Istoria fondărei oraşului Bucureşti
de
Dimitrie Papazoglu

Scala descrierilor conţinute în această istorie

I. Descrierea acestui oraş cu începere de la 1330 pînă la 1850. 
II. Primii fondatori ai Bucureştilor. 
III. Evenimentele petrecute în oraş. 
IV. Solemnităţile domnilor şi palatele în care au domnit. 
V. Sfîrşitul acestor domni şi mazilia lor. 
VI. Numele boierilor mari ai ţărei şi faptele lor. 
VII. Numirea cea veche a suburbiilor, barierilor şi stradelor. 
VIII. Istoricul bisericelor vechi şi ale altor monumente. 
IX. Moravurile cetăţenilor şi calamităţile suferite de aceştia. 
X. Invazia armatelor străine şi conduita lor. 
XI. Descrierea poziţiilor strategice în ocolul Capitalei 
XII. Preţurile alimentelor şi mişcarea pieţei comerciale. 
Aceste toate culese cu destulă stăruinţă în decurs de mai mulţi ani de autorul acestei cărţi,
Lt.-colonelul D. PAPPASOGLU

Precuvîntare
Mai mulţi din cetăţenii mei, văzîndu-mă în etate înaintată şi că mă ocup cu istoria şi cu arheologia ţării mele, m-au rugat ca să le arăt mai multe cunoştinţe ce am despre schimbările şi evenimentele petrecute în ţară şi mai cu osebire în Capitală, căci doresc unii a şti tradiţiile istorice ale ţării, iar alţii ale Capitalei, şi astfel, ca fiecare om care are a trece din această vremelnică viaţă, nu i-am putut refuza şi le-am răspuns că mă voi sili a le arăta purul adevăr de tot ce am putut culege din diferite letopisiţe ale ţării, cum şi din diferiţi scriitori vechi şi cele văzute de bătrînul meu părinte, care a trăit 90 de ani, cum şi ce am văzut eu, care sunt astăzi în etate de 80 ani, şi astfel voi urma înainte, rugînd pe onor domnii cititori de a-mi ierta greşelile stilului meu, fiind un stil bătrînesc ce se practica în timpul tinereţelor mele. Dorinţa a fost de a nu trece în mormînt fără a nu îndeplini rugăciunea prietenilor mei, precum mulţi bătrîni dintre cetăţenii noştri, cari puteau să ne lase multe cunoştinţe, au perit dintre noi fără a ne arăta evenimentele ce ar fi putut servi de exemple nu numai în administraţii şi în judecătorii, dar chiar în Şcoală şi Biserică, pe care le vedem astăzi din nenorocirea noastră atît de părăsite. Moravurile împrumutate, după capriţii, ca şi cînd n-am fi avut nişte obiceiuri cari întreceau pe cele vitrege astăzi de ţară şi de naţiune. Da poate acei bătrîni de acum două sute de ani ar fi fost şi ei coprinşi de lenea ce aveau strămoşii noştri şi, chiar cînd se iscăleau, puneau numele fără prenume, şi se iscăleau simplu: Radu vornic, banul Udrea, logofătul Dumitraşcu, căpitan Bunea, Dragomir spătarul. Lucru ce a făcut astăzi o încurcătură nedescurcabilă între familiile ţării cele magnate şi un abuz neînţeles între toţi istoricii moderni — spre exemplu: un istoric cînd vede un fapt măreţ făcut de un Dragomir spătarul cu cetele lui, precum şi o administraţie lăudabilă făcută de Radu vornicul, asemenea şi o justiţie făcută de logofătul Dumitraşcu; voind, sau plătit fiind de către bogătaşi, odată ne pomenim că-i face descendinţi ai boierilor de mai sus, cari s-au lenevit a-şi pune şi titlul neamului lor. Apoi această nobleţă nu a fost cîştigată de strămoşii noştrii cu arma în mînă, luptîndu-se pentru vetrele lor, fie să fi fost ei din orice neam ? Numească-se şi acum nobil acel ce merge pe cîmpul de luptă pentru a-şi da tributul sîngelui său pentru ţară şi fie el din orice neam o fi.

Iubiţii mei cetitori!
Nici un romîn nu trebuie să fie descuragiat de întunerecul ce învăluie primitivul început al oraşului Bucureşti, Capitala Romîniei; deşi istoricii trecutului nu ne-au lăsat ca cunoştinţă pozitivă decît nişte descrieri în diferite epoce, ici şi colea, despre acest frumos nume al oraşului nostru, căci poate ei au ţinut mai mult la fapte decît la descrieri, dar suntem toţi datori ca să scriem ceea ce, cu scrupulozitate ocupîndu-ne, vom putea descoperi fapte mai aproape de adevăr; apoi chiar acele descoperiri ce vom putea face, observîndu-se de către cititorii cei erudiţi şi cu Cunoştinţe arheologice, pot fi şi ele publicate şi de către dînşii. Aşa mai departe urmîndu-se, ne vom putea lămuri de adevăratul început al Bucureştilor. Să nu lăsăm timpul a trece, căci aşa nu vom putea trage lauda şi recunoştinţa viitorului, nici aprecierea străinilor, care necontenit în viitor vor vizita Capitala noastră; de aceea oricine, pe cît cunoaştem, să venim a dezvolta prin diferite publicaţiuni; fiindcă chiar acei onor. redactori ai foilor publice vor primi dezvoltările noastre cu bucurie şi se vor simţi mîndri a umple şi ei paginile ediţiilor lor cu asemenea descoperiri necunoscute pînă acum pentru fondarea nobilei vetre a străbunilor noştri. Într-o vreme, dar, pe cînd se dezvoltă toate ştiinţele în secolul nostru şi pe cînd avem de părinte în căminul glorioşilor noştri strămoşi pe un prinţ din cea mai înaltă şi ilustră familie din Europa, pe Carol I de Hohenzollern, regele nostru, şi pe Elisaveta, regina sa, şi pe cînd se edifică, se organizează, se preface şi se înfrumuseţează sub patronajul Majestăţilor lor tot ce este romînesc, nu putea rămîne Capitala fără istoria ei. De aceea am socotit a trage mai întîi un văl asupra neglijenţei ce au avut letopisarii noştri în curs de 5 secole şi, risipind orice întuneric în privinţa începutului acestui oraş de bucurie şi leagăn al naşterii mele, dau la lumină această istorie cu descrierea culegerilor ce am putut face mai apropiate de adevăr pentru Bucureşti.
,,Dîmboviţă, apă dulce, cin'te-o bea nu se mai duce" 
Adus de la 

Scala
Istoria Capitalei Bucureşti va cuprinde:
— Păzirea cu stricteţă a sfintei noastre religiuni, a Bisericii şi a tutulor obiceiurilor morale creştine, apoi voi urma arătînd obiceiurile solemnităţilor diferitelor serbări, venirea diferiţilor mitropoliţi la scaunul arhiepiscopal, vieţile şi faptele lor;
- Venirea şi suirea pe tron a diferiţilor domni, vieţile, obiceiurile şi faptele în domnia lor, cum şi sfîrşitul lor;
- Alaiurile domneşti, podoabele şi luxul cel mare ce se practică la diferite solemnităţi domneşti;
- Locuinţele şi numele tuturor boierilor celor mari (protipendada), de al doilea grad şi de al treilea grad, faptele lor cele pline de virtuţi şi filantropie a căror memorie se venerează şi o vom venera-o întotdeauna;
- Gradele tuturor autorităţilor şi numirea veliţilor boieri (miniştri), puterea lor şi faptele lor în toată administraţia ţării;
- Invaziile austriace, ruse şi cruzimile turce;
- Decapitarea la palat a nenorocitului de domn Hangerliu;
- Evenimentele petrecute în anul 1821;
- Venirea lui Ipsilant cu grecii revoluţionari, cum şi a lui Tudor Vladimirescu cu oltenii săi; Omorîrea lui Tudor în Tîrgovişte de către Ipsilant, prin trădare;
- Invazia armatei turceşti sub Gingir efendi chehaia-bei al paşii Silistrii, primirea lui în Capitală de către caimacamii ţării;
- Teribilul măcel făcut de turci în Capitală, după omorîrea lui Bimbaşa Sava;
- Potolirea evenimentelor triste ale anului 1821 şi întoarcerea boierilor pribegi din Transilvania;
- Venirea la tronul ţării a nemuritorului domn Grigore D. Ghica - frumoasele fapte filantropice şi secolul de fericire al romînilor;
- Zilele de petrecere ale romînilor: 1 Mai cum se serba în diferitele timpuri şi obiceiurile tîrgului Moşilor şi al Drăgăicii;
- Zilele de caftane (avansări) ale boierilor, preţul alimentelor de hrană în diferite epoci, numirea puterii în armatele romîneşti;
- Judecata criminalilor şi executarea pedepselor lor în diferite epoce; Numirea tîlharilor celor mai de frunte şi felul executării lor; Breslele comersanţilor;
- Numirea stradelor, numirea monastirilor şi a tutulor monumentelor aflate în Capitală;
- Timpul de cînd locuitorii au început a se căuta prin doctori, cum şi numirea tutulor doctorilor şi spiţerilor ce au fost în Capitală, de la începerea a se căuta romînii cu doctori pînă în anul 1870;
- Cazărmile oştirilor şi temniţele;
- Aducerea mărfurilor din Orient şi Occident, cum şi cantitatea cea mai mare de marfă mai solidă din ţinuturile ruseşti;
- Străjuirea hotarelor despre contrabande şi a diferitelor tîlhării. Mai sunt şi alte amănunte, mai cu osebire atingătoare de dezvoltarea şcoalelor şi de faptele profesorilor şi ale clerului, pe cari, pentru prescurtare, mă opresc a le arăta aici.

Către domnii cititori
Lt.-colonel D. Papazoglu
Către domnii cetitori
Ştim toţi şi cunoaştem că răposaţii noştri părinţi şi moşi, cînd scriau evenimentele petrecute în ţară şi prin oraşe, le scriau şi le însemnau pe scoarţele cărţilor şi, mai adesea, pe scoarţele cărţilor bisericeşti; ştim iarăşi şi cunoaştem că ţara noastră cea plină de evenimente şi prefaceri a avut numai patru, cinci leatopiseri, apoi şi istoriografi pe Cantemir, pe Şincai, pe Tăut, pe Radu logofătul Greceanu şi, mai tîrziu, pe Fotino. Ei bine, aceşti toţi ce ne-au arătat şi ce au putut a ne arăta au fost colecţionate tot după scoarţele cărţilor sau din diferite terfeloage pe care însemnau romînii, mai cu osebire preoţii şi grămăticii vlădicilor, cîte vreun eveniment important de nenorocire sau norocire ce se întîmpla prin oraşe şi prin ţară, astfel dar această cronică a descrierei Capitalei noastre să o priviţi ca o colecţiune făcută de mine de prin diferite manuscrise, leatopiseţe, după scoarţele cărţilor bisericeşti vechi, din care posed în biblioteca mea o colecţiune enormă, apoi peste toate aceste descrieri cu întreruperi, vă rog a citi cu atenţiune acele ce am adăugat, văzute în Capitală de părintele meu, care a murit în etate de 90 ani, şi de mine, care mă aflu astăzi în etate de 81 ani, şi facă cerul ca să vie peste scrierea mea şi alţi romîni spre a mai colecţiona şi a ne scrie cele văzute de d-lor şi de părinţii d-lor. Datorie dar am avut şi eu ca să le arăt toate cititorilor acestei cronice, fie istoria cu continuaţie şi fără continuaţie.
Fieşcare cu ce poate şi cum poate să ajute ţara sa,
Cu ştiinţă şi sudoare, ba şi chiar cu viaţa sa.
D.P.

Capitolul 1
Archeologia este teologia.
Tradiţiile ce se zic de Bucur ciobanul, că el a fondat o bisericuţă a Sf. Tănase de la Radu Vodă şi că după numele său s-a numit oraşul, sunt cu totul neexacte, fiindcă toate observaţiunile ce am mai putut face în urma publicării tabloului meu cu acea bisericuţă, ce este situată lîngă mănăstirea Radu Vodă, arată că este în adevăr făcută de Alexandru Vodă la anul 1568, fiul lui Mircea Vodă zis Ciobanu, pe locul cimitirului, lîngă mănăstirea clădită de el între baltă şi Dîmboviţa, în marginea Bucureştilor.
Nu ea este prima biserică, căci prima biserică, după cum voi arăta mai la vale, este biserica mahalalei Dobroteasa, clădită de către vechea familie a Năstureilor-Hereşti, pe moşia a unui Bugă, numită şi palanga (tabăra) lui Mircea Vodă II.
Acest Năsturel a găsit de cuviinţă de a ridica biserica pe antica vatră a oraşului roman numit Pinum, căci adese s-au găsit şi se găsesc şi acum în suburbia Dobrotesei, la diferite săpături, monede vechi romane şi bizantine. Proprietarul Bugă era tata lui Drăghici şi moşul lui Pană, de la care se trage neamul cari primiră numele de Filipeşti, după fiul lui Udrişte Bugă, ce se numea Filip.
Această familie a existat încă în secolul al XIV<-lea> (a se vedea vol. II, pag. 567, Istoria grecească a lui Fotino). Aşadar, s-ar putea presupune că şi numirea oraşului Bucureşti a fost în secolul al XIV-lea, după numele lui Bugă, numindu-se Bucureşti, fiind început pe moşia sa.
Documentele care ne încredinţează într-aceasta sunt cele următoare ce am putut descoperi:
I.  Piatra sculptată cu efigia Filipeştilor, înfiptă asupra porţii cetăţii Făgăraşului, în Transilvania, căci neamul se trage din descălicătoarea lui Radu Negru, fiind şi comiţi ai Sfîntului Imperiu Roman, cum şi proprietari ai munţilor Arifului, în vecinătatea cetăţii Făgăraşului, tot asemenea documentează şi inscripţia în piatră de deasupra porţii Filipeştilor din urbea Bucov, fosta moşie a Filipeştilor şi reşedinţă a fostului judeţ Săcuieni.
II.  Că familia aceasta îşi are cimitirul pînă în ziua de astăzi în mănăstirea zisă a lui Radu Vodă, fondată mai întîi de Alexandru Vodă, fratele lui Petru Vodă Şchiopul şi tata lui Mihnea Vodă Turcitul.
Mai tîrziu, stînd fără serviciu divin 30 de ani, fu prefăcută de Radu Vodă, fiul lui Mihnea, şi de la care îşi conservă astăzi numirea, păstrînd numele lui Radu Vodă. Bisericuţa lui Sf. Tănase, ce astăzi se zice a lui Bucur, Alexandru Vodă, fratele lui Petru Vodă şi fiu al lui Mircea Ciobanul, la anul 1568, a hotărît bisericuţa lui Sf. Tănase ca cimitir al călugărilor ivireni din monăstirea Sfintei Treimi, restaurată de acest domn, pentru că curtea mănăstirei strîmtă fiind, nu aveau loc de îngropăciune; apoi pe lîngă frumuseţea ei, după cum o descrie patriarhul Antiohiei, Macarie (vezi „Revista Romînă", 1861, pag. 341), care veni în zilele lui Constantin Brîncoveanu, nu putea fi ea ocolită şi cu mulţimea mormintelor, după cum se dovedeşte şi din grămădirea osemintelor din acea criptă de zid ce se vede la spatele ace<lei> bisericuţe, care este pusă sub patronagiul Sf. Atanasie.
Iar unul din magnaţii cei mari ai romînilor, ce se numi Năsturel (nu ştiu dacă nu va fi contele Henrih sau Here Năsturel, după al căruia nume este şi moşia Herăşti, în drumul de la Bucureşti spre Olteniţa), căutînd loc de a face şi o biserică, a găsit cea mai frumoasă poziţie pe dealul stîng al Dîmboviţei, unde era vechiul Pinum, avînd în vale vederea bălţii celei mari a Broştenilor, cu pădurea ce ocolea acele două mari dealuri, pe care este astăzi monastirea Radului Vodă şi Sfîntul Atanasie, şi cu care puteau a comunica cei din Bucureşti numai prin podişti plutitoare şi stătătoare. Şi acolo, pe acel loc, se numea Lupeşti, căci chiar bătrînii spun că le povesteau părinţii lor că întorceau vitele din acea pădure şi baltă pînă nu însera, că le strica lupii. Acolo aveau şi morile lor, pe apa Gîrliţa, ce se despărţea de Dîmboviţa, trecea prin Tabaci şi Cărămidari. Pe acel deal al părţei stîngi a Dîmboviţei zidi Năsturel, după cum arătai, sfînta biserică cu patronagiul Bunei Vestiri, pe moşia lui Bugă, care începuse a se popula cu boierimea ce se strămuta din Tîrgovişte. Această biserică este pînă astăzi şi exersează cultul divin, numindu-se biserica suburbiei Dobroteasa, Calea Văcăreşti, coloarea de Albastru. Iară pe cînd căuta locul de a edifica biserica, fiind limba bulgară mai obicinuită, s-au zis Dobroteasa, care se tălmăceşte în limba romînească „bună patrie", şi de atunci a rămas numele locului sf. biserici de Dobroteasa, de unde s-a numit şi toată suburbia. Pe tărîmul dar al acestei palange, sau al taberei celei noi, s-au aşezat romînii, sîrbii şi oltenii, şi de atunci au rămas şi numirea suburbiilor — Sîrbii, Staicu şi Oltenii — făcîndu-şi acolo şi acel Năsturel case mari la spatele bisericii, ale cărora ruine au stat pînă la anul 1855, apoi au dispărut. Locul însă se ştie, căci l-am văzut şi eu, ca unul ce sunt proprietar şi şezător de 50 de ani în această suburbie a Dobrotesei. Aceasta dar este cea dintîi biserică a oraşului Bucureşti şi care s-a ridicat în oraş de către neamul lui Năsturel-Herescu.
Vorbind însă de această sf. biserică, trebuie să arăt că după trecerea de vreo 300 ani, un Constantin Năsturel, văzînd această biserică fondată de strămoşii lui, în foarte mare ruinare, a preînnoit-o la anul 1730 (vezi inscripţiunea în piatra de dasupra uşii acestei sf. biserici) şi a lăsat<-o> în seama rudelor sale ce şedeau în dosul bisericei şi din care au trăit în acele case, pănă la anul 1840, o femeie ce se zicea că este descendintă din acea nobilă şi ilustră familie a Năsturelilor. Apoi, tot din această ilustră familie, nu departe de tărîmul ce am arătat, ce se numea palangă, drept pe uliţa centrală, au mai ridicat şi o biserică cu patronagiul Sf. Vineri, lîngă casele cele mari ale lui Udrişte banul Năsturel, după al cărui nume s-a numit şi suburbia din vecinătatea palatelor sale, Udricanii.
Şi aşa, oraşul Bucureşti se începea pe acea vreme de la suburbia Dobroteasa, se împopulă cu celelalte suburbii arătate mai sus şi se întindea din an în an pe uliţa centrală a Jigniţii (magaziilee oraşului, de rezervă, pentru vremuri de foamete, pe locul astăzi al Ambasadei Italiene) şi mergea spre moară (acum strada Bărăţiii) drept, şi de acolo, pe dinaintea bălţii Tîrgului Cucului, sau, mai în urmă, Scaunile Vechi, şi ieşea la Sf. Sava, în dreptul unde în urmă s-au edificat de Matei Vodă Basarab monastirea Sărindarul, în al XVII-lea veac, sau Carantanul, cum o numeşte patriarhul Antiohiii, Macarie, unde era şi hramul cu 40 de martiri. Iară în vremea lui Constantin Vodă Brîncoveanul, acest patriarh a săvîrşit Sfînta Leturghie într-însa. Şi de acolo se făcea un ocol spre Dîmboviţa, pe Calea Mogoşoaiei, pînă în casele Mogoşeştilor, astăzi ale Brîncoveanului, lîngă podul de la Dudeşti, iară de acolo, pe marginea stîngă a Dîmboviţei ţiind linia dreaptă pînă la podul gîrlei din Calea Giurgiului, mai la urmă numită Podul Beilicului. Acest ocol sau acest spaţiu era al oraşului Bucureşti, căci afară din acest spaţiu se numea judeţul Ilfov. Iată şi familiile ce şedeau atunci în acest coprins al Bucureştilor şi mai cu semă pe cale a centrală a oraşului, care astăzi se zice Calea Văcăreşti: Hereştii, Filipeştii, Mărceştii, Grecenii, Arioneştii, Păleştii, Brătăşenii, Lăcustenii, Ogrădenii, Meliceştii, Recruţii, Voineştii, Deduleştii, Borăneştii, Bălăcenii, Bălenii, Văcăreştii, Băjeştii, Grădiştenii, Bărcăneştii, Slătinenii sau Papazoleştii, Cocoreştii, Cantacuzinii,Brîncovenii, Dăneştii, Mogoşeştii, Popeştii, Botenii şi, mai în urmă, Ghiculeştii.
Vorbind despre oraşul Bucureşti, voiesc a arăta şi o apă ce mergea în acea vechime prin mijlocul acestui oraş şi adăpa o parte considerabilă din el. Acea apă îşi avea izvoarele ei dimpotriva <bălţii> Icoanei, unde astăzi e grădina publică şi unde pînă în zilele noastre era baltă mare.
Acea apă pleca de la balta menţionată şi trecea prin suburbia Oţetari, Batiştea şi Scaunele şi forma o baltă pe locul unde a fost vechea Carvasara, fierăriile vechi, şi unde se vindeau rogojinile şi lemnăriile, adică în coasta grădinii de astăzi a lui Sf. Gheorghe. Acea baltă era înconjurată cu trestie, cu sălcii şi aproape de dînsa se făcea tîrgul sau piaţă, căci acolo erau scaunele de pescării, măcelării, manufacturile brute, şi se numea Tîrgul Cucului, unde, în toate primăverile, acolo, în sălcii, bucureştenii auzeau cîntecul cucului. Aceasta au apucat-o şi cei ce au trăit pînă la 1800. Din acea baltă se scurgeam două gîrliţe, cea dintîi îşi lua cursul pe dinaintea locului astăzi al Bărăţiei şi ieşind în Calea Tîrgului de Afară, în răspîntie, unde era şi moara, pleca drept în apa Dîmboviţei, la gura de astăzi a Pieţei celei Mici, sau atunci a colţului cetăţuii Curtea Veche, despre care voi vorbi mai înainte. Cealaltă ramură de gîrliţă, ca şi cea dintîi, pleca tot din acea baltă a Tîrgului Cucului, pornea drept pe Calea Tîrgului de Afară şi, trecînd de-a curmeziş acea cale, pe la colţul „Hotelului de Londra", astăzi, trecea pe lîngă proprietatea cunoscută nouă a lui Băltăreţu (acelea au fost casele lui Dan vistierul la anul 1594, unde au tras ienicerul turc cu cei 2000 spahii cînd veni a prinde pe Mihai Viteazul, şi care case fură arse de Mihai cu tunurile, cînd prăpădi pe turci), de acolo trecînd prin curtea caselor astăzi zise ale lui Mareş, unde este Capela Bulgară, pe marginea fostului Cimitir Catolic, se strecura prin răspîntiile Lucaci şi, trecînd pe la spatele grădinii lui banul Udrişte, unde astăzi este uliţa Udricani, ieşea la răspîntiile suburbiii Olteni, trecînd la vale prin acea suburbie, astăzi uliţa Labirint, se vărsa pe lîngă poarta proprietăţii căpitanului Obedenaru. Această ramură de apă se numea apă spurcată, căci toate necurăţeniile oraşului se azvîrleau pe dînsa, fiind repede.
Pe marginea acestei ape a fost aşezată tabăra lui Ştefan Bathori la anul 1476, adică pe tărîmul cel spaţios şi înalt unde este astăzi suburbia şi biserica Lucaci, de unde scrise sibienilor (vezi: Şincai, vol. II, p. 96) şi unde mai în urmă aveau Văcăreştii palatele lor, iar mai tîrziu casele lui Zerlendi.
Capitolul 2
Acum să venim şi la fortăreaţa sau cetăţuia din Bucureşti, făcută pentru scop strategic, în apărarea căii invaziunilor despre Orient, după cum se face, cu mare rezon, menţiune în „Revista Romînă" din 1861, şi care se numeşte în limba otomană la dervent, adică la strîmtoare. Vremea zidirii acestei fortăreţe neapărat că trebuie să fie nu departe de vremea începutului oraşului Bucureşti şi că trecătoarele din Giurgiu şi Olteniţa urmau a fi pe Calea Calicilor sau Caliţii şi a lui Şerban Vodă, astăzi. Este iarăşi probabil că pe la Văcăreşti şi Vitan nu putea trece vreo oştire, căci erau bălţi şi mari mocirle ale Dîmboviţei şi ale bălţii Colentinei (colea în tină sau ocolina, căci ocolea Bucureştii). Iată dar o descriere lămurită ce pot face şi eu acestei citadele sau întărire de apărare, atît a oraşului Bucureşti, cît şi a căilor de invaziune spre capitala de atunci, Tîrgovişte. M-am ocupat foarte mult cu această descoperire, împins de două plăceri, întîi de plăcerea arheologiei şi a strategiei şi, al doilea, de marea veneraţiune şi dorul ce am păstrat în sufletul meu răposatului meu părinte, Andrei. N. Papazoglu din Slătineni, el fiind din acea familie a Slătinenilor ce s-au strămutat din oraşul Slatina pe la anul 1648 (după cum atestează documentele familiei mele, ce am, adică ale străbunilor mei, Constantin Slătineanu, poreclit de turci Papasoglu, căci era foarte pios, şi care, cumpărînd mari proprietăţi, hanuri şi grădini prin mai multe locuri în Capitala noastră, a cumpărat şi mai toată partea dreaptă a uliţii, astăzi, a Covacilor, care era pe tărîmul acelei citadele).
Suvenire antice despre acesta ţin astăzi numai hîrtii, căci proprietăţile au dispărut, ţiu un inel de safir, calitate bună, piatra cît o alună, ce a fost găsit de lucrători cînd săp<au> temeliile pe tărîmul fostei Curţi Domneşti, devenită proprietatea părintelui meu; ţiu o mare ţeavă de tun, de fier, spartă..., şi cu o mică ghiulea pe calibrul lui, găsită mai în urmă, cînd s-au săpat temeliile binalelor ce s-au edificat pe acel tărîm, şi pe care le-am dăruit amicului meu Costică Cornescu; ţiu şi un cuţit (iatagan turcesc), încrustat cu slove multe de aur; acesta a fost iarăşi găsit de răposatul meu părinte într-o pivniţă veche de ale fostului palat domnesc.
Acum să venim la descrierea citadelei, cum am putut culege şi eu din bătrîni. Luînd de bază colţul Hanului Roşu, în răspîntiile Podului Caliţii, adică pe marginea dreaptă a uliţii Şelarilor, acolo era drept o poartă împotriva trecătoarei podului Dîmboviţii. Această poartă, pînă în ziua de astăzi, o numesc bătrînii în trei feluri: 1. poarta de sus; 2. poarta mică, şi-al 3. poarta de fier, ca la colţurile fortăreţei. De acolo continuă zidul cetăţii, gros, făcut de bolovani mari de piatră de Prahova, cărămidă şi ciment, pînă la poarta mare sau cea centrală (pe sub această poartă intra nenorocitul vornic Stănilă, care veni cu mai mulţi boieri, episcopi şi mai mulţi din cler, chemaţi de Mircea II Ciobanul, fiul lui Mihnea cel Rău, cu viclenie la Curtea Domnească, iară el năpusti pe beşlii turci de îi măcelări pe toţi, la anul 1557, 3 martie, în a III-a sa domnie, şi care, după moartea lui, s-a îngropat chiar în acea biserică din Curtea Domnească, unde este astăzi chiar poarta bisericei), împotriva trecătoarei podului Dîmboviţii din vadul sacagiilor (acesta este al doilea vad al cărătorilor de apă, căci cel dintîi este cel de la Podul Beilicului). De acolo iarăşi începe zidul pînă în colţul Pieţei celei Mici, împotriva podului Dîmboviţii, ce duce astăzi la piaţa precupeţilor, iară atunci intra în livedea gospod, acolo era ceairu cailor, păzitorilor citadelei şi mai tîrziu ai Casei Domneşti. Această livede era pe tărîmul pe care este astăzi Doamna Bălaşa, Spitalul Brîncovenesc, Piaţa Bibescu şi hala de măcelării, prund al Dîmboviţei, care numire se păstrează pînă astăzi la biserica Sf. Nicolae ce-i zice din Prund, de la spatele stabilimentului Doamnei Bălaşii. În acel colţ al cetăţii era ardicat şi un turnuleţ pentru apărarea zisei trecători spre livede, cum şi a Căii lui Şerban Vodă, ce ducea la Olteniţa. De aci pornea zidul, formînd careul, şi se urca pe partea stîngă a Căii Tîrgului de Afară, pe lîngă scurgerea rîului ce curgea din Tîrgul Cucului, pe la moara din răspîntiile astăzi ale Bărăţiei. În această faţadă a zidului era poarta de jos, împotrivă de calea ce ducea în oraşul Bucureşti, astăzi uliţa Rahtivanului, şi de la menţionata răspîntie forma zidul colţ şi continua spre Tîrgul Cucului, peste drum de locul astăzi al Bărăţiii, iarăşi pe lîngă marginea acelui rîu ce curgea chiar pe strada astăzi a Braşovenilor. De aci iarăşi forma colţul şi continua pe partea stîngă a Vechilor Cavafi, astăzi strada Marchitanilor, pînă la colţul astăzi împotriva ulicioarei Sf. Nicolae, şi de acolo continua zidul la vale, pe strada Şelarilor, pînă la poarta cea mică a cetăţii, în răspîntii, zisă Poarta de fier.
Tară în colţul din deal erau fîntînele cetăţii şi unde s-a format baia palatului, după strămutarea lui Mircea Vodă cel Bătrîn, peste drum de hotelul astăzi numit „Caracaş". El a preînnoit în cursul domniii şi biserica din curtea palatului, cu hramul Bunei Vestiri. Toată această cetăţuie atunci era păzită de catane şi de şeful ei castelan, care se numeşte în limba slavonă gradiştean. După arderea şi desfiinţarea acestei cetăţui, se vede cuprins un foarte mare spaţiu al cetăţuii de o familie cu numele de Grădişteni, stăpînindu-o chiar în zilele noastre, pe cînd era făcută temniţă sau puşcărie, numit „Hanul Grădiştenilor", cu poarta în Podul Beilicului, unde astăzi este spiţeria cu firma „La Pelican" ; precum şi tunurile acelei cetăţui, după dărăpînarea ei, au fost rămas tot în acel loc, ca într-un arsenal, sau şi mai tîrziu, cînd ţara noastră a cumpărat tunuri s-ar fi păstrat tot acolo; de aceea i-a şi rămas numirea de Puşcărie, căci vulgul de atunci tunul îl numea puşcă, iar puşca, flintă.
La anul 1395, din ordinul lui Mircea cel Bătrîn s-au zidit şi biserica din această cetăţuie şi palatele domneşti, unde venea de şedea numai iarna. (Acesta este gloriosul şi strategicul domn al Romîniei, care stăpîni Dobrogea şi cetatea Drîstorului — Silistra — şi pe care, în urmă, o dete înapoi alţi domni otomanilor şi, drept memorie că romînii stăpîneau şi dincolo de Dunăre, a rămas obiceiul, cînd îngheţa şi comunicaţia ambelor margini se făcea călări, cu trăsuri sau pe jos, ca cel dintîi om, turc sau romîn, ce venea la vodă cu vestea (mujdea) că s-a prins Dunăr şi a început comunicaţia, primea de la Visterie o pungă de bani (bacşiş) 500 de lei. Acest obicei s-a păstrat pînă la Grigore Vodă Ghica (1827) — şi, ca să facă bucurie orăşenilor, a pus acelei biserici patronagiul Bunei Vestiri, adică tot acela ce avea şi cea dintîi biserică din Dobroteasa, zidită la începutul oraşului. Iar bisericuţa Sf. Antonie ă fost zidită de Mircea Vodă II, în a treia sa domnie, la 1530, unde s-a şi îngropat acest domn ucigaş.
S-a fondat tot atunci şi biserica Sf. Gheorghe cel Vechi, patron al ţării, de către Mircea cel Bătrîn, din sus de moara de pe Calea Tîrgului de Afară, unde trăgea şi mitropolitul cînd venea cu domnul din Tîrgovişte. Această biserică este vechia Mitropolie a Ţării Romîneşti, după mutarea reşedinţei din Tîrgovişte, pînă ce a fondat Constantin Vodă Brîncoveanu pe cea de acum. La această Mitropolie s-au refugiat boierii, de au tras clopotele, cînd fură chemaţi la Curtea Domnească, de Radu Vodă al XI-lea, la anul 1665, ca să-i omoare, şi de acolo retrăgîndu-se dimpreună cu toţi slujitorii la sat la Cotroceni (astăzi suburbia Elefterie, ce se tălmăceşte libertate, avînd dată de atunci drept pomenire sfintei biserici şi icoanei făcătoare de minuni a Sf. Elefterie). Aleseră domn pe Antonie Vodă de la Tîrgşor din Prahova, care, după fuga lui Radu Vodă, se sui pe tronul domniei la 21 aprilie 1669, în ziua de Paşte, cînd, la vremea Sf. Leturghii, după Evanghelia lui Ioan, a pus de au jurat toţi boierii că vor trăi uniţi şi fără intrigi, jurînd şi Măria Sa că va domni cu credinţă şi fără părtinire, iar jurămîntul ce l-au făcut s-a scris şi s-a iscălit chiar în Sf. Biserică a Mitropolfei şi l-au dat în mîna lui vodă. De atunci a rămas obiceiul, cînd se citeşte la Mitropolie, faţă cu domnul, Sf. Evanghelie, în ziua Învierei Domnului Hristos, la Leturghie să se copieze Evanghelia lui Ioan, de către logofătul de Obiceiuri (ministrul Instrucţiunei Publice) şi puind pecetea Logofeţiei, să se dea în mîna lui vodă chiar în biserică.
S-a fondat apoi, nu departe de Sf. Gheorghe, şi vechea biserică a Stelei, de către un C. Slătineanu zis Papazoglu, tîrgoviştean, ce a fost fondator şi al bisericei Stelea din Tîrgovişte, pe care a reedificat-o Vasile Lupu, domnul Moldovii, după împăciuirea cu Matei Vodă Basarab, şi unde se păstra icoana făcătoare de minuni a Sf. Mina, care astăzi, după arderea bisericei, se afla în sf. biserică a suburbiei Vergului. Acel fondator al bisericei Stelei din Bucureşti este boier din moşii mei, după documentele vechi ce le posed eu.
Viu a arăta şi vreo cîteva descoperiri ce putui face asupra obiceiurilor vechi, după ce deveni Bucureştii Capitală, în zilele lui Constantin Brîncoveanu, anul 1689, obiceiul religios, a primi domnii ţării Sfînta Ungere în sf. biserică din Curtea Veche ca o binecuvîntare ce primeau de la Buna Vestire, precum şi sultanii la suirea lor pe tron se încing pînă astăzi cu sabia gloriosului sultan Osman, cu deosebire că domnul ocolea Sf. Masă în altar, ţiindu-l mitropolitul cu arhiereii de mînă şi cîntînd „Isaia dănţuieşte". În „Revista Romînă", din 1861, descrierea ce se face pentru numirea Podului Calicilor este prea adevărată, însă e numire stricată, căci pe acea stradă, astăzi numită Calea Rahovei, au locuit mulţi boieri mari şi cu averi, precum Costache Creţulescu, Mihalache Manu, Nae Golescu, vornicul Comăneanu, logofătul Fundăţeanu, Bujoreanu, Jianu, vistierul Mihălescu, Arioneştii, Cătunenii, stolnicul Iacovachi, Nestor, Dudescu, Tufeanu, Chiriac, Fălcoianu şi alţii cari îmi scapă din memorie. Cu toate astea, fie-ni permis a crede o altă tradiţie: această stradă a purtat numele unei bătrîne şi bogate cucoană, Caliţa, care a făcut podişca peste rîul ce tăia acea stradă şi pe unde împiedica trecerea oamenilor; asemenea pomeni se obicinuiesc de către mulţi romîni. Dacă am vorbit de acea apă ce se scurgea pe acolo, voi arăta cele ce am putut culege şi despre dînsa. În vechime, acea apă pleca din Dîmboviţa, de vale de moara Grozăveşti, de lîngă Cotroceni, forma heleşteele Cîmpinenilor, al Bălenilor, al Filipeştilor, al Brîncovenilor, al Basarabilor, al Dudescului, în mahalaua Dudescului, trecînd prin Postăvari, unde forma bălteţul şi unde spălau postavurile, d-acolo, pe lîngă poarta Antimului, o ramură tăia Podul Caliţii şi intra în balta Arhimandritului, din care se strecura în balta lui Şerban Vodă, de aci în a lui Cernica Ştirbei, aceasta în a Lupeştilor, aceasta în a Văcăreştilor şi din aceasta apoi în a lui Tîrcă, unde pe deal este şi biserica fondată de familia Tîrcă. Iar cea de a doua ramură a heleşteului Dudescului trecea d-a curmezişul Podului Caliţii, prin fundul curţii, astăzii „Hotel Avram", şi ieşea lîngă Dealul Mitropoliei, trecînd pe lîngă poarta lui Constantin Brîncoveanu, unde astăzi e crucea de piatră ce fu ridicată lîngă podişcă, locul unde fură tăiaţi fiii lui banu Ghiorma la revoluţia dorobanţilor, apoi se azvîrlea în Dîmboviţa lîngă podul de la pescărie. Acest heleşteu a fost pînă a nu se statornici palatul Dudescului în mahalaua Dudescului, în care palat a şezut şi Mihai Viteazul cînd a primit bineţă (vizite) de la emirul turc ce mersese de la casa vistierului Dan ca să puie mîna pe Mihai, cu 1 000 de turci (vezi „Revista Romînă"), căci de atunci a rămas numirea podului de peste Dîmboviţa, din Dudescu, de „Podul Turcului". Iară acea Biserică Albă, de care în istoria lui Mihai se face menţiune, este aceea în care a intrat Mihai Bravul ca ban mare, adus din Craiova din porunca lui Alexandru Vodă, ca să-l omoare, astăzi mănăstirea Mihai Vodă, aridicată d dînsul după ce s-a făcut domn.

Capitolul 3
Strejile sau barierele cele vechi erau: I. bariera Piscului (drumul Olteniţii), căci printre băltişurile Dîmboviţii se forma o limbă de pămînt care se numea pisc şi pe unde treceau Văcăreştii la moşia lor din dealul viilor, care păstrează pînă în ziua de astăzi numele de Văcărească, căci chiar dealul pe care s-a zidit în urmă sf. Mănăstire Văcăreşti de către N. Mavrocordat, ce-i servea de fortăreaţă, la anul 1716, se numeşte pînă astăzi Văcăreşti, iar nu Mavrocordeşti.
La acea citadelă a bătut prinţul Repnin, cu armata rusească, toată oştirea otomană, la anul 1770.
A II-a strajă era la Biserica cu Sibilele, sau Biserica cu Sfinţii; acei sfinţi ce se văd pe zidurile ei sunt toţi filozofi, sau cei mai înţelepţi <oameni> ai Antichităţii; acea streajă comunică la Oborul Vechi sau Tîrgul de Afară. În biserica Oborului Vechi, fundată la 1760, este, în altar, o cruce mare de marmoră, ca cea de la Călugăreni, şi înaltă pînă în bolta bisericii, plină de sculpturi frumoase şi arabescuri bizantine, iară., prin inscripţia în limba romînească, se roagă fondatorul ei, serdarul Mogoş, de toţi trecătorii cei ce se vor aduna la acel obor, să roage totdeauna pe Dumnezeu pentru a păzi Ţara aceasta Romî nească, de rele să nu paţă (este vrednic de admirat acel colosal şi religios monument). Acolo este şi icoana Sf. Ioachim şi Ana, acea dată de Ipsilant, domnul ţării, avînd pe dînsa ţintuită pecetea domnească pe o placă de argint suflată în aur. Iar părinţii Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, sunt zugrăviţi în costum ovreiesc, ţiind în mînă ramura toiagului lui lesei, din care istoria noastră bisericească spune că s-a făcut punte peste apa Hebronului, de unde a fost luată şi formată stîlp de răstignire a lui Isus Hristos.
A III-a strajă era în Calea Mogoşoaiei, la Puţul cu Zale, lîngă care şi-au făcut familiile Cantacuzinilor locuinţele lor, apoi, mai tîrziu, Clincenii, Blehanii, Filipeştii şi Colfeştii. Această familie din urmă este aceea ce fu blestemată de mitropolitul Antim, cînd îl sugrumă în luntre şi-l înecă Colfescu în Dunăre, fiind orînduit de vodă a-l trece Dunărea şi a-l îneca la mijlocul ei.
Pe locul acestei familii, astăzi este zidit Palatul de reşedinţă. Bine era să se fi făcut palatul cel nou pe locul banului Constantin Filipescu, care era casa lui Avram, din neam în neam, în Capitală, iar acel după locul Colfescului să se fi făcut grădină (ideea autorului), fiindcă atunci Curtea Domnească ar fi fost mai spaţioasă şi chiar pentru trăsuri mai încăpătoare. Aproape de această barieră a fost, mai tîrziu, înfiinţat Metohul Episcopiei Rîmnicului, în ale cărei case a tras prinţul Coburg, mareşalul oştirilor austriace, care venise cu oştire în zilele lui N. Mavrogheni, domn la 1784; tot acolo s-au sfinţit la 1830 şi steagurile organizărei Oştirei Romîneşti, de Grigorie mitropolitul.
A IV-a strajă era la sfîrşitul Podului Caliţii, la spatele caselor astăzi ah lui N. Laptof, la marginea apei ce am arătat că se scurgea de la Izvor.
Iar a V-a strajă, de lîngă podul Dîmboviţei din Calea Giurgiu, sau Podul lui Şerban Vodă, s-a înfiinţat mult mai tîrziu, după ce a început a se populariza (sic) suburbiile Slobozia, Sf. Spiridon cel Nou, la 1765, căci Sf. Spiridon cel Vechi a fost clădit la 1732, şi Sf. Ecaterina, făcută de Pană vistierul din vechime, cum şi Mitropolia, făcută de Constantin Brîncoveanu. Aceasta, după bătălia lui Leon Tomşa Vodă, la anul 1632, cînd se bătu prin bălţile şi pădurile acelei localităţi de peste Dîmboviţa cu aga Matei Basarab, care mai tîrziu deveni domn al ţării, Şi după ce birui pe aga Matei ordonă de se făcu o movilă peste mormintele celor căzuţi în acea bătălie şi aridică o cruce mare de Piatră, pe care se sapă toată acea întîmplare, şi o înfipse drept monument peste acea măgură. Crucea este pînă în ziua de astăzi în curtea bisericei Slobozia, cu patronajul Sf. Gheorghe, aridicată de către acest domn, pe Calea Şerban Vodă astăzi.

Capitolul 4
Iar în ocolul oraşului Bucureşti, pînă în depărtare de un ceas sau două de Capitală, voiesc a descrie originea situaţiunilor acelui spaţiu, începînd de la mănăstirea Văcăreşti, cea fondată de Nicolae Mavrocordat, la anul 1716, şi pe care o avea fanariotul domn ca o cetăţuie de apărarea sa contra temerei ce-i insufla boierii romîni şi în care clocea scopurile sale cele mîrşave şi trădătoare, avînd şi pe doamna sa în haremul pe locul unde a fost fondat şi biserica suburbiei Foişorul. Acea citadelă, astăzi temniţă, fu fondată pe moşia vechii familii a Văcăreştilor. De acolo, spre răsărit, este satul Popeştii, proprietatea vechei familii a Popeştilor, unde se găseşte pînă astăzi o biserică ruinată, pentru care tradiţia zice că un fiu de domn (trebuie să fie Alexandru cel Frumos) ar fi păstrat ascunsă, în acea biserică, pe o jună frumoasă pe care o iubea, şi dovedindu-se aceasta, de atunci se află biserica părăsită; astăzi se numeşte la Culă, lîngă Leordeni.
În ocolul oraşului, spre nord, este cîmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi aveau păşciunea, apoi este Spitalul de Ciumă, înfiinţat de Alexandru Moruzi, la anul 1794, cînd era ciuma a mare. În dreptul acestui spital s-a înecat, în Dîmboviţă, Vlad Vodă, luat în goană de tătari din cîmpia Popeştilor. Dovadă despre aceasta există o măgură mare ce se vede la Cioplea, în dosul zalhanalei fostă a lui Hagi Moscu. Mai în ocol, spre nord ca la 8 kilometri depărtare de Cioplea, este mănăstirea de călugări Cernica, înfiinţată la anul 1608, de vornicul Cernica şi jupîneasa lui, Cheajna, în ostroavele bălţilor apei Colintinei şi în apropierea moşiei vechii familii a Dudescului; şi între mănăstire şi apa Dîmboviţii a fost şi o altă mănăstire de călugăriţe, înfiinţată de soţia lui, jupîneasa Cheajna; amîndouă fură dotate cu mari proprietăţi. Iar acea de călugăriţe fu într-o noapte călcată de tătari şi maicile robite şi hrăpite. De atunci s-a şi desfiinţat (vezi istoria monastirei Cernicăi, scrisă sub patronagiul bunului şi cuviosului stareţ, actualul arhimandrit Ştefan, în anii trecuţi, de un stăruitor monah, anume Cassian, care în acea mănăstire s-a ocupat cu mare zel la descoperirea şi descrierea istoriei ei).
În apropierea acestei mănăstiri şi-a avut şi palatele de vară Şerban Vodă Brîncoveanu (se mai văd ruinele).
Urmează apoi mănăstirea Pantelimon, fondată la 1748 de înalta familie Ghica, cu spital şi cu azil pentru primirea de săraci. Acolo, în vremea invaziunilor austriace, a fost tabăra generalului prinţ Coburg. În aceeaşi apropiere este şi mănăstirea Mărcuta sau Maricuţa, fondată în al XVIII-lea secol de domnul Ipsilanti, apoi reînnoită de familia Ipsilanti. Ea este situată în marginea bălţii Colentina, unde a fost, pînă la 1820, tipografie şi fabrică de tistimeluri pentru tipărirea florilor colorate pe basmale. Acolo era şi cea mai vestită apă a ceşmelelor Mărcuţii, de unde se aducea îa Capitală pentru domn şi toţi boierii cei mari. Fabrica s-a mutat mai în urmă la Cişmigiu, în locul unde astăzi sunt casele generalului Florescu, iar tipografia în palatele lui Mavrogheni, lîngă ceşmeaua cu acest nume, în capul Podului Mogoşoaiei. Aci s-au tipărit cărţi romîneşti, sub patronagiul lui Dimitrie Topliceanu, cărţi elene, sub patronagiul doctorului Constantin Caracaş, şi note de muzică orientală (psaltichie), sub patronagiul întîiului profesor, Petre Efesiu protopsaltu.
Spre nord de Mărcuţa era mănăstirea Plumbuita, fondată de Matei Basarab, tot lîngă balta Colintinii, unde se făcea şi vechiul bîlci Drăgaica, în amintirea răpirei sabinelor. Pe acel tărîm fu bătălia lui Matei Vodă în secolul XVII, la care bucureştenii priveau cu mic, cu mare după gardurile grădinelor lor (vezi Istoria ţării). Pe aceeaşi întinsă cîmpie se făcea şi bîlciul cel mare lîngă oraşul Bucureşti, numit Moşi, acolo se încumetrea băltăreţul cu munteanul, îşi vindeau romînii manufacturile, se făceau jocurile şi petrecerile în prezenţa chiar a domnitorului ţării, care venea să încurajeze populaţia şi să fie şi el văzut, cunoscut şi de copiii din faşă. Deşi de tristă memorie, dar tot trebuie să arăt că, tot acolo, cu ocazia bîlciului, se executau sentinţele date asupra făcătorilor de rele, prin spînzurători şi alte torturi, iar femeile criminale se tundeau, li se punea o manta neagră pe umeri şi pe piept li se lipea o hîrtie pe care era scris: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească". Acestea toate se făceau la bîlci, spre a fi văzut ca o pildă de locuitorii părţilor ţării; însă se osîndeau numai cei cu renume de ucigaşi şi femei otrăvitoare. Este de remarcat că mai niciodată nu a fost executat în timpul Moşilor un romîn sau romîncă, ci erau, mai adesea, din ţigani şi ţigance de laie şi din sălaşele de cort, netoţi şi alţi streini de pe pămîntul nostru. A doua zi, Sîmbăta Morţilor, executaţii erau deja îngropaţi. Doniţele, oalele, cănăţuile, jucăriile de copii, fluieraşele, toate astea de pămînt ars, au fost nelipsite în toate tîrgurile; cimpoaiele, cavalul şi lăutarii răsunau prin frunzarele ţinînd loc de cîrciumi; pămîntul vuia de jocul căluşarilor, al borojenilor, al urşilor, de hora generală şi geamala.
Iată ce era geamala: o momîie de femeie mare, de şase metri înălţime, cu două feţe, în faţă, sus, şi în dos era cîte o oglindă pătrată, peste care atîrnau panglice de şic, ce serveau în loc de cap; trupul ei era gros cît o butie. Ea era ţesută pe dinăuntru cu cercuri şi pe din afară lipită cu hîrtii colorate; cămaşa îi era de culoare albă, fota din spate şi şorţul din faţă de culoare roşie, garnisită cu flori; în faţă avea două mîini împreunate la pept, ţiind un buchet de flori, tot asemenea şi în spate avea două mîini iarăşi împreunate la pept, însă fără buchet. Această geamala avea un om înăuntru, care o ţinea de belciuge, căci nu era grea, şi juca la cîntecul lăutarilor. Jocul ei era foarte domol, plimbîndu-se. Obiceiul cu această statuie, monstră (din care s-a făcut şi vorba stafie), s-a păstrat multă vreme în Romînia. Momîia juca pe strade şi la Moşi cu începere din ziua de Paşte pînă după Moşi. O chemau toţi în curţile lor, precum cheamă astăzi căluşarii. Ea era singurul simbol al zeităţii Isis, zea egipteană, pe care au slăvit-o strămoşii noştri romani pînă la credinţa idololatriii. Se presupune că de aici au rămas la marca ţării noastre soarele şi luna, adică Osiris şi Isis. Geamala a fost scoasă din petrecerile romîneşti (rău şi fără cale) deodată cu înfiinţarea Regulamentului <Organic>.
Nu departe de aici este apa Colentina, ocolina sau coleaîn-tina, după cum am arătat că acel băltiş ocolea oraşul Bucureşti. Spre nord era balta Herăstrăului, în marginea acestei bălţi a ridicat Constantin Ipsilanti, pe deal, un chioşc, la 1780, unde venea cu doamna sa; el sta în pavilion cu boierii, iar doamna se plimba cu fetele ei de onoare, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cînta meterhaneaua. Balta Floreasca se numea aşa, căci acolo au fost vila şi casele familiei Floreştilor, date de zestre bănesii Anica Hereasca, şi în ale căror sate şi moară se lucra la înălbirea pînzelor şi tăierea lemnăriei. Nu departe de acolo începea dumbrava Bănesii, proprietatea banului Ghica, rămasă văduvei sale băneasa, al cărei nume se păstrează pînă astăzi. La această dumbravă se serba, totdeauna, de elita bucureşteană ziua întîi de Mai; acolo se auzeau cîntările cele melodioase ale cucului privighetorilor, turturelelor şi ciocîrliilor; zbengui mieilor ne lîngă oiţe şi cîntecul ciobanului din caval, cum şi cimpoiul grădinarului, cobza şi vioara lăutarului, iar în vreme fanarioţilor tambura, naiul şi chemanul făceau dezmierdarea publicului. Mai în urmă, se iviră chitara cu panglica lată, atîrnată de gît, clarinetul, fagotul şi altele. Acolo se desfătau, deodată cu sosirea primăverii, junii şi junele Bucureştilor, cu două codiţe lăsate pe spate, iar căciuliţele pe sprînceană, cu basmaua şi tistimelul, cu contesu şi maloteaua, mai tîrziu cu işlic şi fes (cefte caic), cu antiriu de sevaiu, ciacşir roşu de laburi sau enghiurşal, meşii cu papucii galbeni şi roşu, cusuţi cu ciacşir, şi, în urmă, cu fracul, capela şi pardesiu. Acolo se întreceau bucureştenii cu caii lor, cu cociile, butcile şi, mai tîrziu, cu droştile şi cabrioletele; îşi încurau ţăranul bidiviul şi coconaşul armăsarul de Misir, iar mai tîrziu, domnişorul, iapa englezească. În fine, pe acea dumbravă se făceau poeziile cele mai amoroase: Frunză verde şi o lalea; Cuculeţ peniţă sură; Faretra veli; Psichi atblia; Luna e lumina lumii; Nu mă pedepsi stăpînă; Tu-mi ziceai odată; Bîr oiţă bîr şi, mai tîrziu, De-aş fi iubit o gingaşă floare, valsurile de Lanner şi Strauss", polca şi, în fine, cancanul.
Acolo era întîlnirea cea desfătătoare a societăţii bucureştene, deodată cu zîmbetul primăverii: jupîneasa cu fetiţa, cuconul cu cuconiţa, dama cu demoazela, domnul cu doamna, cumnatul cu cuscrul, naşul cu finul, socrul cu soacra, babacă cu thiţa, neneca cu thioca, boierul cu jupînul, arhon serdarul cu chir Nicolae, domnul Costică cu musiu Jean; apoi vedea cineva mai de lături şi pe ostaşi: haiducul cu pandurul, şeimenul cu arnăutul, deliul cu ciohodarul, husarul cu dragonul şi ulanul cu cazacul; iar feciorii se întreceau: vizitiul cu birjarul şi ciocoiul cu lacheul.
De la acea dumbravă începea spre occident întinsa cîmpie a Giuleştilor pînă în Dîmboviţa, se vede încă biserica cea mare, în ruină, făcută de familia Giuleşti; acolo a fost şi zalhanaua din vechime, iar la marginea moşiii, astăzi Şoseaua Kiseleff, era şi moara cea mare de vînt, al cărei turn înalt, de zid şi pietre, s-a văzut pînă la anul 1831, desfiinţîndu-se la facerea şoselei. Turnul acela era în dreaptul bazinului de astăzi şi în dreptul biser cii fondată de Nicolae Mavrogheni la 1799, cînd Mavroghen desfrînatul domn, dădu acolo calului său de călărit rangul de că minar. Aproape de palatul şi ceşmelele lui era biserica cu patronajul Izvorul Tămăduirii, unde, de la 1819, s-a înfiinţat menţionata mai sus tipografie. De acolo împrejur, în ocolul Bucureştilor, erau morile Vlădichii Filaret, numite la Grozăveşti, lîngă Farmazonul (un grec ce da cu zodiele), numit astăzi Malmaison, apoi, în urmă, satul Cotroceni, astăzi suburbia Sf. Elefterie, ce a primit acest nume după sf. icoană ce se păstrează în biserica acelei suburbii şi în apropierea căreia er vila sau palatele Brîncovenilor şi ale Filipeştilor. În acel palat, vornicul Constantin Filipescu a dat masă mare lui Constantin Vodă Ipsilant, unde au petrecut pînă seara, dîndu-i şi o frumoasă artificie. Tradiţia zice că pe acele dealuri erau păduri foarte mari şi că acolo ascunzîndu-se Şerban Vodă Cantacuzino de năvălirea tătarilor şi făgăduind înfiinţarea unei monastiri, a şi fon dat-o pe acel tărîm. Pe acelaşi deal a fost tabăra ruşilor la întîia invaziune în vremea Ecaterinii. De acolo, în ocol, începe Dealul Spirii, numire primită după patronagiul Sf. Spiridon ce este pe acel deal. Acolo se făceau petrecerile orăşenilor, în sărbătorile Paştelor, cu dulapuri şi hori. Pe acel deal a făcut Ipsilanti Palatul Domnesc la 1774, care a ars în vremea lui Caragea, în care palat au tăiat turcii pe domnul Hangerliu, la 1799, aruncîndu-i trupul gol pe fereastră în curte. Apoi, de acolo continuă dealul spre ceşmeaua lui Dositei mitropolitul şi, mai înainte, pe la frumoasa grădină a lui Bellu, pînă iarăşi la Văcăreşti, unde e biserica zidită de N. Mavrocordat, la 1726, de unde am început descrierea ocolului Bucureşti.


Capitolul 5
Este locul să arăt şi vreo cîteva monastiri ce în urmă s-au ridicat, împrejurul oraşului Bucureşti, de fericiţii domni, şi care a fost şi îndemnul cel mai mare ca să se întinză oraşul atît de mult din veac în veac, căci populaţia se coloniza totdeauna împrejurul lor. Astfel sunt: monastirea fondată de familia Creţuleştilor, la 1722, în Calea Mogoşoaiei, la streaja de la Puţul cu Zale; monastirea Sărindarului sau Carantanului, fondată de familia Cocorăştilor mai întîi, apoi, la anul 1635, înfrumuseţată de Matei Vodă Basarab; Biserica Doamnei lui Şerban Vodă Cantacuzino; monastirea Zlătari, fondată de nişte aurari sau argintaţi foarte avuţi (zolotari); monastirea Sf. Ioan cel Vechi, în care a liturghisit şi Macarie, patriarhul Ierusalimului, în vremea lui Constantin Vodă Brîncoveanu; monastirea zisă a Colţei, cu şcoală şi spital, fondată de spătarul Mihai Cantacuzino, la 1715, şi al cărui turn de clopotniţă l-au făcut meşterii din armata suediană ai lui Carol al XII-lea. Se zice că avea şi ceasornic, şi că peste învelitoarea ei erau alte patru turnuleţe mici, şi că la intrarea pe poarta monastirei erau zugrăviţi şi doi soldaţi armaţi şi îmbrăcaţi în uniforma cea suediană, ca şi cînd ar fi fost puşi să păzească de santinelă. Deşi spătarul Cantacuzino a clădit spitalul, turnul şi biserica cu hramul Trei Ierarhi, totuşi, fiindcă acel spaţios tărîm a fost cumpărat de la vornicul Colceac, orăşenii, pînă astăzi, îi păstrează numirea de Colţea. Vin apoi: mănăstirea Sf. Sava, fondată de C. Ipsilanti, la 1780, cu şcoala ei slavonă şi greacă; hanul lui Şerban Vodă Cantacuzino, la 1680; acesta a fondat şi monastirea Cotroceni.
Palatul sau hanul lui Constantin Vodă Cantacuzino fondat la 1714; biserica Stavropoleos, zidită la 1722; această frumoasă biserică, în sculpturi, a fost paraclisul Curţii Domneşti a lui Constantin Vodă Cantacuzino; biserica şi Hanul Grecilor 9, biserică făcută de colonia greacă la începutul secolului al XVIII-lea, cu hramul Naşterea Domnului, care nu mai este astăzi. Monastirea Sfinţilor Apostoli, din Dudescu, există din vremea lui Constantin Brîncoveanu. În timpul mitropolitului Calinie Miclescu, la 1885, am fost poftit, cu adresă din partea-i ca să mă duc să constat dacă biserica este solidă sau dacă merită a fi dărîmată, după cum îi ceruse Ministerul Cultelor de atunci.. Mergînd, am constatat că ea poate dura încă o sută de ani şi, cu această ocaziune, am găsit că acea biserică este fondasculptată în lemn de familia Cantacuzineştilor. Ea are cea mai frumoasă tîmplă sculptată în lemn de stejar, cu cele mai frumoase ornamentaţii, iar la zidul de din afră am găsit o piatră mormîntală în care era sculptat numele unui Cantemir. Ce Cantemir va fi fost acela, nu am putut descifra numele său, poate vreun Cantemir din prinţii Moldaviei, înrudit cu familia Cantacuzineştilor. Monastirea Mihai Vodă, edificată de Mihai Bravu, la 1593; sfînta monastire a lui Alexandru Vodă, care în urmă fu îndepărtat de nepotul său, Radu Vodă, căci turcii, cînd se retraseră, bătuţi de Mihai Bravul, dăduseră foc ierbăriei ce păstrau într-însa, la 1595, dărîmînd-o astfel, dimpreună cu biserica Sf. Atanasie, cimitirul ei. Hanul cel mare, ca o cetăţuie, cu biserica Sf. Gheorghe în mijloc, zidit de Constantin Vodă Brîncoveanu, la 1690; la sfinţirea acestei biserici fu adus patriarhul Ierusalimului, Crisant, care era însoţit de Dionisie, episcopul Tîrnovei, de Climent al Adrianopolului, de Axentie al Sofiei, de Maxim al Ieropolului, de Neofit al Sevastiii (unde era şi Antim, episcopul Rîmnicului, care mai tîrziu devine mitropolit al ţării şi care fu înecat în Dunăre, după cum arătai, acesta a fondat biserica Antimului). Această mănăstire avea moştele Sfîntului Mucenic Gheorghe. Doamna lui Constantin Brîncoveanu dăruieşte la toţi aceşti prelaţi cîte o basma în care erau legaţi glbeni. Prea mult a imitat acest domn nenorocit faptele lui Neagoe Vodă Basarab, fondatorul frumoasei mănăstiri de la Curtea de Argeş, căci tot după modelul acelei mănăstiri a fondat şi el sf. biserică de la Mitropolie, pe care o făcu catedrală; el locuia lîngă dînsa, în casele sale din poalele dealului, astăzi Piaţa Bibescu. Lîngă zidul ăstor case omorîră dorobanţii pe Preda vornicul şi Papa postelnicul, fiii lui banul Ghiorma, după cum am mai arătat, în răscoala lor la 1660 (vezi crucea de piatră în zid). Doamna Bălaşa, fiica sa, edifică biserica, la 1751, cu acest-nume, pe Calea Caliţii, făcînd azil de oameni săraci.
Mitropolitul Dositei înfiinţează o ceşmea frumoasă pe cîmpia de lîngă Mitropolie. Scarlat Ghica zideşte biserica Sf. Spiridon cel Nou, la 1765, pe Calea Şerban Vodă, în care s-au îngropat vreo cîţiva domni fanarioţi. Bărăţia sau Biserica Catolicilor s-a fondat de un italian, anume Delcioaro, în vremea lui Ştefan Vodă Cantacuzino, cu berat de la Poarta Otomană, şi de aceea i s-a pus numele de Bărăţie, adică document, autorizaţie. Condiţia era să nu se ridice turnul înalt, nici să se aşeze clopote (ordinul sultanului Mahmud al IV-lea). Sfînta biserică de la mahalaua Foişor, ce este făcută în dreptul monastirei Văcăreşti, în partea stîngă a Dîmboviţei, este ridicată de doamna lui Nicolae Vodă Mavrocordat, la 1718, căci lîngă această biserică erau palatele doamnei (haremul), şi de acolo se făcuse un pălimar lung, ca un foişor, şi cu învelitoare, prin care mergea doamna de la haremul ei pînă la Văcăreşti, la Vodă. Acest foişor era ridicat pe mai mulţi stîlpi, pe un spaţiu de o jumătate de ora călătorie, şi, cu ferestrele în amîndouă laturile, îşi continua lungimea lui peste lunci, peste grădini, chiar peste apa Dîmboviţei, şi de atunci s-a numit acea mahala a Foişorului. Tradiţia aceasta se spune de toţi bătrînii acelei mahalale. Sfintei biserici Gorgani, zidită între apa Dîmboviţii şi balta cea mare zisă astăzi a Cişmegiului, i s-a pus numele de Gorgan (aşa se numesc măgurile cele înalte), căci ea se află pe o măgură, în mijlocul bălţii ceşmelelor. Numele acesta îl avea şi spătarul Gorgan, ce ridică biserica Sf. Ilie, în zilele lui Leon Vodă. Această baltă cuprindea în vechime şi sfînta biserică ce se numeşte Schitul Măgureanului. Aceşti Măgureni sunt o familie veche a ţării, În acel loc, deasupra bălţii Cişmigiului, au zidit acea biserică şi au făcut-o schit de maici. În mahalaua Stejarul, acolo, aproape, era şi Fîntîna Boului, care nu se ştie cînd a dispărut. Asemenea, în marginea bălţii de la Icoană s-a zidit sfînta mănăstire de maici zisă la Icoană şi i-au rămas acest nume, căci se zice că ar fi făcut o minune icoana Maicii Domnului, găsindu-se într-o zi lăcrămînd. În curtea acelei mănăstiri a fost spitalul de alienaţi, precum era la biserica Pitar Moşu spitalul infirmilor. Acestea sunt cunoştinţele mele despre oraşul nostru.
Capitolul 6
Vreau acum să arăt că fără rezon s-a scris de unii din istorici că judeţul Ilfov începea chiar de lîngă poarta de sus a cetăţuiei Bucureştilor, căci atunci s-ar fi numit judeţul Dîmboviţa, iar numele judeţului Dîmboviţa urma, după drept cuvînt, a se zice Ialomiţa, precum şi al Ialomiţei, judeţul Borcea. Nu se putea să i se zică Ilfov, fiindcă are apa Ilfovăţul, prin plasa Snagov, căci nu era oraş pe partea cetăţuiei Curţii Vechi, cea despre apusul soarelui. Judeţul Ilfov se începea de pe direcţia Stradei Franceze de astăzi. Mai înainte, tărîmul pe care este situat oraşul Bucureşti a fost din moşii domneşti, pentru ca să poată domnii să le închine numele lor locurilor sfinte de la Muntele Athos, Alexandria, Sfîntul Mormînt şi Ierusalimului. Acestea s-ar pu- tea descoperi din vechile documente ale acelor monastiri foste chiriarhe, care sunt în Arhive. După a mea părere însă, zic că mai tîrziu devenind tare Occidentul, care persecuta ortodoxismul, a fost bine că aceste locuri s-au închinat şi s-au pus sub patronagiul diferitelor lavre orientale, care se protejeau de către împăraţii otomani. Şi nu numai monastirile din Capitală, precum şi cele din toată ţara, au fost închinate, dar şi averea închinătorilor domni, în argintării şi biblioteci, a fost trimisă la lavrele din Muntele Athos; există şi astăzi în păstrarea lor, fiindcă nu au putut nimenea a le hrăpi de acolo, fiind sub protecţia înţelepţilor sultani, cari respectau şi respectă încă vacufele ortodoxilor.

Capitolul 7
Pentru că am vorbit de oraşul de bucurie, Capitala Romîniei, voiesc a arăta ceva în prescurtare şi despre starea lui socială.
Principiurile religiunei ortodoxe a romînilor, păzite totdeauna cu mare veneraţiune, posturile, milostenia, spovedania, sfînta comunicătură, mergerea la biserică făceau reputaţiunea cetăţeanului; onoarea, fidelitatea, timiditatea, modestia -şi lucrul firelor făceau reputaţiunea femeilor. Ce lucrează fata ta ? O poală de icoană pentru Paşte la Maica Domnului, sau rucaviţe pentru arhiereu. Ce lucrează nora ta ? îşi coase rochia. Dar fiul tău ce face? învaţă la Chrisolora sau Esop, la Comită, sau Omer, gramatica Lascareos sau Terpsithea. Bărbatul tău unde este ? A plecat la taxit cu marfă, sau a intrat la chiverniseală. Dar soţul tău ce face ? S-a dus la Ierusalim. Unde este mă-ta ? S-a dus cu ţaţa Tinca pînă la Sf. Vineri sau la Sf. Elefterie şi de acolo la Herestreu, la înălbirea pînzei. Cînd se cunună soră-ta ? Cînd o vrea Dumnezeu. Cînd isprăviţi casele voastre ? Cînd o vrea Dumnezeu. Dar de ce a murit tatăl tău ? Că i s-au isprăvit zilele. Dar de ce a păgubit? Căci nu l-a ajutat Dumnezeu. De ce a ajuns vărul tău în asemenea ticăloşie ? Căci a fost blestemat de părinţii lui, fiindcă binecuvîntările părinţilor întemeiază casa fiilor. Cum aţi petrecut aseară? Am chemat Vicleimul şi Steaua. Unde mergeţi la vară? La Cernica sau la Ţigăneşti, la mănăstire.
Clerul, pînă la venirea domnilor fanarioţi, cu Nicolae Mavrocordat, la anul 1716, a fost romîn; foarte puţini greci sau bulgari se aflau între servitorii Bisericei. Serviciul divin se făcea în limba slavonă şi greacă pînă la domnia lui Matei Vodă Basarab, la anul 1640, apoi începuse, pe alocuri, în limba romînească, dominată de cea greacă, căci toţi cîţi nu erau cu obiceiuri grece, le ziceau „mujicos".
Guvernele, pînă la Nicolae Mavrocordat, mai aveau acel romînism, acele obiceiuri vechi de nobleţe şi de fraternitate naţională; boierii mai ţineau cu poporul, cumetria, năşia şi cuscria erau principiul lor religios, prin care se familiarizau, se amestecau cu clasele de jos şi se democratizau, iar Biserica era fraternizată cu coreligionarii ei. După dominaţia însă a fanarioţilor, au început luxul şi slăbiciunile orientale şi cu acestea, ura şi antipatia reciprocă.
Desele invaziuni, în adevăr au contribuit mult la dezvoltarea civilizaţiunii, dar ce folos ? Că au omorît naţionalitatea şi industria.

Capitolul 8
Comerciul şi industria erau şcoala de educaţiune a romînilor, căci isnafurile (corporaţiunile) de meseriaşi îşi aveau particulara lor onoare şi activitate: cavafii, şelarii, cojocarii groşi şi subţiri, croitorii, postăvarii, tabacii, lemnarii, covacii, dulgherii, işlicarii, tîmplarii, dogarii, găitănarii, căldărarii, bărbierii şi plăpumani se concurau fără preget; lucrul lor era făcut cu soliditate şi acurateţă, ei între dînşii se înmulţeau, se rudeau şi se ajutau unii pe alţii. Comercianţii, comisionarii mărfurilor europene (lipscanii), marchitanii ruseşti (cazaclii) şi colportorii mărfurilor orientale se întreceau între dînşii cu onoare şi credit în cel mai mare grad, încît ridicau unii de la alţii sume mari: adesea mii de olandezi şi talări, fără nici o poliţă sau vreun înscris, iar cîrcotele dintre ei se împăcau la starostia (şeful) isnafurilor (corporaţiilor).
Asemenea credite aveau şi în străinătate, căci ei (romînii) ţineau strict la onoarea şi reputaţiunea lor, dovadă despre aceasta avem pînă în zilele nostre, căci la anul 1847, cînd arse tot tîrgul Bucureştilor, onorabilii comercianţi romîni plătiră, a doua zi, datoriile lor în străinătate, fără a voi să primească vreun scăzămînt ce fabricanţii europenii erau dispuşi ca să le facă.
Iată amorul-propriu al comercianţilor noştri, cărora li se cuvenea şi încrederea pe acel timp, de aceea boierii cei mari adesea luau de la ei cîte un băiat, zis de procopseală, în serviciul casei, pe care, mai tîrziu, îl treceau în gradurile boiereşti de a III-a clasă.
Ţiu eu minte că, pînă la anul 1828, piaţa Bucureştilor era pensionul de bună educaţiune a tinerilor; cine îndrăznea să umble noaptea pe la petreceri ? Cine îndrăznea să mintă ? Cine îndrăznea să se preumble în birje ? Cine îndrăznea să nu salute pe preoţi şi pe bătrîni ? Cine îndrăznea să treacă prin Lipscani sau prin tîrg cu vreun costum mai deosebit de portul său obicinuit ? Căci, pe dată, i se zicea că este fiul pieirei; cine îndrăznea să ţie dumineca sau sărbătoarea prăvălia deschisă şi să nu meargă la biserică în vremea leturghiii ? Se întrebau în piaţă (căci piaţa se numea tot tîrgul): — Ce păţi boierul ăla care jefui lumea ? — Îl îmbrăcă în opinci şi zeghe, îl bătu la falangă şi-l trecu la lude (bir). — Ce păţi mofluzul acela? — Îl închise la Hătmănie, îi orîndui erotocrisie (custozi) şi îl puse în butuc. — Ce păţi plastograful ăla - îi tăia mîinele sau îl înfundă în ocna părăsită. — Ce păţi omorîtorul de oameni, de a doua oară ? — Îl puse în ţeapă sau îl spînzură. — Ce păţi brutarul sau simigiul fals ? — Îl ţintui la uşa prăvăliei lui. — Dar vizitiul care a călcat copilul ăla ? — Îl bătu la spete prin mijlocul tîrgului. — Ce păţi răzvrătitorul (revoluţionarul) ? — Îl dete prin tîrg cu nasul tăiat. — Ce păţi calpuzanul (falsificatorul de monedă)? — Îl puse pe 10 ani la ocnă.
Iată dar, Bucureştii cum s-au ţinut şi cum au rezistat atîtor calamităţi ce au trecut peste dînsul, iată şi de ce a fost iubit de toţi străinii ce l-au vizitat. Alfabeturile erau, în adevăr, multe, cu Crucea-ajută, pentru limba romînă şi cea slavonă, iar pricopseala desăvîrşită era în limba elenă; aristocraţia însă învăţa şi pe latineşte; boierul era într-adevăr protectorul burgheziei; curtea boierească devenea adesea azilul nenorocitului. Boierul însă pretindea de la mai micul său să-şi cunoască lungul nasului. Aceste toate erau principiurile romînilor, şi cele de căpetenie erau: dragostea către domn, frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni.
Aşadar, oraşul nostru de bucurie, păzit de Dumnezeu, cruţat adesea de orice nenorocire, a avut totuşi a suferi calamităţi care uneori, l-au desecat chiar şi de populaţiune, prin epidemii, băjenii, foamete, războaie şi ciume. S-a păstrat, cu toate astea, pînă în ziua de astăzi numele lui cel frumos, fiindcă moralul principal al romînului a fost, totdeauna, drept mîngîiere că orice rele îi vor veni sunt de la Dumnezeu şi de aceea el le-a primit cu răbdare şi speranţă.
Ca să poată vedea domnii cititori şi îmbrăcămintea veche a locuitorilor, păstrez în galeria mea de tablouri mai multe modele de costume vechi ale orăşenilor noştri de ambe sexe, ale clerului şi ale oştirei, şi, trăind, promit compatrioţilor mei că le voi publica după puterile şi mijloacele mele, precum am lucrat cu destulă trudă şi vechea topografie a situaţiunei Capitalei, în anii trecuţi, după cele mai adevărate documente ce le posed.
Capitolul 9
Cunoştinţele mele, ce le-am arătat despre oraşul Bucureşti, sunt culese nu numai din diferiţi istorici, manuscrise vechi şi tradiţii, dar chiar din adevăratele calcule făcute de mai mulţi savanţi romîni cari s-au ocupat cu astfel de cercetări.
Urbea Bucureşti este situată pe ambele mărgini ale rîului Dîmboviţa; spre răsărit se întind cîmpii şi bălţi, iar spre apus e ocolită de frumoase dealuri cu grădini; spre miază-noapte se întind dealuri cu vii, iar spre miază-zi sunt întinse cîmpii. El era locuit de romîni, italieni, greci, turci, armeni, ovrei, unguri, bulgari, sîrbi, ruşi, poloni, nemţi şi ţigani. Pavilioanele puterilor europene erau: ruseşti, austriace, engleze, franceze, poloneze.
Numirea stradelor şi a mahalalelor se dădea după numele boierilor, al cucoanelor lor, al fundatorilor diferitelor biserici şi ale meseriaşilor. Căile centrale erau: Podul Mogoşoaiei, Podul Tîrgului de Afară, Podul Caliţii, Podul Beilicului, Uliţa Herăstrăului, Uliţa Batiştii, Uliţa Tîrgoviştei, Uliţa Văcăreşti, Uliţa Colţii, Podul de Pămînt, Uliţa Mihai Vodă şi Uliţa Izvor.
Pe o colină înaltă este Catedrala ţării, zisă Mitropolie, unde îşi are reşedinţa capul Bisericii Ortodoxe Romîne. Biserică toarte frumoasă, cu patronajul sfinţilor Constantin şi Elena, e rondată de Constantin Brîncoveanu domn, la jumătatea secolului al XVII-lea. Acolo se păstrează şi sfintele moaşte, în întreg, ale făcătorului de minuni şi patronului Capitalei, cuviosul Dimitrie Basarabov, pe care îl roagă poporul în ajutor la secetă şi la epidemii.
Mitropolitul are vicarul său, iar arhiereii ce locuiesc în Capitală se invită întotdeauna de către creştini la solemnităţile bisericeşti: cununii, botezuri şi înmormîntări; ei merg şi pe afară, în districte, după invitaţia ce li se face şi după voia ce se cere de la mitropolit sau vicar. La Catedrală funcţionează trei preoţi efemerei, un eclisiarh, un arhidiacon, doi diaconi şi un econom; unul este însărcinat cu moaştele Sfîntului Dimitrie. Mai sunt apoi patru paracliseri şi un portar, aceştia sunt toţi călugări şi arhimandriţi, ieromonahi şi monahi. Protoierei sau protopopi sunt în Capitală doi, şi Capitala se împarte în două plăşi: cea de sus şi cea de jos; ei au în îngrijire sfintele biserici despre ceea ce se atinge de curăţenie şi acurateţa serviciului divin, cum şi de purtarea disciplinară şi buna conduită a preoţilor orăşeneşti, cum şi a călugărilor veniţi de pe afară în Capitală.
Sfinte biserici în Capitală sunt peste tot una suta, de religie ortodoxă, din care 75 ale suburbiilor, îngrijite de epitropii lor, 16 mănăstiri sub tutela Ministerului de Culte, 7 biserici mari, sub tutela eforilor testamentaţi de fondatorii lor, o capelă rusă, organizată şi îngrijită de arhiereul bulgar. Biserici de alte rituri sunt: două catolice, una luterană, una protestantă, una calvină, una catolică afară din Bucureşti, numită Cioplea, la Vitani; apoi sunt şi cinci sinagoge ovreieşti: două spaniole şi trei leşeşti.
Venerabilii noştri părinţi, atît de mult ţineau şi propagau religiunea noastră, încît pe lîngă mulţimea bisericilor ce sunt în Capitală, apoi aveau şi particularele lor capele sau paraclise în proprietăţile lor, chiar lîngă casele lor, precum răposatul, venerabilul şi bun boier, banul D. Ghica. El avea în curte un paraclis, care este şi pînă astăzi la casa devenită a Prefecturei de Ilfov. Mitropolitul romîn de la anul 1821, Dionisie, avea paraclisul în casele sale, în suburbia Batiştei, strada Dionisie; răposatul Creţulescu asemenea avea lîngă Mihai Vodă, în casele sale; răposatul Bellu cel bătrîn, asemenea, îl avea la casele sale, Strada Franceză; răposatul T. Văcărescu îl avea în curtea sa; răposatul Grigore Brîncoveanul îl avea la casele sale, din capul Căii Mogoşoaiei; asemenea şi la casele Brîncovenilor, de sub Mitropolie, era paraclisul lui N. Brîncoveanu; în curtea Azilului Doamnei Bălaşa; la Catedrală chiar este deosebit un paraclis făcut de mitropolitul Teodosie, la a 17-a sută; în curtea răposatului Matache Racoviţă, astăzi Poliţia Capitalei, era un paraclis; în curtea bisericei Antimului este paraclisul episcopului Iosif, făcut în a 18-a sută, de familia Grecenilor; în curtea monastirei Văcăreşti este paraclisul făcut de doamna lui Mavrocordat.
Barierile Capitalei erau în număr de 14, cu căpitanii lor şi cu oamenii vămilor, care se numeau străji, anume: Herestreu, Mandritu, Podul Tîrgului de Afară, Iancu, Vergu, Dudeşti, Văcăreşti, Piscu, Podul Beilic, Podul Caliţii, Spirea, Podul de Pămînt, Tîrgoviştea şi Podul Mogoşoaia.
Iluminatul Capitalei se făcea cu lumînări de seu în felinare, iar boierii cei mari umblau noaptea cu masalaua, compusă din zdrenţe muiate în păcură şi puse în grătare de fier, purtate în spinare de ţigani masalagii, robii lor, şi aceasta din cauza stradelor cele podite cu bîrne.
Rîul Dîmboviţa, ce adapă Capitala Bucureşti, se începe din judeţul Muscel, de sub muntele numit Piatra Craiului, trece prin judeţul Dîmboviţa, nu departe de vechea capitală a Romîniei, Tîrgovişte, şi ca să nu treacă toată prin Bucureşti, au despărţit-o prin stăvilare la distanţa de două poştii de Capitală, unde se numeşte la Şanţuri, căci s-au făcut acolo şanţuri adînci care-i duc undele în rîul Ciorogîrla. Totuşi, uneori, primăvara, ea inunda şi în Capitală, din cauza venirei apelor mari, umflate din cauza merilor din vale. Guvernul a fost totdeauna pregătit pentru astfel de eveniment: erau organizate societăţi de scăpare şi se adunau din vreme provizii, chiar oştirea sărea la caz de nevoie; adesea a dat cuvenitul ajutor locuitorilor ce au fost bîntuiţi în partea dreaptă a rîului, căci cea stîngă este ferită de inundare fiind locul mai înalt.
Tîrgul Moşilor se face o dată pe an, în luna mai, în marginea Capitalei; el întreţine amintirea, foarte antică, a moşilor Capitalei.
O dată cu ivirea florilor şi înverzirea pomilor, se adunau din toată ţara locuitorii, îşi schimbau şi îşi vindeau manufacturele lor şi productele lor, precum: doniţe, oale, instrumente de lemnărie, rogojini, haine şi orice alte manufacturi brute ce produce muncitorul muntelui, al pădurilor şi al bălţilor; se făceau logodne, se înrudeau cei din cîmp cu cei din munte; în fine, ţinea tîrgul Moşilor o săptămînă, începînd de luni. Joi se înveseleau, jucau în prezenţa domnitorului şi a căpeteniilor ţării. Lăutarii (muzica romînească) executau cele mai plăcute armonii naţionale, ce înveseleau pe orăşenii romîni; muzicele cîntau pentru europenii străini; cimpoiul pentru bulgari şi sîrbi, iar cavalul şi fluierul pentru săteni, locuitorii muntelui şi ai cîmpiilor.
După aceasta urmează, în ziua sîmbetei, pomenirea morţilor: moşi, părinţi şi alte rude. După rugăciunile divine, se împart, ca pomană, oale cu vin, străchini cu mîncări, lumînări, doniţe cu vin şi cu buchete de flori, bani la toţi săracii ce se adunau la pomenire, obicei romîn foarte nobil că, după ce se înveseleşte cineva, îşi aduce aminte de părinţii şi de rudele lor care nu mai sunt cu dînşii.
Pentru mai mare abundenţă de apă, prin diferite suburbii sunt vînzători de apă, care o cară cu cîte un butoi făcut pe două roate, tras de un cal, numit saca. Iar fîntîni în capitală erau: Mavrogheni, capul Podului Mogoşoaia, Văcăreşti, Filaret, Brîncoveni, la Sf.Elefterie, zisă Fîntîna Ţiganului; Cotroceni; la poarta lui Bellu, Podul Mogoşoaiei; la grădina Cişmegiu şi sub via Gramont, Calea Craiova; Ceşmeaua Roşie; Podul Mogoşoaiei; la spatele Bisericei cu Sfinţii; în hanul Zlătarilor, în faţa bisericii (aceste trei sunt cele mai vechi).
Spitale erau: Mavrogheni, în capul Mogoşoaiei, astăzi zis Filantropia ; al Brîncovenilor, în mijlocul Capitalei; al Colintinii, pe Şoseaua Herăstrău; al Colţii, în centrul Capitalei; al Oastei, în strada Ştirbei Vodă, făcut în zilele lui vodă Bibescu; Spitalul de moşit; Spitalul de Copii; un Azil al Doamnei Bălaşa, pe Calea Rahovei; al Sfintei Vineri, în centrul Capitelei, pentru adăpostirea săracilor.
Este apoi frumosul Azil al Doamnei Elena Cuza, pentru adăpostirea şi buna creştere a copiilor orfani, început de domnia lui Ştirbei Vodă.
Mănăstirile şi bisericile istorice, cari, pentru frumuseţile lor, trebuiesc văzute de voiajori, sunt: mănăstirea Radu Vodă, fondată în al 15-lea secol, pe o colină înaltă, în Culoarea" de Albastru, şi unde s-a dat foc ierbăriei lui Sinan paşa, în vremea retragerei oştirei turceşti, după bătălia de la Tîrgovişte cu Mihai Bravul, în secolul al 16-lea; acolo se afla şi mica biserică a Sf. Atanasie, care a fost cimitir; în biserica acestei mănăstiri se află şi mormintele a trei domni: Alexandru, Mihnea Turcitul, fiul său şi al lui Radu Vodă, fiul lui Mihnea, singurul mormînt domnesc ce se mai vede în Capitala noastră; mănăstirea Sfîntul Gheorghe cel Nou, în mijlocul Capitalei, fondată de Constantin Vodă Brîncoveanul în secolul al 17-lea, era înconjurată de un mare han, cu prăvălii pe dinăuntru, pentru magazii de mărfuri negustoreşti, şi împrejmuită cu înalte ziduri; biserica Sfîntul Spiridon, din Calea Şerban Vodă, Culoarea de Albastru, pentru frumoasa ei arhitectură gotică, care este fondată de domneasca familie a Ghiculeştilor, dotată cu mari venituri şi în care se obicinuia a se îngropa domnii fanarioţi; biserica Doamna Bălaşa, fondată de familia Brîncovenilor, în secolul al 17-lea, unde este azil de săraci, în Calea Craiova; biserica Curtea Veche, fondată de Mircea Vodă cel Bătrîn, în al 14-lea secol, în curtea palatului său domnesc, unde a omorît pe toţi boierii şi arhiereii Mircea Vodă Ciobanu, în al 16-lea secol; în această biserică toţi domnitorii aveau frumosul şi creştinescul obicei de a primi sfînta ungere la întronare; biserica Sfînta Ecaterina, Culoarea Albastru; biserica Sărindarului, în care a făcut liturghie patriarhul Macarie la anul 1635, şi care se zice că este a 40-a biserică fondată de Matei Vodă Basarab, în 1634, în Calea Mogoşoaiei; biserica Olteni, care s-a zidit şi înfrumuseţat de către enoriaşi şi mahalagii, puind cu chiar mîna lor cărămizile la temelii, zidind şi cărînd materialul, atît bărbaţii, cît şi doamnele şi fetele lor; ea se află în Culoarea Albastră, strada Olteni. În clopotniţa acestei biserici, la anul 1821, s-au închis grecii, arnăuţii, ce s-au bătut cu mulţimea oştirei turceşti, cînd aceasta a venit în Capitală sub Chehaia bei al paşii Silistrii, în ziua asasinării insurgenţilor Bimbaşa Sava, Ghenci aga şi căpitan Mihali, şi cînd a ţinut măcelul pe stradele Capitalei o zi întreagă, tăindu-se răsculaţii greci şi dîndu-se răsplată, de un beşlic, de fiecare cap tăiat ce se ducea la Chehaia bei. (În ziua aceea au pierit mulţi din orăşenii romîni nevinovaţi.)
Această tragică scenă s-a petrecut într-o zi de duminică, la 12 ore, la prînz. Am văzut-o şi eu, autorul broşurei, fiind copil de zece ani.
Alte biserici: biserica Sfintei Vineri, cu frumosul şi istoricul monument al familiei lui Herăscu-Năsturel, unde este şi azil de săraci, în centru, Culoarea de Roşu; biserica Zlătari, ce era închinată Patriarhiei Alexandriei, în Calea Mogoşoaiei, în centru, unde m-am născut eu, autorele acestei broşuri, la amn 1811; biserica Sf. Niculae, din suburbia Şelari, sau din Lipscani, care este prefăcută din temelie şi înfrumuseţată de către regele Carol I; biserica Antimului, în Culoarea de Verde, care este metohul Episcopiei Argeşului, e fondată de Antim mitropolitul, ce fu înecat în Dunăre din ordinul unui domn fanariot, în secolul al 18-lea; pe una din coloanele ce sunt în biserică stau scrise poezii frumoase ale acestui mitropolit; biserica Sf. Dimitrie din Işlicari (str. Carol I), cu frumoasa grădină, şi care este metohul Episcopiei Buzău.
Asemenea, bisericile cele vechi, numite: Biserica cu Sfinţi, ce se zice şi Biserica cu Sibilele; biserica Precupeţii Vechi; biserica Hagiu; Tirchileştii, Popa Nan; schitul Icoana; biserica Popa Soare; biserica zisă Dintr-o zi, căci în ziua cînd s-a început zidirea, tot în acea zi, peste un an, s-a sfinţit, aceasta este în dosul hotelului „Union"; biserica Bradu şi biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde era prima Mitropolie a ţării şi întîia şcoală slavonă; bisericile Răzvan şi Olari, unde se află icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni, care se transporta totdeauna pe la persoane cuprinse de boale grele, cărora li se făceau masluri; biserica Izvorul Tămăduirii, de sub Dealul Spirii.
Pentru locuitorii ce se preumblau pe jos, erau: balta Cişmegiului, unde au fost stuf sălbatic, sălcii şi fabrica de tistimeluri; grădina lui Hagi Ilie, Calea Văcăreşti; grădina Brăslea, la Icoană; grădina lui Procopie, la Podul de Pămînt; grădina Castrişoaia, în suburbia Izvoru, Culoarea de Verde; grădina lui Scufa, la Malmaison; grădina Herăstrău; frumoasa grădină de la intrarea pe din dos a grădinii Cişmegiului, a lui Şlater, Culoarea de Verde; frumoasa grădină spaţioasă a Filaretului, unde sunt şi frumoasele fîntîni de izvoare, cum şi mica biserică zisă Clopotaru; Livada cu Duzi, astăzi Abatorul; Grădina cu Cai, Podul de Pămînt; La Şapte Nuci, sub Mitropolie; plimbarea la zidurile Ghiculesei, la Obor; plimbarea la Heliade; la Teiul lui Vodă Ghica, Colintina; la Belvederea lui Golescu, Calea Tîrgoviştei; grădina Oracici, la Filaret; grădina Guşi, Calea Văcăreşti; grădina Gramon, Podul Caliţii; La Zece Mese, Calea Moşilor; la Cuţitu de Argint; la Puţu cu Apă Rece, strada Poteraşi.
Primul iniţiator al aşternerei cu piatră pe stradele Capitalei a fost cel de glorioasă memorie, răposatul domn Grigorie D. Ghica, la anul 1826, căci pînă atunci erau stradele podite cu bîrne de lemn peste toată Capitala. Este şi o casă de vamă, strada Colţii, făcută de Grigorie Vodă Ghica, numită Carvasara.
Capitolul 10
Despre caracterul şi obiceiurile romînilor din Capitală. 
Romînii, cei mai mulţi, sunt din natură ospitalieri, prietenoşi, plini de omenie (filantropi); mulţi ştiu carte şi sunt bine-crescuţi şi cu adăpări solide de religiunea părinţilor lor. Deşi sunt buni imitatori, dar nu se lasă a se înşela de unii rătăciţi şi de atei, care se întorc din străinătate plini de erezii şi de năravuri rele. Nu s-a văzut nici un romîn care a crescut în ţara lui şi a învăţat la el acasă, după puterile lui, să critice Biserica şi religiunea lui, cum s-au văzut adesea unii reveniţi din străinătate, criticînd în scrierile lor Biserica, clerul şi religiunea, ba, cu mare cutezanţă, chiar viaţa lui Iisus Christos, Dumnezeul şi Mîntuitorul omenirei, precum s-a văzut la străini. Deşi acele critici au ajuns în Romînia, dar ele fură citite şi azvîrlite de romîni cu dispreţul ce au meritat. Ei nu au făcut ca unii străini, cari au tolerat pe rătăcitul autor al vieţii lui Iisus. Nici un autor romîn, cît de savant şi cu toată libertatea opiniunei publice şi a presei în ţara lui, nu a scris contra dogmelor şi a bazelor religiunii părinţilor lui. Romînii ştiu a iubi pe capul şi pe aproapele lor, fiindcă aşa a zis Iisus; ei ştiu a fi ospitalieri, căci aşa le-a propagat Christos; ştiu a sătura pe săraci şi a îmbrăca pe cel gol, căci aşa le-a dictat Mîntuitorul omenirei.
Romînii, astăzi, se bucură de libertatea cîştigată de ei înşişi, cu sîngele lor. Romînii sunt recunoscători glorioasei Rusii, care, prin sacrul ei sînge, i-a protegiat un secol întreg, ca adevăraţi coreligionari, şi le-a întors neatîrnarea, le-a asigurat munca tihnită a braţelor, organizarea administraţii lor şi formarea oştirei, străjuitoarea hotarelor. Rusia este amica cea mai sinceră a romînilor, care vor venera în eternitate sîngele ei vărsat pe cîmpurile noastre.
Romînii se mîndresc astăzi cu preaiubitul lor rege, îl iubesc şi îl venerează pentru faptele lui cele nobile, ca şi pe regina Elisaveta, cum şi pe moştenitorul tronului.
Sfînta lor Biserică se deschide de două ori pe zi şi cheamă pe creştini, prin semnul de toacă şi prin tragere de clopote, începîndu-se sacrul oficiu de la 7 ore de dimineaţă şi ţinînd pînă la 10, iar după-prînz, de la 3 pînă la 4 ore.
Clerul în Romînia, ca şi în Capitală, se împarte în două clase, preoţii oraşelor, care sunt căsătoriţi, din ceştia sunt şi parohi ai bisericilor şi servesc cu leafă la bisericile lor, avînd superiori pe protoierei (protopopii); sunt apoi călugări şi călugăriţe, monahi şi închinaţi la diferite monăstiri de prin ţară. Arhiereii şi arhimandriţii ţin de ordinul monahilor. Preoţii de oraş se numesc mireni şi primesc gradul lor după reputaţie. Iar arhiereii primeau titluri de la patriarhul din Constantinopol, pînă la deschiderea Sinodului romînesc.
Capitolul 11
Despre comersanţi şi comerţ. În piaţa Capitalei se aflau mai mulţi bancheri onorabili, atît din străini, cît şi din pămînteni, ca: Hagi Moscu, Pondichi, Temelie, Polizache, Sachelarie, Spiru Gazoti, Pencovici, Algiu, Cociu, Băltăreţu, Hilel, Vlasto, Jipaliotu, Privilegio, Andrei Papazoglu — părintele meu —, baronul Meitani, Halfon şi Hagi Ianuş; dintre zarafi: Nedelcovici, S. Coen, Stoianovici, Hagi Tudorache şi Hagi Pîndele; apoi: marchitani, braşoveni, lipscani, ciaprazari, căldărari, lumînărari, cavafi, cojocari groşi şi subţiri, plăpumari, cizmari, pantofari, fierari, căciulari, abagii, dogari, işlicari, cum şi alţi speculanţi romîni. Onoarea acestor comersanţi romîni a fost constatată adesea în toate pieţele Europei.
Toate mărfurile de manufactură europeană şi orientală se aflau cu abundenţă în pieţele Capitalei, maşinării şi orice obiecte artistice. De două ori pe săptămînă, marţea şi vinerea, se fac tîrguri de vite mari: cai, boi, bivoli, toate de diferite calităţi şi rase, în Cîmpia Moşilor, ce-i zice şi la Obor, despărţirea [sectorul] culoarei de Negru. Acolo se vînd: fînuri, orzuri, mei, porumb, paie, grîu. În Capitală sunt deosebite pieţe, în centrul tîrgului, la biserica Sf. Gheorghe Nou şi la gura pieţii Sf. Anton; la piaţa Amzii; la piaţa Şuţu; Dobroteasa şi Sf. Vineri, în care se vînd la cele dintîi, manufacturile romîneşti cele brute, precum: rogojini, papure, coşuri, doniţe, hîrdaie, scaune de lemn, scări, roabe, olării, funii de tei, fierării şi alte trebuincioase pentru menajul casnic şi locuitorii din ţară. Acestea sunt lucrate de săteni, atît în partea cea munteană, cît şi în partea cea dunăreană; asemenea şi fierăriile, curelăriile, păturile, ştreangurile şi lăzile aduse din Braşov.
Industria pămînteană a fost în vigoarea ei în timpurile trecute pînă astăzi, cînd este cu totul căzută şi părăsită. În piaţa cea de a doua sunt numai precupeţi şi zarzavagii, căci industriaşii sunt nemţi, unguri şi o mulţime de ovrei, cari au înăbuşit industria pămînteană. Romînii au năvălit cu cereri de posturi şi alţii s-au făcut cărăuşi, căruţaşi, iaurgii şi precupeţi. Sculptorii de marmoră, maşine de cărămidari, curăţitori de haine, argintari, frezeri, poleitori, giuvaergii, ceasornicari, săpători, tîmplari, strungari, vopsitori, lampagii, hăinari, clopotari, pălărieri, mănuşari, clavierişti, legători de cărţi şi curelari sunt numai străini.
Capitolul 12
Arheologia. 
E în Bucureşti un turn, acela al mănăstirii Radu Vodă, din vîrful căruia se poate vedea toată Capitala şi împrejurul ei cale de jumătate de postă."
La acea biserică este mormîntul frumos al fondatorilor ei, Alexandru şi Radu Vodă, aşezat înăuntrul bisericii, în secolul al 16-lea. împrejurimile, astăzi ruinate, sunt pline de tradiţiunile celor mai importante bătălii ce s-au petrecut acolo cu arvaţii Şi turcii. Acest monument este în Culoarea de Albastru. O cruce de piatră e în curtea bisericii Slobozia, pe Calea Şerban Vodă, Culoarea Albastră. Monumentul acesta e ridicat în al 17-lea secol, de Leon Vodă Tomşa; el e deasupra mormîntului celor căzuţi in bătălia ce a avut loc cu răsculătorii de peste Olt, cari veniseră să detroneze pe Tomşa, sub Matei din Brîncoveni, devenit mai în urmă domnul ţării.
O altă cruce mare, de piatră, este în altarul bisericii din suburbia Oboru Vechi, Culoarea de Negru; pe ea este sculptată rugăciunea serdarului Mogoş, către trecătorii pe acolo, pentru a se ruga toţi la Dumnezeu pentru binele ţării. Tot în acea biserică este şi o icoană dată de Ipsilant, domnul fanariot, cu portretele originale ale părinţilor Maicii Domnului, Ioachim şi Ana, lucrare admirabilă, bizantină. Clopotul cel mare din Dealul Mitropoliii, monument turnat în Pesta, din materialul tunurilor luate de armata rusească în rezbelul cu turcii, la anul 1828 Uşile bisericei Antim, din Culoarea de Verde, unde sunt însemnate pe coloană în biserică şi poeziile lui Antim. Colţea şi Stavropoleos, din Culoarea de Roşu, cu frumosele sculpturi în lemn şi în piatră. La mănăstirea Cotroceni şi la Catedrală să se ceară de la superiori a se vedea hainele sacerdotale (odăjdii), cum şi sfintele vase, date de fondatorii domni Şerban Cantacuzino şi Constantin Brîncoveanu, în al 17-lea secol.
Sub Dealul Spirii, în suburbia Postăvari, culoarea de Verde, sub Dealul Capră se vede o cruce de piatră, mare, frumos sculptată, monument aşezat de mitropolitul Antim. În Calea Moşilor, Culoarea de Roşu, la vechea Biserică cu Sfinţi, se văd, pe din afară, desenaţi toţi filozofii Antichităţii, cum şi sibilele (aceasta este vechea numire a bisericii). Crucea de piatră ce a fost înfiptă în zidul curţii Brîncovenilor, peste drum de Dealul Mitropoliei, monument ridicat pe locul unde au tăiat dorobanţii pe fiul lui banul Ghiorma, în al 16-lea secol.
În suburbia Foişorul, culoarea de Albastru, în curtea bisericei se văd frumoase ruine ale palatului doamnei lui N. Mavrocordat, domn fanariot venit în 1716, care şedea acolo şi care, după cum am vorbit, printr-un coridor ce se întindea peste toată lunca Dîmboviţei, se punea în comunicaţie cu mănăstirea Văcăreşti (astăzi temniţă), unde şedea domnul Mavrocordat, de frica pămîntenilor, închis ca într-o cetate şi păzit de arnăutii lui greci, şi de unde răspîndea persecuţiunile asupra boierilor şi asupra ţării (de aceea s-a zis aici suburbia Foişorul). O cruce mare de piatră, lîngă trecătoarea Dîmboviţei, în suburbia Apostol, Culoarea de Albastru, monument ridicat în gloria bunei patrii (Dobroteasa). Ruinele palatului Basarabilor-Brîncoveni, lîngă Elefterie, unde este şi Ceşmeaua veche a Ţiganului, în marginea dealului Cotroceni, astăzi toate ruine de zidării în lunca Dîmboviţei.
Familiile cele notabile, aristrocrate, de romîni s-au numit de boieri. Cuvîntul acesta se derivă de la numirea slavonă voienieri, adică generali sau războinici, cărora, mai la urmă, fanariotii le-au zis protipendada, căci epitetul de ciocoi era un blam ce se dădea de public la cei hrăpitori sau jefuitori. Această nobleţe se împărţea în familii domneşti şi în nobleţe de I-a şi a II-a clasă, care, spre a se cunoaşte de obşte, le numesc aici.
Familiile domneşti romîneşti sunt: Basarabeştii 1290, Dănesti 1333, Drăgoeşti 1352, Ghiculeşti 1660, Brîncoveni 1664, Cantacuzini 1679, Roseti 1676, Racoviţeşti 1741, Vlădeşti 1530.
Familiile domneşti fanariote: Mavrocordaţi 1715, Calimahi 1766, Ipsilanţi 1774, Moruzi 1783, Mavrogheni 1786, Suţuleşti 1791, Caragea 1817, Hangerlii 1798.
Boieri romîni clasa I-a sunt: Văcăreştii, Bălenii, Creţuleştii, Filipeştii, Cornăţoii, Glogovenii, Dudeştii, Corneştii, Bălăcenii, Herăştii, Persicenii, Brăiloii, Goleştii, Floreştii, Vlădoienii, Filişenii, Slătinenii, Grecenji, Fălcoienii, Cocorăştii, Mihăleştii, Obedenii, Dragodineştii, Brîncovenii, Basarabeştii, Bălşenii, Găişenii, Oteteleşanii, Murgăşenii, Blehanii, Cîmpinenii, Socoleştii, Voineştii, Popeştii, Lehlii, Rudenii, Măneştii, Costeştii, Bărcăneştii, Leurdenii, Deduleştii, Argintoienii, Botenii, Hasanii, Olăneştii, Giuleştii, Caloteştii, Căpleştii, Toplicenii, Clincenii, Drugăneştii, Belii, Chinezii, Fărcăşenii, Racoteştii, Ştefăneştii, Lenşii, Tufenii, Grădiştenii, Manuleştii, Călineştii, Bengeştii, Lahovarii, Bujorenii, Rahtivanii, Brătăşenii, Brezoienii, Comănenii, Măgurenii, Jienii, Gorganii, Ueştii, Vilara, Rucărenii, Prijbenii, Băţcovenii, Blaremberghii, Olăneştii, Oeştii, Drăgoeştii, Chiriţeştii, Buzeştii, Lăpuşnenii.
Boieri fanarioţi clasa I-a: Arghiropolu, Plagineştii, Conduraţn, Mavros, Candiano, Stefanopolu, Steriadis, Polizeştii, Paleologii, Perdicarii, Gianoglii, Aslanii, Amanii, Geanii, Mărculeştii, Fotineştii, Titopoleştii, Hrisoscoleii, Cerchezii, Coresii, Farmacii, Nestorii, Chiriacii, Ghiurgii, Flevii, Fochideştii şi Darvaris.
Boierii romîni clasa II-a: Poenarii, Budiştenii, Brătienii, Uleştii, Pribegenii, Măineştii, Răduleştii, Topliceştii, Chinteştii, Nicoleştii, Păclenii, Cîndeştii, Colceac, Verneştii, Răteştii, Vărzarii, Conţeştii, Perieţenii, Herăşeştii, Corlăţeştii, Ceplenii, Marghilomanii, Izvoranii, Porumbarii, Ciupagii, Miculeştii, Broştenii, Doljenii, Baruţii, Orăşenii, Cioranii, Poroinenii, Golfinenii, Rioşanii, Tocileştii, Coţofenii, Androneştii, Butculeştii, Ilieştii, Cămăreşeşetii, Costieştii, Băbenii, Urlăţenii, Gărdeştii, Burchiuleştii, Alexandreştii, Crîmpii, Lupeştii, Zăgăneştii, Dăscăleştii, Şoimeştii, Gălăşeştii, Arionii, Măceştii, Lamoteştii, Stolojenii, Şerbăneştii, Bucşeneştii, Buneştii, Colfeştii, Ciocîrlanii, Zătrenii, Magherii, Filii, Bobeştii, Baldovineştii, Cătunenii, Chirculeştii, Urdărenii, Creţenii, Condieştii, Răteştii, Băltenii, Baloteştii, Lereştii, Păuceştii, Cîrlovii, Murgenii, Mitilenii, Lăcustenii, Fuseştii, Băjeştii şi Boldeştii. Aceste sunt familiile cele vechi ale Romîniei care sunt mai cunoscute, căci, deşi pot fi şi altele, însă domniile fanariote, care au ţinut 105 ani, persecutînd toate neamurile boiereşti romîne, le-au stins; se pot însă cunoaşte după documentele ce au de boieri de neamuri şi după proprietăţile lor, mai cu osebire din condica scutelnicilor din vistierie, în partea cea munteană a Romîniei.

Capitolul 13
Iată o dare de seamă a domniii lui Leon Vodă Tomşa, fiul lui Ştefan Vodă, cum şi a detronării lui de către aga Matei din Brîncoveni, devenit în urmă domn sub numele de Matei Basarab Brîncoveanu.
Memoria bătăliii dintre aceştia doi o păstrează crucea de piatră ce se află ridicată în curtea bisericei Slobozia, după Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă), pe mormîntul ostaşilor romîni ce au căzut în bătălia aceasta. Pe acea cruce este o inscripţie în limba romaneasca.
Se înţelege din aceasta că, împreună cu populaţia ce s-a stabilit, au fost şi mai mulţi boieri, adică căpitani sau războinici mari, pe care totdeauna romînii i-au numit părinţi ai ţării, mai cu osebire că şi istoria ne arată <că> ilustra familie a Năstureilor, ce era descendinte din coloniile romane, a fost todeauna bună, umană şi cu sentimentele cele mai bune de patriotism (vază-se monumentul ridicat la mormîntul Năstureilor-Herăşti, în interiorul bisericii Sf.Vineri, suburbia Herasca). Cîţiva din aceştia au luat parte negreşit în bătălia ce a avut aga Matei cu Leon Vodă Tomşa.
Descrierea istorică a domniii lui Leon Ştefan Tomşa voievod, anul 1630, după letopiseţ (manuscris):

,,Apoi a venit domn, de la Poartă, Leon Ştefan şi a şezut în scaun în Bucureşti şi a început a tocmi ţara cum se cade, iar Matei voievod avea atuncea deregătorie de la dînsul de agă mare, şi era de moşie den sat den Brîncoveni, ot sud Romanaţi, feciorul Danciului dvornecu, carele se trăgea din neamul Băsărăbesc. Datoria Leon Vodă judeţul Romanaţilor, ca să fie ispravnic de birărie.
Deci, pentru multe biruri grele, ce au fost asupra săracilor despre Leon voievod, neputînd să mai biruiască, spartu-s-au toate judeţele de peste Olt, fugind care încătrău a putut, unii peste munţi, alţii peste Dunăre, iar boiarii cari ţineau judeţele păţeau mare nevoie de la domnie, că-i pusese de plăteau judeţele cu sila, şi n-au mai avut de unde lua bani din ţară, ci au căzut boiarii şi li s-au spart casele, că ce avură deteră tot, şi se şi îndatoriră pre la turci şi pre la balgii; şi au plătit birurile boiarii care ţineau judeţele, cît era asupra ţării.
Deci, boiarii văzînd atîta răutate şi că-şi vor sărăci casele cu totul — căci aprozii lui Leon Vodă nu mai înceta de la casele lor, pentru bani, şi le lua trepede cîte 30-40 de galbeni numai deodată, şi din ţară nu avea de unde da —, deci, văzînd acei boieri de peste Olt că nu mai pot birui, cînd fu la 13 octomvrie anul 7138 <1629>, sîmbătă noaptea, spre Vinerea Mare, se sculară toţi de pribegiră în Ţara Ungurească, trecînd prin plaiul Vîlcanului, la Haţeg.
Însă boierii aceştia erau anume: Matei aga din Brîncoveni, şi Aslan vornecul, şi Gorgan spătarul, şi Barbul paharnecul Brădescu, şi Mitrea vistieriul, şi Mihai postelnicul şi cu alţi mulţi boieri.
Iar Mihai spătarul Coţofeanul şi Dumitru slugerul Filişanul au pribegit mai înainte şi au locuit la Haţag. Deci ei înţelegînd cum că vin aceşti boieri, le-au ieşit înainte, şi cu ei un nemeş, anume Bărbat Miclăuş, şi cu fiul său, Mateiaş.
Deci împreunîndu-se toţi, au trecut muntele pe plaiul Vîlcanului, ot gura Jiului, în Ţara Haţagului, meseţa [luna] octomvrie 23, şi acolo toţi locuiră la un loc, avînd mare cinste şi socotinţă de la Racoti Georeie, craiul Ardealului, şi de la groful, şi de la Zalomi David, şi de la toţi nemeşii.
Iar Leon Vodă trimise cărţi, cu Petru cămăraşu, la Matei aga şi la toţi boiarii pribegi, făcînd mare jurămînt, ca să vie în ţară. Iar ei n-au vrut să vie nici unul. Iar Leon Vodă mai trimise şi a doua oară carte, pe Calotă slugerul ot Popeşti şi pe Dima ot Bezdina.
Mai a trimis şi al treilea rînd, pe părintele Fteofil, episcopul Rîmnicului, şi pe Hrizea vornecul, şi pe Radul logofătul; cu cărţi cu mare jurămînt, ca să vie acei pribegi la casele lor, şi tot n-au vrut să vie, că n-au crezut.
Atunci au fost venit la craiul Ardealului, de la împăratul turcesc, un agă mare. Atuncea s-au strîns romînii de aicea din ţară, mai mult de o mie de oameni, care au fost fugiţi de dăjdii grele şi de nevoi, aicea toţi s-au pîrît de faţă cu Hrizea dvornecul înaintea craiului şi a turcului.
Iar dacă a venit părintele Fteofil şi cu Hrizea dvornicul din solie, Leon Vodă a mai trimis, a patra oară, pre Radul logofătul din Desa şi pre Stanciul postelnicul de la Langa şi pre Iane postelnicul ot Pleşoiu, Preda vornecul ot Cioplea, cu mare jurămînt, ca să vie pribegii la casele lor.
Decît cînd au ajuns la Tîrgu Jiului, ei se întîmpinară cu străjile boiarilor pribegi, fiindu-le căpitan Barbu postelnicu şi Mihai spătariul Coţofeanul; prinseră pe Radu logofătul din Desa, iar alţi boiari scăpară. Matei aga şi cu alţi boiari, împreună cu oastea ungurească şi cu mulţi roşii de peste Olt, veniră pe urma strejilor, pe plaiul Vîlcanului, pînă ce au intrat în ţară.
Atunci, Leon Vodă, prinzînd de veste, îndată trimise pe Mihai vel spătariul cu streji. Iar cînd fură la sat la Ungureni, întîmpinară-se cu ei şi acolo se loviră strejile de faţă, şi spătarul Mihai fu biruit, aşa încît abia scăpă şi el. Leon Vodă, dacă înţelese de această veste rea, îndată trimise pe doamna sa, împreună cu toate jupînesele boiarilor, la Giurgiov.
Iar cînd fu la august 21, anul 7139, iar de la Hristos 1631, într-o duminecă, ieşit-a şi Leon Vodă cu toate oştile întru întîmpinarea lui Matei aga şi merse pînă la Argeş, şi la sat la Priseceni făcură sfat mare, cu slujitorii şi cu boiarii, şi dete dorobanţilor lefi tot galbeni de aur, şi de acolo se întoarse îndărăt la scaunu-şi, la Bucureşti, tăbărîndu-se cu toate oştile din jos de monastirea lui Pană vistierul"; locul taberei era Podul Beilicului, Broşteni, Radu Vodă, Slobozia, Dobroteasa, Apostolu, Sîrbii, Staicu şi Tabaci (lîngă drumul Giurgovului).
La august 25, marţi, venind pribegii, tare se loviră unii cu alţii deasupra viilor din jos de monastirea lui Mihai Vodă (acum Podu Caliţii, Dudeşti, mahalaua Vlădichii şi cîmpul Filaret) şi fu izbînda a lui Leon Vodă. Perit-au atunci mulţi oameni din amîndouă părţile, şi a pierit Nedelcu, căpitanul de roşii". Prins-au şi pe Preda Brîncoveanu, nepotul lui Matei aga, şi pe Preda logofătul din Desa (se vede că acesta, ca prizonier, se ataşase la aga Matei), dar s-a răscumpărat viaţa lor cu bani mulţi de la Leon Vodă.
Tăiat-au şi pe Adam banul acolo, în tabără, şi pe Preda Floricoiul din Greci (acesta este din neamul Grecenilor), şi au înţepat pe Pusa (sau Puşcă) armaşul, şi au trimis mai mult de 40 de unguri vii la împărăţie.
Făcut-a Leon Vodă şi o movilă mare lîngă drumul Giurgiului. Atuncea, întru acest război, a împuşcat şi pe Boicina, căpitanul de sîrbi, într-o coapsă".
Această movilă a fost în curtea bisericei Slobozia, unde este crucea astăzi, dar desfigurîndu-se locul, se vede desfiinţată, însă preoţii bisericii spun că este acolo boltă mare de zidărie, cimetir, sub cruce, la care boltă, nişte doritori de comori, primind voie în vara anului 1867, şi începînd a săpa, au spart din zidărie. Aflînd eu faptul, am reclamat dlui primar al Capitalei şi s-au oprit.
Tot atunci am stăruit de s-a înconjurat crucea cu grilaje de fier, poleite, care au costat pe Epitropie 50 galbeni.
„Matei aga, Teodosie spătariul, Gorgan spătariul, Mihail spătariul Coţofeanul, Dumitru slugeru Filişanu, Barbul paharnicul Brădescul, Petrea slujitoriul şi cu alţi boiari, cîţi au scăpat de la război, au fugit şi s-au închis la monastire la Tismana şi au şezut acolo zece zile.
Leon Vodă îndată au trimis după ei pe cumnatu-său, Boul banul, şi pe Nedelco Boteanul cu oşti, ca să ajungă pe Matei aga.
Deci, fiind ei închişi acolo la Tismana, i-au înconjurat şi s-au bătut cu ei trei zile, şi nimic nu le-au putut strica. Întorcîndu-se oştile înapoi, prădat-au ţara despre acea parte de loc cum a fost mai rău.
Matei aga, văzînd că s-au dus ostile, au ieşit din monăstire şi au mers în sat în Izvarna, ot sud Mehedinţi, la casa unchiaşului (starostei) Stoica şi, după povaţa acestuia, s-au suit la munte.
Leon Vodă a mai trimis şi a doua oară oşti, cu Gheorman căpitanul, ca să prinză pe Matei aga, dar nimic nu i-au putut strica; întorcîndu-se oştile înapoi iar au jefuit şi au prădat ţara preste Olt foarte rău. Matei aga a trecut muntele în Ţara Ungurească, la Caram Săbeş, şi acolo au şezut.
Într-acea vreme era pe marginea Dunărei un paşă ce-l chema Abaza paşa; el înţelese că această de săracă ţară au spart-o domnii străini cu grecii ţarigrădeni; făcut-a chibzuială ca să aducă pe Matei aga de la Ardeal, să-l facă domnul ţării, că de la dînsul vor avea săracii odihnă (salutăm cu veneraţie memoria acestui otoman şi bun vecin). Îndată a trimis la el pe popa Ignatie Sîrbul de la Nicopole, ca să fie domnul Ţărei Romîneşti. Acesta s-a întîlnit cu el la Făgăraş.
Leon Vodă a trimis şi el pe părintele vlădică Gligorie, pe Ivaşcu vornicul Băleanul şi pe Gligorie comisul, cu cărţi eu mare jurămînt la craiul Georgie, pentru ca Matei aga şi alţi boiari pribegi să vie la casele lor cu bună pace.
Atunci, o seamă de boiari, anume Filişanu, Coţofeanul, Brădescul, Petrea slugerul, Barbu Poenariul (ot Poienii) şi Ionaşco de la Gaia au venit de s-au închinat la Leon Vodă. Aceasta le-a dat tuturor plăşci şi i-au boiarit. Venit-a şi Aslan dvornecul după dînşii şi-au fost făcut boiari mare la Craiova.
La anul 7140, iar de la Hristos 1632, iulie 20, sîmbătă, veni-t-au capegii de la Poartă, cu Schimi ceauşul şi cu Preda spătarul; dînşii au luat domnia lui Leon Vodă, care au eşit din scaun noaptea, la 23 iulie, şi îndată a purces la Ţarigrad, după ce domnise 2 ani şi jumătate, fără opt zile.
Boiarii de aicea trimiseră atunci cărţi la Matei aga, prin Drăguşin, sluga lui, Necula de la Glogova şi Giusca den Medbez, dîndu-i ştire de mazilia lui Leon Vodă şi poftindu-l ca să-şi ia casa lui cu bună pace.
Matei aga, auzind de acestea, dete mulţumită lui Dumnezeu şi, fiind supărat de străinătate, socotit-a să vie în ţară.
Mai înainte de primirea acestei veste cu 5 zile, trimisese pe cumnatu-său, Gorgan spătarul, la Alexandru Vodă Iliaş, domnul Moldovei, ca să-i facă pace, şi acolo solul fu omorît.
Matei aga îşi luă ziua bună de la Racoţi Georgie, craiul, şi de la toţi domnii şi nemeşii şi a purces ca să vie în ţară.
Craiul, pentru multă slujbă dreaptă ce i-a făcut, cînd cu venirea nemţilor, n-a vrut să-l lase să vie fără de oameni, ci a însărcinat pe Baidalumă, căpitanul de unguri, cu o seamă de oşti, de a petrecut pe Matei aga cu mare cinste, purcezînd den Caram Săbeş la august 2.
De acolo a fost conacul lui Matei aga la sat la Cornu, pe locul turcesc, unde i-a ieşit întru întîmpinare beiul de la Ruşava, cu plocon şi cu mare cinste. Beiul i-a dat mulţi bani împrumut, să-i fie de lefi şi de cheltuială.
De la sat de la Cornu a trecut muntele dincoace, în ţară, prin plaiul Drimovului şi a tăbărît în siliştea Prestenii, ca să vie la casa lui cu bună pace.
De la împărăţie s-a dat domnia ţării lui Radu Vodă, feciorul lui Alexandru Vodă Iliaş, care era domn în Moldova.
După ce a trecut Matei aga în ţară, prinzînd de veste boiarii, roşii şi toată ţara de preste Olt, cu toţii se strînseră si merseră de-l întîmpinară. Făcură sfat mare, socotind cum este ţara pierită şi mîncată de streini, şi mai vîrtos de greci, şi cum nu vor putea suferi pre Radu Vodă cu atîta datorie, ca să-i mai mănînce şi să-i prade ca şi mai înainte. Au rugat toţi pre Dumnezeu să le ajute, au luat pre Matei aga cu sila, neajuns la casa lui, şi l-au dus la Mohamet Abaza paşa, la cetatea din Nicopole.
Şi, după ce s-a întîlnit Matei aga cu paşa, acesta l-a îmbrăcat cu caftan şi de acolea i s-a zvonit numele de domn şi a început sa scrie cărţi prin ţară începînd astfel: « Io Matei Basarab voievod, cu mila lui Dumnezeu, domnul Ţării Romîneşti ». Şi-i dete Paşa surlari ca unui domn, şi soldaţi, şi beşli ajutoriu, ca să vie domn la scaunul Ţării Romîneşti."
Iată şi un document tradus din limba latină pentru monumentul care am povestit că s-a ardicat la Slobozia. Transcriu documentul tradus din limba latină, extras din relaţiunea unui om de stat către regele Suediii, Gustav Adolf, despre călătoria sa prin Ţara Romînească, la Constantinopol în anul 1632 şi care pomeneşte despre acest glorios monument din capitala Romîniei.
„La 4 martie plecai din Braşov, care e o cetate mărişoară în marginea despre ţară, către Tîrgoviştea, unde, mai de mult, era scaunul prinţiar. Principele Leon Vodă, grec de viţă, trimisese acolo comisarii săi înainte, pentru ca să ne însoţească către Bucureşti, reşedinţa şi locuinţa principilor de astăzi. Cîrnd eram aproape de cetate, principele şi-a fost propus a-mi ieşi însuşi înainte, cu un mare număr de ostaşi şi chiar cu steagurile ţării, dar eu, din mai multe cauze, am împiedicat aceasta. Totuşi ajungînd în faţa acestei întinse şi mari cetăţi, vreo sută de boiari îi trarmaţi ne-au întîmpinat, fără de veste, şi dîndu-se jos de pre cai ne salutară în numele principelui şi ne urară bună venire; apoi ne-au petrecut pînă la locuinţa noastră.
În aceeaşi seară, principele trimise pre prefectul curţii sale şi ne invită pe a doua zi, la prînz. La ceasul hotărît, venind boiarii şi cursierii, ne-am dus numaidecît. În jurul nostru ne petreceau ca la 200 copii de casă (gardă), mai bine întrarmaţi şi îmbrăcaţi decît cei din Transilvania. Toate căile şi pieţele cetăţii erau pline de mărfuri preţioase ce le expuseseră italienii, grecii, romînii, turcii şi sîrbii. Adunarea poporului atît era de mare, încît se părea că toată romînimea s-a adunat acolo.
Comitatul de la Curte încă era foarte în mare număr; ceremoniile fură lungi; luxul era mare în îmbrăcămintea oamenilor şi a cailor. Însă Palatul Domnesc e ruinat de vechime (aceasta este Curtea Veche).
Principele mă aştepta, cu capul coperit, la uşa auditoriului, făcîndu-mi reverinţe după datina turcească, plecînd capul şi ţinînd mînele la piept. Două scaune erau puse la un loc mai înălţat, domnul îmi oferi pe cel mai de onoare; eu nu am acceptat. Alăturea cu principele şedeau vreo cîţiva turci mai de frunte, cum mi se părea, despunători şi consiliari. De-a dreapta stau miniştrii ţării şi ai curţii, toţi îmbrăcaţi în caftane ca în zi de sărbătoare.
În faţa acestora, am dat scrisoarea Maiestăţii Sale, salutînd în limba italiană şi rugîndu-mă ca să mă trimită, în călătoria mea prin ţara sa, cu pace.
Ca tălmaciu aveam pe fratele Benedict, preotul Curţii, de loc din Creta, care, afară de limba turcească şi grecească, mai ştia şi limbile italiană, latină şi germană; şapte ani petrecuse la Wurtemberg studiind Teologia. El traduse foarte frumos în limba turcească şi grecească cele spuse de mine şi, în numele principelui şi cu cuvintele lui, mi-a promis cum că oameni vrednici şi cu noscători de limbă şi de datine mă vor petrece în pace şi sănătos pînă la poarta Constantinopolei.
Terminînd convorbirea şi încheind afacerile, buciumele şi timpanele începură a suna şi prînzul se începu cu mare răsunet. La masă, laturea de dreapta fu însemnată mie şi soţilor mei, iar cea de-a stînga, principelui şi romînilor lui. Înaintea principelui erau vase de argint, la alţii erau de lut curat şi poleite, iar la cei mai mici se puseră blide de lemn. Farfuriile cu bucate nu se ridicară în tot cursul prînzului, ci tot mereu se puneau unele peste altele, pînă ce, cu încetul, se formară în grămadă. Vinurile erau alese şi foarte bune, iar conversaţiunea între oaspeţi, însufleţită de vin, devenea din ce în ce mai liberă şi mai familiară.
În urmă, cînd principele, cu un pahar foarte mare, închină pentru sănătatea şi victoria Maiestăţii Sale, se deteră vreo cîteva focuri din tunuri de aramă, care astfel detunară, încît tremurau casele ruinate şi vasele de pe masă se loveau unele de altele.
Magnaţii şi boiarii romîni cei aleşi, de cîte ori închinau cu paharele pentru sănătatea şi binele domnului lor, după datina lor, de atîtea ori cădeau unul după altul în genunche şi aşa beau.
În aceste desfătări, conversaţii şi băutură petrecurăm pînă în noapte, cînd fiecare se întoarse la locaşul său.
A doua zi, la plecare, principele voi a mă petrece cu toată Curtea şi cu escortă de o mie de călăreţi şi şase sute de pedeştri.
Spre mai mare pompă, duceau înainte un steag roşu de o mărime extraordinară, steag pe care Amurat îl trimisese principelui, împreună cu alte steaguri de ale ţării. Buciumele şi timpanele răsunau în pădurile de aproape şi în codrul vecin (tărîmul de astăzi al Coloarei de Albastru).
De amîndouă părţile înaintau magnaţii şi boiarii ţării, pe cai asiatici şi îmbrăcaţi în vesminte strălucitoare. Pe lîngă principe erau lăutarii şi un cor de muzicanţi, cari cîntau tare în limba romînească cîntece naţionale.
întrebînd eu pă principe, în cursul călătoriei, cîtă oaste s-ar mai putea aduna în ţara lui: Zece mii de călăreţi şi două de pedeştri mai sunt, îmi răspunse suspinînd şi zicînd că în timpul lui Mihail Vodă erau 50 de mii oameni cu arme. (Salutăm cu veneraţiune memoria acestui principe.)
Întrebîndu-l apoi despre venitul ţării, îmi răspunse că vreo 300 de mii de galbeni se culeg din zecimele de peşte, sare, ceară, miere, vite şi turme, afară de tributul ce se numără în bani gata şi afară de dările extraordinare. Băile de aur şi de argint, deşi foarte avute, într-adins nu se exploatează, ca nu cumva turcii să se îndulcească de mulţimea averilor ţării şi să o ia de tot din mîna creştinilor.
De răutatea supuşilor şi de aplicarea spiritelor spre răsculare, principele se plîngea amar şi spunea cum, de curînd, învinsese într-o bătălie serioasă o mare parte de rebeli, chiar pe dru mul pe care mergeam, lîngă Bucureşti; îmi arătă cu mîna sa locul bătăliei (Calea Şerban Vodă), mormintele celor ucişi şi crucile ridicate în semn de învingere (monumentul din curt bisericii Slobozia e cel în chestiune).
Unii din boiarii scăpaţi din luptă fugiseră în Transilvania; fi ind ceruţi înapoi, Racoţi nu vru să-i dea, ceea ce a pricinuit multe certe şi sfede între amîndoi principii la Poartă.
În Valachia, după o datină veche, toţi cari umblau după domnie, în semn de defăimare nestearsă, erau însemnaţi tăindu-li-se narea dreaptă, şi aşa se făceau nevrednici de a căpăta domnia. Din cauza aceasta, Matei (acesta este mai tîrziu Matei Basarab, domnul ţării), începătorul acelor turburări (care atunci era ascuns în Transilvania şi apoi urmă lui Leon), cu mulţi bani a vrut să cumpere apărare de la principele Rakoczi.
Călătorind noi preţ de o oră, cu tot dinadinsul mă rugă principele ca să poposim puţin într-o vale frumosă pînă ce ne-ar sosi de la car dejunul. (Această vale este sub dealul viilor la spatele cimitirelor catolice şi ortodoxe.)
Într-acestea, el începu a-şi exercita iuţii săi cai la lance şi la cursele cele mai repezi, a întinde coarda arcului cu putere extraordinară, a descărca puştile şi a trage la ţintă. Magnaţii şi boiarii imitau această desfătare a principelui şi fiecare se nevoia, într-o emulaţiune prea frumoasă, a-şi arăta cunoştinţele în arme.
La acel spectacol, principele, ca să stimuleze virtutea fiecăru ia, se arăta foarte liberal şi pe cei ce, prin ştiinţă sau vrednicie, întreceau pe alţii, cu însăşi mîna sa îi premia dîndu-le galbeni.
Între alţii, şi un nobil din comitatul nostru atinsese bine ţinta; principele îi dărui zece coţi de pănură de mătase, adusă numaidecît din Bucureşti.
Căldurile de amiazi începură a ne frige; băgînd de seamă principele, în semn de onoare şi bunăvoinţă, ordonă a se întinde acel steag mare al Romîniei, ca un cort în contra razelor soarelui, căci cu privirile aţintite la exerciţiile militare atîta timp petrecusem, încît dejunul nostru se prefăcu în prînz cum se cade; după terminarea prînzului, principele, cu garda şi cu Curtea sa, se întoarse acasă, iar carele şi miniştrii lui ne-au petrecut pînă la malul Dunării.
Pămînt mai fructos ca al Romîniei, pot zice, că nu mai este în toată lumea creştină. Pentru că pretutindenea păşuni frumoase şi grase nutresc turme şi cirezi în foarte mare număr. În păduri şi în codrii, fiare şi păsări de vînat sunt în mulţime mare. Lînă, in, piei se află cu prisos. Mine de aur sunt bogate şi neexplorate. Dunărea, Prutul şi alte rîuri dau peşte în mai mare cătăţime [cantitate] decît oricare altă ţară din Europa.
Soiul de cai e foarte nobil. Albinele produc mierea de sine-le. Vinele de metale sunt din belşug; rîurile rostogolesc nisip de aur. Viile se lucrează uşor; pămîntul se ară cu un mănunchi de spini.
Neguţătoria se face cu Transilvania, Polonia, Turcia şi Serbia, şi moneda este veche şi nestricată.
Orizontele este totdeauna blînd şi aerul e foarte sănătos.
Ţara Romînească se desparte de Bulgaria prin Dunăre, care aici e lată ca rîul Elbii, la Hamburg; are însă mai mare repeziciune.
La trecătoare, pe ambele maluri sunt fortăreţe, nu prea întărite: Giurgiu şi Rusciucul." Traducerea acestui document e făcută întocmai după original.
Capitolul 14
Cele mai mari serbări din Capitală erau acelea ce se atingeau de sfînta noastră religie; astfel era serbarea de la 21 mai, a sfinţilor Constantin şi Elena, patronii Ţării Romîneşti, ale căror chipuri erau cusute în aur chiar pe drapelele albe domneşti, cum Şi ale oştirilor. Vodă mergea cu mare alai de asculta slujba bisericească la Sfînta Mitropolie a ţării, dedicată sfinţilor Constantin şi Elena, de fericitul domn Constantin Brîncoveanu Basarab.
Slujba divină se făcea de mitropolitul ţării, cu episcopii şi ar hiereii aflaţi în oraş, cum şi cu stareţii monastirilor Căldăruşani şi Cernica. După ce se termina sfînta slujbă, se întorcea domnul cu alai mare la Curte şi dedea caftane (grade) şi slujbe, ierta condamnaţi şi scădea osîndirile cele mari.
A doua zi, în ziua de 22 mai, se scoteau caii domneşti la ceair, care era pe toată întinderea cîmpiilor Colentina şi Băneasa; suma cailor domneşti, de hamuri şi de călărit, întrecea adese numărul 100. Ei se scoteau din grajdurile domneşti, împodobiţi cu valtrapuri cusute în aur; erau conduşi de comisul cel mare, şeful grajdului, şi de slujbaşii lui; defilau pe dinaintea lui Vodă, care era înconjurat de toată boierimea ţării, avînd lăutarii înain te. Aceste animale stau 40 de zile la ceair.
Petrecerile boierilor de frunte constau în călărie şi preumblare cu trăsuri pe cîmpiile Herestrăului, unde era un vechi tu devenit în urmă moară de vînt, la Băneasa şi la Colentina, iar poporul, la Ceşmigiu, grădina Breslii, a Deşliului, grădina Scufa, Grădina cu Cai, Dealul Spirii, la dulap, Cotrocenii, în cîmp şi la tîrgul Sfintei Marii, cum şi la grădina Hagi Ilie.
Se făceau tratări cu dulceţuri, şerbeturi şi cafele, între dorm mitropolit, episcopi şi elita nobleţii.
Era apoi, ca loc de petrecere, Teatrul Grecesc, înfiinţat în Podul Mogoşoaiei, la Cişmeaua Roşie, sub directorele Aristias; se jucau piese elene din Omer şi Oreste. Mai era o petrecere la cîmpia Colentinei, jocul giretului. Doi cavaleri azvîrleau unul într-altul cîte un băţ de alun, lung de un metru, şi se apărau printr-o pavăză de pîslă, care era petrecută pe braţul stîng, căci cu mîna dreaptă azvîrleau giretul; la brîu aveau şi cîte un baston cu un cîrlig. Cu o măiestrie admirabilă ridicau din fuga calului giretul azvîrlit; adeseori se întîmpla că luptătorii se răneau la picioare şi la piept.
Capitolul 15
Este locul să arăt cititorilor acestei cărţi că nu toţi domnii veniţi din Fanar au făcut rele ţării; trebuie să exceptăm pe trei din ei, şi anume: Alexandru Ipsilant, venit la 1774, care ne fonda, la 1780, măreaţa Academie de la Sfîntul Sava, ne înconjură Capita1a cu cişmele frumoase şi ne clădi cazarma Beilicu, pentru turcii care veneau în ţară; el a făcut şi alte multe bunătăţi [îmbunătăţiri].
Apoi vine Constantin Ipsilant, la 1802; el a fost primit cu bucurie de toţi locuitorii, din care cei mai mulţi erau fugiţi la Braşov, dar a avut a suferi cele mai mari nenorociri în domnia lui precum cutremure, la 1802, focuri, la 1806, a doua invazie de cîrjealii, la 1803, potop, la 1805, bătălia turcească cu rusii, tot la 1805, cînd fugiră toţi bucureştenii prin monastirile învecinate; Ipsilant fugi şi el în Rusia, de unde se întoarse cu ruşii, la 1806, sub mareşalul Miloradovici; atunci se bătură harvaţii cu turcii, care erau închişi în Radu Vodă; cum se auziră tunurile ruseşti la Colentina, turcii fugiră din monastire, şi bucureştenii, împreună cu harvaţii (voluntiri) şi cu cazacii ruseşti, îi bătură şi îi goniră pînă la Argeş.
Vine apoi Ioan Caragea, care făcu legea ţării; ea fusese lucrată de Nestor, legiuitorul, la 1812. În zilele acestui domn arse şi Palatul Domnesc, la 1813, făcut de Alexandru Ipsilant în Dealul Spirii.
Iată şi mitropoliţii cei mai buni ai ţărei: la 1716, mitropolitul Antim; la 1761, mitropolitul Grigorie, care s-a dus la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina a II-a, cu deputăţie de boieri; în zilele acestui mitropolit, la 1777 iulie 13, duminecă fiind, s-au aşezat şi sfintele moaşte ale Sf. Dimitrie Basarabov, dăruite fiind de generalul mareşal Salticov, prin stăruinţa lui Hagi Dumitru Ment biv vel sluger, care era ataşat pe lîngă general; la 1786, mitropolitul Cosma; la 1791, mitropolitul Filaret; la 1793, mitropolitul Dositei, care a făcut cişmeaua în cîmpia Filaret; la 1808, mitropolitul Ignatie, care a fost exilat în Rusia; la 1812, mitropolitul Nectarie; la 1818, mitropolitul Dionisie Lupu, Caragea fugise la 1818 şi Nectarie îşi dăduse demisia; la 1823, mitropolitul Grigorie, şi la 1833, după moartea lui Grigorie, a fost locotenentă de mitropolit, din Neofit al Rîmnicului, Ilarion al Argeşului şi Chesarie al Buzăului, pînă la anul 1834, cînd Alecu Vodă Ghica numi mitropolit, după obiceiul ţarii, pe Neofit, care fu pe scaunul pastoral pînă la 1848, cînd se ridică stindardul libertăţii.
Să vă arăt acum şi cum se numeau miniştrii din vechime: caimacam domnesc, numit în Bănia a 5 judeţe de peste Olt; trebuia să fie, totdeauna, unul din membrii familiei domneşti, care adesea avea şi gradul de ban mare; vornic mare (ministru de Interne); logofăt mare de Ţara de Sus (ministrul Justiţiei); logofăt mare Ţara de Jos (ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice); marele spătar (ministrul Oastei); postelnicul (ministrul de Externe); aga (şeful Poliţiei Capitalei); hatmanul (ministrul de Comerţ); ispravnic de judeţ (prefect de Ilfov); polcovnicul de tîrg (comisarul centrului Capitalei); polcovnicul de poteră (gonacii tîlharilor); armaş mare (şeful Arsenalului şi directorul penitenciarelor) ; dorobănţia şi lefegia erau autorităţi ce ţineau loc de autorităţi orăşeneşti de poliţie; tufecci başa (şeful gărzilor domneşti); ispravnicul de curte (mareşal); protopop la 2 plăşi, consistor (judecătoria Mitropoliei); logofăt de Mitropolie (directorul cancelariei); maimar başa (staroste de dulgheri şi de podari); arabagi başa (şeful căruţaşilor); tulumbagi başa (şeful pompierilor şi al sacagiilor); başbuluc başa (şeful garnizoanei). Era şi un Divan Efendi, cu 500 de turci, încazarmaţi în Podul Beilicului, pentru afaceri turceşti, pus însă sub ordinele lui vodă, căci vodă avea rang de iuci-tuiulu-paşa, echivalent cu gradul ostăşesc de mareşal, sau de muşir, căci avea trei tuiuri de coadă de cal, roşii. Acest Divan Efendi era ca un acreditat pe lîngă domn, avînd şi un beşli aga asupra a 1500 de ostaşi.
Capitolul 16
Întîia şi vechia şcoală în Bucureşti era în Sfîntul Gheorghe Vechi, pe Podul Tîrgului de Afară; biserica asta a fost din vechime şi Mitropolie a ţării. Acolo erau profesori sloveneşti, greceşti şi romîneşti. În urmă, clădindu-se Mitropolia, de către Constantin Brîncoveanu, pe dealul viilor sale şi ale sfintei monăstiri Ecaterina, s-a mutat şcoala din Sfîntul Gheorghe în sfînta monastire zisă Antim. în urmă, pe acel loc a ridicat mitropolitul Antim sfînta biserică cu patronagiul Tuturor Sfinţilor şi a făcut-o metoh al Episcopiei de Argeş, cînd s-a înfiinţat episcopia sub întîiul ei episcop, Iosif Argeş. Acolo a fost şcoala sub-profesorului numit dascălul Gheorghe; acesta era foarte erudit în limbile slavonă, elenă şi greacă <sic>. La şcoală lui au învăţat toţi boierii cei mari — Ghiculeştii, Brîncovenii, Văcăreştii, Cantacuzinii, Racoviţeştii, Cocorăştii, Brezoienii, Filipeştii şi alţii. Acel dascăl Gheorghe, mai tîrziu s-a călugărit la monastirea Căldăruşani şi, venind la domnie Grigorie Vodă Ghica (unul din foştii săi elevi), l-a găsit diacon şi, într-un interval de 3 luni de zile, l-a hierotonisit arhiereu şi apoi, dedreptul, mitropolit. El era foarte cuvios", foarte milostiv şi lovea rău cu toiagul pe lupii care veneau să-i sfîşie credincioasa lui turma. Astfel, nevoind a iscăli Regulamentul Organic, la 1831. l-a exilat guvernul de atunci în Rusia, unde a stat mai mult timp apoi s-a întors la scaun şi a murit mitropolitul, numit Grigorie din Gheorghie, după ce păstorise turma şi clerul cu cea mai mare dragoste sub domnia lui Alexandru Ghica.
Era şcoală şi la biserica Doamna Bălaşa, sub dascălul Lambru şi Lambardarie, unde se învăţa şi psaltichia bisericească. Mai în urmă s-a înfiinţat Şcoala Domnească în uliţa Brezoianu unde au fost profesori de limba elenă Vardalach, Velisarie, Psomachi şi arhimandritul Neofit Duca, cum şi Mitilineu, Ionide şi d-nul Pavlidi, zis Pitagora.
Eforia Şcoalelor s-a organizat de boierii cei mai învăţaţi şi renumiţi: Grigorie Brîncoveanu, Drăgănescu, Ştirbei, Barbu Văcărescu, Slătineanu, Cîmpineanu, Ştefan Bălăceanu şi Grigore Gridişteanu; ei purtau numele de eforii şcoalei. A organizat şcoala la Sfîntul Sava, unde astăzi este Academia, puind-o sub direcţiunea marelui profesor I. Giuvara; a adus din Transilvania pe vestitul profesor, pentru limba latină şi romînească, Gheorghe Lazăr, care avu de sub-profesori pe Gheorghe Pop, Ion Poenaru, Ionide arhimandritul, E<u>frosin Poteca, Pitagora, Eliade Rădulescu, G. Hill; în fine, a împreunat toate şcolile domneşti de la Brezoianu în curtea monastirii Sfîntul Sava, de unde nu s-au mai mutat pînă în zilele noastre, dotîndu-le cu subvenţii şi cu moşii mari, precum Glavaciocul, din Vlaşca, Călugărenii şi altele.
Capitolul 17
Căpeteniile oştirei romîneşti erau: marele spătar, şeful întregii puteri armate; sub dînsul erau cetele pandurilor, arnăuţilor şi cu timbălarii care mergeau înaintea trupei, şi a<le> seimenilor, şi cu surlarii lor (care cîntau dintr-un fel de surle). Subalternii săi erau: Polcovnicul de seimeni, căpitanul de panduri şi başbuluc-başa al arnăuţilor. Ceata arnăuţilor se împărţea în infanterie şi cavalerie; poteraşii formau potera ţării, sub polcovnicii de judeţe; ei erau meniţi a urmări, a prinde şi a goni pe făcătorii de rele din ţinutul lor, a-i face cunoscut ispravnicilor de judeţe (erau cîte doi prefecţi de judeţ, unul însărcinat cu partea administrativă, celălalt cu partea judecătorească, avînd un singur sameş, directorul prefecturii). Ispravnicul administrativ avea de şefi imediaţi, în Bucureşti, pe marele spătar şi pe vornic. Mai erau apoi ciohodari (garda domnească), în dulame roşii, căptuşite cu alb, şi căciuli mari de samur, sub baş-ciohodarii; copii de casă, sub marele spătărache (şeful statului major şi aghiotanţilor domneşti). El, la cortegiuri mari, ţinea în mînă buzduganul şi sabia domnească, un arc şi tolba de săgeţi, căci vodă purta la brîu numai un hanger (pumnal), împodobit cu pietre preţioase; avea sub ordinele sale şi pe al doilea spătărache, care ţinea cuca domnească (un fel de coif de pîslă, cu congi), care se purta în armata ienicerilor. Tufecci başa era şeful a toată garnizoana de infanterie, avînd sub comanda sa meterhaneaua (muzica) cu ceauşii ei, adică: tambur majori, numiţi islam ceauşi; ei ţineau în mînă toiege de argint, cu atîrnături multe (hasdrame); mai avea apoi sub el pe şoitarii Curţei Domneşti, care erau înarmaţi cu pistoale la brîu şi cu toporaşe mici în mînă. La cortegiu, făceau pe caraghioşii, strîmbîndu-se şi rîzînd în hohote către toţi privitorii de pe la ferestre. Era ceva hazliu să-i vadă cineva la alaiurile cele mari.
Vodă avea patru şoitari înaintea sa şi beizadelele, doi. Ei purtau căciuli mari de blană de tigru şi cu coadă de vulpe atîrnată; în faţa căciulii aveau oglinzi.
Cetele de fustaşi erau sub comanda căpitanilor lor, iar cetele de lipcani (curierii), sub ordinele Ministerului de Externe.
Mitropolitul şi episcopii niciodată nu luau parte la cortegiu.

Capitolul 18
Iată, în detaliu, şi alaiurile domneşti de peste an, care erau în număr de patru; afară de acela al intrării lui vodă în Capitală, ca domn, erau două alaiuri mari, numite binişalai, şi două ordinare.
1) Alaiul la Mitropolie, la Sf. Constantin şi Elena; 2) Alaiul mergerii la Moşi; 3) Alaiul mergerii la Pantelimon; 4) Alaiul de la Sfînta Treime (Radu Vodă). La aceste alaiuri purtau boierii, cu serviciuri active, giubele roşii, cu agrafuri de aur, late, şi gugiumane de samur negru, cu fundul roşu, şi se numeau boierii halea (în slujbe), iar boierii cei fără posturi se numeau boieri paia, adică în neactivitate, şi purtau giubele măslinii şi gugiumane cu fundul verde. Numai domnul şi cei din familia sa purtau gabeneţe albe, pelerine de samur, cu ceaprazuri de aur şi gugiumane cu fundul alb.Toţi boierii aveau cîte un hanger la brîu. Cei în activitate mai aveau la brîu cîte o călimară de argint, suflată în aur. Meterhaneaua, compusă numai de turci, era sub conducerea capelmaistrului ei, numit meterhagi başa. Aceşti muzicanţi mergeau la alaiuri călări, avînd şi şase chindii (tobe) mari, îmbrăcate cu postav roşu, şi cu giamparale (tasuri). Cîntau cîntece turceşti, căci surlarii cîntau muzică romînească în faţa trupei seimenilor (pedeştri), care aveau pe polcovnicul lor. Călărimea arnăuţilor avea căpeteniile lor, numiţi bimbaşi (maiori) şi ghenci aga (colonelul). Numirea de ghenci se traducea în romîneşte „voinici", iar ghenci aga înseamnă şeful voinicilor. Pandurii erau toţi olteni, în costum oltenesc, cum poartă mehedinţenii, gorjenii şi oltenii. Numai din aceste trei judeţe se recrutau bravele catane ale Romîniei (ale căror modele de îmbrăcămintele le păstrez în tablouri); ei au avut diferiţi căpitani, ca: Magheru, I. Solomon, Ciupagea, Vladimirescu şi Vărbiceanu. Aveau flinte cu cremene şi cornuri de cerb, cu iarbă de puşcă, însă muzică, surle sau timpane, nu aveau. Căciulele lor erau rotunde, cu funduri roşii şi cu laţi de lînă roşii, albi şi albaştri; erau împărţiţi pe cete.
Încep a arăta cel mai mare alai, cînd venea vodă de la Constantinopol, cu investitura de domn; el era mai dinainte ales de ţară, alegerea se făcea la Mitropolie sau în Palatul Domnesc, cînd era tronul vacant. Alegătorii erau boierii ţării, căci pe atunci nu se pomenea de popor, nici de deputaţi judeţeni. Între întîii alegători erau mitropolitul, episcopii şi banul Olteniei, cu boierii lui cei mai de frunte de peste Olt; apoi, pîrcălabii (primarii) oraşelor Tîrgoviştea, Cîmpulung şi Curtea de Argeş.
Caimacamii domneşti soseau în Bucureşti şi vesteau că vine vodă în ţară, cu investitura împărătească; îi ieşeau boierii înainte, la Olteniţa, căci întoarcerea era totdeauna prin Turtucaia, era însoţit de peste Dunăre pînă la Olteniţa de cadiul aian şi chehaia bei din Silistra. Ei-l încredinţau, cu mare pompă, în mîna boierilor, iar aceştia îl conduceau, pe partea dreaptă a Argeşului, pînă la satul Radovanu, moşia lui Tache Ghica, unde se făcea în biserică un Te Deum; treceau Argeşul, a doua zi, şi veneau în monastirea Negoeşti, clădită de Matei Vodă, pe partea stîngă a Argeşului, aci ascultau Sfînta Liturghie şi de acolo plecau şi veneau în monastirea Văcăreşti, unde mitropolitul cu episcopii primeau pe noul domn, cu Evanghelia şi cu Crucea, la uşa bisericii cu patronajul Sfintei Treimi, fondată de Nicolae Mavrocordat. Acolo se slujea un Te Deum şi vodă rămînea seara acolo, în palatele egumeniii, pînă a doua zi; în acest interval, se pregătea cortegiul şi primirea în Capitală. A doua zi, poporul primea pe noul domn cu cea mai mare bucurie. Iată întinderea cortegiului văzut de mine, la 1823, la venirea lui Grigorie Vodă Ghica. Cortegiul intra în Capitală pe Podul Beilicului (Calea Şerban Vodă). El se începea cu marele aga, călare, cu amploiaţii săi; după aceasta urma corpul podarilor (saperi), ei aveau la spinare topoare, îmbrăcate în muşamale, şi cîte o bardă sau teslă la brîu. Sub îngrijirea corpului acestuia erau toate podurile din Capitală, căci toate stradele erau pavate cu poduri mari, avînd şanţuri sub ele, pentru strecurarea apei ploilor şi a topitului Zăpezii; aveau şi căpetenia lor, sub numirea de starostea podarilor, supuşi marelui aga. Urmau apoi arnăuţii, călări, cu căpeteniile lor: bimbaşa, ghenciu aga, şi căpitanii veneau pe urmă avînd timpane înainte; corpul fustaşilor era sub comanda lui aga şi purtînd fuste, ca arnăuţii, şi căciuli înalte, de postav negru, ce se numeau gelepeşti; corpul seimenilor, pedestrime romînească sub polcovnicul lor; corpul lipcanilor (curieri), sub marele postelnic (ministrul de Externe); ciohodarii domneşti (garda palatului), ţinuţi cu cheltuiala domnească (vorba de ciohodar este greacă şi înseamnă numirea postavului, căci erau îmbrăcaţi în postav roşu, cu ceaprazuri galbene, cu dulămii căptuşite la piept cu mătăsărie albă, erau încinşi cu brîie de găitan de fir, cu paftale mari aurite; umblau cu pulpanele ridicate şi înfipte în cordon, întocmai ca jandarmeria călăreaţă de astăzi, în cap purtau işlicuri mari de blană şi, în picioare, cizme galbene; tot ca ei, purta cizme şi Curtea Domnească, boierii aveau cizme roşii). După acest corp, urmau veliţii boieri, călări; aceştia erau miniştrii; după dînşii urmau, imediat, vodă, călare, îmbrăcat în cabeniţă albă, cu ceaprazuri de fir şi la brîu cu hanger cu plaseaua încrustată în briliante. Calul era împodobit cu harnaşamentul de catifea vişinie, cusută în diferite flori de aur; era ţinut de amîndouă laturile, cu mîinile pe coapsele calului, de către başi-ciohodar şi ajutorul său. După domn, urma întîiul spătărache, ţinînd săgeţile, topuzul şi sabia; al doilea ţinea cuca domnească, cu caif de pîslă căptuşit cu mătase. Beizadelele erau tot pe cai, împodobiţi tot astfel şi ţinuţi de cîte doi ciohodari. Erau şase beizadele, începînd cu cei mari: Costache, Iorgu, Scarlat, Grigorie, Panait şi Mitică (care trăieşte încă: Beizadea Mitică). Urmau apoi steagurile domneşti albe, de mătase, şi roşu, de catifea, cu Sf. Constantin şi Elena cusuţi cu aur, iar peste cele mari, albe, era chipul Sfîntului Gheorghe. Venea apoi şeful contabilităţii de Vistierie, călare, cu cîte două pungi mari, atîrnate în dreapta şi în stînga, de şeaua calului, pline cu bani de argint noi, pe care-i aducea din Ţarigrad, unde fuseseră turnaţi, la hazna, din ordinul vizirului, pe socoteala domnului; aceşti bani, şeful conptabilităţii îi azvîrlea în dreapta şi în stînga, cu pumnii plini, şi privitorii de pe strade se băteau după ei adunîndu-i. După aceasta, urma corpul catanelor, care erau recrutate din cinci judeţe. Urma apoi marele hatman şi după dînsul veneau breslele negustoreşti, cari erau astfel rînduite: lipscanii, marchitanii, cojocarii subţiri şi groşi, işlicarii, cavafii, şelarii, papugiii, cizmarii şi covacii; aceste isnafuri erau toate sub starostea lor. Apoi, după aceştia, urma trupa tulumbagiilor (pompierii), sub tulumbagi başa, fără instrumentele lor; ei erau îmbrăcaţi în speţere de piele şi în cap aveau cîte un cauc de fier; pe urmă venea ceata sacagiilor, fără sacale.
Pe tot parcursul cortegiului, azi Calea Şerban Vodă, sunau clopotele de la toate bisericile, pînă ce cortegiul sosea la biserica Curtea Veche. La uşa bisericii, domnul era primit de către mitropolit, cu tot clerul, cu Evanghelia şi Crucea în mînă; conducea pe domn cu imnul slavoslovic pînă în sfîntul altar şi, cînd intra pe uşa altarului, se dedea semnalul la corpul artileriei din casele Cornescului, astăzi Hotel „Union"; acolo erau numai patru guri de tun, păstrate pentru solemnităţi şi care astăzi se află ca trofee în arsenalul cetăţii Vidin. Acele tunuri începeau, pe dată, a vesti Capitala că Măria sa vodă, în momentele acelea, intra în altar cu mitropolitul şi episcopii, de mînă, ca să primească sfînta ungere cu Sfîntul Mir cel Mare. Mai întîi, domnul ocolea sfînta masă, de 3 ori, în cîntecul imnului, ca la cununie, Isaia dănţuieşte, apoi era miruit de mitropolit, cu Mirul cel mare; după acea se ţinea leturghia zilei, se miruiau toţi şi salutau pe domn, sărutînd Crucea ce o ţinea în mîna sa, pe tron. Mitropolitul, în vremea asta, sta în jeţ lîngă domn, în dreapta, iar în partea stîngă era jeţul doamnei, împodobit, ca şi al domnului, cu mărcile ţării.
După ce se sfîrşeau acestea, se dădea semnalul de plecare şi urma cortegiul pînă la Palatul Domnesc, în sunetul clopotelor şi în veselia cetăţenilor, deoarece şeful contabilităţii continua cu azvîrlirea banilor noi pe stradă, pînă la palat.
Eu am văzut intrarea în Bucureşti a doi domni: Alexandru Suţu, la 1818, şi Gr. Ghica, la 1823. Alexandru Vodă Suţu îşi avea Palatul Domnesc în Podul Mogoşoaiei, casele lui Costache Ghica, zis şi Bragadiru, căci era general civil rusesc. După sosirea lui vodă la Palat, meterhaneaua se aşează în spaţioasa curte, care era pe locul astăzi al caselor Lahovari, pînă în prăvălia lui Reş giuvaergiul. Vodă intra în saloanele lui, unde capugiul (amploiat turc) citea firmanul împărătesc în turceşte, apoi firmanul se citea şi în romîneşte, de către postelnicul cel mare, în sunetul tunurilor, al meterhanelii şi al urărilor islam-ceauşilor. După asta, domnul primea salutările boierilor şi sărutări de mînă, dimpreună cu doamna; împărţea apoi caftanele şi posturile.
Discursurile de urare se ţineau în salonul palatului, faţă cu mitropolitul şi episcopii, şi în răsunetul tunurilor. Solemnitatea isprăvită, se retrăgeau toţi, şi după o săptămînă era masă mare domnească, cu meterhaneaua şi chindiile. Această numire de chindii s-a dat tobelor celor mari ale meterhanelii, căci întotdauna se punea vodă la masă, la 12 ceasuri din zi, sau şapte ceasuri turceşti, şi de atunci a şi rămas numirea tobelor, chindie, adecă vremea prînzului.
Iată acum şi celelalte alaiuri. Alaiul Sfîntului Pantelimon se făcea în ajunul şi în ziua acestei sărbători. În ajun, la vremea vecerniei, după-prînz, mergeau în carete, mitropolitul şi după el domnul, la mănăstirea Sf. Pantelimon, afară din Bucureşti, unde se făcea vecernia sărbătorii; domnul se întorcea, seara, la lumina masalalelor. (Masalalele erau un fel de grătare de fier, purtate de ţiganii numiţi masalagii, care aveau cîte o traistă de gît, cu bucăţi de pînză, zdrenţe, muiate în păcură, şi pe care le înfigeau, una după alta, în acele grătare purtate la spinare, într-o prăjină, ca să lumineze cailor pe vremea nopţii, atît în oraş pe podurile de lemn, cît şi afară, în preumblări nocturne. Toţi boierii cei mari şi mitropolitul aveau masalagii lor, cari primeau regulat, în toate zilele, cîte 20 topuri de cîrpe muiate în păcură, pe care, ziua, le fabricau masalagii în curtea puşcăriii, astăzi Piaţa Mică, şi unde erau aşezate buţile de păcură, aduse din puţurile Slănicului. Masalagiul îşi înfigea masalaua în mijlocul curţii boiereşti şi o aprindea noaptea numai cînd se înhămau caii la butcă, ca să iasă boierul).
A doua zi, în ziua sfîntului Pantelimon, pornea alaiul domnesc de la palat, organizat întocmai ca alaiul intrării domnului în Capitală, cu deosebire că bani nu se azvîrleau. Ieşea pe Podul Mogoşoaiei, pe la Curtea Veche, pe Podul Tîrgului de Afară (Calea Moşilor). Era atît de lung, încît capul trecea de Curtea Veche, pe cînd coada nu ieşise din curtea palatului. Astfel mergea înainte pe cîmpia Pantelimonului, de la streajă (barieră) pînă la monastire; domnul şi boierii erau călări, iar lumea pe jos şi se ducea numai din dragoste către religiune, şi mai cu seamă către Sf. Pantelimon — nume ce se traduce în limba romînească: „sfînt îndeobşte milostiv". Acolo asistau la liturghie, în sfînta biserică; oficia mitropolitul cu clerul. După săvîrşirea liturghiii, se duceau toţi pe culmea dealului, la chioşcul de la ceşmea, unde era o frumuseţe de a vedea pe domn şi pe mitropolit plimbîndu-se printre poporul care umplea întinsele cîmpii şi păduri ale Pantelimonului, şezînd fiecare cu familia lui la masă. Pe la apusul soarelui, se întorcea vodă la palatele sale din monastirea Mihai Vodă, de asemenea, mitropolitul şi boierimea în trăsuri, carete mari şi butci pe arcuri de curea, cu capra vizitiului înaltă, de care atîrnau ciucuri galbeni şi roşii de mătase.
Tot aşa era şi cortegiul de la Mitropolie, în ziua de Sf. Constantin şi Elena. Deosebirea era că domnul se întorcea la palat, iar ceilalţi se duceau, după leturghie, de luau dejunul în salonul cel mare din cîmpia Filaretului, ridicat pe patru ceşmele de către mitropolitul Dositei. Atît ceşmelele, scara pe care te urcai în salon, cum şi salonul erau împodobite cu frumoase sculpturi şi garnituri de florării în marmoră; deasupra ceşmelelor, sub salon, erau sculptate, în plăci de marmură, cele 12 zodii ale anului. Ce s-au făcut astăzi aceste plăci, marmurile cu sculpturi şi frontispiciul stabilimentului, cu marca ţării şi a Mitropoliii ? Eu bănuiesc cine le-a luat, dar nu voi spune, căci sunt încredinţat că nici o scrupuloasă şi serioasă cercetare nu se va face. După ce luau toţi dejunul în salon, se întorceau acasă veseli de la acest banchet cetăţenesc, creştinesc şi frăţesc, dat de mitropolitul, cu toastele cuvenite, în sunetul meterhanelii şi al lăutarilor.
Acum să vorbesc de vestitul alai al sărbătoarei Sfintei şi Nedespărţitei Treimi, patroana monastirei Radu Vodă, care a fost fondată pe deal, lîngă Dîmboviţa.
Radu Vodă, cînd a reclădit şi a înfrumuseţat biserica moşului său, înzestrînd-o cu mai multe moşii, a făcut-o şi egumenie, cu rugăciune ca Patriarhia şi Lavra să roage pe milostivul Dumnezeu să ierte păcatele părintelui său, Mihnea Turcitul de la Halep, unde era numit paşă; ceru, totdeodată, voie să aducă rămăşiţele acestui Mihnea, spre a fi îngropate aici, în mormîntul dinăuntrul bisericii, în acelaşi mormînt a pus şi rămăşiţele moşului său", Alexandru, care fusese domn în Moldova; tot acolo a fost îngropat şi el mai tîrziu.
Despre frumuseţea acestui mormînt citiţi relaţiile date de diaconul Coresi, în limba engleză: acesta însoţea pe patriarhul Macarie, în vizita lui prin Capitala noastră, cînd a liturghi- sit chiar în monastirea lui Radu Vodă. Astăzi însă, din nenorocire, acest singur mormînt domnesc stă în părăsire, din cauza nepăsării ce avem pentru sacrele noastre morminte. Mulţumită răposatului maior Costache Greţulescu, ce era ministru al Cultelor la 1862, mormîntul n-a fost distrus cu totul.
La prefacerea actualei biserici, egumenul grec, proiectînd a pune, în locul mormîntului, sobă în biserică, a găurit peretele ca să scoată coşul; pe dată ce eu am aflat de asta, ca un vecin al acestei monăstiri, m-am repezit la nemuritorul şi regretatul ministru al Cultelor şi, arătîndu-i nelegiuirea ce era să facă egumenul grec, l-am luat în trăsura mea şi aducîndu-l în biserica Radu Vodă, acolo dînsul a ordonat să se cheme smintitul şi bogatul egumen şi, cum a sosit, l-a ameninţat că, dacă nu va astupa gaura în zid şi dacă din mormînt (care este ridicat în faţa pămîntului de un metru) va lipsi cea mai mică cărămidă, îl va pune în luntre, îl va trece Dunărea, oprindu-i toată starea. Întorcîndu-ne la minister, maiorul a şi trimis santinelă de pompier, un caporal cu trei soldaţi, ca să ţină mormîntul în pază; s-a învelit piatra epitafică cu rogojini şi scînduri, pînă ce arhitectul era să isprăvească reclădirea bisericei. Această monăstire se afla ocolită, pînă la dărîmare (care s-a făcut de către fostul ministru, domnul Maiorescu), de încăperile egumeniii, ale preoţilor, de cămări şi de magaziile monăstireşti. Sus, în colţul zidului despre răsărit, era ridicat, pe stîlpi de marmoră, un balcon frumos, cu vederea spre Dîmboviţa. (Rău e că s-a dărîmat, căci zidurile, vechi de aproape 300 de ani, puteau să serve<ască> încă, dacă se făceau la acea spaţioasă monăstire case şi saloane, cu cîte două etaje, şi se muta acolo Arhiva Statului, Muzeul şi Biblioteca ţării, căci este singura poziţie ferită de incendii, mai cu seamă avînd şi Dîmboviţa aproape.)
Să revenim acum la alaiul domnesc de la serbarea Sfintei Treimi. Veneau, de dimineaţă, la monastire mitropolitul, episcopii Argeşului şi Buzăului şi aşteptau la casele egumeniii sosirea lui vodă, care, pînă la ora 9, venea în miljocul alaiului său, aranjat ca celelalte alaiuri mari. Se începea Sfînta Leturghie şi, la vremea cuvenită, se aşterneau afară din biserică, sub salcîmii mari, frumoşi şi înfloriţi, rogojini şi peste ele covoare splendide, cu ciucuri de aur, perne pentru îngenunchiare, cu ciucuri de aur, şi toate acestea erau presărate cu frunze mari de nuc, şi astfel, în sunetul clopotelor, ieşea mitropolitul, cu tot clerul şi, îngenunchind pe perne, începea citirea Sfintei Molitfe. După mitropolit, o citea episcopul de Buzău, iar după acesta, episcopul de Argeş.
Întorcîdu-se în biserică, sfîrşeau sfînta slujbă şi plecau mitropolitul, episcopii şi boierimea toată, de se urcau în chioşcul despre Dîmboviţa, unde luau dulceţuri, cafele, vutce şi ciubuce. Vodă conversa cu toţi boierii şi negustorii şi chiar cu soţiile lor, urîndu-le petrecere bună în acea vară. Se întorcea iarăşi cu alaiul său, în sunetul clopotelor, pe Calea Şerban Vodă, strada Carol (Işlicari), Podul Mogoşoaia (Calea Victoriii), pînă la palat.
Să nu se confunde palatul de care e vorba cu palatele cele vechi, cu cel de la Curtea Veche, ce a fost zidit de Mircea, nici cu acelea zidite de fanarioţi. Alexandru Ipsilante, la 1774, ridicase palat mare pe Dealul Spirii, unde astăzi se află clădit Arsenalul şi unde, după acest domn, au locuit mai mulţi domni fanarioţi; tot în acest palat a tăiat capul nenorocitului domn Constantin Hangerliu capugiul din Constantinopole. Acest sinistru, dar mare palat a ars în zilele lui Ioan Caragea, la 1814. Era o prevestire rea, căci, la 1815, în zilele lui, muriră de ciumă 70 000 de persoane, mai înainte ca nenorocitul Caragea să-şi isprăvească biserica curţii, ce era deja începută de Ipsilanti.
După ardere, Caragea se mută în casele lui Costache Ghica Bragadiru, care au ţinut loc de palat pînă după moartea lui Alexandru Suţu. Venind Grigore Ghica, la anul 1823, îşi stabili palatul în monastirea Mihai Vodă şi începu a-şi clădi palat în Podul Mogoşoaiei, pe locul cumpărat de la Costache Ghica Bragadiru, căci el nu avea case pînă s-a făcut domn, sau pînă a venit din băjenia zaverei, de la Braşov, cînd a tras în palatul Episcopiei Rîmnicului (astăzi Grădina Episcopiii şi Ateneu). Numindu-l ţara între cei trei candidaţi ce se trimiteau la Constantinopol, pentru a. alege sultanul Mahmud pe domn (ceilalţi erau hatmanul Mihăiţă Filipescu şi căminarul Filip Lenş), sultanul l-a ales pe diînsul, în consideraţie că fuseseră mai mulţi din familia lui pe tronul Romîniei şi fiindcă îi plăcu chipul şi ţinuta sa frumoasă, însuşi sultanul l-a numit domn, dîndu-i cabeniţa domnească, hangiarul, cuca, săgeţile şi 3 tuiuri din cele mari, numindu-l uci-tuilu paşa, adică paşă cu 3 tuiuri, ordonînd paşilor să-l petreacă călare, cu alaiul împărătesc, pînă la conacul său, unde i s-au trimis în urmă daruri, cai, cu harnaşamentele lor, cusute în fir de aur, şi deosebit alţi cai numiţi tavlambaşi; cei dintîi cai erau neîncălecaţi încă de nimenea.
Ca un dar imperial ce erau, îi scotea la toate alaiurile, după cum arătai, erau ţinuţi de cîte doi ciohodari şi aveau în dreapta şi în stînga, spînzurate de şeaua lor peste burtă, cîte o pavăză mare sculptată cu flori, poleite în aur. Venind ruşii în ţară, la 1828 aprilie, vodă Ghica a plecat cu toată casa sa civilă şi militară la oraşul Cîmpina, căci aşa cerea politica, să-l nu-l găsească invaziunea pe tron.
Plecarea sa la Cîmpina a fost o jale în toată Capitala, care pierduse pe domnitorul cel blînd, cel milostiv, pe părintele săracilor, pe înfrumuseţătorul Capitalei; el apucase a aşterne stradele Capitalei cu poduri de piatră, a face frumosul alei de petrecere la moşia sa Colintina, a pune mitropolit pe preacuviosul Grigorie, în fine, el fu domnul veacului de aur.
La plecare, a fost întîmpinat, la bariera Mogoşoaia, de Costache Cornescu şi Alecu Filipescu Drăjneanu, cu 2 cete de vînători călări, a Cornescului de la Corneşti şi a Drăjneanului de la Drajna; aceste cete, împreună cu garda domnească de arnăuţi, sub tufecci başa Iancu Negrescu, l-au condus pînă în Cîmpina, poposind ziua întîia la monastirea Tîrgşor şi a doua zi ajungînd la Cîmpina.
Iar după plecarea lui vodă din Capitală, au intrat şi oştirile ruseşti în oraş, sub conducerea comisarului imperial contele Palin şi a generalului suprem prinţul Wittgenstein. A treia zi după sosirea armatelor, comandanţii au trimis pe adjutanţii lor, însoţiţi de 200 de cazaci, ca să invite pe vodă a se întoarce în Capitală, în casele sale, el s-a întors şi a tras de-a dreptul la moşia sa, Colentina, în palatul său de acolo, unde ridicase şi biserica domnească, în curte.
Şi de acolo, după ce s-a pregătit palatul său în Capitală (astăzi casa Lahovari, vis-a-vis de Oteteleşanu), s-a aşezat în acest palat. După moartea colonelului Palin, a venit în locu-i contele Jaltuhin, care muri şi el peste vreo cîteva zile. Veni apoi generalul Conte Pavel Dimitrievici Kiseleff, deplin împuternicit, preşedinte al Divanurilor Valahiei şi Moldovei. El era şi adjutant al împăratului Nicolae. S-a început atunci lucrarea Regulamentului Organic, la care Kiseleff avea ordin a se înţelege şi cu fostul domn al Ţării Romîneşti, Grigore Ghica. Întîlnirile dintre dînşii pentru înţelegere aveau loc în casele lui vodă; acesta întrebuinţa ca dragoman pentru limba franceză pe generalul N. Mavru, care era cumnat (era soţ cucoanei Profiriţii, sora lui vodă). Mavru era foarte învăţat, atît în limba elenă, otomană, cît şi în cea franceză. Nu ştiu asupra cărui articol din Regulamentul Organic se iscase o neînţelegere între generalul adjutant, contele Kiseleff, şi bătrînul nostru domn, neînţelegere care a produs o discuţiune de vreo 3-4 zile, pînă cînd s-a stenahorisit bunul şi bătrînul domn şi adresîndu-se lui Mavru, dragomanul său, în prezenţa generalului Kiseleff, îi zise cu un ton răstit:
— Fă-l să înţeleagă şi să nu mă necăjească, că e mult de la mine pînă la el, fiindcă el este sluga împăratului, iar eu sunt iuci-tuilu paşa şi fost domn al ţării mele.
Atunci, generalul Kiseleff a rugat pe Mavru să-l potolească, căci vodă se plimba iritat prin salon; spuse că pricina neînţelegerii este că dînsul nu cunoaşte nici limba greacă, nici limba romînă; astfel s-a putut potoli bătrînul nostru părinte.
Vodă Ghica a avut doi fraţi, pe Mihail vornicul mare şi Constantin spătarul; surori a avut două, între care pe respectabilă şi mult caritabila doamnă cucoana Profiriţa, fosta mai întîi consoarta marelui hatman Mavru, de care s-a divorţat şi a luat în căsătorie pe d. colonel Blaremberg. De la răposatul N. Mavru a avut un băiat şi trei fete. Băiatul este general astăzi în trupele ruseşti. Cu colonelul Blaremberg a avut trei copii, care sunt: maiorul Vladimir Blaremberg, d. N. Blaremberg, actualul efor al Spitalelor Civile; al treilea copil, fată, a ţinut pe generalul Ghica, fiul fostului domn în Moldova.
Grigorie Vodă Ghica a avut 6 fii (beizadele): Costachi, Iorgu, Scarlat, Grigore, Panaiot şi Dimitrie, toţi născuţi cu fosta lui doamnă, Marghioala, născută Hangerli.
Ciudată soartă, că din 6 flăcăi, astăzi mai există numai beizadea Mitică Ghica, cel mai mic!!... Iar a doua soră a lui Grigorie Vodă Ghica, cucoana Sultana, a avut de soţ pe răposatul Zefcari, cel ce s-a sinucis şi al cărui fiu este actualul general în retragere Zefcari.
Am arătat că începutul oraşului Bucureşti a fost pe Calea Văcăreşti, prin suburbiile Dobroteasa, Staicu, Boteanu, Olteni, Sîrbi, Jignita, Sfînta Vineri, Stelea. Prin aceste suburbii locuia toată boierimea veche, pînă la vremea lui Mircea, care a clădit palatul său, Curtea Veche. De atunci au început locuitorii a se strămuta, cumpărîndu-şi locuri pe Calea Mogoşoaiei. Această Cale a Mogoşoaiei era un drum al vechei familii romîneşti a ser: darului Mogo-ş, care şedea în casele lui, foste în urmă ale lui Grigore Brîncoveanu, iar astăzi Spitalul Bactereologic. Acest Mogoş pleca cu familia lui, totdeauna, pe acest drum la moşia lui ce poartă, pînă în ziua de azi, numele său, de Mogoşoaia. De partea stîngă a Dîmboviţei, chiar de lîngă pod, au început boierii a cumpăra locuri mari, pe marginea acelui drum, şi a-şi clădi case după darea de mînă şi puterea fiecăruia.
Înşir aci popularea părţii stîngi a acestei căi, cu începerea din marginea Dîmboviţei, unde e astăzi pavilionul Bobotezii, şi voi păstra rîndul pînă în capul Căii Mogoşoaii:
Vatra vechei familii a Floreştilor, în care a locuit, în urmă, lordache Florescu, astăzi loc viran; vatra primitivei Şcoli, Domneşti Greacă; vatra familiei Văcăreştilor, în care a locuit în urmă lordache Văcărescu, pronumit Furtună, astăzi magazin; vatra familiei Bellu, astăzi blănăria „Prager"; vatra familiei Ipsilanţilor, locuită, în urmă, de vornicul Damaris, astăzi „Hotel de France"; vatra familiei Racoviţă, astăzi Poliţia Capitalei; vatra familiei baronului Sachelarie, astăzi Ambasada Rusă; vatra familiei Cocorescu, astăzi casele Zerlenti; vatra familiei vornicului Rasti, astăzi casa şi Hotelul „Oteteleşanu"; hanul mitropolitului Filaret, astăzi Teatrul Naţional; vatra familiei Dim. Ghica, astăzi casa Toroc şi Pasajul Romîn; vatra familiei Golescu, astăzi Palatul Regal; vatra familiei Grigorie şi lordache Filipescu, astăzi tot Palatul; vatra familiei Nicolae Trăsnea, astăzi Hotelul „Manu"; vatra familiei Nicolăiţă Filipescu, astăzi casa doctorului general Fotino; vatra familiei vornicului Ştirbei, astăzi fostul palat al lui Ştirbei Vodă.309; vatra familiei Grădiştenilor; vatra familiei Romanet, astăzi Palatul Ministerului Finanţelor; vatra familiei Niculescu; vatra familiei Alecu Filipescu, zis Vulpe; vatra familiei Lenş Filipescu, astăzi casa Vernescu; vatra lui Iancu Filipescu; şi, astfel, pe partea stîngă a Căii Mogoşoaii, printre vetrele sus-numite, mai sunt proprietăţi ale diferiţilor particulari fără nici un renume, căci pe vremea cînd s-a mutat Bucureştii pe Podul Mogoşoaii, bariera lui se sfîrşea la Puţul cu Zale, care astăzi este peste drum de casa lui Iancu Filipescu şi lîngă casa Matac. Începînd iarăşi din marginea Dîmboviţei, înşir clădirile ocupate de familiile ce au locuit tot pe Calea Mogoşoaiei, pe partea dreaptă: casa vornicului Drăgănescu, palatele Constantin Vodă Cantacuzino, devenite, în urmă, han, peste drum de Sfîntul Ioan; casa familiei Obedeanu de peste Olt, zis şi Jitcu; casa familiei Filipescu, devenită în urmă han, iar astăzi magazii, peste drum de Poliţia Capitalei; casa familiei Castriş Macedoneanul, veche în Bucureşti, peste drum de Ambasada Rusă; aceea a familiei Grecenilor, peste drum de Sărindar; a familiei Slătinenilor, în urmă devenită sala de bal mascat, pe cînd în curte era Teatrul de Operă Italiană, astăzi Hotel „Capşa"; a familiei lui Costache Ghica, devenită în urmă Palat Domnesc; casa Lahovari, a familiei Iancu Ghica, peste drum de Teatru; a familiei Perdicari; a familiei Bălăcescu, peste drum de monastirea fondată de familia Creţuleştilor; a familiei Ştefănescu; a familiei Blehan; a familiei Mătinca Cantacuzino, astăzi casa Em. Lahovari; a familiei Arion; a familiei Deşliu; a familiei Olăneştilor; a familiei lui Vintilă Prijbeanu; a familiei Niculeştilor; a familiei Băbeanu. Acestea erau casele din vechime pe Podul Mogoşoiei, sau pe calea pe care se ducea văduva cucoana lui serdarul Mogoş, de acasă de la ea, pînă la moşia ei, Mogoşoaia.
Vreau să arăt monastirele şi paraclisele ce se aflau, atît pe partea dreaptă, cît şi pe partea stîngă a acestei căi, cu începere tot din partea stîngă a Dîmboviţei, cum am făcut cu vetrele boiereşti, încep cu partea dreaptă a acestei căi: biserica făcută de familia Brezoienilor, biserica Zlătari, devenită monastirea cu han; ea avea înăuntru şi un mic paraclis, cu hramul Sfîntului Andrei, unde se închinau toţi ruşii în vremea invaziilor.
Numele de zolotari, al acestei biserici, cu patronajul Naşterei Maicii Domnului, i l-au dat ruşii, căci în acest han locuiau cei mai mari bancheri din Bucureşti; acolo a locuit, 40 de ani, şi familia mea, zisă a lui Andrei N. Papazoglu, din neamul Slătinenilor, care, fiind însărcinat, de Patriarhia Alexandriei, cu îngrijirea acestui han, cu strîngerea chiriilor, cu repararea bisericii şi a încăperilor, cum şi a unei frumoase cişmele, ce era la uşa bisericii, a avut dreptul de la Patriarhie a locui acolo, ocupînd partea Hanului „Zlătari" de lîngă clopotniţă, astăzi în faţa „Hotelului de France". Acolo m-am născut şi eu, la 1811, martie 28, în vremea ocupaţiei oştirilor ruseşti. Peste drum de ferestrele noastre, unde astăzi este „Hotelul de France", în casele atunci ale Ipsilantoaiei, sau Dămăroaiei, era cartierul generalului Michelson, şeful suprem al oştirilor, avîndu-şi cancelaria în Hanul „Zlătarilor"; de acolo, de la ferestrele încăperilor noastre, am putut privi toate evenimentele ce s-au petrecut în Capitală pînă la ieşirea din casa părinţilor şi intrarea în Oştirea Romînească, la anul 1830, mai 5. Acest Han al „Zlătarilor", în vremea lui Nicolaie vodă Mavrogheni, la 1777, a servit şi de arsenal al oştirilor turceşti ce se băteau cu cele austriace. Toată curtea era încărcată de piramide de ghiulele şi cu grămezi de tunuri. În acest han şedea şi Dumitrache Turnavitul, sfetnicul şi casierul suprem al lui vodă Mavrogheni, ce era suprem mareşal asupra oştirilor turceşti. Peste drum de acest han era monastirea Sfîntul Ioan Botezătorul şi înainte Mergătorul, care în slavoneşte se numea sfîntul Ioan Predidici (înainte Mergătorul). Acest mare sfînt servea în Capitală şi în tot judeţul Ilfovului, pe cînd nu era pomeneală de doctori în Capitală, servea, zic, de doctor tămăduitor al tuturor boalelor; alerga lumea din Bucureşti şi judeţ, cu cea mai mare credinţă, de depuneau în genunchi rugăciunile lor, făcînd paraclise, sfeştanii şi masluri, şi se întorceau cu mir, anaforă şi aiasmă şi cu cîte un şiret de bumbac, pe care erau înnodate rugăciunile şi evangheliile ce se citeau la slujbele sus-menţionate. Întorcîndu-se acasă, mirul îl punea la căpătîiul bolnavului şi pe urmă se afunda cu el; din anaforă şi aiasmă le dădeau să guste dimineaţa, iar găitanul cu noduri îl atîrnau de gîtul bolnavului pînă la însănătoşire, căci cei mai mulţi, cu credinţa fermă, se făceau sănătoşi, altfel nu s-ar fi putut întinde o asemenea credinţă peste întreaga Capitală, peste întregul judeţ, ba încă . peste judeţele învecinate. Preoţii acestei biserici tămăduiau şi de brîncă, scriind peste umflătură, cu cerneală, sfînta cruce. Astăzi acea sfîntă biserică a Sfîntului Ioan Botezătorul stă în părăsire, fără nici un ajutor din partea guvernelor ce s-au succedat, ba încă sub ministerele trecute se proiectase şi dărîmarea ei.
Am spus că poporul nu avea alţi doctori, decît pe sfinţi şi pe sfinte, precum: Ion, Maica Domnului de la biserica Olarilor, Sf. Elefterie de sub Cotroceni, Sf. Vineri, Sf.Trei Ierarhi de la Colţea, Dimitrie Basarabov, Sf. Haralambie şi Sf. Mina (aceasta pentru hoţii). Singurul vodă avea doctorul şi spiţerul lui, iar pentru nemţi şi unguri era doctorul Baratul (un arhimandrit catolic, parohul Bărăţiei), care ştia, prea bine, una şi singură doctorie, a tămădui pe ofticoşi cu broaşte ţestoase, şi iată cum: .avea într-o încăpere 50-l00 de broaşte, pe care le hrănea numai cu dulceaţă de trandafiri, la un caz de oftică le tăia capetele şi picioarele, iar trunchiurile le fierbea, zeama o dădea drept decoct şi carnea o usca şi o ardea, făcîndu-o prafuri, şi o dădea pe urmă, sub această formă, la bolnavi.
Pe doctorii domneşti, greci, poporul nu îndrăznea a-i chema, necunoscîndu-le limba. De la anul 1811, au început a veni doctori în Capitală; pînă la anul 1821 au venit doctorii: Darvaris, Fleva, Manolache, Teodosie, Arsachi, Filitis, Constantinachi Caracaş, Esarcu, Holler, chirurg, şi Spover, mamos; iar de la 1821 pînă la 1831 au venit doctorii: Sachelarie, Ceapă, Compoti, Rasti, Anastate, Bacaloglu, Ferari, Picolo, Alexandri, Vartiadis, Diamandi, Filipachi, chirurg. De la 1831 pînă la 1841 au venit doctorii: Marsigli, Maier, Fornion, Tavernier, Riissdorfer, Gronau, Capşa, Atanasovici, Pazelt, Nezati, chirurg, Laibu, Witmann, Iucker, Gluck. De la 1841 pînă la 1850 avurăm alţi doctori, precum: Triandafiridis, Steege, Steiner, Wertheimer, Epaminonda, Ziţeos, Moor, Orsoni, Polzus, Draş, Hepites, Iatropolu, Marcovici, Felix, Fabricius, Herari, Caliga, Ciocan, Naslîm;cei de la 850 încoace vă sunt cunoscuţi.
Cînd la Sfîntul Ion era han, el se întindea pînă în zidul lui Bellu şi pînă în strada Cazărmii; palatele egumeniei erau pe locul unde astăzi este Casa de Depuneri, hanul avea porţi mari de fier, căci înăuntru şedeau cei mai de frunte negustori şi zarafi greci, anume: Chiurcibaşa, Anesti (cojocarul lui vodă), Scarlat Scanavi, comersant de şaluri, Psalida, Pondichi, Hagi Ianuşi, Temeli, Gudiu şi alţii; aceştia toţi erau bancheri bogaţi şi ajutau şi susţineau frumoasa lor biserică, ale cărei coridoare se văd pînă în ziua de astăzi, cu frumoasele lor sculpturi.
Fondatorii vechi ai acestei sfinte monastiri au fost, mai întîi, străbunii mei, Ioniţă Slătineanu, familia Manu şi Cantacuzineştii, care se îngropau acolo, în biserică şi afară. În această monastire s-au născut şi au crescut episcopul Ilarion Argeşiu — mitropolitul Dositeiu era egumen — şi doctorul Manolache, fratele episcopului. Aşadar, sfîntul Ion Predidici era doctorul şi spiţerul tuturor romînilor, ce alergau cu credinţă la dînsul.
Biserica Doamnei, care este, astăzi, într-p curte deosebită, peste drum de Ambasada Rusă, şi care comunică cu Podul Mogoşoaiei printr-o ulicioară, a fost clădită de doamna lui Şerban Vodă Cantacuzino, care avea şi palatul la Şerban Vodă, astăzi Banca cea mare a Romîniei, şi de aceea poartă şi azi strada numele de Strada Doamnei. Monastirea Sărindaru e ridicată pe locul familiei celei vechi a Cocorăştilor, unde-şi aveau bisericuţa lor, cu hramul 40 de Mucenici, însă Matei Vodă Basarab, la anul 1633, plăcîndu-i poziţia, a rugat pe vornicul Cocorăscu de i-a dăruit acel loc, îndestul de spaţios, pe care a ridicat Sfînta biserică a Sărindarului, cu patronajul Adormirei Maicii Domnului. Deşi tradiţional se zice că i s-a dat numele a 40 de Mucenici, însă adevărul nu e acesta. Adevărul este că i s-a păstrat numele patronajului celui dintîi, al 40 de Mucenici, care, pe urmă, s-a dat sfintei biserici a Episcopiei Rîmnicului, pe locul căreia astăzi e Ateneu şi Grădina Episcopiei. La această mănăstire se îngroapa familia Ghiculeştilor. Bunul şi creştinul domn Grigore Vodă Ghica se bisericea aici în ziua citirii sfîntului acatist, în postul cel mare, împreună cu toţi boierii. Am fost faţă la marele parastas, în timpul cînd s-au depus rămăşiţele părinţilor lui vodă, banul Dimitrie Ghica, în cavoul cel nou al familiei. Era toată boierimea, dimpreună cu vodă, la serviciul funebru şi, cînd a fost sărutarea oaselor, s-a coborît vodă din tronul său domnesc de a îmbrăţişat coşciugurile cu oasele părinţilor săi şi le-a sărutat cu lacrămile în ochi. În acea zi s-au făcut milostenii la săraci, s-a dat masă pentru toată sărăcimea aflată la această solemnitate, s-a trimis şi vinovaţilor din puşcărie demîncare şi lumînări, s-au iertat cei cu vini uşoare. Această biserică mare a Sărindarului este lucrată pe dinăuntru după modelul bisericii Sfintei Sofii din Constantinopole; are două rînduri de loji pe sus şi două rînduri de jeţuri pe jos. Sfînta icoană mare a Maicii Domnului era împodobită cu o coroană mare, lucrată cu pietre de smaragd şi rubine. La secularizarea mănăstirilor, fostul egumen grec a trimes icoana la Patriarhia din Ţarigrad. Ea preţuia pînă la cinci mii de galbeni şi pentru furarea ei, guvernul de atunci a reclamat la Patriarhie. Dar nu ştiu ce se va fi făcut, căci operaţia secularizării s-a săvîrşit fără nici un control, fără vreun comitet numit pentru o aşa importantă operaţiune, ci ea a fost lăsată la voia numai a ministrului Cultelor, Golescu, zis Răpilă, şi ce a vrut a făcut (vai de monumentele ţării, căci astfel de soartă au avut ele întotdeauna). În curtea Sărindarului, pe lîngă casele egumeniii, se aflau, pe spaţiosul loc, mai multe odăi, care serveau, în vechime, la căutare nebunilor, ce erau aduşi ca să cază la rugăciunile ce se făceau la sfînta icoană a Maicii Domnului. Ei erau puşi în lanţuri şi hrăniţi de către stat, fără nici o altă îngrijire doctoricească. Aceasta a fost pînă la începutul secolului al XIX-lea, iar la 1802 au fost mutaţi în curtea bisericii, la icoană, unde iarăşi erau astfel de încăperi. Aci însă nebunii erau puşi, ziua, în butuc şi noaptea în odăi, căci făceau mare zgomot.
Mănăstirea Creţulescu a fost ridicată de vechea şi nobila familie a Creţuleştilor, care au înzestrat-o cu mai multe domenii şi prăvălii, din venitul cărora s-au dat şi se dau încă ajutoare scăpătatelor văduve ale familiilor boiereşti şi chiar văduvelor din familiile poporului. Sfînta biserică se ţinea şi se ţine încă în cea mai mare podoabă, avînd preoţi, diacon, dascăl şi cîntăreţ, aleşi şi cu salar îndestulător. Onorabilul domn M. Creţulescu, fost ministru, senator şi ambasador, descendinte al nobilei familii Creţulescu, împreună cu vărul său, descendinte al lui Emanoil Creţulescu, administrează, cu tot zelul, averea acestui sfînt stabiliment.
Pe locul unde astăzi se află Grădina Episcopiei şi Ateneul a fost biserică mare, metoh al Episcopiei Rîmnicului Vîlcei, cu curte mare, cu palate episcopale, înconjurate cu mai multe caseşi împrejmuită cu zid. Într-una din aceste case a locuit Grigore Vodă Ghica, pînă la anul 1821, cînd fugiră boierii la Braşov.
În acest metoh al Episcopiei Rîmnicului a fost tras şi prinţul de Coburg, cu Statul său Major, la venirea nemţilor cu coadă (căci toată oştirea purta coadă), la 1785, cînd fu biruită oştirea turcească. Atunci fugi Mavrogheni peste Dunăre şi Romînia fu ocupată de oştirea austriacă, în alianţă cu cea rusească. Chemînd prinţul de Coburg pe răposatul părintele meu, Andrei Papazoglu-Slătineanu, care era director de vistierie la Mavrogheni, i-a cerut situaţia financiară a ţării; prinţul sărutîndu-l pe frunte, tatăl meu a sărutat steaua ce purta la piept.
În curtea acestui metoh de episcopie s-a sfinţit întîiul drapel al Oştirii Romîneşti, la anul 1830, decembrie în 6, cînd s-a prezentat boierilor pentru prima oară roata (compania) întîi din polcul (regimentul) întîi, adusă din Craiova, ca model de oştire regulată a Ţării Romîneşti. Această companie, de două sute patruzeci de oameni, a fost comandată de praporcic (sublocotenent) Grigorie Lăcusteanu, devenit în urmă colonel. În această companie mă aflam şi eu în front, ca iuncăr (cadet, sergent mobil). Sfinţirea drapelului s-a făcut faţă cu toată boierimea ţării şi cu toţi deputaţii Camerei Legiuitoare (Obşteasca Adunare), căci era deschisă.
După ce făcurăm mişcarea armelor, locţiitorul de mitropolit, episcopul Rîmnicului, Neofit, împreună cu episcopul Buzăului, Chesarie, şi cu episcopul Argeşului, Ilarion, au binecuvîntat oştirea şi au botezat cu apă sfinţită tot frontul roţii [companiei]. Boierii, plini de bucurie, faţă cu generalul Kiseleff şi cu ceilalţi ofiţeri ruşi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au sărutat, urîndu-ne ani norociţi şi povăţuindu-ne a ne iubi unul pe altul şi a fi credincioşi drapelului.
În urmă, marele spătar Alecu Ghica, atunci şeful Oştirii, a dat un banchet ofiţerilor companiei, iar pe soldaţi, găzduindu-i în una din încăperile cazărmii din Podul Beilicului, le-a dat masă şi cîte doi lei gratificaţie; ofiţerilor le-a plătit leafă pe patru luni de zile şi a înaintat la gradul de porucic (locotenent) pe Grigorie Lăcusteanu. După asta, compania a fost vizitată în cazarmă mai de toată Capitala, căci ea era compusă din recruţi de prin toate judeţele, aleşi din cei ce învăţase slujba şi din toate regimentele, care erau în număr de trei. Întorcîndu-se compania în Craiova, a venit acolo şi marele spătar, la 6 ianuarie 1831, şi a inspectat, pe maidanul Brăiloiului, un batalion de infanterie din Regimentul I, ce i s-a prezentat de către generalul Starov, instructorul Oştirei, faţă şi cu caimacamul Craiovei, Alexandru Ghica (Barbă Roşie), şi cu toată boierimea Craiovei; spătarul, nefiind încă îmbrăcat în uniformă ostăşească, ci avînd numai costumul boieresc de mare spătar, a primit defilarea acestui batalion, comandat de polcovnicul Manolache Băleanu şi de maiorul Alecu Florescu (unchiul actualului general); aceştia erau deja îmbrăcaţi în uniformele lor ostăşeşti. Spătarul avea de aghiotanţi pe sublocotenentul (praporcic) Costache Jeronim şi pe sublocotenentul Perdicaru. După defilare, marele spătar s-a întors acasă, a chemat bărbierul, de i-a ras barba, şi s-a îmbrăcat atunci în uniformă de general al Oştirii Romîneşti.
S-a dat un ordin de zi, prin care spătarul a mulţumit la toată Oştirea, care se compunea din trei regimente de infanterie, comandate, întîiul de Băleanu, al doilea de Costache Ghica, fratele spătarului, al treilea de maiorul Ioan Solomon.
Mai erau şi şase escadroane, sub colonelul Ioan Odobescu. Căpitanii erau, atunci: Costache Filipescu, Scarlat Creţulescu, Enghel, Gigîrtu, Teodor Brătianu, Fochianu (acesta din urmă e fratele lui Bimbaşa Sava, omorît de turci). După toate aceste, spătarul s-a întors în Capitală, la lucrările Camerei, care era deschisă.
Voiesc a vă arăta pe unde au fost în Capitală palatele domneşti. La 1777, Alexandru Vodă Ipsilanti a locuit în palatul cel vechi al lui, unde astăzi este „Hotel de France"; în urmă, a clădit palatul nou, pe locul unde astăzi se află stabilimentul Artileriei. Tot în acel stabiliment a locuit, la 1782, Nicolae Caragea şi, la 1783, Mihai Suţu, iar în palatele vechi, unde locuise Ipsilanti şi Nicolae Mavrogheni, în timpul iernii, căci vara şedea la vila sa, în capul Podului Mogoşoaiei, unde astăzi este Monetăria şi unde a fondat cişmeaua şi biserica Izvorul Tămăduirii.
La 1791, tot în acest palat a locuit Mihai Suţu şi, la 1793, a domnit Alexandru Moruzi, iar la 1798 a locuit şi nenorocitul domn Constantin Hangerliu, unde capugiul, trimis de la sultan, i-a tăiat capul, azvîrlindu-i trupul în mijlocul curţii domneşti, aflîndu-se îmbrăcat numai în cămaşe, iar starea toată i s-a jefuit şi pecetluindu-se Vistieria, a fost pusă sub paza negustorilor din oraş. Un vlădică, anume Pogonianis, din Hanul Grecilor, i-a cerut trupul de la arapul capugiu, ca să-l îngroape la Sf.Spiridon, pe Podul Beilicului, căci era în ziua Sfintei învieri. Lumea toată a alergat în Curtea Domnească privind trista dramă, văzînd pe fostul lor domn în acea nenorocită stare.
La 1799 a venit Alexandru Moruzi, care a făcut multe bunătăţi ţării, clădind şi Spitalul de Ciumă, ruinele căruia se văd astăzi între comuna Dudeşti şi cătunul Căţelul, judeţul Ilfov. Iar la 1812, în zilele lui Ion Caragea Vodă, a ars Palatul Domnesc şi de atuncea s-a numit acolo Curtea Arsă, rămîind numai odăi jur-împrejurul Curţii, în care se aflau grajdurile, ogeacurile (companiele) arnăuţilor, oştire pe atunci domnească. Caragea s-a mutat în Podul Mogoşoaiei, în casele lui Costache Ghica, numit Brigadiru.
Pînă a nu arde palatele clădite de Ipsilante, pe cînd locuia Ion Caragea în ele, au văzut romînii, pentru prima oară, ridicîndu-se balonul de nişte străini, ce veniseră în Bucureşti. Acest balon a trecut pe deasupra Capitalei şi a căzut la Cioplea, lîngă satul Dudeşti; de atunci a rămas vorba la romîni: de cînd cu băşica lui Caragea. Orăşenii, în superstiţia lor, ziceau că comedia asta a fost o urîtă prevestire, căci în urmă a ars palatul şi, la 1817, luna octombrie, a fost şi un cutremur foarte mare, după care a şi fugit Caragea, furînd 20 000 000 din vistieria ţării. În palatul de pe locul generalului Ghica a locuit, în urmă, de la. 1818 pînă la 1821, şi Alexandru Suţu, care muri pe tron şi al cărui cortegiu funebru l-am văzut şi eu, copil de 10 ani, pornind cu mare alai de la palat (Podul Mogoşoaiei) şi ajungînd la Sf. Spridon (Podul Beilicului).
La 1821 se face revoluţia grecească, zisă Zavera, cînd fugi lumea la Braşov. Întîiul steag al Zaverei s-a ridicat în casele lui Dumitrache Bellu. În acel an, veni Dumitrache Ipsilanti d<in>spre Moldova, cu insurecţia greacă, o amestecătură de voluntari moldoveni şi greci, care au poposit în marginea Bucureştilor, la Colentina, făcînd tabără, iar Ipsilante a tras în saloanele de la Cişmeaua lui Mavrogheni, avînd de aghiotanţi pe Caravia, doctorul Hristari şi Dumitru Duca. Bucureştii se aflau străjuiţi de arnăuţii de sub comanda lui Bimbaşa Sava, căpitan Mihali, căpitan Ghencea, căpitan Franguli, prenumit Bizanti, şi căpitan Farmachi. Aceştia toţi erau supuşi caimacamilor boieri Negri, Samurcaşi şi M. Manu, ce ţineau loc de domn. Iată că sosi şi Tudor Vladimirescu, născut la Gorj şi avînd rangul de sluger; el trecuse Oltul pe la Slatina, cu 1 000 de catane brave, tot gorjeni, mehedinţeni, doljeni, romaneţeni, avînd între căpitani pe Macedonski, sfetnicul lui Tudor, pe un sîrb voinic, Hagi Prodan, pe Ciupagea şi pe bravul comandant al artileriei, de 4 tunuri, Cacaleţeanu, cel ce a păstrat drapelul lui Tudor, pe care fiul său l-a dat ţării şi se află azi în Muzeul Stabilimentului de Artilerie al oştirii noastre, unde sunt atît drapelele cele vechi, cît şi cele luate ca trofee în bătăliile de la Plevna şi la luarea acestei cetăţi.
Intrînd Tudor în Capitală, cu bravii săi, trase în monăstirea Cotroceni, unde se fortifică cu şanţuri şi cu patru tunuri ale domniei, peste care a numit comandant pe bravul sluger Cacaleţeanu; apoi şi-a aşezat garda, ce-şi alesese singur, în curtea şi în casele lui Brîncoveanu, sub Mitropolie (fostul palat Bibescu); a tras şi el în gazdă în caselele lui Orăşanu, tot sub Mitropolie (astăzi strada Poetului). Orăşanu era vechi amic al lui. Toată mănăstirea Mitropoliei se află însă ocupată de cetele de arnăuţi de ai domniei, sub comanda căpitanilor Mihale şi Diamandi. Iată ce se întîmplă atunci, chiar în noaptea întîia, că neputînd arnăuţii să sufere pe pandurii olteni, cari întinseseră corturi în spaţioasa curte a Brîncoveanului, au început a trage în ei cu gloanţe, din clopotniţa Mitropoliei. Oltenii din curtea Brîncoveanului răspunseră tot cu gloanţe, şi focurile ţinură pînă la ziuă, dintr-o parte şi din alta.
A doua zi, negustorii Capitalei, aflînd de aceasta, s-au dus la Mitropolie de au cerut de la eclesiarc (mitropolitul Dionisie Lupu fugise la Braşov) coşciugul cu moaştele Sf. Dimitrie, pe care l-au dus pe umerii lor, înconjurat de felinare şi de preoţimea din Mitropolie, pînă în biserica Sf. Dumitru din Işlicari (azi strada Carol) şi l-au dat sub buna strejuire a isnafului (corporaţiei) de işlicari, cari au pus străji la biserică, de zi şi de noapte. A treia zi a fost invitat domnul Tudor Vladimirescu (poporul începuse a-l numi domn, zicîndu-i domnul Tudorin) de către Ipsilante la Colentina; el mergînd în tabăra elenilor lui Ipsilante, însoţit de căpitanii săi, Macedonski şi Hagi Prodan (acesta l-a trădat în urmă, la Goleşti), a fost primit cutele mai mari onoruri. După dulceţuri, cafele şi ciubuce, Ipsilante a început a zice lui Tudor:
— De ce nu vrei, arhon slugere, să te uneşti cu mine, să împreunăm voinicii noştri contra vrăjmaşului comun, ca să scăpăm ţările amîndouă de sub iataganul turcesc, că atunci vom fi binecuvîntaţi de tot poporul care sufere. Tatăl meu, cînd a domnit peste această ţară, a făcut cele mai mari bunătăţi, astfel vom face şi noi şi, dînd Dumnezeu să biruim, vom merge să scăpăm şi patria mea, scumpa mea Elada, care geme sub jugul barbarilor.
Atunci, înţeleptul şi bravul oltean, domnul Tudorin, îi răspunse romîneşte:
— Prealuminate beizadea Dumitrache, vrednică de toată lauda este pornirea Luminăţiei Voastre şi toată Elada vă va binecuvînta, în vecii vecilor, dar eu sunt pornit a cere de la sultan depărtarea grecilor din ţara mea, căci ei au prăpădit-o în decursul unui veac, şi să-l rog să ne dea dreptul nostru strămoşesc a ne alege domn, mitropoliţi şi episcopi romîni, să ne cîrmuim ţara cu boierii noştri, cum a fost ea cîrmuită din moşi strămoşi; noi vrem să fim împăcaţi cu sultanul şi cu paşii lui de pe toată marginea Dunării; apoi, mai e încă o vorbă pe care o are romînul, că înălbitorul nu poate şedea la un loc cu cărbunarul; acesta e un adevăr pe care l-au ştiut toţi strămoşii noştri.
Atunci se mirară mulţi de curajul lui Tudorin. -— Auzi, auzi, gorjanul să răspundă aşa lui beizadea Dumitrache, ziceau cei de faţă.
—  Luminăţia Ta, urmează-ţi lăudatul scop, zise iar Tudor, treci Dunărea, că nu te împiedică nimeni de la asta, aci în ţara mea.
Ipsilante îi răspunse uimit:
— Dacă e aşa, urmează-ţi şi d-ta drumul, dar vezi să nu te căleşti.
Iată de ce i-a citat zicala cu cărbunarul şi înălbitorul, fiindcă toată, toată infanteria elenă era îmbrăcată în dulămi negre, cu eşarfe tricolore de mătase, iar catanele noastre erau îmbrăcate în alb.
A doua zi, în zori, a plecat la Tîrgovişte Ipsilante cu toţi elenii lui, cari erau împărţiţi în două cete: mavrofori şi cavalerie. Cei dintîi erau infanterie regulată, purtînd cocarde tricolore la piept şi semnul morţii, de argint, la chivere. Comandantul lor era maiorul Suţu, ce-i zicea şi Chiabap. Ceata de cavalerie era numai de mercenari moldoveni, numiţi arvaţi, sub comanda lui Caravia, Duca şi căpitan Farmachi. Această ceată a făcut multe rele în drumul ei, jefuind pe nenorociţii bejenari (fugari), luîndu-le armele, caii şi tot ce aveau mai bun. Cetele astea s-au stabilit în Tîrgovişte, dezvelind de învelitoarea de plumb marea şi frumoasa Mitropolie, ca să taie gloanţe pentru batalionul de infanterie de mavrofori, care se numea şi batalionul sacru. Ipsilante avea ca adjutanţi ai lui: pe unul Grig. Maiorescu, ce avea un deget, la mîna dreaptă, de aur; asemenea şi Ipsilante se numea monohir (cu o mînă), căci avea mîna stîngă din argint. Avea pe doctorul său, anume Hristari, care era şi sfetnicul său de taină; avea preoţii lui şi diaconi greci.
În Tîrgovişte au stat mai mult timp, pînă au pus mîna, prin trădare, pe nenorocitul nostru Tudor. S-au trimis cete de arnăuţi, sub căpitanul Farmachi, de l-au ridicat, fără veste, de la Goleşti, lîngă Piteşti, unde era cantonat cu pandurii lui. Prinzîndu-l, l-au pus legat într-o cărucioară de poştă, între doi arnăuţi, şi, ducîndu-l la Tîrgovişte, l-au dat în primirea lui Caravia, care l-a închis la Mitropolie într-o odaie, sub stricta pază a arnăuţilor, pînă ce, într-o seară, l-au omorît şi i-au aruncat trupul într-una din marile private ale Mitropoliei. Aşa au mărturisit tîrgoviştenii de atunci, cari se aflau faţă în curtea Mitropoliei, unde lucrau, amestecaţi cu evreii tinichigii, la fabricarea ghiulelelor de tinichea umplute cu sticlă, pietricele şi cuie, pentru cele patru guri de tunuri romîneşti care fuseseră ridicate de la Cotroceni, după plecarea lui Tudor. Nenorocita armată de olteni, văzînd a doua zi că-i lipseşte şeful, de la Goleşti au trecut Oltul pe la Vîlcea şi s-au dus fiecare în judeţul său.
După omorîrea lui Tudor, aflîndu-se în Tîrgovişte că a intrat în ţară armata turcă, venind de la Silistra, sub Gingir Efendi (Chehaia bey paşa Silistrei), a plecat şi Ipsilante cu toată armata lui spre Rîmnicu Vîlcei, unde rămase el cu marele său Stat Major în oraş, iar infanteria şi cavaleria le trimise la Drăgăşani, unde începuse a veni şi armata turcească de la paşa din Vidin. Aci, la Drăgăşani, se întîlniră armatele turceşti cu ale zavergiilor. Batalionul Sacru, comandat de maiorul Suţu şi avînd 4 tunuri, se formă în careu şi s-a bătut într-un chip brav cu o împătrită sumă de turci. Cavaleria otomană, văzînd ghiulele de tinichea umplute cu cuie, simţi neputinţa zavergiilor şi a spart careul. Cu toate că grecii au omorît mulţi turci, dar şi dînşii, sărmanii tineri, tot fii de negustori, profesori şi grămătici de pe la contoare, au fost toţi măcelăriţi îngrozitor. A contribuit mult la această neizbîndă şi nepăsarea cavaleriei lui Ipsilante, compusă de arnăuţi şi mercenari, sub comanda lui Caravia, căci ei toţi, cum au sosit în dealul Drăgăşanilor, au spart pivniţele de la vii şi s-au îmbătat. Ipsilante, aflînd de această înfrîngere, a fugit din Rîmnicul Vîlcei prin vama austriacă de la Turnu Roşu.
Să povestesc acum invazia în Bucureşti a armatei turceşti venită din Silistra cu Gingir Efendi Chehaia bey.
Pe dată ce s-a aflat în Capitală de sosirea turcilor la satul Tînganul, s-au dus spre întîmpinarea lor caimacamul (locotenentă domnească) vornicul Mihail Manu, logofătul Samurcaş, Negri şi Băltăreţu (un fruntaş comersant din Capitală, prieten cu Gingir Efendi). Aceştia se opriră la comuna Leordeni, pe Dîmboviţa, fosta proprietate a bătrînului caimacam Mihalache Manu, unde-şi avea palate frumos împodobite. Primiră acolo pe Gingir Efendi Chehaia bey al paşei Silistrei şi comandant superior al trupelor de invaziune. Cele dintîi întrebări pe care Gingir Efendi le făcu caimacamilor fură următoarele:
— Cum este raiaua în oraş ? Mai este vreun revoluţionar grec în oraş ? Spuneţi-mi drept, căci altfel chiar viaţa d-voastră este în pericol.
La această întrebare, caimacamii răspunseră:
— Nu sunt în oraş decît, poate, vreo cîţiva greci din cei ce locuiesc în Bucureşti, cu prăvăliile şi meseriile lor.
Chehaia bey le zise jar:
— Eu vă întreb de cei ce au luat arme împotriva noastră şi, ca să fiu mai sigur, îţi opresc, domnule vornic şi caimacam Manu, pe amîndoi fiii d-tale cei mai mari, Costache şi Iancu, ca amanet că, dacă s-ar întîmpla să întîmpinăm ceva de la răsculaţi, voi porunci ca să se taie capetele fiilor d-tale în tabăra mea; apoi voi pleca cu oştirea mea spre Capitală şi atunci nu va fi bine nici de d-voastră.
Vornicul Manu a primit această condiţiune şi lăsînd pe amîndoi flăcăii lui ca amanet în tabăra turcească de pe cîmpiile Leordeni, Pantelimon şi ale satului Dudeşti, a plecat cu Chehaia bey în capul avangardei şi a intrat în Capitală, dînd gazdă lui Chehaia bei în casele lui Bellu (azi casa Prager), în capul străzii Işlicarilor (azi strada Carol I). Acolo a conăcit Chehaia bei cu o parte din garda sa, ţiind altă parte în casa Drugăneschii, pe uliţa Işlicarilor, aproape de conacul său, şi unde făcu şi închisoarea. În urmă a primit vizita boierilor ce mai rămăseseră în Bucureşti, a consulilor, a negustorilor de frunte şi a căpeteniilor bisericeşti. Pe toţi i-a povăţuit ca nu cumva să aibă ascunşi pe la casele lor niscai greci zavergii, că atunci îşi vor pierde viaţa.
Chehaia bei avea sub ordinele sale trei mari paşi: Gavanozoglu (foarte bogat), Tahîr aga şi Macavei, şeful zaporojenilor (circasieni şi lipoveni). Aceştia din urmă erau încazarmaţi în monăstirea Antim, avînd corturi întinse prin curte, iar în casele episcopale şedea Macavei. Să vă povestesc o anecdotă:
Gavanozoglu era dat în gazdă în casele lui Alecu Ghica (Barbă Roşie), pe Podul Beilicului; peste drum de acele case se afla o bărbierie; bărbierul făcea nunta fiicei sale şi, pentru respect sau temere, ţinea, în ziua duminecii, obloanele închise la ferestre, căci peste drum sta Gavanozoglu. Pe la asfinţitul soarelui, paşa văzînd de pe fereastră această schimbare, trimise un slujbaş de ai săi să cerceteaze ce a păţit bărbierul, de stă toată ziua cu obloanele de la ferestre închise. Trimisul găseşte prăvălia plină de musafiri jucînd hora miresei, în cîntecul pe înfundate al lăutarilor.
Intorcîndu-se şi raportînd paşei, acesta l-a trimis îndărăt cu ordin ca bărbierul să deschidă obloanele şi să-şi petreacă nunta în tihnă, toată noaptea, cum îi va plăcea; pe de altă parte, trimise de invită la el pe Chehaia bey şi pe ceilalţi paşi, ca să privească din ferestre nunta bărbierului şi pe mireasa cu beteala pe cap jucînd hora în cîntecul lăutarilor. După ce se adunară paşii şi priviră nunta romînească, trimiseră miresei zece mii de lei, mulţumind din parte-le şi urînd viaţă bună noilor soţi.
Gavanozoglu fusese dat în gazdă la acele case ale lui Barbă-Roşie, ca să fie aproape de cazarmele turceşti din Podul Beilicului, unde îşi avea trupele.
Chehaia bey trimise o coloană numeroasă din oştirea sa spre Tîrgovişte, ca să vîneze şi acolo din grecii lui Ipsilante. O altă coloană o ţinea ca rezervă tăbărîtă la Pantelimon, pe cîmpia Ştefăneşti, Cernica şi Manolache, avînd în vecinătate monăstirea de călugări Cernica, precum şi Pasărea, monastire de călugăriţe. Iată ce se întîmpă la această coloană: un paşă, care avea cartierul său în monastirea Pantelimon, primeşte de la spionii săi armeni o denunţare falşă. În monastirea Cernica erau refugiate peste o mie de familii negustoreşti din Capitală, care făcuseră tabără chiar în curtea monăstirei, cu copiii şi neveste, şi erau hrănite cu din ce brumă aveau călugării. Acel falş denunţător spusese paşei că se află o sumă de greci zavergii ascunşi în monăstire de călugări. Însuşi paşa încălecă pe cal, luînd cu dînsul vreo o sută de turci cu 4 tunuri; descălicară pe malul de dincoace al bălţii monastirei şi aşezară tunurile pe mal cu gurile spre monastire. Au strigat atunci să vie din monăstire vreo patru, cinci călugări mai fruntaşi, ca să-i întrebe dacă au greci pe la dînşii. Stareţul monastirii, înspăimîntat de acea groaznică oştire, trimise cinci duhovnici bătrîni ca să vază ce este. (Stareţ era răposatul Calinic, devenit în urmă episcop al Rîmnicului Vîlcii.) Paşa întrebă pe aceşti duhovnici, zicîndu-le să spuie adevărul, căci de nu, va ordona să se bombardeze monastirea. Din norocire, între acei duhovnici se afla unul care ştia bine limba turcească, căci fusese multă vreme la S-ta Agora, anume preacuviosul Pimen, care, cu un deosebit curaj, declară paşei, în frica lui Dumnezeu şi pe răspundere cu viaţa- lor, că nu numai că nu se află în acea monăstire nici picior de grec, dar raiaua împărătească venită din Bucureşti, ca să-şi adăpostească familiile acolo, le-a mîncat toată provizia de bucate ce o aveau. Au rugat pe paşa ca, împreună cu dînşii, să treacă însuşi, cu cîţiva voinici de ai lui, nu mai mulţi, ca să nu se sperie bejenarii, şi să se încredinţeze de adevăr.
Atunci, paşa alese vreo 10 căpetenii de ale lui, armaţi bine, se coborî la podul umblător de peste balta monăstirei şi sosi dincoace; au fost întîmpinaţi la debarcadera monăstirei de către stariţ cu diaconii lui, îmbrăcaţi în odăjdii, şi de mai mulţi neguţători din cei refugiaţi, cari începură, a povesti despre groaza ce le inspiraseră zavergii arvaţi mercenari, cari i-au făcut să-şi părăsească casele şi prăvăliile din Bucureşti şi să vi<nă> la acest azil creştinesc, unde mor de foame, fiind lipsă cu desăvîrşire de pîine.
Paşa, cu ai săi, fu condus acasă la stariţ, unde fu primit, în sunetul clopotelor, de către Calinic, cu cele mai mari onoruri, cu dulceţuri şi cafele; totdeodată, fu rugat ca, împreună cu dînsul, să viziteze tabăra nenorocitelor familii refugiate, care erau grămădite în curtea monăstirei. După aceasta, întorcîndu-se paşa cu ai săi la vadul de la baltă, a trecut balta îndărăt, însoţit fiind de stareţ, de călugării fruntaşi şi de mai mulţi negustori, în sunetul clopotelor monăstirei, ca la sosire. S-au suit toţi iar în deal, unde era coloana cu tunurile, şi, la despărţire, promise paşa călugărilor şi neguţătorilor că le va veni în ajutor. Cu adevărat, întorcîndu-se la Pantelimon, a raportat lui Chehaia bei cele petrecute, iar acesta i-a ordonat ca, pe dată, să trimită în primirea stareţului 20 de care de pesmeţi din provizia armatei şi să se împartă călugărilor şi bejenarilor. Totdeodată, s-a poruncit prinderea mincinosului denunţător şi trimiterea lui, la Bucureşti, legat.
Iată încă o întîmplare miraculoasă peste care a dat acel înţelept paşă de la Pantelimon. El avea ca seiz (rîndaş), care îngrijea de calul lui, pe un bulgar. După trecere de două zile, se pregăti paşa să meargă, cu oamenii lui şi cu două tunuri, ca să viziteze şi monăstirea de călugăriţe Pasărea, care se află în apropiere de Pantelimon, ca să se convingă dacă nu sunt acolo greci. Seizul, tinîndu-i calul ca să-l încalece, a tras cu un pistol ce-l avea la brîu asupra paşei; din miracol sau din norocirea lui, glonţul se opri în chimirul ce-l avea sub şalul cu care era încins, în chimir avea vreo 500 de mahmudele (monedă de aur). Astfel scăpă paşa de moarte.
Pe dată ordonă păzitorilor lui să cerceteze de cine a fost bulgarul pus să-l omoare. Aceştia cercetînd pe vinovat, acesta le-a mărturisit că, din dragostea către religia lui, văzînd că paşa se pregăteşte a ataca monastirea de călugăriţe, şi ca să nu se facă vreun rău sfintei biserici, a comis acest fapt. Atunci, înţeleptul paşă ordonă, pe de o parte, arestarea seizului, iar pe de alta, trimise stareţului monastirei Cernica toate acele mahmudele, ce le avea în chimir şi care îi scăpaseră viaţa, cu rugăciune ca jumătate din ele să se poprească pentru monăstirea Cernica şi jumătate să se trimită, prin doi călugări, însoţiţi de trimisul său, şi să se numere din parte-i stareţei monăstirei Pasărea. Totdeodată, trimisul său trebuia să se încredinţeze că nu se află greci în acea monăstire.
Aceste fapte turceşti nu puteau rămînea nepovestite de mine, fiind pline de înţelepciune şi morală.
Acum să ne întoarcem în Bucureşti, la Chehaia bei. Acest mare comandant al expediţiei turceşti fu înştiinţat de comandantul coloanei ce era trimisă la Tîrgovişte că trei comandanţi ai cetelor de arnăuţi ce erau cantonaţi la Cîmpina, sub Bimbaşa Sava, la Cîmpulung, sub căpitan Farmachi, şi la Curtea de Argeş, sub căpitan Mihali, voiesc a i se închina, cu toate cetele lor, Şi a se pune sub ordinele sale. (Aceste cete de arnăuţi făceau parte din Armata ţării, sub mai sus-numiţii căpitani ai lor şi erau toţi mercenari, afară de cetele de seimeni, dorobanţi şi catane, care, mai în urmă, se împreună cu Ipsilante.)
Chehaia bei primi această propunere şi scrise lui Bimbaşa Sava ca să adune pe toţi arnăuţii şi să vi<nă> cu ei în Bucureşti, iar drept răsplată acestei supuneri va scrie sultanului ca să-l facă spătar al tuturor oştirilor romîne. Atunci, Bimbaşa Sava, adunîndu-şi cetele, a venit spre închinăciune şi, sosind la monăstirea Ciorogîrla, alese vreo sută de arnăuţi, cei mai voinici şi mai strălucit gătiţi, ca să-i ia cu sine, dimpreună cu căpitanii Ghenci aga şi Mihali, pe cari abia a putut să-i înduplece ca să-l însoţească; aceştia se îndoiau a se încrede promisiunilor lui Chehaia bei, zicînd că turcii sunt înşelători. În sfîrşit, după ce le-a alungat temerile, îşi urmă drumul pînă în Capitală. Toţi erau călări. Intrară pe la Cotroceni şi poposiră drept în curtea proprietăţii lui Bimbaşa Sava (azi spitalul Xenocrat de la Jignita, Calea Văcăreşti.)
Era într-o zi de sîmbătă, după-prînz, şi, îndată ce sosiră, umplură curtea de cavalerie, destul de bine armată; pe la orele 5, Bimbaşa trimise veste lui Chehaia bei că seara va veni cu căpitanii lui să i se înfăţişeze. Şiretul turc îi înapoia răspuns să-l ierte pentru acea seară, că se află cam indispus şi să poftească a doua zi, duminecă, pe la orele 12. Atunci, Bimbaşa Sava a poruncit să se împartă arnăuţii lui cîte unul şi cîte doi pe la locuitorii din mahalaua Jigniţii şi Olteni, iar el s-a pus la masă cu căpitanii lui. A doua zi, duminecă, la orele 11, s-au adunat toţi, gătiţi şi înarmaţi cu pistoale, puşti şi săbii ornate cu argint şi aur (aceste arme erau toate hrăpite de pe la nenorociţii boieri şi negustori bejenari ce întîlniseră pe drumuri, în fuga lor la Braşov) şi, trăgîndu-li-se caii la scară, au încălicat. Povesteau mahalagii că atunci s-a poticnit calul lui Bimbaşa Sava, de două ori, pînă la poartă, încît căpitanii îi ziceau că nu le place semnul ăsta. N-aveau însă ce face, că se aflau deja intraţi în capcană, fiindcă Bucureştii erau încărcaţi de un corp de 50 de mii de turci. îşi urmară calea intrînd pe uliţa Işlicari (azi Carol I) şi-şi continuară drumul, cu o trupă de 30 de arnăuţi, pînă la conacul lui Chehaia bei, în fostele case ale lui Bellu.
Iată acum ce primire s-a făcut acestor căpetenii de zavergii; faptele mi-au fost şi mie povestite, în urmă, de răposatul vistierul Mihai din Piteşti, care era vătaf de curte al lui Bellu cel bătrîn, lăsat de stăpînu-său să păzească curtea boierească şi grădina cea mare (astăzi Cimitirul Şerban Vodă), căci Bellu era deja fugit la Braşov. Vistierul Mihai se afla printre turci, fiind cunoscut de toţi paşii şi agalele, fiind foarte iubit de Chehaia bei, căci îi înlesnea toate trebuincioasele, dîndu-le chiar din vinurile cele vechi din pimniţa boierească. El şedea într-o odaie din etajul de jos al caselor. Duminecă dimineaţa observă o mişcare neobicinuită între turci, văzu mai multă turcime venind în curte şi aşezîndu-se prin odăile din curte şi pe la grajduri şi şoproane, iar sus, în salonul cel mare, ale cărui ferestre dădeau de-a lungul uliţei Işlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi şi beşlii. Se pomeneşte că-l cheamă Chehaia bei, care era în odaia lui cu ceilalţi trei paşi, Gavanozoglu, Tahîr aga şi Macavei al zaporojenilor. Pe masa din mijlocul odăii văzu două perechi de pistoale. Chehaia bei se scoală de pe sofa şi, apropiindu-se de vistierul Mihai, îl bătu de două ori pe umeri şi-i zise în turceşte:
— Du-te la conacul tău, ascunde-te în odaia ta, dă perdeaua jos de la fereastră, zăvoreşte-ţi uşile şi să nu ieşi la nici un zgomot, nici să-deschizi uşile la cineva, căci poate vei fi avînd şi tu vreun duşman printre ai noştri.
„La aceste vorbe, trecură fiori prin sîngele meu — povestea vistierul — şi sărutînd mîna paşei, mă întorsei în salon. Cînd să mă duc spre uşa galeriei care ducea la scări, văzui pe ferestrele salonului, de-a lungul uliţei Işlicarilor, venind o ceată mare de călări, care erau strălucitul cortegiu al lui Bimbaşa Sava şi căpitanilor săi.
Ajungînd în capul scării, un baş-buluc başa de delii mă opreşte şi-mi zice: « Nu e vreme, brei Mihai, să te duci acum în curte ». Eu i-am răspuns că paşa m-a trimis pînă jos, să-i aduc ceva. Ieşii pe uşă în galeria care era cu geamlîcuri şi zării porţile închizîndu-se, căci Bimbaşa Sava, cu căpitanii Ghencea, Mihale şi cu ceata lui de arnăuţi intraseră deja în curte; îi văzui descălicînd şi pornind, cîte trei, să urce scara; în capul scării, jos, mă aflai faţă în faţă cu ei şi m-am dat în lături ca să le fac loc. Bimbaşa mă întrebă: « Ce faci, nene Mihai? Paşa ce face? » Ii răspunsei că n-am intrat la paşa, şi ei păşiră înainte.
La uşa odăii paşei erau, în dreapta şi în stînga, doi cavazi (santinele), cu mîinile pe pistoale şi pe iatagane; la uşa salonului, Sava fu întîmpinat de baş-buluc başa de manafi, cu căpitanii săi; acesta îi arătă uşa odăii lui paşa şi-i zise buiur (poftim). Sava porni spre uşă, cu căpitanii săi, ca să intre, dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o tăietură de iatagan pe gîtul său gol şi căzu jos. Cei doi căpitani ai săi fură, la moment, împuşcaţi cu pistoalele de celelalte agale turceşti.
După ce fură astfel omorîţi cîte trei, deschise paşa uşa şi se uită, împreună cu ceilalţi paşi, la cadavrele lor îmbrăcate numai în fireturi şi aurărie. Imediat turcimea ce se afla ascunsă prin odăi, grajduri şi şoproanele din curte năvăliră cu iataganele şi pistoalele asupra arnăuţilor lui Sava, ce-şi plimbau caii prin curte. A urmat o ţăcăneală spăimîntătoare pînă i-au măcelărit pe toţi, afară de unul care scăpă prin fundul gradinei lui Bellu, trecu Dîmboviţa şi traversă spaţioasa grădină a palatelor banului Dumitrache Ghica (azi palatele Prefecturii de Ilfov); el a ieşit în uliţa Mihai Vodă şi, prin Gorgani, prin Cişmigiu, ajunse la cîmp şi ţinu o fugă necurmată pînă dincolo de Băneasa; apoi, din pădure în pădure, abia putu scăpa, prin Ploieşti, Prahova, Sinaia, şi sosi la Braşov, unde era toată boierimea adunată, împreună cu mitropolitul Dionisie şi Ilarion Argeşiu; acolo a povestit la toţi petrecania. Boierii noştri nu numai că l-au scăpat de vreo închisoare a guvernului austriac, dar i-au făcut o colectă, adunîndu-i pînă la 2000 de lei, şi zicîndu-i: « Fii înţelept şi economiseşte, cum D-zeu te va lumina, căci nimeni nu te va supăra ».
Iar el, pe urmă, şi-a deschis, într-un colţ de stradă, o prăvălioară unde vindea tabac de Ianina."
Trupa de arnăuţi, cea care rămăsese la Samurcăşeşti, pe Ciorogîrla, avînd căpitani pe Farmachi, Diamăndi şi Olimbie, cum a aflat de cele petrecute în Bucureşti a luat-o la fugă, călări, unii pe la Buzău, spre Moldova, cu căpitan Olimbie, şi ajungînd la monastirea Neamţului se închiseră acolo. Văzînd însă că turcii din Brăila îi sosesc în goană, căpitanul Olimbie, avînd cu el o traistă de iarbă de puşcă, s-a urcat în clopotniţă şi, dîndu-i foc, s-a prăpădit el cu toţi camarazii lui ce se aflau acolo. Alţii, sub căpitan Diarrţandi, au luat-o cu ai săi pe Prahova, spre Braşov; ajungîndu-i pe drum cavaleria turcească, s-a făcut mare lovire la Cîmpina, la Comarnic, la Sinaia, pînă în Predeal, la hotarul despre nemţi. Acolo, faţă cu caraulele nemţeşti, un popă grec, ce era între arnăuţi, a măcelărit grozav trupa turcească pînă a fost prins. Arnăuţii au scăpat prin păduri şi văi, iar alţii s-au prăpădit prin strîmtorile Prahovei, căci, pe vremea aceea, de la Cîmpina pînă în Predeal trebuia să treacă cineva cu mare primejdie, de 36 de ori, în zig zag, Prahova; de aceea şi mărfurile braşoveneşti se aduceau în Bucureşti de către cete de hamali numiţi prahoveni. Mărfurile erau puse în lăzi de brad, pecetluite şi aşezate cîte două pe samarul cailor.
Trupa de arnăuţi ce venise în Bucureşti cu Bimbaşa Sava şi care era, parte, găzduită în curtea lui Sava, la Jignita, iar parte dată în gazdă pe la mahalagii, cum află de păţania lui Sava, se închise în biserica Olteni, cu căpitanul ei, anume Anastasie Himariotu; acolo fu înconjurată de trupele turceşti şi de zaporojeni; bătaia ţinu o zi şi o noapte. Arnăuţii, după ce se închiseră în biserică, intrară în altar şi găsind Sfînta Cuminecătură în chivotul de pe Sfînta Masă, se împărtăşiră toţi cu cîte o meridă şi se suiră în clopotniţă, după ce se încuiaseră şi întăriseră uşile bisericii; începură atunci schimbarea focurilor cu armata turcească, ce era grămădită pe toată strada. Isprăvind muniţia, spre seară au început a umplea puştile şi pistoalele cu rubiele mici turceşti, ce aveau mulţime prin chimirurile lor; prăpădiră multă armată turcă. Unii din arnăuţi, după ce au fost coprinşi de desperare, au început a azvîrli pe ferestrele clopotniţei armele lor de foc, rămîind numai cu iatagane şi săbii, alţii azvîrleau rubiele, astfel că turcii şi zaporojenii plecîndu-se ca să le adune de pe jos, cei din clopotniţă trăgeau, cu focurile ce mai aveau, în grămadă; asta ţinu pînă se înseră. Atunci, turcii aduseră două tunuri, pe care le aşezară în Calea Văcăreşti, unde este acum cafeneaua ovreiască, şi începură a trage cu ghiulele asupra bisericii Olteni, pe direcţia stradelei numită azi strada Zaverei. Nenorociţii arnăuţi văzînd că biserica începuse a arde, deschiseră uşile, ieşiră cu săbiile şi iataganele în mîini şi unii se repeziră în mulţimea turcilor, iar alţii fugiră şi se ascunseră prin mahalalele învecinate. Aceasta a provocat pe Chehaia bei să ordone, a doua zi, teribilul măcel în tot oraşul, astfel că prăvăliile, hanurile şi toate casele locuitorilor fură închise şi întărite. Paşa ordonă cavaleriei turceşti, manafi şi delii, să plece pe străzile Capitalei şi oriunde vor întîlni grec să-i taie capul şi să-l aducă la conacul său, unde, în capul scării de jos, era postat un casier turc ce dădea oricui aducea un cap de grec cîte o monedă turcească de 5 lei, numită beşlic. Eu, autorul, copil de 10 ani, locuiam atunci cu părinţii mei în Hanul „Zlătarilor", în rîndul odăilor de sus, de lîngă clopotniţă, peste drum azi de „Hotel de France", erau, prin urmare, în vecinătatea caselor lui Bellu, şi am văzut un manaf (călăreţ turc) cu mînecile cămeşii legate la spate, ţiind în mîna dreaptă, de păr, un cap, şi în stînga, în care ţinea frîul, avînd iataganul; fugea astfel, cu capul, spre conacul lui Chehaia bei, pentru ca predîndu-l casierului să-şi primească beşlicul şi să se întoarcă pe uliţi spre a vîna alte capete. Acest măcel a ţinut 4 ceasuri în Capitală. S-au dus atunci la paşă, în trăsurile lor, caimacamii ţării, armaşul Mihail Manu, Samurcaş şi Băltăreţul, amicul lui Chehaia bei, ca să-l roage să ordone a înceta măcelul, căci turcii începuseră a tăia, pe străzi, şi din raiaua împărătească, precupeţi şi alţi oameni romîni, ba încă tăiară şi pe un biet căprar al Agenţiei Nemţeşti, pe care-l întîlniseră pe stradă şi-l văzuseră în uniformă albă militară şi cu tesacul de gît. Locotenentul consulului nemţesc, d. Fleischhackl, aflînd asta, pe dată se duse la Chehaia bei şi arătînd faptul i-a zis:
— D-ta nu eşti trimis aici ca să fii măcelar de oameni şi, dacă nu vei ordona, la moment, să înceteze măcelul, atunci îţi vom aduce din Braşov, numai în trei zile, 30 de mii de oştire.
La această ameninţare, paşa se scuză, zicînd că a fost o greşeală, a ordonat pe dată a înceta măcelul şi a publica, prin turci trimişi pe străzi şi pe răspîntii (pristavi), că oricine va mai aduce un cap tăiat va pierde pe al său. Astfel, abia peste 4 ceasuri, a putut înceta măcelul şi astfel şi-a făcut gloria Gingir Efendi Chehaia bei, paşa Silistrei, care, în primăvara anului 1822, s-a întors cu toată oştirea turcească în Silistra şi fu avansat de sultan la gradul de paşă cu două tuiuri.
Să descriu acum primirea filantropică a refugiaţilor romîni la Braşov, la Făgăraş şi la Sibiu.
Boierimea cea mare, împreună cu mitropolitul Dionisie Lupu şi cu episcopii Argeşiu, Ilarion, şi Rătescu de Buzău s-au aşezat în Braşov. Dintre cei mari erau: banul Grigorie Brîncoveanul, vornicul Grigorie Băleanul, Nicolache şi Iancu Văcărescu, Mihalache şi Costache Corneştii, logofătul Iordache Filipescu, Al. Villara, Iancu şi Alecu Filipescu, Grigore şi Costache Ghica, Nicolăiţă Filipescu şi Al. Filipescu Drăsneanu, Alecu Racoviţă şi Manolache Florescu.
Erau ordine date de împăratul Austriei, Francisc cel Bătrîn, ca bejenarilor din Romînia să li se facă, de către autorităţi, cea mai frăţească primire în toată Ţara Austriei. Ceva mai mult, a numit poliţai pentru pricinile romînilor bejenari pe logofătul Iordache Florescu, făcîndu-i onoarea a-i da chiar jandarmerie şi căprari nemţeşti sub ordinele sale, paj eră la poartă şi dreptul de a judeca şi de a aplana orice pricini între băjenarii refugiaţi; astfel, Florescu era deplin împuternicit poliţai în Braşov.
Era apoi ordin dat ca grecilor compromişi în revoluţie să li se facă cunoscut ca să se depărteze, în termen de o săptămînă, mai înăuntru Transilvaniei, sau chiar să se întoarcă înapoi în Moldova şi Romînia, dîndu-li-se bani de cheltuială şi paşapoarte. Astfel toţi bejenarii au rămas mulţumiţi, lăudînd părinteasca îngrijire a bunul împărat austriac, din anul 1821.
Mitropolitul Dionisie Lupu, într-o zi de duminecă, invitînd toată boierimea şi autorităţile civile şi militare austriece, a slujit un mare Te Beum în Biserica Grecească din cetatea Braşovului. Atunci, banul Grigorie Brîncoveanu a dăruit bisericii două moşii ce avea lîngă Făgăraş, în Transilvania, anume Sîmbăta de Sus şi Sîmbăta de Jos, ce-i rămăseseră de la Basarabi, strămoşii săi.
La acea biserică sunt şi mormintele a cîţiva din Brîncoveni. Astfel de fapte făceau virtuoşii noştri bătrîni boieri, a cărora lipsă dintre noi o plîngem azi, toţi cei ce i-am cunoscut.
Iată încă un fapt mare al foştilor boieri bătrîni:
Aflîndu-se în Bucureşti că în Grecia se pregăteşte o revoluţie pentru independenţa ei şi că turcii au spînzurat în Ţarigrad pe patriarhul Grigorie, boierii noştri cei bătrîni se gîndiră că este vremea a ne redobîndi şi noi drepturile noastre, călcate şi pierdute de domnii fanarioţi, ce au domnit în Romînia şi Moldova peste 100 de ani. Nu era vorba a ne revolta împotriva Porţii Otomane, dar a-i cere, cu plîngere, să depărteze din ţara noastră pe mitropoliţi, pe episcopii şi pe amploaiaţii de origine fanarioţi şi să ne dea dreptul să alegem noi domni, mitropoliţi şi episcopi din neamul nostru romînesc, după vechile noastre datini şi stipulaţii.
Atunci domnea în Bucureşti Alexandru Suţu, domn fanariot, iar boierii cei mai dîrji şi cu curaj erau spătarul Grigorie Băleanul şi hatmanul Mihăiţă Filipescu, căci ambii erau înscrişi în ceata ienicerilor turci, numită „otuzbir", adică ceata cu numărul 31 de ieniceri. Ba, încă ei aveau şi păzitor la perdea (aşa se numea uşa camerei boiereşti) cîte un ienicer turc, înarmat cu iatagane şi pistoale.
Spătarul Băleanu, care era foarte stimat în Romînia Mică, scrise slugerului Tudor Vladimirescu, la Gorj, ca să vi<nă> în bucureşti, şi-l însărcina ca, pe dată ce va fi înştiinţat că a murit vodă Suţu şi tronul ţării e vacant, să-şi compuie o trupă de catane de prin judeţele oltene şi să sosească cu ele de-a dreptul în Capitală. Pe de altă parte, chemă, în secret, acasă la el (căci şedea în casele sale, unde e azi Tipografia fraţilor Gobl) pe vecinul şi camaradul său de arme, hatmanul Mihăiţă Filipescu (care şedea în casele sale, cele din colţ, peste drum de Poştă şi Telegraf, astăzi ale văduvei Gherman) şi se sfătui cu el cum să omoare mai curînd pe vodă Suţu; au hotărît să cheme şi pe eruditul episcop Ilarion Argeşiu şi să se sfătuiască între ei trei ce este de făcut. Astfel se hotărî, nu mai tîrziu ca a doua zi să cheme pe căpitan Farmachi, care era tufeccii başa peste arnăuţii lui vodă Suţu; acesta sta totdeauna pe înarmat, cu pistoale şi iatagane, la perdeaua (uşa) lui vodă şi oricînd vodă ieşea spre a merge la Divan sau în apartamentul doamnei, numit ghinechion (harem), se lua după dînsul, ca un pagiu (paj). Această căpetenie de arnăuţi era, negreşit, şi subalternul marelui spătar Băleanu.
A doua zi, adunîndu-se la Băleanu, Mihăiţă Filipescu şi Ilarion (fără diacon), care aduse cu sine Sfînta Cruce şi Evanghelia, au chemat pe căpitan Farmachi şi, după ce l-au supus la un groaznic jurămînt pe Sfînta Cruce şi Evanghelie, că nu va divulga secretul ce i se va încredinţa, i-au zis:
— Căpitan Farmachi, tu fanariot nu eşti, tu eşti din bravii eleni cari azi sunt sculaţi pentru independenţa lor; vrei tu ca să faci fericirea ţărei mele şi eu să te fac fericit, dăruindu-ţi două mari moşii şi făcîndu-te pămîntean romîn, dîndu-ţi boierie? Dacă vrei, atunci să-mi omori pe vodă, cînd vei rămînea singur cu el, şi pe dată să vii la mine acasă. De curajul tău nu mă îndoiesc. Primeşti ?
Farmachi a răspuns că primeşte, putînd să facă aceasta cu mare înlesnire, cînd vodă va trece, a doua zi dimineaţă, la Divan; îşi dete cuvîntul că pînă la nămeazi vodă va fi mort.
Numitul căpitan îşi pregăti pistoalele ce purta la brîu şi se duse, a doua zi, la postul său, care era la uşa camerei lui vodă. Şezu pe scaun, aşteptînd ca, atunci cînd va ieşi vodă şi va trece la Divan, să-l împuşte. Era obicei ca, atunci cînd ieşea vodă din odaia lui, căpitan Farmachi să-l întîmpine cu o temenea (salutare turcească constînd în ducerea mîinii de la gură pînă la cap), în momentul acela se gîndea căpitanul să-i tragă glonţul în piept. Însă el, cum se întîlni faţă în faţă cu vodă, în loc să scoată pistolul de la brîu, îşi pierdu tot cumpănul, îi făcu temeneaua şi-l urmă prin coridoare pînă la divan. Aci lăsă în locul său pe baş-buluc başa (şeful garnizoanei) şi se repezi într-o fugă la spătarul Băleanu, unde-l aşteptau Mihăiţă Filipescu şi Ilarion episcopul. Pe dată ce intră, îşi arătă pistoalele cît erau de bine regulate pentru acel fatal minut şi le spuse că nu avusese curagiul d-a ucide pe vodă, îndată ce se văzuse faţă în faţă, nu putuse să-i facă altceva decît temeneaua obişnuită şi să se ia după el. (Vedeţi dar cît de mult influenţează faţa unui stăpînitor pe supuşii săi!)
Atunci, boierii au dăruit un bun bacşiş căpitanului şi i-au zis să se ducă cu D-zeu şi să nu divulge secretul, ca unul ce a făcut jurămînt, căci apoi îşi va pierde şi el viaţa.
După asta, s-a proiectat otrăvirea lui vodă Suţu prin fîntîneaua ce o avea la mîna dreaptă şi pe care i-o schimba medicul Curţii în toate zilele. Astfel, după vreo 10 zile, aflară toţi orăşenii că bătrînul domn Alexandru Suţu a murit.
Am văzut însumi cortegiul funebru, sau alaiul lui de îngropăciune continuînd din Podul Mogoşoaiei, din Curtea Domnească, pe uliţa Işlicarilor (strada Carol), pînă la Sf. Spiridon, Podul Beilicului, unde l-a îngropat.
Pe dată ce vodă muri, se numiră caimacami: vornicul Mihalache Manu, Samurcaş, Alecu Filipescu-Vulpe, ce era vistier, şi Negri, iar spătarul Băleanu scrise, peste Olt, lui Tudor Vladimirescu (viteazul gorjan), şi acesta veni, după ce strînsese catane, cu ei în Capitală, pe drumul Slatinei, unde se zice că supuşii lui făcînd multe neorînduieli, a fost silit a spînzura pe doi din căpitanii ce-i avea. Tot în acea vreme, sosi şi Ipsilante, venind din Moldova, cu cetele lui de greci mavrofori (Batalionul Sacru) şi mercenari arnăuţi. Atunci, de spaimă şi de groază, fugiră toţi boierii la Braşov, în Transilvania, rămîind numai Căimăcămia şi comercianţii, care nu puteau să-şi părăsească prăvăliile; aceştia se văzură nevoiţi a cere caimacamilor strejuire de noapte, îndoită. Astfel era de groaznică vederea Bucureştilor, cum însera nu mai putea ieşi nimenea pe poduri fără felinar în mînă, fiind toate stradele strejuite de arnăuţi ai stăpînirii, cu bîtele în mînă, iar porţile de la toate curţile şi de la toate hanurile, de cum se însera, se închideau şi încuiau cu lacăte, pe dinăuntru, punîndu-se sub paza portarilor care erau plătiţi de locuitori. Toate averile mişcătoare se aşezau prin lăzi, care apoi se pecetluiau şi se închideau în podurile bisericilor.
Această stare de lucruri a durat pînă la anul 1823, cînd a venit Grigorie D. Ghica, despre a cărui numire, de către sultanul Mahmud, şi intrarea în Capitală, cu alai, am povestit deja. Acest domn îşi pregătise palatul la monastirea Mihai Vodă, lîngă Curtea Arsă (azi Stabilimentul Artileriei). El a domnit pînă la 1828. Timpul acestei domnii se numeşte, pînă azi, de toţi romînii, domnia de aur, domnia de fericire pentru toată Romînia.
Atunci s-au păzit dreptatea, liniştea şi pacea, căci a ştiut bătrînul domn a fi bun părinte cătră toată lumea; nu dojenea cu asprime, nu osîndea pe nimeni pînă ce însuşi nu se încredinţa de chestia fiecăruia. Avea un minister compus din boierii săi cei veliţi şi se numea, după limba fanariotă, protipendada (întîia cinciada), adică ministeriul de cinci. Miniştrii erau vornicul cel mare, Grigorie Băleanul, vistierul Grigorie Brîncoveanul, logofătul de Ţara de Sus (Justiţie) Alecu Filipescu, logofătul Ţării de Jos (Culte) Iancu Cîmpineanu şi spătarul Alecu Ghica (fratele lui vodă care, în urmă, la 1834 a devenit domn). Caimacam la Craiova era fratele său, Costache Ghica (devenit, în urmă, spătar). Hatman avea pe Mihăiţă Filipescu Buzatul, mare aga pe Nicolae Mavru, cumnatul lui vodă, mitropolit pe Grigorie, adus din Căldăruşani, după demisia ce primise de la mitropolitul Dionisie Lupu. Episcop de Rîmnic era Neofit (devenit mai în urmă mitropolit), episcop de Buzău, Chesarie, şi de Argeş, Ilarion. Acest domn a desfiinţat pedeapsa cu moartea, a înfrumuseţat Capitala, aşternînd uliţele cu piatră. El pedepsea rău pe înşelătorii brutari şi măcelari; însuşi vizita prăvăliile, însoţit cu aga, şi cîntărea pîinea şi carnea şi, cînd 6 găsea lipsă, ţintuia pe. vinovat prinzîndu-i cu o ţintă cercelul urechii de un stîlp de prin răspîntiile Capitalei. Pedepsea aspru pe cei pe care îi prindea streaja de noapte pe la femeile publice; era urît duşman pe tinerii fii de boieri care se ţineau de berbantlîcuri şi orgii, încît, într-o zi, a bătut pe unul la scara palatului. Într-o seară, un biet amploiat prinsese la nevasta lui pe un fiu de boier mare şi fu lovit de acesta, în pulpă, cu un şiş ce îl avea în baston; venind streaja, a ridicat pe fiul de boier şi l-a dus la închisoarea Spătăriei, iar pe rănit l-a trimis la spitalul lui Cantacuzino (Colţea). În zadar s-a căznit spătarul să-l scape pe arestat, vodă, cum a aflat, a doua zi, de acest sîngeros crailîc, a adus pe nenorocitul fiu de boier şi ordonă lui baş-ciohodar (şeful gărzii palatului) să aştearnă o rogojină, cu postav roşu peste ea, la scara domnească (aşa se obişnuia cînd se bătea vreun om mai deosebit în Curtea Domnească) şi i-a tras la falangă pînă la 10 lovituri; ordinul era să i se dea mai multe, dar, miljocind beizadea Costache şi Iorgu, dînd în genunche lui vodă, a fost iertat la a zecea lovitură, totuşi executatul a zăcut mai multă vreme în pat.
Foarte neplăcut este episodul acesta, dar nu puteam a-l trece cu vederea, fiind cunoscut de contimporanii mei. Încă un episod tot cu jupîneasa falangă, ordonată de către acel blînd domn Grigorie Vodă Ghica. El era despărţit de către doamna sa, Marghioala, fiica nenorocitului domn Hangerliu, iar poporul ştiind pe vodă foarte religios, un biet negustor de ispravă, sau că a fost povăţuit de vreunii din partida care proteja pe doamna, sau că a făcut-o de el, ca creştin, a cerut o audienţă lui vodă, chiar în ziua de Sf. Gheorghe (ziua lui onomastică şi mult sărbătorită), fu chemat sus la vodă, iar acesta-l întrebă:
— Ce vorbă ai să-mi spui, creştine ?
— Negustorul răspunse: — Am venit să spun şi eu ca toată lumea, să trăieşti şi să domneşti ani fericiţi, şi să arăt Măriei Voastre că azi-noapte, pe la o vreme, visai un vis foarte îngrozitor: mi se arătă Sfîntul marele ierarh Grigorie, îmbrăcat în veşmintele lui de arhiereu şi-mi zise: „Scoală, jupîn Costache, şi te du la vodă şi spune-i să ierte, în ziua de azi, pe doamna Marghioala, dacă voieşte să fie blagoslovit de mine, iar dacă nu, rău îi va merge".Astfel, Măria Ta, m-am sculat tremurînd şi am venit să-ţi spui şi să adaog de la mine că nu e bine să domniţi fără să aveţi pe doamna lîngă Măria Voastră.
Vodă presimţise poate că ar fi fost pus de partida doamnei ca, în acea zi, să facă această încercare, el îi răspune:
— Prea bine, jupîn Costandine, du-te jos la baş-ciohodar şi zii să vi<nă> încoa, ca să-ţi trimet prin el un bacşiş.
Suindu-se baş-ciohodarul sus, vodă i-a poruncit să aştearnă rogojina la scară şi să gratifice pe negustor cu 25 lovituri la tălpi, ca altă dată să-şi vază de prăvălie şi să nu mai stea de vorbă cu arhiereii cei mari, ca Sfîntul Grigorie.
După execuţie, negustorul a fost pus într-o căruţă cu un cal şi trimes de la Curtea Domnească, din Mihai Vodă, pînă acasă la el. A doua zi era un rîs cu hohot în toată Capitala.
Vodă Ghica obicinuia de ieşea, totdeauna, după-prînz, singur, în caleaşca care era cu tăbliile suflate cu argint, iar arcurile de curea de lac; după caleaşcă lua pe armaşul Puşcăriii, care avea rangul de stolnic, şi pe cafegi başa, care avea rangul de. sluger; mergea, adesea, la bătrînul Romanit, căci cu dînsul era prieten bun. Acest Romanit era ţarigrădean rămas aici, din suita domnilor din Fanar şi era proprietarul marilor case de pe Podul Mogoşoaiei, unde astăzi este Ministerul de Finanţe. (în vremea lui vodă Ghica erau pe Podul Mogoşoaiei numai trei case mari: casa vistierului Dinicu Golescu, astăzi Palatul Regal, casa lui Romînit şi casa lui Filip Lenş, astăzi a lui Gună Vernescu. Celelalte case boiereşti nu erau nici ele mici, ce-i drept, unele în stradă, altele în curte. Astfel era casa lui Grig. Brîncoveanu, cu bisericuţa în curte; a lui Teodor Văcărescu, zis Furtună, cu bisericuţa în curte; a lui Bellu, cu bisericuţa în curte, astăzi Prager; a Demăroaiei, fata lui Ipsilante, astăzi „Hotel de France"; a lui Matacu Racoviţă, cu bisericuţa în curte, astăzi Prefectura Poliţiei Capitalei, şi altele despre care s-a pomenit deja, în două rînduri).
Cu casa Colceac Matei se isprăvea Podul Mogoşoaia, la streajă, unde era şi bariera şi de unde începea locul de preumblare. Aci boierii se duceau în trăsuri pe arcuri, numite căleşti, şi în butci, căci de droşti nu a fost nici pomeneală pînă la venirea armatei ruseşti, la 1828, cînd ieşiră pentru prima oară birjile în Bucureşti.
Iată ce obicei aveau vizitii cînd soseau la strajă: deodată dau bici cailor şi se întrecea caleaşcă cu caleaşcă, care să sosească mai înainte la Herăstrău, la Băneasa.
Vizitii erau îmbrăcaţi uniform, cum sunt cei de astăzi, cu livrele; aveau dulămi încreţite, erau încinşi cu un brîu de boccea, lat, şi la brîu aveau un cuţit cu plasele lungi, de argint; pe cap purtau căciuli înalte, negre, cum sunt astăzi ale protopopilor; iarna, căciulile erau de hîrşie de miel, măruntă, neagră, cu fundul roşu, încreţit, iar vara, de postav negru, cu fundul alb, de mătase. Vizitii se numeau atunci bicigaşi, avînd şi corporaţia lor, mai pe urmă boierii le-au dat numele franţuzesc de vizitii (pentru că-i duceau la vizite).
Să se ştie că numai clasele boiereşti aveau drept să umble cu butci, pînă la venirea lui Grigorie Ghica la tron, la 1823, iar negustorilor şi familiilor lor nu le era iertat a umbla cu butca.
Iată ce se întîmplă într-o duminecă, după-prînz, în anul 1816: Doamna lui Caragea, stînd la fereastră, vede o caleaşcă nouă, cu o pereche de telegari frumoşi, aduşi din Viena; vizitiul era bine îmbrăcat, iar în caleaşcă se aflau două jupînese, legate în durban cu calemcheriuri cu flori (tistimele de linon, prima calitate, care în limba turcească se numesc lucrate cu condeiu), peste fes roşiu, cu ciucuri de mătase, albaştri, numite ceftecaic (fiindcă aceste fesuri erau ieşite din fabrica turcească din Tunis, aveau forma de luntre, şi de aceea în turceşte se numeau ceftecaic).
Văzînd Doamna că acele persoane necunoscute nu erau din clasele boiereşti, trimise repede după caleaşcă pe baş-ciohodar, care le ajunge şi le aduce în curtea palatului; acolo sunt cercetate şi se află că sunt nevestele a doi cojocari dintre cei mai bogaţiDedu şi Ciochină; fură date jos din caleaşcă, scoase pe poartă, aşa îmbrăcate în malotele de atlas, şi invitate, din porunca Doamnei, să se ducă acasă, să-şi vază de casă şi de copii. Caleaşca cu caii s-a trimis la grajdurile domneşti.
Aflînd vodă de aceasta, a trimis poruncă la hatman ca să-i aducă pe acei doi negustori la curte; cînd i-a avut înainte-i, Caragea i-a întrebat:
— Ce sunteţi voi, bre, baroni, prinţi ori negustori cu capitalul vostru băgat în mărfuri ? Apoi, mîine, cînd vi se va trage poliţa din Viena sau din Moscova şi nu veţi avea să-i faceţi faţă, o să vindeţi oare caleaşca şi caii şi hainele jupîneselor voastre, care au întrecut pe ale Doamnei mele, ca să vă plătiţi datoriile ? Cît aţi dat, bre, pe cai şi pe caleaşcă ?
Atunci, cojocarii, cerîndu-şi iertăciune de la Domn, i-au spus aşa: — Un negustor din Viena, fiindu-ne dator bani pe blăni, ne-a trimis această caleaşcă, cu caii şi hamurile, drept preţul a 10 pungi de bani (o pungă de bani avea 500 de lei, iar leul avea 10 parale), care fac 5000 de lei; suntem în mare lipsă de bani şi am trimis jupînesele pe pod cu caleaşca, că doar s-o găsi cineva din boieri ca s-o cumpere.
Caragea a poruncit ispravnicului de curte ca să le dea suma de 5000 de lei şi a oprit caleaşca şi caii.
Atît era atunci de strictă cunoaşterea lungului nasului şi apărarea drepturilor ce se cuveneau altora.
Iată un obicei bun romînesc, fiindcă veni vorba de dreptul altuia: Cel ce găsea, din întîmplare, o legătură de bani pe stradă, oricîţi de mulţi sau de puţini să fi fost, trebuia să-i ducă la mitropolit, să îi dea în primire numărîndu-i, iar mitropolitul trebuia să facă publicaţii, duminicile, prin biserici; de se găsea cel ce-i pierduse şi aducea dovezi că într-adevăr sunt ai lui, era dator să dea o parte din ei, drept colac, celui ce i-a găsit, numai acest colac era blagoslovit al găsitorului, totuşi, adesea, şi acel colac rămînea la dispoziţia stăpînului banilor, fiindcă nici cel ce găsise banii nu-l băga în casa lui, zicînd că sunt bani străini de lacrămă, blestemaţi, iar nu binecuvîntaţi.
Să vă povestesc de renumiţii tîlhari ce a avut Romînia în decurs de 100 de ani. În vechime era unul Crişan, transilvănean, care jefuia adesea şi omora negustori pe Prahova.
Banda lui de tîlhari a fost prinsă. Crişan a fost tras în ţeapă, iar ceilalţi bandiţi, în ocnă pe toată viaţa. În urmă, s-a ivit altă ceată, sub căpitan Radu din Argeş şi Albuleţul. Albuleţul, fiind şi omorîtor, a fost prins şi spînzurat, iar căpitan Radu a ieşit singur din pădure şi s-a predat la Spătărie; a fost, pe urma, toată ceata osîndită la ocne. După ce-şi făcu osînda, căpitan Radu s-a întors în Argeş, a făcut mai multe poduri pe rîul Bascovului, a ridicat mai multe cruci de piatră prin răspîntii, icoane la drum, sub învelitori şi pe copacii din drum; a săpat mai multe puţuri, a împărţit mai multe pomeni; acestea toate din banii furaţi. El deveni, în urmă, ceauş de Isprăvnicat, sfîrşindu-şi viaţa cu cinste.
După el vine logofătul Ioniţă Tunsu, om cu carte; el fiind paracliser la Sfîntul Gheorghe Vechi, a făcut cunoştiinţă cu un bandit, anume Grozea, şi îşi compune o bandă de ţigani, foşti masalagii boiereşti; şi-a tuns părul, s-a armat şi a plecat în haiducie.
El nu făcea niciodată omor; jefuia pe avuţi, atît pe la moşii, cît şi în drumuri şi, nu numai că lasă jefuitului de cheltuială, dar, întîlnind oameni săraci pe drumuri, îi ajuta cu bani. Această bandă a durat pînă în anul 1833, cînd erau ruşii în ţară, în zilele generalului Kiseleff, vornic mare fiind Iordache Filipescu, fost în urmă baş boier. Filipescu primi ordine severe ca să pu<nă> în goană serioasă acea bandă. Iată obrăznicia lui Ioniţă Tunsu pînă unde s-a întins, cu această ocazie. După ce dînsul luase cunoştinţă că însuşi preşedintele divanurilor, generalul Kiseleff, a dat ordine să fie urmărit, află într-o zi de la gazda ce o avea în Bucureşti, căpitan Radu de la Poliţie, că Kiseleff pleacă la Tîrgovişte, ca să viziteze băile de la Pucioasa. S-a dus într-o răspîntie, la jumătatea calei de poşte, şi aşteptă trecerea lui Kiseleff, stînd pitit în tufe. Kiseleff soseşte cu alte patru, cinci trăsuri ce-l însoţeau. Tunsu vede tot, cum surugii au oprit, după obicei, să frece caii la urechi, cum Kiseleff s-a dat jos din trăsură şi cum convorbeşte cu generalii şi aghiotanţii săi. După plecarea trăsurilor, Tunsul se pune şi scrie lui Kiseleff următoarea scrisoare:
„Înaltă Excelenţă, om împărătesc ce eşti, ai fost adus de D-zeu în ţara mea ca să faci numai bunătăţi; capul Excelenţei Tale a fost astăzi în gura puştei mele, n-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de ţară; astfel te rog şi eu ca să porunceşti gonacilor cari mă urmăresc să nu mă omoare cînd mă vor prinde, căci eu n-am omorît pe nimeni. Mă iscălesc, preaplecat al Excelenţei Tale, Ioniţă."
. Această scrisoare o trimise printr-un romîn călător, care nu cunoştea pe Tunsu, ca să o ducă în Tîrgovişte, la Kiseleff, zicînd romînului că o să ia un bacşiş bun, de 10 galbeni, căci îl vesteşte pe Kiseleff, prin scrisoare, de nişte telegari cari i s-au furat din grajd şi se află la un geambaş. Călătorul se pune pe fugă spre Tîrgovişte, se duce la Kiseleff, dă scrisoarea aghiotantului şi Kiseleff îi dăruieşte 5 poli imperiali şi porneşte ştafeta către vornicul Iordache Filipescu, scriindu-i că viaţa lui Tunsu să fie asigurată, totuşi el să fie prins, negreşit, pînă la întoarcerea sa, căci, altfel, va scoate pe Filipescu din Vornicie.
Atunci să fi văzut poteri peste poteri, companiile oştirii răspîndite prin pădurile din apropierea Capitalei, şi circulări peste circulări vestind publicul că oricine va prinde pe Tunsu sau îl va preda, va fi iertat de capitaţie şi va primi boierie şi 1 000 de lei gratificaţie.
într-o seară, se pomeneşte Iancu Filipescu, care era agă, că intră în cabinetul lui un căpitan de Agie (jandarmi) şi-i spuse:
— Stăpîne şi cucoan Iancule, eu o să vă dau pe Tunsu; el e naşul meu, că el m-a cununat, şi vine, întotdeauna, la mine duminică seara; şade vreo două zile în Bucureşti, se plimbă prin cafenele, ia gazeta lui Eliad şi a lui Carcalechi şi marţi seara pleacă afară, în pădurea în care ceata lui are poruncă să-l aştepte.
Să vă povestesc un episod din viaţa lui Tunsu. într-o seară, fiind ordonată ceata lui să-l aştepte în pădurea Mernanii, se văzu, spre seară, ocolită pădurea de soldaţi şi de o sotnie de cazaci, iar căpitanul companiei de romîni, anume Ispir, din Regimentul al III-lea, cu ofiţerul lui, precum şi căpitanul de cazaci, cu ofiţerul lui, şedeau la masă sub un frunzar, în bătătura cîrciumei din Mernania. Deodată, pe cînd ofiţerii mîncau, se pomenesc cu un biet romîn, cu traista pe băţ, la spinare, că soseşte pe fugă, plîngînd şi zicîndu-le:
— Eu sunt vătăşel la plasa Snagovul; am fost trimis de zapciu cu banii birului la ispravnicul din Bucureşti; ne-a ieşit Tunsu înainte, la cutare puţ din răspîntie şi mi-a luat toţi banii. Faceţi-vă pomană, domnilor, să îmi daţi un cazac, care să mă scoată din pădure pînă în drumul ăl mare al Bucureştilor, iar D-voastră, dacă vreţi să prindeţi pe haiduci, nu zăboviţi şi plecaţi pe poteca asta, că vă scoate tocmai la puţ, unde este Tunsu cu ceata lui.
Atunci, căpitanul de cazaci porunci să încalece sotnia pe cai şi o luă de-a fuga spre acea cărare, iar vătăşelului i se dădu un cazac, ca să îl conducă pînă la marginea pădurii spre Bucureşti.
Sosind aci, ţăranul zise cazacului, în limba rusească:
— Descalecă de pe cal, să te sărut şi să îţi dau şi de băutură, că mi-ai scăpat viaţa.
Cazacul descălecă; Tunsu — căci el era — Îl sărută şi scoase un fluier, cu o mînă, şi cu alta, două ruble; trase trei fluierături şi, la moment, ieşi din pădure ceata lui de opt inşi. Atunci, Tunsu se întoarse la cazac şi dîndu-i două ruble în mînă îi spuse ruseşte:
— Ia căpitan Tunsu. (— Eu sunt căpitan Tunsu.) Iar cazacul, zăpăcit, răspunse:
— Sluşe vaşe blagorodini. (— Am înţeles Măria Ta.) Tunsu o ia cu ceata lui la fugă, schimbînd drumul spre Buftea şi de acolo intră în pădurile din Vlaşca.
Această farsă a haiducului, pe cît a fost de hazlie, de rîdea toată lumea, pe atît a tulburat şi administraţia romînească şi administraţia rusească.
Într-una din duminici, fiind Lăsata Secului de brînză şi fiind Radu încredinţat că Tunsu va veni în seara aceea, a vestit pe Iancu Filipescu că Tunsu vine, totdeauna, cu tovarăşul său, Grozea, într-o căruţă coviltirită şi are la ham doi cai, din care unul este bălan; că el însuşi se duce, totdeauna, călare, tot pe cal alb, ca să-l primească, pe dealul Cotrocenilor; că tot pe acolo, bandiţii, trecînd podul Dîmboviţei pe la Grozăveşti, intră în Bucureşti şi lasă căruţa, pe dată ce trec podul, în dreptul grădinii lui Scufa, iar căruţaşul îi aşteaptă la o gazdă acolo pînă se întorc ei din Bucureşti; că Agia, împreună cu o roată din oştirea noastră şi cazaci, să se ascundă sub pod şi să nu dea năvală sau să atace căruţa pînă ce nu va trece el călare, în fugă, pe pod.
Iată ce se întîmplă. Pe cînd căpitan Radu pornea spre drumul Ciorogîrlii, ca să iasă înaintea lui Tunsu, soseşte dinspre Piteşti o droşcă cu 6 cai de poştă, în care era un colonel rus, Gorovov, ginerele lui Băbeanu, avînd doi servitori ai lui pe capră. Trăsura dă să treacă podul de la Grozăveşti, atunci, deodată, încep a se trage focuri de sub pod şi căzăcimea călăreaţă, ocolind, la moment, trăsura pe pod, găseşte în ea pe colonel sbierînd şi înjurînd, iar pe unul din servitorii lui, împuşcat. Focurile de sub pod încetează şi căpitanul de cazaci, raportînd strategia înscenată pentru prinderea lui Tunsu, a condus pe colonel pînă la grădina lui Procopie, unde sunt casele mari (care încă există astăzi în capul Podului de Pămînt); acolo se aflau cei mai mulţi boieri, generali, aghiotanţi şi doctori, aşteptînd prinderea lui Tunsu; dînşii au rămas extaziaţi la această tristă întîmplare.
În momentul împuşcăturilor, căpitan Radu sosea cu Tunsu în dealul Cotrocenilor; aci, Tunsu, auzind acele împuşcături la pod, a oprit căruţa şi zise lui Radu:
— Ce sunt pocnetele astea de puşcă, aici, aproape, în mahala ? Eu nu viu, finule, astă-seară şi mă întorc îndărăt, lăsînd Lăsata Secului pentru duminica viitoare, cînd vom lăsa sec de carne.
Căpitan Radu i-a răspuns:
— Aceste împuşcături sunt ale mahalagiilor din Cărămidari, care se află cu familiile la masă şi lasă sec de brînză. Dar, dacă vrei tu, rămîie şi pe duminecă, că şi atunci viu înaintea ta, să-ţi mai spui ceva pentru fericirea noastră. Pe tine toţi te caută spre Dealul ăl Mare, pe la hrămile viilor, şi habar n-au în ce pădure vei merge, spre Vlaşca sau Argeş.
Şi-au luat noapte bună. Tunsu s-a întors spre Vlaşca şi căpitan Radu vine la pod la Grozăveşti şi aude de întîmplarea cu bietul polcovnicul Gorovov; pune calul pe fugă şi vine la grădina lui Procopie, unde rămăsese numai aga cu oamenii lui; le-a povestit ceea ce vorbise cu Tunsu, asigurîndu-i că dumineca viitoare va fi prins.
Sosind acea duminecă, s-a băgat sub podul de la Grozăveşti o companie întreagă din oştirea noastră, sub căpitanul Boboc, dîndu-i-se instrucţiunile cuvenite. împreună cu compania era şi potera din judeţul Ilfov, cu polcovnicul ei, pitarul M. Cincu. Tunsu soseşte la pod, seara, pe întuneric, tot în căruţă cu Grozea şi cu Udincă, masalagiul, unul din tîlharii cei mai răi, ţigan de fel. Căpitan Radu, care era înainte, călare pe cal bălan, repezi calul în fugă pe pod şi, în urmă, intrînd pe pod căruţa cu Tunsu, îi ies 30 de soldaţi înainte, de la capul podului, şi încep să tragă focuri în ei. Tunsu şi cu tovarăşii se sperie, un cal de la căruţă e împuşcat, cîteşitrei bandiţii se azvîrlă în Dîmboviţă; soldaţii trag focuri asupra lor, pe Grozea şi pe Dinică masalagiul îi omoară, iar pe Tunsu îl răneşte în burtă. Haiducul se tîrăşte pînă pe malul opus al Dîmboviţei şi cade în răchita rîului, avînd pistoalele la brîu. După încetarea focurilor, polcovnicul de poteră, M. Cincu, care cunoştea mai dinainte pe Tunsu, trece călare podul, cu catanele lui, şi auzind un gemăt în marginea Dîmboviţei, a început să strige pe întuneric spre locul unde se auzea geamătul: — Mă Ioniţă, tu eşti? Că eu sunt polcovnicul M. Cincu, stai pe loc, Ioniţă, că eu te scap.
Atunci, păcătosul de Tunsu răspunse: — Eu sunt, cucoane Mihalache, scapă-mă, că eu n-am omorît pe nimenea, maţele îmi sunt pe jumătate ieşite, apropie-te de mine, că deşi sunt cu armele la brîu, dar voi să ţi le dau numai Domniii Tale. Apropiindu-se Mihalache Cincu, i-a luat armele de la brîu, şi pe el, ridicîndu-l catanele lui Cincu şi cu soldaţii ce mai veniseră, l-au trecut pe braţe podul.
În acest interval, sosesc, la capul podului, aga, într-o trăsură cu doctorul Marsili, într-altă trăsură doi aghiotanţi ai genera- lului Kiseleff, prinţul Galiţieff şi prinţul Urusoff, şi în altă trăsu- ră un ofiţer cu un doctor rus. Aceştia au fost trimişi, mai dinainte, la grădina lui Procopie (unde erau cei mai mulţi boieri şi generali adunaţi), ca să se încredinţeze de starea lui Tunsu, şi cînd văzură că-l ţineau soldaţii şi catanele pe mîini, rănit, se dădu jos din droşcă ofiţerul care însoţea pe doctorul, iar doctorul luă pe Tunsu în droşcă. Un sergent de ai noştri sări pe capră, lîngă birjar, apoi trăsura porni în goana cea mai mare pe Podul de Pămînt şi sosi, curînd, cu Tunsu la garda mare rusească, care era într-un maidan deschis, peste drum de Teatru (astăzi casa Reş, giuvaergiu, şi Hotel „Continental"). L-au aşezat pe pat, într-o odaie deosebită, au aprins zece lumînări, şi doctorul a chemat chirurgi ruşi; boierii, care stau în odaia ofiţerului de caraulă, chemară şi dînşii pe doctorii Gronau şi Arsachi, cerîndu-le, cu stăruinţă, viaţa lui Tunsu, căci aşa era ordinul generalului Kiseleff. Chemară apoi şi pe episcopul Argeşului, Ilarion, ca să spovedească pe Tunsu şi să afle astfel cîte ceva de la dînsul. Chirurgii se căzniră două ceasuri ca să-i scoată glonţul şi nu putură, îl chinuiră grozav, cusîndu-i burta şi astupîndu-i la spate altă rană, căci avea două, una primită pe pod şi cea de la spate, în Dîmboviţă. Sosind şi Ilarion episcopul, l-a recunoscut îndată.
— Bine, Ioniţă, i-a zis, tu te purtai bine ca paracliser; aveam de gînd să rog pe mitropolit să te facă diacon şi să-ţi dea apoi haina preoţească. Ei, dar ce să faci, fătul meu, se vede că asta ţi-a fost soarta, spune-mi mai ai tovarăşi în negustoria asta ? Ce bani şi ce scule ai şi unde le-ai pus la păstrare ? Generalul Kiseleff a dat poruncă ca, cu orice preţ, viaţa ta să se păstreze şi, de te vei face bine, îţi va lăsa, desigur, acele bogăţii, că te-ai purtat bine, cînd l-ai lăsat în viaţă, după ce i-ai scris.
Tunsu a răspuns:
— N-am nimic, Preasfinte, că cea mai mare parte din banii ce luam de la bogătaşi îi împărţeam la săraci, de-şi cumpărau boi, vaci, de-şi măritau fetele, iar sculele ce am avut le-am dat şi eu unde am putut.
Ilarion a adăugat atunci:
— Dumnezeu să te binecuvînteze, că eu trimit pe popa să te grijească.
Pînă să vi<nă> însă popa al nostru, comandantul de piaţă rusesc, polcovnicul Iacobson, trimisese de chemase un popă rusesc ca să-l spovedescă şi să-l grijească, şi asta din ordinul bunului preşedinte al divanurilor Valahiei şi Moldovei, generalului conte Pavel Dimitrievici Kiseleff, căci lui i se raportase deja că Tunsul este împuşcat în burtă. Generalii şi toţi boierii au mers la ovaht şi l-au văzut, iar felcerii au stat lîngă el neclintiţi, schimbîndu-i legăturile la rană, pînă aproape de ziuă, cînd nenorocitul Ioniţă Tunsu îşi dete sufletul. A doua zi, aga a chemat pe căpitanul Radu, care şedea pe Podul Tîrgului de Afară, şi i-a dat pe naşul său. Puindu-l într-o căruţă de Hereasca, Radu l-a dus şi l-a îngropat afară din Bucureşti, aproape de cîmpia Mărcuţii, pe malul unui şanţ al drumului, înfingîndu-i pe mormînt o scîndură văruită, pe care era scris numele lui Tunsu.
Povestesc de Iancu Jianu, tot contemporan al meu, pe care lumea îl califică de haiduc. Eu însă n-am voit să-l bag în rîndul haiducilor, căci nu era haiduc, ci era înainte-mergătorul lui Tudor Vladimirescu. Iancu Jianu era din cea mai nobilă familie din Caracal, judeţul Romanaţi, numită a Jienilor, iar astăzi a Cesienilor. Acest tînăr, văzînd trista stare a ţării, văzînd mulţimea de fanarioţi ce inundaseră ţara, aduşi de diferiţi domni din Fanar, văzînd slujbele ţării toate date pe mîna lor, văzînd că fiii romînilor, mai cu osebire ai boierilor romîni, nu erau deloc chemaţi la nici o funcţiune a ţării lor, pornit de un sentiment curat romînesc, şi-a compus o ceată de haiduci, ca să calce şi să pedepsească, pe drumuri, pe fanarioţi, oriunde îi va găsi. Astfel a început cu ceata lui a bate, a chinui şi a jefui pe toţi amploiaţii fanarioţi, pe unii călcîndu-i la moşiile lor, pe alţii jefuindu-i la drumul mare. Curînd şi-a format gazde prin toată Romînia Mică, prin Teleorman, Olt, Argeş; mai încoace, spre Capitală, în judeţele apropiate, nu a călcat Jianu. Vodă Caragea, aflînd de asta, s-a indignat şi a pornit după el poteri, în care erau şi turci, ca să-l prindă. Un an întreg a trebuit pînă să pu<nă> mîna pe el. În fine, prinzîndu-l la Giuvăreşti, prin trădare, l-au adus arnăuţii în Bucureşti, şi spătarul înfăţişîndu-l lui vodă Caragea, acesta l-a întrebat pe greceşte:
— Ciocoiule, fecior de oameni cu moşii, nu ţi-a fost ruşine să te faci hoţ de drumuri ?
Jianu i-a răspuns:
— Iartă-mă, Măria Ta, că eu nu sunt hoţ, n-am omorît pe nimenea şi, dacă am jefuit pe cei cu avere, am făcut asta ca să am de cheltuială şi să plătesc lefurile neferilor, care mă însoţeau, precum şi gazdele care îmi dădeau adăpost, şi iată de ce m-am sculat, că Măria Ta ai adus pe capul nostru toate haimanalele din Fanar, le-ai dat toate slujbele ţării, astfel că noi, tineri romîni şi fii de boieri, am rămas fără nici o slujbă şi de bătaie de joc a dregătorilor, de la ispravnic pînă la zapciu.
Atunci vodă i-a zis iar:
—Îndrăzneşti, ciocoiule, să-mi vorbeşti aşa ? Nu ştii că am putere să te spînzur ?
— Ba ştiu, atît ne mai lipseşte, să ne iei şi viaţa.
— Aşadar, măgarule, vei merge la ocnă, ca să te pocăieşti. Astfel, îl trimise în fundul ocnei la Teleaga, unde şezu o toamnă şi o iarnă, iar cînd fu în primăvara anului 1817, Iancu Jianu, înţelegîndu-se cu alţi doi din tîlhari, se ascunseră între bolovanii de sare, ce se scoteau cu burduşe de bivol pînă în faţa ocnei, unde era crivac la roata care scotea sarea şi care era învîrtită de cai. Văzîndu-se afară, se repeziră, deodată, la cei doi plăieşi ce se aflau de streajă la gura ocnei, îi legară, astupîndu-le gura cu mîna, îi dezarmară şi apoi o luară la fugă prin păduri. Pînă să meargă plăieşii în curtea Cămîrăşiei, care era departe de gura ocnei, să dea de ştire schimbului lor, Iancu a avut destul timp ca să se depărteze prin văile munţilor şi să-şi mai găsească încă doi, trei tovarăşi. Formîndu-şi astfel o ceată, s-a strecurat din păduri în păduri, pînă în pădurile Ilfovului.
Auzind de asta, vodă Caragea s-a supărat şi a pornit toate poterile judeţelor după Jianu; l-au prins şi l-au adus la puşcărie în Bucureşti. A treia zi, vodă îl osîndi la moarte prin spînzurare. Atunci, domniţa Raluca a lui Caragea, făcîndu-i-se milă de un tînăr fecior de boier şi cu moşii, trimise pe ispravnicul de Curte (prefectul casei domneşti) ca să întrebe pe Iancu Jianu dacă nu vrea să se cunune cu o fată greacă, Susana, crescută de domniţa şi pe care o avea pe lîngă ea, ca domnişoară de onoare.
Iancu, văzînd că acesta e singurul mijloc de a-şi scăpa viaţa, a răspuns:
— Să trăiască domniţa! Primesc aceasta din tot sufletul meu. Domniţa Raluca intră apoi la vodă, îi povesti ideea ei şi învoirea lui Jianu şi-l rugă să-l ierte.
Vodă îl iertă şi porunci să i se facă cununia şi nunta cea mai frumoasă.
După nuntă, Jianu şi-a luat nevasta, a trecut peste Olt, unde vodă l-a făcut zapciu la plasa Bălţi. Aci îşi avea Jianu sfoara de moşie, la Grojdibod, unde au toţi Jienii cîte o sfoară, fiind moşie strămoşească a lor. Cu cucoana asta, Jianu a avut o fiică, care, după moartea tatălui său, s-a măritat şi a luat iarăşi un mare proprietar din judeţul Romanaţi.
Iancu Jianu a trăit pînă după anul 1846. La anul 1844, eu am mîncat cu el la masa lui Iancu Bibescu, ispravnicul de Romanaţi. Fusese chemat la masă spre a fi prezentat cucoanei Elencuţii a lui Manu şi cucoanei Elenchii Hereaschii, care se duseseră în Caracal ca să vadă pe cucoana Anica a lui Iancu Bibescu. Ţi<n> minte că, la masă, a fost întrebat nenea Iancu Jianu:
— D-ta ai scos cîntecul pe care îl cîntă lăutarii, cu numele d-tale?
El, în simplitatea lui, a răspuns:
—  Să mă ferească Dumnezeu, cucoanele mele, că neam de neamul meu n-a scornit cîntece. Aveam un ţigan vier, care ştia să zică din vioară; îl iubeam şi mă iubea, şi cînd a auzit că m-a prins Caragea, s-a apucat, cioara dracului, să scornească, cu alţi lăutari, cîntece despre mine. Apoi, nu ţi l-am bătut cînd m-am întors acasă şi am văzut că m-a făcut de rîs în toate cîrciumile! Cînd făcui eu Băluţii cîrciumăresei malotea cu floarea cît palma ? Unde s-a mai pomenit, cuconiţă, malotea înflorată ? Şi, pe urmă, cînd a vrut să mă prin<d>ă pe mine cîrcserdarul arnăuţilor lui Caragea, cînd ei tremurau numai cînd auzeau de numele meu ?
Atunci, cucoanele au poruncit lăutarilor craioveni, pe care Bibescu îi adusese cu poşta, ca să le cînte la masă cîntecul lui Jianu. Atunci se puse Stănică, renumitul staroste de lăutari, şi trase un cîntec al Jianului, faţă cu Jianu însuşi, încît se pomeniră cucoanele că se scoală nenea Iancu de la masă şi, cerînd voie lui Bibescu, înhăţă un pahar de vin, azvîrli în el cinci galbeni şi-l dădu lui Stănică să-l bea în sănătatea cucoanelor, aşa de mult i-a plăcut cîntecul său.
Cucoana dlui Jianu, la anul 1864, mi-a dăruit o pereche de pistoale turceşti, legate în arămuri sculptate şi poleite cu aur, cum şi un corn mare de cerb, cu doi craci, pentru păstrarea ierbei de puşcă, zicîndu-mi:
— Să le păstrezi bine, că astea sunt rămase de la bărbatul meu, viteazul meu Iăncuţu.
Fiindcă vorbim de Jianu, să vă arăt şi osîndile la care se osîndeau haiducii după legile criminale, conform capriciilor orientale. Aceste legi barbare au ţinut pînă în zilele domniei lui Caragea. Cînd acesta găsi legiuitori buni, anume: logofătul Nestor, căminarul Chiriac, logofătul Arghiropol şi Ştefan Bălăceanu, le-a ordonat, ca sub un comitet de alţi bărbaţi învăţaţi, să facă alt cod al ţării, atît după legiuirile romane, cît şi după obiceiurile ţării. Acest cod a fost numit Codul lui Caraga şi multe din articolele lui se aplică chiar astăzi, cînd ne bucurăm de Codul francez. Asta arată cu cîtă înţelepciune au lucrat acei boieri la acea lege, care, cu multă răbdare, s-a trimis de trei ori în Divanul Domnesc spre examinare şi numai după trei rapoarte ale acestui Divan, abia s-a putut hotărî vodă Caragea să-l sancţioneze. Fiindcă cele mai multe crime se făceau numai de străini, iar nu de opincarii romîni, s-au lăsat în acel cod a figura şi cîteva barbarii din cele trecute. Pe lîngă pedeapsa cu moartea, care rămăsese în vigoare, se mai dădeau pedepse ca astea: gradul I — bătaia prin mijlocul stradelor. Vinovatul era dezbrăcat în pielea goală, pînă la brîu, şi bătut cu nuiele pe două, trei sau mai multe strade de prin Capitală; de aci s-a născut vorba: „că l-a dat prin tîrg". Acei care se încercau a face răscoală erau sluţiţi prin tăierea nasului.
Gradul II: ţintuirea de cercelul urechei la colţul unei strade mai umblate; vinovatul stătea ţintuit de dimineaţa pînă la apusul soarelui. Această pedeapsă se dădea acelor negustori ce înşelau lumea la cîntărit sau falsificau alimentele de hrana zilnică, de întîia trebuinţă. Gradul III: închisoarea în puşcărie, pe timp mai îndelungat, pentru mofluzi; gradul IV: tăierea mîinilor de la încheieturi, pentru plastografi; gradul V: osîndirea la ocne, pe timp mărginit sau pe viaţă; cei osîndiţi pe un timp mărginit mai erau scoşi la lumina zilei din cînd în cînd, iar pe cei osîndiţi pe viaţă nu-i mai scoteau niciodată din fundul ocnii, unde lucrau, ca şi cei dintîi, la tăierea sării.
La ocnă pe viaţă se osîndeau omorîtorii de neveste, de amante, de rude de copii şi alţi omorîtori comuni, iar omorîtorii de părinţi şi ai mai multor oameni deodată erau osîndiţi, în cea mai mare parte, la punerea în ţeapă şi lăsarea cadavrelor lor, ca şi pe spînzuraţi, trei zile în cîmp, pe locul de executare, cu o hîrtie pe piept, în care era scris numele mortului cu aceste cuvinte: „Cine va face ca mine, ca mine să pătimească".
Osîndiţii la puşcărie purtau butuc de lemn la picioare, făcut din două părţi, scobit aşa ca să intre piciorul şi ţintuite, împreună, cu cuie de lemn; cu butucele astea de picioare, puşcăriaşii erau scoşi la muncă, cu păzitori, de curăţau podurile de gheţuri, noroaie; la alte munci private nu erau puşi. În puşcărie stau ca într-o cazarmă, în odăi încăpătoare, de cîte 50 indivizi. Odăile nu aveau paturi, ci pe jos erau aşternute rogojini, pe marginea cărora puşcăriaşii îşi lungeau picioarele îmbutucate. Era o odaie spaţioasă pentru bolnavii mai uşor; acolo se afla un butuc mare, obştesc, lucrat din două grinzi mari de stejar, scobite cît intra piciorul; o grindă era aşezată jos, şi alta deasupra, iarăşi scobită, servea drept capac. Bolnavii se aşezau, seara, pe rogojină şi băgau cîte un picior în cîte o gaură, apoi se lăsa bîrna de deasupra, ca un capac, şi i se punea lacăt la căpătîi. Cei rău bolnavi se trimeteau, sub pază, la spitalul Colţea, unde era santinelă compusă din 20 seimeni, ce se schimbau de la cazarmă în toate zilele, precum se face şi astăzi schimbul santinelelor pe la diferite autorităţi.
Toate astea au durat pînă la anul 1823, cînd a venit Grigore Ghica domn.
Atunci, acest bun domn şi părinte al ţării desfiinţă cu totul pedeapsa cu moartea, cu tăierea mîinilor, cu tăierea nasului; opri, de asemenea, întemniţarea faliţilor. Iată o anecdotă din acea vreme. Polcovnicul de poteră al judeţului Ilfov se întîlni cu nişte tîlhari în pădurea Căldăruşanilor, numită Vlăsia; luîndu-se cu ei la bătaie, i-a prins şi, ca să-şi arate bravura, a tăiat cu iataganul capul căpitanului de hoţi; apoi îşi scrie pitacul (raportul) către marele spătar, înfipse căpăţîna în suliţa unui slujitor şi-l trimise astfel în Bucureşti, cu căpăţîna în suliţă, poruncindu-i să intre pe Podul Mogoşoaiei, să străbată podul şi să o duc pînă la Spătărie.
Cînd a sosit slujitorul în curtea spătarului, i se luă căpăţîna, care fu trimisă la o biserică pentru îngropare. Aflînd despre asta, vodă a trimes, pe dată, doi arnăuţi ca să aducă pe polcovni cui de poteră de unde îl vor găsi. Cînd l-au adus, i-a zis:
— Nu ţi-e ruşine, om în toată firea, să faci una ca aceasta ? Cine ţi-a dat voie, pezevenghiule, să trimeţi căpăţîna de om în suliţă şi să înspăimîntezi lumea de pe toată întinderea podului ?
într-adevăr că a doua zi după fapta aceasta, a aflat toată Capitala, şi multe dame care s-au întîmplat la ferestre în al doilea etaj şi s-au pomenit pe dinaintea ochilor cu o căpăţînă neagră, cu mustăţi mari şi cu pletele atîrnînd, dusă în suliţă, au leşinat, căzînd de pe scaune, şi au zăcut mai multă vreme de friguri. Regretatul domn, cînd a aflat de aceasta, a poruncit scoaterea din slujbă a boierului polcovnic de poteră, pecetluirea şi trecerea lui în rîndul budelor (trecerea la bir), polcovnicul a fost apoi îmbrăcat în haine ţărăneşti şi trimes la moşia lui.
Să vorbesc ceva de un rău obicei ce-l aveau părinţii noştri, îngăduind doicilor şi slujnicelor ce aveau la copii ca, pe lîngă basmele, destul de îngrozitoare, ce spuneau copiilor pînă la etatea de 5 ani, să-i sperie cu vorbe de astea: vine Gogoriţa, te mănîncă Muma Pădurii, te muşcă Joimăriţa, îţi iese stafia înainte să te ia. Aceste cuvinte le spuneau ca să se astîmpere copiii de nebunii, să nu zbiere noaptea prin casă, să nu iasă singuri în curte şi pe drumuri. Le mai ziceau încă: te ia moşul în traistă (cerşetorul), ori te ia ovreiul de te pune într-un butoi, care are cuie pe dinăuntru, ca să te învîrtească în butoi şi să-ţi curgă sîngele.
Acestea toate îngrozeau pe copii în astfel de grad, încît ei, crescînd cu aşa idei, chiar cînd erau flăcăi voinici, le era frică să umble singuri prin locuri pustii, şi zicînd la alţi prieteni: hai cu mine pînă colea că mi-e urît singur. Aceasta a durat pînă au început familiile să bage guvernante şi doici bune la copii şi pînă cînd au început înşişi copiii să-şi dezvolte altfel mintea prin scoli. În vreme de epidemii, se zicea copiilor: sfînta ciumă umblă cu fes roşu în cap, pe stradă şi prin sate. Aceasta numai ca în vremea ciumei să nu se amestece copiii cu toată lumea, spre ferire de atingere.
Aceste obiceiuri au ţinut din vechime pînă la 1820, iar de la 1820 încoace au început a se speria copii zicîndu-se: taci că vin arvaţii de te iau şi nu umbla pe drum că te omoară turcii. Aceasta a ţinut pînă la anul 1823.
Iată ce se înţelegea prin numirile arătate mai sus. Gogoriţa era închipuită ca o babă rea, care strîngea copiii de gît şi apoi îi înghiţea; această vorbă o aveau romînii încă din vremea idolatriei, ea amintea pe zeul Cron, care mînca copii. Muma Pădurii era una din cele trei ursitori, care torcea la furcă şi trecea firul în mîna celei de a doua, care îl dedea la cea de a treia de-l strîngea. Joimăriţa era o zînă care dădea fetelor o impulsie la lucrul torsului în Joia Mare, seara, spre a nu le apuca Pastele cu caierele netoarse. Eu însă am auzit şi altfel, că se stîrnise vorba cu Joimăriţa, ca să stea copiii acasă, în paza servitorilor, să nu se ia după părinţii lor la denia celor 12 evanghelii, în Joia Mare, căci adesea s-a întîmplat de au adormit copiii prin biserică.
Vorba „stafia" e tot de la greci (stihion) şi se traduce în romîneşte prin element; cu elementele se clădesc orice zidiri şi în ziduri se punea măsura unei umbre de om, obicei de care fugeau toţi, căci se zicea că dacă zidarii ţi-ar zidi umbra, mori; combinîndu-se patru elemente, puteai zidi clădirea, biserica sau casa: pămîntul (cărămida) era un element (stihion), apa asemenea (stihion), var (prin foc) asemenea (stihion), vîntul (aerul) care usca (stihion).
Meşterii, în credinţa că, dacă vor pune în zid măsura umbrei unui om, clădirea va ţinea mai mult, luau măsura umbrei cuiva, pe nesimţite. Omul fără umbră murea. De aceea au devenit stihiile toate spaima copiilor, poporul a făcut din stihie, stafie. Moşul cu traista se zice de cerşetori, cărora, toată lumea, şi mai cu seamă copiii, obicinuia de le dădea paraua de milă; dînşii erau nişte schilozi bătrîni, cu traista în spinare, şi nici cîinii din bătătură nu sufereau ca să-i vază cu ochii, astfel de nenorociţi deveneau şi spaima copiilor mici.
Jocurile copiilor de sexul masculin erau, în vechime, faimosul zmeu, vestita poarcă, ştiutele arşice, mingea şi, mai tîrziu, groapa cu nucile şi, în urmă de tot, v-aţi-ascuns şi fluieraşele. Cei de sexul femenin: păpuşile, vasele, menajul cuhniei de lemn şi de cositor. Baba-oarba era joc comun al tuturor copiilor. Zmeul vine de la un joc roman, în amintirea lui Jupiter, scoborîndu-se din nori ca să răpească pe Leda şi pe Io. Poarca e tot joc roman, rămas de la jocul romanilor cu discus, un fel de talere de fier sau de aramă, azvîrlite cu măiestrie, şi de la gimnastica de bătălie. Băieţii ţin beţe, cu mici măciuci, în nişte gropiţe şi lovesc cu ele o piatră rotundă din mijlocul cercului; însă, pe dată după ce o lovesc, trebuie să bage bîta în gropiţă, căci dacă gropiţa rămîne slobodă şi o ocupă un altul cu bîta lui, el era biruit şi rămînea afară din joc, pierzînd banii depuşi; dacă un copil ocupa, pe rînd, cu bîta sa, toate gropile, lua banii de la toţi.
Arşicele amintesc chipul bătăliei cu falangele (fronturile) deschise; se înşiră arşicele în linie, se dă în linie cu alt arşic plumbuit, numit ichi, acel arşic din front care era izbit cu putere de către arşicul plumbuit şi ieşea din graniţa cercului cu care era ocolit rîndul arşicelor, robit fiind, ieşit din linie, aparţinea biruitorului. Acest joc ostăşesc este elin şi a trecut la romani. Mingea este un joc triumfal; îndată ce copilul prindea mingea, de sus, în mîini, după ce o izbea de pămînt, se considera biruitor şi încălica pe un alt copil; izbea mingea de-a încălecate, ca să sară în sus, să o prinză din nou; dacă un alt copil o prindea, încălica el pe cel ce o izbise, sau rămînea acesta călare, în caz de o prindea.
Groapa cu nucile era un joc precupeţesc, căci ţintea la o jefuire, fiindcă, dacă cineva azvîrlea toate nucile deodată în groapă, de la o distanţă oarecare, nu pierdea nici una, dar dacă nu le azvîrlea pe toate în groapă, atunci cîte rămîneau afară erau proprietatea adversarului. Nucile trebuia să fie, întotdeauna, în număr de 40 şi se întîmpla adesea ca un jucător să fie atît de nenorocit la joc, încît să piardă pînă la 100 sau chiar pînă la 200 de nuci; totdeauna numărul de 40 trebuia să fie neştirbit în joc.
Jocul „V-aţi-ascuns ? . a rămas la copii din timpul invaziunilor, cînd părinţii lor se ascundeau prin podurile bisericilor şi ale caselor, pînă ce se aşezau oştirile şi se publica, a doua zi, o proclamaţie asigurătoare, prin biserici şi prin răspîntiile oraşelor, căci alt mijloc de publicaţie nu era. Jocul fluieraşelor vine de la instrumentul cu care, totdeauna, a plăcut romînului să-şi cînte dorul şi jalea; romanii încă aveau fluiere de trestie, făcute mai întîi de monstrul şi pocitul Pan, ca să-şi cînte cu ele vaietele, căci amanta lui, ca să scape de dînsul, s-a azvîrlit într-o baltă şi s-a prefăcut în trestie. Instrumentul se numeşte mascal, iar mai tîrziu s-a numit şi nai; el a rămas pînă în ziua de astăzi la lăutarii romîni, care se numesc mascalagii, şi cu el execută cele mai frumoase cîntece, admirate de toată lumea la Expoziţia din Paris şi în altă parte.
Străinii au copiat acest antic instrument al zeului Pan, cu picioarele de capră şi cu două corniţe mici în cap. Păpuşile sunt date în mîna copilelor pentru două scopuri: a se deprinde la croiala hainelor şi la cusutul lor şi a se obicinui să ţină un copil mic în braţe; fetiţele făceau chiar ele păpuşele dintr-o cracă de vişin, îi făceau capul prin înfăşurături de cîrpe, însemnau cu culori negre sprîncenile, ochii, gura; hainele le coseau adesea cu ibrişin colorat. „Vasele de menaj" este şi azi un joc menit a obicinui fata să fie menajeră la bucătăria ei, cînd se va mărita. Baba-oarba are două înţelesuri: 1) e jocul soartei, jucătorii îşi caută norocul în haosul lumii, prin faptul că băiatul sau fata umblă cu ochii legaţi pînă ce îşi găseşte norocul; cînd el sau ea prinde pe unul sau pe una din camarazi sau camarade, adică viitorul, întreabă: cine-i? Îşi ia legătura de pe ochi, priveşte, apoi se leagă cel prins, ca să-şi încerce şi el, la rîndul lui, norocul; 2) cînd tinerii sunt amestecaţi în acest joc cu tinerele fete, candidate de măritiş, atunci tînărul care ar dori să ia pe una din ele, cînd vede că a venit aceleia rîndul ca să fie legată la ochi, se vîră adesea ca să-l nemerească tot pe el şi să-l descopere; atunci crede fata că acel tînăr e soarta ei şi, din acest joc, s-au început adesea tratările de căsătorie.
În vechime, aceste peţitorii se făceau cam astfel. Mergeau peţitorii, trimişi de tînăr la casa fetei, se întîlneau de-a dreptul cu părinţii şi le ziceau :
„Sîntem trimişi de feciorul împăratului, căruia, mergînd la vînătoare, i-a ieşit înainte o căprioară frumoasă, pe care urmănnd-o zile multe prin văi şi păduri, trecînd rîurile şi cîmpiile, a văzut că s-a ascuns în grădina d-voastră şi în ţinutul d-voastră; să fiţi buni s-o căutaţi şi să ne-o daţi, s-o ducem feciorului împăratului şi să fiţi şi d-voastră fericiţi."
„Căprioara e la noi, răspundeau părinţii, primim să o dăm, dacă feciorul împăratului va veni la noi, ca să-l vedem dacă este creştin de-ai noştri." Atunci se sorocea ziua venirii tînărului care cerea mîna fetei; el venea împreună cu colăcaşii şi intrau în trataţie părinţii, hotărînd zestrea fetii şi fixînd ziua cununiei.
Fata, îmbrăcată curat, îi ospăta, le turna în pahare vin, începînd de la paharul care era pe masă înaintea pretendentului; acesta era semn către toţi mesenii că ei îi place tînărul. Pînă într-o săptămînă, începeau călţunăresele, care erau trei femei deştepte, să meargă cu părinţii fetii prin tîrg, ca să cumpere cele trebuincioase, ramuri de brad, semn de sănătate şi de bucurie, şi lada nouă, semn de îmbelşugare şi de căsnicie. La cununie veneau, ginerele şi prietenii lui, călări, iar mireasa venea în car sau căruţă, cu beteală de aur pe cap, semn de îmbogăţire. Ginerele o primea la uşa bisericii, împreună cu fratele său de cruce, unul din cei mai buni amici ai lui; mergeau la icoane, se închinau, le sărutau, apoi treceau la masa cu cununiile, în mijlocul bisericii, naşul în dreapta, naşa în stînga le ţineau lumînările la spate şi începea sfînta slujbă, ocolindu-se masa în danţul lui Isaia, aruncîndu-se în biserică cofeturi şi erau.
Intorcandu-se acasă, mireasa se aşeza pe vatră, i se punea în cap un frîu de cal şi ea se uita pe coş însus, ca şi cum ar fi aşteptat pe bărbatu-su să vie la masă, că bucatele sunt gata. Se puneau apoi cu toţii la masă, preotul da blagoslovenia mesii şi începeau a mînca. Lumînările de la cununie le înfingeau într-o pîine mare, pusă pe o doniţă cu apă; pe masă era o tavă curată, unde punea fiecare invitat daruri şi chiar bani pentru mireasă. Ginerele primea de la naş un cal de ginere, cu tot tacîmul de călărit şi o legătură cu albituri, numită turceşte bohcealîc (primenele). Mireasa primea de la naş un inel frumos şi de la naşa cercei, broşa sau paftale. Călţunăresele serveau pînă a doua zi, cînd se dădea rachiul şi se juca hora miresei; apoi, călţunăresele mergeau, cu rachiu şi cu lăutarii după dînsele, la naş şi la naşă, ca să le ducă vestea cea bună că mireasa a ieşit curată.
Să povestesc ceva şi despre invaziile în Capitală ale austriacilor şi ruşilor. La 1769-80 au venit ruşii, sub mareşalul Repnin, formînd tabăra la Cotroceni. La 1777, în zilele lui Mavrogheni, fiind război cu turcii, au venit nemţii cu coadă în Bucureşti, sub comanda mareşalului lor, principele de Coburg; el a tras la Episcopia Rîmnicului, astăzi Grădina Ateneului, pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), iar tabăra oştirilor a fost în capul Podului Beilic, locul unde este astăzi Cimitirul Bellu, cimitirul oştirii noastre şi al catolicilor, şi se întindea pe cîmpie aproape de Văcăreşti; mai pe urmă, o parte din oştire a fost trimisă la înconjurarea Giurgiului. De la Văcăreşti, din tabără, erau pichete, la distanţă de un sfert de poştă unul de altul, pînă în Giurgiu; la fiecare pichet era cîte un căprar, cu 6 husari, avînd ridicate cîte un maiag înalt, în vîrf cu un top mare, muiat în păcură, de care atîrna un ştreang gros, făcut din paie, muiat asemenea în păcură. Aceste maiage erau telegrafie militară; la caz de trebuinţă, li se dădea foc din pichet în pichet şi astfel ajungea pînă la Bucureşti vestea de biruinţă sau anunţarea de retragere.
Bătînd turcii pe nemţi la Giurgiu, aceştia au chemat pe muscalii de la Prut în ajutor; muscalii au sosit, sub comanda contelui Repnin, în trei zile, au bătut pe turci şi le-au luat Giurgiu, încheindu-se pacea, s-a întors oştirea austriacă împreună cu oştirea rusească. Purtarea ostaşilor cu locuitorii a fost foarte corectă.
Armata rusească, cît a stat aici, a dispus de s-au tăiat nişte monede de aramă cu marca Moldovii şi a Ţării Romîneşti; pe partea opusă, monedele aveau inscripţia: dve para, tri copeica (două parale, trei copeici).
Asta s-a făcut pentru înlesnirea ostaşilor ruşi, nedeprinşi cu paralele mărunte turceşti ce circulau atunci la noi, le pierdeau mereu din buzunar.
După încheierea păcii de la Şiştov, a venit pe scaun domnul Mihail Suţu Vodă şi ţara a rămas liniştită; acestea s-au petrecut de la anul 1787 pînă la anul 1791.
La 1717, în zilele lui Ioan Mavrocordat, fratele lui Nicolae, dau năvală în ţară tătarii, venind de la Silistra, şi jefuiesc judeţele Ialomiţa şi Ilfov, pînă în marginea Bucureştilor, hrăpind bărbaţi, femei şi copii. Domnul Mavrocordat trimise după ei pe boierul Matei Fălcoianu, marele vistier, cu bani, daruri, şi cu jalbă la sultan. Sultanul s-a bucurat şi a poruncit de s-au liberat robiţii şi a dat caftan lui Fălcoianu şi altor boieri ce erau cu dînsul. Astfel nu s-a mai întins robia peste ţară. Atunci s-a robit şi o mînăstire de maici, făcută de jupîneasa Chiajna, a vornicului Cernica, pe moşia astăzi zisă satul Căldăraru, lîngă balta Cernichii. De atunci s-a desfiinţat schitul, mutîndu-se la Pasărea.
Mavrocordat Vodă a pus şi dajdia peste văcărit numită pecetluirile. încercîndu-se boierii a pune stavilă acestor dăjdii grele, ce impuneau domnii din Fanar pe nenorocitul popor romînesc, au fost exilaţi la Cipru. Între dînşii se afla bunul părinte al ţării, vornicul Văcărescu, cu familia sa, alţi boieri au fost trimişi la Arvandohor (Albania).
La 1762, în urma scoaterii din a şasea domnie a lui Constantin Mavrocordat, s-au dus mitropolitul de atunci, Grigorie, dimpreună cu M. Cantacuzino şi N. Brîncoveanu la Petersburg, la împărăteasa Ecaterina, de au rugat-o să proteagă ţara, că au prăpădit-o turcii şi deasa schimbare a domnilor din Fanar. Tot sub acest mitropolit, ce se afla pe tron la venirea oştirilor ruseşti, la anul 1777 iulie 13, s-au aşezat în Mitropolie moaştele Sfîntului Dimitrie, aduse din satul Basarabov, de lîngă Rusciuk; ele fuseseră găsite de mai multă vreme, de către locuitorii acelui sat, pe apa Lomului, ce curge pe lîngă acel sat; le-a luat un general rusesc, anume Saltîkov, şi cerîndu-i-le deputatul boier Mantu, ce era pe lîngă el, i le-a dăruit, ca să le trimită în Ţara Romînească.
De atunci pînă în zilele noastre s-au făcut procesiunile cele mai mari, purtîndu-se prin Capitală aceste sfinte moaşte, cu cîntări de rugăciuni, la diferite calamităţi şi epidemii ce cădeau peste ţară.
Părintele meu şi eu, precum şi toţi contimporanii mei, putem mărturisi, în frica lui D-zeu, că am văzut cu ochii noştri minunile săvîrşite de acest sfînt. Tata spune că, în vremea ciumii lui I. Caragea, la 1815, fiind foarte întinsă această teribilă epidemie în Capitală, au scos pe Sfîntul şi, după ce au ocolit cu el Capitala, l-au poprit în mijlocul tîrgului, unde s-a făcut sfinţirea apei şi s-au citit rugăciuni către Sfînt. Din acea zi, epidemia a început a scădea treptat şi Capitala a scăpat de acel flagel, iar Caragea s-a întors în palatul lui din satul său, Domneşti, de pe Sabar, unde sta retras. A doua minune au văzut-o toţi bucureştenii, dimpreună cu mine, care eram în etate de 16 ani, şi iată cum s-a petrecut. La 1827, în domnia lui Grigorie Vodă Ghica, era o secetă teribilă, trei luni nu plouase, tocmai acele trei luni cînd se reclama de toată lumea ploaie; toţi erau îngrijoraţi că vom rămînea de iarnă să flămînzim şi vom fi siliţi să mîncăm ghindă şi coji de stejar coapte în cuptor şi apoi trimise la moară să se facă făină; hrana asta o mai avuseseră romînii şi altă dată, cînd sta" cîmpiile satelor albite de oasele vitelor moarte, din lipsa nutreţului. A chemat bătrînul şi bunul părinte al ţării, Grigore Ghica, pe cuviosul şi sfîntul mitropolit Grigorie şi l-a poftit ca să scoată pe Sfîntul, într-o întinsă şi îndelungată procesiune. I-a spus că şi dînsul, cu toţi boierii, călări, va însoţi procesiunea. A doua zi, de dimineaţă, în ziua de 15 mai, porniră toţi, vodă cu boierii în frunte, iar mitropolitul în butca sa, cu doi diaconi pe capră, lîngă vizitiu, îmbrăcaţi toţi în odăjdii. În mulţime mă aflam şi eu, autorul acestei broşuri. Coşciugul Sfîntului era purtat de preoţi pe umeri, cu schimbul. Pornirăm din Mitropolie pe Podul Caliţii (Calea Rahovei) şi de acolo ocolirăm spre Dealul Spirii, la Cotroceni, apoi, trecînd podul de la Grozăveşti, merserăm spre miazănoapte, unde astăzi e Gara de Nord, şi, o minune ! cînd plecarăm de acolo, văzurăm un nor măricel, care venea dinspre nord, iar cînd sosirăm în capul Podului Mogoşoaiei (Calea Victoriei), începu o ploaie torenţială; vodă şi boierii şi toţi ceilalţi furăm udaţi pînă la piele, eram ca muiaţi în găleţi de apă, însă nimeni nu se grăbea. Cortegiul merse tot încet. Măria Sa fiind în frunte, călare, cu boierii, ne ţinea tot la pas. Astfel sosind la Biserica sfintei Mitropolii, din deal (locaşul Sfîntului), au descălicat vodă şi toţi boierii şi au intrat în biserică, leoarcă de apa ploii. Mitropolitul a făcut atunci molitfele de mulţumire, Cu coşciugul deschis; toţi au început a face mătănii şi a săruta pe Sfînt, de la domn pînă la cel de pe urmă asistent.
Vodă şi boierii s-au urcat apoi în caleştile lor şi s-au întors acasă.
Această ploaie, cu oarecări întreruperi, a ţinut trei zile.
O altă minune s-a făcut la 1831, fiind preşedinte al Divanurilor Valahiei şi Moldaviei generalul Kiseleff, cînd se ivi atunci teribila epidemie a holerii şi fugiră toţi boierii din Bucureşti pe la moşiile lor, iar Capitala rămase pustie. Atunci, din ordinul generalului Kiseleff, pornirăm din Craiova, Regimentul I de Infanterie, ca să ocolim Bucureştii cu strejile noastre; sosirăm în 10 zile, zdraveni, sănătoşi şi traserăm drept la Belvederea lui Dinicu Golescu, astăzi moşia dlui Grant, lîngă Gara de Nord.Acolo a venit generalul Kiseleff, călare, cu suita sa, de ne-a inspectat şi ne-a băgat în nişte balagane făcute din trestie şi în nişte corturi de pînză, date nouă de oştirea rusească.
În vremea aceea de vară, de pe la finele lui august, mureau în Bucureşti, deşi era puţină populaţie, căci toţi fugiseră, cum spusei, prin sate şi prin monăstiri, mureau, zic, pînă la suma 60-70 de inşi pe zi. Deodată ne pomenirăm cu ordine ca să ne afumăm toţi hainele cu pucioasă, totdeodată, pe linia corturilor noastre se ardeau grămezi de pucioasă, ofiţerilor şi soldaţilor li s-au adus din Bucureşti coşuri pline cu sticluţe bine astupate, conţinînd un fel de oţet care se numea oţet de patru hoţi („Vinaigre de quatre voleurs"). Se zicea că această doctorie a fost inventată la Paris, de către patru tîlhari întemniţaţi, şi nu se compunea din altceva decît din oţet aromatic, amestecat cu lichid de comfor. Se împărţiră acele sticluţe, cu ordin ca să mirosim din ele la fiecare zece minute. Astfel purtarăm sticluţele în buzunarele noastre, pînă ce nemilostiva epidemie începu a intra şi în rîndurile regimentului, şi cînd a intrat a fost teribilă, la fiecare 24 de ceasuri cădeau din regiment cîte 20 de inşi bolnavi şi cîte doi, trei inşi morţi. Lucrul acesta înspăimîntă pe preşedintele Kiseleff şi el ordonă ca, pe dată, să se adune soldaţii bolnavi toţi, căci trecea prin ei dizentaria şi pe sus vărsau mereu, şi să fie trimişi, în care, la spitalele din Mărcuţa şi Văcăreşti, unde se căutau bolnavii căzuţi de holeră, iar cu restul regimentului să se ocolească Bucureştii, pentru strejuire. Companiile a I-a şi a Ii-a au rămas la Belvedere, formînd Marele Ştab al regimentului; o companie avea şi 15 călăreţi (căci fiecare regiment avea pe lîngă dînsul şi două escadroane de cavalerie). Una dintre companii a cantonat la Herăstrău, o altă companie la Mărcuţa, o companie la Văcăreşti, o companie la bariera Ghencea (Dealul Spirii) şi o companie la Cotroceni; de la taberele acestor companii, se întindeau în dreapta şi în stînga fiecărei companii, la distanţe convenite, cîte două santinele, stînd prin surle de trestie sau prin casele locuitorilor de prin vii.
Se dăduseră ordine circulare, în toată ţara, ca oricine va veni în Bucureşti, din familiile refugiate, să meargă drept la Ştabul companiii, să se înfăţişeze la căpitan, pentru ca acesta să-l trimeată, cu convoi de călăreţi, să stea, să se cureţe, să se dezinfecteze.
Acestea se făceau prin fum şi spălătură, pe la carantinele aşezate în ocolul Capitalei, la Colentina şi la Cotroceni, unde erau doctori şi amploiaţi curăţători, apoi, cu biletul acelor doctori, aveau oamenii permisiunea a se întoarce pe la casele lor. Ordinul în privinţa asta era general, fără excepţie.
Spre eterna şi trista ţinere de minte, să vă povestesc vederea ce avea Capitala în vremea acelei triste epidemii. La 12 care de bolnavi de holeră, a fost numit praporcicul Toma Conţescu, ca să-i ducă să-i predea spitalului de la Mărcuţa; praporcicul mă luă şi pe mine, fiindcă eram cadet (iuncăr), ca să-i fiu de ajutor, însă din cauza noroiului mare ce se făcuse din cauza ploilor torenţiale, neputînd ţine drumul drept de la Belvedere — Golescu, pe cîmpii, pînă la Mărcuţa, am fost siliţi să trecem prin Bucureşti, ca să ieşim pe bariera Tîrgului de Afară, astăzi Calea Moşilor. Intrînd pe barieră şi venind pe pod pînă la Sfîntul Ioan, jur că nu am văzut suflet de om, decît un cerşetor olog, ce sta pe o tarabă în Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei), în faţa podului de lîngă Sf.Vasile. Iar la toate curţile boiereşti erau porţile închise, ferestrele caselor deschise şi în mijlocul curţilor se ridica fum gros şi întunecos de la gunoaiele grajdurilor, cărora li se dăduseră foc, după ordin.
La Sf. Ioan, unde stau de ordinar birjile, nu era nici o altă birjă, decît o singură caleaşcă îmbrăcată pe dinăuntru cu muşama neagră, spre ferirea muşteriilor de molimă. De acolo, plecarăm înainte pe strada Carol de astăzi şi sosind la Curtea Veche, cu carele după noi, cînd să începem a urca Podul Tîrgului de Afară, văzurăm că ies din vechea cîrciumă a bătrînului Gherasim un sas cu o săsoaică, beţi morţi, care, plecînd la braţ, s-au împiedicat şi au căzut; atunci noi am pus soldaţii şi i-au ridicat; eu le-am vorbit săseşte şi, arătîndu-le calea spre Curtea Veche, le-am zis să se ducă într-o casă să doarmă.
Pornirăm înainte pe Podul Tîrgului de Afară şi tocmai lîngă Sf. Gheorghe dădurăm de o prăvălie deschisă; chemarăm pe stăpîn afară, el ne spuse că e acolo bucătărie grecească şi cîrciumă. Atunci, am dat drumul carelor cu holerici să meargă, la pas, pe Podul Tîrgului de Afară, iar eu cu şeful meu intrarăm în prăvălie, unde am găsit masa îmbrăcată în muşama şi scaune de paie. Bucătarul ne-a pus farfurii şi tacîmuri şi ne-a dat icre cu măsline, pătlăgele tocate, cu undelemn, cum şi pătlăgele împănate cu usturoi, fasole ciorbă şi halva de tahîn; altceva nu mai avea, fiind postul Sfintei Mării. Am cerut cîte un pahar de rachiu sacîz şi cîte o sticlă de vin negru, acesta din urmă nu a fost aşa de bun ca sacîzul, care ne-a îndemnat să-l luăm şi în deosebite sticle, de cîte o oca, ca să-l ducem camarazilor în lagăr [tabără], la întoarcere.
Sosind cu carele de bolnavi la spitalul Mărcuţa, i-am predat, Pe toţi, sub luare de chitanţă, unui doctor bătrîn, muscal, şi de acolo ne-am întors la Ştabul regimentului, la Belvedere. Biata noastră mastică nici nu s-a ajuns ca să se împartă din ea la camarazi, în nişte sticluţe mici; au rămas toţi încîntaţi, de la maiorul Alecu Florescu pînă la praporcicul Dim. Tufeanu.
Iată şi o mică anecdotă, pe care n-o pot trece în tăcere, fiind atingătoare de disciplina ostăşească. V-am spus că companiile regimentului ocoleau Bucureştii. Bravului general Kiseleff i-a venit, într-o zi, poftă să viziteze însuşi acest cordon sanitar; plecă într-o droşcuţă mică, cu patru cai cu falaitar, şi ieşi pe la punctul păzit de compania noastră, Herăstrău. Chemă pe căpitan, care, după datorie, trebuia să-i dea raport de compania sa şi de buna orînduială a cordonului, apoi plecă înainte, trecu podul de la Herăstrău, dădu pe la Floreasca, sosi la podul de la Fundeni şi acolo găsi postat, în drum, un soldat, care îl opri cu puşca în mînă şi-i zise: — Îndărăt! Du-te de vino cu călăreţul de la Ştabul companiei!
Kiseleff se dete jos din droşcă şi, apropiindu-se de soldat, scoase două ruble din pozunar şi i le întinse zicînd:
— Na braţ tebe bacşiş, lasă mine Bucureşti. Atunci soldatul i-a răspuns:
— Excelenţă, e boală de holeră, nu pot pune mîna pe bani, dar dacă vrei să mă cinsteşti, azvîrle-i jos.
Kiseleff azvîrli rublele la picioarele soldatului; soldatul, care era mehedinţean, călca cu amîndouă picioarele peste ruble şi începe a întinde cocoaşele puştii, strigînd:
— Nazat, că trag foc! Kiseleff a început să zică bravo şi, într-un hohot de rîs, s-a întors la droşcă.
Cum a sosit în Bucureşti, a chemat pe spătarul Alecu Ghica, i-a ordonat să ancheteze faptul şi să-i raporteze cine e comandantul companiei, iar soldatului să i se dea alte 10 ruble, înălţîndu-l la grad de căprar. A doua zi i s-a raportat că este comandant al companiei a doua praporcicul (sublocotenentul) Cost Cantacuzino zis Rifoveanu. Kiseleff a ordonat să-i aducă d creţul de înălţare a acestui praporcic la gradul de porucic (locotenent), dîndu-i-se gratificaţie leafa pe patru luni. După asta, generalul rus nu mai înceta a lăuda Oştirea Romînească şi povestea la toţi generalii săi păţania cu farsa de spirit care i-a jucat-o santinela romînească.
Să ne întoarcem şi la minunea făcută, şi în această epidemie de către Sfîntul nostru Dimitrie, patronul Capitalei.
Pe la finele lunii septembrie, ordonă generalul Kiseleff a se face sfeştania mare în cîmpul Filaretului, aducîndu-se Sfîntul din Mitropolie. În acea zi, pe acea cîmpie, se întinse un cort spaţios, care fu înconjurat de toată Armata Rusească. Aduse mitropolitul pe Sfînt şi-l aşeză pe scaune, în mijlocul cortului. Kiseleff, cu toată generalimea întregii oştiri, cu toţi soldaţii, clerul, boierii şi poporul; cînd au început sfintele rugăciuni pentru încetarea epidemiei, s-au pus toţi în genunchi; cei mai mulţi au zis rugăciunile cu lacrămile în ochi.
în urmă, sărutîndu-se de toţi sfintele moaşte, s-au întors în deal la Mitropolie toţi generalii şi mitropolitul, pe jos şi între rîndurile batalioanelor, şi intrară pe poarta Mitropoliei pe din dos; lăsară pe Sfîntul în biserică şi detaşamentele plecară pe la locurile lor. O, minune! pe la 10 octombrie a scăzut repede numărul morţilor, care pînă atunci crescuse îngrozitor, pînă la 100-l60 pe zi. Mărturisesc că minunea asta a fost văzută de mine.
în vremea părinţilor şi moşilor noştri, era atît de mult respectată Biserica noastră, cum şi obiceiurile cele dictate de lege, încît chiar bolnavi de boalele cele mai grele alergau, mai întîi, de cereau ajutorul celor sfinte. De altfel, pe vremurile acelea nu exista nici un doctor în Bucureşti, afară de doctorii curţilor domneşti, în care publicul nu avea încredere ca să-i cheme, căci erau greci din Fanar şi cu totul străini de limba romînilor. Creştinătatea noastră alerga la cele sfinte, afară din puţini nemţi şi unguri ce erau în Bucureşti şi care mergeau şi ei la popa lor, Baratu, care le dedea o singură doctorie, de broaşte ţestoase, hrănite cu dulceaţă de trandafir şi cu zahăr.
Creştinii noştri aveau doctori şi spiţeri, după cum v-am arătat mai sus, pe Sf. Ioan Predidici şi alţii. Dînşii alergau la sfintele icoane făcătoare de minuni, din Capitală, le luau de pe la biserici şi, după ce se făceau masluri în casă, cu banii cerşiţi de la public, în odaia bolnavului, le opreau, puse pe scaun între lumînări aprinse. Bolnavul, simţindu-se mai bine, se scula din pat şi mergea în biserică, cădea la sfintele daruri, de păşeau preoţii Peste el. Astfel mulţi bolnavi se făceau sănătoşi, iar în vremea convalescenţei lor erau pomeniţi în biserică, la sfintele slujbe; aceste pomeniri se numeau miroane şi se făceau în patruzeci de zile sărindar.
În Bucureşti se mai aflau trei biserici cu hramul (patronajul) Izvorului Tămăduirii. Aceste biserici erau în trei părţi opuse ale Bucureştilor, ca să fie în apropierea tuturor convalescenţilor, care beau apă sfinţită de la ceşmelele lor. Cînd bolnavii se făceau de tot sănătoşi, trimeteau de pomană la puşcărie, pentru arestanţi, un cazan mare cu un fel de bucate gătite, cîte o pîine, cîte o litră de vin şi cîte o lumînare. Acest obicei îl mai aveau toţi părinţii noştri, atît la nunţi, cînd măritau sau însurau, şi la moartea vreunui membru al familiei, precum şi la sîmbetele morţilor, care erau la Lăsata Secului şi la Moşi.
Acum să vorbesc şi despre cîteva biserici istorice din Capitală, despre care nu am pomenit, ca biserica din mahalaua Foişor, făcută de doamna lui Mavrocordat, care şedea la Cotroceni; biserica Mihai Vodă, cu patronajul Sfîntului Nicolae — ea este făcută de însuşi Mihai. Acolo, pe acel deal se afla o bisericuţă, zisă Biserica Albă, într-însa s-a grijit Mihai, cînd îl aduceau paznicii trimişi de Alexandru Vodă, la 1591, ca să-l scoată din Bănia Craiovei, spre a-l tăia; el a rugat pe paznici, cînd a trecut pe lîngă acea bisericuţă, să-i dea voie a săruta icoanele şi a se griji; în rugăciunea lui a făgăduit că o va face de zid şi o va ocoli cu case şi cu zidire, de va scăpa. Şi, întru-adevăr, după ce s-a făcut domn, a transformat acea bisericuţă în mănăstire mare de zid, a ridicat împrejur case, în care s-a aşezat Palatul Domnesc (1592). Biserica Sfinţilor Apostoli şi acea a Sfîntului Spiridon cel Vechi sunt făcute de familiile Dudescu, Cantacuzino şi Cantemir. Biserica Schitul Măgureanu, ridicată pe dealul unde se află, lîngă lacul Cişmigiului, în marginea Bucureştilor, a fost făcută chinovie de călugăriţe de către vechea şi boiereasca familie a Măgurenilor, rudită cu împărăteasca familie a Cantacuzinilor. Biserica din suburbia Oborul Vechi, cu hramul lui Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului, ridicată de către Teodosie mitropolitul; acolo era un cîmp deschis, ca şi cîmpia de azi a Moşilor, unde se făceau cele două tîrguri de vite ale săptămînii; de aceea se numeşte acel loc, pînă în ziua de astăzi, Oborul Vechi.
Pe acea cîmpie, după vechiul obicei al strămoşilor noştri, un boier din familiile mari ale ţării, anume serdarul Mogoş, proprietarul caselor Brîncoveanului Grigore, cum şi al moşiei Mogoşoaia, ridică o cruce mare, de piatră, groasă şi înaltă ca cea de la Călugăreni, şi pe ea puse de se săpă lauda Sfintei Cruci, în versuri, şi la sfîrşitul fiecărei strofe se zicea:
„Tu, Cruce, postamentul picioarelor lui Isus Cristos, ajută pe cei ce te sărută cu credinţă, iar, voi, creştini, care vă adunaţi aci şi o serbaţi, rugaţi pe milostivul Dumnezeu pentru această frumoasă ţară, ca să o apere de cele rele, să nu paţă nimic, iar pe mine, serdarul Mogoş, să mă ierte de păcatele mele".
Această frumoasă cruce a fost învelită cu o cupolă de zid, întocmai ca cea de la Călugăreni; poporul, care se aduna la obor pentru speculele sale, intra în acea cupolă, la vreme de ploi şi de călduri; ţăranii, ca şi tîrgoveţii, se dezbrăcau şi-şi atîrnau hainele lor de această cruce. Răposatul mitropolit Teodosie, trecînd, într-o zi de obor, pe acolo şi indignîndu-se foarte mult de această nerpspectare a crucii, a poruncit, pe dată, de s-a aridicat biserica, lăsîndu-se crucea şi cupola ca să serve<ască> de altar, trăgîndu-se catapeteazma altarului pe antreaua cupolei. Astfel, Sf. Cruce a servit de cruce în marginea Sfintei Mese, iar azi, după timp de 200 de ani, acea cruce colosală e aşa afumată de tămîie, încît şi-a schimbat faţa pietrei într-o culoare neagră, ca a abanosului, de toată frumuseţea.
În această biserică, după cum am zis mai sus, există şi o icoană foarte veche şi bine desenată, adusă din Constantinopole şi dăruită de Alexandru Vodă Ipsilant (unul din cei mai buni domni din Fanar, care a iubit ţara asta). Pe marginea acestei icoane el şi-a ţintuit marca domnească a ţării, pe o placă de argint, suflată cu aur, ce se găseşte pînă în ziua de azi în sfînta biserică a mahalalei numită Oborul Vechi.
Biserica Sfîntului Spiridon, de pe Podul Beilicului, e făcută din temelie de familia Ghiculeştilor; acolo se îngropau domnii şi boierii fanarioţi. Ea a fost înzestrată cu mari averi şi chiar astăzi are ca proprietate a ei orăşelul Ruşii-de-Vede, din judeţul Teleorman. Biserica Sf. Gheorghe Vechi, de pe Podul Tîrgului de Afară, lîngă Bărăţie, a fost Mitropolia Ţării Romîneşti în vremea lui Mircea Vodă cel Bătrîn. Biserica Sf. Ilie din Gorgani a fost ridicată de vornicul Gorgan, care a fost omorît de Mihnea Vodă cel Turcit. Biserica catolică, numită Bărăţie (Bărăţia), a fost ridicată, fără clopotniţă şi turle, de un bogat comersant italian, Baptist, ca să serv<ească> coloniei austriace din Capitală ca loc de închinăciune. Baptist îşi avea locuinţa în mahalaua Batistei şi de la el a primit această mahala numele ei de Batiste; cît pentru biserică, nu s-a dat voie de către vizirul sultanului otoman să se ridice turle, clopotniţă şi să i se pună clopote, pînă în zilele lui Alexandru Vodă Moruzi, la 1793, cînd s-a mijlocit, prin rugăciuni la vizir, şi s-a dat catolicilor şi berat împărătesc, adică hrisov. De atunci s-a numit Bărăţie, însă n-avea episcopat, ci numai un paroh şi era pusă sub episcopatul catolic din Nicopole.
Să vă spun ceva şi de chipul cum se făceau cununiile în biserică şi mesele pe acasă, la nunţile romîneşti, ce erau şi cum se numeau cofeturile şi bucatele ce se serveau.
În timpul cununiei în sfînta biserică, se azvîrleau de pe anvonul diaconului, unde se zice Evanghelia, cofeturi amestecate cu parale mărunte, năut prăjit, cu stafide roşii. Cofeturile ce se vindeau pe acea vreme, de către cofetari, erau: migdale prăjite în zahăr roşu, diavolinuri (şuviţe de coajă de lămîie, prăjite în zahăr alb; li se dăduse acest nume fiindcă usturau gura cînd le mîneai, dar nu puteai să nu le mănînci, căci îţi parfumau toată gura a lămîie şi, vrei nu vrei, de cochetărie, le mîneai); acadele cu apă de trandafir sau cu vanilie, anasoane mărunte (seminţe de anason prăjite în zahăr); rahaturile şi corăbielele erau turceşti; pişcoturi cu ouă, pastă de halviţă albă cu migdale şi lămîie. Dulceţurile erau: peltea de lămîi, peltea de gutui, dulceaţă cu nuci, dulceaţă de trandafiri, dulceaţă de zmeură şi de vişine.
După grămădirea mai multor greci şi grece din Fanar, s-au înmulţit şi diferite feluri de dulceaţă, pînă ce se făcea dulceaţă de floare de plută de pe bălţi, de rădăcină de cicoară, de micşunele, de cireşe amare şi de mure. Insă primitivele cofeturi, care se obicinuiau de săteni pînă la jumătatea secolului nostru, erau: stafide negre, năut prăjit, roşcove, smochine în păpuşe şi boabe de porumb prăjite cu sare (floricele).
Să venim la bucatele de masă. Zemurile primitive (ciorbele) erau: păpara (pîine prăjită, brînză frămîntată şi zeamă de carne), iar săracii obişnuiau, în loc de zeamă, terci şi urzici cu mămăligă, ciorbă de borş cu ştevie roşie. Orăşenii mîncau ciorbele de tarhana, tăiţei, fidea, orez, griş, linte cu căpăţîni de usturoi, fasole, perişoare, muchi de burtă şi ciorbă de căpăţînă de miel, cu borş sau cu oţet bătut cu ouă. Peştele era obştesc, mai cu seamă că se mînca în ciorbă: crapul şi plevuşca (un fel de peşte foarte mărunţel), somnotei şi vîrlan. Bucatele erau: ciulama de pasăre, iahnie de bou, ciuperci, prune şi pere, un fel de bucate numite caploma, precum şi mămăliga pripită, cu unt; ciorbă de iepure cu vin, zisă „ţigănească"; şi ouă coapte; peşte iahnie, peşte rasol cu oţet şi peşte saramură. Fripturile, în general, erau: de muşchi de vacă, de pasăre, de rîmător şi de crap despicat şi întins pe un proţap la dogoarea focului; asemenea se făcea miel fript în frigare de lemn, însă mielul nu se mai mînca fript pînă în ziua Paştelui sau a Sfîntului George. Carnea de rîmător se mînca friptă de toţi ţăranii; şi la mesele orăşeneşti era friptura de muşchi, bună, de limbă, şi bucate de carne de porc cu varză. Vînaturile şi porumbeii se făceau şi ghiveciuri, amestecîndu-se carnea lor cu peşte şi cu diferite verdeţuri; se făceau apoi gîscă cu varză şi orez, şi raţe coapte în tăvi bine spoite; numai bietul purcel nu se putea găti într-altfel decît fript în frigare de lemn. La mesele bunilor domni romîni se aduceau, pe tăvi mari, capre întregi, sălbatice, fripte. După-masă se mîncau, în general, toate poamele. La ivirea grecilor, s-au ivit: plăcintele, bogacile, halvalele, sarailiile, baclavalele şi cadaifurile. Previziunea însă de traistă a călătorului sătean şi a ciobanului nu era alta decît tot ce este mai plăcut şi de saţiu: burzu de mămăligă este un cocoloş cît un pepenaş de cei mici, făcut cu brînză în mijloc, rotunjit în pumni şi prăjit pe jeratic; unui om ajungeau cîte trei burzuri pe zi. Blestematul domn fanariot Mavrogheni Nicolae a dat o masă boierilor ţării noastre de pe acele vremuri nenorocite şi, în bătaie de joc, a poruncit să li se pună mîncarea în străchini mari de pămînt, dîndu-le cîte o strachină mai mică, în loc de farfurie; le-a turnat ciorbă de terci cu mămăligă şi, în loc de friptură, le-a dat burzuri fripte; felul de bucate era iahnie de cosac sărat, iar băutura le-a adus-o în sticle. Era vinul cel mai bun din pivniţile Mitropoliei, căci acolo se păstrau vinurile cele mai vechi. Între boierii măsaşi au adus şi cîţiva din romînii salahori, care erau adunaţi cu carele pentru a căra pesmetul după oştirile turceşti, puse sub comanda lui, cît a ţinut războiul turco-austriac. Boierii, la masă, au mîncat numai din burzurile cu brînză. La această masă şedea şi el, în cap, cu mitropolitul Cosma lîngă el, şi mîncă din aceleaşi burzuri. Pe la sfîrşitul mesei, zăreşte, de departe, la masă un venerabil bătrîn, cu barba albă, îmbrăcat, ca ceilalţi săteni, în zechea albă; îl chemă lîngă el şi mitropolitul îl întrebă:
— De cîţi ani eşti, bătrîne ?
— De 80 ani, Măria Ta, cînd m-am popit eram de 32 de ani.
— Ce ? Popă eşti tu ?
— D-apoi ce să fiu, săracul de mine! Ne-au luat şi pe noi în salahorie.
Şi, pentru că era mitropolitul lîngă vodă, acesta zice iar:
— Minţi, bătrînule!
— Ba nu mint, Măria Ta, că e mare puterea Măriei Tale.
— Dacă eşti tu popă, spune-mi cele 10 porunci, ca să-ţi dau drumul să te duci acasă.
Atunci începu, bietul popă, să-i numere, pe degetele de la mîini, poruncile, zicînd aşa: „Adacale, Vidin, Lom, Rahova, Nicopole, Şiştov, Giurgiu, Hîrşova, Brăila, Măcin".
Vodă zise:
— Astea sunt, măi, bătrîne ?
— Da, Măria Ta, astea sunt poruncile Măriei Tale, ca să cărăm la acele locuri şi noi, preoţii, zahereaua oştirilor turceşti, îţi mai dau oare păs să-ţi mai aduci aminte de poruncile care le-a dat Dumnezeu lui Moisi!
Fanariotul, atunci, făcînd haz de această prezenţă de spirit a popii şi, ca să mulţumească şi pe mitropolit, a chemat pe vornicul cel mare, care era Dumitrache Ghica, tata lui Grigorie Vodă Ghica, devenit pe urmă mare ban, şi i-a poruncit ca, pe dată, să trimeată pitacuri domneşti la toţi ispravnicii, ca să nu se mai ia preoţii în salahorie; dete preotului de cheltuială şi pitac la mînă şi-l liberă. Preotul era din Muscel şi mitropolitul l-a înălţat, îndată, la grad de protopop.
Iată ce îmi povesteşte şi tatăl meu de acest mojic şi nebun domn. El a servit întîi ca dragoman pentru limba greacă, sub Căpitan paşa (comandantul Marinei otomane) şi din acest post l-a numit d-a dreptul domn în Romînia. El avea aici o gabrioletă, cu două tunuri mici, unul în dreapta şi altul în stînga caprei vizitiului, acolo unde se pun felinarele; tunurile erau pline şi vizitiul avea ordin ca, la caz de primejdie, să aprindă o iască cu cremenea, şi să le dea foc. Vodă era turc şi avea ca îmbrăcăminte un ileac roşu (un fel de spenţer de marinar), cusut cu fir; pe cap purta cealma turcească verde, cusută cu nendele în felii; ca încălţăminte avea iminei roşii, în care îşi băga picioarele goale, fără ciorapi; şalvarii îi ajungeau numai pînă la genunchi, de i se vedeau pulpele cu picioarele goale, şi pe picioare avea păr negru, fiind şi el oacheş, cu barbă neagră. Acesta era costumul marinarilor turci.
La cabrioletă avea înhămaţi doi cerbi mari, cu coarnele mari, din munţii noştri. Acestea toate erau ca să ţie în respect şi spaimă pe orăşeni.
Între domnii fanarioţi, am avut cîţiva domni din pămînteni, precum: Racoviţeştii şi Ghiculeştii.
Cînd s-a scoborît de pe tron Grigorie Vodă Ghica şi pînă să sosească oştirile ruseşti în Bucureşti, la 1770, ţara se afla sub un guvern provizoriu; atunci s-au răsculat o ceată de apelpisiţi, numindu-se crai de Curtea Veche. Ei aveau în capul lor pe un grec, anume Melanos bocceagiul, şi au început a jefui prăvăliile de prin tîrg, intrînd din cîrciumă în cîrciumă şi îmbătîndu-se cu toţii, astfel au năvălit şi la Palatul Domnesc, cu un măgar după ei.
Melanos fusese pus, de ceata lui, călare pe măgar, zicînd că pe el l-au ales de domn şi stăpînitor, fusese îmbrăcat cu cuca domnească şi cabeniţa; i se dăduse topuz domnesc în mînă şi steaguri domneşti. Astfel plecaseră cu el înainte prin tîrg, strigîndu-i mereu:
— Să trăieşti, Măria Ta, ani mulţi şi fericiţi! Apoi îl înjurau cu cele mai proaste cuvinte; îl ameninţau că dacă nu-i va purta pe unde voiesc ei, apoi îl vor ...; aci venea cea mai groaznică înjurătură ce putea ieşi din gura unor beţivi.
Tot alaiul lor se poprea, cum zisei, din cîrciumă în cîrciumă şi ei beau ce la ieşea înainte. Aceasta a ţinut 2 zile şi 2 nopţi şi, de mai ţinea şi a treia zi, beţivii ar fi dat foc oraşului.
Dumnezeul Capitalei, care a protegiat-o totdeauna, a făcut ca să se afle în monastirea Cotroceni o ceată de 100 de turci, cu un beşli aga (aceste cete erau întotdeauna acreditate pe lîngă domn). După scoaterea din domnie a lui vodă şi în aşteptarea venirii oştirilor ruseşti, turcii nu plecaseră încă la Rusciuk. Neguţătorii mai de frunte din Capitală, văzînd prăvăliile şi stările lor ameninţate de aceşti crai de Curte Veche, alergară cu toţii şi se plînseră la acest beşli aga. Îndată ce a auzit de cele ce se petreceau în oraş (căci monastirea Cotroceni era departe de oraş), înţeleptul turc încălică, împreună cu ceata lui, şi sosind în oraş, se luă după crai şi pe care îl prindea îl spînzura chiar în locul unde se găsea. Pe nenorocitul Melanos însă l-a spînzurat în mijlocul tîrgului, într-un colţ de răspîntie, iar gătelele domneşti le-a adus pe toate la palat şi le-a dat în seama boierilor ce ţineau locul de domn. Aceştia nu aveau nici o oştire, ca să străjuiască oraşul, fiindcă nici bani nu erau în vistieria ţării.
Nu puţin după aceasta sosi şi armata rusească, însă de atunci, în istoria ţării, se numeşte această revoluţie epoca apelpisiţilor de la Curtea Veche, rămîind şi zicătoarea de „crai de Curtea Veche".
Vreau a vorbi şi de alte cîteva obiceiuri pe care le aveau romînii, căci nu găsesc de cuviinţă a le lăsa în întunericul uitării. Astfel, încep cu Căluşarii. Acest joc voinicesc este din timpul cavalerilor romani, de aceea vedem pe căluşarii de azi împintenaţi, cu măciucă în mînă (armă veche romană), cu un căpitan sau un conducător în frunte, cu steag şi avînd un moş bătrîn, cu mască pe obraz, care face pe judecătorul acestei cete; el este oprit a nu vorbi cu nimenea; asta înseamnă că judecătorul nu trebuie să poată să divulge secretele trupei, să arate crimele făcute de soldaţi, care se osîndeau la bătaia falangei. Numele aces- ta de falangă vine din numirea greacă a liniilor ostăşeşti, ce se numesc (greceşte) falanx. Instrumentul de pedeapsă era ast- fel: un băţ lung, aşa ca să-l poată ţine de amîndouă capetele doi, inşi; în mijlocul acestui băţ gros de supliciu era petrecută o frînghie, prin două găuri alăturate, şi înnodată la amîndouă căpătîiele. Osînditul ce nu mai merita a figura între bravii şi oneştii săi camarazi — căci se osîndea pentru crime mari — era trîntit jos, la pămînt, şi i se treceau amîndouă picioarele în acel laţ de frînghie; apoi, cei doi inşi care ţineau căpătîiele băţului, suceau pînă alăturau tălpile picioarelor vinovatului una lîngă alta. După asta începeau a-l bate la tălpi cu măciucile, lovindu-l tot soldatul din linie, pînă ce îl făceau nedestoinic a mai sta pe picioare şi astfel se înţelegea că era incapabil a mai figura în linie, între camarazii lui.
Ei bine, această scenă o vedem că se petrece, totdeauna, la jocul căluşarilor, cu deosebire că astăzi se adună toate măciucile de la căluşari şi cel pus la falangă este bătut cu snopul de măciuci. Aceasta ca să nu dea fiecare, aşa, în glumă, ceva mai tare, totuşi a trebuit să rămînă înţelesul că vinovatul a fost osîndit cu toate voturile camarazilor săi.
Este, pînă în ziua de astăzi, şi ceata Borojenilor, care joacă o simplă horă; şi acest joc este rămas tot din timpul romanilor. Este la ţăranii noştri ziua ropotinului femeilor, care e o zi pe an, cînd toate muierile sunt libere a face orice petrecere, a se plimba, a bea şi a mînca unde voiesc, fără a fi observate de bărbaţii lor. Această zi este urmaşa celei mai mari sărbători a lui Bacchus, beţivul, şi a sirenelor cu picioarele de capră, care făceau jocurile cele mai destrăbălate. Serbările astea două, fiind modificate după civilizaţia noroadelor, au rămas a fi la noi danţul borojenilor. Mai sunt încă Paparudele: aceasta este serbarea zeiţei Mitras, sau Ceres, iar în elineşte Chibela sau Dimitra, cu turnul în cap. Ea era patroana tuturor semănăturilor, de aceea se înfăţişa purtînd în mînă cornul abundenţii, avînd la picioare plugul şi în cap turnul cetăţii (locuinţa omenească).
Serbarea ei o practică astăzi femeile, îmbrăcate peste cămaşe cu buruieni, avînd pe cap cunună groasă, tot de buruieni. Această serbare se făcea la vremuri de uscături şi de nerodire; femeile umblau pe strade şi lumea le turna, pe arşiţele mari, doniţe de apă pe cap. Înlăturată fiind, pe urmă, acestă serbare idolatră, ea a rămas a fi practicată pînă în ziua de astăzi de ţigănci. Fetele romînce au îmbrăţişat, după Sfînta noastră Evanghelie, jocul de veselie al surorilor lui Lazăr, cel ce a fost înviat din morţi de Christos; jocul se numeşte Lăzărica şi, în loc de buruieni, fetele pun pe ele haine curate, albe şi lucruri de culori deschise şi, în loc de cunună de buruieni pe cap, pun multă beteală de aur.
Mai era şi încă mai este Mărţişorul, care îl pun toate fetele şi damele, chiar la zi întîi de martie, la gît şi la mîini: este un ban atîrnat de un fir de mătase roşu şi alb, ceea ce înseamnă: albeaţa feţii şi sănătate. Această găteală este a muzelor lui Marte, zeul războaielor. Măteasea roşie înseamnă sacrificiul sîngelui, şi mătasea albă, pacea.
Mai este încă o serbare tot la romîni, care durează nouă zile (de trei ori trei, nouă) la începutul lui martie: astea sunt Ursitorile. O babă trăgea lînă din caier, altă babă o răsucea pe fus şi a treia babă, pînă a nu sosi firul de lînă la fus, îl tăia cu foarfecele, şi de aceea s-au numit babe rele şi babe bune. Cea care scoate din caier este născătoarea lumii şi cea care pune pe fus este viaţa îndelungată, iar cea care taie firul cu foarfecele este cea mai rea şi se numeşte Gorgoana. După aceste nouă zile, soseşte ziua fericirei şi i s-a zis, după religia creştină, a Sfintei Martire Evdochia, iar, tradiţional, romînii au pus-o şi pe ea între babe, zicîndu-i Baba Dochia, adică fericita zi în care Dacia întreagă a căzut sub sceptrul strămoşilor noştri romani.
Multe lucruri frumoase a avut ţara din obiceiurile romanilor, şi, fiindcă vorbirăm de zeia Ceresa, cu cornul abundenţei în mînă, nu pot trece cu vederea un fapt. Ascultaţi, mă rog, e vorba de o pierdere mare artistică, ce s-a pricinuit ţării în zilele lui Caragea. La anul 1816, fiind ispravnic de judeţ la Craiova un boier Coţofeanu, plecînd în vizitarea comunelor din judeţul lui, se opri în gazdă la pîrcălabul satului Celeiu (veche cetate a romanilor, pe unde şi astăzi se găsesc mai multe antichităţi cînd sapă romînii pe la şanţurile grădinelor lor); era iarna şi, stînd trîntit cu ciubucul în mînă şi ochii la vatra focului, vede un copil mic jucîndu-se cu o păpuşă; se dă jos din pat, se duce la copil, îi ia păpuşa şi copilul începu să ţipe. Pîrcălabul, tatăl copilului, care era afară la uşă, intră să ia copilul, să nu supere pe boier. Atunci boierul îi zise:
— Ştii de ce ţipă copilul ? Fiindcă i-am luat păpuşa asta de aramă din mînă. Să mi-o dai mie, mă, să o duc la copiii mei să se joace cu ea, că copilul tău e mic şi o s-o trîntească pînă îi va rupe capul şi braţele; na un ban de argint, dă-l copilului şi-l împacă cu el.
— Ia-o, cucoane, şi nu-mi mai da nici un ban, că doar ştie ăla ce c ban?
— Nu, ia-l, găureşte-l şi i-l pune de gît.
Astfel, nenea ispravnicul plecă cu statuia zeiţei Ceresa şi, după ce isprăvi revizia judeţului, se întoarse acasă. Aci porunceşte să i se aducă ibricul cu apă să o spele, după ce a spălat-o şi a şters-o, văzu o crăpătură încingînd mijlocul acelei statui şi îndată cunoscu că se deschide. Chemă feciorul ca să o deschidă, căci era ruginită, şi sucind feciorul cu putere de două, trei ori, căci nu era înşurupată (în timpul romanilor nu exista şurupul), ce se întîmplă? După ce se deschise acea statuie, începură să curgă dintr-însa vreo 40 antici, diferite pietre sculptate, de diferite feţe, şi chiar rubine, smaralde şi agate de deosebite mărimi. Astfel, nenea Coţofeanu dispunea acum, într-adevăr, de un corn de abundenţă. Îşi alese o piatră mai mare de rubin, ca să o dea să-i facă un inel, şi începu a băga pietrele la loc, pe cîte una, după cum încăpea fiecare.
Iată în ce chip era umplută statuia: cu anticile cel mai mici se umpleau picioarele, începînd de jos, de la spaţiile cele mai strîmte; apoi, treptat, se umpleau mîinile tot cu antici mici, iar în trup, pînă la gît, se puneau anticile cele mai mari. După asta, se îmbucau la mijloc amîndouă părţile statuii. Notaţi, vă rog, bine, că acea statuie nu avea nici un postament, sta însă în picioare pe tălpile ei.
Cînd Coţofeanu însă a deschis statuia şi a voit să o puie să stea pe masă, statuia cădea jos; aceasta din cauză că i se luase una din anticile dinăuntru, căci statuia şi anticile erau cu asemenea artă potrivite, încît numai cînd se aflau toate pietrele la locul lor putea statuia să stea în picioare, fără postament, iar astfel, lipsind una, îşi pierdea numaidecît echilibrul.
Asupra ispravnicului puţin efect a făcut asta; piatra a dat-o la argintar, inelul i-a fost făcut şi s-a fudulit cu el la toţi prietenii lui, spuindu-le petrecania, arătîndu-le statuia, arătîndu-le anticile şi dăruind şi la vreo cîteva cucoane mai multe din ele.
Slujbaşii fanarioţi o văzură şi ei şi, cînd veniră la Bucureşti, spuseră ispravnicului de Curte şi, pe dată ce află Vodă Caragea, trimise un om domnesc, cu doi ciohodari, şi ridică pe nenea Coţofeanu de-l aduse în Bucureşti, fără să-i spuie ce e pricina. Nenorocitul, bănuind acea urgie domnească, luase numai inelul cu el, ca să-l dăruiască la Curte şi să scape cu atîta.
Sosind şi înfăţişîndu-se lui Caragea, acesta l-a întrebat: — Ce ai găsit, boierule, în judeţul d-tale şi de mine nu ţi-ai adus aminte ? Să-ţi pun, oare, lanţurile de picioare ? (Aşa se obicinuia de fanarioţi cînd pedepseau pe boieri.)
— Iartă-mă, Măria Ta, şi trimite-mă îndărăt, cu oamenii Măriei Tale, ca să-ţi aduc beleaua ce-a căzut pe capul meu.
Atunci a început a-i povesti cum a găsit-o şi cum statuia aceea nu mai sta în picioare.
— Căci i-am luat asta antică din ea, adăugă dînsul.
Scoase inelul şi-l prezintă lui Vodă, care rămase uimit, văzîndu-i placa de rubin, cu sculptura, reprezentîndu-l pe zeul Marte (adesea, acel zeu a fost sculptat pe piatră de rubin, pe cînd Jupiter se găseşte, totdeauna, sculptat pe smarald şi pe agată).
S-a întors Coţofeanu în Craiova, însoţit de amploiatul domnesc, a adunat şi acele patru-cinci antici care le dăduse la cucoane, le-a adus şi le-a dat în mîna grecului fanariot, care făcu pe Coţofeanu clucer mare.
Acum, să opinez eu unde s-ar putea găsi această statuie. Cunoaştem toţi că Vodă Caragea a plecat de aici, în primăvara anului 1817, drept în Italia, la Pisa; acolo, negreşit că Măria Sa a fost bine primit de italieni, căci a şezut acolo 14 ani. În acest interval, nu mă îndoiesc că va fi arătat această statuie la mai multe personaje; ca să fi fost vîndută statului de domn, care avea o stare bună, de 70 000 000, nu cred, însă se poate să o fi dăruit guvernului, ori vreunui personagiu care făcea colecţie de lucruri antice.
în acest caz, făcîndu-se scrupuloasă cercetare, s-ar putea afla, vedea şi fotografia părţile ei, ca să păstrăm măcar un album cu fotografiile unei asemenea comori artistice, ce a păstrat pămîntul nostru în sînurile sale.
Instrumentele muzicale cu care se slujeau romînii noştri din vechime erau: buciumul, drîngul sau drîmbul, cavalul, lăuta, naiul (muscalul), fluierul, surla (trîmbiţa), cobza (citera), flautul, cimpoiul, toba, teasurile, ce se numeau şi geamparale. Acestea erau şi mici şi se legau le degete, cum îşi leagă italienii astăzi castanietele, şi erau şi mari, ţinîndu-se cîte unul în fiecare mînă.
Între mai multe obiceiuri ce aveau romînii, era bătaia halviţei şi tărbăcitul cîinilor. Bătaia halviţei se făcea, totdeauna, la Lăsata Secului, de cînd nu se mai mînca carne, nici chiar dulceţuri. Dovadă e Lăsata Secului de dulce.
— Iartă-mă, zicea musafirul, că nu mănînc astăzi dulce, fiindcă postesc, ca toţi creştinii.
Dulceaţa dar, în genere, se privea ca o mîncare luxoasă, de aceea se făcea halviţă, ca să fie cu mare abundenţă la Lăsata Secului. Iată cum îi făcea sărbătoarea. Se lega de un cui, bătut în tavan, sau într-o cumpănă afară, în bătătură, o bucată de halviţă şi o ocoleau 10 oameni, sau cîţi voiau: un om orînduit legăna sfoara, de care era legată halviţa, şi ceilalţi, fără să puie mîna, se nevoiau s-o prinză cu gura; cînd unul o prindea, muşca din ea şi-i făcea vînt înainte; astfel muşca cine putea şi cît putea, pînă ce bulgărul cel mare, după mai multe prinsuri şi muşcături, devenea mic şi, la urmă, era şi el prins şi îmbucat deodată.
Tărbăceala cîinilor este iarăşi un obicei vechi roman. A doua zi după Lăsata Secului de carne, luni, se prindeau cîinii şi se spînzurau cu capul în jos şi, bietele animale, vărsau tot ce mîncaseră din rămăşiţele de la mesele stăpînilor.
Ştiţi de ce trebuiau să intre ei cu stomacul gol în post ? Pentru că flămînzi fiind, să nu uite firimitura stăpînului, ce cădea de la masa lui de post. Căci s-a băgat de seamă că acest animal, care este amicul nostru cel mai bun şi despre care tradiţia zice că e ieşit chiar din creierii fratelui nostru Cain, ce fu omorît de Abel, nu au atîta iubire pentru noi, stăpînii, decît din cauza hranei şi, dacă în săptămîna aceea a postului va fi îmbuibat şi nu flămînd, el doarme toată ziua şi nu strejuieşte nici pe stăpîn, nici casa, nici animalele stăpînului. Mai e tradiţia în privinţa tărbăcelii, anume că romanii aveau o zi pentru chinuitul cîinilor, fiindcă nu strejuiau bine Roma, căci a venit Annibal la zidurile ei şi sentinelele au fost mai întîi deşteptate de glasul gîştelor.
Era un alt obicei bun şi plin de virtute în oraşul nostru, Bucureşti. Toţi tinerii, fără excepţie, de boier sau de negustor, de amploiat sau de privat, respectau pe bătrîni şi-i salutau cînd treceau pe lîngă ei, asemenea pe preoţi şi pe boierii cei mari. Erau aşa de bine crescuţi fiii poporului, încît la nunţile şi la banchetele ce se dădeau de Vodă şi de boieri, se chemau tineri de negustori de pe la comptoare şi de la prăvălii şi numai în seama lor se lăsau lucrurile de argint şi aur ce garnisau mesele. Acest obicei s-a păstrat pînă în zilele lui Grigorie Vodă Ghica. Tinerii erau puşi sub ordinul ispravnicilor de Curte şi al lui ecmecci başa (şeful cuptoarelor domneşti), acesta avea şi o particulară trupă mică de fustaşi (li se zice aşa fiindcă purtau fuste încreţite şi erau înarmaţi cu cîte un pumnal). După ce se sfîrşea ospăţul, li se dădea şi lor fiertura, ca la toţi boierii, cu adaos de un fel de bucate romîneşti, numite colărezi, făcut cu lapte şi zahăr.
Să vă povestesc ceva şi despre renumitul han mare zis al lui Manuc bei. Acest han, de la 1804 a fost palatul lui Manuc bei, un armean foarte bogat, care se retrăsese din Ţarigrad după omorîrea sultanului Selim III, căci fusese zaraful, adecă casierul, lui. El avea în Ţarigrad atît de mari bogăţii, încît toate cuiele întrebuinţate la construirea palatelor lui erau petrecute printr-o monedă de aur, funduc, irmilic sau rubia. Toate lemnăriile şi tavanele erau de scînduri colorate şi de chiparos. Acest armean a venit aci cu titlul de bei (prinţ turcesc) şi şi-a făcut palate în marginea Dîmboviţei şi pe spaţiosul loc din Podul Tîrgului de Afară, pe care sunt astăzi casele şi fabrica Fidegiului. A cumpărat moşii, a avut mori în marginea Bucureştilor, care se numeau morile lui Manuc, şi, pe urmă, retrăgîndu-se de aici în Franţa, cu toate bogăţiile lui, căci se declarase războiul între ruşi şi turci, a vîndut palatele, care au devenit han de pasageri. Acest han este actualul Hotel „Dacia". El a avut un nepot, pe care-l chema Murat bei şi se afla la Paris. Cunoscîndu-l împăratul Napoleon I, l-a luat pe lîngă dînsul, dîndu-i numele de prinţ Murat.
Erau, în vechime, foarte puţine hanuri (hoteluri) pentru călători, adică pentru străinii care veneau prin Bucureşti, precum pentru romînii de la ţară. Hanul Grădişteanului, pe Podul Beilicului, este cel mai primitiv în Capitală. Hanul Gabroveni era pentru sîrbi şi bulgari, astăzi „Hotel Bulgaria". Erau apoi: „Hanul Transilvaniei", astăzi cu acelaşi nume; „Hanul Roşu", peste drum de Bărăţie, pentru comersanţi braşoveni; „Hanul Filipescului", pentru străini din Occident; fostul „Hotel Pesta", peste drum de Poliţia Capitalei; Hanul mitropolitului Filaret, pentru austrieci şi unguri, chiar pe locul unde astăzi este Teatrul Naţional; „Hanul lui Simion Armeanul", pentru pasagerii din Orient; mai tîrziu s-a clădit şi marele Han al lui Radu şi Iancu Golescu, în Podul Caliţii, lîngă Azilul Doamnei Bălaşa.
Să spun ceva despre clădirea şi căderea Turnului Colţei. După învingerea lui Carol al XII-lea în bătălia de la Poltava, de către armata rusească, şi retragerea oştirilor suedeze, cîteva coloane nevoind a se întoarce prin Polonia, s-au întors prin Moldavia şi Valahia. Astfel, suedezii aflîndu-se în mare lipsă de cele trebuincioase pentru existenţă, atît moldovenii cît şi romînii le-au dat ospitalitate şi s-au gîndit apoi a le da de lucru şi a le plăti ceva, înlesnindu-le mijloacele de călătorie.
Bunul spătar Mihai Cantacuzino se întorsese chiar atunci de la bătălia de la Viena, unde fusese trimis de Şerban Vodă Cantacuzino, cu un detaşament de trupe pe lîngă Cara Mustafa, marele vizir, supremul comandant al înconjurării Vienei; aci, spătarul romîn fusese orînduit cu strejuirea răniţilor şi prizonierilor ce cantonau în frumosul parc de la Schonbrunn. Se vede pînă în ziua de astăzi o cruce mare de piatră, cu marca Ţărei Romîneşti, ridicată de Cantacuzin în acea frumoasă grădină. Astfel zic, cum s-a întors spătarul Cantacuzin din acea expediţie, s-a apucat să ridice spitalul, după puţin timp sosind şi refugiaţii suedezi şi voind a le da de lucru, căci era om cu stare mare, îndată după isprăvirea sfintei biserici, ce există şi astăzi, cu patronagiul Trei Ierarhi, s-a înţeles cu şefii şi inginerii acelui detaşament de au ridicat înalta clopotniţă, numită Turnul Colţei, în care au aşezat şi un clopot mare, monumental, plin de inscripţiuni (care astăzi se află trîntit în grădina Primăriei). Turnul era îndoit de înalt de cum se afla la dărîmare, şi la învelitoare avea alte patru turnuleţe, iar mai jos avea ceasornic mare. Cînd turnul a fost gata, inginerii s-au rugat să li se permită a zugrăvi jos, la postamentul lui, în dreapta şi în stînga intrării gangului de sub turn, doi soldaţi suedezi, unul de infanterie şi celălalt de cavalerie. Au existat acele două figuri, ca nişte sentinele, numai un an, în urmă aflîndu-se în Constantinopole despre aceasta, a ordonat vizirul de s-au şters prin tencuială.
La anul 1802, septembrie 14, în ziua de Vinerea Mare, teribilul şi vestitul cutremur de pămînt a dărîmat turnul pe jumătate, şi locuitorii Capitalei nu s-au mîhnit de dărîmarea mai multor case mari şi biserici, cum s-au mîhnit de dărîmarea pe jumătate a acestui falnic monument ce împodobea oraşul şi pe care, astăzi, îl „mîncarăm" desăvîrşit, noi, descendenţii strămoşilor noştri, ca ţiganii, biserica de caşcaval. Acel monumental şi mare clopot, căzînd din înălţimea turnului, ştirbit la o margine, a stat mulţi ani în curtea spitalului, fără să fie întrebuinţat pînă la anul 1843, cînd fu ales de ţară ca domn George D. Bibescu. Atunci, pentru ziua aceea, porunci guvernul de se urcă clopotul iarăşi în turn, pe crivace ţepene şi, aşezîndu-l, l-au tras aşa ştirbit cum se afla, ca să facă şi el gloria acelei zile fericite şi memorabile, cînd a fost dat ţării six-şi aleagă singură domnitorul, fără nici un ordin din partea Porţii. Peste puţin timp însă, clopotul a fost iarăşi scoborît. Acel clopot, bine lucrat, plin de ornamente, pe care se vede o întreagă inscripţie istorică, cei Trei Ierarhi şi frumoasa marcă a ţării noastre, a devenit, în gluma orăşenilor, proverbial. Astfel se zicea:
— Ce zestre are Marghiolita lui jupîn Costache ?
— Clopotul Colţii.
— Ei bine, eu te împrumut, dar tu ce-mi dai ca amanet ?
— Clopotul Colţii.
— Ce ţi-a lăsat unchiul tău, după moartea lui ?
— Clopotul Colţii.
— Ce-mi dai tu, dacă ţi-oi isprăvi afacerea ?
— Clopotul Colţii.
Aceste glume avu să le sufere bietul clopot, din cauză că nici unul din romînii ce erau în drept a-l repara şi a-l aşeza la loc, mai cu osebire acei descendenţi ai ilustrei şi imperialei familii a Cantacuzinilor, n-au făcut-o. În sfîrşit, astăzi suntem şi fără turn şi fără clopot, şi peste puţin, Doamne fereşte, vom fi poate şi fără spital.
În teribilul cutremur de la 1802, cînd căzură, odată cu Turnul Colţei, mai multe biserici şi case din oraş, a crăpat şi pămîntul, în două locuri în oraş, şi a ieşit păcură. Spre ţinere minte, bătrînii au mîzgălit copiii pe obraz cu acea păcură ieşită din fundul pămîntului, iar preoţii localnici, după încetarea cutremurului, au făcut sfeştanii şi rugăciuni la acele crăpături.
Răposatul meu părinte m-a dus şi mi-a arătat acele locuri, pe care le ţin minte pînă acum. O crăpătură era în suburbia Slobozia, într-un maidan ce formează astăzi răspîntia a trei strade, în dreptul coastei din dreapta a sfintei biserici Slobozia, cu patronagiul Sfîntului Gheorghe. Cea de a doua este în grădina cu zarzavat, care exista pînă mai deunăzi sub dealul din dreapta al Mitropoliei, în spatele Hotelului „Avram"; grădina aceasta se întindea spre strada 11 Iunie (Filaret).
Să vă povestesc de alte calamităţi ce a suferit frumoasa noastră Capitală. Întîia e focul cel mare de la 1789, a doua, cutremurul de la 1793, a treia, pustiirea Capitalei de groaza cîrjaliilor la 1801 şi boala chimii de la 1815, în zilele domniei lui Ion Vodă Caragea. Această epidemie, după ce seceră în Orient, trecu Dunărea şi la noi, prin mărfurile negustorilor orientali; ea era atît de teribilă, încît se sparse Bucureştii şi cei cu averi trecură şi hotarul în Transilvania. Oamenii rămaşi în Capitală se molipseau unii de la alţii, deşi erau închişi prin mănăstirile şi edificiile împrejmuite cu zid, precum: Sf. Gheorghe Nou, Sf. Ioan, Stavropoleos, Radu Vodă, Doamna Bălaşa, Sf. Spiridon Nou, Spirea din Deal, Icoana, Tîrca, Precupeţii Vechi, Hani Mihai Vodă, Biserica cu Sfinţii, ce se numeşte Biserica cu Sibile le, mănăstirea Hagiu din Calea Călăraşi, Caimata, Hanul Zlătari, Boteanu (Bradu), Oţetari, biserica Silvestru, Sf. Spiridon Vechi, Foişor şi Apostol.
Aceste localităţi, împreună cu Cotroceni, Văcăreşti şi Mărcuţa erau înconjurate cu zid şi aveau porţi grele. La porţi, negustorii aveau tocmiţi doi sau trei pazarghideni, plătiţi de dînşii.
Ei mergeau cu coşurile în tîrg şi tîrguiau alimentele trebuincioase, le aduceau pînă la poartă, le spălau cu apă cu oţet, le treceau prin fum de paie şi de gunoaie, înapoiau resturile de bani prin străchini de oţet şi sare. Astfel, nenorocitele familii puteau fi apărate oarecum de molipsire. Însă nenorociţii săraci, care rămaseră pe la casele lor, erau omorîţi de epidemie; morţii se îngropau prin curţi şi grădini. Comitetul de Igienă, de sub preşedenţia căminarului Topliceanu, a serdarului Mitescu şi a slugerului Chirculescu, aflînd uneori de familia lovită de ciumă, trimitea, noaptea, cu masalalele aprinse, carele cu oameni însărcinaţi a ridica pe bolnavi, şi numiţi cioclii. Bolnavii erau transportaţi ca cîinii pînă la Spitalul de Ciumă, făcut mai dinainte de Alexandru Vodă Moruzi, între satul Căţel şi Dudeşti; aci mureau cîţi mureau şi scăpau numai aceia ce scoteau gîlca ciumii la gît, în coastă, în vintre sau în subţiori. Gîlca se ajuta a se coace prin cataplasme de buruieni şi icre tescuite, şi spărgea; după scurgerea materiei, bolnavul se vindeca şi nu mai era altă dată lovit de astă boală. Din aceştia vindecaţi se înrola, cine voia, în corpul cioclilor, care luau pe bolnavi de pe la case, în braţe, şi îi trînteau în car. Atunci să fi văzut beţie de rachiuri şi hoţie pleaşcă, prin nenorocitele familii izbite de această teribilă boală. Molipsirea se declara prin ameţeală, vărsătură şi fiori interminabili de friguri. Doctorii nu puteau da alt ajutor, decît băuturi de acritură şi plastori de sărătură. Iată şi felul izvorului acestei boale.
Ea venea, mai adese, cum am spus, din Orient, transportată din Alexandria şi Cairo, în aglomeraţia cea mare a insulelor Arhipelagului şi la Constantinopol.
Se ivea mai în toate primăverile, din cauză că apa Nilului, la vremuri de secetă scăzînd mult, rămîneau otrăviţii de crocodili morţi pe ţărmuri, putrezeau de groaznica arşiţă a soarelui, şi vînturile cele mari duceau departe mîzga rămasă din putrigaiul lor şi o băgau în gurile şi nările oamenilor, sau o lipeau chiar pe hainele lor. Un individ, de se atingea numai de cel ce căpătase mîzga, sau deşi nu se atingea, dar sta cu el de vorbă, aflîndu-se împotriva vîntului, o primea şi el pe haine şi astfel se comunica epidemia ciumei prin sate şi oraşe. S-a băgat de seamă că acea mîzgă se lipea, mai cu înlesnire, şi de monedele unsuroase şi năduşite. De aceea s-au format carantinele, care va să zică oprire la un loc a călătorilor ce veneau dinspre Alexandria şi Cairo; ei erau opriţi sub pază 41 de zile, ăsta era termenul carantinei celei mari. Carantina periodului al doilea era de 21 de zile şi aceea a periodului al treilea, de 11 zile. Şi această scădere se făcea treptat, după scăderea epidemiei. La carantine, spălăturile cu oţet şi sare se făceau monedelor; materiile se dezinfectau prin fum de pucioasă, se spălau cu apă şi se ţineau, în urmă, la aer. Să fi fost orice materie, cît de preţioasă: şaluri, covoare, blăni, lînării şi chiar pînză trebuiau să treacă prin aceste afumări şi spălături; scrisorile de corespondenţă, paşapoartele, catastifele se pătrundeau cu împunsături de sule, se puneau în dulapuri închise şi sub ele aprindeau pucioasă. Astfel erau carantinele, cum le-am avut şi noi pe toată marginea Dunării, pînă la anul 1860. Acestor carantine se supunea orice călător, prinţ sau plugar; semnul lor pentru pasageri era un steag rădicat de la orele 8 de dimineaţă pînă la orele 8 seara; după lăsarea steagului nu se mai primea.
însuşi înţeleptul şi bunul domn Barbu Ştirbei s-a supus la carantină cînd s-a întors de la Constantinopol, cu învestitura de domn. Toţi boierii din Bucureşti îl aşteptau, cu mitropolitul în cap, în salonul cel mare al carantinei Brăilei, unde era şi generalul N. Mavru, inspectorul carantinelor dunărene. Îl aşteptară toată ziua, pînă la ora 8, cînd se coborî bariera carantinii. La 8 ore s-a văzut pe Dunăre, venind dinspre Galaţi, fiind încă lumină, vaporul care transporta pe Măria Sa Vodă; pe lîngă alţii, era însoţit şi de aghiotantul său, Vilara, care îi era ginere.
La debarcader, ieşiră, în marginea Dunării, toţi boierii, cu generalul Mavru în cap. Generalul Mavru păşi pe podul debarcaderului ce despărţea vaporul de mal, şi strigă Măriii Sale, ce era rezemat de galeria vaporului, ca să-i trimeaţă un aghiotant, ca să-i vorbească. Nenorocirea căzu pe bietul ginere al lui vodă, Vilara; cînd acesta vru să păşească din vapor pe podul debarcaderului, se împiedică, nenorocitul, de sabia lui, şi căzu în Dunăre, în zadar se repeziră mulţimea marinarilor ca să-l scape, valurile turbate ale roatelor îl azvîrliră sub vapor. Săriră cei mai mulţi din mateloţi în apă, se băgară chiar sub vapor, dar nu avură parte a-l prinde, şi peste un sfert de ceas îl văzu cîrmaciul plutind pe Dunăre, bătut de talazuri. Atunci, se repeziră corăbierii, îl prinseră, îl luară în barcă şi-l suiră mort în vapor; îl lungiră pe un covor, deasupra, pe punte, însă nu-i putură da nici un ajutor, nici mateloţii, nici doctorul vaporului. În vremea asta, înţeleptul domn zise lui Mavru:
—  Mon general, n-a înserat încă, nici acu nu-mi dai voie să-mi plîng nenorocirea în odaia ce ai pregătit pentru mine ?
Răspunsul a fost dat cu tot respectul, scurt şi cuprinzător:
— Nu, Măria Ta, căci calc legea, acum suntem în vremuri de epidemie.
Astfel, nemîngîiatul domn petrecu toată noaptea, pînă la ziua albă, plimbîndu-se de-a lungul vaporului, ca o santinelă pe lîngă cadavrul întins al ginerelui său, la capul căruia ardea o lampă, pusă de căpitanul vaporului.
Iată dar stricteţea cu care se păzeau carantinele la vremuri de epidemii, şi mă fălesc că, între paznicii acestor măsuri carantineşti, am fost şi eu, ca comandant de companie, la anii 1837 şi 1838. Compania mea era răspîndită pe Dunăre, la 26 de pichete, cu începere de la gura Ialomiţii pînă la gura bălţii Filipoiu, împotriva Ghecetului turcesc, în marginea Dunării, peste drum de portul Brăila.
Carantina era cu termenul cel mare, de 41 de zile, căci în partea dreaptă a Dunării mureau cîte 10-l5 inşi pe zi, iar turcii şi bulgarii vecini, prin fel de fel de mijloace, umblau să introducă ciuma şi în partea noastră, azvîrlind noaptea, pe marginea Dunării, haine de la ciumaţi şi parale tăvălite în puroaile ciumaţilor şi înnodate în basmale.
Aceste obiecte se aruncau de către acei ce trăgeau şăicile turceşti la edec în susul Dunării; dînşii erau însoţiţi, din pichet în pichet, de cîte o santinelă, totuşi izbuteau să arunce jos aceste obiecte, ca să le găsească paznicii în urmă; îşi închipuiau în capul lor că, dacă ne vom ciuma şi noi, în parta stîngă a Dunării, se vor desfiinţa carantinele care le împiedicau negoţul. Aceste secrete le aflau totdeauna directorii carantinelor, prin spionii ce aveau în partea dreaptă a Dunării. Era atît de straşnică strejuirea noastră, încît eu, cu patru ofiţeri ai mei, am şezut două veri prin pichete pe linia Dunării. Aveam ordin să nu ţinem cîini şi pisici la nici un pichet, pentru că aceste animale, care umblau adesea prin satele părţii drepte a Dunării, să nu se întoarcă molipsite la pichetele de care aparţineau. Această strictă strejuire a durat doi ani, 1837 şi 1838. Cît a fost de teribilă boala ciumei în partea dreaptă a Dunării, în Romînia nu a putut pătrunde. Cele trei regimente de infanterie erau toate înşirate prin pichete pe toată întinderea Dunării, de la Vîrciorova pînă la gura Şiretului, avînd comandanţi pe bravii coloneii Horvatski, Engel şi I. Solomon. În aceşti doi ani, s-au împuşcat, de către santinelele noastre, mai mulţi călcători de hotare, precum şi doi ofiţeri de artilerie turcă, ce pluteau în susul Dunării cu muniţiuni pe care voiau să le ducă prin cetăţi. Ei s-au împotrivit santinelelor, trăgînd şi patru focuri asupra pichetaşilor, aceştia au ripostat prin alte cinci-şase focuri şi astfel au împuşcat pe cei doi ofiţeri. Paşa Silistrei a cerut să se facă anchetă în ţară, dar a fost refuzat, răspunzîndu-i-se că chiar Excelenţa Sa, de s-ar fi purtat ca acei ofiţeri ai săi, tot aşa ar fi pătimit. Paşa a raportat la Ţarigrad, şi peste trei săptămîni domnul nostru a primit o scrisoare a vizirului, care îl poftea să ordone ca strejuirile dunărene să nu fie aşa galantoane cu răspîndirea gloanţelor, căci acei ofiţeri erau trimişi, ca în toţi anii, cu pulbere şi muniţiuni pe la cetăţile iernatelor dunărene.
A doua calamitate este teribila vijelie, sau teribilul vîrtej de furtună ce a trecut peste Capitala noastră, venind din Occident. Au fost dezvelite atunci cea mai mare parte din casele oraşului, cum şi întreaga Mitropolie. Aceasta a fost la anul 1821, cînd se aflau turcii aici; alte accidente nu s-au pricinuit.
A treia şi cea mai mare calamitate a fost focul teribil ce a prefăcut în cenuşă a patra parte din oraşul nostru, centrul, cu prăvăliile pline de mărfuri, în ziua Sfintei învieri, anul 1847, la 12 ore, în miezul zilei. Iată cum s-a provocat incendiul şi cum s-au petrecut lucrurile în vremea duratei focului.
În ziua aceea, după ce făcuserăm Sfînta înviere, începu o furtună teribilă în partea despre Craiova; un copil ce şedea în apropierea Sfîntului Dimitrie, din strada Carol I, luînd un pistol plin, al tatălui său, a mers în şopron, unde se ţinea trăsura, ca să nu-i vază nimenea isprava, şi a descărcat pistolul în tavanul şopronului. Podul, fiind plin de paie, au luat foc îndată şopronul şi grajdul. Uraganul ce bătea dinspre Apus, fiind aşa puternic, numaidecît s-a întins focul peste biserica Sfîntul Dimitrie şi peste casa dlui Niculcea. Astfel, toată partea dreaptă a Uliţei Germane, astăzi strada Smîrdan, a luat foc; de aci s-a întins incendiul în partea dreaptă a Lipscanilor, pe la Curtea Veche, pe la Bărăţia, unde erau atîtea prăvălii, prin Covaci, plin de hanuri, pe la Sfîntul Gheorghe şi tot centrul, prin strada Rahtivanu, peste Sfînta Vineri, peste tot cuprinsul Lucacilor şi peste toate stradele din spatele Lucacilor, pînă a ieşit pe bariera Vergului şi a Iancului şi a distrus şi cîteva crame de prin viile de afară.
Alt curent al pîrjolului, care a luat direcţia Sfînta Vineri, păşind peste biserică, a mers drept pe Calea Călăraşilor, pînă a ieşit la bariera Iancu. Aceste două fură ramurile mari ale torentului de foc, cari au mistuit tot în drumul lor şi care au fost imposibil de a se potoli de mînă omenească. Au ars biserici: Bărăţia, Sfinţii Gheorghe, amîndouă, Lucaci şi Stelea. Şindrila de pe casele cele mari ale lui Băltăreţu, din mahalaua Negustorilor, a comunicat flăcările, după cursul vîntului, pînă la barieră. Nori groşi de fum se ridicau în înaltul cerului, iar vîntul a dus o mulţime de lucruri departe, pînă peste viile Mărcuţei şi ale Pantelimonului. A doua zi, s-au găsit încurcate prin crăcile copacilor, de locuitorii de lîngă pădurea cea mare a Pantelimonului şi a Cernichii, panglice, petice de mătăsării şi stămburi, foi de hîrtii şi altele. Iată, astfel a fost acest pîrjol îngrozitor.
Mă aflam, în ziua aceea, dejurnă peste caraule, adică de rond, şi la 12 ore eram şi eu în salonul de primire al lui Vodă Bibescu, unde era adunată toată boierimea ţării, fiind ziua învierii Domnului. Ieşind Măria Sa în salon, ca să salute boierii cu „Christos a înviat", ne pomenirăm, deodată, cu Iancu Manu, care era agă; el raportă, abia suflînd, că ard Bucureştii. Atunci să fi văzut trista privelişte, toţi boierii scoborînd scările în fugă, trăsurile înghesuindu-se. Voiau toţi să se afle, cu un moment mai curînd, pe la casele lor. Vodă strigă să azvîrle vizitii şeile pe toţi caii de călărit din grajd. Trimisei şi eu atunci să-mi pună şaua pe unul din telegarii mei şi să mi-l aducă, ca să mă ţiu de suita lui Vodă. Încălicară dar pe caii atît cei domneşti, cît şi cei de la ordonanţa de la cavalerie următorii aghiotanţi şi şefi aflaţi în garnizoană: colonel Odobescu, colonel Engel, colonel Gramont, colonel Blaremberg, colonel Herescu, colonel Banov şi aghiotanţii: beizadea Scarlat, căpitan A. Călinescu, maior I. Florescu, maior N. Bibescu, şi cu toţii plecarăm şi ieşirăm, prin Podul Beilicului, în Piaţa Mică, unde era Puşcăria, peste care cădeau tăciuni aprinşi de pe la casele din strada Carol I şi Curtea Veche.
Negustorii de prin prăvălii, cu începere de la Piaţa Mică (Sf. Anton) pînă la Bărăţie, de prin amîndouă părţile Podului Tîrgului de Afară, toptangiii, pînzarii, braşovenii, cofetarii şi băcanii îşi azvîrliseră toate mărfurile în mijlocul stradelor, de nu mai era loc să circule nici instrumentele pompierilor, nici sacalele, în acea strîmtă răspîntie, de unde începea uliţa lui Rahtivan.
Sosi, la moment, şi întregul Regiment de infanterie, fără arme; soldaţii aveau numai căngile şi topoarele cîte s-au găsit în magazia pompierilor. Asemenea sosi şi cavaleria, pe jos, de la Malmaison, şi începură toţi a dărîma, a tăia şi a da ajutor nenorociţilor incendiaţi. Eu, aflîndu-mă călare, primii ordin, chiar la foc, de la şef, să mă reped la palat să iau jumătate din soldaţii gărzii palatului, lăsînd numai santinelele şi o jumătate de pluton pentru streaja Stindardului, ce era adus la palat.
întorcîndu-mă în Piaţa Mică, unde era şi Puşcăria, cu mai mult de 150 de arestaţi, am luat ştreanguri de prin legăturile braşovenilor, trîntite în drum, şi am legat pe arestaţi cot la cot, înşirîndu-i cîte 3-4 perechi la alt ştreang lung; i-am trecut Dîmboviţa, pe la spatele Hanului lui Manuc, care nu ardea, şi i-am trimis, sub îngrijirea ofiţerilor noştri şi sub conducerea maiorului Cristache Teii, în nişte odăi vechi, goale, ce erau în Curtea Arsă, unde astăzi este Arestul Pieţii (Dealul Spirii). Pe arestanţii bolnavi (căci în temniţă erau şi paturi cu vreo 20 de bolnavi), cari nu puteau umbla pe picioare, soldaţii îi duseră pe paturi făcute din cîte două puşti, ţinute de căpătîie de 4 oameni. Pe fiecare pat se puneau doi bolnavi, care se ţineau cu mîinile de curelele patrontaşelor soldaţilor. Astfel, cu acest transport de 8-9 perechi de bolnavi, am mers pe podul cel strîmt al Dîmboviţii, de la gura Pieţii (atunci poarta Puşcăriei), pînă la poarta Spitalului Brîncovenesc, ce era aproape. Am însărcinat doi ofiţeri cu predarea bolnavilor îngrijitorului spitalului, de a căror primire şi aşezare la paturi mi-au dat chitanţă; bolnavii arestanţi au fost aşezaţi toţi într-un deosebit salon, sub paza unei santinele, compusă dintr-un căprar şi trei soldaţi.
În vreme ce scoteam hoţii din Puşcărie, care începuse să arză, recoşeturile de tăciuni cădeau peste noi şi hoţi. Abia sfîrşisem scoaterea hoţilor, şi întreaga Puşcărie fu în flăcări; tocmai atunci cădeau şi clopotele din clopotniţa Bărăţiei, care ardea îngrozitor, făcînd un teribil zgomot, în mijlocul ţipetelor şi urletelor nenorociţilor negustori, ce îşi aveau prăvăliile încărcate cu mărfuri. Dădui pinteni calului şi mă luai după suita lui Vodă, care sosea pe răspîntiile de sus ale uliţei Rahtivan, la brutăria zisă Ochi-albi. Vodă fu înconjurat de toţi nenorociţii negustori, ale căror prăvălii ardeau. El purta pe cap şapcă albă, era în surtuc, nu în mondir, şi nu avea epolete. Nenorociţii negustori îmbrăţişau picioarele de dinainte ale calului său şi strigau:
— Ne-am prăpădit, Măria Ta, stările şi casele noastre!
— Nu te băga în foc, Măria Ta! Ce cauţi aici, unde e jăratecui mai mare ?
— Ce ne facem, săracii de noi, dacă te vom piede şi pe Măria Ta ?
Scenele astea mişcătoare sunt văzute de mine. Iar bunul şi înţeleptul domn, cu lacrămile în obraz, le răspundea:
—N-am nici o putere, fraţilor, împotriva voinţei lui Dumnezeu, nenorocirea este căzută peste toţi. Daţi-mi şi mie două doniţi să vă aduc apă de la gîrlă, că nici sacalele nu prididesc, şi ar fi bine să deschidem, cu toţii, lanţ de doniţi pînă în Dîmboviţă, ca să aducem gîrla cu sudorile noastre de sînge.
Atunci, strigă Vodă suitei sale, cu glas tare:
— Înainte, după mine, că arde mahalaua Sf.Vineri! Colonelii Engel, Odobescu, Blaremberg şi Gramont îi ziseră, în franţuzeşte:
— Îndărăt, stăpîne, că ne înconjoară torentul focului şi apoi nu putem ieşi din el nici înainte, nici îndărăt."
Atunci, vodă dădu pinteni calului şi ieşind în răspîntia Sf.Vineri, trecu, în galop, peste tăciuni, în Podul Tîrgului de Afară; o luă pe strada strîmtă, peste drum de Hotelul „Londra" de astăzi, şi apucînd pe lîngă Colţea, străbătu uliţa de lîngă Bancă, astăzi strada Doamnei, şi a ieşit la poarta hanului Şerban Vodă, unde este astăzi Banca Naţională. Acolo a fost întîmpinat de elita bancherilor şi a lipscanilor.
Hillel Manuach, marele bancher, împreună cu Zerlendi, s-au apropiat de el, cu capetele goale, strigînd în desperare:
—  Apără, Măria Ta, hanul Şerban Vodă, ale cărui magazii sunt încărcate cu o mulţime de mărfuri, cu case de bani şi cu treizeci de butoaie de iarbă de puşcă.
Atunci, vodă, încruntîndu-se, răspunde răstit:
— Iarbă de puşcă, pusă la un loc cu stările voastre ? Faceţi-ne loc să plecăm de aici, lasă că ţi-oi arăta eu ţie!
—  îmi cunosc vina, Măria Ta, răspunse Hillel, strigînd în gura mare, ştiu că ocna mă aşteaptă, scapă hanul şi spînzură-mă la poarta lui.
Plecară, atunci, toţi şi întîlnindu-se cu Iancu Manu aga, Vodă îi ordonă ca să înconjoare hanul cu toată puterea pompierilor şi cu toţi sacagii oraşului. Această operaţie se făcu în clipă, căci pe unde ardea deja focul, erau de prisos apa şi maşinele, fiind un pîrjol de nestins.
După asta, vodă plecă tot pe unde venise, căci prin Lipscani nu putea să răzbească, fiindcă ardea partea dreaptă a stradei.
Iancu Manu, rămîind cu Hillel şi cu ceilalţi, Zerlendi, Halfon, Cociu şi alţii, zise celui dintîi:
— Ce făcuşi, jupîn Manuach, cum nu-mi dăduşi de ştire că e iarbă de puşcă în bolţile otelului Şerban Vodă, din minutul ce văzuşi că ard Bucureştii ?
— Nu mă mai judeca acum, cucoane Iancule, în astfel de vremuri, răspunse Hillel, că destul mă vor judeca mîine, cînd voi fi spînzurat.
A doua zi, în zori de zi, înţeleptul bancher Hillel Manuach, dimpreună cu Zerlendi, era pe treptele Palatului, aşteptînd să se scoboare Vodă ca să încalece, căci îl aştepta în curte toată suita sa, cu calul domnesc gata, ca să meargă să viziteze mahalalele pîrjolite, toată noaptea, de acel foc.
Cînd s-a scoborît Vodă pe scară, îl întîmpinară aceşti doi vestiţi bancheri şi-i mulţumiră, urîndu-i mîngîiere şi ani fericiţi, pentru că a ordonat de s-au scăpat toate stările cele mari ale zarafilor, bancherilor, lipscanilor şi argintarilor, care erau grămădite în acel han, cu porţile îmbrăcate în fier şi strejuite, pe dinăuntru, de mai mulţi negustori înarmaţi. I-a spus, totdeodată, că nu este nici o iarbă de puşcă în pivniţele hanului, ci a fost nu? mai o scornire a lor, ca să scape hanul.
Vodă le-a zis atunci:
—  Uitaţi-vă, o să vă arate ceva aghiotantul meu, beizadea Scarlat. Atunci, porunci lui beizadea Scarlat să le arate două mari pungi, una plină cu bani de aur, cealaltă plină cu bani de argint.
Vodă reluă şi zise:
— Văzut-ai, ovreiule, cu ce mă duc să-mi plătesc păcatele ? Ei bine, vă rog şi pe voi ca să mă imitaţi, să mîngîiaţi şi să ajutaţi pe cei în lipsă.
Vodă plecă cu suita şi, ieşind pe lîngă bisericile Sf. Vineri şi Lucaci, le găsi pe amîndouă neatinse de foc, ca prin minune, în vreme ce împrejurul lor era în tăciuni arzînd încă. Vodă trecu prin mahalalele Udricani, Lucaci, Sf. Ştefan, Ceauş Radu, pînă la Obor, oprindu-se din stradă în stradă la cei ce se vedeau mai scăpătaţi şi îi mîngîia prin cuvinte blînde şi prin dare de aur şi argint.
M-am despărţit de suita lui Vodă la biserica Lucaci, de zidul căreia se vedeau rezemate trei cadavre prefăcute în tăciune: unul era al unui pompier, se cunoştea după cizmele soldăţeşti. De acolo m-am dus la Stelea, unde am găsit pe vlădica grec Chesarie plîngînd pe soră-sa, arsă în bătătura casei unde locuia. Am mers la Foişorul de Foc, unde ardeau încă schelele cele mari ale Foişorului, care era de brad. Foişorul acesta era în răspîntie, chiar pe locul unde este astăzi bazinul cu 4 cişmele, la colţul grădinii Sf. Gheorghe, căci acolo este vîrful celui mai înalt deal al Bucureştilor, vîrf pe care inginerii străini l-au găsit la un nivel cu acel al Dealului Mitropoliei.
De aci am coborît la Hanul lui Sf.Gheorghe, în care arsese toată marfa de braşovenie de prin bolţile lui, depouri de spiţării, cojocarii, pînzării; arseseră chiar căruţele şi briştile braşovenilor, din curte.
De acolo, m-am întors în Curtea Domnească şi intrînd pe poartă, am dat calul să mi-l ţie un soldat de la caraulă, cînd, iată, mă pomenesc cu ofiţerul de ordonanţă de sus, de la palat, care-mi spuse că mă cheamă Doamna. Ea mă văzuse intrînd în curte călare. Îndată m-am repezit sus, am intrat în odaia ce avea ferestre spre Spitalul Brîncovenesc, şi Măria Sa, Doamna Mărita, stînd la fereastră cu capul rezemat de mînă şi privind fumul ce se ridica încă din Piaţa Mică, mă întrebă unde se află Vodă şi cum se află. I-am raportat că Măria Sa este bine şi se află prin mahalalele mai sus-amintite, împărţind bani la săraci.
M-am întors apoi pe la locurile pe unde trecuse pîrjolul toată noaptea.
Vîntul încetase, dar era o jale şi o tînguire a nenorociţilor noştri concetăţeni, de nu găsesc alt chip a vi le descrie, decît prin lacrima mea, care pică chiar acum pe liniile ce le aştern în istoria Bucureştilor.
Încă ceva creştinesc să vă arăt. Focul a durat 24 de ore. S-a iscat la 12 ore în ziua Învierei şi la 4 ore după-prînz era în teribila lui furie. Atunci, mitropolitul Neofit porunci de se scoase Sf. Dimitrie şi îl aduse pe deal, unde astăzi este clopotul, înconjurat de tot clerul, de o mulţime de popor, de felinare cu lumînări; se făcuseră atunci cele mai fierbinţi rugăciuni către Sfînt, spre a fi Mijlocitor pe lîngă Dumnezeul prea puternic, ca să facă a înceta focul.
Am arătat că mă aflam călare cînd ardea şi că eram dejurnă; spre înserate, mergînd să vizitez caraula din Curtea Domnească, căci era din compania mea, văd publicul strîns pe deal; reped calul pînă la poarta Mitropoliei, ca să văd ce e acea aglomeraţie de popor; acolo găsesc pe Sfîntul, cum v-am arătat. Soarele asfinţise şi, cu această ocazie, am privit peste partea care ardea.
Se vedeai în adevăr, ca un pîrjol, întocmai ca acela care cuprinde trestia din bălţile Dunării, cînd i se dă foc primăvara.
Fum negru de tot, urlete, haute se ridicau la cer; detunături, trosnituri, răsbumbări de căderea zidurilor se auzeau ca un muget al oceanului. Era ceva nemaipomenit de înspăimîntător; de pe acest deal se vedeau foarte bine şi recosetele ce făcea focul din mahala în mahala, pînă se pierdea în marginea despre răsărit a Bucureştilor. Această tristă panoramă am publicat-o. În urmă, prin mai multe tablouri litografice, din care tot mai am pentru doritori.
Eu şedeam în Gorgani, lîngă Sf. Ilie, şi, cînd m-am repezit pînă acasă, ca să mănînc ceva, căci nu mîncasem nimic în ziua Paştelui, nu am putut răzbi cu calul la pas, a mă coborî pe lîngă „Hotel de France" la podul de la Dîmboviţa, din cauza îmbulzirii lumii, a căruţelor încărcate cu calabalîcuri, cu bolnavi, trase de mîini omeneşti, venind dinspre stradele unde ardea. Toţi se grăbeau să-şi scape bolnavii pe care-i duceau, în cearşafuri, slugile lor, prin diferite hanuri şi case ce găseau în Gorgani, pe întinderea Podului de Pămînt, precum şi prin strada Mihai Vodă, astăzi strada Cazărmii. Pînă la locuinţa mea, am sosit cu calul la pas printr-această mulţime de lume, ce fugea din partea răsăritului spre partea apusului Bucureştilor.
Astea toate sunt cunoscute de mai mulţi contemporani şi le-am descris în această istorie, ca să fie neuitate.
Să vă povestesc ce iute mergeau diligenţele noastre în vechime şi cum zburau telegramele. În loc de drumuri-de-fier şi telegrafe, aveam poştele, scumpii mei cititori, şi ştafetele. Zău că mergeau, deşi nu mai iute, dar aproape cu aceeaşi iuţeală ca a trenurilor şi a telegrafelor de azi. Din Capitală pînă în Craiova erau 12 poştii şi din Craiova pînă în Severin erau 5 poştii. A plecat Ştirbei Vodă de aci la Craiova, pornind cînd s-a luminat de ziuă, şi a sosit la Craiova, fără nici un accident, cînd tocau popii. Oare trenul, astăzi, nu soseşte cu două ore mai tîrziu ? Ştirbei Vodă avea 8 cai la droşcă şi un arnăut al lui, pe capră; el mergea să vadă pe mult respectabila şi iubita lui mamă, cucoana Catinca Bibeasca. Ştafeta era în loc de telegraf, şi cînd i se lipea un fulg de pană de gîscă la pecetie, îngrozea pe toţi căpitanii de poştie şi cu 10 minute mai înainte plesnea surugiul ce o ducea.
Cînd sosea ştafeta în poştie, o dădea altui surugiu, care era deja călare şi care ţinea o goană pînă la poşta următoare. Surugiul nu făcea mai mult decît un ceas pe poştie. Oare toate telegrafele noastre lucrează azi aşa de iute ?
Fiecare poştie avea grajduri încăpătoare pentru 40 pînă la 60 de cai. O pereche de cai nu erau 2 cai, ci 4 cai conduşi de un surugiu. Poştile aveau încăperile lor, pentru căpitanul poştii, pentru pasageri şi pentru surugii. Căruţele de poştă erau mici, de lemn simplu, fără legături de fier, cu osiile unse cu păcură; hamurile cailor, cu tot cu tacîmul lor, erau de ştreanguri cu gurile de chingă de sfoară bătută; nu se vedea fier nici la hamuri, nici la cărucior; erau numai lemn şi funii de cînepă. Ce cheltuială era cu poştele astea ? Se dădeau în întreprindere pe termen de 5 ani, şi numai acei ce se mulţumeau a li se plăti de ţară 2 pînă la 2 1/2 lei de cal pe o zi şi o noapte, puteau lua distanţiile de drumuri ca să le speculeze. Grajdurile şi încăperile le făcea stăpînirea, o dată pentru totdeauna, iar furagiul, atelagiul şi căruţele erau în seama contracciului. Acesta primea de la Vistierie, pentru 40 de cai de poştie, 80 de lei pe zi, şi apoi toate se făceau de contracciu. Caii i se dedeau de către Stat o dată pentru totdeauna, iar cînd murea vreunul sau devenea invalid, se înlocuia de contracciu. Ştiţi cu ce se alegea contracciul la sfîrşitul termenului de 5 ani ? Cu 5-l0 milioane profit; vorbesc de poştiile din toată ţara. I se plăteau de către pasageri, de fiecare 4 cai de poştie, 4 1/2 lei, de 8 cai, 9 lei, de 12 cai, 13 1/2 lei. Aici, în Bucureşti, gara era casa menzilului, astăzi „Hotelul Diaconeselor", cu grădina lui. Iată ce va să zică vorba turcească menzil: era un mic paşaport, pe jumătate de coală, tipărit, cu pecetia Statului şi cu iscălitura casierului.
În acel menzil se treceau numele pasagerului şi locul unde mergea; de era cu ducere şi înapoiere, i se trecea acest drept tot pe menzil şi se înregistra din poştie în poştie, în condicuţele căpitanilor; tot asemenea şi scrisorile, ştafetele cu fulgul la pecetie aveau şi ele menzilul lor, cu deosebire că în menzil se trecea ceasul sosirii şi al pornirii ştafetei. Acestea erau trenurile şi telegrafele Ţării Romîneşti, pe care admirîndu-le răposatul prinţ Napoleon Jerome, cînd l-au adus cu poşta de la Giurgiu în Bucureşti şi a făcut numai trei ceasuri pe drum, sosind la barieră a zis la cei ce îl înconjurau: „D-voastră nu vă trebuie o cale ferată, pe cîtă vreme poştile d-voastră merg întocmai ca şi trenul".
Să vorbesc acum şi despre organizaţia oştirii noastre celei regulate. La 1830, ţara fiind ocupată de oştirile ruseşti, Obşteasca Adunare (Camera), fiind organizată după Regulamentul ce se dăduse ţării şi în baza Tractatului de la Adrianopol, încheiat după încetarea bătăliei ruso-turce, a hotărît desfiinţarea oştirii ce avea ţara din trecut, precum: seimenii, fustaşii, tunarii, arnăuţii şi pedeştri. Organizatele trei regimente de infanterie şi şase escadroane de cavalerie, compuse din trei cete ale pandurilor olteni, cari erau comandate de căpitanii lor, erau împărţite în şase batalioane, care batalioane au format primitivele cadre a trei regimente de infanterie, precum şi a şase escadroane de cavalerie comandate de colonelul, ce era şi în armata rusă, Ioan Odobescu, un romîn de naţie. Erau apoi escadroanele de fiii boierilor celor mari, primiţi de-a dreptul cu gradele de ofiţeri. Tot asemenea s-a urmat şi cu trei regimente de infanterie, care compuneau şase batalioane de panduri, citate mai sus (din catanele Olteniei). Toată această armată era pusă sub ordinele marelui spătar Alecu Ghica, care, mai tîrziu, deveni domn; toată era concentrată într-o mare tabără, pe o cîmpie întinsă în marginea Craiovei, dinspre Caracal, pe lîngă bălţile vornicului Dimitrie Bibescu şi a mănăstirii Jitianu. Ea a stat la Craiova şi prin împrejurimile ei, pe vreme de iarnă, pînă s-a completat şi cu recrutaţia din Romînia Mare şi pînă ce soldaţii au învăţat bine exerciţiile. Ofiţerii erau din toată elita boierilor şi a comersanţilor, care dădeau năvală din toată ţara ca să se înroleze. Anume fii de boieri cu grad intrau de-a dreptul ofiţeri, iar fiii de părinţi fără boierie intrau iuncări, adică de-a dreptul cu gradul de sergenţi nobili. Cele trei regimente au fost comandate de colonelii Em. Băleanu, C. Ghica şi I. Solomon, fost şef al pandurilor olteni. Aceştia intraseră în armată de-a dreptul cu gradul de coloneii, corespunzător gradelor de boierie ce aveau.
Atunci am avut fericirea de a mă înrola şi eu, autorul, cu gradul de iuncăr, în care am servit numai un an, căci învăţasem slujba în perfecţie. În anul 1831, ivindu-se holeră în Romînia Mare, am pornit cu Regimentele întîi şi al doilea, împreună cu patru escadroane, în marş forţat, spre Bucureşti. Regimentul întîi, cu două escadroane, a fost poprit în Bucureşti, pentru strejuire, după cum am descris mai sus, iar Regimentul al doilea a ocupat oraşele Focşani, Buzău, Ploieşti, Tîrgovişte şi Cîmpulung şi ocnele Telega şi Slănicul. Ştabul Regimentului al doilea era în Ploieşti. Regimentul al treilea, sub comanda colonelului I. Solomon, strejuia Craiova, Ocnele Mari şi trecătoarea Oltului, întinzîndu-se pînă la Slatina.
în toamna acestui an, 1831, adunîndu-se companiile Regimentului al doilea de prin sus-menţionatele oraşe, în Bucureşti, prin cazarme şi cartiruire pe la locuitori, au manevrat cu opt batalioane din armata rusă, cu două regimente de cazaci şi cu două regimente de ulani, în prezenţa generalului Kiseleff, guvernatorul ambelor principate Valahia şi Moldavia. Această manevră s-a întins pe toată cîmpia Colintinii şi a Herăstrăului. Lumea toată, adunată din oraş, era plină de bucurie văzînd oştirea noastră manevrînd cu vechea oştire rusă, la închipuitul răzbel, atacîndu-se şi desfăşurînd planuri de apărare. Manevra era, întru adevăr, cu focuri, însă patroanele erau goale (fără plumb).
Puştile erau cu cremene. Oştirea noastră, de patru batalioane, forma patru careuri de cîte două rînduri, iar batalioanele ruseşti formau alte patru careuri. Cavaleria noastră, de patru escadroane, încerca spargerea a patru careuri ruseşti, iar ulanii şi cazacii ruşi atacau cele patru careuri romîneşti. Manevra a început de dimineaţa, de la opt, în Ziua Crucii, 1831, şi ar fi durat pînă seara, dacă pe la 3 ceasuri după-prînz nu s-ar fi întîmplat următoarea încurcătură: batalionul romînesc fiind atacat de 200 cazaci, care-l înconjuraseră, un nemernic de cazac atinse cu gîrbaciul lui pe un soldat mehedinţean; ofensîndu-se, soldatul romîn împunse cu spanga calul cazacului în bot şi în burtă; calul căzu, cu cazac cu tot. Veniră atunci 5-6 cazaci şi începură a bate cu gîrbacile frontul soldaţilor; aprinzîndu-se, soldaţii au început a împinge cu spăngile caii cazacilor. Făcîndu-se zgomot, şefu1 batalionului trimise, pe dată, pe aghiotantul lui, ce era călare, de a raportat despre această greşeală la punctul unde se afla generalul Kiseleff, cu toată suita sa. Înţeleptul general ordonă semnalul desfacerii careurilor şi întinderea fronturilor în linie, iar la locul cu conflictul trimise pe aghiotantul său, cu un general rusesc şi cu spătarul nostru, de făcură cuvenitele arestări, atît între cazaci, cît şi între ofiţerii acelei linii a careului. Restului oştirii i s-a dat semnalul defilării. Atunci, toată oştirea aflată pe cîmpia defilat pe dinaintea generalului Kiseleff şi a tutulor priviitorilor ce erau pe cîmp. Regimentele ruseşti s-au îndreptat apoi spre cartierele lor, iar cele romîneşti, în număr de două, dimpreună cu patru escadroane de cavalerie, au format un singur careu, în mijlocul căruia a intrat generalul Kiseleff, cu toţi generalii şi cu suita lui; dînsul a strigat afară din front pe toţi ofiţerii şi cadeţii, între care mă aflam şi eu, şi ne-a zis cuvintele acestea, pline de înţelepciune, în limba franţuzească:
—  Domnilor, din ordinul M. S., stăpînul meu, împăratul, v-aţi format în oştire regulată, aţi manevrat foarte bine, aţi mînuit arma în perfecţie şi aţi marşat ca nişte bravi. Bucuria sufletului meu, împreunată cu a părinţilor d-voastră, este atît de mare, pe cît are a fi şi viitorul vostru, ce-l prevăd măreţ. Vă povăţuiesc să ascultaţi cu respect pe şefii voştri şi să păziţi cu stricteţă disciplina, şi, ca să vă apropii mai mult de oştirea noastră, de camarazii voştri de arme, am ordonat ca să vi se dea dreptul a pune la mondire epolete după grade întocmai ca epoletele noastre, pe care aveţi a le cinsti pe cît ele vă cinstesc, fiind semnul de răsplată a vredniciei voastre. Am ordonat d-lui spătar, şefului vostru, ca să-mi prezinte raportul de înaintare a celor ce merită.
Noi răspunserăm toţi, într-un glas:
— Să trăiţi, înaltă Excelenţă!
A doua zi s-au făcut multe înaintări, cînd am primit şi eu, o dată cu epoletele, şi gradul de praporcic (sublocotenent).
Iată care a fost îndemnul cel mare al generalului, ca să ne dea dreptul la epoletul rusesc (pînă atunci, ofiţerii, în loc de epolete, aveau pe umeri două împletituri de colac de fir); dreptul ăsta ni l-a dat în scop de a ne face să trăim în pace cu ofiţerii ruşi, cari numeau oştirea noastră: „panduri", cum apucaseră a o cunoaşte cînd le-a dat ajutor în bătălia cu turcii, iar pe ofiţerii noştri îi numeau „pandurschi-ofiţer", ceea ce dădea naştere totdeauna la duşmănii. De la darea epoletelor, au început să numească ruşii oştirea noastră „zemskaia streajii", adică straja pămîntească.
Peste o săptămînă după aceste manevre, Regimentul al doilea, sub polcovnicul C. Ghica, s-a întors la Ploieşti şi a ocupat oraşele ce le ocupase şi mai înainte. Iar Regimentul întîi, în care mă aflam şi eu, sub comanda polcovnicului Băleanu, dimpreună cu 2 escadroane, a coborît la Dunăre, unde am schimbat căpităniile vechi de margine, ce străjuiau Dunărea contra încălcărilor tîlhăreşti şi a contrabandelor. Am înfiinţat pichete pe marginea Dunării, la distanţe de un ceas între ele, în josul Dunării. Pichetele s-au stabilit în bordeie, făcute de lucrători romîni, încăpătoare de cîte 6 soldaţi şi un căprar, avînd lîngă ele şi o luntre cu cîte trei vîslaşi. Aceste luntri serveau pentru vizitaţie, din pichet în pichet, precum şi la ostroave. Acei vîslaşi mai tîrziu s-au organizat în corpuri de dorobanţi înarmaţi, cu schimbul, pentru ajutorul oştirii regulate.
Prima datorie a pichetelor era păzirea cu stricteţă a Cordonului Sanitar, pentru că se înfiinţaseră atunci, de oraşele dunărene, carantini, de nu putea trece nimenea dincolo fără a face o carantină de la 10-40 zile, fie sau nu vreo epidemie de partea dreaptă a Dunării; pe urmă, pichetele aveau datoria să strejuiască hotarul contra călcărilor tîlhăreşti şi a contrabandelor.
în anul 1832, m-am bătut cu tîlharii pe Dunărea îngheţată, avînd un pluton de soldaţi; am împuşcat atunci trei tîlhari, care au şi murit, iar din soldaţii mei a fost rănit numai unul. Tîlharii erau toţi turci, înarmaţi cu carabine. Pentru această bravură, am fost chemat din Olteniţa, în Bucureşti, şi am raportat, verbal, întîmplarea, spătarului, care m-a înălţat, pe dată, la gradul de porucic (locotenent). Prin adunări şi în baluri — căci era iarna — mă întindeau toţi boierii cei mari ca să le povestesc cum am bătut pe turci şi, după ce le povesteam, mă sărutau toţi şi mă tratau, în bufet, cu ponciuri şi cu toate celelalte. Ruşilor le-a plăcut izbînda mea, fiindcă eram din şcoala lor.
La 1833, s-a format şi întîia tabără a oştirii romîneşti. Regimentul întîi, ce ţinea garnizoană în Bucureşti, a fost scos în cîmpia Mărcuţii, între Pantelimon şi satul Dobroieşti; am stat acolo pînă în toamnă, apoi ne-a făcut inspecţie generalul Kiseleff, care a împărţit ordinul „Sf. Ana", a IV-a clasă, ce se poartă la sabie.
După trecerea de 7 ani, la 1840, am fost mutat din Regimentul întîi la Regimentul al II-lea, în calitate de căpitan al Companiei a V-a.
La 1841, s-a făcut peste Dunăre, în Bulgaria, o mişcare de revoluţie; turcii au prădat atunci 60 de sate bulgăreşti, tăind pe bărbaţi, răpind stările lor şi arzînd locuinţele. Guvernul nostru s-a văzut silit a concentra un batalion la orăşelul Zimnicea, în faţa orăşelului Şiştov, căci acolo era întîmplarea. Batalionul avea să păzească ca bulgarii noştri, din judeţul Teleorman, să nu treacă dincolo înarmaţi, spre a răzbuna pe consîngenii lor; în acel batalion mă aflam şi eu, cu compania mea. Sosisem în Zimnicea în luna lui martie, iar pe la 1 august s-a ridicat în oraşul Brăila, care era păzit numai de o companie de soldaţi din regimentul nostru, o ceată însemnată de bulgari, sîrbi şi greci, voind a trece Dunărea ca să răzbune pe bulgarii tăiaţi de turci.
Datoria pazei hotarului obliga oştirea noastră de a-i împiedica să treacă. Mulţime de ştrengari din Brăila s-au adunat pe lîngă această grupă de aventurieri, aşa că se făcuse o sumă de vreo 500 de inşi. Aveau de căpetenie pe un macedonean, ce fusese profesor bulgar în Brăila, şi pe un arnăut anume Spiru. Aceste două căpetenii erau însoţite şi de un profesor de la Malta; aveau bani mulţi disponibili, orice tîrguiau din tîrg, iarbă de puşcă, puşti, pistoale, săbii, provizii de mîncare, plăteau pe dată cu parale, fără a face vreo demonstraţie în oraş.
Colonelul Engel, şeful regimentului nostru, se afla în acea vreme bolnav; el, pe de o parte, printr-un ofiţer curier, ne scrie, nouă, la Zimnicea, ca, la moment, să plecăm în marş forţat, pe cea mai dreaptă cale, la Brăila, în ajutor, căci ceata revoluţionară nu se scoborîse încă la Dunăre, ca să treacă în Turcia, fiind zăbovită de o şaică a unui negustor, cu care era în tocmeală ca să i-o cumpere, ca să poată avea cu ce să umble pe Dunăre, iar pe de altă parte, colonelul chemă pe maiorul ce avea acolo, N. M. Manu, şi-i dădu instrucţii, ordonîndu-i ca să străjuiască bine portul Dunării, pînă vom sosi noi cu batalionul din Zimnicea.
Curierul sosi în Zimnicea sîmbătă, la 3 ceasuri după-prînz, cu acea poruncă, şi pe dată băturăm alarma, ca să iasă batalionul îmbrăcat, gata de plecare; soldaţii aveau numai cîte optzeci de focuri în patrontaşe.
Toate bagajele, atît ofiţereşti, cît şi ale soldaţilor, cum şi magaziile companiilor, fură predate în cazarmă zapciului plăşii, cu ordin ca să le pornească după noi, cu un amploiat al său, în care săteşti, cu plată de chirie pe socoteala noastră, pînă la Giurgiu, acolo dînd prefectului adresa maiorului nostru, R.Golescu, să-l invite a le trimite înainte, pînă în Slobozia. Aci aveau să fie date în primirea zapciului din satul Slobozia, care trebuia să la trimită după noi la Brăila. Planul acesta a fost foarte ingenios, căci batalionul nostru, rămîind uşure de tot, a putut porni din Zimnicea sîmbătă, 5 ore după-prînz. Cum ieşirăm însă la cîmp, spre Pietroşani şi Paraipanu, se puse pe noi, după ce a înserat, o ploaie torenţială, cu fulgere dese şi trăznete. Am mers fără să ne oprim, pe acele cîmpii sălbatice, plouîndu-ne toată noaptea.
Este locul să vă semnalez un fenomen atmosferic foarte curios. Pe la miezul nopţii, eram sosiţi pe cîmpiile Frăţeştilor, întunericul era mare, şi fulgerele ţineau întruna. Deodată ne pomenirăm cuprinşi de o electricitate fosforică, mustăţile, favoritele, zulufii părului ne erau pline de scînteie! Marginea cozoroacelor de la chivără, curelele de la patrontaş, asemenea, iar vîrfurile baionetelor avînt şi ariergardei aveau flăcări, ca şi cum ar fi fost paratonere de trăsnete. Soldaţii, văzîndu-se în astfel de stare, au început să zică ofiţerilor:
— Arde tot batalionul! S-a aprins tot batalionul! Au căzut trăznetele peste noi.
— Nu fi dobitoc, prostule, răspundeau ofiţerii, scutură mustaţa tovarăşului cu mîna ta, şterge-i marginea cozorocului cu basmaua şterge vîrful spăngii cu mîna ta, să vezi de te arde.
— Ba nu arde, domnule! Ce o fi fost asta ?
— Asta e iuţeala fosforului, care se produce din desele fulgere. Astfel, soldaţii au început să rîdă.
Era timpul culesului viilor şi tocmai duminecă despre ziuă ieşeam din satul Daia; în marginea satului găsirăm două care cu două mici buţi de vin; hotărîrăm să stăm o jumătate de ceas, ca să se odihnească soldaţii. Maiorul Golescu chemă pe stăpînul carului cu vin şi îl întrebă cît să-i dea pe vadră, şi el răspunse că 2 lei. Atunci, maiorul porunci de se chemă cîrciumarul din sat cu ocaua şi cu 3-4 oale într-un hîrdău, el veni îndată, şi se dădu fiecărui soldat cîte o oca de vin. Apoi, pornirăm în marş forţat să trecem Dîmboviţa, între satele Gălbinaşii şi Vasilaţii, unde erau poduri săteşti; îndată ce trecurăm rîul, luarăm iarăşi, în marş forţat, spre Obileşti, unde poposirăm în bătătura zapciului, d. Tretinescu, om foarte de omenie, bun romîn şi, deşi bătrîn, iubitor de progres; îi cerurăm ca să ne cumpere cîţiva berbeci, ca să facem fripturi batalionului, şi un număr de pîini de la brutării, căci se aflau atunci la Obileşti două brutării şi trei simigerii; cererea noastră fu satisfăcută. Zapciul ne rugă să plătim numai berbecii şi pîinea, iar vinul şi cîte un ciocan de rachiu, înaintea mesii, să le primim ca dar din parte-i, numai să ne silim a scăpa Brăila, portul nostru, de prada iabangiilor, că asta va fi onoarea oştirei noastre romîneşti. La moment, opt berbeci fură aduşi şi cinci sute de pîini, iar covrigii şi simigii fură ridicaţi cu coşurile şi plătiţi simigiului tot de Tretinescu. Pînă una alta, bătrînul şi bunul romîn ne conduse pe noi, ofiţerii, într-un salon spaţios al şcoalei micului orăşel brîncovenesc, Obileşti, unde găsirăm întinsă o masă destul de încărcată şi cu vinuri alese, cum şi cîte o ţuică din Podgoria. Începu atunci corpul ofiţeresc, compus din maiorul R.Golescu şi 15 ofiţeri ai batalionului, să mănînce tot de pe masă; numai şervetele şi tăierile au scăpat de groaznicul nostru apetit, pricinuit de oboseală şi de botezul cu fulgere, ce suferiserăm toată noaptea.
De aci, de la orele nouă, duminecă, pornirăm în marş dublu forţat şi, la unu după-prînz, sosirăm în monastirea Slobozia lui Ianache, trecînd podul Ialomiţii pe vase. Umplurăm curtea spaţioasă a monastirei cu batalionul nostru; pe acolo nu plouase, puştile s-au format în piramide şi batalionul tot s-a trîntit pe iarbă verde; soldaţii dormiră unul pe picioarele altuia, iar noi, ofiţerii, furăm primiţi de către arhimandritul Gavril, năstavnicul mănăstirii, grec de origină, însă foarte romînit, şi foarte bogat.
El ne dete un prînz splendid; masa era încărcată de cele mai alese lucruri de băcănie aduse din Brăila, de fripturi de păsări şi de miei, precum şi de mai multe feluri de vinuri, de Brăila, Chipriotic, de Malaga şi Bordouri. Abia se pusese şi el cu noi la masă, cînd ne spuse să ne silim să scăpăm Brăila, că e în flăcări. Această veste mincinoasă ne-o dădu, fiindcă era şi el mare proprietar în oraşul Brăila; avea mai multe stabilimente şi magazii la port. Pentru soldaţi a pus de s-a tăiat un bou, care a fost făcut ciorbă, şi a trimis de s-a adus pîine de la brutăriile din acel mic orăşel al Sloboziei.
Maiorul a dat ordin de şi-au întrerupt somnul cinci sergenţi, cartirieri ai noştri, şi, cît am stat noi la masă, dînşii au alergat, cu o căruţă cu patru cai, la poşta Zmeu şi au făcut 20 de căruţe cu cai săteşti şi ţigăneşti; au dat căruţele în primirea juraţilor satului, cu ordin ca să le ţie gata pînă la sosirea noastră. Apoi au pornit înainte, spre Brăila, prin satele Berteşti, Tichileşti, Frumuşica, Chiţcani şi Vărsături, unde au făcut tot cîte atîtea căruţe de transport, pînă în satul din urmă, care e departe de Brăila numai de o jumătate de oră, şi trebuiau să ne aştepte: proiectul era ca, din Vărsături, să intrăm în Brăila, cu tot batalionul, pe jos.
După ce ne-am sculat de la masa egumenului Gavril, am pus batalionul în front şi am rugat pe arhimandrit să se coboare în curte, împreună cu noi, spre a blagoslovi soldaţii în front, ca să le meargă bine pe drum şi în campania ce aveam a face. Ne-a împlinit dorinţa şi s-a coborît jos, înaintea frontului; atunci mi-a ordonat comandantul de batalion, R. Golescu, ca să vorbesc eu batalionului, arătîndu-i urările ce i le face Sfinţia sa şi blagoslovenia ce-i dă; totdeodată trebuia să fac un semn soldaţilor de a da pe arhimandrit în scrînciobul ostăşesc, după obiceiul rusesc, numit „ura", şi care consistă în ridicarea pe mîini.
Nimic nu fu mai frumos de văzut decît acel arhimandrit, îmbrăcat în antiriu şi în scurteică, legănîndu-se în aer pe mîinile soldaţilor, cari se întreceau în a-i săruta mîinile. El, îngrozit de această neaşteptată onoare, a început să strige din înălţime:
— 30 galbeni la soldaţi, pentru băutură.
I-am sărutat toţi mîinile, ne-am luat ziua bună; a refuzat a primi plată pentru bou, pîine şi vin şi ne-a zis, greceşte, să scăpăm Brăila, că vom fi lăudaţi în toată Europa. Am lăsat pe cei slabi, ca să-i pornească în căruţe după noi, şi pornirăm, duminecă, la 4 ore după-prînz, zi de septembre; sosirăm la 8 ore la poşta Zmeu, acolo găsirăm căruţele cu caii şi ne suirăm, maiorul şi toţi ofiţerii, în două căruţe, iar în celelalte 18 căruţe se suiră soldaţii. În căruţa dinainte erau cei 8 toboşari şi 4 gornişti ai batalionului. Astfel am mers foarte bine în trăsuri pînă la Berteşti; aci schimbînd căruţile, am continuat drumul spre Tichileşti şi Frumuşica şi apoi spre Vărsături. Plata acestui transport s-a efectuat pe urmă, cu 500 de lei, care ne-au înlesnit căruţile, şi acei 500 de lei au fost plătiţi numai de noi, ofiţerii şi maiorul, căci şefii noştri n-au voit să ia în consideraţie această plată de transport. Sosirea noastră în satul Vărsături a fost luni, cînd se lumina de ziuă; aci am pus batalionul în front, am revizuit armele, care fuseseră şterse şi curăţate, pregătite de bătaie; fiecare soldat şi-a scos acele 80 de patroane conţinute în patrontaş, căci se udaseră de ploaie, şi le-a înlocuit cu altele, ce le avea într-o traistă de pînză groasă, ce purta de gît, înfăşurate în hîrtii, basmale şi în cămăşi. Trimiserăm ofiţeri în Brăila, ca să raporteze şefilor de sosirea noastră la Vărsături şi să obţină ordinul cum avem a intra în oraş. Iată ordinul ce ne veni peste o oră: Să intre batalionul în oraş, format în despărţiri, iar despărţirile să aibă intre ele distanţe mai mari, tobele şi goarnele să funcţioneze. Astfel, la 9 ore de dimineaţă, începurăm a intra în Brăila, pe la bariera Monumentului, de-a dreptul spre spaţioasa stradă Zisu, atunci strada Silistrii. Ei bine, ce primire socotiţi că ni s-a făcut de către orăşeni, cînd traversam strada şi spaţioasa piaţă a Arhanghelului Mihail, cu paşii îndreptaţi spre strada Cazărmii ?
Toţi comercianţii de pe la prăvălii, cofetarii, simigii, bragagii şi halvagii, băcanii şi cîrciumarii, cu coşuri, cu oale şi cu paharele în mîini se ţineau după noi pînă treceam de dinaintea prăvăliilor lor şi dăruiau soldaţilor noştri din mărfurile lor, numai ca să le scăpăm oraşul, căci, deşi revoluţionarii erau bătuţi şi înecaţi în Dunăre, cu o noapte înainte, adică duminecă pe la 4 ore, de către bravul şi regretatul maior N. M. Manu, se lăudau familiile acelor ce au pierit, tot muncitori bulgari, greci şi sîrbi, că au să dea foc Brăilei, luni seara, chiar în ziua cînd intrarăm noi. Atunci, pe dată, după ce sosirăm la cazarmă, coprinserăm curtea Puşcăriei, în care se aflau două bordeie încărcate cu arestanţii care fuseseră prinşi vii în marginea Dunării, iar seara am împănat cu jumătate de batalion, în mai multe patrule, toate stradele Brăilei, în vreme ce Poliţia gonea de prin cafenele şi cîrciumi pe cei ce se aflau acolo, fiind ordin precis din partea Prefecturii, care era condusă de sameşul judeţului, răposatul R. Rusescu, fiindcă prefectul I. Slătineanu lipsea. Bravul poliţai strînsese, cu vrednicia lui, pe toţi vagabonzii, pe Macedonski şi Spiru, căpetenia răsculaţilor, şi îi avea, dezarmaţi şi arestaţi, chiar la Poliţie, în odaia lui; mînca cu ei la masă, tratîndu-i bine şi cu politeţă, căci erau mai de înainte prieteni şi cunoscuţi cu el. Acest bun şi vechi poliţai al Brăilei era răposatul şi, de toţi cei ce l-au cunoscut, regretatul Pană Ţăndărică, care era atît de bun, că la masă cafelele şi ceaiurile lui erau în toate zilele pentru amicii lui cei în lipsă.
Iată cum s-a petrecut bătaia la Dunăre:
înţeleptul maior Nicu Manu s-a coborît, duminecă, la portul Dunării, cu 200 de soldaţi de linie şi 60 soldaţi croitori, ce se aflau la magaziile regimentului, şi aşteaptă, cu front deschis, sosirea insurgenţilor, cari erau în număr de peste 600 de mercenari, bine înarmaţi şi pregătiţi în spaţiosul han al lui Ceacîru. Scopul insurgenţilor era să vină la Dunăre, să se pună într-un vas mare, vechi, hodorogit, numit ceam, pe care îl cumpăraseră de la un vameş şi care, mai înainte, slujise la cărarea lemnelor şi cărbunilor de la Măcin, şi să treacă dincolo, la Ghecetul turcesc. În zadar poliţaiul s-a dus la ei la han şi le-a făcut cunoscut să nu se coboare la Dunăre, că acolo e hotarul ţării, că fără paşaport nu poate trece nimenea fără a călca legea strejuirii, şi că vor fi atacaţi de garnizoana Brăilii; în zadar i-a rugat să fie înţelepţi, să nu provoace vărsare de sînge; nu a fost ascultat nici de amicii lui, care se aflau între insurgenţi. Dînşii i-au răspuns:
— Noi nu datorăm nimănui, în oraş, nici o para, orice am tîrguit de prin tîrg am plătit tot, trecem să răzbunăm sîngele vărsat al fraţilor noştri bulgari; nimenea nu are să ne oprească de la acest fapt frăţesc.
Şi astfel porniră din hanul lui Ceacîru, care este în strada Bucureşti, cu un steag lung, într-o prăjină, avînd pe el pe Mîntuitorul răstignit, cu 4 timbane mici şi cu 4 cimpoaie. Sosind la port, lîngă ceam, se apucară să-şi potrivească lopeţile şi vîslele şi să poată porni. Nu trebuie să uit a spune că, deosebit de armata noastră, la Ghecetul turcesc de peste Dunăre îi aşteptau peste două mii de locuitori turci, călări şi înarmaţi, care puteau să-i facă praf sau să-i înece pe toţi în Dunăre, pînă a nu ieşi din ceam. Înţeleptul maior N. Manu, stînd înaintea frontului, trimise pe Pană Ţăndărică, pe locţiitorul prefectului, R. Rusescu, şi pe preşedintele municipalităţii, răposatul Dumitrache Divani, ca să înduplece pe capii lor să se întoarcă îndărăt şi să amîne această întreprindere, căci s-a scris în Bucureşti, chiar Măriei Sale, lui Vodă, de a le libera un paşaport pentru toţi; atunci vor putea trece în tihnă Dunărea. Ei însă, fără să fie beţi, nu s-au învoit la aceste propuneri şi au răspuns:
— De va da oştirea cu armele, vom şti şi noi a răspunde tot cu arme.
Întorcîndu-se la Manu acea deputaţiune, insurgenţii au început a se sui în vas. Manu ordonă încărcarea puştilor, ceea ce pe atunci se făcea cu mare zgomot, din cauza vergelelor, ordonă apoi feldvebe<l>ului Companiei a VI-a, din Regimentul al II-lea, ca să facă somaţiile. Feldvebe<l>ul începu să strige:
— Ascultaţi, creştini buni, întîia noastră strigare, că nu aveţi voie a călca hotarul fără paşaport; întorceţi-vă înapoi, căci după trei strigări veţi fi împuşcaţi.
Insurgenţii se făceau că n-aud, se ocupau să intre în vas; unii astupau cu basmalele lor crăpăturile vasului, care începuse a lua apă, fiind foarte uscat, căci stătuse pe mal. Peste 10 minute se făcu a doua strigare:
— Îndărăt, că e a doua strigare.
Peste alte 10 minute, pe cînd cei din vas împingeau cu vîslele vasul de la mal, se auzi a treia strigare:
— Îndărăt, că tragem!
Urmă o tăcere adîncă; deodată se dădu comanda:
— Gătiţi, luaţi la ochi, foc.
O detunare grozavă şi ţipete sfîşietoare se ridicară la cer; după ridicarea fumului în aer, se văzu o panoramă tragică: cei răniţi zbierau şi se rostogoliau în vas, cei neatinşi săreau în Dunăre, în vremea aceasta, căpitanul Spiru, grec, repezi un glonţ şi împuşcă în picior pe un unterofiţer de la flanc, care căzu. Urmă a doua salvă şi parte din insurgenţi începură a fugi pe marginea Dunării în sus, parte pe margine în jos, cei ce stătuseră pitiţi un moment se aruncară şi ei ca broaştele în Dunăre. Nenorociţii neatinşi de gloanţe înotau din răsputeri spre a scăpa la margine. Cei răniţi pluteau cu burta în sus, dînd din picioare; era eterna lor călătorie.
La Galaţi, s-au tras, de către pompierii moldoveni, la port, cu căngile peste 27 de înecaţi (aşa aflarăm a doua zi).
în acest interval, Macedonski, Spiru şi alţi 3-4 căpetenii se pitiseră la pămînt, după un prag de mal, şi strigau pe Pană Ţăndărică, poliţaiul, amicul lor, ca să i se predea lui. Atunci, Pană Ţăndărică, însoţit de o patrulă de 12 soldaţi, cu un ofiţer, a mers şi a primit armele de la acei căpitani, cari, dezarmaţi, au fost porniţi de patrulă, cu directorul Poliţiei, de i-au arestat în odaia acestuia. Armele, pistoalele, iataganele şi puştile a trei persoane au fost aduse la N. Manu, înaintea trupei. O parte din soldaţi au intrat în ceam, ca să păzească armele rămase acolo; altă parte s-au răspîndit pe marginea Dunării, în sus şi în jos, ca să aresteze pe cei fugiţi din ceam pe cînd se trăgeau focurile.
După aceea, trupa s-a întors, la cazarmă, cu prizonierii.
În noaptea acelei zile, sosi şi colonelul Odobescu de la Bucureşti, se informă de cele petrecute şi spuse că soseşte, luni, şi Vodă, care lipsea din Bucureşti, făcînd băi de Breaza. Odobescu era tras la colonelul Engel, care se afla bolnav în pat. A doua zi, cînd sosirăm noi cu batalionul, colonelul Odobescu veni la cazarmă să ne inspecteze, şi atunci se luară măsurile de care am vorbit, pentru străjuirea Brăilei. Aşteptarăm noi toată ziua de luni sosirea lui Vodă şi deodată ne pomenirăm, luni seara, cu un aghiotant domnesc, venind de la Buzău, în cărucioară de poştă şi cu veste către Odobescu că Măria Sa nu vine şi că se opreşte în Buzău. Vodă ordonase însă că, de va vedea Odobescu că batalionul ce era ordonat a sosi din Zimnicea nu a sosit încă şi că insurecţia se măreşte, să pună mica garnizoană din Brăila să dea foc hanului lui Ceacîru, unde erau strînşi insurgenţii. Nu a fost trebuinţă de o asemenea măsură, căci insurgenţii fuseseră bătuţi duminecă, după-prînz, şi noi cu batalionul sosirăm luni de dimineaţă.
Aflînd Vodă Ghica de aceasta, din raportul lui Odobescu, ce-i fu trimis cu întoarcerea aghiotantului domnesc, a rămas încîntat, a ordonat şefului Statului Major să însemneze numele tutulor ofiţerilor ce au luat parte la această campanie.
Să vă vorbesc şi de alte două episoduri.
Pe cînd Măria Sa, Alexandru Vodă Ghica, fiind la Breaza, află de răscoala din Brăila, se repezi, ca un balaur, spre Brăila; la Buzău, se opri la Preasfinţia Sa bunul şi învăţatul episcop Chesarie, către care adresîndu-se, Vodă i-a zis:
—  Vezi, Preasfinte, ce mascaralîcuri se fac în Brăila, şi într-un timp pe cînd nădăjduiam să înflorească acel oraş, unde e inima comerţului ţării; mă duc să-i dau foc, arză hanul cu crăietul, arză uliţa întreagă, arză tot oraşul, că e plin de vagabonzi străini şi de tîlhari, cu cuţitele în mînă.
înţeleptul episcop l-a mîngîiat, pînă ce s-au pus la masă, şi în timpul mesei l-a rugat să-i fie primită şi rugăciunea ce voieşte a i-o face; şi iată ce am putut afla că i-a zis:
— Măria Ta, eşti mare, eşti de tot mare, eşti părintele a 3 milioane de locuitori, şi nu găsesc de cuviinţă ca să te amesteci, însuţi, la faţa locului, între atîtea haimanale de care-mi vorbeşti, pe cîtă vreme o poruncă a Măriii Tale, dată de aici sau din Bucureşti, este îndestulătoare ca să se facă toate îndreptările. Dacă iubeşti pe D-zeu şi ţara, opreşte-te pînă la întoarcerea aghiotantului, care l-ai trimis, şi apoi fă cum te va lumina D-zeu.
Pătruns Vodă de aceste cuvinte şi în aşteptarea aghiotantului, şi-a amînat plecarea spre Brăila. Sosind aghiotantul, cu raportul lui Odobescu, şi văzînd Vodă că toate s-au liniştit, a plecat îndărăt, de-a dreptul la Bucureşti.
Al doilea episod este acesta:
Luni, dis-de-dimineaţă, după dumineca în care fuseseră insurgenţii bătuţi şi arestaţi, toate familiile morţilor, aflînd că a venit Odobescu din Bucureşti, s-au grămădit, cu mic cu mare, femei, copii, fii, nepoţi şi strănepoţi, bulgărime şi grecime, în curte la colonelul Engel, unde se afla Odobescu tras în gazdă; au început să zbiere, ca să iasă Odobescu afară şi să le înapoiască sufletele bărbaţilor şi rudelor lor, să sloboază de la închisoare pe cei arestaţi. Odobescu se căznea să-i împace prin dări de bani, spunîndu-le să se întoarcă acasă şi să fie liniştiţi. Mulţimea refuza acest ajutor, strigînd:
— Nu vrem bani, vrem sufletele morţilor şi pe cei arestaţi.
În acel critic moment, pe cînd Odobescu nu mai ştia ce să facă, se auziră şi tobele batalionului nostru intrînd în Brăila, traversînd uliţele centrale. Atunci, familiile primiră cîte 2-3 ruble, ca ajutor, şi se întoarseră la căminele lor.
Iată ce va să zică sosirea la timp a unei armate.
Sultanul Medgid, după recomandaţia lui Vodă, ne-a decorat pe toţi ofiţerii cu „Nişam Eftihar", în diamante, purtat la gît, şi ne-a dat brevete de mulţumire.
Venim acum la a doua revoluţie, tot în Brăila.
La începutul anului 1842, colonelul Iacobson, aghiotantul lui Vodă Ghica şi prefect al oraşului Brăila, înştiinţează garnizoana, în luna februarie, într-o duminecă pe la prînz, că pentru noaptea următoare se pregăteşte o mare revoluţie de vagabonzii Brăilei, greci amestecaţi cu bulgari, cari au de gînd a da foc oraşului, a omorî pe colonelul Engel şi pe toţi ofiţerii şi a concedia pe toţi soldaţii Brăilei, spre a se întoarce pe la satele lor.
Pe dată ne-a chemat colonelul pe toţi căpitanii şi pe maiorii R. Golescu şi N. M. Manu, şi s-a chibzuit cu noi să strejuim oraşul noaptea, îndoind posturile, astfel ca, în cazarmă, din 6 companii ce erau în garnizoană, să nu rămînă decît două. Şeful plutonului de cavalerie, repausatul locotenent Petrăchescu, lipsea din oraş, fiind la vînătoare. Intorcîndu-se seara, a trimes colonelul Engel, pe la 9 ore din noapte, ca să-l cheme să-i ordone a patrula şi el cu cavaleria lui oraşul. Ordonanţa colonelului s-a dus în goană la d. Petrăchescu şi acesta se îmbrăcă repede, îşi prinse caii la sanie, ca să vină la colonel, luînd şi pe vahmaisterul cu sine; plecară, după o zăbavă poate de un ceas, însă, în momentul cînd opriseră sania în curtea colonelului Engel, se pomeniră, chiar la treptele scării ce ducea spre intrarea locuinţei, că încep vreo 5-6 inşi greci cu fustanele a-i ciocîrti, atît pe Petrăchescu, cît şi pe vahmistrul, cu iataganele lor, socotind că e colonelul nostru, care va fi venind de la cazarmă; unul din ei trase un foc de pistol în capul lui Petrăchescu şi-l doborî jos; vahmistrul se apără cu sabia; vizitiul sări de pe capră şi caii, speriindu-se, azvîrleau din picioare.
Colonelul ieşi în antreu, slugile îi spuseră că e călcat de hoţi şi că s-a făcut moarte de om în curte. Colonelul nu era singur, se afla acolo cumnată-său, căpitan Greceanu, ce venise de afară în ziua aceea; au stins pe dată lumînările şi s-au pus unul în dreapta şi altul în stînga la uşa de la antreu, cu scop ca, pe dată ce va intra cineva pe uşă, să înfigă săbiile în el şi astfel să urmeze cu toţi care vor intra. Asasinii, socotind că au omorît pe colonelul, nu s-au mai urcat sus pe treptele intrării, ci au pornit să dispară din curte. În acele momente, eu şi un ofiţer din companie, Mihail Podeanu, ne aflam în vecinătatea colonelului, la cancelaria regimentului, în odaia aghiotantului său, locotenentul Cost. Conţescu; pe dată ce auzirăm detunătura pistolului în curte, la colonelul, am trimis acolo pe Podeanu cu trei soldaţi ce se aflau de strajă la Steagul batalionului, ce se ţinea la cancelarie, rămînînd la Steag numai un soldat înarmat şi alţi doi soldaţi servitori ai aghiotantului. Eu am plecat, totdeodată, în fuga mare, la cazarmă, spre a da alarma. Locotenentul Podeanu s-a întîlnit la poarta colonelului cu arnăuţii, şi aceştia s-au apucat îndată de luptă cu acei trei soldaţi, unul din arnăuţi loveşte cu iataganul în cap pe Podeanu, care şi cade jos; apoi se întoarce spre ceilalţi trei soldaţi, din care doboară pe unul, tăindu-i mîna. Văzînd că ceilalţi doi soldaţi, ce stau în depărtare, îşi încarcă puştile, au luat-o la fugă şi s-au făcut nevăzuţi.
Acestea toate se petreceau la lumina felinarului de la poarta colonelului.
Acesta ordonă, numaidecît, slugilor sale de i-au pus caii la sanie şi plecă spre cazarmă, împreună cu cumnatul său, căpitan N. Greceanu; s-au întîlnit cu ceata asasinilor prin mijlocul unei strade ce cotea spre cazarmă, a ordonat vizitiului soldat şi au dat în fuga cailor cea mai mare goană peste ceata lor prin întuneric. La puţina lumină ce dădeau felinarele de stradă cu cîte o lumînare de seu şi pînă să sosească colonelul la cazarmă, alarma ordonată de mine răsună din 12 tobe, în mijlocul cazărmii, şi acele două companii ce erau în cazarmă se puseră în front, ele fură găsite de colonelul meu gata de plecare şi primiră.comanda, de îndată, a se forma în despărţiri. Plecarăm, cu colonelul în cap şi căpitanii ce apucaseră să vină (căci cartiruiau toţi împrejurul cazărmii), şi sosirăm, în pas alergător, pînă în mijlocul Brăilii, la cafeneaua numită atunci a lui Bacaloglu, unde erau concentrate toate autorităţile Brăilii, cu prefectul, bătrînul colonel Iacobson, care sta în cafenea conversînd cu elita comersanţilor şi bancherilor şi primind rapoartele diferitelor patrule călăreţe ale Jandarmeriei Brăilii, comandate de poliţaiul Brăilii, precum şi ale plutonului de Cavalerie romînă, comandat de răposatul locotenent Butculescu şi vahmistrul care se afla cu nenorocitul Petrăchescu; acestuia îi curgea mereu sîngele din rănile grele ce i le făcuseră la umăr şi la cap răsculaţii, cu iataganele, dar tot nu a voit a-şi părăsi datoria la asemenea gravă întîmplare. Colonelul meu, Engel, văzîndu-l în starea aceasta, l-a pus în trăsura bancherului italian Piedemonte şi 1-a trimis la spital, numind în locul lui, comandant al patrulelor, pe un feldvebel de infanterie. Batalionul nostru sta la răspîntie, în mijlocul stradei, format în coloană, cu puşca la picior, aşteptînd ordine. În cafenea, care era destul de spaţioasă, cu mese lungi prin mijloc, fierbeau în clocote 4 samovare, de unde se distribuiau ponciuri, cu îmbelşugare, la toate căpeteniile administrative şi ostăşeşti. Deodată ne pomenirăm cu directorul Poliţiei sosind în fuga mare, cu o patrulă de patru călăreţi după el; ne vesti că cea mai mare parte din revoluţionari se aflau închişi într-o casă cu un cat, lungă, cu 10 ferestre, a unui Anghel Pescarii, unde beau şi mîncau. Colonelul meu, Engel, strigă cu furie:
—  Roata a V-a va merge să execute ostăşeşte adunarea de acolo.
Eu, comandantul acestei roţi, ordonai formarea în despărţiri şi pornii în paşi alergători spre acel loc; sosind acolo, am aranjat compania cu frontul spre ferestre, prin care nu se vedea nici o lumină; am scos pe feldvebel înainte, ca să strige să iasă cîţi sunt acolo, căci tragem focuri. După strigarea întîia, nu s-a auzit nici un răspuns; am ordonat încărcarea puştilor (se ştie de toţi contemporanii mei ce zgomot făceau vergelile puştilor cînd o companie întreagă, aşezată în două şiruri, încărca armele). După încărcarea puştilor, li se strigă iar:
— Ieşiţi cu bine, că tragem focuri!
Nici un răspuns. După o pauză de 5 minute, dădui a treia strigare:
— Ieşiţi, că după această strigare tragem focuri.
Atunci fu iarăşi tăcere. Mă văzui silit a-mi îndeplini datoria ostăşească. Am comandat foc: 120 de gloanţe sparseră geamurile de la 10 ferestre şi, îndată după încetarea zgomotului, ne pomenirăm, de la o fereastră din margine, cu un glonţ, care puţin a lipsit să atingă pe un unterofiţer de la flancul drept.
Atunci mi se înfăţişă unul din vechii mei sergenţi, ce ieşi din front şi-mi spuse:
— Geaba cheltuim, dle căpitan, focurile, că nu e în casă decît unul, sau doi inşi; dă-mi mie voie să iau din soldaţii roţii numai patru, care îi voi alege; am să intru pe portiţă, în casă, şi am să-ţi aduc pe acei ce vor fi acolo.
M-am înduplecat la aceasta, însă i-am ordonat ca, în loc de patru soldaţi, să: ia şase. Văzui că scot spăngile de la puşti, lasă puştile celorlalţi camarazi şi deteră să intre numai cu spăngile în mînă pe acea portiţă, care ducea, pe la spatele casei, la uşa odăilor; la observaţia ce am făcut, că de ce lasă puştile, mi-a răspuns:
— Mai rău ne încurcă pe întuneric, dle căpitan, şi vă rog, să trăiţi Măria Voastră, să nu mai trageţi focuri, fie la orice zgomot veţi auzi.
într-adevăr că, peste vreo cinci minute, au început să se audă, din drum, pe ferestrele sparte, zgomote teribile de răsturnări de mese şi de scaune, de spargeri de sticlărie şi de farfurii; peste trei minute ne pomenirăm cu un ţipăt de un glas tînăr, strigînd italieneşte :
— Pardon, pardon, io sunto un vero profesore di Malta. Io sunto condascalo atesta canalia di bulgaro profesore.498
Cu vestele acestea şi cu vorbele astea, văd pe un soldat din cei şase că iese cu un tînăr, ţinîndu-l de păr şi cîrpindu-l cu baioneta pe spinare, zicîndu-i:
— Ci ca traci dracului, cu limba spurcată, pînă te voi duce la căpitan.
îndată ce-l primii, îl dădui în paza a trei soldaţi şi le zisei a se îngriji să nu-l scape. Soldaţii ce rămaseră în casă au scormonit prin toată curtea şi, într-o cămară din curte, a cărei uşă era deschisă, s-au împiedicat, prin întuneric, de mai multe funii de ceapă, atîrnate de tavan; căznindu-se a da la o parte aceste funii cu vîrful spăngilor, în dreapta şi în stînga, auziră un strigăt dintre funii:
— Staţi, fraţilor, nu mă înţepaţi, nu mă omorîţi, că, din păcatele mele, eu sunt Anghel Pescaru, care am închiriat odăile afurisitului de Spiru, şi iată ce foc mi-aduse pe cap.
Soldaţii cuminte-i răspunseră:
— Nene Anghele, nu-ţi face nimenea nimic, fii bun şi treci cu noi dincolo, în casă, şi aprinde lumînări.
în acel moment sosi şi poliţaiul, cu 10 călăreţi, trimişi de prefect, care auzise din piaţă detunătura puştilor noastre. Le-am povestit cele petrecute şi dînşii descălecară, lăsară caii la doi inşi şi, intrînd cu toţii în odăile pescarului, au început să cerceteze prin casă. La întoarcere, poliţaiul îmi ceru să ordon soldaţilor să-i dea pistolul, hîrtiile şi patroanele ce se găsiseră pe patul nenorocitului maltez, care trăsese focul pe fereastră, căci acolo locuia el.
I-am răspuns că asta nu se poate, toate acele aparţinînd îngrijirii mele şi că trebuie să le predau şefilor mei.
— D-ta, am adăugat eu, ia-ţi pe nenea Anghel, proprietarul caselor, şi ţi-l pune la culcuş.
— Ba, să-mi dai, domnule parucic, şi pe profesoul italian să-l duc în piaţă.
— Nu se poate, dle, acela fiind criminal, căci a tras cu foc în noi; el este prizonierul meu de bătaie şi am să-l dau şefului meu.
Am ordonat unei patrule de şase oameni şi l-a dus în primirea parucicului Cătuneanu, care era cu o caraulă de 50 de soldaţi în curte la colonelul Engel. Casa pescarului şi pe proprietarul ei i-am lăsat în paza dlui poliţai. Plecînd cu roata de acolo şi venind şi eu în curtea colonelului, am găsit trăsura acestuia scoasă afară din şopron, în locul trăsurii, o rogojină întinsă şi deasupra un covor curat cu o periniţă, peste care era întins împuşcatul parucic Petrăchescu; în jurul lui ardeau lumînări în tăvi, după îngrijirea cucoanei Anichii, născută Gigîrtoaia, soţia colonelului Engel. Erau patru lumînări de ceară groasă, precum şi tămîie la capul mortului. Am adus pe profesorul maltez şi i-am arătat victima. El, săracu, a început să plîngă şi să ne spună iarăşi că a avut nenorocirea a se ataşa de acel profesor bulgar, cu care dădea lecţii în Brăila. Veni şi colonelul din piaţă, după ce trimisese batalionul la cazarmă, cu ordine ca oamenii să stea îmbrăcaţi gata şi în priveghere; orînduise, pe strade şi jos la port, streji îndoite şi patrule de cavalerie şi infanterie. A doua zi, după luminatul zilei, adunîndu-ne noi, şefii roatelor şi şeful de batalion, R.Golescu, la colonel, am fost trataţi cu ceaiuri, pînă după-prînz. S-au făcut pregătirile îngropării mortului, pe care îl duse, cu paradă, două companii şi un pluton de cavalerie; toată elita negustorilor merse în cortegiu pînă la cimitir. Praporcicul M. Podeanu, chiar în seara cînd căzuse lovit, fu dus la spital, în căutarea doctorului Epaminonda, împreună cu soldatul cu mîna tăiată.
Ceva straniu să vă mai arăt. Peste drum de poarta colonelului, unde se petrecuse omorîrea şi lupta de la poartă, se afla mort de zăcere un nenorocit de cantaragiu bulgar. Cunoscut este că într-o casă unde se întîmplă astfel de caz de omor, cei ce fac parte din familie sau chiar slugile n-au vreme a băga seamă ce se întîmplă primprejur; de această neîngrijire şi uluială profitînd acei şase asasini greci, arnăuţi şi bulgari, ce făptuiră omorul din curtea colonelului, ca să nu poată fi prinşi, s-au ascuns în podul unui grajd din acea curte, în dreptul căreia s-a găsit mortul cantaragiu, au privit străjuirea noastră din curtea colonelului, au privit chiar pornirea cortegiului mortului Petrăchescu şi ei au stat neclintiţi în acel pod, pînă seara. După îngroparea cantaragiului, întorcîndu-se jalnicii de la mormînt cu mai multă lume, ca să mănînce din pomana mortului, prind de veste, pe seară, că se cobor acei asasini din podul grajdului şi încep a sări gardurile ogrăzii. Atunci, unul din rudele mortului trece în curtea colonelului, de peste drum, şi ne dă de ştire. Pornim un ofiţer, cu 30 de soldaţi ce se aflau în curtea colonelului, spre a le da goană. Prin întuneric însă nu au putut pune mîna pe el; patrulele călăreţe ale Poliţiei i-au întîlnit pe stradele strîmte din mahalale şi i-au prins pe toţi; între dînşii era şi căpitanul lor; i-au dezarmat şi i-au dus legaţi la Poliţie.
Lumea întreagă a alergat, chiar în noaptea aceea, ca să-i vadă, şi, a doua zi, legaţi şi sub excorta unei patrule de 15 oameni, cu un sergent, au fost duşi şi întemniţaţi la Bucureşti, unde fiind judecaţi au fost osîndiţi toţi la ocna Telega.
Garnizoanei din Brăila i s-a dat, din ordinul lui Vodă, gratificaţie leafa pe şase luni. Parucicul Podeanu, rănitul, a fost înălţat la gradul de căpitan, căpitanul Greceanu a fost făcut maior.
Astfel fu şi a doua revoluţie a Brăilei.
Deşi, prin descrierile de mai sus, ale diferitelor stări ale Capitalei noastre, v-am vorbit, în treacăt, şi de vreo cîteva palate, adică de curţi cari au fost locuinţele domnilor după timp în Bucureşti, acum m-am gîndit a vă arăta anume acele locuinţe domneşti:
Curtea lui Constantin Brîncoveanu, zis Basarab, şi prinţ de onoare al Austriei, a fost în dreptul Mitropoliei, fondată de el, astăzi Piaţa Bibescu Vodă; Curtea lui Constantin Cantacuzino, astăzi maidenul de peste drum de Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni; Curtea lui Şerban Cantacuzino, astăzi Banca Naţională; Curtea lui Alexandru Moruz, astăzi Direcţia Telegrafelor şi Poştelor; Curtea lui Ipsilanti, astăzi „Hotel de France"; Curtea Hangerliu, Caragea şi Mavrogheni a fost în Curtea cea nou făcută de Ipsilante, astăzi Arsenalul Armatei; Curtea lui Mavrocordat, fosta casă a domniţei Anastasia, unde era vadul sacagiilor, în dosul Poliţiei Capitalei, astăzi Judecătoria de Pace a Ocolului de Roşu; Curtea Calimachi, Caragea (după arderea întîiei Curţi) şi Alexandru Suţu, casa Bossel, astăzi proprietatea Miercuş bancherul; Curtea Kiseleff, astăzi Prefectura Poliţiei Capitalei; Curtea Grigore Ghica, mănăstirea Mihai Vodă; Curtea Alexandru Ghica, astăzi Prefectura judeţului Ilfov; Curtea G. Bibescu, în Curtea lui Constantin Brîncoveanu, astăzi piaţa; Curtea Barbu Ştirbei, astăzi casa prinţului Alexandru Ştirbei; Curtea A. Cuza, casa lui Dinicu Golescu, astăzi Palatul.
Turcia, suzerana noastră, printre înţelepţii ei sultani, buni scriitori, învăţaţi, poeţi şi bravi luptători, a avut şi pe sultanul Mahomed, ce s-a suit pe tron la 1808. Nici unul din padişahii otomani nu a venit pînă la Dunăre în preumblare; vreo doi-trei, cari au ajuns pînă la bătrînul fluviu, nu au avut alt scop decît războiul. Înţeleptul şi bravul sultan Mahmud Han a hotărît să vină pînă în marginea Dunării, să vadă Silistra, unde era scaunul primului guvernator al Dunării, numit Duna valesî. Astfel, vestindu-se de aceasta în Romînia, de către marele logofăt Aristarchi (ambasadorul Romîno-Moldaviei pe lîngă sultan şi credinciosul Palatului sultanului), amîndoi domnii ţării au hotărît să meargă, împreună cu mitropolitul Romîniei şi cu o deputaţiune, de cîte şase boieri din cei mai mari ai ţărilor, ca să se prezinte sultanului. S-a pregătit un mare şi spaţios chioşc în marginea Dunării, la Silistra, împodobit cu postavuri roşii, cu tapete de aur şi cu covoare persieneşti, mobilat cu lucruri cărate din Bucureşti, din magazinele cele mai luxoase, cu oglinzi mari şi ceasornice cu muzici. Vodă Alexandru Ghica a trecut, de la noi, peste Dunăre, cu Statul său Major, cu mitropolitul Neofit, cu protopopii şi diaconii săi şi cu şase din veliţii boieri. Tot astfel însoţit a trecut şi Grigore Vodă Ghica, domnul Moldovii. Dînşii se aflară la Silistra cu două zile mai înainte şi traseră în palatele pregătite pentru ei. în aceste două zile, logofătul Aristarchi, care-i aştepta acolo, le-a făcut o repetiţie de modul cum au să se înfăţişeze cînd va ordona sultanul că doreşte a-i vedea. În ziua sosirii sultanului, nu i s-a arătat nimeni, iar a doua zi după sosire, coborînd sultanul la Dunăre, cu strălucita lui suită, şi urcîndu-se în chioşc, i s-au adus cafele şi şerbeturi. El era însoţit şi de bătrînul Ţopal paşa, un bătrîn de 80 de ani, intimul său amic şi favorit. Numai sultanul şi acest Ţopal (şchiop) stătură jos, cel dintîi pe o canapea, cel de al doilea pe un jeţ; toţi ceilalţi paşi şi autorităţile stătură în picioare, cu cel mai mare respect. I s-au prezentat ordonanţele de infanterie şi cavalerie, precum şi o deputăţiune de 12 comersanţi de frunte, între cari erau şi cei doi mari bancheri Hillel Manuach şi Avram Halfon. Dintre boierii noştri, numai răposatul Iordache Filipescu era mai splendid îmbrăcat, în anteriu şi giubea de moar antic alb.
Sultanul a ordonat atunci să vie domnii ţării, cu suitele lor, ca să-l vadă. întîi au intrat amîndoi domnii, cu cîte doi coloneii şi şefii oştirilor moldo-romîne, şi s-au închinat cu respect. Sultanul şedea pe canapea, era îmbrăcat într-un surtuc negru, cu ceaprazerii de mătase, negre, şi avea fes mare în cap; el ţinea în mînă o biciuşcă, cu care se juca. Domnii s-au dat de lături, în dreapta, stînd în picioare; după dînşii intră mitropolitul, între doi diaconi, el era îmbrăcat în manta încreţită şi avea cîrja în mînă; trecură şi ei în dreapta, stînd tot în picioare; intrară apoi boierii ambelor ţări, care făcură reverenţa cunoscută, cu cea mai mare sfială. Sultanul făcu semn lui Aristarchi şi-i spuse să arate la toţi mulţumirile sale că i-a găsit sănătoşi, iar mitropoliţilor să le exprime mulţumire de osteneala ce şi-au dat a veni să-l vadă şi să le spună că el nu este împăratul regilor, ci împăratul popoarelor; către Iordache Filipescu, care avea o barbă albă şi lată, lungă pînă la burtă, s-a adresat el d-a dreptul, nu prin dragoman, şi i-a zis turceşte: Gbel, ghel, cu o voce îndestul de baritonă, aşa că s-a îngrozit bietul bătrîn şi parcă nu îndrăznea să se apropie, deşi era ban mare şi preşedinte al Consiliului. Sultanul însă avu o impresie aşa de bună de înfăţişarea lui, încît se sculă de pe canapea, îl apucă de mîneca giubelei şi apropiindu-l în faţa sa îi repetă: Ghel, ghel... Apoi, adresîndu-se lui Aristarchi, i-a ordonat să-i zică, arătînd cu mîna spre amîndoi domnitorii, că deşi dînşii sunt mai mari în cele două ţări, însă el, Filipescu, trebuie să le fie tată, să-i povăţuiască, cu toată îngrijirea pentru odihna şi buna petrecere a locuitorilor ţărilor, care sunt raialele împărăţiei, şi de aceea îl cinsteşte îndată cu gradul de baş-boier, adică cel mai mare boier al ţării. Atunci i-a concediat, şi ei s-au întors la palatele lor, unde li s-au trimis daruri: cai arăbeşti şi decoraţii mari, cu portretele sultanului, înconjurate cu diamante; de atunci nu i-a mai văzut, căci a treia zi, dis-de-dimineaţă, dînşii trecură Dunărea, pe un vapor mare, iar sultanul, peste două zile, a plecat la Ţarigrad, fiind chemat în grabă, căci era să se facă o revoluţie, sub pretext că ce are sultanul să stea de vorbă cu ghiaurii.
Voiesc să amintesc, după toate evenimentele acestea, petrecute pînă la 1856, despre doi domni romîni cari au fost dintre cei mai buni şi mai învăţaţi. După frumoasa şi părinteasca domnie a lui Grigorie Vodă Ghica, a căruia viaţă am arătat-o mai sus, precum şi după preşidenţia lui P. Dmitrievici Kiseleff, venind la domnie Alex. Vodă Ghica, fost mai înainte spătar, fiind numit atît de Sublima Poartă, cît şi de Curtea Rusiei, protectoare atunci a ţărilor, el a domnit într-adevăr cu sentimente de bun romîn, însă nu era iubit de popor, căci îl compromiteau boierii ce-l înconjurau şi din care unii erau de partidă rusă, alţii de partidă turcă. Cei dintîi făceau cum le dictau protectorii lor, cei de al doilea stricau tot ce organizau cei dintîi, astfel că ţara suferea destul şi se pregăteau diferite comploturi contra domnului, de a-l da jos de pe tron.
Capii acestor partide erau Iancu Cîmpineanu, d-o parte, şi Manolache Băleanu, de altă parte. Într-o zi, Domnul se simţi de tot nenorocit, mai cu seamă că-i spusese şi marele aga, care era Manolache Florescu, că să nu mai iasă pe jos pe strade, după cum obişnuia totdeauna de ieşea cu bastonaşul în mînă, pînă ce nu va descoperi aga un complot, despre care i se raportase, şi care avea de scop împuşcarea Domnului. Atunci, el, care iubea aşa de mult pe romîni şi fiind convins că nimeni nu se va găsi să atenteze la viaţa sa, a ieşit chiar în acea zi, pe jos, cu bastonaşul în mînă, fără a lua pe aghiotantul său, nici vreo ordonanţă după el. A plecat, îmbrăcat civil, de la palatul său, unde este astăzi Prefectura de Ilfov, şi traversînd strada astăzi numită Carol I, trecu pe la Curtea Veche, pe Podul Beilicului şi merse pînă sus la Jignita, unde este astăzi palatul Ambasadei Italiene şi unde locuia generalul şi fost al său cumnat N. Mavru. A intrat în cabinetul lui N. Mavru, s-a trîntit pe canapea şi a cerut! să i se aducă o dulceaţă şi apă. Văzîndu-l Mavru foarte emoţionat, l-a întrebat:
— Ce, ai ostenit, Măria Ta, de nu eşti astîmpărat ? Vodă îi răspunse:
— Nu, scumpul meu Nicolache, dar am ieşit din casă singur, fără nimenea după mine, ca să mă omoare orăşenii mei, între care m-am născut!
Mavru, văzîndu-l cu ochii umflaţi de lacrămi, a luat apă de Colonia şi i-a udat batista din buzunar. Au conversat mai multă vreme şi Vodă i-a povestit tot ceea ce i-a raportat aga. Mavru i-a răspuns:
— Să nu crezi, Măria Ta, astfel de mofturi şi astfel de minciuni de cafenele, ca să fi fost una ca aceasta, eu aş fi aflat-o de mult de la Daşcoff (consulul rusesc), care are în Capitală peste 100 de spioni pentru diferite clase.
Cu toate acestea, Mavru a ordonat de i s-au pus caii la caretă şi a recondus pe Vodă la palat, unde au chemat şi pe Grigorie Filipescu, de au făcut cîteştrei partidă de vist. A doua zi au mers, la palat, Mavru cu Daşcoff, de au făcut vizită lui Vodă. A venit, după dînşii, şi baronul Timoni, consulul austriac.
Arăt acum încetarea domniei lui Alecu Ghica. Secretar de Stat (ministru de Externe) era postelnicul Iorgu Bibescu şi ministru de Justiţie era Barbu Ştirbei, fratele lui Iorgu Bibescu. Aceşti doi boieri, ce-şi făcuseră studiile, 10 ani, la Paris, unde au învăţat legile franceze şi au fost buni amici cu Guizot, ministrul de atunci al Franciei, întorcîndu-se în Bucureşti, au început a lupta, fiecare în parte, ca sa pună mîna pe domnia" ţării. Iorgu Bibescu, dîndu-se în partida opusă lui Vodă Ghica şi Camera fiind deschisă în iarna anului 1842, majoritatea fu pentru Bibescu şi vota faimosul raport către domn (a cărui copie o posed), prin care i se arăta trista stare în toate ramurile administrative. Se făcu apoi o plîngere din partea ţării către sultan şi se trimise la Constantinopole, cu o copie după raportul adresat Domnului, făcut de însuşi Iorgu Bibescu.
Peste o lună veni logofătul Aristarchi, ambasadorul nostru pe lîngă Poartă, şi aduse lui Vodă Ghica firmanul pentru mazilia sa de pe tron. Acel firman a fost citit în Cameră, în auzul tuturor locuitorilor Capitalei, ce erau adunaţi acolo. Nici un eveniment neplăcut nu s-a petrecut, căci Vodă Ghica, lăsînd ţara sub o căimăcămie de trei boieri, prezidată de mitropolitul Neofit, s-a pus în caretă, însoţit de maiorul Scarlat Filipescu, şi a plecat, prin Braşov şi Viena, la Neapole, unde s-a statornicit. În urma lui, Camera a procedat, pe dată, după legile ţării, la alegerea noului domn. După ce deputaţii au intrat în secţiuni, partidele au început a vota. Iată şi boierii ce au luat parte la alegerea domnului:
1.  Baş-boierul banul George C. Filipescu
2. Vornic mare Alex. Filipescu (Motrogan)
3. Vornic mare Teodor Văcărescu (Furtună)
4. Vornic mare George Golescu
5. Vornic mare Alexandru Scarlat Ghica (Barbă Roşie)
6. Logofăt mare Barbu Ştirbei (Bibescu)
7.  Logofăt mare Ştefan Bălăceanu
8.  Logofăt mare Mihai Racoviţă
9.  Logofăt mare Ioan Văcărescu (Poetul)
10.  Logofăt mare Chrisoscoleu (Buzoianu)
11.  Logofăt mare Em. Băleanu
12.  Logofăt mare Const. Cantacuzino (fost caimacam)
13.  Logofăt mare Const. Ghica (fost spătar)
14.  Logofăt mare Const. Cornescu
15.  Logofăt mare Const. Bălăceanu
16.  Logofăt mare Grig. Grădişteanu
17.  Logofăt mare George Bibescu (ales domn cu 131 voturi)
18.  Logofăt mare George Florescu
19.  Logofăt mare Iancu Filipescu
20.  Logofăt mare Em. Florescu
21.  Logofăt mare Alex. Ghica (Căciulă mare).
Partida lui Barbu Ştirbei, fratele lui Iorgu Bibescu, care dresase faimosul raport către domn, a ieşit cu 91 de voturi, iar partida lui baş-boier Iordache Filipescu, despre care se aşteptau toţi a fi ales domn, a ieşit cu 84 voturi. Simţind toţi, de la început, că Barbu Ştirbei, pe care nu-l voiau, va reuşi a pune mîna pe domnie, începură a vota pentru Iorgu Bibescu, care a întrunit, în total, 131 de voturi.
Cînd deputaţii văzură că numărul bilelor lui Bibescu a trecut peste 91, al lui Barbu Ştirbei, începură toţi a se apropia de Vodă Bibescu, cu oarecare respect, căci vedeau că se apropie momentul d-a fi proclamat de domn. Cei mai intimi amici ai lui, precum Iancu Filipescu, Manolache Florescu, Manolache Băleanu, Costache Filipescu, colonelul şi şeful meu, s-au apropiat de Iorgu Bibescu şi i-au zis, şoptindu-i:
— Eşti domn.
Iar el, care simţea aceasta, căci cunoştea de cîte voturi dispuneau deputaţii din Secţia a IV-a, de unde făcea şi el parte, emoţionat şi pornit poate de respect şi dragoste către frate-său, Barbu Ştirbei, le răspunse:
— Dar cu nenea Barbu cum rămîne ?
Atunci colonelul meu, fiul baş-boierului şi coleg de şcoală cu Bibescu, împreună cu Iancu Filipescu, îi răspunse la ureche, răstit, arătandu-i fereastra camerei care dădea asupra Dealului Mitropoliei :
— O vorbă de ai mai zice, nene Iorgule, vei fi aruncat de noi pe fereastră, ca să nu se aleagă praf de dumneata.
Aşteptară numărătoarea voturilor încă a patru deputaţi, care au votat pentru Iorgu Bibescu, şi strigară toţi într-un singur glas:
— Ura! ura! ura!
Mitropolitul Neofit, ce prezida Camera, rosti următoarea binecuvîntare:
— Să trăiască noul nostru domn, iar tu, Doamne Dumnezeul părinţilor noştri, trimite din înduratu-ţi sîn bogatele tale mile asupra-i şi asupra pravoslavnicului norod al ţării, fie, fie, fie!
Atunci se repeziră toţi într-un trup, luară pe mîini pe Bibescu strigînd: „Ura!" îl puseră în trăsură şi—l petrecură toţi, în carete şi în trăsuri, pînă la palatul său, sub Dealul Mitropoliei.
Noul domn ordonă să vină căruciorul de poştie, cu patru cai, de curier, şi scrise la Craiova, mumii sale, vorniceasa Ecaterina Bibescu, că, cu voinţa lui D-zeu şi cu binecuvîntarea ei, s-a ales domn, cu 131 voturi. Boierii salutară pe vorniceasa Bibescu într-o scrisoare iscălită de toţi cîţi se aflau acolo. A doua zi, dimineaţă, oştirea toată, aflată în garnizoană, a făcut jurămîntul în cazarmă, faţă cu marele spătar Const. Ghica, fratele fostului domnitor, Alex. Ghica. Iată o pildă de cum se supuneau vechii boieri legiuirilor ţării.
Domnia acestui bărbat a fost foarte înţeleaptă, pretutindeni s-au făcut înfrumuseţări, precum şi îmbunătăţiri în armată. Cu ocazia asta, sultanul a dăruit armatei şase tunuri de bronz, peste care Vodă a numit şef pe maior Ion Em. Florescu, astăzi general de Divizie. Oştirea a fost îmbrăcată în haine noi, după model de mare economie. În locul chiverilor, s-au adus coifuri din Prusia, remonte de cai s-au adus din Rusia şi Ungaria. S-au făcut înaintări în armată, iar în decretul său de înaintări, cum şi în ordin pe oştire, a zis că nu se sileşte la înaintări pînă ce nu va cunoaşte bine, în persoană, purtările şi caracterul ofiţerilor, atunci le va da gradele nu după vechime, ci după merit, căci meritul va păşi vechimea, ca şi ei să silească a onora gradele, pe cît ele sunt menite a onora pe cei ce le primesc, fiind singura răsplătire a unui ostaş.
Acest domn a organizat grănicerii din toate satele mărginaşe ale Dunării, care făceau serviciul cu schimbul la pichetele fruntariilor dunărene şi muntene, avînd fiecare frontieră cîte un inspector cu gradul de colonel. El a făcut şoselele pe Prahova, pînă la Predeal, precum şi pe Olt, din Călimăneşti pînă la Rîu-Vadului, spărgînd munţii de piatră cu iarbă de puşcă; la aceste şosele au lucrat soldaţi, sub comanda ofiţerilor, conduşi de cei mai buni mineri ai Statului. El a legat, pentru prima oară, Romînia Mare cu cea Mică, prin frumosul şi lungul pod de piatră pe rîul Olt şi Beica, în dreptul oraşului Slatina. A înfrumuseţat balta şi grădina Cişmegiului, stîrpind miasmele şi broscăria din acea grădină publică a orăşenilor bucureşteni, dînd cursul lacului în Dîmboviţa. A înfrumuseţat stradele centrale ale porturilor Brăila şi Giurgiu, a restaurat vechile palate ale lui Const. Basarab Brîncoveanu, de sub Mitropolie, unde era şi o capelă foarte frumoasă; a secularizat moşiile cu mari venituri ale Mitropoliei şi ale Episcopatelor, făcînd prelaţilor salarii, mitropolitului — 100 000 de lei şi episcopilor cîte 50 000 de lei anual. Domnia lui a fost foarte liniştită, foarte îmbelşugătoare; se afla bine cu toată lumea şi cu toţi consulii puterilor străine şi supuşii lor. El a dat avînt învăţăturilor, sub Poenaru, arhimandritul Poteca şi Ioan Heliade Rădulescu. Artele au progresat sub diferiţi maeştrii de muziţă şi desen; literatura a făcut un pas mare înainte; el a încurajat pe Iancu Văcărescu şi Heliade Rădulescu, în arta poetică; în scurt, acest domn a fost foarte iubit şi stimat de toţi romînii, în genere. El a făcut să înflorească şi Teatrul nostru Naţional, punîhdu-l sub preşedinţia lui Iancu Cîmpineanu; a înfrumuseţat Dealul Mitropoliei, prin aleuri şi patru obeliscuri mari la intrare; lucrările au fost conduse de colonelul Blaremberg.
Din nenorocirea ţării noastre, logofătul Justiţiei, Alecache Vilara, fiind ministru şi amic al domnitorului, a mîhnit pe mulţi, mai cu osebire prin manierele lui restite. Adesea, dînsul striga împricinaţilor:
— Eu poruncesc, şi să ştiţi că eu sunt paşa Alecache Vilara, care fac ce voiesc.
Unele ca acestea împreunîndu-se cu asprimea ce întrebuinţa cu poporul, mai mulţi amploiaţi superiori de prin administraţii au făcut de s-a organizat, cu puţin mai înainte de anul 1848, acea conjuraţie sub conducerea lui Heliade, Nicolae Golescu, CA. Rosetti, Ioan C. Brătianu, prinţul Dim. Ghica, prinţul Ion Ghica, Grigorie Grădişteanu, Dim. Bolintineanu, N. Bălcescu, Dim. Creţulescu şi alţii, care au dat avînt Revoluţiei de la 11 iunie 1848, începută în Izlaz şi în Bucureşti, deodată; cea din Bucureşti a început-o Dim. Creţulescu, prin tragerea unui glonţ de pistol, pe o şosea, asupra lui Vilara, ce însoţea pe Vodă Bibescu, în trăsură, la preumblare. Acel glonţ a fost semnalul dat bucureştenilor, ca să se adune cu toţii în Curtea Domnească şi să ceară Domnitorului să iscălească acele 21 de articole ale programului făcut de ei. Într-adevăr, în acea zi s-a strîns atîta lume în Curtea Domnească şi pe toată întinderea stradei Mitropoliei, încît nu era de trecut măcar un om. În capul acestui popor bucureştean, fără nici o armă în mînă, se aflau Nicolae Golescu, Brătianu, Rosetti, Bolintineanu şi Grădişteanu, cum şi Mitică Creţulescu, cel care a dat cu pistolul, atingînd cu glontele pe Domn numai pe piele. Santinelele, din ordinul lui Vodă, au lăsat pe capii revoluţiei de au intrat pînă în salonul domnesc, unde Heliade dădu citire programului de reformă constituţională. Vodă Bibescu a răspuns, cu sînge rece şi cu a sa demnitate de domn:
— Bune sunt toate, sunt şi eu adăpat de ideile astea, încă din şcoala în care am învăţat la Paris, însă găsesc prea timpurii aceste schimbări în naţiunea noastră; ar fi fost bine să fi mai aşteptat pînă ce mă înţelegeam cu puterile vecine, cărora puteam să le arăt că chiar eu mă aflu în capul mişcării, fiind ales al naţiunii; atunci aş fi stat pe tron în pace, ca să executăm cu toţii, în unire, reformele şi am fi fost apăraţi de prejudiciile ce s-au dezlănţuit acum.
Atunci, toţi, în unanimitate au strigat: „Ura!" Şi Heliade Rădulescu înfăţişă lui Vodă o călimară, dîndu-i condeiul şi rugîndu-l, dimpreună cu ceilalţi, să iscălească. În momentul în care Nicolae Golescu băgă în sîn proiectul, dînsul începu a striga:
— Să trăieşti, Măria Ta, domn al nostru şi stăpînitor al nostru constituţional!
Aceste vorbe fură repetate de Mitică Creţulescu din balconul lui Vodă către poporul bucureştean ce era în curte. Toţi, într-o voce, strigară:
—  Să trăiască domnul nostru constituţional, Gheorghe Dimitrie Bibescu!
A doua zi de dimineaţă, Vodă chemă pe revoluţionari, pe boierii ce compuneau guvernul şi pe mitropolit şi îşi dădu demisia din domnie în mîna lui Nic. Golescu, rugîndu-l să fie bun a numi Caimacămia cum îi va plăcea, şi a însărcinat pe unul din membrii guvernului să-l întovărăşească pînă la Braşov, pe la Cîmpulung, prin graniţa austriacă de la Bran, căci pe la Predeal, ca să iasă la Braşov, nu se putea, nefiind şoseaua pe Prahova terminată.
Cu toate rugăminţile membrilor revoluţiei, ale boierilor şi bancherilor din piaţa noastră, nu a fost cu putinţă a se îndupleca să rămînă pe tron.
Din contra, s-a rugat dînsul să nu fie împiedicat a pleca, fiindcă s-a sfătuit deja cu iubita sa doamna Mariţa, născută N. Văcărescu şi fosta soţie a spătarului Const. Ghica. Totodată, a invitat pe Iordache Filipescu, care era vornic, de a pornit un lipcan (curier al Ministerului de Externe), cu poruncă către ispravnicul de Muscel, să conducă pe Vodă, cu plăiaşii şi cunoscători ai strîmtoarelor munţilor, pînă la hotarul austriac. S-a făcut întocmai după dorinţa lui Vodă; s-a trimis cu Măria Sa, Const. A. Rosetti, din partea Guvernului Provizoriu; cu o zi înainte, Vodă lăsase ordin la toată oştirea din garnizoană ca să se supu<nă>, cu toată credinţa, Guvernului Provizoriu şi să-şi păzească fiecare datoriile ostăşeşti pentru binele ţării şi liniştea locuitorilor Capitalei.
O fi regretat poate cineva plecarea lui Bibescu, însă nu s-a putut recunoaşte cine anume, fiindcă a urmat o mare gălăgie de bucurie pentru noua era în care intra ţara.
Se formă Locotenenţa Domnească, pe dată, sub preşedenţia lui Nic. Golescu, iar ca şef al armatei fu numit maior Teii, care fu sărit deodată la gradul de general; aşa a găsit cu cale consiliul Guvernului Revoluţionar, care se instală în casa lui Dinicu Golescu, pe Podul Mogoşoaiei, astăzi Palatul Regal.
Începură îndată adunările revoluţionarilor, atît în localul Camerei boiereşti, care era dizolvată, cît şi pe Cîmpia Filaretului, unde se aduna, în toate zilele, poporul bucureştean şi unde s-a organizat şi garda municipală, sub comanda unui fost actor grec Aristia.
În acea cîmpie s-a ridicat o tribună, pe piedestale înalte, cu trepte; de acolo ţineau toţi oratorii revoluţionari discursuri către orăşeni. Am fost faţă atît la adunările ce se ţineau seara în Cameră (Obşteasca Adunare), în Dealul Mitropoliei, cît şi la acelea din Cîmpia Filaretului. Nu pot trece cu vederea a nu arăta în această istorie a Bucureştilor, pentru trista memorie, destrăbălările ce se petreceau în acele cluburi.
Într-o seară de iulie, anul 1848, era atît de multă lume în localul Camerei, încît nemaiîncăpînd în sală, oamenii se grămădiseră în curte, pe la ferestre, cari erau deschise; adunarea era prezidată de d. Ioan C. Brătianu, prenumit atunci Firfirică, căci era tînăr, mititel şi scurticel şi cu pletele pe spinare; nu semăna fiinţa lui cu vorbele oratorice şi sofisticate ce îi ieşeau din gură; îl ascultau toţi ca pe un erou al zilei.
În acea seară se vesti că au trecut turcii la Giurgiu, au dezarmat compania noastră ce ţinea garnizoana în acel oraş, au arestat pe ofiţeri şi căpitanul lor în puşcăria de la Giurgiu şi au plecat apoi în marş forţat spre Bucureşti; Cavaleria, sub Suleiman paşa, ajunsese în satul Şinteşti, ca avantgardă.
Brătianu zise ca noi să ne pregătim a-i primi cu blîndeţe, ieşind înaintea lor mitropolitul, în cap, şi cu preoţi în odăjdii, cu Evanghelia şi Crucea în mînă.
Pe lîngă preoţii noştri din Capitală, se aflau adunaţi în Bucureşti şi preoţii de prin satele învecinate ale Ilfovului, Vlaşcei şi Ialomiţei, însoţiţi de cîte trei deputaţi săteni.
— Aceşti preoţi, cu mitropolitul în cap, urmă Brătianu, să aştepte sosirea Armatei şi ieşindu-i înainte, să fim siguri că turcii nu vor ataca acest cordon sfînt.
Atunci se auzi un glas din mulţime zicînd:
— Părintele mitropolit nu va putea veni, aflîndu-se bolnav. La aceastea răspunse preşedintele adunării:
— Ne vom duce la Preasfinţiia sa, îl vom aşeza într-un jeţ şi-l vom duce pe umerii noştri înaintea invaziunii, căci e dator a ne binecuvînta şi la nenorocire, aşa cum a făcut papa Romei, care a ieşit pe podul Tibrului de a oprit pe Attila, ce înainta cu formidabila sa armată de huni.
Strigăte de bravo şi bătăi în palme izbucniră în sală. În vremea aceasta ne pomenirăm că intră pe uşă un individ înalt, <în>armat cu un cuţit mare şi cu un cimpoier după dînsul. El începu să strige:
— Fraţilor, am treabă la tribună!
Lumea, îngrozită, s-a înghesuit în lături, făcîndu-i loc să treacă spre tribună; nici o împiedicare n-a întîmpinat din partea vreunui jandarm sau a vreunui comisar, căci eram acolo toţi fraţi într-un Christos şi concetăţeni şi era liber fiecare să se urce la tribună spre a-şi da părerea.
Stranie de tot o asemenea privelişte în Camera Legiuitoare a Romîniei, unde ne deprinsesem a vedea pe părinţii noştri, sub preşedinţia mitropolitului nostru, făcînd legiuiri, iar nu bîzîind din cimpoi, alegînd domni, în loc de a striga în gura mare, ca acel măcelar beat, despre care e vorba şi care, cu un cuţit în mînă, începu să zbiere:
— Ce vă încercaţi, boierilor, cu preoţi, cruci şi evanghelii; eu cunosc bine pe turci din mica mea copilărie, ei nu se dau îndărăt decît cînd văd ăsta (ridică cuţitul în sus) muiat în sînge. Suntem destui bărbaţi în Bucureşti, şi am fi fost mai mulţi, dacă n-aţi fi lăsat aci numai o mică parte din oştire, trimiţînd pe cealaltă peste Olt, fără să ne întrebaţi şi pe noi; cu toate acestea, vom lupta cu toţii, ca să treacă apoi vrăjmaşii noştri cu armăsarii lor peste trupurile noastre.
Acest individ necunoscut era de naţie sîrbească şi de profesie măcelar. L-a aplaudat toată întrunirea şi apoi, ieşind el afară, cu cimpoieru după el, l-au petrecut toţi pînă la poarta Mitropoliei. Aceste întruniri de la Mitropolie se ţineau seara, de la 9 ore pînă la 1 din noapte, iar acelea de la Filaret se ţineau de la 3 după-prînz pînă seara, la 8.
Acum să vă spun cîteva anecdote de pe Cîmpul Filaretului, numit de atunci pînă acum „Cîmpul Libertăţii".
Acolo, în mijlocul cîmpului, unde este astăzi cişmeaua lui Cantacuzino, era iarăşi o tribună ridicată pe estradă şi umbrită de o pînză de cort cu patru steguleţe tricolore înfipte în cele patru colţuri ale estradei. Oratorii ce se urcau acolo sus erau amîndoi fraţii Brătieni, Dumitru şi Ioan, cum şi amîndoi fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan. Vorbeau despre diferite organizări ce trebuiau introduse în ţară, despre armată, despre ridicarea bătăii în armată şi introducerea pedepsei numai cu arestări, despre organizarea serioasă a unei legiuni orăşeneşti, numită garda municipală, care deja începuse a se forma din diferiţi negustori şi meseriaşi; şefii părţilor acestor legiuni se numeau din meseriaşii cei mai bogaţi şi mai deştepţi. În vreme de 5 zile se şi formaseră două companii, însă nu li dăduseră armele, ci numai se numiră, în ziua a cincea, şefii părţilor, al căror comandant superior fu numit actorul grec şi, mai în urmă, profesor de limba greacă de la Şcoala „Sf. Sava", anume Aristia; şeful acestui semibatalion se numi Cost. Bălăceanu şi un Manu, fiul unui Iorgu Manu; iar între căpitani erau un caretaş bogat şi un toptangiu negustor, ale căror nume îmi scapă. Despărţirile s-au numit plutoane, iar instructorii acestei legiuni erau cîţiva din căpitanii regimentului, aflaţi în garnizoană; dînşii veneau la front numai în vremea exerciţiului. Ce vedeai în frontul acestor companii ? Negustori, cavafi, işlicari, curelari, covaci, plăpumari, cojocari, caretaşi, dogari, cizmari, bărbieri, fiecare în costumele lor. Frontul era împestriţat de giubele, scurteici, scurte, elecuri cu poturi, căciuli, şepci, spenţere, fracuri, surtuce şi anterie; era o cadră hazlie. Era frumos să vezi acest front numai cu puşti ostăşeşti, fără patrontaşe şi fără alte curele, să vezi la defilare soldaţi marşînd în anterie lungi şi în paşi voluntari; era de jale, cu alte cuvinte, prima creare a unui corp care întrecea tradiţionala ceată a lui Baboi. Comandantul lor, d. Aristia, comanda, cînd venea Brătianu:
— Prezentaţi arma!
Atunci, fiecare individ ducea arma la piept, fără nici un tact, împiedicîndu-se în mînecile largi ale giubelelor; semănau cu urşii cari ţin în labe ciomagul ursarului şi dau din picioare pe lîngă el. Aveau două tobe şi două goarne, luate de la oştirea regulată, ba încă unul din gornişti era un muzicant, Mugur, care ştia a sufla în trîmbiţă.
În fine, orăşenimea, zăpăcită, s-a ridiculizat pînă în luna lui septembre 12, cînd sosiră turcii şi se opriră făcînd tabără în cîmpia Cotroceni; a doua zi, la 13, marşă în Capitală coloana turcească, care să mai bătu cu noi, patru companii din Regimentul al II-lea, o companie din Regimentul I şi trupa Pompierilor. În acea încăierare s-a dat turcilor, care erau în număr de 9 000, o lecţie bună. Pompierii dărîmară pe Kerim paşa, împuşcîndu-i calul, şi au răpit două tunuri; companiile ce erau concentrate în curtea cazărmii „Alexandru" ţinură foc de rînduri cu trupele turceşti, înşirate în stradă. Această încăierare am publicat-o prin deosebite broşuri. În acea zi de 13 septembrie 1848, fură omorîţi din trupa turcească 367 de oameni, iar din trupele noastre au căzut doi ofiţeri de pompieri — Stărostescu şi Dănescu —, cari se purtară ca nişte bravi la luarea tunurilor, şi 57 de soldaţi (frumoasă lecţie pentru armata turcească şi îndoit de frumos a fost avîntul armelor romîneşti). Urmare la acest avînt sunt bătăliile din urmă şi gloria ce au cîştigat armele romîneşti pe cîmpiile Bulgariei. Iar răsplata care ni s-a dat nouă, ofiţerilor, ce ne-am expus cu un mic număr de soldaţi, a fost nimic şi iarăşi nimic. Ba nu, am scăpat ceva din vedere, ne-au scăzut şi ne scad, la bătrîneţea noastră, cîte 20 şi astăzi cîte 18% din mizerabilele noastre pensiuni, apoi atîta nu este destul din partea atîtor oameni ingenioşi şi buni patrioţi ce ş-au succedat de atunci şi pînă acum la cîrma ţîrii ? Destul şi prea destul încă faţă de celelalte suferinţe şi mizerii ce îndură pînă în prezent cei ce au dat acest avînt al armelor la 1848.
Faptele însemnate ce au mai urmat le tac, că sunt cunoscute de toţi contemporanii mei, cum, spre exemplu, detronarea lui Cuza şi altele.
Acum să vorbesc şi de domnul Ţării Romîneşti, Barbu Dim. Ştirbei, fratele fostului domn, Gheorghe Bibescu. Acest domn, după suirea fratelui său pe tronul Romîniei, îşi dădu demisia din minister şi plecă în Franţa; de acolo îşi părăsi tărîmul, ca să păşească el în locul fratelui său; a aşteptat timpul oportun pînă ce trecură evenimentele începute în ţară la 1848; în acea vreme, Sublima Poartă, înţelegîndu-se cu cealaltă putere protectoare, se ţinu consiliul de la Balta Liman, unde se luară măsurile pentru numirea noului domn al Ţării Romîneşti. Reputaţia acestui înţelept domn era deja de mult cunoscută, atît Rusiei cît şi Sublimei Porţi, şi astfel se hotărî a se da domnia ţării fostului logofăt al Justiţiei, Barbu Ştirbei. Acesta veni în Capitală după uzurile celorlalţi domni şi se instala în casele sale; tronul îl avea în palatele lui Dinicu Golescu, unde mai fusese. Noul domn a început a organiza ţara şi oştirea, fără însă a permite refugiaţilor de peste Dunăre, foşti revoluţionari, să intre în Capitală; a iertat numai pe cei ce se aflau în Capitală şi care erau compromişi în revoluţie.
El a desăvîrşit şoselele începute de fratele său. A făcut Uzina de Apă şi a răspîndit, prin cişmele, apa Dîmboviţei pe toată întinderea Podului Mogoşoaiei, pînă la bazinul din Şoseaua Kiseleff. A investit pe Nifon de mitropolit, sau, mai bine zis, de urgie a Bisericii noastre în decurs de 25 de ani, din vicar ce fusese al răposatului mitropolit Neofit.
A organizat călăraşii săteşti, cu schimbul, precum şi dorobanţii de infanterie judeţeană, iarăşi cu schimbul. A organizat Justiţia şi administraţia ţării, care pînă la dînsul era o generală învălmăşeală.
Oştirea cea permanentă (floarea Ţării Romîneşti) ar fi organizat-o mult mai frumos, dacă nu avea ca consilier intim pe un renegat polonez, colonelul Ignat Paznavski, retrograd cu desăvîrşire şi duşman a tot ce era frumos organizat de fostul domn George Bibescu. Această canalie, care a fost mai tîrziu cunoscută şi de Vodă Ştirbei, a fost azvîrlit din oştire pe dată ce a sosit de la Paris fiul domnitorului, beizadea George Ştirbei, căruia i s-a încredinţat oştirea după ce fu înaintat la gradul de general.
Acest bun şi învăţat general s-a silit, în tot cursul domniei lui Ştirbei, de a introduce îmbunătăţiri în armată; a băgat spiritul de înfrăţire în corpul ofiţerilor, a înaintat pe cei de merit, ce fuseseră persecutaţi de către menţionatul mai sus colonelul polonez. Astfel, într-un scurt timp, a cîştigat dragostea întregii armate. El a rugat pe Doamna, muma-sa, de a dăruit armatei drapele noi, cusute în fir şi catifea, în locul celor vechi şi uzate. A înfiinţat preoţi şi icoane, precum şi corturi pentru oficiurile divine din fiecare regiment.
Am arătat dar în istoria mea pe domnii cei buni ai ţării.
Nu cred că se va afla astăzi vreun romîn care să fi cunoscut pe menţionaţii mai sus boieri, stîlpi şi părinţi ai Ţării Romîneşti, şi să poată cugeta măcar că ei nu şi-au iubit ţara din tot sufletul lor şi din tot cugetul lor. Ei erau, sărmanii, puşi între ciocan şi nicovală, între suveran şi protector. Dar cîte încă nu ar fi putut ei face pentru ţară, cum au făcut străbunii lor cei vechi, pe ale căror urme plîngem astăzi cu lacrămi. Iată un exemplu. Li s-a propus şi li s-a cerut de către Curtea Protectoare, în unire cu cea Suverană, ca să îngăduie o companie, ce era să vină în ţară cu mari bogăţii, să deschidă sînurile munţilor Carpaţi, care sunt pline de aur, argint, fier, aramă, argint viu şi tot felul de pietre preţioase; compania avea să aducă colonii de mineri să exploateze bogăţiile munţilor, pe un termen de 100 de ani, îmbogăţind astfel ţara. Iată boierii din elita noastră cea nobilă şi înţeleaptă ce au răspuns dlui Trandafir, cu of în coadă.
Se scoală, în Cameră, banul prinţul Costache Ghica, fiul cel mai mare al regretatului domn şi părinte al ţării, Grigore Ghica, şi strigă din toate puterile lui:
— Numai asta nu se poate, să ne vindem ţara, păzită de părinţii noştri 18 secole; şi iată de ce, fiindcă acei strămoşi ai noştri, care au avut totdeauna puterea de a face orice cu ţara lor, nu au voit de a-i desface sînurile, ca să vază streinii toate bogăţiile cu care a înzestrat-o Dumnezeu, căci, dacă le-ar fi arătat, am fi fost pînă acum cuceriţi şi jefuiţi de tot ce astăzi ne păstrează pămîntul în sînurile lui.
La această frumoasă şi patriotică cuvîntare, unindu-se toată Camera a respins propunerea, iar Trandafir, cu of în coadă, s-a întors de unde a venit. Ei! dacă ar fi trăit el la crearea drumurilor noastre ferate, le-ar fi dat contracciilor cu alte măsuri, mai economice, le-ar fi dat treptat şi nu ar fi băgat ţara în datorii. Dar ce să zicem ? D-zeu să ierte, căci noi nu merităm nici numele lor cel sfînt a-l pronunţa.
Ei se întîlneau, cunoscîndu-se, trăiau iubindu-se şi cînd murea vreunul, plîngeau toţi pe mort şi-l petreceau pînă la locul său de odihnă, azvîrlind în groapa sa cîte o mînă de pămînt, semn că şi ei îl vor însoţi mîine. Iar nu ca noi, astăzi, că ne întîlnim necunoscîndu-ne, trăim neiubindu-ne şi, cînd murim, nu plîngem unul de altul.
Fie-mi permis, vă rog, domnilor cititori, a vă arăta că în acele palate, acele spaţioase şi frumoase curţi ale boierilor noştri, dacă intra chiar un criminal, găsea azil şi protecţiune; însuşi boierul cerceta greşeala sau crima care a făcut-o şi, cînd acea greşeală sau crimă nu era grea, proteja însuşi pe greşitul ce s-a refugiat în curtea lui şi i-a cerut ajutorul, îl apăra la autorităţile ce-l reclamau şi, cînd vina nu era grea, îl scăpa, căci aşa era boierul şi aşa a apucat de la moşi-strămoşii lui. Acele curţi dar, sau aziluri ale deznădăjduiţilor, cum se poate astăzi, în anul 1892, să le vedem mai toate înstrăinate şi stăpînite de oameni de alte naţiuni şi de alte rituri, atît la noi în Muntenia, cît şi la Moldova, nobila şi preaiubita noastră soră ? Care să fie cauza acestui păcat ? Eu nu pot să înţeleg alta, scumpii mei cititori, decît numai un lucru. Nu poate fi alt nimic cauza decît înstrăinarea pe mai mult timp a tinerilor, descendinţii acestor buni părinţi ai ţării, în părţile Occidentului. Moravurile lor cele bune, educaţia cea filantropică, primită în casa părinţilor lor, o schimbă cu moravurile cele vitrege naţiunii noastre şi cu obiceiurile cele viţioase ale Occidentului, cari se încheie:
„Fiecare trăiască cu ce poate şi cunvpoate, şi D-zeu cu ei."
Sau:
„Fiecare pentru el, şi D-zeu pentru toţi."
Acest moto eu socotesc că nu e destul pentru un adevărat creştin şi cu creştere de creştin; omul bogat trebuie să ajute pe sărac, să întîmpine pe bolnav, să găzduiască pe străin şi să mîngîie pe nenorocit, aşa cum au făcut şi părinţii noştri.
Fiindcă vorbii de vieţile patriarhale ale boierilor ţărilor noastre, apoi aci este locul ca să arăt şi vreo cîteva familii boiereşti ce se deosebeau mult în faceri de bine şi în milostenii, aceste milostenii se făceau de ambele sexe. Casa familiei Filipeştilor, pînă în zilele noastre, a fost casa proverbială a patriarhului Avram, atît Constantin Filipescu, părintele lui Iordache baş-boier, cunoscut de toţi, cît şi soţia sa, Băneasa, dădeau bucătura lor săracilor şi-şi dezbrăcau hainele lor de sărbători, ca să îmbrace pe săraci şi săracele de prin mahalale.
Logofătul cel mare, Grigorie Grădişteanu, părintele actualului preşedinte al Curţii de Conturi, ajuta şi mîngîia pe cei nedreptăţiţi, mijlocea la domn pentru slujbe celor persecutaţi şi chema pe toţi scăpătaţii boieri la masa sa.
Cucoana Luxandra, a banului Barbu Văcărescu, îmbrăca familii întregi scăpătate, boteza şi cununa pe mulţi din coprinsul mahalalei unde şedea, înzestrînd şi ajutînd pe toate fetele orfane şi scăpătate; tot această mare cucoană a botezat şi pe răposatul Calinic, fostul stareţ al Cernichii, în vreme de 40 de ani, şi mort ca episcop al Rîmnicului Vîlcei, pe scaunul episcopal.
Răposata cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toţi asupriţii, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei şi punîndu-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici şi la haine pentru săraci, de Paşte şi de Crăciun, astfel că saloanele ei semănau ca nişte ateliere de fabrică.
Casele lui Costache Cantacuzino şi a<le> lui Scarlat Bărcănescu erau ajutoare săracilor şi mîngîierea asupriţilor, care găseau acolo şi mijloace la domn de a li se da slujbe. Casa lui Iancu Manu, mai cu osebire a regretatei de toată lumea bucureşteană răposata cucoana Anicuţa, muma actualului general Gh. Manu, a fost singura care îşi deschidea saloanele pentru toţi artiştii ce vizitau oraşul nostru; doctori noi veniţi, profesori, erudiţi, pictori şi muzicanţi se întreceau a veni în saloanele acelea şi la masa cucoanei Anicuţa, care era şi muma şi protectoarea tuturor săracilor.
Răposata cucoana văduva logofătului mare Mihalache Manu şi sora marelui logofăt Teodor Văcărescu era una din apărătoarele nenorociţilor şi persecutaţilor; dacă punea caii la careta ei, nu era de a merge la vreo petrecere, ci avea a merge să vadă pe Măria Sa, Vodă, sau pe mitropolitul, spre a-i ruga să dea vreo slujbă cuiva sau să ierte pe cineva de greşelile lui; ajuta cu deosebire pe scăpătaţii cu familii grele şi adesea chiar din averea ei făcea pensii văduvelor scăpătate şi fetelor orfane, fie-i ţărîna uşoară, căci astăzi nu mai este între noi. Ea a fost muma lui Iancu Manu.
Tot aşa era şi cucoana Catinca, a banului Dim. Ghica, muma a doi domni, Grigore Vodă şi Alecu Vodă Ghica, precumşi la Craiova răposata cucoana Catinca, a vornicului Dim. Bibescu, muma iarăşi a doi domni, Barbu Ştirbei şi George Bibescu; aceasta din urmă era tot sora lui Teodor Văcărescu, unul din cei mai bogaţi şi onorabili boieri ai ţării. Această mare cucoană era protectoarea tuturor săracilor din 5 judeţe ale Olteniei.
Nu pot a nu arăta aici şi pe mitropoliţii cei mai milostivi ce au fost pe tronul archiepiscopal al Romîniei. Din vechime erau mitropoliţii Filaret, Dositei, Dionisie Lupu, cel ce aduna pe vreme de iarnă diferite păsărele şi le punea între geamurile ferestrelor lui, hrănindu-le pe vremea de iarnă, pînă în minutul cînd se făcea S-ta înviere şi se cînta Christos a înviat. Atunci geamurile de dinafară ale ferestrelor saloanelor sale se deschideau şi zburau acele sute de păsărele, de mergeau prin pomi, ca să guste din muguri. Tot aşa de milostiv era şi preacuviosul mitropolit Grigorie, respectatul şi iubitul de toţi romînii.
Aceşti mitropoliţi nu numai că erau cei mai mari patrioţi, dar jigniţile lor erau deschise la toţi săracii şi scrinurile lor erau casieria celor scăpătaţi; pentru Biserică şi pentru Patrie îşi puneau adeseori sufletul şi cariera lor în cel mai mare pericol la diferite evenimente, întocmai ca păstorul cel bun pentru turma lui.
S-au dus toţi dintre noi, ei nu mai sunt azi, dar numele lor va umplea totdeauna paginile istoriei ţării.
Mă întorc la binefacerile boiereşti, ca să dau un exemplu: Am trăit în tinereţea mea cu fiul unui boier foarte mare, care era şeful meu; acest boier, bătrîn, cu barba albă, ocupa cel mai mare post în administraţia ţării; el a aflat că un nenorocit zapciu din partea muntelui, pe care, cu o jumătate de an [înainte], îl numise el la o plasă, ar fi făcut mai multe hioţii. Pe dată a ordonat de a fost depărtat din post. Nenorocitul zapciu, care avea o casă de şase copii, între cari două fete mari, vine în Bucureşti, fără post, hotărăşte să se ducă la boier să îngenunche, să plîngă şi să se roage să-l ierte.
într-o zi se strecură nenorocitul şi sosi la uşa odăii boierului. Bătrînul boier tocmai se spălase pe obraz şi se afla cu prosopul în mînă, ştergîndu-se iute pe obraz, pentru ca, în urmă, să înceapă a-şi face închinăciunea, după obicei. În acel moment, zăreşte pe zapciu şi, indignat, începu să-i strige:
— Ce cauţi la mine, hoţule şi neruşinatule ? Vrei să mă superi tocmai cînd să-mi fac cruce ca tot creştinul ? Ieşi afară!
Şi întorcîndu-se ca să înceapă a se închina, nu i-a fost cu putinţă a pronunţa cuvintele din Tatăl nostru: „şi iartă-ne nouă, Doamne, greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşelile greşiţilor noştri". Atunci, cu o linişte creştinească, deschise uşa şi strigă servitorului său:
— Repede-te, soseşte-l şi îl cheamă pe nenorocitul ăla de ciocoi. Servitorul se repezi pînă la poartă şi, sosind pe zapciu, l-a chemat îndărăt şi boierul, cum 1-a văzut la uşă, i-a zis:
— Iartă-mă, nenişorule, de vorbele care ţi-am spus, ca să pot să-mi urmez închinăciunea!
Fostul zapciu a răspuns tremurînd:
— D-zeu să te ierte, cocoane, iartă-mi şi d-ta, că nu ştiu ce să mă fac cu şase copii care-i am în casă.
Atunci i-a zis boierul:
— Du-te la Vornicie şi aşteaptă-mă.
într-adevăr, tot în acea zi, după ce i-a dat poveţi îndestul de părinteşti, a trimis poruncă către ispravnic să-l instaleze iarăşi in postul său.
Alt fapt tot din casa acestui boier:
Fiul său era şeful meu cu care şedeam. Într-o zi vine servitorul de la grajd şi-i spune că vătaful de curte al boierului, care era un om bătrîn al casei, avînd şi rangul de pitar, nu-i dăduse la grajd pe deplin porţia de orz a cailor ce avea. Trimite şi-l cheamă şi iată ce-i zice bietului bătrîn pitar, vechi vătaf al casei, acest fiu de boier care şezuse zece ani la Paris:
—  Pezevenghiule! Sacre nom d'un Dieu! Cum se poate să îndrăzneşti să nu dai de mîncare pe deplin la cai ? Ieşi afară şi împlineşte demîncarea, că-ţi trag palme!
A plecat bietul bătrîn cu lacrămile în ochi. Atunci, eu, îndestul de emoţionat, îl întreb:
— Cum se poate, domnule polcovnic, să dojeneşti în astfel de chip pe bietul pitarul Gheorghe, care ţine, cu creditele sale în piaţă, toată casa d-voastră, cînd rămîne în lipsă, pînă să primiţi arenzile moşiilor ?
Iată ce mi-a răspuns, căindu-se grozav, franţuzitul meu romîn:
—  Miră-te, mon cher ami, miră-te, Dumitrache dragă, de mine, care am crescut 10 ani la Paris şi unde stăpînii, cînd strigă pe servitorii lor, nu-i scot din: monsieur Jean, monsieur Edouard sau monsieur Charles; ce mi-a venit astăzi, eu nu ştiu! Eu socotesc că încă 10 ani să fi mai şezut în Paris, nu puteam ca să uit moravurile boiereşti de acasă. Vezi ce va să zică educaţia primită de la lapte, vezi ce va să zică, cînd în copilărie ai auzit adesea pe romîni înjurînd şi atacînd aşa de rău pe supuşii lor! Eu o să dăruiesc mîine lui George 20 de galbeni, ca să mă ierte, şi am să fulger şi vreo patru palme, faţă cu el, sevitorului meu, care m-a minţit. Eu îi spusesem că-l minţise.
A doua zi, cheamă pe pitarul Gheorghe şi-i dădu 25 de galbeni, apoi trînti vistavoiului vreo cîteva palme, faţă cu pitarul Gheorghe, zicîndu-i în acelaşi timp:
— Altă dată să nu mai minţi pe stăpînul tău!
încă un fapt părintesc al unui boier mare, vornicul Tudorache Văcărescu. El funcţiona ca ministru de Interne, şi o deputaţiune de brutari pun 300 de galbeni austriaci într-o pungă de mătase şi se duc la Minister, de cer audienţă. Ministrul îi primi, şi ei începură a spune că au mai scumpit pîinea cu patru parale, fiindcă s-a scumpit grîul, rugîndu-se a-i lăsa liberi să vîndă astfel, fără a li se face cişniu (ceea ce va să zică proba ce se făcea totdeauna brutarilor şi măcelarilor cînd scumpeau pîinea sau carnea, ca să vadă guvernul pe ce sumă poate să dea voie a se vinde aceste două alimente la popor). Iată cum se făcea proba. Se cumpăra de la obor grîu de calitatea întîia, din două din judeţele Prahova, Ialomiţa, Ilfov şi Vlaşca, plătindu-se preţurile cu care-l puteau vinde romînii care-l aduceau pînă aci în Capitală; se curăţa, se măcina, să preţuiau tîrîţele, chiria prăvăliei, cantitatea lemnelor la încălzitul a două cuptoare, simbria lucrătorilor, sarea, preţul cumpărătoarei grîului, transportul grîului şi hrana vitelor, lăsîndu-pe ca profit brutarului şi măcelarului cîte două parale de jimblă şi cîte patru parale la ocaua de carne, astfel din două cuptoare, cu zi cu noapte, a una mie pîini de cuptor, rămînea brutarului, profit net, 4 000 parale, care fac 100 lei pe zi.
Hotărîndu-se în chipul acesta preţul pîinii, cel ce se abătea de la preţul stipulat de către Comisia de cişniu, sau da lipsă la cîntăreala pîinii de o ocă, în cap, era pedepsit cu luarea mărfii. În vechime, pînă la Regulamentul din 1830, se ţintuiau brutarii de zgîrciul urechei, la uşa prăvăliei, pentru o zi întreagă, şi i se jefuia pîinea lipsă, care se împărţea la săraci sau se trimitea arestaţilor la puşcărie; de la Regulament încoace, nu se mai ţintuiau brutarii, ci se amendau numai cu hrăpirea pîinei. S-a văzut Grigorie Vodă Ghica călcînd singur prăvăliile brutarilor celor mari, avînd cîntarul (tereziile) cu el, în caleaşcă, şi vai brutarului aceluia ce îndrăznea să-şi bată joc de public. De aceea, de la 1809 pînă la 1820 s-a vîndut pîinea cu 8 parale ocaua şi carnea 12 parale, de la 1820 pînă la 1830, 12 parale pîinea şi 16 parale carnea, şi, treptat, urcîndu-se, n-au trecut niciodată aceste două alimente, de a întîia trebuinţă a poporului, peste maximum de 25 de parale jimbla şi 20 parale pîinea, iar carnea peste 50 parale maximum şi 40 parale minimum. Iată dar folosul ce aducea cişniu şi lipsa ce se aduce la toţi săracii, acum, cînd comerţul acestor două articole s-a lăsat a fi liber.
Aşadar, să ne întoarcem la deputaţiunea brutarului trimisă de corporaţie (isnaf) la vornicul Teodor Văcărescu. Vornicul le răspunse:
— Nu pot, creştinilor, să asupresc poporul şi să las să vindeţi pîinea cum vreţi, că e o nedreptate şi ne bate D-zeu.
Deşi Văcărescu era de un temperament foarte iute, aşa că i se zicea Văcărescu Furtună, totuşi în momentele acelea, aflîndu-se numai în libadee, cu fesciorul în cap, răspunse foarte blînd; însă cînd văzu pe unul din brutari că îi mai repetă, cerîndu-i favoarea şi scoţînd din sîn punga cu galbeni, pe care o puse pe masă, se repede atunci moş Tudorache ca un fulger, ia punga de gură şi începe să plesnească pe toţi brutarii pe piept, pe umeri, pe obraji, pe capete şi spinare, strigînd:
— Hoţilor şi tîlharilor!
Brutarii deschiseră uşa şi o luară la fugă pe scară, iar Furtună Văcărescu, vornic mare, azvîrli punga după ei din capul scării. Trimise apoi, pe dată, de se chemă aga şi îi porunci să meargă din brutărie în brutărie, să cîntărească pîinea, în răspîntiile oraşului să bată toba că n-are să plătească nimenea mai mult jimbla decît cu preţul de 25 parale, iar la cîntar să fie ocaua pe deplin. Şi iată aşa pătimiră lacomii de brutari, care jefuiau poporul cel sărac.
Aleagă-şi, dar, legiuitorul constituţional sau deputatul judeţean, care e mai bună din două, libertatea speculatorului, care se pune în grevă şi lasă pe sărac să moară de foame, sau legea severă ce trebuie făcută şi aplicată în privinţa vînzării acestor două articole de întîia trebuinţă ?
Nu pot termina povestirile mele fără a arăta şi purtarea armatelor străine ce după timpuri au venit şi au locuit între noi, în acest oraş de bucurie. Încep dar cu armata suzeranului nostru otoman. Totdeauna şefii acestei armate, diferiţi paşi mari, au avut ordin de la sultan ca să se poarte bine cu locuitorii ţării şi să uşureze necazurile raielii, căci totdeauna această ţară a fost jignita de îmbelşugare î Sublimei Porţi. Într-adevăr că oştirile turceşti, în diferitele lor invaziuni, aveau purtări foarte blînde cu locuitorii ţării, ba încă făceau multe milostenii şi mult ajutor dădeau săracilor. Dacă s-a întîmplat uneori că ienicerii şi tătarii, ce se aflau în armata turcească, au făcut oarecare cruzimi, dînşii au fost totdeauna pedepsiţi cu asprime de către mai marii lor.
Turcii nu tăiau, nu omorau decît pe răzvrătitori, pe revoluţionari, pe spioni şi pe trădători, şi aceştia adesea erau din alte neamuri de streini cari locuiau între noi.
Cultul şi bisericile noastre au fost nu numai respectate, dar totdeauna şi protejate. La invaziunile otomane, cînd locuitorii, de spaimă, se băjănăreau în ţări străine, toate stările lor erau depuse în sfintele biserici, care erau înconjurate cu ziduri şi hanuri mari şi, după cum zisei, niciodată n-au fost atinse de către oştirea otomană şi, prin urmare, nimeni nu are dreptul de a vorbi rău de această oştire a suzeranului nostru de atunci, care, dacă venea în casa noastră, venea şi contra duşmanului cu care se războia.
Ţara noastră, cea totdeauna păzită de D-zeu, avea şi apărătorul ei, şi acesta era drept-credinciosul şi creştinul rus, protectorul nostru. Bravele şi disciplinatele oştiri ale marelui ţar al Rusiei numai atunci veneau în ţară cînd era trebuinţă ca să ne proteje, căci domnii şi boierii ţării după vremuri înşişi le invitau, prin deputaţiuni şi prin petiţii către ţar, cerîndu-le ajutorul, mai cu seamă cînd vedeauj pe domnii cei vitregi de ţară că aţîţau pe suveran să trimită oştirile lui aici, sau să maltrateze pe locuitorii mărginaşi de la Dunăre. Nu turcii din capul lor veneau, că nici geamii n-au avut vreodată în Romînia, ci numai cînd intrau boierii din Fanar să-i aducă în ţară, ba încă s-a văzut întinderea intrigilor pînă acolo că făceau chiar să se omoare rivalii lor ce ocupau tronul Romîniei.
Vedeţi în istoria ţării ce s-a petrecut în Romînia de la anul 1800 pînă la 1818, şi asta va fi îndestul ca să vă informeze pentru ce bieţii boierii noştri, cu mitropolitul, au solicitat la ţar să trimită oştirile sale ca să ne apere de rele<le>, ce ţara suferea din cauza vrăjmaşilor de fanarioţi.
De aceea nu avem dreptul a ne plînge în contra fraţilor noştri protectori, al căror sînge stă neuscat pe pămînturile Romîniei.
Tot atît, ba încă şi mai mult, nu avem dreptul a ne plînge nici de oştirile bunilor împăraţi ce s-au succedat în Austria, în curs de un secol şi jumătate, căci ordinele acestor împăraţi au fost totdeauna date la frontierele lor, de a ne primi cu braţele deschise, cînd noi, înspăimîntaţi de atîtea primejdii ce se iveau în ţară, eram siliţi a ne refugia peste hotar şi a cere ospitalitatea lor.
Vază-se istoria ţării, cînd fugirăm de groaza cîrjaliilor lui Pazvantoglu, de teribila boală a chimii şi de relele revoluţiunii grece. Ordine severe au fost date de către bătrînul cezar şi împărat al Austriei, Francisc I, ca să fim primiţi, îndestulaţi şi mîngîiaţi în tot timpul înstrăinării noastre din ţară. Mar<e>şalul şi prinţul Coburg nu ne scăpă oare, la 1786, de vrăjmaşul şi nebunul domn fanariot Nicolae Mavrogheni ? Contele Coronini nu ne păzi liniştea şi tihnita noastră vieţuire la 1857? Acele oştiri făcut-au vreun rău ţării? Jefuit-au ţara? Nu, şi prin urmare nu este drept ca vreun romîn să se arate vreodată nerecunoscător.
Rău şi fără cale unii din tinerii noştri romîni au luat-o una şi bună: turcii ne tăiau şi ne pîrjoleau, că muscalii ne batjocoreau şi ne maltratau şi că nemţii ne jăfuiau.
Acelor tineri fie-mi permis a le zice că ei cunosc bine numai istoria Franţei, unde au crescut şi au învăţat, iar istoria ţării lor natale nu şi-au dat osteneala a o învăţa, şi de aceea numesc ţara lor barbară şi numai pe Franţa, nobila nobilissima după tot globul pămîntului.
Ierte-mă pe mine, care sunt aşa de sincer d-lor; aceasta o fac poate că îmi iubesc ţara unde m-am născut şi am crescut, iubesc moravurile ei, îmi respect Biserica şi religiunea, îmi păstrez suvenirile dulci cu care am crescut în ţara mea; eu nu am adăpări, nici moravuri cu totul vitrege, precum să văd între mai mulţi tineri ce şi-au făcut studiile şi au crescut afară din ţară.
Astfel dar, întorcîndu-mă la istoria Capitalei, viaţa şi poziţia oraşului se schimbă deodată cu strămutarea boierilor în particularele lor palate pe Podul Mogoşoaiei, atunci cînd dînşii începură a se depărta din suburbiile primitive ce ocoleau Palatul Domnesc de la Curtea Veche, formînd un alt Bucureşti, pe singura cale a Podului Mogoşoaiei, înconjurată de mahalalele ce în urmă s-au colonizat cu poporul care s-a ţinut de boierii lui. Această strămutare s-a început de la jumătatea secolului al XV-lea şi, treptat, mărindu-se, s-au format stradele Herăstrău, Podul Tîrgului de Afară şi Podul de Pămînt.
Permiteţi-mi a face concluzia modestei mele descrieri despre oraşul meu natal. Această concluzie, după puterile mele, pot s-o fac numai în două articole:
întîiul este că am trăit 80 de ani ca să văd renaşterea şi desăvîrşita civilizaţie în toate clasele societăţii noastre. Am trăit să văd intrînd, cu repeziciune, civilizaţia europeană în frumosul şi întinsul nostru oraş; fie ca el să se întindă mai mult decît Londra şi Paris, căci are destul spaţiu şi este plin de îmbelşugare.
Nu mă vaiet ca unii, care zic că glasul primarului abia se aude la barierele Bucureştilor, fiind foarte întins, şi că trebuia să fim cu toţii la un loc, claie peste grămadă, nu, nicidecum; urez să fie oraşul meu natal mult întins, fie el opt primării, cu patru poliţii, căci un oraş se întinde numai atunci cînd civilizaţia progresează în ţară şi cînd ţăranii inteligenţi şi învăţaţi vin a-şi împreuna viaţa şi locuinţele lor cu ale noastre, fiindcă numai prin societate mare poate înflori un oraş, în ştiinţe, în arte, în comerţ şi în toate ramurile civrlizaţiunei.
Iar al doilea articol al meu este: rog, cu respect, pe cititorii descrierii mele să creadă că tot ce am arătat este adevărat şi să fie indulgenţi a-mi trecea cu vederea stilul şi expresiunile cu cari, cu deplină sinceritate, am putut face această descriere, rugîndu-i ca să se silească şi <dumnealor>, cînd vor sosi în etatea mea, a descrie repedele progres al oraşului, de la punctul în care m-am oprit eu.
Nu termin încă, pînă a nu arăta, în prescurtare, simplitatea romînilor pînă la începutul secolului curent, adică pînă la anul 1801; încep iarăşi cu serbările bisericeşti.
Ca Paşte, în ziua de înviere a Domnului, se făceau ceremoniile acestea de către slujbaşii Bisericii, la orele douăsprezece din noapte, în urma unui post teribil de şase săptămîni. Se citea slujba Sfintei învieri afară din biserică, apoi, cu toţii intrau în biserică şi se începea Sfînta Liturghie, în care se citea Evanghelia lui Sf. Ioan, după care se dădea copie în Catedrală, şefului Statului, după cum am descris; apoi începeau, cei vrednici, a primi sfînta cuminicătură, se împărţea sfînta anaforă, ce se numea pască. Prin comune se găsea cîte un om cu avere care cumpăra de la preoţi toată anafora, pe care o împărţea gratuit pentru sufletul părinţilor săi. Atît de mult ţine creştinul la această sfîntă pască, în acea sfîntă noapte, încît chiar păstorii de prin văile munţilor şi de prin întinsele cîmpii trimiteau, de cu sîmbătă, oameni s-o ia şi să le-o ducă la tîrle. Locuitorii, în acea zi, erau îmbrăcaţi în haine noi şi cu toate podoabele ce aveau, ei se întorceau de la biserică şi întindeau, în familie, mese, unde începeau dejunul cu zeamă de pasăre, cu cozonac, cu ouă roşii, pe care le ciocneau, zicînd cel care ciocnea: „Christos a înviat!", iar ceilalţi răspundeau: „Adevărat a înviat!"
în acea zi mare, se făceau înaintări la grade între civili şi militari, se iertau osîndiţii din temniţe şi ocne, se dădeau gratificaţii şi se ajutau familiile sărace, prin bani; se sărutau toţi şi se împăcau cei învrăjbiţi. Frumos spectacol, pe care generaţiunea cea nouă l-a neglijat foarte mult. Sunt simplităţi multe, care proveneau din sincerul suflet al romînului. În vremuri de iarnă, romînii aveau la Crăciun aceste petreceri: Vicleemu (aluziune la peşteră şi iesle), Vasilca, Brezaia (aluziune la pasărea ibis), Steaua (aluziune la steaua care a condus pe magi), uraţiile flăcăilor cu plugul (aluziune la abondenţa semănăturilor), pe lîngă cîntarea lor de „Bună dimineaţa la moş Crăciun", se cînta adesea poezia „Lerui Doamne" (aluziune la împăratul Aurelian, singurul care a venit în Romînia şi a dat faimoasa bătaie, gonind pe barbari). În timpul verii se făceau: jocul Geamalei (aluziune la zeia Isis), jocul Căluşarilor (aluziune la brava cavalerie romană), jocul Urşilor (aluziune la voinicia romînului, căci sătenii cei slăbiţi de boale peste iarnă aveau obiceiul de se întindeau pe pămînt, cu spatele în sus, şi puneau ursarul de-i călca cu ursul pe spinare, ca să le treacă moleazna (vorbă uzitată în tot judeţul Romanaţi); luau şi din perii ursului, cu care afumau copiii acasă, de boala speriatului sau de spasm.
Lăzărică era astfel: fetele cele mai mici veneau în bătătura locuitorului, împodobite cu beteală pe cap şi, plimbîndu-se de colo pînă colo, spuneau plîngerile lui Lazăr (aluziune la surorile lui Lazăr, care au rugat pe Domnul ca să învieze pe fratele lor). Paparudele se făceau la vreme de secetă: umblau fetele mici pe la locuitorii din comune, acoperite pe cap şi pe corp cu frunze de bozii, conduse de o babă, care le cînta, bătînd din palme: „Ha! Mărio, ha!", iar locuitorii turnau doniţi de apă pe capul lor. Acest obicei mai este practicat azi numai de ţigănci (aluziune la vestaline, care la templele lor făceau asemenea rugăciuni la vreme de secetă, bătînd din mîini şi strigînd numele cereşti).
încă o simplitate a romînilor moşneni de pe vîrfurile munţilor, unde îşi au cătunele din moşi-strămoşi; dînşii nu cunoşteau, odinioară, nici morile din poalele munţilor; măcinau porumbul sau la făcaie de pe pîraie, sau la rîşniţă de piatră, ducînd bucatele în saci, pe cai munteni. Unul din ei, cînd a văzut roate de car, din întîmplare, căci fusese luat salahor în vremea invaziunilor, a rămas extaziat, scărpinîndu-se în cap.
Eu m-am întîlnit cu unul din satul Voineasa, sau Malaia, din judeţul Vîlcea, la anul 1827; el era în etate de 70 de ani şi mă întreabă:
— Cine e vodă ăla, de-i tot dăm birul domnesc ? Eu-i spusei:
—  Om ca toţi oamenii, îl aleg boierii noştri după neam şi după voinicie.
îmi răspunde:
—  O fi, domnule, voinic şi mai presus decît boierii ceilalţi, căci am auzit că are picioare lungi de păşeşte din plasă în plasă şi trimite din vale plăiaşul de ne ia birul; am auzit că are ochi cît roata plugului, are mîini de le poate întinde din judeţ în judeţ; dar Urechile cît i-or fi oare de mări, ca să auză el tot ce se vorbeşte în ţară ?
— Nu, moşule dragă, v-a minţit cine va spus aşa. El este om ca toţi oamenii, dar e cu mai multă învăţătură şi cu mai multă bărbăţie decît noi, iar boierii îi încredinţează îngrijirea ţării.
El mi-a răspuns:
—  Că aşa o fi, domnule, noi suntem oameni proşti, că nici roata carului nu o cunoşteam pînă n-am văzut-o la moara din vale, cînd se căra porumbul la coş cu doi boi înjugaţi, că nici jugul nu-l ştiam; noi ne slujim aici numai cu cai.
L-am mai întrebat:
—  Cînd vă bolnăviţi, cu ce leacuri vă căutaţi ?
—  Noi avem aceste leacuri, îmi zise: boalele de înăuntru şi cele dle dinafară le tămăduim cu unt de terebentin, pe care tot omul trebuie să-l aibă la casa lui şi pe care îl scoate din clei de brad, căci e bun la toate boalele. De scrinteală, aducem o muiere care a născut doi copii gemeni şi punem piciorul sau mîna scrîntită pe pragul uşii şi ea ne calcă cu picioarele de două, trei ori; apoi ne unge cu terebentin şi ne leagă în ţăndări de şindrilă şi nu le mai dezlegăm pînă ne facem sănătoşi; de guturai şi dureri de cap, punem pătura în cap şi ne afumăm cu ienupere (sămînţă, de brad); iar de deochi la copii, îi descîntă alde baba şi-i pune zbenghi în frunte (asta e un semn făcut de babă, cu scuipat şi cu noroi din talpa piciorului, sau din talpa încălţămintei). De boala frigurilor ne vindecăm cu ochi de rac pisat şi cu zeama foii pelinuluii. de dureri de dinţi şi măsele ne vindecăm cu măselariţă (o plantă), ne afumăm cu aburul ei, după ce a fiert în căldare, şi ne învălim cu ţoala pe cap; atunci cad toţi viermii din măsea, deoarece măselile şi dinţii stricaţi au viermi înăuntru.
Să vă povestesc încă ceva despre obiceiurile de filantropie ale boierilor şi ale cucoanelor. Nu era casă boierească unde să nu se boteze peste an, cinci-şase copii ai celor ce-i rugau, şi aceasta ca să-i facă fini şi să-i ataşeze la casa lor. De erau săraci, copiii aceştia se dedeau mai tîrziu la şcoli şi, după ce creşteau, erau făcuţi oameni de casă şi procopsiţi. Dacă copiii botezaţi erau fete, naşa, cucoana boierului, le îmbrăca cu cheltuiala ei la Paşte şi la Crăciun şi cînd se măritau, le dedea de bărbat cîte un tînăr din acei de curtea lor, pe care-l procopsea cu slujbe şi cu caftanuri.
Luxul cel mai mare al curţilor boiereşti erau pivniţele. Enorme pivniţe se aflau sub casele mari boiereşti, sprijinite de stîlpi groşi şi încărcate de buţi mari şi zăcătoare, în cari se păstrau vinuri, cari se pritoceau şi reînnoiau cu vinuri noi în toţi anii. Astfel se găseau, întotdeauna, diferite vinuri negre şi albe, a căror matcă data de peste una sută ani.
Era obicei ca pe stîlpul cel din mijloc se zugrăvea chipul patronului pivniţei, unul din sfinţii religiunii noastre. Acela era protectorul acelei enorme pivniţe. În secolele XV, XVI şi XVII beau boierii aldămaşul chiar în acele pivniţe, la diferite vînzări şi cumpărări de case şi moşii, precum şi la diferite înaintări la grade şi la cîştiguri de judecăţi. De atunci a rămas vorba de cîrciumă, care înseamnă tocmeală şi învoire; mai cu seamă cînd se vindeau vinurile şi rachiul de prune. „Cîrce", în vorbirea veche romînească, însemna împletitura mîinii drepte a vînzătorului cu mîna dreaptă a cumpărătorului; ca şi azi, amîndoi aceştia se scuturau din mîini asupra tocmelei, pînă ce se învoiau. Acest obicei s-a păstrat pînă acum în poporul romînesc cel de jos, pentru orice cumpărare şi vînzare, cu deosebire în bătătura crămii viilor. Dovadă despre aceasta avem şi localităţi în ţară cu numirea de Valea Cîrciunovului (aceasta e la Tîrgu Dealului, în poalele viilor, lîngă Piteşti), precum şi la Cîrcea (în valea viilor Craiovenilor, drumul Caracal).
Este locul acum să mai vorbesc de invaziunile armatelor vecinilor noştri: ruse, austriace şi turce. Pe toate aceste armate au ştiut părinţii şi moşii noştri cei ospitalieri cum să le primească şi în ce prietenie să trăiască cu ele, ba încă ofiţerilor din armata rusească, coreligionara noastră, le-au dat şi fetele lor de soţii, nu mai puţin însă şi generalii de căpetenie ai acestor armate, prin înţelepciunea lor, au ştiut a face pe subordonaţii lor să petreacă în armonie cu locuitorii oraşului nostru.
Am văzut pedepsindu-se cu asprime un ostaş turc, care a îndrăznit să atenteze la onoarea unui negustor tot turc; am văzut făcîndu-se cele mai mari milostenii familiilor sărace din oraş. Mai adesea armatele erau găzduite pe la hanuri, căci hanurile pentru aceasta au fost făcute de către domnii noştri, în diferite părţi ale Bucureştilor; rareori soldaţii ruşi au fost încartiruiţi pe la casele locuitorilor, şi atunci dînşii s-au purtat cu omenie şi cu frăţie. S-a văzut blîndeţea ruşilor prin venirea la bisericile noastre, prin facerea de bine la săracii noştri şi chiar prin înrudirea cu noi. Preţul aprovizionărilor lor şi ale vitelor lor era plătit la timp, fără nici o cîrcotă, ba încă oştirea dădea săracilor, pe unde erau cartiruiţi, de mîncare din mica lor porţiune. Ceva mai mult, soldaţii de rînd, ce erau cartiruiţi pe la locuitorii cu avere, munceau la trebuinţele acestora pe o mică cinste ce li se făcea.
Din partea armatelor austriece, care au fost numai trecătoare prin oraş (1784), sub prinţul Coburg, şi (1854), sub contele Coronini, locuitorii s-au folosit cu frumoase învăţături de arhitecturi prin inginerii lor; atunci s-a făcut întîiul plan al Capitalei şi s-au lucrat hartele topografice şi geografice ale întregii ţări, ba încă bravul general comandant, contele Coronini, a ordonat de s-au tipărit broşuri cu vederea frumoasei biserici a lui Neagoe Vodă şi cu amănunte despre părţile ei sculpturate, atît în limba germană, cît şi în cea franceză. Din broşurile aste s-au trimis şi la Viena, împăratului, Statului Major şi academiilor austriace. Faptul acesta nu puţină onoare a adus ţării noastre şi monumentelor noastre.
Este locul iarăşi să arăt consulii ruseşti care au rezidat în Bucureşti mai înainte, tinerii romîni ce au îmbrăţoşat armele ruseşti, cum şi fetele de boieri ce s-au căsătorit cu ruşi.
Consulii ruseşti au fost: Pini, Kotzebue, Daşkov, baron Riickman, Halcinski, baron Offenberg, principele Uruzov, căminarul Hitrovo şi, astăzi, 1891, d. Fonton. Iar secretari intimi ai lor au fost: Domnantu, Catov, Dabija, Iacobson, Pirgu.
Tinerii care s-au înrolat în armata rusă, de la 1808 pînă la 1830, au fost: Constantin Herescu-Năsturel, fiul cucoanii Anichii Hereschii, devenit ban mare şi şef al Oştirii Romîneşti; Manolache Filipescu, fiul lui baş-boier Iordache Filipescu; Dim. Ghica, fiul lui Grigorie Vodă Ghica; maior Sc. Creţulescu, primit căpitan de cavalerie; colonel Arion, fiul clucerului Ienache Arion; I. Odobescu (1808); Mih. Giovanu; Brătăşanu; Cost. Polizache; George (Dadu) Filipescu, fiul lui baş-boier Filipescu; fiul generalului civil Mavru.
Fete măritate după ruşi au fost: fiica Dudescului a luat pe căpitanul de cavalerie Muller; cucoana Profiriţa, fiica banului D. Chica, a luat pe căpitanul Blaremberg; fiica vornicului M. Ghica (numită şi Dora d'Istria) a luat pe prinţul Masalski; fiica lui Costache Filipescu a luat pe generalul Laptef; fiica lui Const. Ghica a luat pe prinţul Trubeskoi; fiica medelnicerului Greceanu a luat pe căpitanul Cuciturov; fiica Luxandrei Văcăreschii a luat pe prinţul Pancration; fiica lui T. Văcărescu a luat pe baronul Ischil, ofiţer de Stat Major; fiica clucerului Băbeanu a luat pe colonel Gogorov; fiica lui Niculescu din Rîmnicul Sărat a luat pe colonel Horbatski; fiica lui Ştefan Bibescu din Craiova a luat pe căpitan Banov din Infanterie; fiica lui Coţofeanu din Craiova a luat pe parucicul Pasninski; fiica lui Paraschivescu din Focşani a luat pe căpitan Monastirov; fiica lui Titu Bengescu din Craiova a luat un căpitan rus de infanterie; o altă fată a lui Niculescu din Rîmnicul Sărat a luat un căpitan rus de cavalerie; fiica vornicului Grigorie Filipescu a luat pe colonelul Fonton; fiica căminarului Polizache a luat pe colonelul de Geniu, Von Rughen; fiica lui Gigîrtu din Piteşti a luat pe căpitanul Enghel; fiica armaşului Mih. Manu a luat pe maiorul de Geniu, Cuciubef; fiica lui Iordache Florescu a luat un căpitan rus; fiica lui Const. Bălăceanu a luat pe baronul Ruckmann, fost consul rusesc.
Am mai spus, sus, că armatele străine petreceau cu locuitorii oraşului în bună înţelegere şi iubire; nu numai că şefii armatelor dădeau ordine severe pentru aceasta, dar şi îmbelşugarea productelor contribuia mult la aceasta, căci, de la jumătatea secolului al XVIII-lea pînă la finele lui, iată cum se vindeau alimentele de întîia trebuinţă. Pe la invazia nemţilor cu coadă (căci purtau, toată oştirea, coadă împletită de sîrmă şi încovoiată în sus), sub generalisimul principe Coburg, ocaua de carne de vacă era două parale, iar cînd m-am născut eu, la 1810, era patru parale; suta de raci, două parale; ocaua de caşcaval, şapte parale; ocaua de miel, sau berbece, patru parale; pîinea era una para ocaua; iar jimbla, două parale; ocaua de lumînări de seu, douăsprezece parale. Carul de lemne varia după cătăţime, de la 3 pînă la 8 lei; iar nutreţul cailor era ieftin de tot. Să fac însă cunoscut că la invazia oştilor turceşti, întîia cerere ce se făcea guvernului era de a ieftini pîinea şi, de acolo, a născut şi vestitul cişniu (probă), la care se cumpăra grîul de prin judeţele vecine, cu preţuri variate, şi se măcina amestecat, iar după scoaterea pîinei din cuptoare se scădeau cheltuielile şi din rest se hotăra preţul ocalelor; fiecare cuptor scotea cîte două mii de pîini, zi cu noapte. Cuptoare erau multe în Bucureşti, însă ca cuptorul lui Babic armeanul nu era altul de a scoate jimbla şi pîinea mai frumoasă; de aceea şi stăpînii stolnicilor, cînd îi trimeteau în tîrg să cumpere pîine, le ziceau:
— Să-mi iei coltuc de la Babic!
Astfel, ca să împace toate curţile boiereşti, bietul nenorocit de armean trebuia să-şi bată capul a scoate jimbla numai în coltuce şi ocaua pe deplin, căci dacă, ferească-l D-zeu, se găsea de aga sau de însuşi vodă, cari vizitau brutăriile, vreo pîine lipsă, apoi îl ţintuiau la uşa prăvăliei, cu pîinea lipsă de gît.
Acum să spun de ieftinătatea vitelor: o vacă se vindea pînă la 10 lei, iar perechea de boi buni, 25 pînă la 30 de lei; caii variau de la 20 pînă la 30 lei; berbecele 2 lei şi oaia, de la 2 1/2 pînă la 3 lei; o găină, de la 2-5 parale; curcanul, de la 8-l0 parale; gîscă, de la 6-8 parale.
Un romîn din judeţul Dîmboviţa a dat un munte pentru un cal, ca să meargă la Sf. Agora; iată dar că şi proprietăţile nemişcătoare erau atît de ieftine, încît un munte se putea vinde cu preţul unui cal, ce costa 10-l5 lei vechi.
Stradele şi podurile centrale, după cum am arătat, aveau isnafurile de podari, dulgheri (sapeurs), cari se scoteau, in corpore, la diferite alaiuri, iar curăţirea podurilor centrale, a şoselelor şi a stradelor se făcea de către scutelnici, cari erau apăraţi de dăjdii.
Cu mare severitate era poprit a se aduce în oraş materii sau articole incendiatoare, precum: buţi cu păcură şi fînuri. Buţile cu păcură se puteau păstra numai în curtea Puşcăriei, unde lucrau masalagii ţigani la topurile de zdrenţe pentru masalale; masalagii erau trimişi, seara, în curţile boierilor ce ocupau slujbe, ca să alerge noaptea cu masalaua în spinare înainte butcilor sau caleştilor, cînd mergeau boierii de la unul la altul, noaptea.
Topurile de masala se dădeau cu număr, după gradele boierilor. Deşi masalagii erau robi boiereşti, aveau şi lefuri; ziua adunau zdrenţele azvîrlite prin oraş şi le pregăteau cu păcură, în curtea Puşcăriei, ca să le înfigă în grila de fier din vîrful masalalei.
Paiele şi fînul se puteau pune în podul grajdurilor. Gunoaiele toate era sever poprit a se lepăda în Dîmboviţa, sub mare răspundere; era apoi legea arderii tutulor hainelor şi a aşternuturilor ce rămîneau de la acei ce mureau de oftică, iar nu ca astăzi, cînd se lasă liberă vînzarea lor pe la hala de haine vechi. Ordine severe erau încă date tutulor proprietarilor din oraş de a-şi curăţa omizile de prin pomii grădinilor lor. Într-o vară, au văzut bucureştenii, precum şi eu, un lucru cu totul rar: casele clucerului Chiriac, ce erau la spatele grădinii banului Dim. Ghica, pe locul unde este astăzi Prefectura de Ilfov, pline de omizi şi pe dinăuntrul odăilor şi pe pereţii din afară, astfel că nu mai semănau a case, ci a un cuib colosal de omizi care viermuiau.
Tot Bucureştii alergă să vază acest fenomen, această şiră de omizi; pompierii (tulumbagii) au ocolit casa şi cu tulumbele lor azvîrleau apă pe pereţii din afară şi prin odăi, pe ferestrele deschise, întocmai ca la un incendiu; două zile a ţinut curăţitul acestor case de omizi. Locuitorii Capitalei aveau mare credinţă că D-zeu a trimis această urgie asupra casei lui clucerul Chiriac, fiindcă el funcţiona la Logofeţia Dreptăţii şi făcea mari jafuri celor împricinaţi.
Aceste omizi au fost aduse de vînt din marea grădină a lui Ghica, tocmai pe locul unde a fost palatul familiei Ghiculeştilor, astăzi Prefectura judeţului Ilfov, cum zisei.
Asemenea era straşnic poprit slobozirea focurilor de arme în oraş, nu ca astăzi, cînd se tolerează, prin mahalale, sărbătorirea prin focuri de arme a Lăsatului de Sec, a Paştelui, Crăciunului şi Anului Nou. Teribilul foc al întregii Capitale, la 1847, s-a pricinuit din aceasta.
Cu mare severitate erau poprite sălaşele de ţigani d-a se stabili prin oraş. Se pedepseau asemenea cei ce lăsau vitele lor slobode pe strade.
Iată şi obiceiurile ceremoniilor ce se făceau în ziua de Paşte, de Crăciun, de Anul Nou şi la Bobotează.
La Paşte, după a doua înviere, se făceau vizitele la rudenii, iar seara se strîngeau la masă familiile şi petreceau cu mare bucurie şi veselie. Amploiaţii făceau şi vizite de datorie şefilor lor. În această mare zi se dedeau grade, se iertau şi se scădeau osîndele criminalilor.
La oştirile ruseşti era un obicei şi mai frumos: după zicerea „Christos a înviat" şi ciocnirea ouălelor, soldaţii se luau în braţe şi se sărutau în gură de trei ori; se sărutau chiar inferiorii cu superiorii lor. Numai acest obicei nu l-am îmbrăţişat noi, fiindcă suntem învăţaţi să ne adunăm necunoscîndu-ne, să trăim neiubindu-ne şi, cînd murim, să nu plîngem unul de altul (întocmai ca călugării într-o chinovie).
La Crăciun, primeam pe copii cu icoana Sfintei Naşteri a Domnului, îi puneam să ne cînte laudele Domnului prin casele noastre, sărutam toţi icoana Naşterii şi ne uram unii altora:
— La anul şi la mulţi ani!
De atunci a rămas obiceiul în vulg de a zice de cei bolnăvicioşi şi slabi:
— Nu o să apuce, săracul, să sărute Crăciunul!
Ne puneam toţi la masă şi gustam caltaboşul şi cîrnatul din carnea proaspătă a rîmătorilor, ce îngrijeam a-i hrăni cu porumb pe la casele noastre, iar nu ca astăzi să cumpărăm din tîrg carnea de rîmător, cumpăraţi de prin sate şi hrăniţi cu cine ştie ce. Se beau atunci vinuri curate, bune, iar nu sulemenite şi prefăcute, ca cele de azi.
La Anul Nou, se primeau copiii în casă, cu buchete de flori (sorcove); dînşii te atingeau cu buchetul, îţi urau toate fericirile, pronunţînd urările lor, precum pe „Lerui Doamne", explicat prin numele împăratului roman Aurelian, care singur a venit din Roma de a onorat ţara noastră cu prezenţa sa, în oraşul Caracal, ce poartă numele lui Antoniu, şi care ne-a lăsat de monument neşters şoselele de piatră care leagă Dunărea cu munţii Carpaţilor, începînd de la marginea satului Celei, lîngă urbea Corabia, trecînd prin Romula (Reşca), unde îşi avea palatele, şi urcîndu -se pe la Rîmnicu Vîlcei, unde trece Oltul, pînă în munţi. Acest împărat, binefăcătorul ţării noastre şi chiar al Moesiei de peste Dunăre, astăzi Bulgaria, a rămas atît de neuitat de noi, încît iată că îl pomeneşte tinerimea chiar în urările sărbătorilor creştineşti.
În această zi a Anului Nou, se împărţeau recompensele la toţi slujbaşii, precum şi la servitorii caselor noastre.
La Bobotează, ziua Botezului Domnului, la 6 ianuarie, totdeauna, în Bucureşti s-a făcut sfeştanie în marginea rîului Dîmboviţa. În secolele trecute, bucureştenii serbau această mare zi întocmai ca ziua Naşterii Domnului; se adunau toate icoanele cele făcătoare de minuni de prin bisericile oraşului, la locul serbării; însuşi mitropolitul, cu tot clerul aflător în oraş, săvîrşea serviciul divin, iar la cîntarea troparului sărbătorii, oştirea toată, aflată în garnizoană, trăgea salve din tunuri şi puşti şi, totdeauna, se azvîrlea în Dîmboviţă o cruce de lemn, după care se repezeau mai mulţi, intrînd în apă, spre a o scoate; cel care o aducea primea de la Primăria oraşului o recompensă. Preoţii aflători la această serbare plecau cu căldăruşile pline cu apă sfinţită şi botezau toate rîndurile oştirei şi pe toţi închinătorii, iar pe căpetenia Statului, pe miniştrii şi boierii lui îi boteza însuşi mitropolitul. În vechime, la această serbare erau aduşi, la o parte de locul serbării, de către comisul cel mare, toţi caii domneşti de prin grajduri, îmbrăcaţi cu valtrapuri noi, pe care arhimandritul Curţii Domneşti îi stropea, la urmă, cu apă sfinţită. Din vasele cele mari în care se sfinţea apa, luau, prin sticluţe, închinătorii cîte puţină apă şi o duceau pe la casele lor, spînzurînd-o la icoane şi păstrînd-o tot anul sub numire de aiazmă mare; o întrebuinţau peste an la boalele cele grele în familie, precum şi la curăţirea vaselor ce se întîmpla vreodată să se spurce. Asemenea şi la sleitul puţurilor se turna cîte niţică aiazmă în puţ. Preoţii mergeau în oraş, pe la enoriaşii lor, de le stropeau locuinţele şi pe ei cu această apă sfinţită. Aveau cu ei şi un mic vas de argint, cu o ţîţînă subţire, numit buhurdar, în care ţineau apă de trandafir, cu care stropeau pe cei ce-i botezau. Acest obicei l-au părăsit preoţii noştri numai de la 1830 încoace.
Frumoase obiceiuri au avut în vechime locuitorii oraşului Bucureşti, precum iertăciunile de la Lăsata Secului de postul Paştelui, începînd de la Curtea Domnească pînă în familiile săracilor. Domnul primea vizită solemnă în cea din urmă duminică a carnavalului. Salonul fiind plin de lume, mitropolitul începea a citi (fără a fi îmbrăcat în vestminte) creştineasca rugăciune de Tatăl nostru şi, cînd pronunţa cuvintele: „şi iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşelile greşiţilor noştri", pe dată începea logofătul Dreptăţii, cu o listă în mînă, a ruga pe Vodă ca să ierte pe cei vechi de prin închisori, cum şi să uşureze pedepsele celor mai noi.
Vodă se întorcea cu blîndeţe părintească către mitropolit şi boieri şi le zicea:
— Preasfinte şi cinstiţi boieri, rog pe D-zeu ca totdeauna să vă am de ajutor la asemenea faceri de bine.
Logofătului Dreptăţii îi zicea că, chiar din ziua aceea, să înştiinţeze pe osîndiţii pe care îi recomandase, că sunt iertaţi.
Tot astfel şi părinţii iertau, în acea zi, pe membrii familiei lor ce făcuseră vreo greşeală. A doua zi, începeau cu toţii Postul cel mare al Paştelui, mergînd la biserică de două ori pe zi, unde se făcea Sfînta Slujbă de către preoţi îmbrăcaţi în odăjdii negre, fără zgomot şi fără multe cîntări, decît „Miluieşte-mă, D-zeule, miluieşte-mă". Această rugăciune se repeta de către amîndouă strănile de cîntăreţi, de 365 de ori, iar liturghia se numeşte pînă în ziua de astăzi Prezvitera (liturghia cea veche), aluziune la liturghiile ce le făceau creştinii prin subterane (catacombe) la primirea cristianismului, în timpul idolatriei.
Un alt obicei creştinesc frumos. Oraşul Bucureşti, precum şi altele din ţară, era ocolit prin cruci de lemn sau de piatră; nici o barieră nu era fără cruce, şi aceasta, ca trecătorii să se închine cînd ieşeau, cît şi cînd intru în Capitală, zicînd: „Cruce ajută!" Obiceiul e vechi, ca la orice început să se zică această rugăciune şi chiar copiii cînd începeau abecedarul ziceau: „Cruce ajută!"
Ocupaţia locuitorilor de primprejurul Capitalei, cea mai de căpetenie, era fabricarea lumînărilor de ceară; dînşii aveau stupi de albine, vindeau mierea cu fagurii cei mai curaţi şi ceara pentru sfintele biserici, cea mai curată şi neamestecată; se făcea apoi comerţ foarte întins şi foarte folositor, ca acela al gogoşilor de mătase, cu borangicul, cu ţesutul de pînzării de in şi bumbac şi cu înălbitul pînzelor. Duzii din vii aveau un mare preţ, din cauza frunzelor cu care se hrăneau gîndacii. Din cauza străinilor pe care i-am îmbrăţişat între noi, am pierdut industria asta.
Ceva despre revoluţia din 1848
Cuprins
• 1 Ceva despre revoluţia din 1848 
• 2 Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în Bucureşti, a Oştirii Romîneşti cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer paşa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază. 
• 3 Fidelitatea santinelei 
• 4 Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofiţeri ce au luat parte 
• 5 În noaptea de 13 septembrie, după lupta şi răspîndirea oştirii 
• 6 Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofiţeri şi camarazi ai mei aflaţi în luptă 
Ceva despre revoluţia din 1848
Fiindcă acest istoric oraş al Bucureştilor, devenit astăzi Capitala Regatului Romîniei, urma a fi apărat şi de invaziunile vecinilor noştri, fie-mi permis, ca unui ostaş care am străjuit ţara mea treizeci de ani, încă de la începutul Regulamentului, anul 1830, să rog pe domnii cititori a avea niţică răbdare, să observe şi forturile de apărare ce le-au avut moşii şi strămoşii noştri. Mai întîi, voi să arăt că prevăzătorii noştri strămoşi, cu clădirea monastirilor, ce sunt răspîndite atît în apropierea oraşului, cît şi prin ţară, au avut intenţii de apărare a ţării. Într-adevăr, monastirile sunt clădite tot prin locuri strategige, precum vedem: Plumbuita, Văcăreşti, Cotroceni, Cheajna, Floreasca, Mărcuţa, Cuibu-cu-Barză. Asemenea şi în toată ţara, prin văi şi pe dealuri, ele au ţinut loc de fortăreţe la diferite invaziuni ale inamicilor; sunt întărite cu ziduri înalte şi solide, precum şi cu turnuri de observaţie; vază-se monastirile: Brebu, Dealu, Cîmpulung, Curtea de Argeş, Cozia, Horezu, Bistriţa şi altele, pe cîmpii, pe marginea mulţimii rîurilor ce udă ţara noastră. Deosebit de acestea, apoi, sunt poziţii de apărare alese de bravii noştri strămoşi pe toată întinderea Dunării, cu începere de la Severin pînă la Reni. Aceste întăriri, chiar astăzi, la vreme de nevoie, le putem face proprii de a ne servi de dînsele, şi iată unde sunt: la Turnu Severinului, la ostrovul Simianul, la Ulmu, în dreptul Negotinului, la satul Cetatea. Să întărim şanţul cel mare al măgurii de la Fîntîna Banului, în dreptul cetăţii Vidinului, să urmăm asemenea cu şanţurile Măgurii Curutului (Cruciatului), de lîngă Calafat, în dreptul mijlocului fortificaţiei Vidinului, să întărim şi să destupăm şanţul cetăţuiei de la pichetul Bistreţului, nr. 64, care este chiar în dreptul vărsării apei Lomului, unde se zicea că se proiectase a se înfiinţa portul de 100 corăbii; să reparăm şanţul de la Turnul lui Traian (Turnu Măgurele), să fortificăm şanţul cetăţuiei de la Zimnicea, în rîpa Dunării, peste drum de Şiştov, să reînfiinţăm fortăreaţa Sf. Gheorghe, din portul Giurgiu, să destupăm şanţurile cele mari ale Gumelniţii de la Olteniţa, numită de străbunii noştri Constanţiola sau Dafres; să destupăm şanţurile măgurilor celor mari de la vărsarea Borcii, lîngă Ciocăneşti, şi de la Cioroi, judeţul Ialomiţa, în dreptulcetăţii Silistra, să reparăm şanţurile citadelei de lîngă comuna Vlădeni, la gura apei Săltava, judeţul Ialomiţa, în dreptul cetăţii Hîrşova, asemenea şi la comuna Piua Petrii, în marginea ruinelor fostului Oraş de Floacă, unde se zice, prin tradiţie, că s-ar fi născut Mihai Viteazul; asemenea să întărim şi măgura mare de la comuna Pîrlita sau Luciu, unde tradiţia zice că este locul naşterii împăratului Luciniu, ginerele lui Constantin cel Mare, să dregem şanţul de la Măgura Fetii, la gura apei Filipoiului, judeţul Brăila, peste drum de Măcin; să destupăm uriaşele şanţuri de la citadela romană Ţiglina sau Capus Bovis, la vărsarea apei Siretului în Dunăre, în dreptul satului Vădeni, unde este şi trecătoarea Siretului; să dregem întărirea din sus de Galaţi, unde este cazarma; asemenea să întărim şi zidurile monastirii Măxineni, de lîngă rîul Siretul, la gura apei Buzăului.
Aceste şanţuri nu se numesc cetăţi, nu sunt zidării ridicate pe teritoriul Romîniei, ci sunt nişte reparaţiuni ale unor forturi existente, de pămînt, care pot să ne servească pentru oboare şi magazii, iar dacă, la vreme de o forţă majoră, va trebui a ne apăra de eventualităţi, apoi atunci le-am putea întrebuinţa, pe cît poziţia şi fortificarea lor ne-ar permite.
Atunci Statul nostru, frontarul bulevardului european, va fi privit cu respectul ce merită un Stat independent.
în fine, arătai întăririle ce le aveau străbunii noştri despre miazăzi şi despre apus; despre miazănoapte avem uriaşii munţi, ale căror strîmtori ne povestesc cum strămoşii noştri au bătut neamurile năvălitoare de peste munţi, iar de va fi nevoie a ne apăra şi despre răsărit, avem coama întregului deal al rîului Ialomiţei, cu începere din calea ferată a drumului Iaşilor, pînă la vărsarea acestui rîu în Dunăre; rîul acesta trece printre dealuri dintre cele mai înalte, astfel că locuitorii comunelor ce-l învecinează sunt siliţi să se urce prin nişte cărări înguste, ce le numesc sughiţe, în care abia intră două care alăturate, şi urcă aceste dealuri cu mare greutate, pe lîngă nişte pereţi mari de mal humos şi pietros. Asemenea sughiţe prin care se comunică din ambele părţi, din dreapta şi din stînga lalomiţii, se pot întări cu baterii, lucrate chiar de soldaţi. Astfel se vor putea împiedica inamicii ce vor veni despre răsărit, cu cea mai mare înlesnire, de a trece prin acele Dardanele, care sunt în număr, poate, de peste două sute, în toată întinderea lalomiţii; ar trebui ca duşmanul să expună peste 300 de mii de oştire împotriva unui număr destul de mic de apărători.
Studiat-au ofiţerii Geniului nostru poziţiunile acestui deal ? Insemnat-au locurile în care s-ar putea face rezistenţa mai lesnicioasă ? Eu nu am văzut nimic publicîndu-se de această întărire naturală, nici măcar vorbindu-se.
Acestea fiind opiniunile mele, ale celui mai după urmă din ofiţerii bătrîni şi vechi ai Oştirii Romîne, le public, ca să fie cunoscute de toţi.
Apoi, fiindcă vorbim de strategie şi întăriri, să mai arăt încă evenimentul important ce s-a petrecut în oraşul Bucureşti, în ziua de 13 septembrie a anului 1848. Eveniment care a dat întîiul avînt Armatei Romîne, cînd au avut îndrăzneala a invada, în vatra strămoşilor noştri, coloana de 9 000 a turcilor. Vă mărturisesc însă, ca unul ce am luat parte activă în lupta din Dealul Spirii, căci mă aflam dejurnă peste caraule, că dacă Guvernul Provizoriu, din care făceau parte şi Ioan Brătianu, Costache Rosetti şi Cristache Teii, nu dizloca, cu o săptămînă înainte, Infanteria, Artileria şi Cavaleria, trimiţîndu-le, sub Magheru şi Pleşoianu, la Rîmnicu Vîlcei, astfel ca Garnizoana Capitalei să rămînă numai din şase companii de infanterie, două din Regimentul I şi patru din Regimentul al II-lea, în care mă aflam şi eu, ca comandant al Companiei a V-a, apoi, credeţi, domnilor cititori, că am fi alungat toată oştirea de sub Fuad bei, Kerim şi Omer paşa, pînă am fi trecut-o Argeşul fără vad, căci neapărat că s-ar fi sculat toţi sătenii comunelor din plasa Sabarului şi s-ar fi pus sub drapelele noastre, după străvechiul obicei al strămoşilor noştri, şi nu ştiu, zău, dacă ar fi scăpat vreun turc pînă la Dunăre din armata ce-şi înfipsese corturile în tabăra de la Cotroceni. A cui e vina ? Ca să satisfac dorinţa mai multor din cetăţenii mei, cari adesea m-au rugat de a le face istoricul încăierării noastre din Dealul Spirii, cu oştirea otomană, am onoare a vă pune sub ochi o pagină publicată de mine, sunt acum mai mulţi ani; iată ce ziceam atunci:
„Care zi poate fi mai fericită în viaţa militarului, decît aceea în care se încununează virtutea sa şi în care i se răsplăteşte picătura sîngelui de către patria sa ?
Care mîngîiere poate fi mai mare ostaşului bătrîn, decît aceea cînd Patria sa, peste 43 ani, vine a-i răsplăti vitejia şi a-i împleti laure pe cap, la locul luptei, pentru faptele sale glorioase, căci atunci, şi numai atunci, el vede dragostea, împreunată cu dreptatea ce Patria sa i-a fost păstrat totdeauna ?
Care mîndrie a militarului tînăr poate fi mai la culme, cînd el vede faptele vechilor săi camarazi răsplătindu-se cu atîta dreptate de către Patrie, înaintea compatrioţilor săi, căci atunci şi numai atunci speranţa lui este realizată şi obositoarele lui sacrificii se văd satisfăcute ?
Spune-mi, militarul acela, care împreună cu mine înfruntam moartea, la 4 ore după-amiază, luni 13 septembrie, anul 1848, în Dealul Spirii, lăsînd acasă soţie, copii, surori, fraţi şi părinţi, numai ca să ne aflăm la împlinirea datoriei noastre, nu este el vesel astăzi ? Nu este satisfăcut ? Nu este mîndru a zice că am atîrnat pe pieptul meu medalia Patriei mele, semnul vitejiei şi al devotamentului meu pentru dînsa ?
Spune-mi, militarul acela din activitate nu aşteaptă şi el, oare, cu mîndrie şi cu zel, acest minut ferice, cînd, astăzi, vede că se bucură vechii săi camarazi ? Nu-şi va îndoi şi el puterile lui, într-o zi, ca să facă tot pentru Patria sa, să-şi dea inima, sîngele şi chiar viaţa sa ?
Spune-mi, tînărul militar, văzînd astăzi cum Patria lui ştie a răsplăti, nu este şi el gata a se înfăşură în steagul detaşamentului său şi a muri pentru dînsa ?
Spune-ne, copiii noştri, văzînd exemplul părinţilor lor, nu vor sta şi ei în grindina gloanţelor şi ale cartecelor inamice, ca părinţii lor? Şi bătîndu-se veseli ca dînşii, nu vor voi a muri pentru Patria lor ?
Da! Ne vor spune, negreşit, căci răsplătirea o văzură făcută chiar pe tărîmul de glorie, prin împărţirea medaliilor de bronz, puse pe pieptul luptătorului chiar de către Guvernul Provizoriu de atunci, precum odată se făcea de către glorioşii noştri domni, răsplătind ostaşilor celor bravi şi credincioşi, prin dare de pămînturi, de nobleţă, de cai cu gătelile lor, de prăzile inamicilor şi chiar de mîna fiicelor lor.
Lupta cea vitează din Dealul Spirii, în Bucureşti, a Oştirii Romîneşti cu numeroasa trupă otomană, ce intra în Capitală, sub comanda lui Omer paşa, la anul 1848, 13 septembre, ziua luni, la 4 ore după amiază.
La această luptă, luînd parte şi eu, autorul acestei broşuri, fiind şef al Companiei a 5-a, din Regimentul nr. 2, şi în toată activitatea, căci mă aflam de zi peste streji, am socotit de a mea datorie ca să o descriu, în adevărul ei, de a se vedea de către romîni şi a se şti, în tot viitorul Romîniei, că curajul romînului, în urma mai multor umilinţe la care evenimentele l-au adus, nu a fost pierdut, ci, ca nişte nepoţi ai strămoşilor lor romani, ca nişte viteji ai lui Mircea, Vlad, Mihai şi Şerban, ştiură, în stîmtoarea Dealului Spirii, să recîştige aplauzele Europei şi să glorifice numele de romîn.
Cînd, la 9 septembrie, se vesti că se porni din Giurgiu, oştirea turcească, sub comanda generalului de căpetenie Omer paşa, spre Capitala Bucureşti, din ordin grabnic se porniră toate detaşamentele Oştirii Romîneşti, ce se aflau în Capitală, precum: Cavaleria şi Artileria, spre a merge în marş forţat la Rîmnicu Vîlcei, în tabăra de la Troianu, alcătuită, sub comanda dlui Magheru, de Regimentul nr. 1 şi de dorobanţii districtelor Micii Romînii, iar în Capitală se opri 5 companii, din Regimentul nr. 2, sub comanda ştabi-ofiţerilor colonel Radu Golescu şi maior Nicolae Greceanu, şi o companie din Regimentul 1.
La 12 septembrie, sosi oştirea otomană, în sumă de 20 000 oameni, şi se opri în bivuac, în cîmpia de la Cotroceni, fiind împreună cu dînşii Fuad Efendi, comisar turc, şi generalul Duhamel, comisar rus, iar generalii turci erau: Omer paşa, Kerim paşa, Ismail paşa şi Mehmet paşa, cari, îndată după sosire, chemă, pentru 13 dimineaţa, a merge în tabără, pe mitropolitul, boierii toţi, cum şi partida liberalilor.
La 13 septembrie, dimineaţa, Garnizoana romînească primi ordin de la şeful oştirii, generalul Teii, a se concentra în Dealul Spirii, la Cazarmă, zicîndu-ne că trebuie a se primi, pe de o parte, steagurile cele noi, cu care înlocuia pe cele vechi ale batalionului, iar pe de alta, a ne afla strînşi acolo, pentru onoarele ce urma a se da din partea noastră oştirii otomane, la vremea intrării sale în Capitală. Fu dat ordin ca să scoatem în mijlocul cazărmii cele 6 companii, îmbrăcaţi în mondire, pantaloni albi şi şepci. Pe la ceasul patru după-amiază, după ce se făcu primirea steagurilor celor noi, în front, în vreme cînd aşteptam să sosească şi trupa pompierilor de la Poliţie, frontul primi ordin de a sta comod, toţi ofiţerii, împreună cu şefii menţionaţi, doi ştabi-ofiţeri, ieşirăm la poartă şi, stînd pe podişca şanţului cazărmii, priveam la lumea ce se întorcea, fugind pe uliţa cea mare, de la Cotroceni şi strigînd să le dăm arme, că a pornit a intra oştirea otomană; menţionaţii şefi, refuzînd pe mai mulţi la această cerere, stau în loc, adăstînd să vadă sosirea trupei. În vreme cînd s-a văzut avangarda, în plutoane, de cavalerie turcă, condusă de călăuze, alţi turci neguţători ce vin cu neguţătorii în Capitala noastră, s-a dat comanda la activitate, subalternii s-au tras la locul lor în front, iar colonelul Golescu s-a poprit în loc, dimpreună cu căpitanul Caragea, cu aghiotantul său, casierul şi cu mine, subsemnatul, care eram dejurna peste străji, ocupînd chiar cazarma cu streji, după obicei, din compania mea; pe dată ce sosi avangarda şi, după dînsa, generalul Kerim paşa, cu colonelul şi maiorul Arabu, comandanţii regimentului de infanterie, ce urma în marş, se popri împotriva porţii cazărmii, dînd comanda trupei să se oprească. Kerim paşa, adresîndu-se către colonelul Golescu, ceru de a lăsa trupele să intre în cazarmă. Bravul colonel Golescu răspunse, prin căpitanul Caragea, în limba turcă, că dînsul nu poate împlini această dorinţă fără ordinul generalului său şi, pe dată ce-i va trimite ordin, îi va putea libera cazarma.
Kerim Paşa, plăcîndu-i, se vede, această subordonanţă militară, fără a zice nimic împotrivitor, comandă marşarea în continuaţie spre oraş, a coborî Dealul Spirii, cînd, dintr-o întîmplare, la 150 stînjeni distanţă de la poarta cazarmei spre vîrful Dealului Spirii, se întîlni piept în piept cu trupa de pompieri, pe care, după cum zisei, o aşteptam d-a veni a se întruni cu noi. Surpriza urîtă ce avu atît Kerim paşa, şeful oştirii turceşti, întîhiindu-se în drum cu o trupă sub o altfel de uniformă, cît şi trupa pompierilor, a se vedea în piept cu trupa otomană, care sforţînd da a trece mica distanţă spre a sosi la cazarmă şi încurcîndu-se printre întîiele rînduri de cavalerie şi infanterie ale trupei otomane, se loviră, se îmbrînciră soldaţii şi, deodată, noi, care ne aflam la poarta cazărmii, auzirăm slobozirea unei puşti, iar în cinci minute văzurăm, din acea distanţă, amîndouă trupele încăierate şi mai multe sloboziri de puşti, iar pînă să comande colonelul nostru frontului ce sta în curte a se aranja, nu trecu al 8-lea minut şi tot frontul trupelor otomane, ce se afla mărşuind în despărţiri îndărătul a toatei întinderii cazărmii, avînd şi tunuri între distanţele batalionelor, se întocmi în front spre cazarmă şi deschise cel mai iute foc de rînduri asupra frontului nostru, cum şi sloboziri de tunuri cu cartece, care curgînd ca ploaia dimpreună cu ţăndări de uluci din împrejurimea cazărmii asupra noastră, începurăm şi noi, cu menţionatele 6 companii, a trage focul cel mai teribil asupra lor, încît isprăvind soldaţii cîte 20 patroane din patrontaşe, năvăliră în dezordine în fundul cazărmii, unde, lîngă magazia regimentului, găsind carul pe două roate în care se păstrau patroanele regimentului şi spărgîndu-l, încărcară patrontaşele lor şi trăgeau focuri spre inamicii risipiţi prin curtea cazărmii, întinşi pe brînci, rezămînd puşca chiar pe trupurile căzute.
Fumul cel groaznic, focul cel bengalic al mulţimii trupei otomane, ricoşetele şi vîjîitul gloanţelor făcură ca să nu ne mai vedem unul cu altul, în toată întinderea curţii cea mare a cazărmii, mei să mai putem şti ce se petrece afară cu trupa pompierilor, atît ştiu că de două ori au ridicat batista albă legată în vîrful sabiei ofiţerii turceşti, strigînd că e greşală (ianglîş), să stăm, şi focurile abia încetau două minute şi de sineşi începeau iarăşi în reciprocitate.
Acest conflict, această nepregătită încăierare a unui număr de 500 romîni, în total, cu numeroasa trupă, de 9 000 oameni, ce marşa în Capitală, ţinu de la 4 1/2 ore după-amiază pînă la 7 ore seara, la 13 septembrie, pînă cînd, cu încetul, ne-am retras prin uliţa din fundul cazărmii, unde întîmpinînd în acea furie de retiradă şi o patrulă de Cavalerie otomană, alcătuită de 8 oameni lănceri, vrînd a trage cu carabinele în noi, fură trecuţi prin baionete, ei şi caii lor, trecînd peste cadavrele lor pînă ce ne răspîndirăm care încotro am vrut.

Fidelitatea santinelei
Din roata V-ea, Regimentul nr. 3, comandată de mine, uitîndu-se, de către efleiter, soldatul ce era la ceas în odaia unde era cancelaria regimentului, la locul steagului şi la lada cu bani, credinciosul, bravul romîn din districtul Argeş, a stat nestrămutat la locul său, privind pe fereastră toată mortalitatea ce se întîmplă în curte, văzînd, în sfîrşit, şi chiar retragerea confraţilor săi, sta neclintit păzind postul său, pînă ce, peste o oră după retragerea noastră, intrînd vedetele otomane din infanterie, a se încredinţa de deşertarea odăilor cazărmei, spre a putea intra totalul trupei, şi găsind pe nenorocita santinelă funcţionînd, fără a-l mai întreba, traseră de afară cu mai multe focuri în el, pînă ce-l doborîră. Această fidelă santinelă va primi coroana cerului şi aplauda tutulor militarilor, pentru care bine ar fi ca d. ministru actual al Oştirei să mijlocească o pensie familiei sale la Argeş, înţelegîndu-se mai întîi cu mine, şeful său, a-i relata cele de trebuinţă.

Încăierarea pompierilor, povestită mie de dnii ofiţeri ce au luat parte
La 13 septembrie, pe la prînz, comanda pompierilor primind ordin de a veni în Dealul Spirii, a se întrupa cu roatele Regimentului nr. 2, plecă, la 4 ceasuri după-amiazi, din cazarma lor de la Poliţie, cînd, deodată, se întîlniră, tocmai în vîrful Dealului Spirii, la poarta de zid de unde începe a se vedea cazarma, cu flancul drept al trupei otomane, ce era comandată de generalul Kerim paşa, de un colonel şi de un maior arab; iar trupa Pompieră era comandată de d. căpitan Zăgănescu, avînd ca ofiţeri pe dnii sublocotenenţi Dincă, Foncianu, Stărostescu şi pe locotenentul Dănescu. Veneau în despărţiri, iar sublocotenentul Dincă se afla armat şi cu pistoale la brîu. La semnalul ce dete Kerim paşa, a se da în lături din drum, această trupă nu înţelese şi se împreună amîndouă flancurile, începînd a se încurca prin rîndurile otomane, grăbeau de a sosi în cazarmă. Se vede că atingerea ce avură rînd cu rînd, soldat cu soldat, se învrăjbiră amîndouă flancurile, încît începu lupta deodată; sublocotenenetul Dincă slobozi pistoalele în generalul turc şi maiorul arab, aşa încît maiorul căzu mort, cum şi calul generalului; flancurile se băteau în focuri şi în baionete, şi Kerim paşa comandă, strigînd, a veni tunuri. Pe dată ce sosiră două tunuri, cari pînă să-şi ia poziţia şi pregătirea, pompierii traseră în manevră de lagări, trîntiţi pe brînci, şi omorînd vreo cîţiva artilerişti, răpiră cele două tunuri din mîinile lor; lupta se făcu mai crîncenă şi încăierarea mai serioasă, atunci se omorî sublocotenentul Stărostescu. După aceasta, luptîndu-se pompierii cu bărbăţie şi văzîndu-se năpădiţi de mulţimea otomanilor, unii începură a se retrage în dezordine în vale de Dealul Spirii, coborîndu-se în dreapta, prin grădinile locuitorilor, alţii apucară de sosiră în cazarmă, printre mulţimea rîndurilor otomane.
Aceasta este descrierea şi a încăierărei pompierilor, tot însă ce era afară din regulile militare, din partea ofiţerilor otomani, au fost abaterea ce făcură că, în vreme cînd se ridica batista albă în vîrful săbiei, spre semn de încetare a luptei, au putut face ca vreo cîţiva soldaţi, ce mai rămăseseră în locul luptei, să pună armele jos, cu promisiunea că nu le vor face nimic şi vor fi pardonaţi, şi pe dată ce soldaţii au pus armele jos, au ordonat rîndurilor otomane de au tras cu focuri în ei, omorînd aşa mai mulţi soldaţi nevinovaţi.

În noaptea de 13 septembrie, după lupta şi răspîndirea oştirii
Oraşul Bucureşti a fost ocupat de către trupele otomane, milităreşte. Infanteria coprinse posturile din Capitală, iar cavaleria patrula pe toată stradele. Tunurile otomane şi mortierurile au fost aşezate pe Dealul Spirii şi <în> monastirea Cotroceni, dominînd în noaptea aceea peste toată Capitala, deosebite patrule de cavalerie s-au trimis pentru strejuire pe la reprezentanţii puterilor streine.
Iar a doua zi, 14 septembrie, fu ordin dat de şeful de căpetenie al Oştirii Otomane, Omer paşa, ca toţi domnii ofiţeri romîni ce ar fi fost deghizaţi să se îmbrace în uniforma lor, spre organizarea comenzilor lor, pentru care fu ordin dat atît în Capitală, cît şi în districte, a se întoarce toţi soldaţii ce vor fi dosit pe la casele lor, spre alcătuirea comenzii lor, iar parte din trupa otomană ce se afla încă la Cotroceni, cavaleria, sub comanda lui Ismail paşa, şi infanteria, sub comanda lui Mehmet paşa, porniră în Mica Romînie, ca să ocupe tabăra lui Magheru din Rîmnicu Vîlcei, la Troian, care, cum a auzit că s-a apropiat oştirea otomană la Olt, dezarmă Regimentul nr. 1 şi porni la Slatina, sub comanda ofiţerilor subalterni, iar armele le puseră în care, căci d-sa şi colonelul regimentului, d. Pleşoianu, se retraseră în Transilvania, în Sibiu, iar Artileria şi Cavaleria fură trimise, prin Piteşti, în Capitală, împreună cu ofiţerii subalterni.

Să înscriu aici, spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofiţeri şi camarazi ai mei aflaţi în luptă
Superiori: d. colonel Radu Golescu, şeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, şeful trupei de Pompieri.
Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenţii: C. Conţescu, Scarlat Mareş, I. Arion, D. Ştefănescu; sublocotenenţii: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniţă George, A. Teuşeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu şi sublocotenent Dincă.
La această luptă s-au omorît din ofiţeri: locotenent Dănescu şi sublocotenent Stărostescu, amîndoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oştirea romînă, au fost răniţi 57 şi morţi 48. Din partea otomanilor au fost omorîţi: un şef de batalion, arab, şi vreo cîţiva ofiţeri; iar din gradele de jos (cît s-au putut afla de către noi) au fost omorîţi 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla cîţi răniţi, precum şi două tunuri trase din poziţia lor.
Acestea sunt întîmplările ostăşeşti ce s-au petrecut în Romînia de la septembrie 9 pînă la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare.
În memoria acestei glorioase lupte, a VII roate de romîni, cu coloana otomană ce marşa în Capitală, în sumă de 9 000 oameni, am putut băga în colecţia mea de rarităţi două cartice ce erau slobozite din tunurile otomane din Dealul Spirii, cînd trăgeau din uliţa cazărmii spre noi şi găsite, una în uliţa Filaretului, căzută în curtea unui propietar, anume Popescu, şi alta în Podul Caliţii, intrată pe fereastră şi căzută în odaia dlui Aprichie.
Sfîrşind descrierea evenimentelor ostăşeşti din anul 1848 (Dealul Spirii), fie-mi, vă rog, permis a face şi o mică cronică a bravului Regiment nr. 2, din sînul căruia s-a aflat în luptă Batalionul II.
Acest brav regiment a fost, încă de la organizarea Oastei, la anul 1830, comandat de şefii cei mai inteligenţi şi bravi. Şefii batalioanelor şi companiilor lui au fost cei mai învăţaţi ofiţeri şi cei mai activi ce au existat pe acele vremuri în Oastea Romîniei.
Regimentul nr. 2 a fost acela ce, pentru prima oară, strejui, cu vrednicie garnizoana oraşelor muntene la anul 1831, sub comanda colonelului Costache D. Ghica, cînd plăcură generalului Kiseleff, la revista ce-i făcu, disciplina, îmbrăcămintea, buna ţinere a oamenilor şi învăţătura, pentru care mulţumi şefului regimentului, care, mai tîrziu, deveni şef al toatei oaste, cum şi comandirilor de părţi: Cîmpineni, Goleşti, Creţuleşti, Nicoleşti, Cerchezi, Măneşti, Caracasidi, Theologu şi altora.
Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi din batalioanele Oastei Romîne, ce erau amestecate cu cele ruseşti, la manevrele ce se făcură în cîmpia Colintina, la anul 1831, august 22, zi solemnă, cînd se deteră epoletele, după forma celor ruseşti, la ofiţerii romîni, în prezenţa generalului Kiseleff, şi care întocmit fiind în care de atac, în vreme cînd se ataca de către mai multe sotnii de cazaci (închipuire de bătaie), greşind un cazac, ce se apropiase mai mult de întîia linie a careului, şi atingînd pe un soldat cu pica sa, toată linia s-a ofensat şi a început serios a împunge caii cazacilor cu spăngile, pînă ce deveni conflictul furios, prin mai multe loviri, şi pe dată se ordonă de către generalul Kiseleff încetarea manevrei (sau închipuirii de bătaie), ce nu mai era glumă.
Regimentul nr. 2 fu acela ce se deosebi cu activitatea la marele incendiu al Bucureştilor, în anul 1847, cînd numai o companie deşertă Puşcăria de 370 de tîlhari, strămutîndu-i legaţi, din locul Puşcăriei, ce ardea (Piaţa Sf.Anton), pînă la cazarma de la Dealul Spirii, sau în locul unde este astăzi temniţa militară, şi care strejui noaptea aceea Capitala, fiind chiar eu dejurnă peste caraule (de zi pe streji), cu comanda roatei [companiei] a. 5-a, pe care o comandam.
Batalionul al 2-lea din Regimentul nr. 2 fu acela ce merse cu marş forţat din Zimnicea, unde era cantonat la anul 1841, şi pînă în Brăila, cînd se făcu revoluţia bulgară, şi care sosind pe jos, în 48 de ore, pe ploaie mare, şi ocupînd garnizoana Brăilei, încetă a doua zi orice răscoală; iar pentru acest marş, pe care l-au admirat toţi militarii străini, fură decoraţi toţi şefii părţilor regimentului, cu ordine otomane în diamante la gît, pentru zelul şi vrednicia militară, ba încă era domnitorul A. Ghica de părere a se pune la steagul şi la chiverile tuturor soldaţilor, pe panglica de alamă, inscripţia: „Pentru vitejie şi activitate", şi intrigi străine l-au oprit.
Batalionul al 2-lea fu iarăşi acela care, cantonat fiind în garnizoana Brăilei, în iarna anului 1842, februarie 10, potoli de a doua oară răscoala bulgară, prin prinderea şi omorîrea răsculătorilor străini, bulgari, greci şi arnăuţi, cînd se omorî tîlhăreşte ofiţerul de cavalerie, Petrăchescu, şi se răni la cap, bătîndu-se, ajutat numai de patru soldaţi, şi bravul căpitan Podeanu. Aceştia iarăşi nu pot tăcea a nu spune că erau din Compania a 5-a, comandată de mine, pe care o trimisesem a scăpa viaţa colonelului meu, Enghel, şi cu care am luat partea cea mai activă la amîndouă evenimentele.
În fine, tot din acest regiment, Compania a cincea, împreunată cu Batalionul întîi, sub comanda activului colonel Radu Golescu, maiorului N. Greceanu, căpitanilor C. Caragea, E. Culoglu, I. Deibus, E. Caluda şi D. Papazoglu, fiind şi brava companie din Regimentul nr. 1, sub comanda căpitanului Lăzăreanu, săvîrşi, cu onoare, eroica luptă din Dealul Spirii, la anul 1848, la ora 4 după-amiazi, ziua luni, zi de laudă a Oastei Romîne, căci acea luptă se numără în istoria militară a ţării a 40 — a contra otomanilor, săvîrşită cu gloria armelor romîne.

Acum să arăt cititorilor noştri cîte ceva şi de fostele trei capitale ale Romîniei, încă de la anul 1215

Totdeauna, am avut dorinţa ca să arăt compatrioţilor mei descoperirile ce am putut face prin ţară în privinţa monumentelor ei istorice, de aceea şi-acum viu a arăta cele ce am putut descoperi prin trei vechi reşedinţe ale Romîniei: Cîmpulung, Curtea de Argeş şi Tîrgovişte.
Loct. colonel D. Papazoglu (Slătineanu). 
Anul 1874. 
Trista stare în care am găsit monumentele strămoşilor noştri, în anul acesta, 1874, este vrednică de jale!!
încep dar cu întîia reşedinţă a lui Radu Negru Basarab: Cîmpulung. Nu se mai vede nici un monument strămoşesc! Un balcon mai arăta vizitatorilor că zidurile pe care era înfipt datează de la Negru Vodă, şi acelea, împreună cu zidurile ce ocolesc Mănăstirea Domnească au dispărut! Marca primitivă a ţării, vulturul cu crucea în plisc, văzută pe o mare lespede de piatră, ce era înfiptă în frontispiciul porţii domneşti, şi aceea se află prăvălită de rîpa pietrişului, lîngă o cişmea părăsită şi desfigurată de loviturile pietrelor, încît abia se poate descifra vreo două reliefuri de capete de lei; mai există, într-un zid, în rîndul clopotniţei, ce stă gata a cădea şi a se răpune, vechea cruce de piatră, monument pe care s-află sculptat hrisovul lui Negru Vodă, sau vechile privilegii ale Cîmpulungului, şi p-aceea am găsit-o trîntită într-o curte a unui particular, la poarta căruia se mai vede o altă cruce, înfiptă în zid, fără a se putea descifra, din cauza rupturilor şi maltratărilor comise de trecători. Alt nu mai am să vă arăt din Cîmpulung, prima reşedinţă a Romîniei, decît ceea ce mi-au spus şi mie unii, alţii că mai există în Primărie hrisovul lui Radu Negru; tot ce pot să vă mai spun este că se află şi o piatră mormîntală, peste care stă Sfînta Masă a Bisericii Catolice, şi care este înconjurată cu mai multe litere sculptate, latine..., pe care am copiat-o în albumul meu; acea piatră trebuie să fie din timpul cruciadei, cînd au trecut cruciaţii prin ţara noastră. Mai este în păstrarea superiorului Mănăstirii Domneşti şi un pahar de argint aurit, reprezentînd, prin sculpturi, trei ostaşi romîni, dat în dar acelei mănăstiri, de Matei Vodă şi de Doamna lui, Elena; un sfînt chivot de argint aurit, lucrat în smalţ şi cu descrierea dorinţei fondatorului, pentru care opinez (pînă nu se vor răpune şi acestea) a se aduce la Muzeul Naţiunii.
Trec acum la a doua reşedinţă a lui Radu Negru: Curtea de Argeş, judeţul Argeş.
Care romîn ar fi putut, în acel an, 1874, să ţină condeiul în mînă, ca să descrie trista stare a monumentelor ce Curtea de Argeş conţine? Să încep dar cu Biserica Domnească din oraş, vechea catedrală, fondată chiar de Negru Vodă, la finele secolului al XIII-lea, şi în care sunt depuse, de către acest credincios domn, moaştele martirei Filofteia, aduse în timpul domniei lui din Bulgaria; cine nu ş-ar emoţiona văzînd trista stare de ruină a acestui vechi monument al ţării ?... Interiorul lui este o peşteră întunecoasă, iar exteriorul, cu acel frumos stil bizantin-gotic, este jumătate ruinat; în zidul bisericii, la intrare, se vede sculptat, pe o terasă, bustul lui Radu Vodă, însă obrazul, cum şi toate basorelief ele sunt desfigurate; în interior se văd antice morminte, de cari nimeni nu s-a interesat a le copia, măcar, inscripţiile după pietre, cari, peste cîţiva ani, nu se vor mai putea citi; acest păcat, această urgie asupra inscripţiunilor noastre istorice l-am întîmpinat pe la toate monumentele noastre în timpul excursiunei mele.
Sunt în oraş încă două biserici foarte vechi, iar într-una din ele am putut vedea un steag, care mi s-a spus că este lăsat de căpetenia arnăuţilor, în timpul insurecţiunii grece, în 1821.
Se află, pe un deal, o ruină mare, a unei biserici numită Samnicora (Sf. Nicolae)595, despre care tradiţiunile orăşenilor spun că a fost biserica Doamnei lui Radu Negru, care era de ritul apusean. Nici un alt semn, în tot oraşul, nu ne mai poate arăta că ar fi fost acolo scaun domnesc. Nici chiar împrejmuirea Curţii Domneşti, ce era cu ziduri colosale de piatră, nu mai există; ea s-a desfiinţat şi s-a prefăcut în coteţe, în coşari şi, în fine, nu-i nimic ridicat pe faţa pămîntului.
De aci, puţin mai înainte, ca un sfert de oră, în susul Argeşului, este frumoasa biserică numită de mine bijuteria secolului al XVI-lea, fondată de Neagoe Vodă şi care, în urmă, a devenit şi reşedinţa Episcopiei de Argeş. Ce să fi scris de ea?.. Ce să vă fi arătat ?... Ce am mai plîns ?... Trista stare în care a devenit, în zilele noastre, era cunoscută de la bătrîn pînă la copil, de la Domn pînă la plugar! Această biserică a lui Neagoe, ce se admiră de toţi străinii cari au vizitat ţara, am găsit-o atunci înconjurată, sau mai bine zis, ţesută în schele de brad, copaci mai mari, mai mici, ţăndări, scînduri, atîrnături de funii de tei, de jos şi pînă în vîrf, în exterior, cît şi în interior, şi, cuprins de groază, am zis: „Doamne, păzeşte Tu locaşul Tău cel sfînt de vreo azvîrlitură de ţigare sau chibrit, precum l-ai păzit trei secole şi jumătate, de toate calamităţile ce-au trecut peste el".
Am întrebat dacă Primăria sau Administraţia au pus vreo streajă ca să privegheze acest monument, şi mi s-au arătat, de către doi călugări săraci d-acolo, un unchiaş bătrîn cu un băţ în mînă, zicîndu-mi că ăsta e de caraulă. Întrebîndu-l ce instrucţii are, mi-a răspuns: că are să bage de seamă a nu se fura din cherestea ! Coprins de o jale ce toţi romînii ar fi avut, l-am rugat, cu lacrimile în ochi, dîndu-i instrucţiune şi formînd din el cea mai bună santinelă, i-am zis să nu permită nimănui să vi<nă> cu ţigarea în gură lîngă schele sau să facă cineva foc lîngă schele şi să dea în seamă instrucţia asta din paznic în paznic, ce se va orîndui acolo, înspăimîntîndu-l, din contră, cu gura ocnei.
Cu mine se afla un îngrijitor d-acolo, călugăr, precum şi altul econom, cari, după ce mi-au arătat mizeria în cari trăiesc, numai cu 40 lei vechi pe lună, mi-au arătat paraclisul unde fac sfînta slujbă şi unde se păstrează Sf. Moaşte ale lui Nifon, Mercurie şi a Sf. Taţianei. Iar candela de la mormîntul fondatorului nu s-a văzut aprinsă, de erau peste 4 ani, pe cîtă vreme arhitecţi, ingineri, revizori, meşteri, toţi aceştia s-au înşirat la acea monastire, chibzuind restaurarea ei, pînă ce îmbracă, biata biserică a lui Neagoe Vodă, în o pădure de brad, şi pe dinăuntru şi pe din afară, Şi de ea nu se mai apucau, şi Dumnezeu a trebuit s-o ferească de vreun foc, că atunci nu mai aveau unde să <se> mai plimbe inginerii şi arhitecţii, aceşti ovrei, cari storc, fără folos, punga ţării.
Ce era, oare, acest blestem ? — Ce va fi fost această persecuţie asupra monumentului lui Neagoe, care nu putu fi isprăvit pînă ce Doamna Despina îşi vîndu şi cerceii din ureche? — Cum se putea, casa lui Dumnezeu, ce fu sfinţită de o mie Sf. Părinţi, de patriarhul Ierusalimului şi de mai mulţi episcopi, ce fu împodobită cu atîtea lucruri aduse chiar din Sf. Sofia, cu frumoase podoabe lucrate în bijuterii de chiar mîna Doamnei, şi înzestrată cu atîtea moşii; acea casă a Domnului, în care s-au închinat cei mai mulţi din glorioşii noştri domni, acea bijuterie fără exemplu în toată Europa, acest monument, care fu respectat de invaziunile barbarilor, de calamităţile mai multor oştiri străine, apoi de noi, romînii, cînd ziceam că progresăm în toate, cum se putea a fi lăsat pe mîini atît de profane, a inginerilor şi a arhitecţilor ovrei, care o aduseseră în astfel de degradare ? Am făcut atunci apel la eruditul şi adevăratul romîn, d. T. Maiorescu, fost ministru de Culte, ca să întoarcă serioasă şi neobosită stăruinţă asupra stării vrednică de jale, a acestui sacru monument al Romîniei, să nu plece de la minister pînă nu-şi va lăsa numele său de restaurator al lui. Străinii l-au admirat, exemplu avem pe împărăteasa Ecaterina a Rusiei, cari trămitea podoabe şi cele trebuincioase pentru acest sfînt locaş primului episcop, bunul păstor Iosif. Corniţele Coronini, comandantele suprem al oştirilor austriace, cînd se afla în ţară, a ordonat corpului de Geniu de a studiat monumentul pînă la cele mai mici sculpturi ale lui, le-au desenat şi le-au publicat, prin broşuri ad-hoc, în toată Europa luminată.
Să mai descriem frumoasele tradiţiuni ce se păstrează de acest sacru monument ? — În vremea bătăliei nemţilor cu turcii, la anul 1784, oştirea nemţească nu a voit a se apăra în curtea acelei mănăstiri frumoase, dorind a evita o distrugere ce putea să i se cauzeze; în vremea insurecţiei grece, la anul 1821, aflînd turcii că ar fi închişi în biserică din arnăuţii lui căpitan Farmachi, nu au voit a pune tunurile spre acel monument, ci l-au ţinut înconjurat pînă au ieşit arnăuţii la cîmp. În fine, era o generală mirare, cum a putut deveni el ars, pîrlit şi distrus în mîinile noastre! Cei mai cuvioşi şi venerabili episcopi, ca Iosef, Ilarion, Grigorie, ca Samuel, Clement, ca Ghenadie şi ca Scriban, au fost ca santinelele neadormite pe lîngă acest glorios monument; ce profanare era aceea de atunci ? Ca să se maltrateze astfel un templu, în care se păstrează mormintele celor mai glorioşi domni, ca al lui Neagoe Vodă, cu Doamna lui, Despina, Radu Vodă de la Afumaţi, Alexandru Vodă al IV-lea, cum şi al cneazului Lazăr al Serbiei.
Să ne întoarcem la frumoasele clădiri ce ocolesc acel monument: unde e acel salon ce era Divanul Domnesc, lucrat în stilul cel mai elegant gotic; acele spaţioase suterane, despre care tradiţiunea ne spune că ar fi servit de încăperi ale gărzilor lui Neagoe; acel paraclis frumos din fundul curţii ? Acea bucătărie mare domnească, lucrată în stil gotic; ei bine, au ars; apoi, în loc să le păstreze chiar aşa în ruină, pentru stilul lor cel antic, le-au dărîmat după faţa pămîntului! Asemenea şi o mulţime de alte obiecte şi pietrarii ce se aflau în interiorul şi exteriorul bisericii au dispărut cu totul!!! Peristilul acela dinaintea bisericii, pe coloane de granit roşu, unde este ? Preasfinte episcoape, strigă mereu, că poate va fi ascultată vocea ta!
Astăzi, să dăm slavă lui Dumnezeu că, în urma atîtor plîngeri ce am făcut, s-au restaurat şi s-au împodobit biserica Curtea de Argeş şi cu toată cerinţa, din ordinul M. S. Regelui Carol I.
Să trecem, acum, în districtul Dîmboviţa, la a treia reşedinţă a domnilor romîni, care se numea Tîrgul Vestit, sau capitala Tîrgoviştea, şi care conţine monumente, cari de sineşi arăta cea mai luminată istorie a gloriei domnilor romîni. Înmulţirea bisericilor şi a inscripţiunilor după frontispiciul lor, cum şi acele după a pietrelor mormîntale, a crucilor celor mari, cari sunt înfipte pe la diferite localităţi, ne povestesc întrega istorie a ţării. Se umple de un respect religios vizitatorul la vederea vechilor ruine ale acelui măreţ Palat Domnesc, ce însă stau în fiinţă şi în care au domnit mai mult de 45 domni romîni, de la Vladislav pînă la Grigorie Ghica, cel ce-şi mută tronul, pentru totdeauna, în Bucureşti.
Acel palat ce s-a vizitat de mulţimea ambasadorilor streini şi a parlamentarilor puterilor învecinate, acel tron de unde se decreta fericirea romînilor, viaţa sau moartea lor, acel palat în care s-au născut atîţia fii de domni şi din care au ieşit atîtea doamne Şi domniţe virtuoase, acele saloane în care s-au împărţit cîrjele a mai multor arhipăstori ai Bisericii noastre, atîtea paloşe ale bravilor căpitani ai Romîniei, şi prin care s-au petrecut solemnităţile glorioaselor zile ale străbunilor noştri, în fine, în ruinele acemi sfînt Palat Domnesc, voiesc a arăta că astăzi se află o cuşniţă a unor fierari unguri carîtaşi!!! Iar prin ale lui încăperi domneşti, unde altădată veneau trimişii lui Zdrini, Bathory, lui Sigismund şi ai lui Apafi, astăzi vede romînul, cu lacrăma în ochi, roate stricate, dricuri de căruţe fărîmate, cărbuni, cuşniţe, ciocane şi nicovale, mare indignare simţi sufletul meu cînd mă pomenii cu un ungur (nu însă din acei trimeşi ai lui Bathory, Apafi, Zdrini şi Sigismund), ci de carîtaşul chiriaş, care voia a-mi arăta renumitele subterane ale acelui palat, spunîndu-mi că el este aşezat acolo de către un primar negustor, pentru o mică chirie şi că Primăria îngrijeşte foarte puţin de acele ruine şi că nu ţine nici o curăţenie pe acolo!...
Am vizitat ruinele vechii Biserici a Catolicilor, lîngă care am descoperit frumoase lespede mormîntale, cu inscripţii latine, descriind că acolo s-ar fi înmormîntat rămăşiţele unui ambasador, ce era acreditat pe lîngă domnii romîni din partea regelui Poloniei, pentru comerţul Orientului, după care am luat copie exactă şi am desenat efigia după piatră, cum şi literele, în deosebitul meu album. Ce satisfacere poate fi mai mare pentru un romîn, cînd descopere asemenea istorice şi preţioase monumente ? Acea lespede mormîntală, după părerea mea, ar trebui ca guvernul să o ridice şi să o ducă în păstrarea Muzeului Naţiunei, ca pe un document de istorie şi de gloria romînilor, căci baratul o va desfigura, întrebuinţînd-o în altele.
Am avut onoare a fi condus de cea plină de virtuţi şi patriotism, respectabila doamnă Polina Creţulescu, născută E. Florescu, proprietară mare din vechea reşedinţă Tîrgoviştea, la o antică şi frumoasă biserică a familiei Creţuleştilor, pe care a scos-o, din ruina ce-o ameninţa, reposatul d-sale soţ, venerabilul romîn, Ion Creţulescu, şi care astăzi se ţine în splendoare şi se îngrijeşte de stimabila doamnă Polina. Într-adevăr, biserica este vrednică de văzut, ca o antichitate mai mult de 400 ani; ea se află zugrăvită de onorabilul d. Tattarescu, prin stăruinţa acestei creştine doamne, frumoasa ei arhitectură veche, de marmură, ca aceea a mănăstirii Dealul, iar arabescurile de sculpturi gotice, în marmură şi silex, ce decorează uşa acestui sfînt lăcaş, sunt vrednice de toată admiraţiunea şi vizitatorul poate crede că ele s-ar putea compara cu cele mai frumoase sculpturi italiene şi grece.
De aci, am trecut la marea şi frumoasa Mitropolie din Tîrgovişte, cea cu şase turnuri şi cu trei sute şasezeci şi cinci de ferestre, templul lui Dumnezeu, fondat de Neagoe Vodă, la anul 1510, după povaţa părintelui său, spirit al patriarhului şi mitropolit al ţării, Sfîntul Nifon. Ea este reparată astăzi de un contracciu evreu, dar stă nezugrăvită, pe cînd, în interior, fiind zugrăvită cu vopsea galbenă fără ulei, cade tencuiala cu vopsea cu tot şi reclamă o a doua reparaţie. Iată o cheltuială zadarnică, făcută cu licitaţiune. Iată o bătaie de joc a unui evreu, făcută la acel măreţ templu, printre ferestrele căreia străbate soarele a fieşcărei zile de peste an. În curtea acestei Mitropolii s-a îngropat, după asasinare, şi corpul lui Tudor Vladimirescu, la un loc descoperit de mine, care am a-l dezgropa în vara viitoare, cu cheltuiala mea.
De aci am mers de am dat vizită domnului prefect al judeţului, Odobescu, care este iubit de tot judeţul, fiind un tînăr de un caracter prea onorabil. L-am găsit la onorabilul Comitet Permanent Districtual, împreună cu onorabilii săi consilieri, cărora, în numele istoriei Romîniei, le-am făcut rugăciunea mea ca să clădească pe lîngă Gimnaziul oraşului o încăpere spaţioasă, în care să facă de a se aduna toate acele pietre cu inscripţiuni istorice ce se văd o mulţime, trîntite în preajma a mai multor biserici ruinate şi prin răspîntii şi care, după un timp foarte scurt, acele inscripţiuni ce conţin sunt a se şterge, călcîndu-se de oameni şi de vite; am opinat ca să se spele şi să se cureţe, aşezîndu-le în acea încăpere, expuindu-se astfel la vederea tuturor că acele monumente au a da folos mare acelor ce se ocupă şi se vor ocupa în viitor cu istoria ţării, le-am spus că onorabilul Comitet Judeţean să autorize<ze> oameni cu specialitate de a scr<ie> istoria Tîrgoviştei şi a tot districtului şi a o publica prin broşuri ad-hoc, pentru folosul tinerimei şi înavuţirea istoriei naţionale. Le-am arătat că districtul Dîmboviţa conţine într-însul cele mai istorice monumente şi de toată frumuseţea, precum mănăstirea Dealul, fondată de Radu al V-lea cel Mare, la anul 1500, plină de morminte domneşti istorice. Mănăstirea Golgota, de la anul 1542; Nucetul, fondat de vornicul Gherghina, la anul 1589; Cobia, de Alexandru al II-lea, la 1572; Găiseni, fondat de marele ban Stroe, fiul marelui vornic Dobre, din familia cea veche şi ilustră a Floreştilor, la anul 1543; Viforîta, fondată de Vlad Vodă, la anul 1530, unde se păstrează, pînă astăzi, frumoasa icoană a martirului Gheorghe, dată de Leon Vodă Tomşa, în urma victoriei repurtată în Bucureşti contra boierilor pribegi, la anul 1631; mănăstirea Stelea, fondată ca monument de împăciuire, de Vasile Vodă al Moldovei, în al XVII-lea secol, pe locul unde a fost locuit patriarhul Nifon; monăstirea Potocu, fondată de Vladislav Basarab, la anul 1392. Biserica cea veche, a Sf. Gheorghe, din reşedinţă, în care se găsesc acele admirabile lespezi de piatră, pe care sunt sculptate blestemele cele mai îngrozitoare pentru cei ce le vor ardica; ruinele Bisericii Coconilor (fii de domn)616; mormîntul celei plină de virtuţi Doamna Elena, a lui Matei Vodă Basarab, cu inscripţiuni latine şi care se află în Biserica Domnească de la Palate, unde este şi loja de marmură în care ascultau serviciul divin domnii şi care este fondată de Petru Vodă Cercel, la anul 1573. Piatra mormîntală, cu frumoase sculpturi, precum şi mormîntul ardicat pe arabescuri a jour al familiei Cantacuzinilor, ce se afla în Mitropolie; pietre mormîntale ale patriarhilor Hrisant şi Dionisie, ce au murit în Romînia, precum şi alte multe monumente, pe cari pentru prescurtare nu am putut a le arăta. aci.
Asemenea, iarăşi de mare interes este a se vedea şi a se păstra fortificaţiunile cetăţii Tîrgoviştei, subterane secrete, apeduce <sic>, locul cetăţii de lemn, unde s-a descoperit cimitirul cu osemintele celor căzuţi în înconjurarea dată Tîrgoviştei, în vremea lui Sinan paşa, precum şi mulţimea ghiulelelor descoperite acolo. Toate aceste trebuiesc îngrijite de onorabila Primărie, căci ele fac înavuţirea istoriei şi gloria vechii reşedinţe a romînilor.
Nu pot tăgădui că la toate aceste arătări, atît dl. prefect, cît şi onorabilii săi consilieri m-au ascultat cu mare interes, dar... de... cînd nu se gîndeşte nimenea la astea, ce să-ţi facă onorabilul Comitet, cît de patriot va fi el şi cît de mare zel ar dezvolta.
Aci este locul ca s-arăt şi vreo cîteva vetre vechi ale boierilor Romîniei ce locuiau în Tîrgovişte, cînd era reşedinţa Romîniei.
Vatra palatelor familiilor celor vechi:
• I — a Văcăreştilor 
• II — a Buzeştilor 
• III — a Creţuleştilor 
• IV — a Bălenilor 
• V — a Floreştilor 
• VI — a Goleştilor 
• VII — a Căpleştilor 
• VIII — a Gornenilor (sau Corneciti Greceni) 
• IX — a Cioranilor 
• X — a Grădistenilor 
• XI — a Papazoleştilor (sau Slătineni) 
• XII — a Dăneştilor 
• XIII — a Belilor 
• XIV — a Băduleştilor 
• XV — a Paladeştilor 
• XVI — a Chirculeştilor 
• XVII — a Olăneştilor 
• XVIII — a Costeştilor 
• XIX — a Comăneştilor 
• XX — a Fuseştilor 
Precum şi alte vetre boiereşti, pentru prescurtare, nu le-am însemnat aici.
Pretinşi arheologi, cei în drept a face rapoarte guvernului, trec printre aceste monumente, plecă la peştera de la Izvorul Ialomiţei, însoţiţi de lăutari şi de adunări plăcute, şi cînd se întorc în Capitală ni le arată glumind, fără să arate guvernului îndreptările ce se reclamă şi măsurile ce trebuiesc a se lua pentru apărarea unor asemenea tezaure istorice şi sacre suvenire ale strămoşilor noştri!!
O, monumente glorioase, subterane istorice şi măguri misterioase ale Romîniei! Deşi nimenea din noi, care ne pretindem astăzi arheologi, nu ne pricepem cum să vă scăpăm din întunericul în care zăceţi de zecimi de secole, deşi năravul nostru este de a rîde unul de altul, deşi ne place numai parada de vorbe publicate prin foi; dar mîine poate veni ziua în care tinerimea studioasă, păşind după descoperirile noastre, vă va scoate din întunericul pămîntului Romîniei şi vă vor arăta naţiunilor luminate, care sunt atît de zeloase pentru monumentele patriei şi ale străbunilor lor.
Lt. Colonel D. PAPAZOGLU (Slătineanu)