POEZIE FRUNZELE „Precum în codri frunzele se scutură cu anii ce trec,/Şi întîile născute se duc acolo dintîi...” HORATIUS Bubuie furtuna, Una cîte una Frunzele răpite Cad şi rătăcesc: Arborul suspină, Însă nu se-nchină, Înfruntînd ispite Pieptu-i bărbătesc! Şi la primăvară, O verdeaţă iară Mugurind îmbracă Falnicul stejar; Vîntul urlă-geme, Trunchiul nu se teme, Foile cînd pleacă - Altele răsar! Arboru-i ideea, Frunzele-s aceea Ce-nviază ţara Şi-o ridică sus: Cînd furtuna muge Şi fricosul fuge, Alţii iau povara Celor ce s-au dus! CRANUL LUI MIHAI CEL VITEAZ Sus la Deal în monăstire Se păstrează O trunchiată suvenire, De trei secoli prefăcută Într-un negru putregai. Pleacă-ţi capul, măi romîne, Şi oftează, Căci din gloria trecută, Ce zîmbise o minută, Astăzi tot ce-ţi mai rămîne Este ceafa lui Mihai! Ba ridică mîndra frunte - Şi nainte! Fă din gîndul tău o punte, Ca să legi cu bărbăţie Timpul vechi cu noul trai; Şi privind aceste oase, Oase sfinte, Tu să crezi c-o să mai fie Pentru biata Romînie Alte zile mai frumoase Ş-un al doilea Mihai! * * * Cîndu-i iarnă, cînd nu-i soare, Cîndu-i ceaţă, -Nemerind uscata floare, Omul stă şi se gîndeşte; D-aş ajunge pîn’la mai! O s-ajungi şi tu, romîne, Iar la viaţă! Iute, neaua se topeşte, Iaca, fulgerul trăsneşte, Vai de liftele păgîne; Tună groaznicul Mihai!.. LA IULIA Cînd văz o floare Lucind la soare Ca o lumină din curcubeu, Mă fac o rază, Ce colorează Flori şi mai mîndre pe chipul tău! Cînd pe sub seară În primăvară Previghetoarea cîntă cu dor, Pentre suspine Gîndind la tine, Te-auz, iubito, şoptind amor! Cînd luna-n unde Galeş s-ascunde, Vărsînd în valuri mii de scîntei, Eu jur, Iulie, Că-i mult mai vie Văpaia dulce din ochii tăi! Cînd în altare Vin cu-ntristare S-ador în pace pe Cel-de-Sus, Văz pe icoană Sînta Madoană, Şi bietul cuget la tine-i dus! Nimic nu-mi place! Anima tace, Dar mintea-ntreabă de multe ori: Să fii tu oare Mai dalbă floare Decît atîtea sublime flori? Scîntei plăpînde, Steluţe blînde, Să nu mai fie ca-n ochiul tău? Să fii tu oare Lună şi soare, Lună şi soare şi Dumnezeu?... Suflet, junie Şi poezie Astfel se-nchină la zîna lor, Pe lîngă care Totul se pare O noapte neagră, un negru nor! Suflet, junie Şi poezie Sunt călătoare pe-acest pămînt: Orice le place Vor să-l îmbrace În haina ţării de unde sînt! Suflet, junie Şi poezie Din cer în lume cînd rătăcesc, Aduc cu sine Forme divine Şi prin iubire le răspîndesc! MUNTELE ŞI VALEA Nebun, nebun de mii de ori Acel ce cată grîu şi flori Pe munţii rătăciţi în nori: Sunt tari: sunt nalţi, sunt de granit, Dar fruntea lor cea triumfală Abia rodeşte cu sfială Un muşchi mănunt şi otrăvit. Priviţi, priviţi aceste văi, De rîuleţe şi de căi, De busuioace şi de clăi Brăzdate ca un curcubeu: Se scaldă struguru-n lumină, Şi iese mierea din albină, Şi totu-i plin de Dumnezeu! Nu sus, nu sus la cei avuţi, În norii fumului pierduţi, Se nasc fecundele virtuţi. Poporul ce suspină jos E singur valea roditoare, În care creşte grîu şi floare, Bun şi frumos!... VIERSUL Homer cînta mînia divinului Ahille, Şi Dante Tartarul cînta; Poetul, cînd se naşte în amărîte zile, Amar şi el ca lumea, nu cîntă pe copile, Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta! Şi eu cîteodată smulg harpa din tăcere, Cînd sparge muza pieptul meu, Căci inima zdrobită răsună prin cădere Şi saltă desperată în spasmuri de durere, Scoţînd din agonie un ţipăt scurt şi greu; O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit, Mişcată de teroare şi palpitînd de ură, Ca vocea răguşită pe patul de tortură, Cînd o silabă spune un chin nemărginit! Ar fi o ironie să cînt eu flori şi stele În veacul nostru pe pămînt, Cînd ele sunt o larvă grimată cu văpsele, Iar adevărul geme tempeste şi rezbele, Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormînt! Lăsaţi pedestrei poze minciuna curtezană! Al cîntului entuziasm Respinge veselia spoită şi vicleană, Cînd totul împrejuru-i printr-o imensă rană Exală din cangrenă un colosal miasm! Homer cînta mînia divinului Ahille, Şi Dante Tartarul cînta; Poetul, cînd se naşte în amărîte zile, Amar şi el ca lumea, nu cîntă pe copile, Nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta! COMPLOTUL BUBEI „Descrierea pe care anticii ne-au lăsat-o despre leproşi provoacă oroare. În 1321 aceşti nenorociţi ajunseră să creadă că, dacă s-ar găsi un mijloc de a transmite întregii lumi oribilul flagel de care erau contaminaţi, ar putea şi ei să ajungă la ranguri înalte...” CIBRARIO I Era-ntr-o bătrînă pădure, Din care vrăjmaşa secure Nu smulse o creangă de brad: Pe-o stîncă de fulger crăpată, Pe-o rîpă de şerpi îmbălată, Pe-o beznă cu fundul în iad. În cuibul acei văgăune -Precum într-o cronică spune Din secolul patrusprezeci A fost o petrecere mare: Leproşii din mii de hotare Veniră pe mii de poteci. Vedeai o icoană grozavă! Tot bube, pocnind de otravă, Pe braţe, pe coapse, pe frunţi! Otrepuri, de mult închegate, Lipite pe răni destupate, Ca nişte oribile punţi! Obrajii lor — cronica spune -Păreau ca un foc de tăciune Cu spuză-nvelit împrejur, Cînd negrul cu roşul se-alungă, Trecînd pe de lături în dungă, Alb, vînăt, şi galben, şi sur! S-aşază pe gînduri în iarbă, Şi buba pe bubă se-ntreabă: Cum merge şi ce-i de făcut În lume să nu mai domnească Tăria şi fala tupească, Frumosul călcînd pe cel slut? Se scoală atunci din grămadă O fiară, un monstru, o pradă A unui sarcasm infernal: Atît de urît că, văzîndu-l, N-ai pune pe oameni de-a rîndul Cu cel mai hidos animal! Se umflă a scoate cuvîntul, Şi parcă vuieşte mormîntul, Răsună un glas din plămîni, Pe care ca toţi să-l auză, Îl trage prin nări şi prin buză, Sudoarea curgînd peste răni! „De prin puţuri şi izvoare Toată lumea bea -Aşa el zicea - Fraţilor, precepeţi oare Cugetarea mea? Apa-i pentru noi scăpare, Iute la fîntîni, Din glezne şi mîini Daţi-le cu mic şi mare Puroaie din răni! Toate ţările să fie De sus pînă jos Şi pînă la os Un popor de carne vie: Lepros şi lepros! Ha, ha, ha! Să vezi atunce O viţă ş-un soi Întocmai ca voi: Unde-i sîntul ca s-arunce Cu piatra în noi?..” II Trecu de-abia o lună, Buboşii împreună Acum din nou se-adună În codrul cel spurcat; Dar nu mai este jale, Ci rîsuri triumfale, Sunînd în deal şi-n vale, Ca dracii în sabat! Aduce fiecare Cu sine pe spinare Bucata-i de mîncare La prînzul canibal: Nemăcinate grîne Servind în loc de pîine, Cu vreun ciolan de cîine Sau un picior de cal! Apoi voioasa ceată, De stîrvuri săturată, Încinge desfrînată Un danţ neruşinat: Satan rînjind se pune Cu pompă să-ncunune Cumplita urîciune Cu groaznicul păcat!... Strigaţi de bucurie, Săltaţi de veselie, Căci lepra cu urgie Se mişcă pas la pas: Prin tîrguri şi prin sate, Cu ape-nveninate, Ea ţările răzbate, Puţin i-a mai rămas! Priviţi-o cum pătrunde În turnurile unde De-abia se mai ascunde Seniorul tremurînd; Bordeiul şi palatul, Săracul şi bogatul, Opinca şi-mpăratul O vor simţi pe rînd! Atunci din voi oricare Va fi uşor în stare Şi el s-ajungă mare, Căci lepra-i chiar pe tron! Şi iacă din nimică Bubosul se ridică Marcheze ori vlădică, Sau cel puţin baron! Şi nu visează nime C-o nouă nobilime Se urcă la nălţime Pe feudalul car! O bubă moştenită, De secoli învechită, E cea mai strălucită: Lepros ereditar! În urmă, se-nţelege, Veţi născoci o lege, Că nimeni nu se-alege De nu va fi bubos: Căci este cu dreptate Ca prin majoritate Rotund să meargă toate Sub cerul luminos! O goană-nvierşunată Se va porni pe dată În lumea cea curată Pe bietul nesupus, Ce nu vrea să-nţeleagă Că trebuie o plagă Să fie ţara-ntreagă Cînd buba şade sus! Printr-un decret se schimbă Orice idee strîmbă, Scoţîndu-se din limbă Că lepra e un rău; Şi după chip şi seamă, Pe pînză şi pe-aramă, Veţi face fără teamă Bubos pe Dumnezeu!!.. III Poporul înconjoară pădurea fără veste Şi-i pune foc: Leproşii pîn’ la unul, bărbaţi, copii, neveste, Au ars pe loc. Memoria lor însă pe-o lespede funebră De-atunci s-a scris, Pe care se citeşte: „Creştini, fugiţi de lepră Ca de-un abis!” De cîtva timp încoace, furtuna, pe morminte Cutrierînd, Se zbuciumă a şterge bătrînele cuvinte, Străbunul gînd. De lene uită lumea ispitele-i antice. Şi iar la sfat Se grămădesc buboşii, visînd să se ridice — Pîn’ la palat!... LILICA Cînd copilaşu-mi se lipeşte Plăpînd la sînul meu, Şi-l port în braţe, şi-mi zîmbeşte, Şi-l strîng, şi-l pup mereu; Îmi pare-atunci că-s o tulpină Ce-abia mai sta pe rădăcină, Tot sughiţînd după lumină De-atîtea ierne-n şir, Şi iată că-ntr-o zi cu soare, Sosind o rază iubitoare, Făcu din trestia ce moare Să iasă trandafir: Un copilaş ce se lipeşte Plăpînd la sînul meu, Şi-l port în braţe, şi-mi zîmbeşte, Şi-l strîng, şi-l pup mereu! ODĂ LA CIOCOI I Ca lacoma omidă, ce-şi caută o pradă Pe fragede mlădiţe, Ca neagra lipitoare pe sînul de zăpadă Al dulcii copiliţe, Ciocoiule! un secol, un secol şi mai bine, Setos de duşmănie, Sugeai în frunză sucul şi sîngele din vine În blînda Romînie! II De groază şi durere, de muncă şi bătaie, În jaf şi-n umilinţă, Am tot strigat, dar glasul se-neacă şi se taie De-atîta suferinţă; Şi ca prin codri freamăt, ca murmur în izvoare, Aşa în noi suspinul Mai rămînea el singur să spună cum ne doare, Cît de cumplit e chinul!... III Şi tu rîdeai, jupîne, cu fală şi rînjire: Rîdeai precum un gîde, Cînd vede capul jertfei zburat dintr-o izbire, Se laudă şi rîde; Căci nu ştiai că viaţa, închisă-n nemişcare, E cea mai cu putere; Căci nu credeai c-un suflet se face şi mai tare, Călindu-se-n tăcere!... IV Suspinul, ca scînteia ce cade jos în paie Sau pe-un covor de spice, Pîndind o adiere s-o umfle-ntr-o văpaie Şi-n slavă s-o ridice; Suspinul, cînd poporul întreg din piept îl scoate Şi-un echo se găseşte, Suspinul, ca scînteia, turbat cuprinde toate Şi-n praf le mistuieşte! V Ca un satrap alene lungit într-o grădină În moale cugetare, Privind cum se iveşte în ziua cea senină Un nor în depărtare, Aşa privea ciocoiul cu genele-adormite Suspinul Romîniei, Şi iată că-ntr-o clipă din neguri grămădite Dă flacăra urgiei! VI Căci el zicea în gîndu-i, ca toţi apăsătorii În scurta lor vedere: „Nu-mi pasă de nimica! Nu mă-nspăimîntă norii! E aburul ce piere!...” Da! abur este norul, suspinu-i o suflare Ce-n aer rătăceşte, Uşoară, nesimţită, gingaşă, dar în care Un trăsnet locuieşte! VII A patruzecea iarnă, a patruzecea vară S-au dus pe-a vremii roată, De cînd prin mii de echuri suspinului din ţară Răspunse ţara toată; Căci sunt anume timpuri în care o idee Îşi află un răsunet, Ş-atunci, ori niciodată, ia foc dintr-o scînteie, Suspinul naşte tunet! VIII Aşa cea sfîntă carte a Bibliei ne spune, Prin tainice cuvinte, C-o trîmbiţă de înger odată va să sune Pe stîrvuri şi morminte; Ş-un sunet, numai unul, va face să re-nvie Încenuşata fire, Căci timpul este totul: o clipă dintr-o mie Aduce mîntuire! IX A patruzecea vară-mbrăcase ieri cîmpia În busuioci şi-n grîne, De cînd suspinul nostru smulsese Romînia Din gheara ta, jupîne; A patruzecea iarnă în haina-i de mireasă Se-ndrumă după vară, De cînd suspinul nostru pe litfa n-o mai lasă A-şi bate gioc de ţară!... X Şi ţara se deşteaptă, voioasă, zîmbitoare, Plăpîndă, răsfăţată; Jos florile dezmiardă, se uită sus la soare, De raze-nconjurată; Scăldîndu-se-n lumină, din ce în ce mai vie, Ca trandafiru-n rouă, O altă simte viaţă, o veche bărbăţie Şi o putere nouă!... XI Dar ce privesc, o, Doamne! Eu cînt, ş-acum deodată Cutremurul m-apucă; O ceaţă se lăţeşte, o brumă-ntunecată, O groaznică nălucă: Ciocoii se ridică, ca hoituri învechite Din cripta infernală, Şi ca-n trecut se-aşază pe holdele-nverzite, Răzbiţi de flămînzeală!... XII Nu-i oare vreo părere, vreun joc al fanteziei Teribila icoană? Tu n-ai fost mort, jupîne? Sub masca letargiei Scăpat-ai viu din goană? A ţării bucurie la patul morţii tale Să fie o greşeală? Venit-ai iar în lume să-nfrunţi cumplita jale Cu faţa triumfală? XIII Sau poate că natura, sărind din căi bătute, Din legile-i eterne, Cînd teancul de verdeaţă, din mii de flori ţesute, Pe ţarină se-aşterne, Şi filomela cîntă, şi soarele zîmbeşte, Şi dragostea visează, Atunci deodată ninge... dar neaua se topeşte Sub călduroasa rază! XIV Un mort, ce-n cursul vieţii a secerat blesteme, Poporul povesteşte Că viermii nu-l mănîncă şi nemiloasa vreme În veci nu-l putrezeşte: Cînd vine miezul nopţii, cînd fulgeră şi tună, Din gaura-ngrozitoare Strigoiul dezmorţeşte şi iese la furtună... Să fie asta oare? XV Mai ştim că mortăciunea se-ntîmplă cîteodată Să strîngă din sprîncene Ori ochii să deschidă, ori mîna-i îngheţată S-o lase jos alene, Şi frica ne cuprinde... dar amăgirea trece Şi nu ne mai înşală: Cadavrul nu se scoală, cadavrul este rece, Mişcare maşinală!... XVI O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i vis, nu-i rătăcire, Nu-i nea de primăvară! Nu-i spaimă zburătoare, născută-n zăpăcire Şi gata să dispară! Nu-i chiar nici letargia, ce lasă o pecete Pe tristele-i victime! O, nu! E viu ciocoiul, cu bube şi cu pete, Întocmai ca-n vechime!... XVII Nu s-a schimbat nimica! Aceeaşi fudulie De naşteri venetice Din oameni fără nume, goniţi de prin Grecie Şi pripăşiţi aice. Aceeaşi goliciune la inimă, la minte, la cugete romîne; De jafuri lăcomie, dispreţ de cele sfinte Şi lipsă de ruşine! XVIII O, nu! E viu ciocoiul! Nu-i mumie, nu-s moaşte: Priviţi-i crunta gheară! Şi pentru ca de-ndată să-l poată recunoaşte Nefericita ţară, El trage după sine, ca-n zile dinainte, Invazia străină, Chemînd păgîni şi unguri să danţe pe morminte În patria romînă!... XIX La luptă dar! La luptă! Să ne vedem de-aproape!... Lăcustele-ngropate, De n-aţi strivit chiar oul, din fundul negrei groape Învie mai turbate! Nu mai greşi de-acuma! Trecutul să te-nveţe! La vînătoare, frate! La vînătoare! Însă... jos puştile şi beţe: Să-i baţi prin libertate!... DORUL I Privind tăcuta undă, Pe gînduri am rămas: Cît este de profundă La fiecare pas; Şi totuşi izvorăşte Din depărtate văi, Apoi se risipeşte Prin mii şi mii de căi! Asemenea-i şi dorul În pieptul meu sădit: E depărtat izvorul Din care mi-a venit, Şi-n multe lumi străine Cărările-i se-ascund, Dar revărsat în mine Cît este de profund! II Cînd razele din soare, Cătînd iubirea jos, Pe-mbalsamata floare Aruncă voluptos Lumină şi căldură, Eu mă gîndesc uimit Că ele străbătură Un spaţiu nefinit! Şi dorul meu îşi are Un soare născător; Un cer fără hotare Străbate şi-al meu dor; Dar prin întunecime, Pe drumu-i răcoros, El vine din nălţime Şi cald, şi luminos! III O rază diafană Şi undele de-azur De nor şi buruiană Lovindu-se-mprejur, O sferă-nveninată Înfruntă ne-ncetat, Dar flacăra-i curată Şi valul e curat! Aşa-i şi doru-n lume! În negură şi spin, Menite să-l sugrume, Rămîne tot senin; Nu simte şi n-aude Sarcasmul trivial: Ispitele-i sunt crude -Şi-i pur ca un cristal! SĂRĂCIA Sărăcia cea flămîndă Ca puşcaşul stă la pîndă, Cu cocoşul ridicat: Dintr-un deget o mişcare, Glonţul zboară cu turbare Şi vînatul a picat! Munca tare, munca deasă Numai dînsa nu mă lasă Zbuciumîndu-mă să pier: Tocmai astfel altădată O cămaşă ferecată Apăra pe-un cavaler! Dar junia mea, o, Doamne, Face loc zbîrcitei toamne: Bătrîneţele-au sosit! Zile reci şi fără soare, Ca un negru şir de cioare Pe cadavrul părăsit! Munca geme şi suspină Şi se roagă la odină, - Invalid neputincios, Care după lungi campanii, Cînd apar din nou duşmanii, Fără voie cade jos! În zadar ca mai-nainte Îmi azvîrl trudita minte Colo-n sferele de sus: Ea se-nalţă o bucată, Şi s-afundă desperată, Ca lumina în apus! Totuşi, surdă la durere, Lumea strigă, lumea cere, Lumea strînge birul ei! Dîndu-i spirit pentru pîine, Ea-ţi dă oase ca la cîine: Schimb de cărnuri şi idei! Şi de ţi-a secat izvorul, Te turteşte cu piciorul, Scuipă ca-ntr-o cîrpă rea; Căci pe lume n-o atinge Că fitilul, ce se stinge, Ars-a numai pentru ea!... Sărăcia cea flămîndă Stă ca un puşcaş la pîndă, Cu cocoşul ridicat: Dintr-un deget o mişcare, Glonţul zboară cu turbare Şi vînatul a picat!... VORNICUL IANCU MOŢOC (Baladă din secolul XVI) Răsturnător în curs de douăzeci de ani, vornicul Iancu Moţoc alungă pe Alexandruvodă şi aduce la locu-i pe un străin din Germania; dar mai la urmă, dînd jos şi pe acesta, pentru a pune pe tron o nouă creatură, poporul nu-l mai ascultă, ci primeşte înapoi pe gonitul Alexandru. Vornicul fuge în Polonia, unde însă, după stăruinţa Porţii otomane, piere descapitat în capitala Galiţiei. Testamentul acestei triste celebrităţi se află pînă astăzi la Lemberg, în Tabula Municipală, Liber Testame ntorum, t. 2, ab anno 1554 ad 1578, p. 225. La cetate Leov, în ţara leşească, Va tăia calăul pe-un romîn fugar: Curge tot poporul, lacom s-o privească - Lacom s-o privească, că-i un lucru rar. Solul din Moldova, trimis ca să ceară Marfa cumpărată: capul cel tăiat, Stă cu nerăbdare mai curînd să piară - Mai curînd să piară omul vinovat. Mii şi mii de glasuri se pornesc deodată, Ca şi cînd oraşul izbucnea de foc; Vine! vine! vine! şi-n sfîrşit se-arată - Şi-n sfîrşit se-arată vornicul Moţoc. Dînsul alungase pe trei domni din ţară, Dînd apoi cununa unui venetic, Care-n holda noastră ne-mblînzită fiară - Ne-mblînzită fiară, nu cruţa nimic. Învăţat boierul să sufle şi-ndată A trînti pe-un vodă, fie bun sau rău, Cugeta să-şi spele fapta-i cea spurcată - Fapta-i cea spurcată: neamţul nătărău. Dar sătul romînul, mai crescut la minte, Tot mereu să-ndure baterea de joc, Nu-l mai amăgeşte, meşter la cuvinte - Meşter la cuvinte, agerul Moţoc. Cel ce-nstrăinase ţara prin domnie În străinătate cată ajutor; Însă chiar străinii sfarmă cu urgie - Sfarmă cu urgie pe ciocoiul lor. „Iancule! îi zice solul din Suceava, Vezi tu cum păţeşte cel necredincios? Astfel toţi să moară, cine cuteza-va - Cine cuteza-va să dea domnii jos!” „Minţi, lingău de cîine, gata să iubească, Fie chiar murdară, palma de stăpîn! Mulţi tirani zdrobit-au şi-o să mai zdrobească - Şi-o să mai zdrobească puiul de romîn. Nu-i aci blestemul ce mă urmăreşte; Vai, cu mult mai groaznic e păcatul meu! Moartea cea mai cruntă nu mă pedepseşte - Nu mă pedepseşte îndestul de greu! Cînd romînul nostru e croit să fie Ramură domnească, viţă de-mpărat, Eu, nesocotitul, printr-o nebunie - Printr-o nebunie domn străin i-am dat!”... Gîdea mişcă barda. Cîrca se despică. Ceafa după trepte zuruind cădea... Astăzi este timpul ca lumea să zică Ca lumea să zică: aşa-i trebuia! LUNTREA Şi rîde, şi plînge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară, Plutind pintre valuri Departe de maluri Se zbuciumă inima mea. Cînd luntrea, o, Doamne, se-nalţă şi iar se coboară, Ajunge odată Mereu legănată Doritul liman a vedea. Şi eu am o ţintă, dar timpul ce fuge şi zboară Lăsa-mă-va oare Pe căi mişcătoare S-ajung şovăind pîn’la ea? Cînd luntrii se-ntîmplă cî groaznicul vînt o doboară, Cui pasă să ştie În lumea cea vie: Cu ce şi-ncotro se ducea? Ci-n mine se-ascunde ferită de toţi o comoară: De-a fi să se-nece În unda cea rece, Mai bine, ah, nu se năştea!... Şi rîde, şi plînge, şi-ntocmai ca luntrea uşoară, Departe de maluri Plutind pintre valuri Se zbuciumă inima mea!... BRADUL Cînd arde soarele de mai, Cînd vîntul iernii geme, Măreţul brad pe naltul plai Stă verde-n orice vreme. O rădăcină de colos Şi-a sfredelit în stîncă, Şi de pe stîncă maiestos Mai sfredeleşte încă! De mult cu blocul de granit El s-a făcut totuna, Şi pe-amîndoi necontenit Îi zguduie furtuna. Şi lemn, şi piatră la un loc, Verdeaţa-i ne-ntreruptă, Aspiră ger, îndură foc, Cu trăsnetul se luptă! La piept cu viforul turbat, La cap cu norul rece, De-atîţia ani nestrămutat El tot aşa petrece. De-ar fi să-i daţi în văi adînci Odihnă dezmierdată, Răpindu-i viscole şi stînci, L-aţi omorî pe dată! Cînd arde soarele de mai, Cînd vîntul iernii geme, Măreţul brad pe naltul plai Stă verde-n orice vreme! LUI N. NICOLEANU (1866) Rîde omul cît e june; Cît e june, omul plînge; Şi rîzînd-plîngînd, Cîntă cîntece nebune, Cîntă cîntece de sînge, Cîntă vrînd-nevrînd! Rîsu-i o speranţă plină, Plînsu-i urma de speranţă Ruptă din apus: Iar speranţa-i o grădină De-unde cîntecul se nalţă Drept la Cel-de-Sus! Însă iată fără veste Focu-n spuză se preface, Spuza piere-n vînt: Cînd speranţa nu mai este, Tace plînsul, rîsul tace... Cum vrei să mai cînt! Am ajuns o căzătură Şi privesc cu nesimţire Împrejurul meu: Fără teamă de tortură, Fără dor de fericire, Voi să cuget eu! Suflet veşted, minte rece, Mi-a rămas atîta-n lume S-o tot cîntăresc: Orice ţipă, orice trece, Că despoi de mîndru-i nume, Masca să-i răpesc! Tot ce-i falnic, tot ce-i mare, Tot ce-ţi place în natură, June cîntăreţ, Nu-i aşa precum se pare! Totul merge cu măsură! Totul are preţ! Ziua zboară, noaptea vine; Cînd din marea vieţii june Vei sosi la mal, O să vezi şi tu ca mine, Şi ca mine tu vei spune: Searbăd carnaval! Pîn-atunci rîsul şi jalea Te-mpresoară şi te-mbată: Cîntă! Nu-nceta! Cîntecul deschide calea: Cine n-a cîntat vrodată Nu va cugeta! ADEVĂRATUL POET Doi duşmani făr-astîmpăr în urgie În inima poetului se bat: A ţărnei din aproape tiranie, Şi-al cerului un eco depărtat! În jos atîrnă-n greutate lutul; În sus se-nalţă-al însuflării foc... Se rumpe inima la tot minutul: Vrăjmaşii şi-au ales acelaşi loc! Cumplită-i lupta! ea se poate simte! Dar n-o deplînge-al graiului penel: El zugrăveşte plastice morminte, Mormîntul inimii e-ascuns de el! Sunt clipe cînd văpaia cea sublimă Se urcă, strălucind ca meteor: Se pare că splendoarea se dărîmă Pe elementul, ce-o popreşte-n zbor! Sunt clipe cînd povara tîrîtoare Întinde falnic orizontul seu, Şi-ascunde-n adîncimi măreţul soare Al cugetărilor lui Dumnezeu! Căzut din sfera de lumini nestinse, Trîntit în glodul patimei lumeşti, Poetul rîde-n amărîte plînse Sau geme el în hohote drăceşti! Idei contrare, cerul şi pămîntul, Din inima sărmanului detun. Se-adună gloate spre-asculta cuvîntul... Şi-apoi rostesc osînda: „îi nebun!” O DOINĂ POSTUMĂ Nu aveam o şchioapă de pămînt să-mi fie Locul meu... acuma-mi stăpînesc mormîntul; Şi nu îndrăzneşte ciocoiul să vie Să-mi stoarcă pămîntul! Alergam ca vita, mînat de poruncă... Mă desfăt acuma-n tihna boierească; Ar vrea şi nu poate ciocoiul la muncă D-aci să m-urnească! 52 Mă bătea boierul... acum nu mă bate Nici vîntul, nici raza fierbintelui soare; Timpul n-a şters încă semne de pe spate, Dar nu mă mai doare! Îmi lipsea cămaşa pe ger şi pe ploaie, Cînd şedea ciocoiul lîngă calda-i vatră; Acum port o haină care nu se moaie: Ţărînă şi piatră! Fraţii şi copiii, ce-au rămas în gheară, Din a lor durere auzindu-mi cîntul, De la ciocoime atîta să ceară Cît mi-a dat mormîntul! 1864 SĂ VORBIM ROMÎNEŞTE Cugetarea romînească Are portul romînesc: Nu lăsaţi dar s-o ciontească Cei ce limba ne-o pocesc. Cînd romînul se-ndîrjeşte Din ţărînă cînd mi-l scoţi, El îţi toarnă romîneşte Un blestem de şapte coţi, Cînd de dragoste se-aprinde El vorbeşte lin şi blînd, Încît dorul te cuprinde Dulcea-i vorbă ascultînd. Niciodată altă limbă, De pre buze romîneşti, Nu se-ndoaie, nu se schimbă După gîndul ce gîndeşti. La mînie, la iubire, La suspin şi chiuit, După chiar a noastră fire Graiul nostru e croit. La iubire, la mînie, La chiot şi la suspin, Romînia-i Romînia Cu fagur şi cu pelin. Sucind limba romînească, Stricînd graiul strămoşesc, După moda franţuzească, Sau cu modul latinesc, Neam strîns minţile cu fracul Şi simţul ne-am îmbrăcat Cu haina, de unde dracul Copiii şi-a înţărcat. Romînimea cît trăieşte Graiul nu şi-l va lăsa; Să vorbim dar romîneşte. Orice neam în limba sa! 1879 SUNT ROMÎN Eu din romîni îmi trag sorgintea. C-o sfîntă dragoste-i iubesc şi pentru tot ce-i romînesc, oricînd, şi braţele şi mintea şi sufletul mi le jertfesc. PROZĂ IOAN-VODĂ CEL CUMPLIT Aventurile, domnia, războaiele, moartea lui; rolul său în istoria universală şi în viaţa poporului romîn. (1572—1574) Astfel răsfoiam istoria unui popor întreg: carte fatală de doliu, de mărire, de victorie! VICTOR HUGO, oda Ubi defuit orbis PREFAŢA LA A II-A EDIŢIUNE Sunt acum aproape 30 de ani, la 1864, în casele lui Mircousch din Piaţa Teatrului, am scris pe Ioan-vodă cel Cumplit. Eram tînăr şi scriam aşa cum nu mai sunt în stare de a scrie astăzi, dar tocmai de aceea, reproducînd lucrarea mea de atunci, o las cum a fost, fără a cuteza să-i îmbătrînesc tinereţea, căci orice adaos ar fi un benghi, orice scurtare — o zbîrcitură. Fără a adăoga, fără a scurta, fără a schimba textul, mi-am permis totuşi a şterge pe tăcute cîteva mici scăpări din vedere, care nu ating întru nimic nici caracterul organic peste tot, nici diapazonul de expresiune în parte. Orice operă literară este pînă la un punct o icoană a autorului; dar într-un portret, fie originalul bătrîn, fie tînăr, nu e nevoie de a păstra o jubruliţă trecătoare. 27 septembrie 1893 PREFAŢA PRIMEI EDIŢIUNI Istoricul este un uvrier şi un artist totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei materii acea sublimă expresiune, care face că statuile lui Canova sau curţile Alhambrei nu sunt din piatră, că Madona lui Rafael nu este o pînză sau o scîndură îmbuibată de nişte sucuri vegetale. Sculptorul, pictorul, arhitectul sunt numai artişti: ei lasă vulgului sarcina proviziunii. Istoricul, din contra, el singur strînge, singur scoate piatră, ţese pînză, taie scîndură, fierbe culori; şi apoi tot el singur sculpă, edifică, pinge! De aceea sunt destui sculptori, destui arhitecţi, destui pictori; de aceea sunt prea puţini istorici. Unii grămădesc, fără a avea geniul de a crea; cei mai mulţi creă, fără să fi avut răbdarea de a grămădi. Unii fac temelie fără edificiu, alţii fac edificiu fără temelie. La romîni, am văzut pe neobositul Şincai colindînd cu desagi pe spate, pentru a culege un haos de petice, bune şi rele, preţioase şi netrebnice. Am văzut pe atîţia „Bolintineni” clădind mereu pompoase palaturi în aer. Bălcescu, numai neuitatul Bălcescu, fu un adevărat istoric, un adevărat uvrier şi artist al nostru; dar vai! moartea îl seceră tocmai atunci cînd crisalida devenea flutur. Pe cînd toţi imberbii din giuru-ne se laudă a fi ascultat pe ilustraţiunile profesorale de la Berlin şi de la Paris, fie-ne permis nouă a avea o mîndrie mult mai modestă: noi am auzit pe Bălcescu. Mai întîi de toate, în curs de mai mulţi ani îngropîndu-mă în biblioteci şi arhive străine şi naţionale, strănsei în sudoarea feţei grămezi de material, în legătură directă cu obiectul acestei cărticele. Apoi supusei indigesta proviziune la trei scalpeluri de artă: critică, perspectivă şi colorit. Scopul criticii este de a dezmormînta adevărul. Astfel, mă decisei o dată pentru totdeauna a nu mă baza decît numai pe izvoare, adică pe mărturii contemporane, adesea oculare, limpezite prin confruntaţiuni şi prin analize. Nu vă voi oferi nici o aserţiune pe care să n-o justifice o notă în josul paginii; iar dacă citaţiunea ar fi prea lungă pentru a putea încăpea acolo, căutaţi-o mai la vale: în Dezvoltări analitice sau în textul Pieselor documentale. Perspectiva se cuprinde întru a dispune toate părţile întregului, aşa încît să nu vă întîmpine lacune esenţiale alăturea cu detalii superflue; nimic să nu fie de prisos, nimic să nu fie descusut; cele importante să reiasă în relief pe primul plan, cele secundare să se umbrească pe planul al doilea, cele accesoare abia să mijească mai încolo. Tabloul cată să aibă un fond sau un cer: la începutul operei schiţarăm în cîteva cuvinte generale starea Europei de atunci. Apoi apare figura cea curat romînească a eroului; şovăieşte din depărtare, creşte şi se caracterizează din ce în ce mai bine apropiîndu-se de ţintă, aci ia proporţiuni gigantice şi... pierde cumpătul! Dar priviţi-o chiar în pulberea căderii: ea tot încă este mult mai mare decît tremurînzii pigmei, care calcă sub picioare cadavrul! În fine, cînd eroul nu mai este, spectatorul urmăreşte cu fiori cum se prevale una după alta majestoasele creaţiuni ale stinsului geniu, pîn’ce un funest întuneric înfăşură tot orizontul. Mai rămîne o speranţă: învierea morţilor! Atare fură principiile criticii şi ale perspectivei noastre: judecaţi înşivă dacă am fost în stare sau, mai bine, dacă avui noroc de a le ţinea credinţă. Încît priveşte coloritul, ştiu atîta, că inima simţea în adîncul său ceea ce scria condeiul; iar cînd inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului... 28 februarie 1865 INTRODUCŢIUNE Europa în a şaptea zecime a secolului XVI În favoarea punctului principal se mai anină cîte ceva accesoriu, precum toate părţile plugului sunt neapărate, deşi numai fierul cel lung serveşte a brăzdui pămîntul. ST. AUGUSTIN, De Civ. Dei; XVI, 2 1. Guizot, în studiul său asupra lui Shakespeare, începe povestirea prin o lungă digresiune despre Adam şi Eva. Suntem mai discreţi: scriind istoria lu Ioan-vodă, ne mărginim a arunca mai întîi o repede cătătură numai asupra Europei şi numai în momentul precis. După ce astfel ne vom fi familiarizat cu organismul maşinii întregi, ne va fi lesne apoi a înţelege acea mică parte din ea care ne preocupă în specie. 2. Spania ajunsese penru o clipă a fi statul cel mai puternic de pecontinentul european. Sub sceptrul monarcului de la Madrid se grupaseră toate provinciile mauresce, castilane şi aragoneze, Portugalia, Sicilia, Sardinia, Neapole, Neerlandele şi America. Nici un principe nu poseda un teritoriu atît de întins; nici un principe nu primea un venit atît de colosal; nici un principe nu avea nişte generali atît de abili. Şi cine oare era acel fericit păstor al popoarelor? Fiul marelui Carol V, micul Filip II. Prin două păcate mortale el sfărmă pentru totdeauna piedestalul măririi spaniole: prin fanatism religios şi prin ura democraţiei. Neerlandele erau protestante şi autonome; Filip II aşeză în ele o inchiziţiune contra duşmanilor catolicismului şi o spînzurătoare contra duşmanilor absolutismului; neerlandeşii ridicară steagul revoltei şi Filip pierdu pe cei mai industrioşi şi cei mai culţi dintre supuşii săi. Anglia era reformată şi constituţională; Filip II porni s-o strivească prin forţa brută şi pierdu în luptă toată marina Spaniei. În Franţa creştea partitul ughenoţilor; Filip II cheltuise milioane pentru a aduce exterminaţiunea lor şi, drept rezultat, văzu încoronîndu-se acolo un principe ughenot: Enric IV. În fine, el muri dispreţuit de toţi, poate chiar de sine însuşi, lăsînd finanţele secate, armata demoralizată, teritoriul dezmembrat, naţiunea ofticată... 3. Împărat al Germaniei era Maximilian II, una din acele figuriflegmatice, atît de ereditare pe tronul austriac, încît le-ai putea crede că sunt una şi aceeaşi persoană nemuritoare, ca Dalai-Lama din Tibet. Tributar al Porţii otomane, bătut de o mînă de poloni, înfruntat de un prinţuşor din Transilvania, el nu ştiu să merite nici măcar deviza cea de furcă a dinastiei habsburgice: „Alţii combat; tu te căsătoreşti, fericito Austrie! alţii dobîndesc regate prin sabie, tu prin zestre!”... 4. În Franţa domnea regele Carol IX.Greşesc: el nu domnea. Domnea mumă-sa Caterina Medici; domnea ducele de Guise; domnea principele de Conde; domnea papa; domnea Calvin; domnea toată lumea.... afară de regele Carol IX. Un singur eveniment de genul aceluia prin care se ilustrase oarecînd Ierostat face să trăiască în istorie numele acestui somnoros Neron. Cine oare nu se înfioară numai cînd i se pare că aude cuvîntul „La Saint-Barthelemy”? În zece rînduri Carol IX se aruncase în braţele partitului papistaş al Guisilor, şi iar în zece rînduri întinsese o mînă de înfrăţire partitului calvin al lui Conde; în zece rînduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici, şi iar în zece rînduri sărută lanţurile ce-l sugrumau; pînă ce într-o zi, vreau să zic într-o noapte, desperat de conştiinţa nulităţii sale, el se hotărî a dovedi lumii ce poate un rege: 30.000 de francezi fură măcelăriţi prin cea mai mîrşavă trădare! Se zice — oroare! — cum că însuşi principele ar fi ucis vreo cîţiva cu propria sa mînă! Peste puţin el muri în vîrstă de 24 de ani: jucăria partitelor, călău al supuşilor săi, enigmă pentru posteritate! 5. Un frate al acestui Carol IX fu ales rege în Polonia, aruncată decurînd în anarhie prin moartea lui Sigismund-August. Răposatul principe fusese sfiicios; tremura de turci, tremura de moscoviţi, tremura de tătari; dar se distinsese prin prudenţa administraţiunii, prin protecţiunea literelor, prin o toleranţă religioasă nepilduită în celelalte state catolice. Noul rege tremura şi el de turci, de moscoviţi, de tătari; dar pe lîngă astea, mai adause o supremă incapacitate administrativă, un superb dispreţ pentru literatura naţională, o ură fanatică pentru tot ce nu era sancţionat de scaunul apostolic de la Roma... Enric de Valois aduse în Polonia moda hainelor scurte şi a danţurilor pariziene: atîta! 6. Moscovia era o imensă pădure prin care sălta o fiară sălbatică,numită Ivan cel Groaznic. Porecla de „Groaznic” e prea moale pentru a caracteriza pre acest curios principe: era mai bine a se zice „Ivan cel nebun”. Urcat pe tron în etatea de 4 ani, sub tutela unei mume desfrînate; dintîi insultat de amanţii ţarinei, apoi corupt de linguşitorii puterii; născut cu o inimă impresionabilă, înveninat prin aerul ce-l respirase din leagăn, rănit de unii şi zădărît de alţii, nu e de mirare dacă el îşi pierdu minţile. Şahul Persiei îi trimisese în dar un elefant: ţarul îl tăie în bucăţi fiindcă bietul animal nu vru să stea în genunchi dinaintea majestăţii moscovite. Pe patul morţii el cugeta... cum să violeze pe noră-sa. Aceste două exemple sunt de ajuns. Cu toate astea, el smeri pe poloni, pe suezi, pe tătari; deveni spaima otomanilor, lăţi hotarele ţării sale... dar cum? prin devotamentul moscoviţilor, pe care îi biciuia fără ca ei să obosească de a se gudura cu umilinţă, lingînd călcîile stăpînului! El însuşi, niciodată nimeni nu-l văzu măcar în apropierea unui cîmp de bătălie. 7. De la muscal trecem la turc.Marele Soliman, principe demn de apoteoză, nu mai era; îl urmă fiu- său Selim. El făcu cîteva cuceriri; dar victoriile sale, ca şi acele moscovite, erau o consecinţă a forţei naţionale interne, nu a geniului princiar. Selim, tot ca Ivan, nu ştia ce este o bătălie. Administraţiunea se afla pe mîinile vizirului şi ale unui favorit... ovreu! Sultanul nu ieşea din harem, închinînd mereu frumuseţilor circaziene cupe cu vin de Malvasia. În cronicele turce el este cunoscut sub porecla de „cel beţiv”. 8. Italia, întrucît nu o cotropiră armele spaniole, asculta pe un popă şipe un neguţitor: Roma şi Veneţia. Dar papatul deveni abia o slabă umbră a trecutei sale măriri: raţiunea îşi redobîndi o mare parte din terenul ce-i uzurpase superstiţiunea; Luther zgudui pîn-în fundamente tronul Hildebranzilor; mai toată Germania, Anglia, jumătatea Franţei, jumătatea Poloniei îmbrăţişară lumina protestantismului şi numai Spania mai rămînea neclintită în orbul său devotament către păpuşeria catolică. Nemaiputînd a dicta legi lumii, papa Grigori XIII reforma calendarul. Veneţia de demult nu mai era dictatricea comercială a Europei: descoperirea lui Vasco da Gama şi acea a lui Columb strămutară sceptrul mărilor în mîna spaniolilor şi a portughezilor. Acum ea primi o nouă şi teribilă lovire: turcii cuprinseră Chiprul şi Cicladele. Căderea Veneţiei nu se poate atribui necapacităţii unui monarc, căci era o republică aristocratică; dar e cu atît mai trist că între mulţimea capetelor ce o cîrmuiau nu-şi ridică fruntea nici un cap. 9. La bariera opusă a Europei, în Svezia şi Danemarca, doi regi încinseră o luptă de exterminare. Pentru ce? Pentru că fiecare din ei pretindea să poarte pe sigiliu una şi aceeaşi emblemă. Energica naţiune scandinavă căzu în copilărie. 10. E ciudat a zice că fu un moment în care singurul principe adevăratmare, din cîţi conduceau atunci popoarele cele mai civilizate sau cele mai puternice ale Europei, era o femeie. Regina Elizabeta înflori marina, comerţul, literatura Angliei. Regina Elizabeta sfărmă colosul spaniol. Regina Elizabeta zdrobi idolatria papistaşă. Regina Elizabeta fundă Unirea britanică... 11. Acesta este inventarul capetelor coronate în momentul ce ne preocupă. În Spania, în Germania, în Italia, în Svezia, în Danemarca, în Polonia, în Rusia, în Turcia... vedem sceptrurile mînuite de popi, de copii, de zero, de nebuni, de beţivi. Tocmai atunci într-o ţărişoară romînă apare un principe pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei, fundînd pe Peninsula Balcanică un nou imperiu latin. Un mare administrator! Un mare politic! Un mare general! I AVENTURIERUL Elefantul, oricît de june, se face respectat de ceilalţi locuitori ai codrului. Şarpele din ziua naşterii ameninţă cu veninul acului său. Regii, din leagăn, îşi simt puterea înnăscută de a cîrmui neamul omenesc. CALIDASA, drama Vicrama şi Urvasi 1. După Ştefan cel Mare domni fiu-său, Bogdan cel Chior;după Bogdan cel Chior, fiu-său Ştefan cel Tînăr; acesta murind fără urmaşi, de aci înainte se joacă pe scena istoriei moldovene o lungă tragedie de lupte între feluriţi copii naturali ieşiţi din trupina domnească. 2. Erau mulţi acei copii naturali! erau mulţi, căci romînii,strămutaţi din Italia şi aşezaţi în Dacia deja în epoca decăderii anticei moralităţi romane, aduseseră cu sine din prima patrie nişte idei ciudate asupra legămîntului căsătoriei; nişte idei pe care nu le putu stîrpi în ţara noastră lumina creştinismului şi care apoi, fireşte, deveniră cu atît mai ţepene cu cît mai mult le înrădăcina deprinderea şi mersul timpului. În Imperiul roman din zelele lui Traian familia era o jucărie. Măritişul pierdu cu totul primitivul caracter sacru şi solemn care-l distingea sub republica romană şi ajunse a fi o însoţire per usum: aşa îl numesc legile imperiale. „Era o simplă învoială din îmbe părţile, lipsită de orice consecraţiune civilă sau religioasă, şi prin care nici unul dintre soţi nu se credea îndatorat într-un mod serios.” Însă, ceea ce-şi permiteau toţi romînii, fălindu-se cu origina lor din destrămata Romă imperială, trebuia să fi fost permis de zece, de o sută de ori mai mult romînilor celor cu forţa în mînă; pe cînd unui simplu ţăran i se dădea facultatea de a schimba femeie peste femeie, cununîndu-se în toate zilele, cu aceea numai ca pentru fiecare nou divorţ să plătească visteriei suma de 12 bani; tot atunce vă puteţi închipui sau, mai bine, nu vă puteţi închipui, cît de întinsă cată să fi fost latitudinea principilor romîni în privinţa măritişului! Unii din ei, bunăoară Ştefan cel Mare, avură cîte cinci sau şase femei legitime — cele nelegitime nu se mai numără — imitînd astfel pe faimosul străbun Mecenate, despre caremoralistul roman zicea: „s-a însurat în o mie de rînduri”. Unde demoralizaţiunea naţională se pogoară la o asemenea treaptă, acolo ar fi comic de a mai căuta mărginiri legale contra copiilor nelegali, care formau ca şi majoritatea poporului: e de mirare numai cum de mai fiinţau oameni cununaţi, după ce rezultatele cununiei pierduseră orice fel de prestigiu, posteritatea din flori devenind deopotrivă în drepturi cu acea din biserică, ba încă de cele mai multe ori nelegitimitatea aşezîndu-se cu mîndrie pe tronul ţării! 3. Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tînăr, fiecare din ei n-a trecut cu vederea de a lăsa din parte-i mai mulţi copii naturali, aruncaţi prin bordeile pescarelor, prin prăvăliile neguţitorilor, ba pînă şi prin pădurile cele nestrăbătute ale Basarabiei, unde locuiau celebrii prin vitejia lor codreni şi nu mai puţin celebrele prin frumuseţea lor codrence. Trei din acei „spurii” — cum îi numeau vechii romani — împlură un semisecol din istoria Moldovei. Ştefan cel Mare uitase în lume un bastard, pe Petru Rareş, care, deja într-o vîrstă înaintată, mai bine de 20 de ani după moartea părintelui său, apucînd domnia, se arătă unul din cei mai iluştri principi romîni, iubit înăuntrul ţării, groază pentru străini şi muri lăsînd fiilor săi tronul Moldovei. Atunci rătăcea un alt bastard, al lui Bogdan cel Chior, Alexandru Lăpuşneanul: formîndu-şi un partid în ţară şi intrînd în fruntea unei oştiri străine, el ucise pă vărul său, fiul lui Rareş; sugrumă pe mătuşă-sa, văduva lui Rareş, şi pe vara sa, fiica lui Rareş, şi-o luă femeie, zidind pe temelia acestor monstruozităţi un nou regim atît de sîngeros, încît contemporanii îl asemănau cu al regelui Diomed din anticitate, care îşi hrănea caii cu carnea oamenilor. În tot cursul domniilor bastarde a lui Petru Rareş şi apoi a lui Alexandru Lăpuşneanul, un al treilea bastard, în aşteptare de a domni şi el la rîndul său, creştea necunoscut în străinătate: fiul lui Ştefan cel Tînăr din femeia unui armean numit Serbega. 4. În plecările şi chiar în exteriorul lui Ioan se răsfrînsetiparul părinţilor. Caracterul tătîni-său cronica ţării îl zugrăveşte în următorul mod: „Acest Ştefan-vodă cel Tînăr întru tot semăna cu firea moşu-său, lui Ştefan-vodă celui Mare, că la războiae îi mergea cu noroc, că tot izbîndea şi lucrul său îl ştia a-l purta, măcar că era tînăr de zile, şi era om mînios, şi prea lesne vărsător de sînge”. Vitejia, agerimea minţii şi cruzimea trecură ca moştenire paternă în natura lui Ioan. De la mumă-sa, de altă parte, el căpătă o figură cam armenească, faţă închisă, păr des şi negru ca pana corbului; nas coroiat într-o formă orientală, ceva ca nasul faimosului Attila, după cît îl cunoaştem de pe monete; o frunte înaltă, lată în rădăcină şi strîmtîndu-se în partea superioară: frunte frumoasă, dar neromînească. Poporul, după naţionalitatea mumei, îl numi Ioan Armeanul, întocmai precum Alexandru-vodă fu Lăpuşnean, ca fiu al unei Lăpuşnence, sau precum Petru-vodă fuse Rareş, după porecla mumei sale: bastardul nu are tată. 5. În 1561, deja în vîrsta aproape de patruzeci de ani,strecuraţi în obscuritate, Ioan ne apare deodată pentru prima oară. Atunci se clătina pe tron cumplitul Lăpuşnean, ameninţat de către un Iacob Despota, serb înrudit de pre muieri cu dinastia domnească. Era timp ca Ioan să-şi aducă aminte cum că şi el este fiu de domn din Moldova, avînd drepturi egale cu ale Lăpuşneanului şi mai mari decît ale lui Despota. El începu a da semne de viaţă. Pe cînd Despota curta de magnatul Laski, Ioan se adresă către un alt magnat, nu mai puţin puternic: Firlei. Într-un stat aristocratic electiv ca Polonia, regele era nimic, magnaţii erau tot; ei stăpîneau în administraţiune, dispunînd în adunări legislative de voturile cumpărate ale numeroşilor boierinaşi săraci; ei stăpîneau în armată, conducînd numeroase steaguri feudale proprii; ei aveau curţi ale lor, rivalizînd cu curtea regală şi adesea întrecînd-o prin splendoare şi prin mulţime. Regele, fiind unul, se temea de ei, pe cînd ei, fiind mulţi, nu se temeau de nimene. Laski reuşise a introduce pe Despota în Moldova, fugărind de acolo pe Lăpuşneanul; Firlei, mai puţin întreprinzător, scăpă ocaziunea de a înălţa pe prietenul său Ioan; dar ne ajunge a cunoaşte deocamdată legătura lor amîndurora; magnatul polon era luteran, partizan aprins al Reformei, cap al tuturor protestanţilor din Polonia; şi e învederat că pentru a putea căpăta graţiile sale, Ioan trebuia să se fi arătînd şi el amic al doctrinelor lui Luther. Aceasta fu prima cunoscută apostazie a eroului nostru, carele, în tot cursul vieţii sale, trecea necontenit de la o lege la alta, schimbîndu-le asemenea hainelor. 6. Văzînd moliciunea lui Firlei, Ioan pleacă din Polonia şiapare în Crîm, refugit la curtea hanului, unde captivează simpatia moştenitorului tronului, Mehmed-Calga, pe care cronica tătărească îl descrie ca pe un ilustru viteaz. Toţi oamenii cu sufletele mari se înrudesc: aventurierul romîn plăcu principelui tătar. Hanul se afla atunci în luptă cu moscoviţii; Mehmed-Calga conducea oştile tătăreşti; pesemne şi amicul său Ioan, însoţindu-l în acele expediţiuni, se va fi distins prin eroicul sînge rece şi teribila putere a braţului, care îl făcură mai în urmă atît de groaznic pe un cîmp de bătălie; e mai mult decît probabil; oricum să fie, legătura între Mehmed-Calga şi Ioan deveni atît de strînsă, încît, la plecarea lui Ioan din Crîm, Mehmed-Calga îi dete în 1563 o scrisoare către regele polon Sigismund-August: „Te rog foarte mult să binevoieşti a ţinea în graţiile tale pe acest fiu de domn din Moldova”. 7. Polonia era ca şi tributară tătarilr. În toţi anii regele trimitea hanului, sub numele de peşcheş, bani, postavuri, mătăsării, felurite produceri ale manufacturii. Frica polonilor era cu atît mai legitimă cu cît hanul Devlet-Ghirai îşi făcuse un mare nume prin succesele sale militare: tătarii îi daseră pompoasa poreclă de „cuceritor al ţărilor”. Prin urmare, Ioan avea dreptul de a crede că recoman-daţiunile tătăreşti îi vor da roduri. Zadarnică speranţă! Regele primi scrisoarea, zîmbi lui Ioan, dar în loc de a-i da o oaste, cu care să-şi cucerească tronul strămoşesc, el i-ar fi răspuns, credem noi, cam după următorul tipic: „Caută un magnat care să te ducă în Moldova, precum Laski dusese pe Despota; acel magnat lesne va şti să răspunză înaintea celorlalţi din adunarea naţională; iară la caz dacă ne va ameninţa turcul, ne vom scuza că nu e culpeşă ţara, nici eu, nici camera, ci e vinovat un singur nobil, turburător de ordinea publică“. 8. Ioan nu se mai adresă către magnaţi, căci unul era Laski,ceilalţi erau nişte Firlei; el nu mai stărui nici pe lîngă nişte regi tari în vorbe şi slabi în fapte, ca Sigismund-August; pentru o bucată de timp îi pierdem urmele. În acel interval o teribilă tragedie se juca în Moldova: Despota fu răsturnat şi ucis de către un Ştefan Tomşa; Ştefan Tomşa fu răsturnat şi fugărit de către Alexandru Lăpuşneanul, căruia sultanul binevoi a-i întoarce domnia Moldovei; toate acestea se petrecură în curs de cîteva luni. Cînd sîngerosul Lăpuşnean se reaşeză pe tron, deodată noi revedem pe Ioan; şi unde? la Viena. 9. Germanii aflîndu-se în necurmată luptă cu turcii,împăratul Maximilian II se bucură de ocaziunea de a avea la curtea-i un pretendent romînesc, pe care să-l ţină ca o scînteie de revoltă dunăreană. El dede lui Ioan un serviciu în armata austriacă şi-i promise în gura mare 7 sau 8 mii de oaste, pentru ca în fruntea lor să alunge pe Lăpuşneanul din Moldova. Erau numai promisiuni, simple promisiuni, promisiuni curat nemţeşti. Cu toate astea, Poarta otomană începu a se cam îngriji. Un ceauş fu expediat la Viena cu aparenţa negociaţiunilor cu Maximilian, dar mai cu seamă pentru a atrage cumva la Constantinopole pe periculosul Ioan. Ceauşul îi descrise perfidia şi debilitatea nemţilor, care ştiu numai a făgădui şi pe care turcii îi înfrînseseră în atîtea rînduri; îi zugrăvi generozitatea şi puterea sultanului; pentru care e o nimică toată de a da Moldova, ba şi zece ţări ca Moldova, la cel mai de pe urmă sclav al său; în fine, îi asigură munţi de aur din partea sultanului. Ioan păţise deja cu creştinii în Polonia şi avuse a face şi cu mahometanii în Crîm. El se încrezu în cuvintele ceauşului, fugi în taină din armata austriacă, trecu Dunărea şi iată-l în Constantinopole. 10. Popoarele orientale adoră frumuseţea fizică cu careMahomet îşi împoporase paradisul. Ioan avea o statură uriaşă, cu o constituţiune vînoasă, o înfăţişare bărbătească, în care se vedea că fierbe puterea. Aşadară, figura eroului nostru produse acum asupra turcilor efectul ce-l produsese mai nainte asupra tătarilor. Vizirul Mehmed-Socolli — zise agentul francez în raportul său către Curtea pariziană — „făcînd cunoştinţă cu Ioan, îl primi foarte bine, în aşteptare de a-l recomanda sultanului”. Dar nu trecu nici o lună de zile şi, cu toată amicia vizirului, politica Porţii otomane ceru depărtarea lui Ioan; pe de o parte, sultanul strîngea oşti pentru a merge contra împăratului Maximilian şi, prin urmare, avea trebuinţă de a menţine în linişte provinciile Turciei; pe de altă parte, Lăpuşneanul, reaşezat prin oştile turceşti pe tronul Moldovei, se arăta în a doua sa domnie mai turc decît turcii şi, prin urmare, avea dreptul de a cere ca sultanul să nu proteagă pe un pretendent rival. Ioan fu trimis la insula Rodos. 11. Aci, în patria şerpilor şi a trandafirilor, cunoscută la greci sub numele de Makara, adică ţară fericită; aci, unde fiecare piatră, fiecare peşteră, fiecare colnic conservau încă proaspete suveniri şi urme de eroismul cruciaţilor jerusalemitani; aci Ioan petrecu un an şi mai bine. Sultanul Suleiman cel Mare muri în 1566 şi-i succese fiu-său, Selim II. Tot atunci se auzi din Moldova cum că Lăpuşneanul, pesemne pentru pedeapsa crimelor sale, slăbi în corp, pierdu vederile şi căzu într-un fel de copilărie periodică, mai tristă decît însăşi moartea. Profitînd de aceste ocaziuni, vizirul Mehmed-Socolli, rămas la putere, chemă din exil pe amicul său Ioan. 12. Petrecerea lui Ioan în Constantinopole, în curs de treisau patru ani, ne prezintă date foarte sigure, dar pe care noi nu le putem explica. Aventurierul ne apare deodată ca milionar, ca cel mai avut comerciant de pietre scumpe în capitala Turciei, întunecînd prin bogăţiile şi luxul său pe paşale şi pe agale! În comerţ ne întîmpină lucruri extraordinare, minuni puţin probabile şi, cu toate astea, foarte adevărate; principiile de credit, de circulaţiune, de concurenţă etc., etc., acele principii, oricît de lărgite, oricît de elastice, tot încă se refuză de a ne limpezi unele mistere: neguţitorul, ca şi popa, pretinde să-l credem. 13. Un german care, peste un secol mai în urmă, scrise primaîncercare critică asupra vieţii eroului nostru, observă, între altele: „Ioan deveni domn din prăvăliaş, precum în vechime la romani şi sarmaţi plugarii se urcau la cîrma statului sau precum astăzi în Belgia comercianţii devin capi ai marinei”. Aceste exemple sunt frumoase; dar Ioan el însuşi, desigur, nu cugetă vrodată de a imita nici pe romani, nici pe sarmaţi, nici pe belgi. Planul său era mult mai prozaic. El avea înaintea ochilor probe de ceea ce poate o marfă, şi mai ales o piatră scumpă, asupra Porţii otomane. Cu treizeci de ani mai nainte, dăruind fiicei sultanului Suleiman un simplu giuvaer, Petru Rareş îşi redobîndise domnia Moldovei. Chiar în timpul lui Ioan, un ovreu din Portugalia, introducîndu-se prin mărfuri pe lîngă sultanul Selim, ajunse deodată duce de Naxos. Giuvaergiii schimbau un rubin pe o coroană: comerţul plăcu lui Ioan; şi, ca să-l poată exercita şi mai cu succes, el îşi lepădă religiunea pentru a doua oară. Crescut în armenism, luteranizat apoi de către polonul Firlei, Ioan îmbrăţişă acum mahometismul. 14. Amic cu viziul, cunoscut cu paşalele mai de frunte,familiar cu însuşi sultanul Selim, el pîndea cu nerăbdare numai prima ocaziune pentru a apuca de mult visatul tron al Moldovei, unde, după moartea Lăpuşneanului, se instală fiu-său Bogdan, copil de 15 ani, despre care cronicarei zic că iubea două lucruri nenaţionale: glumele şi pe poloni. În chip de neguţitor, Ioan cutreiera neîncetat hotarele ţării, cînd prin Galiţia, cînd prin Podolia, cînd la Prut, cînd la Nistru. Un amic devotat şi nedespărţit, boierul moldovenesc Ieremia Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanul, îl însoţea şi-i înlesnea înţelegerea cu toţi cei nemulţumiţi de domnia lui Bogdan. Se formă astfel un partit puternic, în fruntea căruia se puseră toţi boierii cei mari, şi carele adresă o plîngere către Poarta otomană. 15 Sultanul de mult aştepta o asemenea manifestaţiune naţională. Bogdan era trădător oficial în privinţa Turciei. Îndată după moartea părintelui său, el încheiase un tractat cu Polonia, prin care se recunoştea vasal al regelui Sigismund-August, şi de atunci încoace medita numai asupra momentului pentru a înceta de a mai plăti tribut Turciei. Sultanul, încurcat în luptă cu Veneţia, se făcea deocamdată că nu ştie nimica, temîndu-se de a mai aprinde un alt război în părţile Dunării, la caz dacă moldovenii vor voi a susţine pe principele lor. Cînd scrisorile boierilor sosiră la Constantinopole, cu tînguiri contra lui Bogdan şi cerînd pe Ioan, sultanul se grăbi a-l trimite la Moldova. Turcia tot se mai ferea însă a-şi atrage cumva un război din partea Poloniei; numirea lui Ioan la domnia Moldovei rămase secretă, şi plecarea-i către Dunăre fu divulgată a fi pentru treburi comerciale. Îl întovărăşea numai o mică oaste sau, mai bine zicînd, o caravană de turci, ca în chip de escortă contra nesiguranţei drumurilor. Trecînd prin Tesalia şi Bulgaria, Ioan mai ademeni în serviciul său o seamă de voluntari serbi, greci, bulgari. Dar în orice caz, forţa numerică a armatei sale nu putea întrece cifra de 4 pînă la 5 mii de oameni. Nici atîţia nu-i trebuiau, căci îl chema ţara. 16. Cînd Ioan trecea Dunărea, Bogdan cu toţi ai săi segrăbi a fugi, scăpînd din mîna boierilor decişi a-l extrada Turciei. De la Galaţi pînă la Suceava nu se văzu un singur adversar. La intrare în capitală, îl întîmpinară bierii şi poporul aclamîndu-l după anticul obicei strămoşesc „părinte al Moldovei”, întocmai precum vechii împăraţi romani se numeau patres patriae. Acest măreţ titlu moldovenii îl dădeau acelor principi care veneau să-i scape de jugul vreunui tiran: Despotă îl primise după alungarea cruntului Lăpuşnean; Ioan îl căpătă prin surparea nepopularului Bogdan, pe care, precum ziserăm, ţara nu-l putea suferi din cauza gusturilor sale pentru glume şi pentru poloni. 17. Pe cînd acestea se petreceau în Moldova, Bogdan,închizîndu-se în cetatea Hotinului, cerşitorea sprijinul regelui Sigismund-August şi al magnaţilor amici din Polonia. Regele făcu tot ce putu, sărmanul: trimise o ambasadă la Poarta otomană, dar ambasadorul se întoarse înapoi fără nici un rezultat, afară numai că fuse luat în rîs de către Ioan-vodă, care-l lăsă să treacă în linişte prin Moldova, după ce însă într-o audienţă îl regalase cu o cătătură atît de furioasă, încît bietul diplomat începuse a tremura, recunoscînd că n-a văzut o altă mai înfricoşată. În adevăr, eroul nostru avea nişte ochi mici şi negri, în care se răsfrîngeau cu o deosebită energie şi repeziciune toate pasiunile şi toate mişcările sufletului: în momente de mulţumire, prin expresiunea cea mai simpatică, în momente de mînie se umpleau de sînge, fulgerînd din umbra unor stufoase sprîncene ce se îmbinau, zburlite prin convulsiva acţiune a nervilr. Magnaţii, cuscri ai lui Bogdan, isprăviră ceva mai mult decît regele. Cu vai, cu chiu — cum se zice — ei reuşiră a aduna ca la 3000 de luptători aleşi, unul ca altul, toţi juni din familiile cele mai ilustre ale Poloniei. 18. Pe lîngă stăpînirea Hotinului, cea mai puternicăfortăreaţă a ţării, şi pe lîngă ajutoare polone, Bogdan, ca toţi principii destronaţi, mai număra vreo cîţiva partizani între boieri. Pentru a se feri de duşmani casnici, Ioan-vodă îi puse pe toţi sub sabie. Aristocraţia se înfioră, văzînd în mîna ţiganilor, care exercitau în Romînia profesiunea de călăi, pe boierii cei mai de frunte, pe stîlpii nobilimii, mai cu seamă pe bătrînul Ionaşcu Zbierea, mare vornic al Ţării-de-Jos şi dintr-un neam de cele mai antice ale Moldovei. Capul său se rostogoli la picioarele gîdelui tocmai în ziua de Paşti. Ioan-vodă vru să arate că nu poate fi scuteala sărbătorii pentru a pedepsi orice ameninţă siguranţa statului. Ţara mai întîi de toate; Paştile mai pe urmă! 19. Noul vornic de Ţara-de-Jos, Dumbravă, era de neam mic, dar avea o inimă mare: Ioan-vodă îl însărcină a respinge invaziunea polonă. Instrucţiunea ce-i dete domnul cu această ocaziune ne aduce aminte de principiul marelui Scipion: „Lasă duşmanului nu numai mijlocul de a fugi, dar încă însuţi înlesneşte-i calea”. Dumbravă avea vreo 6000 de ostaşi aleşi, din districtele Ţării-de-Jos, Soroca, Orhei, Fălciu, din vechime renumite ca cele mai belicoase în Moldova; către care se mai adause un contingent de turci basarabieni, veniţi, după cererea lui Ioanvodă, sub comanda sangiacului de Akkerman. Cu atare oşti era lesne de a sfărîma pe cei 3000 de poloni, azardaţi într-o ţară străină şi antipatică; dar domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-şi atrage ura unui puternic regat învecinat, a cărui amicie, din contra, el prevedea deja că-i va putea servi la un timp de nevoie. Astfel, Dumbravă primise ordinul de a cruţa pe duşmani. 20. Polonii trecură Nistrul mai sus de Hotin şi începură a se pogorî spre Prut, trecînd prin faimosul Codru de la Cosmin. Un codru teribil! Acolo, cu optzeci de ani mai nainte, strămoşul lui Ioanvodă, Ştefan cel Mare, strivise floarea armatei polone; şi oasele celor seceraţi în acea zi rămîneau pînă acum elocvenţi martori; formînd numeroase movile de schelete albe pentru verdeaţa cea viuă a arborilor. Tot pe acolo intrase, cu zece ani mai nainte, polonul Laski, aducînd la domnie pe Despota contra Lăpuşneanului. Tactica polonilor era de a alege totdeauna acea tristă cale în invaziunile lor asupra Moldovei; curagiul lor se aprindea prin simţul de răzbunare, căci nu se afla nici unul din ei a cărui familie să nu fi plîns vreo victimă, un tată, un bunic între cei căzuţi din mîna marelui Ştefan! 21. În capul polonilor se afla Mielecki, cel mai bun gene-ral al lor de atunce, pe care, cu cîteva luni mai în urmă, ei cît p-aci erau să şi-l aleagă rege, numai în favoarea strălucitelor sale merite personale. Lipsit de artilerie, el trimise la Hotin de aduse toate tunurile cetăţii, şi apoi păşi la vale pe ţărmul Prutului, pînă în dreptul Ştefăneştilor, adică pe aceeaşi linie cu Suceava, punctul obiectiv al invaziunii. Aci vornicul Ionaşcu Zbierea, să mai fi trăit, era să unească oastea moldovenească din Ţara-de-Jos cu acea polonă şi apoi urma să meargă cu toţii asupra lui Ioan-vodă. Moartea trădătorului, de care Mielecki se înştiinţă prea tîrziu, dărmă planul duşmanilor: în loc de Zbierea, ei găsiră pe Dumbravă. Avantposturile moldovene, împrăştiate pe ambele ţărmuri ale fluviului, se retrăgeau mereu denaintea polonilor şi, în fine, trecură Prutul în speranţă de a-i atrage după sine asupra corpului armatei moldovene, ascuns în nişte păduri nestrăbătute mai sus de Hîrlău: acolo duşmanul ar fi fost silit de a depune armele chiar fără vărsare de sînge. Polonii înţeleseră greşeala şi, înfioraţi de suvenirea infernală a codrilor Moldovei, începură a da dos pe o cale mai scurtă drept spre Hotin. Atunci Dumbravă se puse a-i urmări, supărîndu-i din cînd în cînd prin jucăria unor mici atacuri de avantgardă, în care el ţinea înadins tot pe turci, pentru ca să dea a înţelege, în cît priveşte pe înşişi moldovenii, că ei ar fi bucuroşi de a nu avea duşmănie cu regatul polon. În acest mod, ajungînd pînă la Nistru, Mielecki se rezemă de cetatea Hotinului. Dumbravă se opri şi el. Poziţiunea inamicilor devenea din ce în ce mai critică; ei nu puteau a se închide în fortăreaţă, unde caii lor ar fi pierit de foame; nu puteau furagea din cauza exploratorilor lui Dumbravă, ce-i pîndeau în toate unghiurile; nu puteau a se întoarce în Polonia, căci Nistrul se afla tocmai atunci în periodul său de creştere. Strînşi în chingi, bieţii fugari se adresară cu rugăminţi către capul contingentului turc, cerînd permisiunea de a se retrage în Polonia şi jurîndu-i de a nu se mai vîrî în trebile Moldovei. Poate să fi fost şi bani la mijloc; orientalii, începînd de la sultan şi pînă la ultimul derviş, nu fac nimic fără daruri. Oricum să fie, sangiacul de Akkerman se dede cu oastea-i în lături. Dumbravă, credincios politicii lui Ioan-vodă, făcea chip că împuşcă în duşmani; dar în realitate glonţii alunecau tot dasupra capetelor. În curs de cinci zile polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu; şi cînd se văzură, în fine, pe ţărmul opus, ei se îngenucheară şi mulţumiră lui Dumnezeu. 22. „Evenimentele se repetă“, zise marele Shakespeare. În zilele noastre Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră-geamănă cu acea din timpii lui Ioanvodă; cu simpla diferenţă că în locul unui Mielecki era un Milkowski: precum vedeţi, azardul asemănă pînă şi numele capilor! În ambele cazuri o mînă de oameni nesocotiţi cutezară a înfrunta o ţară. În ambele cazuri polonii — cei din 1572 prin afişarea persoanei lui Bogdan-vodă, cei din 1863 prin proclamaţiuni în ziarul Romînul — ne încredinţau că vin ca amici, nu ca duşmani. În ambele cazuri, domnii romîni, deopotrivă bazaţi pe consideraţiuni de o înaltă politică, recomandară generalilor — în 1572, vornicul Dumbravă, în 1863, colonelul Călines-cu — de a menagia nebunia adversarilor. În fine, în ambele cazuri, polonii retrăgîndu-se cu ruşine, îşi găsiră totuşi admiratori: pe cei din 1572 îi celebrau istoricii lor naţionali, pe cei din 1863 — vai nouă! — îi celebrase chiar un romîn, al cărui nume îl dăm tăcerii pentru a nu huli pe cine nu ne poate răspunde! 23. Hotinul tot rămase în posesiunea polonilor. Despre apus îl apărau muri foarte înalţi şi şanţuri foarte adînci; despre răsărit — stîncile Nistrului. Un călător care-l vizitase chiar în zilele lui Ioan-vodă îl asemănă cu Kockenhausen în Liflandia; un alt călător, cu Convay în Anglia; un al treilea, cu Rumilihissar de lîngă Constantinopole. O naivă tradiţiune naţională încredinţează că prima fundaţiune a fortăreţei se urcă în epoca pe cînd domnul Hristos umbla pe pămînt. Temîndu-se ca polonii să nu reţină acest bulevard al ţării ca o bază de operaţiuni în aşteptare ca destronatul Bogdan să-şi adune o altă oaste mai puternică, Ioan-vodă trimise pe episcopul Isaia Rădăuţeanul cu alţi deputaţi de frunte pentru a neguţa un tractat de pace. Polonii simţiră deja ce fel de braţ ţine cîrma Moldovei. Cu o amabilitate nepilduită pînă atunci din parte-le, ei se grăbiră a îndestula toate cererile lui Ioan-vodă. Fugarul Bogdan ar fi fost extrădat să nu fi fugit din Polonia; în lipsă-i fu remis în mîinile ambasadorilor moldoveni un frate al său, pierit apoi fără veste în robia turcească. Cetatea Hotinului fu înapoiată Moldovei. Pentru a arăta toată importanţa acestei achiziţiuni, căpătate atît de lesne contra speranţei, Ioan-vodă numi părcălabi doi bărbaţi pe care punea temei ca pe sine însuşi; socru-său, boierul Lupea Hurul, şi cel mai intim al său amic, Ieremia Golia, cu care-l văzurăm mîncînd împreună pîinea străinătăţii... II DOMNUL Era grato alli amici, alli nimici terribile; giusto con i sudditi, infedele con li esterni... Era iubit de amici, teribil pentru inamici, just cu supuşii, perfid cu străinii... MACCHIAVELLI, Vita di Castruccio 1. În fine, eroul nostru se văzu stăpîn liniştit al Moldovei.Hotinul era asigurat. Pe turci îi avea patroni, pe poloni — amici. Rivalul Bogdan rătăcea prin lume: din Polonia trecu la Viena, din Viena la Drezda, din Drezda la Paris, din Paris la Copenhaga, în sfîrşit, la Moscova, unde se povesteşte că ţarul, cosîndu-l într-un sac, l-ar fi aruncat în fluviu. 2. Un filozof antic zise, sunt acum două mii de ani: „Cînd cerul voieşte a încredinţa unui om ales o mare misiune, el începe totdeauna prin a ispiti sufletul şi cugetul său în amărăciunea zilelor grele; îi oboseşte muşchii şi oasele prin lucrări dureroase; îi aruncă fiinţa în toate lipsele sărăciei şi ale nevoii; vrea ca faptele lui să capete tot rezultate contrare celor dorite; în sfîrşit, îi aţîţă inima, îi întăreşte firea, îi măreşte şi adauge forţele prin o energie fără care el n-ar fi fost în stare de a-şi împlini înalta ursită“. Aşa fu trecutul lui Ioan-vodă pînă a dobîndi tronul Moldovei: în curs de o jumătate de secol, el nu cunoscuse decît vagabonde colindări din ţară în ţară; speranţe la tot pasul amăgite; dureri morale şi muncă fizică! Să vedem care fu misiunea cea mare ce-i încredinţase cerul. 3. Armenist din leagăn, luteran din Polonia, turcit înConstantinopole, Ioan-vodă se arătă creştin ortodox ca domn al Moldovei, precum s-ar fi arătat catolic să fi domnit în Spania. Cezar în Galia adoră pe zeii druizilor. Napoleon în Egipt se închină în geamia mamelucilor. Oamenii cei mari, Cezarii şi Napoleonii, nu au toţi decît o singură religiune: religiunea nestrămutată în fundul inimii lor ca albia mării, pe cînd cultul exterior se alunecă pe marginile buzelor, ca undele ce se joacă pe suprafaţă. 4. În mai puţin de doi ani de domnie în pace, Ioan-vodăintroduse în ţara sa următoarele cinci reforme, afară de cîte ne mai rămîn pînă acum necunoscute: 1. controlul personal al actelor emanate din cancelariadomnească; 2. schimbarea capitalei; 3. eliberarea poporului de jos din jugul aristocraţiei clericaleşi laice; 4. baterea monetei naţionale de aramă; 5. stricteţea contribuţiunilor fiscale. Şi toate astea Ioan-vodă le făcuse fără ajutorul unei „camere legislative”: camerele legislative nu fac un „2 mai”. 5. Pînă la 1572 nu găsim asupra tranzacţiunilor în interiorulţării nici un document subscris cu mîna domnească. Am văzut cu ochii noştri cel puţin vreo zece mii de documente originale: vorbim dupre cîte am putut vedea. Marele logofăt, ca prim cancelar al statului, întipărea pe hîrtie sigilul princiar în josul crisoavelor sau îl anina pe şvară de mătasă către pergamenă; apoi uricarul, adică scribă, îşi subsemna numele undeva în coadă; şi, în fine, fără vreo altă formalitate, documentul, care putea să fi fost chiar pe o sută de moşii, trecea bun dat în mîinile celui în drept. Se întîmpla, fireşte, că marele logofăt, ca om şi mai ales ca ministru, abuza de sigilul princiar: domnul nu ştia nimica. Ioan-vodă, cel dintîi, văzînd nedreptăţile ce se puteau face fără ştirea-i, începu a subscrie el însuşi, specificînd uneori cu propria sa mînă pînă şi data documentului. În primul an al domnirii sale el schimbă, unul după altul, doi mari logofeţi: cel al treilea nu mai cuteza a glumi cu încrederea lui vodă. 6. Pînă la 1572 capitala Moldovei fu Suceava. Ea se bucură de această prerogativă în curs de trei sute de ani, avea 16000 de case, 40 de biserici, mai multe palaturi, un fluviu limpede, o poziţiune pitorească şi un castel care, cu un secol mai nainte, respinsese toată furia unei puternice armate polone. Totul dară se părea a-i asigura liniştita posesiune a vechilor sale drepturi, coonsînţite prin o triplă paragrafie „imemorială“. Deodată, peste cîteva luni de domnie, Ioan-vodă strămută scaunul ţării la Iaşi. Acesta era un orăşel mic şi fără apă. Domnii cei vechi, cărora le plăcea a clădi palaturi oriunde se opreau cîte două-trei zile pe an, desfătîndu-se cu vînatul prin codrii învecinaţi, zidiseră şi aici un frumos castel de piatră la capătul sudic al tîrgului, pe margine unei rîpe, încît să poată servi la nevoie şi în timp de război. Mai avea Iaşul o capişte armenească, o capelă catolică şi trei biserici romîne. În fine, îl împodobea o baie de piatră de arhitectură orientală. Astfel, se părea că nimic nu putea prevesti acestui tîrguşor un viitor strălucit între oraşele Moldovei. Se naşte întrebarea: care cauză să fi putut împinge pe Ioanvodă de a părăsi Suceava? de a îmbrăţişa Iaşul? Suceava se afla aşezată prea aproape de hotarele polonoungare, prea departe de turci şi de tătari, încît principele, în caz de război, lesne putea fi surprins prin o invaziune din partea Galiţiei sau a Transilvaniei, pe cînd, totdeodată, el nu putea ajunge la timp pentru a împiedeca o invaziune de peste Nistru sau de peste Dunăre. Iaşul sta în mijlocul Moldovei. Acest suprem avantagiu strategic era de ajuns pentru a determina alegerea lui Ioan-vodă. Decis a impune respect tuturor vecinilor, el căta să-şi ridice un cuib central, de unde să poată veghea în toate părţile, ca vulturul ce de pe vîrful stîncii pîndeşte şi pe puşcaşul de care trebuie să se ferească, şi biata turmă din care îşi va ochi o victimă. 7. Strigat-au oare sucevenii contra Iaşului în 1572, precumstrigă acum ieşenii contra Bucureştiului? E sigur că prin retragerea capitalei, Suceava, care nu mai are nici 1000 de case, pierduse peste 90 la sută. E sigur că atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a unirii, pentru care saltă orice inimă romînă. E sigur că Ioan-vodă nu lăsă Sucevei drept mîngîiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate. E sigur... şi, cu toate acestea, istoria nu ne arată să se fi plîns sucevenii. 8. Tot ce rămăsese fostei capitale din antica-i strălucire era sicriul cu moaştele unui sînt. Ioan cel Nou — aşa-i zicea pe nume — era trapezuntean de origină; căci romînii, ei singuri între toate popoarele creştine, nu produseră nici un sînt calendaristic din propriul lor sîn, lăsînd această sarcină oficială muscalilor şi grecilor, între care cei vrednici de împărăţia cerului se numărau totdeauna cu milioane. Cu vreo doi secoli mai nainte, un domn foarte religios cumpără, aduse în Moldova şi aşeză în biserica mitropolitană de la Suceava moaştele fericitului, pe care-l declară a fi patron al ţării. De atunci încoace, mai mult din patriotism decît din bigotism, sîntul cel cu diploma de naţional deveni obiectul celei mai înfocate veneraţiuni din partea moldovenilor; la ziua lui, Suceava se umplea de numeroase gloate de bărbaţi, femei, copii, veniţi în peregrinagiu de prin toate unghiurile ţări. Străinii afirmau cum că tot cultul moldovenilor se mărginea în adoraţiunea lui Ioan cel Nou: în adevăr, noi ne închinam numai aceluia pe care-l credeam că ne apără ţara. Moaştele sîntului formau unul din principalele venituri ale Sucevei; Ioan-vodă respectă această proprietate; şi sărmanii suceveni, atinşi la slăbiciune, rămaseră mulţumiţi. 9. Privind asupra stării sociale a ţării sale, eroul nostruvedea o naţiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mici, asemena atletului muşcat de un şerpe: era statua lui Laocoon, dar o statuă vie şi de proporţiuni imense! De o parte sta ceea ce cronicele noastre numesc ţară; de altă parte sta ceea ce nu era „ţară“: boierii şi călugării. Ţară erau mulţi, erau aproape toţi, dar vai! curat numai „suflete”. Boierii şi călugării erau puţini, erau vreo cîţiva, dar „materie”: toate pămînturile, toate veniturile, toate folosurile erau ale lor; şi oricine nu era din ei nu avea nici atîta loc propriu cît trebuie pentru înmormîntare. Rezultatul acestei stări de lucruri îl descrie cronica ţării: „În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără judeţ, fără vină, fără seamă!” Ţi se pare că auzi răsunetul cîntecelor ţărăneşti din întunericul feodal al evului mediu: „Stăpînii ne fac numai răutăţi; ei nu ne dau nici cuvînt, nici dreptate; ei au toate, iau toate, mănîncă toate, lăsîndu-ne a trăi în sărăcie şi în durere“... Între cronica lui Urechea şi cînteculu lui Robert Wace este la mijloc o distanţă de trei secoli; dar între clăcaşii romîni şi servii feodali noi nu vedem nici o distanţă. 10. Într-un stat astfel constituit, principele putea să-şi aleagă numai una din trei căi: sau să ţină cu boierii şi călugării contra poporului, ori să ţină poporul contra boierilor şi călugărilor sau, în fine, să-i împace unii cu alţii. Cîteşitrele metodele fură încercate. Cu poporul contra boierilor şi călugărilor ţinuse Petru Rareş; el muri pe tron, după o domnie glorioasă aproape de douăzeci de ani. Cu boierii şi călugării împotriva poporului ţinuse Alexandru Lăpuşneanul în prima sa domnie: fu trădat, răsturnat şi alungat. A împăca poporul cu boierii şi călugării se silise Iacob Despota: atrăgîndu-şi o neîncredere din ambele părţile, el pieri sub loviturile unei coaliţiuni universale. Aceste trei exemple erau toate proaspete; avîndu-le plăpînde denaintea ochilor, Ioan-vodă, chiar din egoism, îşi alese calea prin care scăpă naţiunea din ghearele clasei, pe cei mulţi din mîinile celor puţini, pe turmă din gura lupului. 11. Am văzut cum un mare vornic pieri sub cuţitul călăului chiar în ziua de Paşti. Alţi boieri îi urmară unul după altul, deşi nu toţi avuseră plăcerea de a muri înfruptaţi de ouă roşii. „De pre boierii de cinste şi cei mai de jos sabia lui Ioanvodă nu lipsea, ci cu multe feluri de morţi îi omora”, zice cronica ţării. 12. Monastirile consumau în trîndăvie şi în desfrînărisudoarea Moldovei. Ioan-vodă dede o pildă neauzită pînă atunci în istoria romînilor. Un vlădică fu convins de crima celei mai negre nemoralităţi; divanul domnesc execută întocmai o legiuire din Codicele Teodosian; „Sodomitul să piară prin flăcări în prezenţa poporului”; mărşavul episcop fu ars de viu; Ioan-vodă ţinea prea mult, pesemne, la litera dreptului roman! Mitropolitul, putred de bogăţii, adunate prin vînzarea cuvîntului lui Dumnezeu, scăpă de caznă şi de moarte fugind la munţi. Un boier, care dintîi trădase pe trei domni în şir, apoi se făcuse căpitan de haiduci de codru şi, în fine, crezu a-şi ascunde urîtul trecut îmbrăcînd haina cea făţarnică a monachismului, fu îngropat de viu în pămînt. „Temniţele erau pline de călugări”, zice cronica ţării. Fariseii îşi răzbunară într-un mod curios: nici într-o monastire a Moldovei nu ni s-a întîmplat a găsi portretul lui Ioan-vodă sau numele său înscris în vreun pomelnic; iară peste o sută de ani mai încoace, un mitropolit îl şterse chiar din catalogul domnilor ţării, pe care-l scrisese în versuri şi în care, bunăoară, cînta în următorul mod virtuţile Lăpuşneanului: Domni ş-acesta bine, şi-n Slatina-şi fece „Monastire frumoasă, pe toate le-ntrece!” Apoi de! 13. Ura sa pentru boieri şi călugări, dispreţul său pentruaristocraţia de tot felul, Ioan-vodă, în unele cazuri, ştia să le manifeste şi fără ajutorul gelaţilor. În toată Moldova cei mari îşi mascau faptele cele neevangelice prin cea mai zeloasă păzire a posturilor; pe cînd ţăranii, din contra, destul de storşi numai prin apăsare se fereau de a mai slăbi şi mai mult prin lăsări de carne şi, de brînză — dacă aveau cumva, din întîmplare, vreuna din acestea. „La munteni, boierii şi poporul sunt deopotrivă religioşi, zice un călugăr oriental în interesanta sa călătorie; dar în Moldova chiar postul cel mare îl observă numai clasale de sus; iară încît priveşte pe cei de jos, ei de loc nu-l bagă în seamă, şi ireligiozitatea lor, cea mai mult decît tătărească,merge pînă acolo încît patriarcul de Antiochia cînd intra în casele lor, ei nu ieşeau înaintea lui nici măcar cu fărîmătură de pîine“... Ei bine! Ioan-vodă era întocmai ca ţăranii cei nelegiuiţi ai ţării sale. Un cronicar mare-logofăt strigă cu un fel de spaimă bigotă: „nu cred să fi fost creştin pravoslavnic, că de ar fi fost creştin, nu s-ar fi însurat în postul mare! Un cronicar mitropolit îl numeşte: „Ioan cel Rău”. Şi mare logofăt şi mitropolitul aveau dreptate... din punctul lor de vedere. 14. Ucizînd pe boieri şi pe călugări, pînă atunci atît deputernici, Ioan-vodă, pentru o deplină siguranţă, luă măsuri ca să-i împiedice de a-şi uni forţele contra tronului; măcar că orice ligă e prea slabă cînd nu o susţine poporul de jos. Precum ziserăm, toţi aristocraţii, atît clerici, cum şi laici, aveau un singur Dumnezeu: egoism, interes personal, ban. Ioan-vodă îşi dede un frumos spectacol făcîndu-i să se bată unii cu alţii, pe cînd el îi bătea pe toţi deopotrivă. Luînd, bunăoară, o moşie monastirească, el o dedea unui boier: iată călugării ţipînd contra boierimii! Sau, luînd proprietatea vreunei monastiri, o dedea unei alte: iată cele două monastiri intrînd în luptă! Sau, în fine, luînd de la boierul cutare, dedea unui alt boier; iată boierii înşfăcîndu-se de păr! Ţara rîdea văzînd cît de proastă e lumea! 15. Ioan-vodă nu împroprietări pe ţărani; nu! căci se fereade o criză ale cărei efecte, pe de o parte, nu erau destul de limpezi, iară pe de alta, nu puteau să-şi manifeste fructele lor cele bune decît numai doară după un şir îndelungat de ani, străcuraţi în tristă şovăitură. Împroprietărirea ţăranilor din proprietatea cea uzurpată clerico-boierească este o bucăţire în urma cărei, ca rezultat imediat, cei puţini bogaţi sunt foarte sărăciţi şi cei mulţi săraci nu sunt de loc îmbogăţiţi: zecimi de ani trebuie să treacă mai nainte de a reveni lucrurile la o nouă stare normală, mai bună, fireşte, decît starea normală cea veche... dar pînă atunci? pînă atunci egalitatea pentru toţi şi în toate! Ioan-vodă împroprietărea nu numai pe ţărani, ci chiar pe ţigani, cînd acei ţigani aveau mijloace de a-şi plăti peşin o proprietate; cînd nu, nu: ci-i înzestra încet-încet cu nişte atare mijloace, întrebuinţînd un metod prin care, departe de a produce o criză, el, din contra, înflorea finanţele statului. Secretul eroului nostru era de o simplitate nespusă; el nu lăsă pe boieri şi pe călugări să abuze cît un fir de păr de munca ţăranului. Ioan-vodă vedea că ciocoiul ia aproape tot cîştigul ţăranului, despoind astfel totdeodată vistieria ţării, căreia boierii şi călugării nu-i dădeau nimica, iară ceilalţi nu mai aveau de unde să-i dea. Jos abuzul! — numai atîta. 16. Aice e locul de a analiza cestiunea proprietăţii teritorialela romîni, după vechile noastre legi, nescrise, dar cu atît mai raţionale, bazate nu pe imaginaţiunea vreunui jurist, ci pe însăşi natura cea intimă a poporului. Boierii sau monastirile nu erau proprietari, ci numai nişte posesori ereditari ai respectivelor porţiuni teritoriale, care dentru-ntîi le-au fost acordate lor din partea domniei ca locuri deşerte şi fără valoare, pentru a le coloniza cu oameni şi de a le da astfel o utilitate. Domnul ţării rămînea totdeauna adevăratul proprietar al întregului teritoriu naţional, încît boierul sau monastirea, avînd facultatea de a vinde, de a schimba, de a ipoteca, de a dărui moşiile lor, pentru fiecare din atare tranzacţiuni trebuia să capete o nouă specială încuviinţare domnească, condiţionată printr-o dare în bani sau în natură, şi în care principele întărea achiziţiunea noului posesor prin următoarele caracteristice cuvinte: „i-l dăm lui acel sat etc.”. Pe baza acestei constituţiuni a proprietăţii teritoriale, ţăranii romîni aveau duble îndatoriri; unele către fiscul domnesc, altele către posesorul ereditar, din care cele principale erau: Îndatoririle ţărăneşti către fisc: 1. Dări şi gloabe judiciare, precum, de pildă: bani de divorţ,bani de măritiş, gloabe pentru furturi, duşegubine pentru omoruri etc. 2. O mică sumă bănească anuală şi dijmă în natură de oi,de porci, de miei. Din toate aceste venituri ale fiscului, posesorul moţiei îşi reţinea, ca un fel de răsplată pentru munca percepţiunii, căte o a treia parte. Îndatoririle ţărăneşti către posesor: 1. Trei zile de lucru, anume: una arînd, alta cosind, a treia secerînd. 2. De două ori pe an, la Crăciun şi la Paşti, daruri numite„cinste”, anume: ouă, găini, caşuri. Sub domni de principie aristocratice, fie prin concesiuni formale, fie prin îngăduiri tacite, boierii şi călugării reuşiră, pe de o parte, a uzurpa toate folosurile, cîte se cuveneau fiscului şi din care ei nu aveau drept decît numai asupra unei treimi; pe de altă parte, de a şterge cu desăvîrşire condiţionalitatea obligaţiunilor ţărăneşti, silind pe săteni să le lucreze şi să le dea mai în toate zilele! Fiscul se fecunda mai ales prin confiscaţiuni; prin vămi, cîte nu încăpuseră încă în mîinile particularilor; prin dijma de ceară şi de miere. Dările teritoriale, adevărata avuţie a unui stat bine constituit, erau ca şi nule. Restrîngînd cu totul drepturile cele abuzive ale seniorului asupra cîştigului ţărănesc, Ioan-vodă ajungea la trei scopuri de o importanţă supremă: 1. Îmbogăţea pe ţărani, adică pe cei mulţi sau, şi mai bine,pe cei „toţi”. 2. Luînd de la ţărani numai 1/5, 1/10 din cîte le răpeaseniorul, umplu visteria ca niciodată. 3. Reuşi a deveni idolul acelora ce erau „ţară“.Şi, cu toate astea, el nu împroprietărise pe ţărani! 17. Un alt fact concurge a proba geniul administrativ al luiIoan-vodă. Pentru tranzacţiuni importante, privitoare mai cu seamă la clasa de sus, Moldova întrebuinţa bani străini de aur şi de argint, care intrau în ţară, în mare cătime, în schimb pentru exportaţiunea vitelor. Dar banii de aramă erau puţini, încît ţăranul, în tranzacţiunile sale cele mici, se vedea forţat de a opera mai mult în natură — moneta cea mai nedreaptă şi mai nesigură. Domnii precedenţi, Despota şi Lăpuşneanul, făcură bani naţionali de argint, ei nu se gîndiră la nevoile ţăranilor. Ioan-vodă pricepu pe dată toate avantajele monetei de aramă, a cărei fabricaţiune, costînd puţin statului, aducea totodată foloase prin îmbogăţirea ţăranilor — vrea să zică a fiscului. Gologanii naţionali începură, în fine, a circula prin toate unghiurile Moldovei. Pe lîngă altele, ei familiarizau ţara cu icoana frumoasei figure a principelui, în giurul căreia se citea patrioticul titlu: „Părintele Moldovei”. E de observat că ei fură la noi nu numai cei dentîi bani de aramă, ci încă cei dentîi cu o inscripţiune romînească, nu latinească, ca pe ai lui Despota şi ai Lăpuşneanului, nici slavonească, ca pe cei anteriori. Boierii şi călugării vorbeau latineşte şi slavoneşte; ţăranul — romîneşte. 18. Puternicul patronagiu, acordat poporului de jos contraclaselor de sus, avea în ideea lui Ioan-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu deosebire o ţintă financiară. El făcu acum în privinţa ţăranilor întocmai ceea ce regii occidentali făcuseră mai nainte în privinţa comunelor municipale, eliberîndu-le din jugul seniorilor feudali: imensele abuzuri neregulate ale aristocraţilor izolaţi se prefăcură într-un venit periodic al fiscului, mai moderat individualmente şi colosal în totalitate; cursul apei fu schimbat şi canalizat în profitul tronului, astfel încît pîraiele cele împrăştiate, numeroase şi umflate, se reduseră deodată la proporţiunile unui singur fluviu de aur. Aşadar, e vederat că, îmbunătăţind soarta ţăranilor, Ioanvodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoştinţă morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitate şi sinceritate în plata dărilor fiscale, care formau acum o mică parte din cîte le storceau obicinuit boierii şi călugării. Lipsa sau abundanţa financiară a unui stat, în cele mai multe cazuri, nu depind de sărăcia sau avuţia ţării, ci numai şi numai de modul percepţiunii impozitelor; încît un popor sărac poate să aibe un fisc abundant din cazua unei percepţiuni energice şi bine organizate, pe cînd, din contra, un popor avut poate să aibe un fisc lipsit din cauza unei percepţiuni moleşite şi rău organizate. Ioan-vodă reuşi de a face ca banii să curgă, aşa zicînd, de la sine, în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenţi salariaţi, fără directorate statistice, fără comptabiliate franceză, fără inspectori financiari: el se mulţumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor. Mai bine legi puţine, dar bine executate! Iată tabloul ce-l dă un biograf contemporan al lui Ioanvodă: „Dacă cineva vindea fără ştirea domnească un strugur din vie sau orişicare lucru supus censului, pe unul ca acela Ioanvodă, înfigîndu-i o verigă prin nările nasului, cu mîinile legate la spate, îl dă călăilor, ca să-l biciuiască pe pieţe publice, şi apoi cadavrul lăsă zăcînd fără înmormîntare, hrană cîinilor!” Astăzi legile noastre pedepsesc cu temniţa pe debitorul unui particular, de cele mai multe ori ale unui grec sau ovreu, căci romînii nu prea au bani de dat cu împrumut... debitorul statului rămîne nepedepsit. Prefer sistemul lui Ioan-vodă. 19. Istoricii incriminează cruzimea eroului nostru.Sunt nedrepţi. Iată ce zise peste doi secoli şi jumătate Napoleon cel Mare, cînd istoricii îl incriminau şi pe el de cruzime: „Am ţinut totdeauna cu majoritatea poporului; la ce, oare, mi-ar fi putut servi crima?” O logică sublimă! Ioan-vodă ţinuse şi el totdeauna cu majoritatea poporului. Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din cîţi l-au proces şi i-au succes pe tronul Moldovei. Înşişi istoricii cei încriminatori recunosc, toţi într-o voce, suprema popularitate a lui Ioan-vodă. Deci unde e crima? Nu e crud acel principe care, cu preţul cîtorva capete aristocratice şi cu neîmblînzita păzire a legii, îşi cumpără idolatra iubire a ţării întregi. 20. Miraculosul rezultat al administraţiunii lui Ioan-vodăse poate exprima prin puţine cuvinte. În 1572, la intrarea-i în domnie, toate calamităţile erau grămădite asupra Moldovei. O teribilă ciumă zeciuia prin sate şi prin oraşe! Un comet speria imaginaţiunea poporului! O furioasă inundaţie devasta cîmpiile. Visteria era secată prin nebuniile lui Bogdan-vodă, care se plimba cu trăsuri acoperite cu argint şi aur. Turcii şi tătarii, veniţi în ajutorul lui Ioan-vodă, nu se putură reţine, fireşte, de a nu comite jafuri, violinţe, omoruri. În fine, era un potop de rele! În curs de doi ani, principele nostru realiză visul domnilor celor mai mari; finanţele erau în floare şi contribuabilii — mulţumiţi. 21. Cronicarul Urechea servise în tinereţile sale, ca uricarsau scribă, la curtea lui Ioan-vodă; dar era aristocrat din una din familiile cele mai ilustre ale Moldovei, înrudit cu ceilalţi boieri, devotat călugărismului şi, prin urmare, duşman sistematic al stăpînului său. Ei bine! cu toată ura-i personală, ce respiră mai în toate rîndurile povestirii sale, încît nu se teme de a rîde pînă şi de moartea viteazului, ei bine, cu toate astea, însuşi cronicarul Urechea se simte forţat a caracteriza pe Ioan-vodă în următorul mod: „Era la minte ascuţit, la cuvînt gata, şi se vedea a fi nu numai de domnia acestei ţări, ci şi altor ţări să fie cap şi mai mare”. Atare cuvinte din gura unui inamic! 22. Nu mai puţin dibace fu politica exterioară a lui Ioan-vodă; deşi, din nenorocire, noi nu cunoaştem din ea, pînă acum, decît numai o singură cestiune, în care diplomaţia cea machiavelică a unui mic principe romîn era cît p-aci să arunce într-un grozav labirint de complicaţiuni trei din statele cele mai ponderoase ale Europei: Turcia, Franţa şi Polonia. 23. Curînd după intrarea lui Ioan-vodă în Moldova murisebătrînul rege polon Sigismund-August. El fu ultimul din dinastia iagelonă şi, tronul rămînînd vacant, mai mulţi principi străini se grăbiră a se prezinta ca pretendenţi la coroană, între care şi Enric de Valois, fratele regelui francez Carol IX. Poarta otomană sprijinea această candidatură. În Polonia o susţinea, mai cu deosebire, faimosul Laski, care ajutase odată lui Despota, dar acum se dumeri de a se face mai bine domn el singur decît să facă pe alţii, şi cerea coroana Moldovei de la influinţa franceză în Constantinopole, ca răsplată a serviciilor sale în cesiunea lui Enric de Valois. Franţa începu a neguţa în taină destituirea lui Ioan-vodă. Astfel, politica moldoveană se afla pusă în luptă cu acea franceză. Să urmărim peripeţiile intrigii. 24. Îndată după moartea lui Sigismund-August, Ioan-vodăexpedi în acelaşi moment doi ambasadori: unul la Constantinopole, către vizirul Mehmed-Socoli; altul la Cracovia, către Camera polonă. Ambasadorul trimis în Turcia solicită un ajutor de tătari, în fruntea cărora Ioan-vodă promitea, cu mîndrie, că lesne va cuceri toată Polonia, slăbită prin anarchie. Domnul ştia prea bine că sultanul, legat prin amicie cu Franţa, nu-i va încuviinţa cererea. În adevăr, vizirul se grăbi a-i răspunde de a se opri de la orice încălcare contra Poloniei; însă, totodată, îi lăudă zelul şi îndrăzneala. De altă parte, ambasadorul trimis în Polonia încredinţa cum că o armată de 100.000 de turci, tătari şi munteni, profitînd de moartea lui Sigismund-August, erau gata de a năvăli în Galiţia; însă, din mila lui Dumnezeu, îi împiedecă Ioan-vodă prin rugăminţile sale pe lîngă vizirul Mehmed-Socoli. Polonii, pătrunşi de spaimă, nu ştiau cum să mulţumească mai bine generosului principe al Moldovei. Drept răsplată pentru preţiosul serviciu ce zicea că le făcuse, Ioan-vodă cerea de la Camera cracoviană două lucruri: 1. Înapoierea Pocuţiei. Ştefan cel Mare o cucerise de la poloni şi o reţinu pînă la moarte; Bogdan cel Chior o pierdu; Petru Rareş o redobîndi şi iarăşi o scăpă în vreo cîteva rînduri; urmaşii săi o lăsară, fără protestaţiune, în curs de patruzeci de ani, sub sceptrul Poloniei; pînă ce, în fine, demn strănepot al marelui Ştefan, Ioan-vodă îşi ridică glasul. „Pocuţia e un patrimoniu al meu”, scria el către Camera polonă. 2. Înapoierea tezaurelor moldovene, confiscate în Polonia. În 1564, fugind denaintea Lăpuşneanului, care intra în ţară cu o oaste turcească, Ştefan-vodă Tomşa, ucigaşul lui Despota, fu prins de către poloni şi descapitat în Lemberg, din ordinea regelui Sigismund-August, sau, mai bine zicînd, după porunca unui expres ambasador turc. Tomşa ducea cu sine toată visteria ţării: polonii — călăi în serviciul sultanului — confiscară sacii cu aur ai victimei, mîngîindu-se cu metalul pentru ruşinea de a se fi supus orbeşte voinţei păgînilor, contra frăţiei creştine şi contra legilor ospitalităţii. Ioan-vodă pretindea acum restituirea acelei proprietăţi naţionale. Ambasada moldovenească îşi împlini misiunea cu o aşa mîndrie şi demnitate, încît Camera cracoviană, cuprinsă de mirare, îi arătă mai mult respect decît chiar Ambasadei imperiale de la Viena. Polonii nu cutezară a ne tăgădui dreptul asupra Pocuţiei, nici asupra averilor lui Tomşa; ci, recurgînd la calea amînării, ei promiseră a răspunde îndată după ce-şi vor fi ales un rege. Ioan-vodă ştia de mai nainte că polonii nu-i vor înapoia Pocuţia, pentru care ei vărsară atîta sînge în curs de un secol; şi că de ar vrea, tot încă n-ar putea să-i întoarcă tezaurele lui Tomşa, de demult împărţite, cheltuite şi uitate; dar nu Pocuţia, nici Tomşa formau adevărata ţinută a ambasadei moldovene. Atît în Constantinopole, unde stăruise contra Poloniei, precum şi în Cracovia, unde intrigase contra Turciei, Ioanvodă reuşi deplin în planurile sale: În Constantinopole el se întărea în buna opiniune a otomanilor, pentru ca nu cumva să fie destituit după uneltirile Franciei; În Cracovia, atribuind turcilor, cu o fineţă diabolică, cele zise de el însuşi, îi compromitea în ochii polonilr, ceea ce-i şi trebuia pentru a surpa candidatura protegiatului otoman Enric şi Valois. 25. Peste puţin timp, Ioan-vodă răpezi alte două ambasade,iarăşi una la Constantinopole şi alta la Cracovia. Ambasadorul trimis la Constantinopole înştiinţă Poarta otomană cum că destronatul Bogdan-vodă adună în Polonia, cu ajutorul magnaţilor, o numeroasă oaste pentru a năvăli din nou asupra Moldovei; şi că se şi apropie deja de fortăreaţa Hotinului... Ambasadorul trimis la Cracovia rugă Camera de a nu suferi nici o încercare din partea lui Bogdan. Pretextul ambelor ambasade era de tot imaginar. Bogdan de mult nu se mai afla pe teritoriul polon. Cu toate astea, turcii se înfuriară contra Camerei cracoviane, iară Camera cracoviană, crezînd că în adevăr Bogdan s-ar fi ţinînd ascuns undeva în Polonia, răspîndi în toate direcţiunile curieri şi emisari, pentru a prinde pe nenorocitul fugar; atît de groaznic ştiuse a deveni Ioan-vodă faţă cu unul din cele mai puternice regate ale Europei. Care să fi fost scopul cel secret al domnului moldovenesc în aceste două ambasade? 1. De a provoca în Constantinopole din partea otomanilorvreo demonstraţiune duşmană contra polonilor, făcînd astfel o lovire indirectă, dar dureroasă, în candidatura lui Enric de Valois; 2. Sub aparinţa de a urmări pe Bogdan, să cîştige timpul şiocaziunea de a lucra prin ambasadorul său în Cracovia, împrăştiind bani şi intrige contra politicii franceze. 26. Văzînd că Turcia, după solicitaţiunile Curţii de la Paris, tot mai cruţă hotarele Poloniei, Ioan-vodă expedi un al treilea ambasador la Constantinopole. Reproducem chiar cuvintele agentului francez pe lîngă Poarta otomană în scrisoarea sa către Enric de Valois: „M-am înştiinţat că domnul Moldovei trimise aice un ceauş, carele asigură că ţarul moscovit fu primit în Vilna şi în toată Litvania, cu voia şi îngăduirea ţării întregi, şi că este de temut că şi Camera polonă i se va supune, ştiindu-l armat şi aşa de aproape; care veste a fost turburat foarte mult pe turci, făcîn-du-i să hotărească în divanul de ieri un război contra Poloniei.” Iată dară că diplomaţia lui Ioan-vodă era cît p-aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois, dacă polonii nu s-ar fi grăbit a risipi bănuielile Turciei. 27. În fine, puţin mai nainte de momentul decisiv alelecţiunii de rege, sosi şi la Cracovia un al treilea trimis moldovenesc. Ioan-vodă reuşise a pune mîna pe două scrisori turceşti din partea vizirului Mehmed-Socolli, una către Camera cracoviană, cealaltă către episcopul Montluc, ambasadorul francez în Polonia. În epistola-i către Cameră, vizirul poruncea polonilor de a alege pe Enric de Valois, încheiîndu-o aşa: „să nu întîrziaţi cu împlinirea ordinilor sultanului”; în epistola către Montluc mărturisea înalta solicitudine a Turciei pentru interesele Franciei. Scandalul fu universal. Păgînul dedea porunce „inclitului” regat polon! Enric de Valois apărea ca un cireac al sultanului! O indignaţiune generală cuprinse pe mîndrii magnaţi, cu atît mai vîrtos că trimisul moldovenesc le mai citi în şedinţă plenară următoarea ironică scrisoare din partea lui însuşi Ioan-vodă: „Din cele alăturate aflaţi porunca măriei-sale sultanului de a pune în capul vostru pe fratele craiului franţuzesc; veţi fi avînd, credem, destulă pricepere ca să puteţi înţelege că măria-sa sultanul nu lucrează pentru binele creştinătăţii.” Speriat prin efectul vicleniei lui Ioan-vodă, Montluc striga, jura, şoptea, zbuciumîndu-se a dovedi cum că cele două epistole sunt născocite din capul moldovenilor. Totuşi, secretarul Ambasadei franceze, Jean Choisnin, recunoaşte în memoriile sale că infernala diplomaţie a principelui romîn pusese candidatura lui Enric de Valois într-un pericol extrem, din care abia-abia o putu scăpa renumita abilitate politică a lui Montluc. 28. Oare pe cine să fi dorit Ioan-vodă de a vedea pe tronul Poloniei? Pe Ernest, fiul împăratului Maximilian? Nu; căci el apreţuise deja o dată, prin propria experienţă, caracterul nedecis şi egoistic al austriacilor. Pe Sigismund, fiul regelui Sveziei? Nu; căci venea prea de departe... Simpatiile lui Ioan-vodă erau cîştigate anume pentru acela de care mai cu deosebire se temeau otomanii ca nu cumva să apuce coroana Poloniei: ţarul moscovit, faimosul Ivan cel Groaznic. Cu acest scop, episcopul Isaia Rădăuţeanul, — inteligentul diplomat pe care vi-l aduceţi aminte la începutul istoriei noastre neguţînd tractatul de pace cu Polonia, — fu trimis în taină la Moscova. Ce va fi insprăvit acolo? Nu ştim. 29. Astfel, principele Moldovei, în cei doi ani ai domnieisale, desfăşură o activitate diplomatică de o fineţe rară, de o întindere extraordinară, şi ale cărei toate mişcările manifestau din ce în ce mai clar măreţul vis al eroului: Scuturarea jugului musulman!... 30. Moldova plătea Turciei un tribut anual de 40 000 de galbeni; dar măiastra administraţiune a lui Ioan-vodă o aduse într-o stare atît de înflorită, încît Poarta otomană se crezu acum în drept de a pretinde o dare mult mai mare. Sultanul Selim II şi vizirul său Mehmed-Socolli erau atunci doi oameni cei mai lacomi de pe faţa pămîntului. Un ceauş prezintă lui Ioan-vodă înalta poruncă de a plăti 80 000 de galbeni. „Patruzeci mii să plăteşti ca bei al Moldovei, iar celelalte patruzeci mii ca ghiaur, de vreme ce ai cutezat a te lepăda de credinţa lui Mahomed”, scria epistola vizirală, ascunzînd mîrşava aviditate sub o sofismă bigotă. Trimisul turcesc sosi la Iaşi tocmai în ziua în care Enric de Valois primea în Cracovia coroana regală a Poloniei; fatalitatea vru să triumfe în acelaşi moment, la nord şi la sud, duşmanii lui Ioan-vodă. 31. Pentru alegerea domnului, pentru facerea legilor, pentru cestiuni de o mare importanţă, romînii procedau prin convocarea unei Adunări Obşteşti, aşezate în principiu pe nişte baze mult mai largi decît chiar „votul nostru universal”. În termeni generali luau parte la deciziuni, ca şi după legea actuală, „boierii, popii şi ţara”; dar analizînd cu amănuntul această definiţiune, descoperim în ea elemente dezmoştenite astăzi de anticul lor vot. Nobilimea electorală se compunea atunci din toţi boierii fără distincţiune: boierii cei mari, cei de clasa a doua, cei de clasa a treia, cei în demisiune, boiernaşii de prin judeţe şi toţi capii militari. Clerul electoral se compunea din mitropolit, toţi episcopii şi toţi egumenii. În fine, „toată ţara”. Cu toate astea, nu numai iniţiativa, ci încă discuţiunea proiectelor era o sacră prerogativă ministerială, Adunarea Obştească fiind strict mărginită în dreptul de a pronunţa o afirmaţiune sau o negaţiune. Divanul domnesc, adică cei opt sau nouă miniştri, hotărau de mai nainte în ascunsul cabinetului; apoi mitropolitul ori marele logofăt, sau chiar însuşi domnul ieşea pe esplanada curţii princiare şi, adresîndu-se către gloatele grămădite pe piaţă, îi întreba: „Vreţi lucrul cutare?” Poporul răspundea din inspiraţiune: „da” sau „ba”, fără dezbateri, fără şicane, fără amendamente. Era just. Gloatele nu raţionează; dar ele pricep foarte bine, prin un fel de instinct, tot ce e bun şi ce e rău. £...¤ Aşadară, legislaţiunea noastră cea veche era bazată în aceasta pe o profundă cunoştinţă a naturii umane: majoritatea, adică instinctul adevărului cel înnăscut şi spontaneu, aproba sau dezaproba minoritatea, adică raţionamentul cel supus erorilor sistemei şi ale interesului. Inima sancţiona mintea. „Inima este care simte pe Dumnezeu!” zise marele Pascal. Am putea adăugi: „Inima este care simte pe Satana”. Cu alte cuvinte, în planurile minţii, inima simte cînd pe Dumnezeu, şi zice „da”, cînd pe Satana, şi zice „ba”. Da sau ba... nu cereţi alta de la un vot universal, care nu e şi nu poate fi decît un juriu în cauzele naţiunii întregi. 23. Istoria ne-a conservat propriile cuvinte ale lui Ioan- vodă către Obşteasca Adunare a ţării67: „Dragii mei boieri şi voi, iubitele mele slugi! Greul de astăzi întrece toate grelele de mai nainte. Lăcomia turcilor cere un haraci îndoit. De-l vom da, ea nu va zăbăvi a ne stoarce şi mai mult, pînă ce ne va stinge cu totul, căci aceasta o vrea păgînul. De nu vom da, ne aşteaptă război, stricarea ţării, foc şi sabie. Cugetaţi şi alegeţi! Supunîndu-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur, şi vom pieri ca mişei; sculîndu-ne asupra-i, chiar de nu vom izbuti pentru păcatele noastre, tot încă vom avea mîngîierea de a pieri bărbăteşte, noi, femeile noastre, copiii... cu toţii! Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu; ci voi şi ai voştri. Puţin dară mi-ar păsa de nu m-ar durea inima pentru ţară! Mi-e milă de voi, şi pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăşi! Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor, ca să plece pe vrăjmaşii noştri sub picioarele noastre. Să trăim slobozi ori să ne piară pîn’şi urma noastră! Fiţi cu mine şi cu noi va fi izbînda!”... 33. Pentru a putea înţelege impresiunea produsă prinelectrica voce a principelui asupra numeroşilor săi ascultători, trebuie mai întîi să cunoaştem poporul moldovenesc din 1574. Tocmai atunci un călător polon cutreieră Moldova în toate direcţiunile, vizită oraşele, avu curiozitatea de a vedea unele monastiri, petrecu prin case boiereşti şi prin bordeie de ţărani şi învăţă un cîntec pe care-l auzise în atîtea rînduri, încît chiar fără voie i se întipărise în memorie. Vreţi a aprofunda caracterul unui popor? Studiaţi poezia sa naţională. Cîntecul moldovenesc, memorat de acel călător şi reprodus de el poloneşte, fu: Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Seamăn pe lume nu are: Seamăn pe lume nu are, Decît numai mîndrul soare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, La Suceava cuibu-şi are: La Suceava cuibu-şi are, Şi din el ades el sare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Pune pieptul la hotare: Pune pieptul la hotare, Ca un zid de apărare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Bate oardele tătare: Bate oardele tătare, Şi turcii pe zmei călare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Bate leşi fără cruţare: Bate leşi fără cruţare, Şi unguri fără-ncetare! Ştefan, Ştefan, domn cel mare, Are-o ţară mică tare: Ţara-i mică, ţara-i tare, De stă lumea la mirare! Ioan-vodă, marele strănepot al acelui mare Ştefan, se adresa acum către nişte oameni deprinşi a celebra în toate zilele, cu sonul alăutei, suvenirul strălucitelor victorii de la Lipineţ, de la Racova, de la Cozmin, de la Baia! Trecuse abia şeptezeci de ani după moartea viteazului: ici-colea mai întîlneai încă centenari, care au servit o dată sub steagurile sale şi ale căror povestiri volcanizau inimile noii generaţiuni. Ioan-vodă ştia către cine vorbeşte! 34. Născuţi cu tradiţiuni eroice în piept şi pe buze;entuziasmaţi prin tonul, prin cuvintele principelui; îmbătaţi prin iluziunea unui viitor glorios, moldovenii strigară cu glasuri mari — scrie cronica ţării: „Vom pieri toţi lîngă măria-ta! toţi vom pieri!” Fu adus sîntul Evangeliu. „Nu cer să-mi juraţi mie, — sună Ioan-vodă, — nu mie, ci juraţi unul altuia.” A jura unul altuia se zicea a se face „fraţi de cruce”; una din cele mai nobile instituţiuni cavalereşti d-ale străbunilor noştri, care se însoţea de simbolica formalitate a gustării dintr-o pîine făcută în forma crucefixului; cei legaţi prin un asemenea jurămînt deveneau nedespărţiţi la viaţă şi la moarte. Toţi jurară. Jurară că, dacă vreunul din ei îşi va vicleni credinţa, atunci să-l bată pămîntul, focul, apa, văzduhul, pîinea, vinul, sabia, Dumnezeu şi Maica Domnului! Aşa era jurămîntul ostaşului romîn. Sunt momente sublime în trecutul nostru! 35. Ioan-vodă promisese a nu-şi cruţa viaţa pentru libertateapatriei. Trebuia dară a se asigura, mai întîi de toate, situaţiunea Moldovei, la caz dacă o lovitură duşmană va precurma zilele generosului principe. Adunarea Obştească încuviinţă două măsuri: 1. Tezaurul ţării şi familia domnească fură trimise la fortăreaţa Hotinului, unde se grăbiră a refugi şi casnicii boierilor, sub paza socrului princiar, părcălabul Lupea-Huru. 2. Pruncul Petru, fragedul fiu al lui Ioan-vodă, fu declaraterede al tronului moldovenesc, şi numele său începu a figura în documente alăturea cu al părintelui. Patriotismul, trezit din amorţire în faţa pericolului, înţelese necesitatea eredităţii tronului: fie-ne drept învăţătură! 36. Ioan-vodă chemă atunci pe ceauşul turcesc.„Pleacă! îi zise cu mîndrie principele romîn. Pleacă şi spune împăratului tău că de azi nainte necum să-i plătim optzeci mii de galbeni, dar nu va vedea nici cît primea pîn-acuma: cu banii haraciului îmi voi face oşti şi apoi... apoi vom vorbi. Pleacă!” III CĂPITANUL ...Aber der Krieg laesst die Kraft erscheinen. Alles erhebt er zum Ungemeinen! ...Dar războiul face să apară forţa, înalţă toate pînă la sublim! SCHILLER, Die Braut von Messina. 1. Înfricoşată era poziţiunea Moldovei.În Ţara Romînească şi în Transilvania stăpîneau doi vasali orbi şi muţi ai Turciei. În Polonia se încoronase Enric de Valois. Germania era departe; muscalii — şi mai departe... Niciodată istoria nu ne arată un popor mai mic şi mai izolat, chemînd fără sfială la o luptă de moarte pe un duşman mai puternic! 2. Ştiţi cine erau turcii în 1574?Iată ce zice faimosul Robertson: „O lungă succesiune de principi ageri dede o aşa vigoare şi tărie guvernului otoman, încît el ajunse în secolul XVI la putincioasa culme a dezvoltării sale; pe cînd statele cele mari ale creştinătăţii erau încă departe de a se urca în sfera lor la o treaptă analoagă. Tot atunci oastea turcă se bucura de toate avantajele cîte se nasc din superioritatea disciplinei militare. La întronarea lui Suleiman, corpul ienicerilor era deja vechi de un secol şi jumătate; şi păşea, fără contenire, tot nainte pe calea disciplinării. Ceilalţi soldaţi, recrutaţi de prin provinciile imperiului, fură ţinuţi neîncetat sub arme în diferite războaie ale sultanilor, aproape fără nici un interval de pace. Contra unor armate astfel organizate şi exercitate, forţele statelor creştine ieşeau la luptă cu un mare dezavantagiu. Autorii cei mai inteligenţi şi cei mai nepărtinitori din secolul XVI recunosc şi deplîng inferioritatea militară a creştinilor faţă cu turcii”... Ambasadorul francez în Constantinopole scria în 1572 către Curtea pariziană: „Niciodată n-aş fi crezut că turcii sunt atît de groaznici, să nu-i fi văzut cu ochii”... După calculul unui matematic de atunci, venitul anual al sultanului se compunea din şesezeci butoaie mari cu aur... Iată pe ce fel de duşman cuteză a-l înfrunta domnul Moldovei, deşi-l cunoscuse de aproape! 3. Primind insolentul răspuns ce i-l adusese bietul ceauş,revenit cu ruşine, sultanul Selim destitui pe Ioan-vodă şi numi domn în locu-i pe Petru, poreclit cel Şchiop, fratele domnului muntenesc şi care, după mumă, descindea din sîngele vechilor domni moldoveni. Acesta era un june crescut între greci, amic al boierismului: prin urmare, urît poporului. El promisese Turciei un tribut îndoit. Pe dată Poarta otomană expedi ordini la sangiacul de Nicopole, la munteni şi la transilvani de a intra cu oştile lor în Moldova. Sultanul trimisese şi la Enric de Valois, dar moldovenii surprinseră pe ceauş, căci altfel cine ştie dacă turcofilul rege al Poloniei nu s-ar fi grăbit a lua parte la vînatul leului romîn. Fost-a cineva să ajute lui Ioan-vodă contra acestei formidabile coaliţiuni? Ţăranii moldoveni şi... o mînă de cozaci! 4. Peste Nistru, la marginea Poloniei cu ţara Tătărească, seformase cu vreo cincizeci de ani mai nainte o mică republică de oameni desperaţi, a căror deviză era nimicirea duşmanilor creştinităţii. Acea cavalerească republică se contopise din trei popoare învecinate: romîni, poloni şi moscoviţi, care uitau aci urile lor naţionale pentru a nu mai urî cu toţii decît numai pre mahometani. Ei vorbeau în o limbă amestecată, pe care lesne o învăţau cîteşitrele naţiunile. În toţi anii sau, mai bine, pentru fiecare expediţiune militară, ei îşi alegeau prin sufragiu universal cîte un cap numit „hatman”. Reşedinţa lor era la gurile Niprului, unde ei îşi închipuiră o mică flotilă de luntri sau „seice”, cu care devastau, fără frică, ţărmii Crîmului şi al Turciei. Erau călăreţi, pedeştri, marinari, de toate pe rînd, după cum le venea mai la socoteală: călăreţi pe cîmpie, pedeştri în munţi, marinari pe apă. Cetele lor se compuneau din cîte o sută de oameni comandaţi de centurioni sau „sotnici”. Strategia lor era mai mult tătărească, tactica — mai mult polonă. Viaţa lor se petrecea într-un neîncetat vagabundagiu la pînda vrăjmaşului; armele erau arc, sabie, suliţă, dar mai ales puşca, din care nu ştiau a da greş. Toţi erau băieţi fără femei şi fără copii, reînnoindu-se mereu prin voinici, prin criminali, prin aventurieri, care se adăposteau aci din toate părţile. Astfel, ei deveniră groaznici sub numele de cozaci, adică oameni uşori ca o căprioară. 5. Pe aceşti nelegiuiţi — outlaws — îi chemă Ioan-vodă, cu leafă mare, la luptă contra sultanului Selim. Douăsprezece centurii de bravi veniră la chemare. Era pe la mijlocul lui martie; primăvara romînă începea a-şi dezboboci frumuseţile; Ioan-vodă se afla în coorturi la marginea Iaşului, pe întinsa cîmpie de la Copou. El făcu cozacilor o primire strălucită: le ieşi întru întîmpinare, încungiurat de floarea boierimii, cu împuşcăturile tunurilor şi zgomotoasa armonie de trîmbiţe, tobe, fluiere, tîmpene... Urmă un prînz, după care toţi cozacii căpătară generoase daruri de aur şi de argint. Şase buţi cu vin fură desfundate pentru scumpii oaspeţi, care le deşertară cu veselie în sănătatea lui Ioan-vodă. „Nu sunteţi decît o mie două sute — le zise principele — dar fiecare sută face cît o mie!” 6. Cu toată puţinătatea mijloacelor sale, deciziunea luiIoan-vodă de a sfărma robia otomană era bazată nu pe temeritate, ci pe cea mai profundă convicţiune că va putea reuşi: El ştia ce poate el însuşi! El ştia ce pot romînii! 7. Ioan-vodă studiase arta militară la poloni, la tătari, lagermani, la turci; şi imensa-i inteligenţă, apropiindu-şi în sinteză toate rezultatele progresului epocii, merse şi mai departe. Astfel, noi vedem cu admiraţiune că principiile sale ostăşeşti, elaborate prin propriul său geniu, diferesc, în mare parte, de ale tuturor domnilor romîni de mai nainte; diferesc, în mai multe privinţe, chiar de starea lucrurilor de atunci la popoarele cele mai civilizate; şi se înrudesc de minune cu perceptele ştiinţei de astăzi. Ne va fi permis a da aci din capul locului două exemple mai generale. Pe cînd în Franţa artileria era încă atît de puţin apreţuită, încît abia peste treizeci de ani mai în urmă Enric IV izbuti a avea în arsenalul de la Paris 100 guri de foc, ei bine! Ioanvodă, în scurta-i domnie de doi ani, îşi înzestră armata cu un număr îndoit mai mare. Pe cînd în toată Europa nu era încă destul de simţită predomnitoarea importanţă a infanteriei în comparaţiune cu cavaleria — deşi celebrul Machiavelli se silise de demult a dezamăgi această rătăcire — ei bine! Ioan-vodă ajunge deja la concluziunea cum că oastea călăreaţă trebui să formeze numai o mică parte din cifra totală a armatei. Artileria şi infanteria ca temelie, cavaleria ca accesoriu — aşa credea eroul nostru; cavaleria ca temelie, artileria şiinfanteria ca accesoriu — aşa crezuseră Ştefan cel Mare, Ţepeş, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul; ba aşa credeau pe la 1574 mai toţi generalii italieni, francezi şi germani. Puteţi judeca cine era Ioan-vodă. 8. Armata moldovenească se împărţea din timpii cei mai vechi în arcaşi, sau infanterie, şi călăraşi, sau cavalerie. Unii şi alţii deveniră celebri. Arcul moldovenesc era de dimensiuni mari; dar ostaşul îl mînuia cu atîta artă, încît „întrecea vîntul prin răpeziciunea zborului şi covîrşea zăpada prin mulţimea descărcăturilor”, după expresiunea unei balade germane din evul mediu. Numai doară renumiţii arcaşi englezi ar fi putut intra în rivalitate cu arcaşul moldovean. Astăzi, cînd puşca înlocui cu totul întrebuinţarea arcelor, s-a calculat că, în fiecare bătălie, se pierde în deşert aproape 1 500 de gloanţe sau 80 oca de plumb pînă a ucide sau răni un singur duşman; oare un bun arcaş de mai nainte nu întrecea prin rezultate pe un puşcaş modern? Turcii şi tătarii păstrară uzul arcelor mai pînă mai dăunăzi: săgeţile lor făceau şirurilor creştine nişte pierderi cel puţin egale cu efectul puştelor. Arcul costa mai nimica: încît nu era poate nici un moldovean care să nu fi avut această armă şi să nu se fi exercitat din ea aşa zicînd din leagăn. Puşca posedă oare un asemenea avantagiu? Toate aceste supreme raţiuni erau cauza că arcul prea cu anevoie s-a putut dezrădăcina din oastea moldoveneasc”, şi nici pîn” la 1700 nu-l alungase încă muschetul sau arcabuza. Ş-apoi, curios lucru: epoca gloriei noastre militare fu tocmai epoca arcăşiei! Pe lîngă arce, infanteria moldovenească mai avea ciomege, care, ca armă curat naţională, merită un cuvînt aparte. Ele se numeau „ghioage” şi „fuşturi”. Erau subţiri în mănuchi, groase şi ghintuite cu cuie la capătul opus. Ciomagul era în privinţa arcului ceea ce baioneta este în privinţa puştii: teribilul său aspect, într-un atac de pedestrime, arunca spaimă, demoralizînd curagiul duşmanilor. Cu această armă ţăranul era deprins de mic şi o fabrica el singur: două mari avantaje. În fine, unele părţi din infanterie erau înarmate cu coase, cu care secerau cînd picioarele cailor inamici, cînd pe prizonieri: de acolo se născu expresiunea „a snopi pre vrăjmaşi”. Erau nişte snopi glorioşi pentru ţara noastră! Caveleria moldovenească se compunea din toţi proprietarii teritoriali, mari şi mici, numindu-se oaste nemeşească. Caii, străpunşi la nări pentru înlesnirea răsuflării, se deosebeau nu prin mărime sau frumseţe, ci prin repeziciune şi neoboseală. Unde este astăzi acea mîndră rasă, care aţîţa odată admiraţiunea străinilor şi era oprită cu totul de a se exporta afară din hotarele Moldovei? Unde este? unde, ah! unde sunt multe lucruri! Cavaleria nu costa statului nici un ban: era un serviciu feudal. 9. Din legea marţială a vechilor moldoveni cunoaştem un singur articol: „Fugarul carele va lăsa cîmpul bătăliei să fie pedepsit cu o moarte mai cumplită decît aceea ce i s-ar fi putut întîmpla în luptă din partea vrăjmaşului.” 10. Vom aduce o serie de mărturii despre proverbiala bravură a moldovenilor în secolul XVI. Cităm numai o mică parte din căte lesne s-ar putea cita. 1. Graziani: „Ei se bat cu o aşa îndrăzneală, cu un aşa dispreţ pentru duşman, cu o aşa încredere în sine, încît adesea cu o mînă de oameni înfrînseră mari armate ale vecinilor”... 2. Vigenére: „E un popor totdeauna foarte ciudat, capriţios, ţîfnos; dar atît de dur şi războinic, încît nu o dată a dat învăţătură acelora ce nu-l lăsau în pace”... 3. Reichersdorf: „Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager, după propria sa manieră, în arta militară“... 4. Ruggieri: „Sunt oameni foarte vitejji, dar nu prea au arme, întrebuinţînd în ofensivă mai ales arce”... 5. Veranzio: „Moldovenii întrec pe munteni în bravură: dar muntenii întrec pe moldoveni în ospitalitate”... 6. Bielski: „Ostaşii moldoveni sunt viteji şi meşteri de a mînui suliţa şi a se apăra cu scutul, deşi sunt nişte ţărani proşti luaţi de la plug”... 7. Miedzieleski: „Domnul Moldovei are 30 000 de soldaţi, din care 15 000 sunt ostaşi de cei mai buni şi luptători de cei mai viteji”... 8. Gorecki: „Fiecare moldovean, pînă şi cel mai sărac, cată să aibă un cal, pe care-l încalecă pentru pradă şi pentru război”... 9. Orzechowski: „Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este pe faţa pămîntului un alt popor care pentru gloria războinică şi eroism să apere o ţărişoasră mai mică contra mai multor duşmani, atacîndu-i sau respingîndu-i fără încetare”... 11. Dar ceea ce făcea pe un ostaş moldovean formidabil înochii vrăjmaşilor era nu atît furioasa-i vitejie, precum o virtute a anticului legionar roman. Scipionii, Metelii, chiar străbunul nostru Traian îşi mulţumeau stomacul, în timpi de război, cu o bucăţică de slănină şi cu o fărmitură de caş. Un burduf de brînză şi o pîine de grîu ajungeau soldatului moldovean pentru o expediţiune. Chemîndu-i sub steaguri, principele îi înştiinţa de mai nainte de numărul zilelor pentru care trebui să se aprovizioneze cu hrană; niciodată ei nu luau mai mult decăt ceea ce puteau acăţa de şa sau a purta de-a umeri. Astfel, istoria nu ne arată nici un singur caz unde armata moldoveană să se fi plîns sau ar fi suferit din lipsa proviziunii. Fără această frugalitate cu greu ne-am putea explica ilustrele campanii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. 12. Artileria romînă, deşi prea puţină în număr pînă ladomnia lui Ioan-vodă, totuşi, ar merita prin caracterul său o menţiune de tot aparte în istoria artei militare moderne. Se ştie că fusese romîn acela carele dirigease tunurile sultanului Mahomed la luarea Constantinopolei: constatăm aptitudinea naţională, jelind însă din inimă împregiurarea prin care îşi dobîndise primul său lustru. Meşteri în artileria de asediu, romînii se distinseră şi mai mult în privinţa artileriei de cîmp. Răposatul Bălcescu făcu cel dentîi următoarea profundă observaţie, pe care o reproducem întreagă: ea este de Bălcescu! „Artileria la romîni a fost mult mai în bună stare decît la cele mai multe neamuri. La aceste, tunurile fiind prea mari, capii nu puteau, nici nu ştiau a le schimba poziţia dentîi, şi astfel de multe ori ajungeau a fi nefolositoare în bătălie. Pentru aceea, în Europa scăzu mult artileria şi începu a se întrebuinţa mai cu seamă în izbirea şi apărarea cetăţilor; astfel a urmat pînă în veacul al XVII. Tunurile romîneşti erau mici: de aceea erau mai mobile şi le putea trage tot folosul dintr-însele. În planurile din cartea lui Georgio Tomasi se văd tunurile romîneşti şi moldoveneşti tîrîte numai de doi cai, în vreme ce cele împărăteşti sunt tîrîte de patru cai.” Vom completa această preţioasă notiţă prin cuvintele unui autor polon din epoca lui Ioan-vodă, şi care vorbeşte nu de prea auzite, ci ca martor ocular: „Tunurile moldoveneşti de cîmp sunt de fier. Ele se formează din cîte şase sau cîte opt tuburi, aşezate numai pe două roate mici, în aşa mod încît, dîndu-se foc unuia din tuburi, pe dată izbucnesc pe rînd şi celelalte, urmînd şase sau opt detunete. Cartuşele sunt învălite în hîrtie. Încărcarea se face cu multă uşurinţă. Lungimea tuburilor e ceva peste un cot. Gloanţele sunt de fier sau de plumb, cum se întămplă. Nimic nu poate fi mai bun şi mai trebuincios pentru infanterie decît aceste tunuri, care lesne se strămută din loc în loc, încît o oaste pedeastră, încungiurîndu-se în marş de un atare zid, înfruntă orice atac de cavelerie...” Iată dară că moldovenii cunoscură, sunt acum trei secoli, nu revolvere cele în miniatură din zilele noastre, ci tunurirevolvere! Aci admiraţiunea devine prea vie pentru ca s-o putem exprima prin cuvinte... 13. Am arătat cine era Ioan-vodă.Am văzut ce fel era oastea moldovenească. Închipuiţi-vă acum o oaste moldovenească sub un Ioan- vodă! 14. Sultanul Selim uită că, cu un secol mai nainte, Ştefancel Mare cu 40 000 de moldoveni bătuse 120 000 de turci conduşi de însuşi sultanul Mahomet; şi că mult mai încoace ilustrul sultan Suleiman crezu de trebuinţă 300 000 de otomani pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareş. Dormitînd pe sofalele haremului sub vaporile vinului de Chipru, el credea că o armată de şesezeci mii de başibunzuci lesne va călca în picioare mormîntul lui Ştefan cel Mare şi al lui Petru Rareş, prinzînd şi legînd cot la cot pe bezmeticul Ioan-vodă. 20 000 de turci de la Nicopole, 40 000 de munteni cu domnul lor în frunte şi vreo 20 000 de secui trimişi din partea beiului transilvan păşeau cu sunetele tabulhanalei, ducînd cu triumf pe Petru cel Şchiop pentru a-l aşeza pe tronul Moldovei... 15. Ioan-vodă prînzea. Erau întinse două mari mese: la una şedea principele, avînd la dreapta-i pe marele logofăt, la stînga pe hatmanul şi în giur pe căpeteniile cozacilor; la acealaltă masă şedea boierimea ţării. Deodată un călăraş aduce ştire despre mişcarea duşmanilor. Ioan-vodă se scoală din mijlocul prînzului. El are adunaţi lîngă sine, deocamdată, numai 9 000 de cavalerie şi cele douăsprezece cete de cozaci. Dar nu se sperie Ioan-vodă: planul său e gata. El cheamă pe credinciosul vornic Dumbravă, cunoscut deja prin artistica respingere a invaziunii polone. „Ia pe cozaci; zboară cu răpeziciunea vîntului şi apucă pe neaşteptate străjile vrăjmaşului...” Zis, făcut. Însuşi eroul, cu rămăşiţa cea mai grea a micii sale oştiri, urmează mai încet pe Dumbravă... 16. În judeţul Slam-Rîmnicului, pe malul rîuleţului Rîmna,în o depărtare aproape egală de la hotarele turce, transilvane şi moldovene, se află satul Jilişte. Acolo fu punctul natural unde se concentrară muntenii, secuii şi otomanii, pentru a năvăli asupra lui Ioan-vodă. Dosul armatei lor era spre vadul Rîmnei, faţa privea spre Focşani, avantposturile se întindeau pînă la ţărmii Siretului. Plini de încredere în puterea forţei numerice, siguri că moldovenii sunt prea slabi pentru a se putea opune, bazaţi pe ura aristocraţiei către Ioan-vodă, inamicii sperau că vor ajunge la scopul lor chiar fără vărsare de sînge. Astfel, oprindu-se la Jilişte, Petru cel Şchiop trimise porunci la toţi boierii Moldovei să vină a i se închina la marginea ţării, primindu-l ca pe un stăpîn nou, venit cu steag de domnie de la înalta împărăţie. Pînă atunci, în aşteptare, domnul muntenesc bea vin de Drăgăşani în sănătatea frăţîne-său; turcii beau haşiş în onoarea prorocului; secuii beau ce găseau pentru a nu rămînea nici ei în urmă... Tabăra era fără şanţuri. Străjile stăteau la o mare distanţă... Ce le păsa lor, fie oricum va fi, cînd victoria era atît de sigură? 17. Vornicul Dumbravă, înaintînd în cea mai mare tăcere, surprinse într-amurgul serii, înconjură şi dezarmă 400 munteni, care păzeau de departe intrarea taberei. Mai nainte de zori soseşte Ioan-vodă cu grosul oştii. Află numărul, spiritul şi dispoziţiunea vrăjmaşilor; şi concertează la moment, cu scînteia giganticului său geniu, schiţa acţiunii. Dimineaţa era brumoasă, ca mai totdeauna în învecinările apelor. Inamicii dormeau în linişte, iar caii lor păşteau în voie pe cîmp. Ioan-vodă trimite înainte pe bravul Dumbravă cu cozacii, pentru a încungiura tabăra şi a lovi din dos despre vadul Rîmnei. El însuşi îşi desfăşură armata într-o singură linie puţin profundă, reţine centrul, înaintează aripele şi se răpede asupra inamicilor din celelalte trei părţi, izbind cu centrul său faţa taberei, cu aripa stîngă” pe acea dreaptă şi cu aripa dreaptă pe cea stîngă a vrăjmaşilor. 18. Tabăra duşmană, după maniera turcă, introdusă atunci şi la munteni, era aşezată în următorul mod. Parcul, compus din căruţe şi cămile, forma dosul. Mai încoace, spre mijlocul taberei, se aflau corturile căpeteniilor, în jurul cărora stătea în cuadrat infanteria. Baterii de tunuri o acopereau: unele denainte, celelalte la spate. Cavaleria se lungea în două linii perpendiculare parcului, în interiorul cărora era închisă toată tabăra, ca între două ziduri paralele. 19. Inamicii visau. Visuri dulci de victorie, de triumf, de pradă! Turcii visau paradisul lui Mohamed pe undoiosul sîn al frumoaselor roabe moldovence. Muntenii şi secuii, smeriţi tovarăşi ai otomanilor, dobîndeau în vis tot ce nu trebuia păgînului: turme de porci! Deodată, cînd abia se lumina de zi, îi trezeşte o muzică infernală: strigăte de furie, ţipete de durere, tropotul cailor, zîngînitul armelor... Vornicul Dumbravă sfarmă parcul şi pătrunde pînă la corturile capilor; iar unde nu e vornicul Dumbravă, acolo este Ioan-vodă: Ioan-vodă din faţă, Ioan-vodă din dreapta, Ioanvodă din stînga! 20. Las pe oamenii de atunce a face tabloul măcelului: „Era un spectacol hidos; spaţiul cîmpului sta aşternut de cadavre, presărat de arme, îmbuibat de sînge; numai pe alocurea vedeai cîte un rănit mai zbuciumîndu-se încă între viaţă şi moarte, vrînd să fugă, vrînd să se ţină pe picioare, încercînd a se ridica din ţărînă şi iarăşi căzînd”... Orgolioasa armată a lui Satana, zdrobită de mînia cerului, în poemul lui Milton! 21. Cincizeci de mii de inamici îşi dederă sufletele, invocînd în agonie unii pe Crist, alţii pe Mohamed. Petru cel Şchip scapă, nu se ştie cum, la învecinata Brăilă. Frate-său, domnul muntenesc, fugi la Floci, datorind mîntuirea vieţii eroismului unei ilustre familii, în care virtuţile se par a fi fost ereditare. Cu treizeci de ani mai înainte vesternicul Radu Golescu fuse celebru prin vitejiile sale. El lăsă doi fii demni de tată: clucerul Alb şi vornicul Ivaşcu Goleşti. Aceştia sunt care scăpară în bătălia de la Jilişte zilele domnului muntenesc, precum o mărturisea mai în urmă el însuşi într-un act oficial: „Mai mare dragoste am văzut de la jupînul Ivaşco vel-vornic şi de la frate-său, jupînul Alb vel-clucer decît de la toţi ceilalţi; fiind foarte bucuroşi a-şi pune ei capetele lor pentru capul domniei mele, căci să nu se fi întors ei asupra oştii moldoveneşti cu suliţele, apoi capul domniei mele ar fi căzut; şi atunci jupînul Ivaşco vel-vornic a scăpat din război rănit; iar jupînul Alb vel-culcer şi-a lăsat capul său acolo, la vadul ce se zice Rîmna, lîngă satul Jilişte, pentu capul domniei mele”... Goleştii, nu Petru cel Şchiop, meritau de a se bate cu un Ioan-vodă... o, nu! fericită ar fi fost Romînia dacă tocmai cei aleşi ai săi n-ar fi ridicat niciodată o fratricidă armă unul asupra altuia! 22. Pe cînd boieri munteni scăpau viaţa domnului lor, domnul moldovenesc scăpă vieţile boeirilor săi. Părcălabul Ieremia Golia, de care avurăm deja ocaziunea de a vorbi în vreo cîteva rînduri şi vom mai vorbi şi mai la vale, combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ioan-vodă, adică acolo unde lupta era mai crîncenă, rezistenţa mai înverşunată, pericolul mai mare. O armă inamică se ridică asupra viteazului boier. În focul bătăliei nu e chip a te feri de toate loviturile. Încă o clipă, şi pîrcălabul era mort. Ioan-vodă preveni acea clipă; buzduganul principelui turti pe îndrăzneţul duşman. Ieremia Golia rămase viu... 23. Pentru a micşora gloria eroului nostru în strălucitavictorie de la Jilişte, un critic maliţios ar putea, la prima vedere, s-o reprezinte ca un rezultat al neştiinţei şi al neglijenţei capilor armatei celei biruite. 1. De ce oare să se fi oprit ei la Jilişte, pe cînd trebuia săpăşească drept înainte asupra Iaşului? 2. De ce, oprindu-se cum au făcut, ei nu-şi întărirăpoziţiunea? Aceste două imputări, ce se par a fi capitale, devin puţin serioase în faţa unei aprofundate expoziţiuni de motive. Era forţa majoră ca duşmanii să se oprească la Jilişte, şi dacă nu era de asemenea o forţă majoră, cel puţin era o puternică raţiune militară ca ei să nu se retranşeze în poziţiunea lor. Să analizăm. 24. 1. Armata lui Petru cel Şchiop se compunea din treielemente eterogene, turci, munteni şi secui, care, venind din diferite părţi, nu puteau năvăli în Moldova mai nainte de a se fi întîlnit şi concentrat undeva afară din hotare: Jiliştea fu, prin natura sa, punctul cel mai nimerit pentru atare operaţiune. Sosirea cîteştrelor detaşamente nu putea ocurge în aceeaşi zi, fiind plecate din distanţe şi în împrejurări variate; astfel încît detaşamentul sosit la Jilişte cel dintîi trebuia să aştepte acolo sosirea celui de al doilea, şi apoi ambele să adaste pînă la sosirea celui de al treilea: iată deja un interval de mai multe zile. Turcii veneau de departe, secuii de peste Carpaţi, chiar muntenii nu erau toţi de pe aproape, cele mai brave fiind tocmai de la Olt; încît, după un marş foarte îndelungat pînă la Jilişte, le trebuia tuturora deopotrivă un timp de odihnă. În acest mod se respinge acuzaţiunea strategică cea mai gravă ce se putea face armatei lui Petru cel Şchiop: de ce nu merse înainte? 2. De la Focşani pînă la Iaşi este o distanţă de 18 mile demarş ordinar, 8 zile de marş forţat pe drum mare, 6 zile de marş forţat pe drumuri lăturaşe; iar cu toate înlesnirile cîte se mai pot procura prin un sezon frumos — cel puţin 5 zile. Astfel, o depărtare minimum de 5 zile se întrepunea între armata de la Jilişte şi reşedinţa lui Ioan-vodă. Către această consideraţiune se mai adaogă o altă şi mai ponderoasă: Petru cel Şchiop ştia că domnul moldovenesc nu avusese încă timpul de a-şi aduna o armată, de care se afla în o prea mare lipsă, deoarece se văzuse sislit a alerga la sprijinul cîtorva sute de cozaci. Neavînd de cine a se teme şi mai fiind şi de tot depărtată de la dezarmatul său adversar, contra cui oare să-şi fi retranşat tabăra armata de la Jilişte? În fine, pînă şi într-o necesitate vegheată, tot încă fortificarea taberei ar fi fost prea vătămătoare, dînd celor retranşaţi o idee exagerată de puterea adversarului şi de propria lor slăbiciune, ceea ce i-ar fi demoralizat de mai nainte. 25. Care dară să fi fost greşeala celui bătut?Geniul, numai geniul aceluia ce-l bătuse! 26. Prin minunata exerciţiune a ordinilor lui Ioan-vodă, vorniculDumbravă fu principalul instrument al victoriei de la Jilişte. Ambele sale misiuni, aceea de a surprinde avantposturile inamicilor şi aceea de a-i lovi în dos, fură deopotrivă de o greutate extraordinară. Să fi scăpat un singur om din avantposturi, vrăjmaşii s-ar fi pregătit, şi atunci totul era pierdut! Să fi întîrziat o singură clipă lovirea din dos — duşmanii ar fi avut spaţiul deschis ca să fugă peste Rîmna, unde ar fi putut a se reorganiza. Pentru a izbuti în aceste două artistice operaţiuni, prin repeziciunea mersului, tăcerea mişcării, calculul timpului, apropozitul atacului, se cerea din partea capului detaşamentului inteligenţa cea mai vie unită cu sîngele cel mai rece. 27. Dar sublimul victoriei constă în modul în care însuşiIoan-vodă atacă pe vrăjmaşi. În arta militară acea specie de atac se numeşte „ordine concavă“. Din cauza acestei ordini Annibal fu biruitor la Canna, Narses la Casilino, Eduard III la Crecy. Tot din cauza acestei ordini, Petru Rareş fu biruit la Obertin. Ea prezintă, prin urmare, şi avantaje şi dezavantaje, pe care le pot apreţui în minutul decisiv numai crierii unui adevărat general. Iată ce zice renumitul Montecuculli: „Ordinea concavă reuşeşte mai cu samă pe un timp nouros, cînd e praf, cînd e fum, sau în alte asemeni ocaziuni, cînd adversarul nu poate observa mişcările tale.” Ce e dreptul, întinzîndu-ţi prea mult fruntea armatei, ca să încingi pe vrăjmaşi, răreşti peste măsură şirurile şi le expui a fi rupte. Aceasta se putea aplica mai cu deosebire către oastea lui Ioan-vodă, care era mai mult decît mică în comparaţiune cu acea a rivalului. De aceea nici eroul nostru nu recurse la ordinea concavă decît numai o singură dată: cînd avea a face cu nişte duşmani orbiţi prin somn şi prin bruma dimineţii. El ghicise pe Montecuculli! 28. Victoria de la Jilişte dezleagă una din problemele politice cele mai vitale: un principe poate el oare a pune temei pe o armată mică şi compusă din recruţi? Astăzi Romînia are sub arme întreit atîţia cu cîţi Ioanvodă înfrînsese pe Petru cel Şchiop. Petru cel Şchiop avea o oaste de şase ori mai numeroasă decît acea a lui Ioan-vodă. Dacă atunci 10 000 de moldoveni bătuseră 60 000 de inamici, de ce oare acuma 30 000 de romîni n-ar fi în stare de a bate 180 000 de duşmani? Atunci, ca şi acuma, învingătorii erau adunaţi în pripă, rău disciplinaţi, nedeprinşi cu focul, fără experienţă. Atunci ei aveau în fruntea lor un căpitan mare; un căpitan mare ne trebuieşte acuma... 29. Imense fură consecinţele acestei prime bătălii: 1. Ea supuse lui Ioan-vodă toată Ţara Romînească; 2. Ea topi una din cele mai frumoase armate duşmane; 3. Ea fu cîştigată mai fără nici o pierdere din parteamoldovenilor... O asemenea victorie merită cu tot dreptul de a fi recunoscută ca una din cele mai remarcabile din istoria modernă. 3. Ioan-vodă rămase patru zile pe cîmpul de bătălie:Îngropă pe cei căzuţi, între care avu desplăcerea de a nu găsi şi pe Petru cel Şchiop; împărţi între ostaşi bogata pradă, surprinsă în tabăra inamicului; dete obositei sale armate un timp de repaos; se mai întări cevaşi prin noi soldaţi de prin judeţele mai de aproape ale Moldovei. Apoi se mişcă spre centrul Ţării Romîneşti; arzînd, tăiînd, jefuind toate în cale-i, după obiceiul timpului; căci Hugo Grotius nu venise încă pentru a respinge setea sîngelui la proporţiunile strictei necesităţi. Astfel, Ioan-vodă ajunse la Bucureşti. 31. Eroul nostru era al doilea domn moldovenesc căruia is-au închinat ţărmii Dîmboviţei. Cu o sută de ani mai nainte, bucureştenii văzură aci pe strămoşul său, marele Ştefan, care, după ce bătuse pe domnul muntenesc de atunci într-o bătălie generală de pe la marginea ţării, merse cu iuţeala săgeţii, întocmai ca Ioan-vodă, drept asupra capitalei: o regulă de strategie. Dar în acele timpuri Bucureştiul fusese mai tare: pe înălţimile malului nordic al Dîmboviţei, unde rămase pînă în zilele noastre memoria „Curţii Vechi”, se afla o citadelă, numită „Cetatea Dîmboviţei”, care în curs de o zi întreagă respinsese armata lui Ştefan cel Mare. Vechile fortificaţiuni risipindu-se de atunci încoace, Ioanvodă putu intra acum în Bucureşti fără a fi întîmpinat cea mai mică opoziţiune, nu de o zi, ci astă dată nici măcar de o oră. 32. Studiind istoria romînă, adesea ne cuprinde mirareacum de n-a luminat niciodată în mintea străbunilor noştri, deşi ocaziuni au fost prea destule, mîntuitoarea idee de unire administrativă a unor ţări mai mult decît surori. Văzurăm steaguri moldave în Bucureşti, văzurăm steaguri muntene în Suceava şi în Iaşi; dar unire tot nu era. Mircea cel Mare a fost cuprins Moldova şi, în loc s-o încorporeze pentru totdeauna cu Ţara Romînească, el se mulţumise a-i da un domn din mîna şi sub protecţiunea sa. Ştefan cel Mare imită acest exemplu în privinţa muntenilor. Mult mai tîrziu Mihai Viteazul reuşi a întruni sub sabia sa Transilvania, Ţara Romînească şi Moldova; ei bine! el îşi lăsă sie numai Transilvania, dînd Ţara Romînească unui fiu şi Moldova unui nepot de frate. De unde oare să fi provenit acea curioasă tendinţă tradiţională, pe care abia-abia o putu stîrpi ieri-alaltăieri murmurul Europei întregi? 33. Răuvoitorii romînilor reprezintă acest fenomen ca ocnsecinţă a unei antipatii care ar fi despărţind din timpii cei mai vechi pe munteni de moldoveni. Dar să fi fost aşa, Mircea şi Mihai n-ar fi dat moldovenilor un domn separat, nici Ştefan muntenilor; ci fiecare din ei şi-ar fi întărit propriul jug, fără care nu putea să-şi exercite ura. Purtarea lui Ştefan, Mihai, Mircea fu simpatică, nu antipatică. Muntenii se băteau cu moldovenii, precum în anticitate atenienii se bătuseră cu baeţianii, spartanii cu arcadianii, toate orăşelele Eladei unul cu altul, fără a rumpe prin atare „petreceri” legămîntul frăţiei grece. Cînd venea vorba de un Omer, toţi elinii grăbeau a striga cu mîndrie: al nostru. La munteni şi moldoveni sentimentul gloriei naţionale panromîne fu, poate, şi mai dezvoltat. Vom da un singur exemplu. Ştefan cel Mare strivise în mai multe rînduri pe munteni; dar el ilustrase prin eroismul său numele tuturor romînilor; şi muntenii, uitînd toate cîte au fost suferit din parte-i, nu numai cîntau cîntece în onoarea-i, ci încă portretul său îl găsi însuşi Ioan-vodă în palatul domnesc din Bucureşti, făcut fresco chiar pe peretele ietacului princiar, în toată statura, cu coroana pe cap şi cu un toiag în mînă. Cronicele muntene merseră şi mai departe: ele pretind că viteazul Moldovei ar fi domnit şasesprezece ani asupra Ţării Romîneşti. Unde dară fost-a vreodată antipatie? numai doară în imaginaţiunea cabinetului vienez sau în alucinaţiunile Turciei! 34. Mircea, Ştefan, Mihai fură oameni de geniu: ei nu puteaua nu fi înţeles supremele avantaje ale unei uniri, prin care se duplicau forţele lor şi se micşurau în acelaşi grad acele ale duşmanilor; prin urmare, cată să fi fost o cauză foarte serioasă, pentru ca să-i fi împiedicat pe ei de a pune culme măririi naţionale. Noi, unii, întrevedem în misteriul trecutului aceeaşi tristă cauză care era cît p-aci să zădărnicească realizarea Unirii în zilele de acum: aristocraţia. Boierii preferau să fie mai multe tronuri, mai multe logofeţii, mai multe vornicii, mai multe visterii, mai multe postelnicii, mai multe „locuri boiereşti”. Boierii munteni se temeau de rivalitatea boierilor moldoveni şi viceversa. Boierii din ambele ţări doreau a se ţine mai în familie, pentru a fi cu atît mai tari. În fine, boierii, de la început şi pînă mai deunăzi, formau un zid nestrăbătut contra a orice încercare de unire administrativă. În 1859 opoziţiunea boierească fu învinsă, pentru că boierii nu mai erau decît o fantomă a trecutului lor; dar în secolii XV şi XVI îi apărau încă două arme formidabile: 1. Fiecare boier nutrea sute de slugi ce-i lingeau tipsiile şijurau în numele său; 2. fiecare avea facultatea de a revărsa în tot momentulasupra ţării sale o invaziune turcă, maghiară, polonă. Şi la 1859 boierii ar fi vrut să lucreze tot prin slugi, şi prin invaziuni; dar slugile se împuţinară, se moleşiră, se săturară de atîta slugărit; iar politica Europei închise calea invaziunii, pentru a nu se călca „echilibrul” — idee necunoscută în zilele lui Ştefan, Mihai, Mircea. 35. Ioan-vodă făcu şi el în cestiunea unirii tot ce-i permiteastarea împregiurărilor. El vroia să vadă Ţara Romînească dentîi mulţumită şi al doilea unită cu Moldova prin cea mai strînsă legătură. Pentru a satisface pe munteni, el le dede un principe dintre ei şi din neam domnesc; însă, fireşte, dintr-o familie duşmană de moarte cu acea a lui Petru cel Şchiop. Cu vreo douăzeci de ani mai nainte, domnise acolo un bastard — bastarzii erau prea mulţi nu numai în Moldova — un bastard renumit prin caracterul său blînd şi paşnic, şi care, otrăvit de către boierii săi, deşi ei înşişi îi recunoscuseră titlul de „cel Bun”, lăsă orfani trei fii: 1. Petru Cercel; 2. Mihai cel Viteaz; 3. Vintilă. Cîteşitrei rămaseră despoiaţi de tron, pe care-l apucase o altă dinastie de asemenea bastardă, anume: tatăl lui Petru cel Şchiop. În interval, cei trei fraţi dezmoşteniţi cercau valurile lumii sub orizonturi străine: Petru Cercel călătorea prin Italia şi Franţa, învăţă aproape toate graiurile Europei, scria versuri în limba lui Tasso şi atrăgea asupră-şi, prin maniere şi învăţătură, admiraţiunea curtezanilor celor mai rafinaţi şi a oamenilor celor mai instruiţi ai epocii; Mihai cel Viteaz era încă mic, dar deveni gigant peste treizeci de ani; Vintilă îşi găsise un refugiu în Moldova, şi Ioan-vodă îl puse acum domn al Ţării Romîneşti. Devotamentul acestui nou principe muntenesc era asigurat nu prin recunoştinţa ce o datorea binefăcătorului său, — căci recunoştinţa, de cele mai multe ori, e muma vrăjmăşiei, — ci-l asigura simţul ereditar de răzbunare contra familiei lui Petru cel Şchiop: amicii cei mai buni sunt tocmai aceia ce uresc împreună acelaşi lucru. Cu toate astea, într-o cestiune atît de gingaşă, eroul nostru nu se mulţumi cu o singură garanţie; spre deplină linişte, el lăsă în Bucureşti, pe lîngă Vintilă, pe gloriosul vornic Dumbravă cu vreo cîţiva moldoveni, ca să-l apere, să-i slujească... să-l preveghieze. Era oarecum o semiuniure. 36. După patru zile de odihnă în capitala Ţării Romîneşti,Ioan-vodă sună acum trîmbiţa plecării şi conduse triumfătoarea-i armată la Brăila, unde se afla refugit rivalul său, Petru cel Şchiop. 37. Ne întrerupem aci un pic pentru a face o observaţiuneasupra muvementului numeric al oştirii moldovene: altfel cu greu ne-am putea orienta în urmarea acestei campanie. Am văzut că, în lupta de la Jilişte, Ioan-vodă avuse 9 000 de ai săi, cavelria grea, şi peste 1 000 de cozaci, cavalerie uşoară: infanteria îi lipsea cu desăvîrşire, şi nici că i-ar fi fost de vreun folos, atît din cauza miraculoasei răpeziciuni a mersului, precum şi din acea a caracterului curat ecvestru al luptei. Dar el se gîndise la importanţa pedeştrimii chiar din ziua declaraţiunii de război: „crainicii”, adică heralzii domneşti, umblau din judeţ în judeţ, din oraş în oraş, din sat în sat, chemînd oameni buni care să meargă cu leafă mare să servească principelui lor contra urgiei păgîne. Era timpul lucrului de cîmp, dar oricum să fi fost, tot încă voinici s-au găsit destui şi se înmulţeau mereu pe zi ce mergea. Astfel, vreo cîteva mii din infanterie ajunseră la Ioan-vodă în intervalul repaosului după victoria de la Jilişte; cei mai mulţi, desigur, din învecinaţii munţi ai Vrancei, popor totdeauna vestit ca cel mai dîrz între moldoveni. Apoi în cursul trecerii prin ţara Romînească şi în timpul şederii în Bucureşti, infanteria moldovenească crescu prin un mare număr de munteni, veniţi unii de bună voie, pentru a se distinge sub stindardele viteazului; alţii din antipatie contra fostei dinastii; o seamă puşi sub arme din obligaţiune de alianţă din partea lui Vintilă-vodă. În acest chip, sosind sub murii Brăilei, Ioan-vodă avea deja aproape 14 000 de infanterie. 38. Cu o sută de ani mai nainte un istoric bizantin numeaBrăila „cea mai celebră piaţă în toate ţările romîne”. Negoţul era atît de întins, încît în cursul evului mediu o vizitau pînă şi vasuri spaniole, venite din depărtatele ţărmuri ale Barcelonei. Turcii, cuprinzînd-o, după ce alungaseră pe faimosul Ţepeş, nu numai nu desfiinţară comerţul Brăilei, ci încă îl înălţară pînă la culme. Pentru a-şi asigura această importantă poziţiune, ei încongiurară oraşul cu un parcan şi zidiră pe o stîncă a Dunării o formidabilă citadelă cu cinci bastioane. Un bei comanda garnizana. 39. Ca şi la Bucureşti, Ioan-vodă fu al doilea domnmoldovenesc venit sub murii Brăilei. Cu un secol mai nainte ea fusese arsă de către Ştefan cel Mare, pe ale cărui urme păşea acum viteazul său strănepot. 40. Ioan-vodă ceru extrădarea lui Petru cel Şchiop. Capul cetăţii trimise patru turci cu zece ghiulele, zece gloanţe şi două săgeţi, pentru ca să spună domnului moldovenesc că-l va ospăta cu acest fel de mîncări, dacă nu se va grăbi a se retrage cu pace denaintea Brăilei. Ioan-vodă dede pe cei trimişi pe mînile calîilor; le tăie nările, buzele şi urechile; îi răstigni cu cuie de fier pe o prăjină, cu capetele în jos; şi-i expuse astfel în faţa înspăimaţilor orăşeni, strigînd că aceeaşi soartă aşteaptă pe toţi păgînii. Apoi, fără a lăsa pe uimiţii spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii. Scările de asediu erau gata: imitate după acele întrebuinţate atunci în Germania, ele conservară în limba noastră militară pînă şi numele lor cel nemţesc „loitre” de la leiter. Infanteria moldovenească nu avusese încă ocaziuni de a se distinge sub ochii eroicului principe. Pe de altă parte, ea ştia din famă cît de avută era neguţă-toreasca Brăilă. Amorul propriu şi lăcomia unite făcură minuni: pedestraşii se aruncară asupra zidului cu atîta furie, risipiră pietrele şi făcură o lată breşă cu atîta iuţeală, încît garnizoana turcă nu avuse nici timpul, nici curagiul de a respinge turbatul asalt: cîţi putură fugiră în citadelă. Virtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jilişte. Arcaşul era demn de călăraş, călăraşul era demn de arcaş. 41. Ioan-vodă dede acum armatei sale o deplină libertatede a se scălda cu toţii în sîngele vrăjmaşului, de a se răsfăţa în pradă, de a se îmbuiba în păcate. Jaful Brăilei fu din acelaşi secol şi avu acelaşi caracter cu faimosul jaf al Romei, despre care un istoric italian ne lăsă următorul tablou: „După luarea oraşului, soldaţii se împrăştiară în toate direcţiunile. Trecînd pe poduri, ei văzură pe părinţi, taţi şi mume şezînd pe pragurile locuinţelor, plîngînd moartea copiilor ucişi în luptă şi jelind calamitatea patriei. Aceşti nenorociţi, îmbrăcaţi în haine de doliu, ofereau soldatului casele, mobilele, toate avuţiile lor, cerînd cu o voce sfîşietoare şi cu lacrime pe gene numai graţia vieţii. În zadar! Împinşi la măcel prin sunetul tobelor şi al trîmbiţelor, sălbaticii învingători se aruncară asupra bietelor victime şi le bucăţiră, sub distincţiune de sex sau de vîrstă, pe strade, prin case, sub altarele bisericelor. Apoi urmară scene nu mai puţin oribile. Vedeai copile azvîrlindu-se în braţele nefericitelor mume, care, despletite, apucau pe soldaţi de barbă, de păr, silindu-se în deşert a-i opri de la crimă: iritaţi şi mai mult prin rezistenţă, ei dezonorau femeie peste femeie şi apoi le măcelăreau pe toate sub ochii părinţilor sau a bărbaţilor, pe care îi ţineau legaţi, muţi, înţepeniţi, desufleţiţi ca nişte statui — privind cumplitul spectacol! Unele mume îşi scoaseră ochii cu degetele, ca să nu fie martore acestor scene! Iată şi un alt tablou, mai scurt, dar mai energic, asupra jafului Brăilei: „Nimene nu fu cruţat; sîngele curgea pîrău în Dunăre; nu rămase nu numai un om, ci nici măcar un cîine viu; nu rămase piatră pe piatră; pojarul nimici tot ce scăpase de sabie...” Aşa erau oamenii pe atunci. Dacă Ioan-vodă fu barbar, snopind pe musulmani, apoi cu cît oare mai barbar fusese ducele de Bourbon, aducînd o armată de gîzi asupra grandioasei capitale a creştinătăţii! Pentru a judeca de gradul civilizaţunii unui popor nu trebuie să ne bazăm pe propriile noastre idei moderne, ci să-l confruntăm, fără prevenţiune, cu toate celelalte popoare din aceeaşi epocă. 42. După obiceiul său, Ioan-vodă permise armatei salenumai patru zile de odihnă. Patru zile la Jilişte. Patru zile la Bucureşti. Patru zile la Brăila. Acest interval de patru zile de repaos după o izbîndă se pare a fi fost una din regulile militare d-ale lui Ioan-vodă. Ştefan cel Mare, în asemenea cazuri, se odihnea totdeauna numai trei zile. 43. Citadela Brăilei rămase în posesiunea otomanilor. Ioan-vodă o lăsă în pace din următoarele cauze: 1. Petru cel Şchiop nu mai era acolo, fiind fugit pesteDunăre la Constantinopole; 2. Asediul ar fi adus multă scădere în cifra armateimoldovene; 3. Generalii cei mari, începînd de la Alexandru şi pînă laNapoleon I, nu-şi pierdu niciodată timpul denaintea cetăţilor, ci băteau pe adversar în cîmp deschis; şi apoi fortăreţele cele mai tari, rămînînd fără speranţă de sprijin, se închinau de la sine. 44. Asigurat din partea Ţării Romîneşti prin victoria de laJilişte, ruina Brăilei şi instalarea amicului său Vintilă, Ioanvodă nu mai avea temeri din această parte. Dar acum îl mai ameninţa Răsăritul: turcii şi tătarii se concentrau în sandjacaturile otomane de peste Prut, gata a revărsa „ceambulurile” lor asupra Moldovei. Ioan-vodă îşi mişcă armata, al căreia număr sporea necontenit pe drum prin înrolarea noilor amatori de glorie şi de pradă. În avantgardă mergea hatmanul domnesc Slăvilă cu cozacii şi cu 8 000 din cavaleria moldovenească. După el urma însuşi principele cu toată infanteria. Rămăşiţa cavaleriei închidea mersul şi voltigea, pentru pază, la flancurile oştirii. 45. Teatrul luptei se strămută în Basarabia. Astăzi sub acest nume se înţelege tot teritoriul romînesc, lungit între Prut şi Nistru, cu picioarele muiate în Marea neagră şi cu fruntea umbrită la poalele Carpaţilor. În vechime, numai partea sudică a acestei regiuni se numea Basarabie, nordul purtînd un singur nume cu restul Moldovei. Într-o vreme, mai ales pînă la moartea lui Mircea cel Mare, tot ţărmul Dunării, de la Severin pînă la gura Nistrului, apărţenea muntenilor, a cărora ţară, după porecla dinastiei princiare, se numea Basarabie sau Ţara Basarabilor. După ce moldovenii se lăţiră cu încetul, bucată cîte bucată, şi, în fine, sub Ştefan cel Mare, tăiară tocmai la Milcov hotarul Ţării Romîneşti, teritoriul dentre gura Nistrului şi Dunărea conservă el singur, ca suvenir, numele de Basarabia. Sub Petru Rareş, sultanul Suleiman cucerind de la Moldova acest preţios petic de pămînt, stabili acolo două sandjacaturi otomane: unde fusese Cetatea-Albă a romînilor se auzi numele turcesc de Akkerman, iară Tighina moldovenească deveni Bender. De atunci încoace, Basarabia pierdu aproape cu totul primitiva-i poporaţiune romînă, împlîndu-se de osmanlîi şi, mai cu seamă, de tătari, năvăliţi cu mii de peste Nistru şi care îi dederă pînă şi un nume în limba lor: „Bugeac”, adică unghi. Un şanţ antic, cunoscut la popor sub numele de Troian de Sus, începîndu-se de la Prut mai jos de Fălciu şi sfîrşindu-se la Nistru mai sus de Bender, despărţea Moldova proprie de această nouă provincie musulmană. 46. Natura Basarabiei difereşte şi diferea totdeauna cudesăvîrşire de acea a celorlalte ţări romîne. În loc de maiestoase păduri şi daurite holde nu vezi acolo decît monotone deşerturi, aşternute cu luciul nisipului sau presărate cu debile arbuste, păducei sau măceşi şi cu sălbatice ierburi şi buruieni, iar între ele, ceva caracteristic, fantasticul scaiete, al cărui cap, rotund ca o mince, spinos ca un arici şi uşure ca puful, se dezlipeşte toamna de putrezitul său trunchi, şi apoi, gonit de cea mai slabă suflare a vîntului, roteşte mereu d-a lungul pustiului, pîn’ce se îneacă în Nistru sau în Dunăre. În loc de posomorîţii Carpaţi, urieşe sentinele ale Moldovei, nu vezi acolo decît pitulate şi împrăştiate grămezioare de pămînt, care se par a fi înălţate cu mîna omului, căci producerile naturii nu pot fi atît de meschine. În loc de nenumărate ape şi rîuleţe, vezi cîte o baltă sărată, cîte un pîrău efemer ce nu-l vei mai găsi mîine, sorbit de arşiţa soarelui; sau dai din întîmplare peste un puţ... vei umbla mult, sărmane, pînă a-i descoperi o pereche! 47. Astăzi pacea şi industria împoporară Bugeacul cu vreocîteva orăşele şi mai multe sate. În secolul XVI, sub tîmpitoarea dominaţiune turco-tătară, afară de Akkerman şi Bender, împlîntate tocmai la margine, nu întîmpinai acolo nici o locuinţă umană pe suprafaţa pămîntului. Bordeiele erau săpate pe sub pămînt, şi numai fumul ce se furişa din fundul acelor îngrozitoare suterane putea conduce cîteodată paşii rătăcitului călător. Mai zăreai ici-colea cîte o turmă albind la picioarele vreunei coline... Adauge o pestriţă societate de mierle, ganguri, grauri... şi vei avea o idee completă despre toată vitalitatea Basarabiei. 48. Mai sus de Bender, cam în prejmele Lăpuşnei, deja pe teritoriul moldovenesc, avantgarda condusă de hatmanul Stăvilă surprinse un detaşament de inamici, turci şi tătari. Ei erau siguri că Ioan-vodă se află departe, la Brăila. Atacaţi în pripă şi descurageaţi chiar înainte de lovire, duşmanii fură înfrînţi, risipiţi, alungaţi, seceraţi. Abia o mie reuşi a scăpa teferi la Bender, ducînd cu sine ciuma spaimei. 49. Ioan-vodă, ajungînd la cîmpul luptei, nu permise nici un moment de zăbavă. Înainte cu toţii! Pe şes, sub murii Benderului, stătea un alt detaşament de vrăjmaşi, către care se adauseră acum fugarii de la Lăpuşna. Astă dată îi lovi însuşi Ioan-vodă. Goniţi pînă la porţile Benderului, învinşii intrară o dată cu învingătorii. Oraşul fu cuprins; puţini izbutiră a se închide în citadelă. Urmă, fireşte, un jaf frate gemen cu acela de la Brăila, cu acea numai deosebire că, în cazul de faţă, prada, din necesitate, fu mai modestă. 50. Bătaia de la Lăpuşna şi cuprinderea Benderului sesucceseră cu atîta repeziciune şi se realizară cu atîta uşurinţă, încît nu credem să mai fie în istoria romînă un alt exemplu către care mai bine să se poată aplica sublimul laconism al lui Cesar: „venii, văzui, vinsei”. 51. După izbîndă, eroul nostru, lăsînd fără asediu citadela,după cum făcuse la Brăila, se aşeză cu tabăra denaintea Benderului, cu faţa spre inamic şi cu dosul spre hotarul Moldovei. Aci el dede armatei sale, pentru prima oară, un dublu interval de repaos: opt zile. Această neobicinuită prelungire avea o gravă cauză politică. Încă la începutul răzbiului, Ioan-vodă scrisese către doi dintre cei mai puternici din aristocraţia polonă, rugîndu-i să-l ajute la nevoie chiar contra poruncilor turcitului lor rege. Unul era celebrul Laski, prea adesea menţionat în cursul acestei istorii. Cellalt era principele Ostrogski, gubernatorul Poloniei meridionale. Laski era furios pe turci pentru că în locul lui Ioan-vodă puseră domn pe Petru cel Şchiop, iar nu pe dînsul, după cum stăruise; era furios pe Enric de Valois pentru că nu-şi pusese pe lîngă Poarta otomană toate silinţele în această cestiune; era furios şi pe turci, şi pe Enric de Valois şi, prin urmare, din rival periculos deveni acum amic devotat al principelui moldovenesc. Ostrogski, pe de o parte fiind de rit grecesc, simpatiza cu coreligionarii romîni şi dispreţuia fanaticul papism al noului rege polon; pe de altă parte, fiind cap al marginilor meridionale ale Poloniei, el nu se putea răsufla de necurmatele invaziuni tatare şi căpătă o ură nestinsă pentru tot ce era musulman; încît rugămintea lui Ioan-vodă îl atinse la coarda cea mai delicată. Aşadară, Laski şi principele Ostrogski răspunseră amîndoi într-o voce că, deşi deosebite împregiurări nu le iartă a veni în persoană în ajutorul scumpului prieten, totuşi, se vor grăbi a-i trimete ostaşi, muniţiuni, bani, orice le va sta în putinţă. Ambii magnaţi erau în stare de a pune sub arme 20 000 de oameni aleşi, călări sau pedeştri, prevăzuţi cu arme de mînă, însoţiţi de artilerie şi conduşi de căpitani deştepţi; ei bine! pentru un asemenea contingent, mai frumos decît acel al regelui Sardiniei în campania de la Crimeea, pentru un asemenea contingent Ioan-vodă putea pierde patru zile peste număr. Poziţiunea de la Bender era în cazul de faţă cea mai potrivită: puţin mai sus, de ceea parte a Nistrului, se începea teritoriul polon, pînă la care era abia vreo cîteva ore de depărtare. 52. Aflînd de bătălia de la Lăpuşna şi de arderea oraşuluiBender, sandjacul de Akkerman trimise 10 000 de păgîni în sprijinul citadelei, rămase pînă acum în mînile otomanilor. Ioan-vodă cheamă pe Swierczewski, cel mai renumit dintre căpitanii cozacilor. „Voiesc a-ţi arăta astăzi o deosebită a mea încredere, îi zise principele; ia cozacii voştri şi trei mii din călărimea moldovenească; o oaste vrăjmaşă se apropie pentru a ne respinge de aice; aşteapt-o după acele movile, — el arătă cu mîna, — aşteapt-o şi zdrobeşte-o; fă astă dată ca slava biruinţei să fie numai a ta!” Cozacul se simţi măgulit pînă în adîncul amorului propriu: cuvintele lui Ioan-vodă l-ar fi făcut erou să nu-l fi făcut erou natura. 53. De ce oare principele nu porni cu toate forţele saleîntru întîmpinarea inamicului? Sau de ce oare, detaşînd un corp de oaste, el nu-i porunci a merge mai departe, iar de a aştepta pe duşman chiar în apropierea Benderului? Aceste două întrebări sunt foarte legitime; un general e dator a da seamă de toţi paşii săi, arătînd limpede pentru ce a făcut aşa cum a făcut, şi nu altminterea, şi probînd lămurit că trebuia să facă anume cele făcute. Să se fi mişcat Ioan-vodă cu întreaga armată, el lăsa garnizoanei din citadela Benderului facultatea de a-l lovi din dos, încît s-ar fi pus el singur între două focuri. Să fi înaintat detaşamentul său prea departe, rămînea fără sprijin la caz de nenorocire; iar detaşamentul fiind învins, pe de o parte demoralizarea intra în toată masa armatei moldovene, pe de altă parte garnizoana din Bender se unea cu contingentul de la Akkerman şi ne ataca cu un adaus de forţă materială şi morală. Aşadară, Ioan-vodă fu constrîns a nu porni cu toate forţele sale, ci numai a dezlipi un detaşament, poruncindu-i a nu se prea depărta cumva de prejmetele Benderului. 54. Locul unde stătu Swierczewski, aţinînd calea turcilor, era într-o aşa distanţă de la tabăra lui Ioan-vodă, încît urcînd vreo movilă din acele cu care e acoperit aci în abundanţă tot litoralul Nistrului, principele observa cu ochii săi toate evoluţiunile bătăii. Citadela de la Bender se afla la mijloc între dosul detaşamentului lui Swierczewski şi între faţa taberei lui Ioan-vodă. Această ingenioasă dispoziţiune a armatei moldovene îi asigura victoria chiar mai nainte de a se fi încins lupta; căci: 1. Să fi ieşit garnizoana turcă din citadelă pentru a lovi pedindărăt detaşamentul lui Swierczewski, în aceeaşi clipă Ioanvodă s-ar fi repezit, lovind-o tot pe dindărăt pe ea însăşi, ceea ce ar fi adus după sine căderea citadelei în mînile moldovenilor. 2. Contingentul turc, venit de la Akkerman, să fi reuşit aturbura detaşamentul lui Swierczewski, Ioan-vodă pe dată ar fi mişcat în ajutoru-i alte două sau trei mii de oameni, fără a înceta de a ţinea totodată închisă ieşirea din citadelă. 55. În bătălia de la Bender, Swierczewski fu ceea ce fusese Dumbravă în bătălia de la Jilişte: cel mai inteligent executor al ordinilor unui om de geniu. Fără doi-trei ca aceştia, oare s-ar fi putut realiza miraculoasele izbînde ale lui Ioan-vodă? Atingem o cestiune care interesează toate popoarele şi toţi secolii în genere; şi care ne va interesa mîine-poimîine pe noi înşine, în specie. A întreba cum ar fi mers Ioan-vodă fără un Dumbravă sau un Swierczewski este a întreba cum ar fi mers Bonaparte fără un Ney, un Murat, un Lannes. A întreba cum ar fi mers Bonaparte fără un Ney, un Murat, un Lannes este a întreba cum ar fi mers Columb fără busolă. Columb ar fi inventat busola, şi tot izbutea a merge înainte; Bonaparte ar fi descoperit pe mareşalii săi în toate unghiurile Franciei; Ioan-vodă ar fi creat pe un alt Swierczewski şi pe un alt Dumbravă. Prima şi fundamentala trăsătură a oamenilr mari, în orice ram, este că lor nu le lipsesc niciodată instrumente; prima şi fundamentala trăsătură a oamenilor mici, iarăşi în orice ram, este că ei nu văd instrumentele zăcînd la picioarele lor şi în zadar îşi frîng capul căutîndu-le aiurea. Sub Ludovic XVI, Ney ar fi murit dogar, Lannes — vezeteu, Murat — birtaş; trebuia un Bnaparte ca să recunoască în ei stofa de generali. Swierczewski nu fusese nimic cît timp se afla în Polonia, Dumbravă era necunscut sub predecesorii lui Ioan-vodă... Oamenii de geniu creă tot, tot, pînă şi uneltele creaţiunii! Prin dogărit, prin birturi, prin grajduri, mulţi Nei, Lanni şi Muraţi romîni oftează în tot momentul după un soare care să pătrunză cu razele sale pînă la soiosul lor întuneric. 56. Swierczewski îşi aşeză detaşamentul în următoarea ordine.Cozacii formau linia de bătaie. La aripa stîngă patru centurii cu suliţe, în centru patru centurii cu puştile, la aripa dreaptă patru centurii cu arce. La spatele acestora se lungea un şir de colnice, din dosul cărora se ascunseră trei mii de călărime moldovenească. Dentîi puşcaşii şi arcaşii descărcară o ploaie de săgeţi şi de gloanţe, pentru a produce o dezordine în centrul şi în aripa stîngă a duşmanilor. Apoi suliţaşii făcură atac asupra aripii drepte. Inamicii concepură, şi trebuia să conceapă ideea, pe acest corp, azardat prea înainte, să-l despartă de celelalte două corpuri cozace, rămase pe loc. Deci ei îşi mişcară centrul şi dreapta asupra puşcaşilor, punîndu-se la mijloc între aceştia şi între suliţaşii cei încăieraţi cu aripa dreaptă. Pe baza atării combinaţiuni, turcii îşi închipuiau a fi căpătat un avantagiu decisiv, putînd acum a încongiura pe cei opt sute de cozaci, lipsiţi de o aripă, al căreia teren rămase gol, şi care, şi aceea, izolată la o parte fără nici un sprijin şi compusă numai din patru sute de suliţaşi, căta neapărat a fi tăiată în bucăţi. În acest mod cîmpul bătăliei, în urma evoluţiunilor, prezenta două grupe: mai încoace, peste 6 000 de turci strîngînd 800 de cozaci; mai încolo, din dos, 400 de cozaci strînşi de peste 3 000 de turci... Sosi momentul oportun. Puşcaşii şi arcaşii cozaci, precum ziserăm, stăteau răzemaţi de nişte colnice, la spatele cărora se ţinea în embuscadă cavaleria moldovenească. Cînd cornurile atacului turc, silindu-se a încinge pe cei 800 de cozaci, se apropiară de linia colnicelor, deodată moldovenii săriră cu răcnete la dreapta şi la stînga. Turcii se treziră înconjuraţi ei înşişi. Îi cuprinse o panică. Victoria fu completă. Lupta durase numai o oră. Toată pierderea detaşamentului moldovenesc abia trecea peste o sută de morţi. Din turci, cei mai mulţi aşternură cîmpul, puţini scăpară cu fuga, vreo două sute fură prinşi. Ioan-vodă, privind din tabăra de lîngă Bender, aplauda pe copiii geniului său. Oare să fi aplaudat şi garnizoana turcă, privind la spectacol şi mai bine din vîrful citadelei? 57. Meritul lui Swierczewski se cuprinde în următoarele: 1. El permise turcilor să vază în voie toată puţinătatea ceteicozace, ceea ce-i făcu a nu se forma în două linii, mai lăsînd şi o rezervă după obiceiul lor, ci să se grupeze cu toţii într-o singură linie de bătaie, în speranţă de a scurta astfel lupta, turtind în clipă o mînă de cozaci sub greutatea mulţimii. 2. El puse în risc o aripă întreagă, micşurîndu-i înadinslungimea frontului, ceea ce, înlesnind turcilor facultatea de a încongiura pe cozaci, îi îndemnă a profita de o greşeală imaginară şi-i atrase drept asupra embuscadei. 58. Bătaia de la Bender dede naştere unui episod pe care îl reproducem aci, ca o poezie purtînd caşetul epocii. Un mare filozof a zis: „Cînd cineva devine faimos în bine sau în rău, poporul se grăbeşte a şi-l închipui în cutare sau cutare împregiurare, şi inventează apoi asupra-i fabule în armonie cu caracterul eroului; care sunt minciuni factice, dar verităţi ideale, căci gloatele nu imaginează decît ceea ce este analog cu realitatea. Detaşamentul lui Swierczewski prinsese, între alţii, pe însuşi agaua, capul armatei turce, bărbat frumos, nalt, plin de farmecul manierelor, şi atît de bogat, încît, voind a se răscumpăra din mîinile cozacilor, pentru ca să nu-l ducă denaintea teribilului Ioan-vodă, le-ar fi propus să-l cîntărească de şase ori, contra balanţîndu-l o dată cu mărgăritar, de două ori cu aur ori cu argint. Mărgăritar în greutatea unui om trupeş... nu ştim, zău, dacă Rotschild ar fi în stare a se răscumpăra cu un aşa preţ să fi căzut în robia păgînilor; dar fabula nu căuta la atare şicane de detaliu; ea tindea numai a da o idee pitorească de bogăţia paşalelor turci de atunci şi, în această privindţă, minciuna e adevărată. Urmăm mai departe cu naraţiunea. Oricît de splendidă fuse oferta prinsulu agă, totuşi, cozacii nu se lăsară a se corumpe, ci-l depuseră viu în mîinile lui Ioan-vodă, punînd credinţa cea jurată principelui mai sus de orice avuţie. Nu-i de crezut că fidelitatea cozaciloor se va fi urcat vreodată tocmai pînă la un aşa grad de cavalerism; dar chiar cîtă a fost, ea tot încă era prea mare şi, am putea zice, neprobabilă din partea unei oştiri mercenare din secolul XVI; încît fabula avea oarecum dreptul de a iperboliza acea minunată fidelitate, caracterizîndu-o mai în relief. În fine, adus denaintea lui Ioan-vodă, nenorocitul agă fu interogat de către principe în curs de cîteva zile asupra celor atingătoare de Turcia şi apoi dat soldaţilor să-l taie în bucăţi cu coasele, deşi nici lui Ioan-vodă, desigur, el nu va fi uitat să-i propună cele şase măsuri de mărgăritar, de aur şi de argint. Mult mai erau urîţi păgînii în ochii eroului romîn: din acest punct de vedere, bine îl cunoscu fabula! 59. Pe cînd Swierczewski triumfa asupra inamicilor, douăzeci şi cinci de luntri, pogorîndu-se pe Nistru de la fruntariile polone, aduseră lui Ioan-vodă prima mică dovadă cum că Laski şi Ostrogski sunt în adevăr decişi a-i trimite ajutoare; erau 600 de cozaci pedeştri sub comanda unui vechi marinar, Pokotilo. Oricît de slab, acest continget fu de o valoare nespusă pentru trebuinţa momentului. Ioan-vodă porunci noilor-veniţi a se re-mbarca în luntrile lor, cîte 24 în fiecare, lăsîndu-se în josul Nistrului asupra Akkermanului unde nu puteau întîmpina multă rezistenţă, precedîndu-i spaima victoriei de la Bender. Însuşi principele rămase în excelenta-i poziţiune, avînd la spatele său hotarul Moldovei, de unde îşi procura în abundanţă proviziuni şi-şi mărea cadrele oştii, şi în învecinarea Poloniei, de unde aştepta pe toată oara deplina realizare a promisiunilr lui Laski şi Ostrogski. Să se fi mişcat el singur pe uscat asupra Akkermanului, ariditatea nisiposului sol, lipsa de apă, ucigătoarea căldură a acelei semiafricane regiuni, pe care am descris-o cu cîteva rînduri mai sus, n-ar fi întîrziat a introduce foamete, sete şi boale într-o armată crescută deja la o cifră destul de considerabilă. Luntraşii cozaci erau mai potriviţi pentru atare misiune. Debarcînd pe neaşteptate la Akkerman, ei surprinseră oraşul, măcelăriră orice li s-a părut a fi musulman sau musulmănit, se încărcară de bogată pradă, şi, dînd foc caselor, lăsară numai citadela, înălţîndu-se ca un monument funebru deasupra mormintelor... 60. Să observăm că Ioan-vodă fu unicul principe romînvictorios pe uscat şi pe apă. 61. Trecură numai două luni de la exploziunea războiului. În acele două luni fu cîştigată marea victorie de la Jilişte, fu cucerită toată Ţara Romînească, fură luate Brăila, Benderul şi Akkermanul; mari detaşamente inamice fură frînte, o dată lîngă Lăpuşna şi de două ori lîngă Bender... În acele două luni pieriră, de incendiu şi de sabie, cel puţin 200 000 de duşmani, pe cînd moldovenii nu se vede a fi pierdut peste tot nici o mie de oameni... Trecură numai două luni de la exploziunea războiului! 62. Pînă aci avurăm ocaziunea de a analiza numairesoartele parţiale ale fiecărei din bătăliile lui Ioan-vodă, explicînd victoriile sale una cîte una, fără legătură cu celelalte. Pînă aci văzurăm cauzele succeselor în varietatea mijloacelor: diferite terenuri, diferite arme, diferite ordini de bătaie, diferite timpuri... Pînă aci arătarăm, bunăoară, cavaleria ilustrîndu-se în ordinea concavă pe şesul de la Jilişte în bruma dimineţii, infanteria culegînd lauri prin o furioasă escaladare a Brăilei, marina aruncînd dezolaţiune în Akkerman, embuscada reuşind pe terenul unduios de lîngă Bender, şi aşa mai departe. Pînă aci, în fine, nu ne atinserăm de loc de acele principii sintetice care fac să reuşească nu o singură bătălie, — ceea ce se poate întîmpla chiar unui general mediocru, prin efectul azardului, — ci care fac să reuşească o campanie întreagă ceea ce nu se poate întîmpla decît unui geniu militar prin forţa combinaţiunilor... 63. Elementele, adunate mai sus, ne permit acum a atribuiminunile lui Ioan-vodă, în ţara Romînească şi în Basarabia, la trei cauze mari şi generale, care planează deasupra tuturor celorlalte, mici şi speciale: 1. marşul; 2. alegerea teatrului luptei; 3. manierea personală a capului. 64. Toate mişcările lui Ioan-vodă fuseră astfel încît inamicii nu-l puteau surprinde niciodată, pe cînd el, din contra, îi surprindea la tot pasul. Armata sa mergea închisă din faţă, din laturi şi la dos prin o întinsă reţea de aşa-numite străji, compuse din oaste uşoară, şi pe care le străjuiau iarăşi o mulţime de sentinele, presărate în toate direcţiunile, prin sate, pe înălţimi, în strîmtori, la trecătorile apelor... Cea mai ascunsă urnire a duşmanului era pe minut cunoscută lui Ioan-vodă, care se azvîrlea asupra-i, îl sfărma, îl măcelărea, făcea să se simtă trăsnetul mai nainte de a se fi văzut fulgerul. Principalele rezultate ale acestei extreme repeziciuni, unită cu o extremă pază, fură: 1. forţele mici învingeau forţe mari; 2. inamicii pierdeau mii de oameni, iar ai noştri rămîneaumai-mai intacţi. 65. Alegerea teatrului luptei fu şi mai fecundă înconsecinţe. Ioan-vodă nu lăsă pe duşmani să calce Moldova, ci-i înfruntă în propria lor ţară, dentîi în Muntenia, apoi în Bugeac. În acest chip, el ajunse la trei scopuri de o supremă importanţă: 1. Moldovenii, scutiţi înăuntrul patriei de nemulţumirile,zăpăceala şi pagubele războiului, rămaseră ca o nesecată rezervă de bani şi de braţe. 2. Inamicul, simţindu-se atacat în propriul său cămin,primea pericolul asupra-şi în loc de a-l da altora, exagera în imaginaţiune-i puterea adversarului, se descuragea. 3. Aflîndu-se într-o ţară vrăjmaşă, ostaşii lui Ioan-vodă, din care cei mai mulţi fără soldă, aveau drept impuls perspectiva pradei. 66. Un vechi autor polon, care avu bunul-simţ de a cuprindeşi pe romîni în tractatul său universal asupra artei militare, — ceea ce n-a făcut pînă acum nici un autor nou francez sau german, — zice, între altele: „Ioan-vodă din Moldova, Mihai cel Viteaz din Ţara Romînească şi Gustav Adolf, regele Sveziei, ştiau a înfrîna pe numeroşii lor ostaşi numai prin prestigiul elocvenţei şi prin familiaritate”... 67. Trebuia oare să mai spunem că Annibal, Cesar, Wallenstein, Frederic cel Mare, Napoleon nu avură nici ei alte principii afară de cele de mai sus, deşi fiecare le aplica în modul cel mai potrivit cu împregiurările propriei sale epoci? IV CATASTROFA Thus, sometimes, hath the brightest day a cloud... Sirs, what’s o’clock” Astfel, uneori ziua cea mai senină are un nor... Domnilor, cîte ceasuri sunt? SHAKESPEARE, Henry IV; II, 4 1. Turcia din Europa prezintă o mare asemănare cu planta numită senzitiva: de-ndată ce atingi cu indiscreta-ţi mînă una singură din foile sale, toată floarea resimte atacul şi se strînge de durere. Romînii, bulgarii, sîrbii, grecii şi arnăuţii sunt cele cinci foiţe ale senzitivei otomane: cea mai mică mişcare produsă în vreuna din aceste naţionalităţi trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. Romînii sunt latini, bulgarii şi sîrbii — slavi, grecii — o degeneraţiune elenică, arnăuţii — o viţă tracică, astfel diferenţa sîngelui îi dezbină, dar îi unesc doi nervi puternici: frăţia religioasă şi frăţia de sclavie. Cînd Mircea cel Mare bătea pe turci, bulgarii şi sîrbii se îndesau sub steagurile eroului romîn, a cărui memorie rămase pînă astăzi în poeziile lor naţionale. Cînd Petru Rareş se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament. Armatele lui Mihai cel Viteaz erau pline de sîrbi, bulgari, greci şi arnăuţi... În fine, cîteşicinci popoarele recunoşteau totdeauna solidaritatea intereselr respective faţă de faptul comun al apăsării turce. 2. Dar din toată această grupă, legătura fără îndoială ceamai strînsă şi cea mai trainică uneşte, din vechime şi pînă astăzi, pe romîni şi pe bulgari. În evul mediu ei formau un singur imperiu, de la Alpii Carpatici pînă la Alpii Balcanilor, sub sceptrul unei glorioase dinastii romîne, de care tremura Constantinopole şi pe care o linguşea Roma. În secolul XIII acea grandioasă monarchie se rupse în trei trunchiuri: Moldova şi Ţara Romînească începură a se naşte, Bulgaria începuse a muri. În loc de un singur suveran apar pe scenă trei principi neatîrnaţi; dar tradiţiunea unităţii primitive nu fu uitată: cîteşitrei adăugau către propriile lor nume sacramentalul prenume de Ioan, conservînd astfel nemuritoarea memorie a împăratului Ioan Asan, fundatorul măririi romano-bulgare unite. În secolul XIV, Bulgaria căzu cu desăvîrşire sub jugul otoman; de atunci încoace nefericiţii săi fii refugiau în toţi anii cu miimi pe teritoriul rămas pe jumătate liber al romînilor, aşteptînd cu răbdare mîntuirea lor de la aceia dintre care avuseseră într-o vreme generozitatea de a-şi primi o dinastie. Ziarul romîno-bulgar Viitorul, apărut şi din nenorocire apus mai an pe ospetoasele maluri ale Dîmboviţei, fu cea mai proaspătă, dar nu ultima manifestaţiune a acelei eterne simpatii internaţinale... 3. Inima bulgarilor putea ea, oare, a nu fi tresărit în profundulsău cînd freamătul fluviului-rege le aducea răsunetul miraculoaselor fapte ale lui Ioan-vodă? Serbii, arnăuţii, grecii rămîneau ei, oare, de tot surzi la depărtatul echo de libertate? Un luminos incendiu ardea cu văpaie dencoace de Dunăre; tăciuni înflăcăraţi zburau pînă la Balcani; vreo două-trei scîntei cădeau şi mai departe; undeva, pe stîncile Croiei sau pe ruinele Panteonului! 4. Mare fu spaima Porţii otomane văzîndu-se în pericol dea pierde, prin o conflagraţiune generală, tot ce uzurpase din astă parte a Bosforului. În zăpăcirea lor, pe turci nu-i tăia capul, un prinţuşor vasal, un simplu bei, un sclav cum să cuteze el a întreprinde şi cum să reuşească a conduce o revoltă atît de extravagantă, ale cărei consecinţe ameninţau însăşi inima Imperiului otoman. Sultanul Selim recurse, în fine, la trei măsuri: 1. Se ruga Alahului şi prorocului său Mohamed în geamiaSîntei-Sofie. 2. Fulgeră contra guvernului polon, pentru ca să curmeorice comunicaţiune cu Moldova. 3. Trimise asupra lui Ioan-vodă o nouă armată, de care s-ar fi speriat atunci cel mai puternic monarc al Europei... 5. Ahmed-paşa, beglerbeiul Rumeliei, şi Adel-Ghirai, fratelehanului Crîmului, primiră ordini de a intra cu toate forţele în Moldova; de a prinde viu sau mort pe „nebunul tîrîie-brîu şi vîntură-ţară“ — aşa numeau pe Ioan-vodă turcii supăraţi peste măsură — şi de a pune domn pe Petru cel Şchiop. O sută mii de turci spre Dunăre; o sută mii de tătari păşeau spre Nistru... 6. Aflînd dispoziţiunile duşmanilor, Ioan-vodă nu mai putea rămîne lîngă Bender; el trecu Prutul şi-şi puse tabăra la marginea Moldovei, în Huşi. Cu un secol mai nainte, acest orăşel fu descălecat de o colonie de husiţi, alungaţi din Boemia şi din Ungaria, şi pe care Ştefan cel Mare, iertîndu-le eresul în favorul industriei, îi primise şi-i căsnicise în Moldova. Fugarii îşi aleseseră un cuib care să le poată aminti pierduta patrie: dealurile şi pădurile Huşului reproduc pînă acum imaginaţiunii călătorului pitoreştile situri de lîngă Carlsbad. Pînă a sosi momentul oportun, această fortăreaţă firească era, pentru eroul nostru, cel mai nimerit şi, putem zice, unicul punct de aşteptare. Poziţiunea Huşului prezenta următoarele avantaje principale: 1. Înlesnire pentru hrană şi pentru recrutaţiuni din interiorulMoldovei; 2. Apropiare de la fruntaria polonă, de unde Ioan-vodă totîncă nu despera de a căpăta ajutoare mai serioase; 3. Localitate retranşată prin însăşi natura şi în care nu puteafi forţat într-un caz de năvală neprevăzută; 4. Facultatea de a porni, într-un moment, sau la Nistru contra tătarilor, sau la Dunăre contra turcilor... 7. Aici Ioan-vodă congedie toată infanteria compusă numaidin ţărani. Fiecare pedestraş fu însărcinat de a sbura la satul său, de a aduce brînză şi făină pentru mai multe zile, de a răspîndi în ţară dulcea poveste despre victoriile deja obţinute şi de a înrola pe acei ce ar voi să ia parte la gloria şi cîştigul victorielor viitoare. Apoi dede poruncă la cei 600 de cozaci marinari, care arseseră Akkermanul, să se tot plimbe cu luntrile lor pe Nistru, pe Marea Neagră şi pe Dunăre, în linia dentre Bender şi Brăila, pîndind mişcările şi intenţiunile turce şi tătare. Celelalte centurii cozace, ecvestre, fură rînduite în altă parte, autorizaţi de a cutreiera Bugeacul în toate direcţiunile, tăind, arzînd şi apucînd tot ce le va sta în cale. În fine, rămînînd în tabăra de la Huşi, deocamdată numai cu garda personală sau curtenii, toată cavaleria moldovenească Ioan-vodă o expedi la Dunăre, cu misiunea de a opri pe otomani. 8. Operînd în unire cu tătarii, turcii nu se puteau transportaîn Moldova decît prin un singur punct, între Prut şi Marea Neagră, pe la cetatea Isakcia, numită în vechile noastre cîntece istorice: „Vad de la Obluciţă“. Ceva mai sus, Dunărea, lărgită prin numeroasele-i guri, nu mai prezintă nici o putinţă de trecere; ceva mai jos, începîndu- se Prutul, turcii nu puteau trece fără a cădea în imposibilitatea de a se întîlni cu tătarii. Astfel, stînd zid în faţa Isakcei, mai fiind susţinută şi prin cele 25 luntri ale cozacului Pokotilo, cavaleria noastră fără greutate putea să apere trecătoarea Dunării în curs de mai multe zile, respingînd cu succes toate încercările turcilor. 9. Pe cînd Ahmed-paşa cu otomanii ar fi stătut în nemişcarepe ţărmul opus al Dunării, Adel-Ghirai cu tătarii ar fi trecut Nistrul lîngă Bender sau lîngă Akkerman, unde nimic nu-l putea împiedica, fiind protejat de artileria cetăţilor. În acel interval Ioan-vodă, concentrîndu-şi toată infanteria, garda personală şi cavaleria cozăcească, s-ar fi repezit cu furie asupra tătărimii, ar fi zdrobit-o şi apoi, cu o oaste deja înaripată prin victorie, s-ar fi întors cu iuţeală la Dunăre contra turcilor. Această măreaţă combinaţiune adera de felul acelora care, cu un secol mai în urmă, ilustrară pe mareşalul de Luxembourg în bătălia de la Fleurus şi pe celebrul Turenne în bătălia de la Sintzheim. A preveni unirea duor armate inamice, bătînd dentîi pe cea mai slabă şi apoi pe cea mai tare, este una din operaţiunile cele mai frumoase în arta militară. 10. Astfel, toată reuşita campaniei depindea de ladetaşamentul trimis la vad de la Obluciţa. În fruntea lui fu pus pîrcălabul Ieremia Golia, care, precum văzuserăm, se distinsese prin bravură în bătălia de la Jilişte. El era cel mai intim amic al lui Ioan-vodă; el însoţise pe Ioan-vodă în străinătate; el intrigase pentru a procura lui Ioan-vodă coroana Moldovei; lui îi încredinţase Ioan-vodă fortăreaţa Hotinului, una din cheile ţării; lui, deja în timpul războiului, Ioan-vodă îi dărui două mari moşii; lui îi scăpă Ioan-vodă viaţa în focul unei bătălii, cu pericolul propriei vieţi; înainte de a pleca la Dunăre, el jură lui Ioan-vodă pe sînta cruce şi pe sîntul Evangeliu de a fi credincios pînă la moarte... Garanţiile erau oare destule? Ei bine! pentru treizeci pungi cu aur, al doilea Juda, pîrcălabul Ieremia Golia, vîndu o suvenire, un amic, o patrie, o religiune! 11. Turcii trecură Dunărea. Trădătorul înştiinţă pe Ioan-vodă cum că ajunsese prea tîrziu pentru ca să-i fi putut opri; dar că forţa duşmanilor nu se ridică peste 30 000 de oaste nedesciplinată. Planul primitiv e răsturnat: domnul se vede silit a bate dentîi nu pe tătari, ci pe turci. Fiecare minută e preţioasă. El trece Prutul şi zboară spre gura Dunării... 12. Cu toate astea, veselia şi speranţa domnea în oasteaeroului. Cu cîteva zile mai nainte, la 2 luni, ea serbase în fecundele podgorii ale Huşului o zi mare, naţională, de bun ogur: ziua Sfîntului Ioan de la Suceava, patronul Moldovei şi totodată patron al viteazului principe. Acum ea păşea la luptă cu voioase cîntece: zgomotoasa muzică de tobe, trîmbiţe, surle, fluiere o ducea la cununie... cu moartea! 13. Apropiindu-se de tabăra turcă, Ioan-vodă trimise pehatmanul Slăvilă, cu cozacii şi cîteva mii de cavalerie moldovenească, să afle numărul precis şi dispoziţiunile inamicului. Ei dederă peste 4 000, ce formau avantposturile armatei duşmane; dar, fugărindu-i nu putură prinde decît un singur turc, greu rănit şi carele expiră mai nainte de a fi putut răspunde la întrebările hatmanului. Atunci însuşi Ioan-vodă, luînd cu sine 5 călăreţi, care erau garda-i personală, se sui pe o înălţime, sperînd a putea judeca de cifra inamicilor după spaţiul se va fi ocupat armata lor. Dar nu văzu nimic, afară de vreo patru cete, care păzeau în diferite direcţiuni intrarea taberei păgîne. Astfel, pentru prima oară, îi lipsea acum neapărata prefaţă a unei bătălii: să afle puterea, situaţiunea şi planul adversarului. Norocul începu a-şi schimba pasul. Dar însăşi fatalitatea dede astă dată peste un Prometeu gata a provoca la luptă toate fulgerele Olimpului! 14. Cînd ostaşii, turburaţi prin fel de fel de şoapte, citindnedumerire pe frunţile căpitanilor şi silabisind în propriile lor inimi presimţimîntul catastrofei, veniră să întrebe pe Ioanvodă de numărul păgînilor — „îi vom socoti în luptă!” le răspunse eroul. 15. Mai rămîne la mijloc o noapte!A doua zi se va dezbate cestiunea emancipării creştinilor de sub jugul Turciei. Pînă acum stăpîn al Moldovei, cuceritor al Ţării Romîneşti, dezrobitor al Basarabiei, Ioan-vodă mîine... peri-va? Mai rămîne la mijloc o noapte! Să aromim în aşteptarea zilei. Ioan-vodă mîine va trece Dunărea, al cărei gemet răsună deja pînă la tabăra moldovenească; va înarma braţele vînoşilor bulgari şi, înălţînd pe culmea Balcanilor steagul libertăţii, va striga: „După mine la Constantinopole!” Mai rămîne la mijloc o noapte. 16. Cînd se lumină de zi, trei boieri lipseau din tabăramoldovenească. Le punem aci numile pentru a rămîne în vecii vecilor stigmatizate în memoria strănepoţilor. Fu vornicul Murgu, stolnicul Bilăe şi hatmanul Slăvilă. În cursul nopţii ei fugiră la turci. Cronicarul Urechea se încearcă a-i scuza, zicînd: „Se temeau să nu cază în primejdie”. Curios! Cronicarul trebuia să fi fost boier pentru a scuza pe alţi boieri cu atîta naivitate. 17. Cu toate dezavantajele sale, ba să mai fi fost altele şimai mari, Ioan-vodă fu nevoit de a grăbi cu orice preţ bătălia din următoarele cauze: 1. Pentru a preveni sosirea lui Adel-Ghirai cu tătarii. 2. Pentru a profita de prima ardoare a ostaşilor. 3. Pentru a curma calea dezerţiunii... 18. În faţa cetăţii Isakcia, din astă parte a Dunării, se lungeşte,perpendicular fluviului, lacul numit Cahul, ale cărui maluri despre răsărit, unde se petrece scena, prezintă un creştet rădicat, cu mai multe ramuri lăturale, formînd văi şi vîlcele, sau mai bine amfiteatruri închise fiecare prin cîte trei pereţi de pămînt. Mai înainte de a deveni celebră în analele romînilor, această localitate îşi cîştigase deja un nume istoric din timpii cei mai depărtaţi: ea se deprinsese a vedea catastrofe! Aci, undeva în apropiere, se afla într-o vreme un oraş dacic, dărîmat de macedonii lui Alexandru cel Mare în expediţiunea lor dincoace de Dunăre. Aci perşii lui Dariu Istasp trecură şi retrecură Istrul în nefericitul lor război cu nomazii sciţi. Aci, mai tîrziu, împăratul roman Valinte o păţise azardîndu-se contra goţilor. Aci, pînă astăzi, în prejmele satului Cartal, se dezgroapă în toţi anii din misterul ţărînei preţioase anticităţi grece şi latine, testamente ale unei lumi pierdute. 19. La dreapta moldovenilor se întindea în lungime lacul,lat de peste 2 000 de stînjeni şi fără vaduri; în centru terenul era foarte accidentat; la stînga se desfăşura un şes; la spate — o terasă naturală. Din partea turcilor lacul era la stînga; iară la dreapta şi în centrul terenului, formînd o ridicătură cam paralelă cu frontul moldovenilor, se pogora înapoi pînă la ţărmul Dunării. Armata noastră avea peste vreo cîteva mii de gloată sau recruţi; peste 20 000 de infanterie, peste 10 000 de cavalerie, peste 1 000 de cozaci, 80 obuziere şi 60 tunuri de cîmp de cele mici moldoveneşti, pe care le-am descris cu o altă ocaziune; adică peste tot pînă la 35 000 de oameni şi 140 piese de artilerie. Turcii erau peste 130 000 de oameni, cei mai mulţi, după obiceiul lor, cavalerie; şi 120 guri de foc. Fiecare moldovean căta a se lupta, el singur, cîte cu patru păgîni; dar Ioan-vodă, ca un general adevărat modern, îşi asigurase un mare avantagiu prin infanterie şi artilerie, mai ales avînd a face pe un cîmp unduios, precum sunt totdeauna ţărmii lacurilor. Pe lîngă astea, fiecare călăraş moldovenesc avea cîte un cal de rezervă, pentru a înlocui pe cel trudit sau ucis. Parcul abunda în arme: săgeţi pentru infanterie, pentru cavalerie suliţe... Acestea erau mijloacele respective ale ambelor armate. 20. Despre ordinea turcilr avem prea puţine indicii dupăcare să ne putem orienta. Istoricii o laudă: cu atît mai rău trebuia să fi fost pentru Ioan-vodă. Tot ce se ştie este că: 1. Linia lor de bătaie avea la aripa stîngă 20 000 deluptători. 2. Artileria nu se afla denaintea frontului, ci la dosul lui,după coline. 3. Armata avea multe linii, lungite, una după alta, pînă laţărmul Dunării. 4. Batalioanele şi escadroanele erau profunde... 21. Ordinea de bătaie a lui Ioan-vodă se poate desfăşuracu destulă claritate. În Romînia, ca şi în Franţa, armata naţională se împărţea în pîlcuri sau regimente cîte de 1 000 de oameni sub cîte un căpitan, subdivize în despărţiri cîte 500 de oameni, sub hodnogi, vatavi sau locotenenţi. Ioan-vodă conservă această diviziune, afară numai de cozaci, al căror număr nu se putea tăia decît cu cel mult în centurie; afară de gloată, care nu avea nici o organizaţiune regulată; şi afară de garda personală, o mică unitate excepţională. Pe această bază, principele îşi împărţi acum armata moldovenească proprie în 30 de regimente, 20 de infanterie şi 10 de cavalerie; căuta a da celei una mie de cozaci o aşa poziţiune, încît fiecare centurie a lor să aibă efectul unui regiment romînesc; iar gloata o lăsă a fi deocamdată numai spectatrice, călindu-se încet şi de departe, ca într-o şcoală, pentru ocaziuni viitoare, cu focul luptei. Formaţiunea tactică a acestor unităţi prezenta trei linii, compuse fiecare, în proporţiuni diferite, din cîte trei elemente separate: în centru stătea infanteria, la aripa stăngă — cavaleria, la aripa dreaptă — cozacii. Toate aceste elemente speciale erau prevăzute fiecare cu un element comun: artilerie. Prin cîteşitrele liniile treceau trei intervaluri de o lărgime egală: unul despărţind cavaleria de infanterie sau aripa stîngă în centru, un altul tăiînd infanteria sau centrul în două jumătăţi, un al treilea despărţind infanteria de cozaci sau centrul de aripa dreaptă. În intervalul din mijlocul infanteriei, înre prima şi secunda linie, stătea principele, încongiurat de garda personală, 500 voinici aleşi din toată armata. Acolo, la văzul oştii întregi, se înălţa steagul cel mare al ţării, cu capul unui zimbru înstelat pe de o parte şi o cruce pe revers. Compoziţiunea fiecărei linii diferea de celelalte două prin putere, fiind cu atît mai tare în toate cu cît mai mult se apropia de sfera acţiunii inamice: cei mai mulţi oameni şi cele mai multe tunuri se îndeseau în prima linie, linia secundă era mai puţină şi mai rară; proporţiunea mai scădea încă în linia a treia. Astfel: Prima linie număra 16 000 luptători, anume: 10 000 infanterie, 5 000 cavalerie, 500 cozaci şi 500 garda personală. Secunda linie număra ca la 9 300 luptători, anume: 6 000 infanterie, 3 000 cavalerie, 300 cozaci. A treia linie număra ca la 6 200 luptători, anume: 4 000 infanterie, 2 000 cavalerie, 200 cozaci. Prima linie avea 30 tunuri de cîmp, secunda — 18, a treia — 12. Dispoziţiunea precisă a celor 80 obuziere e necunoscută, fiind însă mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălţimea predomnitoare ce se ridică pe ţărmul lacului, la dreapta armatei moldovene, adică din partea cozacilr; iar rămăşiţa va fi fost distribuită, ca şi tunurile de cîmp, în calcul de cîte două pe regiment. Prima linie era menită a inaugura lupta; secunda trebuia să re-nceapă pe prima la caz de retragere sau s-o susţină la caz de debilitate: a treia forma rezervă. Această caracteristică a fiecărei linii îndeosebi implica luarea următoarelor măsuri necesare: 1. Prima linie fu dezvăluită în lungime, pentru a avea unfront egal frontului inamic. 2. Prima linie avea între regimente şi centurii intervalurifoarte mici, pentru a prezenta o rezistenţă compactă. 3. Liniile a doua şi a treia fură formate în coloane, pentru aputea păşi mai în ordine la ajutorul liniei precedinţi respective. 4. Secunda linie avea între regimente şi centurii intervalurimari, în care să se poată încadra la nevoie prima linie. 5. Linia a treia avea între regimente şi centurii intervaluri şi mai mari, în care să se poată încadra la nevoie prima şi secunda. 6. Distanţa dintre prima şi secunda era mică, pentru casprijinul să poată fi mai grabnic. 7. Distanţa dintre secunda şi a treia era mare, pentru apăstra rezerva intactă de lovirile proiectilelor vrăjmaşe pînă la momentul trebuinţei extreme. În fine, afară de cele trei linii de mai sus, mai era o a patra linie, suplimentară, îndată la spatele rezervei, în care se afla parcul, cai, muniţiuni etc., avînd la dos un lung brîu de coline, iar gloata la flancuri. 22. Această ordine primitivă de bătaie ni se pare a fi uncap d-operă de bun-simţ militar: nu era cu putinţă a profita mai bine de toate condiţiile terenului şi de marcata specialitate a diferitelor arme. În privinţa terenului: 1. Un lac apărînd într-un mod inaccesibil aripa dreaptă a oastei moldovene, Ioan-vodă, după un principiu foarte vechi în tactică, putu să-şi strămute toată cavaleria la aripa stîngă; unde, pe lîngă forţa-i numerică aglomerată, ea devenea groaznică iarăşi prin un alt avantagiu natural, preţios anume pentru acţiunea călărimii: şes. 2. La aripa dreaptă, asigurată prin poziţiunea locului şiprin o nălţime garnită de artilerie grea, Ioan-vodă crezu prea de ajuns a lăsa numai o mînă de cozaci, voinici devotaţi şi care, fiind călări sau pedeştri, după trebuinţă, lesne se acomodau cu tot felul de teren. 3. Ştiind că tătarii vor putea supraveni chiar în cursul bătăliei,lovindu-l din spate, Ioan-vodă şi-l acoperi prin căruţele parcului şi prin o ridicătură de teren, lăsînd, din necesitate, mai descoperită numai cavaleria din aripa stîngă, care însă, precum veţi vedea, era să aibă un rol mai important numai la începutul luptei. În privinţa armelor: 1. Ioan-vodă ştiu a se feri de o greşeală comună generaliloreuropeni din secolul XVI, şi chiar mai tîrziu lui Gustav Adolf, care toţi obicinuiau a amesteca armele la un loc, făcînd monstruoase batalioane ecvestro-pedestre; în armata eroului nostru, din contra, cavaleria stătea la o parte, infanteria la o parte, cozacii — un fel de dragoni — iarăşi la o parte. 2. Deşi în Europa nu se stinsese încă uzul feudal din evulmediu de a planta în centrul armatei cavaleria, în care servea mîndra nobilime şi pentru care mojica pedeştrime abia avea dreptul de a forma aripe; deşi o asemenea ordine se perpetuase, mai cu seamă la vecinii noştri unguri şi poloni; totuşi, Ioanvodă, ghicind prin geniul său toate misterele artei militare moderne, nu se sfii a aborda o cale de tot opusă obiceiului: el puse infanteria în centru şi cavaleria la aripe. 23. Studiind acum în chintesenţă întregul ordin de bătaieal armatei moldovene, lesne deducem următoarele trei puncturi principale: 1. Aripa dreaptă — cozacii — prin lac şi prin tunuri eratare în privinţa defensivă. 2. Aripa stîngă — cavaleria — prin şes şi prin număr eratare în privinţa ofensivă. 3. Centrul — infanteria — aşezat pe terenul accidentat celmai propriu pentru această armă era gata a susţine, ofensiv sau defensiv, pe oricare din aripele sale. 24. Mai nainte de a începe bătălia, Ioan-vodă mai urcă,pentru a doua oară, piscul de pe malul lacului şi văzu, astă dată, toată armata turcă ieşind în ordine din văi. Era o mulţime spăimîntătoare! Eroului tot însă nu-i venea a-şi închipui că l-a trădat pîrcalabul Ieremia Golia, acela căruia, — după sublima expresiune a lui Tacit, — el îi dase tot ce poate primi un supus! În loc de a aresta pe criminalul, el se mulţumi cu scuzele sale; în loc de a-i tăia capul, el îi lăsă cea mai importantă operaţiune a bătăliei. La Waterloo Napoleon cel Mare crezu pe Grouchy! 25. Buciumii începură a cînta. Răsună fiorul răcnet: „Ucide! ucide!”, rămas nouă, ca moştenire, de la vechii romani, care strigau în momentul atacului: „Feri! feri!” Planul lui Ioan-vodă, precum se putea judeca din însăşi dispoziţiunea armatei sale, în care una din aripele, acea stîngă, concentrase în sine toată forţa ofensivă, era de a începe bătălia în aşa-numita ordine oblică, ca Epaminonda la mantinea, Cesar la Farsale, Gustav Adolf la Leipzig, Bonaparte la Marengo. (26) Admirat deja în anticitate, acest gen de atac căpătănişte sufragie şi mai ponderoase şi se sancţionă prin nişte exemple şi mai strălucite în timpii moderni. Frederic cel Mare rezumă preţioasele avantaje ale ordinii oblice în următoarele cîteva cuvinte: 1. „Cu o oaste mică înfrîngi o oaste mare. 2. Loveşti pe duşmani din partea de unde însuţi te ştii a fimai tare. 3. Expui pericolului numai o porţiune din armată, restulconservîndu-se proaspăt”... Ar putea crede oricine cum că eroul prusian justifică aci anume motivele eroului romînesc! 27. Ioan-vodă comanda centrul.Swierczewski — dreapta. Stînga... pîrcălabul Ieremia Golia. 28. Precum văzurăm, această din urmă trebuia să înceapăatacul. Cele cinci regimente de cavalerie se aruncară asupra aripii drepte a turcilor. Învecinatele cinci regimente de infanterie se mişcară înainte pentru a sprijini lovirea, ameninţînd centrul inamicului. Dar vai! Ioan-vodă vede infanteria retrogradînd, iar cavaleria plecînd steagul, ridicînd cuşmele pe suliţe şi trecînd la duşmani. În capul acelei cavalerii, — o mai repetăm o dată, — fu mascatul pînă atunci trădător, care, după ce vînduse păgînului trecătoarea Dunării, se grăbea acum a cîştiga deplin preţul patricidului: fu pîrcălabul Ieremia Golia. 29. Secolul XVI fuse fecund în cruzimi: Sînt-Bartelemi,domnia lui Ivan cel Groaznic, furorile Incuiziţiunii îl împestriţează ca nişte pete de tigru. Varietăţile de pedepse, întrebuinţate atunci mai la toate popoarele Europei, îţi ridică părul, îţi încreţesc fruntea şi-ţi încheagă sîngele. Dar nu fu, nu este, nu poate fi nici o penalitate destul de crudă pentru a corespunde cu fapta unui vînzător de patrie! A împinge milioane de fraţi pentru secoli în abisul sclaviei este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure naţiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul şi se numesc generaţiuni. Crima este atît de monstruoasă, încît imaginaţiunea se refuză a-i inventa o pedeapsă analoagă: penalitatea cea mai potrivită ar fi de a da mizerabilului viaţa Jidovului Rătăcitor, pentru ca să auză şi să simţă în curs de o miriadă de ani necurmatele blăsteme ale posterităţii. Cain fusese sînt alăturea de pîrcălabul Ieremia Golia! 30. O descurajare generală cuprinse pe moldoveni.Numai Ioan-vodă conservă o frunte senină: el devenea cu atît mai mare cu cît mai mare devenea furtuna. Turcii aşezară pe trădători denaintea liniei lor de bătaie. „Iată vînzătorii noştri!” strigă Ioan-vodă, poruncind ca toate focurile, toate împuşcăturile, toate loviturile să fie aţintate spre acea parte. Mişeii pieriră pînă la unul; curagiul renăscu în piepturile celor credincioşi. Ioan-vodă înaintă cavaleria din secunda linie la locul celei trecute la duşmani, apropie cavaleria din rezervă, regulă din nou pedestrimea, restabili orînduiala în toate... 31. Folosindu-se de momentana teroare a infanterieimoldovene şi păşind pe cadavrele trădătorilor, turcii ne atacară acum în ordine conică, adică mişcîndu-se cu centrul lor asupra centrului nostru şi aţintindu-şi aripele. Ei sperau a rumpe armata romînă în două. Ioan-vodă era gata. Toate tunurile fiind deocamdată descărcate, el formă planul de a lua din coaste conul cel înaintat al păgînilor, poruncind cozacilor să-l lovească cu puştele din dreapta, pe cînd cavaleria cea re-nnoită din stînga îl strîngea cu suliţele, iar infanteria din centru ploua nouri de săgeţi. Turcii dederă jos. Retrăgîndu-se, intenţiuna lor era de a trage pe moldoveni asupra bateriilor ascunse după coline. Ei uitară că Ioan-vodă, fost amic al vizirului Mehmed-Socolli, cunoştea toate fineţile tacticii otomane. După o scurtă goană, moldovenii primiră ordinul de a reveni înapoi în şiruri strînse. Turcii nu puteau presupune că Ioan-vodă să le fi pregătit lor întocmai aceeaşi embuscadă în care ei nu reuşiră a-l ademeni pe dînsul. Aşadară, văzînd retragerea noastră, ei se aruncară din nou. Deodată, şirurile moldovenilor se desfăcură în laturi şi, demascînd artileria, fulgerară, ameţiră, alungară pe inamic. Două atacuri fură respinse. Neştiind ce să mai facă, turcii năvăliră pentru a treia oară, acum cu toată linia lor de bătaie, silindu-se a încongiura mica oaste romînească... 32. Zbor topoarele-aruncate, Zbîrnîi arcele-ncordate, Şi săgeţile uşoare Nourează mîndrul soare. Caii saltă şi nechează, Lupta urlă, se-ncleştează, Şi barbarii toţi grămadă Morţii crude se dau pradă! Zece cad, o sută mor, Sute vin în locul lor; Mii întregi se risipesc, Alte mii în loc sosesc! Dar viteazul cu-a sa pală Face drum pintre năvală, Şi pătrunde prin săgeţi, Că-i romîn cu şapte vieţi! În zadar hidra turbează, Trupu-i groaznic încordează, Geme, urlă şi crîşneşte, Şi-mpregiur se-ncolăceşte, Fiul Romei se aprinde, Hidra-n mîine-i o cuprinde, Ş-o sugrumă, şi o sfarmă, Ş-o învinge, şi o darmă...* 33. După un potop de sînge din îmbe părţile, turcii,respinşi pentru a treia oară, fură goniţi cu atîta înverşunare, încăt garnizoana otomană de la Isakcia, pe malul opus al Dunării, în mică depărtare de la cîmpul luptei, văzînd neregulata lor mişcare îndărăt, crezu bătălia de tot pierdută şi rupse la fugă. * Autor: Vasile Alecsandri. 34. Pentru înlesnirea memoriei, rezumăm aci, prin cîtevacuvinte, într-un mod plastic, tot mersul acţiunii în această primă fază a bătăliei, rămasă în avantagiul lui Ioan-vodă. Liniile duble semnifică armata inamică; acele simple pe ai noştri. 1. Aripa stîngă moldovenească, susţinută de jumătateacentrului, atacă aripa dreaptă a turcilor; 2. Centrul inamic, susţinut de ambele sale aripe, atacăcentrul moldovenilor; 3. Ambele aripe moldovene atacă din coaste centrulturcilor; 4. Ambele aripe turce atacă pe ambele moldovene; 5. Toată linia de bătaie a turcilor atacă pe acea a moldovenilor. 35. Apoi, analizînd în detaliu muvementul corpurilormoldovene pe cîmpul bătăliei, noi admirăm, mai ales, preciziunea şi apropozitul momentului cînd, după al doilea atac din partea turcilr, aripele noastre, precum arătarăm, îşi despicară şirurile, golind focul artileriei: o evoluţiune foarte grea în genere, iar mai cu seamă în retragerea unei cavalerii. Pînă atunci turcii se credeau oarecum numai ei singuri capabili de a opera această artistică mişcare, pentu care se exercitau în specie din timpii cei mai depărtaţi, socotind-o ca pe unul din principalele resoarte ale propriei lor tactice, prin care cîştigaseră mai multe victorii strălucite asupra creştinilor, între altele pe acea de la Mohacs. Văzurăţi cum că moldovenii lui Ioan-vodă îi întrecură pînă şi în această privinţă! 36. După ultimul atac şi dezordinata respingere a păgînului,să fi avut eroul nostru o călărime proaspătă, adică să nu-l fi părăsit la începutul bătăliei, prin trădara pîrcălabului Ieremia Golia, cele mai alese cinci regimente de cavalerie, victoria era completă. O dată întorşi la fugă, turcii trebuiau goniţi fără un minut de zăbavă: linia lor de bătaie, alungată şi tot lovită cu furie, s-ar fi răsturnat peste celelalte linii, deja descurageate; iar neputinţa de a scăpa peste Dunăre ar fi topit într-o clipă toată armata, prin fierul romînilor şi prin undele fluviului. Dar lipsit de floarea şi cea mai mare parte a cavaleriei sale, mica rămăşiţă fiind stoarsă de oboseală, ce oare putea face marele erou al Molodvei? 37. Şi, cu toate astea, oricare va fi de aci înainte rezultatulfinal al bătăliei, analele militare trebuie să admire cu entuziasm pe acela care, înfruntînd o armată de trei ori mai numeroasă, fiind în trei rînduri vîndut, după ce susţinuse trei atacuri teribile, tot încă părea a fi el învingător. 38. Obosiţi de crîncena luptă, turcii se opriră; moldoveniise puseră la repaos din dosul tunurilor. „Şi aşa stînd şi privind unii la alţii — zice cronicarul Urechea — a dat o ploaie mare de a muiat praful cel de puşcă, de unde aveau moldovenii nădejde de ajutor“. Precum văzurăm, numai prin inafanterie şi, mai ales, prin artilerie Ioan-vodă întrecea pe turci, contrabalanţînd grozava disproporţiune a forţei numerice. Infanteria era ostenită; artileria fu abimată. Elementele se uniră cu trădătorii! 39. Ploaia domolind praful, şi împrăştiind fumul ce s-aufost rădicat de sub picioarele luptătorilor, cai şi oameni, şi din detunetele artileriei, turcii se încredinţară acum limpede de toată puţinătatea armatei lui Ioan-vodă. La aripa dreaptă, ei văzură o adevărată miniatură; numai vreo cîteva sute de cozaci, pe care îi apăraseră pînă atunci formidabile bătălii, dar în urma ploaiei nu-i mai apăra nimica. Astfel, cei 20 000 de turci care formau aripa stîngă a păgînilor se grăbiră a se azvîrli cu toată furia siguranţei asupra vitejilor aliaţi ai lui Ioan-vodă. Contra acestei inundaţiuni de braţe stăteau peste tot 300 de cozaci: 900 căzuseră morţi mai nainte în cursul bătăliei. Erau 70 de turci pe un singur cozac. 40. Spre culmea fatalităţii, soseşte în acelaşi moment AdelGhirai cu 100 000 de tătari, realizîndu-se nenorocirea pentru a cării înlăturare Ioan-vodă pripise a da bătălia cu o oră mai nainte. Pe cînd aripa dreaptă a armatei turce năvăleşte din faţă asupra restului cavaleriei noastre din stînga, tătarii trec terasa din dosul moldovenilor şi lovesc dindărăt. Nu aveam în totul nici 5 000 de călăraşi, care, puşi între două focuri, simţiră acum o sută de braţe rădicate asupra fiecărui cap! 41. Cozacii aveau puşte, se sprijineau de o parte de ţărmullacului, de cealaltă de infanterie, şi erau atacaţi numai din faţă: ei rezistară contra aripii stîngi a păgînilor. Cavaleria moldovenească, lipsită de armă de foc, avînd o coastă descoperită şi fiind atacată totodată din faţă şi din dos, de tătari şi de aripa dreaptă a turcilor, nu era chip a rămîne pe loc. 42. Infanteria se conservă pînă acum din trei cauze: 1. prin poziţiunea-i centrală, care nu permitea inamiculuia o distruge mai nainte de a fi nimicit aripele; 2. prin parcul ce-i acoperea dosul, apărînd-o de năvalatătărimii; 3. prin naturala-i stabilitate în comparaţiune cu esenţialamobilitate a unei cavalerii. 43. Gloata scăpă furişîndu-se printre căruţe. 44. Rămas numai cu infanteria, cozacii şi gloata; pierzînd o aripă întreagă; părăsindu-l orice speranţă, orice posibilitate de victorie, ce oare mai putea întreprinde Ioan-vodă? În acest moment i se arătă la lumină toată mărimea de suflet. El ar fi putut să-şi scape propria sa viaţă. Străvestit într-o haină ţărănească, încălecînd pe un mîndru cursier domnesc, nimic nu era mai lesne decît a ieşi pe din dosul armatei, a ocoli lacul Cahulului în direcţiunea Prutului, pe unde nu pătrunseră încă inamicii, a trece în Moldova şi a fugi d-aci în Polonia, recurgînd acolo la ospitalitatea lui Laski sau a principelui Ostrogski. Cine ştie dacă, în cursul timpului, el nu se va fi reconciliat cu Poarta otomană? Cine ştie dacă nu va fi adus din Polonia, ca Lăpuşneanul sau ca Despota, o nouă armată, cu care să-şi recucerească ţara... Ei bine! aceste impulsuri egoistice, deşi au putut străbate în pieptul unui Pompei sau Carol XII, totuşi, nu-şi găsiră loc în sublimul cuget al lui Ioan-vodă. A scăpa rămăşiţele armatei moldovene, fără a se gîndi un minut la sine însuşi, sau dacă nu, apoi cel puţin a pieri cu glorie dempreună cu iubita patrie... numai una din aceste două putea alege restrănepotul mumei lui Ştefan cel Mare, care învăţa pe fiii săi că paserea în cuibul său piere! 45. Tătarii, împinşi de nenfrînata lor lăcomie, purceseră îngoană după împrăştiata cavalerie, compusă din boieri şi boiernaşi, adică, mai bine zicînd, din blăni de samur, din săbii cu pietre scumpe, din lanţuri de aur. Această capitală imprudenţă eliberînd deocamdată spatele armatei moldovene, Ioan-vodă — minte limpede în împregiurări turburi — se grăbi a profita de greşeala vrăjmaşului. El descalecă de pe cal, pedestreşte pe cozaci, grupează gloata cu infanteria şi, strigînd eroicele resturi ale oştirii sale: „Fraţilor! cază capul meu unde vor cădea capetele voastre!”, face un atac atît de furibund, încît apucă de la turci artileria lor, o strică pentru ca să nu le mai poată servi şi-i lasă înlemniţi de ameţeală şi uimiţi de admiraţiune! Cu propriile sale mîini, în furia acelui moment suprem, el trase din mijlocul păgînilor un tun de cele mari: atît de colosală era puterea fizică a acestui Ercule romîn. Apoi formînd o compactă, nestrăbătută coloană, moldovenii se retraseră pînă la apropiatul munte, pe vîrful căruia fumegau ruinele satului Roşcanii, ars cu cîteva minute mai nainte de către urdiile tătare. 46. Ultimul atac, mai nainte de a se retrage, ca şi toatecelelalte manevre ale acestei memorabile bătălii, este un strălucit testimoniu de ştiinţă militară. Mult mai în urmă, ilustrul Montecuculli zise: „Cată să ataci pe duşmani cu o violenţă extraordinară mai cu seamă atunci cînd voieşti a te retrage.” Plecaţi dară fruntea denaintea lui Ioan-vodă, care înţelesese aceasta la 1574, în momentul cel mai desperat al unei bătălii deja pierdute, nu denaintea lui Montecuculli, care rumega cu un secol mai tîrziu în liniştea cabinetului! 47. Din aproape 35 000 de oaste, eroul rămase abia cu 7 000. Cel puţin 20 000 de romîni au căzut într-o jumătate de zi, apărîndu-şi cele trei idoluri, pe care le recomandase odată marele Ştefan în instrucţiunile sale militare: Crucea, Ţara şi Steagul! 48. Scriind aceste rînduri în singurătatea nopţii, cîndmisterul naturii şi tăcerea oamenilor duc imaginaţiunea departe, departe — la ceea ce nu mai este sau ceea ce nu este încă, uitînd prezentul şi confundînd într-o rază trecutul şi viitorul — mă cutremură bătaia inimii, mă arde focul capului, mă furnică prin sînge fluvii de forţă, mă electrizează o şoaptă ce vine nu ştiu de unde, din mine sau din afară: „mare e Romînul!” Dar deodată se aude trosnetul unei birje zdrobind pavelele stradei; mă arunc la fereastră; luna întinde o melancolică lumină; un june cu mănuşi albe, cu geam la ochi, cu havana în gură, se întoarce palid de oboseală după o petrecere nocturnă... 49. Aşezîndu-se printre dărămături, Ioan-vodă ocoli cuşanţuri platoul muntelui; puse în faţa inamicului, în giurul aşa-numitei „creste militare” (crête militaire), adică pe linia cea mai înălţată a pogorîşului, pe cei mai buni arcaşi şi puşcaşi; îi întări prin o secundă linie; şi, în fine, formă o rezervă, pentru a susţine la caz de trebuinţă puncturile cele mai ameninţate. Cu apropierea nopţii turcii şi tătarii, unii revenind din zăpăceală,ceilalţi din goană după fugărita cavalerie, blocară noua tabără a lui Ioan-vodă. Războialele franceze în Algeria probează pînă astăzi cît de greu este a ataca o înălţime chiar lipsită de fortificaţiuni şi apărată de un mic număr de beduini; cu cît dară mai tare era poziţiunea moldovenilor, plantaţi pe un munte şănţuit, grupaţi în număr de mai multe mii de cei mai bravi şi unind avantajele înălţimii cu nişte avantaje nu mai puţin preţioase ale ruinelor: „atacul unui sat costă prea mulţi oameni”, zicea Frederic cel Mare. Mai adăugaţi că Ioan-vodă, în ultimul său atac, stricase o mare parte din artileria turcă; iar cîte tunuri le mai rămîneau bune, toate îşi pierdeau în zadar gloanţele printre zigzagurile ruinelor, fără a nimeri pe moldoveni, pe cînd aceştia, din contra, ţintind dintr-ascuns şi în linişte, trimiteau păgînilor cu fiecare descărcătură un singur mesagiu de moarte. 50. Istoricii acuză pe Ioan-vodă de a-şi fi ales o poziţiunefără apă şi de a nu fi luat nici o măsură pentru a şi-o procura prin mijloace artificiale. Acuzaţiunea e bazată pe necunoştinţa localităţii: 1. În tot cuprinsul Bugeacului apa e aproape tot atît derară ca şi în centrul Africii. 2. Căutînd izvoare pe vărful unui munte, trebuia săpatpămîntul pînă la o adîncime foarte mare. 3. Chiar reuşind în asemenea azardoasă şi grea operaţiune, o fîntînă n-ar fi ajuns pentru îndestularea a 7 000 de oameni... 51. În curs de trei zile şi trei nopţi Ioan-vodă respinse toateatacurile a 200 000 de păgîni. Lipsiţi de o picătură de apă, moldovenii aşteptau venirea nopţii pentru a întinde petice de pînză deasupra ierburilor: ei îşi ungeau buzele cu rouă! Adesea cu Ioan-vodă în frunte, o seamă ieşeau din şanţuri, se repezeau cu turbare asupra celor mai expuse posturi inamice, tăiau, măcelăreau, doborau toate dinaintea lor, şi apoi, crunţi de sînge, se întorceau cu mulţumirea lui Ugolino din infernul lui Dante cînd roade capul vrăjmaşului său Ruggieri! 52. În cursul acelor trei zile şi trei nopţi, demne de timpullui Oraţiu Cocles, Ioan-vodă, să se fi gîndit el cît de puţin la propria-i siguranţă, scăpa. Vorbind turceşte ca un turc, el putea trece în crepuscula serii chiar prin mijlocul păgînilr, precum deja făcuse odată Ţepeş. Dar toate demonstră că eroul nostru, groază numai pentru păgîni, pentru ciocoi, pentru călugări, îşi iubea ţara mai mult decît pe sine însuşi. 53. În a patra zi turcii încep a parlamenta.Ioan-vodă arată celor trimişi tăria poziţiunii sale şi numărul vitejilor ce-i mai rămîn. „Precum vedeţi, — le zice el, — sunt în stare de a mai susţinea lupta.” Apoi le propune următoarele trei condiţiuni: 1. Mîna duşmanilor să nu se atingă de ostaşii moldoveni,care să fie liberi a merge pe la casele lor, fără a fi prigoniţi vreodată pentru trecut de către viitorul domn al Moldovei. 2. Cozacii să fie lăsaţi a se întoarce la ţara lor. 3. Însuşi principele să fie trimis, viu şi nevătămat, d-adreptul la sultanul Selim... 54. Păgînii primiră tractatul. Condiţiunile fură jurate de şapte ori de către beglerbeiul Ahmed-paşa şi de şapte ori de către Petru cel Şchiop, devenit în fine în realitate domn al Moldovei. Ahmed-paşa le jură de şapte ori pe cartea lui Mahomed. Petru cel Şchiop le jură de şapte ori pe cartea lui Crist... 55. Cu lacrimi în ochi, fără a putea vorbi de emoţiune,Ioan-vodă se despărţi de credincioşii săi tovarăşi. Cozacilor, oameni străini, veniţi a servi pentru plată, el le lăsă toate sculele ce avea lîngî sine. Moldovenilor, fraţi ai săi, care se luptau pentru libertatea patriei, le lăsă suvenirul de a le fi fost un mare domn şi vaga speranţă de întoarcere a sa la domnie... Eroul era convins că va reuşi prin profunda-i diplomaţie a recîştiga graţiile sultanului Selim, precum altădată, tot într-o asemenea situaţiune, Petru Rareş, numai prin bărbăteasca-i elocvenţă, reuşise a îmblînzi mînia sultanului Suleiman. Oamenii mari nu desperă nici chiar pe insula Elba! Pînă atunci — adio! Cozacii plîngeau; moldovenii nu puteau plînge: excesul durerii seca izvorul plînsului. 56. Capitulaţiunea de la Roşcani aminteşte o altă, încheiatătot cu turcii, nu mai departe decît cu vreo trei ani mai nainte, pe cînd însuşi Ioan-vodă petrecea încă în Constantinopole. După o eroică apărare a cetăţii Famagusta la Chipru, comandantul Bragadino, redus nu prin arme, ci prin foamete, impusese păgînilor condiţiunea de a permite garnizoanei o liberă retragere. Seraskirul turc iscălise fără greutate, şi tot fără greutate se grăbi a-şi călca iscălitura: după deşertarea cetăţii, viteazul Bragadino şi floarea juneţii veneţiene pieriră în torturi. Cunoscînd dară perfidia otomană, Ioan-vodă nu se mulţumi cu o simplă iscălitură a paşalelor: el ceru şi dobîndi, ca garanţie, un septuplu jurămînt, mahometan şi creştin, din partea lui Ahmed-paşa şi din acea a lui Petru cel Şchiop, de la inamic şi de la rival... Ei bine, prin aceasta tractatul deveni el oare mai sacru? 57. Povestirăm trădarea, să povestim sperjuriul. 58. Pe lîngă persoana lui Petru cel Şchiop, pentru a-l instalacu firman — o inovaţiune nepilduită pînă atunci în Moldova — se afla capigibaşi sau prim-uşierul Porţii otomane, un personagiu deja important, dar care mai în urmă ajunse şi mai sus, vizir, ginere şi cumnat al sultanilor... Era Scipione Cigala, dintr-o familie aristocratică neapolitană, renegat sub numele de Djigala-zade: un june moale, desfrînat, nestatornic, mîncăcios, beţiv... dar cu atît şi mai puternic la curtea unui sultan ca Selim II. Cînd Ioan-vodă intră în cortul beglerbeiului, Ahmed-paşa era încongiurat de ieniceri, agale, bei, sangiaci, care toţi se îmbulzeau să vază pe teribilul erou de la Jilişte, Brăila, Lăpuşna, Bender... Seraskirul începînd cu mustrări, Ioan-vodă îi răspunse cu toată demnitatea unui principe că, pe baza capitulaţiunilor sale, el nu are a da seamă decît numai cînd îl va fi întrebat însuşi sultanul. Mîndria viteazului înfioră pe musulmani; dar grandoarea-i se părea a fi înlănţuit braţele lor: ei se uitau nedumeriţi unul la altul, îndemnîndu-se care de care a da prima lovitură, şi nimine nu cuteza... trebuia un apostat; trebuia un om îndobitocit prin excesul banchetelor şi un dobitoc ameţit prin furia opiului: trebuia un mosntru pentru a face un asemenea pas contra onoarei şi contra jurămîntului. Acel monstru fu căpigibaşi Djigala-zade. 59. Munteanul Petru cel Şchiop aduse armele păgînilor asupra eroului Moldovei. Italianul Scipione Cigala îi înfipse cuţitul în inimă. Un muntean, un italian, un moldovean. Se sfîşiau fraţii: rîdea otomanul, zîmbea neamţul, se pregătea a rînji muscalul. 60. Cînd gigantul fu căzut sub perfidul pumnar alneapolitanului Cigala, ienicerii, îmbărbătaţi prin iniţiativă, se azvîrliră asupra victimei, tăiară majestosul cap ce-i speria mai deunăzi pînă şi-n taina visurilor şi-l înălţară pe o suliţă. Apoi temîndu-se, poate, ca un al doilea cap să nu răsară cumva pe desfiguratul corp, ei legară trunchiul martirului de coadele a două cămile, care, gonite în direcţiuni opuse, îl rupseră în hidoase fragmente. 61. După ce finitul spectacolului le răcise minţile, păgîniinu putură a nu recunoaşte propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. Crezînd că virtutea lui Ioan-vodă îşi va fi avut izvorul în oasele din care fusese ţesut şi în sîngele ce-i circulase prin vine, ei îşi împărţiră între sine, ca moaşte, fărmăturile acelor oase şi-şi înfruntară săbiile în acel sînge, rugîndu-se lui Allah ca să le dea şi lor tuturor inima principelui romîn! Călăii purtau pizma jertfei lor. 62. Căt timp a trăit Ioan-vodă, turcii, boierii şi călugăriinu-l sufereau deopotrivă. După ce murise, inamicii străini se arătară mai generoşi decît inamicii casnici. Pe cînd ienicerii se puseră a adora rămăşiţele viteazului, ciocoii cei cu işlice şi cu comanace crezură sosit momentul de a-şi bate în fine joc de acela denaintea căruia ei nu îndrăzneau pînă atunce să ridice ochii de la pămînt. Pentru a-i răpi chiar gloria postumă, ei răspîndeau acum în popor odioasa anecdotă cum că în momentul cînd îl rumpeau cămilele Ioan-vodă să fi zis: „Ah! caută că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, iar caznă ca aceasta n-am ştiut să fac!” Dar cine oare să fi putut rosti această barbară şi atroce glumă: capul cel lipsit de trunchi? sau trunchiul cel lipsit de cap? Nu pentru prima şi nu pentru ultima oară o neputincioasă ură inventa absurdităţi! 63. Cronicarul Urechea — o mai ziserăm deja nu o dată —este un echo al partitului aristocratic. Aşadar, el nu numai profanează prin satiră ultimele divine momente ale lui Ioan-vodă, ci încă se încearcă a scuza mîrşava trădare naţională a pîrcălabului Ieremia Golia. Cînd vine vorba de vînzarea trecătorii Dunării, analistulcocon declamă cu un aer de criminală inocinţă: „Cu greu este celor puţini a opri pe cei mulţi şi celor slabi pe cei tari; căci trecînd întîi puştele cu ieniceri şi cu pedestrimea să apere vasele, aci şi toată alaltă oaste turcească a sosit, unde văzînd Ieremia pîrcălabul că nu-i poate opri, s-a întors...” Cînd ajunge la defecţiunea celor cinci regimente de cavalerie, el se fereşte măcar de a menţiona numele pîrcălabului Ieremia Golia, alunecînd numai în treacăt următoarea frază obscură şi diminutivă: „La începutul războiului zic că o seamă de moldoveni să se fi închinat la turci”... Înşişi cronicarei otomani sunt mai romîni! 64. După măcelul de la Roşcani, Petru Şchiopul se grăbi atrimite caimacam la Iaşi, ca să-i păzească tronul, pe unul din mizerabilii vînzători ai lui Ioan-vodă, stolnicul Bilăe, înălţat acum la demnitatea de mare vornic al Ţării de Jos, ocupată pînă atunci de bravul Dumbravă. 65. Nu numai vitejii de la Cahul, nu numai „fraţii de cruce”ai lui Ioan-vodă, dezarmaţi prin jurămînt şi măcelăriţi prin sperjuri, avură soarta de a pieri, ca tălharii cei osîndiţi la moarte, fără a se putea apăra; nu! nu numai pe ţărmii Cahulului şi pe ruinele Roşcanilor curse cel mai pur sînge şi căzură cele mai nobile capete ale Moldovei; nu! „S-au pornit tătarii în pradă peste toată ţara — zice cronica — cît n-a fost niciodată mai mare pustietate decît atunce; că pre toţi i-au cuprins pe la casele lor fără grijă, unde pînă astăzi între Prut şi între Nistru de atunce a rămas pustietate, de nu s-a mai împlut de oameni...” Petru cel Şchiop, în fruntea urdiilor păgîne, privea cu o sacrilegă nepăsare cum inamicii romînilor şi ai Crucii îi aşterneau pînă la Iaşi o cale domnească de purpură din sînge şi arcuri triumfale din capetele moldovenilor. 66. Moartea lui Ioan-vodă fu semnal de piere pentru treiminiştri, credincioşi pînă în fine luceafărului libertăţii naţionale: Vintilă-vodă, Vornicul Dumbravă, Episcopul Isaia Rădăuţeanul. 67. Fostul principe muntenesc, alungat dimpreună cu frate-său Petru cel Şchiop, expedi acum o armată turcă să cuprinză Bucureştiul. Deşi Vintilă-vodă nu avea lîngă sine decît pe viteazul vornic Dumbravă cu o mînă de moldoveni, totuşi, lupta, încinsă pe cîmpia unde este astăzi Radu-vodă, fu atît de cruntă, încît învingătorul crezu de cuviinţă a-i eterniza memoria, zidind o biserică pe locul bătăliei şi înfiinţînd o serbare anuală, rămasă pînă astăzi sub numele de „Moşi”. O victorie, o biserică, o serbare care ne aduc aminte de ruşinea discordiilor romîme! 68. Vornicul Dumbravă reuşise a scăpa în Transilvania, avînd nobleţe de a căuta refugiu la generozitatea unui inamic ale cărui oşti se luptară contra moldovenilor în bătălia de la Jilişte. Un erou muntean fu trimis pentru a cere moartea unui erou moldovean: Ivaşco Golescu mijloci extradiţiunea vornicului Dumbravă. Ce infamie, ce timpuri, o, Doamne! Călcînd acele legi, care prin sublimul lor meritară ca oamenii să le numească divine, Ştefan Batori, beiul transilvan, dede pe Dumbravă, legat la mîini şi la picioare, în dispoziţiunea ambasadorului muntenesc. Sosind la Bucureşti, demnul tovarăş al lui Ioan-vodă fu descapitat. 69. Vlădică Isaia Rădăuţeanul nu întîrzie a fi scos dinscaunul episcopal de către Petru cel Şchiop; de atunci încoace numele său, ilustrat un moment prin negociaţiuni diplomatice cu Polonia şi cu Moscovia, dispare pentru totdeauna din analele ţării... 70. Nu putem trece cu tăcerea, în acest dureos martirologiu,pe bravul Swierczewski. Fără a fi fost romîn, el merită să-l punem şi pe el în numărul sînţilor: epitet ce poporul nostru îl dedea în vechime nu ipocriziei ascetice, ci numai apărătorilor ţării. După bătălia de la Cahul, Swierczewski nu mai apare pe scena istoriei: product al geniului lui Ioan-vodă, el se stinse o dată cu creatorul său... 71. Cellalt cozac, marinarul Pokotilo, învingătorul de laAkkerman, după ce se văzuse în imposibilitate de a apăra el singur trecerea Dunării contra colosalei armate otomane, lăsă portul Galaţiului, unde se ţinuse în embuscadă, şi... nu-i găsim urme în istorie! 72. Mai pieri atunci, pieri fără de veste, o fiinţă gingaşă,de care n-am vorbit nimic în tot cursul acestei tragedii, pline de caractere sau prea mari, sau prea mici, dar numai bărbăteşti: îi rezervam pateticul finalului. Era o femeie care iubea atît de mult pe Ioan-vodă, încît îl întovărăşea în toate bătăliile sale, dempreună cu un prunc de ţîţă... Nu vă mîndriţi, romîncelor: era o străină, o săsoaică, un blond şi melancolic căpşor german din Transilvania. În focul ultimei lupte, cuprinsă de acel presimţîmînt profetic ce însoţeşte totdeauna un amor profund şi pur, — fie acel amor pentru un bărbat, pentru o patrie sau pentru însuşi Dumnezeu! — „ea nu lăsa pe Ioan-vodă — zice cronica ţării — să stea întreoastea cea călăreaţă, temîndu-se să nu-l viclenească boierii!” Cîzînd prizonieră, văduvă a fericirii sale, condusă în robie la Constantinopole, ea se evaporează din istorie, după expresiunea poetului: Ca o fantasmă dragă, ce-n vise lungi şi rele, Trecînd printre morminte, şopteşte: am trăit!...* Sugarul său, născut aşa zicînd pe un cîmp de bătălie, crescu în haremul unui paşă. Peste dăuăzeci şi cinci de ani, Turcia, sigură că natura părinţilor degenerase cu desăvîrşire în această rămurea transplantată a unui neam eroic, îl trimise domn în Ţara Romînească. El domni ceva peste un an, nu făcu nimic şi abia figurează în cronice sub porecla de „cel Surd”. În adevăr surd, surd la vocea măreţei sale origini: fiu desnaturat al unui tată erou şi al unei mame eroine, mai purtînd spre deriziune numele strămoşesc al marelui Ştefan! Bruma sclaviei ucide în rădăcină chiar florile cele mai alese. 73. De la amorul nelegitim, dar pasionat şi poetic al juneigermane, să trecem la călduţa proză a căsătoriei lui Ioanvodă cu fata marelui boier Lupea Huru. Văzurăm că doamna, dempreună cu fiu-său Petru, declarat prin votul ţării moştean al tronului moldovenesc, refugise contra neliniştii războiului la marginea Poloniei, după murii formidabilului Hotin. Însuşi socrul princiar comanda cetatea, ca unul ce avea un interes personal în mîntuirea fiicei sale şi a coronatului său nepoţel. Familia celor mai însemnaţi boieri cautară siguranţa lor pe lîngă familia domnească. Ajungînd ştirea despre calamitatea de la Cahul, ei cu toţii trecură Nistrul, ducînd cu sine tezaurul princiar, însoţiţi de 200 nobili poloni, care se grăbiră a forma o frumoasă escortă * Autor: Dimitrie Bolintineanu. în giurul nefericitelor romînce, şi familia domnească se retrase la moşia unui magnat, vechi amic al lui Ioan-vodă. În zadar Turcia ceruse în mai multe rînduri extradiţiunea fugarilor, mai ales a principesei cu copilul şi cu bogăţiile lui Ioan-vodă: ospitalierul magnat, credincios suvenirului amiciei, respinse toate stăruinţele Porţii otomane şi chiar ale regelui polon, pînă ce, în fine, fiind ameninţat, el se căsători cu văduva eroului moldovenesc, şi numai aşa o putu scăpa de robia păgînă. Doamna Moldovei deveni soţia lui Cristof Strus. Pe lîngă prestigiul său de mîntuitor, noul bărbat al văduvei lui Ioan-vodă avea o calitate ce-l făcea demn de o asemenea însoţire: el se trăgia dintr-o familie atît de eroică, încît în Polonia devenise proverbial că fiecare Strus moare pe cîmpul bătăliei. Douăzeci şi patru din acest neam pieriră în lupte cu păgînii. Peste treizeci de ani, fiastrul lui Cristof Strus, eredele lui Ioan-vodă, strîngînd o mînă de cozaci, năvăli în Moldova ca să cuprinză tronul părintesc, pe cînd domnul Aron-vodă se afla atunci dus la Constantinopole: după o domnie de două luni, neputînd să reziste unor forţe centuple, el fu silit a se întoarce în Polonia, fu arestat şi trimis în exiliu la fortăreaţa Marienburg. Prin un azard curios, tot acolo în exiliu şi-a fost petrecut juneţea un strămoş şi omonim al său, faimosul Petru Rareş. 74. Aşa finiră cele două femei şi cei doi fii ai lui Ioan-vodă. 75. Voind a încheia acest registru mortuar, îmi tremură mîna, ca şi cînd prin descrierea crimelor aş resimţi eu, în locul ucigaşilor, remuşcările conştiinţei! Puţin în urma bătăliei de la Cahul, un străin vizită Bucureştiul. Pe poarta palatului domnesc el văzu expuse două domneşti capete. Unul, de curînd secerat, conserva încă ceva sufletesc, asemenea undei de care atingîndu-se în zbor aripa unei păsări întipărise în ea pentru o clipă o vagă mişcare. Cellalt, cosit de demult şi adus de departe, livid, fix, speria prin un aer de ironie mortală, nu din astă lume, ci din nişte sfere superioare: teribila expresiune a capetelor moarte de pînzele lui Caravaggio! Acele două infernale trofeuri erau capul lui Vintilă-vodă, domnul Ţării Munteneşti, şi capul lui Ioan cel Cumplit, domnul Moldovei... Fraţi pînă la moarte, fraţi după moarte: adevăratul simbol de unire! V DUPĂ EL... Tak stróny lutni od tengiergo ciosu Zabrzmia i penkna: zmieszanemi dzwienki Zdaja sie glosic poczatek piosenki, Ale jèj konca nikt sie nie spodziewa. Astfel coardele alăutei, lovite prea tare, răsună şi plesnesc: confuzul son se pare a promite abia începutul cîntecului, dar nimene nu se mai aşteaptă a-i auzi sfîrşitul... MICKIEWICZ, Konrad Wallenrod 1. Era anul 1577: trei ani de la pieirea lui Ioan-vodă. Pe tronul Moldovei, după ce şi-l cumpărase cu un tribut îndoit şi cu pîraie de sînge romînesc, domnea în linişte, ca într-un cimitir, Petru cel Şchiop, încungiurat de ciocoi, care îl numeau „matcă fără ac”, şi de călugări, care îi admirau cunoştinţele în astronomie şi în muzică. Ţăranii nu aveau ce mînca. Visteria era seacă. Ienicerii, care formau garda princiară, erau stăpîni prin oraşe şi prin sate. Deodată soseşte un curier: cozacii se pregătesc a trece Nistrul, avînd în fruntea lor pe un frate al lui Ioan-vodă... 2. Mult poate un nume! La Roma era de ajuns ca un Commod sau un Eliogabal să se numească Antonin pentru ca pe dată tot imperiul să-i aclame cu entuziasm, aducîndu-şi aminte de fericiţii timpi sub Antonin cel Piu şi sub Marc-Aureliu Antonin! În ochii francezilor, unul din cele mai mari merite ale lui Napoleon III fu calitatea sa de nepot al lui Napoleon I. Judecaţi dară de impresiunea produsă asupra moldovenilor prin vestea venirii unui frate al neuitatului martir de la Cahul! 3. Pretendintele era fiul armencei, mumei lui Ioan-vodă;însă fiu din un alt tată, un tată nedomn şi chiar neromîn. Dacă boierii şi călugării imputau ca o crimă originea armenească numai maternă a lui Ioan-vodă, apoi cu cît mai pronunţată cată să fi fost aversiunea lor pentru acest frate, nu fiu domnesc, armean şi de pe tată şi de pe mumă! Prima aşezare a armenilor în Moldova fuse anterioară descălecării aşa-numitului Dragoş-vodă; dar în curs de trei secoli de emigraţiune mica lor colonie nu ştiu a se întruni cu romînii; ea rămase diferită prin religiune, prin limbă, prin obiceiuri, prin ocupaţiuni, prin încuscriri. Din această cauză, moldovenii priveau totdeauna cu un dispreţ suprem pe laborioşii armeni, acufundaţi cu totul în negoţul lor, numindu-i păgîni, şi bisericii lor zicîndu-i capişte. Ei bine! un armean, un paria al societăţii moldovene fu primit acum cu braţele deschise, numai pentru că avusese aceeaşi mumă cu nemuritorul erou al Romîniei! 4. Carabied Serbega — aşa-i era numele armenesc — ecunoscut în cronicele noastre sub porecla de Ioan Creţul, după caracterul părului, iar în analele cozace sub acea de Ivan Potcoavă, fiindcă frîngea între degete potcoava de cal. Nalt, bine făcut, avînd o forţă extraordinară, brav pînă la temeritate, acest domn, adevărat frate cu Ioan-vodă, fugind în urma catastrofei de la Cahul, îşi găsise un refugiu peste Nistru. Antipatiile sale şi ale cozacilor erau comune: îi însufleţea deopotrivă acelaşi simţ de răzbunare contra păgînilor. Aşadară, în curînd Potcoavă îşi cîştigă un renume teribil care răsuna pînă-n fundul Moscoviei şi pînă la haremurile Stambulului; vitejiile sale contra turcilor din Bugeac şi a tătarilor din Crîm îl făcură groaza mahometanilor şi „Roland” al poeziei slavo-orientale! Născut şi crescut în Moldova, frate al unui mare domn moldovenesc, el se scîrbea de numele de armean şi se fălea cu acela de romîn, pe temei că e romîn oricine voieşte şi simte romîneşte: la anticii noştri străbuni doi împăraţi din cei mai eminenţi, Traian şi Alexandru Sever, a fost unul — barbar din Spania, cellalt — barbar din Siria... Astfel, gloria personală a lui Potcoavă măgulea amorul propriu naţional al moldovenilor, care îşi atribuiau şi aveau cuvînt de a-şi atribui loruşi cu mîndrie victoriile înstrăinatului viteaz, şi figura lui apărea cu atît mai mare cu cît mai mult o exagera faima depărtării şi cu cît mai mică se vedea de aproape carecatura domneascî a lui Petru cel Şchiop... 5. După fatala bătălie de la Cahul reuşise a scăpa în patriecăpitanul cozacesc Kopycki, păstrînd în inimă un devotament postum şi religios pentru memoria lui Ioan-vodă. Tot atunci se retrăsese peste Nistru, de frica persecuţiunii lui Petru cel Şchiop, fostul pîrcălab de Roman, Ţopa; îşi cumpărase o bucată de pămînt la hotarul Moldovei; se însurase cu o femeie cozacă şi, privind cu dor de pe ţărmul fluviului la părăsita ţară, gemea după un trecut, oftă după un viitor. Aceşti doi, Kopycki şi Ţopa, întreprinseră acum a da lui Potcoavă coroana frăţîne-su lui Ioan-vodă, veştejită de trei ani pe fruntea unui trîndav cirac al Porţii otomane. Pe de o parte, ei îşi formară un puternic partit în interiorul ţării, pentre vechile slugi ale glorioasei domnii trecute; pe de altă parte, prin bani şi promisiuni, adunară cîteva centurii de cozaci; în fine, arătînd lui Potcoavă scrisorile moldovenilor, care îi propuneau cu stăruinţă tronul fratern, îl îndemnară a profita de ocaziune. 6. Aflînd despre mişcarea periculosului rival, Petru celŞchiop începu a-şi organiza armata, rugînd totodată pe comandanţii poloni de pe la fruntariile Moldovei ca să oprească cozăcimea de a călca tractatul de pace dintre Polonia şi Imperiul otoman. Potcoavă, Kopycki şi Ţopa, neavînd încă sub arme mai mult de 300 de voinici, crezură de cuviinţă a mai amîna întreprinderea pînă la un moment mai oportun, se retraseră de la hotarul Moldovei şi se împrăştiară cu scop de a recruta mai multe forţe: Kopycki merse la cetatea Bar, Ţopa la oraşul Breslaw, însuşi Potcoavă se aşeză în tîrguşorul cozacesc Nemirov. În acest interval, guvernul polon, strîmtorat de cererile unui ceauş turcesc venit din partea lui Petru cel Şchiop, se văzu silit a aresta pe turburători: un căpitan fu expedit la Nemirov cu trei escadroane pentru a pune mîna pe Potcoavă. Viteazul avea pe lîngă sine numai 50 de cozaci pedeştri cu puşte; dar în pieptul său bătea inima unui frate al lui Ioanvodă: el nu se înfricoşă a ieşi în cîmp întru întîmpinarea unui detaşament de şase ori mai numeros, înfruntînd Polonia în mijlocul Poloniei. Pentru a putea intra în Nemirov, căpitanul polon trebuia să treacă un rîuleţ; Potcoavă se puse în cale-i, vîrîndu-se cu ai săi în apă pînă la brîu, cu puşte aţintate. Renumele adversarului şi tăria poziţiunii ce-şi alesese speriară pe trimisul regal: el se retrase cu cele trei escadroane fără a fi slobozit un singur foc; Potcavă se întoarse liniştit în tîrguşor. Dar orizontul său se posomorîse: el nu mai putea rămînea în Polonia. În acest moment hatmanul cozăcesc Şah îi propuse serviciele sale, care, unite cu ale lui Ţopa şi Kopycki, se ridicau în totul pînă la o mie de ostaşi de frunte. Nu era timp de a se mai gîndi. Tobele răsunară: Potcoavă trecu Nistrul, lăsînd la spate răzbunarea guvernului polon şi privind în faţă armata lui Petru cel Şchiop... 7. Invaziunea cozacilor în Moldova se operă prin judeţulSoroca. Poporaţiunea acestui district, o amestecătură de romîni cu tătarii pecenegi din secolul XIII şi cu o colonie de genovezi din secolul XIV, se distingea prin spiritul său războinic. Aşezaţi la hotarul ţării, ei ştiau totdeauna a-l apăra cu pieptul lor, cînd contra polonilor, cînd contra tătarilor: abia se arăta inamicul pe sacrul ţărm al Nistrului, în clipă sorocenii se strîngeau grămadă, îl răspingeau şi-l goneau adesea chiar dencolo de fluviu. Înşişi cozacii o păţiseră nu o dată, şi o păţiseră foarte rău, cu hînsarii, — aşa se numea brava miliţie districtuală, cmandată de pîrcălabul Sorocei. Prin urmare, să fi fost iubit sau, cel puţin, să fi fost respectat Petru cel Şchiop, Potcoavă cu o mie de aventurieri cu greu străbătea prin războinicele maluri ale Nistrului. Dar sorocenii, ca şi toată ţara, urînd şi dispreţuind pe necapabilul lor domn, cozacii fură primiţi ca nişte amici, Potcoavă — ca un mîntuitor... „Acolo mulţi i s-au închinat”, zice cronicarul Urechea. 8. Apropiindu-se de Iaşi, eroul nostru fu oprit de armata luiPetru cel Şchiop, care puse în prima-i linie 500 de turci, dîndu-le ordinul de a trage dentîi din tunuri şi apoi a se arunca în atac cu armă albă. Dar Potcoavă moştenise o scînteie din acel geniu militar care caracteriza într-un grad suprem pe răposatul Ioan-vodă, făcîndu-l să prevază şi să preîntîmpine toate planurile inamicilor. Înţelegînd gîndul lui Petru cel Şchiop, el porunci cozacilor a se culca jos la pămînt, pînă ce gloanţele tunurilor vor trece deasupra capetelor. Atunci, sărind pe neaşteptate în picioare, ei descărcară în turci toate puştile: trei sute otomani căzură morţi. Petru cel Şchiop crezu totul pierdut şi rupse la fugă. Victorie, goană, măcel... 9. Moldovenii nu luară de loc parte la bătălie. Toată acţiunea se petrecuse numai între cei 500 turci din prima linie şi cozaci. Dindată ce otomanii fură bătuţi, oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Şchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea mai denainte. 10. Prin o singură victorie Potcoavă luă acel tron pe carePetru cel Şchiop nu-l putuse lua cu toată armata turcă-maghiară-munteană decît cu ajutorul celei mai mîrşave trădări, după trei luni de o luptă necurmată, unde fusese bătut şi tot bătut în zece rînduri; acel tron, pe care încă mai nainte Ioan-vodă el însuşi l-a fost luat de la Bogdan-vodă fără a vărsa o picătură de sînge. În această cronologie se cuprinde o profundă lecţiune filozofică, la care cată să se gîndească mult, foarte mult toţi domnii de pe faţa pămîntului: tronurile se dobîndesc lesne şi se pierd cu greu de către acei ce-i vrea ţara, se dobîndesc cu greu şi se pierd lesne de către acei ce ţara nu-i vrea. Aşa fu, aşa este, aşa va fi totdeauna. 11. Intrînd în Iaşi, Potcoavă fu coronat sub memorabilulnume de Ioan-vodă. Dar domnia-i fu atît de scurtă, încît nu e chip a ne pronunţa asupra capacităţii administrative şi diplomatice a acestui mare ostaş. Prima-i grijă fu de a trimite ambasadori la Constantinopole, ca să cerce de nu cumva vor reuşi a-i scoate învestitura domnească. Apoi eliberă de prin închisori gloate de prizonieri creştini, căzuţi în trecut la mîna păgînilor şi păziţi în capitala Moldovei, sub prevegherea temnicerului turcesc — Petru cel Şchiop. În fine, numi boieri: Ţopa deveni mare vornic al Ţării-de-Jos, Kopycki — pîrcălab la Hotin, Şah — hatman... 12. Nu trecu mult timp, şi eternul nostru fugar, Petru cel Şchiop, reveni cu o puternică armată de munteni, tătari din Bugeac, turci din Dobrogea, adunaţi prin firmanul imperial al lui Amurat III... uitasem a spune că sultanul Selim II nu mai era; el murise de beţie în anul morţii celei vitejeşti a lui Ioanvodă. Mai mulţi moldoveni, — moldoveni, vai! de felul pîrcălabului Ieremia Golia, — se adauseră către oastea păgînă, ridicată ea singură la o cifră denaintea cărei ar fi tremurat oricine afară de Potcoavă. Fidel sistemului fratern, acesta nu aştepta a fi atacat acasă, ci, cu mulţi-puţini cîţi avu lîngă sine, ieşi cu semeţie el însuşi drept contra inamicului, ajuns deja în prejmele Iaşului. 13. Răposatul Bălcescu analiză bătălia de la satul Docolinaîn următoarele cîteva cuvinte, pline de acea limpeziciune critică care distingea pe nemuritorul nostru istoric: „La 1578 vedem pe Petru cel Şchiop a întrebuinţa aceeaşi tactică ce vestitul catarginez Annibal întrebuinţă în bătălia de la Zama. În lipsă de elefanţi, însă, el puse în fruntea liniei sale de bătălie cirezi de vaci şi herghelii de cai, pentru ca să calce pedestrimea lui Potcoavă. Lui i se prileji aceeaşi nenorocire ce întîmpină vestitul biruitor de la Canne: căci cozacii, stînd pe loc şi lăsînd să se apropie oştirea lui Petru-vodă, deodată sloboziră focurile într-însa. Atunci, acea herghelie de cai şi cireadă de boi spăimîntîndu-se, se întoarse înapoi, şi, năvălind peste oastea lui Petru-vodă, o puse în neorînduială. Cozacii se folosiră d-această împregiurare, o izbiră deodată d-a dreapta şi d-a stînga, şi lesne o învinseră“. 14. Ciudat lucru! Petru cel Şchiop, carele ştia bine elineşte, citise pe Polybiu numai pentru a imita greşelile lui Annibal, dînd astfel lui Potcoavă o frumoasă ocaziune de a birui întocmai ca marele Scipion. Natura, nu lectura face adevăraţii generali, care sunt şi ei poeţi, adesea poeţi sublimi prin varietatea şi mărimea ideilor, prin frumuseţea şi armonia formei, prin uşurinţa concepţiunii, prin efectul finalului, prin darul de a imrpoviza. 15. După victoria de la Docolina, Poarta otomană se sperie,întocmai ca şi cînd ar fi văzut înviînd din morţi pe teribilul Ioan-vodă: noi ordini fură expedite la munteni, la transilvani, la tătari şi la beglerbeiul Rumeliei, ca să intre cu toţii în Moldova, reaşezînd pe tron pe Petru cel Şchiop. 16. Caracterul lui Potcoavă prezintă un tip de cavalerism din evul mediu; dispreţ pentru foloase materiale, amor furios de renume. Cu o mînă de oameni, el arătă lumii că ştie să-şi cucerească o purpură. Cu o mînă de oameni, el arătă lumii că ştie a învinge o hidră. De patru ani în luptă necurmată cu păgînii, el nu fu bătut niciodată... Ei bine! decăt să-şi rişte o reputaţiune, cîştigată prin un şir de vitejii minunate, el preferi acuma, după o lună de domnie şi după două victorii strălucite, să renunţe de bună voie la coroana fraternă, pierzînd tronul, dar conservînd gloria. Pe cînd Petru cel Şchiop fuge cu ruşine şi cu desperare de pe cîmpul Docolinei, Potcoavă adună divanul ţării şi-i declară, cu demnitatea unui învingător, că el „nu voieşte a mai domni”. Apoi ia cu sine cele 14 tunuri, cucerite în bătălia de lîngă Iaşi şi pe care le socotea cu tot dreptul ca un netăgăduit trofeu personal, şi se retrage în linişte peste Nistru. 17. Prin capriciul azardului, guvernul polon însărcină cuarestarea lui Potcoavă tocmai pe generalul Mielecki, acela care, dacă vă mai aduceţi aminte, se încercase cu cinci ani mai nainte a restabili pe tron pe Bogdan-vodă şi fuse alungat de pe teritoriul Moldovei de către vornicul Dumbravă. Mielecki cunoscuse pe Ioan-vodă, auzise de Potcoavă, şi, păţit o dată de la unul din fraţi, se temea a nu mai păţi o a doua oară şi de la cellalt: astfel, deşi avea la dispoziţiune-i toate forţele armate ale regatului contra unui singur om, totuşi, el crezu mai demn a birui prin trădare. Amăgit cu promisiuni de iertare şi chiar de răsplată pentru măreţele sale fapte contra vrăjmaşilor numelui creştin, Potcoavă se dede el însuşi, cu toată artileria şi cu toate tezaurele sale, în ghearele perfidiei: fu ferecat la mîini şi la picioare şi aruncat în temniţă. 18. Cozacii şi moldovenii fură cuprinşi de indignaţiune;dar o resimţiră mai cu seamă Kopycki şi Ţopa, în care o nestinsă iubire pentru familia lui Ioan-vodă se unea cu o ură mortală contra lui Petru Şchiopul. Hatmanul Şah şi de astă dată se înţelese cu dînşii. Potcoavă avea un frate bun, mai mic de ani, numit Alexandru; ca şi dînsul, armean prin sînge şi romîn prin cuget; ca şi dînsul, refugit peste Nistru, ca şi dînsul, semănînd la caracter cu neuitatul Ioan-vodă. „În lipsa potcoavei avem o talpă!” strigară cozacii, aducînd în Moldova pe noul pretendinte. Petru cel Şchiop rămase fidel principiilor sale; el fugi sprinten mai nainte de a fi văzut faţa inamicului. Alexandru-vodă intră în Iaşi şi primi coroana ţării. 19. Această domnie, ca şi a lui Potcoavă, ţinu abia o lună. Noul principe nu avuse încă timpul de a-şi organiza o armată, cînd iată o puternică oaste turcă, transilvană şi muntenească cotropeşte ţara. Alexandru-vodă, cu vreo cîţiva cozaci, se închide în palatul domnesc, decis a susţine un asediu. 20. Pentru un Ioan-vodă fu de ajuns o zi, o noapte, să ia ocetate ca Brăila sau ca Benderul. Petru cel Şchiop pierdu un şir de zile şi nopţi fără a putea reduce o casă! „A bătut pregiur curtea din cîşlegi pînă la meazi-părăsimi”, zice cronica ţării. Lipsit de praf de puşcă şi de proviziuni, Alexandru-vodă tot însă nu capitulă. Ieşind cu ai săi din palat, el străbătu în întunericul nopţii prin posturile armatei inamice şi fugi în direcţiunea lacului care scaldă o coastă a capitalei. Aci însă îl ajunseră gonaşii. După o luptă furioasă, puiul de erou fu prins şi — oroare! — deja pe jumătate mort din rănile primite în bătălie, el expiră în ţeapă. 21. Aproape de locul bătăii, Petru cel Şchiop zidi monastireaGalata, precum frate-său, domnul muntenesc zidise adiniori o biserică pe locul bătăliei cu vornicul Dumbravă. Şi biserica unuia, şi monastirea celuilalt încăpură amîndouă în grifele a nişte greci, îmbrăcaţi în haine de călugări. Iată cine trăgea foloase din sinuciderile romînilor. 22. Dar pe cînd Alexandru-vodă moare în Iaşi din mînaunui călău turcesc, ce oare va fi făcînd groaznicul Potcoavă, pe care îl lăsarăm în fundul unei puşcării? Va muri şi el, nu vă îndoiţi; va muri şi el tot din mîna unui călău turcesc: căci aşa fu scris în cartea destinului pentru cîteşitrei fraţi, legaţi prin sînge, prin eroism şi prin martiriu! 23. Enric de Valois de demult nu mai domnea în Polonia. Chiar în anul pierii lui Ioan-vodă el fugi dintr-un regat ce nu-l meritase, alergînd la tronul Franţei, rămas vacant şi pe care urcîndu-se dovedi în curînd şi acolo că nu merita nici pe acela. După ce polonii îşi aleseră rege, iarăşi şi iarăşi din îndemnul Turciei, pe Ştefan Batori... acel bei transilvan, care dintîi trimisese oşti contra lui Ioan-vodă şi apoi extrădase muntenilor pe vornicul Dumbravă. 24. Cu cîteva zile mai nainte de oribila pieire a luiAlexandru-vodă, regele polon primi de la sultan următoarea epistolă, reprodusă aci după original: „Etern-victoriosul fiu al lui Selim-han, nepot al lui Suleimanhan, Amurat-han. Lăudatule între cei mai aleşi monarhi creştini! cîrmaciule popoarelor lui Isus! tu, carele tîrîi după tine poalele generozităţii şi ale veneraţiunii! maiestosule şi respectabilule stăpîn al ţărilor polone! rege Ştefan Batori, a cărui viaţă dea Allah să se sfîrşească pe calea cea dreaptă! Pe dată ce această scrisoare imperială va ajunge la mîinile tale, ia aminte ceea ce urmează. Nu e mult timp de cînd un turburător al ordinii publice, punîndu-se în capul unei monstruoase adunăturii de cozaci din Mankerman, din Czerkas, din Kanev şi din Braslav, dentîi cucerise Moldova şi apoi, după mii de pustiiri şi deorînduieli, se întoarse înapoi în regatul său. Deşi mai în urmă hatmanul tău reuşi a pune mîna pe cei vinovaţi, totuşi, grăbindu-se a merge întru întîmpinarea persoanei tale, el se mulţumi a-i distribui sub pază prin felurite casteluri, o dată cu turburătorul cel de frunte. Aflînd noi toate astea, chiar cînd ne pregăteam a cere cu stăruinţă extradiţiunea capului invaziunii, viu sau mort, iată că tocmai atunci, spre mai marea noastră mirare, primim ştiri de la legitimul bei moldovenesc şi de la prea onorabilul Daudbei, sanjac de la Silistria, cum că un alt nemernic, ce se zice a fi frate cu acela de mai nainte, năvăli acum cu vreo 2 000 de puşcaşi cozaci călări şi pedeştri, tăiînd şi arzînd toată ţara Moldovei şi ameninţînd însăşi capitala Iaşii. Ştii bine că din timpii respectabililor şi onrabililor străbuni ai noştri, — ale căror morminte Allah să le încunune cu o lumină eternă! — şi pînă-n ziua de astăzi, ambele noastre popoare, păzind strict condiţiunile păcii, considerau totdeauna tractatul ce ne leagă a fi un izvor de putere şi o temelie de prosperitate pentru fiecare din ele. Dar acum, cînd un hoţ netrebnic, ieşind din hotarele Poloniei în fruntea unei bande de vagabonzi şi tîlhari, cutează a inrumpe în Moldova, ţară atîrnată de posesiunile noastre cele de Dumnezeu ferite, cînd el o pustieşte în mii şi mii de moduri şi apoi se întoarce înapoi în hotarele Poloniei, fără a găsi acolo pedeapsa crimelor sale, oare unele ca acestea nu sunt ele o vederată călcare a tractului nostru de pace? Mai apoi, cînd hatmanul tău, punînd mîna pe turburătorul cel dentîi, îl lăsă în linişte, fără a ni-l trimite nouă la fericita noastră Poartă, viu sau mort, oare toţi vagabonzii şi toţi trîntorii din Polonia nu sunt ei încurageaţi a crede cum că nişte asemenea hoţii şi amestecături nu numai nu vor fi pedepsite, ci încă, din contra, răsplătite şi susţinute? În adevăr, nepăsarea şi moleciunea din parte-ţi sunt singura cauză atît a cutezării primului turburător, precum iarăşi a invaziunii celui de al doilea! Adu-ţi aminte că numai prin înalta noastră protecţiune urcîndu-te pe tronul regal, tu însuţi ne promiteai nouă un nemărginit devotament intereselor noastre: oare evenimentele astea din urmă, întîmplate sub regimul tău şi prin neglijenţa ta, oare ele să fie realizarea acelor promisiuni ale tale? Aşadară, îndată ce atingerea acestei epistole îţi va onora mîinile, prudenţa ta şi spiritul amiciei ce ne uneşte cer deopotrivă ca să nu întîrzii a trimite la fericita noastră Poartă, viu sau mort, pe turburătorul Moldovei, care se adăpostise în hotarele Poloniei şi se află pînă acum în a ta dispoziţiune. În cît priveşte pe secundul turburător, apoi ţi se cade neapărat şi nezăbovit a te pune tu însuţi în capul oştilor tale, cu care, dacă poţi, prinde-l şi-l pedepseşte cu toţi ai săi: iar dacă alţi inamici exteriori sau debilitatea forţelor tale sau vreo altă împiedicare te va fi oprind de la aceasta, atunci fă-ne cunoscută nouă slăbiciunea-ţi, şi noi înşine îţi vom trimite în ajutor nenumărate armate. Pe de altă parte, întîmplîndu-se cumva că povăţuitorul acestor nemernici să scape din mîinile oştirilor noastre şi să fugă în Polonia, apoi vei fi dator în orice chip a-l prinde şi a ni-l expedi nouă viu sau mort. Căci îţi declarăm ţie că nimic nu te va putea scuza înaintea noastră la caz de nu ne vei trimite viu sau mort pe capul primei tulburări sau de vei protege orişicum pe turburătorul ăst de al doilea: atunci pacea noastră internaţională fiind săpată în cele mai profunde ale sale fundamente, războiul va sfîşia fericirea şi binele popoarelor! Prin urmare, îţi mai recomandăm încă o dată de a nu cruţa şi a nu amîna nici unul din mijloacele cîte se pot închipui prin energie şi prin înţelepciune pentru ca să conservi binefacerile păcii şi ale legăturilr de vecinătate de care se bucură ambele noastre ţări. Scris în ultimele zile ale sacrei lune Zil-hidjde, în anul hegirei nouă sute optzeci şi cinci, în capitala Constantinopole.” 25. Reproduserăm textual această curioasă epistolă, sau,mai bine zis, această semeaţă poruncă, pentru a arăta deplin gradul de înjosorîre vasală la care ajunse mîndra Polonie faţă cu Poarta otomană, prin stupiditatea unui Enric de Valois şi prin slugărnicia unui Ştefan Batori. 26. Soarta grăbise finitul lui Alexandru-vodă, fărăparticiparea regelui polon. Dar Potcoavă rămînea: aşadară fostul persecutor al lui Ioanvodă şi al vornicului Dumbravă tot încă mai avea în rezervă o ocaziune de a-şi demonstra acum, ca rege polon, zel şi supunere la ordinele lui Amurat III, precum şi le demonstrase altădată, ca bei transilvan, la ordinele lui Selim II. 27. Scena ce o vom descrie se petrecu în Leopole, secularacapitală a Galiţiei, respectată sub toate dominaţiunile: ruteană, polonă, austriacă. Acest oraş se afla totdeauna în cea mai strînsă legătură cu Moldova şi chiar cu Ţara Romînească. Cînd amic, cînd neamic, istoria lui adesea se confundă cu istoria romînă, în cît timp avuse şi el o istorie a sa, şi noi o istorie a noastră. Aliată cu Alexandru cel Bun şi cu Mircea cel Mare, comuna Leopolii se bucura în secolii XIV şi XV de nişte imense prerogative comerciale în tot cuprinsul Romîniei, de la Nistru şi pînă la Severin. Apoi Ştefan cel Mare, în războiul cu polonii, ajunse cu fier şi sabie pînă sub murii acestei capitale, pustiind într-un mod înfricoşat toate satele dimpregiur şi chiar mahalalele, şi se zice — noi nu ne pronunţăm — se zice că în jaful palatului unui magnat galiţian ar fi găsit acolo cea mai veche cronică moldovenească, descoperită — zice-se — în anii trecuţi sub numele de Cronica lui Huru. De aci înainte Bogdan cel Chior, păşind în urmele tătîni-său, veni şi el cu o puternică armată a brava zidurile Leopolii şi se întoarse încărcat de pradă. Ca antic şi unic depozit al mărfurilor moldovene în Polonia, acest oraş se umpluse în cursul timpului de neguţători romîni, din care unii, ajutaţi dintîi de Alexandru Lăpuşneanul, cel mai bigot dintre tirani, fundară aice, pe la mijlocul secolului XVI, o frumoasă biserică de rit oriental, cunoscută pînă astăzi sub numele de „biserica moldovenească“. 28. În 1578 petrecea din întîmplare în Leopole un italiandin Florenţa, numit Filip Talducci. El lăsă în manuscript o naraţiune, păstrată pînă astăzi în Arhivul Mediceu, şi pe care o traduceam aici din literă în literă, precum în tribunaluri se înregistrează fără nici o schimbare depunerile unui martor ocular. 29. „Plecînd din Varşavia, regele poruncise a închide în castelul Rawa, în provincia Masovia, sub cea mai aspră pază, pe fostul domn moldovenesc Potcoavă. Mai în urmă dede ordin a-l strămuta la Leopole, unde venise un ceauş turcesc, nu cu alt scop, precum ştia toată lumea, ci numai pentru a cere capul lui Potcoavă. Tot cu aceeaşi ţintă sosi şi un ambasador din partea lui Petru cel Şchiop, aducînd regelui peşkeş 50 boi, 4 buţi de tămîioasă, 2 buţi din lămîi sărate de cele mici şi un frumos armăsar. Pe aci luni dimineaţa, în 16 a lui iuniu, regele se depărtă pe două zile din oraş, sub pretext de vînîtoare, după ce mai întîi poruncise ca toată poliţia să stea sub arme, precum şi garda regală, iar porţile oraşului să fie închise. Ceauşul turcesc fuse îndemnat a ieşi din Leopole atît pentru a se feri de pericol personal, cum şi pentru a se masca ruşinea vasalităţii guvernului în privinţa Turciei. Toate aceste măsuri fură ocazionate prin neobicinuitul concurs de oameni armaţi, veniţi la Leopole sub cuvînt de a onora prezinţa regelui, dar în realitate, precum se vorbea, mai ales pentru a asista pe Potcoavă. După plecarea regală şi regularea celor poruncite, ceva mai înainte de ameazi, principele prizonier fu adus pe piaţă, fără ca să-l ţină cineva, căci îşi ceruse această singură graţie, după ce îi fusese anunţată sentinţa de moarte. Scena răsună de zgomotul oamenilor şi de vuietul tobelor. Potcoavă trecu de două ori d-a lungul pieţei, netezindu-şi barba şi privind la public fără cel mai mic semn de frică; apoi rugă să-l asculte şi, făcîndu-se tăcere, rosti poloneşte următoarele cuvinte: „Domnilor leşi! merg la moarte nu ştiu pentru ce, căci nu-mi aduc aminte să mă fi învrednicit prin faptele mele de un asemenea sfîrşit. Ştiu atîta, că totdeauna m-am bătut bărbăteşte şi vitejeşte împotriva duşmanilor numelui creştinesc, lucrînd numai pentru binele şi folosul ţării mele, cu hotărîre de a-i fi ca un zid pentru ca păgînii să nu poată trece Dunărea. Dumnezeu ştie de ce nu putui izbuti în această dorinţă; pricina cea de căpitenie este trădătorul care prin înşelăciune mă aduse în starea în care mă aflu. Dar bun e Dumnezeu! şi cîinele cel vînzător curînd îşi va primi plata pentru nevinovatul meu sînge. Atîta ştiu; ba mai ştiu încă, mai ştiu că trebuie să mor acuma din mîna acestui călău creştin — arătă la acela — căci acestuia îi porunci aşa craiul vostru, iar craiului vostru aşa îi porunci stăpînul său turcul, cîinele de păgîn! Mie unuia puţin îmi pasă de viaţa mea; dar ţineţi minte că peste puţin timp vă aşteaptă şi pe voi înşivă aceeaşi soartă; de cîte ori va vrea cîinele de păgîn, capetele şi averile voastre, ba şi capetele şi averile crailor voştri vor fi trimise la Ţarigrad!” 30. Ne întrerupem aci, neputînd a nu ne întrerupe. Ultimele cuvinte din energicul discurs al lui Potcoavă erau nu numai o prorocie, ci chiar un fel de a doua vedere; căci aproape în acelaşi moment în care fură rostite, un nobil polon, amic personal al lui Ştefan Batori, fiind trimis din parte-i în Tucia pentru a cumpăra cai orientali, fu ucis din porunca sultanului, şi banii săi încăpură în tezaurul otoman. Aflînd mai în urmă această flagrantă călcare a dreptului ginţilor, începutul realizării predicţiunii lui Potcoavă, Polonia pufni de mînie şi... tăcu! Revenim la naraţiunea lui Talducci. 31. „Apoi, după o scurtă pauză, arătînd la opt oameni ce-lînsoţeau, Potcoavă zise: „Aceşti slujbaşi şi tovarăşi ai mei fiind tot atît de ispravă ca şi mine însumi, oameni cinstiţi şi vrednici prin nişte slujbe făcute crăiei-voastre; aşadară, vă rog ca, după moartea mea, nu numai să nu fie bîntuiţi, ci încă dimpotrivă răsplătiţi după vrednicia lor.” Apoi adaose: „Vă mai rog ca pe acest om lipsit de cinste — arătă la călău — carele nu e vrednic a se atinge de trupul meu cît timp sunt viu, să nu-l lăsaţi a mă pîngări cu mîna-i nici după moarte; ci îngăduiţi această sarcină oamenilor mei, care numai pentru astă de pe urmă slujbă mă însoţiră pînă aice.” De aci tăcu. Tot poporul plîngea; mai cu seamă plîngeau o mulţime de ostaşi, veniţi la Leopole numai pentru Potcoavă, dar pe care marea forţă de rezistenţă din partea guvernului îi împiedica de a scăpa pe erou. Pe feţele lor se citeau durerile sufleteşti. Unul din ei, — se zice că după rugămintea lui însuşi Potcoavă, — îl abordă cu o mare cupă de vin. Principele îi mulţumi, luă cupa, o deşertă fără a răsufla şi, uitîndu-se în ochii aceluia ce-i dase, îi zise, după obicei, că bea pentru sănătatea lui şi a tuturor tovarăşilor lui. Apoi iară trecu de două ori de-a lungul piaţei şi, în ajunul momentului fatal, zărind o legătură de paie pe care trebuia să îngenunche, strigă cu indignaţiune: „O, Doamne! oare să nu fiu vrednic de a îngenunchea pe ceva mai bun decît asta!” Şi, adresîndu-se către oamenii săi, le zise: „Aduceţi covorul ce-mi mai rămase din lucrurile mele!” Cînd tapetul fu adus, Potcoavă se puse în genunchi cu demnitate, recită rugăciunea, făcu cruce după modul grecesc şi închise ochii, în aşteptarea lovirii mortale; dar cînd simţi că gîdele nu se mişcă, se întoarse către el cu întrebarea: „Ce mai stai?” Călăul răspunse: „Stăpîne! mai întîi haina trebuie aşezată astfel încît să nu mă împiedece.” „Bine, bine”, zise principele. Atunci el singur îşi aşeză haina, invocă numele lui Dumnezeu, şi, poruncind călăului să-şi împlinească datoria, muri cu liniştea cea mai senină. Unul din oamenii guvernului, voind a arăta că totul e sfîrşit, ridică de trei ori în sus, în spectacol, destruncheatul cap al eroului. În acest moment din toate gurile izbucni un singur ţipăt de durere. Indignaţiunea poporului fu atît de mare, încît garda regală apucă puştele, temîndu-se de o revoltă...” 32. Capul lui Potcoavă fu al doilea cap princiar din Moldovarostoglit pe piaţa Leopolii din mîna unui gîde, într-un scurt interval de 14 ani. În 1564 fuse descapitat tot acolo, din ordinea regelui Sigismund-August, Ştefan-vodă Tomşa, fugit denaintea lui Alexandru Lăpuşneanul: testamentul său şi un petic de catifea din mantaua domnească se păstrează pînă astăzi în capitala Galiţiei. Dar între Ştefan Tomşa şi Potcoavă, între Sigismund-Au-gust şi Batori, între anul 1564 şi anul 1578 este un abis de diferenţă. Ştefan Tomşa, în domnia sa cea de cîteva luni, făcea paradă de o antipatie febrilă contra Poloniei, mergînd cu extravaganţa-i pînă la aceea încît pe neguţitorii din Galiţia, abătuţi din întîmplare la Suceava, poruncea armaşilor să-i înece în rău. Descapitînd pe un asemenea vrăjmaş al numelui polon, regele Sigismund-August executa o răzbunare naţională. Batori avu el oare vreo umbră de scuză măcelărind pe Potcoavă? 33. Archiescop catolic al Leopolii era pe atunci, sau cuvreo cinci ani mai tîrziu, învăţatul Solikowski, carele ne lăsă o interesantă istorie a timpului său. Deşi inamic declarat al ortodoxilor şi, prin urmare, al tuturor romînilor, totuşi, el nu se sfieşte a mărturisi în gura mare o profundă indignaţiune în privinţa morţii lui Potcoavă. „Aproape toţi cetăţenii — zise el — plînseră pieirea acestui viteaz moldovean; şi nu puţin pierdu regele chiar în stima popoarelor străine...“ Atare testimoniu este de o greutate extremă. 34. Depus într-un cosciug împodobit cu cununi de trandafiri, cadavrul lui Potcoavă fu înmormîntat în biserica cea romînească... Despre Kopycki nu se mai aude nimica; Ţopa abia peste cincisprezece ani cutează a se întoarce în Moldova; Şah se călugări şi muri într-o monăstire. 35. Petru cel Şchiop, afară de o scurtă întrerumpere, îşiconservă letargica domnie pînă la anul 1591. Atunci începu a creşte în graţiile Porţii otomane, refugit la Constantinopole, un frate mai mic al acelui Vintilă, care a fost împărţit în bine şi în rău toată soarta lui Ioan-vodă; era faimosul Mihai, cunoscut dentîi sub titlul de mare ban, apoi sub porecla domnească de „cel Viteaz”. Şi ca fiu al lui Petraşcu cel Bun, şi ca frate al nenorocitului Vintilă-vodă, urînd cu înverşunare tot neamul lui Petru cel Şchiop, acest nou personagiu nu contenea a-l săpa mereu în opiniunea Turciei, pînă ce, în fine, reuşi a se face să se numească un alt domn în Moldova. Aflîndu-se în starea în care pusese altă dată pe nemuritorul Ioan-vodă, Petru cel Şchiop avu el oare inima de a imita pe predecesorul său? Chemă oare la arme pe toţi fiii ţării? Stete oare în fruntea vitejilor? Zbură să apere cu pieptul hotarele Moldovei? Umplu lumea de fala izbînzilor sale şi pe păgîni de teroare?... Nu; el îşi strînse catrafusele şi plecă în Germania! Suflet slab şi minte mică, om născut nu pentru grandoarea purpurii, ci pentru a se supune orbeşte astăzi la ordinele turcului, mîini la şoaptele jezuiţilor — pe care el cel dentîi se încercase a-i introduce chiar în Moldova — acest principe tîrîtor muri peste puţin timp în exil, devenind catolic şi tocmai atunci cînd mergea la Roma să sărute papucul papei! Aci apune secolul lui Ioan cel Cumplit şi răsare secolul lui Mihai cel Viteaz; două sărbători romîne atît de înrudite, încît istoricii cei vechi, care descriseră pe una din ele, credeau de datorie a descrie tot ei şi pe cealaltă geamănă. EPILOG Aşa, drumaşul serei în cîmp vrînd să se culce, E fericit cînd pleacă p-o floare fruntea sa... BOLINTINEANU 1. Pînă acum Ioan-vodă jucă un rol secundar în analeleromîne şi formă o lipsă în istoria universală. 2. Nu vorbim nimic despre periodul cel aventuros al vieţiisale, sau de tot necunoscut, ori în totul desfigurat la Engel, Wolf, Şincai, Photinos, Vaillant, Laurian şi la toţi ceilalţi cîţi crezură de ajuns o pagină sau două pentru a cuprinde un om pe care nu-l putuse cuprinde o ţară; ne vom pironi toată atenţiunea noastră asupra altor elemente, prin care persoana individuală a lui Ioan-vodă se contopeşte cu persoana cea colectivă a Romîniei şi atinge colosul umanităţii. 3. Ca domn, el fu judecat pînă astăzi numai de preînveninatele spuse ale vrăjmaşilor săi: ciocoi, farisei şi străini. Astfel, marele Julian Apostatul, unul din cei mai sublimi împăraţi ai Romei deja căzute, zăcea osîndit fără rezervă în cursul secolilor, pînă ce, în fine, trebuia să vină un Bayle şi un Voltaire pentru ca să întoarcă cezarului ceea ce este al lui cezar. Astfel, de asemenea, uriaşul Napoleon apare şi mai puţin decît mic în pamfletul lui Victor Hugo; dar nu Victor Hugo este istoricul lui Napoleon. 4. Ca ostaş, Ioan-vodă fu micşorat pînă astăzi dupăviclenele relaţiuni ale polonilor, cînd duşmani neputincioşi, cînd aliaţi perfizi, care, în ambele cazurile, voiau a-i răpi sau toată gloria, sau partea-i cea mai frumoasă, împăunîndu-se ei înşişi cu mizerabilul plagiat de pene strălucite. Această soartă o avură, vai! toţi eroii Romîniei. Maghiarii oare nu-şi atribuiau ei loruşi, în faţa nedumeritei Europe, cele mai falnice şi mai legitime victorii ale lui Mircea, Ţepeş, Ştefan şi Mihai? 5. Numai un democrat poate înţelege domnia lui Ioan-vodă,a cărui toată administraţiunea fuse ca o luminoasă presimţire a cuvintelor lui Saint-Simon: „Nu lăsaţi ca cei săraci, despoindu-se de puţinul ce au, să mai adauge la prisosul celor avuţi. Nu lăsaţi ca hoţii cei de frunte să fie puşi judecători peste greşelile cele mici. Nu lăsaţi ca neştiinţa, superstiţiunea, lenea şi desfrînarea, născute pe puful saloanelor, să calce în picioare capacitatea şi moralitatea, ieşite din întunericul unui bordei...” 6. Numai un soldat poate înţelege războaiele lui Ioan-vodă,care se povesteau pînă acum ca un lung înşiră-te-mărgărite fără plan şi fără succesiune, dar în care arta militară descoperă cu uimire o prodigioasă diversitate de mijloace, cîrmuită de o minunată unitate de direcţiune. 7. Ce e dreptul, ca domn, Ioan-vodă se arătă cîteodatăprea crud; dar Mircea, Ştefan, Mihai fost-au ei, oare, mai blînzi? dar secolul al şaisprezecelea întreg nu fu el, oare, unul din secolii cei mai încruntaţi în toate ţările lumii, în Spania, în Francia, în Anglia? dar pînă şi capii bisericilor, pînă şi predicatorii păcii evanghelice, pînă şi Luther şi papa Piu V nu strigau ei, oare, atunci cu furie: „Tăiaţi! tăiaţi! tăiaţi mereu!” 8. Ce e dreptul, ca ostaş, Ioan-vodă, după ce făcusemiracole, căzu; dar nu uitaţi cuvintele lui Frederic: „Nici un geniu militar nu poate ţinea contra trădării”; dar nu uitaţi moartea lui Cezar, Enric IV, Gustav-Adolf, şi chiar pe a lui Mihai; dar nu uitaţi Waterloo!... Nu întotdeauna succesul este ceea ce distinge pe oamenii cei mari; căci adesea sunt foarte mari tocmai nenorociţii, care mor semănînd, pentru ca mediocra posteritate să aibă fericirea de a culege mai tîrziu rodul cel ce se coace cu greu. 9. Mircea domnise aproape 40 de ani.Ştefan — de asemenea. Mihai tot încă — cu bine, cu rău — îşi trăgînă pînă la 9 ani eroica domnie... Mircea, Ştefan, Mihai, avînd puternici duşmani, avură însă şi puternici amici, regi şi împăraţi. Dar căutaţi cu lumînarea, ca Diogen, nu numai în Romînia, ci căutaţi în toată istoria universală un singur principe carele cu mai puţine mijloace să fi executat în pace şi în război, ca domn şi ostaş, într-un interval de douăzeci şi opt de luni, nişte lucruri mai gigantice decăt reformele administrative şi bătăliile lui Ioan-vodă! 10. Fiecare fact istoric este o învăţătură adresată la unmoment oarecare ce se va ivi cîndva în viitr, precum în poezia lui Heine cedrul Livanului se gîndeşte la depărtatul brad din codrii Scandinaviei. Zilele noastre mi se par a fi anume ora care răspunde la vechea lecţiune a lui Ioan-vodă: suntem slabi şi dezorganizaţi, nu avem amici, duşmanii ne împresoară, ne ameninţă, ne năbuşesc din toate părţile. Dar trebuie oare să desperăm? Lipsească un pîrcălab Ieremia Golia, lipsească nişte vornici Bilăe şi Murgu, lipsească un hatman Slavilă, lipsească negrul stol de lacomi vînzători: şi atunci, sub un alt Ioan-vodă, ne vor ajunge doi ani, numai doi ani, fraţilor romîni, pentru a răsădi în scumpa noastră ţărişoară un paradis, păzit la hotarele sale de mii de îngeri cu săbii înflăcărate! 11. Pentru cine vrea, în puţin timp şi din nimica se facmulte şi mari. DRAMATURGIE RĂZVAN ŞI VIDRA Poemă dramatică în cinci cînturi „Mărirea deşartă şi iubirea de arginţi, acestea sunt nişte neputinţe iuţi ale sufletului...” MITROP. TEOFIL, Cazania 1644 DEDICAŢIUNE Soţiei mele Iulia Petriceicu-Hasdeu Cumplita sărăcie ş-invidia vicleană Danţau în jurul meu: În inimă durere, ş-o lacrimă pe geană, Şi-n piept suspinul greu! Tu, însă, ca o lampă rămasă mîngîiere Cînd faclele s-au stins, Cu-o rază de iubire sorbeai acea durere, Secai amarul plîns! Suspinul singur numai îmi sta mereu în cale: Oftam făr’să voiesc, Ca umbrele, ce-n faţa luminii matinale De noapte ne-amintesc. În zilele acelea de sumbră poezie, Cu-o mînă-n mîna ta, Am scris această dramă, ce-n viaţă-mi o să fie Ca floarea „nu-m-uita”! În stalactit se-ncheagă o undă, picurată, P-o stîncă nencetat; Aşa oftarea-mi lungă aice-i închegată Suspin cristalizat! Mînia mizantropă a omului în goană, Sarcasmul infernal Le vezi în astă carte, înfipte-ntr-o icoană Cu vîrful de pumnal! Şi cui să-nchin eu oare, cînd timpul se răzbună, Ecoul amorţit Din nemilosul viscol pe care împreună Abia l-am resimţit? O, tu, ce chiar suspinul îl împărţeai cu mine, Făcîndu-l mai uşor: Tăiai oftarea-ntreagă în două mici suspine, Unite prin amor!... B.P.H. CÎNTUL I UN ROB PENTRU UN GALBEN „În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără judeţ, fără vină şi fără seamă. Singuri cei mari judecători, singuri pîrîşi şi singuri plinitori Legii. Şi de acest obicei Moldova nu scapă...” URECHE, sub anul 1564 FEŢELE: RĂZVAN, ţigan dezrobit TÎRGOVEAŢA III SBIEREA, boier bătrîn TÎRGOVEAŢA IV TĂNASE, cerşitor TÎRGOVEŢUL I BAŞOTĂ, mare vătav TÎRGOVEŢUL II DASCĂLUL TÎRGOVEŢUL III TÎRGOVEAŢA I FATA I TÎRGOVEAŢA II FATA II SLUJITORI de la vătăvie O piaţă în Iaşi, în fund o biserică, mai încoace o piatră, în lături case. TĂNASE (şezînd pe piatră) Miluieşte-mă, jupîne! Dumnezeu va da-nzecit Sufletelor ce se-ndură de-un sărman nenorocit! SBIEREA (oprindu-se în drum) Cum? ce spui? La sută mia? O camătă minunată! De-ar fi astfel, toată starea-mi eu ţi-aş da-o chiar îndată... Să ştii însă că dînd una, n-o mai vezi, n-o mai găseşti... TĂNASE (sculîndu-se) Miluieşte-mă, jupîne, cu ce singur socoteşti! Ş-un bănuţ o să-mi ajungă... Iată, de trei zile-n gură N-am luat un pic de pîine, n-am avut o fărmitură... SBIEREA De trei zile? Ce minciună!.. Ş-apoi cine-i vinovat? Pentru mine e totuna de-ai mîncat sau n-ai mîncat... Un bănuţ! Cum nu! E lesne!.. Bănişorii nu s-aruncă. Decît cerşitor, mai bine ia toporul şi la muncă. (Răzvan se arată în fund şi se opreşte din dosul lui Sbierea) TĂNASE Vai, jupîne! vai, jupîne!.. Nu cerşeşte un romîn, Nu cerşeşte cît mai are un pai de nădejde-n sîn! Nici eu nu cerşeam, jupîne, pe cînd aveam vitişoare, Ş-un pămînt cît trage plugul, ş-o prispuliţă la soare; Dar vecinii, din rea pizmă, la judecată m-au tras, Ş-acum iată-mă-s, jupîne, gol pe poduri am rămas!.. Copilaşii plîng de foame... SBIEREA Copilaşii!... Vrea să zică Tu eşti un nebun de frunte! După ce n-ai chiar nimică, Te mai apuci de prăsilă. Auzi! Îi trebui copii! Un neam de netoţi... Dă-mi pace! Ducă-se pe la pustii! TĂNASE (aşezîndu-se) Of, of, of! Şi tu, jupîne, o să dai de vreo ispită! (Sbierea face trei cruci mari dinaintea bisericii şi se depărtează, fără a băga de seamă că i-a căzut o pungă din chimir.) RĂZVAN Aşa cruci evlavioase, aşa faţă răstignită, Aşa-nchinăciuni plecate, pînă la brîu şi mai jos, Nu făcea nici sfîntul Petre, nici însuşi domnul Hristos!... Bre! Jupînul ăsta crede că drept la rai o să meargă, Pe cînd dracii după dînsul cu limba scoasă aleargă!... (Face cîţiva paşi şi ridică de jos punga.) Aoleu! O punguliţă!... Ba-i un săculeţ cam greu!... Îl va fi pierdut boierul cel cu zor de Dumnezeu... Măi, opreşte-te, jupîne!... Stai, jupîne, de m-ascultă!... SBIEREA (din afară) La naiba! Ţi-am spus o dată că nu-mi place vorba multă! Un singur pas nu poţi face făr’să dai de vreun calic!... Fugi! N-am bani! N-am o groşiţă! N-am nimic, nimic, nimic! RĂZVAN Nimic n-are, sărăcuţul! Aşa zice! prin urmare, Omul neputînd să piarză tocmai lucrul ce nu-l are, Punga nu-i a lui. Atuncea... fie dar a cui o vrea, De vreme ce toată lumea mi se leapădă de ea... (Numără: „unu..., cinci..., opt...”) Douăzeci, şi toţi cu găuri! Parc-ar fi să-mi povestească Cum se dezmierdau, sărmanii, în salba sărbătorească, Pe-un grumaz de ţărăncuţă, grăsuliu şi răsfăţat, Pîn’ce gheara ciocoimii din carne i-a înhăţat!... De-ar avea banii o limbă, lucrurile ce ne-ar spune Pe mulţi albi i-ar face negri, ca cel mai negru tăciune... Nu! Eu nu vreau astă pungă!... Şi chiar foame de mi-ar fi, Pîinea astfel cumpărată mă tem că m-ar otrăvi!... Moşule! TĂNASE Ce vrei? RĂZVAN Jupînul nu ţi-a dat lescaie frîntă? Uite! Eu îţi dau o pungă. Scoală, moşule, şi cîntă! TĂNASE De la un ţigan pomană? RĂZVAN Dec! Şi totuşi, pe boier, De-ţi da o scîrbă de-aramă, tu l-ai fi urcat în cer? TĂNASE E romîn, oricum. RĂZVAN Jupînul e romîn? Vai, ce ocară! Te-nşeli, moşule! El este piatră, lemn, strigoi sau fiară, Dar numai romîn nu-l cheamă, că mult mai romîn sunt eu!... Nu căta că-ţi pare searbăd şi pîrlit obrazul meu, Că nici noaptea nu-i bălană, dar pămîntul odihneşte; Că şi pîinea de secară este neagră, dar hrăneşte Ş-apoi, moşule, eu unul nu-s ţigan de rînd, mă jur. Nu, nu, crede-mă, în pieptu-mi bate suflet de vultur. Măiculiţa fu romîncă... TĂNASE Moldoveancă? RĂZVAN Se-nţelege. TĂNASE Moldoveancă? Ce-auz, Doamne!... Dar asta-i o fărdelege! Unde s-a aflat Că s-ampreunat Corbi cu turturele, Şerpi cu floricele, Urşi cu căprioare Şi norii cu soare?... Orumbiţă să-ndure un bărbat cioroi... RĂZVAN Taci, măi! Că simţesc cum intră-n mine şaptezeci de năbădăi!... N-atinge ţărîna mamei, că nu mai ştiu ce-o să fie! Mi se-ntîmplă multe pozne cînd sunt cuprins de mînie. Eu nu-s ţigan, ţi-am mai spus-o!... Nu mă mai tot zăpăci!... Mai pe scurt, da, iată banii!... Pleacă dracului de-aci! TĂNASE De la un şerb nu voi cere, nu voi lua niciodată: Ursita-mi e neferice, dar a ta-i chiar blestemată. De mi-ar fi să mor de foame, mîna mea n-o voi păta, Primind milă dintr-o mînă, care... nici ea nu-i a ta! RĂZVAN Eu şerb? Dar bată-te focul, mitropolitul Năstase Nu ştii oare că la moarte-i pe toţi robii săi iertase?... Singurul vlădică-n lume, sau cel puţin la romîni, Care nu voia ca fraţii să fie slugi şi stăpîni, Fiind tot un os ş-o carne... Aşa scris-a în diată, Poruncind să plece slobozi toţi ţiganii săi deodată; Toţi, moşule, pîn’la unul: bărbaţi, copii şi muieri... S-a spart lanţul! De-atunci, iată, două ierni şi două veri Eu zbor în stînga şi-n dreapta, ca voioasa ciocîrlie Pe care n-o mai popreşte ferecata colivie. TĂNASE Eşti ţigan pe jumătate, nu eşti rob... RĂZVAN Asta-i nimic, Mai este ceva. Văzut-ai? TĂNASE Ce? RĂZVAN Un ţigan grămătic? TĂNASE Grămătic?... nu!... nu, băiete... N-am văzut, căci nu se vede, Şi chiar de-aş vedea cu ochii, pare-mi-se că n-aş crede. RĂZVAN Ţiganii sunt tot ce-ţi place: şelari, fierari, potcovari... TĂNASE Calăi... RĂZVAN Adică, nu-i vorbă, nici călăii nu sunt rari! Dar grămătici, ba... Ei bine! Numai singur eu sub soare, Dintre mii de ţigănime, ştiut-am să-nvăţ scrisoare, Sîrbească şi romînească, încît ajunsei de mic În casa mitropoliei cel mai isteţ grămătic... Grămătic, moşule dragă!... Acuma ia dară banii, Şi te rog a nu mă pune într-un hal cu toţi ţiganii... TĂNASE Dar aceşti bani, măi băiete, vor fi un lucru... furat. RĂZVAN Aşa-i! Tocmai! Ai dreptate! Ai vorbit adevărat! Toţi banii din ţara noastră poartă, moşule, pe sine Semnul furilor ce-i pradă, pintre lacrimi şi suspine, De la noi, de la opincă, de la omul cel sărman, Ş-apoi nu vor să ne-arunce în obraz un gologan! Zburători ce sug în umbră! Javre, moşule, d-acelea La care omenească-ţi pare numai faţa, numai pielea, Iar sufletul pe dobîndă fu luat de la Satan, Cu tocmeală să se-ntoarcă mai murdar şi mai viclean!... TĂNASE Bine, bine spui, băiete! RĂZVAN Lucru furat! ai dreptate! Însă n-oi fi eu acela care va prăda pe-un frate! Mama, buna măiculiţă, din mormînt ar tresări De-ar şti că-n pieptu-mi se mişcă păcatul de-a tîlhări!... Dar la naiba frunza verde! Ce să mai tocăm degeaba? Iată banii, mulţumeşte, du-te, caută-ţi de treabă! Află, moşule, atîta: fie banii chiar furaţi, Copilaşii tăi te-aşteaptă fără pită şi-nsetaţi!... TĂNASE (luînd punga şi sculîndu-se) Bogdaprosti, măi băiete!... Bogdaprosti! Rău îmi pare Ca să văz o lighioană c-un suflet atît de mare! De-ai fi romîn, cale-vale! dar ţigan, păcat! păcat! Tat-tău o fi fost, băiete, o groază de blestemat De-au întortocheat pe mă-ta în linguşirile lui... Multe dragostea mai face pe faţa pămîntului! E curat un fel de boală, ce de noi cînd se lipeşte, Pe romîn mi-l ţigăneşte, pe ţigan mi-l romîneşte, Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos: Îngerul urît se pare, ucigă-l crucea, frumos!... Dar eram să uit, băiete, de-a te-ntreba, cum te cheamă? RĂZVAN Pe mine Răzvan, Smaranda chema pe drăguţa mamă; Muri an.. ba nu!... trăieşte! trăieşte-n cugetul meu, Şi va trăi totdeauna, pînă voi trăi şi eu!... TĂNASE Dumnezeu să mi te-ajute, precum tu m-ajuţi pe mine; Zilele tale să curgă tot zile lungi şi senine; Iar nevoia să doboare pe-oricine-ţi va fi duşman!... Rămîi sănătos, băiete!... Ce păcat că eşti ţigan!... (Pleacă murmurînd: „Răzvan, Răzvan, Răzvan”... apoi se întoarce) Ştii ce? Mi-am luat de seamă... Nu-mi trebuie punga ntreagă, Mi-ajunge ş-un singur galbăn... zău aşa, Răzvane dragă! Mai sunt mulţi săraci, băiete, şi eu n-aş vrea de prisos, Pe cînd se zbuciumă fraţii, simţind cuţitul la os! (scoţînd punga) Na!... RĂZVAN Dar, moşule... TĂNASE Ascultă, nu mai face vorbă lungă! Mai împarte tu ş-altora pîine din această pungă. (Ia un galbăn şi dă sacul lui Răzvan.) Fă pe gîndul meu, căci altfel, zău, nu primesc nici un ban. Acuma mă duc, băiete... Mare păcat că-i ţigan!... (Iese.) RĂZVAN Bietul om!.. Ce fudulie! Ce vorbe late! Ce toană! Cineva, privind, l-ar crede că-i un împărat în goană! Ce dispreţ! D-abia ne vede... taica lui n-a fost ţigan!... (Se uită în jur cu pază, apoi scoate din sîn o hîrtie.) Lumea-şi bate joc de mine! Rîde lumea de Răzvan!... O să rîz şi eu de lume!... da, vom rîde fiecare: Ea de mine cu trufie, eu de dînsa cu turbare!... (Lipeşte hîrtia pe un stîlp şi iese, pe cînd uşa bisericii se deschide, venind mai mulţi, dintre care dascălul se opreşte lîngă hîrtie, iar ceilalţi se grămădesc.) TÎRGOVEAŢA I Uf! Nu mai stau pe picioare de necăjită ce sînt! Zău, nu-i prea bună zăbava, fie locul cît de sfînt. Părinţelul Agaftanghel ar fi un preot cu minte, Dar lungeşte, vai!... Te face să fugi chiar de cele sfinte. TÎRGOVEAŢA II E mai deştept popa Tacu de la Sfîntul Nicolai; În două vorbe ţi-arată calea-n iad şi calea-n rai, Ş-apoi îţi zice: alegeţi-ţi! — şi-ntr-o suflare sfîrşeşte! De-ţi place iadul sau raiul, cum vrei, el nu te sileşte. (Dascălul, stînd lîngă hîrtie, începe a rîde cu hohot.) TÎRGOVEŢUL I Dar tu ce rîzi, măi fîrtate, singur, chiar ca un smintit? Te ştiam om de ispravă! Doară n-ai înnebunit? Spune: ce scrie pe-acolo? TÎRGOVEŢELE Cine scrie şi cum scrie? TÎRGOVEŢUL II Nu cumva iarăşi vreun cîntec, rînjind de biata domnie? TÎRGOVEŢUL III Sau poate vreo păcăleală, pe vornici? pe logofeţi? DASCĂLUL 1; nişte cai verzi pe pereţi!... TÎRGOVEŢUL I Eşti nerod, şi pace bună! Eu nu-s cărturar ca tine. TÎRGOVEŢUL II Nici eu! TÎRGOVEŢUL III Nici eu! TOŢI Chiar nici unul!... DASCĂLUL Aşa să fie! TOŢI Vezi bine! 1 Ştiu şi răsştiu (gr.). DASCĂLUL Vai de ţară! TÎRGOVEŢUL I Tu citeşte! TÎRGOVEŢUL II Eşti dascăl! TÎRGOVEŢUL III E treaba ta! TÎRGOVEAŢA I Curînd! Curînd! TÎRGOVEAŢA II Zi odată! CELELALTE Nu mai putem aştepta! DASCĂLUL Fiindcă voi nu ştiţi carte... TOŢI Ei bine? DASCĂLUL Dar faceţi gură... TOŢI Ei bine? DASCĂLUL Căci, din păcate, a romînului făptură Este... TOŢI Ei bine? DASCĂLUL Să zbiere cu cîtu-i mai nătărău. TOŢI Ei bine? DASCĂLUL De voi mi-e milă... TOŢI Ei bine? DASCĂLUL Voi citi eu. TÎRGOVEŢUL I Citeşte! TÎRGOVEŢUL II Da! Da! TÎRGOVEŢUL III Începe! TÎRGOVEŢELE Ascultare! Ascultare! TÎRGOVEŢUL I Eu port bumbac în ureche. Ridică-ţi glasul mai tare... TÎRGOVEŢUL II Dar nu răcni, că pe mine mă cam supără la cap... TÎRGOVEŢUL III Mai în sfîrşit, hai odată, mişcă-ţi barba cea de ţap! DASCĂLUL (citeşte) Frunză verde de negară, De cînd domneşte în ţară Petru-vodă şchiop şi slut, De rîs ţara s-a făcut!... TOŢI De răs ţara s-a făcut! Da, da, da! Hi, hi, hi! Ha, ha, ha! Hi, hi! Ha, ha! TÎRGOVEAŢA I Petru-vodă şchiopătează, dar nu-i slut! TĂRGOVEAŢA II Nu, nu, nu este! Ba-i chiar frumuşel la faţă ca fătul cel din poveste! TÎRGOVEŢII Tăceţi, gîştelor, odată! TÎRGOVEŢELE Auzi, obraznici, mojici! DASCĂLUL Ori me-ţi asculta, sau altfel mă duc şi vă şi vă las aici... TÎRGOVEŢII Ba nu! Citeşte! Citeşte! TÎRGOVEŢELE Noi gîşte? Noi?... Ce ocară! TÎRGOVEŢUL I Tăceţi sau plecaţi! TÎRGOVEŢUL II Fireşte! TÎRGOVEŢUL III Da, da! Afară! Afară! DASCĂLUL Vreţi să m-ascultaţi odată? TÎRGOVEŢUL I Negreşit! Nu ne pricepi? TÎRGOVEŢUL II Citeşte! Haide! Tăcere! TÎRGOVEŢUL III Apoi dară ce nu-ncepi? DASCĂLUL Frunză verde de negară, Vodă doarme în cămară, Iar boierii, tot furînd, Îşi fac trebile pe rînd! TOŢI Îşi fac trebile pe rînd! Da! da, da! Hi, hi, hi! Ha, ha, ha! Hi, hi! Ha, ha! DASCĂLUL Frunză verde de negară, Norodul plînge şi zbiară, Dar în cer şi pe pămînt Nu-l aude nici un sfînt! TOŢI Nu-l aude nici un sfînt! Da, da, da! Hi, hi, hi! Ha, ha, ha! Hi, hi! Ha, ha! DASCĂLUL Frunză verde de neg... TÎRGOVEAŢA I (întrerupînd) Haide! iarăşi frunză de negară? Ce Doamne! Tot numai una?... Ca şi cum n-ar fi-ntr-o vară Feluri de feluri de frunze!... TÎRGOVEAŢA II Viorele, rozmarini... TÎRGOVEAŢA III Garofiţe, busuioace... TÎRGOVEAŢA IV Trandafiri, brînduşe... TOATE Crini... TĂRGOVEŢUL I Tăceţi odată, că-i poznă! TĂRGOVEŢUL II O să vă luăm la goană! TÎRGOVEAŢA I Auzit-ai soro, vorbe! TÎRGOVEŢUL III Bre! Doar nu eşti o icoană? TÎRGOVEAŢA II Dar nici dumneata un vodă, ca să ne batjocreşti! DASCĂLUL Vreţi să citesc mai departe? Nu vreţi... TOŢI Ba da, să citeşti! DASCĂLUL Frunză verde de negară, Decît un domn de ocară, Iar boieri mişei şi hoţi, Mai bine la dracu toţi! TOŢI Mai bine la dracu toţi! Da, da, da! Hi, hi, hi! Ha, ha, ha! Hi, hi! Ha, ha! TÎRGOVEŢUL I Măi! Oare tocmai la dracu?... Să nu fie?... Ştii... Mai lasă... TÎRGOVEŢUL II Ba nu! Nicidecum! La dracu! TÎRGOVEŢUL III La dracu cei ce ne-apasă! TÎRGOVEŢUL I Fie şi la dracu, totuşi... vreo vorbă mai cu papuci... De pildă: la cel cu coadă şi cu coarne să te duci; Se-nţelege că-i tot dracul, dar ocara-i mai cioplită... DASCĂLUL Aş! Cu carne şi cu coadă poate să fie ş-o vită! Mai bine dar drept la dracu! TÎRGOVEŢUL II Mai bine, pre legea mea! MAI MULTE VOCI Ho! Încet! Vine vătavul! TÎRGOVEAŢA I O să dăm de vreo belea!... (Se arată Başotă, înconjurat de slujitori.) DASCĂLUL Soseşte nenorocitul tocmai cînd vorbeam de vite. Se-ntîmplă, zău, cîteodată, cimilituri potrivite. BAŞOTĂ Oameni buni! Ce staţi aice? Ce veste? Ce v-aţi orpit! Cu ce scop!... A! o hîrtie! Să vedem: ce s-a citit? TÎRGOVEŢUL I Va fi o carte domnească... TÎRGOVEŢUL II O cazanie... TÎRGOVEŢUL III O rugă... BAŞOTĂ Slujitori! să fiţi cu pază, ca nici unul să nu fugă... Parc-aş fi sigur că-i iarăşi vreun cîntec neruşinat! TÎRGOVEŢUL I N-aş crede! TÎRGOVEŢUL II Nu-l mai citeşte! TÎRGOVEŢUL III Foarte rău ne-am încurcat... BAŞOTĂ (apropiindu-se de placard şi silabisind: „frun... frunză... verde... de negară... de cînd... dom... dom... domneşte”...) Cum? Împotriva domniei? Împotriva stăpînirii? Şi voi toţi sunteţi în gloată părtaşi ai nelegiuirii? A! V-am prins, litfe spurcate! Vi-i dragă viaţa sau ba? Să-mi spună dar adevărul pe cine l-oi întreba! (Apucă de piept pe Tîrgoveţul I.) 205 Tu ai o faţă cam proastă: frunte jos, gură căscată, Semnele cele mai bune de-o inimă nestricată... Pune dar mîna pe cuget ş-arată-mi, cine l-a scris Acest cîntec ce cutează pe-un vodă să-l ia în rîs? TÎRGOVEŢUL I Iartă-mă, jupîn vătave... măria-ta şi stăpîne... Eu nu ştiu chiar nimicuţă... dar nu-i aşa, să fiu cîine... Eu am sosit acuşica... Sunt omul cel mai smerit... Eu nu ştiu carte, jupîne... Nu eu, altul a citit... (Răzvan, intrînd pe nesimţite, se amestecă în gloată.) BAŞOTĂ A citit? Dar cine-anume? Care dintre toţi! Arată! TÎRGOVEŢUL I (arată la Dascăl) Acesta, jupîn vătave... BAŞOTĂ A! Fiinţă blestemată! DASCĂLUL Da, da! Cam aşa, jupîne! Ce să zic? Eu am citit, Dar nu cu voie vegheată: chiar dumnealor m-au poftit... Cercetează-i şi-i întreabă... Nu sunt eu cel cu pricina. A citi cînd nu te lasă, de! a cui să fie vina? BAŞOTĂ Oameni buni! Acuma dară, ca să văz ce-i de făcut, Vă mai întreb: cum anume a citit acest limbut? TÎRGOVEŢUL I Curat pe moldovenie... TÎRGOVEŢUL II Negreşit! Cum se citeşte! BAŞOTĂ Drace! nu-i aci-ntrebarea. Eu ştiu că moldoveneşte, Dar citit-a oare iute? Fără a se-nvălmăşa? Răsfirat? Limpede? Neted? Repede? MAI MULŢI Aşa! aşa! BAŞOTĂ Aşa-i, hoţule!... Ei bine! Acuma ce-mi vei răspunde? DASCĂLUL Hoţ!, Gvwoióautóu1 jupîne. Eu nu doresc a m-ascunde. Citit-am cum este rostul; vezi bine că nu-n zadar Am tot învăţat la buche. Sunt dascăl! Sunt cărturar! BAŞOTĂ Ticălosule! Cum, Doamne, nu ţi-e greu, nu ţi-e ruşine Să-mi spui mie la palavre cînd vorbeşti tocmai cu mine?... Eu! eu, vătavul cel mare, mă-nţelegi tu cine-s eu? Mîna dreaptă a lui hatman, carele la rîndul său Este şi el mîna dreaptă a lui vodă... Prin urmare, Vreau să-ţi spun, cap făr’ de creieri! că eu, vătavul cel mare, N-aş putea citi prea iute ceea ce alţii au scris. Ş-apoi tu! tu s-o poţi face? Ar fi un lucru de rîs! Un dăscălaş, o nimică, tu să mă-ntreci chiar pe mine? Aceasta-i peste putinţă! Aceasta nu se cuvine!... 1 Cunoaşte-te pe tine însuţi (gr.). Deci judecata ţi-e scurtă, fiind foarte-nvederat Că cine-i foarte obraznic este foarte vinovat. Tu ai scris cîntecul ăsta! Te cunoşti după sprînceană: Un nas ascuţit de vulpe, o bărbiuţă vicleană, Ochi mici şi buză subţire... chiar un chip de fariseu! Vezi că te-am ghicit? Pe mine nu mă-nşeli tu, fătul meu!... Slujitorilor, luaţi-l! E bun de spînzurătoare! RÎZVAN Mai staţi! De ce-i aşa pripă? Turci, tătari sunteţi voi oare De săriţi dintr-o năvală grabnic a ne spînzura? Jupîn vătav, mînă dreaptă! Mă rog nu te supăra! Să fie oare cu cale, în ţara moldovenească, A omorî pentru-un cîntec o fiinţă omenească? BAŞOTĂ Ţigan! Cioară! Faraoane! RĂZVAN Fie toate cum vei vra, Dar pe bietul om, jupîne, iartă-l, nu-l mai spînzura! El nu-i faraon, nu-i cioară; e romîn, îţi este frate... TÎRGOVEŢII Are dreptate ţiganul! Ţiganul are dreptate! BAŞOTĂ O să-l învăţ eu îndată! Să mă-nfrunte ş-un netot? Băieţi! Pe-amîndoi luaţi-i! Spînzuraţi-i bot la bot! RĂZVAN Zău? Ce spui? Aşa-i povestea? De minune! Foarte bine... Atunci lăsaţi-l pe dascăl şi luaţi-mă pe mine; El nu-i vinovat, sărmanul; cîntecul făcut-am eu; L-am scris, l-am lipit, şi pace! De nu-i bun, îmi pare rău... Ce priviţi aşa la mine? Doară nu-s o arătare... MAI MULŢI Tu ai scris? RĂZVAN Chiar eu, fireşte. BAŞOTĂ Lucru vrednic de mirare, Un ţigan să scrie stihuri, n-aş fi crezut-o... Ce-i drept, Mutra-i oarecum arată suflet ager şi deştept... Vrea să zică, ş-acea doină din săptămîna trecută?... RĂZVAN Foaie verde magheran, Logofărul e viclean... Da, da, jupîne vătave! Tot de mine e făcută... TOŢI Bre! BAŞOTĂ Ciudat! Să ştie carte o jivină de ţigan! RĂZVAN Ba poate că-ntrec, jupîne, pe mulţi boieri din divan... BAŞOTĂ Slujitori! lăsaţi pe dascăl, măcar că eu cu arcanul Pe toţi dascălii i-aş prinde ş-aş spînzura cu toptanul; Căci ei răzvrătesc norodul, ei învaţă pe cei mulţi C-ar trebui ca boierii să umble goi şi desculţi; Şi chiar ăst ţigan n-ar merge astăzi la spînzurătoare De n-ar fi fost nici un dascăl ca să-l pună la scrisoare... Cată dar, dascăle, cată! Scăpat-ai cum ai scăpat, Dar păzeşte-te de dracul, c-o să dai de vreun păcat!... Acuma tu, faraoane, răspunde-mi doar deocamdată, De ce te-apuci tu d-o treabă poprită şi neiertată? O faci oare de la tine? sau cineva ţi-o fi spus? RĂZVAN Apoi de, jupîne vătave, Stan e jos şi Oprea-i sus! Dumneata mereu ne spînzuri, ş-astfel trăieşti boiereşte; Eu fac doine şi doiniţe, ca să-mi petrec ţigăneşte; Fiecare cu ce poate!... Nu-i dat dreptul orişicui Să pună-n ştreang omenirea în mijlocul tîrgului!... Ş-apoi acest drept, jupîne, dacă mi s-ar da şi mie, Eu n-aş omorî nici unul, ca să pot ierta o mie. BAŞOTĂ (surîzînd) Şiret ţigan!... Dar nu-i lesne a scăpa pe-un osîndit! Fapta ce tu ai făcut-o e un lucru de gîndit. A necinsti cîrmuirea, a batjocori divanul, Poate numai doară vodă sau mărie-sa sultanul... Totuşi, dragul meu, o lege, un vechi şi sfînt obicei Te-ar scoate din gura morţii... Eşti însurat sau holtei! RĂZVAN Ba nu-s însurat, jupîne... BAŞOTĂ Mare noroc! Eşti ferice! Ai putea să scapi cu zile... În pravila ţării zice Cum că de-osîndă se iartă pe cine-l ia de bărbat O copilă, o fecioară, un suflet nevinovat... Aşa-i obiceiul nostru, datina cea strămoşească. Acuma rămîne numai vreo fată să se găsească... (Către tîrgoveţe) Printre noi nu este oare? FATA I Sunt eu. FATA II Şi eu. BAŞOTĂ Minunat! Două fete cumsecade? Nu-i aşa? De măritat? FATA I Negreşit! FATA II Fără-ndoială! BAŞOTĂ Prea bine. Spuenţi-mi, dară, Care dintre voi, de milă, nu va lăsa ca să piară De-o caznă foarte cumplită acest băiat priceput? Însumi eu voi face nunta, după cum am mai făcut. M-eţi fi ciraci... FATA I Iertăciune! Eu una nu vreau, jupîne!... Un bărbat ţigan! O, Doamne!... Cum se poate!... E ruşine! FATA II Şi nici eu!... Ferească Sfîntul!... Mai bine foc şi potop! S-ajung de povestea lumii? Eu, fată de potropop? RĂZVAN Aşa-i? Atunci de ce dară ieşit-aţi voi amîndouă, Răsărind în sus deodată, ca ciupercile cînd plouă, Ca să ne cîntaţi cu ison că sunteţi de măritat! FATA I De ce!... Iată!... Să se ştie!... FATA II Ce ţigan neruşinat! RĂZVAN Măi! Le-aţi auzit cu toţii de la mic şi pîn’la mare! Astfel dar, de-acu-nainte, veţi şti bine fiecare, Spunînd-o-n toată Moldova, spre ştiinţa tuturor £...¤ că cine sunt dumnealor! Mirese de porunceală ce-ar vrea bărbaţi să-şi găsească... Iar dumneaei mai cu seamă, o fată potropopească! (Toţi rîd în hohote.) SBIEREA (intrînd) Ce oameni lipsiţi de minte! Să rîză chiar de prisos: Şi fără nici o dobîndă, şi fără nici un folos. RĂZVAN Ai văzut, jupîn vătave, că nu-i nici o fată-n lume Ca să nu se înfioare cînd aude de-al meu nume... Frumoasă-i legea străbună, ce iartă pe-un vinovat Dacă poate să-l iubească un înger fără păcat; Frumoasă-i legea străbună care pricepe c-o ceaţă Se pierde cînd o răzbate o rază de dimineaţă; Frumoasă-i legea străbună care crede că nu-i rău Alesul unei fiinţe curate ca Dumnezeu!... Frumoasă-i legea străbună... dar dînsa nu-i pentru mine, Precum într-o florărie nu-i loc unui mărăcine, Precum într-o sărbătoare nu-i loc unui cerşitor, Precum în zvonul de răsuri nu-i loc plînsului de dor; Căci numai cerul primeşte, sub streaşina-i milostivă, Scai şi floare, catifeaua şi sucmanul deopotrivă!... Eu ţigan! eu... o, jupîne! Decît vai, decît amar, Mai dulce-i spînzurătoarea! Nu mai aştepta-n zadar!... (În acest interval Sbierea, zărind capătul pungii ieşit din cămaşa lui Răzvan, se pipăie cu-ngrijire la chimir.) BAŞOTĂ Pentru cea dintîi greşeală, moartea ştreangului e mare... Slujitori, acum deodată... duceţi-mi-l la-nchisoare. SBIEREA (smulgînd punga din sînul lui Răzvan) Sacul meu, jupîn vătave! Iată-l, săculeţul meu! (Se pune a număra banii.) BAŞOTĂ Cum? Aşa să fie oare? L-ai furat? Tu? RĂZVAN Ba nu eu. TÎRGOVEŢUL I Ţiganul la mal se-neacă! TÎRGOVEŢUL II Ţiganul îşi dede-n petic! TÎRGOVEŢUL III Zi că-i un ţigan, şi pace! TÎRGOVEŢELE Un ticălos! Un besmetec! SBIEREA Fost-au douăzeci de galbeni... Numai nouăspreci mai sînt!... Unde-i unui? unul? unul... Daţi-mi-l de sub pămînt! BAŞOTĂ Unde-i galbenul, ţigane? SBIEREA Un gălbănaş, rupt din soare, Strălucitor, fără gaură, ferecat... M-auzi tu oare? BAŞOTĂ De ce nu răspunzi, ţigane? SBIEREA De ce mă nenoroceşti? RĂZVAN Apoi de!... Iartă, jupîne... Galbănu-ţi nu-l mai găseşti... În locu-i va fi o pîine într-o colibă săracă... SBIEREA Eu nu te-nţeleg! Eu nu ştiu!... Scoate-mi-l din piatră seacă! BAŞOTĂ Ţiganul e prea obraznic. Am fost cu dînsul prea blînd. Slujitorilor, luaţi-l! Spînzuraţi-l mai curînd! SBIEREA (apucînd pe Başotă de mînă) Mai stai, jupîne vătave! Nu te grăbi! Mai aşteaptă... Spînzură-l, dar mai-nainte fă-mi o judecată dreaptă. BAŞOTĂ Ciudat, boierule dragă! Apoi ce-ţi pot face eu? SBIEREA Cum ce? Vreau sfînta dreptate!... Cum ce? Dă-mi galbănul meu!... Uitat-ai pravila ţării? Obicei? Canoane? Lege? DASCĂLUL În ce guri încape legea! SBIEREA În gura mea, se-nţelege!... Ascultă, jupîn vătave... Nu mă lăsa păgubaş!... Sau ţiganul să-mi întoarcă acel galbăn... gălbănaş... Ori de nu, atunci, jupîne, stăpînul să mi-l plătească... Astfel este obiceiul, pravila moldovenească... BAŞOTĂ Al cui eşti tu, măi ţigane? Cine e stăpînul tău? RĂZVAN Sunt ţigan iertat, jupîne: ţiganul lui Dumnezeu! SBIEREA Iertat? cu atît mai bine! Dup-a legii glăsuire, Băiatul mi se cuvine în loc de despăgubire, Aşa-i, jupîne vătave!... Pravila zice curat: Furul să se dea acelui de la care a furat. Dă-mi-l rob. RĂZVAN Eu rob? SBIEREA Vezi bine! BAŞOTĂ Adică, oricum să fie, Vrei, boierule, să-l capeţi jidoveşte în robie. Ştii c-un ţigan, chiar de laie, se plăteşte orişicînd Peste douăzeci de taleri, pe cînd ăsta nu-i de rînd: E frumos şi ştie carte... SBIEREA Ştie carte? BAŞOTĂ Foarte bine. SBIEREA Tocmai aşa rob îmi trebui. Este tocmai pentru mine. Îmi va ţine catastişe, socoteli şi daraveli. Dă-mi-l după legea ţării... DASCĂLUL Cea făcută de boieri! SBIEREA Nu ştiu de cine-i făcută, dar ştiu că-i foarte cu cale. BAŞOTĂ Atuncea se schimbă treaba... Să-ţi spui verde dumitale C-aş avea şi eu nevoie de-un ţigan aşa de rar, Cam cutezător, cam ţanţoş, dar deştept şi cărturar. Nu-nţeleg, nu pot pricepe şi nu vreau ca el să fie Bună pradă pentru altul pe cînd îmi place şi mie... Deci, ia-ţi galbănul din parte-mi, iar eu pe ţigan mi-l iau. SBIEREA Nu, jupîne! Niciodată! Nu, nu, nu! Nu vreau! Nu vreau!... Vinovatul să-mi plătească! Nu altul! Nu orişicare! BAŞOTĂ Boierule! Ştii prea bine, cine-i vătavul cel mare!... SBIEREA Dec! Şi eu la visterie fost-am ftori-cămăraş! BAŞOTĂ Boierule! Află dară că postelnicul mi-e naş... SBIEREA Dar apoi şi eu, jupîne, cu logofătul sunt rudă... BAŞOTĂ Boierule! Nu m-aprinde!... Mă faci să plesnesc de ciudă!... SBIEREA Plesneşte. Eu nu te-mpiedic... Dar ţiganu-i tot al meu!... BAŞOTĂ Boierule! Taci din gură, căci mă jur că eu... eu... eu... RĂZVAN (către popor) Cîinii osul ca s-apuce, corbii stîrvul ca să-mpartă, Boierii ca să robească, unii cu alţii se ceartă!... TÎRGOVEŢUL I Se-nţelege! TOŢI Aşa este! SBIEREA Îi vezi, jupîne vătav! Taie-i pe toţi! Nimiceşte mojicimea cu nărav! Dar pe ţigan dă-mi-l mie. RĂZVAN Staţi, boieri! Vorba-i degeabă! Nu me-ţi robi voi pe mine! Nu me-ţi robi! Mai degrabă Veţi pune-n lanţuri furtuna, cu tunete şi cu ploi, Decît s-ajung eu vreodată rob la unul dintre voi!... Jupîne! Eu cer osînda. Spînzurătoarea m-aşteaptă. Mi-am bătut joc de domnie: e cea mai groaznică faptă!... Cineva poate să rîză de sfinţi şi de Dumnezeu, Dar de vodă, nu... Ei, bine! Dă-mi, jupîne, ştreangul meu! BAŞOTĂ Slujitorilor! Luaţi-l!... Ba nu!... (Lui Sbierea la o parte) Boierule dragă, Uită cearta, căci, pe cinste, am glumit, a fost o şagă, Un nimic. Dumneata, frate, cu logofătul eşti neam, Şi chiar la logofeţie eu o judecată am Cu nişte răzaşi... Un petic... Nu-i tocmai o treabă mare... Mă-nţelegi... Să fim prieteni... O pricină de hotare... (Se strîng de mîini cu căldură.) RĂZVAN Ce mai aşteptaţi voi dară? Ce staţi? Ce vă mai gîndiţi?... Călăi ce pe robi ucideţi, pe cei slobozi îi robiţi! TOŢI Are dreptate ţiganul! Ţiganul are dreptate! BAŞOTĂ Slujitori! Daţi-mi afară toate gurile căscate! (Slujitorii gonesc poporul, care se depărtează cu nemulţumire.) TÎRGOVEŢUL I Lasă-mă, jupîn vătave, să văz cioroi spînzurat! CEILALŢI Şi eu! Şi eu!... BAŞOTĂ Ba la naiba! SBIEREA Afară de la mezat! BAŞOTĂ Aşa-i! Acum suntem singuri! Nimeni nu-mi mai stă la spate, Ca să strige că-i cu cale sau că nu este dreptate... Slujitorilor, la lucru!... Apucaţi-l pe ţigan! RĂZVAN (lăsîndu-se în măinile slujitorilor) Mă dau eu singur, jupîne. BAŞOTĂ Treaba merge găitan. Legaţi-mi-l şi duceţi-l... RĂZVAN Întins la spînzurătoare! Omul om, să fie slobod; decăt rob, mai bine moare; Ş-apoi moartea-i înviere pentru cel dispreţuit! SBIEREA Aleu! Vorbeşte-ntr-aiurea... Necum să fi-nnebunit!... BAŞOTĂ Prietene! Ia-ţi ţiganul, şi nu uita mai cu seamă Pricina cea de hotare... RĂZVAN (zbuciumîndu-se cu desperare) Unde eşti, o! mamă! mamă! C Î N T U L II RĂZBUNAREA „Ţiganul şi clăcaşul Au fost gîndirea mea; Stăpînul, arendaşul Şi legea lor cea grea...” C. BOLLIAC F E Ţ E L E: RĂZVAN, căpitan de haiduci MOŞ TĂNASE RĂZAŞUL ceauşi de haiduci HOŢUL I VULPOI HOŢUL II VĂSCAN GANEA, boier HOŢUL III VIDRA, nepoata vornicului Moţoc CIOBANUL SBIEREA HAIDUCI Un crîng în codul Orheiului în Basarabia. În fund, un pîrău. Mai încoace, un trunchi răsturnat. În laturi, stînci. HOŢUL I Ian să-mi spuneţi: ce să facem ca să mai scurtăm din vreme? HOŢUL II Face-vom ce face frunza cînd prin codru vîntul geme; Ori vom face ca izvorul, cînd aruncă spuma lui, Scăpărînd argint din undă, pe verdeaţa crîngului; Sau să facem ca securea, cînd fieru-n copaci loveşte, Iar copaciul nu se lasă, luptîndu-se bărbăteşte; Frunza, securea, izvorul, toate ne cîntă cu dor: Să cîntăm şi noi ca frunză, ca secure, ca izvor! HOŢUL III Cîntecul să fie freamăt, troscot, şoaptă, toate-ntr-una; Blînd ca sărutarea mumei, crunt şi groaznic ca furtuna! HOŢUL I Să cînte Răzaşul dară! RĂZAŞUL (oftînd) De ce nu, de-aş avea cui, Ştergîndu-mi plînsul cu plînsul, cum se scoate cui prin cui!... Dar ce zic! Nu sunt eu numai care suferă şi plînge; N-oi fi singur eu în care doina-mi cugetul va frînge; Tot ca mine varsă lacrimi, despuiaţi şi nevoiaşi, Toţi acei ce-n ţara noastră se mîndresc a fi răzaşi, Păstrînd, ca o moaşte sfîntă, hrisoave, peceţi, urice. Putrezite de vechime şi-n care cu fală se zice Că, scăldîndu-se în sînge, moşii şi strămoşii lor Au cîştigat ca răsplată cîte-o brazdă de ogor!... Tune, fulgere, trăsnească, cu potopul şi pojarul! Mult mare mi-este mînia! Mi-este mare mult amarul! HOŢUL I Eu am auzit, bădiţă, c-adică şi la munteni Ar fi răzaşi ca ş-ai noştri, numiţi acolo moşneni... HOŢUL II Sunt şi-n Ardeal, măi fîrtate; ba şi-n Ţara Ungurească; Le zice chineji, dar este chiar o breaslă răzăşească. RĂZAŞUL Apoi oriunde să fie, tot o soartă, tot un drac! Tot vecinii mi-i înşeală, tot vecinii mi-i dezbrac; Vecini de cei cu putere, cu căftane daurite, Numai fir, numai mătasă, numai cu samur blănite; Vecini dintr-aceia care, c-o-mbrîncire, c-un cuvînt, Satul întreg plin de viaţă mi-l prefac într-un mormînt! Vecini dintre care acuma, de-i văz în cale-mi, îi spintec, Şi hohotesc spintecîndu-i... HOŢUL III Dar tu ai uitat de cîntec. RĂZAŞUL Ba n-am uitat. Vrut-am numai sîngele-mi să-l pui în joc, Ş-astfel, pomenind trecutul, să pot cînta mai cu foc. (Îşi drege glasdul, îşi apasă cuşma pe frunte şi cîntă.) Frunză verde de sălcie, Bat-o scîrba răzăşie! Eu credeam că-i boierie, Şi-i curată calicie! Ani întregi m-am judecat, Sănătatea mi-am mîncat, Şi nimic n-am cîştigat. Eu umblam la judecată, Copiii-mi plîngeau pe vatră, Nevasta-mi era uitată! Dar acuma Dumnezeu A făcut pe gîndul meu, Ca să-mi mai răzbun şi eu! Pentru dalba haiducie Pentru mîndra voinicie, M-am lăsat de răzăşie, Ş-am ales judecători Cei stejari nestrîmbători, Ca să-mi fie frăţiori! TOŢI Numai codruleţul drag Dă dreptate la sărac! Numai arcul după spate Dă săracului dreptate! HOŢUL I Zi, Răzaşule,-nainte! Zi-nainte! Nu mai sta! Că să ştiu că piere lumea, tot cu drag te-aş asculta! HOŢUL II Zi-nainte! Zi-nainte! Să te-auză sfîntul soare! HOŢUL III Uf, uf, uf! Rău mă frămîntă! Mi-e şi cald, mi-e şi răcoare! RĂZAŞUL (ia arcul în mînă şi cîntă) Frunză verde lemn sucit, Şi de cînd m-am haiducit, Dragu-mi-i drumul cotit Şi de umbr-acoperit. Cînd văz pe ciocoi viind, Mă fac broască la pămînt, Îmi aşez săgeata-n vînt Şi mi-l iau la căutare, De la cap pîn’ la picioare, Fără ah, fără cruţare! Şi chitesc, şi socotesc, Şi cuget, şi mă gîndesc, Pe unde să-l nimeresc: La retezul părului, Din dosul işlicului, Unde-i greu ciocoiului! TOŢI Las’ să moară ca un cîine, Că mult te-a căznit pe tine! Las’ să moară ca o fiară, Că mult geme biata ţară!... (Se arată, trecînd puntea pîrăului, Ganea şi Ciobanul.) HOŢUL I Un boier aice-n codru! CEILALŢI (apucînd armele) Un căftan... Suntem trădaţi! CIOBANUL Liniştiţi-vă, că doară ne cunoaştem, măi fîrtaţi! Eu vi-l aduc pe credinţă: eu vi-s chezaş şi povaţă; Voi aveţi lipsă de galbeni, el are lipsă de braţă... GANEA Care-i căpitanul vostru? RĂZVAN (ieşind dintre tufe) Ce-ţi trebuie? Ce pofteşti? GANEA Pe căpitan... RĂZVAN Căpitanul?... sunt eu; dar tu cine eşti? GANEA Dumneata? Să fie oare? Sabia cea de văpaie, De care tremură ţara? RĂZVAN Numai pe cei răi îi taie. GANEA Dumneata Răzvan? RĂZVAN Ei bine, ştii acuma cine-s eu; Spune-mi dar şi tu, jupîne, cum se cheamă ciocul tău? GANEA Nu-i vorba de nume... CIOBANUL Lasă! ţi-oi spune eu, căpitane, Din botez Văscan îi zice, iar după poreclă Gane: Feciorul lui Osip Gane, ce fusese căminar... GANEA Eu n-am venit în pădure ca să vorbim în zadar. Lucrul care mă zoreşte trebui isprăvit îndată... Nu-ncape nici o zăbavă... Află că iubesc o fată... RĂZVAN Atunci du-te la vreun popă dintre cei ce pentr-un zlot Cunună soră cu frate şi mătuşă cu nepot! N-ai ce căta pe la mine, Preoţit de cruda soarte Ca să cunun alde tine Numai cu duhul de moarte! Aşadar pleacă, jupîne; pleacă, vesel c-ai scăpat... Însă de-ai venit aice cu vreun scop înveninat... (pune mîna pe pumnal.) CIOBANUL Nu-l speria, căptane... Boierii sunt slabi la fire: Braţul, haina, mintea, faţa, inima, totu-i subţire. RĂZVAN Urmează-ţi vorba, jupîne. Te-ascult... GANEA Apoi îţi spuneam C-am îndrăgit pe-oarecine, fireşte fată de neam; Din nefericire, totuşi, ea n-are mamă, nici tată, Ş-unchiu-său vrea să-i răpească moştenirea cea bogată, Luîndu-şi de gînd s-o-nchiză călugăriţă la schit!... O faptă nelegiuită! Un lucru nepilduit! RĂZVAN Sărmana?... Dar zestrea-i mare?... CHIOBANUL Avuţii nenumărate!... RĂZVAN Sărmana!... Mori după dînsa? GANEA (dînd lui Răzvan o pungă) Iată trei sute de galbeni. Alţi trei sute, negreşit, O să-ţi aducă ciobanul, după lucrul săvîrşit... RĂZVAN Cum o cheamă pe sărmana?... Pe iubita cea bogată? GANEA Nu-i vorbă... CIOBANUL O cheamă Vidra... Ştii?... A lui Moţoc nepoată... Şi cin-oare n-o cunoaşte! RĂZVAN Da! Am auzit şi eu... HOŢUL I Un fătoi ce călăreşte şi-mpuşcă chiar ca un zmeu. Într-o zi am întîlnit-o alergînd la vînătoare... E voinică, n-am ce zice! Şi-i frumoasă ca o floare... RĂZAŞUL Ştiut! După ce-i din osul acelui vornic Moţoc, De care Moldova-ntreagă mi se temea ca de foc! GANEA Căpitane! Noi în vorbe pierdem vremea fără treabă... RĂZVAN Se-nţelege! Tu ai sete s-apuci zestrea mai în grabă... Spune-mi însă mai-nante, pentru banii ce ne-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ţi dea codru-ntunecat? GANEA Chiar acuma, căpitane, zece călăraşi în silă Tîrăsc la călugărie pe nefericea copilă... Mănăstirea nu-i departe... S-o smulgi din mîinile lor... Dă-mi-o mie... RĂZVAN Te iubeşte? CIOBANUL Aşa! Nu-i ceva uşor! Vidra-i o fată semeaţă, bîcsită cu fudulie, Care n-o să bage-n samă nici chiar pe sfîntul Ilie!... Să iubească pe jupînul? Dec! Să-şi pună pofta-n cui... Boierul ştiu c-o iubeşte, dar nu ea pe dumnealui... GANEA După cununie, lasă! şi iubirea o să vie... Dar grăbeşte, căpitane... RĂZVAN Aşa-i! După cununie! Adevărat. Eu uitasem c-asta-i legea pe la voi: Numai zestrea înainte, iar iubirea mai apoi!... Mai apoi? Ba nu! Iubirea nu mai vine niciodată, Unde dintre două inimi, una-i boarfă cumpărată!... Dar, mai în sfîrşit, ce-mi pasă!... CIOBANUL Curat aşa zic şi eu: De nu se iubesc boierii, pentru dînşii e mai rău. RĂZVAN Băieţi! Mergeţi cu jupînul. Aţi auzit ce pofteşte. Simbria-i destul de bună: faceţi treaba voiniceşte... CIOBANUL Sănătate, căpitane!... GANEA Niciodată n-oi uita Slujbuliţa cea frumoasă ce-o mi-i face dumneata, Şi-ţi făgăduiesc pe cinste că dacă din întîmplare Vei fi prins de cărmuire, te scap eu din supărare: Sunt cumnat cu părcălabul, iar voinicii amîndoi Mi-s cam rude de departe... RĂZVAN Ciocii sunt tot ciocoi! (Către Răzaşul, care vrea să plece cu ceilalţi.) Răzaşule! mai aşteaptă... RĂZAŞUL Porunceşte! RĂZVAN (luîndu-l deoparte) Cată bine. De-i pricepe că miroasă... RĂZAŞUL A trădare? Las’ pe mine! RĂZVAN Dar nu v-atingeţi de Vidra... E femeie. RĂZAŞUL Chiar să vrei, Răzaşul nu se pogoară la bătaie cu femei! (Ganea, Ciobanul şi haiducii ies.) RĂZVAN Femeie! Precum pojarul se naşte dintr-o scînteie, Aşa m-aprinde pe mine ciudata vorbă: femeie!... Femeie! De cînd pe dînsa o făcuse Dumnezeu, El nu mai face nimica, fermecat de lucrul său, Şi privind cu mulţumire la lumea cea zîmbitoare, Zice: eu sunt rădăcină, dar femeia este floare!... Femeie!... Şi totuşi, omul, de lăcomie tîrît, Iubeşte nu pe femeie, ci auru-i cîntărit!... Pentru dînsul e femeie moşia cea măsurată, O sculă preţeluită sau o pungă numărată!... (Se aude afară glas strigînd: „Răzvan! Răzvan!!”) Mă cheamă!... Cine să fie!... TĂNASE (arătîndu-se dintr-o parte) A! Iată că te-am găsit! RĂZVAN Stai! Tu eşti... Mi-aduc aminte... Eşti acel nenorocit Carele la Iaşi pe poduri oboseai strigînd „jupîne”, Pîn’ să capeţi o lescaie sau o fărîmă de pîine!... Te cunosc, deşi de-atuncea trecut-a un veac întreg: Trei ani cumpliţi de robie... TĂNASE Robie? Nu te-nţeleg! Te ştiam slobod, băiete; sprinten ca o rîndunică; Bătîndu-ţi joc de necazuri... Zău! Nu mai pricep nimică... RĂZVAN Da! O robie de spaimă, cum numai duhul cel rău, De-ar putea să biruiască, ar robi pe Dumnezeu! Fost-am şerb, fost-am în lanţuri, ş-acum inima-mi suspină Întîlnindu-te pe tine, căci tu, tu ai fost pricină!... TĂNASE Eu? RĂZVAN Tu, moşule! Tu singur! Asta-n veci eu n-oi uita... Ş-apoi iată-mă-s în codru, haiducind din vina ta; Şi mîini, de-mi va fi ursita să mor pe spînzurătoare, Ţi-o voi datora tot ţie... TĂNASE (făcînd semnul crucii) Poznă!... Nu glumeşti tu oare?... Să ştiu c-aşa-i adevărul, o clipă n-aş zăbovi, Dîndu-ţi pieptul meu drept ţintă, să te poftesc a lovi... RĂZVAN Tu! da, tu eşti o unealtă a puterii fără nume, Care ţese nevăzută toate lucrurile-n lume, Astfel c-ades muritorul, bun ca blîndul mieluşel, Face rele peste rele, făr’ s-o ştie singur el!... TĂNASE Dar ce spui?... RĂZVAN Ţi-aduci aminte nenorocita de pungă, Din care luaşi un galbăn, zicîndu-mi c-o să-ţi ajungă, Că sunt mulţi sărmani în ţară, că nu-ţi place de prisos, Pe cînd se zbuciumă fraţii, simţind cuţitul la os?... Moşule! Făcînd aceasta, puteai să prevezi tu oare C-o să mă cufunzi pe mine în robia-ngrozitoare?... Ei bine! căzut în fiare pentr-un galbăn ce-a lipsit, De primeai tu punga-întreagă, eu scăpam nepedepsit!... Ha, ha, ha! Ş-apoi mai strige căpăţînele-nţelepte C-omul ştie tot ce face, ştie tot ce-o să-l aştepte, Uitînd c-un flutur de seară, ce trece repede-n zbor, Este-n stare să răstoarne toată prevederea lor!... O faptă cît de frumoasă, ca o floare cu otravă, Tăinuieşte cîteodată pieirea cea mai grozavă!... În sfîrşit, tu eşti pricină!... TĂNASE Dar de ce, copilul meu, Să nu mă vesteşti în clipă, lăsîndu-mă-n locul tău Însuşi eu să-ncarc robia pe cărunteţile mele. Şi scăpîndu-te pe tine, să port lanţuri cît de grele?... Un ţigan ce miluieşte pe-un neputincios bătrîn, Zică tot ce-i place lumea, este chiar ca ş-un romîn... RĂZVAN Haide! Ce-a fost se trecuse... Spune-mi acuma, iubite, De ce-ţi tîrăşti tu la codru oasele cele-nvechite? Cum de ţi-ai lăsat copiii? TĂNASE Ba copiii m-au lăsat. RĂZVAN Te-au lăsat? Nu-mi vine a crede!... TĂNASE Săracii au răposat. În ţara noastră cea mare şi bogată, măi băiete, Sunt romîni ce pier de foame! Sunt romîni ce mor de sete!... Astfel în toată Moldova, păcătosului Tănas Nici un sprijin, nici un razăm, nici un scut n-a mai rămas, Decît numai să-şi însemne pieptul cu cea sfîntă cruce Şi zicîndu-şi „Doamne-ajută!” calea codrului s-apuce; Căci de-o bucată de vreme, cerşitorind pe meidan, Auzeam mereu tot vorbe de căpitanul Răzvan... RĂZVAN Cum? La Iaşi?... TĂNASE La Iaşi, băiete, se vorbeşte despre tine Felurite verzi ş-uscate, cîte nici în cap nu-ţi vine! Unii te laudă foarte, ca pe-un strălucit viteaz; Alţii, adică boierii, te sfăşie cu năcaz; Iar ţiganii tăi... iertare! O să-mi pui lacăt la limbă, C-alta orice i-aş mai face, degeaba! tot nu se schimbă!... RĂZVAN Zi, moşule! Zi-nainte... Eu nu mă supăr de loc. TĂNASE Ei bine, ţiganii zbiară că tu eşti al lor proroc: Tu o să-i scoţi din cătuşe, tu o să-i speli de păcate, În tine-i toată nădejdea, fără tine nu-i dreptate; O nebună de ţigancă le-a spus c-a visat prin somn Că tu o s-ajungi odată nu numai jude, ci domn!... RĂZVAN Ciudat! TĂNASE O blestemăţie! Auzi cine să domnească! Însuşi dracul nu croieşte minciună mai ţigănească. Dar nu-i vorba de ţigancă... Apoi precum îţi spusei, Rămînînd singur în lume, fără copilaşii mei, Fără milă şi-ndurare, fără căpătîi şi vatră, Mai rău decît chiar ţiganii ce colindează cu şatră, M-am pus pe gînduri, băiete; gînditu-m-am, răzgîndit, Ş-acum iată-mă-s aicea, bucuros că te-am găsit... M-am bătut cu multe litfe, care de care mai rele, Ba leşi, ba păgîni, ba unguri, ba frînci de ai lui Despot. Şi ce-am învăţat atuncea n-am uitat încă de tot... Mă vezi prăpădit, dar altfel această mînă secată Tot ar mai putea trimite duşmanului o săgeată... Decît să mor în oraşe de cruzimea celor răi, Mai bine voi în pădure prin mine să piară ei!... O fiinţă cît de slabă sporeşte cînd îşi răzbună. Încearcă-mă şi pe mine... Sunt haiduc şi pace bună! RĂZVAN Aşa te vreau, moş Tănase! Ş-o să vezi peste puţin C-oraşu-i o lighioană şi numai codru-i creştin... În oraş totu-i robie; cel mai mic şi cel mai mare, Toţi ca unul poartă lanţuri, toţi ca unul gem în fiare; Fiecare slugăreşte, şi nici unul nu-i stăpîn; Însuşi domnul cu ruşine pleacă fruntea la păgîn!... Pe cînd aicea stejarul lîngă buruiană creşte, Dar fie cît de puternic, el pe dînsa n-o robeşte; Iar sălbatecele fiare, ce flămînde rătăcesc, Omoară sărmana jertfă pe care mi-o nimeresc, Dar n-o-njură cu năpaste, ca fiara cea omenească, Care prada-i n-o ucide şi n-o iartă să trăiască!... În oraş totul se-ngroapă şi putrezeşte de viu În locuinţa-i îngustă şi rece ca un sicriu, Unde suflarea se curmă, unde văzduhul lipseşte, Unde cărămidă, lespezi, lut şi piatră te-nvăleşte; Pe cînd aicea verdeaţa ne ţine loc de pereţi, Ne-acopere numai frunza şi numai cerul măreţ, Iar jos s-aşterne covorul, văpsit cu mii de văpsele, Ce singură firea-l ţese din ierburi şi floricele!... Lumea totuşi de departe ne numeşte cu fiori Ucigaşi, împuşcă-n-lună, hoţi, tîlhari, omorîtori... O, nu, moşule! Nu crede! Aşa fost-a totdeauna Că de cel gonit se leagă clevetirea şi minciuna, Precum muşchiul se lăţeşte pe-un copaci pe care-l tai, Şi nu-l lasă pîn’ ce viermii nu-l prefac în putregai! Săracul ţăran ce-şi pierde vitişoarele sau plugul, Robul osîndit ce fuge, blestemînd biciul şi jugul, Toţi cei slabi, izbiţi de soartă, de nevoi înconjuraţi, Află-n codru mîngîiere şi ne dau nume de fraţi. Cînd priveşti Moldova-ntreagă părăsită-n jaf şi-n silă, Pe cei buni în neputinţă, pe cei răi fără de milă, Veneticul şi păgînul, cel de neam şi cel bogat, Numai ei avînd dreptate şi la vodă şi la sfat, Căciuliţi de toată lumea, fără grijă de nimică... O! Atunce-ţi pare bine cînd deodată se ridică Spaima de haiduci în ţară, născuţi din al ţării chin, Precum o durere crudă naşte-n piept cîte-un suspin! TĂNASE Urmează, frate Răzvane! mai vorbeşte! Mai vorbeşte!... Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcoreşte! Sunt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean... O, Doamne! Să iasă tocmai dintr-o gură de ţigan!... VULPOI (de departe) Căpitane! Căpitane! RĂZVAN Ce veste? VULPOI (tîrînd după dînsul pe Zbierea) O caracudă! Am pescuit-o acuma pe-uscat fără multă trudă... RĂZVAN Sbierea? În mîinile mele? SBIEREA Chiar Răzvan!... Vai!... Sunt topit!... TĂNASE Te cunosc şi eu prea bine! SBIEREA (căzînd în genunchi) Şi dumneata?... Am murit!... Sfinte Petre!... Sfîntă Ana!... Mucenice Spiridoane!... Scăpaţi-mă de pieire!... O să vă dau trei icoane, Tot d-aramă poleită cu aur... sau cu argint!... VULPOI Drace! Nu ştiam eu singur c-am pus mîna chiar pe-un sfînt! L-am găsit în drum la stînga, într-o căruţă stricată; De gras ce-l vezi, de departe mi se păru că-i o roată; Dar fiindcă vrea să fugă, îi dădui un bobîrnac, Şi simţii atunci de-aproape că-n roată-i ascuns un sac. Deci acuma, căpitane, poţi să-i dai răvaş la dracul, Că tot ce-a fost bun într-însul nu mai este: iată sacul!... SBIEREA (frîngîndu-şi mîinile) Taleri trei mii patru sute cincizeci şi şapte ş-un ort!... Sunt pierdut!... Preasfîntă troiţă! Maică Precistă!... Sunt mort!... TĂNASE Daţi-mi cinevaşi o armă, căci poftesc cu pofta mare Să-i număr, tot unul-unul, vreo zece mii pe spinare! RĂZVAN Eu ţigan, şi iată cine se laudă că-i romîn... Fraţilor! Priviţi-l bine: eu sunt rob, dînsu-i stăpîn!... TOŢI Stăpîn?... RĂZVAN Boierule, scoală!... Nu-i frumos şi nu-i cu cale Să-ngenunchezi dinaintea unui rob al dumitale. Jupînului, ce-i cu dreptul d-a şedea chiar în divan, Nu se cade să se plece de frica unui ţigan... Scoală dar ca ş-altă dată, scuipă-mă şi pălmuieşte, Că vodă nu-ţi cere sama, şi pravila nu te-opreşte! Scoală dar ca ş-altă dată, şi pune pe-argaţii tăi Ca să-mi dea şi dînşii palme, ca să mă scuipe şi ei! Ţara-ntreagă nu-i a voastră?... Codru sau oraş, ce-ţi pasă? Oricînd ş-oriunde, jupîne, sunteţi tot la voi acasă!... (Sosesc Vidra, Ganea, Răzaşul şi ceilalţi hoţi.) RĂZAŞUL Căpitane! Îţi aducem pe nepoata lui Moţoc, E cam cu nărav ciocoaica: n-o auzi vorbind de loc... VULPOI Bre! Ce de mai boierime! Doi jupîni ş-o jupîneasă! HOŢUL I Parcă-i la Curtea domnească! HOŢUL II O adunare aleasă! RĂZAŞUL (privind la Sbierea) Haida-de! Dar ăsta cine-i?... De cînd maica m-a făcut, N-am întîlnit niciodată om mai pocit şi mai slut! HOŢUL I O gadină! HOŢUL II O şopîrlă! HOŢUL III O năpîrcă-nveninată. RĂZVAN Tăcere? Să fiţi cu toţii martori la o judecată. Ăst boier, pe care-acuma îl vedeţi îngenuncheat Şi care la Iaşi se plimbă mîndru ca un împărat... SBIEREA Nu, nu, nu... VULPOI Taci, caracudă! RĂZVAN Ăst boier prin răutate Întrece gadini, şopîrle şi năpîrci înveninate... Ca painjenul ce ţese pe furiş vicleanu-i ciur, Şi-l întinde, şi-l anină, şi-l acaţă pe-mprejur, Şi drept din mijloc pîndeşte, pironit în neclintire, Aşteptînd să-i intre gîza în capcana-i cea subţire, Apoi lacom se repede, bucuros c-a înşelat, Ş-o tot rumpe, ş-o tot vîră în stomahu-i desfundat, Şi iar îşi cîrpeşte ciurul, şi iar la pîndă s-aşază, Şi iar ocheşte-n tăcere, nouă pradă să-i mai cază... Astfel şi boierul ăsta e painjenul sătul, Gata să-şi mai dreagă cursa, tot strigînd că nu-i destul! SBIEREA Nu, nu... VULPOI Taci, că te ia naiba! HOŢUL I Nici iadul n-o să-l primească! RĂZVAN Însă din jertfele sale, nu-i alta ca să-l urască Cu furie mai cumplită, cu foc mai înverşunat, De cum Răzvan îl urăşte, setos de-a fi răzbunat! Pentr-un galben, ce pe drumuri l-am găsit pe neaşteptate, El, cu pravila-i în mînă şi pe buză-i cu dreptate, Mă ia rob... rob pentr-un galben şi mă face nevăzut Într-un beci, de mucezeală în mocirlă prefăcut, Unde mă legăse-n zgardă, ca pe-un cîine-n bătătură... Îl urăsc cu cea mai cruntă şi nepovestită ură!... (Vidra face o mişcare de groază.) TĂNASE Răzbunare! Răzbunare! HOŢII Furcă! RĂZVAN Da! voiesc şi eu Să-mi răzbun; dar moartea-n furcă i-ar fi prea puţin... SBIEREA (căzînd jos) Valeu! RĂZVAN Cruce, ţeapă, glonţ, săgeată... Nu-i destulă răzbunare! Vreau o altfel de pedeapsă: o pedeapsă şi mai mare... RĂZAŞUL Căpitane! Ian sfîrşeşte! Că decît să mai aştept, Mai bine-acum dintr-o dată să-i înfig măciuca-n piept! RĂZVAN Măi Vulpoiule, ridică-l!... SBIEREA (cînd îl scoală Vulpoi) Vai mie!... Răzvane frate!... Mă jur c-am lăsat acasă catastişe ne-ncheiate... Iartă-mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert şi eu... De vrei, îţi voi da ş-un zapis... Martor mi-este Dumnezeu!... RĂZVAN Vulpoiule, du-l din codru! Scoate-mi-l pîn’ la răspînte, Arată-i drumul cel mare şi zi-i aceste cuvinte: Iată dreapta, iată stînga, iată jos şi iată sus; Alege la deal, la vale, la răsărit, la apus; Răzvan te-avusese-n palmă, şi numai c-un semn de mînă Ar fi putut să te facă praf, pulbere şi ţărînă... Totuşi, uite! Nu-ţi lipseşte nici un fir din perii tăi... Să trăiască codrul verde!... Pleacă slobod unde vrei... (Vidra e foarte mişcată.) TĂNASE Cum? îl ierţi? Îl laşi să scape?... RĂZAŞUL Căpitane! Mi se pare Că tu-ţi cam petreci cu glume ş-ai uitat de răzbunare! RĂZVAN Răzbunarea cea mai crudă este cînd duşmanul tău E silit a recunoaşte că eşti bun şi dînsu-i rău!... RĂZAŞUL Astea nu se trec la mine! Doară nu-s o fată mare, Ca să cred că răzbunarea nu-i decît o sărutare!... Noi l-am prins, al nostru-i dară, al codrului, nu-i al tău! Nu-l iert eu, bată-l să-l bată!... VULPOI Şi nici eu nu-l iert! HOŢUL I Nici eu! HOŢUL II Bagă sama, căpitane! Noi nu te-am ales pe tine Ca să te pupi cu boierii şi să ne dai de ruşine! O VOCE Ţiganul se prea gurguţă! ALTĂ VOCE Se cunoaşte că-i ţigan! MAI MULTE VOCI Ţigan! Chiar ţigan!... RĂZVAN Ţiganul nu mai este căpitan! (Scoate din brîu o bardă poleită.) Cînd voi m-aţi pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-aţi să m-asculte lunca, drumul şi pădurea. Iată barda ce-a pătat-o jurămîntul cel viclean; Daţi-o unui alt mai vrednic, care nu va fi ţigan! Puneţi dintre voi pe-acela care-i meşter să vă-nveţe A năvăli-n slăbiciune, a vă izbi-n bătrîneţe, Sau pe-o singură furnică să daţi iurăş cîte doi! Aşa căpitan vă trebui, dar Răzvan nu-i pentru voi! (Aruncă barda şi voieşte a ieşi.) RĂZAŞUL Haide, haide, căpitane! Te iuţeşti peste măsură! Nu te pierdem noi pe tine pentru astă pocitură! (Priveşte încruntat la Sbierea, ridică de jos securea şi o dă lui Răzvan.) Iată barda, ia-ţi-o iarăşi, fă ce-ţi place, fă cum ştii... Dar eu, unul... of, măicuţă!... l-aş tăia făşii-făşii! VULPOI Să trăiască căpitanul! TOŢI Căpitanul să trăiască! TĂNASE Da, da! Şi de ţigănie să nu se mai pomenească! RĂZVAN (către Sbierea) Stăpîne, acuma pleacă!... SBIEREA Să plec?... Cum?... Adevărat!... O, ce om! Ce piatră scumpă! Ce suflet de matostat!... Dar fiindcă scapi de moarte pe-un creştin foarte cucernic, O să te blagoslovească Dumnezeu atotputernic!... RĂZVAN Fugi, boierule, de-aice!... Fă-mi şi tu pe placul meu!... Mi-e scîrbă s-aud din gură-ţi numele lui Dumnezeu! VULPOI (împingînd pe Sbierea) Mişcă! Mişcă, caracudă! SBIEREA Ba nu... Mă rog! Fără pripă!... Mai avem o socoteală... Numai un cuvînt... O clipă!... Daţi-mi sacul meu!... Răzvane!... Nu mă sărăci de tot... Taleri trei mii patru sute cincizeci şi şapte ş-un zlot! (Iese ghiontit de Vulpoi.) VIDRA (înaintînd şi întinzînd mîna către Răzvan) Aş fi mîndră, căpitane, ca să strîng o mînă, care Nu voieşte să-şi răzbune decît numai prin iertare!... RĂZVAN Mîna mea?... Această mînă, dezmierdată de cuţit, Arsă de foc şi de vînturi, bătută necontenit, Spălată de ploi şi grindini, aspră şi neagră din fire, Cuteza-va ea s-atingă mîna-ţi albă şi subţire?... VIDRA De cînd oamenii din codru răpitu-m-au de pe drum, N-am oftat, n-am zis o vorbă, fost-am mută pîn-acum, Oprind lacrima pe geană şi-necînd în piept suspine, Ca să nu pogor pe Vidra pîn’ la ei şi pîn’ la tine... Dar nu-i pasăre pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare şi cerul e fără nor; Nu-i femeie să nu-şi simtă inima-i în tulburare, Cînd s-aşterne dinainte-i luminînd o faptă mare!... Rob, ţigan, haiduc, de-oriunde soartea să te fi adus, Un suflet c-al dumitale îşi va face loc în sus! (Răzvan rămîne aţintit.) TĂNASE Aferim! Ce mai muiere! De-ar fi mulţi boieri ca tine... GANEA Ce fac, dragă jupîneasă? Cine-ar crede!... E ruşine! Nepoata marelui vornic şi fiica unui spătar, Dumneata să stai la vorbă... ce-njosire!... c-un tîlhar!... RĂZAŞUL Căpitane! Căpitane!... Fă-ţi cu mine o pomană: Dă-mi voie măcar dintr-însul să-ţi fierb de prînz o tocană! HOŢII Da, da! Să-l tăiem îndată!... RĂZAŞUL Să-l bucăţim mărunţel, Ca să nu se mai cunoască de-a fost boier sau viţel!... RĂZVAN (ieşind din gîndire) Cum? De ce-i aşa urgie?... Lăsaţi-l în bună pace!... El nu v-a făcut nimica... RĂZAŞUL Nu cumva! Iată ce-mi place! Doar n-ai fost surd, căpitane!... Nu-l mai apăra-n zadar!... Nu l-ai auzit tu singur că te numeşte tîlhar?... RĂZVAN Eu tîlhar?... dar cine-a zis-o?... Răzvan nu putea s-auză, Căci simţirea-i se pierduse, rătăcindu-se pe-o buză Din care sorbea cu-ncetul cuvinte ce-mi par mereu Că tot încă sună, sună şi răsună-n jurul meu! O, tu, femeie măreaţă! tu un înger! tu o zînă! Tu, ivire minunată ce-mi răsai ca o lumină! Să te mai auz o dată că locul meu este sus... Aşa c-ai spus-o? Mai spune-mi! Mai spune-mi încă!... VIDRA (cu sfială) Am spus... RĂZVAN Ai spus!... Eu credeam că-n lume nu va fi nici o fiinţă Ca să-şi cufunde privirea sub gunoi de umilinţă, Pîn’ la omul care-n viaţa-i n-a gustat de nicăiri Decît dispreţ şi nemilă, batjocură şi loviri!... Dar ştii tu oare puterea ce-o au cuvintele tale, Luminîndu-mă cu raza străcurată jos în vale, Unde de-ale nopţii umbre, sub un văl întunecos, Ascundeau în adormire tot ce-i bun, tot ce-i frumos?... Tu mi-ai dat o lume nouă, mi-ai deschis o nouă cale! C-un cuvînt, c-o vorbă numai, cu suflarea gurii tale, Ca domnul Hristos pe Lazăr tu din moarte m-ai sculat!... Ce putere! Ce minune!... RĂZAŞUL Căpitanu-i fermecat! RĂZVAN Dar tu stai şi taci acuma?... Îţi pare rău dumitale C-ai picurat o nădejde peste un noian de jale? Poate-ţi mai aduci aminte cine eşti?... Ei bine, dar, Nici eu n-o să uit atuncea că Răzvan e un tîlhar! (Către Ganea.) Sunt tîlhar!... Aşa-i, jupîne?... Ei, da! Sunt tîlhar! Fireşte!... Am înţeles cum mă cheamă, şi-o să mă port tîlhăreşte... (Aruncînd jos o pungă.) Na, boierule! Ia-ţi punga!... GANEA Ba nu! Ia-ţi-o dumneata... Îţi mai datoresc trei sute... Crede-mă că n-oi uita... Ciobanul o să-ţi aducă. RĂZVAN Nu-mi pasă de datorie! Iată banii tăi, jupîne! Dă-mi o altfel de simbrie!... Numai cîntecul deschide cugetul haiducului! P-un deal, p-un colnic, Mergea un voinic, Voinicul voinicilor În ţara piticilor: Cu faţa voinică Ş-o inimă mică! Lîngă el mergea, Şi la el privea, Şi mereu ofta, Poate că-l iubea, O copilă dalbă Cu galbeni în salbă O dulce fetiţă Cu flori în cosiţă, Cu rai în guriţă! Amîndoi mergea, Şi mergînd grăia, Şi grăind zîmbea, Cînd iată Deodată Pe drum mi s-arată, Stînd în calea lor, Vătavul haiducilor, Căpitanul hoţilor, Groaza veneticilor! Şi cum mi s-arată, Priveşte la fată, O vede şi iată: I se face milă De biata copilă! Şi zice apoi Către cel ciocoi, Către cel voinic, Voinic de nimic: Calea e a ta, Mîndra e a mea, Şi de nu mi-o dai, Hai la luptă, hai!... (Vidra îşi pune mîna pe frunte.) TĂNASE Uf, uf, ce inimă mare! Păcat, zău, că nu-i creştin!... GANEA Eu nu-nţeleg, căpitane... Ce vrei? Ţi-oi plăti deplin... RĂZAŞUL Nu-nţelegi ce este lupta? GANEA Lupta? RĂZAŞUL Lupta voinicească: Unul pe-altul să-mi apuce, ş-apoi să mi se trîntească! GANEA Dar căpitanu-i mai tare... mai umăros... mai cu piept... Lesne poate să mă bată... nu se cade... n-ar fi drept. RĂZVAN A! jupînului, pesemne, îi place lupta nemţeşte? Daţi-i săbii dumisale; să-şi aleagă ce pofteşte!... Pentru mine-i chiar totuna: ne vom bate cum va vrea; De-oi muri nu-i mare treabă, iar de nu, Vidra-i a mea! (Scoate paloşul, pe cînd Răzaşul dă pe al său lui Ganea.) Apucă spata, jupîne!... GANEA (scoţînd paloşul) Din dragoste! CIOBANUL Patru sate! RĂZVAN (năvălind) Apără-te!... VIDRA (descoperindu-şi faţa şi punîndu-se între amîndoi) Nu, Răzvane!... N-ai cu cine!... Nu te bate!... C Î N T U L III NEPOATA LUI MOŢOC „Să nu te blesteme cineva: sajungi slugă la cai albi şi stăpîn femeie s-aibi!” ANTON PANN F E Ţ E L E : RĂZVAN, ostaş leşesc MINSKI VIDRA, iubita lui tovarăşii lui căpitaniPIOTROWSKI ISCOADA MUSCĂLEASCĂ RĂZAŞUL OSTAŞUL I VULPOI SBIEREA, prins în război OSTAŞUL II HATMANUL OSTAŞUL III CĂPITANI ŞI OSTAŞI LEŞEŞTI O tabără leşească la marginile ţării muscăleşti: corturi, tunuri, arme... (Trei ostaşi, din care I şi II duc pe cel al treilea, greu rănit.) OSTAŞUL I Mulţi muscali ucis-ai oare? OSTAŞUL II Cu sabie? OSTAŞUL I Cu ce vrei? OSTAŞUL II Cu suliţa două sute şi cu paloşul vreo trei! Opt sau nouă-zece sute... Poate şi mai mult!... OSTAŞUL I Desigur! OSTAŞUL II Dar tu? OSTAŞUL I N-am ucis nici unul. Nu-mi place. N-am vrut eu singur!... Rănit-am însă vreo mie... Tu mă ştii că-s cam voinic: Tot răni de cele mai grele, de la cap pîn’ la buric... OSTAŞUL II Vezi, aşa suntem noi, leşii! OSTAŞUL I Trăiască Ţara Leşească! Muscalul, de-ar fi cu dracul, tot nu-i chip s-o biruiască!... OSTAŞUL III Of!... Eu mă sfîrşesc cu zile... şi voi, ca nişte nebuni, Cînd nu tremuraţi în tufe, vă desfătaţi în minciuni!... Ah! duceţi-mă la doftor: încai moartea să mă scape... (Cîteşitrei ies la dreapta, pe cînd la stînga se arată Minski şi Piotrowski.) MINSKI Uite, măi! Inima-n mine plesneşte, gata să crape!... Sîngele mi se ridică şi se suie în obraz De ciudă, de-ntărîtare, de durere, de necaz! Cum ţi se pare, iubite? într-o tabără crăiască, Tocmai în mijlocul nostru şi-n ţara noastră leşească, Un străin, o venitură, un om fără căpătîi, Un nătărău din Moldova să fie tot cel dintîi? Pe cînd eu zac la o parte, lăsat fără nici o treabă, Uitat ca o jucărie, ca un copil, ca o babă! PIOTROWSKI Ce vrei! Ut verum dicamus1, mărturiseşte şi tu C-acest vir valachus este strenuissimus...2 MINSKI Ba nu! Eu nu recunosc aceasta! Nu se cheamă vitejie A nu se teme de moarte numai din obrăznicie! Un nu ştiu cine ca dînsul, un mojic necunoscut, Nu-i este iertat a face lucrurile ce-a făcut! Să cuteze el s-apuce steagul muscălesc cel mare... Aceasta m-aruncă-n friguri, în furie, în turbare!... Să pătrunză chiar în cortul voievodului rusesc... O! aceasta-i grozăvie! Sunt gata să-nnebunesc! Spune singur tu, fîrtate, dacă nu era mai bine Nişte astfel de izbînde să se fi făcut de tine? Sau de-un altul orişicare... iar de mine mai ales!... Spune, spune tu!... PIOTROWSKI 3 Fireşte! Non est in dubio res. Însă, caressim’ amice4, aşa va fi totdeauna Că virtus nu-i alta-n lume decît prospera fortuna5. Răzvan e felix ad casunt6! Totu-i merge găitan! E noroc. Venti faventes!7 MINSKI Tot Răzvan! Răzvan! Răzvan! Tabăra leşescă-ntreagă mi-l înalţă şi-l ridică, Ca să vorbim drept (lat.) Bărbat valah... foarte sîrguitor (lat.) Nu-i nici o îndoială (lat.) Mult iubite prietene (lat.) Virtutea... soarta prielnică (lat.) Fericit din întîmplare (lat.) Vînturi prielnice (lat.) Iar despre noi nu s-aude, nu se vorbeşte nimică!... Dreptu-i oare, ca-ntr-o ţară, în care eu sunt născut, Un venetic fără nume să fie mai cunoscut?!... Zici că-i noroc?... Nu-i aceasta!... Nici noroc, nici vitejie! Este altceva, iubite, şi-o să ţi-o spun numai ţie... Eu sunt sigur ş-aş fi gata chiar să jur c-acest Răzvan E frate... PIOTROWSKI Frate cu cine? MINSKI Cu... PIOTROWSKI MINSKI Cu Satan! PIOTROWSKI Ce spui, Domine mi Deus!2... Dar de-unde s-o ştii aceasta?... MINSKI O vei şti şi tu ca mine... Spune-mi, văzut-ai nevasta Îmbrăcată bărbăteşte, — haine negre, chip bălan, Care întovărăşeşte ne-ncetat pe-acest Răzvan? PIOTROWSKI Am văzut-o... E frumoasă! Virgo facie concina, Perdecora, pervenusta...3 1 Spune, te rog (lat.) 2 Doamne, Dumnezeule! (lat.) 3 Fecioară cu chip plăcut, minunată, foarte frumoasă (lat.) MINSKI Ha, ha, ha! Asta-i pricina! Răzvan zice că-i o soră, dar eu pot să-ţi dovedesc C-acea muiere-i chiar dracul, numai botu-i femeiesc! Dînsa-i o fermecătoare ce cu farmecele sale Are puterea pe-oricine să-ntunece, să-l înşale, Să-i ia văzul, să-l orbească, să facă noaptea-n amiaz, Încît s-o crezi că-i frumoasă şi pe Răzvan că-i viteaz!... PIOTROWSKI Ce-i drept, Sanctissimus Thomas, in Summa Theologiae, Firmat1 asemenea fapte, iar Petrus Hispanus scrie Cum că foemina şi dracul sunt affines2 oarecum: Dracul e foc, iar femeia iese dintr-însul ca fum... MINSKI Crede-mă c-acea muiere, orice-i spune, orice-i zice, Orice-i vrea, e însuşi dracul... PIOTROWSKI Taci, că, iată, vin aice Alii duo Valachi3, ce-i tot văd mai-mai de-un an Conjunctissime vicendo4 nedespărţiţi de Răzvan... MINSKI (privind în partea de unde vin Răzaşul şi Vulpoi) Piha! Ce făpturi ciudate! Ce fiinţi nesuferite! Ce mişcări respingătoare! Ce obrazuri necioplite! Eu unul îţi spui atîta că de-oi fi vreodată crai - Lucrul este cu putinţă — ei bine, de trei ori vai 1 Afirmă (lat.) 2 Femeia... rude (lat.) 3 Ceilalţi doi valahi (lat.) 4 Trăind foarte strîns uniţi (lat.) Ce legi aspre n-aş mai face, ca să dau peste hotară Şi să gonesc într-o clipă toţi moldovenii afară! Însă toţi! Toţi pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior! Numai pe Răzvan, el singur, l-aş lăsa... ca să-l omor! RĂZAŞUL (cîntînd de departe) Vom îmblăti la săcară Pînă-n mîndra primăvară Ş-om ieşi la codru iară, În capătul şesului, La marginea drumului, În calea armeanului! MINSKI (dulce) Să trăiţi, voinici! VULPOI Prea bine; mulţumim. RĂZAŞUL Şi sănătate, Căci în lume sănătatea e mai bună decît toate! MINSKI Mă prea bucură-ntîlnirea... Doream să vă văz de mult... Eram să vă-ntreb un lucru... RĂZAŞUL De nu-i fi lung, eu te-ascult, Fiindcă noi, moldovenii, ştim aşa că vorba lungă E nebunie de creieri şi sărăcie de pungă. MINSKI Aş dori s-aflu... Pe cinste, Răzvan al vostru mi-i drag, Şi... vorbind c-un oarecine... făcut-am un rămăşag... Ca să nu-l pierd... mă pricepeţi... vreau să zic... îmi trebui mie... În sfîrşit, ce fel de slujbă sau ce fel de boierie Va fi avut în Moldova viteazul cel strălucit, Ostaşul cel mai de frunte, bărbatul cel mai vestit, Podoaba taberei noastre, un luceafăr, o minune!... VULPOI Drace! vrei numai atîta?... RĂZAŞUL Taci, Vulpoiule; nu-i spune... VULPOI (zîmbind) Ba să-i spui! De ce să piarză săracul un rămăşag? Mai vîrtos cînd ştiu acuma că Răzvan îi este drag!... Învaţă dar de la mine că slujba ce-o avusese În ţara Moldovei este dintre cele mai alese; O treaptă atît de naltă, încît era mititel Boierul cel mai puternic cînd se punea lîngă el... PIOTROWSKI Admirandum!1 MINSKI Dar ce slujbă? Cum se cheamă? RĂZAŞUL Măi, ţi-ajungă! Că ne-am înţeles odată de-a nu face vorbă lungă... Sunt cam iute. Bagă sama!... 1 Este de admirat (lat.) VULPOI Las’, Răzaşule!... Eu vreau La toate cîte doreşte să-i pot răspunde pe şleau. Că doar nu ne cercetează cu vreun scop de răutate, Mai cu seamă cînd iubeşte pe Răzvan ca şi pe-un frate... Aşadar, mă-ntrebi ce slujbă? Cum se cheamă?... Fel de fel! Unii căpitan îi zice, alţi-i zice vătăşel... Dar treapta-i mult mai de frunte, prin putere şi simbrie, De cum pe la voi aice este chiar o hătmănie!... PIOTROWSKI Capitaneus pedestris?1 VULPOI Ba şi călare ades: Pedestrime la strîmtoare şi călărime la şes... În codru se pedestreşte, pe cîmp încalecă iară: Astfel este rînduiala oştilor la noi în ţară... MINSKI Dar avea moşii? VULPOI Ha, drace! La asta eu nu m-am gîndit!... (După o tăcere.) Cît poate da o moşie, Răzvan capătă-nzecit... Adică cevaşi ca dijmă, în bani, în grîne şi-n vite, Ce trebuia la poruncă să-i dea toţi pe negîndite... PIOTROWSKI Şi-ţi fi avut multe pugnas, videlicet2 bătălii? 1 Comandant de infanterie? (lat.) 2 Lupte, adică (lat.) VULPOI O! Se-ntîmplă cîteodată şi-ntr-o zi două sau trii, Cît ţinea vremea de vară, căci în urmă, la iernatic, Ne hodineam cum fac turcii: obicei îndemînatic! MINSKI Dar spune-mi, acea femeie... RĂZAŞUL (cu furie) La dracu! Las nouă draci! La nouă sute!... MINSKI Ce-ţi trebui? Ce vrei, voinice?... RĂZAŞUL Să taci! Bată-te mama-pădurii! Te mai legi şi de muiere? MINSKI Ba nu; doream să ştiu numai... RĂZAŞUL Zău, mai bine fă-mi plăcere, Ori ne lasă tu aice, sau noi te lăsăm aici!... MINSKI (către Piotrowski) Haidem, tovarăşe! PIOTROWSKI Ergo1... 1 Aşadar (lat.) MINSKI Să fiţi sănătoşi, voinici! (Iese cu Piotrowski.) RĂZAŞUL Bună treabă!... Pizma, ura, zavistia, vrăjmăşia, Şi nici un pai de răsplată pentru toată vitejia, Iată cîştigul cel are, ce Răzvan l-a dobîndit! De cînd părăsise ţara şi codrul blagoslovit! Vai de dreptatea leşească! vai de bunătăţi străine! Ne-am păcălit, măi fîrtate! Rău ne-am păcălit!... VULPOI (gînditor) Vezi bine!... RĂZAŞUL Mai înţelept moş Tănase, cînd zicea oftînd cu foc! Tu fă ce-ţi place, Răzvane, dar eu o să stau pe loc; Nu las Moldova, şi pace! foamete, sete, ruşine, Aice să sufăr toate, căci e cuibul meu!... VULPOI Vezi bine!... RĂZAŞUL Şi eu, Vulpoiule dragă, trebuia verde să-i spui, Iar nu să caut orbeşte buricul pămîntului, Uitîndu-mi de răzăşie!... Poate că prin judecată De mai rămîneam în ţară, tot o cîştigam odată. Hrisoavele mele iată-s! (Scoate din sîn o legătură.) Aci trei urice sînt De la Alexandru-vodă şi de la Ştefan cel Sfînt, Pe care le stropesc cu lacrimi, le şterg de praf cu suspine, Şi le ştiu pe dinafară, făr’ să fi citit! VULPOI Vezi bine!... RĂZAŞUL (sărută şi apoi ascunde legătura) Îi ziceam eu: Măi Răzvane, nu pleca! nu fi nebun! Decît orice trai în lume, traiul codrulu-i mai bun!... Of! Nu vru să mă-nţeleagă!... Şi tu ştii a cui e vina? Aşa-i cînd tace cocoşul, lăsînd să cînte găina; Aşa-i cînd capra-i în frunte, poruncind în loc de ţap, Aşa-i cînd bărbatu-i coadă; aşa-i cînd muierea-i cap!... Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stăpînă... Celelalte, vai! VULPOI Vezi bine! RĂZAŞUL Dracul ne trimise-n cale pe nepoata lui Moţoc! Sărmanul Răzvan acuma nu-i om, ci-i un năpîrstoc, Pe care Vidra mi-l mişcă şi-l întoarce fără preget, Şi la dreapta, şi la stînga, nu cu mîna, ci c-un deget!... Ş-apoi eu nu dau cu gîndul, oricît de mult chibzuiesc, De ce Vidrei nu-i plăcuse obiceiul haiducesc? VULPOI M-am gîndit şi eu l-aceasta, ş-am ajuns drept încheiere Să cred că Vidra-i smintită, ca orişicare muiere, Iar Răzvan, de-a fost odată cu o minte de bărbat, De cînd ascultă pe Vidra, şi dînsul s-a deocheat; Căci nebunia s-acaţă mai rău ca un mărăcine Şi trece ca o căscare de la om la om... RĂZAŞUL (gînditor) Vezi bine! VULPOI Este-nvederat că leahul nu face haz de Răzvan... Ş-apoi de-ar mai şti, o, Doamne! că nu-i creştin, ci-i ţigan... Oho! L-ar goni departe! Ba cu dînsul şi pe tine... Iată cum ne duce Vidra, trăgîndu-l de nas! RĂZAŞUL Vezi bine! VULPOI Leşii au o lege-anume: un om de neam ţigănesc Să nu calce cu piciorul pe pămîntul cel leşesc... Alte neamuri să poftească, orişicînd şi orişicine... RĂZAŞUL Vezi bine! ISCOADA (arătîndu-se din fund) Creştini cucernici... VULPOI Ce-ţi trebui? ISCOADA V-am văzut, de nu mă-nşel, Umblînd cu Răzvan... RĂZAŞUL La naiba! Nici tu nu te-mpaci cu el? ISCOADA Nu mă-mpac? iartă-mă, Doamne! Eu nici nu-nţeleg ce-i ură; A iubi pe toţi creştinii mă-nvaţă Sfînta Scriptură... Aşadar, vă rog să-mi spuneţi într-un chip cuviincios, Unde poci oare să-l aflu, în numele lui Hristos?... (Zărind pe Răzvan, care se apropie.) Dar ce văd! Iată chiar dînsul!... Dumneata eşti, mi se pare, În toată creştinătatea luptătorul cel mai tare? Ca sabia lui Arhanghel, ca toiagul lui Aron, Praştea lui David prorocul, buzduganul lui Samson... RĂZVAN Sunt Răzvan... ISCOADA E de nevoie, nimenea ca să n-o ştie, Să vorbim precum vorbise Moise cu Iehova... RĂZVAN (către Vulpoi şi Răzaşul, făcîndu-le semn să plece) Fie! RĂZAŞUL Crede-mă c-ar fi mai bine ca şi pe noi să ne laşi. Ai mulţi duşmani... Chiar muscalii nu-ţi sunt aşa de vrăjmaşi Ca leahul cel pizmătareţ, care alta nu visează Decît el să se ridice şi toată lumea că cază... RĂZVAN N-aveţi grijă! Fiţi în pace!... Puteţi să vă depărtaţi! Braţul meu e lîngă mine şi sabia-i lîngă braţ... VULPOI (depărtîndu-se cu Răzaşul) Haidem, Răzaşule dragă! Să-i spunem Vidrei aceasta: Cine pe noi nu ne-ascultă o s-asculte pe nevasta... RĂZVAN Suntem singuri. Ce vrei? ISCOADA Jură de-a nu spune nimănui Taina cea de mîntuire ce-am venit ca să ţi-o spui. (Răzvan face un semn de învoire.) Nu-i aşa! Eu vreau anume pe crucea prea lăudată, Pe cei doisprezeci apostoli şi pe maica cea curată, Pe cele şapte biserici, pe cei patruzeci de sfinţi, Pe soborul din Nikeia cu trei sute de părinţi, Pe-o sută cincizeci de psalmuri, pe şaptezeci de tîlcovnici, Pe toţi fericiţii pusnici şi mucenici şi duhovnici Şi pe ieslele la care se-nchinară cei trei crai Să-mi juri mai întîi de toate că leşilor nu mă dai... RĂZVAN Tu nu eşti leah prin urmare? ISCOADA (făcînd cruce) Dumnezeu să mă păzească De-a fi eretic ca leşii de lege papistăşească!... Dar dumneata, ca şi mine, eşti pravoslavnic curat, Precum zice sfîntul Pavel... RĂZVAN Aşa! Iarăşi cele sfinte?£...¤ Ce vrei? Ce cauţi pe-aice? De la cine vii şi de-unde? Ce faci în oastea leşească şi ce-ai cu mine?... Răspunde!... ISCOADA (văzînd pe Vidra, care se apropiase şi se pusese în faţa lui) Acest om... astă muiere... muierea nu-i tocmai om, După cum mărturiseşte fericitul Chrisostom... RĂZVAN Taci! ISCOADA Femeia-i cam limbută: ea nu pricepe ce-i taina; Vorba-i lungă ca şi coada, coada-i lungă ca şi haina, Precum arată prorocul! RĂZVAN (apucîndu-l de barbă) Zău, nu mă mai stăpînesc! ISCOADA Nu mă necinsti!... Sunt preot şi părinte sufletesc... RĂZVAN Zici că eşti preot?... Dar spune-mi, popii i se cade oare Să-şi arunce jos veşmîntul, călcînd rasa sub picioare, Şi prin fapta cea mai neagră să mînjească sfîntul dar, Iscoadă-n întreaga lume, preot numai în altar? ISCOADA Fiule! Eu nu văd răul de-a lucra cu stăruinţă Pentru sfîntul ţar şi pentru pravoslavnica credinţă. Păcatu-i al dumitale, care, fiind moldovean, Îţi dai sufletul în gheara leahului celui viclean, Popor depărtat de lege, oi rătăcite din turmă Şi pe care-o să-i strivească judecata cea din urmă, La un loc cu filistenii şi cu Gog şi cu Magog... Ş-apoi făcîndu-le astea, unde-i folosul, mă rog? RĂZVAN Eu caut numai la cinste... ISCOADA Fleacuri! Treabă de cuvinte! Folos, cinste, tot aceea, deşi se cheamă altminte! Aşadar, ce fel de cinste dobîndit-ai de cînd eşti? Ca Nemvrodul din Scriptură, floarea cetei diavoleşti? VIDRA Are dreptate, Răzvane! Iat-a treia bătălie În care braţul tău varsă ploi de sînge pe cîmpie, Ş-apoi unde-i mulţumirea şi răsplata ce-o primeşti, Ridicînd pe brazda morţii clăi de stîrvuri duşmăneşti?... Pe cînd tu goneai vrăjmaşul, dînd cu pieptul la năvală, Alţii mulţi s-ascund în umbră, de-unde, răsărind cu fală, Îi vezi mari, îi vezi în frunte, lăudaţi, slăviţi, aleşi, Iar tu rămîi tot în urmă, ca o slugă printre leşi!... RĂZVAN Şi tu, Vidro? ISCOADA Jupîneasa vorbit-a dumnezeieşte! Cîteodată prin femeie duhul cel sfînt ne vorbeşte! De pildă, Ana, Iudita, Estera... mai în sfîrşit, Este-nvederat că leahul de loc nu te-a răsplătit... Rusul ştie mult mai bine să dea orişicui dreptate... RĂZVAN Taci! Destul! VIDRA Vorbeşte! ISCOADA Ţarul îţi dăruieşte trei sate... VIDRA (cu dispreţ) Bogăţie? Nu-i aceasta! ISCOADA Trei sate lîngă Kazan, Şi, cît va ţine războiul, o treaptă de căpitan... VIDRA (mişcată) Căpitan? ISCOADA Mai pe deasupra, pentru creştineasca faptă, După moarte fericirea ş-un locaş în rai te-aşteaptă... RĂZVAN Nu primesc! VIDRA Ce spui, Răzvane! Dar de ce să nu primeşti?... Nu-i puţin căpitănia în oştile muscăleşti. Tu nu eşti născut aice; poţi să mergi în lumea-ntreagă; De leşi n-ai nici o nevoie şi nimica nu te leagă... Cată-ţi norocul aiurea, dacă nu-l găsim aici! RĂZVAN Am jurat! ISCOADA Dar jurămîntul nu se dă la eretici. Deci mitropolitul nostru pe dată o să-l dezlege, Judecînd după soboare şi dumnezeiasca lege, Precum anume se scrie în sfîntul Nomocanon, Citeşte cap paisprezece soborul din Chalkedon, Cap treizeci şi trei sau patru sobor din Laodikia, Asemenea capul două sobor din Antiohia... RĂZVAN Fugi, popă fără credinţă, ce legea ţi-o iei în rîs!£...¤ Fugi, de-aci!... VIDRA Dar uiţi, iubite, că de-ar fi oricum să fie Muscalu-ţi dă chiar îndată cinstea de căpitănie... Vei fi căpitan, Răzvane!... Căpitan, aceasta-i mult!... ISCOADA Şi trei sate mari... RĂZVAN Lipseşte! Mi-e greu să te mai ascult!... VULPOI (venind iute, turburat) Topenie! Grozăvie! Bazaconie!... RĂZVAN Ce este? VULPOI Lucrul nevisat în vise, nepovestit în poveste!... Vezi pe hatmanul acolo, stînd la vorbă şi la sfat, De toată căpitănimea ocolit şi-nconjurat? (Iscoada se uită unde arată Vulpoi şi fuge în partea cealaltă.) RĂZVAN Ei bine, ce mă priveşte? VULPOI (cu necaz) Ei bine!... Ba zău nu-i bine!... Ei vorbesc şi pun la cale şi se-ntreabă chiar de tine... RĂZVAN De mine? Ce nălucire! VULPOI Căpitanii într-un gînd Îţi tot caută pricină şi te defaimă pe rînd; Unul cere să te scoată din oaste, altul din ţară, Al treilea chiar din lume te-ar da bucuros afară, Iar hatmanul mi-i ascultă, neclintit ca un butuc; De multe ce tot aude s-a făcut şi el năuc! VIDRA Veză, Răzvane, ce greşeală de-a ne vesteji aice, Pe cînd într-o altă parte ai putea să fii ferice? Hai în oastea muscălească! Atîta ne-a mai rămas... Te-aşteaptă căpitănia, de-i face numai un pas... VULPOI Vine hatmanul... Priveşte!... S-au orpit în două rînduri... E posomorît bătrînul: se cunoaşte că-i pe gînduri. RĂZVAN Fie ce-a fi, las’ să fie!... Eu, unul, tot ce-am jurat Păstrez cu fruntea senină şi cu cugetul curat! Jurămîntul nu-i o glumă născută printre pahare Şi, deodată cu beţia, răsuflată prin uitare: Jurămîntul pentru mine este mîndrul curcubeu, Ce leagă josul cu susul şi pe om cu Dumnezeu!... VIDRA Ba mai bine-i o unealtă, o păpuşă, o momeală, Prin care cel ce nu crede pe toţi ceilalţi îi înşeală!... (Se pune deoparte. Vin hatmanul, Piotrowski, Minski, mai mulţi căpitani, în urma lor Răzaşul.) MINSKI Ştiu bine, sunt foarte sigur şi de tot încredinţat Că tabăra n-o să guste hotărîrea ce-ai luat... PIOTROWSKI Asciscere peregrinos1 multe primejdii aduce: Pe străini lasă-i în coadă, sapientissime duce2... HATMANUL Cine pentru noi se luptă nu-i străin, ci-i pămîntean... Eu te căutam pe tine, viteazule căpitan. RĂZVAN Poate mă iei drept un altul, hatmane prealuminate, Eu nu-s căpitan... HATMANUL Aceasta-i cam puţin; după dreptate Ar trebui să fii hatman, căci chiar bătălia de-az Nu eu, tu ai cîştigat-o, viteazul cel mai viteaz! 1 A admite pe străini (lat.) 2 Preaînţelepte duce (lat.) RĂZVAN Iartă-mă... HATMANUL (ridicînd buzduganul) Deci, în puterea semnului de hătmănie, Răsplătind măcar în parte minunata-ţi bărbăţie, Căpitan pe cîmpul luptei te ridic şi te vestesc, În faţa taberei mele şi prin numele crăiesc! (Muzica militară intonează un marş triumfal. Vulpoi sare în sus, Răzaşul îşi freacă mîinile.) RĂZVAN Eu?... Dar cum... În ce cuvinte... MINSKI (cu căldură) Căpitane, eu aş cere Să te facă chiar polcovnic! Aş leşina de... plăcere! O dorinţă-nvăpăiată mă tot roade ne-ncetat, Ca dup-atîtea războaie să te văd... înaintat!... PIOTROWSKI (sălutînd pe Răzvan) Satisfactionis causa1, şi eu te sărut acuma, Ştiindu-te dignum esse chiar amplitudine summa2!... HATMANUL Însă nici căpitănia, mă jur pe-acest buzdugan, Nu-i ceva destul de mare pentru braţul lui Răzvan. La seimul cel mai de-aproape ţara o să te primească, Spre mai deplină răsplată, în boierimea leşească... 1 Din pricina mulţumirii (lat.) 2 Că eşti demn... de cea mai mare cinste (lat.) Voi stărui şi eu însumi, şi toţi prietenii mei... Dar pîn’ atunci, căpitane, spune-mi singur, ce mai vrei? RĂZVAN Nu pot mulţumi... n-am vorbe, hatmane prealuminate... HATMANUL (zîmbind) A, da! Mi-am adus aminte! Printre prăzile luate În tabăra muscălească, găsit-am un moldovan, Un boier, un om de frunte, judecînd după căftan, Deşi de multă vechime nu mai are nici o faţă, Iar din ceprazuri sclipeşte ici-colea d-abia vreo aţă... Ţi-l dăruiesc... (Răzvan se închină, hatmanul şi căpitanii încep a ieşi.) MINSKI (întorcîndu-se iute) Căpitane! În veci nu m-oi sătura Toate bunurile lumii cu toptanul a-ţi ura, Şi văzîndu-te pe cale la o treaptă şi mai-naltă, Inima-mi de bucurie saltă, saltă, saltă, saltă... (Iese. Răzvan încrucişează mîinile pe piept şi rămîne nemişcat pe gînduri. Vidra îl priveşte în tăcere.) VULPOI Iată-n sfîrşit, căpitane, eşti chiar căpitan acum! Şi-n pădure, căpitane, fuşi căpitan oarecum, Astăzi, însă, căpitane, eşti mai cu căpitănie! RĂZAŞUL Bată-l norocul să-l bată! hai să facem o beţie! (Tîrăşte afară pe Vulpoi, cîntînd) Frunză verde de castan, Căpitanu-i căpitan! Tan! tan! tan! Tan! tan! tan! Căpitanu-i căpitan! Frunză verde de castan!... RĂZVAN Iartă-mă, scumpo iubită!... Chiar fericirea ne-apasă, Cînd deodată, ca un fulger, pe sărmanul om se lasă!... Simt în mine-o greutate... Doresc şi nu pot să crez... Nu-i cumva vreo nălucire? Poate dorm? Poate visez?... VIDRA Cum? Atîta veselie? Pentru ce?... Pentr-o nimică? Căpitan! Ce mare treabă!... Căpitanu-i o furnică!... Veselească-se Răzaşul şi Vulpoi, făpturi de rînd, Care pentr-un pai sunt gata a se tăvăli cîntînd!... Dar tu?... Tu s-o faci, Răzvane?... Căpitanii într-o oaste Sunt atîţia, că-n mulţime se lovesc coaste la coaste... Căpitan!... o jucărie!... Căpitan!... e un covrig, După care colindează bieţii copilaşi pe frig!... RĂZVAN Ce? Căpitanu-i o glumă? Într-o tabără crăiască? Dar ce fel de lucru-ţi trebui care să te mulţumească?... Au nu mă-nvăţai tu, Vidro, a merge chiar la duşman, Cîştigînd prin viclenie tot cinstea de căpitan?... Nu-mi spuneai tu dineoare, cu mînie şi mustrare, Că-ntr-o tabără domnească căpitanu-i lucru mare?... Lămureşte-mă, iubito, unde vrei tu să m-aduci? Nu-i de mult de cînd în codru, cu o ceată de haiduci, Numele-mi suna prin ţară, ca o seceră ce sună Cînd retează buruiana să crească iarba cea bună! Eu credeam atunci că-n lume nu-i chip să fie pe-aiuri O zodie mai ferice ca traiul unei păduri, Unde brazii şi stejarii, uriaşi din vremea veche, Înfruntînd mii de furtune, viteji fără de pereche, Mi se-nchinau cu răbdare, m-apăra şi m-asculta, Pîn’ ce din sînul lor verde nu m-a smuls voinţa ta!... Te văzui... iubirea şterge tot ce-i place ca să şteargă: Lăsat-am cărări înguste ş-am ieşit la calea largă, Uitat-am codrul, Moldova, tot ce-a fost, tot ce-a trecut, Venit-am în ţări străine, cum ai spus şi cum ai vrut... Astăzi norocu-mi zîmbeşte: sunt căpitan şi pe cale... VIDRA De-a fi boier ca toţi leşii: o boierime de jale! RĂZVAN Hatmanul mă socoteşte, de ceilalţi sunt căutat, Numai tu pe bucuria-mi tragi un văl întunecat, Pe cînd c-un ceas mai-nainte erai de-o altă părere... Nu sunt un copil, de care să-şi bată joc o muiere! VIDRA Da! O muiere din neamul acelui groaznic bărbat, Care numai cu-o-mbrîncire patru domni a răsturnat, Ş-al căruia falnic sînge clocoteşte cu putere, Ca talazurile mării, în pieptul meu de muiere! Ah, ascultă-mă, Răzvane! Şi-ntre firile de jos Foarte mulţi sunt tari de mînă ş-au un suflet inimos, Dat totuşi rămîn ca broasca cea cufundată-ntr-o baltă, De-unde numai cîteodată, ieşind pe uscat, tresaltă, Priveşte la mîndrul soare, se-ntinde pe-un verde strat, Sughiţa-n sine cu poftă văzduhul lin şi curat, Încît ai crede, văzînd-o, c-a priceput ce-i lumina Şi nu mai poate să guste întunericul şi tina, Pe cînd n-a trecut o clipă: iată, broasca înapoi Se-ntoarce iarăşi în noapte, în mocirlă şi-n noroi!... Vitejia cea mai mare, inima cea mai aleasă, Mii de bunătăţi cu care nu ştiu cine te-nzestrasă, Sunt, iubitule, ca fierul ruginit şi fără preţ, Pînă cînd încape-n mîna lucrătorului isteţ, Ce-l apucă strîns în cleşte, îl curăţă pe cărbune, Şi dintr-o grămadă neagră mi-l vezi scoţînd o minune, Strălucită ca oglinda, gingaşă încît, suflînd, Suflarea-i întipărită pe luciul cel plăpînd! Acel lucrător, Răzvane se numeşte... RĂZVAN Se numeşte? VIDRA Setea de-a merge-nainte... Iată ceea ce-ţi lipseşte, Acea sete care frige şi-ngheaţă inima mea! Dar trebui s-o aibi, Răzvane! Eu voiesc, ş-o vei avea... Atunce cînd buza Vidrei obrazu-ţi pîrlit l-atinge, Ochii mei în ochii-ţi cată, mîna mea pe mîna-ţi strînge, Sufletul meu desfăşoară Cîte-o părticea mereu, Ce pe furiş se strecoară Adînc în sufletul tău! Vidra-i pentru tine-n lume Ca izvoarele de munte Ce fac Dunărea să spume Din pîraiele mărunte... VULPOI (vine şovîind) Hi, hi! Dunăre!... Departe!... Căpitane, eu sunt beat, Ş-aş vrea să-ţi spui, căpitane, un lucru foarte ciudat... Adică-te, căpitane... zău, n-are nici o pereche... Dar lasă-mă, căpitane, că să ţi-o spui la ureche... RĂZVAN Spune... VULPOI Apoi, căpitane, ştii leahul cel blestemat?... Ştii cela ce-ţi strîngea mîna?... Căpitane, eu sunt beat!... Ştii, se vîră-n om ca musca?... Ştii, chiar cu nepusă masa?... Hi, hi! Ştii leahul acela? Iubeşte pe jupîneasa! RĂZVAN Vidra? VIDRA Eu? VULPOI Da, da, da, Vidra!... Mi-a spus că-i place de foc! Zău aşa! Chiar acuşica!... Ha, ha, ha! Ce dobitoc!... (Minski se arată în fund.) Dar iată-l! Întreabă-l singur! Bată-l năbădaica, leahul! Hi, hi, hi!... Mi-e somn!... Mi-e lene!... Ba nu! Mă doare stomacul! (Iese.) RĂZVAN (mergînd iute înaintea lui Minski şi apucîndu-l de mînă) Ascultă-mă, cum te cheamă!... Ştii un lucru? Ştii sau ba! Noi trebuie să ne batem!... MINSKI Dar pentru ce? RĂZVAN Nu-ntreba!... Pentru ce?... Pentru că... pentru... pentru că, privind la tine, Simţesc un fel de simţire... mai în sfîrşit, nu mi-e bine!... O să ne batem chiar astăzi... Chiar acuşi! M-ai auzit?... MINSKI Cum aşa? Nu pot pricepe, tovarăşe preaiubit... Eu nu ţi-am făcut nimica... Să ne batem nu-i cu cale... Spune mai întîi pricina... RĂZVAN (cu furie) Nu-mi plac ochii dumitale! Mă supără, mă-ntărîtă, m-aprind... Nu mai pot vorbi!... MINSKI (zîmbind cu dulceaţă) Numai atîta? Ei bine... atunci, cînd ne-om întîlni, Mă jur a-mi închide ochii... O să mă feresc de ceartă... Dar sunt grăbit... Am o treabă... Mă duc... Iartă, iartă, iartă!... (Fuge.) RĂZVAN (cu dezgust) Ce mişel!... VIDRA Mă mir, Răzvane, văzîndu-te temător, Nu cumva m-ai crede-n stare pîn’la viermi să mă pogor?... RĂZVAN (luînd-o de mînă cu aprindere) Şi palaturi aurite, ş-un acoperiş de paie, Cînd flacăra le curpinde, fac tot un fel de văpaie; Iubirea-i un foc, iar focul, oricît de jos ar veni, E grozav cînd izbucneşte, şi-i lesne a izbucni! Mi-eşti dragă şi-n toată lumea găsesc cu putinţă toate, Dar dragoste fără teamă nu se poate, nu se poate!... VIDRA (arătînd în urma lui Minski) Cugetă acum, iubite, de-i cinste pentr-un Răzvan O biată căpitănie: şi dînsul e căpitan!... OSTAŞUL (aducînd pe Sbierea, care vine cu capul plecat şi numără pe degete) Robul de la hatman... (Se închină şi iese.) RĂZVAN Sbierea!... SBIEREA (ridicînd capul, cu bucurie) Tu eşti, Răzvănică dragă?... Şi dumneata, jupîneasă?... Parcă văd o pungă-ntreagă!... RĂZVAN Te rog să ne spui şi nouă prin ce minune-ncăpuşi, Aşa departe de ţară, tocma-n tabără la ruşi? SBIEREA Încăpui ca două-n patru... Ce-ntrebare! Nu ştii oare Că tabăra muscălească este foarte-ncăpătoare? Ş-apoi, mai avînd necazuri, slăbisem mai mult de-un şfert: Carnea spînzură pe mine curat ca un sac deşert... RĂZVAN Eu te-ntreb prin ce-ntîmplare te găseşti în astă ţară? Cum de te-au luat muscalii?... SBIEREA De la tătari mă luară... RĂZVAN Dar tătarii? SBIEREA Mă robise mai anţărţ, cînd au trecut Prin moşia mea Flămînzii, o moşie lîngă Prut. Asta n-ar fi fost nimica, să nu fi luat cu mine Un chimir cu trei fîşicuri pline, pline, pline, pline: Cel dintîi era cu taleri, altul numai cu florinţi, Al treilea galbeni, galbeni de cei ungureşti cu zimţi!... Ce chimir!... De piele neagră, şi bagă bine de samă, Avea-n juru-i acăţate zece năsturaşi de-alamă... RĂZVAN (zîmbind) Tătarul de la Moldova, muscalul de la tătar, De la muscal te ia leahul, ş-ar fi cu putinţă iar De la leah să te ia neamţul, încît astfel într-o zi, Deodată cine mai ştie prin ce ţară te-ai trezi!... Oare nu era mai lesne, cu puţină cheltuială, Să te răscumperi din lanţuri şi să scapi de tărbăceală? SIEREA Cum? Să mai plătesc? Vai mie? Ar fi mai bine să crap! O asemenea prostie nici nu mi-a trecut prin cap! Ce-mi pasă că nu sunt slobod, cînd stăpînul mă hrăneşte? Iar pîn-atunci în Moldova venitul meu creşte, creşte... Ş-apoi eu am totdeauna o nădejde-n Dumnezeu, Că sfîntul mereu mă scapă, fără să-i dau nici un leu, Decît numai cîteodată vreo lumînare de ceară, Care, de frica scumpetei, o fac la mine la ţară... RĂZVAN Du-te, boierule, du-te! Nădejdea te-a mîntuit... Întoarce-te la Moldova fără să fi cheltuit! Te iert pentr-a doua oară... SBIEREA (făcînd cruce) În sfîrşit, o, Doamne sfinte! RĂZVAN Te-am mai iertat în pădure... SBIEREA Bine că-mi aduci aminte! Răzvănaşe, cer dreptate! Ar fi un păcat să tac... Hoţii tăi atunci în codru mă despoiară de-un sac. Fii şi tu om cumsecade, fă-ţi o pomană deplină; Nu te bucura, drăguţă, de-o avuţie străină... Dă-mi înapoi săculeţul!... tu ştii c-a fost peste tot Taleri trei mii patru sute cincizeci şi şapte ş-un zlot!... VIDRA (luînd pe Răzvan la o parte) Vezi! Învaţă de la dînsul patima ce vrea să zică! Acest om pentr-o lescaie, acest om pentr-o nimică Va suferi cu plăcere, făr’ să scoată un suspin, Robie, lanţuri, ruşine, bătăi, închisoare, chin... SBIEREA (zîmbind cu mîndrie) O, da, da... VIDRA Ş-orice adaos, orice spor de bogăţie, În loc ca să-l mărginească, îi dă o poftă mai vie, O dorinţă mai setoasă ş-un avînt mai arzător De-a vedea lucind în ladă-i sunător pe sunător! SBIEREA O, aşa... aşa... VIDRA Aşterne dinainte-i ca zăpadă Covoare cu pietre scumpe, aur şi argint grămadă... SBIEREA (cu desfătare) Şi... VIDRA Dînsul tot n-o să-ţi zică: Stai! acuma-s mulţumit! SBIEREA Hai-de-de-de! Na! Fireşte! Doară n-am înnebunit! VIDRA O! Dacă şi tu, Răzvane, ai simţi aşa de tare Mîndra patimă de-a creşte tot mai mare şi mai mare, Precum Sbierea mii de galbeni din nimic a secerat, Tu dintr-o căpitănie ai ajunge împărat!... SBIEREA Atunci m-ei da şi dobînda... Acum însă, deocamdată, Să ne răfuim cu sacul. Fii datornic bun de plată... Răzvănică, sufleţele, să nu uiţi că eşti creştin... Numai camătă s-ar face nouă sute pe puţin... RĂZVAN Nu!... Departe de la mine toate patimile care Cu lăcomia lui Sbierea au vreun fel de-asemănare! VIDRA (respingîndu-l cu dispreţ) Fugi! Mi-e milă şi mi-e jale! Mic, tot mic şi iarăşi mic! În deşert din înjosire eu mă-ncerc să te ridic! Du-te dar de te-nvîrteşte în îngusta-ţi vizuină: Cearcă-ţi mintea-n întuneric, scaldă-ţi sufletul în tină! Eu te las! Te las, Răzvane! Om tîmpit şi sfiicios! O prăpastie ne desparte: eu prea sus şi tu prea jos! (Vrea să iasă. Răzvan se repede după dînsa. Sbierea strigă: „Sacul meu! sacul meu!...) C Î N T U L IV ÎNCĂ UN PAS „Pentru ţigani s-au zis multe, ca să nu fie primiţi, Căci ruşine Eteriei a fi cu ţigani uniţi, Căci luîndu-se Elada, de vor fi şi ei ostaşi, Vor cere cu tot cuvîntul şi ei să fie părtaşi...? BELDIMAN, Jalnica tragodie F E Ţ E L E : RĂZVAN, polcovnic leşesc VULPOI VIDRA, nevasta lui SBIEREA RĂZAŞUL HATMANUL BAŞOTĂ Locuinţa lui Răzvan într-un orăşel leşesc la marginea Moldovei. RĂZAŞUL Nu mai pot, bată-l năpasta! De-atîtica timp în şir Să nu vezi o sărmăluţă, ci tot numai borş cu ştir! Destulă străinătate! (Arată la gît.) M-am săturat pîn-aice: De amărîtă ce mi-e viaţa, nu mai ştiu cum i-aş mai zice!... Şase veri şi ierni vreo şapte, nu o lună sau un an, De cînd parc-aş fi o umbră după paşii lui Răzvan: Ba zău, chiar umbra, fîrtate, cînd e lumină s-ascunde, Pe cînd eu rămîn cu dînsul, amîndoi oricînd ş-oriunde!... Haiducit-am împreună şi-mpreună am trecut În astă ţară leşească, unde dracul s-a născut!... VULPOI (cu displăcere) Haide! Cineva te-ar crede că numai voi amîndoi Aţi făcut şi mari şi late! Dar uitat-ai de Vulpoi? RĂZAŞUL Orice-i zice tu, acuma fostul nostru harambaşa Ajuns-a obraz de cinste, cît un vizir sau un paşă: E polcovnic, e om mare, şi ca mîini o să-l privim Înălţîndu-se deodată şi mai ceva!... Aferim! Nu-i vorbă... I se cuvine!... N-a cîştigat de pomană! Chiar săptămîna trecută a mai căpătat o rană În lupta cea cu tătarii... VULPOI Aş! D-abia l-au zgîriat? Sărutare de săgeată... Nu-i lucru de speriat... Dec! A fost rănit şi dînsul într-o singură bătaie, După ce trecuse teafăr prin douăzeci de războaie. RĂZAŞUL Dar să lăsăm toate astea... Nu ştiu ce voiam să-ţi zic... Aa! Uite pe fereastră!... Priveşte!... Nu vezi nimic?... (Cîntă, arătînd cu mîna.) Cu miros de viorele, Trandafir şi micşunele, Bate vîntul ţării mele! Bate-ai, vîntule, curat, Să alini al meu oftat! Bate-ai, vîntule, uşor, Să-mi mai treacă din cel dor! Bate-ai, vîntule, cu foc, Să mă muţi din acest loc! Aşa-i, Vulpoiule dragă! Tare mă furnică dorul! Ţărişoara-i prea aproape: de-i azvîrli cu toporul, Dai de brazda romînească!... £...¤ Ş-apoi astăzi în Moldova nu mai e nici Petrea Şchiopul, Prietenul ciocoimii, bat-o focul şi potopul! Alt vodă stătuse-n locu-i, un stăpîn mai omenos, Care şade sus, dar ţine cu norodul cel de jos! Cică-l cheamă Aron-vodă... un voinic, un flăcăiandru, O viţă lăpuşnenească: feciorul lui Alexandru... Ştii? Cel Alexandru-vodă, ce mînca boieri de vii, Încît îi făcea de groază bejenari pe la pustii... Aşadar, pe-aci mi-e drumul. Trec prin foc şi prin furtună! Să mai stea Răzvan şi singur... nu rămîi şi pace bună!... Mă duc la Iaşi cu hrisoave... (Scoate din sîn o legătură.) Iată-le! Aice sînt Ispisoace şi direse chiar de la Ştefan cel Sfînt!... E cam veche legătura, de mare-mult ce-i purtată, Dar n-o las de lîngă mine, n-o las cu capul o dată! O voi strînge tot la sînu-mi cît voi umbla pe pămînt, Şi-n urmă, dînd ortul popii, o voi duce şi-n mormînt!... (Sărută legătura ş-o ascunde.) Voi merge iar cu proţapul, o să vorbesc cu domnia, Doară va da sfîntuleţul să-mi întoarcă răzăşia... VULPOI Drace! Nu cumvaşi ai crede c-o să rămîi numai eu? Culcă-te pe-acea ureche! Nu cunoşti tu gîndul meu. Orice ţipenie-n lume un sfînt are sau o sfîntă: Pe tine, vezi bunăoară, răzăşia te frămîntă, Pe mine mă prigoneşte frumuseţea codrului, Cînd şedeam cîntînd din frunză la umbra stejarului. Tu a tale, eu a mele, fiecine ale sale!... Uite, zău, cînd mi se-ntîmplă de-ntîlnesc viind în cale Un ciocoi ca o fetiţă, mititel şi curăţel, Lins la ceafă, dres la faţă, sprintenel şi spălăţel, În sfîrşit, o pocitură dintre cele guri căscate... Mă-nvoaltă, mă răsuceşte ca să-i dau pe după spate!... Cînd privesc într-o livadă copăcelul ofticos, Cu crengi tocite de-omidă şi cu trunchiul găunos, Hoţomanul meu de cuget mă gîdilă şi-mi şopteşte: Nu-i aşa că-n codrul nostru ciuperca mai bine creşte? Cînd aud o păsăruică ciripind pe vreun zăplaz, Mi se pare ciripirea-i că, zău, n-are nici un haz, Căci mi-aduc aminte bine... of, of, of, mi-aduc aminte Cum ciripea dineoare, cum ciripea mai-nainte, Cum ciripea la pădure prin rărişul cel din crîng... Şi cînd mi-o aduc aminte, pe loc îmi vine să plîng! (Intră Răzvan, cu braţul stîng oblojit.) RĂZAŞUL Polcovnice! RĂZVAN Ha? Ce treabă? RĂZAŞUL Dă-mi drumul să plec de-aice. VULPOI Şi eu... RĂZVAN Mă lăsaţi pe mine? VULPOI Ba nu... totuşi... cum am zice... RĂZVAN Ce? Nu vă mai place dară al armelor meşteşug? În loc de sabia lată vreţi la sapă şi la plug? Vi s-a urît cu războaie? Poftiţi odihnă?... RĂZAŞUL Nu încă... RĂZVAN Poate vi-i foame? Vi-i sete?... N-aveţi cuşmă sau opincă? VULPOI Nu... RĂZVAN Atunci care-i pricina? RĂZAŞUL Apoi dă, ce să vorbesc! Mi-e dor de ţara Moldovei, de căminul strămoşesc... VULPOI Şi mie... RĂZVAN (furios) Aşa, nemernici!... Cum! Vouă vi-i dor de ţară!... Dar eu? Ce-s eu? Ce? Răspundeţi! Sunt o gadină? O fiară? Oare inima-mi cernită, ca o rază dup-un nor, Nu plînge şi ea, sărmana, de focul acelui dor? Numai voi iubiţi Moldova?... Dor de ţară!... Dor de ţară!... Rîndunicele, cînd pleacă, se gîndesc la primăvară, Ca să se-ntoarcă voioase iar la cuiburile lor, Şi numai omul, el singur, să nu simtă nici un dor! Fugiţi! Lipsiţi dinainte-mi... VULPOI Polcovnice... RĂZVAN (lovind cu piciorul în pămînt) Dor de ţară!... RĂZAŞUL (scărpinîndu-se la cap) Zău, n-ai cuvînt să te superi... RĂZVAN (punînd mîna pe sabie) Ieşi afară! ieşi afară!... (Răzaşul şi Vulpoi ies prin o uşă, pe cînd Vidra intră prin alta.) VIDRA Ce-nsemnează astă larmă? RĂZVAN Dintîi să mă liniştesc! VIDRA Eşti turburat? RĂZVAN Nu-i nimica... Nu poci să mă stăpînesc... Dor de ţară!... Sunt cam iute... (Strigă.) Măi Răzaşule! Vulpoi!... VIDRA Dar ce vrei să faci, iubite? (Vulpoi intră cu sfială.) RĂZVAN (dîndu-i mîna) Fie pace între noi!... Celalalt de ce nu vine?... VULPOI Aş! El fulgeră, trăsneşte, După cum ştii că-i e firea: cînd se supără, plesneşte! RĂZVAN Spune-i că-l rog să mă ierte... Mi-aţi vorbit într-un ceas rău. Cît despre plecarea voastră, o să vedem mai tîrziu. VULPOI Să trăieşti! (Iese.) VIDRA Aş vrea să aflu şi eu cu tot dinadinsul Ce-i şi cum... RĂZVAN Am fost la hatman... VIDRA A! Şi ce-ai făcut la dînsul? RĂZVAN Dragă, o să-ţi spui în urmă lucrurile ce-am grăit; Ajungă-ţi acum deodată că ieşii foarte mîhnit... M-arunc pe cal ca vîrtejul, înfig în coasta-i un pinten, Murgul scutură din coamă, zboară vesel, fuge sprinten, Şi cu cît sălta mai tare, şi cu cît mai mult sărea, Mişcarea-i cea furioasă simţeam că mă răcorea, Pînă ce-l lăsai în voie, azvîrlind din mîini căpăstrul. £...¤ Astăzi însă de nevoie mă simţii împins la mal, Căci dorul ţării răzbate pîn’ şi sufletul de cal!... Nainte-mi se dezveliră, şerpuind ca un balaur, Holde şi cîmpii, în care, jucînd pintre spice de-aur, Se zăreau, ca pietricele presărate pe-un inel, Busuioc şi garofiţă, toporaş şi ghiocel, Iar prin ele-n depărtare, un romîn muncind la soare, Falnic, rumen, plin de viaţă, se părea şi el o floare!... Le văzui acele locuri şi din văz le sărutai: Numai tu poţi înţelege, numai tu, Vidro iubită, Poţi simţi cu ce durere am trecut eu prin ispită Şi, scăldînd calul în spume, de la ţărmul fermecat Eu şi dînsul, fără voie, amîndoi ne-am depărtat!... Viu acasă... d-abia însă pus-am piciorul, şi iată, Vin Răzaşul şi Vulpoiul dinaintea mea deodată, Neştiind că-n pieptu-mi arde cel pojar îngrozitor, Şi-mi vorbesc de ţara noastră, şi-mi grăiesc de-al ţării dor! Ei să plece la Moldova! Dor de ţară! Dor de ţară!... Iară sîngele meu fierbe! Furia m-apucă iară!... VIDRA Vrea să zică, tu, Răzaşul, calul vostru şi Vulpoi Sunteţi tocmai deopotrivă, tot un fel şi tot un soi? RĂZVAN Cum aşa?... VIDRA Inima voastră se vaietă şi suspină Dup-o pulbere deşartă, o bucată de ţărînă, Un pămînt uscat şi rece, de ierburi acoperit, Printre care o floricică de-ntîmplare-a răsărit!... Asta-i iubirea de ţară?... De-aşa iubire mi-e jale, De-aşa fiinţă mi-e milă... RĂZVAN Tu iar cu visele tale!... VIDRA Vise!... Nu oricine poate să viseze-al Vidrei vis!... Cînd te-am întîlnit în codru şi-ntîlnindu-te mi-am zis: Acest haiduc o să-ntreacă trîndăvita boierime - Eu visam... ş-astfel de vise altul nu visează nime! Cînd te-am smuls la lumea largă din ascunsu-ţi adăpost, Ş-acum eu visez, Răzvane, cînd mi se pare ciudată Iubirea ţării ce numai prin buruieni se desfată!... Omul ce-şi iubeşte ţara cu adevăratul dor Nu-i pasă de lutul ţării, ci de-al ţării viitor! Năzuieşte pîn’ la stele, fă-te tot şi tot mai mare, Şi slava-ţi o să mărească ţara ta din depărtare. Precum luminosul soare, Din lăcaşu-i depărtat, Sparge făr’ să se pogoare Vălul nopţii-ntunecat!... Fie Răzvan orişiunde, el tot ţara şi-o iubeşte, Dacă prin faptele sale se ridică şi uimeşte, Încît împrejuru-i face pe străin şi pe păgîn Să şoptească cu mirare: multe poate un romîn!... (Sbierea se arată în uşă.) RĂZVAN Tu, jupîne? Cum? Ş-aice?... SBIEREA (frecîndu-şi mîinile) Da, da! Ş-aice! Ş-aice! De ce nu? Viu din Moldova ca să te fac mai ferice... Jupîneasă foarte scumpă, nu ştii încă, negreşit, C-uncheşelul dumitale nu mai este?... S-a sfîrşit: Şi-a încheiat catastiful, isprăvind de cheltuială, Căci şi viaţa omenească-i tot un fel de socoteală... VIDRA (cu răceală) A murit? Ce spui, jupîne? Şi dumneata cum o ştii? SBIEREA De vreo cîtva timp încoace eram vecini la moşii. Cînd mă-ntorsei din robie, cu dobînzi întîrziate Cumpărai pe lîngă Nistru nişte cîmpuri nelucrate... Apoi bine, jupîneasă, dumneata acuma eşti Deplină stăpînitoare moştenirii părinteşti: Patru sate, două iazuri, mii de vite rîmătoare, Şepte mori, o herghelie, ş-o pădure... Nu vinzi oare? VIDRA Dumneata ai vrea să cumperei? SBIEREA Ieftin; bani în ţară nu-s! Cu turcii, cu bir, cu dăjdii, toţi gălbănaşii s-au dus... RĂZVAN Nu! Noi nu vindem nimica! Voi lăsa pe leşi mai bine Ş-o să m-aşez romîneşte în ţara mea şi la mine... VIDRA Aşa? Nu cumva, Răzvane, să ne-nchidem într-un sat, Gustînd viaţa de cîmpie şi văzduhul cel curat Într-o cuşcă mojicească, plină cu miros de varză, În casă grămezi de teancuri şi pe-acoperiş o barză? Tu o să petreci, iubite, vînînd potîrnichi şi lupi? Eu purtînd grijă de turme, de ţarină şi de stupi, Iar vătavii, pîrcălabii şi vecinii de moşie, Văzîndu-ne, o să zică: Ce bună gospodărie!... Frumos trai! plăcută soartă! Noi, o Vidră ş-un Răzvan, Să-nlemnim stînd la o parte, nemişaţi ca un buştean!... SBIEREA Este foarte potrivită socoteala dumitale: Decît a sta la moşie, mult mai bine cu parale... RĂZVAN Dar ascultă, dragă Vidră, şi-n Moldova, ca ş-aici, Se dă cuvenita cinste la ostaşi şi la voinici... SBIEREA (clătinînd din cap) Hem! S-ar putea ca ş-acolo să te primească polcovnic... Însă la romîni o slujbă nu-i tocmai lucru statornic! VIDRA Să văd eu cum se-ncovoaie cu sfială un Răzvan Pe lîngă cei mai din coadă boieraşi de la divan Pentru ca dintr-înşii unul, c-o inimă mai miloasă, Ca la un cîine din curte să-i arunce nişte oasă? Ba poate că şi pe Vidra, pe nepoata lui Moţoc, O să mă trimiţi, cu lacrimi să mă duc într-un noroc La nevasta vreunui vornic sau la vreo logofeteasă, Care n-ar putea la mine să fie nici fată-n casă!... Aşa se capătă slujba cînd tu te pleci ca s-o cei, În loc de-a-i sili prin fapte să te caute chiar ei! Nu, nu! Las’ ca ţara noastră să simtă durerea crudă Că-n sînu-i omul de frunte în deşert îl vezi c-asudă, Şi din cupa deznădejdii bînd ocară, bînd amar, Lucrează şi zi şi noapte, lucrează tot în zadar, Căci mişeii, ca o strajă, cîrma ţării împresoară Şi pe-oricine nu-i dintr-înşii mi-l resping şi mi-l doboară! SBIEREA Ca unul ş-unul fac două, vorbit-ai drept şi frumos! Pe mine, zău, tot mişeii din visterie m-au scos! Mulţi mişei sunt în Moldova! Dumnezeu să te ferească Eu ş-oricare om de treabă poate să se prăpădească!... (Către Răzvan.) Aşadar, vinde-ţi moşia, să n-ai bătaie de cap: Uite, eu, ca un prieten, aş vrea numai să te scap... RĂZVAN (luînd pe Vidra la o parte) Iubită Vidră, mai lasă... De ce-i astă grabă mare? Eu nu ţi-am spus încă toate... Mai este o-mprejurare... (Cu răceală, către Sbierea.) Vino mai tîrziu, jupîne,... Mai tîrziu! SBIEREA (cu umilinţă) Vă las... Vă las... Mă-ntorc într-o jumătate, ba nu! Într-un sfert de ceas. (Se depătează, apoi se opreşte în uşă, se mai închină o dată şi iese.) VIDRA (cu tărie) Fie! Eu ţi-am spus, Răzvane, ş-acum îţi voi spune iară Că Vidra nu vrea să plece ca să se-ngroape la ţară... RĂZVAN Bine! Nu ne vom întoarce!... Vreau şi eu să-ţi dovedesc Cît de mare ţi-e puterea şi cît de mult te iubesc. VIDRA Dar oare viaţa-mi întreagă nu-i destul să-ţi dovedească, În toată clipa, că Vidra ştie şi ea să iubească? Eu nu mă gîndesc, Răzvane, eu nu mai pot cugeta, Eu nu mai pricep nimica decît înălţarea ta... RĂZVAN Nu vom pleca la Moldova; mă supun voinţei tale, Dar lumea-i încăpătoare; s-alegem o altă cale; La nemţi, la turci sau aiurea, oriunde-mi vei porunci, Atîta-i cu neputinţă de-a mai rămînea pe-aci... VIDRA Şi de ce-i cu neputinţă? RĂZVAN Ştii c-am fost la hatman... VIDRA Bine... RĂZVAN Acum el n-o mai ascunde ş-o spune la orişicine C-o să fie cu Moldova un război înfricoşat... Astăzi la dînsul acasă ne-a chemat pe toţi la sfat, Ne spuse dintîi că leşii sunt rău cu ţara nemţească, Ş-avînd legături cu turcii ar dori să le păzească; Ne mai spuse c-Aron-vodă, noul domn moldovenesc, Ţine-mpotriva Turciei cu-mpăratul cel nemţesc; Ne-a mai spus altele multe, înşirînd vreo patru oare, Şi-n sfîrşit, drept încheiere, ne-a arătat o scrisoare, În care craiul îi zice să fie gata pe loc A trece hotarul ţării cu sabie şi cu foc... M-ai lăsa tu oare, Vidro, ca braţul meu să izbească Un piept de romîn? S-aprinză o colibă romînească?... RĂZAŞUL (intrînd zăpăcit) Vine hatmanul! El însuşi!... (Iese) 295 VIDRA Eu te las a cugeta Că... lovind pe-un domn netrebnic, vei scăpe chiar ţara ta... (Vidra iese prin o uşă, pe cînd prin alta intră hatmanul.) HATMANUL (privind în urma Vidrei) Este sora dumitale? Acea femeie vitează, Ce te-nsoţeşte-n războaie, înfruntă moartea, veghează Pe cîmpul de bătălie, în rînd cu ostaşii mei, Pe care ades îi întrece?... Minune dintre femei! RĂZVAN Este Vidra... HATMANUL Astă dată cerul a fost cu dreptate, Dînd o asemenea soră la un asemenea frate... (Se aşază, se gîndeşte, apoi, după o tăcere) Fiindcă-astăzi dimineaţă ne certasem oarecum, Tu nu te-aşteptai, sunt sigur, să ne mai vedem acum... RĂZVAN Nu, hatmane. Neaşteptată e numai cinstea cea mare De-a te vedea-n locuinţa unui om fără-nsemnare... HATMANUL În întîlnirea ce-avurăm pare-mi-se că-mi spuseşi... RĂZVAN Şi ţi-o mai spui înc-o dată că-mi dau viaţa pentru leşi, Ş-oriunde mă vor trimite, le voi sluji cu credinţă, Dar nu mă bat cu romînii... nu; asta-i peste putinţă!... HATMANUL Polcovnice! Bagă seama că, mai mult ca orişicînd, Eşti dator tocmai acuma să te jertfeşti chiar nevrînd. Ajutorul dumitale, decît altul orişicare, Ni-i cu totul de nevoie în această-mprejurare. Dumneata cunoşti Moldova; ţara ş-oamenii cunoşti, Locurile, rînduiala, tot ce trebui pentru oşti... Războaiele se cîştigă nu numai prin vitejie; Ades mai mult ca prin braţe se face prin dibăcie... RĂZVAN (posomorîndu-se) Am înţeles! Prin urmare, vouă vi-i trebuitor Un om vîndut, o iscoadă, un mişel, un trădător... HATMANUL A, polcovnice! Se poate să-mi faci astfel de dojene? Dumneata eşti leah acuma, căci patria ubi bene, După cum zice latinul, şi nu mai eşti moldovean: Poţi să te baţi cu Moldova făr-a te numi viclean... RĂZVAN Hatmane, latinul zice... dar fii bun de-mi tălmăceşte, În cuibul meu, la Moldova, nu se-nvaţă latineşte... HATMANUL Ţara este unde-i bine... RĂZVAN Aşa?... Păcătos latin, Cine iubea deopotrivă pe-un frate şi pe-un străin, Zicînd că ţara-i o turtă, încît să poată stomahul Leah a mă face pe mine, sau muscal să facă leahul! Nu, hatmane! Niciodată!... Fie pîinea cît de rea, Tot mai dulce mi se pare cînd o ştiu din ţara mea!... HATMANUL (sculîndu-se) Vrea să zică, eşti statornic în hotărîrea luată De-a ieşi din sînul nostru? RĂZVAN Da. Ş-o mai spui înc-o dată, Dar mă jur că de nevoie şi cu părere de rău: Dumneata singur ai face tot aşa la locul meu... HATMANUL (aşezîndu-se, după o tăcere) Pe castelanul Piotrowski îl cunoşti; rudă cu mine, În războaie totdeauna s-a bătut destul de bine, Fiind dintre cei de frunte şi la luptă, şi la sfat, Nu-i bătrîn, nu-i fără stare, este foarte învăţat... Ei bine! Eu, cum s-ar zice, aş putea să pun la cale Ca nepotul meu Piotrowski să ia sora dumitale... RĂZVAN (sculîndu-se) Pe Vidra? El o iubeşte? Ţi-a spus? HATMANUL Nu... RĂZVAN El nu ţi-a spus? HATMANUL Piotrowski o să m-asculte: tînărul e preasupus... RĂZVAN (liniştindu-se) Bine! O să-ntreb pe Vidra... Vom vedea ce-o să ne zică!... El nu ţi-a spus c-o iubeşte? Să fi spus... Dar nu-i nimică... HATMANUL Ş-aceasta nu-i încă totul. Ca să leg cu ţara mea Pe viteazul cel mai mare din cîţi am putut vedea, Eu, eu, hatmanul, sunt gata să-ţi dau în căsătorie Pe fiica mea... RĂZVAN (mişcat) Cum? pe fiica-ţi... HATMANUL Aşa, polcovnice... RĂZVAN Mie? HATMANUL Nu mă mir că te uimeşte... RĂZVAN Da! Ş-o să uimească pe toţi! Hatmane! Eu în Moldova ştii oare ce-am fost? HATMANUL Ce? RĂZVAN Hoţ! HATMANUL (sculîndu-se cu mirare) Hoţ? O, Doamne!... RĂZVAN Hoţ de codru! Să răpească şi s-omoare, Nu făcea braţul meu alta... Îmi mai dai pe fiica-ţi oare? HATMANUL Trecutul nu ne priveşte... Să privim ce este azi: Eu te văd boier, polcovnic, ostaşul cel mai viteaz; Cînd ţara mea-ţi datorează izbînde strălucitoare, Iar cine caută pete, le găseşte chiar în soare, Eu îţi dau pe fiica-mi! RĂZVAN Însă... gîndeşte-te... HATMANUL (aşezîndu-se) M-am gîndit. RĂZVAN (după o tăcere) Hatmane prealuminate! În Biblie ai citit Că Faraon din Egipet s-a-nfundat cu păcătoşii Din voia dumnezeiască în undele Mării Roşii? HATMANUL Dar ce-nsemnează-ntrebarea? RĂZVAN Astfel pieri Faraon; Puţini dintr-ai săi scăpară din acel grozav canon; Totuşi, o altă pedeapsă de la urgia cerească, O pedeapsă şi mai crudă a trebuit să primească. Dumnezeu îi osîndise, în urma celui potop, Mii de veacuri să colinde fără ţintă, fără scop, Alungaţi din ţară-n ţară, din loc în loc ca o turmă, Dispreţuiţi de noroade ca lucrul cel mai din urmă, Şi-nvîrtindu-se pe drumuri, pînă la groaznica zi Cînd trîmbiţa judecăţii din cer o vor auzi, Ş-atunci lumea despletită, ca muierea vinovată O să strige: Doamne! Doamne! mai iartă-mă ş-astă dată!... HATMANUL Polcovnice! Vino-n fire... RĂZVAN Acel neam nenorocit, La Dumnezeu în osîndă şi la oameni huiduit, Sufere cu nepăsare mînia ursitei sale, Bărbaţii lor nu ştiu alta decît să fure, să-nşale, Tăvălindu-se minciună, în mişelii cufundaţi, Iar femeile ajută, şi chiar întrec pe bărbaţi, Vînzînd drumaşilr floarea tinereţilor plăpînde, Ş-apoi sufletul Satanei, cînd alta nu se mai vinde, Căci soarta lor e să vîndă... nu le pasă ce şi cui! HATMANUL Ţigani? RĂZVAN (ştergînd sudoarea de pe frunte) Tatăl dumitale a fost leah? HATMANUL Ce vrei să-mi spui?... RĂZVAN Însă maica dumitale se zice c-a fost maghiară? HATMANUL Polcovnice! Ce-ntrebare? Unde mergem? RĂZVAN Aşadară, Eşti maghiar? HATMANUL Ba leah; dar totuşi prea ciudate mi se par Aceste vorbe fără noimă... RĂZVAN Eşti leah! Vai, nu eşti maghiar!... Neamul se ia după taică!... După taică!... Biata mamă De loc nu se socoteşte, de loc nu se bagă-n samă!... Sărmana maică, ce poartă copilu-n sîngele său, Ca să-i dea suflarea vieţii, duce chinul cel mai greu, Cu cîntecul ei ne-nvaţă, cu laptele-i ne nutreşte; Cînd plîngem noi, ea, drăguţa, c-un zîmbet ne linişteşte Şi plînge de bucurie văzîndu-ne că zîmbim; Maica, cea dintîi fiinţă pe care noi o iubim, Cea dintîi ce ne iubeşte, nu-i nimică! Totu-i tată!... O, dreptate omenească! O, dreptate blestemată!... HATMANUL (cu îngrijire) Polcovnice! Tu mă sperii... Eşti bolnav... Eşti rătăcit... RĂZVAN Maica mea a fost romîncă. Tată-meu... Mai în sfîrşit, Eu... eu sunt ţigan! HATMANUL O, Doamne! Tu ţigan?... Nu-mi place gluma!... RĂZVAN Da! Ţigan, ţigan!... Ei bine, să te mai vedem acuma!... HATMANUL (îşi pune mîna pe frunte, se gîndeşte, apoi, după o tăcere, în cursul căreia Răzvan îl priveşte aţintit) Întreaga ţară leşească... RĂZVAN (apucîndu-l iute de mînă) Taci, hatmane! Nu uita Cine-s eu, ş-adu-ţi aminte şi cine eşti dumneata!... În viaţă numai o dată întîlnii în neagra-mi cale Una singură fiinţă cu simţirea dumitale, Ce din falnica nălţime a naşterii boiereşti, Privind cu ochii cu care tu, hatmane, mă priveşti, Cu mîna-i îmi strînse mîna şi-mi vorbi cu omenie. Acea fiinţă e Vidra... nu soră-mea, ci soţie. HATMANUL (sculîndu-se şi rezemîndu-se de umerii lui Răzvan) Am făcut, ca leah şi hatman, tot ce-n putinţă mi-a stat, Şi nimic, nimic în lume din parte-mi n-aş fi cruţat, Ca să cîştig ţării mele pe iubitul meu tovarăş... Dar nu-i chip! Să fim prieteni! Mîna ta!... spuindu-ţi iarăşi Că primeam cu bucurie un ginere ca Răzvan!... VULPOI (intrînd iute) Polcovnivce! De la ţară un boier... Un moldovan... (Lasă să intre Başotă şi iese. Răzvan face o mişcare de mirare, Başotă, văzînd pe hatman, se opreşte în uşă.) HATMANUL Boierule din Moldova! Nu te cunosc pîn-acuma, Şi totuşi, te rog dă-mi voie ca să-ţi spun o vorbă numa... Norodul vostru se zice c-oareşicînd ar fi venit Şi s-ar trage tocma-tocma din Rîmul cel preavestit; Dar cum oare vreţi ca lumea să v-asculte, să vă crează, Cînd întreaga firea voastră cu totul se depărtează Din obiceiul acelor oameni ageri şi vîrtoşi, Pe care voi cu trufie ni-i arătaţi ca strămoşi? Rîmlenii cei din vechime căutau fără-ncetare Ca să scoată la lumină tot ce-i bun şi tot ce-i mare, Încît la plug şi la sapă găseau adesea bărbaţi Cu care se făleşte lumea: pe Catoni şi Cincinaţi... La voi, însă, cînd o rază De soare pătrunde-n ţară, Toţi se scoală, toţi turbează, Toţi voiesc s-o dea afară!... (Arată la Răzvan şi iese.) BAŞOTĂ (închinîndu-se) Cer iertare; viu d-a dreptul de la drum şi plin de prav. Mă cheamă... RĂZVAN Ştiu cum te cheamă, jupîne mare vătav! Ne cunoaştem foarte bine. BAŞOTĂ (închinîndu-se) £...¤ Umplut-ai Moldova-ntreagă de numele dumitale, Şi slava ce-o cîştigaseşi, nu puţin a mai crescut Prin vestea că mai în urmă şi pe tătari i-ai bătut; Deci icoana mataluţei, la Cracovia lucrată Şi care, cum eşti acuma, întocmai astfel te-arată, Stăpînu-meu Aron-vodă o ţine-n palatul său, Unde cu multă plăcere putut-am s-o văd şi eu; Şi cum o văzui, pe dată zis-am: mare, mare, mare! Nas de şoim! O frunte-naltă! Din ochi inima tresare! Mai în sfîrşit, toată faţa numai duh şi numai foc!... Căci pe cei aleşi de soartă eu unu-i ghicesc pe loc... RĂZVAN Nasul meu, ochii şi fruntea vor fi fost de tot altminte; Aşadar, nu-i de mirare că nu-ţi mai aduci aminte!... Ş-apoi altceva mai este: eu eram atît de mic, Încît vătavul cel mare, zărind un sărman pitic, Nu vrea nici să-l bage-n samă sau d-aproape să-l privească Ş-ar fi putut cu piciorul ca pe-o muscă să-l turtească! Piticul însă de-atuncea, speriat de-un vis grozav, N-a uitat şi n-o să-l uite pe-acel puternic vătav... Dar lăsînd acestea toate, spune-mi, cinstite jupîne, Ce-ntîmplare, ce furtună te-o fi aducînd la mine? BAŞOTĂ (închinîndu-se) Măria-sa Aron-vodă, din voia lui Dumnezeu Moşteanul ţării Moldovei, domnul şi stăpînul meu Ba şi naş, căci mai deunăzi, din părinteasca sa milă, Mi-a făcut nespusa cinste de-a-mi boteza o copilă Mă trimite cu solie la polcovnicul Răzvan, Ca să-i spui că-l cheamă ţara, dîndu-i un loc în divan... RĂZVAN În divan?... BAŞOTĂ (închinîndu-se) Suntem în luptă cu puterile păgîne, Şi, după cîte se spune, o să mai vedem ca mîine Că şi leahul trece Nistrul turcului în ajutor. Un război atît de straşnic nu-i tocmai lucru uşor! Deşi nemţii şi muntenii sunt legaţi cu noi frăţeşte, Deşi oşti avem destule, deşi hrana nu lipseşte, Totuşi, este trebuinţă şi de-un hatman ispitit: Stăpînul meu Aron-vodă la dumneata s-a gîndit... RĂZVAN (iute) Cum ai spus? Ce zici? Eu hatman? Mai spune dar înc-o dată!... Hatman?... Hatman în Moldova?... Ce-ntîmplare neaşteptată!... BAŞOTĂ (închinîndu-se) Sărut mîna. Merg la gazdă şi stau gata orişicînd La porunca dumitale... Cred c-o să plecăm curînd... (Iese cu multă umilinţă, pe cînd Vidra se arată în altă uşă, oprindu-se fără a fi văzută de Răzvan.) RĂZVAN (după o tăcere) Acest om fără dreptate de nu m-arunca-n robie, Eu n-aş fi cătat lumină la codru şi-n haiducie; De nu mă ducea norocul în umbra negrei păduri, Pe minunata mea Vidră n-aş fi întîlnit-o aiuri; De nu iubeam o femeie cu o inimă semeaţă, N-aş fi găsit în războaie un nume ş-o nouă viaţă!... Acest om, fără s-o ştie, m-a ridicat pîn-aci: O, Doamne! Căile tale cine le poate ghici! Tu, ce pe duşmanii noştri ades ni-i faci o unealtă, Prin care te-mpingi cu-ncetul la ţinta cea mai înaltă!... VIDRA (apropiindu-se) Jupîne! Jupîne hatman! RĂZVAN (strîngîndu-i mîna) Tu o ştii?... VIDRA Ţi-a mai rămas Să faci pe calea măririi un singur, un singur pas! RĂZVAN Un pas?... VIDRA Ca s-apuci cu fală scaunul lui Ştefan cel Mare Şi patruzeci mii de oaste să te-aştepte-n ascultare, Bucuroşi a-nfige lancea în ce parte-i va-ndrepta Un deget al mîinii tale, o vorbă din gura ta!... RĂZVAN (turburat) Scaunul lui Ştefan cel Mare?... VIDRA Ştefan cel Mare, iubite! RĂZVAN (punînd mîna pe braţul cel legat) Ştii tu oare că tătarii poartă săgeţi otrăvite?... Astă rană... VIDRA (zîmbind) Astă rană? Ei bine?... Ce-i?... Să vedem!... Te temi de moarte, Răzvane?... De cînd asta?... RĂZVAN Da, mă tem!... Nu mă temeam mai-nainte, pînă ce cu desfătare Nu gustai, Vidro iubită, din faguru de-a fi mare! VIDRA Aşa-i, Răzvane, că-i dulce?... RĂZVAN O, nepoata lui Moţoc! Sufletul meu fără tine n-ar fi cunoscut de loc Astă simţire ciudată, ce-l îndeamnă să dorească Jos la picioarele sale toată lumea s-o privească!... VIDRA Şi numai tu ca un munte ce primeşte cel dintăi Mîndrul soare, pe cînd noaptea stă culcată peste văi!... RĂZVAN O, da! Voiesc a fi mare, precum Sbierea cu grămadă Voieşte movile de-aur numai la dînsul în ladă! (Sbierea scoate capul prin uşa din fund.) Însă rana braţu-mi arde... O săgeată cu venin! SBIEREA (înaintînd) Vindeţi? Dacă daţi mai ieftin, eu plătesc acum peşin... C Î N T U L V MĂRIREA „Aşa s-a plătit şi lui Răzvan răul ce-i făcuse şi el lui Aron-vodă...” MIRON COSTIN, cap. II F E Ţ E L E : RĂZVAN, hatman moldovenesc TĂNASE căpitani VIDRA RĂZAŞUL BAŞOTĂ VULPOI SBIEREA ŞOLTUZUL UN COPIL, MAI MULŢI CĂPITANI ŞI TÎRGOVEŢI. Palatul lui Răzvan la Iaşi. (Răzaşul şade gînditor, flueirînd o doină, cu capul plecat pe mînă. Afară se aud din depărtare împuşcături de tun.) VULPOI (intrînd) Bună ziua, căpitane! RĂZAŞUL Ziua rea, nu ziua bună! Unde vezi tu bunătate, cînd tot fulgeră şi tună? Măi, Vulpoiule, nu-i bine... VULPOI Te prea poftesc mai întăi Să te-nveţi a nu-mi mai zice nici „Vulpoiule”, nici „măi”! Sunt căpitan ca şi tine, şi nu-s căpitan degeaba: Te rog dar să-mi zici de-acuma: „căpitane”... RĂZAŞUL Mare treabă! Nu cumva să-ţi zic „jupîne”, sau „boierule”? Ce spui? Mai aşteaptă! Deocamdată, pune-ţi, dragă, pofta-n cui!... Leahul ne trimite-ntruna ghiulele peste ghiulele, Noi stăm închişi în cetate ca dobitocul în piele, Merinda se-mpuţinează, iarbă de puşcă mă tem Că peste două-trei zile de leac n-o să mai avem, Şi tu te gîndeşti acuma, moară stricată! dihane! A da lege şi poruncă ca eu să-ţi zic: „căpitane”?... VULPOI Te sperie leahul?... Asta-i?... Apoi pe pace să fii. Noi ne-am înfrăţit cu dînşii. RĂZAŞUL Dar tu de unde o ştii?... VULPOI Drace! Vulpoi ce nu ştie? Ascultă, să-ţi spui pe faţă, Măria-sa Aron-vodă trimis-a azi-dimineaţă Chiar pe Başotă vătavul drept la hatmanul leşesc... RĂZAŞUL Şi crezi tu?... VULPOI Cu bună seamă! Nicidecum nu mă-ndoiesc!... Leşii sunt gata la pace... Vrei dovezi? Ei bine, iată!... Dintîi cetatea Sucevei nu s-a luat niciodată Şi, prin urmare, nici astăzi nu se ia aşa uşor; Apoi Başotă vătavul e un faimos vorbitor, Şi deci, îndrugînd la fleacuri, pe leşi o să-i ameţească, Că-i ştiut ce fel de poamă-i înţelepciunea leşească; În sfîrşit, duşmanul vede că nu-i glumă cu Răzvan, Cunoscîndu-l din aproape că-i suflet de hoţoman!... Aşadar, la dracu lupta, ducă-se naibii vrăjmaşul, Tîrgu-i rupt, pacea-i făcută, n-ar strica nici aldămaşul; Crăşmăreasa nu-i departe: o măsură, doi şalăi, Cotnar din via domnească... RĂZAŞUL Măi Vulpoiule... VULPOI Iar „măi”? Nu poţi să zici „căpitane”?... Zău c-o s-ajungă la ceartă!... RĂZAŞUL Bre, n-am văzut pîn-acuma o făptură mai deşartă, Trăsni-te-ar căpitănia, căpitane mare fleac! Sunt sute de semne rele, iar bune nu-s nici de leac. Hatmanul nostru, de pildă, cînd intră, cînd vrea să iasă... Mereu se tot poticneşte, intrînd şi ieşind din casă... VULPOI Dec! Astea sunt semne bune! RĂZAŞUL Semne bune? VULPOI Negreşit! Este rău cînd omul cade, iar nu cînd s-a poticnit... RĂZAŞUL Vezi că ş-altceva mai este... VULPOI Orişicîte mi s-ar spune, Tălmăcind cum se cuvine, toate semnele sunt bune! TĂNASE (intrînd) O veste, copii!... O veste!... VULPOI Căpitani, iar nu copii! Te rog, căpitan Tănase, ca şi dumneata s-o ştii... Am ajuns şi eu odată să fiu un obraz în lume, Şi tocmai acuma nimeni nu vrea să-mi zică pe nume!... RĂZAŞUL Ce veste? TĂNASE O veste mare. Vătav Başotă-n sfîrşit Împacă treaba cu leşii, şi domnul a iscălit... Avem pace chiar la vreme: ne lipseau hrana şi pravul, Nu era chip a mai merge... VULPOI Isteţ mai e şi vătavul! RĂZAŞUL Cu leşii?... Asta-i nimică!... Mai este turc şi tătar... VULPOI Haida-de! Ei sunt departe... Grijă le porţi în zadar... TĂNASE Ba nu-i vorbă că-s departe; dar leşii se-ndatorează A ne tocmi şi cu dînşii... RĂZAŞUL Cine-i nebun ca să-i crează! (Afară se aud strigăte: „Să trăiască Aron-vodă“.) VULPOI Aron-vodă să trăiască... Auziţi ce chiu? Ce zvon? Mult mai iubeşte norodul pe măria-sa Aron! TĂNASE Adică, orice s-ar zice, e un vodă cumsecade: Pe sărăcime o cruţă, pe cei cu caftan îi rade, Iar nu lasă pe ciocoiul, fără fund şi fără dop, Să despoaie toată ţara, cum făcea Petrea cel Şchiop!... Însă nu-i lucru temeinic a norodului strigare. Sunt bătrîn. Văzui cam multe... Strigau alţii şi mai tare: „Să trăiască Lăpuşneanul”, şi-l vicleniră urît: „Despot-vodă să trăiască“, ş-apoi mi l-au omorît; „Să trăiască Ştefan Tomşa”, şi-l goniră ca pe-un cîine; „Ioan-vodă să trăiască“, şi-l dete-n gheare păgîne... Într-o clipă Lăpuşneanul, Tomşa, Despot şi Ion Fură jos şi jos deodată... Vai şi de vodă Aron! Una crede ş-alta spune, iar face din zăpăcire Necrezute şi nespuse: aşa-i romînul din fire. RĂZAŞUL Bine-ar fi s-avem odihnă! După ce de la divan Mi-am cîştigat judecata mulţumită lui Răzvan, Cum aş mai zbura, bădiţă, să-mi mai văd de răzăşie!... VULPOI Nu-ţi este greu, căpitane, ca să spui o nerozie? Eu, unul, din ziulica de cînd m-am căpitănit, Uitat-am nu răzăşia, ci chiar codrul înverzit!... Ş-aice-s ca şi-n pădure, avînd puterea de-a face, De frică de pedeapsă, tot ce vreau şi tot ce-mi place. Neghiobii, ce nu m-ascultă, stau la pîndă de-i ochesc, Apoi mi-i iau la bătaie, mi-i închid şi mi-i globesc... Suntem oameni, căpitane, pentu care totul e lesne, Căci lumea cea mai măruntă nu ne-ajunge nici la glezne. Venit-a apa la moară! Vom măcina cît putem: Să ne folosim de timpuri cînd alţii de noi se tem!... Ce să te mai plîngi atîta pentr-un pai de răzăşie, Cînd acuma ţara-ntreagă e pentru noi o moşie!... RĂZVAN (intră foarte tulburat) Bine că sunteţi aice!... Unde-i Vidra? Ascultaţi!... Mergeţi... Pe toţi căpitanii pe dată să mi-i chemaţi!... Eu v-am fost ca ş-un părinte!... Adunaţi-i mai în pripă!... Timpul zboară... Mai degrabă!... Într-o clipă! într-o clipă!... (Iese prin uşa din stînga.) VULPOI Ha, ha! Înţeles-aţi oare vreun singur cuvînt măcar? Mă tem că hatmanul nostru e cu trei roate la car.... RĂZAŞUL Ce-ţi spuneam eu dineoară? Tot la vorba ceea vine: Poticneala-i mare lucru... Măi Vulpoiule, nu-i bine!... VULPOI (furios) Măi? Iar măi?... TĂNASE Noi pierdem vremea, tot la fleacuri înşirînd!... Haidem! pe toţi căpitanii să-i adunăm mai curînd, Hatmanul ştie ce face. El învaţă, el răspunde. Este datoria noastră ca să-l ajutăm oriunde... Eu ştiu că-n ţara Moldovei unul e Răzvan, mă jur! Păcat că-i ţigan... La dracu!... Ăsta-i singuru-i cusur! (Ies toţi prin uşa din fund, pe cînd prin cea din stînga intră Răzvan şi Vidra.) RĂZVAN Da! S-au împăcat cu leşii... VIDRA Şi cu păgînii?... RĂZVAN Fireşte! VIDRA Trebuia tu să-i dai sfaturi... RĂZVAN De la mine nu primeşte... Atîta-i mai rău! Iubit-o, cată drept în ochii mei! Drept!... Aşa!... Spune-mi, acuma, nu citeşti nimic în ei?... VIDRA (cu nedumerire) Sunt tulburi... RĂZVAN Tulburi? Atîta?... Foarte bine! Vrea să zică, Nici Aron-vodă în ochii-mi n-a putut citi nimică... Ochii mi-au fost cu credinţă... (Strîngînd pumnii şi cu un glas înecat.) Vidro! Vidro!... Eu voiesc Negreşit una din două: sau moarte, ori să domnesc! VIDRA Asta-i şi dorinţa Vidrei... Însă trebui amînată... Nu-i timp... RĂZVAN Astăzi, astăzi, astăzi; sau astăzi, ori niciodată! Aron se-mpacă cu leşii, şi cu ajutorul lor Se-ntăreşte la domnie, pe cînd eu sughiţ şi mor! Prin duşmani să mă slăvească, iar slava duce la toate!... Aron se-mpacă cu leşii... Fără nume, fără tron, Ce fac eu?... Răspunde-mi, Vidro!... Aşadară, jos Aron!... VIDRA Nu te grăbi!... mă-ngrijeşte o presimţire ciudată. Şi presimţirea femeii nu se-nşeală niciodată... RĂZVAN Vorbe seci! VIDRA O, nu, Răzvane! Chiar astăzi eu am visat O vedenie grozavă, un lucru înfricoşat!... Maica ta-n haine cernite din mormînt păşea spre mine, Ochii-i se-necau în lacrimi, pieptu-i gemea de suspine. Şi durerea-i, plămădită cu mînia la un loc, Îmi striga din gura-i moartă: Piei, nepoata lui Moţoc!... RĂZVAN Vise! O nimica toată! Luptătorul care-n viaţă Întîlneşte la tot pasul însăşi moartea faţă-n faţă, Încît i se par acuma deopotrivă morţi şi vii, Nu-l tulbură o nălucă ce sperie pe copii!... Ş-apoi unde-i acea Vidră care-mi tot spunea odată De-a nu fi ca mici pîraie, ci ca Dunărea cea lată? Unde-i acea Vidră care zi şi noapte mă-nvăţa Că pîn’ şi iubirea ţării e pofta de-a se nălţa? Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămînţă măruntă, îmi cădeau adînc în minte, Şi din tainicele brazde ale sufletului meu, Prinzînd rădăcini cu-ncetul, dezvelindu-se mereu, Ieşir-acuma deodată, pline de suc şi de viaţă, Rîzînd de viscoli, ca bradul încins cu sute de braţă? Unde-i Vidra?... Denainte-mi stă un chip tremurător, Ce de spaimă crede-n umbre şi plînge de spaima lor... Aşa? Tu, ce-ai fost în stare, cu-mbrînciri necontenite, Pîn’ la marginea măririi să m-aduci pe nesimţite, Tocmai astăzi, cînd ajungem la doritul nostru mal Te-ngrozeşte faţa mării ce ridică val pe val?... Află dară că degeaba unda muge, vîntul geme; Răzvan, împins pîn-aice, de furtuni nu se mai teme, Şi călcînd cu desperare peste undă, peste vînt, Va şti să meargă-nainte: sau la tron, ori la mormînt!... (Intră Răzaşul, Vulpoi, Tănase şi mai mulţi căpitani.) VIDRA Mă duc să mă-nchin, Răzvane... Numai în zile de goană Omul uită necredinţa şi-nţelege o icoană!... (Iese.) CĂPITANII Să trăieşti! RĂZVAN Nu-i timp de vorbe!... Pe cînd viteazul Mihai Scaldă Ţara Muntenească de la Giurgiu pîn’ la plai, În sîngele de năpîrcă al urdiilor păgîne; Pe cînd Jigmon ungureanul, la hotarele romîne, Păscut cu noi împreună de şarpele veninos, Îşi pune pieptul în luptă pentru crucea lui Hristos; Pe cînd neamţul, frîncul, papa, ţările creştine toate S-au unit ca să doboare spurcata păgînătate, Numai leşii cei zburdalnici sunt cu turcul înţeleşi, Iar domnul Aron al vostru s-a tocmit argat la leşi! Sunteţi romîni, şi romînii n-au suferit niciodată Pe fruntea domnilor ţării măcar o singură pată! Un vodă-i un fel de doftor, şi norodul, fraţii mei, Nu-i dator să fie jertfa doftorilor celor răi!... Mulţi domni avuse Moldova; cei buni au domnit o viaţă, Celalţi au purtat cununa o singură dimineaţă; Căci făcîndu-se lumină şi soarele fiind sus, Poporul da jos pe-aceia pe care poporul i-a pus!... Un vodă, ca orişicine, îşi ia plata după faptă... M-aţi înţeles? Vremea trece... CĂPITANII Jos Aron!... RĂZVAN (arătînd uşa) Ţara v-aşteaptă! (Căpitanii ies, afară de Vulpoi şi de Tănase.) VULPOI Să-l ucidem?... RĂZVAN Nu, lăsaţi-l!... Domnii cînd nu mai domnesc S-aseamănă cu strigoii: ei umblă, dar nu trăiesc... VULPOI Bine!... RĂZVAN După ce-l veţi prinde, să daţi semne din pistoale!... VULPOI Înţeleg!... Ş-apoi să facem ca norodul să se scoale Ş-adunîndu-se cu gloata, mic şi mare pe maidan, Să zbiere dobitoceşte: „Trăiască vodă Răzvan”... RĂZVAN Pe Başotă... VULPOI Ştiu! Cu dînsul voi avea chiar eu a face: De mult îl pîndesc de-aproape, căci nici de frică nu-mi place!... (Iese.) TĂNASE O să plec şi eu îndată, numai o vorbă să-ţi spui... Faci rău!... RĂZVAN De ce? TĂNASE Apoi bine, nu se cade oricui A şedea pe scaunul ţării... RĂZVAN Ce-nsemnează?... TĂNASE Proasta minte Ar vrea să-ndulcească vorba şi nu găseşte cuvinte... Dă-mi voie să-ţi spui pe faţă... RĂZVAN Spune verde, moş Tănas! TĂNASE Despot fu grec, Ioan-vodă fu armean şi Iancu sas... Dar orişicum pîn-acilea, din mila dumnezeiască, Noi n-am avut nici un vodă... ştii! Ţara o să cîrtească. Ce să-i faci!... Mai bine hatman. Să nu fi fost tată-tău... RĂZVAN (încruntat) Cum?... TĂNASE Apoi de! Bătrîneţe!... Să ne ierte Dumnezeu!... (Iese.) RĂZVAN (Se aşază cu capul plecat pe mîini, apoi se scoală, face în tăcere căţiva paşi prin odaie, se opreşte pe loc.) Nu-i greu încă patru zile de-a ne mai lupta-n cetate, Pîn’ ce tabăra lui Jigmon va lovi pe leşi la spate... Deocamdată, pîn-atunce, nu ne temem de păgîni; Ramazanul lor mai ţine tocmai două săptămîni... M-am gîndit bine la toate... Cîte griji şi cîte trude Numai ca s-apuci domnia!... (Cu turbare.) Dar pistolul nu s-aude!... (Ascultînd.) Nu!... Tot nu!... (Îşi freacă fruntea, se aşază iarăşi pe divan şi pleacă capul pe mîini.) VIDRA (intrînd încet) Acum, iubite, nu-i timp a mai cugeta! Steaua lui Răzvan e mare: încrede-te-n steaua ta!... Fii bărbat în orice soartă: şi-n cădere şi-n izbîndă, Privind cu sîngele rece la răsplată sau osîndă!... RĂZVAN (sculîndu-se) Tu n-ai auzit pistolul? VIDRA De nu vei avea noroc, Blestemul o să izbească pe nepoata lui Moţoc, Care din cupa măririi s-a străduit să te-mbete. Şi nici ea nu-i vinovată! Nu!... Sunt neamuri cu pecete, În care Dumnezeu sădeşte vreun bine sau vreun păcat, Ş-apoi toţi de-acelaşi sînge îl moştenesc ne-ncetat! Neamul lui Moţoc nu poate s-aibă altă cugetare, Decît numai-numai-numai văpaia s-ajungă mare!... RĂZVAN Tu n-ai auzit pistolul?... Pistolul!.... Nu l-ai auzit? Spune! (Cu furie.) Ureche! Ureche!... (Afară se aude o împuşcătură.) A! De-acuma s-a sfîrşit! Sunt domn! Trăiască domnia!... (Cu amărăciune.) Cît de lesne, cît de iute Se răstoarnă domnii ţării, cel mult în zece minute! (Către Vidra.) Dar tu nu mai spui nimica? Mai dinioară mi-ai zis Nu ştiu ce... ba mi se pare... de!... îmi povesteai un vis... Mai spune-mi-l înc-o dată... VIDRA (îngenunchind) Îţi mulţumesc, Doamne sfinte, C-ai auzit cu-ndurare o rugăciune fierbinte!... (Se scoală) Crezut-ai oare, Răzvane, că se poate speria De nişte deşerte vise chiar o inimă c-a mea? Gîndit-ai oare, iubite, c-o nălucă muierească Ar putea glasul măririi în pieptu-mi să-l năbuşească?... Vîntuleţul, ce-adiază printre viţe din lăstar, Rămîne fără putere în faţa unui stejar, Pe care numai furtuna îl zguduie şi-l sfăramă... RĂZVAN Furtună?... VIDRA Cea mai cumplită! RĂZVAN Eşti doamnă, Vidro... VIDRA Sunt mamă!... Aici copilul se mişcă... Simţindu-l în sînul meu, Uit toate şi văd acuma, văd că-s femeie şi eu!... (Afară se aud strigăte: „Să trăiască Răzvan-vodă!”) RĂZVAN Ascultă, iubito Vidră! Ascultă, scumpo soţie!... Sîngele nostru din leagăn va moşteni o domnie!... (Intră Şoltuzul şi mai mulţi tîrgoveţi.) ŞOLTUZUL (închinînd lui Răzvan pe o tablă de argint struguri şi spice de grîu) După datina străbună, rămasă de la mai-mari, Eu, şoltuzul ot-Suceava, cu cei doisprezece părgari, Aleşi ca să fim în fruntea tîrgoveţilor d-aice, Dorim măriilor-voastre ani mulţi şi viaţă ferice, Încît să-ncingeţi Moldova, asemenea unui brîu, Numai cu livezi de struguri, numai cu cîmpii de grîu; Căci norodul, dînd domnia, se mulţumeşte cu poame, Ca să nu piară de sete şi să nu moară de foame. RĂZVAN Primesc din mîinile voastre prinosul de bun ogur, Ş-a fi părintele ţării făgăduiesc şi mă jur: Nu voi uita niciodată c-a romînului tărie Este plugul şi cîntarul mai presus de boierie... ŞOLTUZUL Tot după vechi obiceie, păstrate din veac în veac, Ales-am din sînul nostru băiatul cel mai sărac, Pentru ca măriei-tale din gura-i copilărească Să dea, fără să se teamă, o povaţă bătrînească... Copile, sărută poala îmbrăcămintei domneşti, Şi cum vei putea mai bine, oraţia s-o citeşti! BĂIATUL (după ce sărută mîna ce-i întinde Răzvan) Măria-ta! Nu te supăra, Ci fii bun a ne-asculta! Îţi vom spune cam multe Şi mărunte, Dar tot lucruri plăcute, Să fie drag orişicui să ne-asculte! O sută de ani să domneşti, Pe duşmani să-i biruieşti, Pe duşmani să-i pedepseşti. £.. .. .. .. .. .. .. .. ..¤ Dar cu moldovenii tăi, Măcar de-o fi şi răi, Măria-ta, să fii bun cu ei; Şi de-i vedea unii şi desculţi, Măria-ta tot să-i asculţi; Căci norodul e cam năzdrăvan: Face multe pozne într-u an; Şi ţara-i cam nebună: Face multe pozne şi-ntr-o lună; Ba le-ndemînă; Şi-ntr-o săptămînă; Iar de nu te-i păzi, Chiar într-o zi Multe-i auzi! RĂZVAN (dîndu-i o pungă) Destul! Să trăieşti, băiete!... (Intră Răzaşul, Tănase şi mai mulţi căpitani.) RĂZAŞUL Măria-ta! Sănătate! Isprăvit-am toată treaba fără multă greutate: Pe-Aron-vodă la răcoare în spătărie l-am pus; Boierii, mitropolitul, pe toţi la palat i-am dus; Mai în sfîrşit, lucru-i gata! RĂZVAN Unde-i Başotă? RĂZAŞUL El are Pe Vulpoi cu toată ceata de vînători în spinare. RĂZVAN Bine, dragii mei tovarăşi!... Stăpînirea-mi în curînd La toţi şi la fiecare va da răsplată pe rînd... SBIEREA (intrînd iute, speriat, pierzînd răsuflul, cu o lădiţă în mînă) Jupîne!... Mărite Doamne!... Scapă-mă! Norodul pradă! Sinete, zapise, ţara, lumea-i în această ladă!... RĂZVAN Linişteşte-te, jupîne. Averea-ţi chiar pe maidan O poţi lăsa fără grijă în zilele lui Răzvan... SBIEREA (răsuflînd mai uşor şi făcînd semnul crucii) În ladă tot e mai sigur!... Părăluţa cere pază: Mai bine s-o ţii sub cheie, ca nimene să n-o vază... VIDRA Doamne, soţule, stăpîne! Nu mă mai pot opri!... Într-un glas cu ţara-ntreagă, viu a-ţi ura ş-a-ţi dori O domnie fericită... ba înc-aş mai vrea ca mîine Tu să legi într-o cunună toate ţările romîne, Încît de la Marea Neagră pîn’ la falnicul Carpat, Să nu domneşti ca un vodă, ci ca Răzvan-împărat! CĂPITANII Da, da, da! Împărăţie!... RĂZVAN (trist) Ar fi bine deocamdată Să rămînem cu Moldova! SBIEREA Ce om fără judecată! Dar Moldova-i sărăcită! Nu-i chip astfel s-o cîrpeşti Decît unind laolaltă mai multe ţări romîneşti... Două şi două fac patru: cea mai dreaptă socoteală!... RĂZAŞUL Vulpoi avuse dreptate... Nu mai cred în poticneală!... Toate semnele sunt bune!... Măria-ta, la palat Ne-aşteaptă mitropolitul cu toţi boierii din sfat!... RĂZVAN Să mergem! Voiesc acuma din gura domniei-mele Ţara s-audă nădejdea d-a scăpa din zile grele. SBIEREA (cu umilinţă) Stăpîne preamilostive, unde-i merge merg şi eu; Lada mea e-n siguranţă numai lîngă domnul meu!... (Toţi se pregătesc a ieşi) VULPOI (intrînd cu spaimă) Pierduţi!... TOŢI Ce este? VULPOI Vătavul... TOŢI Ce-i?... VULPOI Başotă... TOŢI Zi!... VULPOI Trădare! Scăpă din mîinile mele, deschise poarta cea mare, Leşii au umplut cetatea!... (Sbierea cade mort, fulgerat de apoplexie.) RĂZAŞUL (clătinînd din cap) Poticneala!... TĂNASE Eu ştiam Că nu se cădea s-apuce scaunul ţării orice neam... VIDRA (luînd pe Răzvan de mînă) Iubite! Nu sta pe gînduri... Cînd soarta te prigoneşte, Fii mîndru chiar în cădere!... CĂPITANII Măria-ta! Porunceşte!... VIDRA Şi ce s-aşteptaţi voi oare de la viteazul Răzvan Decît paloşul în mînă şi-nainte la duşman? RĂZVAN (scoţînd sabia) Să trăiască neagra moarte! Ne cunoaştem foarte bine!... Cine vrea s-o strîngă-n braţe, iată calea! După mine!... Moartea-i mireasă, Mormîntu-i casă, Viermii sunt naşi, Hai la vrăjmaşi! (iese urmat de căpitani.) VIDRA Moarte!... Moarte!... Dar se poate?... Moară oamenii cei mici, Precum călcîiul turteşte muşuroiul de furnici; Omul, însă, care lumea pe palma-i ar vrea s-o poarte, Zodia-i scrisă pe frunte, respinge pizmaşa moarte!... (Se gîndeşte.) Dumnezeule puternic! De ce mai faci uriaşi Dacă-n rînd cu toţi piticii pradă morţii vrei să-i laşi?... Cum? Cereasca ta dreptate se pogoară pîn’ la fiară: Vulturul trăieşte veacuri, iar musca d-abia o vară, Şi numai omul cel mare, stăpîne, tu-l osîndeşti Ca să moară deopotrivă cu muştele omeneşti!... (Se cutremură.) O, nu, nu! Răzvan nu moare!... Orice pai în astă lume Trebui s-aibă vreo ursită, o ţintă, vreun scop anume, La care-i dator să meargă, de vîntul sorţii împins, Şi cade numai atunce cînd este semnul atins!... Calea lui Răzvan e lungă şi de-abia se desfăşoară: Pîn’ la capăt de departe... Răzvan nu poate să moară! Nici chiar Dumnezeu el însuşi nu schimbă ceea ce-i scris!... (Iute.) În genunchi, Vidro!... (Îngenunchează şi ridică ochii în sus.) Iertare!... (Cu spaimă, punînd mîna la ochi) Visul meu!... Grozavul vis! (Sculîndu-se cu tărie.) Şi de ce eu stau aice, cînd Răzvan înfruntă focul? Daţi-mi armă!... Lîngă dînsul, în primejdie mi-e locul... (Se repede la armătura de pe perete şi se opreşte.) Dar copilul meu, o, Doamne! (Se cutremură.) (Din spaţiu răsună o voce ca un echo: „Dar copilul meu?” Vidra cu groază îşi întoarce faţa spre uşă, ca şi cînd ar vedea pe cineva acolo.) Muma lui Răzvan!... Mă-ntreabă... Şi ce-i pot răspunde eu? (Făcînd semnul crucii.) Piei, nălucă, piei! Sunt mamă! (Face un pas îndărăt.) Nu te-apropia!... (Răsună iarăşi ecoul: „Sunt mamă!”... Vidra, zdrobită de emoţiune, se aruncă pe divan.) Ea vrea dinte pentru dinte! Muma mumei cere samă!... (Face o sforţare şi se scoală cu energie.) Oare nu mai sunt eu Vidra? (Abătută.) E cumplit al mumei dor!... (Pe prag apare Răzvan, greu rănit, ţinut de Vulpoi şi de Răzaş. Vidra se repede îniante-i.) A! Scăpat! Ce fericire!... Tu! RĂZVAN (cu un glas slab, pe cînd Vulpoi şi Răzaşul îl pun pe divan.) Am biruit şi mor!... (Arătînd la cadavrul lui Sbierea.) Nu-mi ziceai tu, oare, Vidro, să fiu întocmai ca Sbierea? Eu cu cinstea şi mărirea, el cu prada şi averea! (Vidra îngenunchează şi-şi ascunde faţa în mîini.) Dar ce-i mai trebui acuma mii de galbeni în grămezi? Ce-mi foloseşte domnia?... Pe-amîndoi aci ne vezi Praf, pulbere şi cenuşă!... nebuni, ce din lăcomie, El pentr-o biată lescaie, eu pentr-un ceas de mîndrie, Necruţînd nimica-n lume, neştiind nimica sfînt, Uitam că viaţa-i o punte între leagăn şi mormînt!... (Cu durere.) Mi se-ntunecă vederea, dar văd ceva de departe... O jumătate din mine de cealaltă se desparte... Ah! veniţi, veniţi cu toţii!... Unde-i bătrînul Tănas?... RĂZAŞUL Apărîndu-te pe tine, mort în lupta a rămas!... (Vulpoi plînge.) RĂZVAN (în agonie) Ţigan!... Ţigan!... Apă!... Apă!... (Cade mort peste Sbierea.) RĂZAŞUL Decît o aşa domnie, Mii de tunete, mai bine-i un petic de răzăşie!... Zmeul zmeilor să-ncapă într-o şchioapă de mormînt!... VULPOI (cu spaimă) Nu vezi că-i moartă şi Vidra?... N-a zis un singur cuvînt, Nici o vorbă, nici un ţipet, privind pe Răzvan că moare!... VIDRA (sculîndu-se liniştită) Voi puteţi vorbi ş-a plînge!... VULPOI Doamnă!... VIDRA Pe voi nu vă doare!... RĂZAŞUL (cu furie) Dar tu l-ai ucis, ciocoaică! Tu la moarte l-aduseşi! O să mi-o plăteşti acuma, tune-fulgere!... (Scoate cuţitul şi voieşte s-o lovească.) VIDRA (cu sînge rece, arătînd la uşă) Să ieşi! (Răzaşul lasă mîna în jos şi pleacă capul.)