Cînturi intime Poesii de Ionescu Bucureşti Librîria lui Daniilopolu strada Koltzei 1854  
Omagiu la consolarii şi amicii mei 
  Preludiul Lirei O liră mai resună mi vocea-i dureroasă În aer se înalţă d-un suflet suferind D-un suflet ce-n durere în noaptea  aburoasă Adesea în tăcere s-aude suspinîndă Un suflet e o liră ce plînge şi suspină Cînd vede suferinţă pe oameni consumînd Ce cînt cu  magie cu-armonie divină Cînd vede fericirea pe om încununînd Al nostru suflet plînge suspină în tăcere Şi lumea unde s-află îi pare un  mormînt Cînd vede omenirea uitată în durere Că lacrimînd geme şi trece pe pămînt Cînd vede că tiranii în lanţuri grele strînge Pe popul  ce-i condamnă în a muri Din tronul lor ce şeade pe crime şi pe sînge Ca monstrii ei comandă sclavia a domni Cînd vede că acela ce patria îşi  iubeşte  
  Ce strigă c-are drepturi şi ea nu va peri În lanţuri se aruncă cu cnutul îl loveşte Ş-în geţuri friguroase se duce a muri Atunci al  nostru suflet pe lumea suferindă Suspină cu durere căci alt-fel ar voi Îi place Libertatea s-o vază strălucindă Dreptatea şi unirea în lume a domni  Atuncea se inspiră atunci în esaltare Înalţă a sa voce le-arată în sacra-i inspirare Că debe libertatea cu vieaţa a păstra O suflet încă june ce  triste suferinţe În ast esil din lume tu june-ai încercat Văzuşi a tale vise frumoasele-ţi dorinţe Perind în ceaţa nopţii ş-atunci ai suspinat Ca  paserea ce tristă p-o ramură suspină Cînd vede toamna rece că frunza a pălit Ca floarea ce s-apleacă ş-aroma sa divină În sînu-i tristă  se stinge cînd roa a perit  
  Din lira ta vergină atinsă cu durere O voce dureroasă din sînu-i ai produs Cu ocii plini de lacrimi tu noaptea în vegiere Ce ai simţit în tine  prin vocea ta ai spus Tu ai cîntat o liră şi trista ta cîntare Din sufletu-mi făcut-a suspine a eşi Şi poate-a tale cînturi ce plec p-a lumei mare În  inimi simţitoare un eco vor găsi Tu ai cîntat durerea dar eată-acum priveşte Speranţa ta perdută tu iară vei afla Pe lume Orientul lumina respîndeşte  Şi patria ta din noapte începe-a se scula Ferice Romînia trăind în Libertate Să te inspiri atuncea de sacrul ei amor Şi inimă mi suflet de dînsa  încîntate Divina-i Libertate să cînte în viitor Să afle tot Romînul că Libertatea-i dulce Să afle c-a lui ţară odată-a strelucit  
  Ş-acuma cu-înfocare o armă să apuce Şi pentru Romînia să moară mulţumit La Elena Să ne dăm mîna şi să mergem  împreună în valea de lacrimi Femee neferice cînd te-ai născut în lume Credeai tu că durerea amar te va munci Şi suferinţe crude juneţea-ţi  să consume Şi-n lacrimi a ta faţă să vezi a se păli O nu dar dulci iluzii şi vise încîntătoare Ce-o lume feerică în mintea ta crea Şi-n  sferele-i întinse lucinde răpitoare Gîndirea-ţi înşelată ferice retăcea Copilărie dulce o singură etate În care mai ferice ertat ne e să fim Atunci  a noastră frunte de flori e-încununată Atunci e vieaţa dulce în vise cînd trăim Dar toate-aci sunt vise şi visele vai trece Şi după ce per toate ce  lasă pe pămînt  
  Ce lasă şi o poză cînd bruma nopţii pere O face să-mi arunce foiţele-i în vînt Ce lasă ş-o serată plăcută animată  Cînd muzica înceată şi danţul s-a finit Ce lasă iară zioa senină azurată Cînd după globul nostru în noapte a perit Şi vieaţa un vis este un  visc ce ne înşeală Pe cît ne tîrîm paşii p-acest desert pămînt Un vis ce cînd se stinge ne lasă-n ameţeală Ce marginea pustie a unui trist  mormînt Mormîntul după dînsul ce ne aşteaptă oare Condiţiune tristă nimica noi nu ştim De toate tot nesiguri ci numai omul moare Neantul îl  aşteaptă aci nu ne-ndoim Nimica nu ne-încîntă în calea cea spinoasă Pe care noi ne ducem în noapte a peri Abia zărim o floare prin ceaţa  neguroasă Ş-aroma ei plăcută începem a simţi  
  Abia aflăm în lume o animă ardinte Ce-adoarme-a noastre cinuri prin cînturi de amor Ş-o mînă grea şi rece ne-mpinge  înainte Ne-mpinge spre mormîntul în veci nemutător Aceasta este lumea şi lumea cea reală Şi vai realitatea e plină de dureri Acilea nu se află fericea  ideală Ce tristul nostru suflet crează în visări Şi eacă ce-n noi naşte amare suferinţe Şi-n vieaţă ne turmentă şi-n veci tot suspinăm  Adesea cugetarea produce-n noi dorinţe Dar cine le-mplineşte Ce tristă soart-avem Adesea fericirea ce lîngă noi pluteşte Şi credem că ea vine  p-al nostru trist pămînt Dar ea de noi îmi rîde în veci ne rătăceşte Ne trage după dînsa ne duce în mormînt Tu suferi o Eleno şi nimenea nu  ştie  
  Durerea ce consumă al teu suflet sdrobit Ce capul teu s-apasă a cerului urgie Mai bine de cît vieaţa tu moartea ai dorit Aceeaţi mînă pere  ce amîndoi ne ţine Şi poate am în lume mai mult a suferi D-ai şti tu a mea vieaţă d-ai şti ce este-n mine D-ai şti ce mă munceşte o te-ai  îngrozi Dar vocea-mi nu se roagă la nimeni nu se plînge Isbească cerul încă destul eu sunt sdrobit Adesea în durere vărs lacrime de sînge Şi las  să crează lumea că eu sunt fericit Tu vezi ce soartă crudă să suferi în tăcere Să nu le spui la oameni eu sufer şi eu gem Căci lumea lumea rîde de  cruda-ne durere Durerea să ascundem s-ascundem ca blestem Eleno de ce în lume avurăm astă soartă Făcut-am noi vr-o crimă şi d-asta ne  muncim  
  De ce din fericire n-avem şi noi o parte De ce voit-a cerul infortunaţi să fim Un tată cu amoare copii nu-şi apasă În xaosul uitărei  nu-i lasă a cădea Pe noi de ce şi cerul ne uită şi ne lasă În voea întîmplărei de ea a ne purta Curagi însă Eleno aceasta vieaţa este Acesta este  omul ş-aşea e destinat De la-începutul lumei cu lacrimi se nutreşte Ş-o mare furtunoasă d-atunci e aruncat O foae toamna cade dar primăvara  creşte O noapte curînd trece ş-în urmă-i vine-o zi Şi soarele ce-anume adoa-zi luceşte Iar omul omul numai mereu va suferi Aşa în timp  în spaţiu a noastră vieaţă trece Ca umbra fugătoare ce pere în abis Abis profund în care o mînă grea şi rece Împins-a lumi şi seculi  ce-acolo-n el s-a stins Acolo tot va merge plăcere şi durere  
  Şi crimă şi virtute seracul şi avut Stupidul ş-învăţatul ce tot ignorent pere Şi oameni şi brute vor merge amestekat Eleno  pacienţă şi aidem înainte Să dăm mîna-împreună avem acel destin Noi mergem tot p-o cale în valea de morminte Cînd soartea ne va duce vom  scoate un suspin Curînd aci vom merge A noastră vieaţă este Un lanţ întins în spaţiu cît suntem pe pămînt Tăcerea şi durerea  inelele-i-împleteşte În noapte este primul şi ultim-îm mormînt 1853 Decembrie  
  Sonet la anul 1853 Neantul se descise ş-în urna sa adîncă Peri şi anul asta cum alţii au perit Întinsul lanţ de seculi crescu c-un inel  încă Şi timpul făcu iară un pas în infinit Se duse ş-altu-n spaţiu în urma lui s-aruncă  
  Se duse altul vine şi trecu necontenit Durerea noastră numai ca neguroasă stîncă Perpetuu se apasă pe peptu-ne sdrobit Pe floare cade roa  ş-a soarelui cătare Un zefir o adie cu dulcea lui suflare Trăeşte fericit profumul esalînd În vieaţa noastră însă aceeaşi destinată Şi anul nou  în sfera-i nimica nu ne-arată Şi fără vr-o speranţă îl trecem suspinînd Stanţe la Constanţa O dulce creatură ce-n vieaţă tot  plăcerea C-o mînă de favoare cunune ţi-a-mpletit Tu jună nu ştii încă ce-amară e durerea Şi ce este un suflet de suferinţi sdrobit Adesea  tu văzut-ai ce faţa-mi întristată Puinduse o umbră ce fruntea-mi înegrea Şi nu ştiai atuncea ce luptă-nfuriată De patimi mi de gînduri pe  mine mă muncea  
  Tu nu mă cunoşti încă fiinţă mult iubită Şi poate al tău suflet se teme-a mă iubi Căci umbra ce aleargă pe fruntea mea  pălită Tu crezi că vine poate o crimă a-înveli C-adesea lîngă tine privirea-mi languentă S-acopere de lacrimi ce stinge focul său Ş-o  crudă pasiune ce sufletu-mi turmentă Aruncă întristarea pe palid capul meu De vei a mă cunoaşte să afli ce e-n mine În sufletul meu intră şi  vezi-l un moment Da un moment ajunge o ş-asta pentru tine Văzînd desertu-mi suflet va fi amar turment O vei vedea atuncea copilă simţitoare Că-n  calea vieţei noastre e trist a suferi Că fericirea este o umbră trecătoare Ş-în mine nici ciar urma-i tu n-ai putut zări Că haos e un suflet ce-ajunge  să blesteme  
  Fatala îndoinţă răpaos fără-a-i da Ar vrea să ştie multe dar desperat el geme Şi trece p-a sa cale în ignorenţă-a sta  Vedea-vei c-al meu suflet în negură pluteşte Şi îngrozit el vede alături un abis Abis în care toate căzînd se nimiceşte Abis ce pentru dînsul  acuma stă descis Cu ociul el măsoară a lui profunditate Şi puntea mişcătoare ce trebue-a pîşi Dar ameţeală-i vine a lumilor pasate  Tăcutele-osăminte se văd albind aci O eată de ce fruntea-mi adesea e-înegrită Şi naşte negre gînduri ce creeri-mi muncesc Şi-n  inima-mi produce furtuni înfuriate Ce-n marea desperanţei mă duc mă rătăcesc Cu toate astea însă mai poţi găsi în mine Afund acunsă-n  suflet o rază de amor Aprinde prin iubirea-ţi acînteile-i divine  
  Ce inime consumă prin focu-i arzător Cînd vei putea cunoaşte ce este ascuns în mine Atuncea o Constanţă atunci mă vei iubi Şi prin  iubirea-ţi numai mă vei cunoaşte bine Şi mai fericit poate atuncea eu voi fi Goni-vei acea umbră ce-aleargă p-a mea frunte Şi spectrul  îndoinţei ce stă-înaintea mea Amorul nostru poate destinul să înfrunte şi cruda lui putere învinsă va cădea O nu judeca marea cînd este  înfuriată Cînd o furtună neagră ce-n sînu-i s-a ivit Asvîrle-n norii negri a sa undă spumată Aşteaptă să vezi cerul senin şi liniştit  În sufletu-mi seninul amoru-ţi va aduce Şi vei vedea atuncea cît eu te poci iubi Tu vei vedea c-amorul în alte lumi ne duce În care fericită cu mine tu  vei fi  
  Iubeşte şi în mine tu vei afla iubire Despreţă acele umbre ce ştiu a te flata În inima-mi amorul o coardă să inspire Şi gloria  ce-ţi place pe sînu-i te-o purta Floarea la D-la Constanţa O floare preţioasă ce dulce suvenire Deşteaptă-a ta presenţă în peptu-mi  pălpitînd Ah tu-mi aduci aminte o dulce fericire În inima mea jună durerea îndulcind Tu eşti o floare mică dar plină de mistere Ş-în veci la  peptu-mi pusă în veci te voi purta Să-mi îndulceşti amarul s-alini a mea durere Şi vieaţa mea tristă săn poţi a consola De ce o scumpă floare  cînd mîna ei frumoasă Şi albă transparinte în mîna-mi te-a lăsat De ce n-avuşi o voce o voce amoroasă Să-i spui ce foc în peptu-mi  atunci a aruncat Să-i spui frumoasă floare că ociul ei cel sulce  
  O coardă deşteptase în peptu-mi arzător Ş-acuma ea prin tine o flacăre aduce Ce arde şi consumă un suflet simţitor De  sufletu-mi aproape te voi purta o floare Şi cruda lui durere tu paote-i  îndulci În veci vei fi cu mine căci cine ştie oare O dată tu putea-vei de dînsa  a-mi vorbi Geniul abisului La Ilaru Asuprră-mi infinitul Subt mine un abis Cu mintea sfîşiată d-o neagră cugetare Asupra atîtor timpuri ascunse de  uitare Cădeam perdut în haos de negre îndoinţi Trecuse mezul nopţii şi eu tot în vegiere Uitat de toţi în lume afară de durere Simţeam  tăcutu-mi suflet sdrobit de suferinţi Ce neagră-mi părea vieaţa şi omul neferice Un cer de bronz ne-apasă un glas rîzînd ne zice În lume  suferiţi  
  Şi multe rabdă omul în lumea unde este În vane el suspină în vane se munceşte Căci surde la durerea-i sunt toate pe pămînt O  plîngeţi pe acela ce lumea o delasă Căci poate că durerea ce crează un mormînt D-aceea al meu suflet voia în depărtare În mijlocul naturei să  afle-o consolare La negrele-i dureri Obscura noapte neagră ce-n spaţiu se întinse Ş-aripele-i opace pe lume le destinse Mai jumătate calea  făcuse-n sfera sa Ermita eterie ce sufletul consolă A nopţii belă fiică cu raza-i benevolă Învinse norii negri ce faţa-i învela Ca glob lucind de aur  în aer strălucinde Ne lasă-a sa lumină şi apele dorminde Pălitu-i disc reflet Domnea tăcerea tristă pe lumea adormită Tăcerea sepulcrală natura  amorţită  
  În somnul greu al morţii părea a fi căzut Pe ceruri luna numai pîşea cu întristare Şi apele argintine jucau cu tremurare Şi palida-i  lumină şi discu-i cel tăcut Şi ea vegia ca mine pălită de durere Şi însoţit de dînsa eu sinfur în tăcere P-un munte mă suiam O aură  uşoară şi lină răcoroasă Aroma ce-adunase din floarea cea roasă C-o dulce murmurare acilea resfira frumoasă e natura cînd încă e vergină  Ş-a omului dorinţă d-aviditate plină Nu a pătruns în sînu-i corupţia-a căta Fiinţa avidă d-aur tu perzi la al lui nume Şi inimă şi  suflet şi ca să-l ai în lume Nimic n-ai respecta Şi eacă-mă în fine acilea sus pe munte A cărui pompoasă şi-naltă mare frunte Aproape e  s-atingă de plutitorii nori  
  Pe astă culme mare de timpuri respectată De tresnet ne învinsă de secule uitată Venit-a vre o dată pe ea alţi muritori O  nu vulturul  singur putut-a aci să sboare Căci omul ce vegetă el cutezanţă n-are Să s-avînte aci Acuma al meu suflet în giurul tău priveşte Durerea ce te  arde puţin va mai peri În spaţiu larg te afli te du şi rătăceşte Respiră acest aer şi viaţă vei găsi Ferice sînt acilea pe astă înălţime Pe  care muritorul piciorul lui n-a pus Ferice stînd departe d-a vulgului mulţime Şi numai cu natura trăind acilea sus După astă culme-înaltă c-o  singură privire Natura spaţioasă îndată o ,ăsor Şi cît îmi prinde ociul mi-îmi trece prin gîndire Contemplu şi pe toate eu sînt ca domnitor O  voi ce-n lume sînteţi ca apăsaţi de soartă  
  C-un loc din tera mumă n-aveţi a poseda Veniţi aci pe munte şi ociul cît vă poartă E tot a voastră parte şi nimeni nu v-o ia  Şi omul ce putinte se crede n-astă cime Prin vasta-mi cugetare eu sînt un creator Cu dînsa opresc norii ş-a stelelor mulţime Le umplu de fiinţe şi  sfera le-o măsor Dar eată un orgoliu credinţă rătăcită Da mare este omul că pate cugeta E liberă voinţa-i ca spaţiu infinită Dar cît de  mică este puterea d-a lucra Dorinţe mari întinse ce mintea lui crează Şi crede că-împlinite ferice el ar fi Dar unde e puterea În vieaţa lui visează  Ş-un singur vis din toate nu poate împlini El crede că-i ferice pe vîrful unui munte Fiind-că cugetarea-i în vise l-a purtat Dar însă intră-n  lume ş-acilea a sa frunte S-apleacă încreţită văzînd că s-a-nşelat Ferice aci pe munte dar colo jos în lume O cîte gînduri triste pe  oameni îi muncesc Şi cîte rele cerul trimite să-i  consume Şi pînă-n pragul morţii isbind îi însoţesc Ce află-n lume omul de cît tot  suferinţe Cu el durerea naşte cu el va şi peri Cînd simte fericirea o simte-n aparinţe Cînd va gusta plăcerea ş-amarul va simţi Amicul ce al strînge  stiletul îi înfige Amanta cînd sărută veninul a băut Cînd focul el doreşte îndată se şi stinge O om tu porţi blestemul la ce te-ai mai născut  Lucrezi în toată vieaţa avid de veritate În haosul ştiinţei cu totul afundat Plăceri şi gaudenţe de tine sunt uitate Dar cînd soseşte moartea ia  spune-mi ce-ai aflat  
  Lucrezi cu înfocare spre al oamenilor bine Şi carcerea esilul e tot ce poţi spera O soartă soartă soartă e totul rău în tine Şi omu-a ta  victimă te poate blasfema Sînt june încă dar nu ştiu ce-i plăcerea Eu nu ştiu ce aduce o oră de amor Cînd cerul mi-a dat vieaţă îmi dete şi  durerea Şi-n multe lupte grele am fost învingător Ah cîte simţ în mine o lume-în mine este Un foc îmi arde peptul ce-n veci a pălpitat Dar vai aci  rămîne aci se nimiceşte Şi tot ce simţ în  mine rămîne învelat Dorinţe mă consumă sorinţe de a afce Cu geniu-mi o lume dar toate sunt nimic  Puterea îmi lipseşte rog cerul dar el tace Atuncea cu durere eu văz cît sînt de mic O inimi simţitoare sînt june şi o noapte O noapte de urgie şi am  înbătrînit  
  Şi geniu şi foc sacru ce-mi fură de sus date De multe suferinţe s-au stins m-au părăsit De cîte ori eu noaptea vărs lacrimi  înfocate Văzînd cu focul pere din junele meu pept Văzînd a mele zile cu totul înnorate Vîzînd că voi ajunge în lume să veget Şi nici o consolare  la cruda mea durere Un suflet să m-asculte o nu nu s-a descis Şi-n lume şi în ceruri m-apasă o tăcere Asupră-mi Infinitul subt mine un Abis În  infinit un haos şi în abis uitare Şi în uitare numai de toate voi scăpa Ş-abisul ce subt mine în negură apare În fundu-i oare pacea putea-voi eu afla  Pe bolta azurie în aer plutitoare Tăcută bela lună pîşind cu întristare Era stelata-i cale aproape d-a fini Dar însă cu durere văzu că e silită  
  S-ascunză-a sa frunte acuma cam albită Subt norii ce lumina-i c-un văl acoperi Ea tot voi pe munte o dată să mă vază D-adio  la natură mai aruncă o rază Şi lăcrimînd parcă subt nori curînd peri Obscuritatea-îndată se-ntinse neagră iară Şi se părea că toate  în moarte s-afundară Şi norii în milţime pe cer se grămădeau Un sgomot surd s-aude şi tună-n depărtare În noaptea cea obscură lumini  fulgerătoare Luciau cîte o dată şi norii despicau Fantastica lumină făcea ca să-mi apare În noaptea neguroasă abisul de oroare Şi moartea-n el  rîzînd Atuncea umbre pe capu-mi sboară Emite toate din negru-abis Prin vine-mi fuge tot reci fioare Şi vieaţa-n mine de tot s-a stins Arborii-mi  pare că vor să meargă  
  A lor tulpină îmi părăsesc Unul la altul arzînd aleargă Toţi se amestecă toţi se isbesc Erbe şi plante din rădăcine Ca  şerpii-ntocmai se-ncolăcesc Braţe de flăcări întind spre mine Şi să m-apuce se tot lungesc Pe lîngă mine auz că zboară Copii nopţei rei  lilieci Ţipînd aleargă şi mă-nconjoară Şi mă atinge cu aripe reci Pasărea nopţei ce pe ruine Singură şeade tristă gemîndă Ca p-o  ruină sbura pe mine Gemea pe capu-mi moartea-mi cobind Ploae torente din nori se varsă Bubue tunet norii spărgînd Fulgerul luce trăsnetul cade Negru  abisul lucios făcînd Şedea în fundu-i uscata moarte Ş-în ociii-i roşii un foc ardea Cu dînsa alături fatala soarte Îi da la oase ce ea rodea Pe  baza-i seculară se mişcă-înaltul munte  
  Se cleatănă subt dînsul se sgudue-a sa frunte Şi arborii trosneşte d-al vîntului suflat Abisul în el poartă tot vînturi destructoare  Ce-n sînul lui resună c-o voce mugitoare Şi la a lor suflare e totul scuturat Făcînd să geamă-abisul şi muntele să lase Acele prime baze ce  ceru-i însemnase Din loc acum săltînd În vale o lumină luceşte tremurîndă Şi cînd ca fir subţire cînd ca rîu curgîndă S-aruncă  lucitoare în negrul munte d-odată se aprinde S-amestec împreună ş-arzînde se întinde În vîrfurile de arburi ce cînd s-a atins Torente din ei  lasă scînteile lucinde Ce-acopere pămîntul d-o pulbere arzîndă De aur strelucind Dar ce resună ast-fel S-aude o murmurare Concerte sînt divine  sau este vr-o cîntare  
  Ce plantele uscate înalţă suspinînd Teroarea mă coprinde ast sgomot se măreşte Şi muntele în centru-i urlînd te îngrozeşte  Ai crede că vulcanul se sparge isbucnind Se scutură abisul şi sînu-i luminează O flacără se înalţă ş-întrînsa se formează Un geniu  luminos Din pulberea ce pere tu fi cu cutezanţă Îmi yise el c-o voce ce totul scutura Căzut în desgustare lăsat şi de speranţă În sînul meu acilea  voeşti a te-arunca Voeştisă afli moartea Crezi oare că prin moarte Ce neagra-ţi desperare doreşte a găsi Afla-sa al tău suflet o mai ferice soarte De  rele şi turmente scăpat putînd a fi Şi ştii ce mai este dup-astă barieră Şi pacea ce tu cauţi eşti sigur a afla Percurs-ai în durere o lungă  carieră  
  Dar oare după moarte de ea te vei scăpa De tot ce este în lume de tot ce e presinte Fatala îndoinţă nesigură te face-a-fi O june după  moarte d-acilea înainte Speri tu vr-o fericire fără-a te îndoi Acilea sus pe munte de multe suferinţe Ce sufletu-ţi apasă venişi a suspina Cunosc a  ta durere eşti una din fiinţe Ce-n vieaţă sunt ursite amarul a gusta Şi inima ta jună d-amaruri e sdrobită Durerea p-a ta faţă sigilul seu a pus  Durerea p-a ta faţă se află întipărită Pălind-o cînd timpul încă hotarul n-a impus Dar te-ai aruncat oare cu mintea în naturp Şi tot ce are  vieaţă să stai a observa Să vezi că toate suferă că ori ce creatură Din mîna suferinţei nu poate-aci scăpa Şi ciar o mică floare ce belă  amoroasă  
  Foiţele-mi descide profumul esalînd Tu n-auzi dimineaţa cîntarea-i dureroasă Ce-înalţă lăcrimîndă destinul ei  plîngînd Şi ciar ast munte mare ce crezi că e ferice O toată-a lui mărime atîrnă d-un minut Vulcanul ce îl arde putea-va să-l despice  S-asvîrle-alui sfărîme în haosul tăcut În culminea durerei ce sufletu-ţi consumă Tu vei în disperarea-ţi în sînu-mi a peri Dar  uită-te într-însul şi vezi albind o lume De triste osăminte ce nu mai pot vorbi Abis ce de imperii uitate prin morminte Şi ce de timpuri seculi în sînul  meu s-a stins Şi ce-a rămas priveşte movile d-osăminte O eată june ce este un abis Copil al suferinţei te-ntoarce iar în lume Gravează ori ce pele  şi sufere tăcînd Destinul omenirei e-n rău să se consume  
  Dar răul ea să-nvingă d-asupra lui călcînd Te du te du şi speră amorul poate ţie pe buzele femeei o dată-ţi va zimbi Femeea  atunci numai prin farmec de magie Durerea ce te arde din peptu-ţi va goni Deşteaptă al tău suflet şi peară-i letargia Tu ai o misiune în vieaţă-aci  trăind Amară îţi e soarta amară agonia Dar pasă înainte şi sufere tăcînd Înflăcăratul geniu atuncea mă atinse Şi-n abis se duse şi  flacăra-i se stinse Şi-îndată împrejuru-mi tot sgomotul peri Văzui atunci d-asupră-mi că luna e albită Ş-aflînd a sa culoare pe  fruntea mea pălită Lăsă ultima-i rază pe dînsa a fugi Voii l-a mea durere să aflu consolare Dar vai durerea încă din peptu-mi nu dispare  
  Cu dînsa am rămas Lucind şi aurora pe cerul fără stele Crezui că şi pe cerul cel negru al vieţei mele A pacei auroră acuma va luci Dar  ceaţa neguroasă pe ceruri se întinse Şi cînd subt manta-i neagră lumina ei se stinse Atuncea şi speranta-mi din sufletu-mi peri Din inima-mi  atuncea o coardă mai fu ruptă Şi vocea-mi sfăşiată strigă-n delir căzut Blasfem Blasfem Polovragi 1853 Septemvrie  
  Cîntarea femeei La Zoe Cînd omul e victima durerei ce urgie Pe capul lui ca stînka s-apasă ne-ncetat Un cîntec îl deşteaptă din  astă letargie Un cîntec ce-n durere femeea a înălţat Ah cîntă o femee şi vocea ta cea dulce Sonoră să revibre în aerul tăcut Şi zefirii-n  plăcere să se grăbeasc-a duce Pe aripi eterie cîntatul tău plăcut  
  Începe-a ta cîntare femeea care cîntă E arpa-eoliană ce lasă-nmărmuriţi Pe toţi acei ce vine s-auză vocea-i sîntă  Cu inime-împetrite dar pleacă umiliţi Femeea care cîntă e dulcea armonie Ce seara-n raze d-aur înalţă de prin flori E vocea cea putinte şi plină  de magie Ce-n noaptea fioroasă plîngînd s-aude-în nori Femeea care cîntă divină e şi mare În cîntecu-i pe oameni îi poate domina La  inimi ea ordonă ş-în marea-i esaltare Pe despoţi la picioare-i îi face a cădea Ah cîntă vocea ce-ese din inima ta liră S-o vezi în ceruri  dusă pe arine de cînt Începe-a ta cîntare că toate te inspiră Tu cîntă şi în locu-mi eu nu mai poci să cînt Ţi-e inima mai jună şi  suferinţa încă De tot n-a consumat-o ea tot mai poate-ama  
  De starea-mi eşti departe a tediului stîncă Nu vine fioroasă pe capu-ţi a cădea Priveşte astă seară şi vezi cît e frumoasă  Inspiră-te şi cîntă că toate te invit Şi eu să cînt îmi place dar umbre fioroase Pe lîngă mine sboară şi vocea-mi a perit Dar tu tu vezi tot  alt-fel din flori se-nalţ profume C-o dulce melodie în aere cîntînd Auzi o armonie plană peste lume Şi sufletu-ţi măreşte cîntarea-ţi  inspirînd O cîntă şi cîntarea-ţi din sufletu-ţi  să sboare Din sufletul tău june din peptu-ţi simţitor Să nască-o lume nouă din  vocea-ţi răpitoare O multe paote-o voce ş-un suflet simţitor Mai cîntă ş-apoi aide pe cimea unui munte S-auzi d-aci natura întreagă a  cînta Înalţă al tău suflet înalţă a ta frunte Materia aruncă ş-începi-a asculta  
  O tu auzi o voce ce cîntă în tăcere Şi dulce se înalţă armonia formînd Şi arborul şi unda şi floarea cu plăcere Natura  toate-o cîntă accentul lor unind Şi eată cum inspiră angelica ta voce Şi iară se mai cînte accentele-ţi se strîng Dar eu o voce tristă lugubră  şi feroce Din valea cea tinoasă mă face-amar să plîng Inspiră-te şi cîntă tu cînt eu voi plînge Tu unde d-armonie eu lacrime vărsînd Vei  scri a ta cîntare cu raze eu cu sînge Ai scris-o tu-n lumină în noante eu plîngînd Aline-mi însă vocea-ţi şi trista mea durere Şi fă a ta  cîntare mai tristă tristă-a fi Mai cîntă o femee durerea-mi poate pere Mai cîntă poate-atuncea puţin voi suferi Femeea care cîntă e dulcea  armonie Ce seara-n raze cîntă e dulcea armonie  
  Ce seara-n raze d-aur înalţă de prin flori E vocea cea putinte şi plină de  magie Ce-n noaptea fioroasă plîngînd s-aude-n  nori Copila şi poetul Poetul Cînd alba dimineţei se lasă zîmbitoare Să fure dup-o floare Un dulce sărutat Cînd dulcele profume se mînă-n  armonie D-a florilor cîmpie Spre cerul azurat Cînd roa streluceşte cînd pasereasuspină Cînd apa curge lină C-un dulce murmurat Atuncea copiliţă  Cu farmec pe guriţă Cu bela-auroră Cînd cerul îl coloră Cu dînsa viu aci Şi numai pentru tine Privirile-ţi senine Şi gura-ţi ca rubinul Şi  sînul tău ca crinul Îmi place a privi Copila Cînd aurora spuntă şi raze lucitoare Alerg tremurătoare Pe cîmpul cel roat Cînd ceaţa se înalţă în  unde aurate  
  Şi floarea ne arată Că-n roa s-a scăldat Cînd zefirii culege c-o dulce adiere Profumul de plăcere Ce floare-a esalat Atunci poete  june Cînd florile-mi spune C-atuncea înfloreşte Cînd dulce se iubeşte Atuncea viu aci S-acult o voce lină Ce lira ta divină Cu farmec respîndeşte  În ceruri a-l sui Poetul Dar tu eşti aurora şi roza zîmbitoare Ş-aroma răpitoare Şi cerul azurat Şi eu mă simţ ferice cînd oci-mi  întîlneşte Guriţa-ţi ce zîmbeşte Şi sînu-ţi colorat Îţi place o copilă îţi place.a mea cîntare Să-ţi cînt mai cu-nfocare  Dar dă-mi un sărutat Ilusiunea la Maria Plăcută este vieaţa cînd omul este june Şi soarta-i împleteşte cununa tot de flori Ş-în sfera vieţei  sale fericea nu apune Nu pere nu s-ascunde subt ai durerei nori  
  Cînd pe întinsa cale ce omu-aici strebate În astă vale tristă în ast prea lung esil Se-ntîmplă să găsească fiinţe deulci amate  În ale căror inimi el află un asil Cînd seara el aude o voce-ncîntătoare Ce-n inima-i deşteaptă o coardă un fior Şi cerul îi permite s-adune  cîte-o floare D-o dulce voluptate în cîmpul de amor Cînd pe senina-i frunte durerea vai nu vine A imprima paloarea sigilu-i blasfemat Ci-n vii şi  dulci transportuir sensaţiuni divine Pe fruntea-i o femee depune un sărutat Atunci atuncea numai e dulce vieaţa dulce Atunci şi eu în lume aşi vrea ca să  trăesc Durerea cînd ca umbra ce noaptea-n vis aduce Pe din-ainte trece şi spuma-i nu găsesc Iar nu cînd supă mine perpetuu infinită  
  Mă urmă ca un spectru grăbindu-mi pasul său Şi vai cînd gustu ararea o oră fericită Simţ mîna ei cea rece căzînd pe capul  meu Ce zici de vieţa asta copilă simţitoare Şi ast-fel destinată ai vrea tu să trăeşti Dar nu căci soarta ţie îţi este zîmbitoare Ca mine flori  uscat în cale-ţi nu-intîlneşti Pe cerul vieţei tale o stelă ce lumină prin spaţiu te conduce în mundul ideal Acolo pari ferice pe faţa ta senină  Durerea nu-mi întinde al său negru voal O lume de iluzii ce mintea ta crează Te face pînă acuma ferice-n ea a fi Plăcerea fericirea ce-ţi par că te  urmează Te făcură a zice ama eu voi trăi Fiind-că pînă acuma din peptul tău cel june Durerea n-a scos încă nici in amar suspin Tu crezi copilă  dulce că mîna-ţi n-o s-adune  
  Ce cîmpul vieţei tale vr-un negru aspru spin În lumea ta visată în sferele-i divine Virtutea veritatea îţi pare esistînd O cît  te-nşeli copilă ş-aş vrea să fiu ca tine Cu oamenii-în relaţii tu încă ne intrînd O toate sunt iluzii ce înşeală-a noastră minte Şi tot  aşteptăm lucruri ce încă n-am găsit Iluzia ce ne poartă ne lasă pe morminte Acilea aflăm moartea iluzia-a perit Un pas să mai faci încă în  sfera vieţei tale Ş-aceste dulci ilusii o toate vor peri Atunci plîngînd vei zice ce grea spinoasă cale Ce tristă destinată în lume-a vieţui Şi cînd  de toţi în lume te vei vedea înşelată Şi numai interesul în toate domnitor Ş-amorul veritatea de tine adorată Dreptatea şi virtutea un  nume-nşelător Atuncea nu vei zice că vieaţa este dulce  
  Văzînd atuncea tristă ce-n lume toate sunt Că viaţa e un fluviu ce repede ne duce Prin cursuri diferite pe toţi tot în mormînt Vocea  unei umbre Obscură era noaptea şi vîntul suflînd tare Făcea să plîngă frunza din arbori jos căzînd Fantastice lumine făceau prin nori cărare  Ş-a lor tunîndă voce vibra din cînd în cînd Tăcere sepucrală şi neagr-obscuritate Din arbori frunza numai picînd uşor suna Şi cîte-un  fulger iute sclipind în neagra noapte Lăsa în urma-i umbre ce-ndată şi perea Într-astă naopte tristă şi plină de teroare Dezertu-mi  tristu-mi suflet imaginea-şi afla Ş-într-însul era noaptea şi suferinţe amare Tot noaptea şi tăcerea să cate îl făcea Obscură neagră  noapte tăcere ne-ntreruptă  
  De surda murmurare a oamenilor răi O oră-în sînul vostru e vieaţa mai plăcută O epocă formează în anii-mi lungi şi grei  Cum cade frunza tristă pălită de rea soartă Şi vîntul tare-o suflă în valea fără fund De ce şi vîntul morţii ca dînsa nu mă poartă  Dup-astă vale tristă în haosul profund Că singur sunt pe lume mă lasă fug toţi de mine Miseria ea numai continu m-a iubit O jună consimţire  durerea să-mi aline Dar astă fericire ca fulger a lucit Frumoasă frescă floare ca floarea fuşi în lume Ţi-ai dat plăcut profumul el unde te-a purtat Dar  cine-i lîngă mine şi strigă al meu nume O voce cunoscută a junei ce-am amat Umbra Fiind destinată în lumea de durere A duce o tristă vieaţă ce  nu-i de cît un vis  
  Un vis e vieaţa toată şi cînd în ceaţă pere Intrăm în vera vieaţă eşim dintr-un abis Te îndoeşti de soarta-mi fiinţă  neferice Şi plîngi ca jună încă eu tera am lăsat O nimini astă soartă nu mi-o putea prezice De ori ce suferinţe acuma am scăpat E ver că  scurta-mi vieaţă s-a scurs în ore line Iar tut tot în durere ş-întrînsa ai rămas E tristă a ta vieaţă şo anima din tine Dar d-aste suferinţe  scăpa-vei prin strepas Infernul este-n vieaţă ş-în moarte paradisul Nu este oare vieaţa un şir de suferinţi Ce-adesea te împinge să populezi  abisul În care se termină fatale-ndoinţi Şi moartea o acilea un fine are toate Ştiinţa neştiinţa acilea se unesc Şi ciar de n-afli-n moarte visările  create Dar cinurile vieţei printr-însa se finesc  
  Ce-am devenit prin moarte tu nu ştii triste june Şi inima-ţi dezertă mă plînge suspinîndă Dar raza strălucindă a soarelui  ce-apune Ce oare ea devine în ceaţă dispărînd Şi ce devine oare profumulş unei floare Ce-n alba dimineţei subt roă-a-nflorit Ş-în  dulcea crepusculă foiţele-i cînd moare Se-înalţă el prin ceaţă spre cerul aurit Şi dulcea armonie ce ese dontr-o liră Şi aerul percurge ce aripe  de vînt Cînd coardele-i s-atinge de bardul ce se-nspiră De patria-i iubită d-amoru-i ei cel sînt Acilea sunt ferice şi sufletu-mi în pace  Planează peste stele ce-înoată-n infinit Amor respiră toate acilea totul place Şi nimini de ce-i place nu poate fi lipsit Durerea şi amarul şi pasiuni  vulgare Sunt toate alungate lipseşte dintre noi Frumoasă Veritate luminoasă apare Şi nu este-nşelată cum este între voi  
  Vă credeţi mari fiinţe în vieaţa după teră Ş-aveţi în voi dorinţe s-aflaţi cîte ce-va Dar tristă ignorenţă căci  toate sunt mistere Că sunteţi ignorente atît puteţi afla Suspini şi plîngi adesea cu inima sdrobită Că n-am trăit eu încă şi singur te-am lăsat  Prin moarte-a ta fiinţă cu-a mea va fi unită Amorul este vieaţa pe teră am amat 1853 Octomvrie  
  Plangerea unei copile Ca roza ce naşte în grădina belă Şi ferice pare stînd în alte flori Ama eu odată jună floricelă Vieaţa mea  întreagă era sărbătorit Ah în lină pace şi dulce plăcere Îmi trecem vieaţa ferice fiind Ca ş-un rîu ce cură în lină tăcere Printre floricele  încet murmurînd Şi cînd stela zilei din întinsa mare Pe bolta azurată lucind resărea  
  Fugeam zioa toată cu plăcere mare Să prinz fluturaşi ce prin flori sbura A nopţii regină de stele urmată Cînd după colină pe cer  s-avînta Ah a filomilei voce adorată Pe  mine atuncea dulce mă-ncînta Şi priveam uimit luna amoroasă Şi ca ea frumoasă şi eu mă credeam  Cînd refleta-n unde faţa-i argintoasă A mea frumuseţe veselă vedeam Îmi aduc aminte cît eram de belă Ce plăcută faţă ce cap mic oval Buze  de corali oci de columbelă Şi rumena-mi faţă roze de bengal Cum într-o grădină de cîte ori ce floare Roza mai frumoasă e regina lor Ama prin  copile într-o serbătoare Eu păream o roză în mijlocul lor Dar precum şi roza astă dulce floare Ce-n lacrima nopţii se scaldă plăcut Îmi perde  profumul frumoasa-i culoare  
  Cînd crivăţul pere pe ea a bătut Aşa soarta crudă fără nici o milă Acum peste mine repede-a trecut Şi din o frumoasă şi  jună copilă Urîtă ea iată curînd m-a făcut A mea frumuseţe de toţi admirată Ca un vis de noapte iute a perit Ca visul se duse şi sunt întristată  Căci niminea încă ah nu m-a iubit Eu suspin adesea şi plîng în tăcere Şai-spre-zece roze iată vîrsta mea Jună şi frumoasă şi dulcea  plăcere Ce amoru-aduce n-am putut gusta Cum şi diamantul perde-a sa lucire Cînd asupră-i vîntul mai cald a suflat Ama fără veste c-o crudă  isbire Pe faţa-mi vărsatul urme mi-a lăsat Acuma urîtă ah cine pe mine Mai poate vr-odată dulce-a mă iubi În peptu-mi iubirea ascunsă  rămîne Făr- a fi iubită tristă voi muri 1852 Aprilie  
  Pianul la Zoila Cînd inima mea geme sdrobită de durere  Ce-n lume rău munceşte pe omul muritor Şi niminea nu vine c-o mînă de plăcere Să şteargă după fruntea-mi al suferinţei nor Atunci  muzica numai durerea mea alină Şi inima-mi sdrobită mai farmecă puţin Ah cît de mult îmi place armonia cea lină Ce sînul tău produce o pianule  divin Ah muzica-I divină e limba cea cerească Ce-înalte simtimente ne poate inspira Ne dă idei sublime ce limba omenească Nu poate nici odată ca  dînsa esprima Revelă infinitul prin vocea ei divină Şi tot ce-al nostru suflet visează mai înalt Şi cînd auzi în aer că muzica suspină Te simţi  în cer în spaţiu atuncea transportat Frumos ceresc arhangel începe dar de cîntă  
  Tu pune acum la piano şi cîntă în delir Înalţă sus la ceruri armonia-i cea sîntă Şi inima-mi şi suflet dintr-însa se inspir  Amorul simtimentul în cîntu-ţi împreună Atuncea al meu suflet se poate inspira S-unim a noastre inimi ş-a ta ş-a mea e jună Poete amîndoă  unite vor cînta Ce dulce armonie ce sunete divine Răpeşte al meu suflet ş-în cer îl însoţesc Dar inima-ţi sdrobită începe să suspine Şi  tristele-ţi suspine cu cîntu-ţi se unesc O ce putere sacră posedă-a ta cîntare Ce farmec ce magie tu ai în al tău cînt Tu mă transporţi din lume  m-arunci cu esaltare În regiuni divine în care crez că sînt O muzică divină cerească armonie Tu singură-ai puterea pe om a-l esalta Îl scoţi din  sfera-i strîmtă prin sacra ta magie  
  Şi cîte idei sînte tu poţi a-i inspira L-accentele-ţi divine o cîte inimi sboară Şi cîte mîini iau arma o ţar-a libera O  muzică putinte şi inimă să moară Şi dulce consolaţii din sînu-ţi poţi a da Mai cîntă o femee m-alină-a mea durere Consolă al meu  suflet de suferinţi sdrobit În dulcea ta cîntare eu aflu o plăcere L-a pianului suspine mă simţ mai fericit Şi fie-care notă de mîna ta produsă Un  eco ea găseşte în peptu-mi suspinînd Şi-mi pare-a fi o voce din cer aci adus C-o dulce armonie pe oameni consolînd Mai fă femee belă ca pianul  să suspine Transpoartă-te prin vocea-i şi cîntă în delir Atunci a mea durere începe să s-aline Şi inima-mi suflet atuncea se inspir 1853 Mai  
  Poetul şi femeea Femeea De ce poete june e mută a ta liră  Torente d-armonie o dată ea scotea De ce astă tăcere Nimic nu te inspiră Nimic o voce-n tine nu poate deştepta Durerea cu încetul se-ntinde p-a ta  faţă Un trist mister consumă al tău suflet sdrobit Cum floarea se usucă d-a nopţii rece ceaţă Pate ca şi floarea tu peri pe nesimţit Poetul De ce  voeşti femee finţă inspirată D-a cerului mărime cap d-operă divin De ce voeşti să afli o tristă destinată ce-opreşte-a mea cîntare  şi-mi scoate-un suspin O lasă al meu suflet sdrobit să se consume Ca focul ce se stinge cînd este-năbuşit Cîntarea mea espiră cînd văz ce  este-n lume În lume al meu suflet se simte mărginit Femeea O nu tăcerea rupe ia lira şi mai cîntă Ia lira o pote şi fă a resuna Pe coardele-i sonore  cîntarea ta cea sîntă  
  Ce suflete de peatră ea face-a suspina Ia lira şi întoană o dulce melodie Şi inime răpeşte prin magicu-ţi accent Deşteaptă pe  aceia ce zac în letargie Consolă pe aceia ce suferă în turment Poetul e un angel fiinţă ce-i creată Din raze din lumină o parte de-Infinit E fiul armoniei  eternă nescimbată Ce plană peste munduri din sînu-i ce-a eşit O eată şi poetul de ce sublim el cîntă Şi vulgul se uimeşte cînd lira-i a  vibrat De ce el sus aspiră spre ceruri se avîntă Ş-în cîntecu-i suspină că-n lume e legat Ia lira dar poete şi fă cu-nfiorare O lume  d-armonie să nască-al tău delir O sacră misiune poetu-n lume are Cînd oamenii cu suflet din cîntu-i se inspir Poetu-aci pe teră e farul de  limină Poetul duce lumea cu forma-i cea divină  
  Ş-în inime inspiră alo patriei amor Cînd vocea lirei sale suspină cu-ntristare Ca aura dulce-a serii ce plînge printe flori O cîte inimi  triste nu află-o consolare Şi văd lucind speranţa ca soarele prin nori Cînd el atinge însă o coardă de aramă Ce vibra ca furtuna ce tună peste munţi  O cîte mîini atuncea n-apucă cîte-o armă În pulbere s-arunce încoronate frunţi Poetul Sublimă îţi e vocea sibilă inspirată Ce vei  s-aprinzi în mine un foc ce-a dispărut Dar nu cunoşti poetul şi cruda-i destinată Ş-în sufletu-I ce arde să intri n-ai putut O  dată-asupră-mi plană o lume de magie Şi apoi mă apasă o noapte de urgie O haos haos este un suflet de poet Tu vei ca el să cînte Dar n-a cîntat  el oare Şi Timpul ce în sboru-i mii secle-a spulberat  
  Nu ţine nişte cînturi sublime răpitoare Ce-n urna de uitare el nu-a aruncat Şi ştii tu o femee un cînt ce preţueşte Ce costă pe  poetul ce-n lume l-a produs Cu sînge el îl scrie cînd soarta îl munceşte Şi sufletu-i şi vieaţa-i întrînsul el a pus El cîntă  vieaţa-şi pune ş-în nopţi nopţti de vegiere Desvălue trecutul şi merge-n viitor Şi varsă calde lacrimi ce scoate-a sa durere Durerea ce  condumă un suflet arzător Ei bine a sale cînturi ştii tu la ce serveşte O simplă amuzare o oră un minut Miserie umană un pept ce se sdrobeşte O inimă  ce plînge un ce de petrecut Poet fiinţă tristă fiinţă destinată În timpuri de ruine în lume a cînta Ca oamenii să treacă o vieaţă desfrînată  Şi vocea lirei tale să poată a-i distra Cînd spui că-n astă lume tot crime-acum domină  
  Că oamenii ei singuri catene-şi pregătesc O ură şi blesteme în urma-ţi atunci vine Defaimă al tău nume nebun te socotesc O  Dante ce-ţi fu soarta că patria ta mare Prin cînturile tale tu singur ai făcut De cît tot persecuţii ş-o neagră defăimare Pe capu-ţi aruncată  d-un popul ingrat Cu faţa ta cea tristă uscată de durere Mergeai din ţară-n ţară ca miser pelerin Ce ţi-am făcut o popul ziceai dar în tăcere  Uita el suferinţa-ţi şi geniu-ţi divin Femee ştii pe Tasso şi cruda-i destinată Pe Tasso l-al cui nume se sfîşie un pept La vieaţa-i de durere  la vieaţa-i svînturată O cîte lacrimi curge asupra-astui poet Italiei al său geniu mai dete o poamă Şi ani ani de urgie în închisori trăi Nebun nebun  e Tasso o neagră anatemă Italio astă pată tu nu vei curăţi  
  Şi acvila ce sboru-i în Albion luat-a Byron al cărui geniu un secul a format Byron ce-acum s-adoră ce soartă al avut-a Iar ură  defăimare în vieaţă l-a urmat În neagra-i disperare cu lacrime de sînge Scria a lui durere ce noaptea o ştia Şi ţara lui un geniu ingrată făr-al  plînge Lăsă în ţări streine să meargă-a espira Tu ştii ce preţueşte poetul pentru lume Dar eată pentru dînsul ce lumea-a preţuit În  suferinţi amare etern să se consume De ură şi blasfeme să fie însoţit Să nu mai cînţi poete în timpi de degradare Acum cînd lumea te-are un  monstru pe pămînt Cînd arta nu ma-i artă ci vilă traficare Poete sparge-ţi lira şi cată un mormînt Femeea Fiinţă simţitoare cu suflet ardinte  Delirul te transpoartă ascultă-mă puţin  
  Cînd sufere poetul atunci el e putinte Ş-în cînturile sale se află un ce divin Cînd sufere poetul sublim-atunci produce Ş-acea  lumină vie lăsînd pe toţi uimiţi Ca fulgeru ce furtuna dinsînul ei aduce Cînd cerul este negru şi noriî-s grămădiţi Poetul ce în vieaţă-i  durerea n-a simţit-o Ş-în nopţi de insomnie el lacrimi n-a vărsat E marmora frumoasă scoţînd cînd ai isbit-o Puţine sonuri mute ce per  cît au sunat Poetui şi durerea eternă nu se desparte Şi fiind că el esprimă ce arde al său pept Se află cîte-o fiinţă ce ia la plînsu-i parte  Femeea ce-nţelege ş-adoară pe poet Poetul Femeea da o dată femeea-era divină Şi sufletul femeei un mund vast infinit Şi vocea-i răpitoare  cătarea ei divină Cema la ea poetul şi el era iubit  
  Pe Dante-îl inspirase frumoasa Beatrice Ş-în cînturile sale lumina respîndea Byron cu Guiccioli era mai mult ferice Durerea lui cea mută  pe sînul ei perea Femeea e divină o inimă cînd are O inimă ce simte şi palpită d-amor Cînd sufletul ei simte o sete-arzătoare În sfere de lumine  să-şi ia sublimul abor Femeea e divină cînd poate să iubească Cu-acel amor din care şi lumea s-a creat Atuncea cerul vine pe faţă-i să  lucească Atunci ea e frumoasă atunci e d-adorat Atuncea şi poetul acoardă a sa liră Şi cîntu-i ne răpeşte căci este inspirat Din sufletul femeei  poetul se inspiră Ş-în alte lumi întinse d-amoru-i e purtat În vocea ei găseşte o lume d-armonie Ş-în ocii-i Infinitul ş-un soare  neapus Atunci poetul cîntă c-un farmec de magie  
  Şi seculi strebate de glorie condus Femeea Peri-va dar poete amarata durere Femeea te aude şi tu vei fi iubit Amoru-i să-ţi ofere ocupă  de plăcere Prin care suferinţa-ţi să vezi că ţi-a lipsit Femeea te iubeşte ea ştie ce preţ are Poetul ş-al său suflet femeea adorînd În peptul  său ea simte o vie palpitare Şi inima-i resaltă poetul ascultînd De cîte ori femeea suspină în tăcere Cînd vede că poetul şi el a suspinat De căte  ori ea plînge cînd vede că-n durere Poetul varsă lacrimi de soartă turmentat O singură femeea femeea simţitoare Cunoaşte ce-i poetul cu sufletul  sdrobit Ea-i zice inspirată c-o voce de fioare Poete fii ferice de mine eşti iubit 1854 Iunie  
  Nopturna Ascunde-te o lună în marea de uitare  Acolo şi voi stele duceţi-vă-a peri Să peară a voastre raze ş-o noapte de teroare Să vie acum din haos pe ceruri a domni Să fie noaptea neagră  aşa îmi place mie Căci noapte şi în mine etern a esistat Să plane noaptea-asupră-mi căci cerul cu urgie În noaptea fioroasă pe mine m-a uitat  În noaptea astă neagră să meargă-a mea durere Spre cerul fără milă de nori acoperit Căci nimini nu m-aude acuma în tăcere Căci nimini nu  mă vede şi asta am dorit Suflaţi şi voi acuma o vînturi furioase Prin munţii cei gigantici prin văile adînci Suflaţi pe mări întinse şi undele  spumoase Făceţi-le să geamă spărgîndu-se de stînci În astă armonie de valuri sgomotoase De stînci ce se sfăramă de arburi ce trosnesc  
  Din sufletu-mi să iasă suspine dureroase Ce inima-mi sfîşie ce peptul meu sdrobesc Ascunde-te o lună în marea de uitare Acolo şi  voi stele vă duceţi a peri Să peară-a voastre raze ş-o noapte de teroare Să vie acum din haos pe ceruri a domni Artistul la George Tîtîrescu Spre-a  lumei fericire ş-a patriei onoare Artistul o scîntee a geniului divin Născut e să esplice în sacra-i esaltare Frumosul idealul la care toţi se-nkin  Să-înalţe-a sa gîndire din lumea cea bornată Ş-în ea lăsînd realul să meargă-n infinit D-acolo a sa idee să fie inspirată D-acel  ideal mare ce lumea a uimit Ş-atunci ea să-i arate ce poate-a sa gîndire Ce poate al său geniu de ceruri inspirat Şi lumea dup dînsul s-alerge în  uimire  
  Văzînd divinitatea ce-artistul a creat Tu vezi o Tătărescu copil al Romîniei Al astei ţări frumoase ce ese din mormînt Tu vezi ce poate  fiul iubit al armoniei Cînd geniu-i produce divinul pe pămînt Sculptorul din o petră prin geniu-i cel mare Produce o fiinţă ce vieaţa are-n ea Pictorul  ca din haos prin magică-ncîntare P-o pînză albă poate o lume a crea Ce flăcără divină şi ce foc ce scîntee Avuse al tău suflet din el cînd a  eşit Acel tablou ilustru ce-artă o idee De inima-ţi frumoasă aflată-n Infinit Tabloul Romîniei iubita noastră ţară Ce seculi de durere uitată a  gemut Dar norii suferinţei făcuşi ca toţi să peară Şi faţa ei cea tristă lumina a văzut Asupra ei luceşte al libertăţii soare Ş-un angel viitorul  decinde-a-i arăta  
  Ale sclaviei lanţuri zac rupte la picoare Şi p-ale ei ruine putumi a o scula Profetică lumină din cer îţi fu venită În sacra inspirare în  care l-ai lucrat Făcuşi ca Romănia s-apare fericită Cum inimile noastre de seculi a visat Copii ai Romăniei speranţelor visate Vedeţi ce foc artistul şi  vieaţa lor le-a dat Din sufletu-i un fulger în inime strebate Romăn-atunci se simte aprins electrisat Lucrează Tătărăscu şi pasă înainte Şi ura  calomnia le lasă-n urma ta Să nască al tău geniu idei şi mai putinte Ce inime romîne să poată esalta Aflase-vor fiinţe să cînte a ta artă Să  afle viitorul ce opere-ai creat Şi cînd el va descide a Nemurirei carte Vedea-va al tău nume de glorie-nsemnat Sonet O daca nici o fiică cu inima arzîndă  
  Nu mi-a îndulcit vieaţa prin tînăru-i amor Nu am o stea frumoasă pe ceruri tremurîndă Ce noaptea se înclină pe fruntea mea cu  dor Şi daca vulgul rece cu inima dormind La cînturile mele e mut nesimţitor Nu am o stea frumoasă în ceruri strelucindă Ce noaptea mă ascultă  oprindu-se p-un nor Plăcută stea frumoasă privirea ta îndată Crezînd că mă găseşte în casa-mi ruinată O liră mută numai putea-va  lumina Atuncea pe colină mormîntul meu cel rece Fiind albită crucea-mi cînd raza-ţi pe cer trece A mele triste oase ş-în moarte vor sălta Sunetul  orei Un sunet este ora ce Timpu-n veci măsoară Ş-arată vieaţa noastră cum trece nesimţită Şi unde nimini ştie O timpul se strecoară Şi  cauză durere la omul fericit  
  De ce mă deştepţi oră din astă letargie În care se consumă o lungă vieaţă-a mea Făcîndu-mă vai iară să simţ  acea urgie D-a trece nopţi şi zile repaos făr-afla Că tristă zioa trece şi neagră noaptea vine Şi singur cu durerea mă aflu tot vegind Sunt singur  între oameni rîzînd ei fug de mine O crudă este soarta fiinţei suferind Sunaşi acuma oră treci iute p-a ta cale Şi vieaţa fericită îţi place a scurta  Ascultă lumea tristă accentul vocei tale Şi plînge de ce vieaţa se pare scurt-aşa Dar mie-a ta sunare vegierea-mi întrerupse Şi-mi naşte iară  gînduri ce capul îmi muncesc De ce la alţii pare că timpu-încet se scurse Şi mie-mi pare seculi ca nu se mai finesc Cînd eu cîte o dată momente mai  ferice Ce fură foarte rare să gust s-a întîmplat  
  Cu mine cînd fortuna părea a fi propice Atunci în spaţiu timpul curînd s-a strecurat Amorul c-o femee profumul unei floare ce orele-mi  de tediu puţin le îndulcea Peri ca visul nopţii ca noaptea în alboare Uitarea eacă totul ce-amoru-i îmi păstra Dar vai cînd suferinţa amar şi trist  m-apasă Cînd nopţi întregi şi zile mă aflu tot gemînd Durerea cînd o clipă din mîna-i nu mă lasă Şi inima mea jună rămîne  sîngerînd Cînd neagra îndoinţă şi gînduri blestemate Mă face să-ntreb toate în lume de ce sînt Cînd pere şi iluzii şi visele-mi create  Şi lumea e dezertă şi-şi pare un mormînt Încet încet atuncea se scurge timpul trece Şi toate cad pe capu-mi urgie şi blestem Juneţe nu sînt june  căci vieaţa-mi se petrece  
  În noaptea fioroasă ca buha tristă să gem O noapte noapte neagră nu te mai curmi o dată Vei fi eternă noapte şi nu ai un sfîrşit  Vegiează cu lampa singur dar lampa-i consumată Peri şi ea şi fumu-i eu numai n-am perit Mai trist şi de cît noaptea eu stau în insomnie Şi lacrime  din oci-mi pe mîna-mi simţ arzînd Să fiu tot în durere o voaţa-mi e urgie Şi lung infinită în haos neperind O timp ce lege oare în spaţiu te  conduce Sunt legile-ţi eterne ca tine nu mai per Dar cine îţi răspunde în noapte tot te duce Şi timpul vieaţa moartea sunt toate un mister Salutare naturei  Salut frumoase locuri ce ociul ne încîntă Ferice muritorul ce lumea delăsînd Cu sufletu-n durere sdrobit la voi s-avîntă Ş-acilea vieţueşte  natura admirînd  
  Natură mult frumoasă a tutor dulce mumă Ce dulce consolare din sînu-ţi poţi a da La toţi infortunaţii ce-n lume se consumă  Ş-acilea un repaos alerg a căuta O eată-mă natură alerg şi eu la tine Şi crez că mai ferice cu tine eu voi fi O cîtă frumuseţe sensaţiuni divine  Şi inima-mi şi suflet la tine vor simţi În sînul tău de mumă natură priimeşte Un fiu al suferinţei ce-n lume-a suspinat Pe care o amară durere  îl munceşte Şi speră că acilea va fi mai consolat Şi care este omul ce-ncepe să trăiască Şi n-are scris pe frunte tu trebue-a suferi A trebue  astă lege în lume să domnească Fiinţă slabă omul de ea sdrobit va fi La tine Aci numai el uită-a sa durere Şi sufletu-i mai vesel îl simte un minut  Natură ca o mumă c-o mînă de plăcere  
  Rîdici şi dai speranţa acelui ce-a căzut Salut sublime soare aproape e d-a apune Cum vieaţa şi în mine aproape e de stins Cînd  paseri păsărirea-ţi cîntînd la toţi o spune Mă afli vegind încă căci somnul nu m-a-atins Cînd tu pe cer te afli în strelucirea-ţi mare  Ş-în gloria-ţi eternă d-acolo tot domini Usuci atunci pe faţa-mi amara-mi lacrimare Şi treci fără a-mi zice dar tu de ce suspini O glob etern  în aer lucirea ta rămîne Pe cînd se scimbă toate şi pere pe pămînt Acuma salutare noi ambii vom apune D-ai resări tu iară luci-vei un mormînt  Şi voă salutare o munţi cu cime-înalte Ce pare cu orgoliu că lumea o domin Pe voi petrec momente puţin mai întristate P-a voastră înălţime  durerea îmi alin  
  Cu lumea de o dată şi voi avură-ţi vieaţă Şi cîte lumi imperii văzut-aţi a peri Cîţi populi se -nveliră d-a haosului  ceaţă Voi singuri mai staţi încă ruinele-a privi Coline albastre o cîtă îndulcire În inima mea tristă adesea voi lăsaţi Cu cîte  încîntăminte v-admir-a mea privire Cînd raza crepusculei pe voi o preumblaţi Fontîne recoroase a căror undă lină Pe cîmpuri şerpueşte cu  murmur suspinînd Şi voă salutare fatica mi s-alină Cu unda voastră rece puterea-mi înviind Ca şi a voastră undă ce curge solitară Şi pietre o  opreşte ciar pînă a secat Aşa şi vieaţa noastră o esistinţă-amară Prin triste suferinţe se scurge ne -ncetat O paseri salutare o fiici ale-armoniei  Natura este plină d-al vostru cînt divin  
  Cîntarea-vă ce formă concertul melodiei E cîntul alegreţei sau este un suspin Mai ţineţi cîntul încă ah cît îmi pare dulce  Alegru sau trist fie tot una îmi va fi Destul c-o consolare în sufletu-mi aduce Cîntaţi şi Pacea poate acuma voi simţi Şi ţie salutare o lună ce -n  tăcere Pe bolta azurată începi a resări Consolatoare dulce l-amara-ne durere Ah palidă tăcută tu pari a suferi O lună tu iei parte l-a noastră  suferinţă Tu eşti o dulce amică ş-în toate ne -nsoţeşti Cu cîtă mulţumire tăcuta-ţi strelucinţă O dai la toţi aceia ce -n  calea-ţ întîlneşti Un ultim salut încă ş-în lume mă -ntorc iară Căci soarta nu-mi permite cu tine să trăesc În lume a mea  vieaţă ah trebue să peară Acolo -n suferinţe eu paşii să-mi tîrăsc  
  Din cînd în cînd natură veni-voi şi la tine A-ţi spune-a mea durere ş-aci a suspina Din sînul tău speranţa tu vei lăsa  în mine Şi pacea şi repaos la tine voi afla Bistriţa 1853 Iulie  
  Umbra amantului Lucirea tremurîndă a palidei lumine Ce luna resărită din discul său lăsa Cădea p-o mînăstire redusă în ruine  Pe recile morminte ce -n curte-i se -nălţa Ici colo cîte-o cruce ce anii înnegrit-a Se ridica tăcută la cîte un mormînt Ea singură  însoţeşte din toţi cei ce iubit-a P-acel ce cupa morţii îl pune în mormînt De ce ideea morţii aşa mult ne înfioară Ş-în valea de  morminte o spaimă -n noi simţim Aci se nimiceşte puterea noastră mare Şi moartea o veritate acilea o găsim Un ce sinistru plan în trist asilul morţii  Acilea se adună tot ce e îngrozitor  
  Şi buha plîngătoare şi paserile nopţii Ce cruci şi pe morminte îmi cînt sabatul lor Şi luna solitară în calea-i azurată  Pîşea silenţioasă prin norii de argint Lucirea -i languentă în noaptea-înfiorată Tăcutele reci umbre le scoate din mormînt Un gemăt surd  s-aude o peatră se rîdică Se scutură ţărîna şi aburi es uşori Un gemăt mai trist încă mormîntul se despică O umbră în linţoliu şi  luna pere -n nori Pîşeşte încet umbra şi tristă se opreşte P-o peatră lîng-o cruce asilul altui mort Un rece vînt de noapte cu altul  se-ntîlneşte Şi gemetele umbrei pe aripele lor port Umbra Tu ascunseşi o lună ah şi a ta privire S-ascunde înfiorată de cei ce au murit De ce nu mai  laşi încă să scalde-a ta lucire P-acei ce cruda moarte din lume i-au răpit În noapte neagră noapte eternă vom fi în noapte  
  Ce crudă destinată ne urmă ş-în mormînt O buhă pe noi geme şi paserile toate Ce noaptea le adună acestea cu noi sînt Ai dreptul  tu o lună să fugi cu înfiorare Căci eată subt linţoliu o nu te înfiori tu Priveşte mîncînd vermii cu mare înverşunare Aceea ce o dată să fiu  frumos făcu Teroare o teroare mergi lună înainte Acuma şi pe tine amar eu te blestem Să plane-a ta lumină p-o lume de morminte Iar eu uitat în noapte  cu buha o să gem P-acel ce numai este îl uită toţi în lume Cîţi mă iubeau o dată acuma m-au uitat Şi tu a mea iubită Mario dulce nume  Uitat-ai ca şi alţii ce-o dată-ai adorat Cu tine ah în lume fusei şi eu ferice Puţine ore numai în vieaţa-mi de dureri Şi cine oare atuncea a-mi  prezice  
  Că vor peri o dată acele dulci plăceri Ce dulce-mi părea vieaţa cu tine-a mea iubită Pe sînul meu plecat jurînd a mă iubi Credeam  eu în deliru-mi că vieaţa-i infinită Şi moartea nu cutează din lume-a ne răpi În marea-mi frenezie întreagă lumea mare Credeam a ţine  -n braţe cînd eu te îmbrăţişam Şi cînd pe dulcea-ţi gură furam o sărutare Frumosu-ţi june suflet în mine absorbeam O  vieaţă--ncîntătoare o dulce suvenire Ce-n veci nu se mai uită cînd omul e iubit Un secul este oră în sfera de iubire Amorul de femee tot face fericit  Şi tu belă Mario iubeai cu înfocare Erai înfiorată şi peptu-ţi palpita Cînd îmi ziceai aprinsă amorul este mare Mario cum se poate acum a mă uita  Se poate oare scînteile divine  
  Ce-n pepturi ne-aprinse un foc viu arzător Dar cine-n veste albe pîşeaşte către mine Maria şi ea cîntă şi un trist cînt  d-amor Fecioara O umbră mult iubită eternă nu mai am pace O oră de repaos eu nu mai poci gusta În peptul meu o voce ce un minut nu tace De tine îmi  vorbeşte şi nu te poci uita Tu ştii o dulce umbră cu cîtă înfocare Cu cîtă frenezie spuneam că te iubesc Cu tine uitam lumea şi într-o sărutare  D-amor înflăcărată simţeam că eu trăesc Ce crudă destinată pe oameni îi conduce O dată să răpească ce-avem mai mult iubit Eu nu  credeam nici cerul c-amantu-mi se va duce Dar soarta vai comandă şi tu ai fost răpit D-atunci d-atunci o umbră eu sunt infortunată Şi vieaţa pentru  mine d-atuncea s-a curmat  
  Etern îmi eşti presinte o tristă destinată Să nu mai uiţi în vieaţă ce-o dată-ai adorat Şi dacă cu durere mă duc la vr-o  serată Cînd muzica vibrează la danţuri invitînd Văzu umbra-ţi lîngă mine pălită întristată Fioare reci m-apucă şi caz vai suspinînd  Subt mîna-mi tremurîndă cînd pianul lin suspină Şi tristele-i accente din sînu-i sbor încet Şi dulcele Bellini cu Norma lui divină Adoarme  suferinţa ce arde al meu pept Te văz pe din-ainte-mi c-un pas usor a trece De mine te apropii la capul meu şezînd Şi după gîtu-mi palid tu pui o  mînă rece Şi alta plimbi pe piano de moarte trist cîntînd Ah umbră întristată de ce nu-mi dai tu pace Te îndoeşti tu oare că nu te mai iubesc De  cînd te răpi moartea nimica nu-mi mai place  
  De simţ în  mine vieaţa sînt moartă nu trăesc Să -mpac a ta dorinţă s-alin a mea durere O eată viu a plînge pe recele-ţi  mormînt Amoru-mi pentru tine din inima-mi nu pere Amoru-mi nu se stinge iubesc şi a ta sînt Atuncea a sa voce se înneacă de suspine Profund  mişcată umbra pîşeaşte către ea Mario dulce angel ah vino lîngă mine Tu mă iubeşti ah vino a te îmbrăţişa Fecioara l-aste vorbe căzu  înfiorată În braţele acelui ce lîngă ea veni Mă iubeşti zise umbra fiinţă svînturată Ah da iubită umbră etern te voi iubi De ce nu poci Mario  să viu în lume încă Să viu în lume încă şi vieaşa-şi să îndulcesc Ei strîns se-îmbrăţişează în noaptea cea adîncă  Ş-în sărutări le pare că amîndoi trăesc  
  Dar timpul trece iute cînd vieaţa dulce pare Un orologiu bate în turnu-i amuţit Vai este mezul nopţii ah încă-o sărutare Cu foc se  mai sărută şi umbra a perit Un ţipăt de durere pe vînturi trist se duse Fecioara leşinată pe peatră jos căzuse A doa-zi aurora ce veselă rîzînd  Pe dealuri rubinoase lumina aducea S-opri pe o fecioară ce moartă gălbenindă Sta rece pe o peatră ce -mbraţele-i ţinea Suspinul unui june Copilă  inocentă acuma eşi în lume Şi inima ta june doreşte a iubi Voeşti ca al tău suflet d-amor să se consume Crezînd că fericită atuncea tu vei fi În  inima-ţi sublimă copilă simţitoare Se află o scîntee divină de amor În tine ea aprinde dorinţe arzătoare Ş-în peptul tău produce un palpit  un fior Dar tu în altă lume căta să fii creată  
  În astă vale tristă victimă vei peri Cu nobilul tău suflet cu inima-ţi curată Tu între răii oameni ce mult vei suferi O cîte inimi dure  văzură a mea soartă Şi rîseră de mine lăsîndu-mă gemînd Dar rîză-în nesimţire curînd curînd prin moarte Lăsa-voi a lor  turmă la umbra mea urlînd Să nu încrezi durerea-ţi la oamenii din lume Căci nici o consolare la ei nu poţi afla Şi tu n-aflaşi la mine nimica nici un  nume Ş-o lacrimă îţi curse voind a mă ama De ce nu am ardoarea şi focul unui june Copilă simţitoare nu voi a te -nşela O floare ce resare cînd  soarele apune Nu poate de la dînsul nimica aştepta Cu tine aşi fi ferice c-o inimă arzîndă C-un suflet ce conţine o lume de amor Dar vai tîrziu  venit-ai în vieaţa-mi suferindă  
  Şi nu sdrobesc ca alţii un suflet simţitor Iubit-am pînă-amorul în inima-mi se stinse Ş-acuma o copilă ah nu mai poci iubi  Iubit-am cînd amorul în peptul meu s-aprinse Şi vai iubit vr-o dată eu n-am putut a fi Şi nu esistă în lume mai crudă suferinţă Să-ţi  arză în pept iubirea şi făr-a fi iubit Şi asta-am suferit-o ş-în bela-ţi inocenţă Nu voi să -ncerci cu mine ce eu am suferit Eşti  jună eşti ferice plutind p-o mare lină Iar nu prin stînce negre p-ocean de pasiuni De pasiuni deşarte ai vieaţa ta senină Ş-a mea e sbuciumată de  ale lor furtuni Ş-atunci vei fi ferice copilă simţitoare Cînd în delir cu altul cu foc vă veţi iubi Iar eu purtat de vînturi p-o mare în furoare De  stîncele ei negre în veci mă voi iubi Tu floare adorată prin roze amarinte  
  Spre ceruri tot propice profumul vei alţa Eu negru mărăcine voi creşte pe morminte În care poate pacea curînd o voi afla 1853 Noembrie  
  Lacrima femeei La Zoe O lacrimă luceşte pe faţa-ţi întristată Precum pe roze roa se vede strelucind Tu plîngi femee tristă şi cruda  destinată Se uită la plînsoarea-ţi şi trece surîzînd Tu plîngi fiind sdrobită d-amare suferinţe Ce vieaţa ta cea jună turmentă ne-ncetat  Şi dulcea ta speranţă şi tristele-ţi dorinţe Dispare se ascunde subt nor întunecat E tristă tristă vieaţa cînd omul este june Ş-o oră fericită  nu oate a simţi Cînd floarea se usucă cînd soarele apune Şi numai suferinţa rămîne a-l însoţi Tu plîngi amar femee ş-în locuri depărtate  D-a omului privire te duci a lacrima  
  Cînd lumea e -n tăcere şi noaptea-ntunecată Durerea ta la vînturi te duci a încredinţa Căci omul nu te-ascultă şi inima-i e  rece Şi peptu-i nu se mişcă văzîndu-te plîngînd Te lasă cu durerea-ţi şi înainte trece C-un suflet fără milă de plînsul tău  rîzînd El nu cunoaşte încă amara ta durere Şi ce turmente crude pe tine te muncesc Cînd ciar ai tăi d-aproape se uită în tăcere L-atîtea  suferinţe ce ei le măresc Tu plîngi acele umbre lucinde şi uşoare Ce -n raza crepusculei la tine aleargă S-ascunseră periră ca vise trecătoare Ce  noaptea te -ncîntase şi zioa despăreau Tu plîngi cînd îţi apare o umbră a juneţei Şi de amor şi vieaţă începe a-ţi vorbi Iubeşte  căci eşti jună în dimineaţa vieţei Dar inima ţie-e tristă şi nu mai poţi iubi  
  Tu plîngi căci şi speranţa această floare dulce Ce-n sufletu-ţi luceşte şi încă n-a perit În norii suferinţei începe a se  duce Ş-atuncea ce vei face ne mai putînd spera O eată de ce noaptea tu plîngi cu întristare Tu plîngi şi eşti ferice  să plîng aş vrea şi eu Căci  plînsul este dulce el este consolare Durerea uşurată o simţi în peptul tău O lacrima femeei e roa recoroasă Ce-n raza aurorei se lasă peste flori  Ş-în bolta azurată e raza cea lucioasă Ce lină tremurîndă luceşte pîntre nori De nori e cerul negru dar ploaea cînd se varsă O vieaţă noîă  toate atuncea priimesc E cerul mai albastru şi soarele jos lasă Tot raze mai lucinde ce -n flori se risipesc Acela ce nu plînge pe capu-i e urgie Acela-n  vieaţa-i este de ceruri blestemat  
  O plînsul din cer are un farmec de magie Cînd omul poate plînge se simte consolat Mai plîngi mai plîngi femee durerea îţi alină Căci  lacrimele numai te poate consola Aceasta este soarta ce -n lume ne domină În lacrimi şi durere spre moarte a călca 1853  
  Amelia Elegie O tristă suvenire în sufletu-mi revine De cîte ori văzu seara o floare a păli De cîte ori o voce în sunete divine Suspinînd  se aude în noapte a peri Atunci gîndesc la tine şi îmi aduc aminte Cu inima întristată cu ocii lacrimînd D-o seară fericită în care-acum presinte Te  văz pălita-ţi faţă ş-auz a ta cîntare Şi vocea-ţi răpitoare şi farmecu-i divin Ah inima-mi sdrobită se umple de -ntristare Şi  pentru suvenirea-ţi mai scoate un suspin  
  Era frumoasă seara o seară ce nu pere Din mintea-mi nici o dată şi nu o poci uita Această sevenire deşteaptă-a mea durere Ce-o  seară-o făcuse puţin a înceta Fereastra sta deschisă Un farmec de magie Domnea în jurul nostru şi soarele-apuind Lăsa să scalde lumea o undă  d-armonie Din viea lui lumină din razele-i roşind Lumina-i vaporoasă în aer respîndită Formase un alt spaţiu arzînd înflăcărat În  sferele-i întinse în unda-i aurită Plutea roşindul soare uşure legănat Şi ultima-i rază cădea pe dulcea-ţi faţă Ş-în unde de  lumină ea dulce-o săruta Şi apoi întristată perea în alba ceaţă Ce seara-în crepusculă din văi se înălţa O cît erai de belă şi cît  erai de dulce Lucind de lumină păreai un ce divin  
  Credeam c-aura serii din cer aci te-aduce Din sfere de lumină pe ast cîmp de suspin Păreai un dulce angel un spirit de lumină Ce raza  crepusculei profumele de flori Te-aduseră cu ele din patria-ţi divină Plutind p-aburii serii ce scimbă mii culori Încîntător spectacul ce-ararea ori se  simte În tristă calea vieţei ce iute-o terminăm O timpul tot răpeşte li ne lasă -n minte O tristă suvenire de care suspinăm Cu cîtă frumuseţe  natura spaţioasă Privirei noastre mute atuncea s-arăta O magică putere supremă maestoasă Tot înaintea noastră cu farmec încînta A serii  crepusculă urmînd p-a zilei cale Plăpînde albe raze din sînu-i arunca Şi florile-încîntate lăsau a lor petale A serii murmurare uşor a resfira  
  Şi dulcea iasomie ca tine de senină Rozeta micşunele ce tu mai mult purtai Şi roza purpurie a florilor regină Şi alte flori din care bucete tu  formai Lăsau a lor profume plăcute răpitoare Pe lîngă noi un zefir uşor a respîndi Şi aromind natura în imne cîntătoare Pe aripele serii în cer a se  sui Şi dulcele concepte a paserei prin arburi Şi cerul ce -ntru.o parte puţin tot mai roşea Şi foaea tremurîndă a pleopilor ce -n aburi A lor înalte  vîrfuri abia se mai zărea O belă Amelio cu cîtă înfocare Atîta frumuseţe atuncea noi priveam În entusiasmul sacru în viea esaltare Simţeam tot o  plăcere Natura admiram Momente fericite de ce v-aţi dus voi oare Din sînu-mi ala iute ş-în noapte aţi perit O Timp fatala-ţi lege barbară  trunchiatoare  
  Această fericire d-odată mi-a răpit Cînd o fiinţă vieaţa ne-o face fortunată Torentu-ţi trece iute ş-în cursul său o ia  O cer dă-ne uitarea ah să uităm o dată Ce vieaţa ne turmentă şi nu putem uita Iubită Amelio ferice lîngă tine A ta privire dulce atuncea mă  făcea Şi sufletele noastre scîntei cereşti divine Aprinse d-amor sacru prin spaţiu se unea Căzută în estaz strigai c-o voce dulce Ah eată ce-i  frumosul ce-încîntă-al nostru pept Ce -n sufletul nostru un foc divin aduce Şi poate să inspire un suflet de poet Un foc luci pe fruntea-ţi pălită de  durere Şi vocea-ţi tremurîndă se puse a cînta Un cînt de armonie se auzi-în tăcere Un cînt ce nici o dată eu nu mai poci uita O crudă  destinată amar mă persecută  
  De cînd intrai în vieaţă şi pînă voi peri Durerea mă consumă şi cerul nu m-ajută Mă lasă-în voea soartei etern a  suferi În lacrime amre se spală-a mea faţă Şi peptu-mi de suspine resaltă ne-ncetat De ce tot suferinţe să gust în astă vieaţă De ce de ce o  Doamne tu ast-fel m-ai lăsat Eu singură sînt numai în lume desolată Şi totul în natură se pare fericit Şi numai ca să rîză d-a noastră  destinată Să rîză de noi oameni ce ast-fel ne-am creat Sunt jună şi în lume eu n-am gustat plăcerea Eu n-am găsit o floare fără-a da de  spin Să nu mai fiu ferice Ş-în vieaţă-mi tot durerea Etern să vărs eu lacrimi etern să tot suspin Ascultă-mă o Doamne şi nu te mai ascunde  Puţine ore fă-mă ferice pe pămînt  Dar cine vai m-aude ah inima din mine  
  Un loc de consolare găsi-va în mormînt Tu te oprişi sdrobită şi vocea-ţi tremurîndă Se stinse în durere c-un trist amar suspin  Ca lira ce se sparge şi scoate espirînd În ultima-i cîntare un sunet mai divin Ce corpul tău se -ntinse un rece frig de moarte Şi mîinile-ţi livide cu  totul îngieaţă O belă creatură ce crudă tristă soartă Cu-atîta nedreptate în vieaţă te urmă Paloarea cea lividă pe faţa ta se puse Şi  capu-ţi de durere cu totul ostenit Ca floarea ce s-apleacă cînd vieaţa-i este dusă Căzu în nesimţire pe peptul meu sdrobit În ocii tăi în care  lumina se stinsese Acea lumină vie ce inimi aprindea Ca şi în dreptul lunei nor negru se pusese Ş-în ploae de lacrimi acuma se -ncidea Durerea ta cea mută  amara-ţi întristare  
  Ah inima-mi plîngîndă cu totul sfîşia Într-un fatal delir de neagră desperare A mele mîini răcite atunci te -mbrăţişă  Ş-în locu-acelor rose ce rumene-înflorite Pe faţa ta cea frescă cu graţie-au stat Acum p-o faţă albă p-o frunte înegrită  Înfiorata-mi buză depuse-un sărutat Şi nu fu voluptatea delir de  iubire Ci neagra-ţi disperare ce am îmbrăţişat Şi asta îmi rămăsese o  tristă suvenire Întîiul ş-ăl din urmă al meu trist sărutat O da şi cel din urmă căci cruda-ţi maladie Trecînd puţine zile te puse în  mormînt Ca fioarea ce profumă în frageta-i junie Şi vîntul rece suflă ş-o culcă la pămînt O astă destinată în lume ne conduce În veci nu  se mai scimbă şi noi aşa trăim Fericea să ne-arate o dată ea ne duce  
  Dar iute ne-o răpeşte voind să suferim Ce poate debil omul să facă contra soartei Cînd ea barbar comandă noi capul ne plecăm  Fiinţă-aşa finită ce poate contra morţii O moartea tot răpeşte şi moartea aşteptăm Ah dulce Amelio în fresca-ţi frumuseţe În  carmeni-ţi de angel întîi eu te văzui Şi belă strelucindă d-o fragetă juneţe Nutrind amoru-mi tînăr nebun eu nu crezui C-o crudă  maladie pe tine te va atinge Şi sufletu-ţi de angel curînd va consuma C-atîta frumuseţe în floare-i se va stinge Că faţa-ţi strelucindă  curînd se va usca Dar negrul nor al morţii în noapte te ascunse Nimica înainte-i cruţare n-a găsit În repedea ei fugă pe tine te ajunse Şi din mijlocul  nostru d-odată te-a răpit O cît perdui cu tine durerea vai m-apasă  
  Şi nu mai spui acuma ce sînt p-acest pămînt Destul că toţi în lume p-această cale pasă Şi unul cîte unul s-opreşte în  mormînt Un amoros suspin Ca paserea ce tristă p-o ramură uscată Suspină cu durere cînd singură-a rămas Ca floarea ce păleşte şi stă în  jos plecată Văzînd că p-o cîmpie e singură uitată Şi fluturi şi copile se duce şi o las Aşa şi omul singur trăeşte -n suferinţă Şi  vieaţa-i se strecoară c-un dureros suspin În inima sa arde o singură dorinţă Să afle-în astă lume să afle o fiinţă Ce vieaţă lui să fac  să ia un curs mai lin De şi prin cugetare în spaţiu el străbate Ş-în Infinit s-afundă c-un grandios avînt Să cugete ş-îndată mii sfere  sunt create Şi pline de fiinţe dar vis dispare toate  
  Şi ceea ce doreşte nu află pe pămînt E tristă tristă vieaţa cînd omul singur este Nimica nici ciar vise nu-l poate consola Căci  visele-s frumoase şi vieaţa ne -ndulceşte Şi jumătatea vieţei în vise dulci pluteşte Dar visul se strecoară şi fără-a se-înturna Şi  numai tu femee posezi astă putere Pe omul să-l faci ferice o vorbă cînd ai zis O vorbă cu-al tău suflet e cupa de plăcere În care ca prin farmec el  uită-a sa durere Şi poarta suferinţei printr-însa s-a încis Şi vidul ce -n el simte dispare-atunci se duce Cînd un fior strebate în peptul tău  divin Şi sufletu-i se-înalţă şi foc -n el s-aduce Ş-în ceruri se transpoartă zicîndu-i vocea-ţi dulce O vorbă de iubire c-un  amoros suspin Omul în natură  
  De ce în solitude îţi place vieaţa-a duce Departe d-omenire din care parte faci Ambiţiunea lumei în braţe nu te-aduce Nu-ţi  place a face sgomot de ce etern tu taci Tu taci şi ai dreptate a lumei eşti victimă Eşti fiul suferinţei ce ea îţi causă În suflet ai durerea ce faţa ta  esprimă Născut-ai pentru lume dar ea te lepăda Cu inima sdrobită şi fruntea sîngerîndă Tu fugi acum de oameni ce-amar te-au sfîşiat Tu fugi  cu ura -n suflet c-o voce blestemîndă Că-n lume-n suferinţe de tot te-ai consumat La sacra-i luminare voeai să ei o parte Ştiinţa  înbrăţase-şi ea numai te nutrea Voind a fi utile reformelor cercate Spre a lumei progresare dar lumea este rea Invidiea şi ura îndată se născură Îmi  deteră toţi mîna să poată-a te sdrobi  
  A furiei lor selbateci victimă te făcură Şi tu sdrobit de dînşii voit-ai a fugi În mojlocul naturei armoniei sublime Acilea îţi duci  vieaţa divin cugetător Şi sufletul tău este capabil să esprime Ce n-ar putea să simţă un vulg vegetător Şi seara cînd lumina cu noaptea se  îngînă Văzînd luciosul soare în aburi apuind Ş- în partea cea opusă părînd pălita lună Natura p- ambii corpuri în mîinele-i ţiind  Atuncea stai cu fruntea-ţi ne mînă aplecată Şi sufletu-ţi vegiază pe mundul adormit Divina-ţi cugetare s-avintă înaripată În sferele  lucinde în spaţiu infinit Admiri tu armonia ce este în Natură Şi ordinea perfectă îb legile-i domnind Ş- în lume ce contraste şi omu-o  creatură Naturei fiind doamnă se vede jos ei stînd  
  Natura armoniei şi lumea desunire Acolo fericirea acilea tot dureri O voi pe care lumea în marea-i rătăcire Apasă asupra voastră  ferocele-i puteri Ş-aveţi tot suferinţe de dînşii cauzate L- a căror fericire martiri în veci lucraţi Şi drept o recompensă în locuri depărtate  Vă persecut cu ură ş-amar vă consumaţi O voi ce viitorul vă e unica lume Că-n miserul presinte voi sunteţi ca şi morţi Cu seculi înainte toţi  vin p-a voastre urme Presentul la lumină conduce-a voastre torţi Martiri ai verităţii posteritatea vine şi ea o să vă-înalţe eternul monument  Scriind realisate visările divine Ce lumea vi le-aruncă şi pere în present Curagiu nu faceţi lumea să crează că-i mai tare Să cază -n faţa  voastră şi voi ot sus să staţi  
  Despreţ şi Viitorul vă fie consolare Acolo ţinta voastră într-însa să viaţi Curagiu şi un sforţ încă în este suferinţe Ca  omul ce la moarte-i se sforţă-a mai trăi Amară e solia a tristelor fiinţe Vedeţi însă-aurora că-începe a luci Curagiu şi mai înainte  p-obscurul negru munte Visata voastră lume începe-a se zări Posteritatea numai cunună-a voastră frunte Păliră de durere de gînduri sîngerînd  1853 Iunie  
  Floarea uscatî Rumenă frumoasă erai eri o floare Şi-aveam în mînă să te am Plăcutele-ţi frunze frumoasa-ţi culoare Îmi  ornau bucetul ce pe cîmp formam În aer alţată jună şi plănînd Legănîndu-ţi capul vîntul suflător Arătai cu fală foaea ta rîzîndă  Esalînd în aer un profum uşor Alba dimineţei cu faţa lucioasă  
  În caru-i de roze cînd pe cer trecea Lumina înflată foaea-ţi umedoasă Şi ca s-o privească ea în mersu-i sta Dulcea-ţi  frumuseţe mai la toţi plăcînd Cema fluturaşii ce îţi surîdea Şi a lor guriţă atuncea păscînd Pe foile tale sărutări fura Eri erai ferice şi de  toţi amată Dar azi floricică tristă te-ai plecat Ca eri atmosfera nu e parfumată Şi văzu cu întristare c-astăzi te-ai uscat Ai perit îndată ca şi  roa dulce Ce din geană-i noaptea pe foaea-ţi a lăsat Ca aură ce seara aduce Şi pe floricele curînd a pasat Ai perit atuncea cînd erai formată Ca totul ce  place cînd este frumos Cînd a ta foiţă se afla ornată De tot ce-n natură e mai graţios Ca tine o floare şi ciar omul pere Cînd totul îi rîde şi tot e  divin  
  Cînd n-are suspine cînd n-are durere Atuncea ciar omul gustă al tău destin Cînd eşti frumoasă şi te crezi ferice Vîntul rece  suflă şi te-ai vestejit Cînd omul e june şi totu-i propice Vîntul morţii bate şi el a perit Durerea Durere iar durere o iată cruda soartă Ce-n  vieaţă ne conduce p-o vale de dureri Pe cît trăim durerea în sfera sa ne poartă Simţind-o ciar atuncea cînd suntem în plăceri Ne naştem în  durere trăim tot în durere Şi moartea ciar cînd vine dureri cu dînsa sînt În toată esistenţa durerea vai nu pere Din primul pas în vieaţă şi  pînă în mormînt Amară esistenţă pe care cerul poate Ne-o dete să cunoaştem fericirea-a preţui Fericea ce-abia vine în visele noapte  S--atimgă-a noastră frunte şi apoi a peri  
  O umbră-i fericirea  o umbră trecătoare Un vis frumos şi dulce îndată şi perind Profumul ce se -nalţă din sînul unei floare Şi  trece întristarea în urma lui lăsînd Durerea neagră însă ea singură ne este Amicul ce uitării nu poate a ne da E umbra ciar a noastră ce-n veci  însoţeşte Şi trebue în vieaţă la pas a ne urma Şi  nu e-o bucurie o singură plăcere Ce noaptea suferinţei s-o poată lumina Şi eată că  ş-acilea apare o durere Şi nu putem nimica în pace a gusta O noapte futunoasă natura face-a plînge Un soare dă iar vieaţă bătrînului pămînt  Dar vai puţin luceşte şi merge a se stinge Lăsînd natura iară în noapte în mormînt Durerea este imnul ce cîntă toate-n lume Şi zefirul ce suflă  şi unda murmurîndă  
  Şi floarea cînd esaltă plăcutele-i profume Şi paserea ce-n arburi s-aude suspinînd Durerea eată legea ce-n vieaţă ne apasă  Ş-a a căriea putere ne duce pe pămînt O cîte urme negre pe fruntea noastră lasă Cu ce rapiditate ne mînă în mormînt Ce soartă blestemată  să fie omul june Ş-în sufletu-i să peară plăcutele-i dorinţi Să vază c-a lui vieaţă se stinge şi apune Bătrîn şi nu în vîrstă  dar numa-n suferinţi Să simţă omu -n lume dureri şi suferinţe C-atuncea al său suflet se poate-esenţia Dar nu în veci durerea să-i  stingă şi dorinţe Şi inimă şi suflet ruină-a-l lăsa De ce tot suferinţe făcut-am noi vr-o crimă Şi omul suferinde de ce e rău privit  Că lumea cînd îl vede teroarea ea esprimă Crezînd că are un spectru mormîntu-a părăsit  
  De ce dar cerul tace şi neagra suferinţă Pe oameni îi turmentă victimele-i făcînd E lege a naturei ca omul o fiinţă Ce sînu-i a  produs să peară suferind Ei bine suferi-voi ţi fără a mă plînge Căci cela ce m-aude s-ascunde îngrozit Durerea suferi-voi şi pînă se va  stinge Şi vieaţa ce în peptu-mi aproape-i de finit 1852 Octombrie  
  La Constanţa Adesea lîngă tine femee simţitoare Durerea-mi încetează mă simţ mai uşurat O voce-d-armonie auz în  depărtare Zicîndu-mi fii ferice căci tu vei fi amat O razăn de speranţă în sufletul meu vine Şi-i zice să mai spere să spere în amor Ş-în  inima-mi atuncea s-aprinde o lumină Şi simţ un fior dulce un farmec răpitor Adesea lîngă tine eu uit acea întristare  
  Ce inima-mi deseacă şi peptul mi-a sdrobit Îmi zici o vorbă dulce şi plină de-încîntare Şi umbrele din juru-mi  îndată-au perit Tu nu ştii ce e vieaţa ca un vis ea trece Ca şi un vis ne înşeală pe cît aci trăim Şi cînd el se termină aflăm un mormînt  rece Ş-în fundul lui uitarea atuncea ne îngrozim Amorul singur este ce face vieaţa dulce Şi omul ce nu-l simte nici vieaţa n-a simţit E faptul ce pe  mare spre ţărmuri ne conduce Şi sufletele noastre le mînă-în Infinit Ah să amăm femee şi tot ce ne turmentă Peri-va ca o umbră cînd zioa  e-n senin În cupa de plăcere ce-amorul ne presentă Uita-vom suferinţa ş-amarul nostru cin O să amăm Constanţo căci în a noastră  vieaţă Puţine primăvere în timp s-a strecurat  
  Etatea ne surîde pe cîmpuri de verdeaţă Să curgă-a noastre zile să curgă ne -ncetat Juneţea se strecoară şi vieaţa iute trece  Şi ce-am perdut odată nu mai putem găsi Şi maitîrziu soseşte a vieţei earnă rece Cînd plîngem fericirea ce-am fi putut simţi Atuncea mîna  rece a soartei neschimbată Prin negură ne-arată aproape un mormînt Şi moartea c-un rîs negru ne zice ne arată Priviţi unde merg toate ce-au  vieaţă pe pămînt O să amăm Constanţo şi o oră de plăcere Să zicem că în vieaţă şi noi am încercat Şi ale noastre nume ce-n  noapte poate pere Ah prin amorul nostru scăpa-vor din neant 1854 Ianuarie  
  Doue lire în univers La amicul Perea încet lumina în noaptea aburoasă Şi linsa-i în natură o pauză făcea  Părea că se-ntreţine o luptă dureroasă Între tăcuta noapte şi zio ce-apunea Cădea p ceaţă neagră pe lumea în durere Şi se vedea subt  vălu-i că tot s-acunde pere Şi numai singuri munţii cu cimele înalte Prin aburii cei negri albind se mai zărea O munţi a căror vieaţă de cer e  respectată Pe vîrful vostru oare nimic nu voi afla Suitu-v-aţi vr-odată pe cimea vr-unui munte Fiinţe ce-n durere speranţa aşteptaţi Ajuns-a  vre-odată s-atingă-a voastră frunte Acele margini negre de nori întunecaţi S-aveţi de camarade l-a voastră înălţime Un vulture ce singur  s-avîntă p-astă cime Să geamă -n tunet norii luptîndu-se în furoare Şi fulgere fantastici pe totul aprofund S-arate-n ocii vostrii în marea  lui teroare  
  Un pas de voi departe abisul fără fund Suiţi-vă pe munte fiinţe svînturate Ce-o mînă nevăzută vă ţine în turment De  negre suferinţe sdrobite consumate Veniţi veniţi acilea şi-opriţi-vă-un moment Lăsaţi al vostru suflet să simţă-aci plăcere Şi  vîntului să spue amara sa durere O ştiu cunosc în lume ce-amară vieaţa este Ş-un suflet cu simţire cît este de sdrobit De şi o vieaţă scurtă  în timp el socoteşte Dar prin dureri turmente el secule-a trăit Suiţi-vă p-un munte ş-acilea în tăcere Lăsaţi asupra lumei o lacrimă-a  cădea Căci sunt în ea fiinţe ce cupa de durere De cer sunt condamnate mereu a deşerta Natură şi tu lume abisul vă desparte Acolo Infinitulneantu-n  astă parte Voi inimi simţitoare ce ardeţi înfocate  
  În cartea-eternităţii destinul a afla O veţi auzi pe munte de vînturi repurtate Cîntarea-a două lire spre cer a se-nălţa Din lumea  ce suspină un strepit foarte mare Teribile se-nalţă natura coprinzînd Şi vag ca acel urlet cînd norii în furoare Se luptă între dînşii în noapte  fulgerînd Nimic nu se destinge Confuziea domneşte S-alină cîte-odată dar iară se-ntăreşte Cînd pare că e dulce ca sunetul ca lasă O arpă  eoliană ce aura-a mişcat Ca imnul ce pe raze d-a crepusculei pasă Da castele vergine Madonei înălţat Cînd urlu cu teroare ca nişte plesniri mute De  unde-nfuriate ce stînca relovind Aleargă-n depărtare vin iară să se lupte Subt stîncele ce sfarmă cu gemete perind Cînd sună trist lugubru ca tristele  suspine  
  Ce scoate esilatul murind în ţări streine De patria-i departe d-amicii ce îi teme Că-n umbra de uitare ei poate l-a lăsat  Ş-atuncea cu durere el blestemă şi geme Ş-amar în spasmuri strigă şi moare desperat Ast sgomot cu putere natura o strebate În văile profunde pe  munţii albăstrind În urbele pompoase în cîmpuri înflorate În toate el revibră pe vînturi alergînd Acum natura-întreagă părea  încongiurată De altă atmosferă de arpe populată A cărora acorduri cu totul noi visare Cînd triste cînd alegre în aer vibra Ca un fluid electric armonica  cîntare În sfere depărtate în clipă strebătea Armoniea se curmă ş-un calm profund secută Părîndu-se natura că-n haos a intrat Dar aerul se  mişcă şi din tăcerea mută  
  Nuoi sunete s-avîntă ş-o voce s-a format O voce foarte dulce ca sunetul de liră Ce bardal divin scoate cînd patriea-l inspiră În  spaţiu nu s-aude de cît o melodie Angelică divină simţirea încîntînd Aşa în vise-adesea s-aude o armonie Ce umbre ne-o produce durerea  îndulcind Profume ce din floare se sue arominde În raza crepusculei pe aripe de vînt Devine-acum un sunet ce-n aer plutinde Adaogă o notă l-armonicul  imn sînt A paserii accente ce-n selbe-ncet resună De eco repetate în cînturi se-mpreună Şi fie-care undă ce stîncile sărută La  scaldă-în albe spume subt ele suspinînd Şi plante munţi şi arburi o notă împrumută Cu imnul armoniei cîntarea lor unind Frumoasă şi divină  resună-astă cîntare  
  Şi totul din natură uneşte vocea sa La vocea generală ce plină de esaltare Natura spaţioasă voeşte a cînta Ea este o scîntee din marea  armonie Ce plană peste munduri c-un farmec de magie Ea cîntă cu-admirare suprem-acea putere Ce-atîta frumuseţe în opera-i a pus Ea  mişcă-al nostru suflet ce simte-n el plăcere S-asculte astă voce ce sboară-n spaţiu sus Dar astă armonie se stinge-n depărtare Şi lasă  după dînsa un sunet vibrător Ş-atuncea altă voce se-înalţă şi mai tare Din valea ce se-ntinde spre mundul trăitor O cît de tristă se pare ast  imn ce-acum s-avîntă Şi ce lugubră vocea ce-acuma din nou cîntă Ca strigătul ce scoate o mumă cînd îşi vede Născuţii săi cei tineri  d-o lună devoraţi  
  C-al bardului trist gemăt cînd patriea îşi perde Ca răcnetul ce scot unii de demoni turmentaţi Ce aripi uraganul înalţă cu teroare  Accentul de durere ce scoate un murind Pe patu-i d-agonie în care cu furoare Se luptă-amar cu moartea şi moare blestemînd Şi vocea disperării a  unui-încatenate Ce-n fundul unei carceri s-aruncă d-al său frate Ş-un strigăt mai feroce produs în desperanţă D-un popul ce-n catene  s-aruncă de tirani D-un pauper ce-l fură cei mari cu cutezanţă Şi vieaţa sa îmi plînge şi blestemă-ai săi ani Şi gemătul fiinţei  sdrobită consumată Gonită-n solitude de oamenii cei răi De ceruri părăsită ş-o vieaţă blestemată O duce în suspine  urîndu-şi anii  grei Ş-a unei fiici forţate strigarea delirante  
  Cînd prinţul o desparte de dulcele-i amante Ş-al junelui ce-l smulge din patria-i iubită Ş-în regiuni streine îl mînă  suspinînd Şi gemătul verginei ce cade jos sdrobită D-a sbirului lovire în sînge espirînd Natura pare-ntreagă o mare-înfuriată În care valuri  surde se luptă încruntat Ş-isbeşte cu furoare în stînca cea spumată Ce cade cu rescomot subt valu-înfuriat Resună în natură o voce care geme  Ş-aleargă însoţită de ţipeteblesteme D-accentele durerei de plîngeri tot amare Injurii maledecţii fatale disperări Strigarea suferinţei ajunsă-n  desperare Şi plîngeri însoţite de negre defăimări Şi lacrima de sînge din ocii suferinţei Devine-acum o voce ce sboară suspinînd Şi trist lugubru  cîntă durerea a fiinţei  
  Ce moare desperată rea-saorta-i blestemînd Din astea se compune conceptul agoniei Ce cîntă lîngă mine imnul frumos al armoniei Amar  sinistru grinţă şi totul înfioară Strigare par-că lumea se duce la mormînt Infernul ar produce tot astfel de teroare Cînd dup-o lungă luptă  veni-va pe pămînt O eată dar pe munte ce imnuri se avîntă Ce sunete se înalţă în spaţiu revibrînd Cu coardele de aur o liră dulce cîntă  C-o dulce armonie Natura celebrînd Cu dînsa împreună mai geme ş-altă liră Şi coardele-i d-aramă de lume se inspiră Ea cîntă  omenirea ce-amarul ei destin Resună doaue clipe o liră e din Lume Şi alta din Natură şi astfel se combină Contrastul asta mare de ce e în natură De  ce-o creaţiune înalţă-al său cînt  
  Pe cînd amari suspine o altă creatură Înalţă-n neagra noapte pe furtunosul vînt De ce natura cîntă şi lumea amar plînge Din  floare es profume din oi lacrimi de sînge E lege suferinţa să fie doamnă-în lume Plăcerea în natură şi vie mulţumiri E lumea destinată mereu să  se consume Să peară făr- s.ajungă frumoasele-i ţintiri O lege e aceasta sau tristă Încercare Prin care lumea trece avînd un alt destin De ce natura  lumea nu scot ace acîntare Natura armonie şi lumea un suspin Atîtea suferinţe subt care omul geme Şi cade-n desperare destinu-i blestemînd Etern va sta  pe capu-i ca negre anateme În noaptea de uitare în vane suspinînd 1853 Decemvrie  
  Fantasia În sfera de lumină ce-n Infinit pluteşte Şi plană peste munduri ce-n spaţiu se roteşte Eu dac-aşi fi cemat D-acela ce  în mînă tot universul ţine Şi soarele în noapte făcut-a să lumine Cînd el a cugetat Şi daca mi-ar promite să-mi dea ce eu i-aş cere  Ia-şi cere-o parte mică din marea lui putere Să poci şi eu crea Ca dînsul din nimica să poci o lume scoate Să zic să fie-o lume şi lumea să  s-arate Subt mine a rota Atuncea cu plăcere prin asta-mi cugetare Luînd în braţe lumea să vază ce formă are Atuncea aţi voi Ca Benusa frumoasă  din unde apărută În spaţiu ar luci Cu dulcea-acea plăcere ce simte un părinte Privind frumos copilul ce-l vede înainte Lumina-a săruta  
  Aşa simţind atuncea o vie mulţumire Eu m-aş uita la lume c-un zîmbet de iubire Şi lumea-ar lumina Cu-acel amor ce arde în  peptul unei mume Să vază că copii-i sunt fericiţi în lume O dulce vieaţă-avînd În lumea mea aşi face să curgă un rîu de vieaţă Prin  flori cu dulci profume pe cîmpuri de verdeaţă La toţi fericea dînd Şi aşi crea eu numai simţitoare Să aibă suflet mare şi inimă-arzătoare  D-un infinit amor  Să simţă al lor suflet aublima armonie Ce mundurile-n spaţiu produce cu magie Unite toate-n cor Să aibă toate-o minte ş-o  vastă cugetare Să poată a concire acea putere mare Ce mundul a produs Să poată a cunoaşte acele legi eterne Ce şi în timp şi spaţiu putînd să ne  guverne Cu seculi ne-a condus  
  Sais s-arunce vălul ce faţa-i ce luceşte Să vie a lumina Pe toţi să-i lumineze privirea ei divină Şi toţi în fericire sorgintea-i  de lumină Să poată vizita Ca fraţii să trăiască şi toţi să facă unul Unirea dă putere ş-atuncea dreptul bunul În veci cu ei vor fi Şi dreptul  celui tare să fie simplu nume Ce-n timpii de uitare ş-a barbariei lume Să meargă a peri Să plane Libertatea în lumea mea frumoasă Să fie ea lumina  şi steaoa radioasă Ce streluceşte-n cer Şi cumpăna divină simbolul de dreptate Fiinţelor din lume să dea egal la toate Ce ele comun cer Ştiinţa  aripată să sboară progresînd Departe sus în spaţiu în sfera strelucind A celui Infinit D-acolo Idealul în lume să coboare Şi spiritul să aibă  puterea domnitoare  
  În mundul meu iubit Să aibă şi plăcerea în lume să trăiască Fatica cugetării plăcerea sp-ndulcească Cu farmecu-i divin  Că fie plăceri însă ce-n minte nu mai pere Ce-n urma lor nu lasă o umbră de durere Ş-în suflet un suspin Cînd omul cîte-odată va fi în  letargie Femeea să-l deştepte prin cînturi d-armonie C-un dulce sărutat Ş-aşi face ca femeea să fie simţitoare Şi inima-i o liră să  cînte cu ardoare Cînd peptu-a palpitat Aşi face ca şi omul cînd simte că iubeşte Cînd simte că în peptu-i o rază streluceşte O rază de amor  S-arate el femeii acelui angel dulce Ce-o lume de dorinţe în inima-i aduce C-un farmec răpitor Şi ea să-i spue-îndată c-o voce amoroasă  Ce-n sufletu-i crează o lume grandioasă Că este adorat  
  El simte atunci că sfera-i în spaţiu se întinde Şi geniul cel sacru în peptul lui s-aprinde Cînd ia un sărutat Ei uită lumea toată  dar c-o îmbrăţişare În braţele lor strînge ciar universul mare Căci dulce se iubesc Aşa în lumea-mi omul ar poseda ferice Ştiinţa şi  plăcerea şi mulţumit mi-ar zice Nimic nu mai doresc Consolaţiune la Adol E tristă pentru tine această lungă vieaţă C-a soarelui lumină cînd  cade pe ruini Ca roza înflorită ascunsă-n deasa ceaţă Ca roa pe-înălţimea petroaselor colini Tu rătăceşti tot singur prin inime-împietrite  Cînd noaptea e mai neagră şi vîntu-ngrozitor Ca buha prin morminte de timpuri amuţite Cînd tristă şi gemîndă opreşte al său sbor Speranţa  fericirea remase pentru tine  
  Un nume ce se uită un fulger între nori Ce visuri ideale creaţiuni divine O lume d-armonie o lume numai flori Cînd încă de tot june la  scurta ta privire A lumei panoramă destinsă nu era Ş-în dulcea crepusculă în ora de gîndire Cînd sufletu-ţi poetic avîntul şi-l lua Credeai  c-auzi în spaţiu o muzică cerească Pe aripe de angel purtată prin eter A cării mii de sonuri căta să se unească Să forme un lanţ de imne ce nare un  mister În lumea cea de imne o velă transparinte Frumosul absolute în tot se prezenta În dulcele profume de roze amarinte În freamătul de frunze în norii ce  fugea Şi suflet şi simţire d-estaz erau coprinse La tristele miserii din lume erai strein Cu-aripele gîndirei în aere destinse Planai cu fericire în mundul tău  divin  
  În entusiasmu-ţi mare la inimile gemînde Strigai tu pacienţă curagiu ş-înaintaţi E lumea mare vastă şi braţele-i rotunde  Vă ciamă între ele cu inimă-alergaţi Al nostru este cerul a noastră este lumea O mare perspectivă vedem în viitor Înaltă-i misiunea atingeţi-i  toţi culmea Şi gloria vă aşteaptă a fi nemuritori Dar vai iluzii vane iluzii peritoare  Ca fumul lampei stinse ca visul în ziori Ce vulpe sîngerînde în inimi  simţitoare Lăsaţi cînd voi vă duceţi spini aspri-în loc de flori Perit-au pentru tine o june neferice Cum ai intrat în lume pe oameni cunoscînd Tu vezi  realitatea ce oare ea-ţi prezice Miseria şi răul în vieaţă-ţi neperind Şi o durere-amară îţi face acum ţie Aducerea a minte de vise ce-au  trecut  
  De vise dulci iluzii din prima ta junie O vise-ale juneţei de ce n-aţi mai ţinut Şi lacrimi peste lacrimi din ocii tăi se scurse Şi gemete  profunde din peptul tău eşi Dar nici o consolare acestea nu-ţi aduse P-o inimă sdrobită ce-o poate îndulci Voit-a al tău suflet să afle o fiinţă  D-acelea ce Natura în lume a creat Spre a durerii noastre mai dulce uşurinţă Femeea ce ca angel în mintea ta a stat Pe braţele-i pe sînu-i amorul să  respire Acesta era visul ce-n mintea ta mai sta O patrie-o femee să-încînte a ta liră Prin seculi ea să vibre să facă fama ta Să afli o femee cătai cu  înfocare Şi s-o iubeşti tu astfel cu om n-ar mai iubi Să uiţi a ta fiinţă în sacra-i adorare S-accipi a ta perire ferice ea a fi Dar unde e femeea Ce  tristă-i realitatea  
  În lume nu se află în visu-ţi cum era Natura sa e astfel sau ciar societatea În care ea trăeşte  o face a se scimba Amorul în esenţa-i  esistă el în lume Şi fuge dintre oameni de noi degeneraţi Sau poate e părere un vis un simplu num De care ca de toate noi suntem înşelaţi O cîte dureri  crude şi cîte suferinţe În sufletu-ţi se naşte o june consumat Se naşte scepticismul cu negrele-îndoinţe Ce spectru de teroare te urmă ne-ncetat  Perpetuu te munceşte A geme nici a plînge Tu  nu mai poţi acuma e june-nbătrînit În giarele-i de spectru cît poate el te strînge Şi apoi îţi dă  drumul cu sufletul sdrobit Şi singura-ţi speranţă într-o liră Prin care lumi de imne ai fi putut forma Peri şi ea acuma nimic nu te inspiră  
  Şi inima-ţi e tristă nu poate-a mai cînta Sau daca vre odată vr-o coardă mai resună Un văl de tot lugubru acopeere-al tău  cînt Ş-în sunetele sale cu lacrime ne spune În vieaţă suferinţa neantul în mormînt Mi-ai apus în multe rînduri c-o voce dureroasă În  spaţiu fără margini îmi place-a rătăci Şi să m-avînt cu mintea în sfere radioase Dar omul paşte-n lume ş-într-însa va trăi  În sfera cea întinsă a lumilor trecute În haosul de seculi adesea m-am uitat Ş-în timpuri două lanţuri văzut-am ne-ntrerupte Durerea şi  Răbdarea răbda-vom ne-ncetat 1854 Ianuarie  
  Somnul suferindelui Ferice este omul cînd nu ajunge încă Să intre-n jocul vieţii ce-n lume toţi jucăm Un joc ce se-ntrerupe cînd  moartea îmi aruncă Aratru-n cîmpul vieţii subt care toţi cădem Ferice este omul cînd e-n copilărie Cînd multe erne triste ne are-a număra  Cînd astă vieaţă lungă nu-i pare o urgie În labirintul lumei departe d-a intra ce dulce-i pare vieaţa şi somnul şi mai dulce Că somnu-i  jumătate din calea vieţii grea Ş-în vise dulci dispare fatica ce-i aduce Şi-i dă putere iară pe cale-a înainta Plăcute şi dulci vise de ce aţi  dispărut voi oare Ş-în somnul meu acuma nici unul nu veniţi Să faceţi ca să peară a zilelor teroare Şi vieaţa mea cea tristă în somnu-mi  să-ndulciţi Copile aerine silfide amoroase  
  Odată surîzînde la capu-mi vă puneaţi Şi prinse toate-n horă copile graţioase În sfera fericirii cu voi mă transportaţi Acuma  însă somnul departe e de mine Acuma cînd în vieaţă desgustul întîlnesc Ş-acele dulci iluzii ce-n lume mă mai ţine Speranţele-mi create  ca fum se risipesc Sunt june dar cîţi seculi trăesc prin suferinţă Atunci cînd în abisul trecutului m-afund Cînd noaptea-ntreb pe stele d-a lumei  esistenţă Şi ele-n ceaţa neagră tăcînde se ascund Un vis plin de teroare e vieaţa cea reală Ţi visurile mele ce-n somnu-mi mă sdrobesc Sunt  numai veritate Imagine fatale De scenele ce-n vieaţă adesea întîlnesc Apare o femee în albe învestată Şi tremurînd din somnu-mi mă scol a o  urma  
  Şi asta e femeea de mine adorată Femeea ce îăn lume voit-am a afla Strebat şi văi obscure şi cîmpi cu flori rooase Profunde precinicii  ce mintea spăimîntează Şi mări întinse late dezerte aripoase Le trec pe toate iute şi umbra o urmez Sudoarea rece curge pe fruntea mea pălită Femeea  strelucindă p-o stîncă a şezut Stă dreaptă în picioare pe cimea-i înegrită Şi să mă sui la dînsa un gest ea mi-a făcut Co  muncă-ostenitoare prin vîrfuri tot petroase Aproape lîngă dînsa sdrobit eu am căzut Dar muncă luptă vană momente fioroase D-odată din  nainte-mi femeea-a dispărut Să plec dar vai pe stîncă mă ţine legămonte O neagră-obscuritate în juru-mi s-a destins O sete îmi arde  peptul pe inima-mi ardinte  
  O pasere se pune ş-în giare-i m-a coprins Cînd paserea mă lasă din giara-i sîngerată Caz iară în teroare eu calea am perdut  La capu-mi e abisul ş-o lampă-amestecată De rîs în el s-aude un ce alb a părut Să merg în fundu-i oare să aflu Veritatea Ce-n lume nici  odată eu nu o poci afla O rază de lumină divină Libertatea Ce-n lumea socială nu poate esista Pericule teribili le brav cu cutezanţă Cu inima sdrobită  pălit şi consumat Curagiu îmi împrumută o rază de speranţă Ş-în negrul preciniciu în noapte am intrat Dar spaimă iar de moarte stînci drepte  ascuţite De peatră neagră mută se-înalţă drept din fund Pe vîrfuri cîte-un demon cu gura stă rînjită Şi flacăre roşinde cînd pare  s-ascund Teroarea mă coprinde ei rîd d-a mea teroare  
  Abisul cînd e negru cînd flacăre lucesc Curagiul mă delasă şi spaima e mai mare Roşinzii negri demoni în guru-mi se unesc Să scap  voi dintre dînşii c-o ultimă putere Gonindu-i la o parte furoarea lor înfrunt Să aflu o lumină dar crudă-a mea durere Cînd totul este noapte cînd  totul este mut O noapte noapte neagră o singură lucire Nu este să lumine cărarea a zări Speranţa mă delasă în noapte de-ngrozire Teroarea  noaptea-abisul s-unesc a mă sdrobi Şi caz în mare-abisul în fundu-i de teroare Ş-în gemete atuncea din visu-mi mă deştept Sudoare  rece-mi curge pe faţă-mi e paloare Şi palpită în spasmuri sdrobitu-mi june pept O eată somnul ce-are un om în suferinţe Turmente mult mai  crude d-acelea  ce are-n zi  
  Ş-în somnul-le repaos n-au tristele fiinţe Ce fură condamnate în lume-a suferi Şi multe vise triste sunt numai verita Şi negrul  precipiciu ce-n noapte sta Nu este vieaţa noastră-n a sa realitate Şi seculuo presinte în care ne-am perdut Acea obscuritate şi lipsa de lumină Nu este  îndoinţa abis şi mai profund Ne e societatea aproape de ruină Credinţa şi lumina în noapte ne s-ascund Ce vieaţă dureroasă cînd somnul nu  Cînd noaptea loc de pace mai Ş-o noapte de urgie consumă tot Şi cînd te scoli din somnu-ţi de O vise vise triste a spiritului vieaţă Ah daţi-mi  daţi-mi pacea în noapte De nu-mi îndulciţi somnul periţi Şi vieaţa-mi să trimită spre ceruri 1852 August  
  Cîntecul copilei O crudă destinată M-apasă ne-ncetat În lume consumată De toţi abandonată Ah cerul m-a lăsat Curată  mulţumire Să nu mai poci afla O oră de iubire De dulce fericire În vieaţă-a nu gusta În peptu-mi ce suspină În peptu-mi arzător Luceşte o  lumină Scînteea cea divină Scînteea de amor E tristă-a mea durere Ş-amar al meu turment Cu vieaţa trece pere Şi nu sînt cu plăcere Iubită un  moment Suspine dureroase Din peptul meu eşiţi Şi triste şi duioase Pe vînturi furtunoase Spre ceruri vă suiţi În aurora vieţii Eu tristă voi muri Ca  floarea dimineţii Ce pere-n fumul ceţii Aşa eu voi peri Esilul Cu paserea ce tristă suspină cu durere Departe de pămîntul în care a trăit Aşa şi tu  amice verşi lacrămi în tăcere  
  Departe d-a ta ţară pămîntul tău iubit De cîte ori acolo pe ceruri cînd s-arată Ermita belă lună ce dulce contemplam Pe  palida-i lumină gîndirea-ţi întristată S-avîntă-n sînul nostru la care te strîngeam O lună fiică-a nopţii cînd raza-ţi  tremurîndă Se lasă jucătoare pe cîmpul înflorit Luceşte-o frunte tristă ş-ascultă suspinîndă O voce ce el scoate din sufletu-i sdrobit Ea  singură-îţi aduce o dulce consolare Ea singură te-ascultă durerea-ţi îndulcind Lumina sa păleşte la trita-ţi suspinare Şi noaptea  te-nsoţeşte cînd tu vegiezi plîngînd De ce nu eşti acilea să vezi a sa lumină Să vezi ce dulce este lumina d-Orient Ea noaptea a gonit-o cu raza ei  divină Pe noi acuma luna planează-n firmament Speranţa dar amice s-aline-a ta durere  
  Căci vocea Libertăţii curînd va resuna Şi sufletele noastre atuncea cu plăcere Ferice Romînia şi liberă-or vedea Stînca Pasat-a  mezul nopţei şi eu deştept sînt încă Pe cer ermita lună începe a albi O iar mi se presentă fatala neagră stîncă Subt care eu mormîntul să aflu  aşi voi La ce îmi mai serveşte o vieaţă de blesteme În care eu nimica nu aflu de real Durere iar durere a suferi şi-a geme O eată ce ne dete destinul cel  fatal Abia tu eşi cu dulci frumoase vise Crezînd că fericirea în vieaţă-ţi vei gusta Abia arunci privirea-ţi pe ceruri lucitoare Sperînd că tot senine  vor şi în vieaţa ta Şi eată că înainte-ţi lumina se ascunde Ş-o noapte de urgie pe ceruri s-a întins O neagră întristare în sufletu-ţi  pătrunde  
  Ş-atunci a ta speranţă în inima-ţi s-a stins Un pas făcui în vieaţă şi eată că urgie Pe capul meu planează un cer  apăsător O cîte sufer singur şi niminea nu ştie Ce patime se luptă în peptu-mi arzător De cîte ori în culmea-i durerea mă domină Şi simţ  atunci în peptu-mi turmente de martir Răbdarea dar răbdarea odată se termină Ş-atuncea caz în spasmuri în tremur de delir O cine poate-atuncea  să ştie ce e-n mine Puţin daca-ar cunoaşte o cît s-ar îngrozi Delir ce durere în braţele-i te ţine Cu furie turmentă ş-ajunge a te sdrobi  Şi nici o consolare dar cine este-n lume Un suflet în durere să oată consola El trebue în durere uitat să se consume Nimica de la oameni să n-aibă a  spera Căci oamenii nu poate de cît tot rău a-ţi face  
  Aceasta este legea ce-n lume ei răzbesc Să vază ei că suferi o asta lor le place Atunci le saltă peptul atunci se-nveselesc Cînd  sufletu-ţi suspină şi plînge în durere Ascunde-te de oameni departe fii de ei Ş-în locuri solitarii naturii în tăcere Să spui a ta durere departe de  ai tăi Aşa de june încă ş-atîtea suferinţe Aşa de june ş-un suflet consumat O crudă destinată să perz ori ce dorinţe Şi june să  n-ajung încă la ţermul ce-am sperat O singură dorinţă o singură scîntee Lucea în depărtare pe ceru-întunecat Scînteea să lumine să  aflu o femee Dar cruda-mi destinată ş-acilea m-a-înşelat O doamne ce în mine au pus a ta suflare Atîtea suferinţe n-au oare un sfîrşit Pe  tine nu te mişcă atîta desolare Ce cade p-al meu suflet de tine părăsit  
  Destule suferinţe în juna me aetate Din cupa lor veninul de tot am deşertat Sperînd o altă soartă le-am suferit pe toate Şi multe stînci  în lume răbdînd le-am înfruntat Acuma însă vieaţa cînd este o urgie Şi sufletu-mi nu poate nimic a mai spera Cînd aflu între oameni trîdare  perfidie Ş-o soartă de miserii pe toţi a-i apăsa Acuma cînd pe cerul întins al vieţei mele Arzînd luciosul soare de tot a declinat Lăsînd  sclipinde-n urma-i tot cobitoare stele Ce ş-alea-n sînul nopţii se stinge ne-ncetat Acuma peste mine sfăramă-te o stîncă Pe care în  depărtare voi moartea a găsi Sfăramă-te acuma prăpastiea adîncă Rămasurilor noastre mormîntul le va fi Barcarolî Sboară barcă către  ţermul Unde farul vezi lucind  
  Tae apa unda lină Lasă urme murmurînd Uite-o brună dulce soare Saltă barcă sboară sboară Unde ocii-i vezi lucind Cine mai  întrece mîndra mea brunetă Negrele-i cosiţe  ocii ei de foc Razele de soare n-au a lor scîntee Mintea îţi uimeşte şi te ţine în loc Rumena-i  guriţă rîde şi arată Doă şiruri albe de mărgăritar Ce sultanul n-are în a lui comoară Mai ferice dară e un marinar Şi mai văzînd încă  gîtul ei subţire Sînul său de roze rocea-i lin mişcînd Mintea ţi-ai perdut-o reci fiori te-apucă Simţi arzîndu-ţi corpul ş-apoi iar  răcind Cine de cît mine este mai ferice Barcă mai uşoară cine poate-avea Cine face barca iute-aşa să sboare Cine e frumoasă ca bruneta mea Sboară  barcă către ţermul Unde ocii vezi lucind  
  Tae apa unde lină Lasă urme murmurînd Ai spre bruna al meu soare Saltă barcă sboară sboară Ca şi gîndul ajungînd Dulcea me  afrumoasă cu mine să vie În barca-mi uşoară iute a sbura Undele săltînde să vază-a lor regină Şi luna geloasă să fie de ea Şi s-auzi  că unde murmurind s-apleacă Cînd cu mine-alături o vede şezînd Ş-în a noastră fugă vîntul s-o respecte Uşurel să sufle pînzele  unflînd Zefirii să-unească lina lor suflare Negrele-i cosiţe resfirînd uşor Şi profumul dulce-al florilor plăcute Lîngă ea să-l poarte aripile  lor Vino dară belă bela mea brunată niminea ca mine nu te va iubi Luna se arată zefirii adie Şi pe unde barca iute va fugi Sboară barcă către ţermul Unde  ocii-i vezi lucind  
  Tae apa unda lină Lasă urme murmurînd Dulcii zefiri vînturi line Toţi ajută unda-alină Sboară barcă mai curînd Visul vieţii O  dulce fericire o vieaţă de plăcere Cînd omul copil încă în lume n-a intrat Cînd fruntea-i e senină şi cupa de durere De rumenele-i buze el n-a  apropiat Din pragul astei vieţe o mare furtunoasă Pe care omul merge de vînturi rătăcit Copilul întrevede o lume radioasă Ş-aflîndu-se întrînsa  s-ar crede fericit Atuncea întră-n vieaţă şi vieaţa-i pare dulce De visuri auroase el este legănat De visuri ce cu farmec în alte lumi îl duce În  care flori profume adună ne-ncetat O cît e vieaţa dulce de visuri semănată Cînd visele ne poartă pe aripile lor Ducîndu-ne p-o vale de dînsele  creată P-o vale unde-i totul plăcere şi amor  
  Şi toţi atuncea credem că-n vieaţă-i tot plăcere Că cerul ce se vede etern va fi senin Că vocea filomilei din crînguri nu mai pere  Că floarea nu se trece că roza n-are spin Că şi în somnul nostru o aură uşoară Suarbe dulci profume pe noi va scutura Ş-în veste de lumină o  umbră răpitoare Senină fruntea noastră cu flori va-ncununa Şi faţa ei lucindă şi vocea-i amoroasă C-un farmec de magie la ea ne va răpi  Ş-în braţele-i ca crinul pe gura-i rubinoasă Furînd o sărutare plăcerea vom simţi Că vieaţa noastră toată aşa o vom petrece Suspinul  şi durerea fără a încerca Că moartea nici odată cu mîna ei cea rece În noaptea sepulcrală nune va arunca Că-n lume veritatea de toţi iubită este  Şi oamenii sunt sinceri virtutea preticînd  
  C-amorul este sacru şi crima nu domneşte Că omul este liber gîndirea-i esprimînd Şi cînd intrăm în vieaţă c-un pas  nesigur încă O eată de ce vise noi toţi ne înşelăm Dar cînd ajungem însă în valea cea adîncă Se duce pere visul ş-atuncea suspinăm  Atuncea vedem vieaţa cît e de dureroasă Şi cît de greu ne pare în lume a trăi Să mergem tot să mergem p-o cale grea spinoasă Să mergem în  sepulcru odihna a găsi Atuncea şi durerea al nostru pept consumă Şi fruntea ni se pleacă subt sarcina-i cea grea Atuncea vedem lumea şi ce se află-n  lume Perfidia trădarea în toate-a domina Cînd visele frumoase din sfera lor ne lasă Din sfera de himene în care am rătăcit Păleşte fruntea noastră  şi vieaţa ne apasă  
  O noapte de urgie şi am îmbătrînit De ce iubite vise vă duseră-ţi voi oare De ce al vostru farmec peri aşa curînd În dimineaţa  vieţii frumoase zîmbitoare Puteam în sfera voastră plăcerea a simţi Iluziuni plăcute ce vieaţa faceţi dulce Lăsînd din sînul vostru tot roze pe  pămînt De ce n-aţi voit încă puţin a ne mai duce Ca-n dimineaţa vieţei şi pînă în mormînt Dar vai o lege este e lege nescimbată Ce  lumii îi comabndă ş-în veci va comanda Ca ora de plăcere să se ducă îndată Iar ora de turmente un secul a ţinea Şi omul cel ferice puţin să  vieţuiascăn Şi totul ce ne încîntă să ţie mai puţin Iar cel ce-şi plînge vieaţa un secul să trăească Să geamă un termen să  n-aibă al său cin Şi floarea ce cu roa rîzînd înfioreşte  
  Şi fluturaşii aleargă să fure-un sărutat Abia puţin surîde şi vîntul o păleşte Copila va s-o rupă dar floarea s-a uscat Şi  roa ce se lasă în lacrimi argintate În alba dimineţii pe cîmpul înflorit Abia puţin luceşte şi florile-nvieate S-apleacă iarăşi triste căci roa a  perit La astă crudă lege şi lumea se supene Şi ce iubim în vieaţă şi tot ce adorăm Aceasta ca ş-o umbră curînd în noapte-apune  Ce-avem mai scump se duce ş-în vane suspinăm Aşa aşa şi omul în vieaţa lui petrece Aşa şi visul vieţii îl vede a fugi Plăcerea pentru  dînsul e fulgerul ce trece Iar răul ce-l turmentă cu moartea va peri 1854 Martie  
  Sîrutarea Dulce înger de iubire Plin de farmec răpitor Ce suavă fericire Îmi înspiră al tău amor Belă jună copiliţă Cînd văz  ocii tăi lucind Şi pe dulcea ta guriţă Doă roze înflorind Cu ce farmec de magie al meu suflet îl răpeşti Ş-în o lume d-armonie Tu cu dînsul  lin pluteşti Cum p-o floare zîmbitoare Stă un flutur aurat Ş-în profume răpitoare El adoarme legănat Ah mă lasă înger dulce Să-mi plec  capul p-al tău pept Şi acilea a-şi aduce Lira suflet de poet În delir pe sînu-ţi june Palpitînd de dulci fiori Al meu suflet să adune La suave bele flori  Inspirată d-a ta iubire Şi de ociu-ţi lucitor Să mă simţ în fericire Transportat d-al tău amor Şi să-ţi cînt a mea frumoasă Amoroase  dulci cîntări Şi pe gura-ţi rubinoasă Să culeg la sărutări Sărutarea este vieaţă Este raiul ce dorim  
  E profumul ce prin ceaţă Cu plăcere noi simţim Ce e noaptea cînd nu cîntă Filomila printre flori Daca luna nu-şi avîntă Discu-i  palid între nori Ce e vieaţa daca odată Omu-într-însa n-a gustat P-o guriţă încîntată Amorosul sărutat Sărutarea e plăcerea Cea mai  dulce ce gustăm Ea ne-adoarme şi durerea Şi amrul ce-ncercăm În alboarea dimineţii Ce e roa în flori lucind Asta este-n floarea vieţii O guriţă  sărutînd Ah tu nu ştii belă jună Ce ardoare ce fior Şi ce foc în pept aduce Sărutarea ta d-amor Mie-mi place-o sărutare Ţie cîntu-mi  inspirat Eu să-ţi cînt cu înfocare Tu să-mi dai un sărutat Fine