RUSET, E., ERACLIE ÎMPĂRAT AL RĂSĂRITULUI. Tragedie în cinci acturi de CORNEILLE şi tradusă din franţozeşte de D. I. ROSET, 1831. [1] CĂTRE CITITORI! Negreşit că nu aş fi îndrăznit nici odinioară să înfăţişăz publicului această a mea tălmăcire, daca nu aş fi fost îndemnat de nişte prieteni Rumîni răvnitori de luminarea neamului; şi măcar că îndemnarea acestora nu trebuia să-mi slujască drept temei, ştiind prea bine că ca unii ce doresc luminarea şi înaintarea neamului îndeamnă pă toţi rumînii fără osebire a să strădui, dar socotind că de la orice început pîşirea cea dintîi este mai anevoe, şi că pînă nu se vor face cîteva începuturi proaste nu vor veni cele bune: precum adică cînd s-a început meşteşugul zugrăvii daca zugrăvea cineva un om sau un cal, scriia dedesubt cal şi om, ca să se cunoască, iar în urmă acest meşteşug a ajuns la atîta desăvîrşire încît să înşale şi pă cei mai iscusiţi socotindu-le de înfiinţate, asemenea şi celelalte ştiinţe şi meşteşuguri toate; şi că daca se vor sfii toţi ca să înceapă, vom rămînea apururea în prăpastia întunerecului; am hotărît, nu însă cu puţină silire, să mă bag în critica obştească dînd în lumină această mică [2] tîlmăcire în versuri, numai ca să rup o piedică ce sînt încredinţat că opreşte pînă astăzi atîtea lucruri ale multor compatrioţi învăţaţi, carii măsurînd mai mult decît mine lucrurile aşteaptă să vază începutul de la alţii, firească neîndrăzneală a oamenilor celor înţelepţi. Această neîndrăzneală zic a bărbaţilor celor mai învăţaţi făcînd-o eu capital întinz către public tîlmăcirea tragedii lui Eraclie una din cele lăudate ale marelui Corneille pă care am tîlmăcit-o aflîndu-mă ispravnic al judeţului Vlăşci, în ceasurile cele singuratice, unde nici un fel de altă întrecere nu poate avea cineva, decît treaba slujirii şi citirea. Împiedecări am avut nu puţine din pricina lipsii cuvintelor, de aceea, şi nădăjduesc, că compatrioţii miei o vor judeca mai cu milostivire ... de la mine buna voinţă numai, care de se va priimi bine, mă va îndemna a da în lumină şi o tălmăcire de comodie a Zgîrcitului dintr-ale vestitului Molier ce o am tîlmăcit, precum şi orice alt mă va mai erta vremea, puterea, şi ştiinţa ca să fac. [3] DESLUŞIRE Foca Tiranul Răsăritului prin mijlocirea unei sîngeratice revoluţii omorînd pe legiuitul împărat Maur şi pe fiii lui, domnea în Constantinopol, fără grijă din partea adevăraţilor moştenitori ai tronului. O fată numai oprise din fiii lui Maur cu cuget să o însoţească la vreme cu fiul său spre a-l lăsa la urmă legiuit stăpînitor. Provedinţa însă a lucrat într-alt chip. O doamnă din Constantinopol Leondina, căriia se didiese spre scăpare unul din fiii lui Maur Eraclie, ce atunci era prunc în scutice, văzînd că se primejduia şi această după urmă viţă a sîngelui împărătesc, ca să păstreze acest depozit ce i se încredinţase, a dat la cererea tiranului spre jărtfire chiar pe fiul ei Leons şi a oprit pe Eraclie drept fiu al ei, amăgind pe Foca, care a rămas încredinţat că s-a mîntuit de orice bănuială, şi care spre răsplătire pentru credinţa ei a priimit-o în curtea sa şi i-a încredinţat creşterea fiului său Marţian ce era tot de o vîrstă cu Eraclie. Întîmplîndu-se după aceasta răsboi cu Perşii şi lipsind Foca peste trei ani, Leondina, [4] cu acest prilej, a schimbat numele copiilor făcînd pe Eracli Marţian drept fiu al tiranului şi pe Marţian oprind drept fiu al ei Leons subt al căruia nume trăise pînă aci Eraclie. Această intrigă a fost tăinuită pînă cînd s-au mărit copiii, şi aşa legiuitul moştenitor Eraclie creştea în palat în sînul hrăpitorului, subt numele lui Marţian şi într-o desăvîrşită prietenie cu fiul cel adevărat al vrăjmaşul său. În sfîrşit hotărînd tiranul să-şi împlinească gîndul său, prin nunta crezutului său, fiu cu Pulheria fiica lui Maur, pentru că începuse a se vorbi pîntre norod că Eraclie trăeşte, Leondina temîndu-se a nu se săvîrşi o fărădelege, şi văzînd că intriga ei se-apropie de al său sfîrşit, face să crează pe prinţi că sînt amîndoi Eraclie. Aceste jocuri ale Leondinei face bucata cam anevoe de înţeles, cît cititorul nu va avea schimbarea numelor drept regulă. [5] ERACLIE ACTUL ÎNTÎI ŞENA I Foca, Crisp. Foca Acum cunosc, o Crispe că, corona cea mai naltă. Ghimpi are împrejurul ei, cu ghimpi e-nfăşurată; Ş-acela care împărat s-arată cu mîndrie, Plugar de multe ori ar vrea, te-ncredinţez să fie. Mii şi mii, vezi, de fericiri într-însa-mpreunate, Ş-în fund de-i merge cercetînd, cunoşti că sînt deşarte. Cînd zici în gîndu-ţi că le ai, le simţi de loc perite, Şi grija de a le păstra le arată tot smerite. Iar mai vîrtos un împărat de neam smerit ca mine. Ce turburarea statului i-a dat schiptru ce ţine. [6] Şi de atunci necontenit omoară, pedepseşte, În scaunul pe care-l vezi prin sîngiuri se-tăreşte; Ce bine poate aştepta a lui nelegiuire? Ah! simte că el e supus la orice răsvrătire! Am pedepsit, am omorît, am pus jos cu mînie, Pe toţi oricîţi am bănuit mai buni că-mi pot să fie. Dar sîngele lui Maur azi răcneşte răsplătire! Din cinci fii ce mi s-a adus atuncea spre jărtfire, De unde, zic, c-ar fi trăind, şi toţi cu bucurie, Doresc să vază dărîmat-a mea împărăţie. Norodul ştii că e pornit fireşte spre schimbare, Şi cel bun oblăduitor tot rău lor li se pare. Dar spune-mi, Crispe, daca ştii, ce nume zic că are Ast tînăr care s-a ivit? Crisp Eraclie îmi pare. Foca Cine aceast-a isvodit, n-a potrivit-o bine, Numirea de Eraclie n-aduce spaimă-n mine. De moartea lui încredinţat sînt fără bănuială Şi nici să ştiu mai trebue, nici am vreo îndoială [7] De şase luni abia era cînd chiar mîna aceasta, Ce astăzi vezi că tremură i-a-mpuns atuncea coasta, Cînd tot atuncea a murit ş-iubita mea soţie, (Zi însemnată de dureri cum şi de veselie!) Ştiu încă că l-am căutat atît cît ameţisem. Şi cum că nu se mai găsea de tot mă îngrijisem. Iar Leondina ce atunci atunci de nou era adusă Spre creşterea lui Marţian, fiind mie supusă, L-a arătat unde era ascuns d-a lui peire: Vezi dar cît e de necrezut această povestire. Crisp Cu cît e mai de necrezut, atît mai mult ea place: Sileşte-te dar mai curînd de fă orice vei face: Pe Maur cînd cu toţi ai săi i-ai stins tu deodată, Ştiu prea bine c-ai poruncit să se-oprească o fată, Găsind cu cale de atunci s-o dai pentru soţie Lui Marţian ce împărat în urmă-ţi e să fie. Norodul în persoana sa ş-acum se umileşte, Ş-în ea pe Tiber moşul său, cu dragoste slăveşte; Grăbeşte dar nunta cum zic, şi fii cu-ncredinţare Că nimeni nu va mai putea să facă vreo-ncercare, Stăpîni toţi socotindu-te făr’ d-a se mai atinge [8] Văzînd că schiptru s-a întors la-mpărătescu sînge, Şi umbra lui Eraclie ce azi te îngrozeşte, Unindu-se aceşti doi inşi, de loc se rîsipeşte. Iar mai vîrtos că prinţu acum lui Marţ el cîmp aleargă, Apururea fiind supus viaţa să şi-o şteargă. Cît daca nu s-ar fi-ntîmplat Leons ca să-i ajute, Azi Marţian ar fi fost mort, ş-orice gîndiri pierdute: Aşadar pîn-a nu peri, d-o fi el ca să piară, Lase-ţi din Maur un nepot prin care să poţi iară Să dai o nouă stimă l-a ta oblăduire, Să tragi a obştii dragoste cu astă însoţire. Foca Bine, dar ce-mi e de folos a ta povăţuire, Cînd toate se împrotivesc l-această hotărîre? Cînd Pulheria, Marţian întru o glăsuire, Se depărtează amîndoi cît pot d-astă unire? Cum dar să mă mai ispitesc cînd văz eu în fiinţă C-a se uni aceşti doi inşi e prea peste putinţă? Iar Pulheria mai vîrtos pricep că se sileşte Cît poate să-şi acopere azi pisma ce hrăneşte. [9] S-ar fi căzut să nu-mi arăţi că eu sînt Pulheria, D-aveai în gîndu-ţi acest plan ca să-mi dărîmi mîndria. Şi poate ai fi izbutit, c-o astfel de-nşălare, Să faci să priimesc ast dar, drept dar, cum zici, prea mare; Dar cînd eu cine sînt mă simţ, vezi ce dar îmi faci mie! Îmi dai mi-ai zis, pe fiul tău, îmi dai ş-împărăţie: Şi unul din cele ce îmi dai al mieu e ştii prea bine, Iar celalalt nevrednic e, fiind eşit din tine. Ciudat îmi pare cînd te-auz cu groaznică mîndrie: „Îţi hărăzesc” în loc să zici: răspunz o datorie. Ş-în vreme ce prin mine vrei să-ţi legiueşti hrănirea. Dreptul mi-l dai ca să ţi-l iei, să-ţi sprijini şovăirea. Ca din tîlhar, din hrăpitor, tiran asfel de silnic Monarh al tronului să fii şi împărat pravilnic Nu te făli, nu-mi împuta, inima-mi sfîşiată, Că ucigînd pe toţi ai mei, viaţa-mi fu păstrată Prieteşugul prefăcut, blîndeţea ce arăţi mie, Îţi curge din politică iar nu din omenie. De interes tu îndemnat m-ai ajutat pe mine, [10] Cu cuget ca să-ţi folosesc a te-n-tări mai bine, De frică de a nu cădea mă-nalţi în astă stare. Gîndind că mă voi speria d-o slav-aşa de mare, Ca să poţi sta, mă-nalţi pe tron; dar, eu sînt Pulheria, Al meu e schiptrul ce îl ţii, a mea e-mpărăţia, Dar pentru că e tot văpsit d-al tatălui meu sînge, Pînă a nu-l spăla cu al tău, al meu foc nu se-stinge, Şi moartea ta ce o doresc ş-aştept cu nerăbdare, E mijlocul prin care cer norocului schimbare. Pe altul dar să spăimîntezi cu laudele tale, A Pulherii inimă atît nu e de moale. D-a se-ngrozi d-a linguşi un vărsător de sînge, Un gînd e ce blestem urgii din cer pe el le strînge. Foca Mult mă silii să te ascult, îm stăpînii mînia, Vrînd numai să mă-ncredinţez cît ţi-este nebunia. Am priceput învederat care-ţi e-nvălmăşala, Dar pentru că tot te iubesc ş-acum îţi ert greşala. Eu nu cer să te umileşti pe cît nu ţi să cade, [11] Dar nici puterea mea să zici că fără tine scade. D-atîţia ani împărăţesc făr’ d-a te-avea pe tine, Şi făr’ de al tău ajutor împărţesc prea bine. De oaste dacă am fost ales, ş-a ei învierşunare. M-a hotărît de împărat, iar Maur să s-omoare; Ce vream să fac eu la a lor grozavă năvălire, Cînd moartea tată-tău ei toţi cerea-ntr-o glăsuire? Ca un stăpîn ce mă aflam, spre-a ţării liniştire. Nevrînd urma să hotărăsc a lui tristă jărtfire. Dar ca să se întoarcă iar la voi împărăţia. Viaţa ta o am păzit cu toată bucuria, Şi făr’ d-aţi cere ajutor, cum zici sau întărire. Te-mpărtăşesc cu ceea ce am eu subt stăpînire. Pulheria Nu e mai mult de suferit a lui obrăznicie, Să se-ngîmfeze un rebelist în multa-i vitejie. Şi făr’ de-a se ruşina să va să ne arate, Că stăpîneşte legiuit a moşilor mei parte. Să crează că e limpezit d-orice nelegiuire, Şi că de moartea tată meu n-are-nvinovăţire. Zicînd că oastea a cerut, şi el ca un mai mare. [12] Spre liniştirea statului urma ca să-l omoare: De jale vrednic cum că eşti, sărmane, văz prea bine, În gîndu-ţi daca socoteşti să m-amăgeşti pre mine. Află că şi de s-a-ntîmplat ştiuta turburare, Şi hrăpitorii stăpînesc a moşilor mei stare; Dar nu pot a mă depărta vreodată d-a nu cere, După al legilor chiar duh a tată meu avere. La noi împărăţia e un drept de moştenire, Şi de vei cerceta în sus a noastră stăpînire, Te-ncredinţez c-o vei afla atîta de întinsă, Încît şi pîn’ la Costantin o vei vedea împinsă. Foca Întocmai dar precum arăţi şi eu priimesc să fie. Ci iată că iar îţi întorc a ta împărăţie. Ca să-mblînzesc părinţii tăi pre cei ce cu hrăpire. I-am depărtat după cum zici din dreapta moştenire. Priimeşte-o oricum vei voi subt orice rea numire, D-a ta dar încai creştere să aflu mulţumire; Dar fiul meu ce ţi-a făcut d-atît de mult nu-ţi place? Din leagăn ori gînde v-a fost? Sau plan putea el face? [13] Atîtea daruri ce în el norodul le slăveşte, Încît alt prinţî mai strălucit subt cer nu se găseşte. Destoinic tot nu l-a făcut de o împărăţie? Pulheria Eu n-am vorbit d-a fiu tău, tirane, vitejie De dînsul nu tăgăduesc ştiindu-l foarte bine, Că vrednic e de împărat, mai vrednic decît tine. Mă mir încă văzînd în el atîtea daruri sfinte. Şi vrednicia i-o cinstesc pe cît nu am cuvinte. Tot binele lui îl doresc şi mai cu osebire. Căci starea cunoscîndu-şi-o arată-mpotrivire, Răceala-i cea d-a pururea foartea frumos îi şade, Arată că nu va gîndi la ce nu i se cade. Şi cugetărilor ce ai, cu multe iscusinţe, Dreptate numai ca să-mi dea, ţi-arată neputinţe. Dar tată ucigaş avînd ast tînăr cu simţire. Cum voi putea să-i priimesc cu el vreo însoţire, Că după ce nu mi-ai lăsat mumă frate nici tată, Pă toţi băgîndu-i în pămînt, tirane deodată, Pravilnic oblăduitor p-a mea să te fac stare. Să-ţi întăresc puterile cele şovăitoare. Întocmai ca cum aş fi fost cu tine-ntr-o unire. [14] Lucrînd spre a noastră stingere ş-a voastră întărire, Că fiu tău e de mare preţ o judic foarte bine. Ş-încă mă mir cum a eşit aşa erou din tine. Din tată prea nelegiuit, din viespe-nveninată. Să iasă un aşa viteaz, albină înrîvnată, Şi daca cu adevărat va fi eşit din tine, La dînsul e ca florile ce es din mărăcine. Dar oricît de viteaz va fi, dreptatea nu mă lasă. Stăpîn pe dînsul să-l cunosc p-a moşilor mei casă. Aşadar nu mă mai cerca cînd înţelegi prea bine. Că chiar corona ce o porţi cu drept mi se cuvine. Nu, nu, daca mă ai cum zici d-atîta preţuire, Desparte darurile lui d-a ta nelegiuire. Şi ori pe fiul tău îmi dă oprind împărăţia, Sau adu-m schiptru fără el să-ţi văz neviclenia. Iar teamă daca îţi va fi să dai oblăduirea. În mîinele unei femei ce-i ştii neadormirea. De mîine te încredinţez că vei vedea schimbare Şi toată treaba statului îm mai plăcută stare. Căci zic că cerul mi-a trimis din ce-i pierdu ai un frate. Ce a scăpat din ghiarele-ţi cele prea veninate. [15] Şi cum că toţi s-au bucurat să scape d-o nighină Tirane din tron pleacă-te, şi la stăpîn te-nchină. Foca Aceste fatansii hrăneşti d-atît te ţin de tare, Băsnirea bobăresilor te-aduc într-astă stare. Să crezi că frate-tău din iad acuma să răsară, Şi fără veste să-l vedem aici în astă ţară. Pulheria O ştiu că frate-meu e mort că n-a scăpat de tine. Căci ştiu că ca un urs ne-ai supt tot sîngele din vine. Dar setea răsplătirii ce-am ca să o crez mă face, Ş-acel ce o a isvodit te-ncredinţez că-mi place. Încredinţată fiind că oricine a isvodit-o. Urmează să-i şi semene lui dac-a plăsmuit-o. Ş-asemănarea care zic unită cu-ndrăzneală, Îl face vrednic de-mpărat pă el fără sminteală. D-aceea dar chiar însumi eu sînt gata a mă duce, Şi către toţi a povesti o veste-aşa de dulce. A-l priimi de împărat şi dă stăpîn, de frate, A mă pleca voinţii lui cu cît mai mult se poate, Iar tu de ai vro temere de cuget sau mustrare, [16] Ascultă vorbele ce-ţi zic şi numele-n lucrare: Te lasă a te înşăla singur tu pe tine. Şi prăsind slava de tot ascunde-te mai bine. Foca Aşa am socotit şi eu să-ţi dau azi ascultare, Dar mai întîi osînda ta voi pune în lucrare, Un cuget bun de m-a oprit mai bun altul mă face Să pedepsesc pe nesupuşi spre-a ţării bună pace. Răbdarea oricît am avut stă gata a se-ntoarce Ş-în chinuire asupra ta de tot a se preface. D-acum dar strigă cum vei vrea, răcneşte cît de tare. Crede cîte minciuni auzi şi cîte şi se pare, Întemeiază-ţi gîndul tău după a ta părere, De mîine numai să-ţi alegi ori nunta sau junghere. Pulheria Nu este lucru aşa greu, nici trebue gîndire, Cînd moartea pentru mine e liman de isbăvire. În şena următoare Eraclie trece drept Marţian şi Marţian drept Leons. Eraclie se cunoaşte iar Marţian nicidecum. [17] ŞENA III Foca, Pulheria, Eraclie, Crisp Foca (către Eraclie). Apropii-te fătul mieu, vino mai lîngă mine, Poveţile bătrînilor ascultă-le mai bine, Fata lui Maur ce-am crescut, în loc de mulţumită, Acum mi s-a mărturisit c-asupră-mi e pornită, Ea singură a răsipit azi cîte se vorbeşte, Minciunile ce se-aud tot ea le isvodeşte. Un fier prea veninat mi-a-nfipt, dar iată a ei soartă Ori mîine are să te ia, ori altfel va fi moartă. Eraclie Stăpîne! Foca Vezi să nu porneşti spre tine a mea urgie. Eraclie Mai groaznic chin eu socotesc că nu poate să fie. Ascultă, taică, cîte-ţi zic, nu te porni d-odată; Lasă mînia ce în veci e fără judecată. Această hotărîre-a ta e fără socoteală. Ş-în loc d-aţi face vrun folos, ţi-aduce rea sminteală. [18] Din slăbiciunea ce arăţi nimic alt nu vei scoate. Decît vrăjmaşi a-ţi dobîndi, şi chiar pe ai tăi poate. Nu asculta pe cîţi trăesc în veci prin linguşire, Ci vorbele a potoli fie a ta-ngrijire. Eu nu sînt întrebuinţat d-acest fel de unire, Şi nici voesc o acest fel de slabă moştenire. Din mîinele unei femei corona mi-e povară, Cînd armele în mînă-mi sînt, o am eu drept ocară. Foca Să moară dar daca tu zici că nu ai trebuinţă; Eraclie Stăpîn eşti ca să hotărăşti orice după voinţă. De însuţi nu mai trebue să-ţi aibi tu îngrijirea Şi patimilor pre cît poţi să-nsufli domolirea Iar nu să le aţîţi mai rău cu morţi nesuferite, Cu casne de nevinovaţi şi chipuiri cumplite, Că toţi pe Maur îl slăvea o ştii destul de bine, Jărtfind dar azi pe fie-sa, gîndeşte ce fel vine? Se va-nţelege vederat sfîrşitul pentru care, Nenorocita a aflat a vieţii ei scăpare. Şi lîng-atîtea turburări ce nu au încetare. [19] Adăogînd şi altele, rană-ţi deschizi mai mare, Mai bine dar lipseşte-o de rangul ce-l aruncă, Stăpînă p-alt-asupră-i fă, lăsînd-o subt poruncă: Foca Cînd singur îmi mărturiseşti cît svonul se lăţeşte De frate-său Eraclie ce zic cum că trăeşte; Cînd singur văz că îmi arăţi cît Maur se slăveşte, Şi din mormînt cîte dureri el îmi pricinueşte; Cu ce cap te împotriveşti poruncii ce am dată, Să se rîdice dintre vii o viespe veninată? De ce-mpotrivitor te-arăţi la dreapta mea voinţă? Eraclie Pentru că judec şi pricep că nu e trebuinţă, Avînd prieteni îndestui şi armele stăpîne ... Foca Pentru coronă crede-mă, prieteni nu rămîne, Care să nu se-ntunece d-a ei prea strălucire. Să moară eu am hotărît. Pulheria Ah! cîtă fericire! Nu mă opri din drumul ce doresc cu bucurie. [20] D-atunci ani nepomeniţi chiar din copilărie, Să mă-ntîlnesc cu toţi ai mei de cîţi a ta turbare M-a despărţit lăsîndu-mă în vecinică-ntristare. Foca Acum poţi singur judeca cît este de pornită; Şi daca trebue mai mult s-o las nepedepsită, Înduplec-o dar să te ia de vei a ei scăpare. Că mai împotrivindu-se nu va afla ertare. ŞENA IV Pulheria, Eraclie, Marţian Eraclie Mă minunez văzînd p-ast om cu groaznică pornire Şi cu atîta dragoste a noastră vrînd unire, Cînd firea va să fim uniţi mai mult decît doreşte Şi mult mai mult decît ar vrea de sine-şi ne uneşte Tu poate te vei fi mirînd, simţind a mea durere: Dar urma îţi va arăta, natura c-aşa cere. Destule ţi-am vorbit acum, pricepe din puţine, C-altfel de noduri p-amîndoi legaţi mai strîns ne ţine. Tu pe Leons ştiu că iubeşti şi vrednic e de tine; [21] Eu iar slăvesc pe soru-sa ce-n lanţ prea strîns mă ţine. Aşadar hotăraşte-te fără întîrziere. Căci Leondina muma lor nu dragoste o cere. Pulheria Stăpîne, ca să-ţi mai vorbesc, simţirea mi-e pătrunsă. Cunoşti cît de-nfocată e o dragoste ascunsă. Eu crez că cîte îmi vorbeşti din inimă îţi vine; Căci văz că şi inima mea prea mult simte de tine. Leons că-mi este foarte scump o strig cu glas prea mare. Ş-încă mai scump îmi pare acum după a ta-ndemnare; Dar alte gînduri stăpînesc simţirile din mine. Nu este vreme de iubit, cînd moartea spre noi vine, Cînd chipul ei s-a zugrăvit în inimă-mi o dată, Mă-ntorc, o-nfrunt, voi s-o gonesc, dar ea mi-e-nfăţişată, Eraclie Nu ştiu de care pricină eşti azi prea rău aprinsă; De vorbele unui viclean de ce să fii coprinsă? A lui pornire nicidecum să nu te spăimînteze, [22] Ci flacăra mai cu prisos acum să-ţi alineze: Simţind că este turburat tiranul de mînie, Şi ameţit atît de mult cît nici ce face ştie. Te miri tu poate auzind aceste vorbe grele, Dar faptele lui mă silesc a-i zice şi mai rele. Şi mai mult atingîndu-se de viaţă-ţi sau de cinste Fecior al lui a mă numi, voi socoti necinste. Pulheria Cu drept cuvînt, Prinţe, mă tem, şi am grijă mai mare, Văzîndu-te-n-primejdie pentru a mea scăpare, Văzîndu-te neîncetat cu asfel de pornire, Ca să opreşti a lui Foca d-asupră-mi năvălire. Marţian Ah prinţilor! mai bine ar fi c-o sfîntă cununie Să stingeţi de tot trăsnetul ce-asupră-v-o să vie Vremea e foarte critică, primejdia soseşte: În ce prăpăştii cîte trei azi sîntem, socoteşte Nu vă porniţi aşa de loc cu furie prea mare, Şi fără d-a vă socoti, nu faceţi vro mişcare: Prieteşugul, dragostea ş-amorul nostru cere, Să ne supunem la stăpîn după a lui plăcere. Blîndeţea dar îmbrăţişînd iuţeala isgoneşte, Supunerea către cei mari chiar ceru porunceşte: [23] Eraclie Ce vorbe îmi înşiri, Leons? Mă aflu în mirare. N-aşi fi crezut c-o să te văz vrodată într-astă stare. De le vorbeşti ca să mă-ncerci, nu e de trebuinţă, Cînd ştiu prea bine că cunoşti destul a mea credinţă. Tu viaţa mea mi-o ai scăpat, iar eu spre răsplătire De-ţi voi lua ce ai mai scump, o judeci omenire? Cu ce cap dar mă sfătueşti să-i dau lui ascultare? Şi cu vrăjmaşul liniştii să fiu întru lucrare? Prieteşugul, dragostea, unirea să lipsească, Amorul ce împărăţea la noi, să se gonească? Nu, nu, nu judeci cum vorbeşti, te înţeleg prea bine, Citesc în inima-ţi, Leons mai mult eu decît tine Mă duc dar la Foca să-ncerc acum cu plecăciune Şi cînd el nu să va-nmuia dup-astă rugăciune, Cu titlul tot cel părintesc ce-asupră-mi ştiu că are Îţi hotărăsc că îi voi fi vrăjmaşul cel mai mare, Şi ori că se va părăsi d-a sa nelegiure, Sau că pămîntul voi spăla d-o asfel de zidire. Adio! doamna mea, te las. ŞENA V Pulheria, Marţian [24] Pulheria Adio! lăudate, Prinţe prea vrednice d-un tron căzut după dreptate, D-alt fel de tată vrednic fiu, ah! groaznice tirane! Să crez că eşti eşit din el slăvite Marţiane? Dar vremea scumpă mult fiind, Leons o prea iubite Să ne trăim a dobîndi de noi cele dorite. Norodul tot e azi aprins, silinţă trebueşte Tiranul d-a se doborî dreptatea porunceşte. Marţian Zălog are în mîna sa tiranul a ta viaţă, Şi orice aş voi să fac tot focul îmi înghiaţă. Temîndu-mă a nu-şi vărsa asupra ta mînia. Pulheria Nu-mi pasă, nici nu cercetez cît e lui nebunia, Cînd ca să năvălim spre el primejdia sileşte, Şi frică toate de ne-aduc, chiar frica ne sileşte Căci lucrurile cele mari s-aduc în săvîrşire Prin hotărîrile ce nasc din desnădăjduire. Să mergem dar să încercăm ast pas plin de-ndrăzneală [25] C-un mijloc mai folositor şi mai fără sminteală. Sfîrşitul Actului întîi. [26] ACTUL AL II ŞENA I Leondina, Eudoxa Leondina Iată de ce eu m-am temut şi sînt înţelenită. Eudoxa De mi-a deschis inima lui, e semn că sînt iubită. Leonina Ba nu, eu judec altfel cum cu altă socoteală. Eudoxo, eşti încă copil şi sînt în bănuială, Că tu deloc ce-ai auzit această întîmplare, De bucurie n-ai putut s-o tăinueşti mai tare: Ci poate te vei fi deschis vrunui viclean la fire. Care de loc a presărat în lume astă ştire. Ş-aşa tiranul cunoscînd vrăjmaşul ce-l goneşte, Fără oprire cursa lui de-acum îi împleteşte. Pre lîngă el şi alţii mulţi vor fi azi în peire. Nici tu, nici eu nu vom scăpa d-a lui grea răsplătire. [27] Eraclie Vezi dar în ce prăpastie ne-arunc-o netăcere Eudoxa Stăpînă, ca o mumă ştiu, că-mi zici prea cu durere. Supunerea mea sufere de la o mumă toate, Ce daca mă va asculta, din gînd atunci va scoate, Că de la mine s-a lăţit în lume astă veste: Precum Prinţul Eraclie în viaţă astăzi este; Căci nu poci fi aşa copil, încît a nu-nţelege, Şi binele din rău măcar a nu-l putea alege. Leondina Cine dar altul dintre noi a scos această veste? Prinţul, ori eu tu socoteşti? Eudoxa Nimini din noi nu este. Ascultă vorba ce acum în lume se aude. Zic că Eraclie e viu; dar nu zic ce fel unde; Nici ştiu cu ce chip ai făcut această înşălare; Cum ai dat tu pre fiul tău pentru a lui scăpare. Ş-apoi luînd pe Marţian drept fiu tău ce-l jărtfise [28] Eraclie în locul lui cu ce chip se suise, Încît Marţian fiul său, Leons să se gîndească, Ş-Eraclie drept fiul său în sînu-i să se crească. Acestea de s-ar fi vădit ce mie-mi sînt ştiute, Şi numai de noi cîte trei sînt astăzi cunoscute, Atunci aş fi fost vrednică de orice dojănire, Şi singură m-aş fi plecat de loc spre răsplătire. Dar nu cunosc ei alt decît că Eraclie trăeşte; Nimini mai sus istoria s-o-ntinză nu-ndrăzneşte. Unii gîndesc cum că din cer în braţe o să le pice, Şi alţii iar că din pămînt eşind o să-l despice. Toţi însă cred că Dumnezeu acestea le lucrează, Şi spre pedeapsa lui Foca pre el îl îmbiază... Iată-l vine. ŞENA II Eraclie, Leondina, Eudoxa. Eraclie Sîntem vînduţi d-om sta întru tăcere; Taina de faţă a se da primejdia o cere. Tiranul turburat fiind azi toate le preface, Şi toate el într-un minut le schimbă cum îi place. Nu c-a aflat eu cine sînt, e încă prea departe, [29] Şi-acum încredinţat fiind că toate sînt deşarte, Atît el crede de puţin oricîte se vorbeşte, Încît ca să prefacă tot, spre nuntă mă sileşte: Şi fiul lui Maur eu fiind, doreşte să mă facă, Şi ginere lui, cugetînd chiar firea s-o prefacă: Cu gînd că de va însoţi pe sora mea cu mine, Dreptăţile unui slăvit monarh asupră-i vine, Zadarnic noi ne-mpotrivim la crunta-i nebunie: Eu cunoscîndu-mă ce sînt, iar ea de vrăjmăşie; Foca nedomirîndu-se de astă-mpotrivire, Ce ne-ncetat întîmpină l-a noastră însoţire, Pe Pulheria sperie cu cazne ş-închisoare, Zicîndu-i că nepriimind, cumplit o s-o omoare. M-am nevoit ca să-l aduc la dreaptă cunoştinţă: Dar viaţa ei a o scăpa îmi e cu neputinţă. Vezi dar de trebue mai mult să trec întru tăcere Şi daca poci să priimesc oricîte Foca cere? De nu se cade ca să-l fac îndată să înţeleagă, Cine e ast Eraclie de care el se leagă? Ş-aşa sfîrşind d-a mai fi fiu, ş-a da vro ascultare Unui vrăjmaş nelegiuit ce pravilă nu are. Să-l şi sparg spre a sori-mi întreagă isbăvire, Şi spre a tot neamului meu prea dreaptă răsplătire. [30] Leondina De altceva de nu te temi decît de a ei moarte, Dau mulţumită cerului pentru acestea toate: Văzînd că e statornicit şi că ne părtineşte: Nu apucăm să hotărîm, şi el le isprăveşte. Eu mă temeam apururea de crunta-i viclenie. Să nu aprinză între voi vîlvori de gelozie. Acum dar altă frică n-am, decît d-a ta pornire. Mai alinează-ţi prinţule, puţin grabnica fire, Şi daca el asupra ta nu are bănuială, Treci încă tot drept al lui fiu, lăsîndu-l în uimeală: Căci oricum de va speria Foca pe Pulheria, Mijloace îndestule am să-i ţiu lui nebunia; Să rup sau să o prelungesc azi nunta ce el cere; Să-l îmvîrtesc chiar şi pe el după a mea plăcere. Răspunde-mi dar de tine tu, şi eu răspunz de dînsa. Eraclie Această cerere ce-mi faci vro taină are într-însa. Cînd un norod îl vezi întreg c-asupră-i se rîdică, Şi cînd urgia cerului pe dînsul vezi că pică; Încît făr’ d-a mai cerceta nicicum cele urmate, Cu drag cîte ai făcut, de toţi se văd îmbrăţişate. [31] De ce să prelungim mai mult trecînd întru tăcere? Să scoatem pe Eraclie, norodul cînd îl cere; Să-l arătăm la armie ce toată îl aşteaptă; Să prididim, căci vrun viclean azi poate se deşteaptă; Ş-îmbrăţişînd numele mieu la oaste se vădeşte, Ce făr’ d-a cerceta mai mult pe loc îl priimeşte. Vremea nu ne va ajuta atunci de a mai cere, Dreptăţile strămoşilor după a mea părere: Ci chiar ast cer care vedem că azi ne sprijineşte, Mîine pentru că am prea tăcut, poate ne pedepseşte. Leondina Fără d-a te mai primejdui şi făr de răsvrătire, Putem da noi vrăjmaşului întreagă răsplătire, Păzind tăcere şi umblînd în veci cu socoteală; De la norod oricîte auzi, să crezi cu îndoială. Nu asculta cîte îţi spun şi îţi făgădueşte: Statornicie la norod în veci nu se găseşte. Acelea ce eu am lucrat atîţi ani pentru tine, Destule sînt ca să cunoşti că te îmvăţ spre bine. Nu-mi voi lăsa dar nicidecum lucrarea nesfîrşită; Ci prea curînd tocmai cum voi va fi ea săvîrşită. Tiranul se va omorî spre atîta răsbunare, [32] Dar parte nimănui nu fac dintr-astă faptă mare. Oricîtă slavă de va fi, mie mi se cuvine, Cînd eu şi chiar sîngele meu l-am dat lui pentru tine. Te lasă dar în mîna mea, nu duce la-ntîmplare. Aceea ce eu o am adus într-astă bună stare. Eudoxa Stăpîne, dac-amorul meu, simţi c-are vro putere, Te rog să nu-mi pricinueşti această neplăcere. Moartea tiranului Foca fiind şi legiută, Din mîna ta priimindu-o, va fi nesuferită. Norodul tot va socoti, că ca să-l pedepsească. Dumnezeu chiar prin fiul său a vrut să se jărtfească. Dreptul aici nu va avea nici fapta nici numirea: Dar însă să nu siluim aşa mult omenirea, Şi adevărul uneori aduce supărare, La vremea care trebue cînd nu-l pui în lucrare. Umbra aceştii amăgiri, Prinţe, te socoteşte, Ce ură-n locul dragostii asupră-ţi grămădeşte! Ştiu bine în ce flacără, tu arzi de răsplătire. Eraclie De vreme ce ai hotărît, n-arăt împotrivire, [33] Eraclie nici sînt în stare să mă lupt cu doă deodată: De cuget mă-mpliez cumplit, amorul mă îmbată. Secretul e încă la voi ş-ar fi nemulţumire, Din parte-mi fără voe-vă a face vro pornire. Ştiind prea bine cum că făr’ de-a voastră mărturie, Drept vis s-ar socoti acum această istorie. Şi ce zic! cînd corona chiar a voastră se gîndeşte, Căci cu al său sînge Leons ast drept vă dărueşte; Iar eu nimic mai mult nu fac, decît drept datorie, Răspunz la sor aceea ce mi-a dat frate-său mie, Nu socoti, o scumpa mea, că cer a ta unire, Vrînd numai să mă răfuesc d-a voastră-ndatorire. Inima mea chiar singură de sine-şi se jărtfeşte, Stăpînă a te dobîndi cu drag o priimeşte. Ochii tăi cei dumnezeeşti cu sfînta lor putere, Îi simţ că îmi pricinuesc o prea dulce durere. Dar ah! Eudoxo, daca cer acum împărăţie, O cer numai d-acest sfîrşit a-ţi face parte ţie. Azi setea d-a te-mpărtăşi mă face de a cere O moştenire sîlnică şi plină de durere. Căci cît pentru a sori-mi cu mine însoţire, Prin depărtarea de aici aflam noi isbăvire: Dar daca m-aş fi depărtat greşeal-ar fi din mine, Să pierzi ast tron fără cuvînt care ţi se cuvine. [34] Eu însumi ţi l-aş rîdica cu a mea împotrivire, Ci îngrijaşte singură d-a lui tu dobîndire, Cînd vei pofti să-mpărăţeşti stăpîn mă fă pe mine. De sor-mea nu mai îngrijiţi cît veţi putea mai bine, Că astăzi s-o văz limpede de orice bănuială: Căci mîine nu vă mai ascult, v-o spui cu îndrăsneală. Leondina Pe mine odihneşte-te de astă-ndatorire. Grijă deloc nemaiavînd d-a sor-ti isbăvire. ŞENA III Leondina, Eudoxa, Leondina D-acum, de tine fata mea, nimic nu voi ascunde, Căci de a ta osîrdie chiar inima-mi răspunde: Îţi voi vesti şi cugetul şi toat-a mea lucrare, Ca şi tu să te-arăţi cît poţi mai cu îndemnare. Adevăratul Marţian, prinţesa el iubeşte. S-aprindem dar acest amor ce mult ne foloseşte; Să-nduplecăm pe Marţian ca azi spre răsplătire Chiar printr-a sa mînă să dea tiranului jărtfire. [35] De l-am crescut atîţea ani, lăsîndu-l să trăiască Cu asta numai va putea, deplin să-mi răsplătească. Eudoxa Ah! stăpînă!... Leondina Acest cuvînt atît te-nfiorează? Răsplata prea tiranului cu ast chip să lucrează? Răul cu rău, vei fi aflat, că se tămădueşte. Ast drum, dar spre a ne-mpăca, de sus ne rîndueşte. În mîna noastră au lăsat această săvîrşire, Şi de la noi azi spînzură a ţării fericire. Noi dar să jărtfim trebue fără sfială-ndată Prin fiu pe tată, sau de nu, pre fiu prin al său tată: Fapta de noi e vrednică, vina de dînşii fie. Pe prinţi şi ţara să scăpăm de astă tiranie. Eudoxa Ştiu bine că un parucid e vrednic d-aşa tată, Dar se cuvine ast viteaz să aib-astfel de pată? Şi darurile lui ştiind, putea-vei cu-nlesnire, Pînă-ntr-atîta să înşăli adînca lui orbire? Leondina Ce e mai mult? Fiu d-un tiran... ce n-are-n veci credinţă [36] E vrednic de a se-nşela cînd e de trebuinţă Şi d-orice daruri de-i va fi natura-mpodobită, O vină ce n-o a ştiut e lui prea potrivită. ŞENA IV Eudoxa, Leondina, o slugă Sluga Stăpînă! Exuper acum pofteşte să te vază Leondina Exuper ! – şi ce va fi vrînd? – Ast nume-mi face groază. În suflet ast om pe Foca ştiu bine că-l uraşte, Căci i-a jărtfit pe tatăl său. – D-aici ceva ne naşte. Să între să vedem ceva? Ah! sînt neastîmpărată. Eu ţi-am mai zis că limba ta o să ne piarză, fată! ŞENA V Exuper, Leondina, Eudoxa Exuper Stăpîna mea, Eraclie, s-a dat acum de faţă. Leondina (Eudoxii) Auzi? [37] Eudoxa Da, Leondina (Eudoxii) (lui Exuper) Să amuţeşti – De cînd? Exuper De azi de dimineaţă. Leondina Ş-aşa Foca a hotărît deloc a lui jărtfire? Exuper Ba încă este depărtat d-orice descoperire. Leondina Cum? Ce fel? Exuper Fii fără grijă, căci iată-l spre noi face. Leondina Eu nu îl văz decît pe Leons. Exuper Ah, nu te mai preface. [38] Căci toate le cunosc de mult cu bună-ncredinţare. ŞENA VI Marţian, Leondina, Exuper, Eudoxa Marţian Stăpînă, zi-mi de trebue să crez astă scrisoare? Maur să vede iscălit. A lui ţifră să fie? Spune-mi de e adevărat, ori e vreo viclenie? De sînt al tău fiu cum gîndesc, sau Maur de mi-e tată? Slova să-i cunoşti trebue, d-o vei vedea îndată. Leondina (citeşte biletul) „Leondina a înşălat cumplit pe ucigaşul, Drept fiu meu dînd pre fiu său de l-a jărtfit vrăjmaşul. O voi care-mi mai rămîneţi prieteni cu dorinţă! La vreme arătaţi-vă viteji şi cu credinţă. Supt numele fiu-său Leons, Eraclie trăeşte...” (Maur.) (Dă înapoi biletul la Exuper) Stăpîne, prea adevărat biletul povesteşte. Monarhul m-a cinstit atunci cu astă-ncredinţare, Supunerea mea iar a fost, decît credea mai mare. [39] Văzînd pre el cu patru fii tîrîndu-i la-nchisoare Cîteva zile te-am ascuns şi chiar de acest soare, Pînă a înţeles Foca această vălmăşală; Dar omul turburat fiind prea lesne se înşală. În locul tău pre fiul meu l-am dat lui spre jărtfire. Sîngele meu a potolit a lui sălbăticire. Văpaia ce mă aprindea d-a-mi arăta credinţa, Mi-a aţîţat simţirile, mi-a prefăcut fiinţa, Încît vrăjmaşă să mă fac şi chiar pe al meu sînge, (Scoate un suspin) Ah! iartă-mă d-acest suspin, căci inima îmi plînge. Nu e prea mult a-i slobozi o mică suspinare, Cînd viaţa lui o am pierdut pentru a ta scăpare Natura o am biruit, iar focul mă pătrunde, Ş-oricît de veselă voi fi, al meu dor nu s-ascunde Foca prea veselindu-să, d-această nălucire, Ca un nebun înflăcărat, sălta d-a ta găsire. Şi daruri mari au început numaidecît să-mi facă, Acestea toate prinţule vream încă să se tacă. Dorind ca prin virtutea ta norocul să înceapă. Tu cine eşti să te arăţi, la toţi să o priceapă: Ş-o astfel de ocazie, ziceam că trebueşte, Să te înalţe-n slava ce, dă sus îţi rîndueşte. [40] Dă Maur nu mi-a dat prin gînd ceva c-o să zărească Ş-aşa secretul mă făleam, că n-o să se vădească. Exuper Cruzimea lui Foca fiind prea fără înfrînare Prin ochii tat-so pă copii, au vrut ca să-i omoare. Ast schimb monarhul pricepînd, vrea să să-mpotrivească: Dar fierul gîdii s-a pripit de loc să isprăvească. Aşa pătruns şi obidit îndată să opreşte, Şi ce să facă chibzuind, pe Felix îl zăreşte: Lui dar destăinuindu-se i-a dat astă scrisoare, Ce astăzi o arăt întîi aici în adunare. Felix, stăpînă, a murit, cum ştii d-atîta vreme Ş-asupra morţii lui mi-a spus toate aceste semne. Şi ast bilet care vedeţi, c-acum mi se găseşte. El mi l-a dat atunci zicînd; tu ia-l ş-îţi răsplăteşte. Pă tată-tău l-a omorît cu nemilostivire. Pă prinţul iar ni l-a jărtfit cruda-i nelegiuire. Avînd în mînă ast secret l-am pus întru cercare: Ca să pricep pîntre norod, puterea cîtă are, Am presărat acest cuvînt ce astăzi se vorbeşte, Şi făr’ d-a spune cine eşti, norodul te slăveşte, Complot prea tainic am făcut şi toţi doresc să vază [41] Eraclie cel legiuit în tron că se-aşază. Numele tău ei îl slăvesc toţi într-o glăsuire, Şi făr’ d-a şti tu care eşti a ta vor dobîndire. Nimini decît Domnia lor secretul nu mai ştie Şi toată slav-asupră-le urmează să şi fie. Norodul tot e împănat, prietenii aşteaptă; Tiranul iar e spăimîntat încît nu se deşteaptă. Dă dar decretul de monarh, osînda-i porunceşte, Spală pămîntul d-un vrăjmaş ce lumea îngrozeşte. Marţian Pătruns fiind d-aşa schimbări ce-am cunoscut d-odată, Mut am rămas ş-înţelenit şi fără judecată. Cunosc cît de dator îţi sînt mai mult decît oricare. Stăpînă, la cîte-ai lucrat pentru a mea scăpare. Ca la o mumă pîn-acum aveam o datorie, Ş-acum cînd mai puţin îţi sînt, pricep că am o mie: Dar sufletul mi-e turburat, şi nu mă simţ în stare A mulţumi cît trebue l-aşa faptă de mare. Iubeam, oştii şi inima fiindu-mi mult rănită, Găseşte-n lucru cel iubit o sor neauzită. [42] O amoreză astăzi pierz pentr-o împărăţie, Şi amîndoă mari fiind durere-mi dau prea vie. Sufletul meu s-a înnegrit d-atîtea patimi grele, Ş-oricum d-oi vrea să hotărăsc, în gînd îmi vin tot rele. Dar însă trebue să fac ce cinstea mă îmvaţă: Umbra strămoşilor d-acum o văz că-mi stă de faţă, Du-te îndată Exuper, lucrează cum mai bine, Slobod mă lasă s-o întreb o vorbă fără tine, Aşază-ţi toţi prietenii cum ştii că trebueşte, Ca să scăpăm pe fiul său ce se-mprimejdueşte; Căci sîngelui rău ce-a avut în el de moştenire Răsboiul cel trecut i-a dat destulă lămurire. Exuper Stăpîne, îţi făgăduim supunere adîncă, Cu nerăbdare aşteptînd cîteva ceasuri încă. ŞENA VII Marţian, Leondina, Eudoxa Marţian Din cîte doamnă mi-ai vestit învederat s-arată Sfîrşitul ce te-a îndemnat s-ascunzi această faptă Vrun alt om poate-n locul meu ar fi în bănuială [43] Că pentru prinţul ai făcut această-nvăluială. Ştiind cu cîtă furie p-Eudoxa că iubeşte, Ambiţia te-ar fi aprins s-o vezi că-mpărăţeşte; Şi de aceea ai tăcut cu astă cugetare Ca stăpînirea lui să stea întru nestrămutare Dar eu nu poci să socotesc aceasta niciodată; Mă plîng numai d-o flacără ce-mi simţ nealinată, De un nesocotit amor ce văz că mă pătrunde, Şi care tu chiar l-ai aprins; te rog dar îmi răspunde. Cu care gînd mă îndemnai să fac nelegiuire? Leondina De faţă toate le-am fi dat nainte de unire. Ştiind că Foca cugetă o altfel de lucrare Şi cum că nu va nainta a voastră-mpreunare, Vream să-ţi aprinz o flacără atît de luminată Ca vitejia ta mai mult să fie-ntărîtată; Şi pentru că nu cunoşteai, cît eşti slăvit din fire, Să-ţi înfierbînd vream sîngele mai cu deosebire Nădejdea mea s-a-ntemeiat şi văz cu bucurie Că mult mai bine decît vream stau toate să ne vie. Dă un sfîrşit dar prinţule, ştiind că Pulheria Să silişte de tiran să facă cununia. [44] Marţian Nu ştiu ce trebue să fac l-aşa grea întîmplare Îmi vine pre mult s-o-ndemnez a-i da lui ascultare. Ea pentru mine pîn-acum s-a-mpotrivit la toate: D-acuma se va potoli ştiind că îi sînt frate. Care bărbat dar mai slăvit poate găsi? vorbeşte. Leondina Stăpîne, pîn-a nu lucra, întîi te socoteşte. Marţian Ca să desfac o acest fel de vrednică unire, Primejdie poci să-i aduc în loc de fericire. Eu din Eraclie mă văz azi şef d-apostasie, Al căria complot îl simţ în nestatornicie. Nici unul din ei de tiran aproape nu se duce, Prin alte mîini toţi aşteptînd mai bine să s-apuce. Dar şi chiar d-ar înainta această cugetare, Cît este de nevrednică de orice suflet mare! Mai strălucit mult socotesc că pentru mine este, Cu armele-n mîini că merg să-i cer ce rău îmi stăpîneşte. Ş-atunci poci fi încredinţat că după vrednicie Am răsplătit părinţilor cu braţ de vitejie [45] Mă duc să-ntîlnesc acum de loc pe Pulheria. Leondina Ah! prinţule ascultă-mă! Marţian Lasă făţărnicia, Stăpînă, m-am încredinţat că pă lîng-ale mele Şi alte interesuri ai decît gîndeam mai grele; Şi de aceea mă grăbesc ca că mă duc îndată, Să mă-ntîlnesc c-o inimă ce-a mea poate fi toată. Adio! ŞENA VIII Leondina, Eudoxa Leondina Tot mă cufudă, toate-mi vin acum cu-mpotrivire; Nimica nu poci să aduc la o desăvîrşire. Norodul de mă mîngîe, e prea vremelniceşte: Cînd socotesc c-am isprăvit, atunci mă părăseşte. Vrun demon împrotivitor păsemne că lucrează, Şi de la orice-nceput bun urmarea-nveninează. Acest bilet ce-a înşălat pe Marţian de crede, Spre-al meu favor el a făcut mai mult decît se vede: [46] A într-armat pe fiul său după a mea dorinţă; L-a îndîrjit cît nu credeam că este cu putinţă: Dar cînd gîndeam că va lovi, atunci el se-opreşte. Natura într-ascuns cum văz i se destăinueşte, Şi de se-apleacă, în zadar, că nu se-amăgeşte, În loc de a lucra cu noi, mai rău se-mpotriveşte, Şi după cum îl înţeleg aleargă să grăbească Nunta ce mă cutremură de loc s-o isprăvească. Eudoxa Maică, încai te-ai domirit acum fără-ndoială; Că nu am scos eu vorbele, mai mult n-ai bănuială. Dar înlemnită am rămas, văzînd nepomenire Cu totul de Eraclie într-astă povestire. Biletul de la Exuper adeverit de tine, Corona simţ că îi va da lui Marţian prea bine. Apoi de o va dobîndi gîndeşti că cu lesnire Va părăsi ce-a cîştigat el cu primejduire? Şi că-n minutul ce vei vrea să faci vreo schimbare, Va-mbrăţişa cu dragoste această strămutare, Să dea adevăratului stăpîn împărăţia? Leondina Prea mult mă superi, fata mea, lasă-ţi copilăria. [47] Nu ţi-am mai zis d-atîtea ori că orice lucru mare Peste putinţa firei e să nu-l surpi cu răbdare? Să căutăm pe Exuper acum pricina cere, Şi făr’ d-a mă destăinui să fug a lui părere? Sfîrşitul actului al doilea [48] ACTUL AL III ŞENA I Marţian, Pulheria Marţian Prinţeasă, îţi mărturisesc că prea cu silire Sor te-a numit inima mea acum dup-auzire Căci cînd cu naşterea d-aveam ce de potrivă-ţi nu e, Pînă la tine a-ndrăsnit al meu gînd să se sue. Mai mult eu de mirare plin, decît de vro sfială, Îmi ispiteam simţirile d-a lor prea-îndrăsneală; Şi spre răspuns înţelegeam în toat-a a lor mişcare. Un ce mai nalt decît Leons sufletul meu că are. Pulheria Şi eu de multe ori simţeam un lucru greu în mine, Oprindu-mă din flacăra cea mare pentru tine: Dar nu pricep cum maica mea, ea n-a avut ştiinţă, Şi mă-ndemna să te iubesc cu-atîta sîrguinţă. De cincisprezace ani eram, cînd maica-mi otrăvită, Pentru că s-a împotrivit la nunta cea silită, „Ascultă-mi zice fata mea, tiranul nu-mi dă pace, [49] Să te mărit cu fiul său prea mare silă-mi face: Dar ia bărbat pe tînărul ce Leondina creşte, Cu dînsa eu am hotărît asupră-ţi ce priveşte...” Acestea isprăvind de zis, moartea a şi grăbit-o; Eu dar porunca ce mi-a dat, drept sfîntă am păzit: Pe Leondina am cinstit după a ei voinţă, Pe fiu său iarăşi l-am iubit cu straşnică credinţă, Şi judecînd cuvintele ce maica îmi spusese, Cu faptele mari ce vedeam din sufletu-ţi că iese Îmi împutat apururea nespusa-mi rătăcire: De ce se crez că-ntre noi e vreo nepotrivire. Viţa Leonsilor fiind prea veche dovedită, Cu darurile ce tu ai părea mai strălucită, Ş-în mine apururea ziceam că după vrednicie „Acest fel d-eroi trebue monarhi toţi să fie. Tu poţi făr’ d-a te ruşina iubi o vitejie Ce muritorii o slăvesc ş-o cer cu lăcomie...” Acestea toate le-ascultam cu prea mare plăcere, Inima mea se svîrcolea pe lîng-a ei durere, Mîndria de mă dobora, rudenia îndată Striga cum că nu trebue să fiu neînclinată [50] Marţian Ah! soro, daca de acum a soartei vrăjmăşire A hotărît să mă deprinz cu astă grea numire. Prieteşugul la amor prea lesne ne trimite, Avînd un coborîş blajin cu drumuri netezite: Dar amorul făcîndu-se prieteşug de silă, Suspinul celui osîndit ce vrednic e de milă! Şi cît de plîns e inima ce fără pregătire Se vede sfîşiindu-se chiar de a sa simţire! Aşadar în cele mai dulci nădejdi ce îmi da hrană, Azi frica d-a fi prea al tău mai rea îmi face rana: Ceea ce sînt cu ce aş vrea e prea în neunire. Ah! daca nu mă cunoşteam ce mare fericire! O înşălare asemenea cît ar fi fost mai vie! Decît greţosul adevăr de o împărăţie! Pulheria Cînd pentru tine am hrănit o prea sfîntă simţire Cum aş putea să nu cunosc această despărţire? Cîte amărăciuni în ea le are încuibate! La cinste însă trebue să se supue toate. Şi eu ca tine am simţit durere foarte vie, Rupîndu-mi legăturile cu multă sîlnicie. [51] Dar de acum voi osîndi pînă şi chiar gîndirea A dulcii mele năluciri şi toată fericirea Acest plin de venin pahar ş-aste prefarii toate, Inima mea le-a priimit şi fără’ de greutate Ştiind cum că amorul meu nimic nu-m-ntinează: O datorie l-a aprins şi alta-l alinează. Amor eu nu mai poci vedea unde dau peste frate; Dulceţile lui de acum de mine sînt departe. Amărăciune vecinică îmi este mîngîerea, Şi toate fericirile nu-mi vor muia durerea. Tu care o să te înalţi în treapta cea mai mare, Domneşte-ntîi în inimă-ţi, ş-apoi intră-n lucrare, Ca biruindu-ţi mai întîi a firii slăbiciune, Chiar de la tine să începi pildele cele bune. Marţian Apururea tu văz c-ai fost slăvita Pulherie, Crescută fată de-mpărat chiar din copilărie, Ş-ast nume mare te-a-mvăţat prea făr’ de greutate Asupră-ţi cum să aibi puteri de tot neatîrnate: Dar pentru mine ce crescut ascuns în mică stare, D-un suflet mai obicinuit luîndu-mi adăpare, Nu trebue să te ciudeşti d-a mea împotrivire, [52] Şi că a mă îndupleca simţ multă siluire. Nepotrivirea la simţiri din creştere ne vine; Ideile ce m-au hrănit le simţ încă în mine. Leons vorbeşte credi-mă năluc şi în uimire, Iar nu încă Eraclie scîrşnind de răsplătire: Dar unul rău de va vorbi, altul îl îndreptează, Şi nici unul azi crede-mă că nu te ruşinează. Mă duc dar să îmbrăţişăz a fraţilor lucrare, Complotul să-l încurajăsc e treaba cea mai mare Dar oar’ putea-voi îndrăsni o rugăciune a-ţi face? Pulheria Asupra Pulherei ia puterea ce îţi place. Marţian De vreme ce a mea să fii mai mult nu e putinţă, Mărită-te cu Marţian şi fiţi într-o credinţă, A mea nemaiputînd tu fi să ştiu cu-ncredinţare Că eşti acelui ce-am iubit mai mult decît oricare. Pulheria A ta nemaiputînd eu fi, doream după dreptate A nimănui să voi să fiu, dar văz că nu se poate: Pentru că toţi îmi vor numi această hotărîre, [53] Un foc rău stins al flacării ce-i de nelegiuire. Aşadar ca să fac ce vrei peste cît poţi sileşte, Fii împăratul meu întîi, ş-poi îmi porunceşte Că foarte scump mi-e Marţian ţi-o zic cu-ncredinţare Dar lămureşte-l mai întîi de cît rău sînge are. Păcatele tătîne-său d-asupra lui le şterge Ş-apoi cu toată inima la temniţă eu voi merge. Marţian Iată c-alerg cu braţ deschis, dar cînd din îmtîmplare Sfîrşitul ne va zăboia mai mult decît ne pare, Mormîntul tău e hotărît şi fără îndoială, C-apoi va fi zadarnică oricare îndrăsneală. Prieteni iar cîţi avem aprinşi şi în mînie, Tiranul doborît văzînd, pe fiul său sfîşie. Fereşte-te dar, rogu-te d-a lui Foca turburare Şi pe prieten scapă-ni-l cu astă-mpreunare: Prin nunta ce te sfătuesc acum cu fierbinţeală, Viaţa lui o isbăveşti ş-a ta fără-ndoială. Norodul nu prea judecă aprins de răsplătire Ce daruri are ast viteaz şi neîmpărtăşire. Fă dar ca în această zi prea mult primijdioasă, Ast gînd să ne apere şi din nevoi să iasă. [54] Nădejde dă tiranului de dulce vieţuire, Ce n-o să se mai bucure de nici o fericire. Pulheria Dar cîte ceasuri va trăi dup-astă măritare, Datoare ca să-i dau voi fi de fiică ascultare. Căci drept asupră-mi părintesc el o să dobîndească. Gura mea nu va mai putea asupră-i să schirşnească. Urarea care vă voi da va fi nesuferită, Cînd ura-mi cea-mpotriva lui va fi nelegiută. Apoi sfîrşitul iar nu-l ştim, poate vreo-mpotrivire Sau vreo pradă să cercaţi din vreo pizmuire. Dacă în urmă veţi cădea eu, cum voi mai desface Oricîte acum voi hotărî de voe-mi a se face? Ah! cîte valuri ast minut, ce azi mă îmblînzeşte, Chiar el atunci spre al meu chin poate-mi pricinueşte! Patima ta, ce de curînd e ea însufleţită, Vede puţin prăpastia spre care e pornită; A mea mai mult are venin, mai înrădăcinată, Nu poate să mai sufere viaţa defăimată, Nici un minut cît voi trăi tiranul n-o să poată Să se-ngîmfeze că a fost al Pulherii tată. Aleargă dar nu zăbovi, şi nunta ne găteşte; Cu sînge însă de al lui contractul iscăleşte... [55] Dar ce văz! Dumnezeule! Foca unde se duce. Marţian Eu sînt prădat, căci Exuper spre noi văz că-l aduce ŞENA II Foca, Exuper, Aminda, Marţian, Pulheria, Crisp Foca Ce vorbă ai avut aici, Leons, cu Pulheria? De nuntă? Marţian Tocmai o sileam să facă cununia. Foca Ş-ai cîştigat-o? Voi să ştiu, pe fiul meu priimeşte? Marţian De nu se va întoarce iar, aşa-mi făgădueşte. Foca Destul, şi prea ai cîştigat de la o viespe-adîncă; Dar cînd? Marţian Acesta e secret ce nu l-am aflat încă. [56] Foca Putea-vei ca să-mi desluşăşti o mică întrebare? Auz cum că Eraclie ţi-e cunoscut prea tare Daca iubeşti pre fiul meu arătă mie-l îndată. Marţian Destul de bine îl cunoşti, cînd taina n-e prădată. Exuper Slujăsc pe împăratul meu, ş-îi sînt dator credinţă. Marţian Nu trebue să ne-o mai spui cînd bun-avem ştiinţă. Foca Mă rog, Leons să-mi desluşăşti această întrebare. Arată un bilet ceva, dar cam cu-ntunecare. Tu dar desmeticeşte-mă dintr-o astă neştiinţă, Marţian Numeşte-mă cum trebue, de vreme ce-ai ştiinţă Să mă prefac eu nu voesc în nici o întîmplare Ş-osînda mea singur o cer prea fără turburare. [57] Foca Acum că tu te hotărăşti, n-am nici o îndoială, După atîtea încercări făr’ de orînduială. Marţian Cît am putut m-am străduit să mă desfac de tine, Căci altfel eu îmi înşălam şi neamul şi pe mine, Şi sîngelui părinţilor nu dam eu ascultare, Ce alt nu strigă el decît tiranul să s-omoare. Oricare din stăpînitori subt jug de se va pune, Nevrednic este crede-mă de a i se supune, Şi prea mişăl e omul ce nu va să hotărască Ori să se piarză-ntr-un minut sau să împărăţească Osînda mea dar mi-o aştept eu fără turburare; Eraclie de a muri nu este de mirare Destoinic domn, prea bun supus şi viu şi după moarte Urmaşilor pildă va da în ce chip să se poarte, Moartea nimic nu are greu pentru un suflet mare, Chiar pentru voi d-atîtea ori am pus-o subt picioare, Ş-în cele după urmă iar cu atîta îndrăsneală Viaţa fiu-tău o am scăpat cum nu ai îndoială. [58] Foca Rău te slujăşti cu uneltiri; nu m-amăţeşti pre mine; Trufii deşarte eu le ştiu să le dobor prea bine. Eraclie eu nu cunosc, streină auzire! Nici ţiu minte să-mi fi făcut vreo îndatorire. Oricîte-acum tu îmi arăţi, sînt de Leons lucrate, Lui mă cunosc îndatorat a-i mulţumi de toate. Leons acuma nu mai e, şi-a prefăcut făptura, Daca de tron moştenitor l-a arătat natura. Aşadar oricîte a făcut Leons, sînt prăpădite, Cînd cugetările lui sînt acum deosebite; Şi toată stăpînirea mea e astăzi turburată Din pricina zavistiii de însumi încuibată. La un aşa de groaznic svon nu-ncape cumpănire, Moarte e cea mai de temei prea dreaptă lecuire. Şi de acum vei încerca în fapt-a mea urgie Ce nu va zăbovi mai mult asupră-ţi ca să vie. Marţian Destul sînt de încredinţat că nu e cu putinţă Tiranul fără pravilă s-aibă recunoştinţă, Ca să nădăjduesc acum căzînd cu rugăciune, Şi c-un aşa chip defăimat să aflu ertăciune. [59] Ce mare har! De-mi vei lăsa viaţa neclintită, Cînd mie viaţa fără tron îmi e nesuferită? Eraclie pînă acum trăia ascuns subt tine; Acum că s-a descoperit, ascuns nu se mai ţine. Răspunde-i, dă-i ce i-ai luat făr' de împotrivire, Sau ia-i viaţa mai curînd să fii în liniştire. Pentru al tău chiar interes sugrumă-l cît mai tare, Căci viaţa lui scudindu-o, a ta e în pierzare. Un astfel de vrăjmaş grozav să nu-ţi scape din mînă Căci el nu te va mîngîia, viindu-i îndemînă. Pre fiul tău de l-am scăpat din groaznică durere, O am făcut ca să conoşti a lui Leon putere, Şi cunoscînd p-a lui Leons să înţelegeţi îndată A lui Eraclie acum cu cît va fi mai naltă. Mai fericit mă socotesc sfîrşitul azi să-mi vie, Decît subt tine să trăesc făr’ de împărăţie. Şi daca a mă bucura d-aşa slăvită parte, Nu mi-a rămas mai mult decît minutul cel de moarte; Mă voi sili a-l arăta vrednic de pomenire, Şi vrednic de Eraclie mai sus d-orice simţire. Grăbeşte dar, te sfătuesc de pune în lucrare Cele mai straşnice mişcări spre a ta chiar apărare. Foca Să văz orice vei folosi cu sufletul cel mare? [60] Crispe, de loc să-l rîdicaţi să-l puneţi la-nchisoare, Unde cumplit îţi poruncesc să se păzească bine, Pînă cînd hotărîrea mea voi da-o către tine. Marţian (Pulheriei) Adio prea iubită sor, adio în vecie Şi după moartea mea te las tot într-acea robie. Cerul de azi printr-alte mîini să-ţi dea rog isbăvire; ŞENA III Foca, Puheria, Exuper, Aminda, Foca Iar tu să nu nădăjdueşti mai mult milostivire. Pe frate-tău ca să-l cunosc doream cu nerăbdare Acesta mi-era cugetul şi grija cea mai mare. Acum că s-a descoperit şî-l am subt stăpînire. Cu totul grija mi-a lipsit de orice-mpotrivire, Ast frate şi nădejdea ta sînt în mormînt intrate Şi amîndoă c-un cuvînt se văd derăpănate, Suspinul dar nu-l mai opri la atfel de-ntîmplare, Plînge-ţi nenorocirile să afli uşurare, [61] Pulheria Eu zici să plîng! Să mă jălesc! O ce ticăloşie! Plîngeam daca se biruia de vreo mişălie. Puteam să plîng adevărat cînd din vreo slăbiciune, Cădea el umilindu-se cu vreo rugăciune. Sau daca l-aş fi înţeles măcar cu aplecare, A suferi subt al tău jug orice fel de mişcare, Virtutea lui pînă-n sfîrşit a fost în neclintire, Milă deloc n-a aşteptat acest viteaz din fire. Graiul său cel pătrunzător şi plin de vitejie S-a arătat apururea întru statornicie. Spaimele-ţi cele groaznice n-au fost nicicum în stare Să schimbe hotărîrile acestui erou mare; Ci singur eu înţelegînd cît este trebuinţa, Mormîntul său şi l-a deschis cu toată sîrguinţa. Ce bucurie ah! gustam de cele întîmplate: Îl vream ca pe un amorez, îl voi ca p-un frate, Şi astă pricin-a făcut ca să-l cunosc mai bine, Că vrednic e de împărat, prea vrednic şi de mine, Foca Prinţeasă, tălmăceşte-te, mă rog pe desluşite Şi nu te mai împodobi cu daruri siluite. [62] Priimeşte mîna fiu meu făr’ de împotrivire. De vrei să scapi pe frate-tău din grea primejduire Pulheria Om de nimic, nădăjdueşti cu vorbe-amăgitoare, Atît de jos sufletul meu să-l faci să se coboare? Sîngele meu pentru al lui voi da cu mulţumire; Iar inima mea nicidecum, de nici o îngrozire. Foca Aşadar se va prăpădi din pisma ta cea mare. Pulheria Şi eu din cer aştept să văz, a ta dărăpănare. Acea putere nicidecum ea nu se-amăgeşte, Nici lasă făr’ d-a răsplăti, deşi cam zăboveşte Va să lovească acest rău şi făr’ d-a mea lucrare, Ca să cunosc că de la el purcede-orice mişcare. Daca tu dar ai cunoscut Leons că-mi este frate, Ceilalţi patru asemenea pot iar să se-arate: La moartea lor s-or fi găsit şi alte Leondine Ce poate îi va fi scăpat din cursa ta prea bine. Nu era greu de a-nşăla un varvar la mînie, Ce nu văzuse pîn-atunci nici curte nici domnie. [63] Tirane ş-acum teme-te de cîte patru poate Unul dup-altul vor veni la tine să s-arate, Şi cu silinţa cîtă ai tot nu vei fi în stare, Să te desfaci de ei de toţi ţi-o zic cu-ncredinţare, Eu însumi îţi făgăduesc, voi fi prea biruită De cel ce-mi va aduce-ntîi o veste aşa dorită; Şi robul cel mai puturos ce poţi în gîndu-ţi pune De mine vrednic că va fi cît el te va supune. Aleargă dar la frate-meu, sfîşie-l, nimicite, Şi nu gîndi că mă îmbrac cu daruri siluite, De vrei ca să împărăţeşti d-acum în liniştire, Desfă-te d-amîndoi de noi azi fără prelungire. ŞENA IV Foca, Exuper, Aminda. Foca Cu ce plăcere eu ascult la laude silite! Şi rîz de aşa vorbe mari şi prea năsebuite! Cu orice chip de va gîndi că ea mă afrontează, Viaţa lui Eraclie destul mă răsbunează. Voi dar o prea-iubiţii mei, prieteni cu căldură, Ce-n loc de hulă-mi arătaţi nespusă legătură, Voi cei cari mi-aţi rîsipit tot norul neştiinţii [64] Pînă-n sfîrşit vă arătaţi supunerea credinţii: Veniţi ca să ne socotim mai cu îndemînare Cu ce chip să întîmpinăm această turburare, Şi moartea vinovatului cum să se hotărască: Aceasta întîi trebue să se orînduiască. S-o facem mai acoperit sau socotiţi de faţă? Răspundeţi-mi iubiţii mei, îmi daţi bună povaţă, Căci eu în stare nu mă simţ d-a da vreo hotărîre. Exuper Cu multă noi supunere priimim împărtăşire. Eu domnul meu, te-ncredinţez că e folos prea mare Să se omoare în vileag, în plină adunare: Căci altel multe pricini pot să se mai isvodească, Şi bănueli mai groasnice să se adăogească. Vor alerga-ntrecîndu-se cine din ei să-mbrace Ast nume mult amăgitor ce tutulor le place. Foca Aşadar ca să rîdicăm nedomirirea toată, Chiar capul său tăinuindu-se să-l arătăm îndată. Exuper Dar omorîndu-se cum zici ascuns aici în casă, [65] Gîndeşti că bănueli atunci la lume nu se lasă? Răsvrătitorii vor striga toţi într-o glăsuire C-ast nume lui Leons adus e numai plăsmuire, Ş-îndată se vor rîdica mulţime de ispite, Vor născoci cei mai vicleni minciuni nesocotite. Foca Atuncea le vom arăta de loc acea scrisoare Exuper Şi crezi că se vor odihni p-această arătare? După atîţia ani gîndeşti că ei o să cunoască Slova lui Maur, şi aşa o să se potolească? Cînd poate nici unul din ei n-o a văzut vreodată? De vrei să-ntîmpini acest rău la public îl arată Să strige omorîndu-se cu a sa prea-ndrăzneală: Norod, Eu sînt Eraclie, să n-aveţi îndoială. Foca Prea bine o ai socotit. Să-i zugrăvim dar vina, Şi tot cu acest chip să jărtfiţi apoi pe Leondina. Dar dac-aceşti răsvrătitori din mîini ei ni-l vor scoate? [66] Exuper Şi cine oari va îndrăsni? Foca Acest norod chiar poate. Exuper Gîndeşte, domnul meu, te rog mai cu îndemînare, Cît d-ameţit e un norod cînd şef între el n-are. Vestirea numai că ast prinţ se află la-nchisoare Îi pune de loc, crede-mă, în goana cea mai mare. Cei însemnaţi pustiile o să înnemerească, Iar ceilalţi tremurînd cîţi sînt vor merge să privească. Aşadar făr’ d-a aştepta vreo altă întîmplare Osînda ce te sfătuesc o pune în lucrare. Pînă la locul hotărît noi însuşi îl vom duce, Ş-îndată că l-am omorît vestire-ţi vom aduce. Prieteni avem îndăstui şi peste trebuinţă, Încît cu capul meu mă prinz d-orice necuviinţă. Foca Destule mi-ai zis Exuper; conglăsuesc cu tine. [67] C-ast mijloc e şi cel mai bun şi care se cuvine. La întîmplări asemenea acest fel de mişcare Urmează ca să potolim cumplita turburare. Mă duc d-acuma neoprit de nici o bănuială S-aşăz eu pe toţi şefii mei în bună rînduială. Tu iarăşi ca să împlineşti acele hotărîte, Adună-ţi toţi prietenii la locuri potrivite, Ş-în urmă îţi făgăduesc că ţie se cuvine A fi persoana cea dintîi a doilea după mine. ŞENA V Exuper, Aminda. Exuper Credinţa lui am dobîndit, Amindo, bine merge, Norocul nostru a-nceput mai iute să alerge. Aminda Prietene, înţelesei cu groasnică durere Că numele de prădător ţi-aduce mult plăcere Exuper Cunosc cît e de urîcios ast nume întru toate, [68] Şi că un prădător în veci iubit a fi nu poate: Dar prea curînd nădăjduesc că voi veni în stare Să înţeleagă oamenii a mea neîntinare. Aideţi dar şi pentru puţin să fie orice hulă, Ca să culegem în sfîrşit noi cinste îndestul. Sfîrşitul Actului al treilea. [69] ACTUL AL IV ŞENA I Eraclie, Eudoxa, Eraclie Cu drept cuvînt te întristezi de starea întru care Se-află astăzi mumă-ta; îţi zic cu-ncredinţare, Că de o va găsi Foca e prea peste putinţă, A o lăsa nerăsplătit, după a mea ştiinţă. Te plîng iubito crede-mă, dar trebue răbdare: Lanţul ce singuri ne-mpletim e greu de sfărîmare. Cîte Exuper ei i-a făcut îi vin după dreptate, Şi nicidecum nu-mi pare rău de cele întîmplate; Căci a prădat-o tocmai cînd ea m-a vîndut pe mine. Eudoxa Şi socoteşti c-atît de mult ea te-a urît pe tine? Cînd pentru tine s-a silit natura a-şi preface? Eraclie În ce chip dar vei să numesc azi cîte văz că-mi face ? [70] Cînd nu mă lasă să m-arăt la toţi să mă cunoască, Ci cu un mincinos raport ea va să m-osîndească? Cînd îmi cufundă-n Marţian şi cinste şi numire, Puind temei la un bilet făcut din isvodire. Ea singură cu mîna ei apoi să se silească Dreptăţile-mi asupra lui cum să le ticluiască Şi cu mii alte viclenii să va să-l pue-n stare Ori să-l înalţe-n-locul meu sau şi să se omoare. Acestea dar tu le numeşti îndatoriri cinstite? Eudoxa De ce nu judeci, prinţule, grozavele ispite? Ca să cunoşti a mumi-mi neîmvinovăţire, Ş-în loc de hulă să-i arăţi mai multă mulţumire? Cum se putea împrotivi l-această întrebare? Şi cum ar fi tăgăduit a tată-tău scrisoare? Făr-de a se îndatora prin chipuri siluite Să dea de faţă cîte vrea să stea prea tăinuite? Nu se-ncreadă lui Exuper, ş-acum fără-ndoială Simţi bine că cu drept cuvînt a fost în bănuială, Şi pentru că nu cunoştea aşa bine natura, Spre Marţian a chibzuit să-ntoarcă lovitura, Încredinţată ea fiind c-a ta e moştenirea, Chiar şi de tine s-a silit s-ascunză tăinuirea [71] Te rog să-mi spui ce-ai fi făcut făr’ d-astă slujbă mare? Eraclie Ce-mi pasă care dintre noi putea el să omoare? Şi cum crezi că voi priimi eu o îndatorire Nevrednică de orice om cu sdravănă simţire? De nu mă vor descoperi, Eudoxo, mă voi duce, Şi singur eu îi voi sili pe ei să mă apuce; Căci dac-ascuns mă vor ţinea, mor în nenorocire, Cînd altfel, dovedindu-mă, mor plin de fericire. Eudoxa Aşadar ca să defăimezi o slabă nălucire, Să bagi vrei în primejdie a noastră fericire? Eraclie Pă tine, după cum pricep, amorul te orbeşte. Cum poci să-l las cînd viaţa mea chiar el mi-o dărueşte? Şi daca cu numele meu îl duce să-l omoare Se cade cu al lui să-mi ţiu p-a mea în apărare? D-aş fi ştiut că împărat pe dînsul îl vor face, Cu toată inima atunci l-aş fi lăsat în pace. [72] Să-şi stăpînească cum va vrea a lui împărăţie, Iar eu prea fericit să fiu cu tine în vecie. Dar să-mi ascunz azi numele! ce groaznic e! gîndeşte, Cînd tatăl său într-al meu loc în ochii-mi îl jărtfeşte! Să sufer cînd îl văz prădat fără milostivire Să-mpărăţesc prin moartea lui şi prin nelegiuire? Eudoxa Nu sînt acestea, Domnule cele ce voi aţi zice Baseţa asta nicidecum din gură-mi să nu pice. Arată-te de vei să scapi, viteazul de la moarte Dar însă ca un împărat arată-te-ntru toate Vremea e-ndemnatică, mijloacele deschise, Aprinde-ţi de loc flacăra, ce mumă-mea-ţi oprise Şi printr-un chip mai strălucit, pîşind spre-mpărăţie Arată pă Eraclie, la cîţi doresc să vie. Eraclie Stăpînă! vreme nu mai e d-a încerca norocul; Prin închisoarea de acum alt om mi-a luat locul Norodul tot preocupat d-această închisoare, [73] De groaza ce se văd cuprinşi nu-mi dau nici ascultare; La mine toţi se vor uita cu feţe întristare, Toţi parucid mă vor numi; deloc după dreptate: Dar şi de s-ar putea lua norodul după mine, Tiranul azi pe Marţian închis ştii că îl ţine, De va vedea că năvălesc cerîndu-i isbăvire Se va pripi a isprăvi de loc a sa jărtfire. Cu gînd că îmi va rîdica nădejdea d-apărare, Pornirea mea d-asupra lui va face încetare. Zadarnic dar al tău amor mai mult mă zăboveşte, Cînd soarta lui Marţian azi cumplit mă stăpîneşte, Pe care de-l vor pierde dînd lui orice fel de pete Pînă-n mormînt chiar pentru el voi alerga cu sete... Dar iată Iuda şi Foca spre noi se îndreptează. ŞENA II Foca, Eraclie, Exuper, Eudoxa, trupă de paznici Foca (arătînd pe Eudoxa paznicilor) Cu ochi deschişi să o păziţi vi se încredinţează [74] Şi din odae-i nicidecum să nu facă vreo urmă Eraclie Ea are parte în complot? Foca Vom căuta pe urmă. Acum spre siguranţie să şază la-nchisoare Pîn’ se va isprăvi de tot această cercetare. Eudoxa (ducîndu-se) Să nu crezi nimic, domnule, din cîte îţi va spune. Foca Voi crede cîte voi voi şi voi cunoaşte bune. ŞENA III Foca, Eraclie, Exuper, pasnici Foca (către Eraclie) Păsemne pentru vinovat ea se ruga de tine? Eraclie Stăpîne! Foca A voastră... dragoste o ştiu eu foare bine. [75] Dar voi ca însuţi tu văzînd a lui vină vădită, Pedeapsa ce i-am hotărît s-o aibi de legiuită. Chemaţi-l dar ca să vedeţi, că spre a spune toate, Nici cazne nu ne trebue, nici spaime de loc poate; Ş-în loc de a-l vedea căit, mai mult el se mîndreşte: Dar inima mea nu pricep de ce iar se-ndoeşte. Eudoxa văz că m-a-ndemnat să nu ascult la tine Ori vei fi mai descoperit vreo taină pentru mine? Eraclie Dar, mă-sa a făcut mai mult decît ni se-arată Ce n-a aflat-o Exuper, nici Maur niciodată. Foca Blestemata! această zi va fi ei cea din urmă. Vorbeşte. Eraclie Asta domnule, lesne nu se precurmă. D-aceea voi vorbi atunci cînd cel de la-nchisoare Va fi de faţă spre răspuns la orice întrebare. Foca Iat-a venit; dar pentru el să nu-mi faci nici o silă [76] ŞENA IV Foca, Eraclie, Marţian, Exuper, Paznici Eraclie Prea bine sînt încredinţat că nu găseşte milă, Ş-în loc d-a cere ca să-i faci pedepsii micşorare, Din împrotivă eu te rog să fii în neschimbare; Să pierzi şi pe Eraclie azi făr’ de prelungire De vrei nebînduit să fii de orice ispitire. Aceasta e dorinţa mea ce-ţi cer cu îndrăzneală. Stăpîne! mi-o făgădueşti? Foca Nu-ncape îndoială, Căci altfel şi viaţa ta e neasigurată. Marţian Ah! prinţule, pînă acum nu mă plîngeam de soartă: Asprimea ei mi se părea de tot fără putere, Pînă ce chiar din gura ta aflai a ei plăcere. Abia lîngă mormînt simţii iubirea ta cît ţine. Eraclie Ş-acum lîngă mormînt îţi zic că tot n-ai aflat bine. [77] Ascultă, tată rătăcit ce pizma te orbeşte, Oricîte cinstea neamului să nu-ţi spui mă opreşte. Foca! Eu sînt Eraclie, Leons e al tău sînge: Eu însumi sînt al tău vrăjmaş; de el dar nu te-atinge, Marţian Ce vorbe înşîri prinţule? Eraclie Vorbă încredinţată, Că Leondina a-nşălat pre tat-to înc-o dată, În locul fiu său Marţian vîrînd cu iscusinţă Pă tînărul Eraclie ce eu sînt în fiinţă. Foca Maur te va desmetici, Mişălule, citeşte. „Subt numele fiu-său Leons, Eraclie trăeşte” Apoi după aceasta tot mai eşti în amăgire? Eraclie Stăpîne, ast bilet ce-arăţi a lui şi-a schimbat fire: Eram Leons adevărat cum Maur dovedise; Dar a mai fi am contenit de loc ce s-omorîse; Şi daca cu al lui condei că eu sînt Leons scrie, [78] În urmă cîte s-a-ntîmplat n-avea cum să le ştie. Răsboi cu Perşii ai deschis, dup-astă întîmplare Care răsboi s-a prelungit preste trei ani îmi pare, Cînd Leodin-atunci aflînd prilej cu-ndemînare, Ca o stăpînă ce era p-a noastră înălţare, Să-mi dea vrînd rangul strămoşăsc cel stăpînit de tine, Ea a oprit pe Marţian ş-în loc m-a pus pe mine. Această a ei faptă fu atît de nemerită, Încît nici tu nu ai simţit atunci nici o ispită. Căci negăsindu-se-ntre noi prea multă osebire, Din scutece ea ne-a schimbat cu mare înlesnire: Şi tu de loc ai priimit înduplecat la toate, Oricîte atunci ei i-a plăcut ş-a vrut ca să-ţi arate. Cu ast chip dar care v-am spus, cu numele schimbate Eu am trăit pînă acum drept fiu-tău întru toate. Ş-ast mijloc nu l-am socotit nevrednic pentru mine, Ca să mă-nalţ în scaunul care mi se cuvine: Dar pricepînd că viaţa lui e azi primejduită, Cînd fără d-al lui ajutor, a mea era perită, Daca aş suferi mai mult asemenea tăcere, Nevrednic aş fi crede-mă de orice mîngîere. Viu dar cerîndu-mi numele ce-ntr-însul are vina, Şi rîsipindu-ţi negura, să limpezesc lumina. [79] De astă slujbă însă cer această mulţumire, Ce şi această spre a ta o cer iar liniştire: Să pierzi azi pă Eraclie după făgăduială, Şi să păzeşti pe fiul tău din orice bînduială. Marţian (lui Foca) Te miră de ce fel de fiu te-arată cerul tată; Te miră şi te turbură d-a lui măreaţă faptă, Tirane! şi să nu gîndeşti că sînt adevărate Cîte de mine a isvodit pornit din bunătate. (lui Eraclie) E prea mult, prinţule, prea mult! îţi zic cu-ncredinţare, La slujba ce am arătat pentru a ta scăpare; Eu şi de te-am ajutorat, dar viaţa mi-am păzit-o; Tu însă astăzi pe a ta ai prea primejduit-o. Daca dator te simţ că-mi eşti, prinţe, vreo mulţumire, Nu-mi rîdica aşa te rog a naşterii-mi slăvire. Să mor mulţumit lasă-mă cu a soarte-mi alungare; Că-mpotrivindu-te mai mult o am drept înfruntare. Foca În ce prăpastie mă văz! în ce ah! grozăvie! [80] Ce turburări mai groaznice d-atîtea pot să-mi vie? Pe care din ei amîndoi să crez? ce strimtorare! Răspunde-mi Exuper te rog, ori ce fel ţi se pare? Biletul e mai de crezut; sau cele arătate? Exuper Eu p-amîndoă le găsesc de prea adevărate Foca Leondina de doă ori pe mine să mă-nşale? Exuper Poate că da şi poate nu, cum i-a părut cu cale. Mai mult decît Mărirea ta sînt în nedomirire, Nimic putînd să desluşesc dintr-astă prigonire. Eracli Nu e de azi că eu cunosc pă cine mi-a fost tată, Şi ca s-aflaţi vă trebue puţină judecată: De patru ani mă-mpotrivesc cu mult sîlnicie Nevrînd să iau pe sora mea întru căsătorie, Pă care prea cu drag vă zic că aş fi priimit-o, Cînd Leondina de atunci nu mi-ar fi dovedit-o. Marţian Leondina? [81] Eraclie Ea chiar Marţian Ah! cerule cumplită întîmplare! Pă Marţian l-a înşălat mai groaznic mi se pare. Oprind chiar nunta subt cuvînt dă prea-nelegiuire, Şi aste jocuri le-a făcut tot cu meşteşugire, Cu gînd că prinţul va lua pă fie-sa de soţie Ş-aşa împărăteasă ea cu ast chip să rămîe Acum d-abia m-am domirit, dintr-astă întîmplare Şi cine sînt am cunoscut, mai cu încredinţare. Tot încă nu m-aş fi trezit, după a ei povaţă Daca biletul cel ştiut, nu s-ar fi dat de faţă. Foca (lui Exuper) Răutăţita! l-a-nşălat întocmai ca pă mine. Exuper Poate că îl va fi-nşălat, şi poate nu prea bine. Foca Pricepi dar că şi fie-sa, într-astea are parte? [92] Exuper Dar şi pă dînsa mumă-sa a înşălat-o poate. Foca Nu ştiu pă ce drum să apuc, amarnică-ntîmplare! Exuper Eu singur te voi îndrepta, cer numai ascultare. Foca Să-mi spui te rog de s-a gătit cele pentru jărfire. Exuper Dar, cînd numai am fi făcut, vreo dăscoperire. Eraclie După atîtea ce v-am spus mai este îndoială? Marţian După înscrisul ce-aţi văzut încape bănuială? Eraclie Prietene dă-mi numele, favorul nu-i prea mare, Cînd numai ca să mor prin el, fac astă supărare; Căci şi daca viaţa mea, dă tine-mi e scăpată. [83] Tot nu voi suferi să-mi calci o cinste cîştigată. Marţian Nu poci prietene pentru ce, vei cu împrotivire Să-mi înnegreşti minutele, dă dulce vieţuire. Oricare prinţe! dă voi fi, jurat sînt d-a lui moarte. Dar schimbul numelor ne fac, deosilite soarte: Ca un Eraclie găsesc, slavă nevestejită, Iar ca un Marţian eu chiar, osîndă negrăită. Daca să mor dar trebue slăvit sau plin dă hulă, Acoperit dă laude, sau scîrbă îndăstulă, Nu-mi mînjăli mormîntul rog, cu asfel de rea pată Ca să mă aibă oamenii, drept ucigaş de tată. Eraclie Numele meu prietene, chiar el de vină este, Şi ca să fii nevinovat, de loc îl părăseşte. Cu ast chip mîntuit vei fi de orice bîntuire, Căci numai pă Eraclie, îl cere spre jărtfire: Fii dar al lui, şi vei trăi. Marţian De aş fi fost ştiu bine [84] Că-ntru zadar ca să-l omor, m-ar fi-ndemnat pă mine; Căci cînd ei înprotiva lui umbla să mă-ndîrjască Natura putea singură, să mi se-mprotivească. Eraclie D-atuncea într-ascuns ţi-a dat inima mea de ştire Vream să-ţi arăt, dar altele oprea a mea pornire Ş-în mijlocul primejdii întrată Leondina Marţian N-a suferit lui Marţian d-ucidere-ai da vina, Eraclie Tu căruia ţi-a însuflat amorul Pulheriei, Dă vei să cunoşti judecă-i tot gîndul vicleniei, Cît pentru tine toate ea, le face veninoase Ca oricum tu să le găseşti, prea rău primejdioase Drept Marţian tot prucid, eşti cu neapărare Şi drept Eraclie cu sor eşti iar în înclinare. Acestea le-a lucrat cu gînd ca să mă-ndatoreze, Prin tine încercările voind să se lucreze, Nu m-a ertat să mă arăt, ci tot cu viclenie S-a nevoit cît a putut, ascuns ca să mă ţie. [85] Oricîte dar ţi-a arătat sînt numai plăzmuire, În gînd avînd apururea, a mea nepătimire. Prin tine orice drum dorea să mi să înlesnească Ca să m-ascunză şi mai mult, sau să mă dovedească. Foca Amar mie! nu poci afla, fiul care să-mi fie, Dar înţeleg că amîndoi vrăjmaşi îmi sînt ei mie. Într-astă stare jalnică, şi plină de durere Ce sfat s-aştept nu mă pricep, sau care mîngîere! Mă tem prea mult de un vrăjmaş, norocul drept mi-l mînă, Dar cînd gîndesc c-o să-l apuc, îmi scapătă din mînă: Că l-am prins sînt încredinţat, cum şi că-l ţiu prea bine, Mă uit la el neîncetat, dar nu-l poci ghici cine. Natura turburată mult, şi tot nehotărîtă, C-un nor gros taina, pîn-acum, o ţine învălită: Subt astă umbră groaznică, din ochi-mi se strecoară Şi neputîndu-l dibui, necazul mă omoară; Marţiane! dar ah! ce văz! nici unul nu-mi răspunde Ş-amorul părintesc mai rău simţ c-o să mă cufunde Mai mult dă un Eraclie, în mîini azi mi se pune [86] Am apucat p-al meu vrăjmaş, dar fiu-meu se răpune Ce vei tu dar, naturo? zi, ce ai de gînd cu mine? Ce sînt aceste patimi ce, de mine şîr se ţine? Ce vorbă zice inimi-mi, murmurul tău, răspunde. Ori nu-mi mai arăta nimic, sau spune-mi cum şi unde? Care din ei din amîndoi, din sîngele-mi se naşte? Ori lasă-mă să-l prăpădesc, sau spune-mi a-l cunoaşte O tu! oricarele vei fi, fiu fără de natură. Ce nicidecum nu ai simţit a firii legătură, Te ruşînează al meu tron, să-mi spui nemulţumite? O! ticălosule Foca, O! Maur fericite! Tu doi fii ai descoperit, să moară după tine; Iar eu nici unul nu găsesc, să-l las domn după mine. Cît trebue să-ţi duşmănesc azi moartea cea cumplită, Cînd fiu meu chiar o va mai mult, d-o viaţă prea slăvită, ŞENA V Foca, Eraclie, Marţian, Crisp, Exuper, Leondina, paznici Crisp (lui Foca) După silinţa ce am pus găsind pă Leondina, Stăpîne! iat-o adusei, să-şi povestească vina. [87] Foca (Leondinii) Vin mai încoaci făţarnico! Eraclie (Leondinii) Stăpînă, să-i spui toate; Căci le-am mărturisit eu, Leondina (lui Eraclie) Ce? Foca Te faci că nu ştii poate, Care din doi e fiul meu? Leondina Şi eşti la îndoială? Eraclie (Leondinii) Fiu său acuma l-a băgat într-astă bănuială Să crează un bilet ce ştii, ş-a ta mărturisinţă: Dar nu-l îngădui mai mult, a fi în neştiinţă. Foca Fără d-a aştepta caznele, de loc mărturiseşte, De ai schimbat pe fiul meu, precum azi se vorbeşte [88] Leondina Pă fiu meu ţi l-am dat atunci întocmai cum se vede Dar de-ţi voi spune oari mai mult, putea-vei a mă crede? Şi cum te vei încredinţa, că nu o să se poată, Cin’ te-a-nşălat d-atîtea ori, mai te înşală o dată? Foca Fie! dar voi să-mi dăsluşăşti, cum, pentru ce cuvinte Ai spus o taină la doi inşi în vremi deosibite? La unul de sînt patru ani, o ai destăinuit-o, Iar celuilalt pînă acum ai tot tăgăduit-o? Ce pricină te-a îndemnat la astă osebire? Leondina Secretul e necunoscut, ş-acum dă omenire Tu nu eşti de a-ţi da cuvînt l-astă cerească lege. Află-l chiar singur daca poţi, sau de-ndrăzneşti alege. Unul din ei ţi-e împărat, iar altul al tău sînge. Tirane ş-acum tremură, dă ei a te atinge. Mă veselesc văzîndu-te în vecinică mînie Ş-al tău vrăjmaş apurea, alăturea să-ţi fie Iubind prea mult pe fiul tău de loc necunoscîndu-l Ş-în locul fiu-tău pe vrăjmaş, în sînul tău crescîndu-l, [89] Încît te voi vedea făcînd eu astă iscodire, Sufletul meu se va îngrăşa d-a ta nedomirire: Voi rîde dă necazul tău, căci de mă vei răpune Secretul fiu tău în pămînt, cu mine se va pune Foca Dar de-i voi pierde p-amîndoi, fără’ de întîrziere Pă unul drept Eraclie, iar p-altul c-a fi cere? Leondina Ş-atunci iar mă voi mulţumi, văzînd astă minune, Că spre a se-ntări Foca, pă fiu-său îl răpune Şi făr’ dă a se socoti, ce îşi pricinueşte, Cu fiu său lui Eraclie, cumplit că răsplăteşte. Foca Aşa sînt mulţumirile, care mi să cuvine De binele ce-am răvărsat, vicleano, preste tine? Pentru că ţi-am încredinţat, cu prea multă plăcere P-un fiu ce numai l-am crescut, şi-l am spre mîngîere? Pentru că toată curtea mea, ţi-am pus-o la picioare, Urmează să-mi rupi inima, acum într-astă stare? [90] Şi să-mi ascunzi ce am mai scump, la astă trebuinţă. Pă fiu-meu dă-mi netrebnico! Leondina E prea peste putinţă. Căci ast fiu ce vei să-l găseşti, de nu va să te ştie E îndăstul de luminat, a nu priimi să fie. Te miră dă virtutea lui, ce-ţi face supărare, Din fiu de fiară am făcut un asfel d-erău mare. Hrana ce el a priimit, şi buna-nvăţătură I-a prefăcut sîngele rău cel dat de la natură. Destul şi prea dar ţi-am plătit, la cît mi-ai făcut bine, Pă fiu-tău scuturîndu-ţi-l, dintr-ale tale vine; Căci daca s-ar fi cunoscut, greşală nu încape, Că se strica dă pildele, ce vrea să se-adape. Greţos ca tine ar fi fost, el făr’ de omenie. Ş-aşa mai mult mi-eşti dator tu, decît îţi sînt eu ţie. Exuper Aşa e fără peliţă, vicleanul cînd se prinde: Nu trebue dar s-o lăsăm, mai mult a se întinde, Că mult mai rău te va iuţi, şi nu vei fi în stare, [91] Stăpînul meu, a lămuri această cercetare. Cu mine las-o să-i vorbesc vreo cîteva minute: Astfel de treabă trebue, să n-o luăm prea iute; Căci şi de s-a întunecat, cum vezi dăstul de tare, Dar tot o voi descoperi, cu bună-ncredinţare. Ştii prea bine pînă în cît, aceasta mă atinge. Foca Sileşte-t-Exuper cît poţi, tot zvonul a să se stinge, Şi fii prea bine-ncredinţat, că nu uit niciodată, Oricîte pentru al meu amor, ai pus tu azi în faptă. Eu iar pă dînşii amîndoi, de loc îi vi aduce, Silindu-mă să poci să-i fac prin vorbe să s-apuce. Lucrează dar neîncetat, cît vei putea mai bine, Mîngîe, sperie; iar voi veniţi toţi după mine. ŞENA VI Exuper, Leondina, Exuper Nimeni nu ne aude aci, poci dar fără sfiială Dăschide toată inima, la tine cu-ndrăzneală. Drept vînzător stăpîna mea, mă socoteşti ştiu bine, Cînd pă tiran eu îl urăsc, mai mult şi decît tine. [92] Leondina Adevărat că îl urăşti, cine să poate plînge. Cînd şi pă prinţul l-ai vîndut, ş-al tată-tău chiar sînge. Exuper Te-nşăli nejudecînd adînc, căci eu sînt cu căldura... Leondina Făptura cea mai de scîrbit, ce-a zămislit natura? Exuper Ceea ce tu o socoteşti, din parte-mi necredinţă... Leondina Cuget în ea are ascuns, prea nobil în credinţă. Exuper Cu drept cuvînt vorbeşti aşa, cînd cîte sînt făcute Dă noi asupra pricinii, îţi sînt necunoscute, Dar judecînd mai liniştit, vei dovedi îndată Că toţi vitejii revoltanţi, să suflu mă aşteaptă [93] Foca d-a noastră dragoste, avînd însă-ndoială, Ne depărtase din palat, pă cei cu bănuială Şi ca să întru trebuia, să caut rădăcina. Leondina Cu aste vorbe crede-mă nu-nşăli pe Leondina Exuper Stăpînă! află că n-am pus, nimica la uitare Ştii bine de ce gvardie, avea încungiurare Cum dar puteam să năvălim, asupră-i vreodată? Cînd curtea lui dă armie era împrejurată, Cu ce alt chip ne-am fi putut, apropia de dînsul? Vezi bine cîtă dragoste, găsesc acum într-însul: M-ascultă oricînd îi vorbesc, mă crede orice-oi spune, Şi făr’ d-a-mi cere sfat, nimic, în faptă el nu pune Dup-ale mele îndemnări, a zis ca să gătească Azi în veleag Eraclie, prin noi să se jărtvească. Oştirea mea prin uliţă, e toată-mprăştiată, Şi strejuirea din palat, cu totul desghinată. Destoinic sînt într-un minut, să fiu azi cel mai tare; Prietenii mei cei aleşi, îmi dau toţi ascultare, Ş-apropierea ce îmi dă, atît îmi foloseşte, [94] Încît şi creerii lui simţ în vînt că-i fîlfîeşte. Dar după ce inima mea ţi-am desvelit-o toată, Stăpînul căruia slujăsc arată-mi-l îndată; Nu îl ţinea ascuns mai mult, de cel ce cu durere Să-l vază-n tronul strămoşăsc, din suflet vezi că cere. Leondina Duh îngroşat, şi amorţit, şi plin dă nerozie, Cum ai gîndit c-o să mă-nşale-a ta făţărnicie? Fugi zic, că planul ce-ai făcut, e prea gros peste fire Şi daca nu vei întocmi vrun alt plan mai supţire... Exuper Eu dreptul tot ţi-am arătat, şi tu dă vei mă crede Leondina Nu socoti c-o să prefaci, şi ceea ce se vede. Cu cîte spui tu, faptele nu-ţi au asemănare. Exuper Şi mie nu mi-a mai rămas te-ncredinţez răbdare, Nici cer d-acum să-mi mai arăţi, vreo înprejurare, Secretul ţine-l cît d-adînc, şi vino la-nchisoare. [95] Cu binele de nu vei vrea, să-mi mulţumeşti plăcerea Pîn-a nu sfinţi soarele, îmi vei afla puterea. Sfîrşitul Actului al 4-lea. [96] ACTUL AL V-lea ŞENA I Eraclie O ce lucru de mirare! Groaznica amestecare. De doi tineri îndrăgiţi! Tata e în turburare, Unde vede-n neschimbare P-amîndoi aceşti voinici, Cerînd moartea cu mîndrie, Fiu lui numai să nu fie. Leondina cu a ei fală Ori m-ajută sau mă-nşală, Creerii mi-a turburat. După cîtă am ştiinţă, Eu gîndesc peste putinţă A nu fi fiu de-mpărat. Dar mă-ndoesc iar îndată Văzînd că nu-mi fac răsplată. [97] Tiranul cu mîngîere Mi-arat-atîta durere Încît inima mi-a rupt. Cînd mă roagă şi mă jură Are atîta căldură De nu poci să mă mai lupt. Nu ştiu firea îi vorbeşte Sau din obicei iubeşte! Într-astă nedomirire Pentru dînsul simţ scîrbire, Deşi cum zic mă-ndoesc. Dragostea lui nesfîrşită Şi mai rău mă întărîtă Ş-a hotărî nu-ndrăznesc. Cînd simţ milă îndestulă De la cel ce doresc hulă. Ţine-mi a lui Maur umbră Sufletu-mi ce să preumblă Gata a se rătăci; Ajută-mi de a cunoaşte În mine ale tale moaşte Făr’ d-a mă zăpătăci: [98] Sau dă nu voi fi din tine Află că mi să cuvine. Păzeşte-a mea urîciune Pînă-n-pămînt mă voi pune Păzeşte-mi cu neclintire Nobilul foc de murire. ŞENA II Eraclie, Pulheria Eraclie Ah! cerule ce demon bun, spre mine te aruncă? Pulheria Tiranul va să te-ntîlnesc, şi viu după poruncă. El toate încercările, le-a pus azi în lucrare. Eraclie Şi de la tine a gîndit să ia vreo luminare? Pulheria Gîndeşte acest ticălos, c-o să se folosească Găsind eu azi pă frate-meu, să se desmeticească Ca cînd atîta de proast-aş fi, şi fără de simţire [99] Încît de loc ce-l voi afla, s-alerg ai da de ştire. Eraclie Dea Domnul să poţi dovedi, ceva cu-ncredinţare, Căci eu sînt astăzi rătăcit, mai rău decît oricare, Şi să-mi ajuţi a isgoni, prin sfînta ta lucrare, Netrebnicile spăimîntări, ce nu-mi dau răsuflare Pulheria Ah! prinţule! ce-ncredinţări doreşti mai luminate? De moarte daca te sfieşti, nu eşti tu al meu frate. Spaima îţi face, crede-mă, scumpă descoperire. Eraclie Eu să mă tem cînd îi arăt, atîta-mpotrivire? Eu să am frică d-un tîlhar, să mă sfiesc de moarte? Cînd simţ că sînt Eraclie, ş-al tău din sînge frate? Subt aste scumpe numiri azi alerg cum vezi orbeşte Ş-atît mă speriu de puţin, încît să-nebuneşte. Dar el drept tată ne-ncetat, la mine se arată Mă umple de mîngîituri, de dragoste mă-nbată Nu am putut pînă acum, să scoţ dintr-a lui gură [100] Vreo vorbă rea, netrebnică, sau vreo sperietură. Ca pă un fiu apururea al lui mă ocroteşte Ş-în loc d-a mă ţinea închis, el nici mă strejueşte: Cum dar să nu mă îndoesc, acum d-a mea fiinţă? Ce mai bine aş fi dorit să stea în neştiinţă? Mi-e frică de a-l pismui că poate-mi va fi tată, Ş-îl plîng iar de-i voi fi vrăjmaş, de mila ce-mi arată. Inima mea cea jalnică, nu poate găsi pace, Ş-atît s-a turburat de mult, cît nici ştie ce face De toate-mprejurările, al mieu duh se sfieşte N-apucă de a hotărî, ş-îndată se opreşte Pismă, amor, rîvnă, suspin, necaz şi îndoială Nu îmi arată nici un ce azi fără bănuială. De toate, mă sfiesc şi fug, mi-astup urechi şi gura, Dar în zadar voi să ascult din două părţi natura. Te rog dar, soro, scapă-mă dintr-astă bănuială. Pulheria Ah! nu-mi eşti frate crede-mă, d-eşti la îndoială: Acela ce ca tine chiar frate a-mi fi doreşte Nestrămutat e-n hotărîri, nimic nu-l îndoeşte. Şi de-l mîngîe, ştie cum să li să-mpotrivească Nimic nu îl supun atît încît să se-ndoiască [101] Căci sîngele strigă în el de Maur cu glas mare Precum în tine de Foca, prin tainică lucrare. Eraclie Prin aste semne Marţian se dovedeşte-mi pare; Căci ca un fiu dă tiran e cu inima mai tare. Sufletul mare e legat de naşterea cea bună, Şi mila şi blîndeţele, cu el şăd împreună, Un prinţ dar zic adevărat cu sdravănă simţire, Şi chiar de a vrăjmaşului suspină pătimire; Căci pisma ce îi e dator nu-i face vreo schimbare Cît suferind de-l va vedea să nu simţă-ntristare, Ci şi chiar datoria lui ş-o vede părăsită, Milă de multe ori avînd de tot nesocotită. Asemenea dar slăbiciuni d-un suflet născut mare Să nu-mi întine nicidecum în ochii-ţi a mea stare. Mă îndoesc adevărat, dar cînd a mea-ndoială Într-însa vină va avea, cum zici cu nesfiială, Destul şi prea m-am pedepsit cu o nedomirire Ce nicidecum nu mi-a lăsat minut de liniştire, Inima mea ce pîn-acum a fost în înşălare. Ea sprijinire caută, nemaiavînd răbdare. Nădejde cere la a sa grea desnădăjduire Iar nu veninul ce i-l verşi cu nemilostivire. [102] Pulheria Amorul lui la tine e o vutcă îndulcită Ce te adoarme nesimţind cît e de otrăvită. Şi daca mila este semn d-un suflet cu simţire, Dar însă pentru-un hrăpitor tot strigă răsplătire. Milă să aibi d-acela ce persoana-ţi pizmueşte, Iar nu d-un îndîrjit tiran ce lumea îngrozeşte. Cînd lumea din pricina lui, o vezi azi spăimîntată Se cade să-l urăşti şi tu, chiar şi de-ţi va fi tată. Titlu de nu-i e cunoscut vina destul îi este; Nu-i zicem mai puţin tiran pentru că te iubeşte. Fereşte-te dar prinţule d-această băutură, Şi depărtează-te d-un hoţ, ce nesimţind te fură. Să bănueşti făr’ d-a iubi, iar duhul să-ţi privească Apururea la cîte pot, pă toţi să folosească. A bănui în mine cînd, aştepţi tu rezemare Puţin de tine d-o gîndeşti, la dînsul e prea mare. Unul din voi e frate-meu, iar altul va să fie, Şi p-amîndoi vă priimesc, eu azi cu bucurie. Nădăjduind să arătaţi prin straşnică răbdare Că vrednici sînteţi d-ai mei fraţi, în orice întîmplare. Vă plîng de soarta ce aveţi plină de bănuială; [103] Dar nu mă desnădăjduesc, d-a vostră îndrăzneală. O turburare însă simţ, şi gălăgii cam dese, Asupra revoltaţilor oştiri se trimisese. Ce oare să va fi-ntîmplat? aleargă drept la poartă D-aci pesemne spînzură şi trista noastră soartă Dar iată Foca. ŞENA III Foca, Eraclie, Marţian, Pulheria Paznici Foca Prinţeasă, l-ai înduplecat spune? Pulheria Peste putinţă a stătut, de a mi se supune Cerul cum văz mi-a dăruit, mai mult decît un frate. Foca Aşadar cerul e nedrept. Pulheria Ba încă prea drept foarte C-ast frate ar fi fost perit, şi eu în rătăcire De nu s-ar fi meşteşugit această-nvăluire [104] Foca Pulherii Prea bine dar nu socoteşti c-o astfel de-nşălare Poate să-i piarză p-amîndoi şi făr’ de cercetare? Doresc eu însă a-l afla subt ce chip el trăeşte Şi viaţa numai cu preţ, ast astăzi îşi isbăveşte. (Lui Eraclie) Zi-mi tu nemernicule fiu, lăsînd toate să treacă, Căci tot spre tine-n sfîrşit văz, natura că se pleacă: Iar pentru el nu simţ deloc, acea dulce-aplecare Ce-n părinteasca inimă, în veci face mişcare, De mine a te deslipi dureri simţ foarte grele Deşi eşti ne-ncetat izvor al valurilor mele Gîndeşte-te că te-am crescut cu multă îngrijire Şi braţul lui că te-a scăpat din grea primejduire Ne eşti dator la amîndoi. Eraclie Şi spre recunoştinţă Ţie îţi dau pă fiul tău, iar lui a sa fiinţă. Foca Mi-l iei tu ticălosule, cu astă pismuire. [105] Eraclie Eu mor spre a ta linişte ş-a lui nepătimire. Foca Mai mult cum poţi ca să mi-l iei decît cu nepriimirea Eraclie Mai mult cum poci ca să ţi-l dau, decît cu dovedirea. Foca Destul mi-l iei daca mă laşi, într-astă îndoială, Eraclie Destul ţi-l dau daca te scoţ din orice bănuială. Foca Dar lasă-mă în linişte, cu mintea înşălată. Eu te priimesc de al mieu fiu, priimeşte-mă de tată, Fă să trăiasc-Eraclie subt oricare numire Pentru cîte trei noi te rog, fă-ţi astă siluire Eraclie Ah! nu mai poci răbda deloc, căci cinstea-mi greu rănită, [106] M-a dezbrăcat d-orice respect, şi dragoste silită. Cu ce chip să te priimesc, găseşti mă mir cu cale Nu ştii că oricînd cineva, se lasă să se-nşale O face spre a se lipi, d-o casă strălucită; Iar nu d-o casă ca a ta, în sîngiuri mînzălită? Ar fi o iasmă groaznică, în orice de om minte Eraclie cînd ar priimi, p-o fiară de părinte Foca Fugi dar şi nu nădăjdui, mai mult a lui scăpare. Căci eu tot împrotiva lui, mă întărît mai tare Întru zadar te strădueşti, să fugi de al meu sînge Cînd şi acum inima mea de tine se răsfrînge; Iar daca a lui dragoste, în tine are aşa parte Încît să-i îmbraci numele, să-l scapi vrînd de la moarte; Soldaţi! făr’ d-a mai zăbovi în ochii să-l jărtfească Şi după moarte-i fiu meu, d-o vrea să-npărăţească, Eraclie Opreşte-te sălbatice! Marţian Ce ceri cu nerăbdare? [107] Eraclie Să scap un fiu nevinovat, d-a tată-său turbare. Marţian Păstrează p-acest fiu te rog ce-n tine îl găseşte Nu turbura soarta lui ce, atît îl mulţumeşte Eraclie de a trăi mai mult nu se cuvine, Şi pentru că în mîna ta, împărăţia vine, Cerul îţi va blagoslovi, şi sceptru ş-a ta viaţă. Foca Mai mult a-i suferi nu poci, şi să-i ascult mi-e greaţă. Grăbeşte-te Octavian. Eraclie lui Octavian Varvare nu te-atinge Căci sînt... Foca Mărturiseşte dar. Eraclie Ah! focul mi să stinge [108] Tremur şi nu ştiu nici ce fac, Foca lui Eraclie. Ai vreme de gîndire În urmă (lui Octavian) Loveşte. Eraclie Stăi... sînt... ah! nu e isbăvire. Foca Sfîrşaşte sau... Eraclie Zi dar că sînt, cînd altfel nu se poate Orice ar trebui să fiu, să-l scap vrînd de la moarte Că sînt dator mărturisesc, făr’ de împotrivire A mă supune pentru el, cu suflet cu simţire: D-aceea îţi făgăduesc, o inimă curată, Întocmai cum ar arăta, un fiu cătr-al său tată; Părinţii lui vor fi ai mei, eu voi trăi într-însul. Dar află că viaţa ta, răspunde pentru dînsul, Tu îmi vei fi chezaş d-acum p-a lui prea întregime. [109] De pozit eu te voi avea, d-orice fel de asprime Ş-oricum de se va întîmpla, ca cea de sus urgie Să mă lipsească d-acest om scump din copilărie, Asupră-ţi eu voi răsplăti, şi chiar de-mi vei fi tată Cîte-npotrivă-i vor urma, ce-i fără de judecată. Foca Să nu te temi, că-n voi d-acum să am voi rezemare A ta pentru el dragoste, îmi dă încredinţare Eu altă grijă n-am decît, aştept cu neclintire Cînd să v-alătur lîng-a mea, înaltă stăpînire Că-mi eşti fiu m-am adeverit dar însă tot nu vine Ci dă-mi vreun semn doveditor că eşti născut din mine Nu da prilej la amăgiri, goneşte viclenia Şi ca să fim în linişte, ia azi pă Pulheria. Eracli Stăpîne! ea îmi este sor Foca Tu dar nu eşti din mine, Cînd pă minute te întorci, ori încotro îţi vine. Pulheria Tirane! cine te-a băgat, în astă fandasie? [110] Să crezi că el de va priimi, se pierde-a mea mîndrie? Şi pentru că l-ai speriat, nemaiavînd ce face Voi fi atît de slabă-ncît, să fac orice îţi place? Să mă mărit cu fiul tău, sau şi cu al meu frate, ŞENA IV Foca, Eraclie, Pulheria, Marţian, Crisp pasnici Crisp Stăpîne! azi lui Exuper, dator îi eşti de toate: El e cea dintîi pricină, de linişte obştească, Căci tot complotul l-a răsbit, cînd vrea să năvălească, Şi robi pă toţi şefii făcînd, chiar însuşi ţi-i aduce Foca Să stea zi-i cu ei dincolo, pînă cînd mă voi duce Să aflu bine cercetînd, pă fieşicare-n parte. ŞENA V Foca, Eraclie, Pulheria, Marţian Paznici. [111] Foca lui Eraclie Tu de voeşti poţi să rămîi, al meu fiu întru toate: În starea care sînt acum, n-am nici un fel de frică, Complotul s-a desfiinţat de nu se mai rîdică, Stăpîn fiind desăvîrşit (Pulherii) Iar tu te îngrijaşte Minutul vezi că a sosit ce toate le sfîrşaşte. De vei dar ca să vieţueşti, de astăzi liniştită Alege-acum pă fiu-meu, ş-îndată te mărită: Căci mai mult de va rămînea, în nedescoperire Mă jur că la întoarcere-mi vor fi toţi în perire N-am trebuinţă de un fiu care nu mă stimează Ş-amorul meu îl supără, ş-atît îl afrontează Tu... Pulheria Să nu mă speri mai mult, căci moartea cer îndată Foca Să mori? şi cin’ te va lăsa? cît eşti de înşălată! Scoateţi din cap aşa te rog, această fericire Şi gîndeşte. [112] Pulheria La ce tirane? Foca L-a mea grea hotărîre, Ce este dată desluşînd de toate pentru tine Ca-ndată după moartea lor să te măriţi cu mine. Pulheria Ce groaznic chin! Foca Prea mare crez, dar însă eşti datoare, Să-ţi pleci capul la patimă atît de simţitoare. De moarte daca nu te temi d-asta te îngrozeşte, Plîngi dar oricît de mult vei vrea, că nu mă îmblînzeşte. ŞENA VI Eraclie, Marţian, Pulheria, Pulheria Nemernicul vă mîglisea, cînd tremura în sine, Dar al tiranului firesc, aşa e ştiu prea bine. [113] Dulceaţa lor apururea, prea lesne se rîdică; Cînd nu au frică sperie, cînd tac iar mor de frică, Ş-oricum de se vor încerca, natura să-şi prefacă, Urmează slăbiciunea lor, oglindă să se facă. Abia-au scăpat din fricele, cele amărîtoare, Şi pentru mine a găsit, bătăi omorîtoare. Fraţii mei! daca amîndoi doriţi astă numire. Deschideţi-mi aşa vă rog, vreun drum de izbăvire. Eraclie Şi ce putem noi amîndoi, cînd viaţa ne-o scurtează Pulheria Un sfat bun vă încredinţez, că mult încă lucrează. Marţian Eu nu cunoc alt sfat mai bun, care să-ţi folosească, Decît să iei pă fiu-său, ca să se potolească. Groaza unui mai mare rău, la cel mic ne supune. Pulheria Şi de voi hotărî să-l iau, care e cine-mi spune? Dup-astă nuntă groaznică, ce cinstea-mi mînjăleşte? Cine mi-l poate arăta, cine mă domireşte? Marţian Aşa e cu adevărat, dar neavînd ce face, [114] Poţi numai să-i iei numele, ca să rămîi în pace. Să-ntuneci a tiranului, turbare îndîrjită, Şi să trăiţi ca nişte fraţi, subt nuntă-nchipuită. Pulheria Se cade oare s-arătăm, atîtea mişălie? Eraclie Pe un tiran să adormim, e mare vitejie. Cu ast chip vom alătura, lîngă a sa putere Trei neprieteni tăinuiţi, ce alta nu vor cere Decît în vrăjmăşia lor, cea prea însufleţită A răsplăti Tiranului, la vreme potrivită, Ş-îndată după moartea lui, prefacerea să cază. Pulheria Ca să păstrez viaţa-vă, oricum vei vrea lucrează. Priimesc oricîte-mi hotărîţi, făr’ de împotrivire, Cu care însă dintre voi, să fiu vreţi în unire? Cine-mi întinde mîna sa, din voi la cununie? Eraclie Tu prinţule! ce te pricepi mai mult la făţărie. Marţian Tu ce tiranul te-a priimit, d-al său fiu întru toate. Eraclie Tu carele de patru ani, îi faci ei curte poate. [115] Marţian Tu mult mai bine vei putea, hrăni a lui iubire. Eraclie Tu mai curînd vei birui, a ei împotrivire. Marţian Dac-începuseşi a primi, ce-arăţi acum schimbare? Pulheria Ah! prinţilor voi amîndoi, aveţi suflet prea mare, Ş-încredinţată sînt cum că, nu este cu putinţă Să suferiţi nici umbra chiar, necinstii în ştiinţă. Vă cunoşteam prea îndăstul, pă voi mai din nainte Ca să vă judec altfel cum, mai puţintel ferbinte La cîte cinstea vatamă; căci orice viclenie Nevredică este d-un om, născut pentru domnie Mai bine dar să aşteptăm, făr’ d-altă hotărîre Eraclie Miraţi-vă ah! fraţilor, d-a mea nenorocire: Un drept prea rău întunecat, vădindu-l cu al meu sînge Nevrednic m-a făcut chiar el, d-ast nume ce mă stinge. Mor făr’ d-a mă descoperi, ce sînt, din care parte De ucigaş mă vor avea, şi cea mai multă parte. Marţian Priveşte şi la sfera mea, prinţeasă şi gîndeşte [116] În cîte feluri într-o zi, ea chiar se învîrteşte Leons sînt, şi Eraclie, şi Marţian d-odată Mă trag din nobil, d-împărat, şi din tiran de tată Aceste amestecături, din cîte trei mă naşte Numai şi numai ca să mor, făr’ de a mă cunoaşte Pulheria Asprimea soartii ce vedeţi, c-asupră-mi azi lucrează, Necazul vostru fraţilor, prea mult îl uşurează. Pedepsele care cercaţi, de sînt şi simţitoare Cu moartea însă ce nu-mi dau, n-au nici o semănare. Dar ce va ast nelegiuit? lumea oari ce se strînge? ŞENA V Eraclie, Marţian, Pulheria, Aminda Aminda Ast braţ vine d-a fi spălat, într-al lui Foca sînge. Eraclie Ce vorbă zici? Aminda Că s-a sfîrşit, tiranul omenirii, Ş-în mîna voastră a rămas, tot frîul stăpînirii. Eraclie În ce chip? [117] Aminda Cu lesnire. Marţian Şi prin tine? Aminda Ba nu stăpîne, Altul mai vrednic l-a lovit, mai iute decît mine. Eraclie Care dar mînă ne-a scăpat, Amindo! ne arată? Aminda Viteazul Exuper a dat, chiar el întîiaşi dată Marţian Un om care ne-a tot prădat, cu noi azi se lucreze? Aminda Nu v-a prădat de alt decît, ca să vă-ncoroneze. Eraclie Ce spui cînd el pă revoltanţi, auz că-i înfrînsese! Aminda După a lui poruncă toţi, aceia să strînsese. [118] Marţian Pă şefi zic că i-au luat robi, Aminda A fost o amăgire, Căci toţi aşti şefi cu el era, întru o glăsuire. Şi ca să poată izbuti, mai cu îndemnare Răsplată alerga răcnind, în glasul cel mai mare. În vreme ce măsurile, cele mai îndîrjite Asupra lui din început, au fost alcătuite, Cu ast chip dar noi am răsbit, cu mare înlesnire Prin mijlocul palatului, l-a sa drept lăcuire, Ş-îndată cît ni s-au ivit cu umilinţă mare. Jos la pămînt ne-am aruncat, cerîndu-i toţi ertare Slăvitul Exuper atunci, aprins de răsplătire Ce vă plecaţi tiranului, strigă cu îndîrjire? „Staţi că lovirea cea dintîi, îmi e făgăduită Prin-tr-însa voi să-mi dobîndesc, o cinste nomolită”. Acestea isprăvind de zis, l-a şi lovit în spete Şi după el toţi cîţi eram, am năvălit cu sete. Apoi s-a înălţat un glas, grozav de veselie Ce nu striga alt ce decît, Eraclie să vie. Am alergat de loc la porţi, strejarii se plecară, Ş-în tot palatul acest glas, cu toţii înălţară. Şi dintr-atîta oaste ce, au pus ca să ne strice [119] Nici unul după moartea lui, n-a vrut să se rîdice. Pulheria Ce drum a luat Exuper să-şi îndrepteze vina! Aminda Iată-l că să apropie şi el cu Leondini (intră) Eudoxa, Exuper, Leondina paznici Eraclie Leondinii Stăpînă dăsluşaşte-ne, de cele întîmplate Aminda cîte ne-a vestit, sînt toate-adevărate? Norocul nostru s-a schimbat? Leondina O astfel de-ntîmplare, Te-ncredinţez stăpînul mieu, că este de mirare Eraclie lui Exuper Necredinciosule viteaz, grăbeşte de sărută Doi prinţi cari îţi mulţumesc, d-o fapt-aşa plăcută. Exuper lui Eraclie Stăpîne! ertăciune cer, căci după trebuinţă Am stins sîngele unuia, din voi eu cu silinţă. Marţian Oricare măcar trebue, prea mult să-ţi mulţumească [120] De moartea unui hrăpitor, ce vrea să ne jărtvească Dar nu pricep în inimă-mi, ca ce glas îmi şopteşte. Eraclie Natura poate singură, ţi se destăinueşte Dar prinţule norocul tău, mai cu priinţă îţi vine Corona de va fi a mea, e sor-mea pentru tine, Şi de acum tu vei trăi, cu dînsa în unire (Leondinii) Tu însă desluşaşte-ne, fără de prelungire Leondina La arătarea mea puteţi, vreun temei a pune? Marţian Dovadă noi nu aşteptăm, începi numai a spune. Leondina Ş-acum tot poate că voi fi, la voi bănuitorare Avînd toate cuvintele, a nu-mi da ascultare (Pulherii dîndu-i un bilet) Stăpîna mea crez că cunoşti condeiul, ia citeşte: Un frate dar şi un bărbat, acum ţi să găseşte Vezi maică-ta ce-a legiuit, chiar ea la răposare Pulheria Cu prea mare supunere, sărut a ei scrisoare Leondina Dintr-asta crez că veţi lua, întreagă cunoştinţă [121] Eraclie Eudoxii Oricine de voi fi măcar, al tău sînt cu credinţă Pulheria citeşte biletul „În urma pătimirilor , norocul mă mîngîe Că după ce pă fiu-său, pentru mine jărtfeşte Leondina în ochii miei, prin altă viclenie Dă lui Foca pă al ei fiu ş-aşa îl amăgeşte, Voi care vă veţi îndoi, d-a ei sfîntă simţire Aflaţi cum că de doă ori, tiranul s-amăgeşte: Acel ce trece drept Leons, e Marţian din fire, Iar prefăcutul Marţian, lui Maur el fiu este” (Costandina) Pulheria lui Eraclie Ah! tu eşti dar fratele meu? Eraclie Pulherii Soro! te veseleşte, Căci de acum tu vei trăi, cu cel ce te slăveşte. Leondin lui Eraclie Ţi-am spus numai cît s-a căzut, să fugi nelegiuirea Dar m-am păzit să nu cufunzi, chiar însuţi tăinuirea (lui Marţian) Tu iartă-mă stăpînul meu, căci din împotrivire Nu am putut săvîrşi tot după a mea dorire. [122] Marţian Oştenii veseli nu poci s-arăt împotrîvire; Dar suferiţi un mic suspin, ce-mi vine din simţire Cu toate că Foca suspin deloc nu meritează Natura însă singură, în fiu ea tot lucrează D-ast titlu nu să scutură, un om cu înlesnire. Eraclie Aşadar ca să-l uiţi de loc, fii tot Leons la fire, Iubeşte-i pe prieteni, cu asemenea căldură Rupînd ş-a tiranului, tot fel de legătură. Eudoxii Mîna ş-împărăţia mea, îţi stau azi la picioare: Iar eu spre schimb inima ta o cer cu nerăbdare. Eudoxa lui Eraclie Stăpîne! ca să-ţi mulţumesc, nu mi-a rămas simţire. Eraclie lui Exuper şi Amindii Iar voi ce aţi fost pricina, d-a obştii fericire, Cu-ncredinţare aşteptînd, a mea recunoştinţă, Să mulţumim celii de sus, puternică fiinţă. Aideţi dar cu toţii fraţilor, căci vremea mă grăbeşte Să scoatem pă Eraclie, la oricine-l doreşte. Sfîrşit.