DESPOT-VODĂ 
LEGENDĂ ISTORICĂ ÎN VERSURI 5 acturi şi 2 tablouri PERSONAJELE 
ALEXANDRU LĂPUŞNEANU, Domn Moldovii, 50 ani RUXANDRA DOAMNA, soţia lui Lăpuşneanu, 25 ani DESPOT-ERACLID, competitor tronului Moldovii, 30 ani MOŢOC VORNICUL, boier conspirator, 55 ani ANA, fiica lui, 20 ani MAICA FEVRONIA, sora lui Moţoc, 50 ani TOMŞA, boier neaoş, 40 ani ILIAŞ, copilul lui Tomşa, 14 ani SPANCIOC 35 ani HARNOV 45 ani
boieri
STROICI 25 ani 
TOROIPAN 25 ani CIUBĂR-VODĂ, 45 ani ALBERT LASKI, palatinul Siradii, 55 ani CARMINA, soţia lui Laski, 30 ani ROZEL, aventurier francez, 25 ani SOMMER, poet german, 25 ani ANTON SECUIUL, şeful secuimii din Ardeal, 30 ani PISOZKI, comandant castelului de la Zips, 30 ani TOMA CALABAICANUL, om de încredere al lui Lăpuşneanu, 40 ani AHMED BAIRACTARUL, trimis al lui Soliman Sultanul, 40 ani LIMBĂ-DULCE, plăieş, 30 ani JUMĂTATE, idem, 30 ani UN ŢĂRAN O ŢĂRANCĂ ŢĂRANI, TÎRGOVEŢI, BOIERI, OSTAŞI ROMÎNI, MERCENARI, UNGURI, FRANCEZI, LEŞI, NEMŢI etc., CĂLUGĂRI 
(Drama se petrece la anii 1558-1561.) 
NOTĂ: Versurile precedate de semnul * pot să nu fie declamate în cursul reprezentaţiilor (V. A.) 

 
ACTUL I 
Culmea Carpaţilor ce desparte Bucovina de Transilvania. 
Un brad, în dreapta. Panorama de munţi, în fund. 
SCENA I 
JUMĂTA TE,LIMBĂ-DULCE 
JUMĂT AT E 
(rezemat de brad, cîntă) 
Frunză verde de stejar, Sus pe munte, la hotar, Zi şi noapte stau pîndar... 
LIMBĂ-DULCE 
(vine din stînga, obosit, aducînd un fedeleş pe umăr) 
Uf! Iată-mă pe culme cu fedeleşu-n spate! 
JUMĂT AT E Venit-ai, Limbă-Dulce? 
LIMBĂ-DULCE 
Venit, măi Jumătate, Dar cad de oboseală... Ştii tu că dintr-un zbor Sunt zece mii de stînjeni de-aici pîn’ la izvor? 
JUMĂT AT E Or fi, dar apa-i bună... Ian s-o cercăm de-i rece? 
LIMBĂ-DULCE 
(dîndu-i fedeleşul) 
Na. 
JUMĂT AT E 
(bea) 
Adă... A!!
LIMBĂ-DULCE
Îţi place?

JUMĂT AT E 
La inimă chiar trece... Cu minte zicea tata: Dă-mi, Doamne, orice-oi vrea, Iar mai cu seamă apă uşoară-n cale grea. 
LIMBĂ-DULCE Nu se temea de broască, era voinic moş Tincă, Dar tatii-i era groază de apă... şi-n opincă. Iar bei? 
JUMĂT AT E Încă o duşcă... Mă arde setea-n piept. 
LIMBĂ-DULCE Beţiv mai eşti! JUMĂT AT E 
Gîndeşte... de ieri de cînd te-aştept! Pe astă culme goală, încredinţată nouă, Mîncăm răbdări prăjite şi bem numai cînd plouă; Cît despre somn... 
LIMBĂ-DULCE Nici vorbă... Pîndarului e scris C-un ochi închis să doarmă, şi celălalt deschis. 
(Răsună codrul de un bucium în stînga.) 
JUMĂT AT E Un bucium se aude în codri... Ce-o fi oare? 
LIMBĂ-DULCE Boierii din Suceava fac astăzi vînătoare. I-am întîlnit devale cu patru urşi blăniţi, 
De somnul cel mai vecinic tuspatru adormiţi, Şi mai era cu dînşii... mult am mai rîs văzîndu-l... Un soi de hop-pe o parte cu portul şi cu gîndul, Numit Ciubăr şi Vodă. (Se îndreaptă spre fund.) 
JUMĂT AT E Ştiu, un nebun de soi Cu visuri de domnie, cum sunt mulţi pe la noi. 
LIMBĂ-DULCE Dar ce văd colo-n vale, în ţara ungurească? 
JUMĂT AT E Ce vezi? LIMBĂ-DULCE O ceată-ntreagă cu haină husarească. 
JUMĂT AT E Mulţi-s? LIMBĂ-DULCE 
Mai mulţi de zece, mai mulţi şi vin merei... Dar ceata se opreşte... Iată! doi dintre ei Descalecă şi-n grabă apucă pe cărare La deal... îi vezi? 
JUMĂT AT E 
Văd... Iată-i ajunşi sub dîmbul mare... Ţin sfat şi iarăşi pleacă... Or fi niscai fugari Ce vor să treacă-n ţară. 
LIMBĂ-DULCE Ce-or fi, maghiari, tătari, Să-i prindem. JUMĂT AT E Dar, să-i prindem, căci noi suntem de pază Aici, la pragul ţării... Feri, măi, să nu te vază. 
LIMBĂ-DULCE Ştii ce? Hai de pe culme pe ei să ne-aruncăm. 
JUMĂT AT E Ba nu; la pîndă-aice mai bine s-aşteptăm. Vin’ cole, după stîncă. 
LIMBĂ-DULCE Ce pîndă? Lupta-i dreaptă: Ei doi, noi doi!... nu-ncape nici pîndă, nici... 
JUMĂT AT E 
(oprindu-l) 
Aşteaptă, Nu fi nătîng, ascultă... LIMBĂ-DULCE Romîne, doi şi doi... 
JUMĂT AT E Ascultă,-ţi zic. LIMBĂ-DULCE Ce? JUMĂT AT E Care-i mai mare dintre noi? 
LIMBĂ-DULCE Tu... fie pe-a ta voie... aşa n-ar fi dreptate Cu doi voinici să lupte un om şi... Jumătate. 
(Ies amîndoi prin dreapta.) 
SCENA II 
DESPOT, L A SKI 
LASKI 
(după culme, în fund) 
Despot, ajuns-ai? DESPOT 
(sărind pe culme) 
Iată! 
LASKI 
(ivindu-se) 
Ha! iată-mă şi eu. Greu e suişul, frate!... Dă-mi mîna. DESPOT Ţine. LASKI 
(sărind pe scenă) 
Greu! Uf!... Caldu-i!... de m-ai stoarce ai face, zău, o baltă. 
(Se pune jos la rădăcina bradului.) 
A fost un timp odată cînd stînca cea mai naltă Mi ţi-o urcam eu, Laski, ca cerbul cel uşor. Acum simt ca o cange înfiptă în picior, Şi pare că mă trage... 
DESPOT La deal? 
LASKI Ba nu, la vale. DESPOT Oricum, eşti verde încă şi ai oţel în şale. 
LASKI Aşa-i!... Mă simt, zău, încă puternic cît un tun. Mi-e dragă lumea, frate, şi-mi place traiul bun. Eu nu sunt ca evreii ce zic că viaţa-i lungă Sau scurtă, măsurînd-o pe banii lor din pungă. Eu zic: Hei! deie Domnul mulţi ani ca să trăim Şi planurile noastre curînd să le-mplinim. 
(Se scoală şi se primblă pe scenă.) 
Iată-ne-ajunşi cu bine pe naltele hotare
Ce zac între Moldova şi ţările maghiare,
Loc trist, de lupte crunte, cu sînge plămădit,

Căci fiarele-s cumplite, dar omu-i mai cumplit!...
Priveşte colo-n faţă, în zarea luminată:
Ca mantie regală, frumoasă şi bogată,
Apare-n ochii noştri Moldova, dulce rai,
Comoară nesecată de bun şi dulce trai.
Ea are grîu, şi miere, şi vinuri, ah! ce vinuri!
Toiag de bătrîneţe, viu balsam pentru chinuri.
Şi are mii de nade a scumpelor plăceri,
Copile, ah! ce copile!... muieri, ah! ce muieri!
Îţi fură ochii, mintea, şi inima ţi-o fură
C-o rază de sub geană, c-un zîmbet de pe gură.
Şi însă moldovenii orbi, crunţi, nepăsători,
Stropesc ades cu sînge grădina lor de flori.

DESPOT Cum e stăpînul casei aşa-i şi grădinarul? 
LASKI Aşa, căci Lăpuşneanul... el mînă astăzi carul. 
DESPOT El bate-n boi. LASKI
 O! Despot, pe acest mănos pămînt Domnea odinioară un domn viteaz şi sfînt, Un Ştefan! leu năprasnic a cărui largă gheară Rupea cumplit duşmanii şi-n ţară, şi-n afară. Pe vremea lui boierii ostaşi erau, ostaşi Cum n-au mai fost!... Acuma nepoţii lor trufaşi, Mici rîvnitori de tronuri, seci, răi, ieşiţi din minte, Păgîni prin a lor fapte, s-ating de cele sfinte, De sceptru, de moşie, de neam şi de popor, Iar ţara, muma, piere gemînd sub talpa lor. 
DESPOT Cu Vodă Lăpuşneanul ei astăzi nu se-mpacă? 
LASKI Nu! n-ar putea nici dracul pe tron ca să le placă. 
DESPOT Le trebuie, se vede, un domn căzut din cer? 
LASKI Ba mai degrabă-un... Despot cu braţul lung de fier, Să bată, să apese pe dîrza lor cerbice Şi-n capul lor sămînţa de vrajbă să o strice... Şi iată de ce, frate, primit-am bucuros Ca să ajut avîntu-ţi de dor ambiţios. Sunt leah; cu moldovenii în veci n-am împăcare, Tu cauţi un tron, Despot?... eu caut răzbunare! 
(Dîndu-i mîna.) 
Fii domn! DESPOT 
Prea bine, însă nu crezi mai nimerit Ca fierul, deocamdată, să fie... poleit, Şi mîna zdrobitoare să fie deocamdată Ascunsă-ntr-o mănuşă? 
LASKI Ca laba cea şireată Ce unghia-şi ascunde? DESPOT Întocmai. 
LASKI 
Minunat. Bravo!... mănuşa... laba... pricep, eşti diplomat. În arta de capcane eşti meşter cu ispită... 
DESPOT 
(zîmbind) 
Am fost crescut la Roma, în şcoala iezuită. 
LASKI Eşti om cu două daruri: sub haina de oştean Porţi inimă vitează şi cugetul... viclean? Aşa spunea Carmina, cînd ea glumea cu tine. 
DESPOT Ah! cît a fost de bună soţia ta cu mine! Eu, un pribeag din lume, un zvînturat străin, În casa ta mănoasă căzut chiar din senin; Eu, piatră nestemată din splendidă cunună, În pulbere zvîrlită acum de-o rea furtună!... Ah! Laski, multă lume călcat-am pribegind, Luceferi mulţi în cale-mi văzut-am strălucind, Dar suflet bun şi nobil ca scumpa ta soţie Eu n-am văzut, mă crede, la nici o-mpărăţie. 
LASKI Aşa-i c-am avut parte în lume de noroc? Carmina-i jună, însă de juni ea-şi bate joc, Şi numai pentru mine suspină ea. 
DESPOT 
(în parte, zîmbind) 
Sărmanul! LASKI Ş-apoi încă-o virtute: urăşte pe sultanul. 
DESPOT În toate-i dar perfectă? LASKI 
(cu mîndrie) 
În toate! 
DESPOT 
Om fericit! Nimica nu-ţi lipseşte din cîte ai dorit. Mărirea? te alintă ca pe-un copil în faşe. 
Tu stăpîneşti în pace mulţime de oraşe.
Eşti cap, eşti om de cîrmă, neştiutor de frîu.
Averea?... la picioare-ţi lin curge ca un rîu.
Norocul?... o soţie frumoasă, iubitoare,
La Zips, castelul falnic îţi luce ca un soare,
Pe inima-i spaniolă lipindu-te iubit...
Om fericit eşti, Laski, de trei ori fericit!
Iar eu, o biată frunză pe vînt în veci purtată,
Putea-voi rădăcină să prind în loc vrodată?
Mă cheamă viitorul la el...

LASKI 
Aleargă dar La glasul lui, şi fie-ţi mersul nu în zadar. Colo, jos, în Suceava găsi-vei răzvrătirea, Clocind şi pregătindu-ţi mărirea sau pieirea. Fii om, mergi! 
DESPOT 
Dar! voi merge... Născut pe-al mării mal, Deprins sunt din pruncie să lupt cu-al mării val. Voi şti să-nfrunt eu soarta. 
LASKI
 Înfrunt-o bărbăteşte; Iar dacă ea de tine ar rîde muiereşte, Găsind că nu eşti vrednic de-a fi ce zici c-ai fost, Atunci din nou la mine să cauţi adăpost. Eu pentru tine, Despot, aici am întins nada. Acum îţi zic: La luptă, izbîndă, iată prada! Moldova-i o comoară!... ferice-ar fi de ea Să cadă cu-a ei scule pe mîna ta... ş-a mea. Pas! eu te las, adio, şi s-auzim de bine. 
(Se îndreaptă spre fund.) 
Cînd îi fi mare, Despot, să te gîndeşti la mine. 
DESPOT Adio, Laski... Viaţa e plină de furtuni. Tu cu a ta soţie să faceţi rugăciuni Pentru Despot. 
LASKI 
(coborînd culmea) Adio. (Dispare.) 
DESPOT Ba nu... la revedere. 

SCENA III 
DESPOT 
(se primblă pe scenă şi priveşte cu mulţumire împrejurul lui) 
A!... iată-mă-n Moldova!... măriri, averi, putere,
Aici sunt partea celui ce ştie-a zice: vreu!
Eu vreu!... de-acum ajute-mi în plin norocul meu.
Eu, slugă-odinioară lui Iacob Eraclidul,
Dar nobil prin avîntul sufletului ca Cidul;
Eu, bulgăr de aramă schimbat în aur; eu,
Fiu de pescar din Creta, purtat în zborul meu
Prin Spania, Lehia, Germania şi Franţa
Cu-a mea soţie, spada, cu sora mea, speranţa,
Azi vin şi pun piciorul pe-acest pămînt romîn
Şi zic: Moldovo, -n mine cunoaşte-al tău stăpîn!
Deci pune-ţi mari podoabe, frumoasa mea mireasă,
Să faci cu mine-o nuntă de mîndră-mpărăteasă.
Îmbracă-a tale haine ţesute-n mii de flori,
Încinge curcubeul alungător de nori
Şi-ntinde pe-ai tăi umeri, în zi de sărbătoare,
Hlamida ta ce poartă o lună, -o stea ş-un soare...
Acum a sosit timpul, de fericire plin,
Ca să-ţi alegi un mire viteaz, măreţ, străin,

Un mire din Bizanţa, cum se cuvine ţie,
Ca să fondăm aice greceasca dinastie.
E timpul, o! Moldovo, uniţi noi amîndoi,
Să facem visuri, planuri şi fapte de eroi,
Să ştergem umilinţa din fruntea creştinească,
Să liberăm Bizanţa şi patria grecească!
Întreaga lume-aşteaptă să vadă-n răsărit
Un soare nou, cu raze de foc, pe cer ivit.
Să ardă semiluna cît nu e lună plină
Şi planta cea păgînă s-o sece-n rădăcină.
Eu fi-voi acel soare aprins de Dumnezeu.
Şi tu, Moldovo scumpă, tu fi-vei cerul meu!
A! tremure Osmanul sub paloşul dreptăţii
La răcnetul lui Despot şi al creştinătăţii,
Căci azi începe ziua creştinei re-nvieri,
Căci jur a fi eu, Despot, stăpîn acestei ţări...

(Pleacă şi iese în dreapta.)
(Notă. — Bucium şi glasuri depărtate în stînga.)


SCENA IV 
MOŢOC, TOMŞA, SP ANCIOC, STROICI, HARNO V, 
TOROIPAN, VÎNĂTORI 
(aducînd cerbi şi urşi ucişi) 
STROICI 
(intră din stînga, examinînd pe jos urme de fiare) 
Pe-aici a trecut cerbul. 
(Intră Toroipan.) 
Vezi urma, Toroipane? 
TOROIPA N Văd, iaca!... Tomşa, Harnov, Moţoc, Spancioc, Şoimane, Veniţi! 
(Boierii intră, în costume de vînători.) 
Stroici copilandrul, abia scos din pelinci, A dat de urme... TOŢI Urme de cerb? 
TOROIPA N 
(rîzînd) 
Ba, de opinci. Era încălţat cerbul. 
(Toţi rîd înaintînd pe scenă. Vînătorii ce aduc vînatul se opresc în fund.) 
MOŢOC Stroici este copil încă. El, cîte păsări vede... TOROIPA N Le prinde şi mănîncă. 
STROICI 
M-am înşelat întocmai ca vărul meu Spancioc Cînd te-a luat pe tine de urs, ca moş Moţoc Cînd te-a luat de bivol, şi chiar, zău, ca şi tine Cînd te crezi om. 
TOROIPA N 
Ia seama cu cine grăieşti... 
STROICI Cine? Măi, pane Toroipane, gorunu-i nalt şi gros, Securea-i mică, însă gorunul cade jos. 
TOROIPA N Ia seama,-ţi zic. 
(Stroici şi Toroipan scot paloşii. Harnov îi desparte.) 
MOŢOC 
(intervenind) 
Ajungă atîte vorbe goale. 
S PANCIOC Hei! de şi-ar sparge capul, ce de mai hîrbi de oale Ar zbura-n vînt! 
MOŢOC Aşa e, Spancioc, dar, fătul meu, 
Stricatul este lesne şi dresul este greu.
Noi am plecat de-acasă voioşi în vînătoare
Prin munţi, la cerbi, la iepuri, la urşi, la căprioare.

Din jalnica Suceavă cu toţii am ieşit,
Să răsuflăm un aer mai viu, mai răcorit,
Să azvîrlim în vînturi gîlceava şi aleanul,
Să mai uităm în pace de Vodă Lăpuşneanul,
Iar nu să facem certe.

S PANCIOC 
Moţoace, în zadar Cutreierat-am munţii chiar pînă la hotar, Sărind din stîncă-n stîncă prin dealuri şi vîlcele, Şi nopţile pe iarbă dormind sub brazi, la stele. Eu unul pretutindeni zăresc trecînd, zburînd, O umbră urîcioasă muncită de-un rău gînd Ce tainic printre arbori se furişă-n tăcere Şi cu doi ochi de ură ne fulgeră. 
MOŢOC 
Părere, Spancioc!... tu eşti lunatic, ţi-e frică de strigoi, De iele, de vîntoase, de stafii, de moroi, Şi ai ajuns acuma în mintea-ţi visătoare Să faci din Lăpuşneanul o umbră pînditoare... Nu-i umbră-acel ce muşcă din sînul bietei ţări, 
Nu, chinurile ţării nu-s umbre de dureri.
Nu-i umbră tirania călare pe robie!
Da-i umbră, tristă umbră a noastră bărbăţie,
Căci de-am avea vroinţă şi inimi de oţel,
Tiranul... vai! nici umbră n-ar rămînea din el!

TOMŞA Moţoace, eşti prea aspru, şi asprele-ţi cuvinte Îmi par nepotrivite cu vîrsta ş-a ta minte. Priveşte împrejuru-ţi cu ochi mai bărbăteşti Şi spune nouă-n faţă: de cine te-ndoieşti? De mine? 
MOŢOC Ba nu, Tomşa. S PANCIOC De mine? MOŢOC Niciodată. STROICI De mine? MOŢOC Nu, copile, ai inimă curată. HARNOV De mine, dar? MOŢOC Nu, Harnov. TOROIPA N De mine? MOŢOC Nicidecum. 
Nu mă-ndoiesc de nime, boieri, dar... 
TOMŞA 
Spune-acum Pe-a cărui frunte astăzi vezi scrisă mişelia Cînd este-anevoinţă de-a-şi apăra moşia? O! vornice Moţoace, năprasnic luptător, De domni ce nu-ţi plac ţie dibaci răsturnător, Care-ai văzut atîtea ş-atîtea zile rele, Răspunde verde-n ochii-mi: în cumpenele grele Găsit-ai vreodată romîn nepăsător Cînd draga lui moşie îi cere ajutor? Nu, nu! în lumea largă şi care ne-nconjoară Mai lesne tu găsi-vei un vultur mort ce zboară, Un grec fără trufie, un deal fără suiş, Copaci fără de vîrfuri, văi făr’ de coborîş, Decît, atunci cînd ţara e la neîndemînă, O lipsă de-ndrăzneală în inima romînă. 
TOŢI Aşa e, Tomşa. MOŢOC 
Tomşa, îmi place să te-ascult Cînd ne grăieşti tu astfel... şi voi, îmi place mult Să văd a voastre feţe aprinse de-acea pară Ce falnic izbucneşte din dragostea de ţară. A! simt o nouă viaţă intrată-n al meu sîn Cînd întrevăd sfîrşitul tiranului hain... Acest stolnicul Petre, un om de rînd, un stolnic Ce pînă la domnie s-a prefăcut nevolnic, Puhoi făr-obîrşie, uitat-a cine-a fost... Să te ferească cerul de mintea celui prost! El calcă deopotrivă cu-o oarbă nepăsare Pe capul celui smerin, pe fruntea celui mare, Şi taie, schingiuieşte, şi trece prin popor Ca viforul de gheaţă ce cade pe-un ogor. 
Priviţi: e ţara plină de tristele-i victime,
Ologi, ciuntiţi, orbi, mizeri, sluţiţi de-a lui cruzime,
Încît, de-a sta calăul mult timp domnind aici,
O să prefacă neamul în turmă de calici!

HARNOV 
(în parte, arătînd pe Moţoc) 
Amară-i este limba de cînd nu-i la putere. Aşa turbează viespea cînd nu mai are miere. 
MOŢOC Ce mormăieşti din buze tu, Harnov, într-ascuns? Îţi place Lăpuşneanul? cu el nu ţi-e de ajuns? 
HARNOV Ba... însă-aş zice-o vorbă... 
TOMŞA 
Eu nu ştiu ce ai zice, Dar zic eu, Ştefan Tomşa, cu cerul faţă-aice, Că mie nu-mi prieşte şi ţării nu-i doresc Un domn, supusă slugă a craiului leşesc, Un om a cărui frunte cînd mîndră, cînd pălită, Stă dîrză-n sînul ţării ş-afară umilită. Această ţară-a noastră nu ştie-a slugări; Ea lasă altor neamuri pe brînci a se tîrî. De însuşi Ştefan-Vodă Moldova e deprinsă Să ţie mai sus capul cu cît e mai învinsă. Deci piară orice proclet, ţăran, vecin, stăpîn, Pe tron, sub tron, oricine nu ştie-a fi romîn! 
MOŢOC Deci piară Lăpuşneanul cu-ntreaga-i seminţie! 
S PANCIOC Prea bine, dar pe cine să-l punem la domnie? E lesne-a schimba domnii, bătrînii însă spun: Schimbare de domnie, fălire de nebun. 
MOŢOC Cum? tu, Spancioc, om tînăr, cu mintea luminată, Te-nchini la vorbe proaste din timpi de altădată? 
S PANCIOC Mă-nchin şi cred, Moţoace, în datini strămoşeşti Ca-n dogmele preasfinte a legii creştineşti; Cred că treptat se pierde a neamului fiinţă Cînd el se depărtează de-a bunilor credinţă. Dar! cred că astă ţară, lipsită de noroc, Sătulă-i de-a fi astfel tot scoasă-n iarmaroc, De-a trece ca o vită din mînă-n altă mînă, Şi Zimbrul să ajungă un bou ce toţi îl mînă. E rău cu rău, se zice, dar mai rău făr’ de rău! Şi cînd privesc în juru-mi, Moţoace, nu văd, zău, Menit pentru domnie din noi toţi nici pe unul, Doar numai Ciubăr-Vodă, Ciubăr-Vodă nebunul, Şi, de vă place vouă, nu mie-ntr-adevăr, Nu-mi place să văd tronul ascuns sub un ciubăr. 
MOŢOC Spancioc, eşti bun de glumă, dar gluma-ţi cîteodată... S PANCIOC Rosteşte adevărul? MOŢOC Ba-i groasă şi prea lată. STROICI Dar unde-i Ciubăr-Vodă? Noi l-am uitat de tot. 
TOROIPA N Lăsatu-l-am în codru călare pe un ciot, Crezînd că se găseşte pe Ducipal călare Şi intră în Suceava ca domn cu îngîmfare. 
S PANCIOC Sărmanul! încă unul cu gărgăuni domneşti. Aceasta-i trista boală a minţii romîneşti! 
(Ciubăr strigă speriat în stînga.) 
CIUBĂR Săriţi! ajutor! TOŢI Ce e? MOŢOC Ciubăr strigă-n pădure. Aleargă, Stroici. S PANCIOC Cu urşii s-o fi-ntîlnit la mure. 
CIUBĂR Săriţi! mă mîncă ursul! 
S PANCIOC O! trist al lumii curs! Cătăm un domn, şi domnul e-n laba unui urs! 
(Toroipan, Stroici şi alţi vînători ies repede în stînga.) 
MOŢOC 
(în parte) În contra tiraniei lui Lăpuşneanul ura Creşte şi la toţi umple şi inima şi gura. Răzvrăţul e în aer ca fulgerul în nori. Răbdare... 
S PANCIOC 
(privind în stînga) 
Ciubăr vine adus de vînători. 

SCENA V 
Cei dinainte, CIUBĂR-VODĂ (purtînd hlamidă peticită şi stemă de hîrtie poleită, intră susţinut de Stroici şi de Toroipan) 
TOROIPA N N-ai grijă. CIUBĂR 
(slab) 
Ah! 
MOŢOC 
Ce este? 
STROICI 
Nimic... l-am găsit faţă C-un urs, ucis de Tomşa, pe care-l credea-n viaţă. 
(Toţi rîd.) 
CIUBĂR 
(se pune pe o rădăcină) 
Ah! apă, apă... S PANCIOC Daţi-i mai bine-un pic de vin, E leac de spaimă. STROICI 
(dînd un teas lui Ciubăr) 
Ţine. CIUBĂR 
(bînd)
 A!... dar nu-i teasul plin, Mai adă. (Bea.) De pe ochii-mi o ceaţă se ridică. Ah! sfinte Agaftocle, cum n-am murit de frică! 
S PANCIOC Ce? frică?... Ciubăr-Vodă, lui Papură nepot, Fricos?... Eu nu-o pot crede. 
CIUBĂR 
Nici eu, Spancioc, nu pot, Dar cînd am zărit ursul, deodată-am simţit, frate, (oţerindu-se) Brrr! un puhoi de sloiuri curgîndu-mi ici, în spate. Era o matahală cît muntele Ceahlău, Ce sta, sugîndu-şi laba, înfipt în drumul meu. Îi strig în gura mare să deie într-o parte, El nu!... atunci în grabă eu dau să fug departe, Dar fiara mă cloceşte cu ochii roşi de foc Şi eu, cu dînsul faţă, rămîn înfipt pe loc. Vroiam să-i spun că-s Vodă, Ciubăr-Vodă, dar glasul Mi se taiase, -o! Doamne, simţeam că-mi sună ceasul. Era să mor!... o credeţi, boieri?... era să mor! Ce jale, ce durere pe voi şi pe popor! Îmi pare că văzduhul de clopote răsună. Prin sate, prin oraşe toţi oamenii s-adună Şi zic cu-nduioşire: ah! lumea-i pe sfîrşit! Ciubăr, adevăratul domn, iată c-au murit! 
S PANCIOC Şi Dumnezeu să-l ierte!... s-a dus în iad zăloagă... Păcat numai de dînsul că îi lipsea o doagă. 
STROICI Ş-o sîmbătă. TOROIPA N Ş-o joie. CIUBĂR Voi rîdeţi? 
S PANCIOC Ba, jelim Şi ca pe-un mort în viaţă voioşi te prohodim. 

SCENA VI 
Cei dinainte, DESPOT, LIMBĂ-DULCE, JUMĂTATE LIMBĂ-DULCE 
(în culisele din dreapta) 
Hai, nu întinde vorba, hai... 
DESPOT Dar ce vrei, creştine? De ce mă-ntorci din cale? 
LIMBĂ-DULCE Mergi, zic, cît e cu bine, Că jur pe sfînta cruce... DESPOT Măi, ştii tu cine sînt? 
LIMBĂ-DULCE De-i face-un pas, cu ghioaga te culc mort la pămînt. 
(Despot, Limbă-Dulce şi Jumătate intră pe scenă.) 
DESPOT Pe mine? LIMBĂ-DULCE 
(împingînd pe Despot)
 Mergi. MOŢOC Ce este, romîne? 
LIMBĂ-DULCE 
Ce să fie? Am prins colea sub stîncă un ungur cu trufie Care-a trecut hotarul, ca vulpea pe furiş, Dar i-am scurtat eu calea pe dîmb în stejăriş. 
MOŢOC 
(lui Despot) 
Străine, spune nouă: ce eşti şi cum te cheamă? 
DESPOT Dar voi, care vi-i dreptul de-a-mi cere mie seamă? 
TOMŞA Al nostru drept înscris e pe ţară-n lung şi-n lat. Boieri suntem de-ai ţării în care ai intrat. Moţoc cînd te întreabă, răspunde cu-nchinare. 
CIUBĂR Şi-n faţa mea te pleacă. DESPOT 
(închinîndu-se lui Moţoc) 
Moţoc, vornicul mare! 
LIMBĂ-DULCE 
(lui Moţoc) 
Stăpîne, să las robul? MOŢOC Să-l laşi. 
LIMBĂ-DULCE Da-i prea limbut Şi limba-i sfredel dulce de diavolul făcut. 
S PANCIOC De-aceea Limbă-Dulce te-au poreclit pe tine? 
LIMBĂ-DULCE 
(rîzînd) Se poate. (Lui Jumătate.) Hmm! boierul m-a păcălit. 
MOŢOC 
(lui Despot) 
Străine, Urmează-ţi drumu-n pace; eşti liber. 
DESPOT Nicidecum, Recunoştinţa vie mai sclav mă face-acum; 
Dar cine poartă-n sînu-i curată conştiinţă Voios primeşte lanţul numit recunoştinţă. Oricum mi-a fi norocul în lume schimbător, Îmi voi aduce-aminte de-al meu liberator, Moţoc. 
CIUBĂR 
Ei! şi de mine nu? 
MOŢOC Vorbele-ţi sunt bune Şi chipul de om neaoş, dar cine eşti, ne spune. 
DESPOT 
Eu sunt în voia soartei un vecinic călător, Atras în cale-mi lungă de-un tainic viitor, Purtat printre popoare din ţărmuri depărtate, 
Trecut cu spada-n mînă prin lupte încruntate. Din frageda-mi pruncie eu sunt... 
TOMŞA 
(către Spancioc) 
Un venetic... DESPOT 
(auzindu-l) Acel ce-a zis cuvîntul de venetic, îi zic Că a minţit şi-s gata de-a-nfige cu-a mea pală Cuvîntul său în pieptu-i... să iasă la iveală. 
TOMŞA 
Eu sunt! eu, Ştefan Tomşa!... Văzut-am pe la noi Mulţi pribegiţi făţarnici, viermi palizi de gunoi, Ce vin şi-n sînul nostru fac cuiburi veninate. Cine eşti tu? răspunde!... la vorbe îngîmfate, 
La provocări sumeţe de-un soi de zvînturat Arunc dispreţul. 
DESPOT 
Cine-s?... Ascultă înclinat: Sunt Despot Eraclidul din Paros!... Al meu tată A fost fruntaş de oameni în Grecia bogată, Prinţ falnic! de pe tronu-i căzut şi răsturnat Sub apriga urgie a turcului turbat. 
CIUBĂR Eşti prinţ?... deci văr cu mine? 
TOMŞA Eşti bun de limbuţie, Dar unde ţi-e dovada de naltă obîrşie? 
(Despot arată un pergament.) 
DESPOT Priviţi; iată diploma lui însuşi Carol-Quint Şi gloriosu-i nume în litere de-argint. 
(Moţoc şi cu boierii, afară de Tomşa, examinează diploma.) 
MOŢOC Aşa-i!... Fii, Eraclide, părtaş de-al nostru soare. Eşti oaspele Moldovei de bunuri dătătoare, Căci astă ţară vecinic priimeşte-n sînul ei Cu drag pe bunii oaspeţi, cu milă pe cei răi. 
(Către vînători.) 
Aduceţi teasuri pline de vin pentru cinstire. 
TOMŞA 
(în parte, ieşind prin dreapta) 
Ades în cupa plină se-ascunde o căire. 
(Boierii iau teasuri şi închină.) 
MOŢOC 
(lui Despot) 
Noroc şi voie bună! 
CIUBĂR 
(asemene) 
Supus să-mi fii deplin! 
DESPOT 
Boieri! pentru Moldova paharul meu închin.
Să-i deie Creatorul în veci zile senine.
Ş-un domn cu omenie, iubit de toţi!

CIUBĂR 
(înaintînd) 
Ca mine!
Ca mine!... Domn ca mine se poate-a fi mai bun?
Hai dar, boieri, la Curte!

DESPOT 
(lui Moţoc) 
Ce zice? 
MOŢOC 
(lui Despot) 
Un nebun. 
S PANCIOC
Boieri!... a sa-nălţime Ciubăr ne porunceşte.
La Curte dar, căci tronul de dorul lui tînjeşte.

MOŢOC
Şi dumneata, pribege, purtat din loc în loc,
E timp să guşti odihna în casa lui Moţoc.
Hai!

(Boierii pleacă şi ies prin dreapta, Limbă-Dulce şi Jumătate rămîn singuri.) 
LIMBĂ-DULCE
Ce zici, Jumătate?
JUMĂT AT E
 Îmi ţiuie auzul.

LIMBĂ-DULCE Boierilor de astăzi nebunu-i călăuzul. 
 Din toţi care-i mai tuieş? 
JUMĂT AT E Nu ştiu. 
LIMBĂ-DULCE 
(arătînd în culise)
 Nu ştiu nici eu. Dar cel mai cu drăcie, vezi tu?... e robul meu. (Cortina cade.) 


ACTUL I 
TABLOUL II 
Un salon în palatul de la Suceava.
Portrete de domni pe pereţi. Uşi mari în fund.
Alte două uşi în dreapta şi în stînga.
O masă de stejar pe planul I, în dreapta. Jilţuri.

SCENA I 
ALEXANDRU LĂPUŞNEANU, DOAMNA RUXANDRA 
(Amîndoi stau pe jilţuri lîngă masă. Doamna lucrează la un aer.) 
LĂPUŞNEANUL În vremea-ndelungată cît singur, cu smerire, Am fost spre închinare la sfînta mănăstire A Slatinei, aice cum ai mai petrecut, Iubita mea Ruxandră? 
DOAMNA 
În aur am cusut Doi îngeri lîngă Sfînta Maria-născătoare, Pe aer. 
LĂPUŞNEANUL Este gata? DOAMNA 
Mai am încă o floare De crin deschis a coase în alb mărgăritar Şi aerul l-om pune pe-al Slatinei altar. 
LĂPUŞNEANU Îmi place, scumpă Doamnă, frumoasă şi cuminte, Să văd măiastra-ţi mînă lucrînd odoare sfinte. Gîndirea ce se-nalţă la cer, la Dumnezeu, Din cuget şi din casă alungă duhul rău... Dar spune-mi: auzit-ai de un pribeag din lume, Un... Despot... mi se pare c-acesta-i al său nume... Aice, la Suceava, în lipsa mea sosit? Se zice că-i odraslă de neam prea strălucit, Că-i domn de Samos, Paros, şi că-i în legătură Cu împăraţi... că are întinsă-nvăţătură Şi limbă mlădioasă, o limbă ce-n curînd Pe toţi boierii tineri i-a fermecat pe rînd... Ce ai aflat de dînsul? 
DOAMNA 
(cu sfială) 
Am auzit mult bine, Şi... chiar a cerut voie la Doamna să se-nchine. 
LĂPUŞNEANU 
Şi... l-ai primit în Curte? DOAMNA Primit... 
LĂPUŞNEANU 
(posomorîndu-se) 
Într-adevăr? 
DOAMNA Era o datorie... Despot îmi este văr. 
LĂPUŞNEANU Cum? văr măriei-tale?... De unde pînă unde? 
DOAMNA 
(zîmbind) 
Mărgăritaru-n scoică de mare se ascunde.
Despot, pe malul mării născut, e fiu curat
Lui Iacob Eraclidul, din Paros alungat,
Ce se rudea de-aproape cu maica-mi răposată.

LĂPUŞNEANU Crezi? DOAMNA I-am văzut chiar spiţa pe pergament lucrată. 
LĂPUŞNEANU 
(sculîndu-se, în parte) 
O spiţă-nchipuită de dînsul, pre cît ştiu,
Ce-l face rudă bună cu Hercul Olimpiu.
Plastograful! îi zboară sus gîndul... (tare) şi ce cată
Aici, la noi?

DOAMNA 
Sărmanul!... cu inima-nfocată, El vrea la pragul uşii măriei-tale-a sta Şi viaţa-i s-o jertfească pentru măria-ta, Că-i om de sînge nobil ce-n apă nu se schimbă. Viteaz! ce are-n suflet el are şi pe limbă. 
LĂPUŞNEANU Prea bine... Văd că Despot e meşter vrăjitor. 
La toţi deopotrivă el v-a vrăjit pe dor. Am grabă de-a-l cunoaşte. 
DOAMNA 
(se scoală veselă) 
Te-nduri să-i faci primire? 
LĂPUŞNEANU Cum nu?... Doresc chiar astăzi să cerc a lui vrăjire. El are ca să vie cu vornicul Moţoc. 
DOAMNA O! de-ar cădea pe dînsul o rază de noroc Ca el să fie-un oaspe plăcut măriei-tale!... Moţoc şi eu în taină am pus de gînd şi-n cale Cu fiica lui, cu Ana, pe Despot să-l unim Şi de coroana ţării credinţa-i s-o lipim. 
LĂPUŞNEANU 
(luînd-o de mînă) 
Să-ţi fie viaţa dulce ca chipul şi ca glasul,
Tu care cu iubire mă-ntîmpini la tot pasul
Privind în Domnul ţării pe scumpul tău bărbat
Şi-n soţul vieţii tale pe Domnu-ncoronat!
(Se îndreaptă cu Doamna spre uşa din stînga.)
Acum te du să cauţi de pruncuşori, de casă,
Şi, ca o gospodină, găteşte mare masă
Ca să cinstim cu prînzul pe Despot... vărul tău.

DOAMNA Ah! Doamne... (Vrea să-i sărute mîna.) 
LĂPUŞNEANU 
(atrăgînd-o la sîn) 
Nu, iubito... aici, pe sînul meu. 
(Sărută pe Doamna, care iese în stînga.) 

SCENA II 
LĂPUŞNEANU 
(privind lung după Ruxandra) 
Muierea, tot muiere!... o biată ciocîrlie
Spre tot ce străluceşte zburînd cu veselie...
O inimă, comoară, ş-un cap frumos... dar sec!...
A-nduioşat-o Despot cu glasul lui de grec,
Şi toţi boierii, duşmani oblăduirii mele,
Sunt prinşi de-acest paingăn în desele-i reţele.

(Se primblă tulburat.) 
A! scorpie grecească!... eu planul ţi-am pătruns.
Tu vrei să-mpungi în mine cu ghimpele-ţi ascuns.
Tu vrei, fiinţă-oloagă, născută-n putrezime,
S-ajungi prin tîrîire l-a tronului nălţime?
Doar Vodă Lăpuşneanul va şti, prevăzător,
Pe-o scorpie ca tine s-o farme sub picior,
Şi nu-a lăsa în viaţa-i pe tronul ţării sale
Să fluture nici umbra deşertăciunii tale.

(Scoate un răvaş şi-l priveşte.) 
Ioan Sigmund Polonul, prin mine întronat În ţara ardeleană, de ştire azi mi-a dat Şi-n ţară, şi-n afară să fiu cu priveghere, Căci Despot zvînturatul rîvneşte-a mea putere. Te-oi urmări, vrăjmaşe, cu aprigul meu veghi Pîn’ ce din priveghere ţi-oi face un priveghi Ş-alăture cu tine vei întîlni mormîntul Cînd tu din întuneric îi vrea să-ţi iei avîntul. 
(Pe gînduri.) 
Cum să-i deschid capcană?... Ce cursă să întind
Pe el cu-ai lui tovarăşi în laţu-mi să-i cuprind?...
A!... ce să pierd eu timpul cu intrigi mici de Curte?
Domnia tare cere braţ lung şi vorbe scurte.

Cînd duşmanul în taină s-apropie de cort,
Scurtează-i drumul grabnic prin moarte, sau eşti mort!

(Merge la uşa din dreapta, o deschide şi cheamă:) 
Toma! 

SCENA III 
LĂPUŞNEANU, TOMA CALABAICANUL 
LĂPUŞNEANU Tu eşti bulgarul Toma Calabaicanul. 
TOMA Sunt Toma, credinciosul rob al lui Lăpuşneanul. 
LĂPUŞNEANU Cînd am cuprins Ardealul ce erai tu? 
TOMA Nimic. LĂPUŞNEANU Te-am miluit cu viaţa în lupta de la Cic. 
(Toma sărută poala lui Lăpuşneanu.) 
Eşti om tu de credinţă? 
(Toma îngenunchează.) 
Vroiesc să fac cercare De-ai meritat şi meriţi a noastră îndurare... 
(În taină.) 
Cunoşti pe Despot grecul?... pe-acel străin trufaş
Ce zvîrle bani cu pumnul prostimii din oraş?
El vrea să mă ucidă...

(Toma se scoală punînd mîna pe hamger.) 
TOMA El trebuie să moară! 
LĂPUŞNEANU Bine, voinice Toma!... Văd, gîndul tău se-nsoară Cu-a mea dorinţă... Bine!... tu vei ieşi bogat Din astă însoţire... (Tainic.) Azi este la palat Prînz mare... Vin boierii cu Domnul să cinstească. Tu să-l slujeşti pe Despot la masa cea domnească, Tu singur să ai grijă de-a-i fi paharul plin... 
(dîndu-i un şipuşor) 
Şi... tainic şipul ista să-l verşi în al său vin. Ai înţeles? 
(Toma ia şipul şi se închină în tăcere.) 
Fii vrednic şi mut pînă la groapă... 
(Toma sărută mîna lui Lăpuşneanu şi iese.) 
LĂPUŞNEANU 
(singur) 
În groapă cade-acela ce altui groapa sapă. 

SCENA IV 
LĂP UŞNEANUL, UN CĂPITAN DE SEIMENI 
CĂPITANUL 
(la uşa din fund) 
Măria-ta! boierii la curte adunaţi... 
LĂPUŞNEANU Să intre!... Căpitane, pe lîngă-acei chemaţi Mai este cine-n sală? 
CĂPITANUL Străinul Despot este. 
LĂPUŞNEANU Prea bine: mergi la Doamna să-i duci această veste. 
(Căpitanul iese.) 
LĂPUŞNEANU 
(singur) 
O! sarcină amară de tron ameninţat!
Anevoinţă crudă de-a fi neîmpăcat!...
M-obligă boierimea în veci ambiţioasă
În gheară să-mi schimb mîna şi sceptrul meu în coasă...
O! lege-a ospeţiei, te calc, dar ce să fac?...
Prin moartea unui duşman eu ţara mi-o împac!


SCENA V 
LĂPUŞNEANU, DOAMNA RUXANDRA, ANA, DAME ALE CURŢII (intră prin stînga) 
DOAMNA Măria-ta, dă-mi voie cu-a mele jupînese Urare să-ţi aducem. 
LĂPUŞNEANU 
(înaintînd spre dame) 
Flori mîndre şi alese Din stratul boierimii, cu drag vă mulţumesc. Aşa cunună-o prinde pe Doamna ce-o iubesc. 
(Doamna, urmată de jupînese, se îndreaptă spre masă.) 
DOAMNA 
(încet, Anei) 
Măria-sa e vesel!... ANA Dar. DOAMNA Cu-atît mai bine Pentru Despot. (Se pune pe jilţ.) 
ANA 
(încet, Doamnei) 
La Curte el vine astăzi? 
DOAMNA Vine. 
(Damele formează grup împrejurul Doamnei.) 

SCENA VI 
Cei dinainte, MOŢOC, HARNO V, S P ANCIOC, STROICI, TOROIP AN, BOIERI (intră prin fund) 
LĂPUŞNEANU 
(pe jilţ) 
Bine-aţi sosit la Curte, boieri prea credincioşi! MOŢOC Mulţi ani măriei-tale! Boierii azi voioşi, Lăsînd de ei departe şi vrajba şi gîlceava, Se-nchină toţi lui Vodă întors acu-n Suceava. HARNOV Plecaţi ei se închină în faţa celui uns Pe care sfînta cruce cu raze l-a pătruns, 
De-a potolit în ţară pornirile pizmaşe, Dînd scule şi icoane la sfintele locaşe. LĂPUŞNEANU 
Mă bucur că gîlceava din ţară a pierit, Boieri, căci e o boală ce-aduce rău sfîrşit... Dar nu zăresc pe Tomşa? HARNOV El n-a venit. LĂPUŞNEANU Cum? oare Să n-aibă mulţumire de-a noastră sărbătoare? E Sfîntul Alexandru astăzi, e ziua mea. 
HARNOV La veselia noastră părtaş a fi nu vrea, Se vede. 
LĂPUŞNEANU Fie!... însă nu-i nici Ciubăr nebunul? 
HARNOV 
(rîzînd) 
Pereche minunată fiind ei tot ca unul.
Se cred deopotrivă meniţi între fruntaşi,
Să meargă înainte de gloate cu trei paşi.

LĂPUŞNEANU În lipsa lor să facem, boieri, azi împreună Ospăţ de sărbătoare, frăţesc, cu voie bună. 
BOIERII Trăiască-a ta mărire! HARNOV 
(linguşitor) 
În veci slăvit să fii! 
MOŢOC Dar soarele luceşte pe munţi şi pe cîmpii. E drept ca ziua-aceasta şi la străini să fie, Precum la toţi romînii, izvor de bucurie. 
LĂPUŞNEANU E drept. MOŢOC Deci învoiască acum măria-ta Lui Despot, al meu oaspe, să vie-a-l saluta. 
LĂPUŞNEANU Să vie. 
(Moţoc iese prin fund.) 
DOAMNA 
(Anei) 
Bun e Vodă! ANA Dar!... (în parte, zîmbind) ca nealtădată. 
LĂPUŞNEANU 
(în parte) 
S-apropie de mine năpîrca-nveninată. 

SCENA VII 
Cei dinainte, DESPOT, MOŢOC 
MOŢOC 
(pe prag) Măria-ta slăvită... Despot! (Îl prezintă.) 
LĂPUŞNEANU Fii bun sosit La Curte, Despot. 
(Despot înaintează în mijlocul salonului.) 
DESPOT 
Sire!... cu sufletul uimit, Şi tremurînd m-apropii de sacra-ţi maiestate Ca să-i aduc la rîndu-mi urările-mi plecate. Să vă-mpletească cerul a gloriei cununi Şi-n veci să le ferească de grelele furtuni!... Eu, Despot Eraclidul, condus de-o blîndă stea; Răpit de al meu suflet curat ca spada mea, Depun în ziua mare, ca lumea să le vadă, Depun azi la picioare-ţi braţ, inimă şi spadă... Părintele meu Iacob, odinioară domn, Pîn-a nu-nchide ochii atinşi de-al morţii somn, 
Mi-a zis: Te du cu bine în cale depărtată
Şi mergi drept la Moldova în mari viteji bogată;
Acolo tu găsi-vei un domn măreţ, viteaz,
La pragul ţării sale veghind cu ochiul treaz,
Ş-un înger de virtute, frumoasa lui soţie
Ce mie mi-e nepoată şi vară bună ţie.
Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos
Lui Vodă a ta spadă şi braţu-ţi credincios,
Iar Doamnei, aste scule, şiraguri şi paftale,
Purtate de-a sa maică în ziua nunţii sale.

(Ia un scrin din mîinile unui paj rămas la uşa din fund şi vine de-l prezintă Doamnei, îngenunchind dinaintea ei.) 
DOAMNA Ah! preţioase scule! 
ANA Ce dar strălucitor! LĂPUŞNEANU 
(în parte) 
O! greci vicleni în vorbe şi-n darurile lor! 
DOAMNA 
(lui Despot) 
Prin aste suvenire mă-ndatoreşti mult, vere. 
DESPOT 
(în parte, sculîndu-se) 
Cînd ar vedea Carmina a sale giuvaiere! 
DOAMNA Dar pot să pun pe mine comoara ce-ai adus? 
DESPOT
Lumina de sus cade şi iar se-ntoarce sus.

LĂPUŞNEANU Domniţă, aste scule străbune le primeşte Şi-n semn de mulţumire cu ele te găteşte, Ca să serbăm norocul ce azi ne-a dăruit Un văr măriei-tale şi mie-un... neam iubit. 

SCENA VIII 
Cei dinainte, TOMA CALABAICANUL 
TOMA 
(în fund, pe prag) 
Merindele-s pe masă! Noroc şi poftă bună! 
LĂPUŞNEANU Boieri! prietenia la sînu-i ne adună. Hai să ciocnim la masă pahare de Cotnar. Să bei frăţeşte, Despot... (în parte) paharul cel amar! 
(Lăpuşneanu dă mîna Doamnei. Despot, Anei. Boierii, damelor, şi se îndreaptă spre fund.) 

SCENA IX 
Cei dinainte, CIUBĂR-V ODĂ (se arată în fund) 
CIUBĂR Staţi!... încotro vă duceţi, boieri, făr-a mea ştire? Ce-i astă-adunătură? Ce-i astă pregătire De prînz şi de beţie aici în casa mea? 
LĂPUŞNEANU 
(rîzînd) 
Ha, ha! Iaca nebunul Ciubăr. 
HARNOV Popa-Belea. 
CIUBĂR Dar!... eu sunt!... Ciubăr-Vodă, născut din fiu în tată Cu tron pe cap, cu stemă sub mine aşezată! Eu, care-n strună dreaptă prin Ştefan mă pogor Din Cesar, ştiţi, al lumii stăpîn, învingător. Cum dar, stolnice Petre, cum dar tu, Lăpuşnene, Te răţoieşti la soare fudul cu-a mele pene? Mult ai să stai tu încă pe tronu-mi strămoşesc? Destul acum, ajungă-ţi că, zău, te-afurisesc! Ieşi din palat!... Aice eu singur, eu am dreptul Să stau dîrzoi cu capul, să stau umflat cu pieptul Şi ca o moaşte sfîntă să fiu de toţi slăvit. Dă-mi tronul că mă mînii... 
HARNOV 
(rîzînd) 
Nebunu-i mucalit. 
LĂPUŞNEANU Ba, decît să te mînii măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală ca să te pui pe bere, Să te măsori cu... Despot. 
CIUBĂR 
(înveselit) 
Sub masă-l voi lăsa! 
(Se întoarce spre fund şi pleacă strigînd:) 
Loc, loc!... feriţi, că trece Ciubăr şi urma sa! (Cortina cade, în vreme ce toţi se îndreaptă spre fund.) 


ACTUL II 
 
Salon în casa lui Moţoc — uşă în fund, uşă în stînga, uşă în dreapta.
Fereastră în dreapta. O masă lungă în stînga, planul I, cu jilţuri
împrejur. O icoană în peretele din fund, cu lampă aprinsă.

SCENA I 
DESPOT Călăul, Lăpuşneanu, la masa lui domnească, Grăindu-mi cu blîndeţe, a vrut să m-otrăvească. Dar!... am simţit amarul ucigător în teas... Vrăjmaşa lui cercare zadarnică-a rămas, Căci port eu totdeauna un balsam din Morava Ce nimiceşte moartea desotrăvind otrava. *Iată-l! (Arată un şip.) O! rouă scumpă din plaiuri îngereşti, *Esenţă-apărătoare a vieţii omeneşti! *Dator îţi sunt cu viaţa, dar mult mai mult datoare *Ţi-a fi a mea gîndire în zi răzbunătoare! 
(Stă puţin pe gînduri.) 
Călăul prepuielnic hrăneşte-un cuget rău,
Şi el o să mă piardă de nu l-oi pierde eu.
Răbdare!... toţi boierii de răzvrătire-s gata.
Moţoc, pe cît îmi pare, vrea să-şi mărite fata
Cu mine, ca prin mine, de el pe tron urcat,
S-ajungă socru mare de ginere-ntronat.
*O! de-ar vroi norocul curînd să-şi schimbe pasul!
*Cînd el vroieşte, anii nu-aduc ce-aduce ceasul.
*Aş fi pe tron, eu Despot, nălţat şi fericit,
*Aş fi... o! vis feeric! cu Ana însoţit,
*Cu Ana, dulce floare căzută-aici din stele
*Să fie floarea vieţii şi a coroanei mele!...
Dar ce-a zice Carmina de care sunt iubit?...
A!... ea-i frumoasă, jună, şi Laski-mbătrînit.

Curînd s-a stinge focul şi apriga-i durere Găsind într-un alt Despot o nouă mîngîiere... 
(Se primblă agitat.) Amorul pentru Ana şi glorie m-aprind... A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind?... Ah! tronul, tronul, tronul!... la el de-a drept m-oi duce Chiar de-a fi pîn’ la dînsul să calc pe sfînta cruce! 
(Se stinge candela icoanei.) 
Ce! candela icoanei s-a stins în untdelemn!...
De-aş fi din astă ţară, aş crede că-i rău semn,
Dar omul de-o natură înaltă şi vitează
Iubit de ceruri este şi cerul îl păstrează.


SCENA II 
DESPOT, MOŢOC 
MOŢOC 
(venind din stînga) Ce faci, iubite oaspe, şi cum te mai găseşti Sub sarcina de daruri a dragostei domneşti? De cînd ai fost la Curte poftit la ospătare L-ai fermecat pe Vodă. 
DESPOT O crezi? 
MOŢOC 
Aşa se pare, Căci nu e zi lasată de bunul Dumnezeu În care să nu-ţi deie dovezi de placul său. Alaltăieri primit-ai o sabie turcească, Ieri un caftan şi astăzi o iapă arăpească. 
DESPOT Ştiu, iapa de la Tunis pe care nici un brav A-ncăleca nu poate? 
MOŢOC 
Haramu-i cu nărav. Pe toţi mereu trînteşte şi, fără de sfială, I-a tras lui însuşi Vodă o sfîntă de trînteală. 
(La fereastră.) 
Ian cată prin ogradă cum se frămîntă-n loc! Să juri c-a fost hrănită de zmei numai cu foc. DESPOT Mă duc s-o-ncerc. MOŢOC Mai bine o lasă că-i nătîngă. 
De nu ţi-ar frînge capul... DESPOT N-am teamă să mi-l frîngă. 
Deprinsu-m-am cu caii spanioli şi arăpeşti Ce sub a lor copite au aripi vultureşti. Ş-apoi... ceva îmi spune cu-o tainică şoptire Că moartea respectează pe omul cu menire. 
MOŢOC Dar dacă tu n-ai teamă, eu am, căci mă-ngrijesc De mîna lăpuşneană cu dar... prietenesc. Cunoscător de oameni sunt eu la bătrîneţe. Tu ai, iubite oaspe, apucături măreţe. Boierii te admiră; poporu-ademenit Deasupra lui te vede ca pe un domn iubit. 
DESPOT Domn!... 
MOŢOC Şi de ce nu, Despot?... Un om de naltă fire Unit cu mine poate s-atingă-orice mărire. DESPOT Dar Lăpuşneanu?... MOŢOC Steaua-i în cer s-a stins de mult. DESPOT 
(în parte) 
Mă cearcă... MOŢOC 
(observîndu-l, în parte) 
Priceput-au? DESPOT 
(asemene) 
Să-l cred? MOŢOC 
(asemene) 
Dar!... DESPOT 
(asemene)
 Să-l ascult? 
(Se apropie de Moţoc cu o sfială simulată.) 
Aş vrea... şi n-am curajul de-a te-nţelege bine. MOŢOC În mine ai credinţă?... DESPOT 
(cu supunere) 
Fă ce-i vroi cu mine... 
(Aruncă ochii pe fereastră.) 
Dar uliţa şi curtea sunt pline de norod... Să vadă de-s mai tare decît un voievod. Mă duc... vii jos în curte? (Iese prin fund.) 
MOŢOC Vin, dar; fă înainte... Struneşte bine gura iepei şi fii cu minte. 
MOŢOC 
(singur) 
Despot e la părere zburdalnic şi uşor,
Dar are minte coaptă şi ochi pătrunzător,
Şi inimă-ndrăzneaţă, şi-nvăţătură multă.
Pe mine mă respectă, de mine el ascultă...
Aşa domn ne convine, aşa ginere vreu.
Domnind, el va fi braţul, iar capul voi fi eu!

(Iese prin fund.) 

SCENA III 
ANA, MAICA FEVRONIA (intră prin stînga) 
MAICA Şi Vodă a fost vesel, zici tu, ca niciodată? 
ANA 
Dar!... cît a ţinut masa, cu fruntea-nseninată
Măria sa pe Despot zîmbind l-a ascultat...
Era cu Vodă-n faţă la masă aşezat,
Plăcut, isteţ la vorbă, purtînd mărirea-n sine

Sub haina spaniolească ce-l prinde-atît de bine!
Încît, zău, de m-ai crede, maicuţă, între noi,
Adevăratul Vodă părea dintre-amîndoi
El, Despot!... Lîngă dînsul, la spate, în picioare
Sta Toma, vel-paharnic, ţinînd două ulcioare

Din care-i dregea singur vin dulce în pahar, Făcînd turceşti talîmuri, cît poate un bulgar. 
MAICA Dar spune-mi: Doamna, Doamna era şi ea voioasă? 
ANA Voioasă, fericită, la faţă luminoasă, Căci ea vedea pe Vodă prin Despot fermecat Şi pe-al ei văr, pe Despot, de lume admirat. 
MAICA 
(zîmbind) 
De lume şi... de tine? ANA 
(exaltîndu-se) 
Şi cum să nu-l admire? El ne-a făcut de viaţa-i o lungă povestire, O halima întreagă şi plină de minuni Ca cele de pe timpul vitejilor străbuni. Ne-a spus a sale lupte şi trecerile sale Prin cîmpuri sîngeroase, prin curţi imperiale, Cînd simplu om de oaste, cînd prinţ adevărat, Recunoscut de Carol, augustul împărat. *Ne-a spus cum el, viteazul, a risipit îndată *Cu cavalerii negri a frîncilor armată *La Renti, Valenciena, Hezdin şi Teruan *Sub contele de Schwarzburg, vestitul căpitan; *Şi ce-a vorbit cu-a lumii puternică treime, *Regi, filozofi şi Papă... şi altele-o mulţime. Apoi ne-a spus de ţărmuri scăldate-n aer cald Ce sunt cu drag încinse de-o mare de smarald Şi au fructe de aur, şi zile-n veci frumoase, Şi nopţi de încîntare ca ziua luminoase. Ah! ce să-ţi zic, maicuţă?... Mesenii încîntaţi 
Rămas-au, ascultîndu-l, flămînzi şi însetaţi,
Atît era de vie şi de atrăgătoare
Vorbirea lui!

MAICA 
Nepoată, aş pune o prinsoare Că dintre toţi mesenii cel mai cu drag răpit Ai fost tu, Anicuţa. 
ANA 
(uimită) 
Eu? MAICA 
Tu... vezi? te-ai roşit... Ascultă-mă, copilă: Tu eşti o dulce floare Ce n-a văzut sub ceruri decît zile cu soare Şi nici măcar visează de zilele cu nori Amare, furtunoase, cumplite pentru flori. Alină, înfrînează a ta închipuire, C-ades ne rătăceşte a inimii pornire Şi cînd, din fermecare cercăm să revenim, În braţele durerii cuprinse ne găsim. Nu zic că Despot este om rău... Doamne fereşte! El e creştin, se-nchină, pe Dumnezeu slăveşte Şi mie totdeauna mîna-mi sărută, dar, Ca să nu-ţi fie lipsă dumnezeiescul har, Gîndeşte, copiliţă cu blîndă inimioară, Că pasărea ce cîntă e pasăre ce zboară. Străin e Despot... 
ANA 
(repede) 
Despot?... ah! maică, nu-i străin. E văr cu Doamna noastră, e conte palatin, E cavaler de aur, e prinţ de la Elada, Distins de Papa-n Roma, de Carol în Grenada Şi de al meu părinte, iubit... într-un cuvînt, El e oaspele nostru ş-un oaspe... ştii că-i sfînt. 
MAICA Sfînt, sfînt, nu totdeauna. (În parte.) Curată nebunie, Cu fată mare-n casă asemene-ospeţie. (Tare.) Ah! scumpă nepoţică, tu faci un vis frumos, Dar visul... 
(Zgomot de glasuri în curte.) 
ANA 
(alergînd la fereastră) 
Ce s-aude? ce zgomot? 
MAICA Unde? ANA Jos. Priveşte ici în curte. MAICA 
(apropiindu-se de Ana) 
Ce? ANA O mulţime mare Se uită-n fund spre poartă cu spaimă şi mirare. 
MAICA Ce-i oare?... Vai de mine!... o fi iar vreun bunt? 
ANA Ba nu; în depărtare nu vezi lucind un punt? El vine şi tot creşte... dar e un om călare... Ce văd?... e însuşi Despot!... Ah! Doamne, sare, sare Chiar peste zidul curţii!... 
MAICA 
(speriată) 
Sărmanul!... s-a zdrobit? 
ANA 
(veselă) 
Ba nicidecum. MAICA Nu? ANA 
Iată-l... în loc el a oprit Fugarul alb de spume şi, vesel, cu mîndrie, Se-nchină-n dreapta,-n stînga, la toţi zîmbind, şi... mie! Ah! pare că-i un rege! 
MAICA Fugi, dragă, din fereşti. Nu stă o fată mare în ochii bărbăteşti. 
(Glasuri zgomotoase afară.) 
GLASURI Ura! — Trăiască Despot! — Frumos viteaz el este! — Să juri că-i Sfîntul Gheorghe!— Chiar zmeul din poveste! 
DESPOT 
(sub fereşti, în curte.) 
Na, oameni buni! Voi astăzi să beţi în cinstea mea, Şi-n sănătatea Doamnei să beţi! 
GLASURI Vom bea, vom bea, Ura! MAICA Fugi din fereastă, fugi... Despot intră-n casă. Hai în camara noastră. ANA Ba, vină lîngă masă. 
(Merg de se pun pe jilţuri lîngă măsuţa din dreapta) 

SCENA IV 
ANA, MAICA FEVRONIA, DESPOT (intră prin fund) 
DESPOT 
(rîzînd) 
Ce vesel a fi Vodă cînd teafăr m-a vedea!
A! dona Ana! (Se-nchină Anei.) Maică... (Sărută mîna Fevroniei.)

ANA 
(în parte) 
Cum bate-inima mea! 
MAICA De ce-i atîta lume în curte adunată? 
DESPOT Ca să mă vadă-n luptă cu-o fiară blestemată, O iapă tunisiană ce-n fugă pîn-acum A dus pe ceea lume vro zece oameni. 
ANA Cum? Ş-ai îndrăznit?... DESPOT 
Mai bine era s-arăt sfială Decît să vadă lumea că-s om cu îndrăzneală? Ş-apoi... cum de n-ar trece prin foc chiar cei fricoşi Cînd sunt cu-nduioşire priviţi de ochi frumoşi? Şi cum, prin ce cuvinte aş spune a mea fală Văzîndu-te prezentă la lupta-mi triumfală Atunci cînd mii de oameni stăteau cu ochi deschis Să mă privească-n curte ucis de-un cal? 
ANA 
(înfiorată) 
Ucis! 
MAICA Fereşte, Doamne sfinte! DESPOT 
În Spania, se spune Că Linda Raia, fiica lui Boabdil, minune Ascunsă în Alhambra, la lume s-arăta O dată pe an numai, ş-atunci soarele sta Pe cer ca s-o admire, uitînd de a lui cale, Şi mii de flori frumoase ieşeau pe-a Vegăi vale, Şi inimile-n sînuri ca ele înfloreau. Şi maurii în lupte sub ochii săi mureau Crezînd că merg în raiul lui Mahomed, ferice... 
(Apropiindu-se de Ana.) 
O altă Lindă Raiă, de la fereşti, de aice
S-au arătat azi mie, ş-atunci cînd te-am zărit,
Mă jur pe-astă icoană, chiar rege m-am simţit.

MAICA 
(cu spaimă) 
Dar candela e stinsă!... Vai! candela e stinsă!
Semn rău!... nenorocire!... de groază sunt cuprinsă.

(Merge la icoană, ia candela şi iese în stînga.) 
SCENA V 
ANA, DESPOT 
ANA 
(îngrijată) 
Semn rău? DESPOT 
Ce-mi pasă mie!... O candelă s-a stins, Dar alta mai cerească în mine s-a aprins, Ce luminează tainic o gingaşă icoană. 
ANA 
(zîmbind) 
Icoana unei sfinte? DESPOT Dar. ANA Care? 
DESPOT Sfînta Ană. 
ANA Patroana mea slăvită? DESPOT 
Şi zeitatea mea Ce mă conduce-n lume precum îi conducea Luceafărul pe magii din răsărit şi care, Ca să ajung la dînsa, mă-ndeamnă a fi mare. 
(Ana voieşte a se retrage.) 
DESPOT 
(oprind-o) 
O! dona Ana, lasă pe-un biet nenorocit S-apropie altarul de care-i despărţit Şi tremurînd să-ţi zică: angelică madonă, Căci nu pot a depune pe frunte-ţi o coronă! 
ANA 
(rîzînd) 
Cum? o coroană mie? DESPOT Dar, suflet îngeresc! Eşti visul fericirii mele. ANA Eu? 
DESPOT Te iubesc! 
ANA 
(veselă, în parte) 
El! Despot mă iubeşte! DESPOT 
Iau martor Provedinţa Care-mi cunoaşte gîndul şi-mi vede conştiinţa. Iubesc în tine cerul şi naltul Creator, În tine iubesc lumea, prezent şi viitor, În tine am credinţă, în tine îmi pun traiul. El făr de tine-i iadul... Ah! dar cu tine-i raiul! 
(Îngenunchează.) 
ANA 
(în parte) 
O! Doamne, îmi pierd mintea... Ce-aud? Ce-am auzit? 
DESPOT Ană,-un cuvînt... ANA
 Ah! Despot, mi-e sufletul uimit, Mi-e mintea tulburată... În casa părintească N-a îndrăznit nici unul mie-astfel să-mi grăiască. Cum... mă iubeşti pe mine? 
DESPOT 
Dar!... te iubesc pierdut, Mai mult şi decît ţara în care m-am născut, Mai mult şi decît tronul! 
ANA 
(cu glas solemn) 
Despot, aste cuvinte Le-aude cerul!... 
DESPOT 
(apucînd-o de mînă) 
Ană, prin mii de jurăminte Mă leg eu către tine... 
(Moţoc apare în fund.) 

SCENA VI 
ANA, DESPOT, MOŢOC 
MOŢOC 
(simulînd indignarea) 
De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă şi spurcă pragul sfînt Al ospeţiei? 
ANA 
(speriată, în parte) 
Doamne! MOŢOC 
Ce?... nici o respectare Nu mai există-n lume?... şi oarba desfrînare Răpeşte azi copiii sub ochii părinteşti! (Anei.) Cum de-ai uitat, sărmană nebună, cine eşti? Cum de-ai uitat de muma ce te-a născut, copilă Lipsită de ruşine?... 
ANA Iertare!... fie-ţi milă! 
MOŢOC Cum de-ai uitat de mine? ANA 
(desperată, cade-n genunchi) 
Ah! tată, îl iubesc! 
DESPOT Nu ne-osîndi, Moţoace, cu glasu-ţi părintesc. Iubirea e un înger ce-n casă cînd păşeşte Şi pragul şi căminul cu pasul lui sfinţeşte. Iubesc pe a ta fiică şi de soţie-o vreu. Primeşte-mă în braţe ca pe copilul tău. 
MOŢOC 
(vesel, în parte) 
Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. 
DESPOT 
(rugător) 
Moţoace... ANA Tată... MOŢOC 
(după o pauză) 
Fie!... şi binecuvîntare, Copiii mei. ANA 
(aruncîndu-se în braţele tătîne-său) 
Ah! tată! MOŢOC 
(sărutînd-o) 
Trai bun şi cu noroc. 
DESPOT 
(în parte) 
E scară de-nălţare un socru ca Moţoc. 
MOŢOC 
(Anei) 
Acum mergi de te roagă, copila mea, în pace La Cel-de-Sus ce toate le face şi desface. 
(Ana pleacă în stînga. Despot o conduce pînă la uşă.) 
DESPOT Cînd te-i ruga, iubito, la sfîntul Dumnezeu... 
ANA 
(cu dragoste) 
Gîndi-voi tot la tine. MOŢOC 
(în parte) 
A! Despot e al meu! 

SCENA VII 
MOŢOC, DESPOT 
MOŢOC Acum suntem noi singuri!... să ne privim în faţă. Norocul, ştii, atîrnă de la un fir de aţă Slab omului nemernic, bun celui iscusit Şi tare ca odgonul pentru cel hotărît. Despot! a sosit timpul ca să cercăm norocul Noi doi!... cu sumeţie în vînt s-aprindem focul. Te uită drept în ochii-mi şi-mi spune: Eşti bărbat În stare să-nfrunţi moartea cu gînd nestrămutat? Eşti om în stare-a merge de-a drept către mărire Pe margini de prăpăstii călcînd făr-oţerire? 
DESPOT Sunt!... tron sau moarte!... Iată deviza ce-am înscris În falnicul meu suflet, în pieptul meu decis. Venit-am în Moldova cu gîndul şi cu planul Din scaunul domniei s-alung pe Lăpuşneanul Şi de pe ai săi umeri hlamida să smuncesc. Sunt gata! 
MOŢOC Gata? 
DESPOT Gata să mor sau să domnesc. 
MOŢOC
Bine... Acuma, Despot, mă lasă... timpul trece...
De-a ţării boierime cei mai fruntaşi, vro zece,
Aici au să s-adune spre a ne concerta.

(Îl conduce pînă la uşa din dreapta şi-i dă mîna.) 
Dea Domnul să-ţi pot zice curînd: Măria-ta! 
MOŢOC 
(singur) 
Moţoace, vîlva lumii e rîu cu nalte maluri...
Faci bine, nu faci bine să te azvîrli în valuri?
Şi oare căzînd tronul pe mîna lui Despot,
Nu ar cădea şi ţara cu-ai săi boieri, cu tot?

(Stă pe gînduri.) 
Oricare înălţime sub cer se prăbuşeşte,
Tot surpă şi doboară ce-n cale-i întîlneşte...
Gîndeşte-te, Moţoace... (Hotărît.) A! fie cum va fi.
Nu are parte cine nu ştie-a se jertfi.

(Uşile din fund se deschid.) 
Dar vin boierii... Iată-i!... La lucru-acum, Moţoace. 

SCENA VIII 
MOŢOC, TOMŞA, HARNO V, S P ANCIOC, STROICI,TOROIP A N (şi alţi cinci boieri intră prin fund, dau mîna cu Moţoc şi merg de se aşează împrejurul mesei; Tomşa în capătul din stînga, Moţoc în capătul din dreapta) 
MOŢOC
Poftim, boieri, prieteni! poftim, veniţi încoace
Şi v-aşezaţi pe jilţuri ca sfetnici înţelepţi,
Pe cît viteji la lupte, pe-atît la cuget drepţi.

STROICI Dar unde-i Despot, tovarăşul semeţ Ce a mirat oraşul ca neaoş călăreţ? Noi l-am văzut călare pe zmeul arăpesc Zburînd cum zboară văzul din ochiul omenesc, Şi sub fereastra Doamnei, venită ca să-l vadă, Silind să steie iapa şi pe genunchi să cadă, Apoi sărind cu dînsa trei buţi de Odobeşti Sub ochii cei de pardos, sub ochii lăpuşneşti. 
S PANCIOC Se zice că în vreme ce gloata striga ura, De ciudă Lăpuşneanu cumplit îşi muşca gura. El s-aştepta ca Despot, slăbind ca un mişel, Cu iapa s-o păţească cum a păţit-o el. 
STROICI Doar un fecior ca dînsul de zmei grijă nu are. Voinic e din picioare, voinic şi de călare. 
TOROIPA N Aşa-i şi precît Despot pe cal e îndrăzneţ, E şi armaş de frunte. 
HARNOV 
(cu entuziasm comic) 
Sumeţ... măreţ... isteţ! 
UN BOIER Şi e mintos. A L TUL Şi darnic. A L TUL Şi de înaltă viţă. 
A L TUL Stejarul bun şi trainic dă trainică mlădiţă. 
MOŢOC Boieri, îmi pare bine că vă aud pe rînd Pe Despot, al meu oaspe, cu toţii lăudînd, Fiind de lumea-ntreagă iubit, apreţuit, Căci am o bună veste cu voi de-mpărtăşit... Cu fiica mea, cu Ana, vrea Despot să se-nsoare. 
HARNOV 
(linguşind) 
Pereche minunată!... Ea lună şi el soare! Şi cînd e cununia? MOŢOC Cînd? Voi sunteţi chemaţi A hotărî şi ziua şi... TOŢI Noi? 
MOŢOC 
Voi!... ascultaţi: Ne-am plîns în multe rînduri de Vodă... măcelarul, Şi-n orice întîlnire ne-am revărsat amarul Prin vorbe şi blestemuri întocmai ca muieri. Ba Lăpuşneanu-i aprig şi rău pentru boieri, Ba Lăpuşneanu-i tiran, ba-i fiară făr’ de nume, Ba-i hoţ, călău, urgelnic, ba-i ciumă pentru lume. Aşa-i? 
BOIERII
Aşa!
MOŢOC

Ei bine, ce suntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră, sau robi plecaţi sub bici, Ca, fără de păsare şi fără sînge-n vine, Noi să răbdăm pe tronul acestei ţări, pe cine? Pe-un tiran, un făţarnic, o ciumă, un viclean, Un duşman al Moldovei, un hoţ, un Lăpuşnean? Răspundeţi: se cuvine ca noi să fim o turmă Şi el cu ghioaga-n mînă de noi să rîdă-n urmă? 
BOIERII Nu, nu! 
MOŢOC 
Ce dar să facem? 
STROICI 
Din tron să-l răsturnăm! 
MOŢOC Juraţi pe cea icoană că vreţi?... 
BOIERII 
(se scoală şi întind mîinile spre icoană) 
Jurăm, jurăm! 
MOŢOC Juraţi, boieri, că-n ceasul cînd eu v-oi da de ştire, Voi veţi sări la goană cu toţi într-o unire? 
BOIERII Jurăm! 
MOŢOC 
(către cer) 
Atotputernic! Tu, Doamne, sfînt, sfînt, sfînt! Primeşte la altaru-ţi al nostru jurămînt. Şi pentru-al ţării bine din cer ne luminează Şi inimile noastre acum le-mbărbătează! 
BOIERII Amin! 
(Se pun iar pe jilţurile lor.) 
S PANCIOC Amin, dar!... însă întreb iar pe Moţoc: Dînd jos pe Lăpuşneanu, urcăm pe cine-n loc? 
MOŢOC Pe-un om viteaz şi darnic, de viţă strălucită, Armaş, călăreţ ager, cu minte iscusită, Precum aţi spus-o însuşi... Pe-un om ce-au învăţat De la-mpăraţii lumii a fi chiar împărat; Pe-un om ce are dreptul la tron ca să aspire Şi prin iubirea noastră şi prin a lui rudire. 
S PANCIOC Dar unde-i? 
(Moţoc se duce la uşa din dreapta, o deschide şi aduce pe Despot.) 

SCENA IX 
Cei dinainte, DESPOT 
MOŢOC Iată-l! BOIERII 
(sculîndu-se) 
Despot? MOŢOC Despot! 
(Tomşa se ridică indignat, răsturnînd jilţul său.) 
TOMŞA 
Un bizantin! Un grec!... Ce! oare-n ţară nu creşte decît spin? Ce! tot pămîntul nostru e în aşa sterpire, Şi neamul nostru ager e în aşa-njosire Cît pe moşia noastră să nu găsim un pom Şi pentru tronul ţării să nu găsim un om! Unde-am ajuns, o! Doamne? Ce ţi-am greşit noi ţie Ca un boier de-ai ţării, un moldovan să vie C-un zvînturat de mînă, să ni-l arunce-aici Ca domn, cum se aruncă pomana la calici! Ruşine, fărdelege, batjocură, trădare! 
MOŢOC Minţi, Tomşo! TOMŞA 
O! Moţoace, mă jur: păcatul mare Că n-ai intrat, bătrîne, de viu chiar în mormînt C-un ceas mai înainte de-a zice-acest cuvînt! Vrei greci tu la domnie?... deci sufletu-ţi răspundă De răul care-n ţară prin greci o să pătrundă? 
MOŢOC 
(stăpînindu-se) 
Tu aiureşti, sărmane... Eu nu-s hain, nebun,
Cînd vi-l aduc pe Despot şi domn eu vi-l propun.
Mi-e inima amară precum îţi e şi ţie
De a vedea Moldova un cuib de anarhie
În care tot smintitul se crede-un om prădat
Cînd vede tronul ţării de altul ocupat.
Mi-e inima atinsă de-a morţii grea lovire
De a vedea Moldova un cîmp de jefuire
Pe care toţi aleargă turbaţi, neodihniţi,
Ca să ajungă tronul din care-s îmbrînciţi.
Au ochi ca să nu vadă, urechi să nu audă,
Căci inima lor stearpă cu cîrtiţa e rudă,
Şi toţi vecinii, duşmani acestei mîndre ţări,
Gătesc a ei cădere prin chiar ai săi boieri,
Hrănind în al lor suflet o poftă de domnie
Ce-aduce lor pieire şi ţării calicie.
Destul!... vreau pace-n ţară domnind sub cer senin,
Şi iată de ce, Tomşo, propun un domn străin.

TOMŞA Cuvîntul tău, Moţoace, mai rău te osîndeşte, El laudă străinul şi neamul tău huleşte! 
(Despot înaintează cu multă demnitate.) 
DESPOT 
(grav) 
Viteze Tomşa!... Despot, de tine-aici respins,
Respectă tulburarea din sufletu-ţi aprins,
Şi-n tine el admiră virtutea strămoşească
Ce vrea coroana ţării pe-o frunte romînească,
Dar dacă prin mînie acum n-ai fi orbit,
De-ai fi, cum se cuvine, cu gîndul liniştit,
Ai înţelege, Tomşa, că naştere şi nume
Sunt jocuri de-ale soartei care domneşte-n lume.
Nu, Tomşa, nu e locul ce face pe-un bărbat
Străin sau fiu al ţării, om rău sau lăudat,
Căci omul mare-n suflet, moşnean, străin el fie,
În suflet poartă lumea întreagă drept moşie!
Nu, Tomşa, nu-i cu dreptul de-a zice că-i străin
Acel care doreşte la toţi noroc deplin
Şi care pentru ţara ce l-a priimit cu bine
E gata să jertfească tot sîngele din sine.
Străin este acela crunt, orb, nelegiuit,
Ce-nfinge-n rana ţării cuţitul otrăvit!
Străin este acela ce, orice nume poartă,
Nu-i pasă de-a lui ţară chiar de-ar vedea-o moartă!
Nu dar eu, văr cu Doamna, străin aice sunt,
Ci Lăpuşneanu, duşman acestui drag pămînt!

HARNOV Jos Lăpuşneanu! STROICI Moarte hainului! 
TOROIPA N Sfîrşească Şi viaţa-i şi domnia! HARNOV Şi Despot să trăiască! 
BOIERII 
(afară de Tomşa) 
Dar, dar! TOMŞA 
(către cer) 
Sunt orbi, o! Doamne, din cer nu-i asculta! 
DESPOT Boieri, recunoştinţa... TOMŞA 
Recunoştinţa ta? Pe cine vrei să-ntuneci?... Cum noi s-avem credinţă În vorbele-ţi viclene ş-a ta recunoştinţă Cînd tu, chiar văr cu Doamna, făţarnic ca un hoţ, Vrei să răstorni din culme pe ea şi pe-al ei soţ? A! şarpe, vrei să luneci sub mantia domnească? În lături! 
DESPOT 
Lăpuşneanu a vrut să m-otrăvească! În cupa lui perfidă eu moartea am băut Şi, făr-a mea ispită, de mult aş fi pierdut. El vrea a mea pieire?... deci gheară pentru gheară! El zice: piară Despot!...! eu, Lăpuşneanu piară! 
MOŢOC Se va-mplini cuvîntu-ţi, poporul e cu noi. 
TOMŞA Cu voi poporul?... fie!... eu nu mai sunt cu voi! 
Mă duc, vă las orbirii, las ţara-n seama voastră. Să daţi seama de dînsa! 
(Trece măreţ pe dinaintea boierilor şi se îndreaptă spre uşa din fund.) 
DESPOT 
Eşti dar în contra noastră? Boieri, Tomşa ne lasă... El are-ntru nimic Lui Vodă să ne vîndă. 
TOMŞA 
(cu dispreţ) 
Pribeag cu suflet mic!... Romînul vieţuieşte şi moare, cînd se jură, Cu arma albă-n mînă, nu cu trădarea-n gură. Învaţă de la dînşii a fi romîn de poţi. Boieri! gîndiţi la muma ce v-a născut pe toţi! 
(Iese. Boierii rămîn pe gînduri. Despot şi Moţoc grăiesc încet deoparte.) 

SCENA X 
TOŢI, afară de TOMŞA 
S PANCIOC E aspru cu noi Tomşa. HARNOV Lăsaţi-l ca să fie. Avea gărgăuni poate de domn, cine mai ştie? 
S PANCIOC Eu ştiu... te-nşeli... Nu, Tomşa, romîn dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. El nu vrea domn pe Despot pentru că-i grec, dar oare Să n-aibă el dreptate, de ţară cînd îl doare? Străbunii, duşi de timpuri prin feluri de nevoi, Aveau o zicătoare venită pîn’ la noi: “Să te fereşti, romîne, de cui străin în casă.” Pe mine astă vorbă în pace nu mă lasă, Boieri, şi eu ca Tomşa încep a sta pe gînd. 
HARNOV Ştii că... mai că... îmi vine... fireşte judecînd... Mă-ntreb şi eu acuma... 
MOŢOC Ce? HARNOV Dacă e prielnic, Deşi-am jurat... s-alegem un grec?... MOŢOC 
Om şovăielnic! Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt, Şi fapta-i şi cuvîntul deopotrivă sînt. 
HARNOV Aşa-i, dar voi ce ziceţi, boieri? UN BOIER Ştim noi? MOŢOC Ruşine! 
(Despot vine în faţa boierilor.) 
DESPOT Boierii stau pe gînduri, nedumeriţi?... Prea bine. Deci facă-se lumină în ochii tuturor Şi spuie toţi de-a rîndul cu glas deschis: ce vor? Eu, fără ameţeală de visuri de-nălţare, Vreau gloria Moldovei, şi-a ei neatîrnare! Mai mult!... Vreau să rump jugul cumplit şi ruşinos 
Ce-apasă omenirea în fiii lui Hristos!
Mai mult!... Vreau romînimea-nainte mergătoare
În sfînta cruciadă lui Christ liberătoare,
Ca nime-n cursul lumii, nici crai, nici împărat
De soartă-i să dispuie cu dreptul uzurpat.
Această sentinelă la răsărit, cu fală,
Are-o menire mare şi providenţială,
E zidul ce opreşte potopul fanatic...
Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!

(O pauză. Boierii încep a se aprinde.) 
STROICI 
(entuziast) 
Dar, dar! DESPOT O cruciadă l-apus se pregăteşte În contra semilunii lui Mohamed, ce creşte Ca meteor de moarte pe cerul creştinesc. Doi împăraţi şi Papa, vicar dumnezeiesc, Filip, Ferdinand, Pavel, cu fulgerii în mînă, Stau gata să detune în hidra cea păgînă, Şi tristele victime din tristul răsărit Aşteaptă-acea minune a lanţului zdrobit. Sublimă încercare! măreaţă făptuire Ce-nalţă omenirea pîn’ la dumnezeire!... Cui se cuvine fala de-a fi începător De nu acestui ager, mărinimos popor Ce,-mpărtăşind cu Ştefan şi inima şi gîndul, A îngrozit Osmanul ani patruzeci de-a rîndul?... Iată ce vreau eu, Despot, străinul... însă voi Ce vreţi? 
STROICI 
Vrem domn pe tine în pace şi război. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. 
S PANCIOC Despot!... de ţi-a fi faptul ca rostul... să trăieşti! Fii domn!... în ţara noastră pe Ştefan s-aminteşti. 
HARNOV Trăiască Despot-Vodă! MOŢOC
 Tăcere, cumpătare, Urechea lăpuşneană aude-n depărtare. Boieri, noaptea se-ntinde şi timpu-i priincios. Hai s-aţîţăm răscoala în breslele de jos Şi mîini, în zori de ziuă, să vadă mîndrul soare În brînci pe Lăpuşneanu, pe Despot în splendoare! 
BOIERII Hai! S PANCIOC 
(se apropie de Despot şi-i dă mîna) 
Să fii romîn verde!
DESPOT
Romîn m-oi arăta.

STROICI 
(dînd mîna cu Despot) 
Despot, noroc! MOŢOC 
(asemene) 
Unire! HARNOV 
(închinîndu-se plecat) 
Mulţi ani, măria-ta! 
(Ceilalţi boieri se-nchină şi ies cu toţii prin fund.) 
DESPOT 
(singur) 
E vis?... sunt Domn, eu Despot? Din mic iată-mă-s mare!
Boierii, capi ai ţării, cu-o nobilă mişcare
Mi-au dat frăţeşte mîna, voioşi m-au aclamat...
Un singur numai, Tomşa, din toţi cel mai bărbat...
El mi-a jurat o ură cumplită, ne-mpăcată,
El chiar... mă va ucide cînd va putea, vreodată...
Un glas de presimţire mi-o spune-n taină... dar
Prudent e să laşi viaţa vrăjmaşului barbar?
Răbdare!... a mea spadă o voi plînta-o-ntr-însul,
Şi dacă moldovenii vor fi nătîngi ca dînsul,
Voi şti eu din lei aprigi a-i face mieluşori.


SCENA XI 
DESPOT, TOMA CAL ABAICANUL, ANA, MOŢOC, MAICA FEVRONIA, SEIMENI 
TOMA 
(la uşa din fund) 
Pe dînsul, copii! 
(Seimenii se aruncă pe Despot de-l prind.) 
DESPOT 
(surprins) 
Ce e? TOMA 
(ameninţînd pe Despot cu pumnarul) 
Să nu te mişti că mori! 
DESPOT 
(zbătîndu-se) 
Săriţi, prieteni, oameni! 
TOMA Taci, taci, vulpe vicleană. ANA 
(intră speriată din stînga) 
Despot!
MOŢOC

(intră prin fund şi, văzînd lupta lui Despot, se repede asupra lui Toma) 
Ce-i?... hoţi!
TOMA

(respingînd pe Moţoc) 
În lături!... Dreptatea lăpuşneană
L-a osîndit pe Despot la moarte!
MOŢOC
O! calău!
ANA
Ce-aud?... Ah! Despot!...
DESPOT

(lîngă uşa din fund) 
Ană!... ANA 
(cade leşinată pe jilţ)
 E mort norocul meu! 
(Moţoc şi maica Fevronia se apropie de Ana. Seimenii ies prin fund cu Despot.) 
(Cortina cade.) 


ACTUL II 

 
TABLOUL II 
Un beci de închisoare. Fereastră cu gratii în stînga. Uşă în fund. O masă cu două scaune în mijloc. Un fănar aprins. 

SCENA I 
DESPOT 
(pe scaun, lîngă masă) 
O! soartă schimbătoare ce rîzi de omenire!
Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire!
Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiş,
Prapastia-l aşteaptă cu-adîncu-i prăvăliş!...
Aşadar eu, sărmanul, a soartei jucărie,
Ajuns iubit de-un înger, aproape de domnie,
Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut
Şi din lumina lumii în umbră iar pierdut!...
Sunt eu?... Sunt treaz?... în viaţă?... şi adevăr e oare?
Eu, Despot, vultur falnic, eu zac la închisoare!

(Se scoală şi cată împrejur) 
Aceşti pereţi sunt umezi, trişti, negri!... Ah! ei sînt Nu ziduri de palate, dar ziduri de mormînt! În ele cine intră din ele nu mai iese Decît pe-o raclă neagră cu zilele-i culese! 
(Înfiorîndu-se) 
O! reci fiori de groază prin sufletul meu trec.
Răsuflu-aburi de moarte... Un biet străin, un grec,
La cine pot să aflu o rază de-ndurare?
La Doamna numai, însă nici o putere n-are,
Căci Vodă Lăpuşneanu de milă-i depărtat

Cît de pămîntul negru e cerul înstelat.
Cum?... mort în floarea vieţii!... Cum? mort ca un mişel,
Ucis de Lăpuşneanu, lipsit de tron... şi el!...
O! nu, nu! nu se poate... cu unghiile tocite
Voi sparge-această hrubă ce-n sînul ei mă-nghite.

(Se azvîrle turbat peste pereţi şi-i loveşte cu pumnii.) 
Deschide-te, morminte!... dă-mi drumul să-mi răzbun.
Cădeţi, infame ziduri! (Căzînd pe scaun.)
Ah! Doamne, sunt nebun...

(După o scurtă pauză.) 
Mizerie!... cu gîndul pătrund bolta cerească Şi braţul meu nu poate o piatră să urnească! 
(Înduioşindu-se.) 
*Ah! nu-i nici o sperare... Cei ce m-au cunoscut
*Vor zice-a fost un Despot, a fost... ce s-a făcut?
*Şi toţi m-or da uitării... chiar Ana... lume, lume!
*Uita-va şi amorul şi jalnicul meu nume.
Adio, planuri nalte! Adio, mari sperări,
A lumii ideale sublime aspirări!
Adio tot: junie, lumină, fericire...
Nălucă este omul şi viaţa — o clipire.

(Priveşte fereastra.) 
O! Despot, te salută ai veciniciei zori.
Fii om!... Cînd vine moartea, te-nchină ei şi mori!

(Stă abătut, cu capul plecat pe braţul lui.) 

SCENA II 
DESPOT, CIUBĂR -V ODĂ (intră; uşa se închide după el) 
CIUBĂR Ei!... Despot, frate Despot, aşa-i că ai păţit-o? 
DESPOT 
(tresărind) 
Ce-aud? Ce văd?... Smintitul? 
CIUBĂR Cu Vodă-ai împlinit-o? 
(Priveşte beciul.) 
Frumos palat!... priveşte: ce stofe pe pereţi!
Pe jos ce de covoare ţesute cu... bureţi!
Ce mobile-aurite! Ce mîndre policandre!...
Mărire ţie, Vodă, măi Vodă Alexandre,
Ce bine ştii în curte pe oaspeţi să primeşti
Şi pe-ale tale rude cu drag s-adăposteşti!

DESPOT 
(în parte) 
Sărmane Despot!... iată la ce-ai ajuns pe lume: Să rîdă şi nebunii de tine cu-a lor glume! 
CIUBĂR Despot! DESPOT Ce vrei, năuce? CIUBĂR 
Năuc eşti tu şi prost. Tu vezi ce sunt eu astăzi, iar nu ceea ce-am fost. Am fost odinioară un domn în strălucire Cît soarele cu mine era-n nepotrivire; Puternic ca trei Cesari, frumos ca Machedon, Călare pe un sceptru, iar nu pe-acest baston, 
Şi mă loveam cu capul de nouri şi de stele,
Şi măsuram pămîntul cu pasurile mele!...
Dar Vodă Lăpuşneanu, un hoţ, un destrămat,
M-a prins şi de-a mea vîlfă în drum m-a dezbrăcat.

Şi eu şi tu ajuns-am ca două frunze-uscate
De-o pînză de paingen în aer aninate.
Tot vîntul mic sau mare ne clatină suflînd...
Ei! ş-apoi?... Vîntul bate şi cîinii fug lătrînd.

(Se apropie de fereastră.) 
DESPOT 
(în parte, sculîndu-se) 
O! Doamne, să fiu oare şi eu în a lui stare,
În cîmpul nebuniei pe-un gărgăun călare?
Cum? visurile mele de falnic viitor
Să fi făcut din mine un om aiuritor
Ca dînsul?...

CIUBĂR 
Frate Despot, ştii tu ce-i mădrăguna? O fată ce aleargă pe cîmpi cînd iese luna Şi merge de se scaldă în roua de pe flori Cu gînd să se mărite c-un împărat în zori. Am prins-o într-o noapte, frumoasă, goală, albă, Dar hoţul Lăpuşneanu mi-a şters-o ca pe-o salbă!... Ce-mi pasă! Scaraoţchi îi este lui nănaş Iar eu al mădrăgunii sunt mire drăgălaş. 
(Ia o poză maiestuoasă.) 
DESPOT Dar bine, Ciubăr, spune-mi: Cum ai intrat aice? Şi tu eşti ca şi mine închis? 
CIUBĂR 
Eu?... Cine zice C-a îndrăznit vrodată o mînă de capcîn Măcar să se atingă de-al lumilor stăpîn? Nu! Am venit eu însumi la tine-n puşcărie Trimis de Lăpuşneanu să-ţi ţin tovărăşie, 
Ca să-ţi grăiesc de moarte ca un prieten bun Pîn’ ce-a veni călăul, al temniţei tăun. 
DESPOT Cum? Lăpuşneanu însuşi ţi-a dat astă solie? 
CIUBĂR El!... şi-ţi trimite... iată... un dar de berbănţie. 
(Aruncă pe masă scrinul oferit de Despot Doamnei Ruxandrei.) 
Şiraguri şi paftale, să ai cu ce-amăgi Nevasta lui Satana spre a vă îndrăgi. 
(Se pune pe un scaun, în faţă cu Despot.) 
Ei!... ce mai zici tu, Despot?... Aşa-i că viaţa-i scurtă?
Aşa-i că nu plăteşte nici cît un dram de turtă?
În faptul viu al vieţii ne pare drumul lung,
Trei paşi de-abia şi-n capăt picioarele ajung.
Omul ca iarba!... viaţa ca... iapa cea bălţată,
Cît trece dealul mare, nu se mai vede... iată!
Eu unul cred că omul nerezemat de tron
E mic ca şi o muscă pe muntele Sion,
Dar tu ce eşti acuma sosit pe prag de moarte,
Ce zici?

DESPOT 
(în parte) O! ce idee!... (Tare.) Eu zic că relei soarte E drept să ne supunem cînd altfel nu putem. 
CIUBĂR Cum asta? DESPOT 
Tu, de pildă, lipsit de diadem, Să duci o viaţă tristă şi plină de nevoie, Iar eu în astă ţară să fiu domn făr’ de voie. 
CIUBĂR Ce? tu? domn? 
DESPOT 
Eu, Ciubere! (Tainic.) Crezi tu că-s destinat A trece-n ceea lume taiat sau spînzurat? Te-nşeli... ai mei prieteni sunt gata ca să vie În zori, şi să mă ducă de-a dreptul la domnie. 
CIUBĂR Ce spui? ce spui? DESPOT Şi martor mi-e sfîntul Dumnezeu Că eu fug de putere ca de păcat. 
CIUBĂR Nu eu! 
DESPOT Aşa-i fatalitatea şi n-am, vai, ce mă face. Am să fiu domn, Ciubere, de-mi place, de nu-mi place. 
Ah! (Face un gest de desperare.) 
CIUBĂR
Şi te plîngi de asta?... Eşti un nebun, nătîng.

DESPOT Decît păstor de oameni mai bine, zău!... 
CIUBĂR Te plîng! 
DESPOT Eu sunt un biet om simplu, eu n-am visuri deşarte. De grijile măririi doresc a fi departe. Mi-e teamă să fiu capul unui popor. 
CIUBĂR Ba, zău! Decît a fi în coadă mai bine-n frunte vreu. 
DESPOT 
(observînd pe Ciubăr care se exaltează la cuvintele lui) 
Nu-mi place pompa lumii, nici la a mea ivire Poporul să m-aclame, poporul să m-admire, Şi oştile să-nchine stindarde-n faţa mea, Şi-n frunte-mi să lucească surguciul ca o stea, Şi surlele să cînte, şi tunul să detune, Şi clopotele toate în cale-mi să tot sune. Ş-apoi, Ciubere dragă, eu am cugetul drept Şi mult şi greu se bate a mea inimă-n piept Cînd ştiu că tronul ţării e dreapta moştenire A lui Ciubăr. 
CIUBĂR 
(îmbrăţişînd pe Despot) 
Ah! frate, eşti bun, bun peste fire. Nu eu cînd vine fala aş zice ba!... Nu eu! Hei! căci nu vrea norocul să fiu în locul tău! 
DESPOT Ai vrea? CIUBĂR Cum nu? DESPOT E lesne. CIUBĂR Cum, cum, cum? 
DESPOT Foarte lesne. CIUBĂR Dar cum? DESPOT 
Te schimbă-n Despot din cap şi pîn-în glezne. Şi mîini în zori de ziuă poporul adunat În locul meu te-a duce pe tine la palat. 
CIUBĂR Mîini? 
DESPOT Mîini. (În parte.) S-a prins nebunul. 
CIUBĂR 
(încîntat) 
Despot, m-ai scos din minte. Domn!... eu, Ciubăr!... dă-mi iute a ta îmbrăcăminte, Dă-mi pălăria. 
DESPOT Na-ţi-o. 
(Ciubăr schimbă hlamida pe mantaua lui Despot.) 
CIUBĂR Şi-n schimb, na stema mea, Dar fii cu îngrijire să nu te culci pe ea. 
(Schimbă stema pe pălăria lui Despot.) 
DESPOT Ce-ţi pasă; mîini te-aşteaptă o stemă-mpărătească. 
CIUBĂR 
(vesel) 
A! ştiu că Lăpuşneanu de ciudă-o să plesnească. 
DESPOT Acum ici, lîngă masă, te-aşează liniştit Şi stai ca un om mare pe gînduri adîncit. 
(Ciubăr se pune pe scaun.) 
Aşa, şi pălăria pe frunte ţi-o apasă,
Nicicum să te cunoască cine-ar intra în casă.

CIUBĂR Bine-i aşa? DESPOT Prea bine. CIUBĂR Dar tu ce-ai să devii? 
DESPOT Eu dintre morţi, Ciubere, mă-ntorc printre cei vii. Noroc de-acuma nouă!... cu pene-mprumutate Tu zbori către mărire, eu, către libertate! 
(Îmbrăcat cu hlamida şi încoronat cu stema lui Ciubăr, vine în faţa scenei.) 
Nebun aici intrat-am? nu ştiu, dar nebun ies.
Priviţi!... din pompa lumii cu ce, vai, m-am ales?
Cu-o stemă de hîrtie, cu-o cîrpă de hlamidă,
Cu tot ce poate face pe oameni ca să rîdă.
Dar bună-i răzbunarea!... pre sfîntul Dumnezeu,
Voi rîde mult mai tare şi eu la rîndul meu!

(Iese.) 
UN GLAS 
(afară) 
Stai! Cine-i?... DESPOT 
(imitînd glasul lui Ciubăr) 
Ciubăr-Vodă.
GLASUL
Treci.

(Hohote de rîs afară.) 
CIUBĂR 
(singur) 
Prost!... să-mi lase mie Tot ce-i mai scump, mărire, putere, avuţie, Şi el să nu vroiască a fi chiar domnitor! Nebun! (Cască.) Dar eu cu minte... mă-nalţ... şi zbor, şi zbor Sus, sus pe vîrful lumii ce visul îi arată Cînd omul mîndru doarme cu gura lui căscată... Poznaşă întîmplare! (Cască.) eu domn, eu domn, eu domn! Pe tron... mă urc... cu fală... şi însă... cad de somn! 
(Adoarme cu capul pe masă.) 


ACTUL III 
 
Salon în castelul lui Laski, în Ardeal. În fund, uşă mare şi largă de
capelă. În dreapta, uşă tainică. În stînga, uşă mare. Alăture cu capela,

o fereastră. Panoplii şi portrete de palatini pe pereţi. O canapea în
dreapta, planul I. O masă mică lîngă ea. Pe masă un scrin cu giuvaiere.

SCENA I 
CARMINA, DESPOT (pe canapea) 
CARMINA Tu eşti, iubite Despot! te-ascult, te simt, te văd. Tu eşti, inima-mi spune, şi tot nu mă încred. 
DESPOT Eu sunt, eu, lîngă tine, iubita mea Carmină. 
CARMINA Grăieşte-mi, prelungeşte părerea mea divină, Îmi pare că sunt prada celui mai dulce vis. El sufletu-mi îngînă şi raiul mi-a deschis. 
DESPOT 
(cuprinzînd-o cu braţele) 
Nu vezi?... a zburat visul lăsîndu-mi mie prada. 
CARMINA Ah! Despot, scumpe Despot, mă cred că-s în Grenada! Vorbeşte-mi tu de dînsa cu glasul tău iubit, Să mă report ferice în gîndul meu răpit La patria-mi cu soare, cu-amor, cu poezie... O! magică Grenadă! o dulce-Andaluzie! (Plînge.) 
DESPOT Carmina... CARMINA Ah! mă lasă să plîng... mi-e dor... 
DESPOT Nu vreu. Vreu să-mi zîmbeşti. CARMINA 
(zîmbind printre lacrimi) Vrei?... fie... (Plînge.) Ah! nu pot, scumpul meu. 
DESPOT De ce atîtea lacrimi cînd după despărţire Ne regăsim ferice în leagăn de iubire? Cînd Laski-i dus departe şi oaspeţii cu el? Gîndeşte, suntem siguri, noi singuri în castel. 
CARMINA Mă iartă... sunt muncită de-o crudă presimţire... Fantasma morţii zboară pe-a mea închipuire... De ce te-ai dus de-aice, de ce m-ai părăsit? 
DESPOT Pentru că-mi eşti tu dragă, pentru că te-am slăvit, Pentru că-n exaltare, împins de-a mea simţire, Am vrut sub cer să-ţi caut un cuib de fericire; Am vrut, lărgind în ochi-ţi a lumii orizon, Să-ţi pun pe frunte-o stemă şi la picioare-un tron; Dar soarta pîn-acuma s-au arătat contrară... 
CARMINA Ah! lipsa ta, iubite, a fost mult mai amară! Ai pătimit tu, Despot, ştiu, multe-ai pătimit, Dar eu, eu făr’ de tine aici cum am trăit? În lacrimi, în durere, în grijă, în mustrare, Lipsită de-orice sprijin, străină de sperare, Închisă-n aste plaiuri sălbatice, pustii, Cătînd ziua şi noaptea pe drumuri, dacă vii, Şi-n loc de tine, Despot, găsindu-mă cu cine? 
Cu soţul meu, cu Laski, bătrîn, gelos de mine,
Cu Zay, al său prieten, un ungur îngîmfat
Ce vecinic mă insultă cu-amoru-i desfrînat,
Şi alţii de-ai lui Laski tovarăşi de beţie
Care-i mănîncă-avutul rîvnind a lui soţie.

DESPOT Şi eu, în gheara morţii de două ori cuprins, Am fost ca prin minune din cleştetu-i desprins Prin aste talismanuri, preţioase suvenire De tine date mie în ziua de pornire, (arată scrinul pe masă) Căci glasul lor în taină ziceau: fii fericit! Carmina te aşteaptă, de dînsa eşti iubit. 
CARMINA Ah! DESPOT 
Numai pentru tine şi pentru altul nime Am vrut s-ating în zboru-mi a lumii înălţime; Am vrut şi tot vreau încă norocul a cerca Alăture cu mine pe tron a te urca, Tu prin a ta frumseţă regină eşti născută. Eu vreau să fii prin mine în raze învăscută. Destule zile negre mîhnirii ai jertfit, E timp ca să reintri în nimbul strălucit Lipită, alintată în dulce legănare, Pe-o inimă fierbinte şi plină de-adorare. 
CARMINA O! vis din soare! DESPOT 
Visul va fi realizat, Carmină, căci amorul e zeu înaripat, Şi el ne va conduce, pereche-ncoronată, Pe tronul cu splendoare din ţara-nvecinată. 
CARMINA Pe tron! (În parte.) Dorul meu falnic! DESPOT Dar!... orice tu doreşti Se va-mplini!... zi numai, iubito, că vroieşti. 
CARMINA A! cine-i la-ntuneric şi fuge de lumină? Dar ce pot face?... spune-mi. 
DESPOT 
Mult poate o regină! Pe Laski ş-ai tăi oaspeţi de vrei a-ndupleca În calea-mi îndrăzneaţă cu mine-a s-arunca, Noi doi avem mărirea, ei fală ş-avuţie. 
CARMINA 
(decisă) 
Cu toţii, Despot, astăzi se vor închina ţie. DESPOT O! scumpa mea domniţă, tu mă re-nsufleţeşti. Ce jertfe vrei? CARMINA Vreau numai... pe tron să mă iubeşti. DESPOT Ah! viaţa mea întreagă a ta-i! (O strînge la piept.) (Zgomot de cai în curte.) 
CARMINA 
(mergînd la fereastră) 
Ce-aud afară? A!... Laski şi prefectul Zay vin... Iată-i, la scară Au şi sosit... O! Doamne, ce supărare! 
DESPOT 
Zay Dispune de-o oştire cu zece mii de cai. El poate să m-ajute. 
CARMINA Cum? DESPOT Luînd învoire De la-mpăratul. CARMINA 
Bine; azi am să-i fac primire Ca niciodată, însă gelos să nu apari. (Rîzînd.) Zay crede că-i Apolon pierdut printre maghiari. 

SCENA II 
CARMINA, DESPOT, L A S K I 
LASKI 
(afară) 
Carmina! 
(Carmina se depărtează de Despot şi merge spre uşa din stînga.) 
CARMINA 
(lui Despot) 
Vine.
LASKI

(intrînd prin stînga, sărută pe Carmina) 
Carmen!... A! Despot?... scumpe frate. 
DESPOT Scumpul meu Laski! LASKI 
Cum?... pe neaşteptate? Ce vînt, ce întîmplare la noi iar te-au adus? Cînd ai venit? 
CARMINA Chiar astăzi. 
DESPOT Şi multe am de spus. 
LASKI Zi, sunt cu nerăbdare... CARMINA 
Laski, o întîlnire Îşi pierde, cînd sunt martori, sincera ei pornire. Aveţi, cred, multe taine... aice dar vă las. 
LASKI Mergi, dragă, în grădină; acolo au rămas Şi Zay ş-ai noştri oaspeţi... 
CARMINA 
Mă duc. 
(Ea preschimbă cu Despot o ochire fugitivă şi iese prin stînga condusă de Laski pînă la uşă.) 

SCENA III 
DESPOT, L A SKI 
LASKI 
(întorcîndu-se repede) 
Acum răspunde: Prin mari furtuni trecut-ai... o ştiu; însă de unde Revii? 
DESPOT De la Moldova, din iad, unde am fost Zdrobit, şi vin la tine să caut adăpost. 
LASKI Cum? tu renunţi?... 
DESPOT 
Nu, Laski!... un om viteaz din luptă Nu se retrage grabnic cînd arma lui e ruptă. Destinul crunt l-oi frînge din nou sub paşii mei. 
LASKI A! bravo!... Aşa, Despot, te vreau. 
DESPOT Aşa mă vrei? 
Iubite Laski, crede că-n viaţa-mi tulburată
Nu am pierdut credinţa în tine niciodată.
Deci vin aice iară ca barca la liman
Şi-ţi zic: întinde-mi mîna... sunt domn pînă-ntr-un an!

LASKI Şi mîna şi averea toată-a mea putere Sunt ale tale, Despot... Dispune,-ordonă, cere, Ce vrei? 
DESPOT
Vreau bani şi oameni.

LASKI 
Bani? voi amaneta Moşiile, castelul, şi sper a căpăta Vreo zece mii de galbeni... de nu, chiar le voi vinde 
Ca să putem în grabă războiul a-ntreprinde. 
DESPOT Atîta sumă numai? LASKI Mai mult nu cred să pot, Căci... ţi-o declar în taină, sunt ruinat de tot. 
DESPOT Tu, ruinat? 
LASKI 
A! frate, nu-ntîrzie ruina Cînd Laski-i palatinul şi Carmen palatina! *Eu, ştii, cu mîna spartă, născut risipitor, *De tot ce-i scump, tablouri, cai, arme, iubitor, *Ţinînd casa deschisă în care tot drumeţul, *Zi, noapte, îşi găseşte culcuşul şi ospeţul, *La vîrstă-naintată pierdut de-namorat, *Cu-o nobilă spaniolă voios m-am însurat, *Carmina din Grenada, silfidă-ncîntătoare *Cu foc de soare-n suflet şi-n ochi cu foc de soare!... *Sosită-aici, sărmana!... în tristul meu castel, *Urîtul o cuprinse şi, ca s-o scap de el, *Am aruncat cu pumnul întregul meu tezaur, *Vroind să-ntind pe cale-i un lung covor de aur... *Am adunat în juru-i poeţi şi baladini *Ş-o curte-mpărătească de neaoşi palatini... *Dar oricare fîntînă de la o vreme seacă... *Ce vrei?... ş-a mea avere către secare pleacă! Deci azi, ca jucătorul ce-aruncă nu-n zadar Pe cartea unui altui chiar ultimul dinar, Vroiesc cu tine, Despot, să fac tovărăşie De cîştigat în parte, eu bani şi tu domnie... Ş-arunc pe a ta carte întregul meu avut. 
DESPOT Eu, domn, îţi dau Hotinul cu-ntregul său ţinut, 
LASKI Primesc! noroc! 
(Dau mîna amîndoi). 
DESPOT Dar oameni? 
LASKI 
Oameni? A! hoit să fie, De corbi nu este lipsă... Cîţi trebuie? o mie, Trei, patru, şapte, zece?... în vînt cît oi striga, Mulţime de strînsură aici va alerga, *Hoţi buni de ştreang, la ştreanguri meniţi cum li se cade, *Ce ştiu numai să ardă, să taie şi să prade. *Chiar în castel acuma avem cîţiva străini, *Năprasnici şefi de bande, eroici spadasini *Ce vîntură Europa cu spada vecinic goală, *Cătînd moartea-n războaie ş-avînd groază de boală. *Villel care comandă cincizeci de burghinioni, *Rozel ce are-n mîna-i o sută de valoni *Şi Sedleţ şi Legmanul cu multă călărime, *Ş-Anton iubit fanatic de crunta secuime, *Şi alţii mulţi, afară de toţi voinicii mei *Ce-s lupi cînd n-au prilejul ca să devie lei. 
DESPOT Prea bine, dar cu-o mînă de bravi, cît de bravi fie, A merge la Moldova ar fi o nebunie. Ştii însuţi: moldovanul e iute la război. Tot omul e în stare a se lupta cu doi. Ne trebuie-o putere, pot zice-mpărătească. Nu se învinge lesne o ţară romînească... Ce zici de Zay prefectul?... El este ascultat De Ferdinand?... Cum oare l-am face aliat? 
LASKI O! de-ar vrea Zay, complotul cu sprijinul său tare Ar merge strună, însă... 
DESPOT Ce strică o cercare? 
LASKI Hai să cercăm, dar află că Zay, prefect regal, Ţi-a cere-n schimb de sprijin ca să devii vasal Lui Ferdinand. 
DESPOT Eu? LASKI Spune: primeşti cu el a face Tratat de închinare fie-n război sau pace? 
DESPOT 
(după o pauză) 
Primesc. LASKI 
Deci adă mîna... Noroc!... ş-acuma hai În turn... Acolo tainic să te-nvoieşti cu Zay... Dar, iscălind tratatul, vei fi tu cu credinţă? 
DESPOT Credinţa cea mai sfîntă... (În parte.) Cît mi-a fi de priinţă. 
LASKI Moldova închinată lui Ferdinand... Ce dar! Şi pentru-a lui coroană ce scump margaritar! 
DESPOT Prea bine; dă de ştire lui Zay cît mai degrabă. 
LASKI Merg; tu ascute-ţi limba şi să te văd la treabă... 
(Iese prin dreapta.) 
DESPOT N-ai grijă,-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat (în parte, vesel) Prin farmecul Carminei, frumosul avocat. 
(Iese după Laski.) 

SCENA IV 
CARMINA, ROZEL, SOMMER, ANTON SECUIUL şi alţi aventurieri (Intră pe uşa din stînga.) 
ROZEL *Contesă, Francisc Primul, al Franţei galant rege, *Erou, poet şi vesel, iubea mult a culege *Pe cîmpi de sînge lauri, în lume desfatări 
*Şi pe frumoase buze fierbinte sărutări. *Eu am, francez ca dînsul, aceeaşi aplecare *Şi pentru vitejie şi pentru sărutare. 
CARMINA 
(rîzînd) 
*Te cred, însă un rege cu titlul de galant, *Cînd n-ar purta coroană, cum s-ar numi? 
ANTON 
(posomorît) 
*Berbant. 
ROZEL *A fi berbant e probă de-o inimă-arzătoare *Şi de-o natură vie, artistă, simţitoare, *Ce lesne se înalţă spre tot ce-i luminos, (rîzînd) Lăsînd pe-Anton Secuiul să mormăie pe jos. 
ANTON 
(în parte) 
*Frînd tueş! SOMMER 
*Francisc Primul, rege-n galanterie, *A şi compus, îmi pare, o mică poezie, *Un cîntec, o deviză cu vesel înţeles? 
ROZEL *Dar, Sommer, aste versuri ce le cînta ades: 
*Femeia este schimbătoare, *Nebun cine se-ncrede-n ea! 
CARMINA *A! pentr-un galant rege ideea nu-i galantă. 
ROZEL 
*Eu am mai completat-o prin astă variantă: *Femeia des e schimbătoare, *Ferice cui se-ncrede-n ea! *Ah! deie-mi dulcea sa favoare *Şi schimbe-se-apoi cît a vrea! 
(Toţi rîd) 
CARMINA *Bravo, Rozel! ANTON 
*Palavre!... mai bine-n războire *Aş vrea ca să se schimbe această amorţire *Ce se numeşte pace, căci timpul de răgaz *Preface-n om netrebnic pe omul cel viteaz. 
CARMINA *Cum? preferaţi războiul decît o viaţă lină? 
ANTON *Da! paloşului nostru i-e teamă de rugină. 
ROZEL Contesă, – orice fiinţă se naşte pre pămînt Cu-o tainică menire, c-un dor şi c-un avînt, Noi să ne batem, floarea să scoată dulci parfume Şi dumneata, contesă, să fii iubită-n lume. 
CARMINA Ei bine, fiţi dar veseli; eu cred că nu tîrziu Se va preface-n faptă un dor atît de viu. 
ROZEL Ne-nşeli? CARMINA 
Nu; am o veste, o veste cum vă place... De cînd a voastră armă dormind în teacă zace Urîtul vă mănîncă de vii; sunteţi mîhniţi, Cu ochii stinşi, la faţă galbeni şi veşteziţi, Cît cine-acum vă vede şi cine vă cunoaşte Se-ntreabă cu mirare: Ce sunt? ostaşi ori moaşte? 
ANTON Aşa-i!... decît urîtul, mai bine ştreangu-n gît... 
CARMINA Eu v-am găsit de lucru şi leacul de urît. Sus paloşul la soare!... sus fruntea!... vîntul bate Şi-ndeamnă a navală în ţări învecinate. Vroiţi voi după dînsul cu toţi să vă luaţi? 
TOŢI Vrem!... unde? CARMINA Nu departe... colea, peste Carpaţi. 
ANTON Cum? la Moldova?... Ellien! 
CARMINA 
Acolo stăpîneşte Un domn pe care ţara întreagă îl urăşte. Cît îţi sufla deasupră-i, din tron el va cădea Şi toată-a lui avere a voastră-a rămînea. 
ROZEL Dar tronul său? CARMINA Acelui cu inima regească 
Despot-Vodă 101 
Ce-a şti cu mîna largă pe toţi să răsplătească, Lui Despot. TOŢI Despot? ROZEL Fie!... de-l vrei, şi eu îl vreu. 
ANTON Şi eu! CEILALŢI Şi eu! CARMINA 
(în parte) 
O! Despot, eşti domn, iubitul meu! Curînd dorinţa noastră va fi realizată! 

SCENA V 
Cei dinainte, DESPOT (vine repede din dreapta, tulburat) 
DESPOT Amici!... din turn zărit-am o numeroasă ceată Venind despre Moldova cu steag moldovenesc. Ei par că vin aice... E poate-un sol domnesc Trimis de Lăpuşneanu în goană după mine. 
CARMINA Ce?... în castelul nostru? DESPOT 
(la fereastră) 
Priviţi! aice vine! Dar!... ceata lîngă poartă, afară, s-a oprit. 
ROZEL De-a fi un sol de pace, să fie bun sosit, 
De nu, amar de dînsul!... cu astă pală vie Îi dau pe ceea lume o grabnică solie. 
CARMINA Ba nu, Rozel; stai paşnic... De-a fi sol moldovan, Ca să scăpăm pe Despot urmează al meu plan... 
ROZEL Cum? CARMINA Mergi de pregăteşte capela funerară Ca pentru-o-nmormîntare. 

SCENA VI 
Cei dinainte, LASKI (intră din dreapta), PISOZKI (intră din stînga) 
LASKI Ce vuiet e afară? Ce oameni sunt la poartă? CARMINA 
(la fereastră) 
Pisozki-n foişor De sus cu ei grăieşte... vom şti curînd ce vor. Iată-l că vine. 
PISOZKI 
(intrînd) 
Pane!... sosit-au cu putere Un sol de la Moldova. LASKI Ce caută? ce cere? 
PISOZKI Nu ştiu, însă de Despot, sosind, a întrebat. 
DESPOT De mine?... Lăpuşneanu în urme-mi a călcat... 
Despot-Vodă 103 
LASKI 
(lui Pisozki) 
Mergi!... porţile deschide!... ostaşii să se-adune În şiruri pîn’ la scară; fanfarele să sune Şi steagul să se-nchine deplin desfăşurat În calea lui, căci solul e ca şi-un împărat. Mergi. 
(Pisozki iese.) 
CARMINA Laski, astă pompă?... 
LASKI E dreaptă; se cuvine. 
CARMINA Dar se cuvine, spune, din casă de la tine, Răpind pe al tău oaspe un braţ îndrăznitor, Să lase-o pată neagră pe vechiul tău onor? 
LASKI Contesă, te alină. Bătrînul Laski ştie A-şi împăca onorul cu sacra-i datorie. Lui Sigismund al nostru credinţă am jurat. Respect pe el în solul trimis de-un aliat. 
CARMINA Respectă tu calăul, eu respectez victima. Ţin oaspele în casă şi dau afară crima, Căci e o crimă oarbă de-a vinde-oaspele său. 
DESPOT Mai bine moarte mie! CARMINA 
Tăcere!... te scap eu. Cu mine vină-n grabă; prin moarte simulată, Să te ferim, amice, de moarte-adevărată. 
(Iese cu Despot prin dreapta.) 
LASKI
A! planu-i bun; vă duceţi.

(Fanfare în curte.) 

SCENA VII 
LASKI, ANTON SECUIUL, SOMMER şi ceilalţi oaspeţi în dreapta, PISOZKI, TOMA CALABAICANUL, urmat de seimeni, CARMINA 
PISOZKI 
(intră anunţînd) 
Solul! LASKI 
(făcînd doi paşi înaintea solului) 
Fii bun venit! TOMA 
(intră prin uşa din stînga, întovărăşit de doi căpitani de seimeni) 
Eu, Toma, sol de pace, în numele slăvit
Lui Vodă Lăpuşneanu, Domn ţării moldovene,
Şi-n numele lui Sigmund, Domn ţării ardelene,
Vin ca să cer pe Despot aici adăpostit.
Lui Vodă el e duşman viclean şi ne-mblînzit;
Deci viu şi-ntreg am ordin să-l iau, să-l duc în ţară.
Am zis.

(Carmina reintră şi se opreşte lîngă uşa din stînga.) 
LASKI
Eşti sol de pace?... deci, Toma, îţi zic iară
Bine-ai intrat în casă-mi... şi iată-al meu răspuns:
În zidurile mele oricine a pătruns
Devine-un oaspe sacru, căci legea ospeţiei
Îi pune-un scut puternic sub pavăza frăţiei.

Despot-Vodă 105 
Aici eu sunt stăpînul!... Aici stăpîn sunt eu
Mai mult decît un rege stăpîn pe tronul său,
Şi nime n-are voie, şi nime drept nu are,
Cerîndu-mi pe-al meu oaspe, să-mi ceară o trădare!
Un oaspe face parte din zidul strămoşesc
Precum onorul sacru din suflet omenesc.
O piatră scoasă... zidul slăbit se prăbuşeşte.
O faptă rea... onorul ca frunza veştezeşte...
Eu sunt dintr-acei oameni ce vieţuiesc şi mor
În casa lor întreagă cu-ntreg onorul lor!

CARMINA 
(înaintînd) 
Bine, Laski. TOMA 
Destulă atîta limbuţie. Nu mă uimeşti pe mine cu seaca ta mîndrie. Ţi-am spus că vreau pe Despot viu... în zadar pe el Tu cerci de a-l ascunde în vechiul tău castel... 
CARMINA Castelul n-are teamă de oaspeţi a răspunde. Pe vii el nu-i tradează, pe morţi el nu-i ascunde. Despot e mort! 
TOMA Mort, Despot? 
CARMINA 
Îl ceri tu în zadar. A fost rănit de moarte trecînd peste hotar Ş-au espirat aice în crîncenă durere. 
TOMA Nu cred; e iscodire vicleană de muiere. Seimeni! naval cu toţii... Castelul cercetaţi În numele lui Sigmund şi Lăpuşneanu. 
(Cîţiva seimeni intră pe scenă.) 
CARMINA 
(se repede înaintea ostaşilor) 
Staţi!
Vroiţi pe Despot?... Iată-l!... (Deschide uşile din fund.)

Notă: Se vede lăuntrul capelei luminată cu policandre. Pe o masă acoperită de catifea neagră stă Despot lungit, palid ca un mort, şi cu crucea pe piept. Cîţiva călugări îl înconjură purtînd torţe aprinse. Rozel, deghizat în capucin, stă în genunchi lîngă catafalc. Un cor de glasuri, împreunat de acordurile unui organ, psalmodiază: “Beati qui moriuntur in Domino ”. 
TOMA 
(oprindu-se lîngă uşa capelei) 
Mort? 
CARMINA
Mort!... Te du de spune
Lui Vodă, a sa frunte cu lauri s-o încunune.
El a ucis pe Despot!
TOMA
 E mort!... Chiar mort îl vreu.

(Face un pas. Rozel se scoală şi se pune în faţa lui Toma pe pragul capelei.) 
ROZEL
În lături toţi!... Cadavrul este-a lui Dumnezeu.

TOMA 
(ameninţător) 
În lături tu!...
ROZEL
Profane, turbarea-ţi e semeaţă.
Respectă măcar moartea în omul făr’ de viaţă.

(Laski înaintează maiestos.) 
Stai, Toma!... Lăpuşneanu a vrut pe Despot viu.
Solia-ţi încetează aproape de sicriu.

Despot-Vodă 107 
(Toma stă puţin nedumerit, în vreme ce uşa capelei se închide, după ce mai întîi Rozel şi alţi ostaşi deghizaţi în călugări au ieşit şi s-au pus de pază dinaintea capelei.) 
TOMA 
(către seimeni) 
E mort! pentru domnie deci teamă nu mai este. Haideţi, lui Lăpuşneanu să ducem astă veste. 
(Iese cu seimenii lui.) 
CARMINA 
(la fereastră) 
S-a dus, curtea-i deşartă şi poarta s-a închis. 
(Merge la uşile din fund.) 
Despot! 
(Uşile se redeschid. Despot apare pe prag.) 

SCENA VIII 
Cei dinainte, DESPOT, ROZEL 
DESPOT Iată-mă-s iară mai viu şi mai decis! 
(Înaintează în mijlocul scenei, scoţînd spada.) 
Din toate-a noastre spade să facem toţi o spadă, Pe Vodă Lăpuşneanu la vulturi să-l dăm pradă. 
ROZEL Pas, Despot!... unde-i merge, voioşi mergem şi noi! 
DESPOT Norocul şi izbînda cu mine şi cu voi! Să dăm armelor noastre atingerea frăţească. 
(Toţi în fund ating vîrfurile spadelor.) 
Scînteia-nflăcărării din ele să zbucnească, Ş-acea scînteie zboare ca fulger răzbitor 
Lui Lăpuşneanu-n frunte să scrie: trădător!
Acum el mort mă crede?... Eu mort, şi el în viaţă,
E timp viul cu mortul să se-ntîlnească-n faţă.
La arme, fraţi!

TOŢI La arme! DESPOT 
Ca domn sau ca ostaş, În luptele de moarte mă jur a fi fruntaş! La lupte, fraţi! 
TOŢI La lupte! LASKI Deci haideţi, fiecare Să ne-adunăm ostaşii în codri, la hotare. 
TOŢI Hai! DESPOT Gloria vă cheamă!... zburaţi la glasul ei!... 
LASKI Ha!... moarte sau izbîndă! DESPOT Izbîndă, fraţii mei! 
(Toţi pleacă prin stînga. Laski se întoarce de la uşă şi zice lui Despot:) 
LASKI Tu, stai ascuns aice pîn’ ce ţi-i lua zborul. Te las. (Iese.) 
DESPOT 
(întinzînd braţele) 
Carmina!...
CARMINA

(aruncîndu-se în braţele lui Despot) 
Despot! 
Despot-Vodă 109 
DESPOT Al nostru-i viitorul!... 

 
(Cortina cade.) 


ACTUL IV 
Sala tronului în palatul de la Suceava. În dreapta, pe planul I, o
fereastră. Pe planul II, tronul cu cortine de catifea stacoşie şi cu
torsade de aur. În fund, arcade ce se deschid pe o altă sală mare. În
stînga, uşa apartamentului domnesc. Pe pilastrele arcadelor, panoplii,
dintre care una compusă de armele lui Ştefan cel Mare.

SCENA I 
LIMBĂ-DULCE, JUMĂT A T E (în sentinele lîngă arcade) 
LIMBĂ-DULCE Ai fi crezut, fîrtate, acum trei ani ş-o lună, Că Despot, ca un fulger plecat dintr-o furtună, Pe Lăpuşneanu-n frunte de-a dreptul va lovi Şi oastea lui domnească în clipă-o va strivi? 
JUMĂT AT E Hei! dacă vînzătorul Moţoc nu-ntorcea cuiul În broasca ţării, Despot şi Zay şi-Anton Secuiul Nu-ntrau aşa de lesne în ţară... dar Moţoc... Trădarea cică-i fiară cu zece limbi de foc. 
LIMBĂ-DULCE Ce vrei?... aşa e lumea! şi, iată, ca prin vrajă, El domn, şi noi, plăieşii, la uşa lui de strajă. 
JUMĂT AT E Hei! bine zicea tata: La noi să nu te miri Aici cînd îi vedea plopii dînd flori de trandafiri. 
Cîte-am văzut cu ochii de cînd suntem pe lume! Războaie, năvălire, lăcuste, focuri, ciume, Şi dintre toate răul cel mai îngrozitor — Lupta-ntre fraţi, pieirea sărmanului popor! 
LIMBĂ-DULCE Adînc ţi-e rostul!... parcă te-aud citind pe carte. Dar Vodă Lăpuşneanu ştii unde-i? 
JUMĂT AT E Hăt... departe, În Ţarigrad, cu Doamna şi copilaşii săi. 
LIMBĂ-DULCE Ce-o fi făcînd el oare? JUMĂT AT E El!... paşte bobocei. 
LIMBĂ-DULCE Ba, mai degrabă-aş crede că Vodă alungatul Pe Despot, mări,-l paşte întocmai ca păcatul. 
JUMĂT AT E Se poate, căci în ţară, sub domnul ist grecesc Străinii calu-şi joacă şi zilnic se-nmulţesc, Încît noi, pămîntenii, purtîndu-i în spinare, Nu mai avem în ţară nici loc de îngropare. 
LIMBĂ-DULCE Pămîntul gras prieşte spinoaselor urzici. Moldova-i năvălită de greci şi eretici, Şi biruri peste biruri, vînaturi pentru masă, Ş-un galben pe tot anul de fiecare casă, Încît biata sudoare a muncii s-a schimbat Într-un pîrîu de aur ce curge la palat. Pe noi ne duce foamea la margine de groapă Şi din avutul nostru lăcustele se-ndoapă. 
Despot-Vodă 111 
Rău e cînd rîde culmea de muşuroi, de jos,
Dar vai de cap cînd talpa-i mîncată pîn’ la os!...
Aceste gînduri negre în mine turba-mplîntă
Şi, zău, simt cîteodată că dracul mă descîntă,
Mînia fierbe-n mine şi, de n-aş fi plăiaş,
De n-aş fi romîn, frate, m-aş face ucigaş!

JUMĂT AT E Hei! asta, Limbă-Dulce, n-ar fi încă nimică. Romînul rabdă multe, căci el e tare-n chică. El are mîna largă, deşi este sărac, Lipsit de lumînare, lipsit şi de colac; Dar Despot cu păcatul a dat mîna frăţească, El rîde cu păgînii de legea creştinească, Icoane şi potire el le topeşte-n bani Şi vrea pe toţi romînii să-i facă luterani. Crezi tu una ca asta? 
LIMBĂ-DULCE O fi vroind păgînul, Îl cred, o fi vroind-o... nu vrea însă romînul! În lege ca în piele-i născut, el bucuros Dă pielea, dar rămîne în lege-i credincios! 
(Tropote de cai şi strigăte de “Ura!” afară.) 
JUMĂT AT E Dar ce s-aude? LIMBĂ-DULCE Vine măria-sa călare. 
JUMĂT AT E De unde oare vine acum? 
LIMBĂ-DULCE De la primblare, Ca totdeauna... Iaca, a şi sosit... La loc! (Se pun în sentinele în fund.) 
(Noi strigăte afară: “Ura! să trăiască Vodă!”) 
Beţivii strigă “Ura” cu glas din poloboc.
 (După intrarea lui Despot, ei se retrag dincolo de arcade.) 

SCENA II 
DESPOT, L A SKI, S OMMER 
DESPOT 
A! dulce este viaţa şi bună e puterea Cînd Domnul răspîndeşte în ţară mîngăierea Şi mii de mii de glasuri într-un acord frăţesc 
Cu-a clopotelor zvonuri în cale-i se unesc! 
SOMMER 
Cît vulturul eşti falnic, şi cît albina harnic, Cît toamna cea mănoasă îmbelşugat şi darnic! Cum dar să nu te-aclame poporul fericit? 
DESPOT Sunt vesel, mă simt mare, puternic şi iubit, Şi de-ntîlnesc mîhnirea, eu rîd, iar ea dispare Ca negurile dese cînd soarele răsare. Îmi pare, scumpi prieteni, că cerul mai senin Creat-a pentru mine cel mai frumos destin Şi cel mai demn de-un suflet cu-avînt de înălţare: Mărirea-ncoronată de-a lumii adorare! Căci m-am nălţat prin mine şi braţu-mi hotărît, Lovind orice obstacol, minuni a săvîrşit. 
SOMMER Pe-o bună hotărîre cînd braţul se măsoară, El mic, printr-însa creşte, şi munţii mari doboară. 
LASKI Aşa-i!... pe Lăpuşneanu învins, rătăcitor, Silitu-l-ai cu spaimă să fugă la Bosfor 
Despot-Vodă 113 
Ş-acolo să tînjească în lîncedă sclavie De-a tronului Moldovei duioasă nostalgie. 
SOMMER Hmm!... Lăpuşneanu însă nu-i om, măria-ta, Din moartea-i aparentă a nu se deştepta. 
DESPOT O ştiu; cunosc prea bine a sale intrigi, însă Politica turcească în punga mea e strînsă. Ea suferă de-o boală... de aur; eu, bun vraci, Vro zece mii de galbeni i-am dat peste haraci, Ş-aşa de bine, Sommer, i-am lecuit durerea, Cît Soliman Sultanul mi-a confirmat puterea, Lăsînd pe Lăpuşneanu străin de diadem Şi mie trimiţîndu-mi o pală ş-un alem. Azi trebuie să vie Ahmed Bairactarul Cu pompă-orientală ca să-mi aducă darul... Boierii însă nu ştiu de birul ce-am mărit. 
SOMMER Oricare act în taină e mult mai nimerit. 
LASKI 
(rîzînd) 
Dar ce-or zice boierii?... dar ce-a zice poporul? 
DESPOT 
(supărat) 
Boierii toţi vor zice cum zice domnitorul.
Poporul e din fire-i blajîn şi înţelept.
El dă tot pentru Vodă cînd Vodă este drept.

LASKI Şi Vodă-i drept!... o ştie în lume orişicine... 
(Apropiindu-se de Despot.) 
Ostaşii mei cer plata ce lor li se cuvine. 
DESPOT Iar plată, iar? LASKI 
(încet şi ameninţător) 
Gîndeşte că ei cu pieptul lor Fac zid între Moldova şi între domnitor. 
DESPOT 
(încet lui Sommer) 
Cînd oi scăpa de dînşii? SOMMER 
(încet) 
Cînd s-a îndura cerul. 
DESPOT 
(lui Laski) 
Mergi de te înţelege cu Harnov vistierul. 
(Laski se închină şi iese prin fund în dreapta.) 

SCENA III 
DESPOT, S OMMER 
DESPOT Omidă nesăţioasă!... Sommer, l-ai auzit Cum căina poporul de dînşii calicit? 
Dar cine poate zice că-i jertfa nepăsării?
Că nu doresc a-l pune pe calea-naintării,
Cînd am fondat cu tine şi Peucer Gaspar
A noastră-Academie din tîrg de la Cotnar?
Cînd eu la despărţenii pun stavili numeroase,
Cînd, afirmînd a ţării vechi datini glorioase,
Am şi bătut monedă cu efigia mea?

(Arată o monedă de aur.) 
Priveşte şi citeşte ecserga de pe ea. 
Despot-Vodă 115 
SOMMER 
(citind) “Heraclidis. Despote Patris Patrice Vindex et Defensor Libertatis Patrice.” 
Ecserga e pompoasă, dar nu este deplină, Căci a uitat Ardealul şi ţara cea vecină, Valahia lui Mircea. 
DESPOT 
Dar eu nu le-am uitat! Eu vreau cu trei coroane să fiu încoronat, Cu-a mea, cu a lui Mircea ş-a lui Sigmund Polonul. O! gîndul meu în zboru-i străbate orizonul. Peste Carpaţi pe Sigmund îl sap, şi în curînd Moldova cu Ardealul vor fi tot într-un gînd. Rozel s-a dus din parte-mi în ţara bulgărească Şi-n Grecia, răscoala creştină s-o urzească. Ah! Sommer, vreau a pune, trecînd peste Balcani, Piciorul meu în cuibul cumpliţilor sultani. 
SOMMER Sublim avînt! DESPOT Norocul îmi va-ntări avîntul Cînd spada mea vitează îşi va rosti cuvîntul. 
SOMMER Pe-a gloriei nălţime pas, zbori, măria-ta. Şi eu, poetul Sommer, triumful ţi-oi cînta. 
(Sunete de clopote în oraş. Trece o procesiune sub ferestre.) 
Dar clopotele sună... Să fie-o sărbătoare? 
DESPOT Ba nu... o simplă rugă de ploaie cerşetoare. E secetă în ţară şi, după-un vechi eres, Toţi preoţii cu prapuri şi cu icoane ies 
La cîmp ca să înalţe la cer o sfîntă rugă,
(rîzînd) Pe cînd poporul primblă prin sate-o papalugă.
Priveşte al prostimii cortegi nenumărat,
Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat,
Cum merge cu spăsire şi cum îngenunchează
Crezînd că mîndrul soare se şi înnourează...
Ha, ha, popor nemernic şi superstiţios!...

(Privind cu luare-aminte pe fereastră.) 
Dar ce văd?... un călugăr fanatic şi bărbos?
Să juri că-i Ciubăr-Vodă. (Strigă afară:) Părinte, mucenice;
Ce veste-n ceea lume?... Vin’ de mi-o spune-aice.

(Întorcîndu-se către Sommer.) 
A! Sommer, te repede din cale-i să-l opreşti Şi să-l trimiţi la mine; apoi să te găteşti Ca rector a te-ntoarce l-a noastră-Academie De la Cotnar, acolo poemul meu vei scrie. Cu-a mea prerogativă ce Carol-Quint mi-a dat Azi te numesc al Curtei poet laureat. 
SOMMER Pentru-a cînta pe Despot ar trebui un Omer. 
DESPOT Nu-s încă Agamemnon, mă mulţumesc cu Sommer. 
(Sommer iese prin fund, în dreapta.) 
DESPOT 
(singur) 
Ciubăr-Vodă călugăr!... Cum? din senin, din vînt, Spînzurătoarea face dintr-un nebun un sfînt?... Ce-ar rîde-acum Carmina, ea care este-n stare A-nebuni chiar sfinţii cu-o simplă sărutare! 
(Pe gînduri.) 
Carmina!... către dînsa mă simt eu strîns legat. 
Despot-Vodă 117 
Promisu-i-am chiar tronul... iubirea i-am jurat,
Şi ea, în părăsire văzîndu-se uitată,
Aice de trei zile sosit-a desperată.
Ea stă-n palat ascunsă... Ce-o să devin cu ea,
Căci a se reîntoarce l-al ei castel nu vrea,
Şi Laski-i în Suceava!... pericolul sporeşte...
Dar ştie de pericol femeia cînd iubeşte?
Amoru-i pune-n suflet puteri dumnezeieşti...

SCENA IV 
DESPOT, CIUBĂR-VODĂ (în haine de călugăr, intră prin fund) 
CIUBĂR Măria-ta... DESPOT 
(rîzînd) 
Nu-i glumă!... Cum?... tu, Ciubere, eşti? Tu, care-odinioară purtai un falnic nume, Azi te revăd călugăr, re-ntors din ceea lume? Prin ce minune stema căzut-a de pe cap Şi-n locul ei pe frunte-ţi crescut-au un potcap? 
CIUBĂR 
(grav) 
Aşa vroit-a cerul! DESPOT Dar cerului ce-i pasă Să porţi pe ai tăi umeri hlamidă sau o rasă? 
CIUBĂR Ce vrea cu noi el face!... Tu-n umbră aruncat Din ura lăpuşneană prin mine ai scăpat. Am fost eu dus la moarte în locul tău, şi-n urmă Trimis din mila Doamnei în creştineasca turmă. 
Acum eu sunt călugăr smerit dar luminat, De vechea-mi nebunie prin rugă vindecat. 
DESPOT Ce? nu mai visezi tronul? CIUBĂR 
Las altor minţi uşoare, Rîvnind deşertăciunea, a rătăci sub soare. Eu m-am retras în umbră aproape de mormînt, Slăvind în lume numai pe Dumnezeul sfînt, (cu extaz) Lumin-adevărată! 
DESPOT Duioasă convertire! 
Deci nu mai eşti, Ciubere, al mădrăgunii mire, Călare pe un sceptru, frumos ca Machedon, Cu tron pe cap? 
CIUBĂR Altarul m-a vindecat de tron. 
DESPOT Ha, ha! pricep, hlamida ţi-a fost haină fatală? Tu ai înlocuit-o prin haina monahală Ca să înşeli mai lesne poporul credincios. 
CIUBĂR 
(indignat) 
Nu-i înşelat acela ce crede în Hristos! 
DESPOT Îţi place peste ţară să-ntinzi întunecimea Şi prin eresuri proaste să speculezi mulţimea, Făcînd-o, cînd nu plouă, s-alerge cîmpii... 
CIUBĂR Eu? DESPOT Tu!... vrei să-nşeli şi oameni şi chiar pe Dumnezeu! (Rîde.) 
Despot-Vodă 119 
CIUBĂR Tu rîzi de o credinţă preasfîntă şi străbună, O! Despot, dar ia seama, ia seama la furtună! 
DESPOT Furtuna e în tidvă-ţi, Ciubere... Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. Mergi iar la mănăstire să-nchizi a tale zile Sub sfintele molitve a Sfîntului Vasile. 
CIUBĂR Nebuni odinioară am fost, Despot, noi doi, Dar tu rămas-ai singur nebun dintre-amîndoi, Căci fugi de fapta bună, de cer şi de crezare Ca liliecii nopţii ce fug de ziua mare. Tu crezi, beat de putere, că Dumnezeu de sus, Se-nchină ţie, vierme, şi e al tău supus... Rămîi în întuneric! (Către cer.) O! Doamne, cu-ndurare Dă orbilor lumină şi răilor iertare! (Iese.) 
DESPOT Mergi, sfinte, mergi, preasfinte, de-a dreptul mergi în rai, Condus de toţi nebunii din lume cu alai! (Rîde cu hohot.) 

SCENA V 
DESPOT, MOŢOC (intră prin fund din stînga) 
DESPOT A! Vornice Moţoace, ce zici de-acest lunatic? 
MOŢOC Primejdios e, doamne, căci este-un om fanatic. 
DESPOT Ce-mi pasă!... dar răspunde: ne vii cu bune veşti? 
MOŢOC Prea bune!...-n fericire mulţi ani să vieţuieşti, Măria-ta! 
DESPOT Ce veste din Ţara Muntenească? 
MOŢOC Împinşi de noi în taină ca să se răzvrătească, Boierii sapă tronul lui Mircea, pe cît ştiu. 
DESPOT A! bine... însă Tomşa e mort sau încă viu? Ce face? ce urzeşte vrăjmaşul?... în ce parte De ţară el se află? aproape sau departe? Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns? Aflat-ai a lui planuri? pătrunsu-l-ai? 
MOŢOC Pătruns! 
Măria-ta să fie în pace, nepăsare.
Sărmanul Tomşa-i searbăd şi suflet nu mai are
De cînd ai prins la mînă zălog pe fiul lui.

DESPOT O! dar, am pus piciorul pe puiul şarpelui, Dar şarpele-i aproape, în umbra mea îl simt, Şi cercul său de ură se face tot mai strîmt. De cînd sunt în Suceava, de cînd sunt în domnie, El n-a dat ochi cu mine. 
MOŢOC *Se teme de urgie... 
DESPOT *Se teme?... nu, Moţoace... Desigur a aflat *Că eu pe toţi oştenii romîni am dezarmat * — Veniturile ţării fiind acum secate — 
Despot-Vodă 121 
*Şi că pe lîngă mine aice, în cetate,
*Nu am decît un număr restrîns de buni plăieşi
*Cu ungurii lui Laski, voinici de cei aleşi.
*Eu cred c-a lui dîrzie devine şi mai tare
*Văzînd acum scăderea puterii de-apărare.

MOŢOC Ce-ţi pasă dacă Tomşa ar fi înverşunat Cînd toţi locuitorii, supuşi, s-au bucurat Văzînd pe tronul ţării odrasla Eraclidă Ce-a scuturat cu mîna-i copacul de omidă Ş-a scos din al Moldovei pămînt suferitor, Pe Zay, Anton Secuiul şi toţi ostaşii lor? 
DESPOT Aşa-i!... am scos din sînu-i lăcustele străine Ce mîncau tot, şi-n urmă m-ar fi mîncat pe mine. 
MOŢOC O ştim, şi noi, boierii, plecat îţi mulţumim. Ne costă mult străinii aduşi în ţară!... Ştim Ce darnic a fost Despot plătind a lor simbrie. Ei au luat cu dînşii întreaga visterie... Dar astfel se cuvine să fie dătător Un domn măreţ în toate şi... recunoscător. 
DESPOT Îmi place să am mîna deschisă-mbelşugată Ca bunelor servicii să verse bună plată. *Pe Zay, Anton Secuiul, Rozel ş-alţi capitani *I-am încărcat de daruri, de scule şi de bani, *Le-am dat şi arme scumpe, şi blane de samur, *Şi haine-n flori de aur cusute pe-mprejur; *Lui Laski celui lacom, lui Laski palatinul, *Cu zece mii de galbeni i-am dat întreg Hotinul. *Apoi pe toţi boierii cu care-am complotat 
*La ranguri de mărire pe rînd i-am ridicat,
*Ş-apropiaţi de mine, sub a coroanei rază,
*A lor înaltă frunte acuma scînteiază.
*Ei sunt chiar ai mei sfetnici, deşi-mprotivitor,
*Nu totdeauna pacinic admit părerea lor.

MOŢOC Aşa-i!... te-ai plătit grabnic de orice datorie, Da-ţi mai rămîne una de achitat. 
DESPOT Cui? MOŢOC Mie! DESPOT 
(cu mirare) 
Nu eşti vornic de ţară, cum ziceţi voi, os sfînt? 
MOŢOC Da! însă totodată eu şi părinte sînt. 
DESPOT Ce vrei să zici, Moţoace? MOŢOC Cum?... nu mă înţelegi? 
DESPOT Nu... ţi-e legată limba, fă bine s-o dezlegi. 
MOŢOC Nu?... Cît a fost Moldova în luptă mult amară, Eu am păstrat tăcere... Acum e pace-n ţară 
Şi vin, şi-ţi zic la rîndu-mi cu glasul de părinte: De Ana, de-a mea fiică, îţi mai aduci aminte? 
DESPOT Ah!... Ana?... Cum?... trăieşte?... Cum?... Nu-i adevărat Că a murit? 
Despot-Vodă 123 
MOŢOC Trăieşte cu-amoru-i neuitat. Respecţi tu jurămîntul de-a o lua soţie? 
DESPOT Trăieşte încă Ana? MOŢOC 
Dar!... la călugărie Se hotărîse a merge din ceasul ce-a văzut În cursa lăpuşneană iubitul ei căzut. Dar jertfei sale crude am pus împotrivire. Ea-i soră numai... Ana aşteaptă pe-al ei mire. 
DESPOT Ah! martor îmi e Domnul cît încă o iubesc! Ea-i cerul meu... şi însă de cer mă despărţesc. 
MOŢOC De Ana?... tu?... DESPOT 
(îngăimat) 
Pricepe cu agera ta minte. Domnia cu amorul nu are legăminte, Nu!... fiecare treaptă a-ntinsei omeniri Îşi are-a sale drepturi ş-a sale-ndatoriri. Ce vrea ca om, vai! Domnul nu poate să-mplinească, Silit fiind adese natura să jertfească, Pe inimă-i să calce, ş-oricît de desperat, Supus să se închine raţiunilor de stat. Aceste adevăruri... te vor convinge ele, În interesul ţării ş-a dinastiei mele M-obligă... cît de mare ar fi durerea mea... Deşi iubesc pe Ana... ca să renunţ la ea... Şi chiar o alianţă să cat ele m-obligă, Pentru-ale mele planuri... cu spiţa unui rigă... 
Această declarare voi face azi la sfat...
Nu te mîhni, Moţoace... ce vrei?... sunt obligat...

(Se îndreaptă spre apartamentul său.) 
Azi uşile-s deschise... ţin curte de dreptate...
Moţoace... te-am vrut socru?... te vreau şi mai mult... frate!

(Iese prin stînga.) 

SCENA VI 
MOŢOC 
(posomorît, priveşte cu ură după Despot) 
Da!... frate precum Abel şi Cain!... A! tu crezi
Că mi-i fugi din mînă ca apa?... şi nu vezi
Că palidă-mi e fruntea şi scurtă răsuflarea
Sub viforul ce naşte în mine răzbunarea?
A lui Moţoc copilă nu-i demnă... tu mi-ai spus,
Alăture cu tine să steie pe tron, sus?
Îţi trebuie-alianţă de rigi... mi-ai spus tu mie,
Tu ce-ai avut drept sceptru un băţ de calicie?
Aş rîde dacă rîsul ar mai găsi vrun loc
Pe lîngă-a lui mînie în pieptul lui Moţoc...
O! grec, atît de mare-i a lui deşertăciune
Cît îşi admiră umbra cînd soarele apune
Şi crede, cînd o vede lungită pe pămînt,
Că umbra cu statura-i deopotrivă sînt...
Dar ţi-oi scurta eu, Despot, şi umbra şi lumina
Şi-n loc de-a ta mîndrie ţi-i măsura tu vina,
Ş-atunce vei pricepe cît eşti tu de pitic.
Nimic ai fost!... şi iarăşi prin mine-i fi nimic!

Despot-Vodă 125 

SCENA VII 
MOŢOC, SPANCIOC, STROICI (se arată în fund) 
S PANCIOC Moţoc şade pe gînduri cu faţa nourată? Semn rău!... Semn de furtună în zare adunată. 
(Se apropie de Moţoc.) 
Hmm!... Vornice Moţoace, eşti trist, posomorît.
De viaţă, de putere, de lume ţi-ai urît?
Viaţa trece, puterea trece, şi lumea trece;
Zi dar mîhnirii tale ca dînsele să plece.
Mîhnirea-i oaspe duşman ce trebuie-alungat.
Ea-i parte femeiască, tu eşti încă bărbat.

MOŢOC 
(repede) 
Spancioc, unde mi-e Tomşa? S PANCIOC 
(zîmbind) 
Nu ştiu. 
MOŢOC Tu, Stroici, răspunde, Unde-i Tomşa? STROICI N-am ştire. MOŢOC 
Ba ştiţi!... El este unde Ar trebui cu toţii să fim, de mai avem În vine-un dram de sînge curat de-orice blestem. Nu ştiţi unde e Tomşa? Nu? dar cine vă crede? Voi ştiţi, o ştiţi ca mine, că Tomşa se repede Acuma spre Suceava cu partizanii săi Şi cu-a lui oaste mică, dar oaste tot de zmei. 
Ştiţi că viteazul Tomşa, romîn cu preştiinţă, A spus de mult că Despot nu-i ţării de priinţă Şi vine să-l răstoarne!... sunteţi chiar pregătiţi, Şi însă voi, ca mine, vă faceţi că nu ştiţi! 
S PANCIOC Moţoace, cunoşti multe!... iar dacă Tomşa vine, Gîndeşti că bine face? 
MOŢOC 
Da, da! el face bine Căci Despot pe toţi răii din culme-a întrecut! Chiar cerul, ca pămîntul, răbdarea şi-a pierdut. 
S PANCIOC Cum?... tu ne grăieşti astfel?... tu, care-odinioară Vroiai să legi de Despot pe dulcea ta fecioară, Pe Ana, şi-mpreună să-i urci pe tron? 
MOŢOC 
Spancioc, În rana ce mă arde, ah! nu arunca foc. Am fost orbit de ură în contra tiraniei Ş-aprins ca totdeauna de dragostea moşiei... Acest făţarnic, Despot, amar ne-a înşelat Şi-n inimile noastre dibaci s-a încuibat, Că-i om cu două feţe: în suflet poartă ură Şi dulcea dezmierdare în ochi-i şi pe gură. 
S PANCIOC Aşa-i!... el avea miere pe buza lui, şi noi Ne-am adunat în juru-i ca muştele de roi. Proşti!... am crezut că-i matcă de stup, şi deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor şi cu mierea mîncată. 
STROICI E trîntorul în faguri?... afară el din stup! E lupu-n stîna ţării?... pe lup, zavozi, pe lup! 
Despot-Vodă 127 
MOŢOC Dămol, Stroici!... să fim gata, cînd lupul se arată, Să-mpingem spre capcană jigania turbată, Şi Despot de la sine în ea va fi condus. Aşa e scris acelui ce cată tot pe sus. Netotul!... în mărire se-ndeasă făr’ de cale? Mărirea să-l înece în valurile sale! 
STROICI A! bine zicea Tomşa, dar nu l-am ascultat. 
MOŢOC Dar!... Despot e urgia cumplitului păcat! El vrea ca să supuie, lipsit de-orice căinţă, Vroinţa omenirii la simpla lui vroinţă. Şi-i mîndru cu boierii! şi, vai, nepăsător De ţară, de oştime, de lege, de popor! Căci a umplut moşia de lifte blestemate Şi de năravuri rele, hidoase, desfrînate. El, lacom, seacă ţara!... el, grec neruşinat, Petrece cu-o spaniolă ascunsă în palat, Şi în dispreţul legii, credinţa lui profană Din paraclis făcut-a capelă luterană. Semeaţă fărdelege!... O! cum nu vă treziţi, Răzbunătoare umbre a domnilor măriţi, Ca sub privirea voastră, sub fulgerul privirii, Tiranul să dispară în hăul nimicirii! 
S PANCIOC Moţoace! lasă morţii şi cheamă pe cei vii. Cine-i strechiatul Despot, îl ştim precum îl ştii; Un grec trecînd prin iţe ca sprintena suveică, Un cuget ce răsună de glas de cucuveică. Dar ce facem cu dînsul? 
MOŢOC Ce facem? 
S PANCIOC Dar. MOŢOC 
(în taină) 
Ce faci Cînd cîntă cucuveuca pe casă? 
S PANCIOC O alung. 
MOŢOC Taci! Boierii şi breslaşii la Curte se adună... 
(Boieri, breslaşi şi ţărani intră şi formează grupuri în fund. Ostaşi romîni şi străini se aşează în rînduri dincolo de arcade.) 

SCENA VIII 
MOŢOC, SP ANCIOC, STROICI, TOROIP AN, HARNO V, BRESL AŞI, ŢĂRANI, OŞTENI, CIUBĂR-VODĂ (ascuns între popor) 
S PANCIOC Şi chiar prostimea vine cu dînşii împreună Ca să privească fala deşertului pe tron. Azi Despot vrea să-ntreacă pe însuşi Solomon. 
HARNOV 
(apropiindu-se) 
Ei! vornice Moţoace, ai vreo supărare? Eşti trist! MOŢOC 
(întorcînd spatele) 
Îţi pare. 
Despot-Vodă 129 
S PANCIOC 
(lui Harnov) 
Spune-mi: tot suferi de mustrare? 
HARNOV 
(oftînd) 
Tot!... ah! eu n-am odihnă şi-n veci sunt tulburat De cînd pe Lăpuşneanu din tron l-am răsturnat. 
S PANCIOC Şi încă-acea mustrare ţi-aduce mari foloase. Jăleşti pe Lăpuşneanu, dar rozi mereu la oase Scăpate pentru tine din mîna lui Despot. 
HARNOV Mustrarea nu m-opreşte de a trăi cum pot. 
S PANCIOC Ştiu; ţi-ai făcut dintr-însa o bună moşioară Şi ţii prea bună casă cu conştiinţa chioară. 
HARNOV Nu te pricep.(Se îndreaptă spre uşa din stînga.) 
S PANCIOC Cu-atîta mai bine... Acum mergi Domneasca urmă, cîine, cu limba să o ştergi. 
(Harnov iese.) 
Ciocoi cu falca largă, cu ceafa-n veci plecată! El s-a făcut lui Despot unealtă blestemată. 

SCENA IX 
Cei dinainte, DESPOT, HARNO V 
Uşile din stînga se deschid. Doi copii din casă intră purtînd pe perne de catifea, unul arcul şi celălalt topuzul domnesc; ei merg de iau loc 
lîngă tron. După dînşii, patru căpitani unguri şi leşi în uniforme bogate. Pe urmă, Harnov şi, în fine, Despot, purtînd coroană şi hlamidă. 
HARNOV 
(anunţînd) 
Măria-sa slăvită! Capetele plecaţi! 
POPORUL Ura! 
(În sunetul muzicii care executează un marş triumfal, Despot intră maiestos, se închină uşor la boieri şi la popor şi merge de se suie pe tron). 
DESPOT 
Azi împrejuru-mi văzîndu-vă-adunaţi,
Boieri, şi tu, prostime, simt mulţumire mare.
Azi e ziua dreptăţii, şi Domnul cu răbdare
Dator e să asculte pe-orice jeluitor,
De neam mărit el fie, sau fie din popor,
Chiar dacă-n contra noastră ar fi vreo tînguire.
Cine-are a se plînge?

(Tăcere.) 
Nime?... Deci fac de ştire
Că vreau prin cununie să leg al meu destin
Cu fiica lui Sborovski, regescul palatin.
Aşa cere-nteresul politic, aşa cere
Chiar viitorul ţării... şi buna mea plăcere!...
Cu pompă maiestoasă curînd voi celebra
Această nuntă care pe toţi va bucura.
E dar cu drept ca ţara l-a tronului serbare
Voioasă bani să deie şi orice bunuri are.
Tu, Harnov, cu asprime de grijă vei purta
La sporul visteriei.

HARNOV 
(închinîndu-se) 
Ascult, măria-ta. 
Despot-Vodă 131 
UN ŢĂRAN
N-avem de unde... milă!... nu mai avem nimică...
Suntem lipsiţi de ţărnă şi lumea e calică.
Străinii fără cuget şi multele nevoi
Au stors, mărite doamne, şi măduva din noi!

O ŢĂRANCĂ
Nu-ngreuia, stăpîne, a ţării grea povară.
Ne plîng bieţi copilaşii de foame.

HARNOV
Ce?... afară,
Afară, mojici! (Alungă ţăranii şi iese cu dînşii.)

DESPOT Harnov, să stai pe capul lor. 
MOŢOC 
(lui Spancioc) 
Prea bine!... Despot însuşi cu foc zvîrle-n popor. 
HARNOV 
(întorcîndu-se) 
Măria-ta!... trimisul lui Soliman Sultanul
La uşa ta domnească aşteaptă cu firmanul.

DESPOT
Să intre.

(Fanfare în curte. Intră prin fund, din dreapta, Ahmed Bairactarul, urmat de mai mulţi paşi, dintre care doi poartă un steag verde şi o sabie bogată.) 
SCENA X 
Cei dinainte, AHMED BAIRACTARUL, HARNOV 
BAIRACT ARUL 
(după o temenea) 
Allah ţie, mărite beilerbei,
Să verse-a sale daruri din cer, precum le vrei,

Şi fie-ţi calea plină de flori de iasomie!...
Sultanul ce întinde a sa împaraţie
În patru părţi a lumii, cît ochiul ostenit
Nu-i vede începutul şi fundul nesfîrşit,
Vărsînd azi peste tine lumina-i suverană,
Confirmă-a ta domnie pe ţara moldovană,
Şi-n semn de mulţumire că însuşi ai crescut
Cu zece mii de galbeni haraciul din trecut,
Prin mine îţi trimite o pală-mpărătească
Ş-un steag cu semiluna lui Mohamed!

DESPOT 
(sculîndu-se) 
Trăiască 
Sultanul preaputernic! BAIRACTARUL Şi Despot, robul său! 
(La cuvîntul de rob, boierii sunt cuprinşi de indignare.) 
MOŢOC 
(înaintînd) 
Rob!... Domnul ţării noastre?... Pre sfîntul Dumnezeu
Ce-aud?... în aste ziduri de capişte străbună
Cuvîntul de robie cu fală azi răsună!
Şi boltele-nvechite nu cad, sub piatra lor
Să-ngroape-aici cuvîntul de rob, umilitor!...
Ce-aud?... Tu însuţi, Despot, din buna ta vroinţă
Ai mai crescut haraciul cu-a ţării umilinţă,
Făr-a-ntreba de mine, de bresle, de boieri?
Şi de popor ce zace în lipsuri şi dureri?
Ai mai crescut haraciul cu-o mînă de risipă
Făr-a vedea că ţara sărmană-o dai de rîpă?
Ce lege-ţi învoieşte ca să dispui de ea?
Ce sfetnic îndrăznit-a?...

Despot-Vodă 133 
DESPOT 
Ce lege? Vrerea mea! Ce sfetnic?... astă spadă, simbol al demnităţii, Unealtă-a vitejiei, şi cumpăna dreptăţii! Eu port toată puterea, pe cap, pe braţ, pe piept. Puterea covîrşeşte universalul drept! 
S PANCIOC 
(înaintînd) 
Vorbeşti de a ta spadă tu, Despot?... unde?... -n faţă Cu armele lui Ştefan?... Priveşte-le şi-ngheaţă! 
(Adresîndu-se către armele lui Ştefan cel Mare.) 
Odoare ciocîrtite sub mii de lovituri!
Care-aţi taiat aripa vrăjmaşilor vultúri,
Săriţi din zid şi spuneţi lui Despot rătăcitul,
Cu-a voastră zîngănire ce-o ştie Răsăritul,
Că cine-şi cată reazem afară din popor
Se reazemă pe-o umbră de nour trecător...
Ne-ai zis odinioară tu, Despot, cu glas tare:
Vreau gloria Moldovei ş-a ei neatîrnare.
Ea-i zidul ce opreşte potopul fanatic;
Căzut acum e zidul, eu vreau ca să-l ridic!...
Aşa vorbeai atunce, ş-acum?

DESPOT Îţi îngrădeşte Gura, Spancioc. S PANCIOC 
Nu, Despot!... Acel care-ţi grăieşte Boier e, stîlp de-al ţării, cu drept moştenitor De a vorbi cu domnii făţiş îndrăznitor, Cu capul sus, cu glasul tare! 
DESPOT Gura-ţi închide, Spancioc!... Moartea te paşte! 
S PANCIOC 
Ş-apoi de m-ai ucide? Ucisul care moare zîmbind, dispreţetor, Ucide mult mai crîncen pe-al său ucigător... Despot! am fost cu tine cît ai fost om al ţării. Te-ai lepădat de ţară?... de-acum te las perzării. 
(Iese prin fund.) 
MOŢOC Rămîi în părăsire, Despot, cu-ai tăi străini... Tu porţi pe sub coroană cununa cea de spini! 
(Iese prin fund împreună cu alţi boieri.) 

SCENA XI 
TOŢI, afară de MOŢOC şi de S P ANCIOC 
DESPOT 
(furios) 
Pieriţi, pieriţi din ochii-mi, fiinţi cutezătoare,
Cu limbă îndrăzneaţă sub buze cobitoare!
Vîrtelniţi cîrmuite de al trădării vînt!
Ca să-mi grăiţi voi astfel uitat-aţi cine sînt?
Înşelători de gloate, umblaţi cu ţara-n gură,
Cercînd a mă atinge cu-a voastră muşcătură.
Ha, ha! v-a lovit mila de ţară cînd am vrut
Dintr-un haraci mai mare să-i fac un mare scut?
Ei bine, şi poporul şi voi cu-averea voastră
Plăti-veţi şi haraciul şi cununia noastră.
V-oi scoate eu din gură toţi dinţii cei de lup;
V-oi vinde şi cenuşa şi pielea de pe trup.

(Ceilalţi boieri părăsesc sala.) 
Şi dacă n-a ajunge, voi pune la topire Icoane, policandre, cruci, tot!... 
(Deodată Ciubăr-Vodă iese dintre popor aprins, indignat, fanatic.) 
Despot-Vodă 135 
CIUBĂR-V ODĂ Nelegiuire! Blestem!... apostasie! DESPOT Ce văd? iar un smintit? Ciubăr-Vodă? CIUBĂR 
Eu însumi! şi-ţi spun cu glas uimit Că inima-ţi şerpoaică, de milă fiind stoarsă, Apuci pe calea morţii ce nu-are cale-ntoarsă. Tu vrei să-ntinzi pe scule o mînă de tîlhar, Dar trăsnetul, ia seama, te-aşteaptă pe altar! 
DESPOT Ai zis? (În parte.) Răbdare, Despot. (Tare.) Zi tot ce ai a-mi spune, Dar cumpăneşte-ţi bine cuvintele, nebune. 
CIUBĂR 
Păgîne! rîzi de lege c-un rîs neomenos?
Prefacă-ţi-se rîsul în bocet dureros,
Şi toată veselia din sînul tău să piară!
Străin s-ajungi de lege, străin s-ajungi de ţară,
Să fugă toţi de tine, toţi, chiar ş-ai tăi copii,
Şi alungat pe lume de spectrul tău să fii.

DESPOT Ciubere! meriţi moarte!... dîrzia ta e mare, Dar mi-ai scăpat tu viaţa... Eu ţie-ţi dau iertare. 

SCENA XII 
Cei dinainte, HARNOV (vine speriat din fund) 
HARNOV Măria-ta, boierii oraşu-au părăsit, Şi larma se întinde că Tomşa a sosit. 
DESPOT Cum?... Tomşa? 
 

SCENA XIII 
Cei dinainte, LASKI (vine din fund, alergînd) 
LASKI 
Despot! Despot!... în zarea depărtată S-aude-un zgomot mare ş-o oaste se arată. E Tomşa! 
DESPOT 
(în picioare) Tomşa, Tomşa? (Către ostaşi.) La ziduri, bravi ostaşi! Să nu rămîie-n ţară nici urmă de vrăjmaşi!... 
(Face un gest poruncitor. Ostaşii ies în grabă după Laski.) 
(Cortina cade.) 


ACTUL V 
Acelaşi decor ca la actul precedent. La ridicarea cortinei se aud tunuri în depărtare. 
SCENA I 
CARMINA, ILIAŞ
(Carmina, în mijlocul scenei, stă, ascultînd cu spaimă. Iliaş, suit pe un

scaun lîngă fereastră, cată afară.) 
ILIAŞ Auzi cum bate tunul? CARMINA 
(în parte) 
Dar; azi e luptă cruntă! Chiar Despot la bătaie s-a dus şi moartea-nfruntă. 
Despot-Vodă 137 
Toţi l-au urmat... palatul acum e părăsit.
Eu singură rămas-am cu-acest copil robit,
Cu Iliaş... O! Doamne, cît tremur de uimire!
Mă simt ameninţată de o nenorocire...
De-ar şti soţul meu Laski!... de-ar şti că-aici eu sînt!...

ILIAŞ A! cum aleargă caii cu nările în vînt! Iată-i s-ajung!... bataia pe cîmp e încleştată... 
CARMINA 
(în parte) 
Şi poate chiar acuma în lupta desperată
Rănit de moarte, Despot... O! nu, el este-al meu.
Îl apără şi gîndul şi-ntreg amorul său.
Nu cade-n faţa morţii acel ce prin iubire
Îşi face rai în viaţă şi scut de nemurire.

ILIAŞ Priveşte-i!... cum se bate ostaş lîngă ostaş! Mă duc şi eu la luptă. (Se coboară de pe scaun.) 
CARMINA 
(oprindu-l) 
Stai, dragă Iliaş. Cînd a plecat azi Vodă, te-a confiat el mie Să te păzesc, copile, de crunta vijelie. Stai lîngă mine-aice. (În parte.) Vai! pot eu prevedea Ce soartă mult cumplită pe noi azi va cădea? 
(Strînge pe copil la sîn şi îl sărută.) 
ILIAŞ Adevărat să fie aceea ce se spune De-o sfîntă apărută la noi ca o minune? Se zice... 
CARMINA
Ce se zice?

ILIAŞ Că-i fiica lui Moţoc, Că-i însăşi Ana. CARMINA Ana? ILIAŞ 
Dar!... cică-n acest loc, Pe uliţi unde zace grămadă-n putrezime De trupuri ne-ngropate şi de răniţi mulţime, O gingaşă copilă cu chipul îngeresc Revarsă mîngîiere la cei ce pătimesc. Poporu-i zice sfîntă şi urmele-i sărută... Aşa numeau creştinii pe biata mama!... Hai, Hai să videm pe Ana. 
(Carmina îl opreşte.) 

SCENA II 
CARMINA, ILIAŞ, HARNOV (vine alergînd din fund) 
HARNOV Amar de noi şi vai! Ne-a învins Tomşa! ILIAŞ Tata? CARMINA 
(încremenită) 
Învins? 
ILIAŞ Ce bucurie! El e învingătorul!... el trebuia să fie! (Aleargă iar la fereastră.) 
HARNOV Taci, taci, nenorocite!... Fugi, pieri, te fă ascuns; Să nu te vadă Despot de furie pătruns. 
Despot-Vodă 139 
Ah! Ah! s-au sfîrşit toate!... Domnia-i la pierzare! 
(În parte.) 
Revino, Lăpuşnene, să stingi a mea mustrare. 
CARMINA Învinşi!... dar spune Harnov, cum Tomşa ne-a învins? 
HARNOV 
Ah! Ah! Zadarnic Despot, cu paloşul încins, Ieşit-a din cetate ş-a dat pe loc navală În oamenii lui Tomşa, toţi oameni buni de pală. 
Eroica-i cercare deodată s-a lovit Şi frînt, ca de o stîncă, de pieptul oţelit Al duşmanului Tomşa!... Mulţi au pierit în luptă! Şi Despot se întoarce din cîmp cu arma ruptă. 
(O bombă loveşte în zidurile palatului.) 
A! tunurile-acuma chiar în palat lovesc...
Ai noştri fug!... Tomşanii turbat îi urmăresc.

ILIAŞ
Iaca tătuca!... vine! (Deschide fereastra şi strigă:) Tătucă!...
(Un tun. Fereastra se sparge.)

ILIAŞ 
(căzînd ameţit)
 A! 
CARMINA 
(speriată, aleargă la Iliaş) 
Rănit? Mort, poate! HARNOV 
(plecîndu-se pe Iliaş) 
Ba nu... CARMINA 
(frîngîndu-şi mîinile) 
Doamne! 
HARNOV E numai ameţit. S-a speriat copilul. (Îl ridică pe braţe.) 
CARMINA E rece ca de gheaţă... Hai să cercăm de-a-l face a reveni la viaţă. 
(Iese grabnic în stînga) 

SCENA III 
DESPOT, L A SKI (vin prin fund) 
DESPOT Învins!... învins de Tomşa!... o! tristă umilinţă! 
LASKI Despot, curaj... DESPOT O! Laski, lipsit de biruinţă, Speranţa-mi de pe urmă în tine-i. 
LASKI Nu te las, Dar dintr-ai mei tovarăşi puţini au mai rămas! 
DESPOT O ştiu!... şi Rozel însuşi în ţara elinească Pierit-a făr-a-ncepe răscoala creştinească! Şi sfînta cruciadă în care am sperat Rămas-a amînată pe-un timp îndelungat! 
(Se primblă tulburat.) 
O! dac-ar fi cu mine Moţoc, Moţoc duşmanul! De-ar vinde el pe Tomşa precum pe Lăpuşneanu... Atunci... dar cum să-nduplec pe crîncenul Moţoc, Cînd am respins pe Ana ş-am stins al ei noroc? 
Despot-Vodă 141 
Atît de mare-i ura ce mi-a jurat el mie
Că numai dacă Ana ar fi a mea soţie,
S-a stinge acea ură de moarte... însă, vai!
E prea tîrziu!

LASKI N-ai grijă, pe mine cît mă ai. 
DESPOT N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul. De-oi pierde eu Suceava, tu, Laski, pierzi Hotinul... 
LASKI A! merg să mor sub ziduri sau să înving. (Iese repede.) 
DESPOT Mergi, mergi, Dar mult mă tem, sărmane, la moarte că alergi! 

SCENA IV 
DESPOT Învins!... de cer şi oameni lăsat în părăsire!... Şi Lăpuşneanu vine asupră-mi cu oştire, Şi toţi vecinii, Sigmund, Mircea, asupră-mi vin, Şi ţara-i în răscoală, şi-s singur!... Crunt destin! Ce groaznic întuneric urmat-a după soare! Ce vifor aprig după o zi încîntătoare! O! deşteptare aspră din cel mai splendid vis!... Cînd mi-am deschis eu ochii, vai, cerul s-a închis! Ş-acum nu văd în juru-mi decît deşertăciune, Sub mantia regală văd numai goliciune!... *Sunt trist ca clătinarea de arbori desfrunziţi *Cînd suflă vîntul iernii pe codrii înnegriţi *Şi-mi par că-s o ruină pe care buhna ţipă *Şi timpul odihneşte bătrîna lui aripă... 
Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis
Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis.
Eu orb, dorind lumina, eu mic, rîvnind mărimea,
Făr-a vedea abisul, văzui numai nălţimea.
Ca vulturul vroit-am zenitul să pătrund,
Dar m-a atras adîncul ş-acum iată-mă-n fund!...

(După o pauză) 
*Ce stranie cădere!... şi însă lumea vie
*Nicicum nu se urneşte din vechea-i temelie.
*Nu!... oarba nepăsare rămîne mută cînd
*Pe Despot de pe tronu-i îl vede azi căzînd...
Dezbracă-te, o! Despot, de pompele lumeşti,
Căci cerul ţine frîul voinţei omeneşti,
Şi nu-i nimic al nostru decît mormîntul rece,
Şi el ca noi devine un putregai ce trece!
Ce-am fost cînd dintre oameni, ieşind, am rupt eu rîndul?
Culegător de umbră cu mîna şi cu gîndul!
Ce sunt?... o părăsire, un vreasc făr’ de rasad!
Ce-oi fi?... un pumn de ţărnă pe-o scîndură de brad!
Deci pentru ce răbdare cînd cupa-i deşertată?
Ce-mi face-un rest de viaţă cînd viaţa-i condamnată?
Mişelul rabdă... omul viteaz nu-i răbdător.
Cu braţul lui de sine-şi el e liberator.

(Priveşte spada lui cu gînd de sinucidere.) 
Dar ce zic?... Nalţă spada, Despot!... Un om ca tine
A nu pieri în luptă este-a pieri-n ruşine.
Decît în cartea ţării să las o neagră pată
Mai bine cu-al meu sînge s-o văd azi inundată.
Despot am fost în culme!... căzut, tot Despot sînt.
Viteazul nu s-ascunde de moarte în mormînt!...

(Stă adîncit pe gînduri.) 
Despot-Vodă 143 

SCENA V  

DESPOT, A N A (se arată în fund, în negru, şi acoperită pe obraz cu un văl) 
ANA 
(uimită) 
Măria-ta! DESPOT 
(tresărind) 
Ce este?
ANA

Poporu-n agonie, Rugîndu-mă cu lacrimi, mi-a dat trista solie Pentru Suceava-n doliu a cere mila ta. 
DESPOT 
(în parte) 
Ce glas aud? ANA 
Oraşul întreg, măria-ta, Expiră în durerea morţii... Trei luni de luptă, De foamete grozavă, de spaimă nentreruptă Adus-au poporimea la ultimul ei ceas; Redusă-n jumătate, ea zace fără glas. Pe uliţi, pe sub ziduri, o palidă grămadă Cu ţărna sîngerată s-a prefăcut plămadă. Bisericile-s pline de morţi şi de copii, Femeile-s vădane şi casele pustii. O! Doamne, fie-ţi milă... Suceava în ruină Cade-n genunchi, ca mine, se roagă şi se-nchină. 
(Îngenunchează.) 
DESPOT 
(în parte) 
Acest glas mă pătrunde... o! dar... e glasul ei!...
E Ana.(Ridicîndu-i vălul.) Tu eşti, Ană?... te văd cu ochii mei!

ANA 
(confuză) 
Măria-ta... DESPOT 
(în parte, fericit) Speranţa în cale-mi iar răsare! (Anei.) Eşti tu, copilă scumpă, fiinţă de-adorare? 
ANA 
(în parte) 
O! Doamne! DESPOT 
Tu?... ah! cerul tot e îndurător, Căci îmi trimite-un înger iubit şi iubitor Ca să lumine umbra în care eu dispar Cînd soarta mă azvîrle deşertului amar... 
(Ana se depărtează uimită de Despot.) 
O! nu fugi de mine, copilă, dulce Ană!
Eclipsul se întinde pe fruntea-mi suverană,
Dar tu-mi rămîi... acuma desfid destinul rău...
Lovească-mă!... nu-mi pasă, de am sufletul tău!

ANA 
O! Despot, nu e timpul de zis aste cuvinte. Suceava, te gîndeşte, e plină de morminte. Solia mea e sacră, şi eu acuma sînt 
În astă-oră solemnă străină de pămînt. 
DESPOT Străină fii de lume, de cer şi de lumină, Dar tu în veci de mine nu poţi a fi străină. 
(Ana ridică ochii la cer.) 
O! nu invoca cerul... Nu, Ană... te iubesc, Cum te-a răpit el mie şi eu lui te răpesc. 
Despot-Vodă 145 
(O strînge la piept cu exaltare.) 
Ai fost a mea mireasă, vei fi a mea soţie... 
ANA Ah! te conjur pe lege, pe tot ce-i sacru mie, Taci, taci, cerul ne-aude! taci!... simt, la glasul tău, Că uit ş-a mea fiinţă şi chiar pe Dumnezeu! 
DESPOT Dar!... uită tot pe lume în ora deşteptării; Cînd sunt eu la pieire, fii îngerul salvării. Tu, singura speranţă a mea pe-acest pămînt, Tu, raza ce dezmiardă o piatră de mormînt. 
(Ana se luptă cu simţirile sale.) 
ANA 
O! Despot, sunt răpită de farmecul simţirii...
Ai milă... nu ne duce în volbura pieirii,
Căci nu mai văd lumina în cerul meu lucind
Şi mintea mea în umbră se pierde rătăcind...

În munţi, la mănăstire, ascunsă-ntr-o chilie,
Vroind să scap, sărmană, de-a dorului urgie,
Mi-am înălţat gîndirea la cer, la Dumnezeu...
Şi Dumnezeu şi îngeri aveau toţi chipul tău!

DESPOT 
(dezmierdător) 
O! scumpa mea! ANA 
Şi moartă în floarea tinereţii, Afară din cuprinsul ş-al inimii ş-al vieţii, Am vrut să fug de mine, ş-aice am fugit, Sperînd să aflu moartea acelor ce-au murit, Dar n-a vrut cerul aspru îndurător să-mi fie, N-a vrut moartea de mine! 
DESPOT 
Nu! te-a lăsat ea mie Ca să-mi re-nvii prestigiul cu-al tău ceresc amor, Făcînd pe-al tău părinte să-mi vie-ntr-ajutor. 
ANA El? DESPOT El! căci ţine firul cumplitei mele soarte. Tu, fiica lui, poţi astăzi a-mi da viaţă sau moarte! 
ANA 
(veselă) 
Eu? DESPOT Tu! ANA 
Ah! tot voi face cu dor neobosit, Chiar de ţi-a fi norocul cu viaţa mea plătit. În tabăra lui Tomşa mă duc, alerg îndată, Cu lacrimile mele să-ndulplec pe-al meu tată. 
(Carmina se arată pe pragul uşii din stînga.) 
DESPOT 
(strîngînd-o la sîn) 
O! scumpa mea soţie! ANA 
(fericită) 
O! Despot, scumpul meu! 
DESPOT A! cine de-acum poate să ne despartă? 
Despot-Vodă 147 

SCENA VI 
DESPOT, ANA, CARMINA 
CARMINA 
(înaintînd şi despărţindu-i) 
Eu! DESPOT Carmina! CARMINA 
Eu! Carmina!
DESPOT
Tu?

CARMINA 
Mă cunoşti?... priveşte, Eu sunt, şi, de ai suflet, privindu-mă, roşeşte! Dar ce zic?... eşti în stare tu ca să mai roşeşti? Cinismul şi minciuna în tine le-nsoţeşti. 
ANA 
(lui Despot) 
Astă femeie... Cine-i? CARMINA Cine-s?... sunt, ca şi tine, O victimă-nşelată de el făr’ de ruşine. 
ANA Adevărat e, Despot?... taci?... este-adevărat? 
CARMINA Tăcerea lui grăieşte. ANA 
(după o mică luptă cu sine) Rămîi dar neiertat! (Se îndreaptă spre fund.) (Cu durere, în parte.) 
Ah!... cum mă pedepseşte cerul, nenorocită! Ş-am meritat pedeapsa la care-s osîndită! 
DESPOT Nu... Ană... stai! (Face doi paşi spre Ana.) 
ANA 
(În fund, oprindu-l c-un gest) Departe!... (Iese.) 
DESPOT 
(abătut) 
Şi tu mă părăseşti! 

SCENA VII 
CARMINA, DESPOT 
CARMINA Infame!... tu, infame!... om infernal ce eşti! Nimic nu-i sacru ţie!... A tale jurăminte Ascund ipocrizia sub magice cuvinte... O! crudă mişelie!... Trei ani eu te aştept Cu dorul, cu speranţa, cu nerăbdarea-n piept... Şi însă eu de tine eram dată uitării!... Ce-am fost dar pentru tine?... o pradă-a desfrînării? 
DESPOT Ascultă-mă, Carmină... CARMINA 
O! taci, nu mai cerca Prin falsă protestare din nou a te spurca. Om făr’ de conştiinţă, om fără de mustrare, În mintea-mi desorbită ai stins orice crezare. Tu m-ai trădat pe mine?... pe mine m-ai trădat?... O! Dumnezeu, ştii bine cît eu l-am adorat, Cum sub a lui picioare am pus cu fericire 
Despot-Vodă 149 
Onorul meu ca treaptă la scara-i de mărire.
Şi el!... O! cine-ar crede?... (Plîngînd.) Cum poate-n lume a fi
Pedeapsă pentru inimi ce vor a se jertfi!

DESPOT 
(luîndu-i mîna) 
Carmina mea... CARMINA 
Departe, om fără de simţire! Contactul tău insuflă dezgust şi oţerire. Eşti om?... O!... nu, în pieptu-ţi nimic nu-i omenesc. Eşti domn?... Nu, în purtare-ţi nimic nu e domnesc. Porţi streanţa infamiei ca purpură regală, Servească-ţi ea la moarte de faşă mormîntală Şi, de mai este-n ceruri dreptate, Dumnezeu, Ajungă-te şi ura şi tot blestemul meu! 

SCENA VIII 
CARMINA, DESPOT, L A SKI (venind repede prin fund) 
LASKI Despot, întreg poporul vrea porţile să strice, Vrea să capituleze... Ce văd?... Carmin-aice? 
CARMINA 
(decisă) 
Aice. LASKI Cum?... de unde? CARMINA Castelu-am părăsit Şi lîng-al meu complice de crime am venit. 
LASKI Complice tu de crime?... Ce spui?... Care ţi-e vina? 
CARMINA Ştii tu cine e Despot?... Ştii tu cine-i Carmina? Doi trădători! 
DESPOT 
Carmina... CARMINA Acest om l-ai crezut 
Prieten?... pentru dînsul mari jertfe ai făcut. I-ai dat şi al tău sînge, şi bunuri, şi domnie? El, drept recunoştinţă, a vrut ş-a ta soţie. 
LASKI El?... Iadul mă cuprinde!... (Lui Despot.) Tu, tu? 
CARMINA 
Ascultă tot: Sunt adulteră, Laski!... victima lui Despot! Jertfind onor şi lege, în oarba-mi fericire, Te-am înfierat pe frunte cu-a mea prostituire. 
LASKI 
O! trădători, vreţi moarte? CARMINA Da!... pentru-acest păcat 
Eu cu al meu complice o moarte-am meritat.
Ucide-ne-mpreună ca, pentru vecinicie,
Să fim doi spectri gemeni uniţi prin infamie
Şi-n iadul ce ne-aşteaptă deschis, să-l însoţesc,
Căci, cît e de culpabil... ah! tot, tot îl iubesc!...

LASKI 
(turbat, scoate hamgerul şi ameninţă pe Carmina, care, înfiorîndu-se, se apropie de Despot) 
A!... mori, infamă!... DESPOT 
(scoţînd spada) 
Laski!... 
Despot-Vodă 151 
LASKI 
(înjunghiind pe Carmina) 
Cu tine crima-ţi piară! 
CARMINA 
(căzînd moartă) 
Ah!... Despot!... DESPOT Om de sînge!... turbată, cruntă fiară! A scris a ta osîndă pumnarul tău vrăjmaş... 
(Ridică spada asupra lui Laski.) 
LASKI Ucide... DESPOT 
(stăpînindu-se) 
Te-aş ucide, de-aş fi un ucigaş Ca tine... De-al meu paloş te apără cu spada. 
LASKI 
Eu să combat cu tine? Nu!... te las a fi prada
Lui Tomşa care vine a fi răzbunător
Şi mie, şi Carminei, infame trădător!
Rămîi cu a ta crimă!... Eu părăsesc cetatea.
Curînd te vor ajunge pacatul şi dreptatea! (Iese.)

DESPOT Ucigător sălbatic de gingaşe femei, În veci să porţi stigmatul ce-nfiară pe mişei! 
SCENA IX 
DESPOT 
(privind cu durere pe Carmina moartă în mijlocul scenei) 
Ea, moartă!... uşa morţii eu, Despot, am deschis-o! A înjunghiat-o Laski, dar vai! eu am ucis-o! 
Eu!... căci în a mea poftă de zbor ambiţios,
Primind, fără iubire, amoru-i generos,
Am profanat, o! barbar robit de o idee,
Altarul cel mai sacru, un suflet de femeie!

(Îngenunchează lîngă Carmina şi-i ridică capul pe genunchiul lui.) 
O! nobilă victimă, amorul tău ceresc,
Acea scînteie vie din ochi dumnezeiesc,
Rîvnit-au pentru mine măriri, pompe deşarte...
Ei bine, măcar moartă de tron să ai tu parte.

(O ia în braţe şi o aşează pe tron.) 
Aici îţi era locul!... Pe tron să vieţuieşti,
Pe tron să mori!... Carmina!... cît de măreaţă eşti
Sub palida, duioasa şi sacra maiestate
A morţii, pe-acest scaun de naltă vanitate,
Purtînd pe a ta frunte cel mai suprem odor,
Coroana de martiră a cruntului amor!

(Se pune în genunchi la picioarele tronului.) 
O! dacă eu în ceruri mai pot găsi iertare, Gîndeşte tu la mine de sus cu îndurare Şi lasă ca să cadă la glasul meu uimit O jalnică privire pe-un biet nenorocit! 
(N.B. Zgomote de popor afară.)
DESPOT Ce larmă se aude?... Poporul strigă-afară... 
(Merge de ascultă în fund.) 

SCENA X 
DESPOT, LIMBĂ-DULCE, JUMĂT ATE, POPORUL (palid, strenţeros, desperat) 
LIMBĂ-DULCE 
(afară) 
Hai sus, la Vodă... 
Despot-Vodă 153 
DESPOT Gloata se suie acum pe scară... Să fie vreo răscoală? (Vine de acoperă pe Carmina cu cortinele tronului.) 
JUMĂT AT E 
(afară) 
Hai sus!... ne-am săturat De-atîte lupte oarbe, de-atît sînge vărsat. 
POPORUL 
(năvălind în sală) 
Hai, hai! DESPOT Ce vreţi? Ce este? 
LIMBĂ-DULCE 
Măria-ta! poporul De nouăzeci de zile îl seceră omorul, Încît a noastră grijă nu e cum să trăim, Nu, Dumnezeu o ştie, dar e cum să murim! Răbdăm nenorocirea de nouăzeci de zile, Văzînd cum pier de foame nevesti, copii, copile, Şi ne-au ajuns cuţitul!... Nu vrem a mai răbda... Poporul vrea lui Tomşa cetatea a preda. 
DESPOT Lui Tomşa, al meu duşman, să închinaţi cetatea? Romîni! unde vă este credinţa şi dreptatea? 
LIMBĂ-DULCE Credinţa, ne-am plătit-o cu trei luni de dureri! Dreptatea, noi o cerem!... tu n-ai dreptul s-o ceri Cînd ţara-i chiar prin tine adusă la pieire. 
DESPOT Sumeţe!... 
LIMBĂ-DULCE 
Sumeţia-mi e rod de suferire. Destul amar!... destulă batjocură de noi... Hai să deschidem poarta, romîni. 
POPORUL Hai! DESPOT Staţi!... O! voi, 
Copii acelor oameni giganţi de altădată
Ce înfruntau sub Ştefan restriştea-nviforată,
Ei toţi în locul vostru sub zid s-ar îngropa
Şi poarta cu-a lor trupuri luptînd ar astupa...
Şi voi!... gîndiţi ce-ar zice eroii din vechime,
Găsindu-se azi faţă cu-a voastră micşorime?...

Dar ce-mi pierd eu cuvîntul?... strămoşii erau zmei,
Romîni de viţă bună, şi voi, nişte mişei!...
Vă plîngeţi voi de lupte?

LIMBĂ-DULCE Ba nu!... de sărăcie! 
DESPOT 
(aruncînd o pungă cu galbeni poporului) 
Na!... puneţi poleială l-a voastră mişelie. 
LIMBĂ-DULCE 
Romîni!... nu vă atingeţi de banii cu păcat
Ce poartă a lui Despot chip mîndru-ncoronat.
E aur de icoane, e aur de potire
Topit chiar de Satana cu a lui Despot ştire!
E foc ce arde mîna!... Despot, suntem ţărani.
Nu vindem ţara noastră, nici cugetul pe bani.

Ca să-ţi culeagă darul ş-a ta pomană seacă
Ar fi ca să se plece romînul... nu se pleacă!

(Respinge punga cu piciorul.) 
Despot-Vodă 155 
Opinca îţi azvîrle pomana înapoi.
Nici noi suntem de tine, nici tu nu eşti de noi!

(Către popor.) 
Hai! 
DESPOT 
(amărît, în parte) 
Cîtă umilire mi-a rezervat azi soarta! S-a sfîrşit tot!... (Tare.) Vă duceţi, sărmani!... deschideţi poarta! (Poporul se repede să iasă. Despot rămîne în stînga abătut.) 

SCENA XI 
Cei dinainte, MOŢOC, SP ANCIOC, STROICI, BOIERI şi O S T A Ş I 
(vin prin fund) 
MOŢOC
Poarta-i deschisă, Despot!... cetatea s-a predat
Şi Tomşa te ajunge; el intră în palat.
Cutremură-te!... moartea s-apropie de tine!

DESPOT
Nu eu, boieri, dar Tomşa cutremure-se-n sine,
Căci ţin în a mea gheară copilu-i drăgălaş.
Un pas... şi el rămîne lipsit de copilaş!

(Iese în stînga, pe cînd Tomşa intră prin fund.) 
SCENA XII 
Cei dinainte, TOMŞA, CĂPIT ANI, SEIMENI, CIUBĂR-V O D Ă 
TOMŞA 
(arătînd pe Despot) 
Pe dînsul!... înainte!... duşmanu-i la strîmtoare. 
S PANCIOC
Stai, Tomşa!... un pas numai şi copilaşu-ţi moare!

TOMŞA
Copilul meu!
S PANCIOC
Dar!... Despot învins, desperător,
E-n stare să-l ucidă cu braţ răzbunător.

TOMŞA 
(după o scurtă luptă cu sine) 
O! rumpe-mi-se pieptul în spasmele durerii,
Mai bine rău părinte decît rău fiu al ţării!

(Către oşteni.) 
Nainte! 
(Uşile din stînga se deschid. Despot apare.) 

SCENA XIII 
TOŢI, DESPOT (şi, mai pe urmă, A N A şi ILIAŞ . Despot se arată maiestos, cu hlamida pe umeri şi cu coroana pe cap.) 
CIUBĂR-V ODĂ 
(arătînd pe Despot) 
Iată-l... iată cumplitul fariseu!
Tu, antihrist! tu, Despot, cuprins de duhul rău,
În ţărna ce te-aşteaptă cobori din înălţime!...

TOMŞA
Ce mi-ai făcut copilul, calău plin de cruzime?

(Despot se întoarce spre uşă şi face un semn. Iliaş intră şi vrea să alerge la tată-său.) 
DESPOT 
(apucînd pe Iliaş de mînă) 
Viteze Tomşa, iată copilul tău iubit!
Am respectat zălogul, odor nepreţuit,

Despot-Vodă 157 
Şi l-am păstrat în viaţă cu dragoste, cu bine, Cum merită odrasla unui viteaz ca tine. 
(Lui Iliaş) 
Mergi, Iliaş. ILIAŞ 
(aruncîndu-se în braţele lui Tomşa) 
Tătucă! DESPOT 
(lui Tomşa) 
Sărută-l fericit, Şi fie-ţi gîndul aspru de dînsul îmblînzit! (Înaintînd.) Eu, Despot, Domn Moldovii prin însăşi voia ţării, Ş-ajung prin mine însumi la culmile puterii, Azi sunt căzut din tronul lui Ştefan celui sfînt Şi vin, şi-n faţa lumii declar acum că sînt De-a mea fatalitate învins contra dreptăţii... Deci spada mea ciuntită o-nchin fatalităţii! 
(Aruncă spada lui jos.) 
TOMŞA 
Despot! păşind spre tronul de tine uzurpat, Pe un păcat de moarte picioru-ţi a călcat, Şi purpura domnească picînd pe-a ta privire I-a fost, nenorocite, o pînză de orbire. 
CIUBĂR Blestem! POPORUL Blestem lui Despot! 
TOMŞA 
Auzi?... om ne-nţelept! Această ţară bună te-a priimit la piept. Tu, Despot, ai vîndut-o lui Ferdinand Germanul, Lui Sigismund Polonul, lui Soliman Sultanul, La toţi duşmanii care ţi-au fost de ajutor. Să te priveşti în faţă c-un vis amăgitor. 
MOŢOC A rîs de toate: ţară, oştime!... 
CIUBĂR Lege! 
TOMŞA 
Ei bine, Fiţi voi judecătorii!... Spuneţi ce se cuvine Lui Despot Ereticul de ţară vînzător? 
MOŢOC Pedeapsa ce aşteaptă pe-oricare trădător, Moartea! 
CIUBĂR
Dar! moartea!
POPORUL
Moartea!

DESPOT 
(privind în faţa tuturor cu mărire) 
Boieri şi tu, oştime! Mormîntul ca şi tronul e sacră înălţime, Şi cînd vorbeşte omul pe piatră de mormînt, E drept să se asculte solemnul său cuvînt... Rîvnit-am tronul ţării, dar rîvna mea regală A fost însufleţită de-o ţintă colosală. Visînd neatîrnarea, vroit-am prin romîni Să dau loviri de moarte osmanilor păgîni. Am vrut cu-al nostru paloş, frîngînd soarta-ncruntată, Să scol creştinătatea pe-al ei mormînt culcată... De-mi ajuta norocul s-ating visu-mi din zbor, Aş fi numit de lume erou, liberator, Dar nu m-au dus destinul şi timpul la izbîndă 
Despot-Vodă 159 
Şi iată-mă, eu, Despot, căzut azi la osîndă! Aşa lumea-i deprinsă pe om a-l transporta Învingător, pe-Olimp, învins, pe Golgota!... 
(Mică pauză. Toţi îl ascultă cu bunăvoinţă.) 
Vreţi moartea mea?... sunt gata!... Ucideţi, căci n-am teamă
De-a mele fapte-n viaţă să dau în ceruri seamă;
Dar tronul mai sus este de braţul omenesc,
Şi singurul său jude e judele ceresc!
Dar mirul e o rouă cerească, sanctitoare,
Pe fruntea ce-au atins-o în veci nepieritoare!
Nici soarele nu poate să o prefacă-n nor,
Nici omul să o şteargă cu braţul muritor!...
Vreţi moartea mea?... Ucideţi!... dar eu, tristă victimă,
Istoria Moldovei vreau s-o scutesc de-o crimă,
Să nu poarte stigmatul în ziua re-nvierii
Că a plătit cu moarte pe Despot, Domn al ţării!

(Scoţîndu-şi coroana de pe cap şi aruncînd-o.) 
Mi-arunc din cap coroana!... din mînă sceptru-mi scot... Nu mai sunt Domn!... acuma ucideţi pe Despot! 
(Toţi rămîn încremeniţi.) 
ILIAŞ 
(cu lacrimi) 
Iertare, tată! BOIERII Tomşa, iertare! POPORUL Îndurare! 
TOMŞA O cereţi?... fie!... Despot, de moarte ai iertare, Dar tu la mănăstire pe viaţă-i fi închis. 
CIUBĂR 
(dînd semne de o exaltare fanatică, înaintează şi strigă:) 
Iertare!... cui?... lui Despot?... Iertare?... Cine-a zis? 
În veci nu iartă cerul pe-acel care-l desfide. 
(Se repede furios şi înjunghie pe Despot.) 
Ai vrut să ucizi legea?... Mori! legea te ucide! 
DESPOT 
(căzînd) 
Ah!... mor!
TOŢI

(cu reprobare) 
O! TOMŞA 
(lui Ciubăr) 
Crunt fanatic! turbat ucigător!
Pieri!... Nu e sfînta cruce unealtă de omor.

(Ciubăr se retrage aiurit, cu ochii ţintiţi la trupul lui Despot. Seimenii îl arestează. În fund răsună deodată un ţipăt dureros.) 
ANA Despot! (Vine, alergînd desperată, şi îngenunchează lîngă Despot.) Mort!... Despot, moartea mă va uni cu tine... O! Doamne!... fie-ţi milă... de dînsul... şi de mine!... 
(Cade leşinată pe pieptul lui Despot.) 
MOŢOC 
(uimit) 
Copila mea!...
TOMŞA

(oprindu-l) 
Moţoace, aşa vrea Dumnezeu!
Acel ce-şi vinde ţara îşi pierde neamul său!

(Cortina cade.) 
FINE 



SÎNZIANA ŞI PEPELEA 
FEERIE NAŢIONALĂ ÎN 5 ACTE 
PERSON A J E L E 
PAPURĂ-ÎMPĂRAT 
ZORILĂ 
SÎNZIANA, fata lui 
MURGILĂ 
PEPELEA 
DASCĂLUL MACOVEI 
PÎRLEA-VODĂ 
TOMA 
LĂCUSTĂ-VODĂ 
MĂRICA 
PĂCALĂ 
SAFTA 
TÎNDALĂ 
CRAINICUL LUI PAPURĂ 
BABA RADA 
STOLNICUL LUI LĂCUSTĂ 
ZMEUL 
PAHARNICUL LUI PÎRLEA 
ZÎNA-LACULUI 
UN GENIU 
ZÎNA-CODRULUI 
AL DOILEA GENIU 
STATU-PALMĂ-BARBĂ-COT 
UN URS ALB 
IARNA 
O PASĂRE MĂIASTRĂ 
CRIVĂŢUL 
POPOR, OSTAŞI, ŢĂRANI, ŢĂRANCE 


 
ACTUL I 
Teatrul reprezintă o cîmpie arsă de soare, în fund o pădure, în stînga o căsuţă între copaci uscaţi, în dreapta, spre fund, un lac. 
SCENA I 
DASCĂLUL MACOVEI, TOMA, MĂRICA, SAFTA, ŢĂRANI, ŢĂRANCE, PEPELEA (doarme sub copaci lîngă căruţă) 
COR Ce secetă, ce foc! Amar şi vai de noi! Avem lipsă de ploi Şi lipsă de noroc. (bis) 
SAFT A (arătînd pe Toma)
Ce-a fost verde s-a uscat,
Ca şi bietul meu bărbat!

TOMA (arătînd pe Safta)
Ce-a-nflorit s-a scuturat,
Ca nevasta mea din sat.

COR Ce secetă, ce foc! Amar şi vai de noi! Avem lipsă de ploi Şi lipsă de noroc. (bis) 
MACOVEI: Uff!... de cînd trăiesc eu, dascălul Macovei, şi slavă Domnului!... trăiesc de cînd cîinii purtau colaci în coadă... încă aşa arşiţă n-am apucat; să juri că ne găsim în ţara lui Pîrlea-Vodă. 
TOMA : Dar cum e ţara aceea, jupîne dascăle?...
MACOVEI : O ţară unde-i aşa de cald tot anul, că găinile fac ouă

răscoapte. TOMA : He! He! gogonată o mai spuseşi, jupîne. MACO VEI : Tomo!... eşti necredincios, o ştie lumea-ntreagă... dar 
prost,de cînd? TOMA : Apoi dă, jupîne, eu nu-s cărturar ca d-neta, care ştii Alexandria pe de rost şi care ai umblat pe unde ş-a-nţărcat dracul copiii. MĂRICA : Aşa-i; jupînul Macovei, bărbatul meu, cunoaşte şi-Afga-tanghelescu. 
MACO VEI : Tronc, Mărico!... ai sclintit-o, fata mea, vrei să zici Afgatanghelul!... Da, oameni buni, ştiu multe, de toate... nu că mă laud... căci am fost prin ţara căpcăunilor şi prin ţara năucilor... unde oamenii pătimesc de boala politicii. 
TOMA : Dar ce boală o mai fi ş-aceea?
MACOVEI : Boală de balamuc, care seacă toate simţirile şi-

nvrăjbeşte fraţi cu fraţi. TOMA : Fie lor acolo!.. MACOVEI : Ş-am mai fost, oameni buni, pe la Sfînta Vineri, pe 
la Sfînta Joi, pe la Sf. Mercuri, unde m-am întîlnit cu Statu-Palmă-Barbă-Cot, cel care fuge călare pe un iepure şchiop şi doarme într-un vîrf de plop. 
TOMA : He! He! asta e şi mai gogonată, şi mare, cît... cît...
MACOVEI : Cît prostia ta.
TOŢI: Ha! ha! ha! te-a păcălit, Tomo!
MĂRICA (rîzînd): Cred şi eu că l-a păcălit, dacă jupîn Macovei,

bărbatul meu, ştie şi cerul din toacă... asta... toaca din cer. MACO VEI : Tronc, Mărico, iar ai sclintit-o, sufleţele. Ş-am mai 
fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-Vodă. TOŢI : Lăcustă-Vodă? MACOVEI: Da! Ce? n-aţi auzit de el?... un domn mare, cu oaste mare... 
şi cu stomac şi mai mare... El mănîncă, mănîncă, de cum se trezeşte pîn’ ce adoarme, şi tot nu se mai satură, vecinic flămînd şi slab. 
TOMA : Ş-o fi mîncînd şi comîndul; dar poporul lui?... 
MACOVEI : Sărmanul! e şi mai slab şi mai flămînd decît dînsul. 
TOMA : Halal de el!... Vrea să zică, tot mai bine la noi, în ţara lui Papură-Împărat, deşi se spune că împăratul nostru e cam şovăi, şovăi... ca numele lui. 
MACO VEI : Tacă-ţi gura, lehăule!... nu te-atinge de mai-marele tău; împăratul nostru e om cu chibzuială şi are doi sfetnici mari, pe Păcală şi pe Tîndală. Unul îl sfătuieşte într-un fel, altul într-alt fel, şi augustatea sa se tot clatină între-amîndoi. 
TOMA : Ca papura după vînt. 
MACOVEI : Ei! Ş-apoi!... Clatine-se papura, broaştele să hălădu-iască... nu-i aşa?... 
TOŢI : Aşa, aşa, jupîne. 
MĂRICA: Cică, pe cînd trăia împărăteasa, ea cînta cucurigu-n casă? 
MACOVEI : Ce-ai spus? 
MĂRICA : Ş-acum, se zice că-l poartă de nas fata lui, domniţa Sînziana? 
MACOVEI : O fi!... că-i bună şi frumoasă. 
MĂRICA : Frumoasă, ce-i drept, pe dînsa poţi căta, dar pe soare ba, asta... pe soare... 
MACOVEI : Destul; iar ai sclintit-o, Mărico dragă; dar noi stăm de vorbă şi ziua trece. 
TOMA : Şi soarele ne prăjeşte. 
ŢĂRANII : Şi sămănăturile pier. 
ŢĂRANCELE (văitîndu-se): Pier, pier, păcatele noastre! Ce-o să devenim?... O să ne moară copiii de foame! 
MACOVEI: Tacă-vă ciocul, gaiţelor!... decît aţi urla, mai bine v-aţi apuca să faceţi descîntece de ploaie. 
MĂRICA : Că doar noi nu suntem vrăjitoare ca Baba Rada, din căsuţa aceea... Numai ea ştie să facă vrăji şi să tragă-n bobi, şi să descînte de dragoste cu ulcica, şi să dezlege norii... 
MACOVEI : Da de unde ştii, jupîneasă, că Baba Rada descîntă de dragoste cu ulcica? Nu cumva... 
MĂRIC A : Ferească Dumnezeu, bărbate, nu se află! dar toată lumea ştie că Baba Rada citeşte şi-n stele... şi-i carte de tobă, asta... tobă de carte. 
MACO VEI : Tronc, Mărică!... Oameni buni, hai să ne mai sfătuim cu părintele Pricochi şi să-l rugăm să mai iasă cu icoanele. 
TOŢI: Hai! hai! (Repetă corul şi iese prin dreapta.) 
PEPELEA (trezindu-se): A!... bun somn am tras!... şi frumos vis am făcut!... Eu, Pepelea, băiat sărac, fără tată, fără mamă, venit în locurile acestea din Ţara Romînească, părea că mă-nsurasem cu fata împăratului, după ce o scăpasem din ghearele unui zmeu, care-o răpise din palatul tătîne-său. Greu m-am luptat prin somn... dar i-am venit eu de hac zmeului. 
ARIE 
Frumoasă Sînziană, 
Copiliţă Cosînzeană, 
Răpită-era d-un zmeu! 
Am dat pe el năvală 
Şi, cu viteaza-mi pală, 
Ucisu-l-am chiar eu. 
Iar fata, în uimire, 
Mi-a dat a sa iubire, 
În schimb pe dorul meu. 
Aş! vorbă să fie... împăratul a trimis crainici în tuspatru părţi ale lumii, ca să dea ştire crailor şi împăraţilor că acel din ei care va plăcea Sînzianei îl va lua de ginere; şi-i va da zestre jumătate de-mpărăţie... Ce mai trebuie zestre?... Eu m-aş mulţumi numai cu fata, pre legea mea. 

SCENA II 
PEPELEA, BABA RADA (ea stă pe pragul uşii, sprijinită pe o cîrjă, îi gîrbovită şi zdrenţuroasă, cu plete albe) 
BABA RADA (auzindu-l, în parte): Auzi puşchiul, pe unde-i bat gîndurile... chelului îi trebuie chitie de mărgăritar. (Tare.) Pepeleo... PEPELEA: E!... Iaca şi Baba Rada... vino colea, mătuşică, am să-ţi 
spun un vis d-ale poznaşe. BABA RADA : Nu pot, dragul mătuşei; că-s oloagă de-o cîrjă. PEPELEA : Oloagă de-o cîrjă?... BABA RAD A : De-abia-mi port tinereţile, cu ajutorul cîrjelor... şi 
mi s-a frînt una astă-noapte. PEPELEA : Se vede că încălecaseşi pe ea, ca să mergi la nunta lui Statu-Palmă. BABA RADA: Ba am alungat o pisică neagră care se băgase pe 
coş la oala cu smîntînă. PEPELEA : O fi fost duhul necurat? BABA RADA: Ucigă-l toaca!... Cînd am lovit-o cu cîrja, a scos 
foc pe ochi; şi cîrja s-a făcut numai ţănduri în mîna mea... bunătate de cîrjă... mi-o dedese chiar Strîmbă-Lemne, acu o sută de ani. PEPELEA: Strîmbă-Lemne?... Alei!... dar de cînd eşti pe lume, mătuşică?... BABA RADA : Eu?... Ascultă: 
ARIE 
I 
Eu sunt de cînd în astă lume Romînul încă n-avea nume; De cînd Carpaţii cei măreţi Erau ca nişte bureţi; De cînd lupii la noi Erau păstori de oi Şi urşii cu cimpoi Mînau cirezi de boi. 
II Eu sunt de cînd pe mîndrul soare Nu erau pete arzătoare; De cînd un purice uşor Purta potcoavă la picior, Potcoavă grea de fier Cu care sărea-n cer, Ş-apoi din cer venea Şi barba mi-o ciupea. 
Pe atunci eram tînără, frumoasă... eram zînă... dar m-a scos din 
minte Făt-Frumos... şi mi-am pierdut darul. PEPELEA: În adevăr, că eşti cam schimbată la faţă. BABA RADA: He! He!... Vremea vremuieşte, feţele se zbîrcesc, 
bălămalele slăbesc şi în locul puricilor sprinteni au ieşit pe lume alte 
jigănii, care sar din gunoi... şi cu-o săritură ajung... sus... sus... sus. PEPELEA: Hei!... că nu sunt şi eu o jiganie din soiul lor. BABA RADA: Şi ce-ai face, măi băiete?... PEPELEA: Aş zbura tocmai lîngă fata împăratului. BABA RADA: (îl trage de urechi): Ţi-e dragă!... Hai?... PEPELEA: Ca ochii din cap. BABA RADA: Dar tu ei?... PEPELEA: Şi ea mie, vorba ţiganului. BABA RADA: Ei, ştii una?... Pepeleo, hai cu mine în pădure, să-mi 
durezi o cîrjă nouă de alun... Şi eu voi culege flori de năvalnic, ca să-ţi 
fac o scăldătoare de dragoste. PEPELEA: Şi crezi că Sînziana m-a îndrăgi, dacă m-oi scălda?... BABA RADA : De ce nu? PEPELEA: Oare?... Hai la pădure, mătuşică... Hai la pădure... 
(O ia de braţ şi pleacă în fugă.) BABA RADA: Încet, încet... vai de mine... parcă te-au umflat rusaliile. 
PEPELEA : M-au umflat... hai... nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele... 
BABA RADA (sare-ntr-un picior): Încet, încet, nebunule, cad, ţinemă, încet, vai de mine! (Ies amîndoi şi intră în pădure.) 

SCENA III 
LĂCUSTĂ-V ODĂ, STOLNICUL, SE R VITORI şi OS T AŞI (sub costum de lăcuste) 
STOLNICUL (vine alergînd şi purtînd un steag pe care e bro-dată o lăcustă): Plecaţi-vă, închinaţi-vă, că vine măria-sa Lăcustă-Vodă... iaca, nu-i nimeni? nu face nimica, eu să-mi fac meseria mea. (Strigînd.) Plecaţi-vă, închinaţi-vă... 
(Stolnicul intră cu servitori care poartă merinde.) 
COR (de lăcuste) Trece-aci Lăcustă-Vodă, Dintre domni cel mai flămînd. Să-i întindem masă mare, Chiar în drum, cît mai curînd. 
(Aşează merindele pe-o masă în dreapta, blide cu mîncări, garafe şi potire.) 
STOLNICUL : Grăbiţi, copii, grăbiţi... Măria-sa ne calcă pe urme... Aşa... aşezaţi fripturile-n rînd... unde-s piftiile? Puneţi-le la iveală, colea, bine. 
(În sunetul unui marş bizar, intră Lăcustă-Vodă, rezemat pe doi curteni.) 
LĂCUSTĂ : Mîncare, mîncare, mor de foame! Unde-i ministrul meu secretar de stat la departamentul bucătăriei? 
STOLNICUL (închinîndu-se): Aici, măria-ta! 
LĂCUSTĂ: Masa gata-i?... 
STOLNICUL : Gata, priviţi...
LĂCUSTĂ : Stolnice, ai binemeritat de la Patrie, te decorez cu

ordinul “Frigării de aur”. STOLNICUL : Să trăieşti, măria-ta. LĂCUSTĂ (şade la masă): Bune bucate!... îmi fac cu ochiul... de 
unde să-ncep... A!... de la curcan (mănîncă), minunat!... am un ţigan, bucătar meşter, cinci zloţi pe lună, leafă... (La suita lui.) Vouă vă e foame? 
TOŢI: Foame, măria-ta.
LĂCUSTĂ: Bine: priviţi la mine cum mănînc şi vă-ndestulaţi.
TOŢI : Poftă bună, milostive stăpîne!
LĂCUSTĂ: Vă place poate friptura de curcan?
TOŢI: Place, place.
LĂCUSTĂ (lacom mîncînd): D-apoi mie!...
TOŢI: Mănîncă-l sănătos, măria-ta.
LĂCUSTĂ : Acum să zic două vorbe astor piftii... Ce miros, ce

parfum, (mirosindu-le) ce arom! (Suitei.) Dar piftiile vă plac? TOŢI: Plac, plac. LĂCUSTĂ : Cu vanilie, sau... sadea. TOŢI: Ba cu usturoi. LĂCUSTĂ : Mă bucur... dar ce s-aude?... (Afară, trîmbiţe.) STOLNICUL : Se-naintează o oaste mare! LĂCUSTĂ (înecîndu-se): O! oa... o oa, oaste... or fi duşmani!... 
Unde mi-e paloşul? Na, l-am uitat acasă... Cu ce să mă apăr?... Ha! cu furculiţa astă mare. Vie de-acum chiar Pîrlea-Vodă... Vitejilor, adunaţi-vă împrejurul meu şi să muriţi cu toţii, apărîndu-mi viaţa şi masa. 
(Toţi se grupează lîngă Lăcustă, care se înarmează cu o furculiţă lungă.) 

SCENA IV 
Aceiaşi, PÎRLEA-V ODĂ, P AHARNICUL, CRAINICUL, S E R VITORI şi O S T A Ş I (toţi sunt îmbrăcaţi în roş) 
CRAINICUL (venind repede în scenă): Închinaţi-vă, plecaţi-vă, că soseşte măria-sa Pîrlea-Vodă. LĂCUSTĂ: Pîrlea-Vodă... Sunt platcă... 
(Intră paharnicul, urmat de servitori, care poartă balerce în spinare.) 
COR Iată vine Pîrlea-Vodă Înfocat şi-mbujorat; Dintre toţi domnii din lume, Cel mai roş, mai însetat! 
PÎRLEA (Intră repede. El e gras şi aprins la faţă.) 
ARIE Eu sunt Pîrlea cel aprins, Care ard în foc nestins Şi dau foc şi mistuiesc Inimile ce-ntîlnesc. Uf! uf! uf! în sînul meu Curge lavă de vulcan, Daţi-mi apă ca să beu, Să tot beu cît un borcan. 
PÎRLEA : Apă, apă, mor de sete.
P AHARNICUL : Măria-ta, balercele sunt deşerte; ai băut tot.
PÎRLEA : Nu-i apă?... m-am stins!... Paharnice, te osîndesc să-ţi

tai capul tu singur, cu mîna stîngă. (Vede masa.) A!... iaca chileală. (Se repede la masă.) 
LĂCUSTĂ
Semeţe! un pas numai de-i face cătră masă,
Cazi mort, de astă armă străpuns...

(Îl ameninţă cu furculiţa.) 
PÎRLEA
Străpuns?... Nu-mi pasă!
Mai bine mort de paloş, ca un viteaz, decît
De sete, mişeleşte, cu iască-aprinsă-n gît.

(Apucă o garafă şi o deşartă.) 
LĂCUSTĂ : Iaca minune... grăim amîndoi în stihuri, ca nişte 
apelipisiţi?... Aferim, vere. PÎRLEA : Vere?... Cine eşti tu, de îndrăzneşti a mă vărui? LĂCUSTĂ: Eu sunt domn, ca şi tine. PÎRLEA : Domn... (Amabil.) Să mă fericesc cu numele?... LĂCUSTĂ : Lăcustă-Vodă! PÎRLEA (furios): Lăcustă?... duşmanul meu de moarte? L ĂCUSTĂ: Tocmai. PÎRLEA (graţios): Sunt prea fericit de cunoştinţă. (Dă mîna.) LĂCUSTĂ : Şi eu tij, vere... poftim la masă. PÎRLEA : Mulţumesc; sunteţi prea amabil. LĂCUSTĂ : Da, mă rog, nu te mai fasoli. PÎRLEA (şade): N-aş vrea să fiu indiscret. LĂCUSTĂ : Să mă vezi pe năsălnic. PÎRLEA : Ba mai bine pe braţe, vere. LĂCUSTĂ (vesel, ghiontind pe Pîrlea): Pe braţe, berbantule? Pe 
braţele Sînzianei? PÎRLEA (posomorît): Ba cît despre fata lui Papură-Împărat, pune-
ţi pofta-n cui. LĂCUSTĂ : Şi pentru ce, mă rog...? PÎRLEA : Pentru că mă duc s-o-mpeţesc. LĂCUSTĂ (ironic): Ş-ai s-o păţeşti, în adevăr, vere. 
PÎRLEA : Ver-vere?... Şi cum asta? LĂCUSTĂ : Fiindcă şi eu mă duc la curtea Sînzianei, cu gînd de-a-i face curte. PÎRLEA (se scoală): Suntem rivali!... unul din noi dar e de prisos 
pe lume; trebuie să piară. LĂCUSTĂ (liniştit): Ai dreptate; pieri tu. PÎRLEA : Ba tu... Scoală şi vin la luptă, să ne ciocîrtim cu paloşele. LĂCUSTĂ : Ce face?... Să ne batem împreună?... cată-ţi de treabă, 
omule; avem oşti pentru certele noastre, ucigă-se între ele... şi noi să petrecem cu voie bună... Aşa-i rîndul crailor ş-al împăraţilor. (Strigă.) Stolnice!... pune-te în capul armatei mele... şi taie bucăţi oastea lui Pîrlea-Vodă; de-i scăpa teafăr... de te-i arăta leu... te-oi face “ban”. 
PÎRLEA (asemene): Paharnice!... ai auzit?... Să te văd; harceaparcea în oamenii lui Lăcustă-Vodă; de-i fi învingător... te schimb din particular în general. 
STOLNICUL (cu glas slab): Nu putem, măria-ta, că suntem morţi de foame. P AHARNICUL (asemene): N-avem vlagă, măria-ta; suntem morţi de sete. LĂCUSTĂ : Ei, dar fie pe altă dată.. (Lui Pîrlea.) Primeşti, 
verişorule... să ne ucidem altă dată? PÎRLEA : Bucuros... acum să plecăm la curtea lui Papură-Împărat. LĂCUSTĂ : Să plecăm; cunoşti drumul? PÎRLEA : Ba nu!... m-am rătăcit de vreo şapte ori, de cînd am 
pornit de-acasă. LĂCUSTĂ : Ai umblat în bobote ca şi mine; ne trebuie dar un 
călăuz. Stolnice, un călăuz cît oi bate-n palme. STOLNICUL (nemişcîndu-se): Numaidecît, măria-ta. PÎRLEA : Paharnice, un călăuz. P AHARNICUL (stă pe loc): Numaidecît. 
(Pepelea se iveşte între copaci.) 

SCENA V 
Aceiaşi, PEPELEA 
PEPELEA (aparte): Am lăsat pe mătuşa-n pădure să caute buruieni. 
PÎRLEA : Găsitu-l-aţi?... 
STOLNICUL (zărind pe Pepelea): Iaca unul, pe dînsul, voinici. (Toţi se reped şi-l apucă.) 
PEPELEA: Ho! ţară!... ce este?... ce v-au apucat? 
STOLNICUL (trăgîndu-l): Te cheamă Lăcustă-Vodă. 
P AHARNICUL (asemenea): Te cheamă Pîrlea-Vodă. 
PEPELEA: Minciuni... nu mă cheamă nici Pîrlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea. 
LĂCUSTĂ: Pepelea!... Ha! Ha! Ha! poznaş nume! 
PÎRLEA (rîzînd): Nu-i nume de calendar. 
LĂCUSTĂ : Ca ale noastre. (Tare.) Pepeleo, răspunde, poţi să ne duci la curtea lui Papură-Împărat? 
PEPELEA (aparte): Or fi peţitori de-ai Sînzianei. 
LĂCUSTĂ : Ai auzit? 
PÎRLEA (tare): Poţi, mă? 
PEPELEA : Pot!... vă duc şi pînă la “măru roş”, dacă vreţi, şi pînă la calea-ntoarsă. 
LĂCUSTĂ: Nu, că-i prea departe. 
PEPELEA: Şi pînă la dracu-n praznic. 
PÎRLEA : Praznic? hai dar cu noi... pleacă-nainte. 
PEPELEA : Bine... (Aparte.) Am să-i rătăcesc în pădurea cea deasă, din ea să nu mai iasă. (Servii fură merindele de pe masă.) 
LĂCUSTĂ : Mergem?... Poftim, vere. 
PÎRLEA : Ce se potriveşte... apucă d-ta înainte, vere, eşti mai cărunt. 
LĂCUSTĂ: Cărunt eu?... ştii că te găsesc nostim? 
PÎRLEA : Mă-i fi găsind... dă-mi braţul ş-aidem împreună. 
(Pîrlea şi Lăcustă îşi dau braţul şi cearcă a pleca odată cu piciorul stîng, dar nu nimeresc. Ies cu toţii prin fund şi dispar în pădure cîntînd.) 
COR Haideţi cu toţi la curtea Lui Papură-mpărat, Atraşi de Sînziana Cu nume lăudat. 

SCENA VI 
DASCĂLUL MACOVEI , TOMA , MĂRICA , ŢĂRANI, ŢĂRANCE (care vin prin dreapta) 
TOMA : Aşa o fi, jupîne dascăle... sfîntă să-ţi fie vorba, mare 
adevăr ai rostit... nu plouă pentru că-i secetă. MACOVEI : Şi-i secetă, pentru că nu plouă. TOMA : Dar fă bine de ne spune, pentru ce-i şi secetă şi lipsă de 
ploaie? MACOVEI : O fi trecut prin văzduh un zmeu cu limbă de foc. TOŢI (speriaţi): Un zmeu? MACOVEI : Sau poate că zidarii şi cărămidarii or fi legat norii. TOMA : Dar nu cunoşti d-ta vreun chip de-a-i dezlega? MĂRICA : Bărbatul meu să nu cunoască... ai pripit de te-ai vorbit; 
asta... ai vorbit de te-ai pripit. MACO VEI : Tronc, Mărico!... Oameni buni, este un leac de secetă 
care nu dă greş. TOŢI : Care, care?... MACOVEI : Să-necaţi o babă. TOŢI : Ş-a ploua? MACOVEI : Cu cofa. TOŢI : Hai, măi, să găsim o babă. (Arătînd femeile.) Pe care din 
ele s-o alegem? FEMEILE (arătîndu-se una pe alta): Pe Catrina, pe Safta, pe Tu-dora, pe Tofana, pe jupîneasa dăscăliţa... 
MĂRIC A : Pe mine?... Eu babă?... (Lui Macovei.) Babă-s, jupîne 
dascăle? babă? MACOVEI : Ba! ba... BĂRBAŢII: Pe dînsele, măi! (Se luptă bărbaţii cu femeile; ele 
dau ţipete.) 
BĂRBAŢII
Degrabă, degrabă
Să prindem o babă
Şi-n apă s-o dăm.
Degrabă printr-însa
De foc şi de dînsa
Acum să scăpăm.

FEMEILE
Hoţilor! pieriţi de-aici,
Că v-om bate cu urzici,
V-om zgîria ca pisici
De-ţi fi toţi numai beşici.


SCENA VII 
Aceiaşi, BABA RADA (se iveşte-n fund) 
BABA RAD A : Să trăiască Pepelea!... bună cîrjă mi-a durat... am 
să-i descînt de dor. FEMEILE: Iaca o babă, iaca o babă! TOŢI: Baba Rada, vrăjitoarea! MACOVEI: Ea o fi legat norii... pe dînsa, oameni buni... şi 
uştiuluc! în baltă. (Bărbaţii se reped de apucă pe babă, luînd-o-n sus.) BĂRBAŢII : În baltă! BABA RADA : Ce-i? ce-i? FEMEILE : În baltă! BABA RAD A : În baltă? Vai de mine... dar ce v-am greşit eu, 
oameni buni?... 
MACOVEI : În baltă, talpa iadului! 
BABA RAD A : Ajutor! ajutor! Pepeleo! 

SCENA VIII 
Aceiaşi, PEPELEA (aleargă prin fund) 
PEPELEA: Cine mă cheamă?... Mama Rada?... 
BABA RAD A : Nu mă lăsa, Pepelaş dragă, vor hoţii să mă-nece. 
PEPELEA: Să te-nece, pentru ce? Staţi, oameni buni... nu faceţi păcatul. 
TOŢI : În lături, mă sfrijitule. 
PEPELEA: Nu mă las de voi, cihar de m-aţi ucide... Mama Rada-i nevinovată. 
MACOVEI : Cum îndrăzneşti, măi ţingăule, să te împotriveşti voinţei poporului?... Nu ştii ce spuneau strămoşii noştri:”Box, pipili, Box...” 
PEPELEA : Ce box, mă, na box!... (Trage un pumn în ghigilicul lui Macovei.) 
MACOVEI : Aoleo! m-a necinstit. 
TOMA : Iii!... a ridicat mîna asupra lui jupîn Macovei. 
MĂRICA : I-a turtit nasul pe ghigilic? asta... 
MACO V E I : Legaţi-l, măi, să-l ducem la procuror. Cît pentru babă, uştiuluc în baltă. (Ţăranii leagă mîinile lui Pepelea.) 
PEPELEA (luptînd): Hoţilor, ticăloşilor!... vă puneţi o sută pe un om, ca corbii şi ca judanii. (Ţăranii lasă pe Pepelea legat şi se-ntorc la Baba Rada.) 
BABA RAD A : Pepeleo, Pepeleo... (Ţăranii ridică pe babă şi se îndreaptă spre lac cu ea.) 
PEPELEA: Ticăloşii... ucid pe biata babă, fără vină, şi pe mine m-au legat, ca să mă ducă la închisoare... s-au dus cu toţii... nu-i nime, p-aici mi-e drumul. (Fuge-n căsuţă.) 
ŢĂRANII (pe malul lacului): Una! 
BABA RAD A : Pepeleo! 
ŢĂRANII : Două, trei... hup, uştiuluc. (O aruncă pe babă şi deodată s-aude un tunet depărtat, cerul s-acopere de nouri negri.) 
MACO VEI : Parapanghelos! De-acum umflaţi pe Pepelea şi hai la procurorul. 
ŢĂRANII (revenind în scenă): Dar unde-i? 
ŢĂRANII : A pierit! 
MACOVEI : Pierit să fie! (Începe furtună mare, tunete prelungite.) Iaca, măi!... vedeţi? cum aţi înecat vrăjitoarea, a şi-nceput a ploua. 
TOMA : Plouă cu fulgere, jupîne dascăle, dar apă — tufă. 
FEMEILE: Vai de noi! o să ne trăsnească. 
MĂRIC A : Hai s-aprindem Paşti de la lumînare... asta... lumînare de la Paşti. 
MACO VEI : Tronc, Mărico! 
TOŢI: Hai pe-acasă, la sănătoasa, voinici. (Un fulger cade-n lac, toţi fug în dreapta speriaţi.) 

SCENA IX 
PEPELEA (ieşind din căsuţă): Să se fi înecat biata mătuşă?... de-aş şti că aş găsi-o, m-aş arunca înot. Ia să vedem. (Vine în scenă şi găseşte o cîrjă.) Iaca una din cîrjele ei... poate să-mi fie de ajutor... (La mal). A!... pare că zăresc ceva... ea-i... pluteşte... dă, Doamne, s-o scap. (Întinde cîrja-n apă şi scoate sumanul babei.) Nu-i ea. Sărmana, e numai sumanul ei, a murit! S-a dus pe ceea lume, şi eu am rămas iar singur. (Plînge.) Rău mă doare inima după ea... dar ce aud!... ce văd! 
(Furtuna trece, norii dispar şi luna se înalţă de după copaci, în fund... pe suprafaţa lacului răsar mai multe flori mari de nufăr şi în fiecare din ele stă închisă cîte-o zînă; în cea mai frumoasă se găseşte Baba Rada, metamorfozată în Regina Zînelor; razele lunii luminează tainic tabloul.) 

SCENA X 
PEPELEA , ZÎNE, BABA RADA (schimbată în zînă) 
COR DE ZÎNE Frumoasă Zînă cu dulce nume Din sînul apei iese la lume. Ferice omul care pe ea La foc de stele o va vedea. 
(Florile de nufăr se deschid, zînele ies de formează împreună un grup artistic în lumina electrică. În floarea din mijloc apare Baba Rada sub figura şi sub costumul unei zîne tinere şi frumoase şi încununată cu plante acvatice.) 
ZÎNA
Pepeleo, blînd suflet, tu singur cu-ndurare,
Ai vrut să-mi aperi viaţa de-a proştilor turbare.
Pe tine eu din umbră te-oi scoate la lumină,
Căci fosta Baba Rada de-acum e a ta zînă.

(Zîna, ieşind din floare, păşeşte pe faţa apei şi vine în scenă.) 
PEPELEA (cade-n genunchi): O!... ce minune cerească. 
Z Î N A : Pepeleo!... de azi începe o viaţă plină de lupte pentru tine... dar să n-ai grijă, vei fi pretutindeni apărat şi susţinut de mine. Ţine acest fluieraş de trestie, el te va ajuta la orice nevoie... cînd îi cînta din el... ţine ş-acest inel de logodnă cu Sînziana. 
PEPELEA: Ah!... zînă frumoasă şi milostivă, mă logodeşti cu norocul. ZÎNA : Norocul să te însoţească în calea vieţii. Acum te las, Pepeleo... rămîi cu bine, eu mă-ntorc în împărăţia zînelor. 
(Zîna se-ntoarce în floarea ei, toate florile s-afundă încet, în sunetul simfonic al orchestrei. Corul repetă refrenul de la început.) 
(Sfîrşitul actului I.) 


ACTUL II 

 
Teatrul reprezintă sala tronului lui Papură-Împărat... Vasuri mari cu plante acvatice sunt aşezate în colţuri... un tron mare de aur în stînga, alt tron mai mic alături, spre public... o uşă în stînga, ce duce în apartamentul împărătesei... în dreapta, uşi mari... în fund, arcade largi şi înalte, ce se deschid pe terasă, deasupra grădinii. 
SCENA I 
PEPELEA (se iveşte cu sfială pe terasă, apoi intră în scenă): Nu mă vede nime? M-am furişat prin grădina împărătească, doar oi zări pe Sînziana... dar toate ferestrele palatului sunt închise... Ce bogăţii... Ce locaş fermecător!... Bine m-aş deprinde a trăi aice... alăturea cu fata împăratului. Dacă m-ar ajuta Zîna-Lacului să mi se împlinească dorul... Ian să-mi încerc norocul, sunînd din fluierul ăsta!... Să vedem ce poate el!... (Privind fluierul, cîntă.) 
ARIE 
I 
Fluieraş frumos, Mult zici tu duios. Scumpe fluieraş, Mult zici drăgălaş, Zi cu glasul tău, Zi pe gîndul meu, Versul cel cu foc, Ce-aduce noroc. 
II 
Fluieraş de fag,
A! spune cu drag,
Spune de-al meu dor
Scumpului odor,
Că inima mea

Vecinic pentru ea Bate ne-ncetat D-un amor curat. 
(El vrea să cînte din fluier, dar se opreşte, zărind în dreapta pe Tîndală.) Dar vine cineva... mă închin cu cîntecul şi, la fugă... să mă ascund în grădină. (Dispare după arcade.) 

SCENA II 
TÎN D A L Ă , pe urmă PĂCALĂ (amîndoi în haine brodate cu fir ş-acoperite cu decoraţii pe piept şi pe spate) 
TÎNDALĂ (venind din dreapta): Stăpînul meu, augustatea-sa marele împărat Papură doarme... Doarmă sănătos şi fără grijă, cît mă are pe mine, Tîndală, prim-ministru... Toată sarcina statului e pe spina-rea mea... Sarcină grea!... (Cu emfază.) Însă mă simt mîndru de-a o purta pentru gloria, prosperitatea, propăşirea şi moralitatea poporului ce se adăposteşte la umbra sceptrului împărătesc al augustăţii-sale... (Zărind pe Păcală.) Dar pare că găsesc pe Păcală, colegul meu de cabinet... un şiret de frunte, care ades mă păcăleşte!... Cum să mă dezbar de el?... Am cătat să-l trimit departe, peste nouă mări şi nouă ţări, într-o ambasadă... dar n-a primit... Ce tertip să mai iscodesc?... (Stă pe gînduri.) 
PĂCALĂ (intră pe sub arcade): Doarme augustul nostru, şi soarele-i sus... Însă are şi dreptate să-şi odihnească bătrîneţele. (Zărind pe Tîndală.) A!... iaca Tîndală, perechea mea de la carul statului... cum să-l dau peste cap?... 
TÎNDALĂ : Ce văd? Excelenţa-voastră la curte aşa de dimineaţă? 
PĂCALĂ : Datoria-mi fac, urmînd pildei excelenţei-voastre. 
TÎNDALĂ : Datorie sacră... cînd stăpînul trage la aghioase... Sluga credincioasă veghează, pentru gloria... 
PĂCALĂ : Propăşirea... 
TÎNDALĂ : Prosperitatea...
PĂCALĂ : Şi moralitatea poporului, ce s-adăposteşte...
TÎNDALĂ : La umbra sceptrului părintesc.
AMÎNDOI (înclinaţi): Al augustăţii-sale...
PĂCALĂ : Bine, acuma ad-o colea jumătatea milionului ce-ai

cîştigat astă-noapte. TÎNDALĂ : Ce milion? Care milion? de unde milion? PĂCALĂ : Care? (Îi şopteşte la ureche.) Cel care ai cîştigat ruşfet 
de la concesionarii baloanelor. TÎNDALĂ (cu mirare): De unde o ştii? PĂCALĂ : E scris pe nasul excelenţei-voastre, ad-o... TÎNDALĂ: Ei, ştii una? Lasă-mi mie milionul ăsta, şi eu îţi 
făgăduiesc alt milion la anul. PĂCALĂ : Cum? TÎNDALĂ (îi vorbeşte la ureche): Din răscumpărarea concesiunii baloanelor. PĂC A L Ă : Parol? TÎND A L Ă : Parol! PĂCALĂ : Ba, ba, ba, mai bine azi un ou decît la anul un bou; 
adă! TÎNDALĂ: Bine, om regula socotelile mai pe urmă, acum să ne 
ocupăm de afacerile politice... Ştii că domniţa Sînziana e fată mare?... PĂCALĂ : O fi; şi, prin urmare, i-a abătut să se mărite numaidecît. TÎND ALĂ: Fată mare nu-i? Trebuie să-i credem. PĂCALĂ : Şi împăratul, care se supune la toate voinţele ei, a trimis 
crainici pe la toate împărăţiile ca să le ducă această veste. TÎNDALĂ : O ştiu. PĂCALĂ : Şi chiar au început a sosi în oraş mai mulţi din acei ce-au auzit de frumuseţea domniţei. TÎNDALĂ: Care şi care?... PĂCALĂ : Zorilă, craiul Răsăritului; Murgilă, craiul Apusului... şi 
Pîrlea-Vodă, şi Lăcustă-Vodă, şi alţi mulţi din toate părţile lumii. TÎNDALĂ : Minunat; şi unde au tras la gazdă? 
P Ă C A L Ă : La “Grand Hotel”, la “Trei sarmale”. 
TÎNDALĂ : Cred c-om căpăta ceva decoraţii de la ei... decoraţii cu briliante primprejur... iar nu ca potcoavele astea, care cîntăresc zece oca... de aramă... Priveşte: ordinul Hipopotamului!... ordinul Urangutanului!... ordinul Bivolului... ordinul Bibilicului... etc... 
PĂCALĂ : Acestea sunt decoraţii zoologice... dar unde le-om mai anina şi pe celelalte?... TÎND ALĂ: Pe dinăuntrul livrelei... ca căptuşală. 
(S-aude-n stînga un căscat lung.) 
P Ă C A L Ă : Taci... s-anunţă împăratul. 
(Papură-Împărat vine în halat şi papuci galbeni... şi cu coroana peste scufă.) 

SCENA III 
Aceiaşi, P A P U R Ă 
P A P U R Ă : A... a... a!... Bine am dormit.
AMÎNDOI : Să vă fie de bine, augustate.
P A P U R Ă : Aici sunteţi, miniştrii mei isteţi!
TÎNDALĂ : La uşa augustă a iatacului împărătesc...
PĂCALĂ : Precum se cuvine...
P A P U R Ă : Vine... bine vreau să zic, ne place să vă vedem aproape

de tron, pentru că sunteţi ageri. AMÎNDOI (închinîndu-se): Măria-ta... P A P U R Ă : Credincioşi! AMÎNDOI : Augustate... P A P U R Ă : Întegri. AMÎNDOI : Luminate împărate... P A P U R Ă : Deşi nu prea frumoşi... AMÎNDOI : Milostive stăpîne... P A P U R Ă : Destul, nu vă mai frîngeţi şalele... cîte ceasuri sunt?... 
TÎNDALĂ : Cîte porunceşte augustatea-voastră să fie.
P A P U R Ă : M-am trezit destul de dimineaţă, nu-i aşa?
TÎNDALĂ : Aşa! v-aţi trezit odată cu zorile.
P A P U R Ă : Oare?... Ce crezi şi tu, Păcală... îmi pare că soarele-i

sus. PĂCALĂ : Zorile au mai întîrziat astăzi, pentru plăcerea augustăţii-voastre. P A P U R Ă : Bine-au făcut, pentru că eram foarte obosit... trebile statului... 
TÎNDALĂ : Vă prea osteniţi, augustate; şi nu se cade să compromitaţi augusta voastră sănătate. Nouă, servitorilor tronului, ne incumbă truda; pentru gloria... 
PĂCALĂ : Propăşirea...
TÎNDALĂ : Prosperitatea!
PĂCALĂ : Şi moralitatea poporului ce s-adăposteşte...
TÎNDALĂ : La umbra sceptrului părintesc...
AMÎNDOI : Al augustăţii-voastre!
P A P U R Ă : Frumoasă imagine!... umbra sceptrului... mi-o repetaţi

în toate zilele... e cam monotonă, însă plăcută... şi ce mai face poporul?... 
nu l-am văzut de mult... TÎNDALĂ : Nu-şi încape în piele de fericire. P A P U R Ă : Aşa să fie, Păcală, îşi încape sau nu-şi încape? PĂCALĂ : Nu-şi încape... e burduf... P A P U R Ă : Burduf!... A!... mulţumirea mea este deplină... adică 
tocmai deplină nu... pentru că tarafurile politice se-nmulţesc pe toată 
ziua... Cîte avem pîn-acum? PĂCALĂ : 57, augustate. P A P U R Ă : Numai atîtea?... le credeam mai plodoase... care au 
mai ieşit la maidan?... PĂCALĂ (desfăşurînd o hîrtie lungă): Iată lista. P A P U R Ă : Breee!... ce pomelnic!... citeşte-l, Păcală. PĂCALĂ : Categoria-ntîi. P A P U R Ă : Cum?... Sunt pe categorii? 
P A P U R Ă : Dar, categorisiţi.
P A P U R Ă : Zi-nainte.
P Ă C A L Ă : Categoria-ntîi! Tarafuri colorate.
P A P U R Ă : Colorate?...
P Ă C A L Ă : Da!... pentru ca să bată mai bine la ochi. (Citind.) Taraful

verde. P A P U R Ă : Verde? Pentru ce verde? P Ă C A L Ă : Pentru că-i spanac. (Citind.) Taraful galben. P A P U R Ă : Galben?... O fi taraf de dovleci?... P Ă C A L Ă : Tocmai... e un taraf care a prins gălbeaţă. (Citind.) 
Taraful alb. P A P U R Ă : Alb?... Se vede că-i mai spălat? P Ă C A L Ă : Şi pătimeşte de albeaţă pe ochi. (Citind.) Taraful stacojiu. P A P U R Ă : Stacojiu?... pentru ce? P Ă C A L Ă : Pentru că cu cît e mai fiert, cu atît e mai roş. P A P U R Ă : Ca racii. P Ă C A L Ă : Raci progresişti etc. Categoria a doua... Taraful naţional-liberal, taraful liberal-naţional, taraful liberal-naţional-moderat, taraful moderat-naţional-liberal. P A P U R Ă : Treci la altă categorie, asta-i cam într-acelaşi păr. P Ă C A L Ă : A treia categorie... Taraful aristocrat, democrat, burtocrat, pungocrat, postocrat... P A P U R Ă : Destul... m-am ameţit şi simt că devin prostocrat ca dînşii... Şi care-i deviza politică a tuturor? PĂCALĂ : Una ş-aceeaşi... “Scoală-te de la locul tău, să mă pun eu.” P A P U R Ă : Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi şi să-i 
iau pe dînşii în loc? PĂCALĂ : Cam aşa! P A P U R Ă : Ş-aşa se poate... să vă dau afară... să nu vă dau?... Ba 
să vă dau. AMÎNDOI : Ferească Dumnezeu, auguste. P A P U R Ă : Dar dacă vă voi păstra... Cum să salvăm situaţiunea?... 
TÎND ALĂ: Trîntind tarafurile la puşcărie. 
P A P U R Ă : Bună idee, să le trîntim... oare să le trîntim?... şi pentru ce să nu le trîntim?... Ce zici şi tu, Păcală?... 
PĂCALĂ : Zic să nu le trîntim, maiestate... pentru că o asemenea trîntă ar fi o măsură în incompatibilitate cu abilitatea guvernamentală. 
PA P URĂ (aiurit): Aşa... (Aparte.) N-am prea înţeles. (Tare.) Apoi dar să-i lăsăm în pace, mai cu seamă că am altă belea pe capul meu... Sînziana mi-a declarat că vrea să se mărite pe placul ei... iar nu după convenienţele politicii statului... Eu chibzuisem să fac alianţă cu vecinul meu, cu Piperuş-Craiul... dar fata-l găseşte prea iute... şi nu-l vrea. 
TÎNDALĂ: Asta poate să nască mari complicaţiuni. 
P Ă C A L Ă : Poate chiar şi războaie. 
P A P U R Ă : Ş-apoi?... nu mi-e teamă de-un Piperuş. Cîţi pipăruşi am mîncat eu, de cînd împărăţesc!... Au început să curgă peţitori pentru Sînziana? 
TÎNDALĂ: Început... Hotelul “La trei sarmale” e plin de crai, domni şi împăraţi, care aşteaptă să fie invitaţi a se prezenta la Curte. 
P A P U R Ă : Bine, faceţi-le cunoscut că-i voi primi chiar astăzi... Gătit-aţi tot pentru ceremonialul primirii lor? 
P Ă C A L Ă : Totul e gata. 
P A P U R Ă : Mergeţi dar să-i aduceţi în prezenţa noastră, hai, marş! 
AMÎNDOI : Numaidecît, auguste... (Ies închinîndu-se.) 
PA P URĂ (singur): Un cap încoronat trebuie să aibă caracter ferm şi voinţă nestrămutată... altminterea se-ncurcă rău iţele politice... Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... şi nu mă schimb odată cu capul (o pauză), şi însă prudent de-a expune împărăţia la cine ştie ce calamităţi, pentru capriciul unei copile alintate... Ce-ar fi, adică, dacă n-aş mărita-o acum?... ar plînge ş-atîta tot... dar de ce s-o fac să plîngă, drăguţa?... Vrea să se mărite, lucru natural. (Schimbă tonul.) Vrea, vrea... multe vrea omul... de m-aş potrivi... ea are voinţa ei... dar şi eu am pe-a mea... şi, în sfîrşit, cine-i împăratul? Eu!... cine are dreptul de a porunci?... Eu! prin urmare, s-o mărit... alta n-am ce face. (Stă pe gînduri, numărînd pe degete.) S-o mărit?... să n-o mărit?... 

SCENA IV 
P A P URĂ, SÎNZIANA (iese din apartamentul ei) 
SÎNZIANA: Tătucă. (Vine de-l sărută.)
P A P U R Ă : Copila mea, te-ai trezit?...
SÎNZIANA : Ce fel? trezit?... Soarele-i amiazi, şi d-ta tot în halat

şi cu scufa de noapte?... P A P U R Ă : Am avut multe de pus la cale cu miniştrii. SÎNZIANA (zîmbind): Înţeleg... aţi organizat ceremonialul de 
astăzi... Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. PA P U R Ă : Apoi dacă te doare aşa de mult, pentru ce vrei numaidecît să ieşi din casa părintească? SÎNZIANA: Pentru ca să mă duc şi eu la casa... aşa a făcut şi mama. PA P U R Ă : Dumnezeu s-o ierte... însă, pe vremea ei, fetele se măritau după placul părinţilor. SÎNZIANA: S-au schimbat lucrurile de-atuncea, tătucă. Astăzi 
suntem libere şi independente. P A P U R Ă : Formaţi şi voi un taraf?... SÎNZIANA : Dar, găsim că e drept să ne alegem noi înşine 
tovarăşii vieţii noastre. P A P U R Ă : De aceea s-au înmulţit despărţeniile... Ascultă, Sînziană... n-ai putea să mai rabzi vreo doi-trei ani?... SÎNZIANA: De ce nu zece?... să-mpletesc coadă albă. P A P U R Ă : Pîn’ la coadă albă mai ai mult, fata mea. SÎNZIANA : Tătucă, vrei să afli adevărul?... mi-a prezis o 
vrăjitoare că, de nu m-oi mărita în anul acesta, am să mă găsesc într-o primejdie de moarte. 
P A P U R Ă : De moarte!... să mori?... ferească Dumnezeu! să nu faci una ca asta... mai bine te mărit de 17 ori, cu cine ţi-a cere inima... chiar c-un zmeu, dacă ai poftă de zmei. 
SÎNZIANA: Bunul meu părinte!... Tocmai de zmei mi-e teamă, pentru că ei fură fete de-mpăraţi... şi mi-a spus vrăjitoarea că sunt ameninţată... 
P A P URĂ (speriat): Ce?... să te răpească o dihanie de pe ceea lume?... Merg să dau porunci ca să pună străji împrejurul palatului... (Strigă:) Păcală, Tîndală... iaca, uitasem că ei sunt duşi la “Trei sar-male!” 
SÎNZIANA : Nu te turbura, tătucă, mai bine mergi de te găteşte, ca să primim oaspeţii veniţi la noi de prin fundul lumii. 
P A P U R Ă : Ai dreptate; mă duc să-mi lepăd halatul şi să-mi pun hlamida... Pupă-mă frumos... Pupă-mă încă o dată. (După ce-o sărută iese zicînd:) E frumoasă... ruptă din soare! Şi-mi samănă mie, bucăţică tăiată. (Iese-n stînga.) 

SCENA V 
SÎNZIANA (singură): Azi trebuie să-mi aleg un mire!... pe care?... pe cel mai viteaz, mai tînăr şi mai frumos. 
RECITATIV De multe nopţi mi-e somnul agitat Şi pînă-n zori ades nu pot dormi. Un glas ascuns îmi zice ne-ncetat Că am ajuns în timpul de-a iubi. 
ARIE 
I 
Fără dor, fără iubire, 
Nu e-n lume fericire, 
Spune doica mea. 
Ea-i bătrînă, ispitită; 
Ca să fiu dar norocită, 
S-o ascult pe ea. 
II 
Făt-Frumos, o, dulce mire, 
Te aştept, vin’ cu grăbire, 
Vino de mă ia,
Ca să ducem împreună
Viaţă dulce, viaţă bună
Cum inima vrea.

Ah!... cînd ar veni Făt-Frumos... (Stă gîndind. Un zmeu trece călare prin văzduh.) Cînd ar apărea deodată-n ochii mei... 
(Zmeul apare între arcade.) 

SCENA VI 
SÎNZIANA, ZMEUL 
ZMEUL (în fund): Sînziană! SÎNZIANA (tresărind): Cine mă cheamă? (Vede pe zmeu.) A!... (Vrea să fugă.) 
ZMEUL : Nu fugi, dulce minune; vestea frumuseţii tale a trecut peste nouă mări şi nouă ţări şi, ca să te văd, am venit în zbor nouă zile şi nouă nopţi. 
SÎNZIANA : Dar cine eşti tu, care îndrăzneşti?...
ZMEUL : Eu sunt împăratul zmeilor.
SÎNZIANA (cu groază): Eşti zmeu?...
ZMEUL : Ş-am jurat să te fac soţia mea.
SÎNZIANA : Eu?...
ZMEUL : Vino cu mine.
SÎNZIANA: Mai bine să mor.
ZMEUL : Vino!... (Face un pas, întinzînd mîna spre ea.)


SCENA VII 
Aceiaşi, PEPELEA (se arată sub arcade) 
PEPELEA : Stai, fiară de pe ceea lume!... un pas mai mult, eşti mort. ZMEUL : Ce?... tu, piticule, îmi porunceşti mie? 
PEPELEA: Pieri, pieri îţi zic. 
ZMEUL (ridică buzduganul): Se vede că vrei să legi frăţie de moarte cu buzduganul meu? 
PEPELEA: Şi tu cu fluieraşul meu. (Sună din fluier.) 
ZMEUL (rămîne încremenit, vrea să-nainteze, dar nu poate; vrea să ridice buzduganul, şi-i cade braţul fără putere): Păcătosule!... aşteaptă... Ce-am păţit?... nu pot face un pas înainte... nu pot purta buzduganul, sunt fermecat... fluierul acesta mă-nvinge... (Se tot retrage îndărăt, împins de-o putere misterioasă, în sunetul fluierului Pepelea-l urmăreşte, amîndoi dispar în grădină.) 
SÎNZIANA (trezindu-se din buimăceală): Am visat?... Era să mă răpească un zmeu?... Şi m-a scăpat de el?... Cine m-a scăpat?... Poate că era Făt-Frumos. 
Făt-Frumos, o, dulce mire, 
Te aştept vin’ cu grăbire, 
Vino de mă ia... etc. 
(Iese prin stînga cîntînd sotto voce.) 

SCENA VIII 
PĂCALĂ, TÎND ALĂ, PÎRLEA-V ODĂ,
LĂCUSTĂ-VODĂ, ZORILĂ, MURGILĂ
(mai multe persoane din toate părţile lumii, în diverse costume fantastice)
(S-aud fanfare-n curte, uşile-n dreapta se deschid; doi uşieri vin de se aşează la
intrare. Intră cortegiul de crai, domni şi împăraţi, precedaţi de Tîndală şi Păcală şi
urmaţi de steaguri cu emblemele lor. Se pun în semicerc, în faţa tronului.)

COR Azi e ziua mult dorită, Cînd, uimiţi, o să vedem O minune strălucită, Un crin alb cu diadem. 
TÎND A L Ă : Poftim, vestiţi şi de bun neam domni, crai şi împăraţi! În curînd va sosi marele, gloriosul, mărinimosul, augustul Papură-Împărat, împreună cu frumoasa, încîntătoarea, augusta sa copilă, domniţa Sînziana. 
(În sunetul unui marş triumfal, intră Papură cu hlamidă
şi cu coroană aurită, ţinînd pe Sînziana de mînă,
urmaţi de mai multe dame şi magnaţi de Curte... ei fac
jurul sălii, salutînd pe oaspeţi, ş-apoi merg de se suie pe
tronuri. Steagurile se înclină în faţa lor şi toţi oaspeţii
rămîn extaziaţi, privind la Sînziana... Pîrlea-Vodă dă
semne de admiraţie grotescă.
Tîndală stă lîngă tron.)

COR Iată împăratul, Iată luminatul Cu Sînziana, Mîndra Cosînzeana, Orişicine-o vede Jură şi crede Că e un juvaer, Căzut aici din cer. 

SCENA IX 
Aceiaşi, P A P U R Ă cu SÎNZIANA 
PA P URĂ (pe tron): Bine-aţi venit la curtea noastră, oaspeţi de soi şi de tot soiul!... Crainicii noştri v-au dus vestea despre copilă şi zestrea ei... jumătate de împărăţie, fără ipotecă... Care din voi va avea noroc să placă fetei va avea parte de amîndouă... Haide, arătaţi-vă talentele şi nurii, concursul e deschis; am zis!... 
TOŢI: Trăiască Papură-Împărat!
P A P U R Ă : Acum şi pururea şi-n vecii vecilor...
TOŢI : Amin!
P A P U R Ă : Păcală, te numesc mareşal de ocazie, fără leafă.

Prezentează-ne concurenţii cu tropos. PĂCALĂ : Ascult. (Prezentînd pe Zorilă.) Măria-sa Zorilă, craiul Răsăritului. 
P A P U R Ă : Zorilă?... Am cunoscut în tinereţe pe babacu-tău; pătimea, sărmanul, de căscat, altminterea era deştept şi cam... berbant. (Rîzînd.) Îmi aduc aminte că odată ne-am întîrziat împreună pănă-n faptul zilei, într-o mahala!... ha! ha! ha! Stîrnisem toţi cîinii şi comisarii... ha, ha, ha! 
TÎNDALĂ (încet, cu dezaprobare): Auguste... P A P URĂ (serios): Ai dreptate, Tîndală, nu iartă ighemoniconul. (Arată pe Sînziana.) Şi e sărbătoare-n casă; iaca tac, tac. 
ZORILĂ (îngenunche dinaintea tronului Sînzianei şi declamă): Princesă! Răsăritul e raiul pămîntesc; Din el răsare luna şi soarele ceresc! Primeşte-a fi regină acelui dulce plai, Ca să privească lumea-n mirare rai în rai. 
(Se scoală şi se retrage.) 
P A P URĂ (lui Tîndală): Rarerarerai în rai? parcă aud broaştele, 
Tîndală. TÎND A L Ă : Poezie imitativă, auguste. P A P U R Ă : O fi!... PĂCALĂ (prezentînd pe Murgilă): Măria-sa Murgilă, craiul Apu
sului. P A P U R Ă : Murgilă?... Stăi... am cunoscut şi pe babacu-tău; era 
cam posomorît de firea lui. Ce mai face? MURGILĂ (posomorît): A apus... P A P U R Ă : A apus!... Ce spui? A dat pielea popii? Hei!... lume, lume!... toţi suntem mai mult sau mai puţin muritori. (Îşi suflă nasul tare.) Ca mîine îi apune şi tu. 
MURGILĂ (asemenea şi el îngenunche înaintea Sînzianei şi dec-lamă): 
Princesă, în Apusul profund, mistuitor, 
Apune soare, lună, tot ce-i strălucitor, 
Dar jur pe-a ta frumseţă, de lume admirată, 
Că tu nu vei apune din ochii-mi niciodată. 
(Se retrage.) 
P A P U R Ă : Frumos!... (Lui Tîndală.) Ce au, Tîndală, de grăiesc toţi în stihuri?... e vreo boală nouă? 
TÎNDALĂ : Da... o boală ce se numeşte stiho-morbus. 
P A P U R Ă : O fi!... 
PĂC A L Ă (prezentînd pe Lăcustă): Măria-sa Lăcustă-Vodă. 
P A P U R Ă : Lăcustă? Te ştiu de mult... mi-ai potopit ogoarele într-o vreme... la anul o mie şi ceva! 
LĂCUSTĂ : Era foamete, augustate... şi eram pe atunci un copil fără judecată, zburdalnic. 
P A P U R Ă : Aşa!... Ş-acum văd cu mulţumire că, deşi eşti flăcău tomnatic, te ţii bine; tot verde! 
LĂCUSTĂ : Am stomac bun! 
P A P URĂ (lui Tîndală): Stomac de Lăcustă. 
LĂCUSTĂ (îngenunchează dinaintea Sînzianei şi declamă): 
Frunză verde de mohor 
Mor de dor... zău... de dor mor, 
Mor... mor... mor... 
(Aparte.) Ce dracu!... am uitat restul şi mi-am pierdut rostul. 
PA P URĂ (lui Tîndală): Ian ascultă, Tîndală... ăsta mormoroseşte ca un urs. 
LĂCUSTĂ (cată a continua): 
Frunză verde de mohor 
Mor, mor, mor... 
P A P U R Ă : Lăcustă... dragă Lăcustă, lasă, nu mai muri acum, fătul meu, pe altădată, pe altădată, aşa să trăieşti. 
LĂCUSTĂ (retrăgîndu-se): Curios!... mi-am uitat improvizaţia. 
PĂC A L Ă (prezentînd pe Pîrlea): Măria-sa, Pîrlea-Vodă. 
P A P U R Ă : Pîrlea?... pîrlit eşti de soare! 
PÎRLEA : Ba din născare, augustate. (Declamă:) 
Princesă, a ta frumseţă-nfocată şi bălaie 
În vulcanul meu de suflet a aprins o pălălaie. 
Ard, ard, ard, mă fac cenuşă, căci amorul mă încinge. 
A! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l şi stinge. P A P U R Ă : Pompieri!... chemaţi pompierii... e-n stare să-mi dea 
foc palatului. (S-aude afară fluierul lui Pepelea.) 
PÎRLEA (indignat): Cine mă fluieră? 
P A P U R Ă : Ce se-aude, un fluier? 
SÎNZIANA (uimită, aparte): Parcă-i fluierul care m-a scăpat de zmeu. 
(Apare Pepelea pe pragul uşii din dreapta.) 

SCENA X 
Aceiaşi, PEPELEA 
P A P U R Ă : Cine eşti tu, semeţule, de îndrăzneşti s-ai îndrăzneala de a te prezenta dinaintea noastră? 
PEPELEA: Luminate împărate, sunt solul Zînei-Lacului!... Acea zînă năzdrăvană a auzit de preaputernicul, preaînţeleptul, preamărinimosul Papură-Împărat, precum şi de cereasca frumuseţe a fiicei sale, care-i samănă... 
P A P URĂ (îmblînzit): Aşa mai vii de-acasă... urmează. 
PEPELEA: Şi, vrînd să vă arate admirarea ce i-aţi inspirat, vă trimite prin mine, pentru serbarea de astăzi, două prezenturi, cum nu s-a mai văzut pe lume. 
P A P U R Ă : Care? unde-s?... 
PEPELEA (face un semn afară; un paj intră, aducînd o colivie mică de aur, în care este închisă o pasăre albastră, şi alţi doi servitori aduc o oglindă mare, pusă pe două picioare aurite): Iată-le!... o pasăre măiastră, pentru frumoasa şi încîntătoarea princesă. (Ia colivia ş-o prezintă Sînzianei.) Ş-această oglindă, pentru augustatea-voastră... Pasărea are grai omenesc şi răspunde la toate întrebările... Oglinda arată adevărul... Zîna vă roagă să le primiţi bucuroşi, din parte-i. 
(Servitorii aşează oglinda între ambele arcade, faţă cu publicul.) 
P A P U R Ă : Primim, cum nu?... şi-i trimitem asigurarea înaltei noastre consideraţiuni. 
SÎNZIANA : Ce frumoasă pasăre! 
P A P U R Ă : O fi dumbrăveancă? (Lui Pepelea.) Şi zici că astă pasăre grăieşte? 
PEPELEA: E pasăre măiastră... adresaţi-i orice întrebare, ea va răspunde. 
P A P U R Ă : Ce s-o-ntreb? Ha! am găsit... Păsărică dragă... spune-mi: sunt coţcari în împărăţia mea? 
P ASĂREA : Da! da! da! da! 
P A P U R Ă : Nu mă-ndoiam de asta... care sunt cei mai mari gheşeftari? 
P ASĂREA: Păcală... Tîndală... 
P A P U R Ă : Ce-a zis? 
PĂCALĂ : A zis Tîndală. 
TÎNDALĂ : Ba Păcală. 
PĂCALĂ : Ba Tîndală. 
TÎNDALĂ : Ba Păcală. 
P ASĂREA: Păcală-Tîndală, Tîndală-Păcală. 
P A P U R Ă : Cum se poate?... Şi eu credeam... 
TÎNDALĂ -PĂCALĂ : Minciuni, minciuni, gaiţă neruşinată!... Nu o credeţi, augustate. 
PA P URĂ (sever): Tăcere!... Mîine voi fi supremul vostru judecător, astăzi n-am vreme să fiu decît părinte... Sînziană, ai văzut ş-ai ascultat pe onorabilii preopinanţi... asta... aspiranţi... răspunde, care din dumnealor îl socoţi mai demn de a-mi fi ginere mie şi, prin urmare, bărbat ţie? 
SÎNZIANA (sculîndu-se): Sire, sunt confuză în momentul acesta... şi nu mă pot pronunţa îndată... atît de mari sunt meritele dumnealor. 
P A P U R Ă : Prea bine, fata mea... Vom suspenda şedinţa pe zece minute; pentru ca să ai tot timpul necesar de-a lua o rezoluţie. (Tare.) Şedinţa e suspendată pe zece minute. Poftiţi la bufet, dacă vă place. (Se scoală.) 
SÎNZIANA (aparte): Am să consult pasărea despre ursitul meu. (Către pasăre.) Păsărică dragă, cum se numeşte ursitul meu?... 
P ASĂREA : Pepelea! Pepelea. 
SÎNZIANA: Pepelea. (Iese printre arcade împreună cu damele.) 
P A P U R Ă : Acum mă pot coborî de pe tron, să-mi mai dezmorţesc şalele... (Se coboară.) Unde-i cel ce-a adus pasărea şi oglinda? 
PEPELEA : Eu sunt. 
P A P U R Ă : Cum te cheamă? 
PEPELEA : Pepelea. 
P A P U R Ă : Din botez sau de-aiurea. 
PEPELEA : Ba de-aiurea. 
P A P U R Ă : Aşa am chitit şi eu... acum spune-mi ce meşterie are oglinda asta?... Pănă azi eu n-am văzut oglinzi? 
PEPELEA : Ea arată chipul şi totdeodată caracterul fiecărui om ce se uită în ea. 
P A P U R Ă : Minunat. (Aparte.) Prin ea am să cunosc firea musafirilor mei. (Tare.) Păcală, Tîndală... ian priviţi-vă mutrele în oglinda asta... ca să vedeţi cît sunteţi de frumoşi. 
PĂCALĂ-TÎNDALĂ (cu sfială): Auguste... 
P A P U R Ă : Am poruncit... marş. 
(Păcală şi Tîndală se duc în faţă la oglindă, care reflectează doi lupi cu gurile căscate, trăgînd de-o pungă.) 
PĂCALĂ -TÎNDALĂ : Doi lupi!... piei, drace!... suntem lupi?
P A P U R Ă : Lupi! Miniştrii mei, secretari de stat, sunt lupi! şi eu i-am

rînduit păstori la oi?... (Sever.) Am să vă hăituiesc cu copoi, pungivorilor! PĂCALĂ-TÎNDALĂ (abătuţi): Ne-am dat de gol! Am păţit-o. TOŢI (cu mirare): O! P A P URĂ (aparte): Acum să trecem la musafiri. (Tare.) Lăcustă-
Vodă... ai idee de nurii cu care te-a înzestrat natura? LĂCUSTĂ : Aproximativ, augustate, după cît m-au încredinţat 
sexul frumos. P A P U R Ă : Treci la oglindă, treci ca să te aproximativeşti cu ochii. LĂCUSTĂ: Bucuros... (Se pune în faţa oglinzii. Oglinda reflectează o lăcustă slabă.) TOŢI (rîzînd): A!... o lăcustă? LĂCUSTĂ : Eu! Lăcustă?... P A P U R Ă : Aidoma. PÎRLEA (rîde cu hohot): A păţit-o vărul. P A P U R Ă : Pîrlea-Vodă, e rîndul dumitale. PÎRLEA : Eu n-am grijă... sunt frumos. (Cată în oglindă. Oglinda 
reflectează un curcan.) Un curcan! 
(Toţi rîd.) 
P A P U R Ă : Numai bun de pus în frigare. PÎRLEA (furios): Asta-i o insultă... cere răzbunare. (Scoate sabia ca să lovească oglinda.) 
PA P URĂ (oprindu-l): Ba te poftesc să-mi laşi mobilele în pace; nu poţi lupta cu adevărul... Am să mă uit şi eu... priviţi şi admiraţi. (Se pune majestos înaintea oglinzii. Oglinda reflectează o broască purtînd scufă.) Ce?... un buhai de baltă? Eu?... Asta-i broscărie... boşcărie vreau să zic; sfărîmaţi oglinda asta obraznică în 40 de mii de bucăţi. Buhai 
de baltă?... Pepelea, unde-i Pepelea? PEPELEA (ieşind de după oglindă): Aici. P A P U R Ă : La spînzurătoare... duceţi-l la ştreang. TÎND A L Ă -PĂC A L Ă : Pe dînsul cu toţii! 
(Toţi se reped asupra lui Pepelea, care scoate fluierul de la brîu.) 
PEPELEA (aparte): Am să te văd, fluieraşule, ce poţi. 
(Fuge spre uşa din dreapta.) 
P A P U R Ă : Nu-l lăsaţi să scape.
PEPELEA: Sună, fluieraşule, să-i faci a juca de streche.

(Sună din fluier ca la uşa cortului. Toţi se opresc din goană şi încep a juca în loc, sărind în sus, strîmbîndu-se şi neputîndu-se opri; Pepelea iese, fluierul încetează, dansul se opreşte.) 
TOŢI: După el! (Se reped spre uşă, fluierul se aude mai departe, dansul iar începe şi continuă mai strechiat, pîn’ ce fluierul tace.) Uf! am obosit, nu mai pot, îmi dau sufletul. (Unii cad pe scaune, alţii se reazemă-mpreună, spate de spate.) 
P A P URĂ (căzînd pe treptele tronului): Uf! am jucat fără voie ca la uşa cortului, la bătrîneţe. Suntem vrăjiţi. 

SCENA XI 
Aceiaşi, DAMELE CURŢII, MACOVEI, TOMA, ŢĂRANI, ŢĂRANCE 
DAMELE (dau ţipăt afară): A!
TOŢI (tresărind): Ce este?
DAMELE (pe terasă): Zmeul! Zmeul!... Săriţi... a răpit pe domniţa!

(Zmeul trece călare prin aer, cu Sînziana în braţe.) 
TOŢI : Zmeul!...
DAMELE (vin, alergînd speriate, în scenă): Zmeul! (Se ascund

după tronuri.) P A P U R Ă : Ce zmeu? unde-i zmeul?... ce-aţi păţit? O DAMĂ (repede): În vreme ce domniţa sta departe pe terasă, 
grăind cu pasărea cea măiastră, soarele s-a-ntunecat ca de un nor şi deodată a apărut prin văzduh un zmeu călare; el a trecut pe lîngă domniţa, a luat-o în braţe şi s-a dus, s-a dus... 
P A P URĂ (buimăcit): S-a dus, s-a dus, unde s-a dus?
DAMA : Şi s-a făcut în curînd nevăzut.
PA P URĂ (tare): Unde?
DAMA : În fundul orizontului.
TOŢI : A!
P A P U R Ă : Tocmai în fund?
D A M A : Tocmai.
TOŢI : A!... A!...
P A P U R Ă : Ce a... a... a?... ce aţi căscat gurile?... La goană după

el! (Scoate paloşul şi umblă pe scenă ca un nebun, strigînd:) După el, voi toţi... Domni, crai, împăraţi, Păcală, Tîndală, Macovei. Oştile, să iasă oştile... Poporul!... Să sară poporul! Cum?... să-mi fure bunătate de fată pe sub nas? După hoţ, la goană; înarmaţi-vă cu buzdugane, cu ciomege, cu ce-ţi găsi — încălecaţi pe cai, pe măgari, pe prăjini, şi după zmeu, la goană. Eu plec înainte... Hai, nu mă lăsaţi singur. 
TOŢI : Hai! Hai! 
COR La goană, la goană, la goană, În grabă, la fugă, mereu! Să-l prindem, să-l facem tocană, Pe hoţul, pe hîtrul de zmeu! 
(Toţi ies, alergînd pe uşă şi pe sub arcade.) 
(Sfîrşitul actului II .) 


ACTUL III 
 
Teatrul reprezintă o pădure deasă, prin care se deschide o alee ce duce din faţa
scenei pînă-n fund; în dreapta, un tufar, sub care stă ghemuit Statu-Palmă.

SCENA I 
ST A TU-P ALMĂ , apoi  ZÎNA-CODRUL U I 
COR 
(în pădure) 
În pădurea fermecată Stăm închişi, vai! fără vină. O! tu, zînă adorată, Scoate-ne iar la lumină. 
ST ATU-P ALMĂ : Ian auzi cum se bocesc toţi nenorociţii prinşi în codru de Mama-Pădurii!... Ce dihanie răutăcioasă!... Pe cine-l întîlneşte rătăcit pe-aice, îl închide într-un copac... Chiar pe mine, uncheşul Statu-Palmă-Barbă-Cot, m-a osîndit să stau în tufarul ista... şi mi-a luat amanet iepuraşul meu cel şchiop... De nu l-ar fi mîncat ostropăţ, sărmanul... Dar iată că vine... La tufar, moşule... (Se ascunde după tufar.) 
ZÎNA (care vine prin alee): Frate-meu, zmeul, a răpit pe Sînziana... şi de-atunci nu l-am mai văzut... l-o fi fermecat, şi-l ţine legat de poalele ei... Ce proastă beţie e beţia amorului!... Cum ea schimbă pe om în neom... Eu dispreţuiesc această slăbiciune omenească... n-am iubit, nici voi iubi vreodată, deşi mulţi s-au înamorat de mine şi s-au rătăcit prin codru, căutîndu-mă. Năucii! le-am arătat eu cine-i Mama-Pădurii... i-am atras aici în desime şi i-am închis în trunchii copacilor... În stejarul cel mare am pe Făt-Frumos; în salcia cea pletoasă, pe un poet bocitor; în tufa ceea de spini înveninaţi, pe un invidios jurnalist... în putregaiul cel de ulm, un fost ministru putred la inimă; în strîmbătura cea de lemnul-cîinelui, un fals patriot; în tufarul cela am închis pe Statu-Palmă-Barbă-Cot şi i-am luat zălog iepuraşul lui cel şchiop, ha! ha! ha! (Corul iar se repetă.) Ei plîng, şi eu rîd de bocetele lor... Dar ce zăresc? Iaca frate-meu, zmeul... posomorît e!... efectul amorului! 

SCENA II 
Z Î N A , ZMEUL (vine prin alee trist, palid şi abătut) 
ZÎNA : Bine-ai venit, frate!... Ce-ai păţit de eşti aşa trist?
ZMEUL (oftează): Ha!
Z Î N A : Eşti bolnav?
ZMEUL (dă din cap): Ha!
ZÎNA : Nu?... ai pierdut poate pe Sînziana?
ZMEUL (tragic): Ah!... n-am pierdut-o, soro... ea m-a prăpădit pe

mine. ZÎNA : Cum? ZMEUL : Nu vrea! ZÎ N A : Ce nu vrea? ZMEUL : Să mă iubească. Z Î N A : Cum se poate?... tu, zmeul zmeilor! ZMEUL : Eu, zmeul zmeilor! ZÎNA : Carevasăzică, nu te-ai îndulcit cu nimica pînă acum? ZMEUL : Îndulcit?... Zi amărît, căci numai amar am înghiţit... 
priveşte-mă în faţă, ş-apoi mă-ntreabă de viaţă. ZÎNA : Într-adevăr, eşti cam tras la faţă. ZMEUL : Şi tras pe sfoară... Sunt galben ca nufărul, căci nici 
mănînc, nici beau, nici dorm; sunt năuc. Z Î N A : Adică înamorat? ZMEUL : Înamorat lulea. Z Î N A : Lulea? ZMEUL (tragic): Lulea, ascultă: După ce am răpit-o de la curtea 
lui Papură... am adus-o prin văzduh la palatul meu din insula cea nevăzută... Sărmana!... era leşinată de spaimă... cînd s-a trezit şi a dat cu ochii de mine... în loc să-mi zîmbească, ca celelalte fete bine crescute, ştii ce-a făcut? 
ZÎNA : Ce? 
ZMEUL : S-a-nfuriat ca o pisică sălbatică, şi cît pe-aci să mă chiorască cu unghiile sale trandafirii... Eu am început, după obicei, a-i înşira vorbe drăgălaşe... aş!... ca şi cînd aş fi grăit politică. 
ZÎNA (rîzînd): Aşa efect deşănţat ai produs? 
ZMEUL : Aşa!... i-am spus că o iubesc, că vreau s-o fac împărăteasa zmeilor, că i-oi aduce toate comorile din lume, botine cu tocuri de-o şchioapă, corsete, chirase, degeaba!... în sfîrşit, i-am căzut la genunchi... Am plîns chiar, crezi tu, Pădureanco? 
ZÎNA : Şi ea? 
ZMEUL: Ea s-a uitat la mine cu dispreţ şi mi-a zis: Slut eşti cînd te scînceşti. 
ZÎNA : Şi tu? 
ZMEUL: Eu m-am supărat şi am răspuns: Slut, neslut, ai să fii a mea, de voie, de nevoie; şi m-am repezit s-o apuc în braţe. 
ZÎNA : Şi ea? 
ZMEUL: Ea mi-a tras o palmă... dar ştii ce palmă? de mi-au scăpărat ochii... (Duios.) Cine ar crede că o mînuşiţă atît de fragedă ar putea... Mi-e umflată falca? 
ZÎNA : Umflată bine... şi tu? 
ZMEUL: Eu m-am făcut că n-am mîncat palma şi am dat asalt înainte... 
ZÎNA : Atunci? 
ZMEUL : Ea a scos, de nu ştiu unde, un pumnar şi mi-a declarat că se ucide de-oi face un pas mai mult. 
ZÎNA : Şi tu ai crezut-o? 
ZMEUL : Era în stare să se străpungă, diavoloaica, pentru ca să-şi apere... onoarea. 
O copiliţă cu mîna-i albă 
Pe mine, soro, m-a prins de nas. 
Şi lîngă-această minune dalbă 
N-am nici putere, nu am nici glas.
Credeam odată că cel mai tare
Şi cel mai mare pe lume-s eu.
Ce nerozie!... o fată mare
E mai zmeoaică decît un zmeu!

ZÎNA : De este aşa, te jălesc, frăţioare... După cîte mi-ai spus, Sînziana are mîndrie şi energie?... 
ZMEUL : Prea multă energie... (Îşi pipăie falca.) Şi eu nu mai am vlagă în mine de cînd mă munceşte dorul... puterile mi-au secat, încît sunt foarte îngrijit, căci am aflat de venirea lui Papură-Împărat asupra mea cu oaste mare! 
Z Î N A : Cine ţi-a adus astă veste?
ZMEUL : Un şoim cu cap de cuc.
ZÎNA : Vro pasăre măiastră?
ZMEUL : Nicidecum!... Un simplu cuc, care şi-a schimbat numele,

ca să se coţofănească. ZÎNA : Şi ce-ai de gînd să faci? ZMEUL : De-aş fi în apele mele, nu mi-ar păsa de oastea lui Papură... 
dar mă simt fără curaj... de cînd m-a muiat amorul... şi mă tem... Z Î N A : Nu te teme, cît sunt eu în calea lor... alt drum decît acest din codru nu duce spre insula ta. De-or intra în el, îi prind în mrejele mele. 
ZMEUL : Prinde-i, surioară! mai cu samă pe împăratul... Sînziana va face tot ce voi vrea eu pentru ca să scape pe tată-său... ş-atunci voi redeveni iar zmeul zmeilor, cu-o falcă-n cer şi cu alta pe pămînt... dar ce s-aude? (În stînga e un zgomot de oameni.) 
ZÎNA : Zăresc o oaste mare... o fi Papură.
ZMEUL : O oaste?... fug...
ZÎNA : Mergi degrabă de te închide în cetatea ta.
ZMEUL : M-am dus! (Iese fuga prin fund.)
ZÎNA : Sărmanul frăţior, cine-ar zice c-a fost spaima lumii...

priveşte, din zmeu, s-a schimbat în iepure. Efectul amorului! (Intră în pădure.) 

SCENA III 
P A P URĂ, PĂCALĂ, TÎND ALĂ, MACO VEI,
ŢĂRANI, OST A Ş I
(toţi sunt înarmaţi cu felurimi de arme; intră din stînga, obosiţi de drum)

COR Aoleo! nu mai pot, Ostenit sunt de tot, Am să mor! Ce necaz! pîn-acum, De un an sunt pe drum Umblător, mor, zău, mor. 
P A P U R Ă : Unde suntem, Tîndală? 
TÎNDALĂ : La marginea unui codru, auguste. 
P A P U R Ă : Ai vorbit de te-ai pripit... te întreb, în ce ţară am ajuns? 
TÎNDALĂ : Cine poate şti... de un veac de om umblăm lela pe faţa pămîntului, fără a-i da de capăt... Ne-am pierdut şi drumul şi cărarea. 
P A P U R Ă : Aşa este, mi-am lăsat tronul, masa şi odihna, ca să-mi găsesc fata... în ce hal oi găsi-o! 
PĂCALĂ : Dacă-i găsi-o?... 
P A P U R Ă : Dac-oi găsi-o, precum zici... Dar adică de ce n-aş găsi-o? Cu toate că se poate prea bine să n-o găsesc, dar se poate s-o şi găsesc... însă în ce hal?... în ce hal?... asta-i întrebarea? 
PĂCALĂ : Asta. 
P A P U R Ă : În sfîrşit, unde ne aflăm?... Am trecut, ca Alexandru Machedon, prin ţara furnicilor, prin ţara căpcăunilor, şi abia am scăpat teferi, deşi am pierdut jumătate de oaste... aşa vom scăpa şi de-acum nainte... nu vă temeţi. Dascăle Macovei... tu, care eşti membru Societăţii Geografice din Podul Iloaiei, trebuie să cunoşti partea asta de lume? 
MACOVEI : Măria-ta... de nu cumva am intrat în împărăţia uriaşilor sau în crăia piticilor, sau în domnia tricolicilor, apoi trebuie să nu fim departe de ţara zmeilor. 
TOŢI (cu frică): Oare?
P A P U R Ă : Cum?...să fie oare zmeul aşa aproape de noi?
TOŢI (dînd îndărăt): În codrul ăsta?
P A P URĂ (se dă după ostaşi): Ce v-aţi speriat, voinicilor?... au nu

vă gîndiţi la strămoşii voştri?! la acei eroi care sunt meniţi a fi exploataţi 
de strănepoţii lor?... Păcală-Tîndală, unde sunteţi? PĂCALĂ-TÎNDALĂ (ieşind dintre ostaşi): Prezenţi. P A P U R Ă : Intraţi în codru şi trageţi cu ochiul, nu cumva îţi zări 
zmei pe după copaci. A M ÎNDOI (uimiţi): Noi? P A P U R Ă : Voi, d-apoi cine?... eu?... Hai, marş... de-ţi scăpa din 
ghearele lor, voi fi marinimos cu voi, iertîndu-vă păcatele... marş... AMÎNDOI : Ne-am topit... P A P U R Ă : Pornit-aţi azi?... AMÎNDOI : Pornit, auguste. P A P URĂ (ostaşilor): Pînă se vor întoarce din misiunea lor extraordinară, de se vor mai întoarce... voi întindeţi-mi cortul sub pădureţul cel stufos, ca să mă odihnesc... (Arată în dreapta, înspre culise.) Unde-s Pîrlea şi Lăcustă? 
MACOVEI : Au rămas pe urmă, după obicei. P A P U R Ă : Pare-mi-se că bat lăturile... Hai! (Iese pe gînduri.) În ce hal oi găsi-o? (Iese-n dreapta, cîntînd corul de la începutul scenei.) 

SCENA IV 
PĂCALĂ, TÎNDALĂ 
TÎNDALĂ : Păcală?
PĂCALĂ : Ce-i, Tîndală?
TÎND ALĂ: Te-ai spovăduit pîn-a nu pleca de-acasă?
PĂCALĂ : Ba nici am gîndit; dar tu te-ai împărtăşit?
TÎNDALĂ : Nici atît.
PĂCALĂ : Apoi halal de noi!

TÎNDALĂ: Halal!... Păcală, ştii una?
PĂCALĂ : Ce?...
TÎNDALĂ: Dacă am spăla putina?
PĂCALĂ : M-am gîndit de mult la asta... dar unde să mergem?...

încotro s-apucăm singuri-singurei?... să ne rătăcim?... să ne mănînce fiarele?... asta vrei?... 
TÎND ALĂ: Ferească Sfîntul... hai dar în codru... de-om întîlni vreun zmeu... i-om da decoraţiile noastre, ca să-l îmblînzim... Cine ştie?... poate că şi zmeii să aibă slăbiciune pentru decoraţii... 
PĂCALĂ : Bună idee... Tîndală... nu eşti prost de tot... Hai!... 
(Intră amîndoi în alee şi se îndreaptă cu sfială spre fund. Deodată mulţime de ţînţari ies dintre copaci, bîzîind prin văzduh, şi-i atacă.) 
TÎNDALĂ : Păcală, vezi ceva? PĂCALĂ : Nimic alt, decît un soi de ţînţari morţi de foame... să juri că-s postulanţi. TÎNDALĂ (apropiindu-se): Hîş, dihanie... na!... m-a pişcat de 
mînă... (Îşi trage o palmă peste mînă.) PĂCALĂ : L-ai ucis?... TÎNDALĂ: Ba!... ia seama, se pune unul pe obrazul tău. PĂCALĂ : Îl aud bîzîind şi-l pîndesc. TÎNDALĂ : Dă-i! PĂCALĂ : Na! (Îşi trage o palmă peste obraz.) TÎNDALĂ : L-ai ucis? P Ă C A L Ă : Ba nu, ucigă-l crucea. (Înaintînd.) Vezi ceva printre 
copaci, Tîndală? TÎND ALĂ: Tufă!... Stai... PĂCALĂ : Ce-i? TÎNDALĂ : Un ţînţar cît un bivol... Iaca vine... bîzîie... se pune 
pe vîrful nasului... na!... aoleo!... (Îşi trage un pumn peste nas.) PĂCALĂ : L-ai turtit?... TÎNDALĂ : Ba, mi-am turtit nasul! 
PĂCALĂ : Să-i fie de bine!... 
(Tot apărîndu-se de ţînţari şi examinînd desimea codrului, ajung în fund.) 
TÎNDALĂ : Păcală... apucă tu în dreapta şi eu în stînga... deacum ce-o vrea Dumnezeu cu noi. P Ă C A L Ă : Poate să pierim... Tîndală, să ne îmbrăţişăm, pentru 
întîia şi ultima oară... Să ne iertăm... TÎNDALĂ (luîndu-l în braţe): Multe ţi-am greşit, frate. PĂCALĂ : Şi eu ţie... TÎND ALĂ: Am cătat să te dau peste cap din minister. PĂCALĂ : Şi eu pe tine. TÎNDALĂ : Ştii că asta nu-i delicat?... Dar suntem chit... adio... 
să ne vedem sănătoşi. PĂCALĂ : Da! pe ceea lume. 
(Se despart, apucînd unul în dreapta şi celălalt în stînga... ei dispar... Tremolo.) 
TÎNDALĂ (cu glas speriat, între culise): Păcală!...
PĂCALĂ (asemenea): Tîndală!...

(Vin amîndoi în scenă, plini de groază şi cu nasurile băşicate.) 
TÎNDALĂ : Ce este? Zmeul? ai văzut zmeul?...
PĂCALĂ : Ba nu... dar tu?...
TÎNDALĂ : Nici eu.
PĂCALĂ : Apoi de ce m-ai chemat?...
TÎNDALĂ : Mi-a fost dor de tine!...
PĂCALĂ : Zi mai bine că ţi-a fost frică.
TÎNDALĂ : Frică?... nicidecum!... groază!...
PĂCALĂ : Iaca!... Da ce-ai păţit, Tîndală? Ţi-e nasul roş şi umflat

ca o sfeclă. TÎND ALĂ: Ş-al tău ca un morcov. 
P Ă C A L Ă : Suntem decoraţi amîndoi cu ordinul legumelor. TÎND ALĂ: Taci!... S-aude ceva... la sănătoasa, frate. PĂCALĂ : Stăi, nu te teme... vine împăratul. 

SCENA V 
TÎND ALĂ , PĂCALĂ , P A P U R Ă (cu suita) 
P A P U R Ă : Ha! ha! v-aţi întors din codru?... aţi cercetat bine?... aţi 
văzut ceva?... PĂCALĂ : Am văzut numai nişte ţînţari. TÎNDALĂ : Cît nişte zmei! P A P U R Ă : Şi v-aţi războit cu dînşii... judecînd după halul nasurilor 
voastre... Ha! ha! ha! ce frumoşi sunteţi!... începeţi a da mugur. (Toţi rîd.) 
COR Ce nas roşcovan, Să juri că-i curat Morcov degerat Sau muc de curcan. Ha, ha, ha, ha, ha! Ha, ha, ha, ha, ha! 
TÎNDALĂ : Ce rîdeţi?... 
P A P U R Ă : Dar, în sfîrşit, v-aţi convins că nu-i nici o primejdie de trecut prin codru... Hai dar, copii, adunaţi-vă-mprejurul meu. Şi cruce-ajută... Hai... 
(Vor să plece spre alee.) 

SCENA VI 
Aceiaşi, ZÎNA-CODRULUI 
ZÎNA : Cale bună, împărate!
P A P U R Ă : Sărut ochii, drăguliţă.
ZÎNA : Unde mergi cu aşa oaste mare?... Vrei să cotropeşti lumea?...

P A P U R Ă : Ba, deocamdată, merg să-mi găsesc fata.
ZÎNA : Pe Sînziana, care a răpit-o zmeul?
P A P U R Ă : Tocmai!... dar nu prea cunoaştem drumul; n-ai putea d-ta să ne îndrepţi spre ţara zmeului? ZÎNA : Cum nu, dar ce-mi dai?... P A P U R Ă : Îţi dau un bărbăţel, gigît şi frumuşel, într-ales... Vrei pe Tîndală? Z Î N A : Unde-i, să-l văd? P A P U R Ă : Iată-l. ZÎNA (rîzînd): Borcănosul ăsta? TÎNDALĂ (supărat): Şi ea rîde? apoi n-are haz!... P A P U R Ă : Nu căta că-i cam beteag la nas... l-au pişcat ţînţarii, 
altminterea-i nostim. ZÎNA (rîzînd): Mai bine vă duc degeaba... Hai! P A P U R Ă : Dar nu ne-or mînca ţînţarii? Z Î N A : N-aveţi grijă... i-au săturat nasul d-sale! (Arată pe Tîndală.) PĂC A L Ă (aparte): Pe mine nu m-a văzut? (Se ascunde la faţă.) ZÎNA : Şi al d-tale. (Arată pe Păcală.) PĂCALĂ : Na. ZÎNA (aparte): Au încăput pe mîna mea? am să-i schimb în 
dobitoace. 
(Ies cu toţii în codru, cîntînd: “Ce nas roşcovan” etc.) 

SCENA VII 
S T A TU-P ALMĂ-BARBĂ-COT, LĂCUSTĂ-V ODĂ 
STA TU-P ALMĂ (ieşind din tufar): S-a dus Mama-Pădurii, ca să facă iar vreo răutate... Cînd aş putea să fug de-aici... cînd aş găsi un om să mă poarte în spinare!... bătrîneţile m-au făcut olog de picioare... şi iepuraşul meu a pierit, sărmanul... dar pare că vine cineva... samănă a fi un besmetic, iată-l. (Se pune sub tufă.) 
LĂCUSTĂ (intră în stînga, îngrijit): Ce s-a făcut oastea?... încotro a apucat?... m-am răzleţit de ea, ca să mănînc ceva... şi m-am rătăcit. Unde mă aflu? de cine să întreb? nu văd ţipenie de om... ba parcă zăresc ceva colo, sub tufă. (Se apropie de tufar.) Un moşneguţ! Moşule, uncheaşule... n-ai văzut trecînd o oaste pe-aici? 
STA TU-P ALMĂ (surd): Ha!
LĂCUSTĂ : O oaste?
STA TU-P ALMĂ : Ha!
LĂCUSTĂ (mai tare): Oameni mulţi.
STA TU-P ALMĂ : Ha!
LĂCUSTĂ : E surd, sărmanul... să strig mai tare. (Strigă.) Moşule,

n-ai văzut pe Papură-Împărat? STA TU-P ALMĂ : Ai mîncat păpară? LĂCUSTĂ : Bree, astupate-i sunt urechile. (Tare, cît poate.) Papură. STA TU-PALMĂ : Papară? LĂCUSTĂ : Oi să mă culc lîngă el, ca să-i chiui la ceafă. (Pus pe 
brînci lîngă el răcneşte.) Papură, Papură-Împărat. STATU-P ALMĂ (sărind călare pe umerii lui Lăcustă): Am auzit... ce strigi aşa?... LĂCUSTĂ (surprins): Iaca, ce-ai păţit, uncheaşule, de încaleci pe mine? S TATU-P ALMĂ : Te-am încălecat pentru ca să mă porţi în spinare pe lume. LĂCUSTĂ (sculîndu-se): Eu să-ţi fiu cal?... Nu-mi spui că eşti 
ghiduş? Coboară de pe umeri. ST ATU-P ALMĂ : Nici gîndesc... mi-e bine aici. LĂCUSTĂ : Ţi-o fi, dar mie nu... dă-te jos. STA TU-P ALMĂ : Ha! LĂCUSTĂ : Nu te mai face că eşti surd... Hai, destulă glumă! STA TU-P ALMĂ : Ha! LĂCUSTĂ : Ei, apoi nu te întrece, ghiujule, că-ţi trag o trînteală 
s-o pomeneşti... ST ATU-P ALMĂ (îl bate cu călcîiele): Hi! hi!... jărpane! LĂCUSTĂ : Jărpane?... aşteaptă, să te hurduc pînă ţi-a ieşi sufle
tul... să-ţi arăt eu jărpan. (Sare-n loc, se zbuciumă în toate părţile.) 
STA TU-P ALMĂ : Degeaba te trudeşti... m-am făcut una cu trupul tău. 
LĂCUSTĂ: Una?... dar cine eşti tu, afurisitule? 
STATU-P ALMĂ : Statu-Palmă-Barbă-Cot! 
LĂCUSTĂ (îngrozit): Statu-Palmă? Aoleo!... aoleo!... ajutor!... ajutor! oameni buni! (Aleargă nebun.) 
STA TU-P ALMĂ (rîzînd): Hi! hi! hi! hi!... nu te-aude nime... doar numai Mama-Pădurii. 
LĂCUSTĂ : Mama-Pădurii!... săriţi, nu mă lăsaţi, s-a legat năpastea de mine ca boala de om sănătos. 
STA TU-P ALMĂ : Ha! ha! ha! (Rîde.) 
LĂCUSTĂ : Mă duc să mă arunc într-o fîntînă, ca să-l înec... (Fuge-n dreapta.) Aoleo!... 
STA TU-P ALMĂ : Hi... mîrţoagă... Ha! ha! ha!... 

SCENA VIII 
PÎRLEA-V O D Ă (vine alergînd de la stînga) 
PÎRLEA : Parc-am auzit zbierînd pe Lăcustă. Ce i s-a întîmplat? Să-l fi mîncat vreun balaur?... Prost dejun, dar eu, cu toate acestea, nici n-am ospătat, nici n-am băut... ci am rămas în urmă de oamenii mei... ce să mă fac? încotro să-mi îndrept paşii? drum nu-i, doar s-apuc prin cel codru... Hei!... ce-mi văzură ochii! 

SCENA IX 
PÎRLEA-V ODĂ, P A P URĂ-ÎMPĂRA T (cu cap de buhai de baltă), TÎNDALĂ-PĂCALĂ (cu capete de lup), MACOVEI (cu cap de măgar), CEILALŢI (cu capete de buratici şi de alte vietăţi. Ies cu toţii dintre copaci şi înconjoară pe Pîrlea-Vodă, imitînd cu toţii broaştele.) 
COR Ua ca, ua ca, ua ca, ua ca, ua ca! Am păţit-o iaca-aşa... Ua ca, ua ca, ua ca, ua ca, ua ca! 
PÎRLEA : Ce or buraticii ăştia?... îmi dau de ştire că are să plouă... Bine, bine, vă mulţumesc că-mi anunţaţi ploaie, doar mi s-a mai stinge setea din piept. 
P A P URĂ (cu un ton plîngător): Ua ca, ua ca, ua ca! 
PÎRLEA : Curios lucru... cum samănă broscoiul ăsta cu Papură. (Tîndală şi Păcală se apropie de Pîrlea şi urlă ca lupii.) Tio, dihănii!... la stînă... să juri că-s Păcală şi Tîndală. (Macovei rage ca măgarii la urechile lui Pîrlea.) Ha! urecheatule... ăsta e Macovei învăţatul în picioare. 
ZÎNA (se arată): În codru, dihăniilor! 
(Papură cu ai lui dispar în pădure, reîncepînd corul de buratici.) 

SCENA X 
PÎRLEA, ZÎNA-CODRULUI 
PÎRLEA : O nevăstuică?
ZÎNA (aparte): Cine să fie ardeiul ăsta?
PÎRLEA (aparte): Frumuşică... ochi plini de foc... talie plinuţă...

braţe de caş... îmi dau poftă de mîncare... Dacă mi-aş cerca norocul?... 
(Graţios.) Puiculiţă, de-aici eşti? ZÎNA : De aici. PÎRLEA : Şi cum te cheamă, maică? ZÎNA : Pădureanca mă cheamă, taică. PÎRLEA : Pădureanca!... se vede că eşti născută în codru? ZÎNA : Ai ghicit. PÎRLEA : Dar... nu eşti sălbatică?... ZÎNA : Nu cred. PÎRLEA : Bujoraşule, aşa te vreau. ZÎNA : Dar de ce mă vrei aşa?... PÎRLEA : De ce?... Hm!... ascultă, măiculiţă, ce ai zice dacă ţi-aş 
face o propunere... 
Z Î N A : Ce propunere?
PÎRLEA : Foarte nevinovată... adică să ne primblăm împreună, a

la braţetă, prin cea desime. ZÎNA : A la braţetă?... PÎRLEA : Dar; hai să culegem cimbrişor. Z Î N A : Nu te pricep. PÎRLEA : Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrişor de cînd 
eşti. ZÎNA : De unde să culeg, dacă nu-i? PÎRLEA (aparte): E cam prostuţă, dar frumoasă coz. (Tare ş-apro
piat.) Cum se poate?... un juvaer ca mata, cu o guriţă aşa de îmbobocită, cu nişte sprîncene aşa de îmbinate... cu o talie aşa de rotunjoară. (Vrea să o apuce de mijloc.) 
ZÎNA (lovindu-l peste mînă): Nu pune laba.
PÎRLEA (încîntat): Labă?... e nostimă de tot Pădureanca! vorbă

multă, sărăcie... Ştii una? ZÎNA : Spune. PÎRLEA : Îmi placi, nevoie mare; m-ai fermecat, m-ai scos din 
ţîţîni... şi, de vrei să-ţi găseşti norocul, n-ai decît să te dai în dragoste 
cu mine, pe legea mea. ZÎNA : Oare? dar cine eşti d-ta? PÎRLEA (cu emfază): Pîrlea-Vodă. Z Î N A : Pîrlea-Vodă cel vestit? PÎRLEA (mîndru): Eu! Z Î N A : Cel frumos? PÎRLEA : Eu! Z Î N A : Cel drăgălaş? PÎRLEA : Eu!... Z Î N A : Cel şuchet?... PÎRLEA : Tot eu! văd că mă cunoşti, ca şi cînd m-ai fi făcut. ZÎNA (oftînd): Ah! PÎRLEA : Oftezi?... oftezi după mine... găinuşa tatei?... mă 
aşteptai?... 
ZÎNA (coborînd ochii): Ah! 
PÎRLEA : Ei! nu mai suspina, cănăraşule, că nu-s doar nemilostiv... ştiu să compătimesc la amorurile ce aprind... Pe cît sunt de plăcut, sunt şi mărinimos. 
ZÎNA : Ce bun eşti! 
PÎRLEA : Aşa mi-i crasisul. (Deschide braţele.) Şi de vreme ce m-ai îndrăgit nitam-nisam... vino-n braţele mele... eu să te schimb pe tine în zîna fericirii şi tu să mă schimbi pe mine în... 
ZÎNA (înaintează şi-l atinge cu o vărguţă): În curcan... (Pîrlea se preface în curcan.) 
PÎRLEA : Aoleo! 
ZÎNA : Ha! ha! ha! încă unul!... la coteaţă. (Îl alungă.) 
PÎRLEA : Glu! glu! glu! glu! 
(Pîrlea fuge-n pădure. Deodată s-aude-n depărtare fluierul lui Pepelea.) 
ZÎNA (singură): Un fluier?... îl cunosc?... e fluierul lui Pepelea, dat lui de Zîna-Lacului, duşmana mea de moarte... El fură minţile şi pătrunde inimile. (Ascultă.) Ce armonie încîntătoare!... Cu el, Pepelea poate realiza tot ce doreşte în astă lume. Pepelea se duce să scape pe Sînziana din insula fratelui meu... Cum să-l opresc de-a merge înainte?... Cum să-i smulg arma din mînă, fluierul cel vrăjit?... A!... bună idee!... să iau chipul şi glasul Sînzianei, să-i ies în cale, să-l ameţesc, să-l orbesc... minunat! (Fluierul încetează.) Are să cadă şi el în mrejele mele. (Intră în pădure.) 

SCENA XI 
PEPELEA şi, mai pe urmă, ZÎNA-CODRULUI 
ARIE
PEPELEA

În zadar alerg pămîntul, 
În zadar mă ostenesc 
Pe iubita-mi Sînziană
De la zmeu să o răpesc.
Calea-i lungă, fără margini,
Cum e şi iubirea mea,
Zi şi noapte alerg cîmpii,
Făr-a mă-ntîlni cu ea.

Sărmana copilă!... o văd pretutindeni, în flori, în stele, în zori, în umbră, dar nu e decît o nălucă ce dispare şi eu rămîn tot singur şi nemîngăiat. (Se pune pe o rădăcină. În pădure se aude glasul Sînzianei.) 
GLASUL
În zadar plîng zi şi noapte
Cerînd lumii ajutor.
Nu găsesc, vai! nici un suflet
De-a mea soartă-ndurător.

PEPELEA (tresărind): Ce-aud?... e glasul Sînzianei. (Se scoală tulburat.) 
GLASUL SÎNZIANEI
Viaţa mea se ofileşte
Ca un fir de iarbă-n vînt,
Şi eu, trista Sînziană,
Mă apropii de mormînt.

(Zîna-Codrului vine în scenă sub figura Sînzianei.) 
PEPELEA : Sînziană-Sînziană!
Z Î N A : Cine mă cheamă?
PEPELEA : Eu, Sînziană!
Z Î N A : Cine eşti tu?
PEPELEA : Nu mă recunoşti?... Eu sunt Pepelea, care te-am scăpat

de zmeu în palatul tău împărătesc... şi ţi-am adus o pasăre măiastră. Z Î N A : Cînd?... a!... mi-aduc aminte... e mult de-atunci, judecînd după chinurile ce-am suferit, cît am fost în puterea zmeului. PEPELEA: Dar acuma nu mai eşti în puterea lui? 
ZÎNA : Nu; am fugit din palatul lui, şi de-atunci umblu rătăcind noaptea şi stau ascunsă cît e ziua... dorul şi speranţa mea sunt de-a mă întoarce acasă la tatăl meu. 
PEPELEA: Te-oi duce eu, Sînziană, eu care venisem ca să ucid zmeul, să te scap de el. 
ZÎNA : Să-l ucizi?... A! fereşte-te de dînsul, căci el are un buzdugan pe care-l aruncă în depărtare de şapte poşte, şi tu n-ai nici o armă. 
PEPELEA: Te înşeli, Sînziană, am două arme neînvinse, cu care pot face minuni. 
ZÎNA : Două?... ce arme?... 
PEPELEA: Amorul ce mi-ai inspirat şi care mă face a dispreţui toate primejdiile, toate piedicile. 
ZÎNA : Cum? Mă iubeşti? 
PEPELEA: Aş fi venit să lupt de moarte cu zmeul, dacă nu te-aş iubi? 
ZÎNA : Ah! Pepeleo! dacă în adevăr simţi compătimire pentru mine, nu-ţi expune zilele în zadar; mai bine fugi de aceste locuri şi mă părăseşte soartei mele nenorocite. 
PEPELEA: Eu să te părăsesc, după ce te-am regăsit?... Mai bucuros să mor. 
ZÎNA : Ah! Pepeleo! ce mi-ar folosi un rest de viaţă dacă ai muri tu? N-ai înţeles că şi eu, din parte-mi... te iubesc? 
PEPELEA (fericit): Tu pe mine? O, de-acum sunt împăratul lumii!... Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge. 
ZÎNA : Dar cu ce? 
PEPELEA: Cu fluieraşul ăsta pe care mi l-a dat Zîna-Lacului. 
ZÎNA : Ţi-ai perdut minţile, Pepeleo?... cu o biată trestie crezi tu să sfărîmi buzduganul zmeului? 
PEPELEA: Dar tu nu cunoşti puterea acestei trestioare, prin farmecul ei eu am scăpat de toate nevoile; Zîna-Lacului, care mă ocroteşte, mi-a zis să nu mă despart niciodată de fluieraşul ăsta, să nu-l dau nimănui, căci pe loc m-ar cuprinde moartea. 
ZÎNA (cu glas dezmierdător): Nici mie măcar? 
PEPELEA: O! ţie-ţi dau tot, tu eşti viaţa mea şi fericirea vieţii mele. 
Z Î N A : Adevărat? adă fluierul ca să suflu în el, şi el să-mi spuie de este adevărat amorul tău? 
PEPELEA (dîndu-i fluierul): Ţine. 
ZÎNA (luînd fluierul şi schimbînd tonul): A! te-am dezarmat, nemernicule, şi te-am redus iar la nimicirea ta omenească. 
PEPELEA : Ce zici? 
ZÎNA : Ai crezut că sunt Sînziana?... priveşte... (Îşi scoate vălul.) Sunt sora zmeului, Pădureanca, Mama-Pădurii, şi te osîndesc să intri de viu în pămînt... Pieri!... 
PEPELEA (desperat): A! (Încet intră în pămînt.) 
Z Î N A : Pieri de la lumina soarelui şi te afundă în noaptea morţilor. 
PEPELEA : O, Zîna-Lacului, Zîna-Lacului! 
(S-aude un tunet. Zîna-Lacului apare în văzduh, purtată pe aripile unei pajuri.) 

SCENA XII 
Aceiaşi, ZÎNA-LACULUI 
ZÎNA-LACULUI : Stai! 
ZÎNA-CODRULUI (înfiorîndu-se): Zîna-Lacului, sunt pierdută! (Scapă fluierul din mînă.) 
ZÎNA-LACUL U I : Pepeleo, ieşi din pămînt. (Pepelea iese încet pe faţa pămîntului.) Iar tu, Pădureanco, Zîna-Codrului, tu care nu cunoşti pe lume nici mila, nici iubirea, dispari. 
ZÎNA-CODRULUI (retrăgîndu-se speriată, se apropie cu spatele de un stejar, care se deschide ş-o înghite. Dispărînd): A! 
PEPELEA (îngenunchind): O! Zînă binefăcătoare, cum să plătesc binele ce mi-ai făcut? 
ZÎNA-LACUL U I : Făcînd şi tu bine altora; sună din fluier, ca să dezlegi de farmecele Pădurencei pe toţi nenorociţii care gem închişi 
în codrul acest blestemat. Adio, rămîi cu bine, Împlineşte-ţi soarta ta. Şi gîndeşte-n veci la mine, Eu voiesc a te-ajuta. Într-o oară de urgie Tu mi-ai fost apărător, Eu voi fi cu bucurie Al tău înger păzitor. (Dispare.) 
(Pepelea, luînd fluieraşul de jos, sună în el; deodată copacii se deschid, lăsînd să iasă din trunchiurile lor mai mulţi oameni fermecaţi de Pădureanca: Papură, Pîrlea-Vodă, Macovei, Tîndală, Păcală etc. Reapar toţi sub figurile lor. Muzică la orchestră. Pepelea iese.) 

SCENA XIII 
P A P URĂ, PÎRLEA, TÎND ALĂ, PĂCALĂ, MACO VEI, apoi LĂCUSTĂ şi ST A TU-P ALMĂ etc. 
COR Din pădurea fermecată, Unde gemeam făr’ de vină, O! minune, - iată-ne, iată C-am ieşit iar la lumină! 
P A P U R Ă : Uf! am scăpat!... mă întorc acasă... Cine vine cu mine?...
TOŢI : Eu! Eu! Eu!
P A P U R Ă : Hai!... de-acum aibă parte Sînziana de zmeul ei; m-am

săturat de vînturat lumea. PĂCALĂ : D-apoi eu!... TÎNDALĂ : D-apoi eu!... 
(Lăcustă intră alergînd cu Statu-Palmă în spinare.) 
LĂCUSTĂ (între culise): Ajutor! Ajutor!...
P A P U R Ă : Ce mai este?...
LĂCUSTĂ (intrînd): Scăpaţi-mă!... nu mă lăsaţi.
P A P U R Ă : Iaca Lăcustă-Vodă, ce-ai păţit, ce ţi-a crescut în spinare?...
LĂCUSTĂ : Mi-a crescut un uncheaş, Statu-Palmă-Barbă-Cot!...

Am obosit. Sunt mort! (Cade pe pămînt lîngă tufari.) 
STA TU-P ALMĂ (zărind un iepure lîngă tufari, sare din spinarea lui Lăcustă şi încalecă pe iepure): Iaca iepuraşul meu cel şchiop. Te las, Lăcustă; nu mai am nevoie de tine. 
LĂCUSTĂ (sculîndu-se): Uf! greu e de-a fi vită.
P A P U R Ă : Tu o spui, Lăcustă? mă mir, mă mir... Vii cu mine acasă.

Şi tu, Pîrleo? PÎRLEA : Ba, mergem să găsim pe Sînziana. STA TU-P ALMĂ : Voi fi eu călăuzul. P A P U R Ă : Călătorie sprîncenată. 
COR Cale bună, cale bună, Hai acasă împreună... etc. 
(Papură cu ai lui apucă în stînga; Statu-Palmă, Pîrlea şi Lăcustă, în dreapta.) 
(Sfîrşitul actului III .) 


ACTUL IV 
 
Teatrul reprezintă insula zmeului... în stînga, un palat văzut în profil şi terminat în faţa publicului prin un turn cu două caturi. Turnul are cîte-o fereastră cu gratii de fier la fiecare cat. Dincolo de turn, poarta palatului. În fund, o stîncă, după stîncă, marea. În dreapta, un capăt de pădure... în mijlocul scenei, un puţ cu ciutură; lîngă puţ două poloboace mari, un hîrleţ şi un butuc de stejar. 
SCENA I 
P ÎRLEA-V ODĂ, LĂCUSTĂ-V ODĂ
(La ridicarea cortinei, unul scoate apă cu ciutura din puţ,
celălalt o deşartă în poloboc.)

LĂCUSTĂ : În ce hal am ajuns, vere Pîrle!... noi, odinioară domni stăpînitori, iată-ne acum argaţi la blestematul cel de zmeu, care ne-a prins robi. 
PÎRLEA : Păcatul omului, Lăcustă, vere!... mai cuminte făceam de urmam pe Papură, să ne întoarcem la domniile noastre, decît să alergăm nebuni după Sînziana. 
LĂCUSTĂ : Aşa este, dar tatăl ei ştii că făgăduise jumătate de împărăţie aceluia care i-a deveni ginere. Şi mărturisesc că zestrea asta îmi făcea cu ochiul. 
PÎRLEA : Şi mie... ş-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele şi nevestele... Pentru ele sunt în stare să alerg pănă-n ceea lume... natură blestemată, ce vrei? (Scoate o ciutură.) 
LĂCUSTĂ (vărsînd ciutura în poloboc): Şi iată la ce capăt ne-au adus patimile tinereţii!... ah! ah!... 
PÎRLEA : Taci, vere, nu mai scîrţîi din gît, că mă înduioşezi. 
LĂCUSTĂ : Buturuga cea de Statu-Palmă ne-a jucat chiulul... El ne-a scos la malul mării şi ne-a dat pe mîna zmeului... bun călăuz, mînca-l-ar guzganii! 
PÎRLEA : Şi zmeul, fără nici o consideraţiune pentru nişte persoane simandicoase ca noi, ne-a pus sub aripă şi ne-a adus porto-fran-co în insula asta, pierdută-n fundul mărilor. 
LĂCUSTĂ : Ş-aicea zmeul, tot fără acea lipsă de consideraţiune, ne-a condamnat la muncile publice, ziua-ntreagă trebuie să scoatem apă, pentru bucătăria lui. El mănîncă cît un casier şi noi... posteşte robul lui Dumnezeu... Ian priveşte, mi s-au lungit urechile de foame. 
PÎRLEA : De ce nu le mănînci pe ele, vere? ai avea cu ce să tendestulezi! 
LĂCUSTĂ : Ţie ţi-e a glumi, dar nu-i de glumit. Pîrleo, zmeul are gînd rău cu noi, ziua ne pune la muncă şi noaptea ne închide în turnul ăsta plin de şoareci... Viaţă-i asta?... te întreb?... şi mult o să mai ţie?... 
PÎRLEA : Întreabă-l pe zmeu! LĂCUSTĂ : Încaltea de-am fi avut... mîngîierea de-a vedea pe Sînziana, dar unde-i? PÎRLEA : O fi închisă şi ea într-un beci, sărmana, jertfa geloziei şi a barbariei zmeului. LĂCUSTĂ : Se poate şi asta, dar, oricum, ea ca ea; însă noi ce ne 
facem? Vere, crezi tu că vom scăpa vreodată de-aicea? PÎRLEA : Cum nu, să n-ai îndoială, vom ieşi pe ceea lume. LĂCUSTĂ: Puşchea pe limbă-ţi... 
DUO 
LĂCUSTĂ ŞI PÎRLEA
Fost-am domn încoronat,
Ş-acum iată-mă argat,
Părăsit de-al meu noroc
Şi legat de-un poloboc!

LĂCUSTĂ
De nu lăsam şi casă şi domnie
Ca să alerg după căsătorie...

PÎRLEA
De nu lăsam şi tron şi bună masă
Ca să alerg hai-hui după mireasă...

LĂCUSTĂ 
Eu nu păţeam aşa ruşine mare, 
S-ajung un prost în desconsiderare.
PÎRLEA
Nici eu păţeam aşa ruşine,
Din domn măreţ s-ajung un prost ca tine.

ÎMPREUNĂ
Fost-am domn încoronat etc.
PÎRLEA : Taci, vine dihania... la lucru, Lăcustă!


SCENA II 
Aceiaşi, ZMEUL 
ZMEUL (ieşind din palat): Umplut-aţi poloboacele? 
LĂCUSTĂ: Umplut. (Aparte.) Plesni-le-ar doagele, şi ţie capul. 
ZMEUL: Bine; acum le luaţi în spinare şi le duceţi în bucătărie. 
LĂCUSTĂ : În spinare?... poloboace de cîte 60 vedre unul?... să ne deşelăm?... 
ZMEUL: Ce-mi pasă?... doi deşelaţi mai mult pe lume... mare pagubă? 
PÎRLEA (demn): Nici nouă nu ne-ar păsa dac-ar fi pe spinarea altora, dar umerele noastre nu-s deprinse cu asemenea greutăţi... Ele au purtat numai sarcinile statului... 
ZMEUL : Ş-acum vor purta poloboace... Hai la bucătărie, curînd. 
PÎRLEA :  
ZMEUL : Ce-ai zis? 
PÎRLEA : Am zis catoliceşte... , adică: mă-nchin cu plecăciune. 
ZMEUL: Îndrăzniţi a vă împotrivi mie? 
PÎRLEA : Îndrăznim... da!... fă cu noi ce-i voi. Eşti mai tare şi ne ai la mînă, dar după ce ne-am înjosit a scoate apă cu ciutura, ca nişte argaţi... să ne mai înjosim a căra poloboace, ca nişte hamali? Niciodată, demnitatea şi filotimia nu ne iartă. 
ZMEUL (ridicînd palma): Vă mănîncă falca, se vede. 
LĂCUSTĂ : Să nu dai, că mă mînii... 
PÎRLEA (dîrz): Loveşte... fii brutal, cum te arată chipul. Arată-ţi arama, ca să te vază Sînziana cine eşti. 
ZMEUL (aparte): Sînziana?... are dreptate!... să mă stăpînesc, pînă mi-oi săvîrşi cununia. 
LĂCUSTĂ (lui Pîrlea): Ce stă pe gînduri? 
PÎRLEA : L-am făcut marţ cu elocvenţa mea. 
ZMEUL : Sumeţia voastră merită o pedeapsă, dar fiindcă mă-nsor mîine cu Sînziana, vă iert; şi fiindcă o să-mi fiţi necesari pentru ospăţul cununiei, vă scutesc de căratul poloboacelor pe astăzi... Mergeţi în pădure, ca să daţi la pămînt zece stejari de cei mai groşi... Hai! 
PÎRLEA (lui Lăcustă): Hai să tragem un somn la umbră. (Iese în dreapta.) 
LĂCUSTĂ : Bine. (Ieşind.) Poftim!... argat... hamal... şi pădurar!... Ce cumul!... of!... of!... 
(Sînziana iese pe furiş şi dispare după stînca din fund.) 
ZMEUL : Mişeii, nu pot să ridice măcar un poloboc plin, lucrul cel mai lesne; ce-i un poloboc? o cofă mai măricică, ş-atîta tot... Să-l duc dar eu însumi în casă pe umăr... (Îl ridică.) E uşor-uşurel, ca o pană. (Iese.) 

SCENA III 
SÎNZIANA (vine-n scenă cu colivia-n mînă) 
SÎNZIANA : M-am furişat din palat, ca să merg la malul mării... nenorocita de mine! n-am zărit nici o corabie!... nici un ajutor nu-mi vine! Sunt uitată şi de Dumnezeu şi de oameni!... numai păsărica asta mă mai mîngîie. 
Spune-mi, pasăre iubită, 
Cu grai dulce omenesc, 
Veni-va ziua dorită,
Acest loc să părăsesc?

P ASĂREA : Da! da! da! da! da! da! 
SÎNZIANA
Peste munţi şi peste ape
Veni-va ursitul meu,
Într-o noapte, să mă scape
De-nchisoare şi de zmeu?

P ASĂREA: Da! da! da! da! da! Vine... vine...
SÎNZIANA : Vine Pepelea?...
P A SĂREA : Vine... vine... vine...

(Pe mare, în fund, se arată o barcă, cu pînzele umflate, şi în barcă Pepelea. Barca dispare după stîncă.) 
SÎNZIANA (zărind barca): Iată-l... iată-l... el e, vine!!! 

SCENA IV 
SÎNZIANA, ZMEUL 
ZMEUL (cu mirare): Sînziana afară?
SÎNZIANA (aparte): O! Doamne, ce fericire! (Vrea să alerge.)
ZMEUL (sever): Sînziană, unde alergi?
SÎNZIANA : Zmeul?!
ZMEUL: Cum ai ieşit din palat? Pe unde?
SÎNZIANA : Pe uşă.
ZMEUL: Mă cătai pe mine?
SÎNZIANA: Ba nici am gîndit.
ZMEUL: Sînziană, tot supărată eşti pe mine, care mă usuc de

dragoste? SÎNZIANA (îi întoarce spatele): Iar începi cu ahturile. Dă-mi pace, nu mă mai ameţi. 
ZMEUL : Mă urăşti?...
SÎNZIANA : Din toată inima.
ZMEUL : Dar ce ţi-am greşit de nu mă poţi suferi?
SÎNZIANA : Încă mă întrebi?... m-ai răpit din casa părintească...

m-ai depărtat de lume, ai făcut nenorocirea mea... ş-apoi te miri că-mi 
eşti urît de moarte? ZMEUL : Urît de moarte?... cînd vreau să te iau de soţie? SÎNZIANA : Eu, soţia ta? Niciodată! ZMEUL (mîniat): Aşa? Ei bine, află că nu mai tîrziu decît mîine 
avem să ne cununăm... toate sunt gata... am poftit pe toţi amicii şi pe toate rudele mele. SÎNZIANA : Frumoasă adunătură trebuie să fie, dacă-ţi samănă... 
Ha! ha! ha!... ZMEUL : Rîzi?... ai vreun gînd ascuns... vrei să fugi? SÎNZIANA: Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar 
de-a fi să mă arunc în mare. 
ZMEUL : Ba te-ai arunca în braţele mele, nu în valuri, şi, pentru mai bună siguranţă, mergi în casă... am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ai putea să-ţi iei zborul. 
SÎNZIANA : Aşa crezi tu? (Aparte.) Bine c-a venit Pepelea.
ZMEUL : Aşa... hai! (Vrea s-o apuce de braţ.)
SÎNZIANA (respingîndu-l): Nu te atinge de mine. (Intră în palat.

Zmeul închide poarta cu o cheie mare.) 
ZMEUL (singur): Se face că-i mînioasă?... dar cine o crede?... Cînd a vedea mîine rochia de nuntă şi beteala, o să zburde. Cu toate acestea (arată cheia.), paza bună nu strică... Acum hai în pădure să cărăm lemne pentru ospăţul cununiei. Ha! ha! ha! Bieţii Pîrlea şi Lăcustă doboară la copaci, fără a şti că pe unul am să-l pun în frigare şi pe celalalt am să-l fierb în căldare. Ce chef!... ce chef! (Pleacă spre dreapta.) 

SCENA V 
ZMEUL, PEPELEA (vine de după stîncă) 
PEPELEA : Bine am găsit, zmeule!
ZMEUL : Ce? un pămîntean aicea? de unde?
PEPELEA : Din lume.
ZMEUL: Cum ai intrat în împărăţia mea?
PEPELEA : Cum se intră.
ZMEUL : Şi cine eşti tu?
PEPELEA : Feciorul tătîne-meu.
ZMEUL: Şi ce caţi aicea?
PEPELEA: Te cat pe tine, ca să ne prindem împreună fraţi de

cruce... cum e datina vitejilor. ZMEUL : Tu cu mine? pretenţia ţi-e gogonată... dar eşti tu în stare să-ţi măsori puterile cu ale mele? PEPELEA: Vom cerca... nu căta că-s mic; te-am mai învins o 
dată. ZMEUL : Unde? cînd? minciuni! PEPELEA: Adă-ţi aminte... eu te-am alungat din palatul lui Pa-
pură-Împărat. ZMEUL : Tu?... bine că te-am prins în mîinile mele, să mă răzbun... 
vino la luptă. PEPELEA : Bucuros... care a dovedi va fi stăpîn pe viaţa celuilalt. ZMEUL: Se înţelege... am să te strîng în braţe, pînă ţi-a ieşi 
sufletul. PEPELEA: Şi eu pe tine, pînă ţi-a ieşi limba de-un cot. ZMEUL: Mare ţi-e lauda. Vină! PEPELEA : Ţine-te bine, zmeule. 
(Se apucă brăţiş la trîntă, se opintesc şi cată să se răstoarne unul pe altul.) 
ZMEUL (strîngîndu-l): Îţi place aşa?
PEPELEA (aparte): Bată-l crucea, că rău mă strînge!

ZMEUL : Ce-ai holbat ochii la cer?
PEPELEA: Cat să văd în care nor să te azvîrl.
ZMEUL : Să mă azvîrli în nori? (Aparte.) Ăsta-i dracul.
PEPELEA: Nu te da, zmeule, acu-i acu, una, două...
ZMEUL : Stai! eşti viteaz cît şi mine... mă prind frate cu tine... şi

te poftesc la nunta mea. PEPELEA : Pe cînd? ZMEUL : Pe mîine. PEPELEA : Cu cine? ZMEUL : Cu Sînziana! O să facem prînz mare, o să avem şi doi 
domni la masă. PEPELEA : Care şi care? ZMEUL : Pîrlea-Vodă şi Lăcustă-Vodă... mi i-a adus peşcheş Statu-
Palmă. PEPELEA : Peşcheş? ZMEUL : Dar; aş fi preferat căprioare... dar cred c-or fi buni cu 
tarhon şi cu ardei. PEPELEA : Vrei să-i mănînci? Încalte destul de graşi sunt? ZMEUL : Unu-i plinuţ, celălalt slăbuţ, dar împănîndu-i cu slănină... PEPELEA : Vor fi de minune? ZMEUL : Acum, fiindcă eşti oaspele meu... spune-mi cum te cheamă? PEPELEA (repede): Tot am zis c-am zis c-oi zice, dac-oi zice, tot 
oi zice, ca să zic c-am zis c-oi zice! ZMEUL : Ciudat nume... cine ţi l-a dat? PEPELEA: Naşul meu, care se cheamă: Rotofei de tei pe mirişte 
de mei. ZMEUL : O fi fost de neam mare? PEPELEA : Se rudea cu Capra calcă-n piatră, piatra crapă-n patru. ZMEUL : Destul... ziua trece şi noi o pierdem cu vorba; cred că mi-i 
ajuta la pregătirile nunţii. PEPELEA : Bucuros, ce-i de făcut? ZMEUL : Deocamdată, cară polobocul ăsta după casă, la găinărie. PEPELEA : Cu ce să-l car? 
ZMEUL: Cu spinarea, cum fac eu.
PEPELEA: Bine; numai unul?... aş vrea să duc două odată.
ZMEUL (aparte): Zdravăn e! (Tare.) Mîine îi căra zece, acum, la

treabă... te las, îţi pregăteşte fălcile, pe mîine... Eu mă duc în pădure să aduc lemne... o să facem guleai. (Iese în dreapta.) Ce chef! Ce chef! 
PEPELEA (singur): S-a dus; cum să întîlnesc pe Sînziana?... Unde să fie?... În palat?... (Merge la uşa palatului.) Uşa-i închisă cu şapte broaşte... să-i dau de ştire cu fluierul. (Sună din el. Sînziana apare la fereastra de sus a turnului.) 

SCENA VI 
PEPELEA şi SÎNZIANA 
SÎNZIANA : Pepeleo... Pepeleo!
PEPELEA (văzînd-o): Iat-o! Iat-o... ea-i! Sînziană! Tu eşti? Tu eşti?
SÎNZIANA : Eu, Pepeleo, roabă şi foarte nenorocită!... vrea zmeul

să mă silească a mă cununa cu dînsul... Să nu mă laşi, Pepeleo! PEPELEA: N-ai grijă, iubito... am venit înadins ca să te scap... Poţi ieşi la noapte din palat? SÎNZIANA: Ba nu, zmeul mă închide în turn... dacă ai avea iarba fierului, ai putea să sfărîmi broaştele. PEPELEA: N-am nevoie de iarba fierului... dar spune-mi ce face 
zmeul după ce te-nchide? SÎNZIANA: Mănîncă, bea, se-mbată şi doarme dus. PEPELEA : Minunat!... Să fii deşteaptă astă noapte. SÎNZIANA : Ah! Pepeleo!... de m-ai scăpa de-aice, te-oi iubi toată 
viaţa mea... ia seama, vine zmeul. (Dispare.) PEPELEA (singur, ia hîrleţul de lîngă fîntînă şi începe a săpa 
împrejurul ei, cîntînd): Cine sapă Dă de apă Şi s-adapă Păn’ ce crapă. 

SCENA VII 
PEPELEA, ZMEUL, PÎRLEA, LĂCUSTĂ
(Pîrlea şi Lăcustă intră purtînd pe umeri un stejar lung şi gros. Ei cad pe brînci sub
greutatea copacului.)

ZMEUL : Hai, leneşilor, mai iute, mai cu inimă; duceţi stejarul în lemnărie. 
LĂCUSTĂ : Aoleo... aoleo, nu mai pot. 
PÎRLEA : Nici eu, sunt turtit. 
LĂCUSTĂ : Sunt spetit. 
PÎRLEA : Sunt şoldit! 
LĂCUSTĂ : Sunt murit! 
ZMEUL : Ian priveşte, mişeii, nu-s în stare să ducă un stejar în spate, ei doi. 
PÎRLEA (sculîndu-se): Ducă-l cine-i zmeu sau vită... noi suntem de-o altă făptură. 
ZMEUL : Ba de-o altă friptură. 
PÎRLEA : Ce friptură... cum friptură? eu, friptură? 
ZMEUL : Tu... stejarul ăsta are să te rumenească pe tine-n frigare... şi pe Lăcustă să-l fiarbă-n căldare. 
LĂCUSTĂ : Ce căldare, cum căldare... eu, în căldare? 
ZMEUL : Aşa; nu vreţi să duceţi copacii în bucătărie? 
PÎRLEA : Ţi-am declarat-o catoliceşte:  
ZMEUL : Bine, vă veţi căi în curînd de înteţarea voastră. (Se apropie de copac.) 
PÎRLEA : Ce zici tu, Lăcustă, te-ai căi? 
LĂCUSTĂ : Ba nici gîndesc; bine c-am scăpat nestricaţi şi frumoşi. 
ZMEUL : Poftim... o surcea de lemn, şi ei nu au curajul să o care, mişeii! 
LĂCUSTĂ: Auzi, vere, cică-i surcea gojgogea stejar! 
PÎRLEA : Nu te potrivi, vere, lasă-l să bodogănească. 
ZMEUL : Să-l duc tot eu în bucătărie... Haide. (Ridică copacul subţioară şi pleacă.) 
PÎRLEA : Bre... ian priveşte, a ridicat copacul subţioară... zdravăn e, bată-l codrul! LĂCUSTĂ: Să juri că merge la Şosea cu beţişorul în mînă, ca un 
coşcodan. PÎRLEA : Ducă-se călare pe el, pînă s-o lovi de toarta pămîntului. ZMEUL (ieşind): Răbdare, răbdare pănă mîine. PÎRLEA (înaintînd): Ce-a spus? LĂCUSTĂ : Ce-a zis? PEPELEA (ieşind după fîntînă): A zis că o să vă facă bucate. LĂCUSTĂ : Ce văd? Pepelea? PEPELEA: Eu... Zmeul m-a poftit la masă. PÎRLEA : Cum, şi tu ai să mănînci din noi? ZMEUL (revenind): Hei! Tot voi zice, umplut-ai poloboacele?... Ce 
faci acolo cu hîrleţul? PEPELEA : Sap puţul primprejur. ZMEUL : Pentru ce? PEPELEA: Să vezi, frate zmeule; am chitit aşa, decît să cărăm 
apă cu poloboacele, mai nimerit ar fi să iau puţul în spinare... şi să-l duc în bucătărie, odată pentru totdeauna. 
ZMEUL (uimit, aparte): Bree!... adineoarea căta să mă azvîlă-n nori, ş-acum vrea să-mi care puţul?... Grozav om şi primejdios!... Trebuie numaidecît să mă dezbar de el. (Stă pe gînduri.) 
LĂCUSTĂ (lui Pîrlea): Gogonată-i.
PÎRLEA : Nu încape pe uşă.
PEPELEA : Hei, puneţi mîna cu toţii să scoatem puţul din pămînt

şi mi-l aşezaţi pe spate; dar, luaţi bine seama, nu cu gura-n jos; odată 
— una, două! ZMEUL : Nu!... Pepeleo dragă, nu te osteni, lasă puţul la locul lui, e deprins din copilărie a sta aici. PEPELEA (azvîrle hîrleţul): Fie cum vrei, eu cătam să te 
îndatorez. ZMEUL (strîngîndu-i mîna): Mulţumesc, frăţioare. 
(Pepelea dă un răcnet de durere.) 
ZMEUL : Ce este? PEPELEA: Am crezut că ţi-am frînt mîna, strîngînd-o într-a mea. 
ZMEUL (aparte): E primejdios! (Tare.) Dar începe a înnopta. (Lui Pîrlea şi Lăcustă.) Intraţi la culcuş în turn, voi doi; cît pentru tine, frate Pepeleo... n-am unde să te adăpostesc; culcă-te colea, lîngă fîntînă, la răcoare; şi dormi întruna pănă dimineaţa. 
PEPELEA : Las’ pe mine.
ZMEUL : Deci, noapte bună.
PEPELEA : Visuri cornorate!...
ZMEUL (urmînd pe Pîrlea şi Lăcustă, care intră în palat, zice

aparte): Cum o adormi, am să vin să-l ciomăgesc, pînă l-oi ucide. (Iese.) 
PEPELEA: Zmeul are vrun gînd rău cu mine; să mă prefac că dorm... Unde să mă culc? Ha! pe trunchiul ăsta, dar să-mi pun fluierul pe piept, ca un scut. 
(Se întinde pe trunchiul de lîngă puţ, se acoperă cu mantaua şi-şi afundă pălăria pe cap, încît nu se mai cunoaşte.) 

SCENA VIII 
PEPELEA şi SÎNZIANA (ea se iveşte la fereastra de sus a turnului) 
SÎNZIANA : Pepeleo!
PEPELEA : Sînziană!
SÎNZIANA : Fugim?... Zmeul a intrat în casă, sunt cu nerăbdare

să ies din turn. PEPELEA: Fii liniştită şi fă-te că dormi... Ţi-oi da de ştire cînd a veni momentul. 

SCENA IX 
PEPELEA, SÎNZIANA, PÎRLEA, LĂCUSTĂ 
LĂCUSTĂ (la fereastra de jos a turnului): Iată-ne iar în puşcărie.
PÎRLEA : Mai bine aici, decît în frigare şi în căldare.
LĂCUSTĂ (oţărîndu-se): Brrr.... Pîrleo, nu zăreşti pe Pepelea?
PÎRLEA : Pare-mi-se că doarme, colo, lîngă puţ.
LĂCUSTĂ: N-ar putea el să ne scape?
PÎRLEA : Taci, aud zmeul.
LĂCUSTĂ : Vine să ne taie de pe-acum. Brr...
PÎRLEA : Taci!... nu tot bîrîi, că bîrîi şi eu.


SCENA X 
Aceiaşi, ZMEUL 
ZMEUL (iese încet din palat, armat cu buzduganul, tainic): Doarme! (Încet.) Frate, frăţioare... Nu răspunde... a adormit... acu-i vremea să-i turtesc tidva cu buzduganul. (Se apropie de Pepelea pe vîrful picioarelor şi loveşte în trunchi cu buzduganul.) Na, una; l-am ameţit... să-i mai dau vreo cîteva (loveşte), două, trei, patru; tare căpăţînă!... 
LĂCUSTĂ : Ce face zmeul dracului?... în cine bate cu buzduganul?
PÎRLEA : În bietul Pepelea.
LĂCUSTĂ: L-o fi ucis hoţul.
PÎRLEA : Cel puţin i-a făcut scăfîrlia numai ţăndări.
ZMEUL: De-acum cred că-i ajunge... nu mişcă... L-am ucis!...m-am

dezbărat de el. (Pleacă şi iar se întoarce.) Dar tot să-i mai trag una, drept adălmaş. (Mai loveşte încă o dată; buzduganul se sfărîmă.) Na! mi-am frînt buzduganul, arma mea cea mai puternică!... ce fac eu acum fără ea, dar fie! încalte l-am ucis... Ce chef!, ce chef!... Hai deacum la culcare. (Intră în palat.) 
LĂCUSTĂ : Sărmanul Pepelea! 
PÎRLEA : Parapanghelos de-acum.
LĂCUSTĂ : Ba iaca învie, învie!... mare minune!

(Pepelea se mişcă şi se ridică.) 
LĂCUSTĂ : Pepeleo...
PEPELEA : Cine mă cheamă?...
LĂCUSTĂ : N-ai pierit?...
PEPELEA : Nu cred... am dormit dus.
LĂCUSTĂ : Dar n-ai simţit nimic prin somn?
PEPELEA: Ba, parcă m-au pişcat nişte ţînţari.
LĂCUSTĂ -PÎRLEA : Breee! breee! bree! bree!

(A înnoptat; cer cu stele.) 
PEPELEA (sculîndu-se): Groaznic m-a ciomăgit fratele meu de cruce! noroc c-a lovit în fluier... dar încalte şi-a frînt buzduganul... minunat!... o armă mai puţin în mîinile lui... oare ce face el acum?... s-a culcat?... a adormit?... (Se apropie de poarta palatului şi ascultă. Se aude un horăit grozav înăuntru.) Doarme butuc... şi horăieşte ca o moară stricată... acu-i vremea de scăpat pe Sînziana şi pe bieţii voievozi, să le dau semn. 
(Cuartet) 
PEPELEA
Sînziană, te deşteaptă,
Eu te chem la sînul meu.
Al tău mire te aşteaptă
Să te scape-acum de zmeu.

SÎNZIANA (ivindu-se la fereastră)
Ah! Pepeleo, sunt deşteaptă
Ca şi viul dor al meu.
A mea inimă aşteaptă
Ca să zbor la sînul tău.

PÎRLEA şi LĂCUSTĂ (la fereastra de jos) Groază-n mine se deşteaptă, Mă frămînt-amar şi greu. Moartea crudă ne aşteaptă În căldarea celui zmeu. 
PEPELEA Am călcat, venind la tine, Peste nouă ţări şi mări. 
SÎNZIANA Am răbdat, gîndind la tine, Mii şi mii de supărări. 
PEPELEA Dar acum soarta surîde, Raiul dulce se deschide. 
SÎNZIANA Orişiunde-oi fi cu tine Va fi raiul pentru mine. 
(Împreună.) 
PEPELEA Sînziană, mă aşteaptă Să te scap de crudul zmeu... 
SÎNZIANA A mea inimă aşteaptă Ca să zbor la sînul tău. 
PÎRLEA şi LĂCUSTĂ Moartea crudă ne aşteaptă La ospăţul celui zmeu. 
PEPELEA : Zmeul e beat de somn... sunteţi gata?
SÎNZIANA : Gata.
LĂCUSTĂ: Dar cum ieşim din turn?

PEPELEA : Feriţi-vă, c-am să deschid turnul prin farmecul fluierului meu. (Pepelea sună din fluier; faţada turnului se prăbuşeşte, formînd 
o scară. Sînziana se coboară, Pîrlea şi Lăcustă ies pe sub scară.) SÎNZIANA (sus, în capul scării): Pepeleo! PEPELEA (coborînd-o): Sînziană, cobori iute. SÎNZIANA (coborînd, se aruncă în braţele lui Pepelea): A! 
scumpul meu mire! PEPELEA : Scumpa mea mireasă! LĂCUSTĂ (îmbrăţişînd pe Pepelea): A! scumpul nostru liberator! PEPELEA: Nu-i vreme de pierdut... la fugă, barca ne aşteaptă 
după stîncă... Hai! PÎRLEA : Hai!... şi tu, locaş afurisit, să cadă trăsnetele pe tine, să te macini ca mălaiul... să te... LĂCUSTĂ : Lasă blestemurile pe altă dată... acum, la sănătoasa. 
(Fug toţi patru şi dispar după stîncă.) 

SCENA XI 
ZMEUL (iese somnoros) 
ZMEUL : Pare că am auzit un vuiet neobicinuit? am simţit ca un cutremur, care m-a trezit... s-a fi prăbuşit vreo stîncă în mare? ce văd?... turnul e deschis?... o scară?... Sînziana a fugit?... cum?... şi Pîrlea, şi Lăcustă?... încotro au apucat? spre pădure, negreşit... o! de i-aş prinde, am să-i mănînc de vii. (Aleargă spre pădure.) 
(O auroră boreală se arată pe cer. La lumina ei se zăreşte o barcă lunecînd pe mare; în ea se află Pepelea, Sînziana, Pîrlea şi Lăcustă.) 
TUSP ATRU (cîntă)
Pe-ale mării blînde valuri,
Barcă mică, zbori departe.

ZMEUL (oprindu-se): Ce aud?
Şi de-aceste crunte maluri
Cu grăbire ne desparte.

(Barca se depărtează spre orizont.) 
ZMEUL (oprindu-se): Ce văd?... Sînziana cu ucisul meu? unde-i buzduganul, să-l azvîrl în ei? (Se împedecă de el, rupt jos.) Iată-l, e frînt! (Turbat de mînie.) A!... Cum să-i prind, aripile, aripile... cu ele să-i ajung din zbor. (Intră repede în palat şi iese în curînd cu aripi aninate de umeri.) 
ARIE PE MARE 
Am scăpat, o! veselie, 
Şi de zmeu, şi de robie! 
ZMEUL: Ba n-aţi scăpat, o să mă reped ca un vultur de sus de pe stîncă. (Pleacă spre stîncă.) 
(Stînca se deschide şi Zîna-Lacului apare sub o arcadă luminoasă.) 

SCENA XII 
ZMEUL, ZÎNA-LACULUI 
ZÎNA : Stai pe loc, iasmă infernală!... Tu, care ţi-ai frînt buzduganul; cadă şi aripile tale! 
(Aripile zmeului cad de pe umerii lui.) ZMEUL (c-un răcnet de desperare): A!... Zîna-Lacului! sunt pierdut!... (Cade leşinat.) (Sfîrşitul actului IV. ) 


ACTUL V 
 
Teatrul reprezintă imperiul Iernii... munţi de gheaţă, brazi încărcaţi de chindie. 
SCENA I 
GENII DE IARNĂ (Toţi sunt albi şi-naripaţi; se joacă pe gheaţă, patinînd.) 
COR Ce dulce viaţă! În acest loc Nu e verdeaţă, Nu e nici foc; Ci numai gheaţă Şi numai ceaţă; Viscol şi ger, Pe cîmp şi-n cer. Toată suflarea Piere sub vînt, Chiar însaşi marea Pare-un mormînt; Dar noi ferice Trăim aice, Jucăm, cîntăm, Ne desfătăm. 

SCENA II 
GENII, CRIVĂŢUL 
CRIVĂŢUL : Genii nemernici, voi jucaţi, şi imperiul Iernii se află 
în pericol de topire! UN GENIU : Cum? Ce? Cum, dnule Crivăţ? CRIVĂŢUL: Iarna, graţioasa noastră împărăteasă, care avea să 
fie încoronată chiar astăzi... 
GENIUL: A păţit ceva?
CRIVĂŢUL: Iarna, frumoasa copilă a Nordului, care avea să-şi

aleagă chiar astăzi un mire... GENII : Ce-a păţit? CRIVĂŢUL: Iarna, care, pe cît era de încîntătoare, părea a fi 
rece şi nesimţitoare... GENII : Ei!... Ce i s-a întîmplat? CRIVĂŢUL : S-a dat în dragoste cu Prier, domnul Verdeţii, şi astă 
noapte a spălat putina din palat cu el. GENII : A fugit? CRIVĂŢUL: Fugit! (În taină.) Dar să rămîie între noi... să nu 
afle poporul. GENII : O!... CRIVĂŢUL : A abandonat tronul, bunătate de tron, durat numai din 
sloiuri de gheaţă!... Ce nebunie!... unde a găsi o climă mai plăcută decît 
aice... o ţară mai drăgălaşă decît a noastră, unde foiesc urşii cei albi? GENIUL II: Ei bine, ce ne facem? CRIVĂŢUL: Să ne cătăm o altă împărăteasă, căci în imperiul 
Iernii nu pot domni decît femeile; şi, după datinile strămoşeşti, împărăteasa trebuie să fie frumoasă, albă şi, mai cu seamă, rece ca gheaţa... Dar unde să o găsim? 
TOŢI : Unde... unde?
CRIVĂŢUL : Voi, care-aţi cutreierat lumea, n-aţi întîlnit vreo fată

cu inima de gheaţă? GENIUL I: Să vezi, dnule Crivăţ... am fost mai an la Bucureşti... CRIVĂŢUL : Şi...? GENIUL : Şi am găsit una, numai una, însă... CRIVĂŢUL : Însă... GENIUL : Cum a dat cu ochii de-un roşior, s-a topit... CRIVĂŢUL: Nu mă îndoiesc... Roşiorii sunt para focului... dar 
ce s-aude? Ian priviţi... prin văzduh trece un zmeu călare. 
(Zmeul trece prin văzduh.) 

SCENA III 
Aceiaşi, ZMEUL 
TOŢI (cu grijă): Zmeul! 
CRIVĂŢUL: Întîia dată el calcă pe locurile acestea. Oare ce caută el pe la noi? 
ZMEUL (intrînd): Caut ajutor şi răzbunare! 
CRIVĂŢUL : Ajutor? 
ZMEUL : Da! aţi auzit de şotiile ce-am păţit? 
GENII : Ai păţit şotii? Spune-le, să rîdem şi noi. 
ZMEUL (posomorît): Să rîdeţi? 
GENII (speriaţi): Ba-ba-ba-ba-ba, să-să-să plîngem. 
ZMEUL : Ascultaţi dar... am răpit pe Sînziana, fata lui Papură-Împărat, şi, cînd să mă bucur de prada mea, vine un hoţ şi mi-o fură ca din palmă. (Furios.) Pricepeţi aşa obrăznicie? 
GENII (tremurînd): Prii-prii-pri... pri-ce-ce-ce-cepem. 
ZMEUL : Sînziana cu hoţul ei şi cu alţi doi pămînteni, doi năuci, anume Pîrlea-Vodă şi cu Lăcustă-Vodă, care-i întovărăşesc, umblă acum rătăciţi pe faţa pămîntului, fără a putea nimeri la împărăţia lui Pa-pură... ei au ajuns pînă aicea şi i-am zărit călcînd peste hotar... mergeţi de le ieşiţi înainte, îi prindeţi şi-i schimbaţi în sloiuri de gheaţă. 
CRIVĂŢUL: Pe toţi, şi chiar pe Sînziana? 
ZMEUL : Ba pe dînsa nu... ea-i frumoasă şi albă cît împărăteasa voastră, păcat numai că-i aşa de rece în privirea mea. (Stă gînditor.) 
CRIVĂŢUL (către genii, încet): Aţi auzit?... frumoasă, albă şi rece... tocmai ce ne trebuie nouă; poate că... cine ştie? ne vine o împărăteasă nouă!... 
ZMEUL : Vreţi să-mi daţi ajutorul ce vă cer? 
CRIVĂŢUL : Vrem. 
ZMEUL : Hai dar să le ieşim în cale şi să-i robim, dar trebuie să vă dau de ştire că hoţul are un fluier fermecat, prin care învinge tot... Voi, cu suflarea voastră, faceţi să îngheţe aerul din el, ca să nu mai poată scoate nici un sunet... astfel vom căpăta izbînda. 
CRIVĂŢUL: Prea bine, însă ai uitat să ne spui numele hoţului. 
ZMEUL: El se cheamă... Tot oi zice c-am zis c-oi zice... 
CRIVĂŢUL : Ce-ai zis? 
ZMEUL: Ducă-se dracului, l-am uitat... Hai. 
(Ies cu toţii prin dreapta, cîntînd repriza corului.) 

SCENA IV 
LĂCUSTĂ-VO D Ă 
LĂCUSTĂ (intră prin stînga, tremurînd de frig, sărind şi alunecînd la tot pasul): Brrr... frig e!... rău mă strînge-n spete. (Alunecă.) Na! cît pe-aci să cad alivanta... prin ce locuri afurisite m-a adus naiba. Brrr!... aici o fi-ngheţînd şi ouăle corbului... să nu stau în loc, să mă sleiesc... (Sare şi lunecă.) Ţine bine... măi, da gheţuş e!... de cînd am scăpat din ghearele şi din căldarea zmeului, am umblat hai-hui prin toate colţurile lumii, împreună cu Sînziana, cu Pepelea şi cu vărul meu Pîrlea, fără a da de împărăţia lui Papură... Brrr... Am ajuns, în sfîrşit, la marea îngheţată. Brrr, simt că îngheţ ca dînsa. (Sare.) Am lăsat în urmă pe tovarăşii mei şi am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mişcarea... aş... (Tremură.) Iaca, mă schimb în sloi... mă prefac în îngheţată de Lăcustă... la fugă... (Vrea să alerge, dar alunecă şi cade.) Aoleo! (Un urs alb se coboară de pe deal în scenă.) Vai de mine!... ce se coboară spre mine?... un urs alb?... aoleo!... să mă fac că-s mort, ca să nu mă mănînce. (Stă neclintit jos. Ursul se apropie de el şi-l miroase, îl întoarce cu labele, apoi se pune cu şezutul pe el, mormăind.) S-a pus turceşte pe burta mea... greu e, mînca-l-ar cîinii, dar încaltea mă încălzeşte cu blana lui. (Ursul se uită la dînsul. Lăcustă închide ochii şi se face mort.) Hei!... de-aş putea să-i spintec cojocul... am cuţitul la brîu... Ian să-ncerc... (Scoate cuţitul şi, cînd vrea să lovească, ursul se uită la el, el se opreşte, apoi zice:) Şi-a-ntors spatele; acu-i vremea. (Înfige cuţitul în şalele ursului, care sare mugind şi se depărtează.) Pare-mi-se că l-am înţepat, dar nu l-am ucis... (Speriat.) Nu, nu... iaca, 
dihania fuge... am scăpat! (Sare în picioare şi fuge lunecînd în dreapta.) Am scăpat!... am scăpat! (Joacă de bucurie. În acest moment intră Pîrlea, alungînd furios cîţiva genii care traversează scena, speriaţi.) 

SCENA V 
PÎRLEA, LĂCUSTĂ 
PÎRLEA (dînd cu sabia în dreapta şi-n stînga prin văzduh): Na! na! na! na şi ţie, na şi ţie, na şi ţie! Luptă cu Pîrlea vă trebuie?... Na, na, na! 
LĂCUSTĂ : Ho! vere Pîrleo, opreşte, pune piedică.
PÎRLEA : Cîţi am ucis?... Pe toţi?
LĂCUSTĂ : N-au rămas nici de sămînţă... dar ce-ai păţit, ce te-a

apucat? 
PÎRLEA : După ce-ai fugit şi ne-ai lăsat, ne-au atacat o ceată de dihănii albe, care voiau să răpească pe Sînziana... M-am făcut foc şi le-am luat la goană pîn-aici, precum ai văzut. 
LĂCUSTĂ : Dar Sînziana ce-a devenit? A! vere, nu-i galant din 
partea ta. PÎRLEA : Ea o ştie! LĂCUSTĂ : Cum? Ai abandonat pe Sînziana? PÎRLEA : Dec!... Dar tu ce-ai făcut?... Nu ne-ai abandonat pe 
toţi? LĂCUSTĂ : Nu-i vorba de mine... mie mi-era frig, am fugit ca să 
mă încălzesc. PÎRLEA (începînd a tremura de frig): Şi te-ai încălzit? LĂCUSTĂ (tremurînd): Ba! Ba! Ba!... am devenit gazda fiorului 
şi a guturaiului. (Strănută.) PÎRLEA : Şi eu tij... (Strănută.) AMÎNDOI: Să vă fie de bine. LĂCUSTĂ : Pîrleo! PÎRLEA : Lăcustă! LĂCUSTĂ : Stai, iaca-ţi îngheaţă nasul. 
PÎRLEA : Şi ţie o ureche.
LĂCUSTĂ : Să ne frecăm iute cu zăpadă... asta-i leacul. (Iau

zăpadă şi se freacă unul pe altul.) AMÎNDOI : Vîrtos... vîrtos... PÎRLEA : S-a roşit?... LĂCUSTĂ: Cît un patriot... dar urechea mea? PÎRLEA : Cît alt patriot... le-am scăpat de degerat. LĂCUSTĂ : Ian priveşte... ba nu... iar se-nălbeşte, încă o frecătură. PÎRLEA : Destul, vere, că l-ai jupuit de piele. LĂCUSTĂ: Ah! Ah!... vere, viaţă-i asta? PÎRLEA : Viaţă, dar proastă... începe a-mi fi somn. LĂCUSTĂ : Şi mie, dar să nu adormi că mori. PÎRLEA : Apoi ce să facem? LĂCUSTĂ : Să ne dăm pe gheaţă, ca să ne întreţinem circulaţiunea 
sîngelui. PÎRLEA : Fie şi aşa. 
(Se dau pe gheaţă.) 

SCENA VI 
Aceiaşi, CRIVĂŢUL (se opreşte pe-o movilă de omăt) 
CRIVĂŢUL: Vivat!... Am prins pe Sînziana... am dus-o la palatul Iernii şi, prin vrăjirea soţiei mele, Promoroaca, am schimbat-o la faţă de samană acum întocmai cu împărăteasa noastră cea fugară... În curînd are să vie aicea Sînziana, pentru ca să fie încoronată... iaca, cortegiul se înaintează. 
(Marş la orchestră, cortegiul intră.) 
PÎRLEA (oprindu-se): Ce s-aude?
LĂCUSTĂ : O fi vreo nuntă de urşi albi.
PÎRLEA : Vin colea, să o privim.
LĂCUSTĂ : Şi să fim gata de fugă... Te-ai mai încălzit?
PÎRLEA : M-am!...

(În sunetul unui marş fantastic, intră din dreapta dignitarii imperiului Iernii, în haine albe blănite şi cu mitre de gheaţă. După dînşii, un car de argint, tras de doi urşi albi. Pe car se găseşte Sînziana, purtînd o mantie albă de stofă argintie şi un văl subţire pe obraz. Genii mulţi înconjură carul. Poporul urmează în cojoace... Carul se opreşte în mijlocul scenei.) 

SCENA VII 
PÎRLEA, LĂCUSTĂ, SÎNZIANA, CRIVĂŢUL, GENII, CORTEGIUL 
COR 
Vivat falnica regină, 
Dulce ca o zi senină, 
Mîndră ca o lună plină 
Şi cu inima virgină. PÎRLEA 
O! ce minune încîntătoare! LĂCUSTĂ 
N-am văzut alta ca ea sub soare. AMÎNDOI 
Simt pentru dînsa amor ş-amoare. SÎNZIANA (în parte): 
Bietul Pepelea, unde-o fi oare? COR UL 
Vivat falnica regină etc. CRIVĂŢUL (prezentînd o coroană de briliant) 
Regină strălucită! Poporu-n fericire 
Ţi-oferă azi coroana, rugîndu-te uimit 
Ca să-ţi alegi un mire 
Viteaz, frumos, iubit. 
SÎNZIANA (încoronîndu-se)
Coroana pe-a mea frunte o pun azi fericită.
(Aparte.) Dar ce simt? sub coroană un frig cumplit m-a prins.

În inima-mi răcită Tot focul, vai! s-a stins! 
CORUL Vivat falnica regină, Dulce ca o zi senină, Mîndră ca o lună plină Şi cu inima virgină. 
POPORUL: Ura!... trăiască împărăteasa noastră!
PÎRLEA : Frumoasă-i, Lăcustă... încep a mă înfierbînta.
LĂCUSTĂ : Noroc de tine!
CRIVĂŢUL: Locuitori din împărăţia Iernii, se face vouă ştiut că

astăzi împărăteasa noastră, urmînd datinilor strămoşeşti, are să-şi aleagă un mire... Acel care sărutînd-o pe frunte nu va fi cuprins de frigul morţii va ocupa tronul alăturea cu frumoasa lui soţie. 
PÎRLEA : Ce-au spus, vere, ai auzit?
LĂCUSTĂ : Auzit; taci.
CRIVĂŢUL : Care dintre voi aspiră la această fericire să se prezin-

te. Am zis. PÎRLEA-LĂCUSTĂ : Eu! PÎRLEA : Cum?... şi tu, vere Lăcustă? LĂCUSTĂ : Iaca, ba nu, că mi-a fi ruşine. SÎNZIANA (în parte): Ce văd? Pîrlea şi Lăcustă! PÎRLEA : Ce voluptate mă aşteaptă! LĂCUSTĂ : Ah! am s-o strîng în braţe, ca să mă-ncălzesc. 
(Pîrlea şi Lăcustă pleacă cu braţele deschise, dar cu cît se-apropie de carul Iernii, ei se cuprind de fiori, picioarele li se înţepenesc, limba li se leagă.) 
PÎRLEA
Mult o doresc.

LĂCUSTĂ Mult îmi e dragă... 
ÎMPREUNĂ Dar ce simţesc? Limba-mi se leagă. 
CORUL Ei simt în piept Fiori de gheaţă, Nu calcă drept, Rău o s-o paţă. 
PÎRLEA ŞI LĂCUSTĂ Ah! simt în piept Fiori de gheaţă, Sunt eu deştept? Sunt oare-n viaţă? 
PÎRLEA ŞI LĂCUSTĂ (lîngă car, tremurînd) Plini de... de... foc Mă-nchin ţi... ţie... No... no... noroc De-acum mi... mie! 
(Unul de o parte şi altul de altă parte întind buzele ca să sărute obrazul Sînzianei, dar pe loc rămîn încremeniţi, strigînd:) Aoleo... îngheţ! 
CORUL Au îngheţat! Iată-i zăpadă! Sunt buni de dat Urşilor pradă. 
(Sunt amîndoi luaţi pe sus şi rezemaţi de avanscene.) 

SCENA VIII 
Aceiaşi, PEPELEA (intră alergînd) 
PEPELEA : Sînziană... Sînziană...
SÎNZIANA (în parte): Glasul lui Pepelea!
PEPELEA: Unde eşti?... ah! iată-te. (Vrea să se apropie, poporul

îl opreşte.) SÎNZIANA (aparte): Sărmanul!... de cînd port coroana asta de gheaţă... parcă nu mai simt nimic pentru el! PEPELEA: Sînziană, nu-mi răspunzi?... O! în zadar, eşti schimbată la faţă... eu te văd cu ochii sufletului... te recunosc. SÎNZIANA (aparte): O, Doamne! Am ajuns rece ca iarna, inima mea nu mai bate! PEPELEA : Sînziană! eşti vrăjită... Eu sunt Pepelea, răspunde! (Se repede printre oameni.) CRIVĂŢUL : Nenorocite!... uiţi respectul ce datoreşti împărătesei 
şi tulburi ceremonia cununiei? PEPELEA : Cine se cunună, Sînziană?... cu cine?... CRIVĂŢUL: Cu acel care o va săruta pe frunte şi va avea noroc 
de-a nu muri îngheţat pe loc. PEPELEA : Eu vreau să-mi cerc norocul, chiar de-a fi să mor... tot mort sunt fără dînsa. 
(Duo) 
PEPELEA
Dulce-mpărăteasă,
Scumpa mea mireasă,
Eu sunt al tău mire
Cuprins de iubire.
Ah! îţi adă-aminte
Că prin jurăminte
Legat sunt de tine,
Ca şi tu de mine.

SÎNZIANA (în parte) Sărmanul Pepele! de el rău îmi pare! Că poate să moară dintr-o sărutare. 
PEPELEA N-am frică de moarte, Nici de rele soarte, Cînd inima-mi cere Dulce mîngîiere. 
(Sînziana se coboară de pe car. Pepelea continuă.) 
Dă-mi o sărutare
Plină de-nfocare,
Eu cu-a mea iubire
Zbor la nemurire.

(Strînge în braţe pe Sînziana şi o sărută pe frunte.
Coroana ei cade; atunci ea-şi scoate vălul
şi apare sub figura ei.)

SÎNZIANA Ah! în al meu suflet simt un dulce foc. Iubesc, iubesc iară, iubesc... o! noroc! 
TOŢI (cu mirare) N-a îngheţat! n-a murit! El e mirele iubit! 
SÎNZIANA ŞIPEPELEA (îmbrăţişaţi) Zi de fericire plină! Împreună, cu uimire, După-o viaţă mult senină, Vom zbura la nemurire! 
CORUL
Vivat falnică regină!
Vivat falnicul ei mire!
Aibă viaţa mult senină
Şi domine-n strălucire!


SCENA IX 
Aceiaşi, ZMEUL 
ZMEUL (vine repede şi respinge pe Pepelea): În lături!
TOŢI : Zmeul!
ZMEUL : Sînziana-i a mea!... Şi cine îndrăzneşte să vie să o smulgă

din braţele mele. (Ridică pe Sînziana în braţe.) SÎNZIANA : Pepeleo! PEPELEA (scoţînd fluierul): O! fluieraş, acum să-ţi văd puterea. 
(Suflă din fluier, dar nu scoate nici un glas.) O! fluieraşul e mut! ZMEUL: Ha! ha! ha!... ţi-a îngheţat suflarea, Pepeleo! PEPELEA : Ah! sunt pierdut!... Zînă! Zînă binefăcătoare, ajutor, 
ajutor!... 

SCENA X 
Aceiaşi, ZÎNA-LACULUI (apare pe movilă) 
ZÎNA : Iată-mă, Pepeleo!
TOŢI : Zîna-Lacului!
ZÎNA : Zmeule, a sunat ora sfîrşitului tău de pe lumea asta!
ZMEUL: Nu-mi pasă de tine... Sînziana-i talismanul meu... şi

calul ne aşteaptă. ZÎNA : Calul tău? priveşte! (Face un semn, calul trece prin aer.) ZMEUL : Am rămas pe jos, dar fie!... rămîn cu Sînziana pe pămînt. ZÎNA : Sînziana pe pămînt... iar tu, zmeule, sub pămînt... dispari! ZMEUL (afundîndu-se):A! (Din locul unde dispare iese o pară de 
foc.) TOŢI: A!... 
CORUL A dispărut, Arzînd în pară, Zmeul cumplit, Cumplita fiară! 
SÎNZIANA ŞI PEPELEA
Ah! am scăpat
De cruda fiară,
În dulce trai
Reintru iară.

ZÎNA
Veţi fi de-acum
Ferice iară,
Hai să vă duc
L-a voastră ţară.

TOŢI
Haideţi cu toţi
În altă ţară,
Unde-i cer blînd
Şi primăvară.

ZÎNA : La palatul lui Papură-Împărat! (Face un semn, toţi pleacă, un nour se coboară de ascunde scena.) 

SCENA XI 
LĂCUSTĂ , PÎRLEA 
LĂCUSTĂ (trezindu-se, strănută): A!... m-am dezgheţat, unde mă aflu?.. în nori?... m-am înălţat în nori?... dar ce zăresc colo?... om să fie?... nu se mişcă... (Se apropie de Pîrlea.) Ciung să fie? Ba-i om!... e vărul Pîrlea... Vere Pîrleo! (Îl împinge.) Bocnă... sloi... a căzut sub zero! Vere Pîrleo!... (Îl trage de nas.) trezeşte-te. 
PÎRLEA (strănută): Ce-i?... cine mă cheamă? tu, vere Lăcustă?
LĂCUSTĂ: Eu şi cu mine.
PÎRLEA (încă buimăcit): Sunteţi doi? unde-i celălalt?
LĂCUSTĂ (căutînd împrejur): Care?
PÎRLEA : Ai zis eu şi cu mine... Tu şi cu tine fac doi.
LĂCUSTĂ : Sărmanul! l-a balamucit gerul, aiurează.

PÎRLEA : Dar unde ne găsim, vere Lăcustă?
LĂCUSTĂ: Priveşte!... în nori!... hăt sus!...
PÎRLEA : În nori?... hăt sus? dar ce facem acum? unde-s ceilalţi?
LĂCUSTĂ: Să te-ngrop, dacă ştiu.
PÎRLEA : Hai după dînşii, vere Lăcustă.
LĂCUSTĂ : Unde şi pe unde?
PÎRLEA : Prin nori.
LĂCUSTĂ : Prin nori!... atîta ne mai trebuia!... Breee! Prin multe am trecut... dar prin nori... încă nu... N-am deprindere... mă umflă 
groaza, mă pătrunde umezeala. PÎRLEA : Ştii una, vere Lăcustă? LĂCUSTĂ : Ba, zău, nici două. PÎRLEA : Ai plămîni. LĂCUSTĂ : Ştiu eu... nu mi-am făcut încă vizită domiciliară. PÎRLEA : Hai să suflăm, vere, să-i risipim. LĂCUSTĂ : Bucuros, numai de nu ne-or risipi ei pe noi. PÎRLEA : Suflă vîrtos. LĂCUSTĂ : Iaca. 
(Suflă amîndoi peste nori, norii se risipesc, cortina se ridică.) 
PÎRLEA : A!... i-am risipit.
LĂCUSTĂ : D-apoi ş-aşa piepturi, parcă-s foi de ferar.


SCENA XII 
Tot personalul piesei, afară de ZMEU şi de ZÎNA-L ACUL U I (Schimbare. Cînd norii se împrăştie, teatrul reprezintă un parc plin de frumuseţile primăverii. În fund, faţada palatului lui Papură; dinaintea palatului o largă terasă cu scări de marmură. Papură, înconjurat de curtea lui, stă pe terasă. Poporul, răspîndit printre copaci, în mai multe grupuri. În sunetul unei simfonii, Zîna-Lacului ţine pe Sînziana de mînă, intră pe scenă din dreapta. Pepelea se găseşte la stînga ei, în urma lor vin Pîrlea şi Lăcustă-Vodă, Păcală, Tîndală, Crivăţul, genii schimbaţi în haine de vară şi purtînd buchete cu flori; ei toţi înaintează spre terasă.) 
P A P U R Ă : Precum v-am spus, curtenilor şi voi, curtezanilor, de mai multe zile îmi ţiuie urechea dreaptă... semn de veste bună!... şi astă-noapte am visat pe Sînziana, sub forma unui bob sositor... Trebuie să vie... Dar ce văd?... Iat-o! iat-o!... 
TOŢI : Iat-o! 
(Sînziana şi Pepelea, împreună cu Zîna-Lacului, se apropie de tron.) 
P A P U R Ă : Sînziana, copila mea, tu eşti? 
SÎNZIANA: Scumpul meu părinte! (Se aruncă în braţele lui Pa-pură.) 
P A P U R Ă : Cine te-a scăpat de zmeu? Cine te-a readus în braţele mele? 
SÎNZIANA : Mirele meu, Pepelea. 
PEPELEA : Cu ajutorul generos al Zînei-Lacului. 
P A P U R Ă : Ce de treabă Zînă!... îmi vine s-o sărut... mai vîrtos că-i frumoasă coz. 
ZÎNA : Maiestatea-ta... binecuvîntează-ţi copiii, căci binecuvîntarea părinţilor face fericirea copiilor. 
(Pepelea şi Sînziana îngenunchează înaintea lui Papură.) 
P A P URĂ (întinzînd mîinile asupra capului lor): Norocul să fie vecinic cu voi, copiii mei! 
TOŢI : Ura!... 
CORUL FINAL 
Trăiască Sînziana, 
Minunea-mpărătească, 
Cu dragul ei Pepelea 
Ferice să domnească. 
(Sfîrşitul piesei.)