      Noul Erotocrit
	Compus în versuri de Anton Pann
	Tomul al cincelea
	Sibiu, 1837
	S-au tipărit la Gheorghie de Clozius.

[1]	Noul Erotocrit
      Partea a cincea
Cu toate că al Atenii Eraclie împărat
A îmvins fără nădejde pe-mpăratul Vladistrat,
(Care s-a-ntors cu ruşine de unde a şi venit,
Cu toată a lui putere, după cum n-a socotit.)
Era nsă mîhnit foarte şi de dureri mari cuprins,
Pe Erotocrit văzîndu-l ca un mort zăcînd întins.
Că din cîmpul bătălii după ce l-a rîdicat
Înecat într-al său sînge fără glas şi nemişcat,
Cum îl aduseră-ndată şi-l aşezară supt cort,
De o rană prea cumplită a leşinat ca un mort.
A rămas rece ca ghiaţa, galben, fără a sufla,
Nu i să bătea nici vîna, nici sîngele îi umbla.
[2] Plîngea mari şi mici de obşte, văzînd as-fel de bărbat
Peste tot trupul cu rane, ş-în sînge grozav muiat.
Dar din toţi mai cu asupra împăratul să mîhnea,
Cu jale şi cu durere în braţul său îl ţinea,
Ş-îl plîngea fără-ncetare ca p-al său mîntuitor,
Vorbind aceste cuvinte cu glas prea mînguitor.
	Tînguirea împăratului Eraclie
Ah cum ai murit
tinere erou!
Fiul meu iubit
şi prieten nou.
La acest duel
pricina sînt eu,
să te pierz as-fel,
scăpătorul meu.
O tu moarte rea!
şarpe veninat,
cum nu să putea
să te fi-ndurat? 
Ah! cum te-ai grăbit
în atît timp mic
şi m-ai despărţit
de aşa voinic?
[3] O cum să-l ajut!
ce lucru să fac!
cum nu s-a putut
mortul s-aibă leac!  
Lacrămi cît să storc
nu-l poci îmvia,
ah! cui să întorc
datoria mea?
Că el a venit
un strein ostaş
şi m-a mîntuit
de al meu vrăjmaş.
Iubitul meu fiu
la cine să merg?
patria-ţi n-o ştiu
la neamu-ţi s-alerg.
De ştiam plecam
la părinţii tăi
şi trupu-ţi duceam
cu lacrămi pe căi.
Vai! amar! amar!
pricina eu sînt,
pentru mine chiar
Intri în mormînt.
[4] Ah cu moartea ta
patimi mi-ai adus,
şi făr-a-nceta
la plîns mai suppus.
Că-n inima mea
cuţit ai băgat
ş-a mă sfîşia
în veac l-ai lăsat.
Dureri m-a sfîrşit, 
tot cresc nu mai scad,
ş-în grab negreşit
voi merge la iad.
Dar dacă trăiai
de fiu să te am,
tu te veseleai
ş-eu mă bucuram.
Îţi dam bucuros
cîte stăpînesc,
ş-averi de prisos,
ca să mă plătesc.
Coroana mea chiar
şi schiptrul îţi dam,
tu-mpărăţeai, iar
eu mă odihneam. 
[5] Ah! cum poci uita
să nu jelesc eu
bunătatea ta
scăpătorul meu?
Lacrămi unde sînt
pe cît trebuesc
şi vrednic cuvînt
trist, ritoricesc?
Că făr-a-nceta
să spui, să jelesc,
ş-îngroparea ta
să o săvîrşesc.
      Poetul
Îl ţinea-n braţele sale, fără de a-l depărta,
Şi cu şiroae de lacrămi pre obraz îl săruta.
Într-acestea fără veste, mortul pe care-l văita,
A deşchis ochii îndată ş-începu a să uita.
Îşi venise în simţire, leşinul i-a fost trecut,
Şi s-a părut de minune la toţi în acel minut.
Atunci ş-a simţit rănirea, atunci dureri l-a cuprins,
Şi cu o cătare dulce către-mpăratul a zis:
[6]	Erotocrit către împăratul
Împărate nu pe mîhni nicidecum pentru mine,
Că mă simţ într-acest minut pe sine-m foarte bine.
Ci la doftori cît mai în grab să sosească trimite,
Că poate-mi vor mai precurma durerile cumplite.
	Poetul
Atît de mult împăratul atuncea s-a bucurat,
Încît sta întru mirare cu toţi cîţi s-au întîmplat.
S-a răsipit întristarea, plînsurile a tăcut,
Jalea întru bucurie îndată s-a prefăcut.
Pofti doftori din cetate cu grabă a lerga,
Şi ca să-şi pue silinţa d-a-l vindeca îi ruga.
Pîn-a nu-l ardica însă cu cale a socotit,
Ca să-l desbrace să vază-n cîte locuri e rănit.
Şi dezbrăcîndu-l de haine, şase răni au numărat,
Din care una, sup ţiţă prea rea li s-au arătat.
Şi chemînd pre împăratul în taină îi desluşesc,
Cum că acea a lui rană nu cred că o lecuesc.
Şi din zece nădejdi una pot să aibă de sculat,
Că foarte mult i-a curs sînge, şi e la loc delicat.
[7] Dintr-aceasta împăratul iar s-a întristat grozav,
Dar s-a prefăcut în faţă, să nu sperie pe bolnav.
Şi porunceşte îndată să-i facă un pat as-fel
Ca să poarte pe rănitul ca într-un leagăn cu el.
Făcîndu-se dar în grabă, cu dînsul l-a ardicat
Şi cu mare îngrijire au plecat drept la palat.
Pe drum îl ţinea de mînă Eraclie şi urma,
Şi pe cît îl erta vremea a-l mîngîia nu curma.
Ş-ajungînd îl aşezară cu mare-ngrijire iar,
În cămara şi în patul prea iubitei sale chiar.
Cînd văzu că-n aşternutul al Areti e culcat,
S-a bucurat întîi foarte ş-în urmă s-a întristat.
S-a bucurat căci, adică: în acel pat să vedea,
Unde a lui prea iubită în toată vremea şedea.
Şi s-a-ntristat căci ea încă la închisoare era,
Urgisită la-ntunerec în zora şi în sera.
Pentru care ca de săbii inima-i să pătrundea,
Dar ca să nu se cunoască durerea îşi ascundea.
Şi pe cît avea putere să mîngîia singurel,
Închipuindu-şi aceasta a fi semn bun pentru el.
Ca-n patul stăpînei sale să se vază priimit,
Pentru ceia ce pe sine şi de moarte s-a rănit.
Pe cînd gîndea el acestea doftorii mereu vinea,
Şi ca să-l tămăduiască toată silinţa-şi punea.
De care şi începuse durerile a-i scădea,
Şi cumplitele lui rane spre vindecare să dea.
[8] Într-acestea a mers veste pentru cîte s-a-ntîmplat,
La Areti în temniţă, unde plîngea ne-ncetat.
Că, vrăjmaşul ce venise de tot înapoi s-a tras,
Şi cetatea lor în pace ca şi întîi a rămas.
Şi tatăl ei ardicase triumf foarte strălucit,
De slăvită biruinţă, precum e obicinuit.
Pentru că un strein negru, ce-i zic, c-ar fi sarachin,
Vrăjmaşilor împrotivă s-arătat erou deplin.
Care şi pe împăratul de moaret l-a izbăvit,
Şi de robie amară cetatea a mîntuit.
Dar însă, acestea toate cît de puţin nu putea,
P-Areti s-o mulţămească, să se bucure şi ea.
Ci a oftat cu durere şi amar a lăcrămat,
Căci nădăjduia în altul şi vremea aduse p-alt.
Şi vorbea cu Efrosina de cele ce s-a-ntîmplat,
De război, de biruinţă şi de cîte s-au urmat.
	Areti către Efrosina
Dadaca mea! cum aş putea să simţ eu bucurie
Daca Erotocrit al meu este în siurghiunie?
Ah cu putinţă d-ar fi fost norocul a-l aduce,
Ş-aicea să se fi aflat perechea mea cea dulce.
Să intre în acest război şi el să biruiască,
Binele să fi început, răul să se sfîrşască.
[9] Şi urgia tatălui meu s-o-ntoarcă spre iubire,
Să-nceteze patimile ş-a noastră osebire.
Ci altul s-a-ntîmplat aici şi ca un fiu îi este:
Dar ah! prea depărtatul meu d-aveai d-această veste,
Ca pasărea veneai în zbor din ţările streine
Şi biruind tu te scăpai şi m-ajutai pe mine.
Dar acum ce nădejdi să am? de ce bine să-mi pară?
Decît să-mi iasă sufletul cu rană mai amră.
Cînd mă aflu aicea eu în patimi, în urgie,
Ce mă foloseşte să ştiu de a lor bucurie.
Vestea ce mă va veseli n-o poate alt aduce,
Decît Erotocrit al meu şi chipul lui cel dulce.
	Abatere
De ai şti tu ticăloasă
cine e-n patu-ţi culcat,
şi pe perna-ţi cea frumoasă
cine capul ş-a plecat.
Însuşi a ta bucurie
ş-amorul tău cel dorit
fără cunoscut să fie
zace-n cămara-ţi rănit.   
[10] Doftorii toţi cu silinţă
să-l vindece să grăbesc,
şi după a ta dorinţă
să te mărite-ngrijesc.
De aceia vremea treacă
şi sfîrşitul va veni,
norocul acum să pleacă
voia a vă împlini.
Zilele cu grabă mare
liniştea aduc spre voi,
şi curînd după-ntristare
vă veţi bucura-mîndoi.
Puţintel dar zăboveşte
în răbdare petrecînd,
că tatăl tău trebueşte
să te mîndrească curînd.
	Poetul
Doftorii fără-ncetare pe rănitul cerceta,
Mergea la el tot întruna ş-împreună-l căuta.
Iar Polidor d-a sa rană s-a fost vindecat deplin,
Şi să ducea tot adesea a cerceta pe strein.
Şedea de vorbă cu dînsul, împreună petrecea,
Şi de cuvîntul lui foarte sufletul îşi îndulcea.
[11] Să bucura şi rănitul la sine cînd îl vedea,
Dar prea cu mare fereală sicretul îşi ascundea.
Şi era prea de mirare de ce nu s-a arătat,
La iubitul său prieten, ca să se fi bucurat.
Polidor însă asupra-i din a naturii sicret,
Se mişca de o iubire ca de trăgător magnet.
Avea prea multă plăcere cu el la vorbă să stea,
Şi din suflet mai cu grabă sănătatea îi poftea.
I să părea că aude pe Erotocrit vorbind
Ş-îl săruta cu dulceaţă, la el în sine gîndind.
Cugeta la-l său prieten şi de doru-i suspina,
Îl podidea orcînd plînsul şi nu să putea-nbuna.
Al căruia dor rănitul înţelegîndu-l pe loc,
Într-o zi îl şi întreabă cu prietenesc mijloc.
El însă cu suspinare i-a răspuns întunecat,
Zicînd, că-şi aduce-n minte d-un prieten depărtat. 
	Polidor către Erotocrit
Am un prieten prea iubit, întocma ca un frate,
Ce să află de mulţi ani dus în locuri depărtate.
Şi cînd mă uit asupra ta mă podideşte plînsul,
Că la cuvinte şi la glas foarte semeni cu dînsul.
Numai faţa ta cu a lui nu să potriveşte,
Da încolo întru nimic nu să deosibeşte.
[12] De aceia, precum zisei orcînd te văz pe tine,
Îmi aduc aminte de el şi de dor mare îmi vine.
Că de atît tim este dus numai pentru plimbare,
Şi pîn-acum nu s-a întors din acea depărtare.
	Poetul
Pe cînd Polidor acestea către dînsul răspundea,
Erotocrit ascultîndu-l în inima sa rîdea,
Pricina nu era altă de să ascundea as-fel,
Decît dorea-ntîi să afle iubita lui decît el.
Şi în urmă de la dînsa să afle cîţi îl doresc,
Prieteni, cunoscuţi, rude şi toţi ceia ce-l iubesc.
Doftorii că îl vor pierde mai mult nu să-mfricoşa,
Ci zicea că-n scurtă vreme să va însănătoşa.
Ş-împăratul spuindu-i nădejde bună i-a dat,
Care cu taotă mulţimea foarte mult s-a bucurat.
Zioa, noaptea tot întruna la Erotocrit mergea
Şi cu alţii împreună să petreacă să strîngea.
Sprea a-i face mîngîere tot lîngă el să afla,
Ş-îl făcea să înţeleagă că în grab să va scula.
Prietenul ş-împăratul destui doftori îi era,
Şi patul iubitei sale ranele îi uşura.
Nu-l ajuta atît leacul şi doftorii cîţi vinea,
Cît Polidor ş-împăratul cu cele ce îi spunea.
[13] La plimbări încai p-afară, după ce s-a îndreptat,
Totd-auna împăratul cu el mergea-mbrăţişat.
Deci într-o zi dacă-l vede mai bine-nsănătoşat,
A socotit că e vreme a-i vorbi neapărat.
Pe care îl şi întreabă zicîndu-i că, a dorit
Ca să afle cine este şi de unde a venit.
Şi ce l-a-ndemnat s-alerge l-Atena spre ajutor,
Vrăjmaşilor să se facă erou înprotivitor.
Şi numele cum îi este, care e patria sa,
Foarte îl ruga să-i spue, întristat a nu-l lăsa.
	Erotocrit către împăratul
La-nălţimea ta, Domnul meu, aducînd respec mare,
Pentru cuvîntul ce mă-ntrebi supus dau ascultare.
Critid îmi este numele, sînt din ţări depărtate.
Şi de mult mă plîng rudele cu lacrămi necurmate.
Din patria mea am eşit de mic în părţi streine,
Şi vara, iarna mă plmb or pe unde îmi vine.
Am tată şi mumă bătrîni, care şi trăesc încă,
Şi de cînd m-au pierdut petrec într-o jale adîncă.
Niciodată nu le-am trimis măcar o-nştiinţare,
Să ştie că sînt sănătos într-a mea depărtare.
Mă amurezasem prea mult pe o a mea stăpînă,
Ş-în dragostea mea murind ea, fiind supt a ei mînă.
[14] Am plecat, alerg, mă-mvîrtesc, şi merg făr-a şti unde,
Plîng, mă vait, o strig ne-ncetat şi nu îmi mai răspunde.
Lovesc, omor, tot întărît oameni, jigănii, hiare,
Viaţa şi moartea nimic înainte îmi pare.
Trupul mi-am muncit pre pămînt mai mult decît orcare,
Dar niciodată ca acum n-am primejduit tare.
Nu pentru ca să mai trăesc am avut eu dorinţă,
Ci pentru tine am rîvnit să cîştig biruinţă.
Ca să nu rămîi rob suppus, pierzînd ţara din mînă,
Şi să te necinsteşti acum tocma-n vîrstă bătrînă.
Dacă însă lucrurile într-acest chip veniră,
De am omorît pe Arist şi vrăjmaşi fugiră,
Prea mare bucurie simţ, precum vedeţi de faţă,
Nu căci m-am însănătoşat ş-am rămas cu viaţă,
Ci numai căci am izgonit pe vrăjmaşu-ţi cel mare,
Mîngîere am dobîndit la a mea întristare.
Iar de neamul, de patria şi de a mea venire,
Sînt lucruri ce nu să sfîrşesc cu scurtă povestire.
D-aceia fierbinte mă rog lasă de astă dată,
Că acum prea mă îngreuez, voi spune altă dată.
[15]	Poetul
Dac-a văzut împăratul că din vorbă a tăcut,
Cu o faţă mai zimboasă să-i zică a început.	
(De aici lui Erotocrit numele îi va peri,
Şi strein i să va zice pîn’ să va descoperi.)
	Împăratul către strein
Stăpînirea mea, fiul meu, ţie ţi să cuvine,
Căci, ţinutul şi viaţa mea le cunosc de la tine.
Hotărît dar dintr-acest ceas această împărăţie
Cu toată bogăţia ei o dau a ta să fie.
Şi de mai am vr-un alt ceva, care poate să-ţi placă,
Fără îndoială să-mi spui, ca-ndată să se facă.
	Poetul
Şezînd îl ţinea de mînă acestea cînd le-a vorbit,
Către care şi streinul a răspuns foarte smerit:
[16]	Streinul către împăratul
Domnul meu! înălţimea ta ţine-ţi şi bogăţia
Şi stăpîneşte-ţi ca întîi toată împărăţia.
Eu nu îţi cer decît un dar, care de mi-l vei face,
Cît voi trăi ţi-l voi plăti, or în ce chip îţi place.
Cererea mea mare fiind să nu stai la-ndoială,
Căci dragostea ta m-a pornit la această-ndrăzneală.
Am auzit că ai de mult o fiică la-nchisoare,
Nu-ţi este milă? nu ai păs, cum de ea nu te doare?
Numai pentru dînsa mă rog, să-mi faci acest har mie,
Să o vesteşti de va voi să mă ia de soţie.
Socotesc că va priimi, de-i vor spune de mine,
Despre slujba ce-am făcut în război pentru tine.
Arătînd că pentru ea chiar din locuri depărtate
Am alergat ş-am biruit să scap a ta cetate.
Iată eu cuvîntul ţ-am dat la întîia-ntrebare
Ţ-am spus şi de ce am venit la acest război mare.
Dacă dar voeşti să mă aibi fiu după cuviinţă,
Şi de aproape ajutor la orce neputinţă,
Înduplecă pe fiica ta, fă-o să mă voiască,
Şi din toată inima ei soţ să mă priimească.
[17]	Poetul
Îi tăe vorba-mpăratul, turburîndu-se în el,
Şi a-nceput cu mîhnire a-i zice-ntr-acest fel.
	Împăratul către strein
Fiul meu! tu mi-ai pomenit un lucru fără veste;
Care de a ţi-l înplini foarte greu îmi este.
Pentru că fiica ce o am nuntă nu priimeşte,
Şi la orce cuvînt al meu tot să împrotiveşte.
De aceia ş-în temniţă la-nchisoare e pusă,
Că nu mă ascultă deloc şi nu-mi este suppusă, 
Nici ni-şi mai schimbă cugetul, deşi nu vede soare,
Mă vesteşte încă că va să moară la-nchisoare.
Mă rog fierbinte zeilor ca-n gînd să-i năstăviască,
Odată să se-nduplece nuntă să priimească.
O! cu putinţă de ar fi voia-ţi să se-mplinească,
Ca necazurile ce trag să mi să isprăvească.
Căci alt moştenitor nu am decît numai pe dînsa,
Toată nădejdea o aveam şi dragostea într-însa.
Dacă însă va priimi va fi moştenitoare,
Iar de nu, tu îmi vei fi fiu şi ea la-nchisoare.
[18] Îmi spun de ea că s-a făcut prea urîtă, scîrboasă,
Şi cu totul s-ar fi schimbat faţa ei cea frumoasă.
Bine er fi întîi s-o vezi cu ochi-ţi la-nchisoare,
Pentru că şi muştele, ’mi spun, fug de a ei putoare.
Du-te cu toată voia mea singur, cum trebueşte,
Şi pîna nu hotărî cu ochi-ţi o priveşte.
Căci întîi de va vrea ea să te ia de soţie,
Pe urmă tu văzîndu-o pe plac nu o să-ţi fie,
De dînsa o să te scîrbeşti ş-o să fugi de ruşine,
Te vei duce în alte părţi, lăsîndu-mă pe mine.
Atunci, să ştii că, ’n pieptul meu vei lăsa rană mare,
Ducîndu-te cumva d-aici în altă depărtare.
De aceia, cum zic, întîi să o vezi de îţi place,
Apoi pentru nuntă putem lesne vorbă a face.
Şi de o priimeşti cum e îi voi trimite veste,
Iar nevrînd ea o omor cu mîinile aceste.
Şi atunci numai singur tu vei fi fiu lîngă mine,
Căci vieţii mele te cunosc mîntuitor pe tine.
	Poetul
La cuvintele aceste streinul a dat răspuns,
Dar inima lui în taină de durere s-a pătruns.
[19]	Streinul către împăratul
Cîte mi le-ai zis, Domnul meu, le-am înţeles prea bine,
Ş-am hotărît în veac suppus să rămîi lîngă tine.
Aceasta viaţă a mea toată a ta să fie,
Şi cît voi trăi pre pămînt voi sluji numai ţie.
Împărătescul tău cuvînt într-atît mă robeşte,
Încît jertvă în slujba ta viaţa-mi hotărăşte.
De aceia eu nicidecum nu mă duc la-nchisoare,
Nici voi s-o văz, nici să-i vorbesc, nu căci e în putoare,
Ci o priimesc bucuros as-fel după cum este,
Şi nu te-ndoi, Domnul meu, la vorbele aceste,
De ar fi oarbă şi de tot, ciungă, or ologită,
În ochii mei să va părea a Venerii planită.
Or pe unde m-am preumblat, toţi în părţile toate,
Vorbea că, frumoasă că ea altă nu să mai poate.
Şi aşa cum am auzit, dintru întîia dată,
Am hotărît să o slăvesc şi să-i fiu ei rob gată.
Într-atît de inima mea de atunci e lipită,
Încît cu totul am uitat pe-ntîia mea iubită.
Singur mă mir cum s-a putut un chip să mă robească
Fără să-l ştiu şi să-l văz eu, ci alţi să-l povestească.
Mă cunoşteam iar cine sînt, puterea-mi simţeam bine,
Şi vedeam că vrednic nu sînt d-a fi ea pentru mine.
D-aceia nici n-am îndrăznit în ţinutu-ţi a trece,
Nici că l-aşa nunt-a putut gîndul meu să se plece.
[20] Dar fiindcă norocul meu a făcut mijlocire
Ca, ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire,
Şi mi-ai dat voe, poruncind, să aleg ce îmi place,
Pentru puţină slujba mea ce am putut a-ţi face.
Eu ce am iubit am ales, şi după cum îmi pare
Ajutînd soarta va-mplini dorinţa mea cea mare.
Şi făcîndu-se nunta mea, cum nădejdea-m arată,
Atunci neamul şi patria îmi voi spune îndată.
Dar încă de un har mă rog, şi să-mi faci acest bine,
Ca hotărîrea cea dintîi să o laşi pentru mine.
Adică: de nu va vrea ea la nunt-a se suppune,
Or la cîte-ţi va fi greşit rog să-i dai ertăciune.
Precum şi să o slobozeşti de la acea-nchisoare,
Dîndu-i blagoslovenia-ţi cu milă-ndurătoare.
Nu să cădea-mpăratul meu, pentru o mică pricină
Să o osîndeşti atît timp, ca de o mare vină.
Fie totdauna cu voi împreună în casă,
Ş-atunci de va vrea să mă ia, sau nu, deloc nu-mi pasă.
Mărite-se să ia măcar or pe care voeşte,
Cu toate că ea nicidecum nuntă nu priimeşte.
Nu e însă de mirare, am văzut ş-alte multe,
Care fugea de măritiş şi nu vrea să asculte.
Trimite dar la ea acum şi d-aceasta-i vesteşte,
Ca să aflăm ce răspuns dă şi ce mai socoteşte.
[21]	Poetul
Lui Eraclie l-acestea inima i s-a mişcat,
Şi pornindu-se spre jale cu suspin a lăcrămat.
Că la acea închisoare acum cinci ani înplinea,
De cînd pe biata copilă în pedeapsă o ţinea.
Şi a cunoscut atuncea că n-a făcut bine el,
Pentru o mică pricină s-o urgisească as-fel.
D-aceia şi cu mîhnire norocului să ruga,
Să voiască cu streinul pe ea a o conjuga.
Ca să înceteze ura şi arestul cel amar,
Cu sufletească iubire să o priimească iar.
Îndată dar porunceşte ca să vie doi boeri.
Înţelepţi, aleşi d-ai casii, şi bătrîni cărunţi la peri.
Pe cari povăţueşte în ce chip a se purta,
La temniţă cum să meargă şi cum a se arăta.
Cu ce mijloc, cu ce vorbe pe fiica sa a-ntîlni.
Şi de unde să înceapă de nuntă a-i pomeni.
Mergînd dar ei la-nchisoare şi pe Areti văzînd,
Au plîns amîndoi de jale, rîuri de lacrămi vărsînd.
Strălucita ei frumseţe cu totul s-a fost schimbat,
Şi la chip slăbise tocma ca un mort neîngropat.
Deci ei ca la o stăpînă închinăciune făcînd
Începură să-i vorbească cu smerenie, zicînd:
[22]	Boerii către Areti
Doamna noastră şi stăpînă!
în trecuta săptămînă
am avut rele-ntîmplări
şi foarte mari supărări.    
Că viind cu oaste gată
misiodacii d-odată
au năvălit peste noi
cu zgomot şi cu nevoi.   	
Ca să prade, să robească,
cetatea să pustiască,
jefuindu-ne pe toţi 
ca nişte tirani şi hoţi.
Şi pe noi cum să pusese
prea puţintel rămăsese
să ne stingă cu-n cuvînt
cu totul de pre pămînt.
Cari cu mîna-narmată
ar fi putut să străbată
pîn la închisoarea ta,
turbarea a-şi arăta.
Şi rănindu-te pe tine
întîi fără de ruşine
era să se pornească-n loc,
să-şi bată de cinstea-ţi joc. 	
[23] După aceia îndată
ca pe o roabă, legată,
să te tîrască cu ei,
făr-a te-ntreba de vei.
Dar din bună întîmplare
un strein puternic tare
viind ne-a scăpat pe noi
şi cetatea de nevoi. 
Care năvălind d-odată,
cu mîna sa cea-narmată,
ca Haron îmvederat
pe vrăjmaşi a secerat.
Pe tatăl tău cum toţi ştie
că era-ntre morţi să fie,
el cu piept încorăjat
alergînd l-a apărat.
Împreună cu-mpăratul
şi pe noi unul şi p-altul
acest viteaz minunat
într-adevăr ne-a scăpat.
Că hotărîre pusese
de viaţă fără să-i pese
or să biruiască el
or să moară în duel.
[24] Care şi cu mare slavă
de primejdie grozavă
Atena a mîntuit,
biruind cum am dorit.
Dar şi pe dînsul sirmanul
tăiat, rănit de tiranul,
fără de glas, leşinat
l-am adus pîn la palat.
Şi tatăl tău cu silinţă
pe loc, după cuviinţă,
ca unul ce l-a slujit,
să-l vindece a-ngrijit.
În sfîrşit, din norocire
a dobîndit lecuire,
şi s-a însănătoşat
ascest erou lăudat.   
Şi fiindcă el, stăpînă,
cu prea puternică mînă,
pe tatăl tău şi pe noi
a izbăvit din nevoi,
îi dă pentru mulţămire
ţinuturi şi stăpînire
priimindu-l tatăl tău
fecior de suflet al său.
[25] El însă nu va avere,
ci cu rugăciune cere
inima de a-l lăsa
şi să-i dea pe fiica sa.
Tatăl tău, părîndu-i bine,
te-a făgăduit pe tine
acestui biruitor,
pentru al obştii favor;
Ca să te faci lui soţie, 
şi această-mpărăţie
cu el să o moşteneşti,
şi trăind s-o stăpîneşti. 
De aceia dar venirăm
şi cinstei tale vestirăm,
ca nişte plecaţi suppuşi,
fiind de tatăl tău puşi.
Şi îndrăznim împreună
a avea inimă bună,
că d-asupra-ţi tatăl tău
ş-a schimbat gîndul cel rău.
Care cu căinţă mare
s-a întors spre îndurare,
urgia ş-a prefăcut,
tot necazul i-a trecut.
[26] Pacinic este, triumf poartă,
să bucură d-a sa soartă,
celor vrednici cinste dînd,
ca un tată şi Domn blînd.
Pentru aceia te face
părtaşe d-această pace,
trimeţînd să priimeşti
benediţii părinteşti.
Într-acestea totd-odată
cu rîvnă îmflăcărată
aşteaptă-n grab a vedea
şi nunta-ţi sfîrşit să dea.
Cu acest tînăr, nemernic,
erou vestit şi puternic,
care de răul cumplit
Atena a izbăvit.
Avînd dar mare dorire
a-l lua întru-nsoţire,
de amorul tău a prins
ne-a şi trimis într-adins:
Ca să ne arăţi voinţa-ţi,
părerea şi socotinţaţ-ţi
să ne ducem a-i vesti,
în grab d-a se pregăti.
[27] Spre a ta întîmpinare,
la strălucita chemare
în braţele părinteşti,
preste noi să-mpărăţeşti.
	Poetul
Aceste vorbe boerii cei trimişi cînd le zicea,
Tînăra-şi plecase ochii jos la pămînt şi tăcea.
Iar după ce săvîrşiră îi ardică lacrămînd,
Şi cu oftări îmfocate le dete răspuns zicînd:
	Areti către boeri
Şi încă n-a mai ostenit să supere-mpăratul
P-o ticăloasă de trei ori şi umblă cu cercatul?
Ce-mi mai veste măritiş? cînd cunoaşte prea bine
Că cu aşa vorbe-n zădar osteneşte cu mine.
Eu moarte cumplită aleg orcînd cu bucurie,
Decît cu cel mai strălucit să voi căsătorie.
Ş-acel strein dac-a scăpat cetatea de robie,
Să-i dăruiască partea mea dintr-a sa-mpărăţie.
[28] Aşa iar şi pe tronul său pe dînsul să-l aşeze,
Dea-i şi alt orce va putea ca să-l îndestuleze;
Iar pe mine să mă lăsaţi aicea pîn’ la moarte,
Cînd odată m-a osîndit, grije să nu-mi mai poarte.
Ş-ajungă-i cîte mi-a făcut, nu mă mai necăjească,
Ca nu-n urmă de supărări să mă înebunească.
	Poetul
Deci trimişii boeri iară îndrăzniră a-i vorbi,
Dar mai mult o necăjiră, fără de a folosi.
	Boerii către Areti
Ascultă, rugăm, stăpînă
vorba noastră cea bătrînă
şi nu hotărî, cum zici,
să rămîi, să pieri aici. 
Chiar cu a ta-nţelepciune
prejudecă de sînt bune
acestea ce ni le spui
şi nu vei să te suppui.
[29] Fii asupra-ţi milostivă
şi nu te pune-mprotivă
la voile părinteşti,
destul de cînd pătimeşti.
Nu-i mai porni spre mînie
şi spre mai mare urgie,
ci vino să-i veseleşti,
ca de toţi să te slăveşti. 
Voeşte căsătorie
spre obştească bucurie,
cu acest erou vestit, 
de care ne-am norocit.
Şi fă ca Atena toată
bătrîni, tineri, norod, gloată,
astăzi să ne desfătăm
ş-împreună să săltăm.
	Areti
Duceţi-vă d-aici, vă zic, nu-mi mai staţi înainte,
Şi nu mă supăraţi mai mult cu as-fel de cuvinte:
Iar de mă veţi sili, să ştiţi, în cea mai de pe urmă
Cuţit îmfig în inima-mi ş-atunci toate să curmă. 
[30]	Poetul
Areti aste răspunsuri boerilor trimişi dînd,
Au plecat şi ei atuncea, nimica nemaizicînd.
Şi viind la împăratul cu d-amăruntul i-au spus
Cîte le-a zis a sa fiică şi hotărîrea ce-a pus.
Care veste auzind-o cîţi acolo s-au fost strîns,
Şi tatăl ei şi ministri, toţi împreună au plîns.
Fiindcă vrea s-o mărite, una să scape de chin,
Ş-al doilea s-o-nsoţească dorea cu acel strein.
Căci ea ca o a sa fiică a-l moşteni să cădea,
Şi streinul soţ fiindu-i urma pe tron a şedea.
Care pentru totd-auna ca un domn stăpînitor,
De vrăjmaşi şi de protivnici să-l aibă apărător.
Că cu a sa vitejie, carea nu s-a mai văzut,
De obşte la fiecare în iubire a căzut.
Dintr-aceasta împăratul aşa mult s-a amărît,
Încît de mare mîhnire s-o piarză a hotărît.
Asupra ei altădată atît nu s-a supărat,
Cînd vrea s-o căsătorească cu vr-un fecior de-mpărat,
Cît s-a necăjit acuma şi s-a umplut de venin,
Căci n-a vrut să priimească nuntă cu acest strein.
Îi părea rău să gonească un bărbat viteaz as-fel,
Care a vrut să-şi jertvească şi viaţa pentru el.
Nu i-a mai rămas răbdare sufla din piept cu amar,
Văzînd că, cîte le face toate merg într-un zădar. 
[31] D-aceia pe Efrosina şi p-Areti fiica sa
A hotărît cu viaţă mai mult a nu le lăsa.
Trimeţînd însă-nainte pe tînărul a chemat,
Ş-îi povesteşte cu jale toate cîte s-a urmat.
Streinul de cele zise foarte mult să bucura,
Văzînd că Areti as-fel de stătornică era,
După cum ea să legase l-al despărţirii minut,
Şi de dulce mîngîere inima lui s-a umplut.
Dar fără să se arate d-acestea ce le gîndea,
Îndată la împăratul a cerut voe să-i dea,
Să meargă la închisoare însuşi a se încerca,
Să vază nu cumva poate el a o îndupleca. 
	Strein către împăratul
Împărate şi Domnul meu, mă rog binevoeşte
Şi singur eu la temniţă să mă duc priimeşte.
Că poate glasul meu cel viu asupra-mi să o tragă,
Vorbind în persoană cu ea şi dîndu-i să-nţeleagă.
Iar de mă va goni cumva, nevrînd să priimească,
Nicidecum nu-mi pare rău, chiar să mă ocărască;
Ci mă întorc numaidecît cu toată mulţămirea,
Şi desăvîrşit pentru ea îmi iau nădăjduirea.
[32] Eu ceia ce am să-i vorbesc ajunge odată,
De nu se va îndupleca n-o supăr altă dată.
Ci ca pe stăpîna mea o voi avea-n viaţă,
Cu hotărîre cît trăesc s-o slăvesc cu dulceaţă.
Dar şi împărăţia ta să o slobozi cu milă,
Pentru dragostea mea nu voi nicidecum să-i faci silă.
	Împăratul către strein
Ai toată voia, fiul meu, nimic nu te opreşte,
Cu limba ta or cum vei şti du-te şi îi vorbeşte.
Sileşte cum vei putea să nu mai facă nazuri,
Înduplecă-o să te ia, ca să scap de necazuri.
Înprotivă vrăjmaşilor ai făcut izbîndire,
De vei izbîndi şi acum, eşti fără preţuire.
Nu poci mai multe să-ţi vorbesc de multă zăpăcire,
Atît numai îţi zic, că sînt în deznădăjduire.   
	Poetul
N-a mai zăbovit streinul, ci îndată a plecat
Şi cu grabă mare drumul temniţii a apucat.
[33] Poate să-şi închipuiască fieştecare în gînd
Picioarele lui pe cale ce pasuri călca mergînd.
Ce să zică, cum să-nceapă întru sine chipzuea,
Şi ce fel să prefacă, ca să nu-l cunoască ea.
Să temea să nu se-ntîmple să suspineze cumva,
Or să i să lege limba, or faţ’ a i să schimba.
Că deşi el să văpsise negru ca un abanos,
Cu toate acestea chipul i să arăta frumos.
Deşi îi crescuse părul şi barba mare-n obraz,
Dar fireştile lui daruri îl făcea să aibă haz.
Îşi prefăcuse şi glasul şi vorbea ca un guşat
Şi nu putea să-l cunoască nici ceia ce l-a-nlăptat.
Mergea cu el şi boerii, cei ce fusese la ea
Din aceşti însă niciunul cugetul lui nu-l ştiea.
Ajungînd dar mainainte boerii, s-au socotit
Şi la fereastra-nchisoarii pe Areti au poftit.
Pînă a nu-i vorbi însă-ncepură a se sfii,
Temîndu-se nu cumva iar ca-ntîi a să izgoni.
Căci tînăra le zisese, cînd ei o povăţuea,
Să nu-i pomenească nuntă, nici să-i mai vază la ea.
Cu toate aste-nainte cele-mprotivă luînd,
Începură să vorbească cu îndoială, zicînd:
[34]	Boerii către Areti
Stăpînă! dă-ngăduială
la a noastră îndrăzneală,
că fiind cu silă puşi
n-am putut fi nesupuşi.
Sîntem trimişi, cum să ştie,
iar pentru căsătorie:
e şi tînărul cu noi,
puteţi vorbi amnîndoi
El va să te întîlnească
în persoană să-ţi vorbească
soţie să-l priimeşti,
să scapi, să nu pătimeşti.
Şi noi zicem d-opotrivă
voeşte, nu sta-mprotivă,
lasă-ţi aceste păreri,
la-nchisoare să nu pieri.
	Poetul
Areti aceste vorbe cum le-a auzit pe loc
S-a turburat fără seamă şi ofta cu mare foc.
[35] Aştepta cu nerăbdare să zărească pe strein,
Ca să-i zică să se ducă, să nu stea cît de puţin.
Nici să vie altădată, nici să gîndească la ea,
Şi toată a sa nădejde despre dînsa să-şi o ia.
Ca-ntr-acest chip să-nceteze şi alţii a mai veni,
Şi despre căsătorie nimeni a nu-i pomeni.
Dar cu puţin mainainte tatăl ei a fost trimis
Un rînd de haine curate să se-mbrace într-adins.
Că socotea cu necinste este a se-mfăţişa
La tînărul, puturoasă şi cum să afla aşa.
Ea însă acele haine la pămînt le-a aruncat
Şi cu picioarele-n tină cu mînie le-a călcat,
Zicînd: eu d-acu-nainte, nu voi să mai mă gătesc,
Nici bărbat îmi trebueşte, nici de cămară doresc.
A-noroit şi p-acelea ce i le-a dus, de necaz,
Asemenea şi pe sine s-a-noroit pe obraz,
Şi a-nceput a se rupe şi trupul a-şi sfîşiea,
Ca ginerele văzînd-o să se scîrbească de ea.
Într-acestea totd-odată s-a apropiat şi el
Şi văzînd multa-i frumseţe în amorţire as-fel,
I s-a întunecat ochii de mirare-n acel ceas,
A amuţit deodată şi ca un surd a rămas.
La fereastra închisorii plecînd capul l-a lipit,
Şi era leşin să cază, de jale ce i-a venit.
Stătu cîteva minute răzimat cu mare foc
Şi boerii cu mirare privea la el stînd în loc.
[36] N-a putut cunoaşte nimeni ceva de i s-a-ntîmplat,
Că cu mare-nţelepciune la aceasta s-a purtat,
S-a schimbat fără zăbavă din chipul care era,
Dar de jalea cea ascunsă tot trupul îi tremura.
Văzînd pe a sa stăpînă osîndită acest fel
La-nchisoare puturoasă a pătimi pentru el.
Într-atît să turburase atunci pentru Areti,
Încît limbă nu e-n stare şi condei a povesti.
Deci întru a sa simţire viind peste puţintel,
Ardică ochii la dînsa şi îi vorbi acest fel:
	Streinul către Areti
Stăpîna mea! socotesc că, ai aflat prea bine
De cele ce am săvîrşit în război pentru tine.
Cetatea şi pe tatăl tău am mîntuit de faţă,
Puindu-i în primejdie rea prea scumpa mea viaţă.
Mi-am spînzurat viaţa-ntr-un fir, în amoru-ţi stăpînă,
Şi nu am lăsat pe vrăjmaş să vă aibă sup mînă.
Ranele care le-am luat să cunosc pe trup încă,
Doftorii însă m-a scăpat din groapa cea adîncă.
Şi nu ca să iau interes am ajuns pîn’ la moarte,
Ci pentru tine, doamna mea, căci îmi eşti dragă foarte.
Dorind din suflet să te fac a mea scumpă soţie,
Şi nu te-ndoi, mă rog, l-astă căsătorie,
[37] Te priimesc cum eşti acum într-acest ceas de faţă
Să te slăvesc ca p-o zînă în toat-a mea viaţă.
Încai pentru harul meu dă semn de bunăvoinţă,
Şi hotăraşte a-mplini a mea mare dorinţă.
Ca să scapi d-acestea putori, d-acest chip plin de jale,
Şi să te duci să moşteneşti palaturile tale.
Să strălucească astăzi iar, pace şi bucurie,
Şi părinţilor tăi să dai nespusă veselie.
	Poetul
Pînă a vorbit streinul Areti fără cuvînt
Îşi plecase în jos ochii şi să uita la pămînt.
N-a vrut deloc să-i ardice, sau să-l vază la obraz,
Ci peste puţin începe să-i vorbească cu necaz.
	Areti către strein
Domnule! Ajunge atît şi destul îţi este,
În zădar te-ai pornit să vii cu vorbele aceste.
Că mai bine, zic, soarele-n veci să nu strălucească,
Şi pre pămînt iarbă şi flori să nu mai încolţească. 
[38] Marea să rămîe şi ea fără apă, uscată,
Decît din hotărîrea mea să es eu vreodată.
Du-te dar nu mă supăra şi tatălui meu spune
Că la măritiş nicidecum nu voi a mă suppune.
Dacă te-a pus el în război ş-în primejdie mare,
Poate să-ţi dea şă răsplătiri multe cu-ndestulare.
Iar pe mine în temniţă să mă lase în pace,
Şi spune-i, mă rog, pentru nunţi cercări a nu mai face.
O sută de morţi priimesc mult mai cu bucurie,
Decît vreodată să zic, voi căsătorie.
Nunta mea este şi va fi pedeapsa ş-închisoarea,
Iar întunerecul bărbat şi soţie putoarea.
Ş-această fereastră, ce-o vezi, o am împărăţie,
Păiajenii comvorbitori şi tina bogăţie.
Într-acest chip va fi aici sfîrşitul vieţii mele,
Şi voi rîde mîndrindu-mă, la orce-ntîmplări rele.
Chiar şi milioane de ani de aş şedea închisă,
Din hotărîrea mea nu es şi nu schimb a mea zisă.
	Poetul
Inima lui Erotocrit cum oare o fi răbdînd,
La stăpîna sa atîtă stătornicie văzînd!
[39] Dar pînă cînd ticăloasa o s-o pedepsească el?
Pentru ce nu să arată ş-o necăjeşte as-fel?
Cu toate acestea însă în tăcere a rămas,
De jale şi bucurie care simţi-n acel ceas.
Nu cred că poate fi omul şi vesel şi întristat,
Dar la dînsul, cum să vede, aceasta s-a întîmplat.
Să bucura adică căci, stătornică o vedea
Şi să-ntrista căci închisă şi la putoare şedea.
Carea pentru a lui iubire acel loc a priimit,
Părăsind împărăţia şi palatul strălucit.
Deci lăsîndu-i ei adio, fără grai şi fără glas.
În taină pe Efrosina mai la o parte a tras,
Ş-îi zice: ascultă mamă şi nu te-ndoi nimic,
Ci spune stăpînii tale cîte acum ţi le zic.
Pînă a nu vorbi însă către dînsa nici un fel,
Apropiindu-se puse în mîna ei un inel.   
	Streinul către Efrosina, în taină
(Nu mai poci suferi să stau şi să dau supărare
La o ticăloasă ca ea cu vorbe în zădare.
Ci dă-i acest inel, spuind că este de la mine,
Şi zi-i să se uite la el luîndu-i seamă bine.
Eu cu silă nu o voesc, căci şi legea opreşte,
Şi natura a-nsoţi doi as-fel nu priimeşte.
[40] Aşa dar socotiţi-vă în sfaturile voastre
Şi unindu-vă într-un gînd urmaţi părerii noastre.
Ea căci fuge de măritiş şi nunta depărtează,
Părinţii ei o urgisesc şi nu vor să o vază.)
	Poetul
Frusina cu greutate a ţinut acel inel,
Şi i să părea zăbavă pînă să se ducă el.
După ce plecă deşchide mîna sa într-acel ceas,
Îl privi, îi luă seamă ş-în mirare a rămas.
Să uită la dînsul iară, îl suci, îl îmvîrti,
Ş-apropiindu-se-ndată a zis către Areti.
	Efrosina către Areti
Fiica mea! nu ştiu, ochii mei văd astăz cu greşală
Or că sînt ameţită eu şi părerea mă-nşală.
Ast inel mi-a pricinuit foarte mare mirare,
Căci ca lui Erotocrit chiar are asemînare.
Da el e, care l-ai dat tu însuţi cu a ta mînă,
Iată! vezi pentru Dumnezeu, semnele lui stăpînă.
[41] Ia-l în mînă, nu te sfii, uită-te la el bine,
Cu acesta te-ai logodit, chiar de faţă cu mine.
Dar la streinul cum s-a dus! şi de unde îl are!
Mă gîndesc şi am ameţit l-această întrebare!
	Poetul
Alergă tînăra iute, cum a auzit pe loc,
Apucă din mîna doicii inelul cu mare foc,
Îl priveşte cu scumpete, îl întoarce ne-ncetat,
Şi strigă, mărturiseşte că este al ei curat.
Făcut cu delicateţe-n chipul unui trandafir,
Împrejur cu diamanturi ş-în mijloc cu un zamfir.
Cu un cuvînt al ei, care lui Erotocrit l-a dat
Prin fereastră, spre logodnă, cînd adio ş-a luat.
Să uită şi iar să uită mereu la acel inel,
Ochii săi în multă vreme nu i-a luat de la el.
I s-a tăiat răsuflarea, glasul de tot i-a perit,
Şi de multă turburare tremura necontenit.
Mii de socotinţe rele în cap îşi închipuia,
Şi de protivnice gînduri mintea i să-mvăluia.
Uneori îi curgea lacrămi, alteori scotea suspin,
Şi alteori simţea-n pieptu-şi înecături şi leşin.
Tot necazuri şi primejdii în cuget îi vinea des,
Pentr-acel, ce ea în lume mai cu preţ ş-a fost ales.
[42] I să părea că zăreşte pe al său foarte iubit
În războae, plin de sînge, cu trupul grozav rănit.
Aci că trage să moară i să nălucea în gînd,
Aci pus la închisoare şi aci bolnav zăcînd.
Aci i să părea iară că-l zăreşte înjunghiat,
Ş-aci în pustii de hiare doborît şi sfîşiat.
D-al de aceste şi alte istorisea cugetînd,
Chiar ca deznădăjduiţii să afla atunci făcînd.
În îngroziri şi în spaime simţirea ei se plimba,
Şi din socotinţe rele mintea nu i să schimba.
Trecuse însă şi vreme foarte multă la mijloc,
De cînd n-avea despre dînsul înştiinţare deloc.
Mai vîrtos era mirare, cum, de unde şi ce fel,
Într-a streinului mînă să intre acel inel.
De ciudă şi necaz mare răbdare nu i-a rămas,
Îi vinea să se omoare singură în acel ceas.
Care ea nici mîngîere ca alte dăţi n-a cerut,
Ci s-a-ntors la Efrosina ş-într-acest chip a-nceput.
	Areti către Efrosina
Ah maica mea! de s-ar putea să procunoşti din minte
Şi să-mi spui ce o să mai trag de acuma înainte.
Ce dureri oar’ o fi păstrînd norocul pentru mine!
Frica îmi scoate sufletul şi să leşin îmi vine.
[43] Simţirea mi s-a turburat, nu mi-a rămas răbdare,
Mă tem că o să pătimesc necazuri mai amare.
Ci acum într-acest minut trimite, mă rog, mamă,
Şi pe streinul mai curînd să vie iar îl cheamă.
De Erotocrit să-l întreb, ca să-mi arate felul,
Cum şi de unde a intrat în mîna lui inelul.
Erotocrit nu l-ar fi dat singur altul să-l poarte,
Pîn-a nu-i prăda sufletul nemilostiva moarte.
Rău ursită viaţa mea şi foarte pedepsită!
Cine ştie ce veste iar o să auz otrăvită!
Mă grăbesc astăzi negreşit să ştiu reaoa mea veste,
Îmi bănuesc c-acest strein chiar vrăjmaşul meu este.
Prăpădita inima mea să auză să teme,
Şi gîndurile mă silesc să aflu mai devreme.
Îmi pare că s-apropiat sfîrşitul ş-a mea moarte,
Şi ca să aflu mai curînd caut, mă silesc foarte.
Acum dar într-acest minut, aşa să trăeşti mamă,
Să vie streinul aici trimite de îl cheamă.
	Poetul
Efrosina plîngea-n taină, văzînd că s-apropia
Areti să-şi dea sfîrşitul, şi p-ascuns să tînguia.
Cum că e mort Erotocrit negreşit gîndea şi ea,
Şi cu tot felul de vorbe umbla a o mîngîea.
[44]	Efrosina către Areti
Nu te-ntrista stăpîna mea cu socotinţi c-aceste,
Şi nu te grăbi într-atît cu cererea de veste.
Nu e aceia ce te temi, grijii nu te suppune,
Voi chema pe streinul eu şi el dreptul va spune.
Dar să nu-l aducem acum că frumos nu şade,
Ci mîine eu din păzitori voi afla cum să cade.
      Areti către Efrosina.
Dadaco! orce s-a făcut nu să poate desface,
Eu văz că focul mă călcat, acum de mine pace.
După ce să face un rău n-are întîmpinare,
Ci să întristează mai mult omul în aşteptare.
De aceia de voi afla astăzi, or cum zici mîine,
Tot s-a făcut ce s-a făcut, să pătimesc rămîne.
Trimite dar maicuţa mea, rugăciunea-mi ascultă,
Că răbdare nu mi-a rămas să aştept vreme multă.
	Poetul
Doica trimite îndată pe strein în grab poftind,
Cînd el tocma cu-mpăratul să afla stînd şi vorbind.
[45] Pentru care împăratul s-a veselit nu puţin,
Ca de semn de bucurie, şi a zis către strein.
	Împăratul către strein
Fiul meu fiindcă acum fără întîrziere
Cu grabă mare fiica mea să mergi la dînsa cere,
Să vede că s-a socotit, ş-a luat bine seamă
Că a greşit şi s-a căit, de aceia te chiamă.
Mi să pare că s-a schimbat, semnul bun să arată,
Pentru care nu zăbovi, du-te acum îndată.
Şi cu-nţelepciune, cum ştii, fă fără să-ntîrzie
Pricina a se săvîrşi, spre a mea bucurie.
	Poetul
A-nţeles pe loc streinul, nimic nemaicugetînd,
De ce Areti îl chiamă să meargă la ea curînd.
Plecînd dar singur să duse, tovaroş fără să ia,
Ş-acolo dacă ajunse s-a închinat către ea.
Carea s-a sculat îndată cu un chip foarte mîhnit,
Şi la fereastra-nchisorii să vorbească a venit.
[46] Lepădă toată sfiala, ruşinea a depărtat,
Şi în sus ardicînd ochii asupra lui s-a uitat.
Simţea greutate mare, cu neodihnă-l privea,
Vrînd cît mai curînd să afle ceia ce în gînd avea.
Pentru al ei Erotocrit a se-ncredinţa voea,
Dacă negreşit mort este să se omoare şi ea.
Deci începînd îl întreabă, cu un mijloc depărtat,
Ca să descopere lucrul, cum ş-în ce chip s-a-ntîmplat.
	Areti către strein
Mainainte de a-ţi vorbi d-a noastră-mpreunare,
Un har de la tine poftesc cu rugăciune mare.
Să-mi spui pentru acest inel care l-ai lăsat mie,
De ce mînă s-a lucrat el şi cine l-a dat ţie.
Şi nu te mira de ce eu fac această cercetare,
Că poci pe meşterul lui s-aduc la-mfăţişare.
Acest inel că e al meu fieştecare ştie,
Care din deget l-am pierdut afară p-o cîmpie,
La plimbare ducîndu-mă cu rude d-ale mele
Şi jucîndu-ne s-a pierdut atunci patru inele.
Dar acesta negreşit e ce s-a pierdut de mine,
Uită-te cum s-a potrivit la degetul meu bine.
De aceia te rog să-mi spui fără de a ascunde
În mîna-ţi el cum a intrat? în ce chip şi de unde?
[47]	Poetul
De la Areti streinul aste cînd le-a auzit
În inima sa durere foarte mare a simţit.
Văzînd focul ei cel groaznic şi dorul care-l avea,
Carea vărsa din ochi lacrămi către dînsul cînd vorbea.
Cu toate aceste semne d-al ei statornic amor,
Carea a văzut în faptă cît avea de dînsul dor,
A rămas iară în taină, şi nu i s-a arătat,
Ca a doa zi să vie s-o-ncredinţeze curat.
	Streinul către Areti
De vreme ce stăpîna mea ai dorinţă a ştie,
Îţi voi spune de la-nceput toat-a lui istorie.
Astă seară însă mă rog a mi să da ertare
Şi dimineaţa singur viu fără nicio chemare.
Căci deocamdată la cap mi s-a pus o durere,
Dar mîine îţi voi povesti ceia ce mi să cere.
Să-ţi spui, că aceia ce vei să afli de la mine
Dacă vei auzi, crez că, te vei mulţămi bine.
Tot adevărul să-ţi arăt cum s-a putut să fie,
Şi de unde s-a întîmplat acest inel să-mi vie.
[48] Tu însă, stăpînă, dă-mi cuvînt de bucurie,
La aceia ce te-am rugat pentru căsătorie.
Şi veseleşte pe părinţi cu a ta-nduplecare,
Înplinind cu tot sufletul dorinţa lor cea mare.
	Poetul 
Tînăra se ruga foarte d-acestea a se lăsa,
Şi cerea să-i da răspunsul la ceia ce îi păsa.
Zicînd că n-are răbdare ea pînă a doa zi,
Şi prea mult să întristează dacă nu va auzi.
Şi că de mult ea doreşte să afle de el curat,
Şi să dovedească hoţul care i l-a fost furat.
Streinul nepovestită bucurie simţea-n el,
Văzînd pe a sa stăpînă stătornicită as-fel.
Cu toate aceste iară făgăduială i-a dat
A doa zi să-l aştepte, şi lăsînd-o a plecat.
Tînăra mult pătimaşa de mîhnire-n acel ceas
Cu inima mai mult moartă decît vie a rămas.
Nu o încăpea-nchisoarea, simţea nesuferit foc,
Şi de gînduri acea noapte nu s-a odohnit deloc.
Puţin a lipsit să-şi piarză minţile desăvîrşit,
Măcar cine putea zice c-a-nebunit negreşit.
Aci striga către soare şi să ruga lăcrămînd,
Ca să lumineze cerul, să răsară mai curînd.
[49] Şi aci să ruga iară nu cumva cel strein
Să-i spue lucru-nprotivă şi să moară în leşin.
Întreba pe Efrosina des din minut în minut,
Zicînd: uită-te dadaco zioa nu s-a mai făcut?
Şi Efrosina din braţe nicidecum nu o lăsa,
Aci îi da mîngîere şi aci lacrămi vărsa.
Văzînd pe tînăra-n spaime tot întruna răsărind,
Şi ca lipsită de minte aiurea multe vorbind.
L-amîndoă acea noapte era un cumplit tiran,
Pînă, să se facă zioa le părea minutul an.
Să nu-şi piarză de tot mintea frică nespusă ducea,
Că de turburare multă iazme i să nălucea.
Asemenea şi streinul n-a dormit cît de puţin,
A petrecut toată noaptea în neodihnă şi chin.
Avînd grije cînd va-ncepe lumin’ a se răvărsa
Să meargă să se arate la prea mult iubita sa.
Să-l vază şi să-l cunoască că este al ei suppus,
Să-i contenească durerea şi necazul cel nespus.
Vrea însă încă o dată să o cerce în alt fel,
Să vază de îl doreşte şi de plînge pentru el.
Ca să se încredinţeze de faţă toate văzînd,
Şi aştepta să răsară soarele cît mai curînd;
Este lucru de mirare la acest amurezat,
Pentru ce cu necredinţă asupra-i s-a arătat.
Cînd o dată vede-n faptă că îl iubeşte atît,
Încît pentru el viaţa la chinuri ş-a hotărît.
[50] Şi nu s-a săturat încă, ci a pus în gîndul său
Să-i spue de a sa moarte, să vază de-l plînge rău.
As-fel de roadă frumoasă face pomul de amor,
Pe care amurezaţii le mănînc de să omor.
	Abatere
N-ai drept Erotocrite să-i dai supărare
tinerii cu cercare.
Destul îţi este,
nu-i da rea veste
că-i aduci moarte,
de dureri foarte
şi pe urmă să te căeşti cu văitări în zădare.
Nu vezi cît a slăbit de mult de mîhnire adîncă
şi o pedepseşti încă?  
Ce semn mai are
spre-ncredinţare
cauţi să-ţi facă
mai mult să-ţi placă?
cînd ea stătornică a fost nemişcată stîncă.  
Împărăţia a jertvit şi slava pentru tine,
lipsindu-se de bine.
Atîtă vreme
închisă geme
petrecînd chinuri
cu mari suspinuri
şi în dragostea ta atît să robeşte pe sine.
[51] Gura ei totd-auna a fost cu amar otrăvită,
şi cu venin lipită,
avînd drept hrană
vecinică rană
în loc de bere
plîns cu durere
ş-în loc de palat strălucit temniţa-npuţită.
Cinci ani a-nplinit de cînde ea şade la închisoare
fără să vază soare,
de iubit taică
şi scumpă maică
e urgisită
şi pedepsită
judecată fiind de ei ca să o şi omoare.
Atîţia feciori de-mpăraţi o cer şi îi goneşte
nuntă nu priimeşte
parolă dreaptă
ţine în faptă
şi piere-n doru-ţi
purtînd amoru-ţi. 
Deş-în izgonire eşti dus şi nu te zăreşte.
nu-ţi e milă? nu simţi dureri? ce-o săgetezi atîtă?
nu-i destul amărîtă?
Şi păcat este
tu cu aceste
să-i dai cercare
fără-ndurare,
cînd vezi că în amorul tău jertvă e hotărîtă.
[52] Bine zic dar cei înţelepţi, că amorul plin este
de bănueli d-aceste:
face cu teamă
băgări de seamă,
din cîte vede
nu să încreade,
şi e întocma la bărbaţi precum şi la neveste.
Acel ce e amurezat tot cu frică trăeşte
şi nu să odihneşte:
e-n grije mare
bănueli are,
umblă să vază
şi cercetează
de este, adică, iubit precum şi el iubeşte. 
De ar fi în braţele ei chiar de cînd înserează
pînă să luminează,
tot i să pare
că ea nu are
ca dînsul rană,
ci e vicleană
şi să teme-n orce minut din mîini să nu o piarză. 
	Urmare
Intr-acestea dar soseşte şi ceasul cel aşteptat,
La care urma streinul să se arate curat.
[53] Cu bucurie şi roă s-a ivit zorile sfînt,
Odraslelor dînd viaţă şi florilor pre pămînt.
Zefiri plin de mîngîere din univers cobora,
Pentru semn de desfătare suflînd dulcişori sbura.
Ţărmurile strălucise şi marea sta luminînd,
Carea să părea că doarme, niciun zgomot nefăcînd.
Apşoarele în tot locul curgea cu dulce murmur,
Şi pomii şuera vesel pe lîngă ele-mprejur.
Zioa lumina frumoasă negură nu să zărea,
Să veselea răsăritul şi apusul să mîndrea.
Soarele razele sale aruncînd mai cu prisos,
Vîrful munţilor d-asupră sta aurite frumos.
Dealuri, văi, cîmpii şi crînguri vesele să arăta,
Şi parcă o desfătare săltătoare aştepta.
Păsările zbura-n jocuri şi ciripea pe pomi stînd,
Sărea una după alta rămurile sărutînd.
Să-ntîlnea tot cîte doă cu dulceaţă ne-ncetat,
Cu care unirea nunţii însemna învederat.
Nuorii să înprăştiară, ploile s-au lămurit,
Fulgerile încetară, tresnetele au lipsit.
Prin univers norişorii ca auriţi să purta,
Cerul osebite semne şi pămîntul arăta.
Filomilele a jale acum nu mai melodea,
Ci desfătătoare galsuri împreună răspundea.
Spre o veselie vie toate pornite era,
Ca cînd avea conştiinţă d-obşte a se bucura.
[54] Pe fereastra închisorii, unde şedea Areti,
Intrînd doă păsărele-ncepură a se-mvîrti.
Peste capul ei d-asupra foarte vesele zbura,
Şi înprejur cu dulceaţă ciripind o-ncunjura.
Dînd Areti provestire cu aceasta-mvederat,
Măritiş cu bucurie ş-însoţire cu bărbat,
Care de vr-o trei ori as-fel pe tînăra-ncunjurînd,
Au eşit iar împreună jucîndu-se şi cîntînd.
Efrosina dacă vede păsărelele, pe loc,
Intrînd ş-încunjurînd capul Areti as-fel cu joc,
Ca o femee bătrînă ş-înţeleaptă ce era,
A-nţeles că-i semn de nuntă şi că se vor bucura.
Carea şi tot deodată aste cum le socoti,
A început să vorbească as-fel către Areti.
	Efrosina către Areti
Fiica mea este un semn bun, după cum mi să pare,
Cu venirea păsărilor la a ta-ncunjurare.
Vestesc nunta ta, doama mea, care o să se facă,
Uită dar necazul acum şi mintea îţi înpacă.
Pînă cînd o să stai aici, într-această-nchisoare,
Să goneşti pe cei ce te cer şi să şezi în putoare?
Pînă cînd tot să aştepţi Erotocrit să vie?
Şi de ar sta să vie chiar, ce-ţi va folosi ţie?
[55] Ci mai bine suppune-te la tată-tău voinţă,
Ascultă-l şi nu căuta lucruri cu neputinţă.
D-ar trece o mie de ani nu o să aibi de el parte,
Nici să va întoarce p-aici, fiind dus prea departe.
Şi dacă cumva va veni, în zădar o să fie,
Nu o să poţi să-l dobîndeşti niciodată soţie.
Că tatăl tău la moartea sa poate să poruncească
Către al său moştenitor, ca iar să-l izgonească.
Uită-l dar pe dînsul de tot, ascultă-mă pe mine,
C-acest strein, îţi spun să ştii, o să te ia pe tine.
Fiindcă el a mîntuit cetatea din robie,
Zi cu toată inima ta îl voi, şi o să fie.
	Poetul
Cuvintele Efrosinii tînăra le-a ascultat,
Cu durere şi cu lacrămi suspinînd neîncetat.
Amărîtele ei patimi atunci i s-a pre-noit,
Carea-ndată Efrosinii într-acest chip a vorbit.
	Areti către Efrosina
Dadaco! cînd o să-ncetezi a-mi mai da supărare?
Or voeşti să mă pierzi de tot fără de îndurare?
[56] Să ştii că, elementele-npreună cu nătura,
De ar face un om frumos, să întreacă măsura,
Care şi singur împărat peste lume să fie,
Şi cu mare poftă acest să mă ceară soţie,
Nici aşa nu va sta mijloc să mă căsătorească,
Măcar toată lumea viind de el să-mi pomenească.
Cu o mică nădejde eu trăesc mai mulţămită,
Decît a totului a fi-mpărăteasă slăvită.
Tu mai mult mă îmveninezi şi imi dai supărare,
În loc să stai să mă mîngîi la aceasta-ntristare.
Astăzi să alege curat ce este şi ce nu e,
Să văz numai acest strein ce veste o să-mi spue.  
Şi dacă lui Erotocrit s-o fi-ntîmplat peire,
Pe loc în inima-mi cuţit va intra ca un mire.
Nu însemnează nimic alt acele păsărele,
Decît cea cu dînsul în iad facerea nunţii mele.
Cele ce le-am făgăduit în seara despărţirii,
Trebue să ceară acolo a mă pleca-nsoţirii.
Că o să mă-npreun în grab s-a făcut arătare,
Prin cîntarea păsărilor la a mea-ncunjurare.
Cum voi auzi c-a murit mă-njunghi şi eu îndată,
Şi atunci nunta mea pe loc e săvîrşită gată.
În peşteri o să mă mărit şi în iad după moarte,
Că venirea păsărilor a fost la mine noapte.
Iar tu ce-mi spui ş-îm proroceşti une în loc de alte,
Cu totul împrotivă sînt şi d-adevăr departe.
[57] Mainainte d-a însera aceasta zi ce vine 
Vei vedea cum să înplinesc cele zise de mine.
Vei vedea hotărîrea mea în ce chip să va face,
Şă fără voia tatălui cum iau pe cel ce-mi place.
Acolo-n iad m-oi cununa Haron să-mi fie popa.
Zestrea-mi vor fi viermii cei mulţi, şi foia zestrii groapa.
Podoaba mea păiajenii, palatul închisoarea,
Cămară de mireasă avînd temniţa şi putoarea.
Iar părinţii după obicei la nunta cea firească,
Umbrele morţilor din iad să mă blagoslovească.
Şi atuncea sufletul meu o să se veselească,
Cu sufletul iubitului, fără să se mîhnească.
	Poetul
Într-aceast-a lor vorbire şi zioa s-a luminat,
Soarele cu strălucire la răsărit s-a-nălţat.
Atuncea dar şi streinul nimic nemaiaşteptînd
Să duse la închisoare, cît mai curînd alergînd.
Şi singur deşchizînd uşa foarte mult s-a turburat,
De acea putoare mare, care l-a înpresurat.
A ameţit deodată, ş-a simţit inimă rea,
Văzînd pe a sa stăpînă la aşa osîndă grea.
Cu toate acestea însă tot nu i s-a arătat,
Ci a vrut încă o dată să o cerce-mvederat.
[58] Cu el mersese-mpreună ş-alţi oameni împărăteşti,
Dar din temniţă afară îi lăsase pe aceşti,
Pentru ca să nu auză decît numai Areti,
Aceia ce-n gînd pusese atuncea a-i povesti.
Văzîndu-o dar îndată cu cinste i s-a-nchinat,
Şi a-nceput să vorbească cu un mijloc delicat.
	Streinul către Areti
Doamna mea! eu ca un suppus eri dînd făgăduinţă,
Ca să viu astăzi negreşit a făcut trebuinţă.
Pentru inelul care zici că s-a pierdut de tine,
Să-ţi arăt cum s-a întîmplat să se afle la mine.
Ascultă dar stăpîna mea toat-a lui istorie:
Mainainte cu doă luni avînd călătorie,
În părţile Euripului treceam printr-o pustie,
D-odată doă hiare vîz că sar să mă sfîşie.
M-am împrotivit, m-am luptat cu putere semeaţă,
Dau, lovesc, omor şi abia am scăpat cu viaţă.
Norocirea m-a ajutat, dîndu-mi încorăjare,
De am putut să le omor făr-a-mi da vătămare.
Dar însetoşasem prea mult de osteneală mare,
Ş-am căutat apă să beau în acea-ncunjurare.
N-am umblat mult ş-am auzit îndată o apşoară,
După al căria murmur sar ca o căprioară,
[59] Şi dau peste un izvoraş curgînd limpede foarte,
Din care bînd slăvii pe zei că am scăpat de moarte.
Apoi şezînd supt un copaci, pe lîngă acea vale,
Ca să odihnesc puţintel şi să-mi caut de cale,
Auz o oftare de om, foarte îmfricoşată,
Ca de bolnav, în acel loc răsunînd deodată,
Mă scol, alerg, intru în crîng după acea oftare,
Şi înprejur uitîndu-mă cuprins de spaimă mare,
Văz lîngă o prăpastie, lucru vrednic de jale!
Un tînăr întins şi muiat în sîngiurile sale.
Părul său era bălan, creţ şi chipul frumos foarte,
Nici să se mişce nu putea, fiind rănit de moarte.
Era şi doă hiare jos lîngă el omorîte,
Şi armele lui peste tot de sînge-nmohorîte.
Mă apropiai, îi vorbi ş-îl întrebai, ce are?
Dar el nici că căutat la a mea întrebare.
Îi zisei iar: prietene! ce ai? ce te răpune?
În care parte eşti rănit? ce? or nu mă vezi? spune!
Atuncea abia ş-a deschis ochii să mă privească,
Şi ranele a-şi arăta-ncepu să se căznească.
Îşi ardică mîna spre gît cu greutate mare,
Şi îmi arată fără glas c-acolo păs are.
Făcîndu-mi semn ca să mă iut la ranele lui toate,
Ş-în starea carea să afla să-l ajut de să poate.
Îl deschei, îl caut pe loc în stingă şi în dreaptă,
Văz o rană de dinţi la gît şi la coasta lui altă.
[60] Muşcăturile nu era aşa mult adîncate,
Dar a fost de dinţi otrăviţi şi era veninate.
Îi otrăvise sîngele, vinele îi muiase,
Trupul îi amurţise de tot şi puterea-i luase.
Am stătul doamna mea, l-am plîns tocma ca pe un frate,
Dar jalea şă lacrămile nu aduc sănătate.
Trăgea să moară ş-îmi făcea semn de milostivire.
Să nu plec, ci să-ngrijesc a-i da vr-o lecuire.
În cea după urmă văzînd că o să se sfîrşască,
Mi-a făcut semn să merg la el, vrînd ceva să-mi vorbească.
M-am dus şi după ce-l sărut văz că lacrămi porneşte,
Şi gura la gura-mi ţiind îm părea că şopteşte.
Îl vedeam că să nevoia ceva să-mi cuvinteze,
Dar limba lui n-avea puteri deloc să exprimeze.
Degetul său a-mi arăta îl văz că să sileşte,
Făcîndu-mi semn c-acest inel mie mi-l dărueşte.
Cugetul şi inima mea nu mă lasă a-l scoate,
Ci cu dînsul vream să-l îngrop şi cu ale lui toate.
Îi şi zisei: nu te grăbi, lasă-l unde este,
Şi stă împrotivă cît poţi la nevoile aceste.
Dar auzind a început urît să mă privească,
S-a supărat, nu mă lăsa, vrea să mi-l dăruiască.
Să nevoia neîncetat să-l scoaţă fără preget,
Şi jalnic suspina plîngînd, căci nu eşea din deget.
[61] Dac-a văzut că n-a putut, tot îmi arăta iară,
Ş-apucînd mîna-mi o punea ca să i-l trag afară.
Atuncea apucînd şi eu fac pe voile sale,
Îl scoţ ş-îl pui în mîna lui, cu destul’ a mea jale.
El însă dacă l-apucat i-a dat o sărutare,
Ş-întinzînd în mîna-mi l-a pus cu plîns şi suspinare.      
După care cu-n glas încet îl auz că şopteşte:
Ah Areti! te-am pierdut! mor! şi iar lacrămi porneşte.
O vorbă parcă a mai zis şi a murit îndată,
Dar n-am putut să o-nţeleg că a zis-o-ngînată.
Într-acest chip, stăpîna mea, îi fuse săvîrşirea,
Nu-ţi poci povesti jalea lui cu toată însuşirea.
Aceste ale mele mîini îi săpară mormîntul,
Şi as-fel de bărbat erou a cotropit pămîntul.
	Poetul
Cum a auzit acestea Areti, în acel ceas
De jale şi de mîhnire înpietrită a rămas.
Inima ei şi rărunchii foarte adînc s-au rănit,
I s-a precurmat suflarea şi faţa i-a-ngălbinit.
I-a perit de tot auzul, sta ca un nemişcat par,
Şi dacă-i vorbea neştine, îi zicea într-un zădar.
[62] Om era or zugrăveală, piatră or lemn amuţit,
Nu puteai deloc cunoaşte de e chip însufleţit.
Lacrămile de-ntristare de tot i-a fost contenit,
Precum aceasta fireşte este la un prea mîhnit.
I să-ntunecase ochii, nimic nu putea vedea,
Şi cu limba amuţită ca o uimită şedea.
Precum însă în vreun trup îmfig cuţit şi îl scot,
Sîngele să trage-ndată din vine-n inimă tot,
Apoi d-acolo să-ntoarce ca un pîrîu turburat,
Şi din rană să porneşte să curgă îmfierbîntat.
Asemenea şi la dînsa lacrămile s-a ascuns,
Şi din inimă îndată în ochii ei a răspuns.
De acolo se porniră să curgă în jos izvor,
Vărsîndu-se pe obrazu-i arzînde ca din coptor.
Şi tocma ca o nebună se uita-mprejurul său,
Ca unul cînd să deşteaptă din somn speriat foarte rău.
După ce aruncă ochii aiurea-n coaci, în colo,
S-a pornit la tînguire, la plîns şi la aoleu.
I s-a-nmulţit îndrăzneala şi sfiala a răpus,
I să părea c-o să zboare ca o pasăre în sus.
De nimenea n-avea frică, nici să ruşina deloc,
Ci a început să-şi spue patimile ş-al său foc.
[63]	Tînguirea a Areti
Erotocrite! de acum ce-mi trebue viaţă?
La cine să nădăjduesc? că tu-mi erai dulceaţa.
Cum o să poci să mai trăesc în lume fără tine?
Ah rău vrăjmaşa soart’ a mea ce-a păstrat pentru mine!
Lumea, viaţa tu-mi erai soare şi lumină,
Pentru tine m-am pedepsit, ca o cu mare vină.
De sine-mi chiar m-am lepădat şi m-am lipit de tine,
Întru nimica socotind al lumii orce bine.
La tine gîndul îmi aveam pironit în tot ceasul,
Înaintea ochilor mei te vedeam în tot pasul.
Am părăsit slavă, părinţi şi orce fericire,
Şi încă tot n-am oboist să sufer pătimire.
Căci, avîndu-te-n gîndul meu îmi făceam mîngîere
Uitam părinţi şi sufeream orce fel de durere.
Trenţe port, pe pae mă culc şi mă-nbun cu suspinuri,
Sărăcia nu o uresc, nu mă supăr de chinuri.
Pentru tine m-am depărtat de casă luminoasă
Ş-am priimit a şedea-n temniţă puturoasă. 
Pentru tine neîncetat în dor şi în oftare
Cinci ani petrec aici, trăind cu destulă răbdare.
Care-n seamă de le băgam aş fi fost demult moartă,
Dar în gîndu-mi avîndu-te biruiam reaoa-mi soartă.
[64] O noroace! ce răutăţi? ce necazuri cumplite 
Ţ-a rămas de acum să-mi dai d-aste mai otrăvite?
Că ceia ce aveam mai scump l-a răpit de la mine.
Cînd nădejdea cuiva o ei ce-i rămîne alt bine?
Pîn-acu-n seamă nu băgam ranele-ţi veninate,
Acum însă m-ai biruit cu a ta răutate.
La războiu-ţi mă-nprotiveam, gîndind că voi învinge,
Dar cum nu am nădăjduit lumina mi să stinge.
Doream încă să mai trăesc, nu pentru al meu bine,
Ci în patimi neîncetat vream să mă lupt cu tine.
De acum dar de tine eu nu mai am nicio teamă,
Că, frica cînd ai pentru ce atunci să bagă-n seamă.
Acum nici nu voi să te ştiu, n-am asupra ta cinste,
Că n-am ce să nădăjduesc de acum înainte,
Nici nu voi să te mai cunosc, nici să-ţi auz de nume,
Dacă o dată m-ai lăsat fără nădejdi în lume.
Vino dar noroace cumplit şi rău-ţi isprăveşte!
Aleargă într-acest minut pieptu-mi nu să sfieşte.
Am hotărît acum să mor, vino ochii să-ţi vază,
Şi pe urmă ce vei mai vrea cu trupul meu lucrează.
Arunce trupul meu în munţi şi mănînce-mă hiare,
Or în ce chip s-o mulţămi a ta neîndurare.
În viaţă l-al meu amor te-ai înprotivit foarte,
Dar şi eu te voi birui acum cu a mea moarte.
Pentru că nu poate în iad mîna-ţi să stăpînească,
D-aceia şi sufletul meu va merge să-l găsească.
[65] În iad deloc nu te cunosc, nic ştiu de al tău nume,
Că nu-s cîştiguri şi dobînzi ca aicea în lume.
O! vai! Erotocrit! cum muriş în părţi streine.
Alt ce am a mai aştepta? cînd te-am pierdut pe tine.
Ah! de ma-ş fi întîmplat eu în acel loc de luptă,
Să fi auzind strigînd: Areti aleargă de-mi ajută
Ca un fulger numaidecît mă aflam lîngă tine,
Şi viaţa să-ţi mîntuesc m-aş fi jertvit pe mine.
Căci, cînd îşi căsca gurile sălbatecele hiare
Aruncam acest trup al meu spre a lor săturare.
Mare păcat iubitul meu de a ta tinereţe!
Ah cum ai pierdut în pustii as-fel de frumseţe!
Aş fi vrut întîi eu să mor, acolo în pustie,
Cu bucurie alergam să mă fac pernă ţie.
Deşi trupurile n-a fost aici aleturate,
Dar în iad ne vom întîlmi cu suflete curate. 
	Poetul
Era să mai zică ş-alte dar glasul i să tăiat,
A căzut jos ameţită şi de tot a leşinat.
I s-a precurmat suflarea, nicidecum nu mai mişca
Sîngele i să strînsese şi pieptul îi îneca.
Mădulările ei toate amorţite a rămas,
Şi inima foarte tare îi zvîcnea din ceas în ceas.
[66] Streinul văzînd aceasta s-a speriat, s-a îngrozit,
Şi de cîte ea zisese a fost rămas umilit.
Să necăjise asupra-şi, să tînguia şi plîngea,
Să căia d-a sa greşală şi mîinile îşi frăngea.
Aşa iar şi Efrosina îngrozită se afla,
Văzînd că tînăra-n braţe-i nicidecum nu mai sufla.
Să tînguia foarte jalnic, o plîngea şi o uda,
Aproape era pe sine însuşi morţii a se da.
Puind pe inima-i mîna, o apăsa, o ţinea,
Şi văzînd că în putere acea parte îi zvîcnea,
Să nevoia, ticăloasa, spre a o ajutora,
Pe cît o erta puterea în ceasul care era.
Vrea ea, dar unde putere? unde simţiri? unde glas?
Toate acestea de spaimă le pierduse-ntr-acel ceas.
Împreună cu acestea şi streinul cel cumplit
Erotocrit să se facă întîmplarea l-a grăbit.
Acel strein dar şi negru la faţă cum s-a spălat
Să schimbă în Erotocrit, chipul i s-a luminat.
Îşi spălă şi din cap părul, cel ca aurul frumos,
Şi lîng’ Areti aproape a şezut în dreptu-i, jos,
Aşteptînd să-şi vie-m fire din acel leşin amar,
Şi să auză din gura-i numai o vorbă măcar.
Carea deşchizîndu-şi ochii nu putea nimic vedea,
Că de multă ameţeală i să pusese perdea.
Dar îşi venise-n simţire într-acel ceas puţintel,
Şi începu către doica să vorbească acest fel.
[67]	Areti
Ah Efrosino! nu mai poci, dă-mi un cuţit fă bine,
Să îmfig în inima mea, să scapi şi tu de mine.
Vai! cum semăna acel strein la glas şi la cuvinte,
Părea că Erotocrit chiar îmi vorbea înainte,
Unde eşti Erotocrite? adevărat să fie    
Că te-a omorît hiarele sălbatece-n pustie?
	Poetul
Lacrămile cele multe drumul iară ş-a găsit,
Şi dintr-adînc cu suspinuri deodată s-a pornit.
A-nceput din ochi să curgă şi să pice în jos şir,
Ca mărgăritarul luced cînd să varsă dintr-un fir.
De lacrămi şi d-ameţeală nu putea deloc vedea,
Că în faţă-i Erotocrit ca o oglindă şedea.
Atunci şi el găsind vreme, fără a mai zăbovi,
Îşi dezlegă limba-ndată şi începu a vorbi.
	Erotocrit către Areti
Stăpîna mea! ce? ţ-ai uitat? nicidecum nu ţii minte
Cînd ziceai c-o să mă aştepţi ş-îmi făceai jurăminte?
[68] As-fel la fereastra de fier a fost vorbele tale?
Le-ai uitat şi mă priimeşti cu lacrămi şi cu jale?
Vai! într-un zădar cineva încredinţat să fie
La făgăduinţi femeeşti, că n-au stătornicie!
	Poetul
Peste Areti mirare şi cutremur a căzut,
Cînd chipul ce-l iubea foarte fără veste a văzut.
S-a turburat deodată, mintea i s-a-ntunecat,
Şi încremenindu-şi ochii lung la dînsul s-a uitat.
Vede fireasca frumseţe a celui ce îl slăvea,
Părul său cel frumos galbin ş-ai lui ochi, ce o privea.
I să arăta dintr-aste cum că el însuşi era,
Sta însă la îndoială, să sfia şi să mira.
I să părea că zăreşte om asemenea obştesc,
Şi bănuia să nu fie vr-un năluc satanicesc.
Îşi freacă ochii, să uita, îşi vine-m fire ceva
Şi începu-nspăimîntată pe doica a întreba:
	Areti
Ah! ce văz Efrosino? cine e înaintea mea?
Cu adevărat să fie? or visează mintea mea?
[69]	Însaşi către Erotocrit
Aret[i]: Ah! Erotocrite tu eşti?
Erot[ocrit]: dară stăpîna mea eu sînt. 
Aret[i]: Ne-nduratule n-ai milă?
Erot[ocrit]: am greşit, dă-mi crezămînt.
Aret[i]: De ce atîtă-npietrire?
Erot[ocrit]: o pricină mă-ndemnă. 
Aret[i]: Care pricină? spune, ah!
	Poetul 
Zise şi iar leşină.
Ticăloasa Efrosina începu să plîngă iar,
Ş-o jeleaşte ca p-o moartă tînguindu-se amar.
Tînărul iar de departe vărsînd lacrămi să căea,
Că nu-ndrăznea fără voe să s-apropie de ea.
Dar viindu-şi în simţire tînăra într-acel ceas,
A început să vorbească cu un foarte vesel glas.
	Areti către Erotocrit
Scumpul meu Erotocrite! tu eşti fără-ndoială?
Or mă bîndueşte vr-un vis şi părerea mă-nşală.
[70] Nu cumva eşti vreun năluc, vreo îmfricoşare?
Şi te-ai îmfăţişat să-mi dai spaimă şi supărare.
	Erotocrit
Stăpîna mea! eu nu sînt năluc, după cum ţi să pare,
Ci sînt chiar însuşi sluga ta, fără nicio schimbare.
Să mulţămim dar zeilor şi prea-naltelor stele,
Că ne-a-mvrednicit ş-am scăpat de patimile grele.
	Poetul
Tînăra pe Erotocrit văzînd înaintea sa,
Ochii ei de bucurie lacrămi lucinde vărsa.
Dar nu semăna acestea cu lacrămile de eri,
Nici cu cele dinainte, ce le vărsa în dureri.
C-acelea era-mfocate, venina şi amărea,
Iar acestea ca nectarul ş-amvrosia răcorea.
Şi precum peste o floare frumoasă, cu bun miros
Cade zăpadă sau brumă, în timpul cel răcoros,
Îşi pierde de tot frumseţea de al nopţii rece vînt,
Şi veştejită îşi pleacă foile ei la pămînt:
[71] Apoi cînd soarele-ncepe să-ncălzească peste zi
Îşi vine în fire iară ş-începe a se trezi.
Cum îi udă rădăcina zăpada ce s-a topit,
Frunza ei să îndreptează, care s-a fost veştejit.
Iar îşi priimeşte faţa, să veseleşte frumos,
Începe să îmflorească cu întîiul său miros.
Şi în scurt cîte zăpada îi pîrlise ca un foc,
De la strălucitul soare le dobîndeşte la loc.
Asemenea şi întocma să va putea socoti
Petrecerea şi viaţa ticăloasei Areti.
Că cît ea la închisoare osîndită a şezut,
S-a pedepsit la-ntunearec şi lumină n-a văzut,
De dor şi de întristare chipul ei a amorţit,
Avuta sa frumseţe s-a uscat a veştejit.
Grijile nenumărate, traiul rău, pedeapsa grea,
Au schimbat-o ş-au adus-o într-o stare foarte rea.
Dar p-al său strălucit soare îndată cum a văzut,
Ş-a dobîndit firea iară şi chipul ce l-a avut.
Lumina razelor sale obrajii i-a rumenit
Şi rara ei frumseţe toată la loc a venit.
Nu să sătura să plîngă şi să spue-ntr-acel ceas
Cîte-n dragostea-i cea mare a pătimit şi a tras.
Aşa şi tînărul iară plîngea şi spunea oftînd
Necazurile şi dorul, ce a petrecut de rînd.
În sfîrşit dacă-ncetară de plîns şi de lăcrămat,
Tînăra fără zăbavă acest cuvînt a urmat:
[72]	Areti către Erotocrit
Du-te acum numaidecît şi tatălui meu spune
Că a te lua de bărbat voesc a mă suppune.
Şi să-mi trimeaţă slujnice, aducînd înpreună
Toată îmbrăcămintea mea şi podoaba cea bună.
Să mă curăţ şi să mă spăl d-această multă tină,
Că nu poci să merg la palat de-npuţiciune plină.
	Erotocrit
Stăpîna mea! aşa cum eşti plină şi ne-mbrăcată,
Îndrăznesc şi te rog să-mi dai ... să te ... să...rut o dată.
	Areti
Nu te-ntinde asupra mea precum nu să cuvine,
Ia-ţi seama şi nu îndrăzni să te atingi de mine.
Părinţii voe cînd vor da ş-ale legii vor face,
Atunci slobozenii avem la orşice ne place.
Fugi dar mai curînd de aici, nu sta, ci mergi de spune
Să auză părinţii mei şi să se mai înbune.
[73] Dar înegreşte-ţi faţa iar, te fă ca înainte,
Şi încă nu te arăta, urmează tot cu minte.
Şi cînd să va apropia nunta să se sărbeze,
La cununie p-amîndoi vrînd să ne-mfăţişeze,
Atunci te spală pe loc şi curat te arată,
Ca să se mire mari şi mici văzîndu-te d-odată.
Şi apoi a se săvîrşi a noastră însoţire,
Cu laudele tutulor, cu cinste şi mărire. 
	Poetul
Erotocrit iară scoase apa carea o au avut
Ş-îndată-negrindu-şi faţa, s-a făcut necunoscut.
Să bucura Efrosina, să veselea Areti,
De acea zi strălucită, fără a o socoti.
Deci strein ca ş-înainte de la-nchisoare eşind,
Găsi pe boeri afară ş-a zis către ei zîmbind:
	Streinul către boeri	
Bucuraţi-vă o boeri! vă dau bună vestire,
Că aceia ce am dorit a luat săvîrşire.
[74] Areti s-a înduplecat, de soţ ei mă priimeşte,
Şi nunta noastră astăzi chiar să se facă voeşte.
Urmează a să veseli de acum tot palatul,
Aideţi dar să mergem în grab să spunem la-mpăratul.
	Poetul
Cu bucurie boerii mulţămiri cerului da.
Şi norocirea cea bună a Areti lăuda.
D-această veste îndată cetatea a răsunat,
Păreri bune-n tot poporul d-odată s-a-nprăştiat.
Într-o parte şi într-altă mergea, cobora, suia,
Şi p-Areti toţi de obşte de bine o glăsuia.
Polidor această veste auzind s-a minunat,
Nu-i vinea deloc să crează că este adevărat.
Niciodată în viaţă nu putea el socoti
Că s-o pleca la-nsoţire cu alt bărbat Areti.
D-aceia viindu-i jale cu amar a suspinat,
Minunîndu-se, cum vremea hotărîrea i-a schimbat.
Ş-auzind pe toţi de obşte veseli umblînd ş-alergînd,
Cum şi gătiri pentru nuntă pretutindenea văzînd,
Foarte cu mare mirare să gîndea nedomirit,
Unde s-o fi pierdut oare prietenul său iubit!
Că de un an şi mai bine nu auzise de el,
De e mort or de trăeşte, nu ştia nici într-un fel.
[75] Tot norodul din cetate de păreri bune sălta,
Numai el şi părinţii lui Erotocrit să-ntrista.
Că fiind de miltă vreme închişi în casele lor,
Şi neauzind de dînsul plîngea din suflet de dor.
Cu toate acestea însă sicretul îşi ascundea,
Şi să păzea între oameni întristaţi a nu şedea.
Streinul dar cu boerii la curte dacă s-a dus,
Vestea cea de bucurie împăratului a spus.
Care cu dragoste mare în braţe l-a priimit,
Ş-îl sărută cu dulceaţă ca p-un ginere iubit.
Către acestea mînia şi urgia i-a trecut,
A intrat iar în iubire fiica sa-n acel minut.
I-a încetat tirania, de care să întrista,
Şi începu veselie în inima-i a sălta.
	Abatere
Nu este aşa de greu
Părinţii a da ertare
cînd le greşeşte un fiu
şi le face necaz mare,
precum toţi de obşte ştiu.
Aceasta e un sicret
din a năturii lucrare,
Părinţii a se robi
spre fii săi cu-ndurare.   
şi cu milă a-i iubi.
[76] Deşi neştine p-un fiu
îl pedepseşte, îl ceartă,
cînd ceva îi va greşi,
dar cu vreme iar îl iartă,
puţin de-l va linguşi.
Părinţii d-ar fi şi grei
tot au milă firească
către a săi copilaşi,
cît de mult să le greşască
nu pot d-a le fi vrăjmaşi.
Numai o greşală e
anevoe de ertare,
cînd copii să abat
din bună a lor purtare
la vreun drum desfrînat.
Cînd cinstea-şi vor vătăma
e greşală foarte mare,
că rămîne rană-n veac,
nu mai are vindecare,
fiind lucru fără leac.
Care-ntunecă de tot
şi slavă şi bogăţie
şi tot bunul cu-n cuvînt,
fiind o blestemăţie
vîrf relelor pre pămînt.
[77] Deşi toţi părinţii au
spre fii lor datorie
a priveghea-n orce zi
pîn’ la lor căsătorie
cinstea de a le păzi.
Dar fii îndoit au
datorie legiuită,
a păzi şi a păstra
cinstea lor neterfelită,
în defaimi a nu intra.
Eraclie a ţinut
pe Areti la-nchisoare,
lepădînd-o a şedea
la pedeapsă în putoare
nevrînd a o mai vedea.
Căci ea nu să arătat
cu supunere firească,
ce-a stătut, s-a-mprotivit
la voia cea părintească
şi nuntă n-a priimit.
Numai aceasta a fost
toată greşala-i cea mare,
iar nu că s-a abătut
în vr-o urîtă urmare,
sau alt ceva a făcut.
[78] Deşi tatăl ei puţin
intrase în bănuială,
dar nu era-ncredinţat,
ci gîndea cu îndoială
vr-un rău să nu fi urmat;
Şi atuncea cînd i-a spus
că fiica sa să suppune,
întocmai precum dorea,
şi voeşte s-o cunune
cu streinul care vrea.
Inima lui s-a umplut 
de bucurie nespusă, 
doreşte a o vedea, 
ceru să fie adusă 
benediţie să-i dea.
Deci dar mînia acum
s-a prefăcut în iubire,
şi veseli să pregătesc
spre a fiicii priimire
în braţul cel părintesc.
	Urmare
S-au fost trimis dinainte la frumoasa Areti
Haine foarte strălucite şi femei a o găti. 
[79] Trenţele cele-mpuţite în temniţă le-a lăsat,
S-a curăţit întru toate, s-a lăut, s-a pieptănat,
Ş-a pus podoabe galante şi ca întîi s-a gătit,
Carea ca Venera-ndată minunat a strălucit.
Şi bătrîna Efrosina destul s-a putut găti,
Veselă s-apropiase şi sta lîngă Areti.
(Căria atunci neştine dacă i-ar fi pomenit
Pentru măritiş şi nuntă, pe loc ar fi priimit
Căci bătrînele fireşte de obşte răvnesc în veci,
Le place să se mărite d-ar fi de ani noăzeci.
Dar pentru că-n acea vîrstă pe nimenea nu găsea,
Să prefac evlavioase şi că virtutea iubesc.)
S-a trimis destule dame din rangul mai însemnat,
S-aducă cu mare cinste pre Areti la palat.
Şi cum a eşit afară zgomot vesel s-a făcut,
În coaci şi în colo toate alerga-n acel minut.
A dat bucurie celor ce dorea a o vedea,
Şi o căia-n toată vremea căci în temniţă şedea.
Răsuna toată cetatea de păreri bune obşteşti,
Şă sălta de bucurie ostaşii împărăteşti.
Tatăl şi muma-npreună să afla pregătiţi stînd,
Ş-aştepta cu nerăbdare să o vază mai curînd.
Îi stăpînise d-odată p-amîndoi un mare dor,
Fiindcă să-nduplecase fiica la cererea lor.
Să suise împăratul pe tronul său cel înalt,
Aşa şi împărăteasa şedea alăturea p-alt.
[80] Ginerele şi el dincoaci lîngă împăratul sta,
Care într-această vreme este a se arăta.
Toţi ministrii şi boerii, a palatului numiţi,
Cu orînduială bună se afla aci veniţi. 
Gătirea de priimire s-a-ntocmit cum să cădea,
Şi prea strălucita nuntă aştepta a se vedea.
Se strînsese de tot neamul, de toată starea norod,
Venise preoţi cu jertvă să-ntărească sfîntul nod.
Aci vedeai stînd d-o paret organe spre a cînta,
Dincoaci mulţime de vite care jertva aştepta.
Mese destule d-a rîndul puse pentru ospătat,
Văzduhul glăsuia vesel de poporul adunat.
În sfîrşit fără zăbavă şi Areti a sosot,
Cu Efrosina-nsoţită şi cu cele ce-au venit.
Atunci norodul la dînsa ca la soare să-nchina
Şi de glasuri bucuroase tot palat răsuna.
Viind lîngă tron aproape în genuche a căzut,
Şi către părinţi cu lacrămi să zică a început:
	Areti către părinţii săi
Născătorii mei împăraţi! vă rog pentru ertare
La necazul ce v-am făcut cu a mea neascultare.
Căci dragostea care o am către voi din pruncie
La nesuppunere m-a dus şi la-ndărătnicie.
[81] Numai pentru dragostea-vă uram căsătoria,
Fără să voesc am greşit ne-mplinind datoria.
Cînd vedeam viind peţitori de mine a vă zice,
Socoteam că moartea vinea viaţa să-mi ardice.
Nu puteam să mă depărtez, d-ar fi fost cît de bine,
Inima mea nu priimea să merg în ţări streine.
Mult mai bucuroasă eram Cloto să-mi tae aţa,
Decît osebită de voi să-mi amăresc viaţa.
La-nchisoare am vrut să şez aproape d-astă casă,
Decît departe în palat bogată-mpărăteasă.
Nădăjduiam că s-o găsi l-această-mpărăţie,
Vreunul de potriva mea, ca să-l iau de soţie.
Ş-atuncea să zic, priimesc, să vă fac voe bună,
În braţele voastre să fiu, să trăesc împreună.
Acum dar a vrut d-am fi soarta ajutătoare,
Patimile sau mărginit şi trista închisoare.
Fiindcă acest om strein a venit cu-ntîmplare,
Care a fi înger trimis de la zei mi să pare,
Că-mvederat a mîntuit această-mpărăţie,
Cu toţi lăcuitorii ei de amară robie,
Pe vrăjmaşul a biruit cu marea lui putere
Şi l-a făcut de a fugit cu multă neplăcere,
Supuindu-l a plăti bir şi a şedea în pace.
Ş-acestui pămînt de acum pagubi a nu mai face.
Şi în scurt, el ca unul ce fără să se sfiască
Viaţa ş-a primejduit ca să ne mîntuiască,
[82] După care a hotărît lîngă voi să trăiască
Şi în toată viaţa sa să nu vă părăsească.
Împlinesc porunca şi eu, dîndu-vă ascultare,
Şi îl priimesc a-mi fi soţ, cu binecuvîntare.
Neputincios şi ticălos, îl iau aşa cum este,
Numai să nu meargă-ntr-alt loc, din părţile aceste,
Voesc să fiu pe lîngă voi cît voi avea viaţă,
Să mă suppui şi să v-ascult la toate cu dulceaţă.
	Poetul
Cum a isprăvit cuvîntul pe loc de jos s-a sculat,
Şi la amîndoi părinţi mîinile a sărutat.
Cari luînd-o-mbraţe cu lacrămi o săruta,
Şi de bucurie mare inimile lor sălta.   
Atuncea dar şi streinul prilej de cuvînt găsind,
A început să se roage la împăratul grăind:
Să poruncească să vie şi bătrînul Pezostrat
Cu soţia sa la nuntă ca şi norodul celalt.
Dar pentru ce e chemarea pricina nu să ştia,
De aceia împăratul şi alţii cam bănuia.
Fiindcă-ntîiul ministru al palatului a fost
Şi din pricina fiu-său să urgisise din post.
Acum dar acea pricină, cu nunta a Areti,
Urma de tot să se şteargă, a nu să mai socoti,
[83] Vrînd să-i dea şi ertăciune fuse voe a-l pofti,
Şi pentr-a lui bătrîneţe iar ca întîi a-l cinsti.
N-ar fi putut crede nimeni, înger să fi arătat,
Că numitul strein este fecioru lui Pezostrat,
Care în casa sa şade de cinci ani arestuit,
Şi varsă ne-ncetat lacrămi pentru fiul său iubit.
Ajungînd dară trimişii la casa lui Pezostrat
Şi arătîndu-i poftirea cea de către împărat
S-a mîhnit pînă la suflet, socotind în sine el
A fi lucru de ruşine chemarea cea-ntr-acest fel,
A se afla el la nuntă cinste nu i să părea,
Ci ca o în rîs luare şi ca o pedeapsă grea.
A plîns fără mîngîere şi cu durere a spus
Ticăloasei lui soţie ceia ce i s-a prepus.
Şi neavînd de aceasta puteri a se apăra,
Negreşit după poruncă să meargă siliţi era.
Amîndoi iau alte haine, cele jalnice dezbrac,
Ca să nu se socotească că cu ele semn rău fac.
Deci cu inimi săgetate şi cu feţe gălbinind
Ajunseră la palaturi din picioare şovăind.
Îşi plecară totd-odată genuchele bătrîneşti
Şi cu respect sărutară picioare-mpărăteşti.
De jos dacă să sculară cu ochi către pămînt
Să traseră de o parte, fără să scoaţă cuvînt.
Streinul cînd a văzut că părinţii său au venit
Inima-i să pătrunsese şi sufletu-i s-a mîhnit.
[84] A socotit dar atuncea că e vreme şi minut
Să se facă Erotocrit mirele necunoscut.
Şi eşind pe loc afară sticluţa din sîn a scos
Cu meşteşugita apă ş-îşi spălă faţa frumos.
Cum îşi curăţi negreala chipul i s-a luminat
Şi fireasca lui frumseţe s-a arătat minunat.
Intră iară înlăuntru, d-odată în acel ceas,
Dar cum l-a văzut mulţimea uimită-n loc a rămas.
Viind lîngă împăratul în genuche a căzut,
Şi cu smerenie multă să vorbească a-nceput.
[85]	Mărturisirea lui Erotocrit
Împărate şi Domnul meu cel cu multă-ndurare!
Iată suppusa sluga ta să roagă de ertare.
Erotocrit cel urgisit eu sînt o împărate!
Care d-aici mai izgonit fără nicio dreptate.
Pentru cîte ai bănuit n-am avut înclinare
Ca d-odată să te mînii asupra-mi aşa tare.
Mă rog a asculta puţin cu a ta-nţelepciune
Mărturisirea mea, ce voi de faţă a o spune.
La curtea ta, ’mpăratul meu, aveam părere bună
Cu tatăl meu de mic copil a veni împreună,
Cum şi la tine să mă-nchin viind mai totdauna,
Vedeam alăturea-ţi şezînd p-a ta născută una
Cu toate că cu dînsa eu n-am avut cuvîntare,
Dar cu vreme-nălţîndu-mă şi făcîndu-mă mare,
Fără de a-mi trece prin gînd, mă pomenii d-odată
Pătruns şi cu totul rănit d-amorului săgeată.
Deşi prea bine cunoşteam fiinţa-mi slugărească
Şi prejudecînd măsuram treapta-ţi împărătească,
Dar nici într-un chip n-am putut a-i sta cu-nprotivire,
Şi lecuire să găsesc la cumplita-mi rănire.
[86] Mă sfiam, mă cutremuram de frică şi ruşine
Şi nu-ndrăzneam să spui cuiva, ci o tăceam în mine.
Dă ce pătimeam nimenea nu mă putea cunoaşte,
Fiind viu mă plîngea părinţii şi cunoscuţi de obşte.
Pentru că fără să bolesc la faţă veştejisem,
Ţiind-o în mine sicret, cu totul mă sfîrşisem.
Într-acestea hotărînd eu a depărta amorul,
Am socotit prin cîntece să-mi mai potolesc dorul.
D-aceia organul luînd mă duceam la plimbare
Şi noaptea departe umblam cîntînd a mea-mfocare.
Amorul însă a-mvitat tirana-mi norocire,
D-a nu mă lăsa să petrec nici aşa-nliniştire.
Că-ntr-o noapte pe cînd cîntam unii vrînd să mă prinză
D-odată m-au încunjurat, aci să mă cuprinză.
Eu văzîndu-i scoţ sabia spre a mea apărare,
Lovesc, rănesc şi fug scăpînd făr-a-mi da vătămare.
Dar şi aşa amorul tot n-a vrut să se oprească,
Ci s-a-ntrămat asupra mea că să mă prăpădească.
Dup-aceia fug în Eurip cu inima-mfocată,
Fără să am gînd să mă-ntorc d-acolo vreodată.
Amorul însă ş-acolo pe soarta-mi îmvitează,
Bolnăveşte pe tatăl meu şi mă înăpoiază.
Scriindu-mi mă întoarseră cu mare turburare,
Viind găsii pe tatăl meu întru-nsănătoşare.
Mă sileam să mă-nprotivesc la durerile mele
Ca doar de mă voi mîntui de patimile grele.
[87] Frică mare mă turbura cineva să nu simţă
Ş-alerg să descopere proasta mea socotinţă,
Or către-mpărăţia ta, or cătr-a ta născută,
Şi de mînia-ţi să mă fac jertvă-n acea minută.
D-aceia vremea-mi petreceam cu frică şi ruşine,
Fără să ştie cineva ce dor purtam în mine.
Şi numai aceasta atunci mi-a fost dat îndemnare
Cu atîţi feciori de-mpăraţi să intru în luptare.
Nu că cunoşteam sau simţeam că voi avea putere,
Ci numai să mă prăpădesc şi să scap de durere.
După ce însă biruii, fără de a socoti
Ş-îm puse cununa în cap chia fiica ta Areti,
Atuncea cu adevărat cunoscu-i ameţeală,
Şi flacăra amorului o simţii cu iuţeală.
Îmi vinea să mă omor sau să fug în ţări streine,
Dar mă durea pentru părinţi că n-au decît pe mine.
Şi de multe gînduri viind în deznădăjduire,
Cu hotărîre într-o zi luai îndrăznire
Ca să propui tatălui meu, cu vorbe rugătoare,
Să plîng, să-i sărut mîinile şi să-i caz la picioare,
Pînă îl voi îndupleca să va să priimească,
Şi către înălţimea ta viind să mijlocească;
În multe chipuri judecînd d-aceasta mainainte
Ş-îndemnîndu-mă m-am pornit după cruda mea minte,
Gîndind unde pe tatăl meu îl aveai iubire,
Ai fi putut să priimeşti aceasta mijlocire.
[88] Eu nu am socotit deloc că e nelegiuire,
Şi că la-naltu-ţi caracter aduce necinstire.
Ci-mi năluceam că-s atenean ş-o aveam lucru mare
C-am biruit atîţi viteji cu suliţa-n luptare.
Către acestea mă ţineam că sînt nobil, tînăr, vrednic,
Văzînd pe tatăl meu ales de-ntîi boer şi sfetnic.
Dacă iar nu o priimeai, nu credeam niciodată
Că în urgia-ţi va cădea ticălosul meu tată.
Alt de nimic nu mă temeam, d-o sta să-ţi pomenească,
Decît, că poate Areti n-o vrea să priimească.
Deşi ea într-atît de mult îmi era în iubire,
Şi pentru dînsa sufeream dureri cu osebire,
D-aceasta însă nu avea ştiinţă cît de mică,
Şi după-ntîmplare putea, voi, or nu voi  să zică.
Asta nu mai mă turbura, ş-îmi era grija toată
Nu cumva să zică, nu voi, şi să nu mi să poată ...
Dar cînd văzui asupra-ne straşnica ta mînie,
Pe tatăl meu arestuit şi eu în siurghiunie,
Am amorţit nu mi-a rămas putere de furnică,
Amorul însă a stătut pururea fără frică.
În curgerea astor cinci ani, într-a mea izgonire
Am alergat tot prin pustii cu dor şi cu mîhnire,
Călcînd munţi, prăpăstii, păduri, locuri tot neumblate,
Şi cu hiare sălbatece căutam a mă bate.
Ca să mă sfîşie, să scap de aşa dureri grele
Şi d-amorul ce să ţinea tot pe urmele mele.
[89] Într-acestea aflîndu-mă am auzit îndată
Că misiodaci au venit l-Atena să se bată;
Ş-într-a împăratului meu datorie-n oştire,
Într-a mea dulce patrie ş-într-Areti iubire,
Pe loc încălecînd făcui calul să-şi zboare paşii
Şi viind înaintea ta m-a bătut cu vrăjmaşii:
Iar cele ce s-au mai urmat dup-aceasta de mine,
E de prisos să le mai spui că-ţi sînt ştiute bine.
Iată dar împăratul meu a mea mărturisire,
Ţ-am spus neamul şi patria, fără nicio sfiire.
De aceia or iartă-mă ş-îmi dărueşte viaţă,
Or d-am greşit jertveşte-mă acum aici de faţă.
	Poetul
Cum a precurmat cuvîntul, pre care l-a zis cu plîns,
Îndată şi împăratul luînd îm braţa l-a strîns.
Şi cu bucurie mare pornind lacrămi a vărsa,
A început să-şi arate buna voinţă a sa.
	Împăratul către Erotocrit
Fiul meu! cele ce-au trecut să rămîe uitate,
Şi de am greşit eu sau tu, fie acum ertate.
[90] Dacă anii ticnite vremi au voit a ne face
Şi noi toate să le ertăm, să avem bună pace.
Fiindcă Areti a fost dinainte ursită,
Ca hotărît cu tine ea să fie însoţită,
Din tot sufletul hotărît fie şi de la mine,
D-odată şi pe tronul meu te-ncoronez pe tine.
Astăzi te fac moştenitor pe a mea bogăţie,
Te las desăvîrşit stăpîn l-această-mpărăţie.
Dac-a-i mîntuit de vrăjmaşi cu a ta tinereţe
Schiptrul, diadima, cum şi aceste bătrîneţe,
Tu dar să le şi cîrmueşti cîte sînt ale mele,
Să-mpărăţeşti în locul meu şi să-ngrijeşti de ele.
Că d-acum înainte eu nu poci ca-n tinereţe,
Voi cu tine să odihnesc slaba mea bătrîneţe.
Să aveţi dar, precum dori, benediţia noastră,
Cu norocire să trăiţi, să vedem roada voastră.
	Poetul
După ce cătr-Erotocrit a contenit d-a vorbi
Chemă p-Areti la sine pe loc, făr-a zăbovi.
[91]	Împăratul către Areti
Iată, iubită fiica mea, cu cinste şi cu cale
De către zei s-a hotărît sfîrşitul nunţii tale.
Precum să vede negreşit de stele eşti ursită
Ca cu Erotocrit acest, să fii tu însoţită.
Atîţia feciori de-mpăraţi frumoşi cu osebire,
N-a putut să te-nduplece nicidecum la-nsoţire.
Nesupusă te-ai arătat la mînia-m fierbîntată,
Ş-în neştiinţă ai făcut hotărîrea cea sfîntă.
P-acest îl aveam de strein, din altă-mpărăţie,
Dar el Erotocrit a fost, cel plin de bărbăţie.
Dacă ţ-a plăcut dar întîi, cu acele negreţe,
Acum precum s-a făcut alb, cu veselă frumseţe,
Socotesc că îl vei privi şi mai cu bucurie,
Şi dragostea vă va lega întru căsătorie.
Îţi dau dar cu tot sufletul buna mea cuvîntare,
Că supusă te-ai arătat şi mi-ai dat ascultare.
Pedepsile ce ţi le-am dat cînd stai cu-nprotivire
Prefacă-se astăzi de zei toate în norocire.
Că cu ne-nduplecarea ta cu alţii la-nsoţire
La rănita inima mea ai dat tămăduire.
Talentele soţului tău nicio limbă nu poate
Să le socotească de rînd şi să le spue toate.
Înţelepciunea mai vîrtos şi a sa bărbăţie
S-a lipit de inima mea cu mare bucurie.
[92] Nici nu este alt împărat, fiica mea prea iubită,
Precum astăzi ne aflăm noi cu slavă strălucită.
Căci el pe toţi, într-adevăr, îi întrece la toate,
Mai înţelept şi mai viteaz altul nu să mai poate.
Mulţămesc foarte c-a făcut buna mea norocire
Atîţi tineri să depărtezi cu a ta-mprotivire.
D-aceia din suflet îţi ert cea d-atunci neascultare
Şi la suppunerea-ţi d-acum dau binecuvîntare.
Că toată-mpărăţia mea, slava şi bogăţia
Astăzi ca un dar mi le-a dat acest cu bărbăţia.
El însuşi cu sudoarea sa la odihnă ne strînge,
Cu primejdia vieţii şi vărsare de sînge.
Mulţămesc dar norocului că ţ-a dat în gînd ţie
Să te-mprotiveşti şi să zici, nu voi căsătorie.
Şi te-au păstrat ca pe un dar, aşteptînd pîn’ să vie
Acest mîntuitor al meu, să te dau de soţie.
Bucără-te dar fiica mea, fii veselă, săltează,
După cum şi inima mea astăzi să desfătează.
Niciodată nu am simţit as-fel de bucurie,
Ca această carea o am la ta căsătorie.
Priimeşte darul şi tu, ce ţi-l dă norocirea,
Cu care-mpreună să aibi şi toată fericirea.
Dragoste şi pace s-aveţi amîndoi în viaţă,
Şi unindu-vă într-un glas să trăiţi cu dulceaţă.
[93]	Poetul
Dar viclenia cea mare, ce-o arăta Areti,
Era făr-asemănare, cît nu puteai socoti.
S-a prefăcut că nu-l ştie şi nu-l cunoaşte deloc,
Şi să apăra de dînsul cu meşteşugit mijloc.
Sprîncenele înălţîndu-şi sta, să mira, să gîndea.
Şi îşi încăleca buza de aceia ce vedea.
Deci cu puţine cuvinte voinţă a arătat,
Că a tată-său poruncă o face neapărat.
Cu smerit chip plecînd capul îndată s-a închinat,
Şi cu aceste mijloace fiecare s-a-nşelat;
Şi Polidor într-acestea să îndoia, nu credea
De este al său prieten pe care el îl vedea,
Şi atît era de mare mirarea-i într-acel ceas,
Încît cu gura căscată încremenit a rămas.
Aşa dar precum şi alţii abia şi el a crezut,
Şi de multă bucurie, căci de mult nu l-a văzut,
Plîngînd l-a luat în braţe, cu de bine a-i ura,
Şi a-l privi sărutîndu-l nu să putea sătura.
În acea zi strălucită ce bucurii mari a fost,
Va putea fieştecare a le socoti de rost.
De strigări mulţămitoare tot oraşul răsuna,
Şi de-ntîmplarea cea nuoă mari şi mici să minuna.
[94] Unul zicea că, vis este, altul basnu-l socotea,
Şi pe altu-l lua groaza, cînd cineva-i povestea.
Atunci şi mult pătimaşul Pezostrat lacrămi vărsînd
Începu către-mpăratul a vorbi as-fel zicînd:
	Pezostrat către împăratul
Prea puternice împărat! de ţ-am făcut greşală
Cînd ţ-am propus de fiica ta ca marea mea-ndrăzneală,
Pentru care pe fiul meu l-ai gonit cu urgie
Şi pe mine a-i poruncit în arest să mă ţie,
Mă rog ertăciune să-mi dai: dar să ei seamă bine
Şi nu mai pedepsi pe alţi cu ură ca pe mine.
Îmi pare că de vorba mea acum ţ-aduci aminte,
Şi socotesc că te căeşti văzînd aste-nainte.
Cînd ţ-am zis pentru fiul meu şi l-am lăudat foarte,
Mînia şi urgia ta m-adusese la moarte.
Orce tată pe fiul său doreşte să-l slăvească,
Să-l ajute cît va putea şi să-l înbogăţească.
Dac-am dorit şi eu ca alţi cum vor fii să-şi vază,
Atît nu am greşit, încît ameţeală să-mi cază.
De cînd cînd nu am văzut fiu sînt acum cinci ani îmi pare,
Corajul bătrîneaţelor şi nădejdea-mi cea mare.
Dar acestea să le uităm, ca pe nişte trecute,
Că mîhnirile-n bucurii sînt astăzi prefăcute.
[95] Războiul este isprăvit, vrajba e-mpăciuită,
Şi amarul ne-a adus iar dulceaţa cea dorită.
Aşa dar dacă am greşit la cele-ntîi urmate,
Eu or împărăţia ta, fie toate ertate,
Şi fii noştri s-aibă-n veac benediţii neşterse
Şi ceale bune preste ei cerurile să verse.
	Poetul
Atunci Pezostrat s-aruncă peste fiul său iubit,
Şi îi sărută grumazii cu lacrămi şi cu zîmbit.
Aşa şi muma sa iară îl ia în braţe cu dor,
Şi să mîndrea împreună de Areti nora lor.
Nu putea să se oprească de plîngere-n acel ceas,
De multa lor bucurie a uitat cîte le-au tras.
Necazurile trecute nici nu să mai pomenesc,
Pentru cele viitoare inimile-şi veselesc.
Sala cea împărătească plină de nobili era,
Boeri mari, mici ş-alţi de obşte nu să putea număra.
Împreună cu aceştia şi dame au fost venit,
Mume, fragede fecioare frumoase deosebit.
În sfîrşit dar sosi ceasul şi minutul cel dorea,
Să ia nunta săvîrşire cu cîte legea cerea.
[96] Cămara cea de mireasă numaidecît s-a gătit,
Şi sala cea împărătească frumos s-a înpodobit.
Ale palatului toate mobilile cît-era,
Ferestrele şi pereţii de flori să încunjura.
Aşa iar şi toată curtea o-npodobise deplin,
Cu cununi multe de dafin şi cu ramuri de maslin.
Mesele cu mîncări scumpe în rînd aşezate sta,
Unde boerii de frunte urma a se ospăta.
Pretutindenea mirosuri, pretutindenea cîntări,
Pretutindenea-n palaturi să-mfăţişa desfătări.
Imeneu acum ş-amorul amîndoi să bucura,
Şi torţele însoţirii ţiind aprinse zbura,
Pentru-nchinăciune însă şi mulţămiri către zei
Trei altare înălţase ca să jertvească viţei.
Cel dintîi sfinţit lui Joe, iar cele doă-mprejur,
Unul în cinstea Minervii, ş-altu-nchinat lui Mercur.
Care fiind toate gată le-au dat deodată foc
Şi organele-ncepură să cînte ode pe loc.
Jertvesc către Joe tauri, către Minerva junci,
Către Mercur aşa iară, tot viţei de un an mici.
Deci şi pe tineri îndată după lege cununînd.
A început fiecare a-i binecuvînta-n rînd.
[97]	Împăratul
Prea iubiţii mei copii!
vă binecuvînt pe voi,
să petreceţi amîndoi
ani veseli şi fericiţi.
C-al Elisei cîmpii
să îmfloriţi neîncetat,
şi cu amor îmfocat
unul p-alt să vă iubiţi.
În norocire trăind
zile multe să aveţi,
şi fii din fii să vedeţi,
cu talente-npodobiţi.
Îmîndoi înbătrînind
cu ani mulţi nenumăraţi
vecinic să vă bucuraţi
cu toate cîte doriţi.
	Toţi ministrii
Fie, fie, să trăiţi,
Cu noroc să căsniciţi
curs de ani nenumăraţi
[98] Toţi într-un glas ne rugăm
Şi acestea vă urăm
d-a fi şi noi bucuraţi.
	Împărăteasa
Şi eu fii mei iubiţi
vă prea binecuvîntez
şi din suflet vă urez
să-norociţi pre pămînt.
Să trăiţi, să vă slăviţi
în depline fericiri,
ş-amîndoi s-aveţi uniri
în pasuri şi în cuvînt.
Şi ca o mumă-nălţînd
aceste mîini către zei,
fierbinte mă rog la ei
să privească preste voi.
Ca să vă fie orcînd
la toate ajutători
de rele apărători,
umbrindu-vă p-amîndoi.
[99]	Toţi d-odată
Toţi zeilor ne rugăm
Şi împreună strigăm,
Vivat! vivat! să trăiţi
Ani veseli şi fericiţi.
	Pezostrat
Copii mei şi de mine
să fiţi binecuvîntaţi,
să aveţi zile senine,
trăind să vă desfătaţi.
Bucuria cea simţită
astăzi de inima mea
fie cu voi însoţită
cîte zile veţi avea.
Şi ptetrecînd în unire
amîndoi să vă iubiţi,
cu pace şi fericire
prunci din voi să odrăsliţi.
[100] Toţi d-odată
Trăiţi, trăiţi, fericiţi,
Amîndoi vă veseliţi,
Fici norociţi şi săltaţi
De noi binecuvîntaţi.
	Soţia lui Pezostrat
Fii mei! deopotrivă
vă binecuvînt şi eu,
să n-aveţi zile-nprotivă
rog din tot sufletul meu.
Să trăiţi în fericire
amîndoi să vă iubiţi,
veseli şi cu norocire
odrasle să dobîndiţi.	
	Toţi d-odată
Fie, facă-se deplin,
S-ajute zei, amin.
[101]	Efrosina doica
Fiişorii mei iubiţi!
Rog şi eu zeii slăviţi
Ca trăind să-nbătrîniţi,
De amor să vă-ndulciţi,
În veci să fiţi fericiţi
Şi de mine să doriţi.
	Toţi d-odată
Mîngîerea d-înălţime
Fie-vă spre ajutor
Facă-se cu întregime
Al inimii voastre dor.
	Polidor
S-aveţi zile-ndelungate
dintr-adînc binecuvînt,
să trăiţi cu sănătate
şi norociţi pre pămînt.
[102]	Toţi de obşte
S-aveţi zile fericite,
ca stelele strălucite,
să nu-ncercaţi vr-o minută
cu-ntîmplare neplăcută.
În viaţă cu cuvîntul
să cutremuraţi pămîntul,
să se-ngrozească vrăjmaşii
şi să li să tae paşii,
cei ce vor gîndi rele
să cază singuri în ele.  
	Poetul
După ce toţi de obşte au dat binecuvîntări
Şi au luat săvîrşire cele de nuntă urări,
Din tronul său împăratul la tineri s-a coborît
Şi din capul său coroana ardicînd numaidecît,
Pe ginere său de faţă cu dînsa a-ncoronat
Dîndu-i şi schiptrul d-odată la numit de împărat.
Aşa iar ş-împărăteasa încoronă p-Areti
Cu a capului său stemă ş-în locul său o vesti.
Apoi şi pe tron suindu-i toţi la dînşii să-nchina,
A început iar palatul de urări a răsuna.
[103]	Toată ceata celor aleşi
Să trăiască, să trăiască
Bunii noştri suverani,
Zei să le dăruiască
Ai lui Saturn vecinici ani.
Şi tronul lor să-l păzească
Nebîntuit de duşmani. 
	Toată ceata numai către Erotocrit
Cîntaţi muze din Elicon
Astăzi rugăciuni zeeşti,
Pentru al nostru egemon
Cel cu puteri vitejeşti,
Ziceţi: fie păzit pe tron
De năvăliri vrăjmăşeşti.
	Ceata doamnelor către Areti
Ceate de graţii mulţime însoţite lăudaţi
pe doamna noastră aleasă
la-ntrare de-mpărăteasă,
viv! veacuri aplaudaţi.
[104]	Ceata a horii către Areti
Na! iată Mars şi Minerva nemijlocit să lovesc
şi războindu-se-ndată
cu mijlocire-mpăcată
împreună lăcuesc.
	Partea a horii către Areti
Stă Paris să nu greşească,
Măru-şi să nu păgubească,
l-alegere de frumseţi,
De virtuţi daruri zăreşte,
Asta, zice, ’mpărăţeşte
vecinice delicăteţi.
	Toată hora către amîndoi
Înălţime cu-nălţime
pre întinse să zăresc
livezi de virtuţi mulţime
flori de graţii îmfloresc
ş-în dăinuire de ani
mărturisesc suverani.
[105]	Partea a horii către Erotocrit
Neptun din mare cu spaimă de cal dă spre-nceput,
iar Minerva-mfăţişază
şi triumful însemnează
Maslinu-n mînă ţinut.    
	Altul către el iar
Nu Joe cu băsnuire
Şi greţoasă plăzmuire
pe Minerva a născut,
Ci-n cuvînt d-adeverire
Zeiască pre îngrijire
strălucind s-a cunoscut.
	Partea a horii către Areti
A graţiilor frumseţe să arată luminînd,
Şi dănţuind împreună
Suverană te cunună 
Talentele-ţi lăudînd.
[106]	Alta către dînsa
O tu muza Caliopa
Avînd şi pe Penelopa
comlucrătoarea-n virtuţi,
De flori laude-npleteşte,
Zi, strălucit vecueşte
în ani veseli şi plăcuţi.
	Toată hora
Na! Norocul cît să poate
Bunătăţile lui toate
cu bucurie le-a dat,
La asemenea-nclinare
Peste fire de mirare,
fie, fie lăudat. 
	Partea a horii către Erotocrit
Ai lui Matusala ani şi viaţă
cătr-al nostru protector
să poftesc astăzi de faţă
prin rugile tutulor.
[107] Vino Ercul, jos te lasă,
îndată l-acest palat,
fă-te relativă casă
al celui nou luminat.
	Partea a horii către Areti
Din părinteştile braţe
Joe a vrut să te-nalţe
la cereştile suiri,
Prea lăudată Europa
O vesteşte Caliopa
la oceane de gîndiri.
	Toată hora
Tu, pe Bresaida lasă
Hrisa nădejde aleasă
din protivă nu-ndrăzni,
Soarta a rînduit bine,
Că Ahil pe dînsa ţine,
n-ai de ce a te mîhni.
[108]	Alt
Nu dănţuiţi poeţi, zee,
naşteri de iaduri cîntînd,
ci întoarceţi din condee
materii multe avînd
a compune viersuri
de cel eroice firi.
	Poetul
Oraţiile aceste şi laudele-ncetînd
La mese să aşezară a se ospăta de rînd.
Atunci toţi apoi de obşte, mare şi mic veselit,
Rostea cu Bach, să trăiască suveranul cel slăvit.
Răsuna sus atmosfera şi pămîntul jos sălta,
D-a muzicilor organe d-a gurilor ce cînta.
Şi tot deodată slobod începură-n acel ceas
În deosebite hore cîntece toţi într-un glas.
	Horul de boeri
A sosit veacul plăcut,
Orce rele au trecut,
[109] S-a renceapă s-a ivit,
Ş-a ne-mvia a venit.
Strălucit s-a arătat,
Cu fulger îmfricoşat,
La a nostru emisfer,
Cu vrerea-naltului cer.
Pentru obştescul favor,
Bucuria tuturor:
Că luceafărul s-a pus
În creştetul sferii sus.
Peste noi a revărsa
Prea lucindă raza sa,
Şi nestrămutat să stea:
Prea slăvita noastră stea.
	Horul de dame
Minerva cu Mars în rînd,
Graţiile-mpreunînd
În condrare lui Saturn
A-nălţat pe tron ca-n turn,
D-o-asemenea-ncliniri,
Compătimitoare firi:
Care ne făgăduesc
Veacul aurit zeesc.
[110] Toate dar aplaudăm
Şi de obşte lăudăm
Doimea de suverani
Să dăinuiască mulţi ani
Cu-nsutite norociri
Ş-înmiite fericiri
Să vază din fii toţi
Nepoţi buni şi strănepoţi.
	Tot horul
Toţi dar să ne bucurăm,
Să dănţuim, să săltăm,
Bătrîni, vîrsnici şi voinici,
Fete, tinere, prunci mici.
De obşte astăzi săltaţi,
Sirmani, flămînzi, scăpătaţi.
Jucaţi sfere şi planiţi
Şi voi stele comsăriţi,
Săltaţi apşoare şi munţi
Cu copaci mari şi mărunţi,
Săltaţi toate cu-n cuvînt
Cîte sînteţi pre pămînt.
Sfîrşit tomului al cincilea.
[111]	Adaos la tomul al cincilea
	Cîntul I
O luniţă! stea frumoasă,
Prea dulce şi drăgăstoasă,
Tu eşti toarţă luminoasă
Celor răniţi de amor. 
Tu cu raza ta cea lină
Sloboz o dulce lumină
La orce inimă plină
De dureri şi de dogor.
Ochii săi fieştecine
În sus pironiţi îi ţine
Ca să te vază pe tine
Răsărită în senin.
[112] Toţi aştept a ta ivire
Cu mare neodihnire
Ca să facă vr-o pornire
Să mai răsufle de chin.
Şi luminaţi cum s-arată
Es supt orizon îndată
Şi cu inimă-nfocată
Cînt şi patimile-şi spun. 
Şi dacă să întîmplează,
Pe supt a ta lină rază,
Amurezele să-şi vază
Îndată doru-şi răpun.
Apoi d-a ta luminare
Ajungînd la-mvierşunare,
Frumoşi, urîţi, d-orce stare
Merg de rînd amestecaţi.
Atunci un electrizm mare
Să-ntîmplă la fiecare,
Şi de dulcea-ţi luminare
Rămîn toţi îndestulaţi.
[113]	Cîntul II
De ar fi fost mijloc şi ar fi putinţă
De a mă preface dup-a mea voinţă,
M-aş face oglindă să te uiţi în mine
Şi eu totd-auna să privesc la tine.
Pieptene m-aş face şi orcînd vei cere
Să-ţi netezesc părul fără de durere.
Zefir m-aş preface şi în zbor m-aş duce
Ca să caz pre pieptu-ţi şi să-l suflu dulce.
Şi somn m-aş preface, d-ar fi mijloc iară
Ca să-ţi închiz ochii din seară în seară.
M-aş preface-n multe de ar fi putinţă
Natura să-şi schimbe avuta fiinţă.
[114]	Cîntul III
La doi ochi ce îi iubesc
Am hotărît şi voesc
Să le fiu rob cît trăesc.
Inima-mi ca un odor
O dau şi o închin lor
Să-i fie stăpîni cum vor.
Numai lor asta o fac,
Pentru că prea mult îmi plac,
Să-mi fie stăpîni mă-npac.
Ţiindu-mă fericit
Să le fiu suppus, robit,
Statornic pînă-n sfîrşit.
Ah dar stăpîni ochişor!
Cum sînteţi de dulcişori
Priviţi-m şi plîndişori.
[115]	Cîntul IV
De cînd te iubesc pe tine
Şi de cînd mă arz în foc,
Ştii suflete al meu bine
Că sînt zile la mijloc.
Şi d-atunci cine mă vede
M-asupreşte cu ponos,
Şi să jur nimeni nu crede
Că n-am de tine folos:
Iar eu într-a ta osîndă
Mă frig şi mă pedepsesc
Şi nici o cătare blîndă
Asupra-mi nu dobîndesc.
Ci tot cu aspră privire
Şi cu un cuvînt semeţ
Te-ntorci ş-îmi zici cu-npietrire:
Du-te tînăr îndrăzneţ.
Ajung-atîtă urgie,
Destul de cînd mă mîhneşti,
Dă-mi cuvînt de bucurie,
Zi-m că, şi tu mă iubeşti.
[116]	Cîntul V
A ta frumseţe
Şi delicăteţe
Nu văz să o aibă-ntocma alte feţe.
Nuri-ţi luminează
Cu o lină rază,
Cine te zăreşte iar va să te vază.
Gura-ţi cînd vorbeşte
Miere izvorăşte,
Ca să te asculte orcine doreşte.
Eşti la toţi zimboasă
Şi politicoasă
De te faci cu totul p-atît mai frumoasă.
La duh şi la daruri
Eşti plină de haruri
Tu eşti vîrf la toate-n adunări şi baluri.
Isteaţa-ţi simţire,
Agera-ţi privire
Fermecă, uimeşte pe loc orce fire.
Chiar ca pe o zînă
Te slăvesc stăpînă
Şi te rog mă iartă, caută-mi blăjînă.
Inima mea n-are
Vr-o rea cugetare,
Ci dragoste sfîntă dintr-o depărtare.
[117]	Cîntul VI
Sufletul meu te doreşte
Zioa, noaptea ne-ncetat,
Şi arzînd să pedepseşte,
Pieptul meu cel săgetat.
Aş vrea şi nu am putinţă
Să găsesc vreun mijloc
Să te mai văz în fiinţă,
Să-mi astîmpăr acest foc.
Frageda a mea iubire
Precum ţi s-a arătat,
O am fără osebire
În acest loc depărtat.
Totdauna cu durere
Oftînd la tine gîndesc,
Şi nu am nicio plăcere
La altele să privesc.
Inima mea e jurată
Pe al amorului foc,
A nu iubi niciodată
Altă nicidecum, deloc.
[118] Cît voi avea viaţă-n lume
Şi or pe unde voi fi,
L-al tău mie dulce nume
Cu credinţă voi jertvi.
Ochii mei nu au odihnă
D-ale dorului văpăi
Şi nu vor dormi în ticnă
Pîn’ nu vor vedea p-ai tăi.
[119]	Cîntul VII
Uită-te mai bine
Suflete la mine
Că rău nu-ţi voesc,
Ci bine-ţi gîndesc.
Văz atîtea rînduri 
Că tot stai pe gînduri,
Te făgădueşti
Ş-apoi te-ndoeşti.
Ţ-am zis ş-altă dată
Fii încredinţată
Că eu te iubesc
Ş-în piept te slăvesc:
Nu vremelniceşte,
Nici făţărniceşte,
Ci cu jurămînt
Pîn’ l-al meu mormînt.
Inima din mine
Cu cea de la tine
Voi să le unim
Şi un trup să fim:
Ca cît avem viaţă,
Trăind cu dulceaţă,
Lipiţi să şedem,
Să ne mîngîem.
[120] C-amorul nu cere
Nici neam nici avere,
Ci un trup ş-un gînd
De la toţi de rînd:
Dacă prin vedere
Îşi sînt la plăcere,
El intr-n mijloc
Ş-îi strînge-ntr-un loc.
Ah! dar prea iubită,
De mine slăvită,
Vino l-acest piept
Pînă te aştept.
Iată a mea mînă,
Vino fii stăpînă
Pe tot trupul meu,
Ce ţi-l jertvesc eu.
[121]	Cîntul VIII
Mareţul nostru soare cînd sup pămînt s-ascunde
Şi noaptea să vesteşte prin fumegoase unde,
Adie o răcoare, prin frunze şerpueşte,
Un zefir de miroase prin noi călătoreşte.
Rîde o veselie peste-o movilă sfîntă,
Unde spre dezmierdare muzele dulce cîntă:
Iată atunci soseşte mărimea frumuseţii,
Podoaba tutulora, coroana a nobleţii,
Ţiindu-se-nprejuru-i plăceri mii grămădite
Cu graţele măreţe în preajma-i însoţite.
Ivescu-se şi nurii în faţa-i c-o gătire
De sfîntul ajuriul, cerească-mpodobire!
Ca una cea din ceruri zînă la noi venită,
Ca toţi să o cunoaştem că e-nputernicită
A-nfermeca puterea, a îmbăta simţirea,
A îngheţa pe sînge, a-nmurmuri zidirea.
		(De d. Petrache Nanescu)
[122]	Cîntul IX
Draga mea noapte! răvarsă pre genele tutulor
Dulce a somnului putere, de grije mîntuitor.
Ş-într-aste locuri iubite nimic deştept nu lăsa,
Decît inimi ce amorul suppune la vrerea sa.
A ta umbră şi tăcere, mult plăcute tutulor,
Aduce prea dulci minute a suspina de amor!
Ah ce lucru dulce este a suspina de amor!
Cînd la voinţele noastre n-avem înprotivitor.
Inima ne pregăteşte în aplecări ce doream,
Dar aveam tirani p-aceia, pe părinţii ce-i iubeam.
Ah ce lucru dulce este a suspina de amor!
Cînd la voinţele noastre n-avem înprotivitor.
Tot ce să înprotiveşte la ale noastre plăceri
La un amor cu credinţă rămîne fără puteri.
Şi ca să se biruiască orce lucru negreşit
Nu trebue alt nimica decît amor săvîrşit.
De un foc dar sfînt şi vecinic îndrăgit să ne iubim,
Că atunci de niciun lucru n-avem să ne stăpînim.
Căci, silita strîmtora, al părinţilor oprit,
Chinurile, osebirea, şi un noroc duşmanit,
Toate aste alt nu poate să facă unui amor,
Decît mai mult să-mfierbînte şi să îndoiască dor.
Aşa dar de o căldură vecinică să ne iubim,
Că doă inimi rănite cu alte nu biruim.
      (P. Nanescu)
[123] 	Cîntul X
Daruri zeeşti pe chipu-ţi strălucit zugrăvite,
Ţi să-nchin mulţime suflete biruite.
Uită chiar şi natura calea-şi obicinuită
Şi voeşte de tine să fie cîrmuită:
Dar eu s-aştept vr-odată întreagă chipzuire,
Nu este cu putinţă, iată-mă-ntru jervire.
Uda-mi coarda inimii, de tine fermecată,
Răsună-n depărtarea-ţi cu ahturi, veninată.
Cum ea te simte aproape îngheaţă, ’ncremeneşte,
Simţirilor d-odată revoluţii scorneşte.
Ah! d-aş putea vr-odată să am învrednicire
Să ţiu de a ta mînă. Ce mare fericire!
		(P. Nanescu)
[124]	Cîntul XI
Unde tu eşti strălucire,
Locul tot de norocire
Saltă vesel fericit.
A ta rază de lipseşte
Întunerec stăpîneşte
Totu negru e văpsit.
Soarele cu grozăvie,
A ta strălucire vie
Privindu-o-nspăimîntat.
De la planite sfat cere
Ce să facă că el piere
Şi rămîne-ntunecat.
Iar planitele cu frică
Abia îndrăznesc să zică:
Îngrijire să avem.
Vr-odată să nu se sue
În locul tău să se pue
Şi pe toţi arşi să-i vedem.
		(P. Nanescu)
[125]	Cîntul XII
Iată iar rîndurica
Şi privigătorica
A-nceput dimineaţă
Să cînte cu dulceaţă
Frumseţea primăverii.
Şi zefirul cel dulce
Dup-a lor glas să duce,
Încet, încet răsună
Cu întocmire bună
Son plin de mîngîeri.
Soarele străluceşte
Şi din zi-n zi grăbeşte
A sa călătorie
La orizon să vie
În locul cel slăvit:
Pămîntul îl priveşte
Ş-înaintea-i zîmbeşte,
Frumseţea-şi răsfaţă
Cu podoabă măreaţă,
Cum e obicinuit.
[126] Pomii reîmverziră,
Cîmpiile-mfloriră,
Ş-asupra lor amorul
Zboară-n mîini cu arcşorul,
Petrecînd frumuşel.
Nina mea! ce stăm dară?
Aideţi la cîmp afară
Să găsim pe amorul
Şi să ne stingem dorul
Jucîndu-ne cu el.  
[127]	Cîntul XIII
Sufletu-mi simte îndestulare
Cînd totdauna-mvederi te are.
Un minut numai de nu te vede
An i să pare, de mă vei crede.
L’ a ta frumseţe cea cu nuri plină
Jertvă să afce şi să închină.
Tot din ce este cu preţ în lume
Mai scump îl are slăvitu-ţi nume.
Ast măreţ soare, ce străluceşte
D-a ta frumseţe el eclipseşte.
Nici luna seara nu luminează,
Raza ta cînd nu să-mfăţişază.
Iubirea-ţi de nu e în vr-o parte,
Jocuri şi glume sînt tot deşarte.
Că-n comversaţii tu eşti grădină,
Tu eşti podoabă, tu eşti lumină.
Aceste toate le ai pe tine,
Care-mi săgeată inima-n mine.
[128]	Cîntul XIV
Săgeţi de foc arzătoare
arunci din ochi cînd priveşti,
răneşti inimi simţitoare
or încotro te iveşti.
Arcuri crunte şi întinse
din sprîncene-mfăţişezi,
şi porneşti focuri nestinse,
aprinzi, suflet veninezi.
Fiori grele-nspăimîntate
dai din buze cînd zîmbeşti,
aţîţi junghiuri necurmate,
robeşti, fermeci, minţi uimeşti.
Tolbe pline înarmate
peste tot chipul tău porţi,
pătrunzi piepturi de să bate
şi rămîn ca nişte morţi.
Acest cîntec ţi-l fac dare
şi te rog să-l priimeşti,
să-l ţii pentru neuitare
în viaţă cît trăeşti.
[129]	Cîntul XV
Stăpîna inimii mele şi scump sufleţelul meu
Tu simţi şi cunoşti prea bine cît de mult te iubesc eu.
Amorul ce mă munceşte mă sileşte să-ţi vorbesc
Şi să-ţi spui cu îndrăzneală că cu totul mă robesc.
Firea te-a făcut în lume cu un dar deosebit,
Că cum te-am văzut îndată, din acel ceas te-am iubit.
Totd-auna d-un foc mare pieptul meu fiind pătruns
M-a făcut fără-ncetare să suspinez într-ascuns.
Inima mea cea rănită gîndind să o tăinuesc,
Dar nu a fost cu putinţă, că iat-o destăinuesc.
Cu toate că nu-ţi lipseşte acestea să ţi le spui,
Că faţa mă dovedeaşte în dorul care răpui.
Ah ce mare bucurie în mine a-ş dobîndi,
Aceasta a mea iubire de nu o vei osîndi.
[130]	Cîntul XVI
Ah noroc, noroace!
Lasă-mă în pace
Nu mai poci trăi.
A ta răutate
Sufletu-mi nu poate
A o suferi.
Că tot de la tine
Sufer azi în mine
Cîte le priveşti.
Ah! cu ce cuvinte
Te-am rugat fierbinte
Ceas să-mi dărueşti.
Ca să văz, noroace
P-aceia ce-mi palce,
Carea m-a pătruns.
Să-mi arăt durerea, 
Să-şi vază puterea,
Să-i cer un răspuns.
[131] Ah noroc, noroace
Nu mai am ce-ţi face
Ca să te-mblînzesc.
Te rog, de să poate,
Trimite-m o moarte
Să mă isprăvesc.
Ca să scap de chinuri,
De dor şi suspinuri
Să intru-n mormînt.
Că mort să numeşte
Orcine trăeşte
Cu nădejea-n vînt.
		(Strein)
[132]	Cîntul XVII
De e noroc în fiinţă şi eu îl numesc tiran,
Căci prea mulţi să plîng de dînsul zicînd că, le stă duşman.
Şi de s-ar fi putut prinde, întîi l-aş certa cu ton,
Apoi m-aş pune pe dînsul şi aşi frînge un baston.
Într-acestea de va zice că va-mplini al meu plan,
Peste vînături i-aşi pune plastor frunză de lipan.
[133]	Cîntul XVIII
A sta la mirare
cu ne-ncredinţare
la al meu cuvînt.
Nu-i cu cuviinţă,
cînd d-a mea voinţă
îţi fac jurămînt.
Ită îţi zic iară,
din suflet cu pară,
că eu te iubesc.
Cum sînt mă vezi bine,
cum şi eu pe tine
zînă te numesc.
O fi poate-n lume
alţi să-ţi zică glume,
numai aşa-n vînt.
Sufletul meu însă 
îţi dă mînă strînsă
pînă la mormînt.
Unul cînd iubeşte 
ş-altul iar pofteşte 
lesne să-mvoesc.
Fac să se-ntîlnească
şi să se unească
după cum doresc.
[134] Lasă dar fereala
leapădă-ndoiala
şi dă-mi un cuvînt.
Eu nu voi cu sila
să-ţi dobîndesc mila,
ci la gust de-ţi sînt.
Tot ce ai răspunde,
nimic nu ascunde,
tăcîndă nu sta.
Urît de-ţi sînt iară,
fără rău să-mi pară,
mă voi depărta.
La un cu simţire
silita iubire
este de prisos.
Multe din natură
mor, iubesc din gură
pentru vr-un folos.
Eşti dar înţeleaptă, 
judecă deşteaptă, 
cîte ţi le zic.
Uită-te la tine 
şi mă vezi pe mine, 
nu-ţi mai zic nimic.
[135]	Cîntul XIX
Cu nazurile ce faci
Să ştii că deloc nu-mi placi.
Am un gust deosebit,
Sînt cam mîndru la iubit,
Rugăciuni ş-alte goglezi
Să nu aştepţi, că nu vezi.
Om eşti şi tu om şi eu,
Tu ai al tău eu al meu.
Le avem tot de un preţ,
Nici tu dar nici eu semeţ.
Interes nici dau nici cer,
Chiar d-ai fi zînă din cer.
Nici iar prea mă căciulesc,
Să fac lucru nebunesc.
Odată-mi place să zic,
Că nu-s copil, ci-s voinic.
		(De un mîndru)
[136]	Cîntul XX
Eşti frumoasă hotărît,
Dar nici eu nu sînt urît.
Feţişoara-ţ-e cu haz,
Dar încă al meu obraz.
Rumeoare buzi ai,
Dar nu schimb să mi le dai.
Ochişori ai frumuşei,
Dar uită-te şi l-ai mei.
Singur eu sînt chipul tău,
Eu fată şi tu flăcău.
Ia vezi, aşa să trăeşti,
Ce bine te potriveşti.
Numai un cusur ai rău,
Că iubeşti un nătărău.
Ar dori sufletul meu, 
În locul lui să fiu eu.
Ce? nătărău.
[137]	Cîntul XXI
Aş! ia nu te fasoli,
Cum ştii a te fuduli!
Vino mu mai zicea ba,
Şi din buze nu strîmba.
Rîzi? rîzi dar rîzi, bine faci,
Că de vei plînge nu-mi placi.
De! de! rău nu-mi căuta,
Vino, nu te depărta.
Ele! îţi spui drept n-ai haz
Cu atîtă prea mult naz.
Nu te las în ăst minut,
Trebue să te sărut.
Tumba! aid, s-a isprăvit,
Geabă te-ai înprotivit.
Dar ce? şi te-ai mîniat
Numai căci te-am sărutat?
Ia adu mîna, scol, hop,
Ai să sărim în galop:
De ce fugi de braţul meu?
Ţ-am spus c-o să te iau eu.
		(De un copilăros)
[138]	Cîntul XXII
Ochii mei să deşteptară
Cînd ai zis la poart-aseară:
Aşterne să ne culcăm.
M-am uitat unde vorbeşte,
Să văz cine porunceşte
Aşterne să ne culcăm.
Şi zării frumseţi alese
Cu buzele ce zisese
Aşterne să ne culcăm.
Uimit plecai înainte
Şi tot umblîndu-mi prin minte
Aşterne să ne culcăm.
Şi vrînd unui om pre cale
Să zic slugă dumitale,
Aşterne să ne culcăm.
După ce mersei acasă
În loc să zic: pune masă,
Aşterne să ne culcăm.
Dacă m-am pus la mîncare
Cu gînd să zic ad-o sare
Aşterne să ne culcăm.
[139] Să mira şi baba oarba
cînd ziceam la toată vorba
Aşterne să ne culcăm.
D-atunci trec în toată seara
Ca s-auz să mai zici iară
Aşterne să ne culcăm.
Şi nu te văz la portiţă,
Nici să mai zici din guriţă
Aşterne să ne culcăm.
Nu sta dragă încuiată
Eşi de mai zi ş-altă dată
Aşterne să ne culcăm.
Eşi lumină, eşi cănară
De mai zi iar ca aseară
Aşterne să ne culcăm.
Vino şi la casa-mi zînă
Şi porunceşte stăpînă
Aşterne să ne culcăm.
Vino în toată-ţi viaţă
Numai să zici cu dulceaţă
Aşterne să ne culcăm. 
[140]	Cîntecul XXIII
N-a mai rămas frăţioare
Cineva să se însoare,
Că precum cîştig nu este
De vom lua şi neveste
Pas’ apoi de mai trăeşte
Or în lume bribegeşte.
Că ele nu te întreabă
D-ai negustorie slabă,
Ci dă-mi, ad-o, cheltueşte,
La mode mereu croeşte.
Dă bani pe gălăndărie,
De n-ai, ia în datorie.
Ele privesc la cocoane,
Şi la alte mari persoane,
Ce în taotă săptămîna
Să-şi croiască le dă mîna.
As-fel şi ele să-mbracă,
Nu lasă modă să treacă.
Tot îţi cer, tot te frămîntă
Pînă văd că cucu-ţi cîntă,
Apoi atunci or te lasă,
Or de tine nu-i mai pasă.
[141] Cît trăeşti nu mai văz pace,
Casa-n iad ţi să preface.
De ocări şi de blesteme
Înbătrîneşti fără vreme.
Perii în cap îţi albeşte
Şi obrazu-ţi încreţeşte.
Ureşti lumea ureşti viaţa
Şi nu-ţi mai veseleşti faţa.
Amărît îţi priveşti groapa
Şi mîngîerea-ţ e poapa.
		(De un păţit)
[142]	Cîntul XXIV
Tinere toate-mpreună
Faceţi-vă voe bună,
Trageţi hora, daţi din coaste
C-o să vă măritaţi toate.
Noi flăcăi ne vorbirăm
Şi cu toţi ne sfătuirăm,
Ca să nu mai ducem jîndul,
Ci să ne-nsurăm d-arîndul.
O s-alegem fiecare
Cui la gust carea să pare
Ş-îndată după plăcere
O să pornim a vă cere.
Cîte una, cîte una,
Pîn’ n-o-ţi rămînea niciuna.
Acu-i vîrsta tinerească
Vrem viaţa să ne-mflorească
Petrecînd veseli în lume,
Cu dezmierdări şi cu glume;
Bucuraţi-vă dar toate,
Întoarceţi horele roate.
Jucaţi şi voi măritate,
Săriţi mai înbărbătate.
Dănţuiţi şi voi bătrîne,
Apucîndu-vă de brîne.
Săltaţi şi voi mititele
Pîn’ veţi creşte măricele.
Spargeţi pantofi în grabă,
Că meşteri nu au treabă.
[143]	Domnilor cititori!
Bine ştiţi că-ntr-o grădină
Cu tot felul de flori plină,
Pe lîngă cele frumoase
Sînt şi une puturoase.
Cari cu a lor figură
Cresc singure din natură,
Şi ne dau să înţelegem
Răul din bun să alegem.
Aşa şi în astă carte
Sînt cîteva la o parte,
Care-s cam aşa părute,
Puindu-se tot cerute.
Cînd veţi citi dar la ele,
Ca pe nişte băgătele,
Treceţi-le cu blîndeţe
Şi credeţi la tinereţe.
Nu mă defăimaţi pe mine
Pîn’ nu veţi critica bine.
Căci un muzic nu lui cîntă,
Ci celui ce îi descîntă.
De-i zice cîntă de jale,
Face pe voile sale.
De-i zice de veselie,
El şi aceasta o ştie.
[144] De îi va porunci danţul,
El îl cîntă şi ia sfanţul.
Cheful la toţi împlineşte,
Pe nimenea nu scîrbeşte.
Aşa-i este meşteşugul,
Nu strică prieteşugul:
Că la tot omul fireşte
Gustul să deosebeşte.
Unui să rîză îi place
Şi tot la glume a face.
Altul să melancoleşte
Şi smeritele iubeşte.
Altul iar iubeşte jocul
Ş-îl vezi sărind prin tot locul.
Nimenea nu poate scrie
Or cîntec or istorie,
Or şi alceva să facă
Fiecăruia să placă.
Aşa şi această carte,
Ce în lume să împarte,
Nu va putea, cum îmi pare,
Să placă la fiecare.
D-aceia cu rugăciune
Cer de la toţi ertăciune.