VERSURI ORIGINALE Cîntecul zorilor Hai, măi frate, hai, măi frate, Zorile s-aprind, Hai să căutăm dreptate, Voie şi pămînt. Plugărit-am viaţa toată Ş-am muncit noi rău, N-am văzut zi luminată, Numai greu, tot greu. Şi pe umeri numai juguri Pîn-acum am dus, În robie şi lanţuguri Toate ni le-am pus; Ş-ale sufletului daruri Noi le-am înecat Tot în plînsete ş-amaruri, Ce ne-au apăsat; Şi odorurile minţii Noi le-am prăpădit, Căci în ceaţa neştiinţei Tot am vieţuit. Muncă, muncă şi iar muncă, Alta n-am văzut; Şi în munca noastră lungă Toate le-am pierdut. Am crescut în largi ogoare Roadă cu prisos, Dar din pîinea roditoare N-am avut folos, Căci ogoarele luate Fost-au de la noi; Nouă-n schimb ne-au fost lăsate Juguri şi nevoi. Goi, lipsiţi de toate-n lume, Vecinic înjosiţi, La boieri n-avem nici nume. Pe pămîntul ţării-mume Zăcem necăjiţi. Dar destul! Venit-a ceasul, Ceasul aşteptat, Ca să dăm noi jos necazul, Care l-am răbdat. Vezi?! În zarea depărtării Zorile s-aprind, Sfînta zi a învierii Vine strălucind. Hai, măi frate, hai, măi frate, Nu munci robind, Hai să căutăm dreptate, Voie şi pămînt. Scoală, frate! Căci ne cheamă Zorile ce vin. Scoală, frate, şi ia-ţi seamă, Singur ţi-eşti stăpîn. Pentru noi, feciorii gliei, Zorile răsar, Pentru-nfrîngerea robiei Bietului plugar. Trece noaptea. Lupta vine. Frate, ieşi gătit! Cel nepregătit rămîne Vecinic biruit. Trece noaptea. Hai, măi frate! Zorile s-aprind, Hai să mergem spre dreptate, Voie şi pămînt. Chişinău, 5 februarie 1907 Ţăranii Cînd ziua luminile-şi stinge Şi cele din urmă-n cîmpii le aruncă, Ţăranii, veniţi de la muncă, Îşi cîntă viaţa şi glasul le plînge. Îşi cîntă necazul cel mare, Îşi cîntă nevoile lor în robie, Şi cîntecul plînge-n cîmpie, Suspină şi cîntă în versuri amare. Şi cîntă obidele sale, Iar seara albastră-i ascultă-n tăcere, Şi cîntecu-i plin de durere, Şi inima-n piept ţi se zbate de jale. Îşi varsă tot dorul şi focul În plîngeri prelungi de robie şi chin, Şi stelele serii rămîn În jale. Şi robul îşi plînge norocul. Şi greu deznădejdea se lasă, Şi neagră, ca noaptea ce vine, întinde Aripile, satul cuprinde, Şi ţărănimea-n aripi o apasă. Dar iată de-odată s-aude: Un glas de flăcău din ţărani se desparte, Puternic — se duce departe, Deşteaptă cîmpiile, văile mute. Şi cîntecul sună-n ogoare Şi, mîndru, vorbeşte de drepturi şi voie, Şi-ţi pare aprinsă a ţării nevoie De versuri cu foc arzătoare. Chişinău, 13 februarie 1907 Ţara În versul cîntecelor poporane Se închină ţărănimii basarabene Frunză verde grîu de vară, Ce-i frumoasă a mea ţară! Ţara mea nemărginită Cu verdeaţă-mpodobită. Cît cu ochii-n zări cuprinzi, Ţăruleano, te întinzi, Strălucind în ape-oglinzi; Cît cu ochii dai şi vezi — Tot cîmpii, păduri, livezi, Şesuri, văi frumoase, sate, Pîini în brazde semănate, Munţi şi dealuri-nalte, vii, Depărtări largi, albăstrii. Primăvara — numai floare În cîmpii mirositoare. Vara — aur tot turnat Pînă-n zare revărsat, Aur viu de pîine coaptă — Munca ţărănimii dreaptă. Trece vîntul prin ogoare, Dă pămîntului răcoare Şi se duce pîn’în zări Şi răzbate-n depărtări. Păsări cîntă-n ceruri sus, Tot zburînd înspre apus. Pelin verde, iarb-amară, Măiculiţă, scumpă ţară, Mîndră eşti tu şi frumoasă; Mîndră eşti tu la vedere, Of ! Dar nu eşti norocoasă, Zaci în vecinică durere; ’N lacrimi tu te scalzi şi jale, Pîn’în vîrfurile tale, — Lacrimile fiilor, Necazul copiilor. Cît eşti, maică, tu de mare, Gemi tot în nevoi amare, Cît eşti de nemărginită, Tot atît şi necăjită. Veneticii, ţară dragă, Te mănîncă toţi la clacă, Îţi iau bogăţiile Şi-şi lăţesc moşiile. S-au făcut ei boieri mari, Chinuiesc pe-ai tăi plugari, Pe noi ne-au încălecat, Pîinea toată ne-au luat, Ţara-n mîini au apucat, Sîngele ei ne-au băut Şi neoameni ne-au făcut. Fiii, pămîntenii tăi, Au luptat ca nişte lei, Au vărsat ei mări de sînge, Ca să poată jugul frînge, — Jugul cel greu din vechime De pe-ntreaga romînime; Au dat jos jugul turcesc, Acum duc cel boieresc — Şi mai greu şi mai drăcesc. Mult am mai luptat şi noi, Te-am scos, ţaro, din nevoi, Am luptat şi-om mai lupta, Nici la gînduri nu vom sta, Căci norodul oropsit Din ’ntuneric a ieşit, Biruit nu s-a lăsa Pentru scumpa ţara sa. Chişinău, 21 februarie 1907 Eu cînt Eu cînt pe-acei ce-n jug şi chin Pe-a lor spinare ţara ţin, Cari în robie şi necaz Voinici, puternici au rămas! Vînjoşi, înalţi, ca fierul tari, De soare arşi, bătuţi de vînt, Brăzdează harnicii plugari Al ţării lor mănos pămînt. Din plug pe toţi ei îi hrănesc, Vărsînd pîraie de sudori, Dar tot puterile le cresc; Pe-aceşti puternici muncitori Eu cu mîndrie-i cînt!... Eu cînt pe-acei ce pîn’ acum, Fără cărare, fără drum, În noapte rătăciţi au stat, Nădejdea însă n-au lăsat; Pe-acei ce tare, neclintiţi, Oftînd amar din cînd în cînd, Întreaga lume-au sprijinit, În urma plugului mergînd; Cari focul vieţii nu l-au stins În pieptul lor de fier făcut, Şi cît de mult n-am plîns, Tot alte zile-au prevăzut, Pe-aceştia eu îi cînt!... Eu cînt, căci văd că ele vin Acele zile de senin; Eu cînt, căci văd de-acum că piere A ţării veşnică durere; Eu cînt, căci văd necazul frînt, Ş-aud plugari în zori cîntînd, Nu doine de amar, de dor, — Înviorarea ţării lor... Şi glasul vieţii ascultînd, Venirea zorilor eu cînt!... Chişinău, 23 februarie 1907* În zarea anilor În zarea anilor trecuţi Eu văd în flăcări asfinţituri, Eu văd albastre amurgituri În zarea anilor trecuţi. * Textul reprodus reprezintă varianta publicată de către Al. Mateevici în „Cuvînt moldovenesc“, an. II. nr. 6-7, aprilie 1914, p.13-14. E primăvară. Sunt în floare Salcîmii. Stau pe gînduri puşi. Şi o căldură-mbătătoare Şi o miroznă-ameţitoare Mă duce lin departe-n zare, În zarea anilor apuşi. Ş-atunci salcîmii gînditori Stau înfloriţi în zori de foc; În umbra crengilor cu flori Visam eu visuri de noroc... Dar anii ceia sunt pierduţi În zarea anilor trecuţi. Ca şi atunci, văd şi acum Lucirea zorilor pe drum, Salcîmi în floare, gînditori... Dar unde-s visele cu flori? Aceia ani, acelea zori Trecuţi de-acuma sunt şi duşi În zarea anilor apuşi. Chişinău, 13 mai 1907 Atunci cînd soarele apune Atunci cînd soarele apune Şi zarea arde-nflăcărată, Atuncea inima îmi spune Durerea ei nemîngîiată. Şi tot mă-nşel şi trag nădejde, Că nu-i departe alinarea, Dar mintea mea mă amăgeşte Şi tot mai tare mă munceşte. Nădejde nu găseşti în lume Şi n-ai de ce nici să o caţi: Ea numa-n suflete trăieşte Şi doruri-n inimă trezeşte... . . . . . . . . . . . . . . . . 1907 Pocăinţa hoţului Cînd Hristos cu spini pre frunte, Pre cruce răstignit murea, Întunecimea-naltul munte Golgotha toată-acoperea. Atunci un hoţ privind în sus, Cu ochi aprinşi de pocăinţă, Strigat-a către Iisus, Mărturisind a sa credinţă: „În slava raiului, Stăpîne, Tu să mă pomeneşti pe mine!“ De-atunci şi noi cu plecăciune Rostim această rugăciune. Nu-i vorbă, de răbdat îi greu, Cînd cineva te prigoneşte, Dar, frate, pentru acest rău Acel de Sus te răsplăteşte. Şi vrajba, pizma, ele-odată Găsi-vor dreapta judecată. Nu-i vorbă, că putem şi noi, Răbdînd obide şi nevoi, Să răsplătim. Dar ce folos Cînd calci porunca lui Hristos Şi pilda Lui? Dar dacă stai La îndoială, ce-ţi rămîne, Decît ca să-ţi aduci aminte De ale lui Hristos cuvinte Cînd l-au iertat pe hoţ: „Cu mine Vei fi tu azi în rai“. Creştine, Gîndeşte. Cînd Hristos îl iartă Pe-un hoţ şi-i dă o sfîntă soartă, Ţi-a da El ţie iertăciune Cînd tu cu zisa rugăciune Pe buze — vrajba ţii în gînd, Porunca Domnului călcînd? Martie 1910 Mîngîiere Cînd scîrba inima îţi arde, Nădejdea-n suflet ţi se stinge, Cînd primprejur nu afli dreptate, În luptă verşi sudori de sînge. Cînd pătimind slăbeşti, creştine, Tu de obida răutăţii, În toate clipele vieţii Să ştii că Domnul îi cu tine! Şi fie-ţi patima nespusă, Şi pară-ţi cît de grea scăparea, Lumina zilelor apusă, Să ştii că-n cer îi îndurarea. Cînd crucea vieţii te doboară Pe tine la pămînt, creştine, Grozava soartă te-nfioară, Fă-ţi pace: Domnul e cu tine! Martie 1910 Cina cea de taină Au zis Hristos: „Ar’ să mă vîndă Unul din voi“, — ş-amară I-au pătruns atunci durerea Pe ucenici; toţi se-nfioară Şi-ntreabă: “Doamne, eu?“ Şi Ioan nestrămutatul, Iar şi Petru, plin de frică, Si-mprejur din nou cu toţii Tremurînd încep să zică: “Doamne, eu?“ Ce să zic atunci eu, bietul, Eu, cu inima mea slabă, Cînd şi cei tari în credinţă, Tremurînd, pe Domnu-ntreabă: “Doamne, eu?“ Aprilie 1910 Hristos au înviat Se aşternuse piatra pe proaspătul mormînt Şi noaptea coborîse, acoperind cetatea. Se liniştise neamul vînzării. Pe pămînt Era o taină mare... minune-apropiată. Au stat tăcuţi de pază cei doi ostaşi străjari Ne-atinşi de măreţia adîncurilor firii, Nepresimţind venirea minunii celei mari Ce-avea să schimbe faţa şi rostul omenirii. Şi iată miezul nopţii, de stele-mpodobit; Un tunet lung s-aude, pămîntu-n el vuieşte, Adînci puteri îl mişcă, izbindu-l. Zguduit, Mor mîntul se deschide: scriptura se-mplineşte. Lumini lucesc la gura mormîntului deschis, Întunecimea piere o clipă-n toată firea... Hristos învie!... Paznici, să fie vouă vis, Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea! Lumină din lumina cerescului cuprins Luceşte-acum pe chipu-i, Îl-nalţă biruinţa. Şi, lepădînd pămîntul, îi lasă foc nestins Pe calea mîntuirii: nădejdea şi credinţa. Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat, Ne-au dat El nouă pildă a marii jertfi de Sine, Cu moartea Sa pe moarte călcînd au înviat Spre învierea vieţii în faptele de bine. Cîntaţi cu bucurie acelui Ce-au scăpat Pe om şi omenirea de moarte sufletească. Îi Paştele! Viaţă! Hristos au înviat! Iubire între oameni şi pace să domnească! Aprilie 1910 Cîntecul clopotului O, clopote! Frumos mai suni, Cînd credincioşii îi aduni La locul sfînt de rugăciune, În cer cîntarea să le sune... În zile mari de sărbătoare, La răsărit ş-apus de soare, Tu chemi stăpîni şi muncitori Ai lui Hristos închinători. Chemarea-ţi porţi prin munţi şi văi: Şi vin închinătorii tăi. În cer ajunge-a ta sunare, Cu dînsa şi a lor cîntare, Un cîntec sfînt, frumos nespus, Se suie, ca tămîia,-n sus, Ducîndu-se în cer... Ce dor nu duce, Ce poate inima s-apuce? Şi jalea inimii zdrobite, De toţi pe lume părăsite, Şi bucuria mulţumirii, Şi arzătoarele dorinţe De mîntuire, pocăinţă... Un cîntec sfînt, frumos nespus, Le suie toate-acestea-n sus, Şi cînd arama-n ceruri sună... A noastră inimă răsună... O, clopote! Frumos mai suni, Cînd credincioşii îi aduni La locul sfînt de rugăciune, În cer cîntarea să le sune... O, sună dar prin munţi şi văi, Să vie-nchinătorii tăi. Iunie 1910 Un vis dorit Un vis grozav eu am visat Şi-acum nu-l pot uita: Că sufletul meu în păcat Şi patimi dormita. Viaţa repede trecea Şi moartea-mi sta în prag Şi tot mai scurt mi se făcea Al zilelor şirag. Şi vestitori de-acuma sînt A morţii — boli, dureri, Ş-al viitorului mormînt Simţesc eu reci suflări. Dar păcătos, nepăsător Sărmanul suflet stă Şi nici un gînd mîntuitor Lumină nu-i mai dă. Ş-aşa sfîrşitul m-a găsit În dormitare grea, De drumul morţii negătit, Robit de viaţă rea. Şi îngerul meu păzitor De jalea mea plîngea, Dar plînsetul lui jelitor L-a suflet n-ajungea... Din somnul meu am tresărit Cu scîrbă-amară eu Şi văd: de sufletul robit Departe-i Dumnezeu! Şi către suflet am strigat: Fii treaz şi nu dormi, Dormind în patimi şi păcat Pe veci vei adormi. Puţine zile ţi-au rămas Pentru căinţa ta, Deci, scoală şi fii treaz, Mai mult nu dormita. Îndreaptă-ţi mintea spre Hristos, Dreptate şi-adevăr: Căinţa unui păcătos Îi sărbătoare-n cer. Iulie 1910 Se risipise al binelui cuvînt Din mintea-nnegurată de păcat; Dar miluirea Ta ne-a mîngîiat Cu aşteptarea ceasului cel sfînt. Prin mila Ta cea sfîntă dat ne-a fost Să Te zărim în patul Tău smerit, Departe-n luminosul răsărit, De unde-ai arătat al vieţii noastre rost. De unde-ai revărsat viaţă nouă-n noi Şi ne-ai trimis lumina Ta din cer Spre-a mîntui vieţile ce pier, Mult necăjite-n rele şi nevoi. Şi cum o zare lină într-un pustiu Se-nalţă şi tot creşte luminînd, — Aşa pătrunde-n minte şi în gînd Credinţa într-aceia cari Te ştiu. La strălucirea stelei din senin, Trezitu-s-au nădejdile pe rînd, S-au luminat şi inimă şi gînd, Cu Tine s-a-nfrăţit tot sufletul strein. La-mpărăţia dragostei de veci Adus-au toţi Puternicului dar, Ştergînd şi urma lacrimii de-amar Şi-nfierbîntîndu-şi gîndurile reci. Altar frumos ţi-ai ridicat în ei Punîndu-i jertfă inima din piept, Spre liniştirea sufletului drept Şi spre-a-ndrepta pe oamenii cei răi. Şi fumul sfînt ce suie-ncet spre cer, Rugînd iertarea vinii din trecut; Iar sufletul ce-odată-a fost vîndut, S-a mîntuit din jugul lui de fier. S-a mîntuit... Ne-am mîntuit şi noi, Căci s-a zdrobit puterea celui rău, Şi-n locul lui venit-a Dumnezeu, Mîntuitorul nostru din nevoi. August 1910 Un sfat Să fugi de fapta rea, creştine, Ascultă-al Domnului cuvînt, Şi făptuieşte numai bine Din leagăn pînă la mormînt. Atunci c-un zîmbet fericit Vei trece prin această viaţă, Şi chiar şi moartea, liniştit, Putea-vei s-o priveşti în faţă. Atunci — plug, seceră şi sapă Vor fi uşoare-n mîna ta, Şi lîngă un ulcior de apă Tu vecinic vesel vei cînta. Iar cînd muri-vei, cu mult dor, Străini şi neamuri te-or jeli, Şi flori din lacrimile lor Pe-al tău mormînt vor răsări. Decembrie 1910 Roagă-te Roagă-te în fericire, În nevoie roagă-te, Roagă-te în pătimire, În smintire roagă-te. Roagă-te obijduit Şi-n primejdii roagă-te. Roagă pentru cel iubit, Pentru duşman roagă-te. Roagă-te pe cînd slăbeşti, Cînd eşti tare, roagă-te. Roagă-te cînd plîngi, jeleşti, Cînd te bucuri, roagă-te. Roagă-te-n ceas de ispită, Şi de patimi, roagă-te. Roagă-te, cînd biruită Îi ispita, roagă-te. Roagă-te în ceas de moarte, De iertare roagă-te; Roagă-te, atunci te iartă Cel din ceruri, roagă-te! Decembrie 1911 Lumina cea de seară Ia spune, frate: lumina cînd se ţese Cu întunericul în blînde nopţi de vară, De ce-ntr-a noastre firi, pe-aripi de seară, Cresc rugăciuni, de noi neînţelese? Şi focul lor, întocmai ca o ceară, Ne arde firile de patimi îngheţate Ş-aprinde-n noi credinţele curate, Ce fac ca toată patima să piară; Umblăm atunci, ca umbre uşurele, Şi alte lumi vedem în depărtări, Uităm păcat şi vrajbă — toate cele; Şi luminaţi, zburăm-n acele ţări, Cari sunt în zare, mai presus de stele, Spre Cel Ce a zidit pămînt şi cer. Ianuarie 1912 Psalmul al 83-lea Sufletul mi-i amărît Şi de patimi ostenit, Inima pace-mi doreşte Şi la Tine, Doamne, vine, Gîndu-a lumilor, Stăpîne, La Tine în veci năzuieşte. Păsărilor locuinţă Le găteşte-a Ta voinţă. Prin Preasfînta-Ţi hotărîre, Greul crucii suferind, Fiii micului pămînt Toţi gîndesc la a Ta liniştire. O, cu ce mare dor Arde inima lor, Cînd se trag la locaşele Tale. Vreau să cînt eu cîntări Despre slava din cer Ca să-mi spun în cîntări a mea jale. O, ce sunt fericiţi Cei din cer proslăviţi, Gurile nu le tac de cîntare; Nu ştiu ei cum ştim noi Grele amaruri, nevoi. Sufletu-i plin de-alinare. Şi o zi, — ca un veac O trăiesc mai cu drag, Decît noi pe pămînt, şi o mie* Eu la praguri să stau, În locaşul Tău vreau, Nu în curtea mea mare, pustie**. Fericiţi sunt ş-acei Cari ş-aici în ani grei Îşi îndreaptă spre Tine nădejdea; Pe-al durerii pămînt Ei la cer cugetînd, Viaţa toată petrec îngereşte. Valea plînsului greu, Ei, crezînd-n Dumnezeu, O petrec ca o noapte senină Şi găsesc bucurii În copii, în clipe adînci de noapte, Cînd tac a zilei voarve, şoapte. * O mie de ani. ** Curtea împăratului David. În arzătoarea rugăciune Ş-acelui nume să răsune, Ce somnul vostru vă privea, Cu sfînta cruce vă-nsemna, Cu mila Domnului chema Asupra capetelor voastre... Ianuarie 1912 Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim Glasuri de bucurie, Laude şi rugăciuni, Din cîntarea gurii vie Şi a chimvalurilor struni... Iudeea slobozită Poate-şi cînta izbăvirea? Roma* poate-i biruită Şi venitu-i-a pieirea? Împăratul cel puternic, Aşteptat cu nerăbdare Poate vine falnic, mare La norodul său nemernic?** Drumul dinspre Galileea Tună-n vuiete de glasuri, * Împărăţia romanilor în jugul cărora se aflau iudeii. ** Pe Mesia, făgăduit de proroci, iudeii îl aşteptau în chipul unui puternic împărat pămîntesc, ce îi va slobozi din jugul Romei. 37 Parcă toată Iudeea A uitat a ei necazuri... Şi mulţimea zgomotoasă Merge-n valuri de lumină, Aşteptînd pe căi pietroase Rămurele de măslină... Poarta mare din cetate S-a deschis de dimineaţă, Gloate vii şi bucurate Iese-n mîine cu verdeaţă, Şi-a lor veselă „osană“... Prin împrejurimi răsună... Calea cea galileeană Cu Împăratul le-mpreună... „Bucură-se Cel Ce vine Întru Dumnezeu la noi, Cel Ce lumea cu-a Lui mîine Slobozeşte de nevoi; Şi-n blagosloviri trăiască Al Davidului Fecior, Ce-a venit să izbăvească, Ce-a venit Mîntuitor!“ * Glăsuiri de bucurie, Laude şi rugăciuni, Din cîntarea gurii vie Şi a chimvalurilor struni, — Ele oare ce înseamnă? Din măria pămîntească Nu-i căzută Roma-Doamnă, Şi pierirea vrăjmăşească Îi departe. Împăratul Păcii, nu al biruirii, Vine blînd acuma, iată-L, Spre măria răstignirii. Nu-i înconjurat de slavă Pămîntească, pieritoare, Ci prin sînge cîştiga-va Slava-n veci judecătoare. Izbăvi-va nu moşia Iudeilor de dănii: — Lumea toată — de robia, De-njosirile sătănii. Vine un voinic, cu gloata De vînjoşi leghionari*, — Merge-ncet, smerit, în roata Ucenicilor păscari; Şi cetatea, ce-L primeşte Nu un scaun de-mpărat, — Cruce, spini îi pregăteşte, Chipul cel însîngerat... Dar şi răstignit pe cruce El trăi-va-n vecinicie: Ucenicii Lui vor duce Pretutindeni veste vie De iubire şi dreptate, Şi de mila cea frăţească * Ostaşi de leghion — o parte din oastea romanilor. 39 Şi vor boteza noroade, Ţările să le sfinţească... * Glăsuiri de bucurie, Laude şi rugăciuni, Din cîntarea gurii vie Şi a chimvalurilor struni... Drumul dinspre Galileea Tună-n vuiete de glasuri; Parcă toată Iudeea A uitat a ei necazuri; Şi mulţimea zgomotoasă Merge-n valuri de lumină, Aşteptînd pe căi pietroase Rămurele de măslină... Martie 1912 Îngerul şi mironosiţele Pe cine-l caută acuma în grădină Cu vasele de mir umplute? De lacrimi inima li-i plină... Zoreşte ziua nouă. Îi răcoare, Dar cerul se înseninează În ciripituri cîntătoare. De ce Îl caută aicea pe Hristos? De ce-au venit aici să-l plîngă? Pe piatră un înger luminos... El şade-n haine albe, strălucite... Vestind cereasca bucurie Mironosiţelor scîrbite: „Hristos au înviat! Şi nu vă mai mîhniţi Şi nu-L mai plîngeţi ca pe mort, Cătîndu-L între cei muriţi! A iadului putere-i biruită, Zadarnică i-i răutatea: De-acuma lumea-i izbăvită. Întunecimea în lumină piere, Măria ei i s-a surpat Şi fug vrăjmaşii în durere. Grăbiţi-vă cu veşti de veselie Şi spuneţi veştile-n Sion: Hristos îi viu şi-n veci învie!“ Dorm florile. Grădina moartă tace, Iar primprejur — albastre umbre, Nisip, zori aurii — şi pace. Aprilie 1912 În dimineaţa duminicii S-au dus dintîi acele două Mironosiţi cu mirul lor; Era-ntuneric şi prin rouă Mergeau cu pasul grăbitor. Vorbeau de cele petrecute, De zile pline de dureri, De pacea dimineţii mute, În ziua sfintei Învieri. Şi le era o groază mare Ruşinea crucii s-amintească, A jidovilor blestemare, Nemulţumirea omenească. Batjocorirea relei goane Şi plînsul celor credincioşi, Ş-a crucii lui Hristos piroane, Şi ghimpii frunţii sîngeroşi... Îşi aduceau atunci aminte Cum L-au luat de la ostaşi Şi în mormînt fără cuvinte L-au pus — departe de oraş. Trecut-a sîmbăta-n mîhnire, Şi noua zi în cer zoreşte; Acum prin tainica scîrbire Un gînd dorit ne mîngîieşte... De prin desimile grădinii, Din rouratica verdeaţă, Le rîd voios de-acuma crinii Ascunşi în scutece de ceaţă. Dar ce-i aceasta? Ceaţa deasă Ca printr-un poruncit se pierde Ş-o strălucire luminoasă Aprinde-mprejurimea verde... Ce strălucire minunată! Venit-au. Iată şi mormîntul... Dar piatra lui îi răsturnată Şi iar li se trezeşte gîndul... O, unde-i El? Înuntru nime... Ce oare s-au fi săvîrşit? Tăcere prin împrejurime... Veşmîntul numai l-au găsit. O, unde-i El? Unde-s străjerii? Măcar o veste să aducă! Şi presimţirea Învierii Le face înapoi să fugă. 43 Credinţa inimii le spune Că Cela Ce nu L-au aflat, Prin cea mai mare-a Sa minune, Acum din morţi au înviat! Aprilie 1912 Înîlţarea la cer a Domnului Iisus Hristos Nu în măria lui Ilie, Nu cu toiagul lui Moisei, Nu-n tunete şi străşnicie Şi-au lepădat iubiţii săi; Şi nu pe căi scînteietoare S-a înălţat la cer Hristos, Ce-nvăţături îmblînzitoare Adus-a blînd şi luminos. Învăţătorul sfînt al păcii, Al dragostei şi al iertării Şi întemeietorul legii Ce au dat putinţa învierii, Lucea ca o steluţă blîndă În înălţimea necuprinsă, Ce-ncepe seara să s-aprindă, Cînd ziua în apus îi stinsă. Căci El în valea cea de plîngeri Venit-au nu cu războire, Nu ca al răsplătirii înger, Ce-aduce dreapta pedepsire În fumuri şi în fulgerare. Venit-au Miel Nevinovat Ca jertfa de răscumpărare Ş-au fost cu spini încununat... Venit-au pentru răbdăciune, Smerire-a tot biruitoare; Venit-au pentru iertăciune Şi mila-n veci nepieritoare... Mai 1912 Fratelui creştin Ce mîngîiere-i — zi cu soare, Cînd vezi în miezul negrei toamne, Pentru o zi mîngîietoare, Dă-i binecuvîntare, Doamne. Ce mîngîiere, cînd o rază Pătrunde prin desimea ceţii Şi pe o clipă luminează Întunecimile vieţii... Durerile departe zboară Din inima înseninată, Lucirile de primăvară Îţi trec prin mintea bucurată... Pentru o rază de lumină, Pentru o clipă de iubire, Trimite-i, Doamne, zi senină Şi dă-i a Ta blagoslovire! Ce mîngîiere — zi cu soare, Cînd vezi în miezul negrei toamne, Pentru o zi mîngîietoare, Dă-i binecuvîntare, Doamne! Mai 1912 Căutarea lui Dumnezeu (A treia carte a Împăraţilor, 19, 11-13) Eu am văzut îmtunecime În cer — şi surd gemea pămîntul. Furtuni, a ceţilor desime, Urlînd, ducea cu sine vîntul Păduri voinici, ca-n secerare, Şi munţi în ape au căzut... Spre cer strigat-am cu glas tare, Dar în furtuni şi tulburare, Pe Dumnezeu nu L-am văzut... Şi iată: — Văi nemărginite Şi dealuri-nalte, depărtate, Cu stînci de munte-acoperite Şi zori, ca-n fum înfăşurate, Deodată ochiul mi-a zărit; Şi tresărind cu frică mare Spre cer am îndreptat chemare, Dar urma sfintelor picioare Eu nici aicea n-am găsit. Şi iarăşi văd minune nouă: Roş-sîngeratic cerul arde Dintr-însul ploi de fulger plouă, Ducîndu-se-n vîrtej departe. Şi toate ard, de foc aprinse, Şi sufletu-mi înspăimîntează, Dar focuri şi săgeţi nestinse, Pe Domnul nu-L înfăţoşează. Dar iată — linişte cerească; Sunt plin de sfinte presimţiri — La răsărit încep să crească Lumini de aur, străluciri. Dorinţa tainică mă face Acolo sufletul să-mi zboare: În raze vii, strălucitoare, În sfîntă linişte şi pace, Eu, împăcat, voios Îl simt Pe Cel din vecinicie sfînt. Mai 1912 Noaptea naşterii De-ţi slăbeşte credinţa în sufletul tău, Deznădejdea cea grea te cuprinde, De născutul acum Hristos-Dumnezeu În amarul tău adă-ţi aminte. El în scîrbă, plînsoare, necaz s-au născut, Sub a Romei greoaie domnie, Dar prin veacuri de vreme strălucind au trecut Într-a Lui luminoasă mărie. S-au născut El din focul cerescului dar, Din smerirea Curatei Fecioare, Ca, Puternic, să-i puie robiei hotar, Să sfîrşească amara plînsoare... Rătăcind pe-al păcatului drum lunecos, Nu i-au prins omenirea de veste, Numai cei de la turme-au venit la Hristos, Văzînd rostul minunii aceste. Şi venind, pe Hristos Cel născut L-au găsit Nu în casă de neam, boierească, Dar în iesle, pe scînduri, cu paie-nvelit, În colibă culcat — păstorească. Şi o stea-n răsărit s-a aprins minunat, Ceru-ntreg bucurînd şi pămîntul, Şi pornind, a lucit ca un ochi înfocat Drumul drept spre Hristos arătîndu-l. În adîncă uitare au trăit Pr uncul sfînt Pîn’ la vîrsta de cer hotărîtă, Dar iubirea de oameni în sufletul blînd Au crescut-o frumos înflorită. Cu această iubire, - acest vecinic odor, Au purces El atuncea prin lume; Al iertării şi păcii milos vestitor Spre mărirea Preasfîntului Nume. Calea crucii spinoasă, cu pieptul deschis Au siut-o El, jertfa iubirii, Şi au murit, şi a treia zi iar au învis, Biruind stăpînea învrăjbirii. De-ţi slăbeşte credinţa în sufletul tău, Deznădejdea cea grea te cuprinde, De născutul acum Hristos-Dumnezeu În amarul tău adă-ţi aminte. Povestirea cea sfîntă în inima ta Viu răsunet îndată găsi-va, Şi durerea în sufletul tău va-nceta, Şi plînsoarea cea grea conteni-va. Răsărind cu Hristos din mormîntul adînc, Luminînd întunericul gropii, Sfînta dragoste-acum pe aceia ce plîng Linişteşte şi mîngîie robii. Şi să ştii că de-atunci a-nvrăjbirii venin Nu mai are aceea putere: Cît de-adînc fie-amarul de care eşti plin. El ascunde scînteia-nvierii. Cît de greu te-apasă, cu mîna de fier, Nedreptatea în zilele tale, — Tu să ştii că iubirea, venită din cer, Lumina-te-va-n scîrbă şi jale. Tu să ştii că veni-va doritul tău ceas Şi în piept ţi-a muri suferinţa, Şi în sufletul tău, din amar şi necaz, Ca Hristos, învia-va credinţa. Ş-a luminii luciri scînteia-vor în zori Pentru tine în clipele cele, Şi atunci vei uita tu amar uri, plînsori, Vei uita suferinţele grele. De-ţi slăbeşte credinţa în sufletul tău, Deznădejdea cea grea te cuprinde, De născutul acum Hristos-Dumnezeu În amarul tău adă-ţi aminte. El în scîrbă, plînsoare, necaz s-au născut, Sub a Romei greoaie domnie, Dar prin veacuri de vreme strălucind au trecut Într-a Lui luminoasă mărie. Povestirea cea sfîntă în inima ta Viu răsunet îndată găsi-va, Şi durerea în sufletul tău va-nceta, Şi plînsoarea cea grea conteni-va. Şi să ştii că veni-va doritul tău ceas, Cînd în piept ţi-a muri suferinţa, Şi în sufletul tău, din amar şi necaz, Ca Hristos, învia-va credinţa. Decembrie 1912 În Betleem Noapte-adîncă. În ceruri, sus, Stele ard tremurătoare; Doarme Pruncul Iisus Sub privirile Fecioarei... Pace-n cer şi pe pămînt, Numai glas de cîntători... Îl slăvesc pe Pruncul Sfînt Îngeri — sus, iar jos — păstori. Varsă line străluciri Pruncul sfînt şi luminos, Şi cereştile luciri Ard pe faţa lui Hristos. Steaua de la răsărit S-a aprins cu foc în cer, La-nchinare au venit Craii dintr-acele ţări. Decembrie 1912 51 Hristos pruncul Fecioara-Mamă Îl umbreşte, Spre Fiul-Dumnezeu plecată, Şi sfînta dragoste-i luceşte În faţa Ei, cea luminată. Iar El, prevédere adîncă, Senin se uită înainte, Şi vede lumea cea nătîngă, Ce pe arginţi la chin îl vinde. Decembrie 1912 Hristos Pe drumuri grele înnoptînd, Umbla prin ţara chinuită, Ca un Proroc gonit şi sfînt Vestind că lumea-i izbăvită. Şi ne-au chemat, pe-ai săi copii, La ape vii şi luminoase: „Veniţi, veniţi, ai scîrbei fii, Cu Mine-n calea mea spinoasă!“ Cu foc priveşte-n suferinţă Din crucea sa la noi Hristos, Aşteaptă de la noi credinţă, Sfîrşindu-şi drumul său spinos. Îvăţătorule! Ţi-om da Noi inimile însetate Şi vom veni în urma Ta Din lumea plină de păcate. Aprilie 1913 Mama Te-am zămislit eu cu iubire, Cu drag în mine te-am purtat Şi de la Domnul fericire Eu cu plînsoare ţi-am rugat. Sub inima tremurătoare Păzit-am micul copilaş, Şi dragostea mea arzătoare Ţi-a fost de strajă şi sălaş. Şoptit-am rugăciuni smerite Şi cu plînsoare m-am rugat, Să-ţi fie zilele scutite De nenoroc şi de păcat. Şi-ai fost cu firea părintească, Cu duhul părintesc senin, Cu-nţelepciunea ta firească Copil cuminte şi blajin. Şi cînd în floarea tinereţii Venit-a vestea războirii, Tu jertfa sfîntă a vieţii Ţi-ai dat-o cetelor oştirii. Şi-n bătălia cea aprinsă Sărit-ai plin de vitejie La moarte, ca la stea nestinsă, Ai năzuit cu bucurie. Acum la vatra ta străbună Încet eu numele-ţi şoptesc, Din lacrimi ţi-mpletesc cunună, Dar moartea ţi-o blagoslovesc. Decembrie 1914 Limba noastră La deschiderea cursurilor de învăţători moldoveni în Chişinău, 18/VI-1917 Limba noastră-i o comoară În adîncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Limba noastră-i foc ce arde Într-un neam ce fără veste S-a trezit din somn de moarte, Ca viteazul din poveste. Limba noastră-i numai cîntec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere ce spintec Nouri negri, zări albastre. Limba noastră-i graiul pîinii, Cînd de vînt se mişcă vara; În rostirea ei bătrînii Cu sudori sfinţit-au ţara. Limba noastră-i frunză verde, Zbuciumul din codri veşnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfeşnici. Limba noastră-s vechi izvoade, Povestiri din alte vremuri; Şi citindu-le-nşirate, Te-nfiori adînc şi tremuri. Limba noastră îi aleasă Să ridice slavă-n ceruri, Să ne spuie-n hram ş-acasă Veşnicele adevăruri. 55 Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor cazanii, Care-o plîng şi care-o cîntă Pe la vatra lor ţăranii. Înviaţi-vă dar graiul Ruginit de multă vreme, Ştergeţi slimul, mucegaiul Al uitării-n care geme. Strîngeţi piatra lucitoare, Ce din soare se aprinde, Şi-ţi avea în revărsare Un potop nou de cuvinte. Nu veţi plînge-atunci amarnic Că vi-i limba prea săracă Şi-ţi vedea cît îi de darnic Graiul ţării noastre dragă. Răsări-va o comoară În adîncuri înfundată, Un şirag de piatră rară Pe moşie revărsată. Chişinău, 17 iunie 1917 Văd prăbuşirea Noaptea, 5-6 iulie 1917 Văd prăbuşirea unei stele, Al nopţii mîndrului luceafăr, Şi sufletul cîntării mele Smintit se zbate şi neteafăr. Se scurge noaptea-n sfîntă tihnă, Dar tunurile vrăjmăşeşti Ţintesc şi bat fără odihnă Să şteargă satul Mărăşeşti. Aduce fierul moarte-n şuier Şi prăbuşire pe pămînt, Se frînge cîntecul din fluier Şi moare-n tremur de mormînt. Iar sufletul cîntării mele Smintit se zbate şi neteafăr La prăbuşirea unei stele, Al nopţii mîndrului luceafăr. Mărăşeşti, 5-6 iulie 1917 Cîntec de leagăn Stele-n Nistru, stele sus, Dormi: povestea mi ţi-am spus, Stele-n Nistru-mpădurit, Dormi, odorule iubit. Fie-ţi somnul uşurel, Dragul mamei frumuşel, Te păzească îngeraşi, Puiul mamei drăgălaş; Ca să creşti un moldovean Mîndru, falnic, năzdrăvan, Să-nverzeşti, ca un stejar, Paza vechiului hotar. Să-ţi lucească-n frunte-o stea Doar ne-a lumina şi ea, Şi cu codrul să te-ntreci, Şi dumbrăvile să-i treci; Şi să-i baţi cărările, Să ne sorbi durerile, Şi să treci la cela mal, Ţara să ţi-o scoţi din hal. De ocară apele, Puiul mamei, scapă-le, Să ne cînte zînele, Răsunînd fîntînile, Să ne rîdă zorile, Să ne-mbete florile... Stele-n Nistru-mpădurit, Dormi: povestea s-a sfîrşit... Mărăşeşti (Moldova), 7 iulie 1917 Atîtea chipuri Atîtea chipuri mi se scoală Din vraja nopţilor de vară, Cînd frunza tremură de-aseară De-un vînt uşor, plin de sfială. Iar nourii îmi prind în mreajă Stropiri de aur de pe sus, La uşă plopu-mi stă de strajă Ca un ostaş la slujbă pus. Atîtea chipuri — rînduri, rînduri În minte îmi răsar, învie, Pornesc într-o călătorie, Tovarăşi cu-ale mele gînduri, De nu mai pot de-nviforare Şi cad, sfîrşit de obosire. 1917 (Mărăşeşti) 59 Pietre vechi Bunelului I În Bugeac, la Căuşeni, Dorm strămoşii moldoveni, Numai pietre de mormînt Mai păstrează-al lor cuvînt. Şi cum iei înspre Zaim Vezi în deal un ţintirim, Ţintirimul jidovesc — Doi copaci îl străjuiesc. Mai încolo — un pîrău Prin pietriş coboară greu. Săpături destul de-adînci Par a se vedea prin stînci. Cine ştie ce-adăpost? Chişinăul cic-a fost... Botna seacă dă în şes Şi se pierde-n stuhul des, Şi nu-i spune nimănui Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i. Ştim ceva de la strămoşi, Despre hoţii sîngeroşi, Despre turci, despre tătari, Despre hanii lor cei mari. Ştim că Botna a fost altă, Căuşani — o curte-naltă, Şi domnea aici un han, Stăpînind pe moldovean. Uneori mai dă să-nşire Cîte-un baci la povestire... Spune vrute şi nevrute Despre pietrele tăcute. Ştim ceva, da-i greu de tot Să te-alegi de-ici c-un rod; Numai piatra de mormînt Vrednică-i de crezămînt... Căuşenii-s loc bătrîn, Tîrg tătar, lăcaş creştin, Cine ştie ce oşteni Au mai fost la Căuşeni. Marmori frînte se găsesc Şi cu scris latin, grecesc. Mai desfunzi pe-aicea muchii Scrise şi cu alte buchii... Cît priveşti, tot pietre vechi Stau de strajă, la priveghi... Pietre mute, grăitoare Şi în umbră şi la soare... Drumuri şi cişmeli turceşti Printre vii mai întîlneşti. 1917 (Mărăşeşti) Basarabenilor Să ştiţi: de nu veţi ridica Din sînul vostru un proroc, În voi viaţa va seca, Zadarnic soarta veţi ruga, Căci scoşi veţi fi atunci din joc Şi-ţi rămînea făr’ de noroc. Din cheag de lacrimi, de dureri, Din trăsnet de mînie sfîntă, Şi din nădejdi şi zbuciumări, Din năzuinţi şi frămîntări El trebui facla să-şi aprindă Şi-n el pe toţi să vă cuprindă. Şi-n ţara voastră va purcede Pe drum de spini şi chinuire Cu gloata celor cari l-or crede; Şi duh aprins de înnoire Va duce-n propovăduire. El jalea vechilor cîmpii Numa-ntr-o lacrimă va strînge, Din spic, din strugurul de vii În stropi va scurge ape vii: Din spic — sudori, din viţă — sînge Le va sorbi şi nu-ţi mai plînge, C-atunci sorbiţii stropi vor arde Din ţară toată vrăjmăşia, Clevetitori, duşmani de moarte, Şi cei cu limbi în două sparte Atunci vor căuta frăţia Şi lepăda-vor viclenia. Şi toţi veţi fi un gînd ş-un nume Şi înfrăţiţi veţi făuri Un viitor mai bun în lume, Iar el va şti să vă îndrume Acolo, unde va zări C-a voastră stea va răsări. Dar ştiţi: de nu veţi ridica De printre voi pe-acest proroc, În voi viaţa va seca, Zadarnic soarta veţi ruga, Căci scoşi veţi fi atunci din joc Şi-ţi rămînea fără noroc. Mărăşeşti, 10 iulie 1917 Frunza nucului Tatei Frunza nucului tresare, Oglindindu-se în lac; Vîntul un miros de floare Îmi aduce din Bugeac. De ce tremuri, frunzuleană,— Fiica nucului rotat,— Ce fior de prin poiană Firea ţi-a cutremurat? Eu cu ierbile poienii N-am nimic de împărţit, Jale mi-i că moldovenii Încă nu s-au înfrăţit. Vîntul şuieră prin creste, Vine zburător prin văi Şi-mi şopteşte trista veste Din Bugeac de la ai tăi. Doarme tata somnul morţii, Şi buneii-s în mormînt, — Iar cei vii, prin voia sorţii, Duşi din cele locuri sînt. De la morţi aduce ştirea Vîntul veşnic zburător: El din flori a prins şoptirea, Flori de la mormîntul lor. Fie-aşa, dar nu mi-i teamă Despre soarta celor părţi! Dragostea ades mi-o cheamă Fala cîmpurilor verzi. Mare-i fala din cîmpie, Dar bătrînii ţi-s mîhniţi. Dragostea de unde-ţi ştie, Că vor fi toţi înfrăţiţi? Dragostea adînc mă leagă Cu părinţii răposaţi. Ştiu: din liniştea lor dragă Răsări-vor numai fraţi. Mărăşeşti (Moldova), 12 iulie 1917 Unora Noi nu ne înţelegem: voi vreţi a noastră limbă S-o înnoiţi, surpîndu-i temeiurile vechi, Şi noua latinie, măcar de-ar fi cam strîmbă, Vă pare totuşi cîntec, sunîndu-vă-n urechi. Veşmîntul firii noastre din pînză strămoşească Cu tivituri de aur, de vechi argint şi flori, Războaie-mpodobite de-o mînă meşterească Vă par sărăcăcioase mantale de păstori. Noi nu ne înţelegem: acolo unde bate Izvorul veşniciei, frumoasei nemuriri, — Vă pare că-i pustie, bordeie lepădate — Şi căutaţi s-aduceţi de-ai voştri trandafiri. Dar trandafirii voştri făcuţi-s din hîrtie Şi miroase a leacuri luate din dugheni, În limbă doftorească a voastră latinie Preface graiul slobod din codrii moldoveni. Noi nu ne înţelegem: din sine limba creşte, Nevoie nu mai are de ajutor străin, Din sine-şi prinde floare, din sine se-nnoieşte, Cînd nu-i atingi temeiul puternic şi bătrîn. Destulă înflorire păstrat-a limba noastră Din sînul maicii sale cel vechi şi sănătos, Şi nu-i mai trebui leacuri şi nici boia albastră Să zugrăvească cer ul cel sfînt şi luminos. Noi nu ne înţelegem: povestea nu-i de-aseară Şi parc-ar fi să tragem şi noi învăţături, Să nu ne-aducem graiul la stare de ocară, Să tăvălim pe uliţi cîntarea din păduri. Priviţi: acei cu limba bolnavă, chinuită Cu drag şi cu mirare ne-ascultă cînd vorbim; Iar cîntăreţi şi meşteri cu pana iscusită Fug de latina nouă, ca de un ţintirim... Noi nu ne înţelegem: dar de-aţi simţi ca mine Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi, Atuncea n-aţi urni-o din temelii bătrîne, Atuncea, mi se pare, ne-am înţelege noi. Mărăşeşti, 13-14 iulie 1917 La Noul-Neamţ (Clipe trăite) Clopotniţa înaltă domneşte-mprejurimea Tihnitei mănăstiri, Şi plopii de la Nistru privesc în adîncimea Măreţei oglindiri. Intrăm. Portarul-frate ne-arată găzduirea, Înalt şi somnoros... Răcoarea ne cuprinde, şi toată mănăstirea Ne pare-un rai frumos. Ne hodinim. Dar somnul nu poate să mă fure Şi mă mai duc prin vii. Se coace poama. Cîntec răsună prin pădure, Şi ziua-i la chindii. Mă-ntorc. Aproape-i slujba şi fraţii se adună De prin chilii ieşind. Chemarea îşi îndeamnă a clopotului strună... Lumini în hram s-aprind. Mă duc pe la egumen. La slujbă se găteşte După un somn uşor... Dar bucurie mare că ştiu moldoveneşte: — Bătrînu-i vorbitor. Frumos moşneag bătrînul. Ştiut-a şi pe tata Şi pe bunelul meu. Biblioteca? Veche-i. (El totdeauna-i gata Cu ajutorul său.) Destul îi de bogată... A fost şi mai avută, Dar cărţi s-au mai furat; I-i jale de-un Apostol făcut cu mare trudă, Dar şters de-un învăţat. Era nerînduială. Acuma-i mai cuminte Monahul pus la cărţi. Ar’ să-mi arate mîine cucernicul părinte Din amîndouă părţi. Grăbim la slujbă. Mare-i biserica de vară, Frumoase zugrăveli. Urmează proslăvirea cîntărilor de seară În cin şi rînduieli. În două străni frăţimea călugărilor cîntă, Şi ruşi şi moldoveni. Şi parcă-i nesfîrşită caftisma slujbei sfîntă, Cîntată-n două străni. La uşă se îndeasă tot lume ţărănească, Tot babe şi femei. Şi nu-s prea de departe: din partea părintească Opaci şi Plopi-Ştiubei. Dar vine şi sfîrşitul. Se grămădesc la masă Şi oaspeţii veniţi. Un negustor de-aproape, bolnava preoteasă, Vreo cîţiva poftiţi. Afară amurgit-a, ferestrele-s deschise, Un dulce ţîrîit. Ceasornic de perete şi două chipuri, scrise, De-un frate iscusit: Din umbră blînd priveşte al mănăstirii stareţ, Cinstitul Theofan, Ş-Andronic cuviosul, un cronicar vorbareţ, Şi bunul moldovean. Blagosloveşte masa părintele egumen; Cu toţii îşi fac cruce. La masă — peşte, vin din pivniţe se-aduce. E postul Adormirii. (Mărăşeşti, 1917) ăDeasupra tîrgului Bîrladî Deasupra tîrgului Bîrlad Trecut-a un aeroplan Ş-un snop de pîine-a aruncat Cules din lanuri de german: „Noi semănat-am primăvara Cu pîinea voastră toată ţara, Grădină, vale, deal şi şes, — Ş-acuma roada am cules. Mai mult de foame nu ni-i frică, Sătui ne ţine Muntenia, Degeaba oastea se ridică, Şi prinde toată Romînia“. Aşa hîrtie-a fost legată De-un snop de pîine aruncată. O, Doamne, unde-i ispăşirea, O, Doamne, unde-i mîntuirea? Străinii ne-au mîncat sudoarea, Iar noi ne chinuim flămînzi. Pămîntul, ce ne-a fost ca floarea, Din colţ în colţ tu îl aprinzi. Afurisirea cadă, Sfinte, Judecătorule Părinte, Pe cei ce ţara ne-au vîndut Şi robi năvalei ne-au făcut. Dar milă fie-ţi de creştini, Ce spicul din sudori îl creşte, De-un biet, nevinovat romîn, Ce-şi spune-amar ul romîneşte. Vezi, Sfinte, ţara-i ţintirim, Ne izbăveşte de hîrşim, Şi pentr u chinuri şi sudori, Şi pentru bieţii muncitori, — O, Doamne, vie ispăşirea, O, Doamne, vie mîntuirea. ăMărăşeştiî, 15 iulie 1917 ANEXĂ Muncitorul (P ov estir e) Un biet creştin, ce ziua toată, Ba uneori şi noaptea încă, Muncea ca să-şi cîştige pîine, Tăind la piatră dintr-o stîncă, Odată, ostenit de muncă, A lepădat ciocanul jos Ş-a îndreptat spre cer privirea Ş-un lung oftat din piept a scos: * „O, Dumnezeule Preasfinte, De ce Tu oare m-ai lăsat Să duc atîta greu pe lume? De ce nu sunt şi eu bogat, Să am slugi multe, casă largă, De toate cîte-mi trebuiesc, Şi-n loc de-a mă trudi cu munca, Să stau şi să mă hodinesc?“... De sus din cer atunci un înger S-a coborît la dînsul: „Fie, Precum doreşti...“ Şi muncitorul Din cea mai neagră sărăcie S-a pomenit ca-n vis deodată Bogat, avînd tot ce dorea, Şi-n loc de-a se trudi cu munca, El tot şedea, se hodinea... * Dar într-o zi a mers pe acolo Stăpînul ţării, -ncununat, Cum umblă craii: în trăsură De patr u cai frumoşi purtat, C-un rînd de călăreţi ’nainte Şi călăreţi avînd în urmă. Bogatul de departe-l vede Şi fericirea i se curmă: — „Ce strălucire! Cîtă fală!Aşa viaţă-aş înţelege! Eu nici pe-un sfert nu sunt ca dînsul. Pe mine crai de m-ar alege!“ — „Să fie iar pe-a ta dorinţă“,Îi zice iar cel înger blînd Cu aripi albe, lucitoare, Spre el din ceruri coborînd. * Şi iată-l crai de-acu bogatul, El umblă prin supuşii săi Într-o trăsură de-aur, trasă De patru cai ca nişte zmei, C-un rînd de călăreţi ’nainte, Şi-avea şi-n urmă călăreţi... Dar iată soarele răsare ’Nălţîndu-se pe cer măreţ. * Ş-a lui lumină — foc ce arde, Îi pentru tot ce-i pămîntesc, De sete iarba se usucă Şi florile se veştezesc. Sărmanul crai! El nu mai poate De năduşală arzătoare. — „Oh, Doamne! se gîndeşte-n sine,Ce mult aş vrea să fiu eu soare!“ * — „Prea bine“, îngerul grăieşte, Spre el din nou venind în zbor... Şi craiul într-o clipă iată-l Schimbat în soare lucitor. Şi de pe cer cu cîtă fală Îşi arunca a sa privire În jos spre lumea fermecată De-a lui frumoasă strălucire! * Un nour iată dar se ’nalţă Pe cer şi tot se mai lăţeşte; Să scalde-n raze-acum pămîntul Degeaba soarele voieşte: L-a învelit în umbră norul... — „Vai! se plînge soarele cu foc: Un nouraş mă biruieşte, În ceruri prinde al meu loc! * De ce, Stăpînule al lumii, Aşa un nor nu sunt şi eu?“ Cel înger se coboară iarăşi: — „Să se-mplinească dorul tău!“ — În nor pe soare şi-l preface. Şi norul varsă mări de apă Potop îngrozitor, de care Întreg nimica nu mai scapă. * Flori, grîuri, case, oameni, turme Se pleacă-n apă, pier de-a rîndul: O stîncă nu mai stă tăreaţă În faţă nourul privindu-l. — „Poftim!... Of, Doamne!... Stînca asta Mai tare este decît mine. De ce, de ce nu sunt eu stîncă?“ Şi bunul înger iarăşi vine Şi nor u-n stîncă şi-l preschimbă... Iar stînca arsă îi de soare, De ploi, de vînturi îi bătută; Dar stă pe loc nepăsătoare. Deodată dar un om soseşte Avînd pe umăr o cazma, Izbeşte cu cazmaua-n stîncă Şi stînca-ncepe-a se sfărma. — „Vai mie! Muncitoru-acesta Mă prăpădeşte! Mă doboară!... De ce nu-s muncitor ca dînsul?“ Şi iar cel înger se coboară... — „Prea bine, cu blîndeţe-i zice,Va fi precum ai cuvîntat...“ Şi bietul om din stîncă iată-l În muncitor din nou schimbat. * Fusese-avut şi crai puternic, Iar astăzi? Taie ostenit La piatră, cum tăia ’nainte Şi traiul nu i-a mai ticnit. De soartă dar nu se mai plînge, Căci a-ncercat pe lume toate: Şi trai făr’ de necaz el ştie Că-n lumea asta nu se poate. August 1911 Fie voia ta! (P ov estir e) Se ivea de după dealuri Noaptea-n umbre mohorîte, Scuturînd întunecimea Din aripile urîte. Nu-i lumină nicăierea, Numa-ntr-un bordei pustiu Luminează-o luminiţă, Ca un suflet de-abia viu. Şi într-acel bordei, pe paie, Numa-n petice-nvelită, Zăcea mama celor patru Prunci, cu faţa necăjită. Ea se zbate, se frămîntă, Mila Domnului o cere Şi, privindu-şi copilaşii, Se sfîrşeşte de durere. Şi cucernica-i gîndire, Din credinţă izvorîtă, Şi-o îndreaptă către ceruri, Către Maica Preacinstită. Şi se roagă cu căldură Pîn’ ce graiul i se cur mă. Copilaşii plîng de foame, Căci felia cea din urmă Au mîncat-o de-acu ziua, Le-a rămas numai o coaje; Biata mamă le-o-mpărţeşte Şi-i îndeamnă să se roage; Iar ea cade-n pat zdrobită Şi de milă, şi durere. Şi privirea i se stinge Şi puterea toată-i piere... Copilaşii plini de groază Plîng, se vaietă şi zbiară; De-a lor ţipete de groază Chiar şi moartea se-nfioară. Toţi o strigă şi-o sărută Şi-o dezmiardă fiecare: „Mamă, mamă, scumpă mamă, Vom fi buni, o, milă-ţi fie, Nu muri! deschide ochii! Lasă-ne-o, o, Doamne, vie! N-auzi, mamă?“ Ş-a lor lacrimi Şi durerea lor nespusă N-ar putea un grai de oameni, Nimeni ca s-o facă spusă... Moartea galbenă ca ceara Stă la căpătîi c-o coasă, Dar şi ea simţeşte lacrimi Că îi pică jos pe oase. „Nu, nu pot, ea se gîndeşte; O mai las pe biata mamă Să-ngrijească copilaşii Amărîţi şi plini de teamă, Voi răbda chiar şi osînda, Dar o las această seară...“ Şi ca umbră nevăzută A ieşit pe uşă-afară. * Se deşteaptă biata mamă Ca trezită fără veste, 77 Plînsul pruncilor, durerea I se par numai poveste. Se ridică de pe paie, Copilaşii-n braţe-i strînge Şi-i sărută şi-i dezmiardă, Că nici unul nu mai plînge, Culcă unul cîte unul Sărutîndu-i cu dulceaţă; Iar pe cel mai mic, sărmanul, Îl adoarme-n a ei braţe, Şi îi pace şi îi bine, Tot visează fericire. Ce nu poate-o mamă face Cu a ei sfîntă iubire? * Către cer pleacă mîhnită Moartea şi se tot frămîntă, Ce va fi oare cu dînsa, Ne-mplinind voinţa sfîntă? Dumnezeu i-au dat poruncă Şi i-au zis: „Iată, spun ţie, Mama pruncilor de astăzi Între vii să nu mai fie!“ Ş-a nesocotit cuvîntul; I-a fost milă, i-a fost jale... Ce va zice Domnul oare? Cum să-i vie ea în cale? Şi muncindu-se cu gîndul A ajuns la sfînta treaptă; Şi plecat, lîngă Stăpînul, Osîndirea şi-o aşteaptă... Dumnezeu pricepe gîndul, Ştie toate şi rosteşte: „Moarte, ai ceva la cuget? Spune ce gînd te munceşte?“ Cu privirea-n jos stă moartea: „Înţeleptule Stăpîne! Tu ştii tot ce este astăzi Şi ce va veni pe mîine, Ştii că totdeauna fost-am Fără milă şi cruţare: Ţipetelor dureroase Nu le-am dat eu ascultare. Am smuls soţul fără milă L-am trimis la vecinicie, Fără grijă că îi tată, Fără milă de soţie. Cîte suflete iubite Despărţit-am fără veste, Cîte mame, fraţi, surori Şi mirese şi neveste Le-am lăsat fără nădejde, Doamne, toate le ştii bine, Că-mplinit-am totdeauna Lucrul meu, cum se cuvine, Dar acuma nu, Stăpîne, Mama pruncilor trăieşte; Te îndură şi mă iartă, Ori, de vrei, mă osîndeşte, Căci atît amar şi jale, Ţipetele şi durerea Bieţilor copii, săracii, Mi-au luat de tot puterea Ş-am lăsat pe biata mamă De copiii ei să cate, Cui să-i fi rămas în grije?“ Şi aude ea răspunsul: „O, voi, minţi întunecate, Văd că nu-nţelegeţi firea, Nici pricepeţi voi cuvîntul Care stăpîneşte lumea Şi tot cerul şi pămîntul. Moarte, vina ţi se iartă, Du-te fără-ntîrziere Şi pătrunde cu grăbire În adîncul de la mare, Şi de jos din adîncime Să-mi aduci aceea piatră, Care vei afla-o-ndată, Cînd vei întinde mîna dreaptă. Înţelegi?“ „Prea bine, Doamne“. Şi ca fulgerul de iute Moartea valurile taie Şi-n vreo cîteva minute Află piatra poruncită Şi cu ea la ceruri pleacă, Tot gîndindu-se că oare Cu ea Domnul ce să facă? * Dumnezeu şedea în slavă Luminoasă, lucitoare, Primprejur luciri de aur Mai frumos decît în soare! El priveşte mersul vremii, Taina de puţini pătrunsă Şi zideşte viitorul Cu-ntocmeala lui ascunsă Şi ia-n seamă isprăvirea, Veacurilor trecătoare, Ce se pierd în vecinicia Care-i este la picioare. Cîte taine ne-nţelese Are firea cea cerească Şi minuni nepricepute De gîndirea omenească! Şi ce n-au putut pricepe Învăţaţii-o viaţă-ntreagă Dumnezeu, dacă voieşte, Într-o clipă tot dezleagă, Tot aşa au fost din veacuri, Tot aşa au fost să fie, Dar puterea nevăzută Taină va fi pe vecie... Moartea lîngă tron aşteaptă Pîn’ ce Domnul către dînsa Cu privirea se îndreaptă: — „Ai venit?“ — „Da, Împărate:Am adus piatra cu mine“. — „Ai adus-o din adîncuri?“ — „Din adîncuri, Doamne!“ — „Bine! Acum frînge-o drept în două! Ce-ai aflat?“ — „Doamne, minune! Vierme viu a fost într-însa“. — „Ei, ş-acum? Ce-i asta? Spune?“Umilită moartea cade La pămînt, cerînd iertare: — „Vei pricepe-acuma oare Soarta cu-a ei taină mare? Ştii acum cine-ngrijeşte De toată făptura vie? Mergi acum după femeie!“ — „Doamne,voia Ta să fie“. Septembrie 1911 Hristos după cina cea de taină Cu mîinile Sale sfinte Hristos picioarele au spălat Acelui ce mergea a-l vinde... Îndată L-au înconjurat Apostolii Lui în tăcere. Cu glasul dulce îi învaţă Hristos; le dă şi mîngîiere Şi porunciri pentr u viaţă: — „Iubiţii mei! le zice,Vedeţi, ziua soseşte În care Domnul vostru Pe voi vă părăseşte; Aşa vorbeşte Tatăl În sfintele lui ţinte*, O, facă-se acuma Voinţele Lui sfinte! Amin, amin, zic vouă, Aşa îi scris în cer, Căci mîine pentru lume Eu trebui ca să pier. Şi chiar şi voi, ce astăzi Atîta mă iubiţi, Cu toţi în noaptea asta, Cu toţi mă părăsiţi!“ — „Şi eu! îi zice Petru... O, Doamne, Tu ştii bine Că niciodată-n lume Eu n-am fugit de tine!“ — „Şi tu, o, Petre!“ — „Doamne!Aceasta nu se poate!“ — „Mă-i lepăda, o, Petre, * Scopuri. 83 De trei ori în astă noapte! Nu credeţi că ca morţii Eu intru în mormînt: În locul tot şi vremea Eu între voi sînt; Puterea cea cerească În tot locul domneşte Şi ochiul Providenţei Pămîntul tot priveşte. Dar mergeţi în unire, Vă răspîndiţi în lume Şi botezaţi noroade În sfîntul al Meu nume! Fiţi tari toţi în credinţă Şi răspîndiţi dreptatea, Noroadelor înjosite Le duceţi bunătatea, Iar crailor puternici, Ce calcă sub picioare Cetăţile vestite Şi sute de popoare, Le arătaţi că-n lume Sunt toate nebunie, Că singura dreptate Trăieşte, este vie. De fapte, fiecare În ceruri va răspunde, De Dumnezeu nimică Nu poate-a se ascunde. Dar mergeţi prin noroade, Dreptatea cuvîntaţi, Credinţa-adevărată La toţi o arătaţi! Iar eu mă duc-nainte Şi nu mă îndoiesc, Prin sîngele meu astăzi Pe om îl mîntuiesc!“ Apostolii rămas-au în mîhnire, Hristos de ei s-au despărţit, Spinosul drum spre răstignire Pe ei, ca nişte oi, i-a risipit. Martie 1912 Cîntarea slavei Voi, munţi singuratici, moşnegi cununaţi Cu stele în ceruri albastre, În leagănul vostru de codri păstraţi În taină cîntările voastre, Căci păsări sălbatice, cu ochii arzînd Din tainica voastră dumbravă Se-nalţă cu fală în sus, proslăvind Nespusa a Domnului slavă. * În voi îşi deşteaptă plînsorile lor Pădurile-n toamna tîrzie, Pe cînd le apucă al luptei fior Şi-a vîntului groază, mînie, Şi mare vi-i jalea, cînd vînturi străbat Prin tainica voastră dumbravă, Dar vifori, furtuni şi chiar frunze ce cad Vă cîntă a Domnului slavă. * La voi m-a adus în cărările ei A zilelor soartă săracă, Pădurea cea mîndră din ani mititei Mi-a fost şi iubită şi dragă; Cîntarea frumoasă din codrii bătrîni Dă strunelor mele viaţă; Şi mîndre poveşti din strămoşii creştini Truditul meu suflet învaţă, — Poveşti — de pe cînd oameni sfinţi locuiau Prin tainica voastră dumbravă, Poveşti — de pe cînd ne-ncetat proslăveau Nespusa a Domnului slavă. * Din văile voastre, în largul cuprins, Privirea mea zboară departe Şi-n mintea mirată răsare aprins Fiorul măririlor moarte... Un cîntec de jale eu parcă aud, Ce moare în zvonuri de ape, El plînge frumoasele vremi ce-au trecut A sfintei iubiri de aproape, Vremi, de pe cînd lume multă venea Prin tainica voastră dumbravă Şi scîrbele lumii cei sfinţi mîngîia Spre marea a Domnului slavă. * Nu mai vezi pustnici prin dese păduri, Prin tainici dumbrăvi şi poiene: Vremi grele de patimi, păcate şi uri Venit-au amarnic viclene... Dar ştiu eu, schimba-se-vor vremile iar, Căci toate în lume se schimbă; Aşa-mi povesteşte bătrînul stejar Cu-a frunzelor tainică limbă; Iar slava Preasfîntului este în veac, Luceşte în toată schimbarea, Şi răul şi binele într-un şirag Ne-urmează în veci îndrumarea. Amarele vremi de păcate şi uri, Cum au venit — se vor duce; Şi iarăşi în pacea umbroasei păduri Luci-va a sfîntului cruce; Pătrunde-vor cîntece sfinte de foc, Prin tainica voastră dumbravă, Copacul şi fiara cea rea la un loc Cînta-vor a Domnului slavă. Adeseori vara, cînd soarele-n dungi Verdeaţa bogată vă-nvie, 87 Porniţi credincioşi preaînaltei porunci, Năprasnica voastră mînie. Din urletul vostru, sub cerul nestins Din ploaie cu trăsnete grele, Se naşte atunci, ca un fulger aprins, Cîntarea cîntărilor mele. Cînd vîjîie vîntul, urlînd mînios, Prin tainica voastră dumbravă, Atunci prin strune-mi răsună frumos Nespusa a Domnului slavă. Voi, munţi singuratici, moşnegi cununaţi Cu stele în ceruri albastre, În leagănul vostru de codri păstraţi În taină cîntările voastre, Căci păsări sălbatice, cu ochii arzînd, Din tainica voastră dumbravă Se-nalţă cu fală în sus, proslăvind Nespusa a Domnului slavă. Octombrie 1912 Hristos în biserica Ierusalimului I Libanul a dat chedrii Şi aurul Ofirul, Alesu-şi-a Sidonul, Eghiptul falnic, Tirul Tot ce avea mai mare, Mai vederat, mai rar, La facerea acestui Dumnezeiesc altar. Aicea, toată mintea, Puterea omenească, Pe cerul cu pămîntul Voit-au să unească, Voit-au să-mpreune Pe om cu Dumnezeu: Uşor era atuncea Ce este-acuma greu. Frumoasa Palestină Pusese să ridice Biserica cea mare Lui Savaoth — se zice. Mai patruzeci şi şase De ani a fost lucrată, Cu marmură şi aur Spoită şi-mbrăcată. Era o fericire Nespusă a vedea Cum marmura cea albă În flori se împletea Cu aur, pietre scumpe, Cu lemnuri felurite; Cum se ridică-n ceruri Coloanele-ascuţite*. * Stîlpii. 89 Şi grinzile înalte De jos de-abia se văd, Uşorii stîlpi în aer, În raze se prevăd. Cînd ziua albă-nuntru Strălucitoare cade, Cum ea de-odată-nvie Lumina minunată, Încît şi cel mai negru, Întunecos şi rău Şi cel mai vrednic suflet Vedea pe Dumnezeu În mijlocul acestor Lumini strălucitoare, Înconjurat de stele, Înconjurat de soare. II Aici, în locu-acesta, În Israel sfinţit, Hristos în ziua ceea Blînd, falnic au venit. Şi ochii săi primblîndu-şi Prin străluciri, lumină, Care ardea în ziua De soare, aur plină Privind senin acele Coloane de porfir* * Un fel de pietre scumpe. Măreţe-mpodobite Cu aur de Ofir, În faţa celui roşu Granit nespus de tare A marmurei* ca chipul Frumoaselor fecioare, În locul rugăciunii Ş-al darului ceresc, Unde scîrbiţii oameni Durerea-şi potolesc, Aici unde se pleacă Genunchiul cu plînsoare Şi ochii varsă lacrimi Şi frunţile — sudoare; Iubirea negrăită Adîncă, mare, sfîntă În inimă pătrunde Ca o lucire blîndă; Pe mic îl face mare, Pe mare-l face mic, Măria omenească Zdrobeşte în nimic; În locul unde lina, Netulburata pace Din umbre trecătoare Oglinzi de soare face, Văzut-au Domnul nostru * Un fel de marmură. O mare spurcăciune: Pe piatră, unde numai Genunchi plecat se pune, Hristos găsit-au marfă Şi aur şi argint, Iar primprejur — pe-aceia Ce spurcă lucrul sfînt: Găsit-au tîrgoveţii Pungaşi şi vînzători De vite pentru jertfă, Vicleni amăgitori; Pe cei ce schimbă banii, Herghelegii, văcari, Cu vieţile pierdute, Cu inimi de tîlhari; Pe cei ce-şi vînd şi cinstea Şi sufletul întreg Şi zilele lor toate În vicleşug petrec, Pe cei mişei ce nu ştiu, Nu văd altă nimic: Un Dumnezeu — argintul, Credinţa li-i cîştig. Şi lucruri ne-auzite! Afară de văcari Cu vieţile pierdute, Cu inimi de tîlhari, Afar’ de schimbătorii De bani, ai căror limbă Deodată cu schimbarea Cîrneşte şi se schimbă, În hramul lui Iehova* Hristos au dat de boi, Buhai gătiţi, porumbiţi De vindere şi oi De vindere asemeni: Pe-atunci iudeul care Putea mai mult să vîndă Se numără mai mare. Aşa o mişelie Hristos în hram găsit-au Şi în mînie mare Atuncea El venit-au, Atuncea El, cuvîntul Lui Dumnezeu, El, Mielul Cel blînd, au dat afară Tîlharii de tot felul Din hramul Palestinei, Pe vameşi — iudei, Pe vînzători de jertfă, Pe ceialalţi mişei, Măsuţele cu banii Le-au răsturnat pe toate, Făcînd bici de frînghie. În sfînta Lui dreptate Gonit-au tîrgoveţii * Aşa îl numeau izraeliţii pe Dumnezeu. Şi schimbătorii toţi Ai banilor de jertfă Afară ca pe hoţi. Au zis Hristos — s-audă Destrăbălata gloată, Să ieie-aminte lumea În răutăţi scăldată: „Nu faceţi voi, pierduţii Făţarnici cărturari, A Tatălui meu casă Cuib mare de tîlhari“. Aprilie 1913 TRADUCERI Rugăciunea După M. L e r monto v În clipe de amărăciune Cînd scîrba mă cuprinde, De-o mîngîioasă rugăciune Eu îmi aduc aminte. Ş-o putere-nviitoare Dintr-însa îmi răsună Şi o simţire alinătoare Cu dînsa împreună... Parcă dai jos o greutate Cînd grijile-ncetează, Nădejdi, credinţe-apropiate Viaţa-ţi luminează... Iunie 1910 Dumnezeu Din G. D e rja vin O Tu, ce eşti Nemărginire În vieţuirea vie a firii, În veacuri fără despărţire Treime a dumnezeirii! Duh unu-n toate aflător, Duh nezidit, dar ziditor, Ce nu-L pătrunde duhul meu, Ce toate-n Sine împlineşte, Zideşte, cuprinzînd păzeşte, Al Cărui nume-i Dumnezeu! A măsura adînca mare, A număra a Ta făptură, Chiar de-ar putea o minte tare, Tu n-ai nici număr, nici măsură. Nici duhurile luminate De Tine-n ceruri aşezate, Nu cercetează a Ta fire. Gîndirea doar spre Tine zboară, Ca în măria Ta să piară, Cum piere-n veacuri o clipire. „Naintea vremilor chemat-ai Din bezne-a lumii plămădeală, Iar vecinicia-ntemeiat-ai În Sine, spre a noastră fală. În Sine toate împlinind, Din Sine vecinic strălucind, Tu toate-ntreci, ce ai zidit; Căci le-ai zidit cu un cuvînt Şi tot zidind şi mai zidind, Ai fost şi-i fi în veci mărit. Un rînd de firi în mîine ţii Şi cu puterea Ta le-nvii, Uneşti începere, sfîrşit, Dai moarte celui ce-a trăit. Scîntei, ce risipite cad, Sunt stele ce le-ai semănat. Ca-n dimineţi, de soare pline, Omătul lucitor se cerne Prin aerul curat al iernii, Aşa-s luminile sub Tine. Lumini aprinse — milioane În nesfîrşite ceruri curg, A Tale împlinesc zacoane, Luciri învietoare scurg Aceste candeli luminoase, Munţi de cristaluri sîngeroase*, Mări nesfîrşite în lărgime, Văzduhuri, ceruri arzătoare Şi focuri larg luminătoare În faţa Ta-s întunecime, O picătură-n mări căzută Îi cerul pus în rînd cu Tine, Dar ce-i chiar lumea cea văzută Şi ce-i fiinţa mea în sine? Căci toate-ntinderile lumii *Roşii — întunecate, de floarea sîngelui. De-un milion de ori mărite Şi spre îndeplinirea lumii Fără sfîrşit adăugite, — Sunt numai un grăunte mic, Iar eu în faţa Ta — nimic. Nimic! Dar cînt a Ta mărie Şi vecinice desăvîrşiri, Căci zugrăvirea Ta cea vie O port în gînduri şi simţiri. Nimic! Dar Tu mi-ai dat viaţă Şi gînd — cu dînsul ca să zbor Prin înălţimea Ta măreaţă Şi să te cat cu mare dor. În tine sufletul meu crede, Pre Tine, cugetînd, Te vede, În fire, în fapte omeneşti; Şi mintea mi se-nseninează, Gîndirea mi se luminează. Eu sunt — deci dar şi Tu eşti. Tu eşti — îmi dă de veste firea, Îmi spune gîndul meu cel mic, Mi-arată voia şi simţirea: Tu eşti — deci nu-s eu un nimic. Sunt părticică din zidire, Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire, Între fiinţele trupeşti Şi duhurile îngereşti. În mijloc Tu m-ai aşezat, Cu mine toate ai legat. Cel mai întîi şi de pe ur mă Sunt eu în scara făptuirii, Cel care-ncepe, care curmă Hotarul pămîntesc al firii. Cu trupu-n colb mă tăvălesc, Cu mintea — fulgeri cîrmuiesc, Stăpîn şi rob, sunt crai şi vierme... Fiind aşa de minunat, De unde oare m-am luat? Din Sine — nu-ntr-aceeaşi vreme A Ta zidire sunt, Preasfinte, Sunt dintr-a Ta înţelepciune, Izvor al vieţii şi Părinte, Dăruitorul celor bune! Dreptatea Ta hotărîtoare Binevoit-a să-mi coboare Spre moarte firea vecinic vie, Ca ea din haina pămîntească Prin moarte să se slobozească Şi iar în slava Ta să vie! O, Duh Preasfînt şi negrăit! Eu ştiu că-a mele închipuiri Sărace sunt de zugrăvit, Chiar umbra vecinicei măriri; Dar dac-a Te mări se cade, Apoi cel muritor nu poate Altmintrelea să Te mărească Decît cu gîndu-n înălţime Mărturisind a sa micime, Cu lacrimi să Te mulţumească. Noiembrie 1911 Rugăciunea Din Al. K olţo v Credinţa, Doamne, mi-i curată, Ca focul rugăciunii, Dar inima-i întunecată De-adîncu-amărăciunii. Veni-va moartea. Ce primi-voi În loc de auz, vedere? Şi ce simţiri în piept simţi-voi Dacă simţirea-mi piere? Ce rost avea-va duhul meu Fără a mea simţire? Mor mîntul, Crucea — Dumnezeu Le-au-nvelit în neştire. Perdeaua sa au aruncat Pe tainele zidirii, Adînc pecetea-au apăsat Pe toată viaţa firii. Pe veci-ntărirea Sa şi-au pus Neclătinată, tare, Ca să nu fie de despus Nici pentru foc şi mare. Mîntuitorule! Îmi iartă Plînsoarea r ugăciunii. Credinţa-n Tine nu mi-i moartă În ceaţa-amărăciunii. Şi dragostea mea către Tine În haina deasă a ceţii Luceşte-n raze vii şi line, Ca roua dimineţii. Noiembrie 1911 Lupta cea de pe urmă După Al. K olţo v În zarea vieţii-nnourată Straşnici trăsnete vuia, Prin mintea slabă, speriată, Frigul morţii pătrundea. Nu m-am dat eu suferinţei, Cu putere am tras lovire, În suflet am păstrat dorinţe, În focul inimii — iubire. Ce-i pierzarea şi viaţa? Sunt totuna pentru mine: De la vecnica dulceaţă Bărbăţia mea îm vine. N-am îm minte clătinare Şi viaţa mea mi-i plină, Pace fără supărare, Calea zeilor — senină. Nu mă-nspăimînta dar, soartă, Nu mă înbia la luptă, Căci credinţa nu mi-i moartă, Dar nădăjdea nu mi-i suptă. Am în suflet eu putere, În viaţă liniştire: Crucea-i a mea mîngîiere, Iar pe cruce-a mea iubire. Noiembrie 1911 Prorocul După M. L e r monto v De cînd Cel Drept din vecinicie Mi-a dat a mea atotştiinţă ’Ntr-a voştri ochi, ca-n carte vie, Eu văd păcat şi rea voinţă M-am apucat de a vă spune Porunci de adevăr, iubire, Cei mai de-aproape-n oşti nebune Pornit-aţi straşnică gonire. Scîrbit, mi-am pus în cap cenuşă, Gol am fugit de-a voastră goană, Departe de a voastră uşă Trăiesc eu cu a păsărilor hrană. Porunca Celui Sfînt păzind M-ascultă firea pămîntească, Şi stelele cuvîntu-mi prind În strălucirea lor cerească. Iară cînd trec printr-un oraş În vecinica a mea grăbire, Bătrînii spun la copilaşi Cu rîs de mare mulţumire: „Vedeţi-l? Om cu fudulie, Cu noi în tîrg el nu trăieşte, Că, cică, duh de prorocie I-a dat Cel Sfînt, Ce-n el vorbeşte. Priviţi, copii, spre pilda voastră, Ce-i slăbănog şi necăjit, Ce mare ură a pornit Spre sine el din partea noastră.“ Noiembrie 1911 Nădejdea După Batiuşk o v Tu, duhul meu, credinţă vie, Îmbărbătează-te-n răbdare: Din ceruri totdeauna ţie Ţi-au fost lumină şi-alinare. Din mîna morţii a Cui mînă M-a mîntuit, mi-a dat viaţă Şi inima, de ură plină Mi-a liniştit-o cu blîndeţă? A cui putere mă-nfrăţeşte În chinuri şi în patimi grele, Şi cine pacea îmi păzeşte Şi curăţia minţii mele? Din tinereţe cine-mi vede Durerea mea în piept cuprinsă, Şi cine arzătoarea sete Îmi stinge de păcat aprinsă? Din Ziditor s-acestea toate, Însufleţiri înalte, sfinte, Gîndiri fără amar, curate, Tot El în suflet îmi aprinde. Dar cea mai bună dăruire A Domnului îi vecinicie; Cînd oare sfînta fericire Mi-a da dorita bucurie? Cînd fără haină pămîntească, Lăsată jos, voi fi-nnoit. Şi-n cerul Domnului suit Gusta-voi liniştea cerească. Decembrie 1911 ăTrimite-i, Doamne, bucurieî După Tiutcev Trimite-i, Doamne, bucurie Acelui ce-n arsura verii Robit de-adîncă sărăcie Străbate tîrgurile ţării. Acelui ce din întîmplare Priveşte umbrele grădinii, Verdeaţa văilor în zare În strălucirile luminii. Căci nu pentru a lui primire Umbroşii pomi-n verdeaţă cresc, Nici pentru a lui răcorire Cişmelele în sus ţîşnesc. Peşteri frumoase, ca prin ceaţă, Privirea lui degrabă vede, Şi rouratica verdeaţă Nu-i curmă arzătoarea sete. Trimite-i, Doamne, bucurie Acelui care calea vieţii Şi-o trece-n boală, sărăcie, Robit de vrajba răutăţii. Decembrie 1911 Prorocul După A. Puşkin Ardeam de sete sufletească Într-o sălbatică pustie Şi o fiinţă îngerească Mi s-a ivit în cale mie. Cu şase aripi, luminoasă, Uşor de ochi mi s-a atins, Ca la o pajură sperioasă Vederea mea mi s-a deschis; Urechea mea mi-a pipăit Şi vuiet mare-am auzit: A cerului cutremurare Şi zborul îngerilor sus Şi a juvinelor de mare Mişcări: întors, rămas şi dus. Şi serafimul luminat Deasupra gurii s-a plecat, Mi-a scos răutăcioasa limbă, Deşartă,-n veci nedreaptă, strîmbă, Şi limba şarpelui-nţeleaptă Mi-a pus cu mîna sa cea dreaptă. Apoi cu suliţa de foc El pieptul mi-a deschis pe loc Şi inima tremurătoare Mi-a scos cu mîna grăbitoare, În locul ei cu repejune Mi-a pus un arzător cărbune. Ca mort eram eu în pustie Şi-un glas de sus strigat-a mie: „Proroace, scoală, vezi ş-auzi, Cunoaşte voia mea cea sfîntă Şi-n mintea celor orbi şi muţi Cuvîntul tău de foc împlîntă!“ Decembrie 1911 Din psalmul al XIV-lea După Iazîk o v Cui, Doamne, i-i făgăduită Înălţimea muntelui Tău sfînt? A cărui inimă-i cinstită Dorinţele curate-i sînt Şi care faptele cu banul Nu şi-au vîndut, n-au cîntărit, Ce nu şi-au clevetit duşmanul, Pe frate n-au obijduit... Dar care cu credinţă vie, Cu cugetul neîngrelat Ţi-aduce-nchinăciune Ţie ’Naintea Ta, drept şi curat. Şi sfînt, o Doamne, Ţi-i alesul: De va ieşi-n război cu arme Doritul cerului, trimesul Putea-va uriaşi să sfarme; De-i împărat, a lui noroade Şi prin oraş şi pe la ţară, Dori-vor adevăr, dreptate, Sorbi-vor aur din ogoare... De va lua timpanu-n mîine, Minuni va face-a Sa cîntare Şi îndreptîndu-se spre Tine Nu se va pierde în uitare. Ianuarie 1912 Aduceri aminte Din A. Puşkin Cînd glasul zilei pentru noi toţi se trece Şi amuţeşte oraşul vorbitor, În umbre albastre-n pace rece Adoar me ostenitul muncitor, Atunci încep în paşnica tăcere A mea chinuitoare priveghere, Căci noaptea arde-n mine vie Mustrarea cugetului meu; Îmi fierbe mintea mea cea slabă şi învie Un roi de gînduri negru, greu... Aducerea aminte-mi desfăşoară Tot zapisul urîtei vieţii mele, Citindu-l cu necaz şi pocăinţe grele, Eu tremur blestemînd viaţa mea amară Şi plîng amar ş-amar mă jeluiesc, Dar zapisul cel jalnic tot nu-l mai nimicesc. Ianuarie 1912 Către copii Din A. Homeak ov Se întîmpla în ceas de noapte, Cînd tac a zilei vorbe, şoapte, Veneam copii şi vă priveam, Cu sfînta cruce vă-nsemnam Şi mila Domnului chemam Asupra capetelor voastre. Păzeam a voastră liniştire ’Mi înseninam a mea gîndire, Privind cît de curaţi sunteţi, Ce suflete senine voi aveţi, Şi vă doream, fetiţi, băieţi, Senine zile viitoare... Acuma vin — nu văd viaţă, Candela nu mai luminează, Pe pat nu vă mai văd dormind, Mai mult nu pot să vă cuprind, V-a risipit al vieţii vînt — Ce mare dor, ce mare jale! Ianuarie 1912 Cuvintele credinţei Din Fr. S c hiller Eu ştiu trei cuvinte — şi rostul li-i sfînt Trec ele din gură în gură, Nici răul, nici jalea acestui pămînt Sfinţenia lor nu le fură; Şi cel ce în ele mai mult n-a crezut, Credinţa şi cinstea de mult şi-a vîndut. Voinţa ni-i slobodă, — aşa ne-a zidit Cel sfînt, — şi în neagra robie, Şi cel ce dreptatea pe lumea-a iubit Aceasta prea bine o ştie. De vrei să-l urmezi — apoi fugi de păcat Şi sufletul tău îl păstrează curat. Dreptatea pe lume nu-i sunet deşert, Îşi are ea rost în viaţă: Cei drepţi şi-n robie norocul nu-şi pierd, Viaţa aşa ne învaţă. Acest adevăr pentru noi îi ascuns, Dar pruncii cei mici mai demult l-au pătruns. Căci Unu îi Domnul — Preasfîntă voinţă În toate voinţele noastre, Şi una-i în toate Preasfînta Fiinţă Mai sus de-nălţările-albastre; Pe rînd trec schimbările-n vecinic lanţuh, Acelaşi rămîne în veci Sfîntul Duh. Păziţi trei cuvinte, şi rostul lor sfînt Îl treceţi din gură în gură, Căci răul şi jalea acestui pămînt Sfinţenia lor nu le fură, Şi cel ce-n sfinţenia lor a crezut Credinţa şi cinstea nu şi-a pierdut. Februarie 1912 Cina cea de taină Din I.K.P. La cina Sa Hristos şedea De ucenici înconjurat, Şi greaua soartă prevedea Ce avea degrabă de răbdat... Adîncă linişte şi pace În taina Lui netulburată; Oraşul şi Sinodul tace... Cu jertfa Lui nevinovată La masa serii de iertare Era fiinţa vînzătoare A Iudei. Cu privire blîndă, Cu aceeaşi bunătate sfîntă Hristos la dînsul căuta, Ştiind că I-au gătit paharul De chinuri şi cu sînge-n două, Îi scaldă buzele-n amarul Durerii pentru lumea nouă... Adîncă scîrbă-L săgeta... Şi mila pentru vînzător, Şi penrtu groaznica Lui soartă. A blîndului Mîntuitor Priviri de foc făcea să ardă... Era atunci frumos nespus Mîntuitor ul Iisus, Cînd fruntea Sa în jos plecînd, A zis încet, c-un tainic gînd El proroceştile cuvinte: „De-aicea unul Mă va vinde.“ Din răsăritul ce ardea Venea întunecimea serii... Cu ucenicii săi şedea În pacea sfîntă a cămării Din muntele Sion — Hristos. Mîhnit, cu glasul tînguios, Rostea amara prorocire: „Sionul nu se va aprinde De arderea luminii vie A dimineţii luminoase, Cu mîna sa cea păcătoasă Un ucenic de-ai Mei M-a vinde!“ Şi toţi de scîrbă s-au umplut De-acest cuvînt dumnezeiesc, Şi toţi pe rînd a şti au vrut Pe vînzătorul mişelesc. Şi minţile s-au tulburat Şi toţi pe rînd au întrebat, Cu frică şi cu tremurare: „Nu eu? Nu eu, Doamne, oare?“ Şi cu privirea Lui adîncă Hristos a zis în mare tîngă: „Necazul omului se şterge Acum şi Fiul Omenirii La chinul patimilor merge, La suferinţa răstignirii. Vîndut va fi El, dar amar Acelui om ce îl va vinde!“ Privind atunci, ca un tîlhar, Trăsnit de-a Domnului cuvinte, Şi-ntr-ale inimii adîncuri Neliniştit, Iuda-ntreabă, Cu frica inimii lui roabă Pe Învăţător şi Dumnezeu: „Ce, nu Te voi vinde, Doamne, eu?“ Şi i-a răspuns: „Ai zis tu singur!“ Martie 1912 Pe Varava ori pe Hristos? După M. V atson Lucea Ierusalimul, scăldat în focul mare Al razelor* de seară într-a lor fierbinţeală Şi rîuri de lumină de aur, ca o mare *Luciri. Se revărsau din ceruri, spoind cu aureală Zidirile înalte şi verzile grădini, A căror cărturarii bogaţi erau stăpîni. Pe uliţi prăfuite, arzînd de asfinţire, Nu încăpea norodul cel mult şi zgomotos, Apusul roşiatic în marea de lucire Înfierbînta şi drumul cel aspru şi pietros. Era de nerăbdare mulţimea toată plină, Umplea cu glasuri multe apunerea senină. Cu îndoială mare Pilat-nainte-i vine: „Pe cine? Pe Varava sau pe Hristos să-L las?“ Răspunsu-i-a un tunet — strigări de ură pline: „Varava fie slobod, iar cel ce a rămas, Cel ce-mpăratul nostru pe Sine se numeşte, Pe-acest nazarinean tu ia şi-L răstigneşte!“ Încununat cu spinii, sub uriaşa cruce, Nu-aude El blestemuri şi strigăte viclene: Privind la toţi cu milă, la răstignit se duce Iertînd chinuitorii cei răi, izraeltenii, Iar ei de prin ogradă, ascunşi pe după chedri*, Ei fără ruşinare azvîrl într-însul pietre... Dar iată şi Varava. Cu cîntece, cu tropot Norodul îl urmează în groaznică orbire, *Copac care creşte în Palestina. Slăveşte şi cinsteşte pe hoţul acum slobod, Alesul său numindu-l şi dîndu-i preamărire, Ridică răutăţii altar în nebunie, O-mbracă cu plăcere în fumuri de tămîie. Martie 1912 Iuda După Nadson I Hristos se roagă. Sînge cade Din fruntea lui în picături Pentru a lumii răutate, A omului păcate, uri. Dumnezeiasca-nsufleţire Îi arde-n ochii Lui senini, Şi cu o jalnică zîmbire El rabdă-a crucii chinuire, Cununa aspră cea de spini. Pe lîngă cruce stau în roată Mulţimi de oameni. Uneori Întunecata, oarba gloată, De rîs bufneşte mişcător, Şi nu pricepe, nu gîndeşte, Pe Cine îl obijduieşte Cu rîsul batjocoritor, Ce a făcut El, de la chin Ca pe un rău L-a osîndit? 115 Şi ce vrăjmaş de ură plin La Dumnezeu s-a îndîrjit? Cu-a dragostei învăţătură El blînd, în lume a intrat, A pătimit şi s-a rugat; Iar lumea în nespusă ură Cu sîngele Lui s-a pătat. II Sfîrşitu-s-a! O noapte blîndă Ardea-n albastre înălţimi, Ea lumina cetatea sfîntă Şi largile împrejurimi. Lumina lunii gînditoare Cînd s-ascundea în nouraşi, Cînd s-aprindea tremurătoare Deasupra sfîntului oraş. Şi a Golgothei. Jos în ceaţă, Din munte tîrgul se vedea, Iar sus, în pacea lor măreaţă, Trei cruci înalte înnegrea: Pe cele două... spînzuraţi Se mai vedeau cei răstigniţi, Şi slabi, la feţe-ngălbeniţi, Erau de lună luminaţi. Iar pe-a treia nimeni nu-i. Păzit de ucenicii Lui, A fost Hristos luat uşor; Cu mare jale îngropat Şi piatra gropii I-au udat Cel de pe urmă plîns al lor... A cui plînsoare tăinuită Ascultă cea de mijloc cruce? Fiinţa-aceasta necăjită De unde soarta o aduce? Nădăjduind la vindecare Ea peste mări şi peste ţări Venit-a, poate, uşurare Să-i deie Cel trimis din cer? Era de-acum cu rugăciune ’Naintea lui Hristos să cadă Şi iată, cu amărăciune, Aude vestea minunată: Cel ce a dragostei lumini În rele inimi a aprins, Stăpîn, ce n-a ştiut stăpîni Şi toată jalea-n lume-a stins, Sfîrşitu-s-a batjocorit, În chinuri grele necăjit... Ori poate-un tainic ucenic Plecîndu-şi capul arzător La cruce-şi varsă al lui dor, Plîngînd ca pruncuşorul mic? Un păcătos nepocăit La cruce, poate, a venit, Aici să-şi verse pocăinţa? Nu — îi Iuda. Nu dorinţa De rugăciune l-a adus 117 La crucea Domnului Iisus: A se ruga el nu putea Cu firea ce-n păcat ardea; A se ierta cu Trupul Sfînt Nu i-a trecut prin negrul gînd... El singur sta nedumerit Şi nu ştia de ce-a venit. IV La chinuri grele osîndit Şi de norod batjocorit, Cu crucea cînd trecea Hristos, Căzînd sub lemnul greu şi gros, Ascuns Iuda l-a văzut Şi într-o clipă-a priceput Pe Cine el, setos de bani, Vîndut-a la vicleni duşmani, Şi că iertare nu mai are El la preasfînta judecare... O frică-atunci neputincioasă Intrat-a-n firea lui fricoasă... După aceasta — noaptea toată Închipuirea aţîţată Pe cel vîndut i-l arăta; Degeaba Iuda căuta Vedenia ca să alunge: Doritul somn la el nu vine, Şi din lucirile senine Hristos vederea îi împunge; Degeaba ochii el închide, Ca minţii sale ostenite Să-i deie pace. Luminos I se arată lui Hristos. Îl vede Iuda necăjit Pentru preasfîntul adevăr, În greul chin, batjocorit Pe Dumnezeu, venit din cer. Îl vede într-a lui osîndă Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vîndă Viclenilor judecători, Şi ochii Lui întrebători Tot sufletul îi săgetează... Iar fruntea îi încununează Cununa aspră cea de spini, În ochii Domnului senini. Pe buze vede şi citeşte Iuda dreapta judecată; Dreptatea sfîntă, mîniată, Iertare nu-i mai dăruieşte... „Vedere-amară, fugi departe, Căci pieptul meu de muncă arde, Măcar un ceas ori o clipire Tu vezi: fiinţa vînzătoare Îţi scaldă Sfintele picioare În lacrimi... Doamne miluieşte Şi iartă... Vezi, necazu-mi creşte Cu clipa cînd Te uiţi la mine... O, nu mă chinui, stăpîne, Şi leapădă-mă, dă-mi odihnă, 119 Un ceas ori un minut de tihnă... Tu vezi: vicleana sărutare Îs gata-n vecinică plînsoare Eu s-o înec... Numai oleacă Să-mi fie inima săracă În pace... Dă-mi să-mi uit durerea, Măcar un pic de mîngîiere Să pot primi prin rugăciune... Eşti Dumnezeu... Dă-mi iertăciune! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Iar eu? Eu am avut cruţare? Nu! Nu pot să aştept iertare!“ VI „Încotro să fug de negrul gînd? Încotro să fug de pedepsire? Îmi fierbe mintea mea arzînd Şi sufletul de pătimire. În pacea nopţii luminoase, În nemişcarea Lui tăcută Hristos în chinuri sîngeroase ’Mi trimite-a Lui mustrare mută“... Iar primprejur o noapte blîndă Primăvăratică, cu ceaţă, S-a liniştit cetatea sfîntă În frumuseţea ei măreaţă. Lumina lunii gînditoare Se varsă lin, tremurătoare... Şi doarme muntele Sion Şi rîul argintiu Chedron. VII Fugi, vînzătorule, de oameni, Tu strîngi acum ce-ai vrut să sameni! Să ştii de-acum că nu-i găsi Tu nicăierea liniştire, Şi pentru aspra-ţi pedepsire Hristos în veci ţi s-a ivi. Fugi de această cruce sfîntă, Cu sărutare n-o spurca, Cu-a lui Hristos Fiinţă blîndă În veci nu te vei împăca... . . . . . . . . . . . . . . . . . Şi a fugit... . . . . . . . . . . . . . . . . . VIII În depărtare, A zilei zori frumosul soare, Ca un foc mare, a aprins, Şi zorile în revărsare În străluciri luminătoare Chedronul repede-a cuprins... Toate-au învis... Cu-a ei verdeaţă Ascunsă-n fumuria ceaţă, Pădurea ne-ncetat grăieşte... Şi-n adîncimea-ntunecoasă, În umbra ramurii frunzoasă, Un pîrăiaş de-argint vuieşte... Unde nu vezi luciri de soare, Lumina lui strălucitoare, Pe creangă-un trup e spînzurat; Copacul ramurile-ntinde Deasupra celui ce-a lăsat Viaţa, — parcă îl cuprinde. Este Iuda. A pierit În pătimiri nesuferite Şi nimenea nu l-a jelit Cu plînsul inimii zdrobite; Căci vînzătorul nici n-a vrut Jelinţi cu sufletul pierdut. Dar pînă-n cel din urmă ceas Vedenia lui cea de groază Nu-l lepăda, al lui necaz Mărind în noapte luminoasă; Hristos, ca viu, -nainte-i sta Şi cu mustrare căuta La el. Preasfînta judecată Era în ochii Lui senini, Iară pe fruntea-nsîngerată, Cununa aspră cea de spini. Martie 1912 Hristos au înviat După V. I v a n o v Hristos au înviat! Au înviat Hristos! Prin moarte, moartea au călcat; Cel ce pe-acest pămînt scîrbos Cu răul duh au tot luptat, Pe dînsul tot l-au biruit Şi crucea dragostei au dus, Din moarte-acela au ieşit, Ş-au înviat cu Iisus. Martie 1912 Fecioara din Nazaret După A. Maik o v Leagănul ei l-au umbrit Ale Palestinei ramuri, În Sion a strălucit Cea Slăvită-acum de neamuri. Crinii albi, ai Idumeii Puşi au fost să-i înflorească, Şi porumbul Iudeii Cu aripa s-o păzească. Presimţiri de soarta sfîntă, De cereasca proslăvire A avut Fecioara blîndă Şi-a primit-o cu smerire. Martie 1912 Hristos au înviat După A. F e t În cîntecele învierii Şi-a clopotelor răsunare Ne vine ziua primăverii Din alte ţări, din depărtare... Pădurea neagră înfrunzeşte, Negreaţa cu încetul pierde, Albastru, cerul străluceşte Deasupra fr umuseţii verde... Soasnele* înverzitoare Stau frumos împodobite, Smoala lor mirositoare Curge-n lacrimi strălucite. Astăzi în grădina noastră Am zărit: s-au sărutat Un fluture c-o floare-albastră, Zicînd: „Hristos au înviat“. Aprilie 1912 * Pinii (din rusă). Hristos şi Samariteana După O. Ciumina Ostenit, la fîntîna lui Iacov, Hristos La răcoare puţin se oprise; Şi pe cînd hodinea-nfierbîntat şi setos Samariteana la apă venise. Băutură-au cerut Fiul Cel Omenesc. I-a fost mare femeii mirarea: „Cum aşa? — a răspuns — în ce ură trăiesc Samaritenii cu voi?! Nici se văd, nici grăiesc, Şi Tu ceri, ca să-ţi sting însetarea!“ Samaritenei aşa i-au vorbit Iisus: „Cînd ai şti Cine-ţi stă înainte După apa cea vie dor mare, nespus În pieptul tău însetat s-ar aprinde“. „Cum ai scoate-o atunci din adîncul pietros A strămoşului sfintei fîntîne?“ Samariteana aşa a-ntrebat pe Hristos: „Văd că n-ai nici un vas pe la Tine. Au mai mare Tu eşti decît sfîntul strămoş, Ce ne-a dat-o pe veci moştenire? În vremi vechi, păscînd turma-ntr-aceşti munţi stîncoşi, El aicea găsea hodinire“. Şi Hristos i-au răpuns: „Cel ce apă va bea Din fîntînă, — acela-nseta-va, Pe cînd umbră de sete nu poate avea Cel ce apa mea vie gusta-va, Căci apa vieţii în curgerea ei Păcatele toate le spală, Prin ea înnoiţi; păcătoşii cei răi Din moarte spre viaţă se scoală“. Aprilie 1912 Învierea După V. Briuso v Trecut-a sîmbăta-n mîhnire, Şi noua zi în cer luceşte; Pe Domnul său cu tînguire L-aşteaptă turma şi scîrbeşte. „Ca scăpărarea de lumină Eu voi veni la judecată!“ A zis El, şi acuma iată I-i mut mormîntul în grădină! Dar sufletul Mariei crede Şi dragostea îi este mare; Ea adevărul îl prevede, Luptînd cu-ntîia necrezare. Miresme strînge şi aduce Ea la mormînt: într-însul — nime... S-aude: „Cel murit pe cruce A fost furat de jidovime!“ Atunci, amarul ca să-i stingă, I se arată Iisus; Dar nu-L cunoaşte şi cu tîngă L-a întrebat: „Nu tu L-ai dus?“ Şi-ndată El durerea-i stinge Cu vorbele, de taină pline: „Sunt Eu, Marie, nu mai plînge Şi nu te-atinge-acum de Mine!“ Aprilie 1912 Viaţa Din Kliuşnik o v Frumoasă nestatornicie, Viaţă, pentru ce-mi eşti dată? Mintea-mi tace, simţul ştie: Viaţa-i pentru viaţă dată. Frumoase-s toate-n lumea mare, Căci ziditoru-n ea s-ascunde, Dar prin simţiri şi prin cîntare Lumina feţei Lui pătrunde. Pe Dînsul a-L afla-n zidire Ca-n carte voia a-i citi Aceasta-i a vieţii menire: În Dumnezeu a vieţui. Mai 1912 Cuvîntul lui Dumnezeu După Seleznio v Cînd patima te necăjeşte, Ori te doboară-o răutate, Atuncea, în singurătate, Spre rugăciune te grăbeşte. Ia şi citeşte Sfînta Carte, Cuvintele de mîntuire, Şi tînguirea ce te arde Ţi se va pierde-n liniştire. Dumnezeiasca-nvăţătură În cartea aceasta-i oglindită: A fost a Domnului Scriptură, De Duhul Sfînt însufleţită. Cînd prin furtunile vieţii Către sfîrşit vei scăpăta, În anii grei ai bătrîneţii Tu orice carte-i lepăda, Atunci numai aici găsi-vei Ce nicăierea n-ai găsit. Cu Dumnezeu atunci vorbi-vei Şi-n cer vei trece nesimţit. Mai 1912 Cînd trece vîntişorul Din M. L e r monto v Cînd trece vîntişorul prin auritul grîu, Şi-şi leagănă verdeaţa pădurea răcoroasă, Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albăstriu Voios îmi rîde pruna cea dulce şi gustoasă. Ori cînd de sub o tufă, în dulcea primăvară, În ceasul dimineţii, în rumeneala serii Prietenos priveşte fr umoasa lăcrimioară, Argintul viu scăldîndu-şi în roua primăverii. Cînd pîrăiaşul rece, scurgîndu-se prin vale, Şoptind, mă acufundă în visuri şi uitare, Poveşti îmi povesteşte de pacea ţării sale De unde el porneşte, cîntînd fără-ncetare. Atunci mai încetează a mea neliniştire, Speriată grija zboară din bietul piept al meu, Atunci pricep că este în lume fericire, Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu. Mai 1912 Mîntuitorul Din Al.K.T olstoi De sfîntă dragoste arzînd, Smerire El a învăţat Şi legea lui Moisei curmînd, El legea dragostei a dat. Nu rabdă rău El şi mînie, El pacea propovăduieşte, Şi pentru orice avănie Numai cu bine răsplăteşte. Puterea Lui nu-i pămîntească: Le dă El orbilor privire, Şi bolnavilor izbăvire În slava Sa dumnezeiască. Mărturisire El nu cere, Căci ştie orice cugetare, Privirea Lui ispititoare Pătrunde orişice durere; El tot necazul vindecînd A fost atotmîntuitor, Dar mîna blîndă întinzînd El n-au mai fost judecător. Fiind de Dumnezeu ales, Prin voia cerului trimes, El Iordanul au trecut Şi fapte sfinte, minunate Spre mîntuirea de păcate Aicea multe au făcut. Acuma luminos, blajin El iarăşi trece-n astă parte, Şi ucenicii de departe În urma Lui cu toţii vin. Mai 1912 Seara de vară Din I. Nikitin În cer albastru, răzleţiţi Se plimbă nouri auriţi; Pădurea învelită-n ceaţă Se scaldă-n marea de roşaţă Din asfinţit. Şi la răcoare Se pleacă spicu-n dormitare, Din codri, — mare, înfocată — S-arată luna. Şi deodată S-aprinde-a stelelor lucire. Domneşte pace, liniştire... În suflet tainicele strune Îmi cîntă sfînta rugăciune. Iunie 1912 Hristos la Martha şi Maria După O. Ciumina Cu-ncetul asfinţea frumoasa zi de vară, Cînd au intrat Hristos în satul cunoscut. Răcoarea se lăsa, şi umbrele de seară Albastre, în ograda Marthei au căzut. Şi prin văzduh cîntarea, ciripitul Au încetat, cînd a grăi au prins, De parcă asculta şi însuşi asfinţitul Învăţături cereşti, în focul lui aprins... Nespus de-nsufleţit era Învăţătorul Şi plin de adevăr era al Lui cuvînt; Maria nu putea de la Mîntuitorul Să-şi ieie ochii ei, pe Dînsul ascultînd, Şi inima-i ardea de dragostea cea sfîntă, Şi alte lumi măreţe-i deschidea, Privirea Lui cea iertătoare, blîndă, Ce dragostea în inimi aprindea. Iar Martha, ce gîndea la lucruri pămînteşti, A zis, apropiindu-se de Învăţător: „Trimite-mi soră-mea, să-mi fie de-ajutor“. Dar a răspuns Hristos: „Tu, Marthă, te grijeşti De multe, dar Maria de asta e departe, Ea una şi-a ales, dar cea mai bună parte Îi este partea ei cea mai de trebuinţă, Cu dînsa nu va şti necaz şi suferinţă“. Iunie 1912 Sfîntul Apostol Petru De S. Solo vio v La foc s-a aşezat, Ca să se încălzească; Era afară frig. Şi gloata evreiască Aşa l-a întrebat: „Dintr-înşii eşti şi tu, Din ucenicii Lui?“ Şi a răspuns el: „Nu“. Era afară lună, Şi gerul era mare... Dar iată prin ogradă A păsării cîntare Prevestitoare sună. Şi ziua nu-i departe. Dorm slugile-ostenite. Şi focul nu mai arde... „Unde-i Iacov, Ioann Şi unde-s alţii ucenici?“ El a ieşit. Măcar să strigi, — Pustiu. Nici un galileean. Şi prorocirea lui Hristos În gînd îndată i-a venit, Şi-ndată el a izbucnit Într-un plîns greu şi tînguios. Iunie 1912 Rugăciune pentru pahar Din I. Nikitin „Şi mergînd puţin au căzut pre faţa sa, rugîn-du-se şi zicînd: Părintele meu, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta; însă nu precum voi eu, ci precum tu“ (Math., 26,39) S-aprinde apusul aurit De-asupra Iudeii mute, Şi somnorosul amurgit Îşi ţese umbrele tăcute... Arzînd în focul asfinţirii, Stă înverzitul Eleon, Scăldat în valul strălucirii Cetatea muntelui Sion, Măreţul Ierusalim, Vederi deschide minunate: Frumoasele lui clădituri În felurite lăsături Se văd pe coastă revărsate... Colo — Gheval şi Garizim*, Spre răsărit albastre ape Ale Iordanului. Pe-aproape, Tot văi adînci, ce dorm în ceaţă... A mării moarte frumusaţă În ceruri ca prin vis priveşte. Spre asfinţit, în depărtare, Luceşte mijlocia mare, Şi revărsarea nesfîrşită Lărgimea ei nemărginită Pietrosul mal o îngrădeşte, Îi întuneric şi tăcere Lumini în ceruri se aprind... Încet s-arată luna plină Şi-a Ghethsimaniei grădină O-mbracă în albastră haină. Şi într-a serii sfîntă taină, *Munţi în Samaria. Uitînd de orişice durere Ai Dumnezeului — Cuvînt Trei ucenici dorm. Somnul lor Li-i liniştit, adînc, curat. Dar somnul lumii tulburat: Răni grele din vechime-o dor... Ruşinea fruntea îi pătează, Blestemul cel greu, strămoşesc, Din veac în veac o fulgerează, Prin voia Tatălui ceresc, Şi numa-Învăţătorul singur, În pacea verzilor adîncuri A Ghethsimaniei, nu doarme, Fiind nevinovat, blajin, Amarul scîrbelor venin, El bea blestemul ca să sfarme. Pentru preasfîntul adevăr Golgotha, crucea o prevede, Şi cuiul ascuţit de fier Prin trupul Său intrînd îl vede. Şi tulburat de scîrba morţii, De groznicia aspră-a sorţii, Se roagă-aşa lui Dumnezeu: „Părinte! Tînga mă apasă, Puterea sufletului Meu O soarbe ziua sîngeroasă, Eu ştiu — aceea zi veni-va Şi cu tîlharii pedepsiţi Feciorul Tău iubit muri-va, Ca toţi să fie izbăviţi. M-a blestema atunci mulţime, Mi-a pune-n cap de spini cunună, Pe cînd într-a cer ului lărgime Va plînge-nsîngerata lună, Batjocuri grele mi-or aduce, Spurcînd cu ele jertfa sfîntă Aceia căror de pe cruce Le-ai da blagoslovire blîndă, Şi cu un rîs răutăcios S-or îndîrji ei la Hristos... Părinte! Treacă-mă paharul Acesta, care-mi dă amarul În schimb pentru răscumpărare! Dar dacă nu-i altă scăpare Din blestemarea părintească Decît prin greaua suferinţă Ruşinea crucii* şi prin chin, — Atunci-naintea Ta închin Voinţa mea cea omenească Şi-ascult preasfînta Ta voinţă!“ Sfîrşit-au, şi uşor păşind, La ucenici încet s-au dus Şi i-au găsit încă dormind, Mîntuitor ul Iisus. „Sculaţi! le-a zis, venit-a ceasul, Sculaţi din somn şi vă rugaţi, Ca voi ispita şi necazul Uşor în lături să le daţi; * Pedeapsa crucii în lumea veche se ţinea de cea mai ruşinoasă pedeapsă. Credinţa tare să vă fie, Ca şi-n ispită să se ţie!“ Au zis — şi iar s-au depărtat Unde-au mai plîns şi s-au rugat. Şi de o nouă scîrbă-aprins A se ruga El iar a prins: „Părinte! M-ai trimis în lume, Spre slava sfîntului Tău nume, Dar lumea nu m-a mai primit; Despre iubire i-am vorbit Şi nu m-a ascultat pe Mine. Am fost al ei Vindecător Şi din nevoi Izbăvitor, Dar n-au crezut că-s de la Tine. Eu m-am rugat pentru vrăjmaşi Şi le-am adus cu Sine pace, Dar a Sionului oraş Dureri şi chinuri Mie-mi face. Pe morţi eu din morminte-am scos, Vestind că moartea îi călcată, Şi lumea oarbă pe Hristos Îl trage-acum la judecată. Părinte! Treacă-mă paharul Acesta care-mi dă amarul În schimb pentru răscumpărare! Tu eşti stăpînitor luminii Şi voia Ta sfîrşire n-are, Dar dacă crucea Mea şi spinii, Dar dacă sîngele Meu sfînt, Dreptatea Ta dumnezeiască Cu viclenia omenească Prin vrerea Ta vor împăca, Atunci Eu binecuvîntînd În crucea Mea mă voi urca!“ Şi iarăşi El, uşor păşind, La ucenicii Săi s-au dus Şi iarăşi i-au găsit dormind Mîntuitor ul Iisus. „Sculaţi! le-au zis, venit-a ceasul, Sculaţi din somn şi vă rugaţi, Ca voi ispita şi necazul Uşor în lături să le daţi; Credinţa tare să vă fie, Şi-aproape-a slavei-mpărăţie... Şi vine lupta sîngeroasă, Ce soarta lumii păcătoase Va hotărî pe totdeauna“... Tăcere. Prin grădină luna Luciri de umbre împleteşte... Şi iarăşi El se despărţeşte De ucenici plin de mîhnire, Şi-ntr-a smochinilor umbrire, Vărsînd sudori fierbinţi de sînge Se roagă iar şi iară plînge. „Părinte-al Meu şi Dumnezeu, De greul scîrbei eu mă-ntunec, Ducînd al omenirii rău, Ca om în calea mea mă lunec, Ruşinea toată o ridic Veninul vremilor trecute, Tăria morţii ca s-o stric Spre slava firilor căzute. Părinte Sfinte! Mă auzi, Norodul tău îl mîntuieşte, La chinuire mă-ntăreşte, În faţa celor orbi şi muţi, Ş-atunci cu dragoste la moarte Jertfi-voi inima ce-mi arde!“ Au zis — şi mîinile în sus Întins-a Domnul Iisus. Şi s-a făcut tot rugăciune... Şi foc în faţă îi ardea Sudori de sînge aprindea... Şi iată-a Domnului minune! Seninul cer a scăpărat În străluciri nepămînteşti, Şi-ndată drumul jos şi-a dat Un duh din firile cereşti. Era nespus de minunată Privirea lui cea liniştită, De-o sfîntă pace luminată, I-i fruntea lui însufleţită. Şi ca un soare de amiază, Întreaga faţă scînteiază. A stat lîngă Învăţător, Şi cu vorbiri cereşti şi blînde La jertfa morţii sale sfinte L-a îndemmnat. Şi rugător Genunchii Săi uşor îşi pleacă Şi-n linişte, singurătate Alături de Hristos se roagă. Dorm toate pline de păcate; În ceruri — o tăcere-adîncă, Şi numai singur duhul rău Durerea nu poate să-şi stingă, El ştie bine, Dumnezeu Împărăţia lui o curmă Şi o zdrobeşte fără urmă, Căci, pentru lumea păcătoasă, Hristos cununa cea spinoasă Cu bucurie o primeşte. Cu mintea sa fudulă, rece, Acum el bine înţelege De ce se roagă şi scîrbeşte Hristos, ducîndu-se la chin, Să guste crucea Sa şi spinii; Şi plînge-al răului stăpîn De slava Domnului luminii. Luceşte luna. Sfîntul înger, Lăsînd pămîntul cel de plîngeri, În cer prin nouri s-a grăbit, Pe cînd puternic, întărit, Hristos la ucenici s-au dus. În clipa-aceasta minunată, De o mărire negrăită, Ce frumuseţe-nsufleţită Ardea în faţa preacurată! Mîntuitor ul Iisus Deschis-au gura şi au zis: „Se împlineşte ce-a fost scris De cei-naintea Mea veniţi: S-aproape zilele durerii; Sculaţi-vă şi nu dormiţi, Venit-au clipele vînzării!“ Şi-a Ghethsimaniei grădină De suliţi multe-a răsunat, Şi a făcliilor lumină Pe vînzător l-a luminat. Aprilie 1913 Ioan Damaschin De Aleksei K. T olstoi La slujba ţării aşezat Şi proslăvit e Damaschin; Din toţi slujbaşii-n halifat El, cel mai mare, e creştin; Şi cîrmuirea din oraş El cu haliful o-mpărţeşte, Şi-al stăpînirii lui părtaş În toate cele-l sfătuieşte... Grădinile-i nemărginite ’I-mbracă curtea în verdeaţă Şi veşnic verzi şi înflorite Slobod mirosuri de dulceaţă; Lucesc într-a luminii raze Safirii mulţi de pe pereţi Şi-n valuri roşii-sîngeroase Rubinii stîlpilor măreţi; De-a soarelui fierbinte-arsură Găseşti odihnă ş-alinare Sub a mătasei ţesătură, În umbra ei răcoritoare. Şi pretutindeni, zi şi noapte, Printre-a verdeţii line şoapte Şi printre flori, ce îţi zîmbesc, Izvoare argintii ţîşnesc... Dar fuge liniştea departe De Ioan căzut pe gînduri, Şi pieptul lui ca-n foc îi arde... A nopţii liniştite vînturi Îl duc încet pe altă cale: Ar vrea să fie în pustie, Să cînte Domnului cu jale, Uitînd de-a curţii bogăţie, Sau într-un codru singuratic Al vieţii fir să şi-l petreacă În pacea sfîntă, pacea dragă, Vecin cu lupul cel sălbatic... * Cuvîntul lui măreţ şi falnic Sunase tare deseori, Lovind eresul cel prădalnic Al răilor prigonitori, Ce ţara treierau bezmetici, Bătîndu-şi de icoane joc, Scoţîndu-le de prin biserici Ş-arzîndu-le pe loc în foc. Şi Ioan era vestit De la Damasc la Ţarigrad De-nvăţător neostenit, Drept credincios înflăcărat... Dar slava lumii nu-i prieşte: O-ngîndurare prea adîncă Pe Ioan îl ţine-n cleşte Şi-o scîrbă mare îl mănîncă... Aşa simţindu-se, el intră Odată-n curtea cea crăiască Şi-n faţa boierimii mîndră Începe tînga să-şi rostească: — „Stăpîne, ascultă: a mea mărie, Puterea mea nemărginită, Nenumărata-mi bogăţie Mi s-au făcut nesuferite. Alt dor, puternic fără seamă, Demult născut în pieptul meu, De-aici mă mînă şi mă cheamă: Eu vreau să cînt lui Dumnezeu În linişte, singurătate, Căci răul veninos mă roade, Pîn-într-a inimii adîncuri, Cînd şed în fruntea boierimii Şi mă simţesc pierdut şi singur În curtea judecătorimii; Şi alte glasuri mi s-aud Atunci în zgomotoasa curte, Şi dorul lor mă face mut. Urechea-mi face să asurde La cîrmuirea-ncredinţată; Chemarea lor neîncetată Cu foc nestins gîndirea-mi arde Şi-mi face pasul meu nemernic... Dă-mi voie, craiule puternic, Să plec din curtea ta departe“... * Şi drept răspuns aude-ndată: „Te bucură, iubită slugă, Şi fie-ţi scîrba vindecată; Dorinţa ta, ce te usucă, Nu fie veşnica dorinţă; Ai proslăvit a mea crăie Tu prin slujirea cu credinţă Şi-ai ridicat-o la mărire Cu înţeleapta-ţi cîrmuire... Cu-a noastră tare stăpînire Să lupte-acum cine încearcă, Şi ce războinic îndrăzneşte Hotarele să ni le şteargă? Rămîi, te rog. Împărăteşte Ţi-oi răsplăti slujirea ta Şi-n străluciri necuvîntate Cu dragoste te voi scălda; A-mpărăţiei jumătate Ca să rămîi îţi dăruiesc Şi negrăit te preamăresc“... Dar Damaschin aşa-i răspunde: „Stăpîne! eşti nespus de darnic, Prin daruri eşti vestit oriunde; Dar te sileşti acum zadarnic Cu darurile să mă ţii, Şi în deşert îmi zici: „rămîi!“ Eu nu pot... Alte glasuri sună În sufletu-mi, ce viu tresare; Cu alte firi mă împreună A inimii înflăcărare. Chemarea mea-i Fiinţa sfîntă, Viaţa mea-i cerescul cîntec, Şi dorul meu ce mă frămîntă, Prin cîntec numai pot să-l vindec. Această lume nevăzută, Ce în cîntare fiinţează, E veşnică, e nepierdută, E de-o nespusă frumuseţe, Măreaţă şi neschimbătoare, De orice slavă mai înaltă, Ca fulgerul scăpărătoare, În străluciri cereşti se scaldă. Şi-mpodobirea firii noastre O are-n sine cu prisos: Căci depărtările albastre, Şi valul mării cel spumos, Şi munţii nalţi, ce dorm în ceţe, Pămîntul, soarele şi luna Şi toate stelele măreţe, Cu însuşi cerul fără fund — Sunt numai slabe oglindiri, Ce-n mintea omului pătrund, — Sunt umbra veşnicei măriri... Dar mintea unui cîntăreţ Nu umbra, chipul ei îl vede, Lucirea sfintei frumuseţi, Ce-n toată firea o prevede... Şi să mă crezi, mărite crai, Această nevăzută lume N-o dau pe-mpărătescul trai, Şi cel mai mare falnic nume, Scînteia tainicului horn, Ce chipul lumilor zideşte Şi-n care firele se torn, Acum în mintea mea luceşte. Simţirea inimii mă arde Şi-mi face pasul meu nemernic, Dă-mi voie, craiule puternic, Să plec din curtea ta departe!“ Şi-a zis haliful: „Dorul tău Îl înţeleg. Şi iată-a noastră hotărîre: Ioane, voie ai din tîrgul meu Să pleci spre a chemării tale împlinire!“ * Şi curţile lui Damaschin Rămas-au pradă a uitării, Ş-averea marelui creştin În oarba voie a-ntîmplării: Haznaua lui nenumărată Pe la săraci de mult îi dată; Paingul ţese pe perete, Căci slugi ca altădată nu-s, Şi unde-al lor stăpîn e dus, Nu ştie nimeni să arăte. Şi pretutindeni e pustie stearpă; Grădinile nu înfloresc, Pe-acoperişuri creşte iarbă, Izvoarele de-abia ţîşnesc, Şi numai printre marmuri macul ’Şi-înalţă stibla ca toiagul, Iar prin palaturi umblă vînturi, Stîrnind un roi de negre gînduri. Vă binecuvîntez, păduri, Văi, dealuri verzi, ogoare, rîuri, Vă binecuvîntez, pustiuri, Ş-albastrul cer, şi munţii suri, Sărăcăciosul meu toiag, Şi straista sărăcăcioasă, Şi cîmpul ce-l privesc cu drag, Şi nopţi şi zile luminoase, Şi singuratica cărare, Pe care merg de doruri dus, Şi-n cîmpuri fiecare floare, Şi orice stea în ceruri sus!... O, de-aş putea în a mea viaţă Să fiu cu firea într-un gînd! O, de-aş putea-ntr-a mele braţe Prietenii, vrăjmaşi şi fraţi Şi toată lumea s-o cuprind! Ca valul apelor spumoase, Însufleţirea-n piept îmi creşte; Ca nişte vînturi furtunoase, Cîntări în suflet îmi stîrneşte; Pe buze-mi tremură mărirea A tot ce este vrednic, sfînt: Ce fapte oare proslăvirea Cînta-va pe acest pămînt? A dorului putere vie Ce ţinte pentru cine cere? A cui cînta-voi bucurie? Voi plînge-a cui oare cădere? Ferice cine-mpodobit-a Viaţa cu măreţe fapte, Dreptatea cine dobîndit-a, Tărie-avînd destul să rabde; Ferice, cine adevărul Neîncetat l-a căutat, Şi-acel ce neclintit ca fierul Viaţa pentru adevăr şi-a dat... Dar slava cîntecelor mele Pe altul are să-l mărească: El nu-i ostaş cu arme grele, Nu-i cu cunună-mpărătească, El vine nu strălucitor, Ducînd cu sine biruinţa, Ci vine ca Mîntuitor, S-aşeze noua lui credinţă. Prin ceaţa vremii îl zăresc C-o gloată mică de pascari, Ce-n urma Domnului plutesc Prin pîinea lanurilor mari. Şi vorbe sfinte, vorbe line El toarnă-n inimi necăjite Şi la izvoare vii, senine Îşi duce oile trudite... De ce atunci nu m-am născut, Cînd El cu noi a vieţuit, Cînd jertfă lumii a căzut Şi de necaz ne-a izbăvit?... De ce amarul crucii Tale, O, Doamne,-n sine eu nu port, Şi spinii frunţii ş-a Ta jale, De ce cu Tine nu cad mort? O, de-aş putea cu umilire Să mă ating de haina sfîntă, Să umbl pe-acolo cu smerire, Pe unde-a-mblat Fiinţa blîndă — Nădejdea mea şi apărarea, Puterea şi-acoperămîntul!... Eu Ţie toată cugetarea, Dorinţa inimii şi gîndul — Ţi-aduc acuma drăgăstos... Deci gura mea să amuţească, 149 Pe nimeni altul să-l slăvească, Decît pe Domnul meu Hristos. III Şi zilele se scurg. A lor aripe Cu repezime iute zbor, Se schimbă grabnic a lor clipe Şi ostenitul călător Privelişti felurite vede: Omătul sus pe munţi albind, Mai jos al lor stîncos perete, Ce stă încins de-nalţii chedri, Iar Iordanul strălucind Se-oglindă-n vale printre pietre; Şi Marea Moartă-n depărtare De-abia, de-abia doar se zăreşte Şi într-o largă revărsare, Ca un oţel bătut, sclipeşte... Ş-oprit pe loc, ca-n aiurire Mai vede larga şerpuire A rîpii rîului Chedron, Ce a secat şi nu mai fuge Şi iar porneşte şi ajunge La tîrgul muntelui Sion. Amurgul vine. E tăcere. Plutesc prin cer albastre ceţe, Ard stelele la priveghere Deasupra stîncilor măreţe. S-arată luna. Valea-i strîmtă Şi rîpa rîului adîncă. Într-a-nserării taină sfîntă Chilii se văd săpate-n stîncă, Mai jos al legii sfinte semn — Sărăcăcioase cruci de lemn. Aici, veniţi din multe ţări, Părinţii sfinţi sălăşluiesc, Fugiţi de-a lumii tulburări Într-un lăcaş dumnezeiesc... De sus pîn-într-al rîpii fund Au înălţat un mare zid: Cu el de hoţi s-au îngrădit, Ce şi-ntr-un sfînt lăcaş pătrund. În zid o poartă. La intrat Un turn înalt îi stă de strajă, Tot de călugări ridicat... Şi iată într-a serii vrajă, În blînda stelelor lucire Coboară rîpa Damaschin Cu paşii grei de ostenire Spre tainicul lăcaş creştin, Şi glasul lui răsună frînt: — „Lăcaş al limpedei ştiinţe;Al dorului lumesc mormînt, Izvor al veşnicei credinţe; O, singuratică pustie, La care ne-ncetat mă trag, Venind, mă-nchin acuma ţie; De-ntreg trecutul mă dezbrac 151 Şi desfătările lumeşti Le lepăd la această poartă, Rugîndu-te să mă păzeşti De toată grija cea deşartă... Şi cu smerire îţi aduc Cîntare-nsufleţirii mele, Luînd în schimb doritul jug Al trudei ş-ascultării grele!“ IV „Din valea lui Chedron, părinţi cucernici, Egumenul pe toţi la sfat vă cheamă, Toţi adunaţi-vă, cei slabi şi cei puternici, Un frate nou ne vine fără teamă Din depărtări. Şi mare-i e chemarea, Dar trebui să-mplinească ascultarea, Din toţi eu unuia-l încredinţez, — El e bărbatul cel ce se vesteşte De-nvăţător şi mare cărturar, Ce adevărul legii îl păzeşte, — E Ioan, acela zis statornic, Ce-n tulburările ereticeştei goane Rămas-a straja sfintelor icoane... A-i da poveţe, cine este dornic?“... Şi-ndată ce-a sunat acestul nume, S-au tulburat călugării miraţi; La cîntăreţ se uită minunaţi Şi şoapte trec prin adunata lume. Şi capetele închinînd în jos, Răspund egumenului lor sfios: „Blagoslovit să fie el, ostaşul Lui Dumnezeu, ce vine-n mănăstire! Dar cine oare din întreg lăcaşul E vrednic de a da povăţuire Acestui cîntăreţ vestit şi sfînt, Cînd nouă ni-i povaţă-al său cuvînt?“ Dar iată din călugărime-un frate, Un stareţ iese, aspru la vedere, Şi aspre-i sunt cuvintele-ndreptate Lui Ioan, ce ascultare cere: — „Noi posturi în chilii ţinem,De alta nici nu ştim, nici n-ascultăm, De vrei să fii tu sub a mea povaţă, Aibi în vedere ce acum ţi-oi spune: De cîntecele tale te dezvaţă, Lumeasca leapădă deşertăciune; Căci duhul mîntuirii ş-al ei rost Se află numai în smeritul post. Şi de-ai venit ca pustnic în pustie, Tu trebui dorul lumii să-l omori, Smerindu-te, uitînd de fudulie Sub al tăcerii jug mîntuitor... De vei tăcea, avînd răbdare lungă, Vei împlini atunci a mea poruncă!“... Sfîrşit-a. Glasul lui neaşteptat Pricinuit-a mare tulburare: Un trăsnet parcă i-ar fi detunat, Aşa stăteau cu toţi-în adunare... Şi ochii cîntăreţului aprinşi S-au stins pe faţa-i împietrită... Şi nemişcat, cu ochii tulburi, stinşi, C-un glas adînc, din piept vorbit-a: — „Să fie-aşa!... Puterea vieţii toată,Tot cugetul ş-a inimii dorinţă Am închinat cerescului meu Tată, Slăvind în cînturi sfînta Lui credinţă. Dar tu îmi porunceşti, scîrbind, să tac, Şi eu, părinte, te ascult pe tine, — Porunca dată o primesc cu drag: De-acum n-aude nimeni de la mine Nici un cuvînt din cîntecele-nalte; Pecetea scîrbei gura să-mi încuie, Şi inima nu-mi îndrăznească să mai salte, Iar buzele cîntarea să şi-o spuie!... Aici a fost să fie-a mea slujire, Lui Dumnezeu de mult făgăduită! Slăvirea Ta, a mea înveselire, Drept jertfă, Doamne, ai binevoit-o: Înceapă-se deci zilele tăcerii, Cîntarea inimii nu-mi mai răsune, Uşorul zbor să-mi fie dat uitării, Ce viu mişca a sufletului strune... Să vie neagra noapte-ntunecoasă Şi inima să-nghită a mea jale, Iar psalmurile mele luminoase Să-şi strîngă raza strălucirii sale! Şi stingă-se dorinţele vieţii — Înviforarea gîndurilor mele; Aprindă-se în noaptea greutăţii, Doar dragostea, ca focul unei stele. Cîntarea mea aceasta de pe urmă, Îndurătorule! — acum mi-o iartă; O clipă numai, cîntarea mea se curmă Şi inima de doruri se deşartă. Sfîrşitu-s-a! Privirea mi se stinge Şi noapte-n firea mea mi se coboară Şi sufletu-mi de pocăinţă plînge Şi mă cuprinde scîrba mea amară“. În valea umbroasă, ca cuiburi lipite De pietrele stîncii, chilii înnegresc; Tăcerea şi scîrba domnesc mohorîte Şi rar se aude vreun glas omenesc. E pace şi numai atunci cînd s-adună La sfintele slujbe părinţii smeriţi, Cîntarea cucernică surd le răsună Şi iarăşi călugării tac osteniţi. Iar sus, pe deasupra stîncoaselor rîpe Pustia cea moartă-şi întinde domnia. Nu vezi nici o tufă. Şi moartele clipe, Trecînd, îşi alungă din piept bucuria. Un leu cîteodată bătrîn şi flămînd Cu urletul său mai doboară tăcerea, Şi iarăşi aripele ei se întind, Din zorile zilei în ceţele serii; 155 Şi numai şoptirea uscatelor ierbe Abia se aude — uşoară, mîhnită, Cînd de sub pietre s-arată un şerpe, Spinarea-ncălzindu-şi în colb tăvălită, Ori cînd o lăcustă zburdalnică sare Prin ierbile arse, sunînd din aripă... Şi numai arare pustia cea mare Tresare de-un strigăt sălbatic în clipă; Din malul prăpastiei jos, în strîmtori, Cad pietre atunci, şi un cal se iveşte; Călare pe dînsul un hoţ pierzător, Ce drum printre stînci îşi croieşte, Şi calul îşi măsură fiece pas, Deprins cu cărări neumblate şi rele... Şi iarăşi lăcaşul pustiu a rămas Cu pacea lui sfîntă. Doar mici păsărele În focul amiezii plutesc în văzduh, Iar seara în ceruri lumini se aprind... Şi zilele pline de tîngă se duc, Simţirea şi gîndul greoi apăsînd... VI „Precum deasupra mănăstirii Albi nouraşi trec uneori Şi ţese, arătînd privirii Un rînd de chinuri mişcător, Astfel şi goana ne-ncetată A gîndurilor îmi aprinde Închipuirea-mi apăsată, Ş-un rînd de chinuri mă cuprinde, Urzite tot din amintiri, Ce cu putere mă-mpresoară. Învioaratele-oglindiri, Ca stelele pe cer de seară, La cîntece vioi mă trag. Dar chin mi-e darul de prisos, Căci tace duhul meu sărac. Fiind smerit şi sfiicios, Abia arzînd ca o scînteie, Ce-aşteaptă baterea de vînt Să se mărească şi să deie Un foc, de care lumi întregi s-aprind, — Aşa aşteaptă al meu dar A-nsufleţirilor pojar. Şi chipuri vii pe dinainte Îmi trec în roiuri schimbăcioase Şi-i gata versul în cuvinte Să-mbrace psalmele frumoase. Degeaba! Versul nu le-mbracă Şi mi le lasă necîntate, Ca datoria să şi-o facă A rugăciunilor curate... Dar ascultarea mea cu greu O împlineşte duhul meu, Şi rugăciunea poruncită Adesea o rostesc zadarnic; Căci inima-mi însufleţită O soarbe dorul meu amarnic 157 Ş-atuncea inima mea arsă A sale psalmuri şi cîntări Abia-abia nu le revarsă Preasfîntul Împărat din cer!... Lăcaş, unde-am înmormîntat Cuvîntul viu de cîntăreţ, Te rog smerit, îngenuncheat, Al meu tu suflet să-l păstrezi De-a lumii doruri! Iar voi, vînturi, Împrăştiaţi a mele gînduri!“... VII Dar el zadarnic se roagă ş-aşteaptă a scîrbelor sale astîmpăr: Vîntul pustiei nu poate să-i vînture negrele-i gînduri... Ani se pertec după ani, şi-alinarea-i departe de dînsul, Căci tot mai greu îl apasă tăcerea mult chinuitoare... Astfel odată şedea el la-ntrarea chiliei, cu mîna Pusă pe ochii în lacrimi, zadarnic luptînd cu cîntarea, Cînd deodată el vede venind un călugăre-frate, Care a stat în genunchi şi i-a zis: „Am venit să-mi ajuţi, Ioane! Ştii: mi s-a dus din viaţă un frate. El frate mi-a fost sufleteşte; Şi mă mănîncă acuma amarul. Ş-aş plînge cu jale, Dar s-au oprit ale ochilor lacrimi şi-n inimă scîrba s-adună... Tu ai putea să-mi ajuţi, dac-ai vrea, cu un cîntec de jale, Cîntec de groapă-adormitului frate, ca eu auzindu-l, Plînsul să-mi vărs şi durerea în piept să-mi slăbească“... Blînd l-a privit Ioan şi încet i-a răspuns: „Nu ştii tu oare cu ce legămînt sunt legat eu? Stareţul aspru pe veci mi-a oprit ale mele cîntări“... „Ştiu“, îi răspunde mîhnitul călugăr, urmînd: „Despre asta Stareţul tău nici nu află, fiind dus pe trei zile, Iar răposatului mîine-i cîntăm îngroparea. Te rog deci fierbinte Linişte dă-mi în amar, în jelinţa mea cea fără nume“... Şi nedorinţa văzîndu-i, din nou el urma amărît: „Ioane! Ce-ai face tu, fiind doctor pe trupuri, văzînd că mă sting? Oare atunci n-ai căta să m-ajuţi? Şi acum oare nu vei răspunde Domnului sfînt pentru mine şi moartea mea plină de scîrbă?“ Vorbele astea rostite topitu-i-au inima moale, Jalea aproapelui său într-o clipă umplutu-i-a duhul; Sufletul lui s-a trezit, deşteptîndu-şi visările sale. Rînduri de chipuri i-au stat înainte, şi sunete-n aer, Limpezi, frumoase-au cîntat, închegînd o plînsoare de groapă. Mult a şezut Ioan, ascultîndu-şi cîntarea amară, Şi în chilie intrînd îşi făcu rugăciune în taină, Iar mai apoi o hîrtie luînd a-nchegat al său cîntec de jale Ş-astfel, nevrînd, cîntăreţul ieşi din robia tăcerii... Voiosul cîntec al însufleţirii Preasfîntul nu-l opreşte; Născut din zborul slobod al gîndirii, El veşnic înfloreşte. Şi unde-i cel ce-n sufletul său dornic Cîntarea va lega-o? Sau unde-i omul cel voinic, statornic, Ce-n veci ar întropa-o? De sus din munţi, ce în albastrul cer Îşi vîntură omătul, — Furtunile, pornind din înălţări, Umbla-vor cu încetul? Şi apele pîrăului de munte, 159 Ce curg, cîntînd vioi, Sau soarele, ce calea îşi pătrunde, — Veni-vor înapoi? VIII Răsună clopotul cu jale În dimineaţă răcoroasă... Venit-au fraţii cei din vale În rînduri negre, tînguioase, Pe răposatul l-au adus Şi în biserică l-au pus. Urmează slujba-ngropăminţii Şi lumînările s-aprind... În rînduri triste stau părinţii În faţa negrului mormînt, Iar Ioan cîntarea-şi cîntă În pacea moartă-a mînăstirii... Ş-ascultă adunarea sfîntă Troparul trist al odihnirii Ş-un surd răsunet cîteodată Răsare din călugărime Ş-a hangului sunare-nceată Îşi face drumul prin frăţime. Troparul Ce desfătare în viaţă Nu ştie de amărăciune, Şi ce mărie, ce dulceaţă, Rămîne fără schimbăciune? Şi unde-i fericirea oare? Ce munca noastră ş-alergarea Cîştigă pe acest pămînt — Sunt numai umbre, numai vînt... Şi care slavă omenească E veşnică şi neclintită? Măria toată pămîntească Pe veci uitării e menită. Ca în vîrtej pieri-vor toate — Noi toţi, şi neamuri, şi noroade, Şi robii slabi, şi crai puternici, Neputincioşi, pierduţi, nemernici. Viaţa e deşertul joc Al năzuinţelor deşerte... O, fraţi, nu credeţi în noroc, Ce ţine clipe şi se pierde, Căci oamenii toţi se îngrop, Sălăşluind a lor morminte, — Primeşte răposatul rob Şi odihneşte-l, Doamne Sfinte! Venit-a ca un prădător Sfîrşitul meu şi m-a răpit, Mormîntul cel necruţător Viaţa mea mi-a înghiţit... O, scumpe rude, fraţi iubiţi, Păcatele vă curăţiţi, Căci focul groaznicului iad Pe mine rău m-a-nspăimîntat. Viaţa e deşertul joc Al năzuinţelor deşerte: Ce căutăm dar noi noroc, Ce ţine clipe şi se pierde? Măriile ni-s numai vis Şi bogăţia-nfumurare, Mor mîntul vecinic ni-i deschis Şi-i gata-n clipa fiecare, — Căci toţi la rîndul lor se-ngrop, Sălăşluind a lor morminte... Primeşte răposatul rob În cerul Tău, o, Doamne Sfinte! Din oasele ce putrezesc, Ce-i împăratul, ori ostaşul? Ce-i vrednicul de dar ceresc, Ori al bisericii vrăjmaşul? Şi unde-i aur şi argint, Mulţimea slugilor, strigarea? În pacea negrului mormînt Se pierde toată-nfumurarea, — Căci toate sunt deşertul joc Al năzuinţelor deşerte. O, fraţi, nu credeţi în noroc, Ce ţine clipe şi se pierde!... Numai la Tine, Doamne,-n cer Găsim lăcaş de mîntuire. În lumea asta toate pier, Ce ne-au slujit de-nveselire, Şi robii Tăi toţi se îngrop, Sălăşluind a lor morminte, Primeşte răposatul rob Şi odihneşte-l, Doamne Sfinte! Apărătoare tuturor, Ce Te numeşti Fecioară Sfîntă, Pe fiul Tău Mîntuitor Fierbinte roagă-l, Maică Blîndă, Pe răposatul nostru frate, Ce-n rînd cu noi a vieţuit, Să-l ierte pentru-a lui păcate Cu mila lui făr’ de sfîrşit. Viaţa îi deşertul joc Al năzuinţelor deşerte Şi ca un vînt i-al ei noroc, Ce ţine clipe şi se pierde. Cînd va veni necruţătoare La noi nemilostiva moarte, A pîinii la secerătoare, Va fi atunci a noastră parte, Căci pe pămînt toţi se îngrop, Sălăşluind a lor morminte... Primeşte răposatul rob În cerul Tău, o, Doamne Sfinte! Mă duc în drum necunoscut Plin de nădejde şi de frică, Cu ochii stinşi, cu pieptul mut, Cu geana ce nu se ridică, Zac fără glas şi nemişcat, N-aud nici plîngerea de frate, 163 Tămîia ce s-a revărsat, A mă trezi din somn nu poate. Dar somnul meu fără deştept N-adoarme dragostea mea vie Printr-însa eu la toţi mă-ndrept, La toţi ce inima mi-i ştie: — „O, fraţi, nu credeţi în noroc, Ce ţine clipe şi se pierde, Viaţa îi deşertul joc Al năzuinţelor deşerte... De-aceea, scumpilor mei fraţi, Pe Domnul Sfînt aşa-L rugaţi: O, Doamne, la venirea Ta, Sfîrşitul pămîntescu-i veac, Atuncea se va arăta, Ce robii Tăi gîndesc şi fac... Atuncea cei ce se îngrop, Vor învia toţi din morminte... Primeşte-atunci pe al Tău rob Şi odihneşte-l, Doamne Sfinte!“ IX Aşa cîntarea lui îi sună În pacea vechii mănăstire Şi adunaţii împreună Ţin hangul ei cu umilire. Dar iată că neaşteptat Soseşte stareţul bătrîn Şi de mînie înfocat Se-ndreaptă către Damaschin: — „Tu, cîntăreţule, aşa Păzeşti a mele rînduieli? În loc de a îmbrăţişa Pe mort cu plîns şi tînguieli, Tu de cîntare te apuci, Uitînd de post şi de tăcere? Monah nevrednic, să te duci De-aici, din locul privegherii!“ Trăsnit de asprele cuvinte Îngenunchează Ioan, Şi rugămintea îşi aprinde Spre-nvăţătorul său avan: — „Părinte, iartă! Nici nu ştiu Cum de-am căzut eu în ispită; Din sufletul meu cel pustiu, Din suferinţă negrăită Nevrînd luatu-şi-a zburare Însufleţita mea cîntare!“... Şi-l roagă pe bătrîn cu foc, Picioarele-i îmbrăţişează: „Părinte, iartă-mă, te rog!“ Dar stareţu-n răspuns: „Te depărtează, Nevrednic ucenic, de-aici! Cu fudulia ta lumească Tu calci poruncile şi strici Smerenia călugărească... Din mînăstire du-te dar Şi-a noastre leapădă chilii, 165 Ca să nu ştim de al tău dar, Şi groaza relei fudulii“... X S-a răspîndit degrabă prin lăcaş Vestirea despre cele întîmplate, Că Ioan, al sfintei legi ostaş, A fost învinuit cu greutate Şi izgonit. Deci toţi s-au întristat Şi pentr u el la stareţ s-au rugat... Dar stareţul rămîne neclintit Şi rugătorilor astfel răspunde: — „Ce este-n lavră-odată poruncit, Aceea se-mplineşte orişiunde. Pe cei fuduli şi neascultători, Ca spinii dintre flori, îi dăm afară; Dar dacă de lăcaş lui Damaschin i-i dor, Pedeapsa mea primind, se-ntoarce iară. Deci, mergeţi, fraţi, şi-i spuneţi de la mine: De-acuma, curăţind şi măturînd ograda, El va umbla cu mătura în mîine Şi va căra gunoiul cu lopata. Iar pîn-atunci rămîn făr’ de schimbare Cuvintele de gura mea rostite, Nu poate să primească el iertare, De nu-mplineşte cele hotărîte“. Tăcut-a, ş-ascultînd cuvîntu-i nemilos, Împrăştiatu-s-a frăţimea-ntru Hristos. Cuvîntul a ajuns la Damaschin Şi el, aflînd despre epitimie, Porunca grea a asprului stăpîn, Grăbitu-s-a îndată să o ţie. Cu dragoste şi fără-amărăciune Lopata el în mînă a luat Şi înjosindu-se, cu mare răbdăciune, A sa slujire pentru Iisus şi-a dat. * Cel ce greul pătimirilor Cu blîndeţe l-a primit Şi paharul înjosirilor Pentru lume l-a sorbit; Crucea şi cununa spinilor Cu-al său sînge le-a sfinţit, Şi vieţile creştinilor Din necaz le-a izbăvit. Pacea necăjiţilor, Raza asupriţilor Şi-a obijduiţilor El cu crucea i-a umbrit. Voi, a căror năzuinţele Cele sfinte zac sub jug, Credeţi, fraţi, că suferinţele La lumină vă aduc... Voi, pătimitorilor, Voi, suferitorilor, 167 Voi, greu răbdătorilor, Cei cu Domnul îngropaţi, Toţi cu Domnul înviaţi. XI Amurgul vine. Albastre ceţe Îmbracă valea. E tăcere. Deasupra stîncilor măreţe Ard stelele la priveghere. Încet s-arată luna plină În faţa vechii mînăstire. Adîncă-i pacea serii lină Şi-nnourată în mîhnire. Demult plecat-a în chilie Şi stareţul la rugăciune. Lumina lunii argintie N-atinge-a inimii lui strune, Şi vîrful muntelui stîncos, Ce în lumină străluceşte, Şi tot ce-i primprejur frumos, Pe dînsul nu-l înveseleşte. De viu s-a dus el din viaţă Ş-acuma-i tuturor străin, De toate-n lume lui i-i greaţă, Ce oamenii păzesc şi ţin. Şi numai una — sfînta cruce, Îi mai hrăneşte tristul trai; El înaintea ei aduce Rugări plecate, fără grai, Şi chinuindu-se a moarte Neîncetat sfîrşitu-şi cheamă, Şi fruntea lui ca-n foc îi arde De chinuri grele fără seamă... Nemaiputînd de osteneală, Slăbit el cade la pămînt... Şi iată vede-n ameţeală Că cerul arde scăpărînd... În străluciri nepămînteşti Şi în lumini tremurătoare, Cu haine de-nstelări cereşti, Fiinţa blîndă a Fecioarei Coboară-se cu Sfîntul Prunc. — „De ce-l goneşti pe Ioan?“ — Cuvintele la el ajung — „Pe al bisericii oştean? Al rugăciunilor lui cîntec Îi pămîntescul glas din cer; Prin el s-alină şi se vindec Toţi ce în deznădejde pier. De ce i-ai îngrădit tu gura — Adînc izvor a-nviorării, Prin care-ar adăpa făptura Cu ape vii a alinării? Al duhului frumosul dar Voi nu degeaba îl primiţi, Ca fără roduri, în amar, Să-l strîngeţi şi să-l necăjiţi, Căci Ziditorul Sfînt v-a dat Îmbelşugare, ca şi firii, Precum El larg şi-a revărsat În mări lumina oglindirii. El mişcă nourii pe sus, Îndreaptă-al păsărilor zbor; În dar el firii i-a adus Covorul ei înfloritor. De ce dar cîntecul opreşti Să curgă roditor şi viu Prin valea scîrbei omeneşti Şi să adape-al ei pustiu? Cuvintele lui Ioan Vă fie a vieţii apă, Ca fiecare pămîntean S-adape inima lui slabă... Cîmpiile de înfloresc, Putea-vei să le iei tu floarea? Aşa cîntările cînd cresc, Tu nu le mai opri sunarea“... Îndată visul s-a sfîrşit, Şi zarea cerului s-aprinde; Şi-l cheamă stareţul uimit Pe Ioan şi îl cuprinde: — „O, fiul blînd al lui Hristos, Acuma rostu-ţi înţeleg, Şi darul tău cel luminos Al cîntecelor ţi-l dezleg. Deschide-ţi gura-nsufleţită, De goana mea nu te mai teme, Cîntare, lui Hristos rostită, Să-ţi sune-n fiecare vreme! Cu sfînta dragoste, ce-ţi arde, Revarsă-ţi sfînta cuvîntare Ş-aprinde-n sufletele moarte Dumnezeiasca-nflăcărare, Iar pentru-a mea ne-nţelepciune Şi rîvna ne-mpăcatei goane, Te rog smerit, cu plecăciune, Să-mi dai iertare, Ioane!“... Răsune dar vecinic cîntările tale, Podoaba vieţii creştine! Cuvîntul tău viu într-a plîngerii vale Revarsă-se-n sunete pline... Pe cel ce zdrobit-a amara robie Slăvească-l întreaga fiinţă, Şi laude-l vecinic cereasca tărie, Şi soarele, luna-ntr-a lor bucurie Şi cei pe pămînt cu putinţă. Ferice-i acel care-acum fără teamă Ţi-aduce, o Doamne, gîndirea, Şi-n calde rugări nesfîrşite Te cheamă, Şi-n luptă viteaz fără seamă Doboară uşor învrăjbirea... Răsune dar vecinic cîntările tale, Ca soarele-n cer, strălucească! Cuvîntul tău viu într-a plîngerii vale Şi-a nopţii puteri biruiască!... Din stînca munţilor pietroşi Nu-şi varsă apele izvorul, N-alungă nouri furtunoşi Şi negri vîntul-zburătorul; Păduri frumoase de stejari Nu-şi culcă creanga la pămînt, Nu umblă-a mării valuri mari, Făr’ de-ncetare zgomotînd: E Ioan ce-şi spune cuvîntarea Şi plină de puteri cereşti Răsună ea spre spulberarea Credinţelor ereticeşti. Nu-i dimineaţa luminoasă, Primăvăratică şi caldă; Pe faţa apelor frumoase Un cîrd de păsări nu se scaldă; Privighetorile nu cîntă Prin lunci, chemînd privighetori, Şi clopotul vestirea sfîntă N-o dă în val tremurător: E glasul adunării multe Al bucuroşilor creştini, Ce adunatu-s-au s-asculte, De dorul cîntecelor plini, Pe Damaschin, care-L slăveşte Şi-L laudă neîncetat Pe Cel ce lumile zideşte Şi cerul ce-a întemeiat, Ce-i nepătruns de cugetare Şi-n slavă vecinică nespus, Mărit de fiecare floare, De toată steaua-n ceruri sus... 1913, iulie; satul Prajila, ţinutul Sorocii Păcătoasa De Aleksei K . T olstoi Norodul fierbe... Glasuri, tunet, Cîntări şi din chimvaluri sunet, Verdeaţă primprejur şi flori, Iar printre stîlpi, pe la uşori, Perdele-n ţesături frumoase, Ţesute din mătăsuri groase, Curţi, minunat împodobite... Cristaluri, vase aurite, Ce ca un soare strălucesc. Pe-afară — mare grămădire De cai — trăsuri la hodinire; La masă oaspeţi năvălesc, Şi vorba lor se varsă slobod Prin zgomot, cîntece şi tropot. De curge vorba despre toate: De jugul Romei blestemate, Despre domnia lui Pilat, De sfaturi, ce au adunat În taină capii jidoveşti, 173 De trebuinţi negustoreşti, De biruiri, război şi pace... Le merge vorba, în sfîrşit, Despre Acel de sus venit, Ce lucruri minunate face. II „Pe oameni, ca pe fraţi iubind, Smerire El i-a învăţat Şi, legea lui Moisei curmînd, El legea dragostei le-a dat; Nu rabdă nici o răutate, Iertare propovăduieşte Şi pentru răi cu bunătate El tuturora răsplăteşte. Puterea Lui, din cer venită, Nu-i pe pămînt obicinuită. Le dă El orbilor vedere, Iar celor slăbănogi tărie... Mărturisire El nu cere, Căci cugetele toate ştie; Nimic de Dînsul nu s-ascunde: Privirea Lui cercetătoare Adîncul inimii pătrunde, Şi tot rămîne iertătoare. El, vindecînd necaz şi jale, A fost atotizbăvitor, Şi prin măria milei Sale, N-a fost nicicînd osînditor. Fiind de Dumnezeu ales, El Iordanul a trecut Şi fapte sfinte a făcut, Ca un proroc, din cer trimis... Acuma luminos, blajin, El a sosit în astă parte, Şi ucenicii de departe În urma Lui cu toţii vin“. Aşa vorbeşte lumea multă La masa de mîncări umplută. Aceste vorbe le ascultă O tînără-n păcat căzută. Purtarea necuviincioasă, Ciudata ei îmbrăcăminte Despre viaţa păcătoasă Spun tuturor fără cuvinte. Ea în adîncul desfrînării Pe toţi îi trage ca-ntr-o apă; De cursele destrăbălării Nici tînăr, nici bătrîn nu scapă. Nu-i ştie inima mustrare, Precum nu ştie nici ruşine, Şi frumuseţea de vînzare O ia pe aur orişicine... Ascultă ce vorbesc mesenii, Ea tresărind de fudulie. Şi iată-n vîrful petrecănii Vorbeşte cu obrăznicie 175 Către-a mesenilor mulţime: „Nu m-am temut încă de nime Şi nu ştiu ce-i stăpînitorul; Vreţi? Vie-vă Învăţătorul Aicea într-această vreme — Eu nici de Dînsul nu m-oi teme!“ IV Se varsă vinul; zgomot, tunet, Cîntări şi din chimvaluri sunet, Verdeaţă, fumuri, soare, flori... Dar iată-ntre petrecători Soseşte-un cuvios bărbat. Şi faţa lui cea minunată, Şi chipul lui cel minunat, Şi ochii, mersul, toate-arată A tinereţii strălucire Şi înfocată-nsufleţire... Măreaţa lui înfăţişare Departe este de pămînt, Cereasca lui asemănare Obrazul luminează sfînt. Puteri cereşti îi ard în faţă, Privirea lui te săgetează, Departe vede-n viitor... Ca la un înger vestitor, Nevrînd, femeia frica simte, I se sfieşte-a ei privire, Dar iată îşi aduce-aminte De ce-a vorbit şi, cu zîmbire, Din scaun repede se scoală Cu un pahar de vin în mînă Şi, fără orişice sfială, Rosteşte, de-ngîmfare plină: „Tu eşti Acel ce ne înveţi De sine să ne lepădăm, Ce calea-n ceruri ne-o arăţi, Pe care noi să ne-ndreptăm? Degeaba! Eu nu te mai cred, Nu ştiu ce-i post şi rugăciune; În lume primprejur eu văd Numai plăceri, desfătăciune; Ştiu numai vinuri şi mîncări, Prea puţintel gîndesc de cer, Şi curăţia sufletească Nu poate să mă mai smintească“. Obraznicele vorbe încă Cu totul ea nu le sfîrşise, Şi rîsul îndrăzneţ s-atingă Urechile nu contenise; A vinului uşoare spume Încă scăldau a ei inele, Dar iată, vorbe trec prin lume În mijlocul învălmăşelii. Şi în smintire ea aude Din gurile mulţimii mute: „Te-ai înşelat, căci cel venit Aici nu e Învăţătorul. Îi ucenicul Lui iubit, Îi Ioan Botezătorul“. 177 V Cu nepăsare el ascultă Obijda celei rătăcite. Dat iată, prin grămada multă Hristos s-arată liniştit. Smerita Lui înfăţişare N-arată foc ce-n ochi s-aprinde, Dar o adîncă-ngîndurare Umbreşte chipul frunţii sfinte. Nu-i în privirea minunată Însufleţire prorocească, În faţa blîndă, luminată, Nu vezi mărie îngerească... Îi cade-n valuri părul moale În două despărţiri pe frunte, Şi lîna-mbrăcămintei Sale — Hitonul cel din in — ascunde Sărăcăcioasa ţesătură, Frumos statura-i înveleşte; Şi barba pe la dulcea gură Uşor şi moale se creţeşte. Dar ce putere în privire, Blîndeţe şi milostivire! Aşa senină adîncime A milei şi a bunătăţii În ochii nimănuia nime Nu vede-n clipele vieţii. Ca un răsuflet al tăcerii Trecut-a printre toţi mesenii Şi, ca în groaza-nfiorării, Au împietrit izraeltenii; S-a stins vorbirea-n aşteptare, Stătut-au toţi în nemişcare. Şi El, în pacea cea adîncă, A stat la uşă cu blîndeţe Şi a privit cu mare tîngă La păcătoasa îndrăzneaţă. Părea că-n faţă străluceşte Frumoasa stea, ce prevesteşte Veniera zilei ce-i dorită, Şi-n inima cea pîngărită Hristos în clipă a pătruns... Privirea blîndă i-a ajuns Adîncurile depărtate, Şi negrele a ei păcate El, ca în zori, le-a luminat, Şi toate s-au înseninat În mintea celei ce-a căzut. Şi viaţa sa răutăcioasă Nenorocita păcătoasă Într-o clipire a văzut. În groază ea a înţeles Ce daruri adunate-n vînt Cu îndurare i-a trimes Spre folosire Domnul sfînt, Şi cum în zorile vieţii Spre viitorul ei necaz, Din scîrnăvia răutăţii Ea bea în fiecare ceas... Şi cu a pocăinţei sete În ochii lui Hristos acum Pedeapsa răului său drum Şi milă nesfîrşită vede. De presimţiri cereşti cuprinsă Ea stă la îndoială încă, Dar pocăinţa cea aprinsă Începe inima să-i strîngă, Şi-n mijlocul tăcerii, iată Paharul, tînăra de-odată Pe pietre jos din mînă-l scapă Pîn’ în adîncuri zguduită, Şi cade-a veseliei roabă Tremurătoare-ngălbenită, C-un plîns amar şi tînguios Jos, înaintea lui Hristos. Februarie 1914 De S. Nadson „Isprăvi din vremi de mult trecute, Predanii din vechime-adîncă“. A. Puşkin,Ruslan şi Ludmila Măreaţa Romă doarme-n pace, Umbrită de livezi tăcute, Şi-o linişte adîncă zace În rîndul curţilor ei mute. O noapte blîndă-a primăverii Domneşte-n uliţi somnoroase, Iar luna focul tremurării Îl scaldă-n ape scînteioase, Şi Tibru* — dungă lucitoare — Curgînd în negrele lui maluri Cu-o murmurare gînditoare, Îşi mînă apele în valuri... Cu capu-n piept, cu crucea-n mînă, Sub a-nchisorii negre pază, O blîndă tînără creştină Pe pietre aspre dormitează. Zadarnic pus-au stăruinţe Chinuitorii ei cei răi, Făgăduieli şi suferinţe N-au sfărîmat credinţa ei... * Tibru — rîul pe malurile căruia este aşezată Roma. Neomenoasa judecată A osîndit-o ieri la moarte, Dar mîine-n ceruri ridicată, Primi-va scrisul altei soarte... Şi iată, c-o dorinţă sfîntă Pe sine-n jertfă a s-aduce, Ea-şi merge calea de osîndă, Îşi merge drumul cel de cruce. Prin vis a patriei cîmpie O vede, de stejari umbrită, Şi rîul — dungă albăstrie — Şi casa dragă şi iubită, Şi iarăşi paşnica viaţă, Ce-a petrecut-o, o petrece. Dar de-a trecutului dulceaţă Nu-i pare rău: rămîne rece. N-o tulbură mai mult pămîntul Şi bucuriile lui sterpe; După norocul lui nici gîndul, Nici inima ei nu mai fierbe. Nădăjduirea ei cerească, Fără de lacrimi şi jelire, Surpat-a pofta pămîntească Şi pieritoarea tînguire. Şi traiul cel mai drag, frumos, Şi tot ce-n trai i-a luminat, În jertfă Domnului Hristos La crucea Lui a înălţat... Deasupra Tibrului, măreaţă, Stă curtea lui Neron dormind, Iar primprejur cu-a lor verdeaţă În rînduri plopii o cuprind. În întuneric cufundată, Miros grădina răspîndeşte, Şi în umbrirea ei bogată Mulţimea apelor grăieşte. Bătrînii munţi în depărtare ’Şi-ridică culmile spre cer Şi într-a lor albastră zare Păduri întunecoase pier. Dorm toate. Singur priveghează Albin, adînc îngîndurat... Şi gîndurile-l îngrelează Şi sufletul i-i tulburat! Breslaş slăvit, ostaş puternic, Vrăjmaş creştinilor fierbinte, El umblă ca un rob nemernic — De dorul muceniţei sfinte. Sub vălul mut al nopţii line, Uitînd de lumea zgomotoasă, El dragul tinerei creştine Hrăneşte-n mintea tînguioasă. Închipuirea aţîţată Pe el la desfătări îl cheamă, Şi-i naşte mintea îmbătată Vederi plăcute fără seamă. 183 Albastra noapte-a primăverii I-arată însă chipul drag Şi-n ochi nădejdile-nvierii, Ce chipul luminos îl fac!... III De-atunci, cînd tînăra fecioară La judecată a venit, De-atuncea lui a prins să-i pară Că el din moarte s-a trezit. În piept a curţii desfrînare Dorinţi curate-i ucisese Dar a iubirii înfocare Tot greul păcătos frînsese Şi, hotărîndu-i pedepsire Mariei, el, vestit breslaş, În inima lui fără ştire Era al lui Hristos ostaş, Ş-a sfintei tinere cuvinte El cu-nsetare le prindea, Şi flacăra credinţei sfinte În suflet i se aprindea. Credinţa, dragoatea — unite Din rătăciri adînci l-au scos Şi-n vasul inimii smintite Suflat-au duhul luminos. IV Strălucitoarea revărsare Din zori în cer uri s-a aprins Şi a luminii înfocare Împrejurimea a cuprins. Şi în cununa strălucirii Măreţul soare se iveşte, Şi-n Tibru focul oglindirii Luciri de aur risipeşte. Se scoală Roma zgomotoasă... Ca moartea tinerei să vadă, Mulţimea ei gălăgioasă Ticseşte circul* tulburată. În haina sa împărătească Cu aur numai şi argint, În gloata lui prietenească, Neron s-a aşezat. Privind În negura îngîndurării, Albin s-aşează printre ei. Şi noaptea neagră-a întristării Se oglindeşte-n ochii săi. Vuieşte zgomotoasa gloată, Cu nerăbdare aşteptînd. Dar iată semnul! Şi de-odată Se cască uşa, scîrţîind, Şi-n ţarc tigroaica-naintează Cu paşi uşori, voioasă. În urma ei, cu crucea-n mînă, Cu haine albe, fără teamă, Ieşit-a tînăra creştină, * Circul la romani era un loc de perteceri; tot aici se aruncau mucenicii fiarelor. 185 Împăciuită fără seamă. De-odată via tulburare Se schimbă în adîncă pace. Albin uimit, fără mişcare, Stă ca o umbră, groaznic, tace... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Şi glasul sfintei în tăcere De-odată-n circ a răsunat: V — „Eu gura mea tremurătoareN-oi mai deschide-o-n viitor: Iertaţi creştina, căci ea moare Pentru al său Mîntuitor; Şi într-acesta ceas de moarte, Iertînd chinuitorii mei Eu rugăciunea mea, ce arde, O duc în ceruri pentru ei... Să-i ierte dar Mîntuitorul Pentru sfîrşitul sîngeros, Primească-i Răscumpărătorul În marea turmă-a lui Hristos! Lumina-nvăţăturii sfinte Ce focul dragostei aprinde Şi-a păcii lasă urmi neşterse, În inimi reci să se reverse!“ Tăcut-a sfînta... În uimire Tăcea şi adunarea toată; Scînteia de milostivire Parcă-a atins cumplita gloată. . . . . . . . . . . . . . . . . . Dar iată, pe neaşteptate, A coborît în circ Albin, Şi a strigat: „Şi eu vreau moarte... Şi eu, o, Romă, sunt creştin“... Şi în furtuna tulburării Norodul tot a tresărit Şi cu fioru-nspăimîntării Tigroaica-n lături a sărit. Dar iat-o cum din nou pîndeşte, Ca şarpele, încet mergînd... O clipă... Sîngele ţîşneşte, Pămîntul galben înroşind... Dar Roma rîde, face glume, A morţii taină nici că-i pasă, Şi la a sfintei rugăciune Din palme bate zgomotoasă. Această mîndră povestire Trăieşte din adînc trecut, Vorbind făr’ nici o părtinire De cele ce s-au petrecut. Din ea popoarele creştine Cu mult folos azi pot citi Cum oamenii, cîndva,-n vechime, Ştiau a crede şi-a iubi. Decembrie 1915 Zîna POVESTE VALAHĂ M. Gorki Trăia în pădure o zînă, Scăldîndu-se-adese în ape, A dat de mreje cu peşte, Şi zîna n-ajunge să scape... Cu spaimă-au privit-o pescarii, Dar Marcu cel tînăr şi iute În braţe-apucat-a pe zînă Şi dornic a prins s-o sărute. Iar zîna se dă ca o creangă Şi-n mîinile lui şerpuieşte, Se uită în ochii lui Marcu Şi rîde şi tainic zîmbeşte... În farmec s-a scurs toată ziua; Dar iată că-n noaptea adîncă Pierit-a zburdalnica zînă... Se pierde sărmanul de tîngă. Şi zile şi nopţi rătăceşte Prin codri, pe-a Dunării maluri, Şi geme-ntrebînd: „Unde-i zîna?“ „Nu ştim“, rîd viclenele valuri. „Mincună! strigatu-le-a Marcu, Cu voi ea acuma petrece!“ Şi-ndată s-a dat nebunatic Cu capul în Dunărea rece. Se scaldă în Dunăre zîna, Aşa cum a fost mai-nainte; Nu-i Marcu... Şi doară în cîntec Ne-aducem de Marcu aminte. Iar voi pe pămînt vă petreceţi Ca rîmele oarbe-n pămînt, Şi nime poveşti nu vă-ncheagă, Urmaşii cîntări nu vă cînt. 27 iunie 1917, Mărăşeşti Zadarnic, artiste A. K. T olstoi Zadarnic, artiste, te crezi ziditor plăsmuirilor tale! Ele-n veci s-au purtat pe deasupra de ochi nevăzute. Nu, nu Phidias-nălţat-a vestitul Zeves Olympanul; El oare datu-i-a fruntea şi coama aceea de leu, Buna privire domnească din fulgerul genelor aspre? Nu Goethe e faurul marelui Faust, cel care, În haina sa veche nemţească, ş-adînc adevăr omenesc Pînă-n fir se aseamănă chipului său dinainte de vremuri! Ori poate Beethoven, pe cînd îşi găsea al său marş de-ngropare, Din sine scotea acel rînd de acorduri, ce sfîşie inimi, Plînsul din suflet zdrobit despre pierderea marelui cuget, Lumi de luceferi, căzînd în prăpastia negrului haos? Nu, tremurat-au din veacuri acele plînsori în întinderi, Surd pentru noi, el a prins cu urechea cereştile plîngeri. Multe-n văzduhuri sunt chipuri ş-acorduri de noi neatinse, Multe uniri de uniri minunate-n cuvînt şi lumină, Însă le toarnă acel care ştie să vadă, s-audă, Cel ce prinzînd numai brazda, acordul, cuvîntul, Zidirea întreagă ne-aduce cu ele în lumea mirată. O, te cufundă, poete, în noapte, te-mbracă-n tăcere, Veşnic fii singur şi orb ca Homer şi surd ca Beethoven, Auzul din suflet mai tare încoardă-l şi văzul din suflet. Şi precum la un foc a scrisorii de taină ascunsele rînduri Îndată răsar, aşa răsări-vor de-odată privelişti, Din adîncul cel negru ieşi-vor lumini într-un chip închegate, Rînduri, cuvinte şi-acorduri porni-vor în rostul lor limpezi. Seama atunce să iei şi să cauţi, ţinînd răsuflarea; Iar mai pe urmă, zidind, să nu uiţi trecătoarea nălucă. 29 iunie 1917, Mărăşeşti (Moldova) Poetului (S one t) A.Puşkin Poete, să nu cauţi la dragostea mulţimii, Căci zgomotul de slavă va trece-ntr-un minut, Vei auzi judeţul şi rîsetul prostimii, Dar să rămîi ca stînca posomorît, tăcut. Eşti crai: trăieşte singur. Pe slobodul tău drum Te du, unde te cheamă al minţii tale zbor, Desăvîrşeşte-ţi roada gîndurilor de dor Şi n-aştepta răsplată a trudei nicidecum. Ea este-n tine. Tu-ţi eşti înaltul tău judeţ Ce aspru-ţi hotărăşte al muncii tale preţ. Eşti mulţumit, artiste, ne-ndoios?... Atunci Copilăroasa gloată hulească-te-n zadar Şi clatine-ţi temeiul sfinţitului altar Şi pîngărească-ţi vatra înaltei tale munci. 30 iunie 1917, Mărăşeşti (Moldova) PROZĂ ORIGINALE Toamna (Schiţă din viaţa basarabenilor) Prin tăcerea nopţii albastră-fumurie de toamnă, pe deasupra satului adormit trecu un chiot ascuţit de cîteva glasuri. Flăcăii umblau prin sat în veselia lor zburdalnică, şi noaptea, împreună cu lumina nelămurită a lunii, ce părea înfumurată de norii trecători şi de ceaţă, parcă se zguduia şi tresărea speriată. Apoi, în răstim-puri, cîntecele prelungi ale flăcăilor străbăteau negurile toamnei şi se duceau departe-departe, într-acolo, de unde numai spre primăvară se întoarnă păsările călătoare. Era frumoasă noaptea în mîhnirea ei posomorîtă, şi frumos sunau glasurile flăcăilor. Melodia cîntecului lor foarte bine se potrivea cu noaptea tristă şi somnoroasă, ca şi cînd cîntau ei noaptea de toamnă. Şi noaptea părea că ascultă această cîntare în tristeţea ei, în fîşîitul frunzelor, ce cad din copaci şi se duc cu vîntul uşor şi plîngător. Şi după cîntecele lor plîngătoare, ca şi vîntul, iarăşi porneau nebunaticele strigăte de veselie. Aşa petreceau flăcăii pîn-în zori. Dimineaţa răcoroasă îi deştepta pe oameni, şi satul se înviora în zgomotul lucrului de toamnă, pe cînd cerul răsăritului îşi schimba minunatele lui culori. Toamna era frumoasă şi bogată. Anul fusese rodnic, şi sătenii cu o bucurie la fel îşi strîngeau păpuşoii şi-i curăţeau, şi storceau 193 vinul, şi-l beau. În fiecare zi se cununa cîte vreo nuntă. Din aer nu lipseau sunetele viorilor şi ale fluierelor, iar pămîntul se zguduia de tropotele aceloraşi flăcăi veseli şi jucăuşi. Şi soarele zîmbitor scălda în razele sale căldicele adunările pestriţe ale nuntaşilor. Într-o astfel de zi de toamnă, ce urma o noapte luminoasă-fumurie cu chiote şi cîntări de-ale flăcăilor, moşu Dumitru Putină s-a sculat des-de-dimineaţă. El era un om nu prea bătrîn, aşa de mijloc, cu faţa întotdeauna rasă, şi vioi, iar părul îi era tot negru, dar amestecat cu arginteala vîrstei destul de înaintată, în care se afla el. Tot satul îl cunoşteala de un om foarte harnic şi cinstit, aşezat la minte. Moşu Dumitru se apropie repede de baba lui, mama Zamfira, şi zise răstit: — Da scoală, bre babă, fi-ţi-a de dormit, că-i crăpa. Iaca se trezeşte satul la lucru, numai tu dormi. Hai mai iute, zic, că păpuşoi de curăţit mai avem, slavă Domnului. Leneşi mai sunteţi tu şi cu fecioru-tău, Doamne, Doamne! Mama Zamfira se trezi şi cu răutate se uită la soţul său. Ei îi plăcea somnul mult mai mult decît lui moşu Dumitru, şi din pricina asta ei foarte adeseori se sfădeau. Lenea mamei Zamfira curat îl mînca pe moşu Dumitru, nu alta. Şi satul foarte se mira văzînd că aşa un om mintios şi cu dare de mînă în mijlocul sătenilor se sfădeşte cu femeia mai în toată ziua. Mama Zamfira, pe lîngă că era cam nesilitoare la lucru, mai era şi cam rea la gură şi iubitoare de fel de fel de vorbe atît bune, cît şi rele, pe care le purta prin mahalalele satului. Asta îl făcea pe moşu Dumitru s-o urască pe mama Zamfira încă şi mai mult, încît moşu foarte arareori se unea cu ea şi mereu căuta capăt de gîlceavă. Şi acu moşului îi veniră toanele de nemulţumire: — Bine-ţi mai seamănă ţie fecioru-tău, bre babă, urma între acestea moşu Dumitru. Amîndoi fugiţi de lucru ca dracul de tămîie. Una doarme pîn’ amiază, da altul îmblă toată noaptea prin sat, stîrneşte cîinii oamenilor şi nu le dă pace fetelor să doarmă. Ia, măi, hal pe capul meu, ce-i spînzuratul ista de băiat. Mai bine, bre babă, murea de mititel să nu-l văd mare şi nebun, bre babă. Ia sunteţi amîndoi nişte puturoşi şi de nimic. Mama Zamfira pîn’ acu tăcea. Sculată de moşu Dumitru, ea umbla prin odaie dirdicînd, bătrînă, subţire, cu faţa zbîrcită, luminată de zorile răcoroase ale toamnei, ce se strecurau printr-o ferestruică micuţă. Ea îşi aştepta rîndul, ca să dea drumul puhoiului său de cuvinte. — Ce-ţi este, mă rog, omule, hăi, de te-ai legat de mine şi de Petriţă? Ce ţi-am făcut, mă rog, noi ţie? Am vrut să te omorîm? Să-ţi furăm banii din ladă? Să-ţi dăm vin cu otravă? Spune. — Fa babă, ieşită din minţi! Taci tu, mă rog, şi nu da drumul morii tale de vînt, c-apoi ştii că asta nu-i bună la mine. Taci şi nu vorbi cuvinte de prisos. De-o sută de ori ţi-am spus că lenea la Dumnezeu şi la oameni îi mai rea decît toate faptele cele rele. Ce mai lehăieşti dar în zadar? Ştii foarte bine ce lucru faci tu şi cu Petriţă al tău. — Ce lucru! Ce lucru! Tot îmi dă cu lucrul lui. Dacă-ţi par leneşă, apoi de ce nu ţi-ai cătat din tinereţe una mai harnică, să-ţi facă mai mult lucru? Toată ziua alergi, te mînă în toate părţile, ş-apoi încă îţi mai scoate ochii că-i mănînci pîinea degeaba. — Taci, babă, şi du-te de pune pe foc. Acuşi o să răsară soarele, şi trebuie să ne apucăm de păpuşoi. Las’ că te ştiu eu prea bine. Iaca ştrengarul tău nu vine, nici dimineaţa nu-l mai satură dracul de zbînţuit. 195 — Ştrengar! De unde te-ai mai luat aşa prea cuminte şi de treabă? Băiatul îi ca un băiat, cuminţel, frumuşel, n-are năravuri rele. Ei, negreşit, că cum să nu se veselească, dacă-i flăcău? N-a şedea şi el cu tine acasă cu luleaua-n dinţi. Poate-a da Dumnezeu şi s-a-nsura şi el în toamna asta, cum se-nsoară alţi flăcăi. Ce tot îl ocărăşti şi nu-i dai pace? — S-a-nsura, zise moşu Dumitru, oarecum cu deznădejde. Vei vedea tu cum s-a-nsura el. Ţi-a aduce vro fată pe cuptor, şi atunci poftim de-o primeşte. Atunci să taci mulcu şi să nu lehăieşti nimic. — Măcar aducă-mi pe cuptor şi zece fete, că nu le primesc. — Asta noi vom mai vedea-o, bre babă. Da eu aşa-ţi spun acu, că de s-a-ntîmpla vro necinste de asta, apoi să nu te prea fuduleşti, că nu ţi-a fi ţie nimine vinovat, decît numai tu însăţi, că-i ţii parte spînzuratului nostru. Auzi? — Ţie, omule, hăi, hojma îţi vine în cap cîte una de cele gogonate. — Hai, hai, nu sta prea mult la vorbă, du-te şi-ţi cată de lucr u. Iaca se iveşte de acu soarele. Şi în cele dintîi raze ale soarelui, lungi şi ascuţite, ca nişte suliţe străpungătoare, el ieşi din casă şi intră-n ocol, ca să-şi mai vadă vitele. Iar peste vreun ceas de vreme din hogeagul casei lui se ridică iute un fum cenuşiu, pierzîndu-se în zarea albastră a depărtărilor. Mama Zamfira pusese la foc de mămăligă. Încet se deştepta satul, şi în răcoarea dimineţii pornea lucrul de toamnă. * * * — Unde-ai fost, nemernicule? îl întreabă moşu Dumitru pe Petriţă. Petriţă venise din sat atît de beat, încît abia se mai ţinea pe picioare. Ochii lui mici şi negri luceau şi erau umezi. Ei cătau aşa, parcă Petriţă se speriase şi nu înţelegea unde nimerise. Părul îi era zburlit. Moşu Dumitru şi mama Zamfira şedeau în harman şi curăţeau păpuşoi. Moşu Dumitru se uita la fecior cu asprime, iar mama Zamfira se făcea că nu-l zăreşte şi cu luare-aminte despărţea cio-călăii de pănuşe. Petriţă nu zicea nici un cuvînt. — Ei, mamă, hăi, se îndreptă moşu Dumitru la mama Zamfira, priveşte-l pe fecior u-tău, cum îi de frumuşel şi de cuminţel. Ce-i bun, ha? ’Ţi place cum îi? Aşa că n-are năravuri rele? Da beţia, cum îţi place, îi nărav bun? — Măi, potlogarule, îi zise el deodată lui Petriţă, eu cînd eram ca tine, apoi numai gustam vinul şi niciodată n-am fost aşa de beat, cum eşti tu acu. Pe mine mă ţineau părinţii din scurt, şi nimine dintr-înşii nu-mi ţinea mie parte, cum îţi ţine ţie mă-ta. Da pe tine măcar ocărăşte, măcar nu te ocărăşte, măcar bate-te, măcar nu te bate, că-i totuna. Nu înţelegi nici de cuvînt, nici de bătaie. Eşti, măi, mai rău decît un dobitoc, că dobitocul, dacă dai cu băţul ori cu altceva, el merge şi lucrează, da eu pe tine te-am bătut şi tot om, ca toţi oamenii, n-am mai scos. Nu-mi sameni tu mie, te-ai aruncat în sămînţa cea rea a mîne-ta. — Dă lasă-l, bre omule, hăi, lasă-l de acu, fi-ţi-a odată! Ştiu căare parte, bietul băiat, de probozit. Du-te, Petriţă, dragul mamei, şi te culcă. Vezi că tatăl tău e zmuncit din botez. Petriţă încet, pe cumpănite şi bolmojind ceva nelămurit, o porni din harman. Moşu Dumitru îi aruncă din urmă o privire mînioasă şi-i strigă: — Şi piei din ochii mei, să nu te văd beat. 197 * * * Soarele scăpăta spre asfinţit. Ziua de duminică era posomorîtă. Pe deasupra satului, în cerul cenuşiu şi nemărginit, umblau nişte nouri mari, întunecaţi, şi părea că ei au de gînd să cadă (să pice) jos şi să turtească tot satul în căderea lor. În posomorîrea dimineţii nu auzeai alte sunete decît cîntecul clopotelor bisericeşti, şi departe se ducea cîntecul lor, încetînd în cîmpiile îngălbenite, pe care se mai vedeau încă turme negre de oi. Iar de-acolo, din nemărginirea cîmpiilor şi a cerului, ajungea cînd şi cînd croncănitul prelung al ciorilor. Satul tot poartă o pecete de sărbătoare. Pe drumul cel mare şi larg, ce duce drept la biserică, năvălesc într-acolo şiruri împodobite, împestriţate de oameni. Mai mult vezi gospodari, bărbaţi în stare, apoi bătrîni şi fete. Gospodarii merg domol, aşezat. Fetele, îmbrăcate cu rochii albastre, verzi, cu cordele frumoase, roşii şi trandafirii, merg repede, vesele la amintirea celor ce le aşteaptă mai încolo, cînd va ieşi norodul din biserică şi vor prinde a se încinge jocurile. Flăcăi mai nu se mai zăresc pe drumul ce duce la biserică. Ei se primblă pe uliţele satului, mai mult cuprinşi de mijloc, glumesc şi trag ţăhărci. Aşteaptă şi ei să iasă mai degrabă popa din biserică, ca să pornească veseliile toamnei. Şi n-apucă a se curma cîntecul clopotelor, iaca vine rîndul ţiganilor. Din biserică iese vreo nuntă cununată, şi toţi nuntaşii o pornesc acasă la mire în cîntarea unui marş răsunător, ce-l zic viorile, fluierele şi cu dărăbănile ţiganilor. În drum pe tineri îi aşteaptă o gloată întreagă de băieţei mici, cu cănile pline de apă. Cînd trec mirele şi cu mireasa pe lîngă ei, îi udă cu apă să fugă de ei nevoia în viaţa lor viitoare, aşa precum dispare (se face nevăzută) apa. Mirele scoate din buzunar vreo cîţiva bănuţi de argint şi-i aruncă în mijlocul băieţăraiei. Şi multă vreme după asta băieţii caută bănuţii în colbul drumului, ţipînd şi bătîndu-se de la ei. Oamenii cei mai aşezaţi, mai cu dare de mînă, de la biserică se împrăştie pe acasă. Mulţi din ei se mai duc pe ospeţi pe la rude şi pe la prieteni să mai bea vreo cîteva păhăruţe de vin, că-i păcat să nu bei nimic în ziua de duminică, — aşa-i ziua asta lăsată de Dumnezeu, că, neavînd de lucru, trebuie să mai bei vin, măcar cîtuşi de puţin, să te mai veseleşti, căci altfel îl bucuri pe ucigă-l crucea. Asta-i dat de la sfinţi. Moşu Dumitru Putină îndeplinea cu sfinţenie toate obiceiurile satului, păstrate de la strămoşi. De aceea, drept din biserică, el se duce la cumnatul Gavrilă să mai şadă — cum îi lucru de sărbătoare — la vorbă pe prispă. Moşu Gavrilă, om foarte bun la inimă şi primitor de oaspeţi, şade într-o mahala cu moşu Dumitru, şi ei sunt buni prieteni. Bineînţeles că pe un musafir aşa de scump, ca moşu Dumitru, el nu-l lasă să şadă afară, ci-l pofteşte în casa cea mare. Acolo îl pune în capul mesei, înaintea unei garafe destul de mari cu vin roşu, cam tulbur puţin, că e nou, din toamna asta, însă, cu toate acestea, e foarte bun. Lîngă garafă stau două pahare, nici prea mari, dar nici prea mici. Moşu Gavrilă le umple; amîndoi dintîi fac semnul crucii cu privirile îndreptate la icoană, cum se şi cade să facă nişte creştini buni şi cu înţelegere. Apoi moşu Dumitru zice: — Ei, să dea Dumnezeu sfîntul ca ziua de astăzi să ne fienouă de bine, să ne blagoslovească Cel de sus pe noi şi pe toţi creştinii, să ajungem şi la anul cu sănătate şi cu bucurie să bem vin. Hristos să ne fie de folos, cumătre Gavrilă şi cumătră Dochiţă! 199 — Să dea Dumnezeu, răspund într-un glas cumătrul şi cumătra. Şi moşu Gavrilă şi moşu Dumitru îşi golesc deodată paharele. Mama Dochiţa, baba lui moşu Gavrilă, o femeie încă frumoasă şi grăsuleană, nu bea vin deloc. Ea numai cîteodată îl gustă, cînd asta e de mare trebuinţă şi cînd fără asta nu poţi — pe la nunţi şi pe la cumătrii, la care i se întîmplă să fie. Din pricina asta ea nu stă cu bătrînii la vorbă, ci îndată iese şi se duce de se porăieşte cu de-ale mîncării, pe cînd în casa cea mare porneşte o vorbă liniştită, bătrînească, vorbă de sărbătoare, udată cu vinul nou al toamnei şi sărată cu glume sănătoase moldoveneşti. Şi ochii la amîndoi moşnegii le lucesc tot mai mult, glasurile li se fac parcă nu ştiu cum mai vioaie şi tot mai mult se aud glume. Şi vinul cel roşu tot scade şi scade din garafă. După ce au şezut cu toţii la masă, de-au mîncat zeamă bună de găină, făcută de mama Dochiţa, ce este meşteriţă la lucruri de acestea, moşu Dumitr u se ridică din locul lui, mulţumeşte lui Dumnezeu şi lui moşu Gavrilă cu mama Dochiţa şi zice: — Ei, oameni buni, de acu plec acasă, să trag un somn dom-nesc, ştiţi, să fie ca de duminică. Mai rămîneţi sănătoşi şi să vă văd sănătoşi cît oi fi ş-oi trăi şi eu, păcătosul. — Mergi sănătos, cumătre Dumitru, răspund odată moşu Gavrilă şi mama Dochiţa. Moşu Dumitru îşi pune căciula-n cap şi se duce acasă. Apro-piindu-se de ogradă, el aude nişte glasuri, dintre cari mai mult se deosebeşte glasul mamei Zamfira. „Ce dracul, gîndeşte el, cu cine a mai pornit sfada lehăita mea?“ Şi măcar că prin creierii lui umblă fumul vinului băut, deodată îi scapără prin minte un cuget: „Oare n-a făcut cu bună samă spîn-zuratul nostru vreo poznă?“ Şi el se grăbi să intre încet, pe neauzite, pe din dosul casei. Şi dintr-o clipă îi zări pe trei: pe mama Zamfira, pe Petriţă şi pe Măriţa, fata Vasiloaiei. Mama Zamfira vorbea din ce în ce mai răstit şi mai cu asprime. Petriţă tăcea, şi ochii lui, ca şi atunci cînd era beat, căutau cu nedumerire; părea că el nu pricepe nimic din ceea ce se petrece pe dinaintea ochilor lui. Privirea îi era tîmpită. Măriţa, o fetişoară bine făcută şi destul de frumuşică, dar îmbrăcată cam prostişor şi sărăcăcios, cînd intrase în ogradă moşu Dumitru, plîngea cu mîinile pe obraz. — Ei, ce mi-ai venit tu mie? zicea tare mama Zamfira, fără a vedea pe moşu Dumitru. Ce caţi tu pe la noi? Ai uitat ceva ori ne-ai împrumutat bani şi nu ţi i-am dat înapoi? Ce-ţi trebuie ţie? Faţa mamei Zamfira se roşise de mînie. Nasul ei ascuţit parcă i se ascuţise încă şi mai mult. Trec vreo cîteva clipe în tăcere. Ochii mamei Zamfira îi ard, nu alta. Ea seamănă c-o pasăre răpitoare, care pare că vrea să se arunce la un mieluş micuţ, nevinovat. Parcă vrea s-o înghită pe biata Măriţă. Dar Măriţa tot plîn-ge, plînge cu amar şi nu-i mai poţi dintîi înţelege cuvintele ce le rosteşte în plînsul ei. Ş-apoi, după clipele ce trec, auzi printre năbuşiri de lacrimi că zice lungind cuvintele: — La ba-adea Petriţă am v-e-n-i-t eu... Of, Do-a-a-mne, Do-a-a-mne... la badea Petriţă am venit. Of... of... Şi iarăşi izbucniri de plîns. Mama Zamfira se face a nu înţelege: — Ce, fa? Spune ca oamenii. Ce ţi-a făcut bade-tău Petriţă, ha? Te-a dat din joc afară ori ce? Tăcere. Petriţă se uită-ntr-o parte, ca şi cum n-are nici o trebuinţă nici de plînsul fetei, nici de orişicine pe lume. Moşu Dumitru stă, dosit de casă, şi abia îşi mai ţine răbdarea. Însă iată că din amestecul nelămurit al plînsului şi al cuvintelor Măriţei iarăşi se deosebesc nişte cuvinte care îi săgetează inima lui moşu Dumitru. — M-a făcut de rî-î-s... astă va-a-ră... Acu mă rîde tot s-a-atul. Of, Doamne... Ce să fac eu?... — Cine te-a făcut de rîs? Cine te-a făcut de rîs? Petriţă? Noi? năvăleşte mama Zamfira într-un puhoi de cuvinte, pe care cu greu le înţelegi. Noi? El? Tu, tu! Singură, singură! Să piei de aici, ticăloaso şi blestemato! Nu Petriţă, da tu, tu! Iată că-şi pune şi Petriţă cuvîntul lui, ieşind din tăcerea sa îndelungată, el zice cu un glas lung: — Fa, hăi, ce te-ai legat tu, mă rog, de capul meu? Du-te, fa, hăi, în dracul, că acuşi te iau cu băţul de aici, ş-apoi atunci nu-i şti de-a cui eşti tu... Auzind aceste cuvinte, moşu Dumitru nu mai poate mai mult. El sare cu uiţeală de după casă şi strigă în gura mare: — Taci, moara dracilor! Taci, mişelule! Ai făcut ticăloşia ş-acu te dai în lături? Hîtr u te-a mai făcut mă-ta asta nebună. Da tu, dîrdîitoarea necuratului, acu mai ai gură să mai strigi? Ce, n-a ieşit pe-a mea? Nu ţi-a adus fecioru-tău ist cuminţel şi frumuşel noră pe cuptor? Acu de ce-o mai ocărăşti şi o pîrăşti? Cu ce-i vinovată biata copilă înşelată? Mama Zamfira se uită la moşu Dumitru şi o vrajbă neîmpăcată scapără în ochii ei aprinşi de mînie. — De unde te-a mai adus dracul şi pe tine chiar acu? strigă ea. Ce cîinii îţi tot vîri nasul unde nu-ţi fierbe oala? Las’ că şi fără tine ştiu eu cum se poartă trebuinţele. Nu trebuie să-mi stîrceşti numaidecît tu înaintea ochilor. Vezi că ş-aşa se strînge lume pe la garduri! Într-adevăr, de după gardurile ogrăzii şi pe la poartă se vedeau deja oameni, femei, fete, privind celea ce se făceau la casa lui moşu Dumitru. Moşu Dumitru tăcu puţin ş-apoi zise mai liniştit: — Hm, de unde nu s-or strînge oameni, dacă tu îmi faci casa mea şi pe mine de rîs. Înţelegi? La bătrîneţe am ajuns de rîsul oamenilor din pricina ta. Ş-apoi încă mai ai gură? Şi iarăşi moşu Dumitru izbucneşte într-un glas puternic de mînie. — Ce, fa babă! Eu ţi-s soţ ori cine ţi-s eu, ha? Tu şi cu fecioru-tău faceţi blăstămăţii de ştie tot satul şi încă mai vreţi să fie asta pe ascuns, să nu ştiu eu nimic. Văzut-aţi cum îs oamenii! Porneşte sfada. Cînd se mai potoleşte, cînd se urcă iarăşi în sus. Glasurile răsună în apropierea serii de toamnă, în vîjîitul vîntului, ce de curînd şi-a luat zborul pe deasupra satului şi prin cîmpiile pustiite. Din ce în ce mai mult norod se îmbulzeşte pe la ogradă. Salcîmii înalţi îşi încovoaie în toate părţile ramurile negre, subţiri, cu puţine frunze verzi şi-şi dau jos pe cele îngălbenite. Petriţă şi cu Măriţa stau uitaţi cu ochii în pămînt. Sfada tot nu încetează. Însă iată că chiar atunci, cînd ea ajunge la vîrf, bătrînii aud un glas pacinic, liniştit şi îndesat. — Ce aveţi, mă rog, oameni buni? întreabă aşezat moşu Gavrilă, c-am auzit tocmai de la casa mea vorbă multă şi lungă. Cumătre Dumitre! Cumătră Zamfira! Spuneţi-mi, mă rog, dragilor. Ce nedumerire? Da ce-o văd eu aici pe copila asta? Mama Zamfira se aruncă la cumătru Gavrilă şi începe a-i spune mult, îi spune îndesînd cuvintele unul la altul şi amestecîndu-le cu ocară aşa, încît aproape deloc n-o înţelegi. Moşu Dumitru îi dă blende, şi ea abia nu cade (pică) jos. Apoi, apropiindu-se de cumătrul Gavrilă, îi povesteşte cele întîmplate. Şi moşu Gavrilă, dacă le ascultă pe toate cu mare luare aminte, spune sfătos: — Ei, cumătrilor! Ce vă mai sfădiţi în zadar dintr-aşa nimic. Nu face, nu face, dragilor, treaba asta cîtă vorbă aţi pornit. Ei, s-a întîmplat una cît asta, trebuie s-o dregeţi, să fie toate la cale. Ce să mai faceţi zvoană să mai ştie tot satul, ba încă să mai ajungă pe-aiurea? Nu trebuie. Băiatul, dacă se ştie vinovat, să nu se fudulească, să se deie la vina lui. Iaca vedeţi cum stă sărmana fată cu lacrimile în ochi? Unde să-şi ascundă ea acu rîsul şi ruşinea ei? — Da cum, cum să se deie el, dacă el nu ştie nimic? S-a aninat, bat-o para focului s-o bată, de capul lui, ca păduchele de cojoc, şi nu-l lasă. Flăcăul nostru nu-i aşa de nebun să-şi puie mintea cu o zdrenţăroasă ca asta, dă mama Zamfira, stropindu-l pe moşu Gavrilă cu stupit. Ce are ea? Nici un rînd deplin de zăstre. Îi goală, ca capul celui pleşcat. Ce i-a lăsat tată-său cel mort. O nimică toată. Cum s-o ia pe dînsa Petriţă, fecior de gospodar bun? Iar moşu Gavrilă, parcă nici n-o aude, îşi urmează vorbele sale cele sfătoase. — Cine n-a văzut în zilele lui lucruri de acestea, cum îs ladumneavoastră? Numai cine nu trăieşte nu vede aşa trebi. Da trebuie să nu vă sfădiţi, ci să „împăcaţi vremea“, oamnei buni, că iaca vă vede lumea. Da intraţi în casă şi ascundeţi-vă vorba. Daţi mîna, şi lucru-i cu sfîrşit. Însă mama Zamfira nu putea să înceteze cu una, cu două. Ea se zătonise, şi gura îi umbla ca o rîşniţă. Moşu Dumitru, liniştit cu totul de cuvintele lui moşu Gavrilă, zise: — Apoi şi eu aşa zic, că trebuie să fie cu pace. Da ea, dîrdala asta... — Mamă Zamfiră, cumătră hăi! Ia taci de-acu! Nici n-amgîndit că eşti aşa de aţoasă la treburile dumitale. Petriţă! Tu te ştii vinovat cu dînsa? Petriţă stă ruşinat. După cîteva clipe de tăcere el zice: — Apoi... eu... nu ştiu. Poate ş-a fost cîndva păcatul ista... Nu ştiu eu... — Ei, bine, bine. Daţi mîna, sărutaţi-vă şi sărutaţi mîna la cei bătrîni. Măi, fugiţi de la ziduri! Ce vă trebuie vouă acolo? A ghidighidi! Moşu Gavrilă îl ia pe Petriţă de mînă, îl apropie de Măriţa, şi ei se sărută. — Aşa! Asta-i altă gîscă. Ei, acu, cumătră, du-te-n beci, adăun ulcior de vin şi asta-i toată treaba. Petriţă se cunună cu Măriţa. Mama Zamfira aruncă la moşu Gavrilă o privire răutăcioasă, dar n-are ce face. Toţi intră în casă; şi afară iarăşi domneşte liniştea şi se aude numai vîntul. Oamenii se duc de la ogradă. Iar dacă au intrat, Petriţă şi cu Măriţa se pun în genunchi înaintea moşului Dumitru şi a mamei Zamfira şi, înroşiţi de ruşine, le sărută mîinile, ş-apoi asemenea şi lui moşu Gavrilă. Moşu Dumitru zice, stînd în picioare: — Ei, copii, acu v-aţi întorlocat pentru toată viaţa. Să deieDumnezeu să vă fie traiul frumos, bogat şi liniştit, fără bucluc şi neînţelegeri în casă. Să vă blagoslovească Domnul. — Fa, Zamfiră! Ian du-te-n beci şi adă nişte vin de-al nostru. Mai iute. Mama Zamfira ia ulciorul şi iese. Iar moşu Gavrilă se apropie de Petriţă şi Măriţa, îi sărută în frunte şi le zice c-un zîmbet de bunătate: — Iaca, dragii moşului, c-aţi ajuns mire şi mireasă ş-o să aveţi casa voastră. Să trăiţi bine, că asta-i bogăţia soţilor. Dacă îţi fi uniţi în toate, şi Dumnezeu se va uni cu voi, va fi bun cu voi şi vă 205 va da la casă toate cele de trebuinţă. Ascultaţi cuvintele moşului, că nu veţi fi pe urmă căiţi. Să trăiţi, să faceţi bani şi copii şi să ajungeţi pîn’ la adînci bătrîneţe. Da eu acu iaca vă dau darul meu pentru gospodăria voastră cea viitoare. Nu se ştie, voi mai ajunge eu să joc la nunta voastră ori nu, da ce-i în mînă nu-i minciună. Primiţi! Şi moşu Gavrilă scoate din pungă zece ruble de aur şi le dă lui Petriţă. Apoi vine mama Zamfira cu vinul şi porneşte o veselie pîn-în răsăritul zorilor. Soarele a apus. Pe cerul asfinţitului arde o flacără roşie-deschisă. Vîjîie vîntul. Se apropie amurgul, şi ciorile zboară pe deasupra satului şi a cîmpiilor, cîntînd cîntecele lor de toamnă. Noiembrie 1906 TRADUCERI Vorbă lungă De Anton Cehov La strană stă dascălul Oltukavin şi ţine cu degetele întinse, grase un condei ros de pană de gîscă. Fruntea lui cea mică e-ncreţită, nasul îşi schimbă culorile de tot felul, de la cea trandafirie pînă la cea vînătă-închisă. Înaintea lui pe scoarţa roşie-gălbuie a Triodei de Flori se află două hîrtiuţe. Pe una e scris „pentru sănătate“, pe cealaltă — „pentru odihnă“, şi sub amîndouă titlurile cîte un rînd de nume. Lîngă strană stă o bătrînică mititică cu faţa îngrijorată şi cu o straistă în spinare. Ea stă la gînduri. — Ei, acu pe cine? o întreabă dascălul, scărpinîndu-se leneşpe după ureche. - Mai iute gîndeşte-te, săraco, că n-am cînd. Acuşi am să citesc ceasurile. — Acuşi, dragă... Ei, scrie... Pentru sănătatea robilor lui Dumnezeu: Andrii şi Daria cu copiii ... Dumitru, iarăşi Andrii, Antim, Mărioara... — Stai, mai încet... Nu goneşti iepuri, vei ajunge la capăt... — Ai scris-o pe Mărioara? Ei, acu pe Chirilă, pe Gordei, pepruncul nou-răposat Gherasim, Pintilii. L-ai scris pe răposatul Pintilii? — Stai... Pintilii a murit? — A murit, oftează bătrîna. — Dar de ce îmi zici să-l scriu pentru sănătate? se mînie dascălul, ştergîndu-l pe Pintilii şi trecîndu-l în cealaltă hîrtiuţă. Ia măi ţie! Tu spune cum se cade, dar nu te-ncîlci. Pe cine încă pentru odihnă? — Pentru odihnă? Acuşi... Ei, scrie... Ion, Evdochia, iarăşi Daria, Gheorghe, mai scrie-l... pe ostaşul Zaharia. Cum s-a dus la slujbă, acum e al patrulea an, aşa de-atunci nici nu se mai aude... — Vrasăzică, a murit? — Dar cine-l mai ştie? Poate o fi murit, poate că-i şi viu... Tu scrie-l. — Unde să ţi-l scriu? Dacă, să zicem, a murit, apoi cu cei pentru odihnă, dacă-i viu — pentru sănătate... Ei, acum cum să vă-nţelegi pe voi? — Hm... Tu, draguţă, scrie-l pe amîndouă hîrtiuţele, ş-apoi s-a mai vedea. Însă pentru dînsul îi totuna, oricum îl vei scrie: om rătăcit... pierdut... L-ai scris? Acuma pentru odihna lui Marcu, Leonte, Irina, ei, şi pe Cozma cu Ana... pe bolnava Fedosie... — Pe bolnava Fedosie pentru odihnă? Tiu! — Ce pe mine pentru odihnă? Ce, ţ-a plesnit capul? — Ce naiba! Tu, uscăciuneo, m-ai încurcat! N-ai murit încă, apoi şi spune că n-ai murit, dar nu te băga printre cei cu odihna! Numai încîlceşti aici! Poftim ia acum de-o şterge pe Fedosia ş-o scrie în alt loc... Toată hîrtia am murdărit-o! Ei, ascultă, să-ţi citesc... Pentru sănătatea lui Andrii, a Dariei cu copiii, iarăşi Andrii, Antip, Mărioara, Chirilă, a pruncului nou-răposat Gher... Stai, cum de a nimerit aici acest Gherasim? Nou-răposat şi iată pentru sănătate! Nu, m-ai zăpăcit tu pe mine, sărmano! Dumnezeu cu tine, cu totul m-ai încurcat! Dascălul dă din cap, îl şterge pe Gherasim şi-l trece în despăr-ţitura celor răposaţi. — Ascultă! Pentru sănătatea Mariei, a lui Chirilă, a ostaşului Zaharia... Pe cine încă? — Pe Evdochia ai scris-o? — Pe Evdochia? Hm!... Evdochia... îşi cată dascălul amîndouă hîrtiuţele. Ţiu minte c-o scrisesem, da acu cine-o ştie... n-o pot găsi nicidecum... Iat-o! îi scrisă pentru odihnă. — Pe Evdochia pentru odihnă? se miră bătrîna. Nici un an nu-i de cînd s-a măritat, dar tu de-acu-i chemi moartea! Însuţi, dragă, te-ncurci ş-apoi te mai mînii pe mine. Tu scrie cu rugăciune, dar dacă-i avea-n inimă răutate, asta-i bucuria dracului. Asta dracul te tot joacă şi-ncîlceşte. — Stai, n-amesteca... Dascălul se posomorăşte şi, gîndindu-se puţin, încet o şterge pe Evdochia din lista răposaţilor. Condeiul la litera „d“ scîrţie şi face o pată mare de cerneală. Dascălul se ruşinează şi-şi scarpină ceafa. — Pe Evdochia, vrasăzică, s-o dau în lături de aici..., bombă-neşte el ruşinat, şi s-o scriu acolo. Aşa? Stai... De-i da-o-ncolo, va fi pentru sănătate, de-i da-o-ncoace - pentru odihnă. M-a încurcat de tot baba! Şi ostaşul ista Zaharia s-a mai băgat aici... Naiba l-a mai adus... Nimic nu-nţeleg! Trebuie din nou... Dascălul deschide dulăpaşul şi scoate de acolo o mulţime de hîrtie curată. — Dă-l afară pe Zaharia, dac-aşa... zice baba. Dumnezeu cudînsul, dă-l afară... — Taci! răspunde în scurt dascălul de ciudă. El îşi moaie încet condeiul şi scrie de pe amîndouă hîrtiuţe numele pe lista cea nouă. — Eu îi scriu pe toţi delaolaltă, zice el, dar tu s-o duci asta lapărintele diaconul. Las’ diaconul să priceapă, care-i viu aici şi care-i mort; el la seminar a-nvăţat, dar eu trebuinţi de-iestea, măcar să mă ucizi, nimic nu-nţeleg. Bătrîna ia hîrtiuţa, îi dă dascălului o copeică jumătate de cele vechi şi merge încet spre altar. Septembrie 1906 209 Primejdia (Povestirea unui cărăuş) De Anton Ceho v Ia, în păduriţa asta de dincolo de vîlcea s-a întîmplat, domnule, o istorie. Răposatul meu tată, Dumnezeu să-l ierte, îi ducea boierului cinci sute de ruble; pe atunci ţăranii noştri şi cei din Şepelevo luau la boier pămînt în posesărie, apoi tătuca îi ducea banii pe jumătate de an. Era el om cu frica lui Dumnezeu, citea scriptura şi s-amă-gească pe cineva, ori să asuprească, ori, să zicem, — că ce nu se întîmplă? — să jefuiască — asta Doamne fereşte; şi tare-l mai iubeau ţăranii şi, cînd trebuia cineva trimis la oraş, la stăpînire ori cu banii, apoi pe dînsul îl trimiteau. Era el om mai dihai decît alţii, dar, să-mi fie iertat, era de cei cam cu toane. Îi plăcea să-şi ude cîteodată gîtul. Cînd se întîmpla să treacă pe lîngă vreo crîşmă, apoi nu era chip să intre şi să nu bea un păhăruţ — ş-apoi nu te ducă Dumnezeu! Ştia el păcatul ista şi, cînd ducea banii obşteşti, apoi ca să n-adoarmă, ori să nu cumva să-i scape, întotdeauna mă lua pe mine ori pe soră-mea Anicuţa. Să-ţi spun drept, la toată familia noastră ne place rachiul. Eus cu ştiinţă de carte, am muncit şase ani la oraş la un magazin de tutun şi ştiu să vorbesc cu fiecare domn învăţat şi pot spune fel de fel de vorbe bune, dar, după cum am citit într-o cărticică, că rachiul este sîngele satanei, apoi asta cu adevărat că-i aşa, domnule. De rachiu mi s-a întunecat faţa, şi n-am nici un handraleţ, şi iaca, poftim de vedeţi, îs cărăuş, ca un ţăran prost neştiutor de carte. Apoi ia, îţi spun eu dumitale, ducea tătuca banii la boier, cu dînsul mergea Anicuţa, da pe atunci Anicuţa era de vreo şapteopt ani, fără minte cu totul, nu se vedea de la pămînt. Pîn’ la Calancic a mers bine, iar cînd a ajuns la Calancic şi a-ntrat în crîşma lui Moiseica, i-au venit lui toanele celea. A băut trei pahare ş-a prins a se lăuda către oamnei: — Eu, zice, nu-s om mare, îs om prost, da în buzunar am cinci sute de ruble; de-oi vrea, zice, apoi şi crîşma, şi toate vasele, şi pe Moiseica cu jidauca cu tot şi cu jidănaşii îl cumpăr şi-l răscumpăr. În aşa chip, vrasăzică, a glumit ş-apoi după asta haide a se plînge: — Nevoie, zice, creştinilor, să fii om bogat, negustor ori în felul ista. N-ai bani, n-ai nici grijă, ai bani, te tot ţine de buzunar ca să nu-i fure răii. Cu frică trăieşte pe lume cel ce are mulţi bani. Lumea cea beată, negreşit, asculta, socotea şi lua în seamă. Da pe atunci pe la Calancic se făcea drum de fier şi nu se vedea soarele de fel de fel de ticăloşi, ca de lăcustă. Tătuca pe urmă îşi luase seama, dacă era de-acu tîrziu. Vorba nu-i vrabie, de va zbura, n-o prinzi. Merg ei, domnule, prin păduriţă şi numai ce aud că nu ştiu cine îi ajunge din urmă călare. Tătuca nu era de cei fricoşi, asta nu pot s-o spun, însă stătu la cumpănă; pe acolo, prin păduriţă, drumul nu era prea bătut şi mers, cărau numai pe acolo fîn şi lemne, şi n-avea cine şi pentru ce să meargă călare, ba încă pe vremea lucrului. Pentru ceva bun nu mai mergea nimeni. — Parcă ne gonesc, îi zice tătuca Anicuţei, că prea iute mai merg. La crîşmă trebuia să tac, să-mi fie limba legată. Of, fetiţo, nu-mi spune inima de bine. Stătu el puţin la gînduri de primejdia lui şi-i zice surorei-mea Anicuţa: — Lucrul nu se ştie, poate cu bună seamă ne gonesc. Oricum ar fi, Anică dragă, ia tu, frate, banii, pune-i în poală şi du-te de te ascunde după o tufă. Dacă s-a întîmpla de or sări blestemaţii, 211 apoi tu s-alergi la mama, să-i dai banii şi să-i ducă la primar. Numai tu cată, să nu cazi la vederea cuiva, să fugi cînd prin pădure, cînd prin vîlcea, să nu te vadă nimeni. Să fugi şi să-l chemi pe Dumnezeu cel milostiv. Hristos cu tine! Tătuca îi vîrî în mînă legătura cu bani, iar ea îşi găsi o tufă care era mai deasă şi se ascunse. Nu trece mult şi sar la tătuca trei călăreţi; unul zdravăn, botos, cu cămaşă de cit roş şi cu ciubotele mari şi ceilalţi doi rupţi, zdrenţăroşi, or fi fost de la maşină. Cum gîndise tătuca, aşa ş-a fost, domnule, cu adevărat. Acel cu cămaşa roşie, om zdravăn, tare, ceva mai dihai decît cum îs alţii, îşi opri calul, şi tustrei îl apucară pe tătuca. — Stai, aşa şi pe dincolo. Unde-s banii? — Ce bani? Du-te-n dracu. — Banii cei ce-i duci boierului pentru arendă. Dăi, aşa şi pe dincolo, pleşcatule, că-ţi pierzi sufletul. Mori fără pocăinţă. Şi începură a-şi arăta asupra tătucăi blestemăţiile lor, da tătuca în loc să-i roage, să plîngă ori ceva, se mîniase şi i-a luat la pieptănat cu toată, vrasăzică, asprimea. — Ce, zice, v-aţi aninat de mine, blestemaţilor? Ticăloşi mai sunteţi, n-aveţi Dumnezeu în voi, şi nu dă-ntr-înşii vro holeră. Nu bani vă trebuie vouă, da vergi, ca pe urmă trei ani să vă mănînce spinarea. Fugiţi, măgarilor, c-apoi mă apăr. În sîn am un pistol de cele cu şase ţevi! Da hoţii, auzind vorbe de iestea, îl apucară încă şi mai dihai, şi cu ce le venea la mînă. Căutară toată căruţa, îi cotrobăiră straiele tătucăi, ba îl descăl-ţară şi de ciubote. Cînd văzură că de bătaie tătuca încă mai tare îi probozeşte, apoi prinse a-l chinui în toate chipurile. Da Anicuţa şedea în dosul tufei şi toate le vedea sărmana. Dacă văzu de-acu că tătuca şade culcat pe pămînt şi forăieşte, îndată o pişcă de fugă, cînd pe sub tufe, cînd prin vîlcică, înapoi, acasă. Fetiţa era micuşoară, fără de orişice înţelegere şi fugea aşa, încotro o duceau ochii, că drumul nu-l ştia. Pîn’ acasă erau vreo nouă vrîste. Altul ajungea într-un ceas, da copilul, ştii, un pas înainte, doi în lături, şi nu fiecare îţi poate alerga desculţă prin spinii din pădure; şi cu asta trebuie să fii deprins, da fetişoarele noastre tot şedeau ghemuite pe cuptor ori umblau pe afară, da la pădure se temeau să dea fuga. Spre seară, calea-valea, Anicuţa ajunse la o casă. Da casa era a pădurarului celui de după Suhorukovo, în pădurea haznelei, ce o ţineau în posesărie pe-atunci nişte negustori şi făceau cărbuni. A bătut la uşă. Iese o femeie, nevasta pădurarului. Anicuţa îndată, mai întai, la plîns, ş-apoi i-a spus tot drept cum a fost, ba încă şi de bani i-a spus. Pădurăriţa s-a muiat la inimă. — Drăguţa mea! Frumuşico! Asta pe tine, aşa de micuţă, Dumnezeu te-a scăpat! Copiliţa mea dragă! Intră în casă să-ţi dau măcar de mîncat! Prinsese, vrasăzică, a se linguşi pe lîngă Anicuţa, o hrăni, îi dădu de băut şi chiar plînse oleacă cu dînsa şi la urmă o făcu de i-a dat copila, cată mata, legătura cea cu bani. — Eu, drăguleano, voi ascunde-o, da, zice, mîine dimineaţă ţi-oi da-o şi te-oi petrece pîn-acasă, sărmănico. I-a luat femeia banii, da pe Anicuţa a culcat-o pe cuptor, unde usca pe atunci mături. Şi tot pe cuptorul cela, pe mături, dormea fiica pădurarului, tot aşa de mică, ca şi Anicuţa noastră. Pe urmă Anicuţa ne spunea nouă, că aşa miroseau măturile celea, ca cum miroase mierea! S-a culcat Anicuţa şi nu poate s-adoarmă, plînge încetişor, i-i jale de tătuca şi se teme. Numai, domnule, trece un ceas, altul şi vede ea că-n casă intră acei trei hoţi, care îl chinuiseră pe tătuca. Iată cel botos cu cămaşă roşie, stăpînul lor, se apropie de femeie şi zice: — Ei, femeie, numai degeaba am scos un suflet. Acuma, zice, pe vremea mesei am omorît un om. De omorît l-am omorît, da ce ţi-i bun, că n-am găsit nici un şal. Vrasăzică, acel cu cămaşa roşie era bărbatul pădurăriţei. — A pierit în zadar omul, zic tovarăşii lui cei rupţi: degeaba am luat un păcat asupra. Pădurăriţa se uită la toţi tustrei şi rîde. — Ce rîzi, toanto? — De aceea rîd, că eu nici om n-am ucis, nici păcat nu mi-am luat asupra mea, da bani am găsit. — Ce bani? Ce hămăieşti? — Ia, uită-te, cum hămăiesc. Pădurăriţa dezleagă legătura şi le arată, bat-o Dumnezeu, banii ş-apoi le spune tot, cum venise Anicuţa, ce-i spusese Anicuţa şi altele. Ucigaşii se bucurară, începură a-şi împărţi prada în de ei, mai nu se bătură; apoi, vrasăzică, se puseseră la masă la crăpat. Da Anicuţa zace, sărmana, le ascultă toate vorbele lor şi tremură, ca pe tava. Ce să facă? Da din vorba lor află că tătuca ar fi murit şi că zace în drum, culcat de-a curmezişul, şi i se pare ei — dacă era copil fără de minte — că pe sărmanul tătucă îl mănîncă lupii şi cîinii, că calul nostru s-ar fi dus departe în pădure şi că pe dînsul l-or fi mîncat lupii, şi că pe însăşi Anicuţa, pentru că nu păzise banii, au s-o dea la închisoare ş-au s-o bată. Iar hoţii, dacă s-au ghiftuit, au trimis femeia după rachiu. I-au dat cinci ruble, ca să cumpere şi rachiu şi vin de cel dulce. Au tras ei pe bani străini o beţie bună cu cîntece. Au băut, au băut şi iarăşi au trimis femeia, ca să bea, vasăzică, necontenit, să nu mai iasă la capăt. — Vom bea pîn-în ziuă! strigă ea. — Bani avem mulţi, ce să mai cruţăm! — Bea, da numai mintea nu ţi-o bea! Aşa spre miezul nopţii, cînd toţi erau cu ochii pe dos, femeia dădu fuga la rachiu, de-a treilea, iar pădurarul se primblă vreo dădăori prin casă şi se tot cumpăneşte. — Ce, ziceţi, fraţilor, îmi pare că fetiţa trebuie înlăturată. Dac-om lăsa-o aşa, apoi ea cea dintîi ne spune pe noi. Au mai vorbit, s-au mai sfătuit ş-au hotărît: să nu mai fie Anicuţa vie, s-o taie. Se-nţelege, de ucis pe un copil nevinovat îi cu frică, de un asemenea lucru s-a apuca doar un om beat ori un ieşit din minte. Poate, vrun ceas întreg nu se-nvoiau care să ucidă, tot dădeau unul la altul, mai nu se bătură iarăşi şi nimenea nu se învoieşte; atunci aruncară sorţi. Îi căzu pădurarului. Bău el încă un pahar plin, tuşi ş-apoi ieşi în tindă după topor. Da Anicuţa nu era chiar din cele proaste. Măcar că n-avea minte, da răzgîndise, mă rog, una de cele ce nu-i vin în cap unuia cu ştiinţă de carte. Poate că Domnului i se făcuse milă de dînsa şi-i trimisese atunci judecată dreaptă, da poate că de frică se făcuse mai cuminte, da nu mai ştiu, că la urmă a ieşit că era mai mintioasă decît toţi. S-a sculat încetişor, i s-a rugat lui Dumnezeu, a luat zobonelul cel cu care o învelise pădurăriţa şi, înţelegi mata, cu dînsa dormea pe cuptor fiica pădurarului, ea a învelit-o pe fata ceea cu zobonelul — fetiţa era de o seamă cu dînsa — da de pe ea a luat haina mîne-sa şi s-a-nvelit cu dînsa. S-a schimbat cu ea, vasăzică. Ş-a pus-o în cap ş-aşa trecu pe dinaintea beţivilor, da aceia credeau că-i fata pădurarului şi nici nu se uitară. A avut noroc că femeia fusese trimisă după rachiu şi nu era-n casă, c-apoi nu mai scăpa de topor, că ochiul femeiesc vede bine, ca şi al vulturului. Văzul femeii îi ascuţit. Ieşi Anicuţa din casă ş-o rupse de fugă, cît îi luau picioarele şi încotro o duceau ochii. Toată noaptea a rătăcit prin pădure, iar dimineaţa a ieşit la gura ei ş-a dat-o de fugă pe drum. Nu că dă Dumnezeu şi-l întîlneşte pe pisarul Egor Danilîci, Dumnezeu să-l ierte. Mergea cu undiţele la prins peşte. I-a spus lui Anicuţa cum a fost. El repede înapoi — îi mai era atunci de peşte? — în sat, a adunat ţăranii şi hai la pădurar. Au venit acolo, da ucigaşii beţi cum dormeau, aşa dormeau, care unde a nimerit. Cu dînşii şi femeia, beată şi ea. I-au căutat dintîi, le-au luat banii, da cînd s-au uitat pe cuptor, apoi — Maica-Domnului — o văd pe fata pădurarului însîngerată pe mături, sub zobonel, capul ei plin de sînge, tăiat cu toporul. I-au sculat pe ţărani şi pe babă, le-au legat mîinile îndărăt şi i-au dus la poliţie. Baba urlă, iar ţăranul numai dă din cap şi roagă pe oameni: — Să beau ceva, fraţilor! Mă doare capul.Apoi, după rînduială, a fost judecata la oraş şi i-au pedepsit cu toată asprimea legilor. Apoi iaca, domnule, ce istorie s-a întîmplat în pădurea cea de după vîlcea. De-acu mai nu se mai vede, apune acolo frumosul soare. M-am luat şi eu cu vorba, da caii au stat ca cînd şi ei ascultă. Haide, dragilor, frumoşilor, mai iute! Boierul, domnul cel bun, a da de un rachiu! Haide, dragilor! Octombrie 1906 Prădătorii De Anton Ceho v — Care vine? Răspuns nu-i. Păzitorul nu vede nimic, dar prin freamătul vîntului şi al copacilor aude bine că cineva merge înaintea lui pe alee. Noaptea din martie, nouroasă şi neguroasă, a înfăşurat pă-mîntul, şi păzitorului i se arată că pămîntul, cerul şi el însuşi cu gîndurile lui s-au sleit, formînd ceva uriaş, negru şi nepătruns. Nu e chip de mers decît pe pipăite. — Care vine? repetă (întreabă iarăşi) păzitorul şi lui începe să-i pară c-aude şi şoapte şi un rîs reţinut. — Care-i aici? — Eu, dragă..., răspunde un glas bătrînesc. — Da cine tu? — Eu... un trecător. — Ce trecător! strigă cu mînie păzitorul, ca să-şi ascundă custrigătul frica. Te poartă şi pe tine pe aici necuratul! Umbli, strigoiule, noaptea prin ţintirim! — Da aici îi ţintirim? — D-apoi ce-i? Vezi bine că-i ţintirim! Nu vezi? — Of-of-off... Maică cerească, s-aude o oftare bătrînească. Nimic nu văd, dragă, nimic... Vezi ce întuneric. Să-ţi şteargă o palmă, că nu vezi, aşa întuneric, dragă. Of-of-off! — Tu cine eşti? — Eu-s drumeţ, dragă, om călător. — Ia nişte draci, umblă pe la miezul nopţii... Drumeţi! Niştebeţivi, bolboroseşte păzitorul, liniştit de tonul şi de oftările trecătorului. Te-i mai încărca cu păcate cu voi! Toată ziulica beau, 217 da noaptea îi poartă necuratul. Da parcă mi-a părut că tu aici nu eşti singur, da parcă sunteţi vreo doi-trei. — Îs singur, dragă, singur. Numai curat singur... Of-of-of, păcatele noastre... Păzitorul dă de un om şi se opreşte. — Cum de-ai nimerit tu pe-aici? întreabă el. — Am rătăcit, bunule om. Mergeam la moara cea din Mitrievo ş-am rătăcit. — Tiu, măi! Parcă pe-aici e drumul la moara cea din Mitrievo? Cap de bou ce eşti tu! La moara cea din Mitrievo trebuie să mergi mult mai în stînga, de-a dreptul din oraş pe drumul haznalei. Tu cu capul tulburat ai făcut trei vrîste de prisos. Ţi-ai fi uns gîtul la oraş? — Am păcătuit, dragă, am păcătuit... Cu adevărat c-am păcă-tuit, nu-mi ascund păcatul. D-apoi acu cum să merg? — Du-te tot de-a dreptul pe aleea asta pîn’ ce nu-i da că s-acurmat, apoi îndată s-apuci în stînga şi să mergi pîn’ ce-i trece tot ţintirimul pîn’ la portiţă. Acolo este o portiţă. S-o descui şi să mergi cu Dumnezeu. Cată să nu cazi în şanţ (hîndichi). Da acolo, după ţintirim, să mergi tot pe cîmp, pe cîmp, pîn’ ce nu-i ieşi la drumul haznalei. — Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dragă. Să te mîntuiască împărăţia cerului şi să te miluiască. Da nu mă-i petrece, omule bun? Fă-ţi milă, petrece-mă pîn’ la poartă. — Ei, mai am eu cînd! Du-te singur. — Fă-ţi milă. Fă-mă să mă rog lui Dumnezeu pentru dumnea-ta. Nu văd nimic, să-mi dea o palmă, nimicuţa. Ce întuneric, ce întuneric! Petrece-mă, drăguţă! — Da, am eu vreme de petrecut! Dacă te-i codi cu fiecare, apoi n-o mai scoţi la capăt. — Pentru Hristos, pertece-mă. Şi nu văd eu şi mă şi tem să merg singur prin ţintirim. Mi-i cu frică, dragă, mi-i cu frică, omule bun. — Te-ai legat şi tu de capul meu, oftează păzitorul. Ei, bine, haidem! Păzitorul şi trecătorul se pornesc. Ei merg alăturea, umăr la umăr şi tac. Vîntul, umed şi pătrunzător, le bate drept în faţă, şi copacii, cei nevăzuţi, fremătînd şi scîrţîind, aruncă asupra lor picături mari de ploaie. Aleea aproape delaolaltă e acoperită cu bulhace. — Una n-o pricep eu, zise păzitorul după o tăcere îndelungată: cum de-ai nimerit tu pe-aici? Parcă poarta-i încuiată cu lăcată. Ai sărit zidul ori cum? De-ai sărit, apoi pentru un om bătrîn aşa îndeletnicire nu-i prea de cuviinţă. — Nu ştiu, dragă, nu ştiu. Cum de-am nimerit pe-aici, nici eunu ştiu. Ia, o ademenire. M-a pedepsit Domnul. Cu adevărat că-i ademenire, cel viclean m-a încurcat. Da dumneata, dragă, vasăzi-că, eşti aici păzitor? — Păzitor. — Singur pe tot ţintirimul? Năvala vîntului e atît de puternică, încît amîndoi pentru un moment se opresc. Păzitorul, aşteptînd cînd va mai înceta vîntul, răspunde: — Noi suntem trei aici: unul zace la pat de înferbinţeală, dacelălalt doarme. Stăm de pază pe rînd. — Aşa, aşa, dragă, aşa. Ce vînt, ce vînt! L-or fi auzind şirăposaţii! Urlă ca o fiară cumplită... Of-of-of... — Da tu de unde eşti? — De departe, dragă. Din Vologda-s eu, de departe. Umblu pe la sfintele locuri şi mă rog pentru oamenii cei buni. Să-i mîntuiască şi să-i miluiască Domnul. 219 Păzitorul se opreşte pentru puţin timp, ca să-şi aprindă luleaua. El se aşează la pămînt după spinarea trecătorului şi arde vreo cîteva chibrituri (sîrnice). Lumina celui dintîi chibrit, scăpărînd, luminează pentru o clipă o bucată de alee din stînga, un monument alb cu înger şi o cruce întunecată; lumina celuilalt chibrit, izbucnit într-o flacără mare ş-apoi stins de vînt, alunecă, ca un fulger, pe deasupra părţii din stînga, şi din întuneric se distinge (deosebeşte) numai colţul unui grilaj (gard de fier); al treilea chibrit luminează şi din dreapta monumentul cel alb, crucea cea întunecată şi grilajul din jurul unui mormînţel de copil. — Dorm răposaţii, dorm sărmanii! — bombăneşte trecătorul oftînd tare. Dorm şi cei bogaţi, şi cei săraci, şi cei înţelepţi, şi cei proşti, şi cei buni, şi cei răi. Toţi îs de-un preţ. Ş-or să doarmă pînă la sunetul buciumului. Să-i sălăşluiască Domnul în împărăţia cerului, în vecinica odihnă. — Acu iaca mergem, da o să fie o vreme, cînd şi înşişi vom zace, zise păzitorul. — Aşa, aşa. Cu toţii, cu toţii o să zacem. Nu-i acel om, caresă nu moară. Of-of-of! Faptele noastre cele viclene. Păcate, păcate! Sufletul meu cel ticălos, fără saţ, pîntecele meu cel iubitor de mîncări şi băuturi! L-am mîniat pe Domnul şi n-o să-mi fie mie mîntuire nici pe astă, nici pe ceea lume. M-am înglodat în păcate, ca viermele în pămînt. — Aşa, da tot trebuie să mori. — Asta-i, că trebuie. — Un drumeţ o fi murind mai uşor decît unul de alde mine. — Drumeţi sunt în tot felul. Sunt şi adevăraţi, care îs plăcuţi lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul lor, da sunt şi de cei ce umblă noaptea prin ţintirim, îi bucură pe draci aşa-a! Altul, care-i drumeţ, să vrea îţi dă-n cap c-o coadă de topor şi-ţi iese sufletul. — De ce grăieşti tu aşa? — Ia aş... Ei, iaca-mi pare şi portiţa. Chiar aşa, îi ea. Ian deschide-o, dragă! Păzitorul pe pipăite deschide portiţa, îl scoate pe drumeţ afară de-o mînecă şi zice: — Aici se şi sfîrşeşte ţintirimul. Acu să mergi tot pe cîmp şi pe cîmp pîn’ ce nu-i da de drumul haznalei. Numai tot acolo o să fie şanţul hotarnic, să nu dai în el... Da dacă-i ieşi la drum, s-apuci în dreapta ş-aşa chiar pîn’ la moară... — Of-of-of, oftează drumeţul după puţină tăcere. Da eu acu aşa socot, că n-am la ce să merg la moara cea din Mitrievo... La ce dracu să mă mai duc şi eu acolo? Eu mai bine, drăguţă, voi sta aici cu dumneata... — Ce să mai stai cu mine? — Ia aşa... cu tine mi-e mai vesel... — Ţi-ai găsit şi tu om de veselie! Drumeţule, eu văd că ţie-ţi plac glumele... — Ştiut că-mi plac! zice trecătorul rîzînd răguşit şi c-un hohot mărunt. Of, dragă-drăguţă. Cred că mult l-îi pomeni tu pe drumeţ! — De ce să te pomenesc şi pe tine? — Aşa, că te-am înşelat bine... Ce crezi, că-s drumeţ eu? Nu mai sunt eu drumeţ. — Cine eşti, dar, tu? — Îs un mort... Numai ce m-am sculat din sicriu... Îl ţii mintepe lăcătuşul Gubarev, care s-a spînzurat (în) săptămîna cea albă? Apoi ia, eu şi sunt Gubarev... — Mai spune o minciună! Păzitorul nu-l crede, însă simte în tot trupul o frică atît de grea şi friguroasă, încît se mişcă iute din loc şi începu să pipăiască iute portiţa. — Stai, încotro? zice trecătorul, apucîndu-l de mînă. Hei-hei... vezi-l cum îi! D-apoi cui, dar, mă lepezi pe mine? — Dă-mi drumul! strigă păzitorul, silindu-se să-şi ia mîna. — Sta-ai! Îţi spun să stai şi stai... Nu te zgîlţîi, cîine ticălos!Vrei să fii între vii, apoi stai şi taci pîn’ cînd nu ţi-oi spune eu... Nu vreau eu să vărs sînge, că demult ai fi pierit, ticălosule... Stai! Genunchii păzitorului se îndoiaie. El închide ochii cu frică şi, tremurînd cu tot trupul, se reazemă de zid. El ar răcni, însă ştie că răcnetul nu va ajunge la loc locuit de oameni... Alăturea cu dînsul stă trecătorul şi-l ţine de mînă... Vreo trei minute trec în tăcere. — Unul îi bolnav de înferbinţeală, celălalt doarme, dar al treilea îl petrece pe drumeţ, bombăneşte trecătorul. Buni păzitori, se poate de plătit hacul! Nu, frate, tîlharii întotdeauna au fost mai harnici decît păzitorii! Stai, stai, nu te mişca... Trec în tăcere cinci, zece minute. Însă iată că vîntul aduce un şuier. — Ei, acu mergi, zice trecătorul, lăsînd mîna. Du-te şi roagă-te lui Dumnezeu c-ai rămas viu. Trecătorul şuieră şi el, o dă de fugă de la poartă şi s-aude cum sare şanţul. Presimţind ceva nu prea bun şi tot încă tremurînd de frică, păzitorul nehotărît deschide portiţa şi, cu ochii închişi, aleargă înapoi. La cotitura cea dinspre aleea cea mare el aude grăbindu-se nişte paşi, şi cineva îl întreabă cu un glas şuierător: — Tu eşti, Timofte? Da unde-i Dumitraş? Iar trecînd cu fuga toată aleea cea mare, el zăreşte în întuneric o luminică micuţă şi nesenină. Cu cît e mai aproape de luminică, cu atît mai multă frică simte şi cu atît e mai puternic presimţă-mîntul unei trebi rele. „Lumina parcă-i în biserică, gîndeşte el. De unde să fie ea acolo? Mîntuieşte şi miluieşte, Maica Domnului. Aşa este!“ Un moment păzitorul stă în faţa ferestrei sfărîmate şi cu groază se uită în altar... Lumînarea mică de ceară, care au uitat s-o stingă tîlharii, arde într-o flacără tremurătoare de vînt ce năvăleşte prin fereastră şi aruncă pete roşii, nelucitoare asupra veşmintelor, aruncate în toate părţile, şi a dulăpaşului cîrligat, asupra numeroaselor urme de picoare lîngă prestol şi jertfelnic... Mai trece puţin timp şi vîntul urlător duce prin ţintirim grăbitoarele şi neliniştitele sunete de alarmă... Octombrie 1906 Şapte păcate de moarte Povestire de S. L a g erlöf Odată duhul cel rău şi ispititor a vrut să-şi facă rîs de un pustnic sfînt şi înţelept. El s-a prefăcut în ţăran şi, înfăţişîndu-se dinaintea pustnicului, care atunci taman aştepta spovăduitori, i-a zis: — Părinte sfinte! Eu sunt plugar şi fecior de plugari. Eu mă ridic la începutul zorilor şi niciodată nu uit să citesc rugăciunile cele de dimineaţă, iar după aceasta toată ziua lucrez la cîmp. Hrana mea-i pîine şi apă, iar cînd vreau să le fac plăcere prietenilor mei, apoi îi ospătez cu miere şi cu poame. Eu sunt singurul sprijin al părinţilor mei bătrîni. Nevastă n-am şi de femei nici nu gîndesc. Umblu la biserică cu stăruinţă şi dau în jertfă a zecea parte din ceea ce am. Părinte, aceasta-i toată spovada mea. Îmi dai dezlegare? 223 — Fiule, a răspuns pustnicul. Tu eşti cel mai drept şi cuvios om dintre toţi pe care îi ştiu eu. Eu cu dragă inimă îţi voi da dezlegare, dar dă-mi voie să-ţi povestesc dintîi ce s-a întîmplat nu prea demult pe aici. Pentru tine aceasta va avea folos: tu vei auzi ce fapte rele fac uneori oamenii şi vei afla că oamenii care le-au săvîrşit au fost nişte păcătoşi nenorociţi în rînd cu tine. — Părinte, tu mă îndemni spre fudulie, a zis ispititorul. — Doamne fereşte de aşa păcat mare, a răspuns pustnicul. Cînd vei auzi povestea mea, vei gîndi altmintrelea. Şi el a prins a povesti: — Stăpînul curţilor celor bogate de pe celălat mal al rîului a hotărît odată să-şi mărite fiica sa după un om puternic, care foarte a iubit-o. Aceasta a fost împotriva copilei, căci ea dăduse de acum cuvînt altuia. Ea a scris scrisoare alesului inimii sale şi i-a spus că tatăl său o sileşte să se mărite după altul. „Pentru aceasta o mie de ori mă iert cu tine, a scris ea, şi mă rog să nu faci asupra ta nimica din pricina mea, căci în suflet eu îţi rămîn credincioasă“. Tatăl ei a găsit scrisoarea scrisă şi, pe ascuns, a ars-o. Venit-a ziua nunţii, care pentru biata copilă a fost ziua plînsului şi a lacrimilor. Dar în biserică ea n-a plîns, numai faţa parcă i s-a împietrit de scîrbă. Dar toţi oamenii în biserică plîngeau, uitîndu-se la dînsa. Tatăl ei — şi el a luat seama că faţa ei i s-a împietrit de scîrbă. Şi el s-a speriat, gîndind despre aceea ce a făcut el. Cînd toţi s-au întors din biserică, el a chemat copila în casa cei din turnul ce-l vezi în ograda curţilor şi i-a zis: — Dragă copilă, eu îs vinovat înaintea ta. Şi măcar că era om fudul, dar a căzut înaintea ei în genunchi şi i-a spus că a făcut o faptă nevrednică, i-a luat scrisoarea şi i-a ars-o. El se temea că alesul ei, îndată ce va afla despre nunta prepusă, va veni călare cu ostaşii săi şi îşi va lua mireasa. — Singura dezvinovăţire pentr u tine, tată, este aceea că n-ai ştiut ce scîrbă îmi faci, i-a răspuns fiica. Ea a ieşit din turn şi a întîlnit afară pe soţul ei cel tînăr. — De ce eşti, dragă, aşa de mîhnită? a întrebat el. — Pentru că eu am un ales al inimii mele, pe care am jurat să nu-l uit niciodată. — Nu te scîrbi că te-ai cununat cu mine, a răspuns el. Eu te iubesc cu o dragoste adîncă şi sunt încredinţat că nimenea nu va purta aşa grijă, ca să fii fericită, cum voi purta eu. — Aceasta gîndeşte fiecare, care iubeşte, a zis ea în sfîrşit. — Spune numai, ce trebuie să fac eu, ca să alung scîrba de pefeţişoara ta? a întrebat el. Atunci eu voi dovedi că am drepta-te.Tînăra, auzind aşa cuvinte, a gîndit: „Să-i spun oare, poate Dumnezeu îi va muia inima“. Şi ea i-a spus despre jurămîntul cu care s-au schimbat cu iubitul ei; cel ce va călca acest jurămînt îl pune pe altul să-şi rupă firul vieţii în ziua nunţii. Şi iată astăzi iubitul meu are să se ucidă, a zis tînăra. Dă-mi voie să mă duc la dînsul să opresc mîna ucigătoare! Mare a fost puterea scîrbei acestei femei tinere. Măcar că bărbatul a gîndit: „Dacă îi voi da drumul la cel ce o iubeşte, apoi mai mult n-o mai văd“, dar tot i-a zis cu silinţă: — Fă cum ştii. Ea s-a sculat şi l-a mulţumit cu lacrimi. Şi apoi s-a dus în sala cea mare la oaspeţi, care stăteau pe lîngă mesele gătite şi cu nerăbdare aşteptau cînd se va începe masa cea mare, căci flămîn-zise bine după drumul lung de la biserica sătească pîn’ la curţi. — Dragi oaspeţi, a zis tînăra, eu trebuie să vă spun că cuînvoiala soţului meu mă duc acuma la iubitul meu, căci el vrea să 225 se ucidă din pricină că nu m-am ţinut de cuvîntul dat lui. Eu mă duc să-i spun că n-am făcut aceasta cu bună voie, dar de nevoie. Nu vă miraţi că merg singură: aşa poruncă nu se încredinţează nici trimisului, nici scrisorii. Dar pe dumneavoastră vă rog — beţi, mîncaţi şi vă veseliţi, pînă cînd nu voi fi eu de faţă. Eu mă voi întoarce înapoi îndată ce îl voi scăpa pe iubitul meu de moarte. Toţi oamenii plîngeau pe cînd povestea ea despre amarul ce-o aştepta şi ziceau: — Noi nici nu vom bea, nici nu vom mînca, dacă ai la inimă aşa amar. Du-te, iar cînd te vei întoarce, atunci noi ne vom pune la masă. Cînd tînăra trecea prin ograda curţilor, din bucătărie se auzea un zgomot puternic. Bucătarului i se spusese că masa cea mare se va amîna vreo cîteva ceasuri. Bucătarul se mîhnise că fripturile lui vor sta prea mult la foc şi se vor face scrum. El a răsturnat o tingire foarte mare cu untură şi a zvîrlit jos o coşniţă întreagă cu ouă. Apoi l-a trîntit la pămînt pe băiatul de curte care-i venise cu noutatea neplăcută şi s-a îndîrjit la dînsul cu o mătură mare, ca să-l bată. Tînăra, ce trecea prin ogradă, l-a rugat să-i deie băiatului pace. El a ascultat-o şi a strigat: — Blagoslovit este Dumnezeu, ce te-a făcut aşa de blîndă! Mai mult n-am să te amărăsc! Şi el a păstrat mîncările fierbinţi multe ceasuri fără nici o ropşire de mînie. Iar tînăra s-a pornit singură prin pădurea deasă. Ea a vrut să vie la iubitul ei singură, fără străjeri. În pădure trăia un hoţ. Din bordeiul lui el a văzut pe femeia tînără, ce mergea pe drum. Pe mîini ea avea inele şi pietre scumpe, iar mijlocul trupului îi era împodobit cu un brîu de argint. Atunci hoţul şi-a spus în gînd: „Aceasta-i o femeie slabă, să-i iau toate lucrurile de aur şi de argint. Aceasta îmi va fi destul, ca să mă duc în altă ţară, să lepăd viaţa mea asta hoţească şi să mă fac om cinstit“. Cînd s-a apropiat tînăra de dînsul şi el i s-a uitat în faţa ei, apoi s-a oprit deodată. Domnul îi dăduse ei o frumuseţe nespusă. Hoţul a gîndit: „Eu nu pot să mă ating de dînsa. Ea-i mireasă, eu nu pot ca copila aceasta dragă să se întoarcă la nuntă prădată“. Şi, temîndu-se de Dumnezeu, care a făcut pe femeie aşa de frumoasă, i-a dat drumul. În aceeaşi pădure trăia un pustnic sfînt, care îşi chinuia trupul cu aceea că nu dormea şase zile şi şase nopţi pe săptămînă. De această dată venise de acum a şaptea noapte, iar el tot nu dormea, căci mulţi bolnavi şi amărîţi veniseră la dînsul. El de acum le dăduse drumul la toţi, cînd a văzut pe tînăra femeie că iese dintr-un desiş de copaci. El a gîndit: „Cum oare va trece călătoarea aceasta peste rîuleţul revărsat şi mîniat, care a rupt ieri noapte podul şi l-a dus cu apa?“ El s-a ridicat din patul lui, s-a dus în urma tinerei femei, a luat-o în spate şi aşa a trecut cu dînsa rîul. Cînd s-a întors înapoi, vremea somnului de acum trecuse şi el trebuia iarăşi să privegheze şapte zile şi şapte nopţi din pricina femeii tinere. Dar el nu se mai mînia. Ea era aşa de dragă tuturora, că fiecare era bucuros să facă ceva pentru dînsa. În sfîrşit, tînăra a venit la casa omului iubit. Dar iubitul ei se depărtase de acum în odaia lui, încuiase uşa cu un zăvor greu şi gătise suliţa sa, ca să se străpungă. Şi cînd bătea ea în uşă, el nu vroia să deschidă. Tînăra nu mai putea acum nici să strige, nici să roage, căci de frică prăpădise glasul. Dar lacrimile ei curgeau în rîuri pe podelele de piatră, şi de după uşa de stejar el auzea plînsul ei. Ascultînd acest plîns, el n-a putut să se ucidă şi i-a deschis uşa. 227 Ea a stătut dinaintea lui şi a prins a spune cum au măritat-o cu de-a sila. Cînd s-a încredinţat el că ea tot îl iubeşte, apoi a jurat că nu se va ucide. El a sărutat-o pe dînsa cea de pe urmă dată, şi ei amîndoi au simţit într-aceeaşi vreme toată bucuria şi tot amarul ce poate să simţească omul în viaţa lui. — Ei, acum du-te, tu nu eşti de acum a mea, ci a altuia, i-a zis el în sfîrşit. — Dacă eu nu pot, a răspuns ea. Dar iubitul, depărtînd-o de la sine, i-a zis: — Eu nu vreau să amăgesc credinţa celuia care ţi-a dat voie să vii la mine. El a poruncit să se puie şeile pe doi cai şi a dus-o călare în casa tatălui ei. Toate acestea pustnicul i le-a povestit vicleanului ispititor, măcar că încă nu ştia cu cine are trebuinţă. După aceasta pustnicul a întrebat cine din toţi oamenii pomeniţi a pierdut mai mult. Pustnicul era un om foarte înţelept şi ştia prea bine că aşa oameni fără păcat, cum spune că este ispititorul, pe lume nu se mai află. Povestind istoria aceasta, el gîndea să-l prindă pe ispititor, cu ce păcat dintr-acele şapte păcate de moarte este mai mult îngrelat sufletul lui. Judecînd după răspuns, cine a jertfit mai mult: tatăl, mirele, oaspeţii, bucătarul, hoţul ori iubitul, pustnicul gîndea să afle ce păcat — fudulia, necredinţa, lăcomia, mînia, iubirea de avere, lenea ori curvia îi umple sufletul. Omul sfînt ştia prea bine că fiecare se mira mai mult de fapta ceea care pentru dînsul era mai grea de împlinit. Dar ispititorul n-a luat seama la aceasta. — Mie mi-i cam greu să răspund la întrebarea ta, a zis el. Mi se pare că mirele a jertfit nu mai mult decît iubitul, iar oaspeţii au jertfit tot atîta cît a jertfit hoţul. Cu toţii sunt vrednici de cea mai bogată răsplată. El gîndea că pustnicul va rămîne mulţumit cu acest răspuns, dar sfîntul pustnic a zis cu frică: — Pentru Dumnezeul Cel Milostiv, zi că o faptă dintre toate acestea îi mai bună ori mai vrednică decît alta! — După părerea mea, sfinte părinte, tot nu-i uşor ce au făcut aceşti oameni, a răspuns ispititorul. Şi pentru asta eu nu pot să spun că o faptă îi mai bună decît alta. Pustnicul s-a aplecat la urechea ispititorului şi a zis c-un glas blînd: — Te rog să-mi spui, a cui faptă-i mai bună? Ispititorul se tot da în lături şi-l ruga să-i deie dezlegare. — Vasăzică, tu ai toate cele şapte păcate de moarte! — a strigat pustnicul mirat. Tu eşti, pesemne, diavol, dar nu om! Cu aceste cuvinte el a ieşit afară din bordeiul lui, şi-a făcut cruce şi a zis: — Du-te de la mine, satană. Atunci ispititorul a văzut că s-a dat de gol. El şi-a luat îmbrăcă-mintea lui şi a zburat în sus ca un liliac mare şi negru. Dorinţa lui cea rea şi vicleană nu numai că a fost zădărnicită de Dumnezeu, dar prin mila Celui Atotputernic s-a îndreptat spre folosul oamenilor. Povestirea pustnicului mulţi ani a slujit oamenilor pentru cercetarea adîncului sufletului omenesc. Dacă te foloseşti bine de povestirea aceasta, apoi ea este ca volocul în mîinile pescarului, precum arunci volocul în mare, ca să prinzi peşte, tot aşa şi povestirea aceasta o arunci în sufletul omului şi-i scoţi păcatele lui la vedere, ca ele să fie biruite. Septembrie 1912 FOLCLOR ŞI FOLCLORISTICĂ DIN CÎNTECELE POPULARE ALE BASARABIEI Dorul Spuneţi, spuneţi, blînde stele, Focul lacrimilor mele, Spuneţi voi, privighetori, Şi voi, frumuseţi de flori. Numai voi-n această lume Ştiţi al meu necaz şi nume, Numai voi aţi plîns şi eu Taina sufletului meu. Drăguliţa primăvară A sosit voioasă-n ţară, Mi-a adus ea mîndrul soare Ş-un sîn plin de lăcrimioare, Mi-a adus o luna plină, Ca s-o scald eu în lumină. Lunca rîde şi-nverzeşte, Doru-n suflet se trezeşte. Izvorul curge în vale, Aducîndu-mi dor de cale. Daţi-mi, daţi-mi aripioare, Să mă duc în depărtare, Peste munţi şi peste mare. 231 Daţi-mi aripi sprintenele, C-aud glas de turturele. Duce-m-aş şi tot m-aş duce, Dor să nu mă mai apuce. Duce-m-aş în cale lungă, Dor să nu mă mai ajungă. Bate luna printre nouri, Stelele în cer lucesc, Inima îmi plînge-n mine De necazul ţărănesc. Cules de Al. M. 4 februarie 1907 Cîteva colinde de Sf.ăîntulîCrăciun (Adunate din norod) I Doi boieri de cei mari, O! Leroi, Doamne*! Ca şi doi drumari, O! Leroi, Doamne! Vin din Rusalim, Merg spre Vithleem. Dară cine sunt? Îi Iosif cel sfînt Şi Maria sfîntă, * Cuvîntul Leroi n-are nici o însemnare, „O, Leroi, Doamne“ se cîntă după fiecare stih pentru frumuseţe. Care aşa cuvîntă: — Iosif, mi-i greuDe acest drum rău. Vină să ne odihnim. Şi să ne umbrim. De un plop au dat Şi acolo au stat, De s-au răcorit. Plopul că s-o clătinat, Umbra că s-au tras, Soarele i-au ars... Sfînta Maria Mult se supără Şi mi-l blestemă, Din gură-mi zicea: — Plop afurisit,Să nu fii rodit, Să creşti tot în sus, Umbră nu mi-ai adus! Iară au plecat Şi ei mi-au plecat Prin văi şi vîlcele, Mirişti, păpuşoişti. Precista au picat, Căci s-au împiedicat De-o tufă din cale. Ea, oftînd cu jale, Din gură-mi zicea Şi mi-o blestema: — Tufă-afurisită, 233 Să nu creşti în sus, Cine de tine se va-mpiedica, Toţi te-or blestema... Iar au mai plecat, Un măr au aflat. Şi ei s-au odihnit, Mărul i-au umbrit, Umbra ş-au lăţit, Soarele au pierit. Sfînta Maria Către măr zicea: — Mărul înflorit, Să fii tot rodit! Să creşti tu în lături, Să sporeşti în roduri! Iar Iosif grăia Precistei îi spunea: — Hai să ne grăbim, La sfîntul Vithleem, Că iată, îi seară Şi-nnoptăm prin ţară. Şi ei s-au sculat Şi-ndată-au plecat Către Vithleem. Cu toţii să trăim La anul şi la mulţi ani! II Dormiţi, domni, dar nu dormiţi, Florile dalbe. De-mi dormiţi, de nu-mi dormiţi, Florile dalbe... Faceţi focul cum mai mare Şi aprindeţi o lumînare Ş-o candelă la icoană Şi-mi ieşiţi şi pîn-afară, De îl vedeţi pe Hristos, Cum vă vine de frumos, De frumos, de cuvios Cu veşmîntul mohorît, Lungu pîn-în pămînt. Într-amîndoi umerei Scrise-s doi luceferei. Mîna stîngă crucea duce, Şi-n cea dreaptă, busuioc. Crucea-i a bătrînilor, Busuiocu-a fetelor, Sănătatea a tuturor. Sculaţi, stăpîni, nu dormiţi, Că nu-i vremea de dormit, Ci-i vremea de-mpodobit. Scoală, stăpînă, slujnicele, Să aştearnă mesele, Să umple păharele, Că vă vine Naşterea, O Naştere de Împărat Al lui Hristos Cel Luminat În giulgiuri înfăşurat. 235 Vine Domnul Dumnezeu Cu o ceată de îngeri, Făcînd slujbe şi cîntări. Vine Domnul Dumnezeu Cu o ceata îngerească, Pe diavoli să-i biruiască. Vine Domnul Dumnezeu Cu Vanghelia deschisă, În mînă cu făclia aprinsă... Cînd Dumnezeu se năştea, Rouă peste cîmpi cădea, Prin păduri lumini ardea, Din nuiele — luminele. Dumnezeu aşa zicea: — Pomeniţi Naşterea mea. Cît de rar, în zile mari! IV Ce seară-i astă-seară? Aceasta-i seara de Crăciun, Să te veseleşti, om bun, La cea masă de mătasă. — Dar pe masă ce mai sunt?Că mai sunt făclii arzînd. — Printre făclii ce mai sunt?Că mai sunt colaci de grîu. — Printre colaci ce mai sunt?Tot păhăruţe cu vin. — Dar la masa cine-mi şede?În capul mesei Şede Bunul Dumnezeu. De-a dreapta lui Dumnezeu Şede sfîntul Petru. La stînga lui Dumnezeu Şede sfîntu(l) Ion, Iar lîngă dînsul, stăpînul casei Tot închină şi suspină; Şi-nchină la răsărit, Să-l audă Domnul Sfînt, Domnul Sfînt pe-acest pămînt, În toarta paharului, În lumina soarelui; În buza paharului Scris îi spicul grîului, În fundul paharului Scrisă-i viţa vinului. Dumnezeu din gură au grăit: — Hai, noi, Petre, să mergem C-avem mari de cununat Şi încă mici de botezat. — La cei mari dar ce le vom da? — Le vom da boi buni, ne-nvăţaţi, Ei vor trăi şi-i vor învăţa. — La cei mici dar ce le vom da?Le vom da cai mîndri, ne-nvăţaţi, Vor creşte şi-i vor învăţa. V Din Maica Precista s-au născut Domnul Hristos pe pămînt. Lui Iuda i-au fost urît: Iuda, iubitor de bani, L-au vîndut la ai săi duşmani Numai cu treizeci de bani. Cînd banii în mînă i-au pus, Luatu-l-au şi l-au dus Pe dealul Golgotha în sus: Sus pe cruce că l-au pus, Cu suliţa l-au străpuns, Mult sînge şi apă-au curs. Luna s-au îmbrăcat în sînge, Îngerii au prins a plînge Şi stelele încă toate, Că n-au fost vrednic de moarte. Luna-n sînge s-au îmbrăcat, Soarele s-au întunecat; Şi de-acolo l-au luat, Groapa-n piatră i-au săpat Şi acolo l-au îngropat. Grele străji i-au aruncat, Să străjuiască pe Împărat! Dumnezeu ce au poruncit? Străjile toate au înlemnit. Tu eşti Maică adevărată, C-ai născut fiu fără tată. De acum pîn-în vecie Mila Domnului să fie, Cu dar şi veselie! Aceste case, aceste curţi, Domn, Domn din cer, Aşa-nalte, minunate, Domn, Domn din cer (după fiecare stih), De-s cu ceru-asemănate. Dar în ele cine-mi şade? Şade Bunul Dumnezeu Şi cu Maica Precista. Lîngă Bunul Dumnezeu Şade moşul, moş Crăciun. Lîngă moşul, moş Crăciun, Şade sfînt, sfîntul Ştefan. Lîngă sfînt, sfîntul Ştefan Şade sfînt, sfîntul Vasile, Lîngă sfînt, sfîntul Vasile. Şade sfînta Bobotează. Lîngă sfînta Bobotează Şade sfînt, sfîntul Ion. Lîngă sfînt, sfîntul Ion Şade sfîntul Constantin. Sus, mai sus, s-a înălţat, Apa mării a rîurat, Văile a răsunat, Pietrele a răsturnat, Boieri mari s-au deşteptat Şi pe Domnul au lăudat. Dormiţi, dormiţi, vă culcaţi Şi pe noi ne ascultaţi, Dormiţi, dormiţi, odihniţi Şi pe noi ne dăruiţi Tot cu aur şi argint, Bunătăţi de pe pămînt, C-am umblat din sat în sat Şi pe la toţi am urat*. Auzite şi adunate de Al. Mat-ci Decembrie 1912 Obiceiurile şi rînduielile nunţii la moldovenii basarabeni Nunta în viaţa ţăranului nostru moldovean este una din cele mai vesele petreceri. De aceea, cînd vine toamna, vremea nunţilor, aproape toţi sătenii iau parte la ele. Ţăranul a înţeles foarte bine însemnătatea nunţii pentru om şi a înconjurat-o cu obiceiuri şi rînduieli frumoase, care au înţelesul lor adînc. Aceste obiceiuri se schimbă după locuri, dar cele mai de seamă rămîn aceleaşi pretutindeni ( peste tot locul). Iată-le cele mai însemnate. * Colindele Crăciunului, după cum vedem, nu toate povestesc despre naşterea lui Hristos. Unele (de pildă, colinda V) povestesc chiar despre răstignirea şi moartea Mîntuitorului, iar altele nu ne povestesc nici aceasta, ci ne spun numai despre Dumnezeu, Mîntuitorul, despre sfinţi şi altele,— aşa cum le întîlneşte norodul moldovenesc. Se închipuieşte de la sine că închipuirea aceasta adeseori este foarte greşită şi deci nu se potriveşte cu învăţătura sfintei biserici. Colindele deci numai ne arată cum îşi închipuieşte norodul prost adevărurile creştineşti, dar nu pot să ne deie aceste adevăruri în toata întregimea lor. 1. Logodna Flăcăul care s-a pornit mire vine la o casă şi face întrebări despre fată, cum este ea, cîtă zestre are şi altele. Apoi, împreună cu starostele, se duce la fata cu care vrea să se căsătorească. Dac-au intrat în casă, fata se duce de se împodobeşte şi, venind, sărută mîna la toţi cei bătrîni, iar cu flăcăul dă mîna. Cineva din bătrîni îi scoate pe dînsa şi pe mire în tindă, şi ei acolo mai vorbesc. Dacă se plac unul la altul, apoi spun la bătrîni că se plac, iar dacă nu, apoi vorba se sfîrşeşte şi nunta se strică. Logodna se face tot atuncea astfel: mireasa şi mirele îşi schimbă inelele şi mireasa îi dă mirelui o şalincă, iar el ei, de obicei, 3 ruble. După asta se înseamnă ziua răspunsului. 2. Răspunsul În ziua însemnată, părinţii miresei se duc la mire ş-acolo se pun în cale (se învoiesc) şi-i văd gospodăria mirelui. Părinţii mirelui şi ai miresei trebuie să spuie care ce dă la fiii lor. Asta şi se numeşte „răspuns“. La răspuns, neapărat sunt de faţa vreo cîteva rude de ale mirelui şi ale miresei. Ele se pun ca martori ale celor petrecute în casa mirelui. Tot atunci se înseamnă şi ziua nunţii. Cînd au venit toţi la învoială, cineva iese afară şi dă de trei ori din puşcă sau din pistol. Apoi se toarnă vin în pahare şi toţi cei de faţă beau şi se veselesc pîn’ dimineaţă. 241 3. Nunta Cu o săptămînă înaintea nunţii, mirele cu tovarăşii săi vine la mireasă şi ia cămaşa de mire, cusută de mireasă. Tot mireasa le coase cămăşi şi socrilor. Rînduielile nunţii se încep, de obicei, sîmbătă, dacă ziua cununiei este duminică, însă altfel se întîmplă foarte arareori. În ajunul cununiei, mirele şi mireasa tocmesc ţigani (muzicanţi) deosebit. Mirele joacă la casa lui cu flăcăii-tovarăşii săi, iar mireasa joacă cu fetele ce se aduna la dînsa. În aceeaşi zi se pornesc călări prin sat conocarii mirelui şi vorniceii miresei şi poftesc la nuntă. Aceşti flăcăi sunt împodobiţi cu flori la piept şi la cuşmă, unul dintre ei are un colac mare legat cu busuioc. Intrînd în casă, unul zice: — „V-a poftit cuconul mirele şi cucoana mireasa, şi cuconii socrii cei mari, şi cuconii socrii cei mici, şi noi ostenitorii, poftim, mă rog, la nuntă“. Cu aceste cuvinte el toarnă din ploscă vin în pahar şi-i cinsteşte pe toţi cei de faţă. Aşa umblă vorniceii pe la toate rudele şi pe la toţi cunoscuţii. Între acestea mirele se porneşte la mireasă cu căruţele şi cu toţi nuntaşii, înainte merge el călare cu vorniceii, iar după dînşii, căruţa cu ţiganii, care cîntă tot drumul marşuri şi jocuri şi, în sfîrşit, vreo cîteva căruţe cu nuntaşi — rude şi cunoscuţi de-ai mirelui. Căruţele merg foarte repede, în toată fuga cailor, şi nuntaşii chiuie mereu. Cînd a sosit nunta, mireasa iese din casă şi-l udă pe mire cu apă. Apoi, toţi se duc la gazda mirelui (la casa vreunui om). Acolo aşteaptă să vie vorniceii miresei să-i poftească la dînsa. Vorniceii vin pe jos cu ţiganii, îl iau pe mirele cu nuntaşii lui şi cu toţii se duc la mireasă. Intrînd în casa miresei, se pun la masă. Cînd se sfîrşeşte masa, toţi nuntaşii „ies afară cu dansul“, adică se iau de mînă dintîi toţi vorniceii, apoi nunul cu nună şi la urmă mirele cu mireasa şi, ieşind din casă, încep a juca. Ţiganii atunci cîntă de jocul cel mare. Dacă se strică jocul, toţi iarăşi intră în casă şi de-aici se petrece partea cea mai jalnică a rînduielilor de nuntă. Mirele şi mireasa se pun în genunchi înaintea părinţilor, iar vreun om, stînd în picioare, zice „iertăciunea“. În timpul iertă-ciunii mirele şi mireasa plîng, de asemenea, şi părinţii lor. Dacă se scoală din genunchi, mirele şi mireasa sărută mîna la părinţi. După iertăciune, un flăcău din nuntaşi mai zice şi „conocăria“, stînd la uşă. Şi „iertăciunea“ şi „conocăria“ sunt foarte frumoase şi în diferite feluri. Conocăria — Bună dimineaţa, cinstiţi socri-mari! — Mulţumesc dumneavoastră, băieţi militari, Dar ce îmblaţi, ce cătaţi? — Ce umblăm, ce cătămLa nime samă nu dăm, Că multe mări am trecut, Multe ţări am bătut, Nime seama nu ne-a luat. Dar cine sunteţi dumneavoastră, Să ne luaţi sama noastră? Dar fiindcă ne-ntrebaţi, Să ne luaţi cu-ncetul Şi cu binişorul, Să ne dăm cuvîntul cu adevăru Că de multe ce se-ndeasă, Vom spune una mai aleasă. Ales tînărul nostru-mpărat Dimineaţa s-a sculat, Faţa alba s-a spălat, Chica neagra-a pieptănat, Din trîmbiţă a sunat, Mare oaste-a adunat. l, Ş-a adunat o sută de feciori de gheneral, De boieri de cei mai mari. Ş-au plecat vînătorii să vîneze Valea din sus, Dinspre apus, Pîn’ cînd juncanii au stătut Şi potcoavele au pierdut. A stătut toata oastea în mirare, Unii zic că este urmă de zînă, Să-i fie împăratului cunună. Aşa se mai chibzuiesc Şi se găsesc alţi vînători, Mai cunoscători Şi zic că este umbră de căprioară, Să-i fie împăratului soţioară. Dar nunul cel mare Cu grija-n spinare, Călare pe-un cal, Ca un Docipal, Se ridică-n scări, Se îmflă în nări Şi face ochii roată Peste oştirea toată, Şi cînd încoace priveşte, Aici zăreşte O floricică frumoasă Şi drăgăstoasă, Şi văzînd că nu-nfloreşte, Nici nu rodeşte, Nici locul nu-i prieşte Şi mai mult se fereşte, Ne-a trimis pe noi şase jerpani, Călări pe patru juncani Cu coamele-ncîlcite, Cu frîurile zugrăvite, Cu unghiile custurite Şi cu cozile-mpletite, Ca cu toţii să pornim Şi la curţile dumneavoastră să venim, Ca floricica s-o luăm Şi la împarat s-o dăm. Pornim Şi venim Pe faţa pămîntului, Pe aburii vîntului, Bînd şi chiuind Şi din pistoale trăgînd. Caii cu rînd Pe nări flăcări lăsînd Şi nechezînd, Şi din unghii scăpărînd — Păn-am sosit Şi v-am găsit. Acum ori floricica să ne-o daţi, Că nicăieri n-aveţi să scăpaţi, C-am venit cu pocloane de-argint, Să scoatem floricica din pămînt, S-o scoatem cu rădăcină, S-o sădim la împăratul în grădină, Ca acolo să -nflorească Şi să rodească, Locul să-i priască Şi să nu se vestejească. Dacă dumneavoastră, socri-mari, Gîndiţi că suntem tîlhari, Avem şi bilet De la al nostru împărat. Cine ştie carte latinească Să vie să ne-o citească, Iar cine nu ştie Să nu vie, Ci ca de foc să se ferească. Să ne aduceţi, socri-mari, Oameni cărturari: Vreun popă cu barba deasă, Să ne citească carte-aleasă; Ori vreunul cu barba rară, Să ne ţie pîn-în seară, Ci unul cu barba ca fusul, Să ne deie curînd răspunsul. Răspunsul nostru este-aşa: Şase pahare de vin, Şase mahrame de in De care se găsesc aici, Cusute cu fluturi şi cu arnici. Las’ să fie şi de mătasă, Numai să fie de-aici din casă, De la cinstita mireasă, Să nu fie de la vecine, Să păţim vreo ruşine, Că atunci va fi cinstea noastră Şi ocara dumneavoastră. Socri-mari, ascultaţi Şi în urechi băgaţi: Cînd va da soarele -ndesară, Mare oaste vă-mpresoară, Dacă nu-ţi avea bucate de ajuns, Să va căutaţi loc de ascuns, Să aveţi buţi cu vin, Car cu fîn, Vaci lăptoase, Fete frumoase. Să mai aveţi, socri-mari, Şi lăutari; Să vie şi tot satul, Ca să se veselească -mpăratul, Cînd va fi soarele îndeseară, Mare oaste vă-mpresoară. Să lărgiţi casa, că vine împaratul Îndată cu oştirea lui toată: O sută cincizeci şi cinci Din cei mai voinici Cu feţele alese. Noi nu suntem ciobani de la oi, Să descălecăm în gunoi, Nici morari beţi, Să descălecăm prin scăieţi, Ci suntem boieri mari, Ghenerali, De lîngă mare, De unde soarele răsare. Nouă să ne aduceţi scaune de argint, Să descălecăm aici pe pămînt Sau să întindeţi covoare, Să descălecăm în pridvoare. La cai să daţi fîn, Zizdeu verde, Cosit din noaptea Sfîntului Gheorghe, Cu roada neluată, Cu floarea nescuturată, Strîns în sărbători De două fete surori. Caii noştri să mănînce Şi din capete să nu mişte; Caii noştri să beie Şi din capete să nu deie. Noi am descăleca, Am mai sta, Am mai ura, Dar ni-i frică că vom însera Şi avem de trecut stînci, Văi adînci, Munţi cu brazi mărunţi Şi întunecoşi, Bine v-am găsit sănătoşi! Pune plosca la gură, socru-mare, Ce s-a făcut s-a făcut, Nu mai este de desfăcut, Să dai numai opt boi Şi şapte vaci, Şi apoi să rabzi şi să taci. Ţine, socru-mare, Îţi dau plosca, Ia astă rădăcină uscată, La şezut crăcănată, Pe-aicea lată, pe-aicea lată. Ia închina, soacră, o dată, Să nu o săruţi tare, Că şi căciula din cap îţi sare. Să o săruţi mai binişor, Să-ţi paie mai dulcişor. Poftim de beţi şi vedeţi Că rachiu-i de la Piteşti, Iar nu ţuică de-a dumneavoastră, Cînd bei multă, Te umfli în burtă, Faci burta dobă, Intri după sobă Şi stai cu greierii la vorbă. Tot urînd, socri-mari, Vedem că toţi au rămas Cei de la spate Cu gurile căscate. Cei dinainte Cu gurile înţepenite. Aduceţi dar un vas cu prune uscate, Să aruncăm la ieste guri căscate; Un putinoi cu lapte bătut, Să le turnăm pe gît; O strachină cu poame, Să dăm la ieste cucoane, Că vedem că au slăbit de foame. Şi vreo cîţiva căţei de usturoi, Să dam pe la aceşti ciocoi, Fiindcă au poftit pe la noi, Mulţi, înalţi, luminoşi, Bine v-am găsit sănătoşi. Conocăria adusă mai înainte, precum şi altele, care tot sunt în felul ei, arată ce însemnătate mare dă poporul nostru nunţii şi petrecerilor ei şi cît de frumos îşi spune el simţirile puse în inima lui la căsătorie. Conocăria, după cum se poate de văzut, este o zugrăvire a rînduielilor nunţii făcută în chipuri foarte atrăgătoare. Fiecare trebuie s-o spuie, că mai rar găseşti în orişice scriere aşa chipuri ca acelea ce sunt date de popor în conocărie. Să trecem la obiceiurile care urmează după rostirea conocăriei. Îndată ce s-a spus conocăria, mireasa prinde a se găti de plecare. Toţi nuntaşii flăcăi scot zestrea ei din casă ş-o pun în căruţă. Fiecare lucru scos, flăcăii îl joacă aruncîndu-l în sus; cînd ajung la ladă, fraţii cei mici şi surorile miresei (dacă îi are) se iau de mîna şi nu-l lasă pe mire să ia lada, zîcîndu-i: — „Nu-ţi dăm lada, răscumpără pe leliţa“. Mirele dă vreo cîteva copeici, şi lada se pune-n căruţă cu celelalte lucruri de-ale zestrei. Ş-apoi toată nunta se porneşte la mire acasă. Înaintea pornirii, soacra cea mică (mama miresei) îi leagă pe nun, pe nună şi pe rudele lor cu şervete. Dacă nunului şi nunei nu le place cu ce îi leagă, apoi ei azvîrl într-o parte şervetele şi cer altele. Mirele o aşază pe mireasă şi cu nuna în căruţă, şi miresei se pune-n spate un văl alb împodobit cu horboţele şi lucrat de ea însăşi. După asta, mirele înconjoară de trei ori căruţa miresei şi o loveşte uşor cu harapnicul. Acest obicei înseamnă că mireasa de la părinţi trece sub stăpînirea bărbatului pe care trebuie să-l asculte toată viaţa. În sunetele muzicii se duc nuntaşii la mire. Acolo îi întîlneşte soacra cea mare cu pîine şi cu sare, cu dulceţuri şi-i pofteşte în casă. Mirele o ia pe mireasă din căruţă şi toţi intră. Aici iarăşi şed la masă şi beau binişor. Apoi, nuntaşii cei ce-au adus mireasa, se împrăştie pe-acasă şi rămîne numai mirele, mireasa, socrii şi nunii. În curînd nunii pleacă şi ei acasă şi pe dînşii îi petrec toţi nuntaşii, cu ţiganii, care nu încetează şi tot dau din scripce, cobze şi fluiere. Vorniceii se pornesc prin sat şi, după ce vin, se duc la nuni şi-i aduc iarăşi. Toate acestea se petrec seara. Mirele şi mireasa se pun în capul mesei, alăturea cu dînşii şed nunii. Încep a veni oameni „cu colacii“. Fiecare dintre ei aduce cîte-o pereche de colaci sau nişte rachiu şi vin. Cele aduse se pun pe masă, iar omul dă mîna cu mirele, pe cînd un vornicel, ce stă lîngă masă, toarnă vin în pahar, îi da mirelui, şi mirele cinsteşte pe om. Acelaşi lucru face şi mireasa, iar omul pune pe masă zece sau cinsprezece copeici, după starea lui. Cînd se isprăveşte rînduiala asta, pe care-o fac toţi oamenii poftiţi, ei iarăşi ies afară şi joacă jocul cel mare. Sfîrşind jocul, toţi nuntaşii se culcă şi dorm, ca să se scoale în ziua cununiei mai dimineaţa. Adăuza se duc toţi de dimineaţă la biserică ca să fie la toata slujba bisericească de la început (atunci, cînd se cunună duminica). Unii pîn’ la cununie nu mănîncă nimic, afară de prescură. Asta dovedeşte destul de limpede că ţăranul nostru basarabean socoteşte căsătoria ca o taină mare de care trebuie să te pregăteşti cu sfinţenie. Cînd nunta după cununie se întoarce acasă, pe tineri îi udă cu apă, iar mirele aruncă pentru asta bani. Udarea în obiceiurile nunţii înseamnă dorinţa celor ce udă să fuga tot răul şi toată nevoia de cei tineri, precum fuge apa. Venind de la biserică, nuntaşii îndată se pun la masă, iar după masă încep jocurile care ţin toată ziua şi se strică numai cu asfinţitul soarelui. Părinţii celei tinere nu iau nici o parte la rînduielile petrecute în casa mirelui, nici la nuntă. Fiica lor, după cununie, se socoteşte dezlipită cu totul de casa părinţilor săi, şi ei nu pot decît de departe să-i vadă nunta. După ce se isprăveşte jocul, vorniceii din nou pleacă prin sat pentru a chema la masa cea mare. Cînd se întorc, îi hrănesc bine, îi cinstesc şi ei se duc pe-acasă. Slujba lor e sfîrşită. 4. Masa cea mare Masa cea mare se face în seara acelei zile cînd se cunună tinerii. Ea este serbarea nunţii de către oamenii mai în stare, de către oamenii însuraţi. La masa cea mare fiecare gospodar poftit trebuie neapărat să fie cu femeia sa. Toţi oaspeţii intră în casa cea mare şi se pun perechi de şed la masa. În mijlocul mesei se începe închinarea colacilor. Ea se face în felul următor: Vreo bătrînă ia cîte o pereche de colaci acoperiţi c-un prosop sau o basma şi le dă oaspelui cu închinăciune. Iar vreun căsaş (din cei ce se afla în casă), cunoscut ca om vesel, glumeţ şi copt la minte, de obicei spune vreo glumă pe socoteala celuia cui i se închină colacii, rîzîndu-l cu vreun neajuns ştiut de toţi. De pildă, dacă oaspetele este beţiv, glumeţul zice: — „Am auzit, oameni buni, că este la noi în sat cutare omcare nu-i prea obişnuit cu vinul şi rachiul şi cică nu-i prea plac băuturi de astea“. Şi aşa-i trece pe toţi oamenii prin glumele sale, pe cînd se închină colacii. Închinarea se începe de la nuni. Nunul sărută colacul, iar nuna ia cosinca de pe colac şi se uită cît e de frumoasă. Luînd colacii, nunul pune pe un talger vreo 3 sau 4 ruble. Alţi oameni fac aceeaşi, fiecare dă cît poate. După fiecare închinare, mesenii se cinstesc şi bat din palme. Cînd se isprăvesc toate, cineva îi cheamă în casă pe tineri, îi cinstesc şi, la urmă, nunul le dă într-o legăturică banii strînşi la masă şi zice cam aşa: — „Ei, să deie Dumnezeu să trăiţi, să gospodăriţi, să fiţi sănătoşi, şi de la noi puţintel, iar de la Dumnezeu mai mult“. Tinerii sărută mîna nunului, a nunei şi la toţi musafirii, ş-apoi ies din casă. Iar veselia mesei celei mari ţine pîn-a doua zi dimineaţă, şi vinul din garafe nu se mai isprăveşte, precum şi jocurile, cîntecele şi chiotele. 5. Îndulcitul tinerilor Adăuza după masa cea mare are loc aşa-numitul îndulcitul tinerilor. Rînduiala, despre care este vorba, constă în următoarele: Pe tineri îi aduc în casa cea mare, îi pun în capul mesei, iar nuna se apropie de dînşii cu o bucăţică de pîine întinsă în miere şi le dă să guste şi la unul şi la altul. Nu e greu de ghicit ce vrea să zică obiceiul despre care spun: el înseamnă că viaţa tinerilor trebuie să fie bogată şi rodnică ca pîinea şi dulce ca mierea. Apoi, aceeaşi nună piaptănă pe tînără şi-i leagă capul aşa cum se leagă nevestele, în semn că ea trebuie toata viaţa sa fie legată de bărbat cu cele mai strînse legături de iubire, de împărţirea tuturor celor bune şi celor rele şi de ajutor. În urma acestei rînduieli toate femeiele (căci la îndulcitul tinerilor iau parte numai femei) dau cu tinerii mîna, pun pe un talger bani, îşi iau ziua bună şi se duc pe-acasă. Iar cele ce au mai rămas pornesc aşa-numitul „hostropăţ“ (sau păsăţel), un joc (danţ) la care asemenea iau parte numai femeile. Acest danţ constă într-aceea că femeile se duc la nună, jucînd şi cîntînd cu garafe de vin în mînă. „Hostropăţul“ înseamnă bucuria femeilor din sat că numărul lor s-a înmulţit prin adăugirea tinerei neveste, care din ziua ceea s-a făcut tovarăşa lor. După cum am spus mai înainte, adăuza după nuntă se porneşte „hostropăţul“ sau jocul femeilor. „Hostropăţul“, început de dimineaţă, ţine toată ziua. Femeile umblă de la socrii cei mari (părinţii mirelui) la nuni, o aduc pe nună la socrii cei mari, o duc înapoi, iarăşi o aduc şi aşa mai departe. În vremea asta ele joacă cu şipuri de vin în mînă, sar în sus şi cîntă. Îndeobşte, „hostropăţul“ se joacă cu multe fel de fel de obiceiuri, şi aceste obiceiuri se schimbă şi sunt în alt fel mai în fiecare sat. Însă ele n-au prea mare însemnătate. Seara, toţi nuntaşii gospodari se adună în casa cea mare la socrii cei mari. Aici se face o masă la care şed, afară de musafiri, şi părinţii miresei. Aşadar, cea dintîi întîlnire a socrilor celor mici cu cei mari se petrece la masa asta, care, deci, poate să fie numită „masa socrilor“. În mijlocul mesei, socrii cei mari scot aşa-numitele „cămăşi de socru“, nişte cămăşi de pînză, albe şi lungi, cusute de mireasă înaintea nunţii. Socrul şi soacra cea mare îmbracă cămăşile şi încep a juca. De obicei, soacra cea mare zice din gură: „Nici n-am ţesut, nici n-am ghilit, Da bine m-am împodobit“. Ş-apoi cîntă: „Frunză verde busuioc — S-au-ntîlnit cuscrii la un loc — Una rîde — foc aprinde — Una plînge — focul stinge“. Toţi mesenii la aceste cuvinte rîd, glumesc, joacă şi beau. Cînd se sfîrşeşte masa, oaspeţii se scoală, mulţumesc socrilor celor mari şi pleacă, iar nunii se duc acasă cu ţiganii care le cîntă tot drumul. Acasă, nunul le face ţiganilor masa şi cu asta se isprăvesc rînduielile nunţii. 6. Facerea căei Peste vreo săptămînă după nuntă are loc aşa-zisa „facerea căei“. Nuna se găteşte de mai înainte cu demîncat, şi în ziua anumită îi pofteşte pe tineri şi pe rudele lor la masă, „ca să le facă cale tinerilor“, cum zic moldovenii noştri. Nunii îi ospătează pe tineri şi-i cinstesc. Într-acestea şi constă „facerea căei“. Tot atuncea, de la nuni, îi poftesc şi pe dînşii rudele lor şi, de asemenea, îi pun la masă. Aşa ei umblă pe la toate rudele şi pe la toţi cunoscuţii, şi asta se cheamă că ei „umblă de cale primare“. Umblatul acesta, de obicei, începe de la părinţii miresei. Este uşor de priceput ce înseamnă „calea primare“. Prin acest obicei frumos tinerii intră în viaţa lor cea nouă de gospodari şi de soţi, şi, ca gospodari şi soţi tineri, ei sunt povăţuiţi de nunii lor, oameni păţiţi şi cunoscători într-ale vieţii. Prin umblarea lor pe la rude şi cunoscuţi, ei le vestesc lor şi întregului sat că se despărţesc deacuma de tinerime şi trec în rîndul oamenilor, datoria cărora este a umbla întotdeauna cu grija în spate şi a munci la toată munca ţărănească, pentru agonisirea şi zidirea vieţii lor şi a copiilor lor. „Calea primare“, în mintea moldoveanului, este lunga şi spinoasa cale a vieţii sau, mai bine zis, începutul acestei căi. Acest început îl fac tinerii sub povăţuirea nunilor şi a părinţilor miresei, la care se duc tinerii de la nuni. Vorbind îndeobşte despre obiceiurile nunţii la moldovenii din Basarabia, nu se poate de trecut cu vederea că în multe locuri din ţara noastră, alături cu logodna şi cu răspunsul, mai este obicinuit şi alt chip de făcut nunta, anume prin furatul miresei. Iată care este felul obişnuit de furat mireasa. Cu cîtăva vreme mai înainte, flăcăul şi fata se învoiesc binişor cînd şi cum să se facă furatul. Aflînd de la flăcău toate, fata se pregăteşte, îşi leagă legătura cu straiele cele mai de nevoie şi-l aşteaptă, într-o noapte de toamnă, flăcăul vine cu tovarăşii lui, bate la fereastră şi fata, auzindu-i pe flăcăi, iese afară cu legătura ei. Flăcăii o pun în căruţa cu care au venit, dau în cai ş-apoi puţin depărtîndu-se încep a chiui cît le ia glasul. Chiuitul înseamnă că fata-i furată. Dacă o aduc la mire, ea intră în casa, sărută mîna părinţilor mirelui ş-apoi toţi mănîncă cîte ceva şi se culcă. Fata rămîne la părinţii mirelui şi se găteşte împreună cu dînşii de nuntă. Adăuza după asta, mirele şi cu mireasa se duc la părinţii miresei şi cer iertare. Negreşit că asta se face mai mult ca să îndeplinească obiceiul, şi ei primesc iertarea cerută. După asta, amîndouă părţile fac toate rînduielile spuse mai sus, şi nunta urmează ca de obicei. Se înţelege că furatul miresei are loc mai mult atunci cînd fata şi flăcăul se iubesc unul pe altul şi cînd ceva îi împiedică să facă răspuns şi logodnă. Dar, trebuie s-o spunem că adeseori furatul se face şi curat, numai pentru îndeplinirea obiceiului. Rînduiala asta este foarte veche şi s-a văzut la multe popoare (noroade) din cea mai adîncă vreme. Este greu de spus ce a însemnat furatul miresei la dînsele; se prea poate că fiecare norod a pus în acest obicei înţelesul lui, potrivit cu credinţele ce se moş-tenesc la toţi oamenii din tată în fiu. La moldovenii noştri el s-a păstrat tot într-acest fel, ca o aducere aminte a vremilor de mult trecute, dar, fără îndoială, că şi la străbunii noştri furatul miresei a însemnat ce-a însemnat vreodată. Iar acum obiceiul furatului încă se mai petrece pe unele locuri între celelalte rînduieli, moştenite din neam în neam, neavînd nici o însemnare. Ca rămăşiţă a trecutului, acest obicei s-a mai păstrat şi la alte noroade, ca, de pildă, în unele locuri la ţăranii ruşi, la unele popoare sălbatice din Siberia, la tătari şi la alte neamuri. Vedem dar că rînduiala asta a fost odată obişnuită la mai multe noroade, dacă nu chiar şi la toată lumea ce-a trăit înaintea noastră. * * * Din arătarea obiceiurilor de nuntă ale moldovenilor basarabeni, făcută mai sus, se poate de aflat că toate aceste obiceiuri sunt foarte frumoase şi nu-i chip de zugrăvit mai bine simţirile ce le stîrneşte nunta în sufletul moldoveanului şi văjnicia nunţii în viaţa ţăranului nostru, cum o pricepe el singur, decît cum se oglindesc acestea în toate cele petrecute la nunta ţărănească. Şi rar se pot găsi la vreun alt popor aşa frumoase şi meşteşugite lucrări de minte, precum sunt „conocăria“ şi „iertăciunea“ moldoveanului basarabean, care se rostesc mai la fiecare nuntă. Dar ne rămîne inima îndurerată cînd vedem că în multe sate ale Basarabiei noastre aceste frumoase obiceiuri şi cîntece, la un loc cu graiul, portul moldovenesc şi limba strămoşească încep, puţin cîte puţin, a pieri şi a se da la uitare, fiind înlocuite cu alte rînduieli cu totul străine şi necunoscute păn-acuma moldovenilor. Nu-i nimic mai primejdios decît lepădarea obiceiurilor, care s-au moştenit de la străbuni. Asta înseamnă lipsirea poporului de puterile vieţii, căci în limbă şi obiceiuri stau puterile unui norod. Şi cu cît mai mult vom păstra şi vom ţine nestrămutată moştenirea strămoşilor, cu atît vom fi mai tari şi mai voinici în lupta noastră pentru viaţă. Colindele Crăciunului Frumos mai serbează moldoveanul nostru sărbătorile sfîntului Crăciun! Cu vreo două săptămîni înaintea sărbătorilor, prinde a se simte de-acuma în aer suflarea înveselitoare a sărbătorilor. Toţi oamenii din sat prind a se găti pentru întîlnirea cuviincioasă şi creştinească a Crăciunului. Bărbaţii, neavînd în vreme de iarnă prea mult de lucru, mai umblă pe afară, se mai duc prin ocoluri şi prin poieţi de mai văd vitele, mai dreg acoperămîntul de şindilă sau de papură al casei. Femeile mai porăduiesc prin casă, o muruie, o dau cu var, trag brîie frumoase pe dinafară şi pe dinlăuntru. Chiar bătrînii, care de obicei numai şed pe prispă la soare, îi ocărăsc pe cei tineri şi povestesc fel de fel de întîmplări din viaţa lor bătrînească — şi ei parcă mai răsar oleacă înaintea Crăciunului şi caută să s-anine la vreun lucru, ca să nu zică tinerii că numai ei se gătesc de Crăciun creştineşte, iar moşnegii nu fac nimic. Şi în tot lucrul ce se face înaintea Crăciunului se simte o bucurie mare, că va da Dumnezeu şi vor veni acuşi sărbătorile sfîntului Crăciun şi toţi sătenii, ţăranii muncitori, se vor pune pe chef şi veselie. Bucuria asta este scrisă pe toate feţele. Dar, se înţelege, că de sărbători cea mai mare bucurie o simte tinerimea şi băieţăraia satului. Şi cea mai însemnată pricină a bucuriei tineretului sătean sunt colindele, care în mintea băieţilor şi a flăcăilor sunt nedespărţite de Crăciun. Cu vreo lună sau chiar şi mai mult, flăcăii învaţă colindele unul de la altul, ascunşi undeva într-un stog de fîn sau paie în harman, 259 — învaţă şi cuvintele şi versul cu toată osîrdia şi sîrguinţa, care o pot pune în acest lucru, ca de Crăciun să nu se deie de sminteală şi să le cînte toate frumos şi cumsecade. Şi, cu cît mai multe colinde ştie un flăcău, cu atît mai bine şi cu atît mai mare trecere are el la oameni, care îl cinstesc binişor. Şi mai întotdeauna flăcăii şi băieţii se gătesc aşa de bine, că de Ignat, cînd se taie porcii de Crăciun, ştiu foarte multe colinde minunat de frumoase şi pot să le zică vreo trei, patru deodată, ca într-un glas. Dar iată că vine Crăciunul cu toate rînduielile lui bisericeşti, după care se încep veseliile sărbătoreşti. Ţăranii, bucuroşi şi împodobiţi toţi cu cojoace şi mintine nouă, cu ciubotele unse cu dohot sau cu untură de gîscă şi cu părul lucitor, de dimineaţă se hiritisesc unul pe altul, urează la mulţi ani, mănîncă bucate bune şi beau vin. Iar cînd prinde a scăpăta soarele înspre asfinţit şi cînd prinde cîte oleacă a se lăsa amurgitul, pornesc băieţii cu nişte prăjini lungi prin sat şi degrabă, în liniştea văzduhu-lui de iarnă, glasuri subţiri, cîntătoare încep a se ridica la ceruri, glasurile colindătorilor. Mulţi vin cu clopote şi, colindînd pe la ferestrele oamenilor, dau dintr-însele. După băieţi, mai tîrziu, vin şi flăcăi cu colinda. Băieţii primesc pentru colindă colaci, covrigi şi parale mărunţele, iar pe flăcăi, gospodarul îi cinsteşte şi le dă bani mai mulţişori. În unele sate este obiceiul de umblat de cu zi cu steaua prin împrejurimi din sat, dar colinda fără stea este mult mai obişnuită şi mai în duhul norodului, pe cînd cei ce umblă cu steaua cîntă mai cu seamă cîntece bisericeşti sau în duhul bisericii. Am spus pîn-acuma toate obiceiurile care se petrec de cei ce umblă cu colinda. Acum este de trebuinţă de ştiut ce sunt colindele în înţelesul cel mai strîns al cuvîntului. Pentru ca s-o înţelegem asta, este destul să aducem aici vreo cîteva colinde din cele mai vestite în popor. Iată trei colinde, care arată, mai înainte de toate, că colinda, îndeobşte, este ceva foarte frumos, ca şi toate lucrurile minţii moldoveanului nostru basarabean. Ale cui curţi aceste înalte, Domn, Domn! De-s cu cerul asemănate — Domn, Domn din cer! De sub nouri merg cu tunuri, Pe sub stele cu zăbrele, Pe pereţi, porumburi verzi, La icoane mintă floare, Pe podele turturele, La uşori mărunchi de flori, La portiţă hulubiţă, Dar în mijlocul curţilor Şed mesele întinse, Scaune cu jilţuri puse, Făclii de ceară aprinse. Dar la mese cine şade? Şade Crăciun cel bătrîn Şi cu frate-său Ajun Şi cinstesc, şi măresc, De-amar greu să jeluiesc, Palmele şi coatele De juncani, tineri juguiţi, 261 Pe fii dăruiţi. Jos, mai jos, la cap de masă, Şade doamna Crăciuneasă Şi cu sora Ajuneasă Şi cinstesc, şi măresc. Cură apa la Iordanu, De merg sfinţii de se spală Şi se-nchină la icoane. Dar stai, Doamne, să te-ntreb Cînd îi capul veacului, Sfîrşitul pămîntului? Cînd va bate fiu pe tată, Fiică-sa pe maică-sa, Atuncea-i capul veacului, Sfîrşitul pămîntului. II Bucură-te, sfîntă cruce! Bucură-te, armă sfîntă, Bucură-te,— lumea-ţi cîntă Şi-ţi cîntă glasul cu jale, Pentru ale lui Adam greşale! Iar Adam, cînd a greşit, Domnul din rai l-a lipsit. Raiule, grădină dulce, Nu mă îndur a mă mai duce, De hodina ta cea dulce, De dulceaţa pomilor, De mirozna florilor, De scursurile apelor, De sunetul frunzelor, De -ocăitul broaştelor, De şuierul şerpilor! Cîte flori sunt pe pămînt, Toate merg la jurămînt, Numai lemnul Domnului Şi cu spicul grîului Stau la poarta raiului. Cercetează florile, Unde li-s miroznele. Trei crai de la răsărit Mîndră horă s-a ivit, Noi cu steaua ne-am pornit. Iuda pe Hristos l-a prins, Şi l-a prins şi l-a legat, Sus pe cruce l-a suit, Ş-acolo l-a răstignit. Mîinile i-a ţintuit, Unghiile i-a străstuit, Picioarele i-a pironit, La Golgota că l-a dus, La Golgota iudească. Nourii s-au tulburat, Soarele s-a-ntunecat, Pietrele s-au despicat. După fiecare colindă, colindătorii îi urează pe gospodari la mulţi ani cu sănătate. Mai este încă obicei ca fiecare colindă să se sfîrşească cu următoarele cuvinte: — „Bună vremea ş-o colindă, ş-o bucată de plăcintă“. Din colindele aduse mai sus se vede că ele sunt un amestec de povestiri luate din cărţile bisericeşti cu chipurile făcute de mintea ţăranului moldovean sau, mai bine zis, strecurarea povestirilor din viaţa lui Hristos prin înţelegerile şi, îndeobşte, prin viaţa sufletească a moldoveanului basarabean. Colinda cea dintîi ne arată nouă că în înţelegerea moldoveanului sărbătorile de Ajun şi de Crăciun sunt înfăţişate în chipuri de oameni, ei sunt domni, cuconi mari şi au doamne: pe doamna Ajuneasă şi pe doamna Crăciuneasă. Casa lor este împodobită cu flori şi cu fel de fel de ierbi verzi şi frumoase. Zugrăvirea curţilor lui Crăciun şi ale lui Ajun se povesteşte cu desăvîrşire cu acea înţelegere despre casele boierilor mari, care se află în mintea plugarului moldovean (casa-i împodobită cu flori şi cu ierburi). În colinda asta găsim foarte puţine lucruri luate din cărţile bisericeşti; aproape toate sunt făcute de însuşi norodul nostru. Celelalte două sunt tocmai povestiri din Evanghelie, bineînţeles, schimbate. Şi toate colindele moldoveneşti sunt de felul celor aduse mai înainte, deosebindu-se numai în frumuseţea cuvintelor şi a versului, care, îndeobşte, sunt foarte frumoase şi plăcute la toate. De aceea, colindele şi alcătuiesc cea mai de căpetenie petrecere de Crăciun a moldoveanului, care este iubitor de frumuseţe şi de cîntare frumoasă. Sfîntul Vasile — Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni De la Crăciun nu-i departe pîn’ la Anul Nou — vreo cîteva zile. Toate zilele acestea satul vuieşte de veselia oamenilor, de jocuri, de cîntece. Şi copiii, şi flăcăii, şi bărbaţii, şi femeile — toţi se veselesc, căci pentru veselie îs lăsate de la Dumnezeu aceste sărbători, pentru ca să mai uiţi acele amare griji ale vieţii, care te cuprind iarăşi îndată ce-i păşi din sărbători în zilele de lucru. Dar iată că s-a apropiat şi Sfîntul Vasile — Anul Nou — altă sărbătoare tot aşa de mare ca şi Crăciunul. Şi iarăşi se încep acele rînduieli, fără care nu se petrece nici o sărbătoare dintre cele mai mari la moldovenii noştri. Rînduielile Anului Nou arată cum înţelege moldoveanul însemnătatea zilei aceste şi ce a pus el în temelia acestei sărbători. Anul Nou, mai înainte de toate, este sărbătoarea plugarului moldovean. Înţelegerea asta se vede în toate obiceiurile care se petrec acuma. Fiindcă plugăritul a fost întotdeauna şi este şi astăzi cea mai de căpetenie şi chiar singura îndeletnicire a romînului nostru, negreşit că moldoveanul îi dă o însemnătate foarte mare. Încă de cu seară înaintea Sfîntului Vasile se pornesc cu plugul hăitorii sau plugarii, care vestesc sosirea Anului Nou — a Sfîntului Vasile. Trebuie de însemnat că Anul Nou şi Sfîntul Vasile în „hăituri“ se înfăţişează în chipul unui plugar romîn puternic, voinic şi tînăr, care face minuni cu vredniciile sale plugăreşti. În „hăituri“ se povestesc toate isprăvile lui „badea Vasile“, se zugrăveşte toată vitejia şi năzdrăvănia lui la lucrul plugului în aşa chipuri, care a putut să le zidească numai mintea moldoveanului. Rînduiala hăitului se face în aşa fel. Dintîi, ca şi de Crăciun, se porneşte băieţăraia cu clopoţei, cu prăjini lungi, crăcănate la vîrf, ca să samene cu plugul. De prăjini se leagă, de obicei, stible de busuioc, în semn că „hăitorii“ doresc ca anul viitor să fie bogat şi în pîini, şi în flori, şi în ierburi. În amurgul serii se aud glasuri, care zic repede hăitul şi, după vreo cîteva cuvinte, rostesc: — „Şi mai mînaţi, băieţei!“Ori: — „Şi mai ridicaţi glas, fecioraşi!“ Şi îşi răspund la îndemnarea asta, strigînd: „Hăi, hăi“ — toţi într-un glas. Cînd sfîrşesc hăitul, apoi zic ceva, ca de pildă: — „Daţi colacul şi pitacul, că vă fărîmă boii pragul“. Şi primesc de la gospodarii casei bani mărunţei, covrigi şi colăcei, făcuţi anume pentru asta. Covrigii şi colăceii băieţii îi înşiră pe prăjină şi se duc la alte case. Mai tîrziu, cînd amurgeşte bine, pornesc „de-a hăitul“ flăcăii. Venind la o casă, ei dintîi se-ntreabă de fată (dacă casa-i cu fată) se poate să hăiască sau ba. Şi dacă le dă voie fata, ei încep hăitul, împletind într-însul şi cuvinte în care se laudă vredniciile (frumuseţea ori hărnicia) fetei. Hăitul flăcăilor întotdeauna este mai frumos decît al băieţilor, care mai adeseori strică cuvintele, nepricepînd bine înţelesul lor sau chiar le uită şi nu le spun toate. Iată un „hăit flăcăiesc“ care pare a fi unul din cele mai frumoase: „Am venit la domnul Şi la împăratul La faţa Măriei sale. Se va putea să urăm Sub curţile dumitale? Şi mai îndemnaţi, fecioraşi, — Hăi, hăi!Se va putea să arăm sub curţile dumitale, Alămîie şi tămîie, Că aşa unul domn scrie. Unul domn, de cînd s-a ridicat, Mult bine de la părinţi a apucat, El n-a fost îndestulat, Cît bine de la părinţi a apucat, Iară şi iară, ridicaţi glas, băieţi. S-au pornit să prăde boierii De tur me de oi, de pluguri de boi, De herghelii de cai, De hăzneli de bani. Boierii, că i-au prădat, Nouă pluguşor ne-au dat Cu coarne de floricele, Că avem să arăm pămînt cu ele, Pămînt negru nisipos, Unde se face grîu mîndru şi frumos. A alergat badea acasă Ş-a luat un chiticel, Mititel ca porcul, Iute ca focul; Ş-a alergat la Ştefan Ţiganu, În fundul pămîntului, Şi i-a dat să facă nouă secerele, Cu zimţii de viorele, Cu mănunchi cu floricele; Ca să taie grîu cu ele. S-a sculat badea Vasile într-o sfîntă joi, S-a dus să are dealurile Gorarimului, Văile Rusalimului. Badea ara, Brăzdiţă neagră răsturna, Grîu roşu revărsa, Lelea (numele fetei) din urmă boronea, Badei şi mai bine îi părea. S-a dus badea la lună, La săptămînă, Să vadă grîul de copt, Grîu copt, răscopt, În spic ca vrabia, În grăunţe ca mazărea. A alergat badea Vasile acasă Ş-a luat un chiticel Mititel ca porcul, Iute ca focul, Şi s-a dus pe un deal de zîmbre, De unde toată lumea se vede, Ş-a scris în cărţi, Ş-a trimis în părţi, Ca să-i vie secerători Anume de pe lume. Cînd s-a uitat pe o vale mare, Veneau, ca o ploaie mare, Şuvuiau. A alergat badea Vasile acasă Şi s-a dus la Ştefan Ţiganul În fundul pămîntului, Ş-a scos nouă secerele, Cu zimţi de viorele. Ş-apoi a luat badea Şi i-a pus din capătul pămîntului, Din veliţa vîntului. Cînd vîntul aburea, Clăcanii badei se sileau; Cînd vîntul sta, Clăcanii badei asuda. Ş-au strîns din claie-n claie, Din odobaie-n odobaie, Ş-a făcut o făţăruşă de alamă — Numai unul domnul S-o ştie de seamă. Ş-a adus nouă iepe Cu copitele crăpate, Cu tei legate; Cu coada felezuiau, Cu urechile vînt trăgeau, Cu botul în sac puneau, Badei bine îi părea. Scoală, doamnă, nu dormi, Că noi de-aseară nu dormim, Că gerul ne geruieşte, Viscolul ne viscoleşte, Limba-n gura ni se-mpleteşte. Doamna (numele fetei) din pat s-a sculat, Cu capul de sobă a dat, Ş-a păşit un pas pîn-în casa cea mare, Ş-a luat o sită deasă, De mătasă, Ş-a cernut un sac, Ş-a făcut un colac, Cu miere îndulcit, Cu zahar zăhăruit, Ca pentru noi, plugăraşii, gătit. V-am ura, v-am mai ura, Dar ne temem că vom însera, C-avem să trecem Trei dealuri îngemănate, Şed balaurii cu gurile căscate, Ca să ne-apuce pe noi de spate, Anul Nou cu sănătate!“ Vedem că în hăitul adus aici se povesteşte toata istoria muncii plugarului şi a facerii pîinii chiar pîn’ la coacerea colacului „zăhăruit“ şi „îndulcit“ pentru „plugăraşi“. Ţăranul nostru basarabean, întîlnind Anul Nou, se gîndeşte mai înainte de toate la roada acestui an şi la munca cîmpului; în mintea lui toată fericirea ce-o poate aduce anul viitor stă numai în pîine, cum şi este în adevăr. De aceea, şi sărbătoarea Sfîntului Vasile, stăpînului plugarilor, este cu totul plugărească, ţărănească, iar nu bisericească. Adăuza după hăit, chiar de Anul Nou, toţi oamenii din sat, hiritisîndu-se unul pe altul, se samînă cu grîu, cu orz, cu păpuşoi, ca să arate că doresc să vie în anul viitor pîine multă şi frumoasă, să trăiască toţi cu sănătate pîn-în anul viitor: Sănătatea noului, Şi la anul cu sănătate, Să crească grîiele, Şi malaiele, Şi păpuşoaiele. Şi cu aceste cuvinte ţăranul nostru cu nădejde se uită în viitor, aşteptînd pîine multă şi frumoasă de la Sfîntul Vasile, stăpînul plugarilor. ANEXĂ Cumătriile În zorile vieţii, ca şi la apusul ei, sunt la romînii ţărani o seamă de obiceiuri şi credinţe, vrednice de luat aminte. În ceasul naşterii nişte fiinţe nevăzute, numite ursitoarele, sunt de faţă şi menesc copilului soarta vieţii lui. De aceea, în cursul vieţii, cînd soseşte cineva la o primejdie de boală, îi fac bătrînele satului de ursită pe o frigare nouă; tot asemenea mai fac şi fetelor de măritat, ca să le sosească ceasul mai curînd. Cînd intră tatăl în casă, baba (moaşa), pe a carei zbîrcită faţă, deprinsă cu posomorît, se vede o rază de senin, îi sare înainte sprintenă, ca o copilă, şi-i spune voioasă veste că are un băieţel sau o fetiţă. Dacă noul-născut îi băiat, atunci baba se repede şi-i smulge căciula din cap, vestindu-i prin aceasta, înainte de a-i spune vreo vorbă, că are un fecior, căruia-i trebuie astfel de lucruri. Tot asemenea face şi cu alţi bărbaţi ce se ivesc în casă. După ce s-au vestit în sat de naştere, încep a veni, una cîte una, megieşele şi prietenele lehuzei, aducîndu-i, după puterea lor, nişte daruri, numite rodini, şi care se alcătuiesc din scutece, ouă, găini sau faguri de miere, numai să nu vie nimeni cu mîna goală. A se duce în rodine este în limbă anume vorbă, prin care se arată asemenea faptă. Aducîndu-se mai multe în casă, după ce au urat fiecare la vremea sosirii sale sănătate lehuzei şi veac lung cu noroc copilului, apoi se pun la cinste şi, tot îndesînd paharele de rachiu îndulcit cu miere, îşi deschid în vorbă inima toată. Iau mai întîi prilej de vorbă de la nişte stative ce zac în casă sau de la nişte gheme ce stau pe coardă, ori de la o furcă ce stă zăhărită pe horn, pe cînd gazda este bolnavă, şi apoi grăieşte fiecare de pînzele şi gospodăria sa, în vreme ce paharele se tot umplu şi se deşartă şi sănătăţile merg după obicei. Cîrma toată a acestei mici ceremonii o are viitoarea nănaşă, cumătra lehuzei, care, de obicei, este nuna cea mare. Cîte prietenii nu se leagă şi se întăresc cu asemenea prilejuri! Dar vremea întîrzie şi bărbaţii au să vina de la moară, de la pădure, din tîrg sau de la cîmp; una mai grijulie le vesteşte aceasta, şi atunci se deschide vorba despre apriga purtare şi chiar năzălnicia bărbaţilor. Fiecare zice cîte ceva despre al său: pe cînd unele îşi spun necazurele şi viaţa chinuită, altele se plîng că de cînd s-au măritat, bărbatul nici măcar le-a pomenit că-i sunt negri ochii, iară altele, mai ascunse la inimă, cu toată puterea rachiului, răspund oftînd: „bărbaţii, ca bărbaţii, şi mai bine şi mai rău, aşa-i la gospodărie!“ Negurile serii încep a se vărsa, şi femeile se ridică şi, luîndu-şi ziua bună de la lehuză, dau somn copilului şi ies mai întrebînd o dată: pe cînd botezul? La ceremonia religioasă a botezului nu este obicei de a se pofti, ci vin de sine numai care se întîmplă. Îndeobşte se adună mulţi copii, care capătă cîte-un bănuţ de la nănaş. Cîteva zile după botez, un prieten al casei umblă cu o garafă de rachiu, intră în fiecare casă, zice cîteva vorbe de cinste pentr u gazdă, apoi, umplînd paharul, îl închină fiecăruia dintre gospodari şi-i pofteşte pe seară la cumătrie. De obicinuit, vorbele ce se zic la asemene împrejurări sunt de felul următor: „Jupînul nănaş şi jupîneasa nănaşa, împreună cu ai lor cumetri, se închină la cinstita faţa d-voastră 273 ca la un mîndru codru verde, ca să vă osteniţi deseară pîn’ la gazda dumilor-sale, că li s-a născut prunc tînăr şi frumos, şi de mare veselie s-a umplut casa lor. Tare se vor supăra cinstiţii nănaşi şi întreaga cinstită adunare, dacă veţi da greş la aceasta“. Gazda răspunde prin cîteva vorbe, arătînd că nu va lipsi de la adunare şi, înapoind paharul ca sa-l îndulcească, trimisul îl ia iarăşi şi, zicînd „mulţămim“, îl dă de duşcă, iar poftitorul adaugă „să vă fie de bine!“ Odată cu amurgul serii, încep a se aduna, unul cîte unul, cei poftiţi la cumătrie, bărbaţii cu femeile lor, căci numai gospodarii se poftesc la asemenea petreceri. Sosind la casa de cumătrie, bărbaţii se strîng grămadă de o parte, şi femeile de altă parte, fiecare ceată vorbind de ale sale. În vremile de demult, bărbaţii vorbeau de cumpenele războaielor, de vitejiile domnilor şi ale boierilor, fiecare îşi spunea povestea întîmplărilor sale în bătălie cu turcii, cu tătarii, cu ungurii sau cu litfa. Astăzi grăiesc despre nevoile lor, despre jidovul crîşmar, despre ciocoi, iar cei din părţile muntoase, mai mult despre întîmplările cu dihania de urs. — Umblam, zice unul, după o găină sălbatică, ce de multă vreme o auzisem cotcodăcind prin smidă, cînd la capătul plăului, colo, ştii, drept bradul cel pîrlit... — He! he! răspunde altul, ce sta cu ochii ţintă la povestitor. — Numai iaca o dihanie, cîtu mi-ţi-i nămila, stătea în cărare, parcă-mi aţinea calea; aprind într-însa că, Doamne, îndămînă-mi mai venea s-o chitesc drept în frunte, încît nici n-a mai mişcat. Era un urs bîrz, ţîntat în frunte, pare-mi-se că tocmai acela care mai astă-primăvară mi-a luat un cîrlan, de m-a durut în suflet,— ştii cîrlanul cel terţin. — Dar dumitale ţi-a mers bine, răspunde un altul, că în loc de o zamă de găină te-ai ales cu o piele de urs, dar mie mi s-a sfetit mai rău: era despre seară şi mă dusesem să-mi aduc boii; cobor pe jgheab, cînd, la capătul tîrniţei, iaca dihania de urs, după ce-mi supsese boul, îl movilise, şi acum şedea nepăsător deasupra pe patramuri; aşa m-am aprins de mînie văzîndu-mi boul pierdut, încît mi-am zis în mine: de-acum tot una mi-e, ori eu, ori el; pun mîna pe o teşitură şi, strigînd înfricoşat ca să-i iau apa de la moară, am şi repezit într-însul. N-a stat dihania de pricină, ci a rupt-o de fugă. — Eşti şi om fioros, adaugă rîzînd un altul. — Ba nu, bre, răspunde iarăşi altul, da era urs de cei furnicoşi, care fuge de-şi scoate ochii cînd vede om. La aceste vorbe dau cu toţii un hohot de rîs, şi altora li se taie pofta să mai povestească vitejii cu urşii. La vremea aceasta între femei, ca de la gîgîitul gîştelor, nu se mai înţelege nimic, vorbesc toate deodată, chicotesc şi rîd cu hohot. Aşa merge rînduiala pîn’ cînd gazda sau nănaşa pofteşte la masă, în capul căreia se aşază nănaşul şi nănaşa, în lipsa popii, şi apoi tot perechi, bărbat şi femeie, după cum sunt de fruntaşi, pîn’ se încheie masa. Mînîncă, beau şi se veselesc mai multe ceasuri, glumind şi rîzînd asupra jidanului din sat sau despre vreun prostatic ce s-a pribegit la masă. Pe la sfîrşitul mesei se dreg paharele cele dulci, întîi drege nănaşul şi pune ceva mai mult în pahar, mai făgăduind copilului acolo, în faţa tuturor, o viţică, apoi încep ceilalţi a pune bani în pahare, după puterile lor. Singur popa este scutit de aceasta dare, căci el se socoteşte menit numai spre luare: el ia şi de pe viu şi de pe mort, zice o vorbă veche. Cu aceşti bani îşi scoate gazda cheltuielile mesei, şi uneori mai prisoseşte ceva. După ce se sfîrşesc paharele dulci, oaspeţii încep a se ridica de la masă. În toată vremea cît ţine masa, doi balauri negri, ca dosul ceaunului, cîntă, unul din scripcă, şi altul din cobză, felurite cîntece de ţară, cum şi altele vechi, împămîntenite, precum sărbeasca, corăbiasca şi ruseasca. Din cînd în cînd cîte un oaspe chefăluit întinde un pahar de vin scripcarului sau cobzarului, zîcîndu-i: „Bea, balaure, că ţi-l torn din cap“, ţiganul se scoală, închină şi el (dar cine bagă în seamă închinarea ţigănească?). După ridicarea mesei, stă tot temeiul cîntecelor şi al jocurilor. Flăcăii ameţiţi saltă legănat, cîntă din gură, glumesc, prujesc şi chiuie, bătînd cu picioarele de se răsună pămîntul. Este în sufletul romînului un fond însemnat de întristare, care se revarsă prin versul duios şi trist al cîntecului sau şi prin vorbele ce zice la cîntare. Acest suflet a presurat note triste chiar şi în cîntecele menite pentru veselie, iar doina este culmea tuturor; ea închide într-însa inima întreagă, are ceva a sufletului singuratic şi jalnic, pe care nu-l poate zugrăvi nici un cuvînt din limba grăită, afară poate de dorul care se apropie întrucîtva prin mulţimea întrebuinţărilor lui. Pîn’ la acest cîntec toţi sunt veseli, sorbind unul din bucuria altuia, dar de îndată ce s-aud sunetele străbătătoare ale doinei, se lasă de mînă şi de după gît şi fiecare se ascunde în adîncurile jalnice ale sufletului său. Ţiganii lăutari au ghicit aceste însuşiri ale romînului, de aceea, pentru a scăpa de batjocurile şi şăgile dupăcite ce pornesc din veselia zburdalnică, ei încep un cîntec de inimă albastră, care pune pe gînduri pîn’ şi pe cei mai zurbagi, iar unii, cei mai cu foc, încep să strige lăutarilor că au nimerit-o, „căci parcă le ia cu căuşul de la inimă“. Sfîrşindu-se astfel de cîntece şi îndesind cocoşul cîntările sale, oaspeţii încep a se împrăştia, în vreme ce unii, mai slabi, dorm duşi, unde i-a apucat vremea. De unde vine numirea naşterii mîntuitorului nostru — Crăciun? Numirea aceasta-i foarte veche — şi despre iscodirea ei s-au spus multe. Cu toate acestea, şi pîn-acuma nu se ştie lămurit de unde a venit această numire în limba moldovenilor noştri. Să cercetăm trebuinţa aceasta mai de aproape. Să luăm în vedere că limba noastră, care s-a născut odată cu primirea sfintei credinţe a lui Hristos, a păstrat vreo cîteva urme şi din acea vreme, cînd strămoşii noştri au fost încă păgîni. Aşa-s, de pildă, numirile sărbătorilor păgîneşti, pe care norodul nostru adeseori le păstrează încă şi acuma: Rusaliile, Joile Mari şi altele de felul lor. Aşa-s şi numirile zilelor săptămînii, care se trag din numirile dumnezeilor păgîneşti ale vechilor romani, din care ne tragem şi noi: luni, de la dumnezeoaia Luna; marţi, de la Mars — Dumnezeul războiului; miercuri, de la Miercurie — Dumnezeul negustoriei — şi aşa mai departe. Păgînătatea şi-a lăsat unele urme de ale sale în limba şi obiceiurile norodului nostru pînă în vremea de astăzi, măcar că acuma suntem creştini cu desăvîrşire. Obiceiurile şi sărbătorile păgîneşti în obştea noastră creştinească sunt o mare necuviinţă — şi ar trebui ca noi să ne luptăm împotriva lor cu toate puterile noastre. Dar, cu părere de rău, trebuie să spunem că aceste credinţe deşarte le apără mai ales cei bătrîni, care zic că „aşa au apucat de la părinţi“. Totuşi, fiindcă limba noastră s-a născut odată cu încreştinarea noastră, cuvinte cu rostire păgînească în ea sunt destul de puţine, mult mai puţine decît în multe alte limbi. Aşadar, limba noastră nu se arată ca o limbă mai cu deosebire creştinească de la începu 277 turile sale. Cea mai mare mulţime a cuvintelor ei a intrat într-însa după încreştinarea neamului nostru şi sunt deci creştineşti. Despre cuvîntul Crăciun unii au spus că el este cuvînt păgînesc, alţii, că-i creştinesc. Cei ce au zis că vine de la păgîni spun că-i împrumutat de moldovenii noştri de la slavoni, pe cînd au fost slavonii încă pîgini, şi că vine de la numirea dumnezeului slavon Caranun, ce era un dumnezeu rău şi, după credirile slavonilor, trimitea oamenilor fel de fel de nenorociri. Alţii zic că Crăciun vine din cuvîntul slavon kriciati „a ţipa“, căci adică porcii tăiaţi de Crăciun amarnic mai ţipă; în vechime aceşti porci se tăiau de jertfă dumnezeilor păgîneşti. Cei ce zic că cuvîntul Crăciun este rostire creştinească arată că el seamănă cu cuvîntul creştin şi că este legat de marea sărbătoare creştinească, dar mai departe nu dovedesc nimic. Cum să fie dar? Cine are mai multă dreptate? Fireşte că cei ce spun că numele Crăciun îi numire creştinească. Cum aşa? S-ar părea că cei dintîi sunt mai temeinici cu părerea lor. Iată cum. Nici o numire a marilor sărbători creştineşti în limba noastră nu-i cu rostire păgînă. Numai numirile sărbătorilor răzgîndite de norod şi numirile zilelor săptămînii sunt păgîneşti. Aşa, de pildă, Învierea — Paştele, Boteaza, Duminica Mare, Adormirea Maicii Domnului — Sîntămăria şi altele, toate aceste cuvinte sunt de rostirea creştinească. Aceasta-i din pricină că numirea sărbătorilor a intrat în limbă tocmai pe cînd se alcătuia limba, odată cu primirea credinţei creştineşti de către norodul nostru. De ce să nu fi fost aşa şi cu Crăciunul? Mai departe. Numirile sărbătorilor creştineşti, fiind creştine, au putut să fie luate numai din limba părinţilor norodului nostru, romanilor vechi, din limba lătinească, căci de la acest norod ne-au venit nouă sfînta credinţă a lui Hristos. În adevăr, vedem că toate sărbătorile cele mai mari ale bisericii poartă numiri latineşti. Paştele vine din latinescul Paseha (Pasha); Duminica Mare, din dies Dominica Magna — ziua Domnului cel Mare; Boteaza, de la latinescul vaptizo (botez) şi aşa mai departe. Prin urmare, şi Crăciunul, ca şi celelalte sărbători, trebuie să fie din rostirea latinească. Altfel nici nu poate să fie. Aşadar, numirea Naşterii lui Hristos în limba noastră, ca şi numirile celorlalte sărbători trebuie să fie mai întîi creştinească şi apoi latinească. Vasăzică, nu-i drept că-i luată de la păgînii slavoni, din numirile dumnezeilor păgîneşti. Numirea Naşterii lui Hristos, Crăciun, adevărat îi creştinească. Dar nu pentru că aduce cu cuvîntul creştin. Cuvîntul Crăciun vine din latinescul incarnatio (incarnaţio), ceea ce va să zică încarnare, întrupare (venirea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos). Se vede că în vechime, la creştinii romani, numele naşterii Mîntuitorului se numea dies incarnationis (incarnaţionis) — ziua încărnării, întrupării lui Hristos. În limba noastră incarnatio (incarnatio) s-a schimbat dintîi în încărnăciune (precum a fost cu cuvîntul rugăciune, din latinescul rogaţii, rogatio, rogaţione, rugăciune; incarnaţio, incarnaţione, încărnăciune), de unde, pierzîndu-se în de la început şi e de la sfîrşit, a ieşit cuvîntul cărnăciun, care s-a şi prescurtat în Crăciun. Iată istoria acestei numiri, după cît se pare mai aproape de adevăr. PUBLICISTICĂ Chestia preoţească La 24 iulie a anului mergător a încetat din viaţă preotul de loc Mihail Matveevici. Răposatul şi-a lăsat soţia cu patru copii nepuşi la cale. Peste vreo două săptămîni după înmormîntarea lui, văduva pleacă la Chişinău spre a-l ruga pe preasfinţitul Vladimir să mute la biserica din Zaim pe un cumnat de-al ei, un preot tînăr, cu familia mică, care, deci, avea putinţa de a le da orfanilor ajutor atît moral, cît şi material. Rugămintea scrisă, cu expunerea tuturor acestora, fusese trimisă mai de timpuriu. Preasfinţitul îi răspunde văduvei în mod nesigur (nelămurit), zicînd că uneori cu străinii te împaci mai bine decît cu ai tăi şi că el nici nu-i făgăduieşte, dar nici nu-i respinge rugămintea. Şi văduva, nemulţumită, se întoarce acasă. De aici se începe o istorie interesantă, care, fiind pîn-acuma singura în felul ei şi zugrăvind moravurile preoţimii basarabene, dovedeşte două lucruri: l. că tulburările de astăzi au atins şi tagma duhovnicească şi 2. varsă puţină lumină asupra unor oameni, aşa-numiţi „fruntaşi ai satelor“, arătînd pîn’ la ce ajunge uneori ticăloşia lor. Satul nostru trecea la preoţi de cel mai bun „popor“—“prihod“* din ţinutul Benderilor, din pricină că bietul preot răposat, * Parohie. 281 mulţumită străduinţelor sale extraordinare, îşi făcuse o casă foarte bună şi-şi ducea fr umos treburile gospodăriei casnice şi ale cîmpului, ba îşi sădise pe pămîntul bisericesc şi o viişoară. Asta-i făcea pe preoţi să creadă că „prihodul“ aduce venituri enorme şi îndată te face cu mii. De aceea, imediat ce se deschise Zaimul, ei se tulburară. Preasfinţitul se pomeni cu o mulţime de cereri de „prihod“ cu caracter ameninţător: unul scria că, de nu va primi Zaimul, o să se împuşte; altul că se va spînzura etc. Mai mulţi erau de cei bătrîni cu cr uci şi cu „camilafce“*. Fireşte că stăpînitorului lor nu-i venea prea bine; el sta la cumpănă: pe de o parte, atîţia preoţi bătrîni şi „cinstiţi“; de nu-i vei da Zaimul vreunuia dintr-înşii, se va mai spînzura şi atuncea ia-ţi asupra păcatul lui; pe de altă parte, o văduvă sărmană roagă pentru un preot, care să-i dea ei şi orfanilor sprijin şi adăpost; dar acest preot e foarte tînăr. Şi el (preasfinţitul) nu făcu nici aşa, nici altmintrelea: îi făgădui Zaimul părintelui Iacov Tocan din Chiştelniţa, care-l rugase să-l mute de acolo, neputîndu-se împăca cu diaconul său. Vizitînd Zaimul la 3 septembrie, părintele Tocan a găsit că Zaimul nu e mai bun decît Chiştelniţa şi i-a spus preasfinţitului, că de-acu nu mai doreşte să fie în Zaim. Şi iarîşi locul a ramas liber. Pe cînd se petreceau acestea la Chişinău, în Zaim se făceau altele. Diaconul Gligorie Goitu umbla prin sat, zicînd că arhiereul le trimite oamenilor preoţi, iar preoteasa văduvă îi alungă. Acest diacon e un putregai de moşneag, care foarte bine se potriveşte cu porecla să şi care cîntă în biserică atît de bine, încît îţi vine s-o rupi de fugă. * Potcap. Mai sunt în Zaim doi ţărani boieriţi, cu surtuce şi cu pantaloni strîmţi, din cei cărora ruşii le zic „nici dracului tămîie, nici Domnului lumînare“. Aceşti oameni — fruntaşi ai satului — sunt Vanea Munteanu şi Tudosel Veste. Aceştia, miercuri, în 6 septemvrie, s-au dus la poliţie împreună cu diaconul şi-au scris preasfinţitului jalobă că preoteasa văduvă, vroind să fie în Zaim cumnatul ei, l-a făcut pe părintele Tocan să-şi lepede noul popor al său, iar sătenii au mare nevoie de preot şi nu pot sta mult fără dînsul şi, prin urmare, să le trimită preasfinţitul mai repede preot. Bineînţeles că această cerere, însoţită de clevetire, a fost scrisă fără voia ţăranilor, cu voia numai a doi surtucari şi-n frunte c-un ticălos care se numeşte diacon. Ei sunt, pe lîngă asta, atît de tonţi, că nu ştiu că însuşi preasfinţitul ţine locul deschis, fiind în îndoială din pricina refuzării lui Tocan. Pîn-acuma lucrurile se află în aceeaşi stare. Ce va mai fi vom vedea. Dar cele povestite constituie o faptă tristă, arătînd — cu privire la preoţii doritori de „prihod“ — cine împiedică propăşirea satului, gîndindu-se numai la bani, şi în ce priveşte „fruntaşii“, care sunt acei oameni ce răspîndesc prin sate huliganismul şi luptă împotriva luminării ţăranilor. * * * Dacă cele descrise mai înainte arată vredniciile preoţilor şi ale fruntaşilor, apoi cele de mai la vale, cred, vor da o idee mai deplină despre felul cum stau alte trebuinţe în tagma duhovnicească. Pentru asta, mi se pare, e destul să urmez povestirea celor petrecute în Zaim în timpul de pe urmă, scoţînd la lumină singurele fapte fără de orice lămuriri. Odată cu preotul Tocan se duce din nou la Chişinău şi sărmana văduvă. Ea încă nu-şi pierduse cu totul nădejdea: o mai sprijinea puţin prepunerea că poate preasfinţitul măcar de astă dată va ţine seamă de rugămintea ei şi-i va da putinţă ei şi orfanilor de a rămînea în satul şi-n casa ei, mutînd la Zaim pe cumnatul ei. Venind la arhiereul, află că preasfinţia sa zace bolnav şi nu primeşte pe nimine, nici nu se ocupă cu de-ale slujbei. Atunci văduva, îndreptîndu-se către secretarul preasfinţitului, îl roagă să-i aducă aminte stăpînului său despre rugămintea ei, cînd astfel el (secretarul) va scăpa o familie întreagă de sărăcie şi înjosiri. Secretarul făgădui că va pune spre asta toate silinţele şi, după cum se făcu cunoscut mai pe urmă, s-a ţinut de cuvînt. Însă, cu toate acestea, într-o bună zi, după întoarcerea din Chişinău, nenorocitei văduve îi vine veste, că la biserica din Zaim e numit de către preasfinţia sa preotul din Copceac, din ţinutul Akkermanului, Ion Gobjilă. Părintele Gobjilă e un preot dintre cei cu capitaluri în bancă, cu cruci pe pîntece şi cu camilavce în cap. Satul Copceac, ca popor, e foarte bun şi bănos, şi părintelui Ion îi şedea bine şi la locul lui vechi. Dar vedeţi că lăcomia îl duce pe om din ce în ce mai departe şi, împins de ea, părintele Gobjilă scrie preasfinţitului cererea să-i dea Zaimul şi-l primeşte neîntîrziat. Nu se poate de închipuit scîrba şi deznădejdea bietei văduve la primirea acestei ştiri. Ea fusese lipsită de ultimul sprijin şi adăpost, fusese dată afară împreună cu copiii din casa şi gospodăria sa proprie şi rămăsese pe drumuri, neavînd nici un chip sigur de trai. Ea era nevoită să-şi risipească gospodăria, atît de temeinic pusă şi dusă de cel răposat. Trebuia să fugă din locurile cu care era atît de strîns legată. Iar casa, via şi alte acareturi, înfiinţate de răposatul părintele Mihail în sudorile feţei lui, treceau în mîinile şi folosinţa unui om străin, ba încă cu bună stare materială. Din ziua cînd înştiinţase despre mutarea lui Gobjilă la Zaim, văduva prinse a slăbi văzînd cu ochii — tot de gînduri rele şi scîrboase şi de amărăciune. Aceasta se sfîrşi în aşa chip, că căzu în cele din urma la o boală serioasă şi grea, încît acum nici nu se mai scoală din aşternut şi tot mereu îşi cheamă moartea. Faţa ei e stinsă de n-o mai recunoşti. Ochii — roşii de lacrimi. Iar primprejur, un tablou de risipă desăvîrşită. Cine vrea — las’ să judece. * * * Sfîrşesc povestea preoţilor noştri. După desemnarea părintelui Gobjilă la biserica noastră trecu mult timp pînă ce sătenii au văzut preot în satul lor. Părintele Gobjilă, ca şi Tocan, în cele din urmă îşi refuză desemnarea sa, dezamăgindu-se în privinţa materială. Între acestea nevoia de preot se făcea tot mai neapărată şi aspră. Ţaranii din Zaim rămăseseră de rîsul locuitorilor din împrejurimi, care ziceau că zaimenii sunt atît de răi, încît şi preoţii fug de ei. Prin sat se porniseră nişte zvonuri urîte, ce îndeobşte îşi iau zborul în asemenea întîmplări, care, desigur, întotdeauna înrîuresc rău asupra stării morale a sătenilor. Numai nu prea de mult s-a mutat la Zaim preotul nou însemnat, părintele Malahie Matvievici din satul Feteşti, ţinutul Hotinului. Ţăranii sunt foarte mulţumiţi, că după fel de fel de bucluc din pricina lipsei de preot în cele din urmă l-au căpătat. Zaimul a stat fără preot timp de aproape 3 luni, ceea ce se întîmplă arareori în tagma duhovnicească. 285 Lupta moldovenilor pentru drepturi Înaintea privirilor întregului nostru popor moldovean din Basarabia se desfăşură un larg cîmp, care trebuie lucrat cu toate silinţele, ca să dea roadele cuvenite. Acest cîmp este starea în care ne aflăm noi astăzi. Iar roadele acestui cîmp vor fi acele dreptăţi cetăţeneşti şi naţionale, la care năzuim noi cu toţii. Soarta noastră e în mîinile noastre şi, numai avînd privirile întotdeauna îndreptate la deşteptare, ne vom deştepta. Să nu uităm că naţia (norodul) noastră are în sine mari puteri ascunse, care aşteaptă numai dezvoltarea (desfăşurarea) lor. Şi odată desfăşurate, ele pentru totdeauna ne vor face pe noi fericiţi în toate privinţele. Să ne sculăm dar din somnul nostru, cum s-au sculat acum mai mult de un veac fraţii noştri de peste Prut. Să ne pornim munca în pace şi linişte pe calea binelui. Şi să ştim că deşteptarea noastră stă numai într-o muncă culturală (de minte). Trebuie să avem în vedere că asta-i scăparea noastră de întuneric. De pildă, începutul binevoinţei pentru limba moldovenească are mare însemnătate pentru alegeri la noi în Basarabia, care ne aşteaptă de curînd. La alegerile trecute starea noastră în această chestie (întrebare) a fost mult mai neprielnică. Limba moldovenească pe atunci nu se bucura deloc de consimţire. Moldovenii n-aveau nici gazeta lor, în care să-şi spuie toate nevoile şi suferinţele. Acuma, după cum vedeţi, starea lucrurilor s-a cam schimbat şi e mai bună pentru noi. Acest lucru, că avem limba noastră nu numai vorbită prin bordeiele sătuleţelor basarabene, ci de acum şi scrisă prin cărţi, prin gazetă, trebuie mult să ne îmbărbăteze. Tiparul naţional ne va ajuta foarte mult la aparărea drepturilor noastre în timpul alegerilor. Avîndu-l, noi vom putea să ajungem la izbîndă mai curînd (degrabă), decît fără dînsul. Prin el noi suntem în stare să alegem cît mai mulţi moldoveni de-ai noştri, şi anume pe aceia, pe care îi vrem noi şi pe care îi credem destoinici de a fi împuterniciţii neamului nostru. Şi spre asta trebuie puse toate străduinţele noastre, ceea ce o va face, pe cît va fi cu putinţă, gazeta noastră. Însă dacă limba naţională are aşa însemnătate în faţa alegerilor viitoare, apoi cu atît mai mult trebuie să lucrăm noi la înălţarea ei, la răspîndirea culturii (învăţăturii, luminării) noastre şi să ne folosim de ea pe cît se poate de larg. Îndeobşte, cu cît mai mult primim, cu atît mai mult trebuie să lucrăm, ca să dobîndim ceva şi mai mult. Aşa stă acuma lucrul nostru, lucrul poporului (norodului) moldovenesc. Şi o repet (o zic iarăşi): să ţinem minte că noi, mulţumită culturii naţionale putem vieţui ca un popor înaintat. Iar cine vrea să vieţuiască acela trebuie să muncească şi să lupte. Datoria noastră Vremea şi împrejurările, în care ne aflăm noi astăzi, pun asupra noastră o datorie, pe care trebuie s-o ştie orişice moldovean din Basarabia şi să se străduie s-o aducă la îndeplinire. Să nu creadă nimeni că ea este un lucru nou, necunoscut sau că este atît de greu, încît nici nu te mai poţi gîndi la îndeplinirea datoriei. Nu este lucru necunoscut, căci este din suferinţele de veacuri ale norodului nostru moldovenesc. Este plîngerea moldoveanului nostru, năzuinţa lui la o viaţă în rînd cu oamenii. Cum să nu ştie el, sărmanul, ceea ce are şi ceea ce ar dori sa aibă? Durerile lui au găsit întotdeauna răsunet pe paginile gazetei noastre. 287 Nu este lucru greu, căci este firesc. Omul nu poate să tacă şi să doarmă liniştit cînd îl doare ceva. Este destul să simţi durerea, ca să cauţi alinare, însăşi firea te face s-o cauţi îndată ce ai simţit-o. Asta este o datorie firească. Dacă moldovenii noştri pîn-în vremea de astăzi au stat obijduiţi în întuneric, apoi asta din pricină că au fost atît de chinuiţi în traiul lor, atît de lipsiţi de cele mai trebuincioase trupului, inimii şi minţii, că nici n-au ştiut că mai este ceva pe lume, afară de bordeiele lor sărace şi pustii. Ei nici n-au auzit de bunurile învăţăturii în limba mamă, nici nu ş-au putut închipui ce plăcere simţi cînd citeşti o carte scrisă în limba care-o auzi şi o vorbeşti din leagăn. Iar despre drepturile cetăţeneşti nici nu-i de grăit. Toate acestea un lung şir de ani au fost pentru el necunoscute. Acum, cînd răsare soarele deşteptării, moldoveanul simte toată povara cea grea a vieţii nenorocite, care-l apasă pe el. Se înţelege că şi la noi cel dintîi o simte asta ţăranul, care în toate vremile şi la toate popoarele a fost suferitorul, plîngătorul şi ducătorul nevoilor întregii naţiuni (întregului norod), pe cînd tagmele cele mai de sus, căpătînd destul de lesne plăcerile vieţii, adeseori uită de fratele sau cel înjosit şi neîndreptăţit. În aceeaşi vreme s-a văzut că atunci cînd cei mai mari şi mai norociţi din norod nu uitau de cei mai mici, întreg poporul scăpa de întuneric, de jugul neştiinţei şi al lipsei de drepturi. Cînd cei mai mari dădeau mîna frăţească de ajutor şi de unire la cei mai mici, atunci poporul îşi înalţa mîndru capul, se adăpa la izvorul luminii şi al ştiinţei şi mergea, tot mergea înainte. Aşa ne spune nouă istoria — povestirea faptelor trecute a tuturor popoarelor (noroadelor). Prin spusele istoriei, datoria noastră, ca a unui popor, ni se înfăţişează şi mai lămurit. În scurt, ea constă într-aceea ca ţăranul luminat prin faptele ce se petrec acuma la noi în împărăţie şi pricepînd în ce stare de plîns se află, să nu stea ademenit, nepăsător, ci, ascultînd glasul firii sale, să spuie întotdeauna şi peste tot locul de suferinţele sale. Căci numai dacă va cere, i se va da. Iar moldovenii cei ce prind locuri însemnate în împărăţie, se deosebesc prin avuţie multă, să nu uite niciodată că sunt moldoveni şi că după spinările lor un popor întreg zace în sărăcie trupească şi sufletească, aşteptînd de la ei măcar o rază, o licărire luminoasă în lungul său rînd de suferinţe. Aşadar, fiecare moldovean trebuie să-şi aibă în vedere datoria spusă mai sus, dacă vrea ca poporul nostru să iasă la calea propăşirii şi să fie în rînd cu lumea. Ce ne trebuie nouă? Am spus de multe ori că moldovenii trebuie să se deştepte, să muncească mult la învierea lor naţională, adică la trezirea poporului lor, şi să lupte pentru drepturile celea, la care năzuiesc toţi binevoitorii lor. Am mai spus că toate acestea alcătuiesc nu un lucru de bună voie, care poate să fie lăsat şi fără orice luare aminte, ci o datorie, căci, dacă nu va fi îndeplinită această datorie, apoi tot neamul nostru din Basarabia poate să fie şters, şi atunci numai noi o să fim vinovaţi de pierirea noastră. Este foarte firesc lucru ca cititorul să se întrebe în ce stau îndeobşte acele dreptăţi, la care trebuie să ne gîndim întotdeauna şi care ne vor scăpa de întuneric şi nevoi, dacă le vom dobîndi. Trebuie să ne dăm bine seama de cele ce avem să cerem şi să fie ele întipărite în mintea noastră tare şi lămurit, ca să nu zică unul una, iar altul alta şi astfel să ne încîlcim şi să ne abatem din calea noastră. Pentru asta este de trebuinţă ca noi cu toţii să ne înţelegem datoria noastră către noi înşine într-un fel hotărît, cu toată lămurirea putincioasă, mai în scurt, să ştim bine ce ne trebuie nouă. Fiecare ştie că multe, foarte multe ne trebuie... Căci de multe a fost lipsit poporul nostru chinuit şi topit în lacrimile plînsurilor sale. Multe a suferit el... Am vorbit mai înainte, pe cît am avut chip, despre toate nevoile moldoveanului nostru basarabean, am pus în scrierile noastre tot dorul inimii lui. Acum, cînd cu fiecare zi ne apropiem de o clipă de cea mai mare văjnicie în viaţa noastră — de alegerile în dumă — cu atît mai multă nevoie se simte ca noi să adunăm la un loc cele grăite şi să dăm o însemnare scurtă a nevoilor şi trebuinţelor noastre, ca toţi fraţii basarabeni să fie într-un cuget şi într-o gîndire, pricepînd cererile lor în dumă şi silindu-se ca între împuterniciţii basarabeni să fie mai mulţi moldoveni, şi anume aşa moldoveni, care cu foc să sprijine toate cererile noastre şi să fie adevăraţi apărători ai neamului nostru la Petersburg. Asta, mai înainte de toate, este trebuinţa noastră cea mai neapărată şi numai atunci, cînd va fi ea îndeplinită, putem să le îndeplinim pe celelalte. Drepturile, care vor fi cerute de noi atunci, se despărţesc în două: l. drepturi naţionale (drepturile norodului nostru) şi 2. drepturi cetăţeneşti. Orişicine ştie că împărăţia rusească este locuită nu numai de ruşi şi de moldoveni, ci mai trăiesc în ea multe alte neamuri, care vorbesc fel de fel de limbi, au fel de fel de credinţe şi obiceiuri. Toate neamurile neruse, precum suntem şi noi, moldovenii, cînd au drepturile lor naţionale, adică cînd au voie să vorbească, să scrie, să citească, să înveţe, să se judece şi să se roage în limba lor, atunci ele pot desfăşura în pace şi linişte toate puterile minţii şi ale inimii lor. Atunci ele îşi aduc folos lor însele, cît şi împărăţiei în care trăiesc, căci, mergînd înainte în toate privinţele, ele mişcă şi dau înainte, pe de o parte, cultura (învăţătura, luminarea minţii) lor, iar pe de alta aduc la bună stare şi ţara stăpînitoare, dîndu-i toate foloasele. După cum se vede din cele spuse mai sus, toate acestea se pot ajunge, cînd un popor are voie să se folosească cu limba lui, care este cel mai de căpetenie mişcător al învăţăturii şi înaintării. Pe lîngă limbă, prin şcoli, prin biserici, prin cărţi şi gazete un norod de alt neam, care locuieşte într-o ţară atît de mare, ca Rusia, trebuie să mai aibă şi de sine cîrmuirea (autonomia) lui, căci fiecare neam numai atunci se ocîrmuieşte bine, cînd se cîrmuieşte potrivit cu obiceiurile lui, potrivit cu drepturile lui naţionale. Pe de altă parte, dintr-un oraş, cum este, de pildă, Petersburgul, nu se pot ocîrmui bine fel de fel de neamuri, care prind bucăţi de pămînt din împărăţie, depărtate de capitala ţării (de tîrgul cel mai mare). Aşa fel de cîrmuire pricinuieşte numai rău atît ţării stăpînitoare, cît şi poporului care trăieşte în ţara asta. Pîn-acum în Rusia treburile în privinţa asta au stat tot aşa şi cu alte popoare neruse şi cu poporul nostru moldovenesc. Acum toate neamurile din împărăţie îşi cată drepturile lor, de care am vorbit mai sus, şi trebuie să le cătăm şi noi, moldovenii. Al doilea rînd de drepturi este alcătuit din drepturile numite cetăţeneşti, vasăzică, acele drepturi, de care trebuie să se folosească toţi cetăţenii (locuitorii) Rusiei, fără deosebire de naţie (norod) şi credinţă. Aceste drepturi sunt trebuincioase, pentru ca 291 traiul poporului întreg să se atîrne de la el însuşi, precum şi toate acele lucruri, ce se fac pe banii lui. O ţară numai atunci poate să trăiască bine, în pace, linişte şi lumină, cînd toţi locuitorii (cetăţenii) îşi ocîr muiesc treburile lor la un loc şi cînd datoriile lor (birurile, care le dau în hazna, şi toate celea ce le cere lor stăpînirea) sunt potrivite cu drepturile lor: cu cît mai mari şi mai multe sunt datoriile, cu atît mai mari şi mai multe să fie şi dreptăţile. Tot poporul rusesc şi toate neamurile, care trăiesc în Rusia, au fost pîn-acuma lipsite de aceste drepturi cetăţeneşti. Ele au dat foarte mult şi n-au luat aproape nimic. Din pricina asta s-au pornit atîtea nevoi nesuferite pe capul bietului popor. Şi nu numai la noi în Rusia s-au petrecut lucruri de acestea, ci în fiecare ţară unde treburile au stat aşa. Iar pilda acelor ţări, unde i-au fost date poporului drepturile cetăţeneşti, ne arată cu totul alta: ele trăiesc bine, şi bunăstarea lor se măreşte cu fiecare an. În vremea de faţă poporul rusesc şi noi, moldovenii, trecem de la starea cea veche la viaţă nouă şi numai noi înşine prin dumă putem să ne zidim viaţa pe temeiul drepturilor spuse mai sus. Însă, se înţelege că mai înainte de toate trebuie să avem în vedere drepturile noastre naţionale şi, potrivit cu asta, ţinînd seamă de cele arătate, să alegem aşa moldoveni, care să ceară îndeplinirea nevoilor şi trebuinţelor noastre. Preoţimea şi poporul nostru Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărîtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scăparea noastră este numai cea mai strînsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atîrnă tot viitorul nostru. Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergînd pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici. Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strîngem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem. Nu putem, vasăzică, să ne pregătim ca oamenii, cum se cuvine, pentru zidirea vieţii noastre. Iar, precum am mai spus, trebuie să ne pregătim. Grea vreme... Ce să facem noi în vederea unor asemenea lucruri? Bietul ţăran al nostru suferă mai dihai decît toţi. Nu-şi află loc el, sărmanul, neştiind cum să iasă din aşa stare. Şi neagra deznădăjduire îl cuprinde pe dînsul tot mai mult. Dar nu trebuie ca deznădăjduirea să-i acopere cu totul sufletul. Nu trebuie să creadă că viaţa lui este prăpădită şi că va sta vecinic uitat de toţi. El trebuie să se îndrepte, mai înainte de toate, la acei oameni din neamul moldovenesc, care sunt mai luminaţi decît el şi care nu s-au lepădat de el, dar stau foarte aproape de el, ascultă glasul plîngerilor lui şi trăiesc o viaţă cu dînsul. Aceşti oameni, ţinînd încă minte că sunt moldoveni, se înţelege că-l vor asculta şi-i vor da tot ajutorul care va fi cu putinţă. Ei vor merge în rînd cu dînsul spre ajungerea ţintei dorite, avînd în inimi tot acel dor de o viaţă mai bună pentru întregul norod moldovenesc din Basarabia. Cine-s aceştia? Mai întîi trebuie să spunem că sunt preoţii binevoitori ai poporului, care foarte bine ştiu viaţa ţăranului. Sunt mulţi şi alţi oameni luminaţi şi cu ştiinţă, care înţeleg starea poporului, nevoia lui de dreptăţi de care este lipsit. Dar de dînşii vom vorbi mai pe urmă, fiindcă preoţii poporani au, se înţelege, mai multă însemnătate — ei sunt căpeteniile sufleteşti ale ţăranilor. La noi, în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rîndurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat aşa de bine iubirea către neam, limba şi obiceiurile străbunilor, afară, bineînţeles, de ţărani, ca în tagma duhovnicească. Şi, afară iarăşi de ţărănime, nici una din celelalte tagme n-are atîţi moldoveni ca aceeaşi tagmă duhovnicească. Lucrul acesta este foarte vajnic pentru noi, moldovenii, îndeobşte şi trebuie să ne spuie nouă multe. Acestea multe însă pot să fie spuse în două-trei cuvinte: în pieptul preoţimii moldoveneşti basarabene arde încă sfîntul dor al neamului moldovean, încă nu s-au stins simţirile şi graiul moldovenesc. Să mergem acuma mai departe. Se ştie că mulţi preoţi sunt vrăjmaşi poporului şi chiar îşi dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri nelegiuite. Asta ţăranii noştri o ştiu bine şi în taină se uită la acei preoţi cu necrezare. Mai sunt destui preoţi care chiar îşi arată duşmănia lor către popor, intrînd în „soiuzul adevăraţilor ruşi“, şi iarăşi făcînd fel de fel de ticăloşii. Acest lucru face necrezarea ţăranilor încă şi mai mare. În fiecare obşte de oameni sunt şi lepădături. Asta se poate vedea întotdeauna şi peste tot locul, dar mai ales în ziua de astăzi în viaţa noastră. Noi luăm preoţimea întreagă îndeobşte şi vedem cu bucurie că ea poate să fie cea mai bună tovarăşă şi ajutătoare a ţărănimii. Mai mult: ea este datoare să meargă împreună cu ţăranii. Asta trebuie s-o înţeleagă şi preoţii şi ţăranii. Preoţii sunt povăţuitorii ţăranilor în viaţa lor sufletească. Ei sunt „părinţii“ fiecăruia, părinţii duhovniceşti, precum se şi numesc. Legea creştinească, ai cărei slujitori sunt ei, zice că îndeplinirea nevoilor trupeşti şi sufleteşti ale ţăranilor nu numai că este legitimă, dar trebuie să fie făcută numaidecît. Preotul, lăsînd la o parte toate vorbele şi părerile huligăneşti (care sunt destul de răspîndite uneori chiar între cei mai buni dintre ei), să-şi aducă aminte de spusele Sf. Evanghelii, ce-o citeşte în fiecare duminică în biserică. Numai aceste două lucruri trebuie să facă preotul moldovean, ca să-şi dea socoteala despre datoria pusă asupra lui de Acela căruia i se roagă el, de datoria către neamul lui în asemenea vremuri grele, cum sunt ale noastre. Noi avem multe dovezi că uneori preoţii au scăpat din robie noroade întregi în vremi de luptă. Şi preoţii noştri basarabeni au dovedit destul de des că-şi iubesc neamul şi limba. În clipa de faţă, în înaintea alegerilor, preoţii trebuie să facă toate ce pot, pentru ca alegerile să fie potrivite cu dorinţele neamului moldovean din Basarabia. Ei trebuie să le lămu-rească ţăranilor aceste dorinţe, ca ţăranii să le înţeleagă bine şi drept, să ştie ce să ceară. Ei pot să facă prin sate adunări şi sfaturi despre alegeri, să se înţeleagă între sine cum să le facă anume aceste adunări, să le lămurească ţăranilor toate celea ce se ating de ele. Multe pot să facă ei. Numai ei singuri pot să pregătească poporul pentru alegeri. Numai astfel vor putea ieşi în dumă aşa deputaţi, care vor lupta pentru cultura moldovenească şi vechile drepturi moldoveneşti. Spre lumină! Spre lumină! Aceste două cuvinte trebuie să fie scrise şi întipărite în inimile acelor moldoveni care au fost mai fericiţi decît fraţii lor necăjiţi şi întunecaţi. Care au primit învăţătură şi şi-au luminat mintea. Care din pricina asta se bucură de o stare în viaţa lor mult mai bună decît a ţăranului nostru întunecat. Aceste două cuvinte alcătuiesc în sine datoria moldovenilor mai deştepţi către neamul lor. Şi datoria asta nu trebuie să se uite, căci ea este pusă asupra lor de starea lucrurilor de-acum şi de vremea noastră. Iar vremea nu aşteaptă. În mersul ei ea pune tot întrebări şi cereri noi. Viaţa merge repede, neluînd în seamă lucrurile noastre. Şi ca să ajungem la ţinta noastră, ca să ne îndeplinim măcar cît de puţin dorinţele noastre, — trebuie să mergem odată cu viaţa, odată cu vremea şi să nu rămînem în urmă. Să răspundem cu toată grăbnicia la întrebările ce ni le pune vremea, şi să îndeplinim cererile ei. Vedem că ne aflam într-o stare nespus de grea în faţa alegerilor. Vedem, de asemenea, că este destul de greu de scăpat din starea asta. Şi putem să spunem că luminarea cît mai grabnică a mulţimilor de oameni întunecaţi este singura scăpare. Învăţătura poporului a fost şi este întotdeauna foarte dorită şi însemnată. Ea întotdeauna s-a cerut de noi, căci ea este una din cele mai mari trebuinţe ale poporului nostru. Dar această învăţătură nu poate să fie pusă în legi degrabă. Pentru ca să se facă ea, trebuie vreme multişoară. Dar aici vreau să vorbesc de alt fel de lumină, care o cere viaţa şi care poate şi trebuie să fie făcută de moldovenii cei mai luminaţi. Luminarea asta poate să fie numai începutul marelui lucru de luminare obştească a întregului neam moldovenesc din Basarabia. Şi negreşit că cu cît va fi mai bine, va merge înainte. Luminarea despre care merge vorba şi care este aşa de trebuincioasă pentru noi în vremea de faţă, se alcătuieşte, îndeobşte, într-aceea, ca binevoitorii şi luminătorii ţăranilor moldoveni să facă în vederea alegerilor sfaturi prieteneşti cu ţăranii şi la aceste sfaturi să se lămurească însemnătatea (văjnicia) alegerilor, cum ei să se poarte la alegeri, pe cine să-l aleagă alegător şi multe altele, care sunt în vremea de astăzi la rîndul zilei. Am avut prilej să atingem oleacă întrebarea asta, cînd am vorbit despre datoriile preoţilor moldoveni către poporanii lor înaintea alegerilor. Tot atunci am căutat să arătăm că preotul prin slujba lui dumnezeiască, prin legea creştinească şi prin obîrşia lui moldovenească este dator să apere norodul şi să fie într-o dorinţă cu dînsul. Din pricina asta, el trebuie să fie cel dintîi apărător şi binevoitor al ţăranului moldovean. Şi poate nici nu s-ar găsi un alt om care ar fi mai bun, pentru ca să fie povăţuitorul ţăranului moldovean în zidirea vieţii lui. 297 Preotul basarabean se poate să fie numit „fratele ţăranului“, aşa de bine ştie el, îndeobşte, toată viaţa ţărănească, toate nevoile sătenilor şi aşa de strîns este legat şi lipit el de ţăran şi de sat. Dar dacă preotul trebuie să fie povăţuitorul, sfătuitorul şi îndemnătorul ţăranului în înaintea alegerilor, apoi toţi ceilalţi moldoveni deşteptaţi prin ştiinţă trebuie să lucreze nu mai puţin decît dînsul. Se înţelege că, cu cît mai multă atingere, cu cît mai multă legătură au aceşti oameni cu satul, cu atît este mai bine. Toţi ei trebuie să se unească şi în fruntea acestei uniri să steie preotul. În zile însemnate ei pot să adune la vreo casă pe oamenii cei mai cu dare de mînă din sat şi să le spuie toate cele ce se leagă de alegeri. Ca să fie lucrul purtat mai bine şi mai temeinic, pot să scrie pe hîrtie toate cele aflate despre alegeri din cărţi ori din gazete şi să le citească ţăranilor scrierile lor la adunări. La aceste sfătuiri poate să caute de rînduială preotul, care le spune ajutătorilor săi ce anume să citească şi cum. Ajutătorii preoţilor în acest lucru sfînt, se înţelege, pot să fie oameni de orişice tagmă sau stare: învăţătoare, proprietari (boieri) binevoitori ţăranului sau chiar ţărani cu bună ştiinţă de carte. Afară de aceasta, ar fi de dorit ca preoţii şi în biserică să le lămurească, să le spună ţăranilor nevoile lor, punîndu-le în legătură cu învăţătura lui Hristos. Şi negreşit că acest lucru ar aduce foarte mare folos: ţăranii ar vedea că în cererile lor au dreptate, că însuşi Hristos apără pe cei obijduiţi, lipsiţi de drepturi şi de hrană, făgăduindu-le că, dacă vor cere, vor primi cele trebuitoare. Şi asta mult i-ar îmbărbăta şi le-ar da tărie în lupta lor cea grea pentru o viaţă mai omenească. Ca lucrul luminător, despre care vorbim, să meargă lin şi bine, este de trebuinţă să fie unite puterile care fac acest lucru. De aceea, tovărăşia luminătorilor din fiecare sat ar trebui să fie legată de asemenea şi tovărăşii din alte sate, adică să ştie ce se face pe acolo şi cum mai merg trebile tovărăşiei de acolo. Pentru asta, pot să se întrebuinţeze toate chipurile, care sunt cu putinţă, începînd de la telefon, pe unde este el, şi pînă la scrisori şi dări de seamă, care trebuie să fie trimise dintr-o tovărăşie într-alta, cît se poate de des, ca fiecare dintr-însele să ştie ce face alta. Nici e de vorbă că acest lucru este foarte însemnat: el ar uni în „gînduri şi simţuri“ pe toţi moldovenii noştri din Basarabia şi atunci nimeni dintr-înşii n-ar fi zăpăcit (amăgit) şi n-ar sta mult la gînduri în înaintea alegerilor, căci ar şti bine pe cine să-l aleagă. Asta ar fi hotărît mai dinainte. În sfîrşitul tuturor celor spuse mai sus, găsim de cuviinţă să spunem că felul cum poate să fie îndeplinit lucrul luminării poporului în înaintea alegerilor atîrnă de la omul care va fi atît de sfînt în sufletul său, că va îndeplini datoria sa cu cinste. De aceşti dar oameni, trebuie s-o spunem, avem foarte puţini. Dar cu atît mai mare şi vrednic de mirare va fi lucrul acelora care, ştiind datoria lor şi avînd-o întotdeauna în vedere, vor porni cei dintîi înaintea poporului, ducîndu-l spre lumină. Spre lumină dar! Seminţele aruncate acum vor încolţi şi vor da roada lor de ştiinţă obştească la vremea lor. Iar cei ce vor lumina vor rămînea înconjuraţi de lumina neuitării în mintea poporului. Şi el vecinic îi va ţine minte pe ei, care l-au scăpat din robia întunericului şi l-au dus spre lumină. Munca noastră Anul se sfîrşeşte. Încă vreo cîteva zile şi el se va duce în vecinicie. Şi iată dar că ne vedem la hotarul trecutului şi viitorului nostru. Obiceiul omului este că, trecînd o bucată de vreme din viaţa lui şi el intră în alta, să preţăluiască şi să judece cele trecute şi petrecute de dînsul mai înainte, pentru ca în acest chip să afle cum se cuvine să-şi poarte trebile în viaţa lui viitoare. Şi, în adevăr, acesta este cel mai bun mijloc pentru dobîndirea ştiinţei în ale vieţii. De aceea şi o tovărăşie anumită de oameni, care şi-a pus o ţintă şi ţine negreşit să ajungă şi să nimerească ţinta asta, trebuie, din cînd în cînd, să se mai întoarcă cu faţa înapoi şi să mai caute ce urme a lăsat acolo munca lor îndreptată la ajungerea dorinţei obşteşti. Şi dacă munca lor este trainică şi folositoare, apoi trebuie s-o urmeze şi mai încolo tot ca şi mai în urmă, iar dacă nu, să se silească ca să găsească chipuri mai bune şi mai potrivite. Noi, moldovenii, cîţi suntem în Basarabia, trebuie să facem o tovărăşie mare de oameni, căci altfel, înstrăinîndu-ne cu totul unul de altul, suntem de grabă biruiţi şi daţi la pămînt de oamenii care ne doresc nouă numai răul şi care sunt aşa de mulţi. Mai înainte am vorbit de atîtea ori de unirea moldovenilor şi am arătat de însemnătatea ei lămurit, că aşa, după cum socot, ar fi cu totul de prisos să ne mai întoarcem la lucrurile spuse. Cînd toţi moldovenii vor fi numai o obştie, atunci este cu putinţă munca rodnică pentru fericirea şi traiul liniştit, îndreptăţit al norodului nostru. Asta va fi atunci ţinta întregului neam moldovenesc din Basarabia şi numai asta va avea-o el în vedere. Ca o tovărăşie de oameni care năzuiesc la dreptăţile norodului, ale ţărănimii şi ale lucrătorilor, ea va munci din toate puterile, şi în munca ei tot hojma se va opri să caute ce a făcut în trecut şi ce trebuie să facă în vremea viitoare. În anul 1906, care acum merge înspre sfîrşit, putem zice că s-a pus începutul acestei mari tovărăşii a moldovenimii basarabene. Căci, orişice om, ce măcar întrucîtva pricepe mersul lucrurilor, trebuie să spuie că aşa mînuţă de oameni, care de la început a ieşit la luptă pentru dezrobirea moldoveanului şi dezlegarea limbii lui, această mînă de oameni, tot înmulţindu-se cîte oleacă, la urma urmelor va ajunge o mulţime de oameni, un norod unit în acelaşi dor şi acelaşi gînd. Asta are să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu, dar are să se întîmple negreşit. Munca acelor oameni puţini, despre care spun mai sus, este deci munca tuturor moldovenilor, este lupta lor pentru viaţă. În faţa anului ce vine este de cuviinţă să urmărim desfăşurarea acestei munci, să ne dăm socoteala ce-am făcut ş-am văzut în anul care trece şi la ce trebuie să ne aşteptăm la altul. Asta este din partea noastră cea mai bună preţuire a anului, care ne va fi de învăţătură pe viitor. Anul ce se sfîrşeşte nu trebuie să fie uitat cîndva de nici un moldovean cu pricepere pentru vorbele spuse mai sus, adică că tocmai în acest an norodul nostru a început a trăi o viaţă mai omenească, mai în rînd cu lumea. Fără îndoială, munca începutului, munca noastră a fost foarte grea, dar totuşi ea a fost pusă în temelia acelei vieţi noi, care-o doresc moldovenii deşteptaţi. Încă şi mai grea s-a arătat munca asta mai pe urmă, cînd au prins a ni se pune în cale fel de fel de piedici de duşmanii noştri. Aceşti duşmani au fost şi sunt foarte mulţi şi fel de fel — uneori chiar nici în cap nu-ţi venea de unde se luau ei şi ce chinuri întrebuinţau numai ca să ne facă să ne lepădam de lucrul nostru. Şi trebuie s o spunem că de multe ori răuvoitorii noştri — fel de fel de Cruşevani, de „soiuzuri ai adevăraţilor ruşi“, de boieri huligani, de popi de aceleaşi păreri, de poliţai şi cîţi şi mai mulţi au avut nu o dată izbîndă ş-au cam împiedicat mersul înainte al mişcării noastre. Din toate acestea noi, fireşte, putem să tragem multă învăţătură. Pe de o parte, în lupta noastră viitoare noi trebuie să ne ferim de toţi acei oameni care nu ne priesc nouă; avînd ciocniri cu dînşii, noi cunoaştem mai bine cine-s ei şi ce apucături au, iar cunoaşterea vrăjmaşului, după cum se ştie, îi dă luptei multă izbîndă. Pe la altă parte, luptînd, noi ne învăţăm a lupta pentru drepturile noastre naţionale, omeneşti şi cetăţăneşti. Aşadar, munca şi lupta noastră în anul 1906 a fost făcută cu multe greutăţi şi cu puţină izbîndă, dar greutăţile şi neizbînda de fel nu-i sperie pe moldoveni şi nu le ia nădejdea lor, ci le dă mai multă minte în purtarea trebuinţelor. Judecînd şi vorbind îndeobşte despre însemnătatea anului 1906 în mişcarea norodului nostru moldovenesc spre lumină şi dreptate, se poate de spus că numai el este începutul acestei mişcări. Mai putem să zicem că în acest an este însemnat programul mişcării, adică ce-i trebuie moldovenimii basarabene îndeobşte şi ţăranului moldovean în parte. Tot în acest an se porneşte luminarea minţii a ţăranului nostru şi trezirea lui cîte oleacă. Toate calealalte sunt încă în viitor şi nimeni nu ştie în ce chipuri se va mai arăta în anul ce vine mişcarea şi munca noastră. Şi cele ce ne rămîn sunt lucrurile cele mai mari, cele mai vajnice în viaţa noastră. Pîn-acuma o spunem una: că acei moldoveni care au pornit munca pentru binele neamului lor, întotdeauna au muncit şi au luptat cu cinste, însufleţiţi numai de dorul luminii şi iubirii curate de aproapele său. Asta o vedem noi cînd ne aruncăm privirile în urma noastră şi cercetăm lucrul făcut de aceşti oameni. Şi din această cercetare noi ne luam nădejdea noastră în viitor. Căci, văzînd aşa mare putere sufletească a poporului moldovenesc, nu poţi să nu crezi că lucrul moldovenesc este trainic şi nemuritor. Pot să fie alungaţi şi obijduiţi îndeplinitorii acestui lucru sfînt şi mare, pot să fie chiar omorîţi, însă munca lor nu moare şi nici nu poate să moară. Trecutul şi viitorul S-a dus... Luat de mersul vremii încă un an mare prin întîmplările lui a plecat în vecinicie, ca să nu se mai întoarcă. Încet, pe nesimţite, am păşit noi pragul anului vechi. Şi iată că acum am intrat în cea dintîi zi a Anului Nou. Pe nesimţite. Se pare cam ciudat, că în aşa vreme mare, însemnată, noi trecem pe nesimţite de la viaţa anului trecut, cu toate frămîntările ei, la viaţa necunoscută, plină de taină, oarecum acoperită cu o perdea,— la viaţa anului viitor. Dar însăşi vremea îl ia pe om, îl face să mai uite cîteodată de cele mai de seamă lucruri în viaţa sa, avînd în cap grijile traiului zilnic. De aceea, omul trebuie mai adeseori să-şi aducă aminte de starea lui îndeobşte, de locul lui şi al celor care trăiesc o viaţă cu dînsul în mijlocul altor oameni, cu altă stare în viaţă. Mare este anul care numai ce a trecut. Fără îndoiala că încă şi mai mare are să fie anul viitor. În scrierea din numărul 59 am arătat în parte însemnătatea lucrului pentru deşteptarea neamului nostru, pornit în anul 1906. Fiindcă ne aflăm acum trecuţi în anul 1907 se simte o mare trebuinţă să dăm mai pe larg zugrăvirea anului trecut în legătură cu mişcarea luminătoare, acest lucru sfînt al moldovenilor basarabeni, şi aşteptările noastre în faţa anului ce a sosit. Într-o zi frumoasă de mai a anului trecut au strălucit dintîi deasupra moldovenimii din Basarabia zorile deşteptării. Frumoasă şi măreaţă a fost ziua ei. Din nourii, din negura întunecimii şi neştiinţei îndelungate a răsărit dintr-odată soarele. Venise marea zi de 24 mai, cînd ne-a fost nouă scris să dam cele dintîi semne de trezire şi de viaţă. Să arătăm că nu numai trăim ca un neam de toţi uitat şi obijduit, topindu-ne în puhoaiele lacrimilor noastre, dar şi că suntem vrednici de trăit în rîndul celor mai luminate popoare şi că din rîurile lacrimilor noastre se nasc şi se vor mai naşte mari viteji ai neamului moldovean, uriaşii minţii şi ai luminii, care vor birui, în sfîrşit, mişelia oamenilor întunecaţi, ce ne-au apăsat pîn-acuma şi ne-au pus dop în gură ca să nu grăim despre ce ne doare pe noi. La 24 mai al anului 1906 ni s-a dezlegat gura şi noi am căpătat putinţă să vorbim în tipar către toţi despre dorinţele şi suferinţele noastre. Mare a fost ziua de 24 mai! Ea a fost cea dintîi clipă a mişcării moldoveneşti în Basarabia. Şi pentru toate acestea ea va rămînea nemuritoare şi neştearsă în mintea moldovenimii basarabene. A trecut vreme. Şi mişcarea tot mergea, mergea înainte şi tot creştea. Cu încetul se făcea marele lucru al luminării şi al luminii. Mulţi vrăjmaşi am întîlnit noi în calea noastră. Mult am suferit noi de la dînşii. Însă mişcarea tot mergea, mergea înainte, căci, odată pornită, nu mai putea să se oprească. Nici confiscările gazetei noastre, nici urmăririle scriitorilor de la această gazetă n-au făcut nimic. Căci lucrul nostru, lucrul moldovenesc, a fost lucrul viu al oamenilor vii, iar viaţa este mai puternică decît moartea. Şi iată că aşa, lucrînd cu încetul, ne-am împlinit nu de mult şase luni de luptă. În curgerea acestor şase luni s-a stăruit să se facă mult pentru moldovenimea basarabeană şi unele din dorinţele binevoitorilor ei chiar au fost îndeplinite. Însă tot în cursul acestei vremi am tras şi neizbînzi în năzuinţele noastre. De pildă, cu mult foc am cerut şcoli moldoveneşti. Şi cererea noastră a fost respinsă. Nu ni s-au dat nouă şcoli moldoveneşti, măcar că asta este cea mai mare şi neapărată trebuinţă pentru desfăşurarea puterilor noastre. Dar noi tot nu ne-am prăpădit nădejdea şi mişcarea noastră tot înainta. Şi moldovenii tot nu încetau a dovedi că n-au murit. Toate acestea s-au văzut foarte bine la cea dintîi serbare moldovenească de la 3 decembrie. Serbarea a fost a doua mare clipă în desfăşurarea mişcării moldoveneşti. La 24 mai 1906 moldoveanului basarabean i s-a dat voie să vorbească în limba lui. La 3 decembrie 1906 moldoveanul basarabean a arătat toate vredniciile sale sufleteşti, toate puterile sale de viaţă. Acum, la începutul Anului Nou, mişcarea noastră tot înaintează, iar zorile luminii tot mai larg şi mai frumos se lăţesc pe deasupra noastră. Am arătat cele două clipe ale mişcării noastre, ale trecutului nostru din anul 1906, lămurindu-le în legătura lor între ele. Vedem că anul trecut în tînărul nostru lucru ne-a adus şi bucurii şi amărăciuni, ba încă poate mai multe amărăciuni decît bucurii. Şi bucuriile şi amărăciunile acestea, luate îndeobşte, au aceeaşi mare însemnătate, fiind arătătorul mersului frumos al mişcării. Aici nu trebuie să încapă nici o deznădăjduire, nici o părere de rău. Căci noi suntem încredinţaţi că mişcarea este mare şi nepieritoare. Sunt mari zilele trecutului ei — zilele de 24 mai 1906 şi 3 decembrie. S-a dus anul 1906. Şi cu acest trecut am stat noi la pragul anilor 1906 şi 1907. Viitorul ne găteşte o muncă încă mai mare decît în trecut. Trebuie numai să nu ne pierdem tăria noastră sufletească şi să stăm totdeauna în unire. Să avem în vedere că intrăm în Anul Nou încă cu multe datorii către neamul nostru, din care cea mai de căpetenie este alegerea în viitoarea dumă a împuterniciţilor moldoveni. Duma imperială din anul ce a venit ne va îndrepta traiul nostru mai departe şi ne va arăta ce trebuie să facem. Numai să fim întotdeauna tari în lupta noastră. Şi să ne uităm cu nădejde în viitor. Anul trecut a murit,— trăiască dar anul ce a venit acum! Aflîndu-ne în uşa lui, îi hiritisim pe iubiţii noştri cititori, le urăm mulţi ani şi sănătate. Fie ca mişcarea noastră, pornită în anul ce s-a dus, să se facă în viitor un lucru obştesc, la care să ia parte toţi moldovenii din Basarabia. Înainte cu bine! Alegerile Înainte cu bine! Aceste cuvinte am pus eu în sfîrşitul celei din urmă scrieri, în care am vorbit cu cititorii despre trecutul şi viitorul nostru, despre mişcarea noastră pentru drepturi şi lumină. Cu aceste cuvinte am hiritisit pe toţi fraţii moldoveni cu Anul Nou, dorindu-le din adîncul inimii noroc şi izbîndă în pornirile lor. I-am hiritisit pe adevăraţii moldoveni, feciorii credincioşi ai neamului lor, care s-au pus în capul mişcării ş-au urmat cu dragoste lucrul deşteptării, aducîndu-l pîn’ la uşa anului ce s-a început. Le-am dorit ca mişcarea, ridicarea moldovenilor din Basarabia să ajungă cît mai degrabă o mişcare a tuturor moldovenilor basarabeni. Acum putem să zicem că noi ne-am întîlnit faţă în faţă cu cel dintîi mare lucru, care a avut să-l aducă şi care l-a adus de acuma Anul Nou. Cu alegerile în viitoarea dumă, care fără îndoială sunt menite 307 să aibă o însemnătate nespus şi nemăsurat de mare în soarta norodului moldovenesc. Viitorul nostru puţin cîte puţin începe a ni se deschide şi a se lămuri. Mersul alegerilor ne va arăta cine suntem noi şi unde-i locul nostru. Alegerile vor spune tuturor dacă suntem noi vrednici sau nu pentru viaţă. Ele ne vor face ori oameni vii, oameni ca toţi oamenii în cel mai frumos înţeles al cuvîntului, ori nişte mortăciuni fără voinţă, fără lumina minţii şi fără drepturi, nişte dobitoace, precum ar şi vrea să facă tot norodul Rusiei vechii ocîrmuitori ai acestei ţări nenorocite, care în vremea de faţă, cînd lumina dimineţii şi a răsăritului se lăţeşte de acuma peste tot locul, încă trag înapoi, gîndind să aducă noaptea iarăşi. Bineînţeles că zadarnice sunt toate silinţele lor, zadarnice sunt toate cele ce au făcut ei în vremea de pe urmă, ca să oprească în loc mişcarea slobozitoare. Însă dacă noi, o mînă de moldoveni, care pîn-acum am fost vecinic înjosiţi şi prigoniţi, într-o clipă aşa de mare, precum este asta, care-o petrecem acuma,— dacă noi în vremea de faţă vom şedea cu mîinile pe piept, fără ca să facem ceva şi fără ca să ne unim cu celealalte neamuri din Rusia în mersul lor,— apoi noi rămînem departe în urmă, singuri şi lepădaţi de toţi. Iar dacă vom fi lepădaţi de toată omenirea, care s-a pornit să-şi caute viaţă mai bună, apoi suntem pierduţi pe totdeauna pentru viaţă, suntem un norod mort. Vedem că zilele ce trec hotărăsc viitorul nostru. Şi numai de la noi atîrnă să facem ca aceste zile să ne pregătească în întunericul vremii viitoare o viaţă luminoasă, fără obijduiri şi fără ticăloşii. Şi tot de la noi atîrnă să ne facem pe sine şi pe copiii noştri nişte robi nenorociţi şi păcătoşi mai dihai de cum am fost noi şi părinţii noştri. Dacă în vremea de astăzi ne vom pune pe lucru cu toată sîrguinţa noastră, cu toate puterile sufletului nostru, atunci suntem scăpaţi. Atunci, fără îndoială, că în dumă vor ajunge să fie aleşi numai binevoitori ai moldovenilor, iar nu nişte oameni străini pentru noi, ori nişte vînzători de neam de felul lui Cruşevan. Iar dacă vom şedea acum degeaba şi nu vom lua nici o parte la lupta ce merge înaintea alegerilor, fiind numai privitori,— atunci nici să nu ne gîndim la ceva, nici să tragem vreo nădejde. Atuncea toate sunt trecute pentru noi. Ştiind că vremea de faţă este de mare însemnătate, toţi în Rusia se pregătesc pentru alegeri. Se pregăteşte şi norodul şi vrăjmaşii lui, strîngîndu-şi şi înmulţindu-şi puterile. Să ne pregătim dar cît de mai grabnic şi noi. Asta am zis-o de multe ori şi o mai zicem iarăşi acum, cînd au sosit alegerile. Ele vor fi o luptă mare de viaţă şi de moarte între norod şi duşmanii lui. Şi pentru asta trebuie să ne unim şi iarăşi să ne unim nu numai între noi, ci cu celealalte neamuri din Rusia, care luptă pentru alte rînduieli în viaţă. Unirea obştească să fie acuma cea dintîi dorinţă a noastră. Şi numai avînd în vedere această unire fără orişice deosebire şi îndeplinind-o vom putea birui în lupta alegerilor. Şi numai atunci vom putea merge înainte şi cu bine. Tovărăşiile de cultură pe la sate Zilele trecute, aflîndu-mă la ţară, am şezut la vorbă cu un sătean aşezat la minte şi cunoscut în sat prin bună chibzuinţă în toate trebile lui. Vorbind de una, de alta, fără voie am ajuns la ceea ce tot îl doare pe moldovanul nostru în ziua de astăzi — la socoteala şcolii. După cum am priceput din cuvintele lui, ţărănimea cam simte lipsa de şcoală moldovenească. — Uneori, cînd îţi vine feciorul de la şcoală, îl mai pui să-ţi citească ceva, să ştii ce se mai face pe lume. Ş-apoi, dacă nu înţelege mai nimic, nu ştie limba rusească. — Apoi iaca acu puţini moldoveni de cei învăţaţi îşi pun silinţele ca să le fie dată ţăranilor noştri şcoală folositoare în limba părintească. — Am auzit, am auzit, cum nu. A ajuns şi pe la noi vestea asta. — Ei, şi cum îţi pare? — El, lucru ista, negreşit că-l vor toţi sătenii cei mai cu înţelegere (cîţi sunt?). Dar numai păcat că azi tot vorbe şi vorbe şi altă nimic. — Apoi, nu se poate aşa să se facă toate deodată. Pentru ca să ni îndeplinim dorinţa, trebuie mai întîi vreme ş-apoi lucru. — Da eu socot că dintîi trebuie să lucrezi ş-apoi vremea îţi va arăta la cît va veni lucrul tău. Dar dacă tot te porţi numai cu vorbele, apoi departe n-ajungi. Da eu, după mintea mea asta proastă, chitesc aşa că ar fi bine ca acei de-şi bat mult capul de şcoala moldovenească să se strîngă la un loc şi să ne înveţe pe noi, moldovenii işti proşti, toate învăţăturile cele folositoare pentru viaţă. Să ne citească cărţi moldoveneşti, gazeturi, să ne deie sfaturi de gospodărie. Că iată ş-acu oamenii noştri din sat, cînd văd vreun gazet, apoi curat să-l rupă cu dinţii, nu alta. Îl pun pe-un băiet să-l citească şi pînă cînd nu-l va citi nu scapă de dînşii. Mai ales gazetul cel moldovenesc... Din vorba de mai sus se vede că săteanul nostru nu numai că înţelege folosul învăţăturii, dar chiar o doreşte din toata inima, ca cum ar dori un om însetat apă din izvor. Iar cuvintele săteanului, cu care am şezut la vorbă despre tovărăşiile de învăţătură ţărănească, arată că ţăranilor celor mai pricepuţi le vine în cap şi chipul cum ar putea să fie pus începutul învăţămîntului moldovenesc. Măcar că de la vorbe şi dorinţe este cam prea departe la îndeplinirea lor, totuşi şi gîndul acesta primitiv are însemnătate... În adevăr, tovărăşiile săteşti de cultură, alcătuite din moldovenii luminaţi de prin satele Basarabiei noastre, ar putea să fie un aşezămînt luminător de temelie, din care s-ar putea naşte pe urmă şcolile moldoveneşti. În alte ţări, între care putem numi şi Romînia, sunt multe aşezeminte de acest fel, destul de bine întocmite atît culturaliceşte, cît şi economiceşte. Acolo ele vin în ajutorul şcolilor poporane, răspîndind cultura în mijlocul sătenilor de toate vîrstele. La noi în Basarabia ele în adevăr ne pot sluji de mijloc şi pentru dobîndirea învăţăturii în limba părintească, fiind alcătuite din moldoveni cu dragoste pentru binele obştesc. Preoţii, învăţătorii şi alţi oameni luminaţi de la ţară pot să-şi deie răsunetul lor acestei dorinţe, ieşită din însăşi inima norodului. Ei pot să întrunească în aşa tovărăşii, cerînd dezlegare de mai sus şi dîndu-i lucrului său puţin cîte puţin o lărgime tot mai mare în toate cererile vieţii de azi. Asemenea tovărăşii fără îndoială ar 311 putea să se prindă tare la ţară, unde ar fi o îndeplinire a cererilor şi a dorinţelor ţărănimii moldoveneşti. Mai ales ar putea să ajungă la o stare îmbucurătoare, fiind unite cu băncile săteşti, care de-acum se află în unele sate ale Basarabiei. Aceste bănci, după cum am mai băgat de seamă, îl încredinţează foarte bine pe ţăranul moldovan de însemnătatea ştiinţelor de tot felul. Însă, nevroind decît să arăt cum priveşte însuşi poporul chestia culturii moldoveneşti, las vorba despre alcătuirea tovărăşiilor pentru altă dată. Atunci îmi voi arăta cu de-amănuntul părerile mele în privinţa organizării lor culturale şi economice. Unirea culturală „Unde-i unul — nu-i putere“. Cît de cunoscute sunt aceste cuvinte ale poetului şi de cîte ori în aceeaşi vreme vedem că în viaţă lucrurile în multe întîmplări se fac nu tocmai aşa, cum zic poeţii, că rareori se întîmplă ca un lucru obştesc să fie început cu puterile unite. Basarabia noastră, avînd în vremea de astăzi cea mai neapărată nevoie de întocmirea bună a lucrurilor obşteşti ale poporului moldovenesc,— are şi cea mai mare trebuinţă de unire, care lipseşte cu totul din mijlocul moldovenimii. Este lucru ştiut că temelia tuturor nevoilor unui popor este lipsa de cultură a păturilor ţărăneşti. Tocmai de această boală suferă moldovenii basarabeni. Cu dînsa trebuie mai întîi să lupte moldovenii cei culţi şi binevoitori ai neamului. Cu cît mai mult se va înlătura întunecimea ţărănimii moldoveneşti, cu atît mai departe va ajunge tot neamul nostru. Iar înaintarea culturală a neamului se poate ajunge numai pe calea lui proprie, căci ţăranul numai atunci se deşteaptă şi-şi luminează mintea, cînd aude cuvîntul deşteptării şi al luminării în limba lui părintească. Altă limbă el nu ştie, iar dacă îl înveţi în limba lui, îl poţi învăţa orişice limbă şi ştiinţă. Deci, cea dintîi datorie şi ţintă a moldovenilor luminaţi este cea mai largă cultură naţională. Şi cel dintîi mijloc pentru îndeplinirea acestei datorii, pentru atingerea acestei ţinte, este unirea culturală. În trecutul nostru, ba chiar şi în vremea din faţă, noi nu ştim nici cultură, nici unire, şi asta din pricini care sunt foarte lesnicioase pentru pricepere. Fireşte, în trecut n-am avut putinţă nu numai ca să ne unim pentru un lucru cultural obştesc, dar şi ca să ne gîndim la cultura locală. Alte au fost vremile, alte au fost împrejurările. În ziua de astăzi, cînd zorile deşteptării parcă încep a luci şi pentru ţăranul nostru basarabean şi pentru poporul moldovenesc, parcă luminată a moldovenimii basarabene nu prea face încercări de lucrare la înaintarea norodului. Deprinsă cu nepăsarea de mai înainte şi fiind lăsătoare din firea ei moldovenească, ea deocamdată parcă nu arată semne de ajutorare culturală. Poate, aici are multă însemnătate şi gîndul că ţăranul moldovean încă nu-i gata de-o viaţă deşteaptă culturală, ceea ce am auzit-o de la unii moldoveni din tagmele de mai sus. Avem deci de a face îndeobşte cu întrebarea foarte însemnată pentru chestia culturii moldoveneşti: este ţăranul, este poporul moldovenesc pregătit pentru viaţa culturală, ori ba? Dacă este, apoi toată datoria alcătuirii acestei vieţi cade asupra intelectualilor moldoveni, şi ţăranul are tot dreptul să aştepte de la dînşii îndeplinirea datoriei lui. Dacă nu, apoi nici nu-i de vorbit despre deştepta-re, lumină, cultură şi alte lucruri frumoase. Dacă cercetăm mai de aproape socoteala asta, vedem că vremea renaşterii culturale a norodului nostru a venit. Asta o arată acele mijloace 313 culturale, care le au moldovenii din Basarabia astăzi şi care nu le-au avut mai înainte. Astăzi nimeni nu poate tăgădui că prin schimbarea împrejură-rilor politice limba şi viaţa noastră este recunoscută de stăpînirea sub care ne aflăm, la asta mai înainte nici nu ne gîndeam. Astăzi avem tiparul nostru moldovenesc — cetăţenesc şi bisericesc; avem gazeta moldovenească, avem de-acuma şi carte bisericească în limba noastră, carte care se tipăreşte în tiparniţa moldovenească de cărţi bisericeşti. Într-un cuvînt, avem dovezi sigure că vremea a adus şi moldovanului nostru un vînt de trezire. În cît priveşte însuşi poporul moldovean în rădăcina lui ţărănească, mai deunăzi am avut prilej să arăt că el cu o dorinţă aşteaptă învăţătură moldovenească şi nu numai aşteaptă, dar pricepe şi chipul cum ar trebui pusă în practică treaba asta — tovărăşiile luminătoare ale moldovenilor culţi. Vasăzică, cine spune că moldoveanul nu doreşte şi n-are nevoie de învăţămînt pe limba lui, acela închide ochii ca să nu vadă adevăr ul vieţii. Aşa fiind, moldovenii luminaţi n-au decît să se pătrundă cu desăvîrşire de conştiinţa datoriei lor morale şi obşeşti şi să înceapă lucrul luminător. (Va sfîrşi) Două cuvinte despre tutun şi băutură Noi totdeauna lăudăm starea lucrurilor prin ţările străine, nouă ne place să urmăm pilda noroadelor mai dezvoltate decît noi. Să căutăm, dar, cum apără aceste popoare sănătatea fiilor lor şi cum pedepsesc pe acei oameni, care fac rău acestei sănătăţi. În Arkanzas, în America despre miezul nopţii, este un zacon, care nu dezleagă vînzarea ţăhărcilor tinerilor pîn-la vîrsta de 16 ani, iar încălcarea acestui zacon se pedepseşte cu un ştraf bănesc de la 2000 păn la 20000 de mărci. Tot aşa pedeapsă trage şi cel ce i-ar dărui unui băiat mai tînăr decît de 16 ani o ţăharcă de tutun. În multe locuri din Norvegia vînzarea tutunului cu orişice prilej este oprită sub frica pedepsei, iar cel ce-i dă unui băiat o ţăharcă, precum şi băiatul care o ie, sunt judecaţi cu toată asprimea zacoanelor. Tutunul este adus în Europa în anul 1511. Multă vreme fumarea, tragerea tutunului se socotea ca un păcat de moarte. În Rusia pîn-la vremea lui Petru cel Mare celora ce trageau tutun li se tăiau nasul şi urechile. În vremea noastră în Rusia se fumează mai mult decît 8 milioane de puduri de tutun pe an. 3 milioane dintr-acest număr se pregăteşte în Rusia, iar celălalt tutun îl aduce de peste graniţă. Noi ne plîngem de neajunsuri, de sărăcie; noi căutăm a cui oare să fie vina sărăciei noastre, uitînd că dacă suntem nenorociţi, apoi aceasta-i numai vina noastră, iar nu a altora. Căutaţi la toţi oamenii de prin sate şi de prin tîrguri — mai toţi ţăranii de la cei mai mici pîn’ la cei mai înaintaţi în vrîstă fumează; iar între oamenii cei ce, dragă Doamne, se numesc mai luminaţi, adeseori vezi şi femei uşoare la minte, care fumează tot aşa de mult, ca şi bărbaţii lor. Pîn-în vremea de faţă oamenii au socotit că fumarea tutunului este o petrecere nevinovată, nevătămătoare pentru sănătate şi cam greuşoară numai pentru buzunar. Acum ştiinţa dovedeşte că fumarea este tot aşa de vătămătoare, ca şi beţia. 315 Tutunul care îl fumăm are într-însul veninuri care intră în trupul omului prin plămîni. Fumul, care iese din arderea tutunului, are într-însul veninuri foarte puternice, ce se numesc nicotin, piridin, niccolin, acrime învineţitoare şi veninuri mai slabe: acrime de cărbune, ammiac şi altele. Fumul de tutun este vătămător pentru om din două pricini: mai întîi, el zgîndărăşte şi vatămă părţile dinlăuntru ale gurii, ale nasului şi ale căilor de răsuflare pîn’ la plămîni — şi toate veninurile, care se află în fum, trec în sînge şi zdruncină tot sistemul nervilor. Iar fiindcă toate părţile trupului omenesc sunt pătrunse de nervi, apoi fumarea tutunului poate să vatăme şi inima, şi stomacul, şi ochii, şi alte mădulare. Din cele spuse iese că fumarea aduce mult rău sănătăţii noastre. Fumarea gunoieşte plămînii. Fumul de tutun foarte strică şi dinţii. Dacă cel ce fumează pătimeşte de bateri puternice de inimă, dureri de cap, îşi pierde somnul, el trebuie să lepede cît de repede fumarea şi, cu cît va lepăda-o mai degrabă, cu atît mai bine. Aşadar, noi vedem că tragerea ţăhărcii este o nevoie mare, cu care trebuie să luptăm, o boală mare, care cere cea mai îngrijită lecuire. Să căutăm acuma ce-i cîntă tutunul buzunarului nostru. Punem că într-o casă şi tatăl, şi doi fii ai lui ori feciorul şi ginerele fumează. Să luăm, de pildă, cel mai ieftin tutun de fumat. Un toc de tutun de acesta face 5 copeici. Punem că fiecare fumător fumează cîte 2 tocuri de tutun — de 10 cop. Atunci cheltuiala lui pe un an va fi 5 ruble 20 de cop. Fumători de aceştia în fiecare sat pot să fie vreo 200—300 de oameni, iar cheltuiala lor luată împreună va fi 1040—1560 de ruble. Vom vorbi puţin şi despre băuturi. Ori din care parte nu am privi noi băutura, ea este vătămătoare. Ţara megieşă a Rusiei, Şveţia, cincizeci de ani înapoi nu mai puţin decît noi a pătimit din pricina beţiei, dar şcoala, pe de o parte, şi zacoanele aspre, care foarte greu pedepsesc pe cei ce, îmbătîndu-se, fac bucluc prin locuri obşteşti, iar cu atît mai mult tîlharii şi hoţii, care îşi fac nelegiuirile lor fiind beţi,— au făcut aceea că în zilele noastre Şveţia este o ţară aşa de trează, că rar mai găseşti una ca dînsa. Pe lîngă aceste măsuri au mai făcut lucrul lor luminător şi mîntuitor obştiile pentru lupta cu beţia, care s-au înfiinţat în Şveţia într-un număr destul de mare. Noi trebuie să luăm bine seama la toate acestea, avînd în vedere că în fiecare an se săvîrşesc mai mult de 16000 de nelegiuiri de către beţivi. Te apucă fiorii, cînd te gîndeşti la aceasta,— o oaste întreagă de tîlhari şi hoţi! Aceasta trebuie s-o aibă în vedere mai înainte de toate preoţii şi învăţătorii. Ei trebuie să lucreze împreună, mînă în mînă, la luminarea norodului, folosindu-se, pe lîngă citirea cărţilor folositoare împotriva beţiei, de puterea cuvîntului viu, care în gura lor, singurilor luminători ai ţărănimii, este cel mai mare şi mai puternic mijloc de luptă cu tot ce vatămă viaţa tîrgurilor şi satelor noastre. 317 Cuvînt împotriva beţiei „Nu beţi băutură beţivă... că de vei da ochii tăi spre cap şi spre pahar, mai pe urmă vei umbla mai gol decît pilugul. Şi apoi vei fi ca cel muşcat de şar pe, din carele se varsă veninul“ (Pild. lui Solom. 23, 31—32) Iată la ce cale, creştinilor, aduce beţia! Iată ce folos dobîndeşte beţivul din beţie! Că umblă mai gol decît pilugul şi apoi, din pricina spirtului otrăvitor, se face ca cel muşcat de şarpe din care se varsă veninul. Aşa ne spune nouă Sfînta Scriptură, care nimica strîmb nu vorbeşte, ci toate le vorbeşte drept şi adevărat: că cerul şi pămîntul va trece, iar din Scriptură un cuvînt în zadar nu va trece (Matf. 5, 18). Mulţime de curse întinde diavolul spre înşelăciunea şi pierzarea oamenilor, dar din toate cursele lui cea mai rea şi mai vicleană este beţia, pentru că ea este rădăcina tuturor păcatelor, că cui este vai, cui sunt gîlceve, cui judecăţi, cui necazuri şi sfezi, cui zdrobire în zadar, cui sunt ochii urduroşi — au nu celor ce zăbăvesc la beţii şi celor ce păzesc unde se fac ospeţe,— zice Sf. Scriptură (Pild. lui Sol., 23. 29, 30). Cu bună seamă, ce rău nu este gata a face omul cel beat? Diavolul nimica aşa nu iubeşte, ca beţia şi trîndăvia; pentru că nimenea aşa de uşor nu împlineşte voia diavolului, ca beţivul. Şi ce greutate este diavolului a înşela pe cel beat, care, fiind întunecat şi înviforat cu tăria băuturii, nu poate să judece drept şi care chiar şi fără de băutură este destul de slab şi neputincios spre judecată dreaptă, căci în păcate ne naştem şi întru fărădelege ne zămislim (Ps. 50, 5). Fiind mintea noastră slabă, putem oare noi fără de greşeală să umblăm? Niciodată. Dar fiecare dintre noi cu mintea ne povăţuim şi în gospodăria noastră, şi între oameni, şi înaintea năcealnicilor, şi înaintea Stăpînului Ceresc — Dumnezeu. De la minte se trage a fi bun ori a fi rău, a fi nenorocit ori a fi norocit, a fi în munca iadului şi în desfătarea raiului, a fi cuvios şi necuvios, una şi alta de la minte se trage, dacă nu va strica-o omul cu fel de fel de păcate şi mai ales cu beţia. Patima beţiei nespus vatămă şi sufletul şi trupul, iar împreună cu trupul — şi sănătatea. Sufletul îl vatămă, făcîndu-l neputincios pentru faptele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, adică îl face neputincios pentru pocăinţă şi prin aceasta îi găteşte munca iadului. Trupul îl vatămă cu veninul băuturii, care, vărsîndu-se prin tot trupul omului, îi strică sîngele şi îi aduce beţivului slăbiciuni şi boale, din pricina cărora se face neputincios şi netrebnic şi pentru gospodăria sa, şi pentru obşte, şi pentru patrie şi este nu mai mult decît o greutate pe pămînt. Mulţi zic că beţivul nici o stricăciune nu face altora. Cum nu face? Beţivul face stricăciune nu numai sieşi, ci la mulţi, pentru că, fiind căsătorit şi avînd copii, soţia lui şi copiii totdeauna umblă goi şi flămînzi. Crescînd întru aşa nevoie, copiii sunt siliţi, neavînd straie şi mîncare, de mici a se deprinde cu amăgituri, cu cerutul, şi dacă alţii nu le dau cele ce cer, apoi se mai apucă şi de furat şi de alte răutăţi. Aşadar, beţivul este ca un voitor de rău copiilor săi! Iar obştii sale cîte răutăţi pricinuieşte beţivul? Plăteşte el vreo dată dăjdia lui la vreme? Niciodată. Multe stricăciuni fac beţivii şi trupului şi sufletului lor, şi copiilor săi, şi la toata obştea unde trăiesc. Şi încă mai îndrăznesc 319 unii a zice că beţivului aşa i-i dat de la Dumnezeu,— să fie beţiv. Tare greşesc aceia oameni cu aşa cuvinte înaintea lui Dumnezeu. Se poate oare ca Tatăl Nostru Cel Ceresc să vreie vreun rău zidirii Sale? Se poate oare — izvorul bunătăţilor — Dumnezeu să-i deie unuia să fie bun şi blagoslovit, iar altuia — sa fie beţiv, tîlhar, curvar, amăgitor sau altă răutate; Dumnezeu este preasfînt şi preabun, dorind fiecărui om să fie cuvios şi bun, la toţi le voieşte bine, pre toţi îi cheamă la viaţa cea fericită. De ar fi însemnat Dumnezeu beţivului să fie beţiv, curvarului să fie curvar, tîlharului să fie tălhar,— apoi nu ar grăi Domnul în Sfînta Scriptură, că nedrepţii împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni: nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici malachii, nici sodomlenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici răpitorii (l Cor. 6,9—10). Vedeţi acum că nici un fel de patimă rea nu este dată omului de la Dumnezeu. Tot felul de răutate de la diavolul iese, pentru că el este tatăl răutăţilor. Dumnezeu ne spune în Sfînta Scriptură nouă, că diavolul ca un leu umblă răcnind, căutînd pe cine să-l apuce (l Petr. 5, 8). Se mai aud unii vorbind, că prin băutură se fac multe lucruri bune. Spune-mi, creştinule, cel ce vorbeşti aşa, ce bunătate se face prin beţie? Unde zice Sf. Scriptură, că prin beţie să se poată face ceva bun? Sau pe mintea noastră cea întunecată cu beţia o punem în loc de Scriptură? De multe ori se vede că dreptatea prin cinstea paharelor se calcă de cei lacomi la băutură; iar nedreptatea se îndreptează şi se dezvinovăţeşte. Cei mulţi, văzînd că nedreptatea sporeşte şi se apără din pricina beţiei, iar dreptatea se calcă, se strîmtoreşte, se defaimă,— se fac şi ei întocmai ca şi cei ce nedreptăţesc,— dar vai celor, prin care se sminteşte lumea, — zice Sf. Scriptură (Matf. 18,7). Arătîndu-vă după putinţă răutatea beţiei, vă sfătuiesc, fraţilor, să vă feriţi de beţie, ca de un şarpe ce muşcă, ţinînd minte în toată vremea, că beţivii împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni (l Cor. 6, 10). Amin. Expoziţia din Kiev (Mai—octombrie 1913) Expoziţia (vîstavka) din Kiev, care a avut loc în vara aceasta, prin bogăţia lucrurilor scoase la vedere a înfăţişat o privelişte măreaţă. După planul, ce s-a avut în vedere la început, ea a fost să fie numai o expoziţie a ţărilor de miază-zi a Rusiei, dar mai pe urmă acest plan a fost lărgit, şi expoziţia a primit numirea de „Expoziţia fabricilor, gospodăriei săteşti, negustoriei, ştiinţei şi meşteşugurilor din toată Rusia“. Expoziţia din Kiev a prins o bucată de loc destul de însemnată: toată toloacă numită Troiţkaia în partea tîrgului, ce poartă numele de Bessarabka (de la numirea ţării noastre — Basarabia) şi, pe lîngă asta, costişele dealurilor megieşe. Aici au fost 31 de pavilioane (locaşuri pentru lucrurile scoase la privire) de ale comitetului expoziţiei şi 132 de pavilioane ale fabricilor şi caselor de negustorie din toată Rusia. Vederea de dinafară a expoziţiei a fost foarte frumoasă. De la poarta cea mare de intrat se începe o toloacă lungă, împodobită cu fel de fel de florării, verdeaţă, chipuri de marmură şi izvoare de apă bătătoare în sus. De amîndouă părţile toloacei erau pavilioanele expoziţiei, împodobite cu nişte coloane (stîlpi) măreţe. În partea din fundul expoziţiei o scară mare de piatră cu 120 trepte duce în vîrful dealului, unde să înalţă măreţul pavilion al Zemstvei, zidit întrun chip vechi grecesc. Toată clădirea era împodobită pe din afară c-un rînd de luminiţe electrice, şi seara, cînd se aprindeau aceste luminiţe, te fermeca frumuseţea. Tot aşa şi celelalte pavilioane. Expoziţia a avut o mulţime de despărţituri, dintre care cele mai însemnate după bogăţia lucrurilor, ce se afla în ele, sunt: despărţitura maşinilor şi uneltelor de gospodărie sătească, despărţi-tura negustoriei, despărţitura ştiinţei şi a meşteşugurilor şi altele. Despărţitura maşinilor la expoziţie a prins un loc foarte însemnat: ea se afla într-un rînd întreg de pavilioane. Aici au fost aşezate maşinile uriaşe de ale fabricilor lui Berman, Şvede şi de ale altora, o mulţime de motoare de tot felul, automobiluri, locomobiluri, maşini de stins pojarul şi multe altele. Dar deosebit de multe au fost maşinile şi uneltele de gospodărie sătească: treierători şi secerători uriaşe, semănători de cele ce seamănă în rînduri, fel de fel de pluguri, teascuri pentru poamă şi multe altele. Şcoala de tipar din Kiev a pus la privirea tuturor maşini electrice de tipărit, făcute cu mare iscusinţă. Dintre dînsele cea mai vrednică de luare-aminte era maşina de cules buchii pentru tipărit. După maşinile şi meşteşugurile tiparului într-o clădire, acoperită cu sticlă, venea despărţitura negustoriei. Aici o mulţime de pavilioane, iarăşi foarte frumoase, unde nu numai că se vindeau felurite meşteşuguri, dar se arăta şi pregătirea lor împreună cu toate noutăţile fabricării. Aşa fiind, despărţitura asta era totdeauna plină de lume, ce năvălea într-însa cu sutele. Aici s-au putut vedea multe de toate. Zemstva din Veatka îţi arăta o mulţime de lucruri folositoare pentru şcoala sătească, ieşite din meşteşugăria ei: culegeri ajutătoare la învăţătură, meşteşuguri de ştiinţă şi fel de fel de zugrăveli. Tot în despărţitura asta să găseau fel de fel de păsări şi fiare umplute cu paie şi făcute după chipul celor vii. Mai încolo — felurite lucruri ce-ţi furau privirea: zugrăviri minunate, cutii făcute cu mare iscusinţă, războaie... Mai departe — flori, pietre scumpe din munţii Uralului, instrumente doftoreşti. În pavilionul războaielor persiene, pe lîngă războaie, erau puse vechile frumoase ţesături şi horboţele din Bruxelles (Belgia), care se preţuiesc cu zeci de mii de ruble. Din războaie ce-l mai frumos era războiul turcesc din curtea fostului sultan Abdul Gamid, ce face 18000 de ruble. Mai erau şi alte covoare foarte frumoase, din care unele trăgeau la 9 puduri şi făceau cîte 7000 de ruble. După despărţitura războaielor veneau pavilioanele sticlăriei, tutunului, oţelului, cărbunelui de pămînt şi altele. Afară de aceste clădiri, frumoase la vedere, tot aici expoziţia a avut multe aşezăminte folositoare: iazuri cu peşte, unde se arăta cum să se înmulţească peştele; pădurării, unde se puteau primi felurite lămuriri asupra pădurăritului, despărţituri de albinărit, mătăsărit şi multe altele. În cele de pe urmă despărţituri era înfăţişată şi Basarabia noastră: albinăritul din ţinutul Hotinului prin ştiubeie, hoştină de tot felul, ceară şi aşa mai departe,— şi mătăsăritul din ţinutul Izmailului; au fost cîteva prosoape şi războaie frumoase moldove-neşti pe lîngă ţesăturile bulgăreşti. Dar îndeobşte Basarabia a fost înfăţişată puţin. Cel mai mare pavilion la expoziţie a fost pavilionul Zemstvei. Aici să găseau o mulţime de lucruri făcute cu mîna. La intrare fel de fel de coşoalce, panere şi paneraşe, ieşite din meşteşugăria Zemstvei. Apoi o mulţime de mărunţişuri de lemn şi de oţel, jucării, ţesături şi altele. Toate aceste erau aduse nu numai din Kiev şi din gubernia lui, ci şi din multe alte locuri ale Rusiei. Galeria din dreapta a pavilionului Zemstvei era prinsă numai de avuţia Zemstvei din Kiev, ce ne înfăţişa toate părţile lucrului Zemstvei: învăţătura norodului, medicina, gospodăria sătească, meşteşugurile, lucrul stingerii pojar ului şi altele. Gospodăria sătească în toate părţile ei era înfăţişată aici deosebit de bine. Grădinăritul, plugăria, albinăritul, mătăsăritul au fost arătate în toate amănuntele lor. Aici erau culegeri de jivini stricătoare ale grădinilor, apoi toate boalele lor, precum şi chipurile de lecuit. În despărţitura învăţămîntului cîteva chipuri de şcoli de ale Zemstvei, o bibliotecă (adunare de cărţi) mică de şcoală şi altele. Pe lîngă toate lucrurile de folos, ce le-a pus expoziţia la vederea fiecăruia, ea a avut încă de grijă, ca după o umblare îndelungată oaspelui expoziţiei să nu-i fie urît. Pentru atingerea ţintei acesteia (adecă pentru înveselirea musafirilor) expoziţia a avut o despărţitu-ră anumită, ce se numea „Orăşelul de înveseliri al expoziţiei“. Aici se afla un teatru, o menajerie cu fel de fel de fiare şi păsări rare şi nevăzute, adunate din cele mai depărtate părţi ale lumii. În apropiere se afla un pavilion numit „casa de haz“, îndată ce intrai într-o odăiţă şi te puneai într-un scrînciob, toată casa prin lucrarea unei maşini anumite începea a se învîrti, aşa că şezînd în scrînciob ţi se părea că te învîrteşti singur împreună cu odaia. Altă înveselire aflătoare la expoziţie să numea „roata hazului“. Roata asta nu-i altceva decît mijlocul unei odăi rotunde, ce iarăşi se învîrteşte. Doritorii se aşezau pe „roată“, ea începea a se învîrti şi prin puterea mişcării toţi cei ce şedeau erau împinşi şi aruncaţi în toate părţile, ceea ce făcea mare haz şi veselie. Expoziţia de dimineaţă pîn’ seara era bîcsită de o mulţime de lume, ce năvălea la porţile ei, doritoare de a privi lucrurile ei frumoase şi folositoare. Printre lumea aceasta au fost şi mulţi basarabeni. Cuvîntarea la primul congres al învăţătorilor moldoveni din Basarabia Am venit — a spus părăinteleîMateevici — să întîmpin şi eu această sfîntă zi de 25 mai. (Aplauze.) Primiţi, fraţilor, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat şi el în trecut cu vorba şi cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiţi felicitările mele de moldovean şi rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atît de sfînt şi de mare. Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frăţeşti. Mai întîi de toate să ştiţi că: Unde-i unul nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s doi puterea creşte, Şi duşmanul nu sporeşte. Fără unire nu vom putea dobîndi nimic. Deci să avem un gînd, o inimă, un ideal! Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mîhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toţi sunt uniţi asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alţii — cei mai puţini — romîni. Ei bine, dacă aţi luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să daţi poporului idei adevărate, căci altfel întreg învăţă-mîntul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al romînismului, aşezat prin Romînia, Bucovina şi Transilvania. (Aplauze.) Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia nu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-şi zic romîni. Aşa trebuie să facem şi noi! (Aplauze.) Asta nu însemnează separatism, căci şi cei din Transilvania, şi cei din Bucovina, şi cei din America se numesc tot romîni. Trebuie să ştim de unde ne tragem, căci altfel suntem nişte nenorociţi rătăciţi. Trebuie să ştim că suntem romîni, strănepoţi de-ai romanilor, şi fraţi cu italienii, francezii, spaniolii şi portughezii. Aceasta trebuie să le-o spunem şi copiilor şi tuturor celor neluminaţi. Să-i luminăm pe toţi cu lumina dreaptă. Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să staţi cu mare putere la straja intereselor naţionale. Să trăim bine şi cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viaţă, vom fi înghiţiţi de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru şi să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obşte, naţionale. Şi, în sfîrşit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, ţărănimea care a suferit atîta pînă acum! Să-l luminăm, să mergem mînă în mînă cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mîntuirea ţărănimii e în noi, şi a noastră în ea. Rog pe bunul Dumnezeu şi sunt încredinţat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbîndirea lucrului obştesc. El ne va trimite fericirea neamului şi a d-voastră. (Cuvîntarea a fost îndelung aplăudată.) ăÎn cursul şedinţei a II-a Al. Mateevici a mai avut o intervenţie:î N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba romînească e franţuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt şi în Romînia unii rătăciţi în ce priveşte limba, dar trebuie să se ştie că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă şi în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numai-decît la limba literară romînească! CORESPONDENŢĂ Către Ioan G. Pelivan Satul Zaim 6 octombrie 1906 Dragă domnule Ioane, Am primit scrisoarea d-tale şi imediat m-am şi aşezat să-ţi dau răspuns la ea, căci, deocamdată, n-am alte ocupaţii decît scrisul şi cititul. Mare bucurie mi-a dat mie această scrisoare, mulţumită acelui ton călduros şi cordial ce o pătrunde. Sunt convins că, cu toata ruşinea la care am ajuns azi noi, băsărăbenii, ne trebuie mai mulţi oameni de felul d-tale, şi atunci Basarabia e scăpată de sclavie şi poate cu dreptate visa la acel strălucit viitor de aur, ce i-a prezis poetul Bolintineanu şi care, desigur, acolo, deja se împlineşte. Însă la noi, în Basarabia, …parcă te iau fiorii, cînd începi povestea suferinţelor poporului nostru moldovean şi a acelor înjosiri, ce i-a fost scris să îndure. Însă poporul deja se deşteaptă; soarele renaşterii a început să arunce şi asupra romînimii băsărăbene razele sale strălucitoare şi înviorătoare. Şi fără îndoială, la urma urmelor, cu ajutorul generoşilor şi înţelepţilor săi conducători, şi ea se va porni pe calea luminii şi a propăşirii, înfruntînd toate piedicile. Mult ne mai rămîne de lucrat pentru atingerea acestui scop. Dar să ne fie lozinca noastră: să lucrăm, să lucrăm, să lucrăm. 329 Trec la afacerile mele personale. Cunoştinţa cu d-ta îmi face mare şi multă plăcere, şi, la venirea mea la Chişinău, nu voi întîrzia să mă văd cu d-ta. Foarte mă bucur că propunerea mea de a fi colaborator la „Basarabia“ poate să fie primită. D-ta scrii că ai citit articolul meu Preoţimea şi poporul. Sunt interesat de va merge el la publicare sau nu, căci am pus în el multă speranţă. Îmi pare că tipărirea lui e refuzată, căci nu-l văd în numerele ultime ale „Basarabiei“. Redacţia o fi găsit că chestiunea discutată în el n-are mare interes şi nu corespunde trebuinţelor ei; ori poate nu i-au fi plăcut condiţiile băneşti. Nepublicarea acestui articol foarte m-ar descuraja. În tot cazul, te rog cu insistenţă, dragă domnule Ioane, să mă înştiinţezi despre soarta lui, cum şi a traducerii mele Primejdia, nu de mult trimisă la redacţie — măcar printr-o simplă carte poştală. Mai am de vorbit în scrisoarea asta despre condiţiile colaborării ce mi le comunici şi vreau să-mi exprim părerile mele personale în această privinţă. D-ta zici că trebuie să ştiu de ce fel de materie are nevoie redacţia. Eu cred că autorul trebuie să fie liber în alesul subiectelor pentru scrierile sale. Numai cu această condiţie ele pot prezenta ceva însemnat. Aici pot chiar să-ţi spun ce fel de scrieri am de gînd să public în „Foişoara Basarabiei“. Ele vor avea un titlu comun, Scrisori către fraţii moldoveni sau cumva în acest fel, şi prin forma lor vor fi nişte articolaşe cu caracter amestecat, pe jumătate nuvele, pe jumătate scrieri cu caracter publicistic. Negreşit că, pe cît posibil, voi publica şi alte articole, după împrejurări. Îmi permit să vă încredinţez că sunt în curentul evenimentelor vieţii contemporane ce se petrece în Rusia şi la noi în Basarabia, cu toate că nu trăiesc acuma la Chişinău, ci în Zaim, inima Bugeacului. La Chişinău voi fi la 20 octombrie curent. Încă o rugăminte: mă rog, de veţi avea timp liber, să-mi scrieţi despre condiţiile băneşti ale colaborării şi, de vă va fi îndemînă, să-mi trimiţi niscaiva cărţi romîneşti, căci acuma sunt lipsit de plăcerea citirii în romîneşte. Toate care le am sunt citite de vreo cîteva ori. La Chişinău ele vor fi înapoiate. Adresa mea: Iertaţi că vă supăr şi rămîneţi cu sănătate. Al. Matveevici „Arhivele Basarabiei“, an. IV, nr. 2, aprilie-iunie 1932, p. 114—115 Către Ioan Bianu 10/IV 1913, Kiev Stimate domnule, La scrisoarea colegului Berechet adaug rîndurile mele persona-le. Sunt romîn din Basarabia, „studenţesc“ la Academie de la 1910, cînd am absolvit Seminarul din Chişinău. Mă aflu în anul al III-lea, în ajunul tezei de licenţă (pe ruseşte, „candidăţie“). Din copilărie am avut multă dragoste pentru poporul părinţilor mei, ignorat de stăpînii săi de astăzi şi de ştiinţa lor oficială chiar pînă la tăgăduirea existenţei sale etnice şi pînă la confundarea lui ba cu tătarii ba cu ţiganii. M-a atras totdeauna cu o putere deosebită folclor ul romînilor noştri, datinile, poveştile strămoşeşti, frumoasele legende şi cîntece poporane... Am şi scris cîte ceva prin ediţii ruseşti şi romîneşti din Basarabia (ziarul „Basarabia“ din 1906—1907). Dar nevoia cea mare mi-a fost că n-am avut cărţi trebuincioase spre călăuză. Am fost cu totul izolat de literatura folcloristică din Regat, de bogatele culegeri ale părintelui Marian, de cercetările adînci ale dlor Şăineanu, A. şi O. Densusianu şi alţii, dintre care şi acum multe le cunosc mai mult pe nume. Îmi aduc aminte uimirea ce m-a cuprins cînd am văzut întîmplător în Basarabia, într-o casă de buni romîni, culegerile voluminoase ale părintelui Marian. Am rămas împietrit. Nu-i nici de minune cînd îţi aduci aminte că chiar un Eminescu popular e rara avis în Basarabia. Foametea de cărţi în limba mumă la noi e de nedescris. Ştiinţa rusească, ce se interesează de limba şi cîntecele „ciuvaşilor“ şi „calmîcilor“ de la Ural şi a mongolilor din Rusia asiatică, nici nu-şi bate capul de „moldovenii“ basarabeni (cuvîntul „romîn“ la noi nici nu se mai întrebuinţează: ruşii cred că „romîni“ şi „moldoveni“ sunt două viţe cu totul deosebite), ce sunt pentru dînsa o adevărată „ţară necunoscută“, care nu este nici vrednică pentru cercetări sistematice. Tot ce s-a scris despre noi în ruseşte, sunt cîteva dări de seamă statistice, cîteva lucrări întîmplătoare de slavistică romînă şi de istorie bisericească, şi acele se datoresc nu ruşilor, ci romînilor basarabeni. Cît pentru etnografie şi folcloristică, aproape nimic. Asta totdeauna mi-a întărit îndemnul meu de a lucra anume în această sferă mai mult decît pe tărîmul popularizării istoriei noastre naţionale, de care eu, de asemenea, mă ocup. Asta mă face şi acum, la alegerea subiectului de teză, să mă opresc asupra Elementelor religioase ale folclorului moldovenesc şi să mă îndrept către bunătatea d-tale cu călduroasa rugăminte de a mă înzestra gratis cu ediţiile Academiei Romîne folcloristice şi privitoare la folclor, spre executarea cuvenită a acestei lucrări ştiinţifice. Cele mai necesare cărţi sunt toate operele lui Marian, Şăineanu, Gaster, Densusianu şi alţi folclorişti, precum şi „Analele Academiei Romîne“, cu articole corespunzătoare; asemenea culegerile de literatură poporană, apărute în Regat, peste munţi sau în Bucovina. Pentru chestii generale mi-ar trebui şi lucrările istorice ale lui A. D. Xenopol şi B. P. Hasdeu, precum şi Etymologicum Magnum al acestuia. Alesul celorlalte lucrări şi culegeri, precum şi însemnarea scrierilor şi culegerilor, apărute în alte ediţii, pentru ca să mi le procur cu spesele mele, aştept de la competenţa şi bunăvoinţa dumitale. Teza propusă va fi tipărită de mine în ruseşte în Kiev şi romîneşte în Basarabia (în Chişinău). După terminarea ei, toate cărţile, ce acum vă rog să mi le trimiteţi imediat mie, vor fi trecute de mine în proprietatea Bibliotecii Academiei noastre, ce este foarte săracă în ediţii romîneşti, cu toate că romînii din Regat şi din Basarabia niciodată n-au lipsit dintre studenţii acestei Academii. Vă rog, stimate domnule, să va grăbiţi cu trimiterea sau cu răspunsul. Am la dispoziţie un termen foarte mărginit, numai 2 săptămîni. De nu voi da pînă atunci răspuns sigur despre subiectul ales,— iar fără nici o carte romînească nu-l pot da, — atunci va trebui să aleg ex officio alt subiect nedorit şi neinteresant, ceea ce ar însemna pentru mine o crudă dezamăgire. Primiţi, vă rog, asigurarea viilor şi călduroaselor sentimente de stimă şi devotament. Alexe Mateevici Student al Academiei Spirituale din Kiev P. S. Cu nerăbdare aştept răspuns. „Viaţa Basarabiei“, an. IX, nr. 11 — 12, noiembrie—decembrie 1940, p. 722—724 333 Către Artur Gorovei Kiev. 8. V. 1913 Mult stimate domnule, Colecţia volumelor „Şezătorii“ şi cărţile d-voastră, trimise mie de d-ta, am primit-o acum vreo săptămînă. Iertaţi că nu v-am răspuns pînă acum, fiind ocupat cu examenele. Va aduc călduroasele mele mulţumiri pentru acel răsunet viu ce l-a găsit în inima d-voastră dorinţa şi năzuinţa mea de totdeauna de a lucra în cîmpul etnografiei şi folcloristicii romîne. M-am bucurat nespus văzînd că şi noi, moldovenii basarabeni, nu suntem cu totul uitaţi de fraţii noştri cei mari şi orişicînd putem să ne gîndim la încurajarea şi sprijinul lor moral. Volumele trimise îmi sunt de mare trebuinţă, de asemenea trebuinţă mi-ar fi şi cele ce lipsesc... N-ai putea oare d-ta să-mi arăţi modul prin care aş putea să mi le procur? De asemenea, mult m-ai îndatora, dacă mi-ai face cunoscute prin însemnare toate lucrările străine (franceze, germane şi engleze, ba şi ale noastre, afară de ediţiile Academiei) despre folclorul romînesc sau conţinînd paralele folcloristice din literaturile populare ale popoarelor romanice şi germane. Călăuza unui folclorist, precum sunteţi d-voastră, voi primi-o cu adîncă recunoştinţă. Mi-ar mai trebui o bibliografie exactă a lucrărilor dlui Weigand de valoare limbistică şi filologică. Cred că mi-ai putea cel puţin arăta de unde pot s-o aştept. Cît pentru folclorul nostru basarabean, el m-a interesat, precum am şi spus în scrisoarea către vrednicul de toată stima dl Bianu, din cei mai fragezi ani. Culegerea lui ar fi un lucru foarte de dorit. Fiind însă seminarist, am cules şi eu ceva, dar mi se pare că caietele cu culegeri (unele au fost tipărite anonim în ziarul „Basarabia“ din Chişinău) mi-au fost răpite de un coleg, iubitor şi el de literatură populară. Trebuie însă să fac o observaţie că, pe cît am făcut pînă acuma cunoştinţă cu lucrările părintelui Marian, folclorul nostru este aproape identic cu folclorul moldovenesc şi al Bucovinei, ceea ce nici nu-i de mirat. Spre nenorocire, în vremea de faţă n-am putinţă să mă ocup de culegeri, fiind nevoit să-mi opresc atenţia asupra studierii şi sistematizării materialelor deja adunate în Romînia. Cînd voi fi liber, voi culege cu dragoste, dacă va da Dumnezeu şi voi trăi în Basarabia. Folatoff a scris nu despre cîntece, ci despre basme moldove-neşti din Basarabia (vezi Arbore; p. 771), tot acolo un articol Despre cîntece moldoveneşti — anonim (nr. 31868, Arbore, 777). M-oi stărui să le găsesc aceste cîntece şi să le traduc. Primiţi mărturisirea celor mai vii şi călduroase simţiri. A. Mateevici„Viaţa Basarabiei“, an. IX, nr. 11— 12, noiembrie—decembrie 1940, p. 724—725 Către Simeon Murafa Dragă frate, Ce tăceţi şi nu-mi scrieţi nimic? Sunt dornic să ştiu tot ce se atinge de voi şi de lucrul nostru. Am citit că schimbaţi numele revistei. Scrieţi-mi despre toate; nu pot şi nu vreau să fiu în neştiinţă. Iertaţi că scriu pe scurt, fiind întors la Kiev, sunt foarte ocupat. Degrabă voi fi liber, atunci vă scriu pe lung. Fii aşa de bun, frate Simioane, scrie-mi adresa lui Ciobanu, vreau să-i scriu lui din pricina unei vajnice trebi. Vă sărutăm pe toţi împreună cu Berechet. Al vostru frate, Alexe Mateevici 5/IV 1913, Kiev Paul Vataman, Figuri sorocene, p. 42 Dragă frate, Mulţumesc pentru răspunsul repede, ce l-am primit ieri. Suntem foarte bucuroşi — eu şi Berechet — gîndindu-ne la starea lucrurilor noastre naţionale din Basarabia, ce arată semne de viitor bun şi rodnic. De-ar da numai Dumnezeu ca semnele acestea să crească din scînteiuţe şi steluţe mititele într-o flacără mare, mare, ca această flacără să ajungă „Sfîntul Soare“ al basarabenilor noştri, adevăratul soare al luminii şi al dreptăţii. Fie ca într-acest Paşte, Hristos cu adevărat să învie pentru neamul nostru cel „răstignit pe cruce“, cu adevărat şi pentru totdeauna. Aşa îmi doreşte inima. De la dorinţe, trecem la rînduiala zilei. Gazeta lui Constantinescu — m-a băgat într-o mirare bucuroasă. De unde s-a luat? Cu ce mijloace se scoate? Parcă nu auzisem nimic de ea, fiind la Chişinău. Foarte aş dori să ştiu amănuntele. De ce ştii, scrie-ni-le, trimiţîndu-ne şi numărul apăr ut. Berechet vrea să scrie despre ea o corespondenţă la „Neamul romînesc“ al dlui prof. N. Iorga, precum şi despre lucrul nostru. Numele nou al revistei mi-a plăcut. Îi mai scurt şi mai potrivit. Berechet făgăduieşte să scrie ceva, de va avea vreme, iar eu n-o am. Sunt ocupat cu scrierea tezei semestriale şi cu alegerea tezei de licenţă, pentru anul viitor. Vreau să scriu despre Elementele religioase în poezia moldovenească populară — şi de aceea te-am întrebat de Ciobanu. Vreau să-i scriu să-mi trimită cărticelele sale despre Maica Domnului, precum şi cărţile romîneşti folositoare pentru această teză. Va vrea sau ba? Te-aş ruga şi pe mata să-i scrii ca să-mi dea tot ajutorul trebuincios în acest lucru, chiar şi cu sfaturile despre metoda lucrării şi despre literatura trebuincioasă în alte limbi. Cum îi numele lui părintesc? Asemenea, fii bun şi-mi comunică adresa exactă a lui Pelivan, ca să-i scriu şi lui. Cît pentru traducerile mele poetice, apoi neavînd acum putinţă să fac traduceri noi, pun la dispoziţia d-voastră cele din „Lumină-torul“. Cît veţi putea, tipăriţi. Vara voi fi slobod şi voi lucra din răsputeri. Salutări şi sărutări dlui Halippa şi tuturor fraţilor de luptă. Nădăjduiesc la răspuns tot aşa de repede. Al. Mateevici 10 aprilie 1913, Kiev Paul Vataman, Figuri sorocene, p. 42—43 337