ca şi cum s-ar fi silit să uite ceva, să destrame o imagine din faţa ochilor.
    M-am aşezat la scris cu o presimţire ciudată că se va întîmpla ceva nou şi mă întrebam dacă nu cumva aştept dragostea Maitreyiei, dacă surpriza pe care o presimţeam nu era o eventuală împărtăşire, o luminare a ascunzişurilor sufletului ei. Dar mă trezeam prea puţin clătinat de întîmplările acestea eventuale. Scriind, mă întrebam: o mai iubesc? Nu; mi se părea că o iubesc, numai atît. Înţelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraţionalul ei, virginitatea ei barbară şi, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta; că eram vrăjit, nu îndrăgostit. Şi, ciudat, înţelegeam nu în ceasurile mele de luciditate, ― multe-puţine cîte mai aveam ―, ci în clipele din pragul experienţelor decisive, în clipele reale, cînd începeam să trăiesc. Reflecţia nu mi-a relevat niciodată nimic.
    Pusei mîna pe un volum şi întîlnii mîna Maitreyiei.
    Tresării.
    ― La ce volum ai ajuns? mă întrebă.
    I-l arătai. Era acelaşi la care ajunsese şl ea: Tales of the un expected de Wells. Roşi deodată, de bucurie, de încîntare, nu ştiu, dar îmi spuse cu un glas stins:
    ― Ai văzut ce "neaşteptat" avem înaintea noastră?
    Zîmbii sugestionat şi eu puţin de coincidenţa aceasta, deşi majoritatea volumelor de pe masă aveau titluri caracteristice: Visul, Ia-mă cu tine, Ajutor!, Nimic nou? şi altele. Căutam un răspuns cu mai multe înţelesuri, dar veni Chabù să ne cheme la ceai, şi ne-am ridicat de la masă foarte fericiţi amîndoi, continuînd să ne privim. În timpul ceaiului, eu am vorbit cu multă exuberanţă despre ultimele mele lecturi, toate relative la Khrishna şi la cultul vaishnav, şi povesteam cu atîta entuziasm şi sinceritate scene din viaţa lui Chaitanya, încît d-na Sen nu putu să se mai stăpînească şi se apropie de mine cu două lacrimi mari în ochi, spunînd:
    ― Parcă ai fi un vaishnav...
    Eram fericit că-mi vorbise aşa. Mărturisii că socotesc vaishnavismul una din cele mai elevate religii, şi de aici porni o discuţie asupra religiilor, susţinută mai ales de Mantii şi de mine, pe care Maitreyi o asculta cu ochii în gol, fără să spună un cuvînt.
    ― Ce ştiţi voi despre religie? izbucni ea deodată, roşind, apoi pălind, gata să plîngă.
    Rămăsei surprins, neştiind dacă trebuie să mă scuz sau să mă explic. Mantu voi s-o mîngîie, dar ea se smulse şi fugi în bibliotecă. Îmi sfîrşii ceaşca de ceai, intimidat. Nu mai vorbea nimeni. M-am retras în odaia mea, ca să răspund scrisorilor, cu o nelinişte şi nerăbdare necunoscute pînă atunci. Dar, pe cînd scriam, am simţit deodată nevoia de a vedea pe Maitreyi şi m-am dus.
    Ziua aceea îşi are o mare însemnătate în povestirea de faţă. Transcriu din jurnal. "Am găsit-o abătută, aproape plîngînd. I-am spus că am venit, pentru că m-a chemat, şi aceasta a surprins-o. Ne-am despărţit, apoi, pentru cinci minute, ca să sfîrşesc scrisoarea. Cînd m-am întors, dormea pe canapeaua din faţa mesei.
    Am deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o privesc ţintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebîndu-mă la răstimpuri, şoptit: «Ce?» Apoi n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecaţi, stăpîniţi de acelaşi fluid suprafiresc de dulce, incapabil să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deşteptîndu-ne. Mi-e greu să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se susţinea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mîihile, fără a ne despărţi totuşi ochii. Strîngeri barbare, mîngîieri de devot. (Notă. Cetisem recent despre dragostea mistică a lui Chaitanya şi de aceea îmi exprimam experimentările mele în termeni mistici.) Au urmat, firesc, sărutările pe mîini. Era atît de pierdută, îşi muşca atît de pătimaş (şi totuşi cast) buzele, încît aş fi putut-o săruta pe buze, aş fi putut face tot. M-am reţinut cu multă greutate. Situaţia era de-a dreptul riscantă. Puteam fi văzuţi de oricine scobora scările. Ea este de o emotivitate mistică. (Notă. In jurnalul meu de atunci, influenţat de anumite lecturi vaishnave, întrebuinţam foarte des termenul de "mistic". De altfel, comentariul acestei în-tîmplări, aşa cum îl găsesc într-un caiet rătăcit, este străbătut de la un capăt la altul de "experienţa mistică". Eram ridicul.) Am întrebat-o, încă o dată, de ce nu putem fi, noi doi, uniţi. S-a cutremurat. Ca s-o încerc, i-am cerut să recite de două ori acea mantra pe care a învăţat-o Tagore, ca să se apere de primejdiile contra purităţii. Totuşi, după ce le-a repetat, farmecul stăruia. Cu aceasta i-am dovedit, căci credeam şi eu, că experienţa noastră nu-şi are rădăcini sexuale, ci e dragoste, deşi manifestată în sincerităţi carnale. Am simţit şi verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne. Experienţa a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de cîte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt."
    Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintîi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le îndurasem pînă atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi pulpei, aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. Nimeni n-ar putea minţi atît de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, pînă aproape de încheietura aceea a genunchiului, pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam brună şi virgină, căci, fără îndoială, nici un trup omenesc nu se înălţase atît de departe în carnea ei. În acele două ceasuri de îmbrăţişare (erau oare altceva mîngîierile gleznelor şi pulpelor noastre?) ― pe care jurnalul le schiţează atît de sumar, atît de şters, încît multă vreme după aceea m-am întrebat dacă mai trebuie să continuu însemnarea etapelor noastre ― am trăit mai mult şi am înţeles mai adînc fiinţa Maitreyiei decît izbutisem în şase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste. Niciodată n-am ştiut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut.
    Nu îi spusesem încă răspicat că o iubesc. Amîndoi ghiciserăm asta; aşa mi se păruse mie. Şi eu tîlcuisem, multă vreme, orice gest al ei ca pe un semn de simpatie sau dragoste. Nu mă îndoiam o clipă că mă iubeşte şi nu mă îndoiam că ea ştie tot atît de bine aceasta despre mine. De aceea mă mîhneau şi mă nelinişteau răzvrătirile ei (muţenia aceea speriată, ochii aceia de panică, mîinile cu care îşi acoperea faţa) de cîte ori îi vorbisem pînă acum de o unire a noastră. Nu înţelegeam; căci mi se părea că şi ea, Şi părinţii favorizează necontenit aceasta.
    Îi spusei atunci că o iubesc. Nu ştiu cum au răsunat cuvintele mele, căci ea îşi acoperi ochii şi nu răspunse. Mă apropiai şi repetai mai cald, mai sincer, acele cîteva cuvinte de iubire pe care le puteam spune în bengali. Voi să se ridice.
    ― Lasă-mă, îmi spuse cu un glas depărtat, strein. Văd că n-ai înţeles iubirea mea. Te iubesc ca pe un prieten, foarte scump prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...
    ― Dar aceasta nu e prietenie, e dragoste, îi răspunsei eu, recăpătîndu-mi pe neaşteptate şi humorul, şi luciditatea.
    ― Cîte feluri de dragoste nu cunoaşte sufletul? adăogă ea privindu-mă.
    ― Dar pe mine mă iubeşti, e inutil să te ascunzi, stăruii. Nu mai putem unul fără altul, ne-am chinuit de ajuns pînă acum ascunzîndu-ne. Mi-eşti dragă, Maitreyi, mi-eşti dragă...
    Îi vorbeam, amestecînd cuvintele, o frază în bengali şi cinci în englezeşte.
    ― Spune-mi asta şi pe limba ta, mă rugă. I-am spus tot ce mi-a trecut prin minte. Se făcuse noapte, se aprinseseră lămpile pretutindeni. Voii să aprind şi eu becul din bibliotecă.
    ― Lasă aşa, vorbi Maitreyi.
    ― Dacă vine cineva şi ne găseşte pe întunerec?
    ― Ce-are a face? Aici suntem fraţi...
    Mă prefăcui că nu înţeleg, dar mă întorsei aproape de ea şi-i luai mîinile, mîngîiridu-le.
    ― De ce nu auzi anumite cuvinte? mă întrebă ea, şi ghicii după glas că e gata să rîdă.
    ― Pentru că vorbeşti prostii, răspunsei, foarte sigur pe mine şi pe dragostea Maitreyiei.
    Se petrecu atunci un lucru neaşteptat. Maitreyi începu să plîngă şi se smulse din mîinile mele. Voia să fugă. O înlănţuii în braţe şi-mi apropiai capul de părul ei, vorbindu-i în şoapte, încercînd s-o farmec, s-o rog să nu mai plîngă, să mă ierte. Dar nu mă putui împotrivi parfumului şi căldurii, şi ispitelor acelui trup neatins încă de nimeni şi o sărutai. Maitreyi se zbătu şi ţipă, ferindu-şi gura. Mi-a fost teamă să nu ne audă cineva şi-î dădui drumul. Fugi din braţele mele cu un suspin care mă umili, dar nu se ptă spre uşă, ci spre fereastră. Acolo, la lumina felinarului din stradă, o putui vedea. Mă cutremurai. Avea o căutătură stranie, desperată şi plînsă, părul i se răvăşise pe umeri, buzele şi le muşcase. Mă privea ca pe un duh sau ca pe un nebun. Îmi arătă cu degetul locul unde o sărutasem, pe obraz. Nu putea vorbi, nu se putea apăra. Mă apropiai, o luai în braţe şi o sărutai iarăşi, înnebunit de neînţelegere, întunecat de pasiune. O sărutai pe gură şi-i întîlnii buzele umede, fragede şi parfumate, cum niciodată n-aş fi crezut că îmi va fi dat să sărut. În cea dintîi clipă se strînsera sub gura mea, încercînd să se apere, dar era atît de slabă, încît le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. Îi simţeam sînii, o simţeam toată, şi se abandonase atît de decisiv trupului meu, încît avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atît de repede. Nu ştiu cît a durat această primă îmbrăţişare. Am ghicit că se sufocă, se zbate, şi i-am dat drumul. S-a prăvălit deodată la picioarele mele. Am crezut că e leşinată şi m-am plecat palid, s-o ajut, dar ea îmi îmbrăţişă picioarele, plîngea şi se ruga să nu o mai ating, mă implora în numele Dumnezeului meu, în numele mamei mele, în numele d-nei Sen. Mă cutremurai şi tăcui. O lăsai să se ridice singură. Îşi şterse lacrimile în fugă, îşi potrivi părul, mă privi, fără s-o văd, căci eu eram în lumina palidă a felinarului, iar ea la întunerec, şi plecă oftînd.
    M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătîndu-mă, chinuit şi de bucuria că este a mea, şi de orgoliu, de remuşcare, de teamă. N-am putut face nimic pînă la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o privesc în timpul mesei. Mă întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva d-nei Sen sau lui
    Lilu. Nu ştiam nimic, nu credeam nimic. La masă n-a venit, dar, îndată după aceea, Lilu se apropie de mine şi-mi spuse:
    ― Poeta vă trimite biletul acesta.
    Îl deschisei cu răsuflarea oprită. Ca să nu înţeleagă nimeni, era scris în franţuzeşte: 
    
    
    
    
    IX
    
    Mă duceam la birou de-abia îa zece, iar ceaiul îl luam eu toţii la opt dimineaţa. Puteam sta deci neturburaţi de vorbă două ceasuri. În noaptea aceea am adormit greu, cu febră şi visuri atroce; mi se părea c-o pierd pe Maitreyi, că un înger cu barbă albă mă izgoneşte din casa aceasta, că Sen mă priveşte absent de pe terasă. Mă deşteptam mereu, cutremurat, cu fruntea rece şi umedă. Parcă săvîrşisem un mare păcat.
    Am găsit-o pe Maitreyi la birou, într-o sari albă, cu un şal cenuşiu pe umeri, scriind fişe pentru catalog. I-am urat bună dimineaţa extrem de încurcat, neştiind dacă trebuie s-o sărut sau să-i zîmbesc numai, sau să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat de curînd între noi. Cea dintîi întîlnire după un episod decisiv în dragoste mi-a cerut întotdeauna un efort de atenţie şi de imaginaţie. Nu ştiu cum să mă port, ce "atitudine" să iau; nu ştiu dacă trebuie să fiu rigid sau delicat, nu ştiu mai ales ceea ce crede ea şi cum ar vrea ea să fiu. Nehotărîrea aceasta mă face să ezit înainte de orice gest, să mă contrazic, să mă scuz, să fiu, în general, ridicol.
    Maitreyi, dimpotrivă, arăta liniştită, resemnată, hotărîtă, deşi cearcănele şi paloarea feţei trădau o noapte de rugăciune şi de meditaţie. (Mi se păruse mie sau îi auzisem spre dimineaţă glasul, îngînînd în balcon o rugăciune monoton cîntată, întreruptă şi reluată de mai multe ori şi apoi stinsă brusc, ca într-un plîns?)
    M-am aşezat în faţa ei, la acelaşi birou, pe scaunul pregătit mai dinainte de Maitreyi. Am început a scrie mecanic, copiind titlurile cărţilor, fără să ridic ochii de pe fişe.
    ― Ai dormit bine? o întreb eu după cîteva minute, ca să curm tăcerea.
    ― N-am dormit deloc, îmi răspunse calmă. M-am gîndit că e timpul sî pleci din casa noastră. De aceea te-am şi chemat...
    Încercai s-o întrerup, dar Maitreyi avu un gest de desperată implorare, şi o lăsai să vorbească, din ce în ce mai turburat şi mai surprins de cele ce ascultam. Vorbea jucîndu-se cu condeiul pe o coală de hîrţje, fără să mă privească, desenînd şi ştergînd, scriind rînduri pe care nu le puteam ceti, făcînd semne şi figuri pe care nu le înţelegeam. Jocul acesta mi-a amintit începuturile prieteniei noastre şi cele dintîi lecţii de franceză. Aş fi vrut s-o întrerup, ca să-i spun cîte greşeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins josnicia acestui humor şi am tăcut. Nici vreme de reflecţii melancolice nu aveam. Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu ştiam cum să le cred. Mă turburau şi mă surprindeau, jicnindu-mă şi în orgoliul, şi în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem vorbind atît de mult singură, fără să schimbe subiectul, fără să mă întrebe, fără să aştepte răspuns sau comentarii. Parcă ar fi vorbit într-o odaie goală. Eu nu mai eram.
    Mă înşelam, spunea ea, crezînd că mă iubeşte aşa cum o iubesc eu. Sufletul ei era de mult dat altuia, lui Robi Thakkur. Îl iubeşte de cînd avea treisprezece ani şi i-a cetit pentru întîia oară cărţile. Verile şi le petrecea, pînă mai anul trecut, la Shantiniketan, găzduiţi ― ea şi familia ― chiar la poet acasă. Cîte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă, singuri, Maitreyi la picioarele bătrînului, ascultîndu-l mîngîiată pe păr! La început nu ştia ce este Sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într-un vis nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru guru-l ei. Pînă ce, într-o seară, poetul i-a spus că aceasta e dragoste. A leşinat atunci pe terasă. S-a deşteptat, nu ştie după cît timp, la el în odaie, întinsă pe pat, cu faţa udă. Plutea în odaie un parfum proaspăt de iasomie. Gura continua s-o mîngîie şi i-a dat atunci acea mantra, apărătoare de păcate.
    Să rămînă pură toată viaţa, aşa i-a spus. Să scrie versuri, să iubească, să viseze şi să nu-l uite niciodată pe el. Şi nu l-a uitat. Are o cutie întreagă eu scrisori de la el, trimise din toate părţile lumii pe unde a umblat. Cutia e de lemn parfumat şi i-a fost dată de poet acum doi ani, împreună cu o şuviţă din părul lui...
    (Ce cabotin dezgustător, gîndeam eu ars de gelozie, de furie, de neputinţă. Cs corupător, ce misticism carnal, ce amestec hidos de devoţie şi fraudă. Cum am putut crede că fecioara aceasta a fost pură? Cum am putut crede că eu sunt cel dintîi care îi atinge trupul?)
    Totuşi, niciodată n-a sărutat-o, nici n-a mîngîiat-o decît pe păr, adăogă Maitreyi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gîndul. De altfel, nici nu l-a mai văzut de mult, căci el călătoreşte neîncetat; şi apoi (ezitarea ei, în această clipă!), se pare că d-na Sen a observat anumite excese sentimentale faţă de guru şi n-a mai lăsat-o să-l vadă. Dar nu l-a uitat o clipă. Ar fi vrut să ajungem buni prieteni, să-mi împărtăşească mie toate acestea, să-l iubim împreună. Mie nu mi-a fost decît o prietenă, m-a iubit ca o prietenă, niciodată nu s-a gîndit la altfel de dragoste, şi jocul nostru trebuia să rămînă joc, fără îmbrăţişări şi fără sărut. (Roşi şi şopti aceste cuvinte cu multe greşeli, şi de gramatică, şi de pronunţie. De aceea repetă fraza în bengali.) Gesturile ei au fost sincere şi calde, căci, într-un fel, mă iubeşte mult şi îi place să stăm împreună, să glumim, să ne privim în ochi şi să ne atingem mîinile, dar toate acestea nu sunt nimic altceva decît prietenie. Dacă am crezut altfel, e din vina ei, care mi-a ascuns multe şi m-a provocat să cred orice altceva, să cred chiar că mă iubeşte.
    Cînd a încetat, obosită şi palidă, m-am ridicat de la locul meu (nici nu-mi dam seama ce fac, într-atît eram de năuc) şi m-am dus spre ea. Mă privea cu panică şi milă, i-am luat capul între mîini şi, ştiind că nu poate ţipa, nu poate striga după ajutor, am sărutat-o pe gură. Ştiam amîndoi că în orice clipă se poate coborî cineva de sus şi ne-ar fi putut vedea de pe scară, dar aceasta mă făcea să prelungesc şi mai mult sărutarea, aproape sufocînd-o.
    ― De ce faci asta? vorbi ea. Sunt slabă, ştii că nu mă pot împotrivi, dar nu simt nimic cînd mă săruţi. Simt buzele ca şi cum ar fi ale lui Chabù, ale unui copil. Nu mă cutremură! Nu te iubesc!...
    O lăsai din strînsoare şi trecui în odaia mea. Plecai de-a dreptul la lucru, fără să mai aştept ceaiul, oarecum înseninat de mărturisirea Maitreyiei, deşi gelos şi înfuriat. Mi se părea că tot ce face faţa aceasta este contra firii.
    În ziua aceea nu o întîlnii şi nu o căutai. Seara, la masă, o aveam iarăşi la dreapta mea. Am coborît printre cei dintîi. Nu veniseră decît Mantu, Lilu, Maitreyi. Am început a discuta politică: arestarea primarului oraşului, discursul lui Sarojini Naidu, numărul închişilor în revoluţia civilă. Îmi făgăduisem să nu privesc pe Maitreyi şi să nu o ating nici din întîmplare. Dar simţii deodată piciorul ei cald, gol, sub masă, aşezîndu-se tremurînd peste al meu. Înfiorarea care m-a străbătut atunci m-a trădat. Maitreyi şi-a ridicat, fără să se observe, marginea sari-ei, şi eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără nici o încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualităţii. Ea era palidă, cu buzele roşii, privindu-mă cu ochii adînciţi, înspăimîntaţi, dar carnea ei mă chema, mă îmbia, şi a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă. Observaseră şi ceilalţi, cred, pierderea noastră. De-atunci. Îmbrăţişarea pulpelor pe sub masă a rămas una din bucuriile noastre zilnice. Căci numai acolo îi puteam mîngîia astfel pulpele, genunchii. Dacă aş fi atins-o cu mîna, Maitreyi ar fi socotit încercarea aceasta un act de dezgustătoare lubricitate şi s-ar fi îndoit numaidecît de curăţenia simţirilor mele.
    După masă, Maitreyi mă opreşte în prag.
    ― Vrei să vezi ce-am lucrat pînă acum?
    Aprinse lumina în bibliotecă, dar, în loc să se apropie de masa unde se aflau fişele, se îndreptă către cealaltă odaie, unde nu era lampă. Se uită în dreapta şi în stînga, nu cumva să o surprindă cineva, şi apoi îmi întinse braţul, gol pînă la umăr.
    ― Încearcă orice poţi cu el, sărută-l, mîngîie-l; ai să vezi că nu simt nimic...
    Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricît de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Îi explicasem atunci că, pentru mine, posesiunea e mult mai neînţeleasa şi mai complicată decît se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeţi sau să-l cucereşti. Mai mult ne închipuim că posedăm decît posedăm.
    Banalităţile acestea, pe care i le spuneam în treacăt, sigur fiind că altceva mai responsabil n-ar fi în stare să reţină, au frămîntat-o îndeajuns pe Maitreyi. Încerca acum să-şi verifice sentimentele prin această "voluptate" esenţială de care îi vorbisem atunci.
    Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pielea aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie alături. Trăia prin sine; nu mai aparţinea fetei care îl întinsese pe jăratec ca să-şi încerce dragostea. Îl ţineam în mîinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de intensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze. Începui să-l strîng, să-l mîngîi, să-l sărut, sigur fiind că îmbrăţişez întreaga făptură a Maitreyiei, că pe ea o mîngîi, de ea toată mă bucur. Simţeam cum se pleacă sub voluptate, cum cedează agonizînd, simţeam că se deşteaptă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam faţa mereu mai palidă, ochii tot mai aprinşi, voinţa tot mai rătăcită. În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecările degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai mult, de mine, pînă ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă strîngă, lăcrămînd, fără răsuflare. Peste cîteva clipe o avui în braţe, dîndumi-se ea (căci nu făcui nici un gest ca să-i violentez alunecarea, hotărît fiind să-i chinui numai braţul), şi, cînd o sărutai de astă dată pe gură, înţelesei că nu mai era o sărutare de viol, căci buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu, cu sîngele meu. Am înţeles atunci că orice s-îr fi întîmplat mai înainte în emoţiile şi în gîndirea Maitreyiei, oricine le-ar fi răscolit mai înainte de mine, urmele acelea s-au şters, arse de ziua aceasta nouă la care se năştea fecioara. O nemaipomenită beatitudine mă invada atunci pe toate porţile sufletului şî ale trupului. Îmi simţeam fiinţa plenar şi continuu, un val inefabil mă înălţa din nimic, fără să mă despartă totuşi de mine însumi, fără să mă rătăcească. Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în acele clipe, care mi s-au părut fără durată. Încleştarea aceea la sînul Maitreyiei era mai mult decît dragoste. Ea s-a deşteptat, cu palmele întoarse acoperindu-şi ochii. S-a depărtat de mine agale, privindu-mă cîteodată tresărind, apoi acoperindu-şi iar faţa. Trecu pe lîngă masa cu cărţi şi spuse automat, arătîndu-mi-le:
    ― Iată ce-am lucrat astăzi...
    Au fost o ghicire nefirească vorbele ei. Căci în acea clipă intră Khokha şi-i spuse că d-na Sen o cheamă sus, în odaia ei. Am stins luminile, încercînd să mă stă-pînesc; pentru că eram buimac şi fericit, şi aproape că-mi venea să-i spun lui Khokha ce fericire mi se dăruise mie din senin, fără să o merit.
    În camera mea nu-mi găseam locul. Priveam pe fereastra cu gratii, mă trînteam pe pat, mă ridicam şi umblam prin odaie. Doream s-o mai văd o dată pe Maitreyi, să adorm cu figura ei, cu amintirea buzelor neîntreruptă de apariţia lui Khokha. Mi se părea că nu ne-am despărţit aşa cum trebuie, în intimitatea noastră descoperită astăzi. Nu ne puteam despărţi decît printr-o îmbrăţişare, şi venirea lui Khokha o împiedecase. Sunt sigur că şi Maitreyi simţea acelaşi lucru, că o auzeam păşind uşor, deasupra, în odaia ei, ieşind în balcon, întorcîndu-se. Pe zidul din faţă îi puteam vedea umbra de cîte ori se apropia de fereastră. Dar s-a stins lumina, şi o ciudată părere de rău mă împietri lîngă gratii. Auzi atunci un fluierat, în care s-ar fi putut ghici o melodie, dar eu ghicisem altceva. Mă apropiai de fereastră şi fluierai şi eu; nu mi se răspunse nimic. Trebuie să fie în balcon, gîndii; şi, deschizînd cu multă luare-aminte uşa odăii mele şi uşa, mai grea, a coridorului, ieşii în verandă. Nu mă încumetai să cobor în stradă, căci lumina felinarului era prea puternică. Fluierai din nou.
    ― Allan, Allan! mă auzii chemat din balcon.
    Îmi spunea întîia oară pe nume. Mă coborîi şi o zării rezemată de balustradă, numai cu un şal pe umeri, părul atîrnîndu-i negru peste braţe, printre glicine. Era o apariţie legendară, de basm oriental, forma ei aproape nudă printre ciorchinele de flori, într-un balcon luminat palid de un felinar de cartier. Am privit-o fără să-i spun un cuvînt. După moleşeala braţelor abandonate peste balustradă şi după resemnarea cu care îşi sprijinea capul pe umăr, înţelesei că nici ea nu mai are putere să spună ceva. Ne priveam numai. Apoi, ea a căutat sub şal, la sîn, şi mi-a zvîrlit ceva alb şi cu alunecare leneşă. În aer; o coroniţă din flori de iasomie. N-am mai văzut-o în clipa următoare. Nici nu i-am putut mulţumi.
    M-am întors fericit şi împăcat în camera mea, după ce am închis uşile cu aceeaşi grije. Întîlnii pe coridor pe Khokha.
    ― Am fost să beau puţină apă proaspătă, îmi spuse el încurcat, înainte să-i fi vorbit.
    Nu m-am întrebat atunci ce căuta el mereu în preajma noastră şi dacă nu cumva ne spionează. Purtam coroniţa de iasomie cu prea multa mîngîiere şi bucurie ca să mă gîndesc la altceva. Am înţeles mai tîrziu că acesta era semnul logodnei, că fecioara care dăruieşte o asemenea coroniţă unui tînăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legămînt dincolo de împrejurări şi de moarte. Dar atunci nu-i cunoşteam încă simbolul şi o strîngeam în mîini şi o sărutam, pentru că fusese a Maitreyiei, se lipise de sînul ei, şi de acolo mi-o zvîrlise ea, nepreţuit dar mie. Şi şezînd eu pe pat, privind florile de iasomie, mă duse deodată gîndul la începuturile începutului, cînd de-abia o văzusem pe Maitreyi şi nu-mi plăcuse; cînd credeam că nimic nu mă va lega de ea niciodată, şi înţelesei că, de fapt, eu o iubisem de atunci, deşi nu-mi lămuream aceasta şi nu voiam să mi-o lămuresc.
    A fost o noapte de legănări între vis şî amintire, cu parfumul iasomiei ispitindu-mi gura Maitreyiei, o noapte în care mi s-a părut că aud întîia oară cocorii Bengalului, strigătele lor deasupra cîmpiilor inundate de la marginea golfului Am văzut atunci, pe acea poartă de fericire deschisă spre lume, o viaţă de legendă, pe un tărîm cu şerpi şi tam-tam, în care eu păşeam alături de Maitreyi, doi amanţi ai drumurilor.
    
    ***
    
    A doua zi am avut mult de lucru la birou şi m-am întors tîrziu după masă. Maitreyi mă aştepta cu dejunul în sufragerie. Îşi adusese fişele şi le clasifica alfabetic, într-o cutie cu tot atîtea despărţituri şi litere. A pălit văzîndu-mă şi mi-a adus îndată să mănînc. S-a aşezat apoi aproape de mine, cu şalul trecut peste cap pînă aproape de frunte, privindu-mă! Cît sufeream eu atunci, neştiind ce să-i spun, temîndu-mă să nu par vulgar (căci eram obosit şi mîncam lacom), oprindu-mă din foamea mea ca să-i arunc o privire prin care să-i mărturisesc că n-am uitat-o, că mi-e tot atît de scumpă ca şi în noaptea trecută.
    ― Te-ai gîndit la mine azi? o întrebai eu, amintindu-mi că amanţii îşi pun asemenea întrebări dulci.
    Închise ochii, şi îi zării două lacrimi, mai degrabă sticliri, căci bobul nu crescuse atît ca să se desprindă de pleoape.
    ― De ce plîngi? o întrebai brusc, încercînd să par mai emoţionat decît eram. (Şi totuşi, o iubeam, Doamne, o iubeam nebuneşte! Atunci de ce nu puteam suferi alături de ea? De ce mi-era foame, iar pe ea o podideau lacrimile?)
    Nu-mi răspunse nimic, şi, după ce mă ridicai de la masă ca să o mîngîi pe păr, mă reîntorsei, ca să beau apă, să mănînc o banană, în sfîrşit, să iau ceva ca s-o pot apoi săruta. (Aveam încă superstiţia şi pudoarea albului; de a nu vorbi cu gura plină, de a nu săruta cu buzele murdare etc, ca şi cum acestea ar fi avut ceva de-a face cu dragostea.)
    ― Allan, vreau să-ţi arăt ceva, îmi spuse ea cu cel mai umil şi mai melodios glas al ei. (Vorbea în bengali ca să mă poată tutui, căci o exaspera placiditatea frazelor englezeşti, întotdeauna la persoana a II-a plural.)
    Îmi arătă cutiuţa dată de Tagore, cu şuviţa de păr alb, parfumată şi cîrlionţată, înlăuntru.
    ― Fă ce vrei cu ea; dacă vrei, arde-o. Nu o mai pot ţine sus, la mine. Nu l-am iubit pe el. A fost rătăcire dragostea mea pentru el, căci trebuia să-mi fie numai guru, iar eu am crezut că l-am iubit altfel. Dar acum...
    Mă privi aproape somnambulic; privirile ei treceau prin mine, pe deasupra mea, ca să se unească cu cine ştie ce făptură din viziunea ei, poate tot eu, Allan, dar un Allan mai plin şi mai cald, cerut şi sorbit de toată setea dragostei ei.
    ― Acum te iubesc numai pe tine; niciodată n-am iubit mai înainte. Mi s-a părut că iubesc. Acum ştiu, acum e altfel.
    Am vrut s-o îmbrăţişez, dar se cobora Mantu pe scară, şi m-am mulţumit numai să-i strîng braţul. I-am înapoiat cutia, căci mi s-ar fi părut ridicol să mă răzbun pe biata şuviţă de păr alb. Şi apoi, ce aveam eu cu trecutul ei, cu amintirile ei? Era un ceas, acela, în care simţeam atît de cert că sunt cel dintîi şi singurul, încît nu mi-era teamă de nimic. Trecutul ei nu mă tortura, aşa cum m-a torturat după aceea, de cîte ori mi se părea că Maitreyi se depărtează de mine, că poate mă compară cu celălalt, că trăieşte într-un timp în care eu nu apărusem încă în viaţa ei şi care mă chinuia îndeajuns cu nepătrunsul lui.
    Dar ea înţelese, probabil, altfel gestul meu: ca un refuz, o indiferenţă faţă de sacrificiul ei, de nuditatea ei.
    ― Nu vrei să iei şuviţa aceasta? mă întrebă ea încă o dată, nevenindu-i să creadă.
    ― Ce vrei să fac cu ea? Arde-o tu mai bine, îi răspunsei cît se poate mai cald.
    ― Dar pentru mine nu mai preţuieşte nimic acum, se miră ea.
    Nu prea înţelegeam şi am luat şuviţa, împachetînd-o frumos şi punîndu-mi-o în buzunarul vestei. Am plecat apoi să-mi iau baia şi fluieram cu atîta bunăvoie în timp ce-mi zvîrleam apa rece pe trup, încît Lilu, care trecea prin curte, îmi ciocăni în peretele de tablă al cabinei şi mă întrebă:
    ― Ai visat urît?
    Gluma aceasta, în aparenţă insipidă, se lega de un foarte serios joc al nostru din luna trecută, prin care eu încercam să-mi ascund melancolia şi neliniştea ("problema Maitreyi", cum o numeam în jurnal) spunînd că am avut coşmare. Amintirea acelor timpuri de incertitudine şi agonie făcea şi mai viguroase bucuria şi siguranţa mea de acum. Mă întorsei în odaia mea, tremurînd de voluptate şi victorie.
    Nici n-am apucat să mă îmbrac bine, şi Maitreyi bătu la uşă. Cum intră, trase perdeaua în urma ei (uşa ar fi fost mai riscant s-o închidă) şi mi se zvîrli în braţe.
    ― Nu mai pot fără tine, îmi spuse.
    O sărutai. Se zbătu şi fugi lîngă uşă.
    ― Oare nu e păcat? întrebă.
    ― De ce să fie păcat? o liniştit Noi ne iubim,
    ― Dar ne iubim fără ştirea mamei şi a lui babà, se tremură ea.
    ― Într-o zi o să le spunem.
    Se uită la mine ca şi cum aş fi rostit o vorbă de nebun.
    ― Nu se poate să spui asta!
    ― Într-o zi va trebui, repet eu. Va trebui să te cer de soţie. Am să le spun că ne iubim, şi d. Sen nu poate să ne refuze. Ştii cît de mult ţine la mine, ai văzut cum el însuşi m-a adus în casă, m-a îndemnat să mă împrietenesc cu tine.
    Nu mai continuai, căci Maitreyi dădea semne de o suferinţă şi de o turburare neaşteptată. Mă apropiai iarăşi, încercai să o iau în braţe, dar se împotrivi.
    ― Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi te iubim altfel (ezită şi se corectă), ei te iubesc altfel, şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum... Trebuia să te iubesc tot timpul ca la început, ca pe un frate...
    ― Nu vorbi prostii, o întrerupsei eu, sărutîndu-i braţul. Nici ei nu se gîndeau la "frate".
    ― Ba da, se răzvrăti Maitreyi. Tu nu ştii nimic...
    Începu să plîngă.
    ― Doamne, Doamne, de ce s-a întîmplat astfel?
    ― Îţi pare rău? o întrebai eu.
    Se lipi de mine.
    ― Ştii că nu-mi pare rău, că orice s-ar întîmpla nu te voi iubi decît pe tine, că sunt a ta. Şi într-o zi mă vei lua cu tine în ţara voastră, nu e aşa? Voi uita India atunci, vreau eu s-o uit...
    Mă mîngîia plîngînd şi se lipea de trupul meu cu o prospeţime şi totuşi cu o siguranţă pe care n-aş fi bănuit-o la o fată care îşi sărutase iubitul pe gură de-a-bia cu o zi mai înainte.
    ― Dar lor să nu le spui nimic. N-au să primească niciodată să fiu soţia ta. Ei te iubesc pentru că vor să fii al lor. să fii copilul lor.
    Mă surprindea şi mă bucura cele ce ascultam, dar Maitreyi se cutremura.
    ― Ei mi-au spus mie: "Maitreyi, o să ai de acum un frate, pe Allan. Cată să-l iubeşti, va fi fratele tău, şi babà îl va înfia, şi la ieşirea la pensie ne vom duce cu toţii în ţara lui; acolo, cu banii noştri, vom trăi ca un rajah; acolo nu e cald şi nu e revoluţie, şi albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor..." Şi eu, acuma, ce-am făcut? Cum te iubesc eu acum, tu înţelegi cum te iubesc eu acum?
    A trebuit s-o prind în braţe, căci se prăbuşea. Am aşezat-o pe fotoliu năucit. Am stat mult împreună, fără să ne spunem o vorbă.
    
    
    
    
    X
    
    
    Au început de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele aş putea scrie un caiet întreg, într-atît erau de bogate şi într-atît au rămas de proaspete în amintirea mea. Ne aflam pe la începutul lui august, în vacanţă. Rămîneam aproape tot timpul împreună, eu retrăgîndu-mă în odaia mea numai ca să mă schimb, să scriu în jurnal şi să dorm. Restul timpului învăţam împreună, căci Maitreyi se pregătea în particular pentru Bachelor of Arts, şi eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultînd comentariile Shakuntalei, unul lîrigă altul, pe covor, nepricepînd un singur cuvînt din textul sanscrit, dar şezînd alături de Maitreyi, pentru că îi puteam strînge pe furiş mîinile, o puteam săruta pe păr, o puteam privi şi necăji, în timp ce profesorul, un pandit miop, îi corecta traducerea sau răspunsurile la chestionarul gramatical. Cum îmi interpreta ea pe Kalidasa şi cum găsea în fiecare vers de dragoste un amănunt din dragostea noastră tăinuită. Ajunsesem să-mi placă numai ceea ce îi plăcea şi ei; muzica, poezia, literatura bengaleză. Mă străduiam să descifrez în original poeziile vaishnave, citeam emoţionat traducerea Shakuntalei, şi nimic din cele ce mă interesau odinioară nu mai îmi reţinea acum atenţia, Priveam rafturile cu cărţile de fizică fără nici un fior. Uitasem tot, în afară de munca mea (pe care o sfîrşeam în silă, aşteptînd să mă întorc mai curînd acasă) şi de Maitreyi.
    Cîteva zile după mărturisirea noastră veni să-mi spună că mi-a ascuns atunci ceva. Eram atît de infatuat de siguranţa dragostei Maitreyiei şi de voluptatea care mă cuprindea întotdeauna în apropierea ei, încît o luai îndată în braţe şi începui s-o sărut.
    ― Trebuie să mă asculţi, repetă ea. Trebuie să ştii tot. Tu ai mai iubit vreodată aşa, ca acum?
    ― Niciodată, răspunsei repede, fără să ştiu dacă mint sau exagerez numai.
    (De altfel, ce erau acele dragoste efemere şi senzuale din tinereţea mea, alături de patima asta nouă, cave mă făcea să uit tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile Maitreyiei?)
    ― Nici eu, mărturisi Maitreyi. Dar alte iubiri am mai avut. Să ţi le spun?
    ― Cum vrei.
    ― Am iubit întîi un pcm, din aceia pe care noi îi numim "şapte frunze", se pregăti ea să povestească.
    Începui să rid şi o mîngîiai protector, ridicul.
    ― Asta nu e dragoste, scumpa mea.
    ― Ba da, e dragoste. Şi Chabù iubeşte acum pomul ei; dar al meu era mare, căci şedeam pe atunci în Alipore, şi acolo erau arbori mulţi şi voinici, şi eu m-am îndrăgostit de unul înalt şi mîndru, dar atît de gingaş, atît de mîngîietor... Nu mai mă puteam despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi, şi-i vorbeam, îl sărutam, plîngeam. Îi făceam versuri, fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi înţeles? Şi cînd mă mîngîia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atît de dulce, încît îmi pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goală, şi mă urcam în pomul meu; nu puteam dormi singură. Plîngeam sus, între frunze, pînă ce se apropia ziua, şi începeam să tremur. O dată era să mă prindă mama, şi am tras o spaimă de am rămas multe zile în pat. De atunci m-am îmbolnăvit eu de inimă. Şi nu puteam sta în pat dacă nu mi se aduceau în fiecare zi ramuri proaspete din pomul meu cu "şapte frunze"...
    O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în acelaşi timp simţeam cum se depărtează de mine. Cît de complicat îi era sufletul! Înţelegeam încă o dată că simpli, naivi şi clari suntem numai noi, civilizaţii. Că oamenii aceşlia, pe care îi iubeam atît de mult, încît aş fi voit să ajung unul din ei, ascund fiecare o istorie şi o mitologie peste, putinţă de străbătut, că ei sunt stufoşi şi adînci, complicaţi şi neînţeleşi. Mă dureau cele ce spunea Maitreyi. Mă dureau cu atît mai mult, cu cît o simţeam în stare să iubească totul cu aceeaşi pasiune, în timp ce eu voiam să mă iubească veşnic numai pe mine. O fiinţă care iubeşte întruna, pe oricine; poate fi chin mai insuportabil pentru un amant?
    Mi-o închipuiam goală şi adolescentă, încleştîndu-se de pom cu toată nebunia pasiunii ei. Era o imagine care mă turbura, mă irita, căci mi se părea că voluptăţile cunoscute de ea atunci nu i le voi putea dărui niciodată eu, nici nu le voi putea şterge. Era altfel de dragoste unirea aceea cu frunzele şi cu ramul. M-au torturat, mai tîrziu, multe întrebări: cum se dădea ea lui? Cum o înfiorau pe carnea goală frunzele acelea cu şapte degete? Ce cuvinte i-a spus cînd s-a simţit pentru întîia oară posedată, robită numai lui?...
    Îmi adusese, învelită în hîrtie argintie, o crenguţă cu frunze, presată, parfumată, uscată. Am avut o nestăvilită pornire de furie văzîndu-le şi le-am luat, am încercat să le privesc dispreţuitor, dar nu m-am putut stăpîni şi le-am fărîmat în palme, muşcîndu-mi buzele.
    ― Şi el tot aşa a vrut să facă, îmi mărturisi Maitreyi. Dar pe el nu l-am lăsat...
    Îngălbenii. Vasăzică, şi el tot aşa de mult a iubit-o şi tot atît de crîncen a suferit ghicindu-se anticipat în dragoste, printr-un pom. Unde îmi era siguranţa întîietăţii mele, liniştea mea? Maitreyi începu să-mi sărute mîinile şi să-mi spună că acum i-a uitat şi pe guru, şi pe arbore, că nu mă iubeşte decît pe mine, că celelalte dragoste n-au fost aşa. Rămăsei mut, cu o sfîşietoare durere în suflet; se năruise ceva, simţeam o sfîrşeală şi o furie împotriva mea, necunoscute pînă atunci. Asta e gelozie? mă întrebam.
    ― Dacă nu te-aş iubi numai pe tine, n-aş avea curajul să-ţi spun toate acestea, plîngea Maitreyi. Trebuie să-mi spui şi tu toate fetele pe care le-ai iubit înainte de mine...
    ― N-am iubit niciodată, răspunsei eu, întunecat.
    ― Cum ai putut trăi fărî dragoste? se minună ea. Şi eşti mult mai mare decît mine, te-ai fi putut dărui în voie atîtor iubiri...
    Ezitai o clipă, pe gînduri. Maitreyi mă ghici.
    ― Nu, nu dragostele tale, fetele pe care le-ai ţinut în braţe. Să nu-mi spui de ele. Murdărie, nu dragoste, au fost acelea...
    Începu să pîîngă în hohote. Pe coridor trecu şoferul, care se opri o clipă, mirat de plîns, apoi plecă mai departe, cu paşi lini. (Şi el era unul care ne spiona, am observat mai tîrziu aceasta.) Maitreyi încercă să se stăpînească adunîndu-şi şalul la gură.
    ― De ce mă chinui? se revoltă ea deodată. De ce crezi că n-am fost pură în dragostea mea şi în trupul meu?
    Rămăsei încremenit. Eu o chinui? mă întrebam. Îmi spune lucruri care mă ard, şi tot ea se răzvrăteşte. Eu, care n-am spus nimic, care o iubesc ca un nebun, nepu-tînd să mă împotrivesc nici patimii mele, nici dorinţelor ei. Eu, care vreau nebuneşte ca întreg trecutul să se şteargă, iar Maitreyi mi-l aducea necontenit în faţă, îl vieţuieşte continuu. (Judecam şi sufeream ca un civilizat, ca unul care preferă întotdeauna să uite şi să acopere cu cenuşă, să ignore sau să tolereze, numai liniştea şi confortul lui să nu-i fie stingherite. Maitreyi nu cunoştea nici una din aceste superstiţii albe şi mi se oferea continuu, întreagă, cu tot ce trecuse şi fecundase sufletul ei pînă atunci. Căci trupul, am ştiut aceasta, şi-l păstrase neatins; cel puţin, neatins de nici o mînă virilă.)
    Mi-a mai spus, tot în după-amiaza aceea, de o altă dragoste a ei. Avea pe atunci doisprezece sau treisprezece ani şi se dusese cu d-na Sen la marele templu de la Puri, la Jaganath. Pe cînd ocoleau, laolaltă cu mulţimea, coridoarele întunecate din jurul sanctuarului, cineva se apropie pe nesimţite de Maitreyi şi îi puse o ghirlandă de flori peste cap. La cea dintîi haltă în lumină, d-na Sen observă ghirlanda şi, aflînd că i-a fost pusă pe întunerec, i-o scoase şi o păstră pe braţul ei, Dar cum intră în întunerec, Maitreyi simţi iarăşi o ghirlandă în jurul gîtului. Şi pe ea i-o scoase d-na Sen la lumini. De data asta o luă la braţ, dar se petrecu acelaşi lutru de cum păşiră în întunerec. Cînd ajunseră la sanctuar, d-na Sen avea pe braţ şase ghirlande. Se uită în dreapta şi în stînga foarte mîhnită, pentru că o ghirlandă atîr-nată de gîtul unei fecioare înseamnă logodnă. Şi atunci apăru un tînăr de o rară frumuseţe, cu lungi plete negre pe umăr, cu ochi pătrunzători şi gură roşie (suferii cumplit ascultînd pe Maitreyi descriindu-mi-l), care căzii la picioarele d-nei, îi atinse tălpile cu mîna şi îi spuse: "Mamă". Atît. A dispărut apoi.
    L-a iubit pe tînărul acesta ani de-a rîndul, chiar după ce începuse să se îndrăgostească de Tagore. (Amănuntul l-am reţinut; dacă se întîmplă să iubească pe Tagore, deşi e îndrăgostită acum de mine? Sau dacă, după mine, în timpul cît o iubesc eu, va mai veni altul?) ia urmă i-a mărturisit lui Tagore episodul din templu, şi "poetul" i-a spus că tînărul acela era un mesager al dragostei, că cele şase ghirlande erau nu ştiu ce lucru simbolic, şi altele. Ascultînd-o, mă înfioram de cîtă junglă se află încă în sufletul şi mintea Maitreyiei. Cîte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne, ce atmosferă caldă de eventualităţi şi senzualitate. Unde eram eu, în toate acestea? Şi eram iubit de o fecioară de 16 ani, pe care nu o sărutase încă nimeni pe gură în afară de mine...
    ― Acum sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai învăţat ce este dragostea, numai tu m-ai înfiorat; ţie m-am dat. Cînd ai rupt frunzele, eram fericită. Ce mult îmi place să te văd mînios ca un vînt, să mă calci în picioare, să nu-ţi pese de mine. Te iubesc aşa. De ce te temi?...
    Într-adevăr, nu aveam nici un motiv să mă tem. Maitreyi mă căuta mereu în odaia mea, în acel ceas al după-amiezii, cînd toţi dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi se dedea acolo, pe jeţul imens, făcut din pai de bambus. Sărutările alunecau acum pe trup, coborînd de-a lungul gîtului, pe umerii goi sub şal, pe braţe, pe piepi Cînd i-am mîngîiat întîia dată sînii, cu o mînă sinceri şi înfometată, s-a adunat întreagă într-un singur fior îngheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai rămăsese spaimă şi voluptate în priviri. Mi i-a dat înnebunită, înfricoşată, aşteptînd parcă un trăsnet care să ne năruie pe amîndoi. Niciodată n-am văzut sîni mai frumoşi, la nici o statuie din lume, căci paloarea aceea întunecată a trupului Maitreyiei se îmbujorase acum sub cea dintîi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se iluminase aşteptîndu-mă. Trupul tot era o aşteptare, faţa încremenise, ochii mă priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o străbătea şi o ucidea alături de mine. Eu mă trezeam lucid şi aţîţat, experimentînd în etape dragostea, în timp ce ea se dăruise toată miracolului unei atingeri bărbăteşti de timpul ei, fiind încă fecioară. Am înţeles mai tîrziu că voluptatea aceasta adîncită în carne, cînd era încă numai îndrăgostită, o crucifica. A avut atunci curajul să mă întrebe, cu un braţ încleştat pe speteaza jeţului şi cu mîna cealaltă mîngîindu-mi părul.
    ― Nu e păcat?
    I-am răspuns, ca de obicei, cu o consolare stupidă, cîteva fraze fără nici un conţinut şi am continuat să mă pierd în descoperirea treptată a trupului ei. Cînd o priveam, la răstimpuri, uimit eu însumi de abandonarea atît de complectă, o zăream cum stă cu capul pe jeţ, ochii închişi, tremurînd, lacrimile alunecîndu-i pe obraji, lipindu-i şuviţele de păr la colţul buzelor şi pe bărbie.
    ― Cînd vom fi uniţi, o consolam eu, ne vom iubi fără hotare. Te voi avea toată atunci.
    ― Dar acum nu e păcat? revenea ea, strîngîndu-şi cehii, muşcîndu-şi buzele.
    ― Acum te sărut numai şi-fi mîngîi numai o parte din trup. Atunci va fi altfel, vei fi a mea, a mea...
    ― Nu sunt şi acum? spunea ea, cu un glas stins. Nu e păcat?
    Mi-au trebuit cîteva zile pînă am înţeles ce vroia ea să-mi spună. Era păcat, pentru că ea simţea voluptatea complect şi se temea ca rouă dragostii astfel risipită să nu strice orînduiala lumii. O dată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase, cu trupul ei tot lipit de al meu, noi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvîrşească pînă la capăt, altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria unirii noastre, o tristeţe a cărnii. Păcatul nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îmbrăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească.. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecata ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mîngîierile noastre să răsară roade vii, pruncii... Căci altminteri, dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpă, iar unirea noastră viciu...
    M-am cutremurat înţelegînd că nu senzualitatea şi dragostea ei pentru mine o sileau să-mi ceară aceasta, ci o superstiţie, o teamă de karma, de zei, de strămoşi. În noaptea aceea mă gîndeam unde se găseşte adevărata sinceritate a simţurilor, adevărata inocenţă a cărnii, la ei sau la noi, civilizaţii? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de cînd m-a sărutat întîia oară? Şi spontaneitatea, vastitatea dragostei ei faţă de mine nu sunt oare simple consecinţe ale celei dintîi căderi, acte determinate de conştiinţa ei. barbară, superstiţioasă?
    Ajunsesem să evit pe cît puteam îmbrăţişările prelungi în singurătate, pentru că adoram aproapa pe d-na Sen şi respectam pe d-l Sen, şi aşteptam să găsesc un prilej de a le cere pe Maitreyi pentru mine înainte da a o avea. Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sîmbure da adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.
    De altfel, iubeam atît de mult pe Maitreyi, încît preferam o comuniune mai caldă, mai completă, aşa cum o aveam în plimbările cu maşina prin împrejurimile Calcuttei, zeci de kilometri făcuţi pînă aproape de miezul nopţii, dincolo de Barackpur, de Hoogly, de Chandernagore. Cu ea (spun cu ea ― deşi eram întotdeauna întovărăşiţi de d-na sau de d-l Sen, de Lilu şi Mantu, Chabù sau de Khokha ― pentru că nu ne vedeam şi nu ne simţeam decît pe noi, pe noi doi), cu ea am vizitat atîtea sate din jurul "Calcuttei, am dorit atîtea case ascunse între cocoti-eri, unde ghiceam din ochi că ne-ar fi plăcut să ne ascundem, am lăsat atîtea amintiri pe şoselele acelea întunecate de umbra arborilor care le încolonau. Atîtea lacuri artificiale pe marginea cărora ne-am aşezat amîndoi, strîngîndu-ne furiş mîinile, în timp ce ceilalţi aduceau din maşină coşuleţe cu sandwich-uri şi fructe. Atî-tea halte în noapte, pe şoseaua Chandernagorului, încremeniţi cu toţii de tăcere, de arbori, de licuricii care zburau în jurul nostru ca într-o Urwald. Cu deosebire îmi amintesc o noapte, cînd ni s-a oprit maşina chiar pe şoseaua aceea feerică a Chandernagorului, şi şoferul a pornit cu Mantu să caute nişte scule într-un sat din apropiere. Inginerul, obosit, a rămas să dormiteze în maşină, iar noi trei, Maitreyi, Chabù şi cu mine, am plecat să recunoaştem pădurea. Vară fără lună, cu atîtea stele cîte are Bengalul şi licurici aşezînduni-se pe umeri, pe faţă, pe gît, ca într-un basm cu bijuterii. Nu ne spuneam nimic şi, pe nesimţite, ne-am înlănţuit, temători de Chabù, încurajaţi de tăcerea şi întunerecul acela fermecat. Nu ştiu ce suflet necunoscut din mine izbucni atunci chemat de toată această Indie nebănuită. Pădurea părea că n-are aici început, nici margini. Arbori de eucalips, fără vîrstă, prin care cerul se ghicea anevoie, într-atît erau de mincinoşi licuricii şi de depărtate stelele. Ne-am oprit în faţa unui eleşteu artificial, unul din acele bazine în care agricultorii cresc peşte. Am amuţit acolo toţi trei. Cine ştie ce minuni se urzeau atunci printre lotuşii cu frunzele strînse, în apa aceea fără tresărire, în care se oglindeau zborurile boabelor de aur? Mă scuturam mereu, pentru că preajma noastră se prefăcuse în basm, şi omul tînăr din mine, omul ceasului aceluia de amăgiri, se lăsa adormit le sfinţenia şi irealul prezenţei noastre în faţa acestui eleşteu încremenit. Am stat aşa mult timp şi n-am cutezat atunci s-o sărut pe Maitreyi. Nu mai doream nimic, nu mai simţeam nevoia vreunui gest. Era o seninătate nefirească în sufletul meu, deşi taina şi miracolul din jur mă exaltase, mă narcotizase, mă răzvrătise. Nu ştiu cum s-a petrecut aceasta.
    Altă dată, am găsit o casă părăsită, ta marginea unui cîmp de orez în care eu mă avîntasem şi mă întorsesem ud pînă aproape de genunchi. Am stat pe zidul ruinat al casei, pe pietrele acelea ameninţate de vegetaţie, uscîndu-mă. Nu răsăriseră încă stelele, şi seara era caldă, cu adieri de eucalips. Alături, încercînd să stea tot atît de confortabil, deşi venise într-o sari cu fir, Maitreyi căuta cu privirea începutul pădurii, dincolo de cîmp. Nu ştiu ce tainică împărtăşire a dorinţei noastre de fugă, de izolare împreună a trecut atunci peste tot. Pădurea ne îmbia cu desimea ei de arbori şi umbre, cu păsările ei fericite. Ne-am privit, şi o emoţie dincolo de fire ne-a invadat, ca şi atunci în bibliotecă. Am ajutat-o să sară de pe zid şi i-am sărutat în fugă părul, dar sărutul a fost sufletu-mi întreg, căci Maitreyi s-a abandonat cu ochii închişi, fără să se mai gîndească la Lilu şi la d-na Sen, care ne-ar îi putut vedea din maşină. Ne întorceam întotdeauna lîngă ei cu inimile înspăimîntate: dacă ne-au văzut?
    Plimbările acelea mi-au rămas acum mai proaspete şi ucigător de dulci în amintire. Căci dacă amintirea cărnii se trece uşor, dacă unirea, cît de perfectă, a trupurilor e asemenea setei şi foamei şi se uită, nimic din opacitatea aceasta nu era în comuniunea noastră dinafară de oraş, cînd ochii îşi spuneau singuri tot, şi o simplă îmbrăţişare înlocuia o noapte de dragoste. Numai acolo mai puteam regăsi fiorul acelor priviri fixe, hipnotice, nesăţioase, descoperite în cea dintîi zi a noastră, în bibliotecă. Cînd ne opream la bariere, în plină lumină, ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlănţuiau exasperaţi, dăruindu-şi atît de nebuneşte privirile, încît mă întreb şi acum cum de nu au ghicit ceilalţi patima noastră. Să fi crezut, oare, că e dragostea pe care o voiseră ei?
    O dată am văzut Chandemagorul noaptea. Bulevardul iluminat pe amîndouă părţile nu mi-a putut şterge impresia de obosită melancolie pe care mi-o lăsaseră ruinile palatului, atît de glorios cîndva în această veche şi uitată de Dumnezeu colonie franceză. La întoarcere m-am gîndit serios cît de puternică şi de nepieritoare este această Indie, care rabdă şi înghite totul fără să-i pese de năvălitori şi de stăpîni. Alergam într-o maşină a secolului al XX-lea şi alături de mine aveam un suflet nepătruns şi neînţeles, tot atît de himeric şi de sfînt ca şi al celeilalte Maitreyi, sihastra din Upanishade. I-am atins braţul ca să mă deştept. Fata aceasta mă iubeşte pe mine?
    La Belur-Math, în askram-ul lui Swami Vivekanahda, veneam de cele mai multe ori, mai ales sărbătorile, pentru că Gangele curge acolo chiar pe la treptele math-ului, şi priveliştea e minunată, aerul îmbălsămat. Acolo ne plimbam noi nestingheriţi, fără multe cuvinte şi fără gesturi de dragoste. Acolo mi s-a părut că aflu o linişte pe care sufletul meu n-o cunoscuse nicăieri mai înainte. Era dragostea pentru Maitreyi sau convingerile mele bine justificate, acelea care m-au făcut pentru întîia oară să mă gîndesc la convertire? Voiam să trec la hinduism, şi atunci n-ar mai fi existat nici o piedecă în drumul unirii noastre. Şi mă întrebam aşa: dacă e adevărat că toate religiile sunt bune, că acelaşi Dumnezeu se manifestă în fiecare din ele, atunci de ce n-aş putea îmbrăţişa credinţa Maitreyiei? Nu-mi lepăd legea din spaimă sau de pofta cîştigului, ei pentru că dragostea mă pune la această încercare. Dacă o dogmă moartă poate stăvili o dragoste vie, ce fel de dragoste e aceea? Dacă sunt convins că adevărul e pretutindeni, în toate credinţele, de ce nu schimb în fapte convingerea aceasta? E foarte uşor să spun, ca orice misionar modernist, că toate religiile sunt bune. M-am săturat de vorbe. Vreau să-mi dovedesc mie însumi că hinduismul e tot atît de bun ca şi creştinismul, dacă cred, într-adevăr, într-un singur Dumnezeu; după cum amîndouă legile ar fi inutile, dacă n-aş crede.
    Cînd i-am spus Maitreyiei acest lucru, acolo la Belur-Math, a rămas o clipă uluită de hotărîrea mea şi mi-a mărturisit că, dacă trec la hinduism, nimeni nu ne-ar mai putea despărţi. Mi-a citat cîteva cazuri de asemenea convertiri. (Pe un francez, profesor la Shantiniketan, căsătorit cu o bengali, îl cunoscusem chiar eu şi rămăsesem impresionat de seninătatea şi fericirea lui, sădit într-un pămînt strein, avînd fii şi fiice pe care îi creştea ca pe adevăraţii copii indieni.) Şi în aceeaşi seară, la întoarcerea în Bhowanipore, Maitreyi mărturisi d-nei Sen hotărîrea mea. A fost atît de fericită, încît se coborî la mine să-mi spună că "mama" e copleşită de bucurie, că toate femeile de sus nu vorbesc decît de asta şi că acum, aşteptînd ceasul prielnic, aş putea-o cere fără teamă. Ne-am îmbrăţişat atunci cu o siguranţă şi o împăcare de sine care mi-au dat mai tîrziu de gîndit. Oare toleranţa aceasta, patronarea aceasta generală, nu va fi hotarul dragostei noastre? mă întrebam.
    D-l Sen, cînd a auzit de convertire, s-a supărat şi mi-a spus că nu trebuie să mă entuziasmez atît de repede pentru o religie în care nu mă atrage, deocamdată, decît ineditul şi ceremonialul; că religia mea e mult mai bună decît a lui, şi, dacă el nu şi-o poate lăsa pe a sa, pentru că şi-ar pierde locul în societate, eu nu am nici un motiv să încerc această experienţă. De altfel, el nu va accepta decît după ce va primi consimţămîntul celor din ţară. Nu trebuie niciodată să uit că o religie se păstrează nu din convingere, ci din dragoste şi respect pentru cei aproape nouă şi care cred încă în ea. (Dar dragostea mea nouă şi vie? îmi spuneam ascultîndu-l, pentru că avea şi el dreptate, dar aveam şi eu.) Această opoziţie netă şi viguroasă a d-lui Sen ne-a deprimat, pe mine şi pe Maitreyi. Ne-am hotărît ca eu să plec o lună la Puri, prin octomvrie, şi să mă întorc convertit gata. Atunci, nici o discuţie nu va mai fi posibilă.
    De altfel, s-a întîmplat ca d-l Sen, care suferea de cîteva luni de presiune arterială tot mai gravă, să aibă două-trei atacuri repetate de "mouches-volantes", şi aceasta a alarmat toată casa. Plimbările noastre cu maşina s-au rărit, mai toată vremea trebuind să stau în odaia d-lui Sen, cetindu-i fie romane, fie cărţi de psihologie şi medicină. (Căci inginerul, de cînd s-a văzut silit la imobilitate, a început să se gîndească la suflet şi la boală şi dorea să se documenteze.) Făceam cu schimbul, Mantu, eu şi Maitreyi. D-l Sen nu suferea, dar era nevoit să petreacă o bună parte din zi întins pe pat, cu ochelari negri la ochi. Boala aceasta, care dura de cîteva luni, aproape că nu o observasem, într-atît eram de preocupat şi fascinat de jocul dragostii noastre.
    Am înţeles atunci cîte lucruri se petrecuseră în jurul meu, fără ca eu să le bag în seamă. Revoluţia civilă ameninţa iarăşi, cu cei 50 000 de naţionalişti în temniţe. A trebuit să asist la cîteva scene brutale, cîteva şarje de poliţie călăreaţă, o devastare a cartierului sikh din Bhowanipore, copii bătuţi şi femei rănite, ca să mă revolt şi eu de-a binelea. Dar atunci n-am mai judecat şi osîndeam pe britoni fără rezervă, mă înfuria orice nouă brutalitate pe care o afiam din ziare, priveam scîrbit orice alb întîlnit în tramvaie şi am renunţat la tutunul englezesc, la pasta de dinţi englezească, la orice lucru adus din Anglia, Nu mai cumpăram decît obiecte swadeshi sau, dacă nu găseam de acestea, marfă japoneză. De altfel, viaţa mea în Bhowanipore mă silise să renunţ de mult la majoritatea cumpărăturilor europene.
    Cîteva zile după devastarea cartierului sikh, mă vizitează Harold. Ghicisem; venise pentru un împrumut, de data asta mare, o sută de rupii. Aveam banii la "Chattered Bank" şi i-am dat cecul, încîntat că-l pot servi (bietul băiat nu-şi plătise chiria de trei luni şi nu mai avea ee să mai mănînce pînă la leafă), dar în acelaşi timp înfuriat că ajut un duşman al Indiei. Ajunsesem aproape şovinist şi, după ce Maitreyi ne-a servit ceaiul şi a întîrziat puţin de vorbă în camera mea, am încercat să aduc discuţia despre Gandhi şi despre revoluţia civilă. Harold, ca orice eurasian, nu putea nici să audă de asemenea lucruri şi era fericit de teroarea dezlănţuită de poliţie şi armată; dar în ziua aceea venise să-mi ceară o sută de rupii şi nu putea să mă contrazică. Am avut atunci intuiţia laşităţii lui şi m-am recunoscut atît de bine în jena lui de a discuta o credinţă, încît m-am întristat. Dar mai era ceva: Harold venise şi pentru a mă spiona, să vadă cum locuiesc aici, dacă duc, într-adevăr, o viaţă de "brută neagră", cum credea el, sau am oarecare confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; şi cînd a văzut-o servind ceaiul, roşind privindu-mă pe furiş, zîmbind, familiară cu odaia şi cu prezenţa mea, a înţeles şi mi-a spus-o.
    ― Dragul meu Allan, eşti pierdut fără putinţă de scăpare de-acuma...
    ― Ar fi cea mai mare fericire a mea dacă aş izbuti să fiu primit în lumea aceasta, îi răspunsei întărîtat, pri-vindu-l drept în ochi. O lume vie, cu oameni vii, care suferă şi nu se plîng, care au încă o etică, iar fetele lor sunt sfinte, nu tîrfe ca ale noastre. Să mă căsătoresc cu o albă? îl întrebai eu, încercînd să fiu sarcastic, cu o fată care n-a cunoscut niciodată virginitatea şi nu va cunoaşte niciodată desăvîrşita abandonare? E o lume moartă lumea noastră, continentele noastre albe. Nu mai găsesc nimic acolo. Dacă aş fi primit, cum mă rog lui Dumnezeu să fiu, într-o familie indiană, aş găsi puteri să-mi refac viaţa aceasta clădită pe nimicuri, pe interese stupide şi pe abstracţiuni. Aş vrea s-o iau de la capăt, să cred în ceva. să fiu fericit. Nu pot fi fericit decît într-o dragoste perfectă şi nu găsesc asemenea dragoste decît aici, aici, în casa, în cartierul ăsta...
    Vorbisem aprins, sincer, revelîndu-mi mie însumi anumite gînduri, pe care nu le întregisem pînî atunci. Harold mă privea surprins, amuzat, stînjenit. Nu avea ce să-mi răspundă, pentru că nu pricepuse mai nimic din acea "moarte a continentului alb", care mă obseda pe mine de atîţia ani, şi apoi, nici nu avea chef de vorbă, nerăbdător fiind să plece şi să soarbă un pahar de whisky, din care nu mai gustase cam de mult. Mă întrebă într-o doară:
    ― Dar religia ta?
    ― Pentru mine, creştinismul nu s-a născut încă. N-au fost decît biserici creştine, dogme şi rituale. Creştinismul se naşte aici, în India, pe pămîntul cel mai împăcat cu D-zeu, unde oamenii sunt însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere. Nu concep un creştinism fără libertate şi fără primatul spiritualităţii...
    Harold, care mă auzise pe mine vorbind numai de construcţii şi de fizică sau comentînd ultimele întîmplări frivole, rămase şi mai surprins ascultîndu-mi apologia noului creştinism indian. De fapt, în acele clipe ezitam chiar eu, căci îmi dădeam perfect seama că tot zelul meu se datora dragostii pentru Maitreyi şi consecinţelor ei religioase şi politice. Nu cumva tot ce facem e determinat de asemenea robiri sentimentale? mă întrebam eu mai tîr-ziu, în acele luni în care încercam din nou să aflu adevărul. Adevărul.
    ― Eu nu te prea înţeleg, îmi spuse Harold. Să dea D-zeu să fie bine şi să te apere de farmece, adăogă el, ridicîndu-se să plece.
    Eram oarecum încălzit de discuţie şi mă plimbam prin odaie întrebîndu-mă dacă am spus tot ce gîndesc, cînd Maitreyi intră şi mă îmbrăţişa.
    ― Bine c-a plecat, îmi spuse. Mi-era dor de tine..
    Strîngînd-o în braţe, am simţit pentru întîia dată teama că dragostea Maitreyiei ar putea cîndva să mă obosească. Aş fi vrut să rămîn şi eu singur, măcar un ceas după plecarea lui Harold, căci prezenţa lui mă agitase şi voiam să meditez, să fac un efort de înţelegere, să-mi precizez anumite hotărîri. Iar Maitreyi de-abia aştepta ca să plece musafirul, pentru ca să-mi cadă în braţe. Simţeam că mi se răpeşte ceva al meu, mi se calcă un petec de loc rezervat numai mie. Mă dăruisem cu desăvîrşire Maitreyiei şi nu rămîneam o clipă singur; chiar în preajma somnului, imaginea ei mă urmărea. Cînd aveam nevoie de singurătate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu poate ghici dorinţa celuilalt?...
    O păstram încă în braţe, odihnindu-mi buzele pe creştetul ei parfumat cu ulei de coco. Atunci intră Khokha, ne văzu o clipă şi se retrase strigînd:
    ― Pardon...
    
    
    
    
    XI
    
    
    Întorcîndu- mă din oraş, găsii pe masa mea un bilet: "Vino în bibliotecă!" Întîlnii pe Maitreyi, care îmi spuse înspăimîntată:
    ― Khokha ştie!
    Încercai să par neturburat şi s-o conving că aceasta nu înseamnă nimic. Maitreyi mă privea fix, strîngîndu-mi mîinile, căutînd parcă în certitudinea mea un sprijin.
    ― Trebuie să ne logodim înainte de a-i spune lui baba. El este acum bolnav, e greu să-i spunem, îl va turbura mai mult.
    ― Dar nu suntem noi logodiţi de atîta vreme? mă mirai eu. Nu mi-ai dat ghirlanda şi nu te-am strîns în braţe?
    ― Acum ne-a văzut Khokha, îmi explică Maitreyi, uitîndu-se în toate părţile cu teamă. Trebuie să întărim unirea noastră, să nu fim blestemaţi, să nu supărăm ritmul.
    Încercai aceeaşi deziluzie şi desfătare pe care o aveam de cîte ori descifram în dragostea şi sufletul Maitreyiei jungla superstiţiilor. Ritmul, karma, strămoşii... Cîte puteri trebuiau întrebate şi invitate pentru asigurarea fericirii noastre?...
    ― Ţi-am ales piatra pentru inel, îmi spuse Maitreyi, dezlegînd din colţul sari-ei o nestemată verde-neagră în forma unui cap de şopîrlă, străbătută în creştet de o geană sîngerie.
    Începu să-mi explice inelul. Va fi lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene ― din fier şi aur ― ca doi şerpi încolăciţi, unul întunecat şi altul galben, cel dintîi reprezentînd virilitatea, celălalt feminitatea. Piatra o alesese ea dintr-o grămadă întreagă, adunată din strămoşi şi păstrată în sipetul d-nei Sen, N-avea nici un preţ, şi nimeni nu putea spune că a furat-o luînd-o fără ştirea mamei. De altfel, mai erau multe altele la fel, acolo, în sipetul cu bijuterii. (De ce încerca ea să se scuze şi să se apere atîta? Am aflat mai tîrziu; se temea să n-o judec "creştineşte", prin-tr-un criteriu moral sau civil.) Nu toate logodnele sunt sfinţite aşa. De obicei, mă lămuri Maitreyi, numai soţia primeşte o brăţară în care s-au împletit, pe dinăuntru, cele două fire de aur şi de fier; soţul poartă numai un inel. Dar pentru că ea nu putea purta brăţara de logodnică, trebuia să adunăm ambele simboluri într-un singur inel... Mi-a vorbit mult în seara aceea, şi eu o ascultam vrăjit; deşi rămăşiţa de luciditate pe care o mai aveam se răzvrătea împotriva acestui ceremonial incert şi mistificat. Mi se părea că e un viol săvîrşit asupra dragostei noastre orice tendinţă de legiferare şi exteriorizare simbolică. Ceea ce iubeam eu mai însetat în dragostea noastră era tocmai spontaneitatea şi autonomia ei.
    Totuşi, cînd bijutierul mi-a adus inelul, l-am luat în mîini şi l-am învîrtit în toate felurile cu o copilărească bucurie. Era durat cu atîta măiestrie, încît putea trece drept un inel oarecare, mai original ca altele, e drept, dar camuflîndu-şi perfect simbolul. Toţi cei din casă l-au privit astfel şi, dacă Lilu şi Mantu au făcut reflecţii asupra unei eventuale sau anticipate căsătorii cu o indiană, toate acestea s-au desfăşurat într-o atmosferă de glumă. De altfel, inginerul era încă bolnav, concediul i se prelungise, ― şi toţi din casă nu se preocupau decît de îngrijirea lui.
    A doua zi, Maitreyi s-a prefăcut mai obosită decît era şi a cerut să se plimbe cu maşina la Lacuri, către seară, cînd ştia că aproape toată lumea era ocupată. Singura Chabii a voit să ne întovărăşească, dar cum ea nu prea se afla tocmai bine de cîteva ziîe (tăcea întruna, fără să spună ce are, privea fix în gol, cînta fără nici o noimă), d-na Sen n-a lăsat-o şi ne-a dat drept tovarăşă pe sora lui Khokha, o văduvă tînără şi timidă, care muncea ca o roabă şi nu avea altă dată prilejul să se plimbe cu maşina. La plecare, eu m-am suit lîngă şofer, iar ele două la spate, dar îndată ce am ajuns la Lacuri, văduva a rămas în maşină (pe care o trăsesem alături de alee, lîngă un eucalips uriaş), şoferul a plecat să-şi cumpere limonada şi noi doi am pornit pe marginea apei.
    Lacurile erau tot ce iubeam eu mai mult în Calcutta; tocmai pentru că erau singurul lucru artificial în acest oraş ridicat din junglă. Aveau o linişte de aquarium şi, în timpul nopţii, păreau îngheţate sub boarea brăţării de globuri electrice. Parcul mi se părea nesfîrşit, deşi ştiam bine că e îngrădit, pe de o parte de linia ferată, iar de cealaltă de şosea şi de mahalale. Îmi plăcea să rătăcesc pe alei şi să cobor pe marginea apei, unde arbori mai tineri, răsădiţi după terminarea lucrărilor, creşteau în voie, cu o perfectă individualitate, ghicind parcă jungla care fusese odinioară pe acolo şi străduindu-se să recîştige acea libertate pierdută. Lîngă un asemenea buchet de pomi ne-am oprit noi atunci. Ne ascundeau fără grijă, din toate părţile. Maitreyi mi-a scos inelul din deget şi l-a închis în pumnii ei mici.
    ― Acum ne logodim, Allan, îmi spuse ea, privind înainte spre apă.
    Începutul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cît o iubeam!) Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o cetisem, o văzusem evoluînd lîngă mine, în adolescenţă şi în cei dintîi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu, care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvînt responsabil, fiecare făgăduinţă.
    Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui:
    ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dinţii zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.
    O ascultam tot mai fascinat, pînă ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici, pe colo cîte un cuvînt, dar îmi scăpa tîlcul acestei incantaţii. Cînd a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atît mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întîi. (Rămăsesem cu o mînă pe genunchi şi cu cealaltă apăsată palmă pe pămînt, parcă mă legasem şi eu, printr-o magie a gestului.)
    ― Acum nu ne mai desparte nimeni, Allan. Acum sunt a ta, cu desăvîrşire a ta...
    O mîngîiai, căutînd cuvinte pe care nu i le mai spusesem pînă atunci, dar nu găsii nimic inedit, nimic care să corespundă cît de cît febrei mele interioare şi transfigurării ei. (De mult încetase de a mai fi Maitreyi din maşină; avea o fixitate ciudată a feţei, care m-a urmărit multă vreme după aceea.)
    ― Într-o zi ai să mă faci soţia ta şi ai să-mi arăţi lumea, nu e aşa?
    Îmi spuse aceasta pe englezeşte şi i se păru că s-a exprimat vulgar.
    ― Vorbesc acum foarte prost englezeşte, nu e aşa, Allan? Cine ştie ce lucruri ai gîndit despre mine, auzindu-mă... Dar aş vrea să văd lumea cu tine, s-o văd cum o vezi şi tu. E frumoasă şi mare, nu e aşa? De ce se bat oamenii în jurul nostru? Aş vrea să fie toţi fericiţi. Ba. nu, vorbesc prostii. Ce bine îmi pare că e aşa, ce bine îmi pare...
    Începu să rîdă. Mă trezii cu o Maitreyi din iarnă, cu acea fată inocentă şi sperioasă, vorbind discontinuu şi paradoxal. Se ştersese parcă întreaga ei experienţă, care o maturizase, o adunase, o apropiase de femeie.
    Am înţeles în zilele următoare că logodna aceasta îi redase liniştea şi patima ei de joc, de liberă bucurie. Din ceasul în care a mărturisit unirea noastră, teama i-a pierit, obsesia păcatului n-a mai chinuit-o. Regăseam în ea pe aceeaşi neînţeleasă Maitreyi, pe care o priveam la început cu stupoare şi admiraţie şi care îmi intrase pe nesimţite în suflet, în timpul jocului, prin acele curse de o desăvîrşită platitudine intelectuală pe care credeam că i le-am întins eu.
    A trebuit să plecăm repede spre maşină, căci se întunecase de-a binelea. A fost, acela, singurul ceas cînd n-am îmbrăţişat pe Maitreyi. Am găsit pe însoţitoarea noastră moţăind în fundul maşinii, cu şalul bine tras pe creştet, şi ne-a privit cu o bucurie de complice cînd ne-a văzut venind, unul lîngă altul, eu mai înalt decît Maitreyi, dar ea mai tînără şi neînchipuit de frumoasă, cu expresia ei atentă la tot din jur, cu bucuria regăsitei libertăţi în jocul feţei. (Ara aflat mai tîrziu, tot de la Maitreyi, că sora lui Khokha ştiuse cea dintîi de dragostea noastră şi o protejase pe cît i-a stat în putinţă; că ea ― care suferise atîta din cauza unei căsnicii nepotrivite, fiind măritată, la 12 ani, cu un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată şi de care se temea pentru că o violase brutal şi o bătea în fiecare noapte, înainte şi după dragoste ― ea o sfătuise mereu pe Maitreyi să nu se lase intimidată de legile castei şi de rigorile familiei, ci să treacă la fapte, iar în cazul unei opoziţii îndărătnice, să fugă cu mine în lume. Pe această prietenă a mea şi tovarăşe a Maitreyiei, singura care a consolat-o în zilele ei de blestemată mizerie, o vedeam foarte rar, îi vorbeam numai întîmplător şi nu i-am ştiut niciodată numele. Am recitit de mai multe ori jurnalul ca să-l regăsesc; nu l-am găsit, pentru că nu-l notasem. Şi totuşi, femeia aceasta a fost singura care ne-a iubit înţelegător şi dezinteresat pe noi doi în casa Sen.)
    Chiar în noaptea aceea lui Chabù i-a fost mai rău şi a trebuit să doarmă în odaia d-nei Sen. Nimeni nu bănuia ce ar putea să aibă, dar simptomele erau îngrijorătoare, căci Chabù voia mereu să se plece pe fereastră sau pe balcon, şi tot i se părea că vede ceva jos, în stradă, ceva care o cheamă.
    Eu m-am culcat puţin obosit de întîmplîrile zilei şi începusem probabil să visez ceva ciudat, cu plimbări pe ape, cu lebede, cu licurici, căci m-am trezit oarecum uluit, auzind cîteva bătăi în uşă. Am întrebat cine e, dar nu mi-a răspuns nimeni. Mi-era puţină frică, s-o mărturisesc, şi am aprins lampa. Ventilatorul alerga cu acel zgomot de care îţi dai seama numai cînd îl opreşti. Am deschis şi am rămas împietrit. Venise Maitreyi, tremurînd toată, în picioarele goale, ca să nu facă zgomot, şi cu o sari verzuie, subţire. Nu ştiam ce să fac.
    ― Stinge lumina, îmi şopti ea, intrînd în cameră şi tupilîndu-se repede în dosul fotoliului de paie, ca să nu fie văzută întîmplător din stradă.
    Am stins lumina şi m-am apropiat de ea, întrebînd-o stupid:
    ― Ce e cu tine? De ce ai venit, Maitreyi? Ce ai, Maitreyi?
    Nu mi-a răspuns nimic, ci numai şi-a deznodat marginea sari-ei şi a rămas goală pînă la pîntec, în cîteva gesturi pe care le-a împlinit cu ochii închişi strîngîndu-şi buzele şi oprindu-şi anevoie suspinul. Vedenia trupului ei gol, în acea foarte palidă boare luminoasă din odaie, m-a izbit ca un miracol pe care niciodată nu l-aş fi putut intui în toate amănuntele lui precise şi carnale. Căci dacă mă gîndeam adesea la prima noapte pe care o vom petrece împreună şi dacă îmi închipuiam însetat patul nostru unde o voi cunoaşte pe ea, niciodată nu-mi puteam închipui trupul adolescent al Maitreyiei, dezvelindu-se de bunăvoie şi din proprie pornire, noaptea, în faţa mea. Acest lucru nu mi-l puteam închipui, deşi visam uneori o unire vertiginoasă în împrejurări stranii. Mă lovea, în acest act, tocmai simplitatea şi naturaleţea lui; fecioara care vine singură în odaia logodnicului, pentru că nimic nu îi mai desparte de acum.
    Încet-încet, am cuprins-o în braţe, ezitînd la început s-o apropii prea mult de mine, aşa prea goală cum era, dar întîlnindu-i şoldurile încă acoperite de sari, am cobo-rît într-o singură mîngîiere mîinile de-a lungul spatelui ei arcuit şi am dezvelit-o pînă la pulpe, tremurînd tot de acest sacrilegiu şi îngenunchind în faţa acestui trup gol, care depăşise pentru mine orice frumuseţe şi participa acum la miracol. Şi-a înlănţuit ea singură braţele de umerii mei, implorîndu-mă să mă ridic, fără o vorbă (căci tremura toată, şi imensa bucurie care o adusese în odaia mea nu putea izgoni totuşi spaima ceasului acela). S-a apropiat de pat cu paşi mici şi moi, şi întreg trupul căpătase un alt ritm în acea înaintare. Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutîndu-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflînd şi chemîndu-mă. În clipa următoare închideam ferestrele cu oblonul de lemn, şi încăperea noastră se topi în întunerec. Am simţit-o lîngă mine, strîngîndu-se toată, parcă ar fi încercat să se ascundă, sa se uite. Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să ştiu, fără memorie. Cîteva ceasuri după aceea, apropiindu-se zorile, ea s-a ridicat de lîngă mine şi şi-a pus sari-a fără să mă privească. Mi-a spus numai atît, cînd i-am deschis uşa (cu cîte precauţii, cu cîte bătăi de inimă):
    ― Unirea noastră a fost poruncită de Cer. Nu vezi că astăzi, în ziua inelului, Chabù n-a dormit cu mine?
    Am ascultat-o urcînd scările spre odaia ei, dar n-am mai auzit nimic, într-atît aluneca de uşor pe lîngă perete.
    
    ***
    
    Dimineaţa, ea a fost aceea care m-a chemat la ceai. Adusese şi flori din grădină şi mi le-a aranjat în vase cu un zîmbet preţuind cît o îmbrăţişare. Era izbitor de palidă, părul lăsat pe umeri (îl încurcasem eu, mi-a spus mai tîrziu, şi i-a fost peste putinţă să-l pieptene) şi buzele muşcate. Privii cu o imensă beatitudine urmele primei noastre nopţi de dragoste. Maitreyi era acum de o frumuseţe aţîţată, parcă întreg trupul se deşteptase în ea, şi buza aceea de jos, cărnoasă şi fragedă, îşi purta muşcăturile ca o victorie, ispitind privirea şi turburînd-o. M-am întrebat cum de a trecut neobservată schimbarea aceasta, cum de au fost atît de uşor acceptate explicaţiile ei. (Că boala lui Chabù n-o lăsase să doarmă, că, venindu-i să plîngă toată noaptea, şi-a muşcat buzele pînă la sînge, că boala tatălui o obosise prea mult etc.)
    Ziua a trecut repede, aproape fără s-o văd. Căci a trebuit să rămîn tot timpul la birou, lucrînd cu înlocuitorul d-lui Sen. Cînd m-am întors acasă, am găsit-o pe Maitreyi aşteptîndu-mă în verandă, lîngă cutia cu scrisori. Mi-a arătat un inel făcut dintr-un ac de cap încolăcit pe deget, purtînd în loc de piatră o boabă de glicină.
    ― La noapte să nu mai încui uşa cu bara, mi-a spus ea fugind.
    A venit spre miezul nopţii; de astă dată fără să tremure. Aproape a rîs cînd m-a îmbrăţişat. Eram fericit că păcatul n-o deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău. N-am recunoscut-o, într-atît erau de sincere îmbrăţişările ei, atît de însetate chemările ei, atît de măiestre mîngîierile. Cînd am surprins-o mîngîindu-mă, nu-mi venea să cred că fusese fecioară cu o noapte înainte. Aveam impresia că nu o mai stinghereşte nimic, deşi nu avusese un singur gest impudic sau de inconştient exhibiţionism. Se regăsise pe sine în îmbrăţişarea noastră, regăsise jocul şi-l împlinea dăruindumi-se toata, fără nici o restricţie, fără nici o teamă. Fata aceasta, care nu cunoscuse nimic din dragoste, nu se temea de ea. Nu o obosea nici o mîngîiere, nu o surprindea nici un gest bărbătesc. Curajul tuturor îmbrăţişărilor îl accepta aproape fără pudoare, găsind o maximă voluptate oriunde, nedezgustînd-o nimic, neobosind-o nimic. Dacă nu s-ar fi temut să fie auzită, ar fi cîntat după fiecare îmbrăţişare, ar fi strigat de durere şi de bucurie în clipa unirii, ar fi dansat prin odaie, cu paşii ei moi şi neumani. Descoperise gesturi de amantă care mă umileau. Eu, care credeam că experienţa mea anterioară îmi va da oarecare superioritate, cel puţin tehnică, în nopţile noastre de dragoste, fusesem de mult depăşit în închipuirea mîngîierilor. Siguranţa cu care săruta, perfecţiunea îmbrăţişării ei, ritmul uluitor al trupului ei, pe fiecare ceas altul, pe fiecare ceas mai curajos, mai nou, mai spontan, toate acestea aproape că mă umileau. Ghicea orice sugestie şi desăvîrşea orice început cu un instinct pe care i-l invidiam. Descifra dorul trupului meu cu o preciziune eare la început mă stingherise. Ştia perfect clipa cînd voiam să rămîn singur, alături de ea, în pat, departe de atingere, ţinîndu-i numai mîna, şi se retrăgea simplu, ca pentru o clipă de odihnire. Cînd rămîneam pe gînduri, ea se încolăcea lîngă pernă, îmbraţişînd-o, şi închidea ochii, ca şi cum mi-ar fi cerut să n-o turbur. Descoperisem o lampă mică, de noptieră, pe care o puneam înapoia jeţului, acoperind-o cu şalul ei, şi care ne dădea în odaie o lumină umilă, în care formele ei se rotunjeau şi se bronzau. Maitreyi nu putuse suporta multă vreme întunerecul... Vroia să mă aibă cu toţi ochii, cu toată setea ei de mine, şi îmbrăţişarea din întunerecul celor dintîi nopţi o înspăimîntase.
    Adesea mă întrebam cînd doarme, căci pleca întotdeauna în zori, iar peste două-trei ceasuri (în care timp medita şi scria, ca să mă desfete pe mine a doua zi, la birou, cu poeme şi scrisori făcute pentru dragostea noastră) se cobora jos să pregătească ceaiul. Tot ea era aceea care îmi bătea în uşă dimineaţa, foarte discret şi foarte prudentă. Iar de cîte ori întîrziam cu spălatul, mă mustra copilăreşte. Avea atunci un glas de mătuşă, ceva familiar şi protector, aproape matern, care la început mă jenase, pentru că eu aş fi voit-o pe ea numai îndrăgostită, dar care izbuti să mă farmece în cele din urmă, descoperindu-mi adîncimi şi specii de dragoste pe care nu le cunoşteam şi pe care le osîndisem aprioric, fără să le bănuiesc dulceaţa.
    Eram obosit în fiecare după-amiază şi la birou lucram prost, dezgustat, umilit de noul meu patron, un inginer proaspăt venit din America şi mare duşman al tradiţiei indiene. (Deşi bengalez, nu umbla îmbrăcat decît în costume europene, chiar acasă, şi era cu desăvîrşire ridicol.) Khokha a observat, fără îndoială, schimbarea mea, căci îmi spuse:
    ― Arăţi foarte palid. De ce dormi cu ferestrele închise?
    Aceasta mă făcu să înţeleg multe. Khokha ne spiona, cu şiretenie şi gelozie. Am fost de atunci sigur că el ştia de venirea Maitreyiei nopţile şi mi-a fost teamă să nu ne trădeze. De aceea mă purtam cît mai bine cu el, îi cumpăram ţigări, îi dăruiam cărţi. Era un băiat deştept şi ambiţios şi scria scenarii de filme pentru companiile indiene, care îi erau însă întotdeauna refuzate. Ne ura pe toţi, deşi rîdea mult şi se arăta prietenos.
    Lui Chabù îi era tot mai rău. Doctorii chemaţi (la început indienii, apoi englezii cei mai renumiţi) nu ştiură ce să spună. Probabil nebunie precoce, credeau unii; alţii, o nevroză sexuală, provocată de o deplasare a uterului. (Biata fată făcuse în ultimul timp cîteva sărituri primejdioase din pom şi sărea întotdeauna treptele, pe orice scară.) Chabù trebuia acum să stea în pat, într-o odăiţă vecină cu dormitorul d-nei Sen. Nu vorbea mai nimic şi, cînd vorbea, pomenea de Robi Thakkur, de "calea", adică drumul pe care îl vedea din odaia Maitreyiei şi, de cîte ori rămînea singură, fugea în balcon, ca să-l privească, şi cînta de acolo, îi făcea semne cu braţele, plîngea. De aceea era totdeauna păzită de Lilu şi de surorile lui Khokha. Ciudat, nu recunoştea decît pe Maitreyi şi pe mine; foarte rareori pe d-na Sen. (Mă întrebam, atunci, cum îşi poate păstra calmul şi zîmbetul biata d-nă Sen, cu soţul bolnav de ochi şi copilul aproape nebun, cum putea să vadă de toate în această casă mare, să fie atentă pentru fiecare din noi, să nu întîrzieze niciodată cu masa, cu ceaiul... Mă mustram sincer că, în timpul acesta, eu mă culc cu Maitreyi. Aşteptam ziua cînd ea va şti şi ne va ierta. Plecarea mea la Puri, pentru o eventuală convertire, fusese din nou amînată din cauza bolii inginerului. De altfel, Maitreyi se împotrivea, iar d-nei Sen îi era teamă, deoarece mişcările politice deveneau tot mai sîngeroase în sudul Bengalului.)
    Chabù îmi văzu inelul şi mă rugă să i-l dau să se joace cu el. Am şovăit atunci, pentru că făgăduisem Maitreyiei că nu mă voi despărţi niciodată de inelul acesta, nici chiar pentru un ceas. Am întrebat-o din ochi, şi a trebuit să încuviinţeze şi ea această despărţire, căci Chabù plîngea şi-mi cerea necontenit inelul. Cînd i l-am dat, l-a înnodat de o batistă şi şi-a pus batista la gît. Nu ştiu ce o atrăgea în piatra aceea neagră; o privea mereu, o răsucea în degete, încerca să vadă prin ea.
    Cu toate intervenţiile medicilor, nebunia lui Chabù rămînea mereu aceeaşi. Au fost atunci chemaţi din nou vracii şi descîntătoarele. Veni un unchi de al fetelor, un bătrîn foarte blînd şi liniştitor, care cînta ziua întreagă imnuri vaishnave, melodii sfîşietoare şi crude, ce-ţi muiau voinţa şi-ţi înduioşau sufletul, şi atunci asista întreaga casă, cu inginerul trîntit pe un chaise-longue, cu perna sub cap şi cu ochelarii negri, iar femeile, cu Mantu, cu Khokha şi cu mine aşezaţi pe jos, ascultînd cîntecul cu capul rezemat în palmă. Atunci am văzut eu minunea aceea, emoţia care i-a covîrşit pe toţi într-atît, încît însuşi inginerul plîngea cu lacrimi rare, iar Maitreyi îşi ascunsese capul în şal şi suspina. M-am răzvrătit împotriva acestei pătimiri, care violenta sufletele, şi am ieşit din cameră. Nu puteam face însă nimic odată ajuns în odaie, căci kirtan-ul străbătea prin toată casa şi îl auzeam mai turburător din izolarea mea. Acelaşi unchi, care încerca să liniştească mintea bietei Chabù prin cîntec, adusese un leac popular, un fel de pastă de buruieni frămîntate cu miere, care trebuia pusă în creştetul capului, de-a dreptul pe piele. Şi am asistat la o scenă amară, cînd nimeni nu avea curajul să taie din rădăcină părul fetei şi m-au hotărît pe mine s-o fac. Chabù nu-şi dădea seama de nimic. Am mîngîiat-o pe frunte, o priveam în ochi şi am lăsat foarfecele să taie în voie, în timp ce îi vorbeam ca să nu audă scrîşnetul metalului, iar Maitreyi, din spatele patului, primea şuviţele în mîini şi le ascundea într-o năframă, ca nu cumva să le observe Chabù. Mi-a trebuit vreun sfert de ceas pînă să izbutesc să-i las creştetul gol, şi atunci, d-na Sen î-a lipit pasta aceea caldă. Chabù ne-a privit o dată pe toţi, a încercat să-şi pipăie capul, apoi şi-a smuls batista cu inel de la gît şi a început să plîngă, lin, numai lacrimile alunecînd şiroaie pe faţa ei neagră, frumoasă, fără să suspine, fără să se zguduie. N-am ştiut dacă plînge pentru că înţelesese că e pe jumătate cheală, deoarece ea plîngea mereu, şi din senin, de cînd se îmbolnăvise, şi mai cu înverşunare atunci cînd voia să se ridice şi să privească pe fereastră, iar noi nu o lăsam.
    Au fost zile de care nu-mi mai amintesc nimic acum, într-atît s-au scurs de agitate. Ştiu că veneam de la birou şi mă suiam direct sus, să aflu cum îi mai este inginerului şi lui Chabù, apoi scoboram să-mi iau baia şi să mănînc, mă duceam iarăşi sus, ca să stau de pază la căpătîiul fetei (pe mine mă chema adesea în aiurările ei, mă striga "Allan-dadà" şi, de cîte ori veneam eu, se liniştea puţin), iar noaptea o petreceam cu Maitreyi, care mi se dădea nebună, înspăimîntată de tot ce se petrecea în jurul nostru, dorindu-mă tot mai sincer şi mai însetată. Mă deşteptam dimineţile cu o oboseală cumplită şi nelămurită teamă. D-l Sen îşi amîna mereu operaţia la ochi, şi medicii îi recomandaseră linişte deplină, iar tot ce se întîmpla în casă şi tot ceea ce putea izbucni din ceas în ceas îi primejduia vederea. De aceea mă temeam să nu ne trădăm prea devreme, căci Maitreyi venea la mine, noaptea, cînd ceilalţi încă nu adormiseră bine, iar în odaia lui Chabù îmi strîngea braţul, îşi rezema trupul de umărul meu, îmi săruta mîna, şi toate acestea puteau fi observate în orice moment. De altfel, Khokha ne surprinsese îmbrăţişaţi de cîteva ori, iar Lilu şi Mantu bănuiau foarte mult iubirea noastră, deşi nici pe departe faptul că eram amanţi.
    Maitreyi avea totuşi cîteodată o purtare pe care nu o înţelegeam, care mă făcea să mă îndoiesc sălbatec şi să mă chinui. Pentru că suferise cîndva de biri-biri, i se umflau seara, imperceptibil, pulpele picioarelor, şi medicii îi recomandaseră masagii în zilele de umezeală mare. Erau dimineţi cînd Lilu sau surorile lui Khokha o masau pe tot trupul, goală, cu un soi de oloi greţos, pe care apoi cu anevoie îl puteau spăla. Dar cîteodată, Maitreyi simţea dureri, şi trebuiau făcute imediat masagii numai pe pulpe, şi pentru aceasta chema pe Khokha în odaia ei. Lucrul ăsta mă irita şi i l-am spus o dată Maitreyiei, dar ea mă privi uluită şi îmi răspunse că doar nu mă aşteptam să mă cheme pe mine pentru un lucru atît de puţin plăcut, pe care îl fac maseurii, pentru plată. Khokha nu era însă un profesionist, era tînăr şi o făcea să rîdă, iar atingerea aceasta a trupului ei cu mîinile lui negre şi pofticioase mă făcea să mă cutremur. O dată, pe seară, Maitreyei strigă din balconul interior pe Khokha, apucată fiind de junghiuri (căci plouase două zile de-a rîndul) şi, pentru că el lipsea, îl chemă pe şofeur. Aceasta mă făcu să-mi pierd minţile, şi eram ispitit să mă urc la ea în odaie şi să-i spun ceva sălbatec, dar îmi fu ruşine de gîndul meu, deşi nu mi-a fost ruşine, cîteva minute după aceea, s-o spionez din grădină. Într-adevăr, nu se vedea încă aprinsă lumina în odaia ei, deşi ar fi putut s-o facă, din decenţă şi din dragoste pentru mine. Îmi închipuiam tot felul de scene dezgustătoare, îmi aminteam atîtea episoade din romanele citite, în care şofeurii ajung amanţii femeilor de lume, atîtea reflecţii asupra necredinţei femeilor, asupra minciunei totale care dospeşte în sufletul lor. O sumă de mici detalii, nebăgate în seamă, îmi podidiră atunci mintea. O dată, Mantu închisese uşa cu bara, în camera Maitreyiei, şi îi auzeam de jos cum se luptă şi zbiară, căci, chipurile, era o luptă corp la corp, dar cînd au ieşit, Mantu era roşu şi zăpăcit, iar Maitreyi palidă, cu părul zbătut pe umăr. (E adevărat că ea îmi spusese mai demult că Mantu e scîrbos, că a vrut să o pipăie, şi ea l-a plesnit, că s-a plîns tatălui, dar, de cînd acesta era bolnav, Mantu ajunsese indispensabil casei şi nu putea fi dat afară. De asemenea, îmi amintesc că Maitreyi îmi mai spusese că un alt unchi al ei, tot văr al inginerului, încercase o dată să-i sărute sînii şi s-o îmbrăţişeze, dar atunci domnul Sen a intervenit îndată, şi acel biet om îşi regretă şi acum gestul, căci a fost dat afară din slujba pe care o avea şi s-a retras în satul lui, unde duce o viaţă de cîine. Maitreyi nu se plîngea adesea de pasiunea aceasta carnală, pe care o deşteaptă în bărbaţi, chiar apropiaţi ei prin sînge, şi care o face să sufere atît, căci ar fi dorit să exalte altceva în oameni decît o simplă poftă de posesiune.) Mi-au trecut atunci prin faţa ochilor şi alte scene: Khokha, de pildă, cu care a întîrziat Maitreyi mult pe verandă, în întunerec, şi a venit la masă turburată, iar băiatul nici n-a avut curajul să apară, într-atît, credeam eu, era excitat. Şi toate amănuntele acestea mă chinuiau, şi mi se părea că toţi o doresc pe Maitreyi, că ea se abandonează tuturor. De ce ne spionează şofeurul, dacă nu o doreşte, dacă nu speră că, într-o zi, să rişte tot şi să intre în camera ei, chit că ar fugi chiar în acea noapte, fără leafă? Îmi închipuiam lucruri cu desăvîrşire absurde şi sufeream cumplit, căci imaginaţia nu mă cruţa o clipă, ci îmi filma cele mai chinuitoare amănunte. Eram incapabil să mă smulg dîn această durere bolnăvicioasă de a vedea pe Maitreyi în braţele altora.
    M-am întors în odaia mea abătut de moarte şi, în timpul mesei, mi-am ferit picioarele, ascunzîndu-le sub scaun. Am pus bara de lemn la uşă cînd m-am culcat, hotărît să nu deschid Maitreyiei, orice s-ar întîmpla. Eram deştept cînd a venit şi a încercat uşa, dar m-am prefăcut că dorm şi că nu aud. A început să bată mai tare, apoi să mă cheme, tot mai puternic, în cele din urmă să zgîlţîie uşa. Mi-a fost teamă să nu audă cineva şi i-am deschis.
    ― De ce nu mă laşi să, întru? izbucni Maitreyi cu faţa în lacrimi, palidă, tremurînd. Nu mai mă vrei?
    Am închis iar uşa şi, aşezîndu-ne amîndoi pe pat, eu ferindu-mă s-o îmbrăţişez, i-am spus cum m-am priceput suferinţa mea. Şi-a încolăcit braţele pe umerii mei şi a început să mă sărute, lacom, înfigîndu-şi în acelaşi timp unghiile în carnea mea. Continuam să vorbesc, nesimţitor la căldura trupului ei, spunîndu-i tot ce am suferit cînd am ştiut-o singură cu un bărbat străin, care-i masa pulpele. I-am arătat ce hidoasă este această abandonare în mîirale altuia.
    ― Aş fi preferat să mă siluiască, vorbi deodată Maitreyi, izbucnind în plîns.
    ― Cu tine, aşa cum eşti, senzuală şi inconştientă, i-ar fi fost foarte uşor s-o facă, răspunsei eu, privind-o sălbatec. Tot îţi plac ţie posesiunile acestea neverosimile, şi luirile acestea barbare şi groteşti, în fond, extraordinar de ieftine, cu care ţi-a umplut capul bestia aceea bătrînă, care ţi-a fost, chipurile, maestru spiritual...
    Mă ridicai de lîngă ea şi începui să mă plimb agitat prin odaie, spunîndu-i cruzimi şi jicnind-o cu fiecare cuvînt al meu. O uram cumplit în acele clipe, şi nu pentru că mă înşelase, ci pentru că mă făcuse să cred orbeşte în dragostea şi puritatea ei, mă făcuse ridicul silindu-mă să dau tot ce aveam, să mă descopăr în faţa ei, să îi asimilez dorurile şi voinţa; eram înnebunit la gîndul că renunţasem la mine pentru o fecioară care mă înşeală cu primul-venit. Pentru că, deşi nu crezusem o clipă în realitatea "înşelării", mă sugestionasem vorbind şi sfîrşisem prin a vedea în toată atitudinea Maitreyiei o farsă. Dacă ar fi fost o femeie albă, n-aş fi crezut toate acestea, pentru că, deşi le cunoşteam substanţa lor inconsistentă şi capriciile lor nebuneşti, le ştiam totuşi animate de oarecare mîndrie, de oarecare cumpănire, care le-ar fi împiedecat să se dea primului-venit. Dar pe Maitreyi nu o înţelegeam, nu o puteam fixa într-un cadru bine stabilit de reacţiuni eventuale, şi mi se părea că, primitivă şi inconştientă cum era, s-ar fi putut dărui oricui, fără să se gîndească o clipă la grozăvia acestui act, fără să fie responsabilă. În acele clipe de gelozie transformată în ură uitam toată experienţa mea din ultimele şapte-opt. luni, uitam inocenţa aproape superstiţioasă a Maitreyiei şi le consideram pe toate amăgiri. Atunci am înţeles că nimic nu durează în suflet, că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci şi sinceritatea poate fi repetată, cu altul, cu alţii, că, în sfîrşit, totul se uită sau se poate uita, căci fericirea şi încrederea adunată în atîtea luni de dragoste, în atîtea nopţi petrecute împreună, pieriseră acum ca prin miracol, şi nu supravieţuiseră în mine decît un întîrîtat orgoliu masculin şi o cumplită furie împotriva mea însumi.
    Maitreyi ascultase toate acestea cu o suferinţă care mă exaspera şi mai mult. Îşi muşca buzele pînă la sînge, mă privea cu ochii mari deschişi, ca şi cum nu s-ar fi dumirit dacă visează sau trăieşte această scenă aievea.
    ― Dar ce-am spus, Dumnezeul meu, ce-am spus? izbucni ea în cele din urmă.
    ― Vorbeai de un viol, lămurii eu, încercînd să mă stăpînesc.
    ― Dar de ce nu înţelegi? se lamentă ea, plîngînd. Te-ai dezgustat de mine într-atît, încît nu vrei nici să mă înţelegi. Nu te gîndeşti deloc la mine. Mi-ai spus odată că, dacă aş fi fost violată şi zvîrlită afară din casă, tu m-ai iubi încă. Mă gîndeam ce bine ar fi fost să se întîmple aşa. N-ar mai rămînea atunci nici o piedecă în calea unirii noastre. Allan, înţelege că noi nu vom putea fi uniţi şi vom muri aşa, cu păcatul nostru deasupra. Nici dacă te vei converti tu, nu vor accepta să-mi fii soţ. Ei vor altceva, de ce nu-ţi aminteşti? Dar dacă cineva m-ar necinsti, vor trebui să mă arunce pe străzi, pentru că, altminteri, păcatul ar cădea asupra casei întregi. Şi atunci aş putea fi soţia ta, voi fi şi eu creştină, pentru că pentru un creştin nu e păcat să fii necinstită cu forţa, şi tu m-ai iubi şi atunci. Nu e aşa că mă vei iubi mereu? Spune-mi, Allan, spune-mi că n-ai să mă uiţi. Ştii ce mă aşteaptă, dacă mă uiţi...
    Eram emoţionat, o mărturisesc, parcă m-aş fi deşteptat dintr-un coşmar; furia îmi trecuse, şi mă dureau vorbele pe care i le spusesem. Aş fi vrut să-mi cer iertare, dar nu ştiam cum, mă stingherea orice gest pe care îl anticipam mental, orice gest de împăcare (mă vedeam căzut la picioarele ei, şi actul acesta mi se părea falş, ridicul, hidos; sau să-i apuc mîna, la început prieteneşte, apoi să i-o strîng mai călduros şi să i-o sărut? Nu-mi spunea nimic nici această încercare de apropiere, era mai mult un automatism, şi mi se părea că Maitreyi mi-ar surprinde îndată jena cu care l-aş face.) Nu ştiam ce să iac şi o priveam numai, încercînd să pun toată căinţa şi toată dragostea mea în priviri. Dar Maitreyi avea ochii în lacrimi şi era prea rătăcită ca să vadă părerea mea de rău şi atunci se prăvăli ea la picioarele mele, înlănţuindu-mi genunchii şi întrebîndu-mă dacă dragostea ei măoboseşte, dacă mi-e teamă de păcatul nostru şi alte asemenea întrebări, care acum, cînd scriu, mi se par stupide, dar atunci parcă ar fi fost purtate de foc, într-atît de sufocante şi de chinuitoare le simţeam. Am luat-o în braţe, şi Maitreyi a simţit după strînsoarea mea şi vorbele fără şir pe care le spuneam că dragostea mă arde tot atît de nesăţios şi a ghicit cît sufăr din orbirea mea, din neînţelegerea mea. Ne-am ferit amîndoi să mai vorbim despre căsătorie, pentru că începeam să înţeleg că lucrurile nu sunt chiar atît de simpla pe cît credeam eu la început, şi atunci preferam să evit gîndul acesta decît să rabd imaginea unei posibile şi eventuale despărţiri de Maitreyi.
    Ni s-a părut la amîndoi că auzim paşi în dreptul ferestrei şi am tăcut, stingînd lampa. Dar apoi paşii s-au îndreptat spre verandă şi am auzit ciocănituri în uşa coridorului. Înmărmuriserăm amîndoi de spaimă. Ciocăniturile au încetat cîteva minute, ca să revină la fereastra mea, oblonită. Am înţeles atunci că c Khokha, întors probabil tîrziu de la un cinematograf de cartier, şi m-am prefăcut că întîrzii să-i deschid, ca să-i dau timp Maitreyi să ajungă sus, în odaia ei. Khokha mă întrebă în treacăt:
    ― Vorbeai cu cineva?
    ― Nu, răspunsei eu scurt, închizînd uşa.
    Dar atunci auzii şi glasul d-nei Sen, sus, pe galeria paralelă odăii în care dormea Maitreyi.
    
    
    
    
    XII
    
    
    Am crezut că s-a aflat tot şi m-am zvîrcolit toată noaptea, fără să pot închide ochii. Spre dimineaţă, Maitreyi a venit iarăşi la mine, fără s-o simt, şi mi-a strecurat pe sub uşă un bilet, "Mama nu ştie nimic. N-ai nici o grijă. Nu te trăda. Maitreyi." Cînd l-am citit, mi se părea că sunt graţiat sau că mi se amînă pedeapsa. I-am scris o lungă scrisoare Maitreyiei, în care îi spuneam că trebuie să mai contenim cu imprudentele noastre întîlniri noaptea, acum, cînd toată lumea veghează şi pe inginer, şi pe Chabù. Adevărul era că nu ştiam nici eu cum o să se termine legătura aceasta a noastră. Maitreyi făcuse o sumă de aluzii d-nei Sen, pretextînd că eu m-am îndrăgostit de o prietenă a ei (pe care noi o poreclisem Anasuya încă pe cînd citeam şi comentam împreună Shakuntala) şi că nu ştiu cum să fac s-o cer în căsătorie; iar doamna Sen răspunsese că asemenea căsătorii, rezultate dintr-o simplă infatuare sentimentală, nu conduc decît la nenorociri pentru ambii soţi, pentru că nimic durabil şi nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, cînd această pasiune n-a fost corectată de tradiţie, adică de familie, de oameni care cunosc ce înseamnă căsătoria şi dragostea, fapte mult mai grele decît ne închipuim noi, tinerii, căci a fi căsătorit nu înseamnă "a culege flori împreună", nici a se lăsa consumaţi de o pasiune efemeră şi amăgitoare. Mărturisesc că m-am recunoscut pe de-a-ntregul în judecata d-nei Sen, căci n-aveam alt izvor decît pasiunea şi nu ne gîndisem decît la noi, iubindu-ne. Iar d-na Sen, discutînd camuflata mea dragoste pentru Anasuya, spunea Maitreyiei că o căsătorie nu se întemeiază niciodată pe dragoste, ci pe sacrificiu, pe renunţare, pe abandonarea desăvîrşită în voinţa destinului. Era aceasta o concepţie pe care nici indianizarea mea cea mai sinceră nu o putea accepta. Dar ea mă făcuse să înţeleg cîte obstacole voi întîlni în ziua cînd mă voi hotărî să o cer pe Maitreyi de soţie. Mă gîndeam chiar dacă soluţia ei ― violul ― n-ar fi mai eficace. Atunci se vor afla în faţa unui fapt împlinit şi vor trebui să mi-o dea, căci nimeni altul nu ar fi luat-o. De-abia acum înţeleg cît de mult o iubeam pe Maitreyi, dacă mă gîndeam la asemenea soluţii fantastice.
    Zilele s-au scurs aceleaşi, cu repetate spaime şi cu tot mai primejdioase riscuri, pînă la faptul pe care îl voi povesti mai jos. Un singur eveniment a întrerupt şirul acesta de zile desperate şi fără memorie (căci, dacă n-aş avea jurnalul, nu mi-aş aminti nimic din acea vrerile, într-atît de viu şi de atent eram la cele ce se petreceau în jurul meu şi niciodată nu aveam răgaz să-mi amintesc sau să meditez, să leg faptele unele de altele, să reactualizez anumite scene; aşa că acum trebuie să mă conduc după firul acelor foarte sumare însemnări, ca şi cum aş descifra viaţa altuia, căci memoria acelor zile şi nopţi de arzătoare agonie nu o mai am). Acel eveniment a fost ziua de naştere a Maitreyiei, la 10 septembrie. Inginerul a ţinut să o sărbătorească cu tot fastul, deşi el era încă bolnav, iar Chabù aproape inconştientă. Împlinea Maitreyi 17 ani, şi vîrsta asta are nu ştiu ce tîlc ascuns în India; în plus, volumul ei de versuri, Uddhitta, tipărit cu cîteva zile mai înainte, fusese primit de presa bengaleză ca o adevărată revelaţie, şi d-l Sen ţinea să invite toată elita literelor şi artelor din Calcutta la această ceremonie, pe care o voia transformată în tournoi artistic. Venea tot ce are mai de seamă Bengalul, în afară de Tagore, care se afla încă în Europa. Era aşteptat Chatterji, autorul lui Srikantha, şi dansatorul Uday Shankar, pe a cărui frumuseţe de zeu şi fascinant ritm eu fusesem multă vreme gelos, căci la un festival de al lui, în august, Maitreyi mă uitase cu desăvîrşire şi-l privea rezemată cu braţele de balcon, robită, halucinată. Cîteva zile după aceea nu vorbise decît de el şi ţinuse numaidecît să-l cunoască, să "înveţe", spunea ea, "taina dansului". Tot atunci trebuia să vină şi redacţia revistei Prabuddha Bharatta, printre care Maitreyi număra numeroşi admiratori, ca acel foarte original poet Acintyia, mult discutat atunci, pentru că începuse să publice un roman asemănător lui Ulysses al lui James Joyce şi-şi ridicase împotriva sa toată pleiada de bătrini scriitori bengalezi.
    Eu eram puţin intimidat de pregătirile care se făceau pentru 10 septembrie. Ştiam că în ziua aceea Maitreyi îmi va aparţine mai puţin ca niciodată, căci era orgolioasă şi curtenitoare, şi va încerca să seducă pe toţi musafirii. Îi cumpărasem şi eu cîteva cărţi în dar, şi am vrut să i le dau chiar în zorii acelei zile. Noaptea rămăsese la mine numai o jumătate de ceas, căci muncise ca o roabă să deretice casa (scara era toată învestmîntată cu covoare vechi, se puseseră vase cu flori pretutindeni, se goliseră două încăperi de sus pentru primire, aducîndu-se saltele şi şaluri care le transformară în două imense divanuri, pe, care trebuia să te urci cu picioarele goale ca să-ţi poţi lua locul; femeile toate munciseră cumplit pentru această ceremonie, iar Maitreyi, care voia să decoreze covoarele de pe scară cu tablouri, scăpase jos o cadra cu un portret magnific al lui Tagore, dat chiar de poet cu o dedicaţie, şi faptul acesta a cutremurat-o, căci vedea în el un semn foarte rău, mai ales că rama se făcuse ţăndări şi pînza se crăpase).
    Am întîlnit-o în zori în bibliotecă, unde i-am adus cărţile, fiecare cu o dedicaţie inocentă, şi am îmbrăţişat-o urîndu-i o viaţă senină şi toată fericirea pe care o merită. Aveam lacrimi în ochi spunîndu-i acele cîteva cuvinte banale. Mi s-a părut totuşi că era oarecum absentă. S-a desprins din braţele mele mult mai uşor ca alteori.
    După-amiaza a fost pentru mine o nesfîrşită mascaradă. Îmbrăcasem costumul bengalez, de mătase, şi trebuia să întreţin pe toţi acei oameni iluştri ca o adevărată gazdă, căci inginerul era imobilizat pe un jeţ în mijlocul odăii (singurul scaun de-acolo; toţi ceilalţi şedeau pe saltele), d-na Sen şi celelalte femei aveau grijă de doamne, care stăteau în altă odaie, nevăzute, iar Mantu rămăsese jos, pe coridor, să servească de ghid musafirilor. Numai Maitreyi mai venea pe la noi, ca să împartă volume din Uddhitta şi să aducă dulciurile. Vedeam cum o sorb toţi din ochi (căci era admirabilă atunci, palidă şi blîndă, cu braţele goale ieşind dintr-o sari de mătase albastră), cum o doresc, şi spectacolul acesta mi-era insuportabil, pentru că nimeni de-acolo nu ştia că Maitreyi este a mea şi numai a mea, şi poate că fiecare îşi crea mental o sumă de eventualităţi asupra ei. Cînd a venit frumosul Uday Shankar (e drept, mai puţin frumos văzut de aproape decît era pe scenă, dar, oricum, cel mai fascinant bărbat pe care l-am cunoscut, tocmai pentru că, alături de un trup viril şi elastic, avea o extraordinară supleţe în gesturi şi în priviri, o feminitate care nu te stingherea, o căldură şi o comunicativitate extraordinară), Maitreyi s-a îmbujorat toată şi l-a chemat să mănînce pe balcon, pentru că atît se îmbulzeau în jurul lui vizitatorii, încît bietul Uday nu putea să înghită. Căutam să-mi ascund turburarea, pentru că ghiceam în dansatorul acesta magnific ceva mai mult decît un bărbat seducător, ghiceam de-a dreptul o magie, care ar fi făcut să-şi piardă minţile un oraş întreg, nu numai o îndrăgostită zăpăcită cum era Maitreyi. Ştiam că lui nu i-ar fi putut rezista nimeni şi, dacă îl invidiam pentru aceasta, nu îl uram, căci mi-ar fi plăcut să descopăr în privirile Maitreyi preferinţa pentru el, ca să mă pot dezbăra şi eu de dragoste. Ştiam că în clipa cînd voi vedea cu certitudine o preferinţă, dragostea mea se va nărui fără nici o şovăire. Îmi spuneam că, dacă Maitreyi nu poate opune magiei lui Uday Shankar mistica dragostei noastre, nu merită decît să fie părăsită ca cea din urmă femeiuşcă.
    Am ieşit întîmplător pe coridor şi am văzut-o pe Maitreyi şezînd lîngă Uday, întrebîndu-l foarte sfioasă lucruri pe care nu le puteam auzi. M-a mirat cît de senin priveam spectacolul acesta. Peste cîteva minute mă întîlnesc cu Maitreyi pe scară, şi ea îmi spune, strîngîndu-mi braţul pe furiş:
    ― Am încercat să aflu de la Shankar cheia dansului, dar nu-mi poate spune nimic. E un mare prost. Nu înţelege ritmul şi vorbeşte ca din cărţi. Mai bine nu-l invitam. Pe scenă era ca un Dumnezeu, dar cînd l-am rugat să-mi vorbească, a bîlbîit prostii, ca un simplu meseriaş... Cum de nu l-a făcut înţelept dansul?
    Nu ştiam cum să-i mulţumesc pentru aceste cîteva cuvinte. Ea mă îndreptă în bibliotecă şi-mi spuse, aprinsă, mîngîindu-mi mîna:
    ― Mi-eşti drag, Allan, mi-eşti din ce în ce mai drag...
    Mă pregăteam s-o strîng în braţe, cînd am auzit oarecare larmă sus, d-na Sen strigînd pe Maitreyi şi alte glasuri de femei alarmate. Am alergat amîndoi cu o inexplicabilă spaimă în suflete, parcă am fi presimţit o nenorocire. Am găsit pe Chabù zbătîndu-se să sară peste balcon, în stradă, şi cîteva femei încercînd s-o ţină în braţe. Biata fată fusese lăsată aproape singură, în această zi în care nimeni nu-şi mai ştia unde e capul, şi atunci ea se îmbrăcase cu cea mai frumoasă sari pe care o avea (de obicei umbla îmbrăcată în rochiţe scurte, europeneşti şi. cînd punea sari, părea mult mai înaintată în ani) şi voise să asiste şi ea la sărbătoare. Cînd ieşise pe coridor, a văzut lume prea multă şi s-a speriat. Atunci s-a dus în balcon, unde stătuse Shankar cu puţine minute în urmă şi, de acolo, a început să contemple "calea" şi să cînte, după obiceiul ei. Au observat-o două invitate, în clipa cînd voia să încalece balustrada, şi au sărit s-o prindă. S-a zbătut mult, şi toată lumea se înghesuise pe coridor (inginerul îşi pierduse iarăşi cumpătul şi-şi certa brutal nevasta). A trebuit s-o iau în braţe şi s-o duc ca pe un copil în odaia ei, căci pe mine m-a recunoscut numaidecît şi s-a lipit da pieptul meu, plîngînd, strigîndu-mă;
    ― Allan-dadà, Allan-dadà .
    Cînd am aşezat-o pe patul ei, m-a întrebat, posomorîndu-se deodată:
    ― Vor s-o vîndă pe Maitreyi?
    
    
    
    A doua zi, toţi erau obosiţi de marea ceremonie care costase aproape cinci sute de rupii şi atîta trudă, Se ţinuseră discursuri, fusese masă îmbelşugată pe terasă, şi Maitreyi primise numeroase cadouri, mai ales cărţi. Numai în dimineaţa zilei de naştere, cineva trimisese un buchet imens de flori, cu un plic, şi, cînd Maitreyi a văzut scrisul, s-a turburat toată şi a cetit repede scrisoarea, te-mîndu-se neîncetat să nu o surprindă cineva. Auzind paşi pe scară, a intrat repede în odaia mea şi mi-a dat scrisoarea:
    ― Ascunde-o în birou şi vezi să n-o ia nimeni. Am să ţi-o cer mai tîrziu, îmi spuse ea, roşie.
    Mărturisesc că nu înţelegeam nimic, dar nici nu bănuiam ceva rău, pentru că, altminteri, nu mi-ar fi dat să-i păstrez o scrisoare pe care, deşi scrisă în bengaleză, o puteam descifra sau puteam ruga pe un prieten indian să mi-o traducă precis. Păstrez şi acum acea scrisoare, deşi nu m-am încumetat încă s-o citesc. Mă gîndesc adesea ce adorator i-a trimis atunci florile, şi de ce a minţit Maitreyi, spunînd că primise buchetul de la o prietenă de şcoală care nu putuse veni...
    Au urmat apoi aceleaşi zile şi aceleaşi nopţi de foarte puţină durată, e drept, căci numai la o săptămînă după ziua de naştere a Maitreyiei s-a întîmplat faptul pentru care am început eu a scrie acest caiet. Ar trebui să povestesc mai pe larg aceste ultime zile, dar nu-mi amintesc mai nimic, iar jurnalul ― care nu prevedea o schimbare atît de apropiată ― nu păstrează decît scheletul unei vieţi pe care acum nu o mai pot intui şi nu o mai pot evoca. Mai tîrziu, şi chiar în timpul cînd am scris această povestire, m-am gîndit asupra destinului meu de a nu ghici niciodată viitorul, de a nu prevedea niciodată nimic dincolo de faptele de fiecare zi. Cine ar fi crezut că, pe nesimţite, schimbări atît de mari se pot împlini...
    Mergeam în fiecare seară la Lacuri şi, cîteodată, o luam şi pe Chabù. Inginerul a fost acela care ne-a convins că şi eu, şi. Maitreyi trebuie să ne odihnim, serile, de viaţa agitată pe care o dusesem în ultimele săptămîni, îngrijind bolnavi. E drept că Maitreyi începuse să slăbească, iar Chabù, care se liniştise deodată după criza din 10 septembrie, avea şi ea nvoie de plimbări în aer liber, după atîta timp petrecut închisă într-o singură cameră. Şi plecam astfel în fiecare amurg, ca să ne întoarcem la nouă sau zece noaptea. Chabù nu vorbea aproape nimic şi sta de obicei pe bancă sau la marginea apei, privind, cîntînd uşor, lăcrămînd. Noi doi rămîneam aproape de ea şi ne vorbeam mult, ne îmbrăţişam în ascuns, ne căutam mîinile, făceam planuri. Maitreyi îmi spunea mereu, ca un leitmotiv care o obseda:
    ― Într-o zi ai să mă iei de aici, şi am să merg în lume, ai să-mi arăţi şi mie lumea...
    Începuse să se gîndească serios la fugă, mai ales că eu îi mărturisisem că am economii importante la bancă, deoarece din leafa mea de 400 de rupii nu cheltuiam aproape nimic de cînd venisem la Bhowanipore.
    Într-o seară (era 16 septembrie), lui Chabù i-a fost rău pe cînd privea lacul, şi am luat-o în braţe ca s-o întind pe-o bancă. Acolo ne-am aşezat, Maitreyi şi cu mine, aproape de ea, şi o mîngîiam pe cap, îi vorbeam frumos, încercam s-o fac să rîdă, căci Chabù, în acele ultime zile, rîdea de toate nimicurile, şi asta îi făcea bine, spuneau doctorii.
    ― De ce nu iubeşti pe dadà? se adresă ea deodată către Maitreyi.
    Nouă ne-a venit să rîdem, pentru că Chabù vorbea adesea prostii şi nu ne temeam de ea.
    ― Ba îl iubesc foarte mult, răspunse Maitreyi, zîmbind.
    ― Dacă îl iubeşti, sărută-l, ceru Chabù.
    Maitreyi începu să rîdă mai tare şi-i spuse ră vorbeşte prostii şi că o fată cuminte ca ea nu trebuie să vorbească prostii.
    ― Dragostea nu e prostie, spuse Chabù, foarte serioasă. Haide, sărută-l. Uite, eu îl sărut.
    Într-adevăr, se ridică de pe bancă şi mă sărută pe obraz, şi atunci, tot rîzînd, Maitreyi mă sărută pe celălalt obraz.
    ― Eşti mulţumită acum? o întrebă.
    ― Tu trebuia să-l săruţi pe gură, răspunse Chabù.
    ― Haide, stăpîneşte-te, făcu Maitreyi roşind.
    Dar eu eram fericit că această soră mai mică a mea (într-adevăr, o iubeam foarte mult pe Chabù) a înţeles dragostea noastră, şi îi spuneam Maitreyiei să mă sărute. Cum ea nu voia, eu mi-am strecurat mîna spre sînul ei, pe sub şal, şi mi-am oprit palma adunată mîngîietor pe sînul stîng, apăsînd ca să-i simt inima şi în acelaşi timp s-o silesc să mă sărute. (Maitreyi nu putea suporta mîngîierea aceasta fără ca să-mi cadă imediat în braţe.) Din întîmplare, Chabù a vrut să pună şi ea mîna pe pieptul Maitreyiei, ca s-o roage să mă sărute. Şi a întîlnit acolo mîna mea, pe care mi-am retras-o cît am putut mai repede, dar nu înainte do a atrage atenţia lui Chabù. Ea începu să rîdă.
    ― Ai văzut că dadà îşi ţine mîna la pieptul tău? izbucni Chabù biruitoare.
    ― Nu vorbi prostii, se răsti Maitreyi. Era mîna mea.
    ― Parcă eu nu ştiu, parcă eu n-am simţit inelul lui dadà...
    M-a înfiorat puţin precizarea aceasta, dar cum ştiam că Chabùvorbeşte multe lucruri fără şir, nu m-am temut de consecinţele ei. De sărutat pe gură, Maitreyi nu m-a sărutat, şi în curînd a trebuit să ne întoarcem la maşină. căci se înnoptase bine. Pînă acasă am uitat întîmplarea. În noaptea aceea, Maitreyi nu a venit la mine. Din prudenţă, îmi mărturisi ea a doua zi. Nu-mi amintesc cum am petrecut timpul pînă aproape de ora şase, cînd m-am îmbrăcat în costumul meu bengalez, aşteptînd să plecăm cu maşina. Dar nu venea nimeni să mă anunţe. Puţin enervat, am întrebat şofeurul dacă nu mergem în seara aceasta la Lacuri, şi el îmi răspunse (mi se păruse mie sau fusese, într-adevăr, obraznic?) că a primit ordin să ducă maşina la garaj. Peste cîteva minute întîlnii pe Lilu pe coridor. Îmi spuse că d-na Sen nu mai lasă nici pe Maitreyi, nici pe Chabù să iasă la Lacuri. Toate acestea mi se păreau foarte turburi; şi mă înciuda misterul, mi se părea că mi se ascunde un adevăr de care am absolută şi neîntîrziată nevoie. Am încercat s-o întîlnesc pe Maitreyi, fără să izbutesc, şi atunci am rămas în odaia mea, muncit de gînduri. (Ciudat, nu-mi era teamă; doream numai să ştiu precis ce s-a întîmplat, de ce dăduse d-na Sen ordin şofeurului să ducă maşina la garaj şi de ce nu puteam vedea pe Maitreyi.)
    La masă, cînd m-a chemat servitorul (de obicei mă anunţa cineva al casei), am găsit pe doamna Sen şi pe Maitreyi. Nu vorbeau. Voiam să par neturburat şi cred că am izbutit de minune. D-na Sen îmi căuta ochii, şi eu nu mi-i feream. Mă minunau privirile ei drepte, scrutătoare, încercînd parcă să pătrundă în adevăratul meu suflet; faţa căpătase o concentrare ciudată, cu un zîmbet batjocoritor înverşunîndu-i buzele înroşite, ca totdeauna, de pan. Mă servea tăcută, politicoasă, şi apoi se aşeza iarăşi cu coatele pe masă şi mă privea. Se întreba, poate, cum am izbutit s-o înşel atîta vreme, cum am păcălit-o cu puritatea şi respectul meu. Ghiceam în prezenţa ei ostilă şi ironică o necurmată întrebare: am putut fi eu oare aşa? Nu ştiu ce fel de "aşa" ştia d-na Sen, dar simţeam întrebarea şi de aceea căutam să par cît mai degajat, vorbeam, o priveam în ochi, întrebam cum îi mai merge d-lui Sen, de ce nu vin şi ceilalţi la masă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Maitreyi îmi strîngea picioarele să mi le frîngă. Îşi punea toată pasiunea ei ultimă şi toată spaima ei în această încleştare a pulpelor. Voia să mă mîngîie mai dulce ca niciodată, şi simţeam talpa ei caldă atingîndu-mi încet, blînd, alinător, pulpa; parcă ar fi vrut să mă consoleze, să mă întărească în această primejdie, pe care eu o ghiceam, dar nu o cunoşteam. Apoi îmi prindea piciorul între pulpele ei şi-l strîngea ca într-o îmbrăţişare de pe urmă, ca şi cum s-ar fi străduit să-mi comunice o căldură şi o pasiune pe care să nu le uit cînd voi rămîne despărţit de ea, departe. Pe d-na Sen a chemat-o cineva sus, şi, îndată ce-am rămas singuri, Maitreyi mi-a şoptit muşcîndu-şi buzele ca să-şi stăpînească emoţia:
    ― Chabù a spus tot mamei, dar eu am tăgăduit. Să n-ai nici o teamă, rămîn a ta. Dacă te întreabă, să nu mărturiseşti nimic, altminteri, cine ştie...
    Au podidit-o lacrimile şi a vrut să-mi apuce braţul, după obiceiul ei, dar se cobora d-na Sen pe scară, şi atunci mi-a şoptit printre dinţi:
    ― Vino mîine înainte de zori în bibliotecă...
    Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus
    Maitreyi, căci doamna Sen a luat-o sus, eu m-am dus în camera mea extrem de abătut, zăpăcit şi aproape incapabil să înţeleg ce s-ar putea întîmpla a doua zi.
    N-am putut dormi deloc, ci fumam pipă după pipă, în jeţul larg şi odihnitor, aşteptînd zorile. Băteau unul după altul ceasurile în noapte, şi eu evocam cu fiecare din ele venirea Maitreyiei în acea odaie şi aproape că nu-mi venea să cred că ar fi posibil să n-o mai văd aici, lîngă mine, gata să se dezbrace de îndată ce eu închideam ferestrele, gata să mă îmbrăţişeze şi să plîngă. Mă gîndeam că nu e posibil ca numai d'upă două-trei săptămîni de dragoste, Maitreyi să-mi fie luată. Cum stam singur, în întunerec, o revedeam în toate colţurile, în toate atitudinile ei de îndrăgostită, uitam toate chinurile pe care le îndurasem din pricina ei, toate îndoielile, şi simţeam cum creşte în mine, fără hotare, o dragoste pe care Maitreyi niciodată n-o bănuise. Aşteptam zorile ca să-i pot spune că o simplă despărţire de o noapte şi ameninţarea dragostei noastre îmi revelase adevărata iubire şi numai acum am înţeles cît îmi era de dragă, acum, cînd mă temeam că o pot pierde. Aproape că am plîns, acolo, singur, gîndindu-mă că aş putea-o pierde; numai gîndul că n-am s-o pot avea din nou alături de mine mă înfiora şi îmi întuneca mintea. Nu credeam că aş fi putut supravieţui sănătos unei despărţiri de Maitreyi. Dacă atît timp cît o ştiam a mea, de nimeni stingherit să-i vorbesc şi să mi-o apropii cînd vream, o iubeam, apoi acum, cînd eram despărţiţi prin nu ştiu ce primejdie, dragostea crescuse pînă la sufocare şi simţeam că înnebunesc aşteptînd ceasul cînd am s-o pot vedea şi strînge din nou în braţe.
    În timpul nopţii am ieşit de mai multe ori în curte, să spionez, şi vedeam mereu lumină în camera inginerului, auzeam acolo glasuri, cîteodată un scîncet, pe care nu-l ghiceam al cui poate să fie (Maitreyi, Chabù, sora lui Khokha?). Toate acestea mă alarmau nespus. Mă întorceam iarăşi în jeţul meu şi mă trudeam să înţeleg ce pot să însemne vorbele Maitreyiei: "Chabù a spus tot...". Ce ar fi putut spune Chabù în nebunia ei? Tot ce-a putut vedea şi înţelege ea? Mă gîndeam că poate a surprins-o vreodată pe Maitreyi venind sau plecînd din odaia ei, dar am aflat mai tîrziu că cele ce spusese ea au fost lucruri mai puţin grave. În ziua aceea, d-na Sen o spăla pe cap, şi Chabù plîngea mereu. A întrebat-o de ce plînge şi a răspuns că pe ea nu o iubeşte nimeni, iar pe Maitreyi toată lumea. Toată lumea a venit de ziua ei, aducîndu-i daruri. Şi mai ales eu o iubesc mult pe Maitreyi. "De unde ştii?" a întrebat-o d-na Sen, în glumă. "Allan dadà o sărută şi ţine mîna la pieptul ei, iar pe mine nu mă sărută nimeni..." Suferea şi plîngea atît de sincer, în-cît d-na Sen a întrebat-o de mai multe ori, şi Chabù a mărturisit tot ce-a văzut: cum stăm noi doi împreună şi rîdeam, şi ne sărutam, şi ne strîngeam în braţe la Lacuri (iar eu, care credeam că Chabù nu observă nimic.) D-na Sen a chemat îndată pe Maitreyi şi a întrebat-o dacă e adevărat cele spuse de Chabù. Apoi a poruncit şoferului să ducă maşina în garaj şi a luat-o pe Maitreyi sus, pe terasă, a pus-o să jure pe strămoşi şi pe zei şi a început s-o descoase, ameninţînd-o. Maitreyi a tăgăduit totul, recunoscînd numai că m-a sărutat de cîteva ori în glumă, iar eu am sărutat-o pe frunte, dar altceva nu s-a întîmplat. Şi a rugat-o în genunchi să nu mai spună nimic inginerului, căci am să sufăr eu, şi eu nu sunt vinovat. Dacă i se cere, Maitreyi nu mă va mai vedea niciodată, căci numai ea a fost aceea care a păcătuit. (Se gîndea, am aflat mai tîrziu, că între timp va putea fugi cu mine. Îi era teamă numai de d. Sen, care ar fi putut-o închide în camera ei sau mărita în cîteva zile, înainte ca ea să aibă timp să mă vadă şi să poată aranja fuga. În noaptea aceea au încuiat-o în odaia d-nei Sen, iar d-na Sen a spus totul inginerului, stînd pînă tîrziu la sfat despre cele ce trebuie să facă, aşa fel încît nimic să nu se afle de către vecini, căci atunci blestemul va cădea asupra întregii familii...
    Toate acestea le-am ştiut numai a doua sau a treia zi, de la Khokha, dar în noaptea aceea bănuiam lucruri mult mai grave, bănuiam că Chabà a surprins-o într-o noapte şi a spus aceasta d-nei Sen. Înainte de patru dimineaţa m-am dus în bibliotecă, s-o aştept pe Maitreyi cu veşti. Am stat acolo pînă ce s-a luminat bine, ascuns după rafturi, dar Maitreyi n-a venit, şi nici sora lui Khokha, sau Lilu, prin care ar fi putut să-mi trimeată un bilet scris. La şapte s-a coborît d-na Sen jos să pregătească ceaiul şi a trebuit să mă strecor cu multă grijă în odaia mea, ca să nu fiu observat.
    Aşteptam tocmai să mă cheme la ceai, cînd inginerul intră la mine în odaie, cu ochelarii negri ascunzîndu-i bine privirile, puţin tremurînd de slăbiciune, şi începu oarecum emoţionat, dar prieteneşte:
    ― Dragă Allan, m-am hotărît să-mi fac operaţia aceea de ochi, pe care mi-o cer de atîta timp doctorii. Va trebui să stau la sanatoriu probabil vreo două-trei luni şi atunci m-am gîndit să trimit familia la Midnapur, la nişte rude de ale mele. Şi pentru că şi d-ta eşti puţin obosit, ai face bine să te recreezi undeva în munţi.
    ― Cînd trebuie să plec? articulai eu cu un calm care mă mira. (De altfel, nu-mi dădeam încă bine seama ce se petrece cu mine şi am savîrşit, în acea zi, o sumă de lu-cruri fără sa-mi dau seama de ele.)
    ― Chiar astăzi, căci după masă eu mă duc la sanatoriu, vorbi inginerul, observîndu-mă la adăpostul sprîncenelor negre.
    ― Bine, dar nu am unde să mă duc, trebuie să-mi găsesc casă, trebuie să-mi iau lucrurile acestea...
    Găsii putere să mă împotrivesc, deşi tot sîngele parcă mi se scursese din vine, şi arătai nevolnic acele cîteva lucruri pe care le aveam: un pat, un şifonier, biblioteca, două cufere, masa de scris. Inginerul zîmbi foarte politicos.
    ― Un băiat energic ca d-ta iese întotdeauna din încurcătură. Dacă pleci chiar acum, găseşti casă pînă la unu. Khokha îţi va aduce lucrurile după-amiază cu un camion. Poate ai să locuieşti cu unul din prietenii d-tale pînă cînd vei pleca la munte, şi apoi ai să te aranjezi mai bine...
    Tremuram tot cînd s-a ridicat să plece. Eu m-am îndreptat instinctiv către şifonier, să-mi iau casca şi să plec îndată, dar d-na Sen, care stătuse pe coridor şi ascultase tot, intră în odaie şi-mi spuse zîmbind:
    ― Nu poţi pleca de aici pînă nu mănînci...
    ― Nu mai pot mînca nimic, spusei eu stins.
    ― Am să te rog eu şi ai să mănînci, continuă d-na Sen pe acelaşi ton. Ceaiul e gata.
    ― La ce bun, acum? întrebai eu tot mai stins. (Simţeam că aş putea să mă prăvălesc din clipă în clipă, căci ştiam că plec şi nu o văzusem încă pe Maitreyi, şi nu ştiam ce face ea acolo sus.)
    Inginerul plecă, şi izbucnii în plîns nebuneşte, smulgîndu-mi părul, muşcîndu-mi pumnii. Mă întinsei în fotoliu sfîrşit, aproape sufocat de o durere pe care nu ştiam pe ce nume să-i spun, căci nu mai era nici dragoste, nici suferinţă, ci un sentiment de totală năruire, ca şi cum m-aş fi trezit deodată singur într-un cimitir, fără nimeni lîngă mine căruia să mă plîng, de la care să aştept mîngîîere. Parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul numai o rană, sufletul risipit, nu mai aveam nici voinţă, nici putere să mă dezmeticesc o clipă. Intră Lilu, în lacrămi şi ea, şi îmi întinse repede un petec de hîrtie. "Nu mă lasă să te văd. Nu-ţi zadarnici viaţa, nu te lăsa înfrînt. Pleacă în lume şi arată tuturor curăţenia ta.Fii om şi ai să afli de mine în curînd. Maitreyi." Era un scris împleticit, într-o englezească improvizată, cu pete de cerneală. Ascunsei repede hîrtia în palmă, căci venea d-na Sen, cu servitorul, aducîndu-mi ceaiul.
    ― Nu pot mînca, nu pot mînca nimic, spusei eu, plîngînd.
    ― Te rog eu să iei o ceaşcă de ceai, vorbi blînd d-na Sen.
    Am crezut că întrevăd în glasul ei milă şi puţină înţelegere şi, amintindu-mi cît de bună fusese cu mine, cît de mult mă iubise şi mă chema fiul ei, căci atîta dorise să aibă un fiu, alături de cele două fete, nu m-am mai putut stăpîni şi am căzut la picioarele ei, îmbrăţişîndu-i-le, plîngînd.
    ― Iartă-mă, mamă, nu mă lăsa să plec de aici! izbucnii eu, iartă-mă, iartă-mă...
    Lilu plîngea rezemată de uşă. D-na Sen n-a făcut o singură mişcare de mîngîiere, ci a rămas dreaptă şi zîmbitoare cît timp eu m-am zbătut la picioarele ei. Am simţit gheaţa aceasta şi m-am ridicat, ştergîndu-mi ochii, suspinînd.
    ― Ia-ţi ceaiul, vorbi.
    Am pus mîna pe ceaşcă, dar m-a înăbuşit un hohot şi mi-am ascuns faţa cu braţul. Lilu n-a mai putut răbda şi a fugit pe coridor, plîngînd. D-na Sen a rămas tot acolo, lîngă uşă, privindu-mă cu acelaşi surîs îngheţat, puţin batjocoritor, îndemnîndu-mă:
    ― Ia-ţi ceaiul...
    Am curăţit ca prin somn o banană şi am sorbit din ceaşca în care se răcise ceaiul. Îmi contenise plînsul deodată şi suspinam numai. Cînd m-a văzut că mi-am sfîrşit ceaşca, d-na Sen a ieşit pe coridor şi a chemat servitorul să ridice tava.
    ― Pot vedea copiii înainte de a pleca? mă rugai eu cerşind.
    D-l Sen intră chiar atunci şi-mi spuse:
    ― Maitreyi e puţin bolnavă, nu se poate da jos din camera ei.
    Apoi, adresîndu-se către doamna Sen:
    ― Cheamă pe Chabù.
    Cum ieşi d-na Sen din odaie, inginerul îmi întinse un plic închis şi-mi spuse:
    ― Să citeşti asta numai după ce părăseşti casa mea. Şi dacă vrei să-mi mulţumeşti pentru binele pe care ţi l-am făcut, aici, în India, respectă cele ce te rog eu...
    Plecă înainte ca eu să am timp să mai spun o vorbă. Luai plicul cu un tremur de slăbiciune şi-l vîrîi automat în buzunar. Cînd o văzui pe Chabù, o cuprinsei numai-decît în braţe şi începui s-o leagăn plîngînd.
    ― Ce-ai făcut, Chabù, ce-ai făcut?
    Biata fată nu înţelegea nimic, dar văzîndu-mă plîngînd, începu şi ea să plîngă şi să mă sărute pe obraz, căci eu îmi aplecasem capul către trupul ei plăpînd şi o legănam aşa, în neştire.
    ― Ce-ai făcut, Chabù? atît îi puteam spune.
    ― Dar eu ce ştiam? întrebă ea, încercînd parcă să se trezească. De ce plîngi, dadà? Tu de ce plîngi?
    Am lăsat-o din braţe ca să-mi şterg faţa. De altfel, d-l şi d-na Sen veniseră din nou şi şedeau în uşă, amîndoi de gheaţă, parcă mi-ar fi spus: "Haide, e timpul să pleci"...
    Am sărutat-o încă o dată pe Chabù pe amîndoi obrajii, apoi, venindu-mi în fire, mi-am luat casca, am îngenuncheat în faţa doamnei şi domnului Sen, punîndu-mi palmele pe piciorul lor drept ― cel mai vulnerabil salut pe care îl ştiam eu ― şi am plecat.
    ― Good-bye, Allan, îmi spuse inginerul, întinzîndu-mi mîna.
    Dar eu mă prefăcui că nu văd şi trecui înainte, pe coridor. Chabù alergă după mine, hohotind.
    ― Unde pleci, dadà? Unde pleacă Allan-dadà? întrebă pe maică-sa.
    ― Dadà e bolnav şi se duce să se vindece, îi spuse d-na Sen într-o, bengaleză şoptită, apucînd-o în braţe, ca să nu iasă în stradă după mine.
    Cînd am coborît treptele verandei, mi-am ridicat ochii spre balconul cu glicine şi am văzut o clipă pe Maitrey.
    Atunci m-am auzit strigat, un ţipăt scurt şi înspăimîntat, şi am zărit-o cum cade lată în balcon. Am vrut să mă întorc, dar m-am întîlnit cu inginerul pe coridor.
    ― Ai uitat ceva, Allan? mă întrebă el, bănuitor.
    ― Nimic, sir, n-am uitat nimic...
    Am plecat repede. M-am suit în cea dinţii maşină şi am dat adresa lui Harold. Cînd porneam, am încercat să mai privesc încă o dată casa din Bhowanipore, dar mi s-au înlăcrămat ochii, maşina a virat, şi n-am mai văzut nimic.
    M-am trezit cînd maşina tocmai ocolea către Park Street. Am desfăcut plicul lui Sen şi am cetit, cu inima strînsă, cele ce-mi scria el, în englezeşte, fără cuvîntul de început, pe o coală care purta în colţul de sus cuvintele "strict confidenţial" subliniate.
    
    
    "Dumneata eşti străin, şi eu nu te cunosc. Dar, dacă eşti capabil să consideri ceva sacru în viaţa d-tale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să încerci să vezi sau să scrii vreunui membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou, şi, dacă ai vrea vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut sau un funcţionar superiorului său. Te rog să nu pomeneşti de această notă nimănui şi rupe-o după ce o vei ceti. Raţiunea acestei purtări trebuie să-ţi fie evidentă, dacă ţi-a mai rămas cît de puţină minte în nebunia d-tale. Îţi cunoşti ingratitudinea şi ofensa pe care mi-ai adus-o!
    
    Narendra Sen
    
    P.S. Te rog nu fii inoportun, încercînd să te explici şi adăogînd astfel alte minciuni la depravatul d-tale caracter."
    
    
    
    
    XIII
    
    
    Nu l-am găsit pe Harold acasă, dar gazda mi-a descuiat camera şi m-a lăsat să intru şi să mă trîntesc pe pat, cu faţa în sus, sub ventilator. Biata d-nă Ribeiro nu ştia cum să se poarte cu mine şi cum să mă întrebe.
    ― Nu mi s-a întîmplat nici o nenorocire, mrs. Ribeiro; o asiguram eu. Trebuie să fie operat astăzi inginerul Sen, patronul meu, şi asta mă nelinişteşte.
    Nu voiam să mă trădez, nu voiam să spun nici lui Harold pricina pentru care plecasem din Bhowanipore. M-ar fi dezgustat cumplit bîrfeala lor, căci nu mă îndoiam că Harold ar fi repetat tuturor "prietenilor" eurasieni întîmplarea mea, şi fetele ar fi încercat să mă consoleze cu veşnicele lor stupidităţi sentimentale, îndemnîndu-mă sî beau şi să fac dragoste, iar eu eram incapabil să primesc orice consolare, fie ea cît de brutală. Mi se părea că nu am voie nici să menţionez numele Maitreyiei în mijlocul lor. Eram însă atît de năuc, atît de desăvîrşit mă predam durerii, încît nu mă gîndeam la nimic precis, ci încercam numai să intuiesc, să simt concret despărţirea mea de Maitreyi. Nu izbuteam; tresăream speriat de cîte ori revedeam imaginea ei ultimă, trupul ei căzut în balcon, şi o alungam. Nu ştiam pe ce să-mi fixez gîndul şi alegeam cîteva scene mîngîietoare pentru mine (coroniţa de iasomie, biblioteca, Chandernagorul), pe care le contemplam liniştindu-mă, dar îndată filmul se desfăşura către final, revedeam pe d-na Sen la masă, privindu-mă rău, sau pe d-l Sen spunîndu-mi: "Dacă vrei să-mi mulţumeşti pentru binele...", şi aceasta îmi amintea iarăşi, tot atît de acut şi de sfîşietor, despărţirea mea de Maitreyi, şi trebuia să închid ochii, să mă mişc în pat, să oftez adînc, ca să alung gîndurile.
    D-na Ribeiro, după ce lipsise vreun ceas, prinsă de treburile casei, intră iar în cameră, întrebîndu-mă ce doresc să beau; un ceai, whisky sau bere? Refuzai cu un gest atît de obosit, încît bătrîna se apropie de patul meu, serios îngrijorată.
    ― Dar d-ta eşti bolnav, Allan, îmi spuse.
    ― Nu ştiu ce e cu mine, mă prefăcui eu. Am fost extenuat în ultimele luni, căci nu m-am dus nicăieri în vara aceasta, şi nenorocirea inginerului m-a mişcat profund. Vreau să plec din Calcutta pentru cîtva timp... D-ta mai ai vreo cameră liberă, d-nă Ribeiro?
    Cînd a auzit de cameră liberă, gazda s-a turburat toată de fericire, m-a îndemnat să văd odaia de alături de Harold, m-a întrebat de ce nu mai rămîn în Bhowanipore, apoi, văzînd că cercetările acestea mă obosesc, a schimbat vorba, s-a interesat de temperatura mea, m-a sfătuit să plec îndată din Calcutta pentru două-trei săptămîni, undeva la munte (Darjeeling, de pildă, sau Shillong, sau chiar la mare, la Gopalpur-at-Sea, unde father Justus s-a vindecat de surmenaj, pentru că aerul e admirabil şi la hotel nu mai locuia aproape nimeni). O ascultam cum vorbeşte şi o aprobam întocmai, numai ca să nu mă silească să răspund, să discut, să gîndesc. Mi-a adus îndată din hall jurnalul, The Statesman, ca să caute adrese de pensiuni, şi comenta fiecare localitate, îmi spunea cine a fost acolo şi cu ce prilej, iar eu, ascultînd-o, mi se părea că trăiesc un vis, într-atît era de neverosimilă prezenţa mea: aici, şi chiar viaţa mea, trupul întreg pe care mi-l întinsesem pe pat, ţigările pe care le fumam, în timp ce eu trebuiam să mor, căci fusesem despărţit de Maitreyi. Cum de pot fi asemenea lucruri pe lume? mă întrebam eu, fără să gîndesc întrebarea, ci simţind-o numai, cum de se poate ca un ceas după plecarea din Bhowanipore să pot asculta vorbăria acestei bătrîne, care nici nu bănuieşte ce epavă are în faţă? Totul mi se părea iraţional, imposibil, şi ghiceam că aş înnebuni dacă aş rămîne multa vreme cu asemenea oameni alături, dacă nu mă înfund undeva în singurătate, să uit, să mă uit. Plecarea îmi apărea singura salvare, cel puţin pentru un timp. Mă hotărîsem să plec chiar a doua zi, oriunde.
    ― Telefonează, te rog, la d-l Sen, South 1144, mă adresai eu d-nei Ribeiro, şi spune-i să-mi trimeată lucrurile aici...
    D-na Ribeiro s-ar fi simţit oricînd jicnită să telefoneze unui "negru", dar în acel ceas era atît de fericită, încît am ascultat-o cum vorbea politicos, probabil lui Mantu, şi cum mulţumea pentru bunăvoinţă.
    ― Mă duc să aranjez odaia, îmi spuse.
    M-am bucurat că pleacă şi că pot acum ofta în voie şi plînge. Mă străbătu deodată gîndul că am îmbătrînit şi că părul mi-e alb de supărare, şi sării în sus, ca să mă uit în oglindă. De-abia mă recunoscui. Faţa îmi era palidă, suptă, uscată, şi sprînceneîe răvăşite, parcă le smulsesem; nu ştiu ce dungă se adîncise la colţul buzelor, care mă schimba cu desăvîrşire, dîndu-mi un aer de aprigă voinţă. Mă minunai descoperind pe faţa mea o hotărîre virilă şi putere de a acţiona, însuşiri pe care le pierdusem de mult. (De atunci nu mai cred în expresia oamenilor. Mi se pare că regulile schimbării feţei nu au nimic de-a face cu adevăratele experienţe sufleteşti. Poate numai ochii, singurii, pot trăda un om.) M-am întors abătut în pat şi am aprins altă ţigare.
    Cînd a venit Harold, m-a întîmpinat cu urale. D-na Ribeiro îi lămurise în cîteva cuvinte vizita mea. El încercă să mă facă să vorbesc, dar pretextai o durere de cap şi-i spuse-i numai în treacăt de ce am venit. Ceru numaidecît băuturi. Îmi spuse că orice febră şi orice durere trece cu whisky. Băui şi eu un pahar, dar ameţeala mă făcea să simt şi mai viu depărtarea de Maitreyi. Aproape că îmi venea să urîu. Cînd a sosit Khokha, credeam că am să-l îmbrăţişez de emoţie. Parcă aducea cu el toată dragostea, toată India. Venise într-o dhoti destul de murdară, cu picioarele lui crăpate fără sandale, şi toţi din casă îl priveau cu dispreţ, cu scîrbă, dar el, ştiindu-se "la mine", intra şi ieşea mîndru, aducînd lucrurile din camion, conducînd hamalii prin hall. Ardeam de nerăbdare să-mi spună ce s-a mai întîmplat acolo, în Bhowanipore. Cînd am plătit camionarul şi hamalii, l-am luat cu mine în cameră, am cerut ceai d-nei Ribeiro şi am deschis o nouă cutie de ţigări. Harold spumega că nu rămîn cu el de vorbă, dar probabil că a ghicit în plecarea mea bruscă de la Sen ceva mai mult decît îi mărturisisem şi nu cuteză să vină şi să ne întrerupă.
    Khokha îmi aduse un exemplar din Uddkita, pe care Maitreyi scrisese ultimele ei cuvinte: "Către dragul meu, către dragul meu, Maitreyi, Maitreyi". Numai atît? mă întristam eu. Khokha îmi spuse să mă uit şi la sfîrşitul căiţii. "Adio, scumpul meu, n-am spus nimic care să te facă pe tine vinovat. Am spus numai că m-ai sărutat pe frunte. Trebuia să spun; era mama noastră şi ştia. Allan, prietenul meu, dragul meu, adio! Maitreyi."
    Am rămas mut privindu-i scrisul, Khokha fuma, tăcînd şi el, o bucată de vreme, apoi vorbi deodată, parcă şi-ar fi continuat un gînd.
    ― ...Şi atunci trebuia să se afle. Prea aţi fost imprudenţi. Vă vedea toată lumea cînd vă sărutaţi pe jeţ. Şoferul a spus şi lui Mantu, şi lui Lilu. N-a avut nimeni curajul să vă atragă atenţia...
    Mă întreb dacă şi Khokha ştie numai cît ştiu ceilalţi sau a înţeles mai mult. Dar mi-am dat seama cît de puţin important e acum lucrul acesta şi tmam lăsat dus de alte gînduri.
    ― Chabù şi-a revenit, vorbi iarăşi Khokha. Cum a văzut-o pe Maitreyi leşinată, parcă s-a deşteptat din somn. A întrebat de tine: "Unde e dadà?", aşa întreba pe toată lumea şi se ţinea de d-na Sen, trăgînd-o de sari şi între-bînd. I-am spus că vin să te văd, şi atunci mi-a dat biletul ăsta...
    Pe o foaie ruptă dintr-un caiet de scoală, Chabù scrisese în bengali, cu cea mai frumoasă caligrafie a ei: "Dadà iubit, mă poţi ierta tu vreodată? Nu ştiu cine m-a pus să spun; credeam că nu fac nici un rău spunînd, căci nici voi nu faceţi rău iubindu-vă. Maitreyi suferă cumplit. Poţi s-o faci să nu mai sufere? Atunci unde e dragostea voastră? Aş vrea să mor."
    ― Plîngea cînd l-a scris şi mi-a spus să ţi-l dau neapărat şi să-i telefonezi într-o dimineaţă. Nu mai e nebună acum, nu mai pare nebună. Săraca...
    Tăcu iarăşi, o bucată de vreme, apoi oftă deodată.
    ― Ce ai, Khokha? îl întrebai eu.
    ― Ah, ce să-ţi mai spun ce am cînd te văd pe tine cît suferi!...
    Vorbise emfatic, teatral, silindu-se să obţină o mască îndurerată, care să-mi atragă atenţia. Dar tonul cu care spusese acele cîteva cuvinte mă făcu îndată să mă simt străin de el. Poate a ghicit şi Khokha această jenă, căci a schimbat vorba.
    ― Cînd am început să iau lucrurile din camera ta, Maitreyi a fugit jos şi a început să le îmbrăţişeze, să ţipe. A trebuit s-o ia cu forţa înapoi. D-l Sen, care e o brută, a lovit-o peste faţă cu pumnii pînă a podidit-o sîngele. A leşinat în odaia ei...
    Ascultam lăcrămînd, dar fără ca durerea să-mi crească, Ce ne putea face mai mult decît să ne despartă? Dacă m-ar bate oricît, dacă m-ar pălmui, aş suferi oare mai mult? O vedeam cu faţa însîngerată, dar nu rănile ei îmi sfîşiau inima, ci însăşi făptura ei, prezenţa ei, pe care o ştiam departe.
    ― Au închis-o în odaie, aproape goală, ca să nu se mai poată coborî în camera ta. Cît era leşinată, o stropeau cu apă, ca să învie, apoi, cînd se deştepta, o băteau ca să spună. "Îl iubesc, îl iubesc", atît auzeam, de jos, cum urlă. "El nu e vinovat, ce aveţi cu el?" mi-a spus soru-mea că le ţipa. "Ce aveţi cu el?"...
    Şi totuşi, mie nu-mi făcuseră încă nimic. Mai bine, m-ar fi pălmuit, gîndeam. De ce n-a avut curajul d-l Sen să mă pălmuiască? De ce mi-a întins mîna, laş, spu-nîndu-mi: "Good-bye, Allan!".
    ― Înainte de a veni ei s-o ia sus, Maitreyi mi-a şoptit: "Îi telefonez mîine". Dar poate n-are să izbutească. D-l Sen o păzeşte închisă. Îl auzeam vorbind cu mama de căsătoria ei cît mai repede.
    Am înlemnit. Khokha observă spaima mea şi continuă mai arzător:
    ― Vor s-o mărite cu un profesor din Hoogli, şi asta îndată ce se vor întoarce din Midnapur, Ştii că vor să plece la Midnapur?
    ― Ştiu, răspunsei eu, aproape indiferent.
    ― Sunt brute, toţi sunt brute, se aprinse Khokha. Nu îi urăşti?
    ― De ce i-aş urî? Eu le-am făcut tot răul. Ce vină pot avea ei? Afară, doar, de faptul că m-au adus în casă...
    ― Voiau să te înfieze, mă lămuri Khokha.
    Zîmbii. Ce deşarte, ce inutile mi se păreau toate acestea, toate faptele care s-ar fi putut împlini, dacă eu eram altfel, toată fericirea pe care aş fi putut-o avea, dacă... Mi se părea fără sens să mă gîndesc la cele ce s-ar fi putut întîmpla. Eram singur, singur, aceasta era durerea, prezentul. Nu puteam înţelege nimic altceva.
    Khokha mă privi, îmi văzu lacrimile şi oftă.
    ― Mama mea e foarte greu bolnavă, şi eu n-am nici un ban, nici o rupie să-i dau. Mă gîndeam să-ţi cer un împrumut pînă voi primi onorariul de la "Bengal Film Company"...
    ― Cît vrei?
    Tăcea. Eu nu cutezam să-l privesc în ochi. Mă durea minciuna lui, căci ştiam că maică-sa nu e bolnavă şi că de ea are grijă un cumnat al lui, negustor în Kalighat.
    ― Treizeci de rupii ţi-e de-ajuns? îl întrebai şi, fără să mai aştept răspuns, am scris cecul şi i l-am dat.
    Îmi mulţumi stînjenit şi începu să vorbească iar de Maitreyi. L-am rugat, stins, să plece.
    ― Khokha, mi-e somn, mă doare capul...
    
    ***
    
    Seara, vestite de Harold, au venit fetele să mă vadă. Au pus patefonul în hall, au comandat whisky şi oranjadă şi-şi exagerau veselia ca să mă consoleze pe mine (Harold le spusese că sufăr de o depresiune nervoasă, un surmenaj sau ceva asemănător, şi că, înainte de a pleca din oraş, trebuie "să mă amuz" ca să uit).
    ― Hei, Allan, îmi spunea Geurtie, ce stai aşa posac, băiete? Nu ai tu fata ta lîngă tine?
    Mi se aşeză pe genunchi, şi mie îmi era atît de odioasă atingerea aceea, încît mă cutremuram tot, şi o rugai să mă lase, căci sunt obosit şi bolnav.
    ― Nu cumva eşti îndrăgostit? clipea ea, şiret, din ochi. Te-o fi fermecat vreo indiană. Vreo nespălată neagră, cum îţi place ţie...
    Hohoteau toţi. D-na Ribeiro, care îmi aranja odaia alături, veni şi ea.
    ― Lăsaţi băiatul în pace. Hai, Allan, bea un pahar cu whisky. Să vezi cum trec toate. O operaţie la ochi nu e chiar un lucru atît de grav...
    ― Dar ce crezi mata, mrs. Ribeiro, că Allan de operaţia aceea plînge? întrebă sarcastic Geurtie. Are el altceva mai grav, i-o fi fugit vreun lăutar cu fata...
    ― Taci din gură, mă răstii eu, înfuriat deodată, sculîndu-mă de pe scaun.
    ― Te rog să fii mai politicos cu mine, îmi răspunse Geurtie, roşind. Aici nu eşti la negrii tăi din Bhowanipore.
    ― Geurtie! ţipă Clara, apucîndu-i braţul. Lasă-l, bietul băiat...
    ― Prea l-aţi cocoloşit toţi, "bietul băiat" în sus, "bietul băiat" în jos. Plînge ca o muiere şi se consolează cu bengalezii lui murdari. N-are el dreptul să mă insulte pe mine, o creştină.
    ― Dar şi el e creştin! interveni Clara.
    ― Ha, aşa crezi tu, că mai e creştin, rîse Geurtie. Ce spui, Harold? Dar cînd îţi vorbea ţie de hinduism şi de vacile lui, şi înjura pe Domnul nostru Iisus Christos? Şi acum îmi spui mie să tac din gură...
    Harold era extrem de încurcat, pe d-na Ribeiro o covîrşise panica.
    ― Ia astîmpăraţi-vă! vorbi.
    ― Eu mă duc, le spusei, sfîrşit, şi mă ridicai.
    Geurtie mă privi îmbufnată.
    ― Se duce să se roage la templul lui. Nu-i ajută Dumnezeu...
    
    ***
    
    Am avut o noapte sălbatecă. De cum am rămas singur (umblasem mult pe străzi, fumînd în neştire şi căutînd tot mahalalele indigene, a căror larmă şi forfot, şi limbă îmi aminteau de zilele mele cu Maitreyi) şi m-am dezbrăcat, chinul, pe care oboseala îl adormise oarecum, mă năvăli iar, de data aceasta fără să-i mai pot îatîmpina nici o rezistenţă. Zadarnic muşcam perna, zadarnic mă loveam să nu ţip. Spuneam întruna: "Maitreyi, Maitreyi, Mai-treyi"... pînă ce nu mai înţelegeam nimic din acest nume de fată, sunetele lui nu-mi mai evocau nimic şi rămîneam năuc, cu faţa între perne, fără să ştiu ce s-a întîmplat cu mine, ce s-a rupt înlăuntrul meu, ce se petrece. Gîndurile îmi alergau de la un fapt la altul fără nici o legătură, revedeam Tamlukul, Sadyia, alte nenumărate locuri, pe care le cunoscusem, fără să înţeleg nimic. Îmi era numai spaimă să mă gîndesc la orice îmi putea evoca figura Maitreyiei în seara despărţirii sau glasul d-lui Sen spunîndu-mi: "Good-bye, Allan!, sau privirile d-nei Sen stăruind: "Ia-ţi ceaiul!"'... De cîte ori Scenele acestea încercau să reînvie în minte, mă zbăteam. Îl auzeam pe Harold cum sforăie, din odaia cealaltă, auzeam la răstimpuri ceasul de la biserica protestantă cum numără în noapte. Ca să mă liniştesc, mă gîndeam la moarte. Să mă înec în Gange şi să afle Sen cît de curat o iubeam pe Maitreyi. A doua zi, ziarele ar fi vorbit de acest tînăr european, sinucis fără motiv, prins în marginea oraşului de barcagiii care se întorc scara. Maitreyi ar fi leşinat auzind, d-na Sen s-ar fi căit, căci ar fi înţeles şi ea atunci cît de sincer, de total, o iubisem pe Maitreyi. Gîndul morţii era singura alinare. Intîrziam cu voluptate asupra fiecărei imagini, asupra fiecărui gest: cum scriu scrisoarea d-lui Sen, cum mă îndrept spre pod şi acolo plîng puţin, dar numai puţin, cîteva lacrimi, şi apoi, pe balustradă, privesc în jos cum curg apele galbene, cu mîl mult, ameţesc şi gata... Reluam filmul, mereu de la început. Aşa am adormit în zori.
    M-a trezit Harold, ca să-mi spună că mă cheamă cineva la telefon. Am alergat ca un nebun în hall, numai în pijama. Am recunoscut îndată glasul Maitreyiei, pe care l-am sorbit însetat, deşi mă temeam să-i vorbesc, ca să nu mă audă Harold sau vreun alt pensionar al d-nei Ribeiro. Îmi spunea lucruri pe care le ghiceam mai mult, căci vorbea încet, ca să nu deştepte pe ceilalţi, probabil, şi izbucnea mereu în plîns. Parcă venea din închisoare glasul ei, dintr-o celulă ferecată, într-atît îi era de sfîşie-tor plînsul şi de dornic de libertate glasul.
    ― Allan, mai mă cunoşti tu? Sunt eu, tot eu, rămîn aceeaşi, Allan, orice s-ar întîmpla... Fii bărbat şi lucrează înainte, nu deznădăjdui... Nu mai pot, Allan, iartă-mă... nu mai pot. Aş vrea să-ţi spun...
    Glasul i-a amuţit deodată. Venise cineva, probabil d-na Sen. Am strigat în zadar:
    ― Allo! Allo!
    Nu mai răspundea nimeni. M-am întors abătut de moarte în odaie. Aş fi vrut să fug, pereţii mă sufocau, mă chinuiau lucrurile acelea ale mele, jeţul de pai, pe care de atîtea ori se aşezase Maitreyi. Fiecare din ele îmi evoca o scenă, un cuvînt, şi eram incapabil să mă trezesc, să pun odată capăt amintirilor acestea de cumplită tristeţe, care mă făcuseră din om neom numai într-o zi.
    ― Cum îi merge inginerului, Allan, i s-a făcut operaţia? mă întrebă Harold.
    ― Încă nu, răspunsei în treacăt. Poate i se face azi...
    ― Bietul om...
    M-am trîntit pe pat, fumînd iarăşi. Ajunsesem acum aproape inert, numai mîinile îni tremurau, încolo faţa îmi încremenise fără expresie, fără mobilitate, nu mai puteam nici plînge, ci stăm aşa, sub ventilator, fără să ştiu ce am să fac, ce are să se întîmple.
    Pe la zece se opri în faţa casei un comisionar, cu bicicleta, întrebînd de mine. D-na Ribeiro îmi aduse un plic. Omul nu aştepta răspuns. Îmi scria Sen.
    
    
    "Domnule,
    
    Înţeleg acum că nu ai nici respect, nici onoare. Te credeam numai nebun, dar văd că procedezi ca un şarpe din iarbă, căruia, dacă nu îi striveşti capul cînd trebuie, se întoarce şi te muşcă. Nici 24 de ore de cînd ţi-ai dat cuvîntul că nu încerci să comunici cu nici un membru al familiei mele, ţi l-ai călcat ca un laş, făcînd să sufere o biată copilă, asupra căreia, din nenorocire, ai avut oarecare influenţă. Dacă mai încerci o dată asemenea lucruri, voi face tot ce-mi va sta în putere ca să fii expatriat. Credeam că vei avea bunul-simţ să părăseşti oraşul acesta. Prin telefon am dat ordin să te concedieze astăzi.
    Singurul lucru pe care îl ai de făcut e să-ţi iei salariul şi să pleci îndată. Ingratitudinea d-tale trebuie să aibă o limită.
    
    Narendra Sen."
    
    
    Am cetit scrisoarea uluit. Nu pentru că mă concediase, deoarece eu însumi mă hotărîsem să plec, căci n-aş mai fi putut da a doua oară ochii cu Sen după cele ce-mi spusese Khokha. Eram uluit, pentru că înţelegeam că Maitreyi va face tot mai multe asemenea greşeli, de pe urma cărora va suferi mereu, şi suferinţele ei le înzeceau pe ale mele, căci ştiam că nu-i pot fi de nici un folos şi mă chinuiam inutil, singur, depărtat. Am strîns plicul şi am plecat, luîndu-mi numai casca.
    ― Vii la masă, Allan? mă întrebă d-na Ribeiro.
    ― Desigur.
    ― Ţi-am gătit mîncărurile favorite, mi le-a spus Ha-rold, ai să, vezi... Şi nu te mai gîndi...
    Am zîmbit şi am ieşit pe poartă, năuc, fără nici o ţintă. Mă gîndeam că ar fi bine să ridic ceva bani de la bancă, dacă, într-adevăr, trebuia să părăsesc oraşul într-o zi sau două. Dar nu-l părăseam din ordinul lui Sen, nu mă intimidau ameninţările lui. Plecam, pentru că ştiam prea bine că numai aşa i-aş putea fi de vreun folos Maitreyiei: că numai aşa ea mă poate uita. Gîndeam ca un adolescent. Am ajuns la bancă pe jos, deşi distanţa din Royd Lane în Clive Street era destul de mare. După ce mi-am împachetat bine bancnotele în portmoneu şi mi-am împărţit argintul prin toate buzunarele, am pornit mai sus, spre gară. Cînd am trecut podul de la Howrah, m-am aplecat să privesc Gangele, murdar şi înţesat de bărci, şi gîndul sinuciderii mi-a apărut deodată în toată laşitatea şi tot ridicolul lui. În gară m-am oprit să beau un pahar de limonada. Se făcuse ceasurile douăsprezece. Am ieşit şi am apucat-o la dreapta, pe şoseaua de centură, care duce în satele dimprejurul oraşului şi trece prin Belur. Cînd am intrat de-a binelea în şoseaua umbroasă, m-am simţit mai puternic, mai liniştit şi m-am aşternut înverşunat la drum. Nu mă opream deloc, nici să fumez, ci mergeam întruna, cu paşi mari, hotărîţi. Treceau pe şosea maşinile care fac cursa Gară-Hoogli, şi aproape toate se opreau lîngă mine, căci ]i se părea ciudat sa vadă un european mergînd pe jos pe un drum afară din oraş. M-am oprit numai la o baracă sărmană, unde o bătrînă vindea limonada, pan şi ardei: m-am oprit să beau ceva rece. Parcă m-a mîngîiat întîlnirea aceea, căci i-am vorbit bătrînei în bengali, nu în hindusthană, cum s-ar fi cuvenit, şi limba aceasta a Maitreyiei îmi era un adevărat balsam.
    Am ajuns pe la două jumătate la Belur-Math, după ce mă plouase doi kilometri şi îmi udase hainele pînă la piele; am ajuns stropit de nopoi, cu o privire rătăcită, care l-a înspăimîntat pe Swami Madhvananda, un călugăr pe care îl cunoscusem mai de mult, de cînd veneam aici cu maşina inginerului. M-am dus pe malul Gangelui să mă usuc şi, cum stăm trîntit acolo pe iarbă, cu ochii în soare, revedam toate plimbările noastre, alături de Maitreyi, mă revedeam fericit şi fără griji. Nu mai m-am putut stăpîni şi, pentru că nu puteam plînge, am scos carnetul din buzunar şi am început să scriu, numai pentru mine. (Recitesc astăzi acele însemnări scrise cu sînge, şi mi se par atît de reci, atît de oarecare. De pildă: "De ce-au trecut toate? Un pustiu imens în mine. Nimic nu mai are sens. Cînd aud un cîntec bengalez, sus la math, îmi vine să plîng. Maitreyi, Maitreyi, Maitreyi. Nu o voi mai ve dea niciodată..." Cît de incapabili suntem să redăm, chiar atunci, substanţa unei bucurii sau unei dureri prea mari. Am ajuns să cred că pentru aceasta numai memoria, numai distanţa le poate da viaţă. Jurnalul e sec şi nesemnificativ.)
    Swami a încercat să afle ce e cu mine, dar cînd i-am spus că am venit pe jos din Calcutta şi că n-am mîncat, căci nu pot mînca nimic, s-a speriat şi m-a rugat să plec îndată, nu cumva să mă îmbolnăvesc, să iau malaria (ştia că suferisem cu un an înainte de malaria) şi cîte altele. Avea un ton poruncitor şi probabil că mă dispreţuia mult, covîrşit de patimă şi durere cum eram. Călugării aceştia indieni nu te pot consola niciodată, căci li se pare nevrednic de consolat acel suflet robit durerii, şi idealul lor de atroce detaşare nu are nimic de-a face cu omenescul care suferă, cu mizeria experienţei. Trăiesc oarecum prea dumnezeieşte oamenii aceştia, al căror ideal este suprema placiditate.
    De altfel, cum eu nu venisem la math pentru consolare, ci numai pentru că acolo aş fi putut-o revedea pe Maitreyi a mea, cea din amintire, cea adevărată, nu m-au jicnit prea mult vorbele lui Swami; m-au făcut numai să mă simt mai singur. Am plecat, mulţumind pentru fructele şi dulciurile pe care mi le adusese un frate. Nu am mai luat drumul întoarcerii, ci am pornit mai departe, pe aceeaşi şosea, spre Ranaghat. Ajung în Bally aproape de apusul soarelui. Caut şi aci Gangele, îl privesc lung, fumînd alene, îl privesc cum curge lin şi vast către oraşul nostru. Stau pe o piatră, înconjurat de cîţiva copii, care la început îmi strigă într-o engleză stropşită: "Maimuţă albă!", apoi, văzînd că nu mă supăr, ci îi privesc îngîndurat, cu lacrimi, se apropie de mine, stînjeniţi, pînă încep să vorbesc cu ei în bengali şi le împart gologani. Mă conduc cu alai, pînă la capătul satului. O seară puţin răcorită de ploaie, dar senină şi îmbietoare la drum. Curînd rămîn singur pe şosea. Trec cîteodată maşinile spre Calcutta, cu faruri mari, aprinse. Cîte un om, doi, grăbiţi. Mă întreb, aşa, ce devreme se culcă oamenii în India!... Îmi amintesc atunci de Bhowanipore, şi parcă un val cald mi se urcă în gîtlej. Grăbesc pasul. Nu mă opresc decît la o dugheană ca să-mi cumpăr ţigări. "Scissors", singurele pe care le găsesc. Ardea o lampă de acetilenă, şi cîţiva drumeţi se odihneau fumînd huka, cu pufăituri lungi, potolite. M-au privit toţi cu mirare, şi unul a ieşit chiar în şosea, să mă vadă cum pornesc mai departe, singur, în întunerecul dinainte.
    Nu ştiu pînă la ce ceas am mers şi prin ce sat am trecut. Nu-mi era nici somn, nici obosit nu mă simţeam, ci marşul acesta în întunerec începuse chiar să mă încînte, adormindu-mi oarecum gîndurile şi flatîndu-mă puţin, căci credeam că o fac aceasta din prea mare suferinţa, o fac pentru Maitreyi. Am găsit pe drum, la cîţiva metri de şanţ, o fîntînă cu acoperiş şi acolo m-am oprit să mă odihnesc. Am adormit în neştire, cu capul rezemat de cască, de-a dreptul pe lespezi. Aceleaşi visuri, cu Maitreyi, care mă deşteptau la răstimpuri şi mă făceau să tremur de frig, de singurătate. Au venit oameni la fîntînă, şi zgomotul m-a deşteptat. (Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupra-mi cinci sute de rupii şi, de cîte-ori se apropiau oamenii, duceam instinctiv mîna la portofoliu.) Mă priveau toţi miraţi, necutezînd să mă întrebe nici unul, căci, deşi hainele îmi fuseseră stropite cu noroi şi pantofii de pînză desfiguraţi, se vedea totuşi că sunt un sahib, şi încă un sahib alb.
    Mi-am răcorit faţa şi am pornit mai departe, de astă dată mai repede şi mai preocupat, căci şoseaua începea să fie mai frecventată acum, la revărsarea zorilor. Priveam mai mult în jos. Mă opream numai cînd, printre palmieri sau la vreun cot al şoselei, puteam zări fluviul. Nu ştiu ce mîngîiere îmi dădea Gangele, pe care îl ştiam că se îndreaptă acolo de unde venisem eu, spre oraşul Maitreyiei. Aproape că nu-mi mai dădeam seama de obîrşia durerii mele. Nu mă întrebam ce va spune Harold sau d-na Ribeiro. Aveam o singură bucurie: că poate va venii Khokha şi, aflînd că am plecat de o zi şi nu m-am întors, va spune aceasta inginerului. Aş fi vrut ca Sen să creadă că am murit, să reflecteze puţin asupra celor ce făcuse.
    În acea zi am mîncat într-un han din apropiere de Ranaghat. Am mîncat orez cu carric şi peşte fiert, şi am mîncat cu mîna, ca un indian, spre uimirea şi încîntarea celorlalţi comeseni, care mă auziseră, de altfel, vorbind o elegantă bengali. Numai înfăţişarea mea le dădea de gîndit. Ghiceam că am o faţă descompusă, cu barba crescută, cu părul strivit în timpul somnului, hainele murdare şi mîinile negre.
    Începusem să mă uit, să uit de mine, şi aceasta îmi dădea şi mai multă poftă la drum. Am mers pînă la apusul soarelui fără să mai întîlnesc sate, mtîmpinînd numai care cu boi şi cîte un camion hodorogit. A fost o zi de cumplită arşiţă ziua aceea, şi mă opream la fiecare fîntînă să beau şi să-mi răcoresc faţa. M-am culcat o dată cu răsăritul stelelor," lîngă un mango uriaş, crescut singuratec la capătul unui heleşteu, părăsit. M-au chinuit multă vreme ţînţarii, dar în cele din urmă oboseala m-a covîrşit şi nu m-am deşteptat decît tîrziu în zi, cu mădularele supte, aproape fără să-mi dau seama unde mă aflu...
    Visasem probabil ceva înspăimîntător, căci m-am deşteptat transpirat şi tremurînd. Am luat-o aproape la goană pe şosea, înainte. A fost o zi de umblet în neştire, din care nu-mi mai aduc nimic aminte, în afară de faptul că am întrebat ca prin somn pe un căruţaş unde mă aflu şi cum pot ajunge spre o gară. M-a îndreptat către o haltă din apropiere de Burdwan, pe care am găsit-o în înnoptat. Primul tren venea tocmai spre ziuă şi nu oprea aici. A trebuit să mă sui într-un personal pe la miezul nopţii, într-un vagon de clasa III (căci nu aveam curajul să intru într-un alt compartiment), cu care am ajuns la Burdwan.
    M-au orbit şi speriat la început farurile electrice prin staţii. Eram ca un bolnav deşteptat prin alarmă, aproape buimac, neştiind la ce ghişeu să mă îndrept ca să-mi cumpăr biletul de inter-class (de data aceasta mi-era ruşine să mă înghesui alături de bătrîne şi zdrenţăroşi, în faţa ghişeului de cl. III; ruşine nu de mine, ci de cei cîţiva eurasieni şi englezi de pe peron, care-mi priveau foarte bănuitori hainele). Am aşteptat zgribulit acceleratul de Lucknow, sorbind ceaiuri multe şi încercînd să reconstitui de la început escapada mea. Erau lacune de ceasuri, de nopţi, şi golul acesta din memorie mă obseda. Dacă am înnebunit? mă întrebam. Îmi porunceam să nu mă gîndesc la nimic. Totul va trece, totul trece, mi-am spus, (De atunci am învăţat eu refrenul acesta, care mi-a ajuns mai tîrziu un adevărat leitmotiv al vieţii mele.)
    În Howrah eram din nou emoţionat, parcă tot aşteptam să întîlnesc pe cineva din Bhowanipore. (Îmi amintii că fusese vorba de o plecare la Midnapur, şi deşi lucrul acesta mă chinuia de ajuns, pentru că mă depărta şi mai mult de Maitreyi, totuşi avea şi el o parte de mîngîiere, deoarece nu mai mă aflam în acelaşi oraş cu Sen şi nu riscam să-l întîlnesc.) Maşina m-a adus acasă tocmai în ceasul cînd poliţia din Park-Street începuse cercetările pentru găsirea mea. D-na Ribeiro aproape că leşină cînd mă văzu coborînd din taxi, cu casca ruptă, nebărbierit de patru zile, cu hainele palate.
    ― Uiide ai fost, pentru Dumnezeu, unde ai fost? A telefonat mereu South 1144 pentru d-ta, şi băiatul acela, mr. Chatterjee, Khokha, cum îi spuneţi acolo, a venit mereu să te caute... Doamne, Doamne...
    Am lăsat-o vorbind şi m-am dus să mă spăl. O baie era singurul lucru pe care îl mai doream acum. Harold a telefonat de la birou să întrebe dacă s-au primit ceva veşti şi, cînd d-na Ribeiro i-a spus că am venit şi cum am venit, băiatul a luat o maşină ca să mă vadă mai repede.
    ― Bine, mă! Bine, mă! 
    Îmi strîngea el mînile în neştire.
    Emoţia aceasta îmi făcu bine şi-l bătui pe umăr.
    Încercă să mă consoleze.
    ― Nu-i nimic, old man. Trece şi asta. Dar ce-i cu tine? Unde ai fost pînă acum?
    ― M-am plimbat. Nimic grav. O simplă plimbare.
    Zîmbeam.
    ― Tu ce mai faci?
    ― Veniseră fetele ieri, alarmate. Am fi vrut să improvizăm ceva la "China Town", de bucurie c-ai scăpat din ghearele idolatrilor. Bine, mă. Ce-i cu tine? A venii negrul ăla să te caute. Mi se pare că s-a cam supărat. Mă plictisea şi i-am spus s-o şteargă. "Acum e din nou creştin", aşa i-am spus...
    Khokha îmi telefona imediat după masă, dintr-o librărie de pe Asutosh Mukerjee Road, unde avea el prieteni. Îmi spuse în grabă că lucruri grave s-au întîmplat şi ca trebuie să vină să mă vadă negreşit. L-am rugat să ia maşină. L-am aşteptat în verandă.
    ― Unde ai fost? mă întrebă el.
    ― Am să-ţi spun pe urmă, îi răspunsei puţin răstit. Povesteşte-mi ce mai e nou...
    Foarte multe lucruri noi. Pe Maitreyi au vrut s-o mărite, dar ea a ţipat că va mărturisi soţului, în noaptea nunţii, că s-a culcat cu mine şi va compromite întreaga familie, căci va fi dată afară cu scandal, şi tot oraşul va afla de ruşinea ei. Inginerul, auzind-o, a lovit-o odată peste faţă, de a trîntit-o la pămînt în sînge. Dar a avut şi el imediat un atac şi a fost dus la spital. Nu mai vede deloc. I se va face operaţia într-o zi sau două, dacă se va linişti. Dar el e atît de agitat, încît se tem şi doctorii. Pe Maitreyi au închis-o în odaie, după ce d-na Sen a chemat şoferul s-o bată cu vergile în faţa ei, pînă cînd a căzut în nesimţire. I-a cerut şi lui Khokha să facă acelaşi lucru, dar el a fugit. Chabù a încercat să se sinucidă, cu creolină. E şi ea, acum, la spital. Maitreyi îmi trimite un plic în care de-abia avusese timp să închidă o ramură de oleandru înflorit, iar pe o irunză scrisese, cu creionul, apăsat: "Allan, ultimul dar de la mine"... Mă roagă să nu plec decît după cinci zile. Nu ştia nimic de fuga mea, şi mai bine că n-a ştiut. Ar fi crezut că m-am sinucis şi cine ştie ce prostie ar fi fost în stare să facă.
    Îl ascult ca prin vis, încercînd să mă conving de gravitatea şi consecinţele veştilor aduse de Khokha, dar neînţelegînd aproape nimic în afară de faptul că Maitreyi suferă şi mai mult şi că e închisă. Khokha îmi cere cîteva rînduri scrise pentru Maitreyi, dar îmi aduc aminte de promisiunea către Sen şi îl refuz.
    ― La ce bun? îi spun trist. La ce bun acum? Să mă uite. Trebuie să mă uite, trei sau cinci ani, pînă va fi din nou a mea...
    Mă trezesc aiurind. Încep să plîng, stupid, apoi simt că totul se învîrteşte în jurul meu şi îi spun:
    ― Dacă aş putea-o iubi, dacă aş putea!... Dar nu o iubesc.
    Khokha mă priveşte rînjind.
    ― Aş vrea s-o iubesc, urlu, aş vrea să fiu în stare s-o iubesc...
    Vine d-na Ribeiro, uimită, şi mă întreabă ce am.
    ― Aş vrea să iubesc pe Maitreyi, îi spun, cu lacrimi. De ce nu pot s-o iubesc? Ce i-am făcut eu? Ce au cu mine? Ce aveţi cu mine?...
    
    ***
    
    Îmi amintesc apoi de un telefon dat de Maitreyi într-o dimineaţă.
    ― Adio, Allan, adio, scumpul meu. În viaţa viitoare ne vom întîlni iar, dragule. Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi? Aşteaptă-mă, Allan, nu mă uita. Eu te aştept. Altul nu se va mai atinge de mine...
    Eu nu-i puteam spune decît atît:
    ― Maitreyi, Maitreyi...
    Am plecat în a şaptea zi de la despărţirea mea de Bhowanipore. Am plecat după ce ultimele două nopţi le petrecusem ascuns în faţa casei lor, spionînd lumina în odaia Maitreyiei. A fost tot timpul întunerec.
    Chabù a murit în aceeaşi zi.
    
    
    
    
    XIV
    
    Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi Ranikhet, sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi.
    Am ajuns aici după ce am fugit rînd pe rînd din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întîlneam prea mulţi oameni, şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni, pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd timpul; şi, astfel, nu puteam rămîne atît de singur pe cît voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi mîngîiere, şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie pînă în februarie n-am văzut decît un singur om: pe paznicul bungalow-ului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam, o dată sau de două ori pe zi, cînd îmi aducea mîncarea sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorii cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya, şi le cutreieram în lung şi în lat, reluînd necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi, închipuind fel de fel de întîmplări, unele mai fantastice decît altele, prin care noi doi ajungeam fericiţi, întîlnindu-ne într-o singurătate nepătrunsă de nimeni sau în acea cetate moartă de la Fatehpur-Sikhri, sau în vreo colibă părăsită diri junglă.
    Asistam ziua întreagă la desfăşurarea aceluiaşi vis fantastic, care ne izola pe noi doi, pe mine şi pe Maitreyi, de cealaltă lume. Fapte de mult uitate îşi recăpătaţi pros-peţimea, şi închipuirea mea le împlinea, le adîncea, le lega între ele. Amănunte pe care atunci nu le luasem în seamă schimbau acum întregul cîmp al viziunii mele interioare. Oriunde mă duceam, o întîlneam pe ea, printre pini şi mesteceni, pe stînci, pe drumuri. Atît de mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încît orice chemare din afară mă înspăimînta, aproape mă făcea să sufăr fizic. Ştiam că şi Maitreyi, acolo, în celula ei din Bhowanipore, se gîndeşte tot atît de adînc la mine, la viaţa noastră împreună, şi comuniunea aceasta în închi-puire ne lega parcă pe deasupra evenimentelor, ne lega în ciuda despărţirii şi a morţii.
    Cînd era lună, treceam prin pădure, pînă la pîrîul dini vale, şi întîrziam mult pe o stîncă, privind apa, strigînd: "Maitreyi! Maitreyi!" pînă ce oboseam şi îmi auzeam glasul tot mai stins, aproape o şoaptă. Atunci mă întor-ceam acasă, pe acelaşi drum, cu o împăcare nespusă în suflet, căci mi se părea că Maitreyi îmi ascultase che-marea, că vorbele mele au fost purtate de apă şi de vînt pînă la ea. Nu ştiu dacă vieţuiam sau nu real, în atîtea luni de complectă solitudine, dar aceasta era singura mea putinţă de supravieţuire. Nu mai eram de mult tînărul vînjos şi optimist, ştiind ce vrea şi ce poate, europeanul îndrăgostit de tehnică şi pionierat, care debarcase cîndva în India ca s-o civilizeze. Totul mi se părea zadar-nic, fără sens. Totul, în afară de acele cîteva luni ale dragostei şi nenorocirii mele. Căci nu sufeream numai pentru că mă despărţisem de Maitreyi, sufeream şi pen-tru crima săvîrşită faţă de un binefăcător al meu, faţă de o mamă nemaiîntîlnită, faţă de viaţa micuţei Chabù, pe care, fără îndoială, eu o îndreptasem către moarte. Toate certitudinile acestea mă împiedecau să respir în voie Trebuia să le adorm, să le narcotizez printr-un vis tot mai puternic, în care nu exista nici moarte, nici păcat, nici despărţire.
    Reciteam mereu jurnalul, dar niciodată nu aveam curajul să mă apropii de 18 septembrie. De altfel, ziua aceea era oarecum înmormîntată pentru mine. Într-un plic gros, sigilasem cîteva bilete de ale Maitreyiei, scrisorile inginerului, aceea a lui Chabù, ramura de oleandru, un ac de cap, cîteva bucăţi de hîrtie cu însemnări de mîna Maitreyiei (multe din ele de pe vremea lecţiilor de franceză), într-un cuvînt, toate urmele acelui episod definitiv al tinereţii mele. (Plicul l-am deschis zilele! trecute, cînd am scris ultimele capitole. Cîte lucruri deprimante aş putea spune eu despre relicve şi amintiri!...) Îmi plăcea, mai cu seamă, să recitesc preliminariile dragostei mele, să-mi bat joc de naivitatea mea, de infatuarea mea sentimentală, care mă făcuse să trăiesc atîta vreme o iluzie.
    Nu primeam, nici nu scriam scrisori. O dată sau de două ori pe lună, paznicul bungalow-ului se ducea la Naini-Tal pentru anumite provizii, pe care nu le putea găsi în satele din vale, şi atunci trimiteam şi eu cîteva rînduri la bancă, pentru bani, sau o telegramă lui Harold, ca să ştie că trăiesc încă. Prin apropierea Crăciunului, am avut o surpriză care mi-a descoperit cît de mult sunt însă legat de trecutul meu şi cît de primejdioasă ar fi o întoarcere la Calcutta. Khokha, interesîndu-se la bancă, a aflat de adresa mea la Naini-Tal (poste-restante) şi mi-a scris. Cînd mi-am văzut numele pe plicul adus de paznic, parcă nu-mi venea a crede că-mi este adresat mie. Mi se părea că acel Allan nu mai există de mult, că îl lăsasem undeva în urmă. Am tras zăvorul la uşă şi am cetit scrisoarea lui Khokha, palpitînd, parcă m-aş fi aflat deodată în faţa lui Sen sau a Maitreyiei, sau a d-nei Sen. Îmi scria că familia petrecuse o lună la Mid-napur, de unde chiar Maitreyi îmi trimitea cîteva rînduri scrise pe petece de jurnale, pe afişe din gară, alături de flori umile de cîmp, culese probabil în plimbările ei sub pază pe la marginea satului. Am înţeles că Maitreyi suferise prea mult ca să mai păstreze imaginea mea omenească, reală, carnală. Ea îşi crease acum im alt Allan, o întreagă mitologie, superbă şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cît mai sus, în plin ireal. Îmi scria: "Cum te-aş putea eu pierde pe tine, cînd tu eşti soarele meu, cînd razele tale mă încălzesc pe drumul acesta de ţară? Cum să uit eu soarele?" Pe o altă hîrtie mă numea "soare, aer, flori!". "Nu te sărut eu acum, o dată cu buchetul pe care îl strîng la piept?" Sau "Nopţile, tu vii la mine, cum veneam eu altădată, în camera noastră de dragoste din Bhowanipore. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseşi femeie; pe cînd tu vii acum ca un zeu din aur şi din pietre scumpe, şi te ador, căci tu eşti mai mult decît dragostea mea, tu eşti soarele meu, viaţa mea!"
    M-am gîndit, atunci, cît de ciudată este retragerea aceasta a ei în mitologie, cît de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întîlneam pe aceeaşi Maitreyi din Bhowanipore şi o strîngeam tot atît de bărbăteşte în braţe. Visul meu, cît de fantastic ar fi fost, continua aceeaşi viaţă dusă împreună şi aceeaşi dragoste, desăvîrşind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei raă transformase de mult în imaginaţie, în idee, şi nu mă regăseam, aşa cum aş fi vrut, cu scăderile şi patimile mele, în "soarele" ei, în "florile" ei.
    Am cetit scrisoarea cu o uşoară strîngere de inimă. De ce se depărta Maitreyi de mine? De ce mă implora s-o uit, ca s-o întîlnesc într-o viaţă viitoare? Ce-mi păsa mie de viaţa viitoare şi de toţi zeii ei?...
    Eram însetat de concret, de viaţa nemijlocită, de prezenţă. Pe mine mă chinuia tocmai amintirea ei carnală, tocmai ceea ce era viu şi imediat, şi neînlocuibil în făptura ei, şi pe această Maitreyi, de suflet şi carne, o doream, pe ea o întîlneam în filmul meu de toate zilele. Nu voiam cu nici un preţ să dispar, în dragostea ei, înlocuit fiind de o idee, de un mit. Nu voiam să mă consolez, cu o dragoste eternă şi cerească; dragostea mea cerea împlinire, vieţuire pe pămînt, nu pereche îngerească...
    Khokha îmi dedea şi alte veşti: operaţia inginerului nu reuşise prea bine, şi concediul i se prelungea cu încă şase luni. D-na Sen a albit, faţa îi e acum ca de sfîntă. Maitreyi a slăbit înspăimîntător şi refuză cu încăpăţînare orice propunere în căsătorie. De cînd s-a întors din Midnapur, întreabă mereu de mine la telefon, în Royd Lane, şi crede că e minţită, că eu mă aflu din nou în Calcutta, dar nu vreau s-o văd. A fost o dată, el Khokha, la gazda mea, şi d-na Ribeiro se plîngea că nu mai ştie nimic de mine, că a fost vorba să mă duc pentru două-trei săptămîni, şi iată, sunt trei luni de cînd nu mai dau nici un semn de viaţa, în afară de telegramele către Harold. Pe Mantu, inginerul l-a dat afară din casă, pentru că fusese obraznic cu d-na Sen, iar acum bietul băiat o duce foarte prost, căci trebuie să-şi plătească datoriile făcute cu nunta şi trăieşte despărţit de Lilu, ea la părinţi, iar el într-un cămin studenţesc, unde mănîncă numai pîine cu ceai, ca să-şi achite mai repede datoriile şi să poată fi iarăşi la un loc cu Lilu.
    Khokha termina scrisoarea întrebîndu-mă cînd am de gînd să mă întorc şi implorîndu-mă să nu-mi ratez cariera, nici să-mi spulber tinereţea pentru un simplu episod de dragoste. Toţi oamenii trebuie să treacă prin asemenea încercări. Şi ei trebuie să iasă mai întăriţi, mai puternici, nu să se retragă în fundul munţilor. Aceasta nu este o soluţie, încheia Khokha. Aşadar, cînd mă întorc?
    Aceasta mă întrebam şi eu. Nu mă puteam împăca cu gîndul unei noi vieţuiri în Calcutta. De altfel, nici nu ştiam ce voi mai putea face acolo, căci de lucru nu mai aveam, certificate nu obţinusem şi, la birou, ca să le cer, îmi era peste putinţă să mă duc. Aveam destui bani strînşi ca să pot trăi retras încă vreun an. Dar după aceea? O voi lua iar de la capăt, voi pleca mai departe, spre Java, de pildă, şi acolo voi avea curajul să încep o viaţă nouă... Gîndurile acestea însă erau simple gînduri. Căci nu mă puteam închipui despărţit de India şi nu mă puteam închipui aşezîn-du-mă din nou la lucru. Orice activitate, orice ambiţie, orice ţel mi se păreau atît de Eadarnice, încît simpla lor amintire mă întrista de moarte. Stăm pe veranda bungalow-ului, cînd nu mai era nici un vizitator, şi priveam pădurile de pin, întrebîndu-mă: poate fi altceva mai bun? Poate altceva avea mai mult sens decît această pădure, de nimeni întrebată de ce creşte şi pentru cine îşi dezvăluie neîntîlnita ei frumuseţe? Aş vrea să fiu o buturugă, plutind alene, senină, beată, pe apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţii această întoarcere la mineral, la cristal, de pildă? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împărţi lumina ca un cristal...
    O sumă de întrebări stupide, fără nici o legătură cu filozofia, îmi treceau atunci prin cap. Nu-mi luasem nici o carte cu mine şi gîndeam, la întîmplare, tot ce-mi plăcea, tot ce mă consola. Tăcînd întruna, vorbeam foarte mult cu oameni pe care îi închipuiam eu, toţi semănînd eu mine, dar mult mai profunzi, mai bărbaţi, mai liberi. Tînjeam după libertate cum niciodată cred că n-a tînjit un prizonier. Mă simţeam atît de legat din toate părţile. Aveam zone interzise în mintea mea; de pildă, zona de dincoace şi de dincolo de 13 septembrie...
    
    ***
    
    Pe la începutul lui februarie a sosit, în plin miez de noapte, o necunoscută, care a deşteptat paznicul, cerînd o cameră, dar într-o limbă atît de neînţeleasă, încît omul a venit la mine să-l descurc. Am ieşit cu pelerina aceea îmblănită, himalayană, care îmi dă un aspect de muntean mongol. Pe un chaise-longue din verandă se trîntise, istovită, o femeie, din care n-am văzut la început decît părul bălai şi mîinile puţin prea mari, cu care îşi ţinea strîns pe trup un trench-coat mizer. Nu ştia decît cîteva cuvinte în hindusthană, şi i s-a luminat toată faţa de bucurie cînd a dat cu ochii de mine. Respira agitată. În curte, un băieţaş cu bagajele. Veniseră pe jos din Ranikhet, pierzînd de mai multe ori cărarea şi trebuind să treacă prin pîrîu ca să urce spre bungalow. Îmi spusese toate acestea palpitînd, căci, după cîte am înţeles, avusese vreo aventură neplăcută în Ranikhet şi plecase după căderea serii. Se numea Jenia Isaac, din Capetown, Africa de Sud, şi se afla de cîteva luni în India, cutreierînd Himalaya în căutarea unei mînăstiri care s-o primească, îmi făcu de la început impresia unei exaltate reci, lucide, exaltată mai mult din dezamăgire decît din sete pentru un altfel de adevăr. Cînd paznicul aprinse felinarul cel mare, am privit-o mai de aproape; destul de tînără, fără expresie; faţa rotundă, ochii albaştri, glas de fetiţă, contrastînd cu trupul ei bine legat, înalt, puternic, cu braţe vînjoase şi piept larg. Era îmbrăcată ciudat, într-o toaletă de voiaj prin colonii, adaptată foarte curios la un drum de munte. Era atît de îngheţată, încît paznicul a trebuit să facă ceai mult, şi l-a sorbit lacomă, vorbind mereu, întrebînd, suspectîndu-mă. Mă plictisea oarecum această vizitatoare inoportună, dar m-am liniştit aflînd că peste două zile cel mai tîrziu pleacă spre Maikhali, voind să ajungă la Bhadrinath. Pînă la Bhadrinath e un drum bun, de treizeci de zile. Am zîmbit ascultînd-o, căci crestele erau acum cu desăvîrşire îngheţate, cărările acoperite cu zăpadă, şi apoi, drumul către Bhadrinath nu trece pe la Maikhali, ci prin Hardwar. I-am dat toate lămuririle, sfătuind-o să se ducă la Kotwara, de unde ar putea lua trenul pînă la Hardwar. M-a întrebat dacă eu plec undeva, dacă am să stau mult aici. Îmi repugnă orice încercare de a pătrunde în sufletul meu, de a-mi cunoaşte prezentul, de a-mi ghici trecutul. I-am răspuns scurt şi aspru că nu ştiu ce ara să fac, dar deocamdată am să rămîn aici, pentru că acesta e un bungalow puţin cercetat de drumeţi, şi îmi prieşte de minune aerul pădurilor de pini...
    A doua zi am plecat în zori, după obiceiul meu. Am ocolit muntele, mi-am luat baia sub stîncă, am mîncat turtele cu miere şi m-am întors noaptea. Paznicul îmi spuse că memsahib e bolnavă şi că a întrebat de mine. Cum o fi ghicit el asta? mă amuz eu, gîndindu-mă la bruma de hindusthană pe care o ştia Jenia Isaac. Ciocănesc la uşă, şi îmi răspunde un glas schimbat de febră. Asta m-a necăjit puţin, căci ideea că va trebui să stau mereu în preajma unei bolnave, şi încă a unei bolnave albe, îmi era insuportabilă. Am găsit-o cu temperatură, tremurînd, dar destul de inimoasă. Mă rugă să scriu o listă de cuvinte hindusthane uzuale şi să-i prepar o ceaşcă de cacao, căci paznicul nu se pricepe. Nu era deloc impresionată de faptul că se afla bolnavă aici, în creierul munţilor, singură, fără să cunoască limba şi fără să nădăjduiască vreun ajutor. Îmi spune că suferă de febră de vreo trei săptămîni, că a zăcut pe moarte în casa unui bhutanez de lîngă Almora, dar că nu îi e teamă. Am întrebat-o aşa, într-o doară, ce-a făcut-o să vină In India, şi ea roşeşte puţin; apoi, brusc:
    ― Vreau să găsesc absolutul!...
    Mă ispiteşte un rîs năprasnic. Simţul acesta al humorului, reînviat deodată în faţa răspunsului necunoscutei, mă întristează şi mă nelinişteşte. Credeam că nici o emoţie şi nici un ridicul nu mă mai poate impresiona.
    Credeam că am ajuns nesimţitor, şi proporţiile sau nuanţele nu mai îmi pot stimula atenţia; treceam pe lîngă ele cum ai trece pe lîngă o piatră. Dar seriozitatea Jeniei, cînd a spus "absolutul", m-a deşteptat deodată la o lume de farsă şi inepţie, de păcăleală şi somn, de ridicul şi dramă. Lumea în care vieţuisem şi eu atîta vreme...
    Cu multă greutate am izbutit să schimb vorba, întrebînd-o ce crede despre Gandhi şi despre mişcarea naţionalistă indiană. E un lucru pe care îl fac întotdeauna cînd vreau să ţin departe pe un om oarecare. Jenia îmi mărturiseşte că, deşi supusă engleză, aparţine unei familii de evrei finlandezi, stabiliţi pe la sfîrşitul secolului trecut în sudul Africei, că nu poate suferi ipocrizia albilor, că a venit aici hotărîtă să uite tot şi să intre într-un ashram, să caute adevărul, viaţa, nemurirea. O ascult, fără nici o schimbare a feţei, îi ascult toate superstiţiile culese despre India fachirică şi mistică, toate inepţiile din cărţile lui Kamacharaka, toată pseudocultura care circulă prin oraşele anglo-saxone. Simt că a rămas multă vreme singură şi că ar vrea să-mi spună tot, fericită că a găsit un om care s-o asculte şi "s-o înţeleagă". Nu mai conteneşte cu confesiunile, îmi spune deodată că are încă patru surori, că era celistă la orchestra municipală din Capetown, că a dat concerte în Johannesburg, că avea 40 de lire sterline pe lună, dar nu se împăca cu familia ("burghezi care vroiau s-o mărite!") şi atunci s-a retras la o fermă din apropiere, unde se ducea în fiecare noapte, după concert, cu un hahy-oar, pe care şi l-a cumpărat numai din economiile ei...
    Ar fi continuat cu mărturisirile, dacă nu m-aş fi scuzat că e prea tîrziu ca să mai pot întîrzia în odaia ei şi, după ce am întrebat-o dacă mai doreşte ceva, m-am retras strîngîndu-i foarte sobru mîna şi urîndu-i grabnică însănătoşire.
    M-am gîndit multă vreme, în acea noapte, la iluzia acestui "absolut" pe care îl căuta biata muzicantă şi am simţit o imensă milă reflectînd că şi-a părăsit un cămin şi o libertate în civilizaţie, numai pentru că cetise cărţile acelui farseur englez cu pseudonimul de Ramacharaka. (Am aflat mai tîrziu că însăşi lectura acestor cărţi ― "care i-au revelat o altă lume dincolo de simţuri" ― fusese plină de peripeţii şi de mistere. O dată visase numele unei librării pe care nu o cunoştea; chiar a doua zi, automobilul ei a avut un accident pe una din străzile puţin populate, şi cînd a ridicat ochii, a văzut că se află în faţa librăriei din vis! A intrat şi a găsit într-un raft o sumă de cărţi de teozofie, ocultism şi yoga; dar a cumpărat numai cărţile lui Ramacharaka, prin care a avut "revelaţia Indiei".)
    Două zile n-am putu să-mi fac plimbările mele lungi, n-am putu visa şi medita cum obişnui am de atîtea luni, pentru că Jenia era încă bolnavă şi avea nevoie de mine aproape la fiecare ceas. Simţise şi ea, în cele din urmă, că mă cam plictiseşte puţin, dar era atît de singură şi atît de nenorocită, încît îşi călca peste orgoliul şi trimitea mereu să mă cheme, născocind pretexte. În acele ceasuri de tovărăşie îşi continua confesiunile, ca şi cum i-ar fi fost peste putinţă să comunice sufleteşte cu mine înainte de a-mi spune întreaga ei viaţă şi a-mi lumina toate ascunzişurile sufletului ei, pe care îl voia divers de al celorlalţi moderni, cînd, ca şi oricare altul, trăia şi ea un permanent bovarism, nutrindu-se cu idei maxime şi adevăruri cu majusculă. Jenia mi-a destăinuit astfel întregul ei dezgust de lume, de societate, de familie şi de dragoste, de nesfîrşitele ei suferinţe, pînă ce şi-a regăsit libertatea, renunţînd la totul. Numai despărţirea de muzică, de artă, a fost mai grea. Despre dragoste avea o părere prea rudimentară ca să-i dea de gîndit. Nu se îndrăgostise niciodată, şi cel pe care crezuse un timp că l-a iubit s-a logodit cu alta. Atunci a înţeles că numai i s-a părut că iubeşte. Ar fi vrut mult să cunoască experienţa dragostei complecte înainte de a renunţa la viaţa aceasta efemeră, pentru a căuta absolutul. Deci, înainte cu două săptămîni de a părăsi Africa, s-a dat unui camarad, un neamţ simpatic, excelent dansator, care o curtase cînd va şi care n-a vrut s-o creadă cînd i-a spus că era fecioară. Prietenul acela, brutal sau neîndemînatec, o făcuse să se dezguste definitiv de apropierea carnală a bărbaţilor. Era chiar încîntată că viaţa pe care şi-o pregătea o va împiedeca să iubească şi să fie iubită. Ajunsese să creadă că orice bărbat e o brută, un porc sau un imbecil," şi că singurii masculi care merită vreo consideraţie sunt cei care renunţă la "plăcerile" lumii, adică sihaştrii, filozofii, misticii. În capul Jeniei se băteau o sumă de idei inconsistente, alături de dezamăgiri sentimentale şi superstiţii femeieşti (cultul "omului superior", al "omului singur", izolarea, aventura, renunţarea.) Aproape că mă îngrozeam ascultînd-o, căci, de cînd mă retrăsesem aici, ajunsesem să gîndesc un lucru pînă la capăt, să cercetez o idee în toate implicaţiile ei, şi mă făcea fîră voie să sufăr substanţa hibridă şi incongruentă a conştiinţei acestei tinere fete în căutare de absolut.
    De cite ori mă întorceam în odaia mea, însemnam în jurnal judecăţi şi impresii, căci mi se părea că prezenţa Jeniei este mai mult decît o întîmplare oarecare; este însuşi contactul meu cu o lume şi o gîndire din mijlocul cărora mă smulsesem cîndva. O săptămînă de la venire, în care timp Jenia avusese timp să se vindece şi să se întremeze, dar încă nu plecase, îmi schimbasem complect atitudinea faţă de ea. De unde la început mă plictisea şi mă irita, acum mă interesa ca un spectacol, ca o verificare. Cea dintîi verificare am făcut-o cu privire la lumea noastră albă, europeană, pe care o părăsisem şi în care trebuia să mă întorc, mai curînd sau mai tîrziu. A doua verificare, şi mult mai serioasă, a fost cu privire la însăşi viaţa şi tinereţea mea.
    Trebuie să spun că aproape m-am înspăimîntat cînd, surprinzînd o dată pe Jenia pe jumătate goală în cameră, n-am avut nici o tresărire şi am privit-o ca pe un obiect oarecare. Am gîndit mult în noaptea aceea, întrebîndu-mă dacă nu cumva dragostea mea prea mare pentru Maitreyi şi şocul atît de aspru al despărţirii, şi solitudinea n-au contribuit să mă neutralizeze sexualiceşte, n-au făcut din mine un neputincios sentimental şi fricos; dacă nu cumva trăiesc departe de lume, pentru că nu o pot înfrunta, şi m-am hotărît să renunţ la dragoste şi la femeie, pentru că nici una, nici alta nu mai mă pot ispiti. Am trecut ceasuri de cumplită groază, gîndindu-mă că s-ar putea să fiu o simplă epavă, reacţionînd automat şi păstrînd toată viaţa semnul primei înfrîngeri. Recunosc, lumea ― cu femeile şi iluziile ei, cvi realităţile şi luptele ei ― nu mai mă interesa. Dar cu o nestăvilită sete voiam să ştiu dacă m-ar mai putea interesa toate acestea. Nu cumva eu mă retrag şi mă simt dezgustat numai pentru că trebuie să fac astfel? Dacă eu nu mai sunt liber să aleg?
    Priveam iarăşi pe Jenia, şi nu simţeam faţă de ea nici o turburare, nici un gînd pătimaş, nici o libertate mentală, şi atunci încercam s-o iscodesc, s-o silesc să fie feminină, aşa cum, fără îndoială, fusese înainte de a pleca din Capetown; gîndeam că poate astfel va izbuti să mă tenteze. Şi dacă ea mi-ar fi dovedit că omul din mine nu murise, că eu am rămas acelaşi, cu păcatele, cu micimile, cu patimile mele, atunci m-aş fi putut retrage din lume, aş fi fost liber să-mi aleg drumul pe care mi-l hotărîsem, aş fi fost liber să fac orice, tocmai pentru că puteam face contrariul. E adevărat că Jenia se arăta cîteodată foarte feminină faţă de mine. De unde, de obicei, îmi ţinea discursuri asupra teozofiei şi "secretelor din centrul Tibetului" (căci avea o sumă de mituri în care credea orbeşte), vorbind cu ochii pe jumătate închişi, cu un glas puţin voalat, misterios, cîteodată, dimpotrivă, rîdea mult, îmi servea foarte drăgălaş o ceaşcă cu ciocolată, se pudra (renunţase la pudră şi rouge de cum ajunsese la Himalaya) şi tot încerca să mă facă să-i spun cum am ajuns eu în singurătate şi care este tîlcul inelului cu piatră neagră pe care îl port.
    Este ciudat cît de mult mă gîndeam la Maitreyi privind şi vorbind cu Jenia. O aveam mereu în minte, pe ea, singura, şi adesea, închipuindu-mă îmbrăţişînd o femeie oarecare, pe Jenia, de pildă, mă nedumiream de imposibilitatea acestei imagini, de irealitatea oricărei eventualităţi amoroase. Hotărît, o iubeam atît de nebuneşte pe Maitreyi şi amintirea ei îmi anula atît de decisiv orice prezenţă streină, încît mă întrebam chiar dacă trăirea aceasta într-un trecut viu nu e degradantă. Mă surprindeam, întrebîndu-mă cu spaimă ce am să fac eu tot restul vieţii, dacă nu voi repeta povestea lui Abelard şi a Heloisei. Aş fi vrut să mă simt iarăşi liber, să-mi verific libertatea, ca s-o pot iubi pe Maitreyi fără teamă că mă retrag din faţa vieţii. Mi-este foarte greu să lămuresc aici toate acele sentimente obscure care m-au îndemnat atunci la o descătuşare, la o nouă experienţă. Poate nici eu nu le înţeleg. Poate.
    Jenia îşi hotărîse plecarea într-o luni dimineaţa şi trimisese chiar vorbă la Ranikhet pentru hamal. Cu trei zile mai înainte devenise foarte insinuantă, profitînd de multe vorbe inocente ale mele ca să rîdă cu înţeles, plîngîndu-se că renunţă la o viaţă pe care nu o cunoaşte, că n-ar vrea decît o singură experienţă, căci nimic nu merită să fie repetat în dragoste etc. Pe mine mă desfătau de minune toate aceste reveniri la feminitate. Şi pentru că sîmbălă seara a fost o lună minunată, şi pentru că aveam poftă să vorbesc, să înţeleg ce se întîmplă cu mine, de ce tac atît şi de ce mă ascund, am rămas amîndoi pe verandă şi i-am povestit de-a fir-a-păr povestea Maitreyiei.
    Aproape de miezul nopţii s-a făcut frig afară, şi am intrat în camera ei să termin povestea şi să bem o ceaşcă cu ceai. Cînd i-am spus totul şi i-am rezumat scrisoarea lui Khokha, şi i-am mărturisit hotărîrea mea de-a e uita pentru a nu o face să sufere (nu înţelegeam ce poale însemna aceasta, dar era o frază care suna frumos, şi i-am spus-o; mai ales că, surprinzător pentru sinceritatea mea de cele mai multe ori stupidă, în seara aceea jucasem chiar puţin teatru), Jenia a rămas tristă, tăcută, cu o lacrimă la colţul genelor. Am întrebat-o, într-o doară, de ce plînge. N-a răspuns. M-am apropiat de ea, i-am luat mlinile, am întrebat-o din nou, i-am strîns braţul. Tăcea întruna. Şi atunci mi-am apropiat faţa mai mult, răsuflarea mea aproape de gura ei, întrebînd-o tot mai încet, mai insinuant. A oftat o dată lung, a închis ochii şi şi-a încolăcit braţele de umerii mei, sărutîndu-mă pe buze, muşcător, sălbatec. Am avut o ciudată bucurie cînd m-am dus să zăvoresc uşa.
    
    ***
    
    S-ar părea că cele ce-am scris în ultimele pagini nu mair interesează povestea Maitreyiei. Şi totuşi, nu e decît o continuare a ei. La Maitreyi m-am gîndit îmbrăţişînd acel trup bălan şi robust de evreică finlandeză; pe Maitreyi o căutam în sărutare, de ea voiam să mă dezbar, pe ea voiam s-o uit. O căutam şi o izgoneam. Cerşeam un singur amănunt care să mi-o amintească; si în acelaşi timp ştiam că m-ar fi zguduit şi m-ar fi dezgustat să-l aflu, undeva, de-a lungul trupului ăsta alb, peste care dragostea trecuse fără să se oprească.
    ...Voiam s-o uit cu adevărat sau voiam să-mi dovedesc că numai pe ea ara iubit-o şi că orice altă dragoste ar fi zadarnică? Nu ştiam dacă este o simplă verificare sau cea dintîi fugă. cea dintîi haltă în noroi. Nu-mi venea a crede că s-ar putea uita vreodată asemenea lucruri. Nu puteam crede că sunt şi eu asemena celorlalte mii de muritori nefericiţi, care iubesc şi uită, şi mor fără să socotească nimic etern, nimic definitiv. Numai cu cîteva săptămîni mai înainte mă simţeam atit de legat şi atît de sigur în iubirea mea pentru Maitreyi. Să fie, oare, viaţa toată o asemenea farsă?...
    Îmi puneam astfel de întrebări stupide, pentru că îmi era teamă să constat imensa tărie a dragostei pentru Maitreyi. Fără îndoială că îmbrăţişările Jeniei m-au dezgustat profund. De acum sunt sigur că va trece mult timp pînă ce voi mai avea din nou curajul să mă apropii de femeie, şi aceasta numai dacă împrejurările se vor schimba. Pe Maitreyi o iubesc, numai pe ea! Şi scrîşneam din dinţi, născocind tot felul de mîngîieri care o ucideau pe nevinovata Jenie, dar pe mine mă întărîtau şi mai mult, căci nu izbuteau să mă abrutizeze pe cît aş fi voit, nu izbuteau să şteargă din memoria vie a simţurilor mele pe cealaltă, pe singura, pe Maitreyi.
    Am întrebat:
    ― De ce mi-ai căzut în braţe atunci?
    ― Aş fi vrut să mă iubeşti şi pe mine ca pe Maitreyi, mi-a spus, privindu-mă cu ochii ei albaştri, inexpresivi.
    Am rămas mut. E cu putinţă atîta sete de amăgire, atîta dor de dragoste?
    ― Îmi povesteai cum o iubeai pe Maitreyi, şi eu mă gîndeam la mine, cît de singură şi nefericită am fost, şi mi-a venit să plîng...
    Cred că a înţeles că niciodată nu o voi putea iubi; nici măcar trupeşte. Am plecat în zori din odaia ei, extenuat, inuman de lucid, şi ea a rămas pe patul răvăşit de spasmul tuturor încercărilor de a o uita pe Maitreyi.
    ...Am condus-o, luni, pînă la pîrîul ce străbate pădurea cu pini. De ce mi-a scos-o Dumnezeu înainte? Jenia Isaac, ne vom mai întîlni noi vreodată?
    
    ***
    
    Am rămas iarăşi singur; dezgustat, năuc, încercînd să înţeleg ce are să se întîmple cu mine, încereînd să mii întorc iar în dulcele meu somn alături de Maitreyi. Nu voi izbuti niciodată să scriu tot ce mi-a trecut atunci prin minte, în lungile săptămîni ce au urmat plecării Jeniei. Îmi amintesc vag de insomniile mele, de zădărnicia zilelor.
    Şi parcă totul a trecut într-o singură clipă, deşteptîndu-mă o dată dimineaţa ceva mai devreme, privind surprins soarele drept în faţă, lumina, verdeaţa. Scă-pasem de ceva greu, de ceva ucigător. Îmi venea să cînt, să alerg. Nu ştiu cum s-a întîmplat aceasta. Se cobo-rîse ceva în mine, mă năpădise ceva.
    Şi atunci m-am întors.
    
    
    
    
    XV
    
    
    Caut ziua întreagă de lucru la birourile de pe chei. Promisiunea lui B. că îmi va găsi un post de traducător din franţuzeşte, la consulat, nu se realizează. Mai am vreo sută de rupii, deşi multă lume îmi datorează aici bani. Harold se poartă foarte urît. I-am cerut să împartă camera cu mine, căci de la 15 ale lunii sunt nevoit să mă mut, şi refuză pe un motiv stupid: că nu mai sunt creştin! Că nu poate dormi cu un idolatru! Adevărul este că ştie de acum totul, ştie că nu mai am bani, nici speranţe pentru o leafă mare. D-na Ribeiro, care îmi vede cămaşa murdară, a uitat acum tot binele pe care i l-am făcut, cu toată sărăcia mea. De-abia îmi dă un ceai cînd mă duc să-l văd pe Harold. Nu mai am nimic de vîndut. Am rămas cu vreo şase-şapte cămăşi. Zi deprimantă; multe, prea multe plictiseli.
    
    
    ...Întîlnire cu Khokha. Îmi aduce iar o scrisoare de la Maitreyi. Refuz s-o primesc; îi spun că mi-am dat cuvîntul (dar oare mi l-am dat? Nu ştiu nici acum) către inginer. Khokha pretinde că Maitreyi mă roagă mult s-o întîlnesc o dată, fie în parcul Bhowanipore, fie la un cinematograf; sau să-mi telefoneze. Refuz totul, net, îndîrjit, suferind cumplit. La ce bun s-o iau de la capăt, cînd toate se vor încheia tot acolo, în lacrimi, în nebunie?
    ― Spune-i să mă uite! Allan a murit! Pe cine mai aşteaptă acum?
    Mă gîndesc dacă există vreo nebunie prin care, înfăptuind-o, Maitreyi ar ajunge din nou a mea, pentru totdeauna. Dar nu găsesc nimic, nu îmi închipui nimic. Să fug cu ea în lume... Dar cum s-o fur, cum să pătrund din nou în acel Bhowanipore păzit de Sen?... Şi poate mai e ceva; poate nu o mai merit, Nu ştiu nimic, nimic. Aş vrea. să mă uite, să nu mai sufere. Dragostea noastră s-a oprit aici.
    
    
    ...De ieri-dimineaţă, telefoane la fiecare ceas. "Unde e Allan? Vreau să vorbesc cu Allan! Spune-i că este ceva urgent de la Maitreyi, de la iubita lui!" Doamna Mctyre sfîrşeşte prin a se revolta. Îmi spune:
    ― Allan, vino de sfîrşeşte o dată cu bruta asta neagră!
    Îmi vine s-o lovesc cu palma peste gură, dar zîmbesc sălbatec. Aşa, aşa, mai mult, mai sîngeros, pînă ce voi cădea în genunchi şi voi urla: Dumnezeule, mi-e de ajuns...
    
    
    ...Seara, la Geurtie. E o fată bună, admirabilă, această Geurtie a mea. Îi spun:
    ― Fată, o duc prost de tot. N-am de lucru...
    Şi îmi dă, pe sub masă, o bancnotă de zece rupii.
    ― Lasă, Allan, rîde ea, cîte de astea ai cheltuit tu cu mine!... Ce vrei să bei?
    ― Whisky, cer eu, whisky, că numai aşa începi să uiţi...
    ― Să uiţi ce? se încruntă. Sărăcia sau dragostea?
    ― Te face să uiţi ziua, Geurtie; e groaznic să trăieşti numai în zi, să nu mai întîlneşti o dată noaptea, să nu mai dormi niciodată. Ce zi lungă, Geurtie, ce zi fără sfîrşit...
    
    
    ...Nu mă aşteptam şi la asta. Iată-mă iubit şi, Doamne, Doamne! iubind pe Geurtie. Mi se dă aşa, deodată, cînd eu venisem la ea pentru o cină mai ca lumea şi ca să-mi împrumute o pijama. De atîta vreme dorm cu pijamale străine. Şi mă pomenesc dormind în patul ei. Zău că viaţa aceasta este o minune!
    ― Tu eşti băiatul meu scump! mă mîngîie ea.
    Sunt insensibil. Parcă mi-ar fi spus: miroşi a apă de colonie. Tot atît de nesemnificativ mi se pare. Dar, cum am ajuns un laş în ultima vreme, de cînd mi-e foame, nu zic nimic, ci o mîngîi şi eu: "Obraznico, obraznico!" îi spun, şi aceasta o încîntă nespus. Pleacă la lucru la zece, dar după ce îmi dă breakfast şi-mi cumpără ţigări "State Express 555"! De cînd n-am mai fumat o ţigară atît de bună... Vreau să plec acasă, îi spun cît sunt de încurcat cu gazda, şi ea mă invită să locuiesc la ea.
    ― Ce-mi pasă mie de lume? se strîmbă.
    Nu mă aşteptam la atîta curaj de la o eurasiană. Eu, care o credeam interesată numai de bani. (De altfel, ştiu că are doi tipi cu parale, doi bara-sahib!) îmi mărturiseşte că e îndrăgostiă de mine din prima seară. Şi eu, care nu ştiam nimic!
    
    
    ...Terminasem azi o conversaţie la telefon cu B.. cînd aud şi recunosc, cu ce spaimă, glasul Maitreyiei:
    ― Allan! De ce nu mă laşi să-ţi vorbesc?! Allan, ai uitat...
    Închid telefonul şi, aproape ţinîndu-mă de mobile, mă tîrăsc pînă în camera mea. Doamne, de ce nu pot să uit? De ce nu se stinge odată jarul ăsta fără sens şi fără rod? Aş vrea să fac ceva care s-o dezguste pe Maitreyi de mine, s-o silească să mă uite. Căci noi nu puteam fi niciodată unul al altuia. Am să mă duc să locuiesc cu Geurtie şi am să-l trimit pe Khokha să spună totul Maitreyiei.
    
    
    ...Tatonări cu  Au nevoie de un agent fluvial. Cred că mă pricep şi la asta. Trebuie. Am petrecut după-amiaza la Biblioteca Institutului Tehnic, să văd ce înseamnă aceea agent fluvial. De două ori pînă acum s-a interesat poliţia de mine. Transportă mereu şomeuri, dincolo, în Europa. Asta ar însemna pentru mine cea mai cruntă înfrîngere; să mă expatrieze... Geurtie mi-a mai dat douăzeci de rupii; cu lacrimi în ochi, săraca.
    
    
    ...Răscolesc astăzi prin hîrtiile mele mai vechi şi dau pesce scrisoarea trimisă Maitreyiei de ziua ei de un necunoscut, împreună cu acele flori magnifice. Doresc nebuneşte să ştiu ce scrie acolo şi, cum bengaleza mea e acum foarte incertă, mă rog de un farmacist din apropiere să mi-o traducă. Iat~o: "Neuitata mea lumină, nu pot veni astăzi să te văd, căci pe tine nu te pot vedea decît singură, numai pentru mine, aşa cum te aveam eu cîndva, în braţele mele, şi ziua aceea..."
    Nu mai pot transcrie. Sufăr de o gelozie nebună, inumană. Îmi venea să muşc lemnul mesei. Aş fi vrut să mă cheme Maitreyi la telefon atunci. Doamne, cînd mă înşel eu? Unde mă înşel eu? Sau toată lumea are, totdeauna, dreptate?...
    
    
    ...N-am mai scris de mult în jurnal. Sper s-o termin repede cu India. Am promisiuni sigure, deşi fără contract anticipat, la Singapore. Nu ştiu încă ce am de făcut acolo, dar văd că mi se pregătesc bani de drum. N-am spus nimănui. Prea m-am lăudat mult că am să găsesc post.
    Cu Harold am rupt-o definitiv. Dacă n-ar fi fost Clara acolo, l-aş fi doborît la pămînt. Am grozavă poftă de bătaie. Geurtie, din cauza acestui incident, s-a certat cu Clara. De cînd m-am mutat cu Geurtie în aceeaşi cameră, lumea ne crede cei mai fericiţi "soţi" (căci nu ştiu cine le-a băgat în cap că noi suntem căsătoriţi "în secret"). Faptul este că Geurtie ştie adevărul: că sunt îndrăgostit nebun de Maitreyi şi că m-am mutat la ea numai ca să mă răzbun. (Toate astea sunt poveşti: m-am mutat, pentru că nu mai aveam ce mînca.)
    Khokha m-a căutat de nenumărate ori. Am lăsat vorbă să nu fie primit. Îmi trimite scrisorî pe care le citesc numai pe jumătate, căci sunt scrise într-o englezească mizerabilă. Îmi tot spune că Maitreyi s-a hotărît să facă o nebunie ca s-o dea afară din casă şi să vină după mine. Mă cutremur de cîte ori încerc să mă gîn-desc şi de aceea evit cu îndîrjire orice gînd care m-ar apropia de Maitreyi. Khokha îmi spune că ea ar fi în stare să se dea unui necunoscut, numai ca să fie azvîrlită pe drumuri şi să poată să ajungă iarăşi alături de mine. Literatură.
    
    ***
    
    ...Mă întîlnesc cu J., nepotul d-nei Sen, venit aici pentru un angajament la o mare tipografie. Bucurie, îmbrăţişări, amintiri. E cel dintîi cunoscut pe care îl văd în Singapore. Îl invit la masă, şi după a treia ţigare, îmi spune, privindu-mă în ochi, serios:
    ― Allan, ştii că Maitreyi te-a iubit foarte mult? A aflat toată lumea de dragostea aceasta...
    Eu încerc să-l opresc, căci dacă îmi place să întîlnesc cîteodată oameni din acele locuri, apoi mi-e peste putinţă să-i aud compătimindu-mă sau comentînd dragostea noastră. Ştiu, acum, că s-au aflat multe. Dar la ce bun dacă s-au aflat?
    ― Nu, nu, stărui el, am să-ţi spun lucruri triste.
    ― Nu cumva a murit? mă înspăimîntai eu. (Deşi nu puteam crede în moartea ei, căci ştiu că am să simt ceasul acela, dacă se va întîmpla ca Maitreyi să moară înainte de mine.)
    ― Ar fi fost mai bine să moară, adaogă J., superstiţios. Dar a făcut un lucru netrebnic. S-a dat vînzătorului de fructe...
    Îmi venea să urlu, să rîd. Simţeam că, dacă nu mă apuc bine de masă, îmi pierd cunoştinţa. J. observă schimbarea mea şi mă consolează.
    ― A fost o lovitură grea pentru noi toţi. Maica e aproape nebună de durere. Maitreyi a plecat la Midnapur, să nască, chipurile în taină, dar toată lumea a aflat. Au încercat să cumpere pe nemernicul acela, dar acum sunt în proces...
    Nu mai înţelegeam nimic. Şi nu înţeleg nici acum. Cine este în proces?
    Îl întreb dacă au dat-o afară pe Maitreyi.
    ― Sen nu vrea sub nici un chip s-o gonească. A spus că mai bine o omoară cu mîna lui decît s-o dea afară. Vor s-o facă poate filozoafă, mai ştiu eu ce... O păstrau pentru o partidă bună, dar acum se ştie aproape tot... Cine are s-o mai ia? Şi, totuşi, nu vor s-o gonească. Maitreyi ţipă întruna: "De ce nu mă daţi la cîini? De ce nu mă aruncaţi în stradă?!" Eu cred că a înnebunit. Altminteri, cine ar fi făcut una ca asta?...
    Sunt ceasuri de cînd mă gîndesc. Şi nu pot face nimic. Să telegrafiez lui Sen? Să scriu Maitreyiei?
    Simt că a făcut asta pentru mine. Dacă aş fi citit scrisorile aduse de Khokha... Poate plănuise ea ceva. Sunt foarte turbure, acum, foarte turbure. Şi vreau totuşi să scriu aici tot, tot.
    ...Şi dacă n-ar fi decît o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.
    
    
    
     
     
     
     —... S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, cînd cînta la „Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o circiumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cînte acolo Leana. Aşa-i spuneam, şi aşa îi plăcea şi ei să-şi spună: Leana. Dar nu uita niciodată să adauge: „Nu mă cheamă aşa. Pentru păcatele mele am ajuns să cînt prin cîrciumi, şi oamenii îmi spun Leana. Dar eu n-am fost făcută pentru asta." Şi poate, uneori, îţi lua paharul, îl ducea la buze, şi uneori sorbea din el. Zic poate, pentru că nu făcea asta decît arareori, şi numai dacă îi plăcea de tine, dacă te vedea că eşti tînăr şi i se părea ei că eşti frumos sau melancolic şi visător. Doar ce-şi atingea buzele de pahar, dar nu era unul de la masa ei şi de la mesele vecine să n-o urmărească avid, sorbind-o din ochi, pentru că, cum să-ţi spun? cînd atigea Leana paharul, toată faţa i se lumina de un zîmbet nemaivăzut şi neînchipuit. Nu putea fi comparat cu nimic, nu semăna cu nimic — nici cu zîmbetul celor mai frumoase femei, nici cu al copiilor şi nici cu zîmbetul îngerilor. Da. Nu semăna cu nimic zîmbetul ei cînd îşi apropia paharul de buze, cu ochii în ochii băiatului. Şi zic în-tr-adins „băiatului", pentru că nu cred că am văzut-o vreodată luînd paharul vreunui tînăr trecut de douăzeci de ani. Pe-atunci, prin 1920-22, Leana părea că are vreo douăzeci şi cinci de ani, poate, chiar, un an, doi mai mult.
     — Cam tot atît pare să aibă şi astă-seară, îl întrerupse Cladova.
 — Da, nu prea s-a schimbat. Dar, în fond, zece ani, la vîrsta asta, mai ales la o femeie ca ea, nu prea contează... În orice caz, reluă, după ce umplu paharele, cine n-a văzut-o atunci, n-a văzut-o. Nu i-a văzut adevăratul ei zîmbet, vreau să spun. Căci, altminteri, Leana zîmbeşte întruna, şi zîmbeşte în atîtea feluri — cînd tace, cînd te priveşte în ochi şi te ascultă, chiar cînd cîntă cîntecele ei cele mai triste... Dar începusem să-ţi vorbesc de „Floarea-soarelui" pentru că, pe atunci, Leana cînta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, aşa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea cînd de sîn, cînd de coapsă, cînd parcă ar fi ţinut-o în aer, dar atunci se mulţumea să-şi tremure arcuşul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu ştiu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Şi totuşi era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Şi mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui" — melancolia ei, melancolia cîntecelor ei. Nu ştiu de unde, nici de la cine le învăţase, căci erau cîntece vechi, mai de nimeni cunoscute. Dar nu era numai asta, numai faptul că ştia cîntece şi balade atît de vetuste, şi melodii arhaice: le crea din nou, le cînta aşa cum trebuiau ele cîntate ca să ne placă nouă, tinerii de pe-atunci, după război.
     — Păcat, vorbi absent Cladova fără să-l privească. Păcat că a renunţat la vioară. Mi-ar fi plăcut s-o văd şi eu...
     — Dar mai era şi altceva. Era farmecul ei, melancolia aceea atît de discretă, aproape neînţeleasă. Te întrebai: Leana asta, de unde o fi venit, din ce mediu? Nimeni nu ştia unde locuieşte, şi nici dacă are sau nu familie: nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi nu mai da pe la „Floarea-soarelui" cu săptămînile şi nici de ce se întorcea. Enache, patronul, ştia şi el tot atît de puţin ca şi noi. Sau, poate, pretindea numai că nu ştie. De cîte ori îl întrebau unii şi alţii, repeta aceeaşi poveste: că s-a pomenit într-o bună zi cu ea, cînd el, Enache, tocmai se pregătea să aşeze mesele în grădină, căci seara se vestea caldă, şi Leana l-a rugat să-i dea voie să cînte,adîugînd repede că nu cere nici un ban şi că nu va trece cu cheta pe la mese. „Am cu ce trăi, i-a spus. Dar dacă o să vă placă, să mă lăsaţi să vin aici, serile, căci aşa mi-a fost scris mie. Pentru păcatele mele, mi-a fost scris să cînt prin cîrciumi."
     — Pentru păcatele ei, repetă Cladova visător. Cine ştie ce-o fi vrut să spună prin asta...
     — Aşa răspundea cînd o întrebam: că aşa i-a fost ei sortit, să cînte prin cîrciumi.
     — Fără bani...
     — Spunea că are cu ce să trăiască... Şi cîţi n-au încercat să-i facă curte, cîţi fanţi de mahala, şi ofiţeri, şi negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, şi uneori rămîneau mult timp după ce plecase şi ultimul client, aşteptînd-o. Ştiau că nu doarme la „Floarea-soarelui". Îşi închipuiau că va trebui să se ducă acasă şi o aşteptau. Dar o aşteptau zadarnic. În noaptea aceea, ca şi cum ar fi presimţit, Leana plecase mai devreme, dispăruse fără ca nimeni să prindă de veste. Poate o aştepta vreo trăsură, pe una din străzile vecine, şi se făcea nevăzută. Căci nici unul din toţi cei care îşi puseseră ochii pe ea, şi care, uneori văzînd că nu se reîntoarce în grădină, porniseră s-o caute pe străzi, nici unul nu izbutise vreodată să dea de ea, de Leana...
     — Avea desigur pe cineva. Sau era îndrăgostită.
     — Aşa spunea şi ea, cînd vreunul din noi îi mărturisea, poate mai mult în glumă, dar poate şi serios, că e îndrăgostit de ea. „Sînt de mult îndrăgostită, spunea. De cînd mă ştiu sînt îndrăgostită. De acelaşi", repeta ea rîzînd, dacă vreunul din noi îi punea vreo întrebare obraznică.
     — Şi nu l-aţi văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-o dată curios. Vreau să spun, nu venea şi el acolo, tînărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?... Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui", şi n-aţi ştiut să-l identificaţi...
     — Nu era, reluă după o pauză Hrisanti, zîmbind. Nu era nici la „Floarea-soarelui", şi nici într-altă parte. Aşa cel puţin mărturisea Leana, şi cît ar părea de curios, o credeam. „Pentru păcatele mele, spunea, nu-l cunosc încă, deşi ştiu cine este şi-l iubesc. Îl iubesc de mult, şi nu mai pot iubi pe altul..." „Spune-ne măcar cum este, stăruia unul din noi. Spune-ne dacă e frumos sau sclipitor, şi cu ce daruri e înzestrat, ca să ştim şi noi şi să-l invidiem." „Nu l-am întîlnit încă, răspundea Leana. Nu ştiu cum arată. Dar cînd îl voi întîlni, am să vi-l aduc aici, să-l cunoaşteţi şi voi."
     — Ciudat, spuse Cladova, întorcînd capul spre zidul acoperit cu iederă şi zorele, care se prelungea, dincolo de boschete, pînă la bucătării. Foarte ciudat.
     — Nu, nu vine încă, îl linişti Hrisanti. N-a trecut jumătate de ceas. Aici, la „Platani", am observat asta mai demult, revine întîia oară după treizeci de minute, iar a doua oară, după vreo cincisprezece. Nu ştiu dacă astea au fost condiţiile ei de la început, dar aşa face. Iancu, patronul, e mut, parcă ar fi ferecat. Despre Leana, despre identitatea ei, sau condiţiile contractului, şi toate celelalte, nu scoate o vorbă.
     — Poate că nici aici nu ia nici un ban.
     — S-ar putea şi asta. Căci şi aici face ca la „Floarea-soarelui": din cînd în cînd dispare, şi dacă grădina e plină pîna la ultimul loc, Iancu se dă de ceasul morţii. Umblă din masă în masă, se scuză faţă de clienţi şi improvizează şi el cum poate. Acum două săptămîni, cînd am mai fost pe-aici, adusese un taraf de lăutari. Probabil că L-a costat o avere...
     — Probabil ca asta e explicaţia, îl întrerupse Cladova. Mă tot întrebam, după ce-am ascultat-o, cum se face că fata asta, Leana, nu e încă celebră. Acum înţeleg de ce: nu are continuitate, nu se ocupă de ea, de cariera ei, vreau să spun. A fost şi a rămas o amatoare... Dar din ce-o fi trăind? Cine o fi întreţinînd-o?
     Hrisanti zîmbi, încurcat, cu privirile pierdute în gol.
     — Nu ştiu. Poate nu ştie nimeni. Ea o ţine una şi bună: ca e îndrăgostită de acelaşi bărbat pe care-l iubea de la începutul începutului şi de care ne vorbea acum vreo zece ani, la „Floarea-soarelui". Dar, pretinde, încă nu L-a întîlnit, deşi acum tot a mai aflat ceva, pe care nu-l ştia la „Floarea-soarelui". Cînd am întîlnit-o, în iunie, şi s-a aşezat la masa noastră, şi m-a recunoscut — sau, poate, s-a prefăcut numai că mă recunoaşte, pentru că îi vorbisem de „Floarea-soarelui" — cînd am întrebat-o, mi-a spus că e poet şi-l cheamă Adrian.
     — Adrian şi mai cum?
     — Nu ştia. Sau poate n-a vrut să-mi spună. Mi-a spus doar că e îndrăgostită tot de el, de Adrian. Şi părea fericită că-l cheamă aşa, Adrian, şi că e poet...
     Adrian plăti şi coborî grăbit din maşină. In faţa hotelului mai privi o dată ceasul, apoi îşi făcu loc într-una din uşile turnante. Pătrunzînd în hali, clipi din ochi ca şi cum ar fi trebuit să se obişnuiască cu lumina artificială. Se îndreptă spre recepţie grăbind pasul.
     — Am o întîlnire la patru şi treizeci, spuse. Sînt puţin în întîrziere. Taxiul. Şi nici măcar n-am scuza unui accident...
     Se opri brusc şi zîmbi. Bătrînul din faţa lui clătină încet din cap şi-i întoarse zîmbetul.
     — Ce e mai curios... adăugă după un răstimp.
     Continuînd să zîmbească (dar parcă într-un fel mai secret, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o surpriză), băgă mîna dreaptă în buzunar şi, cu mare atenţie, începu să caute.
     — Ce e mai curios, repetă, îmi scapă numele persoanei. Am, probabil, un lapsus. Dar să nu vă fie teamă, mi s-a mai întîmplat asta. Am, aş putea spune, perioade de amnezie parţială. Din fericire, destul de scurte...
     — La patru şi treizeci? întrebă bătrînul cu oarecare interes.
     — Exact. La patru şi treizeci. O voce clară distinsă: o auzeam pentru întîia oară, şi încă la telefon, unde adesea vocile sînt desfigurate, năclăite în materie. Cineva care exista în mod plenar, şi ştia asta, mi-am dat imediat seama.
     Îşi scoase portmoneul şi răsfoi cîteva hîrtiuţe. Alese una din ele şi o parcurse repede din ochi, ezită o clipă, apoi o mototoli între degete. Era gata s-o zvîrle dar se răzgîndi şi o băgă în buzunar.
     — Nu e asta. Eram de altfel aproape sigur că nu l-am notat. De ce mi-aş fi dat osteneala să-l notez? Un nume simplu, manifest. Aş putea spune chiar fante, pentru că se arăta pe de-a-ntregul, nu ascundea nimic. De ce l-aş fi notat? N-am notat nici data, nici adresa. Şi totuşi uite că numele îmi scapă din minte. Baraj, adăugă zîmbind din nou. Lapsus.
     Un grup se apropiase de birou, şi Adrian se dădu în lături, lăsîndu-i să vorbească cu bătrînul. Apoi întoarse capul şi făcu cîţiva paşi, la întîmplare. De-abia acum hall-u i se dezvăluia în toată vastitatea lui, luminat în chip misterios, parcă prin tavan şi volutele coloanelor, căci nu se vedeau, nicăieri, ferestre, iar lumina zilei, care ar fi trebuit să se reverse prin cele două mari uşi turnante, părea depărtată şi palidă. Cît putea cuprinde cu ochii, se întindea un singur covor gros, roşu-aprins, a cărui dogoare era întreruptă doar de fotoliile şi măsuţele joase, în jurul cărora aşteptau, absenţi, sau dormitau, bătrîni şi bătrîne de toate vîrstele. La răstimpuri treceau şi femei tinere. Priveau doar înaintea lor, acolo unde, departe, zăreau oglinzile.
     — Era totuşi un nume foarte simplu, transparent prin excelenţă fanic, şopti deodată Adrian, rostind rar şi bine articulat cuvintele. Ceva cam ca Theodar, Constantin, William...
     Se apropie din nou de birou şi arătă condica pe care bătrînul tocmai o consultase.
     — Nu aveţi cumva pe un domn Constantin sau Theodor, sau poate William, mai ales William?
     Bătrînul ridică ochii şi-l privi, fără surpriză, dar şi fără interes.
     — A venit de mult? Adrian înălţă din umeri.
     — Ah, exclamă, asta nu ştiu! V-am spus, m-a impresionat vocea la telefon, cînd m-a rugat să vin să-l văd, azi du-pă-amiază, la 4,30 şi mi-a dat adresa. Şi tot ce mi-a spus atunci m-a interesat în chip prodigios. Ca să vă daţi seama: niciodată în viaţa mea n-am acceptat o întîlnire cu un necunoscut, vreau să spun, o întîlnire la telefon. Chiar dacă ar fi fost critic literar, sau ziarist eminent, sau director de revistă. Chiar dacă ar fi fost un mare editor. Cu femei necunoscute e altceva, e întotdeauna ceva neprevăzut.
Se opri şi zîmbi încurcat, dîndu-şi seama că o pereche tînără ajunsă poate mai demult în spatele lui, îl asculta.
     — Vă rog, le spuse el, trăgîndu-se deoparte şi invitîndu-i să se apropie de birou.
     Începu din nou să se caute în buzunare. Găsi foiţa pe care o mototolise cu puţin timp înainte, o desfăcu cu grijă, o întinse şi o frecă încet între palme, ca s-o netezească. Apoi o reciti cu neaşteptată curiozitate şi îneîntare. Faţa i se lumină şi, înseninat, se rezemă de birou, hotărît să aştepte.
     — Cred că e William, spuse îndată ce tînăra pereche se depărta, William, Williams, sau poate Theodor...
     Bătrînul nu-şi mai ridică privirile. Doar clătină din cap.
     — Nu e la noi, spuse. Avem pe doamna William, la anexă, dar e văduvă.
     — Nu poate să fie ea, îl întrerupse Adrian. V-am spus, era o voce de bărbat, matură, inteligentă, curtenitoare. Şi tot ce mi-a vorbit, tot ce mi-a anunţat, mai ales că are să-mi vorbească, m-a interesat în cel mai mare grad. Ca să mă repet, este prima dată în viaţa mea cînd...
     Bătrînul ridică brusc fruntea.
     — Dar ce v-a spus? întrebă. În legătură cu ce?
     — Lucruri de o excepţională importanţă. Importante nu numai pentru noi, artiştii, scriitorii, sau, să spunem elita, inteligenţia, ci pentru orice om viu şi întreg. Pentru orice om care vrea să rămînă aşa cum s-a visat el întîi, preciza, lumi-nîndu-se din nou la faţă.
     — Afaceri? întrebă celalt, coborînd uşor glasul.
     — Da. Adică, da şi nu. Mai mult mă anunţa ce are să-mi comunice astăzi, la 4,30, şi s-a şi scuzat că nu poate el să vină să mă vadă, dar avea nu ştiu ce întîlnire de afaceri......
     — De afaceri? repetă bătrînul, scăzînd şi mai mult glasul.
     — Adică, mai precis, nu s-a exprimat aşa, n-a spus „de afaceri", dar am înţeles din context că era reţinut la o şedinţă de lucru, poate o şedinţă de comitet. Pentru că lucrurile de care mi-a vorbit implică o organizaţie întreagă, comitete, manifeste, semnături...
     Dar bătrînul nu-l mai asculta. Apucase receptorul, ceru un număr, apoi ridică uşor capul.
 — E domnul Orlando, spuse. Adrian îl privi uşor dezamăgit.
     — Parcă nu-i spunea aşa. Era un nume mai simplu: Constantin, Theodor, cam aşa ceva...
     — E un domn, aici, începu bătrînul, apropiindu-şi mult receptorul de buze. Avea întîlnire la 4,30. Dar nu era sigur că... Bine. Perfect. Îl trimit.
     Atîrnă receptorul şi ridică triumfător privirile.
     — Eram sigur, şopti, parcă mai mult pentru sine. Vă aşteaptă, continuă cu o voce fermă. E chiar nerăbdător. Vă aşteaptă de un sfert de ceas. Domnul Orlando, etajul 11, camera 1029. Luaţi primul ascensor pe dreapta.
     Întinse braţul, dar inutil, căci în acea clipă un grup întreg se îndreptă compact în direcţia ascensorului. Adrian mulţumi şi grăbi pasul să-i ajungă din urmă. Aproape toţi vorbeau tare şi vorbeau laolaltă. În faţa lui se afla un domn purtînd sub braţ un teanc enorm de reviste.
     — Aş fi putut jura, îi spuse Adrian, că nu-l cheamă Orlando. Orice alt nume. Căci avea un nume simplu, direct...
     Se simţi împins de la spate, şi atunci înainta şi el cu pas mai hotărît. Domnul cu teancul de reviste sub braţ îl privea cu simpatie şi deschise chiar gura, parcă ar fi vrut să-i spună ceva. Dar în clipa următoare Adrian se simţi îmbrîncit cu o neaşteptată forţă şi, înveselindu-se deodată, fără motiv, se trezi, strivit din toate părţile, în ascensor.
     Cladova tresări şi întoarse brusc capul. Femeia tocmai se apropiase de uşă.
     — Evident, ea este, Leana, şopti Hrisanti zîmbind misterios. N-am vrut să spun nimic, să văd dacă ţi-o mai aminteşti şi dacă o recunoşti. E drept, n-ai apucat s-o vezi de multe ori, pentru că s-a dat repede la fund. Şi, ca de obicei, nimeni n-a înţeles de ce.
     — Marea pasiune, poate. Mai ştii? Nu s-a vorbit de ea, acum cîţiva ani, că se îndrăgostise de doctorul Visarion? Se spunea că ies tot timpul împreună, că erau nedespărţiţi...Cu un gest scurt, Hrisanti îşi trase scaunul mai aproape de masă.
     — Nu e nimic adevărat, spuse. Ştiu foarte bine asta. Şi o ştiu şi alţii. O ştie — şi o spune — chiar doctorul Visarion. Evident, nu înseamnă nimic că o spune şi el. Doctorul e un om discret. Dar n-aveai decît să te uiţi la el cînd erau împreună, şi înţelegeai. Doctorul, sărac, era îndrăgostit ca un adolescent, şi poate de aceea îi plăcea Leanei, că se purta ca un adolescent îndrăgostit pentru întîia oară, cast şi exaltat, şi puţin fantast, ca într-un roman englezesc. Oricine îi vedea împreună, la vreun restaurant, la teatru, chiar la el acasă, la recepţiile acelea spectaculare, oricine îi vedea înţelegea că între ei nu era nimic, şi nici nu fusese vreodată. Mai grav: ghicea că niciodată nu va fi nimic între ei. Şi faimoasa, mult lăudata stăpînire de sine a doctorului..., ei bine, şi îmi cer iertare că aş putea părea indiscret, dar ai să înţelegi de ce trebuie să spun asta, ei bine, sînt prieteni care ţi-ar putea povesti multe scene de deznădejde, cînd bietul om nu-şi mai putea stăpîni nici măcar lacrimile. Pentru că, toată lumea înţelesese asta, doctorul era îndrăgostit aşa cum nu fusese niciodată, şi trecuse acum de patruzeci de ani, avea tot ce-ar fi putut să aibă un bărbat atît de inteligent, şi de interesant ca el: glorie, şi avere, şi prestigiu, şi influenţă, avea tot. Dar, din nefericire pentru el, exista Adrian. Cineva, un necunoscut, despre care Leana afirma că e poet, deşi nu-l întîlnise încă. Dar se purta, şi faţă de doctor, şi faţă de ceilalţi, ca şi cum într-adevăr acest inaccesibil poet, Adrian, ar fi existat în carne şi oase...
     — Şi poate că într-adevăr exista...
     — Aşa se pare că ar fi crezut şi doctorul. Probabil că a pus s-o urmărească, fără ştirea ei, bineînţeles, să afle ce făcea, unde se ducea, pe cine vedea, dar pînă la urmă, s-a convins şi el că, oriunde ar fi existat acest Adrian, el nu se afla în Bucureşti. Evident, doctorul ştia — şi ştia asta de mult, de cînd se împrieteniseră — unde locuieşte Leana. Probabil că era unul din puţinii care-i călcaseră în casă. Dar nici el n-a spus nimic... Şi, pentru mine, adăugă cu un alt glas, unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei poveşti e şi faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuieşte Leana, dacă e o magherniţă sau o vilă la Şosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuţă de mahala, cu lămpi de gaz, şi podele vopsite în roşu, care scîrţîie cînd intră cineva, dar scîrţîie şi singure, nopţile, de umezeală, de plictiseală, de deznădejde sau Dumnezeu ştie de ce...
     Întinse brusc braţul şi-şi umplu iar paharul, dar cu multă grijă, ca şi cum i-ar fi fost teamă că-i va tremura mîna.
     —... Să nu ştiu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate şi pentru că se leagă de ea amintirile adolescenţei şi tinereţii mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, şaisprezece ani de cînd o cunosc, să ştiu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, cînd s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui" — eram cu Calomfir şi cu un alt tînăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut şi el de vreo cîţiva ani — şi atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalţi îi cunoştea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana şi că pentru păcatele ei a ajuns să cînte prin cîrciumi...
     Cladova ridică din umeri, neîncrezător şi totuşi turburat.
     — Şi cu toate acestea, spuse zîmbind, nu cîntă întotdeauna. Şi dacă n-a cîntat atîţia ani, foarte probabil că o întreţine doctorul, oricare ar fi fost legătura între ei...
     — Nici de asta nu sînt atît de sigur, continuă Hrisanti. De cînd o ştiu, întotdeauna a spus că are din ce trăi... Dar de ce cîntă atunci prin cîrciumi şi grădini de mahala, fără să ia bani, de ce nu încearcă să se lanseze, cum se zice, într-un local cunoscut, la vreo grădină de vară mai selectă, nu înţeleg, şi nu înţelege nimeni. Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am şti în ce fel de casă locuieşte, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrîngă ceva din personalitatea şi biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărţi, sau mai ştiu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui". De unde o fi fost vioara aceea? din ce ţară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la Bucureşti acum treizeci-patruzeci de ani... Şi cîte altele n-am fi înţeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cînte, atunci, la „Floarea-soarelui", numai cîntece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu şi a lui Anton Pann? Cum le descoperise? Cine o învăţase? Acum în urmă, ai văzut, numai arareori mai cîntă asemenea romanţe vetuste. Şi cu toate acestea, repertoriul ei nu seamănă cu al nimănui. Iar cînd vreun cîntec devenea cu adevărat popular, de-l auzeai în toate grădinile de vară, Leana refuza să-l mai cînte, deşi într-un anumit fel era cîntecul ei, ea îl descoperise. Ai mai auzit-o cîntînd de-atunci, din prima seară cînd te-am dus la „Platani", ai mai auzit-o cîntînd „în curte la Dionis"? Şi totuşi ea îl lansase, în vara aceea. Nimeni nu ştie al cui e cîntecul, cine l-a compus. Nu se ştie nici măcar dacă e cîntec popular sau de origine lăutărească, sau e vreo romanţă veche, readaptată de Leana. Şi aşa cum s-a întîmplat cu „în curte la Dionis", s-a petrecut şi cu altele...
     Cladova îşi clătină cu îndîrjire capul, ca şi cum ar fi vrutsă se trezească.
     — Şi cu toate acestea, trebuie să existe o explicaţie, începu cu o greu stăpînită iritare în glas. Vreau să spun, o explicaţie la toate aceste bizarerii şi mistere, sau pseudomiste-re. N-am avut norocul s-o cunosc, dar de cîte ori am ascultat-o, mi-a lăsat impresia unui om perfect normal. O femeie tînără, frumoasă, echilibrată, trăind în lumea noastră, aici, pe pămînt — cu toată melancolia ei, cu toată purtarea ei curioasă, neobişnuită, aproape stranie. Nu părea deloc exaltată, n-avea nimic neurotic în ea... Deşi, adăugă după o pauză căzînd pe gînduri, cînd, acum vreo doi ani, începuse să se îmbrace numai în negru, şi nu se mai farda deloc, de i se spunea, în glumă „văduva"...
     — Ştiu, ştiu, îl întrerupse Hrisanti, dar nu era nimic neurotic. Şi, ca să înţelegi toată povestea, trebuie să ştii că nici măcar n-a fost ideea ei. Doctorul a silit-o, da, pot spune foarte sincer: a silit-o sa se îmbrace în negru. Şi nici doctorul n-a făcut-o aşa din senin, sau din vreo dorinţă ascunsă de răzbunare. Ca să dezlege ce se numea pe-atunci, acum cîţiva ani, în cercul intimilor lui Visarion „misterul Adrian" sau „complexul Poetului", doctorul a încercat o experienţă, a încercat-o ca să verifice ipoteza la care ajunsese. Anume, îşi închipuia că Leana cunoscuse şi iubise cu adevărat pe cineva, un tînăr poet, Adrian, şi acesta, foarte probabil, murise sau dispăruse, dispăruse pentru totdeauna din viaţa Leanei. Doctorul îşi închipuia că Leana suferise un şoc, un soi de traumatism, nimic grav, credea el — căci ajunsese acum s-o cunoască bine pe Leana şi se convinsese de normalitatea ei — dar, totuşi, traumatismul i-ar fi provocat o anumită amnezie. Leana pur şi simplu nu voia să recunoască pierderea lui Adrian, moartea lui în vreun accident, sau dispariţia lui, sau ce-o fi fost. Şi atunci, doctorul a încercat s-o convingă că numai negru îi sade bine. A vrut să vadă dacă Leana se teme de negru, de doliu. Şi i-a dăruit cîteva superbe, somptuoase rochii de mătase neagră. Leana le-a purtat cu încîntare, şi le-a purtat întruna, cîtva timp, deşi pînă la urmă le modificase pe toate, le adaptase propriului ei gen de eleganţă... Cladova îl ascultase zîmbind, pe gînduri.
     — Deci, asta a fost 
     
Obrazul îi tremură o clipă, şi se îmbujora, ca şi cum ar fi fost gata să izbucnească în rîs, dar parcă şi-ar fi adus brusc aminte de ceva, şi se mulţumi să zîmbească, ridicînd din umeri. Apoi apucă sticla şi umplu amîndouă paharele.
     Nu ar fi trebuit să intre mai mult de opt persoane, dar pătrunseră deja unsprezece, şi poate s-ar mai fi urcat şi alţii dacă uşile ascensorului nu s-ar fi închis pe neaşteptate. O femeie scînci uşor, cîţiva izbucniră în rîs, şi un bărbat gros, aproape pleşuv, deşi tînăr, începu să întrebe şi să apese repede pe diferite butoane: 8,10,11,14,15. Mai strigă o dată „15!", apoi întoarse capul spre uşă şi răsuflă adînc.
     La etajul 15 ultimii doi pasageri ieşiră. Adrian voi să-i urmeze, dar uşa se închise şi ascensorul îşi continuă urcuşul. Pe ecranul electric numerele se aprindeau şi se stingeau parcă tot mai repede: 16,17,18,19... Apoi ascensorul se opri, uşile se deschiseră şi Adrian se lipi de perete, să lase să intre pe eventualii pasageri. Dar în faţa ascensorului nu era nimeni. Coridorul părea destul de slab luminat şi Adrian şovăi cîtva timp, nehotărît. Ieşi în ultima clipă, simţind uşile ascensorului închizîndu-se chiar în spatele lui.
     Coridorul părea nesfîrşit, aşa cum se întindea de o parte şi de alta, pierzîndu-se parcă foarte departe, în penumbră. Chiar în faţa ascensorului era o oglindă, prea mare pentru locul unde se afla, şi uşor înclinată. Adrian se privi cîteva clipe cu o secretă satisfacţie, potrivindu-şi nodul cravatei. Apoi îşi apropie obrazul de luciul rece al oglinzii. Arăta, aşa cum îi spuneau toţi, ca de 30 de ani, cu 15 ani mai puţin decît avea. Şi credea că ştie de ce: era înalt, zvelt, blond şi-şi păstrase părul aşa cum îl avusese în liceu: căzîndu-i rebel pe frunte. Frumos ca îngerul Morţii, îi spusese cineva. Fără îndoială, o fată. Dar cine? Cine?
     Îl trezi o uşă care se deschise undeva, destul de departe, pe coridor şi-şi desprinse repede capul de oglindă. Paşii aproape nu se auzeau, şi totuşi, fără să privească, Adrian ştiu că două femei se îndreaptă spre el. Băgă mîna în buzunar, scoase hîrtiuţa şi începu s-o învîrtească între degete. Inutil să mai citească textul: îl ştia pe dinafară. Îl repetă încă o dată, încet, cu oarecare emfază, ca pe un început de poem. Una din femei se oprise în faţa lui şi-i zîmbea.
     — Căutaţi pe cineva? îl întrebă.
     Avea o voce atît de blîndă, de melodioasă, încît Adrian o privi cîteva clipe fascinat, parcă nu i-ar fi înţeles întrebarea.
     — Am o întîlnire, la 4,30, începu el brusc. Dar, cum îi spuneam şi venerabilului domn de la recepţie, am probabil un lapsus. Pentru că, vedeţi, deşi nu era Constantin, nici The-odor, şi nici William, Williams, bătrînul dumneavoastră tot l-a identificat. A vorbit cu el la telefon şi am înţeles că mă aşteaptă nerăbdător, că începuse chiar să-şi piardă răbdarea... Dar de ce nu mai spuneţi ceva? întrebă.
     Femeia zîmbi din nou, de data aceasta cu un efort, parcă ar fi obosit deodată.
     — V-a spus că e la etajul nostru? La 21?
     — Sîntem la 21? se miră Adrian. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Dar m-am învăţat. Şi nu trebuie să-mi pierd firea. Ştiu că orice aş face e inutil. E ca un baraj. Numele domnului care mă aşteaptă, vreau să spun. Imposibil să mi-l reamintesc! Zadarnic L-a identificat la recepţie, zadarnic mi-a spus numărul camerei. Au dispărut. Probabil că au dispărut în timp ce mă aflam în ascensor. Evident, n-au dispărut propriu-zis, ci s-au ascuns doar, s-au camuflat. Au ajuns irecognoscibile...
     — Atunci nu poate să fie la 21, îl întrerupse femeia. Poate la anexă? se întoarse întrebătoare către tovarăşa ei.
     Se întoarse şi Adrian şi o privi mai bine. Era înaltă, cu o faţă oarecare, fără vîrstă, şi răsucea distrat între degete un inel cu chei. Era, ca şi cealaltă, îmbrăcată în cenuşiu, cu un mic şorţ verde, care, la lumina palidă a coridorului, părea decolorat.
     — Depinde, rosti în cele din urmă, foarte încet, parcă ar fi şoptit. La ce anexă?
     — În orice caz, o întrerupse Adrian, nu e la cea cu văduva... I-am uitat numele, dar ştiu că e văduvă. Să-i spunem Văduva. Sau chiar la Vedova, cu majusculă şi încărcată de simbol, ca la Dante.
     Femeia îi privi adînc, încruntîndu-se, apoi se depărta severă, fără să mai adauge un cuvînt.
     — Aţi jignit-o fără să vă daţi seama, şopti cealaltă, este şi ea văduvă, adăugă, urmărind-o cu privirile. Şi cum e de origine italiană, unii îi spun La Vedova.
     Adrian o asculta fericit.
     — Mai vorbiţi, mai vorbiţi! insistă el, văzînd că femeia tăcuse şi—1 privea cu acelaşi zîmbet obosit. Căci este pur şi simplu extraordinar.
     — Ce să vă mai spun? Sînt şi eu italiancă. Am citit pe Dante, dar demult, demult. Sînt destui italieni pe aici. Uneori,vin şi ocupă un etaj întreg. Dar nu la 21. Aproape nimeni nu mai vine la 21. A tot încercat direcţia... Dar vă rog să nu mai spuneţi la nimeni... Pe mine mă cheamă Sylvia, continuă după o scurtă pauză. Am fost şi eu cineva în viaţa mea. Am fost călugăriţă. Uite c-a venit ascensorul, adăugă. Întrebaţi jos, la recepţie, are să vă dea toate informaţiile...
     Continua să zîmbească, tot atît de obosit, cînd uşile ascensorului s-au închis pe neaşteptate. Adrian se întoarse către tînărul care-l privea distrat, poate fără să-l vadă, fredonînd foarte încet o romanţă.
     — Dacă sînteţi şi dumneavoastră italian, începu, felicitările mele. Sînteţi un neam extraordinar. Şi apoi, aţi avut pe Dante. Îl cunoştea şi compatrioata dumneavoastră, cu care m-am întreţinut o clipă la etajul 21. Evident, a fost călugăriţă, a avut o altă educaţie. Şi păcat că n-aţi avut timp s-o priviţi pe îndelete — o rară, nobilă frumuseţe bolnavă — şi, mai ales, păcat că nu i-aţi auzit vocea, n-aţi auzit rostit: Sylvia, Dante, la Vedova...
     Tînărul încetase să fredoneze şi-l asculta clipind des din ochi, parcă ar fi încercat să se trezească. Adrian se apropie şi-i puse familiar mîna pe umăr.
     — Deşi mă întreb dacă a înţeles toată semnificaţia secretă, şi evident polemică, a expresiei danteşti la Vedova. Ştiţi, în limbajul lui secret, poate împrumutat de la Fedeli d'amore, Dante se referea la Biserica romano-catolică. Biserica lui Petru, lăsa el să se înţeleagă, rămăsese „văduvă"...
     Ascensorul se opri şi Adrian se retrase ca să facă loc nou-ve-niţilor, două doamne şi o foarte tînără fată, şi doi bărbaţi, aproape bătrîni, dar încercînd zgomotos să-şi ascundă vîrsta.
     — Coborîm? întrebă Adrian pe unul din ei, cu oarecare mirare.
     — Aşa s-ar spune. Voiaţi să urcaţi?
     — Ah, făcu Adrian ridicînd din umeri, asta e greu de spus. Cine ar îndrăzni, întrebat dacă vrea să urce, cine ar îndrăzni să răspundă: Nu?
     Una din doamne izbucni în rîs şi-l privi cu o subtilă cordialitate.
     — Asta înseamnă că n-aţi aflat de legendă, i se adresă ea. Ori spui „jos", ori spui „sus"...
     — Ori urcăm, ori coborîm, o întrerupse jovial vecinul ei, e acelaşi lucru...
     — Pentru că ascensorul rămîne acelaşi, continuă doamna, corect şi totuşi detaşat, parcă ar fi fost un joc de societate. Numai direcţia variază...
     Adrian zîmbea fericit.
     — Admirabil! exclamă. Admirabil! Dar nu văd de ce-i spuneţi legendă.
     Ascensorul se oprise, uşile se deschiseră lin, dar nimeni nu urcă, nici nu coborî.
     — Nu e legendă, interveni cealaltă doamnă, e autentică. S-au scris şi articole, unele cu fotografii. Dacă vă interesează, le puteţi cere la direcţie.
     De-bia atunci Adrian îşi dădu seama că are gene enorme, artificiale. Îi văzuse, la început, numai ochii: erau verzi, adînci, lăsîndu-i impresia că i-a mai văzut odată, de foarte aproape, dar cînd? Cînd?
     — Întrebaţi de pictor, continuă doamna uşor intimidată. Artistul laureat al hotelului, i s-a spus mai tîrziu, evident în glumă...
     — Sau, şi mai bine, o întrerupse tovarăşa ei, căutaţi vitrina de lîngă Sala catalană, vitrina în care s-au păstrat lucruri de-ale lui — caiete cu schiţe, obiecte de artă, măşti, toate de el...
     Adrian le privise pe rînd pe amîndouă, şi faţa i se lumină de un mare zîmbet.
     — Nu ştiu despre cine vorbiţi, dar sînt sigur că mi se fac semne. Le simt, le presimt. Aşa începe întotdeauna miraculosul proces de anamnesis: mă întîlnesc cu cineva, cunoscut sau necunoscut, nu pot să-mi dau seama, dar uneori de la primele cuvinte pe care mi le adresează simt că mi se fac semne...
     Uşile ascensorului se deschiseră din nou şi Adrian ieşi pe coridor ca să facă loc tinerei fete. Două perechi aşteptau.
     — Îndrăzniţi! îndrăzniţi! strigă unul din domni. Avem loc!
     Dar nu îndrăzni decît prima pereche.
     — Intraţi, îi îndemnă zîmbind Adrian. Mai e loc!
     În acea clipă uşile ascensorului se închiseră şi perechea rămasă pe coridor izbucni în rîs.
     — Este a treia oară cînd mi se întîmplă acelaşi lucru! exclamă tînărul. Imposibil să coborîm împreună, cel puţin în hotelul acesta.
     — Îmi pare rău, făcu Adrian, fără să mai încerce să-şi ascundă dezamăgirea. Una din doamne începuse să ne povestească o foarte interesantă legendă cu un artist laureat... Poate că dacă aţi încerca la celălalt ascensor, adăugă, căutîndu-l cu privirile.
     — E mai simplu pe scări, îl sfătui tînărul. Asta o să facem şi noi, de altfel. Nu sînt decît cinci etaje.
     Luă braţul tovarăşei şi porni repede pe coridor. De-abia atunci Adrian îşi dădu seama că tînăra fată care, în ascensor, îl ascultase fermecată, rămăsese lîngă el, parcă l-ar fi aşteptat.
     — Îmi pare realmente rău, îi spuse, după ce o privi cu un zîmbet întristat. A fost adineaori, în ascensor, a fost o clipă, o singură clipă, cînd am ştiut că mi se fac semne. Eram aproape sigur că o să-mi reamintesc deodată numele şi eram gata să mă uit la ceas, să văd cu cît am întîrziat... Şi apoi, nu ştiu ce s-a întîmplat, dar s-a întîmplat ceva şi am pierdut momentul...
     Tăcu şi, fără voia lui, oftă.
     — Locuiţi în hotel? îl întrebă fata, îmbujorîndu-se.
     — Oh, nu, am venit aici pentru o întîlnire. Aveam o întîlnire la patru treizeci. Dar mi-e absolut imposibil să-mi amintesc numele. Mi-a telefonat acum cîteva zile. O voce extraordinară, care m-a cucerit. Şi m-a cucerit mai ales mesajul. Aveam foarte limpede impresia că am fost chemat ca să mi se încredinţeze un mesaj de o extraordinară importanţă. Şi ţin să precizez, important nu numai pentru mine; deşi, fără falsă modestie, aş putea adăuga...
     Se opri şi, poate fără să-şi dea seama, apucă mîna fetei şi i-o strînse, scuturîndu-i-o cu o bruscă fervoare.
     — Ah, domnişoară! exclamă. Nici nu îndrăznesc să mă uit la ceas! sosisem deja cu întîrziere, şi nu din vina mea, ci din vina şoferului. E o poveste întreagă, pe care prefer să nu mi-o reamintesc, în măsura în care mi-aş putea-o reaminti. Pentru că mi-am dat mai demult seama de asta un lapsus aduce pe celalt, amnezia devine progresivă, şi dacă acel misterios proces de anamnesis nu intervine la timp, nici nu îndrăznesc să-mi imaginez ce s-ar putea întîmpla...
     — Ar trebui să întrebaţi la direcţie, vorbi fata. Vreau să spun să întrebaţi de artist...
     — Dar ce legătură ar fi putut avea el, artistul laureat, cu ascensorul? o întrerupse Adrian cu un început de exasperare în glas.
     — Doamna spunea că ascensorul rămîne acelaşi, şi numai direcţia variază...
     Adrian o privi lung, pe gînduri.
     — E adevărat, aşa a spus, îmi aduc foarte bine aminte. În cazul acesta, adăugă melancolic, mă întreb de ce-mi făcusem iluzii... Deşi. Deşi...
     Strînse încă o dată mîna fetei, de data aceasta camaradereşte, şi apoi porni cu pas repede în direcţia în care văzuse dispărînd tînăra pereche.
     — ... E ca basmul cu Cocoşul roşu, reluă Hrisanti după ce închise patefonul. Cînd credeam toţi că se hotărîse, cu adevărat, să-şi vadă de cariera ei, se dă din nou la fund. Dispare. Şi, evident, cînd, după un an, doi, se răspîndeşte zvonul că a reapărut, trebuie să te duci, ca s-o asculţi, la cine ştie ce cîrciumă de mahala sau la o grădină de vară din marginea oraşului. Aşa a fost, vă amintiţi, acum vreo doi ani, cînd se spunea că e la „Albatros", iar ea, Leana, cînta într-o grădină din Grant, „La trei ochi sub plapumă". S-ar zice că nu vrea, cu nici un chip, să se lanseze, că-i place s-o ia întotdeauna de la început. Să fie cumva nostalgia debutului ei de acum aproape douăzeci de ani? Sau crede că numai într-o asemenea grădină de vară, undeva, pe la marginile oraşului, îl va regăsi pe el, pe ursitul ei, poetul, pe Adrian? Sau să fie pur şi simplu timiditate, indiferenţă, sau poate, chiar un început de neurastenie?
     — În orice caz, îl întrerupse Cladova, nu s-a schimbat prea mult. De cînd am văzut-o întîia oară, parcă ar fi rămas aceeaşi...
     — Cred că te înşeli. În ultimii ani s-a schimbat destul de mult. Nu pot spune că a îmbătrînit, dar nu mai e Leana de prin 1930 sau 1935. Nu vă mai vorbesc de cum era prin 1920-21, la „Floarea-soarelui", cînd se oprea pe la mese şi uneori sorbea din paharul vreunui tinerel. Pe Leana de-atunci n-aţi apucat-o nici unul din voi. Dar amintiţi-vă cum era în 1930, cînd s-a auzit prima oară de numele ei, după ce debutase la „Platani". Şi atunci trecea pe la mese, şi sta de vorbă cu cei care i se păreau ei interesanţi şi numai cu ei, dar foarte rar mai lua paharul cuiva, şi cine nu i-a văzut acel zîmbet, n-o cunoaşte pe Leana. Dar atunci, la „Platani", spunea că e îndrăgostită de Adrian, că nu-l întîlnise încă, deşi ştia că e poet, iar cîţiva ani în urmă, la „Dorul Ancuţii" şi la „Scrîn-ciob", spunea că-l caută, şi se putea înţelege, aşa cum am înţeles eu, că între timp întîlnise pe acest fabulos poet, pe Adrian (dar cînd? cînd? şi unde?). Dar mai e ceva: felul ei de a fi şi de a cînta. Evident, stilul i-a rămas aproape acelaşi: dar, pe nesimţite, şi-a schimbat repertoriul: în ultima vară cînta mai mult melodii adaptate de ea pe versuri de poeţi contemporani. Şi apoi, amintiţi-vă cum era la „Platani", amintiţi-vă melodia ei de-atunci, care, într-un anumit fel, prelungea melancolia care ne fermecase pe toţi, cu zece ani mai înainte, la „Floarea-soarelui". Acum în urmă răzbate parcă din toată fiinţa ei o infinită tristeţe, o tristeţe care ar părea tragică, peste putinţă de suportat, şi cu totul nelalocul ei, într-o grădină de vară, dacă n-ar fi atît de discretă, de „împăcată", încît sînt sigur că majoritatea publicului nici nu o remarcă...
     — Nu, nu, nu! îl întrerupse Cladova, ridicîndu-se brusc din fotoliu şi începînd să se plimbe cu paşi grei, hotărîţi. Te înşeli! Mitologizezi, ca să folosesc una din expresiile dumitale favorite. Şi mitologizezi într-o direcţie cu totul greşită. Pentru că, recunosc, în cazul Leanei se poate vorbi de mitologie, dar nu în sensul în care te-ai aventurat dumneata, într-adevăr, a existat un fel de mitologie a Leanei, acum cîti-va ani, prin 1936-37, cînd se lansaseră primele discuri: „In curte la Dionis" şi celelalte pe care le-am ascultat astă-sea-ră. Zic mitologie, pentru că circulau fel de fel de zvonuri pe seama ei — că era protejată de cutare ministru, că era marea pasiune a unui foarte distins ambasador, şi rechemarea lui neaşteptată n-a făcut decît să confirme acest zvon, că era invitată să cînte la Palat...
     — E adevărat că a fost la Palat, îl întrerupse Hrisanti, dar trebuie să cunoşti întreaga poveste.
     Cladova se oprise brusc în mijlocul odăii şi ridică braţul.
     — Dă-mi voie, te rog, că am să mă explic. Exista, zic, o mitologie a Leanei, din care fiecare accepta ce-i plăcea, sau ce-i convenea. Dar mitologia aceasta se întemeia pe cîteva date reale, abil, chiar fabulos elaborate de acel grup de scriitori şi artişti care se entuziasmaseră de Leana şi începuseră să vorbească despre ea prin cenacluri, să scrie prin reviste şi gazete...
     — Asta a fost ideea lui Mavrogheni, interveni Bărăgan. El a descoperit-o. De la el au început toate, de la Mavrogheni.
     Hrisanti întoarse surprins capul şi-1 privi lung, ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă, apoi zîmbi şi ridică din umeri.
     — Cred că vă înşelaţi amîndoi, spuse, dar, în sfîrşit...
     — Ce vreau să spun, continuă Cladova, este că Leana nu s-a schimbat în sensul în care vorbeai dumneata adineaori. Nu o cunosc decît de vreo zece ani, dar nu cred că se poate vorbi de tristeţe, de o tristeţe tragică. E pur şi simplu o chestiune de stil. A izbutit, adică, să-şi controleze comportamentul, să-l transfigureze în expresie artistică. Nu mi se pare deloc tristă, nici tragică. Îşi domină însă melancolia, şi melancolia ei este într-adevăr reală, autentică, face parte din fiinţa ei, poate din destinul ei. În ceea ce priveşte legenda cu poetul invizibil, Adrian, nu e decît o foarte frumoasă, şi destul de abilă, legendă. Că acest poet există sau nu, că L-a aşteptat mult pînă să-l cunoască, iar acum îl caută pentru că, interpretează unii, ar fi dispărut foarte repede după ce l-a găsit, nu putem şti, şi poate nici nu e atît de interesant de ştiut. Ce se va întîmpla în ziua cînd vom afla ce este adevărat din toată povestea asta, la care Leana se referă de atîţia ani, dar pe care nu o povesteşte niciodată? Ce se va întîmpla, zic? Nimic decisiv. Leana e interesantă în ea însăşi, în felul ei de a interpreta, şi e interesantă ca om: o femeie încă tînără, care se decide să trăiască o anumită existenţă, şi nu se lasă antrenată în facilitate şi promiscuitate, nici nu se lasă cumpărată de milionari sau oameni politici, şi face asta conştientă fiind de toate riscurile pe care şi le asumă. Vă mărturisesc că o admir. A izbutit să-şi păstreze independenţa, să cînte cînd şi unde îi place ei, cu riscul de a fi azi cea mai răsfăţată vedetă a Capitalei, şi mîine pe jumătate uitată. Cum ar fi fost, desigur, dacă n-ar fi existat discurile. Şi, de asemenea, înţeleg foarte bine discreţia ei aproape sălbatică, înţeleg de ce foarte puţini îi cunosc adresa şi poate nimeni nu-i cunoaşte familia, nici biografia... Dar anumite lucruri tot se cunosc, adăugă, întorcîndu-se către Hrisanti, şi ce se cunoaşte e de-ajuns ca să infirme mitologia pe care o construiai adineaori. Nu e adevărat, de pildă, că e cu totul insensibilă la onoruri şi adulaţii. A acceptat, bunăoară, să cînte la Palat. Te rog, lasă-mă să termin, spuse înălţînd braţul. Nu mai am mult. Şi nu e adevărat că nu trăieşte decît cu gîndul la enigmaticul, insesizabilul poet Adrian. Dovadă legăturile care i se cunosc.
     — Ce legături? întrebă Hrisanti.
     — Să-ţi amintesc numai pe cea importantă: doctorul Visarion. Că a fost o legătură, iar nu doar amiciţie, cum ştiu că-ţi place dumitale să crezi, o dovedeşte şi faptul că s-au despărţit. Mai precis: nu se mai văd deloc. Şi doctorul are grijă să nu frecventeze acele cercuri în care ştie că ar risca s-o întîlnească pe Leana.
     Hrisanti ascultase ultimele cuvinte cu sticla de cognac în mînă. O aşeză grăbit pe masă, alături de paharul gol, şi se îndreptă spre canapea.
     — Îmi pare rău, spuse, dar eşti greşit informat. Prietenia cu doctorul şi despărţirea atît de radicală care a urmat dovedesc tocmai contrariul: dovedesc că niciodată n-a existat nimic între ei. Se întîmplă că cunosc chiar de la sursă cauza despărţirii. În aparenţă, e foarte simplă; în fond, aşa cum poate era de aşteptat de la o fiinţă ca Leana, pare de neînţeles. Pentru că lucrurile s-au petrecut aşa: trebuia să se întîlnească odată, nu ştiu dacă la o expoziţie sau în altă parte, şi Leana, după ce l-a aşteptat vreo jumătate de ceas, a plecat. Puţin timp după aceea, doctorul suna la ea, cu un braţ de liliac alb. Leana i-a deschis, dar a rămas în prag. „Te rog să nu te superi, i-ar fi spus, nu vreau să te superi, căci nu s-a schimbat nimic între noi. Îţi voi rămîne pînă la sfîrşitul vieţii aceeaşi bună prietenă. Dar nu ne mai putem întîlni. Mi-e peste putinţă sa-ţi explic de ce. Dar dacă e adevărat că ţii la mine, te rog nu insista. Ar trebui atunci să dispar, să plec cu adevărat, şi pentru totdeauna. Şi mi-ar părea rău, pentru că îmi place oraşul acesta, îmi place să trăiesc în Bucureşti..."
     — Nu ştiu cît era de sinceră, îl întrerupse Bărăgan, dar pînă la urmă, tot a plecat. De aproape doi ani nu se mai ştie nimic despre ea, parcă ar fi intrat în pămînt. Sau poate şi-a spus că azi, mîine dă şi peste noi războiul, şi s-a pus la adăpost...
     — Da, reluă Hrisanti, dar asta s-a întîmplat acum, de curînd, de vreun an şi jumătate. Şi despărţirea de doctor a avut loc acum vreo patru ani. În orice caz, cauza reală a despărţirii n-o ştie şi nici măcar n-o bănuieşte nimeni. Leana continua să vorbească de doctor ca de „cel mai bun prieten al ei", dar adăuga întotdeauna că se hotărîseră amîndoi să nu se mai vadă. Ce este mai curios, doctorul a crezut la început că un asemenea incident ar putea contribui la soluţionarea „complexului Adrian". Îşi spunea, probabil, că în trecutul Leanei există un traumatism provocat de o aşteptare. Şi acum i se părea că are un element concret, de la care poate porni... Şi, cine ştie, adăugă Hrisanti după o pauză, poate, pînă la urmă, ar fi izbutit să afle ceva dacă nu s-ar fi întîmplat un lucru la care nu se aştepta nimeni. Într-o bună zi, şase, şapte luni după ce n-o mai văzuse, doctorul s-a trezit, cum se spune, detaşat de Leana, completamente detaşat. În fond, nu fac o indiscreţie, pentru că toate acestea s-au cam aflat. Socotind că traumatismul „aşteptării" se leagă de originea „complexului Adrian", doctorul se hotărîse să caute pe toţi cei care o cunoscuseră pe Leana la „Floarea-soarelui". El, evident, nu avea timp pentru asta. Îmi închipui că a însărcinat pe vreun intim, şi acesta, foarte probabil, s-a adresat vreunei agenţii specializate în asemenea cercetări. În orice caz, ştiu de la Calomfir, pe care l-am întîlnit scurtă vreme după aceea, că fusese şi el „contactat" şi că, pînă la urmă, detectivul care fusese însărcinat cu ancheta descoperise că există cineva, în acel cartier al străzii Popa Soare, care cunoştea povestea Leanei de la începutul începutului. Omul era destul de bătrîn, dar avea o memorie extraordinară şi-i plăcea să povestească. Fusese pe vremuri institutor sau cam aşa ceva, şi se spunea că, după ce-o ascultase pe Leana la „Floarea-soarelui", venea acolo în fiecare seară, şi, fiind om în vîrstă, Leana se împrietenise cu el şi-i povestise multe. Dar cînd detectivul L-a rugat să-i spună ce-şi mai aduce aminte de Leana, omul s-a codit. Îşi închipuia, poate, că e vorba de o anchetă judiciară şi îi era teamă că va fi implicat în cine ştie ce proces. Pînă la urmă, detectivul i-a mărturisit de ce e vorba şi bătrînul a acceptat. Dar, a stăruit, va povesti tot ce ştie lui Visarion, şi numai dacă doctorul îi va făgădui că tot ce-i va spune va rămîne între ei. Evident, chiar în seara aceea, detectivul, sau cine o fi fost omul care fusese însărcinat cu ancheta, s-a prezentat doctorului să-i aducă marea veste. Doctorul i-a mulţumit, L-a răsplătit împărăteşte, dar a mărturisit că nu-l mai interesează complexele sau traumatismele Leanei. Probabil că a folosit altă formulă; o fi spus, poate, că acum îşi dă seama de riscurile pe care le comportă pentru Leana o reîntoarcere în trecut, sau cam aşa ceva.
     Cladova se ridică brusc, parcă înveselit deodată.
     — E ca într-un roman de aventuri, spuse, şi mă îndoiesc că lucrurile s-au întîmplat aşa, dar mi-a făcut plăcere să te ascult. Aveam impresia că trăiesc într-o altă epocă.
     — E foarte adevărat, reluă Hrisanti. Toate acestea s-au întîmplat într-o altă epocă. Şi într-un anumit sens mi se pare firesc că Leana a dispărut dintre noi acum un an, un an şi jumătate, în preajma războiului.
     — Ţi-e teamă că nu s-ar fi putut adapta împrejurărilor? întrebă Cladova cu o falsă mirare, ca şi cum s-ar fi silit să nu pară sarcastic. Te asigur că te înşeli. Leana e o femeie originală şi o mare artistă, dar ştie să facă deosebire între fantezie şi autenticitate... şi sinucidere. Dovadă, cum spuneam adineaori, că a acceptat să cînte la Palat...
     — Dar cînd a acceptat să cînte? izbucni Hrisanti. Şi în ce condiţii? A acceptat numai pentru că stăruiseră prietenii ei, grupul acela de scriitori şi artişti care se întîlneau la Mavrogheni, şi după succesul primei seri de conferinţe şi şezători literare, aveau planuri mari, voiau să organizeze expoziţii, să scoată o revistă. Şi, evident, cînd Mavrogheni a fost invitat de generalul Drăghici să repete una din acele faimoase şezători literare la Palat, nu putea renunţa în nici un chip la Leana. Fără cîntecele Leanei, şezătoarea ar fi fost ce sînt de obicei şezătorile literare. Multă vreme, Leana nici n-a vrut să audă, dar au înduplecat-o ei. Îşi spuneau, pe bună dreptate, că sub protecţia Palatului îşi vor putea realiza toate proiectele, şi aveau proiecte grandioase...
     — Fără îndoială că s-au înşelat, interveni Bărăgan, pentru că n-au realizat nimic. Sau, poate, adăugă zîmbind, poate spectacolul lor n-a prea făcut impresie la Palat.
     — Dimpotrivă, a făcut o impresie extraordinară, apuse Cladova. De asta sînt foarte sigur, am auzit-o din multe părţi.
     — Dar nici revista n-a apărut, continuă Bărăgan, şi nici de cenaclul Mavrogheni nu se mai vorbeşte nimic de multă vreme. Vreau să spun, mult rîvnita protecţie a Palatului n-a dat nici un rezultat.
     Hrisanti îi ascultase pe amîndoi cu un zîmbet misterios. Apucă sticla şi-şi umplu încet, cu multă grijă, paharul.
     — Asta e altă poveste, spuse Cladova.
     — Este totuşi vorba de aceeaşi poveste, reluă Hrisanti fără să încerce să-şi ascundă satisfacţia. Pentru că, într-adevăr, şezătoarea, sau cum vreţi să-i spuneţi, a avut mult succes. Datorită, evident, în primul rînd Leanei, care a fost nevoită să cînte nu cele trei, patru cîntece care erau în program, ci zece, douăsprezece. Şi acest succes al Leanei i-a dat, cum se spune, idei lui Drăghici. Anume, Drăghici i-a cerut lui Mavrogheni să caute artişti, cîntăreţi, dansatori de la Operă şi de la reviste şi să organizeze un fel de serată la Palat: bunăoară, spunea, o serie de scene şi tablouri pe o temă romantică sau exotică, ceva în sensul Povestirilor lui Hoffmann sau She-herezadei sau Balului mascat, dar într-un gen deosebit, nu prea ştia nici el să spună ce înţelegea prin „gen deosebit", dar stăruia ca rolul principal să-l joace Leana. Şi, cum era de aşteptat — dar asta n-a aflat-o lumea —, Leana a refuzat. Le-a spus că nu poate cînta decît ce ştie şi aşa cum ştie ea. Că în nici un caz nu acceptă să se costumeze, nici să poarte mască, pentru că ea nu e artistă de operă, ea nu poate să facă decît ce-a apucat: să cînte prin cîrciumi.
     — Şi probabil că a mai adăugat ceva, îl întrerupse Bărăgan cu o prefăcută naivitate. Le-a mai spus că n-o cheamă Leana, dar că aşa a fost ea blestemată, să cînte prin cîrciumi...
     Hrisanti întoarse brusc capul şi-1 privi cu mirare.
     — Dar de unde ştii de asta? îl întrebă. Asta le spunea Leana la „Floarea-soarelui", acum aproape douăzeci de ani.
     —Toată lumea le ştie, continuă Bărăgan zîmbind. Şi mulţi pretind că au auzit-o şi ei, cu urechile lor.
     — În orice caz, reluă Hrisanti, de data aceasta Leana nu s-a mai lăsat înduplecată. Şi curînd după aceea s-a dat la fund.
     A dispărut.
     — S-a pus la adăpost, repetă Bărăgan cu melancolie. A ghicit ce ne-aşteaptă.
     Hrisanti ridică din umeri şi se aşeză pe fotoliu.
     — Nu ştiu, spuse. S-ar putea să ne pomenim într-o bună zi cu ea, în cine ştie ce circiumă necunoscută. Dar dacă nu reapare într-un an, doi îi va fi foarte greu. S-au schimbat oamenii, s-au schimbat şi gusturile. Va trebui s-o ia iarăşi de la început. Dar va mai putea ajunge atît de sus cît ajunsese ultima oară? După părerea mea, a trecut de patruzeci şi cinci, şi poate se apropie de cincizeci. Va mai putea începe încă o dată la cincizeci de ani?
     — O femeie ca ea poate începe oricînd, spuse Cladova.
     —Nu, nu-ţi vorbeam de Leana ca femeie, continuă Hrisanti cu o neaşteptată oboseală în glas. Mă gîndeam la ea ca artistă.
     Rămase o clipă pe gînduri, cu paharul la buze, parcă nu s-ar fi putut hotărî să soarbă.
     — Poate mă înşel, adăugă absent. Poate voiam să spun altceva...
     Începu să soarbă, pe gînduri.
     Cînd ajunse în hall, clipi, ca să-şi obişnuiască ochii cu lumina, apoi se apropie de un piccolo şi-l întrebă de Sala catalană. Nu era departe; trebuia să ocolească rotonda cu oglinzi, către care păreau că se îndreaptă toate femeile, şi să traverseze apoi coridorul care conducea la anexă. Adrian porni, cu pasul repede, dar, trecînd pe lîngă scaunele ispititor aranjate în jurul unei măsuţe, se răzgîndi şi se lăsă să cadă într-unul din fotolii. Răsuflă adînc, parcă cuprins deodată de o blîndă oboseală, apoi închise ochii. Dar lumina aceea artificială, deşi nu părea puternică, pătrundea şi prin pleoape, silindu-l să rămînă treaz, şi după cîteva clipe deschise ochii. În fotoliu din faţa lui, un bătrîn îi zîmbea. Nu-l văzuse venind, şi Adrian privi mirat în jurul lui.
     — Ceilalţi au plecat la bar, spuse bătrînul, continuînd să zîmbească. Eu mai aştept.
     Şi-i arătă ţigara de foi, de-abia începută.
     — Mă duceam spre Sala catalană, începu Adrian, pregătindu-se să se ridice. Dar acum mă întreb dacă mai merită osteneala. Deşi...
     Se întrerupse şi se aşeză din nou în fotoliu. Apoi îşi privi concentrat tovarăşul, ca şi cum ar fi încercat să-l recunoască.
     — Deşi, continuă, cînd adineaori, în ascensor, am auzit pentru întîia oară de pictor, de artistul laureat, am simţit cum mi se fac semne. Semne, repetă el, subliniind cuvîntul, şi, vă asigur, nu mă înşel niciodată: le simt şi le presimt de departe, deşi nu le înţeleg numaidecît, vreau să spun, nu le descifrez pe loc mesajul. Pentru că, domnul meu, continuă însufleţindu-se deodată, vă mărturisesc că mă aflu într-o situaţie cu totul singulară: ştiu că mă aşteaptă aici cineva, aici, într-una din sutele de camere ale acestui hotel, mă aşteaptă cineva, necunoscut, cu care am vorbit sumar la telefon, care mi-a fixat întîlnirea astăzi, la 4,30, şi al cărui nume nu mi-l pot reaminti. Ştiu doar că este un nume care nu ascunde nimic... Se opri tot atît de brusc şi căzu pe gînduri.
     — Sala catalană? întrebă bătrînul. Cred că am văzut-o şi eu. Nu poate să fie departe, adăugă, îndreptîndu-şi privirile către oglinzi.
     — Ştiu unde e, reluă Adrian. Şi mi s-a vorbit şi de o vitrină în care sînt expuse diferite obiecte ale pictorului laureat. Mă veţi întreba de ce mă interesează pe mine, poet, obiectele unui pictor. E greu să vă explic, pentru că, deocamdată, simpatia aceasta constituie şi pentru mine o taină, un mister. Dar am simţit că mi se fac semne, şi am simţit asta în ascensor, cînd o frumoasă doamnă mi-a vorbit de pictor, de certitudinea lui — dar poate că e mai mult decît o certitudine, poate că e o legendă — în sfîrşit, de proverbiala lui butadă că într-un ascensor, ori urci, ori cobori, e acelaşi lucru, căci numai direcţia variază. Dar asta, evident, nu este adevărat, sau, cel puţin, nu este adevărat sub forma care mi-a fost transmisă mie. E drept, şi Heraclit a spus ceva în acelaşi sens, dar...
     Se întrerupse din nou şi zîmbi amar, urmărind cu ochii un rotocol de fum înălţîndu-se molatic deasupra lor.
     — Ce e teribil în amnezia unui poet, reluă după o lungă tăcere, este faptul că, pe măsură ce memoria personală dispare, o altă memorie, i-aş spune culturală, răzbeşte din adîncuri, şi dacă un miracol nu intervine, pînă la urmă îl stăpîneşte complet. Domnul meu, rosti cu gravitate, sînt ameninţat să fiu redus la cultură, să devin un ins eminamente cultural! Şi nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce s-ar putea întîmpla mai tîrziu, cînd chiar şi memoria culturală se va elibera de matca ei istorică şi voi rămîne om în general... Nu ştiu dacă înţelegeţi la ce fac aluzie? întrebă, coborînd uşor glasul.
     — Vorbeaţi de Heraclit...
     — Exact. Mă refeream la acel fragment în care Heraclit afirma că „drumul în sus şi drumul în jos sînt, de fapt, unul şi acelaşi lucru". Evident, citisem şi eu, ca toată lumea, fragmentele lui Heraclit, dar cînd fui în prima tinereţe. Şi vă asigur că ieri, alaltăieri, nu aş fi putut să reproduc fragmentul, şi poate nici nu mi-aş fi amintit că Heraclit a spus aşa ceva... Dar astăzi, în timp ce nu reuşesc să-mi amintesc un nume atît de simplu, şi atît de important pentru mine — numele celui care mă aşteaptă ca să-mi transmită un mesaj — astăzi, domnul meu, întrebaţi-mă ce vreţi, din tot ce-am citit, şi vi le spun pe toate pe de rost...
     — Totuşi, spuse bătrînul răsucindu-şi trabucul între degete şi privindu-l de foarte aproape, totuşi nu văd legătura. Legătura între Heraclit, persoana care v-a dat întîlnire aici şi vitrina de lîngă Sala catalană.
     Adrian îl ascultase cu emoţie.
     — Aveţi dreptate! exclamă după o lungă tăcere. Aveţi perfectă dreptate, şi vă mulţumesc că, poate fără să vreţi, m-aţi ajutat să prind din nou firul. Pentru că undeva, nu ştiu cînd, probabil cînd mi-am dat seama că am întîrziat şi i-am spus şoferului să mîne mai repede, s-a rupt firul... Şi cînd doamna din ascensor a adus vorba de pictorul laureat şi de vitrina de lîngă Sala catalană, eram gata-gata să prind din nou firul, dar s-a întîmplat ceva şi iar s-a rupt. Dar acum, dumneavoastră, şi nici nu ştiu cum să vă mulţumesc, dumneavoastră aţi ghicit că este o legătură, deşi mărturisiţi că n-o vedeţi. Dar poate am s-o descopăr eu...
     Se ridică brusc, se înclină în faţa bătrînului şi se îndreptă hotărît către rotonda cu oglinzi.
     La capătul hall-ului îl întîmpină un grup masiv de invitaţi, ieşind gălăgioşi dintr-o sală învecinată. Adrian voi să-i lase să treacă, dar după cîteva minute îşi pierdu răbdarea şi, cerîndu-şi scuze, îşi făcu loc printre ei. Se trezi dincolo de rotonda cu oglinzi şi rămase o clipă nehotărît. In faţa lui se întindea un alt hall, cu acelaşi covor gros, roşu-aprins, cu aceleaşi fotolii şi măsuţe joase. Dar lumina părea aici mai puţin obositoare. Adrian căuta din ochi un piccolo. Cînd îl zări şi se îndreptă spre el grăbind pasul, îl auzi strigînd: „Domnul Orlando!" şi se opri emoţionat, aşteptînd să i se potolească bătăile inimii. „Domnul Orlando!" mai strigă o dată piccolo şi se îndreptă spre una din săli, cea cu uşile larg deschise. Adrian îl ajunse din urmă.
— Cine îl caută pe domnul Orlando? întrebă. 
     Piccolo-ul îl privi cu un zîmbet secret, amuzat, apoi şopti:
     — Nu pot să vă spun. E o surpriză.
     Adrian îl bătu pe umăr şi-1 lăsă să plece. Dar, de departe încercînd să nu se trădeze, îl urmărea. Auzindu-se strigat, un bărbat între două vîrste, cu ochelari pince-nez şi figura severă, închise dosarul pe care-l citea şi, ridicîndu-se plictisit din scaun, întrebă:
     — Ce s-a mai întîmplat şi de data asta? Ce s-a mai întîmplat?
     — Domnul Orlando, şopti piccolo, zîmbind misterios. Sînteţi aşteptat.
     Orlando îl urmă morocănos. Grăbind pasul, Adrian se apropie de el.
     — Îmi daţi voie, începu, n-am avut onoarea să vă fiu prezentat, dar cred că e la mijloc o eroare.
     Orlando îşi continuă mersul fără să întoarcă capul, ca şi cum nu l-ar fi auzit.
     — Într-un chip destul de misterios, reluă Adrian, am fost introdus într-un circuit care nu-mi era destinat. Vreau să spun, numele dumneavoastră mi-a fost comunicat la recepţie, dar desigur din eroare. E drept, i-am spus că aveam întîlnire la 4,30.
     Orlando se opri, îşi potrivi ochelarii şi-l privi lung, fără expresie.
     — Ce este cu 4,30? întrebă. Cine ţi-a spus de 4,30?
     — Ah, făcu Adrian, zîmbind amar, e o poveste lungă! Lungă şi tragică.
     Orlando îl mai privi, pătrunzător, apoi îşi reluă mersul.
     — Vino cu mine, spuse.
     — Aş veni cu cea mai mare plăcere, se scuză Adrian, întovărăşindu-l, dar tocmai căutam sala catalană, voiam să examinez vitrina.
—Ai s-o examinezi mai tîrziu, îl întrerupse Orlando fără să se întoarcă. De unde ştiai de 4,30?
— Asta a fost ora pe care mi-a fixat-o.
     — Cine? întrebă surprins Orlando, oprindu-se din mers.
     — Ah dacă aş şti! exclamă Adrian. Dacă aş izbuti să-mi amintesc numele! Era un nume foarte simplu, cum să vă spun? Simplu. Prea simplu chiar. Poate că de aceea mi-a scăpat din minte. Dar m-a impresionat vocea, n-am să uit niciodată vocea aceea clară, senină, fără nici un fel de patos, şi totuşi gravă, urgentă.
     Orlando îl privea bănuitor, umezindu-şi încet buzele.
     — Şi mesajul, continuă Adrian, tot ce mă lăsa să înţeleg că are să-mi transmită astăzi, la 4,30.
     — Ce fel de mesaj? îl întrerupse din nou Orlando, coborînd uşor glasul şi trecîndu-şi dosarul dintr-o mînăîn cealaltă.
     — Ah, dacă aş şti, dacă aş şti! repetă Adrian, cuprins parcă de deznădejde. Ştiu doar că mă privea direct, şi ne privea direct pe fiecare din noi în parte, pe dumneavoastră, pe doamnele din ascensor, pe venerabilul bătrîn de la recepţie, ne privea pe toţi...
     Orlando îşi potrivi nervos ochelarii, apoi se întoarse către piccolo, care îl aştepta la cîţiva paşi.
     — Cine ai spus că mă cheamă? îl întrebă.
     — Nu pot să vă spun. E o surpriză.
     — Bine. Du-te şi spune-le să mă aştepte. Să mă aştepte cu surpriza.
     Se apropie de Adrian, îi luă braţul cu o neaşteptate cordialitate şi-i şopti:
     — Haidem la Sala catalană. Ce te interesează mai mult: fete? băieţi?
     — In primul rînd, vitrina cu obiectele artistului. Şi vă spun asta cu deznădejde, aproape cu teroare. Este ultima mea şansă. Poate că mă aşteaptă încă.
     — Dar dacă nu te mai aşteaptă? şopti din nou Orlando.
     —Ah, atunci, răspunse Adrian înălţînd resemnat din umeri, atunci nu mai e nimic de făcut! Deşi, deşi, adăugă după cîteva clipe. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles...
     Intrară într-o sală nu prea spaţioasă, slab luminată, care părea a fi bar, bodegă şi totodată cafenea. Orlando îl conduse direct către ultima masă din fund. Îndată ce-l văzuse intrînd, barmanul se luă după el.
     — Dă-ne ce ne trebuie, îi spuse Orlando fără să întoarcă capul.
     Îl lăsă pe Adrian pe canapea şi el se aşeză pe scaun, în faţa lui. Îi arătă dosarul.
     — Ştii ce am aici? întrebă zîmbind. Milioane. Îţi spun asta ca să ştii, să fii informat. Şi acum, spune, te ascult.
     Adrian îl privea cu simpatie aproape cu căldură.
     — De unde să încep? întrebă.
     — Ia-o de la început. De la începutul începutului. Adrian rămase cîteva clipe pe gînduri.
     — Evident, în ceea ce mă priveşte, spuse, începutul începutului îl constituie revelaţia poeziei. Ce-am fost înainte de a fi poet nu mai mi-aduc aminte şi nici nu mă interesează. Probabil că am fost carnivor. Asta sînt şi acum, dar ştiu că sînt carnivor. Vedeţi diferenţa... Aşadar, cum vă spuneam, totul a început prin poezie.
     — Ce fel de poezie? îl întrerupse Orlando.
     — Ei bine, continuă Adrian, aşa cum probabil aţi ghicit deja trebuie să recunosc că, pentru mine poezia e mai mult decît o tehnică mistică sau un instrument de cunoaştere. Poezia este prin excelenţă o metodă politică; şi, din nefericire, este ultima metodă politică pe care o mai avem la îndemînă. Dacă nici ea nu reuşeşte, nu mai avem nici o speranţă. Dispărem sau ne întoarcem acolo unde ne aflam acum multe sute de mii de ani. La un moment dat Dumnezeu se va apropia de unii din noi, cei care vom mai rămîne treji şi ne va spune: Messieurs, on ferme!
     Barmanul adusese o ceaşcă mare cu cafea şi un pahar pe jumătate plin, cu o sticlă de sifon alături.
     — Nu ştiu ce este, spuse Adrian, umplîndu-şi paharul cu sifon, dar orice ar fi, e bine venit. Mi-e sete.
     Bău fericit, închizînd pe jumătate ochii.
     — Vino la subiect, îi spuse Orlando. Ce facem cu politica?
     — Dacă nici poezia nu reuşeşte, nu mai e nimic de făcut. Am încercat tot: religie, morală, profetism, revoluţie, ştiinţă, tehnologie. Am încercat, pe rînd sau împreună, toate aceste metode, şi nici una n-a reuşit. N-am putut schimba omul. Mai precis, nu l-am putut transforma în om adevărat. Din-tr-un anumit punct de vedere — şi este singurul punct de vedere care mă interesează — am rămas aşa cum eram cînd Orfeu încă nu venise printre noi, printre lupi, mistreţi şi traci.
     — Orfeu? se miră încruntîndu-se Orlando. Orfeu din Infern?
     — Trebuie să precizez că nu mă refer atît la traci, cît la fiarele sălbatice. Vă aduceţi aminte cum le-a îmblînzit Orfeu citindu-le şi acompaniindu-se din harfă. Că a civilizat pe traci, nu e atît de important. Mult mai important este faptul că a îmblînzit lupii, urşii şi mistreţii prin muzică şi poezie. Mai ales prin poezie, pentru că magia supremă o constituie verbul.
     — Vino la subiect! îl întrerupse Orlando.
     — Înţelegeţi la ce fac aluzie: fiarele sălbatice sînt oamenii în starea lor naturală şi, puteţi adăuga, vă invit chiar să adăugaţi, chiar şi oamenii în condiţia lor culturală. Tot sălbateci sînt, dacă n-au acces la logos, dacă, adică, n-au fost confruntaţi cu singura magie susceptibilă de a le schimba radical modul lor de a fi: poezia...
     — Dar ce facem cu politica? îl întrerupse din nou Orlando.
     — Trebuie să-i îmblînzim. Şi traduc imediat: aşteptăm pe Orfeu, aşteptăm pe acel poet de geniu al cărui verb va sili omul să se deschidă către spirit: cu alte cuvinte, va precipita mutaţia pe care au rîvnit-o toate religiile şi toate filozofiile din lume. Cine îi va mai putea rezista, lui, poetului? Vă întreb: ce mistreţ a mai putut rămîne el însuşi, mistreţ în toată firea, ascultîndu-l pe Orfeu?
     — Dar atunci, îl întrerupse Orlando, întinzînd mîna pe deasupra mesei şi apucîndu-l de braţ, atunci ce căuta el, Orfeu, în Infern?
     Adrian nu-şi putu ascunde un zîmbet de secretă satisfacţie.
     — Mă aşteptam la întrebarea asta, o simţeam de mult apropiindu-se, pregătindu-se să-mi frîngă aripile. Pentru că, îngăduiţi-mi să fiu sincer, o asemenea întrebare e făcută să mă descurajeze, cum spuneam: să-mi frîngă aripile. Şi, din nefericire, nu sînteţi singurul: chiar şi poeţii sînt obsedaţi de acest episod. Dar, credeţi-mă, este vorba de un simplu episod, e adevărat, patetic, dar şi destul de banal, un episod care, în orice caz, nu poate deveni exemplar pentru noi, cei din ziua de azi.
     — Mă rog, îl întrerupse din nou Orlando, a fost sau n-a fost în Infern?
     — Evident c-a fost, dar de ce? Ca să-şi salveze soţia, pe Euridice. E foarte frumos, e, cum spuneam, patetic, dar este doar o dovadă de dragoste conjugală. Cîţi din noi n-am face acelaşi lucru dacă am avea prestigiile lui la dispoziţie? Dar, recunoaşteţi, Orfeu a coborît în Infern ca să salveze o singură fiinţă, şi încă o fiinţă mult iubită, pe propria lui soţie. Nici măcar n-a coborît pentru o necunoscută sau un ins oarecare, un bătrîn, sau un copil, mai ales un copil, căci în primul rînd copiii mor muşcaţi de şerpi. Dar Cristos a coborît în Infern pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care muriseră de la Adam încoace, milioane şi milioane de necunoscuţi şi de necunoscute, a coborît în Infern ca să-i mîntuiască. Şi cu toate acestea, adăugă cu gravitate şi melancolie, nici creştinismul, Biserica lui Cristos, n-a izbutit să schimbe oamenii. De ce să mai vorbim, atunci, de Orfeu în Infern? E un simplu episod care nu-mi revelează nimic. Şi ştiu şi de ce nu-mi revelează nimic: pentru că poetul nu e implicat în acest descensus ad Inferos. În timp ce Orfeu în Tracia, Orfeu printre lupi, urşi si mistreţi...
     —Unde vrei să ajungi? îl întrebă Orlando bănuitor, aproape cu teamă.
     — Mă întorc de unde am plecat. Vă spuneam că aşteptăm poetul, că asta e ultima noastră speranţă. Poetul, repetă Adrian cu fervoare, mai mare decît Eschil, şi Shakespeare, şi toţi ceilalţi laolaltă. Profet şi taumaturg în adevăratul sens al acestor cuvinte, adică în sensul lor politic.
     Aşeză paharul gol pe tavă şi căzu pe gînduri.
     — Şi acum, vino la subiect, îl trezi Orlando. De unde ştiai de întîlnirea de la 4,30?
     — De la 4,30? întrebă Adrian privindu-l turburat. Nu. Eu vorbeam de poetul pe care-l aşteptam şi de misiunea lui politică.
     — Lasă astea, îl întrerupse nerăbdător Orlando. Mi-ai spus în hall că ai venit aici pentru că aveai o întîlnire cu un necunoscut. O întîlnire fixată pentru 4,30.
     Adrian îl ascultase concentrat, cu mîna dreaptă la tîmplă.
     — Evident! evident! exclamă. Acum îmi aduc foarte bine aminte şi vă mulţumesc că m-aţi ajutat să recuperez acest amănunt, care, din motive încă misterioase pentru mine, pare a fi deosebit de important.
     Orlando îl privi cîtva timp nehotărît, apoi insistă:
     — Şi cu toate acestea, adineaori, în hali, mi-ai vorbit de o întîlnire la 4,30, cu un necunoscut, al cărui nume îl uitaseşi, dar care te chemase special ca să-ţi transmită un mesaj. Un mesaj care...
     — Evident! îl întrerupse Adrian cu exaltare. Acum îmi aduc perfect de bine aminte. O voce extraordinară, pe care n-am s-o uit niciodată. Şi-mi spunea: „Inutil să-ţi explic toate acestea la telefon, dar o să stăm pe îndelete de vorbă." Evident, am înţeles imediat: era vorba de un mesaj...
     — Ei bine, asta te întreb şi eu. Despre ce mesaj era vorba?
     — Nu mi l-a spus, dar bănuiesc că l-am ghicit. Ni se adresa nouă, tuturora, mai precis: ni se adresa fiecăruia din noi în parte, fiecărui mod specific de a fi. În cazul meu, bunăoară, se adresa poetului...
     — Dar de unde ştia el că eşti poet? îl întrerupse Orlando. De unde ştia el că eşti poet înainte de a te cunoaşte?
     Adrian îl privea adînc, concentrat, ca şi cum ar fi trudit să-l înţeleagă.
     — Cum să vă spun? începu el tîrziu, tulburat. Nu existam, pentru el, decît în măsura în care eram poet. Căci nu am altă identitate. Ce l-ar fi putut interesa pe el — de fapt, ce te-ar putea interesa pe dumneata sau pe oricine altul — ce sînt eu în afară de poet? Şi, în primul rînd cum am putea şti cine sînt cînd nu sînt poet? Cum am putea cunoaşte ceva care nu aparţine sferei cunoaşterii? Este ca şi cum m-ai întreba ce gîndeşte acum ficatul sau rinichiul meu. Există un singur răspuns posibil: aceste foarte utile organe nu gîndesc nimic. Îşi văd doar de treaba lor, de o importanţă capitală pentru mine, dar care n-are nimic de-a face cu gîndirea. Din fericire, adăugă zîmbind împăcat.
     Orlando izbucni deodată într-un rîs scurt, îşi scoase ochelarii şi începu să-i şteargă migălos cu batista.
     — Eşti dat dracului! spuse cu o vădită satisfacţie. Dar să ştii că nici Orlando nu se lasă mai prejos. Hai cu mine, că m-aşteaptă o surpriză...
     
     
     — Care e? îl întrebă.
     Băiatul întinse braţul şi i-o arătă. Femeia înainta încet, pe gînduri, şi oarecum la întîmplare, parcă n-ar fi ştiut încotro să se îndrepte. La răstimpuri întorcea brusc capul, ca şi cum s-ar fi trezit sau i s-ar fi părut că se aude chemată.
     — Nu, n-o cunosc, spuse bătrîna. Dar de ce credeai că o cunosc?
     Băiatul îşi mişcă încurcat, de mai multe ori, sprîncenele şi apoi îşi aşeză cuminte amîndouă mîinile pe genunchi.
     — Se plimbă pe aici, pe lîngă noi, de o jumătate de ceas. Credeam că te cunoaşte, dar nu îndrăzneşte să se apropie pentru că te vedea citind...
     Bătrîna îi căută ochii, îl privi adînc şi zîmbi.
     — Cu alte cuvinte, te plictiseşti.
     — Da, mărturisi băiatul, susţinîndu-i privirile.
     — Spune drept, cînd ai băgat de seamă că doamna aceea se tot plimbă pe lîngă noi?
     — Cînd am văzut că se întoarce a treia oară şi parcă ar fi venit direct către noi. Dar te vedea citind mereu şi nu îndrăznea...
     — Nu, n-o cunosc, repetă bătrîna.
     Luase revista în mîna, dar se răzgîndi şi o aşeză alături, pe canapea.
     — Şi-acum, îl întrebă, zîmbind, după ce-şi mai privi o dată ceasul, cum vrei să ne distrăm? Pentru că mai avem de aşteptat încă cel puţin douăzeci de minute...
     Femeia se oprise în faţa vitrinei.
     — Nu, nu e asta, auzi pe cineva în spatele ei. Nu e vitrina artistului laureat...
     — Dar, în fond, despre ce este vorba? de ce-i spune artistul laureat?
     — Era un pictor. A venit aici, demult, pentru cîteva zile, şi a rămas. Nu se mai îndura să plece. Îi plăcea să se plimbe cu ascensorul. Pentru că, afirma el, ori spui „jos", ori spui „sus", ori urci, ori cobori, este totuna...
     — Evident, interveni altcineva, n-a mai rămas mult. L-au evacuat. Dar i-au păstrat lucrurile...
     Femeia se depărta încet, dar după cîţiva paşi întoarse ca din întîmplare capul şi privi grupul care rămăsese încă în faţa vitrinei. Zîmbetul care-i luminase faţa o clipă i se stinse şi-şi reluă plimbarea.
     După ce se mai întoarse o dată în primul salon, şovăind în faţa vitrinelor, se îndreptă hoţărîtă către ascensor şi apăsă pe buton. Cîteva clipe în urmă, uşa ascensorului se deschise, şi era gata să intre, cînd auzi şoapte precipitate în spatele ei. Femeia deschise repede poşeta şi, ca şi cînd şi-ar fi dat seama că a uitat ceva, se întoarse brusc, îndreptîndu-se grăbită spre bar. Privi ca din întîmplare femeia palidă, cu un mic şorţ verde, care-şi stăpînea anevoie emoţia, şi tînărul care-i vorbea în şoaptă, agitat. Alături, un bărbat înalt, cu o figură severă, îşi ţinea amîndouă mîinile la spate, silindu-se să privească drept înaintea lui.
     Întovărăşindu-l, Adrian continua să-i vorbească:
     — Mă leagă de dumneata admiraţie şi recunoştinţă, pentru că m-ai ajutat să recuperez poate ce-a fost mai important: întîlnirea şi mesajul. Să reconstituim, deci, esenţialul: dacă, aşa cum spuneam, poezia e prin excelenţă o tehnică politică, şi dacă poetul adevărat, pe care-l aşteptăm, este — şi nu poate să fie decît asta — un nou Orfeu în Tracia, mesajul de care vă vorbeam mă priveşte în primul rînd pe mine...
     Orlando se opri în faţa unei uşi masive şi, punîndu-şi degetul în gură, îi făcu semn să tacă.
     — Pentru că, continuă Adrian în şoaptă, în acest habitat, după cît ştiu, numai eu sînt poet. Cu alte cuvinte...
     Dar Orlando îl dădu prieteneşte la o parte şi-şi apropie urechea de uşă. Ascultă cîteva clipe, apoi o deschise cu multă luare-aminte. Surprins de întunerecul şi tăcerea din sală, făcu un pas şi strigă:
     — II Comandante!
     Atunci se auzi, foarte încet, ca venind de departe, o orchestră, şi în sală, în mai multe părţi deodată, începură să pîlpîie lumini palide, parcă de luminări şi de vetuste lămpi cu gaz.
     — Cu alte cuvinte, reluă Adrian, apropiindu-se din nou de Orlando, numai unul ca mine, un poet conştient de misiunea politică a poeziei, e susceptibil să înţeleagă mesajul...
     — Il Comandante! strigă încă o dată Orlando.
     Orchestra se auzea acum mai desluşit şi lumina candelabrelor creştea lin, dar încontinuu, lăsînd să se vadă o mare sală de bal, o estradă şi nenumărate mese, în jurul cărora aşteptau, tăcute, parcă adormite în scaunele lor de epocă, figuri excentric costumate. Adrian privi fascinat în jurul lui.
— Admirabil! exclamă el, îndreptîndu-se agale spre estradă. Admirabil! Aşa cum a fost şi aşa cum o să mai fie...Un bărbat scund şi brun, tînăr încă şi neaşteptat de agil pentru proporţiile lui, venise aproape alergînd din fundul sălii.
     — Ce-i asta? îl întrebă Orlando. Ce v-a apucat?
     — Surpriza. Veneţia, Casanova, Il ballo in maschera.
     — Nu-mi place, făcu Orlando, schimbîndu-şi dosarul în cealaltă mînă. Sînt enervat. N-a venit, adăugă coborînd glasul. Şi nici un semn, nici un telefon...
     — N-a venit? repetă în şoaptă Il Comandante. Întoarse capul şi-l căută cu ochii pe Adrian.
     — Nu e el, continuă nervos Orlando. Şi nici măcar nu ştiu cine e. Se preface, se ascunde. Spune că e poet, dar vorbeşte tot timpul de politică. Şi totuşi ştie ceva. Ştie de întîlnire...
     Il Comandante întoarse din nou capul către Adrian. Îl zări apropiindu-se de un grup de lîngă estradă.
     — Vasăzică ştia, repetă, zîmbind cu înţeles.
     — Dă-i ce trebuie, reluă Orlando, şi vezi dacă afli ceva.
     — Ce-i place? fete? băieţi?
     — Dar cine poate să ştie? Vorbea de Orfeu. Încearcă să afli ce-i cu el, adăugă, coborînd şi mai mult glasul. Dar fără super şi fără extra. Mi-e simpatic şi pare deştept. Păcat că nu ştie ce vrea. Spune că-i poet.
     La mese se aprinseseră acum lămpi minuscule de diferite culori, şi figurile mascate păreau că încep să se învioreze. Orlando, îşi trecu din nou dosarul dintr-o mînă în cealaltă şi porni, fără chef, către estrada unde se oprise Adrian. Văzîndu-l apropiindu-se, muzicanţii, îmbrăcaţi şi ei în costume veneţiene, se ridicară în picioare, şi cîteva clipe în urmă sala se însufleţi brusc. Măştile din jurul meselor începură să vorbească toate deodată, femeile izbucneau pe rînd în rîs şi, din mai multe părţi, perechi extravagant costumate se ridicau cu meticuloasă eleganţă, pregătindu-se de dans.
     — Spune-le să cînte mai încet, spuse Orlando, şi să facă mai puţin zgomot. Sînt enervat!
     Il Comandante porni alergînd către orhestră, ridicînd amîndouă braţele în aer şi lăsîndu-le de mai multe ori în jos, din ce în ce mai lent.
     — Piano! Piano! strigă el.
     Perechile care se apropiaseră de parchet, aşteptînd semnalul, îl priveau întrebătoare.
     —Allegria, ma non troppo! şopti Il Comandante, strecurîndu-se cu agilitate printre mese.
     Apoi se apropie de Adrian, chiar în clipa cînd Orlando îl luase braţul.
     — Maestro! începu el cu brio.
     — Nu te mai osteni, îl întrerupse Orlando. I-am explicat tot. Dă-ne ce ne trebuie.
     Il Comandate îi întovărăşi pînă la masa unde-i aşteptau, intimidate, trei tinere femei mascate, apoi dispăru.
     — Ar putea fi aceleaşi, spuse Adrian, înclinîndu-se şi să-rutîndu-le ceremonios mîna. Căci, după cum se vede, măştile, deşi diferite, sînt aceleaşi. Ca să le identific, mai am la îndemînă un mijloc, unul singur: o întrebare. Dar încă n-am s-o pun... Pentru că, în fond, ce fel de identitate aş descoperi? Cea care mă interesează pe mine e aceeaşi, sub orice mască.
     Fetele începură să rîdă, oarecum stingherite, privindu-se una pe alta, şi pe furiş, privind spre Orlando, care părea abătut, cufundat în gînduri. Adrian rîse şi el, cu poftă, foarte bine dispus, parcă veselia fetelor ar fi fost irezistibilă şi molipsitoare.
     — Sînteţi aşadar aceleaşi, spuse, şi atunci nu mă mai repet. Continuu deci de unde m-am oprit cînd am fost întrerupt de amabilul nostru amfitrion. Dacă, aşa cum spuneam, poezia e prin excelenţă metodă politică, şi este ultima metodă politică pe care o mai putem încerca, poezia este într-un anumit fel o soteriologie, o doctrină a salvării. În acest caz, întîlnirea de astăzi echivalează, pentru mine — şi, repet, numai pentru mine, care sînt poet — echivalează cu o revelaţie.
     II Comandante se întoarse, urmat de trei chelneri costumaţi, purtînd imense tăvi de argint, încărcate cu sticle şi pahare de felurite mărimi şi culori.
     — Ascultă aici, îi spuse Orlando. Ascultă, că e interesant.
     — Nu vă speriaţi de cuvinte, continuă Adrian. Nu orice revelaţie trebuie să semene cu revelaţiile pe care le cunoaştem din cele două Testamente. Revelaţia adresată unui poet, bunăoară, poate rămîne pentru toţi ceilalţi incomprehensibilă.
     Tăcuţi, chelnerii se apropiau de fiecare cu o altă sticlă şi le umpleau paharele. Il Comandante părea gata pentru un toast, dar Orlando îl privise scurt, şi atunci se mulţumi să spună:
     — Salute!
     — Salute! repetară fetele.
     — Nu ştiu ce e, spuse Adrian, dar orice ar fi e bine venit. Mi-e sete!
     Sorbi la început cu măsură, apoi bău spornic şi goli paharul. Orlando întoarse capul către cele cîteva perechi care dansau parcă absente, căci orchestra se auzea acum în surdină, iar la mese toţi vorbeau în şoaptă, privind pe furiş către masa lor.
     — Ce plictiseală! exclamă deodată, întorcîndu-se către Il Comandante. Unde i-ai găsit? Veneau de la vreo înmormîntare?
     Il Comandante se sculă brusc şi, de departe, făcu semn orchestrei ridicîndu-şi şi tremurîndu-şi energic braţele. Apoi trecu printre mese, şoptind:
     — Allegria! Allegria!
     De pretutindeni perechile se ridicară speriate, îndreptîndu-se cu grabă spre parchet, iar cei rămaşi începură să rîdă şi să vorbească tare, să-şi mişte scaunele.
     — Extraordinar! exclamă fermecat Adrian, după ce una din fete îi umplu din nou paharul. Extraordinar, şi peste putinţă de înţeles. Căci sînt aceiaşi şi aceleaşi, şi fac asta de mii de ani, poate de zeci de mii de ani! E un mister că nu-şi aminteşte nimeni. Sau poate nu e un mister, adăugă, apropiin-du-şi paharul de buze, poate e numai un miracol.
     — Lasă astea, îl întrerupse Orlando. Întoarce-te la subiect. Vorbeai de întîlnirea de azi. Spuneai că era de o mare importanţă, că era o revelvaţie. De ce?
     — V-am spus de ce: pentru că întîlnirea făcea posibilă transmiterea unui mesaj.
     Il Comandante tocmai se aşezase pe scaun şi apucase paharul.
     — Ascultă aici, îi atrase atenţia Orlando. Ascultă, că acum devine interesant. Vorbeşte de mesaj. La întîlnirea de astăzi, spune, aştepta un mesaj. Înţelegi? La 4,30 aştepta un mesaj.
     — Un mesaj? repetă încurcat Il Comandante. De la cine?
     Adrian îl privi o clipă, cercetător, apoi apucă paharul şi bău îndelung, parcă ar fi încercat să amîne răspunsul.
     — Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles, începu el tîrziu. Un mesaj presupune un mesager, iar mesagerul e trimis întotdeauna de altcineva...
     — Asta vreau să ştiu şi eu, îl întrerupse Orlando, pierzîndu-şi răbdarea. De cine?
     — Trebuie să existe un răspuns pentru fiecare din noi, continuă Adrian. Nu ştiu în ce măsură răspunsul pe care îl voi primi eu va fi valabil şi pentru dumneata...
     — Lasă astea, îl întrerupse din nou Orlando. Dacă e valabil sau nu, am să-ţi spun eu mai tîrziu. Deocamdată, spu-ne-ne cine l-a trimis şi de ce? De ce la 4,30?
     Fredonînd, schiţînd mişcări de dans şi bătînd ritmic din palme, mai multe măşti se apropiau de masa lor, dar Orlando apucă brusc dosarul şi, fîlfîindu-l ameninţător, le făcu semn să se îndepărteze.
     — La 4,30? repetă Adrian, frecîndu-şi fruntea. Într-adevăr, de ce la 4,30? Trebuie să existe un răspuns. Dar, ca să-l găsesc, trebuie mai întîi să identific pe celalt, pe cel care se află înapoia mesagerului. Înţelegeţi la ce fac aluzie, adăugă, întorcîndu-se către vecinele lui. Ca să folosesc limbajul teologic — şi precizez că-l folosesc numai ca limbaj, căci altminteri teologia mi-e indiferentă şi poate chiar inaccesibilă — ca să folosesc limbajul teologic, nici mesajul, nici purtătorul lui, mesagerul, nu te pot mîntui. Mesagerul te trezeşte numai, te pregăteşte să descifrezi sensul personal al revelaţiei care este pe cale să ţi se facă...
     În acea clipă uşa se deschise şi un bărbat înalt se opri în prag. Îşi ţinea mîinile la spate şi începu să cerceteze sala cu privirile, corect, fără grabă. Adrian îl privi mirat, încruntîndu-se, ca şi cum ar fi încercat să-l recunoască. Omul se îndreptă spre masa lor, hotărît şi totuşi cu discreţie. Cînd ajunse, se aplecă spre urechea lui Orlando şi-i şopti cîteva cuvinte.
     — Piano! piano! exclamă Il Comandante, ridicîndu-se brusc şi îndreptîndu-se, aproape în fugă, spre orchestră. Piano!
     Nedumerire, cîteva perechi se opriră brusc şi se aşezară, tăcute, la mese. Dar cele mai multe îşi continuară dansul depărtîndu-se lent, şovăitor, îndreptîndu-se către colţurile întunecate.
     — La douăzeci şi unu? întrebă plictisit Orlando. Eşti sigur c-a fost la douăzeci şi unu? Dar cine L-a pus să urce la douăzeci şi unu? Aveam întîlnire la mine în apartament. Şi cînd am văzut că se face cinci şi nu mai vine, mi-am luat dosarul şi am coborît. Credeam că s-a oprit la bar...
     Fetele îşi apropiară capetele şi începură să şoptească.
     — La Vedova, auzi Adrian pe vecina lui din dreapta. Apucă paharul plin şi începu să soarbă.
     — Accident! Şi tot la douăzeci şi unu!... i se păru că mai aude tocmai în clipa cînd Il Comandante se întoarse, ştergîndu-şi fruntea cu batista şi zîmbind întruna.
     — N-a fost nici un accident, interveni el, încruntîndu-se brusc. S-a oprit iar ascensorul între etaje, s-a oprit la douăzeci şi unu. Asta a fost tot...
     Era gata să se aşeze pe scaun, cînd Orlando se ridică şi, fără să privească pe cineva, cu dosarul sub braţ, se îndreptă spre uşă. Il Comandante se grăbi să-l ajungă din urmă. Urmărindu-i cu privirile, Adrian văzu uşa deschizîndu-se din nou. Femeia şovăi în semiîntuneric şi se lipi încet de perete. Brusc, Adrian îşi puse mîna la inimă.
     — Chi e costul che senza morte
     Va per Io regno della morta gente?
şopti el, întorcîndu-se către vecina lui.
     Fetele îl priveau zîmbind, stingherite, neîndrăznind să rîdă. Orchestra, care cîntase ultimele minute în surdină, încetă.
     — A început iar să se zbată, spuse Adrian, apăsîndu-şi palma pe inimă. Mi se fac semne. Dacă nu mă mai întorc, să nu vă neliniştiţi. Nu mi se poate întîmpla nimic. Ca şi voi toţi, sînt nemuritor...
     Femeia îl privea apropiindu-se, cu un mare zîmbet luminîndu-i faţa.
     — Mă aştepţi de mult? îl întrebă. Am întîrziat. N-a fost vina mea.
     Adrian se înclină, apoi făcu încă un pas, apropiindu-se mai mult de ea.
     — Ce e mai curios, spuse, e că înţeleg limba. O înţeleg chiar foarte bine. Parcă aş cunoaşte-o de totdeauna...
     Femeia continua să-l privească, zîmbind.
     — Este limba ta, Adrian.
     — Şi e curios că-mi cunoşti şi numele...
     — Cine nu-l cunoaşte? îl întrerupse ea cu emoţie. De la „Floarea-soarelui" la „Platani", de la „Scînciob" la „Albatros" şi „Dor mărunt", în grădini şi sub atîţia arbori, în parcuri, pe străzi, după miezul nopţii, cine nu-l cunoaşte, numele tău, Adrian?
     Adrian continua să-şi ţină mîna dreaptă sub haină, apăsînd-o pe inimă.
     — Îmi place să te ascult vorbind, spuse. Nu te înţeleg întotdeauna, dar simt că mi se fac semne. Semne, repetă coborînd uşor glasul, şi parcă vin de foarte departe...
     — Într-adevăr, de foarte departe, spuse femeia luîndu-i mîna. Sînt obosită.
     Se aşeză la cea dintîi masă, de lîngă perete. Adrian îşi trecu palma pe frunte, îşi frecă ochii, apoi, pe deasupra mesei, îşi pleacă puţin capul, cercetînd-o.
     — Mai spune ceva, începu el tîrziu. Vorbeşte. Vorbeşte-mi, îmi place să te ascult.
     Femeia îşi apropie pleoapele, parcă s-ar fi trudit să-şi amintească. Brusc, în şoaptă, începu să recite:
     ...Pe vînturi ascult 
     Orficul tumult 
     Cînd şi-ardică struna 
     Fata verde, 
     Una...
     Adrian întinse braţul pe deasupra mesei şi o întrerupse:
     — Eu le-am scris? întrebă. Sînt versurile mele?
     — Nu. Le-a scris cel care a venit după tine. Dar le-a scris pentru tine, adăugă căutîndu-i ochii şi privindu-l adînc. Le-a scris ca să-ţi mulţumească. Pentru că înaintea lui tu scriseseşi „în curte la Dionis". Îţi mai aduci aminte cum începe „în curte la Dionis"?
     Parcă ar fi stat gata să recite, dar Adrian îi apucă emoţionat mîna.
     — Dar asta a fost demult, asta a fost la început. La începutul începutului. Şi nimeni n-a înţeles. N-au înţeles că poemul era scris sub semnul lui Orfeu, că era vorba de Dionysos, şi vesteam acolo beatitudinea fără nume, cînd vom fi toţi lîngă el, alături de el, la curţile lui, ale împăratului, la curţile zeului...
     Femeia îl asculta emoţionată, silindu-se să nu-i scape privirile din privirile ei.
     — Nu ştii cît a fost de greu, continuă Adrian. Zadarnic le explicam. Nimeni nu înţelegea că era vorba de Dionysos. Nu-ţi mai aduci aminte de fata aceea frumoasă, căreia noi îi spuneam Leana...
     — Nu mă cheamă aşa, şopti femeia. Oamenii îmi spun Leana, dar...
     — „...dar pentru păcatele mele, continuă Adrian, am ajuns să cînt prin cîrciumi. Dar eu n-am fost făcută pentru asta..."
     Femeia îi apucă mîna şi i-o sărută.
     — Adrian, Măria-ta, pentru tine n-am fost niciodată Leana...
     Adrian se ridică turburat şi se apropie de ea.
     — Eu ştiu cine eşti, şopti. Ştiam de mult că se va întîmpla asta. Şi, te rog să mă crezi, nu mi-e frică. Ştiam că un mesager e trimis întotdeauna de altcineva. Cînd vrei, am să te urmez. Nu mi-e frică. Dar înainte de a pleca, aş vrea doar să te mai întreb: versurile mele, Leana, versurile mele, toate cîte au fost?
     — Le auzi pe străzi, Adrian, le auzi în întunerec, după miezul nopţii, în grădini şi în cîrciumi, pretutindeni unde m-ai trimis să le cînt...
     —... Toate cîte au fost, repetă emoţionat Adrian, versurile toate, de la începutul începutului...
     — Am făcut cum mai învăţat, continuă Leana. Le-am împărţit. Le-am risipit. Mi-ai spus să le cînt noaptea...
     — Numai noaptea, o întrerupse Adrian. Ca să-i îmblînzim. Căci noaptea oamenii, şi numai unii din ei, mai pot fi îmblînziţi. Dar, deşi le-ai cîntat nopţile, adăugă cu un zîmbet întristat, deşi le-ai cîntat noapte după noapte, n-au înţeles. Nu m-au înţeles.
     — Acum te înţeleg. Şi dacă într-o zi ai să le spui cine eşti...
     Parcă sleit deodată de puteri, Adrian se aşeză pe scaun.
     — Le-ai spus tu, şopti. Şi le-ai spus de atîtea ori. Le-ai repetat atîţia ani...
     — Eu le-am spus doar ce m-ai învăţat: că sînt îndrăgostită de tine, că eşti poet şi te cheamă Adrian...
     — Ce-aş mai fi putut adăuga altceva? întrebă Adrian, ri-dicînd brusc fruntea, ca şi cum ar fi încercat să-şi ascundă deznădejdea. Nu sînt decît asta. Şi niciodată n-am fost altceva decît asta: Adrian, poetul pe care-l aştepta el însuşi, Adrian de care s-a îndrăgostit prea curînd, oh! prea curînd, îngerul lui păzitor, îngerul Morţii.
     Leana continua să zîmbească, lăsîndu-şi lacrimile să lunece, mari, fără grabă, la întîmplare.
     — Pentru păcatele mele, şopti, aşa mi-a fost ursit. Am ştiut asta înainte de a şti altceva. Am ştiut că n-ai să fii fericit. Am ştiut că singurul om pe care-l voi iubi, îl voi iubi toată viaţa, şi va fi singurul pe care n-am să-l pot face fericit...
     Adrian îi apucă repede mîna şi i-o sărută, păstrînd-o apoi între mîinile lui, mîngîind-o.
     — Nu, iubirea mea, n-am vrut să spun asta. Cum aş fi putut fi ce sînt dacă n-aş fi fost fericit? Şi cum aş fi putut fi fericit dacă nu mă găseai tu, îngerul meu păzitor? Dar acum, după ce mi s-au făcut atîtea semne, cum aş mai putea să nu înţeleg? Ţi-am spus, iubirea mea: nu mi-e frică. Avea o voce clară, curtenitoare, fermă. Am înţeles de la început, dar m-am prefăcut că nu înţeleg. Şi a intervenit, ca de obicei, la început un lapsus, apoi altul, apoi amnezia, şi poate nu-mi părea rău, căci, uitîndu-i numele, uitasem şi mesajul. Dar acum înţeleg. Şi se întîmpla aşa cum am ştiut că se va întîmpla. Îngerul meu păzitor, tu, iubirea mea, Leana, tot tu vei fi şi îngerul Morţii...
     Cu un efort, Leana se ridică de la masă şi, apropiindu-se de el, îi luă braţul.
     — Şi îngerul Morţii, şopti, pentru că, atunci cînd ne va fi dat, tot împreună o să plecăm...
     Cu mare grijă, parcă i-ar fi fost teamă că s-ar putea prăbuşi, strîngîndu-i braţul foarte aproape de ea, îl conduse către uşă.
     — Şi tot eu am să merg înaintea ta, adăugă în şoaptă, zîmbind.
     Adrian o urmase tăcut. Dar după cîţiva paşi se opri brusc şi, întinzînd mîna, i-o trecu blînd pe obraji, ştergîndu-i lacrimile. Atunci dădu cu ochii de măştile care-i priveau, împietrite, de la mese, de la estradă.
     — Ce se întîmplă cu ei? întrebă tulburat. De ce-au rămas aşa? De ce ne privesc?
     Leana îl trase după ea, cu fermitate.
     — Adrian, Măria-ta, să nu te mai uiţi înapoi, şopti apropiindu-şi buzele de urechea lui. Să priveşti tot înainte, că iar ne pierdem, şi cine ştie dacă ne va mai fi dat să ne regăsim...
     Deschise uşa, dar rămaseră amîndoi în prag, orbiţi de lumina puternică, uniformă, care se revărsa de nu înţelegeai unde pe covoarele roşii.
     — Ţi-am spus că nu mi-e frică, începu Adrian cu o voce clară, gravă. Spune-mi drept: asta trebuie să se întîmple acum, în cîteva clipe? Sau poate s-a întîmplat deja şi nu-mi dau încă seama. Spune-mi drept: am murit f
     Leana îşi trecu mîna pe ochi, dar nu încercă să-şi şteargă lacrimile.
     — Nu, şopti. Numai şoferul a murit. Dar, Adrian, asta a fost demult! Demult! repetă ea cu glas neaşteptat de ferm, căutîndu-i ochii şi privindu-l adînc, cu deznădejde, ca şi cum ar fi voit să-l trezească.
     — Şi totuşi l-am văzut, continuă precipitat Adrian. L-am văzut! Mai mult decît atît...
     — Nu trebuia să te uiţi înapoi, îl întrerupse Leana. Adrian să nu te uiţi niciodată înapoi. Că dacă te mai uiţi o dată înapoi, ne pierdem. Ne pierdem pentru totdeauna...
     Înaintau amîndoi tăcuţi, îndreptîndu-se spre rotonda cu oglinzi.
     — Acum îmi aduc foarte bine aminte, începu deodată Adrian. Avea o voce clară, distinsă, curtenitoare...
     — Aşa ne plimbam amîndoi, îl întrerupse Leana, aşa călcam, tot ca acum, pe covoare groase, într-un hotel ca acesta, şi ne ţineam strînşi unul într-altul şi-ţi spuneam: „Adrian, ce importanţă pot avea toate acestea? E destul că te-am întîlnit, şi tu m-ai iubit, şi m-ai ajutat să-mi uit ursita, învăţîndu-mă să cînt şi să spun versuri — şi, chiar dacă iubirea aceasta a noastră va răzbate numai o vară, va fi de-ajuns, îmi va fi de-ajuns..."
     — Îmi aduc foarte bine aminte, continuă Adrian. Atunci, la Viena, ţi-am mai spus: Leana, degeaba cîntă toţi, cîntă după tine „în curte la Dionis". Nimeni n-a înţeles. Şi poate nici nu e vina lor. Căci nimeni n-a înţeles pînă acum adevăratul sens al mitului orfic. Mesajul lui Orfeu acesta a fost: că schimbarea omului, mutaţia lui, nu poate începe de sus, prin elite, ci de foarte jos, de la oamenii de rînd, cei care petrec noaptea în grădini şi în restaurante...
     Leana se opri brusc şi, cuprinzîndu-l în braţe, îl sărută lung.
     — Iubirea mea, şopti. Asta s-a întîmplat la Viena. Îţi aduci aminte...
     —... Şi-ţi explicam de ce e atît de greu, continuă Adrian zîmbind. Pentru că, neînţelegînd sensul mesajului lui Orfeu, nimeni nu înţelege că poezia este nu numai o soteriologie, dar şi o tehnică politică. Numai poezia ne mai poate mîntui, mai poate schimba omul...
     — Iubirea mea, şopti Leana, strîngîndu-se aproape de el.
     — Dar ştii ce i s-a întîmplat lui Orfeu. Ştie toată lumea. Ştiam şi eu asta, demult. Şi, ţi-am spus, nu mi-era frică. Aşteptam. Şi, acum cîteva zile, l-am auzit: avea o voce clară, pe care n-am s-o uit niciodată. Şi mi-a fixat, aici, astăzi, la patru treizeci...
     — Nu, iubirea mea, îl întrerupse Leana. Astea s-au întîmplat demult. Demult! repetă ea, strîngîndu-i braţul. Cînd ai avut accidentul şi ai scăpat ca prin minune. Adu-ţi bine aminte. Ştiai că nu-mi place să aştept, şi aveam întîlnire la patru treizeci, şi multă vreme n-ai găsit taxi, căci începuse să plouă...
     Adrian îşi desprinse încet braţul şi o privi adînc.
     — Vasăzică, e adevărat, şopti.
     — Da. E adevărat. Ţi-am spus că aşa am fost eu blestemată. Am ştiut asta de cînd te-am întîlnit. Ţi-am spus atunci că eşti frumos ca Îngerul Morţii. Şi tu ai zîmbit: ai zîmbit numai. N-ai vrut să spui nimic. Ai ştiut şi tu, de-atunci. Ai ştiut cine îţi va fi Îngerul Morţii.
     — La patru treizeci, repetă Adrian.
     — Da. A fost vina mea. Ştiai că nu-mi place să aştept. Te uitai mereu la ceas. Era tîrziu, se făcuse foarte tîrziu, dar tu îţi spuneai: la patru treizeci. Am o întîlnire la patru treizeci!... Aşa a fost, adăugă foarte încet. Aşa a început...
     [1977]
     
     
     
    
    Se adunaseră toţi în faţa ferestrei. Tăceau, ca şi cum s-ar fi silit să pară indiferenţi, privind ninsoarea. Şi deodată tresărind, Maria da Maria începu să şteargă geamul cu palma stîngă, apropiindu-şi fruntea şi clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu şi Făgădău. Călcînd anevoie, dar fără şovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte pînă aproape de genunchi. Un şal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curînd o auziră pe verandă, ciocnin-du-şi cizmele milităreşte, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg uşa şi, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărîtă în prag, îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Apoi închise uşa împingînd-o cu piciorul. Femeia îl privi zîmbind, cu o neaşteptată lumină în ochi.
     — Dumneata eşti Ieronim Thanase? întrebă.
     — Eu sunt.
     — E adevărat că ai un cîine savant?
     Ieronim începu să rîdă.
     — Nu unul, spuse. Am doi!
     — Atunci, ştiu cine eşti, reluă femeia şi începu să-şi scoată atent, fără grabă, mănuşile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi...
     — Aşa e. Ba chiar, o dată...
     — Ieronim! îl întrerupse Maria, apucîndu-i braţul. Nu e nevoie să intri în amănunte...
     — Purgare non est necesse! adăugă cineva.
    Necunoscuta îşi scutură de cîteva ori, cu gesturi scurte, pletele şi zîmbi din nou.
     — Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deşi nu ştii cine sunt. Eu sunt Marina Darvari.
     — Nu. Nu cred că ne-am cunoscut.
     — Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiţă, un fel de nepoată de-a mea. O fetiţă bolnavă, într-o odăiţă întunecată şi umedă, şi nici o păpuşă, nici un ursuleţ, nici o jucărie, din toate cîte i-au dăruit rudele şi vecinii, nu o mai face să rîdă...
     
     Numai rouă dacă-ar bea,
     Cu cenuşă, scrum de stea...
     
     recită melancolic un tînăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinîndu-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinţ. Student în anul III. Conservator şi Facultatea de Litere.
     Marina îl privi adînc, cu gravitate, ca şi cum şi-ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi îşi plecă fruntea.
     — E adevărat, spuse. Poate că nici nu-ţi dai seama cît este de adevărat!... Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile şi nopţi, stă cu ochii deschişi, uscaţi, pironindu-şi privirile în tavan. Nici o lacrimă... În cîteva zile va împlini opt ani, adăugă după o clipă de tăcere.
     Dintr-o singură privire, întrebător, Ieronim îi cercetă pe toţi. Apoi se hotărî.
     — Va fi greu, spuse. Cîinii nu-i ţin aici. E prea frig, şi n-am ce să le dau de mîncare. Ar trebui, deci, să mă duc să-i iau, şi apoi să găsesc o sanie sau vreo maşină, sau poate un camion de la teatru. Pe zăpada asta, îi omor sigur, şi-i omor degeaba...
     Marina începu să-şi descheie, absentă, nasturii de sus de la manta. Îi privi pe rînd, oarecum la întîmplare, apoi întrebă:
     — Dar voi ce credeţi? Doctorii, ei, nici măcar nu ştiu ce are. Dar voi? Voi credeţi că va scăpa cu viaţă?
     Se strînseră şi mai aproape unul în altul şi izbucniră toţi, ca o singură voce, puternică, stranie, profundă:
     — Va trăi! Va trăi! Va trăi!
     Maria întoarse capul spre Ieronim.
     — Corul! exclamă solemn Ieronim. Ei alcătuiesc Corul. Singurul Cor autentic pe care-l avem azi în Bucureşti. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor greceşti...
     O clipă, Marina păru că luptă să-şi înece un suspin, dar, îşi dădură seama, nu era decît respiraţia ei curioasă, aritmică, întretăiată de pauze lungi, în care parcă şi-ar fi reţinut răsuflarea. Se îndreptase spre jilţul cu spătar înalt, rezemat de perete.
     — Vă cred, spuse aşezîndu-se. Sunteţi toţi tineri, şi tinerii nu se înşală niciodată atunci cînd e vorba de viaţă...
     Maria apucă iar braţul lui Ieronim.
     — Ai auzit ce-a spus? A spus: cînd e vorba de viaţăl Am putea începe aşa. Ieronim, chiar aşa cum s-a întîmplat...
     Ieronim înălţă din umeri.
     — Ar fi prea frumos, spuse. Adică, ar părea prea frumos...
     Ceilalţi se strînseră din nou lîngă el, turburaţi şi totodată însufleţiţi.
     — Ar putea avea dreptate, spuse Făgădău. În orice caz, să încercăm...
     — Am sigur dreptate, exclamă Maria. Şi spectatorii ar descoperi, treptat, că nu e vorba de o fetiţă bolnavă, ci de altceva, infinit mai grav, că e vorba de...
     Se întrerupse brusc, roşind vinovată. În clipa următoare se afla lîngă Marina.
     — Doamnă, începu, luîndu-i mîna. Vreţi să ne faceţi un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba. Doar o clipă...
     O trase uşor după ea, îndreptîndu-se spre uşă. O ajută să-şi încheie nasturii de sus ai mantalei şi îi înfăşură şalul deasupra capului.
     — Să nu răciţi, spuse. Deşi nu va dura mai mult de un minut. Ieşiţi pe verandă, vă scuturaţi cizmele ca şi cum le-aţi scutura de zăpadă, apoi intraţi. Şi cînd Ieronim vă deschide uşa, îi puneţi aceleaşi întrebări.
     — Ce fel de întrebări?
     — Ce-aţi spus adineaori: Dumneata eşti Ieronim Thanase? E adevărat că ai un cîine savant?... Şi celelalte. Nu sunt multe...
     Deschise uşa şi o împinse cu emoţie pe verandă.
     — Tăcere! şopti fără să întoarcă capul. Apoi, către Ieronim: Acum, Ieronim, fii gata. Uşa!...
     Cînd o deschise, ninsoarea răbufni cu putere în odaie. Iritat, pentru că Marina rămăsese în prag, Ieronim îi apucă braţul şi o trase înăuntru. Scoţîndu-şi absentă şalul, Marina îl privi, zîmbindu-i cu neaşteptată căldură, aproape cu dragoste, şi totuşi, parcă silindu-se să-şi păstreze o anumită gravitate.
     — Dumneata eşti Ieronim Thanase?
     — Eu sunt.
     — E adevărat că ai doi cîini savanţi? Pardon! E adevărat că...
     — N-are nici o importanţă, o încurajă Maria. Continuaţi!...
     — E adevărat, spuse Ieronim.
     — Atunci ştiu cine eşti... Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor...
     — E absurd! izbucni Ieronim. N-are nici un sens!
     Corul rosti încet, aproape în şoaptă, dar mustrător: Sensul îl creăm noi, Ieronim. Sensul îl revelăm noi, prin spectacol. Prin Spectacol, Ieronim, fără început şi fără sfîrşit!
     Întorcîndu-se către Marina, Ieronim începu să rîdă:
     — Aţi ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. Dar...
     — Aşa începe şi acolo, îl întrerupse Făgădău. Mai precis: aşa ar putea începe şi acolo, dacă vom şti...
     — Şi mai precis: dacă vom izbuti să înţelegem ce s-a întîmplat acolo, continuă Maria.
     — Eu, personal, ştiu ce s-a întîmplat, reluă Făgădău. Am trecut şi eu pe-acolo.
     — Băieţaş, îl ameninţă Maria, purgare non est necesse! Spune ce ai de spus, scurt şi concis. Arată-ne!
    Făgădău se depărtă cîţiva paşi, apoi se întoarse brusc, încruntat, cu o privire sălbatecă, înfigîndu-şi pumnii în şolduri. Părea un alt om.
     — Tu eşti ăla care, aşa şi pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatec, izbucnit parcă din gîtlej, îngroşat de tutun şi alcool.
     — Eu sunt, răspunse Lorinţ.
     — Este adevărat că aveţi aici, la numărul 18, unul care se pretinde făcător de minuni?
     — N-a spus niciodată că e făcător de minuni.
     — Dar atunci ce mă-sa pretinde că este? Fakir? îmblînzitor de şerpi?
     — El spune că e Boddhisattva...
     Ieronim ridică exasperat amîndouă braţele în sus:
     — Nu! Nu! Nu! Pur şi simplu, nu poate începe aşa! Deocamdată, uităm tot, şi apoi încercăm altceva.
    Maria o ajutase să-şi descheie nasturii de sus ai mantalei, silind-o apoi să se aşeze în jilţ.
     — Numele meu este Maria Daria Maria, dar mi se spune Maria da Maria. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim, eu sunt muzicantă. Violoncelistă. Dar mă fascinează ideea lui. Închipuiţi-vă că...
     — Cred că am înţeles ceva, o întrerupse Marina. Scena se petrece într-un lagăr de concentrare şi de exterminare; să-i spunem, Buchenwald...
     Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalţi şi-i privi speriată.
     — Dar cum aţi ghicit? Aţi aflat de la cineva?
     Marina îşi scutură din nou pletele, apoi îşi netezi prelung fruntea cu palma dreaptă.
     — Nu. Nu mi-a spus nimeni nimic. Dar mi se pare evident: gesturile, tonul vocii, vocabularul...
     — Aţi auzit? Aţi auzit? strigă Făgădău.
     — Dar nu înţeleg ce-are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva, adăugă Marina.
     Cîţiva începură să rîdă, tinereşte, fericiţi, căutîndu-şi unul altuia privirea.
     — Dacă doamna ne asigură că va fi discretă, să-i spunem? îi întrebă Ieronim.
     — I-am spus deja esenţialul, vorbi cel mai vîrstnic dintre ei.
     Blonziu spălăcit, cu mici pete roşietice pe obraz, era îmbrăcat cu un palton vechi, mult prea lung pentru statura lui.
     — Eu sunt Valerian şi mi se spune că sunt cel mai înţelept, adăugă. Ieronim s-a gîndit la Boddhisattva pentru că a voit să detaşeze problema libertăţii din contextele în care a fost dezbătută pînă acum — iudeo-creştin, existenţialist, marxist — şi s-o plaseze într-o altă perspectivă, într-o perspectivă nouă. Şi ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva... Aşa este, Ieronim?
     — Cam aşa, răspunse Ieronim, zîmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcîndu-se către Marina, noi, cîţiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzînd, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deşi condiţionaţi şi îngrădiţi din toate părţile, noi, ca şi contemporanii noştri din celelalte ţări şi continente, nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă...
     — Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz şi să ne dea foc, adăugă Valerian.
     — Şi vă rugăm să păstraţi această imagine, interveni Fă-gădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinşi şi carbonizaţi ca şoarecii într-o cuşcă stropită din belşug cu gaz... Iartă-mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte...
     — Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, aşa cum credem noi, numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situaţia şoarecilor prinşi în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertăţii de care dispun. Este evident, bunăoară, că într-o situaţie-limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decît interioară. Aşadar, aproape imposibil de verificat de ceilalţi din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobîndeşte uşor. În fond, cucerirea ei este tot atît de dificilă pe cît este cucerirea libertăţii exterioare, bunăoară evadînd dintr-o închisoare modernă...
     Fata se apropie şi-l bătu pe umăr.
     — Fiind cea mai tînără, se adresă Marinei, sunt considerată şi cea mai nepricepută. Deşi am un nume frumos: Sofia Speranţia. Dar, Ieronim, adăugă repede, pentru că vorbim de libertate şi afirmăm că nu suntem asemenea şoarecilor prinşi în cursă, ce ne facem acum, în cazul acesta: e vorba de o fetiţă bolnavă pe care cîinii tăi ar face-o să rîdă, şi poate i-ar grăbi însănătoşirea. Şi, totuşi, uite, numai pentru că ninge întruna de aseară, nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta, chiar dacă ţi se va da camionul teatrului, tot nu vei mai putea ajunge pînă la ea... Stă departe, doamnă? întrebă întorcînd capul.
     — Destul de departe, răspunse Marina. Dar nu vă mai gîndiţi la ea, adăugă ridicîndu-se din jilţ. M-aţi liniştit voi. Ştiu, acum că nu se va întîmpla nimic. Şi îndată ce se va potoli ninsoarea...
     Se întrerupse pe neaşteptate şi-şi opri privirile în fundul sălii, unde se distingea, anevoie, un perete curios reparat, care părea o uşă blocată cu scînduri, bătute una peste alta, oarecum la întîmplare.
     
     
     — Dacă nu e vorba de o întîlnire cu adevărat importantă, spuse Manole subliniind cu înţeles cuvîntul, te rog să mai ai puţină răbdare. Aşa ceva n-ai să întîlneşti pe acolo, pe la Charlottenburg, de unde vii tu...
     — Ca să fiu foarte sincer, spuse Condurachi, acum vin de la Zürich.
     — Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, continuă Manole. A spus că vine exact după un an, şi atît cît cunosc eu, adică foarte puţin, nu mă îndoiesc că va veni... Dacă ţi-e cald, adăugă, scoate-ţi haina...
     Condurachi se apropiase de tablou.
     — Nu, nu mi-e cald, spuse. Dar nu văd ce-ar mai putea schimba, ce-ar mai putea adăuga. Este pur şi simplu perfect. Evident, eu nu mă pricep în pictură...
     — Nici eu, îl întrerupse Manole. Dar m-a fermecat îndată ce-am dat cu ochii de el.
     — E cel mai frumos corp de femeie pe care l-am văzut vreodată, în pictură, în sculptură sau în realitate. Se întoarse către Manole şi-l întrebă zîmbind: Dar ce-a spus, Generăleasa? Cum de l-a acceptat?
     Manole începu să rîdă:
     — La asta nu ne gîndisem. Şi, evident, numai aici, în salon îşi are locul. Ce folos să-l fi atîrnat într-una din odăile noastre, unde nu intră nimeni? Ei bine, cînd s-a întors Generăleasa şi a dat cu ochii de tablou, a înlemnit. Nu ştiam ce să credem: îi place, nu-i place? Şi deodată a exclamat: „E foarte frumos, e admirabil. Dar nu-l putem ţine aici..." „De ce? am întrebat-o. Pentru că e un nud de femeie?" Ea s-a uitat curios la mine, după obiceiul ei, şi mi-a spus: „Manolache, eu nu mă sperii de un cur de femeie, aşa cum nu m-am speriat, în tinereţea mea, nici de un cur de bărbat!... Dar ştii că pe-aici se vîntură atîţia copii..." Într-un fel, avea dreptate, adăugă Manole. Şi-atunci, ne-am înţeles ca de sărbători, cînd vin rudele şi copiii, să acoperim tabloul cu o perdea, aşa cum acoperim oglinda...
     — În fond, îl întrerupse Condurachi, aproape că nu mai poţi spune că e un nud de femeie. E mai degrabă un corp de zeiţă...
     — Aşa spunea şi ea, Zamfira, cînd mi l-a arătat. „Vă aduc o zeiţă în casă", spunea. Rămase o clipă pe gînduri, apoi începu din nou să rîdă: De altfel, aşa ne-am cunoscut. Eram aici, cu Luchian, şi auzim soneria. Am deschis eu. O femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani, aproape sărăcăcios îmbrăcată şi totuşi, nu ştiu cum să spun, cu mult gust. Părea suferindă, obosită; de-abia izbutea să zîmbească. Şi totuşi avea ceva nobil şi, cum să spun, „enigmatic" în figura ei. „Maestrul Manole Antim? întrebă. Am auzit că sunteţi oameni cu stare şi că vă plac lucrurile frumoase. Nu vreţi o zeiţă? Nu e vorba de o zeiţă din Antichitate, ci una din zilele noastre. Acum zece ani, am fost la nunta ei..." Făcu semn unui tînăr care rămăsese afară şi pe care nu-l văzusem cînd deschisesem uşa. Tînărul intră, ne salută timid şi, proptindu-şi tabloul de genunchi, începu să-i desfacă sforile. Apoi a scos pînza cu care fusese acoperit şi s-a dus să rezeme tabloul de jilţul Generălesei. Luchian şi cu mine am împietrit. „E cu cîţiva centimetri mai scundă decît originalul, ne-a spus. Cînd am văzut-o ultima oară, zeiţa împlinise optsprezece ani şi avea doi metri patruzeci şi cinci."
     — Adevărat? exclamă Condurachi.
     — Nu, astea făceau parte din, mă rog, să zicem „misterul" ei. Inventa tot felul de întîmplări stranii, aşa cum îşi inventase nu ştiu cîte nume şi pseudonime. O chema, de fapt, Zamfira, dar prietenii îi spuneau Marina. Ea pretindea că, de fapt, nu e pictoriţă, că adevărata ei vocaţie e sculptura.
     — Zamfira şi mai cum? îl întrerupse Condurachi.
     — Bănuiesc că o cheamă, sau a chemat-o, Darvari.
     Condurachi clătină neîncrezător din cap:
     — N-am auzit niciodată de o sculptoriţă sau o pictoriţă cu acest nume.
     — Evident că nu. Pentru că, am aflat mai tîrziu, de altfel cu totul întîmplător, că la expoziţii îşi semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. Şi cum nu prea vrea să vîndă — nu vinde decît la străini, sau în oraşele de provincie — e necunoscută...
     — Curios! exclamă Condurachi apropiindu-se din nou de tablou. Atunci de ce-a venit să vă ofere Zeiţa?
     Manole începu să se plimbe, cu mîinile la spate, parcă ar fi vrut să-şi ascundă nervozitatea.
     — Dacă e adevărat ce ne-a spus, lucrurile s-ar fi petrecut aşa. Vărul ei, Dragomir, avea nevoie urgentă, adică în două, trei zile, de o anumită sumă. Ea l-a asigurat — evident, a recunoscut în faţa noastră că-l minţise — l-a asigurat că avea de încasat nu ştiu cîte mii de lei de la nişte comenzi mai vechi şi că nu are de făcut altceva decît să ceară clienţilor să elibereze cecurile pe numele lui. Nu ştiu ce-a crezut şi cît a crezut acest Dragomir. Îţi repet ce mi-a spus ea: că s-a suit în trăsură cu vreo patru-cinci lucrări — acesta era, ne-a asigurat, singurul tablou, restul, sculptură — şi s-a dus la cîteva adrese, de oameni cu stare, dar nu colecţionari de meserie. Şi, evident, preţurile erau atît de derizorii, încît n-a avut nici o dificultate. Pretindea că ştia de noi, că cineva din familia ei cunoscuse pe nu ştiu cine din familia noastră; bref, ne-a oferit Zeiţa. Preţul era cam tot atîta cît trebuie să fi fost costul ramei...
     - E de necrezut! exclamă Condurachi.
     — Dar, evident, a pus această condiţie: că va veni după un an...
     Se îndreptă grăbit spre tablou şi din spatele ramei desprinse cu grijă o hîrtiuţă.
     — Uite, scris chiar de mîna ei: 12 iulie 1930. Şi azi suntem în 12 iulie 1931...
     Văzîndu-l că se uită nervos la ceas, Manole adăugă:
     — Fă un efort şi mai stai încă cinci, zece minute. N-are să-ţi pară rău...
     Condurachi se aşeză resemnat în fotoliu şi-şi căută tabachera.
     — Numai de s-ar ţine de cuvînt şi ar veni, spuse.
     
     
     —... Îndată ce se va potoli ninsoarea, repetă Marina absentă, vin eu cu o maşină bine încălzită. Maşina unui prieten din corpul diplomatic...
     Parcă de-abia acum îşi dădu seama cît e de vastă şi de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin şi-l privi cu atenţie. Sub cenuşă, se mai zăreau resturi din jăratic, pîlpîind brusc, la răstimpuri, cînd, pe sub uşă, ajungea pînă aici viscolul, în gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neaşteptat de gros. Cînd întoarse mirată capul, Ieronim zîmbi.
     — Credeţi că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le-am ars săptămîna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mîndria Generălesei!...
     Marina tresări, parcă ar fi pătruns-o deodată frigul, şi-şi încheie nasturii mantalei, pînă sus. Apoi porni mai departe, de-a lungul pereţilor goi, cu zugrăveala căzută, cîrpită pe alocuri cu cartoane şi jurnale nepriceput lipite.
     — Dar ce-o să faceţi într-o zi, două? Nu mai aveţi nimic de ars. Nu puteţi arde şi aceste cîteva scaune care v-au mai rămas!...
     Ieronim începu să rîdă; părea deodată foarte bine dispus.
     — Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi, şi arăta vag cu braţul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas cîte ceva; pachete cu cărţi şi ziare, lăzi vechi şi alte nimicuri. Ştiţi, adăugă coborînd glasul, casa ar fi trebuit să fie dărîmată astă-toamnă. Dar s-au ivit anumite încurcături... În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gînd să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje.
     Marina îl ascultase fascinată, fără să-şi poată desprinde privirile de buzele lui.
     — Dar pînă atunci? întrebă. Pînă atunci, ce-o să faceţi? Iarna de-abia a început...
     Ieronim ridică din umeri.
     — Aici nu mai locuieşte nimeni. Venim doar pentru repetiţii. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, cîte un pat cald...
     — Şi, totuşi, trebuie să vă adunaţi aici, pentru repetiţii, reluă Marina privind melancolic în jurul ei.
     — Mai avem, v-am spus, diferite obiecte combustibile. Şi chiar aici, uite, acolo, vedeţi, ne-a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzeşte cel puţin o săptămînă...
     Dar Marina nu-l mai asculta. Se apropiase, grăbind uşor pasul, de colţul din stînga, de lîngă uşă. Acolo, peretele părea mai bine conservat. Doar cîteva crăpături adînci, înălţîndu-se către tavan. Şi, în mijloc, o suprafaţă mai puţin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai cînd se apropie la cîţiva paşi, îşi dădu seama că se înşelase. Peretele era tot atît de zdrenţuit ca şi restul sălii.
     — Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neaşteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce ştiţi voi de Buchenwald?
     — Nu, nu, doamnă! o întrerupse Marcian. Vă rog să-mi iertaţi tonul, dar aşa sunt eu, arţăgos din fire. Oricare dintre noi, astăzi, înţelegem esenţa şi mesajul Buchenwaldului. Dar nu asta e problema. Problema începuse să v-o explice Ieronim, adineauri, cînd, din nefericire, a intervenit cine nu trebuia să intervină...
     — Băieţaş, fii atent la ce spui, îl mustră Maria da Maria. Nu suntem singuri.
    — Cer iertare celor în drept, continuă Marcian scoţîndu-şi brusc ochelarii şi aşezîndu-i în buzunarul de sus al paltonului. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru, măcar să afle esenţialul. Anume, ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnaţii la incinerare, sfinţi, martiri, Boddhisattva numiţi-i cum veţi voi. O dată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluţia, să-i spunem magică, a miracolului — porţi deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. — şi au acceptat, aparent, condiţia celorlalţi, cum şi-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care...
     — Ia priviţi! întrerupse Maria da Maria, ridicînd braţul.
     Făgădău călcă apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mîinile în şolduri. Se opri în faţa unui tînăr înalt, slab, cu ochii adînciţi în orbite.
     — Tu eşti ăla care, aşa şi pe dincolo, ziceai că eşti fachir?
     — Poţi fi şi fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi-ar fi spus Boddhisattva.
     — În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s-o văd şi eu.
     — Am făcut-o, şi de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimişi special de la Centrală. S-au convins şi ei. Nu simţeam fierul roşu, nici măcar pe limbă, şi cînd mi-au curăţat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenţi, căci mă gîdil...
     Făgădău îl plesni cu cravaşa, invizibilă, şi tînărul începu să-şi şteargă liniştit sîngele de pe obraz.
     — Minunea e, reluă Făgădău, că nu ştii ce te aşteaptă.
     — Ba ştiu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi şi dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgîlţîit de frig, şi o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc...
     Ieronim se apropie de ei şi-i întrerupse cu blîndeţe:
     — De-ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Şi, să sperăm, va înţelege...
     — Am înţeles mai mult decît vă închipuiţi voi, vorbi grav Marina. Am înţeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneţi Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Şi e probabil că, dacă n-ar fi fost un Boddhisattva, şi-ar fi dovedit libertatea şi altfel, în chip public: bunăoară, scuipînd în obraz pe comandantul lagărului.
     — Este extraordinar! exclamă Ieronim. Cum aţi ghicit? Asta făcea parte, pînă de curînd, din scena de-adineaori: după ce-i spune că lui îi va fi frig în crematoriu — căci, evident, pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu — după ce-i spuse asta, îl scuipă în obraz. Dar ne-am dat seama că asemenea reacţie, eroică, nu se potriveşte unui Boddhisattva, după cum nu s-ar fi potrivit, bunăoară, lui Isus sau unui martir creştin...
     Marina îl ascultase cu o neaşteptată emoţie, privindu-l adînc în ochi.
     — Îmi place de voi că vă trudiţi să respectaţi adevărul istoric, spuse. Dar cînd v-am întrebat: De ce Buchenwald? mă gîndeam la altceva. După cît am înţeles, pentru Ieronim, şi pentru voi toţi, spectacolul îşi propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem — cucerirea libertăţii interioare — dar şi mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită.
     — Exact! spuse Ieronim.
     — Dar atunci v-aţi ales episodul cel mai greu de ilustrat, continuă Marina. Ştim toţi ce s-a petrecut la Buchenwald, chiar dacă nu ştim, şi nu vom şti niciodată, eroismul sau sfinţenia anumitor victime. Dar cum o să arătaţi mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară?
     Toţi începură să aplaude, entuziasmaţi. Fericit, emoţionat, cu obrajii îmbujoraţi, Ieronim se întoarse către ei:
     — Să-i spunem? exclamă. Nu, nu putem să-i spunem!...
     — Nu avem dreptul, vorbi, cu o senină gravitate, tînărul înalt şi slab. Numele meu este Petru Petrovan, adăugă adre-sîndu-se Marinei. Sunt poet. Dar din deznădejde, căci sunt şi tuberculos, am devenit actor. Evident, aşa cum înţelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor...
     
     
     — Ea trebuie să fie, şopti Manole cînd auzi soneria. Nu ţi-am spus eu că vine?
     Deschise uşa şi nu-şi putu ascunde surpriza. Din prag, îi zîmbi Marina, aşa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece, douăzeci de ani mai înainte. Era îmbrăcată tinereşte şi totuşi sobru. În mînă avea un buchet de trandafiri roşii.
     — Pentru stăpîna casei, pe care n-am avut încă plăcerea s-o cunosc, spuse.
     De-abia după ce, încurcat, aşezase buchetul pe una din măsuţe, rezemîndu-l de o enormă scoică de mare, Manole îşi dădu seama că nu făcuse prezentările.
     — Inginerul Ştefan Condurachi, pronunţă el rar, intimidat, încercînd să fie solemn. Locuieşte mai mult în străinătate. Doamna Zamfira Darvari...
     Marina zîmbi absentă, cu privirile aţintite asupra tabloului. Se îndreptă spre el agale, oprindu-se la răstimpuri ca să-l contemple.
     — E cu adevărat o zeiţă, începu Condurachi. Şi după cîte mi-a povestit Manole, există, în carne şi oase.
     Marina se întoarse şi-l privi surprinsă, parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.
     — Sper că mai trăieşte încă. Dar nu mai avem veşti de la ea. De cînd a plecat din ţară, acum unsprezece ani, n-am mai primit nici o veste. E drept că nu prea ştia să scrie; dar soţul ei era un filolog desăvîrşit, vorbind şi scriind perfect romîneşte...
     Manole făcu cîţiva paşi spre ea şi o întrebă, timid:
     — Dar soţul dumneavoastră? L-aţi regăsit?
     Marina încercă să-şi ascundă zîmbetul, melancolic şi totuşi amuzat.
     — Încă nu. El m-a aşteptat zece ani. Tot atîta am să-l aştept şi eu...
     Manole roşi şi începu să-şi frece mîinile.
     — Atunci, să vă ofer ceva? O cafea? O dulceaţă? Îmi pare atît de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă.
     — Nu, mulţumesc. Am venit doar să schimb tabloul... V-am adus, la alegere, un nud de Bonnard, altul de Pătraşcu şi cîteva marine de Iser, aproape singurele pe care le-a făcut.
     Cînd întoarse din nou capul şi-l văzu pe Manole, izbucni în rîs.
     — Dar nu vi-l iau de tot! exclamă. Vi-l înapoiez la anul...
    — Şi totuşi, doamnă, interveni Condurachi, nu văd ce-aţi mai putea adăuga sau schimba. Este pur şi simplu perfect. Este o capodoperă!
     — Mulţumesc, spuse Marina, mulţumesc foarte sincer. Dar nu cred că voi schimba ceva. Am nevoie de Zeiţă, o nevoie personală, adăugă coborînd uşor glasul.
     Manole o privea stînjenit, neştiind ce să facă cu mîinile.
     — Ne-am învăţat cu ea, cu Zeiţa, spuse în cele din urmă. Ne va lipsi...
     — Un an trece repede, îl întrerupse Marina. Şi cînd veţi vedea ce vă aduc în loc!...
     Traversă repede salonul, deschise uşa şi, după cîteva minute, se întoarse însoţită de o foarte tînără pereche.
     — Proaspăt logodiţi, îi prezentă ea.
     Apoi, tustrei, cu mare grijă, începură să desfacă sforile şi să scoată tablourile, unul după altul, din pînzele cu care fuseseră acoperite.
     
     
     Ca de obicei, aşa cum făceau de cîte ori simţeau că nu mai e nimic de spus, nimic de încercat, se strînseseră toţi în faţa ferestrei. Priveau ninsoarea. Nu se mai distingeau decît stîlpii verandei şi, cîţiva metri mai departe, aproape de stradă, bradul. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. Treptat, sala se încălzise din nou şi, unul cîte unul, se întorceau de la fereastră, apropiindu-se de cămin. Valerian, cel dintîi care îşi scosese paltonul, încercase chiar un început de poem.
     — Un dulap, doar atît! şoptise. Un vechi, bătrîn şi obosit sau, poate, înţelept? — dulap..."
     Ieronim îl sfărîmase cu mare pricepere, în chip savant, mînuind aproape cu dragoste toporişca, blînd, abil, concentrat. Cînd începuse să se înfierbînte căminul, Maria da Mana îşi întinse mîinile cît putu mai aproape de flăcări, frecîndu-le, mîngîindu-le.
     — Eu ştiu la ce vă gîndiţi, vorbi ea deodată, fără să întoarcă capul. Şi de-aceea nu ne reuşeşte nimic, nici nu spunem, nici nu arătăm. Nu vă e mintea la spectacol. Vă tot întrebaţi de ce ne-a cerut ea să privim petele astea?
     — Nu ne-a cerut, o întrerupse Ieronim. Ne-a spus doar atît: că dacă am şti cum să privim petele acestea...
     — Cum să le privim şi să le înţelegem, completă Făgădău.
     — Petele acestea decolorate de soare şi adîncite de umezeală...
     — A spus altfel: „sensibilitate" de umezeală...
     — În orice caz, nu ne-a cerut nimic, continuă Ieronim. Nici nu i-am fi îngăduit, de altfel, să ne ceară ceva... Dar, la un moment dat, am avut impresia că mă priveşte ironic, poate cu oarecare milă, poate chiar sarcastic, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Vă pierdeţi tinereţea cu himere, vă riscaţi talentul încercînd tot felul de experienţe, cînd aveţi aici, în faţa voastră, aceste pete decolorate de soare şi de igrasie..."
     Se apropiaseră de zid, privindu-l atent, concentrat, clipind uneori din ochi, mişcîndu-şi încet capetele cînd spre stînga, cînd spre dreapta, ca să surprindă toate nuanţele posibile. Erau pete fără forme precise care-şi modificau contururile după unghiul din care erau privite. Doar crăpătura care se înălţa aproape în diagonală către tavan îşi păstra direcţia şi adîncimea, oricum ar fi fost privită.
     — Decolorate de soare şi de igrasie, repetă visător Lorinţ. Atunci am înţeles. Asta a vrut să ne spună: aveţi aici modelul exemplar al uniunii contrariilor, umezeala şi soarele, adică Apa şi Focul...
     — Ar fi fost prea banal. Trebuie să fie altceva.
     — Am citit odată o poveste cu un rabin din Cracovia, care visa mereu o comoară, începu Făgădău.
     — O ştie toată lumea, îl întrerupse Ieronim. Se dusese s-o caute nu mai ştiu unde, poate la Varşovia, şi pînă la urmă descoperă comoara chiar la el acasă, sub cenuşa căminului. O cunoaşte toată lumea, repetă, povestea rabinului din Cracovia... Doamna aceasta, Marina Darvari, a vrut să spună altceva. Dar, poate ca să se răzbune că nu am introdus-o în anumite secrete ale spectacolului, a vrut să pară cît mai enigmatică şi mai oracular-misterioasă: „Dacă aţi şti voi, dacă voi aţi şti cum să le priviţi, cum să priviţi petalele acestea" etcetera, etcetera, etcetera.
     — Dar vezi că a reuşit, îl întrerupse Maria da Maria. Nu recunoaştem, dar fiecare din noi numai la asta ne gîndim: enigmatică şi oracular-miraculoasă, cum prea bine spui, dar ce-a vrut să spună?
     — Eu recunosc foarte sincer, reluă Ieronim, că, oricît ar fi de absurd, enigma aceasta mă obsedează. Dacă a făcut vreo aluzie la trecutul mai mult sau mai puţin misterios al casei acesteia sau la trecutul familiei mele, nu mă interesează. Le cunosc toate cîte s-au întîmplat şi, deşi le păstrez amintirea, nu mă interesează. Sunt singurul — sau ultimul, cum vreţi să spuneţi — supravieţuitor al familiilor Antim-Calomfir-Thanase, dar faptul acesta nu mă emoţionează. Mă consider primul dintr-o nouă dinastie. A doua, „descălecare" Antim-Calomfir-Thanase. Cu mine începe o nouă istorie, pe alt plan, mai înalt şi mai creator. Puţin îmi pasă de enigmele sau nostalgiile care se leagă de trecutul acestei case, sau de trecutul familiei mele. Nu mă interesează decît viitorul, aşa cum cred eu că-l putem împlini trăind liber orice epifanie a prezentului, cît s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii...
     Îl ascultaseră toţi cu frunţile sus, emoţionaţi.
     — Asta am învăţat şi noi, învăţînd să ne închipuim închişi la Buchenwald, spuse Petru Petrovan. Nu există altă cale de mîntuire.
     — Eu evit termenul „mîntuire", îl întrerupse melancolic Ieronim, pentru că ar putea da loc la confuzii. Orice tip de mîntuire presupune credinţa într-un mîntuitor. Respect, şi chiar invidiez pe cei care cred într-un mîntuitor, dar eu n-am fost dăruit cu asemenea credinţă. Şi atunci a trebuit să caut altceva, pentru că fără libertate n-aş putea trăi...
     — Dar, Ieronim, exclamă Marina, v-am vorbit eu despre trecut astfel decît un mijloc, şi cel mai la îndemînă, de a trăi exclusiv în prezent?
     O priveau toţi, surprinşi, nedumeriţi. Marina înaintă încet către ei, ca un personaj dintr-un film mut de la începutul veacului, îmbrăcată cu o blană de astrahan, cu un buchet de violete în mînă. Dacă nu i-ar fi recunoscut glasul, n-ar fi crezut că este ea, Marina, atît părea de tînără. Şi în locul cizmelor milităreşti, avea o pereche de şoşoni îmblăniţi, aşa cum nu mai văzuseră pînă atunci.
     — Dar cum aţi intrat? o întrebă Ieronim izbutind să nu-şi trădeze emoţia.
     — Eu v-am vorbit exclusiv de prezent, continuă Marina. Şi cînd v-am spus să învăţaţi a privi petele acestea, n-am vrut să spun decît atît: învăţaţi să le priviţi aşa cum sunt acum, pur şi simplu aşa cum sunt ele în clipa de faţă, şi atunci veţi înţelege.
     Se apropie de Maria da Maria şi, cu un zîmbet, îi oferi buchetul de violete.
     — În fond, adăugă Marina, v-am propus o altă variantă a spectacolului vostru cu libertatea care se poate cuceri chiar la Buchenwald. E drept, o variantă mai puţin spectaculară.
     Îşi opri o clipă ochii asupra Mariei, care rămăsese cu buchetul de violete în mînă, neîndrăznind să-l miroasă.
     — O să mai vin pe la voi, reluă Marina, şi o să stăm de vorbă. Acuma trebuie să mă duc, căci sunt aşteptată. Am trecut să vă spun doar că fetiţa noastră rîde şi se joacă, şi ar vrea să-i facem un om de zăpadă, chiar acolo, în faţa ferestrei. Şi i-am făgăduit că o să i-l facem...
     
     
     — Cînd te-ai întors? îl întrebă Manole.
     — Acum cîteva zile, răspunse Condurachi absent, preocupat. Ai auzit? A declarat şi Franţa război.
     — Era de aşteptat, spuse Manole. Dar ce ai? Pari obosit...
     — Am prea multe pe cap. Dar să lăsăm asta... Voi cum o mai duceţi?
     Manole ridică din umeri.
     — Ca toată lumea. Necazuri, boli, greutăţi.
     —Apropos, îl întrerupse Condurachi, încercînd să zîmbească. Tot nu v-a înapoiat Zeiţa?
     Manole clătină din cap, parcă s-ar fi întristat deodată, fără voia lui.
     — Nu ne-a înapoiat-o, şi nici nu mai sperăm să ne-o înapoieze vreodată. Va trebui să ne mulţumim cu Bonnard, adăugă melancolic. Dacă nu cumva îl vom vinde. Ni s-au oferit trei milioane...
     — Dar pe ea, pictoriţa...
     — Zamfira Darvari sau cam aşa ceva. Pretindea că, în primul rînd, ea e sculptoriţă...
     — Ai mai întîlnit-o?
     Manole clătină din nou din cap.
     — Am întîlnit-o de cîteva ori, dar nu m-a văzut sau s-a făcut că nu mă vede. Era, o dată, cu un grup întreg...
     —Tot atît de tînără şi frumoasă? îl întrerupse Condurachi.
     Manole îi puse mina pe umăr.
     — Mon cher, n-ai să mă crezi, a îmbătrînit îngrozitor. E de nerecunoscut! Ce mai încolo şi-ncoace, cînd am zărit-o ultima oară, primăvara trecută, era o babă!
     
     
     Eleazar se opri brusc în mijlocul odăii.
     — Mă asculţi, sau preferi să te uiţi pe fereastră?
     — Te ascult, spuse Lorinţ, dar nu mă pot reţine să nu privesc pe fereastră. Niciodată toamna nu fu mai frumoasă...
     — Atunci, hai în grădină, să vorbim despre altceva.
     Lorinţ se reaşeză în fotoliu.
     — Nu, nu, ţi-am spus foarte sincer, mă interesează. Pentru că, ori eu nu înţeleg nimic, ori tu faci, undeva, vreo confuzie...
     — Nu fac nici o confuzie. Ţi-am citit şi fragmentele din scrisoarea lui Adrian. Totul a pornit de la petrecerea aceea, cînd două din fete s-au îmbătat, şi, voind să se ducă undeva au alunecat şi au căzut în mijlocul salonului şi încercînd zadarnic să se ridice, cu rochiile lor scurte şi subţiri, îţi dai seama ce-a fost şi ce s-a văzut. Mai ales că şi ceilalţi, noi toţi — cu excepţia lui Adrian şi a Leanei — eram mai mult sau mai puţin beţi. Viki a voit să le ajute, dar ameţită cum era şi, încercînd să le ridice pe amîndouă deodată, s-a împiedicat şi au căzut grămadă, toate trei, şi acum nu mai îndrăznea nimeni să le ajute, pentru că ele se prăpădeau de rîs rostogolindu-se pe covor, şi cine ştie ce-ar fi urmat dacă Elefterescu nu s-ar fi ridicat brusc în picioare, palid, tremurînd uşor de emoţie, exclamînd: „Aşa s-a întîmplat şi cu prinţul Siddharta!"
     — Ce-l apucase? întrebă amuzat Lorinţ.
     — Citise o viaţă a lui Buddha, şi de-atunci, de cîte ori avea prilejul, la birou sau la petreceri, numai de asta ne vorbea: Cum a văzut el, prinţul Siddharta, într-o zi, pentru întîia oară, un bolnav, şi apoi, în altă zi, tot pentru întîia oară, un mort... ştii povestea. Noi o ştiam toţi, pentru că ne-o povestise de nenumărate ori, o ştiau şi fetele. Şi e probabil că şi-au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea Elefterescu — oh! de cîte ori, şi aproape întotdeauna cu aceleaşi cuvinte — şi-au adus aminte de gravitatea cu care ne povestea „Marea Plecare", evident cu majusculă, noaptea în care Siddharta şi-a părăsit familia, palatul şi haremul. Cum a văzut el atunci, traversînd gineceul, cum a văzut toate concubinele dormind dezgolite, în fel de fel de posturi groteşti şi impudice, şi această ultimă, supremă viziune a Eternului Feminin i-a fost de mare folos lui Siddharta, cînd prinţul a devenit ascetul Gautama...
     — Văd că ţi-a rămas şi ţie bine întipărită în minte viaţa lui Buddha, îl întrerupse Lorinţ.
     — Dar cui nu i-a rămas, din toţi prietenii şi colegii lui? ne-a repetat-o pînă la exasperare.
     — Şi fetele de pe covor?
     — Asta începusem şi eu să-ţi povestesc, reluă Eleazar. Foarte probabil că şi-au amintit şi ele „Marea Plecare" şi scena din gineceu. Şi atunci au început să rîdă şi mai isteric, tăvălindu-se pe covor, jucînd puţin teatru, încercînd să pară lubrice, iar Vera i-a strigat: „Siddharta! s-au împlinit scripturile. Acum e momentul să laşi totul şi s-o porneşti spre Himalaya!"... Elefterescu rămăsese în picioare, tot atît de palid, ca o statuie, doar buzele îi tremurau. Şi apoi Elvira, care era lîngă el la masă, destul de ameţită şi ea, a început să plîngă şi i-a strigat: „Siddharta! Eu sunt soţia ta, prea iubita Yasodharta, pe mine nu mă laşi!..." „Ba să plece, trebuie să plece, să-şi împlinească destinul!" strigau fetele de pe covor, rostogolindu-se provocatoare. Cineva din capul mesei, nu mai ştiu cine era, a voit să intensifice spectacolul şi s-a dus repede să stingă luminile. Toţi au început să exclame, să strige, să cînte, să rîdă. Parcă ar fi fost o „orgie" din acelea pe care le citeau părinţii noştri prin romane. Unii strigau: „Lumină! Să se facă lumină!" Alţii repetau refrenul: „Apoil! A poil!..." Toate acestea n-au durat mai mult de două, trei minute. Dar cînd s-au aprins luminile, Elefterescu dispăruse. Şi aşa a început...
     Lorinţ îşi îndreptă din nou privirile pe fereastră, apoi ridică din umeri.
     — Nu văd legătura cu ce vrem să facem noi, mai precis, legătura cu spectacolul lui Ieronim.
     — Atunci n-ai ascultat bine cînd ţi-am citit fragmente din scrisoarea lui Adrian. Pentru că, am uitat să adaug, cînd s-au reaprins luminile şi ne-am dat seama că Elefterescu dispăruse, Adrian s-a ridicat, şi el foarte palid, şi ne-a făcut semn cu braţele, dar zadarnic, căci larma nu s-a potolit. Dar eu l-am auzit bine, eram destul de aproape, la masă, şi mi-era milă de Leana, căci părea speriată, deznădăjduită... Cunoşti povestea lui, adică a lor, cu Orfeu şi Euridice?
     — O cunosc, bineînţeles.
     — Adrian se afla acum într-una din perioadele lui de luciditate, şi ne bucurasem toţi auzind că scrisese din nou... În sfîrşit, nu asta voiam să-ţi spun acum. Voiam să-ţi spun că l-am auzit pe Adrian. Încerca să ne convingă de gravitatea întîmplării. „Eu rămîn occidental, spunea, eu am mitologia care mi-a fost ursită, dar ştiu ce înseamnă să ţi se reveleze mesajul unui mit. Dacă Elefterescu şi-a relevat secretul mitului care-l obsedează, nu mai scapă. Ori îşi urmează modelul, cu riscurile pe care le implică, ori îi rezistă, şi atunci e strivit!..."
     — Bine, dar îl cunoaştem toţi pe Adrian, îl întrerupse Lorinţ. El e poet, şi traduce tot ce se întîmplă în jurul lui prin mitul lui personal.
     — Dar nu e vorba numai de asta, reluă Eleazar, de cît a fost el de impresionat de dispariţia lui Elefterescu. E vorba de ce spune Adrian în scrisoarea de astă-vară, din care ţi-am citit fragmente. Nu ştiu cum a auzit el, acolo unde era, de spectacolul vostru, dar Adrian a recunoscut imediat legătura: totul a pornit de-acolo, de la petrecerea aceea. Pentru că a doua zi, la birou, cînd ne-am întîlnit cu Elefterescu, am început să-l tachinăm: „Tot pe-aici, Siddharta, tot pe-aici, printre curve şi bucureşteni?" Evident, a încercat să rîdă, dar am simţit că e ceva schimbat în el.
     — Schimbat? se miră Lorinţ. În ce sens?
     — Simţea, poate, că ce se întîmplase cu o noapte mai înainte ar fi putut avea o anumită semnificaţie. Ţi-am spus: citise viaţa lui Buddha.
    — Bine, bine, îl întrerupse nerăbdător Lorinţ. Dar nu văd legătura cu ce facem noi...
     Eleazar începu să se plimbe cu paşi mari prin odaie, ca şi cum ar fi încercat să-şi potolească exasperarea. Se opri brusc în faţa lui Lorinţ.
     — Nu e vorba acolo de un Boddhisattva şi de Buchenwald?
     Celălalt ridică din umeri.
     — Într-un anumit fel, e vorba şi de asta. Dar Ieronim prezintă lucrurile cu totul altfel. În primul rînd, nu e nimic, nici măcar o aluzie, în legătură cu Siddharta, care a devenit Gautama Buddha, şi toate celelalte. Cel căruia i se spune Boddhisattva, pentru că n-avem cum să-i spunem altfel — îţi repet, nu vrem să facem din el un sfînt sau un martir în sensul creştin al termenului — cel căruia i se spune Boddhisattva, este un fost inginer, pacifist, şi deci antinazist, închis, ca şi atîţia alţii, la Buchenwald.
     Eleazar îl ascultase impasibil, cu un zîmbet sarcastic în colţul buzelor.
     — Încerc să mă rezum, începu el cînd celălalt îşi întoarse iarăşi capul spre fereastra deschisă. Atunci, cînd s-au întîmplat toate astea, nu se ştia nimic de Buchenwald. Era în toamna lui 1939. Războiul abia începuse. Dar, cu timpul, ne-am convins că Elefterescu luase în serios buddhismul. Citea orice carte care-i cădea în mînă şi începuse să ne exaspereze cu teoriile lui...
     — Ce fel de teorii?
     — Teoriile lui buddhiste, ce citise el în cărţi. Dar mai ales asta: că, spunea, să presupunem, chiar aşa în glumă, să presupunem că un nou Buddha, un Boddhisattva, s-ar afla printre noi. Cum l-am recunoaşte?
     — Începe să devină interesant! exclamă Lorinţ. Să auzim mai departe.
     — Eram sigur că, dacă ai să mă asculţi cu atenţie, ai să vezi imediat legătura. Deci, cum l-am recunoaşte? Pentru că nu se va reîncarna într-o familie princiară, şi nici nu va părea de la început un geniu sau un sfînt. Va fi un om ca toţi oamenii. Va face armata, va avea o meserie, şi chiar dacă nu se va căsători, va trăi şi el ca toţi ceilalţi. Dar, evident, reîncarnîndu-se ca să aducă mesajul salvării, sau al eliberării, spune-i cum vrei, va fi silit, la un moment dat, să predice, să-şi proclame, în chip public, mesajul.
     Tăcu brusc, îndreptîndu-se către fereastra deschisă, apoi se întoarse şi se opri în faţa lui Lorinţ.
     — Ei, şi aici îl încurcam noi cu întrebările noastre. Mă rog, îi spuneam, oricît de mult ar semăna el cu oricare dintre noi, atunci cînd va începe să predice, îşi va revela identitatea. Va fi deci recunoscut ca un Boddhisattva.
     — Şi ce vă răspundea?
     — Nu prea ştia ce să răspundă. Teza lui era că poate — recunosc că spunea întotdeauna: poate — poate una din filozofiile, gnozele sau sectele religioase, sau creaţiile artistice contemporane, camuflează noua versiune a salvării, formulată pentru epoca noastră şi în termeni accesibili culturii noastre, formulată, proclamată, spunea, de un Boddhisattva.
     — Foarte interesant, spuse Lorinţ, căzînd pe gînduri. Dar eşti sigur că menţiona, alături de filozofii şi gnoze religioase, creaţiile artistice contemporane?
     Eleazar ridică încurcat din umeri.
     — După atîţia ani, nu mai pot repeta exact vorbele sau expresiile lui. Evident, adăugă, el citea mai mult filozofie şi istoria religiilor...
     — Şi acum spune mai departe. Ce s-a întîmplat cu el?
     — Cu Elefterescu? A murit pe front, în primele zile ale războiului, prin iulie 1941...
     — Păcat! exclamă Lorinţ, ridicîndu-se brusc din fotoliu. Era un om interesant. I-ar fi plăcut lui Ieronim... Dar vreau să te asigur că, deşi o fi auzit de el, de acest Elefterescu, Ieronim nu s-a inspirat din „cazul" lui. Spectacolul e construit într-o perspectivă cu totul diferită.
     — Dar ideea că un nou Boddhisattva va fi fatalmente camuflat şi, deci, anonim? Asta de unde a luat-o? Ţi-am citit adineauri fragmente din scrisoarea lui Adrian.
     — Ştiu, ştiu, continuă Lorenţ. Dar, repet, chiar dacă auzise de ideea lui Elefterescu, de imposibilitatea de a recunoaşte un Boddhisattva contemporan. Spectacolul este altfel construit şi urmăreşte altceva.
     — Anume ce? îl întrerupse iritat Eleazar.
     — Nu am dezlegarea să-ţi spun. Pot adăuga numai un lucru : corul, dansul, muzica, luminile sunt tot atît de importante pe cît sunt dialogurile. Ce ţi se spune, ţi se arată, şi acest fel de spectacol este cu totul nou. În fond, reluă după o pauză, gînditor, nici nu ştiu dacă îl mai putem numi „spectacol" în sensul curent al cuvîntului.
     Se pregătea de plecare, dar parcă nu se îndura să se despartă de grădina pe care o vedea prin fereastră.
     — Niciodată toamna... murmură el încet.
     — Bine, înţeleg, vorbi calm Eleazar, vreţi să fie marea surpriză a sezonului. Dar spune-mi măcar cum începe.
     Lorinţ îl privi mirat, cu un zîmbet enigmatic.
     — Îţi spun şi totuşi ai să crezi că nu-ţi spun adevărul. Dar adevărul este că nu există început!
     Eleazar izbucni în rîs.
     — Îţi baţi joc de mine!
     — Sau poate există, continuă Lorinţ, dar dacă nu l-am găsit. Să nu crezi că nu l-am căutat. Îl căutăm şi acuma. Dar cum să recunoşti adevăratul început, cînd spectacolul se întemeiază pe cel mai banal mister, banal în sensul că ne lovim la tot pasul de el şi în fiecare zi? Dar, în sfîrşit, ar fi prea multe de spus!...
     
     
     Cînd o văzu de departe, călcînd apăsat şi totuşi cu eleganţă, în cizmele ei milităreşti, printre troiene, sub ninsoarea care cădea necontenit de trei zile, Maria da Maria îşi înfăşură fularul în jurul capului, ca un turban, şi ieşi s-o întîmpine. Se întîlniră în faţa verandei.
     — Doamnă, şopti Maria, vă rog să nu intraţi acum, că de-abia a început repetiţia, şi Ieronim e nebun de fericire, e de nerecunoscut. Spune că de data aceasta...
     Marina îşi şterse fără grabă fulgii care i se aşezau molatec pe obraji şi zîmbi.
     — De aceea venisem şi eu, să-i spun doar atît: că nu e nevoie să caute începutul, pentru că îl va găsi de la sine, fără nici un efort.
     De-abia atunci Maria da Maria îşi dădu seama că plînge.
     — De ce te uiţi aşa la mine? o întrebă Marina. Pentru că plîng sau pentru că ţi se pare c-am îmbătrînit peste noapte?
     Nu-i lăsă timp să răspundă.
     — Ah! dacă aş şti să răspund la întrebarea aceasta, cîte alte răspunsuri nu ne-ar cere să le mai întrebăm o dată, şi apoi încă o dată, încă o dată...
     
     
     De cîteva zile, ploua mărunt, mohorît, ca printr-o ceaţă fumurie. Ieronim se opri pe trotuarul din faţa casei şi-şi scoase absent bascul din buzunarul macferlanului. Rămase cîteva clipe cu bascul în mînă, privind cum cei trei lucrători de pe acoperiş se pregăteau să zvîrle în curte fîşiile mari, aproape pătrate, de tablă ruginită. Îşi potrivi bascul, trăgîndu-l uşor pe frunte. Apoi căută cu ochii un loc pe unde ar putea traversa strada, printre băltoace şi noroiul amestecat cu ulei negru pe care-l lăsaseră camioanele. Ultimul camion, încărcat cu giurgiuvele, fierărie şi blocuri de piatră, îl întîmpinase, cu puţine minute mai înainte, la colţul străzii. Grăbise atunci pasul, crezînd că va ajunge prea tîrziu. Dar se linişti de departe. Casa părea încă întreagă, deşi fără treptele scării de la intrarea principală, fără uşi şi cu ferestrele ca nişte mari orbite speriate. Doar cînd ajunse, pe trotuar, chiar în faţa porţii, îşi dădu seama că odăile din fund dispăruseră, lăsînd să se vadă, stingher, un perete cu tapetul albăstrui, de mult zdrenţuit, şi sus, la etaj, restul scării de lemn care ducea în pod.
     Mai cercetă o dată, cît de departe izbuti să pătrundă cu privirile prin ploaia măruntă, dar nu întîlni decît aceeaşi stradă îngropată în noroi, pe alocuri înecată în băltoace. Aproape că nu auzi zgomotul bucăţilor de tablă: căzuseră pe molozul din curte. Dar în clipa următoare îşi dădu seama că bradul fusese retezat şi că încercaseră chiar, deşi fără succes, să-i smulgă rădăcinile. Alte două camioane goale se opriră, fumegînd, în faţa casei, şi Ieronim căută un alt loc, ca să poată privi mai bine. Cîţiva lucrători cu căşti de metal apăruseră din spatele casei. Ploaia se înteţise, şi ceaţa începu să semene cu o negură, înecăcioasă, cu gust de fum.
     — Eram sigură că am să te găsesc aici, auzi chiar în spatele lui glasul Marinei.
     Întoarse brusc capul, enervat, dar se trezi, fără voia lui, zîmbind. Marina îl privea în ochi, rîzînd, cu faţa luminată de o bucurie copilărească, parcă i-ar fi făcut o farsă.
     — Cum ai ştiut? o întrebă.
     Marina se hotărî să-şi deschidă umbrela, dar o ţinea mult aplecată spre stînga, ca să-l poată vedea.
     — Am trecut pe aici azi-dimineaţă, cînd tăiau bradul, spuse. Cred că nu-ţi pare rău, întrebă repede, cu un aer vinovat în priviri.
     Ieronim ridică din umeri, apoi îşi apăsă bascul pe frunte.
     — De ce să-mi pară rău? spuse întorcînd capul spre casă. Era de mult o ruină. Pînă şi şoarecii o părăsiseră...
     — Întrebam aşa, cum am învăţat la şcoală, dar şi din anumite romane, reluă Marina după o lungă tăcere. Trecutul. Urmele sfinte ale trecutului...
     — O parte din viaţa mea care se duce, o întrerupse Ieronim, copilăria şi adolescenţa mea, îngropate pentru totdeauna, fără urme etcetera, etcetera...
     Şi pentru că îl vedea că priveşte visător braţul macaralei care se pregătea să lovească peretele cu tapetul albăstrui. Marina adăugă:
     — Etcetera, etcetera! Ai dreptate. Orice viaţă, oricît ar fi ea de nobilă, de unică, se poate rezuma, la un moment dat, prin această formulă: etcetera, etcetera...
     — Suntem de perfect acord, spuse Ieronim continuînd să urmărească manevra macaralei.
     — Dar, dar mi-e teamă că deşi ai înţeles, totuşi nu-ţi dai seama unde trebuie să ducă această înţelegere...
     Se întrerupse, aşteptînd să se risipească ecoul prăvălirii unui zid întreg, care luase cu el jumătate din încăperile rămase încă în picioare.
     — Să nu-ţi mai fie teamă, vorbi Ieronim, ştiu unde duce acest fel de înţelegere. Ştiam asta de mult. Ce nu înţelesesem încă era legătura...
     Cu toate că ploaia se înteţise din nou, praful răzbătea încet, persistent, pînă la ei. Ieronim începu să tuşească şi, zîmbind, parcă tot mai bine dispus, îşi căută batista.
     — Legătura? întrebă tîrziu Marina.
     — Da, legătura între lucruri şi evenimente, toate cîte se întîmplă în jurul nostru...
     Camionul se împotmolise chiar în faţa lor. Şoferul îşi zvîrli mucul de ţigară pe care îl păstrase în colţul gurii, înjură şi făcu semn cu braţul unui lucrător din curte.
     — În fond, continuă Ieronim, cu o voce caldă, schimbată, privim şi de data aceasta petele de pe zid, petele pe care ni le-ai arătat astă-iarnă. Multă vreme n-am înţeles ce voiai să spui. Dar, acum cred că încep să înţeleg.
     — Numai atît? îl întrerupse Marina, hotărîndu-se brusc să închidă umbrela. Numai să înţelegi?
     — Aşteaptă, continuă Ieronim zîmbind, făceam doar istoria descoperirii mele...
     Camionul se urni brusc, şi Ieronim începu să-şi şteargă, cu o copilărească încîntare, stropii de noroi de pe bărbie.
     — Lecţia era prea simplă, de aceea mi-au trebuit două luni ca s-o înţeleg. Nu mă întrerupe, te rog, adăugă precipitat, cu o bruscă exaltare în glas. Ai vrut să ne spui un lucru pe care, în ceea ce mă priveşte, îl ştiam de mult, dar nu făcusem încă legătura cu petele de igrasie de pe zid. Ai vrut să ne spui că oricînd şi oriunde putem fi fericiţi, adică liberi, spontani, creatori. Nu e nevoie de peisaje paradisiace, nici de prezenţe nobile şi înălţătoare, de muzică angelică şi celelalte. Aici, ca şi oriunde în altă parte, oricînd, în orice împrejurare, dacă ştim cum să privim, şi înţelegem, atunci...
     — Ieronim! şopti Marina, Ieronim!
    Nu simţise cînd încetase ploaia şi se ridicase negura înecăcioasă, şi cerul se limpezise, înălţîndu-se şi parcă totodată adîncindu-se. Privea înfrigurat lumina, tot mai puternică, mai sclipitoare, care se răspîndea deasupra oraşului, prefăcînd clădirile în imense cristale, asemenea unor nesfîrşite flăcări de aur şi de pietre scumpe. Cristalele se înălţau, apropiindu-se unul de altul, contopindu-şi pe nesimţite vîlvătaia.
     — E adevărat! murmură Ieronim fără să-şi dea seama că vorbeşte singur. Ştiam că e adevărat! Aşa au văzut şi ei...
     Îl orbea acum, şi totuşi nu clipea din ochi, îl orbea lumina, ca şi cum oraşul ar fi fost incendiat de o nefirească incandescenţă de gheaţă.
     —... Ştiam că aşa au văzut şi ei, acolo. Acolo, la Buchenwald... Dar cum să le-o arăţi şi celorlalţi?! exclamă deodată, ridicînd brusc glasul. Cum să le arăt că este aceeaşi lumină ascunsă pretutindeni, în toate lucrurile, cît ar fi ele de urîte? În orice pată de igrasie pe un perete în orice împroşcătură de noroi?
     Îşi auzi atunci glasul şi zîmbi încurcat. Inima începu să i se bată tot mai repede, apoi, pe neaşteptate, se opri, şi în acea clipă îl asurzi un trăsnet nesfîrşit, izbucnit parcă din toate părţile deodată, şi înţelese, dar fără să simtă că se cufundă pierzîndu-se într-o albă, suprafirească incandescenţă...
     — Sunt nebuni! se auzi exclamînd cînd dădu cu ochii de cîţiva trecători zgribuliţi, ascunşi sub umbrele. Ce i-a apucat?
     Nedumerit, întoarse capul ca să-i urmărească. Atunci Marina îl cuprinse în braţe şi-l sărută pe amîndoi obrajii. Lui Ieronim i se păru că întîlneşte pentru întîia oară această femeie tînără, neînchipuit de frumoasă, aşa cum nu mai întîlnise niciodată în viaţă, cum nu întîlnise nici în vis. O privea amuţit.
     — Ieronim! şopti Marina. Ştiam că într-o zi am să te regăsesc!
     
     
    
     
     
     
     
     
     L-a zărit întîi Zamfira. Îşi trecu carabina în mîna stîngă şi se apropie de el. Îl atinse uşor cu vîrful bocancului.
     — Trage să moară, spuse fără să întoarcă capul.
     Rănitul îi privea cu ochii foarte mari, deschişi. Era tînăr, bălai, plin de pistrui, şi buzele îi tremurau necontenit, parcă tot s-ar fi trudit să zîmbească. Zamfira oftă adînc, apoi îngenunche lîngă el.
     — Ivan! îl strigă. Ivan!
     Desprinse bidonul şi-l apropie cu grijă de buzele rănitului. Darie se oprise în faţa lui. Îşi scoase casca şi începu să-şi şteargă fruntea cu mîneca tunicii.
     — Trage să moară, spuse. Păcat de apă.
     Cu o mişcare bruscă, speriată, braţul rănitului se desprinse de trup şi se zbătu în aer, ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi căzu inert şi degetele i se încleştară pe un bulgăre de pămînt. Căzuse prea departe de buzunar. Zamfira întinse mîna, scoase revolverul şi zîmbi.
     — E pentru dumneavoastră, domnule elev, spuse. Poate îl păstraţi ca amintire...
     Darie îşi reaşezase casca. Apucă revolverul şi-l cîntări în mînă.
     — Nu mai are gloanţe, spuse. Nu mai e bun de nimic.
     Se pregătea să-l azvîrle în porumbişte, dar se răzgîndi.
     Continuă să-l cîntărească în mînă, nehotărît. Iliescu îi ajunse din urmă.
     — Trage să moară, rosti rar, clătinînd din cap. Fără lumînare, ca un cîine. Ca şi ceilalţi, adăugă coborînd glasul.
     Întoarse capul şi scuipă în lături. Darie mai privi o dată revolverul, apoi îl lăsă să cadă. Căzu, cu un sunet surd, între bulgări, lîngă braţul rănitului.
     — Dacă vă e milă de el, spuse, mai bine împuşcaţi-l. Să nu se mai chinuie...
     Făcu cîţiva paşi spre porumbişte, privind obosit în jurul lui, ca şi cum ar fi căutat un loc mai ferit de arşiţă, să se odihnească. Dar se întoarse curînd, posomorît, cu ţigara neaprinsă în colţul gurii.
     — S-o luăm din loc, spuse.
     Zamfira se ridicase în picioare, dar nu-şi desprindea privirile din ochii rănitului.
     — Dacă am şti ruseşte, i-am cere să ne binecuvînteze, vorbi încet, parcă mai mult pentru sine. Aşa se spunea pe la noi, că dacă te binecuvîntează cineva cînd trage să moară, îţi aduce noroc.
     — Aşa am auzit şi eu, îl întrerupse Iliescu. Dar îţi aduci noroc numai dacă te binecuvîntează cu inimă bună... Şi ăsta-i bolşevic...
     — Orice-o fi, doar să te binecuvînteze pe legea lui, în limba lui...
     Întoarse capul spre Darie.
     — Poate dumneavoastră, domnule elev, care ştiţi atîtea limbi...
     Darie îşi aprinse ţigarea. Ridică descurajat din umeri, încercînd zadarnic să zîmbească.
     — Nu ştiu. Acum îmi pare rău. Ar fi trebuit să învăţ ruseşte... Se întrerupse, cu ochii la rănit, şi trase adînc din ţigară. Dar poate înţelege el, adăugă. Poate cunoaşte el alte limbi...
     Şovăi cîteva clipe, apoi înălţă din nou din umeri.
     — Încercaţi, domnule elev, îl auzi şoptind pe Zamfira. Încercaţi, că poate înţelege...
     Darie zvîrli ţigarea, se apropie neîncrezător, îi căută ochiil apoi izbucni deodată, cu un glas uscat, înăbuşit:
     — Nous sommes foutus, Ivan! Nous sommes des pauvres types! Save our souls! Bless our hearts, Ivan! Car nous sommes foutus!...
     Rănitul gemu stins, şi în acea clipă gura i se lumină deodată, parcă ar fi zîmbit. Îi privi pe rînd, încrezător.
     — Blagoslovenie! strigă Zamfira îngenunchind lîngă el. Boje, Cristu! Binecuvîntează-ne, Ivane...
     Îşi făcu cruce, cît putu mai încet, ridică ochii spre cer, îşi împreună mîinile şi închise puţin ochii, ca şi cum s-ar fi rugat, apoi îl privi din nou, adînc, cercetător.
     — Fă şi tu aşa, Ivan! strigă. Fă cruce după mine. Boje,Cristu!
     Apoi tăcu, şi toţi trei îşi pironiră privirile pe faţa rănitului, aşteptînd.
     — Nu mă înţelege, oftă tîrziu Zamfira. Dacă i-am fi putut vorbi pe limba lui...
     — Grijania lui de bolşevic! izbucni Iliescu printre dinţi. Se preface că nu ne înţelege...
     Darie întoarse capul şi-l privi, zîmbind încurcat.
     — Dacă-l înjuri, cum o să te mai binecuvînteze?
     — N-are a face. Cînd omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot. Îngenunche şi se aplecă uşor spre urechea rănitului. Iartă, Ivane, iartă! şopti.
     Atunci îşi dădu seama că nu-l mai privea şi, întorcînd capul, văzu cîinele, la cîţiva metri de ei, în marginea porumbiştii.
     — E din sat, spuse Iliescu ridicîndu-se în picioare şi fluierîndu-l prieteneşte. Trebuie să fie satul pe-aproape.
     Era un cîine slab, hămesit, cu părul arămiu decolorat de praf. Se apropie sfios de ei, neîndrăznind să se gudure. Rănitul întorsese capul şi-l aştepta. Tremurul buzelor încetase brusc, şi faţa arăta acum streină, împietrită.
     — Dacă e bolşevic şi nu l-a învăţat nimenea, n-are de unde să ştie, vorbi Zamfira ridicîndu-se în picioare. Dar de Dumnezeu şi Isus Cristos tot trebuie c-a auzit el, şi cruce nu se poate să nu ştie să facă.
     Se trase un pas înapoi şi-l strigă: „Ivan!" Apoi îşi depărtă cît putu mai mult braţele şi rămase aşa, nemişcat, cu ochii la rănit.
     — Cristu! strigă din nou. Cristos pe cruce. Fă şi tu cruce. Ridică trei degete în sus şi binecuvîntează-ne...
     Faţa rănitului se luminase din nou, înmuiată de un mare zîmbet. Cîinele se apropiase şi-i lingea mîna încremenită pe bulgărele de pămînt.
     — Se preface că nu înţelege, spuse Iliescu, şi scuipă cu furie în lături.
     Zamfira intră în porumbişte şi cîteva clipe în urmă se întoarse cu doi coceni.
     — Ivan, strigă el căutîndu-i ochii, priveşte încoace, Ivan! adăugă aşezînd cocenii de-a curmezişul în formă de cruce. Priveşte bine şi adu-ţi aminte. Asta e crucea lui Isus Cristos, mîntuitorul lumii. Cristos care a fost răstignit pe cruce. Acum înţelegi? întrebă apropiindu-se şi arătîndu-i cocenii, îţi aduci aminte?
     Rănitul îi urmărise mişcările cu un neaşteptat interes, dar şi cu teamă. Încercă să-şi ridice capul, dar gemu, de durere închise ochii. Îi deschise după cîteva clipe şi zîmbi, văzîndu-l pe Zamfira aşteptînd acolo, în faţa lui, cu cei doi coceni încrucişaţi.
     — Cristu! rosti el tîrziu. Cristu!
     — Minunea lui Dumnezeu! şopti Zamfira îngenunchind din nou lîngă el şi punîndu-i mîna pe frunte. Ai înţeles ce te rugasem. Binecuvîntează-ne!...
     
     Rănitul îl ascultase tremurînd uşor. Apoi îşi roti ochii de la unul la altul. Nu mai îndrăzni să-şi ridice capul, dar îşi mişca acum degetele, parcă ar fi încercat să arate ceva.
     — Maria! izbuti el să rostească în cele din urmă. Maria...
     — Înţelege, şopti Iliescu.
     Îi urmări privirile şi văzu cîinele depărtîndu-se încet, cu capul plecat.
     — Poate cunoaşte cîinele, adăugă. Poate o fi şi el din sat.
     Rănitul începuse să şoptească, mişcîndu-şi tot mai nervos degetele, închizînd la răstimpuri ochii, apoi deschizîndu-i brusc, parcă tot mai înspăimîntat că-i regăseşte acolo, lîngă el.
     — Eu zic să încercăm să-l ducem pînă în sat, vorbi Zamfira.
     Darie îl privi lung, neîncrezător.
     — Are să fie greu, spuse. Trage să moară.
     — Ar fi păcat, că acum înţelege, spuse Iliescu, şi dacă ar mai duce-o un ceas, două, pînă în sat, poate ne binecuvîntează...
     Cîinele se oprise la vreo zece metri, în preajma porumbiştii, aşteptîndu-i.
     Îl purtau pe carabine. Darie le luase raniţele şi le atîrnase de carabina lui, pe care o proptise pieziş pe umeri. Rănitul tremura, gemînd înfundat, închizînd şi deschizînd necontenit ochii. La răstimpuri, Zamfira îi striga:
     — Binecuvîntează-ne, Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului.
     — Zi măcar atît, încercă Iliescu, zi Cristos! Cristos! Maria!
     După vreo sută de metri, se opriră să-şi tragă răsuflarea, dar nu-şi lăsară povara din mîini. Rănitul încerca, scîncind, să se zvîrcolească. Îşi pironise privirile, rugător, în ochii lui Zamfira.
     — Vorbiţi-i dumneavoastră, domnule elev. Spuneţi-i ceva, că-i vrem binele...
     Darie îşi săltă raniţele în spate cu un gest scurt, de furie şi deznădejde.
     — Ce să-i spun? Pe ce limbă să-i vorbesc? Dacă nu ştiu ruseşte, cum o să mă înţeleagă?
     — Vorbiţi-i orice, îl încurajă Zamfira. Numai să vadă că ne dăm osteneala, că nu-l lăsăm să moară ca un cîine. Vorbiţi-i în orice limbă, că dumneavoatră sunteţi filozof...
     Darie oftă fără voia lui şi-şi trase chipiul pe frunte.
     — Cu adevărat filozof! exclamă, încercînd să zîmbească. Ivan! izbucni, întorcîndu-se spre rănit şi căutîndu-i ochii. Îţi mai aduci aminte de Faust?
     
     Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Median,
     Und leider! auch Theologie Durchaus studiert...
     
Acesta sunt eu, Ivan, cel care-ţi vorbesc acum. Filozofu'. Mă auzi?
     — Ziceţi-i înainte, îl încurajă Iliescu pornind la drum. Vorbiţi-i, că vă ascultă, şi asta-i de-ajuns.
     — Dacă vă ascultă, nu moare, adăugă Zamfira.
     —... Aş putea să-ţi povestesc multe, Ivan, căci ce nu poate povesti un proaspăt licenţiat în filozofie? Cîte nu i-au trecut prin minte? Cîte aventuri în două, trei volume, ba chiar în douăzeci şi două — Proust, bunăoară, nu are douăzeci şi două de volume? Sau poate mă înşel, poate am calculat greşit, am numărat şi operele din tinereţe; ştii la ce fac aluzie, 
     — Ziceţi-i înainte, domnule elev; căci ziceţi bine, îl încurajă Iliescu.
     Apoi întoarse capul şi scuipă cu putere, departe, către porumbişte.
     — Ivan! exclamă emoţionat Darie. Aş putea să-ţi vorbesc o noapte întreagă numai despre probele inexistenţei lui Dumnezeu. Iar despre Isus Cristos, de care probabil n-ai mai auzit de cînd ai fost în şcoala primară, despre Mîntuitorul vostru şi al nostru, al tuturor, şi despre a lui enigmatică existenţă istorică, sau ineficienţă politică, ţi-aş putea vorbi multe nopţi, numai noi doi, fără comisari şi fără teologi, căci simţi şi tu asta Ivan, nous sommes foutus, nous sommes tous foutu! Şi noi, şi voi. Dar mai ales noi, care ne tragem din bădica Traian... Şi dacă mi-ar părea rău să mor acum, curînd după tine, sau poate înaintea ta, să mor la douăzeci şi doi de ani, este şi pentru că n-am să mai apuc să văd cum o să-i ridicaţi statuie lui bădica Traian. Căci lui i s-a năzărit să ne zămislească aici, la marginea pămîntului, parcă ar fi ştiut anume că într-o bună zi o să veniţi şi voi, obosiţi după atîta rătăcire în stepă, şi o să daţi peste noi, frumoşi, deştepţi şi bogaţi, şi o să vă fie foame şi sete, aşa cum ne este şi nouă acum...
     — Ziceţi-i înainte, domnule elev, că vă ascultă, îl încurajă Zamfira văzînd că Darie se întrerupse şi-şi ştergea în neştire obrazul cu mîneca tunicii.
     —... Şi cîte altele n-aş putea să-ţi povestesc. Deşi, mă întreb, aş îndrăzni să-ţi povestesc vreodată aventurile din 13 martie, din 8 noiembrie, şi toate cîte au mai urmat? Sunt întîmplări prea intime, Ivan, care m-au făcut şi m-au desfăcut, şi m-au făcut din nou, aşa cum mă vezi acum, filozof itinerant, ţinîndu-ţi de urît cît s-o mai îndura de noi Dumnezeu şi brandturile voastre, car nous sommes foutus, Ivan, il n'y a plus d'espoir. Nous sommes tous foutus! Ca într-o nuvelă celebră, pe care încă n-a scris-o nimeni, dar care va fi desigur scrisă într-o zi, pentru că e prea adevărată, dacă înţelegi la ce fac aluzie, prea seamănă cu tot ce s-a întîmplat în zilele noastre, şi seamănă şi cu ce ni se întîmplă şi nouă acum, şi mă întreb cum va mai îndrăzni autorul nuvelei să dea ochii, să spunem, cu soţia şi copiii lui, ba chiar cu vecinii lui, cum va îndrăzni să mai iasă pe stradă, pentru că ai ghicit la ce fac aluzie, fiecare se va recunoaşte în personajul principal al nuvelei, şi cum ar mai putea trăi cineva după aceea, cum s-ar mai putea bucura de viaţă după ce va înţelege că e condamnat, că nu există nici o ieşire, că nu poate exista nici o ieşire pentru că, pentru fiecare din noi, a existat, înaintea noastră, un împărat Traian, oricum s-o fi numit el, un Traian în Africa, unul sau mai mulţi în China, oriunde îţi arunci privirile nu vezi decît oameni condamnaţi pentru că cineva, un împărat Traian, mult înaintea lor, cu mii şi mii de ani înaintea lor, a hotărît să-i zămislească tot în locuri nepotrivite...
     Se opri brusc şi-şi trecu, tremurînd, palma pe faţă.
     — Ziceţi-i înainte, domnule elev, şopti Zamfira, dar mai rar, mai rar, ca să vă înţeleagă...
    Darie îl privi zîmbind, parcă l-ar fi recunoscut deodată, şi-şi săltă raniţele pe umăr cu o tinerească deznădejde.
     —... S-o luăm deci de la început, Ivan, s-o luăm de la 13 martie. Căci de-acolo a început tot începutul. Dacă aş fi murit la 12 martie, aş fi fost un om fericit, pentru că mă duceam în Cer; , acolo unde, cu ajutorul preotului — ai să ajungi şi tu, curînd. Dar dacă îmi va fi dat să mor azi, mîine, poimîine, eu unde mă voi duce? În nici un caz, nu în Cer, pentru că la 13 martie am aflat că Cerul pur şi simplu nu există. Nu mai există, Ivan! Din clipa cînd înţelegi, cum am înţeles eu la 13 martie, că Cerul e doar o iluzie, totul s-a terminat. Nu mai există nici Cer, nici sus, nici jos căci Universul e infinit, n-are nici început, nici sfîrşit. Şi atunci, te întreb, eu unde mă duc?... Ştiu, te întreb degeaba, pentru că te-ai hotărît să nu răspunzi. Dar îţi răspund tot eu. Şi îţi răspund cu 8 noiembrie, cu al doilea început. Pentru că la 8 noiembrie, cred că ai ghicit asta, am înţeles ceva poate chiar mai important. Am înţeles că nu e nevoie să te duci undeva, pentru că eşti deja acolo. La nemărginire, Ivan, răspund cu o altă nemărginire. Pentru că, ascultă-mă bine, eu, ca şi tine, ca şi toţi ceilalţi, eu, noi, oamenii, suntem indestructibili. Nici brandturile voastre, nici avioanele nemţeşti nu ne pot distruge. Suntem aici de la începutul Lumii, şi vom mai fi chiar după ce se va stinge şi ultima stea din ultima galaxie. Şi atunci, îţi dai seama, Ivan, . Pentru că, dacă sunt indestructibili, unde mă duc, azi, mîine, poimîine, cînd mi-o veni şi mie rîndul? Nu mă pot duce nicăieri, pentru că sunt deja acolo, şi sunt peste tot, în acelaşi timp. Dar asta e îngrozitor, să fii peste tot şi totuşi, într-un anumit fel, să nu fii, pentru că nu mai eşti viu. E îngrozitor, să nu te poţi odihni niciodată, cum se odihneau moşii şi strămoşii noştri. Căci ei se duceau unde le era scris, unii în Cer, alţii sub pămînt, alţii la marginile Pămîntului, dar, înţelegi, ei se puteau odihni. Dar noi, Ivan, ce se va întîmpla cu noi?...
     Îşi săltă din nou raniţele pe umăr şi grăbi şi mai mult pasul.
     — ... Şi acum, dacă te-ai hotărît să rupi jurămîntul tăcerii, fără îndoială că m-ai întreba: dar după 8 noiembrie, ce s-a întîmplat după 8 noiembrie? Şi pentru că legea războiului ne cere să fim sinceri şi deschişi unii faţă de alţii, aş fii obligat să-ţi răspund. Dar mă vei înţelege? Pentru că ne lovim deodată de o serie de evenimente mutual contradictorii, dacă mă pot exprima astfel...
     Se auzi strigat din urmă, şi de-abia atunci îşi dădu seama că o pornise singur înainte, cu cîinele lîngă el. Cei doi aşezaseră rănitul la umbra rară a unui salcîm, îşi scoseseră căştile si se ştergeau pe obraz. Darie se apropie stînjenit, silindu-se să zîmbească.
     — A bolborosit mereu pe limba lui, în ruseşte, făcu Iliescu.
     — Parcă ar fi cerut apă, îl întrerupse Zamfira dar nu mai avem. Şi cînd i-am arătat bucăţelele de zahăr, a închis ochii. Nu vrea.
     Luă din palma deschisă o bucată de zahăr şi începu s-o sugă.
     — Cît îl vedeţi de tinerel şi de slab, e greu, reluă Iliescu, şi am obosit. Ne-am gîndit să ne odihnim aici, la umbră. Că satul tot nu se vede.
     — Poate că îşi vine şi el în fire, adăugă Zamfira.
     Darie aşezase raniţele pe iarba arsă, prăfuită, şi îngenunchease lîngă rănit, ascultîndu-i încordat răsuflarea grea, precipitată.
     — Mă întreb cum de mai trăieşte, vorbi tîrziu. De-abia îşi mai trage sufletul.
     Întinse braţul, apucă una din raniţe şi începu să caute. Rănitul îl urmări cu privirea, tresărind la răstimpuri din tot trupul, parcă ar fi fost scuturat de friguri.
     Darie întoarse capul spre Zamfira şi-l întrebă, coborînd glasul:
     — Ce facem cu el? Că nu-l mai putem duce, şi e tîrziu. Îl lăsăm să se chinuie aici, sau îl ajutăm noi să moară?
     Zamfira se codi şi-şi plecă privirile.
     — Dacă ne-am trudit şi l-am dus pînă aici... Poate se îndură Dumnezeu şi-i dă putere să ne binecuvînteze. Pentru că, îmi dau eu cu părerea, acum vrea să ne binecuvînteze...
     — L-am auzit şi eu, interveni Iliescu. L-am auzit cînd a spus Cristu. Dacă-l mai ţinem de vorbă, poate o mai duce un ceas. Că satul nu e departe.
     Darie îşi aprinse ţigara şi-i privi pe toţi trei, pe rînd, zîmbind.
     — Nu se vede nimic, spuse. Unde te uiţi, numai lanuri de porumb, numai lanuri...
     Cîinele se oprise la cîţiva metri, scîncind sfios, cu ochii aţintiţi asupra bucăţelelor de zahăr. Zamfira oftă.
     — Să-i mai spunem de-ale noastre, că poate pe astea le înţelege mai bine. Cît ne-am odihni noi aici, să-l ţinem de vorbă, să-i spunem cum o să fie în sat.
     Iliescu se întoarse cu tot trupul spre răsărit şi începu deodată, cu un glas nou, necunoscut, parcă ar fi vorbit unui copil bolnav:
     — Ivan, nu mai e mult şi ajungem în sat. Şi o să fie bine la voi în sat, o să fie ca la noi în sat...
     — Spune-i ce-o să-i dăm, îl întrerupse Zamfira. Apă proaspătă din belşug...
     — Ivan, continuă Iliescu apropiindu-şi şi mai mult faţa de el, la voi în sat sunt livezi cu tot felul de poame, cu prune şi pere, şi cîte altele, şi-o să-ţi aducem cîte vrei...
     — O să-ţi spele femeile obrazul, îl întrerupse Zamfira, o să te culce în pat...
     Rănitul închisese ochii şi-şi mişca buzele parcă cu un mare efort, dar totuşi din ce în ce mai repede.
     — Doar să-ţi aduci şi tu aminte de noi, continuă Zamfira, să-ţi aduci aminte de ce te-am rugat...
     — O să-şi aducă aminte, reluă Iliescu, nu se poate să nu-şi aducă aminte. Că ne-am ostenit pentru el, i-am fost prieteni.! Priatin! Ivan, priatin! strigă zîmbind cu toată faţa. O să-ţi aduci aminte, Ivan, şi-o să-ţi ridici braţul, o să-ţi ridici braţul către noi, şi ai să ne binecuvîntezi.
    Cîinele începu deodată să geamă, apoi privi speriat în jurul lui şi, tremurînd, cu părul zburlit, o luă la goană pe marginea drumului. Rănitul deschisese ochii, dar nu mai avu putere să întoarcă capul şi să-l privească. Privea acum de-a dreptul către cer, şi cu atîta intensitate încît nici lumina grea a după-amiezii de august, nici pulberea fină care plutea deasupra lor ca o nesfîrşită pînză de păianjen nu-l tulburau. Tăcură toţi, cîteva clipe. Darie se apropie de rănit, îi puse mîna pe frunte şi-l privi adînc în ochi.
     — Mi-e teamă c-a murit, şopti. Dumnezeu să-l ierte! adăugă ridicîndu-se anevoie în picioare.
     Zamfira îi puse şi el mîna pe frunte, apoi îl bătu uşor obraz, îi scutură braţul.
     — Dumnezeu să-l ierte! rosti făcîndu-şi cruce. O să-l ierte Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvîntat, şi asta o să ne poarte noroc.
     — Asta făcea cînd îşi mişca buzele adineaori, spuse Iliescu. Ne binecuvînta...
     Darie îşi săltă raniţa în spate şi privi obosit drumul pe care apucase cîinele:
     — S-o luăm din loc, spuse. Am întîrziat destul.
     — Înduraţi-vă încă puţintel, domnule elev, şopti timid Zamfira, desprinzînd din raniţă o lopată scurtă. Nu-l putem lăsa aici, să-l sfîrtece corbii. Pînă mai fumaţi dumneavoastră o ţigară, i-am săpat groapa...
     Darie îl privea uluit, parcă nu l-ar fi înţeles.
     — Înduraţi-vă, domnule elev, interveni Iliescu. Că e pămînt sărac şi groapa e gata cît aţi bate din palme...
     — Mă băieţi, voi sunteţi nebuni, vorbi tîrziu Darie. Sunteţi nebuni de-a binelea... Dar e şi vina mea, adăugă mai mult pentru sine, îndreptîndu-se spre porumbişte. E şi vina mea...
     Tîrziu întoarse capul şi-i văzu cum săpau grăbiţi, suflînd greu, fără să-şi vorbească. Şi în acea clipă i se părea că visează, pentru că săpau, la o distanţă de peste doi metri unul de altul, ca şi cum s-ar fi hotărît să sape o groapă în care să încapă cîteva trupuri, şi tot atunci auzi şuieratul ascuţit al avioanelor de vînătoare germane zburînd foarte jos, iar în spatele lui, dincolo de lanurile de porumb în care se afundaseră în zori, poate chiar din şoseaua pe care se retrăsese compania întreagă cu o noapte mai înainte, auzi pocnetele scurte, surde, înfundate, ale brandurilor ruseşti.
     
     
     — ... Evident, continuă desfăcînd un nou pachet de ţigări, atunci mi-am dat seama că visez şi m-am deşteptat. Dar am să vă mai spun ceva, deşi poate n-o să mă credeţi: ce m-a impresionat mai mult, şi m-a trezit, n-au fost avioanele nemţeşti, nici brandurile, ci groapa aceea nefiresc de mare, pe care începuseră s-o sape Iliescu şi Zamfira. În fond, mă întreb, unde le-o fi fost gîndul cînd s-au apucat să sape. Căci, v-am spus, eram toţi însetaţi, înfometaţi şi extraordinar de obosiţi. De ce voiau să-şi mai complice truda?
     — În orice caz, îl întrerupse locotenentul privindu-l cu simpatie, aproape cu căldură, vina a fost, de la început, a dumitale. Nu trebuia să-i laşi să-l transporte. Eraţi în retragere, şi orice moment pierdut vă putea fi fatal. Dacă le-a fosl milă de Ivan, trebuia să-l împuşte pe loc...
     — Nu crezi că putea fi salvat? îl întrebă Laura.
     — Nu. V-am spus, cînd am dat cu ochii de el, trăgea să moară. Mă întreb cum a mai putut trăi atît. Evident, în vis lucrurile se întîmplă altfel...
     — După cele şase zile de foc, îl întrerupse locotenentul, aveai destulă experienţă. Nu mai aveai, ca la început, scuza că nu îndrăzneşti să comanzi unor soldaţi care luptasem de un an, doi, în linia întîi.
     — E adevărat, vorbi Darie zîmbind absent. Dar pe de altă parte, de cîte ori îndrăznisem să comand, în acele şase zile, ieşise prost. Plecasem cu un pluton, şi, din comandă în comandă, rămăsesem trei...
     — Ştiu la ce faci aluzie, îl întrerupse din nou locotenentul, dar n-a fost vina dumitale. Toată Ucraina era împînzită de partizani şi de detaşamente speciale admirabil camuflate. Îndată ce o unitate se despărţea de grosul diviziei, risca să fie înconjurată şi decimată. Aţi avut noroc dacă din şaisprezece aţi scăpat trei.
     — În orice caz, reluă Darie, de data aceasta nu mai voiam să-mi iau răspunderea. Şi acum, pentru că suntem între noi, mai vă pot spune ceva. Cum mă credeam urmărit de nenoroc şi piază-rea, şi mi-era teamă să nu-i pierd şi pe ei, pe ultimii doi, mă hotărîsem să le mai dau un singur ordin: să ne despărţim; să ne îndreptăm spre sate ei pe un drum, şi eu pe altul... De-aceea poate, m-am lăsat ispitit de speranţa lor absurdă: că binecuvîntarea lui Ivan, care trăgea să moară, ne va purta noroc...
     Doamna Machedon veni dinspre bucătărie cu o farfurie mare fumegîndă, urmată de Adela, purtînd o tavă cu multe păhăruţe şi o sticlă de ţuică.
     — Luaţi-le repede, cît sunt fierbinţi, şopti doamna Machedon oprindu-se în mijlocul grupului.
     — Eu mă tot gîndesc, începu judecătorul, cine-o fi fost Ivan? Ce fel de om? Şi, mai ales, mă tot întreb: o fi înţeles ce voiaţi de la el? Şi, pînă la urmă, vă va fi binecuvîntat?
     — Fără îndoială că i-a înţeles şi i-a binecuvîntat, răspunse Laura. Dovadă că le-a purtat noroc, şi au scăpat.
     — Se cunosc cazuri şi mai extraordinare, spuse cineva rezemat de perete, pe care Darie nu-l văzuse pînă atunci. Soldaţi care au reuşit să scape de la Stalingrad şi au ajuns, pe jos, după nu ştiu cîte luni, în ţară. Şi mă întreb dacă i-o fi binecuvîntat şi pe ei vreun Ivan care trăgea să moară...
     Darie îl ascultase cu încordare, privindu-l mirat, cercetător.
     — Nu cred că ne-am întîlnit pînă acum, continuă celălalt stînjenit, parcă ar fi încercat să se scuze. Numele meu este Procopie. Medic, dar am ciupit şi eu ceva filozofie, pe vremuri, cînd eram student. Mi-a plăcut filozofia...
     Locotenentul îi privi pe amîndoi surprins, aproape indignat.
     — Dar cum se poate că nu v-aţi întîlnit pînă acum? Aţi fost în acelaşi regiment...
     Darie întoarse capul către Laura şi zîmbi cu înţeles, parcă ar fi aşteptat un semn, să-l încurajeze să continue.
     — Ce e mai curios, începu el deodată, este că am avut de la început impresia că ne-am mai întîlnit. Dar nu îndrăzneam să recunosc că impresia asta se datora întîmplării pe care v-am povestit-o adineaori. Într-adevăr, cu cît vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atît mi se pare că semănaţi cu Ivan...
     Cîţiva izbucniră în rîs şi-i priviră pe rînd, încercînd să pară surprinşi. Darie continua să zîmbească.
    — Este în orice caz curios, exclamă Laura, pentru că nu mi-l închipuiam aşa pe Ivan. Îl vedeam un tinerel de optsprezece-nouăsprezece ani, foarte blond şi plin de pistrui. Şi doctorul e aşa cum îl vedeţi: brun, fără pistrui şi cu doi băieţi la şcoală.
     Darie începu să se frece pe frunte, parcă ar fi încercat să-şi amintească un amănunt care, în clipa aceea, i se părea hotărîtor.
     — În fond, asta n-are nici o importanţă, continuă Laura. Important este faptul că ţie ţi se pare că seamănă cu Ivan. În cazul acesta, îl putem întreba ce s-a întîmplat în mintea lui Ivan atunci cînd îl purtaţi pe carabine. Credeţi că i-a binecuvîntat, domnule doctor?
     Procopie ridică încurcat din umeri.
     — Cum să spun? După cîte pot judeca, aş răspunde: da şi nu. Este greu de închipuit că Ivan nu ghicise ce voiau de la el. Dovadă că a rostit cuvîntul Cristu. Aşa că, probabil, le-a vorbit, şoptind cuvinte pe care ei nu le puteau înţelege, pentru că nu ştiau ruseşte. Cuvinte, foarte probabil, de prietenie, poate chiar de dragoste, creştină sau altfel, în sfîrşit, de dragoste între oameni. Dar, evident, nu asta aşteptau Zamfira şi Iliescu de la el; în fond, nici nu era o binecuvîntare propriu-zisă...
     Darie ridică brusc fruntea şi privi agitat în jurul lui.
     — Acum mi-am adus aminte! exclamă. Mi-am adus aminte de ce mi-am spus la un moment dat, cînd, turburat de credinţa şi nădejdea lui Zamfira, l-am implorat: „Bless our hearts, Ivan! Save our souls!..." Mi-am spus: dacă ar fi adevărat, dacă Ivan, aşa cum este el, paralizat, aproape mut, trăgînd să moară într-o margine de drum, dacă Ivan ne poată mîntui cu adevărat, atunci ascunde un mister impenetrabil şi cutremurător, căci, într-un anumit fel, incomprehensibl minţii mele, el prezintă, sau exprimă, pe Dumnezeul necunoscut, agnostos theos, de care vorbea Sfîntul Pavel. Dar daci a fost sau nu a fost aşa, nu voi şti niciodată. Pentru că niciodată nu voi putea fi sigur că binecuvîntarea sau dragostea lui a avut sau nu vreo importanţă în existenţa noastră...
     Doamna Machedon se apropiase de soba de zid, o deschise cu grijă şi zvîrli ce mai rămăsese din butucul despicat în după-amiaza aceea.
     — Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.
     — Nu ne întrerupeţi! strigă Laura întorcînd capul. Să vedem ce spune doctorul. Căci ideea aceasta cu Dumnezeul necunoscut aduce un element nou, pe care nu-l bănuiam pînă acum. Dumneata ce spui, domnule doctor?
     Procopie ridică din nou din umeri şi-şi trecu palma peste buze, parcă ar fi încercat să-şi ascundă un zîmbet.
     — E curios că şi eu mă întrebam cu ce seamănă toată întîmplarea asta. Căci seamănă cu ceva care mi se pare cunoscut, dar nu reuşesc să-mi amintesc cu ce. În orice caz, dacă ar fi fost o nouă epifanie a Dumnezeului necunoscut, nu putea fi agnostos theos din Atena Sfîntului Pavel. Nu seamănă deloc cu un Dumnezeu imaginat de greci...
     Darie clătină nerăbdător din cap.
     — Evident, evident, dar sunt fel de fel de zei şi dumnezei necunoscuţi...
     — Să lăsăm asta, îl întrerupse Laura. Eu regret un singur lucru: că n-ai apucat să-i explici lui Ivan ce înţelegeai prin acea expresie misterioasă: „o serie de evidenţe mutual contradictorii..."
     Darie tresări şi o privi zîmbind, cu o secretă fervoare.
     — Cred că a fost cea mai profundă, dar şi mai nemiloasă autoanaliză din toate cîte am încercat în viaţa mea. Simţeam atunci că intuisem ceva care îmi rămăsese întotdeauna inaccesibil, că ghicisem, cum să spun? însuşi principiul existenţei mele — poate nu numai al existenţei mele, adăugă coborînd glasul. Simţeam că ghicisem misterul însuşi al oricărei existenţe umane. Şi expresia aceea aproximativă — „o serie de evidenţe mutual contradictorii" — era o primă încercare de traducere a misterului pe care tocmai îl pătrunsesem şi eram pe cale de a-l analiza şi formula. Dar, evident, aşa cum se întîmplă mai întotdeauna în vis, acum nu mai mi-aduc nimic aminte...
     — E deschisă fereastra de la baie, explică Adela. Era prea mult fum, şi am deschis fereastra...
     Privi în jurul lui şi i se păru că în afară de Laura şi Procopie, ceilalţi îl ascultaseră mai mult din politeţe. Tocmai fuseseră chemaţi la masă cînd Laura intervenise cu ultima întrebare şi fuseseră obligaţi să-l asculte, cei mai mulţi în picioare, unii din ei chiar lîngă uşa sufrageriei. Ar fi trebuit să se ridice şi el, să arate limpede că s-a pus capăt discuţiei, dar parcă o stranie, deşi plăcută, oboseală îl pironea acolo, în fotoliu. Zîmbea în neştire, încercînd să înţeleagă ce se întîmpla cu el. Laura îi puse mîna pe braţ:
     — Haide, c-am rămas ultimii, şopti. E tîrziu...
     
     
     Nu s-a ridicat decît cînd s-a simţit tras, cu putere, de braţ.
     — E tîrziu, domnule elev, vorbi Zamfira zîmbindu-i. Înnoptează...
     Dar privi buimac în jurul lui şi începu să-şi frece ochii. Apoi privi din nou, clipind repede, încercînd să se trezească. Erau în porumbişte, şi parcă niciodată nu auzise atîţia greieri deodată. Deasupra lor, cerul pălise, dar stelele încă nu se desluşeau.
     — Unde-i Ivan? întrebă Darie.
     — Odihneşte sub pămînt, vorbi Zamfira. Numai cruce n-am avut de unde să-i punem.
     — Ne-a purtat noroc, adăugă Iliescu. Ce-a mai fost şi pe-aici! Mai rău ca alaltăieri, la pod. Şi dumneavoastră dormeaţi dus, iar noi ne-am văzut de treabă...
     Zamfira întinse braţul peste porumbişte.
     — Zburau atît de jos avioanele nemţeşti, de mi-era teamă că au să-şi încurce aripile în ştiuleţi. Mitraliau porumbiştea, credeau că erau ascunşi ruşii acolo. Pe noi ne-au lăsat în pace, să ne vedem de treabă....
     — Iar dintr-acolo, îl întrerupse Iliescu întinzînd braţul în direcţia opusă, începuseră ruşii cu brandurile. Noroc că n-au ajuns pînă aici. Au bătut ce-au bătut cu brandurile, şi apoi nu s-au mai auzit. Ori că i-au mitraliat avioanele de vînătoare — că erau vreo douăzeci — ori au schimbat direcţia. Că dacă au trimis nemţii atîtea avioane, desigur că tot pe-aici se retrage şi ce-a mai rămas din divizia lor... Mai bine le trimiteau alaltăieri, la pod, adăugă întorcînd capul şi scuipînd cu necaz. N-ar mai fi fost atîta măcel...
     Cu un gest scurt, Darie se aplecă şi îşi apucă raniţa.
     — Şi acum, începu Zamfira ajutîndu-l să şi-o salte în spate, cum o vrea Dumnezeu. Că dacă au schimbat ruşii direcţia, ne-au tăiat drumul, şi trebuie să ne strecurăm tot prin spatele lor, pînă dăm de batalion.
     — N-avea grijă, îl întrerupse Iliescu, că ne strecurăm. Scăpăm noi şi de data asta...
     Ieşiră într-o cărare largă, noduroasă, care părea că se întinde pînă foarte departe printre lanurile de porumb.
     — Am visat, începu Darie fără să-l privească. Se făcea că eram la Iaşi, iarna, cu prietenii, şi le povesteam de Ivan...
     — Aţi visat frumos, spuse Iliescu văzînd că tăcerea se prelungeşte.
     — Dacă aţi visat pe Ivan, poartă noroc, adăugă Zamfira.
     — Ce e mai curios e că domnul locotenent spunea că rău am făcut, că am pierdut prea mult timp. Că, spunea, dacă ne-a fost milă de el, ar fi trebuit să-l împuşcăm, să nu se mai chinuie. Dar nu trebuia să-l purtăm cu noi.
     — Aşa sunt ordinele, spuse Iliescu. Dar, aţi văzut şi dumneavoastră, ne-a purtat noroc...
     — Ce e drept, ne-am dat şi noi osteneala, îl întrerupse Zamfira. I-am vorbit, i-am povestit.
     Darie se opri deodată şi-i privi pe rînd.
     — Măi băieţi, mi se pare mie sau sunt pe-aici milioane de greieri? M-au asurzit...
     — Sunt greieri, domnule elev, spuse Zamfira. Sunt mulţi, dar aşa sunt totdeauna la vremea asta... Poate n-aţi mai fost de mult pe la ţară, vara, adăugă zîmbind.
     Darie îşi scosese casca şi-l privi cîtva timp nehotărît. Apoi, brusc, se întoarse şi porni din nou.
     — Curios vis, reîncepu după o lungă tăcere. Nu-i pot da de rost. De ce mi s-o fi părut mie atunci, în vis, că ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan, aici, acum cîteva ceasuri, cînd m-aţi strigat voi din urmă, era atît de important? E curios, nu e aşa? întrebă întorcînd capul spre Zamfira.
     — Visuri, spuse Zamfira. Cine poate să le dea de rost?
     — Au şi visele tîlcul lor, dacă ştii cum să le tălmăceşti, vorbi Iliescu.
     Darie clătină din cap, gînditor, şi grăbi brusc pasul.
     — Nu, eu mă gîndeam la altceva, de-aceea spusesem că-i curios. E curios pentru că în vis eram convins, pe de o parte, că acele cîteva cuvinte pe care începusem să i le spun Iul Ivan anunţau lucruri foarte profunde, pe care n-am mai apucat să i le spun pentru că m-aţi strigat voi, iar, pe de altă parte, tot acolo, în vis, nu mai mi-aduceam aminte de acele lucruri atît de importante, nu mi-aminteam decît de început, „o serie de evidenţe mutual contradictorii". Ce revelaţie extraordinară anunţa această expresie care, acum, mi se pare destul de banală şi stilistic incertă! Pentru că ştiu foarte bine la ce mă refeream. Şi dacă nu m-aţi fi strigat, i-aş fi povestit lui Ivan măcar cîteva din asemenea „evidenţe mutual contradictorii". Bunăoară, Laura, fata aceea de la Iaşi. Avea, şi are încă, modul ei propriu de a fi evidentă. Dar nu era numai ea. Era, bunăoară... Era... Era, bunăoară, să zicem, pasiunea mea pentru filozofie...
     Se întrerupse brusc şi-şi trecu mîna prin păr. Apoi începu să se frece, absent, pe frunte.
     — E grea, începu Zamfira, e grea filozofia.
     — Este cea mai grea, continuă Iliescu. Şi este cea mai grei pentru că n-ai cum să-i dai de rost...
     Darie îşi aşezase absent casca pe cap.
     — Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproape severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun aşa, prezenţa lui, agonia lui neverosimilă, aşa cum se stingea, zidit din toate părţile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiţie umană, deşi, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur şi simplu, să fac cum mi-aţi spus voi, să-l ţin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară...
     Se întrerupse brusc, dîndu-şi seama că lăsase cărarea şi umbla acum, călcînd anevoie, printre porumbi. Întoarse capul şi-l zări pe Zamfira la cîţiva paşi în urmă.
     — Mă băieţi, spuse, da voi ştiţi unde mergem? Pe-aici ne afundăm în porumbişte...
     — Pe-aici e drumul, domnule elev, spuse Zamfira apropiindu-se. Că dacă am umbla pe cărare, poate dă peste noi vreo patrulă rusească. O ţinem tot pe-aici, prin porumb, pînă către miezul nopţii, şi numai după aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, ieşim în şosea în spatele ruşilor, şi ne luăm după ei pînă ce se luminează. După aceea ne înfundăm din nou în porumbişte, şi ne odihnim.
     Iliescu se oprise la cîţiva paşi, pe stînga, şi le făcu semn, ridicînd braţul.
     — Să fim mai cu băgare de seamă, şopti. Să mergem răsfiraţi, ca să nu răscolim porumbiştea. Asta pînă ce se înnoptează bine. După aceea, ne-om lăsa mai în voie... Domnule elev, adăugă apropiindu-se, dumneavoastră vă ţineţi la mijloc, între noi. Vă uitaţi cînd la stînga, cînd la dreapta, şi urmăriţi cum se clatină porumbii. Cînd vreţi să vă odihniţi o clipă, să vă trageţi răsuflarea, ne fluieraţi uşor, şi ne oprim şi noi şi vă aşteptăm...
     Pe aici, îşi dădu seama Darie, greierii se împuţinaseră, sau poate amuţeau la apropierea lor. Se întunecase, dar nu pătrundea de nicăieri nici o adiere, şi văzduhul era încă încins, şi din foile uscate de porumb pe care le atingea se ridica o pulbere înecăcioasă, amăruie. Încerca să se strecoare printre porumbi fără să-i scuture prea violent, dar raniţa şi carabina îl încurcau şi se lovea necontenit de bulgări uscaţi de pămînt, şi uneori bocancul îi rămînea prins în vreo buruiană cu multe lujere, subţiri întortocheate, şi smucindu-şi piciorul, smulgea buruiana din rădăcini, clătinînd puternic porumbul, şi-l năpădea pulberea, îl loveau în faţă fluturi mărunţi de noapte.
    După vreun sfert de ceas, se auzi fluierat şi se opri. Privi în dreapta şi în stînga lui, dar nu desluşi nimic. Răsuflă adînc, apoi îşi lăsă capul pe spate şi regăsi cerul. Se acoperise cu stele şi începuse să se limpezească. Răsuflă rar, adînc, aşteptînd. Apoi auzi din nou fluieratul şi, de foarte aproape, din stînga lui, glasul lui Iliescu:
     — O luăm din loc, domnule elev.
     
     
     — Am umblat aşa pînă după miezul nopţii. Că eram obosit, înfometat, însetat, n-ar fi fost nimic, dar mă întrebam necontenit ce se va întîmpla cu noi în zori, sau a doua zi, în cel mai bun caz a treia zi. De cînd intrasem în porumbişte, avusesem impresia că ne întoarcem înapoi, ne îndreptăm spre pod, de unde scăpasem ca prin minune în viaţă cu o zi mai înainte. Înţelesesem că nu mai putem intra în sat dacă ipoteza lui Zamfira era justă, şi anume că ruşii schimbaseră direcţia după atacul aviaţiei germane. Grosul coloanei ruseşti părăsise şoseaua principală şi se răsfirase prin satele din apropiere. Dar nu înţelegeam de ce trebuia să ne întoarcem înapoi spre pod. Evident, mă încredeam în simţul lor de orientare. Amîndoi erau siguri că mergem în direcţia cea bună. Zamfira mă avertizase că va trebui să ne strecurăm în spatele ruşilor, dar în loc să ne ţinem după ei, mi se părea că ne întoarcem acum înapoi... Îi mai aşteptăm şi pe ceilalţi, sau o pornim înainte? întrebă după ce întoarse capul spre brazii crescuţi la întîmplare printre stînci. Nu se vedea nici unul.
     — Eu zic să-i aşteptăm, spuse Arhip rezemîndu-şi capul pe rucsac. Să-ţi spun drept, peretele ăsta din urmă m-a secătuit. N-am mai luat drumul ăsta de cîţiva ani. Urcam Piatra-Craiului pe la Omul. Uitasem că pe aici urcuşul e atît de abrupt... Şi aş vrea să ascult şi sfîrşitul povestirii, adăugă. M-ai făcut curios...
     Darie îşi căută pachetul cu ţigări.
     — Evident, Laura e convinsă că, într-un fel sau altul, Ivan ne-a binecuvîntat, şi binecuvîntarea lui ne-a purtat noroc.
     — Nu mai aprinde ţigara, îl întrerupse Arhip. Mai aşteaptă. Eşti încă obosit. Te-a obosit şi pe dumneata urcuşul.
     — Ce este mai curios, continuă Darie punîndu-şi cuminte pachetul cu ţigări în buzunar, este că o singură clipă nu m-am întrebat ce căuta acolo Ivan, atît de grav rănit, singur în mijlocul lanurilor de porumb, unde nu fuseseră lupte, locuri pe care avioanele germane de vînătoare nu apucaseră încă să le mitralieze. Cine l-ar fi putut răni atît de grav, încît nu se mai putea mişca şi abia dacă-şi mai putea mişca buzele? Şi cum de nu pierduse mai mult sînge, căci lîngă el pămîntul era abia umezit? Şi unde îi era puşca, unde îi era raniţa? Nu avea, în buzunarul pantalonului, decît un revolver, şi acela fără gloanţe. Altceva nimic, pentru că l-a căutat Zamfira. Spera să găsească ceva, un act de identitate, vreo scrisoare, vreo fotografie. Cum era sigur că ne binecuvîntase, voia să-i afle numele, să anunţe mai tîrziu familia, să le spună unde l-am îngropat. Dar n-a găsit nimic. Şi nici unul din noi, adăugă după o pauză, scoţîndu-şi din nou pachetul cu ţigări, nici unul din noi nu s-a întrebat: ce căuta acolo Ivan? cum ajunsese el acolo?
     — Fiecare lume cu structura şi logica ei, spuse Arhip. Cum ştiţi prea bine, contradicţiile sau inconsecvenţele sunt de două moduri: cele evidente chiar dinlăuntrul sistemului de referinţă, şi cele care ni se descoperă ca atare, ni se arată că sunt contradicţii sau inconsecvenţe numai cînd le privim din afara sistemului.
     Darie îl ascultase pe gînduri, fumînd absent.
     — E curios, începu el tîrziu, dar acum, că te privesc mai bine, îmi dau seama cît de mult semeni cu Ivan. Cu toate că, aparent, nu ai nimic din Ivan. Dar repet, şi subliniez: asta numai în aparenţă...
     Arhip îşi ridică capul de pe rucsac şi-l privi, parcă pentru întîia oară, serios, cu interes.
    — Aş putea spune că mă aşteptam la observaţia asta, începu zîmbind. Într-un anumit fel, dumneata eşti încă obsedat de taina lui Ivan şi, conştient sau inconştient, încerci prin orice mijloace să-i pătrunzi secretul, să-i descifrezi mesajul. Dar cum Ivan ţi-este inaccesibil — nu pentru că a murit, ci pentru că, viu fiind, aproape nu mai putea vorbi, şi acele puţine cuvinte pe care le-a rostit îţi erau pecetluite cu şapte peceţi, pentru că nu ştiai ruseşte — cum Ivan îţi este inaccesibil, încerci să-l regăseşti în fiecare necunoscut pe care-l întîlneşti. Ultimul necunoscut pe care l-ai întîlnit, de foarte curînd, acum cinci-şase ceasuri sunt eu. Aşa că înţeleg foarte bine: erai gata să mă întrebi ce cred eu că s-a petrecut în mintea lui Ivan. Nu mă supăr. Întreabă-mă, şi am să încerc să-ţi răspund.
     Darie rîse încurcat, apoi ridică din umeri şi întoarse capul, căutînd o piatră pe care să-şi stingă ţigarea.
     — Dumneavoastră, tehnologii, sociologii, psihologii, sunteţi oameni foarte ciudaţi. Dar nu cred că lucrurile sunt întotdeauna atît de simple pe cît le vedeţi dumneavoastră. Ci să fiu foarte sincer cînd ţi-am spus că semeni cu Ivan, ce mă turbura mai mult în această bruscă descoperire nu era speranţa că, prin dumneata, aş fi putut ghici ce se petrecuse în mintea lui Ivan, ci speranţa că omologarea aceasta simbolică a dumitale cu Ivan mi-ar fi îngăduit mie să regăsesc contextul acelei misterioase formule: „o serie de evidenţe mutual contradictorii". Formula pe care i-o spusesem lui Ivan ca să-i explic ce s-a întîmplat cu mine după 8 noiembrie. Şi în care, mi se părea atunci, surprinsesem, ca într-o ecuaţie de gradul I simplă, secretul condiţiei umane...
     — Tot despre Ivan vorbiţi? îl întrebă Laura, răsărind deodată în spatele lor. Unde aţi ajuns?
     — Dar tu pe unde ai venit? o întrebă surprins Darie. Cum de nu te-am văzut?
     — Am fost după cumpărături, spuse Laura aşezîndu-se cu un suspin de uşurare. Sunt frîntă de oboseală...
     — Dar ceilalţi unde sunt? întrebă Darie întorcînd capul.
     — Vin şi ei într-o clipă. Adela s-a oprit la chioşc, să cumpere ziare, şi doctorul cu mama şi ceilalţi au trecut pe la vecini, să vadă dacă ne mai împrumută ceva lemne. Că s-a făcut frig, şi parcă stă să ningă...
     Darie îşi dădu seama că mîngîie cu amîndouă palmele spetezele fotoliului şi zîmbi misterios.
     — Va trebui să-mi dezvăluiţi şi mie într-o zi povestea acestui fotoliu, spuse. Am impresia că de cîte ori îmi aduc aminte de Ivan, mai precis, de cîte ori îmi aduc aminte de el în acest fotoliu, ori visez, ori mă trezesc din vis...
     — De data aceasta n-a fost nici una, nici alta, îl întrerupse Arhip.
     — Ce vrei să spui? îl întrebă Darie turburat, privindu-l fix.
      Arhip ridică din umeri.
     — Cum s-ar mai putea spune altfel? Ai încercat formularea „o serie de evidenţe mutual contradictorii", dar nu păreai prea entuziasmat. Atunci, să mai căutăm, adăugă depărtîndu-se, să mai căutăm...
     Îl privea cum se depărtează, mîhnit şi furios totodată că nu mai poate adăuga nimic.
     
     
     
     
     Ieşiseră la un drum prost, de căruţe, şerpuind, zdrenţuit de gropi, printre lanurile de porumb. Se auzi din nou, izbucnind parcă din toate părţile odată, larma greierilor. Acum, că scăpaseră din porumbişte, îşi scoseseră căştile; Darie o ţinea în mînă, şi ceilalţi le atîrnaseră de raniţe. Cerul începuse să sticlească, dar nu se simţea încă răcoarea nopţii.
     — Nu mai spuneţi nimic, domnule elev, vorbi Zamfira. Trebuie că sunteţi ostenit...
     — Acum, că a trecut de miezul nopţii, putem vorbi mai cu curaj, adăugă Iliescu. Pînă om da de şosea. Acolo, iar trebuie să fim cu băgare de seamă...
     Darie regăsise batista în buzunarul de sus al tunicii şi începu să-şi şteargă în neştire fruntea şi obrazul.
     — Mă băieţi, întrebă el tîrziu, voi ştiţi bine că ăsta-i drumul?
     — Acesta-i, domnule elev, îl linişti Zamfira. Uitaţi-vă la stele. Am făcut doar un ocol ca să nu cădem în sat, dar încolo mergem bine. Ne ţinem după ruşi...
     Darie privi în treacăt cadranul fosforescent.
    — Acum e unu fără douăzeci şi cinci de minute, spuse. Dacă dăm curînd de şosea, şi totul iese bine, putem mărşălui pînă aproape de patru. După aceea, spuneaţi, trebuie să ne ascundem iarăşi în porumbişte. Dar dacă încep pe-acolo, peste zece-doisprezece kilometri, lanurile de grîu şi ovăz şi rapiţă, sau mai ştiu eu ce? Acolo cum ne ascundem?
     — N-aveţi dumneavoastră grijă, domnule elev, spuse Iliescu. Eu am mai fost pe-aici astă-primăvară, cînd ieşeau grînele. Toată Ucraina e aşa cum o vedeţi: porumb, pe cîţiva kilometri, şi alături grîu, sau secară, sau ce-o mai fi, pe alţi kilometri, şi apoi iar porumb.
    — O s-o ducem mai greu cu apa, adăugă Zamfira. Poate n-o să găsim apă, vreun puţ părăsit, pe cîmp, vreo băltoacă, poate n-o să găsim nimic o zi, două. O să fie greu, la început, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, ieşim la capăt. Cunosc eu ierburi, şi mai sunt şi rădăcini, şi uneori poate mai dăm de un porumb crud de lapte... Ieşim noi la capăt, n-aveţi grijă, repetă.
     — De mîncat, o să mîncăm ce-am mîncat în noaptea asta, reluă Iliescu. Porumb. Păcat că e cam trecut şi nu putem face jăratic să-l coacem, dar e bun şi aşa. Ţine de foame.
     Darie se hotărî să-şi vîre batista în buzunar, tocmai cînd bocancul i se afundă într-o groapă. Era gata să cadă, cu raniţa alunecîndu-i brusc pe ceafă, cînd îl prinse de braţ Zamfira.
     — Doamne-ajută! că dacă vă scrînteaţi piciorul tocmai acum, nu era bine.
     — Cînd aluneci într-o groapă şi nu cazi, se spune că e semn bun, îşi aminti Iliescu.
     Darie îşi îndesă batista în buzunar.
     — Pentru că veni vorba de groapă, începu el zîmbind, voiam mai demult să vă întreb de ce v-aţi căznit să-i săpaţi lui Ivan o goapă atît de somptuoasă, vreau să spun atît de mare.
     — Nu era mare, domnule elev, făcu Zamfira. Groapă de creştin, ca toate gropile.
     — Cînd aţi început să săpaţi, îl întrerupse Darie, eraţi la doi metri şi mai bine unul de altul. S-ar fi spus că vă pregăteaţi să îngropaţi o patrulă întreagă...
    Şi începu să rîdă, dintr-o dată bine dispus, ca şi cum şi setea şi oboseala i-ar fi dispărut ca prin farmec. Rîseră şi ei deşi, înţelese Darie, rîdeau mai mult ca să-i facă plăcere.
     — Doamne fereşte! spuse tîrziu Zamfira. Dar să ştiţi că n-avea doi metri...
     — Acum că stau şi mă gîndesc, începu Iliescu, dumneavoastră n-aveaţi cum s-o vedeţi, domnule elev, pentru că intraseraţi în porumbişte.
     — Asta a fost mai tîrziu, cînd am văzut apropiindu-se avioanele germane. Dar în clipa cînd le-am zărit de departe, şi am auzit şi brandurile ruseşti, vă vedeam pe voi cum săpaţi, îmi aduc foarte bine aminte.
     — Să vă spună Zamfira, îndrăzni tîrziu Iliescu. Să vă spună el cum a fost. Doar ce încercasem pămîntul cu lopeţile, şi cînd am văzut primele avioane germane, le-am făcut semn, că începuseră să mitralieze în marginea porumbiştii. Şi v-am căutat, să vedem de nu v-a atins cumva vreun glonte. V-am găsit acolo unde v-am trezit mai tîrziu. V-am lăsat să vă odihniţi, şi de-abia după aceea ne-am întors şi-am săpat groapa. Cînd a trecut al doilea val de avioane, poate un sfert de ceas mai tîrziu, groapa era aproape gata, şi le-am făcut semn de departe, cu lopeţile, dar ne văzuseră şi ei şi n-au mai mitraliat pe lîngă noi... N-a fost aşa, Zamfira?
     — Aşa a fost, cum spune Iliescu, întări Zamfira.
     Darie începu din nou să rîdă.
     — Cu atît mai bine. Asta înseamnă că începusem să visez înainte de a adormi. Mi s-a mai întîmplat şi altă dată, adăugă.
     Apoi tăcu, absent. După vreun sfert de ceas, Iliescu porni repede înainte, plecîndu-se uşor din spate, căci porumbii începuseră să fie mai rari şi mai piperniciţi. Le făcu semn cu mîna să se apropie cu grijă.
     — Am ajuns în cîmp, şopti Zamfira. Şoseaua trebuie să fie chiar în faţa noastră, şi nu prea departe. Lăsaţi-mă să trec eu înainte, domnule elev...
     De două ceasuri mergeau răsfiraţi pe cîmp. Găsiseră repede şoseaua, dar o traversară în goană, căci din spate se auzeau înaintînd spre ei, cu farurile stinse, o coloană nesfîrşită de camioane ruseşti. Noaptea era aici limpede şi rece. Cerul parcă se apropiase deodată, scăpărînd de stele, cu un singur nor, transparent, plutind departe, în faţa lor, spre apus. La răstimpuri, ajungea pînă la ei o adiere leneşă de vînt, cu miros de iarbă uscată şi benzină.
    Zărise de departe arborele crescut singuratic şi îi fluieră scurt, să se îndrepte într-acolo, să se odihnească. Dar Zamfira îi făcu semn cu braţul să meargă înainte, după el.
     — Nous sommes foutus! şuieră Darie printre dinţi.
     Ar fi vrut să poată scuipa, ca Iliescu, dar gura îi era uscată, şi în acea clipă simţi, cu surprindere, aproape cu spaimă, că i se face dintr-o dată frig. Încercă să grăbească pasul dar aproape nu-şi mai dădea seama cît de repede înaintează. Se trezi că fuge, cu carabina în mîna dreaptă, şi cu stînga ţinîndu-şi raniţa, să nu-i salte în spate. Se opri obosit; respiră adînc de mai multe ori.
     
     
     — De ce v-a fost frică, domnule filozof? se auzi întrebă în şoaptă.
     Întoarse speriat capul şi dădu cu ochii de Pricopie. Îl aştepta lîngă pom, cu cîinele lîngă el. Zîmbea.
     — De ce v-a fost frică? îl întrebă văzînd că Darie rămăsese cu privirile pironite asupra lui.
     — Dar ce-i cu dumneavoastră, aici, domnule doctor? Cum aţi ajuns aici?
     Oboseala îi pierise deodată şi se apropie de el repede, înviorat.
     — Unde vă este unitatea? întrebă din nou, ajuns în faţa lui. În aceeaşi clipă îşi dădu seama de confuzie şi încercă să se scuze, încurcat: E întuneric, nu v-am recunoscut. Sunteţi dl. Arhip. Dar tot nu înţeleg ce căutaţi aici. Tot căutaţi formula, tot o mai căutaţi?
     Celalt îl privea cu acelaşi zîmbet senin şi totodată ironic.
     — Eu v-am pus o întrebare, domnule filozof, şi văd că nu voiţi să răspundeţi. Îmi spuneaţi că suntem indestructibili. Atunci, de ce v-a fost frică?
     — Ivan! şopti Darie.
     — Nu mă cheamă aşa, dar nu mă supăr. Spuneţi-mi cum vreţi. Spuneţi-mi Ivan.
     Darie făcu încă un pas spre el.
     — Aşadar, ştiai romîneşte, şi nu ne-ai spus nimic. Ne-ai lăsat să ne chinuim...
     — Acum înţelegem toate limbile, îl întrerupse Ivan. Dar nu mai are importanţă, că nu mai avem nevoie de ele... Spuneaţi totuşi că suntem indestructibili. Nu trebuia să vă fie frică...
     Darie îşi trecu încurcat mîna pe frunte.
     — Nu mi-a fost frică. M-a luat deodată cu frig şi nu ştiam ce am, şi atunci am început să fug... Asta a fost tot...
     Ivan îl privi lung, cu simpatie, şi zîmbi din nou.
     — Mi-aţi vorbit frumos adineaori, ieri, alaltăieri, cînd o fi fost asta. Mi-a plăcut mai ales pentru că aţi înţeles, atît de tînăr! că suntem indestructibili.
     — Vasăzică, ai înţeles tot, şopti Darie.
     — Ce n-am înţeles, continuă Ivan, a fost deznădejdea dumitale, domnule filozof, frica dumitale că nu te vei odihni niciodată. Dar de ce vrei să te odihneşti? De-abia am început. Ce-aveam în spatele nostru? Poate nici un milion de ani, şi încă! Dacă începem să numărăm de la homo sapiens, doar cîteva zeci de mii de ani. Şi uită-te în faţa noastră: miliarde şi miliarde de ani!...
     Darie îl ascultase surprins, concentrat.
     — Miliarde de ani, repetă în şoaptă. Ştiu, ştiu, dar ce să facem cu ele, cu miliardele de ani?
     — Să însufleţim Pămîntul, şi apoi sistemul solar, şi galaxiile, şi tot ce-o mai fi pe-acolo, şi pe care nu le ştim încă. Să le însufleţim, adică să le aducem la viaţă şi să trezim spiritul care zace alienat în orice viaţă. Să binecuvîntăm întreaga Creaţie, aşa cum vă place la unii dintre dumneavoastră să spuneţi.
     — Vasăzică, Zamfira avea dreptate. Ne-ai binecuvîntat şi pe noi.
     — Da şi nu. Cum prea bine spunea doctorul Procopie...
     — Dar de unde ştii dumneata de doctorul Procopie? îl întrerupse Darie.
     Ivan îl privi curios, aproape cu surprindere, apoi zîmbi, ridicînd din umeri.
     — Acum ştim tot. Mai exact, tot ce ne interesează. Şi dumneata mă interesezi pentru că ţi-a fost milă de mine şi mi-ai vorbit. Şi de asemenea mă interesează Zamfira şi Iliescu, pentru că s-au ostenit să mă ducă în sat, şi apoi m-au îngropat; nu că mi-ar fi păsat dacă sunt sau nu îngropat, m-a mişca gîndul lor...
     Darie începu deodată să se frece pe frunte.
     — Băieţii! şopti. Unde-or fi băieţii?
     — Sunt mai încolo, pe cîmp, te aşteaptă. N-ai grijă; se odihnesc şi ei. De altfel, n-am să te ţin nici eu prea mult, că în curînd trebuie să plec mai departe. Dar voiam să mai stăm de vorbă. Ne-am întîlnit atît de rar în ultimul timp, în marginea porumbiştii, dar atunci nu ne-am recunoscut, nu puteam vorbi, la doamna Machedon, apoi pe munte, sub Piatra-Craiului... Erau timpuri cînd ne întîlneam mai des.
     Darie îşi dădu deodată seama că rîde.
     — Îmi pare rău dacă te contrazic, începu încurcat, dar sunt sigur că te înşeli. Pe Procopie şi Arhip i-am cunoscut de curînd, iar pe dumneata te-am întîlnit ieri, alaltăieri, cum spuneai, în marginea porumbiştii.
     — Ne cunoaştem de mult, îl întrerupse Ivan, nici nu îndrăznesc să-ţi spun de cînd ne cunoaştem. Dar nu ne recunoaştem decît cînd e prea tîrziu.
     Darie îl privea adînc, concentrat. Şi, ca de obicei cînd îl interesa discuţia, băgă automat mîna în buzunar, să-şi caute pachetul de ţigări. Dar de data aceasta gestul îi fusese de-ajuns.
     — Cred că înţeleg ce vrei să spui, şopti clătinînd din cap. În fond, o viaţă, o întreagă existenţă umană se poate dezvolta, împlini şi încheia în cîteva luni, uneori poate chiar şi mal puţin.
     — Şi, e curios, aceleaşi probleme reveneau necontenit în discuţiile noastre, continuă Ivan. Bunăoară, seria de evidenţe mutual contradictorii. De cîte ori şi în cîte limbi nu mi-ai vorbit de asta...
     — Ce e mai grav, adăugă Darie cu melancolie, ce e mai grai e că nu mi-aduc aminte ce voiam să spun cu asta. Mai precis, nu mai mi-aduc aminte de armare. Începusem fraza aceasta, mă pregăteam să-ţi prezint un întreg sistem, cînd m-au chemat băieţii şi am pierdut firul.
     — Ai spus tot ce trebuia spus. Ce trebuia spus deocamdată, sublinie cu înţeles. Restul ai să-l spui mai tîrziu. Mi l-ai mai spus, şi ai să vezi că are să-ţi placă şi dumitale cînd l-oi descoperi din nou...
     Îl privi cu căldură, şi totuşi cu ironie, aproape provocator.
     — Cînd te ascult, Ivan, am impresia că ascult pe Arhip. Ultima oară cînd am vorbit cu el...
     — Cînd a fost asta? îl întrerupse Ivan. Acum cîte sute de ani, sau cîte luni? În ce viaţă?... Nu trebuie să mă înţelegi greşit, adăugă văzînd că Darie îl priveşte încruntat, nedumerit. Nu e vorba de timp, ci de decalajul între evidentele mutual contradictorii, cum îţi place dumitale să spui. Îmi pare rău că te-am întrerupt, reluă după un răstimp, căci Darie continua să tacă. Te-am mai întrerupt o dată, nu-ţi mai aduci aminte acum, pentru că e prea mare decalajul între evidenţe, te-am întrerupt tocmai cînd te pregăteai să ne explici în ce sens folosiseşi expresia agnostos theos. Dumneata aveai în faţă, ca pe un ecran interior, imaginea lui Ivan oarecum înmormîntat în propriul lui trup. Şi voiai să spui că aşa arată uneori Dumnezeu, Spiritul Suprem, capturat, închis de Materie, orbit, alienat, ignorîndu-şi propria lui identitate. Dar ce Dumnezeu era acesta? În orice caz, nu Dumnezeul lui Pavel, şi nici al grecilor. Dumneata te gîndeai la miturile gnostice, la concepţiile indiene despre Spirit şi Materie.
     — Evident, evident. Asta a remarcat şi Procopie.
     — Şi, cu toate acestea, ceva era adevărat în comparaţia dumitale, dar numai dacă privim lucrurile dintr-o cu totul altă perspectivă. Spiritul e întotdeauna camuflat în Materie, dar rostul lui acolo — dacă e prizonier, sau se află acolo provizoriu, pentru că e activ, şi cîte altele — rostul lui ai să-l afli mai tîrziu. Asta e de altfel Enigma — Enigma cu majusculă — care ne confruntă pe toţi, ghicitoarea care se pune, inexorabil, oricărui om: cum să recunosc Spiritul dacă e camuflat în Materie, adică, în fond, dacă e irecognoscibil? Şi aşa suntem şi noi, noi toţi, domnule filozof: nu numai indestructibili, cum spuneai, ci şi irecognoscibili... Dar văd că eşti aşteptat, adăugă întorcînd capul.
     În semiîntunericul care prevestea zorile, Darie zări la vreo douăzeci de metri, în plin cîmp, o siluetă familiară, pe care nu izbutea totuşi s-o identifice. Mult mai departe, în direcţia şoselei pe care o traversaseră în noaptea aceea, se întrezăreau grupuri răzleţe, înaintînd încet, parcă ar fi şovăit.
     — Şi trebuie să mă duc şi eu, continuă Ivan. Mă aşteaptă şi pe mine, acolo.
     Întinse mîna spre răsărit, dar deşi Darie cercetă încordat zarea, nu desluşi nimic. Cîinele pornise înainte, fără grabă, cu capul plecat, şi atunci Darie îl recunoscu deodată şi zîmbi fericit. I-l arătă lui Ivan.
     — El te-a recunoscut, şopti. El a fost singurul care te-a recunoscut...
     — Încearcă şi dumneata, domnule filozof, spuse Ivan privindu-l adînc în ochi, cu gravitate. Încearcă data viitoare — cînd va fi asta? Şi unde? În vreun salon la Iaşi, la Tokyo, sau pe munte, sau într-un spital, sau într-o altă planetă? Dar te-aş recunoaşte eu întîi, ţi-aş face semn, dar nici eu n-am să te recunosc, iar dacă totuşi te-aş recunoaşte şi ţi-aş face semn, nu mă vei înţelege. Asta-i povestea, domnule filozof; suntem irecognoscibili şi faţă de noi înşine, şi unul faţă de altul... 
     Înainta încet, parcă pierdut în gînduri, şi văzînd că Darie îl urma, se opri.
     — Nu, adăugă zîmbind, acesta-i drumul. Drumul dumitale este de cealaltă parte, şi înălţă braţul înapoi, spre apus. Grăbeşte-te. Eşti aşteptat...
     Îl salută cu un gest scurt, apoi se întoarse şi se îndreptă spre cîmpie, călcînd agale, cu cîinele înaintea lui.
     Îşi aduse deodată aminte de Zamfira şi Iliescu şi grăbi pasul. Simţea că dintr-un moment în altul se va face ziuă, căci cîmpia se vedea acum destul de limpede, întinzîndu-se, nesfîrşită, în toate părţile. Cerul era turbure, fără stele, semănînd mai mult cu o negură de munte. Şi deodată, apropiindu-se de pom, dădu cu ochii de locotenent.
     — Nu v-am recunoscut adineaori, domnul începu încurcat. Era încă întunerec.
     — Nu mă grăbeam. V-am ascultat discutînd, şi mă interesa şi pe mine. Ai învăţat multe de la Ivan. Probabil c-a fost si el, cîndva, filozof, adăugă zîmbind. Dar de-acum înainte trebuie să ne grăbim. Ne aşteaptă ceilalţi.
     Porniră amîndoi, îndreptîndu-se spre şosea.
     — Într-adevăr, de ce mi-o fi fost frică? exclamă deodată Darie. Ştiam de mult că suntem indestructibili. Şi, totuşi, reluă el după o pauză, gînditor, şi totuşi...
     Atunci îşi recunoscu plutonul şi se opri, fiindu-i teamă să nu-l copleşească emoţia.
     — Vasăzică, veniţi şi dumneavoastră, domnule elev, începu Manole, zîmbind. Cum vedeţi, ne-am adunat din nou, aproape toţi...
     În acea clipă, îşi aduse din nou aminte de Iliescu şi Zamfira şi întoarse capul.
     — Băieţii! şopti el agitat.
     — Au luat-o înainte, îl linişti locotenentul. Fiecare se întoarce acasă cum poate, adăugă melancolic. Noi ne îndreptăm întîi spre fluviu, ne concentrăm acolo...
     Darie îşi dădu seama că mergeau cu toţii, de cîtva timp, dar nu înţelegea cînd porniseră. Ridică din umeri, bine dispus, şi grăbi pasul. Se trezi în dreptul plutonului. Nu-i auzea vorbind, şi totuşi ştia că vorbesc, pentru că înţelegea ce-şi spun între ei. Cerul rămăsese tot atît de turbure, dar era destulă lumină, şi oriunde privea, înainte, la stînga sau la dreapta lui, în urmă, descoperea alte grupuri răsfirate, înaintînd tăcut, cu acelaşi pas măsurat şi totuşi, i se părea, neînţeles de repede. Se opri de mai multe ori să privească în urmă. Cît putu pătrunde cu ochii, cîmpia părea a fi aceeaşi, întinzîndu-se nesfîrşită sub cerul aburit şi turbure, cu cîţiva arbori crescuţi singuratici la mari distanţe unul de altul. I se păru deodată curios că nu aude nici paseri, nici avioane, nici măcar uruitul surd al camioanelor ruseşti pe care le văuse de curînd trecînd pe şosea.
     — Asta-i Ucraina, îl auzi lîngă el pe locotenent. O fi frumoasă pentru ei, pentru că e ţara lor. Dar o să vezi cum o să arate cînd o să ajungem noi.
     — Mai avem mult? întrebă Darie, şi în acea clipă îşi dădu seama că pusese o întrebare fără rost, pentru că ştia că, într-un anumit fel, sunt deja acolo.
     Ar fi vrut să rîdă şi să-şi ceară iertare, cînd îl auzi vorbind:
     — Este mult, şi totuşi nu este. Va fi mai greu pînă la fluviu, aşa s-a spus. Dar, ştii, divizia noastră e din Oltenia. Oamenii vor să se întoarcă acasă, fiecare în satul lui... Să se odihnească, adăugă zîmbind din nou.
     — Dar după aceea, domnule locotenent, întrebă Darie cu o nestăpînită fervoare, ce se întîmplă cu noi după ce ajungem acasă, unii la Iaşi, alţii la Bucureşti, alţii în Oltenia? Că v-am spus, suntem indestructibili. Îi spuneam asta şi lui Ival şi-mi dădea dreptate. Şi i-am mai spus-o lui Zamfira, şi Zamfira, în felul lui, Zamfira şi Iliescu...
     Se întrerupse brusc, văzîndu-i la vreo douăzeci de metri înaintea lui, înaintînd încet, cu un imens efort, căci purtat rănitul pe carabine, şi drumul din marginea porumbiştii era zdrenţuit de gropi, şi-i îneca praful fierbinte al nămiezii de vară. Alergă după ei şi le strigă:
     — Măi băieţi, voi sunteţi nebuni, nebuni de-a binelea! O luaţi de la început? Nu v-a fost de-ajuns Ivan, aţi găsit acum un altul?
     Se apropie de ei şi împietri văzîndu-se încovoiat pe cele două carabine, cu o batistă plină de sînge pe faţă, cu tunica descheiată, lăsînd să se vadă cămaşa însîngerată, sfîşiată.
     — Ce s-a întîmplat? şopti. Ce-i cu mine?
     În acea clipă se opriră şi, cu mare grijă, îl aşezară pe marginea drumului. Zamfira îşi făcu cruce.
     — A dat Dumnezeu şi v-aţi venit în fire, domnule elev, şopti, răsuflînd greu.
     — A fost aşa cum am spus eu, îl întrerupse Iliescu. Voia lui Ivan.
     — Am avut noroc, reluă Zamfira, că am dat peste ei dormind, beţi, şi le-am luat tot ce-am găsit la îndemînă — şi apă, şi votcă, şi tutun.
     — Dar ce s-a întîmplat cu mine? întrebă Darie în şoaptă, speriat. M-a rănit cineva?
     — Ceasul rău, continuă Zamfira. V-aţi împiedicat, aţi căzut şi s-a descărcat carabina. Glontele v-a trecut prin subţioară. Nimica toată, dar aţi leşinat, şi pînă am dat de dumneavoastră, aţi pierdut mult sînge. Dacă v-am fi legat braţul pe loc, era ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat...
     Darie privi în jurul lui. Se aflau între lanurile de porumb, pe marginea drumului, şi deasupra lor plutea aceeaşi pulbere fină şi aspră, înecăcioasă, pe care o cunoştea parcă de totdeauna, dar acum mai încinsă ca niciodată. Cu mîna validă căută în buzunar pachetul de ţigări. Îl găsi rupt, teşit, dar Iliescu îi întinse pachetul cu ţigări ruseşti, aşteptă să-şi aleagă una, apoi i-o aprinse.
     — Mă băieţi, începu după ce trase cîteva fumuri. Voi sunteţi oameni foarte buni şi devotaţi şi v-aţi dat destulă osteneală cu mine. Acum o să ascultaţi de ordinul meu: trebuie să-l ascultaţi, căci va fi ultimul meu ordin...
     Se întrerupse brusc şi trase repede din ţigare, ca să-şi ascundă emoţia.
     — Suntem ostaşi, începu din nou, am văzut toţi moartea. Eu, cel puţin, pot spune c-am văzut-o cu ochii. Vă vorbesc foarte sincer: nu mi-e teamă de moarte. Pe de altă parte, am să vă fac şi această mărturisire: eu n-am noroc, pe mine, de cînd mă ştiu, mă urmăreşte piaza-rea.
     
     
     — Da, interveni Laura, a fost destul să le vorbească despre nenoroc şi piaza-rea, ca să-l întrerupă amîndoi deodată, ridicînd speriaţi braţele în sus, parcă ar fi rostit un sacrilegiu. Aveau, de altfel, dreptate, adăugă întorcînd capul şi pnvindu-l. Căci ne cunoscusem de trei ani, eram într-un anumit fel logodiţi. Dacă domnul filozof numeşte asta nenoroc Şi piază-rea...
     — Fapt este, continuă Darie, că nu voiau să mai mă asculte cînd le-am cerut să mă împuşte, sau să-mi încarce carabina şi să mi-o dea mie. Le-am spus că, dacă vor cu orice preţ, le îngădui şi asta: să-mi sape groapa, cum i-au săpat-o lui Ivan. Şi cîte altele nu le-am mai propus: să rămînem de vorbă pînă seara, să le explic ce trebuie să spună la Iaşi, cînd vor ajunge, cu cine trebuie să vorbească întîi... Zadarnic. Şi atunci mi-e teamă că mi-am pierdut cumpătul şi am început să-i ameninţ.
     
     
     Luase a doua ţigară, şi Iliescu i-o aprinse umil, cu ochi umezi.
     — Vă mănîncă Curtea Marţială, reîncepu cu un glas neaaşteptat de ferm. Dacă ajungem batalionul, cer imediat să fiţi trimişi în faţa Curţii Marţiale pentru nerespectarea ordinului şi insultarea superiorului.
     — Cum o vrea Dumnezeu, făcu Zamfira, neîndrăznind să-şi ridice privirile. Sunt şi-acolo oameni buni, la Curtea Marţială. O să le spunem că ne-am făcut datoria.
     — Că dumneavoastră pierduserăţi prea mult sînge, şi aveaţi febră, şi poate de aceea ne-aţi cerut să reîncărcăm carabina, că nu mai ştiaţi pe ce lume sunteţi, slăbit şi nemîncat, şi ostenit.
     Darie îi privi o dată, cu o mută exasperare, apoi zvîrli ţigarea şi se ridică brusc. Se îndreptă hotărît către locotenent
     — Ce ne facem cu ei, domnule locotenent, că acum nu mai ascultă ordinele?...
     Locotenentul îl privi lung, ca şi cum ar fi încercat să-l recunoască, apoi înălţă din umeri şi porni mai departe. Darie grăbi pasul şi-l ajunse din urmă.
     — Eu sunt Darie, domnule locotenent, elevul T. R. Darie Constantin din compania dumneavoastră. Mă cunoaşteţi bine. Am stat de vorbă şi azi-noapte, în cîmpie, după ce m-am despărţit de Ivan.
     Locotenentul se opri şi-l privi cu căldură, şi totuşi sever.
     — Darie, vorbi el rar, subliniind fiecare cuvînt, după şase zile de foc, dumneata ar fi trebuit să ştii ce înseamnă un ordin.
     
     
     — Şi asta mi se pare fraza cea mai grea de înţeles, interi veni din nou Laura. Ce-o fi vrut să spună că trebuia să ştii ce înseamnă un ordin?...
     
     
     — ... Strada Toamnei numărul 11, Iaşi. Strada Toamnei numărul 11! De cîte ori nu le-am repetat adresa asta, de teamă ca nu cumva s-o uite, sau s-o confunde cu atîtea alte adrese pe care le şoptiseră atîţia alţi răniţi, trăgînd să moară, în ultimele luni. Căci ei erau în al doilea an de front, şi făcuseră parte, pe rînd, din nu ştiu cîte plutoane, decimate unul după altul, pînă în iulie, cînd se alcătuise, din rămăşiţe, plutonul pe care-l comandam eu, şi care avea să fie şi el decimat, după numai şase zile de foc, cum spunea locotenentul. Iaşi, strada Toamnei numărul 11, numărul 11...
     — La domnişoara Laura, clătină din cap, zîmbind Zamfira. Să n-aveţi grijă, domnule elev, că dacă ajungem noi înaintea dumneavoastră, acolo mergem întîi. Şi-i spuneam că veniţi curînd, curînd, şi veniţi cu galoane de sublocotenent.
     — Să nu-i spuneţi asta, îl întrerupse Darie, să nu-i spuneţi de galoane. Să-i spuneţi ce v-am rugat eu, adăugă.
     Se simţi deodată sleit de puteri şi-şi privi braţul rănit. I se părea mereu că sîngerează, şi uneori i se părea că hemoragia începuse demult, că era, sub tunică, leoarcă de sînge, şi tot aştepta să vadă şiroaie de sînge scurgîndu-se, calde, pe pămînt.
     — Dacă n-o să ţineţi tot minte, reluă tîrziu, aproape în şoaptă, să-i spuneţi măcar esenţialul. Că deşi ne-am cunoscut numai trei ani, ne-am cunoscut de totdeauna, şi am fost fericiţi, de la începutul lumii, şi tot aşa vom fi pînă ce se va stinge ultima stea din ultima galaxie. Ţineţi bine minte ce vă spun eu acum, că lucrul acesta e cel mai important: să-i spuneţi că teiul pe care-l ştim noi, la Iaşi, teiul acela ne-a fost de-ajuns. Noaptea dintîi, cînd ne-am oprit acolo, a rămas cu noi şi va rămîne aşa, noaptea noastră, pînă la sfîrşitul lucrurilor. Teiul nu-şi va scutura niciodată florile. Nu şi le mai poate scutura. E al nostru, şi tot ce-i al nostru nu-i în timp, n-are durată...
     — Spunem, domnule elev, îl linişti Zamfira udînd batista şi ştergîndu-l încet, cu mare grijă, pe buze, pe faţă, pe frunte. Dar acum să vă odihniţi, că au început să se aprindă stelele şi curînd după miezul nopţii trebuie s-o pornim din nou...
     Erau, ca de obicei, ascunşi în porumbişte, cu pulberea amăruie, mirosind a fum, deasupra lor, vorbind în şoaptă şi îndrăznind să ridice glasul numai cînd îi asurzea larma greierilor.
     
     
     — Este extraordinar cum au rezistat, atîtea zile, interveni din nou Laura. Şi este de neînchipuit cum au izbutit să se strecoare printre trupele ruseşti, cum au reuşit să găsească apă, şi chiar rachiu, ca să-i spele rana, şi au avut întotdeauna de mîncare...
     — Porumb uscat, rădăcini, cîţiva pesmeţi, o întrerupse Darie zîmbind. În a cincea zi, o bucată de ciocolată, pe care a găsit-o Iliescu în buzunarul unui soldat german, mort. Treceau convoaie de prizonieri pe şosea, şi erau mulţi răniţi, cădeau şi rămîneau pe marginea şoselei, pînă se îndura Dumnezeu sau vreo santinelă din convoiul următor şi nu se mai chinuiau. Iliescu învăţase acum unde să caute şi cum să găsească lucrurile folositoare: apă, pesmeţi, chibrituri, tutun. Numai pîine nu găsea.
     — Cum de nu s-au rătăcit? exclama Laura. Cum de-au izbutit, atîtea zile, să nu se întîlnească faţă în faţă cu oamenii din sat? Căci începuse culesul porumbului.
     — Am avut desigur noroc, continuă Darie. Dar Zamfira avea instinct de jivină sălbatecă, parcă simţea de departe apropierea omului şi ne ascundeam pe loc. Am stat ascunşi o zi întreagă, într-o claie cu fîn, şi auzeam cum lucrează femeile la cîteva sute de metri în preajma noastră... Dar ce mă tortura mai mult era accidentul meu. Nu ştiu cum au reuşit să mă transporte atîtea nopţi, cînd pe carabine, cînd într-o manta rusească. Nu-mi mai amintesc. Probabil că leşinam, sau eram atît de secătuit, încît nu-mi mai dădeam seama de nimic. Dar mă gîndeam la Ivan, la discuţia noastră, care mă impresionase atît. Unde i-a fost binecuvîntarea? Că pe el l-au purtat mai puţin de un ceas, iar pe mine, după norocul pe care ni-l adusese binecuvîntarea lui Ivan, mă purtau noapte după noapte. Mi-aduc aminte că m-am întrebat o dată dacă nu cumva Ivan a dorit accidentul, numai ca să mă poată întîlni şi să-mi spună tot ce avea de spus. Dar ce erau de vină Iliescu şi Zamfira în toată controversa asta filozofică?...
     
     
     — N-a fost filozofie, domnule elev, şopti Zamfira. Ceasul rău...
     — Iar au început să se adune corbii, spuse tîrziu Iliescu. Ce semn o mai fi şi ăsta?
     Darie privi, cu mîna streaşină la ochi, căci cerul era încins şi lumina difuză îl orbea.
     — Sunt avioane, spuse.
     — Sunt şi avioane, dar zboară sus, foarte sus, adăugă Zamfira. Corbii sunt pe-aici, pe-aproape...
     Darie căzu pe gînduri şi zîmbi.
     — În fond, asta facem şi noi. Ne ţinem după ei, după ai noştri, dar de departe, tot mai de departe... La cîte zeci de kilometri credeţi că se află acum frontul? Căci de cîteva zile nu se mai aud nici brandurile, nici artileria noastră...
     —Dacă se dezlănţuie curînd contraatacul german, făcu Iliescu, ne pomenim cu frontul peste noi într-o zi, două.
     
     Încercă să adoarmă din nou, dar arşiţa i se părea mai înăbuşitoare ca altădată, şi oricum ar fi încercat să se aşeze între porumbi, braţul rănit zvîcnea, parcă tot mai plin de sînge, şi auzea sîngele zvîcnind în tîmple, bătîndu-i să se spargă în urechi. Ceilalţi adormiseră, cu batista pe faţă, cu mîna pe carabină, dar se trezeau pe rînd, la răstimpuri scurte, şi-l cercetau cu privirile, cîteva clipe. Tîrziu, după apusul soarelui, Darie îşi dădu seama de ce nu poate dormi. Se aflau în aceeaşi porumbişte în care intraseră cu multe zile înainte, nu-şi mai putea aminti cu cîte; se aflau la cîteva sute de metri, sau poate mai puţin, de locul unde fusese îngropat Ivan. Recunoscuse porumbiştea în zori, cînd se tupilaseră istoviţi, suflînd greu, înaintînd cu teamă printre porumbi. O recunoscuse, dar era prea extenuat ca să mai vorbească. În noaptea aceea încercase pentru întîia oară să meargă, sprijinindu-se într-un fel de baston rupt dintr-un băţ de cort, gros şi solid, pe care-l găsise Iliescu. Umblase anevoie, călcînd cu frică, pe marginea şoselei, ajutat la răstimpuri de unul din ei şi odihnindu-se la fiecare cinci, zece minute. În aproape cinci ceasuri de mers, nu făcuseră nici zece kilometri, dar tot făcuseră mai mult decît în celelalte nopţi, cînd îl purtaseră ei.
     — Ne-am întors de unde am plecat, şopti cît putu mai încet, ca să nu-i trezească. Ne-am întors lîngă Ivan.
     Aproape că-i venea să rîdă, atît de absurdă i se păru deodată aventura lor. Dacă ar fi fost sigur că nu-i trezeşte, s-ar fi furişat printre porumbi şi i-ar fi aşteptat acolo, pe groapa lui Ivan.
     — În fond, n-are nici o importanţă, şopti din nou. Nimic n-are importanţă. Nous sommes foutus! Din toate punctele de vedere. Ştiam asta de la început. Tot ce s-a întîmplat după 8 noiembrie...
     Altă dată, într-o seară, tot în porumbişte — dar cînd: cînd? — tresărise auzindu-l pe Zamfira întrebînd:
     — Ce s-a întîmplat după 8 noiembrie domnule elev?
     — Tot felul de lucruri, începuse el zîmbind. Lucruri care m-au făcut şi m-au desfăcut, şi m-au făcut din nou...
     
     
     — Dar recunoaşte că n-ai îndrăznit să le vorbeşti de mine. Le-ai vorbit de Laura lui Petrarca, şi mă întreb ce-au înţeles ei din acea lungă şi laborioasă fenomenologie a Muzei, mai ales că aveai febră. Nu că n-ar fi putut înţelege, dar ce i-ar fi putut interesa pe ei o romanţă de la începutul Renaşterii italiene? Dacă le-ai fi vorbit de mine, de Iaşi, de strada Toamnei numărul 11, ar fi fost altfel. I-ar fi interesat, pentru că, foarte probabil, asta era şi povestea lor...
     
     
     — O luăm din loc, domnule elev, şopti Zamfira.
    Se ridică anevoie, ajutat de Iliescu, dar deşi se simţea mai obosit ca de obicei, porni hotărît, aproape nerăbdător. La un pas înaintea lui, Zamfira îi înlesnea trecerea printre porumbi. Pentru întîia oară cerul nu mai era acoperit de stele, şi totuşi nu se ghiceau norii, ci numai o boare fumurie plutind foarte sus. Şi pentru întîia oară nu se mai auzeau greierii. La răstimpuri, foile de porumb tresăreau cu un sunet surd, metalic, ca atinse de o adiere pe care ei n-o simţeau.
     — Nu pe-acolo, domnule elev, făcu Zamfira văzîndu-l că se îndreaptă hotărît, grăbind pasul, către un luminiş între lanurile de porumb, străjuit de doi arbori singuratici; pe-acolo ieşim în drumul de căruţă pe care am venit azi-dimineaţă.
     — Asta voiam şi eu să vă arăt, spuse Darie fără să se oprească. Să vă arăt că ne-am întors acolo de unde am plecat, acum zece, douăsprezece zile, cînd o fi fost asta. Uite, la cîţiva metri mai sus, pe stînga, în dreptul pomului, acolo i-aţi săpat voi groapa. Groapa lui Ivan, adăugă simţind că Zamfira îi prinde braţul sănătos ca să-l oprească.
     — Nu e asta groapa, domnule elev, şopti el. Ivan odihneşte la mulţi kilometri în spatele nostru, spre răsărit. Cel puţin la patruzeci de kilometri...
     — Şi, totuşi, acolo v-am văzut săpînd, reluă Darie. Veniţi cu mine, să v-o arăt, că nu e departe.
     După cîţiva metri, se opriră toţi. Groapa nu era adîncă. Parcă cei care o săpaseră şi-ar fi dat seama că era prea mare şi renunţaseră s-o termine. Sau poate nu mai avuseseră timp.
     — Asta nu e groapa, domnule elev, vorbi tîrziu Zamfira, în şoaptă. Asta a fost săpată pentru altceva. Pentru ce, nu-mi pot da seama. Dar nu vedeţi, e mai lungă de trei metri, şi acolo, alături, este încă una la fel, dar s-ar zice că nu e dreaptă, parcă ar coti, parcă s-ar desface în cruce. Şi poate mai sunt şi altele, mai departe, dar nu le vedem de aici.
     — S-o luăm din loc, şopti Iliescu, după ce mai cercetă o dată cerul. Să nu ne apuce ploaia.
     N-a început să bureze decît după ce-au ajuns în şosea, şi au traversat-o ca să nu-i ajungă din urmă camioanele ruseşti. Umblau la vreo două sute de metri, pe un drum îngust, paralel cu şoseaua.
     — Dacă se înteţeşte ploaia, şopti Iliescu la o haltă, avem noroc că găsim mai uşor apă. Dar dacă plouă cîteva zile în şir, cresc apele, se umflă fluviul şi o să fie mai greu la trecere.
     Ploua mărunt, lin, fără grabă, şi Darie înainta tot mai greu, încleştîndu-şi dinţii ca să nu geamă. Zamfira umbla alături de el, Iliescu la vreo douăzeci de metri înainte. Tîrziu, aproape de 3, le făcu semn să rămînă pe loc. Se întoarse repede, aproape alergînd.
     — Intrăm în sat, şopti. Trebuie să traversăm din nou şoseaua şi să încercăm pe dincolo, arătă întinzînd braţul.
     Darie îşi îngăduia acum să sufle greu, dar îşi stăpînea cu furie geamătul.
     — Ne apropiem cu băgare de seamă de şosea, continuă Iliescu, şi stăm la pîndă. E o cotitură în spatele nostru, şi cînd ne vine, între două camioane, traversăm şoseaua în fugă. Ei o iau înainte, adăugă depărtîndu-se.
     Aşteptau, îngenuncheaţi sub ploaie, la cîţiva metri de şosea, ascunşi sub bălăriile pipernicite. Camioanele treceau, parcă tot mai rar, cu farurile stinse. După vreo zece minute, Iliescu se ridică brusc şi, plecat din şale, începu să alerge. Îl văzură cum se pierde în întuneric.
     — Să fiţi gata, domnule elev, şopti Zamfira, că acum e rîndul dumneavoastră. Să lăsăm să treacă şi camionul ăsta. Acum! şopti el din nou cîteva clipe în urmă. Acum! Săriţii domnule elev!...
     Cu efort, gemînd de durere, Darie se înălţă brusc şi porni cît putu mai repede, spre şosea. Ţinea strîns în pumn bastonul, gata să se spijine de va fi nevoie, dar foarte curînd îşi dădu seama că poate alerga şi, dîndu-i drumul din mînă, porni la goană peste cîmpie. Zărise de departe fluviul şi ar fi continuat să alerge dacă nu s-ar fi auzit strigat de locotenent. Se opri, întoarse capul şi dădu cu ochii de el.
     — Am ajuns, domnule locotenent, îi spuse apropiindu-se. Am ajuns la timp. Dar unde e podul? întrebă.
     Locotenentul zîmbi şi întinse braţul. Fluviul curgea lin maiestuos, tăcut, la cîteva sute de metri în faţa lor. Nu i se zărea celalt mal, căci ploaia continua să cadă măruntă, ţesînd parcă o perdea de negură, pe care lumina incertă, palidă, în care se ghiceau deja zorile, nu izbutea s-o străpungă. Din spatele lor, apăreau necontenit grupuri risipite, şovăiau cîteva clipe, apoi coborau spre mal, unde se alcătuiseră deja convoaie, aşteptînd parcă semnalul de plecare.
     — Dar unde e podul? întrebă din nou Darie. Nu se vede nimic...
     Locotenentul ridică din umeri.
     — Uită-te mai bine, Darie. Sunt fel de fel de poduri pe lume. Acesta de-aici, din faţa dumitale, duce la noi acasă.
     — Acasă, repetă Darie. Duce la noi acasă. Şi după ce ajungem acasă, ce se întîmplă cu noi, domnule locotenent? V-am mai întrebat o dată, şi nu mi-aţi răspuns. Ce se întîmplă după ce ajungem acasă? Ar fi îngrozitor să nu ne putem odihni niciodată...
     Cobora alături de locotenent, şi cînd ajunse foarte aproape, îşi dădu seama că mulţimea aceea tăcută, ale cărei convorbiri le auzea totuşi, convoaiele acelea care i se păruseră că aşteaptă semnalul de plecare se mişcau deja, înaintau, şi încă destul de repede, pe deasupra fluviului, ca şi cum ar fi trecut pe un pod nevăzut. Ajunsese acum chiar pe marginea fluviului.
     — Vii şi dumneata, Darie? îl întrebă locotenentul.
     Apoi se îndreptă către un grup care-i aştepta, neîncercînd să-şi ascundă nerăbdarea, deşi îi priveau pe amîndoi cu căldură, aproape cu fervoare, zîmbindu-le. Cei dintîi începuseră să treacă, şi atunci parcă soarele răsări din toate părţile, căci lumina îl orbi, şi văzu podul pe care ceilalţi înaintau din ce în ce mai repede, pod crescut parcă chiar din lumina aceea de aur care-l orbise, şi tot în acea clipă îl asurzi o explozie sonoră, nefiresc alcătuită, parcă din sunete de gigantice clopote de cristal, şi talgere de alamă, şi flaute, şi ţiuit de greieri.
     Simţi mîna Laurei pe frunte, se auzi strigat, dar nu deschise ochii.
     — Nu mă trezi, Laura, şopti. Mai lasă-mă să-i văd. Să-i văd trecînd podul...
    — Nu e domnişoara Laura, domnule elev. Suntem noi, Iliescu şi Zamfira, din plutonul dumneavoastră.
     — Vasăzică, e adevărat? întrebă Darie fără să deschidă ochii. De data aceasta e adevărat?...
     — E adevărat, domnule elev, şopti Zamfira cu voce sugrumată de emoţie. Ce să-i spunem domnişoarei Laura?
     — Să-i spuneţi să nu-i fie frică. Că toate sunt aşa cum trebuie să fie, şi e frumos. Să-i spuneţi că e foarte frumos. E o lumină mare. E ca în strada Toamnei...
     Se ridică brusc şi, fără să-i privească, porni din nou, repede, aproape alergînd. Nu mai era lumina de aur de la pod, şi nici fluviul nu părea atît de aproape. Îl zărea, îl ghicea mai mult, departe, în faţa lui, spre apus. Dar alerga cu o bucurie uitată, copilăroasă, simţindu-se copleşit de o beatitudine totală, fără nume, fără înţeles. Şi atunci îşi aminti: Nu i-am binecuvîntat...
     Se opri, aproape cu părere de rău. Auzea cum i se bate inima din ce în ce mai puternic. Mai privi o dată către fluviu şi i se păru că începe să se topească încet în negură. Şovăi cîtva timp, apoi întoarse hotărît spatele şi se îndreptă, încercînd să grăbească pasul, către lanul de porumb unde se ascunseseră — dar cînd? cînd? În ce viaţă?...
     
     
     
    
     
     
     I
     
     Îl recunoscu de departe. Purta aceeaşi pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric şi provocator cîrpite pe umeri, ca şi cum ar fi vrut să ascundă urma epoleţilor. Dar Pantelimon ştia acum că pelerinele cu epoleţi nu făcuseră parte din uniformele armatei romîne; cel puţin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Şi, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleţilor, adăogase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, ştiinţifice, atunci ar fi grav!... 
     Se întrerupse şi-l privise lung. — De cînd îl cunoşti? — Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ţi-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ţi-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca nişte epoleţi... — Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Şi, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înţelegi de ce... Pantelimon înălţase încurcat din umeri. — Nu, spuse, nu înţeleg. — Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei... Şi totuşi, adaogă gînditor, spui că nu-l cunoşti... — L-am văzut doar de două sau trei ori, ieşind de la alimentara Mătăsari. El ieşea şi eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr nişte mezeluri...
     
     
     De data aceasta micşoră pasul ca să-i poată privi cu atenţie pelerina. Nu se înşelase: peticele erau cusute exact pe locul şi pe măsura epoleţilor: Poate privirile sau zîmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.
     — Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem?
     — Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.
     — Nu, nu m-aţi înţeles. Nouăsprezece mai, asta ştiam. Dar anul? În ce an suntem?
     Pantelimon se trase uşor spre zid, lăsînd să treacă o femeie cu un copil de mînă.
     — 1969! spuse, 19 mai 1969.
     — Aşa credeam şi eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Şi cu toate acestea, sunt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sunt oameni care pretind că suntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenţie: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie şi mai 1966.
     — Nu înţeleg, spuse Pantelimon zîmbind încurcat.
     — Vă rog să mă credeţi, continuă celălalt scuturîndu-şi pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sunt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în faţa evidenţei, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin...
     — Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.
     — Ziarul nostru cel mai popular: Scînteia. Îl citesc în fiecare zi. Scînteia de azi dimineaţă am citit-o de la primul la ultimul rînd.
     — Ei şi? îl întrerupse nervos Pantelimon, dîndu-şi seama că mai mulţi trecători se opriseră lîngă ei şi-i ascultau. Am citit-o şi eu, şi tot de la primul la ultimul rînd...
     — Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigura că suntem în mai 1966!
     — Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tînăr cu şapcă trasă adînc pe frunte pînă în dreptul sprîncenelor.
     — Da, dar vedeţi..., se pregăti să-i explice, scuturîndu-şi din nou pelerina, parcă ar fi vrut s-o arunce peste umeri, adunînd-o, întreagă pe spate.
     — Despre ce e vorba? întrebă cineva de lîngă zid, fără să-şi scoată ţigarea din gură, înaintînd încet spre Pantelimon.
     — Tovarăşul susţine că suntem în 1966...
     — Îmi daţi voie, tovarăşe; n-am susţinut asta. Mi-am permis doar să vă întreb în ce an suntem. Mai precis, am vrut să mă conving că nu mă înşel cînd afirm că suntem în 1969, deşi...
     — Deşi?
     Îşi scoase ţigarea dintre dinţi, şi vorba părea acum schimbată, aproape severă.
     — Deşi, cum spuneam, ziarul pe care l-am citit azi dimineaţă, Scînteia, vreau să spun, indică precis: 19 mai 1966. Şi nu e pentru prima dată. Acum trei zile şi de două ori săptămîna trecută, şi mai înainte, toată luna aprilie, Scînteia pe care am primit-o şi am citit-o eu.
     — Se întîmplă, vorbi cineva. Am un prieten la Slatina, şi mi-a arătat şi el, le-am văzut cu ochii mei... Numere din Scînteia... Toate erau din 1966...
     — Era din provincie, îl întrerupse cineva. Slatina e un oraş frumos, dar e în provincie...
     Cîţiva încercară să rîdă. Pantelimon se simţi atins pe braţ, şi întoarse capul. Bătrînul îi zîmbea cu înţeles.
     — Ar trebui să te repezi şi d-ta pînă la Slatina, spuse. Poate te trezeşti din nou în anul 1966. Şi...
     Dar îi întîlni privirile, îl văzu cum trage cu sete din ţigară şi tăcu, zîmbind încurcat.
     — Nu vă mai astîmpăraţi! şuieră printre dinţi, strivind ţigarea cu piciorul. Vă ţineţi de prostii. În loc să vă vedeţi de treabă...
     
     
     II
     
     Cînd, o jumătate de ceas în urmă, ieşi de la alimentară, îl găsi rezemat cu spatele de zid, aşteptîndu-l.
     — Pantelimon, îl întrebă, de cînd îl cunoşti pe Zevedei?
     Pantelimon înghiţi cu greu şi-şi trecu pachetul în cealaltă mînă.
     — Nu-l cunosc. Nici nu ştiam că-l cheamă Zevedei. L-am zărit de vreo două, trei ori, şi m-au frapat peticele de la pelerină: parcă ar fi fost cîrpite pe locul epoleţilor. Dar, cum spune directorul nostru, tovarăşul Ulieru, armata romînă n-a cunoscut pelerine cu epoleţi. De aceea e suspect... Poate, în epoca feudală...
     — Lasă epoca feudală, îl întrerupse celălalt. De ce spuneai că e suspect?
     — Pentru că, aşa cum spune tovarăşul Ulieru, dacă s-ar putea dovedi cu certitudine, prin mijloace ştiinţifice, vreau să spun, dacă s-ar putea dovedi că peticele au fost cîrpite pe locul epoleţilor, atunci pelerina este sigur furată de la Muzeul Armatei.
     — Asta e altă mîncare de peşte, vorbi celalt scoţîndu-şi pachetul cu ţigări. Lasă în pace Muzeul Armatei. De cînd îl cunoşti pe Zevedei?
     Pantelimon îşi trecu pachetul în mîna stîngă. Dar se răzgîndi repede şi, apucîndu-l cu mîna dreaptă, se trase spre zid.
     — V-am spus. L-am cunoscut acum o jumătate de ceas. Mă duceam la alimentară pentru nişte mezeluri, şi el m-a oprit, şi m-a întrebat: Vă rog, dacă nu vă supăraţi, îmi puteţi spune în ce an suntem? Şi i-am răspuns...
     Pantelimon îşi înălţă brusc fruntea, şi zîmbi.
     — Nu înţelesesem, credeam că mă întreabă de zi, şi i-am răspuns: 19 mai. Dar el m-a întrerupt: Nu, spuse, ştiu şi eu că suntem în 19 mai. Dar, anul? În ce an suntem?...
     — În ce an suntem? repetă celălalt zîmbind. Şi d-ta n-ai bănuit nimic?
     Pantelimon se apropie şi mai mult de zid.
     — Am crezut că poate nu-i în toate minţile sau că...
     — Adică, ce vrei să spui cu asta? Că i s-a întîmplat ceva? Că a fost amestecat în vreo afacere suspectă şi că, în sfîrşit, de-acolo i se trag toate?
     — Cam aşa ceva sau poate că... În sfîrşit, înţelegeţi ce vreau să spun.
     Celalt zîmbi din nou, apoi îşi aprinse absent ţigara.
     — Dar de ce în 1966? întrebă privindu-l cu pleoapele brusc şi sever apropiate. Nu ţi s-a părut suspect că Zevedei a precizat: 1966 şi nu un alt an, bunăoară 1956 sau 1960?
     — Nu, recunoscu timid Pantelimon. Acum, că-mi spuneţi d-stră, parcă mi se pare şi mie suspect. Căci, în fond, de ce 1966?...
     Celalt izbucni în rîs.
     — Prea mă crezi prost, tovarăşe.
     Pantelimon păli şi încercă zadarnic să zîmbească.
    — Eu? începu. De ce să vă cred cum spuneţi d-stră?... Eu...
    Dar se întrerupse, văzînd apropiindu-se foarte grăbit, aproape în fugă, pe tînărul cu şapca trasă pe frunte.
     — Plecase de-acasă, şopti gîfîind. Plecase cu cinci minute înainte.
     — De la n-rul 13?
     — Nu, de la 13 bis.
     — Atunci te-a păcălit din nou. Ţi-am spus că la 13 bis... Dar, în sfîrşit, deocamdată n-are importanţă.
     Apoi, întorcîndu-se brusc spre Pantelimon.
     — De unde ştiai de Muzeul Armatei?
     — Eu? Nu ştiu nimic.
     — Tovarăşe Pantelimon, vorbi celalt printre dinţi, eu sunt un om bun de felul meu, dar...
     Pantelimon îşi plecă umerii, şi se lipi de zid.
     — Directorul nostru, de la administraţie, tovarăşul Ulieru, mi-a atras atenţia şi mi-a spus: Dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace ştiinţifice moderne, că în locul peticelor...
     — Bine, bine, asta mi-ai mai spus-o. Dar de ce Muzeul Armatei?
     — Tovarăşul director, Ulieru, spunea că e grav, pentru că era o piesă de muzeu. Cu alte cuvinte, era o piesă furată de la Muzeul Armatei.
     Celalt îşi scoase ţigara şi-l întrerupse clătinînd de cîteva ori mîna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon.
     — Dar dacă ai înţeles asta, cum de n-ai înţeles legătura cu 1966? Căci Zevedei ţi-a vorbit de 1966 iar nu de 1960 sau 1956!
     Îl privi din nou, cu pleoapele mult apropiate, apoi şuieră printre dinţi.
     — Prea ne credeţi proşti, tovarăşe!
     — Eu, tovarăşe? exclamă Pantelimon lipindu-şi mîna liberă de piept.
     — Nu vă mai astîmpăraţi!
     Apoi, întorcîndu-se brusc către tînărul cu şapcă.
     — Ce era cu Slatina? Îl cunoaşte cineva?
     — E de la aceeaşi secţie cu Făinaru. Se referea la chestia din septembrie.
     — Atunci e suspect...
     — Aşa spunea şi Făinaru. De aceea...
     — Bine, am înţeles! îl întrerupse privindu-l ameninţător în adîncul ochilor.
     
     
     III
     
     Ca în fiecare zi, cîteva minute înainte de ora prînzului, se îndreptă spre biroul lui Ulieru. Dar în faţa ascensorului îl întîmpină dactilografa.
     — Nu vă urcaţi degeaba, că astăzi n-a venit. Treburi, adaugă zîmbind, 20 mai, 21 mai, şi aşa mai departe...
     Lui Pantelimon i se păru că dactilografa încercase să clipească din ochiul stîng, şi roşi, încurcat.
     — Înţeleg, spuse şi se îndreptă spre uşă.
     Dar după cîţiva paşi se întoarse şi întrebă coborînd glasul:
     — Este ceva special? Vreau să spun 20 sau 21 mai au vreo semnificaţie specială?
     Dactilografa îl privi din nou, mirată, şi de data aceasta Pantelimon nu se mai îndoi: tînăra clipea într-adevăr cu înţeles, din ochiul stîng.
     — Depinde de oraş, spuse. În anumite oraşe de provincie 20 mai e mai important decît 21 mai...
     — Oraşe de provincie, repetă visător Pantelimon. Ce curios! Aseară, nu ştiu nici eu bine de ce, mă gîndeam la oraşele de provincie. La Slatina, bunăoară...
     Ca şi cum nu l-ar fi auzit, tînăra zîmbi şi, clătinînd scurt din cap, îi întoarse spatele.
     În ziua următoare, Pantelimon se hotărîse să dejuneze în laborator. Desfăcuse pachetul cu mezeluri şi se pregătea să destupe o sticlă de bere, cînd în uşă apăru Ulieru.
     — Te-ai şi întors? îl întîmpină Pantelimon cu bucurie. Atunci mergem la cantină...
     Şi pentru că Ulieru tăcea, privindu-l preocupat, destupă sticla de bere, umplu un pahar şi i-l întinse.
     — De unde ştiai că am fost la Slatina? îl întrebă Ulieru după ce sorbi cu grijă cîteva înghiţituri.
     Pantelimon tresări surprins.
     — Ai fost la Slatina? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă am ştiut ceva!
     — Atunci de ce i-ai spus dactilografei că oraşul dumitale favorit e Slatina? De ce tocmai Slatina, unde mă aflam eu? Şi, pentru că suntem prieteni şi am încredere în d-ta, îţi spun că fusesem trimis într-o inspecţie...
     Pantelimon îşi goli paharul şi se aşeză pe scaun.
     — Întîi şi întîi, n-am spus că Slatina e oraşul meu favorit. Nici nu-l cunosc. N-am fost niciodată la Slatina. I-am spus doar că, cu o seară mai înainte, mă gîndeam nu ştiu nici eu bine de ce, mă gîndeam la oraşele de provincie, bunăoară, la Slatina.
     — Dar de ce tocmai la Slatina? îl întrerupse Ulieru căutîndu-i privirile.
     Pantelimon ridică încurcat din umeri.
     — Pentru că, n-am apucat să-ţi spun, pentru că, în sfîrşit, alaltăieri, îndreptîndu-mă către alimentară, m-am întîlnit din nou cu individul acela cu pelerină, ştii care... Tipul despre care spuneai că dacă s-ar putea dovedi cu precizie...
     Ulieru se apropie în vîrful picioarelor de uşă şi o deschise brusc, privi în dreapta şi în stînga, apoi se întoarse şi se reaşeză pe scaun.
     — Cred că nu e în toate minţile, continuă Pantelimon.
     — Ai vorbit cu el?
     — Doar cîteva cuvinte. N-am apucat să-i vorbesc mai mult, pentru că... E o poveste întreagă.
     — Dar ţi-a spus el ceva despre Slatina?
     — Nu el. Se adunase acolo, pe trotuar, un grup întreg, şi cineva, nu mai mi-aduc bine aminte cine, a spus că şi la Slatina apare Scînteia cu data, să spunem, de 19 mai 1966 în loc de, cum ar trebui, 19 mai 1969. Să vezi cum a fost...
     Ascultîndu-l, Ulieru îşi trecea la răstimpuri batista pe frunte. Apoi o ascundea ruşinat în buzunar şi începea să-şi frece mîinile.
     — Ar putea fi foarte grav, rosti în cele din urmă. M-ai băgat —, recunosc, fără să vrei, — ne-ai băgat pe amîndoi într-o încurcătură din care Dumnezeu ştie cine are să ne scoată.
     — Dar de ce e atît de grav? întrebă turburat Pantelimon.
     — Pentru că individul acela foarte suspect, individul cu pelerină, a adus vorba de ziarele din 1966.
     — Dar ce s-a întîmplat în 1966?
     Ulieru se ridică brusc şi deschise din nou uşa, privind pînă în fundul coridorului.
     — Bună, bună! strigă, fluturîndu-şi mîna.
     Apoi îşi apropie scaunul de al lui Pantelimon şi continuă în şoaptă.
     — Să vorbim mai încet, că Petrescu Doi s-a întors să-şi verifice aparatele...
     Se întrerupse şi răsuflă adînc.
     — Ce s-a întîmplat în 1966? S-au întîmplat multe. În orice caz, în 1966 era mai bine ca acum, în 1969. Şi atunci, înţelegi, dacă oamenii citesc ziarele din mai 1966 cînd noi, de fapt, suntem în mai 1969... E, în orice caz, ceva subversiv. E împotriva Statului.
     Se întrerupse o clipă, întoarse capul spre uşă, făcu un semn, şi continuă ridicînd glasul.
     — Este împotriva aşezării noastre socialiste. Întîlneşti saboteuri în orice întreprindere. Nu e de mirare. Duşmanul de clasă nu renunţă la privilegiile pe care, pe bună dreptate, partidul şi poporul...
     Uşa se deschise şi în prag apăru Ioanichie Petrescu. Intră, cu tabacherea deschisă, îmbiindu-i.
     — Ştiu, ştiu bine că nu fumaţi, dar eu, în orice caz, vă pun la încercare...
     Apoi, întorcîndu-se către Ulieru.
     — Cum decurge ancheta, tovarăşe inginer?
     — N-a fost anchetă, răspunse Ulieru încercînd să pară detaşat, aproape plictisit. Am fost în misiune de control. Totul decurge conform planului...
     Ioanichie Petrescu îl privea, zîmbind ironic.
     — Şi cu toate acestea, n-au livrat nici 20% din comenzile noastre.
     — Au să livreze, au să livreze totul conform planului... Dar mie mi-e foame, adaogă ridicîndu-se brusc. Şi cum nu mă prea împac cu mezelurile, mă duc la cantină.
     — Azi au ciorbă de fasole, preciza Petrescu continuînd să zîmbească.
     Lăsă să treacă un răstimp, jucîndu-se absent cu tabacherea, apoi, fără să-l privească, se adresă lui Pantelimon.
     — Nu ştiam că-l cunoşti pe Năstase...
     Pantelimon tocmai sfîrşise de desfăcut pachetul cu mezeluri.
     — Nu cred că-l cunosc. Cine e Năstase?
     — Ai stat mult de vorbă cu el alaltăieri, în faţa alimentarei Mătăsari. Să ştii că e un element foarte capabil. Şi un om integru. Poţi să ai toată încrederea în el. Dar, adăugă căutîndu-i privirile, pentru că suntem numai noi doi, îţi pot spune că l-ai cam dezamăgit.
     — Eu? exclamă Pantelimon ducîndu-şi mîna la piept.
     — Dumneata. Ai fost reticent, parcă ţi-ar fi fost frică de el. Nu i-ai spus nimic de legăturile d-tale cu Zevedei, de cînd îl cunoşti, şi celelalte...
     Pantelimon înghiţi cu greu, şi apucînd paharul lui Ulieru, dădu peste cap restul de bere.
     — Dacă ţi-e sete, continuă Petrescu, vino la mine, în laborator. Am întotdeauna o sticlă de bere rece.
     — Nu, mulţumesc, nu mi-e sete. Dar pentru că veni vorba de tovarăşul Năstase şi de individul cu pelerină...
     — Asta e mania lui, a lui Zevedei, îl întrerupse Petrescu : să poarte pelerina lui unchiu-său, colonelul.
     — Tovarăşul Ulieru bănuia că a furat-o de la Muzeul Amatei.
     — Nu, n-a furat-o. Unchiu-său, colonelul, a fost în armata austro-ungară. A murit foarte bătrîn, aproape centenar, la sfîrşitul războiului. Dar Zevedei e un om ciudat: vrea să se distingă de popor, şi atunci recurge la orice semn distinctiv...
     Pantelimon prinse curaj, şi începu să-şi aşeze mezelurile pe o farfurie de plastic.
     — În fond, ţine să se declare pe faţă duşman de clasă...
     — Cam aşa ceva, spuse Petrescu deschizînd tabacherea. Dreptul lui.
     — Dreptul lui? se miră Pantelimon. Într-o societate socialistă ca a noastră?
     — Aşa a crezut el. Şi a tras consecinţele. Ştii şi d-ta că a stat 15 ani la închisoare; 15 ani, pînă a fost graţiat.
     Pantelimon muşcase cu spor dintr-o felie de parizer, şi se trudea acum s-o mestece cît mai repede. Ioanichie Petrescu îl privea zîmbind.
     — Şi dacă a fost graţiat, continuă după o pauză, nu mai poate fi arestat pentru că poartă pelerina lui unchiu-su... Dar vezi că nu se astîmpără. Are dreptate Năstase: sunt unii oameni care, oricîte li s-ar întîmpla în viaţă, nu se astîmpără.
     Treptat, Pantelimon se lumină la faţă.
     — D-aia întreabă în ce an suntem, spuse.
     — Exact. Şi de aceea l-ai decepţionat pe Năstase, încercînd să te prefaci...
     — Eu? exclamă Pantelimon cu oarecare greutate, căci avea gura plină.
     Petrescu rîse cu poftă şi apoi, brusc, se hotărî şi alese o ţigară din tabacheră.
     — Una străină, cu filtru; pentru zile mari... Da, d-ta, reluă calm, cu un glas neutru. Ai încercat să joci rolul tînărului naiv şi cu capul în nori, cînd noi toţi te cunoaştem, şi te apreciem ca pe un element strălucit, de încredere şi de viitor.
     — Nu înţeleg, spuse Pantelimon. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă înţeleg la ce faceţi aluzie.
     — Răspundeai ca şi cum nu l-ai fi cunoscut pe Zevedei...
     — Dar nu-l cunosc.
     — Dă-mi voie, te rog, îl întrerupse Petrescu ridicînd braţul în aer. Ca şi cum nu l-ai fi cunoscut, iar pe de altă parte, te prefăceai că nu înţelegi legătura cu anul 1966.
     — Acum înţeleg, mărturisi Pantelimon cu un aer de triumf. Foarte probabil, 1966 este anul cînd a fost graţiat...
     Ioanichie Petrescu îl privi cîteva clipe în tăcere, fumînd absent.
     — Recunosc că eşti mare meşter, ştii să-ţi ascunzi jocul. Dreptul d-tale, adăugă, regăsindu-şi zîmbetul. Dar dacă n-o ştiai, ţi-o spun eu: Zevedei a fost graţiat, ca toţi ceilalţi, în 1964. O ştie toată lumea...
     
     
     IV
     
     Ca de obicei cînd vecinii ascultau programul de nouă seara, Pantelimon îşi propti coatele pe birou, îşi înfundă degetele în urechi şi, cu încăpăţînare, continuă lectura. De cîte ori întîlnea un nume străin, îl silabisea de mai multe ori, cu glas tare. Celebrul fiziolog englez John A. Davenport... Da-ven-port. Da-ven...
     Dar auzise semnalul bine ştiut — cele cinci bătăi în uşă, cu o scurtă pauză după a treia ciocănitură — şi se grăbi să deschidă.
     — Ar trebui să te căsătoreşti şi d-ta, ca toţi tinerii de viitor, spuse Ulieru. Ai avea şi d-ta televizor, ai asculta programul de la nouă seara...
     Apoi coborînd brusc glasul, adăugă:
     — Hai să bem o bere.
     După ce traversară bulevardul, Ulieru îl întrebă:
     — Ce ţi-a spus Petrescu Doi după ce-am plecat eu?
     Îl ascultă atent, întorcînd la răstimpuri capul, să vadă dacă sunt singuri. Tîrziu, se opri din mers şi răsuflă lung, adînc, de mai multe ori.
     — Vasăzică, ştie şi el ceva. Ştie cel puţin două lucruri: Întîi, că la Slatina e fierbere mare de cînd cu explozia de la Fabrica de Cerneală. Şi al doilea, ştie şi rezultatul anchetei... 
     Tăcu brusc, ridicînd ca din întîmplare capul către o fereastră deschisă de la etajul trei. Pantelimon îi urmări privirile, apoi porniră amîndoi deodată, grăbind pasul.
     — Adică? îndrăzni să-l întrebe tîrziu.
     — Ştie şi el că, în urma anchetei, s-a descoperit originea cernelii cu care se tipăreau pînă acum vreo două, trei săptămîni, numerele din Scînteia fals datate februarie şi martie 1966.
     — Vasăzică, exclamă Pantelimon, Zevedei avea dreptate!
     — Vorbeşte mai încet, îl întrerupse Ulieru. Omul d-tale avea dreptate, pentru că numerele apocrife există: le-am văzut şi eu. Le-am văzut la Slatina.
     — Şi?... întrebă emoţionat Pantelimon.
     — Nu înţeleg nimic, dar, evident, eu nu ştiu mare lucru. Ştiu doar ce mi s-a spus: că este la mijloc un complot vast şi foarte inteligent organizat... Mare ghinion! exclamă după un răstimp.
     Se apropie de bordura trotuarului şi scuipă, cu furie, de mai multe ori.
     — Mare ghinion! Şi pentru mine, că am fost trimis la Slatina, şi pentru d-ta, că te-a interesat o pelerină cu petice în dreptul epoleţilor, şi ai intrat pe mîna lui Năstase. Orice am face de aici înainte, suntem amîndoi suspecţi. Ai văzut pe Petrescu Doi? A mai venit vreodată la dumneata, aşa, din senin, la ora prînzului?
     — Nu cred.
     — Asta, pentru că m-a zărit cînd am deschis uşa...
     Pantelimon călca cu privirile în caldarîm, absent, preocupat.
     — Dar nu înţeleg de ce fel de complot ar putea fi vorba, murmură după o lungă tăcere.
     — Nu înţeleg nici eu. Cei care au cumpărat ediţiile — tirajul real, din 1966, şi ediţiile apocrife, din 1969 — spun că textele sunt aproape identice. Doar cîteva modificări, de altfel fără însemnătate, şi multe greşeli de tipar, mai multe ca de obicei...
     — Atunci?
     — Ei spun că e complot. Deocamdată, se silesc să descopere pe toţi cei care primesc asemenea exemplare antedatate. Căci ajung cu poşta de dimineaţă, o dată cu exemplarele ediţiei curente. Dar, evident, oamenii au prins de veste şi le ascund, poate chiar le distrug... Deşi, pe de altă parte, adăugă după o nouă pauză, am auzit că în unele oraşe de provincie se vînd la bursa neagră...
     Cu mare atenţie, au pipăit amîndoi banca, să vadă dacă e bine uscată, apoi s-au aşezat, tăcuţi.
     — E curios, e cît se poate de curios, şopti Pantelimon mai mult pentru sine.
     Ezită o clipă, apoi continuă cu un glas ferm.
     — Vreau să spun, curios tip de complot... Să reproducă numere întregi din Scînteia, avînd totuşi grijă să le antedateze cu trei ani, adică să le denunţe singuri că sunt apocrife...
     — Aşa îmi spuneam şi eu. Dar, dacă organizatorii complotului vor să transmită mesagii în toată ţara, nu puteau găsi un mijloc mai sigur decît să le trimită prin chiar organul partidului.
     Pantelimon clătină din cap.
     — Bine, dar acum, o dată descoperiţi, nu mai au nici o şansă. Exemplarele vor fi controlate, unul cîte unul, înainte de a fi expediate.
     — Nu poţi controla, în fiecare noapte, zeci de mii de exemplare. Ai paraliza circulaţia ziarului... În plus, exemplarele apocrife apar neregulat, uneori două, trei zile în şir, apoi deloc, o săptămînă întreagă...
     Tăcu brusc, îşi frecă nervos mîinile, apoi spuse încet privind bordura trotuarului:
     — Ar trebui să te însori, să ai şi d-ta o familie, să-ţi cumperi televizor. Eşti tînăr. Să nu ajungi ca mine, adăugă.
     Răsuflă adînc, obosit, şi întoarse capul spre Pantelimon.
     — Tot ce ţi-am spus adineaori, nu le-am aflat la Slatina. Mi le-a spus Năstase, astă-seară. A venit la mine, şi mi le-a spus. Ca să-mi cîştige încrederea, pretinde el. Şi, evident, m-a descusut, m-a întrebat tot ce e în lună şi în soare, dar m-a întrebat mai ales despre d-ta, de cînd te cunosc, şi celelalte... Iar la plecare mi-a mai spus ceva. Mi-a spus că te aşteaptă mîine, la el, la birou, către ora prînzului. Să n-ai nici o grijă, a adăugat, că dacă te va reţine acolo ceva mai mult, va telefona chiar el, acolo unde trebuie...
     
     
     V
     
     Plouase din nou, toată dimineaţa, şi, o dată ajuns în stradă, Pantelimon cercetă neliniştit cerul. Îşi ridică gulerul mac-ferlanului, îşi înfundă bascul pînă la urechi şi porni cu pas repede. Dar peste cîteva minute ploaia se înteţi şi fu nevoit să-şi deschidă umbrela. Se prefăcea că nu remarcă zîmbetele trecătorilor, întorcînd capul ca să-l privească, aproape alergînd zgribulit sub jumătatea de umbrelă — dar ştia că roşise. Ajuns la cîteva case de numărul 4 se hotărî brusc şi închise umbrela.
     — Eşti ud leoarcă, tovarăşe, exclamă Năstase cînd îl văzu intrînd. Să nu răceşti. Poate ar fi bine să iei o aspirină. Dacă nu ai la îndemînă, îţi dau eu.
     — Nu, mulţumesc, nu cred că va fi nevoie. Nu răcesc atît de uşor.
     Rezemîndu-se de speteaza fotoliului, Năstase îl privi ironic şi totuşi afabil, aproape cu simpatie.
     — Am auzit numai bine despre d-ta, începu brusc. Îndeosebi directorul d-tale, tovarăşul Ulieru, te ridică în slava cerului. Spuneau că eşti pe cale de a face o mare descoperire. Nu ştiu ce substanţă care, în caz că...
     Pantelimon zîmbi încurcat.
     — Da, e în legătură cu una din materiile prime... Dar, vedeţi, e oarecum delicat... Într-un anumit fel, e un secret de Stat...
     — Ştiu, de aceea nici nu insist... D-ta nu fumezi? îl întrebă scoţînd din buzunar un pachet de ţigări.
     — Nu, mulţumesc. N-am fumat niciodată.
     — Bine faci... Ştii de ce te-am chemat? îl întrebă privindu-l în ochi.
     — Mi-a spus aseară tovarăşul Ulieru.
     — Ce ţi-a spus?
     — Mi-a spus să mă prezint la biroul d-stră pe la ora prînzului. Iar dacă mă veţi reţine...
     — Nu ţi-a spus tot. De altfel, nici nu mă aşteptam să-ţi spună tot. Să revenim, deci, la esenţial.
     Înghiţi cu sete fumul, apoi continuă, fără să scoată ţigarea din gură.
     — Esenţialul, pentru noi, nu este povestea pe care ai auzit-o de la Zevedei. Esenţialul pentru noi este legătura, de care ai pomenit şi d-ta, acum trei zile, legătura între explozia de la Fabrica de Cerneluri din Slatina, tipografia clandestină unde se imprimă numerele false din Scînteia şi, mai ales, subliniez : mai ales, incidentul de la Muzeul Armatei, tot din 1966, incident care a dus la procesul subdirectorului. Cunoşti detaliile, nu ţi le mai amintesc... Dar, adăugă scoţînd ţigara din gură şi plecîndu-se puţin deasupra biroului, cu privirile în ochii lui Pantelimon, d-ta mai ştii şi altceva... Bunăoară, continuă după o scurtă pauză, formula vopselelor prin care au fost alterate culorile cîtorva uniforme din secolul XIX. Subdirectorul Muzeului spunea „modificări", dar de fapt erau falsuri, pentru că au fost schimbate radical culorile originale. Or, s-a dovedit la anchetă, substanţele întrebuinţate nu se puteau obţine, în 1966, decît în două locuri: la Fabrica de Cerneală din Slatina, şi la laboratorul unde lucrai d-ta atunci, în 1966.
     Îşi stinse ţigarea, strivind-o îndelung, fără grabă, în scrumieră.
     — De aceea te-am chemat, reluă tîrziu. Din scurta convorbire de acum patru zile, mi-am dat seama că ai remarcat şi d-ta legătura ce ne interesează... Începe de unde vrei d-ta.
     Pantelimon îşi dădu deodată seama că zîmbeşte şi se răsuci încurcat pe scaun.
     — Dacă v-aş spune adevărul, începu brusc, cu glasul ferm, aţi crede că sunt ori prost, ori nebun — şi mi-aş pierde slujba, aş fi trimis la munca de jos. Dar eu tot vi-l spun, pentru că n-am încotro. Adevărul este că acum trei ani, în 1966, eu lucram tot la proiectul de care v-am spus, cel în legătură cu materiile prime. Sunt pur şi simplu nul în chimia cernelurilor. Iar despre schimbarea culorilor anumitor uniforme de la Muzeul Armatei, aud de asta pentru prima oară astăzi, de la d-stră. În ce priveşte explozia de la Slatina, ştiu doar ce mi-a spus aseară tovarăşul Ulieru.
     — Nu m-ai înţeles bine, îl întrerupse, aproape sever, Năs-tase. Eu n-am spus că ai fi fost implicat direct în pregătirea cernelurilor. Ţi-am amintit, doar, că ai lucrat într-un laborator unde se puteau fabrica asemenea cerneluri. Nu numai că ai lucrat acolo, dar printre colegii şi colegele d-tale de laborator se află şi o anumită tînără, foarte frumoasă, care...
     Pantelimon se îmbujoră.
     — A fost greşeala mea, spuse. Nu eram făcuţi unul pentru altul şi ne-am despărţit.
     — Nu, nu mă refeream la asta. Îţi aminteam doar că tînăra chimistă locuia în strada Luceafărului numărul 13, iar la 13 bis locuia Zevedei...
     Pantelimon înghiţi de mai multe ori, cu efort, ca şi cum ar fi încercat zadarnic să-şi recapete glasul.
     — E greu de crezut că n-ai întîlnit niciodată pe Zevedei.
     — Şi totuşi acesta este adevărul, izbucni Pantelimon. Nu l-am întîlnit!
     — Să admitem şi asta, continuă calm Năstase. Dar este de neînchipuit că n-ai aflat nimic din tot ce se lucra, şi se vorbea, în celelalte secţii, bunăoară în laboratoarele cernelurilor...
     — V-am spus, sunt nul în chimia cernelurilor.
     — Şi, totuşi, colega d-tale, domnişoara Sanda Irineu, lucra în secţia cernelurilor.
     Pantelimon ridică încurcat din umeri.
     — Cînd eram singuri, spuse, nu discutam niciodată probleme de chimie.
     — Dar cînd eraţi în grup? La cantină, bunăoară, sau în excursia pe care aţi făcut-o, cu alţi doisprezece colegi şi colege, în Munţii Neamţului, în vara 1966?
     — Atunci am fost ultima oară împreună, vorbi grav Pantelimon, ridicînd fruntea. Cînd ne-am întors la Bucureşti, nu mai era nimic între noi.
     — Şi nu te-a frapat nimic din tot ce se vorbise şi se discutase atunci? Nu-ţi mai aduci nimic aminte? Bunăoară, de doctorul Magheru, care a fost apoi transferat la Slatina? Colegii d-tale spun că eraţi prieteni...
     — Nu eram prieteni. De altfel, dacă vreţi să cunoaşteţi adevărul, din cauza lui m-am despărţit de Alexandra...
     Năstase continua să-l privească, clătinînd încet capul.
     — Şi cu toate acestea, d-ta n-ai rupt definitiv legăturile cu tovarăşa Irineu. Îi scriai la răstimpuri...
     — Cărţi poştale ilustrate, zîmbi Pantelimon, căci făcea colecţie...
     — Anul trecut i-ai trimis chiar o carte...
     — Era o broşură în limba germană, ştiam că o interesează... Am voit să-i fac plăcere.
     — Dar nu i-a mai ajuns, continuă Năstase, pentru că, între timp, tovarăşa Irineu schimbase din nou adresa. A fost trimisă în misiune în Suedia şi a rămas acolo...
     Pantelimon păli, îşi trecu mîna prin păr şi începu să-şi şteargă picăturile de ploaie, parcă atunci le-ar fi simţit pentru întîia oară.
     — Nu ştiai că a rămas în Suedia?
     — Nu, răspunse absent Pantelimon.
     Apoi îşi privi mîna udă şi o lăsă stînjenit pe genunchi.
     — Dacă ţi-a rămas părul ud, atunci răceşti la sigur, spuse Năstase, ridicîndu-se. Să-ţi dau o aspirină.
     Pantelimon o înghiţi supus şi goli pe nerăsuflate paharul cu apă.
     — Mulţumesc, spuse aşezînd paharul în colţul biroului.
     — Dar ştii, nu s-a împăcat cu clima din Suedia şi a plecat mai departe. Mult mai departe... Se pare că s-a stabilit în Uganda...
     
     
     VI
     
     După ce ascultă convorbirea înregistrată la magnetofon, Ghibercea întoarse capul şi-l întrebă.
     — De ce i-ai spus că s-a stabilit în Uganda?
     — Aşa, la întîmplare, să văd cum va reacţiona.
     — A reacţionat cum nu se putea mai bine... Ori nu ştie nimic, şi atunci, vorba lui, e prost; ori îşi ascunde atît de bine jocul încît, tot vorba lui, ar putea fi pe jumătate nebun...
     Tăcu, înălţînd capul, şi-şi opri privirile în tavan.
     — Timpul trece, ediţiile clandestine apar, e adevărat, la intervale neregulate, şi noi am rămas exact acolo de unde am pornit acum trei luni, cînd am descoperit primul număr apocrif.
     Năstase îşi corectă poziţia pe scaun, apoi, văzînd că tăcerea se prelungeşte, îndrăzni.
     — Permiteţi, tovarăşe colonel, tot am aflat cîte ceva.
     — Bunăoară?
     — Bunăoară, legătura între Slatina şi Muzeul Armatei...
     — Măcar dacă am putea fi siguri că există o legătură...
     — ...Sau că modificările introduse în text, şi mai ales greşelile de tipar, alcătuiesc un cod, prin care se transmit mesagii.
     Ghibercea îşi întoarse încet fotoliul spre fereastră, continuînd să examineze atent tavanul.
     — Modificări introduse în text, repetă el rar. Cea mai importantă este şi cea mai misterioasă: „Visători din toate ţările, uniţi-vă!" Sau, cum spui, mai ales greşeli de tipar: „providenţă" în loc de „provenienţă", „confuzie" în loc de „difuzie" şi altele la fel. Cele mai multe, cu o literă în minus sau două litere în plus...
     — Conform codului, sugeră timid Năstase.
     — Dar, după trei luni, serviciile speciale încă n-au descifrat codul.
     Năstase îşi corectă din nou poziţia pe scaun.
     — Ştim, cel puţin, că se transmit mesagii unor anumite grupe subversive; foarte probabil, se organizează acte de sabotaj sau, şi mai probabil, se pregăteşte un complot...
     Ghibercea îşi întoarse hotărît fotoliul spre Năstase, şi-l privi lung, pe sub sprîncene.
     — Ştii foarte bine, tovarăşe, că dacă există duşmani de clasă şi se comit acte criminale de sabotaj, nu s-a remarcat nici o schimbare în ultimele trei luni. Totul se petrece ca şi cum numerele apocrife n-ar exista, sau n-ar circula. Este, sigur, o acţiune clandestină împotriva Statului. Dar nu se văd rezultatele...
     — Poate că n-au trecut încă la acţiune, sugeră Năstase...
     — Şi asta e posibil... Singurul argument în favoarea ipotezei unei acţiuni organizate este Zevedei...
     — Aşa vă spuneam şi eu...
     — Dar nu în sensul în care crezi d-ta, continuă Ghibercea. Greşeala a fost făcută de la început, de cînd l-aţi lăsat pe Zevedei să înţeleagă că am aflat multe despre el, că e deci urmărit pas cu pas. Bine că nu l-aţi arestat! Atîta ar mai fi trebuit!... Dar, în orice caz, purtarea lui Zevedei nu se poate explica decît dacă există o organizaţie secretă din care, direct sau indirect, face şi el parte. Altminteri, ar trebui să-l considerăm nebun; şi nebun, sigur nu e.
     — Şi cu toate acestea, începu timid Năstase.
     — Cei care nu-l cunosc bine ţi-ar da dreptate, îl întrerupse Ghibercea. Căci ce sens ar avea să acosteze oamenii în faţa alimentarei Mătăsari, pe care o ştie sub supravegherea d-tale, să-i acosteze şi să-i întrebe în ce an suntem, aducînd deci vorba despre exemplarele apocrife? Şi ce sens ar avea pelerina lui cu două petice cusute pe locul epoleţilor? Nimeni din toţi cei care l-au întîlnit vreodată şi l-au văzut vorbind despre exemplarele din anul 1966, nimeni nu-l mai poate uita. Omul se poartă ca şi cum ar vrea să atragă atenţia asupra lui, şi în aşa fel încît să nu poată fi uitat. Mai ales cînd unul ca d-ta, evident, în interesul serviciului, îţi trimiţi curierii în strada Luceafărului nr. 13, şi repeţi adresa în gura mare.
     Năstase îşi îndreptă din nou poziţia, pregătindu-se să se justifice.
     — Ştiu, a trebuit s-o faci, dar a fost o greşeală... Să revenim însă la obiectivul pe care-l urmăreşte Zevedei. Nu există decît o singură explicaţie: omul a pierdut legătura cu agentul sau superiorul lui. Ştie că se găseşte undeva, aici, în Capitală, şi îi tot transmite semnale. Probabil că azi, mîine, va afla de el tot Bucureştiul. Şi Zevedei speră să se pomenească într-o noapte cu omul pe care-l aşteaptă...
     — Ambele locuinţe sunt supravegheate 24 de ore din 24, vorbi Năstase. Şi nr. 13 şi 13 bis. Avem observatori la numerele 10,12 şi 14. Toţi cei care îl vizitează pe Zevedei, sau pe vecinul lui, Ioan Roată, au fost urmăriţi şi, cînd a trebuit, interogaţi. Iar în timpul nopţii nu L-a căutat nimeni. Şi nici Zevedei n-a ieşit vreodată din casă după ora 10 noaptea.
     — Asta o ştiam şi eu, îl întrerupse Ghibercea. Dar odată şi-odată, ziua sau noaptea, are să-şi contacteze omul de legătură pe care-l aşteaptă. Altminteri...
     — Deci, e vorba de un complot, spuse Năstase ca să întrerupă tăcerea...
     — Într-un anumit fel, da. Dar dacă e complot, şi Zevedei a pierdut legătura, şi tot o caută mereu, cum se face că astăzi, 26 mai, s-au descoperit deja exemplare în 14 oraşe, ca să nu mai vorbesc de Bucureşti? Cum se face că...
     Se întrerupse şi începu să se joace cu degetele pe birou. Apoi apăsă pe butonul din stînga telefonului, şi cînd uşa se deschise, spuse fără să întoarcă capul.
     — Adu-mi ultimul dosar cu rezultatele serviciilor speciale.
     Aştepta tăcut, continuînd să-şi mişte degetele într-un ritm curios, ca şi cum le-ar fi mişcat cînd pe claviatura unui clavecin, cînd pe o tobă.
     — Ultimul dosar pare tot atît de nul ca şi cel de săptămîna trecută, şopti după ce răsfoi primele pagini. S-au înregistrat toate greşelile de tipar, s-au făcut tabele şi statistici, au fost consultaţi doi eminenţi matematicieni şi chiar un specialist în computerele electronice... Şi pînă azi, nimic. Nu ştim nimic!
     — Dar de ce să ne mai ascundem după deget, tovarăşe Năstase?! Ştii la ce fac aluzie, adăugă după o pauză coborînd uşor glasul. Am înţeles şi noi, s-a înţeles şi sus, apoi şi mai sus... S-a înţeles asta demult. Nu există în toată ţara şi nici n-ar putea exista o tipografie capabilă să furnizeze asemenea ediţii apocrife. Deci, ne consolăm măcar cu această ipoteză: că exemplarele apocrife ar putea fi tipărite la una din ambasadele din Capitală. Una din ambasadele ţărilor prietene... sau mai puţin prietene, adăugă încercînd să zîmbească. Dar este doar o ipoteză...
     — Şi totuşi, îndrăzni Năstase, cerneala fabricată la Slatina...
     — Dacă am putea fi siguri măcar de asta! exclamă Ghibercea. Să admitem, totuşi, că este aceeaşi cerneală. Dar unde e tipografia, şi cum se asigură circulaţia? Şi pentru ce, în ce scop! Cuiprodest? dacă ai învăţat cumva latina în liceu să-ţi mai aduci aminte. Cuiprodest? „Visători din toate ţările?" ...Dar unde sunt? Şi cine sunt?...
     
     
     VII
     
     În fiecare zi, cîteva minute înainte de prînz, Pantelimon se îndrepta hotărît spre biroul lui Ulieru. Dar pe măsură ce se apropia, încetinea pasul. Ajuns în dreptul ascensorului se rezema de perete şi deschidea ziarul. Dar nu izbutea să citească. La răstimpuri îşi ridica privirile şi cerceta pendula. Apoi îşi împăturea ziarul şi pornea agale spre cantină. Ajungea printre cei din urmă şi mînca la repezeală, fără poftă, cu ochii în farfurie. Dacă îi vorbea cineva, tresărea speriat, clipind din ochi, silindu-se să zîmbească. Sfîrşea întotdeauna prin a se interesa de cel mai apropiat magazin cu umbrele.
     — Deci este adevărat ce se vorbeşte, auzi glasul lui Ulieru în spatele lui. Vrei cu tot dinadinsul să-ţi cumperi o umbrelă!
     După ce-i strînse viguros mîna, Ulieru îl privi, încruntîndu-se.
     — Dar ce se întîmplă cu d-ta? Pari de pe altă lume.
     — Au reînceput insomniile, răspunse încruntat Pantelimon. Tovarăşul Năstase avea dreptate: am răcit săptămîna trecută. M-a pătruns ploaia şi deşi mi-a dat o aspirină, părul mi-era ud, mai ales la ceafă, şi am răcit. De aceea tot voiam să-mi cumpăr o umbrelă solidă. Poate una din acelea de-acolo, adăugă întinzînd braţul şi arătîndu-le.
     Ieşind din magazin, Ulieru îi spuse.
     — Dacă n-ai altceva de făcut, haide cu mine... Nu ne-am văzut de o săptămînă, continuă coborînd glasul. Dar în săptămîna asta am aflat mai multe despre d-ta decît am aflat în doi ani.
     Pantelimon întoarse brusc capul şi-l privi curios.
     — ...Şi sunt sigur că şi d-ta ai aflat tot atît de multe despre mine, continuă Ulieru zîmbind. Pentru că, deşi nu ne-am mai întîlnit, am comunicat prin intermediar. Năstase îmi repeta tot ce discutase cu d-ta, iar uneori deschidea magnetofonul şi îmi cerea să comentez anumite pasagii. Fără îndoială că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu d-ta...
     — Acelaşi lucru, şopti Pantelimon plecîndu-şi privirile. Exact acelaşi lucru...
     — Nu trebuie să-ţi faci proces de conştiinţă, reluă Ulieru. Aşa sunt vremurile...
     Întoarse capul şi se opri, răsuflînd adînc.
     — Dar nu pentru asta te căutam. M-au interesat interpretările d-tale.
     — Ce interpretări? îl întrerupse, speriat, Pantelimon.
     — Tot ce-ai spus despre Zevedei. Este pasionant. Deci, adăugă coborînd mai mult glasul, îl cunoşti bine. Cînd l-ai întîlnit?
     — Nu-l cunosc deloc. L-am întîlnit o singură dată, atunci cînd m-a oprit să mă întrebe în ce an suntem... Dar tovarăşul Năstase are o întreagă colecţie de convorbiri înregistrate pe bandă, şi le-am ascultat şi eu; unele, chiar de două, trei ori...
     Se opri din mers şi întoarse capul spre Ulieru. De data aceasta un zîmbet îi lumina întregul obraz.
     — Acest Zevedei, continuă cu o neaşteptată fervoare în glas, este un om mai mult decît interesant. Este unic! Probabil că de aceea adorm atît de tîrziu. Nu e noapte să nu mă gîndesc la el, şi încerc să înţeleg ce voia să spună cînd afirma că: „Am făcut politică 15 ani."
     — „...puşcărie tot 15 ani", continuă Ulieru zîmbind, „şi vreau să înţeleg..."
     — „Vreau să înţeleg sensul acestor 30 de ani", reluă Pantelimon. „Căci ambele perioade alcătuiesc o totalitate."
     — Cred că el a spus „ambele faze", îl întrerupse Ulieru. Dar e acelaşi lucru.
     — „De aceea mă interesează problema timpului", continuă să citeze Pantelimon. Problema timpului, repetă visător. Se opri din nou, şi căută privirile lui Ulieru.
     — Dar asta nu poate avea nici o legătură cu ziarele antedatate 1966...
     — Şi totuşi, Năstase îl bănuieşte pe el, vorbi absent Ulieru. Hai mai bine să mergem.
     — Evident, antedatarea ziarelor trădează o anumită preocupare cu „problema Timpului". Dar tot ce-a spus mai înainte Zevedei, dacă a fost sincer, şi eu cred că a fost — poate e nebun, dar e sincer — tot ce-a spus mai înainte indică altceva... Nu ştiu dacă ai ascultat toată convorbirea înregistrată în acea zi.
     — Am ascultat o bună parte, dar nu ştiu dacă a fost întreaga convorbire. Te referi, foarte probabil, la ce-a spus Zevedei, despre von Braun...
     — Exact! exclamă Pantelimon. Am ascultat acel pasaj de trei ori şi îl ştiu aproape pe dinafară. M-a încîntat, înainte de toate, sinceritatea lui, cînd a subliniat că fenomenul politic îi este, acum, perfect indiferent.
     — A mai spus ceva, mai înainte, interveni Ulieru. A spus: „Misterul antedatării ziarelor este un pseudomister. Este pur şi simplu o performanţă de ordin tehnologic."
     — Cred că asta a spus-o în urmă, după ce-a insistat că fenomenul politic îi este, acum, perfect indiferent. Dar asta n-are importanţă. După ce-a vorbit de „problema Timpului", a adăugat: „Ar trebui să mă încurajaţi, căci cei ca mine, pasionaţi de problema Timpului, nu au, şi nici nu pot avea, vreo putere politică."
     — Aduceţi-vă aminte de răspunsul lui von Braun cînd Hitler i-a cerut să grăbească perfectarea rachetelor, ca să asigure victoria.
     Pantelimon se opri şi-i apucă braţul.
     — I-a spus: „Pe mine nu mă interesează cum să cîştigăm mai repede războiul; pe mine mă interesează să ajungem mai repede în Lună. Şi aşa s-a întîmplat: germanii au pierdut războiul, dar datorită lui von Braun, au ajuns în Lună!"
     — Haide să mergem, îl îndemnă Ulieru, după ce mai întoarse o dată capul şi cercetă strada.
     — Şi cu toate acestea, reluă tîrziu Pantelimon, exemplul lui von Braun poate fi înţeles în două feluri. Poate Zevedei vrea să spună: pe mine mă interesează „problema Timpului" şi von Braun ilustrează admirabil triumful celui care a privit departe, peste ani, dincolo de ani, dincolo de timp. Pe de altă parte, i se poate răspunde: dar triumful lui von Braun este pur tehnologic şi, ca atare, se traduce prin putere politică...
     — În acest caz, îl întrerupse Ulieru.
     — În acest caz, citînd exemplul lui von Braun, Zevedei s-a gîndit la altceva... Dar la ce? De aceea nu pot să dorm, adăugă după o pauză. Mă răsucesc în pat, şi mă tot întreb: la ce s-a gîndit?
     — Poate nu s-a gîndit la nimic, spuse Ulieru.
     — Atunci, ar fi şi mai interesant, pentru că, în acest caz, fără să vrea, fără să-şi dea seama, s-a trădat!
     Se opri brusc, şi apucîndu-i braţul, îl întrebă în şoaptă:
     — I-o spun eu sau i-o spui d-ta? Ar putea fi primul pas către descifrarea codului...
     — Spune-i-o d-ta, căci eşti tînăr şi ai nevoie de galoane. Dar spune-mi şi mie. Am să i-o repet şi poate se va convinge că nu-i ascund nimic.
     Întoarseră amîndoi capetele şi-şi rotiră privirile de jur împrejur.
     — Von Braun, Lună, alunizare, începu Pantelimon. Mesajele ar putea fi transmise printr-un cod fondat pe fazele Lunii. Greşelile de tipar şi celelalte modificări aduse ediţiei originale şi-ar putea găsi sensul ţinîndu-se seama de indicaţiile calendarului lunar.
     — Nu înţeleg, şopti Ulieru.
     — Şi totuşi, în fond, e destul de simplu. Deschizi ziarul, citeşti informaţiile din ziua aceea: lună plină, sau în creştere, sau în descreştere, şi cauţi greşelile de tipar. Să spunem, azi e lună plină; numeri deci 12 cuvinte — sau 12 litere — după prima greşeală de tipar, şi apoi treci la a doua greşeală, la a treia, şi aşa mai departe. Copiezi aceste cuvinte sau, poate, numai literele iniţiale — şi ai aflat mesajul.
     — Să fie oare aşa? şopti emoţionat Ulieru.
     — Nu ştiu, pentru că n-am văzut nici un exemplar din ediţiile apocrife. Dar s-ar putea verifica.
     — Haide să mergem! spuse Ulieru.
     Păşea gînditor, întorcînd la răstimpuri capul spre Pantelimon şi privindu-l curios, cu admiraţie şi totodată cu teamă.
     — Te felicit, şopti tîrziu. Şi mă bucur că ai încredere în mine... Ştii, nu m-am simţit bine cînd te-am auzit vorbind de fosta d-tale dragoste, d-ra Irineu. Nu ştiam. Ne cunoaştem de aproape doi ani, şi nu mi-ai spus nimic...
     
     
     VIII
     
     — Mă tot gîndeam, azi dimineaţă, în avion, începu Pantazi după ce le strînse mîinile, mă gîndeam: cu ce seamănă? Şi adineaori, intrînd aici, am înţeles; e ca în povestea aceea cu satul care îşi omorîse bătrînii. Îi omorîseră pe toţi, afară de unul singur. Iar cînd s-au încurcat lucrurile... Cunoaşteţi urmarea.
     — S-au făcut greşeli, spuse Ghibercea zîmbind încurcat.
     Pantazi îl privi scurt, clătină din cap, apoi se aşeză în fotoliu.
     — Partidul nu face niciodată greşeli, continuă scoţîndu-şi scobitoarea din gură şi aşezînd-o pe marginea ceştii cu cafea. Doar conjuncturile se schimbă... Şi ce plăcere, adăugă rotindu-şi ochii în jurul mesei, ce plăcere să văd că nu mi-aţi uitat tabieturile: cafea turcească, fără caimac...
     Un zîmbet timid le lumină pentru cîteva clipe feţele. Apoi toţi şase îşi îndreptară privirile spre Ghibercea. Cu un tremur aproape imperceptibil al mîinii, Pantazi apucă ceaşca şi sorbi pe îndelete, cu încîntare.
     — Exact ca pe vremurile bune... Dar fabula cu satul fără bătrîni, adăugă întorcîndu-se către Ghibercea, mă pune pe gînduri. Dacă m-aţi adus cu un avion special înseamnă că lucrurile s-au încurcat rău de tot. Şi pentru că, pe vremuri bune, se spunea că am iarba fiarelor...
     Ca la un semnal, toţi şase izbucniră într-un rîs scurt, sfios, căutînd privirile lui Ghibercea.
     — ...V-aţi închipuit că, doar ce-am să scot iarba fiarelor din buzunar, am să ating lacătul şi, ca prin farmec, au să se sfarme toate încuietorile.
     Apucă ceaşca, o dădu peste cap, apoi, adresîndu-se lui Ghibercea, îl întrebă:
     — Despre ce e vorba?
     Ghibercea îi întinse un dosar.
     — Îmi închipui că ştiţi deja despre ce este vorba.
     Pantazi deschise dosarul şi luă în mînă un exemplar din Scînteia, îl parcurse dintr-o singură privire, apoi îl aşeză cu grijă la loc.
    — E din 6 iunie 1966, spuse.
     — A apărut şi s-a distribuit acum trei zile, precizează Ghibercea. N-aţi auzit nimic despre ediţiile apocrife ale Sdnteii?
     Pantazi luă scobitoarea, o rupse în bucăţele şi începu s-o mestece încet, concentrat.
     — De doi ani verific identitatea şi cercetez dosarele lucrătorilor de la uzinele pe care le cunoaşteţi. Nu prea am timp de altceva... Evident, am auzit şi eu multe, ca toată lumea. Dar nu ştiu nimic precis, adăugă începînd să depună, meticulos, fără grabă, fărîmele de scobitoare pe marginea farfurioarei.
     Ghibercea se adresă unui tînăr pe jumătate chel, cu ochelari negri, aşezat la capătul mesei.
     — Începe d-ta, Dumitraşcu.
     Pantazi îl ascultă, răsfoind în acelaşi timp dosarul. După cîteva minute, ridică mîna şi-l întrerupse.
     — Ziarele acestea, apocrife, cum le spuneţi, au fost tipărite sau în tipografia Scînteia sau au fost procurate de una din ambasadele din Capitală.
     — Aşa credem şi noi, zîmbi cu înţeles Ghibercea. Şi pentru că suntem siguri că n-au fost tipărite la tipografia noastră, ne întrebăm de ce au fost introduse şi difuzate de vreo ambasadă. Ascultaţi mai departe...
     Pantazi scoase din buzunar o altă scobitoare şi, cu capul plecat, apropiindu-şi uşor pleoapele, ascultă rezultatele cercetărilor întreprinse de serviciile speciale: analiza hîrtiei şi a cernelii, statistica greşelilor de tipar, încercările de descifrare a codului prin care sunt transmise mesagiile.
     — Dar de unde ştim că sunt trimise mesagii? întrebă Pantazi.
     — Altminteri, ce sens ar avea toate eforturile noastre acestea, considerabile, de a tipări şi a distribui în toată ţara cîteva mii de exemplare apocrife? vorbi Ghibercea. Pentru că, o să vedeţi, mai sunt şi alte elemente. Ascultaţi mai departe.
     Pantazi îşi rezemă coatele de birou şi, sugînd discret vîrful scobitoarei, ascultă.
     — Ce e cu pelerina lui Zevedei? întrebă deodată. L-am cunoscut şi eu pe vremuri...
     La semnul lui Ghibercea, Năstase deschise dosarul din faţa lui şi citi cîteva fraze, în timp ce pe ecran apăruse Zevedei ieşind radios din alimentara Mătăsari şi săltîndu-şi pelerina pe umeri.
     — De felul lui e mai puţin vesel, adăugă Năstase. Dar în ziua aceea găsise şuncă...
     Imobilizat pe ecran, Zevedei continua să zîmbească, cu pachetul îri mîna stîngă, iar cu dreapta pregătindu-se să-şi aranjeze pelerina.
     — A fost pelerina unui unchi al lui, colonelul Bruno Flondor, din armata austro-ungară, explică Năstase. Dar acum cred că e util să asculţi una din primele convorbiri, continuă cercetînd magnetofonul „Eu am făcut politică 15 ani, se auzi vocea lui Zevedei, şi puşcărie tot 15 ani... De aceea trebuie să înţeleg problema timpului..."
     Cîteva minute în urmă, Pantazi ceru să i se repete pasajul cu von Braun. Li se aduse a doua cafea şi începu s-o soarbă pe îndelete, ascultînd pe Năstase citind fişa lui Pantelimon. Origine socială sănătoasă. Fiu de muncitori din Valea Jiului. Student eminent, deşi lipsit de spirit politic. Înainte chiar de a-şi lua doctoratul i s-a acceptat un proiect destul de îndrăzneţ la secţia C. După şase luni de cercetări, rezultatele s-au dovedit atît de neaşteptate încît proiectul a fost trecut, cu prioritate, la secţia A, iar Pantelimon promovat şef de laborator, cu grad de asistent universitar. Fără a se cunoaşte motivul, rupe logodna cu tovarăşa Sanda Irineu, colega lui de laborator. Devine suspect în noiembrie 1967 şi se află de-atunci sub supraveghere. Nu are prieteni. Singurul cu care stă de vorbă la cantină şi se întîlneşte cîteodată este tovarăşul Ulieru, de la direcţia contabilităţii.
     — Cum arată? întrebă Pantazi.
     Îl văzu pe ecran, în faţa alimentarei Mătăsari, apoi în laborator, privind încruntat conţinutul unei retorte, apoi înaintînd pe stradă alături de Ulieru; în cele din urmă, apucînd braţul unei tinere, parcă ar fi vrut s-o îmbrăţişeze.
     — Este tovarăşa Sanda Irineu, explică Năstase. A studiat patru ani, la Facultatea de Chimie din Moscova. Specializată în aniline şi cerneluri. În noiembrie 1967 a fost trimisă la un congres la Stockholm şi nu s-a mai întors. Actualmente în Uganda. Colecţionează cărţi poştale ilustrate, din lumea întreagă.
     Năstase rezumă apoi convorbirile lui cu Ulieru şi cu Pantelimon răsfoind dosarul şi citind adesea fraze întregi sau, la cererea lui Pantazi, deschizînd magnetofonul şi lăsîndu-l să vorbească. După un sfert de ceas, ascultînd pentru a doua oară explicaţiile lui Pantelimon relativ la posibilităţile unui cod construit pe fazele lunii, se întoarse spre Ghibercea.
     — Şi? întrebă. Aţi încercat?
     Ghibercea zîmbi, neîncercînd să-şi ascundă satisfacţia, şi ridică din umeri.
     — Serviciile speciale au început calculele chiar în noaptea aceea, 2 spre 3 iunie, pe baza ediţiei apocrife din acea dimineaţă. Nici un rezultat. S-au cercetat apoi toate numerele anterioare. Nimic... Ipoteza lui Pantelimon e destul de ingenioasă, dar codul, admiţînd că există un cod, n-a fost încă descifrat...
    Pantazi rămase pe gînduri şi nimeni nu îndrăzni să turbure tăcerea.
     — Înainte de a proceda mai departe, începu el tîrziu, trebuie să vă fac o mărturisire: m-aţi adus degeaba. Nu vă pot ajuta. Pentru simplul motiv că problema aceasta depăşeşte teritoriul naţional. Şi eu nu sunt bun la probleme de ordin internaţional. Ar trebui să consultaţi serviciile anumitor ţări prietene...
     — Am făcut-o demult, spuse Ghibercea. Nici nu se putea altfel, pentru că aflaseră şi ei, probabil cîteva ceasuri după noi. Au urmărit şi ei aceleaşi piste ca şi noi: explozia de la Fabrica de Cerneală, procesul subdirectorului Muzeului Armatei, supravegherea tipografiei şi a distribuţiei ziarului. I-am întîlnit peste tot. Şi, foarte probabil, au utilizat şi ei calculatoarele electronice... Fără nici un rezultat.
     — Şi totuşi, începu Pantazi mestecînd calm un rest de scobitoare, totuşi, afacerea nu poate fi decît internaţională. Noi suntem o ţară mică, şi duşmanii noştri interni au fost demult anihilaţi sau reduşi la neputinţă. Este imposibil de închipuit că, sub ochii noştri, s-a putut organiza în ultimele trei, patru luni, o acţiune subversivă de asemenea proporţii şi dispunînd de mijloace tehnice pe care le-ar invidia multe ţări...
     Ghibercea îl ascultase privind triumfător în jurul lui.
     — La aceleaşi concluzii am ajuns şi noi, spuse. Dar se pune necontenit întrebarea: De ce? În ce scop? Dacă ediţiile apocrife trimit mesaje subversive, de ce nu se întîmplă nimic mai mult, şi nimic altceva decît se întîmplă pînă în iarna trecută? Şi, de orice fel de acţiuni subversive ar fi vorba, mijloacele folosite sunt prea complicate şi prea costisitoare.
     Vecinul din stînga lui Ghibercea înălţă mîna.
     — Dacă permiteţi, tovarăşe colonel, aş vrea să pun o întrebare tovarăşului Pantazi... Cînd aţi spus că problema este internaţională, la ce v-aţi gîndit?
     Înainte de a-i răspunde, Pantazi, îl privi lung, parcă atunci l-ar fi văzut pentru întîia oară.
     — M-am gîndit că s-ar putea ca înşişi autorii operaţiei să ne fi sugerat ideea mesagiilor subversive şi a complotului.
     — Nu prea înţeleg...
     — Nici eu, adăugă Ghibercea. De ce şi-ar fi dat atîta osteneală?
     Pantazi apucă farfurioara şi o trase încet în faţa lui.
     — Mulţumesc, spuse. Numai aici se poate bea cea mai bună cafea fără caimac. Nu înţeleg cum o faceţi...
     Apropie ceaşca de buze şi sorbi cu grijă.
     — Şi, ca de obicei, e fierbinte, adăugă. Excelentă!... Ca să revenim la ce spuneam adineaori. Spuneam: s-ar putea ca mesajele să existe, dar să nu se refere la o acţiune subversivă la noi în ţară. S-ar putea ca mesajele să fie adresate altor grupuri din alte ţări; şi ca să ajungă mai sigur la destinaţie, le trimit prin ediţiile falsificate ale ziarului nostru.
     — Greu de crezut, îl întrerupse Ghibercea zîmbind. Prea complicat.
     — Am spus: s-ar putea. E o simplă ipoteză. Dar se mai pot face şi altele.
     — Bunăoară? întrebă Ghibercea.
     — Am să vi le spun mai tîrziu, după ce voi mai afla amănunte. Deocamdată aş vrea să ştiu dacă asemenea exemplare apocrife au fost expediate peste frontiere. Mai precis, dacă ele se află cumva în colecţiile bibliotecilor centrale sau în redacţiile ziarelor comuniste din Europa, sau chiar în lumea întreagă, peste tot unde se expediază Scînteia. Credeţi că e posibil să avem, în timp util, informaţii precise?
     — E posibil, răspunse Ghibercea. Dar dacă au fost cumva trimise, e greu de crezut că au fost păstrate în colecţie. Văzînd că sunt datate 1966, s-a putut crede că este la mijloc greşeala sau neglijenţa expediţiei şi au fost aruncate...
     — Totuşi ar fi bine să încercăm. Dacă ar fi observat că eroarea sau neglijenţa se repetă s-ar fi adresat administraţiei ziarului. Ştiţi cumva de vreo reclamaţie în acest sens?
     Ghibercea privi întrebător în jurul mesei.
     — Da, vorbi vecinul lui Pantazi, cel care îi adusese cafelele. Au fost cel puţin două plîngeri: una de la Biblioteca Centrală din Mexico City şi cealaltă de la redacţia ziarului Unità.
     — Ce fel de plîngeri? întrebă Ghibercea.
     — Amîndouă la fel: că li se trimit, la răstimpuri, numere vechi şi astfel li se descompletează colecţia. Dar nu mi-a trecut prin minte că ar exista vreo legătură cu exemplarele apocrife, adăugă îmbujorîndu-se.
     — Cînd s-au făcut plîngerile?
     — Cea din Mexico în martie, cea din Italia, cîteva săptămîni mai tîrziu. Unità ne-a trimis chiar lista numerelor care lipsesc din colecţie. Evident, e vorba de...
     — Atunci e simplu, îl întrerupse Ghibercea apăsînd pe unul din butoanele roşii.
     
     
     IX
     
     Şedinţa a fost reluată la 2,15. În dreptul fiecăruia se afla un termos cu o oranjadă şi, într-un pahar, cafea espresso cu gheaţă. Numai lui Pantazi i se aduse cafea turcească şi o carafă cu apă rece. Ascultă absent raportul unui inspector despre oraşele unde au fost colectate exemplare apocrife, ce fel de oameni le-au primit, ce-au declarat la interogatorii. Marea majoritate, muncitori sau şefi de organizaţie. Foarte puţini intelectuali, şi aproape toţi membri de partid. La început, aruncau exemplarele apocrife, mai ales că unii primeau în aceeaşi dimineaţă şi ediţia curentă. Dar în ultimul timp au prins de veste, şi le duc la sediu sau le vînd amatorilor...
     — Ce fel de amatori? întrebă Pantazi.
     — Oameni de tot felul, colecţionari de curiozităţi. Au fost anchetaţi şi ei. Nu par suspecţi, în aparenţă, de bună-credinţă; dar, evident, vorbesc în dreapta şi în stînga, şi vrînd, nevrînd, fac publicitate... S-a aflat acum în toate oraşele de provincie.
     — Aşa am aflat şi eu, spuse Pantazi rupînd meticulos scobitoarea. Unii se amuză, alţii se bucură. Spun: iată că se pot face acte de sabotaj, şi Securitatea nu izbuteşte să dea de urma autorilor.
     — Asta e partea cea mai gravă a afacerii, interveni Ghibercea. Publicitatea. E greu de ştiut cîţi şi-au dat seama de modificările textelor şi de greşelile de tipar. Mulţi n-au remarcat nici măcar principala modificare: „Visători din toate ţările, uniţi-vă!". Dar îi încîntă succesul operaţiei.
     — Poate că şi asta face parte din program, spuse Pantazi. Dar dacă ar fi numai asta!... Vă ascult, adăugă văzînd că tăcerea se prelungeşte.
     — Cred că am spus esenţialul, încheie inspectorul după ce mai răsfoi o dată dosarul.
     Pantazi îşi băgă automat degetele în buzunarul de sus al hainei, dar căută zadarnic. Cîteva clipe în urmă, Ghibercea îi întinse un tub de celofan plin cu scobitori. Surprinse acelaşi gest la alţi patru, şi zîmbi.
     — Mulţumesc, spuse Pantazi. Mă bucur să văd că nu mi-aţi uitat ticurile şi tabieturile... Aş vrea totuşi să ne reîntoarcem o clipă la principalii suspecţi: Pantelimon, Zevedei şi dra Irineu. Dacă e vorba de o acţiune, şi deci de o organizaţie, înţeleg rolul drei Irineu, dar mai puţin pe al celorlalţi doi sau trei, dacă numărăm şi pe Ulieru...
     — În ceea ce priveşte pe Zevedei, interveni Ghibercea, ar fi totuşi un indiciu.
     Şi expuse ipoteza lui: purtarea lui Zevedei nu se poate explica decît presupunînd că a pierdut legătura. Pantazi îl ascultă atent sugînd la răstimpuri scobitoarea.
     — Foarte interesantă ipoteza d-tale. Dar mă întreb dacă nu cumva ne-au atras de la început în cursă, momindu-ne cu piste fictive — pelerina lui Zevedei, explozia de la Fabrica de Cerneală, neregulile de la Muzeul Armatei, şi poate mai sunt şi altele, pe care nu le cunosc...
     — Şi cu toate acestea, interveni Năstase, există o legătură între ei pentru că Sanda Irineu, cînd era logodită cu Pantelimon, locuia alături de locuinţa lui Zevedei, iar doctorul Magheru a fost mutat la Fabrica de Cerneală din Slatina...
     — E adevărat, reluă Pantazi, dar s-ar putea ca această legătură, destul de suspectă, să fi fost utilizată drept momeală; şi anume, ca să ne mobilizeze toate energiile în jurul unui complot intern, fictiv, camuflînd sursa şi caracterul internaţional al operaţiei. Dacă este aşa, au reuşit, căci am pierdut trei luni...
     Ghibercea păli uşor şi-l privi încruntîndu-se.
     — Ce-am fi putut face?
     — Nu e un reproş, continuă Pantazi. Pentru că, în orice caz, aţi anchetat cu eficienţă pe Zevedei, i-aţi comunicat lui Pantelimon declaraţiile — mă refer în special la pasajul despre von Braun — şi aţi identificat astfel structura codului...
     Ghibercea privi în jurul mesei, zîmbind ironic.
     — D-ta glumeşti, tovarăşe, spuse continuînd să zîmbească. V-am atras atenţia azi-dimineaţă că serviciile speciale au lucrat zi şi noapte, luînd ca bază şi fazele Lunii din 1966, şi cele de anul acesta: absolut fără nici un rezultat. Nu s-a format nici măcar un singur cuvînt, ca să nu mai vorbim de mesagii...
     Pantazi începu să soarbă, gînditor, din cafeaua proaspătă pe care i-o adusese vecinul.
     — Fireşte, este o simplă ipoteză. Dar pentru că ştim acum că ediţiile apocrife au fost expediate peste hotare — în Mexico, în Italia şi sigur în alte părţi — că deci este vorba de o acţiune internaţională, nu trebuie să calculăm pe baza fazelor lunii de la noi, din Romînia. Trebuie ţinut seama de calendarul lunar din alte ţări, chiar din foarte multe ţări. Cred că serviciile speciale vor putea începe chiar în seara aceasta, utilizînd calculatorul electronic. De la Observatorul Astronomic li se vor pune la dispoziţie tabele de mare precizie, indicînd fazele lunii de pe toată suprafaţa Pămîntului. Computerele vor face restul. Ar trebui să începem întîi cu vecinii noştri, apoi Franţa, Italia, Mexic, Suedia... Dar să nu uitaţi Uganda, adăugă după o scurtă pauză.
     
     
     Cînd îl zări apropiindu-se, tînărul îşi împături jurnalul, căută ceva în servietă, apoi se ridică alene de pe bancă, parcă nu s-ar fi îndurat să se despartă de umbra teiului. Porni agale, cu paşi leneşi, în direcţia opusă, întorcînd mereu privirile spre bancă. De abia după ce-l văzu aşezîndu-se, grăbi pasul şi cîteva clipe în urmă dispăru.
     — Îmi pare bine că am, în sfîrşit, prilejul să te întîlnesc, spuse Pantazi, şi chiar aici, sub tei... N-am mai trecut pe aici de trei ani, adăugă scoţînd o scobitoare din buzunar şi începînd s-o răsucească uşor între degete. Voiam să te felicit, şi să te întreb: cînd au descifrat codul? cîte zile înainte de a-i comunica descoperirea lui Năstase?
     Pantelimon se întoarse brusc, cu tot corpul şi-l privi surprins.
     — Dar nu l-am descifrat! S-au făcut toate calculele posibile, mi-a spus tovarăşul Năstase, dar fără nici un rezultat.
     Pantazi îl cercetă cîteva clipe în tăcere, începînd să rupă, meticulos, scobitoarea.
     — Să nu te sperii văzîndu-mă că sug scobitorile, le rup în bucăţele şi le mînjolesc. Ticul acesta — recunosc, detestabil — este preţul pe care îl plătesc şi acum, cinci ani după ce m-am lăsat de fumat... Îţi spuneam deci, continuă cu o voce mai gravă, sunt curios să ştiu cîte zile au trecut între momentul cînd ai făcut legătura cu von Braun — alunizare — fazele lunii, şi momentul cînd i-ai comunicat ipoteza d-tale lui Năstase.
     Pantelimon închise ochii şi clătină de mai multe ori capul, parcă ar fi numărat în gînd.
     — Nu mai mult de patru zile. Evident, îi vorbisem cu o zi mai înainte tovarăşului Ulieru, în ziua cînd ne-am întîlnit întîmplător în faţa raionului de umbrele...
     Pantazi nu încercă să-şi ascundă satisfacţia.
     — Vasăzică, trei zile. Ai păstrat secretul pentru d-ta trei zile. De ce?
     — Nu îndrăzneam să mă destăinuiesc cuiva. Mi se părea, principial vreau să spun, mi se părea evident şi în acelaşi timp absurd, inaplicabil. Cum s-a şi dovedit, de altfel...
     — Şi de ce lui Ulieru?
     — Pentru că suntem... cum să spun? nu pot spune că suntem prieteni, dar oricum, este singurul în care am toată încrederea, cu care stau de vorbă...
     — Deci, îl întrerupse Pantazi, dacă prietenul d-tale Ulieru s-ar fi destăinuit chiar în ziua aceea altcuiva, acel altcineva ar fi avut un avantaj de 24 de ceasuri...
     Pantelimon ridică încurcat din umeri.
     — Dar să lăsăm asta, continuă Pantazi. Ce mi se pare senzaţional este că ai reuşit să dezlegi codul datorită pelerinei lui Zevedei! Pentru că, nu e aşa? ai mărturisit chiar de la primul interogatoriu că te-au impresionat peticele cusute în dreptul epoleţilor.
     Pantelimon începu să se mişte stînjenit pe bancă.
     — Dacă n-ar fi fost peticele, Zevedei nu te-ar fi oprit în faţa alimentarei Mătăsari, ca să te întrebe în ce an suntem, şi, astăzi, d-ta ţi-ai fi văzut liniştit de treabă, în laboratorul d-tale. N-ai fi devenit obiectivul nr. 1 al cîtorva servicii secrete, în aşa măsură încît trebuie să te păzim zi şi noapte. Pentru că, adăugă zîmbind, cred că ai înţeles şi d-ta: dacă ai fost deplasat de urgenţă în provincie, apoi internat într-un sanatoriu sub pretextul că rişti o congestie pulmonară iar azi ai fost adus la Bucureşti cu ambulanţa Ministerului pentru un aşa-zis consult, şi apoi invitat să te plimbi prin parc, însoţit de un intern şi, în cele din urmă, poftit să te odihneşti pe banca aceasta... cred că ai înţeles că toate acestea au fost spre binele d-tale.
     — N-am înţeles nimic. Mi-am închipuit doar că am devenit suspect în urma...
     — Erai suspect mai dinainte, îl întrerupse Pantazi. Dar de data aceasta era vorba de altceva: trebuia să te păzim. Oamenii pot dispărea mai uşor decît îţi închipui. Dispar azi şi mîine se trezesc în cine ştie ce continent... aşa sunt timpurile. Au aflat şi alţii de descoperirea d-tale, şi au aflat-o 24 de ceasuri înaintea noastră...
     — Dar s-au făcut calcule..., încearcă din nou să se scuze Pantelimon.
     — O să revenim la asta. Îţi vorbeam de pelerina lui Zevedei fără de care... Îl cunosc pe Zevedei şi ştiam şi de pelerină, dar nu ştiam c-o poartă, aşa peticită, iarnă şi vară. Îl cunosc bine pe Zevedei, adăugă după o scurtă pauză. Eu l-am băgat în închisoare. Aflasem că se pregăteşte să fugă în munţi, să se alăture unui grup de sabotori, destul de bine înarmaţi. Şi pentru că ştiam că grupul fusese înconjurat, mi-a fost milă de Zevedei: îl cunoşteam de tînăr, şi pe vremuri cunoscusem bine pe unchiu-său, colonelul Bruno Flondor. Aşa că a trebuit să-l arestez chiar în noaptea aceea, şi să-l implic într-un complot fictiv. Speram că va lua doar cinci ani, dar la proces a vorbit prea mult, vrute şi nevrute, şi a fost condamnat la 25 de ani. Mi-a părut rău. Totuşi, a scăpat cu viaţă. Ceilalţi, din munţi, au fost prinşi şi executaţi cîteva zile în urmă.
     Tăcu şi-l privi în ochi.
     — Dacă-l întîlneşti, nu-i vorbi de asta. E poveste veche, şi el nu ştie nimic... Dar pelerina! exclamă ridicînd brusc mîna în aer, parcă-ar fi voit să-i arate scobitoarea pe care tocmai o scosese din buzunar. Am citit şi recitit toate stenogramele, doar voi afla de ce s-a hotărît să poarte pelerina asta...
     — Cu două petice cusute în dreptul epoleţilor, preciză Pantelimon.
     — Epoleţii fuseseră smulşi la descinderea din noaptea aceea, cînd a fost arestat. Dădusem instrucţiuni să se caute valută, dacă s-ar fi găsit, ar fi fost implicat în alt pcoces, şi ar fi luat pedeapsa minimă 3 ani. Dar Zevedei era un om integru: el voia să lupte în munţi; în casa lui nu s-a găsit nici măcar un franc elveţian... Deşi, reluă după o pauză, zîmbind, este probabil că s-a aflat în tot oraşul de cercetarea minuţioasă a epoleţilor, pentru că de-atunci nu prea s-au mai găsit, la descinderi, bijuterii sau valute ascunse în căptuşeala hainelor. Şi una din paginile cele mai negre din istoria serviciului nostru este tocmai aceasta: nu ne-am gîndit la colecţiile de costume naţionale, în primul rînd la colecţiile de uniforme de la Muzeul Armatei. Organizaţia a putut lucra, nestînjenită, cel puţin zece ani. Aveau oameni de încredere la Muzeu, şi agenţi de legătură foarte pricepuţi. Sub diferite pretexte — molii, praf, verificarea fişelor, şi cîte altele — anumite piese erau scoase din vitrine şi aduse într-o cameră specială. Restul, se înţelege de la sine... Aşa şi-au salvat mulţi bijuteriile şi valutele ba, unii dintre ei, chiar şi rezervele de aur. Evident, operaţia costa scump: aproape jumătate din valoarea obiectelor puse la adăpost. Dar unele uniforme fuseseră de atîtea ori descusute, cusute şi din nou descusute, după atîţia ani, începuseră să se zdrenţuiască. Atunci, subdirectorul Muzeului a avut o idee nefericită: a hotărît restaurarea lor, dar s-au aplicat vopsele mediocre, uniformele arătau mai rău decît înainte de restaurare şi subdirectorul a sugerat să li se schimbe culoarea. Şi aşa s-a descoperit, şi a izbucnit scandalul.
     — Ca într-un roman de aventuri, spuse Pantelimon.
     Pantazi îl privi curios, parcă ar fi încercat să-şi ascundă dezamăgirea.
     — Şi totuşi încă nu înţeleg de ce s-a hotărît Zevedei să poarte numai pelerina asta, s-o poarte iarna şi vara. Aşa cum îl cunosc eu, ştiu că trebuie să existe un motiv. Dar care?... În orice caz, trebuie să-i fim recunoscători. Datorită pelerinei, d-ta l-ai întîlnit pe Zevedei, ai aflat de ediţiile apocrife, de von Braun şi alunizare, şi ai sugerat o ipoteză, singura care merită să fie luată în considerare. Doar că n-ai comunicat-o în întregime. Ultima parte ai păstrat-o pentru d-ta.
     — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, şopti intimidat Pantelimon.
     Cîteva clipe Pantazi îl cercetă din nou, zîmbind.
     — Mi-e greu să cred că te-ai oprit la jumătatea drumului. M-aş fi aşteptat să sugerezi lui Năstase să se procedeze la descifrarea mesagiilor ţinînd seama de fazele lunii şi în afara teritoriului nostru ţinînd seama, bunăoară, de calendarul lunar din Franţa sau Rusia sau Mexic. Sau Uganda.
     Pantelimon păli şi-şi înălţă brusc capul.
     — Dar e pur şi simplu absurd! exclamă. Dacă apar ediţii clandestine, cu eventuale mesagii cifrate, în Romînia, mesagiile nu pot fi decît în romîneşte şi adresate romînilor.
     — Pare, într-adevăr, absurd, începu Pantazi căutîndu-şi o nouă scobitoare. Şi totuşi, aşa este: ţinînd seama de calendarele lunare de pe toată suprafaţa Pămîntului, computerele electronice au descifrat pînă acum peste o sută de mesagii, redactate în 15 limbi, inclusiv limba romînă.
     — Imposibil! repetă Pantelimon. E absurd!... Ce fel de mesagii?
     — Destul de paşnice şi de anoste. Citate din Gandhi şi din Evanghelii, din Charta Naţiunilor Unite, din Marc Aureliu şi Confucius, şi multe alte surse de acelaşi fel... Dar mai ales din Evanghelii. Deocamdată, în 15 limbi, dar încă n-a fost epuizată întreaga colecţie.
     Pantelimon îl ascultase, uluit, privindu-l cu ochii dilataţi, parcă s-ar fi trudit să-l vadă mai bine.
     — Dar de ce? şopti tîrziu. Ce sens ar putea avea o ediţie poliglotă, cifrată şi tipărită la noi, conţinînd mesagii indescifrabile în Romînia?
     — Într-un anumit fel, reluă Pantazi continuînd să zîmbească, este o propagandă pacifistă pe plan mondial şi efectuată cu mijloace internaţionale.
     — Dar e absurd, e absurd! O propagandă care utilizează mijloace atît de complicate încît numai computerele electronice reuşesc să descifreze mesagiile!...
     — Nu înţeleg nici eu prea bine, continuă Pantazi. Dar nu trebuie să uiţi că numai noi, aici în Romînia, a trebuit să recurgem la computere. Cititorul din Franţa, sau Suedia, sau Mexico descifrează singur: se uită la data la care a fost tipărit ziarul, caută poziţia Lunei din acea zi, din ţara lui, apoi, conform sistemului pe care l-ai descoperit d-ta, începe să descifreze. Evident, dacă vede că primele grupe de litere nu au nici un sens, renunţă; ştie — pentru că a fost informat în prealabil, ştie că ediţia din ziua aceea nu conţine mesagii adresate ţării lui...
     — Este extraordinar de complicat! repetă Pantelimon. Şi se pare de-a dreptul absurd, ţinînd seama că ziarul se tipăreşte în limba romînă.
     — Există totuşi o explicaţie. Ţi-o spun, adăugă Pantazi după o nouă pauză, pentru că ai dovedit că poţi păstra un secret, chiar pentru trei zile. Dar al d-tale era, într-adevăr, un foarte preţios secret. Ce-am să-ţi spun eu acum sunt doar ipoteze, şi nu se referă direct la ţara noastră. Dar, dacă poţi, e preferabil să le ţii pentru d-ta...
     — Vă dau cuvîntul meu de onoare, şopti Pantelimon punîndu-şi mîna pe inimă.
     — Noi suntem o ţară mică, reluă Pantazi, cu o umbră de tristeţe în glas. Şi constituim, ca şi multe alte ţări, o societate mai mult sau mai puţin închisă. Asta e conjunctura istorică şi trebuie să ţinem seama de ea... S-au încercat, prin vecini, anumite modificări de structură, ceea ce occidentalii numesc „liberalizare". Ştii cu ce rezultat. Dar e greu de închipuit că această tendinţă către „liberalizare" poate fi radical anihilată. Pe de altă parte, e greu de închipuit că anumite supraputeri să nu încerce a profita de o asemenea tendinţă.
     Se întrerupse, scoase frînturile de scobitoare din gură şi le aşeză cu grijă, una lîngă alta, pe marginea băncii.
     — Ce-ţi spun eu acum, repet, e o simplă ipoteză. Şi ţi-o spun d-tale pentru că ai înţeles lecţia lui von Braun: triumfă numai acela care vede departe. D-ta eşti tînăr, ai să vezi multe... Să precizez: ce sens poate avea, cum spuneai, o ediţie apocrifă a Scînteii, ale cărei mesagii cifrate nu pot fi descifrate în Romînia şi sunt numai rareori redactate în romîneşte? Nu există decît o singură explicaţie. Anumite servicii ale unei supraputeri încearcă o experienţă şi, pentru motive pe care nu le cunoaştem, o încearcă la noi. Dar, pentru a evita o anumită interpretare eronată şi mai ales complicaţii diplomatice, mesagiile sunt cifrate într-un mod imposibil de descifrat la noi în ţară; mai mult, conţinutul acestor mesagii este, politiceşte, fără semnificaţie, adică, cel puţin deocamdată, este o simplă propagandă pacifistă.
     — Pare de necrezut! exclamă Pantelimon. Atîta cheltuială şi atîta risipă de energie, ca să comunici prin cifru texte din Evanghelii şi din Gandhi!...
     — Dacă ipoteza mea e justă, experienţa are o importanţă extraordinară. Iar mai tîrziu ar putea avea consecinţe destul de grave. Am să revin îndată asupra acestui aspect al problemei. Deocamdată să analizăm scopul experienţei: organizatorii încearcă să verifice în ce măsură se pot transmite — în lumea întreagă— anumite slogane, sau informaţii sau, eventual, mai tîrziu, instrucţiuni precise de ordin politic sau militar. În ce măsură, adică: pînă la ce limită pot utiliza un mod care, pe de o parte, e atît de simplu încît poate fi învăţat pe dinafară, iar, pe de altă parte, se re-codifică automat şi la infinit, în cazul că e descifrat de adversar. Căci, ştii mai bine decît mine, pe o bază invariabilă — fazele lunii — poţi schimba la infinit cifrul: în cazul nostru, se numără cuvintele — sau literele — la dreapta sau la stînga greşelilor de tipar, dar se poate modifica ordinea în care trebuie numărate, şi se pot constitui noi sisteme, pe baza literelor sau grupurilor de litere, şi asta, la infinit. Important este un singur lucru: să existe o structură invariabilă şi uşor accesibilă, adică prezentă la orice longitudine sau latitudine. Cum bine ai ghicit d-ta, singura structură de acest fel este calendarul lunar.
     — Dar..., interveni Pantelimon.
     — Ştiu, îl întrerupse Pantazi. Este, cum spui, extrem de complicat tipărirea ediţiilor apocrife, introducerea lor prin mijloace legale sau ilegale în diferitele ţări, instruirea prealabilă a cititorilor în sistemul re-codării codurilor descifrate, şi cîte altele. Este extraordinar de complicat, dar este un sistem care nu poate fi niciodată abolit. Cît timp există un calendar lunar, şi există supraputeri ori mijloace tehnice limitate la dispoziţie, difuzarea pe scară mondială a oricărei categorii de mesagii nu poate fi întreruptă. Deocamdată, adăugă zîmbind, se face propagandă pacifistă. Zevedei, bunăoară, habar n-are de cod, dar e convins că e vorba de mesagii religioase care anunţă Pacea universală. Căci trudindu-se să înţeleagă, cum spune el, unitatea fundamentală a celor două faze antagonice din viaţa lui — 15 ani de activitate politică şi 15 ani de meditaţie în puşcărie — a ajuns la concluzia că numai o împăcare universală, adică Pacea mondială, poate salva omenirea de o catastrofă. De cînd i-au căzut pentru întîia oară sub ochi exemplarele antedatate cu trei ani, e convins că o puternică misivă spirituală a început în mai multe părţi ale lumii. Dar pentru că nu poate citi mesagiile, întreabă la răstimpuri, cum a făcut cu d-ta, în ce an suntem — sperînd că într-o bună zi să întîlnească pe cineva care cunoaşte codul şi-i poate comunica mesagiile... Dacă îl întîlneşti, adăugă cu un zîmbet trist, să-i spui că a avut dreptate: majoritatea mesagiilor sunt extrase din Evanghelii, în primul rînd Fericirile.
     — Fericirile? întrebă Pantelimon. Adică...?
     — Nu ai auzit niciodată de Fericirile proclamate de Isus? Fericiţi cei înfometaţi, căci se vor îndestula. Fericiţi cei ce plîng, căci vor fi mîngîiaţi... Fericiţi iubitorii de pace...
     — Ah, da! exclamă Pantelimon roşind. Ştiu. Le-am auzit şi eu. Dar nu ştiam că li se spune aşa: Fericirile.
     — Sunt opt Fericiri, adăugă Pantazi aşezînd cu degetele uşor tremurînd ultima frîntură de scobitoare pe marginea băncii. Dacă aş face un efort, cred că mi le-aş aminti pe toate opt...
     Tăcu, închizînd ochii, parcă ar fi încercat să şi le amintească şi să le numere.
     — Spuneaţi ca au fost trimise mesagii şi în limba romînă, îndrăzni tîrziu Pantelimon să rupă tăcerea.
     — Numai unul singur, dar a fost trimis de mai multe ori: „Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor!"'
     Pantelimon păli, şi-şi trecu de mai multe ori mîna pe frunte.
     — „Cei săraci cu duhul", repetă în şoaptă. Dacă nu sunt indiscret...
     — Nu eşti. Acest mesaj, singurul, în limba romînă, nu poate fi descifrat decît ţinînd seama de calendarul lunar din Uganda...
     — Era expresia ei favorită, continuă visător Pantelimon. Mi-o tot repeta mereu. Pe atunci, mi se părea umilitoare, şi nu înţelegeam de ce mi-o spune. De ce tocmai mie?...
     Cu un gest, scurt, Pantazi zvîrli rămăşiţele scobitorilor, călcîndu-le cu piciorul, amestecîndu-le în pietriş, încercînd să le ascundă.
     — Ai să înţelegi, poate, mai tîrziu, spuse. Au fost mulţi săraci cu duhul în toată lumea asta a noastră. Dar cel mai faimos tot Parsifal a rămas. Căci a fost singurul care a întrebat: unde se află potirul Sfîntului Graal?... Halal de Graalul nostru!, continuă cu o voce obosită, depărtată. Halal de Graalul care ne-a fost nouă ursit să-l căutăm. Să-l căutăm şi să-l găsim! adăugă ridicîndu-se.
     Îi strînse mîna şi porni agale, lăsîndu-şi uşor capul pe spate, ca şi cum de-abia atunci ar fi ajuns pînă la el mireasma florii de tei.
     
     
     
    
     
     
     — N-are să plouă, le-am spus. Dacă ne ajută Dumnezeu şi Maica Domnului, în noaptea asta o găsim.
     Dar eram puţini, vreo douăzeci. Lixandru, cu nepoţii, Popa, dascălul, restul, multe femei.
     — Unde sînt ceilalţi, părinte? l-am întrebat.
     Popa ridică din umeri.
     — Te faci că nu vezi, nu auzi, spuse. Ia ascultă!...
     Am întors capul spre vale. Se auzeau acum mai desluşit, dar încă foarte departe.
     — Astea nu-s tunuri ruseşti, părinte, l-am liniştit. Astea sînt ale noastre. Dar nu vin într-aici. N-au ce să caute pe-aici. Ţi-am spus, urcă toţi spre Oglindeşti. Acolo s-au concentrat nemţii. Acolo au să se înfrunte, într-o zi, două...
     Popa oftă, scuipînd în palme, şi înfipse lopata în pămînt. Dar după cîteva clipe se opri din nou.
     — Nu poate să fie pe-aici, Marine, spuse. Pe-aici e numai pietriş.
     Cum de l-a auzit? Eu n-o văzusem. Nici nu crezusem că va veni noaptea asta. O lăsasem lîngă patul Moşului. „N-aş vrea să moară înainte de a o găsi, îmi spuse. Şi nu mai are mult..."
     Şi acum, deodată, era lîngă noi, în spatele Popii. Am tresărit amîndoi.
     — Dacă ai dat de pietriş, e semn bun, părinte, spuse. Aşa a fost şi în noaptea de Sfîntă Mărie. Am dat întîi de pietriş.
     Mai trase o dată din ţigare şi mi-o întinse să i-o ţin. Ceru tîrnăcopul. Mă dădui în lături, cu ţigarea între degete. Mi-era ruşine s-o las pe ea să cerceteze pietrişul cu tîrnăcopul. Ascultam cum mi se bate inima, mai tare, tot mai tare. S-au adunat şi ceilalţi.
     — Pe-aici să fie, spuse Ilaria. Aşa a fost şi de Sfîntă Mărie.
     Săltă o piatră mare cu tîrnăcopul.
     — Ia vezi dumneata, Lixandre, spuse.
     Apoi întoarse capul înspre mine şi-i dădui ţigarea. Lixandru scormonea sub piatră.
     — Poate ne-o ajuta Dumnezeu şi Maica Domnului, şopti una din femei, făcîndu-şi cruce.
     — Binecuvîntează-ne, părinte, spuse Lixandru fără să ridice capul. Spune o rugăciune, să nu se mai afunde în pămînt.
     — Să nu ne mai scape printre degete, cum ne-a scăpat de Sfîntă Mărie, vorbi una din femei. Iar de-o fi fermecată...
     — Nu e fermecată, o întrerupse dascălul.
     Lixandru se înălţă din şanţ, cu mîna pe tîrnăcop.
     — Lăsaţi-l pe părinte să spună rugăciunea.
     Popa îşi făcu cruce şi plecă fruntea.
     — Ajută-ne, Doamne, s-o găsim, că sîntem prăpădiţi şi urgisiţi. Şi-au să vină vremuri grele, pîrjol şi foamete... Ajută-ne Doamne...
     Ne închinam toţi, şi ne rugam.
     — Doamne-ajută! spuse Lixandru şi îngenunche din nou în fundul şanţului.
     — Cu ajutorul lui Dumnezeu, o găsim în noaptea asta, spuse dascălul. Că nu e comoară fermecată. N-are flacără albastră...
     Lixandru scoase piatra şi o aşeză pe marginea şanţului. Era o piatră mare, bolovănoasă, care parcă se clătina întruna. O apucă dascălul cu amîndouă mîinile şi o dădu deoparte. Lixandru începu să răscolească din nou cu tîrnăcopul. Îl priveam toţi ţinîndu-ne răsuflarea. După cîtva timp, îl auzii cum oftează. Nu-i vedeam obrazul dar îl ghiceam încruntat, amărît.
     — Poate n-o fi aici, vorbi Popa. Dacă ne-am întoarce fiecare la şanţurile noastre? Mai avem cinci ceasuri pînă la ziuă. Dacă ne ajută Dumnezeu, pînă în zori o găsim.
     Făcui semn femeilor de lîngă mine să se întoarcă la şanţul lor. Era şanţul ăl nou, pe care-l începusem cu două nopţi mai înainte. Pornea şi el, ca toate celelalte, din şosea şi se îndrepta spre cimitir. Aşa cum ne sfătuise Moşu. Dar femeile şovăiau.
     — Ia staţi! şopti una din ele. Parcă se aude ceva.
     Se auzeau surde, depărtate, bubuiturile de tun. Dar se mai auzea ceva, cînd departe, cînd foarte aproape. Ca un geamăt, un suspin.
     — Nu cumva o fi murit Moşu? strigă deodată Ilaria.
     Mă privi scurt, speriată, şi porni alergînd spre casă.
     — Doamne fereşte! făcu Popa închinîndu-se.
     Porni şi el, şi după el, noi toţi.
     Nu murise. L-am găsit moţăind, uitîndu-se la lampă. Ilaria îi înălţă capul pe perne.
     — Să-mi aprinzi o lumînare, spuse. S-o am aici, lîngă mine, că poate se îndură Dumnezeu.
     Se apropiase şi popa de pat. Moşu îl privi lung, ca şi cum s-ar fi trudit să-l recunoască.
     — De ce v-aţi întors? îl întrebă. Cui i-a fost frică?
     — Femeile, începu Popa. Femeile. Una din femei...
     Apoi îmi făcu semn să-l lămuresc eu.
     — Li s-a părut că se aude ceva. Dar le-am spus: astea nu-s tunuri ruseşti. Sînt ai noştri. Urcă spre Oglindeşti.
     Moşu mă privea şi pe mine lung, parcă i-ar fi fost greu să mă recunoască.
     — Dar Vasile unde e? de ce-a plecat? întrebă el deodată. Cine o să-mi facă coşciugul?
     — Nu te mai gîndi, îl întrerupse Popa. Nu te îngropăm noi fără coşciug. Om găsi noi, în şapte sate, dulgher să-ţi facă coşciugul.
     — Dar nu ca Vasile, spuse Moşu. Nu mai găsim noi meşter ca Vasile. Întoarce încet capul spre Ilaria: De ce-o fi plecat?
     — I-a fost frică. A fugit şi el ca ceilalţi, spre munte.
     — Poate că nu ştie, spuse Moşu, şi d-aia a plecat. Că nu ştie...
     — Ce să ştie? îl întrebai.
     — Nu ştie, repetă coborînd glasul.
     Închise din nou ochii. Părea că doarme, senin, împăcat. Popa se aşezase pe scaun. Lîngă fereastră, Ilaria privea în întuneric, fumînd.
     — Trebuie s-o găsiţi, vorbi deodată Moşu. Că dacă n-o găsiţi, nu se îndură Dumnezeu şi nu mă ia. Şi am să mă chinui aşa pînă după Sfîntul Dumitru.
     Lixandru, dascălul, ceilalţi ne aşteptau în curte.
     — Ce spune Moşu? întrebă dascălul.
     — Spune să ne întoarcem la şanţuri. Că trebuie s-o găsim... 
     Am pornit toţi după Popă, strînşi unul într-altul, căci femeilor le era frică.
     
     
     Dormeam greu, Ilaria mă zguduia din toate puterile să mă trezească.
     — Au venit, şopti. Sînt nemţi.
     — Şi galbenii? o întrebai.
     — Jumătate sînt la Lixandru, să-i împartă oamenilor, cînd s-or întoarce. Jumătate i-am ascuns sub patul Moşului.
     Mă frecam la ochi. Aşadar, nu visasem; găsisem comoara. O găsise Ilaria, către dimineaţă, cînd nu mai rămăseseră decît Lixandru, cu nepoţii şi cu mine. O găsise departe de şanţul în care săpa în neştire Lixandru.
     — Ia veniţi încoa! ne-a strigat. Mi se pare mie sau... 
     Ne-am făcut cruce. După socoteala lui Lixandru, erau acolo, în ulcică, peste o mie de galbeni.
     — Nu te ridica în picioare, să nu te vadă sentinelele pe fereastră, şopti Ilaria.
     De-a buşilea, m-am tîrît pînă la lada de campanie. Mi-am îmbrăcat tunica de sergent. În piept mai rămăsese o singură decoraţie, dar era cea bună: Crucea de Fier. Cînd m-am îndreptat spre uşă, Ilaria îşi privea obrazul într-o oglinjoară.
     — Dacă te poţi înţelege cu ei, spune-le că noi nu ştim nimic...
     Fără îndoială, dormisem adînc. Doar la cîteva zeci de metri, pe şosea, se aflau patru camioane, cu mitraliere în poziţie de tragere, iar în faţa bisericii, cîteva motociclete. Nu auzisem nimic. Îmi netezeam cu palma tunica. N-o mai îmbrăcasem de mai bine de un an. Dar simţeam că-mi lipseşte ceva, şi nu-mi dădeam seama ce. Doar după ce-am deschis poarta şi am zărit sentinela cu puşca-mitraîieră şi pe cei doi ofiţeri, am înţeles ce era. Nu se mai auzeau tunurile.
     
     Unul din ofiţeri începu să rîdă. Celalt mă privea nedumerit, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă nu cumva îmi bat joc de el.
     — Vorbim romîneşte, spuse. Ce se întîmplă aici? Unde sînt oamenii?
     — Au fugit în munte. Le-a fost frică... 
     Locotenentul care rîsese cu atîta poftă mă privea acum prietenos, dar cu mare tristeţe. Se apropia încet de mine.
     — Unde ţi-ai lăsat braţul? mă întrebă.
     — La Cotul Donului. În a doua bătălie de învăluire de la Cotul Donului.
     — A doua bătălie de învăluire, repetă el visător. A doua bătălie de la Cotul Donului.
     Vorbea atît de bine romîneşte, încît nu puteam crede că nu e romîn. Se întoarse către celalt:
     — Cum trebuie să-L salutăm? Ca erou, ca aliat, ca duşman, ca prizonier, ca ostatec?
     Părea că stă să izbucnească din nou în rîs, dar se stăpîni, îşi lipi călcîiele şi mă salută, strigînd:
     — Heil! Sieg!
     Soldatul întoarse capul spre el, apoi către mine şi trecu arma în cealaltă mînă şi-mi zîmbi.
     — Domnul locotenent e scriitor, e un poet, începu cellalt. Are imaginaţie, fantezie, humor. Ştii ce e aia scriitor? Ştii ce e un poet?
     — Ştiu. Am învăţat la şcoală. Am citit şi eu poezii. Eminescu, Alecsandri.
     — Domnul locotenent von Balthasar e un foarte mare poet. Tot atît de mare ca Eminescu. E născut, ca şi Eminescu, în Bucovina. Şi dacă scapă de ruşi şi de Curtea Marţială, are să fie cel mai mare poet al Marelui Reich!
     Am ghicit, şi am simţit cum mi se bate inima. La începuti îmi fusese teamă de poet, crezusem că el băuse prea mult. Mă înşelam.
     — Domnul locotenent von Balthasar are imaginaţie, are fantezie, continuă celalt. Cînd a dat cu ochii de şanţuri, mi-a spus: „Leopold, şanţurile astea le-au pregătit pentru noi. Îşi închipuie c-au să cîştige bătălia, şi pentru că, probabil, au hotărît să nu mai ia prizonieri, ne-au săpat gropile din timp."
     Fără să-şi dezlipească privirile de ale mele, von Balthasar şuieră cîteva minute. Leopold tăcu, zîmbind încurcat.
     — Ce e cu şanţurile din marginea satului? mă întrebă von Balthasar. Cine v-a dat ordin să le săpaţi?
     Mă aşteptam la întrebare, ştiam ce-am să răspund, şi totuşi îmi era frică.
     — Căutăm o comoară, începui. Sîntem toţi oameni săraci. Pe aici, pămîntul nu e bun. Ne-am hotărît să căutăm comoara şi cînd om găsi-o, s-o împărţim frăţeşte, creştineşte. Sîntem vreo sută de familii. Dar acum s-au risipit oamenii, au fugit în munte. Am rămas puţini şi merge greu.
     — Ce merge greu?
     — Şanţurile. Săpatul şanţurilor. Muncim numai nopţile. Ne cam ferim de vecini. Ne e frică de ruşi. Dacă n-o găsim pînă ce dau ruşii peste noi, n-o mai găsim niciodată.
     — Dar de unde ştiţi c-o s-o găsiţi? întrebă Leopold. Cine v-a spus de comoară?
     Şovăiam, încercînd să zîmbesc. Poate că nu trebuia să le spun.
     — E o poveste lungă, am început eu în cele din urmă. Avem aici, cu noi, în sat, un bătrîn de peste nouăzeci de ani. El a visat întîi la comoară. A visat pe cînd era copil, şi de-atunci visează întruna. Ne-a spus: La început, au fost cinci căldări pline cu aur. Aşa a fost, pentru că am visat cinci cruci. Dar patru căldări s-au pierdut demult, înainte de moşii şi strămoşii noştri. De aceea am tot visat o cruce de aur şi patru de lemn negru, patru cruci părăginite. Pe astea patru le-au găsit alţii, înaintea noastră...
     Von Balthasar îşi scoase casca şi începu să-şi şteargă fruntea cu batista. Era o batistă murdară, plină de sînge şi de praf.
     — Dar de ce aţi aşteptat atît? mă întrebă. Şi crezînd că nu înţeleg, adăugă: Dacă bătrînul are 90 de ani şi a visat comoara de cînd era copil, de ce-aţi început s-o căutaţi de-abia acum?
     Zîmbeam, pentru că pregătisem să-i răspund în aşa fel încît să nu ghicească. Nu voiam să afle de Ilaria. Cum a visat şi ea, şi ne-a hotărît pe toţi s-o căutăm, şi chiar în noaptea aceea, de Sfîntă Mărie, a dat de comoară, a simţit-o sub lopată, dar n-a apucat s-o dezgroape, pentru că pînă să vină Lixandru cu tîrnăcopul, comoara s-a afundat ca o săgeată, adînc, în pămînt.
     — Am început s-o căutăm după 23 august, după ce-am aflat de armistiţiu. Pînă atunci, oamenii se tot codeau. Dar ne-a spus Moşu c-au să vină vremuri grele, că acum e timpul.
     — Acum e timpul... repetă von Balthasar visător. Acum e timpul, pentru că au să vină vremuri grele. Acum se găsesc comorile, cînd se prăbuşeşte lumea... Sarmizegetusa! exclamă el, luminîndu-se deodată la faţă. Îţi mai aduci aminte de Sarmizegetusa?
     — Îmi aduc foarte bine aminte. Am învăţat la şcoală. Dacii, strămoşii noştri.
     — Dar ei îşi îngropau comorile cînd se prăbuşea lumea. Iar voi de-abia acum începeţi să le căutaţi...
     Nu ştiam ce să răspund şi am ridicat din umeri.
     — Aşa ne-a spus Moşu. Ne-a spus să căutăm comoara, c-au să vină vremuri grele...
     Von Balthasar îşi înălţă ochii spre cer. Parcă începeau să se adune norii.
     — Ah! Romînie, Romînie! exclamă el privind pe deasupra noastră, peste sat, peste deal. Ce ţară! Ce neam!... Aţi rămas ce-aţi fost de atîtea mii de ani. S-au risipit zeii, v-a uitat Zalmoxis, dar voi aţi rămas cum v-au ursit strămoşii voştri...
     Îşi coborî privirile şi-mi căută ochii. Parcă ar fi voit să mă fulgere.
     — De ce n-aţi avut noroc? mă întrebă ridicînd glasul. De ce trebuie să vă prăbuşiţi înainte de vreme?
Îi scăpărau ochii de parcă ar fi fost mîniat.
     — Vă prăbuşiţi în întunerec pentru încă o mie de ani. Întunerec, în adînc, tot mai adînc...
     Îşi trecu mîna pe frunte, parcă ar fi vrut să ofteze. Apoi se întoarse spre Leopold.
     — Schicksal! spuse el zîmbind amar.
     — Schicksal! repetă celalt.
     Von Balthasar îşi puse brusc casca şi mă privi din nou. Avea acum privirile reci, îngheţate.
     — Aveam nevoie de oameni, spuse. Avem cu noi dinamită, dar ne trebuiesc şi oameni. Trebuie să distruge şoseaua pînă la Dumbrăvi. Noi o dinamităm, iar dumneavoastră săpaţi şanţuri pe margini. Dar nu cum aţi săpat pînă acum. Ne trebuiesc şanţuri adînci şi largi, şanţuri antitanc.
     Ascultam zîmbind. Îl zărisem de departe pe Vasile şi îmi venise inima la loc.
     — Credeaţi c-o să-L las fără coşciug? strigă el. Vasile oprise, după obiceiul lui, cu o mînă în şold, şi toată faţa i luminase: I-am adus bradul, spuse. Brad împărătesc.
     — Ce e cu dumnealui? întrebă Leopold.
     — A venit pentru coşciug, îl lămurii. Coşciug pentru Moş. Trage să moară. Are peste nouăzeci de ani...
     Soldatul ne privea pe rînd, nedumerit, încercînd să ghicească ce se întîmplă. M-am întors spre el:
     — Sörg, i-am spus. Ein schoner Sörg für Grossvater. Neunzigjahre alt.
     Ne spusese că are nevoie de clopotniţă, că va aşeza acolo două mitraliere. Dar ne mai spusese şi asta: că dacă nu adunăm oamenii, aruncă biserica în aer, întîi, clopotniţa, apoi stranele, apoi uşile împărăteşti, apoi altarul. Cînd l-am văzut că urcă dinamita în clopotniţă, m-am întors către Popă.
     — Ne-au biruit, părinte. Trebuie să ne supunem. Spune lui Lixandru să adune oamenii. Dacă tot trebuie să facem şanţurile, mai bine să ne apucăm acum, pînă ce nu începe ploaia.
     
     
     M-am îndreptat spre casă. Ilaria mă aştepta în tindă. N-o mai recunoşteam. Era ca cea mai frumoasă femeie de la oraş. Nu ştiam ce să-i spun. Mă uitam la ea.
     — Marine, să-ţi aduci aminte de mine, aşa cum mă vezi acum, tînără şi frumoasă...
     Mă privea zîmbind, cu mare tristeţe.
     — Nu ştiu ce am, adăugă. Mi s-a închis inima, şi parcă s-au stins toate. Dar dac-o fi să mor, să mă îngropaţi aşa cum mă vezi acum, cu rochia asta, cu salbă şi cu mărgele.
     — Zi Doamne fereşte! o întrerupsei, şi-mi făcui cruce.
     — Acum, că m-ai văzut şi ţi-am spus... Se opri şi se făcu deodată albă la faţă. Ce s-aude? mă întrebă coborînd glasul.
     — Au pus nemţii dinamită pe şosea. Spun că au ordin să distrugă şoseaua pînă la Dumbrăvi.
     Ascultă aşa un timp, apoi îşi aprinse ţigarea.
     — Cu rochia asta, repetă, cu salbă şi cu mărgele. Aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu ştiam ce.
     — Cînd mă întreba lumea la Constanţa, le spuneam: orfană am fost de cînd mă ştiu, dar nu m-a uitat Dumnezeu şi mi-a dat un frate vitreg. Frate vitreg, dar mai bun ca fratele de sînge. Dar acum e pe front; pe front, în Rusia. Se întrerupse iar şi tresări: Ce s-aude, Marine?
     Ascultam şi eu nedumerit.
     — Astea-s tunuri, spusei. Dar nu sînt tunuri romîneşti, şi parcă nici nemţeşti n-ar fi. Seamănă cu brandturile ruseşti.
     — Acum, că ţi-am spus şi m-am liniştit, cum o vrea Dumnezeu. Dar să ţii bine minte rochia, adăugă.
     Intrai după ea în odaie şi mă oprii în prag. Moşu părea că doarme, cu lumînarea aprinsă lîngă căpătîi. Căutai revolverul şi făcui semn Ilariei să se apropie.
     — Eu trebuie să mă duc. Dacă ţi-e frică, uite, ţine revolverul ăsta. Dar să ştii că e încărcat. Să nu...
     — Nu, nu mi-e frică, mă întrerupse Ilaria. Nu e asta. Nu mi-e frică de nemţi, nici de ruşi. Doar că mi s-a închis inima, aşa deodată...
     
     
     De-abia cînd am ajuns în dreptul bisericii, mi-am adus aminte că n-am vorbit de comoară. Şovăiam; nu ştiam dacă e bine să mă întorc. Rezemat de singurul camion care mai rămăsese, von Balthasar mă privea lung. Dar parcă nu m-ar fi văzut.
     — Astea-s tunuri ruseşti, mi-am spus apropiindu-mă. Nu se auzeau pînă adineaori.
     Continua să mă privească, uitîndu-se în gol.
     — Păcat de şosea, adăugai. De-abia o reparaserăm... 
     Dar văzînd că nu-mi răspunde, am ridicat din umeri şi m-am depărtat. N-am mai privit clopotniţa. Ştiam că sînt acolo, cu mitralierele şi dinamita.
     Auzeam, depărtate şi totuşi puternice, exploziile pe şosea. Au început să pună încărcătură dublă, mi-am spus. M-am oprit şi am oftat. Nu se mai vedeau camioanele. Trecuseră de crîng, urcau spre Dumbrăvi. Cît puteam cuprinde cu ochii, şoseaua era desfundată şi scorojită, parcă ar fi fost ciuruită de bombe.
     M-am apropiat de Lixandru.
     — Dacă distrug şoseaua pînă la Dumbrăvi, spusei, nu se vor mai putea întoarce aici. Asta înseamnă că se retrag. Se retrag spre munte. Dar atunci, de ce s-au mai concentrat la Oglindeşti?
     Lixandru îşi trecu palma pe faţă şi scuipă în lături, cătrănit de necaz.
     — Spuneai că n-o să vină pînă aici, că urcă pe la Oglindeşti. Şi acum o să dea puhoiul peste noi...
     Scuipă iar şi-şi ridică privirile spre cer.
     — Stă să ploaie, spusei.
     — Acum trebuie s-o îngropăm din nou. Bine că n-am apucat să spunem oamenilor. Nu ştie decît părintele. Dacă ar fi aflat femeile, tocmai acum, cînd or să dea ruşii peste noi...
     — N-or să vină singuri, îl încurajai eu. Vin cu ai noştri.
     Apucase tîrnăcopul, pregătindu-se să-k înalţe, dar se răzgîndi şi îşi furişă privirile în jur, să vadă dacă e cineva pe aproape. Nepoţii şi cu dascălul săpau la vreo cinci, şase metri, în arătură. Femeile şi cu Popa erau de cealaltă parte a şoselei. Lixandru îmi făcu semn să m-apropii.
     — Marine, tu te-ai uitat la galbeni? mai întrebă în şoaptă.
     Clătinai din cap şi trăsei cu coada ochiului spre dascăl, să văd dacă ar putea auzi.
     — Dar Moşu i-a văzut? mai întrebă Lixandru.
     — Nu ştiu. Nu cred. I-a ascuns Ilaria sub patul lui, de dimineaţă, cînd a auzit camioanele.
     — Mai bine că nu i-a văzut, începu Lixandru după o pauză. Pentru că asta nu e comoara pe care o visează el de atîta amar de ani.
     Nu-l înţelegem şi Lixandru îşi învîrtea tîrnăcopul între mîini.
     — Moşu ar recunoaşte-o cum ar da cu ochii de ea. Întîi şi întîi, el ne-a vorbit de o căldare cu galbeni, şi asta a noastră e o ulcea de lut. Apoi, Moşu a visat comoara de mic copil, acum optzeci şi mai bine de ani. Dar cînd m-am apucat să număr galbenii, am văzut că cei mai mulţi sînt noi. Am găsit unii din 1911. Am găsit şi un galben grecesc din 1913...
     Voiam să spun: „Asta înseamnă că sînt două comori...", cînd am auzit o salvă de artilerie, foarte aproape. Am tresărit amîndoi, şi au tresărit şi ceilalţi. Am întors toţi capetele spre vale.
     — Ce zici, Marine? strigă Popa de dincolo de şosea. Ce se-ntîmplă?
     — Mila lui Dumnezeu, părinte, îl încurajai eu. Poate să fie o coloană care urcă spre noi. Poate au de gînd să treacă pe la Dumbrăvi şi să cadă în spatele nemţilor, cînd or începe nemţii să se retragă de la Oglindeşti. Dar ei nu ştiu că au distrus ăştia şoseaua...
     Popa îşi lăsă lopata în şanţ, făcu cruce şi se îndreptă spre noi, călcînd anevoie pe şoseaua răscolită.
     — Au să se împotmolească aici, spuse, au să tabere aici peste noi...
     Se opriseră toţi din săpat, unii cu ochii la noi, la alţii privind spre vale. Dar curînd se auziră mitralierele din clopotniţă. Trăgeau pe deasupra noastră. De bună seamă, nu ca să ne sperie, ci ca să ne amintească de dinamita pe care o aveau cu ei. Apoi am văzut motocicliştii. Coborîseră pe cărarea de lîngă cimitir şi umblau acum prin arătură împingîndu-şi motocicletele.
     — Schnell! Schnell! ne-au strigat.
     Oamenii s-au apucat să sape. Soldaţii au ajuns în şosea, au încălecat motocicletele, ne-au mai strigat o dată „Schnell!, ne-au făcut cu mîna, apoi au pornit-o spre vale.
     — Nu mai înţeleg nimic, spusei urmărindu-i cu privirea. Ce vor să facă? Vor să iasă înaintea ruşilor sau a romînilor?
     Lixandru se înălţă din şale.
     — Nu e vorba, spuse, galbenii ăştia sînt buni şi ei. Dar dacă n-a fost comoara pe care a visat-o el, Moşu nu moare. Şi se va tot chinui, se va tot chinui, aşa cum se chinuie de patru ani de zile...
     
     
     Am găsit-o lîngă căpătîiul moşului. Îi aprindea o nouă lumînare. Popa şi Lixandru s-au aşezat osteniţi pe scaun.
     — Nu mai vrea să vorbească, începu Ilaria! De azi-dimineaţă n-a scos un singur cuvînt. E supărat pe noi toţi. Dar mai ales e supărat pe mine...
     Popa se ridică şi se apropie de pat.
     — E adevărat, Moşule? E adevărat că eşti supărat pe noi?
     Moşu îşi opri o clipă ochii asupra preotului, apoi ne privi pe rînd, fără să rostească un cuvînt. Tăceam toţi. Se auzea doar ferestreul.
     — Îl auzi? întrebă din nou Popa. E Vasile. S-a întors Vasile. Ţi-a adus bradul.
     — Ştie de Vasile, îl întrerupse Ilaria. I-am spus de azi-di-mineaţă. Dar nu mi-a răspuns.
     Se depărtă de pat, îşi aprinse ţigarea şi ne privi pe toţi, silindu-se să zîmbească.
     — Eu am crezut că fac bine, spuse. N-am făcut-o numai pentru el, pentru Moşu, ca să-i mîngîi bătrîneţele, să-l ajut să nu se mai chinuie. Am făcut-o pentru întreg satul. Că sîntem oameni săraci...
     Nu înţelegeam şi ne uitam lung la ea. Ilaria oftă. Îşi întoarse încet capul spre fereastră.
     — V-am minţit atunci, de Sfînta Mărie, cînd v-am spus că am simţit comoara sub lopată. Dar am crezut că fac bine. Aveam banii ăştia şi voiam să-i împart cu tot satul. I-am adus, astă-vară, de la Constanţa. Se apropie de mine şi-mi puse mîna pe umăr: Marine, să nu crezi că i-am fost ţiitoare. Uite, e şi părintele aici, şi nu mint. Vorbesc ca în faţa lui Dumnezeu. Nu i-am fost ţiitoare, nici lui, nici altcuiva. Dar cînd a aflat că i s-au prăbuşit nepoţii, Grecu m-a chemat şi mi-a spus: „Am rămas singur pe lume, şi sînt bătrîn. Îţi las ţie galbenii ăştia, pentru că ai cîntat şi ai rîs în casa mea atîţia ani, şi mi-ai adus aminte de tinereţe. Mai am şi alţi bani, am şi casa asta, am şi pămînt, şi are cine să mă îngroape. Dar de galbenii ăştia nu ştie nimeni. Ascunde-i bine..."
     Aş vrea să cer iertare Moşului, dar nu ştiu cum; îl simt supărat pe mine. Nu vrea să-mi vorbească. M-am gindit că dacă e şi părintele de faţă, şi dacă o să-l rugăm toţi, o să mă ierte... Că eu am crezut că-l ajut. Că dacă a visat la comoara asta de cînd era copil...
Moşu o ascultase adînc, fără să clintească, dar parcă n-ar fi auzit-o. Parcă s-ar fi trudit să asculte altceva, din altă parte.
     — Acum, că v-am mărturisit tot şi m-am liniştit, vreau să-i cer iertare c-am îngropat galbenii şi m-am prefăcut că-i găsesc.
Moşul îşi înălţă fruntea şi-şi roti privirile pe deasupra noastră. Parcă s-ar fi pregătit să ne spună ceva. Aşteptam toţi, ţinîndu-ne răsuflarea. Dar el îşi împreună mîinile şi începu să-şi mişte degetele, ca şi cum ar fi vrut să se pipăie, apoi, opintindu-se, oftînd adînc, dădu pătura la o parte. Am încremenit toţi. Era îmbrăcat, şi avea opincile cele noi. Nu le mai încălţase de cînd căzuse la pat.
     — Lăsaţi-l! strigă Ilaria văzînd că voiam să-l împiedicăm să se dea jos. Lăsaţi-l să facă ce vrea el! Destul l-am chinuit pînă acum.
     Îl sprijini, şi Moşu se ridică deodată în picioare. M-am mirat cît se făcuse de mic cît zăcuse. Îl credeam tot atît de înalt şi de falnic ca pe vremuri. Şi de-abia acum se vedea, întreagă, barba albă acoperindu-i pieptul. Întinse mîna, parcă ar fi căutat ceva.
     — Toiagul, am şoptit. Îşi caută toiagul.
     M-am dus repede şi i l-am adus.
     — Încotro, Moşule? îl întrebă Popa.
     Parcă nu l-ar fi auzit. Rezemat de braţul Ilariei, şi cu toiagul în mîna dreaptă, Moşu se îndreptă şovăind spre uşă. Mi se păru că şchioapătă. Dar îşi tîrşia cînd un picior, cînd celalt.
     — Minunea lui Dumnezeu! spuse Lixandru făcîndu-şi cruce.
     Ne-am luat după ei. Porniseră spre biserică. Se cutremura pămîntul, şi Lixandru întoarse capul către mine.
     — Asta e artileria grea, şoptii.
     
     
     Cînd dădu cu ochii de noi, von Balthasar tresări, apoi coborî din camion şi ne ieşi înainte. Mi se părea că vorbeşte singur. Dar poate că recita. Poate că recita vreo poezie de-a lui. Şi-a dus mîna la cască, şi-a ciocnit călcîiele, şi ne-a salutat. Apoi s-a apropiat de mine.
     — Leopold îşi va frînge mîinile cînd va auzi, spuse. Şi nu mă va ierta niciodată că l-am trimis la Dumbrăvi...
     — El a voit, am încercat eu să-l lămuresc. S-a ridicat singur din pat şi şi-a căutat toiagul. Dar Ilaria are dreptate. Trebuie să-l lăsăm să facă ce vrea.
     — Antigona, spuse von Balthasar, privind-o zîmbind. Sau poate Cordelia, sprijinind pe regele Lear. Leopold ar fi ghicit îndată. El e regizor. El ar fi înţeles. Ar fi ştiut cum să privească, şi să se mire, şi să se minuneze...
     Ne-au văzut şi femeile, şi s-au luat după noi, făcîndu-şi cruce.
     — Dar unde vreţi să-l duceţi? izbucni von Balthasar cînd am trecut de biserică. Nu-l vedeţi că e orb şi surd?
     — Nu e orb, spuse Ilaria, oprindu-se şi întorcînd capul.
     Dar Moşu o trase după el. Călca încet şi şubred, şi poate s-ar fi prăbuşit dacă nu l-ar fi sprijinit Ilaria. Dar parcă nu se mai putea opri.
     — Nu e orb. Ştie unde vrea să meargă, dar nu vrea să ne spună.
     — Nu-l vedeţi că stă să moară? adăugă von Balthasar o mare tristeţe.
     Ilaria întoarse din nou capul şi-l privi adînc.
     — Stă să moară, repetă von Balthasar. Dar poate e mai bine asa. Are să moară în picioare, ca strămoşii lui.
     — Nu moare, spuse Lixandru. Îl cunoaştem noi. Nu moare.
     Von Balthasar ridică din umeri şi zîmbi.
     — Toţi murim, spuse el visător. Chiar şi zeii mor. Pînă şi Zalmoxis a murit.
     — Dumnezeu nu moare, vorbi Popa fără să-l privească. Dumnezeu adevărat nu moare.
     — A rămas cu voi o mie de ani, continuă von Balthasar, şi apoi s-a dus. V-a părăsit. A intrat în peştera lui şi n-a mai ieşit. Sau poate s-a înălţat la cer, adăugă ridicîndu-şi privirile spre munte.
     Se adunaseră acum toţi cîţi mai erau. Ieşisem din sat. Ilaria ar fi vrut să-l aducă pe una din poteci, dar Moşu se îndreptase hotărît spre şosea.
     — E de neînţeles cum de-şi poate aduce aminte, şopti von Balthasar.
     Parcă se făcuse deodată palid.
     — Nu mai vede, nu mai aude, nu mai vorbeşte, şi acum, într-o clipă sau poate în zece minute, va muri. Dar totuşi îşi aduce aminte. După o mie de ani, îşi aduce aminte...
     Cînd a ajuns în şosea, Moşu s-a oprit şi a început să caute toiagul. Căuta pe marginea şoselei, acolo unde ne spusese el să începem şanţurile. Von Balthasar îl privea fermecat.
     — Aşa se va întîmpla şi cu voi. După o mie de ani de întunerec, o să vă aduceţi aminte. Şi o s-o luaţi de la început...
     Moşu a dat de pietrele smulse şi fărîmate de dinamită, şi-a plecat genunchii şi a întins mîna, a început să pipăie. Lua în mînă, una cîte una, pietrele pe care le găsea. A ajuns aşa în marginea gropii pe care o făcuse prima încărcătură de dinamită. A mai pipăit un timp, parcă i-ar fi fost greu să înţeleagă. Încet, s-a ridicat în picioare şi şi-a întors capul spre noi, L-a rotit în toate părţile. Ilaria l-a simţit deodată moale şi l-a prins în braţe.
     — S-a prăpădit Moşu, Marine! a strigat. S-a prăpădit şi nu mi-a vorbit. Nu m-a iertat!
     
     
     L-am văzut cum a pornit camionul şi, cu multă dibăcie, a izbutit să-l aducă în şosea, pînă în marginea gropilor. S-a coborît şi, fără să oprească motorul, a scos din camion cîteva bidoane cu benzină, apoi a început să-l împingă de la spate. Cînd camionul s-a răsturnat pe o rînă în groapă, l-a stropit cu benzină şi i-a dat foc.
     Se întorcea agale. Dînd cu ochii de mine, mi-a zîmbit.
     — Păcat, că e fată frumoasă, spuse. De ce-o laşi să fumeze?
     — A trăit multă vreme la Constanţa, în casa unui grec bătrîn, îl lămurii eu. Acolo s-a învăţat să fumeze.
     Priveam cu jale camionul arzînd. Mă gîndeam că ne-ar fi putut rămîne nouă.
     — Mi se pare c-ai ghicit, spuse. Face şi asta parte din manevra de diversiune de azi-dimineaţă. Dar nu cred că va reuşi. La ora asta ar fi trebuit să fim de mult sub foc.
     I-am arătat obuzele care cădeau la răstimpuri la mai puţin de un kilometru de marginea satului. A zîmbit, ridicînd din umeri.
     — Astea sînt nimica toată, spuse. Brandturi. Dacă ar fi crezut că vrem să rezistăm la Dumbrăvi, şi-ar fi concentrat focul pe şosea, dincolo de crîng. Ridică braţul şi-mi arătă crîngul. E foarte frumoasă, spuse, Ilaria, parcă aşa o cheamă.
     — Da, Ilaria.
     — Ilaria, repetă el zîmbind. E nume frumos. Dar nu i se potriveşte. E prea tristă.
     M-am prefăcut că nu înţeleg şi mi-am întors din nou privirile spre camion.
     — Cînd vă retrageţi? l-am întrebat deodată. Voiam să-l ducem în biserică. Pînă la noapte coşciugul e gata, şi vrem să-l ducem în biserică. Dar cu dinamita în clopotniţă...
     — Am scos focoasele, mă întrerupse von Balthasar. Nu mai e nici o primejdie.
     — Dar dacă au să tragă cu mitralierele din clopotniţă, stăruii eu.
     — Cine să tragă? mă întrebă zîmbind. Patrula a plecat de mult. Acum e undeva prin pădure. Dacă au noroc, au să ajungă coloana la Dumbrăvi.
     Mă uitam la el, şi parcă nu-mi venea să-L cred.
     — Da, am rămas singur, continuă von Balthasar. Vreau să văd cît de departe te poate duce o manevră de diversiune care n-a fost bine pregătită.
     — Atunci, de ce-aţi mai trimis motocicliştii în vale? I-aţi prăpădit degeaba.
     — Nu degeaba. Poate că unul, doi, tot au scăpat. Şi astfel au putut să transmită informaţiile. Informaţii false, bineînţeles. Concentrarea la Dumbrăvi, şi celelalte.
     Obuzele continuau să cadă, unele din ele destul de aproape de şosea.
     — Probabil că n-a scăpat nici unul, făcu von Balthasar visător. Sau dacă au scăpat, nu i-au interogat, sau, interogîndu-i, nu i-au crezut...
     Se îndreptă hotărît spre sat. În dreptul bisericii îl aştepta Lixandru, cu nepoţii şi un grup de femei.
     — Ne-aţi muncit ca nişte robi! strigă Lixandru sprijinindu-se pe tîrnăcop. Ne-aţi silit să ne punem şi femeile la jug, ca pe vite. Scuipă mîniat în lături, apoi arătă clopotniţa: Nici de biserică nu v-aţi îndurat. Aţi intrat cu mitralierele în sfîntul lăcaş. Aţi pus dinamită în clopotniţă.
     Von Balthasar îl ascultase ţeapăn, aproape în poziţie de drepţi. Se făcuse foarte palid. Pe neaşteptate, duse mîna la cască, salută, apoi îşi scoase centironul cu revolverul şi i-l întinse, fără să spună un cuvînt. Văzîndu-l că şovăie, m-am apropiat de Lixandru.
     — I-ai revolverul, i-am spus. S-a predat. Acum e prizonierul nostru.
     — Aşa crede el, că e prizonier, făcu Lixandru. O să vedem...
     Pentru întîia oară de cînd dăduse cu ochii de Lixandru von Balthasar zîmbi.
— Moartea este oriunde frumoasă şi fără înţeles, spuse, iar dacă ai norocul să mori în faţa bisericii...
     Lixandru îl mai privi o dată, cu asprime, apoi plecă spr casă. Îşi pusese tîrnăcopul pe umăr şi cîntărea centironul în mîna dreaptă. Von Balthasar îl urmări mult timp cu privirile. Îşi scoase casca, o învîrti între degete, apoi căută cu ochii un loc potrivit şi o zvîrli. Se apropie de mine.
     — Nu ştiu dacă aşa ţi s-a întîmplat şi dumitale. Nu cred că e frică de moarte. Dar în fiecare dimineaţă îmi spun: Poate că aici are să se întîmple. Poate că ăsta e locul.
     Rămăsese cu ochii pierduţi şi zîmbi. Nu ştiam că o zărise pe Ilaria apropiindu-se.
     — Cînd am ajuns azi-dimineaţă şi am văzut şanţurile i-am spus lui Leopold: Îmi place satul, că e în marginea crîngului. Îmi place şi biserica, şi ar fi mare păcat daca va trebit s-o zvîrlim în aer. Dar nu-mi plac şanţurile. Au ceva sinistru şi inutil, şi poate chiar ceva diavolesc. Nu mi-ar plăcea să mor aici. Sînt prea multe şanţuri proaspete... Noroc că mi-aţi spus de comoară, adăugă. Şi atunci m-am liniştit.
     Zîmbea, cu ochii în ochii Ilariei.
     
     
     Se întunecase bine cînd l-am adus în biserică. De cealaltă parte, spre vale, cerul se aprinsese şi pîlpîia.
     — Numai de-ar începe să plouă, spuse dascălul. Să nu se întindă focul.
     Obuzele cădeau acolo dincolo de crîng, pe şoseaua spre Dumbrăvi. Ieşeam mereu din biserică să văd ce se întîmplă. Mă duceam pînă la cimitir, mă întorcea printre şanţuri, să nu mă atingă schijele dac-or fi să schimbe tirul pe neaşteptate.
     — Credeam c-ai rămas cu ceilalţi, să-l priveghezi, i-am spus cînd am zărit-o aşezată pe o piatră pe marginea şoselei.
     — O să-L priveghem toţi, toată noaptea, răspunse Ilaria fără să mă privească. Ne-a spus părintele să ne adunăm toţi şi să petrecem noaptea în biserică. Dac-ar intra întîi ruşii şi ne-ar vedea strînşi în biserică, poate se îndură de noi.
     — N-or să vină singuri, o liniştii eu. Dacă...
     — Marine! mă întrerupse ea ridicîndu-se deodată şi apucîndu-mă de mînă. Marine, să nu-l omoriţi, că e păcat de tinereţele lui.
     — E prizonier, i-am spus. Nu-l putem omorî.
     — Să-l îmbrăcăm cu haine de-ale noastre şi să-l ţinem aici, ascuns, pînă o trece prăpădul.
     Coborîse glasul, căci îl văzuse. Venea şi el pe cărarea de lîngă cimitir. Cînd se apropie de mine, privi lung Crucea de Fier.
     — Ar trebui s-o scoţi, spuse. Numai e de nici un folos...
     — Dacă n-a căzut de la sine, eu n-am de ce s-o scot...
     Parcă ar fi vrut să spună ceva, dar se stăpîni şi mă privi din nou, amar.
     — Ce rău îmi pare că nu pot scrie poezii în romîneşte. Am încercat de mai multe ori, dar nu merge. Am încercat chiar să-mi traduc unele poezii, dar parcă nu mai e acelaşi lucru. Parcă n-ar mai fi poeziile mele. Îmi pare rău.
     Rămăsese cu privirile pierdute spre vale.
     — I-am spus, începu deodată Ilaria. I-am spus, mi-a răspuns că eşti prizonier, că nu te pot omorî... O să-ţi găsim nişte haine, o să te ascundem...
     Von Balthasar întoarse repede capul spre noi. Părea mîniat, dar şi de data aceasta izbuti să se stăpînească.
     — Dacă au de gînd să mă omoare, au dreptul. Au dreptul pentru că nu sînt prizonier. Civilii nu pot lua prizonieri. Eu nu m-am predat. M-am pus la dispoziţia lui. M-am constituit victimă de bună voie. De altfel, nici nu puteam face altceva, adăugă mai mult pentru sine. Dacă m-ar fi împuşcat pe loc, n-ar fi fost o crimă.
     — Dar Marin spune că n-au să te omoare, şopti Ilaria.
     Von Balthasar ne privi pe amîndoi cu multă blîndeţe, apoi ridică din umeri.
     — Îmi pare totuşi rău că nu pot scrie poezii în romîneşte. Mi-ar fi plăcut să mă ascultaţi şi să mă cunoaşteţi. Dacă am să mor aici, o să mă îngropaţi într-unul din şanţurile acestea gata făcute. N-are importanţă. Dar mi-ar părea rău.
     — Marin spune că n-au să te omoare, repetă Ilaria. N-au să te omoare.
     — Mi-ar părea rău, continuă von Balthasar visător. Mi-ar părea rău, pentru că n-aţi ştiut, şi n-o să ştiţi niciodată, cît de bine v-am înţeles. Afară de poeţi, nu vă înţelege nimeni. Cineva trebuie să aibă măcar un dram de nenoroc ca să vă înţeleagă. N-aţi avut noroc acum trei mii de ani, şi nici acum o mie de ani, şi nici de data aceasta n-aţi avut noroc. Dar v-aţi amintit şi aţi luat-o de la început. Şi tot aşa o veţi lua de la început într-o mie de ani, şi vă veţi aminti. Tot ce vorbim noi acum, şi tot ce s-a întîmplat astăzi, şi tot răul pe care vi l-am făcut, de toate astea vă veţi aminti, şi o veţi lua de la început!
     — Acum eşti prizonier, spuse Ilaria. Te-am iertat.
     — Acesta e şi destinul poetului, continuă von Balthasar, întorcîndu-se spre vale. Să tot încerce, şi să nu izbuteasci dar să încerce, şi să nu izbutească, dar să încerce din noi luînd-o de la început. Şi de fiecare dată, amintindu-şi tot ce a greşit şi tot ce n-a izbutit şi tot ce a terfelit. Amintindu-şi, şi încercînd din nou. Încă o dată. Încă o dată. Aşa cum încercaţi şi voi. Fără să crîcniţi, fără să obosiţi. Dar amintindu-vă tot ce s-a întîmplat, toate înfrîngerile, toate umilinţele, toate trădările.
     Am oftat amîndoi, şi von Balthasar întoarse repede capul spre noi.
     — Într-o mie de ani, copiii voştri au să-şi amintească de comoara pe care aţi căutat-o şi au s-o caute din nou. Au să sape alte şanţuri. Şi au să-şi amintească şi de mine şi de Leopold, cum am intrat într-o dimineaţă în satul vostru şi v-am pus să săpaţi din nou. Alte şanţuri. Şanţuri adînci, în care să se înglodească tancurile. Au să-şi amintească de mine şi de tot răul pe care vi l-am făcut şi au să mă blesteme. Numai voi mai ştiţi să blestemaţi. Şi n-am să mă pot odihni. Are să treacă o mie de ani, şi n-am să mă pot odihni...
     Ilaria se apropiase de el. Mi-am plecat ochii şi m-am îndreptat încet spre biserică.
     
     
     Între lumînări, Moşul părea că doarme. În strane, cîteva femei moţăiau, cu capetele sprijinite pe braţe. M-am simţit deodată obosit. M-am rezemat de perete şi am închis ochii, peretele era rece, mai rece ca piatra peşterii, şi simţeam cum mă pătrunde frigul, parcă ar fi voit să mă trezească. M-am trezit şi am început să mă frec la ochi.
     — Au venit! am auzit pe cineva de-afară. Sînt ruşi!
     M-am repezit şi am început să alerg. Nu ştiam cît putea fi ceasul. Cînd i-am văzut înaintînd pe şosea, am ridicat glasul şi am strigat de departe:
     — Braţ! Braţ! Ia govoriu po russki! Alergam spre ei, cu braţul ridicat strigînd: Braţ! Rumunski! Zdies niet Niemetzi!
     Apoi m-am oprit, ca să-mi trag răsuflarea.
     — Ce te-a apucat? strigă unul din ei. Sîntem romîni. Ruşii urcă pe la Oglindeşti.
     Am oftat şi am voit să-mi fac cruce.
     — Asta-i şoseaua spre Dumbrăvi? mă întrebă un sublocotenent.
     I-o arătai, aşa cum se vedea, la cîţiva metri, surpată şi zdrenţuită.
     — Asta e, dar au distrus-o nemţii cu dinamită, azi-dimineaţă... Dar degeaba vă duceţi, adăugai. Nu-i mai găsiţi la Dumbrăvi. Mi-au spus că voiau să facă o manevră de diversiune.
     Sublocotenentul zîmbi, apoi făcu semn plutonului şi porni mai departe.
     — Ne-au distrus şoseaua ca să facă o manevră de diversiune! strigai eu din urmă. Nu i-ar mai ajuta Dumnezeu!...
     
     
     După ce a început să plouă, ieşeam tot mai rar din biserică. Se adunaseră aproape toţi acum. Cîteva bătrîne plîngeau încet la căpătîiul Moşului, lîngă lumînările de ceară. Popa, dascălul, Vasile, toţi ceilalţi moţăiau în strane.
     De cîte ori ieşeam, îi găseam alături sub nucul din faţa bisericii. Nu-i mai întrebam nimic acum. Treceam pe lîngă ei şi le zîmbeam. „Trebuie să fiu cu ochii în patru, îmi spuneam, căci sînt singurul care vorbesc puţin ruseşte. Poate că soldaţii nu ştiau. Poate că şi ruşii urcă tot pe aici."
     Dar eram obosit, istovit. Cînd mi-a spus unul din nepoţii lui Lixandru că parcă s-ar fi auzit un tanc, n-am înţeles de la început. Dacă aş fi înţeles, aş fi alergat şi le-aş fi strigat că şoseaua e desfundată. L-am auzit însă cînd s-a împotmolit în şanţuri şi am început să fug.
— Să nu se aprindă tancul şi să ardă de vii! le-am spus trecînd pe lîngă ei.
     Îi auzeam pe amîndoi, în urma mea, alergînd. Apoi am auzit şi pe alţii. Veneau şi Lixandru cu nepoţii, şi dascălul, şi popa.
     Tancul se smucea orbeşte să iasă din şanţuri. La vreo zece metri în urma lui, pe şosea, se oprise un alt tanc. Zărisem şi plutonul înaintînd pe marginea şoselei. Voiam să le strigi „Aşteptaţi-ne, să vă ajutăm, şi noi!", cînd am auzit mitalierele din clopotniţă. Am întors speriat capul. L-am văzut pe von Balthasar. Împietrise, cu privirile spre clopotniţă. În acel clipă au început să tragă şi cei din tanc, şi apoi am auzit puştile-mitraliere ale soldaţilor de pe şosea. M-am trîntit şi le-am strigat:
     — La pămînt! Trîntiţi-vă la pămînt!
     Von Balthasar rămăsese în picioare, cu capul întors spre biserică, şi lîngă el, Ilaria, ca şi cum n-ar fi auzit nimic, ci şi cum n-ar fi înţeles ce se întîmplă.
     — La pămînt, le-am strigat.
     Apoi i-am văzut pe amîndoi prăvălindu-se, foarte aproape de şanţuri. M-am tîrît ţinîndu-mi răsuflarea.
     — Ilaria! am strigat apucîndu-i mîna. Ilaria!
     — Spunea că nu scapă, a şoptit. Spunea că ăsta e locul. Era caldă şi mă privea cu ochii deschişi. Dar eu ştiam.
     [1977)
     
     
     
     
     
     I
     
     De-abia cînd auzi clopotul Mitropoliei îşi aminti că e noaptea de înviere. Şi deodată i se păru nefirească ploaia care îl întîmpinase de cum ieşise din gară şi care ameninţa să devină torenţială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutînd să evite şuvoaiele. Fără să-şi dea seama, începu să alerge, apropiindu-şi umbrela de piept, ca o pavăză. Dar după vreo douăzeci de metri zări aprinzîndu-se semnalul roşu şi trebui să se oprească. Aştepta nervos, săltînd, înălţîndu-se în vîrful pantofilor, schimbîndu-şi mereu locul, privind consternat băltoacele care, la cîţiva paşi în faţa lui, acopereau în bună parte bulevardul. Ochiul roşu se stinse, şi în clipa următoare îl orbi, zguduindu-l, explozia luminii albe, incandescente. Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte izbucnit, în chip neînţeles, chiar în creştetul capului. „A trăsnit pe aproape", îşi spuse clipind cu greu ca să-şi dezlipească pleoapele. Nu înţelegea de ce strînge cu atîta putere mînerul umbrelei. Ploaia îl lovea sălbătecită, din toate părţile deodată, şi totuşi nu simţea nimic. Atunci auzi din nou clopotul Mitropoliei, şi toate celelalte clopote, şi, foarte aproape de el, un altul, zbătîndu-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat" îşi spuse, şi începu să tremure. E din cauza apei, înţelese cîteva clipe în urmă, dîndu-şi seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig..."
     - Am văzut cînd l-a lovit trăsnetul, auzi aceeaşi voce gîfîită de bărbat speriat. Nu ştiu dacă mai trăieşte. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, şi l-am văzut cum s-a aprins de sus pînă jos, cum i s-au aprins, în aceeaşi clipă, umbrela, şi pălăria, şi hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torţă... Nu ştiu dacă mai trăieşte.
     - Şi chiar dacă mai trăieşte, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, şi, i se părea, amară.
     - Cine ştie ce păcate o fi avînd, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, şi chiar în spatele bisericii... Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.
     I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-şi mai simţea trupul. Ştia, din convorbirile celor de lîngă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În braţe, pe o targă, într-un cărucior?
     - Nu cred că are vreo şansă, auzi, tîrziu, o altă voce, tot atît de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înţeleg cum mai trăieşte. Normal ar fi fost...
     Evident, asta ştie toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi... Dar îşi dădu repede seama că e ridicol, şi umilitor, să răspundă, în gînd, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, aşa cum, cu pleoapele strînse, nu-i vedea. Şi în aceeaşi clipă se trezi foarte departe, fericit, aşa cum fusese atunci.
     - Şi apoi, ce s-a mai întîmplat, îl întrebă în glumă zîmbind. Ce altă tragedie?
     - N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze ştiinţele, să nu ai decît o dorinţă: să-ţi dedici viaţa ştiinţei...
     - La ce ştiinţă faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?...
     - La amîndouă şi la toate celelalte pe care le descopeream pe rînd şi mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream...
     Îi puse mîna pe braţ, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:
     - Matematica, înţeleg, pentru că dacă n-ai vocaţie, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?... 
     Nu ştia de ce izbucnise în rîs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunţase: dar chineza?
     - Credeam că ţi-am spus. Acum doi ani, toamna, cînd am fost la Paris, m-am dus la o lecţie a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cît timp studiez chineza, şi ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ţi rezum toată conversaţia. Am înţeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpîni în cîţiva ani - auzi, în cîţiva ani! - pe lîngă chineză, sanscrita, tibetana şi japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!...
     - Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză...
     - Aşa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăţ japoneza şi o seamă de limbi şi dialecte sud-asiatice... dar nu asta a fost important, ci altceva. Cînd i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă şi a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunţ, unul cîte unul, şi apoi să traduc pasajul. Le-am pronunţat cum m-am priceput, şi am tradus ceva, dar nu tot. A zîmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni... Cîte ore pe zi?" „Cel puţin şase ore", i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară... Domnul meu, a adăugat cu un zîmbet ambiguu, afectuos şi ironic în acelaşi timp, domnul meu, ca să stăpîneşti limba chineză, îţi trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită..."
     - Deci, în fond, e vorba de memorie...
     - De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.
     Auzise de mai multe ori uşa deschizîndu-se şi închizîndu-se, şi alte zgomote, şi cîteva voci străine.
     - Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu vă mărturisesc cinstit...
     Acelaşi lucru, mereu acelaşi lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tînăr, dezgheţat, pasionat de meseria lui, generos. 
     - ...Pielea i-a fost arsă sută la sută, şi totuşi supravieţuieşte de douăsprezece ore, şi pe cît ne putem da seama, nu suferă... I-ai făcut vreo injecţie?
     - Una, azi-dimineaţă. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn...
     - Se ştie ceva despre el? S-a găsit ceva lîngă el?
     - Doar mînerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mînerul, un mîner de lemn... Hainele se făcuseră cenuşă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în maşină...
     Ştia că aşa ar fi trebuit să se întîmple, şi totuşi, ascultînd explicaţiile internului, se înseninase: aşadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră şi ele cenuşă... Fără să vrea, căci nu-şi dăduse seama că nu închisese bine uşa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori..." Era adevărat. Îl impresionase informaţia pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb şi nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze. Pentru un cititor lacom şi neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că şi Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc..."
     Atunci îi auzi din nou vocea:
     - Şi ce altă tragedie ţi s-a mai întîmplat? Ai renunţat la limba chineză. Şi apoi?
     - De fapt, n-am renunţat; am continuat să învăţ zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea şi pentru că mă ajuta să înţeleg traducerile textelor pe care le citeam... În fond, eram un diletant...
     - Cu atît mai bine, îl întrerupse Laura punîndu-i din nou mîna pe braţ. Trebuie să existe şi cîţiva oameni inteligenţi şi cu destulă imaginaţie, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiţi. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză... Dar atunci, unde sunt celelalte tragedii la care făceai aluzie?...
     O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înţelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrînd în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de cînd îşi luase licenţa. Ştia că o găseşte întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întîlnise cu un ceas mai înainte şi, ca de obicei, întovărăşind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lîngă lac, în Cişmigiu.
     - Care sunt celelalte tragedii? repetase, susţinîndu-i calm, zîmbind, privirile.
     - Ţi-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile şi muzica, dar şi istoria, arheologia, filozofia. Aş fi vrut să le învăţ pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrînd direct pe texte, căci am oroare de improvizaţie şi de cultura după ureche...
     Îl întrerupse ridicînd băieţeşte braţele în sus:
     - Eşti cel mai ambiţios bărbat pe care l-am cunoscut pînă acum! Ambiţios şi apucat! Mai ales apucat!
     Le cunoştea bine vocile, şi învăţase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi şi două de noapte.
     - Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci aşa se spune: cine moare în Săptămîna luminată se duce de-a dreptul în rai.
     „Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decît toate celelalte, pentru că se gîndeşte la mîntuirea sufletului meu... Dar dacă îi vine în minte să scoată acul siringei din venă? Probabil că aş supravieţui pînă dimineaţa, cînd vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, şi umilit, că nu înţelege; singurul care vrea cu orice preţ să mă ţină în viaţă, să afle ce s-a întîmplat." Îl auzise, într-una din zile - renunţase să se mai întrebe cînd - îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudenţă, pleoapele.
     - Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu ştim. Nu ştim, de altfel, nimic altceva...
     Mai auzise asta, altă dată: „Nu ştim nici măcar dacă e conştient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude şi dacă înţelege ce aude..." Nu era vina lui. De mai multe ori pînă atunci, îi recunoscuse vocea şi-l înţelesese perfect. „Dacă înţelegi ce spun, strigase Profesorul, strînge-mi degetul." Dar nu-i simţise degetul. Ar fi vrut să-l strîngă, dar nu ştia cum. De data aceasta adăugase: „Dacă izbutim să-l păstrăm în viaţă încă cinci zile..."
     În cinci zile, aflase unul dintre asistenţi, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist...
     - ...Mai ales ambiţios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sunt atîţia alţii: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai ştiu eu ce altceva. Adică, vrei să trăieşti o viaţă străină, viaţa altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, şi să cultivi exclusiv geniul dumitale...
     - Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-şi ascundă bucuria. Asta presupune că aş avea geniu...
     - Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toţi cei pe care i-am cunoscut pînă acum. Trăieşti şi înţelegi viaţa altfel decît noi...
     - Dar pînă acum, la douăzeci şi şase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cîntului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus şi comentat...
     I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.
     - De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viaţa pe care o trăieşti, nu în analize, descoperiri şi interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ţi un Goethe fără opera scrisă!
     - Nu prea înţeleg, spuse emoţionat.
     - Înţelegeţi toţi? îi întrebă Profesorul.
     - Eu nu prea înţeleg, mai ales dacă se vorbeşte prea repede...
     El înţelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-şi luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis şi mai elegant decît marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, şovăitoare, că - aşa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de cîte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă - nu îndrăzneşte nimeni să se pronunţe.
     - Cînd v-aţi convins că este conştient? 
     - De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.
     -Şi sunteţi sigur că v-a strîns degetul? Aţi simţit că vi-l strînge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenţionalitate şi deci fără semnificaţie?
     - Am repetat experienţa de mai multe ori. Dacă voiţi, încercaţi şi dumneavoastră, ca să vă convingeţi...
     Simţi, ca de atîtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce uşor, cu o exagerată precauţie, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:
     - Dacă înţelegi ce spun, strînge degetul!
     Îl strînse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard şi-l retrase repede, surprins. Dar cîteva clipe în urmă, după ce şopti: Traduisez, s'il vous plait, îl introduse din nou şi rosti, pronunţînd limpede şi rar cuvintele:  Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strînse degetul cu aceeaşi putere. De astă dată nu şi-l retrase, ci întrebă:  Repetă strînsoarea, dar cu mai puţină convingere. După ce şovăi cîteva clipe, doctorul Bernard întrebă:  Aproape cu voluptate îşi păstră mîna întreagă inertă, ca de ghips.  Îl strînse cu putere.  Îşi imobiliză din nou mîna şi şi-o păstră aşa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultînd ultimele întrebări: 
     Acea noapte, toţi cu paharele de şampanie în mînă, înconjurîndu-i şi strigîndu-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amîndoi: „Pînă la Veneţia să nu mai beţi şampanie, că vi se face rău!" „Mi-e teamă că ei au băut mai multă şampanie decît ar fi trebuit", spuse Laura după ce pornise trenul.
     Atunci auzi vocea profesorului.
     - Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înţeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în romîneşte. Şi continuă, ridicînd glasul: Vrem să-ţi aflăm vîrsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strîngi o dată degetul.
     Strînse, din ce în ce mai puternic, de şase ori, apoi, fără să înţeleagă de ce, se opri.
     - Şaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aş fi dat mai puţin...
     - În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebaţi-l dacă e obosit, dacă putem continua...
     Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflînd astfel că nu locuieşte în Bucureşti, că nu are decît o singură rudă, depărtată, pe care nu ţine s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricît ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l ameninţa pe Papini fusese primul semnal. Îşi spusese, în săptămîna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrîneţii, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care nici un chirurg nu îndrăzneşte să-l opereze...), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriţi. Dar curînd şi-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l ameninţa şi pe el arterioscleroza, dar adăugase:
     - La o anumită vîrstă, te poţi aştepta la orice. Şi eu îmi pierd memoria, continuase, zîmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeţilor mai tineri, pe care îi descopăr şi care-mi plac.
     - Nici eu, îl întrerupse. Ştiam pe dinafară aproape tot Paradiso, şi acum... Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu reţin aproape nimic...
     Şi totuşi... În ultimul timp, aşa cum zăcea în pat cu ochii închişi, îşi amintise fără dificultate multe cărţi citite de curînd, şi recitase în gînd poeme de Ungaretti, de Ion Barbu şi Dan Botta, texte pe care nici nu ştiuse că le învăţase vreodată pe dinafară... Cît despre Paradiso, de multe zile şi nopţi adormea recitîndu-şi terţinele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînţeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gîndesc! îşi ordonă. Să mă gîndesc la altceva!..." Şi, totuşi, de atîta timp, nu face altceva decît să recite poeme şi să-şi repovestească cărţile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba..." Deşi, o dată plecase de acasă şi, ajuns în stradă, înţelese că nu-şi mai amintea unde voia să se ducă... „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deşi n-aveam nici un motiv să fiu obosit..."
     - În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.
     - Spunea însă că se mai cunosc cîteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elveţian, ars de fulger aproape 100% şi care a mai trăit totuşi mulţi ani. E drept, rămăsese mut. Ca şi omul nostru, probabil, adăugă coborînd glasul.
     - Nu mai vorbi, că poate te aude, şopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.
     - Asta voiam şi eu, să mă audă. Să vedem cum va reacţiona. Poate că totuşi n-a rămas mut...
     Fără să vrea, fără să ştie ce face, îşi descleştă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobişnuit de puternice în urechi, ca şi cum în dreapta şi în stînga lui s-ar fi prăvălit, peste stînci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deşi îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfîrşit, continuă să-şi deschidă gura. Şi deodată se auzi rostind: Nu! şi repetă cuvîntul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Ştia că voise să spună: „Nu sunt mut", dar nu izbutise să pronunţe cuvîntul „sunt". După zgomotele din odaie, şi uşa care se deschise şi se închise repede, înţelese că acele două cuvinte provocaseră senzaţie. Îşi ţinea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-şi mişte limba. Cînd doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocaţie de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, şi atunci înţelese de ce le pronunţă cu atîta greutate: cu fiecare mişcare a limbii simţea cum se clatină cîţiva dinţi, parcă ar fi stat să cadă.
     - Asta era, şopti Gavrilă. Dinţii. Şi chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemaţi la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgenţă cineva - idealul ar fi să vină chiar dînsul - dar să vină pregătit cu tot ce trebuie...
     Îl auzi din nou, mai tîrziu, de departe:
     -... De-abia se ţin. Dacă ar fi înghiţit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea... Anunţaţi pe Profesor.
     Simţi penseta apucînd un dinte din faţă şi scoţîndu-l fără efort. Începu să numere; în cîteva minute, cu aceeaşi uşurinţă, doctorul Filip îi extrase nouă dinţi şi cinci măsele.
     - Nu prea înţeleg ce s-a întîmplat. Rădăcinile sunt sănătoase. E ca şi cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie...
     Profesorul se apropie de pat şi-i puse două degete pe mîna dreaptă.
     - Încearcă să rosteşti ceva, orice cuvînt, orice sunet.
     Încercă, mişcîndu-şi limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunţe, la întîmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale...
     A treia noapte avu un vis pe care şi-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neaşteptate în Piatra Neamţ şi se îndrepta spre liceu. Dar cu cît se apropia, cu atît creştea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulţi din foştii lui elevi, aşa cum îi văzuse cînd se despărţise de ei, cu 10 ,20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braţ: „Dar unde vă îmbulziţi toţi, Teodorescule?" îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zîmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătoreşte centenarul profesorului Dominic Matei."
     „Nu-mi prea place visul, îşi repetă de mai multe ori. Nu înţeleg de ce, dar nu-mi place..." Aşteptă să plece infirmiera şi, cu emoţie şi mare grijă, aşa cum făcea de cîteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-şi dea seama că deschisese ochii şi fără să înţeleagă ce priveşte. Simţi cum i se zbate, speriată, inima, şi închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschişi aceeaşi pată luminoasă şi, neştiind ce să facă, începu să numere în gînd. Cînd ajunse la 72, înţelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-şi stăpînească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de cîte ori rămînea singur, mai ales nopţile, deschidea ochii, îşi mişca uşor capul, apoi umerii, şi începea să cerceteze formele şi culorile, umbrele şi penumbrele din jurul lui. Nu şi-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemîna lui; doar să privească, foarte atent şi pe îndelete obiectele de lîngă el.
     - De ce nu ne-aţi arătat şi nouă că puteţi deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, şi în clipa următoare îl văzu: era aproape aşa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscăţiv, cu un început de chelie.
     Aşadar, bănuise ceva, şi-l pîndea mai de mult, să-l surprindă.
     - Nu ştiu nici eu, răspunse pronunţînd doar parţial cuvintele. Poate voiam să mă conving întîi pe mine că nu mi-am pierdut vederea...
     Internul îl privea zîmbind absent.
     - Dumneata eşti un om curios. Cînd te-a întrebat Profesorul cîţi ani ai, ai răspuns: şaizeci...
     - Am mai mult...
     - Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele...
     Cu un gest supus, de şcolar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cît zicea că are, şaizeci de ani? Ăsta îşi ascunde vîrsta. L-ai văzut şi dumneata, adineaori, cînd l-am spălat; ăsta e bărbat tînăr, în floarea vîrstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani..."
     - Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcţiei. Dar trebuie să informez pe profesor. Şi el va decide...
     Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gînd, apoi mişcîndu-şi încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:
     Sei la donna chepassa
     Come una foglia
     E lasci agii alberi unfuoco d'autunno...
     Îşi amintea că atunci cînd citise pentru întîia oară poezia, erau de mult despărţiţi: de aproape 25 de ani. Şi, totuşi, citind-o, la ea se gîndise. Nu ştia dacă era aceeaşi dragoste de la început, dacă o mai iubea aşa cum îi mărturisise în dimineaţa de 12 octombrie 1904, după ce-au ieşit de la tribunal şi s-au îndreptat spre Cişmigiu. La despărţire, sărutîndu-i mîna, adăugase: „Îţi urez... în sfîrşit, ştii ce vreau să spun... Dar aş vrea să mai ştii ceva: că am să te iubesc pînă la sfîrşitul vieţii..." Nu era sigur că o mai iubeşte, dar la ea se gîndise citind:
     Sei la donna che passa...
     - Te-ai convins deci că eşti în afară de orice pericol. Aşa îl întîmpină Profesorul în dimineaţa următoare, îndreptîndu-se zîmbitor spre el. Era mai impresionant decît şi-l închipuise. Nu era prea înalt, şi totuşi felul cum ţinea capul sus, îşi păstra corpul - drept, de parcă ar fi fost la paradă -, îi dădea un aer marţial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar cînd zîmbea rămînea grav, distant.
     - Şi de-abia acum începi să devii un „caz interesant", adăugă aşezîndu-se pe scaunul din faţa patului. Cred că înţelegi de ce. Pînă în clipa de faţă n-a găsit nimeni vreo explicaţie plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Aşa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămîi paralizat, mut sau orb... Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulţesc pe zi ce trece. Nu ştim încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci şi trei de zile şi a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reuşit s-o deschizi cînd a trebuit să elimini dinţii şi măselele pe care gingiile nu le mai puteau reţine. Ne-am gîndit să-ţi facem o proteză ca să poţi mînca şi, mai ales, ca să poţi vorbi normal. Dar deocamdată nu putem face nimic, radiografiile arată că, în scurt timp, se pregăteşte să apară o nouă garnitură de dinţi.
     - Imposibil! exclamă uluit, stîlcind cuvîntul.
     - Aşa spun toţi doctorii şi toţi dentiştii, că e pur şi simplu imposibil. Şi, totuşi, radiografiile sunt cît se poate de clare... De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viaţă", ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu ştim...
     „Să fiu prudent, să nu fac vreo greşeală şi să mă dau de gol... Azi, mîine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu ştie nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru..." Şi, totuşi, fără să înţeleagă de ce, voia cu orice preţ să-şi păstreze anonimatul, aşa cum fusese la început, cînd îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înţelegi ce spun, strînge-mi degetul..." Din fericire, acum, fără dinţi, vorbea cu greutate. Îi va fi uşor să se prefacă, să stîlcească şi acele puţine cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Îşi privi, parcă pentru întîia dată cu atenţie, braţul şi mîna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, şi începea să-şi recapete culoarea de altădată. Îşi pipăi încet, prudent, braţul pînă la cot, apoi mîngîie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămîni, şi lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene... „Ăsta e bărbat tînăr, în floarea vîrstei!" spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise uşa deschizîndu-se cu precauţie, paşi apropiindu-se de pat, internul şoptind: „Doarme, să nu-l treziţi", apoi o voce străină, răguşită: „Nu poate fi el... Va trebui totuşi să-l vedem şi fără barbă... Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci şi doi de ani, şi ăsta de aici arată mai în vîrstă, se apropie de patruzeci..."
     Atunci îşi aminti din nou de furtună.
     - Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decît acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord pînă aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la cîteva sute de metri, nici o picătură. 
     - E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo cînd ne-am întors de la biserică, şi apa de pe bulevard încă nu se scursese...
     - Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu ştiu cîte încărcături de dinamită, dar i-a surprins ploaia torenţială şi în ultimul moment au trebuit să renunţe.
     - Asta poate fi şi o invenţie a Siguranţei, ca să justifice arestările printre studenţi...
     Apoi tăcuseră toţi, brusc.
     „Trebuie să fiu cu băgare de seamă, îşi repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunşi, pe care-i caută Siguranţa. Şi atunci va trebui să le spun cine sunt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Şi atunci..." Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gîndului care-l irita. Se trezi recitîndu-şi cîntul XI din Purgatorio, apoi încercă să-şi amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae...
     - Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o ştiinţă la alta. Poate că de aceea v-aţi despărţit, adăugă cu un zîmbet trist.
     Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit şi molcom.
     - Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărţirea noastră...
     - Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.
     - Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin tîrg...
     - Adică?...
     - Adică, se spune că, întorcîndu-mă acasă cu un manual de limba japoneză şi văzîndu-mă că deschid imediat caietul şi încep să învăţ, Laura mi-ar fi spus... În sfîrşit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri şi nu duc nimic la capăt şi că din cauza asta ne-am fi despărţit...
     - Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul şi pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la Bucureşti, dădeai mereu tîrcoale unei franţuşte, spunînd că o cunoşteai de la Sorbona...
     - Nu! îl întrerupse obosit, ridicînd din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, ştie că de iubit n-o iubesc decît pe ea, că celelalte, în sfîrşit... Dar trebuie să-ţi mai spun că am rămas foarte buni prieteni.
     Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareş, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai tîrziu. Deşi, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înţelegeau foarte bine amîndoi.
     - Te ascult, spuse Profesorul cu o uşoară iritare în glas. Te ascult şi nu înţeleg. De cîteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămîna trecută reuşeai să pronunţi anumite cuvinte pe care astăzi... Trebuie să colaborezi şi dumneata. Să nu-ţi fie teamă de gazetari. Ordinele sunt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraş. Au apărut ştiri şi articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi şi dumneata, trebuie să ştim mai mult şi mai multe: de unde eşti, cine eşti, ce profesie ai, şi celelalte.
     Clătină cuminte din cap şi repetă de mai multe ori: „Bine! bine!" „Se îngroaşă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru." Noroc că în dimineaţa următoare simţi, trecîndu-şi limba peste gingii, colţul primului canin. Cu o exagerată inocenţă i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcîndu-se că îi este imposibil să mai pronunţe ceva. Dar dinţii apăreau repede, unul după altul. Pînă la sfîrşitul săptămînii răsăriseră toţi. În fiecare dimineaţă venea un dentist şi-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Cîteva zile a suferit de gingivită, şi chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simţea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simţea, de asemenea, o energie şi o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului cînd, la Piatra Neamţ, organizase o „mişcare de Renaştere culturală" (aşa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudînd-o, chiar Nicolae Iorga în conferinţa pe care o ţinuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă şi nu-şi ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.
     - De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.
     - Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare...
     Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:
     - Dar întrebaţi-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!...
     Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de cîte ori îl vedeau intrînd în cancelarie cu un maldăr de cărţi noi, sosite chiar în dimineaţa aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.
     - Cînd ai de gînd să te opreşti, cucoane Dominic? îl întrebau.
     - Cum să mă opresc, cînd n-am ajuns nici la jumătatea drumului?... De fapt, ştia că cheltuindu-şi, înainte de război, puţina avere ce-i rămăsese pe cărţi scumpe şi în călătorii de studii, era obligat să rămînă profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecţiile. Şi de mult nu-l mai interesau latina şi italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizaţiei sau filozofia.
     - Aşa cum vrei dumneata să le faci pe toate, nici zece vieţi nu-ţi vor fi de-ajuns...
     O dată răspunsese, aproape cu convingere:
     - Suntem siguri măcar de un lucru, că pentru filozofie nu ai nevoie de zece vieţi...
     - Habe nun ach! Philosophie... durchaus studiert! citase solemn profesorul de germană. Cunoşti restul, adăugase.
     Din indiscreţiile asistenţilor, înţelese de ce e nervos Profesorul: Bernard îi cerea mereu informaţii mai ample şi mai precise.  întrebase într-o scrisoare. (Dar asta nu e sigur, observase cineva. Asta o spune doctorul Gavrilă, dar nici el n-a văzut scrisoarea.) Evident, Bernard aflase de mult că necunoscutul pe care-l examinase la începutul lui aprilie nu-şi pierduse vederea şi că începuse să vorbească. Era acum mai curios ca oricînd. Îl interesau nu numai etapele restabilirii fizice, ci şi cît mai multe amănunte despre capacităţile mentale. Faptul că înţelegea limba franceză îl îndemna să creadă că avea oarecare cultură. Voia să afle ce s-a păstrat şi ce s-a pierdut. Sugerase o serie de teste: vocabular, sintaxă, asociaţii verbale.
     - Dar cînd ai s-o termini, domnule?
     - Mai am de scris partea întîi; celelalte părţi - Antichitatea, Evul Mediu şi Epoca modernă - sunt scrise aproape în întregime. Dar partea întîi, înţelegi, originile - originea limbajului, a societăţii, a familiei, a tuturor celorlalte instituţii... Astea cer ani şi ani de cercetări. Şi cu bibliotecile noastre de provincie... Pe vremuri, cumpăram pe cît puteam, dar acum, cu sărăcia...
     De fapt, cu cît trecea timpul, cu atît înţelegea mai limpede că nu va ajunge să-şi termine singura lui carte, opera vieţii lui. Se trezise într-o dimineaţă cu un gust de cenuşă în gură. Se apropia de 60 de ani şi nu încheiase nimic din tot ce începuse. Iar „discipolii" lui, cum îi plăcea să-şi numească unii din colegii lui foarte tineri, copleşiţi de admiraţie, care se adunau cel puţin o seară pe săptămînă la bibliotecă să-l asculte vorbindu-le de imensele probleme pe care trebuia să le rezolve, discipolii se risipeau o dată cu trecerea anilor, mutaţi în alte oraşe. Nu rămăsese nici unul căruia i-ar fi putut încredinţa măcar manuscrisele şi materialele adunate.
     De cînd auzise că la cafenea i se spune Venerabilul sau Papa Dominic, îşi dădu seama că prestigiul pe care îl dobîndise în timpul războiului cînd Nicolae Iorga îl lăudase la începutul conferinţei, şi, de la Iaşi, trimitea din timp în timp cîte un student să-i ceară cărţi, prestigiul acesta începea să pălească. Pe nesimţite, se trezi că în cancelarie sau la cafeneaua Select nu mai era centrul atenţiei generale, că nu mai scăpăra, ca pe vremuri. Iar de curînd, de cînd îl auzise pe Vaian: „S-a ramolit rău de tot Venerabilul!" aproape că nu mai îndrăznea să le vorbească despre cărţile noi pe care le citea, de articolele din N.R.F., Criterion sau La Fiera Letteraria. 
     Şi apoi au urmat, una după alta, ceea ce numea, în limbajul lui secret, „crizele de conştiinţă".
     - Dar ce cauţi pe aici, domnu Matei?
     - Mă plimbam. M-a apucat iar migrena, şi ieşisem să mă plimb...
     - Dar aşa, în pijama, în preajma Crăciunului? Să nu răceşti!..."
     A doua zi se aflase în tot oraşul. Probabil că-l aşteptau la cafenea să-l descoase, dar în ziua aceea nu s-a dus, nici în ziua următoare.
     - Cu prima ocazie! a exclamat într-o după-amiază, în faţa cafenelei Select, rîzînd. Cu prima ocazie!...
     - Ce-o să fie cu prima ocazie? L-a iscodit Vaian. Într-adevăr ce-are să fie? Îl privea încruntat, încercînd să-şi aducă aminte. În cele din urmă ridică din umeri şi plecă spre casă. De-abia cînd puse mîna pe clanţă îşi aminti: cu prima ocazie va deschide plicul albastru. „Dar nu aici, unde mă cunoaşte toată lumea. Departe, în alt oraş. La Bucureşti bunăoară."
     Într-o dimineaţă ceru infirmierei o foaie de hîrtie, un creion şi un plic. Scrise cîteva rînduri, lipi plicul şi-l adresă Profesorului. Apoi începu să aştepte, simţind cum i se accelerează bătăile inimii. De cînd nu mai cunoscuse o emoţie asemănătoare? Poate din dimineaţa cînd aflase că Romînia declarase mobilizarea generală. Sau, şi mai înainte, cu 12 ani mai înainte, cînd, de cum intrase în salon, înţelese că-l aştepta Laura şi că voia să-i vorbească. I se păruse, atunci, că avea ochii umezi.
     - Trebuie să-ţi spun, începu silindu-se să zîmbească. E prea important pentru noi amîndoi şi nu mai pot ascunde... Trebuie să-ţi mărturisesc. Am simţit asta mai demult, dar de cîtva timp mă obsedează. Simt că nu mai eşti al meu... Te rog, nu mă întrerupe. Nu e ce te gîndeşti tu... Simt că nu eşti al meu, că nu eşti aici, lîngă mine, că eşti în altă lume - nu mă gîndesc la cercetările tale, care, orice ai crede tu, mă interesează - dar simt că eşti într-o lume străină, în care nu te pot întovărăşi. Şi pentru mine, şi pentru tine, cred că ar fi mai înţelept să ne despărţim. Suntem amîndoi tineri, iubim amîndoi viaţa... Ai să vezi mai tîrziu...
     - Bine, spuse Profesorul după ce împături cu grijă hîrtia şi o introduse în agendă. Am să mă întorc mai tîrziu.
     Reveni după un ceas. Încuie uşa, să nu fie deranjat, şi se aşeză pe scaunul din faţa patului.
     - Te ascult. Nu trebuie să faci un prea mare efort. Cuvintele pe care nu le poţi pronunţa, le poţi scrie, adăugă întinzîndu-i un bloc de hîrtie.
     - Veţi înţelege de ce a trebuit să recurg la această stratagemă, începu emoţionat. Vreau să evit publicitatea. Adevărul este acesta: mă numesc Dominic Matei, la 8 ianuarie am împlinit şaptezeci de ani, am fost profesor de latină şi italiană la liceul Alexandru Ioan Cuza din Piatra Neamţ, unde locuiesc şi acum. Locuiesc pe strada Episcopiei, numărul 18. Este casa mea şi cuprinde o bibliotecă de aproape opt mii de volume, pe care am lăsat-o prin testament liceului...
     - Extraordinar exclamă Profesorul după ce răsuflă adînc şi-l privi din nou, oarecum speriat.
     - Cred că nu vă este greu să controlaţi. Dar, vă implor, multă, multă discreţie. Mă cunoaşte tot oraşul. Dacă voiţi probe suplimentare, vă pot face planul casei, vă pot spune ce cărţi se găsesc pe birou, şi orice alt detaliu îmi veţi cere. Dar, cel puţin deocamdată, nu trebuie să se afle ce mi s-a întîmplat. Aşa cum aţi spus şi dumneavoastră, e destul de senzaţional că am rămas teafăr. Dacă se află că am întinerit, nu voi mai avea linişte... Vă spun toate acestea pentru că agenţii de la Siguranţă, care au mai fost pe aici, nu vor crede niciodată că am trecut de şaptezeci de ani. Deci, nu vor crede că sunt cine sunt, şi voi fi anchetat, şi cîte nu se pot întîmpla cînd eşti anchetat... Vă rog, dacă socotiţi că merită să fie studiat cazul meu, vreau să spun că merită să fie studiat în continuare, aici, la spital, vă rog găsiţi-mi o identitate fictivă. Bineînţeles, va fi provizorie, şi dacă, mai tîrziu, nu veţi fi satisfăcut de conduita mea, puteţi oricînd revela adevărul...
     - Nu e vorba de asta, îl întrerupse Profesorul. Deocamdată, important este un singur lucru: să ai o situaţie în regulă. Asta, sper, nu va fi greu de obţinut. Dar ce vîrstă îţi putem da? Cînd nu vei mai avea barbă, vei părea un tînăr de treizeci, treizeci şi unu de ani. Să punem treizeci şi doi de ani?... Mai întrebă o dată strada şi numărul casei şi le însemnă în agendă.
     - Care este, evident, închisă, reluă după un răstimp.
     - Da şi nu. O femeie bătrînă, Veta, jupîneasa mea de o viaţă întreagă, locuieşte în două odăiţe lipite de bucătărie. Ea păstrează cheile de la celelalte încăperi.
     - Probabil că există undeva un album cu fotografii; mai precis, cu fotografiile dumitale din tinereţe...
     - Sunt, toate, în sertarul de sus al biroului; sunt trei albume. Cheia de la sertar se află sub cutia de ţigări, chiar pe birou... Dar dacă cel pe care îl veţi trimite va vorbi cu Veta, se va afla în tot oraşul...
     - Nu e nici un risc dacă se procedează cu prudenţă, îşi introduse gînditor agenda în buzunar şi tăcu cîteva clipe, continuînd să-l privească.
     - Recunosc, cazul dumitale mă pasionează, spuse ridicîndu-se. Nu înţeleg nimic, şi nimeni altcineva dintre noi nu înţelege... Probabil exerciţiile le faci cînd rămîi singur, în timpul nopţii, adăugă.
     Ridică încurcat din umeri.
     - Simţeam că-mi amorţesc picioarele şi atunci am coborît din pat, şi aici, pe covor...
     - Nu te-a frapat nimic?
     - Ba da. M-am pipăit peste tot. Am simţit muşchii, aşa cum îi aveam pe vremuri: tari, vînjoşi. Nu mă aşteptam. După atîtea săptămîni de imobilitate aproape absolută, ar fi trebuit să fie, cum să spun? un fel de...
     - Da, aşa ar fi trebuit, îl întrerupse Profesorul.
     Se îndreptase spre uşă, dar se opri, şi se întoarse, căutîndu-i privirile.
     - Nu mi-ai dat adresa de aici, din Bucureşti. Simţi că roşeşte, dar, cu efort, izbuti să zîmbească.
     - Nu am adresă, pentru că de-abia sosisem. Venisem cu trenul, de la Piatra Neamţ. Am ajuns aproape de miezul nopţii. Era în noaptea de înviere.
     Profesorul îl privi lung, neîncrezător.
     - Dar te duceai, în orice caz, undeva... Şi acolo, pe trotuar, lîngă dumneata, nu s-a găsit nici o valiză...
     - Nu aveam valiză. Nu aveam nimic cu mine, afară de un plic albastru. Venisem cu gîndul să mă sinucid. Mi se părea că sunt condamnat: arterioscleroză. Îmi pierdeam memoria...
     - Veniseşi aici ca să te sinucizi? repetă Profesorul.
     - Da. Mi se părea că nu aveam altă soluţie. Singura soluţie era plicul albastru. Păstram acolo, de mult, cîteva miligrame de stricnină...
     
     
     II
     
     Ştia că visează şi-şi trecea mereu palma pe obrazul proaspăt bărbierit, dar nu izbutea să se trezească. De-abia după ce maşina ajunse la capătul bulevardului, recunoscu cartierul; îl recunoscu mai ales după mirosul teilor în floare. Ne îndreptăm spre Şosea, înţelese. Nu mai trecuse pe aici de cîţiva ani şi privea emoţionat casele vechi, care-i aminteau de anii studenţiei. Apoi îl întîmpină o alee străjuită de arbori înalţi; în clipa următoare poarta se deschise şi maşina, înaintînd încet pe pietriş, se opri în faţa scării de piatră vînătă. „De ce nu coborîţi?" auzi un glas necunoscut. Privi cu mirare în jurul lui; nu era nimeni. I se păru că sus, în capul scării, se deschisese uşa. Era deci aşteptat. „Ar trebui să cobor", îşi spuse.
     Trezindu-se, îl orbi lumina puternică de-afară şi privi surprins ceasul. Nu era încă 6. Probabil că au uitat să tragă transperantele. Tîrziu auzi deschizîndu-se uşa.
     - V-am adus hainele, spuse infirmiera apropiindu-se zîmbind de pat, cu braţele încărcate.
     Era Anetta, încă destul de tînără şi cea mai îndrăzneaţă. (Cu cîteva zile mai înainte îi spusese, privindu-l adînc în ochi: „Cînd o să ieşiţi de aici, poate mă luaţi într-o seară la cinematograf...") îl ajută să se îmbrace, deşi n-ar fi avut nevoie de ajutor. Ghicea, din privirile ei dezamăgite, că vestonul nu cădea prea bine „e prea strîmt în umeri", spuse, şi cravata, albastră cu mici triunghiuri cenuşii, nu se asorta cu cămaşa în dungi. Curînd intră internul de serviciu. Începu să-l examineze, încruntat, cu atenţie.
     - Se vede de la distanţă că nu sunt hainele dumitale. Ai putea deveni suspect. Va trebui să-ţi căutăm altceva. Doctorul Gavrilă spunea că are cîteva costume de cea mai bună calitate; i-au rămas de la un unchi de-al lui.
     - I-au rămas moştenire după ce-a murit, preciza Anetta. Şi nu e bine să porţi haine de la morţii altora. De la morţii tăi, e altceva; le porţi în memoria lor, aşa, ca un suvenir...
     - N-are nici o importanţă, spuse zîmbind. Azi, în orice caz, nu mai e timp. Poate cu altă ocazie, cînd o să mai trec pe aici...
     - Da, interveni internul, dar cu vestonul ăsta atragi atenţia şi rişti să fii urmărit...
     - Dacă se piteşte bine în fundul maşinii, poate nu se observă...
     Două ceasuri în urmă, coborî în curte, întovărăşit de doctorul Chirilă, cel care îi era mai puţin simpatic pentru că după ce-l surprinse ascuns în odaie, avea impresia că-l spionează tot timpul. Dînd cu ochii de maşină, se opri brusc.
     -Am mai văzut maşina asta, şopti. Am văzut-o azi-noapte, în vis... Unii ar spune că e semn rău, că am putea avea un accident, adăugă.
     - Eu nu sunt superstiţios, rosti rar, sentenţios, doctorul Chirilă, deschizînd portiera. În orice caz, suntem aşteptaţi...
     Cînd maşina se îndreptă spre bulevard, simţi o linişte stranie, întreruptă, în chip neînţeles, de izbucniri aproape violente de bucurie.
     - Să deschideţi fereastra, spuse, că în curînd vom trece pe sub teii în floare. Acum ne apropiem de Şosea, adăugă după cîtva timp. Şi mai tîrziu: Să vedeţi ce clădire frumoasă, cu arbori înalţi şi ce alee curată, cu pietriş, şi scara de piatră vînătă...
     Internul îl privise tot timpul curios, tăcînd încurcat. Maşina se opri în dreptul scării.
     - De ce nu coborîţi? auzi o voce.
     - Aşteptăm să vină plantonul, să dăm în primire, răspunse şoferul.
     În curînd se auziră paşi grăbiţi pe pietriş şi din spatele maşinii apăru un bărbat oacheş, cu obrazul ciupit de vărsat şi părul tuns milităreşte. Chirilă deschise portiera.
     - Dumnealui este persoana despre care ai fost informat. Vezi să nu-l confunzi cu vreun alt pacient. De acum înainte, dumneata eşti răspunzător.
     - Am înţeles, spuse. Să n-aveţi nici o grijă. Am să fiu cu ochii în patru.
     - Ce face dumnealui înlăuntru sau în grădină, îl întrerupse Chirilă, nu te priveşte. Dumneata trebuie să ai grijă de poartă...
     Îi plăcea camera: era spaţioasă, cu ferestre spre parc şi aşa cum îl asigurase Profesorul, avea o masă de lemn şi în perete rafturi pentru cărţi. Se apropie de fereastra deschisă şi respiră adînc. I se păru că pătrunde pînă la el mirosul de trandafiri sălbatici. Totuşi nu izbutea să se bucure. Zîmbea mîngîindu-şi cu palma stîngă obrajii dar i se părea că tot ce i se întîmplă de la o vreme nu-l priveşte cu adevărat, că e vorba de altceva, de altcineva.
     - Încearcă să descrii cît mai precis şi cu cît mai multe detalii ce vrei să spui cînd spui: altcineva, îl întrerupse o dată Profesorul. În ce sens te simţi străin? Nu te-ai „instalat" încă în noua dumitale situaţie? E foarte important. Notează tot ce-ţi trece prin cap. Dacă n-ai chef de scris sau ai prea multe de spus, utilizează magnetofonul, indicînd întotdeauna ziua, ora şi locul, şi precizînd dacă dictezi întins în pat sau plimbîndu-te prin cameră.
     În ultimele zile, la spital, umpluse aproape un caiet întreg. Scria tot felul de lucruri: cărţile pe care şi le amintea (şi îi plăcea să indice ediţia, anul publicaţiei, anul cînd le citise pentru întîia oară, ca să poată controla această miraculoasă recuperare a memoriei), versuri în toate limbile pe care le învăţase, exerciţii de algebră, unele vise care i se păreau semnificative. Dar nu mărturisea anumite descoperiri recente. Simţea o neînţeleasă rezistenţă, de care vorbise o dată Profesorului. 
     - E foarte important să aflăm semnificaţia acestei rezistenţe, îi spuse. Încearcă cel puţin să faci aluzie, să ştim dacă ceea ce nu vrei să spui („nu pot să spun!" îl întrerupse în gînd) se referă la anumite întîmplări din trecut, sau e vorba de altceva, în legătură cu noua dumitale condiţie, despre care, repet, ştim încă foarte puţin...
     Se întoarse de la fereastră şi, după ce străbătu de cîteva ori camera, plimbîndu-se, ca pe vremuri, în tinereţe, cu mîinile încrucişate la spate, se întinse în pat. Rămăsese cu ochii deschişi, privind tavanul.
     - Ţi-am adus albumul de familie, îi spuse într-o dimineaţă. Cel cu fotografiile dumitale din liceu, de la Universitate, din Italia... Nu eşti curios să-l vezi? întrebă după o pauză.
     - Ca să fiu sincer, nu...
     - Dar de ce?...
     - Nu-mi dau nici eu seama de ce. Încep să mă simt detaşat de trecutul meu. Parcă n-aş mai fi acelaşi...
     - E curios, spuse Profesorul. Ar trebui să aflăm motivele...
     În cele din urmă, resemnat, se hotărîse să-l răsfoiască. Profesorul se aşezase alături pe pat, pe scaun, şi-l privea intens, nereuşind să-şi ascundă curiozitatea.
     - La ce te gîndeşti? îl întrebă brusc, după cîteva minute. Ce fel de amintiri? Ce fel de asociaţii?
     Şovăi, frecîndu-şi obrazul cu palma stîngă. („Ştiu că gestul acesta a ajuns la mine un tic", mărturisise de mai multe ori.)
     - Îmi amintesc perfect anul şi locul unde au fost luate, fiecare din ele. Aş putea spune că-mi amintesc chiar şi ziua; parcă aş auzi vocile celor din jur şi cuvintele pe care le rosteau, şi aş simţi în nări mirosul specific al acelui loc şi al acelei zile... Uite, bunăoară, aici, unde sunt cu Laura, la Tivoli. Cînd am dat cu ochii de fotografie, am simţit căldura acelei dimineţi şi mirosul florilor de leandru, dar am simţit şi un miros puternic, greu, de păcură încinsă, şi mi-am adus aminte că la vreo zece metri de locul unde am fost fotografiaţi se găseau două căldări cu păcură. 
     - E un fel de hypermnezie cu efecte laterale, spuse Profesorul.
     - E îngrozitor, continuă. E prea mult, şi e inutil.
     - Pare inutil pentru că nu ştim încă ce să facem cu ea, cu această fantastică recuperare a memoriei... În orice caz, adăugă zîmbind, să-ţi dau o veste bună. În cîteva zile, vei primi din biblioteca dumitale de la Piatra Neamţ cărţile pe care le-ai notat în prima listă, adică toate gramaticile şi dicţionarele de care ai spus că ai nevoie. Bernard e entuziasmat; mi-a spus că nu puteam găsi un test mai nimerit. L-a interesat îndeosebi faptul că ai început să studiezi limba chineză în tinereţe, apoi ai neglijat-o vreo zece, doisprezece ani, înainte şi în timpul războiului, ai încercat din nou s-o înveţi, şi apoi, pe neaşteptate, ai renunţat pentru totdeauna. Avem de-a face deci cu mai multe straturi de memorie. Dacă îţi vei da osteneala să te analizezi şi să notezi cu atenţie, vom vedea care din straturi va fi reanimat cel dintîi...
     Cîtva timp s-au privit unul pe altul, parcă fiecare ar fi aşteptat să înceapă celălalt.
     - Şi ce se crede la Piatra despre dispariţia mea? întrebă pe neaşteptate. Nu sunt prea curios, dar m-ar interesa să cunosc de pe acum şansele pe care le am...
     - Ce fel de şanse? îl întrerupse Profesorul.
     Zîmbi încurcat; chiar în clipa cînd o rostise, expresia i se păru vulgară şi inoportună.
     - Şansele de a continua viaţa pe care am început-o de curînd, fără riscul de a fi reintegrat biografiei mele anterioare...
     - Deocamdată nu-ţi pot spune nimic precis. Prietenii dumitale din Piatra cred că te afli, amnezic, în vreun spital din Moldova. Cineva şi-a adus aminte că, în Sîmbăta Paştelui, te-a zărit la gară, dar nu ştie în ce tren te-ai urcat; omul se grăbea să ajungă acasă...
     - Bănuiesc cam cine m-a zărit la gară, şopti.
     - Ca să poată aduna cărţile pe care le-ai notat, poliţia a înscenat o descindere. Au pretextat că, aflînd de dispariţia dumitale, unul din legionarii urmăriţi s-ar fi ascuns în bibliotecă...
     Rămase pe gînduri cîtva timp, parcă ar fi ezitat să continue.
     - Dar, evident, reluă, cu cît trece timpul, cu atît va fi mai greu. Curînd se va afla şi la Piatra Neamţ, ce ştie tot Bucureştiul: că cineva, un necunoscut în vîrstă, a fost lovit de trăsnet, şi după zece săptămîni arată perfect sănătos şi întinerit... Să sperăm că nu se va afla şi restul...
     Două săptămîni în urmă, coborînd în grădină, se întîlni faţă în faţă cu o stranie frumuseţe; frumuseţe pe care, pentru motive greu de înţeles, încerca s-o atenueze printr-o voită vulgaritate, fardîndu-se exagerat şi neîndemînatec. Aşa cum îi zîmbise acum, provocator şi totuşi cast, necunoscuta îi aminti de unul din ultimele lui vise. Se înclină uşor şi îi spuse:
     - Am impresia că ne-am mai întîlnit undeva.
     Tînăra izbucni în rîs. („Păcat, îşi spuse, rîde cu aceeaşi vulgaritate cu care se fardează.")
     - Eşti cît se poate de discret, spuse. (Şi i se păru că vorbeşte ca pe scenă.) Evident că ne-am mai întîlnit; şi chiar de mai multe ori.
     - Unde şi cînd?
     Tînăra încruntă uşor din sprîncene şi-i căută din nou privirile.
     - Ultima oară, azi-noapte, în camera numărul şase. Camera dumitale e alături, la numărul patru, adăugă despărţindu-se.
     Profesorul veni chiar în seara aceea, să-i înapoieze caietul şi să citească ultimele însemnări. Îl ascultă încurcat, fără să zîmbească, evitîndu-i privirile.
     - Eu credem că ştii despre ce e vorba şi că înţelegi, cum să spun? intenţia ştiinţifică a experienţei. Nici o analiză nu e completă fără indexul capacităţii sexuale. Îţi aminteşti întrebarea pe care ţi-a pus-o ultima oară Bernard...
     Ar fi vrut să rîdă, dar nu izbuti decît să clatine de cîteva ori din cap, zîmbind.
     - Dacă îmi aduc aminte!... Intrasem în pămînt de ruşine. Gol, întins pe masă, faţă de atîţia medici şi savanţi străini...
     - Eu te prevenisem că va fi un fel de consult internaţional. Veniseră toţi pentru dumneata; nu puteau crede în informaţia pe care-o publicasem în La Presse medicale.
     - Nu mă aşteptam la o asemenea întrebare... Mai ales că eram încă în spital, deci nu aveam cum să confirm sau să infirm eventualele posibilităţi sexuale.
     Profesorul zîmbi, ridicînd din umeri.
     - Aflasem ceva, evident, indirect, de la infirmiere.
     - De la infirmiere?
     - Noi credeam că fusese iniţiativa dumitale. În orice altă împrejurare, pacientul şi infirmiera respectivă ar fi fost sancţionaţi. Dar în cazul dumitale, nu numai că am închis ochii, dar am apreciat informaţiile. În sfîrşit, contextul n-are prea mare importanţă; importantă este numai informaţia... Dar în cazul domnişoarei de la numărul şase, reluă după o pauză, este vorba şi de altceva. E mai bine să ţi-o spun acum, ca să nu se ivească, mai tîrziu, complicaţii. Domnişoara aceasta ne-a fost impusă de Siguranţă...
     - De Siguranţă? repetă cu oarecare teamă. Dar de ce?
     - Nu pretind că înţeleg prea mult, dar ştiu că Siguranţa este foarte interesată de cazul dumitale. Foarte probabil, nu sunt convinşi că le-am spus tot adevărul: şi, în fond, au dreptate. În orice caz, Siguranţa nu crede în metamorfoza dumitale. Convingerea lor este că povestea care circulă în oraş, cu trăsnetul din noaptea învierii, cu inconştienţa, restabilirea şi întinerirea dumitale, este invenţia legionarilor... Că de fapt, această legendă a fost fabricată să camufleze identitatea unui important şef legionar şi să pregătească fuga lui peste graniţă.
     Îl ascultase surprins, şi totuşi senin.
     - Atunci, situaţia mea e mai gravă decît îmi închipuiam, spuse. Dar cum nu există, deocamdată, o altă soluţie...
     - Soluţia se va găsi la timpul ei, îl întrerupse Profesorul. Trebuie să adaug, ca să fii cît mai bine informat, că eşti, şi ai fost de la început, supravegheat de Siguranţă. De aceea ţi s-a procurat un costum cu care n-ai îndrăzni să ieşi pe stradă, pentru că ai fi imediat arestat. Şi n-ai îndrăzni să circuli în oraş în această cazacă, uniforma clinicii, care e, de altfel, destul de elegantă. Şi, aşa cum ai înţeles de la început, dacă ai vrea să te plimbi, n-ai putea ieşi pe poartă... Asta e ce ştim noi. Dar cine ştie cîţi alţii din personalul de serviciu al clinicii sunt informatorii Siguranţei...
     Izbucni în rîs şi-şi trecu de mai multe ori palma stîngă pe obraz.
     - În fond, poate e mai bine aşa. Mă simt la adăpost de surprize...
     Profesorul îl privi lung, parcă ar fi şovăit să continue. Apoi se hotărî brusc:
     - Să revenim, acum, la o problemă mai importantă. Eşti sigur că, în amintirea dumitale, toate experienţele sexuale treceau drept visuri erotice?
     Rămase cîtva timp pe gînduri.
     - Acum, nu mai sunt atît de sigur. Pînă în seara asta, eram convins că e vorba de vise...
     - Te întreb pentru că în caietul pe care l-am citit ai notat tot felul de visuri, dar fără elemente manifest erotice.
     - Poate că ar fi trebuit să le însemn şi pe celelalte, dar nu mi s-au părut semnificative... În orice caz, continuă după o scurtă tăcere, dacă am confundat experienţele reale cu visurile erotice, lucrurile sunt mai complicate decît mi-aş fi închipuit...
     Cu un gest copilăresc, ridicol, îşi puse mîna pe tîmplă, ca şi cum ar fi vrut să arate că se concentrează.
     - Te ascult, spuse tîrziu Profesorul. În ce sens ar putea fi şi mai complicate decît par a fi?
     Ridică brusc fruntea şi zîmbi încurcat.
     - Nu ştiu dacă aţi înţeles anumite aluzii din caiet, dar de cîtva timp aveam impresia, cum să spun? aveam impresia că învăţam în timpul somnului; mai precis, visam că învăţ că, bunăoară, deschid în vis o gramatică, parcurg şi memorizez cîteva pagini, sau răsfoiesc o carte...
     - Foarte interesant, spuse Profesorul. Dar nu cred că ai notat toate acestea, cu precizie şi claritate, în caietul pe care l-am citit.
     - Nu prea ştiam cum să le descriu; erau visuri în serie, într-un anumit sens didactice, mi se părea că prelungesc lecturile din timpul zilei. Am crezut, chiar, că visez reguli gramaticale, vocabulare şi etimologii, pentru că eram pasionat de asemenea lucruri... Dar acum mă întreb dacă, într-un chip mai mult sau mai puţin somnambulic, nu mă deşteptam în timpul nopţii şi-mi continuam lucrul...
     Profesorul îl privi tot timpul cu atenţie, uşor încruntat, semn, cum observase mai demult, că era ispitit de mai multe întrebări deodată.
     - În orice caz, spuse, nu pari obosit, nu ai expresia intelectualului care petrece o bună parte din noapte citind... Dar dacă ar fi aşa, cum de n-a observat nimeni lumina, lampa arzînd foarte tîrziu în camera dumitale? Se ridică din fotoliu şi întinse mîna. Ce mi se pare paradoxal este faptul că această ezitare, mai precis această confuzie între experienţele onirice şi starea de veghe, s-a dezvoltat paralel cu hypermnezia dumitale... Ce-mi spuneai atunci despre mirosul de leandri şi de păcură pe care le-ai simţit privind o fotografie de acum aproape patruzeci de ani...
     - Dar acum nu mai sunt sigur nici de asta, exclamă, de hypermnezie! Nu mai sunt sigur de nimic!
     După ce rămase singur, se trezi gîndind: „Foarte bine că ai spus: « Nu mai sunt sigur de nimic... » în felul acesta, eşti întotdeauna la adăpost. Poţi răspunde oricînd: « Am visat! ». Sau atunci cînd îţi convine, poţi spune contrariul... Dar fii atent! Nu spune niciodată adevărul întreg!"
     Întoarse capul şi privi mirat în jurul lui. După cîteva clipe şopti, ca şi cum s-ar fi adresat cuiva prezent şi totuşi invizibil de lîngă el: „Dar chiar dacă aş voi să spun, nu po! Nu înţeleg de ce, adăugă coborînd şi mai mult glasul, dar sunt anumite lucruri pe care mi-e peste putinţă să le spun..."
     În noaptea aceea se luptă multă vreme cu insomnia. (Era prima insomnie de cînd părăsise Piatra Neamţ, şi faptul acesta îl irita. Suferise aproape toată viaţa de insomnii, şi în ultima vreme se crezuse vindecat.) Ca de obicei, se gîndea la misterul memoriei pe care o recuperase. De fapt, îşi dăduse de mult seama, nici nu era vorba de recuperare, pentru că era infinit mai vastă şi mai precisă decît o avusese vreodată. O memorie de mandarin, aşa cum spusese Chavannes că trebuie să aibă orice sinolog. Începuse să creadă că avea chiar mai mult: o foarte curioasă hypermnezie. Încă înainte de a i se fi adus dicţionarul şi gramaticile de la Piatra, se trezise într-o zi că recită texte chinezeşti, vizualizînd în acelaşi timp caracterele şi traducînd pe măsură ce recita. Cîteva zile în urmă verificase grafiile, pronunţia şi traducerea, răsfoind înfrigurat antologia şi dicţionarul lui Giles. Nu făcuse nici o greşeală. Scrisese cîteva rînduri în caiet, cu o uşoară părere de rău: Bernard va fi dezamăgit; îi era imposibil să precizeze ce strat al memoriei apăruse mai întîi; se trezise că posedă limba chineză aşa cum nu o cunoscuse niciodată. Acum putea deschide orice text şi, citindu-l, îl înţelegea cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi citit un text în limba latină sau italiană veche.
     Era o noapte foarte caldă, şi fereastra spre parc rămăsese deschisă. I se păru că aude paşi şi, fără să aprindă lumina, coborî din pat şi se apropie de fereastră. Zări plantonul şi înţelese că-l văzuse şi el.
     - Dar dumneata nu dormi? îl întrebă cît putu mai încet, ca să nu-şi trezească vecinii.
     Omul ridică din umeri, apoi se îndreptă spre parc şi se pierdu în întuneric. „Dacă l-aş întreba mîine, îşi spuse, îmi va răspunde probabil că am visat. Şi, totuşi, sunt sigur că de data aceasta nu am visat..." Se reîntoarse în pat, închise ochii şi-şi spuse, ca pe vremuri, cînd suferea de insomnii: „în trei minute am să adorm!... Trebuie să adormi, se auzi gîndind, căci mai ales în somn înveţi bine. Visuri didactice, cum spunea astă-seară Profesorul; o să ai încă o serie de visuri didactice. Nu în legătură cu limba chineză. Altceva, mai important altceva..."
     Îi plăcea să se asculte gîndind, dar de data aceasta simţi o nelinişte neînţeleasă şi-şi şopti ameninţător: „Dacă nu adorm pînă număr la 20, cobor şi mă duc să mă plimb în parc!" Dar nu apucă să numere decît pînă la 7.
     Cîteva zile în urmă, Profesorul îl întrebă, fără să-şi ridice ochii din al doilea caiet cu note pe care i-l încredinţase.
     - Îţi aduci cumva aminte că, într-o noapte, ai coborît pe fereastră şi te-ai dus pînă în fundul grădinii, acolo unde sunt rondurile cu trandafiri?
     Simţi că roşeşte şi se intimidă.
     - Nu. Îmi aduc aminte că nu izbuteam să adorm şi la un moment dat mi-am spus: dacă nu adorm pînă ce număr 20, cobor şi mă duc să mă plimb în parc! Dar după aceea nu mai ştiu nimic. Probabil că am adormit imediat...
     Profesorul îl privi, zîmbind enigmatic.
     - În nici un caz n-ai adormit imediat... Pentru că ai petrecut o bucată de vreme în preajma trandafirilor.
     - Atunci sunt somnambul! exclamă. Pentru prima oară în viaţa mea am avut o criză de somnambulism!
     Profesorul se ridică brusc, se îndreptă spre fereastră şi rămase cîtva timp privind lung înaintea lui. Apoi se întoarse şi se reaşeză în fotoliu.
     - Asta am crezut şi eu. Dar lucrurile nu sunt atît de simple. Cînd plantonul a dat alarma, doi oameni de serviciu, probabil agenţii Siguranţei, au alergat să cerceteze strada - nu ştiau că plantonul te descoperise deja - şi au zărit o maşină cu farurile stinse, aşteptînd în stradă, chiar în dreptul rondului de trandafiri unde te aflai dumneata. Evident, maşina a dispărut înainte ca să-i poată nota numărul...
     Îşi trecu de mai multe ori mîna pe frunte.
     - Dacă n-aţi fi dumneavoastră... Începu.
     - Ştiu, pare de necrezut, îl întrerupse Profesorul. Totuşi sunt trei martori, oameni simpli, dar de încredere, şi cu oarecare experienţă...
     - Şi ce-au făcut cu mine? M-au luat pe sus şi m-au adus înapoi în cameră?
     - Nu. În grădină nu era decît plantonul. Spune că îndată ce-ai dat cu ochii de el, te-ai întors... Ai pătruns în odaie tot pe fereastră, aşa cum ieşiseşi... Somnambul sau nu, nu are importanţă. Ce e grav, este că Siguranţa nu se îndoieşte acum că se pregătea evadarea dumitale. Faptul că ai fost surprins chiar acolo unde, în stradă, aştepta maşina, dovedeşte, în opinia lor, că ştiai despre ce era vorba şi că erai de acord... A trebuit să se facă intervenţii foarte sus ca să nu fii arestat, adăugă.
     - Vă mulţumesc, spuse încurcat, ştergîndu-şi fruntea.
     - Deocamdată, au dublat măsurile de pază. Strada e necontenit patrulată în timpul nopţii; un sergent, în civil, îşi va căuta tot timpul de lucru în dreptul ferestrei dumitale - ca acum, adăugă coborînd glasul - iar nopţile, plantonul va dormi pe un pat de campanie, pe culoar, în dreptul uşii.
     Se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe, trecînd absent, dintr-o mînă în alta, caietul cu note. Apoi se opri brusc în faţa lui şi-l privi, adînc, în ochi.
     - Dar dumneata cum explici această serie de coincidenţe: pentru întîia oară ai avut o insomnie urmată, cum ai mărturisit, de prima criză de somnambulism din viaţa dumitale; în timpul crizei te îndrepţi către rondul de trandafiri, exact în locul unde, dincolo de zid, te aştepta o maşină cu farurile stinse... O maşină care, adăugă după cîteva clipe, dispare îndată ce s-a dat alarma... Cum explici?
     Înălţă din umeri, descurajat.
     - Nu înţeleg nimic... Pînă săptămîna trecută îmi venea greu să recunosc că, într-adevăr, am confundat unele visuri cu starea de veghe, dar a trebuit să mă las convins de anumite evidenţe... Dar, de data aceasta, criza de somnambulism, maşina care mă aştepta...
     Profesorul deschise servieta aproape plină şi introduse cu grijă caietul între reviste şi broşuri.
     - Ca să repet şi eu expresia dumitale de adineauri, dacă nu te-aş cunoaşte din albumele de familie, dacă nu ţi-aş fi văzut fotografiile de la treizeci la şaizeci şi ceva de ani, aş fi fost gata să admit ipoteza Siguranţei: că eşti cine crede Siguranţa că eşti...
     „De ce te frămînţi? se ascultă gîndind îndată ce stinse lumina. Totul se desfăşoară normal. Aşa trebuia să se întîmple: să fii confundat cu alţii, să se creadă că nu mai poţi distinge visul de realitate, şi alte confuzii de acest fel. Nu se putea găsi un camuflaj mai bun. Pînă la urmă ai să te convingi că nu e nici o primejdie, că ţi se poartă de grijă..."
     Se întrerupse şi, după o scurtă pauză, şopti: „Cine îmi poartă de grijă?" Aşteptă cîteva clipe. Se trezi întrebînd pe un ton pe care nu şi-l cunoştea: „Credeai că toate prin care ai trecut se datoresc hazardului?" „Nu e vorba ce cred sau nu cred eu, se întrerupse iritat. Cine îmi poartă de grijă?..." Aşteptă din nou cîtva timp, cu teamă. Apoi se auzi: „Ai să afli mai tîrziu. Nu asta interesează acum... De altfel, ai ghicit ceva, ai ghicit mai demult, dar nu îndrăzneşti să recunoşti. Altminteri, de ce nu vorbeşti niciodată Profesorului de anumite gînduri şi nici nu pomeneşti de ele în caiet? Dacă n-ai şti că există şi altceva, de ce nu faci nici o aluzie la tot ce-ai descoperit în ultimele două săptămîni?... Dar să revin la întrebarea mea", încercă să-şi întrerupă gîndul. Aşteptă cîtva timp, şi cînd i se părea că începe să distingă răspunsul, adormi.
     „E mai bine să stăm de vorbă în vis, auzi. Dormind, înţelegi mai repede şi mai profund. Spuneai Profesorului că, în somn, îţi continui studiile din timpul zilei. De fapt, te-ai convins de mult că nu e întotdeauna adevărat. N-ai învăţat nimic în somn, nici veghind. Treptat, treptat te-ai trezit că stăpîneşti limba chineză, aşa cum ai să descoperi mai tîrziu că stăpîneşti alte limbi care te interesează. Nu mai îndrăzneşti să crezi că îţi aminteşti, acum, ce-ai învăţat în tinereţe şi ai uitat. Gîndeşte-te la gramatica albaneză..."
     Amintirea acestei întîmplări fu atît de brutală, încît se trezi din somn şi aprinse lumina. Nu-i venise să creadă, şi nu credea nici acum, o săptămînă după descoperire. Ştia că nu studiase niciodată limba albaneză. Cumpărase gramatica lui G. Meyer cu vreo 20 de ani înainte, dar nu citise decît prefaţa. Nu o mai consultase de atunci. Şi totuşi, cînd desfăcu unul din pachetele sosite de la Piatra şi dădu cu ochii de ea, o deschise la întîmplare, către sfîrşit, şi începu să citească. Cu emoţie şi spaimă, îşi dădu seama că înţelege tot. Căută traducerea paragrafului şi se convinse: nici o greşeală... Coborî din pat şi se îndreptă spre bibliotecă. Voia cu orice preţ să mai verifice o dată. Atunci auzi un glas necunoscut de afară, în dreptul ferestrei deschise:
     - Dar dumneata nu dormi?
     Se reîntoarse în pat, închise ochii cu furie, strîngîndu-şi pleoapele, şi repetă, în şoaptă:
     - Nu trebuie să mă mai gîndesc! Să nu mă gîndesc la nimic!...
     - Asta ţi-o tot spun din prima noapte de la spital, auzi.
     I se părea că începe să înţeleagă ce i s-a întîmplat. Imensa concentrare de electricitate care, explodînd chiar deasupra lui, l-a străbătut, i-a regenerat întreg organismul şi i-a amplificat fabulos toate facultăţile mentale. Dar această descărcare electrică a făcut de asemenea posibilă apariţia unei noi personalităţi, un fel de „dublu", o persoană pe care o ascultă vorbindu-i mai ales în timpul somnului şi cu care uneori discută amical sau în contradictoriu. Este probabil că această nouă personalitate s-a alcătuit treptat, în timpul convalescenţei, din cele mai adînci straturi ale inconştientului. De cîte ori îşi repeta această explicaţie, se auzea gîndind: „Foarte exact! Formula « dublului» e corectă şi utilă. Dar nu te grăbi s-o comunici Profesorului..."
     Se întreba, amuzat şi iritat totodată, de ce-şi repetă mereu asemenea invitaţie la precauţie, cînd se hotărîse de mult să nu atingă această problemă (de fapt, nici măcar nu fusese nevoit să ia o hotărîre: ştia că nu putea face altfel). În convorbiri, Profesorul revenea neîncetat asupra hipermneziei şi detaşării lui progresive de trecut.
     - Am putea să-ţi aducem manuscrisele şi mapele cu note, îi propuse de curînd. Cu posibilităţile pe care le ai acum la dispoziţie, ai putea încheia lucrarea în cîteva luni...
     Ridicase amîndouă braţele în sus:
     - Nu! Nu! exclamase aproape în panică. Nu mai mă interesează!...
     Profesorul îl privise surprins, oarecum dezamăgit:
     - Este totuşi opera dumitale de-o viaţă întreagă...
     - Ar trebui rescrisă de la prima la ultima pagină, şi nu cred că merită... Trebuie să rămînă ce-a fost pînă acum: opus imperfectum. Dar voiam să vă întreb ceva, continuă ca şi cum ar fi vrut să schimbe cît mai repede subiectul, deşi mi-e teamă că o să par indiscret. Ce mi s-a întîmplat în ultima săptămînă? Ce-au raportat plantonul şi toţi ceilalţi?
     Profesorul se ridică din fotoliu şi se îndreptă spre fereastră. Se reîntoarse după cîteva clipe, gînditor.
     - Ştiu să se facă nevăzuţi cînd trebuie, dar sunt toţi la datorie, spuse. N-au raportat nimic senzaţional: doar că aprinzi lumina de mai multe ori pe noapte, o aprinzi şi o stingi foarte repede, după cîteva minute... Aşa cel puţin mi s-a spus. Dar bănuiesc că nu-mi spun tot, adăugă coborînd glasul. Bănuiesc că au aflat ceva, destul de important, sau sunt pe cale să descopere...
     - În legătură cu mine? întrebă izbutind să-şi stăpînească emoţia.
     Profesorul şovăi cîteva clipe, apoi se ridică brusc şi se apropie din nou de fereastră.
     - Nu ştiu, răspunse tîrziu. S-ar putea să nu fie numai în legătură cu dumneata...
     În dimineaţa de 3 august veni să-l vadă pe neaşteptate.
     - Nu ştiu dacă trebuie să ne bucurăm sau nu. Află că ai devenit celebru în Statele Unite. O revistă ilustrată a publicat chiar un articol interviu evident apocrif: Cum am fost lovit de trăsnet. Articolul a făcut senzaţie şi a fost reprodus şi tradus pretutindeni. De la Direcţia presei am fost informat că trei corespondenţi ai unor mari ziare americane au sosit aseară şi vor neapărat să stea de vorbă cu dumneata. Li s-a răspuns că, deocamdată, doctorii se opun oricărei vizite... Dar cît timp o să ne mai putem ascunde? Este probabil că la ora asta gazetarii şi-au început deja ancheta. Internii şi infirmierele au să le povestească tot ce ştiu, şi multe altele pe deasupra. Şi se vor găsi informatori şi de aici, adăugă coborînd uşor glasul. În privinţa fotografiilor, nu-mi fac iluzii: ai fost desigur fotografiat de nenumărate ori, plimbîndu-te prin parc, stînd la fereastră, poate chiar întins în pat. Dar văd că vestea nu te impresionează prea mult, adăugă după ce-l privi lung. Nu spui nimic...
     - Aşteptam urmarea...
     Profesorul se apropie de el, continuînd să-l privească adînc în ochi.
     - De unde ştii că există o urmare? întrebă.
     - Mi-am închipuit după nervozitatea dumneavoastră. Nu v-am văzut niciodată atît de nervos.
     Profesorul ridică din umeri şi zîmbi amar.
     - Nu m-ai văzut dumneata, dar sunt destul de nervos... Să revenim însă la cazul dumitale. S-au ivit o seamă de complicaţii, mai ales în cele două săptămîni cît am lipsit.
     - Din cauza mea? întrebă.
     - Nici din cauza dumitale şi nici dintr-a mea... Dumneata ai rămas aproape tot timpul aici în cameră. (Ştiu asta pentru că telefonam aproape în fiecare zi...) În ceea ce mă priveşte, în cele două săptămîni petrecute la Predeal, n-am discutat cazul dumitale decît cu cîţiva colegi, de a căror discreţie nu mă pot îndoi... Dar s-a întîmplat altceva, continuă ridicîndu-se iar din fotoliu. Mai întîi, domnişoara de la numărul şase, agenta pe care ne-a impus-o Siguranţa, a dispărut acum vreo zece zile. Siguranţa bănuia de mult că era o agentă dublă, dar nu bănuia că era în slujba Gestapoului...
     - Ciudat, şopti. Dar cum s-a putut afla aşa repede?
     - Pentru că a fost descoperită reţeaua din care făcea parte şi au fost arestaţi cei trei agenţi care te-au aşteptat, cîteva nopţi, în maşina cu farurile stinse. Siguranţa ghicise: trebuia să fii răpit şi trecut peste graniţă în Germania. Se înşelase însă asupra identităţii: nu era vorba de un şef legionar, era vorba de dumneata.
     - Dar de ce? întrebă zîmbind.
     Profesorul se îndreptă spre fereastră, dar se întoarse brusc şi îl privi cîteva clipe curios, parcă ar fi aşteptat să mai adauge ceva.
     - Pentru că eşti aşa cum eşti, după toate cîte ţi s-au întîmplat. Nu mi-am făcut niciodată prea multe iluzii, continuă începînd să se plimbe încet, între uşă şi fotoliu. Ştiam că într-o zi are să afle. De aceea am şi informat în mai multe rînduri La Presse medicale. Voiam ca ceea ce se putea afla să se afle direct de la sursă. Evident, n-am spus tot; m-am mulţumit să raportez etapele restabilirii fizice şi intelectuale; doar o aluzie, şi aceea destul de obscură, la regenerare şi întinerire. Şi nimic despre hipermnezie... Dar s-a aflat tot; şi despre memoria dumitale fenomenală, şi faptul că ai recuperat toate limbile pe care le-ai învăţat în tinereţe. Ai devenit deci cel mai preţios exemplar uman care există astăzi pe tot globul. Toate facultăţile de medicină din lume ar vrea să dispună, măcar temporar, de dumneata...
     - Un fel de cobai? întrebă zîmbind.
     - În anumite cazuri, da, un cobai. Dispunînd de informaţiile transmise, de domnişoara de la numărul şase, e uşor de înţeles de ce Gestapoul vrea cu orice preţ să te răpească.
     Rămase cîtva timp pe gînduri, apoi faţa i se lumină pe neaşteptate de un mare zîmbet:
     - Tovarăşa dumitale de o noapte, sau mai multe...
     - Mi-e teamă că au fost mai multe, recunoscu roşind.
     - Tovarăşa dumitale era mai inteligentă decît o socotea Siguranţa. Nu s-a mulţumit să verifice potenţialul erotic şi, profitînd de condiţia parasomnambulică în care te aflai, să te descoasă, încercînd să-ţi descifreze identitatea. A procedat ştiinţific: a înregistrat la un magnetofon minuscul toate convorbirile, de fapt, lungile dumitale monologuri, şi le-a transmis Siguranţei. Dar a remarcat şi altceva; bunăoară, că recitai poezii în foarte multe limbi, şi cînd ţi-a pus cîteva întrebări în limba germană, apoi în ruseşte, i-ai răspuns fără nici o dificultate în limbile în care te întreba. Apoi, după ce-ai primit cărţile, a făcut o listă de toate gramaticile şi dicţionarele pe care le consultai. Prudentă, a păstrat toate aceste informaţii pentru şefii ei din Germania. Este probabil că ascultînd benzile înregistrate cineva, sus de tot, din Gestapo, a decis răpirea dumitale...
     - Înţeleg, spuse frecîndu-şi fruntea.
     Profesorul se opri în dreptul ferestrei deschise, privind lung parcul.
     - Evident, începu tîrziu, paza s-a înzecit. Probabil că nu ţi-ai dat seama, dar de cîteva zile, multe din camerele vecine sunt ocupate de agenţi. Iar în timpul nopţii, bănuieşti cum e patrulată strada... Şi cu toate acestea, reluă după o pauză, în curînd va trebui să fii evacuat de aici.
     - Păcat, spuse. Mă învăţasem... şi-mi plăcea.
     - Am fost sfătuit să începem deja camuflarea dumitale. Deocamdată, îţi laşi să-ţi crească mustaţa, cît mai groasă şi mai neîngrijită. Mi s-a spus că vor încerca să-ţi modifice figura, evident. Îmi închipui că îţi vor vopsi părul, îţi vor schimba coafura, în aşa fel încît să nu mai semeni cu fotografiile care au fost desigur luate în ultimele săptămîni. M-au asigurat că-ţi pot adăuga zece, cincisprezece ani. Cînd vei părăsi clinica, vei arăta ca un bărbat trecut de patruzeci de ani...
     Se opri, extenuat, şi se aşeză în fotoliu.
     - Din fericire, adăugă tîrziu, nu s-au mai repetat crizele de parasomnambulism, sau ce-or fi fost. Aşa cel puţin mi-au spus...
     Ziua se vestea fierbinte. Îşi scoase cazaca şi îmbrăcă cea mai subţire pijama pe care o găsise în dulap. Apoi se întinse în pat. „Evident, se auzi gîndind, ştii foarte bine că n-a fost somnambulism. Te-ai comportat aşa cum trebuia, ca să creăm confuziile necesare. Dar de acum n-o să mai avem nevoie de ele..."
     - „Dublul", şopti zîmbind. Răspunde întotdeauna la întrebările pe care mă pregătesc să le pun. Ca un adevărat înger păzitor...
     - Şi această formulă e corectă şi utilă.
     - Mai sunt şi altele? întrebă.
     - Multe. Unele din ele anacronice sau ieşite din uz, altele încă destul de actuale, mai ales acolo unde teologia şi practica creştină au ştiut să păstreze tradiţiile mitologice imemoriale.
     - Bunăoară? întrebă, zîmbind amuzat.
     - Bunăoară, alături de îngeri şi îngeri păzitori, puteri, arhangheli, serafimi, heruvimi. Fiinţe prin excelentă intermediare.
     - Intermediare între conştient şi inconştient. 
     - Evident. Dar, şi între natură şi om, între om şi divinitate, raţiune şi eros, feminin şi masculin, întuneric şi lumină, materie şi spirit...
     Se trezi că rîde şi se ridică în capul oaselor. Cîteva clipe privi cu atenţie în jurul lui, apoi şopti, pronunţînd rar cuvintele:
     - Ajungem deci la vechea mea pasiune: filozofia. Oare vom reuşi vreodată să demonstrăm logic realitatea lumii exterioare? Metafizica idealistă mi se pare şi astăzi singura construcţie perfect coerentă...
     - Ne-am depărtat de la discuţia noastră, îşi auzi din nou gîndul. Problema nu era realitatea lumii exterioare, ci realitatea obiectivă a „dublului" sau a îngerului păzitor, alege termenul care îţi convine. Este adevărat?
     - Foarte adevărat. Nu pot crede în realitatea obiectivă a persoanei cu care stau de vorbă; o consider „dublul" meu.
     - Într-un anumit fel, aşa şi este. Dar asta nu înseamnă că nu există în chip obiectiv, independent de conştiinţa a cărei proiecţie se arată a fi...
     - Mi-ar plăcea să mă las convins, dar...
     - Ştiu, în controversele metafizice probele empirice nu au valoare. Dar nu ţi-ar plăcea să primeşti chiar acum, într-o clipă, două, cîţiva trandafiri proaspăt culeşi din grădină?
     - Trandafiri! exclamă cu emoţie şi oarecare teamă. Întotdeauna mi-au plăcut trandafirii...
     - Unde vrei să-i aşezi? în nici un caz în pahar...
     - Nu, răspunse. În nici un caz în pahar. Dar un trandafir în mîna dreaptă, aşa cum o ţin acum, deschisă, şi altul pe genunchi, şi al treilea, hai să spunem...
     În acea clipă se trezi că ţine între degete un foarte frumos trandafir de culoarea sîngelui proaspăt, şi pe genunchi, într-un echilibru instabil, se clătina un altul.
     - Şi al treilea? se auzi gîndind. Unde vrei să aşez al treilea trandafir?
     - Lucrurile sunt mult mai grave decît ne aşteptam, auzi glasul Profesorului. 
     I se păru că-l aude printr-o perdea groasă, sau venit de foarte departe. Şi totuşi era în faţa lui, în fotoliu, cu servieta pe genunchi.
     - Mult mai grave decît ne aşteptam? repetă absent. Profesorul se ridică, se apropie de el şi-i puse mîna pe frunte.
     - Nu te simţi bine? îl întrebă. Ai avut cumva o noapte proastă?
     - Nu, nu. Dar chiar în momentul cînd intraţi pe usă, mi s-a părut... În sfîrşit...
     - Trebuie să-ţi vorbesc de ceva urgent şi foarte important, continuă Profesorul. Ţi-ai revenit? Crezi că mă poţi asculta?
     Îşi trecu încet mîna pe frunte, şi, cu un efort, izbuti să zîmbească.
     - Sunt chiar foarte curios să vă ascult. Profesorul se reaşeză în fotoliu.
     - Spuneam că situaţia e mai gravă decît o bănuiam pentru că acum ştim precis că Gestapoul va încerca orice - orice, repetă subliniind cuvîntul - ca să pună mîna pe dumneata. Ai să înţelegi îndată de ce. Printre intimii lui Goebbels se află şi un personaj enigmatic şi ambiguu, un anume doctor Rudolf, care, de cîţiva ani, a elaborat o teorie la prima vedere fantastică, dar care cuprinde şi anumite elemente ştiinţifice. El crede, anume, că electrocutarea printr-un curent de cel puţin un milion de volţi poate produce o mutaţie radicală a speciei umane. Nu numai că cel supus unei asemenea descărcări electrice nu e ucis, dar e complet regenerat. Cum s-au petrecut lucrurile în cazul dumitale, adăugă. Din fericire, sau nefericire, această ipoteză nu poate fi verificată experimental. Rudolf recunoaşte că nu poate preciza densitatea curentului electric necesar mutaţiei; susţine doar că trebuie să treacă de un milion de volţi, să ajungă chiar la două milioane... Înţelegi acum interesul pe care-l prezintă cazul dumitale.
     - Înţeleg, repetă absent.
     - Toate informaţiile pe care le-au avut despre dumneata, şi au avut destule, îi confirmă ipoteza. Cîţiva din anturajul lui Goebbels sunt entuziasmaţi. S-au făcut intervenţii şi pe cale diplomatică, în numele ştiinţei, spre binele umanităţii, şi celelalte. Mai multe universităţi şi institute ştiinţifice ne-au invitat pentru o serie de conferinţe, pe mine, pe dumneata, pe doctorul Gavrilă, pe cine altcineva am voi să luăm; într-un cuvînt, vor să te împrumutăm pentru o perioadă de timp. Şi pentru că ne lăsăm greu, Gestapoul are mînă liberă. Se opri, parcă şi-ar fi pierdut deodată răsuflarea. Pentru întîia oară i se păru obosit, îmbătrînit.
     - A trebuit să le cedăm copii după rapoartele făcute în primele săptămîni, la spital. Lucrul se obişnuieşte, şi nu puteam refuza. Evident, n-am comunicat tot. În ceea ce priveşte materialele mai recente, printre altele, fotocopiile caietului dumitale de însemnări şi copiile benzilor de magnetofon, toate acestea au fost expediate la Paris. Le studiază acum Bernard şi colaboratorii lui, iar mai tîrziu vor fi depuse la unul din laboratoarele Fundaţiei Rockefeller... Dar văd că nu mai asculţi, adăugă ridicîndu-se din fotoliu. Eşti obosit. O să afli restul data viitoare.
     Restul i se părea interminabil. Şi uneori i se părea fără interes, iar alteori i se părea că ascultă lucruri pe care le aflase deja, deşi nu putea preciza cînd şi cu ce prilej. L-au amuzat îndeosebi cercetările făcute în legătură cu trăsnetul din noaptea învierii. Cum de s-a aflat că aversa n-a depăşit un anumit perimetru şi că n-a căzut decît un singur trăsnet şi într-un fel destul de neobişnuit, pentru că credincioşii care aşteptau în tinda bisericii văzuseră fulgerul asemenea unei nesfîrşite suliţe incandescente? În orice caz, alături de specialiştii trimişi de doctorul Rudolf, care adunau tot felul de informaţii în legătură cu forma şi intensitatea luminoasă a fulgerului, venise şi un faimos diletant autor al cîtorva studii despre etrusca disciplina. În mai puţin de o săptămînă izbutise să reconstituie perimetrul bătut de ploaie şi interpreta acum simbolismul spaţiului unde căzuse trăsnetul.
     - Dar anchetele şi cercetările acestea n-au decît o valoare anecdotică, continuase Profesorul. Singurul lucru grav este decizia doctorului Rudolf de a începe experienţele de electrocutare îndată ce vor completa dosarul prin cîteva convorbiri cu dumneata.
     - Dar ce le-aş putea spune mai mult? întrebă.
     - Asta n-o ştie nimeni. Poate că suplimentul de informaţie l-ar obţine prin anumite experienţe de laborator; producînd, bunăoară, o serie de fulgere artificiale şi sperînd că vei recunoaşte, după intensitatea incandescenţei, fulgerul care te-a lovit pe dumneata. Poate vor să afle chiar din gura du-mitale ce-ai simţit în acea clipă şi de ce afirmi că te-ai simţit aspirat ca de un ciclon fierbinte izbucnit chiar în creştetul capului. Nu ştiu. Se bănuieşte însă că experienţele de electrocutare vor fi făcute cu deţinuţii politici. Şi crima aceasta trebuie cu orice preţ evitată...
     Îşi lăsase să-i crească mustaţa, aşa cum i se spusese, groasă şi neîngrijită.
     - Modificarea figurii va avea loc mai tîrziu, îi spuse în seara de 25 septembrie.
     Îşi stăpînea greu emoţia.
     - Chamberlain şi Daladier sunt la Munchen, spuse intrînd. Totul se poate întîmpla de la o zi la alta. Cei care se ocupă de dumneata au schimbat planul, reluă tîrziu, aşezîndu-se în fotoliu. Vei fi evacuat noaptea, în mare secret, dar în aşa fel încît ceilalţi să afle, mai precis, să vadă maşina cu care vei fi transportat. Apoi, la douăzeci, douăzeci şi cinci de kilometri...
     - Cred că am ghicit restul, îl întrerupse zîmbind. La douăzeci-douăzeci şi cinci de kilometri de Bucureşti va fi înscenat accidentul...
     - Exact. Vor fi chiar şi cîţiva martori. Presa va vorbi de un accident ca oricare altul, în care au pierit carbonizaţi trei bărbaţi. Dar diversele servicii de informaţii vor afla că victimele erau dumneata şi cei doi agenţi care te însoţeau, în drum spre o destinaţie necunoscută. Se va lăsa să se înţeleagă că voia să te pună la adăpost într-un loc foarte sigur. Aşa se va întîmpla, de altfel, reluă după o pauză. Nu ştiu unde vei fi ascuns. Dar acolo ţi se vor face modificările de care-ţi vorbeam. Cel mai tîrziu într-o lună, cu paşaport în regulă, vei fi transportat la Geneva, nu ştiu cum, nu mi s-a spus. Bernard a propus Geneva; crede că în momentul de faţă Parisul nu e locul cel mai sigur. Dar va veni să te vadă cît de curînd. Voi veni şi eu, adăugă tîrziu. Cel puţin, aşa sper...
     
     
     III
     
     Pe Profesor n-a mai apucat să-l vadă. A murit la sfîrşitul lui octombrie. Îi fusese teamă că aşa se va întîmpla din ziua cînd, abia intrat în odaie, izbucnise: „Lucrurile sunt mult mai grave decît ne aşteptam!"... Îl văzuse atunci cum îşi apasă mîna pe inimă şi se prăbuşeşte, gemînd, apoi auzi un ţipăt, uşi trimite, paşi repezi depărtîndu-se pe scară. De-abia cînd se apropie de el şi-l întrebă: „Nu te simţi bine? Ai avut cumva o noapte proastă?" îşi reveni. Dar de atunci viziunea îl urmărea necontenit. Cînd doctorul Bernard îi spuse: „Am să-ţi dau o veste tristă", era gata să răspundă: „Ştiu, a murit Profesorul..."
     Doctorul Bernard venea să-l vadă cel puţin o dată pe lună. Rămîneau aproape toată ziua împreună. Uneori, după ce-l ascultase răspunzînd la anumite întrebări, apropia magnetofonul şi îl ruga să repete. Din fericire erau întrebări în legătură cu memoria, cu modificarea comportamentului (relaţiile faţă de oameni, de animale, de întîmplări, comparate cu felul lui anterior de a se purta), cu readaptarea personalităţii la o situaţie paradoxală (crede că s-ar mai putea îndrăgosti, ca atunci cînd avusese aceeaşi vîrstă pe care a redobîndit-o acum?), întrebări la care putea răspunde fără teamă. Bernard îi aducea, de fiecare dată, o sumă de bani (din fondul pus la dispoziţie de Fundaţia Rockefeller, precizase). Şi tot el îi facilitase înscrierea la universitate, încredinţîndu-i sarcina de a coordona materialele pentru o istorie a psihologiei medicale.
     După ocuparea Franţei, rămăsese multă vreme fără veşti, deşi, pînă în decembrie 1942, continuă să primească, la fiecare trei luni, un cec, direct de la Fundaţia Rockefeller. La începutul lui 1943 îi parveni o scrisoare a doctorului Bernard expediată din Portugalia. Îl anunţa că îi va scrie curînd „o lungă scrisoare, căci sunt multe de povestit". Dar nu primi nimic. De-abia după eliberarea Franţei, adresîndu-se unuia din asistenţi, află că profesorul Bernard murise într-un accident de avion, în Maroc, în februarie 1943.
     Se ducea în fiecare zi la bibliotecă şi cerea multe cărţi şi colecţii de reviste vechi. Le răsfoia cu atenţie, lua note, redacta fişele bibliografice, dar toată munca aceasta alcătuia un camuflaj. Îndată ce citea primele rînduri, ştia ce va urma; fără să înţeleagă procesul de anamneză (cum se obişnuise să-l numească), orice text pe care-l avea în faţă, dacă dorea să-i afle conţinutul, descoperea că-l cunoaşte. Cîtva timp după ce începuse lucrul la bibliotecă, avusese un vis lung şi dramatic, pe care şi-l amintea numai fragmentar, pentru că, trezindu-se de mai multe ori, îl întrerupsese. Îl impresionase mai ales acest amănunt: în urma electrocutării, activitatea lui mentală anticipează oarecum condiţia pe care o vor dobîndi oamenii după cîteva zeci de mii de ani. Principala caracteristică a noii umanităţi va fi structura vieţii psihomentale: tot ce fusese cîndva gîndit sau înfăptuit de oameni, exprimat oral sau în scris, era recuperat printr-un anumit exerciţiu de concentrare. De fapt, educaţia va consta, atunci, în învăţarea acestei metode sub controlul instructorilor.
     „Pe scurt, sunt un mutant, îşi spuse, deşteptîndu-se. Anticipez existenţa omului postistoric. Ca într-un roman de science-fiction", adăugă zîmbind amuzat. Asemenea reflecţii ironice le făcea în primul rînd pentru „puterile" care-i purtau de grijă. „Într-un anumit sens, e adevărat, se auzi gîndind. Dar spre deosebire de personajele romanelor de science-fiction, ţi-ai păstrat libertatea de a accepta sau refuza această nouă condiţie. În clipa cînd, pentru un motiv sau altul, ai dori să reintegrezi cealaltă condiţie, eşti liber s-o faci..."
     Respiră adînc. „Deci, sunt liber! exclamă după ce privi cu atenţie în jurul lui. Sunt liber... Şi totuşi..." Dar nu îndrăzni să-si continue gîndul.
     Încă din 1939 se hotărîse să descrie într-un caiet special ultimele lui experienţe. Începuse prin a comenta acest fapt (care, i se părea, ar putea confirma „umanitatea omului postistoric"); cunoaşterea spontană, într-un anumit sens automată, nu anulează interesul cercetării, nici bucuria descoperirii. Alese un exemplu uşor de verificat: plăcerea cu care iubitorul de poezie citeşte un poem pe care-l cunoaşte aproape pe dinafară. L-ar putea recita, şi, totuşi, uneori, preferă să-l citească. Pentru că această nouă lectură îi dă prilejul să descopere frumuseţi şi înţelesuri pe care nu le bănuise pînă atunci. Tot aşa, această imensă ştiinţă pe care o primise de-a gata, toate limbile şi literaturile pe care se trezise că le cunoaşte nu i-au ştirbit bucuria de a le învăţa şi cerceta.
     Recitite după cîţiva ani, unele fraze îl încîntau: „Nu înveţi bine şi cu plăcere decît ceea ce cunoşti deja." Sau: „Nu mă comparaţi cu un calculator electronic. Ca şi mine, dacă a fost corect alimentat, calculatorul poate recita Odiseea sau Eneida; dar eu le recit altfel de fiecare dată." Sau: „Beatitudinile pe care le poate oferi orice creaţie culturală (precizez: creaţie culturală, nu numai artistică) sunt ilimitate."
     Îşi amintea întotdeauna cu emoţie misterioasa epifanie a celor doi trandafiri. Dar, la răstimpuri, îi plăcea să-i conteste validitatea de argument filozofic. Urmau atunci lungi dialoguri care-l încîntau; îşi făgăduise chiar să le scrie, mai ales pentru valoarea lor (i se părea) literară. Ultima dată însă, dialogul se încheiase destul de repede, şi chiar abrupt. „În fond, îşi repetase în acea seară din iarna lui 1944, asemenea fenomene parapsihologice pot fi efectul unor forţe pe care nu le cunoaştem, dar pe care le poate controla inconştientul." „E foarte adevărat, se auzise gîndind. Orice acţiune este efectuată printr-o forţă mai mult sau mai puţin cunoscută. Dar, după atîtea experienţe, ar trebui să-ţi revizuieşti principiile filozofice. Bănuieşti la ce fac aluzie..." „Cred că da", recunoscu zîmbind.
     De mai multe ori în ultimii ani ai războiului descoperise că rezervele de la bancă erau pe sfîrşite. Începea să aştepte, curios şi totodată nerăbdător, soluţia crizei. Prima oară primi un mandat de 1.000 de franci de la o persoană de care nu auzise niciodată. Scrisoarea de mulţumire se întoarse cu indicaţia: „Necunoscut la această adresă." Altă dată se întîlni întîmplător, în restaurantul gării, cu o colegă. Aflînd că pleacă pentru o săptămînă la Monte Carlo, o rugă să intre, a treia zi, în Cazino, la ora 7 seara (dar insistase, exact la ora 7), şi, la prima masă din primul salon de ruletă, să pună 100 de franci pe un anumit număr. O rugă să păstreze secretul şi repetă rugămintea după ce tînăra îi aduse emoţionată 3.600 de franci.
     Îl pasionase îndeosebi ultima întîmplare. (La ea se gîndise întîi auzind: „Bănuieşti la ce fac aluzie...") Trecea prin dreptul celor trei vitrine ale magazinului de timbre, aşa cum făcea de cîte ori se întorcea de la bibliotecă. De data aceasta fără să înţeleagă de ce, se opri şi începu să privească, la întîmplare. Filatelia nu-l interesase niciodată şi se întreba de ce nu se poate despărţi de una din vitrine, aparent cea mai puţin atrăgătoare. Cînd dădu cu ochii de un album vechi şi modest ca înfăţişare, înţelese că trebuie să-l cumpere. Costă 5 franci. Ajuns acasă, începu să-l răsfoiască, atent, curios, deşi nu ştia ce caută. Fusese fără îndoială albumul unui începător, poate al unui licean. Chiar un nepriceput ca el îşi dădea seama că timbrele sunt recente şi banale. Deodată se hotărî şi, cu o lamă de ras, începu să taie cartoanele. Desprinse cu mare grijă cîteva plicuri de celofan, pline cu timbre vechi. Era uşor de ghicit ce se întîmplase: cineva, persecutat de regim, încercase şi izbutise să scoată astfel din Germania un mare număr de timbre rare.
     Reveni a doua zi şi întrebă pe patronul magazinului dacă îşi aminteşte cine i-a vîndut albumul. Nu ştia; îl cumpărase într-un lot de albume vechi, la o licitaţie, cu cîţiva ani în urmă. Cînd îi arătă timbrele desprinse din cartonaje, negustorul păli.
     - Asemenea rarităţi nu s-au mai văzut de mult, spuse, nici în Elveţia, nici în altă ţară.
     Dacă le-ar vinde acum, adăugă, ar putea lua cel puţin 100.000 de franci. Dar dacă mai aşteaptă, la o licitaţie internaţională ar putea obţine chiar 200.000...
     - Dar fiind că le-am cumpărat pe nimic de la dumneata, socotesc că se cuvine să împărţim pe jumătate. Dar acum am nevoie de cîteva mii de franci. Restul, pe măsură ce vinzi timbrele, mi-l depui la bancă...
     „Cît l-ar fi pasionat pe Leibniz asemenea întîmplări! îşi spuse zîmbind. Să te simţi obligat să-ţi revizuieşti principiile filozofice pentru că, pentru că în chip misterios..."
     Începînd din 1942 înţelesese că versiunea accidentului nu mai era acceptată nici de Gestapo, nici de alte servicii de informaţii care, pentru motive diferite, se interesau de cazul lui. Foarte probabil, se făcuseră indiscreţii la Bucureşti, coroborate ulterior cu anumite amănunte obţinute la Paris, din cercul asistenţilor lui Bernard. Dar dacă se aflase că trăieşte la Geneva, nu se ştia cum arată şi nu i se cunoştea numele. Spre surpriza lui, descoperise într-o seară, ieşind de la cafenea, că este urmărit. Reuşi să-şi piardă urma şi petrecu o săptămînă într-un sat în apropiere de Lucerna. Curînd după ce se întoarse, incidentul se repetă: doi bărbaţi fără vîrstă, îmbrăcaţi în macferlane, îl aşteptau în faţa bibliotecii. Unul din bibliotecari cobora tocmai atunci; îl rugă să-i îngăduie să-l însoţească. După cîtva timp, cînd bibliotecarul nu se mai putea îndoi că într-adevăr erau urmăriţi, s-au urcat într-un taxi. Un cumnat al bibliotecarului era funcţionar la Serviciul străinilor. De la el a aflat mai tîrziu că fusese confundat cu un agent secret şi i s-a comunicat numărul de telefon la care putea chema în caz de nevoie. Îl amuza faptul că, deşi îl căuta Gestapoul şi probabil şi alte servicii, riscurile imediate se datorau confuziei cu un banal informator sau agent secret...
     Încă din primul an, sfătuit de doctorul Bernard, îşi depunea caietele cu însemnări personale într-un safe la bancă. Apoi renunţase la caiete; scria într-un bloc, pe care-l purta tot timpul cu el. Anumite pagini, conţinînd mărturisiri prea intime, le depunea în safe îndată ce le scria.
     Chiar în seara cînd se refugiase lîngă Lucerna, se hotărî să completeze notele autobiografice:
     „Nu sunt un clairvoyant, nici oculist, şi nu fac parte din nici o societate secretă. Unul din documentele depuse în safe rezumă viaţa pe care am început-o în primăvara lui 1938. Primele experienţe au fost descrise şi analizate în rapoartele profesorilor Roman Stănciulescu şi Gilbert Bernard şi expediate de acesta din urmă unui laborator al Fundaţiei Rockefeller. Dar ele nu privesc decît aspectele exterioare ale procesului de mutaţie, declanşat în aprilie 1939. Le menţionez totuşi pentru că validează în chip cît se poate de ştiinţific informaţiile pe care le conţin celelalte documente depuse în safe.
     Nu mă îndoiesc că eventualul cercetător, începînd să parcurgă documentele citite, îşi va pune aceeaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi eu, de multe ori, în ultimii ani: de ce eu? de ce această mutaţie mi s-a întîmplat tocmai mie? Din scurta autobiografie care se găseşte în mapa A, se va vedea clar că, chiar înainte de a fi ameninţat de amnezie totală, nu izbutisem să fac mare lucru. Am fost pasionat, din tinereţe, de multe ştiinţe şi discipline, dar în afară de o imensă lectură, n-am realizat nimic. Atunci, de ce eu? Nu ştiu. Poate pentru că nu am familie. Există, desigur, mulţi alţi intelectuali fără familie; poate că eu am fost ales pentru că am dorit, în tinereţe, să posed o ştiinţă universală, şi atunci, chiar în momentul cînd eram pe punctul de a-mi pierde complet memoria, mi s-a dăruit o ştiinţă universală cum nu va fi accesibilă omului decît peste multe mii de ani...
     Am scris această notă pentru că, dacă, împotriva tuturor previziunilor, aş dispărea acum, ţin să se ştie că n-am nici un merit, şi nici o răspundere, în procesul de mutaţie pe care l-am descris cît se poate de amănunţit în caietele grupate în mapa A."
     A doua zi continuă:
     „Pentru motivele expuse în mapa B, am fost adus şi « camuflat » în Elveţia în octombrie 1938. Că pînă astăzi, 20 ianuarie 1943, n-am fost încă identificat (şi eventual capturat), ar putea părea de neînţeles. Eventualul cititor se va întreba cum de am putut trece neobservat atîţia ani, deşi constituiam un caz excepţional: eram un mutant, dispuneam de mijloace de cunoaştere încă inaccesibile omului. Întrebarea mi-am pus-o şi eu, de cîteva ori, prin anii 1938-39. Dar am înţeles repede că nu riscam să mă trădez - şi, deci, să fiu identificat - pentru simplul motiv că, faţă de ceilalţi, mă comportam ca un intelectual oarecare. Cum spuneam, mi-a fost teamă, prin 1938-39, că am să mă trădez, stînd de vorbă cu profesorii şi colegii mei de la Universitate: ştiam mai mult ca oricare din ei şi înţelegeam lucruri pe care ei nici nu bănuiau că există. Dar, spre surprinderea şi marea mea uşurare, am descoperit că, în prezenţa celorlalţi, nu mă puteam arăta aşa cum eram; întocmai după cum, stînd de vorbă cu un copil, un adult ştie că nu poate comunica - şi deci nici nu încearcă să comunice - decît fapte şi semnificaţii accesibile capacităţii mentale a copilului. Această continuă camuflare a imenselor posibilităţi care mi-au fost puse la dispoziţie nu m-a silit să duc o « viaţă dublă »; în prezenţa copiilor, nici părinţii, nici pedagogii nu trăiesc o « viaţă dublă ».
     Într-un anumit fel, experienţa mea are o valoare exemplară. Dacă cineva mi-ar spune că există printre noi sfinţi, sau autentici magicieni, sau Boddhisattva sau orice alt fel de persoane înzestrate cu puteri miraculoase, l-aş crede. Prin însuşi modul lor de a exista, asemenea oameni nu pot fi recunoscuţi de profani."
     Începînd din dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1947, se hotărî să nu-şi mai scrie însemnările în franţuzeşte, ci într-o limbă artificială pe care o construise cu pasiune, aproape cu entuziasm, în ultimele luni. Îl încîntau mai ales extraordinara supleţe a gramaticii şi posibilităţile infinite ale vocabularului (izbutise să introducă în sistemul proliferării pur etimologice un corectiv împrumutat din teoria ansamblurilor). Putea acum să descrie situaţii paradoxale, aparent contradictorii, imposibil de exprimat în limbile existente. Aşa cum era construit, acest sistem lingvistic nu putea fi descifrat decît printr-un calculator electronic perfecţionat; deci, socotea, nu înainte de 1980. Această certitudine îi îngăduia să destăinuie fapte pe care nu îndrăznise pînă atunci să le mărturisească în scris.
     Ca de obicei după o dimineaţă consacrată lucrului, plecă să se plimbe pe marginea lacului. La întoarcere, se opri la Cafe Albert. Îndată ce-l zări, chelnerul comandă cafeaua şi sticla cu apă minerală. Îi aduse ziarele, dar nu avu timp să le parcurgă. Un bărbat înalt, distins (parcă ar fi coborît dintr-un tablou de Whistler, îşi spuse), încă destul de tînăr, deşi stilul vetust al costumului îi adăuga cel puţin cinci, şase ani, se opri în dreptul lui şi-i ceru voie să se aşeze la masă.
     - E curios că ne întîlnim tocmai astăzi, zi atît de importantă pentru dumneavoastră, spuse. Eu sunt contele de Saint-Germain. Cel puţin, aşa mi se spune, adăugă cu un zîmbet amar. Dar nu e curioasă această întîlnire, doar la cîteva zile după descoperirea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă? Desigur că aţi aflat şi dumneavoastră...
     - Doar ce-au scris ziarele, spuse.
     Îl privi lung şi zîmbi. Apoi ridică mîna în sus:
     - Dublă, şi fără zahăr, preciză. Toate întîlnirile de acest fel, începu după ce chelnerul îi aduse cafeaua, toate întîlnirile între persoane incredibile, ca noi, au un aer de pastişă. Consecinţă a literaturii proaste, pseudoocultistă, adăugă. Dar trebuie să ne resemnăm: nu se poate face nimic împotriva folclorului de mediocră calitate; legendele care încîntă anumiţi contemporani sunt de un gust detestabil... Îmi aduc aminte de o convorbire cu Mathila Ghyka, la Londra, în vara lui 1940. Era puţin timp după căderea Franţei. Acest admirabil savant, scriitor şi filozof (în paranteză fie spus, eu preţuiesc mult nu numai Le Nombre d'or, ca toată lumea, ci şi romanul lui din tinereţe, La Pluie d'etoiles), acest inegalabil Mathila Ghyka îmi spunea că al doilea război mondial, care abia începuse, este, de fapt, un război ocult între două societăţi secrete, şi anume între Templieri şi Cavalerii Teutoni... Dacă un om de inteligenţa şi cultura lui Mathila Ghyka putea gîndi astfel, nu e de mirare că tradiţiile oculte sunt desconsiderate... Dar văd că nu spuneţi nimic, adăugă zîmbind.
     - Vă ascultam. Mă interesează...
     - De altfel, nici nu e nevoie să vorbiţi prea mult. Am să vă rog doar, la sfîrşit, să-mi răspundeţi la o întrebare... Nu pretind că ştiu cine sunteţi, reluă după o pauză. Dar suntem cîţiva care, din 1939, ştim că existaţi. Faptul că aţi apărut deodată, şi independent de tradiţiile pe care le cunoaştem ne îndeamnă să credem, pe de o parte, că aveţi o misiune specială, iar pe de altă parte, că dispuneţi de mijloace de cunoaştere mult superioare celor care sunt la dispoziţia noastră... Nu e nevoie să confirmaţi tot ce vă spun, adăugă. Am venit să vă întîlnesc pentru că descoperirea manuscriselor eseniene de la Marea Moartă este primul semn dintr-un sindrom bine cunoscut. Vor urma, destul de repede, şi alte descoperiri, şi în acelaşi sens...
     - Adică? îl întrerupse zîmbind.
     Îl privi din nou lung, scrutător.
     - Văd că mă puneţi la încercare. Poate aveţi dreptate... Dar semnificaţia descoperirilor este clară: manuscrisele de la Qumran revelează doctrinele esenienilor, comunitate secretă despre care nu se ştie aproape nimic precis. De asemenea, manuscrisele gnostice descoperite de curînd în Egipt, şi încă nestudiate, vor revela anumite doctrine esoterice, ignorate timp de aproape optsprezece secole. Curînd vor urma alte asemenea descoperiri dînd la iveală alte tradiţii rămase secrete pînă în zilele noastre. Sindromul la care făceam aluzia aceasta este: revelarea în serie a doctrinelor secrete. Ceea ce înseamnă apropierea Apocalipsului. Ciclul se încheie. Asta se ştia mai demult, dar după Hiroshima ştim felul în care se va încheia...
     - Foarte adevărat, şopti absent.
     - Întrebarea pe care voiam să v-o pun este aceasta: dispunînd de cunoştinţele care v-au fost transmise ştiţi ceva precis despre felul cum va fi organizată... Arca?
     - Arca? întrebă surprins. Vă gîndiţi la o replică a corăbiei lui Noe?
     Celalt îl privi din nou, lung, curios şi iritat totodată.
     - Era numai o metaforă, reluă tîrziu. O metaforă devenită clişeu, adăugă. O găsiţi în toată maculatura aşa-zisă ocultistă... Mă refeream la transmiterea tradiţiei. Ştiu că esenţialul nu se pierde niciodată. Dar mă gîndeam la celelalte, multe, care, deşi nu reprezintă esenţialul, mi se par totuşi indispensabile unei existenţe cu adevărat umane; bunăoară, tezaurul artistic occidental, în primul rînd muzica şi poezia, dar şi o parte din filozofia clasică, şi anumite ştiinţe...
     - Cred că vă închipuiţi ce vor gîndi despre ştiinţe acei cîţiva supravieţuitori ai cataclismului, îl întrerupse zîmbind. Probabil că omul postistoric, cum am auzit că i se spune, omul postistoric va fi alergic la ştiinţă cel puţin o sută, două de ani...
     - E foarte probabil, continuă. Dar mă gîndeam la matematică... În sfîrşit, cam asta voiam să vă întreb.
     Rămase mult timp pe gînduri, şovăind.
     - În măsura în care am înţeles întrebarea dumneavoastră, vă pot spune doar că...
     - Mulţumesc, am înţeles! exclamă, neizbutind să-şi ascundă bucuria.
     Se înclină profund, îi strînse mîna emoţionat şi se îndreptă spre uşă. Îl privea cum se depărtează grăbit, parcă ar fi fost aşteptat de cineva, chiar acolo, în stradă.
     - V-am făcut de mai multe ori semn, spuse patronul coborînd glasul, dar nu m-aţi văzut. Era pe vremuri, un client al nostru; îl cunoaşte toată lumea: Monsieur Olivier, dar unii îi spun doctor: doctor Olivier Brisson. A fost cîtva timp institutor, dar într-o zi şi-a părăsit şcoala şi oraşul fără să anunţe pe nimeni. Nu cred că e în toate minţile. Intră în vorbă cu oamenii şi se prezintă contele de Saint-Germain...
     Îşi reaminti de această întîlnire cînd observă că, într-un chip ciudat, scenariul începe să se repete. Se împrietenise în acel an cu Linda Gray, o tînără californiană care, între altele, avea, pentru el, marea calitate de a nu cunoaşte gelozia. Într-o seară, pe neaşteptate, cînd încă nu umpluse a doua ceaşcă cu cafea, îi spuse:
     - Am aflat că erai bun prieten cu un faimos doctor francez...
     - A murit, o întrerupse. A murit într-un accident de avion, în iarna lui 1943...
     Tînăra îşi aprinse ţigarea şi, după ce înghiţi primul fum, continuă, fără să-l privească:
     - Unii cred că n-a fost accident. Că avionul lui a fost doborît pentru că... În sfîrşit, nu prea am înţeles bine, dar o să afli în curînd chiar de la el. I-am spus să vină la nouă, adăugă, privindu-şi ceasul.
     - Cine vine la nouă? o întrebă zîmbind.
     - Doctorul Monroe. E director, sau altceva important la Laboratorul de gerontologie din New York...
     Îl recunoscu imediat. Îl văzuse de mai multe ori la bibliotecă, apoi, cu puţine zile mai înainte, la cafenea. Ceruse voie să se aşeze la masă şi, abia aşezat, îl întrebase dacă l-a cunoscut pe profesorul Bernard.
     - L-am cunoscut foarte bine, răspunse. Dar mi-am făgăduit să nu discut niciodată istoria şi semnificaţia amiciţiei noastre...
     - Iertaţi-mă dacă am fost nevoit să recurg la această stratagemă, începu întinzîndu-i mîna. Sunt doctorul Yves Monroe şi am cercetat materialele profesorului Bernard la New York. Pe mine, ca biolog şi gerontolog, mă interesează în special un lucru: să împiedic proliferarea unor noi, primejdioase mituri: bunăoară, credinţa că tinereţea şi viaţa pot fi prelungite altfel decît prin mijloacele pe care le utilizăm astăzi, mijloace pur biochimice. Ştiţi la ce mă refer?
     - Nu.
     - Mă refer în primul rînd la metoda propusă de doctorul Rudolf, electrocutarea prin şocuri de un milion, un milion şi jumătate de volţi... E o aberaţie!
     - Din fericire, nu cred că metoda a fost vreodată aplicată.
     Doctorul apucă paharul cu whisky şi începu să-l învîrtească, absent, între degete.
     - Nu, n-a fost, vorbi tîrziu, urmărind cu privirile cuburile de gheaţă. Dar s-a răspîndit legenda că doctorul Bernard a cunoscut un caz oarecum analog, cazul unei întineriri provocate de electricitatea descărcată de un trăsnet. Dar materialele depuse la laboratorul Rockefeller sunt atît de aproximative şi de confuze, încît nu se poate trage nici o concluzie. De altfel, mi s-a spus, o parte din fonograme s-au pierdut; mai precis, au fost distruse din greşeală, încercîndu-se transmisia lor pe plăci perfecţionate... În orice caz, în măsura în care sunt utilizabile, documentele înregistrate de profesorul Bernard se referă exclusiv la fazele de recuperare şi reintegrare psihomentală a pacientului lovit de trăsnet...
     Se întrerupse şi, fără să-l fi apropiat de buze, aşeză atent paharul pe măsuţă.
     - ... Mi-am permis să forţez această întîlnire, reluă, în speranţa că veţi putea aduce unele lămuriri într-o chestiune destul de obscură. Mi-aţi mărturisit că l-aţi cunoscut bine pe profesorul Bernard. De curînd s-a răspîndit zvonul că cele mai importante documente le avea cu el, în două valize, şi că avionul în care trebuia să treacă Atlanticul a fost doborît tocmai din cauza acestor valize; nu se ştie prea bine ce conţineau, dar unul din serviciile rivale a voit să se asigure, să evite, cum se spune, orice risc... Ştiţi ceva precis în legătură cu conţinutul acestor valize?
     Ridică din umeri, încurcat.
     - Cred că numai asistenţii doctorului Bernard, de la Paris, v-ar putea lămuri...
     Doctorul zîmbi cu oarecare efort, neîncercînd să-şi ascundă dezamăgirea.
     - Cei care îşi mai amintesc declară că nu ştiu nimic. Iar ceilalţi se prefac că au uitat... Am citit şi articolele profesorului Roman Stănciulescu din La Presse medicale, reluă după o pauză. Din nefericire, Stănciulescu a murit în toamna lui 1939. Unul din colegii mei, în misiune la Bucureşti, mi-a scris de curînd că toate încercările lui de a afla mai mult de la asistenţii profesorului Stănciulescu n-au dus la nici un rezultat...
     Apucă din nou paharul cu whisky şi, după ce-l învîrti de mai multe ori între degete, îl apropie de buze; cu mare grijă, foarte încet, începu să soarbă.
     - Prin intervenţia doctorului Bernard, aţi avut, vreo trei, patru ani, o bursă Rockefeller. Care era aria cercetării?
     - Materiale pentru o istorie a psihologiei medicale, răspunse. Le-am expediat, în 1945, colaboratorilor profesorului Bernard, la Paris...
     - Interesant, spuse, ridicîndu-şi brusc privirile din pahar şi scrutîndu-l îndelung.
     În noaptea aceea se întoarse acasă melancolic, oarecum preocupat. Nu era sigur că Monroe îi ghicise identitatea. Pe de altă parte, nu înţelegea cine credea el că este: un prieten personal al lui Bernard? Un pacient? Dacă totuşi ascultase înregistrările de la Geneva, din anii 1938-39, ar fi trebuit să-i recunoască vocea... Îl linişti, a doua zi, întrebarea Lindei:
     - La ce-a făcut aluzie doctorul, aseară, cînd m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Dacă îţi va spune vreodată că a trecut de şaptezeci de ani, să nu-l crezi"?...
     Cîteva săptămîni în urmă, în dreptul unei cafenele de curînd deschise, se auzi strigat în romîneşte:
     - Domnul Matei! Domnul Dominic Matei!...
     Întoarse speriat capul. Un tînăr înalt, blond, cu capul gol, se îndreptă grăbit spre el, încercînd în acelaşi timp să-şi deschidă servieta.
     - Am învăţat puţin romîneşte, spuse într-o franceză stîngace, dar nu îndrăznesc să vorbesc. Ştiam că sunteţi aici, la Geneva, şi cu atîtea fotografii la dispoziţie, nu era greu să vă recunosc...
     Căută nervos în servietă şi-i arătă cîteva fotografii, din faţă şi din profil, din unghiuri diferite. Fuseseră luate, în toamna lui 1938, chiar de chirurgul care reuşise să-i modifice atît de radical trăsăturile figurii.
     - Şi, pentru orice eventualitate, adăugă zîmbind, port cu mine în servietă şi albumul de familie. Să intrăm o clipă în cafeneaua asta continuă deschizînd uşa. Nici nu bănuiţi ce emoţii am avut cînd v-am zărit, adineaori. Mi-era teamă că auzindu-mă strigînd: „Domnule Matei!", n-o să întoarceţi capul...
     - Aşa era să şi fac, răspunse zîmbind. Dar, recunosc, eram curios...
     Se aşezară la o masă şi, după ce comandă o limonada caldă şi o sticlă cu bere, necunoscutul începu să-l privească fascinat şi neîncrezător totodată.
     - Acum cîteva săptămîni, la 8 ianuarie, aţi împlinit optzeci de ani! şopti. Şi nu arătaţi mai mult de treizeci, treizeci şi doi... Şi arătaţi astfel pentru că încercaţi să vă ascundeţi vîrsta...
     - Încă nu ştiu cu cine am plăcerea să stau de vorbă...
     - Îmi cer iertare, spuse după ce sorbi din paharul cu bere. Sunt încă foarte emoţionat. Cum spun jucătorii la curse, am mizat totul pe un cal, şi am cîştigat!... Sunt Ted Jones-Junior, corespondent la Time Magazine... Totul a început acum vreo zece ani, cînd am citit interviul dumneavoastră: Being Struck By The Thunder. Am fost extrem de impresionat, chiar după ce-am aflat că era apocrif. Dar apoi a venit războiul, şi foarte puţini şi-au mai amintit de interviu.
     Goli paharul cu bere şi-l întrebă dacă poate continua în englezeşte şi dacă-l supără tutunul de pipă.
     - Acum doi ani, cînd s-a descoperit celebra arhivă secretă a doctorului Rudolf, a început să se vorbească din nou de cazul dumneavoastră, evident, pe cît era cunoscut din materialele adunate de Gilbert Bernard. Dar nu se ştia nimic altceva, nu se ştia nici măcar dacă mai trăiţi sau nu. Din nefericire, doctorul Rudolf fusese un nazist notoriu - de altfel s-a sinucis în ultima săptămînă a războiului - şi atunci, tot ce e în legătură cu experienţele lui e suspect...
     - Ce fel de experienţe? întrebă.
     - Electrocutarea animalelor, în special a mamiferelor... Începînd cu un milion două sute de mii de volţi pînă la două milioane.
     - Şi cu ce rezultate?
     Încercă să rîdă şi îşi umplu din nou paharul cu bere.
     - E o poveste lungă, începu.
     I se păru, într-adevăr, lungă, obscură şi inconcludentă. Primii cercetători ai arhivei Rudolf ar fi afirmat că, în anumite cazuri, victimele nu au fost ucise de şocul electric, dar experienţele începînd puţine luni în urmă n-au putut fi urmărite consecinţele electrocutării. În alte cazuri, s-ar fi constatat o modificare a sistemului genetic. Cîţiva cercetători ar fi interpretat asemenea modificări ca prodromul unei mutaţii. Dar, fără să se ştie precis în urma căror împrejurări, o seamă de piese din arhivă, dintre cele mai preţioase, au dispărut. În orice caz, în lipsa oricărei indicaţii relative la experimentarea cu persoane umane, dosarul Rudolf nu era concludent. Pe de altă parte, imensa majoritate a savanţilor americani respingeau apriori ipoteza regenerării prin electricitate.
     - Singurul argument erai, şi ai rămas încă, dumneata! exclamă. Era deci de aşteptat ca puţinele materiale salvate de profesorul Bernard să fie sistematic depreciate şi, în anumite cazuri, distruse.
     - Credeţi că într-adevăr aşa a fost? îl întrerupse. Şovăi cîteva clipe, privindu-l zîmbind.
     - Am motive puternice să nu mă îndoiesc. Din fericire, am fost trimis corespondent în Romînia...
     Chiar înainte de a junge la Bucureşti, învăţase romîneşte, atît cît îi trebuia ca să poată citi şi ca să se descurce singur pe stradă şi prin magazine. A avut norocul să-l cunoască, şi să se împrietenească, destul de repede, cu doctorul Gavrilă, în posesia căruia se găseau albumul de familie şi toată documentaţia adunată de Profesor.
     - Ce articol extraordinar aş fi publicat! Omul reîntinerit prin trăsnet! Cu fotografii, cu documente, cu declaraţiile profesorului Roman Stănciulescu, ale doctorului Gavrilă şi ale celorlalţi, care v-au îngrijit, cu interviul pe care vi l-aş fi luat acum, şi atîtea alte fotografii făcute aici, în Geneva, în februarie 1948!...
     ... Se întrerupse, încercă să-şi reaprindă pipa, apoi renunţă, şi-l privi adînc în ochi.
     -... Deşi englezeasca dumitale e perfectă, văd că nu spui nimic.
     - Aşteptam urmarea...
     - Nu v-aţi înşelat, reluă. Urmarea e tot atît de spectaculoasă şi misterioasă, pe cît a fost experienţa dumitale. Pentru motive de ordin etic şi politic, articolul nu poate fi publicat. Tot ce-ar putea da naştere la confuzii, adică tot ce-ar părea că, într-un fel sau altul, confirmă teoria doctorului Rudolf, trebuie împiedicat să vadă lumina tiparului. Mai ales acum, adăugă zîmbind, cînd e vorba să se voteze credite masive pentru institutele de cercetări gerontologice... nu spuneţi nimic? îl întrebă brusc.
     Ridică din umeri.
     - Cred că totul se întîmplă aşa cum trebuia să se întîmple. Îmi pare rău de munca dumitale şi de timpul pe care l-ai pierdut, dar consecinţele articolului ar fi fost dezastruoase. Dacă oamenii, mai precis, anumiţi oameni, ar fi siguri că electrocutarea poate rezolva problema regenerării şi a reîntineririi, ne putem aştepta la orice... Cred că e preferabil să-i lăsăm pe biochimişti şi pe gerontologi să-şi continue cercetările, într-o zi, mai mult sau mai puţin apropiată, vor ajunge la acelaşi rezultat...
     Fuma, privindu-l cum soarbe din paharul cu limonada caldă.
     - În orice caz, spuse tîrziu, e vorba şi de dumneata. Cînd făceam planul articolului, nu mă gîndeam la ce-ar fi devenit viaţa dumitale după apariţie.
     - Într-un anumit sens, îl întrerupse rîzînd, a şi început să devină. Cum se face că m-ai descoperit atît de uşor? Eu îmi închipuiam că doctorul Gavrilă, şi toţi ceilalţi din Romînia mă credeau mort de mult, mort într-un accident de automobil...
     - Aşa cred cei mai mulţi din ei. Aşa credea şi doctorul Gavrilă, pînă în ziua cînd l-am informat eu, în mare secret, că sunteţi în viaţă şi că trăiţi aici, la Geneva... Să nu vă închipuiţi că am aflat asta de la cineva, adăugă zîmbind enigmatic. Am descoperit-o singur, cînd mi s-a spus că doctorul Monroe a venit la Geneva ca să discute anumite detalii cu un prieten al profesorului Bernard. Am ghicit imediat că acel prieten nu puteai fi decît dumneata. Evident, nici Monroe, nici ceilalţi de la Laboratorul de gerontologie nu cred, nu pot crede un asemenea lucru...
     - Îmi dai o veste bună...
     - Adevărul tot se va afla, continuă Jones, neîncercînd să-şi ascundă satisfacţia. Povestea e prea frumoasă ca să fie îngropată sub tăcere. Am să scriu un roman, adăugă începînd să-şi cureţe pipa. L-am şi început, de altfel. Pentru dumneata nu va prezenta nici un risc. Acţiunea se petrece în Mexic, înainte şi în timpul războiului, şi majoritatea personajelor sunt mexicane. Bineînţeles, am să vă trimit romanul dacă, la apariţie, veţi fi în aceiaşi termeni de prietenie cu Linda. L-am cunoscut bine pe fratele ei, pilotul, cel care a murit la Okinawa...
     Se întrerupse brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva important, şi deschise servieta.
     - Să nu uit albumul de familie, spuse. I-am făgăduit doctorului Gavrilă că, dacă reuşesc să vă întîlnesc, am să vi-l predau... Sunt documente preţioase: amintiri din, cum să spun? amintiri din prima dumneavoastră tinereţe...
     Ajuns acasă, împachetă albumul într-o coală de hîrtie albastră, îl introduse într-un plic şi îl sigilă. În colţul de sus, pe stînga, scrise: „Primit în ziua de 20 februarie 1948, de la Ted Jones-Junior, corespondentul lui Time Magazine la Bucureşti. Mi l-a adus din partea doctorului Gavrilă."
     Lucrurile se simplifică şi se complică în acelaşi timp, îşi spuse deschizînd blocul. Începu să scrie, în franţuzeşte, povestind întîlnirea şi rezumînd conversaţia cu Jones. Apoi adăugă: „Confirmă informaţiile doctorului Monroe: distrugerea sistematică a documentelor din anii 1938-39. Singurele indicaţii în legătură cu procesul de refacere fiziologică şi de anamneză. Singurele probe ştiinţifice ale regenerării şi întineririi printr-o masivă descărcare electrică. Asta înseamnă că originea fenomenului de mutaţie nu mai interesează. De ce...
     Se întrerupse şi rămase cîteva clipe pe gînduri. „Evident din schiţa autobiografică şi din alte însemnări grupate în mapele A, B şi Q eventualul cititor va putea afla esenţialul. Dar, fără materialele colecţionate şi adnotate de profesorii Stănciulescu şi Bernard, mărturisirile mele şi-au pierdut valoarea documentară. Mai mult, aproape totalitatea însemnărilor mele se referă la consecinţele anamnezei, într-un cuvînt, la experienţele unui mutant care anticipează existenţa omului postistoric. Documentele Stănciulescu-Bernard nu conţineau informaţii în legătură cu aceste experienţe, dar, într-o anumită măsură, le asigurau credibilitatea. Nu pot trage decît o singură concluzie: mărturisirile mele nu se adresează unui eventual cititor dintr-un viitor apropiat, să spunem din anul 2000. Dar atunci, cui?
     Un răspuns provizoriu ar putea fi acesta: în urma războaielor nucleare care vor avea loc, multe civilizaţii, începînd cu cea occidentală, vor fi distruse. Fără îndoială, catastrofele vor dezlănţui un val de pesimism necunoscut pînă atunci în istoria omenirii, o descurajare generală. Chiar dacă nu toţi supravieţuitorii vor ceda ispitei de a se sinucide, foarte puţini vor mai avea destulă vitalitate ca să poată spera în om şi în posibilitatea unei umanităţi superioare speciei homo sapiens. Descoperite şi descifrate atunci, mărturisirile acestea ar putea contrabalansa deznădejdea şi voinţa universală de extincţie. Prin simplul fapt că exemplifică posibilităţile mentale ale unei umanităţi care va lua naştere într-un viitor îndepărtat, asemenea documente demonstrează, pentru că o anticipează, realitatea omului postistoric.
     Această ipoteză presupune conservarea întregului material depus astăzi în safe. Nu-mi dau seama cum va fi asigurată această salvgardare. Dar, pe de altă parte, nu mă pot îndoi că aşa se va întîmpla. Altminteri, experienţa mea n-ar avea sens."
     Introduse paginile scrise într-un plic, îl sigilă şi plecă spre bancă. Încuind uşa, auzi telefonul sunînd, şi continuă să-l audă coborînd scările.
     
     
     IV
     
     Vara lui 1955 a fost neobişnuit de ploioasă şi, în Ticino, furtunile se dezlănţuiau în fiecare zi. Totuşi, nu-şi amintea să fi văzut un cer atît de negru ca în după-amiaza de 10 august. Cînd primele fulgere s-au încrucişat deasupra oraşului, uzina electrică a întrerupt curentul. Aproape jumătate de ceas trăsnetele au urmat unul după altul, ca şi cum ar fi fost o singură, nesfîrşită explozie. De la fereastră urmărea mai ales fulgerele care cădeau, către apus, pe colinele stîncoase care se revărsau abrupte dinspre munte. Ploaia torenţială s-a potolit pe nesimţite şi, pe la 3, cerul a început să-şi piardă culoarea de păcură. Curînd s-au aprins felinarele electrice şi, de la fereastră, putea vedea acum strada pînă la catedrală. A aşteptat să înceteze ploaia, apoi s-a coborît şi s-a îndreptat spre postul de poliţie.
     - Puţin timp înainte de amiază, începu pe un ton neutru, pur informativ, două doamne au plecat, hotărîte să urce spre Trento. M-au întrebat dacă cunosc un drum care să evite serpentina. Le-am arătat direcţia, dar le-am sfătuit să amîne excursia, pentru că riscă să le apuce furtuna înainte de a ajunge la adăpostul de la Helival. Mi-au spus că sunt obişnuite cu furtunile de munte şi că, în orice caz, nu pot renunţa. În cîteva zile se încheie vacanţa şi trebuie să se întoarcă.
     Poliţaiul îl ascultase corect, dar fără prea mare interes.
     - Nu le cunosc, continuă. Am auzit însă pe doamna în vîrstă adresîndu-se tinerei; o cheamă Veronica. Cred că ghicesc ce s-a întîmplat. Cînd s-a dezlănţuit furtuna, se aflau, foarte probabil, pe şoseaua de sub peretele muntelui, la Vallino, acolo unde au căzut cele mai multe trăsnete. Eram la fereastră, şi le-am văzut, adăugă, dîndu-şi seama că celalt îl priveşte curios, aproape neîncrezător. Îmi închipui că s-au prăvălit multe stînci. Mi-e teamă că au fost lovite, sau îngropate sub pietre...
     Ştia că nu-i va fi uşor să-l convingă.
     - Aş pleca singur, într-un taxi, să le caut, reluă tîrziu. Dar dacă s-a întîmplat aşa cum bănuiesc, nu vom putea, numai noi doi, şoferul şi cu mine, să le scoatem de sub pietre. Am avea nevoie de tîrnăcoape şi lopeţi.
     Totuşi, pînă la urmă, s-a resemnat să accepte această soluţie, în caz de nevoie, va telefona de la primul post de ajutor şi poliţia va trimite ambulanţe şi tot ce va trebui. Cînd se apropie de Vallino, cerul se limpezise, dar pe alocuri pietrele se revărsaseră în şosea şi şoferul încetini viteza.
     - Nu cred că au avut timp să ajungă la adăpost. Probabil că o dată ce s-a dezlănţuit furtuna, s-au refugiat într-una din spărturile peretelui.
     - Unele sunt largi ca o gură de peşteră, spuse şoferul.
     Au zărit-o amîndoi în aceeaşi clipă. Probabil că murise de spaimă cînd trăsnetul căzuse la cîţiva paşi de ea. Era o femeie în vîrstă, cu părul cărunt, tuns scurt. Nu părea ucisă de revărsarea pietrelor, deşi un bolovan ajunsese chiar lîngă ea şi-i prinsese un colţ din fustă. I se păru că aude un geamăt şi începu să cerceteze atent peretele şi stîncile din jurul lui.
     - Veronica! strigă de mai multe ori, înaintînd încet de-a lungul peretelui.
     Auziră amîndoi geamătul, apoi cîteva ţipete scurte, urmate de cuvinte necunoscute, pronunţate repede, ca într-o incantaţie. Numai după ce ajunse lîngă stîncă, înţelese. Căzînd, stînca se oprise chiar în dreptul scorburii unde se adăpostise Veronica, astupînd-o aproape în întregime. Dacă n-ar fi auzit-o gemînd şi ţipînd, n-ar fi bănuit că fusese îngropată acolo. Doar sus, la o înălţime de peste doi metri, se putea distinge crăpătura scorburii. Căţărîndu-se cu greutate, o văzu şi-i strigă numele, făcîndu-i semn cu mîna. Fata îl privea speriată şi fericită în acelaşi timp, apoi încercă să se ridice în picioare. Nu era rănită, dar locul era prea strîmt şi nu se putea ridica decît îndoindu-şi spatele.
     - Va veni curînd poliţia, îi spusese în franţuzeşte.
     Apoi, pentru că fata îl privea ca şi cum nu l-ar fi înţeles, repetă propoziţia în germană şi italiană. Veronica îşi trecu de mai multe ori mîna pe obraz şi începu să-i vorbească. La început, îşi dădu seama că vorbeşte într-un dialect din India centrală, apoi distinse fraze întregi rostite în sanskrită. Plecîndu-se mult spre ea, îi şopti. Shanti! Shanti! apoi recită cîteva formule canonice de benedicţiune. Fata îi zîmbi, fericită, şi înălţă palma spre el, parcă ar fi vrut să-i arate ceva. Rămase acolo, lipit de stîncă, ascultînd-o, încercînd la răstimpuri s-o liniştească şi s-o încurajeze prin cîteva expresii familiare în sanskrită, pînă ce sosi ambulanţa şi camioneta cu poliţişti. Au reuşit să mişte stînca săpînd o pantă sub muchea dinspre şosea. După un ceas, fata izbuti să iasă cu ajutorul unei scări de frînghie. Dînd cu ochii de poliţişti şi văzînd camioneta, începu să strige speriată, şi-i apucă mîna, trăgîndu-se foarte aproape de el.
     - A avut un şoc, explică încurcat, şi suferă, probabil, de amnezie.
     - Dar ce limbă vorbeşte? întrebă cineva din grup.
     - Bănuiesc un dialect indian, răspunse prudent.
     Din actele de identitate s-a aflat că se numea Veronica Bühler, avea 25 de ani, era institutoare şi locuia în Liestal, în cantonul Bîle-Campagne. Tovarăşa ei, Gertrud Frank, era germană, stabilită de cîţiva ani la Freiburg, funcţionară în administraţia unei edituri. Rezultatul autopsiei confirmase primele presupuneri: moartea fusese provocată de o sincopă cardiacă.
     Cum era singurul care se putea înţelege cu Veronica, singurul în prezenţa căruia era liniştită, petrecea mult timp la clinică. Aducea un magnetofon, pe care avea grijă să-l camufleze, înregistra cîteva ore pe zi, mai ales atunci cînd vorbea despre ea. Afirma că se numeşte Rupini, fiica lui Nagab-hata din casta kshatria, descendent dintr-una din primele familii din Magadha convertite la budism. Înainte de a împlini 12 ani, hotărîse, cu consimţămîntul părinţilor, să-şi consacre viaţa studiului Abhidharmei şi fusese acceptată într-o comunitate de Ihikuni. Învăţase gramatica sanskrită, logica şi metafizica mahayana. Faptul că memorizase peste 50.000 de sutra îi crease un prestigiu de care aflaseră nu numai instructorii şi studenţii faimoasei universităţi din Nalanda, dar mai mulţi maeştri, asceţi şi contemplativi. Cînd împlinise 40 de ani, devenise discipola faimosului filozof Chandrakirti. Petrecea mai multe luni pe an într-o peşteră, meditînd şi transcriind operele maestrului ei. Acolo se afla cînd, dezlănţuindu-se o furtună, auzi trăsnetul căzînd deasupra, în munte, apoi mai multe stînci se desprinseră şi, revărsîndu-se ca un rîu de pietre, astupară gura peşterii. Încercase zadarnic să iasă. Apoi se trezi şi-l văzu, sus, pe stîncă, făcîndu-i semn cu mîna şi vorbindu-i într-o limbă necunoscută.
     Nu era sigur că o înţelesese întotdeauna, şi chiar ceea ce ştia că înţelesese păstră în bună parte pentru el. Doctorilor le spusese că tînăra crede că trăieşte în India centrală, acum douăsprezece secole, şi afirmă că este o sihastră budistă. Datorită sedativelor dormea o bună parte din timp. Veniseră s-o examineze mai mulţi medici şi psihologi din Zürich, Basel şi Geneva. Cum se aştepta, ziarele publicau în fiecare zi articole, şi numărul corespondenţilor străini care dădeau tîrcoale clinicii şi luau interviuri doctorilor creştea neîncetat. Din fericire, soluţia la care se gîndise de la început era pe cale să fie acceptată. Încă de a doua zi, după ce ascultase banda de magnetofon cu mărturiile ei biografice, trimise o lungă telegramă Institutului Oriental din Roma. Apoi, a treia zi, la ora precizată în telegramă, trimisese prin telefon anumite mărturisiri autobiografice. Informase în acelaşi timp pe unul din colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui C. G. Jung. Două zile în urmă, au venit de la Roma profesorul Tucci, însoţit de un asistent al institutului. Pentru întîia oară, Rupini a putut discuta îndelung, în sanskrită, despre filozofia Madhyamika şi mai ales despre maestrul ei, Chandrakirti. Toate convorbirile erau înregistrate, şi asistentul traducea unele pasaje în englezeşte, pentru informaţia doctorilor şi gazetarilor. Discuţia devenea delicată de cîte ori Rupini întreba ce i s-a întîmplat exact, unde se află, de ce nimeni nu o înţelege, deşi încercase, în afară de sanskrită, cîteva dialecte indiene.
     - Ce-i spuneţi? îl întrebase într-o seară pe profesor.
     - Evident, încep întotdeauna prin a-i aminti de maya, marea vrăjitoare, iluzia cosmică. Nu e propriu-zis un vis, îi spun, dar participă la natura iluzorie a visului pentru că e vorba de viitor, deci de timp; or, Timpul e prin excelenţă ireal... Nu cred că am convins-o. Dar, din fericire, este pasionată de logică şi dialectică, şi mai ales asta discutăm...
     Îndată ce a sugerat o călătorie în India, mai precis în provincia Uttar Pradesh, unde s-ar fi găsit peştera în care meditase Rupini, profesorul Tucci a fost de acord ca Institutul Oriental să patroneze această expediţie. Datorită intervenţiei lui Jung, cheltuielile erau acoperite de o fundaţie americană. Cînd s-a aflat de acest proiect, mai multe ziare s-au oferit să suporte toate spezele expediţiei cu condiţia de a avea exclusivitatea reportajului. Era aproape imposibil să se evite publicitatea, mai ales că trebuia obţinut consimţămîntul direcţiei clinicii, al guvernului indian şi al familiei Veronicăi Bühler. Dar cercetările făcute la Liestal nu dăduseră nici un rezultat. Veronica se instalase în oraş doar de cîţiva ani. Prietenii şi colegii nu ştiau nimic despre familia ei. S-a aflat totuşi că se născuse în Egipt, că părinţii au divorţat cînd ea avea 5 ani; tatăl, rămas în Egipt, se recăsătorise şi nu mai dăduse semn de viaţă, iar mama, cu care Veronica nu se înţelesese niciodată prea bine, se stabilise în Statele Unite, dar nu i se cunoştea adresa.
     În cele din urmă, direcţia clinicii a permis călătoria în India, cu condiţia ca pacienta să fie însoţită de unul din doctorii care se ocupaseră de ea şi de o infirmieră. Era, fireşte, înţeles că va fi adormită înainte de a părăsi clinica şi îşi va continua somnul pînă în apropiere de Gorakhpur.
     De la Bombay, un avion militar i-a transportat la Gorakhpur. Acolo îi aşteptau şase maşini încărcate cu ziarişti, tehnicieni şi o camionetă a televiziunii indiene. Au urcat spre frontiera Nepalului pînă în regiunea unde, după indicaţiile date de Rupini, s-ar fi aflat peştera în care obişnuia să mediteze. Din fericire, în afară de el, un pandit din Uttar Pradesh, cunoscător al filozofiei Madaryamika, se afla la căpătîiul ei cînd s-a deşteptat. La insistenţa doctorului, toţi ceilalţi se camuflaseră printre arbori la vreo zece metri în urmă. Ca şi cum l-ar fi recunoscut, se adresă ameninţător panditului; îi puse cîteva întrebări, dar nu aşteptă răspunsul. Porni repede pe una din poteci, privind drept înainte, repetînd be-nedicţiunile ei favorite, pe care le rostise de atîtea ori în clinică. După vreo douăzeci de minute de urcuş, începu să alerge, gîfîind. Arăta cu braţul întins muchea unei stînci, rezemată leneş de peretele muntelui.
     - Asta e! strigă.
     Apoi, lipindu-şi amîndouă braţele de piatră, începu să se caţere cu o nebănuită agilitate. Cînd ajunse sus, smulse cu putere un arbust pipernicit, curăţă locul de muşchi şi crengi uscate, descoperi o spărtură şi, tremurînd, îşi apropie obrazul de piatră şi privi înlăuntru. Rămase apoi nemişcată.
     - A leşinat! exclamă de jos cineva, cîteva clipe înainte ca el s-o ajungă.
     - Aşa e, a leşinat! spuse ridicîndu-i încet capul.
     Cu greutate, au coborît, lăsînd loc echipei de tehnicieni. Au dus-o pe o brancardă pînă la automobil. Era încă leşinată, şi maşina se depărtase cu vreo zece kilometri, cînd s-a auzit explodînd prima încărcătură cu dinamită. În mai puţin de o jumătate de ceas au reuşit să coboare pe o scară de frînghie. La lumina lanternei electrice au văzut scheletul; era încîrcit, ca şi cum moartea ar fi surprins-o într-o poziţie de meditaţie yogică. Alături pe pietriş, o oală de lut, două talere de lemn şi cîteva manuscrise; de-abia cînd le-au atins cu mîna, şi-au dat seama că se făcuseră de mult pulbere.
     Infirmiera îl opri în faţa uşii.
     - S-a deşteptat, spuse. Dar nu deschide ochii. Îi e teamă... Se apropie de ea şi îi puse mîna pe frunte.
     - Veronica! şopti.
     Deschise brusc ochii şi, recunoscîndu-l, faţa i se lumină, aşa cum nu i-o văzuse niciodată pînă atunci. Apucîndu-i mîna, încercă să se ridice.
     - Dumneata eşti? exclamă. Pe dumneata te cunosc; te-am întrebat azi-dimineaţă pe drum... Dar unde e Gertrude? Unde e? repetă privindu-l adînc în ochi.
     Ştiuse de la început, ca toţi ceilalţi din grup, de altfel, că va fi imposibil de evitat publicitatea. Televiziunea indiană înregistrase scenele cele mai dramatice, şi zecile de milioane de spectatori, care o ascultaseră vorbind în sanskrită şi un dialect himalayan, au văzut-o la sfîrşitul reportajului declarînd, într-o englezească timidă, că se numeşte Veronica Bühler şi cunoaşte bine numai germana şi franceza; declarînd de asemenea că n-a încercat niciodată să înveţe vreo limbă orientală şi, în afară de cîteva cărţi de popularizare, nu citise nimic despre India şi cultura indiană. Cum era de aşteptat, tocmai faptul acesta pasionase publicul indian şi, douăzeci şi patru de ceasuri în urmă, întreaga opinie mondială. Pentru imensa majoritate a intelectualilor indieni nu se putea găsi o mai clară demonstraţie a doctrinei transmigrării sufletului: într-o existenţă anterioară, Veronica Bühler fusese Rupini. 
     - Dar eu nu cred în metempsihoză, şoptise speriată, într-o seară, apucîndu-l de mînă. N-am fost eu! Poate am fost posedată de un alt spirit, adăugă căutîndu-i privirile.
     Şi pentru că nu ştia ce să-i răspundă, şi şovăia, mîngîindu-i mîna, Veronica îşi plecă obosită capul.
     - Mi-e teamă că am să înnebunesc, spuse.
     Erau găzduiţi într-unul din cele mai luxoase hoteluri din Delhi, oaspeţii guvernului indian. Ca să se evite fotografii, gazetarii şi îndrăzneala curioşilor, grupul întreg lua masa într-o sufragerie rezervată exclusiv lor, şi bine păzită. În fiecare zi vizitau muzee sau instituţii şi întîlneau mari personalităţi. Erau transportaţi în mai multe limuzine, încadrate de motociclişti. Altminteri, nu îndrăzneau să-şi părăsească etajul. Nu îndrăzneau nici măcar să se plimbe pe coridoare, împreună cu doctorul şi infirmiera, încercaseră o dată, tîrziu după miezul nopţii, să coboare, sperînd să se îmbarce într-un taxi, şi depărtîndu-se de hotel, să se plimbe pe străzi. Dar o ceată întreagă îi aştepta la ieşire. Au fost siliţi să se întoarcă, fugind, sub protecţia poliţiştilor.
     - Mi-e teamă că am să înnebunesc, repetă din nou cînd ieşi din ascensor.
     A doua zi reuşi să stea de vorbă cu un gazetar american care încercase zadarnic să-i însoţească la Gorakhpur. Îi făgădui, în exclusivitate, un lung interviu şi alte materiale inedite dacă vor fi transportaţi, incognito, într-o insulă din Mediterana, unde să poată rămîne ascunşi, numai ei doi, cîteva luni.
     - Pînă ce va trece ciclonul televiziunilor şi al rotativelor, adăugă. În mai puţin de un an, lucrurile se vor uita, şi ne vom putea reîntoarce fiecare la treburile noastre...
     Două săptămîni în urmă, erau instalaţi într-o vilă clădită după război, pe o colină, la cîţiva kilometri de La Velette. Dar pregătirea şi înregistrarea interviului se prelungea mai mult decît se aşteptase. Veronica începuse să dea semne de nerăbdare.
     - Vorbim atîta, şi despre atîtea lucruri, iar eu nu înţeleg esenţialul: transmigrarea sufletului...
     - Am să-ţi explic cînd o să rămînem singuri.
     Îl privi cu o neaşteptată căldură.
     - O să rămînem vreodată singuri? şopti.
     La Delhi îi spusese într-o seară:
     - Cînd am deschis ochii şi te-am văzut, şi mi-ai spus de Gertrud, mi-am dat seama că mă gîndesc la două lucruri deodată, îmi spuneam că, deşi, foarte probabil, îmi trăiesc amîndoi părinţii, fără Gertrud am rămas orfană... Şi tot atunci, în aceeaşi clipă, gîndeam: dacă aş avea cinci, şase ani mai mult, şi m-ai cere în căsătorie aş accepta...
     - Am optzeci şi şapte de ani, spuse în glumă, zîmbind.
     Atunci o văzuse rîzînd pentru prima oară.
     - Mai mult decît aş avea dacă aş adăuga şi anii pe care-i împlinise Rupini. Dar, ţi-am spus, eu nu cred. Nu pot să cred...
     - Într-un anumit sens, ai dreptate. Dar, repet, numai într-un anumit sens. O să discutăm problema asta mai tîrziu...
     Evitase să o discute în interviu; se mulţumise să citeze concepţiile clasice indiene, de la Upanishade la Gautama Buddha, referindu-se de asemenea la cîteva interpretări contemporane, mai ales la comentariile lui Tucci. Reuşise să-şi păstreze anonimatul; era un tînăr orientalist, care se împrietenise de curînd cu Veronica. Reuşise mai ales să-şi păstreze aceeaşi figură pe care începuse s-o construiască în august, cu părul adunat pe frunte, cu o mustaţă blondă, groasă acoperindu-i buza de sus.
     În seara cînd rămăseseră singuri pe terasă, Veronica îşi apropiase chaise longue-ul de al lui.
     - Acum, lămureşte-mă... Dar, înainte de toate, explică-mi cum ai ştiut...
     - Am să încep de foarte departe, spuse.
     De-abia într-o seară, la începutul lui octombrie, înţelese. Şedeau unul lîngă altul pe canapeaua din hall, urmărind peste balustrada terasei luminile portului. I se păru că Veronica îl priveşte curios.
     - Vrei să-mi spui ceva şi nu îndrăzneşti. Ce e? 
     - Mă gîndeam: văzîndu-ne tot timpul împreună, şi locuind în aceeaşi casă, oamenii ar putea crede că ne iubim...
     Îi căută mîna şi i-o strînse încet în mîinile lui.
     - Dar aşa este, Veronica. Ne iubim, dormim în aceeaşi cameră, în acelaşi pat...
     - E adevărat? îl întrebă în şoaptă.
     Apoi suspină, îşi plecă fruntea pe umărul lui şi închise ochii. Cîteva clipe în urmă se ridică brusc şi, privindu-l ca şi cum nu l-ar fi recunoscut, începu să vorbească într-o limbă stranie, cum nu mai auzise pînă atunci. „Aşadar, asta era! îşi spuse. De aceea a trebuit s-o întîlnesc. De aceea s-au în-tîmplat toate cîte s-au întîmplat..." Încet, fără grabă, ca să n-o sperie, se îndreptă spre birou şi aduse magnetofonul. Continua să vorbească, din ce în ce mai repede, privindu-şi mîinile; apoi îşi apropie ceasul-brăţară de urechi şi începu să asculte, surprinsă şi fericită în acelaşi timp. Faţa i se lumină, ca şi cum ar fi fost gata să rîdă. Dar, pe neaşteptate, tresări speriată, scînci de mai multe ori şi începu să-şi frece ochii. Se îndrepta somnoroasă, ameţită, spre canapea şi cînd o văzu că se clatină, o prinse în braţe. O purtă în odaia alăturată şi o întinse în pat, acoperind-o cu un şal.
     Se trezi după miezul nopţii.
     - M-am speriat! şopti. Am visat urît.
     - Ce-ai visat?
     - Nu vreau să mai mi-aduc aminte! Mi-e teamă să nu mă sperii din nou. Eram undeva, lîngă un fluviu mare, şi cineva necunoscut, cu un cap ca o mască de cîine, s-a îndreptat spre mine... Avea în mînă... Nu vreau să-mi amintesc, repetă întinzînd braţele ca să-l cuprindă.
     Din acea noapte n-o mai lăsă singură; îi era teamă să nu se repete, prin surprindere, criza paramediumnică. Din fericire, grădinarul şi cele două tinere malteze care se îngrijeau de casă dispăreau îndată după cină.
     - Mai povesteşte-mi, îl îndemna în fiecare seară, îndată ce rămîneau singuri. Explică-mi!... Uneori îmi pare rău că nu-mi amintesc nimic din toate cîte ştia Rupini...
     Într-o dimineaţă, întorcîndu-se din grădină, îl întrebă pe neaşteptate: 
     - Nu ţi s-a părut curios că ne aşteptau acolo, lîngă gard? Parcă ne-ar fi spionat...
     - N-am observat nimic, răspunse. Unde erau? Şovăi cîteva clipe, evitîndu-i privirile.
     - Erau acolo, lîngă poartă, parcă ne-ar fi spionat. Doi bărbaţi, îmbrăcaţi curios. Dar poate mă înşel, adăugă, ducîndu-şi mîna la frunte. Poate nu erau la poarta noastră...
     Îi luă braţul şi-o trase încet după el.
     - Mi-e teamă că ai rămas prea mult cu capul în soare, îi spuse ajutînd-o să se întindă pe canapea.
     „A trecut o săptămînă, îşi spuse; deci, acesta e ritmul: hebdomadar. Ceea ce înseamnă că totul ar putea dura o lună. Dar ce se va întîmpla apoi cu noi?..."
     Cînd fu sigur că doarme profund, trecu în vîrful picioarelor în birou şi se întoarse cu magnetofonul. Cîtva timp nu se auzeau decît mierlele şi respiraţia ei uşor agitată. Apoi figura întreagă îi fu luminată de un mare zîmbet. Rosti, foarte încet, cîteva cuvinte, urmate de o tăcere concentrată, anxioasă, parcă ar fi aşteptat un răspuns care întîrzia sau pe care nu mai reuşea să-l audă. Începu apoi să vorbească, lin, ca şi cum ar fi vorbit singură, repetînd anumite cuvinte de mai multe ori, cu intonaţii diferite, dar pătrunse toate de o mare tristeţe. Cînd văzu cele dintîi lacrimi prelingîndu-se timide pe obraz, închise magnetofonul şi îl împinse sub canapea. Apoi, cu mare grijă, îi mîngîie mîna şi începu să-i şteargă lacrimile. Tîrziu, o purtă în braţe în dormitor. Rămase lîngă ea pînă ce se deşteptă. Dînd cu ochii de el, îi apucă mîna şi i-o strînse emoţionată.
     - Am visat, spuse. Era un vis foarte frumos, dar foarte trist. Era aşa, cu doi tineri ca noi, care se iubeau, şi totuşi n-au putut rămîne împreună. Nu înţeleg de ce, dar n-au avut voie să rămînă împreună...
     Nu se înşelase: ritmul era într-adevăr hebdomadar, deşi extazele paramediumnice (cum se hotărîse să le numească) aveau loc la ore diferite. „Materiale pentru istoria documentară a limbajului, îşi spuse clasînd cele patru casete. După egipteană şi ugaritică, a urmat o mostră de, probabil, protoelamită şi una de sumeriană. Coborîm tot mai adînc în trecut... Documente pentru Arcă, adăugă, zîmbind. Ce n-ar da lingviştii dacă le-ar putea studia acum. Dar pînă unde vom ajunge? Pînă la protolimbajele nearticulate?... Şi apoi?...
     La jumătatea lui decembrie avu cea mai stranie experienţă. Din fericire, era puţin înainte de miezul nopţii, încă nu adormiseră. Veronica izbucni într-o serie de ţipete guturale, preumane, care-l exasperară şi-l umiliră totodată; i se părea că o asemenea regresiune în animalitate nu ar fi trebuit încercată decît cu voluntari, nu cu un subiect inconştient. Dar, după cîteva clipe, au urmat grupuri de foneme clare, vocalice, de o infinită varietate, întrerupte la răstimpuri de scurte explozii labiale, aşa cum nu-şi închipuise că mai pot fi reproduse de un european. După o jumătate de ceas, Veronica adormi, suspinînd. „Mai departe nu cred că au să meargă", îşi spuse închizînd magnetofonul. Apoi aşteptă. Voia să fie treaz, lîngă ea, cînd se va deştepta. Se culcă tîrziu, către dimineaţă.
     Cînd s-a deşteptat, puţin timp înainte de 8, Veronica dormea încă şi nu s-a îndurat s-o trezească. A dormit pînă aproape de 11. Aflînd că este atît de tîrziu, a sărit speriată din pat.
     - Ce s-a întîmplat cu mine? întrebă.
     - Nimic. Erai, probabil, foarte obosită. Şi poate ai visat urît...
     - Nu. N-am visat nimic. În orice caz, nu-mi amintesc nimic.
     Au hotărît să petreacă ajunul de Crăciun şi noaptea de revelion într-un celebru restaurant din La Valette. Veronica rezervase masa sub numele de Monsieur et Madame Gerald Verneuil. Ea găsise numele, şi tot ea alese costumele pentru revelion.
     - Nu cred că riscăm să fim recunoscuţi, îi spuse. Chiar dacă, astă-toamnă, fotografiile noastre vor fi apărut pe prima pagină a tuturor magazinelor ilustrate.
     - Poţi fi sigură că au apărut, o întrerupse, şi poate mai apar încă...
     Începu să rîdă, oarecum intimidată şi totuşi fericită.
     - Mi-ar plăcea să le văd şi eu. Fotografiile din magazinele ilustrate, vreau să spun. Mi-ar plăcea să am cîteva, ca amintire. Dar poate că e prea riscant să le căutăm, adăugă.
     - Am să le caut eu...
     Dar deşi cercetă multe chioşcuri şi librării, nu găsi decît un singur magazin ilustrat, italian, cu trei fotografii ale Veronicăi, toate din India.
     - Parcă eram mai tînără şi mai frumoasă atunci, acum trei luni, spuse.
     Puţine săptămîni în urmă, îşi dădu seama că Veronica avea dreptate. De cîtva timp, nu mai arăta atît de tînără. „Documentele pentru Arcă sunt de vină, îşi spuse. Extazele paramediumnice au epuizat-o."
     - Mă simt mereu obosită, îi mărturisise într-o dimineaţă, şi nu înţeleg de ce. Nu fac absolut nimic şi totuşi mă simt obosită.
     La începutul lui februarie a reuşit s-o convingă să consulte un doctor din La Valette. Au aşteptat, apoi, neliniştiţi, rezultatele numeroaselor analize.
     - Doamna nu suferă de nimic, de absolut nimic, i-a asigurat doctorul cînd au rămas singuri. Am să-i prescriu totuşi o serie de injecţii, cu fortifiante... Poate să fie şi nervozitatea care precedă, la anumite femei, criza climacterică.
     - Ce vîrstă socotiţi că are?
     Doctorul roşi şi îşi frecă încurcat mîinile. Apoi ridică din umeri.
     - În jur de patruzeci, spuse tîrziu, evitîndu-i privirile.
     - Şi, totuşi, vă asigur că nu v-a minţit cînd v-a spus că n-a împlinit încă două zeci şi şase de ani.
     Efectul injecţiilor se lăsa aşteptat. În fiecare zi se simţea tot mai obosită; adesea, după ce se privise în oglindă, o surprindea plîngînd. O dată, în timp ce se îndrepta spre parc, auzi paşi repezi în urma lui şi întoarse capul.
     - Professore, îi şopti speriată bucătăreasa la Signora ha il malocchio! „Trebuia să fi înţeles asta de la început, îşi spuse. Ne-am făcut amîndoi datoria, şi acum trebuie să ne despărţim. Şi cum nu se putea găsi un argument mai convingător în afară de un accident mortal sau de o sinucidere, a fost ales acesta: un proces de senescenţă galopantă."
     N-a îndrăznit totuşi să-i spună decît în dimineaţa cînd i-a arătat părul: încărunţise peste noapte. Plîngea, rezemată de perete, cu faţa ascunsă în palme. A îngenuncheat lîngă ea.
     - Veronica, a început, eu sunt de vină. Ascultă-mă, şi nu mă întrerupe. Dacă voi mai rămîne alături de tine pînă la toamnă ai să te stingi!... Nu pot să-ţi spun mai mult, nu am dreptul, dar te asigur că, în realitate, n-ai îmbătrinit! Îndată ce voi dispărea din viaţa ta, îţi vei regăsi tinereţea şi frumuseţea...
     Veronica îi căută speriată mîna, o prinse între mîinile ei, începu să i-o sărute.
     - Nu mă părăsi, şopti.
     - Ascultă-mă! Te implor, ascultă-mă încă două, trei minute. Am fost ursit să pierd tot ce iubesc. Dar prefer să te pierd tînără şi frumoasă, aşa cum erai, şi ai să fii din nou, fără mine, decît să te văd stingîndu-te în braţele mele... Ascultă-mă! Am să plec, şi dacă trei, patru luni după plecarea mea, nu te vei regăsi aşa cum erai astă-toamnă, mă întorc, îndată ce primesc telegrama ta, mă întorc. Te rog doar atît: aşteaptă trei, patru luni departe de mine...
     A doua zi, într-o lungă scrisoare, i-a explicat de ce nu mai avea dreptul să rămînă lîngă ea îndată ce-şi va regăsi tinereţea. Şi pentru că Veronica părea că începuse să se lase convinsă să încerce această experienţă, au hotărît să părăsească vila. Ea va petrece primele săptămîni într-o casă de odihnă a călugăriţelor, şi el va lua avionul spre Geneva.
     După trei luni primi telegrama: „Ai avut dreptate. Te voi iubi toată viaţa. Veronica." „Ai să fii fericită. Adio." În aceeaşi săptămînă plecă în Irlanda.
     Fără mustaţa blondă şi fără acel breton care îl făcea să semene cu anumiţi poeţi din amurgul romantismului, nu-i era teamă că va fi recunoscut de cineva. De altfel, după întoarcerea din Malta, frecventa alte medii, în primul rînd lingvişti şi critici literari. Uneori, în cursul discuţiei, venea vorba despre cazul Veronica-Rupini; după întrebările pe care le punea, se înţelegea repede cît era de puţin, şi greşit, informat, în vara lui 1956 acceptă să colaboreze la un album documentar James Joyce. Acceptă pentru că proiectul îi îngăduia să viziteze Dublinul, unul din puţinele oraşe pe care voia să-l cunoască. Revenise de-atunci în fiecare an, în preajma Crăciunului sau la începutul verii.
     De-abia în a cincea călătorie, în iunie 1960, îl întîlni pe Colomban. Îl întîlni într-o seară, intrînd întîmplător într-un pub din spatele străzii O'Connell. De cum îl văzu, Colomban se îndreptă spre el, îi apucă mîna între mîinile lui şi i-o strînse cu căldură. Apoi, îl invită la masa lui.
     - De cînd vă aştept! exclamă patetic, aproape teatral. E a cincea oară cînd vin special aici, ca să vă întîlnesc.
     Era un bărbat fără vîrstă, pistruiat, pe jumătate chel, cu favoriţii de culoarea cuprului, contrastînd cu paloarea blondă a părului.
     - Dacă v-aş spune că vă cunosc, că ştiu foarte bine cine sunteţi, n-o să mă credeţi. Aşa că nu spun nimic... Dar cum şi eu sunt probabil condamnat să ajung centenar, vreau să vă întreb doar atît? Ce facem cu Timpul? Mă explic imediat...
     Continua să-l privească în tăcere, zîmbind, cînd Colomban se ridică brusc de la masă.
     - Sau, mai bine, să-l întrebăm pe Stephen, adăugă îndreptîndu-se spre tejghea.
     Se întoarse cu un tînăr slab şi neglijent îmbrăcat. Îi strînse timid mîna, apoi se aşeză pe scaun, în faţa lui.
     - Trebuie să-i iertaţi micile lui manii, i se adresă tînărul rostind rar cuvintele. Îmi cere mereu să declam - crede, poate, că am o dicţiune mai bună - să declam: Ce facem cu Timpul? Marea lui descoperire ar fi aceasta: că întrebarea: „Ce facem cu Timpul?" exprimă suprema ambiguitate a condiţiei umane. Căci, pe de altă parte, oamenii - toţi oamenii! - vor să trăiască mult, să treacă, dacă s-ar putea, de suta de ani; dar în imensa lor majoritate, îndată ce-au ajuns la 60-65 de ani şi ies la pensie, adică devin liberi să facă ce vor, oamenii se plictisesc: descoperă că n-au ce face cu timpul liber. Iar pe de altă parte, pe măsură ce omul înaintează în vîrstă, timpul interior îşi accelerează ritmul, astfel că acei, foarte puţini, care ar şti ce să facă cu timpul liber, nu izbutesc să facă mare lucru... În sfîrşit, la asta se mai adaugă...
     Colomban îl întrerupse punîndu-i mîna pe braţ.
     - Destul pentru azi. Altădată o spuneai mai bine şi mai convingător. Apoi, întorcîndu-se spre el, adăugă: O să revenim la problema Timpului. Deocamdată am să vă întreb dacă v-a căzut cumva sub ochi acest articol.
     Îi întinse o pagină dintr-un magazin american. „Vorbea uneori de o nouă calitate a vieţii insistînd că poate fi, şi trebuie să fie, descoperită de fiecare din noi. În chiar momentul cînd se deştepta, descoperea o mare bucurie, pe care nu ştia cum s-o descrie; era, fără îndoială, bucuria de a se simţi viu, întreg şi sănătos, dar era mai mult: bucuria că existau alţi oameni, că există anotimpuri şi că nici o zi nu seamănă cu alta, bucuria că poate vedea animale şi flori, că poate mîngîia arborii. Pe stradă, chiar fără să-şi întoarcă privirile în jurul lui, simţea că face parte dintr-o imensă comunitate, că este o parte a lumii. Chiar lucrurile urîte - un loc viran plin cu gunoaie şi fierărie veche - erau, într-un fel misterios, parcă iluminate de o iridescenţă interioară."
     - Foarte interesant, spuse ajungînd la capătul coloanei. Dar trebuie să existe şi o urmare.
     - Desigur că există. E un articol întreg, destul de lung. E intitulat: Tînărul de 70 de ani, şi e semnat de Linda Gray.
     Nu încercă să-şi ascundă surpriza.
     - Nu ştiam că a început să scrie, spuse zîmbind.
     - Scrie mai demult, şi scrie foarte bine, continuă Colomban. Dar voiam să fiu sigur că am înţeles bine: longevitatea devine suportabilă, şi chiar interesantă, numai dacă a fost descoperită în prealabil tehnica beatitudinilor simple...
     - Nu cred că e vorba de o tehnică, îl întrerupse zîmbind.
     - Cu tot respectul, trebuie să vă contrazic. Cunoaşteţi alte exemple de centenari sau cvasi-centenari care să trăiască beatitudinile descrise de Linda Gray, în afară de solitarii taoişti, sau maeştrii Zen, sau anumiţi yogini şi anumiţi călugări creştini? Adică, într-un cuvînt, practicanţi ai diferitelor discipline spirituale?
     - Se cunosc destule exemple. Fireşte, majoritatea sunt ţărani, ciobani, pescari, cum li se spune: oameni simpli. Nu dispun de o tehnică propriu-zisă. Dar, evident, practică o anumită disciplină spirituală: rugăciunea, meditaţia...
     Se întrerupse brusc, văzînd oprindu-se la masa lor un bărbat în vîrstă, cu desăvîrşire chel, fumînd dintr-un ţigaret lung de chihlimbar.
     - E inutil să discutaţi, spuse adresîndu-se lui Colomban. Şi într-un caz şi în celălalt problema e aceeaşi: fără acea nouă calitate a vieţii de care vorbeşte Linda Gray, longevitatea e o povară, şi poate fi chiar un blestem. Şi atunci, în acest caz noi ce ne facem?
     - E doctorul Griffith, îl prezintă Colomban. A fost şi el acolo, cu noi, cînd s-a întîmplat...
     Se întrerupse şi-i căută privirile.
     - Poate că ar fi bine să-l lămurim, să-i explicăm de ce este vorba.
     Doctorul se aşeză şi continua să fumeze concentrat, cu ochii aţintiţi asupra unei cromolitografii îngălbenite.
     - Povesteşte-i, rosti tîrziu. Dar începe cu esenţialul. Esenţialul fiind, preciza, nu biografia lui Bran, ci semnificaţia centenarului...
     Colomban ridică amîndouă braţele în sus, ca şi cum ar fi vrut să-l întrerupă şi să-l aclame în acelaşi timp:
     - Dacă mai adaugi un cuvînt, doctore, va trebui să încep cu sfîrşitul. Apoi se întoarse spre el şi-l privi, i se păru, oarecum provocator. Deşi aveţi reputaţia de a fi omniscient, sunt sigur că nu ştiţi nimic despre Sean Bran. Chiar aici, în Dublin, puţini îşi mai amintesc de el. Era poet, şi totodată magician şi revoluţionar, mai degrabă iredentist. A murit în 1825, iar treizeci de ani mai tîrziu, în iunie 1855, admiratorii - avea, pe atunci, încă destui admiratori - au inaugurat, într-un square, un monument în onoarea lui: un bust mediocru, avînd drept soclu o rocă marină. În aceeaşi zi au sădit un stejar, la vreo trei metri în spatele statuii.
     - Era 23 iunie 1855, preciză doctorul Griffith.
     - Exact. Iar acum cinci ani, noi, ultimii admiratori ai poetului şi magicianului Sean Bran, am organizat o ceremonie în square-ul care îi poartă numele. Speram că, cu acest prilej, Bran va deveni actual. Ne făceam iluzii, căci, cei puţini care îi mai preţuiesc astăzi poeziile nu se împacă deloc cu ideile şi practicile lui magice; iar activiştii politici, cei care-i admiră iredentismul...
     - Ai uitat esenţialul, îl întrerupse doctorul. L-ai uitat pe James Joyce.
     - Este foarte important, spuse Stephens.
     - E adevărat, recunoscu Colomban. Dacă speranţele pe care le legasem de Finnegans Wake s-ar fi împlinit, Sean Bran ar fi fost astăzi un nume celebru. Căci, după cum ştiţi, adăugă căutîndu-i din nou privirile, tot ce atinge viaţa sau opera Marelui Om e ursit celebrităţii. O tradiţie orală, a cărei origine n-am izbutit s-o identificăm, pretinde că Joyce ar fi făcut în Finnegans Wake o seamă de aluzii la estetica şi mai ales la concepţiile magice ale lui Bran. Aceeaşi tradiţie afirmă că James Joyce ar fi refuzat să precizeze mai mult, să indice contextul sau măcar paginile unde s-ar găsi acele aluzii. Ani şi ani de zile cîţiva dintre noi s-au străduit să le descopere. Deocamdată, fără rezultat. Dacă tradiţia e autentică, eventualele aluzii zac ocultate în acele o sută optzeci şi nouă de pagini din Finnegans Wake, care aşteaptă încă să fie descifrate...
     - Numai după ce-am fost nevoiţi să recunoaştem acest eşec, îl întrerupse doctorul Griffith, am hotărît celebrarea centenarului. Poate că am făcut greşeala să alegem nu o comemorare de natură biografică ci centenarul unei statui.
     - În orice caz, continuă Colomban, de cum ne-am adunat în square, am ghicit că ne aşteaptă un iremediabil fiasco. Dimineaţa fusese fierbinte...
     - Era în ziua de 23 iunie, preciza doctorul Griffith. 
     -... fierbinte, repetă Colomban, şi acum, la începutul după-amiezii, cerul era ca de plumb. Chiar cei cîţiva gazetari care ne făgăduiseră sprijinul n-au îndrăznit să rămînă. Puţinii spectatori au început să plece îndată ce s-au auzit primele tunete şi au căzut primele picături de ploaie. Cînd s-a dezlănţuit furtuna, rămăsesem doar noi, cei şase, care luaserăm iniţiativa comemorării...
     Doctorul se ridică brusc de la masă.
     - Cred că e timpul să ne îndreptăm spre square, spuse. Nu e departe.
     - Totuşi, dacă întîlnim un taxi, îl luăm, adăugă Colomban.
     L-am găsit înainte de a ajunge la capătul străzii.
     - Deci, rămăsesem numai noi şase, continuă Colomban. Şi pentru că ploua cu găleata, ne-am refugiat sub stejar...
     - Şi, evident, la un moment dat, îl întrerupse zîmbind, la un moment dat...
     - Da. La un moment dat, cînd, de altfel, nu ne mai aşteptam, căci socoteam furtuna aproape trecută, şi ne întrebam dacă în cinci, zece minute vom citi discursurile pe care le aveam în buzunar, sau vom aştepta să se însenineze, cu speranţa că măcar o parte din invitaţi se vor întoarce...
     - Da, îl întrerupse doctorul Griffith, la un moment dat trăsnetul a căzut chiar pe stejar, aprinzîndu-l de sus pînă jos.
     - Dar nici unul din noi, cei şase, n-a fost atins, continuă Stephens. Eu am simţit doar o mare căldură, o fierbinţeală, căci se aprinsese...
     - Şi totuşi n-a ars pe de-a-ntregul, reluă Colomban. Căci, după cum vedeţi, adăugă după ce plăti şoferului şi coborî din taxi, a mai rămas o parte din trunchi...
     Au înaintat cîţiva paşi şi s-au oprit în faţa grilajului care împrejmuia monumentul. Nu era iluminat, dar la lumina felinarelor din square se vedea destul de bine. Roca era impresionantă, aşa cum se înălţa, pieziş, din pămînt, şi bustul căpătase o nobilă patină, aproape melancolică. În spate se profila trunchiul gros şi mutilat al stejarului. Se distingeau încă mari porţiuni, carbonizate, alături de cîteva timide ramuri verzi.
     - Dar cum de l-au lăsat aşa? întrebă turburat. Cum de nu l-au smuls şi n-au plantat un altul?
     Colomban izbucni într-un rîs scurt, ironic, şi începu să-şi frece nervos favoriţii.
     - Deocamdată, municipiul îl consideră şi pe el, stejarul vreau să spun, îl consideră monument istoric. Sean Bran n-a devenit popular, dar povestea asta, povestea stejarului trăsnit exact în ziua cînd împlinea 100 de ani, s-a aflat peste tot...
     Înaintau agale în jurul grilajului.
     - Înţelegeţi acum, reluă Colomban, de ce ne interesează problema Timpului. Se spune, eu sunt convins că e adevărat - tatăl meu a cunoscut mai multe cazuri - se spune că cei care, adăpostiţi sub un arbore, scapă teferi cînd arborele e trăsnit, sunt ursiţi să trăiască o sută de ani...
     - N-am ştiut pînă acum că există o asemenea credinţă, spuse. Dar mi se pare logică.
     Era atît de impresionant spectacolul, roca marină privită din spate, cu acel trunchi de trei metri, cojit, carbonizat şi păstrînd totuşi cîteva ramuri vii, încît ceru voie să se întoarcă şi să-l mai privească o dată.
     - Ce e mai curios, începu tîrziu doctorul, cînd ajunseră din nou în faţa statuii, curios şi trist totodată, este faptul că poliţia a descoperit a doua zi o încărcătură de dinamită ascunsă sub soclu. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi explodat în timpul discursurilor şi ar fi distrus statuia sau, în orice caz, ar fi mutilat-o.
     Îl ascultă turburat şi se opri din mers, căutîndu-i privirile.
     - Dar de ce? întrebă coborînd glasul. Cine ar fi putut avea interesul să distrugă un monument istoric?
     Doctorul Griffith şi Colomban se priviră o clipă, zîmbind cu înţeles.
     - Mulţi, răspunse Stephens. Mai întîi, iredentiştii, indignaţi că revoluţionarul Bran e revendicat şi omagiat de cîţiva poeţi, filozofi şi ocultişti.
     - În al doilea rînd, continuă Colomban, biserica, mai precis ultramontaniştii şi obscurantiştii care văd în Sean Bran prototipul magicianului satanist, ceea ce este absurd, pentru că Bran urma tradiţia magiei renascentiste, concepţia lui Pico sau a lui G. B. Porta...
     - E inutil să intrăm în amănunte, îl întrerupse Griffith. Ce este sigur este că ierarhia ecleziastică nu e dispusă să-l accepte.
     Umblau acum toţi patru în mijlocul străzii pustii, slab iluminate.
     - Dar, reluă Colomban, ca să ne întoarcem la esenţial, adică la problema noastră: condamnaţi să trăim o sută de ani, ce facem cu Timpul?
     - Prefer să discutăm asta altă dată, îl întrerupse. Mîine, dacă vreţi, sau poimîine. Să ne întîlnim, către seară, într-o grădină publică sau într-un parc...
     Acceptase să-i reîntîlnească mai ales pentru că voia să afle cine credea Colomban că este. La un moment dat i se adresa ca şi cum l-ar fi considerat un specialist în Finnegans Wake. Pe de altă parte, păstrase acel fragment din Un tînăr de 70 de ani şi ştia cine este Linda Gray (ştia de prestigiul pe care îl obţinuse ca autoare). Stephens îl conduse pînă în dreptul hotelului. La despărţire, după ce privi de mai multe ori în jurul lui, îi spuse:
     - Colomban e un pseudonim. Şi e bine să ştiţi că practică magia neagră, împreună cu doctorul Griffith. Întrebaţi-i ce s-a întîmplat cu ceilalţi trei, care se aflau acolo, alături de noi, sub stejar, cînd a căzut trăsnetul. Şi întrebaţi-i ce titlu va avea cartea pe care o scriu în colaborare. Să vi-l spun eu: Teologia şi demonologia electricităţii...
     Îi plăcuse titlul. Îl notase în caietul lui intim, după ce rezumase prima întîlnire şi încercase să precizeze semnificaţia incidentului din 23 iunie 1955. Îl intriga faptul că explozia care, pentru motive politice, trebuia să arunce în aer o statuie fusese anulată de ploaie şi înlocuită cu trăsnetul care in-cendiase stejarul centenar. Prezenţa dinamitei constituia un element caracteristic epocii contemporane. Din acest punct de vedere, incidentul i se părea o parodie, aproape o caricatură a epifaniei trăsnetelor. Totuşi, substituţia obiectului - stejarul în locul statuii - rămînea enigmatică. Dar nimic din tot ce aflase în cele trei întîlniri care au urmat n-a contribuit să-l lămurească. 
     Îşi aminti de titlu patru ani mai tîrziu, în vara lui 1964, cînd, la un colocviu despre Mysterium Conjunctionis al lui Jung, un tînăr, intervenind în discuţie, evocă „eschatologia electricităţii". Începuse prin a aminti unirea contrariilor într-o singură totalitate, proces psihologic care, spunea, trebuie interpretat la lumina filozofiei indiene şi chineze. Pentru Vedanta, ca şi pentru taoism, contrariile se anulează dacă sunt privite dintr-o anumită perspectivă, binele şi răul îşi pierd sensul şi, în absolut, fiinţa coincide cu nefiinţa. Dar, ceea ce nimeni nu îndrăzneşte să spună, continuă tînărul, este că, în orizontul acestei filozofii, războaiele atomice trebuie, dacă nu justificate, cel puţin acceptate.
     - Eu însă, adăugă, merg şi mai departe: eu justific conflagraţiile nucleare în numele eschatologiei electricităţii!
     Tumultul care izbucni în sală obligă pe preşedinte să-i retragă cuvîntul. După cîteva minute, tînărul părăsi sala. Îl urmă şi-l ajunse în stradă.
     - Regret că aţi fost împiedicat să vă expuneţi pînă la sfîrşit punctul dumneavoastră de vedere. Personal, sunt foarte interesat de noţiunea „eschatologia electricităţii". La ce vă referiţi exact?
     Tînărul îl măsură, neîncrezător, şi ridică din umeri.
     - Nu prea am chef de discuţie acum, spuse. Laşitatea gîndirii contemporane mă exasperează. Prefer să beau o bere...
     - Cu voia dumneavoastră, am să vă însoţesc.
     S-au aşezat pe terasa unei cafenele. Tînărul nu încerca să-şi ascundă enervarea.
     - Probabil că sunt ultimul optimist european, începu. Ca toată lumea, ştiu ce ne aşteaptă: hidrogen, cobalt şi toate celelalte. Dar spre deosebire de alţii, încerc să găsesc un sens acestei catastrofe iminente, şi deci să mă împac cu ea, aşa cum ne învaţă bătrînul Hegel. Adevăratul sens al catastrofei nucleare nu poate fi decît acesta: mutaţia speciei umane, apariţia supraomului. Ştiu, războaiele atomice vor distruge popoare şi civilizaţii, şi vor reduce o parte a planetei la deşert. Dar acesta e preţul care trebuie plătit ca să lichidăm radical trecutul şi să forţăm mutaţia, adică apariţia unei specii infinit superioare omului de azi. Numai o cantitate enormă de electricitate, descărcată în cîteva ore sau cîteva minute, va putea modifica structura psihomentală a nefericitului homo sapiens, care a dominat pînă acum istoria. Ţinînd seama de posibilităţile limitate ale omului postistoric, reconstrucţia unei civilizaţii planetare va putea fi realizată într-un timp record. Evident, vor supravieţui doar cîteva milioane de indivizi. Dar ei vor reprezenta cîteva milioane de supraoameni. De aceea utilizam expresia: eschatologia electricităţii; şi sfîrşitul, şi salvarea omului vor fi dobîndite prin electricitate. Se opri şi, fără să-l privească, îşi goli paharul cu bere.
     - Dar de ce sunteţi atît de sigur că electricitatea descărcată de exploziile nucleare va forţa o mutaţie de ordin superior? Ar putea, de asemenea, să provoace o regresiune a speciei.
     Tînărul întoarse brusc capul şi-l privi sever, aproape cu mînie.
     - Nu sunt sigur, dar vreau să cred că aşa va fi. Altminteri, nici viaţa, nici istoria omului n-ar avea sens. Am fi atunci obligaţi să acceptăm ideea ciclurilor cosmice şi istorice, mitul eternei repetiţii... Pe de altă parte, ipoteza mea nu e numai rezultatul deznădejdii; se bazează pe fapte. Nu ştiu dacă aţi auzit de experienţele unui savant german, doctorul Rudolf.
     - Din întîmplare, am auzit. Dar experienţele lui, electrocutarea animalelor, nu sunt concludente...
     - Aşa se spune, îl întrerupse tînărul. Dar cum arhiva Rudolf a dispărut aproape în întregime, e greu să judecăm. În orice caz, cît timp această arhivă secretă a putut fi consultată, nu s-a găsit nici o indicaţie de regresiune biologică. Pe de altă parte, aţi citit desigur romanul lui Ted Jones, Reîntinerire prin trăsnet.
     - Nu. Nici nu ştiam că există...
     - Dacă problema vă interesează, va trebui să-l citiţi. În postfaţă, autorul lasă a înţelege că romanul se întemeiază pe fapte reale; numai naţionalitatea şi numele personagiilor au fost schimbate.
     - Şi despre ce este vorba în roman? întrebă zîmbind.
     - Jones descrie regenerarea şi întinerirea unui bătrîn lovit de trăsnet. Detaliu semnificativ: trăsnetul a căzut în centrul calotei craniene. La optzeci de ani, personajul - care repet, e real - nu arăta mai mult de treizeci. Deci, suntem siguri măcar de acest lucru: că, în anumite cazuri, electricitatea în doză masivă provoacă regenerarea totală a corpului omenesc, deci o rejuvenescenţă. Din nefericire, despre modificarea experienţei psihomentale romanul nu dă indicaţii precise; face doar aluzie la hypermnezie. Dar vă închipuiţi ce radicală transformare va aduce electricitatea descărcată de cîteva zeci sau sute de bombe cu hidrogen.
     Cînd se ridică de la masă şi îi mulţumi, tînărul îi privi pentru întîia oară cu interes, aproape cu simpatie. Ajuns acasă, scrise în carnetul de buzunar: „18 iulie 1964. Eschatologia electricităţii. Cred că pot adăuga: Finale. Nu-mi închipui că voi mai avea prilejul să însemn alte evenimente sau întîlniri de acelaşi interes."
     Şi cu toate acestea, doi ani mai tîrziu, la 10 octombrie 1966, scrise: „Evacuarea materialelor. Primesc un nou paşaport." Altă dată ar fi povestit în amănunte aceste două episoade. Mai ales admirabila (şi misterioasa) operaţie a transferării materialelor. Primise prin bancă scrisoarea unei companii aeriene, anunţîndu-l că spezele transportării cutiilor cu manuscrise şi fonograme au fost deja achitate sucursalei din Honduras. Conform înţelegerii prealabile, unul din funcţionarii din Geneva va veni la domiciliu ca să supravegheze împachetarea materialelor. Era, desigur, un specialist şi fusese informat de natura obiectelor care trebuiau împachetate. După ce-au transportat de la bancă două lăzi aproape pline, au lucrat amîndoi pînă aproape de amurg. Cu excepţia caietelor de însemnări intime şi a cîtorva obiecte personale, totul a fost împachetat în saci şi cutii, sigilate şi numerotate. Cîtva timp i-a fost teamă că evacuarea materialelor ar putea indica iminenţa catastrofei, dar o serie de visuri consecutive l-au liniştit.
     Apoi, deşi succinte şi enigmatice, însemnările s-au înmulţit, în decembrie 1966: „Va trebui totuşi să-i scriu şi să-i mulţumesc. Cartea e mult mai inteligentă decît m-aş fi aşteptat." Se referea la romanul pe care i-l trimisese Jones. Ar fi vrut să adauge: „Ce e mai extraordinar, cum mi-a ghicit numele şi mi-a găsit adresa?" dar renunţă. În februarie 1967: „Ancheta în legătură cu distrugerea arhivei doctorului Rudolf." în aprilie: „R. A., întîlnit întîmplător, îmi spune, în mare secret, că s-au încheiat cercetările preliminare: este sigur acum că, în cele două valize, doctorul Bernard adunase cele mai preţioase documente (bănuiesc: fonograme şi fotografii după rapoartele Profesorului şi caietele 1938-1939)."
     La 3 iunie 1967 notează: „În India a reînceput polemica Rupini-Veronica. Un număr din ce în ce mai mare de savanţi pun la îndoială autenticitatea înregistrărilor efectuate la clinică. Argument decisiv: Veronica şi însoţitorul ei au dispărut fără urmă puţin timp după întoarcerea expediţiei la Delhi. Acum, cînd au trecut aproape 12 ani, scrie un mare filozof materialist, orice confruntare a martorilor a devenit imposibilă." În 12 octombrie: „Linda a obţinut premiul« Pulitzer » pentru noua ei carte: O biografie. A cui o fi?"
     Apoi, la 12 iunie 1968: „Veronica. Din fericire, nu m-a văzut." După cîteva clipe, adăugă: „în gară la Montreux, cu doi copii frumoşi lîngă ea, explicîndu-le un afiş turistic. Arată vîrsta ei, poate chiar ceva mai tînără. Important e un singur lucru: că e fericită."
     La 8 ianuarie 1968 îşi sărbătorise centenarul într-un restaurant somptuos din Nisa, în tovărăşia unei tinere suedeze, Selma Eklund, pe care o admira pentru inteligenţa şi originala interpretare a dramei medievale. În aceeaşi lună, Selma împlinea 28 de ani; el îi mărturisise, pe jumătate în glumă, că se apropia de 40. Dar seara a fost ratată; probabil că nu era obişnuită cu şampania, şi înainte de desert, a trebuit s-o conducă la hotel. S-a plimbat pînă tîrziu după miezul nopţii, singur, pe străzi puţin frecventate.
     Voia totuşi să marcheze „primul lui centenar" (cum îi plăcea să spună) printr-o călătorie mai spectaculară. Cu mulţi ani în urmă fusese în Mexic, apoi în Scandinavia. Ar fi vrut acum să viziteze China sau Java. Dar nu se grăbea să se hotărască. „Am tot anul la dispoziţia mea", îşi repeta. 
     Într-o seară de toamnă se întoarse acasă mai devreme ca de obicei. Ploaia îngheţată şi repede îl silise să renunţe la lunga lui plimbare prin parc. Voi să telefoneze unei prietene, dar se răzgîndi şi se apropie de discotecă. „Pentru o seară rece ca asta, numai muzica... Numai muzica", repetă absent, surprins că găseşte, rătăcit printre discuri, albumul de familie. Îl scoase, încruntîndu-se, şi simţi deodată că-l ia cu frig, ca şi cum s-ar fi deschis brusc ferestrele. Rămase cîtva timp nehotărît, cu albumul în mînă. „Şi al treilea trandafir? se auzi gîndind. Unde vrei să-l pun? Lasă albumul, şi arată-mi unde vrei să pun trandafirul. Al treilea trandafir..." Începu să rîdă, amar, contrariat. „Sunt, totuşi, un om liber", îşi spuse, aşezîndu-se în fotoliu. Cu mare grijă şi emoţie, deschise albumul. Un trandafir proaspăt cules, mov, aşa cum nu mai văzuse decît o singură dată pînă atunci, îl întîmpină în mijlocul paginii. Îl luă în mînă, fericit. Nu credea că un singur trandafir putea îmbălsăma o cameră întreagă. Şovăi mult timp. Apoi îl aşeză lîngă el, pe marginea fotoliului, şi-şi opri privirile asupra primei fotografii. Era palidă, decolorată, aburită, dar recunoscu fără greutate casa părintească din Piatra Neamţ.
     
     
     V
     
     Începuse să ningă cîteva ceasuri înainte, apoi, după Bacău, se dezlănţuise viforul; dar cînd trenul intră în gară ninsoarea încetase, şi pe cerul spălat răsăreau, sticloase, cele dintîi stele. Recunoscu piaţa, imaculată sub zăpada proaspătă, deşi de o parte şi de alta se înălţau blocurile de curînd construite. I se păru totuşi curios că acum, în preajma Crăciunului, erau atît de puţine ferestre luminate. Rămase mult timp cu valiza în mînă, privind emoţionat bulevardul care se deschidea în faţa lui. Se trezi chiar în clipa cînd familia cu care împărţise compartimentul ocupase ultimul taxi. Dar hotelul la care i se reţinuse camera era destul de aproape. Îşi ridică gulerul paltonului şi, fără grabă, traversă piaţa şi porni pe bulevard. Numai după ce ajunse îşi dădu seama că îi amorţise braţul stîng; valiza era mai grea decît îşi închipuise. Prezentă paşaportul şi recipisa Oficiului de turism.
     - Dar vorbiţi foarte bine romîneşte, remarcă doamna de la recepţie după ce cercetă paşaportul.
     Avea părul cărunt, ochelari fără ramă şi-l impresionară distincţia figurii şi calitatea vocii.
     - Sunt lingvist. Am studiat în special limbile romanice. Şi am mai fost în Romînia. Am fost chiar la Piatra Neamţ, adăugă zîmbind. Eram student... A propos, mai există cafeneaua Select?
     - Cum să nu existe! E un monument istoric. A frecventat-o şi Calistrat Hogaş, probabil aţi auzit de el.
     - Evident!
     - A frecventat-o din 1869 pînă în 1886, cît timp a fost profesor aici, la Piatra Neamţ. S-a pus şi o placă... Aveţi camera numărul 19, la etajul III. Luaţi ascensorul.
     - Cred că am să mă reped întîi pînă la Select. Nu e departe. Am să mă întorc într-un ceas, un ceas şi jumătate...
     I se păru că doamna îl priveşte mirată, pe deasupra ochelarilor.
     - Să nu răciţi, spuse. Străzile sunt încă troienite, şi s-a anunţat ninsoare.
     - Un ceas, cel mult un ceas şi jumătate, repetă zîmbind.
     După vreo zece minute se convinse că doamna de la recepţie avusese dreptate; anumite străzi erau într-adevăr troienite şi înainta cu greu. Dar în apropierea cafenelei trotuarul fusese curăţat de zăpadă şi grăbi pasul. Se opri în faţa uşii ca să răsufle şi să i se potolească bătăile inimii. Intrînd, recunoscu mirosul de bere, de cafea proaspăt rîşnită şi fum de ţigări ieftine. Se îndreptă spre sala din fund, unde se adunau pe vremuri. Încăperea era aproape goală; doar la o masă, trei bărbaţi îşi terminau halbele de bere. „De aceea n-au aprins decît becul din tavan, cel mai slab, îşi spuse; fac economie de curent." Se aşeză pe canapeaua lipită de perete şi rămase cu privirile pierdute în gol. Aşteptînd chelnerul, nu ştia dacă va cere şi el o halbă de bere, sau o sticlă de apă minerală şi o cafea. Curînd cei trei se ridicară cu zgomot de pe scaune, pregătindu-se de plecare. 
     - Nici de data aceasta n-am ajuns la nici o concluzie, exclamă unul din ei, înfăşurîndu-şi un şal de lînă fumurie în jurul gîtului.
     - Nu e nimic! spuse al doilea.
     - Nu e nimic! repetă ultimul, rîzînd şi privindu-i pe amîndoi cu înţeles. Ştii la ce fac aluzie, adăugă.
     Rămas singur, se întrebă dacă mai merită să aştepte chelnerul, cînd i se păru că cineva se apropia timid de el, şovăitor, privindu-l curios. De-abia cînd se opri în faţa lui, îl recunoscu: era Vaian.
     - Dumneata eşti, cucoane Dominic? exclamă, făcînd un pas şi luîndu-i mîna, strîngîndu-i-o de mai multe ori cu amîndouă mîinile. A dat Dumnezeu şi te-ai întors! Ţi-ai revenit! Apoi întoarse capul şi strigă: Doctore! Vino repede, doctore, că s-a întors cuconul Dominic!
     Îi păstra mîna în mîinile lui, scuturîndu-i-o. În cîteva clipe, grupul întreg năvăli în sală, cu doctorul Neculache în frunte şi Nicodim, ţinîndu-şi sticluţa de Cotnar în mîna stîngă şi paharul pe jumătate plin în dreapta. Îl priveau toţi cu bucurie amestecată cu spaimă, înghesuindu-se unul într-altul ca să-l vadă mai bine, repetîndu-i, exclamînd, numele. Era atît de emoţionat, încît îi era teamă că în curînd are să-şi simtă lacrimile pe obraji, dar cu un efort izbuti să rîdă.
     - Vasăzică, spuse, povestea începe de la început. Visez, şi cînd mă voi trezi din vis, are să mi se pară că de-abia atunci încep să visez cu adevărat... Ca în povestea aceea din Ciuang-Tse, cu fluturele...
     - Ciuang-Tse? repetă în şoaptă Vaian. Povestea cu fluturele lui Ciuang-Tse?
     - V-am spus-o de atîtea ori, îl întrerupse, dintr-o dată foarte bine dispus.
     Atunci auzi o voce din fund:
     - Trimiteţi pe cineva s-o anunţe pe Veta!
     Şi strigă:
     - Lăsaţi-o pe Veta în pace! Vă cred şi fără Veta. Îmi dau foarte bine seama că visez, şi într-un minut, două, am să mă trezesc...
     - Nu te obosi, cucoane Dominic, interveni doctorul, apropiindu-se şi punîndu-i mîna pe umăr. Ai trecut prin multe. Nu te obosi.
     Izbucni din nou în rîs.
     - Ştiu, începu cu un glas potolit, silindu-se parcă să nu-i supere, ştiu că toate astea, întîlnirea noastră de aici şi tot ce va urma, toate s-ar fi putut întîmpla aievea în decembrie 1938...
     - Dar aşa se şi întîmpla, cucoane Dominic, îl întrerupse Vaian. Căci suntem în 20 decembrie 1938...
     Îl privi ironic, dar şi cu oarecare milă.
     - Nici nu îndrăznesc să vă spun în ce an suntem noi, ceilalţi, care trăim în afara visului acestuia. Dacă aş face un efort m-aş trezi.
     - Eşti treaz, cucoane Dominic, vorbi doctorul, dar eşti obosit... Arăţi, de altfel, foarte obosit, adăugă.
     - Ei bine! izbucni brusc, pierzîndu-şi răbdarea. Aflaţi că între 20 decembrie 1938 şi seara de astăzi s-au întîmplat multe. Al doilea război mondial, bunăoară. Aţi auzit de Hiroshima? de Buchenwald?
     - Al doilea război mondial? întrebă cineva din fund. Are să vină şi el repede, repede.
     - S-au întîmplat multe de cînd aţi dispărut şi n-aţi mai dat nici un semn de viaţă, începu Nicodim. S-au făcut descinderi. Vi s-au luat cărţi din bibliotecă.
     - Ştiu, ştiu, îl întrerupse, ridicînd braţul. Eu le-am spus ce cărţi să caute şi să mi le aducă. Dar asta a fost demult, demult.
     Începu să-l irite faptul că nu se putea trezi, deşi ştia că visează şi voia să se trezească.
     - V-am căutat peste tot, auzi o voce cunoscută. Doctorul v-a căutat şi prin spitale.
     - Auzisem că ajunseseşi la Bucureşti, spuse Neculache, şi că acolo ai fost confundat cu altcineva.
     - Aşa a şi fost, îl întrerupse, aşa a şi fost. Am fost confundat pentru că întinerisem... Şovăi o clipă, apoi continuă, triumfător şi totuşi enigmatic: Acum vă pot spune adevărul: în urma trăsnetului care m-a lovit, m-a lovit chiar în creştetul capului, întinerisem. Arătam de douăzeci şi cinci, treizeci de ani, şi de-atunci nu m-am mai schimbat. De treizeci de ani arăt aceeaşi vîrstă...
     Observă cum se privesc unii pe alţii, şi, exasperat, ridică din umeri, încercă să rîdă.
     - Ştiu că nu vă vine să credeţi. Dar dacă v-aş spune cîte altele s-au mai întîmplat, tot din cauza trăsnetului, cîte limbi orientale am învăţat, adică, nici măcar nu trebuia să le învăţ, pentru că mă pomeneam, deodată, că le ştiam. Şi ce vă spun acum vi le spun pentru că visez, şi nu le va şti nimeni.
     - Nu visaţi, cucoane Dominic, vorbi blînd Nicodim. Sunteţi aici cu noi, prietenii dumitale, sunteţi la cafenea. Aşa ne închipuiam că are să se întîmple. Cînd şi-o reveni cuconul Dominic, cînd şi-o reveni din amnezie şi s-o întoarce, o să vedeţi că la Select se opreşte întîi!
     Izbucni din nou în rîs, şi-i privi pe toţi cu o bruscă intensitate, ca şi cum i-ar fi fost frică să se trezească chiar în acea clipă şi să le piardă urma.
     - Dacă n-aş visa, aţi fi ştiut de Hiroshima şi de bombele cu hidrogen, şi de Armstrong, cosmonautul care a debarcat în lună astă-vară, în iulie.
     Tăceau toţi, neîndrăznind să se privească între ei.
     - Deci, asta a fost, interveni tîrziu doctorul. Ai fost confundat cu altcineva...
     Ar fi vrut să-i răspundă, dar începea să se simtă obosit, îşi trecu de mai multe ori mîna pe obraz.
     - E ca în povestea aia cu... cu filozoful chinez, ştiţi care, pentru că v-am spus-o de mai multe ori...
     - Care filozof chinez, cucoane Dominic? întrebă Vaian.
     - Vi l-am spus adineaori, răspunse nervos. Îmi scapă acum numele. Povestea aceea cu fluturele... În sfîrşit, e prea lungă ca să v-o mai repet încă o dată...
     Simţea în tot trupul o neînţeleasă oboseală, şi o clipă îi fu teamă că are să leşine. „Dar poate ar fi mai bine aşa, îşi spuse. Dacă leşin, mă trezesc pe loc..."
     - Am cerut o sanie, să vă ducem acasă, domnu Matei, spuse cineva. Veta a aprins focul în sobă...
     - N-am nevoie de sanie, izbuti să spună ridicîndu-se. Mă duc pe jos. Cînd se va pune problema, am să ştiu ce să răspund!
     - Care problemă, domnu Matei? îl întrebă Nicodim. Ar fi vrut să răspundă: „Problema care ne frămîntă pe toţi!" dar îşi simţi deodată clătinîndu-i-se toţi dinţii şi, umilit, furios, îi strînse cu putere. Apoi făcu cîţiva paşi spre ieşire. Spre mirarea lui, ceilalţi se depărtară de masă şi-l lăsară să plece. Voi să se mai întoarcă o dată şi să-i salute pe toţi, ridicînd braţul, dar fiecare mişcare îl istovea. Şovăind, suflînd greu, pe nări, pentru că-si ţinea gura încleştată, ieşi în stradă. Aerul rece îl învioră. „Încep să mă trezesc", îşi spuse. Cînd bănui că nu-l vede nimeni, îşi puse palma la gură şi îşi scuipă dinţii, cîte doi, trei deodată. Îşi aminti, vag, ca de un vis pe jumătate uitat, că i se mai întîmplase cîndva acelaşi lucru: cîtva timp nu putuse vorbi pentru că i se clătinau toţi dinţii. „Este, deci, aceeaşi problemă!" îşi spuse senin, împăcat.
     În noaptea aceea, portarul hotelului aşteptase zadarnic întoarcerea clientului de la numărul 19. Apoi, cînd începuse să ningă, telefonase la cafeneaua Select. I se răspunse că un domn străin venise, pe seară, şi se îndreptase direct spre sala din fund. Dar peste puţin timp, poate pentru că sala era goala şi slab luminată, plecase, fără să spună bună seara, ţinîndu-şi mîna dreaptă la gură. Dimineaţa, pe strada Episcopiei, în faţa casei de la numărul 18 fu găsit, îngheţat, un necunoscut, foarte bătrîn, îmbrăcat într-un costum elegant şi un palton scump, îmblănit. Şi paltonul şi hainele erau atît de largi, încît nu încăpea nici o îndoială că nu erau ale lui. De altfel, în buzunarul vestonului se aflau un portofel cu valute străine şi un paşaport elveţian, pe numele de Martin Audricourt, născut în Honduras, la 18 noiembrie 1939.
     
    
     
     
    
     
     
     
     Înaintau amîndoi în vîrful picioarelor, cu mare grijă, şi de cîte ori podeaua scîrţîia mai puternic, se opreau brusc, ţinîndu-şi răsuflarea. Şi în acea clipă, aproape fără să-şi dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar şi rămîneau pe întuneric.
    — Să nu-ţi fie teamă, îi şopti cînd, puţin timp în urmă, se împiedică de o frînghie pe care nu o putuse vedea şi, rezemîndu-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uşi se deschise încet, scîrţîind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ţi fie teamă. Nu e nimeni în toată casa...
     — Atunci de ce vorbeşti atît de încet? îl întrebă celalt.
     Ieronim reaprinse lanterna şi roti de cîteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalţe totuşi pînă în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: faţa ofilită de licean, cu ochii adînciţi nefiresc în orbite, buzele subţiri şi părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.
     — Spuneai că te cheamă Vlad, nu e aşa?
     — Vlad. Vladimir Iconaru.
     — Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-şi puţin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal cînd se introduce noaptea în podul unei case străine şi se introduce, ca noi, cu un scop bine Precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, gneralul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soţului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul. Să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.
     — Dar spuneai că sunteţi rude...
     — Suntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopţii, ca să căutăm un anumit obiect şi să-l furăm. E adevărat, un obiect avînd poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.
     — Şi o colecţie de coleoptere, adăugă Vladimir.
     Ieronim îşi înălţă din nou lanterna, şi de data aceasta îşi concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după cîţiva paşi se opri.
     — N-am mai fost de mulţi ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lăzi şi cufere, şi i le arătă plimbîndu-şi lanterna de-a lungul pereţilor. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de poziţia lăzii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în faţa noastră, deşi n-o putem încă vedea, pentru că e ascunsă de nenumărate alte lăzi, cufere şi multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte să-ţi fi vorbit de o colecţie de coleoptere. Ţi-am spus doar atît: că în această casă, există multe insectare, că există mai ales o foarte bogată colecţie de fluturi...
     — Păcat! Şi fluturii sunt frumoşi, dar marea mea pasiuni sunt coleopterele...
     Ieronim îşi lăsă capul pe spate şi-l privi surprins, cercetător.
     — Interesant, continuă după cîteva clipe, şi trebuie să recunosc, nu mă aşteptam. Dacă aş scrie vreodată un tratat de morală, ar trebui să discut şi cazul dumitale. Căci eşti un caz interesant; într-un cuvînt, accepţi cu entuziasm condiţia de spărgător pentru o colecţie de coleoptere, dar eziţi, sau mai precis eşti turburat de scrupule, cînd afli că e vorba numai de fluturi...
     — Nu ezit! protestă Iconaru îmbujorîndu-se. Pentru că de fapt nu e furt. Sunteţi rude. E vorba de aceeaşi familie... Şi apoi, adăugă coborînd glasul, toţi sunt morţi.
     __ De ce spui toţi?
     — Toţi care au trăit în casa asta, generalul şi văduva lui, şi copiii pe care i-au avut, şi care au murit pe rînd, unii în război, alţii în bombardament. Nu mi-ai spus alaltăieri că au murit toţi, şi casa e pustie, iar dacă n-a luat-o nimeni pînă acum, este pentru că a rămas şubredă de la bombardament, şi că poate au s-o dărîme la primăvară?...
     Ieronim îl privi din nou, lung, cu o mare tristeţe, apoi stinse lanterna.
     — Aşa este, şopti. Toţi au murit. Sau, adăugă după o pauză, ca să fiu foarte precis, aproape toţi. Dar ce-are a face? Nu avem dreptul să pierdem speranţa. Cînd te-am zărit alaltăieri dimineaţă...
     Aprinse lanterna şi-i îndreptă lumina direct spre fruntea celuilalt. Băiatul îşi duse repede palma la ochi.
     — Iartă-mă, continuă Ieronim după ce stinse lanterna. N-am vrut să-ţi fac rău. Dar a trebuit să-ţi privesc încă o dată ochii înainte de a-mi aminti. Nu, nu e vorba de amintire, ci de evocare. Aşa cum îmi place mie să-mi închipui, e ca şi cum am asculta Corul într-o tragedie greacă. Corul care rezumă, evocă sau prevesteşte acţiunea eroilor şi pedeapsa zeilor... Şi acum, nu te mişca şi ascultă. Decorul e simplu, îl cunoşti. O stradă din Bucureştii anilor 1950. Început de toamnă. În fund, un maidan. Către acel maidan mă îndreptam eu, cu un anumit scop, cînd am văzut venind un licean cu un porumbel în mînă...
     — Era rănit...
    — Te rog, nu mă întrerupe. Ţi-am spus că acum vorbeşte.... Venea un licean zgribulit, cu obrazul palid, ţinînd un porumbel în mîna dreaptă şi mîngîindu-l la răstimpuri cu palma stîngă...
     — Era rănit şi mi-era teamă să nu-l mănînce pisicile...
     — Aşa mi-ai spus şi atunci. Dar eu te-am recunoscut imediat, căci duceai un porumbel în mînă... Şi am ştiut ce ştiam de mult: că nu avem dreptul să pierdem speranţa... Mai trăieşte? întrebă după o clipă.
     — Avea doar aripa stîngă pe jumătate ruptă. Îl lovise vreun derbedeu cu praştia. Dar se vindecă. Se vindecă repede ca toate păsările...
     — În orice caz, continuă Ieronim, acesta a fost începutul aventurii noastre. Pentru că, recunoaşte, nu ţi-am ascuns din prima clipă că e vorba de o aventură.
     — Mi-ai spus că ştii de un pod, într-o casă părăsită, un pod plin cu lăzi şi cufere, şi lucruri de tot felul, săbii şi coifuri şi jucării, şi reviste ilustrate vechi...
     Ieronim îşi trecu nervos mîna prin păr, ca şi cum ar fi încercat să-şi potolească nerăbdarea.
     — Şi cîte altele, şi cîte altele, adăugă, şi vorbindu-ţi te priveam. Dacă ai şti cum te priveam, să ghicesc ce te-ar fi putut atrage sau interesa... Şi totuşi, din cînd în cînd, îmi zvîrleam privirile, pe furiş, asupra porumbelului...
     — Îl găsisem pe maidan. Îl lovise cineva cu o piatră...
     Ieronim întinse brusc braţul spre întuneric şi-i puse mîna pe umăr.
     — Să nu-ţi închipui cumva că voiam să te pun la încercare sau să te ispitesc. Dar pentru mine, care trăiesc numai pentru teatru, scena era prea excepţională ca să nu ghiceşti că făcea parte din acel scenariu misterios pe care mă trudea necontenit, şi totuşi zadarnic, să-l reconstituiesc, dacă înţelegi ce vreau să spun...
     Îşi retrase mîna de pe umărul băiatului şi continuă, cu un alt glas:
     — Ascultă: să pot urca cu el, după ce-l văzusem venind dinspre maidan cu un porumbel în mînă, să pot urca scările acestui pod, noaptea, pe întuneric, şi să-l simt acolo, lîngă mine, cînd am să încerc cheile, una după alta, şi apoi, deodată, una din chei se va potrivi şi uşa se va deschide gemînd şi vom pătrunde aici, în acest pod, unde n-a mai intrat nimeni de foarte mulţi ani, de cînd a murit şi ultimul băiat al văduvei generalului Calomfir... Ascultă! nu mă întrerupe! spuse ridicînd braţul, căci abia acum ne apropiem de scena cu adevărat dramatică. Ascultă şi imaginează-ţi. Am intrat încet, încet, îndreptîndu-ne spre fund, acolo unde se găseşte lada. Şi cîte nu s-ar fi putut întîmpla! Dumnezeule, cîte nu s-ar fi putut întîmpla! O biată lanternă electrică de buzunar. Abia mai luminează, căci o am din timpul războiului, de cînd eram cercetaş. În orice clipă s-ar fi putut stinge, şi am fi rămas pe întunerec. Şi nici măcar nu eram unul lîngă altul. Eu o luasem înainte, grăbind pasul, căci presimţeam că bateria e pe sfîrşite. Şi ne-am fi trezit deodată în întunerec, pierduţi aici, în acest pod plin cu lăzi şi cufere acoperite de praf şi pînze de păianjen, şi nici n-aş fi îndrăznit să strig, să te chem. Şopteam doar: Vlad, parcă Vlad sau Vladimir te cheamă, nu e aşa? Vladimir, mă auzi?... Dar nu mă puteai auzi, pentru că rămăseseşi mult în urma mea şi, orbecăind prin întunerec, te depărtai tot mai mult de mine, şi nu mă puteai auzi. Chiar dacă aş fi îndrăznit să ridic glasul, tot nu m-ai fi putut auzi, pentru că tocmai atunci începuse să bată vîntul, şi aici, în podul acesta, dărăpănat de la bombardament, unde vîntul se aude sinistru, ca la teatru, cînd se pregăteşte să izbucnească furtuna... 
     Se opri brusc, suflînd greu, extenuat.
     — Nu m-aş fi rătăcit, vorbi calm celalt. Nu m-aş fi rătăcit, pentru că sunt obişnuit cu întunerecul. Am copilărit la munte. Nu mi-e frică de întunerec, nici de vînt...
     — Vasăzică, numai asta ai înţeles? îl întrerupse Ieronim cu o neaşteptată tristeţe în glas. Ai dreptate că aş fi vrut să te sperii, să te pun la încercare în întunerec. Elev Iconaru Vladimir, nu ai imaginaţie. Nu eşti singurul, de altfel. Aproape nimeni nu mai are imaginaţie. Trăim vremuri grele. Cine mai are timp să-şi imagineze o altă lume, cu altfel de oameni, o lume mai poetică, şi deci mai adevărată?...
     — Dacă credeai că m-aş fi speriat lăsîndu-mă singur în întunerec...
    — Te rog nu mă întrerupe, căci acum suntem la teatru şi ne apropiem de scena capitală... Pînă la urmă te-aş fi găsit lipit de unul din dulapurile acestea şi atunci ai fi înţeles ce se întîmplă, ai fi înţeles de ce mă depărtasem şi de ce te lăsasem să crezi că se terminase bateria. Acolo, lipiţi amîndoi de dulap, ţi-aş fi povestit istoria acestei case, care e de fapt istoria generalului Calomfir, adevărata lui istorie, pe care nu o mai cunoaşte nimeni pentru că, aşa cum prea bine ai cit, au murit aproape toţi...
     — Atunci, de ce nu mi-ai povestit?
     Ieronim ridică obosit din umeri.
     — A intervenit ceva. O nimica toată...
     — Puteai să-mi povesteşti, continuă Vladimir, căci nu mi-ar fi fost frică. Şi acum poţi să-mi povesteşti. Îmi placi să ascult pe alţii povestindu-mi. Mă întreb atunci, mă tot întreb: Cînd o să-mi vină şi mie rîndul, eu ce-am să povestesc? Să le spun ce mi s-a întîmplat, o dată, noaptea, la stînă?
     Ieronim îşi trecu din nou mîna, nervos, prin păr.
     — A intervenit ceva, şi spectacolul a dispărut. S-a reîntors în neant. A lăsat loc altor probleme, unele mai banale, altele, mai precis una din ele, extrem de importantă, capitală. Nu ghiceşti? Ai făcut să intervină, recunosc, fără voia dumitale ideea morală: diferenţa dintre coleoptere şl fluturi.
     — ... Şi lepidoptere, preciză Iconaru.
     Ieronim reaprinse lanterna şi, cu grijă, ca să nu-l orbească, îl privi lung.
     — Să ne grăbim, spuse pornind brusc înainte. Că a început să se facă frig.
     
     
     Se simţea urmărit şi încetinise pasul, aşteptînd din clipă în clipă să se audă strigat din spate. Dar necunoscuta şovăia. Atunci îşi rezemă cutia violoncelului de peretele coridorului şi, alene, începu să-şi caute batista. Începu prin a-şi descheia laborios pardesiul.
     — Maestre! auzi deodată, în spatele lui, o voce neaşteptat de limpede şi robustă, de contraltă. Maestre, e adevărat, nu mai daţi lecţii particulare?
    Antim întoarse capul şi o privi, încercînd să pară surprins, îşi scoase batista, şi-o trecu, absent, pe frunte, apoi rămase cu ea în mînă.
     — E adevărat, spuse. M-am hotărît să nu mai dau lecţii particulare pentru că...
     În clipa aceea parcă ar fi văzut-o pentru întîia oară şi o privi adînc, mirat, aproape în panică. Începu să se şteargă repede cu batista pe frunte, pe obraji.
     — Să nu crezi că-mi tremură mîna, spuse, încercînd să zîmbească.
     — Sunteţi obosit, maestre...
     — E şi oboseala, dar e şi altceva. Mi s-a părut că am mai zărit undeva figura asta, figura dumitale, vreau să spun...
     Fata se apropie mai mult de el, plecîndu-şi uşor umerii.
     — Nu mi-a scăpat nici un concert, Maestre! Vă urmăresc de cinci ani, de cînd eram încă la Conservator... Şi din toată orchestra, nu vă privesc — şi nu vă ascult — decît pe d-stră!...
     — Nu, nu mă gîndeam la asta, o întrerupse, continuînd s-o privească şi trecîndu-şi batista dintr-o mînă într-alta. Eşti romîncă? Vreau să spun, ai trăit aici, în Bucureşti?
     Fata se îmbujoră brusc.
     — Părinţii mei sunt din provincie, dar eu am fost crescută aici.
     — Ah, deci am avut dreptate. Într-un anumit sens, eşti străină, vii din altă parte?...
     Fata clătină din cap, zîmbind încurcată. În acea clipă, Antim observă cu emoţie că are gura foarte mare şi dinţii neregulaţi — şi asta îi dădea un aer de frumuseţe sălbatică, ameninţătoare, aproape agresivă.
     — Auzisem dar nu-mi venea să cred. Ar fi îngrozitor, îmi spuneam, ar fi îngrozitor să fie adevărat că Maestrul nu mai dă lecţii particulare, tocmai acum, cînd mi-am găsit slujbă şi am bani. Tocmai acum, cînd puteam lua şi eu lecţii. Măcar cîteva. Măcar o lecţie, două pe lună, adaogă văzîndu-l că tace privind-o neliniştit, parcă nici n-ar fi ascultat-o, ci i-ar fi urmărit doar mişcările buzelor şi lumina, cînd umedă, cînd mată, a dinţilor.
     Îşi împături batista, o puse în buzunar şi începu să-şi încheie nasturii de la pardesiu.
     — Îmi pare rău, spuse apucînd cutia violoncelului. M-am hotărît să renunţ la lecţiile particulare cînd mi-am dat seama că nu izbutesc. Nu izbutesc nici în doi ani, nici în patru sau cinci: pur şi simplu, nu izbutesc...
     Întoarse capul şi văzu că, în fundul coridorului, luminile începeau să se stingă.
     — Trebuie să mergem, adaogă, că altminteri riscăm să găsim poarta încuiată.
     Înainta totuşi agale, ţinîndu-şi violoncelul în mîna stîngă şi încercînd, cu dreapta, să-şi ridice gulerul pardesiului.
     — Înţelegi ce vreau să spun. Într-o bună zi mi-am dat seama că nu izbutesc să-i ajut, adică să-i fac să mă întreacă...
     Fata izbucni deodată în rîs, şi cu un gest scurt familiar se apropie de el şi-i luă braţul.
     — Maestre, începu cu fervoare, nici nu bănuiţi cît sunt de fericită!... Auzisem atîtea despre d-stră. Ce nu se spunea, ce nu se povestea despre Maestrul Manolache Antim! Dar asta nu mi-a spus-o nimeni, şi nu aveam cum s-o ghicesc. Ştiam doar atît: că, într-un anumit fel, nici d-stră n-aţi avut noroc.
     Antim se opri şi o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.
     — N-aţi avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit să înveţe cu d-stră? Tot felul de premianţi. Premiul I şi Premiile II. Poate chiar şi cîţiva cu Premiul III. Dar ceilalţi, Maestre? Ceilalţi? repetă ea subliniind cuvîntul şi apropiindu-şi mai mult faţa de el.
     — Adică cum, ceilalţi?
    — Da, Maestre, ceilalţi, cei mistuiţi de ambiţie şi urmăriţi de nenoroc, cei mai numeroşi de altfel. Ca Horia Grădişteanu bunăoară, de care n-a auzit nimeni pentru că s-a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sunt eu, adaogă coborînd glasul. Dar la şcoală mi se spunea Maria Da Maria...
     — Trebuie să ne grăbim, că altminteri riscăm să...
     — Lăsaţi-mă pe mine să duc violoncelul, îl întrerupse.
     Gestul fusese atît de neaşteptat, încît nu se împotrivi. Încurcat, îşi duse amîndouă mîinile în jurul gîtului, încercînd să-şi potrivească fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.
     — Dacă aş fi avut cu zece ani mai puţin, m-aş fi supărat, spusese.
    — V-aţi fi supărat şi acum, îl întrerupse ea din nou, dacă ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau să spun. N-are importanţă dacă ar fi fost tînără sau mai puţin tînără. Diferenţa nu trebuie căutată în vîrsta femeilor, ci în destinul lor.
     Se opri brusc şi strînse violoncelul cu amîndouă braţele, lipindu-l de corp.
     — Maestre! exclamă cu un glas sugrumat, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plîns. Maestre, dacă nu l-aţi cunoscut pe Horia, atunci aveţi în faţa dumneavoastră fiinţa cea mai înzestrată şi cea mai orgolioasă, aproape bolnavă de ambiţie, dar şi cea mai urmărită de nenoroc pe care aţi întîlnit-o vreodată în viaţa dumneavoastră. Au fost zile întregi cînd nici nu îndrăzneam să trec strada: ştiam că are să mă răstoarne o maşină; Maestre, simţeam maşina de departe, de la zeci de metri, o simţeam cum mă răstoarnă şi-mi striveşte degetele. Degetele, Maestre, degetele astea pe care, dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul... pentru că de ani de zile căutam o slujbă care să-mi îngăduie să iau cîteva lecţii particulare cu dumneavoastră, orice fel de slujbă, cît ar fi fost de anostă sau dezgustătoare, numai degetele să mi le cruţe; ani de zile am tot căutat, şi între timp trăiam din mila unuia şi altuia, căci nici garderobieră la un local de noapte n-au voit să mă ţină... Şi doar acum, de curînd, de săptămîna trecută, mi-am găsit o slujbă, dar ce folos? Dacă nu m-ar fi urmărit nenorocul, aş fi găsit slujba acum două, trei luni, şi atunci degetele acestea le-aţi fi văzut ce pot face, şi, credeţi-mă, Maestre, v-aţi fi simţit minunat!...
    Cu un efort, Antim o împinse încet către uşă, încercînd să pară amabil şi totuşi detaşat, prefăcîndu-se că nu-i vedea lacrimile alunecîndu-i lin pe obraji.
     — Noapte bună, Vasile, se adresă portarului. Iartă-ne că am cam întîrziat, adăugă strîngîndu-şi din nou fularul în jurul gîtului. Nu prea m-am simţit bine în antract. M-a luat cu frig. A venit deodată toamna!...
     
     
     După ce rupseseră pînzele de păianjeni cu suluri făcute la repezeală din ziare vechi, încercaseră să scuture praful de pe capacul lăzii. Dar curînd, Ieronim îşi dădu seama că praful se lipise ca un strat de noroi, neted şi uscat, şi zvîrli sulul printre pachetele de lîngă perete. Încredinţă lanterna lui Iconaru, şi scoase din buzunar o verigă cu chei vechi. Începu să le încerce la nemereală, fără prea mare convingere. La răstimpuri, scutura cu putere lacătul, parcă ar fi vrut să verifice dacă era cu adevărat încuiat.
     — Fii mai cu băgare de seamă, şopti Iconaru, că faci prea mult zgomot. Şi poate ne aude cineva...
     Ieronim îl privi surprins, încruntîndu-se, apoi clătină din cap, ca şi cum şi-ar fi dat deodată seama că băiatul avea dreptate.
     — Atunci, stinge lumina, spuse cît putu mai încet. Şi să nu vorbim, să nu ne mişcăm cîteva minute. Să vedem dacă se aude ceva...
     La început, nu se auzi decît vîntul, aşa cum îl auzeau de cîte ori rămîneau pe întuneric, tăcînd amîndoi. Dar curînd ajunse pînă la ei un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, şi apoi brusc sugrumat. După cîteva secunde, parcă mai aproape de ei, geamătul se auzi din nou, de astă dată mai profund, urmat de un gîfîit scurt, speriat, ca şi cum cineva ar fi trecut repede pe lîngă ei şi s-ar fi îndreptat grăbit spre uşa podului.
     — Nu e nimeni, şopti Ieronim. Nici un duh, nici o stafie, vreau să spun. Toate zgomotele pe care le auzi vin de sus, de la lucarna care nu se mai închide bine şi o clatină vîntul...
     — Şşşt! îl întrerupse Iconaru, apucîndu-i braţul. Ascultă acum!...
    Se auzi din nou geamătul, dar se auzea de asemenea, dinspre uşa podului, altfel de zgomote, mai puternice, parcă cineva ar fi înaintat anevoie pe podeaua veche şi şubredă, trăgînd după el un sac cu lemne şi uscături.
     — Poate au prins de veste, continuă Iconaru, coborînd şi mai mult glasul, şi vin să ne caute...
     Tăcură amîndoi, ţinîndu-şi răsuflarea.
     — Dacă ne surprinde cineva, începu brusc Ieronim, silindu-se să nu ridice glasul, le spui adevărul. Ne-am întîlnit întîmplător alaltăieri şi ţi-am vorbit de o colecţie de fluturi. Dar ti-am vorbit mai ales de teatru, de tainele artei dramatice. Le spui de uniforme, că venisem hotărît să le iau — poţi chiar să precizezi că venisem hotărît să le iau cu împrumut, pentru o săptămînă, două, căci cine ar vrea să păstreze, pentru totdeauna, două uniforme de general? Deci, suntem bine înţeleşi: venisem să le iau cu împrumut, dar nu le spui de ce, cu ce scop. Teatrul, le spui. E în legătură cu concepţia lui despre teatru. Eşti elev de liceu, adăugă după o scurtă pauză, cu un aer aproape solemn, ştii să păstrezi un secret. Nu le spui decît asta: uniformele sunt în legătură cu...
     — Degeaba încerci să mă sperii, îl întrerupse Iconaru, aprinzînd brusc lanterna. Pentru că m-ai văzut cu un porumbel rănit în mînă, crezi că sunt un biet băiat de la ţară incult şi prostănac!...
     Ieronim îl ascultase surprins, mîhnit, cu palma dreaptă acoperindu-şi ochii.
     — Să nu mai vorbeşti aşa, că făptuieşti un sacrilegiu, şopti. Nu trebuie să vorbeşte aşa despre un porumbel rănit...
     — Atunci, de ce vrei să mă sperii că poate vine cineva şi ne prinde aici, în pod, şi ne dă pe mîna poliţiei?
     Ieronim îşi retrase încet palma de pe ochi şi zîmbi.
     — Nu m-am gîndit o singură clipă să te sperii. Am voit doar să-mi închipui o scenă posibilă, nu un eveniment...
     — Dacă crezi că mi-e frică de stafii sau de poliţie... 
     Ieronim ridică din umeri şi începu să examineze cheile, una după alta.
     — Îmi aduc foarte bine aminte..., şopti.
     Dar se întrerupse brusc, privi una din chei, apropiind-o mult de ochi, o şterse, frecînd-o cu batista, şi o încercă, atent, aproape cu emoţie.
     — Asta era, spuse. Acuma ţine-te bine...
    Scoase lacătul, îl aşeză pe un pachet de jurnale şi încercă uşor capacul. Făcu semn cu capul, şi Iconaru, trecînd lanterna în mîna stîngă, îl ajută cu dreapta să deschidă lada. Scîrţîia atît de strident, încît se opriră de mai multe ori, speriaţi de aceste ţipete neaşteptat de puternice, metalice, sinistre.
     În cele din urmă, izbutiră să ridice capacul. Îi surprinse albul imaculat al cearceafului şi un miros pătrunzător de camfor, naftalină şi busuioc.
     — Cum se vede şi aici, ca în cele mai mici amănunte, mîna Generălesei! Aşeza lucrurile într-o ladă aşa cum alţii, altădată, zideau mînăstiri sau ridicau piramide. Ia priveşte ce frumuseţe de cearceaf, alb şi bine întins, parcă l-ar fi aşternut ieri, alaltăieri, şi, uite, pune mîna şi vezi cît e de mătăsos, parcă ar fi un giulgiu...
     Cu grijă, aproape cu emoţie, Ieronim trase încet cearşaful, înfăşurîndu-l şi strîngîndu-l într-un colţ. Vladimir apropiase mai mult lanterna şi-i plimba conul da lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-şi putu reţine un strigăt de surpriză:
     — Numai la asta nu mă aşteptam!... Şi totuşi, ar fi trebuit să mă gîndesc...
     Cîteva clipe, priviră amîndoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.
     — E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreşedintele societăţii. Dar avea groază de bombardamente şi, cînd s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Se opri şi respiră adînc, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi înăbuşe suspinul. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan şi pînă aici, lîngă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus pînă la Palat, să obţină o echipă specială, să dezgroape adăpostul şi să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preţ s-o înmormînteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucîndu-i gulerul cu sfială şi trăgînd-o încet spre el. Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenuşă...
     Întinse braţul cît putu mai mult, înălţînd rochia, iar Iconaru o lumină întreagă, plimbîndu-şi lanterna de sus în jos.
    — Dar, vezi, trebuia să mă gîndesc, reluă Ieronim, împăturind rochia şi aşezînd-o peste cearceaf. Trebuia să-mi închipui că Generăleasa o va păstra cu sfinţenie, căci asta era tot ce-i rămăsese de la Caty, de la fata ei cea mai mică, şi, pînă atunci, cea mai norocoasă, căci avea patru copii şi fusese singura fericită în căsătorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu ştia că soţul ei, Vanghele, căpitanul Vanghele, trăgea să moară într-un spital din Iaşi.) Celelalte două fete nu avuseseră noroc în căsnicie. Una divorţase şi trăia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Bancă. Iar cealaltă, Voica, mai bine să nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urmă şi-a pus capăt zilelor...
     — Dumnezeu s-o ierte, spuse Iconaru şi-şi făcu cruce.
     — Dumnezeu să le ierte pe toate, şopti Ieronim. Pe toate şi pe toţi, adăugă mai mult pentru sine, pentru că aproape nu i se auziră cuvintele. Parcă a fost blestem, ca într-o tragedie antică. N-a scăpat nici unul... Îşi îndreptă deodată umerii şi-şi ridică fruntea. Dar ce frumos ar fi fost să fie, doar aşa, ca într-o tragedie antică, vorbi deodată cu un glas neaşteptat de ferm. Să fie doar spectacol, dacă înţelegi ce vreau să spun. Toate astea să fi făcut doar parte dintr-o dramă, pe care mi-aş fi închipuit-o eu. Şi, evident, pentru că aş fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevărată decît tot ce s-a întîmplat. De aceea teatrul e mai adevărat, pentru că poţi ieşi dintr-o dramă şi poţi trece în alta. Sau poţi ieşi chiar din spectacol. Oricînd m-aş fi putut adresa Corului, şi le-aş fi spus: „Acum, destul! V-am ascultat destul. E prea mult, prea multă tragedie! Să ne ducem cu toţii la Caty şi să-i cerem iertare: « Tante Caty, iartă-mă, i-aş fi spus, că iar te-am omorît; de astă dată te-am omorît cu toţi copiii, într-un bombardament!... »"
     Se încruntă şi se aplecă mult deasupra lăzii. Începu să răscolească, grăbit, concentrat, dînd la o parte bluze ţărăneşti, marame de borangic şi broboade de lînă, fote, brîuri.
     — Asta era marea lor pasiune, să se deghizeze în ţărănci. Au adunat costume din toate provinciile ţării, căci au fost crescute în cultul unităţii neamului romînesc. De aceea trebuie să le respectăm această pasiune, cît ar părea ea de naivă. Cel puţin, nu se costumau, ca aristocraţii occidentali din secolul XVIII, în păstori şi păstoriţe, în speranţa, ridicolă, că ar putea recupera beatitudinea vieţii pastorale, în mijlocul naturii, adică în preajma grotelor artificiale, a fîntînilor arteziene şi a ruinelor preromantice...
     Îşi dădu deodată seama că lui Iconaru îi tremură braţul.
     — Te-a luat cu frig, nu e aşa?
     Căută printre costume, alese două broboade şi i le aşeză pe umeri.
     — Încă puţină răbdare şi, cînd ajungem la uniforme, le îmbrăcăm...
     — Dar fluturii? întrebă Iconaru strîngîndu-şi una din broboade în jurul gîtului. Cînd ajungem la fluturi?
     Cîtva timp, Ieronim nu-i răspunse, căutînd tot mai nervos şi mai repede, dînd la o parte rochii de fetiţe, şaluri de dantelă, bluze şi tricouri de toate culorile.
     — Cutia cu fluturi, repetă Iconaru. Căci, în ceea ce mă priveşte, eu pentru asta am venit...
     — Mai precis, cutiile cu fluturi, căci sunt multe, foarte multe.
     Vorbind, Ieronim apucase cu emoţie o rochie de mireasă, înălţînd-o cît putu mai sus, în bătaia lanternei, ca s-o poată admira mai bine.
     — Asta oare a cui o fi fost? se întrebă, curios şi totuşi cu o urmă de tristeţe în glas. După formă şi material, a fost desigur utilizată cu mult înaintea vremii mele... Tot ţi-e frig? se adresă lui Vladimir. Stai, să-ţi mai pun ceva pe spate.
     Găsi o fotă ardelenească şi i-o aşeză ca o pelerină pe umeri. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar zări un păianjen negru, uriaş, răsărit parcă atunci de sub ladă şi, întinzînd repede piciorul, îl ajunse din urmă şi-l strivi.
     — Mă rog, cutiile cu fluturi, insistă Iconaru.
     — Sunt jos, într-una din camere. Şi nu e niciodată închisă cu cheia... Doar ce îmbrăcăm uniformele de general, ne încingem şi cu cîte o sabie, dacă le mai găsim la locul lor în dulap — şi i-l arătă, întinzînd braţul către uşă — şi coborîm. Să nu-ţi fie frică, nu ne poate surprinde nimeni. El, Maestro, e o rudă depărtată de-a mea, un fel de unchi. Oncle Vania, aşa-i spun eu. Şi îi cunosc bine obiceiurile. Nu se întoarce niciodată înainte de două, trei dimineaţa, după ce se închide berăria. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu aprindem luminile, căci ne-ar putea observa vecinii. Trebuie să ne mulţumim cu lanterna asta...
     Se întrerupse şi-şi mişcă repede picioarele, urmărind cu o neobişnuită dexteritate, unul după altul, şi strivindu-i, trei mari păianjeni negri care se avîntaseră, în mici salturi ce păreau aeriene, în direcţii deosebite.
     — E păcat, şopti Iconaru. Nu trebuia să-i omori. Nu-ţi făceau nici un rău...
     
     
     De mai multe ori, în faţa cafenelei, Antim încercase zadarnic să-i ia violoncelul din mînă. În cele din urmă, ridicase exasperat braţele în aer şi, deschizîndu-i larg uşa, o poftise să intre. Spre mirarea lui, fata intrase cu pasul sigur, cu fruntea sus, zîmbind şi rotindu-şi privirile în toate părţile, parcă ar fi căutat pe cineva, sau poate doar ca să se convingă că nu era intimidată. Cînd au intrat, abia trecuse de zece, şi cafeneaua, care era totodată berărie, căci serile se puteau comanda crenvurşti şi omletă, era aproape plină. De la cîteva mese, Antim se auzi strigat, dar se prefăcu că nu aude şi se îndreptă direct spre fundul sălii.
     — Bravos, Maestro! îl felicită Iliescu, căruia nu i se încredinţase nici un rol în stagiunea de toamnă şi, ca nu cumva să creadă lumea că suferă, venea în fiecare seară la cafenea, întovărăşit de un grup gălăgios de fete tinere.
     Antim înălţase din umeri şi făcu cu braţul stîng un gest vag, de plictiseală şi resemnare.
     — Sunt cam obosit, îi spuse. E o elevă de-a mea...
     Fata înainta tot atît de sigură, grăbind pasul, căci zărise o masă liberă în fund, într-un colţ retras.
     — Bravo, Maestre! se auzi din nou strigat. Să ştii că te prinde bine...
     — E o elevă de-a mea, răspunse cu un zîmbet amar. Ultima mea elevă. O să auziţi curînd despre ea...
     Cînd se aşezară, unul în faţa altuia, Maria îi luă repede mîna între mîinile ei şi-i şopti:
     — Vă mulţumesc, Maestre. Vă mulţumesc pentru tot.
     Îşi retrase încet mîna şi, întorcînd capul, făcu semn chelnerului.
     — Nu-mi mulţumi, spuse, pentru că nu ştii ce urmează...
     Zîmbind misterios, îşi scoase fularul, apoi îşi căută batista şi-şi şterse ochelarii. Chelnerul voi să-l ajute să-şi dezbrace pardesiul, dar se împotrivi.
     — Îl mai păstrez puţin, pînă ce mă mai încălzesc. Apoi întoarse capul spre fată: Pentru domnişoara..., începu.
     — Mie, un ceai, spuse Maria. Şi dacă mai vreţi un sandwich, cu şuncă sau cu brînză. Sau cu orice, adăugă repede, zîmbind, fără să-şi plece privirile.
     — Iar pentru mine, o dată cu ceaiul, îmi aduci şi un coniac. M-a cam luat cu frig...
     Îşi potrivi ochelarii şi o privi din nou, concentrat, cercetător.
     — Vasăzică, eşti străină. Îţi repet asta pentru că întotdeauna am simţit că veştile importante, noutăţile semnificative le aflu de la străini, de la oameni veniţi din altă parte. În imaginaţia mea, vin din altă lume, chiar dacă vin doar de la; Iaşi sau de la Ploieşti. De aceea mă bucur că ne-am întîlnit. Fără să vrei, fără să ştii, ai să-mi aduci o veste. Sunt foarte curios să ştiu: ce fel de veste? Ce noutate? Ce revelaţie?
     Fata se îmbujoră brusc, apoi zîmbi.
     — Eu, Maestre?
     — Nu zîmbi. Nu crede că sunt un bătrîn maniac. Nu sunt nici chiar aşa de bătrîn, deşi mă simt cam şubred de la o vreme, şi sigur nu sunt maniac. Dar, asta a fost viaţa mea: exclusiv rezultatul unor întîlniri cu străini şi străine. E prea lung ca să ţi le povestesc pe toate într-o seară. Dar trebuie să-ţi spun măcar atît: toate femeile de care am crezut că sunt îndrăgostit erau străine, erau din altă parte...
     Fata plecase brusc privirile, căci i se păru că cei de la masa vecină se pregăteau ca să-i asculte.
     — Poate să fie numai o întîmplare, continuă Antim. Ce stranie întîmplare cînd îţi voi spune că nici una din acele dragoste nu s-a împlinit. Mai mult, am rupt, deşi nu din vina mea, trei logodne. Şi toate astea pentru o povestire. Da, Maria Daria Maria, spuse ridicînd ochii şi privind-o, brusc emoţionat, pur şi simplu pentru o povestire. E adevărat, o povestire cam stranie, şi probabil scrisă de un autor destul de obscur, pentru că i-am uitat de mult numele, şi nimeni nu auzise nici de el, nici de povestirea aceasta, spune-i, dacă vrei, nuvelă, deşi era destul de scurtă, era mai degrabă o schiţă...
     Se întrerupse, privind visător, aproape absent, cum chelnerul aşeza ceştile de ceai şi farfuria cu sandwich-uri.
    — Mulţumesc, Petrache, spuse cînd chelnerul, clipind din ochi cu înţeles, apropie cu mare atenţie paharul cu coniac plin pînă în vîrf. Te rog, nu te jena, adăugă văzînd că fata rămăsese cu ochii aţintiţi asupra farfuriei. Încearcă întîi unul cu şuncă...
     Sorbea, pe rînd, o linguriţă de ceai şi cîteva picături de coniac.
     — Cred că am citit-o în liceu, cînd aveam vreo 14, 15 ani, începu după ce-şi roti privirile în jurul lui, parcă ar fi vrut să mai verifice încă o dată că nu se află nici o figură cunoscută. Nici nu bănuiam atunci că am să fiu muzicant de meserie, deşi cîntam la vioară de cinci ani, şi curînd după aceea descoperisem violoncelul. Dar eram pasionat de ştiinţele naturale, îndeosebi de entomologie, în primul rînd de fluturi. Şi de pasiunea aceasta nu m-am lecuit nici pînă în ziua de azi. Dar după ce-am citit povestirea de care-ţi vorbesc, viaţa mea a fost schimbată. A trebuit să devin muzicant. Am simţit, am ştiut că numai arta, în cazul meu muzica, mă va putea vindeca de obsesie. Căci, în fond, asta era: o obsesie. Mă regăsisem, de la început pînă la sfîrşit, în eroul povestirii. Parcă mi se întîmplaseră mie toate aventurile lui. Şi despe ce era vorba? Pare absurd ce-ţi spun: era vorba despre ce se întîmplase într-o viaţă anterioară...
     — Într-o viaţă anterioară? îl întrerupse Maria, privindu-l adine în ochi, nedumerită, cu oarecare teamă. Era deci o povste cu metempsihoză?
    Antim apucase ceaşca de ceai, dar se răzgîndi şi o aşeză, încet, cu mare grijă, în farfurie.
     — Sunt multe poveşti cu metempsihoză pe lume, spuse ridicînd din umeri, şi zîmbi. Dar asta mă impresionase: că lucrurile se întîmplaseră într-o altă viaţă. Ce mă impresionase pe mine era acest amănunt, în aparenţă simplu şi destul de banal, că doi îndrăgostiţi au rupt logodna pentru că el, tînărul, fără să vrea, făcuse într-o zi o descoperire. Şi, evident, se grăbise s-o povestească logodnicei, care, din motive greu de înţeles, s-a simţit jignită şi l-a părăsit. Mi-e peste puţinţă să înţeleg ce s-a întîmplat, de ce s-a supărat fata...
     Fără să-şi dea seama, Maria se îmbujorase.
     — Povestea, îţi repet, e foarte simplă, continuă Antim ridicînd ochii şi privind-o, aşa cum abia muşcase din al doilea sandwich şi rămăsese încurcată, neîndrăznind să mestece. Într-un cuvînt, lucrurile se petreceau cîteva secole în urmă, probabil în Evul Mediu, în Occident. Şi eroul povestirii era un jongleur, un saltimbanc, un prestidigitator, cum vrei să-i spui...
    Se întrerupse, ca să soarbă mai spornic din coniac, îşi şterse din nou ochelarii, apoi rămase o clipă visător, privind drept înaintea lui, fără s-o vadă.
     — Şi acum, cînd ai să asculţi povestea, începu cu un ton ferm, ai să te miri că m-a putut impresiona atît. Tînărul acela, logodnicul fetei, era, cum îţi spuneam, un jongleur, un saltimbanc. Îmi aduc şi acum aminte scena decisivă: era costumat şi-şi pregătea masca, îşi punea vopselele acelea pe obraz şi auzea voci şi rîsete, nu prea departe de el; se afla, probabil, într-un bîlci oarecare, într-un cort, ascuns după o perdea, gata să apară din nou în faţa spectatorilor şi să-i facă să rîdă cu acrobaţiile şi jongleriile lui. Şi deodată, spune autorul, tînărul şi-a dat seama de decăderea lui, într-un anumil sens de trădarea lui. Deodată, în clipa aceea, a înţeles că un jongleur şi un saltimbanc ca el fusese făcut să distreze zeii, să-i amuze prin acrobaţiile şi prestidigitaţiile lui, iar acum el, ca şi toţi cei ca el, distrau pe oameni...
     — Nu înţeleg, şopti Maria, pălind uşor.
     — E greu de înţeles, continuă Antim, făcînd semn de departe chelnerului, pentru că asta nu se ştia pe atunci, în secolele XIV-XV, şi mă întreb cum a descoperit-o el, jongleur-ul. În fond, lucrul acesta nu-l ştie nici astăzi toată lumea. Dar aşa a fost. Toate acrobaţiile, jongleriile şi glumele saltimbancilor fuseseră la începutul începuturilor inventate pentru a distra pe zei.
     Se întrerupse, aşteptînd să se apropie chelnerul.
     — Acelaşi lucru, dar poate că vrea şi domnişoara un coniac.
     — Nu, mulţumesc, Maestre, vorbi repede Maria. Poate, cel mult, puţin rom în ceai. Dar de ce-or fi avut nevoie zeii de jongleriile noastre? adăugă zîmbind, cîteva clipe în urmă.
     — Nu mă întreba, pentru că n-aş şti ce să-ţi răspund. Ce este sigur este că toate artele, muzica vocală şi instrumentală, dansul, sculptura, pictura, toate au fost inventate ca să omagieze şi să slujească pe zei...
     — Muzica, dansul, teatrul, asta înţeleg, vorbi Maria.
     — Dar nu asta constituia, propriu-zis, subiectul nuvelei, o întrerupse Antim. Adevărata dramă a început după aceea, după ce tînărul i-a povestit logodnicei descoperirea pe care o făcuse: că el, faimosul artist, neîntrecutul saltimbanc şi jongleur, îşi trădase adevărata lui vocaţie, care era, într-un anumit sens, religioasă şi ajunsese, ca toţi cei din breasla lui, un simplu meşteşugar de bîlci, flatat şi fericit că poate amuza oameni de tot felul, de la castelani şi castelane la argaţi şi slugile lor...
    — Şi atunci, întrebă nedumerită Maria, ce s-a întîmplat? De ce s-au despărţit?
     — Tocmai asta nu înţeleg prea bine. Poate nu mai mi-aduc aminte sfîrşitul povestirii. Logodnica, scria autorul, l-a părăsit chiar în noaptea aceea, a plecat în lumea largă...
     — Dar de ce? stărui Maria.
     — I-o fi fost teamă că, în urma acelei descoperiri, în fond, o descoperire tragică, el, logodnicul, nu va mai fi, cum se spune, la înălţime? Nu va mai fi artistul neîntrecut, admirat şi adulat de pînă atunci?... Nu ştiu. Nu-mi dau seama.
     Tăcu cîtva timp, visător.
     — Mi-ar fi plăcut să mai urmeze ceva, ceva mai dramatic, chiar melodramatic; bunăoară, el s-o fi surprins cînd se pregătea să fugă şi să-i spună că-l va căuta tot restul vieţii şi, dacă nu-l va găsi, îl va căuta în alte vieţi şi, pînă nu va da de el, nu se va linişti...
    Se întrerupse, privind cu atenţie, aproape cu admiraţie, îndemînarea cu care chelnerul îi pusese în faţă paharul cu coniac, fără să verse o picătură.
     — Mulţumesc, Petrache. Eşti formidabil!...
     Îşi apropie buzele şi sorbi cu grijă. Apoi se întoarse sprel Maria.
     — ... Dar nu i-a spus nimic, adăugă. Sau, în orice caz, dacă i-o fi spus, nu mai mi-aduc aminte. Sfîrşitul povestirii era destul de banal. Probabil că de aceea l-am uitat...
     — Păcat, şopti Maria.
    — Pe cîţi n-am întrebat! continuă Antim însufleţindu-se. Cînd eram tînăr, nu apucam să cunosc bine pe cineva, şi-l întrebam dacă a citit povestirea asta. Şi i-o rezumam, uneori foarte emoţionat, căci dacă vedeam că mă ascultă cu atenţie, încruntîndu-se parcă ar fi încercat să-şi amintească, începeam să sper: poate că de data aceasta am noroc şi aflu numele autorului sau titlul nuvelei, sau măcar sfîrşitul... Ajunsesem de pomină, atunci, prin 1914, în preajma războiului, adăugă zîmbind.
     Sorbi din ceaşca cu ceai, apoi apucă paharul cu coniac şi-l păstră mult timp în palmă.
     — Dar, cum ţi-am spus, povestirea aceasta mi-a schimbat viaţa. Nu numai pentru că a trebuit să devin muzicant. Dar mai ales pentru că — pare atît de absurd, de ridicol, încît nici nu-ţi vine să crezi — pentru că, îţi vorbesc foarte serios, toate femeile de care mă îndrăgosteam şi cărora, evident, nu puteam să nu le povestesc descoperirea pe care o făcuse acel personaj de nuvelă, mă părăseau; nu chiar pe loc, ca în nuvelă, dar scurtă vreme după aceea...
     Maria îl ascultase fascinată, cînd foarte palidă, cînd îmbujorîndu-se.
     — De ce s-or fi supărat? M-or fi crezut naiv sau sentimental, sau poate prost de-a binelea, căci cine ar fi putut lua în serios o povestire scrisă de un autor obscur şi atît de absurdă?
     — N-a fost chiar atît de absurdă, şopti Maria, dacă v-a schimbat viaţa...
     Pentru întîia oară, Antim izbucni în rîs. Rîdea împăcat şi totuşi amar, aşa cum rîd uneori bătrînii.
     — Îmi pare bine că te-am convins atît de repede, vorbi continuînd să zîmbească. Nici nu-ţi dai seama cîtă dreptate ai !... Pe de o parte, nu mi-am putut lega viaţa de nici una din femeile pe care le-am iubit şi care, îţi repet, erau toate străine. Pe de altă parte, povestirea aceea m-a smuls dintre fluturii mei şi m-a făcut, în cele din urmă, violoncelist; întîi într-un cuartet din Viena şi apoi aici, în orchestra Filarmonicii. Dar de ce numai atît? De ce n-am ajuns ce mi se prezicea în tinereţe, ce mi-a prezis chiar Casals, prin 1926? Unul din cei mari, din primii doi, trei celişti ai lumii?
     — Ba da, Maestre, îl întrerupse Maria, aţi ajuns! Asta sunteţi: unul din cei mari.
     — Eu ştiu ce-ţi spun, continuă Antim zîmbind amar. Vorbeai de ambiţie, spuneai că eşti mistuită de o ambiţie aproape maladivă. Felicitările mele, Maria Daria! Dacă crezi în geniul dumitale, aşa trebuie să fii: bolnavă de ambiţie...
     — Dar în cazul meu...
     — Nu mă întrerupe, că nu ştii ce voiam să-ţi spun mai departe. Poate că, într-un anumit fel, eram şi eu ambiţios. Căci, în fond, acceptasem să dau concerte, încercasem, cum se spune, să mă manifest. Dar asta nu era de-ajuns. Nu mă interesa succesul — nici de critică, nici de public. Nu mă interesa pentru simplul motiv că nu puteam cînta pentru oameni. Povestirea aceea îmi schimbase radical concepţia despre artă. Nu puteam cînta pentru semenii mei, pentru oameni. Dar atunci, pentru cine? Pentru zei? Dar zei nu există. Pentru Dumnezeu? Dar dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu, ar fi o impietate să cînţi muzică profană, să-i cînţi, Lui, lieduri, valsuri şi romanţe, ca oricărui bogătaş. Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, cum mi-e teamă că e cazul meu, atunci pentru cine?
     — Pentru îngeri, Maestre! exclamă emoţionată, aproape patetic, Maria. Pentru îngeri!...
     Antim izbucni din nou în rîs. Îmbujorîndu-se, Maria întinse braţul peste masă şi-i apucă mîna.
     — Nu m-aţi înţeles, Maestre. Cînd spun: pentru îngeri, nu mă gîndesc la îngerii din biserici sau din cer, din muzee sau din cărţile poştale. Cîntăm pentru îngerii din noi. Căci fiecare om are în el un înger, nu îngerul păzitor, ci îngerul care geme închis în întunecimile sufletului fiecăruia din noi, şi pe care arareori, numai rareori, izbutim să-l descătuşăm, să-l lăsăm liber să-şi ia zborul, să se înalţe, şi atunci, o dată cu el, se purifică, şi se înalţă, şi sufletul nostru, sufletul fiecăruia din noi.
     Antim o ascultase turburat, clipind la răstimpuri din ochi, parcă s-ar fi trudit să se trezească dintr-un vis.
     — Te rog, taci!, izbucni deodată cu un glas sugrumat, aproape de nerecunoscut. Taci! repetă.
     Maria îsi retrăsese mîna şi rămase stingherită, cu privirile plecate. În acea clipă Antim îşi dădu seama că-i ascultaseră toţi vecinii şi, cu un efort, zîmbi.
     — E greu să-ţi explic, spuse. Nu e vorba despre mine.
     
     
     Îmbrăcaseră amîndoi uniformele de general, şi Ieronim începuse să aşeze lucrurile în ladă, grăbit şi totuşi concentrat, cu mare grijă.
     — Dumitale ţi se potriveşte de minune, şoptise Vladimir. Parcă e turnată. Dar pe mine atîrnă ca pe un pui de bogdaproste...
     — Ţine cald, îl consolase Ieronim. E ca un palton căptuşit cu lînă.
     — Dar uite cum atîrnă! Îmi ajunge aproape de genunchi. Şi ia te uită la mîneci, adăugă, întinzînd braţul.
     — Ţi-am spus: ţine cald. O scoţi după ce coborîm în salon. E mai uşor s-o porţi în spate decît s-o duci în mînă... Nu mai avem mult, adăugă.
     Aşezase rochia de mireasă, dar îşi dădu seama cu mirare că nu încăpea în ladă, şi rămase cîtva timp derutat.
     — Poate ar fi mai bine să-mi suflec mînecile, spuse. Dacă ţii o clipă lanterna...
     Ieronim i-o luase şi, cu mîna stîngă, distrat, începu să preseze franjurile rochiei.
     — Şi, totuşi, îmi aduc foarte bine aminte că nu era împăturită şi nici îndoită...
     Cu mînecile tunicei bine sumese, Vladimir îi luă lanterna şi examinară din nou, amîndoi, poziţia rochiei.
     — Cum tot n-o să mai servească, începu Vladimir, eu zic s-o aşezăm cum s-o nimeri... Că se face tîrziu...
     Ieronim continua să încerce, strîngînd cînd poalele rochiei, cînd partea de sus.
     — Mă întreb cum a aşezat-o Generăleasa în ladă, fără s-o îndoaie. Că, uite, orice am face, cît de mult am strînge-o, tot rămîne ceva pe din afară...
     — Eu zic să nu mai pierdem vremea, începu Vladimir.
     Dar se întrerupse speriat, făcu semn lui Ieronim să tacă, apăsîndu-şi degetul pe buze, şi stinse lumina.
     — Se aude ceva, şopti cît putu mai încet.
     
     
     După primele măsuri, Antim închisese ochii şi i se păru deodată că visează, că se află din nou lîngă el, lîngă Casals, în acea după-amiază din mai 1926, cînd, fără să se anunţe, bătuse timid la uşă şi-i spusese: „Vă rog să mă iertaţi, eu sunt entomolog..." Probabil că aşa reuşise să-l dezarmeze, căci un sfert de ceas mai tîrziu, Casals îl ascultase, concentrat şi, după obiceiul lui, încruntîndu-se, şi îl felicitase. „Ai făcut bine că te-ai lăsat de entomologie", îi spusese rîzînd. Apoi apucase violoncelul şi, privindu-l cu simpatie, făcîndu-i cu ochiul, ca unui băieţandru, reluase aceeaşi bucată. Şi acum cînta din nou Casals, cînta tot opus 56, şi cînta aici, în acest salon rece şi umed, sărăcăcios luminat, părăginit, pe jumătate ruinat.
     
     
     — S-a întors Oncle Vania, şopti Ieronim. Nu ştiu ce s-o fi întîmplat, căci de obicei nu se întoarce înainte de două, trei dimineaţă... De altfel, nu cîntă el, adăugă. Nu cîntă niciodată după concert.
     — Ce ne facem? întrebă, cu sfială, Vladimir. Dacă ne aude?...
     — Nu-ţi fie teamă. Cînd ascultă muzică, nu mai aude nimic altceva. O fi venit cu cineva din orchestră, ca să verifice vreun pasaj... Şi atunci nu rămîne mult. Îl aşteaptă ceilalţi, la cafenea. Îl aşteaptă ca să joace şah...
     Adăugase ultimele cuvinte foarte încet, mai mult pentru sine, dar fără să-şi poată stăpîni iritarea. Parcă l-ar fi auzit din nou pe Caimata, pretenţios şi protector, şi vorbindu-i totuşi cu veneraţie, aproape cu evlavie. De cîte ori îl întîlnea, nu-i putea vorbi de altceva: „Degeaba, Ieronime tată, începea punîndu-i mîna lui grea pe umeri. Cît o fi de genial conu Manolache în muzică, nu-l întrece nimeni în şah. Ar fi putut ajunge oricînd campion pe ţară. Oricînd! Dar nu vrea. Nu-l interesează. În finală se lasă bătut, parcă ar vrea să ne facă în necaz nouă: nouă, prietenii şi admiratorii lui!..."
     
     
     Antim deschisese de mult ochii, dar nu îndrăznea s-o privească. Uşor aplecată asupra violoncelului, Maria zîmbea trist, ca în somn. Aceste măsuri inimitabile, care pregăteau finalul fără ca totuşi să-l anunţe, întrecuseră tot ce înţelesese el pînă atunci, şi cînd ecoul ultimei note se stinse, sări brusc în picioare, se apropie de fată, o sărută pe amîndoi obrajii, apoi îi sărută mîinile.
     — Ai avut dreptate, Maria, începu emoţionat. Degetele astea...
     Îi fu teamă că-l vor podidi lacrimile, şi atunci se dădu cîţiva paşi înapoi şi începu să-şi descheie nasturii de la pardesiu, ca şi cum s-ar fi hotărît, brusc, să şi-l scoată.
     — Să nu răciţi, Maestre, spuse Maria. Că aici, în salon, e mai frig ca afară... 
     Antim rămase cîteva clipe nehotărît, cu pardesiul numai pe jumătate descheiat.
     — Ai avut dreptate, repetă coborînd glasul. N-am avut noroc, nici eu, nici dumneata. Am pierdut atîta timp... Trebuia de mult să mă cauţi, şi să vii să mă vezi. Ai fi fost astăzi celebră...
     — Vă mulţumesc, Maestre, şopti Maria, ştergîndu-şi sfioasă lacrimile cu podul palmei.
     — Nu vrei să mai cînţi ceva? Încă una din bucăţile dumitale preferate?
     Maria îl privi cu un mare zîmbet luminîndu-i faţa, apoi se plecă uşor asupra violoncelului şi aşteptă.
     
     
     — Am putea aşeza lucrurile în ladă, şopti Iconaru, chiar aşa, pe întunerec. Că sunt doar lucruri de cucoane şi nu fac zgomot...
     
     
     „Sunt entomolog, îi repetase, dar cînd aveam vreo 14,15 ani, am citit o povestire ciudată, destul de stranie, o poveste într-un anumit fel absurdă, şi povestea asta m-a silit să devin muzicant..." Casals îl ascultase zîmbind tot timpul şi, spre mirarea lui, nu părea surprins. „În fond, asta se întîmplă cu noi toţi, cu toţi artiştii, îi spusese. Pe de o parte, trădăm, trădăm un ideal, căci orice ideal, în cele din urmă, este inaccesibil. Dar pe de altă parte..."
     Fata se oprise brusc şi ridicase, speriată, privirile spre tavan.
     — Iertaţi-mă, Maestre, dar nu mai pot... Mi-e frică! Mi se pare că umblă cineva prin pod...
     Antim începu să rîdă, fără să reuşească totuşi să-şi ascundă turburarea.
     — Aşa se aude întotdeauna, nopţile, mai ales acum, toamna, cînd bate vîntul. Casa asta e pe jumătate ruinată... O vezi bine, de altfel, adăugă întinzînd braţul spre fundul salonului.
     
     
     În penumbră se zăreau cîteva scînduri bătute de-a lungul peretelui, neîndemînatec acoperite cu draperii decolorate, zdrenţuite, mîncate de molii.
     — Nu mai cîntă, şopti Ieronim. Asta înseamnă că se pregătesc de plecare. Ia dă-mi o clipă lanterna.
     O aprinse şi, voalîndu-i lumina cu palma stîngă, se îndreptă în vîrful picioarelor spre uşă.
     
     
     — Nu e vîntul, Maestre, spuse Maria ascultînd cu capul uşor dat pe spate. Umblă cineva prin pod... Şi adineaori mi s-a părut că am auzit şi şoapte...
     Antim ascultă şi el cîtva timp, apoi ieşi brusc şi, după ce aprinse lumina pe coridor, se îndreptă spre scara de lemn ce ducea la pod şi strigă, cu un ton surprinzător de sever:
     — Ieronim, te rog coboară imediat jos! Tu entends? Imediat! repetă.
     Se întoarse cu el de mînă şi i-l prezentă:
     — Nepotul meu, Ieronim Thanase. Poate ai mai auzit de el acum vreo zece ani, cînd era copil-minune şi juca la Teatrul Municipal. Cel mai precoce actor pe care l-am avut odată...
     Ieronim păşea drept, cu fruntea sus, zîmbind, dar în faţa Măriei se plecă şi, cu o exagerată politeţe, îi sărută mîna.
     — Sărută-i amîndouă mîinile, adăugă Antim, căci este o foarte mare artistă. Maria Daria Maria, de azi înainte eleva mea, dar elevă numai cu numele, căci m-a întrecut înainte de a mă cunoaşte...
     — Maestre..., începu încurcată Maria.
     — Şi este, evident, străină. Părinţii ei sunt din provincie. Cînd am cunoscut-o, astă-seară, mă tot întrebam ce revelaţie îmi va face. Nu bănuiam că are să fie chiar asta: geniul...
     — Maestre, şopti din nou Maria.
     Ieronim continua să-i sărute, cu delicateţe, dar insistent, cînd o mînă, cînd cealaltă.
     — Acum, destul, îi spuse Antim rîzînd. Ça suffit! Ai s-o asculţi şi tu şi ai să te convingi: va fi, dacă nu este deja, cea mai strălucită celistă a timpului...
     Îşi potrivi ochelarii şi-l privi deodată curios, măsurîndu-l din cap pînă în picioare.
     — Dar ce ţi-a venit să te îmbraci cu uniforma Generalului?
     Ieronim întoarse capul spre Maria şi o cercetă lung, cu gravitate.
     — Puteţi păstra un secret? o întrebă. Măcar pentru o săptămînă, două, pînă la spectacol? Apoi, fără să-i asculte răspunsul, se întoarse spre Antim: Căci într-o săptămînă, două, jucăm Hamlet la Teatrul Experimental, la teatrul nostru. Eu voi interpreta pe tatăl lui Hamlet, şi cum aş putea exprima mai clar condiţia de fantomă decît îmbrăcînd această uniformă de general romîn, uniforma unui erou din primul război mondial?
     — E absurd! îl întrerupse Antim, zîmbind amuzat. E absurd, dar de la tine nu mai mă miră nimic...
     Ieronim se îndreptă hotărît, aproape ameninţător, spre Maria:
     — Să fie oare atît de absurd? o întrebă privind-o în ochi. Pur şi simplu pentru că nu seamănă cu ce s-a făcut pînă acum? Dar o uniformă de general romîn ne spune mai direct decît orice alt costum baroc, costum aşa-zis de principe dintr-o Danemarcă fictivă, ne spune că e vorba de un mort, mai precis de moarte, de ceva care a fost şi nu mai poate fi; care a fost şi nu mai poate fi pentru că a intervenit tragedia...
     Maria îl privise şi-l ascultase zîmbind.
     — Are să fie greu, vorbi cu o voce neaşteptat de blîndă. Are să fie greu să convingi spectatorii că eşti fantoma regelui asasinat. Aşa cum arăţi acum, în uniforma asta de general romîn, tînăr şi zvelt, şi, o ştii şi dumneata, mai frumos decît are dreptul să fie un bărbat, semeni mai degrabă cu un erou romantic, din Byron sau din Puşkin.
     Ieronim păli uşor şi o stranie tristeţe îi întunecă deodată privirile.
     — Vasăzică, numai atîta aţi înţeles: că voi apărea pe scenă în rolul fantomei şi mă voi plimba în uniforma asta de general, aşa cum mă vedeţi acum!... Şi doar am precizat că montăm Hamlet în teatrul nostru, care e un teatru experimental. Nu v-a trecut o clipă prin minte că voi fi mascat, în aşa fel încît să nu-mi recunoască nimeni figura... Dar dacă vă voi spune că tot eu voi juca pe Hamlet şi, după cum vă aduceţi aminte, la începutul actului I ne vom afla amîndoi pe scenă, Hamlet şi fantoma tatălui, adică voi fi eu de două ori, şi în acelaşi timp...
     Se apropie de ea şi-i luă mîna, i-o strînse cu emoţie în mîinile lui:
     — Domniţă Marie, Oncle Vania spune că ai geniu. Atunci înţelegeţi ce mi s-a întîmplat, dacă am fost atîţia ani răsfăţatul copil minune la Teatrul Municipal. M-au distrus, Maria Daria, mi-au secătuit orice urmă de talent. Şi doar pentru asta m-am născut: pentru spectacol. Dar mi-au mutilat imaginaţia, mi-au năclăit inteligenţa, mi-au alterat toate darurile cu care mă copleşiseră ursitoarele în leagăn. Blestemată precocitate!... Cînd n-am mai putut fi copil minune, pentru că trecusem de un metru şaizeci, m-au silit să fiu june prim... A fost prima dată cînd m-a ispitit gîndul sinuciderii. Dar atunci m-am revoltat şi am părăsit tot, am încercat să uit tot ce mă învăţaseră ei, şi, te asigur, domniţă, am izbutit să uit. Am redevenit mai ignorant, mai naiv şi mai pur decît a fost vreodată un actor în toată istoria teatrului... Şi după aceea am luat totul de la început. Am recreat spectacolul, am reinventat arta dramatică.
     Începu să se plimbe nervos, agitat, prin faţa lor. Aşa cum trebuie să facem fiecare din noi, oamenii de azi, din a doua jumătate a secolului XX: să reinventăm totul, de la limbaj la pariul lui Pascal, de la dragoste la instituţii, la etică şi gimnastică.
     — Iartă-mă, îl întrerupse Maria. Nu voiam să te jignesc. Nu te cunoşteam, şi cînd am încercat să te închipui în fantoma unui rege asasinat... Dar acum, încep să te înţeleg...
     — Te felicit, spuse Antim aşezîndu-se în fotoliu şi zîmbind foarte bine dispus. Cît de mult îi admir eu inteligenţa, nu mă pot lăuda că îl înţeleg întotdeauna...
     Ieronim se opri în faţa lui şi schiţă în glumă o genuflexiune:
     — Pentru că dumitale, Oncle Vania, nu-ţi place drama, spectacolul pur, într-un cuvînt, tragedia, cu toate că noi doi am trăit-o ca puţini alţii dintre contemporanii noştri. Nu-ţi place tragedia, deşi continui să locuieşti aici, în casa asta, şi arătă, cu braţul întins, spre fundul salonului. De aceea iubeşti atît de mult şahul. Cînd joci şah, gîndeşti, îţi imaginezi, faci mişcări corecte sau eronate, şi eroarea se plăteşte, şi atunci pierzi partida. Dar asta nu e tragedie...
     Antim continua să zîmbească.
     — Bine, bine, m-ai convins! încercă să-l întrerupă. De altfel, tu ştii de ce joc şah: joc din deznădejde. Ca şi toţi ceilalţi, adăugă coborînd glasul.
     Ieronim se apropie cu paşi uşori de el, căutîndu-i privirile.
     — Asta îţi reproşez şi eu, că faci ce fac şi ceilalţi. Dar ce avem noi în comun cu ceilalţi? De ce-am supravieţuit, numai noi doi, dintr-o familie de treizeci şi nouă de membri?
    Antim încercă din nou să-l întrerupă şi ridică amîndouă braţele, ca şi cum ar fi vrut să oprească, de departe, un mînz nărăvaş care s-ar fi îndreptat, în goană, spre el.
     — Acum, te rog, la ora asta înaintată, je t'en supplie, nu te apuca să dezvăluieşti secretele familiei!...
     — Îmi cer iertare, vorbi Ieronim îndreptîndu-se spre Maria, punîndu-şi mîna în dreptul inimii şi frîngîndu-se din mijloc. La răstimpuri, sufăr de accese de indiscreţie, de cea mai vulgară specie de indiscreţie. Dar adineaori voiam să spun numai atît: că noi doi, Maestro şi cu mine, singurii supravieţuitori ai familiilor Calomfir, Antim şi Thanase, suntem — şi desigur nu din întîmplare — singurii artişti răsăriţi din neamul nostru.
     Se întoarse brusc spre Antim, încercînd să zîmbească:
     — Dar această nobilă vocaţie ne obligă, Oncle Manolache. Lasă-i pe alţii, de-alde Caimata şi Zamfir, să joace şah din deznădejde. Noi trebuie să ne înfruntăm destinul, să acceptăm deci tragedia ca singurul mod de existenţă vrednic de un artist dăruit cu atîţia morţi; morţi pe care, vrînd-nevrînd, îi purtăm în spate. Prea ne-a strîns în braţe destinul, prea ne-a urmărit nenorocul...
     Maria roşi brusc şi căută speriată privirile lui Antim.
     — Te rog, nu vorbi de nenoroc, încercă din nou Antim să-l întrerupă. Îl cunoaştem prea bine şi-l cunoaşte şi Maria...
     — Încă un motiv ca s-o admir! exclamă Ieronim apropiindu-se brusc şi sărutîndu-i mîna. Dar nu e destul să cunoaştem nenorocul, Oncle Vania, continuă cu fervoare. Degeaba îl cunoaştem dacă nu ştim ce să facem cu el, dacă nu îndrăznim să-l asumăm.
     Se apropie mai mult de Maria şi o privi scrutător, cu gravitate:
     — Princesse, dacă ai geniul de care vorbeşte maestrul, nu se poate să nu-mi dai dreptate. Nu trebuie să ne fie frică de destine tragice şi de nenoroc. Astea sunt condiţiile prealabile ale geniului nostru creator. Cel puţin nouă, celor de prin părţile astea, nu ni s-au pus la dispoziţie alte condiţii prealabile. Şi atunci, ce putem face? Să ne bucurăm că le avem şi pe acestea; ar fi putut să fie mai rău, ar fi putut să ne fi fost ursită nefiinţa, moartea. Să ne bucurăm deci că le avem şi le asumăm!
     — Ieronim, îmi sperii fata! se prefăcu mînios Antim, încruntîndu-se.
     Ieronim îi privi pe amîndoi, derutat.
     — Un geniu, o principesă a Spiritului, să se sperie numai de atît? exclamă cu emfază. Cînd...
     — Eu ştiu ce este nenorocul, îl întrerupse calmă Maria. De cînd mă cunosc, mă urmăreşte nenorocul. Cum îi spuneam şi Maestrului...
     Tăcu, pălind brusc. În prag, cu uniforma de general atîrnîndu-i pînă aproape de genunchi, dar cu mînecile mult sumese şi părînd prea scurte, cu faţa mînjită de praf şi funingine, o asculta Iconaru. Din cîţiva paşi, Ieronim fu lîngă el şi-i cuprinse umărul cu braţul.
     — El este Iconaru Vladimir, de care tocmai mă pregăteam să vă vorbesc. L-am întîlnit alaltăieri pe stradă, ducea un porumbel rănit în mînă...
     — Îl rănise vreun derbedeu cu praştia. Mi-a fost teamă să nu-l mănînce pisicile...
     Continuînd să-i cuprindă umărul cu braţul, Ieronim îl aduse încet în salon.
     — Îl auziţi? El nici măcar nu-şi dă seama că purta în mîinile lui o întreagă teologie, că purta credinţa şi speranţa întregului neam omenesc...
     — Nu mai rîde de mine, îl întrerupse Iconaru roşind. Că dacă m-ai văzut că sunt de la ţară...
     — Vladimir Iconaru! exclamă patetic Ieronim. Cum aş fi îndrăznit să rîd de tine, cînd te-am văzut cu porumbelul rănit, şi chiar în clipa aceea m-a ispitit îndoiala şi mi-am spus: s-ar putea ca totul să nu fie decît o iluzie, o nălucire de-a noastră, s-ar putea să nu fie decît asta: un licean milos care adună porumbeii răniţi pe maidane...
     — Îl lovise cineva cu piatra...
     Antim se ridicase din fotoliu şi încerca să-şi potrivească mai bine ochelarii.
     — Acum, explicaţi-mi şi mie ce se întîmplă, spuse. Cine e tînărul?
     Iconaru făcu cîţiva paşi spre el, se opri, apropiindu-şi milităreşte călcîiele, şi se prezentă:
     — Mă numesc Iconaru Vladimir, elev în clasa a Vil-a la liceul „Gheorghe Lazăr". M-am născut în satul Adunaţi, judeţul Olt. Tatăl meu era învăţător, dar a rămas invalid din război şi a murit acum un an. Vreau să studiez ştiinţele naturale...
     Ieronim îl întrerupse apucîndu-i braţul:
     — El crede, şi spune, că e entomolog, dar, evident, este altceva, şi altcineva: este băiatul care ducea un porumbel rănit în mînă... V-am spus că trebuie să reinventăm pariul lui Pascal, adăugă căutînd pe rînd privirile Mariei şi ale lui Antim.
     — Dar de ce l-ai îmbrăcat şi pe el în uniformă de general? întrebă Antim.
     — Pentru că îi era frig, şi începuse să tremure, acolo, în pod, în faţa lăzii... Se întoarse brusc spre Iconaru: Ce haină bună, caldă şi grea! exclamă visător. Ce haină grea, frate Vladimir, parcă ar fi un trup cald, care te-a cuprins în braţe ca să te apere de frig!
     Pe neaşteptate, din cîţiva paşi, care aminteau elanul unui patinor, Ieronim străbătuse o parte din salon, apoi se întoarse tot atît de brusc şi se opri în faţa lui Antim.
     — Ca în Stăpîn şi slugă, îţi mai aduci aminte, Oncle Vania? cînd Vasile Andreici s-a culcat, în zăpadă, peste Nikita, ca să-l apere de îngheţ. Şi l-a apărat, scăpîndu-i viaţa cu preţul vieţii lui... Cum de-a ghicit Tolstoi ce se va întîmpla în Rusia, patruzeci, cincizeci de ani după ce scrisese Stăpîn şi slugă: că boierimea şi boieraşii vor fi sacrificaţi pînă la unul, dar ţărănimea se va salva? Cum a ghicit, şi asta, Tolstoi?...
     — Nu prea înţeleg analogia, spuse Antim întorcîndu-se şi reaşezîndu-se în fotoliu, încercînd să-şi ascundă oboseala.
     Ieronim ridică braţul drept în aer.
     — Nici nu trebuie s-o înţelegi, căci e o interpretare sociologizantă, şi nu se potriveşte uniformelor noastre de general. Pentru că, Domniţă, adăugă întorcîndu-se spre Maria, uniforma asta de general care îmi ţine cald este, pentru mine, arta, geniul ludic, iar pentru Iconaru Vladimir este pur şi simplu un costum de gală, un costum de bal mascat. Cît timp vom putea costuma şi vom putea juca, suntem salvaţi!
     Maria întoarse privirile spre Antim şi zîmbi încurcată.
     — S-a făcut tîrziu, spuse, şi poate Maestrul e obosit...
     — Dimpotrivă, dimpotrivă! protestă Antim. De-abia de-a-cum înainte încep să mă simt bine. Cînd îl ascult pe Ieronim, îmi regăsesc tinereţea.
     Ieronim se apropie emoţionat de el şi schiţă din nou o genuflexiune.
     — Tinereţea mea eşti dumneata, Oncle Vania, spuse coborînd glasul. Dar ce ne-am face, amîndoi, dacă destinul nu ne-ar fi scos în cale, acum cînd aveam amîndoi nevoie, pe Iconaru Vladimir? Pentru că, oricît vi l-aş descrie eu de bine, tot nu reuşesc să prezint misterul apariţiei lui. Căci, Oncle Manolache, lui nu i-e frică! Nu îi e frică de păianjenii mari şi negri...
     — Nu fac nici un rău, întrerupse, zîmbind, Iconaru. Au şi ei rosturile lor...
     — Şi nu i-a fost frică nici cînd a trecut pe lîngă noi moş Vasile Chelaru, trăgîndu-şi sacul cu surcele, continuă Ieronim însufleţindu-se, nici cînd a auzit pe Veronica gemînd, speriată, şi apoi fugind spre uşă, şoptind, printre suspine: „Nu vreau să mor; mamă, spuneţi-le că nu vreau să mor!..." Dar poate nu i-a auzit vorbele, căci Veronica fugea prea repede, se grăbea, sărmana, să ajungă la uşa podului. Şi de zărit, sunt sigur că n-a zărit pe nici unul din ei, deşi se tot învîrteau pe lîngă noi.
     — Nu e adevărat! strigă Vladimir. Inventezi ca să mă sperii. Nu era nici o stafie. Bătea doar vîntul!...
     Ieronim îl privi absent, visător.
     — Au fost, frate Iconaru, dar pentru că n-ai vrut să crezi în existenţa lor de sărmane duhuri, blestemate să cutreiere podul casei Calomfir, au încetat să fie; pur şi simplu s-au reîntors în nefiinţă...
     Antim îşi scoase nervos ochelarii şi, ţinîndu-i strîns între degete, ridică mîna, ameninţător:
     — Ieronim! şopti. Te rog, încetează. Ça suffit!
    Ieronim se repezi spre fotoliu şi, înainte ca Antim să prindă de veste, îngenunche, apucă mîna şi i-o sărută.
     — Iertare, moş Manolache! exclamă emoţionat. Dar ce să fac dacă m-au blestemat şi pe mine ursitoarele să văd, să-mi imaginez, să creez?... Recunosc, nu era nimeni. În podul casei noastre nu mai e nimeni. Nu se aude decît vîntul prin lucarnă. Dar spune, Maestro, n-ar fi fost frumos să fi crezut ca auzim pe moş Vasile Chelaru şi pe Veronica? Să fi îngheţat de frică, să fi cunoscut, atît de tînăr — iar el, Vladimir, e încă un copil — , să fi cunoscut amîndoi teroarea fără nume, clipa aceea fără început şi fără sfîrşit, cînd noi, oamenii, vom descoperi că n-am fost niciodată singuri?
     — Ce imaginaţie maladivă! izbucni deodată Maria, cu o greu stăpînită exasperare în glas. Un artist tînăr şi cultivat ca dumneata, să-ţi inventezi singur obsesiile teroarei!...
     Ieronim se ridicase în picioare şi o privea turburat.
     — Din păcate, spuse, n-am inventat nimic. Eu însumi sunt produsul teroarei... Şi atunci mă apăr cum pot: mă apăr făcînd teatru, transformînd obsesia şi nenorocul în spectacoL.
     Maria se oprise la un pas în faţa lui şi-i privea sălbatec, respirînd cu greutate, tremurînd.
     — Cu numele cu care te-ai născut, cu talentul, îndrăzneala şi frumuseţea dumitale, nu ai dreptul să vorbeşti de nenoroc ! Dacă ţi-au siluit inteligenţa şi talentul cînd erai copil-minune, ai izbutit să te vindeci singur, aşa cum ai recunoscut-o adineaori... Dar chiar atunci, cînd erai copil-minune nimeni n-a încercat să te desfigureze, în aşa fel încît să nu mai poţi juca niciodată teatru. Niciodată! Se întrerupse foarte palidă, şi încercă să-şi înăbuşe un suspin respirînd adînc. Aşa cum au vrut să-mi facă mie, la şcoală, cînd mă băteau cu varga şi-mi loveau îndeosebi degetele, doar de mi-or rupe vreunul... Aşa cum era să mi se întîmple la maşina de treierat, deşi îi imploram să mă lase să fac altceva, le spuneam că iubesc violoncelul, că viaţa mea e asta: violoncelul, şi-i imploram în genunchi să-mi cruţe degetele... Şi de-atunci mă trezesc aproape în fiecare noapte ţipînd de groază, şi-mi pipăi degetele, aprind lumina şi le privesc, unul cîte unul. Şi de frică, nu mai îndrăznesc să mă culc, şi stau cu capul în palme, plîngînd, şi-mi sărut degetele, şi ani de zile n-am avut alt gust în gură decît gustul lacrimilor pe care le culegeam sărutîndu-mi degetele!...
     
     
     Iconaru rămăsese cu cutia pe genunchi. O strîngea bine cu amîndouă mîinile, şi deşi învăţase acum pe dinafară locul fiecăreia din aceste fabuloase coleoptere din Africa Centrală — Fangosoma Centaurus, cu cornul lui excentric, se afla chiar în mijlocul cutiei, avînd în stînga lui un Macrorbinia, verde, cu coarne asemenea cerbului, iar la dreapta, acel Steramtonnis virescens, alb cu dungi verzi, în faţa căruia se oprea întotdeauna să-l privească la muzeul de la Şosea („Dar exemplarul meu e mai bine conservat!" îi spusese Antim), urmînd, în rîndul al doilea, o Cetonia scaraboidae, apoi Taurina longkeps, cu elitrele de un verde sclipitor, de piatră scumpă, apoi Phryneta leprosa, pe care nu o văzuse pînă acum decît în fotografie — deşi le învăţase pe dinafară locurile, încă nu putea crede că această comoară era a lui. „Eu nu mai mă ocup de mult de coleoptere, îi spusese Antim conducîndu-l către fundul salonului. Uite, vezi, se oprise ca să-i arate locul, aici fusese cîndva o oglindă mare şi înaltă cît aproape tot peretele. Dar în ziua cînd a murit generalul Calomfir, văduva, Generăleasa, a acoperit-o cu o draperie de catifea... Pasiunea mea au fost fluturii, continuă deschizînd cu efort o uşă pe jumătate înţepenită şi, luîndu-l de mînă, îl conduse încet, cu grijă prin întunerec. Aici a fost la început sufrageria, dar după ce-au vîndut mobila, au transformat-o în birou, dar acum e aproape goală, şi s-a stricat şi lumina; nu ştiu ce are, pentru că de cîte ori atinge cineva comutatorul, se face un scurtcircuit. Şi acuma, că am ajuns, să nu te miri că n-o să-ţi dau voie să priveşti vitrinele", adăugă. În acea clipă, lumina i se păru orbitoare, căci cădea din tavan şi se revărsa şi din lămpile mari şi înalte aşezate în cele patru colţuri. Se trezi în mijlocul unei vaste încăperi, cu pereţii acoperiţi cu cutii, prin geamul cărora se vedeau cei mai mari, mai frumoşi, mai extravagant coloraţi fluturi, aşa cum nu văzuse nici la muzeu. „Nu te apropia, pentru că n-o să te mai înduri să pleci, şi ne-aşteaptă Maria Daria Maria... Şi acum, ce să-ţi dau? Ce să-ţi dau? se întrebă el rotindu-şi privirile pe deasupra meselor şi măsuţelor încărcate cu insectare. Să începem cu Africa Centrală. Pentru coleoptere, Africa Centrală e renumită..."
     Strîngea cutia cu amîndouă mîinile, dar nu-şi putea lua ochii de la degetele Mariei. Parcă acum le vedea pentru prima dată, aşa cum săltau, mîngîind coardele sau apăsîndu-le ameninţătoare, parcă ar fi încercat să le plesnească. Nu mai ajungeau pînă la el sunetele. Nu vedea decît degetele, şi începuse să-i fie frică: dintr-o clipă într-alta ar fi putut să plesnească una din coarde sau să greşească o singură mişcare a arcuşului, arcuşul acesta pe care-l ţinea strîns în pumn, ca o varga, şi atunci unul din degete, şi mai ales degetul cel mai mic...
     Nu o putea asculta şi, după cîteva clipe, nu mai îndrăznea nici măcar să-i privească degetele. O văzuse alergînd desfigurată de groază, urmărită de mulţimea aceea compactă, rea, fără figură. Le auzea strigătele şi, din cînd în cînd, cineva se oprea lîngă el, îl apuca de braţ şi îl întreba ameninţător: „Încotro a fugit? Spune repede, încotro a fugit? unde s-a ascuns?..."
     Înghiţînd anevoie, clipind des ca să alunge viziunea, Ieronim implora Corul: „E absurd! Nu e vorba de ea. Spuneţi-le că s-au înşelat!..."
     Zadarnic. Vedea şi auzea tot mai clar, tot mai puternic, mulţimea aceea care-l înconjura, continuînd să alerge, parcă împinsă de vijelie, şi purtîndu-l şi pe el, înghesuit din toate părţile, împins mereu din spate, şi îi auzea vorbind între ei, şi totuşi i se adresau lui: „Căutăm pe cineva, cum Dumnezeu îl cheamă? E cineva cunoscut, îl cunoaşte toată lumea. S-a vorbit mult de el. Nu-ţi aduci aminte numele? A fugit tocmai cînd începuseră să-l bată cu vergile şi îi sfărîmau degetele, unul după altul, deget după deget, a fugit cu mîinile însîngerate şi s-a făcut nevăzut." ... „Abia apucaseră s-o răstignească, vorbi cineva, dar cînd i-au zdrobit mîinile, a ţipat atît de puternic, încît s-au trezit, şi atunci n-au mai văzut-o, şi aşa a putut să coboare de pe cruce, dar anevoie, căci avea mîinile sfărîmate, a coborît şi a fugit şi de-atunci o tot căutăm, dar nu mai dăm de ea..." „E absurd, e o eroare! exclamă Ieronim. Aţi confundat-o cu altcineva." „Nu e nici o confuzie!" auzi strigînd pe cineva. Toată lumea îl ştie, s-a vorbit mult de el. Cum Dumnezeu îl cheamă?" „Ea n-are nici o vină, stărui Ieronim. E o mare artistă. Cruţaţi-i mîinile, cîntă la violoncel..." Şi exasperat, ameninţă Corul: „Ce v-a apucat? V-aţi pierdut minţile? E o confuzie la mijloc, e o eroare. Treziţi-vă! Ea n-are nici o vină. Uitaţi-vă la ea, este aici, în faţa voastră, uitaţi-vă bine la ea. La început nu voia, era prea emoţionată, îi tremurau mîinile, nu-şi mai putea stăpîni lacrimile, dar a rugat-o Maestro, a insistat. E o zi mare, spunea, nu trebuie să pleci din casa asta supărată..."
     
     
     Parcă vîntul se înteţise şi îi părea rău, în primul rînd pentru Maria, pentru că anumite note îşi pierdeau puritatea. Dar cînd nu se auzea vîntul, toamna către miezul nopţii, în casa asta pustie, cu mai toate ferestrele sparte, lipite cu jurnale sau acoperite cu cartoane, şi în care aproape nici o uşă nu se închidea bine?... Poate că niciodată nu-i simţise mai apăsător tristeţea ca în noaptea cînd veniseră să-l caute la cafenea, se apropiaseră de masa unde juca şah (era în semifinală, cu Zamfir) şi, plecîndu-se mult spre el, ca să nu-l audă ceilalţi, Gherghel îi şoptise că Generăleasa e pe moarte, că ar trebui să vină imediat dacă vrea s-o mai găsească în viaţă. Cu o jumătate de ceas mai înainte, chemase preotul, se spovedise şi se împărtăşise, şi asta îi speriase pe toţi. Dar lui Antim nu-i venea să creadă. Tot trăgea să moară de multe săptămîni, de cînd orbise. Şi de cîte ori se apropia de ea şi o întreba cum se simte, Generăleasa asculta atentă, cu mîinile împreunate, ca de obicei, deasupra plăpumii, apoi, deodată, şoptea: „Dar ce se aude, Manolache? De unde e melodia aceasta? Parcă nu mi-ai cîntat-o niciodată pînă acum. Bine ai făcut că ţi-ai adus violoncelul!..." „Nu, mon General, nu l-am adus. Dar dacă vrei..." „Stai mai bine aici, lîngă mine, şi ascultă..."
     De data aceasta, intrînd în odaia în care ardea, ca totdeauna, o singură candelă, şi văzînd-o cum strînge, parcă cu un mare efort, cu deznădejde, lumînarea aprinsă în amîndouă mîinile, a ştiut că sfîrşitul e aproape. Ingenunche lîngî ea şi-i şopti:
     — Am venit, mon General. Sunt eu, Manolache...
     Fără să-şi mişte capul de pe pernă, cu o voce slabă, dar surprinzător de limpede, îl întrebă:
     — Cîţi am mai rămas Manolache?
     — Cinci, mon General...
     Tăcu multă vreme, parcă s-ar fi trudit să numere în gînd.
     — Păziţi-vă bine, vorbi deodată, păziţi-vă bine, că ni se stinge neamul...
     Apoi, spre uimirea tuturor, ceru să fie lăsată singură cu Ieronim. Au ieşit, unul după altul, păşind în vîrful picioarelor, rudele, vecinii, doctorul, preotul. Un sfert de ceas mai tîrziu, uşa se deschise, şi Ieronim apăru în prag şi rămase nemişcat, ca o statuie.
     — S-a sfîrşit, spuse privind drept înaintea lui, fără să-i vadă. A apucat să-mi spună ce avea de spus şi şi-a dat duhul...
     — Dumnezeu s-o ierte! izbucniră toţi, făcîndu-şi cruce şi îmbulzindu-se în odaie.
     Apoi începură să aprindă lumînări. De mai multe ori, chiar în noaptea aceea, în timp ce o vegheau, fusese ispitit să-l întrebe ce-i spusese, dar nu îndrăznise. Pentru întîia dată Ieronim, care nu împlinise încă şaptesprezece ani, îl intimida. Parcă devenise deodată un alt om. Îngenunchease lîngă pat, cu ochii deschişi, dar parcă nu vedea pe nimeni. Se ridica la răstimpuri şi se ducea în salon, se plimba de la un capăt la altul, tăcut, palid, cu figura împietrită.
     Cînd, cîteva zile după înmormîntare, s-a dus la el în cameră şi l-a întrebat, Ieronim s-a făcut deodată palid.
     — Iartă-mă, Oncle Vania, i-am jurat că voi face aşa cum mi-a cerut. Mi-a cerut să jur că nu voi spune nimănui, nu voi spune decît băiatului meu, cînd va avea vîrsta pe care o am eu acum. Am îndrăznit s-o întreb: „Şi dacă nu voi avea un băiat?..." „Atunci taina aceasta va muri o dată cu tine", mi-a răspuns. Iartă-mă, Oncle Vania, a adăugat zîmbund trist. Am jurat!...
     Dar nu renunţase şi, în acei doi ani cît Ieronim continuase să locuiască aici, cu ei (nu murise încă Luchian), de mai multe ori, serile, încerca să-l descoasă.
     — Înţeleg foarte bine că, dacă ai jurat, trebuie să-ţi ţii cuvîntul. Dar nu-ţi cer să-mi spui tot şi nici măcar esenţialul. Vreau să ştiu doar atît: dacă ce ţi-a spus era în legătură cu povestea pe care am citit-o eu, cînd aveam vreo paisprezece, cincisprezece ani...
     — Cunosc povestea, îl întrerupse Ieronim, mi-ai povestit-o chiar dumneata. Povestea aceea cu saltimbancul din Evul Mediu...
     — Exact. Te întreb asta, pentru că Generăleasa avea ideile ei. Generăleasa credea că vina n-o purta logodnica, ci vina era a mea, adică, vreau să spun, a eroului din povestire. Generăleasa credea că el îşi părăsise logodnica, şi de cîte ori stăm de vorbă pe chestia aceasta, încerca să mă convingă...
     — Nu, moş Manolache, îţi dau cuvîntul meu de onoare că taina pe care mi-a cerut s-o păstrez nu avea nici o legătură cu povestirea dumitale.
     Nu se putea împiedica să nu-l privească lung, cercetător, şi să nu adauge, în şoaptă, mai mult pentru el:
     — Curios, foarte curios!...
     
     
     Abia sosiseră în Bucureşti, şi Generăleasa ceruse să-l vadă.
     — Tu eşti Ieronim, băiatul lui Thanase şi al Marinei?
     — Oui, grande-mere!... Pardon, grande tante!
     — Cu mine vorbeşti romîneşte, îl întrerupse. Şi nu-mi spui nici grande-mere, nici grande-tante. Îmi spui, ca toată lumea, mon General. Nu ma Generale, ci mon General, aşa cum mi se spune de la moartea lui Calomfir. Ai înţeles?
     — Oui, mon General! Dar se corectase pe loc: Am înţeles, mon General.
     Apoi îl luase de mînă şi-l duse pînă aproape de oglinda cea mare din salon, ascunsă sub draperii.
     — Mi-a spus Marina că-ţi place să înveţi tot felul de jocuri şi dansuri, că te pricepi să te deghizezi şi ştii să cînţi şi să reciţi poezii. E adevărat?
     — E adevărat, mon General.
     — Cîţi ani ai?
     — Astă-toamnă am împlinit şase ani.
     — Eşti deci băiat mare, pot vorbi serios cu tine. Înţelegi ce-ţi spun? înţelegi toate cuvintele?
     — Înţeleg, mon General.
     Întinse braţul şi apucă, între două degete, marginea draperiei.
     — Îmi închipui că ai aflat de ce-am acoperit oglinda. Dar din cînd în cînd, la sărbători, în ocazii solemne, cum va fi mîine, la onomastica mea, îmi place să dau draperiile la o parte... Numai că, vezi, ţinute în întunerec de atîţia ani, apele oglinzii nu mai sunt ce-au fost. Treptat, treptat îşi pierd transparenţa, şi tot felul de forme ciudate, în diferite culori, încep să apară în fundul oglinzii. Unele din aceste forme sunt de o rară frumuseţe, de parcă n-ar fi de pe lumea asta... Înţelegi ce vreau să spun?
     — Înţeleg, mon General.
     — În timp ce altele par mai stranii, seamănă cu peşterile de munte, sau cu rocile din fundul mării, sau cu vreo gaură de vulcan după erupţie... Înţelegi toate cuvintele?
     — Înţeleg, mon General.
     — Şi cînd vom da draperia la o parte, şi te vei trezi deodată în faţa atîtor forme necunoscute, şi te vei vedea şi pe tine mişcîndu-te între ele — dar foarte probabil, cel puţin la început, nu te vei recunoaşte, căci, ţi-am spus, oglinda nu mai e ce-a fost, şi uneori amplifică, lungeşte sau lărgeşte sau chiar desfigurează — n-o să-ţi fie frică?
     Îl privise cu o neobişnuită intensitate, ca şi cum de răspunsul lui ar fi atîrnat cine ştie ce decizie importantă. El rfmbi suav, aproape ironic.
     — N-are să-mi fie frică, mon General.
     — Bine. Şi iată acum ce surpriză vreau să le fac. Evident, asta e un secret, nu spui nimic acasă. Mîine seară, după ce se va servi şampania şi ne vom aduna toţi aici, în salon...
     
     
     N-a putut uita niciodată tăcerea îngheţată care a urmat şoaptelor, rîsetelor înăbuşite, ciocănitului discret al paharelor de cristal, cînd Vasile Chelaru şi Anuţa au tras încet draperia şi oglinda i-a privit pe toţi, aşa cum se strînseseră, la cererea Generălesei, înghesuiţi, în fundul salonului. Parcă nu mai îndrăznea nimeni să respire. Şi atunci, dintr-un fald al draperiei, a apărut el, aşa cum îi plăcuse să se deghizeze: cu pletele blonde, dar cu figura arsă de soare, îndelung bătută de vînt, cu o cămaşă ruptă, decolorată, prin care se vedeau umerii şi pieptul, în picioarele goale, şi cu pantalonii scurţi, pe care şi-i suflecase şi mai mult, ca şi cum s-ar fi pregătit să treacă prin apă, a apărut, parcă ar fi ieşit din peştera verde a oglinzii şi, fără ca nimic să fi pregătit această mişcare, îşi dădu deodată capul pe spate, îşi împreună mîinile la ceafă şi începu să rîdă. Era un rîs pe care nu şi-l cunoscuse pînă atunci, un hohot continuu, cristalin, irezistibil, pe care, chiar dacă ar fi încercat, nu şi-l mai putea opri. Începuse să se plimbe prin faţa oglinzii, descoperind necontenit alte scorburi şi alte stînci, şi liane cu flori nemaiîntîlnite şi, printre ele, siluete neverosimile ale invitaţilor, cu paharele de şampanie (înalte cît o cizmă sau largi cît găleata) în mînă, avînd în mijlocul lor jilţul în care se odihnea, hieratic, Generăleasa, şi acum rîdeau şi ei, un rîs la început timid, puţin speriat, dar devenind repede contagios, rîdeau acum cu toţii, şi în oglindă îi vedea cum se privesc unii pe alţii, încîntaţi şi totuşi neliniştiţi, căci nu prea înţelegeau ce li se întîmplă, pînă cînd, iarăşi fără ca nimic să fi pregătit acest gest, Ieronim ridicase amîndouă braţele în sus, făcîndu-le semn să tacă, şi începuse să danseze, cîntînd în surdină o melodie pe care o descoperea atunci. Apoi începuse să recite, dar niciodată n-a ştiut dacă recitase vreuna din poeziile, nenumărate, pe care le învăţase pe dinafară sau improvizase, fără să-şi dea seama, vers după vers, aşa cum îi cerea melodia şi îl sileau mişcările de dans, mereu altele, cînd lente, maiestuoase, aproape liturgice, cînd abrupte, sălbatece, ireverenţioase.
     De ce s-a oprit, la un moment dat, şi depărtîndu-se la un pas de oglindă, s-a înclinat, plecîndu-se mult din mijloc, cu pletele căzîndu-i peste faţă, n-a înţeles, pentru că nu era obosit. I-ar fi plăcut să-şi continue dansul, să inventeze alte melodii şi versuri.
     — Encore! encore! au început să strige toţi, în fundul salonului, bătînd din palme, unii cu oarecare greutate, căci aveau
     Încă paharul gol în mînă.
     — Bravo, Ieronim! strigase Generăleasa. Encore! adăugase şi ea, cucerită de entuziasmul general.
     Ce s-a întîmplat exact, n-a putut afla de la nimeni. Îşi aducea doar aminte că se retrăsese încet spre colţul din stînga, apucase draperia, apoi, trăgînd-o anevoie după el, începu s-o legene, şi faldurile, înfiorîndu-se, adumbreau şi luminau mereu alte peşteri submarine, în timp ce el vorbea ca în vis, cu o voce — i-au spus mai tîrziu — din altă lume, căci nu semăna cu nici o voce omenească, şi, deşi de o incomparabilă suavitate, îi paralizase pe toţi, evident, nu numai vocea, ci şi cuvintele pe care le spunea, pentru că nu înţelegeau întotdeauna prea bine ce voia să spună, înţelegeau, doar, că el, Ieronim, oricînd se poate furişa aici, în fundul peşterii, în adîncul mării, şi se poate reîntoarce cu prietenii lui, care sunt mulţi, de la delfinii şi caii-de-mare cu care se joacă în fiecare dimineaţă, pînă la fiinţele nevăzute pe care, din fericire, numai el le poate vedea. Eglantina, cu ochii de sticlă şi buzele de porţelan, şi chiar Mironclai, deşi umblă pe picioroange cît casa de înalte, dar altminteri e prietenos şi rîde întruna, şi cine nu l-a auzit rîzînd la douăzeci, douăzeci şi cinci de metri deasupra lui nu cunoaşte bucuria rîsului...; da, poate unii din aceştia le-ar plăcea, dar cînd vor da cu ochii de Maremore, care nu e nici şopîrlă, nici pasăre, dar cîntă mai frumos ca privighetoarea, sau cu Paralene, care se caţără cu unsprezece picioare deodată, ca păianjenii, deşi are ochii mari, albaştri de domnişoară, şi genele atît de lungi încît...
     — Ne-ai tras o spaimă! îi spuneau mai tîrziu. Tăceam toţi, înlemniserăm, parcă ne-ai fi vrăjit, şi nimeni nu îndrăznea să strige la tine, să te oprească. Nici măcar Generăleasa, precizase o dată, mult mai tîrziu, Antim. Împietrise şi ea fermecată.
     — Dar ce-am spus, Oncle Vania? Ce v-am spus? întrebase atunci, cu aceeaşi exasperare în glas, pentru că începuse să creadă că se înţeleseseră cu toţii să nu-i povestească niciodată nimic precis.
     — Cine le mai ţine minte? răspunse Antim. Căci, îţi repet, nu erau fraze şi cuvinte de copil, cît ar fi fost el de precoce, ci parcă ar fi vorbit altcineva prin tine, vreun semizeu sau eroul mitologic, sau unul din personajele acelea fabuloase care pretindeai că-ţi erau prieteni şi cu care te întîlneai cînd voiai şi unde voiai, nu numai în oglindă... Şi, acum pot să-ţi spun, adăugase odată Antim, mulţi ani în urmă, mi-a fost frică, şi nu numai mie, ne-a fost frică să nu ţi se întîmple ceva, să nu-ţi pierzi minţile, căci o asemenea precocitate, profundă şi extravagantă în acelaşi timp, se plăteşte...
     — Şi aţi avut dreptate, îl întrerupse Ieronim zîmbind amar. Am plătit cu vîrf şi îndesat. Căci în noaptea aceea familia a decretat că sunt copilul-minune al secolului, şi tot atunci s-a decis să mă prezint neîntîrziat directorului Teatrului Municipal. Şi, spre nefericirea mea, Theodorini era bun prieten cu directorul teatrului... Am plătit, Oncle Vania, pentru spaima pe care v-am tras-o în noaptea aceea de Sfîntul Ioan, am plătit mai mult decăt era drept să i se ceară să plătească unui copil, chiar unui copil-minune...
     
     
     Îşi aminti deodată că aria aceasta îi plăcea mult Melaniei şi, fără să-şi dea seama, zîmbi. Cînd venise să-i anunţe logodna, Generăleasa se odihnea, ca de obicei, în jilţul ei favorit din mijlocul salonului.
     — O cheamă Melania, începu el după ce-i sărută mîna. Este, evident, străină. Inutil să adaug că e foarte frumoasă şi inteligentă şi, pe cît pot judeca eu, care nu mă pricep în literatură, a citit imens!...
     — Manolache, îl întrerupse Generăleasa, eu ştiu la ce te gîndeşti tu. Tu îţi închipui, sau măcar speri, că de data aceasta este ea.
     Reuşise să rîdă, dar jovialitatea i se păruse atît de stridentă, încît se opri şi ridică din umeri, prefăcîndu-se mirat.
     — Cum o să-mi închipui asta, mon General? exclamase. Cum am să amestec un personaj dintr-o povestire, spune-i, dacă vrei, nuvelă, cu o fiinţă vie, din zilele noastre? E drept, străină, dar e o fiinţă în carne şi oase...
     Generăleasa îl privise tot timpul zîmbind blînd şi totuşi distant, aşa cum numai ea putea să zîmbească.
     — Şi, evident, i-ai rezumat şi ei nuvela, cu speranţa, nemărturisită, că, poate, cine ştie? printre miile de cărţi pe care le-a citit, poate a dat şi peste povestea vieţii tale...
     Nu mai încercase să rîdă şi, încurcat, îşi scoase ochelarii şi-şi căuta acum batista ca să-i şteargă.
     — Nu ştiu dacă o pot numi povestea vieţii mele, începuse el tîrziu. Dar trebuie să recunosc că...
     — Greşeala ta, Manolache, îl întrerupse Generăleasa, este că nu vrei să-ţi recunoşti marea ta calitate, care este totodată şi marea ta slăbiciune: modestia. Eşti prea modest. Ai descoperit într-o zi că ar fi păcat să-ţi cheltuieşti viaţa studiind insectele, cînd eşti atît de înzestrat pentru muzică, şi ai descoperit în acelaşi timp că nu te poţi desăvîrşi în nici o artă, dar mai ales în muzică, dacă nu priveşti în sus, către cer, în loc să te uiţi în jurul tău, să vezi ce fac oamenii şi ce zic vecinii. Ai făcut această mare descoperire, de care suntem mîndri noi toţi, întreaga familie, cînd erai aproape un copil. Dar, modest fiind, ai pus-o pe seama altuia, pe seama unui personaj dintr-o nuvelă, care trăia acum nu ştiu cîte sute de ani...
     — Mon General...
     — Ascultă, că n-am terminat. Modestia este o însuşire rară, mai ales în zilele noastre, şi mai cu seamă în familia noastră. Foarte bine dacă vrei cu orice preţ să-ţi justifici concepţia ta despre artă şi viaţa pe care ai decis s-o trăieşti prin-tr-un model literar... Unde nu te mai înţeleg, continuă după o scurtă tăcere, este legătura pe care o faci tu între idealul tău artistic şi Ea, femeia aceea care te-a părăsit acum cîteva sute de ani...
     — Asta se întîmplă în nuvelă, încercase Antim s-o întrerupă.
     — Totuna e. Este vorba de logodnica aceea necunoscută şi inaccesibilă, pe care o tot aştepţi, dar pe care n-ai încercat niciodată s-o cauţi. Asta nu înţeleg, adăugă gînditoare. Nu înţeleg de ce nu-ţi cauţi ursita, dacă ştii că există undeva pe lume şi te aşteaptă. Nu trebuie s-o cauţi prea departe. Poate este pe aici, pe lîngă noi, şi dacă n-o vezi încă este pentru că o ascunde soarele, sau umbra, sau oamenii. Dar dacă te hotărăşti s-o cauţi...
     Toate acestea le ştia sau le bănuia de mult. I le mai spusese, uneori direct, ca acum, alteori pe foarte departe, referindu-se la cei cinci fraţi aproape legendari, strămoşii ei, care plecaseră dintr-un sat din Pind, fiecare în altă direcţie, ca să-şi caute miresele. Ce i se părea de astă dată curios şi chiar jignitor era faptul că Generăleasa îl mustra că nu-şi căuta ursita acum, mai puţin de un sfert de ceas după ce o anunţase că se logodise.
     — În felul meu, vorbi cu o neaşteptată fermitate, o caut şi eu. Deşi poate o caut cu discreţie exagerată. Dar de cîte ori întîlnesc o străină, deschid ochii în patru, stau mult de vorbă cu ea, o descos, cîntăresc tot ce-mi spune, şi chiar ce nu-mi spune... Aşa cum s-a întîmplat cu Melania, îndată ce-am aflat că e străină...
     — Străină, repetă Generăleasa cu o uşoară tristeţe în glas. Manolache, pentru un bărbat, nici o femeie nu e străină. Bărbaţii întîlnesc o singură dată în viaţă Străina şi atunci, în orice caz, e prea tîrziu. Şi despre asemenea întîlniri e bine să nu mai vorbim...
     Antim continua să-şi şteargă ochelarii, fără s-o privească.
     — Eu pentru asta venisem, vorbi tîrziu. Venisem să-ţi spun că duminica viitoare mă logodesc cu Melania...
     
     
     Aşa i se întîmpla şi altădată, cînd lăsa uşa deschisă şi-l asculta pe Antim exersînd aici, în salon. După cîteva minute se trezea că ascultă Corul, povestindu-i ce se va întîmpla în scena următoare sau cum ar fi trebuit să se întîm-ple lucrurile în piesa pe care o citise chiar în ziua aceea. Pe malul mării. O plajă pustie pe malul Mării Negre, anunţa Corul. Într-o seară de noiembrie... Şi, totuşi, intervenea Ieronim, autorul scrie limpede că scena reprezintă curtea unei case de ţară, într-o dimineaţă de iunie, şi la ridicarea cortinei se aude, de departe, vocea unui bărbat... E o plajă pustie, pe malul Mării Negre, într-o seară de noiembrie, continua Corul. Şi mult timp după ridicarea cortinei nu se aude decît vîntul.
     
     
     — Vasăzică, aicea erai? îl trezea vocea lui Luchian. Tot îl asculţi, îl asculţi mereu? Nu te plictiseşti să asculţi mereu aceeaşi melodie?
     Se oprea în prag, şi numai arareori intra în odaie. Avea obiceiul să spună repede ce avea de spus, în prag, şi apoi dispărea, îşi continua plimbarea lui leneşă, melancolică, din încăpere în încăpere, prin toată casa.
     — Iar am visat-o pe Veronica, îi spusese în ziua aceea. Ascultă-mă pe mine: n-o mai duc mult. Îmi vine şi mie rîndul. Curînd, curînd o să rămîneţi numai voi doi, singuri pe lume. Şi atunci, mă tot întreb: ce-o să vă faceţi fără mine?...
     Dispăruse înainte ca să aibă timp să spună ceva. Şi aşa cum se aştepta, Corul răspundea în locul lui. „De ce ţi-e frică de moarte, Luchian? Adu-ţi aminte ce ne spunea Generăleasa: «Îmi place de voi, că nu vă e frică de nimic, nici de moarte, nici de dragoste. Se vede că sunteţi nepoţi de erou... »" îi mai spusese asta odată, după ce orbise: „Îmi place de tine, Ieronim, că nu ţi-e frică de nimic!..." O repetase şi lui Antim.
     Intrase o dată la el în odaie, cu un zîmbet misterios luminîndu-i faţa:
     — Ieronim, ştii ce mi-a spus de tine Generăleasa pe patul de moarte? Mi-a spus: „Cum se vede că Ieronim e nepot de erou!..."
     — Ştiu, mi-a spus-o şi mie. N-am voit s-o contrazic, pentru că asta îi face plăcere. Dar adevărul este altul, Oncle Vania. Nu mi-e frică de nimic şi, în primul rînd, nu mi-e frică nici de dragoste, nici de moarte, pentru că, după tot ce ni s-a întîmplat, şi mi s-a întîmplat, am redescoperit sensul şi funcţia spectacolului, aşa cum le ştiam de copil...
    Ar fi vrut să continue, dar auzi deodată Corul: „Acestea nu sunt informaţii de toate zilele, asemenea celor pe care le ceri şi le afli la orice ghişeu de poştă, de bancă sau de gară. Acesta este adevărul, Ieronim. Adevărul!"
     Şi, totuşi, foarte curînd după aceea, a încercat să-i explice. Intrînd pe neaşteptate în salon, îl găsise pa Antim cu violoncelul rezemat de genunchiul stîng, privind absent în faţa lui. Stătea aşa, probabil, de mult timp, pentru că Ieronim, văzînd că tăcerea se prelungeşte, crezuse că Antim plecase în oraş. Dar îl găsise la locul lui obişnuit, cu violoncelul lîngă el, cu privirile pierdute.
     — Încep să îmbătrînesc, îi spuse încercînd să zîmbească. Am prea multe amintiri...
     — Un artist nu îmbătrîneşte niciodată, Oncle Vania, îl întrerupse Ieronim, brusc emoţionat. Dacă ne-a pedepsit şi pe noi Dumnezeu cu ceva, ne-a pedepsit cu tinereţe fără bătrîneţe. Recunosc, pedeapsa e grea, dar ce putem face? Asta ne-a fost ursita...
     — Tinereţe fără bătrîneţe, repetă Antim zîmbind. Uşor de spus, la vîrsta ta...
     — Avem amîndoi aceeaşi vîrstă, Oncle Vania, continuă Ieronim, îngenunchind lîngă el. Numai că dumneata ai amintiri, iar eu mi le imaginez. Şi dacă ţi-aş spune că amintirile mele întrec de multe sute de ori pe ale dumitale, pur şi simplu pentru că mi le-am imaginat, n-ai să mă crezi...
     Antim îşi aşeză violoncelul alături şi, pe neaşteptate, începu să rîdă.
     — Spune-mi şi mie cum faci, îl întrebă. Cum faci să-ţi imaginezi amintirile...
     — Întîi le imaginez, şi apoi mi le amintesc. Probabil că şi dumneata ţi-ai imaginat multe în viaţa dumitale, dar le-ai uitat. Nu-ţi aminteşti decît ce ţi s-a întîmplat, cum se spune, personal, dar astea, Maestro, pentru noi, artiştii, nu au valoarea pe care o au pentru ceilalţi...
     Se ridică brusc în picioare şi, aşa cum îi era obiceiul cînd presimţea că va spune lucruri pe care le evitase pînă atunci, începu să se plimbe cu paşi mari prin salon.
     — Îţi mărturiseam odată că dacă nu mi-e frică de nimic, nu este pentru că sunt nepot de erou, ci pentru că am redescoperit sensul şi funcţia spectacolului. Dar nu ţi-am spus ce înseamnă asta pentru mine. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricînd, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi...
     — Prin imaginaţie, repetă Antim tot mai bine dispus. Adică, în mintea noastră... Dar asta nu schimbă realitatea, ce se întîmplă cu adevărat în noi şi în jurul nostru...
     Ieronim se opri în faţa lui şi-l privi surprins, ca şi cum n-ar fi fost sigur că L-a auzit bine.
     — Depinde ce înţelegi prin realitate, spuse. Pentru mine, realitatea este adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaştem numai după moarte. Dar arta, şi în special teatrul, spectacolul, ne revelează acest adevăr în tot ce se întîmplă în jurul nostru, şi mai ales în tot ce ne putem imagina că se întîmplă. În fond, teatrul, ca şi filozofia, este o pregătire pentru moarte. Cu deosebirea, pentru mine capitală, că spectacolul anticipează revelaţia morţii, pentru că îţi arată toate acestea aici, pe pămînt, în viaţa de toate zilele...
     — Ieronim, nu te mai înţeleg...
     Şi i se păru că zîmbetul care-i luminase figura începe să se şteargă, şi privirile se pregătesc să se depărteze, gata să se piardă, absente, în gol.
     — Pentru că dumneata, Oncle Vania, continuă Ieronim cu un alt glas, mai blînd şi totuşi mai solemn, dumneata te în-căpăţînezi să reduci înţelegerea la exerciţiul raţiunii, ca la şah. Dar ştii foarte bine că nici arta, nici viaţa nu pot fi înţelese numai prin raţiune. Orice se întîmplă în jurul nostru ar putea camufla un mister, aşadar o revelaţie decisivă, un adevăr cutremurător. Bunăoară, orice porumbel ar putea camufla...
     — Vasăzică, iar v-aţi apucat de filozofie, îl auzi pe Luchian din prag. Ferice de voi, adăugase îndreptîndu-se agale spre fotoliul Generălesei.
     Se aşeză, oftînd adînc.
     — Nu ştiu ce am, spuse. Nu mă simt bine... Dar voi vedeţi-vă de treabă, continuaţi-vă discuţia...
     De-atunci, îl tot auzea: „Nu ştiu ce am. Nu mă doare nimic, dar mă simt obosit. Foarte obosit..."
     De cînd nu se mai plimba din încăpere în încăpere, prin toată casa, îi plăcea şi lui să lase uşa deschisă, să-l asculte pe Antim. Apoi, într-o seară, cînd Ieronim se apropiase de patul lui cu cartea deschisă, să-şi continue lectura întreruptă cu o jumătate de ceas mai înainte, Luchian îi făcu semn, mişcîndu-şi încet, obosit, mîna dreaptă.
     — Ieronim, şopti, eu nu mai am mult. Îţi spun asta foarte simplu, pentru că, aşa cum ştii şi tu, nu mi-a fost frică de dragoste şi nu mi-e frică nici de moarte. Dar vreau să-ţi dau un sfat. Şi vreau de asemenea să te rog ceva. Sfatul e acesta: cînd eu n-oi mai fi, te duci şi locuieşti în casa lui Thanase, acolo unde ai copilărit. M-am înţeles cu chiriaşii. Ei vor fi bucuroşi să-ţi cedeze cele două odăi de la etaj, că tot riscă să le ocupe altcineva şi, evident, te preferă pe tine, care într-un anumit fel eşti încă proprietar...
     — Şi Oncle Vania?...
     — N-o să mai apuce să rămînă nici el multă vreme aici, căci lucrul e hotărît: casa se dărîmă. O fi primăvara asta sau la toamnă, sau în primăvara următoare, nu se ştie, dar sigur se dărîmă. Şi atunci Manolache va veni la tine, şi-i dai una din camere. Altminteri, rămîne pe drumuri... Îmi făgăduieşti? Pot conta pe tine?
     Nici nu mai asculta Corul strigîndu-i: „Ieronim, fii tare, fii ca stînca de cremene! Nici o lacrimă. Şi vocea, Ieronim, vocea să nu-ţi tremure, căci nu se va întîmpla nimic altceva decît ce-ai tot învăţat în ultima vreme. Moartea. Moartea şi dragostea..."
     — Pot conta pe tine? întrebă încă o dată Luchian.
     Ieronim zîmbi şi, luîndu-i mîna, i-o mîngîie.
     — Am făgăduit, Luchian. Poţi conta pe mine...
     — Şi acum am să-ţi fac o rugăminte. Ultima mea rugăminte...
     Tăcu multă vreme, cu privirile ţintite în tavan.
     — Ce ţi-a spus Generăleasa atunci, înainte să moară, cînd aţi rămas numai voi doi singuri?...
     Ieronim se dădu un pas înapoi, ca şi cum ar fi încercat să-l vadă mai bine.
     — Luchian! exclamă. Ştii ce i-am făgăduit: că voi păstra secretul, că nu-l voi spune decît băiatului meu cînd va împlini 17 ani.
     — Ştiam asta, îl întrerupse calm Luchian. Dar pe mine mă poţi deja elimina din numărul celor vii...
     Ieronim se apropie din nou de pat.
     — Dar Luchian, începu el încercînd să-şi stăpînească emoţia, eu, din noaptea aceea, de cînd m-a chemat Generăleasa lîngă ea, nu fac decît asta: să vorbesc despre ce mi-a destăinuit ea. Dar pentru că am jurat, nu le pot spune aşa cum mi-au fost spuse mie cu limbă de moarte, ci le destăinuiesc în parabole şi legende, în anecdote şi imagini. De cînd s-a prăpădit Generăleasa, eu nu fac altceva, nu pot face altceva decît să vă spun, dar voalate ca într-o oglindă veche, cum a fost oglinda noastră, nu pot face altceva decît să vorbesc, în imagini şi parabole, de taina care mi-a fost încredinţată. Şi nu numai vouă, familiei şi prietenilor ci şi celor pe care îi în-tîlnesc din întîmplare. Sunt uneori ispitit să opresc oamenii pe stradă, evident, nu pe oricine, dar anumiţi oameni în care mi se pare că ghicesc un anumit semn. În sfirşit, asta e altă poveste. Dar, Luchian, eu numai despre asta vorbesc! Dacă n-aş fi vorbit, mi-aş fi pierdut minţile!...
     Luchian îl ascultase turburat, şi totuşi un zîmbet se ivi, timid, pe buze.
     — Atunci, trebuie să-mi dau silinţa să te ascult cu mai multă atenţie, şopti continuînd să zîmbească, şi să încerc să descifrez enigmele. Dar nu ştiu dacă voi mai avea timp. Mă simt foarte obosit...
     — Tinereţe, tinereţe fără de bătrîneţe! repeta Antim.
     
     
     Abia apucase s-o sărute pe amîndoi obrajii, şi Iconaru, cu cutia sub braţ, se repezise spre el, îi mulţumi strîngîndu-i mîna şi plecîndu-şi respectuos fruntea. Dar aproape de uşă Ieronim îl ajunse din urmă şi-l opri.
     — Cum, vrei să pleci?
     — Poate îl mai găsesc pe Borban lucrînd şi îmi deschide pe din dos...
     — Vrei să pleci, îl întrerupse Ieronim, cînd încă nici n-am intrat în miezul problemei, n-am discutat nici măcar existenţa lui Dumnezeu?
     — E tîrziu, şi gazda se face foc dacă-l trezim din somn...
     — În nici un caz nu poţi umbla noaptea, pe stradă, îmbrăcat în uniforma asta de general! Dacă te vede vreun sergent, te arestează. Trebuie să-ţi găsim alte haine...
     Îl auziră urcînd în goană scara spre pod, apoi îi auziră paşii călcînd de astă dată fără grijă şi în mare grabă, şi cîteva minute în urmă se întoarse cu braţele încărcate. Cu un oftat de uşurare, îşi revărsă poverile pe canapea. Adusese fotele, maramele şi broboadele pe care le examinase, pe îndelete, cu două ceasuri mai înainte, dar adusese şi rochia de mireasă.
     — Asta este pentru dumneata, Princesse, se adresă Măriei întinzîndu-i rochia la picioare, ca un covor. Esta aproape o piesă de muzeu, aşa că-i poţi neglija simbolismul. A fost croită cîndva ca să împodobească o mireasă, dar în noaptea asta, potrivită cu oarecare imaginaţie în jurul umerilor dumitale, îţi va ţine cald...
     — Ieronim, iar ai s-o superi! spuse în glumă Antim.
     Maria îşi ştersese ultimele lacrimi cu podul palmei şi zîmbi.
     — Nu mai mă supăr, Maestre, şopti. Într-o zi ca asta, nu mă pot supăra...
     Iconaru continua să caute, fără entuziasm, prin maldărul de stofe.
     — Toate astea le cunosc, vorbi dezamăgit. Sunt doar pentru cucoane...
     — Dar ţin de cald, îl întrerupse Ieronim, alegîndu-i una din fote şi aşezîndu-i-o pe umeri. Iar pe deasupra, ca să nu se vadă...
     Ieşi iar pe coridor şi curînd se întoarse cu o pelerină.
     — Pe deasupra, continuă, punem pelerina asta. E drept, cam veche şi, probabil, prăfuită, dacă nu cumva găurită de molii...
     Începu s-o scuture, cercetînd-o îndeaproape.
     — Se face tîrziu, spuse Iconaru, luîndu-şi iarăşi cutia sub braţ. Nu stau departe şi, dacă pornesc în pas alergător, nu răcesc...
     Ca şi cum nu l-ar fi auzit, Ieronim îi potrivi, cu îndemînare, pelerina peste fota care-i acoperea umerii.
     — Îl ducem întîi pe el acasă, se adresă Mariei, ca să vedem dacă mai poate intra...
     — Dacă Borban n-a stins lumina, îl întrerupse Iconaru, îmi deschide pe din dos...
     — Iar noi, continuă Ieronim, noi plecăm apoi să ne plimbăm pe străzi. Avem atîtea de discutat...
     Cu gesturi scurte, înfăşură rochia de mireasă şi, asemenea unui mare şal, i-o încolăci în jurul umerilor. Apoi izbucniră toţi în rîs.
     — Tinereţe! exclamă încă o dată Antim, însoţindu-i în coridor.
     Încuind uşa, îl auzi, pe Ieronim:
     — Princesse, dacă crezi cu adevărat în Dumnezeu...
     De-abia după ce se aşezase, istovit, în fotoliul Generălesei, îşi aduse aminte că uitase să le ofere, în paharele minuscule, rezervate numai pentru asemenea ocazii, faimosul Grand Armagnac, 1908, din ultima sticlă care-i mai rămăsese.
     — Tinereţe fără bătrîneţe! îşi repetă ironic, clătinînd din cap. Fără de bătrîneţe...
     Voi să se ridice, să caute în dulap şi să-şi umple măcar paharul lui, să bea, în sănătatea lor, dar îşi simţea picioarele grele, ca de plumb, şi se hotărî să se odihnească puţin, doar cîteva clipe. Zîmbind, îşi rezemă capul de speteaza jilţului şi-şi apropie pleoapele. Va trebui să procedeze ca în ocaziile mari, solemne, să aplice, cum îi plăcea să spună, ceremonialul, adică să ţină, cîteva secunde, paharul de cristal în dreptul ochilor, privind prin licoarea de aur şi aramă, şi apoi să-l înalţe şi, urîndu-le noroc, să-l apropie de buze şi să soarbă cît va putea mai încet.
     Puţin timp în urmă deschise brusc ochii şi-l surprinse lumina din salon. „A dat Dumnezeu şi au reparat prizele!" îşi spuse, dar în aceeaşi clipă o văzu pe Maria Daria îndreptîndu-se încet spre el, şi se ridică speriat din fotoliu.
     — Ce s-a întîmplat? o întrebă. Ai uitat ceva? Sau te-ai certat din nou cu Ieronim pe drum?
     Fata se oprise la un pas în faţa lui şi-l privea, zîmbind trist. Şi de-abia atunci o văzu cît este de frumoasă, ce lumină neobişnuită îi însufleţea figura.
     — Maria Daria, începu el emoţionat, te-ai făcut deodată foarte frumoasă. Ce s-a întîmplat?
     Fata continua sa-l privească, adînc, în ochi, cu acelaşi zîmbet trist uitat pe buze.
     — Nu mă mai recunoşti, Maestre, spuse foarte încet. E adevărat, a trecut atîta timp, adăugă.
     Tăcu o clipă, apoi începu să recite:
     
     Manole, Manole, Meştere Manole...
     
     — Melania! exclamă Antim. Ce e cu tine? De ce-ai venit?
     Fata îi prinse mîna.
     — Manole, Manole, meştere Manole, n-ai uitat numai logodnica, ai uitat şi de logodnă... Îl trase încet spre ea: Trebuie să ne grăbim, că ne aşteaptă...
     Se lăsă dus ca un copil, întrebîndu-se ce i-ar putea spune, acum, după atîţia ani, cînd, ajunşi la capătul salonului, dădu deodată cu ochii de oglindă, sclipind scăldată în lumină, aşa cum nu se întîmpla decît cînd toate candelabrele erau aprinse, şi se opri, speriat şi fericit totodată. Dar fata continua să-l tragă după ea.
     — Unde vrei să mergem? exclamă foarte bine dispus. Vrei să trecem prin oglindă?
     Fata începu să rîdă şi întoarse capul.
     — Oglinda e înapoia noastră, Manole. N-o vezi? şi i-o arătă întinzînd uşor braţul.
     Întoarse şi el capul. Oglinda era într-adevăr acolo, departe, în celalt capăt al salonului, şi cînd fata îl trase brusc după ea, nu se mai împotrivi, şi pătrunse ca într-o ramă de lumină.
     — Să ne grăbim, o auzi din nou, că ne aşteaptă...
     Se lăsă dus, şi curînd îşi dădu seama că traversau o mare sală, puternic luminată, şi fata îl trăgea tot mai repede, îndreptîndu-se spre scara de marmoră care se vedea de departe urcînd în spirală.
     — Melania, şopti el încurcat, nu pot intra cu pardesiul pe mine...
     Nu-i înţelese răspunsul, pentru că tocmai atunci ultimii sosiţi se îmbulzeau către intrarea principală, cîteva perechi urcau repede pe scări şi începea să se audă freamătul sălii si muzicanţii care-şi încercau instrumentele.
     — Melania! şopti cînd trecuseră de ceea ce trebuia să fie ultimele balcoane şi galeriile, şi fata continua să-l tragă după ea, pe această scară de marmoră care urca, nesfîrşită, în spirală.
     Dar parcă nici nu l-ar fi auzit. Uşile se închiseseră, freamătul sălii începuse să se potolească, nu se mai auzeau decît sunetele scurte ale unei trompete.
     — Melania! exclamă şi voi să se oprească.
     Zîmbind, fata se întoarse spre el:
     — Non sono Melania, Maestro, şopti.
     În acea clipă o recunoscu şi îşi aminti tot, de la întîlnirea lor în faţa gării, cînd a ajutat-o să-şi urce valizele în vaporetto, pînă în seara cînd, strîngîndu-i mîna în mîinile lui, îi spusese: Ti voglio bene, Laetitia. E adesso, je dirai le reste en roumain: Vrei să ne logodim? Acum? Chiar acum, în grădina asta?
     Împlinise chiar în seara aceea nouăsprezece ani.
     Îl privea cu acelaşi zîmbet trist pe care-l avusese Maria Daria şi Melania.
     — Trebuie să ne grăbim, îi spuse, că ne aşteaptă.
     Atunci începură să se audă aplauzele, şi după cîteva clipe sala întreagă amuţi, într-o tăcere reculeasă. Emoţionat, Antim auzi bagheta lovind de trei ori, scurt, în pupitru.
     — E tîrziu, continuă fata, încercînd să-l tragă după ea. Ne aşteaptă ceilalţi...
     — Numai o clipă, o imploră, în şoaptă, Antim. Numai o clipă, să văd ce au să cînte...
     — Ne aşteaptă, repetă fata cu o surdă deznădejde în glas.
     Încercase din nou să-l tragă după ea, dar, cu un gest brusc,
     Antim izbuti să-şi elibereze mîna. Auzi iarăşi cele trei bătăi scurte ale baghetei în pupitru, apoi aceeaşi tăcere împietrită a sălii, prelungindu-se nefiresc.
     — De ce n-o fi începînd? Ce mai aşteaptă? o întrebă.
     Dar nu mai era nimeni lîngă el şi Antim întoarse speriat capul în toate părţile. Atunci, parcă ar fi apărut de după coloana de marmoră, Generăleasa.
     — Manolache, asta era? Logodnica? Străina?... Ea era? repetă după pauză.
     I se păru că ghiceşte o urmă de ironie în glas şi-şi plecă intimidat privirile.
     — Ea era, mon General.
     
     
    
         Curry (praf de curcuma şi alte mirodenii sau mîncarea gă-tită cu acest praf), transcris într-o variantă care aproximează pronunţia (kari) (n. ed.).
    
??

??

??

??