ISTORIA SFINŢILOR VARLAAM ŞI IOSAF DE LA INDIA La răsărit departe, dincolo de hotarele Persiei, se întinde între mări ţara Indiei, cea cu largi hotare, cu mari mulţimi de oameni şi bogăţii neistovite. Pînă acolo drumurile sunt prea depărtate şi primejdioase şi multă vreme noroadele acelor cuprinsuri au trăit fără să fie bine cunoscute de oamenii din ţinuturile noastre. Ci tîrziu s-au deschis într-acolo căile apelor şi ale uscaturilor; şi caravanele au prins a aduce fildeş şi aur, diamante şi mărgăritare, fructe rare şi alte bogăţii ale acelui pămînt. Căci acolo soarele e totdeauna în putere şi iarnă nu-i niciodată; iar vînturile şi ploile sunt astfel rînduite, încît bogăţia holdelor, a pădurilor şi a livezilor nicăieri în altă parte de pămînt nu-i mai îmbelşugat. Şi sunt şi animale şi fiare de tot felul şi mulţi şerpi veninoşi. Iar oamenii se arată frumoşi la chip şi voinici, însă mai smoliţi decît pe la noi. Şi n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu pînă ce-a pătruns între ei Toma apostolul, împrăştiind acolo sămînţa învăţăturilor celor bune. Dintru-ntăiu sămănătura lui a dat bună roadă şi bogată; dar apoi spinii şi buruienile cele rele sporind, credinţa s-a împuţinat şi ucenicii lui Hristos, cîţi mai rămăseseră, au prins a suferi amar. Într-acel timp, pe cînd era în ţara Indiei mai mult popor necredincios decît credincios, s-a ridicat un împărat slăvit, cu numele Avenir. Foarte mare era puterea lui şi avea bogăţii fără număr, însă era sărac cu sufletul. Căci fiind păgîn, slujea idolilor şi se închina pietrelor, iar pe cei ce credeau în Hristos îi prigonea crîncen. Şi mai vîrtos alunga pe preoţi şi pe călugări. Iar unii din boierii lui, cunoscînd deşertăciunea lumii şi fiind dreptcredincioşi, au fost lăsat toate, călugărindu-se şi intrînd în pustie. Pentru această pricină mai ales s-a aprins de mare mînie acel împărat. Şi trimeţînd oşteni a prins pe mulţi din acei călugări şi i-a zdrobit în chinuri. Apoi a trimes crainici şi scrisori în toate laturile de sub stăpînirea lui, poruncind ca orice om să jertfească idolilor, iar cei ce se vor împotrivi, să cadă sub sabie. Drept aceea unii dintre credincioşi s-au clătinat cu gîndurile şi, înfricoşîndu-se de munci, au părăsit învăţătura lui Hristos. Alţii se jertfeau singuri pătimind pentru Domnul. Iar cei mai mulţi, tăinuindu-şi credinţa lor cea scumpă ca pe-un olmaz de preţ, slujeau lui Isus într-ascuns, păzind poruncile lui cele sfinte. Şi-au fost o samă care au fugit în pustii, mai ales călugării, vieţuind prin munţi şi singurătăţi, aşa că pînă la ei nu puteau ajunge răutatea lumii şi groaza împăratului. * * * S-a întîmplat că în palatele lui Avenir una din neveste i-a născut un prunc de o frumuseţă nespusă, căruia i s-a dat numele Iosaf. Şi foarte bucurîndu-se împăratul, a poruncit să se adune la leagănul de aur al pruncului mulţi vrăjitori şi cetitori în stele. Şi după ce s-au adunat, împăratul s-a aşezat în scaun şi i-a întrebat: „Spuneţi-mi voi mie, o, vraci şi cetitori în stele, ce va fi pruncul acesta cînd va ajunge în vîrsta bărbăţiei?“ Iar învăţaţii împărăţiei şi-au întors unul către altul bărbile şi s-au sfătuit şi n-au putut spune decît vorbe obişnuite care să placă urechilor împăratului. Numai unul dintre zodieri, prin voinţa lui Dumnezeu, venind către scaunul împăratului, s-a închinat şi a vorbit astfel: „Preaslăvite stăpîne, cînd am auzit vestea că ţi-a trimes Dumnezeu cocon, eu am aşteptat ceasul potrivit, noaptea, şi am cetit stelele. Şi-am cunoscut din însemnarea lor, iar mai ales din voinţa lui Dumnezeu cel mare, că pruncul ce ţi s-a născut nu va trăi în împărăţia ta, ci într-alta mai bună şi fără hotare, căci va primi credinţa creştinească pe care tu o prigoneşti. Şi proorocirea mea să ştii că nu se va dezminţi.“ La aceste vorbe, Avenir-împăratul a stat cugetînd cu uimire şi întristare. Privind în juru-i, a văzut pe slujitori aşteptînd în tăcere; iar proorocul cel bătrîn plecase cu vracii şi cu ceilalţi învăţaţi. „Luaţi copilul, a zis împăratul, şi-l duceţi mamei lui. Iar voi, sfetnicilor credincioşi, veniţi împrejurul meu să ne sfătuim ce este de făcut ca să apărăm copilul de o primejdie ca aceasta.“ S-au aşezat în scaun dregătorii cei mai de credinţă ai împăratului şi-au stat multă vreme sfătuind pînă ce împăratul a hotărît astfel: „Să se adune robi, a zis el, şi-n ostrovul Lebedelor, între ape line, să se clădească palat pentru fiul meu. Să se strîngă meşterii cei mai iscusiţi şi să se aducă marmură în toate feţele, şi aur, şi pietre nestemate, şi purpură, şi lemn scump. Şi zi şi noapte să lucreze robii sub biciu, pînă vor înălţa un palat cum n-a mai fost altul. Să-l zugrăvească zugravi, să-l împodobească ţesători şi să fie luminat de licurici în globuri de cristal. Şi să răsădească grădinarii portocali şi chitri, curmali şi banani, şi alţi pomi aduşi de peste mări. Şi să semene flori pe răzoare. Să ţîşnească în văzduh fîntîni cu murmur lin şi sălbătăciuni îmblînzite să umble prin grădini: păuni şi papagali, califari şi pasărea raiului, şi momiţi de multe feluri, ca să se veselească ochii şi să se bucure inima. Iar cînd va fi coconul către vîrsta înţelegerii, să se trezească acolo, departe de lume, şi să fie fericit. Să aibă slujitori şi învăţători tineri, să nu cunoască ticăloşiile vieţii, nici credinţa lui Hristos. Să fie precum spun eu şi să nu-mi pierd copilul.“ Astfel a grăit Avenir. Şi sfetnicii s-au închinat adînc şi au ieşit ca să împlinească chiar din acel ceas porunca marelui împărat. * * * Cînd Iosaf a început a creşte şi a veni întru înţelegere, s-a trezit în acel palat pe care împăratul îl socotea al fericirii, în ostrovul Lebedelor. În jurul lui umblau robi şi slujitori tineri şi frumoşi la chip. Avea şi învăţători iscusiţi care l-au deprins scrierea şi legea. Zilele şi le petrecea la jocuri şi vînători. Dădea cu arcul, zvîrlea suliţa, alerga în carăle uşoare cu două roţi, la care erau înhămaţi harmăsari focoşi. Intra la vînătoare în pădurile dese ori în poienile singurătăţii şi urmărea tigri şi pardoşi, săgeta antilope şi oi săl-batice. Pe sub cedri şi banani cîinii urmăreau cerbii. Iar de pe lacuri line, dintre flori de lotus şi nelumbo se înălţau stoluri de gîşte felurite şi de raţe zburînd pe deasupra dumbrăvilor. Fazani străluciţi şi porumbei veniţi, ghionoi şi colibri, şi toate păsările acelor ţărmuri calde îi încîntau ochii. Iar în grădini vedea păuni şi cocori domesticiţi, sgripsori şi păsări a raiului şi asculta murmurul apei căzînd în havuzuri albe de marmură. Şi-n nopţi luminoase, sub cununile de trandafiri care împodobeau foişoarele, îi venea pe adierea vîntului mugetul inorogului, din pustie. Atît auzea, căci alte zgomote din lumea oamenilor nu răzbăteau pînă la el. Ştia că este ceva ce nu cunoaşte, dincolo de zidurile înalte ale palatului şi dincolo de apele care împresurau ostrovul. De cele ce nu ştia el însă nimeni nu-i spunea nimic. De-acolo veneau arareori tatăl său ori maică-sa. Şi-i vorbeau zîmbind fericiţi. Veste despre o altă lume însă nu afla, căci de cîte ori întreba, gura lor rămînea mută. Se petreceau în jurul lui, în acel palat, şi alte lucruri ciudate. Din cînd în cînd dintre slugi şi tovarăşii săi pierea cîte unul, fără urmă, fără ştire. Cînd întreba el ce s-a făcut, nimenea nu-i putea da nici un răspuns. Şi astfel de la o vreme zilele singurătăţii lui începură să fie triste, căci cugetul îi stătea treaz întrebînd taina întru care se afla. Iar între slujitorii săi se găsea unul care-i era mai aproape şi pentru care Iosaf simţea multă prietenie. Numele lui era Iamun şi era un tînăr frumos, cu ochii blînzi. Dragostea pentru feciorul împăratului era nesfîrşită şi nici o clipă nu se despărţea de el. Într-o zi, văzînd pe stăpînul său cufundat în gînduri de mîhnire, Iamun veni lîngă el şi îngenunchind îi vorbi astfel: „O, stăpîne, cînd am venit eu în acest ostrov fericit, sufletul tău era vesel şi zburdalnic, ca un fluture. Cu vremea ochii tăi s-au umbrit. Acuma văd că te-a cuprins întristarea. Şi nu înţeleg ce durere te roade. Îndrăznesc să te rog a mi te destăinui mie.“ — Prietene Iamun, a răspuns tînărul Iosaf, altădată eram vesel şi zburdalnic, căci nu ştiam nimic, ca şi fluturele. Acum însă mintea mea începe să-şi puie întrebări la care nimenea nu răspunde. Iar sufletul meu doreşte ceea ce mintea bănuieşte şi nu cunoaşte. — O, stăpîne, a vorbit iar slujitorul, măritul împărat te-a pus aici ca să fii fericit şi văd că mîhnirea nu cunoaşte ziduri şi depărtare. — Nu înţeleg vorbele tale, Iamun, a zis prinţul. Însă dacă este ceva ce ştii şi nu-mi faci cunoscut, atunci nu-mi eşti prieten cu adevărat. Iar dacă este ceva şi nu voi afla, zilele mele vor fi mai negre decît întunericul. Iamun şi-a plecat fruntea şi a lăcrimat. Apoi, suspinînd, s-a îndreptat cătră feciorul împăratului şi i-a sărutat mîna. „O, stăpîne, a vorbit el, poruncile ce mi s-au dat sunt cumplite; dragostea mea însă nu poate să sufere mîhnire în ochii tăi. Trebuie să-ţi spun deci că Măria-sa împăratul te-a adus aici, ca să stai departe de lume. Căci dincolo de ziduri şi de ape, trăiesc oameni în cetăţi şi sate şi peste ei domneşte tatăl tău.“ Iosaf a tresărit şi l-a întrebat despre lume şi despre oameni, şi despre pricinile pentru care a fost închis în ostrov. Despre lume şi oameni Iamun i-a vorbit puţin, iar adevărul asupra naşterii lui i l-a povestit în amănunt. „Părintele meu deci se teme să nu mă fac creştin? a întrebat cu mirare Iosaf. Cine sunt creştinii?“ — Nu-i cunosc, stăpîne, a răspuns slujitorul; trebuie să fie oameni răi, de vreme ce împăratul îi prigoneşte. Chiar acum de curînd, aflînd că-n pămîntul lui se mai află rămaşi unii din călugări, s-a umplut de mînie şi a trimis degrabă în toate laturile propovăduitori şi oşteni, ca să-i depărteze ori să-i taie. — Aceştia într-adevăr trebuie să fie făcători de rele, a încuviinţat Iosaf, şi proorocirea, de care-mi vorbeşti n-o înţeleg. Iar dorinţa de lume şi de ceea ce nu ştiu a crescut în sufletul meu. Mulţămind lui Iamun şi dăruindu-l pentru destăinuirile lui, Iosaf l-a încredinţat că despre vorba lor împăratul nu va şti nimica. Şi-ntr-adevăr, toate cele aflate, tînărul le-a ţinut închise în inima lui, ca-ntr-o raclă. Au trecut astfel mai multe zile, şi împăratul a venit în ostrov, în luntrea lui cu cort de atlaz roş, ca să vadă pe fiul său. L-a găsit mai mîhnit decît alte dăţi şi s-a tulburat, căci avea nespusă dragoste cătră Iosaf. Îmbrăţişîndu-l, i-a pus întrebare: „Spune-mi, fiule mult iubite, ce mîhnire te cuprinde şi degrabă mă voi sîrgui să-ţi aduc bucurie.“ — Părinte, i-a răspuns tînărul, de multe ori am vrut să cunosc şi altceva decît ce mă înconjoară şi de la nimeni n-am putut afla nimic. De ce n-ai vrut, tată, niciodată să-mi spui pentru ce m-ai închis în acest ostrov? I-a răspuns împăratul cu tulburare: „N-am voit, copile, să vezi nimica din cele ce pot să-ţi întristeze inima şi să-ţi răpească veselia.“ Iosaf a zis: „Vezi însă, părintele meu, că această închisoare nu-mi aduce ce-ai dorit tu. Sufletu-mi rîvneşte să cunoască toate cele ce sunt în afară de porţi. Deci, dacă nu vrei să pier de mîhnire, dă-mi drumul să ies oriunde voi şi să mă îndulcesc de vederea lucrurilor pe care încă nu le cunosc.“ La aceste vorbe împăratul Avenir s-a întristat foarte. Apoi a cumpănit în mintea sa, că nu poate să-şi oprească feciorul de-a ieşi în lume; căci dacă-l opreşte, primejdia-i mai mare. Ridicîndu-se şi îmbrăţişîndu-l, i-a spus: „Să fie, copile, după dorinţa ta.“ Chemînd apoi la dînsul, fără ştirea lui Iosaf, pe slujitorii din ostrov şi pe dregători le-a făcut cunoscută hotărîrea lui şi le-a poruncit ca astfel să fie alcătuite plimbările fiului său încît nimic să nu vadă supărător ochilor, şi urechea lui să nu audă nimica neplăcut. Ca toată lumea să fie vestită a arăta feţe vesele. Durerea şi boala să fie înlăturate din calea sa şi pretutindeni să sune cîntece şi să se facă danţuri, ca tot ce nu cunoaşte Iosaf să-i pară fericire şi desfătare. * * * Cu asemenea rînduială şi petrecere a ieşit într-un rînd feciorul împăratului. Toată lumea din calea lui, de mai-nainte vestită, îi ieşea înainte cu flori şi zîmbete. Sunau ţîmbale şi gonguri, dobe şi surle, şi dănţuiau fecioare. Pe la răspîntii cară cu roţi de piatră, cu boi albi încununaţi cu flori treceau încărcate de roduri şi de oameni fericiţi, în straie de sărbătoare. Pretutindeni stropeau ape amestecate cu aromate şi nicăirea Iosaf nu vedea decît rîsul acestei vieţi. Deodată, la o cotitură, fără ca nimeni să înţeleagă cum şi de unde, doi oameni în zdrenţe năvăliră în mijlocul drumului. Unul era orb, celălalt, purtînd clopoţel la gît, era lepros, şi carnea-i bolnavă arăta prin straie răni şi puroiu, iar faţa-i grozavă, ca o floare putredă a morţii, se îndrepta spre Iosaf scheunînd, cerînd milă şi îndurare. Leprosul trăgea după el pe cel orb, care se poticnea la fiecare pas cu ochii încremeniţi, ca albuşurile coapte de ou, în dosul cărora era noapte fără sfîrşit. După o clipă de uimire, slujitorii s-au repezit asupra lor ca să-i înlăture. Dar feciorul împăratului a făcut un semn şi a zis: „Lăsaţi-i“. Şi privind la suferinţa dinaintea sa, s-a cutremurat. S-a întors spre Iamun şi l-a întrebat: „Ce este? Ce fel de fiinţe sunt acestea?“ Iar Iamun, nemaiputînd tăinui, a răspuns: „Stăpîne, aceştia sunt oameni, dar boalele şi slăbiciunile trupului i-au făcut astfel.“ — Sunt oameni? a întrebat cu uimire tînărul. Şi li se mai întîmplă asemenea lucru şi altora? — Da, stăpîne, însă nu tuturor, ci numai celor cărora li se vatămă sănătatea. Iosaf a stat puţin cugetînd: „Şi cei care cad în boală şi suferinţă, a urmat el a întreba, ştiu oare asta de mai-nainte?“ — Nu, stăpîne, căci nimeni dintre oameni nu poate să ştie cele ce au să vie. A tăcut fiul împăratului şi-a încetat de-a mai întreba. Slujitorii înlăturaseră pe lepros şi pe orb, iar muzicile şi danţurile porniseră iar. Dar toate sunau zadarnic şi Iosaf nu mai vedea florile şi zîmbetele din juru-i, căci se coborîse în sine, în fundul întristării şi al cugetului, cel ce roade ca un vierme neadormit. Nu mult după aceea, la altă plimbare, ca şi cum ar fi fost o hotărîre mai presus de oameni, s-a arătat ochilor lui Iosaf un om foarte bătrîn, care venea împotriva sa, şovăind cu picioarele slăbănoage, gîrbov şi clătinînd din cap, cu faţa zbîrcită şi dinţii căzuţi. Ridicînd cîrja în care se sprijinea, a înălţat cîteva cuvinte spre fiul împăratului, dar glasul îi era încurcat şi gîngav. Şi toată înfăţişarea lui a înfricoşat pe Iosaf. „Lăsaţi-l să vie aproape de mine“, a poruncit el cu tulburare slujitorilor. Cînd i l-au adus, tînărul l-a privit de-aproape, i-a ascultat glasul slăbit, apoi s-a uitat cum se depărta, ca o umbră a morţii. — Şi-acesta este om? a întrebat el pe Iamun. — Da, stăpîne. Însă trăind ani mulţi, virtutea i-a scăzut puţin şi slăbindu-i mădularile, a ajuns precum îl vezi. Aceasta este bătrîneţea. — Şi de-acum înainte ce va mai face, Iamun? — Nimic, stăpîne. În curînd va trebui să moară. Adică îi va înceta viaţa şi nu va mai fi. Va arde pe rug ori va putrezi în pămînt. — Aceasta este moartea şi asta i se va întîmpla? a murmurat pe gînduri Iosaf. Spune-mi, Iamun, dacă bătrîneţea şi moartea ajung şi pe alţi oameni? — Bătrîneţea şi moartea sunt ale tuturora, stăpîne. — Şi nu este nici un meşteşug prin care să scape omul de moarte? Nu pot scăpa nici cei tari, nici cei mari, nici cei bogaţi? — Nu, stăpîne, toţi oamenii mor. Şi Iosaf a înţeles că va muri şi el. Întorcîndu-se în singurătatea lui din ostrovul Lebedelor, a stat mult cugetînd asupra soartei omului pe pămînt şi asupra zădărniciei acestei vieţi. Şi înţelegînd că omul poate muri şi înainte de bătrîneţe şi împlinirea anilor, era şi mai întristat. Dacă toţi oamenii mor dintru început şi vor muri necontenit, pînă la istovirea veacurilor, dacă mor şi buni şi răi, şi fericiţi şi nefericiţi, atuncea de ce va fi venit omul în lume şi pe pămînt? Au nu este după viaţa aceasta şi după moarte o altă lume şi-o altă viaţă? Şi era tulburat de multe şi amare gînduri. Şi vorbi lui Iamun: „Nu este oare nimeni ca să-mi dezlege întrebările ce s-au născut în mine?“ —Stăpîne, i-a răspuns Iamun, în lumea şi în împărăţia noastră oamenii nu cugetă la asemenea lucruri. Şi nici Măria-Sa împăratul n-ar putea să ţi le lămurească. Au fost în ţară, precum ţi-am spus, unii pusnici înţelepţi care se îndeletniceau cu asemenea cugete adînci despre viaţă şi despre moarte, însă împăratul i-a izgonit, i-a omorît şi i-a alungat; şi acuma nu ştiu să mai fi rămas vreunul în hotarele acestea. Iar Iosaf s-a întristat mai mult după aceste cuvinte şi, dispreţuind tot ce vedea în juru-i, i se părea că vieţuieşte într-un întuneric din care nu va mai putea ieşi. * * * Într-una din zile, pe cînd Iosaf sta cugetînd în odaia sa cu frumoase podoabe de aur, fildeş şi onix, a intrat la el Iamun şi s-a oprit ca şi cum voia să-i spuie o veste. — Ce este, Iamun? a întrebat tînărul. — Slăvite stăpîne, i-a răspuns slujitorul, sunt prea uimit de o întîmplare pe care-am avut-o astăzi. Pe cînd mă întorceam din cetate şi voiam să intru în luntre, ca să trec aici în ostrov, iată m-a întîmpinat un bătrîn, cu înfăţişare cinstită, în straie de neguţător, şi mi-a zis: „Vreu să ştii, prietene, că eu vin dintr-o ţară depărtată şi port cu mine o piatră scumpă căreia alta asemeni n-a fost şi nu este pe lume. Şi aici, pînă acuma, nimănui n-am arătat-o. Îţi vorbesc însă ţie despre ea, căci te ştiu bărbat înţelept, care trăieşti lîngă fiul împăratului. Vestea despre viaţa şi curăţia acestui fecior de împărat a ajuns pînă în depărtate ţinuturi. Şi cătră el m-am îndreptat şi vin, ca să-i aduc această piatră rară al cărei preţ nimeni nu-l poate socoti. Acest odor covîrşeşte toate lucrurile frumoase, căci orbilor le dă vedere, surzilor auz, muţilor grai. Pe demoni îi izgoneşte din oameni, celor neputincioşi dă sănătate, pe cei fără minte îi înţelepţeşte. Şi toate cele bune şi dorite le aduce celui ce-o are.“ M-am uitat la el şi nu mi s-a părut nici nebun, nici înşelător. „Te văd om bătrîn, i-am răspuns, cu toate acestea vorbele tale arată o laudă fără măsura; căci eu multe pietre scumpe şi mărgări-tare de mare preţ am văzut, dar de asemenea piatră, cum spui tu n-am auzit pomenindu-se. Arată-mi-o şi, dacă va fi precum zici, degrabă te voi duce la fiul împăratului şi te vei învrednici de la dînsul de cinste luînd şi bună plată.“—Atunci neguţătorul mi-a răspuns: „Te cred, n-ai văzut nici n-ai auzit de o piatră ca asta. Să ştii însă că nici nu mă laud, nici nu mint la bătrîneţele mele, ci adevărul grăiesc şi acea piatră o am. Trebuie să-ţi mai spun încă o taină a ei. Nu poate s-o vadă decît om cu ochii sănătoşi şi cu trupul cu totul curat. Căci dacă altul ar privi-o, şi-ar pierde şi ochii şi mintea. Uitîndu-mă la tine şi înţelegînd că ochii tăi nu sunt sănătoşi, mă tem să-ţi arăt odorul pe care-l port. Ci despre Iosaf, fiul împăratului, am auzit ca are ochi buni şi luminaţi, şi lui pot să-i înfăţişez piatra scumpă; iar tu să nu-l lipseşti pe domnul tău de-o asemenea comoară.“ Aceasta mi s-a întîmplat astăzi, stăpîne, şi m-am grăbit să vin la tine să-ţi spun totul şi să primesc poruncile tale.“ Iosaf a ascultat pe slujitorul său cu mare luare-aminte şi a simţit în suflet fără să înţeleagă de ce o bucurie ascunsă. A poruncit îndată lui Iamun să-i aducă pe neguţătorul străin. Cînd l-a văzut înaintînd spre el şi închinîndu-i-se adînc şi smerit, inima a început să-i bată. Neguţătorul i-a spus cîteva cuvinte de laudă şi firitisire cu un glas prea blînd şi apoi a tăcut smerit şi cu fruntea plecată. — Lasă-ne, Iamun, a zis Iosaf. Şi, după ce-au rămas singuri, s-a îndreptat înspre bătrîn, întrebîndu-l: „Preacinstite bătrînule, spune-mi de unde eşti şi care-i numele tău?“ Bătrînul a răspuns: „Măria-Ta, numele meu este Varlaam şi vin dintr-un loc prea depărtat pe care nu-l cunoşti şi care se cheamă pustia Sinaridului. — Ai într-adevăr la tine o piatră aşa de rară şi de scumpă,după cum mi-a vorbit slujitorul meu? — Da, Măria-Ta, am o piatră rară şi foarte scumpă. — Şi cu ea se pot îndeplini minunile despre care ai pomenit? — Fără îndoială, mărite fecior de împărat. — Atunci, arată-mi-o! — Da, Măria-Ta. Însă înainte de a ţi-o arăta, trebuie să mă pătrund bine de gîndul tău, după cuvintele stăpînului pe care-l am şi care a zis: „Iată, a ieşit sămănătorul să-şi samene sămînţa. Şi cînd semăna, unele seminţe au căzut lîngă cale şi păsările cerului le-au mîncat; iar altele au căzut pe piatră şi răsărind s-au uscat, pentru că n-au avut umezeală; altele au căzut în spini ş-au fost înăduşite, iar altele au căzut pe pămînt bun şi au rodit însutit.“ — De voi afla deci, stăpîne, în inima ta pămîntul bun şi roditor, nu mă voi lenevi a semăna în ea dumnezeiască sămînţă şi a-ţi arăta taina cea mare. Iar de va fi în tine pămînt pietros şi plin de spini, sau pămînt de lîngă drum, călcat de trecători, atunci mai bine este a nu sămăna. Şi piatra preţioasă să rămîie la mine şi necunoscută. Ci nădăjduiesc, prea înălţate, că voi afla întru tine pămînt roditor, încît şi sămînţa cuvîntului bun vei primi şi piatra cea preţioasă vei vedea. Căci pentru tine mult m-am ostenit şi lungă cale am străbătut, după porunca Domnului meu. — Cinstite bătrîne, a răspuns Iosaf, sufletul meu demult e cuprins de negrăită dorinţă pentru cuvinte nouă şi bune, iar în inima mea arde focul năzuinţei de-a cunoaşte. Pînă acum n-am aflat om care să răspundă întrebărilor ce mă tulbură. De l-aş afla să-mi dea răspunsuri şi să mă povăţuiască, apoi cuvintele auzite de la dînsul nu le-aş da păsărilor, nici dobitoacelor, nici n-aş fi pietros şi plin de spini, ci le-aş primi în inima mea ca-ntr-un pămînt bun. Dacă ştii ceea ce sufletul meu cere, atunci vorbeşte. Eu te voi asculta şi te voi înţelege. Glasul tău îmi sună plăcut la auz, ochii tăi îi simţesc în mine cu bunătate şi, de vreme ce-ai venit de pe depărtate tărîmuri ca să mă găseşti, înţeleg că rînduirea aceasta este a unei puteri mai mari decît a oamenilor.“ Atunci Varlaam, deschizînd gura plină de darul sfîntului duh, a început a-i spune despre unul Dumnezeu şi despre toate cîte le-a săvîrşit dintru începutul lumii. Despre păcatul lui Adam, despre strămoşi şi despre prooroci. Apoi despre întruparea fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, despre patimile lui cele de bună voie şi înviere, despre toate tainele credinţei şi sfintele învăţături. Căci Varlaam pusnicul era preaînţelept şi iscusit în sfînta Scriptură. Şi ce spunea, întărea cu pilde şi asemănări frumoase. Şi dulce sfătuindu-l, i-a muiat ca ceara inima lui Iosaf. Iar după ce i-a vorbit de bunătate şi de milă, de sărăcia acestei vieţi şi de lumina vieţii viitoare în veacuri nesfîrşite, fiul împăratului s-a sculat din scaunul său, s-a apropiat şi l-a îmbrăţişat cu bucurie. „O, prea cinstite între oameni, i-a zis, după cît văd aceasta este piatra cea fără de preţ pe care nu vrai s-o arăţi decît celor vrednici. Iată, cum au intrat în mine cuvintele tale, inima mi s-a luminat şi negura întru care zăceam s-a risipit. Mai învaţă-mă, căci ştiu că încă n-ai isprăvit.“ — Mărite stăpîne, i-a răspuns pusnicul, îţi voi mai vorbi, căci sunt fericit că inima nu m-a înşelat şi Dumnezeu mi-a binecuvîntat fapta. Ţi-am spus despre viaţa îmbunătăţită, despre moartea cea bună şi cea rea, despre învierea cea de obşte în veşnicie, despre răsplata drepţilor şi muncile păcătoşilor. Aş vrea să-ţi mai adaug, stăpîne, despre deşertăciunea şi nestatornicia lumii aceştia. Zis-am rîsului: eşti nebun, şi bucuriei: ce foloseşti? Căci toate sunt deşer-tăciune şi vînare de vînt cîte sunt sub soare. Şi ce folos are omul din toată truda sa pe pămînt? Ce duce omul vieţii celei veşnice, dacă s-a îmbuibat de cele trupeşti, şi cele ale sufletului le-a lăsat uitate? Şi să ştii, o mărite, că suntem unii oameni care primind cu aprindere şi înfrîngere învăţătura Mîntuitorului, am hotărît a lepăda de la noi cele ale lumii şi ale trupului, spre a ne putea ridica cu sufletul cătră cel care a răscumpărat, jertfindu-se, păcatul lumii. Trăgîndu-ne din cetăţi şi dintre oameni, trăim întru lepă-dare de sine şi curăţie, pregătindu-ne pentru viaţa cea din veacurile fără de sfîrşit. Dintru asemenea pusnici şi dispreţuitori ale celor lumeşti am venit eu cătră tine. Şi aşa fel a urmat a vorbi înţeleptul Varlaam, iar Iosaf se lega de el cu o prietenie tot mai mare şi cuvintele cele bune le primea ca pe nişte mărgăritare în vistieria inimii sale. Aşa iubire a crescut în el pentru învăţător, încît dorea să nu se mai despartă de dînsul. Şi întreba despre viaţa pusnicească, de hrană şi îmbrăcăminte: „Ce fel este hrana ta şi a celor ca tine, învăţătorule? De unde aveţi haine şi cum vă îmbrăcaţi?“ Iar Varlaam a răspuns: „Hrana o găsim în rodurile copacilor şi în verdeţurile ce cresc în pustie. Dacă cineva dintre credincioşi ne aduce puţină pîine, noi o primim ca pe un dar al lui Dumnezeu. Iar hainele noastre sunt sărace, din piei şi păr de oaie şi capră, şi vara şi iarna tot de un fel. Acum am pe mine un strai de împrumut, ca să pot pătrunde aici; dar haina singurătăţii mele n-am lepădat-o, căci n-o părăsesc niciodată.“ Şi Iosaf, mirîndu-se, a rugat pe Varlaam să-i arate veştmintele de schivnici. Atunci Varlaam, dezbrăcînd haina împrumutată, a arătat tînărului trupu-i uscat şi înnegrit de arşiţa soarelui, numai piele şi oase, şi îmbrăcămintea aspră de păr. La o asemenea vedere Iosaf s-a înspăimîntat şi-a început a plînge. Şi înţelegînd că înfrîngerea cărnii duce înspre o cale înflorită, suspina şi ruga pe bătrîn să-l ia şi pe el împreună cu sine la viaţa aceea pusnicească. „O, fiule, i-a răspuns Varlaam, nu pofti aceasta acum, ca să nu vie asupra fraţilor noştri răutăţi şi asupriri din partea tatălui tău; ci primeşte botezul şi rămîi aici; iar eu mă voi duce singur. Şi, cînd va voi Domnul, vei veni tu la mine ca să vieţuim împreună şl-n veacul acesta şi-n acel ce va să vie.“ — Dacă astfel este voia Domnului Dumnezeu, aşa să fie, a răspuns Iosaf lăcrămînd. Să-mi dai sfîntul botez şi să primeşti de la mine mult aur să duci fraţilor tăi ce sunt în pustie ca să le fie de hrană şi îmbrăcăminte. — Nu, fiule, cei săraci nu pot da nimica celor bogaţi. Tu fiind deci sărac, n-ai ce ne da nouă; pentru că cel mai sărac dintre noi este cu mult mai bogat decît tine şi decît toţi împăraţii. Iar cînd peste puţină vreme vei fi şi tu bogat ca noi, vei fi scump şi nedarnic. Iar aurul tău este ca un şarpe al păcatului pe care noi l-am călcat în picioare. Astfel a fost învăţătura acelei zile. Şi de a doua zi Varlaam a început să pregătească pe fiul împăratului pentru sfîntul botez. Luînd rînd cu rînd toate scripturile şi rînduielile sfintei şi dreptei biserici a lui Hristos, l-a învăţat cu de-amănuntul despre Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, despre Sfînta Fecioară, despre petrecerea Domnului Iisus pe acest pămînt, despre jertfa lui pentru neamul omenesc, despre judecata cea din veacurile viitoare şi despre toate. Şi după ce l-a întărit deplin întru adevăr, l-a curăţit botezîndu-l într-un havuz de apă limpede, dintr-un loc tainic al grădinii, unde pluteau lebede albe sub cununi de trandafiri acăţători. Întorcîndu-se în cămările lui Iosaf, bătrînul a săvîrşit dumnezeiasca leturghie şi l-a împărtăşit cu prea curatele şi de viaţă făcătoarele taine; şi s-au bucurat cu duhul amîndoi, dînd Domnului slavă. Deci pusnicul învăţîndu-l pe Iosaf cum se cuvine a vieţui după botez, s-a dus cătră gazda sa. Atunci, mai marele peste păzitorii ostrovului, Zardan, a îndrăznit a cere intrare la fiul împărătesc, şi îngenunchind, a aşteptat învoire să vorbească. L-a întrebat cu blîndeţă Iosaf: „Spune-mi, Zardane, ce dorinţă ai?“ — Prealuminate stăpîne, a răspuns căpetenia slujitorilor, îndură-te a-mi îngădui să-ţi spun că de la o vreme mă simt cuprins de mare nelinişte şi frică, căci şi eu, şi oamenii de subt mîna mea am băgat de samă că intră prea des în ostrov un bătrîn neguţător pe care nu-l cunosc. — Să ştii, Zardane, a răspuns tînărul, că acel neguţător intră din porunca celui cu care vorbeşti. — Da, Preaslăvite, însă fără ştirea mea şi călcîndu-se poruncile marelui împărat. Întîmplîndu-se aceasta, mă simt în mare nelinişte, căci sabia primejdiei stă deasupra grumazului meu. — Să nu te înfricoşezi, Zardane, a zis prinţul, căci eşti lîngă mine. — O, slăvite stăpîne, ştiu că bunătatea ta este nemărginită; mînia împăratului însă este ca trăsnetul. Iosaf a privit la el zîmbind, apoi cugetînd puţin, i-a poruncit astfel: — Mîine, cînd va veni acel neguţător bătrîn, tu să stai în dosul perdelei de colo şi să-l asculţi ce vorbeşte. Şi vei fi încredinţat că n-ai a te teme de nimic. A doua zi, Zardan s-a aşezat în dosul perdelei, după cum i se poruncise, şi-avea în el nădejdea că grija care-l chinuise era fără temeiu. Ascultînd însă cuvintele lui Varlaam, s-a înfricoşat iarăşi de moarte şi după ce-a plecat pusnicul, ieşind din ascunzătoare şi îngenunchind, se tînguia cu lacrimi. „Ai auzit, Zardane, l-a întrebat Iosaf, cuvintele şi învăţaturile mincinoase pe care le rostea înaintea mea acel neguţător bătrîn?“ — Vai, milostive stăpîne, a strigat slujitorul, nu mă ispiti, căci am înţeles că trebuie să mă pregătesc de moarte. Văd că bătrînul acela este creştin şi învăţăturile lui au cîştigat inima ta. Văd că prigoana pe care a rădicat-o împăratul împotriva credinţei aceştia n-a folosit nimica, de vreme ce unul din slujitorii ei a izbutit a pătrunde taina acestui ostrov. Eu mă plec şi mă închin unei voinţe mai presus de noi, dar neputînd căuta spre viaţa aspră şi ostenitoare de care vorbea bătrînul acela, îmi simt inima tremurînd de mînia împărătească ce m-aşteaptă. Ce voi răspunde eu stăpînu-lui că am lăsat pe bătrînul acela să intre la tine? I-a răspuns tînărul: „Eu, pentru dragostea ta cea mare ce ai pentru mine şi pentru credinţa slujbei tale, am vrut să te răsplătesc, făcîndu-te s-asculţi învăţăturile bătrînului aceluia. Am socotit că vei cunoaşte astfel pe Dumnezeu cel adevărat şi vei urma alăturea de mine învăţătura cea buna. Dar văd că sufletul tău e piatră şi te întorci de către adevăr. Te las în întunericul tău, însă te rog să nu spui nimica tatălui meu pînă ce va veni vremea, căci nu vei face altceva decît să-i aduci cumplită supărare.“ Chiar a doua zi, Varlaam pusnicul, venind în ostrov, a vorbit lui Iosaf despre plecarea sa. Iar fiul împăratului s-a întristat şi ochii i s-au umplut de lacrimi. — Învăţătorule, ce mă voi face fără tine? a suspinat el.Iar pusnicul, luîndu-i o mîna între palmele sale aspre, l-a mîngîiat întărindu-l în credinţă şi proorocindu-i astfel: „Nu trebuia să plîngi, ci s-aştepţi rînduiala lui Dumnezeu. Să ştii că nu după multă vreme ne vom întîlni iarăşi şi ne vom uni pentru totdeauna.“ Iar Iosaf cugetînd şi temîndu-se ca Zardan să nu descopere ceva împăratului, s-a înduplecat oftînd. „Părintele meu, a zis el, de vreme ce hotărăşti ca eu să rămîn întru această deşertăciune, iar tu să te duci la locul odihnei tale duhovniceşti, nu îndrăznesc a te mai opri. Mergi sub paza lui Dumnezeu şi nu mă uita în rugăciunile tale, ca să putem a ajunge ceasul cînd vom fi totdeauna împreună. Iar spre aducere aminte de învăţăturile cele bune şi de viaţa ta spre care rîvnesc, te rog, ai dragoste de-mi lasă mantia ta cea rupta şi aspră“. Îndeplinindu-i rugămintea, Varlaam a lăsat lui Iosaf rasa pe care o purta pe dedesubt. Îngenunchind şi rugîndu-se, l-a încredinţat apoi lui Dumnezeu. S-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis: „Fiule al părintelui ceresc, pace ţie şi mîntuire veşnică“. Şi după asta a ieşit din palat şi s-a dus drum lung spre depărtata pustie. * * * În urma, lui fericitul Iosaf a început a se sîrgui spre rugăciune şi viaţă aspră. Lucru pe care îl priveau cu mare uimire slujitorii. Ci numai Iamun şi Zardan cunoşteau taina. Şi acesta din urma, înfricoşîndu-se şi neştiind ce hotărîre să ia, s-a prefăcut dintr-o dată bolnav în locuinţa sa. Primind împăratul veste despre boala slujitorului său, a trimes la dînsul pe doftorul cel mai iscusit ca să-l tămăduiască. Iar doftorul luînd sama bine asupra suferinţei, s-a întors la împărat, zicînd: „Mărite stăpîne, eu n-am putut afla la omul acela nici o boală, decît numai o supărare cu care rănindu-şi sufletul acuma boleşte.“ — Ce poate să fie? s-a mirat Avenir. Nu cumva fiul meu s-a mîniat asupra lui Zardan? Asta trebuie să fie, căci spui că dintr-o mare mîhnire i se trage suferinţa. — Se poate, Măria-Ta, a răspuns doftorul. — Atunci cată să mă duc eu însumi să-l vad, căci puţine slugi cu credinţă ca acesta am. Slujitorii din preajma împăratului au auzit aceste cuvinte şi îndată ele au ajuns şi la urechile lui Zardan. Deci pe loc s-a sculat din pat şi s-a grăbit a veni el singur la împăratul. Şi intrînd la stăpînul său, a căzut în genunchi bătînd adîncă metanie şi gemînd: „Slăvite stăpîne, am venit să-mi primesc pedeapsa, căci nu mai sunt vrednic de mila ta.“ — Ce este, Zardane? a întrebat împăratul. Ce am a-ţi ierta,căci te ştiu cu credinţă. — Vai mie, slăvite stăpîne, nu-i vinovată inima mea, ci vinovaţi sunt ochii aceştia care n-au văzut destul de bine şi urechile care n-au auzit strecurîndu-se ca şarpele. Căci iată, cu toată paza noastră de zi şi de noapte, un străin înşelător a întrat în ostrov şi a vorbit măritului tău fiu despre credinţa creştinească! Împăratul a rămas aşa de uimit la aceste vorbe, încît a stat fără glas şi fără mişcare. Iar Zardan i-a povestit în grabă tot ce ştia despre Varlaam, apoi s-a plecat zdrobit la picioarele împăratului. Răcnetul de mînie a lui Avenir a fost ca al pardosului. Palatul întreg s-a cutremurat şi Zardan şi-a socotit viaţa sfîrşită. Dar apoi de la mînia cea cumplită împăratul a trecut la mare mîhnire, s-a lăsat în scaunul lui şi a poruncit slujitorilor care-l încunjurau să-i aducă numaidecît pe Arahie, cel mai mare şi mai de credinţă dintre boierii lui. „Duceţi-vă şi mă lăsaţi“, a zis el, şi a rămas singur întru întristarea sa. Iar Arahie, pătrunzînd la dînsul şi aflînd toate cele întîm-plate, a cugetat o vreme, apoi a început a mîngîia pe bătrînul stăpînitor. „Fii fără supărare, o, împărate, i-a zis el, căci nu mi se pare greu a întoarce pe fiul tău de la credinţa creştinilor. Trebuie numai să prindem pe Varlaam. Iar de nu-l vom afla, apoi ştiu eu pe un alt bătrîn, de credinţa noastră, cu numele Nahor, carele vieţuieşte în pustie şi se îndeletniceşte cu cetirea în stele. Îl cunosc prea bine, căci întru această ştiinţă a fost învăţă-torul meu. Şi lucru de mirare este că samănă prea bine cu acel Varlaam, pe care de asemenea-l cunosc, căci l-am văzut odinioară. M-am gîndit, stăpîne, să chem pe Nahor din pustie. Îi vom porunci să se prefacă că este Varlaam şi ne vom întreba cu dînsul din credinţă, faţă fiind şi fiul tău. Iar el va arăta învăţătura creştinească mincinoasă lăsîndu-se a fi biruit,— aşa că copilul tău împărătesc se va întoarce iarăşi la dumnezeii noştri“. Împăratului părîndu-i-se bun sfatul lui Arahie, i s-a domolit supărarea. „Sfatul tău, o, credinciosule sfetnic, spuse Avenir, îl găsesc prea bun. Deci ia sub mîna ta ostaşi cît de mulţi şi, răscolind împărăţia, caută întăiu pe Varlaam“. Făcînd întocmai după această poruncă, Arahie a luat oşteni mulţi, a încălecat şi a pornit cu ei întru căutarea pusnicului. Fără zăbavă şi fără trudă au cutreierat multe părţi ale împărăţiei străbătînd toate căile, pînă ce au ajuns la pustia Sinaridului. Acolo au pătruns în locuri fără drumuri, în munţi şi prăpăstii, pe unde se rătăceau numai paşii fiarelor sălbatice. Pe urma fiarelor, răz-bătuseră în singurătăţi şi oameni ai lui Dumnezeu, cîţiva pusnici care locuiau acolo sub un munte, la marginea pădurilor. Arahie a ajuns pînă la ei şi i-a prins. Poruncind oştenilor să-i aducă pe toţi înaintea sa, a văzut între acei singuratici pe unul care părea între ei mai mare şi care ducea un sac de păr plin de oasele sfinţilor părinţi adormiţi. Purta această sarcină în toate ceasurile zilelor lui, pentru ca totdeauna să-şi aducă aminte de moarte. L-a întrebat Arahie: „Unde este înşelătorul, carele a amăgit pe fiul împăratului?“ Iar cel ce purta sacul de păr a răspuns: „Nu-i la noi, căci puterea lui Hristos îl alungă dintre credincioşii cei drepţi; ci între voi îşi are petrecerea sa.“ — Îl ştii? a întrebat Arahie. Spune-mi cine este? — Îl ştiu, a răspuns pusnicul, şi-ţi voi spune. Înşelătorul acela este diavolul; locuieşte între voi, iară voi faceţi cele plăcute lui. Arahie s-a stăpînit la aceste vorbe şi a cercetat şi mai departe cu întrebările: „Eu, bătrînule, vreau să aflu de Varlaam şi despre el întreb.“ — Dacă vrei să ştii de Varlaam, a grăit pusnicul, atunci trebuia să întrebi de cel care a întors de la înşelăciune pe fiul împăratului. Acela într-adevăr este fratele nostru şi împreună părtaş al vieţii noastre monahiceşti. Acuma însă de multe zile nu mai este cu noi şi nu l-am văzut. — Arătaţi-mi atunci locuinţa lui, a cerut Arahie.Pusnicul a răspuns: „Cunoaştem chilia sa aici în pustie, însă nu-ţi vom spune unde-i şi nu ţi-o vom arăta“. Umplîndu-se de mînie, sfetnicul împăratului a strigat oştenilor să tragă săbiile; şi întorcîndu-se spre pusnici, i-a îngrozit cu moartea. Auzind ei de moarte, li s-au luminat feţele şi s-au bucurat. Iar Arahie cu cruntă mînie a poruncit bătăi şi pedepse cumplite, cerînd cu glas mare să-i fie arătat Varlaam. Pusnicii au îndurat loviturile şi muncile în tăcere. Ostenind braţele oştenilor, sfetnicul împărătesc şi-a văzut mînia neputincioasă şi a hotărît să ducă la scaunul împărătesc pe cei prinşi. I-a dus pe jos, prin arşiţă şi pulbere, cu multă suferinţă pentru ei; şi stareţul mergea înaintea tovarăşilor săi ducînd în spate povara de oase. Erau la număr şaptesprezece bătrîni şi pe toţi i-a înfăţişat Arahie împăratului. Şi la picioarele măririi lui i-a înşirat; şi li s-au pus aceleaşi întrebări şi li s-au făcut aceleaşi ameninţări. Ci ei au stătut tari, lăudînd pe Hristos Dumnezeu. „O nefericiţilor, le-a zis la urmă Avenir încruntîndu-se, dacă vroiţi să vă păstraţi vieţile, arătaţi unde este tovarăşul vostru, lepădaţi credinţa cea mincinoasă şi veniţi între noi.“ — Nimic din acestea nu vom face, a cuvîntat păstrătorul de moaşte. Rămînem cu Hristos. Tu fii cu ticăloşia şi minciuna ta. Drept aceea împăratul a dat porunci şi gelaţii au ieşit cu săbiile. Le-au tăiat mîinile şi picioarele. Apoi le-au smuls limbile şi le-au scos ochii. Şi astfel s-au sfîrşit toţi şaptesprezece, fără murmur. * * * În urma acestei jertfiri, Arahie a primit poruncă de la împărat să caute în graba cea mai mare pe Nahor vrăjitorul. Deci sfetnicul, pornind în taină calare, la vreme de noapte, a intrat în pustie şi-a ajuns într-o mare singurătate la adăpostul ştiut de el. A găsit pe cetitorul de stele şi i-a împărtăşit rugămintea sa şi porunca marelui împărat, povestindu-i în amănunt tot ce trebuia. Şi avînd cuvîntul şi supunerea lui Nahor, s-a întors pînă la ziuă în cetate şi a trîmbiţat iar veste că merge să caute pe Varlaam înşelătorul, chemînd ostaşii de care avea nevoie. A pornit cu mare zvoană şi petrecere de lume, şi au umblat pe drumuri încîlcite, prin locuri ferite de oameni. Şi iată că într-o singurătate, dintr-o margine de dumbravă, lîngă un pîrău, s-a arătat un bătrîn cuvios, cu înfăţişarea de sihastru. Cînd a văzut în depărtare oştenii, s-a tras îndărăt de lîngă apă, prefăcîndu-se că se ascunde în pădure; dar oamenii zărindu-l, au înălţat mari strigăte şi au pornit în goană caii împotriva lui. Au încunjurat dumbrava, au bătut desişurile şi l-au prins. L-au adus şi l-au înfăţişat lui Arahie. — Cine eşti tu? a întrebat sfetnicul împărătesc. — Numele meu este Varlaam, a răspuns cel prins, şi locuiesc de cîtăva vreme cu pace lîngă acea pădurice. Cînd au auzit aceste cuvinte, toţi oştenii s-au bucurat foarte. Şi mai mult decît ei părea vesel Arahie. Deci trimeţînd un sol înainte, cu veste, l-au pornit pe cel prins cătră scaunul împărăţiei. Cînd au ajuns la cetate, îl aştepta popor mult, care se îmbulzea să vadă pe cel ce abătuse la creştinătate pe feciorul împăratului. Şi prin larmă şi strigăte felurite, prin îmbulzeală de mult norod, au străbătut Arahie şi oştenii ducînd pe acel Varlaam în faţa împăratului. Vestea, ca şi cum ar fi fost dusă de vînt, repede a ajuns şi-n ostrovul Lebedelor, la palatul lui Iosaf. Iamun o primi şi-o duse stăpînului său. În cel dintăiu ceas o mare întristare a cuprins sufletul tînărului. Dar apoi, căzînd în lungă rugăciune în chilia lui, şi venind de la Dumnezeu pace sufletului său, s-a arătat celor din juru-i cu obraz liniştit şi senin. În aceeaşi zi, a trecut către el, în ostrov, tatăl sau, venind să-l vadă ce face şi să afle cum a primit vestea prinderii lui Varlaam. S-a mirat nevăzîndu-l tulburat, după cum s-aştepta. „Fiul meu prea iubit, a grăit el, iată dumnezeii noştri au binevoit să deie în puterea mea pe acel înşelător care a tulburat liniştea zilelor tale şi a pus atîta întristare în sufletul meu. Ai aflat ca Varlaam a fost prins.“ — Da, părintele meu, am aflat. — Ştiu, copile, că asta nu te bucură. Zadarnice mi-au fost ameninţările, după ce-ai căzut în rătăcire, zadarnice au fost suspinele şi rugăminţile mele. Ai pus împotriva părinţilor tăi o asprime pe care numai dragostea ce-o avem pentru tine o putea răbda. Mi se pare că astăzi mi-a venit gîndul cel bun de la Dumnezeu cărora s-au închinat strămoşii. Să vedem dacă rătăcirea ta va mai stărui. Căci trebuie să pun pe acest Varlaam faţă în faţa cu înţelepţii noştri într-o adunare mare, în care vor veni lîngă dînsul şi alţi creştini, ca să se facă judecată de obşte. Să vorbească Varlaam şi creştinii lui, să vorbească şi înţelepţii noştri; şi făcîndu-se întrebări pentru credinţă şi răspunsuri, se va vedea de partea cui este adevărul. Iosaf a tăcut o vreme, cugetînd. — Tată, zise el după aceea înălţînd fruntea, de asta ai pus să caute pe Varlaam, învăţătorul meu? — Da, fiule, n-am putut avea odihnă pînă nu l-au prins ostaşii mei. — Cu toate acestea, mai înainte l-au căutat multă vreme fără să-l găsească. Iar acuma cum se face că l-au găsit aşa de curînd? — Aşa a fost voinţa dumnezeilor noştri, a răspuns cu oarecare tulburare împăratul. Iar tu să ştii că nu va pătimi nimica. Şi fără nici o stricare vor putea veni la sobor şi toţi ceilalţi creştini care vor auzi glasul vestitorilor mei. Dacă va birui învăţătura lui Varlaam, atunci va fi după dorinţa ta ş-a lui. Iar dacă Varlaam va fi biruit, apoi datori veţi fi a vă supune cu toţii, desăvîrşit poruncii mele. Iar fericitul Iosaf a răspuns: „Fie voia Domnului; să se facă, părintele meu, precum ai poruncit. Dumnezeu cel adevărat ne va scoate pe drum drept la un liman bun“. Rămînînd astfel înţelegerea, a ieşit de la împărăţie poruncă tuturor slujitorilor idoleşti şi creştinilor, prin care, propovăduitori şi soli în toate cetăţile şi satele să se adune la un loc cei ce sunt de credinţă creştinească. Netemîndu-se de nici o asuprire, să vie cu toţii în sobor la scaunul împărătesc pentru cercetarea credinţei celei adevărate; şi stînd lîngă învăţătorul lor Varlaam, să se întrebe cu popii şi cu vrăjitorii. De asemenea a chemat şi pe înţelepţii popi persieneşti, haldei şi indieni, care se aflau în toată stăpînirea sa, cum şi pe fermecători şi pe vrăjitori, ca să biruiască numaidecît pe creştini. Deci s-a strîns în cetatea împăratului mulţime mare dintre cei cu necurate credinţe, înţelepţi în răutate şi iscusiţi întru nedreptate,— care se păreau a fi cuminţi, însă erau nebuni. Iar dintre creştinii cei prigoniţi şi risipiţi prin munţi şi pustietăţi s-au adunat foarte puţini: şi între dînşii unul singur părea mai ager în dumnezeiasca scriptură, iar numele lui era Varahie. Numai acesta a venit întru sprijinul mincinosului Varlaam. Şi Varahie nu ştia că va sta lîngă Nahor vrăjitorul. În ziua hotărîtă, împăratul s-a arătat în sobor întru toată strălucirea, şezînd pe scaun înalt. Şi a poruncit şi fiului său să steie alăturea de dînsul. Iar fiul cinstind pe părintele său, n-a vrut să şadă sus, ci s-a aşezat jos, la picioarele împăratului. Înaintea tronului stăteau toţi meşterii cei păgîneşti, adus fiind şi acela pe care îl numeau Varlaam. Şi ridicîndu-se împăratul, a zis ca s-audă toată mulţimea ce era adunată acolo: „O voi, dascăli şi învăţători ai credinţelor vechi, iată vă stă înainte mare nevoinţă. Din două una vi se pregăteşte: ori biruiţi pe Varlaam şi pe creştinii lui şi vă învredniciţi de cinste de la noi, ori veţi fi biruiţi şi veţi primi ruşine şi cumplită pedeapsă. Să ştiţi că de va fi el biruitor, pe toţi vă voi pierde şi trupurile voastre le voi da spre mîncare hiarelor şi păsărilor, iar copiii voştri în veşnică robie vor cădea. Asta va fi, de nu veţi birui pe creştini“. Împăratul Avenir s-a aşezat în tronul său; şi s-a ridicat fiul său Iosaf, grăind astfel: „Judecata Măriei-Tale nu poate fi decît dreaptă, o, împărate! Ai vorbit învăţătorilor tăi; se cuvine să vorbesc şi eu dascălului meu“. Şi întorcîndu-se cătră Nahor, a zis: „O Varlaame, ştii prea bine în ce fel de slavă şi mulţămire m-ai aflat. Şi învăţăturile tale m-au înduplecat să mă depărtez de dumnezeii părinteşti şi de lege, spre a sluji unui Dumnezeu necunoscut, întărîtînd pe părintele şi stăpînul meu. Deci iată, înaintea ta ai cumpănă mare. Căci din două una: ori birui războiul ce-ţi stă înainte şi vei arăta adevărul învăţăturii tale, preamărindu-te ca un propovăduitor al luminii,— şi atunci eu voi rămîne al tău slujind lui Hristos pînă la răsuflarea cea de pe urmă; ori vei fi biruit şi te vei face mijlocitor al ruşinii mele, şi-atunci izbîndind eu însumi defăimarea întru care mă cufunzi voi sta cu picioarele mele pe pieptul tău şi cu mîinile îţi voi rupe limba şi inima, zvîrlindu-le cîinilor, împreuna cu ce va mai rămînea din trupul tău, pentru ca prin tine să se înveţe toţi a nu mai înşela pe fii împăraţilor“. Auzind Nahor cuvintele acestea, cumplit s-a spăimîntat, văzîndu-se căzut în groapa pe care singur şi-o săpase. De va întărîta pe fiul împăratului, moartea îl aşteaptă la sfîrşitul zilei şi nimic nu-l poate scăpa. Vedea aceasta în sunetul glasului şi-n privirea lui Iosaf; şi s-a cutremurat ca şi cum l-ar fi lovit voinţa lui Dumnezeu. Deci se hotărî într-aceeaşi clipă să apere credinţa creştinească. Apoi începîndu-se între popi şi-ntre creştini să se puie cuvinte de întrebare, Nahor şi-a deschis gura şi a început a vorbi cu neaşteptată putere. Precum de demult proorocul chemat de craiul Valac să blesteme pe israiliteni, el în loc să-i blesteme i-a binecuvîntat, tot aşa şi Nahor, grăind ca de la duhul sfînt, a ţinut cuvînt de dimineaţă pînă-n sară pentru credinţa adevărată. Căci darul lui Dumnezeu ştie a lucra cîteodată şi-ntru vasele cele necurate, pentru mărirea sa cea sfîntă. Deci cu atîta înţelepciune mustra Nahor deşertăciunea şi minciuna păgînească, încît nimenea nu i se putea împotrivi. Cu mult mai pe larg şi prea frumos scrie despre această vorbire a lui Nahor cu popii idolilor sfîntul Damaschin în istoria sa despre fericiţii Varlaam şi Iosaf. Aşa încît toţi meşterii, filozofii, popii şi vrăjitorii erau ruşinaţi şi mîhniţi şi gurile lor stăteau mute; ci fiul împăratului zîmbea bucurîndu-se cu duhul şi slăvind pe Dumnezeu că-l făcuse pe Nahor din prigonitor învăţător şi propovăduitor al adevărului. Iar împăratul se sfătuia supărat cu sfetnicul său Arahie, minu-nîndu-se amîndoi de neaşteptata schimbare a vrăjitorului; şi iuţindu-se cu mare mînie, Avenir strigă: „Ne-a făcut nevrednicul acesta atîta ruşine, încît ar trebui zdrobit împreună cu toţi creştinii ce se află cu el.“ — S-ar putea, o, împărate, să faci una ca asta? a întîmpinat Arahie. — Ai dreptate; nu se poate să-mi calc cuvîntul împărătesc.Căci am poruncit tuturora să vie fără temere la adunare, şi deci pentru apărarea credinţei lor pe nici unul nu-l pot asupri. Sfătuindu-se astfel cu Arahie, împăratul a hotărît să se risipească soborul şi să se adune a doua zi din nou la întrebare. Iar Iosaf, apropiindu-se de tatăl său, i-a vorbit întru acest chip: „Precum la început ai rînduit, o, împărate, să se facă judecată dreaptă, aşa şi la sfîrşit pune înainte dreptatea. Din două fă una: ori învoieşte pe dascălul meu să petreacă în această noapte împreuna cu mine, spre a ne pregăti pentru întrebarea de mîine, luînd şi Măria-Ta pe filozofi la tine; ori lasă-mi mie pe tovarăşii tăi şi ia la tine pe învăţătorul meu. Căci dacă vor rămînea în puterea ta amîndouă părţile, apoi învăţătorul meu va petrece în supărare şi frică, iar ai tăi întru odihnă şi linişte. Şi mîne lupta nu va fi dreaptă, ceea ce mi se pare a fi călcare de făgăduinţă“. Împăratul cugetă în sine că fiul său are dreptate, şi primind la el pe jertfitorii săi, l-a lăsat pe Nahor, nădăjduind încă într-ascuns, că în cursul nopţii vrăjitorul îşi va împlini totuşi legămîntul şi făgăduinţa. Deci fericitul Iosaf luînd pe Nahor, l-a dus la ostrovul sau împreuna cu Varahie şi cu alţi creştini. Şi dădea laudă lui Dumnezeu, mîntuitorul. Intrînd în cămările sale din palat, fiul împăratului s-a întors cătră Nahor şi i-a vorbit zîmbind: „Socoteşti tu oare că nu ştiu cine eşti? Dumnezeu a binevoit să-mi descopere că nu eşti Varlaam şi tot el ţi-a arătat calea cea bună spre adevărata credinţă. Bine-ai făcut mustrînd înşelăciunea idolească. Crede deci în Dumnezeul cel drept al cărui nume l-ai binevestit“. La aceste cuvinte, Nahor a căzut în genunchi, umilindu-se. Pocăindu-se de toate răutăţile sale cele dinainte, dorea în adevăr să se apropie de Domnul Dumnezeu. „O preaslăvite, a strigat el, în mine s-a făcut lumină deplină. Deschide-mi calea mîntuirii şi dă-mi drumul să mă duc spre pusnicii ascunşi în pustie, ca să primesc de la ei sfîntul botez“. Urmînd a-l învăţa cu bune cuvinte, Iosaf i-a dat drumul şi i-a hotărît însoţitorilor pe Varahie pusnicul; şi chiar în aceeaşi noapte Nahor a intrat în singurătate, căutîndu-şi mîntuirea în sfîntul botez şi petrecîndu-şi în pocăinţă zilele. A doua zi, aflînd Avenir-împăratul că Nahor nu mai este şi că s-a dus spre creştini, a prăpădit şi nădejdea cea din urmă. Şi socotindu-şi biruiţi pe înţelepţi şi popii săi, s-a întors cu mare mînie asupra lor şi i-a necinstit cu dosădiri cumplite. Pe unii i-a pus la chinuri şi bătăi, altora le-a înnegrit feţele cu funigine, izgonindu-i de la scaunul său; şi din acel ceas nu mai cinstea pe popi nici nu mai aducea jertfă idolilor. Fiind în mare nedumerire şi clătindu-se cu gîndul pentru adevărul credinţei vechi, stătea în cumpănă ca-ntre două nopţi. Popii idolilor, văzîndu-se astfel batjocoriţi şi cu puterea pierdută şi temîndu-se de înălţarea creştinilor prin Iosaf, au făcut sfat mare şi-au adus între ei pe un vrăjitor vestit, cu numele Teuda, ce petrecea în pustie. I-au spus aceluia toate întîmplările şi toate năcazurile lor şi cu lacrimi l-au rugat să le ajute ca să se ridice din umilinţă, ei şi idolii lor. Deci Teuda ascultîndu-le păsul, s-a sculat dintre ei şi a mers cu îndrăzneală la palatul împărătesc. Auzind de numele lui, Avenir l-a primit pe dată, căci îl cunoştea şi-l iubea pentru învăţătura sa. Cu mare uşurinţă, vorbindu-i frumos şi măiestrit, vrăjitorul l-a întors pe împărat înspre credinţa cea veche, scoţîndu-l din îndoială şi veselindu-i inima. Chiar în aceeaşi zi Avenir a poruncit să se facă praznic mare dumnezeilor păgîneşti, jertfind alături de Teuda. Şi întorcîndu-se spre palat, i-a vorbit vrăjitorului astfel: „O, învăţatule şi iubite Teuda, venirea ta la mine a fost cu bucurie; ci totuşi o mîhnire mare mă roade necontenit, căci fiul meu s-a înstrăinat de credinţa veche şi s-a făcut creştin, precum s-a proorocit la naşterea sa şi nu ştiu ce să fac ca să-l întorc de la acea credinţă care-l învaţă să urască toate cele plăcute şi bune ale lumii. În loc să se pregătească pentru slava împărătească, el cugetă să se coboare pe sine la sărăcia şi umilinţa blestemaţilor de pusnici. Ci n-ai putea tu, iubite Teuda, să mă sfătuieşti ce-ar trebui să fac ca să-l întorc la adevărul vieţii?“ — Mărite stăpîne, a răspuns vrăjitorul, află că şi eu cuget la durerea asta a ta. Şi cred că este un mijloc bun pe care îl putem încerca cu folos. Socot stăpîne, că ar trebui să scoatem din slujba fiului tău pe toţi slujitorii, şi-n locul lor să rînduim femei şi fecioare tinere şi frumoase. Atunci odată cu ele va veni asupra lui şi duhul vieţii. Şi dacă va fi biruit de simţirea-i omenească, toate vor fi după voia ta şi-ţi vei cîştiga îndărăt copilul. Pe loc împăratul primind sfatul cu bucurie, a dat poruncă să se facă schimbarea aceasta; şi ieşind slujitorii bărbaţi din ostrov, au intrat în locul lor femei şi fecioare, scump împodobite cu mătăsuri şi juvaieruri, şi mai ales cu frumuseţe fără samăn. Iar între ele se afla o fecioară cu numele Mogra, care în limba indienească se cheamă Iasomie. Acea fecioară era fata unui împărat, robită şi scoasă din ţara sa şi apoi dată lui Avenir ca un dar de mare preţ. Sfătuită de Teuda şi de tatăl lui Iosaf, copila aceasta a intrat în cămările tînărului cu gînduri viclene, avînd în ea pe diavolul. A apărut lui Iosaf aşa de frumoasă şi atît de plină de înţelepciune, încît n-o putea privi şi asculta fără tulburare. Ceasurile de sară mai ales, cînd începeau a juca în întunecime licuricii zbură-tori şi cîntau dulce fîntînile, i se părură deodată pline de un farmec pe care nu-l cunoştea. Fecioare mlădioase veneau în foi-şorul unde sta şi începeau danţuri aşa de line şi uşoare încît parcă erau purtate de valurile lor în aburirile vîntului. Alte slujitoare duceau în preajma lui aromate cu prea plăcut miros şi, îngenunchind, îi înfăţişau tablale cu băuturi răcoritoare. Iar Mogra îi vorbea despre vremea copilăriei ei petrecută într-o împărăţie depărtată. Ascultînd-o, Iosaf o vedea tînără şi frumoasă şi-i era jale pentru dînsa, că, fiind fată de împărat, era robită şi lipsită de patria sa. Apoi cugeta cum ar putea-o întoarce de la închinarea idolească, făcînd-o creştină. Astfel gîndea feciorul împăratului, iar simţirile îi păreau netulburate. „Cunoaşte, o, fecioară, pe Dumnezeul care petrece în veci, i-a zis el într-un rînd după alte vorbe; cunoaşte-l, ca să nu pieri în înşelăciune. Numai înţelegîndu-l, vei fi fericită, făcîndu-te mireasa mirelui celui fără de moarte“. Mogra îl asculta simţind în ea iubire pentru Iosaf. „Sunt prea bucuroasă, stăpîne, a răspuns ea, că te îngrijeşti de mîntuirea sufletului meu. Cred că idolii sunt înşelători, pentru că tot ce-mi spui tu îmi place şi mi-i drag să te ascult.“ — Atunci învaţă legea cea nouă şi adevărată, i-a zis Iosaf, şi fă-te creştină. — Mă lepăd de idoli şi fac tot ce voieşti, a zis fecioara, dar mai înainte îndeplineşte-mi şi tu o dorinţă a mea. — Care este aceea? — O, stăpîne, şopti Mogra, dorinţa mea citeşte-o în ochii mei, ascult-o în şoapta izvoarelor şi-a sării, simţeşte-o în mireasma florilor. Tinereţele noastre sunt făcute să se-nţeleagă şi ceea ce doresc eu nu poate să nu fie plăcut lui Dumnezeu. Iosaf a privit cu mirare la Mogra şi deodată a simţit în el demonul desfrînării. Ci stăpînindu-se, cu durere i-a răspuns fetei liniştit: „Cum ai îndrăznit tu, Mogra, să-mi faci mie o mărturisire ca asta? Tu ştii că eu mi-am închinat viaţa lui Dumnezeu cel drept, jertfindu-i tinereţea mea. Vreau sa trăiesc în lume curat.“ — Stăpîne, a răspuns fecioara, tu care eşti aşa de plin deînţelepciune nu se poate să nu ştii că dragostea omenească şi însoţirea nu sunt oprite în cărţile creştineşti. Căci şi eu am cetit multe cărţi şi de multe ori am vorbit cu creştinii. Şi oare nu este scris în acele cărţi că cinstită este nunta între toate? Şi n-au cunoscut nunta patriarhii cei de demult şi proorocii şi drepţii, precum învaţă scripturile voastre? Au doară Petru n-a avut femeie, cum arată cărţile? Şi n-a fost acest Petru verhovnic al apostolilor? Cine te-a învăţat, stăpîne, a numi nunta necurată? Cuvintele tale rănesc adînc dragostea mea. Fericitul Iosaf a răspuns cu tulburare: „Aşa sunt toate în sfînta scriptură, precum spui. Slobod este fiecare să se căsătoreasca dacă voieşte, afară însă de cei care au făgăduit să-şi păzească fecoria pentru Hristos. Iar eu, de cînd am primit sfîntul botez, m-am jurat să mă duc fără prihană înaintea lui. Deci cum aş putea îndrăzni să calc jurămîntul pe care l-am făcut lui Dumnezeu?“ Mogra s-a plecat la picioarele sale, suspinînd şi mărturisindu-şi dragostea: „Au cum poţi tu, stăpîne, să dispreţuieşti tinereţele noastre şi frumuseţea acestei vieţi? Eu, pentru iubirea mea, sunt gata să-ţi jertfesc totul. Însă fii al meu o clipă ca să putem răscumpăra o veşnicie de aşteptări şi înfrînări. Ci Dumnezeu nu poate să nu ierte, căci bunătatea lui este nesfîrşită. Şi scrie în cărţile tale că se face mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte. Aşa încît în clipa aceasta de fericire Dumnezeu cel bun ne va ierta şi pocăinţa noastră îi va fi cu atît mai plăcută. Cu chipu-acesta vei putea să mă mîntui şi să mă faci creştină“. Acestea zicîndu-le ea, sufletul fericitului a început a se clătina cu felurite feluri de gînduri, şi-i slăbeau voia şi înţelegerea. Iar demonul se bucura în preajma lor, în umbră. Şi-n dumbrăvile ostrovului cîntau cu glasuri tinere celelalte fecioare. Iar Mogra era atît de frumoasă şi de supusă şi se ruga cu atîta dragoste, încît fiul împăratului simţindu-se cuprins ca de-o flacără, se socotea pierdut. Lovindu-se în piept şi oftînd din adîncul inimii cătră Dumnezeu, degrabă s-a retras în chilioara lui şi acolo, în rugăciune, vărsînd izvor de lacrimi, striga spre cel care singur îl putea mîntui de vifor: „Spre tine, Doamne, nădăjduiesc, ca să nu rîdă de mine vrăjmaşul cel negru“. Rugîndu-se astfel şi făcînd multe plecări de genunchi, a stat pînă la tîrzie vreme sub ocrotirea lui Dumnezeu. Apoi adormind puţin, deodată s-a văzut răpit de cîţiva bărbaţi străini, care. trecîndu-l prin nişte locuri minunate, l-au dus la o cîmpie întinsă, înfrumuseţată cu flori roşii şi cu bună mireasmă. Privind în juru-i, a văzut livezi frumoase cu roade străine; iar frunzele pomilor fremătau vesel la un vînt subţire şi lin. Sub arcurile livezii erau scaune de aur curat, înfrumuseţate cu pietre scumpe şi mărgăritare de mult preţ, şi raze mari ieşeau dintr-însele. Se vedeau şi paturi de aur aşternute cu covoare în felurite culori. Iar prin preajmă curgea o apă limpede, veselind vederea şi dulce murmurînd. Deci prin acel loc minunat purtîndu-l bărbaţii înfricoşaţi, l-au dus pînă-ntr-o cetate ce strălucea cu lumină negrăită, avînd zidurile de aur şi din pietre de preţ pe care nu le-a văzut nimeni nici odinioară; iar stîlpii şi porţile erau din cîte-un singur rubin. Din înălţime strălucea o lumină mare cu raze umplînd uliţele cetăţii; şi ostaşi înaripaţi cu chipuri tinere se plimbau glăsuind cîntări prea dulci pe care niciodată nu le-a auzit urechea omenească. Părea a zice un glas: „Iată odihna drepţilor, iată veselia celor ce-au plăcut Domnului în viaţa lor“. Iar bărbaţii înfricoşaţi scoţîndu-l din cetatea aceea şi vrînd să-l ducă înapoi, el s-a rugat cu durere: „Nu mă lipsiţi, vă rog, de această negrăită bucurie, ci îngăduiţi-mă să petrec într-un colţ al acestei cetăţi“. Iar ei au zis: „Nu se poate acuma; vei intra însă aici mai tîrziu prin multe osteneli şi sudori; pentru că cei ce sufăr moştenesc împărăţia cerului“. Acestea zicînd, l-au trecut prin cîmpia cu livezile şi l-au dus pe-un tărîm întunecat, în negură şi într-o jalnică larmă de tînguiri. Acolo, sub un munte, ardea un cuptor, şi duhurile răzbunării stăteau împrejurul flăcărilor. Iar dincolo de foc se vedeau felurite jivine necurate, şerpi şi viermi fîşîind şi acoperind trupuri putrede. Şi în flăcări izbucneau din cînd în cînd ţipete de chin şi se zbuciumau umbre. I s-a părut că-i sună un glas în ureche: „Iată locul păcătoşilor şi munca celor care s-au întinat cu faptele ruşinii“. Bărbaţii înfricoşaţi l-au scos şi de-acolo şi deodată Iosaf s-a trezit singur pe lespedea goală. Era înspăimîntat de moarte şi lacrimile din ochi îi curgeau pîrău. Şi toată frumuseţea Mogrei, ca şi a celorlalte femei şi fecioare, i s-a părut mai înjosită decît tina şi gunoiul şi deşertăciune într-ale lumii deşertăciuni. Sta zdrobit în locul său, şi sufletul îi era cu totul cuprins de minunata şi slăvita vedenie a visului şi adînc tulburat de negura şi spaima de pe tărîmul chinurilor. Cum a răsărit soarele, a ajuns la Avenir-împăratul veste cum că fiul său prea iubit e bolnav. Şi împăratul grăbind, chiar atunci a venit la ostrov şi a intrat în chilia lui Iosaf avînd ochii în lacrimi. L-a găsit trudit şi alb la chip în aşternutul său. Şi aşezîndu-se la căpătăiul lui şi luîndu-i cu blîndeţă mîna dreaptă întru ale sale, a întrebat: „Ce s-a întîmplat, fiul meu preaiubit?“ Iar tînărul întorcînd spre părintele său ochii, plini încă de vedenia nopţii, i-a spus toate. Şi a adăugit: „O, bunul meu părinte, pentru ce ai gătit curse picioarelor mele, vrînd să-mi vînez sufletul şi să-l arunc pierzaniei? Căci de n-ar fi vegheat asupra-mi Dumnezeu al îndurării, aş fi căzut în prăpastia cea veşnică. Am adormit tulburat şi ochii mei au văzut minune. Iar acuma, tată, de vreme ce ţi-ai astupat urechile pentru toate cele bune pe care eu le-am auzit şi le-am primit, de vreme ce nu vrei a cunoaşte adevărul, lasă-mă măcar pe mine să umblu pe calea cea dreaptă...“ Împăratul asculta pe fiul său cu mare întristare. „Calea aceasta o iubesc, a vorbit iar Iosaf. Părăsind aici totul, doresc să ajung în locul unde petrece Varlaam, împreuna cu dînsul să-mi săvîrşesc cealaltă parte a vieţii mele. Ci, dacă porunca ta mă va opri aici cu sila, atunci mult nu va trece şi-mi vei privi trupul mort, căci sufletu-mi va grăbi să plece unde doresc“. Avenir a stat o vreme pe gînduri, împovărat de mîhnire. Apoi a zis: „Lasă-mă, fiul meu, să mai cuget şi fii liniştit aşteptînd hotă-rîrea mea“. Sărutîndu-l, a ieşit şi s-a dus în cetate. Şi chemînd la palat pe Teuda, l-a mustrat amar pentru toată zădărnicia sfaturilor lui. Şi se mira împăratul zicînd: „Oare atît de neputincioşi sunteţi voi, ticăloşilor, încît nici pe un tînăr ca acesta nu-l puteţi birui?“ Teuda şi cu soţii săi, popii, au plecat capetele, neîndrăznind dintru-ntăiu a mărturisi că nimica nu poate birui puterea învăţăturii lui Hristos. Iar împăratul luîndu-l pe filosof cu el, l-a dus în ostrovul Lebedelor, în chilia fiului său, şi a stat faţă ascultînd vorbele şi sfaturile pe care el le socotea înţelepte; însă toate cele ce spunea Teuda lui Iosaf erau asemenea vîntului ce bate în piatră. Şi dintr-o data ridicîndu-se din patul său, tînărul a început a vorbi despre credinţă şi despre Hristos. Şi aşa a vorbit el pentru curăţia sufletului şi pentru lepădarea de sine, pentru ticăloşia oamenilor şi izbăvirea în singurătate, încît glasul lui Teuda a rămas mut şi sufletul său a fost pătruns de mare cutremur. „O, împărate, a strigat el abia venindu-şi în simţire, cu adevărat Duhul Sfînt vieţuieşte în fiul tău şi eu mă simt biruit de credinţa lui! Spune-mi tu, cel ce eşti sfinţit cu trupul şi cu sufletul — a urmat el întorcîndu-se spre tînăr —spune-mi dacă mă pot învrednici şi eu a păşi în umbra lui Hristos, lepădîndu-mă de toate răutăţile?“ Iar Iosaf, ridicîndu-se din patul său, a întins spre el braţele vorbindu-i cu bunătate despre căinţa păcătoşilor şi mila cea nemărginită a lui Dumnezeu. Şi împaratul a văzut cu uimire pe Teuda îngenunchind, pocăindu-se fierbinte şi plîngînd sub îmbrăţişarea lui Iosaf. Apoi, chiar în acel ceas, învăţatul împărătesc ieşind, a alergat la peştera sa arzîndu-şi toate cărţile sale vrăjitoreşti, s-a dus pe urmele lui Nahor, învrednicindu-se de sfîntul botez şi începînd o viaţa curată, de lumină şi adevăr. * * * Ci împăratul Avenir stătea încă în mare cumpănă şi încerca fel şi chip să întîrzie hotărîrile lui Dumnezeu. L-a sfătuit Arahie să împartă împărăţia în două şi să deie o parte fiului său. „Căci, zice el, dacă-l vei supune pe fiul tău chinurilor, apoi nu vei fi decît vrăjmaş firii. Pe fiul tău nu-l poţi jertfi, fiindcă vei rămîne singur cu întristarea cea de moarte. Dar socot să împarţi cu dînsul împărăţia poruncindu-i să stăpînească partea cea dată lui. Şi dacă va fi cuprins de grijile stăpînirii, apoi puţin cîte puţin va începe a se obişnui cu lumea aceasta întru care vieţuim şi-şi va uita visurile nebune. Şi lăsîndu-l să rămîie în credinţa sa, vei avea cel puţin fiu lîngă tine“. Iar împăratul, primind sfatul lui Arahie, şi-a împărţit în două împărăţia şi a făcut pe Iosaf împărat peste o parte. Dar tînărul nu cugeta la stăpînire împărătească şi la măriri ale lumii; ci dorul îl mîna spre pustie şi singurătate. Totuşi văzînd că împotrivirea părintească se înduplecă încet-încet, a hotărît să aştepte pînă la împlinirea biruinţii desăvîrşite. Şi a primit a fi împărat, sîrguindu-se să împrăştie între supuşii săi, pe lîngă bunătate şi milă, mai ales lumina credinţei celei adevărate. Aşa, în timpul cît a stăpînit el, în ţinutul său s-au risipit capiştile idolilor şi-n locul lor s-au înălţat biserici ale lui Hristos şi auzind aceasta, episcopii, preoţii şi călugării care se ascundeau, au ieşit de prin munţi şi de prin pustietăţi, alergînd cătră sfîntul împărat Iosaf. Iar el îi primea pe toţi cu bucurie şi împreună cu dînşii cugeta la mîntuirea sufletelor omeneşti. Deci în vreme puţină, toată stăpînirea sa a luminat-o cu lumina credinţei. Iar pentru întoarcerea tatălui său, neîncetat se ruga cu lacrimi, Iosaf. Şi de multe ori se ducea la el şi-i vorbea cu dragoste fiiască, pătrunzînd cu încetul în negura din sufletul împăratului. Şi aşa a vrut Dumnezeu ca şi Avenir să se întoarcă de la deşertăciunea idolilor, înspre soarele adevărului. Hotărîndu-se în cele din urmă, marele împărat a adunat pe toţi sfetnicii şi le-a descoperit gîndul că voieşte să primească cre-dinţa fiului său; şi toţi i-au lăudat hotărîrea, căci pe toţi îi cercetase răsăritul cel de sus, prin Iosaf. Şi sculîndu-se împăratul, a scris epistolie cătră fiul său chemîndu-l să vie, ca să înveţe pe cei ce vor să iasă din întuneric. Şi plecînd olăcarii la scaunul lui Iosaf, i-au dus în grabă vestea cea buna, bucurîndu-i nespus inima. Deci a venit Iosaf la tatăl său şi s-au îmbrăţişat şi au plîns pentru hotărîrea împăratului. Şi fiul a stat multe zile cu tatăl său învăţîndu-l aşa cum odinioară îl învăţase şi pe el cuviosul Varlaam. Arătîndu-i toate tainele adevăratei credinţe, l-a adus la sfîntul botez, fiindu-i el singur naş. Lucru cu adevărat nou şi minunat, căci astfel a fost tată sufletesc al tatălui său trupesc. Şi nu numai împăratul Avenir, ci toata curtea lui, şi toţi dregătorii şi ostaşii şi robii au primit botezul şi în scurtă vreme s-a luminat toată împărăţia. S-a făcut atunci mare bucurie pe pămînt şi în cer, ca într-o primăvară a sufletelor. Iar Avenir-împăratul, după botez, a lăsat fiului toată stăpînirea împărăţiei, şi el trăia la o parte în tăcere, presărîndu-şi capul totdeauna cu pulbere şi tînguindu-se pentru păcatele trecute. Şi a petrecut astfel întru smerenie şi pocăinţă patru ani, apoi nădăjduind de la Dumnezeu iertare, s-a mutat cu pace din această lume. Ci după moartea tatălui său, Iosaf-împăratul a stat în scaun pînă ce s-au făcut pomenirile de patruzeci de zile. Apoi chemînd în jurul său toţi boierii şi sfetnicii, căpiteniile de oşti şi de cetăţi, le-a descoperit taina inimii sale, cum că voieşte să lese împărăţia aceasta pămîntească împreună cu cele lumeşti, şi să meargă în pustie. Atunci ei s-au umplut de jale şi nu era între dînşii nici unul fără de lacrimi, ci toţi se tînguiau cu amar, fiindcă toţi îl iubeau foarte pentru blîndeţea lui cea sfîntă. „Nu vă întristaţi, o prieteni, le-a zis el atunci privindu-i blînd, căci aceasta este hotărîrea lui Dumnezeu pe care am avut-o asupra mea încă din întăia clipă, cînd am venit în această lume deşartă şi degrabă trecătoare. Ci eu voi pleca, şi voi cu nimic nu mă puteţi opri; iar împărat în locul meu vă las pe Varahie, credinciosul nostru cel de demult, care-a luptat alăturea de mine pentru credinţă“. Iar Varahie, ieşind dintre sfetnici, a căzut în genunchi şi se lepăda de cinstea împărăţiei, zicînd: „Iubeşte, o, împărate, pe aproapele tău ca pe tine însuşi. Dacă este bine a împărăţi, apoi împărăţeşte singur, căci eşti cel mai bun; iar dacă este rău, de ce pui asupra mea o greutate, de care singur fugi? Ci eu cunosc şi iubesc viaţa de pustie, întru care din nou m-aş întoarce. Pentru ce te duci tu, o, împărate, şi pe mine mă laşi?“ Şi-atît se rugau toţi de pretutindeni, îngenunchind şi plîngînd, încît Iosaf a tăcut, s-a tras în cămara sa şi a stat singur, cugetînd. Iar cînd a venit noaptea, a scris scrisoare cătră tot norodul şi toţi stăpînitorii, încredinţîndu-i pe toţi lui Dumnezeu şi poruncindu-le supuşilor săi să nu-şi aleagă alt împărat decît numai pe Varahie. Apoi lăsînd acea scrisoare pe masă, a ieşit într-ascuns din palat şi din cetate. Cu inima plină de bucurie a privit cerul nemărginit, plin de stele, apoi s-a îndreptat spre pustia cea liberă. Şi i se părea că abia acuma începe a trăi, neîncătuşat de nimic, singur numai cu sufletul său, cu Dumnezeu şi cu singurătăţile. A doua zi s-a aflat îndată scrisoarea şi s-a stîrnit mare tulburare şi plîngere în norod, pornind toţi cu mare grăbire întru căutarea stăpînului lor. O samă dintre cei ce-l urmăreau i-au găsit urmele şi l-au aflat lîngă rovina unui pîrău uscat, cu mîinile ridicate spre cer făcînd rugăciune. Încunjurîndu-l cu grabă, au căzut toţi înaintea lui cu plîngeri şi cu suspinuri. „Nu ne lăsa, o, împărate, căci fără tine lumea ni se pare mai strîmtă şi viaţa mai puţin bună; vină iar între noi ca să fim fericiţi împreună“. Şi ducîndu-l înapoi spre scaunul împărăţiei, s-au adunat şi celelalte noroade care-l căutau. Şi se veseleau toţi văzîndu-l. Iar el privea mulţimea aceasta cu mîhnire. Şi-a zis: „În deşert vă împotriviţi hotărîrii lui Dumnezeu. Nici voi, nici eu nu putem face altfel. Iată cuvîntul meu cu jurămînt, că nici o zi nu voi mai petrece cu voi şi nici o noapte nu voi mai dormi în palatul împărătesc. Cu mîna mea voi pune lui Varahie, pe cap, cununa stăpînirii şi vă va fi împărat bun şi drept. Iar voi rămîneţi cu pace şi lăsaţi-mă să mă duc pe căile mele“. Atunci a stătut înfricoşat norodul şi n-a mai cutezat nimeni să înalţe cuvînt. Şi fericitul Iosaf, făcînd precum spusese, a pus pe fruntea lui Varahie cununa împărăţiei. Şi întorcîndu-se iarăşi spre pustie, a pornit pe jos prin pulberea drumului, avînd haină săracă şi toiag alb de lemn. Şi nu s-a mai uitat îndărăt. Iar norodul a mers îndelungă vreme în urma lui, ca valurile, suspinînd şi plîngînd. Şi astfel l-au petrecut departe, pînă s-a plecat ziua şi noaptea şi a ascuns de ochii lor pe iubitul lor stăpînitor. Şi-au rămas sub mîna lui Varahie, iar Iosaf s-a dus singur înainte. În noaptea aceea dintăi, Iosaf a intrat în casa unui om sărman şi i-a dat hainele lui ce le purta pe deasupra. Şi rămînînd în rasa cea ruptă de păr pe care i-o dăduse Varlaam odinioară, a ieşit şi s-a dus mai departe, neavînd cu sine nici pîine, nici apă. Mergînd multă vreme şi intrînd în singurătăţi şi în adîncul pustiei, s-a bucurat cu duhul, şi îngenunchind şi-a înălţat privirea spre Hristos, zicînd: „Să nu mai vadă de-acuma ochii mei bunătăţile lumii aceştia şi să nu se mai îndulcească inima mea cu nimic alta decît cu nădejdea care mă poartă. Îndreaptă, Doamne, paşii mei spre plăcutul tău Varlaam, ca să-mi fie iarăşi învăţător în viaţa cea nouă“. Şi aşa fericitul Iosaf a umblat singur prin pustie doi ani căutîndu-l pe Varlaam. Hrana lui erau verdeţurile şi rădăcinile acelor locuri. Şi uneori răbda îndelung de foame, cînd trecea prin ţinuturi de piatră şi uscăciune. Iar pe lîngă foame şi sete, a suferit în singurătate şi din pricina demonului lumii, care aducea în el plăcute amintiri ale trecutului şi-ale altei vieţi. Ci Iosaf toate le-a biruit, trăgîndu-se şi rămînînd tot mai adînc în schivnicie. Trecînd al doilea an, a aflat o peşteră în pustiul Sinaridului, unde vieţuia un călugăr în linişte. Acela ieşindu-i întru întîmpinare, i-a spus cuvîntul cel mîntuitor, înştiinţîndu-l unde petrece Varlaam. Şi fără a mai face popas, chiar în clipa aceea, Iosaf a pornit cu grăbire pe cărarea arătată pînă ce-a ajuns la peştera lui Varlaam. Şi acolo, sub munte şi sub pomi, oprindu-se şi stînd înaintea uşii, a bătut cu toiagul, zicînd cu tulburare: „Binecuvîntează, părinte, binecuvîntează!“ Iar Varlaam auzind glasul, a tresărit înlăuntru şi ieşind din chilia de piatră a stat înaintea uşii, cercetînd pe străin. După chip nu-l mai putea cunoaşte, pentru că arşiţa soarelui îl înnegrise, părul îi crescuse, era slab şi ochii se cufundară adînc. Însă l-a cunoscut cu duhul; şi întorcîndu-se cu faţa cătră răsărit, a mulţămit lui Dumnezeu pentru bucuria ce-i venea. Şi amîndoi au stat rugîndu-se, neclintiţi. Iar apoi, după rugăciune, s-au îmbrăţişat unul cu altul cu dragoste, s-au sărutat cu sărutare sfîntă şi de bucurie au plîns. Intrînd ei în chilie, Varlaam a zis: „Bine-ai venit, fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului. Domnul va binevoi să-ţi deie cele veşnice în locul celor vremelnice. Te rog, o, preaiubite fiu, spune-mi cum ai ajuns aici? Şi ce ţi s-a întîmplat după plecarea mea? Oare tatăl tău, împăratul, a cunoscut pe Dumnezeu, sau petrece încă sărac şi nefericit?“ Iar dulcele Iosaf i-a spus toate pe rînd cîte i s-au întîmplat după plecarea învăţătorului său, şi cîte a făcut Domnul ajutîndu-l întru împlinirea voinţei lui. Bătrînul asculta cu bucurie acele minuni şi mulţămea lui Dumnezeu. „Slavă ţie, Hristoase, care ai binevoit ca sămînţa cuvîntului tău, cea sămănată de mine, să cadă în pămînt bun şi să rodească însutit“. Cum vorbeau ei astfel cu blîndeţă s-apropia sara. Şi săvîrşind rugăciunea, bătrînul şi-a adus aminte de hrană, şi a poftit la masa lui pe Iosaf. Ci hrană trupească avea puţină; şi a dat oaspetelui numai verdeţuri crude şi cîteva smochine. Iar apă au ieşit amîndoi de-au băut din izvorul cel limpede care curgea din munte, sub pomi, în preajma peşterii sfinţite. Întărindu-şi astfel trupul, au mulţămit lui Dumnezeu care deschide mîna sa şi satură toată fiinţa. Apoi săvîrşind rugăciunea nopţii, iar au început a vorbi despre cele sufleteşti, priveghind pînă la vremea cîntării de dimineaţă. * * * Din acea noapte, Iosaf a petrecut cu învăţătorul său mulţi ani avînd minunată viaţă, aproape de Dumnezeu. Apoi Varlaam apropiindu-se de cuviosul său sfîrşit, a chemat pe Iosaf, fiul său întru suflet, şi i-a vorbit astfel cuprinzîndu-i mîinile: „Eu, fiule, de mult doream să te vad înainte de sfîrşitul meu. Şi cînd mă rugam pentru tine, Domnul nostru Iisus mi s-a arătat, făgăduindu-mi că te va aduce la mine. Şi iată, Dumnezeu mi-a împlinit dorinţa: ai venit şi te văd lepădat de lume şi unit cu Hristos. Iar acuma, sosind vremea plecării mele, tu, fiule, acopere trupul meu cu pămînt şi dă ţărînii ce este al ţărînii. Şi tu rămîi în acest loc, petrecînd viaţă curată şi aducîndu-ţi aminte de mine. Şi Iosaf, auzind aceste cuvinte, plîngea pentru despărţirea lor şi abia putea să-l mîngîie bătrînul. Apoi i-a trimes la alţi fraţi care vieţuiau în acea pustie, ca s-aducă cele de trebuinţă pentru săvîrşirea sfintei leturghii. Alergînd Iosaf, a împlinit porunca cu sîrguinţă şi s-a întors în grabă, temîndu-se să nu se sfîrşească în lipsa-i părintele său şi să rămîie fără binecuvîntarea cea mai de pe urmă. Deci aducînd ei cele de trebuinţă pentru sfînta jertfă, Varlaam a săvîrşit slujba dumnezeiască şi s-au împărtăşit amîndoi cu sfintele taine. După aceea bătrînul a stat o vreme la sfat cu ucenicul său vorbind despre suflet. Apoi s-a rugat iar cu umilinţă. Şi după rugăciune, îmbrăţişînd pe Iosaf, i-a dat sărutarea şi binecuvîntarea cea mai de pe urmă. Culcîndu-se cu semnul sfintei cruci, s-a luminat la faţă, avînd mare bucurie, ca şi cum i-ar fi sosit prieteni. Astfel s-a dus Varlaam cătră Domnul!, vieţuind în pustie şaptezeci de ani, iar toţi anii de la naşterea lui fiind aproape o sută. Iosaf udînd cu lacrimi trupul bătrînului, toată ziua şi toată noaptea a cîntat psalmi lîngă el. Iar a doua zi, săpînd groapa subt smochini, aproape de peşteră, a îngropat cinstitul trup al învăţătorului său. Şezînd apoi lîngă mormînt, plîngea mereu pînă ce i-au slăbit puterile; şi lipindu-şi trupul de pămînt a adormit. Atunci a văzut în somn pe acei bărbaţi înfricoşaţi, care i se arătaseră odinioară cînd era închis în palat cu fecioarele, şi vorbise cu Mogra, şi-l ispiteau demonii. Venind ei cătră dînsul, l-au luat şi l-au dus pe cîmpia cea întinsă şi-n cetatea strălucită în care mai fusese. Intrînd pe poarta cu stîlpi de rubin, l-au întîmpinat îngerii lui Dumnezeu, ducînd două cununi strălucite. Şi i-a întrebat Iosaf: „Ale cui sunt aceste cununi nespus de frumoase?“ Iar îngerii i-au răspuns zicînd: „Amîndouă sunt ale tale, Iosaf, pentru că multe suflete ai mîntuit, şi pentru că lăsînd împărăţia pămîntească ai venit la Dumnezeu ca schivnic. Ci una dintre aceste cununi se cuvine să o dai tatălui tău care a cunoscut pe Dumnezeu, prin tine.“ Iar Iosaf a zis: „Cum este cu putinţă ca numai pentru puţină pocăinţă să dobîndească tatăl meu răsplătire deopotrivă cu mine, care-am avut atîtea osteneli?“ Pe cînd i se părea că spune acestea, i s-a arătat Varlaam în lumina, grăindu-i: „Au nu ţi-am spus eu odinioară, Iosaf, că, după ce te vei îmbogăţi, vei fi scump şi nedarnic? De ce oare nu voieşti acuma ca să fie cinstea tatălui deopotrivă cu a ta? Se cade totuşi să te veseleşti că rugăciunea ta s-a auzit pentru dînsul“. Iosaf avînd cătră bătrîn obiceiul ascultării, a plecat fruntea şi a zis: „Iartă-mă, părinte“. Varlaam a zîmbit. „Spune-mi, părinte, unde locuieşti?“ a întebat Iosaf. — Într-această cetate frumoasă, a răspuns bătrînul, am dobîndit locuinţă prea luminată. — O, bunule părinte, se ruga Iosaf, ia-mă şi pe mine la tine, ca să mă bucur iarăşi. — N-a venit încă vremea, i-a şoptit învăţătorul; ci trebuie să mai rămîi unde eşti, purtînd sarcina trupului. Iar apoi, după, ce vei răbda la sfîrşit, după cum ţi-am poruncit, vei veni şi tu aici şi vom fi împreună în veci. Aceste le-a văzut fericitul Iosaf în vis. Şi deşteptîndu-se din somn, avea sufletul plin de lumină şi de mîngîiere. Şi a început a petrece singur în pustie, în peştera de subt munte, aproape de izvor şi de mormîntul de subt smochini. Împărăţia cea pămîntească o lăsase în al douăzeci şi cincilea an de la naşterea sa; apoi în pustie a mai petrecut treizeci şi cinci de ani. Şi i-a venit şi lui vremea să lese valea aceasta a mîhnirii şi să se mute în altă viaţă. Iar poporul împărăţiei sale de odinioară, aflînd despre săvîrşirea lui, şi-a adus aminte de toate cele trecute şi de minunatul împărat de altă dată. Şi a venit mulţime mare în pustie, ca să se închine la mormîntul unde odihneau alături Varlaam bătrînul şi ucenicul său.