ISTORIA PREAÎNŢELEPTULUI ARCHIR CU NEPOTUL SĂU ANADAM În zilele lui Sinagrip, împărat din părţile Răsăritului, era un boier anume Archir, carele deşi nu era urmat la învăţături şi ştiinţi înalte, dar pentru talentele cu care îl înzestrase natura şi pentru iscusita sa înţelepciune era foarte iubit de împăratul şi înălţat la rangul cel mai întîi între miniştrii împărăţiei sale. Acest Archir, în cei mai de pe urmă ani ai vîrstei sale, pierzîndu-şi soţia şi fiii şi nerămîindu-i nici un moştenitor, luă pe nepotul său Anadam sub îngrijirile sale, carele rămăsese orfan de părinţi, mic din faşe, şi numindu-l fiu de suflet, a-nceput cu atîta dragoste să-l crească, încît singur în braţele sale luîndu-l, îl hrănea cu papă şi cu pîine muiată în vin, întocmai ca o mumă căruia i se usucă pieptul şi izvorul laptelui; cu atîta îngrijire priveghea asupra-i ziua şi noaptea, încît era precum zice proverbul: „de soare nevăzut şi de vînt nebătut.“ După ce în astfel l-a crescut, pînă a venit în stare ca să se poată hrăni singur cu dinţii săi, şi după ce se făcu-n vîrstă de opt ani şi putea să urmeze la şcoală, n-a vrut Archir să-l dea să înveţe la ştiinţi deosebite, care nu le cunoştea el, ci l-a dat pe seama unui dascăl bătrîn, carele avea foarte cuvioase purtări şi era evlavios în cele dumnezeieşti, poruncindu-i ca să-l înveţe toate cărţile bisericeşti (precum se învăţa cu cîţiva ani înainte şi pe la noi şi prin alte părţi), cum: Bucoavna1, Ceaslovul2, Psaltirea3. 123 După ce a urmat Anadam şi a învăţat toate cîte îi orînduise, îl luă Archir de la dascăl şi s-a pus şi el singur ca să-i predea cîteva lecţii care le avea în memoria sa de la părinţi şi de la moşi-strămoşi; chemîndu-l în toate dimineţile şi puindu-l lîngă sine să şadă, îi da cîte o lecţie în fiecare zi, culeasă numai din proverbi, începînd într-acest chip: „Fătul meu Anadame! Acum tu, deşi ai învăţat cărţile cele bisericeşti şi te-ai desăvîrşit într-însele, încît poţi să te faci şi popă, dar însă nu-ţi sunt destule numai acestea, ci îţi mai trebuieşte să înveţi şi de la mine cîteva lecţii ca să ştii şi cum să trăieşti în societate cu toţi oamenii; adică, cum să cinsteşti pe cei mari, cum să te porţi cu cei mici, cum să-ţi fii însuşi ţie de folos şi cum să poţi folosi şi pe alţii; despre care sunt atîtea lecţii cîte sunt şi împrejurări. De aceea ascultă cele ce te sfătuiesc, ia-le în cap, întăreşte-le în memoria ta şi le întipăreşte pe lespezile inimii tale, că îţi vor fi spre folos în viaţa ta, atît sufleteşte, cît şi trupeşte; şi ascultă: Fătul meu! 1. Teme-te de Dumnezeu şi urmează poruncile lui. Supune-te împăratului şi legilor lui.1 Ascultă pe mai-marii tăi şi te pleacă lor; şi atunci nu vei avea de altul a te teme, fără numai de Dumnezeu; căci „capul plecat la toate sabia să-l taie nu poate.“ 2. Temeiul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu; de aceea întîi teme-te de Dumnezeu, şi al doilea de cel ce nu se teme de Dumnezeu. Căci „pre Dumnezeu cel ce-njură nici de tine nu să-ndură“; dar însă „necredinciosul îşi găseşte asupră pe nelegiuitul“. Că „toată hiara îşi are şi lupul ei“. 3. În ziua duminecii şi în celelalte sărbători mari du-te la biserică şi te îmbisericeşte, ca să se apropie îngerul de tine şi dracul să se depărteze. 1 4. Cinsteşte toate legile, dar te închină numai la a ta; căci „cel ce se închină la două credinţe, acela nici o lege n-are şi la toţi e-n ură mare“. 5. Cinsteşte pe părinţii tăi şi pe cei bătrîni, căci şi tu poţi fi bătrîn; şi ceea ce nu-ţi place să-ţi facă alţii ţie nu face nici tu altora. Că „toată fapta îşi are răsplata“; către acestea fii recunoscător făcătorilor tăi de bine în timpul cînd ai avut trebuinţă de dînşii, şi nu-i uita în timpul fericirii tale; că „nu ştii cum se întoarce soarta care umblă ca o roată, ea astăzi te înalţă ca în dulap şi mîine te dă peste cap“. 6. Pe omul înţelept şi scăpătat sau sărac ajută-l mai cu simţiciune, măcar de orice lege ar fi; că a face bine nu este niciodată rău; precum zice proverbul: „tu binele din mîini îl scapă şi lasă să cază măcar şi în apă“; că „binele nu s-afundă, ci stă pe deasupra-n undă“. Şi mai vîrtos „pe altul cine ajută pe Dumnezeu împrumută“; şi „unde dă cineva unul, Dumnezeu îi întoarce cu pumnul“. 7. Să-ţi fie milă şi de vite, nu le pedepsi neomeneşte; după proverbul ce zice: „omul trebuie să aibă milă şi de un cîine, cu cît mai vîrtos cu care cîştigă el pîine!“ Dar însă, „acela care n-are milă de dobitoc, şi de om asemenea n-are milă de loc“. 8. Pe mai-marele tău şi pe care îl vei sluji nu-l defăima către alţii, măcar de ţi s-ar părea cît de aspru sau rău; după proverbul ce zice: „nu-ţi sumuţa cîinele cui ai mîncat pîinile“, aducîndu-ţi aminte de proverbul ce zice: „în cîtă vreme vei fi ciocan, loveşte, şi cîtă vreme vei fi nacovală, sufere“, iar în contră de vei urma, greşeşti. 9. Cu mai-marii tăi daraveră să n-aibi; nici să cumperi de la cineva vreun lucru fără tocmeală, ca cînd vei sta să plăteşti să n-aibi ameţeală; şi să nu pierzi şi ale tale pentru ale sale; asemenea, nu lua nici în dator, căci „cine ia în dator de multe ori să întîmplă a plăti de două ori“. 10. La stăpîn nu te băga fără tocmeală, căci „cine să bagă fără tocmeală iese fără nici o socoteală“; şi iarăşi: la orice învoire sau tocmeală, „cine are la mînă carte are şi de dreptul său parte“, după proverbul care zice: „ce e în mînă nu e minciună“. 11. Celui ce îţi va vorbi ţie cu asprime tu răspunde-i cu blîndeţe: căci „omul nechibzuit astăzi îţi vorbeşte nebuneşte şi mîine îi pare rău şi să căieşte“; dar însă în deşert, căci după proverbul ce zice: „căinţa cea din urmă e totdeauna cu pagubă“. 12. Înaintea celor mari nu fii îndrăzneţ la vorbă şi grabnic la răspuns; ci „te înfăţişază cu sfială şi răspunde cu socoteală“; că „toată graba strică treaba“, iar „vorba dulce mult aduce“. 13. Cînd vezi pe om la întristare, nu-i mai da şi tu supărare, adică: nu „turna spirt peste foc, ci mîngîie-l de ai vreun mijloc“; iar de nu, lasă-l mai bine, ca să nu-şi descarce mînia pe tine. 14. Mînia ta iarăşi nu grăbi să o verşi asupra cuiva, ca să nu te căieşti; că, după cum am mai zis, „căinţa cea din urmă cu paguba ta să curmă“. Şi mai ales: „bătaia şi ocara dată nu se întoarce niciodată“. 15. Cînd vei vrea să vorbeşti cu cineva, să-ţi scoţi cuvîntul prin trei lacăte, adică: unul să-l aibi la inimă, al doilea la gît şi al treilea la buze; că „dacă iese din gură cuvîntul, se duce iute ca vîntul; şi nu-l poţi ajunge nici cu armăsarul, nici cu ogarul“. 16. Păzeşte-te de vorbe fanfaroane sau flecare, nici întrebuinţa minciuni; pentru că „minciuna întîi cade şi ca plumbul în apă se afundă, iar în urmă iese ca frunza pe undă“. Şi apoi, „cui i să descopere minciuna o dată, acela nu să mai crede altă dată“, chiar de ar vorbi şi adevărul. 17. Apără-ţi ochii de invidieri sau zavistii, mîinile de răpiri şi furtişaguri, gura de pîri şi clevetiri şi picioarele de către pasuri rele; că „cine are ochi pizmaş lui şi singur e vrăjmaş“, „cine are mînă lungă pierde şi ce are-n pungă“ şi „cine sare garduri multe îi dă cîte un par în c...“. 18. Fereşte-te de desfrînări, nu te fermeca de frumuseţile muierilor, şi mai ales de cele cu bărbat; că „vinul bun şi muierea frumoasă sunt două otrăvi dulci la om“; şi „cine umblă pe drum cu gîndul acasă îşi pierde căciula în tîrg“, iar „cine umblă după cea cu bărbat, dracul îşi sparge opincile şi îl dă curînd în cap“; că „tigva nu merge de multe ori la apă, ori se rup baierile şi scapă, ori se loveşte de ceva şi crapă.“ 19. De vei avea vecin rău sau vreun asupritor, nu purta în contra-i ură, să te asemeni lui; ci de este altul în contra-ţi rău, tu fii bun; că „cu oţet şi cu fiere nu se face agurida miere“; ci „de te latră vru-n cîine, astupă-i gura cu pîine; n-arunca în el cu piatră, că atunci mai rău te latră“. 20. De îţi va cugeta cineva rău şi te va blestema, tu vorbeşte-l de bine şi nu-l defăima; căci „cui îi iese din gură blestemul, îi cade în sîn ca ghemul“; şi „cine altui groapă va săpa, întîi el într-însa se va îngropa“. 21. Nu te aduna, nici te întovărăşi cu oameni proşti şi nerozi,ca să nu-ţi zică cineva: „s-a strîns rînced lîngă muced“; după proverbul ce zice: „spune-mi cu cin’ te-nsoţeşti, ca să-ţi arăt cine eşti“; şi „în tărîţe cine să amestecă încă (zice) porcii îl mănîncă“. De aceea, „mai bine cu un înţelept să cari pietre la o casă decît cu un nerod şi nebun să şezi la masă“; şi iar „mai bine cu un vrednic la pagubă decît cu un nevoiaş la cîştig“. 22. Fereşte-te de certe şi judecăţi; că totdauna „e mai bună o învoială strîmbă decît o judecată dreaptă“; nici te amesteca în cearta altora; căci mulţi sunt carii caută gîlceava cu lumînarea; şi „te pomeneşti că-ţi umple ceafa de pumni şi spatele de ciomege“; şi „pînă la împăratul, suferi încăieratul“. 23. Fugi de linguşitori şi de carii te laudă în faţă şi „îţi vorbesc tot pe plac, puindu-ţi la greşeli capac“, ci „pe omul cel înţelept lipeşte-l cît poţi de piept“; şi îi ascultă învăţăturile, priimindu-le cu sete, ca cînd ai bea apă dintr-o fîntînă rece; că „mai bine e să te bată un înţelept decît să te laude un nerod“. 24. Nu fii mîndru şi nebăgător în seamă; ci cercetează-ţi vecinii şi amicii sau prietenii; dar însă du-te mai rar şi şezi puţin; nu fii ca anghira sau racul corabii, care uşor se aruncă în apă şi cu anevoie se ardică; că e mai bine să pleci şi să nu le pară bine decît să şezi pînă să li să urască de tine. 25. Cînd vei fi poftit la vreo adunare pompoasă, îmbracă-te în haină frumoasă, ca să nu-ţi vie cu ruşine cînd vei şedea lîngă cei îmbrăcaţi bine; să nu fii „brînză bună în burduf de cîine“, că e un proverb: „ori te poartă cum ţ-e vorba, ori vorbeşte cum ţ-e portul“. 26. Cînd vei fi chemat la masa altuia, nu grăbi să şezi la locul cel dintîi; ci totdeauna să-ţi alegi scaunul cel mai de jos; că de vei fi tu mai cu vrednicie decît ceilalţi, îţi va fi cu cinste cînd te vor pofti mai sus. Iar de vor veni alţii mai de cinste decît tine, îţi va veni cu ruşine cînd te vor pofti mai jos; dar însă de voieşti să trăieşti mai bine, „totdeauna la cap de ţară să-ţi faci casă şi să-ţi alegi loc la mijloc la masă“. 27. Nu fii lacom, căci lăcomia strică omenia; ci „la mîncare să aibi cumpătare şi la băutură să aibi măsură“; nu încărca cît nu poţi duce; nici pe alţii nu îmbia cît nu le cere inima să bea. Şi mai vîrtos la masa altuia nu porunci nimic sau să te apuci cumva să ceri să-ţi aducă ceva; căci „oaspele nu mănîncă ce gîndeşte, ci mănîncă ce găseşte“. 28. Nu fii avar sau zgîrcit; căci scumpul nu e stăpîn pe banii săi, ci banii îl stăpînesc pe el; şi „cine strînge încă niciodată nu mănîncă“; că „banii strîngătorului rămîn în mîna cheltuitorului“. Ci fii milostiv, şi din mîna ta întinde şi săracului o bucată de pîine; cînd îţi cere, nu-l urî, nici la el te posomorî; ci încai „c-o vorbă bună te-ndură dacă punga ţi-e zgîrcită şi n-are gură“. 29. Pe călătorul strein ce năzuieşte la casa ta nu-l goni şi depărta; ci îl primeşte şi îl cinsteşte, înlesnindu-i cele trebuincioase ca unui om drumaş, călător; că „munte cu munte nu se întîlneşte, dar om cu om cînd nici nu gîndeşte“. 30. Cînd ai să călătoreşti undeva, totdeauna pleacă de dimineaţă şi găzduieşte devreme; că seara aştepţi întunericul nopţii, iar dimineaţa lumina zilei; nu te lua după cele ce vezi la alţii, ci lasă să se ia alţii după ştiinţa ta; că „cine să ia după muscă ajunge la bălegar“. 31. În călătorie, fără tovarăş să nu mergi, nici la vînat cu puşca goală să pleci; că o armă goală sperie pe doi inşi, adică: şi pe stăpînul ei, şi pe vrăjmaşul său; însă la vreme de nevoie, un ciomag mai lesne ia foc decît o armă plină. 32. La drum înaintea tovarăşilor tăi să nu pleci niciodată, ci aşteaptă-i să mergi împreună; pe lîngă aceasta, păzeşte pe drum părăsit să nu apuci, vama împărătească să nu o ocoleşti şi la cîrciumă unde vei vedea nevasta tînără şi bărbatul bătrîn să nu dormi, că la asemenea loc să adună oameni de toată mîna. 33. Cînd ai să mergi în cale depărtată, totdeauna să-ţi iei merinde de drum; şi cînd eşti cu tovarăş, nu grăbi să-ţi isprăveşti merindele tale întîi; căci cînd nu-ţi va mai rămînea, o să fii silit să rabzi şi să aştepţi pînă cînd le va veni lor poftă să mănînce; că „e rău cînd n-ai al tău şi aştepţi de la mîna altuia“; şi „cine îşi ţine pîinea în sînul altuia de multe ori flămînd rămîne“. 34. La neguţătorie tovarăş nu-ţi trebuie; că „doi cîrmaci îneacă corabia“; şi „unde sunt moaşe multe rămîne copilul cu buricul netăiat; ci „să te întinzi pe cît poţi să cuprinzi“; că „cine umblă să cuprindă multe puţine adună“. Şi „cine îşi lasă negoţul în nădejdea altuia este ca cel ce se lasă cu funia altuia în puţ“ (căria nu-i cunoaşte tăria). 35. În sfîrşit, tot omul e dator în lume să urmeze la una din aceste trei, adică: sau fă-te ostaş, sau fă-te călugăr, sau te însoară, dar însă ostaş să te faci mai tînăr, călugăr mai bătrîn, şi să te însori cînd ajungi în minte coaptă, cînd poţi, adică, să cîştigi banii, iar nu cînd ştii numai să-i cheltuieşti; că „nevasta nouă guri are, nu e precum ţi se pare“; că „e mult mai bine să zici numai: vai de mine! decît să staţi amîndoi să strigaţi: o, vai de noi!“ 36. Cînd vei vrea să te însori deschide ochii patru ca „să nu aduci pe dracul cu lăutari în casă“. Ci te păzeşte să nu iei fată frumoasă de neam prost, nevastă lăsată de bărbat şi văduvă care îşi plînge pe bărbatul cel mort; nici lua de neam mai mare decît tine, ca să nu-ţi zică: scol tu, să şed eu; nici mai bogată, ca să nu-ţi zică: taci tu, să vorbesc eu; ci ia mai săracă, ca să-ţi zică: fă ce ştii tu; că „nevasta nu e cîrpă, dacă nu-ţi place, să o descoşi şi să o lepezi“. 37. Să nu fii temător; că „bărbatul temător îşi învaţă nevasta curvă, şi stăpînul scump, sluga hoaţă“. Că dacă este ea neam rău, „mai bine să păzeşti crîngul cu iepurii decît pe dînsa“. Toate merg după neam: „uită-te la muma sa şi cunoaşte pe fie-sa“. Că „unde a sărit capra o să sară şi iada“. Şi „dacă este fierul rău, pe cît îl baţi, e degeaba, nu faci din el nici o treabă“. Cu aceste şi cu alte asemenea după ce învăţă Archir pe nepotul său Anadam, şi după ce de mai multe ori i le repetă, într-o zi îi zise: „Fătul meu! eu, ca unul ce am îngrijit de a ta creştere, după părerea mea socotită îndestul de bună, şi ai ajuns într-o vîrstă cît să poţi cunoaşte şi deosebi albul din negru, dulcele din amar şi bunul din rău, am nădejde că-mi vei bucura rămăşiţa zilelor mele şi îmi vei odihni bătrîneţele prin urmări înţelepte, în toate pasurile tale după sfătuirile ce ţi-am dat, ca să te poţi face vrednic a cîştiga dragostea tuturor oamenilor şi cinstea împăratului, căreia am avut-o eu, şi după moartea mea să-mi moşteneşti atît starea, cît şi locul meu.“ După toate acestea, dorind înţeleptul Archir ca să vază cu ochii săi pe nepotul său Anadam înaintat şi ridicat la o treaptă mai fericită, mergînd şi înfăţişindu-se înaintea împăratului, a zis: „Slăvite împărate! Te rog să am trecere pentru slujbele mele cele de mulţi ani şi să primeşti pe nepotul meu Anadam să slujească împărăţiei-tale în locul meu; că eu am slăbit de bătrîneţe şi nu te poci sluji ca pîn-acum, ci nepotul meu e tînăr şi vrednic să-ţi îndeplinească toate slujbele, după ştiinţa şi învăţătura care i-am dat-o eu, şi mie să-mi dai voie ca să mă duc să mă odihnesc de aici înainte la casele mele“. Împăratul îi primi cererea şi îi zise: „Să fii iertat, Archire, du-te şi te odihneşte; însă cînd vei fi trebuincios şi te voi chema, să fii gata la poruncile mele; iar Anadam va rămînea în locul tău secretar şi va avea cinste de la mine pentru slujbele tale cele credincioase care mi le-ai săvîrşit.“ Deci făcîndu-i închinăciune Archir şi mulţămindu-i, se duse să se odihnească la moşia sa; iar nepotul său rămînînd în locul lui, după puţin timp începu să cugete rău împotriva unchiului său şi căuta mijloace ca să-l răpuie; şi aşa îi trimise într-o zi o scrisoare mincinoasă, ca din partea împăratului, în care zicea aceste: „Archire! în minutul care vei vedea scrisoarea aceasta, să te scoli şi cît mai în grab să strîngi toată oastea ta şi împreună să vii la mine.“ Această scrisoare cum o primi Archir şi o citi, fără zăbavă îşi strînse toată oastea care fusese sub comanda lui şi plecă la împăratul; iar nepotul său, văzîndu-l, alergă şi spuse împăratului, zicînd: „Slăvite împărate! Unchiul meu Archir s-a sculat cu mulţime de oaste şi vine asupra împărăţiei tale, şi, ca să te încrezi mai bine, vino de vezi cu ochii; carele nu vine pentru alt decît să-ţi ia împărăţia.“ „Iar împăratul Sinagrip, văzînd atîta oaste şi pe Archir în fruntea ei, s-a spăimîntat cu totul, crezînd că negreşit Archir vine cu cuget rău asupra-i, şi întrebă pe Anadam, zicînd: „Anadame! învaţă-mă ce trebuie să fac la o aşa împotrivă sculare fără de veste“. Iar Anadam. văzînd pe împăratul cuprins de grozavă spaimă, începu a-l încuraja, zicînd: „Nu te teme, slăvite împărate! Ci lasă să mă duc eu singur la dînsul şi cu cuvinte bune îl voi mîngîia şi îl voi îndupleca să-l aduc numai pe el singur la împărăţia-ta.“ Auzind împăratul aceste zise: „Anadame! De vei putea să-l îndupleci, după cum zici, şi să-l aduci numai pe el singur, te voi face mai mare peste toţi boierii împărăţiei mele şi cu mari daruri te voi dărui.“ Anadam auzind aceasta, merse îndată la unchiul său şi cu închinăciune sărutîndu-i mîna îi zise: „Bine ai venit sănătos, părintele meu; sunt trimis de împăratul ca să te întîmpin şi să te primesc cu cinste, pentru că prea mult îi pare bine de supunerea care ai arătat şi ai venit fără zăbavă: şi mi-a zis că oastea să rămîie aici şi numai singur împreună cu mine să te înfăţişezi la măria-sa.“ Archir, neştiindu-se vinovat cu nimic, crezu cuvintele nepotului său, ca şi pînă acum, şi ducîndu-se la împăratul îi făcu cuviincioasă închinăciune şi începu să-l întrebe despre ale sănătăţii. Iar împăratul, privind cu ură asupra-i, îl întrebă cu mînie, zicînd: „Tu, carele ai fost cel mai credincios al acestei împărăţii şi ai avut mai mare cinste decît toţi boierii, atît la tatăl meu, cît şi la mine, şi acum vii cu oaste asupra mea ca să mă pierzi şi să-mi iei împărăţia?“ Archir, ca unul ce nu ştia nimic despre cele ce îi zicea, rămase în loc uimit şi nu ştia ce să răspunză. Împăratul însă, în iuţeala mînii,1 nedîndu-i vreme să se dezmeticească, nici aşteptîndu-l să-i răspundă, îl osîndi la închisoare, pînă a-i hotărî pedeapsă mai mare. Iar Anadam fiind faţă începu să mustre pe unchiul său, zicînd: „Ce taci? Au doară ţi-ai pierdut mintea la bătrîneţe şi nu poţi răspunde împăratului nimic? În adevăr, bine a zis cine a zis că pomul dacă îmbătrîneşte, pune paie şi-l pîrleşte!“ Deci după ce duseră pe Archir la închisoare, împăratul fără zăbavă strînse pe toţi miniştrii împărăţiei sale, împreună cu Anadam, şi îi întrebă ce trebuie să facă lui Archir? Iar Anadam răspunse că să i se taie capul şi să i se depărteze de trup trei sute de coţi. Împăratul, auzind aceasta, îndată chemă pe armaşul şi îi porunci ca să ia pe Archir să-l ducă să-i taie capul. Armaşul mergînd după porunca împăratului ca să-l ia să-l piarză, Archir i se rugă, zicîndu-i: „Prietine, te rog du-te la împăratul şi îi cere ca să mă duci să-mi tai capul acasă la mine; răsplăteşte-mi cu atît încai binele care ţi l-am făcut şi eu odinioară. 1Armaşul, vrînd să împlinească cererea prietenului său, se duse la împăratul, după cum l-a învăţat Archir, şi îi zise: „Slăvite împărate! Archir se roagă împărăţiei-tale ca să binevoieşti a-i orîndui pierderea la moşia lui, unde să i se îngroape şi trupul, ca să-l plîngă robii şi roabele sale“. Împăratul îi primi rugăciunea şi îi dete voie armaşului, zicînd: „Fie după voia lui; ia-l dar şi ducîndu-l numaidecît să-i tai capul şi puindu-l într-o tipsie să-l aduci la mine să-l văz“. Aşa luîndu-l armaşul şi ducîndu-l, Archir i se rugă iarăşi, zicînd: „Prietene, nu grăbi să împlineşti porunca împăratului cu pierderea mea, că poate va avea vreodată trebuinţă de mine şi îi va părea rău; ci bagă-mă într-o groapă ascunsă ce o am la casele mele şi în locul meu taie capul unui vinovat de moarte, pe care îl am închis şi care prea mult seamănă cu mine“. La aceste cuvinte înduplecîndu-se armaşul şi făcînd după cererea lui Archir, îl băgă în groapa care i-a zis şi tăind capul vinovatului îl duse la împăratul; care văzîndu-l împăratul şi Anadam crezură că este al lui Archir. Deci ceru voie Anadam de la împăratul ca să meargă la casele unchiului său să puie toate averile rămase la orînduială şi să poruncească slugilor ca să îngrijească de dînsele după cuviinţă. Împăratul îi plini cererea şi îi zise: „Du-te, isprăveşte-ţi treburile mai curînd şi te întoarce fără zăbavă să-ţi îngrijeşti de slujba la care te-am orînduit.“ Anadam, mergînd la casele unchiului său şi văzîndu-se stăpîn peste atîta avere şi bogăţie, de multă bucurie se apucă să facă veselii cu mîncări, cu băuturi şi să petreacă cu lăutari şi cu jocuri, pedepsind şi bătînd robii şi roabele unchiului său, care toate aceste le auzea Archir din groapă; şi după ce făcu multe nebunii şi barbarii se întoarse la postul său. Nu mult după aceasta, auzind împăratul Faraon că Sinagrip a răpus pe Archir, carele pentru înţelepciunea lui era cunoscut şi iubit de dînsul, foarte rău i-a părut şi cu mînie scrise lui Sinagrip, zicînd: „În ceas ce vei vedea scrisoarea mea îndată să-mi trimiţi meşteri ca să-mi zidească o cetate în aer, care să fie în slavă atîrnată fără să se atingă de pămînt, şi să-mi trimiţi şi tributul (haraciul). Iar de vei arăta vreo împotrivire şi nesupunere, te voi scoate din ţara ta cu necinste.“ Ducîndu-se solii cu scrisoarea, şi Sinagrip citindu-o, se spăimîntă şi să îngriji foarte, neştiind ce să facă; pentru care strînse pe toţi miniştrii săi, le arătă cererea împăratului Faraon şi îi întrebă ca să-şi dea părerea şi să chibzuiască ce trebuie să facă. Iar ei, nepricepîndu-se nici unul, îi răspunseră, zicînd: „Acest lucru, măria-ta, putea să-l facă numai Archir, pe care l-ai tăiat şi l-ai răpus; ci întreabă pe nepotul său Anadam, că el trebuie să ştie ceva din ale unchiului său.“ Anadam fiind faţă răspunse la cuvîntul acesta că aici el nu se pricepe nimic. Atunci împăratul Sinagrip zise către Anadam: „O, Anadame! Anadame! Te ascultai şi răpusei pe unchiul tău, carele cu înţelepciunea lui putea acum să-mi fie razim şi să-mi sprijinească împărăţia.“ Armaşul, auzind despre toate acestea, se înfăţişă la împăratul şi îi zise: „Slăvite împărate! Dacă Archir acum ar fi viu, ţi-ar părea bine de dînsul şi l-ai ierta dacă ţi s-ar înfăţişa înainte?“ Iar împăratul îi zise: „Dacă ar fi prin putinţă ca să învieze Archir acum, nu numai că l-aş ierta, ci cu toată dragostea l-aş îmbrăţişa; şi cel ce mi l-ar aduce de mari daruri şi cinste s-ar învrednici.“ Auzind cuvintele acestea, armaşul alergă numaidecît, scoase pe Archir din groapă si-l înfăţişă împăratului, asemenea unui om sălbatec cu părul capului crescut pînă între spete, cu barba mare, de care abia i să vedea faţa, şi unghiile degetelor lungi ca de vultur. Sinagrip, văzîndu-l în felul acesta, îl întrebă cu mîhnire: „Tu eşti, bătrînule Archire?“ Iar Archir îi răspunse: „Eu sunt, slăvite împărate.“ Atunci împăratul porunci ca să-l ducă numaidecît la baie să-l spele, să-l curăţească şi, îmbrăcîndu-l în alte haine, să-l aducă la dînsul. După ce s-au făcut aceste toate dupre porunca împăratului ş-îl înfăţişară, Archir i se rugă, zicînd: „Mă rog împărăţiei-tale să binevoieşti a mă lăsa vreo două săptămîni, ca să mă mai dezmeţesc şi să-mi adun toate simţirile la loc, şi atunci socotesc că voi putea sluji la trebuinţele şi păsul măriei-tale. Această cerere a sa fiind priimită împăratului şi slobozindu-l, după vreo cincisprezece zile îl aduse iarăşi şi puindu-l să şadă lîngă dînsul, începu să-şi spuie tot păsul care îl avea; la care Archir zise: „Fii odihnit, împărate, şi să n-aibi nici o grijă, că aceste în curîndă vreme ţi le voi săvîrşi eu; decît porunceşte să-mi aducă doi vulturi şi doi şoimi de ai împărăţiei-tale, ca să-i învăţ la meşteşugul arhitecturii.“ Aceste aducîndu-i-se îndată, îi luă Archir şi în curîndă vreme îi învăţă ceea ce trebuia să facă cu dînşii, şi luînd voie, se duse la împăratul Faraon. Iar împăratul Faraon dacă îl văzu îi zise: „Dar pe un gîngav ca tine mi-a trimis să-mi isprăvească treaba?“ Archir îi răspunse: „Împărate! cei ce se trimit ca să săvîrşască lucruri împărăteşti nu se numesc gîngavi, ci oameni mari“. Atunci împăratul Faraon începu să-i poruncească ca să-i facă oarecare lucruri ce i se părea peste putinţă, şi îi zise: „De vreme ce eşti un trimis vrednic ca să-mi isprăveşti treburi, îţi poruncesc dar ca să-mi faci o funie de nisip, cu care să-mi leg mînjii“. Archir răspunzînd zise: „Prea bine“; şi cerîndu-i un sfredel, luă şi găuri peretele casei în dreptul soarelui, de unde îndată răzbind razele înăuntru, începu a se roti nisipul ca o funie; şi zise Archir: „Iată-ţi funia, împărate, vino de o strînge şi îţi leagă mînjii; şi porunceşte şi alte lucruri să-ţi fac.“ Împăratul zise iarăşi: „Dar ai putea să aduci apă cu ciurul, să-i adăpi?“ Archir răspunse: „Dacă am fi în părţile miezului-nopţii şi dacă ar ninge zăpadă ş-aici ca acolo, nu numai cu ciurul, ci ţi-aş putea aduce şi cu carul.“ Atunci Faraon zise: „Îţi poruncesc să-mi faci o cetate în aer care să stea atîrnată fără să se atingă de pămînt.“ Archir atunci aduse îndată şi înhămă doi vulturi, atîrnă două sfori lungi ca nişte hăţuri, legă cu meşteşug între dînşii o ladă uşoară, băgă un copil mic într-însa cu doi şoimi, pe carele îl învăţase ce să facă cînd va ajunge sus în aer, dînd copilului într-o mînă mistrie şi într-alta frigare cu carne, ca să o ţie ridicată în sus în vederea vulturilor; şi Archir ţiind de hăţuri şi slobozind vulturii, îndată se ridicară după frigarea cu carne; iar copilul începu să strige: „Daţi-ne cărămidă, daţi-ne var, că şed meşterii fără lucru.“ Archir asemenea zicea către împăratul, carele sta de faţă cu toţi boierii: „Iată-ţi meşterii, împărate, trimite-le cărămidă şi var ca să nu stea din lucru.“ Atunci împăratul îl întrebă: „Cum te cheamă“? El răspunse: „Abanan îmi este numele“ (aceasta o zise el nevrînd să-l cunoască, fiindcă să dusese veste că pe Archir l-a tăiat). Împăratul îi zise: „Să fii iertat, Abanane“, şi porunci ca să se dea meşterii jos. Copilul atunci începu să plece frigarea în jos pînă s-a lăsat vulturii la pămînt şi ieşind din ladă se duse la Archir. După aceasta împăratul Faraon începu să întrebe pe Archir, zicînd: „Cu cine mă potrivesc eu întru slava împărăţiei mele?“ Archir răspunse: „Cu soarele“. Îl întrebă iarăşi: „Dar pe boierii mei“? Răspunse el: „Cu razele soarelui“. „Bine, îi zise împăratul, dar ce copac este acela care are douăsprezece ramuri, fiecare ramură avînd cîte patru cuiburi şi în cuiburi cîte şapte ouă, pe o parte albe şi pe o parte negre?“ Archir răspunse: „Copacul este anul, cele douăsprezece ramuri sunt lunile lui, cuiburile sunt cele patru săptămîni în lună, iar ouăle pe o parte albe sunt zilele săptămînii, şi pe o parte negre sunt nopţile.“ Împăratul îl întrebă iarăşi: „În care lună omul mănîncă şi bea mai puţin?“ Archir răspunse: „În luna lui februarie, că este mai mică decît toate“. Împăratul zise: „Să te mai întreb una. Ce este aceea, dintr-un însufleţit iese un neînsufleţit şi dintr-un neînsufleţit iese un însufleţit?“ Archir răspunse: „Este oul, că cînd îl ouă găina este neînsufleţit şi cînd îl cloceşte iese un însufleţit“. Faraon, văzînd că îi dezleagă toate întrebările bine, zise: „Să fii binecuvîntat, Archire, că n-ai fost perit“. Şi după ce îl întrebă şi alte multe, şi el răspunse asemenea, îl trimise la domnul său cu cinste şi cu daruri umplîndu-l. Archir, ajungînd la Sinagrip-împărat şi înfăţişindu-se, zise: „Aduc închinăciune împăratului meu cu slujba săvîrşită de la Faraon împărat“. Lui Sinagrip părîndu-i mult bine, îi dete şi el deosebite daruri. Archir însă toate darurile cîte le cîştigase le-a dat armaşului celui mare, ce i-a păstrat viaţa, şi ceru împăratului voie ca să se ducă iarăşi la moşia sa, zicînd: „Împărate, acum mă rog iarăşi ca să mă laşi să mă odihnesc la casa mea, dar însă să-mi dai şi pe nepotul meu Anadam, ca să-l mai învăţ minte, că după cele ce îl văz, îi lipsesc încă multe ca să ştie să trăiască în lume şi să slujască pe un împărat, carele are trebuinţă de oameni învăţaţi şi înţelepţi“. Împăratul îi zise: „Ia-l şi fă ce vei vrea cu dînsul“. Deci ducîndu-se Archir la casa sa, puse pe nepotul său la pedeapsă, şi de cîte ori îl scotea să-l judece îl bătea cu nuiele pîrlite; iar nepotul său se ruga şi îi zicea: „Nu mă mai bate, părintele meu, că îţi voi fi comis la cai“. Archir îi răspundea: „Ba, fătul meu, că învăţăturile care ţi le-am dat eu n-au fost pentru comis de cai, ci pentru ca să fii om bun, cu purtări înţelepte şi să slujeşti la domni cu dreptate; iar tu ai făcut cu mine ca oarecînd un măgar ce îl legase stăpînul său cu o funie slabă şi el rupîndu-o plecase pe drum în voia lui pînă cînd l-a întîlnit un lup şi i-a zis: „Cale bună, jupînule măgar“! Iar el i-a răspuns: „Aşa cale bună să o aibă stăpînul meu, că nu m-a legat bine să şed în grajd ca să nu mă întîlnesc cu tine, să mă hiritiseşti; pentru că ştia că o să facă praznic din carnea lui, precum îl şi mîncă îndată“. Aceasta zicînd Archir, iar îl puse la bătaie. Anadam iarăşi se ruga, zicînd: „Iartă-mă, părintele meu, şi nu mă mai bate, ci pune-mă să-ţi fiu cioban la oi.“ „Ba, fătul meu, îi zicea Archir, că lupul părul îşi leapădă, dar năravul nu şi-l lasă, şi tu asemenea ai făcut cu mine: că pe lupul cînd l-a dat să înveţe carte, dascălul îi zicea: A,B,V,G,1 iar el zicea: oaie, miel, capră, ied. Nu aşa, lupule, îi zicea 1 dascălul, ci zi bine cum zic eu. Iar lupul îi zise:“ Ci ai de mă învaţă mai curînd şi isprăveşte, că uite se apropie oile de crîng.“ Şi iar începu Archir să-l pedepsească cu toiege, iar nepotul său plîngea şi se ruga, zicînd: „Nu mă mai bate, părintele meu, lasă-mă încai să-ţi fiu porcar la porci“. Archir îi zise iar: „Nu, fătul meu, că nu te-am crescut ca să te văz porcar; ci m-am pedepsit cu tine ca să am cinste după urma-ţi, iar tu ai făcut cu mine ca unul ce sădise un pom pe marginea unei gîrle, căruia cînd începură să i se coacă poamele, toate cădeau în gîrlă şi să duceau pe apă, iar omul nu găsea să mănînce nimic. Şi iarăşi pornea să-l bată, şi Anadam nu înceta a se ruga, zicînd: „Iartă-mă, părintele meu, că-mi este destul atît, mă voi înţelepţi de aici înainte, că patimile sînt învăţături la om“. „Nu crez, fătul meu, zicea Archir, că „ziua bună de dimineaţă se cunoaşte“ şi „puica după creastă se vede ce găină o să iasă“; tu ca să te faci mai bun de aici înainte e peste putinţă, ţi s-a văzut arama. Eu sunt acela: „creşte puiul de şarpe, ca să te muşte“. Eu am umblat după tine cu mila şi tu după mine cu pila. Precum şi acum ştiu bine că unele îmi vorbeşti din gură şi altele ai în cuget, ca şi un lup odinioară carele se luase după oi, şi ciobanul îl întreba: Ce vrei, lupule? Iar el răspunse, zicînd: Nimic, decît mă dor ochii şi viu în urma turmei tale, că parcă îmi vine mai bine şi mă lecuiesc din praful care se ridică de picioarele oilor; iar el nu venea decît să răpească vreun miel. Aşa şi tu ţ-ai mîncat credinţa de acum înainte, că dacă, cînd te-am mîngîiat, răul mi-ai cugetat, acum, cînd te pedepsesc, binele o să-mi gîndeşti? Mi-am văzut eu visul cu ochii, că eu te-am crescut şi ţi-am dat viaţă şi tu ai umblat să-mi tai viaţa.“ Aceste zicînd, iar îl puse la pedeapsă şi îl bătu pînă muri şi-l aruncă la cîini să-l mănînce. Şi aşa se sfîrşi învăţătura lui Archir şi zilele lui Anadam; carele cînd îl văzu mort zise: „Au nu-ţi ziceam eu, fătul meu, „cine sapă groapa altuia, el intră întîi într-însa?“ CUVINTELE UNUI TÎNĂR ÎN CEASUL, CEL DUPĂ URMĂ AL VIEŢII SALE Ah, fraţii mei prea iubiţi, Plîngeţi toţi şi mă căiţi! Cu durere suspinaţi, Ca d-un frate lăcrămaţi! Că fără vreme mă duc De la voi ca un năluc; Nu la vrun osebit loc De unde să mă întorc, Ci merg p-un drum neştiut Şi la loc necunoscut, Nu ştiu la bun sau urît, La dulce sau amărît; Căci nu e să-l aleg eu, Să fie pe placul meu; Decît ştiu că-ntr-acest ceas Plec, mă duc, de tot vă las; Şi merg cu adevărat Într-un loc prea depărtat, De unde nu mai gîndesc Nici nu mai nădăjduiesc A mai veni înapoi, Să mai fiu iarăşi cu voi. Ah, ce proaste năluciri Şi slabe adăpostiri! Mă rezimam cu păreri L-ai tinereţii puteri, Şi la moarte nu gîndeam, Ci o să trăiesc credeam; Dar acum văz că am fost Fără de minte şi prost: C-astă boală ce-o trag eu Nu-mi e de la Dumnezeu, Ci singur o căutai Ş-alergai d-o căpătai; Nici altui vină nu bag, Că pe dreptate o trag, Ş-îmi pierz viaţa singur eu Cu acest prost cap al meu. Ah, doriţii mei părinţi! Unde sunteţi? Nu veniţi Să vedeţi cum am ajuns De arma morţii pătruns? Şi cum cu moartea mă lupt L-al peirii mele punct! Mă lupt cu dînsa cumplit, Dar văz că m-a biruit, Ş-în grab dup-acest pămînt Va să m-arunce-n mormînt; Ci voi, prietini şi fraţi, Vă rog toţi să mă iertaţi, Că merg tînăr de la voi La locul cel de apoi, Şi iar ne vom întîlni Acolo cînd veţi veni. NESTATORNICIA LUMII Ah, lume! tirană lume! Nu te numesc cu alt nume, Decît roată-ţi zic că eşti; Căci cîţi lăcuiesc în tine Şi de dobîndesc vrun bine Tu pe loc îi învîrteşti. Şi d-unde stau la-nălţime Se văd la o adîncime Foarte groaznecă, încît Pururea a lor viaţă S-o petrec ca într-o ceaţă Prea cumplit si amarît. Ci, de-i scoţi la arătare, Ţine-i tot în acea stare În care se nasc de mici; Că-ncai se deprind cu viaţă Bună, rea, pînă să-nvaţă, Şi rămîn toţi mulţămiţi. Nu-i tot premeni schimbîndu-i, Din stări în stări înălţîndu-i, Ş-învîrtindu-i ca-n dulap; Căci pînă să se deprinză, Binele să-l mai coprinză Tu-i dai iarăşi peste cap. ALTUL Ah, lume, lume tirană! Mă mir cui poţi tu să placi! Că toţi gust din a ta rană,1 Pe nimenea tu nu-mpaci. 1Plîngînd se nasc toţi în tine, Plîngînd creşterea-şi apuc, Plîngînd gust din al tău bine, Plîngînd din tine să duc! Că ce bine? ce dulceaţă Ne dai în lumina ta? Pe cine tu în viaţă Ne poţi vesel arăta? La cine tu părinteşte Duioase buze-nzîmbeşti? Ce om ţie-ţi mulţămeşte Că-l mîngîi şi îl iubeşti? Căci, cum naşti pe muritorul, Fără să-l doreşti defel, Îl îmbrînceşti cu piciorul, Răstit zicînd către el: „Ai, du-te, umblă, te poartă Orcum va fi mai urît, Învîrtit, rotit de soartă, Necăjit şi amărît.“ De aceea cu drept zice Tot cel în patimi crescut Ca numai d-acel ferice, De cel ce nu s-a născut.