[1] NOUL
EROTOCRIT
NOUL
EROTOCRIT
COMPUS ÎN VERSURI 
DE
ANTON PANN.
TOMUL AL TREIEA.
SIBIU, 1837. 
S-au tipărit la Geroghie de Clozius. 

NOUL 
EROTOCRIT.
PARTEA A TREIA.

Areti era cuprinsă de un dor foarte grozav, 
Ş-aprinsă d-o fierbinţeală întocma ca un bolnav. 
Care-nsetat fiind tare tot cere apă să-i dea, 
Ş-îmflăcărata lui sete mai mult s-aprinde cît bea: 
Mai cu asupra în frige, în pedepseşte cumplit, 
Ş-întru cele din lăuntru s-arde-n foc nesuferit. 
De îi vor aduce doftor nu-i poate fi de folos, 
De-i vor da-ntr-acel ceas leacuri îl vatămă mai vîrtos. 
Numai cînd e apă-n gura-i ia răpaos l-al său foc, 
Şi cum o înghite iarăşi înstoşează pe loc. 
Aşa şi ea, cînd adesea pe iubitul îşi vedea, 
Întru acele minute puţin să ai liniştea; 
[2] Căci chipu-i o bucurie-n inima ei azvîrlea, 
Care plumînu-i cel fraged oareşcum îl răcorea. 
Iar cum să ducea îndată ş-în ochi nu-l putea vedea, 
Inima ei deodată de flăcări să aprindea. 
Dorul îi cuprindea pieptul, ş-o pedepsea nencetat, 
N-avea un minut odihnă, petrecea tot în oftat. 
Faţa ei ce îmflorită să schimba de ce trecea. 
Din zi în zi frumuseţea-i şi mai mult să veştejea. 
Căci, gîndurile spre hrană totdauna le avea, 
Nu-ngrija ea de mîncare, nici să mai împodobea. 
Măcar unminut mîhnirea din ochii ei nu lipsea, 
Melanholia cu totul o usca şi o topea. 
Înimă totodată şi frică ş-amor purta, 
Şi fără de contenire tot cu aste să lupta. 
Părinţi ei văzînd iară că slăbea şi să topea, 
Să întristase cu totul, şi boala nu-i pricepea.
Cari şezînd, între dînşii, zicea de ea într-ascuns: 
Dă ce oare-ntr-astă stare fiica noastră a ajuns. 
Deloc ea somn nu mai are, nici nu o vedem mîncînd?
Cum am putea să pricepem ce patim-o fi avînd. 
O întreba tot întruna să le descopere lor, 
Ce păs are? Ce-ntristare şi ce dureri o dobor. 
De a slăbit într-atîtă şi sa uscat faţa sa, 
Să spue, ca să-i aducă doftor a o căuta, 
Iar ea, ca să nu-i priceapă păsul ascuns ce-l avea, 
Să prefăcea că-i veselă ş-alte nimicuri spunea. 
[3] Cu o politică mare, şi vicleşug ea umblînd, 
Să făcea că-i sănătoasă, sicretul său ascunzînd. 
Aşadar patim’ ascunsă cine o ar fi-nţeles?
Cine era s-o cunoască şi să o spue ales?
Nu putea alt să priceapă, păsul ei aşa d-a drept, 
Decît numai Efrosina, ce-i ştiea al ei sicret.
Pentru că numai la dînsa dorul şi focu-şi spunea, 
Şi gîndurile ei toate pe larg i le tîlmăcea. 
Carea ş-întrebuinţase felurite mijlociri, 
S-o-nduplece şi s-o facă să uite aste gîndiri.
Nădăjduind că Amorul întîrziind va-nceta, 
Dar s-a arătat greşită toată socotinţa sa. 
Că Areti într-acestea totdauna petrecînd, 
Într-o zi-ncepu să-i spue într-acest chip al său gînd. 

ARETI către EFROSINA

Ah dadaco! Să ştii că pier şi mor fără-ndoeală, 
Că nu poci nicidecum să es dintr-a mea socoteală- 
Doresc p-Erotocrit să-l văz, şi voesc să auze
Pătimirea mea însăşi chiar dintr-ale mele buze. 
Să-i vorbesc însă într-atît mult de înţelepeşte, 
Încît să nu simţă deloc dorul ce mă munceşte. 
Vezi cum slăbesc, şi cum ofetz mă auzi totdauna
Şi cum vărs lacrămi nencetat de n-am nici o zi bună.  
[4] Din ochii mei e nelipsit, îl văz că mă priveşte, 
Şi orce glas d-oi auzi-m pare că el vorbeşte.
D-aceia numai poci sta-npotrivă, în credinţă, 
Ce-o să caut vreun mijloc spre a mea uşurinţă. 

POETUL. 

Pînă aici Efrosina nădejde tot mai avea, 
Ca cu vreme să se stingă focul dorului în ea. 
Dar văzînd că într-atîtă de mult răul s-a întins, 
Şi cum că lui Erotocrit, fără a se ruşina, 
Ca singură în persoană amorul a-şi arăta, 
A început deodată a i să înpotrivi, 
Şi dîndu-i iară-şi povaţă, într-acest chip îi vorbi. 

EFROSINA către ARETI. 

Ce ai păţit, fiica mea? Ce sînt aste cuvinte?
Pentru ce te ticăloşeşti, ca o fără de deminte?
Şi cum fără de socotinţi, şi făr’ de chipzuire
La un asemenea Amor fac într-atîtă pornire. 
[5] Dacă-n teatru ai văzut p-Erotocrit călare. 
Între ceilalţi viteji şi el suliţa-n luptare, 
Ce minune s-a întîmplat, care să te rănească, 
La un biuit l-a luat cununa cea gătită, 
Ce a eşit de acolo dac-aş-a fost ursită. 
Din întîmplare-i veni lui, iar nu din vitejie, 
N-au fost alţi biruitori, cari-s ştiuţi şi ţie. 
Adu-ţi aminte de atunci, cînd pe cal s-atîrnase, 
Cum începuşi să lăcrămezi, şi fiori te-apucase?
Nu ţii minte cît de grozav l-a lovit Chipiotul
De zicea toţi că a perit Erotocirt cu totul 
Dar daă şi cu Hardim să-ntîmpla să se bată, 
Crez că el nu-l lăsa să ia cununa niciodată. 
Ci la aceasta i-a slujit o mică norocire, 
Care singurul poţi să spui, fără tăgăduire. 
Că n-ai uitat, socotesc ameţelile tale, 
Şi cutremurul ce-l aveai cînd îl priveai cu jale. 
Fie chiar voinic şi frumos precum îţi pare ţie,
Dar dintr-acesta l-a judecat vrednic de soţi să-ţi fie. 
Nebuniea-ţ l-acest sfîrşit a porni te grăbeşte, 
Dar asfel de roadă deloc lui nu să potriveşte. 
Şi chiar de să va-ncerca el mîinile să-şi întinză, 
În zădar să va osteni, nu va putea s-o prinză, 
Nu să va-n amistui stomahu-i aşa hrană. 
Socoteşte dar, fiica mea, şi prejudecă bine, 
Necazurile ce urmez a veni peste tine. 
[6] Vai mă mir cum am simţirii cum mai sînt în odină!
Cum mai am limbă să vorbesc! Ş-în ochi cum am lumină!
Ah! Suflete cum e mai stai! Şi sum nu eşi din mine!
Ah! Stăpîna mea, cum alergi la peirea-ţ de sine!
Cerul să-ntună de nori, tună, fulgeră, ploă, 
Ş-asupra-ţi parcă să pornesc să te facă în doă. 
Nădejdile mele acum de tot s-au dus, căzură, 
Ca frunzele tomna cînd cad din pomi de pîrlitură. 
De ar da cerul nici un rău să nu se-ntîmple ţie, 
Ci tot orşice va fi, asupra mea să vie. 
Dar văz aste porniri te ptididesc pe tine 
Şi de nu te vei părăsi, nu vei petrece bine.
Ghiaţă temelie pui tu ş-umbli să faci clădire?
Ş-în loc de materie? Vei cu fulgi să faci zidire. 
Dar asfel de temi soarele le topeşte, 
Şi pe asemenea zidiri vîntul le răsipeşte. 
Dacă ăst lucru, fiica mea, azi îţi dă mîngîere, 
Mîine îţi va aduce în loc necazuri şi durere. 
D-ar fi putinţă-n vis măcar să ţi să-ntîmpleze. 
Ca să cunoşti, cum mintea ta umblă să te cufunde. 
Ş-acea spaimă poate cumva, va face premenire, 
Să te-ntorci l-a treaba ta dintîi şi să-ţi mai vii îi fire. 
Leapădă Amorul, îţi zic, care te bîntueşte, 
Şi la Erotocrit d-acum a gîndi te fereşte. 
[7] Deşteaptă-te, stăpîna mea, din multa-ţi zăpăcire, 
Şi fă-ţi silă, ca să-i aduci trupului liniştire. 
Depărtează aste gîndiri rele şi fără cale, 
Înbărbătează-te cît poţi spre lupta cinstei tale. 
Ascultă dar povaţa mea ce ţi-o dau ca o mamă, 
Că zău singură mă omor, şi o să dai seamă. 

ARETI către EFROSINA. 

Eu îţi ascult, dadaca mea, povaţa cea-nţeleaptă, 
Dar uitarea m-a atăpînit, după cum vezi în faptă. 
Căci, cînd o ureche a mea e spre vorba-ţi plecată, 
Ceialaltă departe stînd, rămîne ne-mvăţată. 
Să ştii dar că tot scopul meu d-Amor să stăpîneşte, 
Şi oricine-m va da poveţi în zadar osteneşte. 
Către acestea şi ştiu eu c-o să am ceartă mare
Cu tatăl meu foarte curînd, după cum mi să pare, 
Cu toate acestea vedem şi citim unde scrie, 
Că îndată după război urmează bucurie. 
Şi precum furtua senin totdauna ne face, 
Aşa şi urgii părinteşti, negreşit, aduc pace. 

[8] EFROSINA către ARETI. 

Eşti înşelată, fiica mea, la ideile tale, 
Ai fandasie foarte rea temei fără cale. 
Deşi după vreun război totdauna urmează, 
Să se facă pace pe loc, şi bătaea-ncetează, 
Dar asta numa la-mpăraţi a se face priveşte
Iar la tine nu poate fi, că nu potriveşte. 
Aceia după un război leagă înpăciuire
Cu dînd unul altul schimb, şi sînt iar în iubire. 
Dar tu, fiică, cu tatăl tău ce schimburi ai a face?
Ce o să-i ei? Ce o să-i dai, ca să faci cu el pace?
Tu umbli să întunecezi cinstea părintească, 
Ce-ţi mai rămîne alt să-i dai, să-l faci să te iubească?
De vei voi cinste cinste să-i ai, lipeseşte de la tine: 
Aşa ş-a părintească iar, că legată să ţine. 
Pentru că orcare din voi greşindu-se-npotrivă. 
Ş-aşa, cu tatăl tău în veac tot război vei face, 
Făr-a fi vrodată cu el în dragoste şi pace. 
Şi acest răzoi între voi atît lung o să ţie, 
Încît şi după moartea, vă socotesc c-o să fie. 
Pentru că sînt aşa greşeli care nu au ertare, 
Şi care nu pot nicidecum să se pue-n uitare. 
Mai vîrtos cînd să va păta cinstea de vro greşală, 
Nu să poate nici în mormînt spăla a ei negreală. 
[9] Lasă-te dar, stăpîna mea, d-aceasta cugetare, 
Care te aduce de tot întru dărăpănare. 

POETUL.

Areti auzind toate, cîte doica îi spunea, 
Cu o adîncă oftare, începu răspuns să-i dea. 

ARETI către EFROSINA.

Nu socoti, dadaca mea, că dintr-a mea voinţă
Dau foc inima să-mi aprinz, nu, ah! Nu, în credinţă: 
Ci însuşi socotinţele, şi simţirile mele
Pe că-i depărtate pîşesc şi merg unde vor ele. 
Aceasta c-o poftesc acum nici cum trecea prin minte, 
M-am prefăcut şi numai sînt cum eram mai nainte. 
Multor le place soarele, şî-i privesc strălucirea, 
Şi altor întunerecul le e poată dorirea. 
Mulţi mîndriea o caută, şi vor slăviţi să fie, 
Şi alţi doresc smerenia, nu vor sus să se ţie. 
Unii bogăţiea voesc, şi uresc sărăciea, 
Sînt de cei ce lumea iubesc, şi de cei ce pustiea. 
[10] Nasemănarea a fost în lume temelie
La toate dintru început, ş-aşa tot o să fie. 
Toţi ne amăgim de noroc ş-umblăm p-urmele sale, 
El orb, şi noi orbi alergăm, făr-a şti în ce cale.
Cu toate aceste, orcum, după vorba cea zisă, 
Nu putem înpotrivă sta la ceia ce n-e scrisă. 
În ce labirint socoteşti că sînt eu rătăcită? 
Ce pătimesc? ce dureri am şi cum sînt zăpăcită. 
Pe d-o parte e cinstea mea, carea mp îngrozeşte,
Şi urgiea părinţilor, ce mi să înpotriveşte: 
Iar pe d-altă parte d-Amor atît sînt rănită, 
Cît nu poci să ştiu, el, or eu voi cădea biruită. 
Că după cum să leagănă trestiea şi să moae
După vînt încoci ş-în colo, în cotro o-ncovoae, 
Făr-a putea, cît uflă el, să se stătornicească, 
Şi orcît de puţn măcar să i să-npotrvească: 
Aşa chiar mă aflu şi eu, fir’ar concenit dorul, 
Care mi l-a pricinuit în inimă Amorul. 
Cînd s-a-nceput nu-m da prin gînd că cu timp o să crească, 
Şi nici că nădejdea-m eu atît să se mărească. 
Mică aplecare aveam, fără altă părere, 
La cîntecele mele duli să ascult cu plăcere. 
Dar aplecarea-m, ce gîndeam că nu-i vătămătoare, 
S-a făcut Amor îmfocat, cu rană simţitoare. 
Care eu însumi nu poi să ţ-o desluşesc bine, 
Cum, şi în ce chip a putut să se-ntîmple la mine. 
[11] Atîtă numai să-ţi spui, că mă pedespsesc foarte, 
Mă ulc, mă scol în ameţeli şi în cinuri de moarte. 
Umblu întru-ntunerec gros, n-am lumină-n vedere, 
În tot ceasul sînt în leşin ş-în cumplită durere. 
Din minutul ce mi-am simţit inima săgetată, 
Asfel trăesc, fără să văz vreun sfîrşit odată. 
Şi preucm o corabie călătoare pe mare, 
Să primejdueşte de vînt, cîrmitor cînd n-are, 
Vînturilor făcîndu-se jucărie prin unde, 
Aşteaptă, fără ajutor, cînd, cînd să se cufude. 
Tocma asemenea şi eu n-am nădejdi de scăpare, 
Pe uscat o să mă sfăram ş-o să caz la-nnecare. 
Să ştii că Amorul cînd dă şi inima răneşte, 
Nu tărie părţile ei pe loc le stăpîneşte. 
Făr-a putea nieni să-i stea înpotrivă vrodată, 
Că el nu aruncă-n zădar undev’ a sa săgeată. 
Şi Erotocrit este iar întocma ca Amorul, 
Deşi nu-i vezi aripile, făcliea şi arcşorul. 
Ş-într-adevăr le are el aste, ce zic, pe sine, 
Dar nu le arată la alt decît numai la mine. 
Pe care aripi le-a trimis p-ascuns inimii mele, 
Şi ia-n grab, cum le-a priimit  a şi zburat cu ele. 
Ş-ascultă, dadaco, în scurt să-ţi spui a mea părere, 
Cu toate că m-a stăpînit Amorul în putere. 
Dar lui Erotocrit nu-i spui să ştie niciodată, 
Sau să-nţeleagă cumva că sînt amurezată. 
[12] Cum şi cinstea voi păzi a n-o-ntina vrodată, 
Sau să-m pricinuesc cumva cea mai micşoară pată.
Deşi focul în inima-mi pentru el flăcăreaă, 
Dar l-acasta-ţi făgăduesc că me-i vedea vitează. 
Chiar şi de nu s-o-ndupleca părinţi-m la mea vrere, 
Să mă însoesc cu el, după cum le voi cere, 
Tot nu voi mînîi cinstea mea cu faptă defăimată, 
Ci m-oi călători la iad cinstită şi curată. 
Îţi cer numai voe să-m dai să privesc a lui faţă, 
Şi alt nimica nu voesc, îţi jur tot p-a mea vieaţă. 
Îm plac frumuseţile lui să mă tot uit la ele, 
Şi cîteodată să-i auz vorbele fumuşele
Aceasta e pornirea mea, şi fii încredinţată, 
Că altele nu vor urma de necinste şi pată. 
Precum şi el n-are ce alt de la mine s-aştepte, 
Decît a mă privi, vorbind cuvinte înţelepte, 
De aceia dar numai fii l-aceasta îndoeală, 
Încrede-te la cîte zic, şi n-avea bănueală. 
POETUL.

Toate zisele aceastea, şi fiecare cuvînt, 
Să-mfigea-n inima doici, ca nişte săgeţi din vînt. 
Care nu a lipsit iarăşi a-i da ş-alte-mvăţături, 
Silind s-o facă să lase aceste apucături. 

[13]EFROSINA către ARETI.
 Strîngeţi mintea stăpîna mea şi vino-ţi, zic în sine, 
Căci socotinţele îţi sînt de otravă rea pline. 
Pînă e rana proaspătă, caută doftorie, 
Ş-o vei găsi numaidecît, de-ţi va fi voea ţie. 
Nu lăsa buba, n-o părăsi să se ca-ngrenisească, 
Ci îngrijaşte mai curînd ca să se lecuească. 
Pînă este lemnul crud lesne să-ncolăceşte, 
Iar după ce să va usca sp frînge şi plesneşte. 
Asemenea şi un rău mic să fae foarte mare, 
Dacă nu-l vei întimpina în grab’ şi cît mai tare. 
Aceste socotinţe dar, cît poţi le depărtează, 
Şi cu înţelepciune stînd, greşala îţi îndepărtează. 
Şi că eşti fiică de-mpărat, născută-n fericire, 
Şi împăraţi iarăşi te cer, cu slavă şi mărire. 
Regină să te-ncoronezi, ş-împărăteasă mare, 
Cum dar de nu te ruşinezi de proasta ta urmare. 
Căinţele după greşeli nu sînt folositoare, 
Ci trebueşte chipzuiri la cele următoare. 
Cînd cinea la început sfîrşitul socoteşte, 
La orce să va-ntîmpla-n urmă nu să căeşte. 
La ranaţi dar, prea lesne poţi a găsi doftorie, 
D-o vei întîmpina acum, pînă nu întîrzie. 

[14] ARETI către EFROSINA.

Dadaco ce mă tot căzneşti şi tot îm dai povaţă?
Ce umbli să mă depărtezi în zădar, d-acea faţă?
Cine a putut birui vrodata pe Amorul?
Sau să stea la luptă cu el a-l supune cu cu zorul. 
Ce tot îm spui de dorftorii? Dă ce nu taci mai bine?
Cum la o rană ca a mea leac să aştepţi îţi vine?
Dar şi ce puteri să am eu la o rană ascunsă, 
Care este în trupul meau adîncă, nejunsă. 
Şi cum poci eu să-ndrăznesc ca să pui doftoria, 
Cînd n-am ştiinţă, şi cumva voi greşi alifia.
Că această rană a mea nu e ivită-n piele, 
Ci-n cele dinlăuntru chiar ale inimii mele. 
Aşadar nu poci în alt fel, decît să iau cuţitul, 
Şi să spintec inima mea-n doă su ascuţitul, 
Ca să pui doftorii în e, dac-ar fi cu putinţă
Asfel să mă tămăduesc, şi să iau uşurinţă. 
Dar cine va putea trăi cu inima-njungheată?
Şi cum rana-şi va vindeca, cînd a murit o dată. 
Filosofii povăţuesc să fugim de greşală, 
Şi în urmă chiar siguri ei să plănisesc, să-nşală.
Precum şi tu, dadaca mea, mă-ndemni fără-ncetare, 
Cu cel înarmat să m-apuc fără armă-n luptare. 
Care ţine-n mîini arc, săgeţi, şi stă gata-n picere, 
A birui în orce ceas pe cel fără putere. 
[15] Cum dar eu să mă-mpotrivesc, cînd n-am puteri în mine: 
Căci cum m-a biruit, pe loc mi le-a şi tras din vine. 
Ş-aceste suspinuri ce vezi că le slobod adese, 
Tu poate le-ai fi socotind că natura le ese. 
Şi cu suspinuri negreşit sînt în asemănare, 
Dar peste fire e de tot a lor înfiinţare. 
Pentru că suspinul curat cînd va să izbucnească, 
Părţile inimi întîi trebue să izbească. 
Apoi din inimă pornind, la gură cum soseşte, 
Ese afară cu un vînt şi în vînt să răsipeşte. 
Şî-ndată suspinul întîi dacă să săvîrşeşte, 
Nu vine alt în loc, precum natura porunceşte. 
Ci puterea Amorului aste le preface, 
Şi suspine după suspin, des să se pornească face. 
Pentru aceia se numesc suspinuri peste fire, 
Că rîndueala nu-şi păzesc, şi a lor însuşire. 
De asemenea da, zic, sînt suspinurile mele, 
Inima mea este de foc, foc sînt însăşi şi ele. 
Ş-Amorul ca un bucătar, tot să sufle grăbeşte, 
Aripile în sus ş-în jos nencetat le porneşte. 
Aprinde-n nălţîînd flăcări mari, cu putere pripită. 
Ca să nu-i rămîe cumva mîncarea negătită.
Şi vîntul aripilor lui care aprinde focul, 
Mă face să suspinez des, arzîndu-mă-n tot locul. 
[16] Şi nu să află linişte în pieptu-mi niciodată. 
Ci mă chinuesc suspinînd în viaţa mea toată. 
În tocma ca dintr-un vulcan izbucnindu-mi oftarea, 
Cun-nflăcărare groaznică îm face răsuflarea. 
Şi cînd esee de să-ntîmpla-naintea-i vrun pom verde, 
Cum îl va atnge pe loc înl arde şi îl pierde. 
În foc stînd tot inima mea, şi în bătăi cuprinsă
Ca un cărbune a roşit, ş-asfel stă tot nestinsă. 
De s-ar arde încai de tot, cenuşe să se facă, 
Mi-ar înceta durerile ş-oftarea ce mă seacă. 
Eu aceasta o voi ş-o cer, dar Amorul nu lasă, 
Ci să dezmiardă-ntr-al meu chin, şi alt nimic nu-i pasă. 
L-aceasta, pentru ajutor, nădejdea-m e la tine,
Întîmpină dar mai curînd, îndură-te de mine. 
Aleargă, umblă, caută zăpadă, ghiaţă, apă, 
De-m stinge aceste groaznic foc şi de chinuri mă scapă. 
La frig arz, la căldură-ngheţ, cutremur mă găseşte, 
Şi doftoriea ce o cer ca săgeata răneşte. 
Gîndul meu merge prin păduri, prin dealuri, prin munţi zboară. 
Să înalţă pînă la cer şi în haos să pogoară. 

POETUL.

Tînăra vorbind aceste rîur de lacrămi vărsa. 
Şi să părea foarte bine că nu e-n simţirea sa. 
[17] D-aceia şi Efosina povaţa a precurmat, 
Văzîndu-o ca-ntr-atîta de Amor s-a desperat. 
Dar nădăjduea că poate în urmă va găsi timp, 
Ca să-i dezrădăcineze acest al ei grozav ghimp. 
Ci lăsînd deocamdată în chinuri pe Areti, 
Şi traiul lui Erotocrit să-ncepem a povesti. 
Acesta petrecea iarăşi în mai cumplite dureri, 
Încercînd nencetat chinuri mai iuţi şi mai cu puteri. 
Pentru că acea cunună făcută de al său Amor, 
Pe care a cîştigat-o el ca un biruitor, 
Ce socotea că cu dînsa inima-şi va lecui, 
Şi d-amorului pedeapsă trupul îşi va mîntui, 
Zioa, noaptea ot cu dînsa-n mîinile lui se afla, 
O săruta în tot ceasul fără a se-ndestula, 
Să bucura c-a luat-o şi a putut izbuti, 
O privea cu Amor mare însuşi ca pe Areti. 
Şi de multe ori cu dînsa în mîinile lui fiind, 
Îi vinea nişte sfîrşituri şi leşina ameţind. 
Cu un cuvînt dar, cununa patima i-a prisosit, 
În loc să se lecuească după cum el a gîndit. 
La palat mergea adese şi vedea pe Areti, 
Care şi ea cu dulceaţă a început a-l privi. 
Acum nu mai era taină, între dînsul ş-între ea, 
Ci pe cît trecea, Amorul tot creşte şi îmflorea. 
Amîndoi cu căutare prefăcută să privea, 
Cunoscîndu-şi unul altuidorinţa ce o avea. 
[18] A lui Polidor povaţă, ş-a doici la Areti, 
Ca să le chimbe lor scopul, n-au putut a izbuti. 
În zădar ş-au bătut capul, în zădar au ostenit, 
Că-n patimă mai cumplită şi el şi ea a venit. 
Deci dar Areti începe a căuta vreun loc, 
Unde ea cu Erotocrit să vorbească d-al său foc. 
Şi fiind aci aproape la o pate de palat, 
Un cabinet de privire foarte înfrumuseţat, 
Supt acesta era altul unde nimen’ nu întra
Fiind tainic, şi într-însul pe o scară pogora. 
Înpotrivă de acesta o măgăzie era, 
În care multe producturi împărăteşti să păstra. 
Pe d-asupra aceştiea l-acoperiş să vedea, 
O ferestruică plecată cu grătar de feir pe ea, 
Acolo dar tinerica adeseori petrecea, 
Cu ceva lucru de mînă, sau vreo carte citea. 
Deci, Amorul care-mvaţă pe orce tînăr crudşor. 
Şî-i dă prin gînd să gătească mijloc după al său dor. 
I-a da povaţă îndată ce fel? în ce loc şi cînd? 
Să săvîrşască în taină stătornicitul ei gînd.
S-a uitat, a luat seamă, a însemnat acel loc, 
Şi născoceşte îndată îndemînatec mijloc. 
Gîndi dar, lu Erotocrit mai întîi ştire să dea, 
Ca-n vreme cuviincioasă, ferit cît să va putea, 
Să vie la ferestruică a aceştii magazii, 
Să-şi arate unul altui chinul şi ranele vii. 
[19] Însă d-a face aceasta, mai nainte trebuea
Ca să ştie Efrosina, şi să văească şi ea. 
Că nu putea ea să facă fără ştirea ei nimic, 
Că umbla tot după dînsa pîn’ la lucrul cel mai mic. 
Ca una ce-i era doică şi îngrijitoarea ei, 
Nici o mişcare ascunsă nu-i putea fi cu temei. 
D-aceia-ncepu să-i zică cu-n chip trist posomorît, 
Ca s-o-nduplece pe dînsa la scopul ce-a hotărît. 

ARETI către EFROSINA.

Dadaca mea! Îndură-te, fie-ţi de mine milă, 
Că trăesc o viaţă tot cu necaz şi cu silă. 
Dacă cu erotocrit eu nu voi vorbi o dată, 
Or mă înec, or mă înjunghiu fără zăbavă-ndată. 
Prea lesne este socotesc seara tîrziu să vie, 
La ferestrica cea de fier ce este la măgazie. 
Din vreme să-l înştiinţez şi să-i zi să poftească, 
Că are prea foarte puţin cu min ă vorbească. 
Acest loc, cum vezi, e ferit şi n-avem nici o teamă
Să ne asculte cineva, or stînd să ne ia seamă.
Acolo îl voi întreba fără nici o sfieală, 
(Însă să-i vorbesc prea cinstit şi cu bună socoteală)
Să-mi spue ce l-a îndemnat asfel să pornească, 
Ş-al meu suflet nevinovat atît să-l amărască. 
[20] Cum a putut îndrăzni el inima-m cea curată
Să o arunce în dureri ş-în patimă-nfocată. 
Şi dacă cu buzele lui pricina îm va spune, 
Poate patima mea atunci cumva va răpune. 
Dadaco! D-oi vorbi cu el, sînt prea încredinţată
Că mă voi părăsi d-Amor, ş-îl voi lăsa îndată. 
Ci numai atîtă îţi cer şi te rog să-m dai voe, 
Şi de netrebnice urmări să n-aibi nici o nevoe. 
Pentru paza mea e destul a le ferestri fiară, 
N-are să se atîngă el de mine stînd afară. 
Nci că priimesc eu să stau cu el faţă în faţă, 
Cu după cuviinţa mea o să mă ţiu măreaţă. 
El numai de afară stînd o să-m auză glasul
Şi eu din lăuntru să-m spui necazul din tot ceasul. 
Să-l întreb cine l-a-ndemnat chipul să-mi zugrăvească?
Şi pentru ce să-l ţie în scrn ascuns şi să-l ferească. 
Şi după ce-l voi întreba şi el îm va răspunde
Am nădejde că voi scăpa d-ăst foc ce mă pătrunde. 
Dacă înă mă vei vedea în faptă desfrînată, 
Ia un cuţit ş-în inima-m îl înfige îndată. 

POETUL.

Aste probleme pe doica foarte mult o au amărît, 
Ca acum ea niciodată nu s-a turburat atît. 
[21] Căci ea ca o înţeleaptă prea bine înţelegea, 
Că la acest fel de lucruri, numai vorbe n-ajungea. 
A simţit pe tinerica pe ce potecă pornea, 
Unde gîndul îşi întinde, ş-unde să ajungă vrea. 
D-aceia-ncepu a plînge, tînguindu-se amar, 
Ş-a pornit cu străşnicie s-o povăţuească iar. 

EFROSINA către ARETI. 

Vai de mine! Ce te-a găsit? Ce noroc te-nbrînceşte? 
Cum nu simţi tu răul deloc, care te prilosteşte. 
Ce foc atît de blestemat inima îţi aprinde, 
Pentru un Amor necinstit ce ai pornit a-l prinde. 
Văz, negreşti, la care rău cugetul tău te trage.
Înţeleg acest cap al tău în ceva să te bage. 
Nu e acest foc, fiica mea, de un Amor cu cinste. 
Ci este cuget diavolesc, ce te scaote din minte. 
Şi cu-nveninate văpăi inima-ţ întărîtă, 
Care te supune de tot la patimă urîtă. Dar e cu cuviinţă or (de vei chipzui bine), 
Cu sluga-ţi vorbeşti d-Amor, (ah ce mare ruşine!)
De te vede, vezii şi tu pe dînsul de departe, 
De te iubeşte, iubeşte-l, ş nu-ndrzni la alte.
Căci, nuai un cuvînt d-Amor auzind de la tine, 
Îndată te va socoti ce amai fără ruşine. 
[22] Iar d-ei vrea să-l robeşti l-Amor, cît poţi te ţine mare, 
Nu-l băga în seamă delo, că toate au schimbare. 
Poate vremea va depărta Amorul de la tine, 
Şi să-ţi ei bărbat împărat, precum ţi să cuvine. 
Iar Erotocrit rămîind întru nădejdi deşarte, 
Cu sfieală să va uita la tine de departe. 
Dacă la moarte pentru el îţi pui a ta viaţă, 
Cum să-ţi dau voe să vorbeşti cu dînsul chiar de faţă, 
Cînd de departe  putut focul să te pîrlească, 
D-aproape poate, negreşit, să te şi mistuească. 
Dacă nu te vei părăsi de aceasta-ţi pornire, 
Şi de ai hotărît cu l să stai în comvorbire, 
Iată-ţi spui, fiica mea, să ştii că eu te las îndată, 
Fug, nu poci suferi să văz o faptă defăimată. 
Şi fă tu singură atunci după a ta voinţă, 
Dar pentru acest rău ce-l cer, vei cădea la căinţă. 
Că pe tatăl tău, socotesc, minciuna nu-l înşală, 
Şi veţi pătimi amîndoi dup-a voastră greşală. 
Nici Erotocrit, zic, nici tu, nu veţi scăpa de chinuri, 
Vei vedea ce nevoi îţi ceri, cu plîns şi cu suspinuri, 
Răul ce nu-l unoşti acum, ş-îl socoteşti dulceaţă, 
Îl vei vedea cît de curînd, că să dă el de faţă. 
Cum vei vorbi, după cum ceri, pierzi smerenia-ndată, 
Nu-ţi rămîne respect deloc, te fac neruşinată. 
Toate lucrurile-ţi vor fi fără de socotinţă,
Înţelepte nu vor mai fi, şi după cuviinţă. 
[23]Acest tînăr este viclean şi cu fire-ndrăzneaşte, 
Şi prea greşeşti de vei vorbi, cum zici, cu el de faţă. 
Că n-o să folosşeti nimic, ci încă îl vei face
Să te cunoască, că cu el să stai de vorbă-ţi place.
Nu socoti să m-amăgeşti cu asfel de cuvinte, 
Dacă calci tu pe vînturi sus, eu nu îm es din minte. 
Şi nu-m tot spune să voeşti să-i faci numa-ntrebare, 
Şi să ei de la el răspuns cu stînd în depărtare. 
Îţi spui, cum vei vorbi d-Amor, ţi să şterge nobleţea, 
Ţi să duce-ntr-acel minut şi toată frumuseţea. 
Amar ţie! Că ţ-ai răpus năravurile bune, 
Şi ai ajuns de săvîrşit întru ne-nţelepciune. 
Îmvăţătura ai uitat şi ţ-ai eşit din minte, 
Mărirea ţ-ai întunecat, nu-ţi vezi avuta cinste. 
În cea după urmă te faci chiar tu însuţi pricină
Să stingi şi a neamului tău strălucita lumină. 

POETUL.

Cît să nevoeşte doica, ş-îşi pune silinţa sa, 
D-aceasta a ei pornire s-o facă a se lăsa. 
Atît mai mult tinerica în cugetu-şi să-ntărea, 
Şi atît mai cu asupra de scopul său să ţinea. 
Cu totul-n sălbăticită, faţa deloc nu-şi roşa, 
Urmînd a sa hotărîre iarăşi răspunde aşa: 

[24]ARETI către EFROSINA.

Dadaco! Nu mi-a mai rămas mai mult astîmpărare, 
Vorbele-ţi sînt fără folos,toat-ţi sînt în zădare. 
Gîndul meu a zbura la cer d-odată fără veste, 
Ş-au ars aripile de foc, după cum vezi că este. 
Şi fără de aripi d-acolo nu pot să se pogoare, 
Ci au rămas a se afla în vecinicădogoare. 
Cînd dar eu îm răspunsei gîndu-m acea suire, 
Nu socoteşti, or în ce grad va fi a mea mîhnire?
Dorinţa mea creşte mai mult iar nu să micşorează, 
Gîndu-mi nu poate critica, mintea-n nu mai lucrează.
Şi nu socoti ă eu sînt cum eram în dintîea mea fire. 
D-aceia înceteaz dar poveţele aceste, 
Că orice vei zice d-acum tot în zădar îţi este. 
Că cine poate pe un foc cu uvîntul să-l stingă, 
Apă de nu va arunca flacăra să-l îmvingă. 
Focul este în pieptul meu şi în toatele-m vine, 
Iar apa e-n buzele lui, după cum pricepi bine. 
Trebue de acolo dar să iau şi să-m stig focul, 
Carele îm arde cumplit trupul peste tot locul. 
Numai cu vorba poate el acest piept să mi-l stingă, 
Şi să-l răcorească ceva, fără să se atingă. 
Nu voi cu dînsul alt nimic, decît numai cu cinste
De voi vorbi el ceva, mă-npac d-aci-nainte. 

[25] POETUL.
Nu înceta Efrosina dea o povăţui, 
Şi de necaz şi mînie nu să putea odihni. 
Dar ea nici n-o băga-n seamă, la dînsa nu să uita, 
Şi ca zmintită de minte vorbele nu-i asculta. 
Pe cît o-mvăţa aceia, patît asta s-aprindea, 
În loc să se liniştească tot mai mult să necăjea. 
D-aceia şi Efrosina a încetat a-i vorbi, 
Temîndu-se, prin aceasta mai mult a n-o nnebuni.
Căriea, de supărare şi de frică ce avea, 
S-a-nduplecat vrînd şi nevrînd la ceia ce ea cerea, 
A lăsat-o să vorbească, de n-o mai supăra, 
Că poate făcîndu-i voea să va mai astîmpăra. 
Areti dar, să pogoare la cabinet s-a gîndit, 
Ş-acolo jos să se afle la ceasul orînduit. 
Trecu zioa, sosi noaptea, universul înegrind, 
În care supt cer suflarea să afla toată dormind. 
Şi numai luna să plimbă, al nopţi luminător, 
Dar era într-acea noapte cam întunerec şi nor, 
Pentru că să întîmplase tocma atunci de curînd, 
Luna să se zămislească ş-apunea de la-nserînd. 
Trecuse destul din noapte, venise tîrziul ceas. 
La palat toţi adormise, nu să mai auzea glas. 
Numa tînăra deşteaptă prin întunerec şedea, 
Fără să se odihnească în tot chipul să gîndea. 
[26] ce, şi cum ea să vorbească, stătu şi tot socoti, 
Şi de unde să înceapă focul a şi-l povesti.
Şi de mult dor pentru vorbă, pătimea, să turbura, 
De frică şi de ruşine trupul i să-mfiora, 
A sosit atunci şi ceasul ei spre a se întîlni, 
La locul cel hotărîse, de a se detăinui. 
Patimile să-şi arate unul l-altul, precum cer, 
Dorul să şi-l tîlmăcească, prin fereasta cea de fier. 
Tînăra pe din lăuntru să-i vorbească ce avea, 
Şi el stînd pe dinafară, răspuns la-ntrebări să-i dea. 
Deci, neavînd ea răbdare îndată cum a-nserat, 
Ducîndu-se la fereastă a şezut şi l-aşteptat, 
Fără să-i mai fie frică prin întunerec să stea, 
Şi în ace măgăzie singurică numai ea. 
Că doica de supărare o lăsase-n voea sa, 
Orce-i va plăcea să facă, de ea fără a-i păsa. 
Şi Erotocrit de zioa fiind de dînsa vestit, 
Ca acolo să se afle la timpul orînduit, 
Venise la miezul nopţii, ş-întunerec cum era, 
Tot să căznea să se urce la dînsa şi tremura. 
Lua seamă măgăzii-n toate părţile privea, 
Şi nicăiri cu lesnre loc de suit nu găsea. 
Cu toate acestea însă a găsit un loc mai jos
Pe unde era la dînsul mijlocul cel mai frumos. 
Ş-încetişor cît să poate, fără de a se simţi, 
Cu mar cazne pe straşină abea s-a putut sui. 
[27] Şi la acea ferestică îndată el izbuti, 
Unde prin negru-ntunerec îl aştepta Areti. 
Şi cu un glas micşor foarte, abia cît să auzea, 
Îi zise: cu plecăciune, numai să-l cunoască ea. 
Iar tînăra, dinlăuntru, la al lui dulce cuvînt, 
Cu frică şi cu-n doeală îi răspunse: aici sînt. 
Ca să se cnoască nuai atîtă ei au dat flas, 
Şi ca nişte mnţi d-odată în tăcere au rămas.
Amîndoi deopotrivă unul d-altul să sfiea,
Ş-inimile lor în piepturi nencetat să bătea. 
Să aştepta dintre dînşii, care-ntîi să scoaţă glas, 
Ş-asfel nevorbind stătură aproape mai la un ceas. 
Pe cît că silea să scoaţă vrun cuvînt din gura lor, 
Să-nceapă să povestească patimile ş-a lor dor, 
P-atît mai mult a lor suflet şi inimă să sfîrşa, 
Turburarea cea grozavă cu totul îi moleşa. 
Şi unde ei mai nainte să spue multe dorea, 
Acuma nici puţintele ă vorbească nu putea. 
În sfîrşit dar, mai nainte a început Areti
Să vorbească către dînsul, şi el ei a povesti. 
[28] PARTEA ÎNTÎIA. 
Întrebări şi răspunsuri. 
ARETI.
Care pricină, rogu-te, te-andemnat într-atîtă, 
Să te apuci să zugrăveşti faţa mea cea urîtă? 
Şi penru ce în scrinul tău o ţineai la păstrare, 
Cu acest fel de poezii care îmi dau mirare?

EROTOCRIT.

Stăpîna mea! Nu te mîhni pe mine de aceste, 
Ş-îndrăzneala nu-m osîndi, prea greşită de este. 
De prea multa mea dragoste ţ-am zugărvit frumseţea, 
Căci, n-am văzut asemenea în toată tnereţea. 
Şi de îţi minţ, or de îţ zic înpotriva dreptăţii, 
Să fiu dat pedepsei de zei în zioa judecăţii. 

ARETI.

Căci mă lauzi pîn’ ntr-atît şi zici că sînt frumoasă, 
Politică o scotesc, şi n-ascult bucuroasă. 

[29] POETUL.

Atît a zis docamdată Areti-n acel minut, 
Şi tăind bvorba îndtă, a stătut şi a tăcut. 
Tînăru-npletici vorba, fiind cu totul aprins, 
Şi cu mai multă-ndrăzneală la cuvinte s-a întins.

EROTOCRIT.

Să nu-ţi fie cu mirare, slăvita stăpîna mea, 
Pentru cusurul ce poate zugrăveala a-l avea. 
Căci, s-ar fi putut aceasta d-opotrivă pătimi, 
Şi de cel mai nainte vestit zugrav Apeli. 
Că-n credinţă, nu să află nici un zugrav pre pămînt, 
Să potrivească întocma frumseţile-ţi precum sînt. 
Or ale cui ochi îndată i să vor întuneca, 
Şi privind o să se mire de unde a-l apuca.
La-ntîea trăsura, mîna-i va-ncepe a tremura, 
Ca cum i-ar stiga neştine: stăi! au! aşa nu era!
Îi va osteni ştiinţa, meşteşugu-i va-nceta, 
Şi va lăsa-ndată lucrul natura a-l nainta. 
Precum şi Pracsitel însuşi, înpreuna ş-Apeli, 
De ar fost în viaţă, şi astăzi de ar trăi, 
[30] Într-adevăr, ca şi mine ne-mvăţaţi s-ar arăta, 
O zic şi o strig aceasta, fără de a înceta. 
Căci, n-am văzut niciodată, şi nici că voi mai vedea, 
Asemenea frumuseţe, ca a ta, stăpîna mea. 

ARETI.

Ce foos ai putut simi? ce gust? ce dulceaţă?
Dacă te-ai pus ş-ai zugrăvit aceasta a mea faţă. 
Şi ce pricină te-a-ndemnat să vii p-aicea seara, 
Ş-acele versuri apucînd să le cînţi cu chitara?

EROTOCRIT.

Stăpîna mea prea dulce! Neavîns putere eu
Strălucitei feţii tale a-nchina sufletul meu, 
Ca un engolpion tocma de minuni săvîrşitor
O aveam pe lîngă mine, ş-îi eram închinător. 
D-aceia şi ca la unce, de natura mai presus, 
Sînu-mi îi făcusem tempul şi pă pieptu-mi o am pus. 
Inima-m eraspre jertvă şi masă al meu Amor, 
Sfinţenie să lucreze avînd foarte are dor. 
Îi aduceam evlavie, smerenie şi respect, 
Şi mă-nchinam cu credinţă slăvitului tău portret. 
[31] Oftările-m drep tămîe în toată vremea îi dam, 
Şi cu şîroae de lacrămi neîncetat o udam.
Cum şi pentru ode, versuri îi compuneam ca să cînt
Ş-împreuna cu organul să o slăvesc pre pămînt. 
Aceasta este pricina de le ţineam în scrin eu, 
La păstrare şi închise, ca un ce mai scump al meu. 

ARETI.

Spunem care e gîndul tău? şi e e a ta vrere. 
Ce te-ai ponit să-mi dai chinuri şi atîta durere?

EROTOCRIT.

Eu că sînt tob ţie, o ştii foarte bine
Cunoşti cît în pieptu-mi slăvesc al tău nume, 
Şi socotesc, p-altul nu vei găsi-n lume, 
Credincios ca mine în totul său pas: 
Care să-şi jertvească şi viaţa de voe, 
Sufletul să-şi pue la orce nevoe, 
Şi la strălucita-ţi faţă să se-nchine
Cu asfel de respect, în orcare ceas. 
[32]Ah! Iată jur ţie, um că niciodată
Nu-m voi schimba îgîndul cît voi avea viaţă, 
Nici îm voi întoarce ochi l-altă faţă, 
Decît l-a ta numai mă voi închina. 
Cerul ş-univesrul să mă pedepsească, 
Şi cu al său trăsnet să mă mistuească, 
Dacă gîndu-mi l-altă s-a băut vrodată, 
De cînd am văzut eu frumuseţea ta. 
Şi cunosc prea bine că nu mi să cade
Să-ndrăznesc vrodată nici cu cugetare
Să aştept, stăpînă, a ta îndurare. 
Ah! Şi aceia atît mă topesc. 
Stînd pururea-n gînduri nici somn nu mă prinde, 
Mîhnirea ca cea faţa îm cuprinde, 
Doru-m mereu creşte de loc nu mai scade, 
Şi tot singur numa-m place să trăesc. 
Desele suspinuri în sap’ în piept rană, 
De multele lacrămi ochi-m de tot seacă, 
Şi n-am mîngîere durerea-m să treacă, 
Decît privind numai chipu-ţi zugrăvit. 
Îl plătrez pe dînsul în inima-mi vecinic, 
Acesta în face Amorul puternic, 
Avînd în viaţă pentru a mea hrană 
A ta frumuseţe, care m-a robit. 
[33] A mea dar viaţă spînzură la tine, 
Şi ai păcat mare d-oi muri de doru-ţi, 
Că este pricina chiar însuşi Amoru-ţi, 
Şi neîndurarea-ţ ce-a desăvîrşit.
Cum şi toată lumea va face strigare, 
Zicînd pentru tine fără încetare: 
Neîndurătoare, fără milă-n sine, 
Credincioasa slugă ce ş-a mistuit. 

ARETI.

M-ai  făcut de am lăcrămat cu cuvintele tale, 
Şi de mă socoteşti fără dor, te-nşeli nu zici cu cale.
Amorul tău condră Amorul aflînd în piept la mine, 
D-o potrivă creşte ş-al meu, ca şi cel de la tine. 
Dar eu prea mut mă minunez cum putu a mea faţă, 
Să te rănească într-atît, să-ţi pedepseşti viaţa?

EROTOCRIT.

A noastră muma natură, 
ce dă la toţi d-o măsură 
e soarele ş-ăst pămînt. 
[34] Iar pe bunurile alte
şi talentele înalte, 
generale nu îi sînt.
Unor une, altor alte, 
ca o-nţeleaptă le-mparte,
dînd la toţi cîte ceva. 
D-aceia sînt răsipite
şi nu pot fi grămădite
toate-ntr-un loc undeva.
Dar însă tu cînd anume
ai fost chemată în lume, 
altă epohă era. 
Că să vede în fiinţă, 
cît ş-a pus a sa silinţă
 cu daruri a te-nzestra.
A vrut ea tot deodată
de cîte este bogată 
să le dea asupra ta.
Te-a-npodobit cît să poate
Cu talentele ei toate, 
Şi ce-a făcut rarita. 
Încît cîţi stau să te vază,
să miră, să spăimîntează 
şi laude îţi compun. 
Te arată că eşi una, 
şi a veacului cununa, 
tutulora de compun.
[35] Şi cînd te mărturiseşte, 
nimeni nu să-mpotriveşte, 
ci zic: e adevărat, 
Căci pronia şi natura
Să te-npodobească vrura,
c-un mijloc prea minunat. 
Eşti slăvită într-aceste
Precum şi cunoscut este 
După virtutea ce-o ai.
Că toate-ţi sînt la iveală
 Să vadă fără de greşală
La nimic cusur nu ai. 
D-aceia din lumea mare
Toţi u un gînd far strigare, 
Şi te-naţă pîn’ la cer. 
Că dintru toate aleasă
Vecinică împărăteasă
Pe catedră să şezi cer. 
Zic că, la a ta persoană, 
Schiptrul vecinic şi coroana
Să cuvine negreşit. 
Nu e nici o-mpotrivire
Că toţi cu o glosuire
Te-au ales desăvîrşit. 
Deci aceste toate zise, 
Ca din univers trimis
Să ţi le-nchin le-am adus. 
[36] Însă eu dintr-a mea  parte
înt dator cu jertve-nalte, 
Ca un al tău rob supus. 

ARETI. 

Nu te-ntinde cu lauda că e mult de aseară, 
Şi iată s-a apropieat sorele să răsară. 
De aceia şi eu pe scurt voesc să-ţi spui de mine, 
Cum, şi de unde m-am pornit să te iubesc pe tine. 
Într-o zi de primăvară frumoasă şi senină, 
Plimbîndu-mă singură eu pîntre flori în grădină, 
O frunză am rupt de trandafir, vrînd dup-a mea părere, 
Să scap pe ea şi să-nsemnez al meu cuget şi vrere. 
Ş-am scirs că: mijloc nu va sta tînăr să mă robească, 
Nici Amorul va putea-n veacinima să-mirănească.
Atunci pe loc suflă un vînt, îmvîrtindu-se roată, 
Şi mi-a răpit fruza din mîini, şi simţiri mea toată, 
Într-acestea s-a întîmpat ca să-ţi auz şi glasul, 
Care mă-ndulcea ş-îm părea numai un minut ceasul. 
Şi totodată, cînd cîntai simţeam că să lipeşte
Melodia cu inima-mi, şi cu ea să uneşte. 
(Iată! Amorul cu mijloc pe orce birueşte, 
Iată cum are el puteri peste oameni fireşte). 
[37] Deci frunza şi planul uitînd am hotărît îndată, 
Să te iubesc desăvîrşit în viaţa mea toată.

EROTOCRIT.

Foarte-ţi mulţumesc stăpînă, 
Pentru mila-ţi cea blăjînă, 
Şi d-o mie de or, zînă, 
Îţi sărut nobila mînă.
Nu socoteam niciodată
Că voi dobîndi vrodată, 
Fără vreme-ndelungată, 
Cinstea ce mi să arată.
O noapte prea norocită!
Veselă şi fericită. 
Minune nepovestită!
Lăudată şi slăvită. 
Stăpînă preaîndurată, 
Cu talenete-ncoronată, 
Carea mintea-m cea norată
A luminat-o d-odată.
Plănită preastrălucită,
Cu Venera însoţită, vremelnica mea iubită, 
Şi cu rîvnă îndoită. 
[38]Asfel de Amor la mine
n-are loc cum să cuvine, 
te iubesc dar ştiu prea bine
că iar rămîi fără tine.
D-aceia a mea iubire
Nu e cu-ntreagă pornire, 
Ca să poci la ne-ntîlnire
A dobîndi şecuire- 
Să-mi pierz ochii, mă jur ţie, 
De-ţi vorbesc cu făţărie, 
Îţi făgăduesc robie, 
Ş-amor cu statornicie. 
Orcît voi avea viaţă, 
Să te slpvesc cu dulceaţă, 
Şi să mă-nchin l-a ta faţă.

POETUL.

Vorbind aste Erotocrit de plîngere nu-nceta, 
Ş-în locul iubitei sale ferestruea săruta. 
Areti iar dinlăuntru jalnice lacrăm vărsa, 
Acest fel de dulci cuvinte auzind asupra sa. 
Aşa pînă despre zioa stînd vorbiră amîndoi, 
Durerile arătîndu-şi, şi multele lor nevoi. 
[39] Deci văzînd că aurora s-arată la răsărit, 
Areti-ncepu să zică către al său prea iubit.

ARETI.

Triandafiliile zori iată că să arată
Este destul cît am vorbit, pleacă deocamdată. 
Şi mîine seară ar vino cu mare pază, 
Ferindu-te ca nu cumva cineva să te vază.
Să-ţi vorbesc şi să-mi vorbeşti, numa cît să cuvine, 
Şi dintr-atîtă alt nimic să nu ceri de la mine. 

POETUL.

Într-ale lor complimeturi, pe cînd eo să despărţea, 
Unul şi alde potrivă lacrămi ascunse-nsoţea. 
S-a coborît Erotocrit şi s-a suit Areti, 
În cabinetul d-asupra pe doica a întîlni. 
Pe carea o găsi mută, surdă şi oarbă şezînd, 
Cuprinsă de întristare inima sa amărînd. 
N-a deşchis gura la dînsa cu nici u cuvînt măcar, 
Ştiind că orce-i va zice îşi pierde vorba-n zădar. 
Decît cînd o văzu numa capul şi la legănat, 
Şi cu lacrămi înpreună dintr-adînc a suspinat. 
Avînd bătrîna ştiinţă, cu mintea ei prevedea, 
Că sfîrşit rău să găteşte pentru şi pentru ea. 
Areti după acestea s-a culcat în aşternut, 
Dar a putut somn să-i ve, să doarmă măcar minut?
Toată zicerea în mintea-şi cu dureri o repetea, 
Ş-îşi turbura capul foarte, de nu să mai odihnea. 
S-a ticăloşit într-aste cugete neîncetat, 
Pînă cînd s-a făcut zioa linişte ea n-a gustat. 
Şi tînăra aşa iarăşi acasă dacă s-a dus. 
S-a culcat şi el să doarmă în miii de gînduri prepus. 
Tot de aceleaşi pedepse fiind pieptul lui cuprins, 
Asemenea şi pe dînsul som nicidecum nu l-a prins. 
Vorbele iubitei sale des în mintea îi vinea, 
Cîte ea lui cîte una în persoană le zicea. 
Şi zicerea cea mai mică o tîlmăcea fel de fel, 
Mîhnire şi bucurie îşi închipuea în el. 
Şi în scurt, tot într-o vreme amîndoi să pedepsea, 
D-o potrivă pîn’ la zioa vorbele îşi tîlmăcea. 
Într-acestea să iviră şi înzîmbitele zori, 
Gonind negrul întnerec aurind pămînt şi nori. 
Iar cînd preaslăvitul soare, de lumină purtător, 
Cu poleitele lui raze-ncepe a se nălţa-n zbor. 
Ca să dea noaă frumseţe fiinţelor cîte sînt, 
Şi a îmbiea pe toate ale acestui pămînt, 
[41] Atuncea amurezaţii a-nceput a se mîhni, 
Ş-a se-ntrista de zăbava pînă a se întîlni. 
Ceasu li să părea un an, zioa mare cît un veac, 
Cu necazuri nesfîrşite, şi dureri fără de leac. 
Cu o mare nerăbdare să-nsereze aştepta, 
Şi noaptea cea-ntunecoasă iarăşi a se arăta, 
Carea cum văzu că fuge soarele e supt pămînt, 
S-a ivit, ş ea îndată cu al ei negru veşmînt. 
Acoperind univesrul cu un întunerec gros, 
Şi începînd somn să verse în toată suflarea jos. 
Atunci amîndoi în grabă la ferestrue sosesc, 
Şi cu bucurie mare de amor iarăşi vorbesc. 

[42]NOAPTEA A DOA.
Întrebări şi răspunsuri.
EROTOCRIT şi ARETI.

Erot. Slugă dumitale: iată am venit.
Aret. Bine ai făcut, dar ai cam zăbovit. 
Erot. Eu pentru zăbavă rog să fiu erat. 
Aret. Ce ceri ertăciune? Nu m-am supărat. 
Erot. Dacă nu te superi, poftesc un răspuns. 
Aret. Fă-ntîi întrebare, şi cere răspuns. 
Erot. Un trup fără suflet poate trăi viu. 
Aret. N-am înţeles bine ce ai zis să ştiu?
Erot. Cînd lasă un suflet trupul singurel ...
Aret. Nu mă poci pricepe la cuvînt d-asfel.. 
Erot. Gîndeşti a trăi eu ... ? ce nu în vorbeşti. 
Aret. Lasă aste vorbe, aşa să trăeşti. 
Erot. Fii în milostivă, nu mă pedepsi. 
Aret. Iată-ţi spui, trup singur nu poate trăi. 
Erot. Dă dar şi tu sufletul trupul meu. 
Aret. Ce suflet îmi ceri, nu înţeleg eu. 
Erot. Poci trăi eu, fără să mă prăpădesc?
Aret. Cum? Eu ţiu sufletu-ţi asta n-o pofetsc. 
[43]Erot. Îl ţii şi simţi bine, numa te prefaci. 
Aret. Spune-n ce loc este, să-l dau şi să taci?
Erot. El în frumuseţea-ţ, ş-în ochi-ţi stă pus. 
Areti. Cum să-l ţie ele, cînd vrednice nu-s?
Erot. În ţii dar e prefaci, ca să mă munceşti. 
Aret. Înţeleg, ajunge că jalea-m porneşti. 

EROTOCRIT. 
Împărăteasă ne-mvinsă, regina inimii mele, 
Pînă cînd o să-mi dai groază cu urgii şi chinuri grele?
Ca lui Ninu Semiramis, Babilonului ctitoră
Carea general oştirii a stătut odinioară. 
Asfel ai doborît pietri temeinice, nemişcate, 
Ş-acum ai pornit asupra-mi războae îmfricoşate. 
Tu tot birueşti ca Parti şi faci tot trupul de geme. 
Şi nu ştii că inima-mi e învinsă de multă vreme. 
A unei tinere duhul şi frumseţea-mfăţişată, 
Inima tare doboară şi suflet robeşte-ndată. 
Cum dar voi sta înpotrivă la al frumseţi-ţi oştire, 
Cînd văz că n-am împrejuru-m ajutor de nicăire. 
Eu platoşe n-am pe mine, nici ţiu pavăză în mînă,
Armele-m spre biruinţă numa nădejde atîrnă.
Săgeţile îm sînt lacrămi, sabie Amorul tare, 
Coiful îm este credinţa şi stătornicia mare. 
[44] Auliţă, săgeţi şi tolbă, şi alte de apărare, 
Este inima mea însăşi cu a ei multă răbdare. 
Iar a războiului oaste, supuneri obicinuite, 
Dacă dar nu-ţi este milă de unul ce te iubeşte, 
Iată inima mea faţă, dă fără dor şi loveşte. 

ARETI. 

Eu nemilostivă nu sînt, cerul mărturiseşte, 
Că de cînd eşti în dragostea-m mai nu-nplineşte. 
Însă o întrebare am, ce voi a ţ-o propune, 
Mă iubeşti cum te iubesc eu, adevărul îm spune?
Şi dacă statornic Amor vei ţinea întru tine, 
Să spui şi fel de Amor aştepţi tu de la mine. 

EROTOCRIT. 

Văz că eşti la bănueală, că eu staornic nu sînt, 
Dar vei cunoaşte cu vreme, dacă nu-m dai crezămînt. 
Eu, să ştii că-n toată viaţa robul tău să fiu voesc, 
Iar nu amurez zădarnic şi viclean, vremelnicesc. 
[45] La tine singură numai cu credinţă voi jertfi, 
Şi hrana inimii mele frumuseţea ta vafi. 
Totdauna ca p-o zînă cu respect să te slăvesc, 
Ş-aceasta a mea slăvire fără s-o desăinuesc. 
Fiind slăvire ascunsă şi neştiută de alt, 
Mă tem nu cumva aflînd-o să fiu de ea depărtat. 
Nu va trece nici minută la tine să nu gîndesc, 
Şi de aeru-ţi cel dulce inima să-mi veselesc. 
Vei fi întru toată vemea cendru cugetului meu, 
Şi pricină negrăită de a suspuna mereu. 
De mă vei epăda însă în pustietăţi mă duc, 
Să trăesc viaţă scîrbită, să fiu hiarelor năluc. 
Şi orunde mă voi duce, toată partea de pămînt, 
Mi să va părea tot moarte şi întunecat mormînt. 
Inima mea să va arde îmflăcărat coptor, 
Fără-n vială să se stingă vreodată al ei dor. 
Ş-atunci voi socoti viaţa nimica-nainte mea, 
Tot ceasul şi tot minutul veacuri mi să vor părea. 
Mîntuirea-mi va fi moartea, de va veni să mă ia, 
Cînd în multa mea mîhnire voi striga ş-o voi chema. 
Asfel de Amor asupra-ţi inima mea va avea. 
Ş-a ta d-acum înainte să nu crează de va vrea. 
Dar însă am şi nădejde, că amar te vei mîhni, 
Cînd mă vei pierde din lume şi l-amoru-mi ve gîndi. 
Ochiţi părae de lacrămi vor vărsa neprecurmat, 
Inima-ţi ca o făclie va arde neîncetat. 
[46] Şi într-adevăr atuncea vei simţi că ai pierdut, 
Pe un care fără tine să trăească n-a putut. 
O să pătimeşti vremelnic, grozav te vei întrista, 
Şi înaintea ta toate întuncate vor sta. 
La plimbări cînd te vei duce, cu gînd să te răcoreşti,
Îndată cu întristare la mine o să gîndeşti. 
Ş-atunci de multe suspinuri văzîndu-ţi pieptul pătruns, 
Numai naturii vei supune necazul tău cel ascuns. 
Socotind cum că cu tine copăimeşte şi ea: 
Asfel este despărţirea amară foarte şi grea. 
Toată desfătarea lumii vei socoti c-a lipsit, 
Şi dulcile filomile vei gîndi c-au amuţit. 
Păsările cu alt scopos ţi să vor părea că zbor, 
Ca cînd că cu grabă mare alerg, mă caut mereu, 
Să m-ajungă şi să-mi spue al tău dor şi necaz greu. 
Creştalile aprşoare tot ca cînd compătimesc
Şi d-aceia murmurează, ca cînd şi ele doresc. 
Vei gîndi că te jeleşte orce cîmpie şi crîng, 
Soarele, luna şi cerul îţi va părea că te plîng. 
Şi în scurt, toată fiinţa în ochi ce o vei vedea, 
Îţi va pricinui chinuri, slăvita stăpîna mea. 
Lipsească-ţi dar bănueala, şi crede că te iubesc, 
Ţie în toată viaţa statornic voi să robesc. 

[47] POETUL. 

Aste vorbe Erotocrit de rînd cîte le-a prepus, 
Foarte mare turburare la Areti au adus. 
Asculta cu lacrămi multe cîte el i le zicea, 
Şi apoi curat îi spune hotărîrea ce-o avea. 

ARETI. 

N-a fost a mea întrebare cum că la-m doeală sînt
Pentru amorul statornic: ci alte al meu cuvînt. 
Eu am zis că, de la mine ce fel de amor voeşti?
Căci amorurile-n multe chipuri poţi să le-mpărţeşti. 
Un fel este cel făţarnic, ş-acesta e cel obştesc, 
Alte, care cu scîrboase fapte îl obicinuesc. 
Iar cel d-al treilea este, ce să numeşte legat, 
Cu-mpreuna pătimire, cinstit şi adevărat. 
Să-ţi spui dar şi eu din parte-mi ce fel de amor doresc, 
Să ştii în ce chip îm place, şi în sfîrşit ce gîndesc. 
Eu te iubesc pe tine, nicicum nu tăgăduesc, 
Dar şi hotarele cinstii voi bine să le păzesc.
Să ştii că eu pentru tine la peire am ajuns, 
Lacrămile şi oftarea pîn’ la ficaţi m-a pătruns. 
[48] Nici o mintă nu trece dintr-adînc să nu susupin, 
Zioa nu simţ, şi noaptea o petrec cumare chip. 
A luat înduplecare inima-m asupra ta
Şi de amorul acesta nu poci a mă depărta. 
D-aceia dacu-nainte la-ndoeală să nu fii, 
Că te iubesc din adîncul inimele, să ştii. 
Dar faptă necuvioasă, cum am zis îţi zic ar, 
Să nu aştepţi de la mine, şi nici să te cerci măcar. 
Iar cînd vremea va aduce toate la un bun sfîrşit, 
Atunci soţie iubită te voi face negreşit. 
Iată a mea otărîre, şi mai mult nu te mîhn, 
Numai de ar vrea părinţii dorind am împlini. 
Noi însă întru răbdare amorul să ne păzim. 
Şi cele spre mîngîere, viind aici să vorbim. 

EROTOCRIT. 
De cînd te-am iubit, stăpînă, dacă eu îţi cunoşteam
Dragostea cea d-opotrivă, într-atît numa-ntristam. 
Ci epoha bucurii o măsuram de atunci, 
ŞI dobîndeam cea mare, focul meu cel nespus, 
Pîn la denădăduire inima mea o au adus. 
Căci numai întru mîhnire totdauna petreceam ,
Bucurie niciodată în sufletu-mi nu simţeam. 
[49] Acum însă norul care era de-ntristare plin, 
S-a împărtăşirea cu totul şi aeru-m e senin. 
Mi-e necaz pentru mîhnirea, cu care vremea-m pierdeam, 
Şi căci asta bucurie deloc nu o prevedea, 
O noapte prea de fericită! O minut dulce mieros!
O ceas plin de desfătare! Şi punt vesel, mîngîios. 
Acum am văzut lumină, cum încep să trăesc, 
Viaţa-mi prea pîn’ acuma nimic nu o socotesc. 

POETUL.

Asfel vorbind toată noaptea fără somn în ochişori, 
Fără de veste văzură şi lucrceafărul de zori. 
Deci amîndoi complimenturi unul altuea făcînd,
S-au despărţit cu mîhnire, vărcînd lacrămi şi oftînd. 
A soarelui răsărire cu ură îl blestema, 
Ş-înălţînd ochii la ceriuri întunerecul chema. 
îLi să părea noaptea scurtă, numai cît ochii clipesc, 
Şi milioane de graduri periodul cel soresc. 
Cu toate acestea iarăşi luminoasa zi fugind, 
Şi noaptea cea-ntunecoasă cum s-a arătat viind, 
Sosiră şi ei îndată la locul orînduit, 
Şi fără a pierde vreme s-apucară de vorbit. 

[50] NOAPTEA A TREIA
Întrebări şi răspunsuri. 

Erot. Plecăciune stăpîna mea, 
Iată că am venit
După cum ai poruncit. 
Aret. Bucuroasă îţi mulţumesc, 
Pentru că ai priimit
Şi voea meai împlinit. 
Erot. Eu fiind al tău rob supus, 
Ca cel ceţi port doru-n piept, 
Îţi aduc al meu respect. 
Aret. Şi eu mă bucur foarte mult, 
De supunerea ce-o ai
Şi de cinstea ce mi-o dai. 
Erot. Nu-i la mine supunere
Stăpînă, ci negreşit
Robie desăvîrşit. 
Şi o datorie a mea, 
Ce să cade să o-mplinesc
La obrazul stăpînesc. 
[51] Ci a ta e supunere
cu-nţelepte potriviri
din înaltele simţiri. 
Că ai priimit la al tău rob
Pe tine a te pleca, 
Şi c milă a-i căta. 
Aret. Asta supunere, c-o zici, 
În ce chip o tîlmăceşti, 
Şi cu ce o potriveşti. 

EROTOCRIT. 

Cîte-mpodobesc sufletul cu nădraburi cinstite, 
Sînt toate în supunere, cu dînsa sînt unite. 
Ea e muma virtuţilor şi reţină la toate, 
Mai cinstită supt univers decît ea nu să poate. 
Temeiul ei să rzimă în respectul cel mare, 
Ca una ce la-naltul Cer lăcuinţa îşi are, 
De aceia şi pre pămînt minunate lucrează, 
Orunde cu puteri mari catedra îşi aşază. 
Cele cu neputinţă chiar ea poate să le facă, 
Şi mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. 
Numai numele virtuţii unde să-mfăţişază, 
Face minuni de multe orişi inimi săgetează.
Ş-aceasta, de vei poţi s-o vezi pogorîtă în lume, 
Asupra ta desăvîrşit în fiinţă ş-în nume. 
De aceia e de prisos ca să faci cercetae, 
Şi să stai să mă pedepseşti cu aşa întrebare. 

ARETI. 

Nu să cade să te superi căci îţi fac întrebare, 
Şi la mirările mele căci îţi cer dezlegare. 
Cu toate aceste iarăşi te-ntreb la o mirare
Să mi-o dezlegi, şi cu altă nu-ţi mai fac supărare. 
Cu unul care-l iubeşte, cinea cînd voeşte
Cu el d-amor să vorbească, şi cîte le gîndeşte, 
Inima ce îi porneşte ca să se bată tare
Şi să turbură, zvîcneşte: mă rog dă-m dezlegare. 

EROTOCRIT.

La aceasta căci te mir, îţi găsesc dreptate mare, 
Şi să mă-ntrebi pentru ce inima să bate tare, 
Dar iat-a ei dezlegare. 
Cînd Amorul va lega doă inimi cu-mvoire, 
Şi d-odată le va da d-opotrivă pătimire, 
De îmfocată iubire. 
[53] Atunci una ş-alta vor din piept să se dezlipească, 
Dorind cu mare dogor să meargă să se-ntîlnească, 
Şi într-un loc loc să trăească. 
Aşa dar nima ta cînd să bate, să ştii bine, 
C-atunci să trage şi va să se zmulgă de la tine
Să între îndată-n mine. 
Inima mea aşa iar, fiind c-aceasta o ştie, 
Saltă, joacă ne-ncetat cu nespusă bucurie, 
Şi o aşteaptă să vie. 
Asta e, de nu greşesc, tată a ei dezlegare, 
Dar şi am să-ţi propui doă mirări la-ntrebare, 
Cu dreptate foartemare. 
Aceasta e vcea dintîi: dă ce cînd vorbesc cu tine
Posomorîtă-mi răspunzi şi taci, vorbind prea puţine?
De m-amuţeşti şi pe mine. 
A doa: de vreme ce mă hotăreşti de soţie, 
Pentru ce mîna-ţi încai s-ao apuc nu o laşi mie, 
s-o sărut cu bucurie?
Dezleagă, stăpîna mea, aceasta a mea mirare, 
Sau făgăduinţă dă-mi de  puţină schimbare, 
Am privi cu îndurare. 
Hotăraştem cu cuvînt, şi te rog rău să nu-ţi pară, 
De voi putea să-ţo sărut mînuşţa asta seară, 
Să sting grozava mea pară. 
[54] ARETI.

Acest cuvînt, te poftesc, să nu-l mai zici altă dată, 
Nici să-ndrăzenşti să te-ntinzi la mîna mea vreodată, 
Că te vei căi îndată. 
Să nu ceri să te atingi nici la mînă, nici la faţă, 
Pînă cînd doritul vînt ne va sufla cu dulceaţă, 
a-nprăştiea asta ceaţă. 
Să-nduplecăm pre părinţi, ajuntînd cerescul soare, 
Iar cumva de nu vor vrea, foc din cer să se pogoare, 
p-amîndoi să ne omoare. 
Îţi este destul atît, că te-am hotărît soţie, 
Nu te întrista nimic, căci negreşit o să fie, 
Num-acel minut să vie. 
Lumea de s-ar prăpădi alt nu iau decît pe tine, 
Dar acum să nu mai ceri a pune mîna pe mine, 
c-aceasta s-o fac nu-mi vine. 

EROTOCRIT mîhnit să tîngueşte. 

În zădar ochişorii mei toată noaptea vă udaţi, 
În zădar nădejde aveaţi că o să vă mîngîeaţi, 
Iată zădar gurişoara mea te-ai siluit să vorbeşti, 
Şi ritoriceşte ai vrut să lauzi să slăveşti
Pe aceia ce o iubeşti. 
În zădar piepşorul meu de nencetatu-ţi suspin, 
În zădar într-atît te-ai ars şi ai petrecut în chin, 
Umplîndu-te de venin. 
În zădar inimioara mea te-ai pornit să poezeşti, 
Că iată vremea-ţi sosit să te deznădăjdueşti, 
Şi să te ticăloşeşeti. 
În deşert picioare şi voi aţi alergat cu Amor, 
La o inimă într-atît în pietriră, fără dor, 
Ş-aţi căutat ajutor. 
În zădar de ideia mea, în zădar mă bucuram, 
În zădar am nădăjduit o mîngîere să am, 
De la ceia ce-o iubeam. 
În ceasul ce te-ai arătat, şi întîi te-am întîlnit, 
Mai bine în acel minut vederea să-mi fi perit, 
Decît să te fi zărit. 

[56] ARETI.

Dar pentru ce te-ai turburat? Pentru ce te-ai amărît? 
Dă ce spre mînie porneşti pe zeii ără cuvînt, 
Şi te tîngueşti atît. 
Pentru că, cci mîna mea să o săruţi n-am întins? 
Dintr-aceasta ao socotit c-amoru-mi s-a stins, 
Şi de jale te-ai curpins?
După ce te-am încredinţat şi ţ-am zis că al meu eşti, 
Şi eu soţie îţi voi fi, precum doresc şi doreşti, 
Să cade să te mîhneşti
După ce tot gîndul mi-am spus, şi hotărîrea îmi ştii?
Mai încape, spunem mă rog, la îndoeală să fii, 
Şşi desperat să te ţii?
D-aceia nu mai cere dar mîinile a-m săruta, 
Ci ascultă la vorba mea, că voesc a arăta
Ce ne poate ajuta. 
Adică: înduplecă tu pe tatăl tău binişor, 
Să fie cătră tatăl meu chiar pricinuitor, 
Pentru al nostru favor. 
Linguşeşte-l cît vei ştii doar de-l vei putea robi, 
Să vorbească a vorbi. 
De-şi va pune silinţa el negreşit va săvîrşi, 
Şi nădăjduesc că curînd dorul ni să va-nplini, 
Ş nu ne vom mai mîhni.
[57] Pentru că tatăl tău prea mult de tatăl meu e iubit, 
Cum şi ministru secretar al curţii este numit, 
Ca un al favorit. 
Asemenea ş-asupra ta în văz dragoste avînd, 
Că îl auz de multe ori talenele-ţi lăudînd, 
Ş-alte de bine zicînd. 
Aşa şi cînd te vede iar pe la palaturi viind
Totdauna cu cohi preablînzi asupra-ţi îl văz privind, 
Ş-obrazul vesel ţiind. 
Cu toată osîrdia dar pune-n lucrare ş-îi zi, 
Că de va propune, să ştii, negreşit va izbîndi, 
Şi nunta curînd va fi. 

POETUL. 

Amîndoi să-ntunecase într-acel ceas de Amor, 
Şi zicea că e alb negrul, şi caldul răcoritor. 
Nu cunoştea osebire măcar cît de puţinel, 
Între împărat şi slugă: ci le era tot un fel. 
Şi în grija pentru nuntă să trimeaţă peţitor, 
Ca să li să îndoească focu-n inimile lor. 
Tînărul era-ndemnatul şi tînăra-ndemnător, 
Amîndoi găsesc cu cale pe tatăl mijlocitor. 
C-amurezaţii fireşte orce lucru îl gîndesc, 
Cît d-anevoe să fie, ei lesne îl socotesc. 
[58] Aceia ce lor le place oşor cred şi să-ndemnez, 
dar fără veste-mpotrivă de multe ori să-ntristez. 
Într-acest chip Erotocrit hotărîse negreşit, 
Pe tatăl său în persoană să-l pue l-acest sfîrşit. 
Dei tot îi căuta vreme mai cu prileh cînd şi cînd, 
Să-l înduplece pe dînsul la îndrăzneţul său gînd. 
Şi îi găsi foarte lesne vremea carea o ducea, 
Ca să-şi arate voinţa şi cîte i să părea. 
Că tatăl său tot văzîndu-l prea posomorît umblînd, 
Galben, cufundat în gînduri, nedormind şi nemîncînd, 
Şi frumseţea cea-mflorită topindu-se nencetat, 
Începu iar să-l întrebe ce are de e-ntristat. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT.

Fiul meu Erotocrite ce ai? ce te răpune?
Ce umblii trist? ce te doare, şi nu voeşti a-m spune?
Bătrîneţelor mele tu nu mai eşti mîngîere, 
Şi văzîndu-te aşa, simţ în inima-mi durere. 
Arată-mi ce tot doreşti? ce cuget te topeşte?. 
Ce patimă? ce inimă rea frumseţea-ţi veştejeşte?
Nu cumva doreşti să te-nsori, şi iubeşti vreo fată?
Spune-m, care e, fiul meu, să mijlocesc îndată. 
[59] Arată-mi-o, nu te sfii, că eu cu bucurie, 
Voesc de a-ţi pricinui o frumoasă soţie. 

POETUL. 
La aşa problemă dulce tînărul n-a mai tăcut, 
Ci să-şi descopere taina la tată să a-nceput. 
„De vei, zice, să mă vindec dă-mi mînă de ajutor, 
Întîmpină că într-alt chip să ştii că negreşit mor. 
Iubesc, tată, pe o fată ş-am fi soţie doresc, 
Care cu ale ei daruri m-a făcut să-nebunesc. 
Cîmpiile Elisei ia daruri mi să par că sînt, 
Pe lîng-a ei frumseţe, care m-a rănit atît. 
Nu simţ inima nici suflet, viaţa în sila-mi port, 
De aceia-n grab ajută-mi pînă înd nu mă vezi mort“.
Auzind tatăl său, cumcă voeşte a se-nsura, 
Îi păru bine cu totul şi prea mult se bucura. 
Dar nu gîndea niciodată, nici prin minte îi trecea, 
Că la atîtă nălţime fiul său să întindea. 
Tatăl său mai demult încă ar fi vru a-l însura, 
Că la a sa bătrîneţe de nor’ a se bucura. 
Dar orcînd de-nsurătoare înaintea-i aducea, 
Totdauna că nu-i place-nsurătoare zicea. 
Iar acum fără nădejde cînd la auzit asfel, 
Pomenind de-nsurătoare, şi cerînd-o singur el.
S-a umplut de bucurie cu entusiazm nespus, 
Şi înpreunînd către dînsul într-acest chip a răsuns. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT.

Fiul meu să ştii că atît d-aceasta bine-m pare, 
Încît s-a-mprăştieat pe loc toat-a mea întristare. 
Ceia ce demult aşteptam şi oream s-o zici mie, 
Astăti mi-a pricinuit nespusă bucurie. 
Grije de ceia ce aveam astăzi mi să rîdică, 
Îţi urez dar să te-nsoţeşti cu cea mai frumuşică. 
Numa spunem pe care vrei? Ce persoană îţi place?
Să mijlocesc numaidecît nunta a ţi să face. 

POETUL.

Altă vreme ca aceasta Erotocrit nu găsea, 
Pe tatăl său să-l aducă lesne la voinţa sa. 
Deci îşi arătă Amorul cu Areti ce-l avea, 
Îi spuse fără sfieală că îl iubeşte şi ea. 
Numa-ntîlnirea de noapte, ce cu dînsa o au avut, 
Şi vorbele la fereastră nu i le-a spus, le-a tăcut. 
[61] Dar cum auzi bătrînul pe fiul său ca-ndrăznit
Fată de-mpărat să ceară, fiind cu ea îndrăgit. 
A rămas în loc d-odată încremenit şi uimit
Ca de un fulger şi tresnet cu grozăvie lovit. 
Atît s-a turburat foarte şi atît s-a spăimîntat, 
Încît gălbineala morţii în faţa-i s-a arătat. 
Îi păru că un nor negru universul a cuprins, 
Şi a soarelui lumină de asupra lui s-a stins. 
Ca o piatră făr sulfet, şi care nu are glas, 
Asfel a tăcut bătrînul cîteva sferturi de ceas. 
Că el fiind om cu minte prevedea de fiul său, 
Cum că o asfel de faptă pentru el e un semn rău. 
Şi o să-i pricinuească patimi, necazuri şi dor, 
Căci cînd să deşchide rana nu să vindecă uşor. 
Să miră, tace, gîndeşte, suspină dn piep mereu, 
Părîndu-i-se un lucru prea anevoe şi greu. 
Şi peste puţin începe să voebească către el, 
Cu dragoste şi cu lacrămi dojenindu-l în asfel. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT. 

Fiul meu cum ai îndrăzni să le gîndeşti aceste?
Ce nebunie te-a aflat? Mintea unde-ţi este?
L-aceasta vîrstă care eşti alt chip gîndeam de tine, 
Nu nădăjdueam să te-ntinzi unde nu să cuvine. 
[62] Am socotit ca să te văz cu sentimente bune, 
Cu minte, cu simţiri întregi şi c înţelepciune. 
Dar văz acestea de tot le-ai pierdut de le tine, 
Nici creieri nu ţ-a rămas ca să prejudeci bine. 
Rog cerul că cele ceauzi îţi eşiră din buze, 
Numai eu singur să le ştiu alt să nu le auze. 
Pentru că toţi numaidecît, că eşti zmintit vor zice, 
Că purecele umblă cît un elefant s-aprinde. 
Şi cîţi vor auzi asfel o să-şi rîză de tine, 
O să te povestească toţi cu vorbe de ruşine. 
Ah! Într-un zădar s-a pierdut toat-a mea osteneală
Surdă m-am silit să te cresc cu povaţă morală. 
Care eu într-atîţea ani m-am luptat tot într-ună
Ca să te fac să dobîndeşti înţlelepciune bună. 
Astăzi văz c- fost în deşert cîte doream să fie, 
S-a dus numa într-un minut toat-a mea bucurie. 
Că de va auzi cumva d-aceasta împăratul, 
Cu urgie asupra-ne ve porni tot palatul, 
Ş-în primejdie vom ădea, după bună dreptate, 
În ce chip şi cu ce cuvînt ne vom putea abate?
Schimbă-ţi dar gîndul, leapădă zădarnica pornire, 
Nu-ţi pricinui singur tu capului tău peire.
Prea iubitul meu fiu! Te rog, or ascultă-mi povaţa, 
Or dă-n mine cu un cuţit ş-îm scurtează viaţa. 
Ca nu cumva trind să văz sfîrşit rău pentru tine, 
Că dintr-aceasta negreşit nu-ţi va fi vreun bine. 
[63] Nu voi, la vîrsta care sînt, să mă-mbrînceşti în patimi, 
Cu necinste cinul să-mi pierz şi să petrec în lacrămi. 
Cu ce limbă şi cu ce glas să vorbesc, vai de mine!
Pe fiica împăratul să o cer pentru tine. 
Peînsăşi a domnului meu fiică una născută, 
Carea-mpăraţi şi crai o cer în orcare minută. 
Cum poci eu o slugă fiind, pe cea stăpînă mie, 
Să o cer pentru fiul meu, ca să i-o fac soţie, 
Socoteşte chiar singur tu şi prejudec bine, 
De voi vorbic acest cuvînt, ce pedeapsă ne vine. 
De aceia iarăş te rog, d-aceasta te lipseşte, 
Şi Amorul cît vei putea să-l ascunzi te sileşte. 
Socotinţa ce-o ai avut, d-acum să-ţi contenească, 
Stinge văpaea focului ca să nu te pîrlească. 
Păzeşte-te ca nu cumva s-auză împăratul. 
Că te face numaidecît de pildă-n tto oraşul. 
Aceasta este, fiul meu, a ta moralitate?
Aceste-ţi sînt vrtuţile, ce era lăudate?
Asfel de cinste aşteptam după urma-ţi să-mi vie?
Ast ajutor fiesc îm dai în loc de bucurie?
În pruncia-ţi nu săa fla om să te defăimeze, 
Se mira cu ce laude să te încoroneze. 
Acuma dar cum te-ai schimbat d-odată fără veste, 
Şi ai îndrăznit să gîndeşti unele ca aceste?
[64] Mă mir, şi mă voi tot mira cum măcar de n-ai frică, 
Să te-nalţi tocma acolo de unde fiori pică?
Asupra stăpînii Amor sluga-n zădar porneşte, 
Căci să-greuează de el ş-în grab i să scîrbeşte. 

POETUL.

Asculta fiul povaţa, aminte la ea luînd, 
Şi cu mare turburare din inima suspinînd. 
Încetînd dar tatăl vorba începu pe loc şi el, 
Cu lacrmi necontenite să-i zică într-acest fel. 

EROTOCRIT.

Tată! Eu nu nădăjdueam să-mi adaogi durere, 
Ci socoteam că negreşit voi lua mîngîere. 
Gîndeam că dorul care-l am de voi sta a ţi-l spune, 
Spre a mă ajuta pe loc în lucrare vei pune. 
Dar bătrîneţile-ţi, cum văz, îndrăzneala-ţi slăbeşte, 
Îţi tae puterea de tot şi frică îţi porneşte. 
Cum pierd fierbinţeala pe loc şi flegma le sporeşte, 
Lucrul lesne de a-l cerca anevoe-l gîndeşte. 
[65] Voinicea îmi pierd de tot, trupul li să-ncovoe, 
Auzul îşi îmăuţinez vederea li să moae. 
Duhul li să strecoară cu umezeala-mpreuna, 
Şi tinereţile le au ca un vis totdauna. 
Ai dar dreptate să te temi, tată, la bătrîneţe, 
Dacă nicidecum nu-ţi aduci în gînd de tinereaţe.
De vreme de te-a supărat cuvîntu-mi însurării, 
Aruncă-l ca pe un scîrbos în haosul uitării. 
Iartă mă rog greşala mea, caută-mi cu-ndurare, 
Şi dărueşte-m, tată, în cai o binecuvîntare. 
Apoi nu mă mai socoti de fecior niciodată, 
Nici îngrijire să mai aibi de mine vreodată. 
Că eu am hotărît să merg şi să trăesc de sine, 
Soarta unde mă va purta în alte părţi streine. 
Departe de acest pămînt, de asta casă dulce,
Şi la streină, negreşit, urmează a mă duce. 
Cît nici să poată cineva să vă aducă veste, 
Cum mă aflu şi în ce loc petrecerea mea este.
Şi tocma la sfîrşitul meu veste să vă sosească, 
Atunci să stai să te căeşti, fără să-ţi folosească. 
Să auziţi că am murit la o streină ţară, 
Şi streinio ca p-un strein cu jale mă-ngropară. 
Şi cum m-au plîns ca p-un strein, cei streini ca şi mine, 
Cum în mormînt strein m-au pus, înstreinat de tine. 
Dă.mi dar pe calul care eu mă duceam la plimbare, 
O suliţă ş-o sabie, pentru a mea plecare. 
[66] Iar celelalte vor rămînea supt a ta îngrijire, 
Ca orşiînd le vei cedea să-ţi aducă mîhnire. 
Dar dacă, taică, te duceai să zici la împăratul, 
Nu era să pue pe loc să ne tae gelatul. 
Ci urma a se chipzui ş-a cunoaşte pricina, 
Că în dragostea fiului e a tatălui vina.
Şi de ş-ar fi pornit cumva asupra ta urgia, 
Negreşit peste puţin timp îi trecea lui mîniea.
Atunci ş eu mă odihneam, şi aveam mîngîere, 
Dacă vedeam că te-ai silit cît ai avut putere. 
Dar fără să ma ceri să-i zici vreo vrobă în faţă, 
Te-ai pornit să mă-n stînjineşti d-odată cu povaţă. 
Mă pierzi dar, iată mă duc la iad cu alergatul, 
Şi rămîi, tată, sigurel, trăeşte cu-mpăratul. 
D-aceia mă rog, dă-mi încai o binecuvîntare, 
Şi mă şterge din gîndul tău cu vecinica uitare. 
Dar să nu ştie muma mea nimica pentru mine, 
Nu-i spune că merg să mă pierz în alte ţări streine. 
Iar la cîte-ţi zic, de greşesc, mă rog să-mi dai eratre, 
Ş-acestea cîte ţi le-am zis nu-s ale mele, tată,
Ci-ale acelui ce-a rănit inina-mi cu săgeată. 
[67]POETUL. 
Pezostrat văzînd atîtă pe fiul său desperat, 
Din cea dintîi socotinţă mintea pe loc ş-a schimbat. 
Şi pentru c să nu plece Erotocrit amărît, 
Să între d-această-n vorbă negreşit a hotărît. 
Şi să o ia împăratul or de bine or de rău, 
Decît el la bătrîneţe să-şi piarză pe fiul său. 
Deci c dragoste vrobeşte către pătimaş asfel, 
Ca să-i aducă-nbunare la ceia dorea el. 

PEZOSTRAT către EROTOCRIT. 

Fiul meu! Dacă-ntr-atît socotinţele tale
Te-au adus, pînă încît să-ţi pierzi tinereţea cu jale, 
Am hotărît după cum ceri să-ţi fiu mijlocitorul, 
Voi face precît voi putea ca să-ţi înplinesc dorul. 
La o nunt de acest fel fără asemănare, 
Cu silinţă mă voi lupta să o aduc în stare. 
P-aceasta stăpînă a ta slăvită-mpărăteasă, 
Ca să te linişteşti, mă duc să o cer de mireasă. 
Şi de să va necăji rău împăratul pe mine, 
Să-mi facă cum îi va plăcea necinste şi ruşine. 
[68] Că mie, ca unui bătrîn, nu-mi pasă de viaţă, 
De acum şi să mai trăesc numai cunosc dulceaţă. 
E destul dac-ar vrea zeii să te bucur pe tine 
Ş-atunci să mor, să mă sfîrşesc lăsîndu-te în bine. 

POETUL.

Cum auzi Erotocrit, tatăl său aste vorbind, 
S-a bucurat deodată inima sa mîngîind. 
Ş-îngenunchind la picioare-i, cu lacrămi a mulţămit, 
Dragostii şi bunătăţii părintelui său iubit. 
Deci încetă să vorbească pentru a se depărta, 
Ci pre cele viitoare cu-ndoeală aştepta. 
Într-acestea făr-a trece vro zăbavă la mijloc, 
A doa zi la-mpăratul s-a dus tatăl său pe loc, 
Şi ca să-i găsească vreme aştepta şi să sfiea, 
Cum şi de unde să-nceapă nu ştia, tot să gîndea. 
Cu toate aceste-n urmă lăsînd toată frica jos, 
A început să vorbească cu un mijloc prea frumos. 

PEZOSTRAT către ÎMPĂRATUL.

O împărate! Mai de mult, în auritele veacuri, 
Spun că oamenii socotea bogăţiile necazuri, 
[69]Pe împărăţii le numea însuşi tirănie, 
Pe înălţări şi pe mîndrii, drept semne de sărăcie. 
Iar pe virtutea o-ntrona, dîndu-i slavă şi mărire, 
Eroizmul toţi lăuda ş-îl sootea fericire. 
Agricultura îmbrăţişa ş-ao avea de bogăţie, 
De turmele-şi să bucura ca de o împărăţie. 
Blîndeţea şi supunerea, cu dreptatea împreuna, 
Ca nişte sfinte le cinstea, cu dragoste totdauna, 
De o potrivă ei purta stema cinstei la orcare, 
Şi pentru patrie-şi vărsa sîngele fără ruţare. 
La-nsurători nu căuta nobleţe şi bogăţie, 
Ci-nţelepciune a avea, virtute şi vitejie. 
Ştiind că acestea rămîn statornice totdauna, 
Iar celelalte să răpun cu-ntîmplările-mpreuna, 
Nici norocu-mpotrivă stînd poate să le-ntuneceze, 
Nici alte rele-ntîmplări pot să le mai micşoreze: 
Şi nici chiar acest univers, care înconjoară toate, 
Pe virtutea ş-înţelepciunea să o o doboare nu poate. 
Atuncea cu adevărat era veacul norocirii, 
Că toţi, talentelor jertvea, iar nu slavii şi măririi. 

POETUL. 
Pezostrat d-alde aceste împăratului vorbea, 
Şi o mică cunoştinţă să silea întîi să dea. 
[70] Ş-a bătut capul cu plide scopul a-şi descoperi, 
Dar sfieala zăticnindu-l deodată se opri. 
Cu toate aceste însă dragostea fiului său, 
L-a făcut să îndrăznească, or spre bine or spre rău. 
Ş-aşa arătîndu-şi taina să ia răspuns a rămas, 
Care foarte în rea stare i s-a dat într-acel ceas. 
Că-mpăratul să nu calce mai mult la palatul său. 

ÎMPĂRATUL către PEZOSTRAT. 

Cum, o nesocotitule ai avut îndrăzneală?
Aşa vorbe să-mi pomeneşti fără nici o sfieală. 
Cum ai obrăznicit atît, vas spurcat şi netrebnic, 
Ca să-mi propui de ginere pe fiu-ţi cel nevrednic?
Cum pe una născuta mea te-ai întins a o cere, 
Fiului tău celui nerod să o dai de muere?
Fugi, piei neruşinatule, fără să-ntîrzie,
Şi pentru bătrîneţile-ţi te ert de surghiunie. 
Dar să lipseşti dintr-acest ceas din curtea-mpărătească, 
Şi picioarele-ţi a călca mai mult să nu-ndrăznească. 
Iar fiului tău poruncesc, în grab’ d-aici să fugă, 
Că-l jertvesc cu jurămînt zic ca p-un nesupus slugă. 
În soroc de zile trei să meargă, să nu şază, 
Supt împărtăşirea-m voesc de loc să nu se vază. 
[71] Şi tu, care ai îndrăznit aceasta a-mi propune, 
Să nu se întîmple cumva şi la alţi a o spune. 
Că-nţelegînd pe loc îţi fac una atît de mare, 
Încît să se cutremure, auzind fiecare. 
Aste cîte le-ai auzit ajung, îţi sînt destule, 
Fugi, înaintea-mi nu mai sta, să nu-ncep alte hule. 

POETUL. 

Pezosrat cuprins de frică să depărtează în grabă, 
Picioarele tremurîndu-i, fiind prea bătrîn şi slab. 
I să trăsese suflarea, şi glasul ş-a fost pierdut, 
În capul său ameţea simţea în destul de mult. 
Şovăind, fără zăbavă, c-a întors de la palat, 
Şi la casa sa să duse ocărît şi ruşinat. 
Să căea pe sine singur cum a greşit aşa rău, 
Să tînguea foarte jalnic, şi îşi zmulgea părul său. 
Deci asta veste amară şi porunca ce s-a dat, 
Către fiul său o spune vărsînd lacrămi nencetat. 

PEZOSTRAT către FIUL SĂU.

Fiul meu! Nu-ţi ziceam să schimbi acea socotinţă, 
Şi să lepezi, să depărtezi putreda ta ştiinţă. 
[72] Iată că mi-ai pricinuit să pătimesc ruşine, 
Supt ură să caz şi de tot să fiu lipsit de tine.
Care eram ca secretar numit de împăratul, 
Şi al casii mai credincios, iubit în tot palatul. 
Acum m-a lepădat de tot d-aceasta cinste mare, 
Nu va să mă vază în ochi, ca p-un vrăjmaş mă are. 
D-aste toate nu mă-ntristez atîtă mult pentru mine, 
Cît mă mîhnesc şi m-amăgesc că mă lipsesc de tine. 
Pentru c- aporuncit să fugi dintr-a sa-mpărăţie, 
Peste trei zile negreşit, ca să scapi de urgie. 
Cum dar ochii mei vor răbda să nu te mai zărească,
Sau cum vor putea, fiul meu, plecarea să-ţi poprească?
După ce te vei depărta tu-npămînturi streine, 
Ce viaţă voi mai avea, rămîind fără tine. 
Cînd să aştept să te mai văz, fiind eu bătrîn foarte?
Nu nădăjduesc nicidecum, că-s aproape de moarte. 
Şi mumii tale cum să spui aceasta întîmplare?
Cu ce vorbe să o mîngîi, după a ta plecare?
Căci cum va auzi pe loc îşi ese din simţire, 
Şi poate, bătrînă fiind, să moară de mîhnire. 
Ce nădejde-i rămîne ei de razim ca să trăească?
La cine? La care fiu de acum să privească?
Vai mie! Cum m-am amăgit şi cum m-ai scos din minte, 
Cum nu putui să nu ascult ale tale cuvinte?
Prea lesne m-am înduplecat şi ţ-am făcut pe voe, 
Acea părinteasca dragoste mă băgat în nevoe. 
[73]Văz că adevărat a fost ceia ce să vorbeşte, 
Cine să ia după nebun şi el înnebuneşte. 
Ah fiul meu! Cum m-ai supus? Cum m-ai adus în stare, 
La neghiob’ a ta cerere ca să-ţi dau ascultare. 
De mă-npotriveam eu, ast rău nu era să se facă, 
Şi de te-ntristai, or plîngeai, era-n urmă să-ţi treacă. 
Iată dar ce cumplit sfîrşit a venit pentru tine, 
Aşa şi pentru muma ta, cum şi pentru mine. 

POETUL.

Lui Erotocrit aceste tatăl său cînd i le-a spus. 
Nu ştiea de ameţeală, viu e or în mormînt pus. 
Asculta cu rană mare şi lacrămi din ochi vărsa, 
Oftările cu grămada din inima lui eşa. 
Pe lumina lui căzuse deodată un nor grău, 
Inima-i să bătea-n pieptu-i ca un ceasornic mereu. 
Că nu gîndea niciodată, nici că nădăjduea el 
Să auză întîmlare prăpăditoare asfel. 
Dar pentru prea multa jale ş-al tatălui său necaz, 
S-a silit pre sne foarte să se arate viteaz. 
S-a prefăcut că nu-i pasă, nici îi pare ceva rău, 
Şi umbla ca să mîngîe cu vorbe pe tatăl său. 

EROTOCRIT către TATĂL SĂU.

Ce te-ai înspăimîntat atît? Ce-ţi este aşa frică?
Ce tremuri şi ce te-ngrozeşti pentru o vină mică?
Dacă un tată a propus d-a fiului său nuntă, 
Ce lucru rău s-a-ntîmplat? Care necinste multă?
Fieşce care caută-nsurătoare bogată, 
Ş-a noroci pe fiul său doreşte orce tată. 
De a mijloci cinevaşi e vro greşală mare?
Ce-npotrivire a stătut, de s-a turburat tare. 
Te-a urgisit fără cuvînt, şi nu sînt la-ndoeală, 
Că te va erta prea curînd de această greşală. 
Mîniea cea fără temei nu poate mult să ţie, 
Şi crez că să va-ntoarce iar, mîhnirea-n bucurie. 
De aceia nu te-ntrista, dobîndeşte-ţi corajul, 
Şi eu mă depărtez d-aic, pîn-o trece necazul. 
Nu te deznădăjdui dar, d-asta ce te mîhneşte, 
Ci urmează după cum vremea te povăţueşte. 
Univesrul întoarcă-se, anul călătorească, 
Am nădejde că rana mea o să se lecuească. 

POETUL. 

Văzînd la mare-ntristare pe tatăl său cel iubit, 
Să silea să se arate cu coraj deosebit. 
[75] Puindu-şi toată puterea, umbla mîîngîeri să-i dea, 
Şi avuta sa mîhnire în faţa-i o ascundea. 
Ca unul ce din pricina-i acest rău s-a întîmplat, 
Cîăzînd pentru ertăciune s-a rugat neîncetat. 
Zicînd că a fost greşala numai dintr-al său amor, 
Pe tatăl său de a-l pune l-aceasta mijlocitor. 
Lăsînd însă la o parte pe aceştea amîndoi, 
Să ne întoarcem a spune d-ale Areti nevoi. 
Că ea fiind îngrijată să înţeleagă curat, 
De a ei căsătorie ce mişcare s-a urmat, 
Întră îndată în casă unde tatăl ei era. 
Şi a şezut la o parte să vază, seamă să ia.
Găsi însă pe tatăl său cu totul trist, amărît, 
Turburat, cuprins de gînduri şi foarte posomorît. 
Cu capul plecat pe mînă pe catedra sa şedea, 
Şi de multă ameţeală parcă nici nu o vedea. 
Deşi cunoştea pricina Areti, după obraz, 
Dar s-a făcut că nu ştie de ce e al său necaz.
Şi cu multă linguşire, cu vesele căutări, 
Să apropie ş-începe să-i facă aste-ntrebări: 


ARETI către tatăl său.

Scumpul meu taică! Dă ce eşti cuprins de-ntristare?
Pentru ce ai inimă rea şi stai turburat tare?
[76] Înţelepciunea-ţi răsipea mîhnicioasele gînduri, 
Care poate s-a întîmplat să-ţi vie în multe rînduri. 
Dar acum ce te-a turburat? Ce te descorăjează?
Ce îţi mîhneşte sufletul, şi inima-ţi întristează?

POETUL.

Văzînd tatăl c-aşa dulce fie-sa l-a întrebat, 
Dă ce e trist şi ce are? S-a-ntors şi răspuns i-a dat. 

ÎMPĂRATUL către ARETI. 

Vino, fiica mea, vino şi şezi lîngă mine aproape, 
Să-mi încetezi acest necaz, care va să  mă îngroape. 
Dar să poate secul bătînd, fără să se gîndească, 
Să obrăznicească atît, şi să mă ameţească. 
Ai auzit, sufetul meu, la ce neruşinare
A catandisit Pezostrat, de nebunie mare?
Ai nădăjduit, fiica mea, unul ca el să vie
Să te ceară, ca să te dau fiului său soţie?
Să cădea să-i propue el asfel de mijlocire, 
Cu capul său cel ticălos şi fără de simţire?
[77] Să-şi lungească nasul atît, şi să se făndăsească, 
Chiar cu sînge împărătesc să va să se rudească. 
Mai nimerit la ceasul bun, din a sa norocire, 
Dar astăzi să întîmpla lui mare nefericire. 
Ca un înbătrînit, zmintit, fără prejudecare, 
Credeai că putea sări el mormîntul său cel mare. 
I-am zis însă la curtea mea deloc să nu mai vie, 
Şi fiul să în alte ţări să meargă-n srughiunie. 
Iar pe tine, lumina mea, peste zile puţine, 
O să te mărit după fiu de-mpărat c şi mine. 
Care-ţi este preacunoscut, că l-ai văzut la luptă, 
Cînd a venit înpodobit şi paradă multă. 
Feciorul lui Vizandie, frumosul şi voinicul, 
Acel ce de la muma ta luă atunci finicul. 
Şi toţi de bine i-a spart, nimeni nu ş-anchis gura, 
Lăudîndu-i talentele ce i le-a dat natura. 
De la acesta tocma eri peţitori îmi veniră, 
Să mijloească pentru el, şi la timp mă găsiră. 
Am făgăduit negreşit să te dau lui soţie, 
Şi l-această nuntă voesc zăbavă să nu fie.

POETUL.

O asemenea vorbire deodată Areti, 
Răsunîndu-i în ureche, fără a o socoti, 
[78] Acea straşnică urgie asupra lui Pezostrat, 
Şi jalnica izgonire al al ei amurezat, 
Totdodată să auză şi maritişul cu foc, 
Mirar’ era pentru dînsa cum n-a leşinat în loc. 
Decît numai cu tăcere ochi săi plecînd în jos, 
S-acoperit de-tristare chipul ei cel luminos. 
Nemaiputînd ta de faţă, din prea păreare de rău,
Îndată cu o pricină eşi de la tatăl său. 
Alergă-ntr-a sa cămară, mîhnit foarte amar, 
Unde găseşte pe doica al ei prea scump secretar. 
Să pleacă, o ia în braţe şi o sărută plîngînd, 
Să roagă să o mîngîe cu vreun mijloc mai blînd. 
Curgea şiroae de lacrămi pe al Efrosinii piept, 
Tocma ca margiritarul ş-arzînd ca laptele fiert. 
Cerea să-i de-n grab’ povaţă, rugînd a nu o lăsa; 
Cumva să se prăpădească în desperaţia sa. 
Îi spuse d-a rîndu toate cîte a zis tatăl său, 
Şi cum a lipsit din curte pe Pezostrat foarte rău. 
Arătă de izgonirea a dulcelui ei Amor, 
Şi de hotărîrea nunţii cu Vizandul Pistofor. 
De la Areti acestea doica cînd le-a auzit, 
Sufletul ei bucurie ş-întristare a simţit. 
Întristare, căci văzuse necăjită p-Areti, 
Şi groaznica ei mîhnire nu o putea potoli. 
Bucurie, căci tînărul departe să izgonea, 
Nădăjduind că dintr-asta ş-amorul să stinge-n ea. 
[79] Începu dar către dînsa cu-nţelepte sfătuiri, 
Să răzpunză ca o mumă la ale ei tînguiri. 

EFROSINA către ARETI. 

Stăpîna mea, Amorul tău spre ce te zăticneşte?
Dacă tatăl tău pentru alt bărbat te rîndueşte. 
Stăpîneşte-ţi simţirile, îţi zic, nu-ţi mai turbura mintea, 
Uită pe acest amurez, şi îţi priveşte cinstea. 
Căci, tu urmează să te faci împărăteasă mare, 
Iar nu nevasta unei slugi, supusă ca orcare. 
Orce lucru nepotriit, şi orcare cuvinte, 
Umează a să cerceta de un mai mai cu minte. 
Şi a asculta bucuros povăţuirea dată, 
Cu nu cumva nechipzuind la rău să se abată. 
Pentru că orcîţi ş-au adus cinstei lor vreo pată, 
Să o şteargă n-a mai putut în viaţă niciodată. 
Eu întîi te povăţueam şi tu îmi făceai nazuri, 
N-ai vrut să m-asculţi, iată dar că tragi acum necazuri. 
Aceia ce dar n-ai făcut să faci acum în urmă, 
Şi despre Erotocrit, zic, dorul de tot îţi curmă. 
[80] Trage-ţi amorul de la el, că nu e pentru tine, 
Prejudecă singură drept şi vezi de să cuvine. 
Şi cu dînsul că ai vorbit, nu gîndi niciodată, 
Că n-a fost pricină-ntre voi, de a fi defăimată.
Dac-ai vorbit, nu s-a urmat vreo faptă necinstită, 
Şi vorbele s-a răsipit în vînt, de nu-s greşită. 
Eu iar ca o slugă a ta, măcar ş-amor de-ţi este, 
Afară nu va îndrăzni să le spue aceste. 
Ci orcînd te va întîlni să va sfii de tine, 
Te va privi ca un supus cu frică şi ruşine. 
Şi cînd ve i depărta de tot d-asupra lui Amorul, 
Să va stinge desăvîrşit din inima ta dorul. 
Ea l văzîndu-se părăsit nădejdea îşi ardică, 
Să astîmpără la un loc, fără ceva să zică. 
Îşi vine la treapta dintîi şi ceimea-şi priveşti, 
Ese din furiile lui, din care s-ameţeşte. 
Atunci după potriva sa găseşte să se-nsoare, 
Şi cîte aţi vorbit să uit, ca nişte trecătoare. 
Tu iar căci aivvorbit cu el eşti în greşală mare, 
Dar părăsindu-te, cum zic, lucrul are-ndreptare. 
Iar dacă inima-ţi va sta tot în voinţa astă, 
Judecă chiar singură tu ce patimi de adastă. 
Lasă dar pe al tău supus într-a lui simplitate, 
Şi placă-ţi fiul de-mpărat, şi a lui bogătate. 
[81] POETUL

Asfel de povăţuire Areti să da, 
Dar altele spunea doica ş-altele ea cugeta.
Sfaturile Efrosinii putere nu mai avea, 
C-Amorul cu osebire pe ea o povăţuea. 
D-aceia gîndul statornic îşi spuse cu un cuvînt, 
Că ce a scris numai şterge, cît va trăi pre pămînt. 

ARETI către EFROSINA. 

Scolvele inimii sînt scrise cu vro cerneală, 
D-aceia nici nu să şterg, ci cu moartea să spală. 
Eu să ştii că am hotărît (măcar orcum să-ţi pară), 
Cu dînsul să mă logodesc negreşit asta seară. 
Să facem jurămîntul sfînt pe al zeilor nume, 
Statornic Amor să păzim cît vom trăi în lume. 
Chiar ş tatăl meu d-ar porni cu rău să mă sileacă, 
Mărturisesc că, gată sînt orcum să mă jertvească. 
Pe nimenea nu voesc soţ, nu voi altă nuntire, 
Căci pe Erotocrit al meu l-am hotărît de mire. 
D-aşi trăi o mie de ani, şi cîtva fi pîmîntul, 
Niciodată nu voi călca în viaţa-mi jurămîntul. 
Lasă să fie izgonit meargă în ţări streine, 
Eu tot pentru el voi trăi cum şi el pentru mine
[82] Dar niciodată nu crez eu, că tatăl meu să fie
Într-atît de nemilostiv să nu mă vază vie. 
Fie ş-aşa, omoare-mă, de nu va avea milă, 
Dat alt bărbat nu priimesc, măcar cu orce silă. 

POETUL.

Tînăra zicînd acestea, cu îndestule oftăr 
Doica ei, se cufundase în grozave cugetări. 
Ochii i să-ntunecase, şi numai putea sufla, 
Faţa îi îngălbinise şi la moartă semăna. 
Zicearea: logodnă, prea mult a turburat-o pe ea, 
Carea şi cutremurînd glas începu răspuns să-i dea. 

EFROSINA. 

Ce sînt acestea, fiica mea, nu-ţi eşt în fire-m pare?
De unde ţ-a venit s-arăţi asta neruşinare?
Cum de nu ei seamă, mă mir, şa cuvintele tale, 
Împotrivă tatălui tău de sînt aste cu cale. 
Cu ce limbă o ă le zici, fără de a te teme; 
Şi cu ce ochi o să te uiţi la dînsu-n acea vreme. 
[83] Unde-ţi sînt bunele purtări, şi a cea cinste mare, 
Prin care trăseseşi oe toţi spre a ta lăudare. 
Nu erai tu, carea ziceai că prea urăşti Amorul, 
Şi acuma te-ai supus lui, el îţi este tot dorul. 
Tu mai de mult te ruşinai, cînd cineva nainte 
Poenea ceva de Amor, ş-alte proaste cuvinte. 
Eu, fiica mea, nu poci să dau voe că îndrăznească. 
Şi împăratul, tatăl tău, acum în vîrsta asta
Să te vază, fără nădejdi, a sluji lui nevasta. 
Cum să voesc iubita mea, spre a ata mulţămire, 
Singură eu să te-nbrîncesc în asfel de peire, 
Să ştii că de la tatăl tău vei cerca multe rele, 
De nu te vei îndupleca la cuvintele mele. 
Într-altele, ala un necaz, poate să poruncească, 
Pe Pezostrat cu fiul său îndată să-l jertvească. 
Pe Erotocrit d-acolo, de unde-l izgoneşte, 
Îl aduce numaidecît ş-în lume-l pildueşte. 
De te va auzi că spui aste, ce le zici mie, 
Casa lor negreşit de tot o va lăsa pustie. 
Schimbă-ţi gîndul, stăpîna mea, şi urmările-ţi curmă, 
Sau de nu, eu te păresesc şi fug, în cea din urmă. 
Nu sufer de loc cineva să zică pentru mine
Că şi eu într-un glas am fost la aceasta cu tine. 
Fir-ar Amorul blestemat, şi cugetele-ţi rele, 
Că nu te-ai mai îngreueat de patimil mele. 
[84] Leapădă gîndurile, zic, fugi de curse departe, 
Nu pune temei la nădejdi viclene şi deşarte. 
La Erotocrit nu gîndi de acum înainte,
Nici de numele lui măcar nu-ţi aduce aminte. 
Vino-ţi la simţirea dntîi şi te înţelepţeşte, 
Ruşine pînă nu pătimeşti, ce faci  te chipzueşte. 
Cu dreptate defaimă mulţi, vorbind rău de neveste, 
Că nişte lucruri caută, necinstite c-aceste. 
Şi ca pe zmntite le ţin, numinu-le nebune, 
Că tot cele rele aleg i fug de cele bune. 
Iată dar că învederat sînt aceste la tine, 
Că cinstea nu o preţueşti şi cele de ruşie. 
Nălucirea cea înbrînşit, umbre îţi leg simţirea, 
Care ca norii ce azi sînt, şi mîine nicăirea. 
Ai poftit ş-ai ales s-alegi la lucruri trecătoare. 
Provedere fără să aibi de cele viitoare. 
Nu de alt, ci cauţi s-aduci, cu urmările tale, 
Ruşine părintelui tău şi împărăţii sale. 
Fir-ar Amorul blestemat, şi cel ce îl slăveşte, 
Căci el cu mijlocirea lui pe tineri otrăveşte. 

POETUL.
  
Efrosina ca p-o fiică p-Areti-n braţe strîngînd, 
Îi a asfel de povaţă, şi pentru dînsa plîngînd. 
[85] Să nevoea ca să zmulgă din ea cumplitul amor, 
Care să-nrădăcinase în fragedul ei trupşor. 
Pe cît însă Efrosina cu povaţa nu tăcea
Pe atît mai cu asupra tînăra-nsălbătăcea. 
Şi întru deznădăjduire cu jale şi cu amar, 
A început să vorbească către dadaca sa iar. 

ARETI către  EFROSINA. 

D-alde aste aşteptam eu dadacă de la tine?
Aşa vorbe nădăjdueam să răspunz către mine. 
Unde-ţi sînt mîngîerile? Unde-ţi este iubirea?
Ah! Înţeleg că le-ai uitat, văz că-mi cauţi pierea. 
Unde-ţi e rîvna ce-o aveai spre a mea înpodobire 
Ş-acum zici să fugi, să mă laşi într-aceasta mîhnire, 
Fiind că am căzut şi eu la amor ca şi alte, 
Precum multe au pătimit cu simţiri mai înalte. 
Socoteşti cum că fugirea amorului mă face. 
Să-mi pierz simţirile atît, şi zici necinstea-mi place?
El, vezi bie, că m-a rănit cu armă vrăjmăşească, 
Poci eu să mă-npotrivesc lui cu fire femeească?
Eu nădăjdueam negreşit la cumplita-mi rănire, 
De la tine să dobîndesc leacuri de mîntuire. 
Şi încredinţată eram că vei voi îndată, 
Cu nişte vorbe dulci să-mi stingi flacăra-mveninată. 
[86] Dar văz că tu umbli cu fo şi cu fier să mă spinteci, 
Cu unelte sălbatece te porneşti să mă vindeci. 
Sînt însă cu suflet, trup viu, şi fii încredinţată, 
Că cum să vor apropiea mă vor jertbi îndată. 
Nici erburi iuţi nu încap, care pe om doboară, 
Pentru că dintr-însele mulţi la iaduri să pogoară. 
Ah! Oare cine ar putea să-mi dea ajutorinţă!
Sau cine ar putea-ndrepta lucruri cu neputinţă!
Aceasta nu poate fi leac, precum îmi dai povaţă, 
Ca să mă leapăd de amor, şi să mai am viaţă. 
Dar bag de seamă că te temi mai mult tu decît mine, 
Şi fugi de moarte, să trăeşti, o bătrînă ca tine. 
Şi îte îmi făgădueai le ai toate uitate, 
D-aceia şi nădejdile-m de la tine-s luate. 
Ah! De ai vrea s-avem un gînd ş-o unire curată, 
Măcar de ne-ar şi omorî să ne-ngroape d-odată. 
Mă vezi că eu tînîrî sînt, şi iar n-am frică foarte, 
Nici nu mă leapăd de amor, d-a-aşi suferi şi moarte.
Şi tu bătrînă te sfieşti de maorte, te cutremuri, 
Ca u cumva viaţa să-ţi pierzi, ai bănueli şi tremuri. 
Dacă negreşit, tatăl meu lucrul va-nţelege, 
O să te mustre  ş-o să-ţi dea cîteva – după lege. 
Iar pe mine pierzîndu-mă dintr-această vaţă, 
Vei zice ah! Ce rău făcu însăşi a mea povaţă!
Ah! Cum pierdui pe fiica mea, dlcea mea mîngîere!
Cu ale mele dojeniri dîndu-i nencetat fiere. 
[87] Dadaco! Nu mă-nebuni, gîndeşte înainte, 
Că prea multele întristări zmintesc pe om din minte. 
Şi atuncea te vei mîhin, şi vei sta la căinţă, 
Cum nu te-ai îndurat să-mi dai o mică ajutorinţă. 
Atunci pieptul îţi vei lovi, mîinile îţi vei frînge, 
Vei striga ah! Dragostea mea, şi în zădar vei plînge. 
Şi ţîţele, ce m-au hrănit, cu laptele din tine, 
Jalnic le vei rupe, văzîndu că mă îngroapă pe mine. 
Ochi-ţi carii în orce ceas să uita-n a mea faţă, 
Cu bucurie, înzîmbiţi şi cu multă dulceaţă, 
Ca pîrae lacrămi din ei vor curge nencetate, 
Şi peste înpietritu-ţi piept să vor vărsa-mfocate. 
O să se-ntoarcă orce loc, vor vrea să mă zărească
Unde şedeam ş-unde dormeam, dar n-o să mă găsească. 
Numai locul să va vea al scumpei fiicii tale, 
Ca să-ţi adaoge dureri în inimă şi jale. 
Dar ah! Înpietrito, cum poţi să aibi aşa răbdare!
Să vede că însăşi tu vei să mă îngropi mai tare. 
Ah! Dadaco! Ah! Maica mea! De ar fi cu putinţă
Să se plece şi gîndul tău după a mea voinţă. 
Crez să frica tatălui meu l-aceasta te aduce, 
Cu nemilă morţii să laşi pe fiica ta ce-a dulce. 
Cu toate aceste să-mi vei binele să cuvine, 
Să întri-n patimi ş-în răbdări dinpreuna cu mine. 
Ştiut e că prieten bun pentru prieten sare, 
Îşi bază viaţa-n nevoi, dragoste dacă are. 
[88] Unde e dar dragostea ta, ce-o aveai către mine, 
Aum văz că frica de tot a gonit-o din tine, 
Natura oare a schimbat fiinţa omenească? 
Or stelele s-au prefăcut să nu mai strălucească? 
Cine în lume a trăt i amor să nu ştie?
Sau cine nu l-a încercat pîn-acum din vecie?
Toţi oamenii cîţi poartă trup şi suflet cu simţire, 
De o potrivă sînt suupuşi l-Amorului pornire. 
Cît şi vitele cîte sînt şi sadurile toate, 
Amorul de obşte îl simt, în alt chip nu să poate. 
Şi cîte Amprul, să erţi, va sta să le unească, 
Trăesc şi petrec într-un loc, fără să se osibească. 
Vai mie! Firea s-a schimbat, nu sît tot acele, 
Ş-a rămas nuai însumi eu izvorul celor rele. 

POETUL.

Areti zicînd acestea plîngea cu lacrămi de foc, 
Şi căuta de-ntristare să se omoare pe loc. 
Văzînd dar şi Efrosina că atît s-a desperat, 
Înspăimîntîndu-se foarte povaţa au încetat. 
A hotărît să se pleca la ceia ce ea voea, 
Şi în sfîrşit să-i ajute, de prea ce o iubea. 
Deci s-a părăsit cu totul ai să înpotrivi, 
Şi d-acu nainte lucrul urmează a să-nlesni. 
[89] Îşi prefăcu-ndată mintea, altele-n cap socoti, 
Şi cu milă şi blîndeţe a zis către Areti. 
EFROSINA către ARETI. 

De vreme ce, stăpîna mea este aste le faci cu mintea-ţi, 
În cît moartea s-o socoteşti ca nimic înaintea-ţi. 
Ş-ai pus gînd să te logodeşti negreşit asta seară, 
Cu acest al tău mic supus, ş-arzi pentru el în pară, 
Spaimă şi groază îmi aduc în inimă ş-în minte, 
Însuşi pentru viaţa ta şi pentru a ta cinste. 
Ia seamă ca nu cuva singură să-ţi faci moarte, 
Şi să-ţi întuneci nuele, cel prea strălucit foarte, 
Nu căuta să te lipseşti de lume cu ocară, 
Şi nu te pogoară la iad cu vreo moarte amară. 
Iată că hotăresc să-ţi dau ajutor oarecare, 
Dar pentru curiozita voi să-ţi fac o-ntrebare. 
Spune-m, mă rog, cum o s-o faci aceasta logodire?
Ş-înce chip ai gînd a fi toat-a ei săvîrşire. 
Păzeşte-te să nu cumva vreu lucru să se facă, 
Împotrivă, necuvios, carele să nu-mi placă. 
Sau fereastra sau vreum fier să nu se dezlipească, 
Ca drept îţi spui, nu priimesc nici să se pipăească. 
De să va întîmpla să văz o asfel de urmare, 
Să ştii că-ncep numaidecît a striga-n gură mare. 
[90] Decît cu ochii mei să văz, vro faptă necuvioasă, 
Să mă-njunghi şi să mă omori, cînt mult ma bucuroasă. 
Iar tu înlăuntru şezînd şi el pe dinafară
Faceţi ce vreţi, vă logodiţi vorbiţi pîntre fiară. 
Dar zilele alerg şi trec, anii înaintează, 
Şi înţelepciunea cu timp toate le îndepărtează. 

POETUL.

Bucuriea ce-a simţit la aceasta Areti, 
Nu poate a se descrie-ntocma ş-a se povesti. 
Ca acum ea niciodată nu s-a mai îmvrednicit
Aşa dulce să-i vorbească, precum de mult a dorit.
Ia-n braţe pe doica, o sărută tot de rînd, 
Ş-îndată de bucurie vorbeşte lăcrămînd. 

ARETI către EFROSINA. 

Maica mea! Lasă-ţi, mă rog, aceasta bănueală, 
Şi că vom strica noi ceva, nu fii la îndoeală. 
Nu vom atinge nicidecum nicifereasta nici fierul, 
Ci ne vom lgodi cinstit, de faţă avînd cerul. 
[91] Şi fără să-mi mai pomeneşti acest fel de cuvinte, 
Mai bine moartea să mă ia decît să voi necinste. 
Cu toate acestea şi tu o să fii lîngă mine, 
Ca o a nunţii martora, ce fac vei vedea bine.

POETUL.

Mai curînd să treacă zioa Areti tot să uita, 
Ş-aştepta cu nerăbdare noaptea a se arăta. 
Aşa iar şi Erotocrit dorea-n orcare minut
Să-nsereze ca să meargă la locul cel cunoscut. 
Amîndoi deopotrivă acel ceas tot aştepta, 
Ca mai curînd să vorbească cle ce ei cugeta. 
Deşi amîndoi o grije în inima lor avea, 
Dar în părerei şi în cuget cu totul să osibea. 
C-Areti cu bucurie hotărîse negreşit, 
Logodna într-asta noapte să ia între ei sfîrşit.
Patimaşul tînăr însă scoposul ei neştiind, 
Să gătea cu alte vorbe, ş-alte să afla gîndind. 
El era să-şi povestească izgonirea către ea, 
Şi adio despăriţirii cu mate jale să-şi ia. 
Avea şi prea multă frică, ca nu cumva Areti, 
După a lui despărţire dragpstea îşi va reci. 
C-amurezaţii totdauna au aceste socoteli, 
S-aibă frică totodauna şi destule bănueli. 

[92] NOAPTEA ÎNTÎIA
A 
Logodni.
POETUL.
Noaptea cea întunecoasă pe loc s-a arătat, 
Şi amîndoi la dereastră d-odată a alergat. 
S-au tinguit mai la un ceas unul şi altul plîngînd, 
Apoi tînărul începe să-i zică ei susupinînd.

EROTOCRIT către Areti.

Ai auzit, stăpîna mea, jalnica întîmplare, 
Cum a poruncit tatăl tău cel fără îndurare?
Ca eu negreşit să mă duc în lume-n altă ţară, 
Şi să fiu orcît voi trăi-n izgonire amară. 
Ca cînd vorba tatălui meu l-a lipsit de viaţă, 
Cînd de tne, lumina mea, i-a pomenit în faţă. 
Atît s-a însălbătăcit, încît parcă turbase. 
Şi bietul tatăl mieu mai mort s-a pogorît din case. 
Iar eu numai trei zile şez şi plec în depărtare, 
Că-s izgonit şi fug să scap din urgiea-i cea mare. 
[93] Dar ah! Cum să mă osibesc, lumina mea, de tine?
Şi cum o să poci să trăesc. Ah! Amar! Vai de mine!
Să ştii negreşit că eu mor, pe unde mă boi duce, 
Dorul tău mă bagă-n pămînt, stăpîna mea cea dulce. 
Pe tine însă tatăl tău te va mărita-ndată, 
După feciorul de-mpărat să te dea este gată.
Şi pe tine cu vorbe dulci o să te biruiească, 
Te vei îndupleca curînd la voea părintească. 
De aceia un dar îţi cer, şi o milostivire, 
Care de-l vei face să ştii să ştii că mor cu mulţumire. 
Cînd te vei locogi, mă rog, gîndeşte şi la mine, 
Şi de mireasă cînd te-mbraci oftînd zi întru tine:
Sărace Erotocrite! Iată-ţi fac împotrivă, 
Şi uit făgăduelile ce le-am dat dopotrivă. 
Aşa şi cînd te vei preda d-a soţului iubire,
Şi pe trupu-ţi va fi stăpîn el nu de săvîrşire. 
Cînd dulce te va săruta ş-în braţe te va strînge, 
Gîndeşte l-acel ticălos, ce pentru tine plînge. 
Să-ţi aduci aminte că port rană nevindecată, 
Şi nici un deget nu mi-ai dat, ca să-l sărut odată. 
Odată pe lună măcar, mă rog aud-ţi aminte, 
Pentrutine cîte am tras, şi trag d-aci nainte.
În linişte cînd vei şedea portretul îţi priveşte, 
Care în scrinu-mi l-a găsit, şi de mine doreşte. 
Citeşte şi versurile, cele srise de mine, 
Şi adu-ţi aminte că sînt izgonit pentru tine.
[94] Cînd îţi vor spune c-am murit d-a dorului tău muncă. 
Atuncea ia versurile şi în foc le aruncă. 
Ca să nu-ţi aducă mai mult în suflet întristare, 
Ci nevăzîndu-le, de tot să mă pui la uitare. 
Aste cîte le-am zis acum mă rog să le ţii minte, 
Că plec şi n-o să mai mă vezi de aici înainte. 
Şi eu, nenorocitul, ah! Pe unde mă voi duce, 
Ce voi face, şi cum în gînd de tine-mi voi aduce!
Voi pune-n gînd că am avut luminare aprinsă, 
Şî mi-a stins-o vîntul bătînd, şi va rămînea stinsă. 
Dar însă mă fgăduesc, că orunde voi merge. 
Dragostea ta din inima-mi nici una n-o va şterge.
Cît voi trăi nu voi să văz, nici să iubesc pe altă, 
Îţi făgăduesc şi mă jur pe proniea cea naltă.
Decît cu alta să tresc şi să mai am viaţă, 
Cu tine moartea priimesc, mult mai mult cu duleacţă. 
Că pentr-altă nu m-am născut, ci numai pentru tine, 
Alt chip nu să poate poate lipi niciodată de mine. 
În ochii mei s-a zugrăvit strălucita-ţi frumseţe,
Ş-or încotro mă-ntorc privesc a ta delicateţe. 
Ş-în sfîrşit cînd va fi să mor l-acea streină ţară, 
De cercetarea-ţi auzind mă-nsătoşez iară. 

POETUL.

Areti sfîrşi răbdarea, n-a mai putut asculta, 
Obosise d-aşa vorbe, care foarte o-ntrista. 
[95] În porunceşte să tacă csă nu vorbească mai mult. 
Ş îndată într-acest chip să-i zică a început. 

ARETI către EROTOCRIT.

Vorbele-ţi, Erotocrite, ca săgeţi stau în mine, 
Nu gîndeam să le auz aceste de la tine. 
Ce sînt aste care le zici? Ce ai în socoteală?
Dă ce gîndeşti c-o să mă pirzi? Dă ce eşti la-ndoeală?
Cum să poate inima mea, carea cu bucurie
A sădit în mijlocul ei frumseţea-ţi cea vie. 
Şi să hrăneşte nencetat, şi să-nrădăcinează, 
S-adapă cu sîngele ei şi mai mult să-mfoează. 
Şi carea totdauna stă păzită, încueată, 
Ş-am frînt cheia ca să nu să deşchiză niciodată.. 
Cum dar să mai poate săfi în ea alt pom vrodată, 
Cînd cheia ei, precum ţ-am spus, e de tot sfărîmată. 
În gîndul meu s-a zugrăvit frumuseţile tale, 
Şi alt chip nu poate deloc vederea să-mi înşale. 
Nu poci în ochii mei să văz altă streină faţă, 
Decît numai frumseţea ta cea plină de dulceaţă. 
Mii de zugravi de ar voi chipu-ţi să zugrăvească, 
Nu vor putea asemenea cum să-l potrivească. 
Că frumuseţea-ţi cum vor vedea uit avuta-ş ştiinţă, 
Vor zicea că te-am zugrăvit eu mai cu iscusinţă. 
[96] Pentru că frumuseţea ta cînd eu am zugrăvit-o, 
Cu sînge din inima mea văspeal’ am săvîrşit-o.
Şi cînd cu sînge orce chip cineva zugrăveşte, 
Să face şi foarte frumos, şi nu să mai topete. 
Amoru-mi ochii, inima şi gîndul înpreuna, 
Cîteşi patru te-au zugrăvit şi te port totdauna. 
Cum poci dar să te părăsesc şi să uit vrodată, 
Cînd eu d-amuru-ţi vecinic port rană nvindecată?
Nu avea dar, iubitul meu, asfel de bănueală, 
Lasă-te, aşa să trăeşti, d-această îndoeală. 
Întru toată viaţa mea eu nu te uit pe tine, 
Şi tu însă cît vei trăi că nu mă laşi pe mine, 
Deşi va dori tatăl meu să mă căsătorească, 
Şi voi vedea că caută cu alt să mă-nsoţească, 
De mii de ori moartea aleg ma bine pentru mine, 
Decît să mă plec la al soţ şi să te las pe tine. 
Inima dar l-aste dureri ca să se maiîngîe, 
Şi  o nădejde vecinică între noi să rămîe. 
Acum îndată vei vedea ce urmare voi face, 
Care crez poate în grab sufletul să-ţi înpace. 

POETUL.

După ce zise acestea porunci s-aducă foc, 
Şi pe doica ca p-o mumă o ia în dreapta pe loc. 

[97] ARETI către EFROSINA.

Ascultă, zice, maica mea ca să fii mărturie
Şi într-acest veac de acu ş-în cel ce va să fie. 
Iată că pe Erotocrit, pe cel ce-l iubesc foarte, 
Îl aleg ş-îl fac bărbat al meu pînă la moarte. 
Mă jur pe zei pe cerm pe foc, pe soare şi pe lună, 
Că nu voi pune cu alt om pe capul meu cunună, 
Ci numai p-Erotocrit soţ să-l cunosc cu dreptate. 
Sufletul sufletului meu şi scumpa-mi jumătate. 

POETUL. 
Deci ea carea mai nainte să se-ndeplece n-a vrut, 
Măcar mîna să-şi întinză pînă la acel minut, 
Atunci a scos pe fereastră mîna cea dreaptă a ei, 
Spre semn de a lor logodnă, şi spre nădejdi cu temei. 
Erotocrite! Îi zice, ată! Mîna ce-o doreşti, 
Şi de acum înainte să nu te mai îndoeşti. 
Scoase şi inelu-ndată din degetul său oftînd, 
Şi cu lacrămi îmfocate i-l dă acestea zicînd. 

[98] ARETI către EROTOCRIT.

Iată acest inel al meu pune-l în mînă dreaptă, 
Spre semn cumva eşti al meu soţ, te logodesc în faptă. 
Şi cît vei trăi să nu-l scoţi d-acolo niciodată, 
Să-l porţi şi să-ţi aduci în gînd de parola cea dată. 
De să va pori tatăl meu vaţa a-mi răpune, 
Nevrînd după plăcerea mea, cu tne să m-adune, 
Încai curată-mi dragoste tu păstreaz-o bine, 
Şi petrece-ţi viaţa cu inelul de la mine. 
Logodna noastră este el, ce nunta-ncredinţează, 
I cîte le-am făgăsuit, el le adeverează. 
Şi dacă soarta nu va vrea aici să ne-npreune, 
Sufletele noastre încai la iad să se adune. 
Totdauna voi aştepta şi trăin, zic şi moartă, 
După cum amor credincios şi oasele îmi poartă. 
Că de m-ar face tatăl meu în mii de bucăţele, 
Tot nu priimesc alt bărbat, nu calc vorbele mele. 

POETUL. 

Vorbind ce ţinea de mînă unul pe alt foarte strîns, 
Şi nu putea să-nceteze de suspinuri şi de plîns. 
Tînîrul însă aceste toate cînd le-a auzit, 
La patimaşi uşurinţă oarecum a dobîndit. 
[99] I s-a înmulţit nădejdea, destul s-a încredinţat, 
Că Areti în viaţă nu va lua alt bărbat. 
Ş-încă frageda ei mînă într-a sa tare strîngînd, 
A început să vorbească c mare foc şi oftînd. 

EROTOCRIT.

Ah! Bine că am apucat aceasta mîhnire, 
A acelii ce-mi dă nădejdi dulcea sa guriţă. 
Carea îmi bucură sufletul, carea îmi dă putere, 
Şi carea în inima mea răvarsă mîngîere. 
Mîna, ceia ce fără glas îmi vorbeşte ş-aîmi spune 
Că de acum să nu mă tem că o voi mai răpune. 
Mîna, ce vrednic nu era s-o sărut înainte, 
Iată acum în mîini o ţiu, făr’ a-mi trece prin minte. 
Mîna, carea inima mea a deşchis fără cheie, 
Şi a făcut în pieptul meu cîmpie Eliseie. 

POETUL.

Amorulul în viaţă cîţi asemenea slujesc, 
Judece cu ce foc  marea acestea ei le vorbesc. 
Vază ale lor suspinuri ş-al lacrămilor izvor, 
Şi dintr-însele cunoască jalea despărţirii lor. 
[100] Cu ce vorbe îşi luară nopate bună ei atunci, 
Cu ce rană otrăvită, şi cu ce amare munci. 
Vedea-şi că să privea-n faţă cu dese leşinături. 
Amîndoi pînă la zioa, ca o muncă a făcut, 
Cînd plînge şi îşi jeleşte pe ful său cel pierdut. 
Văzînd dar că începuse a se lumina de zi, 
Şi noaptea cea liiştită a-i lăsa şi a fugi, 
A plecat şi Erotocrit, suspinînd foarte amar, 
Zicînd că a doa seară va veni negreşit iar. 
Dar ducîndu-se pe cale cu totul rănit, pătruns, 
A început să vorbească cu Eho, cercînd răspuns. 

EHO vorbirea lui EROTOCRIT.


A sosit Eho minutul să vorbească şi cu tine, 
Dar însă la întrebarea-mi să răspunzi foarte bine. „Bine
Fiindcă tu trupuri multe ai văzut totdauna, 
C-a iubit a mea frumoasă este-n lume vreuna. „Una. 
Chipul ei au nu dezmiardă ochi, ca o primăvară, 
Ş-acele frumuseţi, care inima-mi predară. „Dară. 
Spunem, cînd ea îşi aruncă ochii-n părţile toate, 
Ş-o inimă cît de tare a răni au nu poate,. „Poate.
Apoi dacă săgetează atît a ei cătare, 
Ai fi rob unul ca mine? Dreptate au nu are. „Are
[101] Nevăzînd-o izgonire? Voi putea trăi încă, 
Cînd voi dori de dînsa cu mîhnire adîncă. „Încă.
Dar alba ei mînuşiţă, carea eu asta seară, 
Ce nu stai? Unde fugi Eho. Ah! Sălbatecă hiară! 


POETUL.

Areti rămîind iarăşi numai cu dadaca sa, 
Într-atît plînge de tare încît casa răsuna. 

Plîns o vorbire a ARETI.

O izgonire amară! O foc greu, nesuferit!
Sa-ntunecat universul şi pămîntul a negrit.
Unde văz c-o să lipsească prea dulcele meu Amor, 
Lacrămile cele multe mă primejduesc să mor. 
Ah! Cum să va usca trupu-mi! Cînd eu mă voi despărţi, 
Crez că d-ale mele chinuri şi pietrile vor simţi. 
Tot ceasul şi tot minutul veacuri mi să vor părea, 
Ş-într-ale lor perioade binele-mi ă vor tăea. 
Socotesc că-n toată lumea nu poate fi alt păhar, 
Ca acest al despărţirii mai otrăvitor amar. 
[102] Că-n izgonire fiind el? Ce bine poci aştepta?
Totdauna spin şi jungiuri în inima-mi voi purta.
Ah! De mi-ar fi dat natura aripi ca să poci să zbor, 
Aşi alerga împreuna cu el lumea să-nconjor. 
Şi cînd cu dor va petrece în acel depărtat loc, 
Să-ntovaroşesc cu dînsul ş-al inimiiva umbla, 
Ah! Am obosit cu totul, nu mai poci nici răsufla. 

[103] NOAPTEA A DOA.
POETUL.

Cu dureri deopotrivă petrec zioa amîndoi, 
Ticăloşindu-şi viaţa şi multele lor nevoi. 
Dar sosind a doa seară sau aflat numai decît
Pe vremea cea rînduită la locul cel hotărît. 
Începură iar să spue tot aceleaşi tînguiri, 
Destul au plîns pîn’ la zioa cu asemenea vorbiri. 
Apoi s-a-ntors fiecare la ale sale pe loc, 
Şi au început să-şi plîngă necazurile cu foc. 

EROTOCRIT singur*)

Ce mare nenorocire! Ce foc greu, neaşteptat!
Zioa la ameaz îmi pare că totul sa-ntunecat, 
Şi aceste elemente fiinţa lor ş-a schimbat. 
Văz c-a lipsit dinaintea-m o îmflăcărată stea, 
Carea şi pe acest soare mai strălucit îl făcea, 
Şi a lăsat la-ntunerec să petrec viaţa mea. 
Mi-am răpus din ochi lumina, nu poci să mai văz nimic, 
Plîng, vărs părae de lacrămi, şi în zădar toate pic. 
Am ajuns să.mi zmintesc mintea şi simţirile să-mi stric. 
*) Cîntec. 
[101] Să vede că norocirea de faţă s-a repezit, 
Fără veste să-şi arate răul cel nemărginit, 
Şi să-mi răpească comoara deodată s-a pornit. 
Ah! Rană oorîtoare, a marei despărţiri, 
Ce vei? Ce ceri de la mine, ş-ai venit cu îngroziri, 
Mai mult nu poci să te suflet, mă răpui în pătimiri 
Chiar şi Ercul cel puternic de ar fi trăit acum, 
N-ar fi putut aşa rană să ardice nicidecum, 
Eu dar cum să-mi las viaţa şi să plec pe acest drum. 
Norocirea, despărţirea şi amorul s-au unit
Cîteşi trei fără de milă aspra mea s-au pornit, 
Şi îmi dau război de moarte, cu totul m-a zăpăcit. 
Dar dup-acest întunerec negreşit nădăjduesc, 
Că-mi va răsări lumina pe carea eu o doresc, 
Şi va face norocirea iarăşi să mă veselesc. 

ARETI singură *)

Dacă lumina mea dulce
Va pleca şi să va duce, 
Toate-n lume pentru mine
Înegresc ş-întunecez.
*)Cîntec.
[105] Dacă sufletu-mi lipseşte
şi trupul meu amorţeşte
răsuflarea nu-mi mai vine
 de tot mă dsfiinţez.
Cum dar să mai am viaţă, 
Ce nădejde mă opreşte, 
Că doru-mi nu să-nplineşte, 
De voi plînge cît demult. 
Vărsînd lacrămi p-a mea facţă
Strig şi chem moartea să vie, 
Numindu-o doftor mie
În orce ceas şi minut. 
D-aşi putea să zbor la iaduri, 
Să merg, să fug de necazuri, 
Să scap de lume odată, 
Alt nimic n-aşi vrea deloc. 
Decît să mai rămîi vie
Să plîng în ticăloşie, 
Fără să sting vreodată
Cu lacrămi cumplitul foc. 
Deşi curg fără-ncetare
Dar lacrăm nu-l spăimîntează, 
Ci mai tare scînteiază, 
Văpăi grozave-nălţînd. 
[106] Căci multa îmflăcărare
înlăuntru-n mine şade, 
tot să aprinde, nu scade
şi ficaţii mei arzînd. 
Tot trupul meu cuprins este
De săgeţi îmveninate, 
şi de văpăi necurmate, 
loc zdravăn nu mi-a rămas. 
Văzînd c-o să mor d-acest, 
Rog pe cei mai de aproape, 
Cînd va fi să mă îngroape
Să scrie cîte le-am tras. 

POETUL.

Toată zioa unul ş-altul nu s-a liniştit deloc, 
Ci-şi blestema norocirea şi vărsa lacrămi de foc. 
Neîncetat despărţirea au plîns şi s-au tînguit, 
Pînî cînd fără zăbavă şi vremea ei a sosit. 
Era dar seara a treia, a jalnicii despărţiri, 
Ş-au mers l-acelaşi lor iară unde avea întîlniri. 

NOAPTEA A TREIA. 

Întrebări, răspunsuri.

EROTOCRIT şi ARETI.

Erot. Bună vreme iară, iubita mea zară. 
Aret. Îţi mulţumesc dară e din urmă seară. 
Erot. E, şi mă rog tare să n-ai întristare. 
Aret. Ba mult rău îmi pare d-a ta depărtare. 
Erot. Dacă mă goneşte? Cine îţi greşeşte. 
Aret. Să fugi trebueşte, că domn porunceşte. 
Erot. Dar rea judecată, măcar de-ţ e tată. 
Aret. Nu zi d-al meu tată vorbă defăimată. 
Erot. Zic, pentru că n-are milă ş-îndurare. 
Aret. Ah! Taci, aibi răbdare, că este-n dreptare. 
Erot. Cum dar, vai de mine! Să te las pe tine?
Arez. Asta lung’ nu ţine, am nădejdi de bine. 
Erot. Ah! Ce fel de bine? e aproape ceasul, 
Mă desparţ+ de tine, nu-mi mai auzi glasul. 
Mă turbur’ de moarte, de prea multă jale, 
Şi mă-ntristez foarte patimile tale.
Că cum vei supune pe al tău părinte
Să nu te cunune cu cel cei e-n minte. 
Să ştii că te cere cu el cei e-n minte. 
Să ştii că te cere Pistrofor Vizantul, 
Ş-îl au la plăcere toţi şi împăratul. 
[108] Tu dar la aceste? Ce o să poţi face. 
Cînd tatăl tău este celui ce îi plae. 
Şi la a sa voe? Ce cuvînt vei pune, 
Pe loc de nevoe te vei şi supune. 
Ah! Mă rog, lumină, să ei seamă bine, 
Pentru totodauna mă pierzi şi pe mine. 
Dar p-al tău părinte ca să-l poţi supune, 
Vei fae cu minte şi cu-nţelepciune. 

POETUL. 

Cu inimă îmfocată stînd Areti asculta, 
Şi cu mintea turburată începu răspuns a da. 

ARETI către EROTOCRIT. 

Lasă aste gînduri, nu-ngriji de mine, 
Că-ntr-atîtea rînduri m-ai auzit bine. 
Ţ-am dat hotărîre cu încredinţae, 
Nu-mi da amărîre, cu aşa-ntrebare. 
[109] Cum mi-a fost cuvîntul să tştii că voi face, 
Nu-mi calc jurămîntul, fii în bună pace. 
Nici viaţa-mi rîdică, nici priimesc p-altul, 
Măcar ce să-mi zică toţi şi împăratul. 
Că nu pricină ca să mă omoare, 
Ci numai o vină împotrivitoare, 
Dar ştiu că cu silă o să se pornească, 
Ş-în urmă de milă o să se căească. 
Pedepsile toate nu o să rămîe, 
Dar pe urmă poate iar să mă mîngîe, 
El tainile mele deloc nu le ştie, 
Nici află de ele cît voi fi eu vie. 
Chiar să bănuească ceva pentru mine
Dar să dovedească n-are de la cine, 
Vremea însă care toate le preface, 
După întristare aduce şi pace. 

POETUL.

Îşi povestea cu durere cumplitele lor nevoi, 
Să întristase de moarte pătimaşi amîndoi. 
Altele să mai vorbească nici vreme nu le-au rămas. 
Că le sosise minutul şi al despărţirii ceas. 
O jale, o ameţeală, o uimire i-au cuprins, 
Şi un entuziasm mare inimile le-au aprins. 
[110] Cne poate să descrie hertisirile lor, 
Care făcea unul altui cu lacrămi şi cu dogor. 
Cînd ei cea mai depre urmă zioa bună vrea să-şi ia, 
Şi buzele să-şi deşchiză sărutare ca să-şi dea, 
LI s-au arătat d-odată că totul s-a-ntunecat, 
A fulgerat răsăritul şi apusul a tunat.
Elementele-ntre ele părea că să războesc, 
Cerul, pămîntul şi iadul să cutremur, să clătes. 
Cu poci arăta întocma toate cîte s-a-ntîmplat, 
Ş-într-acea puţină vreme ce primejdii s-au urmat. 
Apuc mîna unul altul să ţin foarte strîns în loc, 
Şi Erotocrit sărută pe a Areti cu foc. 
Uda frageda-i mînă cu lacrămi fră-a-nceta 
Dar oftările-mfocate o usca şi o zvînta. 
Însfîrşit, după acestea mîinile ş-au descleştat, 
Şi jalnica despărţire cu plîngeri ş-au grătulat. 

EROTOCRIT şi ARETI. 

Erot.  Rămîi sănătoasă, scumpa mea luminp. 
Aret. Ah! Te duci iubite, mă laşi cu dor plină. 
Erot. Sînt silit a merge l-a mea izgonire. 
Aret. Ah! Cum o să sufer a ta despărţire?
Erot. Răbdare, stăpînă, la orce durere. 
Aret. Cine îmi rămîne pentru mîngîere. 
[111] Erot. Mîngîere însuţi, cu gîndind la mine. 
Aret. Ah! Mor în mîhnire tot dorind de tine. 
Erot. Îţi mai zic odată rămîi sănătoasă, 
Fii cu-nţelepciune, poartă mintoasă.
La întîmplări rele fii cu bărbăţie.
Chiar ş-în toată viaţa de vor fi să ţie. 
Aret. Îţi poftesc iubite şi su sănătate, 
Or unde vei merge în streinătate. 
În tot pasul zei să fie cu tine, 
Şi să-ţi împlinească tot doritul bine. 

POETUL. 

Întîrzieat fiind foarte şi zorile luminînd, 
A plecat tînărul jalnic oftînd şi amar plîngînd. 

Jale vorbirea lui EROTOCRIT.

Ochilor cuprinşi de jale şi în sînge închegaţi, 
Scurgeţi-vă-ncai de lacrămi şi orbiţi, vă-ntunecaţi: 
C-aţi răpus lumina voastră, care pîn’ l-acest minut, 
Vă hrănea cu bucurie şi viaţa v-a ţinut. 
[112] Gură mueată în fiere ş-adăpată cu amar, 
Aleargă, du-te te-ngroapă, nu mai trăi în zădar: 
Că nu mai este izvorul, pentru cre glăsueai
Cîntecele noau compuse şi dorul îţi răcoreai. 
Buzelor îmflăcărate, care pe drept încetaţi, 
Acum vă tăeaţi cu dinţi şi vă dezrădăcinaţi. 
Dacă nu aţi avut parte să sărutaţi nencetat, 
Fragedele mînuşiţe a cei ce m-a săgetat. 
Limb desnădăjduită ş-aprinsă-n vulcan de foc, 
Amorţeşte ş-amuţeşte, desfă-te de  tot din loc. 
Dacă n-a vrut norocirea înpreună să vorbeşti, 
Cu acea privigătoare, pentru care pătimeşti. 
Pieptule bătut de chinuri, şi de oftări opărit, 
Acum a sosit minutul să te topeşti osîndit:
Că nu mai vezi pre stăpîna, prea cea mult iuita ta, 
Carea îţi da mîngîere şi durerea-ţi înceta. 
Mîinilor înmoleşite ş-îngheţate ca de mort, 
Acum iat-a sosit vremea ca să vă uscaţi de tot:
Ca n-aţi avut norocire să ţineţi neîncetat, 
Acea mînuşiţă albă, carea o aţi apucat. 
Picioarelor leşinate, ce pîn-acum ma purtaţi, 
Iată vremea să vă frîngeţi şi ma mult să nu umblaţi: 
Daă numai puteţi merge la luna, ce-mi lumina, 
Şi cu raza-şi aurită inima îmi senina. 
Plîngeţi-m nenorocirea elemente ş-o jeliţi, 
Plîngeţi planite şi stele, şi pe mine mă căiţi. 
[113] Plîngeţi-mă văi şi dealuri şi voi păduri suspinaţi, 
Plîngeţi hiare şi jigănii, nencetat lacrămi vărsaţi. 
Plîngeţi-mă mîri şi vauri, în orce minut şi ceas, 
Plîngeţi toţi peştii-npreuna şi mă tînguiţi cu glas. 
Şi în scurt plîngă-mă totul, cu nesufleţit şi viu, 
Doar de va voi norocul la stăpîna-mi iar să viu. 

POETUL. 

Areti dacă văzu că, erotocrit a plecat, 
Căzu îm braţele dociii şi pe loc a leşinat. 
Carea şi ea-n acea vreme uimită a fost rămas,
I să precurmase vorba şi plîngea numai cu glas. 
Să jelea ş-îşi bătea pieptul, părul din cap îşi zmulgea, 
De necaz şi de durere nici nu ştiea ce făcea. 
Într-acestea să deşteaptă ca dintr-un somn Areti, 
Şi cu mirare începe către doica a vorbi.

ARETI.

Efrosino ce s-a făcut soţul meu? Unde este. 
Ce a păţit de mă lasat ş-a fugit fără veste. 
Ia vezi la fereastră o fi, vezi p-acoperişi nu e, 
Ah! Să cade să plece el aşa fără să-mi spue. 
[114] Unele în loc de alte ca o zmitită vorbea, 
De dureri şi de-ntristare mintea ei să-mvăluea. 
Cu tate aceste doica cu mîngîeri iar s-a pus, 
Şi cu feluri de cuvinte abia-n simţiri o adus.
Şi după ce-şi veni în sine peste un mai tîrziu ceas, 
Începu să se jelească în sine ş-a să tîngui cu glas. 

Jale vorbirea a ARETI.

O ce zic prea tristă! O ce zi amară!
O ce despărţire! Ce groaznică pară!
Cînd aveam nădejde să mă-n bun cu tine, 
Te-am pierdut d-odată, te-ai dus de la mine!
Unde eşti iubite? Unde eşti cănare. 
În care pustie? În ce depărtare. 
Vin de-mi vezi suspinul cum suflarea-m seavă, 
Care fără apă pe uscat mă-neacă. 
Ah! O vai de mine mult nenorocita, 
Prea mi-a fost pizmaşă tirana ursita. 
Nu crez că e-n lume altă pedepsită, 
Ca mine pîrlită şi nefericită. 
[115] De multe suspinul pieptu-mi să aprinde, 
Văpae grozavă tot trupu-mi cuprinde. 
Cu izvor de lacrămi tot ud a mea faţă, 
Şi n-am mîngîere pe nimeni în viaţă. 
Ah! Soartă pizmaşă, ah! Soartă tirană, 
Tu nemilostivo îmi dai astă rană. 
Ah! Maică- pietrită? Căci nenorocită
M-ai născut în lume, să fiu pedepsită. 
Cînd trăgeai durere să mă nalţi pe mine, 
Să fi nîscut şarpe, mult era mai bine, 
De făceai atuncea vro altă slutire, 
Nu era s-am chinuri fără lecuire. 
Decît aşa viaţă mai bine o moarte, 
Fie dăruită cuiva să o poate. 
Că cel ce trăeşte, căr fără greşală, 
Cu trebui să rabde ca o năcovală. 
Lumea e un haos, ş-adînc plin de rele, 
D-amăgiri, de fermeci şi de scîrbe grele. 
Este un iad negru, unde toţi pogoară, 
Precum zice pilda: curva tutuloară. 
De cînd sînt într-însa, şi o cunosc mai bine, 
Nu simţ bucurie niciodată-n mine: 
Ci să ţin întruna rană după rană, 
Una trece ş-altă ese mai tirană. 
Nici nu am nădejde să scap de suspinuri, 
Şi să mai răsuflu vrodată de chinuri. 
Ah! Dă  ce nu vine o amoarte cu pripă!
Să-mi precurme viaţa într-această clipă.
Dar d-acu nainte trebue să cază, 
Tresnete grozave, de tot să mă arză. 
Sau vreun rîu iute cu potol va trece, 
Să vie asupra-mi, ca să mă înece. 
Sau niscai jigănii d-odată să vie, 
Cu-nsălbătăcire, ca să mă sfîşie. 
Patimile toate d-aş sta a le scrie, 
S-ar face în tomuri a mea istorie.
Căci tirana-mi soartă nu le isprăveşte, 
Amaruri mai mute încă îmi găteşte. 
Ah! A mea lumnă este-n izgonire, 
Şi nu am nădejde de vreo mîntuire. 

Abatere.
Din cineva, pe Areti să nu o osîndească, 
Căci n-a putut amorului să se împotrivească. 
Pentru că ea crudă fiind, simplă, nevinovată, 
Amorul lesne a putut s-o rănească dodată, 
A pătruns fragedul ei piept pînă la adîncime, 
Slăbozind săgeata de foc cu grozavă iuţime. 
Pentru că e natural la tinerile toate, 
Ca să se pornească l-amor prea lesne cît să poate. 
[117] Aşa ş-Aret tînără fiind, nevinovată. 
Ca una ce n-a pătimit aceasta altădată. 
N-a ştiut, nici a cunoscut c-amorul amăgeşte, 
Şi pînă într-atîtă el fermecă şi uimeşte. 
Ca să judece dintr-untîi şi binele s-aleagă, 
Să nu se bage-n aşa foc, ca să arză întreagă. 
Ci precum la un copil mic, cînd cineva-i arată
Dinainte aur sau foc, la foc să duce-ndată. 
Asemenea şi Areti, nefăcînd osebire, 
Deodată s-a pomenit în cumplită rănire. 
Totdauna tinerile fug de folositoare, 
Şi în loc de bune aleg cele vătămătoare. 
Cele prea crude mai vîrtos şi de tot tinerele, 
De să vor răni de Amor în cap în mai mari rele. 
Foarte lesne şi prea uşor pot să se amăgească, 
Ba însă de multe ori ajung să-nebinească. 
Amorul şi la vîrsnice merge, nu să sfieşte, 
Şi le necăjeşte atît, cît mintea le zminteşte. 
Cît mai vîrtos pe tinere să nu le plănisească, 
Cînd el şi pe bătrînă amor e lucru peste fire, 
Şi să numeşte de-nţelegi, spurcată amăgire. 
Într-acest chip Amorul, zic cine e nu priveşte, 
Ci răneşte numaidecît pe care nimereşte. 
D-aceia dar pe Areti să nu o osîndească
Cel ce are simţiti întregi, fără să se gîndească. 
[118] Ci să-i milă de ea, după bună dreptate, 
Pentru că cinstea ş-a purtat foarte cu scumpătate. 

POETUL.

Într-acestea Efrosina în tot chipul socoti 
Să mira ce să mai facă, să mîngîe p-Areti.

EFROSINA. 

Fiica mea nu te prăpădi aşa cu tînguirea, 
Mai întăreşte-ţi inima, stăpîneşte-ţi mîhnirea. 
Înprăştie-ţi şi leapădă aceasta ameţeală, 
Trebue să aibi acum puţinăngădueală. 
Fă-ţi coraj, rabdă pînă cînd va-nceta vijeliea
Şi pînă cînd tatălui tău îi v trece mîniea. 
Apoi să ştii că negreşit pe voea-ţi va face, 
Şi pe loc te va mărita cu cela ce îţi place. 
Hiara cea mai sălbatecă cu vreme să-mblînzeşte, 
Şi cu-ncetul tot lucrul greu, uşor să isprăveşte, 
Şi în scurt cu răbdarea, zic, toate să înleznează, 
Anevoi, amoruri, necaz şi patimi să-ndreptează. 
[119] Să liniştesc valuri, furtuni şi alte prăpăstenii, 
Şi blestemele să prefac în mari blagos,ovenii. 
Să nu cumva pe tatăl tău să-l bagi în bănueală, 
Că în sălbătăceşti mai rău, cu această greşală. 
Du-te dimineaţă la el veselă ca nainte, 
Sărută-i mîna, întreabă-l blînd ş-îi vorbeşte cu minte. 
Să te păzeşti inimă rea vrodată a nu-ţi face,
Dacă doreşti a-l birui, să-ţi dea pe care-ţi place. 
Deşi Erotocrit s-a dus, dar iar să va întoarce, 
Şi din aguridă atunci must dulce să va stoarce. 

POETUL. 

Cu asfel de orbe doica pe Areti mîngîea, 
Şi începu întristarea-i a o mai înprăştiea. 
Gîndurile, ameţeala îi încetase cîtva, 
Şi de aici înainte hotărîse a răbda. 
Într-acestea ş-Erotocrit era foarte desperat, 
Care ajungînd acasă în cugete cufundat. 
Îşi puse pe pernă capul să odihnească puţin, 
Dar i să părea că este într-ac iadurilor chin. 
Să ameţise cu totul de mîhnire şi necaz, 
Şi limba lui de foc mare să lipise de grumaz. 
Ochii i să-ntunecase şi sta ca un înlemnit, 
Trupul de tot îi răcise ca un mort nensufleţit. 
A trimis ca să vestească d-aceasta pe Polidor, 
Să-şi ia de la el adio, ca de la un frăţior. 
După ce veni în grabă prietinul său iubit, 
Începu să-i spue toată-ntîmplarea pînă-n sfîrşit. 
I-a arătat cîte una cîte el nu le-a ştiut, 
Făgădueli, jurămînturi, care cu ea le-a făcut. 
Ş-în ce chip  să logodiră, şi cum straşnic s-a legat, 
Ca nici el să se însoare, nici ia să ia alt bărbat 
Dar cînd şe spunea acestea parcă fulger îl ardea, 
Şi mai pre urmă cu lacrămi asfel către el zicea:

EROTOCRIT.

Iat-a sosit, prietine ceasul ce ne desparte, 
Tu rămîi dar şi eu mă duc în alte părţi, departe. 
Ca dacă dureare vei să-mi dai ajutorinţă
Să faci aceasta negreşit, te rog cu umilinţă. 
La părinţii mei rămîi tu în locul meu fiu dulce, 
Şi eu voi umbla und-o vrea ursita a mă duce. 
Şi cînd vei auzi că sînt în vro parte de lume, 
Scrie îndată pe ascuns pentru toate anume. 
Să mă-nştiinţezi d-Areti ce face, cum trăeşte, 
Şi prea iubiţii mei părinţi cum petrec mă vestelte. 
Cum şi la locul ce am zis, cu orce mijlocire, 
Să spui că sînt eu sănătos, acolo-n izgonire. 
[121] Căci va merge la palat acest cuvînt, îndată, 
Îşi mai stinge iubita mea rana cea îmfocată. 

POETUL.

Prietinul a aceste s-a silit a-l mîngîea, 
Cum încălca datoriea şi după cum trebuea. 

POLIDOR.

N-am fi vrut, prietinul meu, să te duci fără mine, 
Să umbli încoci încolo sigur, prin părţi streine. 
Ci să te întovaroşesc, să vărs cu tine lacrimi, 
La necazuri că-ţi fiu părtaş şi a tristele patime. 
Dar fiindcă vei să rămîi în părţile aceste, 
Să-ţi uşurez durerile cu scrisori dîndu-ţi veste. 
Îţi făgăuesc că de alt nu voi vea grijire, 
Decît ce aflu şi ce văz, îndată să-ţi da ştire. 
Măcar ce schimbări vor urma şi mişcări mititele, 
Să vor cuprinde negreşit în scrisoarile mele. 
Du-te dar şi nu te-ntrista, nu te amărî foarte, 
Da nu-ţi pricinui cumva fără de vreme moarte. 
[122] După aceste turburări, eu nădăjduesc pace, 
Şi sălbatecele cu timp, prea blînde să vor face. 
Căci multe dureri aducînd bucurii să văzură, 
Cum şi vara vînt răcoros-şi iarna cu căldură. 

POETUL. 

Într-acestea să sculară şi părinţii lui pe loc, 
Dar cine poate descrie marea lor jale şi foc
Văzîndu-l că o să plece spre a se înstreina, 
Se omora de plînsoare şi nencetat suspina. 
Să stea nu avea picioare, buze spre a-l săruta, 
Ochi spre a-l privi, şi limbă spre a-l binecuvînta. 
Dar grija lui Erotocrit altă nu era acum, 
Decît să plece, ca zioa să i să facă pe drum. 
Deci la multele lui arme cu grabă mare a mers, 
Şi din toate cîte una mai frumoasă ş-a ales. 
Îşi luă un coif, o plşacă (pieptar de fier împletit), 
O suliţă, o aspidă şi un paloş strălucit. 
Un cal voinic îşi alese, cît să poate de frumos, 
Şi din slugile lui unul, cel mai bun şi credincios. 
Dacă s-a înarmat asfel şi frîul a apucat, 
Către cer rîdicînd ochii acestea a cuvîntat: 

[123] EROTOCRIT.

O cer! O soare şi lună!
O stele! De sus priviţi, 
Şipatima mea-mpreună
Pretutindenea vestţi. 
Trimiteţi şi daţi în ştire
Zidirilor tuturor, 
Că auzind să se mire, 
De-ntristare cum  nu mor. 
Ca la patima mea poate
Cumva să vor îndura, 
Şi să vor uni cu toate
Spre a mă ajutora. 
C-acum pentru totdauna
De lumina-mi mă lipsesc, 
Ca carea altă nici una
Supt univers nu zăresc. 
Nădăjdea-mi fiind la dînsa
Cu dulceaţă o slăveam, 
Şi crezînd numai într-însa
Fericirea-mi aşteptam. 
Ş-acum cu amară silă
De dînsa mă despărţesc, 
Soarta mea cea fără milă
Nevrînd să mă veselesc. 
[124] Nu ştiu ce zodie este
care cu rău s-a pornit, 
şi asupra mea aceste
deodată au venit. 
Nu ştiu care pricină 
Mă pizmueşte atît, 
Cu cu vrăjmăşie plină
Să mă piarz-a hotărît. 

POETUL.

Tînărul zicînd aceste cu jale şi desperat, 
Şi pe cele fără suflet ca să-l plîngă le-a plecat. 
Dup-aceasta-ncredinţează pe părinţii săi pe loc. 
Şi ca la un firesc frate, dintru o mumă născut, 
Lăsînd toate ale sale, moştenitor l-a făcut. 

EROTOCRIT către Părinţii săi.

Iubiţii mei părinţi! Să ştiţi, de-mi voi pierde viaţa, 
Undeva în streinătăţi, Cloto tăindu-mi aţa,
Las pe ăst prietin al meu în locu-mi să rămîe, 
El să fie moştenitor, el să vă mîngîe. 
[125] Să rămîneţi dar sănătoşi, eu plec într-a mea cale,
Rugăciunile vă avînd mîngîeri l-a mea jale. 

POETUL.

Părinţii carii vrodată în viaţă vor fi pierdut, 
Or cu ce fel de-ntîmplare, p-a lor fiu unul născut, 
Numai acei pot să simţă, şi să cugete curta, 
Ce rană, şi ce durere ş-aceşti părinţi a cercat. 
Şi numai acei fii iarăşi c să vor fi-nstreinat, 
Pot judeca cu ce jale, pe părinţii ş-a lăsat. 
Părinţii lui Erotocrit cînd auziră zicînd: 
Rămîneţi cu sănătate, mîinile lor sărutînd, 
Rămaseră deodată amorţiţi de tot în loc, 
Arzînduli-să ficaţi ca într-un vulcan de foc. 
Dar fiindcă a fost scrisă de ursit a lui asfl, 
Ca să-l piarză fără veste şi să-l plîngă viu pe el, 
Amîndoi îngenunchiară şi cu ochii către cer
Cu mii de blagoslovenii să rog, ajutor îi cer. 
Să plec şi srut pămîntul, să se scoale nu putea, 
Să primejduea de moarte şi cu lacrămi să jelea. 

[126] Jelirea Părinţilor lui EROTOCRIT *)

O! Rău purtător de moarte, o ! nenădăjduit ceas!
O rană! Îmveninată o! Fugă, o! Grabnic pas!
Lumina ochilor noştri fără de veste s-a dus, 
Mîngîerea vieţii noastre deodată s-a răpus. 
Zbură ca o păsărică rodul nostru cel frumos, 
Ş-asteneala ne rămase fără de nici un folos. 
Ah! Scumpa noastră odraslă mai stăi, mai rămîi cu noi, 
Unde te duci aşa grabnic şi ne laşi în mari nevoi?
O! Vai! Inimile noastre pîn’ la adînc sa rănesc, 
Cu mii de brice şi săbi să tae, să sfîşiesc. 
Ticăloasele piepturi de dureri mari nu mai pot, 
Ard să pedespesc de moarte şi să prăpădesc de tot. 
Ah! Cînd iar nădejdea noastră vom putea să te vedem?
Că s-a ai trăi în lume putere nu mai avem. 
O! Noroc fără de milă! O! Noroc vrăjmaş cumplit!
Pentru ce ne-ai lipsit, crude, de al nostru fiu iubit. 
Să vede că aste rele pentru noi ursite sînt, 
Ca să n-avem mîngîere şi razim p-acest pămînt. 
Dacum lacrămile noastre vărsîndu-se nencetat. 
Vor împlini-n locul ploii timpul cel încetat.
Vom plînge pînă va-ncepe din ochi sînge a pica, 
Şi pînă cînd să vor scurge şi să vor întuneca. 
____________
*) Cîntec.
[127] Atunci va fi viaţa nostră greutate pre pămînt, 
Lumea o să ni să pară un iad ş-un scîrbos mormînt. 

POETUL.

Pe cînd să jelea părinţii, fiul în acel minut, 
Cu grabă mare îndată s-a fost făcut nevăzut. 
Carele îşi ţinea ochii pironiţi către palat, 
Şi privndu-l cu-ntristare ofta cu foc nencetat. 
Luîndu-şi dar zioa bună şi de la oraş, cu dor, 
Întîmpină-ntr-a sa cale un zefir lin, dulcişor. 
Şi începu către dînsul să zică într-acest fel, 
O! Element plin de viaţă te jur să stai puţintel. 

EROTOCRIT către ZEFIR.

De vei întîlni Zefire pe zeiţa ce-o slăvesc, 
Din parte-mi cu plecăciune spune-i că călătoresc. 
Şi dacă ea îţi va zice, dă ce n-am mers s-o văz iar, 
Spune-i cum că îi am chipul într-aceşti ochi ai mei chiar. 
Şi d-o vei găsi mîhnită, cuprinsă de mare dor, 
Cu vesela ta suflare mîngîe al ei trupşor. 
[128] Ah! Ş-aruncă totdauna duhul tău cel preasfinţit, 
Preste pieptul ei cel feaged şi de oftări opărit. 
Şi roa ta o răvarsă pe al ţiţelor sfîrcşor, 
Ca căzînd să- uşureze al inimii ei dogor. 
Şi orcînd vezi auritul răsărit a s-arăta, 
Suflă şi o răcoreşte cu multa blîndeţea ta. 
Dă-ndemn şi la filomile să cînte cu mai mult dor, 
Ca mai cu patimi să plîngă glasul lor rănitor. 
Să spue la toată lumea, să vestească cu strigări, 
Schimbarea nădejdii mele şi jalnicile-ntîmplări. 
Cînd vezi însă pe zeiţa-mi la neputinţă cumva, 
Te rog ca să-i dai povaţă pînă-nsfîrşit a răda. 

POETUL.

Mărginindu-se aceste zeforul iute zburînd, 
S-a dus pe loc la palaturi uşor şi dulce suflînd. 
Iar tînăru-şi urma drumul cu totul în dor supus, 
Călca cele neumblate cu gîndul aiurea dus. 
D-ameţeală lăsînd frîul, nici nu şitea ce făcea, 
Într-o parte şi într-altă capul cu el să ducea. 
Trecea prin văi, prin prăpăstii, şi nu simţea nicidecum, 
Suea munţi, umbla prin crînguri, rătăcit de toto din drum. 
[129 Să ruga fără-ncetare niscai hiare a-i ieşi, 
Sa să-l mănînce, să scape d-a nu se mai pedepsi. 
Avea entusieasm mare cu ele a se lupta, 
Şi să-şi cerce reaoa soartă inima îl îmvita. 
Într-acea zi cîte rîpe, cîte dealuri a trecut, 
Le veninase văzduhul, cu suspinul netăcut. 
Către munţ şi către crînguri nevoile îşi spunea, 
Şi Eho la toate bine din peşteri îi răspundea. 

EHO vorbire.

O Cerule! Te rog ascultă-mi cuvîntul, 
Şi varsă foc s-arzi pămîntul. 
Că sînt fără de dreptate
Gonit în streinătate, 
Într-aste pustii amare
Ca să vieţuesc cu hiare, 
Dar pamea Areti nu. „nu”.
O tresnete! Cădeţi preste împăratul, 
Şi îi prăpădiţi palatul, 
Pentru asta nedreptate, 
Care sufletu-mi o pate, 
Cutremuraţi lumea-ndată
Cu puterea-vă cea dată, 
Dar pamea Areti nu. „nu”.
[130] O grindine! Nu staţi, ci cu vitejie, 
Alergaţi cu grozăvie, 
Vărsaţi-vă deodată
Preste nenduratul tată, 
Ş-îl înecaţi fără jale
Înaintea fiicii sale, 
Dar însă p-Areti nu. „nu”.
O tu Joe! Văzîndu-mă-ntr-astă silă, 
Nu-ţi fie de tiran milă, 
Pedepseşte-l cu cumplire
Pentr-această izgonire, 
Carele fără de vină
M-a lipsit d-amea lumină, 
Dar ei vătămare nu. „nu”.
O Minervo! Tu zeiţa mea slăvită, 
Însulfă l-amea iubită
Vecinica statornicie, 
Ca răbdătoare să fie: 
Şi te rog cu îmfocare
Să nu cerce vătămare. 
Fă-mi zeiţă acest dar. „dar”.
	
POETUL.

Într-acestea sosind noaptea ş-o peşteră nimerind, 
Intră să se odihnească, foarte obosit fiind.
[131]