
RUGĂCIUNE

Stăpîne-nsîngerat, Domn al luminii
şi Veşnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii 
şi cuie-adînci în mîinile-Ţi supuse,

Tu, Domn al Răstignirii şi-nvierii
care din cruce ne-ai făcut lumină
şi Răsărit din rănile tăcerii
şi cîntec din osînda-Ţi fără vină –

dă-ne- ncleştarea Ta, dă-ne puterea
din ceasul pironirii-nsîngerate,
să ne primim şi cuiele şi fierea
ca Tine-n marea Ta sigurătate.

Pe fruntea ţării zîmbetul ţi-l pune
şi Neamul care-acum osînda-şi duce
învaţă-l Tu amara rugăciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mîna Ta ca borangicul lunii,
din răni opreşte sîngele fierbinte,
închide-n piepturi geamătul furtunii, 
sărută-i ţării lacrimile sfinte !

şi sus pe crucea crîncenă, pe care
stă Neamul nostru-nsîngerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al Învierii ce-o să vină.

Şi spune morţilor din lut să nu blesteme,
ci sub trifoi, sub dîmburi, sub secară,
să-aştepte paşii Tăi călcînd prin ţară
şi semnul munţilor ce vor aprinde steme.

Şi spune morţilor de sub troiţe sfinte
că va veni cîndva o dimineaţă
cînd Neamu-ntreg va fulgera la viaţă,
cuminecat prin morţii din morminte.


ŢARA DIN VĂZDUH

Stăm închişi în cuşti de bestii
şi-am uitat ochii nevestii,
rîsul ţîncilor la cină,
mîna mamei, de lumină.
Am uitat ca-ntr-o poveste
chipuri dragi, priviri celeste.
Nu mai ştim pe ce tărîm e
cîntecul făcut fărîme ;
prin ce ţări subpămîntene
joacă zîmbete pe gene ;
nici prin ce străvechi unghere
zace-un ciob de mîngîiere . . .
Rar primim din lumi uitate
cărţi poştale cenzurate.
Un suspin pe-o vorbă scrisă
cu aromă de caisă ;
un sărut pe-o biată frază –
strop străfulgerat de-o rază ;
cîte-o slovă care spune,
în genunchi, o rugăciune ;
rînduri mici pe unde suie
tot ce-a fost şi tot ce nu e,
tot ce-nvie-ntr-o secundă
ţărmul care se scufundă.
ţara din văzduh se frînge
sub un lacăt greu de sînge . . .
şi-apoi iar se-nvîrte-o cheie
peste sfintele crîmpeie.
şi cu-n rînjet, gardienii
ne despoaie de vedenii,
ne confiscă de sub haină
vis şi inimă şi taină
şi ne-nchid în cuşti de bestii
să uităm ochii nevestii,
rîsul ţîncilor la cină, 
mîna mamei de lumină.


DIN ZVONURI DE LA TEMNICERI

Din zvonuri de la temniceri
aflăm că-s numai patru veri
de cînd ne-au tencuit de vii
îÎn timpul fără ani şi zi.

Noi nu ştim cînd fu vara-a patra,
dar auzim cum creşte piatra ;
cum creşte fierul peste noi
ca iarba aspră pe strigoi.

Din zvonuri de la temniceri,
afară-i astăzi, mîine, ieri . . .
Noi nu ştim dacă-i ieri sau azi,
dar auzim, zăvor, cum cazi ;

cum grele lespede se-nchid
peste mileniile din zid
şi cum se-ngroapă fără zvon
mormîntul nostru sub beton.

Din zvonuri de la temniceri,
noi am murit de patru veri.


TĂCERE

Din tot, ne-a mai rămas aieve
acest zid grav, aceste dreve.
Crunt ferecaţi în piatră sură,
cu pumnii strînşi, tăcem din gură.

Strîngînd din dinţi, primim de-a valma
scuipatul, fierea şi sudalma.
Cînd ne-mbrîncesc şi cînd ne-njură,
cu pumnii strînşi, tăcem din gură.

Ei -zidul, beciul, temnicerii.
Noi -numai cremenea tăcerii.
Ei -lanţuri şi bătăi şi ură.
Noi -uriaş îngheţ pe gură.

Ne linge frigul pe ciolane,
e foamea cuie şi ciocane.
şi orice zi e-o muşcătură
în hoit. Tăcem, tăcem din gură.

Tăcem, parcă tăceam de veacuri
ca nişte funduri vechi de lacuri.
Tăcem sub fier, sub piatră dură –
de mii de ani tăcem din gură.

Deasupra vremii şi genunii
tăcem ca spinii şi tăciunii.
Tăcem ca lama de custură.
cu pumnii strînşi, tăcem din gură.

Tăcem, dar noaptea, sub celule,
vuiesc torente nesătule.
Un tunet bubuie departe,
se darmă parcă ziduri sparte
şi parcă lanţuri cad în zgură. . .
Noi aşteptăm, tăcem din gură.


BLESTEMUL AIUDULUI

Aiudule, Aiudule,
temniţă cruntă,
fă-te, zăludule,
piatră măruntă !

Focul mănînce-te,
că nu te mai saturi !
Mereu vrei scîncete
şi bei oftaturi.

Vîntul destramă-te,
că nu-ţi ajunge !
În marea-ţi foamete,
mereu vrei sînge.
Grindina-ndoaie-te,
spele-te ploaie,
lanţuri şi vaiete
şă ţi le-nmoaie !

Apele facă-te
apă ca ele,
lacrimi din lacăte,
plîns din zăbrele !

Aiudule, Aiudule,
fiară năucă –
face-te-ai, crudule,
fum şi nălucă !


FOAMEA.

Parcă de veacuri, parcă de mii de ani
n-am mai prînzit, n-am fost şi noi la cină.
Parcă de veacuri, parcă de mii de ani
am suge fier, am roade bolovani
şi-am hăpăit moloz şi rogojină.

În foamea noastră vîjîie păduri,
se cască mări, se surpă munţi din coame.
În foamea noastră vîjîie păduri
şi parcă din străbuni sau din scripturi,
de la-nceputul lumii ne e foame.

Ziua pîndim cu nările în vînt
năluca unui abur de mîncare.
Ziua pîndim cu nările în vînt,
din cer, din iad sau poate din mormînt
să ni s-arunce din mormînt,
să ni s-arunce resturi ca la fiare.

În bezna nopţii ne visăm strigoi
şi ne-ospătăm cu cîte-un hoit fierbinte.
În bezna nopţii ne visăm strigoi,
dar numai moartea muşcă hălci din noi –
ea singură înfulecă morminte.


ZARCA

Putrezim de doi ani
în găuri de soboli, de guzgani.
Nici ţînci, nici neveste, nici mume
n-au fost niciodată pe lume.
Poate nici n-am fost mai-nainte
decît tot strigoi, tot morminte,
căci pînă la noi nu răzbate
nici vremea tîrîtă pe coate ;
nici geamătul n-are putere
să bea din noi sînge şi fiere.

Vîntul nu ne mai miroase
pielea-mpuţită pe oase
şi şoaptele subpămîntene
duhnind a gangrene.
Ploşniţa noaptea nu ne mai suge,
libarca fuge.
Pînă şi muştele albastre
au fugit de cadavrele noaste.

Singur în prag -temnicerul
Cu rînjet ca fierul,
cu ocara în uşă
ca o ţepuşă,
cu o grozavă sudalmă,
peste ochi ca o palmă.

Toate ni-s aburi şi ceaţă –
şi umblet, şi umeri, şi obraz
s-au tras ca un fum, ca un gaz.
Ne-au mai rămas doar guri uriaşe
să-nghită păduri şi oraşe.
Putrezim de doi ani 
în găuri de soboli, de guzgani.


CONVOI

Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,
vineţi în amurgul citadin,
zornăim sub bura de venin,
poticniţi în fiarte şi noroaie.

Strîmbi de lanţ, de burniţă, de foame,
ducem boarfa noastră-ntr-o boccea
prin oraşul care nu ne vrea,
beat de abur cald şi de reclame.

Dinapoi mînaţi ca o cireadă,
suduiţi de paznici fumurii,
despoiem din ochi tutungerii,
brutării, femei, întreaga stradă.

Tîrgul, însă, fuge la o parte,
case şi lumini se trag-napoi,
să n-atingă haita de strigoi
care vin zăngănitori din moarte.

Şi drumeţii cu priviri grăbite,
 mai grăbiţi din calea noastră pier,
să n-audă vaietul din fier,
nici să vadă foamea din orbite.

Rupţi şi slabi şi ciuruiţi de ploaie,
vineţi în amurgul citadin,
zornăim sub bura de venin,
poticniţi în fiare şi noroaie.

Doar aici, pe coasta noastră stîngă,
Precista în treacăt şi-a culcat
palidul obraz înlăcrimat,
zăbovind o clipă să ne plîngă.


A MAI MURIT ÎNCĂ UNUL

A mai murit încă unul –
cu foamea pe faţă,
cu ochii de ceaţă,
cu mîini ca tutunul.

 A mai murit încă unul
din nemernica gloată
care pe rînd se gată
unul cîte unul.

Trei, şase, opt, zece . . .
A mai murit un mişel.
Ce bine de el
că-i liber să plece !


Azi n-o să-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăligă.

Ah, Domnul, prea-bunul,
îl mîngîie foarte.
Tovarăşi de moarte,
poftim încă unul !

Lăsaţi-l să plece !
Nu spuneţi o vorbă !
Ne lasă o ciorbă
şi-o pîine rece.


POST FESTUM

Atît de mult în ticăloasa
şi-n lunga-ţi clocotire-am fiert,
că nu credeam să-ţi iert pucioasa
pe care-acum zîmbind ţi-o iert.

Azi, viaţă, flacăra-ţi grozavă
ţi-o port medalion la gît
şi-s mîndru că-n pojar şi lavă
ştiui să clocotesc atît.

De unde crîncena putere ?
Ca din lumină mă ridic.
Ce-a fiert în fiere e-nviere,
ce-a ars în smoală dă nou spic.


Eu însumi nu pricep cum lutul,
orbeţ în smoală şi-n prăpăd,
acuma vede nevăzutul
cu ochii care nu mai văd.

Şi dacă surîzînd iert toate,
e că, din crîncena fiertură,
nu m-am întors tîrîş pe coate,
ci fulgerînd de-o nouă-armură.


CASTELANUL CU PANTERE

Cărările toate-s afară,
la poarta cu lacăt şi drugi.
Scaieţii se urcă pe scară . . .
n-am turnuri, n-am paznici, n-am slugi.

Zac ape de verde fiertură
cu labede moarte-n bazine.
Cad putrede mere de zgură
şi creşte răsura pe mine.

Şi cresc mărăcini de otravă
cu spini şi cu lauri de fiere.
Iar mîna mea doarme, puhavă,
pe leneşe, triste pantere.

Îmi ronţăie-n pod chiţoranii
armura străveche de domn.
Şi anii . . . toţi anii . . .toţi anii . . .
se-nchid ca pleoape de somn.


SCRISORI NESCRISE

Viaţa noastră-ascunde-adese
într-un colţ de paradis
scrisori ce nu ne-au fost trimese
de-o mînă care nu ne-a scris.

Nu ştim pe foi ce-am vrea să fie,
ce cînt de dragoste nescris,
dar mîna care nu ne scrie
o legănăm mereu în vis.

Şi frazele ce n-au să vină
în aşteptări mai scumpe ni-s,
iar umbra ce n-a dat lumină
în piept ni-I floare de cais.

Şi-aşa cum stăm în uşi deschise
pîndim cu-n dor nicicînd ucis
scrisori ce nu ne-au fost trimise
de-o mînă care nu ne-a scris.


JNEPII

Suntem jnepii, mergem înainte
la-nălţimi de foc deasupra stepii ;
ne zdrelim de cuie şi de ţinte
şi-ndîrjiţi, cu gjîhearele, cu ţepii,
ne-mbulzim pe lespedea fierbinte,
mergem înainte, suntem jnepii.

Strîmbi, chirciţi, tîrîş pe brînci, pe coastă,
trebuie să biruim genunea.
Nu ne temem cîte rîpi ne-adastă,
n-auzim cum mormăie furtuna, 
ştim atît, că mergem sus pe creastă.
Suntem jnepii şi urcăm întruna.

Rîd de.mpleticita noastră turmă
brazi trufaşi cu vîrful lung de fiere ;
rîsul lor, năvala nu ne-o curmă
şi muşcăm din piatră cu puter
şi-I lăsăm pe povîrniş în urmă.
Suntem jnepii, mergem în tăcere.

Dacă-n calea noastră sar şuvoaie,
le sorbim cu sete neînfrîntă.
De ne-mproaşcă roca cu pietroaie,
răzvrătirea ei mai mult ne-avîntă.
Totul ne-ntărîtă, nu ne-ndoaie –
Suntem jnepii şi trăim din trîntă.

Poate înspre culmea cu mari focuri
trecem peste sînge şi morminte.
Poate ne vom sfîşia de blocuri –
nu-i nimic, călcăm pe oseminte.
Sus ne-aşteaptă vulturii, în ciocuri
cu cununa spaţiilor sfinte.
Suntem jnepii, mergem înainte.






BASM

A fost odată în basm, în baladă,
o fată mică de cer şi zăpadă . . .
şi-un tată trudit, un biet tată
cu umbre în ladă,
cu tîmpla de cîntec brumată.
Au fost odată un tată şi-o fată,
şi fata scria cu litere mari, încete . . . 
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale şi comete
şi le răsturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fată cu slove domoale –
şi-un tată cu stele şi portocale.
A fost odată . . . a fost odată . . .
Fetiţa a rămas departe-n poveşti,
cu mîini de icoană curată,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti ;
iar tata a murit de-atunci, nu o dată
de-o sută, de-o mie de ori ;
de-o mie de ori a fost tras pe roată,
spînzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit în dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .

Fata cu obraji de petală
de mult nu se mai duce la şcoală,
dar seara, cînd plouă mărunt
şi frunza tremură goală,
din fundul temniţei, crunt,
din moartea lui fără fund,
strigoiul tatii se scoală.
Din adînc, de sub beznă grozavă,
din smoală, din lună,
peste munţi şi păduri de otravă,
peste cetăţi şi genuni,
strigoiul tatii se scoală-n minuni
şi se-ntoarce cu urme de sînge 
din lava-i străfiartă
pe uliţa moartă.
Şi-treabă şi plînge,
din poartă în poartă, 
din uşă în uşă
şi din cenuşă în cenuşă :
-Unde-i fetiţa de-atunci ?
-Unde-i tăticul de-atunci ?
Şi-ntrebarea cumplită
se face muget de stînci
şi catapeteasmă trăznită
şi cutremur şi dinamită.

-Sparge-te, lacăte !
-Zidule, pleacă-te !
-Temniţă, crapă-te !
acolo, departe-n poveşti,
o fată mică de şcoală
cu obrazul lipit de fereşti,
cu ochii ei prea mari, prea cereşti
aşteaptă o stea şi-o portocală
şi se roagă să plece puhoiul, 
să vină acasă strigoiul.





CÎNTĂREŢUL RĂZVRĂTIT

Făcuse-un cîntec aspru şi zbîrlit
ca o spinare de mistreţ, roşcată.
Un cîntec pentru munţi, pentru granit
şi pentru ţara lui însîngerată.

L-au prins pe răzvrătitul cîntăreţ
şi l-au zvîrlit în ocnă şi-n ocară . . .
dar cîntecul lui, gol şi pădureţ,
precum un sfînt, umbla desculţ prin ţată . . .

Sărea cum mierlele prin paltini şi prin nuci
fierbea cu apele în scocul morii.
Neamu-şi făcea din el opinci, măciuci
şi basamac şi praştii şi prigorii.

Murea în ocnă vînătul poet,
dar lîngă drugi şi lacăte, afară,
paznicii cruzi cîntau şi ei încet
cîntecul celui ce trăgea să moară.


RUGĂ

Doamne, răcoreşte ţara !
Suflă-I vîntul peste răni
şi alină uşor seara
plînsul mamelor vădăni.

Pruncii mîngîie-i pe frunte
şi-i dezmiardă-ncetişor
şi le spune să Te-asculte,
că Tu eşti tăticul lor.

Fă din lacrimi apă vie
şi cununi din suferinţi.
Neamului dă-i veşnicie
şi ocean de biruinţi.

Dă-ne, Doamne, mîntuirea
pentru jertfa ce-am adus
şi ne curmă sîngiuirea . . .
Dă-ne Pacea Ta de sus !

Şi ca semn de împăcare,
odihneşte morţii lin.
De veghe la fiecare,
dă-le, Doamne, cîte-un crin.


AIUDULE, AIUDULE

Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă,
Cu noapte lungă şi zi măruntă –
foamea-i mireasă şi moartea-i nuntă,
Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă !

Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă !
tînăra tîmplă o faci căruntă,
umărul gîrbov, inima ciuntă ;
Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă !

Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă !
Lumea e largă, viaţa măruntă,
bezna ta dură trupuri mănîncă.
Aiudule, Aiudule, temniţă cruntă !

AVEM ATÎŢIA MORŢI . . .

Avem atîţia morţi, atîtea oseminte,
că fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtăm în piept solarele morminte
şi de lumină coastele ne dor.

Avem atîţia morţi, atîtea oseminte . . .
Cu smirna lor pe tîmple ne sfinţim
şi de la noi la gropile lor sfinte
întinde luna aurit chilim.

Atîţia morţi, atîtea dragi morminte,
ca o catepeteasmă, cresc în noi,
cum mucenicii slavei mai-nainte
prin gloanţe, prin furtună şi prin ploi.

Ne pîlpîie pe mîini şi în cuvinte,
ca soarele ce arde pe obraz,
atîţia morţi, atîtea oseminte . . .
S-aprind în somn icoane de topaz.

Atîţia morţi ascut în noi oţele,
Se sparge veacu-n ţăndări mari de fier.
Cu jertfele de ne izbim de stele,
Cu rănile, noi ne-am atins de cer.

Zidim destin. Parîng de ziduri sfinte.
Dar nu din var şi piatră ctitorim,
ci tencuim cu albe oseminte,
din cărămida rănilor zidim.

Turnaţi în cremene şi jurăminte,
cu ochi de foc, aprinşi de-un sfînt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalţă pajuri albe către cer,
să puie ţării temelii de fier.
Avem atîţia morţi, atîtea dragi morminte.


SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu că mi-s anii grea recoltă,
cît mi-este inima o boltă
de crengi, sub rodul tot mai des. Sunt, Doamne, copt pentru cules,

Sunt numai fructe şi balsam.
Cu cît adun pe trup rugină,
cu-atît mi-e sufletul grădină,
şi-i toată roade, ram de ram.
Sunt numai fructe şi balsam.

Şi cînd cu lacrimi Tu mă speli,
mai mult în rod eu strîng dulceaţă,
să nu mai afli-n el nici ceaţă,
nici viermi amari, nici îndoieli.
Cu lacrimi fructele îmi speli.

Şi dacă pică tot mai des
din mine cîte-o creangă frîntă,
în vîrfuri, sus, grădina cîntă
şi-aşteaptă marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.





PHOENIX

Iar te-agăţi cu gheara de-o speranţă,
lutule al meu, neastîmpărat . . .
E de-ajuns să fîlfîie o zdreanţă,
că de-un petec iar te-ai aninat.

Cîte turnuri nu s-au spart în tine,
dar sub praful lor nu te-nconvoi.
Iei mereu mistria din ruine
şi din scrum zideşti pe schele noi.

Ce prăpăd ! Dar cîte noi seminţe !
Cîţi ereţi cu zboru-le-mpuşcat !
Şi ce mare foame de credinţe,
desfrînată, de nevindecat !

Nici n-a prins o rană să se zvînte,
că iar frige setea de-a lupta.
Arzi să bei alt cer din aripi sfinte
şi alt zbor din prăbuşirea ta.

Lut al meu, molozul, praful, scama
nu-ţi scîrbesc nici ruperi, nici căderi.
În adînc te zgîlţîie doar teama
c-ai putea cîndva să nu mai speri ;

c-ai putea să nu mai creşti noi pene
din tăciuni, din aşchii, din spărturi,
şi, ca smîrcu-n putreda lui lene,
nici tăciuni, nici aşchii să nu furi.

Numai spaima asta te re-nvie
şi-ţi dă brînci prin hîrburi să răzbaţi,
şi c-o dezmăţată lăcomie
zdrenţele nădejdii să le-nhaţi.


TINEREŢEA MEA

Ca să cînt tămîioşii tăi ani,
tinereţea mea, tinereţe,
mi-ar trebui fluvii semeţe
şi munţi şi vulcani,
şi grindini prin crengi pădureţe,
şi rîpe zvîcnind bolovani,
şi praştii mi-ar trebui şi sîneţe,
şi herghelii de cîrlani –
ca să te cînt, tinereţe,
ca să-ţi cînt tămîioşii tăi ani.

Ca să te cînt, tinereţe firbinte
cu roşii, sălbatici-ţi cerbi,
mi-ar trebui vîntul fierbinte
prin marile stepelor ierbi
şi tunetul fără cuvinte
cu care ştiuseşi să fierbi
smulgînd tot ce-ţi sta înainte,
tinereţe fierbinte,
tinereţe cu cerbi.

Ca să te cînt, tinereţe de-agată
cu creştetu-n fiece stea,
s-ar cuveni lumea toată
de sîngele nopţilor grea,
de mustul amiezilor beată,
cu nemărginirile-n ea.
Dar mai ales s-ar cădea,
ah ! tinereţe-nsetată
ca să te cînt, s-ar cădea
inima mea de-altădată,
inima mea, inima mea.


ÎNDEMN LA LUPTĂ

Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţ slute
care să lupte nu mai vor.

Cît timp în piept inima-ţi cîntă,
ce-nseamnă umărul înfrînt ?
Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frîntă
cînd te ridici c-un steag mai frînt ?

că-nvins nu eşti atunci cînd sîngeri,
nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrîngeri
sunt renunţările la vis.



METANIE

Doamne, fă din suferinţă
pod de aur, pod înalt.
Fă din lacrimă velinţă
ca-ntr-un pat adînc şi cald.

Din lovirile nedrepte
faguri facă-se şi vin.
Din îngfrîngeri, scări şi trepte,
din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în canî
fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer.

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zîmbet înţelept !


VIEŢAŞII

Demult, demult . . .la început de osîndă
mai întreba de noi la poarta de-afară
cîte-o nălucă de mamă plăpîndă
sau cîte-o nevastă amară, amară.

Un an, doi, trei . . . din lumea cealaltă
mai sosea cîte-un răvaş mirosind a grădini.
Apoi tăcerea crescu peste noi tot mai înaltă, 
ca bozii peste ruini.

Nimeni, nimic, nicăieri, niciodată . . .
Şi umbra celeilalte vieţi
căzu de pe noi, măcinată
ca tencuiala de pe pereţi.


Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgură.
Afară, părinţii bătrîni
poate de ani şi de ani se făcură
pîine, zumzet, fîntîni.

Nevestele-or avea lacrimi tot mai puţine
şi-n păr mai multe zăpezi înţelepte,
şi-or fi învăţat să nu mai suspine
şi să nu ne aştepte.

Feciorii noştri or fi crescut mai departe,
mai frumoşi şi mai fără de noi
şi-or fi purces spre oraşe străine la carte,
de n-or fi căzut undeva-n război.

Şi fetele noastre cu boiuri de floare
or fi plecat mirese-n caleşti,
alături de miri rupţi din soare,
ca nişte prinţi din poveşti.

Şi-acolo-n cămine albastre or coase
cu mîna subţire şi moale,
plecate sub lampă, madone duiose,
scutece albe ca nişte petale

pentru odrasle bălaie ca spicul,
care vor rîde mîine-n iatac,
departe de moarte şi de bunicul
pierdut, fără nume, în piatră, în veac.





RĂBOJ

Mi-aş face condei din oftat
şi din venin călimară.
Aş scrie cu rînjet de fiară,
cu urlet şi cu scuipat.

Smulge-mi-aş zdrenţe plămînii !
Scoate-mi-aş fierea să-mi scot !
Să scriu cu oasele, cu hoitul tot –
mînca-mi-le-ar cînii ! 

Nu mi-ar ajunge cuvintele,
nici spinii, nici mătrăgunele.
Daţi-mi să scriu cu furtunele
şi cu mormintele.

Cu smoală să scriu, cu ocale
din fundul iadului crunt.
De şapte ani nu mai sunt,
nu mai sunt decît muget şi jale.

De şapte ani temniţa joacă,
joacă pe pieptul meu ca un urs.
Fluvii de sînge au curs,
mlaştini de lacrimi mă-neacă.

Şapte ani, şapte milenii !
Cum să-i înscriu ? Cu ce vitriol ?
Face-m-aş pălălăi şi pîrjol,
lumea s-o mistui în focul gheenii !


ŞBILŢUL ROŞU

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
foamea, oftica şi moartea
vin cu şbilţul să culeagă
ca hingherii, sş-şi ia partea.

Ziua toată, noaptea toată
lucră şbilţurile roşii
înşfăcînd de beregată
flămînziţii, zdrenţuroşii.

Mă ! Eu, astăzi. Tu, poimîine.
Ăla peste-o săptămînă.
Laţul vrea mereu alt cîine –
nu ne iartă, nu ne-amînă.

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
şbilţul roşu-şi cere partea.
Straşnic ştiu să mai culeagă
foamea, oftica şi moartea.


SĂ MULŢUMIM ACESTOR ZILE

Să mulţumim acestor zile
şi-acestor nopţi ce ne pătrund
cu chinul darului fecund
şi-al răstignirilor fertile.

Să mulţumim acestor caeasuri
pentru că ard, pentru că dor
şi că ne cresc pe fierea lor
cu plîns în ochi, cu vers în glasuri.

Urcă-te, trupule, şi spune
mai trist, mai nalt că te ridici
şi că vrei spin şi vers şi bici,
decît să pieri în uscăciune.

Urcă-te, suflete, şi cîntă
mai trist, dar mai înalt din glod
şi spune lumii c-ai dat rod
din pămînteana rană sfîntă.


OFTICOŞII

Toată noaptea ploile toamnei se joacă
sărind din băltoacă-n băltoacă.
Toată noaptea lipăie cu picioarele goale
peste morţi, ca să-I scoale.
Toată noaptea scîncesc frunzele roşii.
Toată noaptea tuşesc ofticoşii.
Toată noaptea tîrnăcoapele tusei
sparg bulgări mari de asfalt
jos, tot mai jos, pe tărîmul cel’lalt.
Toată noaptea huietul tusei
ca un zid putred de noroi
se surpă pe noi.
Toată noaptea tuşesc ofticoşii.
Toată noaptea cad frunzele roşoo.
Toată noaptea se-ntorc grămadă
morţii, ca să ne vadă.
Toată noaptea vin înapoi
morţii plecaţi dintre noi.
Morţii de-o lună, morţii de-o zi,
morţii ieri încă vii.
Morţii sălbatici şi goi
care semănau atît de bine cu noi.
Morţii flămînzi ca şi noi,
morţii suduiţi ca şi noi.
Morţi care semănau atît de bine
cu mine, cu tine.
Morţii cu care mîine-n noroi
vom semăna atît de bine şi noi.


LEAGĂN FĂRĂ CÎNTEC

Nani, puiul mamei, nu mai sunt
cîntece de leagăn pe pămînt.
Basmele pe care nu le spun
au murit sub uruit de tun.

Au murit sub tancuri, de un veac,
soarele şi luna din cerdac.
Nu te-alintă şapta nimănui
şi nici lapte-n ţîţa mamei nu-i.

Căci pe lumea asta n-au rămas
decît vînturi cu suspin în glas,
foamea ta în albia de ţînc,
plînsul mamei cu blestem adînc.

şi scrîşnirea lanţului zălud
prins de glezna tatii la Aiud.
Nani, puiul mamei, nu mai sunt
cîntece de leagăn pe pămînt.




CÎNTEC DE JALE

Din Rarău la Detunata
plînge ţara, geme gloata.
Din Orhei la Feldioara
plînge gloata, geme ţara.
Din Codrii Cosminului
la Crucea Măcinului,
din obcina bradului
la zănoaga vadului
spurcăciunea iadului.
Pacostele, caznele,
beznele, năpraznele,
molimile venetice
cu harapnice şi bice.
Că pe toate căile
au pătruns potăile,
că din toate pustele
s-au vărsat lăcustele,
şi pe toate uşile
ne-au intrat căpuşile
să-şi îndoape guşile.
Muştele şi ploşniţele
s-au umflat cît coşniţele.
Din Ceahlău la Retezatul,
vin ca rîia şi bubatul,
cu năduful şi oftatul.
Pe ceafa săracului
bubele dalacului.
Pe pragul cerdacului
ghearele “ortacului”.
Pe sîngele veacului
tontoroiul dracului.
Şi de cînd aşa ne spurcă
ducem guşterii în cîrcă,
somnu-i dinte de năpîrcă,
noaptea rug şi luna hîrcă.
Ziua scade tot mai mică,
apele se-ascund de frică,
spaimele ne trag de chică
şi cînd lacrimile pică
iarbă nu se mai ridică, 
ci cucută şi urzică.
Lanţul, lacătul, căluşul
ne sunt cina şi culcuşul.
Ochii dacă vor lumină
vin zăvoarele să-i ţină.
Pasul dacă vrea să-nfrunte
vin cătuşele mai crunte.
Mîinile dacă se roagă
vine lanţul şi le leagă.
Limba dacă vrea să spuie,
uite-o, ţintuită-n cuie !
Şi răscoala dacă muge,
uite chei, uite belciuge !
Rîde foamea la fereastră,
stă robia-n casa noastră
şi în faţa uşii, gata
să ne-nşface beregata,
joacă temniţa, turbata.
Toţi hingherii şi codoşii
Joacă sîrba tîrfei roşii ;
sîrba temnicerilor 
pe jalea durerilor.
Alelei, groparule, 
lotrule, tîlharule,
pune mîna pe lopată
şi fă groapa lată, lată,
ca să-ncapă jalea toată.
Fă-ne loc de-ngropăciune
peste oasele străbune.
Pune-ne-n pămînt cu toţii,
şi strămoşii şi nepoţii
şi ne-aşează pe morminte
munţi de cremene fierbinte
peste fiu, peste părinte.
Inima să nu mai ştie
de prăpăd şi de robie.
Bieţii ochi să nu mai vadă
fiarele cum ies la pradă.
Şi urechea să n-audă
nici bejenia zăludă,
şi nici hohotul de iudă
peste vaietul de trudă,
peste ţara care-asudă
ruptă-n dinţi de haita crudă.


 CHIP

Te-am văzut într-o băltoacă amară :
chip de mort, ochi de mort, mîini de mort.
Al meu eşti tu, chip ? A mea eşti tu, gheară ?
Chip de mort, ochi de mort, mîini de mort.
Cumplit mai arăţi, arătare
de moarte care nu moare !
Parcă ţi-a dezgropat o dihanie
putreziciunea dintr-un mormînt.
Şi . . . urîtule, slutule, pocitanie
care-mi spui că eu sunt,
cum te-a sluţit temniţa asta
nănulă, schiloadă !
Plozii-ar ţipa de-ar fi să te vadă.
Şi-ar întoarce capul nevasta.
Te-ar alunga vecinii cu bolovani,
pierdutule-n ani !
s-ar închide ferestre şi uşi,
dusule printr cei duşi . . .
Mă-ngrozesc cînd îţi văd în băltoacă
faţa seacă, buimacă,
ochii stinşi, de stafie
care tot moare şi-nvie.
Al meu eşti, chip ? A mea eşti, gheară ?
Al meu eşti tu, muget de fiară ?
Te-aş spinteca de sus pînă jos,
stîrv ticălos.
Te-aş rupe cu ghearele,
frîngeţi-aş soarele.
Te-aş face cu pulbere una,
stinge-ţi-aş luna.
Cît te urăsc, nagodă hîdă !
Cît te urăsc, leşule slut !
Şi totuşi, chipul tău a ştiut să surîdă
cîndva, sub un cer ne-nceput.
Şi ochii de-atunci legănau crengi de tei
şi-obrajii morţii şi-ai foamei
i-au sărutat buzele mamei,
i-au adormit şoaptele ei.
Şi mîinile-acestea au fost de zăpadă
şi s-au închinat lui Iisus,
şi-au răsfirat părul iubitei mirosind a livadă
şi zări au supus.
Şi pieptul tău a zvîcnit altădată
şi gura ta a cîntat în trecut.
Şi tu ai iubit şi-ai urît,
tu care-ai fost altădată,
leşule putred, leşule slut,
pe care-acum te-aş strînge de gît.

 DĂ-MI CHIPUL TĂU . . .

Dă-mi chipul tău, granit senin,
dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne-mpăcatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă !

Să nu mai spumege în piept,
sub îndoieli ori sub blesteme,
nici cîte-n pofta mea le-aştept,
nici cîte spaima mea le teme.

Vreau taina neştiinţei reci
şi-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoială nu pătrunde.

Granit, dă-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ţi împietrire,
pentru-o lumină fără chin
şi-o moarte fără răstignire !

Vreau, iarbă, -nţelepciunea ta
de-a nu-ţi aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
făr-a privi nimic ‘nainte.

Să cresc în timp ţi infinit
din duhul tău, senină iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă.
 CÎNTEC DE PRIMĂVARĂ

Prin somn auzi cum ramuri mari se scoală
şi-ţi cresc pe umeri ca pe crengi de foc.
E ceasul cînd, zvîcnind în noaptea goală,
mai sus de ramuri, tainele se coc.

Se-ntind pe lume drumuri de miresme,
nu pentru paşi, ci poate pentru sfinţi.
E ceasul cînd răsar catapetesme
la capătul potecilor fierbinţi.

Hai ! Rupe-ţi lanţul ! Calcă-n lut parîmii
şi inima, să mergem amîndoi . . .
E ceasul cînd foşnesc în cer salcîmii
şi cînd miroase luna a trifoi.


CÎNTEC DEPLIN

N-ai dezmierda de n-ai ştii să blestemi.
Surîd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plîns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mîna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frînturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cîntecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară.


PE-AICI S-APLEACĂ RAMURI
 SĂ TE DOARĂ

Pe-aici s-apleacă ramuri să te doară,
cum umerii s-apleacă pe-amintiri.
Cîndva parc-ai murit în altă ţară
şi-acum parcă te-ntorci de nicăieri.

Răniţi, ca nişte păsări albe, crinii
se-mpiedică în grele aripi lungi.
Parc-ai murit, dar paşii tăi, streinii,
te-ntorc din lumi unde n-a fost s-ajungi.

Foşneşte-o frunză, alta îi răspunde,
alături alta sîngeră puţin.
Cîndva parc-ai murit, dar nu ştii unde
şi vii acum uşor ca un suspin.

Şi cum pluteşti pe foşnetul luminii,
uşori ţi-s paşii, numai ochii-s grei,
şi, nu ştii, duci pe tîmple mărăcinii
sau razele ce seamănă cu ei . . .



 CÎNTEC ARDELENESC

Frunză galbenă pe vrej,
ce viermi te mănîncă ?
-Peste măguri, către Dej,
jalea e adîncă.

Codrule dinspre Abrud,
de ce gemi sub zloată ?
-Parcă iar şi iar aud
oasele pe roată.

Crişule, de ce-ţi zbîrleşti
coama nărăvaşă ?
-Numai stîrvuri romîneşti
apele-mi îngroaşă.

Vîntule, de ce tot sui
lacrimi pe obcine ?
-De oftatul moţului
temniţele-s pline.

Veacule de plumb, ursuz,
de ce stai la pîndă ?
-Înc-o cruce ţi-am adus
pentru grea osîndă.

Neamule, de ce tresari
grindina cînd bate ?
-Stau gemînd pe piscuri tari
şi aştept dreptate.



 COLIND

A venit şi-aici Crăciunul
să ne mîngîie surghiunul.
Cade albă nea
peste viaţa mea,
peste suflet ninge.
Cade albă nea
peste viaţa mea,
care-aici se stinge.

Tremură albastre stele
peste dorurile mele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
pîlpîiri de stele.
Dumnezeu de sus
în inimi ne-a pus
numai lacrimi grele.

Maica Domnului Curată,
ad-o veste minunată !
Înfloreşte-n prag
zîmbetul tău drag
ca o zi cu soare.
Înfloreşte-n prag
zîmbetul tău drag
cei din închisoare.

Peste fericiri apuse
tinde mila Ta, Iisuse.
Cei din închisori
te aşteaptă-n zori
să le-aduci lumină.
Cei din închisori
te aşteaptă-n zori,
pieptul lor suspină.





 STEAUA PRINDE SĂ LUCEASCĂ 
(O, ce veste minunată)

Steaua prinde să lucească
peste ieslea-mpărătească
şi din nou trei magi
varsă din desagi
aur şi tămîie.
îngerii de sus
magilor le-a pus
cerul sub cîlcîie.

Lumea-n cîntec se deşteaptă,
pe Mesia Îl aşteaptă.
Zîmbete cereşti
intră pe fereşti,
vin în orice casă
şi în orice gînd
arde tremurînd
cîte-o stea sfioasă.

Numai temniţa posacă
a-mpietrit sub promoroacă.
Stăm în bezna grea,
pentru noi nu-i stea,
cerul nu se-aprinde.
Îngerii grăbiţi,
pentru osîndiţi,
nu aduc colinde.

O, Iisuse Împărate
Iartă lacrimi şi păcate .
Vin să-nchizi uşor
Rănile ce dor,
visul ni-l descuie.
Noi Te-om aştepta
Căci pe crucea Ta
Stăm bătuţi în cuie.



 ZIUREL DE ZIUĂ

Tot mai arde cerul sus
-ziurel de ziuă-
peste ieslea lui Iisus
-ziurel de ziuă-

Vitleeme, colţ de rai,
-ziurel de ziuă-
îngeri palizi încă ai ?
-ziurel de ziuă-

Alb şi fraged Vitleem,
-ziurel de ziuă-
în ce vis să te mai chem ?
-ziurel de ziuă-

Steaua sfîntă de Crăciun
-ziurel de ziuă-
din ce praf s-o mai adun ?
-ziurel de ziuă-

Lacrimi mari pe cer s-aprind,
-ziurel de ziuă-
prin tristeţi de foc colin
-ziurel de ziuă-

Pentru-nsîngeratul mag
-ziurel de ziuă-
pune, Doamne, spini pe prag
-ziurel de ziuă-

şi acoperă cu lut
-ziurel de ziuă-
Vitleemul meu pierdut
-ziurel de ziuă-.


 COLIND

Cerul şi-a deschis soborul
-Lerui, Doamne, Ler-
şi-au pornit cu pluguşorul
îngerii din cer.

Merg cu plugul de oglindă
şi de giuvaer,
toţi luceferii colindă,
-Lerui, Doamne, Ler-

Patru heruvimi în haine
albe de oier
răspîndesc în lume taine,
-Lerui, Doamne, Ler-

N-au venit cu grîu la poartă
ci au rupt din ger
stele mari, ca să le-mpartă,
-Lerui, Doamne, Ler-

Singur tu aştepţi în tindă,
suflete stingher,
nesosita lor colindă,
-Lerui, Doamne, Ler-

Nici un înger nu mai vineri
fîlfîind mister,
să colinde pentru tine,
-Lerui, Doamne, Ler-



 DOINA DE LA CIUC

Cade noaptea-n umbre sure
şi pe zarea dinspre Ciuc
iese luna din pădure
ca o cuşmă de haiduc.

Stele-şi scutură arginţii,
aripi moi de vis se frîng
şi-n surghiunul suferinţii
ochii pălpîie şi plîng.

Dorurile se adună
şi din lagărul amar
pleacă pe cărări de lună
în lungi dungi de chihlimbar.

Unul fîlfîie şi zboară
la iubită sau părinţi,
altul la copii coboară
şi-i sărută lin pe frunţi.

Dar deodată-n zaea lunii
iese-o stea ca un soroc :
e luceafărul minunii,
biruinţa ei de foc.




CÎNTEC DE LEAGĂN

Dormi, copilul mamii, nani, nani,
a plecat şi ultimul lăstun.
Ruginiră plopii şi tufanii
şi din temniţa ce-i surpă anii
nu s-a mai întors tăticul bun.

Dormi, coplilul mamii, toamna plînge
dezgolindu-şi umărul rănit.
Cade frunza, cade şi se frînge,
orice frunză-i lacrimă de sînge
şi tăticul nu a mai venit.

Nani, nani, mîini de crin plăpînde,
la fereastră păsări plîng, şi ploi.
Lupii beznelor rînjesc la pînde,
ţara-i toată temniţe flămînde
şi tăticu-i dus de lîngă noi.

Nani, nani, tata nu mai vine,
maica stă cu sufletul răpus.
Cine să-ţi mai spună basmul, cine
să-ţi sărute pleoapele senine ?
Mama plînge şi tăticu-i dus.

L-au zvîrlit în temniţă duşmanii
pentru sfînta-i lege din străbuni.
Or să-i ningă peste tîmple anii.
Să creşti mare, puiul mamii, nani,
neamul şi părinţii să-ţi răzbuni.



RIDICĂ-TE GHEORGHE, RIDICĂ-TE IOANE !

Nu pentru-o lopată de rumenă pîine, 
nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mîine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Pentru sîngele neamului tău, curs prin şanţuri,
pentru cîntecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri, 
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,
ci să aduni chiuind pe tăpşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Aşa, ca să bei libertatea dein ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii !
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane !
Şi, sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !



 AD UXOREM

Am fost cîndva o cetină-amîndoi
şi amîndoi un singur conifer.
Ne-au frînt vîntoase, grindine şi ploi.
Azi alte crengi cresc dincolo de noi,
dar rădăcina ne-a rămas în cer.

Sau poate-n miezu-aceleiaşi făpturi,
o sciucă-am fost într-un ocean amar.
Un val ne-a spart de colţii stîncii, duri,
dar lacrima ţîşnită sub spărturi
ne-a reunit într-un mărgăritar.


 CÎRJE

Întorc faţa spre ce nu-i
şi scot limba la ce este.
Frunţi şi coifuri, cîte-avui,
le-am uitat în cer pe creste.

În zadar de voi mă rog,
umeri frînţi şi braţe ciunge.
Biete suflete olog,
cîrja mea nu-ţi mai ajunge.

Chiar rădvan cu caste roţi,
încrustat cu diamante,
de ţi-aş da, tot nu mai poţi
să te urci spre piscuri boante.

Na-ţi cămaşa mea de prinţ,
găurită-n lunga trîntă !
Eu o scuip şi-o rup în dinţi,
tu sărută-i zdreanţa sfîntă.

Mi-au sfinţit-o stelele reci,
mi-au spurcat-o-n răni şi fiere.
Pe de-a-ntregu-s numai teci
purtînd cioturi de hangere.

Lumea mea, de ce mă-ngropi
sub cenuşa ta fierbinte ?
Duc sub pleoape luna-n plopi
şi vreo cin’zeci de morminte.



 IMN MORŢILOR

Morminte dragi, lumină vie,
sporite-ntruna an de an,
noi v-auzim curgînd sub glie 
ca un şuvoi subpămîntean.
Aţi luminat cu jertfe sfinte
pămîntul pînă-n temelii,
că ţara arde de morminte
cum arde cerul de făclii.

Ascunse-n lut ca o comoară,
morminte vechi, morminte noi,
de vi se pierde urma-n ţară,
v-o regăsim mereu în noi.
De vi s-au smuls şi flori, şi cruce,
şi dacă locul nu vi-l ştim,
tot gîndul nostru-n veac v-aduce
îngenunchieri de heruvim.

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi ne-am făcut din voi icoane
şi vă purtăm pe frunţi cununi.
Nu plîngem lacrimă de sînge,
ci ne mîndrim cu-atîţi eroi.
Nu, neamul nostru nu vă plînge,
ci se cuminecă prin voi.



 CREANGA DE AUR

De mult nu-mi mai stau frunze pe lemnele seci,
De mult suciturile mele uscate
scot gheare din noduri şi gheare din cioate,
cerînd parcă milă cotitei poteci. 

De mult spînzur umbre, de mult sun a vreasc,
Dar uneori, noaptea, cînd vîntul se roagă, 
cînd luna îmi mişcă năluca oloagă 
şi-n crengi deznădejdea spre ceruri mi-o casc,

sub coajă aud tresăriri ce mă dor
şi-o lacrimă caldă mă frige-n tulpină, 
urcînd ciuntiturilor strîmbe lumină
şi-n vechi putregaiuri – cutremur uşor.

Atunci luna suie adînci moliciuni
Şi vîntu-ngenunche-n trifoi şi-n ţintaur.
Din mine atunci creşte-o creangă de aur, 
arzînd printre boante şi reci uscăciuni.

O creangă de aur se-aprinde tîrziu,
La ceasul cînd paşii nu-ncearcă să treacă.
Şi creanga deasupra potecii s-apleacă
La ceasul cînd ochii n-o cer şi nu ştiu –

Crîmpeie de fulgere mugurii par
şi fiece frunză o flacără pare,
iar creanga de foc, zbuciumată cărare,
zvîrlită-i podoabă pe trunchiul amar.

Şi-n noapte, zbîrlită, din trunchiul meu sec,
zadarnic aşteaptă, zadarnic străluce, 
la ceasul cînd pofte cărarea n-aduce,
la ceasul cînd paşii nu ştiu şi nu trec.

În zori, luna fuge pe vîntul vîlvoi
şi creanga de aur, vremelnic aprinsă,
de paşi neştiută, de ochi necuprinsă,
se trage cu-n geamăt în trunchi înapoi.

Şi iar nu-mi stau frunze pe lemnele seci,
şi iar suciturile mele uscate 
scot gheare din noduri şi gheare din cioate, 
cerînd parcă milă cotitei poteci.


Şi paşii trec ziua şi ochii socot 
c-ar fi să tăiem uscăciunea schiloadă.
Iar eu sun a vreasc şi nu-i nimeni să vadă
ce creangă ciudată cresc noaptea din ciot !.


CARTE DE LA BASARAB

Ia, fiule, bucoavna mea de sfaturi!
E bîrna grea de-nţelepciune-n ea,
şindrile rupte din făptura mea, 
coaste de veacuri, măduvă de leaturi.

Bătrîne-nvăţături din buchii sfinte
descalecă din pajuri şi din crini;
purced de la-mpăraţii bizantini,
cobor din mucenici, vin din morminte.
 
Să-ţi fie ţara mir, neamul-agheasmă,
iar tu, înfipt în lut să fii ca un 
biruitor, prin grindină, gorun,
suind spre cer ca o catapeteasmă.

Legat de datini cu vînjoase vine, 
în apriga ta scoarţă de copac
să gîlgîie tot neamul tău din veac, 
suind precum un sînge cald în vine.

Şi dîrz şi ne-nfricat şoldan de bază, 
s-auzi în trunchiul tău, pe zări crescut,
cum taică-tău şi maică-ta, din lut,
cu glas adînc te binecuvîntează.



SECETA

Seceta trecu zăludă 
şi haihuie şi buimacă.
Luna-n sat pe uliţi joacă, 
goală ca o paparudă.

Stă veninu-n mămăligă,
 numai bozii. Din urcioare 
bem doar lacrimi şi dogoare, 
cerul gurii să ni-l frigă.

Ard amiezile răscoapte.
Taica, dus de zece ani, 
s-a făcut urzici şi noapte
şi trifoi şi bolovani.

Maică, fiul tău cel mare
zace-n ocnă la Aiud.
Avea fruntea cît o zare,
ochii verzi ca un agud.

Cică l-a pîrît primarul
că scornise răzmeriţă
şi strînsese la troiţă
tot oftatul şi amarul.

Pe mezin, de Ziua Crucii,
l-au răpus în drum jăndarii-
i-au ucis în piept lăstarii,
i-au stins mierlele şi cucii.


Ne cînta la şezătoare 
doine lungi, cutremurate, 
despre pîine şi dreptate, 
despre-o ţară ca un soare.

Joacă vremea la ulucă…
Cu priviri secate, duse,
uite, maica se usucă
sub jelanie şi tuse.

Azi la poarta plînsului, 
la uşa bodeiului,
stă doar Maica Domnului 
ca o floare-a soarelui.



SECOL

Arhangheli căzuţi de mult nu mai speră 
întoarceri în raiuri de fum.
Creştem cîntece de retortă şi seră 
şi flori de ciment şi bitum.

Ne-au bătut inima elevatoarele, 
ne-au supt-o amperii şi volţii.
Viaţa ne-o smulgem cu ghearele,
Cerul – cu colţii.

Brazdele noastre miros a sînge
 şi pîinea noastră a măcel.
Din orice stea, cîte-un vîrf de oţel 
ca o baionetă ne-mpunge. 

Fiece vorbă e o grenadă, 
orice privire – fulmicoton.
Pîndim pe Iisus la colţuri de stradă 
şi-l frîngem pe scări de beton. 

Şi-n metropole mereu fumegînde, 
femeile noastre nasc prunci 
pentru foamea avioanelor flămînde 
şi setea-nchisorilor adînci.


ŞTIU CĂ SUNT LUT

Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine 
mi-a pus în piept albine stranii, 
să-mi scoată mir din mărăcine, 
din bălării-împărtăşanii.

Minunea mea se-ntîmplă vie 
din mofturi mici şi biete fleacuri.
Un colţ de-al meu e-mpărăţie, 
un cer de-al meu răsfrînge veacuri.

De mult strîng lumile în braţe, 
prin cîte-o baltă tot deretic 
şi mîna mea stă tot să-nhaţe 
din orice taină cîte-un petic.

Şi dacă-ncălecat pe-o rază, 
ea nu mă urcă-n ceruri nalte, 
de-o şchioapă-n ceruri tot cutează
peste coteţe să mă salte.


ÎNŢELEPTUL

Nu scuip pe-nfrîngerile mele, 
ce-am adorat nu ştiu să ard 
şi nu ridic în vînt obiele 
în locul stinsului stindard.

De funia spînzurătorii 
dezastrele nu mi le-agăţ 
şi nici trufiadin victorii 
n-o pun sperietoare-n băţ.

Cu-aceleaşi zîmbete-nţelepte 
îmi port şi lanţuri şi cununi – 
urcînd spre soare scări şi trepte 
sau pogorînd printre furtuni.

Şi trec pe-acelaşi ţărm ce nu e 
la braţ cu prieteni şi vrăjmaşi 
ce-au vrut să-mi bată talpa-n cuie 
sau să-mi presare crini sub paşi.


HANGIUL

Afară-i vînt şi-i gol ulciorul.
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca zarea şi ca dorul 
şi cum e jalea de amar.

El însă-mi toarnă în neştire 
un vin adînc cu umbre lungi.
-Bea! Dulce-i ca o amintire 
pe care-o chemi cînd o alungi.

Ulcioru-i gol şi-afară vîntul…
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormîntul 
şi cum e moartea de amar.

Hangiul însă-mi pune-n faţă 
un vin însîngerat de vremi.
Bea! Este dulce ca o viaţă 
pe care-o ierţi cînd o blestemi.


CÎNTEC DE PIRAT

Sus, bătrîne lup de mare!
Sus, bătrîne lup! Pe punte!
Pînză, umflă-te mai tare!
Gata, tunurilor crunte!

Ca o navă-n auroră, 
clipa lunecă pe ape.
Sus, bătrîne lup! La proră!
Prada n-o lăsa să-ţi scape!

Duce-n vele orizontul, 
pe catarge – constelaţii.
Sus! Cu brînciul şi cu ghiontul, 
scoală-n tine toţi piraţii!

Toate tunurile tale 
goana clipei s-o aţină. 
Smulge-o vînturilor goale!
Jefuieşte-o de lumină!

Fiarbă marea, geamă tunul!
Clipa vine şi apune.
Nu cruţa un strop, nici unul 
din fugara ei minune!

Mîine, biete lup de mare, 
vei pieri în valuri crunte.
Prada n-o lăsa din ghiare!
Sus, bătrîne lup! Pe punte!



VEZI, VIAŢĂ… 

Vezi, Viaţă? Eu încă trăiesc 
şi încă-ţi mai fac reverenţe 
cu-aceste gunoaie şi zdrenţe, 
cu-n rest de prăpăd omenesc.

Vezi, Viaţă? Eu încă surîd 
prin lacrima-acestei argile, 
cu moartea ţipînd în pupile, 
cu ochii dezastrului hîd.

Vezi, Viaţă? Eu încă mă scol 
din iad, din dezgust, din leşie, 
din ce-ai vrut durere să-mi fie, 
din crîncenul meu vitriol.

Vezi, Viaţă? Eu încă mai lupt 
din bietele mele morminte, 
din dragostea-mi încă fierbinte, 
din ne’mpăcatul meu întrerupt.

Vezi, Viaţă? Eu încă mai sper 
şi zilnic din mine mănîncă 
mocirla şi încă, şi încă…
Şi eu tot te vreau, tot te cer.



CIMITIRUL ORAŞULUI

Sîmbăta vin cîteva babe, 
punînd lumini, plivind urzici. 
Lespezi domestice pe labe 
pasc timpul năpădit aici.

Ce simetrie pe alei egale!
ce geometrie de scaieţi!
Şi dreptunghiuri vegetale 
peste zarafi, peste poeţi!

Bunicii zac sub iarba goală 
lîngă nepoţi pe care, ieri, 
i-au dus de mînă-ncet la şcoală 
ori i-au culcat în mîngîieri.

Ici, colo, dorm săruturi 
ce nu s-au dăruit nicicum 
sau mîini ce-au fluturat saluturi 
şi ochi ce ne-au zîmbit pe drum.

Spre seară, vin cu gesturi lente 
arhangheli învoiţi din cer, 
miraţi că-şi văd pe monumente 
un chip de marmoră, sever.

Şi zilnic intră altă cruce 
şi alt moşneag purtat la pas, 
el-plîns de noi că-ncet se duce, 
noi-plînşi de el că am rămas.




ACEASTĂ LUNGĂ TOAMNĂ GRAVĂ

Această lungă toamnă gravă, 
melancolia să-i pot bea, 
a picurat în cupa mea 
şi miere-alături de otravă.

Şi gust cu buze-nsîngerate 
tristeţea-i crîncenă din fund, 
în care lacom mă afund 
şi-ndurerat de voluptate.

Că nu-i crepuscul să nu-mbete 
cu dulcea sfîşiere-a lui, 
nici rană-n amintire nu-i 
să nu beau azi din ea cu sete.

Şi nu e viaţă să nu-şi plece 
lungi umbre dulci peste mormînt, 
nici moarte să nu-şi puie-un sfînt 
inel pe umbra care trece.





ŞI CÎND EU NU VOI MAI VENI NICICUM

Şi cînd eu nu voi mai veni nicicum 
cu paşi pe care nimeni nu-i aşteaptă,
ci doar cu paşi ce nu ating vreo treaptă
şi-abia plutind de-un dureros parfum,

vechi jilţuri ce prin colţuri se deşteaptă
îmi vor întinde braţe moi de fum
şi ca o foaie-n fiece albun
s-o scutura o floare sau o şoaptă.

Vor plînge-n aer paşii selenari, 
bătrînul jilţ prin noapte o să geamă.
Într-un portret uitat din ani şcolari, 
un licean e-n vremuri se destramă
şi-o ridica o clipă ochii mari

Şi ochii mei m-or căuta din ramă.



DE LA PRUT PÎNĂ LA DON

De la Prut pînă la Don, 
prin Crimeea, mai-nainte,
tînăr grîu peste morminte,
ierburi mari peste beton.

De la Mureş pîn-la Tatra,
de la Cluj la Debreţin,
şesuri mari de grîu senin,
ierburi peste toată piatra.

Arde rodul proaspăt, pline, 
Patru zări împărăteşti.
Grîule din cine creşti ?
Iarbă, cine plînge-n tine ?


SPERIETOARE DE CIORI

Din fîn făcîndu-ţi scăfîrlie, 
din paie ciot de trup sărac, 
surtuc ţi-am pus şi pălărie 
şi te-am proptit într-un harac.

Scoţi scurtături de lemn din mîneci 
şi c-un ciomag spre cerul clar, 
pe văluri negre parcă luneci, 
momîie zdrenţuită-n par.

Fug ciorile şi fug vrăbeţii 
de fleandura de arături.
Dar sus, pe bolta dimineţii, 
purtînd pe umeri aştrii puri,

ereţii cercuri larg îşi taie 
şi tot mai mult în aur pier, 
cînd mogîldeaţa ta de paie 
ridică bîta către cer.

RĂMAS BUN

Rămas bun dragă frăţîn de cruce!
Tu porneşti spre ţara ta de lut.
Eu prin săbiile zării mă voi duce, 
vînturi mari să-mi iasă la răscruce, 
visul din albastrele-i căuce 
să-mi de apa lui amară de băut.

Dacă într-o zi or să vadă 
vulturi de argint pe cer lucind,
scoate-ţi straiulde nun din ladă,
pune-ţi zările la coapsă ca o spadă 
şi să-mi vii la nunta-mi de zăpadă
în duminica mea albă de argint.

Pajuri negre, însă, de-or să zboare, 
să-nţelegi că ochii mi-au furat 
să mi-I ducă-n stele rotitoare, 
dar fruntea mea, răpită-n gheare, 
peste vîrfuri de păduri tot mai răsare 
ca un ciob de lună-nsîngerată.


VIZITĂ

Încremenise vîntu-n infinit 
ca un arcuş peste-o vioară spartă.
As-noapte-un înger mi-a bătut la poartă, 
cu pasul stins, cu glasul ostenit.

Nu ştiu dacă venea din paradis 
sau numai de pe-o cruce pămînteană, 
dar mă privea cu ochii ca o rană 
şi tremura de frig cînd i-am deschis.

Pe-obrajii lui de straniu Dumnezeu 
o boală grea părea că se răsfrînge – 
şi mi-a căzut în braţe plin de sînge, 
şi toată noapte-a plîns la pieptul meu.
În zorii zilei nu l-am mai aflat 
şi urme roşii se pierdeau la poartă.
Departe-n cer, ca pe-o vioară spartă, 
vîntul cădea ca un arcuş stricat.


ÎNGERUL DIN JEŢ

Adesea cînd adormi, poete, 
pe-un stih zbîrlit de-mpotriviri, 
prin colţuri luna îşi trimite 
năluciri cu harfele subţiri.

Atunci la masa unde-aseară 
cuvîntul dîrz, ca un mistreţ, 
sta ne’mblînzit în călimară, 
un înger pîlpîie în jeţ.

La masă-n locul tău el pune 
minunea mîinii pe condei.
Tu dormi şi îngerul supune 
silabe, strofe şi trohei.

De dimineaţă locul gol e, 
dar tot ce singur n-ai înfrînt 
pe masă s-a făcut corole şi 
s-a-mblînzit de Duhul Sfînt.

OCHII

Nu ştii nimic. N-auzi o rază.
Atingi, nu simţi. Priveşti, nu vezi.
Ţi-s ochii treji şi tîmpla trează, 
dar dormi ca iarba sub zăpezi.
Ard lumi pe crengi incandescente, 
se coc misterele pe vreji
N-auzi nimic. Pe mîini ciment e 
şi greu zăvor pe ochii treji.

Dar ochii morţi au să dezlege 
ce nu ştiu viii ochi pribegi.
Cu palma stinsă vei culege 
ce azi n-auzi şi nu culegi.

Şi te-i mira, de sub ţărîna 
şi umbra tainei omeneşti, 
că pipăi ce n-atingi cu mîna 
şi că vezi tot ce nu priveşti.



SALCÎMUL DE LÎNGĂ FÎNTÎNĂ

În leagăn peste fîntînă 
omătul alb al florilor.
Azi stă uscat într-un picior.
Fîntîna a murit pe-o rînă.

Nici cumpănă în rugăciune, 
nici bivoli lîngă jgheabul scund. 
A putrezit mocirla-n fund, 
cu mormoloci şi spurcăciuni.

De ani, găleata nu mai scoase 
din smîrc boleşniţă şi clei.
Ca un strigoi, deasupra ei 
salcîmul clănţăne din oase.

Dar jos, în beznele amare
în care stele nu mai cad, 
sub taina slutului ei iad, 
fîntîna parcă mai tresare.

Şi moarte încă mai palpită 
năluca de pe alt tărîm 
a crengii albe de salcîm, 
cîndva deasupra, înflorită



EX LIBRIS.

Lăzi grele. Doldora de tomuri. 
Pe rafturi cărţi cu zeci de semne.
Şi-n noi, urcînd ca nişte domuri –
înţelepciunile solemne.

Cum gîlgîim de-nvăţătură!
Dar cum, dincoace de cartoane, 
un gînd străvechi se surpă-n zgură 
cu mari nelinişti subterane,

mai trişti ieşim din orice carte, 
mai frînţi venim dintre coperte,
încrezători numai în moarte 
şi-n ne’mplinirile inerte.

Ce ţărm ne cheamă? Ce ostrov 
e la care nu putem ajunge?
Ah, pe hîrtia grea de slove 
cerneala se preface-n sînge.

Şi viaţa-n urmă ne rămîne, 
mucegăită în volume.
Sub plînsul ploapelor bătrîne 
strivim zadarnic altă lume. 


MARELE MUTILAT

Sunt jumătate-nsămînţat în lut, 
ciosvîrte vii sădite în ogoare, 
prăsilă pentru leaturi viitoare 
şi rădăcini înfipte în trecut.

Tîrîş, năluca hoitului buimac 
în cîrje schiloade trece peste vreme 
şi umbra mea beteagă parcă geme 
ca o mustrare crîncenă din veac.

Pe străzi de fum mă clatin ca un dric. 
Rîd domnişori cu faţa ca faianţa 
şi se feresc să nu-mi atingă zdreanţa 
muierile muiate-n borangic.

-Bicisnici plozi! Bieţi umeri de slugoi!
Coconi scopiţi! Gîngave rămăşiţe!
V-am dat un cer înalt peste troiţe, 
iar voi călcaţi luceferi în noroi.

V-am dat un cer ca un iconostas 
şi-aţi pîngărit icoanele senine.
Ah, Ţara mea, aş vrea să-ngrop în tine 
şi braţul ăsta care mi-a rămas.


ŞINCAI

De unde vii, străine, sub viscolele lunii?
-Din adîncuri vin, din lut.
Am fost să văd, să pipăi, să sărut 
furtunile, mormintele, străbunii.

Mă furişez prin ţarcuri şi şoproane, 
ciulini şi pietre gleznele îmi rup, 
şi luna-mi trece, vînătă, prin trup 
ca printr-un geam, şi-mi suflă prin ciolane.

Şi-n traista asta veche ce duci oare?
-Duc rumeguş de os de împăraţi 
şi pajuri mari şi zimbrii ferecaţi, 
duc Ţara ca pe-un bulgăre de soare.

În şopru, la opaiţ, umbra scoate 
un maldăr de foi galbene din sac.
-Îngenunchează, frate…Vin din veac 
şi Neamul nostru l-am adus în spate.


DIN SCRUMUL MEU

Din scrumul meu mereu mă scol 
şi dau minunilor ocol.
Din taine ciugulesc puţin –
un fir de har, un strop de chin.

În ghimpi de întrebări mă-nţep, 
mă-njunghe cîte nu pricep, 
dar parcă şi mai mult mă dor 
cîte-nţeleg pe limba lor.

Tîrît de patru straşnici şargi 
spre patru orizonturi largi, 
în care fiecare zare-aş vrea 
să las bucăţi din carnea mea.

Şi iar m-adun şi mă frămînt, 
zbătînd neliniştile-n vînt, 
flămînd să ştiu ce-i mai tîrziu 
dar beat de spaime c-am să ştiu.


MOŢUL

Curg trenţele ca jalea, ca ploaie, 
peste ciolanele ce-mi ies prin piele.
Năluca mea, sucită strîmb sub straie, 
din răşchituri s-a tras şi din obiele.

De veacuri îmi tot pun în sac oftatul 
şi toamna plec să caut prin vîlcele 
pe Dumnezeu drăguţul şi-mpăratul, 
să-I ud opincile de lacrimile mele.

De veacuri tot cobor din aspre plaiuri 
spre-un vis olog şi spre-o dreptate ciungă…
Îmi par toţi munţii otrăvite raiuri 
cu îngeri ce mă scuipă şi m-alungă.

Tu nu ştii, Doamne, că în piept mă frige, 
aşa, ca un ciubăr de jerăgaie…
Din ce adîncuri vin, ca să mă strige, 
pădurile gemînd sub fierăstraie? 

De cînd tot merg cerşind din poartă-n poartă?
De cînd tot mor în temniţa holbată?
Lung pîrîind, din negură şi soartă, 
mi-aud trosnind ciolanele pe roată.


IARNĂ

Trosnesc pe uliţi pietrele de ger.
Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme?
Lăţos se culcă vîntul şi adoarme 
ca un dulău cu labele pe cer.

Se-opreşte vremea-n aer fără glas, 
şi-atît de albe-s crengile afară, 
că nu par crengi, ci îngeri ce coboară 
de undeva, de pe-un iconostas.

Şi-atît de alb e visul, şi, ca el, 
atît de albă-i lumea în lumină, 
că fiecare gînd care suspină 
ca Duhul Sfînt se face porumbel.

În ţurţuri clari şi scînteiri de sloi, 
surîsul Maicii Domnului s-aprinde.
La ceas tîrziu, cu glasuri de colinde, 
vin amintiri la uşile din noi.

Ne bate-n geam o stea ca din poveşti.
E poate steaua magilor, curată, 
sau poate-i numai inima de-alt’dată, 
care ne cheamă încă la fereşti.




ÎN RAIUL TĂU DE DEMULT…

În raiul Tău de demult am avut 
o mie de frunţi năzdrăvane, 
în gînd să cuprind cruntul Tău ne'ceput, 
să pot lumina peste munţi şi oceane.

În raiul Tău am avut de demult 
o mie de straşnice braţe, 
c-o mie de mîini să Te pipăie mai mult, 
o mie de mîini taina Ta s-o înhaţe.

În raiul Tău am avut de demult 
o mie de-auzuri profunde, 
prin hău să Te-aud, prin genuni să ascult 
rotirile lumilor Tale rotunde.

În raiul Tău de demult am avut 
o mie de glasuri de stîncă, 
c-o mie de voci să cînt duhul Tău mut, 
c-o mie de limbi să dau lumii poruncă.

De-atunci Tu mi-ai stins şi clarul Tău rai, 
şi tîmple şi braţe cumplite, 
şi crîncenii ochi, şi năprasnicul grai, 
înfipte-s în mine ca nişte cuţite.

Ieri, glas de stăpîn. Azi, tîngă de rob.
Cum pot să Te cînt ca-nainte?
Din frunţile mele străvechi, doar un ciob 
cu greu îşi aduce de Tine aminte.

Şi cîte pe vremi am supus ori înfrînt, 
acum împotrivă-mi se scoală.
Vecia se face crîmpei de mormînt, 
iar nemărginirea –o lacrimă goală.


SIPET

Cu flăcări reci, ca o brăţară 
arzi, taină,-n crunt sipet de foc.
Noi degerăm de frig afară 
şi paşii tremură pe loc.

Atingem clanţa cu sfială 
şi iar ne tragem înapoi.
Năprasnică lumină goală, 
cumplit mai păzeşti de noi!

Flămînzi, am jefui secretul.
Lihniţi, l-am smulge din scîntei.
Dar ne-nspăimîntată-n prag sipetul 
cu vîlvătăi şi fără chei.

Bicisnic, braţul ca de stei e 
şi mîna-I prinsă-ntr-un căluş.
Nu-I nimeni să ne-azvîrle-o cheie?
Nu-I nici un meşter lăcătuş?

O fi vreo taină. Poate nu e.
O fi vreo cheie. Poate nu-i.
Nu vine nimeni să descuie 
şi suntemi mulţi şi nesătui.


SPITAL

Azi noapte, în rezerva şase, 
un pat rămase gol.
Prea mult iod şi a fenol 
acest aprilie miroase.

Surori de fum, cu paşi de fetru, 
atît de lin trec prin salon, 
de parcă îngeri de tifon 
adună febra-n termometru.

Pe mîini subţiri şi somnolente 
de doctor, condamnate cert, 
cu gesturi de intern expert, 
lumina pune pansamente.

Iar sub ferestre, în halate, 
cireşii albi s-au strîns de mult, 
ca nişte medici în consult 
pe-alei cu flori spitalizate.


REMEMBER

Pierdut în jilţul dumisale, 
cu ochii duşi în jarul stins, 
pari cotropit de floarea moale a umilirii ce te-a nins.

Ce nu mai este, ochiul vede 
şi leneş braţele cuprind.
Din pod te mustră Arhimede, 
din praf – Pitagora zîmbind.

Se-ntinde-un cer pe-o Iliadă, 
pe-un Tacit vechi –alt cer marin.
Ah, unde mîna de zăpadă 
în logaritm ţi-a pus un crin?

Pierdut pe-o fizică, serafic, 
cuvîntul scris cu sfînt plaivas, 
parcă tresare caligrafic 
cu toate cîte n-au rămas

Gramatici, teze, hărţi, 
compasuri vin cu mireasma unui vînt, 
cădelniţînd aceste ceasuri 
cu toate cîte nu mai sunt.

Şi cînd te ning suave febre 
în taină, domnule poet, 
cazi în genunchi pe vechi algebre 
şi plîngi pe fiece caiet.



POEŢII DIN BIBLIOTECI

Cînd domnii cărturari sunt duşi de-acasă, 
poeţii fără secol şi curent 
din bibleoteci tiptil se lasă 
pe geamuri, evadînd fosforeşcent.

Camoens, Goethe, Poe, Rimbaud, Vergiliu 
fug peste burg, de carceră sătui.
Atunci, punîndu-şi parcă un sigiliu 
de-o clipă pe tumultul junglei lui,

oraşu-ntinde gîturi de girafe 
din fabrici, şi spinări de elefant, 
s-audă cum pe-o punte de garoafe 
poeţii stau de vorbă în neant.


ALTERĂRI

Iubeai o fată de zăpadă 
şi numele-i scriai mereu 
pe-un pentagon, pe-un minereu, 
pe cărţi de mult uitate-n ladă.

Eu, pe pupitrul din liceu, 
schimbam compasul meu în spadă 
şi rătăceam în cruciadă cu 
Richard- Inimă de Leu.

Colega, cine să ne creadă 
c-am ars cîndva un curcubeu?
Tu eşti domn solemn şi greu, 
cu pasul obosit pe stradă,

Iar eu…Dar oare mai sunt eu?
Rîd de spada mea schiloadă 
şi nu mai plec în cruciadă 
cu Richard –Inimă de Leu.

STATUI ÎN PARC

Purtînd în piept gangrenele epocii 
şi tot trecutul nostru pămîntean, 
ne-apropiem de zîmbetele rocii, 
care-au ţîşnit din daltă şi ciocan,

cu paşi uşori, să nu jignim această 
seninătate grea de armonii, 
cu moartea înviată-n piatră castă 
şi viaţa împietrită-n simetrii.

O, cum am vrea să deşteptăm în linii, 
cu gesturi moi şi mîngîieri de lut, 
tăcerea pietrei, liniştea luminii 
de dincolo de geamăt şi sărut.

Şi piatra care curge-n coapse line 
sau marmora făcută moale gest, 
nepăsătoare pasului ce vine, 
sus, peste noi, surîd şi mai celest.

Şi mare milă-ncepe să ne-apese 
de recile, seninele statui, 
pe buze cu săruturi neculese 
şi-n ochi cu fericire care nu-i.


CLIPE

Din cărţi furate lămpilor de ieri 
ai strîns zădărnicie şi-ndoială.
Din vis, de unde vii cu mîna goală, 
n-ai scos decît înfrîngeri şi căderi.

Din aripi vechi- un pumn de rumeguş, 
din anii stinşi –seminţe de cucută.
Şi totuşi, pui pe umbra ta pierdută 
o dulce moliciune de arcuş

şi prefăcînd în clipe de parfum 
şi anii stinşi, şi lacrima uitată, 
tot cea fost ieri, c-un zîmbet ierţi acum 
şi parcă-ai vrea să fie înc-o dată.


ÎNDOIALA

Tulburătoare, caldă, goală 
de nu mi-ar ciocăni la uşi, 
cu desfrînata îndoială 
n-aş preacurvi într-un culcuş.

Lin lunecînd şi moale-n casă 
pe leagănu-i şold rotund, 
cu dulce gură veninoasă 
îmi cere-n braţe s-o ascund.

Iar eu, prea ticăloasă slugă, 
nemernic rob momelii noi, 
las coapsa brună să mă sugă, 
dar plîng pe umerii ei goi.

Şi-n zori, cînd fug din aşternutul 
ce-mi fuse maldăr de urzici, 
îi simt, cuţit în piept, sărutul 
şi-n sînge-alintul ca un bici.

INSCRIPŢIE PE O FEREASTRĂ

Flămînd de lume, nesătul de cer, 
fereastra mea, stau ceasuri lîngă tine, 
cu braşe-ntinse către tot ce vine, 
cu ochii-n lacrimi după cîte pier.

În zori, cînd te desfaci spre infinit, 
fereastră, parcă aripi ţi-ai deschide 
şi parcă-ai vrea să zbori spre zări toride 
ducîndu-mă pe aripi răstignit.

Iar în amurg, cînd joacă depărtări 
în geamul tău însîngerat de soare, 
cu aripi mari ce n-au putut să zboare 
te-nchizi, fereastră, peste renunţări.


CÎTE-NŢELEG, N-AM ÎNŢELES…

Cîte-nţeleg, n-am înţeles,
Dar aş lua toate cîte las.
Din ce-am cules şi n-a rămas,
Din ce-a rămas şi n-am cules.

Azi din frîntura unui ceas
Eternităţi aş şti să ţes.
Şi din ce ieri credeam eres
Lumi noi mi-aş scrie pe atlas.

Cîte-am stricat, cîte n-am dres 
Le-aş face-acum iconostas
Şi-aş bea cu sete tot mai des

Din flori ce mor la orice pas
Din ce-a rămas şi n-am cules,
Din ce-am cules şi n-a rămas.



POM DE CRĂCIUN

Cu îngeri ce se îndurau să vină
Veneau smochine din Ierusalim,
Iar noi pîndeam prosteşte, dar sublim,
La geam, un Moş Crăciun de vatelină.

Şi cînd plîngea în cer un heruvim,
Cădeau în brad mari lacrimi de lumină,
Creştea în fiecare-o mandarină
Şi ne dădea azur să mirosim.

Ce trişti stau astăzi numai pe morminte
Serafi de piatră, goi şi fără grai!
În sănii nu mai vin ca nainte

Nici Moş Crăciun, nici Sfîntul Nicolai,
Iar noi am pus prin cetini oseminte
Şi-am oblonit fereastra către rai.


UMBRE

O, anii cînd jucam arşice
Printre gramatici şi-aritmetici,
Sau anii cînd citeam patetici
Pe Eminescu şi pe Nietzsche !

Ce dulce prin trecut deretici . . .
Cum cîntă orice cicatrice . . .
Cît freamăt poate să ridice,
Un pumn de scrum, un ghem de petici !


De sub cenuşă, de departe,
Mai proaspăt vii şi mai fierbinte.
Mai tineri paşii ştiu să poarte

Pe cel întors din umbre sfinte.
Nu, viaţa asta n-are moarte
Cînd strîngi lumină din morminte.


CENOTAFE

Şi vine-o zi cînd vezi că numai praf e
Ce-a fiert în fraze, ce-a zvîcnit în verbe
Şi că şi frunţi şi-nţelepciuni şi jerbe
Sunt numai biete hîrburi de carafe.

Cum de-am crezut c-o taină încă fierbe,
Sub scrumul grămădit în cenotafe ?
Ca o cunună moartă de garoafe,
Cad de pe tîmple lumile superbe.

Tiptil, ca să n-o simtă grămăticul,
Zădărnicia vine să ne prade,
Tiumfă în arcade mari Nimicul,

Se fac nimic triumfuri şi arcade.-
Şi-n timp ce deznădejdea-şi coace spicul,
Un ghimpe creşte şi-un luceafăr cade.






LA POARTA NIMĂNUI

Şi-acum la poarta nimănui
Ţi-ai flutura în prag sărutul
Spre tot ce ieri, sfinţindu-şi lutul,
Ţi-a fost aripă, rug şi cui.

Azi poţi şi gloria, şi cnutul
Tot pe-o balanţă să le pui
Şi-ai vrea să mulţumeşti oricui
Îţi dete piatra ori sărutul.

Că dac-ai strîns balsam din uri
Şi din urzici azur subţire,
Şi cîntec de-ai ştiut să furi

Din calde lacrimi în zvîcnire,
Nu răstigniri a fost să-nduri,
Ci clipa ta de nemurire.



ÎNTOARCERE

Amare sunt plecările deşarte
Ducînd pe ele stropi de sînge sfînt ;
Dar mai amare-ntoarcerile sînt
Cînd poartă răni aduse de departe.

În orice pas întors e-un zbor înfrînt,
Şi renunţarea -vîsle sparte,
Şi fiecare-ntoarcere e-o moarte
Şi vatra regăsită- un mormînt.

Că te re-ntorci, dar nu vii de niciunde,
Că tragi la ţărm, dar eşti pe mări pierdut ;
Te chemi, dar nimeni nu-ţi răspunde,

N-ai umbră, n-ai cenuşă, n-ai trecut,
Ca un mormînt ce umbra şi-o ascunde
Şi ca o moarte fără început.

DIMINEAŢĂ DE APRILIE 

Mladele leagănă smirnă, tămîie
şi cerul e tot pe pămînt coborît,
că l-am culege de sub cîlcîie
de n-am pleca după el cît de cît.

Muguri albaştri ca ochii de înger 
ne privesc de pe crengi de răchită.
Parcă n-ar fi pe lume înfrîngeri, 
lacrimi şi răni şi ispită.

Atît e-n priviri împăcarea de pură 
şi-atît răsărit pe veşminte,
de parcă miresme adie pe gură,
nu biete, nu biete cuvinte.

Gîndul se surpă-n hău ca-ntr-o ceaţă,
ca-ntr-o cascadă de spume.
Zîmbetul ni s-a desprins de pe faţă, 
rătăcind înalt peste lume.

Şi fălfîie-o boare atît de uşoară 
peste morminte, peste dezastre – 
parcă-ar fi Duhul Sfînt ce coboară
să ierte greşelile noastre.


INFIRMITATE

Năpraznic străluci în azur, că ne doare
privirea de crîncenu-Ţi soare
şi ochii, orbiţi de lumina grozavă,
nu văd cum îi fulgeri din slavă.
Cumplit ne-au surzit paşii Tăi, care sună,
îmblînd peste noi prin genună,
că tunetul lor, spintecînd veşnicie,
urechea de lut nu-l mai ştie.

Sublim tămîiezi printre stele cu duhul,
că umpli de-aromă văzduhul
şi numai, bicisnice, nările noastre
nu-Ţi fură mireasma din astre.

Nici gîndul nevolnic nu-Ţi află măsura
şi-n Tine se duce de-a dura.
Ca stînca surpată, ce-n rîpi se prăvale,
el cade-n abisele Tale.

Am vrea să ne ieşi împreună pe praguri,
cu vorba Ta plină de faguri.
Şi-am vrea să-Ţi sorbim şi mireazma de-aiurea,
cum simte jivina pădurea.

Lihnite de Tine, şi fruntea, şi braţul
Te-ar smulge cu plasa, cu laţul.
Te-am bea din milenii, Te-am suge din spaţii,
betegii de noi, însetaţii.


Urechea n-aude ţi ochiul nu vede –
ne dai numai rîvna ce crede.
De ce nu ne pui în schiloadele trude
şi vlaga ce vede şi-aude ? 


ŢEPEŞ

Aşa ca să petrecem împreună,
în cinstea dumneavoastră, boieri mari,
am tras în ţepi cinci tururi de şalvari
ţi-un paşă cu turbanul cît o lună.

Aici scînceşte încă un vlădică,
proptit într-o prăjină de arţar.
Alături se holbează un tîlhar,
că vîrful ţepii i-a trecut prin chică.

Ciorchinii graşi de hoţi şi pierde-vară
îi sprijin, să nu cadă, în araci,
şi-n lungi frigări cioplite din copaci
înfig curvari şi trădători de ţară.

Să-nceapă cina ! Toarnă-mi în bărdacă,
tu, Doamnă, vinul ochilor tăi mari,
să beau pentru jupînii puşi în pari
şi ninşi de stele ca de promiroacă.



























































































DOUĂZECI ŞI UNU DE CÎNTECE
cu luminiţe


Odorul meu îl port bijuterie,
o rază de bujor într-un pahar.
Orice sărut al lui e o cutie
unde surîde un mărgăritar.

În orice stih şi pas e numai el,
îl culc în raze şi-l adorm cu stele
şi ca pe-un zbor ceresc de porumbel
îl leagăn peste crîngul vieţii mele.


PREFAŢĂ
LA ACESTE CÎNTECE

Mi-am făcut din viaţă călimară
şi-am întins în vînăta-i cerneală
trist condei de afină amară
şi peniţă verde de cocleală.

Pentru anii mei de foc şi lună,
pentru grava vieţii alăută,
ca să cînt mi-am împletit cunună :
otrăvită stemă de cucută…

Mi-era mîna veche de şindrilă,
cînd spre cîntec se pleca încet.
Îl dospeam cu degete de-argilă ;
cîntecul, burete de oţet.

Dar cînd leagăn leagănă beteală
şi-nfloreşte luminiţă vie,
ineluş, crîmpei de stea, migală,
pui, să-l sufli-n vînt, de păpădie,

trebuie o mînă iconară,
degete cu rouă în inele
şi condei ceresc de primăvară,
ca să scrie lebede şi stele.

Se cuvin un cîntec ca o luntre,
încărcat cu nuferi de emai
şi-o cunună albă pentru frunte :
cimbru cules din rai.

Vreau un viers : cais şi dimineaţă,
tămîios, senin, primăverin,
vis, lăstun şi cărăbuş de gheaţă,
piersici, harfă, pitulici şi crin…

Doamne, fă minunea : dă-mi cunună
ca un zîmbet, mîini de aur pur
şi trimite-mi pe un fir de lună
un plaivaz cu totul de azur.

LEAGĂN MIC

La fereastra cu lumină
cade freamăt alb de zbor.
Seara, lunecă-n pridvor
heruvimii din grădină.

Crini cu trîmbiţe se-adună
lîngă uşă cîte doi.
Se dau jos luceferi noi
din caişii plînşi pe lună.

Şi, tiptil, şi crini şi stele
şi serafii de pe prag
intră-n casă, leagăn drag,
să te scrie-ntre zorele

şi să schimbe în grădină
un bordei de om calic,
pentr-un strop de leagăn mic
şi-o fărîmă de lumină.
MĂRŢIŞOR

Luminiţa noastră are
soare-n zîmbet, tămîioare
şi-n privire mărţişoare.

Stînjenei şi porumbei
viaţa ei, şi rîsul ei
brebenei , clopoţei.

Paşi golaşi de toporaşi,
vorbe mici cu licurici,
rîndunici şi tufănici.

Ce grădină ne-a trimis
cel mai alb mănunchi de vis ?

Ce luceafăr clar de rouă
ne-a dat nouă raza-i nouă ?

Ce seraf de borangic
a pierdut un cîntec mic,
cînd zbura argint şi harpă
peste casa noastră stearpă ?



ALT MĂRŢIŞOR

Fir de cîntec de noroc,
năpîrstoc de busuioc,
ghiocel de funigel
cu azururile-n el…

A venit la noi aici,
ca o poznă de pitici, 
iar de-atunci măicuţa-i cîntă
o descîntă, se frămîntă,
pieptăraşe moi îi coase
şi-o adoarme-n chiparoase.

Şi uitîndu-şi de nevoi,
stă tăticu-ntre pisoi,
între “poze” şi căţei,
cu păpuşile-n bordei,
şi se laudă de zor,
cîntător, surîzător,

că fetiţa lui, crăiţă,
romaniţă, luminiţă,
fata lui cît un cercel
a făcut pipi pe el !


RUGĂCIUNE

Dă-i fetiţei mele, Dimineaţă,
tălpi cu care lipăi prin verdeaţă,
tril de ciocîrlie-ascuns în guşă,
zburda veveriţei jucăuşă,
 lîngă uşă.

Cireşar, dă-i zmeura cunună,
zîmbet de caisă şi căpşună,
fă-i caleşti din fluturi şi rădvane,
şi din crini pantofi şi lampioane
 diafane.

Pune-i Basm, pe zodie lăstunii,
scutură-i în vis găteala lunii,
adu-i Sănzienele să-i coase
scrînciob de mătase-n chiparoase 
somnoroase.

Şi tu, Cîntec, suie-mi-o lumină
pe-o lăcustă lină, cristalină,
du-mi-o bob de rouă prin glicină
şi din floare-n floare mi-o aşază, 
ca o rază !



UN BASM DE ALTĂDATĂ

A fost în lună un bordei,
bojdeucă veche de calici…
torcea măicuţa funigei,
păzea tăticu licurici.

Şi-aveau o fată : un crîmpei,
cît un sfîrnel de cărăbuş,
s-o pui să sadă pe condei
şi-ntr-un papuc să-i faci culcuş.

Ci bietul prichindel rîvnea
păpuşi de pluş şi urşi pitici…
Cînd ai bordei cît o lulea
şi esti pîndar de licurici,

tătic nătîng, cum poţi uşor
să cumperi urşi de borangic ?
Cum or să vină dumnealor
într-o cocioabă de calic ?

Ofta tăticul licurar
şi, scornitor de jucării,
umbla prin lună în zadar
să prindă pui de stele vii

şi să culeagă primprejur, 
cu toţi ciulinii pe nădragi,
un sac cu mofturi de azur,
să-l ducă fetei tatii dragi…

Dar cînd tăticul cel sărac
venea acasº cu truda lui,
curgea funingine din sac
şi nici un hîrb de stea cu pui.

O clipă doar, abia întors,
plîngea tăticu bun şi prost.
Mămica sta şi ea din tors,
să lăcrimeze fără rost,
şi-n urmă iarăşi în bordei
visa fetiţa urşi pitici,
torcea măicuţa funigei,
păzea tăticu licurici.



CÎNTEC DE LEAGĂN

Vino somn,
albastru domn,
tînăr crai
suflat cu rai,
safirin
prin rozmarin,
fulguind, plutind, zîmbind,
lîngă puiul meu de-argint,
şi tiptil
adoarme-mi-l.

Vino cer
de giuvaer,
să mi-l plouă
numai rouă,
să mi-l vază
numai rază,
să-l sărute desfăcute
numai rodii şi lăute,
luna lin,
să-l culce-n crin.

Vino stea
de peruzea,
cerne-i zări
pe mîini şi-n păr,
flori de cîntec şi de măr.
Suflă-i pene
peste gene,
suflă-i basm peste obraz
fă-i un leagăn de topaz, -

culcă-l : stea,
scoală-l : lalea.


COPIL BOLNAV

Puiul Radului, de rouă,
aromind a busuioc,
de opt zile, ba de nouă,
arde-ntr-un pătuc de foc.

A venit o rîndunică
să mi-l vadă cum zăcea
cu tristeţi de tufănică
şi cu lîncezeli de stea.

O lăcustă se închină,
iar crăiţe şi furnici
se tot roagă, în grădină,
pentru mîinile lui mici.

Două lebede ca mierea
şi-un pisoi de pluş lunar
plîng încet lîngă durerea
unui leagăn de cleştar.

Numai dumneata, molatic
urs de vată, stai sub pat,
clatini capul, gînduratic,
spre tăticul supărat,

parc-ai vrea să treci de praguri
şi la piept s-aduci, nătîng,
stupii toţi cu mierea-n faguri,
toată zmeura din crîng,

toate crengile din crîng.




LUMINIŢA

Are tata o fetiţă
Luminiţă,
pas de vis şi mînuşiţă
de crăiţă.

Cînd prind umbrele să cadă
în livadă,
păuniţe de zăpadă
vin s-o vadă.

Sună vîntu-n cinstea ei
clopoţei
şi albine-aduc cercei
de scîntei.

Se-mbulzesc în faţa uşii
corcoduşii :
îi fac tumbe cărăbuşii,
jucăuşii.

Şi cînd trec spre cuib lăstunii
bărzăunii
îi aduc mireasa lunii 
din petunii…

Dar la casa argintie
de hîrtie,
doar tăticu prost mai scrie
şi nu ştie

că de dragul Luminiţii
licuricii
au aprins la geam aglicii,
iar piticii

au cărat o lună mare
în spinare
şi-au proptit-o-n casa noastră
la fereastră.
SOMN

Se-nchid ferestre albe prin lalele.
Adorm lăcuste de argint brumat.
Ciupercile se culcă sub umbrele
şi numai căltunaşii-au aşteptat

să vină seara, ca să-şi pună pinteni
la micii lor conduri voievodali
şi să colinde parcurile, sprinteni,
schimbaţi cu toţii-n fluturi vesperali.

De-acuma luna -pasăre măiastră-
s-a pogorît să doarmă în cais…
E ceasul cînd păpuşile din vis
ies, lunecînd, din casă, pe fereastră,

se prind în horă albă prin sulfină
şi văd cum pleacă irişii în cer
s-aducă jos, în cofe de lumină,
parfumuri noi şi stropi de colier.

E ceasul cînd prin crinii de oglindă
se lasă heruvimi cît o petală
să stingă lămpi şi candele s-aprindă,
şi, cînd pribeag, cu barba de cerneală,

cîte-un pitic, ducînd o stea în cîrcă,
se-opreste sub o tufă de aglici
şi, răzimat uşor de-o mănătîrcă,
şi-aprinde pipa la un licurici.


CÎNTEC PENTRU SOMNUL LUMINIŢEI

Dormi în leagăn de vioară,
luminiţă, tămîioară.

C-o să vină prinţ mlădiu
de smaragd şi aur viu,
lăcrimat de-o stea de foc
şi pornit după noroc
într-o luntre de ghioc.

Şi-o să cadă în grădină
în caftan de lună plină,
nu mai nalt cît o stamină,
străveziu ca o lumină.

Cînd corabia-i se lasă
pe o frunză de mătasă,
ancora o să-şi înfigă
într-un lujer de ferigă

şi sărind din nava-i mică,
prichindelul de mărgică
s-o da jos din foaie-n foaie,
ca o lacrimă de ploaie,
şi-o să fugă prin răzoare,
cum fug razele de soare.

Oprit lîng-o tufănică,
va întinde-o scară mică,
scară sprintenă de rază,
să se urce, să o vază.
Şi pe trepte muzicale
va sui lîngă petale,
ploconindu-se uşor,
cîntător, tremurător,
ca să prindă
lin de ele
o colindă
de mărgele
şi s-aprindă
sub stamine
o oglindă de rubine…

Dormi în leagăn de vioară,
luminiţă, tămîioară.

Prinţul mic, căzut din stea,
mire pentru tufănea,
a venit, sărut şi dar,
pentru nuntă de cleştar,
ca să-şi ia mireasa-n cer
în caiac de giuvaier.

Noapte bună, noapte bună,
cîte-o stea cît o alună,
pe argint de lună plină,
urcă-ncet ca o lumină
o corabie pitică
cu un prinţ şi-o tufănică…

Iar în stea, i-aşteaptă-n zori
un alai de prinţi şi flori
şi-un rădvan ţesut din fir 
de zefir şi de safir.

Dormi în leagăn de vioară,
luminiţă, tămîioară…

Şi-or să treacă ani grămadă
cu amurguri şi zăpadă.
Basmul meu din astă sară,
luminiţă, tămîioară,

nimeni n-o să ţi-l mai spună,
şi nici prinţu-n strai de lună
n-o să mai coboare-aici,
în grădina cu urzici.

Şi-or rămîne-n steaua mică
voievod şi tufănică,
iar tăticul, fata mea,
poate-o fi şi el în stea…

Dormi în leagăn de vioară,
luminiţă, tămîioară.




CLEŞTAR

Dumnezeu, din muguri şi mătase,
mi-a trimis un pui, ca un lăstar,
ziua să mi-l joc pe chiparoase,
seara să mi-l culc în degetar.

Pentru piciul ăsta mic de aur viu
-fulg de lună, zîmbet de zăpadă-
m-am făcut tătic giuvaergiu,
strai de-azur să-i cos într-o baladă.

Îi aştern, suave, pentru mers,
strofe mici ca fulgi de crizanteme,
ca să calce numai peste vers,
cu pantofi de rouă prin poeme.

Îi fac jocuri din aripi de cărăbuş
şi din umbră moale şi uşoară.
Leagăn i-am cioplit dintr-un arcuş
şi culcuş de cer într-o vioară.

Cresc păpuşi din floare de cireş
şi le plimb prin stihurile mele,
şi-un călut de vis îi scriu pe-un preş
măiestrit din cîntece şi stele.


Chiar şi urşii cu priviri de sticlă roz
şi cu funde prinse în agrafe,
îi adorm în basm cu voievozi,
în cociuobe albe de garoafe.

Şi-aşa trec zilele, cu steme,
cu surîs, cu zurgălăi sau cu amar,
şi ne uită-ntre garoafe şi poeme
-pici plăpînd şi tată grădinar-

pe o margine albastră de cleştar


PRICHINDEL
“TĂTICULE, VLEAU LUNA”

Prichindelul tatii, un crîmpei de rază,
legănat pe-o frunză lîngă o furnică,
stă, printre crăiţe şi trifoi şi-oftează,
trist ca un luceafăr mic de tufănică.

Trei pitici zănatici i-au adus panere :
nuci de fildeş, struguri de azur şi-alune
şi-au cărat şi-n cîrcă purpură de mere,
răsărit de piersici şi amurg de prune.

Şi-au stat fiecare pe o pergamută,
dîndu-i roade cu lumini cereşti . . .
De ce plîngi, fetiţă, ca o stea durută,
azi lîngă mireazma merelor domneşti ?

Şi-a chemat tăticu muzici înstelate :
un taraf de greieri sub un trandafir,
unul cu o cobză cît o fragă-n spate,
altul c-o ghitară mică de safir.

Luminiţa noastră nu vrea tămîioasă,
nici pitici, nici greieri argintîndu-şi struna.
Tată fără suflet, leneveşti în casă,
nu ţi-a spus, aseară, piciul să-i dai luna ?

Ei, tăticu poate-ar lua-o din grădină,
dar e grea de geamuri, brăţări şi viori,
şi-ar putea s-o spargă-n ţăndări de lumină,
cioburi de oglindă risipind-o-n flori.

Ci de vrea fetiţa, o merge-mpreună
cu tăticu ăsta neîndemînatic,
şi-a să stea trei ceasuri rătăcind prin lună
şi strîngînd melci limpezi de azur sălbatic.

Maică, fă-ne-o scară cum e borangicul…
Dă-ne-n traistă pîine şi magiun un pic.
Nu vezi ? Pleacă-n lună fata şi tăticu…
Haide şi matale, domnule Pitic !



SCHIŢĂ DE PRIMĂVARĂ

Ce se-aude ? Ce zvon lin ?
Ghioceii ies din humă
şi sub cer primăverin
sună clopote de spumă.

Şi la sunetele mici
care-n aer se desfoaie,
gărgăriţe şi furnici
se trezesc prin muşuroaie.

Se îmbracă-n haine noi,
ca în zi de sărbătoare,
şi din peşteri ies apoi,
să se-nchine lung la soare.

Blînd, de la fereastra lui,
toporaşul le strecoară
vestea bună cum că nu-i,
nu-i nici un vrăjmaş pe-afară.

Vioreaua s-a sculat
şi-ntr-un ciob de rouă clară
ca o fată de-mpărat
se admiră-n oglinjoară.

Un gîndac în strai de scrum
vrea şi el să-i vadă faţa :
- Uite-o, m-am oprit din drum,
Să-ţi spun bună dimineaţa !






LEAGĂN DE TOAMNĂ

Brumar. O stea s-a desfăcut,
inel tăcut,
şi pe crăiţe a căzut
ca un sărut.

Pe urmă luna s-a lăsat, 
caiac brumat,
şi păsăruici de matostat
şi-argint curat

suiră-n luntrea ei de os,
cu zbor sfios,
vîslind pe cerul somnoros
de abanos.

Ieri, păsările. Iar acum
flori mici de fum
cu traiste pline de parfum
pornesc la drum.

Piticii-au strîns din ierbi înalte
stelele-nvoalte
şi le-au cărat ca pe smaralde
prin scorburi calde.

Toţi pleacă : aripi, tufănici
şi licurici. Doar strugurii cu inimi mici
mai plîng pe-aici.

Auzi ? în geamul nostru-nchis
bătăi de vis.
Brumare, ce răvaş ne-ai scris
Pe frunză moartă de cais ?

O, e un greiere drumar,
un lăutar,
cu scripcă veche de cleştar
şi chihlimbar.

Mă duc, oftînd, ca să-i descui
şi ca să-i spui :
-Tot umbli tu pe cărărui,
al nimănui,

rămîi la noi în Brumărel
cu dibla ta cît un cîrcel
şi cîntă-mi pentru prichindel
un cîntec ca un funigel.


ELEGIE

Hulubi se scutură ninsoare.
Ning raiuri fragedă candoare.

Vin piersicii la noi în casă,
zăpadă roză de mătase,
şi zurgălăi pun la fereastră,
să-i vază Luminiţa noastră.

Lumina tatii, răsurică,
şi-adoarme-n colţ păpuşa mică
şi cheamă îngerii din zbor
s-o culce pe beteala lor…

Tu cînţi şi rîzi cu ochi senini
tăticu scrie mărăcini.
Condeiu-i lunecă din mînă
şi fruntea-i rece şi bătrînă
şi grea…Ce boabă argintie
din geană cade pe hîrtie
şi sparge slovele de-azur
şi le împrăştie-mprejur,
de parcă şoim de gheaţă mic
căzu-ntre pui de borangic
şi-a spulberat în vînt, deodată,
grădina lor cutremurată ?

Şi Luminiţa jucăuşă
cîntă şi-adoarme o păpuşă.
Ce-i pasă că tăticul ei
adună lacrimi în condei
şi că prin gîndurile-i grele
nu dorm păpuşi şi nu cresc stele ?

Printre hîrtii, cărţi şi condeie,
amurg şi morţi de curcubeie.
Dar jos, în colţ, surîs de rouă
şi licurici de viaţă nouă.

Paşi fragezi. Vine Luminiţa.
Se sting condeiul şi peniţa.
Apun hîrtii şi călimară.
Odaia toată-i primăvară.
Pe mîna grea care a scris
mîna fetiţei pune vis . . .
Aşază zîmbete de crin
pe cuta frunţii, pe suspin,
şi culcă, lină, pe necaz,
caisa roză din obraz.

De-ar plînge-acum tăticul ei,
ar creşte-n lacrimi clopoţei,
s-ar preschimba în lăcrămioare
şi plînsul tatii ar fi soare !


NANI-NANI, LEAGĂN DE VIOARĂ

 Nani-nani, leagăn de vioară,
pentru care taină cînt şi cresc
strop de lună, nufăr îngeresc,
lăcrămioară, inimioară şi comoară ?

Pentru care vise cu gondole
odrăslesc crîmpeiul meu de cer ?
Pentru zîmbet alb, pentru prier,
cu viole sub cupole de corole ?

Poate pentru dorul cu sandală
de suleget voievod mezin,
poate pentru cîntecul senin,
pe-o petală lilială de beteală . . .

Poate însă-l cresc pentru cucută,
pentru zări cu lung mărăciniş,
pentru doruri fără luminiş
cu durută mută alăută . . .

Cînt şi leagăn primăvară lină,
plîng şi-o-nchin aceloraşi poveşti
care-astupă razele crăieşti
şi le-nclină pe tulpină de rugină.

Nani-nani, leagăn de vioară,
pentru care taină cînt şi cresc
strop de lună, nufăr îngeresc,
lăcrămioară, inimioară şi comoară ?



ŞI CÎND TĂTICU S-O FI DUS

Mai e puţin, mai e puţin,
şi plec în praf, în stea şi-n crin.

Azi, piersic vechi ce stă să cadă
şi mîine : brumă, zări, zăpadă.

Şi cînd tăticu s-o fi dus
sub fluturi jos, pe zodii sus,

în urmă-i, mic seraf bălai,
inel suav, crîmpei de rai,

tu, pui plăpînd de promoroacă,
într-o grădină, într-o joacă,

să rupi din iarbă stea cu foi,
luceafăr verde de trifoi,

să-l legeni lung în mîini senine,
şoptind : tăticu e cu mine.

Apoi să prinzi pe flori de pluş
un licurici sau cărăbuş,

să-l culci pe-obraji de pergamută,
zîmbind : tăticu mă sărută.


DESTIN

Odor suav, surîs de crin,
paşii tăi albi spre ce destin ?
Spre care ţărm, sub care zodii ?
Ani cu păuni, venin sau rodii ?

Tăticu-ar vrea să-ţi lase zale,
conduri şi steme cu opale,
să treci prin viaţă steag de bronz,
Domniţă cu pantofi de bonz.

Dar în calica moştenire
nu sunt nici zale, nici safire.
Stema-i de vis pe fruntea smeadă,
Condurii : clipe de zăpadă…

O, testament sărac, ce vrajă
te-a scris cu pînză de păianjăn,
mînă sfioasă şi stîngace,
te-am învăţat să creşti răgace,

şi licurici şi flori neghioabe,
nu foişoare cu podoabe !

Cu aste daruri mici de fum,
pui scump şi alb, te-ai frînge-n drum.
Ţi-ai lua tovarăşi numai macii
şi funigeii şi gîndacii,
şi-n vălmăşeala lor pitică
n-ai fi decît o tufănică,
un cărăbuş cu zale moi
trîntit de lună în trifoi…

Ce dar, ce scule mari de gheaţă
să-ţi dea tăticul pentru viaţă ?
Ce scut, ce straie de văpăi
să născocesc anilor tăi ?
Cum să descînt peste poeme
să cresc din duh comori şi steme ?

Te-aş vrea prin viaţă steag de bronz,
Domniţă cu pantofi de bonz…

Mă uit în ochii tăi, odor :
ci eu surîd în cerul lor.
Privesc la fruntea ta de rază :
e fruntea mea care visează.
Văd geana tremurînd mătasă :
întocmai geana mea se lasă…
Aceeaşi umbră albă creşte
pe gura ta care-mi zîmbeşte,
pe gura mea ce-ţi spune cîntec,
pe mîna care-ţi scrie cîntec.
Luceafăr trist ce-mi arse-n coastă
acum şi-n pieptul tău adastă,
resfrînt în tine stea ciudată,
lacrimă-n rouă curată…

Ci nu ne vreau uniţi pe punţi,
acelaşi vis, aceleaşi frunţi.

Cu care foarfecă beteagă
să tai lumina ce ne leagă ?
Ursitei tale, ce vintrele
să-i dau, să pleci pe mări cu stele
-lotcă de cer şi curcubeu-
uitînd pe zare ţărmul meu ?

Te-aş vrea prin viaţă steag de bronz,
Domniţă cu pantofi de bonz.

Dar dacă gem să ne despartă
adînc, corăbii, zări şi soartă,
mai clar în tine mă aprinzi
în lungi răspunsuri de oglinzi…

Şi-aşa…cum nu mai pot vreodată
din nuferi tineri de agată,
din anii tăi cu albe foi,
să-mi iau destinul înapoi,
vei merge, strop de luminiţă,
cu visul tatii : cununiţă,
în viaţa ta cu viaţa lui,
la piept cu cîntecele lui.
Şi nu vei fi un steag de bronz,
Domniţă cu pantofi de bonz,

ci o fetiţă care are
conduri de rouă, paşi de floare,,
şi care, printre crini şi-albine
zîmbind, în braţe cu stamine
de-atît surîs o să viseze
de-atîtea vise o să plîngă,
de-atîtea lacrimi o să cînte…



LEAGĂN MIC

Strop bălai, lumină rară
de cleştar şi peruzea,
te-am culcat într-o vioară
şi-am cules din primăvară
floare albă ca o stea,

ca să-ţi fie stea.

Lîngă leagăn, din baladă
ţi-am adus un crin senin,
să stea veghe de zăpadă,
ca un înger mic de crin,

heruvim de crin.
Şi ţi-am pus pe mînuşiţe
fluturi moi cu zbor deschis,
licurici cu luminiţe,
ca să-ţi lumineze-n vis.

Fluturi pentru vis.

Şi-ntre florile grădinii,
lîngă fluturii ce ning,
n-ai să ştii că mor toţi crinii
şi că fluturii se sting.

Într-o zi se sting.


Că-ntr-o zi şi pentru tine
zborul lor va fi închis
şi că nimeni nu mai vine
să-ţi aducă stele-n vis.

Stele mari de vis…


LEAGĂNUL DE AZI

Nani, puiul mamei. Ţi-au trimis
zorile trei ramuri de cais.

Trei lumini desprinse dintr-un pom :
-Cîntul - Pacea - Dragostea de om-.

Cînd am fost ca tine, bezne mari
mi-au adus trei vreascuri de arţari.

Trei uscate gheare de copac :
-Plînsul - Truda - Foamea fără leac-.

Nani, puiul mamei. Ia puteri :
ţîţa maicii-i grea de primăveri

şi pe leagăn cîntecele ei
ţi-au boltit un cer de porumbei…

Cînd am fost şi eu un prunc amar
maica-mi da din ţîţe numai jar

şi-mpletea oftat şi dezmierdări
cu oftatul tunului din zări…

Nani, puiul mamei. Să culegi
pe obraji surîsul lumii-ntregi.

Iar cînd, mîine, paşii-o să-ţi îndrumi,
du şi tu surîs întregii lumi,

trei lumini desprinse dintr-un pom :
-Cîntul - Pacea - Dragostea de om-.

Nani, puiul mamei. Ţi-au trimis
zorile trei ramuri de cais.






































































BALADA

UCENICULUI

CU OCHI 

ALBAŞTRI



Aplecat peste argilă,
suduind cu foc,
biet olar fără noroc,
o frămîntă-n silă.

Blidele cu cerbi şi ciute,
cu lăstuni şi flori,
nu mai rîd, ca alteori,
prin unghere mute.

Nici vioaiele ulcioare
zvelte-n braţ şi gît,
nu-l mai bucură, oricît
le-ar stropi cu soare.

-Oale triste şi posace,
răsfăţate ieri,
tot ce-am scos din mîngîieri
ţăndări azi aş face.

In zadar v-am scris pe feţe
răsărituri dulci,-
nu vă vrea nici tîrg, nici bîlci,
trista tinereţe.

Mă tot duc cu hîrburi goale,
vin tot mai calic,
parc-aş duce-n Carul-Mic,
sus, prin lună, oale.

Supte-s pleoapele nevestii,
plozii supţi şi ei.
Bate jalea prin bordei
ca un vînt prin trestii.

Aşa spune, şi, de-o parte,
oalele tresar,
şi, ca el, şi ele par
necăjite foarte.

-Dragele tătuchii fete,
alt olar străin,
ni s-a pripăşit vecin,
cu urzeli şirete.

Rătăcit de nu ştiu unde,
Spîn, limbut şi şchiop,
ne bea soarele din plop,
zările rotunde.

Nu atît din lut cuminte
iscă frumuseţi,
cît momeşte tîrgoveţi
fermecînd cuvinte.

Are şoapte moi ca lîna,
miere din ştiubei,
grai cu salbe şi cercei,
vorba ca fîntîna.

Tîrgu-ntreg îi rîde-n cale
meşterului spîn.
Numai eu cu voi rămîn,
cîrd pestriî de oale.

Zice şi, oftînd, se pleacă.
Mîngîie-o ulcea,
Cîte-o oală, ici, colea,
cîte-un blid împacă.

Sau le ia de jos, în parte,
pe genunchi niţel,
că-s şi ele, ca şi el,
necăjite foarte.

*
Pe la ceasul serii,
cînd, gătiţi curat,
vişinii şi merii
ies la porţi în sat,

pe sub legănare
albă de salcîm,
un drumeţ răsare
de pe alt tărîm.

Tînăr ca minunea
crăngii pe zăplaz,
'nalt cum e minunea
papurii pe iaz.

Ochii, prinşi cu plasa
dintr-un fund de cer,
cînd sunt ca mătasa,
cînd de giuvaer.

Vine fără grabă,
doar cu zarea-n sac;
bate la cocioabă
de olar sărac.

-Să nu-mi dai simbrie,
Meştere, nimic;
prispa ta să-mi fie
pat de ucenic.

Iar de-ţi sorbi fiertura
Lîngă muc de seu,
cu mireazmă gura
mi-oi clăti şi eu.

-Mergi, măi, linge stele,
biet încalţă-zări,
să frămînţi ulcele
altor depărtări.

Cruce fă-ţi şi du-te,
ucenic pribeag,
dintre hîrburi slute
şi noroc beteag.

Nici un blid de bozii
n-am la cină-acum.
Străvezii mi-s plozii
şi muierea fum.


Ochii, prinşi cu plasa
dintr-un fund de cer,
cînd sunt ca mătasa,
cînd de giuvaer.

-Ba aici mi-e locul,
meştere amar.
Ţi-a fugit norocul
la un alt olar.

Iarăşi o să vină
de-om trudi în doi
oale de lumină
şi ulcele noi.

Ochii lui, obrazul
mai senin i-l fac,
că topesc necazul
de olar sărac.

-Scoate-ţi, ucenice,
cuşmă şi opinci.
Patru guri calice
vom spori la cinci.

Tinda, pat să-ţi fie,
luna, strai de in,
stelele simbrie,
soarele, tain.

Rîde ucenicul.
Ochii-adînci şi buni
parcă-s borangicul
serii cu lăstuni.


Şi-atît cer închide
fundul lor de lac,
că surîd şi blide
şi olar sărac.

 *
De sub mîna ce-l supune,
tînăr şi zburdînd,
lutul prinde chip plăpînd,
dulce goliciune.

Şi cum iese din plămadă
trupul fără strai,
parcă gîngureşte grai,
parcă vrea să vadă.

Sus, pe cîntecul tulpinii,
roata joacă şi
născoceşte gingăşii,
rotunjimi şi linii.

Printre noi făpturi de oale
răsărind, zvîcnesc
ba un umăr fecioresc,
ba o coapsă moale.

Ba pe-un fraged şold subţire,
toarta de ulcior
galeş cade şi uşor
ca un braţ de mire.

Colo, ca un sîn de fată,
pîlpîie-o ulcea.
Un obraz de blid spre ea
cu sfială cată.

Dincolo, o lună plină
a căzut din cer
sau o strachină-n ungher
picură lumină ?

Harnic ucenic se pleacă
smălţuind mereu.
În spărturi de curcubeu
huma o îmbracă.

Dacă mîinile-o răsfaţă
şi-o desmiardă lung,
ochii lui parc-o străpung,
vrînd să-i deie viaţă.

Ies familii de argilă
de sub mîna lui:
oale mari şi mici cu pui,
blide cu prăsilă.

Freamătă de ele, cîntă
Tindă şi cerdac.
Cîntă şi olar sărac
şi bojdeuca sfîntă.

 -Mi-ai făcut aici, băiete,
cîntec din bordei,
zîmbet, fiece crîmpei,
fiece scaiete.

Tu dai duhul tău ţărînii,
inimă îi dai;
porţi şi-n ochi un colţ de rai
şi-n minunea mîinii.


Tot nu vrei să-mi spui de unde
vii şi cine eşti ?
Ucenic cu ochi cereşti,
taina ta ce-ascunde ?

El zîmbeşte şi frămîntă
sau, pe lutul scris
smălţuieşte cerbi de vis
şi cocioaba cîntă.

-Mi-ai sfinţit şi prag şi oale,
ucenic senin.
Prour, la fereşti mi-anin
Zîmbetele tale.

Soare-s genele muierii,
Tîrgul larg şi bun,
iar tu rîzi, cum rîde-n prun
creanga primăverii.

Tot nu vrei să-mi spui de unde
vii şi cine eşti ?
Ucenic cu ochi cereşti,
taina ta ce-ascunde ?

El surîde şi frămîntă.
Oalele cu pui
gînguresc în jurul lui
şi bordeiul cîntă.
 
 *
Cine-mi lunecă pieziş
la uluci iscoadă ?
Cine-şi face din frunziş
pîndă şi broboadă ?

Cine din salcîmi în duzi
şerpuie subţire,
că nici boare nu-l auzi,
nici nu-l simţi foşnire ?

Spîn limbut sub crengi în pîrg
umbra şi-o desprinde,
ros de ciudă că la tîrg
oale nu mai vinde.

Pe furiş, cu pasul rar
şi cu umblet moale,
dă colibei de olar
tîlhăreşti tîrcoale.

Şi pe prispă de bordei
oare ce-mi zăreşte ?
Oale scrise cu scîntei
Rîd copilăreşte.

Blide noi la soare-şi scot
rumena lor faţă,
adunînd văzduhul tot
într-un ciob de viaţă.

Şi-n mijlocul lor, din plin
frămîntînd plămada,
tînăr ucenic senin
alb cum e zăpada.

Ochii par din cer culeşi,
taine fără nume;
zîmbetul, ca un cireş,
i-a-nflorit în lume.


Licăre sub mîna lui
lutul cînd l-atinge.
Fulger care e şi nu-i
fruntea i-o încinge.

Şi tot trupul, scufundat
trudei ce-l îndoaie,
parcă scapără ciudat,
cînd îi cînd, prin straie.

Verzi sunt buzele de spîn,
limba şi mai verde;
cu năpîrci în gînd păgîn
printre crengi se pierde.

Iar în zori, cînd ori ce stea
fuge sus în slavă,
spînul şchiop cu limba rea
duce-n tîrg otravă.

-Strîmbi am fost, smintiţi am fost,
crunt păcat ne-apasă:
dracul are adăpost
la olar în casă.

Ucenicul nepătruns
ce, rîzînd, ne-nşală,
fumegă miros ascuns
de pucioasă goală.

L-am pîndit printre uluci,
l-am văzut cum scoate,
din dogori şi din năluci,
oale blestemate.


Ce stîrneşte din vîltori
mîna fumegîndă
cară tîrgului în zori,
spurcăciuni să vîndă.

Vorbele de spîn semeţ
zumzăie ca stupii,
prind spinare de mistreţ,
se zbîrlesc ca lupii.

-Nu-i sfielnic ucenic
cel răsfiert în smoală;
 iadul joacă din buric,
pus în orice oală.

Ţipă-n blide goliciuni
vii de paparude,
ard şi zbîrnîie tăuni
în ulcele crude.

Fie blid, fie ulcior,
pîngărind, ne-ntină
pîinea sfîntului cuptor,
sfîntul vin la cină.

Toate parcă-s în răspăr,
numai iadu-n toi e.
S-a legat cu dracul văr
tîrgul, fără voie.

Vorbele -zăvozi de fier-
scapă din belciuge.
De la vameş la dulgher,
geme tîrgul, muge.


Vuietul, sculat întreg,
pleacă de la vetre.
Mîinile păduri culeg,
cară munţi de pietre.

Fierb ţn poartă de olar
gloatele năuce.
Ochi senini în prag răsar,
raiul lor străluce.

Creşte negrul vălmăşag,
urlă tîrgoveţii.
Bunul ucenic din prag
luminează vieţii.

Ţăndări oalele se fac,
blidele fărîme;
zări şi tindă şi cerdac
stau să se dărîme.

Pietre vin în joc turbat,
Grindină nebună,
peste tînăr trup se-abat ;
peste blide tună.

Tună pietre, fierb furtuni,
se-ntărîtă gloate.
Mai albaştri, ochii buni
luminează toate.

Sîngeră, sub izbituri,
oalele schiloade.
In genunchi, peste spărturi,
umbra albă cade.


Geme cîte-un hîrb mai mic,
plouă bolovanii.
Ochi senini de ucenic
luminează stranii.

Mor ulcioare de pămînt,
zuruie ulcele.
Ucenic cu trupul frînt
arde peste ele.

Şi cum sta-n genunchi, pe prag,
cioburilor pază,
cîte răni de hîrb beteag,
toate scînteiază.

Bolovanii vin duium,
tîrgul creşte-n poartă.
Ochii mari surîd şi-acum,
ochii limpezi iartă.

Alte ţăndări se-nroşesc,
iar din luturi sparte
frunţi, obraji şi ochi zîmbesc,
luminînd prin moarte.

*
Melcii stelelor scot coarne,
forfotind prin foi.
Cărăbuşi de aur, goi,
cad prin crini cu goarne.

Vraiştea de sus e toată
freamăt, zumzet, zvon;
la fereşti fără oblon
tainele se-arată.

Ca o pară-n cer se coace
veacul necules.
Ies minunile, cum ies
puii din găoace.

Noaptea-i grea de must, şi luna
dă şi ea în copt.
N-a dormit de nopţi vreo opt
meşterul nici una.

Somnu-abia acum prăvale
în adînci fîntîni
tîmpla ce-a căzut pe mîni,
omul beat de jale.

Frînt pe scaun, lîngă roată,
noaptea-l suge-n gol.
Plînsul tot îi dă ocol,
luna, cîteodată.

Pe tulpină, roata moartă
n-a mai pus zvîcniri
rotunjimilor subţiri
de ulcior cu toartă.

N-a mai pus nici şold molatic,
nici grumaz sfios
lutului zvîrlit pe jos,
crîncen şi sălbatic.

Blide surde, oale ciunge,
hîrburi şchioape zac
moarte-ntr-un ungher sărac,
unde stea n-ajunge.


Şi, deodată, zidul pleacă,
lunecînd-napoi.
Cu mireasmă de trifoi
luna toate-îneacă.

Dau navală-n casă nucii,
teii buzna dau.
Unde-a fost perete, stau
'nalte trepte lucii.

Şi pe trepte lin coboară
şovăielnic pas;
ucenic cu chipul tras 
intră în cămară.

Parcă luna îl aduce,
razele l-aduc.
Vin grădinile buluc
cu tămîie dulce.

Fruntea-i picură broboane
roşii de măceş,
ochii par din cer culeşi,
faţa, din icoane.

Uneori roşesc o pată
stropii pe podea,
dar el rîde, cum rîdea
lumii, altă dată.

Razele vorbesc în şoaptă,
cu polen pe guri.
In ungherul cu spărturi
foşnet se deşteaptă.


Cioburi pline de sfială
ies din morţi adînci:
în genunchi, în cîrji, pe brînci,
orice hîrb se scoală.

Oale ciunge, blide surde,
ţăndări fel şi fel
merg de-a buşilea spre el,
gata iar să zburde.

Din surîsul lui adie
duh de busuioc:
toate stau, cînd stă pe loc,
merge, toate-nvie.

Singur meşterul suspină,
dus în vis, afund.
Pînă-n noaptea lui pătrund
ochii de lumină.

Mîini subţiri se lasă bune
peste somnul greu ;
ochii mari surîd mereu,
glasul dulce spune:

-Meştere cu lungi suspine
ce-ndoieli te storc ?
Vezi, din alte lumi mă-ntorc
ucenic la tine.

Vin aşa cum mă ţii minte,
ca în ceasul cînd
pietrele loveau, pe rînd,
trupul meu fierbinte.


Coasta mea şi-acum dogoare,
dar zîmbesc şi cînt.
M-am întors ca să-ţi frămînt
alte noi ulcioare.

Nu fi trist că sînger încă.
Noaptea am să-ngrop
în argilă cîte-un strop
şi-n tăcere-adîncă.

Ziua, tîrgul m-ar ucide,
se răscoală-ntreg,
dacă vede că mă-ncheg
în pămînt de blide.

El nu-mi iartă orice feric
din surîs ceresc.
E mai bine să-mblînzesc
lutul pe-ntuneric.

Bunul ucenic cuvîntă.
Ia, domol, de jos,
lut zbîrlit şi somnoros
şi-ndelung frămîntă.

Cînd cu mîna îl înfrînge,
cînd pe roată, sus.
Rar, în negrul trup supus
cade-un strop de sînge.

Tac străfundurile lumii,
un cuvînt nu zic.
Numai blîndul ucenic
Dă cutremur humii.


Plămădeşte noaptea-ntreagă
oale, blide, căni.
Picurii neînchisei răni
zîmbete se-ncheagă.

Şi cocioaba iar se-ncarcă
cu făpturi zglobii,
ca albaştrii ochi de vii,
de senine parcă.

Chiar şi meşterul ce doarme
rîde-n somn stingher,
în bordeiul plin de cer
şi gingaşe larme.

Zorii fîlfîie prin casă.
Mîini subţiri tresar
şi pe frunte de olar
ca un mir se lasă :

-Scoală, meştere, şi ia-le.
Arde-le-n cuptor,
mergi şi fecioria lor
du-o lumii tale.

Lasă tîrgul tău să creadă
singur că le faci.
Lumii, dacî vrei s-o-mpaci,
dă-i mormînt să vadă.

Să nu-i spui că vin pe lună,
nici ce-ascund în lut.
Las-o pe mormîntul mut,
mărăcini să-mi pună.


Nopţi la rînd ţi-oi fi de-acuma
tainic ucenic.
Paşii par de borangic,
faţa lui, ca spuma.

Înc-odată, prin odaie,
ochii zări trimet.
Paşii urcă-ncet, încet,
trepte de văpaie.

Peste oale, căni şi blide
scări de foc se-nchid.
Unde trepte-au fost, stă zid,
iarăşi vechiul zid e.

Zorii zboară şi se joacă
gureşi porumbei.
Apoi meşter şi bordei
în mărgean îmbracă.

Şi, deodată, fiecare
oală de pămînt,
lăcrimînd de duhul sfînt,
sîngeră de soare.

***













BALADA

CLOPOTARULUI

DIN STELE



A plecat moţul cu gloata.
Pumnii-s tari şi paşii grei,
parcă toată Detunata
l-a-mbrăcat în piatra ei.

A plecat moţul la ţară
şi tot vine-n drumul lui,
nu farină ca să ceară
şi nici milă nimănui.

A plecat moţul şi mere
şi tot creşte la răscruci,
nu cu cercuri şi ciubere,
ci cu furci şi cu măciuci.

Nu cerşind din poartă-n poartă,
nici flămînd din loc în loc,
ci cu umblet ce nu iartă
în cumplite-opinci de foc.

Ziua tînără se scoală
mai devreme, dinadins
să se-mbete de răscoală
ca de-un crîncen vin aprins.

Nici Bihorului nu-i lene,
Dacă pleacă munţii toţi.
Tună gloatele crişene
şi Zarandul, lîngă Moţi.

Răzmeriţa nesătulă
calcă zarea pînă-n fund,
cu ţuguie de căciulă
împlîntate-n cerul scund.

Şi cum tot coboară ţara
cînd din stînci, cînd din copaci,
veacul dă-n genunchi, ca fiara
încolţită de gonaci.

Şi cum smulge crunta apă
putregai de răgălii,
strîmbătăţi răscoapte crapă
pînă jos în temelii.

*

Roşu taur de jăratic
cu văpăi pe bot,
soarele, zvîcnind sălbatic,
trece rîu-not.

Fulgeră iconostasul
serii de mărgean.
Piatra tremură sub pasul
gloatei lui Crişan.

Sîngerînd cumplit de soare
pe tăişuri reci,
coase lucii şi topoare
spintecă poteci.

Înflorită-n noi veşminte,
printre meri şi pruni,
iese Tîrnova-nainte
tinerei furtuni.

Popa-n drum înalţă cruce
spre sărut sfios.
Ca o lacrimă străluce
trupul lui Christos.

-Domnul să te aibă-n pază,
oaste de iobagi.
Valea Tîrnavei e trează
pentru oaspeţi dragi.

Te-aşteptăm, răscoală sfîntă,
Să despici făgaş.
Nu mai geme azi, ci cîntă
bunda pe clăcaş.

Cîntă brazda şi iobagul,
cîntă morţii-n glod.
Jos sub talpă, fierbe pragul,
fierbe mustu-n rod.

Fierbe-n mîini de rob lopata,
fierb fuior şi fus.
No, de-acum robie, gata !
Din cenuşă, sus !

Dinaintea asprei cete,
straşnic în suman,
flutură puţin din plete,
surîzînd, Crişan.

Sfînt la chip şi-n răzvrătire
şi la vorbă sfînt,
rupt din gresie subţire,
ars de ploi şi vînt.

Pupă crucea şi se-nchină.
Dar în faţa lui,
rotunjesc doi ochi lumină,
mari şi nesătui.

Nu-l privesc, îl sorb cu sete,
limpezi şi cereşti.
-Cînd te uiţi aşa, băiete,
parcă mă sfinţeşti.

Maica Domnului -minune-
ţi-a dat ochi din rai.
Ce porţi tu în suflet, spune,
şi în ochi ce ai ?

-Sunt Călin, măi bade. Tata
crîsnic e în sat.
Pot să merg şi eu cu ceata,
Dîrz şi răsculat.

Vreau şi eu să fiu cătană
oastei de ţărani.
Implinesc, la Sfîntă-Ană,
treisprezece ani.

Nu mai mi-e de-acum de zburdă
cu copiii-n stol.
Ştiu să-ncarc cu plumbi o durdă
sau topor să scol.


Şi securi şi coase-aşteaptă,
şi privesc şi tac.
Surîzînd, Crişan şi-ndreaptă
cuşma lui de dac.

-Dogoreşti de dor, copile,
arzi ca un cuptor,
dar eşti mic încă de zile
ca să scoli topor.

Nu ţi-e vremea de cătană,
fiu de clopotar;
doar bucoavnă, ghiers şi strană
potrivite-ţi par.

Stai la vatra ta şi-nvaţă
psalmi şi rugăciuni ;
mîine, pentru-o nouă viaţă,
clopot nou să suni.

Se-ntristează faîa mică.
Ochii mari se-aprind,
plini de lacrimi se ridică
spre Crişan cu jind.

-Lasă, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrînt;
lacrima ce plînge-n tine
lumineaz-o-n cînt !

Şi Crişan, domol, mîngîie
fragedul obraz.
Vîntu-i smirnă şi tămîie,
zarea e topaz.


Pomii vor şi ei s-alinte,
încărcaîi de flori,
chipul ars de plîns fierbinte,
ochii rugători.

Oacheşă la trup şi-nvoaltă,
seara de Prier, creşte-atîta de înaltă
că miroase-a cer.

*

În grădina lui Călin
toate păsările vin,
cîntă mult şi dorm puţin.
Toate stelele se-anină,
toate crengile se-nchină.

Doar o pasăre străină
n-are cîntec, nici hodină.
S-ar tot face pe tulpină
glas de om care suspină,
s-ar tot face dar nu poate,
pînă-i noaptea jumătate.

Şi Călin, în patul lui,
cînd e pasăre,cînd nu-i.
Cînd şi-ar face aripi dorul,
cînd nu poate să-şi ia zborul.
Şi cînd plînge, parcă scrie :
nu cu slove pe hîrtie,
ci cu jarul inimii
scris pe faţa perinii,
cu cerneala genelor
şi pana sprincenelor.

-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,
dar trup mic de ani puţini.
Dacă pentru libertate
nu duc sac cu plumbi în spate,
dacă pentru-un colţ de pită
nu scol coasă ascuţită ,
dacă pentru neamul meu
nu ridic toporul greu,
batăr fă-mă , ca pe tata,
clopotar pe toată gloata;
batăr dăruie-mi putere,
să sun ceas de înviere !
Fă-mă crîsnic plin de vlagă,
Să bat clopot noaptea-ntreagă,
să dea zărilor ocol,
Neamul meu din somn să-l scol !

Suflă-n geamuri luna plină.
Perna-i udă de lumină.
Toate şoaptele din lună,
toate ca un freamăt sună,
toate vor ceva să spună.

Doar pe creanga din grădină,
Neagră pasăre străină
n-are cîntec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
plîns de om care se zbate.

Spune glasul lunii pline :
-Hai, Căline, vin cu mine.
Duhul nopţii cheamă iară :
-Hai, Căline, pîn-afară.
Crengile au viers pe gură :
-Vin' , Căline, pîn-la şură.
Păsările vor să-l vadă :
-Vin', Căline, în livadă.
Numai pasărea străină
de pe ramura mezină,
n-are cîntec, nici hodină.
S-ar tot face, dar nu poate,
ţipăt nopţii blestemate.


*


A ieşit cu paşi desculţi.
Luna îl urzică.
Şi-n nesomn sunt spini prea mulţi
pentru tîmpla mică.

Bozii înălţate-n cozi
îi pîndesc cărarea.
Albi şi tineri voievozi
prunii-şi mişcă floarea.

Alb, în cămeşuica lui,
printre pruni răsare.
Parcă e şi el un pui
de cireş în floare.

Ce-i şoptesc şi ce-i tot spun
cînd o umbră-n cale,
cînd o ramură de prun,
cînd o rază moale ?

Că pe creangă cum tăcea,
neagră în grădină,
prinde viers acum şi ea,
pasărea străină.

Prinde viers şi prinde grai,
Prinde glas cuminte.
-Pasăre cu negru strai,
parcă-ndrugi cuvinte.

-Mai Căline, suie-n tei,
printre ramuri dese.
Din pădurea Tîrnovei
vezi ce şarpe iese.

-Pasăre cu-aripi de scrum
de prin alte crînguri,
mult a fost să taci şi-acum
taine multe gînguri.

-Măi Căline, nu auzi
umblete de fiară ?
Zangăte şi paşi zăluzi
tot prin rîpi coboară.

Aud, pasăre, şi văd
printre ramuri dese.
Văd năluci şi simt prăpăd,
luna vrăji îmi ]ese.

Parcă sclipete de spăngi
cresc din rîpi , pe coaste.
-Măi Căline, printre crăngi
nu-s năluci, ci oaste.

-Tulai , pasărea mea, nu-s
cuşme, nici sumane,
ci soldaţi crăieşti de sus,
falnice cătane.


Pasăre, parcă mi-a-mpuns
pieptul o frigare.
Oastea grofului pe-ascuns
îşi întinde ghiare.

Desprinzîndu-se uşor
de pe-nalta-i mladă,
pasărea cu negru zbor
piere în livadă.

Cine-o fi vîndut, viclean,
oaspeţii şi satul ?
Vin să-l prindă pe Crişan,
cum abaţi vînatul.

Vin să-l smulgă din culcuş,
sub tăcerea lunii.
Ah ! pîndarii toţi dorm duşi,
nu sunt treji nici unii ?

Nici o veghe de străjer
chiot nu ascute ?
Sări, Căline, jos din cer,
sări din tei mai iute.

Cui să-i ducă vestea rea,
pe Crişan să-l scoale ?
-Doamne, dă-mi fierbintea stea
a poveţei Tale.

Pune-n gîndul meu zbătut
raza ta curată !
Şi lumină s-a făcut
în copil, deodată.


Parcă s-a cuminecat
mica lui făptură ;
e mai mare, mai bărbat,
cu lumini pe gură.

N-o să-i deie grofului
robi pentru belciuge !
Alb, în cămeşuica lui,
fuge, fuge, fuge.

Trupu-i numai scînteieri,
paşii scînteiază.
Pe sub crăngi de pruni şi meri
urma lui e rază.

O fi, măre, timp de-ajuns
satul să-l deştepte ?
În clopotniţă pătruns,
fulgeră pe trepte.

Bat în cuiburi, fîlfîind,
speriaţi, lăstunii.
Tinerele mîini se-aprind
vîlvătăi pe funii.

Cade-n noaptea fără fund
dangătul de-aramă.
Zările care-i răspund
ze zbîrlesc în coamă.

-Scoală, satul meu iobag,
scoală-te, furtună !
Tunet braţelor ce-l trag,
cruntul clopot tună.


Bubuie arama grea
să trezească truda.
-Scoală, răzmeriţa mea,
că te vinde Iuda !

Sună, clopote, prelung,
şi deşteaptă gloata.
Crîsnic m-am legat s-ajung,
Clopotar, ca tata !

Mai năvalnic, mai aprins,
clopotul se-aruncă,
prăvălind în necuprins
luna, ca pe-o stîncă.

Munţii toţi se surpă-n gol,
ţăndări să se sfarme.
-Taică, dă-mi puteri să scol
Neamul care doarme !

*

Din ce spartă veşnicie
lespezi mari de dangăt sar ?
Ce năpraznic clopotar
trage veacul de frînghie ?

E de foc sau e de piatră,
alb în cămeşuica lui ?
N-o să-i deie grofului
nici un rob culcat pe vatră.

Noaptea sare ca o uşă
smulsă straşnic din ţîţîni.
Satul de iobagi romîni
se ridică din cenuşă.

Somnul se preschimbă-n flinte,
pernele se fac securi.
Din răscruci la cotituri,
gloata-i trează şi fierbinte

Turbă ciuda pe oţele
şi-n cătane-mpărăteşti.
-Inger eşti sau demon eşti,
clopotarule din stele ?

Cin' te-a dus în turla naltă
vijeliile s-asmuţi
şi tot trăznetul să-l muţi
dintr-o zare-n ceealaltă ?

De eşti duh sau numai pleavă
de valah în turnul tău,
nu te-o judeca birău,
ci crăiescul plumb din ţeavă !

Pîlc de spăngi cărări îşi taie
tot pe brînci, pe după dîmb.
Rîpîiala lor de plumb
Biciuieşte ca o ploaie.

Aşchii se desprind din lună
şi din turnul transilvan.
Clopotarul năzdrăvan
tot mai crunt prin stele tună.

Altă grindină.Alt ropot.
Aşchii noi din zid se rup.
Străluceşte micul trup
ca un crin legat de clopot.

Nu-i muiere, n-o să-şi plîngă
Braţul drept rămas beteag .
-Clopot m-am jurat să trag.
Am să-l trag cu mîna stîngă.

Mai grozav furtuni prăvale
din clopotniţă, din cer.
-Ticălos paracliser,
plumbii-ţi dau în van tîrcoale !

Puştile prind iar să bată.
Crăngi cu flori din pruni se frîng.
Cade frînt şi braţul stîng,
ca o creangă-nsîngerată.

-Nu-mi da plînsul suferinţii,
ci dă-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
să-l sun, chiar de trag cu dinţii.

Dinţii-n funie se-mplîntă,
arde micul trup bălai.
Clopotul de lîngă rai
nu mai tună sus, ci cîntă.

-Lasă, nu ofta, Căline,
fii fecior ne-nfrînt.
Lacrima ce plînge-n tine
lumineaz-o-n cînt.

Cine-i spuse vorbe bune,
ieri, în rumenul apus ?
O să-nalţe, cum i-a spus,
din durere, rugăciune.


Trage. Clopotul se roagă.
Lungul tunet din furtuni
cîntă-acuma rugăciuni
pentru răzmeriţa dragă.

Dîrzul crîsnic de-adineaur'
prins cu dinţii toţi de cer,
printre stele care pier
sparge cîntece de aur.

Ca un zbor se-avîntă-n spaţii,
spînzurat de ruga lui !
Jos, prin oastea grofului,
Sparg porţi negre răsculaţii.

-N-ai stîrnit destul zăvozii,
diavole de clopotar ?
Puştile crăieşti bat iar
şi se pierd, pe brînci, în bozii.

Dinţii încă vor s-apuce
funia de care-au tras.
Singur, lîngă rai rămas,
clopot vine şi se duce.

Singur clopotul suspină
tot mai sus şi tot mai lin.
Trupul mic, de sînge plin,
parcă sîngeră lumină. 

Ochii de la Prea-Curata
cerul încă îl străpung.
-Crîsnic m-am legat s-ajung,
clopotar pe toată gloata !


Picurii ce-i curg pe faţă
tremură şi ei puţin,
dar se fac surîs senin,
limpezimi de dimineaţă.

-Lasă, nu ofta, Căline,
să nu plîngi, fecior ne-nfrînt.
Toată lacrima din tine
urcă-n stele clopot sfînt.

***































 BALADA
 CODRULUI FĂRĂ HAIDUC


Ca de dincolo de lume,
vine plin de colb,
faţa dîrză, mîna-n şold,
armăsaru-n spume.

Fruntea-i creşte mai înaltă,
pletele în vînt.
Stînci, păduri, furtuni îi sînt
mume laolaltă.

Ard amurguri sub sprîncene
şi, pe chip semeţ,
sărutări de pădureţ
şi de nopţi codrene.

În cîlcîie cînd îşi strînge 
murgul năzdrăvan 
pare-arhanghel pămîntean
sau un cneaz de sînge.

Flinta tot şi-ndreaptă ţeava
 să privească-n sus :
 ochi de uliu nesupus
 care-nfruntă slava.


 Ipingea bogată poartă,
 cioareci şi tuslugi.
 Arnăuţi şi străji şi slugi
 înlemnesc în poartă.

De cînd sunt nu mai văzură
 porţile domneşti,
 izbucnită din poveşti,
 astfel de făptură.

 Arătarea din baladă
 sare jos din şea :
 -Unde-i Vodă Caragea ?
 Iancu vrea să-l vadă.

Toţi bulbucă ochi de broaşte
turcii cresc în fes :
-Cine eşti, boier ales ?
Cine te cunoaşte ?

-De la Vodă la Agie,
grecii toţi mă ştiu.
De la Olt şi pîn-la Jiu
codru-ntreg mă ştie.

Parcă trăznetul despică
porţi şi arnăuţi.
Cît îs la picior de iuţi
şi ce-nalţi în chică !
Faraonii şi buzaţii
schiaună prin curţi.
Lungi în mîini, la fapte scurţi,
gîfîie gealaţii.


Se-mbrîncesc în poticnire
turcii cu şalvari,
cetele de palicari
chiţcăie subţire.

-Iancu ! freamată cerdacul.
Prinşi de tremurici,
 pehlivani şi măscărici
 vin de-a berbeleacul.

-Iancu ! Scări, odăi, iatacuri,
 zumzăie la fel.
 Singur Iancu, numai el, 
Calcă-adînc pe veacuri.

Parcă vine din jugaştri,
 dintr-un pisc străbun
 unde ouăle îşi pun
 vulturii şi aştrii.

Intră-n curte şi le face
 semn să tacă toţi :
-Nu sunt căpitan de hoţi,
cîrtiţe buimace !

Broaşte-n fuste, slugi fricoase,
n-am venit să prad,
nici să vă trimit în iad
putredele oase.

Hai, lingăi surpaţi din şale,
duceţi-mă sus.
Vorbe bune am de spus,
azi, Măriei-Sale !


Cine să-i răsară-n faţă
asprului boier
care-şi reazimă de cer
umăr şi sîneaţă ?

Cin' să-l ducă să-l prosterne
la Măria-Sa,
cînd şi Vodă, pe sofa,
dîrdîie-ntre perne ?

Prind din coate să se-ndemne
şi-l privesc mereu.
Ba e Făt-Frumos, ba zmeu,
ba e Strîmbă-Lemne.

-Cuvioase cioclovine
cu sfieli de sfinţi,
luaţi-vă-ndrăzneala-n dinţi
şi nădragii-n vine.

Nimeni nu-i să se desfacă
din cinstitul stol,
să-i dau flintă şi pistol
şi hanger şi teacă ?

Din pridvor atunci l-îmbie
un moşneag senin,
scris de-un meşter bizantin
pe-o icoană vie.

-Adu-ţi la Vlădica-ncoace
sculele de drac
şi pe Vodă-am să-l împac,
dacă vii cu pace.


Iancu-şi scutură de-o treaptă
armele de fier :
-Iacă lege de hanger,
iacă flintă dreaptă.

Am venit ca să dau seamă,
n-am venit să cer.
Alb ca vişinu-n Prier,
sfîntu-n prag îl cheamă.

Mire-se arnăuţime,
slugi şi logofeţi.
Sfîntu-oftează din nămeţi
şi din limpezime.

-Vino cu Vlădica, suie,
pocăit haiduc.
Intre perne şi ciubuc,
Vodă e şi nu e.

Namila cu ochi de soare
intră. Calcă drept. 
Domnu-i numai nod în piept,
perne şi sudoare.

Cînd mai face-un pas, doar unul,
toţi boierii-s sloi.
Domnul, între perne moi,
galben ca tutunul.

Cînd haiducul, din cîlcîie
creşte pînă-n pod,
pare Iancu voievod,
Vodă, o momîie.


Doar Vlădica blînd surîde,
Domnului dînd ghies
ca să-şi dreagă grai nedres,
spart pe buze hîde.

-Tu eşti, Iancule, Jiene,
tu, haiduc hain ?
-Eu, Măria-Ta, şi vin
din păduri oltene.

Dar nu-s lotru de răscruce,
ci, pe sub gorun,
am pîndit ca să-mi răzbun
neamul pus pe cruce.

Vodă tremură şi-ngaimă :
-Ba te ştiu tîlhar,
mi-ai cîrnit un Cîrc-Serdar,
mi-ai fost jaf şi spaimă.

-De-am prădat cu mîna toată,
printre fagi şi cerbi,
fost-a pentru robi şi şerbi,
pentru biata gloată.

Dacă lama cu prăsele
a cîrnit vreun grec,
o făcui ca să-mi înec
jalea ţării mele.

Insă dacă azi las flintă,
codrii lungi şi laţi,
e că taica şi trei fraţi
urii Tale-s ţintă.


N-ai răzbit să-nvingi haiducul,
dar mi-i frîngi pe ei.
Lasă-i. Mie dă-mi ce vrei,
ştreangul sau butucul.

Minunaţi-vă giubele
şi voi bărbi de-omăt !
Făt de crivăţ e, sau făt
Zămislit de iele ?

-Doamne eşti (Vlădica spune)
os de voievozi
şi eşti slobod să slobozi
întru iertăciune.

Iartă-l, că şi-a pus de-o parte
scule şi nărav. . .
Vodă-nghiaţă rîs gîngav
pe-un obraz de moarte.

Scuipă printre dinţi cuvinte :
-Sîmbătă în zori,
leşu-i ciugulit de ciori,
ţi-l fac dar, Părinte !

x

Ţes păienjenii-n ungher
harfe de mătasă.
Lăcrimînd departe-n cer
cîte-o stea se lasă.

Bate-o rază şi nu prea.
Printr-un ochi de bîrnă,
lacătul, la uşa grea,
cinci ocale-atîrnă.

Lanţul, cu turbări de lup,
pe sub poarta bolţii,
cînd în suflet, cînd în trup
îşi înfige colţii.

Ce glas dulce şi adînc
şoarecii îi strînge ?
Dar din ziduri de ce plîng
Picături de sînge ?

Umbrele ce taine spun ?
Cin’le ţine hangul ?
Cîntă Iancu în ajun
de-al răpune ştreangul .

Nu e apă în ulcior
ca să-i stingă spuza
de urzică şi de dor
care-i arde buza.

Nu e vînt măcar un fir
ca să bată-n dungă
şi cu fragedul lui mir
fruntea să i-o ungă.

Şi nu-i nici un pui de stea
agăţat de dreve,
să-l culeagă-n pumni, să-l bea
ca-n păduri, aieve…

-Codrule fără haiduc,
sub minunea lunii,
calea ta n-o mai apuc
să-ţi slujesc gorunii.

Neamule fără noroc,
pururi în furtună,
ţeava mea cu plumbi de foc
nu te mai răzbună.

Nu mi-e frică de călău,
nici de ştreang n-am teamă,
dar în piept mă frige rău
codrul ce mă cheamă.

Şi mai am un vechi alean :
doi ochi mari de fată.
Lunecau într-un rădvan,
peste Olt, odată…

Erau verzi, erau adînci,
şi-au pierit aiurea.
Ci tot port în vis, de-atunci,
ochii şi pădurea.

Mîine-n zori, cînd va cădea
laţul unei funii,
vor jeli pe urma mea
ulmii şi gorunii.

Insă marii ochi curaţi
-dimineţi senine-
dincolo de cruntul laţ,
am să-i duc în mine…

 *

Poarta, dis-de-dimineaţă,
înapoi s-a tras.
S-a sculat , la rumen ceas,
gloata tîrgoveaţă.

Curţile domneşti sunt pline
de smerit popor.
Pildă vie tuturor
ştreangul se cuvine.

Nici cinstita boierime
nu se cade dar
să nu-l vadă pe tîlhar
sus, la înălţime.

Vin boierii, cîtă iarbă,
şi-şi fac loc să stea
cît mai sus cu o giubea,
cît mai jos cu-o barbă.

Parul, care-aşteaptă vamă,
e şi el de rang,
căci pofteşte doar în ştreang
un haiduc de seamă.

Du-te-vino, grecoteii
saltă-n nerăbdări.
Oaspeţi mari, pufnind pe nări,
sub turbane, beii.

Soarele pe curţi aruncă
coşuri de cireşi.
Darabane fără greş
sună la poruncă.

Vodă ! ce necaz l-afumă ?
Ce omizi îl rod ?
Curge-o şoaptă prin norod :
-Ciumă, Vodă-Ciumă !

Şade-n jilţu-i ca pe cuie,
ca pe ghimpi de spin.
Între perne şi venin,
Vodă e şi nu e.

Lacomi de petreceri rare,
lîngă Domn, semeţi,
Agă, străji şi logofeţi,
frig în aşteptare.

Dar ce crengi de lămîiţe
şi de meri domneşti
înfloresc pe la fereşti ?
Crengi sau jupîniţe ?

Că la geamuri cînd se-adună
albe sfiiciuni,
parcă ning de sus cununi
fragede de lună.

Frăgezime, tinereţe,
cum de mai surîzi
cînd stă Iancu între gîzi
tuciurii la feţe ?

Frăgezime de fecioară,
cum mai legeni crăngi,
cînd stă Iancu între spăngi,
pregătit să moară ?

Şi tu, Iancule Jiene,
moartea cum o-nfrunţi
şi-ţi baţi joc de gîzii crunţi
cu tăciuni sub gene ?


Ce-ai zărit la geam, haiduce ?
Ce ochi mari şi verzi ?
Cît ai da să nu-i mai pierzi
şi-n păduri i-ai duce…

Parcă-s ochi de nestemată,
măi, haiduc codrean !
Lunecau într-un rădvan,
peste Olt, odată…

-Hei, nu-mi pasă, cioară slută,
faraon urît,
că-mi pui ştreangul tău de gît,
cînd eu sunt laută.

Baragladină, nu-mi pasă
funia că-mi legi,
cînd eu sunt ciorchini întregi,
dulce tămîioasă.

Nici de corbi nu-mi pasă foarte,
ticălos ţigan,
cînd văd ochii din rădvan
că-mi zîmbesc la moarte…

Gîzii, goi ca spurcăciunea.
Iancu, falnic nuc.
-Codrule fără haiduc
duce-ţi-aş minunea.

Sună moarte darabana,
gîzii-l smulg din loc.
-Neamule fără noroc
duce-ţi-aş icoana.


Gloatele, de ce suspină ?
Ştreang, de ce tresari ?
Unde-s ochii verzi şi mari
puşi în geam lumină ?

Cînd s-au smuls –smaralde sfinte-
din fereastra lor,
că să-i ardă, în pridvor,
Domnului-nainte ?

Jupîniţă, creangă albă,
ochii tăi senini
la Măria-Sa i-nchini,
cum închini o jalbă.

Buzele-ţi nu spun nimica,
numai ochii cer..
Alb, ca vişinul Prier,
lîngă ochi, Vlădica.

-Pune-ţi, Doamne, mila-n faptă.
Pravila din moşi,
dacă stai şi o descoşi,
tare-i înţeleaptă.

Că ea cere slobozire
din osîndă grea,
fată de boier de-l vrea
pe tîlhar de mire.

Azi, din curtea Ta se-alege
crinul prea curat,
de osîndă şi păcat
lotrul să-l dezlege…


Vodă-ngaimă : -Tu, Sultană,
în genunchi îmi stai ?
Ochii plîng şi-ntregul rai
pîlpîie pe-o geană.

-Vrei de mire lotru mare ?
Vrei din ştreang să-l scot ?
Ochii plîng şi raiul tot
cere-n ei iertare.

Şi, deodată, gloata cade
în genunchi, tunînd :
-O, Măria-ta, fii blînd,
iartă şi sloboade !

Geme Vodă, geme Agă,
logofeţii tac.
Se cruceşte în cerdac
boierimea-ntreagă.

Domnul dă porunci. Şi geme.
Gîzii sar-napoi.
Arnăuţi în fuste noi
bombăne blesteme.

Gloata-n vuiet se ridică.
Peste ea, domol,
scrie cruci de aur gol
mîna de Vlădică.

Numai ochii de-altădată,
ochii din rădvan,
printre beii cu turban
rîd cu zarea toată.

 *
Şargii se împlîntă
Codrului afund.
Surugiul cîntă,
crengile răspund.

Funie uşoară,
spînzură-ţi alţi furi…
Drum de nuntă zboară,
zboară prin păduri.

Butca sau mireasma
leagănă pe miri
sub catapeteasma
crengilor subtiri ?

Merg sfinţiţi de veacul
codrilor bătrîni.
Rîde-n zări conacul
aşteptînd stăpîni.

Cît îi stejărişul
de înalt în zvon,
smirnă-i tot frunzişul,
pomii toti, amvon.

Cît de lung drumeagul
pentru şargi şi roţi,
patrafir tot fagul,
flamuri ulii toţi…

Unde duci cu tine,
mire năzdrăvan,
dimineţi senine,
ochii din rădvan ?


Unde duci, Jiene,
tras de telegari,
zării dunărene
ochii verzi şi mari ?

Uite-i cum se lasă
mai adînci, mai grei,
lumea neculeasă
s-o culegi din ei.

Uite-i cum se pleacă
-hoţule-ntre hoţi-
cerul ce-i îneacă
să li-l furi, de poţi…

Surugiul mînă,
frunzele nu tac.
Taina ta ce-ngînă,
murmur de copac ?

Duce butca-n fugă
mirii nunţii verzi.
Creangă ca o rugă,
mustri sau dezmierzi ?

Duce butca-n goană
mirii albei nunţi.
Frunză ca o rană,
sîngeri sau te-ncrunţi ?

Iancu cînd ascultă,
cînd n-ar vrea de loc,
creanga tot mai multă,
frunza grea de foc.


Ca să nu-l audă,
spune şoapte-n el –
(stropi de geana udă
pe-un ceresc inel):

-Alba mea mireasă,
fragedul meu rai
cupa-ar vrea pe masă
umbra ta să-i dai.

De mireasma-ţi lină
crinii toţi sunt beţi.
Trestia se-nchină,
mlădieri s-o-nveţi.

Iar şi iar îl cheamă
paltin şi gorun.
Iancului i-e teamă
parcă de ce spun.

Ca să nu-i audă,
cîntă şoapte-n el
(stropi de geana udă
pe-un ceresc inel) :

-Toată unda apei
pasul tău l-ar vrea.
Tremurarea pleoapei
ţi-o îngîn-o stea.

Nuferii îţi fură
umerii rotunzi,
verdea iezitură –
ochii tăi afunzi…


Iar ţi iar îl strigă
ulmul nimănui.
Iancului i-e fricăde chemarea lui.

Ca să nu-l audă,
plînge şoapte-n el –
(stropi de geană udă
pe-un ceresc inel) :

-Lunecai, odată,
peste Olt, în vis.
Tu erai, sau toată
floarea de cais ?

Cu ce dulci omături
îngerii te-au scris ?
Azi îmi arzi alături,
dar îmi pari tot vis…

Iar şi iar, oriunde,
teiul face semn.
Iancu nu răspunde
la grozav îndemn.

Ca să nu-i audă
glasul cenuşiu,
suduie cu ciudă :
-Mînă, surugiu…

Iar şi iar se zbate
fagul nepătruns.
Iancu nu se-abate
şi nu dă răspuns.


Ca sa nu-l audă
smulge-un bici acum
şi dă şfichi şi nu dă
şargilor de fum.

-Tu, mireasă, du-mă
raiului tău sfînt.
Parcă mă sugrumă
ramurile-n vînt

Dragostea mea dragă,
smulge-mă de-aici…
Creanga iar se roagă,
Iancu iar dă bici.

Şi cum geme ramul
cu frunziş de foc,
parc-ar plînge neamul
fără de noroc.

*

Cine-a muls, cu mîini blajine,
Calea-Laptelui pe cer,
că şiştarul nopţii plin e,
nevăzutule oier ?

Codrul susură din foaie
ca o gură de izvor
unde îngerii îşi moaie 
gingăşia gleznei lor.

Din păduri, peste viroage,
vine crîngul, cînd pe brînci, 
cînd pe coate, să se roage
cu chemări tot mai adînci.

La conac, sub geam, coboară,
ca să-i freamăte-n auz,
ba cu şoaptă de vioară
ba cu geamăt de cobuz.

Doarme Iancu, vrajă lungă,
legănat de braţe moi.
Crîngul geme să-l străpungă,
braţe dulci îl trag-napoi.

Doarme Iancu, vrajă goală,
pe ispite de omăt.
Crîngul geme, el se scoală,
îl trag braţe îndărăt.

Doarme Iancu, vrajă dulce,
pe fierbinte sîn zbătut.
Crîngul geme, el se smulge,
braţe cad în aşternut.

Cuşma, bunda, ipingeaua
şi pistoalele-n serpar…
Fuge-n grajd şi scoate seaua,
scoate frîu şi armasar.

-Du-mă-n lumea mea cealaltă, 
murgule, că nu mai pot.
Murgul sare poarta-naltă,
cu haiduc, cu dor cu tot…

Codru-l simte c-o să vină,
de la brusturi la bureţi,
din bîrlog la vizuină,
de la guşteri la mistreţi.

Taică frasin, creangă muică,
vine munte de haiduc !
Mai răsare-o nevăstuică,
Mai tîşneste vr-un bursuc.

Ii ies carpenii-nainte,
ca haiducii cînd vor pungi.
Gata să-l binecuvinte,
ulmii în odăjdii lungi.

Măi, ce scîrţîie-n tăcere
peste codru şi muncel ?
Carul-mic cu roţi de miere
trage luna după el.

Machea, lună e sau, poate
dintr-un puţ nepămîntean
cumpăna tăcerii scoate
o galeată de mărgean ?

Peste scorburi, peste viezuri,
stele tinere îşi coc
pădureţele lor miezuri
de tămîie şi de foc.

Pe tîrzii poteci răzleţe,
murgul pune paşi cuminţi.
Iancu şuieră tristeţe 
Din amare foi cu zimţi.

-Jelui-m-aş, că mi-e jale,
jelui-m-aş, dar n-am cui :
nici stătutelor pistoale
şi nici dorului cu pui.


Jelui-m-aş numai ţie,
codrule fără haiduci…
Din desişuri vechi învie
umbre, taine şi năluci :

-Uite-aici oprişi caleaşca
unui plod de beizadea ;
i-ai smuls ifosul şi taşca
şi luceferii din ea.

Uite-aici cîrnişi Serdarul
cam limbut, cam grecotei,
risipind pe tot hotarul
potera de funigei.

Uite-aici, cu tescovină
te-ai clătit, să nu te spurci,
după ce-ai dat foc, la cină,
unui han cu nouă turci.

Şi, la jar de crengi uscate,
te-ai legat, cam tot pe-aici,
să-i faci Neamului dreptate
şi cocioabe de calici…

Luna pe cărări se varsă
ca o baniţă de grîu.
Pe sub fagi cu frunza-ntoarsă,
lacrimi tremură pe frîu.

Cad pe frîu şi cad pe coamă,
cad în iarbă licărind,
cînd mărunţi bănuţi de-aramă,
cînd inele de argint.


-Dragoste alunecoasă,
ineluş învîrtecuş,
cu frînghii de chiparoasă
mă legi zdravăn de culcuş.

Ori de cîte ori din bezne
s-a sculat vr-un braţ voinic,
l-a frînt patima sau, lesne,
l-a stins fierul venetic,

Vino, codrule, şi iartă
pieptu-acesta slăbănog.
Tot adîncul meu te poartă,
ţie, ceas de ceas, mă rog.

Fir-ar, codrule, s-ai parte
de-un haiduc cum n-am fost eu,
cu hangerul fără moarte
scris pe zare curcubeu.

Fi-ţi-ar toată frunza lină
ochi albaştri şi cereşti,
toată straşnica tulpină
frunţi şi braţe haiduceşti.

Facă-se tot codrul pînde
de topoare şi măciuci,
dacă gloatele flămînde
astăzi nu mai au haiduci.

Facă-se haiduc tot ramul,
rădăcinile la fel,
dacă azi nici tu, nici Neamul
parte n-aţi avut de el…


Lacrimi curg şi pică-ntruna
şi pe şea şi-n iarbă jos.
Sus, pe vărfuri, pare luna
cuşma altui Făt-Frumos.

Ce heruv şi-a spart ulciorul sau cad stele prin făget ?
Bate vîntu-ncet ca dorul
şi ca jalea de încet.

Bate vîntu-nlăcrimatul
duh amar de foi de nuc,
parcă e şi nu-i oftatul
codrului fără haiduc.

Bate vîntul –carpatinul-
duh amar de busuioc,
parcă e şi nu-i suspinul
neamului, spre alt noroc.
(1942-februarie)





















BALADA

 ICONARULUI

 DE LÎNGĂ RAI


Din evlavii de vlădică
şi porunci de Domn pios,
mînăstire se ridică
pe tulpina ei de os.

Dintre schele se desface,
pîrguită sub mistrii,
ca un măr care se coace
lîngă ceruri aurii.

Zidurile cresc uşoare
şi-n urcuşul alb al lor
parcă vor aripi să zboare
şi să cînte parcă vor.

Turlele melodioase
prind în aer moliciuni,
mlădieri de chiparoase,
frăgezimi de rugăciuni.

Dar cum creşte din lumină
ctitoritul sfînt altar,
n-are prînz şi n-are cină
mare meşter iconar.

N-are pace pămîntească
de cînd Vodă Basarab
l-a poftit să zugrăvească
mucenici cu chipul slab.

De doi ani pe zid aşează
cînd străvechi Ierusalim,
cînd Crăciun şi Bobotează,
cînd sfieli de heruvim.

Se cutremură pereţii
de-nvieri şi răstigniri.
Pe iconostas, asceţii
merg cu tălpi de trandafiri.

Doar o sfîntă diafană
sub un limpede inel,
tot încearcă pe-o icoană
să se işte din penel.

In zadar se tot frămîntă
meşter fără de răgaz.
Pentru dulcea faţă sfîntă
încă n-a găsit obraz.

N-a găsit nici ochi să-i deie,
cît îi caută-n străfund
de fîntîni şi eleşteie
sau de ceruri ce se-ascund.

Zi şi noapte, printre scule,
lîngă pînză pironit,
cu peneluri nesătule
muşcă zări necontenit.

Prînz şi cină dacă n-are
şi-n culcuş n-a pogorît,
suspinînd peste culoare
n-o-mblînzeşte cît de cît.
 
Ba o roagă şi-o răsfaţă,
ba o ceartă cu mustrări,
dar vopseaua lui îngeaţă
şi la rugi şi la ocări.

Nici alintul nu-i dă vlagă,
nici ocările puteri…
Chip şi zîmbet nu se-ncheagă,
nu vin ochi de nicăieri.

In oftatul şi-n pojarul
care-i fură somn şi blid
s-a uscat şi iconarul,
ca ierarhii de pe zid.

 *

Peste rîu, la mînîstire,
urcă lin cu pasul mic,
o logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază
cu paner mereu adus,
vine iar, cînd înserează,
la biserica de sus.

Miere, azimă şi lapte
pentru meşterul posac,
care tace, zi şi noapte,
lîngă scule fără leac.
-De trei ori pe zi, la tine,
trist logodnic, meşter drag,
vin purtînd panere pline
şi la fel le-ntorc din prag.

Gura ta n-atinge cană,
nici cu mîna blid n-atingi.
Lîng-o umbra de icoană
ca o candelă te stingi.

M-aş topi, dacă mi-ai cere,
în ospăţul din paner,
lapte, azimă şi miere,
să-ţi fiu cină, lîngă cer.

Dar el tace. De pe buze
nu-şi desprinde un cuvînt.
Peste pensule ursuze
se-nconvoaie şi mai frînt.

Şi tînjeşte mai departe,
şi vopselele tînjesc
lîngă ceaţa umbrei moarte,
care-aşteaptă chip ceresc.

 *

Peste rîu, la mînăstire,
urcă zilnic pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.

Vine-n zori şi la amiază,
cu paner mereu adus,
şi cînd umbrele-nserează
la biserica de sus.

-Meşter trist, ţi-aduc zadarnic
darul meu de peste rîu,
lapte proaspăt, fagur darnic,
pîine tînără de grîu.

Pleacă vara, fug lăstunii,
şi-n biserică, aici,
încă n-ai pus chip minunii,
biet zugrav de mucenici.

Nici un înger nu mai cade
pe culoarea fără spor ?
Din uneltele-ţi schiloade
nu mai urcă nici un zbor ?

De-aş putea văpăi domoale
şi dulci umbre să mă fac,
să dau zîmbet pînzei goale
şi penelului sărac…

Dar el tace. Nu-şi desprinde
de pe buze un cuvînt ;
cu mîini reci şi suferinde,
cum sunt mîinile de sfînt.

Şi cum tace, ea se frînge,
în genunchi, pe lespezi, jos.
Îi ia mîinile şi plînge,
desmierdîndu-le duios.

Pe mîhnirea lor se lasă
tîmpla caldă, chipul mic
de logodnică sfioasă
şi subţire ca un spic.

Şi pe mîinile lui slabe,
scrise parcă pe fereşti,
cad din ochii ei podoabe
şi inele îngereşti.

Cad din ochii trişti inele
şi pe mîinile ce zac,
şi pe hîrburi de ulcele
cu vopsele fără leac…

Meşterul acum le simte.
Mohorît de săptămîni,
simte plînsul ei fierbinte
pe-ngheţatele lui mîini.

Fiecare picătură
parcă-l frige dinadins.
Ah, din nou de el se-ndură
un crîmpei de necuprins.

Azi, din nou, un colţ de slavă
are milă de zugrav.
Arde pensula bolnavă,
arde meşterul bolnav.

Ard vopselele-n ulcele,
frămîntate cu văzduh
şi cu lacrimile grele
care cad să le dea duh.

Pînza moartă se deşteaptă,
linii gureşe se-aprind,
sfînta care chip aşteaptă
s-a sculat din somn zîmbind.


Din culcuşuri se ridică
desmorţitele culori,
cu zvîcniri de rîndunică
dintr-un cuib trezit în zori.

Mîna meşterului trează
luminează ca şi el.
Orice deget pare-o rază,
cînd se-atinge de penel.

-Plîngi, tu, limpedea mea Oana
şi vopseaua prinde chip.
Plîngi şi, fragedă, icoana
din lumini o înfirip.

Pică lacrimile tale,
iar culorile surîd.
Cine le-a sculat din oale
Ca să calce somnul hîd ?

El luceşte ca o spadă
smulsă beznei unei teci.
Ea e freamăt alb de mladă,
în genunchi, pe lespezi reci.

E uimită că el cîntă
gingăşii de viers fugar…
Dar cum ochii ei se zvîntă,
mîna lui se stinge iar.

Faţa pînzei se usucă
şi culori şi umbre mor.
In privirea lui năucă
e un ţipăt de cocor.


Deznădejdea îl cuprinde
şi el cade din avînt,
cu mîini reci şi suferinde,
cum sunt mîinile de sfînt.

Şi din nou se-aprind de milă
şi de rouă ochii ei ;
în ulcele de argilă
ard şi tremură scîntei.

Pe vopselele învinse
pică lacrimi fecioreşti,
şi pe mîinile lui stinse,
scrise parcă pe fereşti…

Şi din nou, zvîcnind, adie
un suspin de vînt răzleţ
prin culorile ce-nvie
deşteptate din îngheţ.

Fruntea lui din nou străluce,
gura cîntă gingăşii,
şi, trezit, penelul duce
umbrei moarte linii vii.

-Plîngi, şi-n mine neprihana
se oglindă ca-ntr-un iaz.
Plîngi, tu, limpedea mea Oana,
iar icoana ia obraz.

Plîngi, si nu pricep ce vlagă,
ce puteri m-au dezmortit.
Plîngi, şi pînza stearpă leagă,
ca o creangă, rod sfinţit…
Beat, lucrează, cîntă, spune.
In genunchi, cum a rămas
ca-ntr-o mare rugăciune,
ea l-ascultă fără glas.

Şi, deodată, înţelege
că icoana lacrimi vrea
şi că el minuni culege
doar atunci cînd plînge ea. 

 *

Zile trec şi nopţi ca una,
scuturate din mănunchi,
şi fecioara plînge-ntruna,
jos pe lespezi, în genunchi.

Tot mai tinere, mai zvelte,
peste plînsul ei tresar
şi vopsele şi unelte
şi mîini dragi de iconar,

Lacrimi şi culori se-mbină
şi se fac într-un sărut
ochi de dincolo de vină,
chip de dincolo de lut.

Fata plînge, plînsul suie
şi, pe lemn cum stă supus,
e obrazul ei şi nu e,
parcă-s ochii ei, şi nu-s.

Cu cît urcă, mai cereşte
faţa Sfintei din vopsea,
trupul fetei se-ofileste
supt de pînza care-l bea.


Cu cît meşterul străluce
în tăria lui de-acum,
ea se frînge ca o cruce
povîrnită lîngă drum…

Par penelurile torţe,
mîinile, fierbinţi căţui,
iar el arde, beat de forţe,
sus, în fericirea lui.

Şi nu vede, dintre îngeri,
cum, sub plînsul ne-ntrerupt,
trupul mic e numai frîngeri,
tot mai stins şi tot mai supt.

 *

Peste rîu, la mînăstire
nu mai urcă pasul mic
de logodnică subţire
şi sfioasă ca un spic.

Nu mai vine la amiază
cu paner mereu adus,
nici cînd tainele-nserează
la biserica de sus.

Nici n-aduce, de cu noapte,
pentru bunul iconar,
miere, azimă şi lapte,
feciorelnicul ei dar.

Ci, departe,-ntr-o colibă,
ochii vesteji de dogori
cu lumini nu mai îmbibă
nici peneluri, nici culori.

De sub cergă, mîna slabă,
cheamă umbrele de ieri. 
Gura tot de umbre-ntreabă,
ofilită de zăceri.

Umbre cheamă, taine-ngînă
sau îsi strigă, lîngă pat,
maică blîndă si bătrînă,
toată bocet si oftat.

-Maică bună, du-te-n goană
la biserica de sus,
unde-un meşter pe-o icoană
numai zîmbete a pus.

Spune-i mirelui, în şoaptă,
că mor ochii stinşi de dor,
dar că tot îl mai aşteaptă,
scufundaţi în bezna lor…

Ostenind spre mînăstire,
suie, albă, prin livezi,
pe sub crengi cu patrafire,
o măicuţă de zăpezi.

Vine-n zori, la prînz, la cină,
cu trudit şi jalnic glas,
mai bătrînă cînd suspină,
şi mai albă, ceas de ceas.

-Meştere cu fruntea-n stele,
iconar cu mîini de vis,
să te-aduc dintre vopsele
ochii oarbei m-au trimis.

Ţi-ai sfîrşit de mult icoana,
lîngă ea de ce mai stai ?
Parcă nu-mi auzi dojana
şi n-ai inimă, nici grai.

Ci el glas lumesc n-aude
şi nu vede chip străin.
Doar icoana ce-i surîde
îl îmbată ca un vin.

Nici o vorbă nu-l îmbie,
nu răspunde nimănui.
Ca-ntr-o dulce, grea, robie,
stă vrăjit de sfînta lui.

-Meştere pierdut de lume,
făcătorule de sfinţi,
ochii oarbei de sub brume
te vor mire; să-i alinţi.


Vino de le-nchide rana,
iconar de lîngă rai…
Ţi-ai sfîrşit de mult icoana,
lîngă ea de ce mai stai ?

Dar el nu mai ţine minte
plînsul ochilor secaţi,
ci de ochii fetei sfinte
se îmbată cu nesaţ.

Nu ascultă, nu răspunde,
şi, de vrajă istovit,
parcă vrea să se scufunde
în surîsul zugrăvit…

Maica pleacă, maica vine,
pleacă iar cu jalnic pas,
mai bătrînă de suspine
şi mai albă, ceas de ceas.

-Fata mea, la mînăstire
urc zadarnice poteci.
Nu-i acolo nici un mire…
Sunt doar sfinţi şi lespezi reci.

 *
Pajişti verzi întind chilimuri
şi covoare ca-n povesti,
parcă noi ierusalimuri
cer sosiri împărăteşti.

Toată floarea neculeasă
pe mormîntul alb s-a strîns.
Crăngi în rochii de mireasa
se cutremură de plîns.

Cu suspinele de mînă,
toată bocet şi lumini,
maică bună şi bătrînă
rătăceşte printre spini.

Urcă pîn’la mînăstire
şi coboară la mormînt
Nu aduce nici un mire
ochilor ce nu mai sunt.

Urcă iar, cu trudă multă,
printre spinii nesătui.
Nici un mire n-o ascultă
sus, în fericirea lui.

Paşii-abia mai pot s-o poarte
pe poteci cu pietre seci…
El rămîne mai departe
lîngă sfinţi şi lespezi reci.

 *

-Doamne, din lumeşti podoabe
ridicaşi, pe trudă grea,
sfinte ziduri basarabe,
limbă vremilor să dea.

De la sfeşnic la icoană,
de la strană la triod,
toate sunt, fără prihană,
darul tău de voievod.

Şi, smerit şi preajertfelnic,
daniei de peste veac
i-ai pus cel dintîi jertfelnic
lîngă cel dintîi colac.

Deci,Măria Ta, se cade
să ştii cîte sunt şi cum :
Iconarul încă şade
în biserică şi-acum.

De-a sfîrsit de mult cu treaba,
nu vrea galbeni, nici arginti,
dar întîrzie degeaba
printre candele si sfinti.

De-a pus magilor privire
şi arhanghelilor pas,
într-o galeşă uimire,
lîngă sfîntă a rămas.

Cînd călugării l-alungă,
el se-ntoarce mai aprins.
Neagră patimă şi lungă
de icoană l-a cuprins.

Vodă zice : Ştim icoana,
mult ne miră şi pe noi.
Parc-un înger şi-a pus pana
pe obrajii calzi şi moi.

Fruntea-i scrisă –pare-mi-se-
cu penel din alte vieţi,
iar surîsu-i smuls, ca-n vise,
ne-nceputei frumuseţi.

Bietul vostru meşter, poate,
s-a smintit cînd a crezut
c-a scos el aceste toate
din vopseaua lui de lut.

S-a smintit şi-n pătimirea
grea de vină şi alean,
îndrăgind nemărginirea
unui chip nepămîntean…

Cu mîhnire se cuvine
pîndă aspră de pîndar.
Azi, icoana nu mai ţine
de-un vremelnic iconar..

Ci minunea ei senină
e a rugii celor mulţi,
care vin de i se-nchină,
de la Vodă la desculţi.

*
Cînd o spadă de jăratic
taie zarea, cînd un bici.
Cerul negru şi sălbatic
varsă ploaie cu băşici.
 
Beznele îşi fierb ceaunul
sus, pe tunet de potop.
Inc-un fulger, încă unul,
cade-n inimă de plop.

Noaptea joacă-n pielea goală
pe lungi strune de ţambal.
Din grozav cazan de smoală
iese rîul peste mal.

Se mai rupe-n cer o grindă
sau în iad cîte-un zăgaz.
Străjile se-adună-n tindă
cu sudălmi şi cu necaz.

Sub puhoaiele zălude,
prin mocirle de nămol,
o nălucă-n straie ude
dă bisericii ocol.

Umbra vine pe şuvoaie,
numai ochi adînci şi goi,
numai zdrenţe lungi de ploaie,
numai umblet de strigoi,

Cu bufniri de vînt pătrunde
pe fereastră în altar.
Cînd în beznă se ascunde,
cînd pe fulger calcă iar.

Paşi desculţi şi uzi coboară
dogorind de-aprins îndemn.
Mîna smulge, ca o ghiară,
Chipul fraged scris pe lemn.

-Nimeni nu ne mai desparte,
Sfîntă albă, cer deschis.
Raiul vieţii fără moarte
pe obrazul tău e scris.

Chipul Tainei, smuls din cuie,
lîngă inimă l-a pus.
parcă-i Oana lui şi nu e ;
parcă-s ochii ei şi nu-s.

Fuge.Fulgerul l-arată.
-Uite meşterul nebun !
Pînda chiuie muşcată,
paşii lui nu se supun.

-Dă-ne meştere, icoana,
unde-alergi, zănatic fur ?
Bălţile, zbîrlindu-şi blana,
cresc ca haitele-mprejur.

Zarile-şi trimet, grăbite,
către el cîte-un hanger.
Bat năpraznic din copite
hergheliile din cer.

Mai adînc la piept îşi strînge
vraja sfintei fără veac.
Ploaia-n drum se face sînge,
sînge bălţile se fac.


-Meştere beteag de minte,
dă-ne Sfînta înapoi !…
El o strînge mai fierbinte :
o tulpină amîndoi.

Mai aproape, mai aproape,
rîul spumegă turbări.
Pe dihănii mari de ape
vin pădurile călări.

-Nimeni nu ne mai dezleagă,
Sfîntă albă, rai cules.
Ceru-ntreg şi lumea-ntreagă
în surîsul tău se ţes.

Ape lacome şi hoaţe
cască negrul lor gîtlej.
Cu icoana strînsă-n braţe,
piere meşteru-n vîrtej.

*

Curgi, lumină, curgi baladă,
şi tu, rîule senin.
Ziua paşte ca o iadă
roua cîmpului sorin.

Verde apa de bulboană,
Din adîncuri ce-ai adus ?
Ba e zîmbet, ba icoană,
ba e chip căzut de sus…

Uluiţi, culeg plutaşii
taina galeşului chip.
Mîinile scriu cruci, şi paşii
îngenunche pe nisip.

De surîsul blîndei feţe
nu se satură cît vor.
Sorb senina frumuseţe
cum ar bea dintr-un izvor.

Văd, şi nu pricep de unde
s-o fi fost ivit în dar,
din tăceri de ape-afunde,
taina fără de hotar.

Dar, cucernici în smerire,
duc plutaşii chipul sfînt
la domneasca mînîstire,
peste vreme şi mormînt.

Şi minunea din lumină
se re-ntoarce celor mulţi,
gloatei care i se-nchină,
de la Vodă la desculţi.

 *
 * *
 
















BALADA

PĂSĂRII

MĂIESTRE



Printre luciri de cornuri şi junghiere,
 vîna şi el cu prinţul prin păduri.
Gorunii-aveau suspine verzi pe guri
şi apel , pe buze, giuvaere. 

Era-ntr-a patra zi de vînătoare…
Isteţe slugi stîrneau vînaturi noi
şi cerbii-ngenunchiau pe frunze moi
şi vulturii se prăvăleau din soare.

Iar el, dibaci şi sprinten în săgeată,
tînăr curtean cu chip strălucitor,
cînd culegea văzduhul frînt din zbor,
cînd străpungea pădurea-n beregată.

Uşor şi zvelt la pînde îndrăsneţe,
Se depărta de ceata de curteni
şi ochii lui pareau nepămînteni,
scînteietori de zări şi tinereţe.

Dar cum fugea după sălbătăciune 
Incremeni. Pe crengi cu moale joc
ardea şi nu un bulgăre de foc,
sclipea şi nu o pasăre minune

Purta aprins, şi răsăritu-n pene,
cu scăpărări de aur şi otel, 
şi, liniştit şi dulce lîngă el,
amurgul stins al umbrei pădurene.

Safire şi mărgeane şi rubine
se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea,
vrînd izbucnirea flăcării să-i dea 
şi linistea sfinţeniei senine.

Un pas şi ea zvîcnea pe altă mladă.
Ţintea viclean, săgeata dădea gres.
Ba o pierdea prin crengi de arbori deşi,
ba, strălucind, ea sta în loc s-o vadă.

In pitulări topea văpăi domoale,
ca să tîşnească iar din ascunziş 
cu fulgere ciudate prin frunziş,
şi mai ciudate stingeri de metale.

Iar el, curtean cîndva îndemînatic, 
o urmărea cu arc neputincios,
cu pas flămînd, dar fără de folos,
mai lacom, mai fierbinte, mai sălbatic…

Uitase şi tovarăşii din ceată,
şi prinţu-mpresurat de slava lor
şi nici, troznind, că-l frige sub picior
nu mai simţea vreo creangă-nsîngerată.

Nu mai simtea nici muşchiul văgăunii,
nici putregaiul ierbii cu bureţi,
nici smîrcul fiert, nici rîpa cu mistreţi,
nici gusterii din scorburi sau tăunii.

Şi nu vedea nici soarele cum cade
şi nici cum suie luna din păduri,
molizii argintîndu-i în armuri
şi apele în ţăndări reci de spade.

Iar pasărea-l chema să n-o ajungă
şi-l tot momea, aici şi nicăieri,
din ce în ce mai beat de scînteieri,
ars pînă-n os de pofta s-o străpungă.

Din ieri în azi, din zori în amurgire
şi din amiezi în nopţi cu licurici,
călca pe timp, fugea pe clipe mici,
ca pe spărturi şi cioburi de potire.

Şi, deodată, pasărea zglobie
pe nici o creangă n-a mai tresărit,
nici rumene frînturi de răsărit,
nici verzi crîmpeie dulci de veşnicie.

Pierise fără nume nu ştiu unde,
pierise fără loc şi fără veac,
în miez adînc de taine care tac,
în fundul lumii care nu răspunde.

Zadarnice şi umblet lung şi trudă
se sfîşiau în sterpe bîjbîieli.
Noi muguri tremurau pe crengi sfieli
şi-alături omul tremura de ciudă.

Scrîşnea :-Unde-ai ascuns-o tu, pădure ?
Urla : -Unde-aţi pitit-o, pietre tari ?
Rupea cu ghiara scoarţa pe stejari,
izbea cu pumnii-n cremenele sure.


Smulgea, hain, desişuri de jăratic,
muşca pămînt, turba de nenoroc,-
dar pasărea nici veac n-avea, nici loc,
nici nume pe hotarul păduratic…

Tîrziu, răpus, cu fruntea grea ca fierul,
cu paşi aprinşi, cu ochi amari şi beţi,
zvîrli, rupînd, puţinele săgeţi
şi, hohotind, îşi lepadă jungerul.

De-acum, numai năluca ei în minte
îl dogora adînc pe sub copaci,
curtean înfrînt, cu umbletul stîngaci,
de parc-ar fi călcat pe oseminte.

Se-napoia ursuz şi fără pradă,
ca năpădit de fiere şi oţet,
şi după el venea pădurea-ncet,
cu capu-n piept, pe drumuri de baladă.

Mergea să afle prinţul şi curtenii
rămaşi să săgeteze cerbi de rînd,
şi, cum ofta, necazul , cînd şi cînd,
cu lacrimi îi sfinţea bătaia genii.

Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,
căta degeaba urme de arcaşi…
Ci nicăieri părea că n-au fost paşi,
nici mîini cîndva aprinse pe cuţite.

Se căţăra în cîte-o tisă înaltă,
striga spre răsărit ori spre apus.
Ci slugi şi prinţ părea că s-au tot dus
cu vulturii şi cerbii laolaltă.


Mai sterp bătea viroagele ascunse,
mai lung chema din vîrfuri de goruni.
Ci print şi ceată şi sălbăticiuni
pieriseră-n adîncuri nepătrunse.

Gîndea ca i-a lăsat la o frîntură,
la un crîmpei sau aşchie de ceas,
şi-acum pădurea-ntreagă-avea alt glas
şi vîntul alte cîntece pe gură.

Izvoare noi zvîcneau acum la viaţă,
şoptind pre limbă nouă noi poveşti,
şi orice luminiş cu ochi cereşti
alt grai avea, alt zîmbet, altă faţă.

Şi fiecare piatră altă frunte,
şi fiecare brustur alt obraz…
Se oglindea-n băltoace de topaz
şi-un chip străin sta-n ele să-l înfrunte.

Un chip tăiat de arşiţă şi ploaie,
muşcat adînc de vreme şi de vînt.
Se pipaia. Uscate mîini de sfînt
îi şovăiau pe zdrenţe, nu pe straie.

Din catifele vechi şi adamascuri
lăsa în cale fleanduri prin tufani
şi din botforii spintecaţi de ani
tălpile goale-i sîngerau pe vreascuri.

Uimit se cerceta prin noi izvoare
şi se-ntreba de-i vis sau adevăr…
Ci numai zvon de frunze în răspăr
suna din fund de taine cu zăvoare.


Oftînd, ieşea din veacuri pădureţe,
din codrul ce-ngropase-adînc sub chei,
şi pasărea cu aripi de scîntei,
şi prinţul cu alai de tinereţe.

Şi cum pornea mai gîrbov spre cetate,
tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cărări,
sub paşii lui trozneau ba întrebări,
ba cioturi mari de gînduri răschirate.

Iar după el, fugindu-i sub cîlcîie
sau fluturîndu-şi zdreanţa uneori,
vîntul venea cu sînul plin de flori,
punînd pe toate smirnă şi tămîie.

**

Calca pe-aceleaşi uliţe străbune,
dar parcă străbătea un nou tărîm,
cu paşi tot mai miraţi pe caldarîm,
cu ochi strălucitori de grea minune.

Cetatea era ea şi nu, sub soare.
Arcade vechi gemeau de bătrîneţi,
dar alte lumi şi alte dimineţi
rîdeau pe feţe albe de fecioare.

Alţi negustori vindeau în noi dughene,
se zbenguiau în pulbere alţi prunci
şi gloate ne-ntîlnite pîn-atunci
îl măsurau cu milă pe sub gene.

Ziceau oprind : De unde vii, străine,
şi cine eşti, sub zdrenţe şi rupturi ?
El le vorbea de tainice păduri
şi de năluci cu aripi de rubine.

Ii cumpăneau drumeţii, a mirare,
şi strai, şi glas, şi ochii prea fierbinţi ;
iar el vorbea de-o pasăre şi-un prinţ
şi de-un curtean pierdut la vînătoare…

Spunea cum au plecat de-aici cu torbe
şi cum se-ntoarce singur din alai…
Fîşii de soare-i tremurau pe strai
şi-i aprindeau şi fleandură şi vorbe.

Lung îl priveau ori se porneau pe glume :
-Cumplite basme, moşule, ne-ndrugi…
Ce prinţ ştii tu, ce pasăre, ce slugi ?
Parcă vorbeşti cu duşii de pe lume…

Rar, cîte-un înţelept ieşea din gloată :
Ba, a domnit, cîndva, un prinţ pe-aici,
dar veacul său s-o fi făcut urzici
şi, poate, brusturi slava lui uitată…

-Unchiaş smintit cu mincinoasă fală,
îl dojeneau atuncea, rînd pe rînd,
de ce ne-nşeli că te-ai pierdut, vînînd,
de-un prinţ rămas de veacuri umbră goală ?

El surîdea şi povestea întruna
şi soarele curgea pe zdreanţa lui,
iar oamenii dădeau din cap, sătui,
scîrbindu-i şi buleandra şi minciuna…

Plecau drumeţii, alţi drumeţi să vină,
să-şi bată joc de umbra de unchieş
cu trupul frînt,cu ochii ne-nteleşi,
scînteietori de-o stranie lumină.

-Mai spune despre pasărea vicleană :
unde-ai pierdut-o, falnice curtean ?
El surîdea nălucii de mărgean
şi nu-l durea nici glumă, nici dojană.

Simţea, ciudat, din ce în ce mai bine,
cum pasărea, pierdută ieri în fum,
cu aripi dulci, îi da ocol acum,
asemenea sfinţeniei senine.

Zicea, lucind de ce zărea-nainte :
-A fost s-o pierd în codru-ntunecos,
dar azi îmi zboară-n faţă tot mai jos, 
cu aripi tot mai limpezi ţi mai sfinte…

Rîdeau isteţi :-Nu minte, e lunatic.
Rîdeau şi se pierdeau în vălmăşag,
 lasănd în urmă ciotul de moşneag ,
cu raiul lui amar şi singuratic.

Şi soarele curgea pe el, subţire,
pe zdrenţe vechi, pe trupul slăbănog,
şi numai ochii-adînci ca un zălog,
frigeau, dogorîtori de amintire.

**

Tot mai sătui de basme fără tîlcuri,
îl ocoleau drumeţii pe nebun.
Dar fragezi, ca zăpada la Crăciun,
veneau acum copiii, pîlcuri-pîlcuri.

Zburdînd şi îmbrîncindu-se cu ghionţii, 
se îmbulzeau în juru-i tot mai mulţi,
şi-nconjurat de heruvimi desculţi
le desmierda pe frunte cîrlionţii.

Cutreierat de raze şi vedenii,
le tot vorbea de codrul cu tăceri,
unde-şi lăsase chipul său de ieri 
şi straiele şi prinţul şi curtenii.

Vrăjiţi, îl îndemnau să le mai spună…
 şi-n cerurile lor copilăreşti
 urca, sublim, pădurea din poveşti,
 izbindu-se cu crengile de lună.

Aşa, mult timp, s-au strîns la basm seninii
 şi fragezii obraji de aurori.
 Cei vîrstnici doar şopteau ne-ncrezători,
 Călcau ursuzi şi-aveau priviri ca spinii.

Pe urmă şi obrajii limpezimii
veniră tot mai rar şi mai puţini.
Creşteau înalţi copiii pe tulpini,
dar nu mai semănau cu heruvimii…

Treceau posaci, pierzîndu-se-n grămadă
sau aruncînd trufii de înţelepţi :
-Uncheş zălud, pe cine mai aştepţi ?
În pasărea ta cine să mai creadă ?

N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii
nu mai puneau în vorba lui temei.
Numai moşneagul, dincolo de ei, 
strafulgera de pasărea minunii…

Închidea ochii şi-o vedea cum vine.
Nici n-o chema şi singură ţîşnea.
Abia clipea şi-i sta pe umăr, grea :
safire şi mărgeane şi rubine.

Se ruşina acuma că plînsese
cîndva, cînd o pierduse printre brazi.
Ce mare, ce aproape era azi,
în raiul lui cu flăcări ne-nţelese.

Ah, îi pierduse zborul în risipă,
ca s-o găsească-alături, fără leat…
Vorbea cu ea pe uliţe, ca beat,
cu mare glas de dincolo de clipă.

Cu mare glas de dincolo de vreme,
de dincolo de oameni şi de paşi…
Ce-i mai păsa ca-l ocoleau, trufaşi,
 cînd el zvîcnea întreg de diademe ?

Călca încet grăind minunii sale,
iar oamenii cu suflete de tuci
îl îmbrînceau, pieziş, pe la răscruci
şi cu ocări îl vînturau din cale.

Şi tot mai des l-întîmpinau sudalme
şi pietre se-nălţau în pumni duşmani…
Dar ce-i păsa că-l bat cu bolovani,
cînd pasărea îi ciugulea din palme ?

Şi-ntr-un amurg ce-şi desfoia păunii
pe turnuri vechi de purpură şi os,
cei vrednici l-au gonit pe zdrenţuros,
cum alungau ciumaţii şi nebunii…

**

Zvîrlit afar’, pe poartă, din cetate,
stătu în loc fărîma de unchieş.
Sorbi mult timp apusul de măceş
şi taina-ntîiei stele-nlăcrimate.

Porni apoi, în zdreanţa lui amară,
cu paşii frînţi, cu umerii subţiri,
spre zarea aromind a trandafiri
şi-a fagure de miere şi de ceară.

Domol şi şchiopătînd prin toţi scaieţii,
mergea să moară-n marile păduri,
unde-şi lăsase torba cu frînturi 
şi straiele şi chipul tinereţii.

Luna-aromea a cimbru şi-a ţintaur,
suia din rîpi, cădea din nou în văi
şi soarele venea să bea văpăi
din ape, ca un roşu cerb de aur.

Prigoria urca din treaptă-n treaptă,
amiaza se-ndulcea în moliciuni
şi luna iar creştea din văgăuni,
aromitoare, albă, înţeleaptă…

El însă şchiopăta fără s-ajungă.
Prea slabi îi erau paşii ori prea stinşi,
sau prea departe codrii necuprinşi
şi calea lor prea aspră şi prea lungă.

Dar nu-i pasa de-avea să-şi mai găsească
pădurile aievea sau deloc.
Pe umeri îi sta pasărea de foc,
mai mare, parcă, mai împărătească.

El surîdea şi şchiopăta-nainte…
Şi stelele, ieşind din scorburi mari,
l-împresurau cu zumzet de bondari
şi luna-i gălgăia peste veşminte.

Iar după el, fugindu-i sub cîlcîie
sau fluturîndu-i zdreanţa uneori,
vîntul venea cu sînul plin de flori,
punînd pe toate smirnă şi tămîie.

**
**

































 BALADA

 UNUI

PLAI DE MUNTE 


Pe-o sprînceană de lumină,
lîng-o lacrimă de rai,
verde culme carpatină
rotunjeşte dulce plai.

Iar în plaiul stînei goale,
lîngă strunga fără oi,
crengi cu umeri frînţi de jale
se cutremură din foi.

Fluier vechi nu mai îndrugă,
nu mai latră cîini pîndari.
Singuri munţii duc în glugă
carpatine neguri mari.

Nu mai zburdă-n tîrlă iezii,
nici plăpînzii miei priori,
doar pe cearcănul amiezii
urcă ulii rotitori.

Ulii suie, frunza sună,
iar în iarbă-ntins amar
ba e somn, ba rugăciune,
tînăr leş de pecurar.

A rămas dormind pe-o rînă,
în culcuş de voievod,
pe-un crîmpei de rai cu stînă
unde brazii plîng prohod.

A rămas zîmbind -nainte,
ca un cneaz pe pat de flori,
parcă un cuţit fierbinte
l-a străpuns de două ori.

Şi cum zace tinereţe
de cioban în fraged plai,
jalea crăngii pădureţe
suna moale, ca un grai :

-Nu mă plînge, maică bună,
nici tu , cîine credincios,
că de nuntă frunza sună
din bătrîn caval de os.

Că m-a dus rădvan de nuntă
tras de şase cerbi subţiri,
mire nalt sub stea căruntă,
cum pe lume nu sunt miri.

Mire-n straie de mătasă
şi nuntaşi cu flori pe frunţi.
Măi, şi nu e-n plai mireasă
ca mireasa verzii nunţi.

Păr adînc şi trup suleget
şi ochi trişti cum alţii nu-s…
Şi mi-a pus inel în deget
şi- n inel nopţi lungi mi-a pus.


Şi la sfînta cununie
munţii falnici ne-au fost nuni.
Scoborînd din veşnicie,
ne-au dat vulturii cununi.

Şi tulpină de tulpină,
ne-au dus brazii în alai
pe-o sprinceană de lumină,
lîngă-o lacrimă de rai .

**

Maica-n sarică de lînă
suie cremenea pe brînă,
printre stînci cu fierăstraie,
în opinci de vîlvătaie,
printre jnepi zbîrliţi de cuie,
pe grozava cărăruie.

Şi cum plînge şi se roagă,
plîng şi apele-n zănoagă.
Şi cum urcă tîngile,
plîng cu ea şi stîncile,
plîng şi brazii plaiului
lîngă poarta raiului,
plîng şi ulii cerului
cu maica oierului.

-Apelor, cereşti mirese,
mire cine mi-l culese ?
Munţilor cu patrafire,
cununarăţi jalnic mire…
Brazilor, nuntaşi de frunte,
sînge-i plaiul nunţii crunte.
Uliilor, nuni sălbatici,
sînge-s munţii păduratici.

Apa geme şi se-ascunde,
piatra plînge, nu răspunde.
Brazii nu foşnesc răspuns,
ulii pier în nepătruns….

Jalea maicii, neagră apă,
n-are ţărmuri s-o încapă.
N-are zarişti s-o cuprindă
cîte lumi de foc colindă.
Păru-şi smulge-n vaiete,
cremene,-nconvoaie-te,
codrule, jeleşte-te,
rupe-te din creştete.

-Fătul maicii, verde mladă,
cneaz pe-o turmă de zăpadă,
voievod pe nouă sute
de bîrsane şi cornute,
faţa ta de pecurar
lapte dulce din şiştar ;
noaptea cu mirezme-ncete
s-a oprit la tine-n plete ;
corbul, scuturînd din pene,
ţi-a trecut peste sprîncene ;
plaiurile ierbilor
ţi-au dat ochii cerbilor
şi-un luceafăr vornicel
ţi-a tras trupul prin inel,
fătul maicii, dulce,
primăvară dulce…

Plînsul maicii pietre moaie,
scoală scorburi şi puhoaie,
umple văgăunile,
zgîlţîie furtunile.
Ar smuci din temelie
lumile, să nu mai fie,
ar surpa tăriile,
ar seca veciile,,,

-Primăvară dulce,
fătul maicii dulce… Cine ţi-a-nroşit cununa vază-ţi lacrimile-ntruna.
Cine mi te-a rupt din rod
vază-ţi chipul peste tot.
Cui îţi frînse dimineaţa
ochii tăi să-i frigă faţa.
Cui ţi-a stins luna din fag,
chipul tău să-i plîngă-n prag,
ochii tăi să i se-aprindă
ca luceferii în tindă,
ca vîrful cuţitelor,
ca dogoarea plitelor

Să-l tot frigă, să-l tot ardă,
şi pe braţe ce-l dezmiardă.
şi-n străfund de blid la cină,
şi-n culcuş de vizuină,
sclipitori ca stelele,
limpezi ca inelele,
aprigi ca prăselele…

Maica-şi smulge păr şi straie,
brazi şi paltini se despoaie.
Maica geme şi se zbate,
munţii se tîrasc pe coate
şi se frînge cremenea
crengilor asemenea.


Şi cum geme orice trunchi
cade soarele-n genunchi,,
ulii-ncep să scapete,
apele să şchioapete
şi-n văzduh ai spune că
vămile se-ntunecă.

**

Colo-n margini de coştile,
într-un fund de făgădău,
cine-mi bea de zece zile
vijelie de trascău ?

Cine-mi bea turbat din oală
iad năpraznic fără leac
şi privirile nu-şi scoală
din venin de basamac ?

-Dă-mi prăştină să mă scurme,
dă-mi, hangiţă, vîlvătăi ;
banii de pe două turme
sunt cu zimţi cu tot ai tăi.

Fruntea-i arde, grea de cute,
sub căciula cu ţugui.
Pe muşcate buze slute
sîngerează vorba lui.

-Ia-mi, hangiţă, oi şi pungă,
că somn pleoapele nu-mi au.
Dă-mi rachiu să mă străpungă,
adu-mi trăsnete să beau.



Lung hangiţa îl măsoară :
cine-i baciul venetic ?
Din lăute, ca să-l doară,
baragladinile-i zic.

Iar străinul singuratic
din ungherul fumuriu
îşi scufundă mai sălbatic
ochii vineţi în rachiu.

Dar trascăul gol nu-i spală
cruntul inimii prăpăd,
cînd, aprinşi pe fund de oală,
doi ochi mari de mort îl văd.

Frînţi pe dible viscolite,
faraonii nu mai tac
din arcuşuri cu ispite
şi din strune dulci de drag.

Dar nu-l mîngîie nici struna,
nici pe-arcuş nu dă un ort,
cînd, amar ca mătrăguna,
îl priveşte chip de mort.

-N-ai rachiuri tu, hangiţă,
în tot beciul cu gîrlici,
cîtă straşnică arşiţă
mă răscoace în urzici.

Şi nici voi n-aveţi furtună,
bieţi cioroi, pe scripci de foc,
cîtă pacoste se-adună
sub o cuşmă şi-un cojoc…


Inc-o dată, omu-nşfacă
oala crancenă şi bea.
Şuierînd sudalmă seacă,
Zvîrle punga pe tejghea.

Şi dă buzna-apoi să piară
stins în noaptea cu năluci,
lingînd bezna ca o fiară,
pe fierbinţi poteci de tuci…

**

La pîrdalnica muiere
o fi dulce noaptea-n spic,
cînd alintul curge miere
şi-mbierea borangic,
la pîrdalnica muiere
cu opaiţ slab şi mic.

In culcuş cu levanţică
or fi vrăji care se-ascund,
cînd e sînul rîndunică,
nufăr –umărul rotund ;
în culcuş de levănţică
alb şi moale şi afund.

Dar dulceaţa mîngîierii
e pîrjol din iad trimis,
cînd şi-n braţele muierii
frig doi ochi de om ucis,
în dulceaţa mîngîierii 
pînă dincolo de vis.

Şi culcuşul cu omături
e cuptor din iad adus,
cînd şi-n braţele de-alături
plînge-un chip de om răpus,
în culcuşul cu omături
plin de ţepi cu vîrfu-n sus…

-Fă muiere, fă dogoare,
patul rug mi l-ai făcut.
Vrea-ţi-aş braţele izvoare,
iezer fiece sărut.
Fă muiere, fă dogoare,
fă-te rouă-n aşternut.

Fă-te iaz şi fă-te ploaie,
să mă stingi şi să mă-neci
cu alint de reci şuvoaie,
cu desfăt de pîcle reci.
Fă muiere, fă-te ploaie,
stinge-mi pacostea pe veci…

Sînii, braţele,-aşternutul
parcă mai cumplit se-ncing.
Nici culcuşul, nici sărutul
smoala-n clocote nu-i sting.
Sănii, braţele, -aşternutul
Se fac flăcări cînd l-ating.

Şi, scrîşnind ocară crudă,
omul scuipă printre dinţi.
Smulge uşa, ars de trudă,
cu smintite mîini fierbinţi
şi scrîşnind ocară crudă,
fuge-n beznă, scos din minţi…


**


-Blid nemernic, blid drăcesc,
iarăşi în fiertură
cei doi ochi de foc lucesc :
sclipăt de custură.

Şi de-nmoi un dumicat,
parcă-l moi în sînge.
Arde-n lingură-ncleştat
chipul care plînge...

Izbind strachina de zid,
omul scuipă-n tină :
-Vijelia ta de blid,
duhul tău de cină !

Tindo, şi pe pragul tău
cei doi ochi se-arată.
Cu barosul, pe ilău,
i-aş trăzni o dată.

I-aş crăpa ca pe păstăi,
i-aş sufla cenuşă…
Legea ta şi morţii tăi,
chip ce-mi plîngi pe uşă !

Omul suduie buimac
de sudoare leoarcă.
Cei doi ochi mai mari se fac,
mai adînci sunt parcă.

-Luno, chip de om răpus,
cobeo ticăloasă,
tot boceşti pe sură, sus,
face-te-ai pucioasă.


Şi voi stele cu săgeţi,
tîrfelor spurcate,
ochi de om ucis păreţi,
stinge-v-aş pe toate…

Desmăţat , cu capul gol,
omul iar porneşte
prin amarnicul pîrjol,
prin năpraznic cleşte.

Huhurezii din copaci
toţi în el se mută.
Ba dihori, ba vîrcolci
rup din carnea-i slută.

Pumnii lui ar sparge stînci,
trupul lui s-ar trage,
sfîşiindu-se pe brînci,
prin adînci bîrloage.

S-ar tîrî prin vizuini
sau pe fund de tăuri.
Şi-ar scobi sub rădăcini,
ca sobolii, găuri.

-Ieşi, măi ursule, afar’,
dă-mi bîrlogul mie…
Cei doi ochi din nou răsar,
tot mai mari învie.

-Veveriţo, dă-mi tu leac
scorbura-ţi adîncă.
Cei doi ochi mai limpezi tac,
mai aproape încă.


-Du-mă, cîrtiţo, în lut,
lutul să m-ascundă.
Cei doi ochi mai mult s-ascut,
Fără să răspundă.

Şerpii fug din bălării,
pier din drum bursucii…
Pretutindeni ochii vii
ard mai mari, mai lucii.

**
Pe-o sprînceană de lumină,
verde culme carpatină
rotunjeşte dulce plai
lîng-o lacrimă de rai.
Apele, cereşti mirese,
văl de nuntă tot şi-ar ţese.

Brazii, în odăjdii stranii,
tot mai bat cereşti mătanii.
Munţii tot mai ung cu mir
veşnicia de safir
şi-n văzduh, cît vezi,
ulii tot mai sparg amiezi.

-Strungă rea, fără mioarce,
ce pîrjol în plai mă-ntoarce ?
Chip grozav, ce-ntruna plîngi,
tu mă chemi şi tu m-alungi.
Ochi fierbinţi, de nesupus,
parcă-n bice m-aţi adus…

Strunga tace, chipul tace,
cei doi ochi mai mari s-ar face,
vîrfuri lungi de lăncii
peste munţii Vrăncii.
Sîngeră opinca spartă,
Gîfîitu-i smoală fiartă,
Zdrenţe-s bundă şi cămaşă,
Numai geamătul se-ngroaşă.

Şi cum vîntul bate-n dungă,
tot sminteşte-o creangă ciungă,
şi cum creanga se tot pleacă,
ştreangu-i gros şi frunza-i seacă.

-Munţilor, zăvozi cu laţe,
chip ucis îmi plînge-n braţe…
Munţii-n taina lor cerească
nu se-ntorc,să nu privească.

-Brazilor, frigări haine,
chip răpus se-mplîntă-n mine…
Brazii fug în rai grămadă,
Nu se-ntorc, ca să nu vadă.

-Uliilor, gheare scoase,
cei doi ochi mă frig în oase…
Ulii intra-n soare, sus,
să n-audă ce le-a spus.

-Creangă de deasupra lumii,
 ia-mi grozavii ochi şi du-mi-i…
Creanga scîrţîie cu ciudă,
munţii nu se-ntorc s-audă.
Ştreangul tremură şi el,
brazii nu privesc defel.

Numai ulii, gemenii,
trec deasupra cremenii.
Numai ulii veacului
deasupra copacului.
Numai ei cu ciocurile
smulg din slavă focurile.
Cînd se fac ca aurul
peste tot coclaurul,
cînd se-aprind ca spadele
peste toate zadele,
cînd ca vîlvătăile
peste toate văile…
































BALADA

 UNEI

 NOPŢI de IARNĂ

Crivăţul

Dă şfichiuri, nemernică slugă,
dă bici, ticălos vizitiu;
nu ştiu telegarii să fugă
cît crivăţ în mine eu ştiu.

Ah, sania-ntoarce-o mai iute;
întoarce, buzat faraon.
O grea presimţire se-ascute,
mă-mpunge, turbat scorpion.

Din şubă, urlîndu-şi sudalma,
mugeşte cumplitul boier.
Zăpezile-aleargă de-a valma
şi noaptea-i tăiş de hanger.

-Stăpîne, nu ştiu ce te-apasă,
de ce să pornim îndărăt ?
Plecarăm spre tîrg, nu spre casă,
şi-i vifor şi ger şi omăt.

-Intoarce, nemernică slugă,
da bici, vizitiu ticălos.
Nelinişti se-abat să mă sugă,
cuţite m-ajung pîn’la os.

Pun trebilor mele obloane,
las dracilor tîrgul plocon.
Mă-ntorc la conac, măi ţigane,
zoreşte, buzat faraon,

Din şubă, tunîndu-şi cuvîntul,
mugeşte cumplitul boier.
Viforniţa muşcă pămîntul,
căţea cu măsele de fier.

-Nu ştiu ce te roade, stăpîne,
întorc spre conac, cum mi-ai spus ;
troienele-s tot mai păgîne
şi vîntul ne umflă pe sus.


-Zoreşte, nemernică slugă,
dă bici, ticălos vizitiu.
Un glas de venin tot mi-ndrugă
la curte mai iute să fiu.

Ard poate conac şi hambare
şi grajduri, buzat faraon ?
Ţigane, dă bice mai tare,
sub coastă simt straşnic piron…

Din şubă, zbucnind ca o lavă,
mugeşte cumplitul boier.
Cad bicele-n noaptea grozavă,
nămeţii au umerii-n cer.

-Stăpîne, nu-ţi ard nici pătule,
nici grajduri, nici şuri, nici conac.
Doar viforul tot nesătul e
şi drumul e lung cît un veac.

-Ascultă, nemernică slugă,
auzi, vizitiu ticălos :
de nu-mi arde-n noaptea cu glugă
conacul de sus pînă jos,

vreo haită de lupi, după pradă,
în curte intrînd fără zvon,
îmi sfîrtecă tot, şi cireadă
şi turmă, buzat faraon.

Din şubă, scrîşnind parcă lame,
mugeşte cumplitul boier.
Sălbatici, cu ţurţuri în coame,
lucesc armăsarii de ger.

-Nu-ţi sfîşie haita, stăpîne,
nici vite, nici turma de oi.
Vreo poştă de drum mai rămîne
şi-om fi la conac înapoi.

-Nu-i haită, nemernică slugă,
nu-s lupi, ticălos vizitiu ;
dar dulce, cu ochi ca o rugă,
muierea acasă mi-o ştiu.

E fragedă cum e omătul
şi-i albă, buzat faraon,
şi-i tînăr şi-nalt logofătul
şi pare la faţă cocon.

Din subă, strîngîndu-şi sîneaţa,
mugeşte, cumplitul boier.
Ii joacă pe toată mustaţa
Spărturi de ciudat giuvaer.

-Stăpîne, pricep ce-ai sub coastă,
ce crivăţ te mînă-ndărăt :
subtire şi albă nevastă
şi tînăr şi-nalt logofăt…

Candela

Icoana tresare în colţ
şi candela pîlpîie moale.
-Scufundă-mă-n braţele tale,
ca iazul albastrele bolţi.

Ţi-s slugă la curte, dar ţi-s
mai rob mătăsoaselor gene…
Lumina mea, ninge-mă-alene
cu marea ta floare de vis.

Afar’ gem zăpezile. Zac
sub ele păduri şi pămînturi.
Uitat între noapte şi vînturi,
se leagănă tainic iatac.

Icoana din colţul de rai
şi candela pîlpîie moale.
-Vrei apele iazului ? Ia-le .
Vrei fagurii stupului ? Ia-i.

Tu nu-mi eşti nici rob, nici argat,
ci eu mă plec, treaptă înfrîntă.
Sunt, dragoste, creanga ta sfîntă,
culege-mi tot rodul bogat.

La geam vîntul latră pieziş
şi-şi scutură albele laţe.
Le tremură dragostea-n braţe
cum tremură ciuta-n frunziş.

Icoana suspină zvîcnind
şi candela pîlpîie moale.
-Hulubi îţi sunt tainele goale,
dar zborul în mîini li-l cuprind.

Şi umerii tăi par lăstuni
ce sus în văzduhul meu joacă.
Şi dragostea noastra-i bărdacă
din care mă-mbăt cu minuni…

Uitat între veac şi zăpezi,
iatacul în noapte se zbate.
Pe gurile lor vinovate
alintul aprinde amiezi.

Icoana trozneşte durut
şi candela pîlpîie moale.
-Iubite, păcatul pocal e,
pe care-l sfinţim c-un sărut.

-Iubito, păcatul e crunt,
dar boabele lui tămîioasă ;
stăpînu-i departe de casă
şi buzele lacome sunt.

Pe zid ţese umbra covor,
pe geam gheaţa coase cu acul.
Doar ei luminează iatacul
cu ochii şi braţele lor.

Icoana se crăpă-n ungher,
se stinge şi candela moale.
-Iubito, semn negru de jale,
dar tu luminezi ca un cer.

-Iubite, icoana s-a spart,
la fel, uite, candela spartă…
Văpaia de aur e moartă,
dar ochii tăi flăcări împart…

Mai mult se cuprind în inel,
a dragoste grea sau a teamă,
precum într-un codru de-aramă
ce-i soarbe sălbatic în el.

S-a stins veghea micii făclii,
din colţ nu mai pîlpîie moale.
-Iubito, dă moartea tîrcoale,
dar sînii ţi-s candele vii.

Taci. Crivăţul bubuie-n porţi ?
Tot Crivăţul tună pe scară ?
De-o fi ca norocul să moară,
vom arde-n iubire şi morţi.

In braţe se-neacă rotund,
a patimă grea sau a frică,
precum într-un lac ce-şi despică
adîncul, să-i bea pînă-n fund.

Brăţara

-Implîntă-ţi satîrul în uşă,
izbeşte, ţigane, ce stai ?
Mă-nvîrt ca berbecu-n ţepuşă
pe crîncenul meu jărăgai.

-Stăpîne, n-a ars nici conacul,
nici lupii n-au smuls nici un miel.
-Ţigane, ce-ascunde iatacul ?
Ce groaznică taină-i în el ?
Năpraznic, în şuba-i zbîrlită,
blesteamă boierul vîlvoi.
Dihanie pare, rănită,
cu blană de vifor şi sloi.

-Iubite, nu-i crivaţu-afară,
nu el muge-atît de zălud.
Scufundă-mă,’neacă-mă iară
în braţe, să nu-l mai aud.

-Izbeşte, ţigane, în uşă
sau vrei să te crap ca pe-un ciot ?
Vedear-aş mai bine cenuşă
şi urme de lup peste tot.

-Stăpîne, obrazu-ţi catran e
şi ochii tăi roşu oţel…
-Ce-ascunde iatacul, ţigane ?
Ce groaznică taină-i în el ?

Năpraznic, în şuba-i de gheaţă,
un urs e boierul vîlvoi.
Îşi joacă cumplita sîneaţă,
în barbă-i stau ţurţurii goi.

-Iubito, nu crivăţul tună,
nu el smulge uşa din loc.
Cuprinde-mă strînsă cunună,
să fim o brăţară de foc.

-Ţigane, sporeşte-ţi puterea,
în ţeavă am plumbi nesătui.
Imi chem, şi n-aude, muierea,
îmi strig logofătul şi nu-i.


-Stăpîne, de tine mi-e groază,
par ochii tăi roşu măcel…
-Ţigane, ce tăinuie-n pază,
ce-ascunde iatacul în el ?

Năpraznic, în şuba-i de-omături,
e crivăţ boierul vîlvoi.
Zăvoarele zboară în lături
s-arate ce-ascund înapoi.

Cuprinşi în inelul fierbinte
de teamă sau dragoste grea,
cei doi se scufundă-nainte
în lungul sărut care-i bea.

-Ţigane, ştiai ce m-adastă,
ce clocot mă mînă-ndărăt :
subţire şi albă nevastă
şi tînăr şi-nalt logofăt…

-Stăpîne, opreliştea-i spartă,
dar nu văd în umbră defel.
-Ţigane, iatacul meu poartă
un lup şi-o lupoaică în el.

Năpraznic în şuba-i miţoasă,
păşeşte boierul vîlvoi.
Şi-nalţă sîneaţa şi-o lasă,
cu ochii la ei amîndoi.

Dar ei ochii lor nu-şi ridică
şi-n braţe ce nu se desfac
a patimă grea sau a frică
se-neacă adînc ca-ntr-un lac.


-Ţigane, se strîng ca-n brăţară,
aşteaptă-ncleştaţi să-i omor ;
dar nu le dau plumbi ce doboară,_
statuie îi las, cum se vor.

-Ai milă, stăpîne, iertare,
de spaimă se strîng în inel…
-Ţigane, dă-mi funie tare,
iatacul brăţări are-n el.

Năpraznic în şuba furtunii,
e tunet boierul vîlvoi.
Ţiganul, scîncind peste funii,
l-ajută cu mîinile moi.

Dar ei stau cuprinşi mai departe,
legaţi la un loc cu frînghii,
să ardă-n iubire şi-n moarte
cu braţe de candele vii.

Statuia

Pe unde-a stat bezna ca zaţul
străluce o noapte de ger.
Ce duh prinde vîntul cu laţul
Şi-l bagă în cuşcă de fier ?

Pe urma viforniţei, suie
o lună de rece mărgean.
-Dă-mi apă să ferec statuie,
dă-mi apă, nevolnic ţigan !

-Stăpîne, ce faci ? Indurare !
Cu lacrimi ciubotele-ţi ud.
Din şubă, boierul răsare
mai hîd, mai sălbatic, mai crud.

Dar ei prinşi în braţe şi-n funii,
în noapte tîrîţi din iatac,
sub gerul de cremene-al lunii,
mai goi ca zăpezile, tac.

In hohot, boierul îşi strînge
sîneaţa cu plumbii păgîni :
-Bicisnică slugă, nu plînge,
dă-mi auru-ntregii fîntîni.

-Stăpîne, ţi-s straiele ude,
cu bocetul meu le-am udat.
Boierul nu vede, n-aude,
mai crud, mai zălud, mai turbat.

In bocete sluga se frînge
sub ţeava ce-ameninţă crunt,
scoboară găleata şi plînge
şi scoate luceafăr mărunt.

Dar ei, strînşi brăţară întruna,
în noapte legaţi de copac,
sub apa ce-ngheaţă ca luna,
mai goi decît apele, tac.

Sălbatic, cu ochii de sînge,
boierul împroaşcă scîntei :
-Zănatică slugă, nu plînge,
mai toarnă smarald peste ei.

-Stăpîne, în jale şi-n fiere
şi strai şi ciubote îţi scald…
Boierul tot creşte-n durere,
Mai aspru, mai aprig, mai nalt.

In vaiete robul se-ndoaie,
scufundă şi umple găleţi,
vărsînd recea lor vîlvătaie
pe albele, mutele vieţi.

Dar ei, sclipitoare-mpietrire,
în noapte cristale se fac
şi-adînc încleştaţi în iubire,
mai goi decît stelele, tac.

Amarnica noapte de iarnă
trozneşte de ger lucitor.
-Ţigane, din fulger se toarnă
statuia păcatului lor.

-Stăpîne, de-acum ia-mi şi viaţa,
cu sînge să spăl ce-ai făcut…
Boierul îşi zvîrle sîneaţa,
mai straniu, mai crîncen, mai slut.

Cu ghearele, sluga nebună
îşi sfîşie zdrenţe şi trup.
Lung, rîsul boierului sună
în ger, ca un urlet de lup.

Dar ei, ferecaţi în lumină,
în noapte arzînd peste veac,
statuie de gheaţă senină,
mai goi decît nopţile, tac.

In noapte se pierde boierul
cu hohot sau urlet buimac…
Ce demon aprinde tot cerul,
hambare şi şuri şi conac ?


-Stăpîne, ard curţile tale,
să nu mai rămînă vreun ciob,
în flăcări să-mi curaţ şi jale
şi trupul nemernic de rob…

La marea făclie semeaţă,
o clipă zvîcneşte amar
statuia de rumenă gheaţă,
păcatul arzînd în cleştar.

Dar ei stau zidiţi mai departe,
adînc scufundaţi ca-ntr-un lac,
şi, limpezi în patimi şi-n moarte,
mai goi ca veciile, tac.


























BALADA

CETĂŢII

 FĂRĂ ICOANE


Din Urali spre Soare-Apune,
cum veneau încinşi cu piei,
parcă fumega din ei
duhnet de sălbăticiune.

Blestemata Miazănoapte
se zbîrlea pe-obrajii sluţi,
şi pe cai mărunţi şi iuţi –
foamea stepelor răscoapte.

Viclenii răsăritene 
ascuţeau ca un tăiş
gîndul galben şi pieziş
în ochi mici fără sprîncene.

Toată arşiţa din puste
şi tot crivăţul turbat.
Numai ciumă şi bubat,
numai viscol de lăcuste.

Bălţi de moarte sub copite,
scări de leşuri sub hanger,
ciurde-mpiedecate-n fier,
robii ţării cotropite.

Geamătul cetăţii slabe
sub prăpăd şi sub măcel.
Evul mormăi şi el
Ca un urs supus pe labe.

In biserici şi-n altare 
caii ronţăiau ovăz –
cîtă cruce-a stat în văz
zăcea ţăndări sub picioare;

cît Arhanghel în icoană
luminînd pe-un zid bătrîn –
pradă ghearei de păgîn,
pentru flăcara duşmană ;

cîtă Precistă-n vopsele,
cîtă candelă-n ungher,
se făcea spărturi de cer,
sfărîmat argint de stele.

Chipul Domnului pe uliţi,
dus în urlet şi ocări,
încă surîdea iertări,
sfîşiat în vîrf de suliţi.

Şi cum tot gonea prigoana
prin cetate, pe sub bolţi,
crucea nu-şi găsea vreun colţ,
vatra nu-şi păstra icoana.

Temători de buturugă
şi de gîde fără greş
prunc, muiere sau unchieş
nu-ndrăzneau să-nchine rugă.


Numai temniţele pline
din cetatea fără rugi,
fremătau sub chei, sub drugi,
ca un zumzet de albine.

Jos, în beznele cu gratii,
ruga se făcea suspin,
iar suspinul –frunţi de crin,
către poarta Prea Curatei.

In zadar puneau la uşe
lanţ şi lacăt robilor –
plînsul nu avea zăvor,
ruga nu ştia cătuşe.

Dar afar’, cetatea –nfrîntă,
fără clopote şi sfinţi,
nu ştia că-n nopţi fierbinţi
robii temniţelor cîntă.

Şi-au trecut peste cetate
-bivoli sforăind pe nări-
ani cu sînge pe spinări
şi în coarne cu păcate.

Părea ziua săptămînă,
luna an şi anul veac…
molimile fără leac
duceau foametea de mînă.

Prin clopotniţe-n ruină
bufniţe şi lilieci.
Mocneau inimile-n teci,
săbii roase de rugină.


Tot mai copleşiţi creştinii
şi stăpînii tot mai crunţi.
Tot mai silnice pe frunţi
şi osîndele şi spinii.

Se gătea de drum lăstunul
pe-un cer dulce de gustar.
Tîrgoveţi cu pas amar
nu-şi zîmbeau din mers nici unul.

Uliţi vechi, medievale, 
îi vedeau urcînd încet.
Un burete de oţet –
gîndul îmbibat de jale.

Era ceas de dimineaţă
de smarald şi de mărgean.
Şi deodată, într-un geam,
dimineaţa prinde faţă.

Nimeni nu băgă de seama
cum, din aur şi topaz,
raza se făcea obraz,
limpezimile –maramă.

Cerul deveni privire
şi lumina chip duios –
Maica Domnului Hristos
pe tulpina ei subţire.

In fereastra sclipitoare –
chipul Precistei bălai,
rupt din fulgere de rai
şi din viscole de soare.


Şi cum strălucea Fecioara,
nezărită la-nceput,
ochii ei din geamul mut
luminară ulicioara.

Două tinere drumeţe
îi văzură chipul sfînt ;
şi-ntr-un ţipăt lung s-au frînt
cu minunea ei pe feţe.

In metanie –amîndouă-
păreau creangă de cais,
legănîndu-se ca-n vis
de prea multă floare nouă.

Se-nclinau în rugăciune
ţînci, bătrîni, bărbaţi, femei.
Uliţa sorbea scîntei
din fereastra cu minune.

De mulţi ani icoana spartă
nu lucise pe pereţi.
Ca din somnul altei vieţi
se scula cetatea moartă.

Deşteptaţi ca din morminte,
toţi nevolnicii de ieri
înviau îngenuncheri
strălucirii Maicii Sfinte.

Se-mbulzea cetatea toată
ca să-nchine fruntea-n praf.
Parcă foşnet de seraf
plutea moale peste gloată.


Pîndele de pe creneluri –
semn şi tulnic de furtuni.
Alelei ! Creştini nebuni,
ştreang v-aşteaptă şi măceluri.

Cnuturi de smintită hoardă
peste rugile din drum.
Caste flăcări fără fum
taina nu-nceta să ardă.

Geamul spintecat de pietre –
pulbere şi licurici.
Cetele-n genunchi sub bici
nu urniră către vetre.

Beţi de slavă şi mistere
ochii lor priviră-n sus.
Maica Domnului Iisus
sta pe-un zid de giuvaere.

Scînteia în zid granitul,
ardea piatra de bazalt.
Era fruntea-azur înalt,
era zîmbet infinitul.

Strigăt sfînt de adorare.
Urlet de păgîn blestem.
Steaua de la Betleem
ziua fîlfîia pe zare.

Gloata tot bătea metanii
cînd în zid băteau berbeci ;
sub divinul chip de veci
sîngerară bolovanii.


Murul se surpa cu vaier,
spart în chiotul barbar.
Ochi smeriţi cătară iar :
Maica fulgera în aer.

Peste freamătul mulţimii,
într-un cearcăn de safir,
Ea lucea ca un potir
şi zîmbea ca heruvimii.

Peste haita ticăloasă,
spumegînd uimită-n loc,
Ea-ndulcea cerescul foc
pe-un obraz de chiparoasă.

Aerul în vîlvătaie
barda cum să-l surpe-n glod ?
Taina, sus, peste norod,
Ce hanger putea s-o taie ?

Sfînta lin urca în spaţiu
pe-un chilim de aurori.
Ca un vuiet de vîltori,
jos, vuiau îngenunchiaţii.

Din vecii de ne’nceputuri
aripi verzi dădeau ocol..
Ingheţa hangeru-n gol,
gheara degera pe cnuturi.

Limba împietrea năucă
cu ocara-n vîrful ei.
In lumina Precistei
cădea ştreang, pica măciucă.


Numai gloatele-n extaze,
sub un viscol de azur,
se-mbătau de aur pur,
de mirezme şi de raze.

Şi dînd sunete minunii,
clopote porniră glas.
Ce Arhangheli le-or fi tras ?
Oameni nu trăgeau de funii.

De mulţi ani nu mai urcase
glasul lor în vechiul burg,
fără clopote-n amurg,
fără vechi iconostase.

Şi-acum sunetul străluce
ca o ploaie de arginţi,
în cetatea fără sfinţi,
în cetatea fără cruce.

Robii temniţei de piatră
le-auzeau prin uşi, prin zid.
Zidul tremura fluid,
robii-nchişi vedeau prin piatră.

Vedeau taine de zăpadă,
de văzduh şi de văpăi.
Lanţuri, paznici şi călăi
nu-i puteau opri să vadă.

Zidurile-n strălucire
cum cutremurau năluci,
burgu-ntreg ardea de cruci,
de icoane şi potire.


Uliţa era mireasmă
şi cetatea toată zvon ;
orice meterez –amvon,
orice turn –catapeteazmă.

Ce puteri prindeau să mişte,
ce aeriene mîini,
porţile cu vechi ţîţîni
ruginite de răstrişte ?

Că sălbaticii de strajă
le vedeau cum se deschid.
Pe turtitul chip livid
Se holba mirarea-n groază.

Din zbîrlitele dihanii
spaima-ngălbenea momîi ;
şi din creştet în cîlcîi
le sluţea în pocitanii

Din cetatea cu lumine,
haita da-napoi prin porţi,
cu ochi mici, cu mîini de morţi,
în piei strîmbe de jivine.

Dar cetatea sub minune
nu privea-napoi nimic.
Pe scări dulci de borangic,
ea sta sus in rugăciune.

Şi de sus privea-nainte
Cerul Domnului, rămas
ca un vechi iconostas
în Cetatea Maicei Sfinte.











































 INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ 
 Radu Gyr


Trist sună cornul stinsei cruciade,
iar noi, betegi şi jalnici seniori,
ne-mpleticim în platoşe schiloade
sub vechi armuri, cîrpite strîmb cu sfori ;
baroni şi prinţi ce-au fulgerat în spade
Ierusalimul altor aurori . . .

Cu trupul plin de răni ce se usucă,
amar şi greu ne clătinăm în fier.
Cîţi au murit ? Şi cîti mai pot s-aducă
o ţandără de chivără de cer ?
. . . pe-o umbră de mîrţoagă , o nălucă ;
. . . pe-un ciob de scut, un ciot de cavaler !

-Cînd am plecat demult în Cruciadă,
 - mai ştii Bertrand ? - eram numai lumini ;
tot burgul sta pe ziduri să ne vadă,
ne troienea cu roze şi cu crini,
iar noi, pe armăsarii de zăpadă,
treceam printre vasali şi palatini.

Cetatea scînteia în mii de feţe,
 ne aşternea covor de borangic
sub strălucirea zalelor semeţe .
-Îţi mai aduci aminte, Alberic ?-
cu fruntea-n cer, cu spada-n tinereţe,
încovoiam vecia ca pe-un spic ! . . .


Iar soarele bătea medalioane
pe scuturi şi pe platoşe -minuni-.
Mulţimile vuiau, iar din balcoane
madonele cu mîini de rugăciuni
ne surîdeau prin lacrimi, ca-n icoane,
şi ne-aruncau în suliţe cununi . . .

Acum ne-napoiem : o hîdă ceată,
pe piept cu cîte-o urmă de blazon ;
cu coiful spart, cu faţa sfîşiată,
sub zdreanţa unui rest de gonfalon,
strigoi de cruciaţi ce altădată
au strălucit în zale de baron.

Acum povara-ntoarcerii ne frînge . . .
Pe cai ologi, sub zale care curg,
convoiul de fantome parcă plînge,
scurgîndu-se spre vechiul nostru burg,
pe cînd nebiruit şi plin de sînge
Ierusalimul scapără-n amurg.

O clipă numai porţile de-aramă,
-sub care n-a fost dat să biruim-
se fac de foc şi-n urmă se destramă,
topindu-se sub cerul lor sublim . . .
Şi tot mai jalnic cornul trist ne cheamă
tot mai departe de Ierusalim . . .

-Gotfrid, Gotfrid, de ce ne înspăimîntă
o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,
cînd încă-n noi Ierusalimul cîntă
şi mai purtăm prăjina unui steag
şi cînd nobleţea-ntreagă-i neînfrîntă
în sîngele rămas pe zale chiag ?


Iar dac-a fost armura să se spargă,
De ce suspini, nevolnic scutier ?
Adună-mi trupu-n platoşa prea largă,
din spada mea dă-mi ciotul de mîner 
şi fă-mi pentru întoarcere o targă
din crengi cereşti şi verzi de palmier !

Presară-mi-o cu crini şi roze toată,
de dulcea lor mireazmă să mp-mbăt
ca-n burgul fermecat de altădată,
cînd ne-ngropau sub floare de omăt ;
şi-aşa întins pe targa-nmiresmată
purtaţi-mă spre ţară îndărăt.

Azi, sfîrtecaţi sub platoşe schiloade,
ne clătinăm în zdrenţe prin furtuni,
dar mîine-n burgul nostru cu arcade
madonele cu mîini de rugăciuni,
zîmbind în cinstea altor cruciade,
ne-or împleti mai fragede cununi.

Iar cei care-au căzut pe metereze,
în piept cu-acele crunte sfîşieri,
o veşnicie n-or să sîngereze.
Cîndva uita-vor marile dureri
şi braţele s-or ridica mai treze ,
sfinţite-n mirul rănilor de ieri.

Iar mîine burgu-ntreg o să se scoale
în cîntece de calfe şi fierari ;
săltînd, vor dănţui pe nicovale
săbii mai lungi şi platoşe mai tari,
în focuri se vor făuri noi zale
şi noi potcoave pentru armăsari.


Şi iarăşi străbătînd albastre spaţii,
peste doi ani sau poate peste trei,
cu suliţele-nfipte-n constelaţii
şi platoşele evului în şei,
ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii
Ierusalime care nu ne vrei.

Şi vor veni mai mulţi din soare-apune
-şi cei de ieri şi cei ce azi nu-i ştim-
pe vechile morminte or să tune
noi cavaleri cu chip de heruvim ;
şi ei, sau alţii, tot te vor supune
strălucitorule Ierusalim !






















BALADĂ
PENTRU EMINESCU.

Te-au slăvit în cărţi şi în poeme
Şi te-au înălţat iconoctas,
Ca să fulgeri tînăr peste vreme,
Cu vecii de cremene sub pas.

Te-au văzut voevodînd voroave, 
Ciobănind genune şi zăpezi,
Potcovar de fum bătînd potcoave
Negurilor strînse în cirezi.

Te-au crezut gigantic Sfarmă-Piatră
Care sparge piscul viforos,
Şi fierar înfierbîntînd pe vatră,
Mările călite sub baros.

Împărat, ţi-au scris pe tîmple steme.
Făt-Frumos, ţi-au pus în mîini hanger.
Şi-au cules, din pana ta, blesteme,
Viscole şi răzvrătiri în cer.

Ci, netrebnic, eu adulmec zării
Paşii tăi pe unde te-au fost dus
Şi-nsetat pe drumurile Ţării
Dibui urma ta de blînd Iisus.

Caut picurii de sînge, neşterşi încă,
A crucificării pe furtuni
Şi sărut lumina lor adîncă 
Şi-i ating cu mîini de rugăciuni.

Trist Iisus cu umbra de tămîie
Dăruind azur din mîini subţiri,
Sfînt, bătut, pe veacul tău, în cuie,
Scînteind, înalt, din răstigniri.

Frînt de-o stea şi-ngenuncheat de-o floare,
Biruit de ramuri de arin,
Îndulcit cu dor de moarte-alinătoare, 
Ars ca Nesus în cămaşă de venin…

Nu, tu nu eşti meşterul, ci cneazul,
Nu eşti înstelatul împărat.
Sfîşiat ţi-i pieptul şi obrazul.
Tu eşti marele însîngerat !

Te-ncrustăm, zadarnic, în agată
Şi-n icoane noi pe flori de crin.
Crinii nu vor stinge, niciodată,
Umbrele cununilor de spini.

Eu nu-ţi pipăi steme şi nici lauri…
Numai rănile mă plec şi ţi le strîng
Şi le fac medalii mari de aur, -
În genunchi, le-nchid în inimă şi plîng.



















CÎNTEC DE LUPTĂ

Din silă de noi nu mai cresc nici Rovine,
Nici Rahove-nalte şi nici Albe Iulii ;
Bourii s-au stins prin păduri carpatine,
Pe cerul valah nu mai lunecă ulii ;
Iar munţilor . . ., parcă şi lor li-e ruşine
Cînd gem tot mai crunt sub omătul căciulii.

Nemernică ciurdă, slugarnică plebe,
Pe toţi ne îngroapă-n ţărînă lopata ;
Hei ! nu mai sunt Vidre şi nu mai sunt Ţebe
Cu limbă de foc să cutremure gloata ?
Nici stîncă să tune, nici glas să ne-ntrebe :
No, gata ? Iar noi să răspundem : No, gata !

Prea moale e biciul şi lanţul prea slab e ;
Mai tari s-ar cădea ; mai grozave gîrbace, 
Mai straşnice lanţuri la gleznele roabe !
Să scoale şi somnul ce doarme-n băltoace, 
Să salte şi ursul ce zace pe labe
Şi lenea măciucii ce-n colţ se răscoace.

Ia-ţi munţii pe umăr şi pleacă în viaţă
Şi fiece pas şapte poşte să-ţi facă !
C-o mînă robia de chică o-nhaţă,
Cu cealaltă bezna de gît o înşfacă 
Şi lasă tot cerul să-ţi curgă pe faţă
Şi soarele tot peste sarica-ţi dacă.


Şi cîntă, măi Neamule, cîntă fierbinte,
Un cîntec de luptă ce toate dezleagă ;
Să iasă toţi morţii afar` din morminte, 
Să tremure lumea de marea ta vlagă !
Şi-n cîntecul tău, care calcă-nainte,
Să cînte cu tine ISTORIA-ntreagă !