NOUL EROTOCRIT Compus în versuri de Anton Pann Tomul al doilea Sibiu, 1837 Sau tipărit la Gheorghie de Clozius [1] Noul Erotocrit Partea a doua A sosit şi vremea-n care vitejii să aştepta, Să se strîngă la Atena, cu suliţi a se lupta, Darurile să se-mparţă, şi cei vrednici să le ia, Iar cei fără de corajuri întristaţi a rămînea. Erotocrit însă-n suflet avea foarte mare dor, Ca el la luptă să iasă înaintea tutulor. Cu suliţa şi călare-ntîi a se prezenta, Şi puterea bărbăţii-n teatru a-şi arăta. A cerut dar la aceasta şi sfatul lui Polidor, Spuindu-şi către el scopul ş-al inimii sale dor. El ca un înţelept însă a-nceput numaidecît, Cu mijloace să-l poprească dintr-asta cea hotărît. [2] Şi cu sfaturi totdauna să muncea a izbuti, Doar de-i va stinge amorul ce-l avea spre Areti. Căci ştia că-i mai puternic decît orce luptător, Ş-o să cîştige cununa el, ca un biruitor. Dar o să-i crească amorul mai mult pentru Areti; Şi d-aceia în tot chipul l-aceasta se socoti, Cum ar putea să-l poprească, de a nu să mai lupta; Ş-aşa înpiedecări multe şi pricini îi arăta. Polidor către Erotocrit De vei, îi zice, povaţă de la al tău credincios, Lupta ce-ai pus-o în cuget, te sfătuesc s-o laşi jos. Pentru că, daca cununa s-o-ntîmpla s-o dobîndeşti, Şi să-şi arăţi vitejia, pe ceilalţi să-i birueşti, Împăratu-nţelept este şi va pricepe pe loc, Cum că tu eşti cîntăreţul, ş-o să-ncapi în mare foc. Şi cum în cetatea noastră nu mai este alt bărbat, La vitejia-ţi cea mare să se fi asemănat, Atuncea într-a lui mînă, chiar de sineţi te vei da, Nu mai rămîne-n dreptare, minciuna se va-nfunda. Ş-aceasta care de milă o ascunde Areti, Nevrînd ca o înţeleaptă de a o descoperi, Însuţi cu a ta-ndrăzneală, cea fără de chipzuri, Doreşti să o dai de faţă ş-îţi cauţi ţie peiri. [3] De cînd ai omorît încă p-ăi doi şi opt ai rănit, Umblă şi tot cercetează în taină necontenit. Apoi ai lor fraţi şi rude văzîndu-te luptător, Cu putere-ncorăjată, şi viteaz biruitor, Pe loc de la împăratul vor cere a-şi izbîndi, Şi atuncea după vina-ţi, cu drept te vei osîndi: Ca să suferi în viaţă chinuri, ca un ticălos, Ş-în loc de cîntece, lacrămi să verşi fără de folos. Socoteşte dar povaţa, şi acest al meu sfat mic, Şi te trage d-ocamdată d-această luptă, îţi zic. Poetul Erotocrit însă foarte mare dorinţă avea, Areti pe el călare cu ochii ei a-l vedea. Şi suliţa să apuce ca un viteaz luptător, Să se arate pre sine peste toţi biruitor. Să cîştige cinste mare să ia preaslăvitul dar, Şi să se încununeze de însăşi Areti chiar, Nevrînd pe streini să lase-n Atena a cîştiga, Ş-în urmă de tot norodu-n vileag a se lăuda. [4] Erotocrit A! iubitul meu prietin! prea bine am înţelesţ Povăţurile aste care din gură îţi es. Am cunoscut că-n tot ceasul cauţi pricini ş-încurcări, Să-mi vorbeşti tot împrotivă şi să-mi faci înpiedecări. Eu îns-am pus hotărîre, să mă lupt cu aşti eroi, Şi or de cel fel de moarte nu mă întorc înapoi. Împăratul gînd rău n-are asupra-mi, cum am văzut, Nici altcineva gîndeşte la cele ce au trecut. Deci cu poveţele tale-ncetează, de mă iubeşti, Ţ-am simţit înţelepciunea, ş-acele ce le gîndeşti. Ţ-am priceput vicleşugul, planul ţi l-am aflat iar, Lasă dar aceste vorbe, nu-ţi bate capu-n zădar. Te las să socoteşti numai, că d-o vrea norocul meu La această comluptare să fiu biruitor eu, Care altă bucurie inima mea ar simţi? Decît a lua cununa cea-mpletită d-Areti. S-o păstrez ca o comoară, cu dînsa să mă mîngîi, Şi cînd mă voi culca seara s-o pui lîngă căpătîi. Întru toat-a mea viaţă, or şi pe unde voi fi, Să-mi petrec vremea cu dînsa pînă-n ceasul ce-oi muri. Eu, frate, p-a mea stăpînă deloc nu nădăjduesc, Ca să o iau de soţie, nu, adevărul îţi vorbesc. Şi acele care alţii voesc a mi le vorbi, Le simţ eu singur, din gură pînă a nu le eşi. [5] D-aceia, căci nu să poate, s-ajung la-naltul meu dor, Să am încai în viaţă, din mîna ei un odor. Cînd eu, un om, or pasăre, de la palat de zăresc, Simţ bucurie nespusă, şi mă parigorisesc. Cu cît mai vîrtos atuncea, cununa d-oi dobîndi, Mi să v-astîmpăra dorul, şi mă voi mai odihni? Poetul Deci Polidor dacă vede că vorbeşte în zădar, Ş-Erotocrit de povaţa-i nicidecum n-are habar, Au încetat; căci amorul avea-n el mai mari puteri, Şi îl silea să se poarte după ale sale vreri. Schimbîndu-şi dar socoteala a-nceput a se gîndi, În ce chip p-al său prietin trebui a-l înpodobi. Îngrijaşte împreuna haine a i să croi, Aleargă şi el, îndeamnă, în grab’ a i să găti. S-au făcut dar nişte haine după al său caractir, De o materie albă, şi cusute tot cu fir. Atît era de frumoase, ş-atît îl înpodobea, Încît asemenea haine altul nimenea n-avea. Toate acestea în taină Erotocrit le gătea, Şi pentru alt de nimica, mai mult nu mai îngrijea. Decît numai tot la lupta, zioa şi noaptea gîndea, Biruitor să se facă, şi cununa el să ia. [6] Apropiindu-se dară zioa de a se lupta Viteji cu bucurie să gătea şi să-ntrăma; A poruncit ş-împăratul, ca să se facă pe loc Un teatru pentru luptă, la un cuviincios loc. Materia fiind gata şi meşteri iar de prisos, L-au sfîrşit ca într-o clipă, şi la-nmobilat frumos, Tot cu scaune aurite, şi cu lăviţi împrejur, Înbrăcate, ’npodobite, fără de niciun cusur. În sfîrşit sosi şi ceasul carele să aştepta, Ca vitejii să s-arate-npreuna a se lupta, Au început prin cetate cu trîmbiţi a publica, D-a să pizi fieşicare în teatru cînd va sta. Şi cum că dacă vreunul din slabi să va omorî, Să nu facă pretenţie ş-înainte-i a-l pîrî. Ş-aşa s-a deşchis teatru, şi iarăşi a publicat, Ca să-nceapă să se strîngă vitejii pentru luptat. Feciori de prinţi mari venise, şi osebiţi ascunşi sta, Avînd cuget fără veste la luptă a s-arăta. Viind dară împăratul, şi în teatru şezînd, A poruncit ca să iasă fieştecare pe rînd. Însă lîngă împăratul ş-împărăteasa şedea Cu Areti înpreuna şi Efrosina cu ea. Tînara pe a sa doică de mînă nu o slăbea, Stînd alăturea cu dînsa încetişor tot vorbea. Îar împăratul în mînă ţinea un bilet deşchis, Cu pecetie de aur, în carele era scris: [7] „Care din viteji la luptă va sta pînă în sfîrşit, Şi decît toţi mai în urmă rămîne nebiruit, Numai lui, cu toata cinstea, darurile se vor da, Şi de popor cu strigare-n vileag să va lăuda.” Aşa şi împărăteasa şezînd pe tron luminos, Ţinea o ramură-n mînă de finic verde frumos. Cu brileant înpodobită tot şi cu margaritar, Fiind într-adins gătită ca să se dea iar în dar, Celui ce l-această luptă să va arăta-mbrăcat, Cu haine mai luminoase, şi mai frumos înarmat. Şi strîngînd la supsioară suliţa sa regulat, Pe toţi ceilalţi pîn’ la unul să-i supue la luptat. Şi prin urmare ea însăşi s-aleagă p-acel voinic, Şi chemîndu-l să-l cinstească cu ramura de finic. Deci mulţimea adunată ca să vază aştepta, Turburarea aştii lupte ce isprăvit va lua. [8] Dimofan, fiul prinţului Mitilini Cel ce veni mainainte de multă mîndreţe plin, Era unul din feciori prinţului de Mitilin. Pe un cal vînăt călare cu frîu de aur frumos Şi şaoa acoperită cu un cioltar luminos. Pe toat-a sa-mbrăcăminte stele de fir strălucea, Şi pe pavaza-şi din mînă doi vulturi d-aur avea. Lustruitele lui arme atît raze arunca, Încît omului vederea ochilor întuneca. Iar la coiful său pe fruntre o săpătură avea, A căruia zugrăvire un munte închipuia. Şi să arăta d-asupra-i o căprioară fugînd, Cu o săgeată în ţîţe şi înapoi căutînd. Ca cînd să-ntoarce să vază săgeata ce o rănea, Şi ca cînd tot să căzneşte s-o scoaţă şi nu putea. Iar din josul căpriorii nişte versuri să vedea, Care arăta pricina, ş-într-acest chip să citea. Ostenit alergam în sus, Să dobîndesc al meu dor, Însă pe munte cînd m-am pus, M-am rănit, şi o să mor. [9] Deci as-fel la împăratul daca s-a apropiat, A făcut închinăciune, şi numele ş-a-nsemnat. Dimofan er-al său nume: de vîrstă crud să părea, Dar în trup foarte puternic şi viteaz foarte era. S-a tras şi a mers acesta la locul orînduit, Şi de mult a sa frumseaţe s-au mirat cîţi l-au privit. Peste puţin după dînsul un alt tînăr a sosit, Cu asemenea frumseţe şi foarte înpodobit. [10] Andromah, fiul craiului de la Naupli Fecior craiului de Naupli ăst viteaz tînăr era, Care cînd vinea călare, parcă un vultur zbura. Hainele era pe dînsul argintii şi aurii, La coif avea săpătură cu zugrăveli foarte vii. În care să vedea cerul şi soarele la mijloc, Îmbrăcat întru-ntunerec, neavînd raze deloc. Şi în dreptu-i ăstui soare o fecioară să vedea, Care foarte minunată delicatenţă avea. Păru-i aurit cu totul, chipul raze slobozea, Şi o mare strălucire o încunjura pe ea. La picioarele fecioarei cîteva versuri era, Cu care toată durerea tînărului s-arăta. Frumseţea aştii fecioare, Ce a eclipsit pe soare, Mi-a rănit inima foarte, Şi mă pedepsesc de moarte. Viind dar la împăratul complimentul ş-a făcut, Şi numele iscălindu-şi la locul său a trecut. Andromah era anume, suflet prea nobil avea, De a căruia putere să-ngrozea cîţi îl privea. Iar după acesta-ndată, alt tînăr s-a arătat, Calare pe un cal roşu, şi foarte înfrumseţat. [11] Filaret, fiul Arhondului Motoni Acest înpodobit tînăr fecior de Arhond era, Care cetatea Motoni de sine o stăpînea. Nepovestita-i frumseţe aşa de vie era, Încît toţi cîţi îl văzură de fecioară-l socotea. Ochi lui era albaştri, peri din cap aurii, Îmbrăcat peste tot trupul cu haine portocălii. Ce o tînără frumoasă i le dedese în har, Fiind pentru el cusute de însaşi mîinile chiar. Şi la coiful său pe frunte să arăta zugrăvit, Că de frumseţile unei tinere este rănit. Să vedea într-o vîlvoare o inimioră arzînd, Avea şi versuri cu sloave albe de argint curat, Cu care-şi arăta dorul la orcine-mvederat. D-a-ţi vedea ranele mele, Şi d-a-ţi şti ce dor dau ele, Mă veţi căi negreşit. Că amorul tot d-odată Mă arde şi mă săgeată, Din care-m aştept sfîrşit. S-a scris ş-acesta Filaret (aşa era el numit), Şi s-a tras fără zăbavă, la locul orînduit. [12] Eraclu, fiul prinţului ce stăpînea Euripu După dînsul veni altul, care îndată a zis, Şi nume lui Eraclu, în condică i s-a scris, Acest tînăr era fiul prinţului de la Eurip, Înţelept, plin de talente, şi foarte frumos la chip. Armele sale cu totul era de aur curat, Hainele verzi, şi călare pe un cal îmfricoşat. Pe coiful său dinainte o săpătură avea, Foarte supţirică scrisă, şi cu zugrăveli prin ea. Unde să vedea că curge un izvor foarte curat, Şi aleturea cu dînsul un pom veşted, scuturat. Fără să aibă vr-o floare, sau vr-o frunză asupra sa, Ş-arăta că-n scurtă vreme cu totul să va usca. Iar p-a pomului tulpină şi versuri scrise era, În care ale lui grele dureri să descoperea. Stau acest izvor privind, Să-mi răcoresc dorind, Dar mă usuc părăsit, Şi o să pier negreşit. [13] Nicostrat, fiul prinţului Macedonii A sosit după acesta alt fecior de prinţ, fălos, Leul, zic, al Macedoni, cel desăvîrşit frumos. Carele într-a sa vîrstă paisprece ani înplinea, Plin de talente destule, şi puteri de leu avea. Era un om prea alegru, şi cîntăreţ minunat, L-ale amorului patimi foarte bine îmvăţat. Nicostrat er-al său nume, îmbrăcat prea luminat, Pe haine avea tot inimi cusute d-argint curat. Pe coif avea scris cu semen de argint un loc cîmpos. Şi o mulţime de păsări, tot moarte căzute jos. Iar într-un laţ lîngă ele, un curui viu era prins, Supt care avea în versuri toată pricina înscris. În sus şi în jos zburam, Şi gonind păsări prindeam, Şi multe-ntr-al meu vînat, Pîn-acum mi-a dat de cap, Şi n-am nădejde să scap. [14] Abia a plecat acesta, după ce s-a închinat, Şi să auzi îndată un zgomot îmfricoşat. De trîmbiţe şi de toabe drumurile răsunînd, Cît să grămădea norodul unul peste alt căzînd. Şi iată să văzu unul ca soarele luminat, Cu o regulă frumoasă, şezînd p-un cal minunat. Carele vinea la luptă suliţa a-şi îmvîrti, Şi biruind să cîştige cununa de l-Areti. [15] Dracomah, nepotul prinţului Coronii Prinţul de la Corona acesta era nepot, Numit Dracomah, puternic şi grozav fiind de tot. El, şi calul său cel negru, parcă era nişte zmei, Care cu vremi omorîse tigri, aspide şi lei. Rencheza calul sup dînsul fără a mai înceta, Însălbătăcit cu totul sărea într-un loc nu sta. A hainelor lui podoabă tot neagră verde era, Hlamida-i era pestriţă, şi armele îi lucea. Negrul însemna-ntristarea, verdele nădejdea sa, Iar haina cea-npestriţată, aceia ce el dorea. Şi o peşteră cusută pe haina lui să vedea, Şi să părea că el însuşi eşia afară din ea. La coifu-i cu săpătură zugrăvit să arăta, Cugetul inimii sale şi gustul care-l avea. Cum că, să bucură-n patimi şi să dezmiardă-n dureri, Şi cînd ne-ncetat el arde, atunci simte mîngîeri. Era şi pasărea Finics în mijlocul unui foc, Care de voia-şi se arde, făr-a se sfii deloc: Şi din cenuşa ei ese un viermuleţ mititel, Din care iară să face un alt Finics tinerel. [16] Şi cu litere de aur versuri să vedea supt el, A cărora întocmire să înţelegea as-fel. Focul care flăcărează Pe mine mă răurează, Şi cît să arză mai tare, Nu-mi aduce vătămare; Ci mai vîrtos întru-ntr-însul, Făr-a mă sfii de dînsul. Pentru că a sa vîlvoare, Îmi este folositoare. Că din cenuşa mea chiară, Mă nasc şi sînt tînăr iară. [17] Tripolem, domnul Slavonii Fulgerul cel des cum ese din norul întunecos, Şi cu tresnete îndată aruncă văpăi în jos. As-fel şi domnul Slavonii într-o clipă s-a ivit, Cu o iuţeală nespusă şi foarte-nsălbătăcit. Într-atît lui în viaţă îmvrăjbirea îi plăcea, Cît nici c-o vieţuitoare-n lume pace nu avea. Căruia pe nume propriu şi Tripolem îi zicea, Cu uriasa-şi putere-ngrozea pe cîţi îl privea. Începu să se fălească întru vitejia sa, Şi arăta că în lupte multe sîngiuri el vărsa. Era îmbrăcat cu haine albastre-n roşu bătînd, Şi să arăta pe ele pomi uscaţi cusuţi avînd. Armele-i era făcute dintr-un metal prea vîrtos, Ş-întrecea cu strălucirea berlantul cel luminos. Totdauna ş-în tot ceasul umbla necăjit, turbat, Şi mai-nalt era d-o palmă decît alt orce bărbat, Pe coif avea zugrăveală de aur, ce arăta Marea, ş-în mijlocul mării, un ostrov înălţat sta. Asupra căruia valuri pline de spume mergea, Şi izbindu-se de dînsul cu iuţeală să spărgea. [18] Cu care însemna cum că, lui de nimeni nu-i păsa, Şi că d-orce turburare nicidecum nu să sfiea. Iar al sup-scriselor versuri înţelesul s-arăta, Că dragoste statornică în inima sa ţinea. „Orcît d-ar fi turburare de valuri groaznice-n mare, nu pot să-mi dea spăimîntare, că sînt stătornicit tare. Şi vînturi, furtuni să bată, Să turbure lumea toată, Nu vor putea să m-abată din dragostea-m niciodată.” [19] Licaret, fiul prinţului Axii Dup-acesta sosi-ndată alt voinic foarte chipos, Decît toţi cei ce veniră cu mult era mai frumos. Avea un aer prea dulce, părul său balan şi creţ, Cătarea lui ascuţită, duhul său foarte isteţ, Din pornirea sa cea vie, din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narţis luminat. Al prinţului din ostrovul Axii fecior era, Ce foarte mult iubea pacea, vrajba de tot o ura. Şi luptele totdauna rîzînd el le săvîrşa. Minte mai bună la altul n-a mai văzut cineva. Foarte cu nobilitate-npăratului s-a-nchinat, Şi Licaret în condică numele ş-a însemnat. Dup-aceia şi la ceilalţi de rînd la toţi s-a plecat, Cu care pe fieşicine a făcut de s-a mirat. Să vedea el stînd călare pe un cal deosebit, Iute ca o căprioară la fugă şi la păşit. Peste tot trupul lui multe feluri de feţe avea, Capul lui, picioarele şi gîtul cenuşii era. Sub pîntece era negru, şi roşu pe lîngă piept, Partea cea din dărăpt albă, şi la cătare deştept. [20] La care mulţime multă de oameni s-au adunat, Să vază şi să privească, un aşa cal minunat. Iar haina acestui tînăr, ca o mreajă să părea, Şi la toata-ncheetura inimi cu săgeţi avea. De fir era înpletită, frumos pe cît să putea. Şi săgetatele inimi foarte mult o-npodobea. Acesta pătimea însă de un înprelung dor, Pentru-o tînăra cu care de mic prinsese amor. Şi nu putea să o uite pe dînsa nici într-un fel, Că frumseţea ei cea multă să văsnuise în el. Avea pavăză în mînă de un fier foarte vîrtos, Suliţa-i era făcută de argint prea luminos. Coiful peste tot de aur, şi să vedea zugrăvit Cerul senin şi semiluna-n chipul cel mai strălucit. Şi jos pre pămînt supt lună un pom mic să vedea stînd, Veşted şi uscat cu totul, nicio frunză neavînd. Şi înpotrivă cu dînsul alt pom verde ş-îmflorit, Sup care dormea amorul, c-un somn foarte liniştit. Era acolo şi versuri, care pricina spunea, Şi cuprinderea lor as-fel de orcine să citea. Întru a luni creştere orce pom cînd să sădeşte, nu să prinde, veştejeşte. [21] Numai pomul amorului, cum să sădeaşte să prinde şi rădăcinile-şi tinde. Căci, puterea amorului este în lume mai mare, decît a altui orcare. El unde-şi v-arunca ochii, ş-or în ce loc să arată răneşte a lui săgeată. În scurt, lui să plec zilele şi nopţile totd-auna, cum şi stelele şi luna. [22] Spitoleon, domnul Caramanii După acesta îndată a ajuns un Caraman, Care ostrovului Creta era pururea duşman. Domn foarte mare şi tare şi desăvîrşit bogat, În patria-i lui niciunul, nu era asemănat. Ceruri, stele şi planite lui prea urîte-i era, Cu groaznicul său chip lumea toată o îmfiora. El credea-n sabia-şi numai, şi la dînsa sa-nchina, Totd-auna vrea războae ş-în veac certe scormonea. Asupra păcilor foarte avea el în viaţa-şi uri, Şi cu mare bucurie căut-amestecături. Să numea el Spitoleon, carele cum a sosit, A gratulat pe-mpăratul c-un chip însălbătăcit. Şi îi făcu înainte un compliment prea urît, Cu puţinele cuvinte, şi foarte posomorît. Întru toat-a sa viaţă, el n-a rîs nici n-a zîmbit, Avea un glas din natură cu totul deosebit. Vorba lui cea mai domoală atît de groaznic suna, Cît alţi din toată puterea ar striga şi ar zbiera. Spăimînta pe toţi cu vorba, şi să uita sperios, Şi din cap avea o coadă lăsată pe spate-n jos. [23] Era şi pe un cal groaznic, de semăna tocma lui, Care aducea o frică nesuferită orcui. Acest cal avea o coadă asemenea ca de leu, Ochi îmfocaţi ca de tigru, şi răsufla din nări greu. Picioarele ca de bivol şi ca de porc al său gît, Capul lui chiar ca de taur, şi să uita prea urît. Pielea-i era-npestriţată, cu feluri de zugrăveli, Cu roşu, cu alb, cu negru şi cu alt fel de văpseli. Întocma ca căprioara la fugă era uşor, Care putea să ajungă şi o săgeată în zbor. Renchezătura-i cea tare pămîntul cutremura, De cal era drept glasul, dar chiar ca un leu zbiera. Deci numele daca-şi scrise, căuta loc osebit, Mai mult să se odihnească, şi nimului n-a vorbit. Cîmpi îi era urîţi lui, pămîntul nu-l încăpea, Aci-ntr-un loc aci-ntr-altul tot să muta şi şedea, C-o piele de leu pe spate aruncată după gît, Pe carele-n crîng cu vreme singur el l-a omorît. Ş-ale leului picioare era lăsate în jos, Pe piept gol pe dinainte, lucru foarte sperios! Care să părea că umblă, cînd să cletina în loc, Şi ca cînd vrea să sfîşie pe om şi pe dobitoc. Armele-i era făcute d-un metal foarte vîrtos, Şi cu sînge de om văpsite făr-asemînare gros. Nu să uita la nimenea, nici vorbea cu cineva, Decît aşa în vînt numai, ne-ncetat îmfricoşa. [24] Să necăjea cu pămîntul, şi cu cerul să certa, Ca cînd un demon din iaduri în lume eşit era. Hainele sale dar, chipul, calul şi făptura sa, Într-un cuvînt tot cu totul la un diavol semăna. Pe coiful lui era Haron zugrăvit gol, despuiat, O coasă ţiind în mînă, şi negru întunecat. Iar de desuptu-i cu sînge litere scrise avea, Care tîlmăcea în versuri icoana ce să vedea. La această a mea coasă, cu ascuţitul tăiosă, nu veţi putea sta-mprotivă. La grozava ei mînie de nimeni nu va să ştie, pe toţi tae d-opotrivă. De niciunul milă n-are, nici jale, nici îndurare, nici îl vede cine este. Într-un minut, cînd porneşte, cu urgie prăpădeşte, şi curăţă fără veste. [25] Pistofor, fiul împăratului Vizandii Deci, c-o paradă frumoasă, numaidecît s-a văzut, Şi odrasla Vizandii, cel numai unul născut. Îmbrăcat cu strălucire, cu mîndreţe, înpompat, Şi cu slavă foarte mare viind ca îmfăţişat. L-alaiul său înainte cinci inşi trimbiţaşi avea, Cu trîmbiţe supţirele, şi mergînd călări zicea. Cari aşa de frumoasă armonie acordea, Cît socotea fieşicine că filomili melodea, Era toţi în uniformă verde-mbrăcaţi, potriviţi, Şi cu cîte doă aripi la capete-mpodobiţi. Urmînd încet după dînşii alţi opt tineri regulaţi, La vîrstă deopotrivă ş-în albastru îmbrăcaţi. Înalţi toţi de o măsură, supţiri, la chip frumuşei, Neînarmaţi, trăgînd numai cîte un cal după ei. As-fel de frumoşi la trupuri, şi as-fel la pasuri vii, Încît alţi cai asemenea nu să afla-n herghelii. Doi era albi şi trei negri, şi alţi trei roşii, galanţi, Tot cu cioltare cusute cu fir şi cu diamanţi. Iar după dînşii alţi tineri doaăzeci pe jos vinea, Cari-n capete, la coifuri cîte un vultur avea. [26] Tot voinici unul ca altul, toţi ostaşi aleşi fiind, Pîşea cu regulă bună săbii scoase-n mîini ţiind. Hainele era pe dînşii cu osebite frumseţi, Cu pavăză la o parte ş-în spate arc şi săgeţi. După dînşii să văzură şi alţi doăzeci viind, Călări şi în mîini cu suliţi, tot tineri nobili fiind. Îmbrăcămintea pe dînşii toată roşie era, La cari fieştecine cu plăcere să uita. Zece inşi mergea d-a dreapta, unul după alt în rînd, Şi ceilalţi zece d-a stînga cu cai lor tot jucînd. Iar în mijlocul lor fiul de împărat s-a zărit, Ca luceafărul de zioa, cînd ese la răsărit. Nemarginita-i frumseţe ca soarele lumina. De care toată mulţimea foarte mult să minuna. Hainele lui era albe cusute numai cu fir, Şi peste tot cusuţi vulturi de aur zburînd în şir. Armele-i era de aur şi cu totul strălucea, Numai ascuţitul sabii de fier curat îl avea. Pe un cal cu osebire frumos şi măreţ şedea, Carele cu uşurinţă viind în pasuri sărea. Şi să arunca în aer de să părea că zbura, Sus drept în doă picioare să scula şi rencheza. Dar să aşeza îndată şi să-mblînzea ca un miel. Căci ştia cum să-l pornească cela ce şedea pe el. În ast chip dar la teatru aproape cînd a sosit, Cu o cinste osebită a fost de toţi priimit. [27] Pentru că fieştecine cu pompa care-l vedea, De nobil şi de om mare-n minte-şi îl închipuia. Dar acolo cum ajunse-mvederat s-a cunoscut, Că fiu de împărat este, de neam strălucit născut. Carele la împăratul dacă s-a îmfăţişat, Cu o smerenie mare plecîndu-se s-a-nchinat. Şi împăratul văzîndu-l la sine apropiat, Înaintea lui îndată de pă scaun s-a sculat, Şi cu ţeremonie mare pe dînsul l-a priimit, Care cinste n-a făcut-o la alţi din cîţi a venit. Şi Pistofor să se scrie numele său el zicînd, S-a pus după cuviinţă cu ceilalţi viteji în rînd. Avea acest tînăr suflet cu talente-npodobit, Inimă ca de balaur, puteri ca de leu leit. Demult el asupra unei tinere amor avînd, Care după a sa voe să se-nduplece nevrînd, Nădăjduia ca cu vreme să o facă a-l iubi, Ş-a ei însălbătăcire cu-ncetul a o-mblînzi. D-aceia a sa nădejde şi dorinţă ce-o avea, În argint închipuită pe coiful său o purta. O viţă verde cu struguri cruzi şi necopţi să vedea, Şi dedesuptul ei versuri, care acestea spunea. Orce poamă cu încetul să coace desăvîrşit, şi cel acru ca oţetul va fi cu vreme-ndulcit. [28] As-fel nădejdea îmi este, şi eu să mă-nvrednicesc, care sufletu-mi doreşte, cu-ncetul să dobîndesc. Cu o nespusă plăcere toţi la dînsul să uita, Şi de darurile sale întru sine să mira. Areti singură numai nu-l băga-n seamă deloc, Căci cugetul ei şi gîndul era duse într-alt loc. Iar doica ei Efrosinia lîngă dînsa cum şedea, Au început să vorbească încetişor către ea. Efrosinia către Areti Ah, Stăpîna mea ce tînăr! ce delicat caractir! De ce nu te uiţi la dînsul, cum toţi privesc şi se mir? Întoarce-te puţin numai să vezi o dată frumseţi, Să cunoşti ce va să zică nobile delicăteţi. Întru adevăr p-acesta din tot sufletul aş vrea, Norocul să mijlocească de bărbat ţie să-l dea. Să te mărite cu cinste după fecior de-npărat, Ş-atuncea să te privească Erotocrit depărtat. Să lepezi, zic, asta floare cea cu mirosul greţos, Şi să alegi trandafirul cel prea dulce şi frumos. [29] Poetul Areti la aste vorbe nimica nu răspundea, Altele spunea aceia, şi altele ea gîndea. Pe carea nici bogăţia, nici mărirea a putut S-o supue şi să-i schimbe cugetul ce l-a avut. Toate era zădarnice, toate fără de temei, Toate deşarte şi moarte-naintea ochilor ei. Ea aştepta să-i răsare soarele ce-o lumina, Şi care-n inimă dorul şi focul îi alina. [30] Dracocard, domnul de la Patra Într-acestea altul iarăşi au ajuns numaidecît, Tocma ca un leu sălbatic, şi desăvîrşit urît. Cu niciunul după dînsul, foarte grozav înarmat, De la cap pîn-la picioare tot cu fieruri încărcat. Grele de tot, ruginoase, zgura d-un deşt să vedea, Şi frumseţea feţii sale neagră-verde o avea. Calul său fugea întocma ca fulgerul după cer, Îmbrăcămintea lui toată era de zale de fier. Încît el numai cu chipul şi cu uitătura sa, Îngrozea pe fiecare, şi trupu-i îmfiora. De multă vreme acesta pe o tînără iubea, Ce era foarte frumoasă, dar prea starşnică şi rea. Într-atîtă el pe dînsa în dragoste avea, Cît era-n tot ceasul gata a se jertvi pentru ea. Cu tot felul de mijloace să silea şi să căznea, S-o-nduplece şi s-o facă ca să-l iubească şi ea. Dar ei prea urît fiindu-i, la el nici nu să uita, Că era grozav cu totul, cît la om nu semăna. El însă trăgea nădejde şi în veac capu-şi bătea, Ca s-o facă să-l iubească şi nu să lăsa de ea. [31] Deşi o vedea pe dînsa necăjicioasă şi rea, Dar tot aştepta el milă, şi îndurare cerea. Era născut el la Patra, pe care o şi domnea, Pe toţi oameni din lume pizmă nespusă avea. Tată, mumă în viaţă n-a cunoscut deloc el, Căci cînd a rămas de dînşii sirman, a fost mititel. Şi de o nelegiuită maghistă a fost crescut, De aceia şi la faţă aşa scîrnav s-a făcut, El n-a văzut bucurie, că prea urît a trăit, Întru toata lui viaţă nici n-a rîs, nici n-a zîmbit. La coifu-şi cel plin de zgură care pe om îngrozea, Marea însălbătăcită zugrăvită să vedea. Şi un pescar alăturea c-undiţa-n mînă şedea, Care grozavele valuri le privea cum să bătea. Şi ţiind întins un deget către mare arăta, C-adică o să vîneze furtuna cum va-nceta. Să vedea şi nişte slove încărcate cu rugini, Care descurca în versuri, curgerea aştii pricini. Cela ce în aşteptare, va avea multă răbdare, El cu vremea dobîndeşte aceia care doreşte. Aşa şi ei prin urmare dup-a furtuni-ncetare, [32] Undiţa daca voi tinde nădăjduesc că voi prinde, Aceia care imi place şi pe voia mea voi face. A venit dar la-mpăratul cu un mijloc îndrăzneţ, Ş-închinîndu-se să-ntoarse ca un dobitoc semeţ. Şi zise, că al său nume a-l scri Dracocard curat; Inimă chiar de bălaur avînd cu adevărat. Şi fără să se închine, sau să se uite la alt, La Caramanlîu-ndată mergînd s-a apropiat. Şi c-o uitătură strîmbă, cu sprîncenele în jos, Îl întrebă cu glas mare, de să află sănătos. Căruia şi Caramanul, cu un zbierat foarte gros Complimentul îi întorse cu cuvînt prea glodoros. Aceşti amîndoi îndată la un loc cînd s-au unit, Toţi ca de nişte jigănii de dînşii s-au îngrozit. [33] Protim, fiul prinţului de la Chipru Deci să auzi un zgomot de cai mulţi cu renchezări, Alte sunete grozave, ş-alte noau turburări. Şi să arătă îndată un tînăr foarte frumos, Fiul prinţului de Chipru, prea strălucit şi fălos. Care cum sosi îndată, capul în jos ş-a plecat, Şi cu smerenie mare-npăratului s-a-nchinat. Apoi c-o iuţilă mare a zvîrli suliţa-n zbor, Ş-o prinse cu uşurinţă-n mînă ca un puişor. Bărbăţia şi puterea care el a arătat, S-au minunat tot teatrul şi foarte l-au lăudat. Cît inima tutulora a-l iubi le-a-ndatorat, Şi numele lui îndată Protim i s-a însemnat. Era ăst tînăr călare pe un cal foarte frumos, La trup înalt şi supţire, la păr alb gălbinicios. Armele lui o putere prea trăgătoare avea, Cu magnet amestecat, şi cu totul strălucea. Uniforma lui, au portul, er-albastru vioriu, Împodobit tot cu păsări, de firul cel auriu. La coif avea dinainte un car mititel săpat, Şi amorul zmicindu-se, fiind de dînsul legat. [34] Era şi slove de aur, care în versuri spunea Toata curgerea pricinii, ş-într-acest chip să citea. Amorul care orbeşte Cu frumseţea robeşte, Şi la o lume întreagă Inimile în lanţ bagă, Cel ce-ntinde voiniceşte Arcul, şi pe loc răneşte; De face pe om să geamă Şi de nimeni nu-i e teamă. Iată-l cu toate aceste, Acuma biruit este: Vedeţi cum să amăraşte, Ş-abia carul îşi tîraşte Ş-a pus puterile toate, Dar să mai zboare nu poate: Căci chiar d-al său car de roate, Eu l-am legat strîns de coate. [35] Erotocrit Pe cînd mai toţi începuse în teatru a întra, Şi alerga fiecare la viteji a să uita, Atuncea, din întîmplare, Erotocrit a sosit, Ş-ajuns să se-mfaţişeze şi el tocma în sfîrşit. Pe un cal ca abanosul negru, călare era, Care cînd vinea cu dînsul parcă un vultur zbura. Îmbrăcat cu strălucire, vesel, faţa lui zîmbea, Ş-în toate părţile raze ca soarele slobozea. Hainele lui avea faţă ca argintul cel curat, Cusute cu flori de aur, şi strălucea minunat. Armele de argint toate, precum şi pavaza sa, Şi în faţa ei doi vulturi de aur făcuţi era. Aceasta a sa frumseţe şi podoaba ce-o avea, Care cum o vedea-ndată, înmarmurit rămînea. Ş-într-adevăr aşa tînăr frumos şi înpodobit, Cu atîtă strălucire cine nu l-ar fi iubit? La coif avea-nchipuită arzînd o inimă-n foc, Fiind şi cu o săgeată pătrunsă drept şi prin mijloc. Iar de desuptu-i cu versuri durerile-şi arăta, Cu un mijloc oarecare-ntunecat cît să putea. Lumina pari iubeam şi inima nu-m sfiam, [36] Ci m-am tot apropiat de ea, cu cuget curat, Dar văzîndu-mă pîrlit fără veste, m-am căit: Şi cu fug-am vrut să scap, d-asta peire de cap. Amorul însă dînd iar, m-a săgetat mai amar. Şi m-a întors înapoi, să mă sfîrşesc în nevoi. Şi aşa la împăratul daca s-a apropiat, Cu smerită plecăciune mîinile i-a sărutat. Şi numele cînd îşi scrise d-odată cît ai clipi, Ş-aruncat ca o săgeată ochii drept la Areti, Care ea o simţi-ndată îndestul cît trebuia, Inima-i părea că zboară asupra lui cînd privea. Amîndoi, unul şi altul inimile-şi dogorea, Şi să-şi ascunză amorul din putere să silea. Ca o pasăre ploată cînd abia poate zbura, Şi soarele cu căldura-ncepe a o uşura, Şi cu o părere bună zboară sus în copaciu drept, Şi stînd tot să ciogoleşte pe spinare şi pe piept. Aruncă ochi-mprejuru-şi la cer şi la pămînt jos, Începe să ciripească dulcişor şi mîngîios. Arătînd ea cu aceasta, cum s-a îmveselit, Şi cum că frig nu-i mai este, ci bine s-a încălzit. [37] Asemenea şi atuncea s-a-ntîmplat la Areti, Cînd soarele ei cel dulce răsări şi o-ncălzi. Deşi darurile toate asupra lui zărea, Ş-altul cu aşa frumseaţe supt univers nu era, Dar chiar şi, cum zic, întocma de n-ar fi fost el frumos, Amorul făcea să fie cel mai de frunte chipos. I să părea ei, că altul nu era-n lume ca el, Aşa frumos, aşa erou şi înpodobit as-fel. Atît îşi ţintise ochii şi de la el nu-i lua, Cît tot parcă o să-l piarză, sau o să zboare cumva. Şi precum să-ntîmplă noaptea unuia corăbier, Trebue cînd poartă cîrma să se uite tot la cer. Şi la steao Tramundana foarte aminte să ia, Ca unde va vrea să meargă să se-ndrepteze prin ea. As-fel l-acea multă ceaţă, şi Areti a urmat, În a amorului noapte orce frumseţi a lăsat, Decît numai tot la steao lui Erotocrit privea, Tot la dînsa lua seama, şi alt nimic nu vedea. Odihna inimii sale de la dînsul atîrna, Şi primejdia cu bine s-o treacă nădăjduea. Nicidecum la altă parte ochii nu-şi mai întorcea, Ci la un trup de om numa-n nemişcare îi ţinea. Toţi ceilalţi la vederea-i negri, ’ntunecaţi era, Numai Erotocrit singur ca soarele lumina. [38] Fir-ar blestemat amorul, cel dulce mîngîitor, Că el lesne amăgeşte şi pe cel mai simţitor. Cîte răutăţi grozave în lume el n-a adus, Şi la ce greşeli pe oameni totdauna n-a supus? Cîţi tineri plini de talente şi înfrumseţaţi vinea, Şi l-Areti numai singur Erotocrit îi plăcea. Ea mai mult la înălţime ochi nu-şi îi ridica, I s-a-ntunecat lumina, şi tot în jos căuta. Ce este bun nu alege, preţueşte pă cel rău, Căci amorul o orbise şi urma pe placul său. [39] Haridim, fiul prinţului de la Creta Pe cînd urma a să face semnul spre a se lupta, Şi altcineva să vie, nemaivrînd a aştepta, S-a văzut fără de veste o pulbere înnorînd, Ş-o trîmbiţă de departe să auzea răsunînd. După care sosi-ndată, un alt luptător frumos, Călare şi avînd oameni cu sine mulţi de prisos. Suliţa lui era neagră, şi armele iar aşa, Negru îi era şi calul, cum ş-îmbrăcămintea sa. Era din ostrovul Creta, de neam foarte strălucit, Înpodobit cu talente, şi viteaz desăvîrşit. Avea cetatea Tortina supt oblăduirea sa, Care de înpopulată cea mai vestită era. Iar căci era el cu totul în haine negre-mbrăcat, Precum şi toţi cei cu dînsul tot în port întunecat, Toată curgerea pricinii de la amor s-a-nceput, Şi sfîrşitul ei cel jalnic de la Haron l-a avut. Tatăl său a fost prinţ mare, şi un om foaret vestit, Dar el prea mic rămăsese tatăl său cînd a murit. Muma sa a-ngrijit însă creştere bună să-i dea, La tot felul de ştiinţe prin şcoli l-a pedepsit ea. [40] Şi cînd a ajuns în vîrstă de voinic tînăr, fălos, Şi regula ostăşii o-mvăţase prea frumos. Într-aceasta bărbăţie daca-l văzu muma sa, Ca să se căsătorească începu a-l îndemna, Însă n-a fost cu putinţă de a să îndupleca, Căci sufletul lui viaţă singuratică iubea. Dar precum uni c-aceştia în multe rînduri greşesc, Şi în mreaja frumseţii să prind şi să amăgesc, Aşijderea şi acesta, ’ntr-o dimineaţă umblînd, Zări o fată frumoasă lîngă o fereastră stînd, Carea cu mare silinţă la cusutură lucra, Şi căteodată ochii către drum îi arunca. Avea buze ca de sînge, şi obraji trandafirii, Doi ochi frumoşi ca zamfirul, şi peri în cap aurii. Ca o Veneră întocma să arăta c-un cuvînt, Nu putea să fie altă mai frumoasă pre pămînt. Atuncea dar la fereastă cînd cosea şi privea, Chipul ei ca prin oglindă razele îşi răsfrîngea. Şi as-fel ea deodată asupra-i cum s-a uitat, Inima lui de frumseţea-i cu totul s-a săgetat. Cu-mfocate caracteruri simţirea i s-a robit, Şi toată înţelepciunea îndată i-au stăpînit! Deci aşa în grab de dînsa fiind el rănit atît, Acel dintîi al său cuget la schimbat numaidecît. Şi muma sa-ntr-astă vreme în viaţă nu mai era, Ca să-i dea povăţuire l-amorul cel supăra. [41] Şi nici măcar un prietin l-acest punt nu să afla, Care furia-i cea iute să o precurme ceva, Ci îl pedepsea amorul în dureri mari ne-ncetat, Şi sufletul său în lanţuri pururea-l ţinea legat. Cu toate că tinerica de neam mare nu era, Dar amurezaţi asta n-o băga în seamă prea. Că l-aşa-ntîmplări amorul este bun prevăzător, El arată mai-naite darurile tutulor. Aşadar prin mijlocirea-şi p-aceşti tineri i-am voit, Şi cu toată mulţumirea amîndoi s-au însoţit. N-a stătut aşa iubire vreodată pre pămînt, Cu asemenea dulceaţă, şi cu as-fel de trai sfînt. Cu o mare bucurie totd-auna petrecea, Uneori ei pe la ţărmuri, alteori prin crîng mergea. Şi mai adese la Ida să se plimbe să ducea, Pentru că dulcele aer d-acolo mult le plăcea. Acest loc pentru plimbare foarte răsfăţat era, De frumseţea lui vederea nu să putea-ndestula. Avea cîmpii îmflorite, copaci verzi mari şi mărunţi, Pîrae veselitoare, vălcele, dealuri şi munţi. Acolo era şi paome cu miroase foarte dulci, În sus, în jos, prin tot locul turme de oi să păştea, De fluere şi de glasuri dealurile ehoia. Aci vinea totdeauna şi fiica unui pastor, Ş-îşi păştea oile sale într-acel vesel conjor. [42] A căria frumseţe ca soarele strălucea, Şi cu mai sus zisul tînăr foarte des să întîlnea. Carele la vînătoare mai totd-aduna mergea, Spre locurile acelea, unde ea turma-şi păştea. Şi, vulpi, epuri, căprioare cu grămăzile lovea, Că la arc altul ca dînsul asemenea nu era. Şi cînd el pe pastoriţa singură o întîlnea, Nici nu o băga în seamă, nici vr-odată nu-i vorbea. Pentru că cu osebire iubindu-şi soţia sa, Nici un fel de frumseţe nu-l putea îndupleca. Dar blestemata zulie, carea gîndul omenesc Îl porneşte-n aşa spaime, în care mulţi pătimesc, Au început dar simţirea tinerii a vătăma, Şi inima să-i muncească fără a să precurma: Văzînd că soţul ei foarte pironiţi ochi-şi ţinea, Şi cu luare aminte pe pastoriţa privea. A întrat în bănueală că are amor cu ea, Şi de multa ei zulie deloc nu să odihnea. Gîndurile cele multe o pedepsea foarte rău, Socotind pe pastoriţa iubita soţului său. Pentru care vrînd mai bine a să încredinţa ea. Cu un fel de viclenie hotărî seamă sa-i ea. Ş-aşa după ce prînziră au mers la un loc umbrit, Cu izvoraşe de apă, vesel şi împodobit. Ca acolo la răcoare şezînd cu bărbatul ei, Puţintel să odihnească pe iarbă supt copăcei. [43] Şi prietenii lor iarăşi în altă parte s-au tras, Lăsînd pe tineri să doarmă cu dulceaţă-ntr-acel ceas. Haridim însă luase ş-arcu-npreună cu el, Socotînd că poate-n cale va vîna vr-un păsărel. Au şezut dar ei la umbră aproape de un izvor, Ca să asculte al apei murmur lin şi dulcişor. Şi cum şedea el cu arcul aproape de sine-ntins. Începu să dormiteze ş-un semn dulce l-a cuprins. Ş-acea frumoasă verdeaţă, acel înmirezmit vînt, Dulcele murmur al apei, ş-al filomilelor cînt, L-au adormit deodată-n somn adînc cît să putea, Cînd atunci a sa soţie să sculase şi şedea. Ş-a socotit că e ceasul acum a să-ncredinţa, Cînd i să va scula soţul să vază cum s-o purta. Fiindcă într-acea vreme şi pastoriţa-ncepea, Cu turma în acea parte a să mai apropia. Deci dorind să-şi vază soţul ce pasuri va apuca, Şi ce urmare va face din somn cînd să va scula. A mers într-un loc d-oparte, ş-în nişte frunze s-a pus, Fără să o ştie altul unde şi-n ce loc s-a dus. Şi de multă nerăbdare inima ei să bătea, Pînă să se-ncredinţeze despre care bunuea. Haridim dar fiind foarte în somn adînc aruncat, Dintr-un vis grozav cu totul a sărit înspăimîntat. A visat că un leu iute viind asupra lui drept, Ş-îmvierşunat aruncînd-şi picioarele-ntr-a lui piept, [44] L-a sfîşiat deodată şi inima i-a răpit, Lăsîndu-l fără de suflet nemişcat înţepenit. Atunci tremurînd să scoală cu arcul în mîna-ntins, Şi stînd în loc întru sine tot gîndea la acel vis. Să mira ce însemnează, în tot chipul tălmăcea, Şi inima lui de frică să-mfiora şi zvîcnea. Să-ntoarce-nprejur, să uită, şi nicăiri nu zărea Pe iubita sa soţie, şi foarte mult să mira. Socoti însă că poate i s-a supărat aci, Şi s-o fi-ntors la prietini pe el fără a-l vesti. Deci, ca să-şi împrăştieze turburările din gînd, Plecă-ntr-acea-ncunjurare ca să se plimbe vînînd. Mergînd dar el înainte spre crîngul acelui loc, Tot lua seamă să vază vr-o fiară, vr-un dobitoc. Şi acolo nu departe văzînd că frunz-a săltat, Gîndi că-i vr-o căprioară, şi prea mult s-a bucurat. Întinse arcul îndată, şi într-acel minut chiar, Slobozi din arc săgeata (o ce ceas jalnic ş-amar!), Şi cu iuţeală nespusă, ca fulgerul cel de foc, Căzu săgeata-ntr-o clipă în rămuri la acel loc. Tînăra nenorocită de pază neavînd pas, Deodată săgetată moartă în loc a rămas. Pe carea în grăsuliul şi ca zapada alb piept, O pătrunsese săgeata sub ţîţa cea stîngă drept. O vedere-mfricoşată! o grozav şi tragic ceas, I-a eşit sufletu-ndată, fără a s-auzi glas. [45] Afurisite să fie aste patimi muereşti, Temerile, zic, şi pizma, obiceiuri diavoleşti. Haridim săgeata-n ramuri pe loc cum a aruncat, A simţit bine din sunet, că a lovit vr-un vînat. Şi cu bucurie mare alergă numaidecît, Într-acel loc ca să vază ce lucru a omorît. Dar a fost văzut aceia ce prin gînd nu i-a trecut, Ş-îndată pe sine însuşi să se omoare a vrut. Pre iubita sa soţie o găseşte-ntinsă jos, Plutind în sîngele rănii sub frunze-n crîngul stufos. Însă cu prea puţin suflet, cît abia azis atît: Lumina mea ... dară ... Ah! mor!!! şi muri numaidecît. Îşi închise ochişorii, zbură ca un puişor, Înfrumseţatul ei suflet, din prea multul său amor. Haridim văzînd cu ochii răul nenădăjduit, Care chiar de a sa mînă, şi de dînsul săvîrşit. Începu amar a plînge, a jeli, şi a ţipa, Încît d-a sa tînguire pădurile răsuna. Să aruncă şi el cade ca un mort asupra ei, Şi cu părae de lacrămi o uda pe obrăjei. Cine putea să-l privească fără a să întrista, Cît şi cele fără suflet de mila lui să văita. Hotărî şi el să moară alăturea lîngă ea, Precum şi arcu-ntinse în sine singur să dea. Dar în minutul acela tot trupul i s-a muiat, Şi pe loc pre pieptul moartei căzu de tot leşinat. [46] Şi prietini lui cari sta deosebi acolo, Cum auziră îndată acel prea jalnic eho, Alergară toţi d-odată-ntr-acea partea după glas, Şi văzînd această drama uimiţi în loc au rămas. Găsesc pe tînăra moartă cu săgeata-n ţîţă drept, Şi pe Haridim cu totul leşinat pre al ei piept. Îşi vine piţin în fire, să scoală, plînge amar, Trage sabia din teacă, vrînd să se omoare iar. Dar prietin-l ţinură, nu putu-n sine să dea, Toţi cu feluri de cuvinte să-l întoarcă să silea. Cu plîngeri dar şi cu lacrămi au pus pe moarta-n mormînt. Ah păcat de frumseţea ce s-a băgat în pămînt! Iau pe Haridim îndată, îl duc acasă d-abia, Să adun toţi împrejuru-i, să silesc a-l mîngîia, Îi spun mulţime de pilde, îl sfătuesc cu amor, Să lase să nu se facă de sine omorîtor. Şi din ale lor cuvinte pline de povăţuiri, Abia a putut să-şi vie într-ale sale simţiri. Dar hotărî s-o jelească cît va trăi pre pămînt. Ca o turturea-ntristată, să plîngă l-al ei mormînt. Şi în toat-a sa viaţă să se porte tot cernit, Aşteptînd cu bucurie moartea şi al său sfîrşit. Ca mai curînd să se ducă lîngă prea iubita sa, Ş-în ceialaltă viaţă să lăcuiască cu ea. Hotărî către aceste a urma dintr-a cea zi, La eroiceşti războae, orunde va auzi. [47] Şi aşa cu bărbăţie la orce luptă mergea Prin cetăţile Eladii, şi în toate izbîndea. De la care luînd daruri, aducea şi le punea La mormîntul soţii sale, şi tot îl înpodobea. Şi cu mijlocul acesta oarecum i să părea Că dobîndea vindecare, şi inima-şi mîngîia. Pentr-aceasta dar îndată, cum auzi publicînd, Că la Atena să face o luptă, cît mai curînd, Tot de eroi aleşi, nobili, şi cununa să se dea, La acel care în urmă neînvins va rămînea. Aşadar jalnic cu totu-n haine negre cum era, A alergat cu nădejde acel dar a-l cîştiga. Şi cum va lua cununa avea cuget hotărît, La mormîntul soţii sale s-o pue numaidecît. Era tînăr, plin de daruri şi frumos cît să putea, Şi asupra vitejii mare regulă avea. Totd-auna la războae, ca un fulger s-arăta, Tunet, tresnet şi grindină într-un minut arunca, Cu grozăvie nespusă scînteia sabia sa, Şi cu rane îmfocate sînge din trupuri vărsa. Pe negrul său coif şi jalnic numai o lună avea, Înnegurată cu totul încît abia să vedea. Cum şi cu-nfocate versuri, supt luna să arăta, Durerea inimii sale şi nespusă jalea sa. A lunii lumină, cea dulce şi lină, stă înnegurată, neagră-ntunecată, rază nu mai are, din rea întîmplare. Ochi-m lăcrămează, că de a mea rază, nu am avut parte, s-a suit departe, a lăcui-n altă sferă, mai înaltă. A trăi-ntristare, nu mai am răbdare, pentru ea sînt gata, a mă jertvi-ndată, şi mor cu dulceaţă, ca să scap de viaţă. Pe loc daca îl văzură ceia ce îl cunoştea, O! iată şi leul Cretii, unii către alţi zicea. Acesta-ntr-adevăr este Haridim cel minunat, Care pentru a sa soţie tot în negre s-a-nbrăcat. Şi nu va sta cu putinţă de a să mai descerni, Macar d-aci înainte, ani o sută d-ar trăi. Aceste Caramanlîu pe loc cum le-au auzit, S-a îmveninat cu totul, şi s-a însălbătăcit. [49] Sîngele lui, fără seamă, de necaz mare fierbea, Şi de multă vrăjmăşie maţele îi horcoia. Tocma ca un cal sălbatec alerga şi sforoia, Şi de-mverşunare multă buzele îi înegrea. Cu toate aceste însă să oprea şi aştepta, Şi cu nespusă mînie la Haradim să uita. Socotindu-să în sine ce pricină a afla, Ca mai curînd să-l omoare, necazul a-şi răsufla. Dar cum îl văzu că vine la împăratul, pe loc, S-a aprins veninu-ntr-însul, nu putea să stea-ntr-un loc. N-a mai avut nici răbdare, inima-ntr-însul crăpa, Alergă la împăratul cu toata mînia sa. Ochii slobozea scîntee şi flăcări mari ca de foc, Încît toţi de grozăvia-i să trăgea ş-îi făcea loc. Către Haridim să-ntoarce, vorbeşte posomorît, Şi tot des pornindu-şi mîna îl spăimînta prea urît. Apoi către împăratul fără a se închina, Cu mare obrăznicie-ncepu să zică aşa. Caramanul către împăratul Împărate! d-o pricină m-au cuprins un mare foc, Ş-atît inima-m pîrleşte, Încît mă înebuneşte, De nu poci sta la un loc. [50] Şi cer să-mi dai hotărîre, dreptu-m cum vei asculta, Şi să mă laşi după vrerea-m, Ca eu singur cu puterea-m, Spre vrăjmaş a-m răzbuna. De hrăpirea ce-a făcut-o, s-o arăt, să-l necinstesc, Şi nedreptatea-i cea mare Voi cu mîna mea cea tare, Aici să i-o răsplătesc. La nespusă-ţi bunătate, care o am cunoscut, Veni să cinstesc chemarea, Şi să-mpodobesc luptarea, Precum sînt viteaz ştiut. Cu toate că cu aşa slabi nici n-am gust a mă lupta, Pentru că sabia-m ştie La trupuri tot să sfîşie, Şi la sîngiuri a vărsa. Dar din multa-mi bunătate m-am înduplecat, d-abia, Şi nu-mi e de alt venirea Decît să-ţi cinstesc poftirea, Şi eu cu tăria mea. Dar să-ntîlnesc pe creteanul aici, nici nu gîndeam eu, P-acest hoţ plin de blesteme, Cel ce fură într-o vreme, Sabia tatălui meu. [51] Trebuia să fugă-ndată cum m-a văzut într-ăs loc, Iar nu fără de sfială, Cu atîtă îndrăzneală, Şi el să vie-n mijloc. Vezi acea sabie neagră, ce o poartă ca a sa? E a tată-meu curată Şi de tată-su-i furată Precum mulţi pot arăta. Tatăl meu cînd fu-n Slavona, şi flămînzind ca un om, Prînzind la un izvor dulce, Şi vrînd puţin să se culce, Atîrnă sabia-n pom; Ş-aşa dormind fără grije, într-acel liniştit loc, Tatăl său trecînd pre cale, Cu vicleniile sale, A şi furat-o pe loc. Ş-înarmîndu-se cu dînsa fugi-n grab’ ca un duşman, Şi acum fiul său iată Cel hoţ ca şi al său tată, O poartă ca un moştean. Tatăl meu în toată viaţa cu scumpete cerceta, Şi căuta să găsească Pe hoţ, ca să-l pedepsească, După cum i să cădea. [52] Dar n-avut parte să-l afle, căci s-ascuns dintr-acel ceas, Şi murind de frică mare, Sabia după-ntîmplare La fiul său a rămas. Deci, cer să-mi dai hotărîre, ca un drept judecător, Ca să-mi dea sabia-ndată, Fără vorbă-ndelungată, Or în ăst ceas îl omor. Lupta suliţii acuma am uitat-o, n-am habar, Sabia aceasta pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. Eu am căutat să-l aflu, dar n-am putut nicidecum, Ca să-l desarmez de dînsa Şi să-i fac necinste, însă O s-o fac aici acum. Acum l-am găsit, acum voi să mi să dea dreptul meu, Iar de n-o va da cu pace, Cu puterea-m îl voi face Să simţă cine sînt eu. Poetul As-fel către împăratul Caramanul cînd vorbea, Cu o mînie grozavă spre Haridim tot privea. [53] Carele fiind cu minte, n-a scos din gură nici glas, Ci cu răbdare nespusă, în tăcere a rămas. Iar cei ce era-n teatru, foarte tare s-a-ngrozit, Răcnetul lui cel sălbatic, pe loc cum l-au auzit. Parcă ar fi vrut să-nghiţă-n acel ceas pe cîţi era, Într-atîta cu mînia mulţimea înfiora. Haridim însă de dînsul să apropiat smerit, Şi cu politică mare l-a heretisit cinstit. Cît putu-şi ţinu necazul în inima sa ascuns, Şi ceru la împăratul voe, ca să-i dea răspuns. Şi să-l arate de faţă, că nu e adevărat, Cu care-l năpăstueşte, ci minte îmvederat. Şi după ce luă voe, fără a să-mfricoşa, S-a-ntors către Caramanul, ş-începu să-i zică aşa: Haridim către Caramanul Caramanule sucite! Aste ce le plăzmueşti, Sînt fabule născocite Şi minciuni barbariceşti. Adevărul care este De ruşine nu-l vorbeşti, Şi bîrfeli d-alde aceste Asupra-mi zbieri şi răcneşti. [54] Tu de cîte ori vei zice Că sabia s-a furat, De atîtea ori aice Te arăţi că eşti flecar. Astă a ta semeţie O arăţi într-un zădar, Că tatăl meu, cum toţi ştie, N-a fost nici hoţ, nici tîlhar. Ci a luat-o-n dişpută Şi cu eroizmul său, Cînd el în vremea trecută, S-a luptat cu tatăl tău. Precum tu singur ştii bine, Şi să mărturiseşti poţi, Că tatăl tău ca şi tine, Supăra foarte pe toţi. As-fel el la o-ntîlnire Pe tatăl meu supărînd, Îşi luă şi răsplătire, Cum nu i-a trecut prin gînd. Că ne-ncetat auzindu-i Greţoasele lăudări Şi mai mult nesuferindu-i Uricioasele urmări. [55] L-a poftit întru aceste, Ca să iasă la duel, Şi să vază cine este Voinic, tatăl meu or el. Şi cel ce-o putea să bată, Din doi cel mai putincios, Să ia sabia îndată, Acelui doborît jos. Şi as-fel ei începură, De vrăjmăşie-ndemnaţi, Cu mînie şi cu ură Să se lupte-nvierşunaţi. Şi atît fără sfială Între dînşii să bătea, Încît de multă iuţeală, Acel cîmp nu-i încăpea. Cu nespusă bărbăţie Şi cu regulat mijloc, Să lupta cu grozăvie, Multă vreme-ntr-acel loc. Şi văzînd că între dînşii La lupta să potrivea, Fierbea sîngele într-înşii, Şi mai mult să necăjea. [56] Însă în cea după urmă Tatăl meu i-a arătat, Lupta în ce chip să curmă, Şi cretenii cum să bat: Şi ce fel de viiciune În sfîrşit ei dobîndesc, Şi cu ce repeziciune Totdauna izbutesc. Răni destule-i dăruise Pe trup cîte nu gîndea Mîna picioru-i lovise Prea frumos, cum trebuia. Nădejdea i să tăese Cu viaţă d-a mai fi, Foarte puţin rămăsese Sabia de a-l jertvi. Şi într-această nevoe Fiind căzut, rănit greu, A dat sabia de voe În mîna tatălui meu. Deci dar cu un mai puternic, A luat-o prin duel, Că tatăl tău n-a fost vrednic Să o mai poarte la el. [57] Chiar tatăl tău dar a dat-o, Ca la un biruitor, Iar nu, cum zici, a furat-o, Şi stai pricinuitor. Minciuna n-are picioare Să şază drept, cum gîndeşti, Şi nu-ţi sînt folositoare Aste care le băsneşti. Cuvintele-ţi flecăroase Ce aici le-ai înşirat, Minciunile-ţi cele groase Le arată-mvederat. Şi mai în scurt să-ţi spui ţie, Tatăl tău pe cînd trăia, Semnul pentru mărturie, Mîna dreaptă o avea. Care fiind rău rănită, Nici nu s-a mai înarmat, Pînă cînd cu ea zgîrcită A murit şi s-a-ngropat. Să-ţi fie ruşine dară Aste minciuni să le spui, Că-ţi pricinueşti ocară, Şi te faci de rîs orcui. [58] Căci la un voinic să cade Adevărul a vorbi, Şi cu totul rău îi şade Aşa minciuni a bîrfi. Că înţelepţi minciuna Muma frici o numesc, Şi lauda totdauna De sor ei o socotesc. Cel ce să simte pe sine, De adevărat viteaz, Vorbeşte cum să cuvine, Lauda n-o face haz. Numa slabi-n părţi streine, D-a să laudă s-apuc’, De să fac de rîs pe sine Singuri, pe unde să duc. Iată dar, în scurt ascultă Şi ce-ţi zic bagă la cap, Gîlceavă şi vorbă multă, Deloc la mine nu-n cap. Cîţi m-a supărat pe mine În viaţă pîn-acum, Mă ştiu şi mă cunosc bine, Că eu nu minţ nicidecum. [59] Din gura mea niciodată Vr-o laudă n-a eşit, Şi arma-m este purtată Pînă-ntr-acest ceas cinstit. Şi de acum înainte Iar a o păzi voesc, A nu-m aduce necinste, Cît voi avea să trăesc. Iar sabia mea de-ţi place Ş-a ta să fie o cei, Ia osteneală a face, Şi eşi prin duel s-o ei. Cu toate că eu ca tine Nu sînt voinic la vederi, Dar n-am nicio frică-n mine De ale tale puteri. Sînt gata orcum vei cere Şi călare şi pe jos, Mă las dup-a ta plăcere, Cum pofteşti sînt bucuros. Dar undeva mai departe A ne-mfăţişa voesc, Cu nu-m place să fac cearte, Unde mulţi oameni privesc. [60] Să vezi cine are parte Să poarte sabia mea, Şi mai mult spre a cui parte Priveşte şi trage ea. Dar numai prea înţeleptul Înpărat voe să dea, Ş-atunci să alege dreptul, De e a mea sau a ta. Poetul Toţi viteji s-adunase înprejur şi să uita, Să vază ce e pricina, şi pentru ce să certa. Pe Caramanlîul foarte cu greaţă îl asculta, Cînd cu mare semeţie pe sine se lăuda. Iar răspunsul care-l dete-ndată Haridim pe scurt, Şi vorbele înţelepte le-au plăcut la toţi prea mult. Aştepta fieştecare împrejur şi să uita, Ca să vază împăratul ce hotărîre va da. Care cu multe blîndeţe, fără a să necăji, Caramaneanului as-fel a început a vorbi. [61] Împăratul Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum, Să văz astă turburare, astăzi şi tocma acum. De aveai vr-o prigonire, şi cu el să te sfădeşti, Trebuia s-o laşi în urmă, ca să nu ne zăticneşti. Iar nu-n astă adunare de ceartă să te apuci, Şi la atîtă mulţime-ngreuere să aduci. Cei înţelepţi niciodată aste lucruri nu le fac, Ci chiar pentru a lor cinste orce necaz au îl tac. Nu vezi că de mine însumi, cîţi sînt aici adunaţi, Sînt cinstiţi deopotrivă, ca cînd ar fi-ntre ei fraţi. Şi în minutul acesta, de s-ar fi-ntîmplat cumva, Chiar pe copilul meu însuşi să-l omoare cineva, Nu aş face turburare, să caut să-i răsplătesc, Înaintea astor eroi, cari aicea privesc. Ci lăsa să se plimbe, cheful fără să-i ma stric, Şi fără a-i sta-nprotivă, au cevaşilea să-i zic. Şi tu pentru o rugină, ce o poartă Haridim, Ne faci mulţime de vorbe de la tine s-auzim, Ş-în astă zi luminată, pentru lucru de nimic, Ai turburat lumea toată, de la mare pîn’ la mic. [62] Pricina ta d-ocamdată să rămîe, fătul meu, Şi cînd să va-ncepe lupta care am poftit-o eu, Atunci vă veţi găsi vreme, cît veţi vrea să vă certaţi, Iar acum d-aceste vorbe, faceţi bine ş-încetaţi. Poetul Împăratul ş-adunarea care de faţă era, Îi zicea să înceteze, lumea a nu turbura, Pentru lucrări vechi, trecute, ş-o sabie de nimic, Că şade ruşine asta să o facă un voinic. Să-şi potolească necazul, şi mînia ce-o avea, Încai pentru împăratul, ş-într-alt loc facă-i ce-o vrea. Dar cît îi vorbea, el încă mai mult, ca un leu răcnea, Să-nsălbătăcea cu totul, zbiera de să-nnebunea. Ca aspidă veninată glasul grozav îl scotea, Mai vîrtos către-npăratul foarte aspru răspundea. Caramanul către împăratul Împărate! ca să nu zici, că te supăr aşa mult, N-am pus pe sabia-m mîna S-arăt puternica-m vîna S-o vază aşti cîţi ascult. [63] Aşa sabie nu sufer să poarte vrăjmaşul meu, Şi ca s-o iau îţi cer voe, Iar de nu şi fără voe, Acum pe loc i-o iau eu. Poetul Să întoarce cu iuţeală la cei ce-mprejur era, Şi cu grozavă privire a început a zbiera. Caramanul Ce v-aţi adunat, ş-asupra-mi ca albinele urlaţi? Ştiu că sînteţi toţi d-o ţară Cu Haridim, şi ştiu iară În ce cuget vă aflaţi. Cine va vrea să-i ajute iasă de faţă acum, Şi d-o vrea toţi pot să iasă, Că sabia-m cea tăioasă, N-are milă nicidecum. Nu voi a-m da supărare nimenea, nici a-m vorbi, Că acum în asta clipă, Voi de la vrăjmaşu-m în pripă, Dreptul a mi-l dezrobi. [64] Voi ca să se dea de faţă, cine este mincinos, Din doi cine e de vină, Şi cine e de pricină, Astei certe mai vîrtos. Poetul Haridim sfîrşi răbdarea, şi nu mai putea să stea, I să părea cu ruşine, de cearta ce să făcea. D-aceia cu plecăciune la împăratul s-a dus, Şi fără necaz începe a-i vorbi ca un supus. Haridim către împăratul Prea slăvite împărate! Precum văz, acest voinic, Din vorba-şi nu să abate, N-ascultă alţii ce-i zic. Negreşit acum voeşte, Or în ce chip va putea, Arma asta ce-o priveşte, De la mine să o ia. [65] Că tot strigă, ’mfricoşază, Aici de cînd m-a văzut, Să laudă, să-ncordează, Şi mă chiamă să mă lupt. Cum că nu are dreptate, Te încrez cu jurămînt, Dar căci cere a să bate, Şi eu voesc, gata sînt. D-aceia fac rugăciune Să-mi dai voe la duel, Cu toat-a mea slăbiciune Să mă-ncerc puţin cu el. Numai cu paveze-n mînă, Şi cu săbii amîndoi, Că n-o să-ţi ticnească pînă N-om sparge cearta-ntre noi. Azi în asta adunare, Întîi al nostru război Fără de zăbavă mare Să-şi ia săvîrşire voi. Poetul Văzînd şi împăratul, că n-au gînd a să lăsa, Ci amîndoi hotărîră negreşit a se lupta. [66] Că Caramanului cîte a zis a fost în zădar, Şi să se-npace să tacă, nicidecum n-avea habar. Le dete voe cu săbii, să se lupte cum cerea, Ca prigonirea aceasta odată sfîrşit să ia. Luînd dar amîndoi voe, s-a tras d-o parte pe loc, Şi să aşezară-n grabă, fieşicare l-al său loc. Tot norodul să speriase, tremura şi îi privea, De Haridim l-era milă, îi plîngea şi îl căia. Căci, faptele cele bune şi înţelepciunea sa, Pe toţi făţea să-l iubească, or pe unde să ducea. Şi toţi iarăşi înprotivă, vrăjmăşaşte blestema, Pe Caramanul, ş-asupra-i tot cu scîrbă să uita. Socotind că n-o să poată Haridim a birui, O giganie ca dînsul, care pe toţi îngrozi. Dar ceia ce vitejia lui Haridim o ştia, Că-l va bate Caramanul, nicidecum nu să temea. El în viaţă supusese gigănii şi uriaşi, Puterea era vestită, şi la micii copilaşi. Iar Areti întru sine foarte tare s-a mîhnit, Văzînd că lupta cu suliţi de cearta s-a stînnjinit. Blestema pe Caramanul în gîndul său ne-ncetat, Că de unde naiba-l scoase, şi de unde s-a aflat. De a stricat aşezarea şi gătirea ce era, A nu putea ea să vază pe cela ce îl dorea, Luptîndu-să cu suliţa ca un puternic viteaz, Şi să se mai veselească privind le dînsul cu haz. [67] Că duelul astor doi inşi, care pe toţi necăjea, Lupta cea amurezată o oprea, şi rămînea. Aşadar şi Erotocrit a rămas a aştepta, Şi cu ceilalţi de departe la aceşti a să uita. Toţi la Haridim veniră ş-îl învăţa la duel, Cum să stea, cum să se-ntoarcă, care le ştia şi el. Dar decît toţi şi mai bine i-a dat Erotocrit plan, Ca întîi să se păzească foarte de al său duşman. Tot alăturea să umble, cu un mijloc potrivit, Ca să rămîe în urma furii lui odihnit. Tot adese să ia seamă la ale lui lovituri, Şi nicidecum să nu-l lase, să facă largi sărituri. Cu toate că el acestea foarte bine le ştia, Că era dedat la luptă, simplu nu să războia. Iar la Caraman mersese, al sfătui la duel, Dracomah posomorîtul, cel asemenea cu el. Dar el c-o strîmbă cătare îl privi cum a ajuns, Ş-începu cu semeţie a-i da-mprotivă răspuns. Caramanul către Dracomah Ce-ai venit să-mi dai povaţă, cum ş-în ce chip să mă port? Ce mă socoteşti pe mine, Că sînt ca alţii şi ca tine, În trup şi în putere mort? [68] Şi mă mir ce grijă mare pentru mine te-a găsit, De mi-ai venit înainte, Să-mi dai povaţă şi minte, Nechemat şi nepoftit. De-mvăţătură-ţi mă supăr, şi nicidecum nu te-ascult, Ce, tu-n a ta socotinţă Te ţii c-ai avea ştiinţă Decît mine şi mai mult? N-am trebuinţă de tine, eu ştiu să mă războesc, Mergi şi pe sine-ţi te-mvaţă, Nu-mi aduce mai mult greaţă Şi silă să te privesc. Vei vedea tu acu-ndată sup sabia mea cum cad, Ş-asta puternică mînă Pe Haridim cum îl mînă Pe jos cu ceilalţi la iad. Voi pre vrăjmaşul meu astăzi, să-l fac jertvă prin duel, Să-i şterg viaţa din lume, Să se piarză al său nume, Veste să meargă de el. Poetul Alergară totd-odată la-mpăratul amîndoi, Îşi iau pentru duel voe şi să întorc înapoi. [69] Dar li să dete poruncă mult a nu să depărta, Ci-naintea teatrului să iasă a să lupta. Norodul să grămădise, mari şi mici să înbulzea, N-a rămas om să nu vie lupta lor a o vedea. Atunci Haridim să-ntoarse, şi către norod a zis, Să mă ertaţi toţi de obşte, de cumva voi muri-nvins. Şi ca un vultur îndată într-un pas merse-n mijloc, Pune mîna cu iuţeală, trage sabia pe loc. Aleargă şi Caramanul să-l întîmpine pe el, Scoate sabia şi sare chiar ca un leu la duel. Rîdic sabiile goale, în aspide să lovesc, Încep să se războiască, să se tae să silesc. Să-mbărbătez d-opotrivă, amîndoi să necăjesc, De la toată priveliştea laude mari primesc. Şi ca nişte lei de foame leşinaţi, hrană aflînd, S-arunc’ cu sălbăticie, asupra-i grozav zbierînd, Încep să o sfîşieze, cu gurile tot o-mbuc, Şi cu ghiarele rumpînd-o, îmfricoşeri mari aduc, Fieştecare în parte-şi va hrana a o avea: Întocma ş-aceşti puternici, în războiul lor făcea. Sta şi să uita la dînşii norodul, mare şi mic, Şi nu putea să cunoască cine este mai voinic. Săbiile lor prin aer parcă zbura şi lucea, Cînd în dreapta, cînd în stînga, unul ş-alt să repezea. Caramanul foarte mare putere avea în el, Iar Haridim ştia bine a să purta la duel. [70] Carele vîrful bătăi, prea cu minte-l privighea, Şi poprea pe Caramanul, la el cînd să repezea. Lua seama foarte bine, la sabia cînd lovea, Şi trupul său ca un vultur îl zbura şi să păzea. Să repezea înainte, îndărăt iar să trăgea, Pîn-a nu sosi lovirea cu sabia o oprea. Să apăra cu pavaza, cum amelinţa pe loc, Încît cînd izbea într-însa, sărea scîntee de foc. Cu ochii tot păzea vreme cînd să găsească mijloc. Mîna lui căuta iarăşi mai îndemînatec loc. Nu va să dea cu sabia fără de a nemeri, Ş-în locul vrăjmaşului său aerul sec a-l găuri. Să luptă, prea cu răbdare fără de a să sili, Şi loc deşchis tot caută, cu vr-o ran-a-l dărui. Sabia sa totdauna spre ochi lui o-ntindea, De-l înstînjinea adese, şi depărtat îl ţinea. Cînd i s-a-ntîmplat să-i vie timpul care l-a dorit, Fără zăbavă îndată dînd în pulpă l-a găurit. Întîi dar pe Caramanul Haridim l-a sîngerat, De care şi toţi de obşte foarte mult s-a bucurat. Iarăşi tot păzeşte vreme cu un chip meşteşugos, Pîşaşte, dă şi să trage, priveghind cum mai frumos. Al doilea în piept tocma cu sabia l-a înpuns, Ş-îi făcu rană, din care a curs sînge de ajuns. Haridim să păzea foarte cînd da, a nu să răni, Punea pavaza-nainte-şi, sabia a-i sprijini. [71] Că să silea Caramanul cu totul, a-l doborî, Şi să căznea tot într-una, negreşit a-l omorî. Dar cînd văzu curgînd sînge din piept şi din pulpa sa Şi fără de contenire pe trup a i să vărsa, A început să răcnească, ca un leu îmfricoşat, Şi pe Haridim să-l tae, tot sărea neîncetat. N-au sălbăticit vr-odată nici marea grozav ca el, Şi nici furtuni pot să fie, îmfricoşate as-fel. Ba, nici urletele mării aşa tare nu răsun, Cînd loveaşte valu-n ţărmuri înfuriat şi nebun. As-fel de mult Caramanul s-a-nsălbătăcea zbierînd, Cînd văzu pe dinainte sîngele în jos curgînd. Singur vrea să se omoare de necaz, căci nu putea, Mai curînd să-şi izbîndească, după cum lui îi plăcea. Din ochii lui ca un fulger foc eşea-n acel minut, Şi chipu-i ca de bălaur într-o clipă s-a făcut. După care un alt recnet aşa de tare a dat, Încît teatrul cu totul grozav s-a cutremurat, Au socotit toţi că este un tunet al său cuvînt, Care din nori cu iuţime cade trăsnind pre pămînt. Îşi înjura singur mîna, sabia îşi dojenea, Şi pentru ranele sale izbîndire le cerea. [72] Caramanul singur Ah! văz că nu mai am mînă, nici sabie a mai da, Toate azi mă părăsiră, Puterile îmi slăbiră, C-acest a se lăuda. Cînd mi să înprotriveşte un nevoiaş d-atît ceas, Mîna-mi răul îmi voeşte, Că pînă acum trăeşte, Ş-încă zdravăn a rămas. Poetul Ş-adună toată puterea, ca o giganie chiar, Şi cît poate cu iuţime rîdică sabia iar. Să repede să lovească pe Haridim drept în cap, Dar pe el şi de aceasta meşteşugurile-l scap. Rîdică să se păzească cu suliţa repezişi, Şi drept capul său d-asupra, o ţinu de curmeziş. Cînd coborî Caramanul sabia s-a-mfricoşat, Suliţa lui cea vîrtoasă tocma-n doă s-a tăiat. Rămîne o parte-n mîna-i ş-o parte jos lîngă el, Şi Haridim să răneşte la mînă prea puţintel. [73] Toţi cu totl să-ngroziră cînd îl văzură pe el, O suliţă de fier tare s-o tae ca pe un tel. Dacă văzu Haridim că fără suliţ-a rămas, Cu mai mare-ncorăjare să arătă-n acel ceas. Pîşa mereu înainte, ş-îndărăt nu mai călca, Să chipzuia să aştepte, dar vremea nu-l mai erta. Picior după picior iute înpingînd înainta, Cît mergea, tot mai aproape să se vîre căuta. Cînd era acum aproape, să plecă a se uita, Ca cînd sabia-n picioare ar fi vrut a o-mplînta. Caramanul socotind că vrea să dea într-acel loc, Vrînd a-şi păzi acea parte plecă armele pe loc. Atunci Haridim cum vede că la cap s-a desarmat, Găsi vreme să sfîrşească duelul înfiorat, Mîna sa chiar ca un fulger rîdicînd numaidecît, Îi băgă sabia toată pînă-n plăsele în gît. Şi as-fel lui cu aceasta un somn lung i-a dăruit, Care pentru totdauna să doarmă nepomenit. A căzut fiara aceia, şi pre pămînt s-a lăţit, Ochi-n lacrămi i să-nneacă, şi să turbează cumplit. Scuipă sînge de otravă din gură neîncetat, Şi cu totu-ntr-al său sînge trupul i s-a înecat. De trei ori răcni din gură atît de îmfricoşat, Cît să părea că pămîntul tot s-a cutremurat. Apoi scrîşnind din dinţi tare ş-întorcînd ochi-nprejur, Ş-a dat sălbatecul suflet în mînile lui Mercur. [74] Care-n lacul Aherusii l-a dus pe loc alergînd, Unde trebue orcine să meargă vrînd şi nevrînd. Apoi dintr-acel loc Haron pîn’ la iad l-a petrecut, Ca să i să răsplătească rău sau bine d-a făcut. Iată dar acela care mainainte cu puţin, Sufla ne-ncetat mînie ş-umplea pe toţi de venin, Acuma în lac de sînge zace pre pămînt lungit, Cu gura astîmpărată şi cu trupul amorţit. Ş-întunecatul său suflet, cel de oameni urîtor, Într-ale iadului peşteri astăzi să duse în zbor. Iar în curgerea aceştii foarte grozave priviri, Au urmat o întîmplare însemnată, să te miri: Cînd să afla Caramanul tocma-n cel mai mare zor, Şi să bătea din putere cu acestlalt luptător, Calul său într-acea vreme căznea a se dezlega, Spre ajutor stăpînului său vrînd a alerga. Cu renchezături grozave jalnic zbiera cît putea, Şi cu dinţi după sine pielea şi carnea-şi rupea. Iar cum căzu Caramanul, şi sufletul i-a eşit, A murit şi el îndată, ş-aş-amîndoi s-au sfîrşit. Haridim la mîna stinga să rănise puţinel, Ca un biruitor însă nici nu vrea să simţă el. Nici de doftor avea lipsă, ci mai vîrtos căuta, Cerînd într-acea minută cu suliţă a se lupta. Aleargă cu sirguinţă îndată a se-narma, Încalecă, să găteşte ş-a se-mfăţişa urma. [75] S-a fost dat însă poruncă luptele a se lăsa, Şi toţi să se odihnească în pace la casa sa. Una că pra-ntîrziase ş-începuse a-nsera, Şi alta că împăratul foarte supărat era. Că a lui Spitoleu moarte amară i s-a părut, Ş-îi pricinuise jale nespusă-n acel minut. Tot norodul împreuna mulţămea lui Dumnezeu, De-nvigerea cretanului, blestemînd pe Spitoleu. Că cum l-au văzut îndată mort pre pămînt, nemişcat, Toţi cu glas de bucurie, bravo! bravo! au strigat. Cu toate că e fireşte a se-ntrista cineva, Ş-în sine dureri să simţă un trup mort cînd va vedea. Chiar pre vrăjmaşul său încă să-l vază mort ar urma, Măcar o picăturică-n acel ceas a lăcrăma. Şi cel mai nemilos încă, la o moarte-n acest fel, Poate să se întristeze în inima sa şi el. Deci porunca-mpărătească-n teatru s-a publicat, Ca a doa zi să vie viteji pentru luptat. Fiindcă-n zioa aceia destulă lupt-a privit, Şi să se mai facă altă de prisos s-a socotit. Unii însă să mîhniră pentru mutatul soroc, Ş-acea noapte le părea că este un an la mijloc. Dar fiin-că împăratul as-fel poruncă a dat, Nu s-au înprotrivit nimeni ci-ndată au ascultat. Ş-Areti d-asta zăbavă să-ntristat, căci n-a putut, Pe amorul său să-l vază la luptă-n acel minut. [76] Dar avuta sa mînhire ascunzînd-o s-a sculat, Şi la tatăl său îndată viind s-a apropiat. Cu o dulce linguşire mîinile îi săruta, Ş-oarecum de Caramanul că-i pare rău s-arăta. Zicînd că, mult îl jeleşte, şi plăcere ar avea, Lui Haridim pentru aceasta, răsplătire a-i vedea. Tot dar norodu-mpreună cu-mpăratul au plecat, Călăreţii, pedestraşii a fugit, s-au rîdicat. Îngropînd pe Cramanul, împodobit, înarmat, Şi cu anii vieţii sale, pre cari i-a precurmat. As-fel hiara cea cumplită carea lumea a-ngrozit, Bărbăţia ei ca fumul într-o clipă a perit. Şi numai Dracomah singur, c-un glas sălbatec mugea, Şi moartea lui cu durere o jelea şi o plîngea. Într-acestea toţi voinicii s-au dus a se desarma, Aşteptînd cu bucurie, dimineaţa ce urma. Din toţi mai mult Erotocrit în nerăbdare era, Inima lui pîn’ la zioa nu s-a putut stîmpăra. Vrînd a-şi arăta puterea şi nume viteaz a-şi da, Că lui Haridim răvnise, cînd de toţi să lăuda. Avea el nădejde bună şi simţea păreri deplin. Că-i va face să cunoască, laude cui să cuvin. După ce merse acasă gîndindu-să ne-ncetat, Strînge armele, le pune pe căpătîi regulat. A doa zi la-ndemînă să fie cînd să va scula, Ca mai întîi la teatru el a se îmfăţişa. [77] Sosind dar noaptea aceia fiecare s-a culcat, Să doarmă, să odihnească cu dulceaţă-n al său pat. Areti singură numai, nu pote dormi deloc, Toată noaptea să-mvîrteşte, neodihnită în foc. Iar doica ei l-acea luptă şi la altele gîndind, A început să ofteze şi a-i zice lăcrămînd. Efrosina Vezi, fiica mea, cu ce moarte vitejii săvîrşesc, Vezi cum îşi răpun viaţa, cum trupurile-şi jertvesc. Iar împăraţii pe tronuri şed numai şi poruncesc, Au viaţă fericită, aşa morţi nu pătimesc. De aceia dar urmează însuţi spre al tău favor, Şi nu-ţi lăsa mai mult mintea să se robească d-amor. Poetul Doica la vorbele aste nici un răspuns n-a luat, Căci Areti-ş avea gîndul l-al zorilor răvărsat. Cînd dar al nopţi-ntunerec fugea şi să-mprăştia, Care de lumina zilii să-npingea şi să gonea. [78] Ş-a soarelui călăuză să ivea la răsărit, Venera cea prea frumoasă, luceafărul strălucit, Şi razele aurite pretutindeni le vărsa Umplînd supt univers toate cu lină lucirea sa; Cînd, zic, prin livezi din cuiburi păsările abia zbor Şi îşi scutură de roaă aripioarele lor, Unele şezînd pe rămuri, altele prin crăci sărind, Şi fac dulce armonie împreună ciripind. Cînd filomilele toate sînt deşteptate în pom, Şi bag în melanholie cu glasul lor p-orce om. Fireasca lor melodie cînd răsună dulce-n crîng, Rănind inimi pătimaşe şi pe mulţi face de plîng. Cînd toate cu bucurie cînt la răsărit privind, Ş-aştept pre frumosul soare, cînd să-l vază răsărind. Atuncea, în acea vreme să sculă şi Areti, Şi cu bucurie mare începu a se găti. S-apucă-şi spălă obrajii, părul şi l-a pieptănat, Ş-în haine cu fir ţesute peste tot s-a îmbrăcat. Graţiile cu sfială împrejuru ei slujea, Şi muzele pe d-asupra-i zburînd cînta şi zicea: „Iată-ntr-adevăr zeiţă coborîtă pre pămînt, Iată stema tutulora frumseţilor cîte sînt.” Aştepta dar fiind gata, cînd veste să i să dea, Ca să meargă la teatru, luptele a le vedea. Aşa iar şi Erotocrit a-ngrijit ca ş-Areti, A să scula prea de noapte, şi frumos a se găti. [79] Cu haine prea strălucite s-a-mbrăcat, s-a înarmat, Ş-aştepta cu bucurie, ca să iasă la luptat. La frumseţi era c-Amorul la arme ca Ahilefs, Ca Ercul la bărbăţie, şi la purtări Odisefs. Să împodobea de Muze, de Minerva să-narma. Mars umbla tot după dînsul şi Venera îi urma. Să sue pe cal îndată ca şi Perseu oarecînd, Pleacă în grabă, aleargă să se ducă mai curînd. Decît toţi el la teatru mainainte s-arătat, Ş-aşezîndu-se-ntr-o parte, pe ceilalţi a aşteptat. Cari şi ei des de noapte să arătară veniţi, Tot cu haine luminoase şi pentru luptă gătiţi. Deci cu o mare paradă ş-împăratul a sosit, Şi cum şezu pe catedra îndată a poruncit, Ca toţi viteajii să vie-naintea-i, a s-arăta Care cu cine voeşte-npreuna a se lupta, Trei inşi întru-ntîiaş dată, cerură a-i întrupa, Ca cu cei zece-mpreună să iasă a să lupta. Unul era chiprianul şi altul creteanul iar, Ş-al treilea într-aceştia era Erotocrit chiar. Aşti trei să fălea, la luptă, pe cei zece a-i răzbi, Şi fieştecare darul vrednicii a-şi priimi. Împăratu-ncepu singur numele a le-nsemna, D-a nu să face greşală, şi nedreptate cuiva. A pus sorţi să-i osibească şi să vază între ei, Cu cîţi inşi o să se lupte fieşicare din cei trei. [80] Şi cretanului căzură trei inşi tot unul ca alt, Dracomah de la Corona, macedonul Nicostrat, Şi Tripolem din Slavona, cel în trup-nalt şi voinic, Care moartea-n toată vremea o avea întru nimic. Iar chiprianului patru s-a-ntîmplat a-i cădea, Dar o să cam năduşască cu ei cînd să va lupta. Dimofan, zic, mitileanul, cel mai puternic bărbat, Şi Adromah naupleanul, cel ca leu-mfricoşat. Pistofor vizandianul, cel cu chipul de amor. Şi Licaret axianul, cel la suliţa uşor. Trei inşi şi lui Erotocrit s-a-ntîmplat, dar cu puteri, Lui îns-i creştea corajul avînd p-Areti-n vederi. Euripianul Eraclu, cel de obşte cunoscut, Şi îndrăzneţul Filaret cel în Motona născut. Amîndoi viteji puternici, şi cu inimi ca de lei, Cari scotea foc din suliţi, orcînd le azvîrlea ei. Şi Dimofan cel din Patra, carele cu al său stat, Pe ceia ce sta de faţă, nu puţin i-a-mfiorat. Văzînd dar care cu cine trebue a se lupta, Şi viteaza sa putere cu suliţa-şi arăta, Cu dorinţă fieşicare sta acum şi aştepta, Împăratul să dea voe să-nceapă a se lupta. Deci în trîmbiţi ş-în chimvale, pe loc cum au răsunat, S-a cutremurat teatrul, şi cai s-au deşteptat. Vitejii la începere întru sine să-ndoia, Care, adică, va-mvinge, norocit a rămînea. [81] Dar precum în altă vreme ploi prea poftite nu sînt, Decît cînd e uscăciune şi secetă pre pămînt, Şi a soarelui căldură, cînd întocma ca un foc, Usucă flori, pomi şi erburi de să pierd în orce loc, Dorinţa lui Erotocrit aşa multă era chiar, Trîmbiţile războiului, ca să le auză iar, Şi să iasă la luptare, suliţa a-şi îmvîrti, Să-şi arate vitejia, să-l privească Areti. Care şi ea asemenea nu să putea odihni, Ş-întorcîndu-se spre doica a început a vorbi. Areti către dadaca sa Dadaco! din toţi aceştia care-ţi pare mai frumos? Cine e-narmat mai bine, şi îmbrăcat mai fălos? Care are gust mai mare în toată mişcarea sa? Şi cine şade călare cu coraj mai viu pe şa. Poetul Văzînd pe Areti doica, că să uită neclintit La cel ce era cu albe peste tot înpodobit, [82] A chipzuit că dintr-asta, amoru-n inima ei, Mai mult o să-nainteze şi o să prinză temei; Ş-începu să se prefacă, cu pre alţi a-i arăta, Silindu-să în tot chipul amorul a-i depărta. Efrosina către Areti Nu poci, fiica mea, să judec aşa întocma curat, Din toţi aceşti cine este mai bun cu adevărat. Cu toate aceste însă după cît poci să-nţeleg, Decît pe Pistofor p-altul mai cu daruri nu aleg. Pentru că a sa paradă şi podoabă ce-am văzut, Nimenea din cîţi veniră asemenea n-a avut. Şi după acesta iarăşi c-osebire am răvnit, La tînărul care este cu roşu înpodobit: Că parcă sînt zugrăvite bălanele lui frumseţi, Ca aceşti doi ceilalţi cîţi sînt n-au aşa delicateţi. Areti Nu judeci bine, dadaco, îi zise ei Areti, Alegi care nu să cade, fără a te socoti, [83] Că pe verdele şi roşul, care mi le-ai lăudat, Îi întrece totd-auna cel în albe îmbrăcat, Dac-a putut el să bată zece ostaşi în duel, Cine dar dintr-aceşti poate să-l biruiască pe el? Arată-m cu ce talente nu e el împodobit? Şi cu ce delicăteţe nu este împărtăşit. Ca leul este în luptă, ca vulturu-n repeziri, Ca amoru-n frumseţe, ş-înţelept în chipzuiri. Orfeu este la chitară şi Filomilo la cînt, Cu glasul său îmviază, şi pe cei morţi din mormînt. A-mvăţat şi zugrăvirea portretul a-m zugrăvi, Pentru dînsul dar norocul a vrut a mă rîndui. Şi acuma să sileşte doftoria a-mvăţa, Inima cea săgetată dorind o a vindeca. Poetul Efrosina văzînd iarăşi că nu poate izbuti, Ci încă mai mult amorul bagă-n mreji pe Areti, Frumseţea lui Erotocrit neîncetat o hulea, Puindu-şi toată silinţa să stingă focul în ea. [84] Efrosina Ascultă-mă fiică, zice, să ştii bine că acum, Cununa negreşit ese din Atena, măcar cum. Cine este ca creteanul şi ca chiprianul tari? Şi ca Pistofor mai este alt tînăr cu frumseţi mari. Cine poate să supue pe Tripolem mai vîrtos? Dar pe cel cu haine roşii? Ah ce voinic inimos! [85] Lupta întîia Erotocrit cu Filaret motoneanul Trîmbiţile începură semnul de război a da, Şi pe cei viteji la luptă, pe rînd cîte doi chema, Era orînduiţi însă şi trei inşi îngrijitori, Cari la regula luptei era foarte ştiutori. Inima lui Erotocrit nu să putea stîmpăra, Dorind din toţi mainainte el a se îmfăţişa. Aşadar îngrijitorii i-au împlinit al său dor, Pentru a tată-său cinste, făcîndu-l întîitor. Şi îndată în teatru el pe şena a eşit, Ţiind suliţa în mînă cu coraj desăvîrşit. Şi fără nicio zăbavă pe Filaret a poftit, Carele cu grabă mare numaidecît a venit. Atunci Areti să-ntoarse, cînd văzu p-al său iubit, Ş-a zis către Efrosina: Iată! minutul dorit. Ca să vedem din doi care e mai voinic şi bărbat? Care-l lăudai atîta, or care l-ai defăimat. O să cunoaştem îndată, cine să va birui, Şi cine din ei în urmă cinstea o va dobîndi. Lumea stă-mprejur de faţă, şi priveşte ca şi noi, Cum o să joace cu suliţa, fiind tineri amîndoi. [86] Deci, precum din nişte rîpe cu îmfricoşate stînci, Unde lăcuesc jigănii, prin scorburile adînci, Să rupe din munţi d-odată vr-o piatră mare de sus, Şi să răstoarnă în vale, cu tunet grozav, nespus. Dezrădăcinînd copacii, şi rumpîndu-i furios, Şi cu frunza lor aridă toată pulberea de jos, Sperie păsări, jigănii de fug, ca oarbe alerg, Şi ameţite de frică nu ştiu prin ce locuri merg. Asemenea chiar, întocma ş-într-aceşti doi s-a privit, Cînd cu suliţile-ndată cu iuţime s-a izbit. Care tot în mici fărîme din pieptul lor au căzut, Şi a cercat fiecare dureri mari cît s-a putut. Lovirea lui Erotocrit tare-ntr-adevăr a fost, Dar şi Filaret pe dînsul nu l-a lovit aşa prost. Însă amîndoi stătură pe cai ca nişte voinici, De care să înbunară toţi cîţi privea, mari şi mici. Apucară alte suliţi, şi s-au repezit pe loc, Căutînd să se lovească tot la primejdios loc. Să arunc cu grabă mare sar d-odată înapoi, Pornesc ş-alerg cu iuţeală, să-ntîmpină amîndoi. Ş-amerinţînd cu mînie Filaret suliţa sa, A lovit pe Erotocrit în ochi, vrînd slut a-l lăsa. Şi de tare lovitură suliţa-i s-a sfărîmat, Încît în mici bucăţele prin vînt s-a înprăştiat. Erotocrit de aceasta nu puţin s-a ameţit, Dar ca să nu să cunoască cu coraj a suferit. [87] A lui însă lovitură a fost şi mai cu folos, Că după cal pe Filaret era să-l doboare jos. Cum l-a izbit drept în frunte atît l-a primejduit, Încît p-o parte şi alta să legăna ameţit, Care în cea după urmă nici pe cal n-a putut sta, A început deodată capul în jos a-şi pleca. Deci s-a dat poruncă-n grabă la o parte a se da, Că cel ce s-atîrnă, n-are voe d-a se mai lupta, Atunci de părere bună inim-Areti sălta, Şi pe doica sa de mînă o strîngea pe cît putea. Care a simţit în sine foarte cumplite dureri, Văzînd că ea tot se află în primejdioase vreri. [88] Lupta a doa, Erotocrit cu Eraclu euripeanul Trîmbiţile al doilea d-odată au glăsuit, Ş-îmvingătorul la luptă pe alt tînăr a poftit. S-arată-ndată Eraclu ca un leu sălbătăcit, C-o suliţă tare-n mînă şi d-aproape a vorbit: Eraclu către Erotocrit Prietene, zice, ţ-ar fost spre bine, Să-ţi odihneşti trupul, să-ţi mai vii în sine, Că cum mi să pare eşti prea ostenit. Iar nu acu-ndată-ntr-astă ameţeală, Şi trupul cu totul plin de năduşală, Să te lupţi cu mine aşa obosit. Văz că n-ai răbdare cugetul te-npinge, Şi părerea-ţi zice, că mă vei învinge, C-a p-acel Filaret şi pe mine chiar. [89] Te-ncredinţez însă, fără îndoială, Că-n astă părere ai mare greşală, Ş-îţi vei vedea gîndul că e în zădar. Poetul La zisele lui Eraclu, Erotocrit a tăcut, Şi măcar o vorbă mică să-i răspunză nu a vrut, Decît numa-şi mişca mîna arătînd fără glas, Că cine e mai puternic să va vedea-n acel ceas. Deci, vr-o cîţiva paşi îndată s-au depărtat amîndoi, Şi cu o iuţime mare să-ntoarseră înapoi. Trupurile unul ş-altul îndată ş-au îndreptat, Îşi strînseră-n supsioară suliţile-mfricoşat, Şi repezindu-se, as-fel de lovituri tari ş-au dat, Încît creirii lor foarte rău li s-au cutremurat. Cu toate aceste însă amîndoi încorăjaţi, Ca nişte voinici stătură pe cai lor nemişcaţi. Ş-au strîns suliţile iarăşi întru acelaşi minut, Ş-al doilea cu tărie s-au lovit cît au putut. Atunci ameţind Eraclu pe cal nu putea să stea, A început într-o parte pe şa a se-ncovoia. Şi văzînd pe Erotocrit că sta pe cal nemişcat, Îi vinea să se omoare, de necaz îmvierşunat. [90] Ş-într-aceasta a vrut iarăş să se tragă înapoi, Al treilea să pornească a se lovi amîndoi. Dar de îngrijitor fură opriţi în acel minut, Căci îmvederat Eraclu era ca şi un căzut. Dacă văzu Erotocrit, că cu acest luptător, Să sfîrşi pricina fără a cere judecător, Şi p-al treilea la luptă pofti să vie pe loc, Dorind ca şi cu acesta să-şi cerce al său noroc. [91] Lupta a treia, Erotocrit cu Dracocard patreanul Iarăşi pentr-a treia oră-ncepură a trîmbita, Poftind să se-mfaţişeze alt tînăr a se lupta. Şi fără nicio zăbavă Dracocard într-un minut, Îş strînse armele sale şi de faţă a stătut. Iar obrazul lui cel rece, uscat şi îngălbinit, Îl îmveli pe d-asupra c-un fier foarte ruginit. Înima lui şi puterea chiar de bălaur era, Acesta azi o să facă p-Areti a lăcrăma. Care lîngă Erotocrit pe loc dacă a venit, De odată către dînsul într-acest chip a vorbit: Dracocard către Erotocrit Spune-m prietene, zice, de-ţi place şi de ve voi, Noi deosebit să facem, Numa-n săbii să ne batem, Şi să vedem din doi care, eu or tu vei birui. [92] Numai să va ş-împăratul, cum zic, voe a ne da, Am mare dorinţă-n mine, De cînd te-am văzut pe tine, Cu săbiile tăioase amîndoi a ne lupta. Poetul Aceste vorbe viclene Dracocard ce le-nşira, Le pricepu Erotocrit ş-îi dete răspuns aşa: Erotocrit către Dracocard. Nu am vreme, prietene, d-a sta-n sfaturi cu tine, Şi să vorbesc de cererea-ţi în acest ceas nu-m vine. Dar lupta cea cu suliţe, care aici să cere, Mai întîi săvîrşindu-o, cu voiniceasca-ţi vrere, Atunci pe loc ducîndu-ne rugăciune să facem, D-o fi voia-mpăratului osebit să ne batem. Aceasta a ta cerere prea mică mi să pare, O voi cu toată inima, îţi spui cu-ncredinţare. Ci deocamdată acum să rămîe această, Că uită-te-nprejuru-ne cîtă lume adastă. Şi de eşi, după laudă-ţi, viteaz şu bărbat tare, Arată-ţi şi cu suliţa voinicia-ţi cea mare. [93] Poetul După aceste cuvinte mai mult nu au zăbovit, Ci unul de către altul s-au tras şi s-au osebit. Trîmbiţile începură la luptă a-i îndemna, Cînd ei suliţile sale d-a se găti le apuca. Deci viteazul Erotocrit cu mînie să porni, Nelăsînd să treacă ceasul, şi de a mai zăbovi. Faţa-i cea ca trandafirul îngălbinea de necaz, Şi pe loc ca un cărbune iar s-aprindea pe obraz. Dracocard iar de mînie foarte groaznic tremura, Pentru că şi din natura-şi pe toţi oamen-i ura. Şi atîtă turburare să vedea-ntre ei avînd, Încît făcea, ca o gîrlă ce vine mare-nnecînd. Sălbătăcita ei apă foarte repede curgînd, Şi din hotarele sale eşind să varsă urlînd. Trăgînd cu sine copaciuri, pietri şi bolovani mari, Făr-a putea să-i oprească nimeni cursurile tari. O as-fel de grozăvie şi la aceşti s-a-ntîmplat, Cînd ei cu mare iuţime întîi s-au întîmpinat. Aruncară cu mînie suliţile unu-n alt, Şi s-a urmat dintr-aceasta lucru vrednic de mirat. Căci cu mare repezire pe obraji cum s-au lovit, Suliţile-n bucăţele mici pe jos s-au răsipit. [94] Amîndoi rămîind însă, nicăiri nevătămaţi, Alte suliţi apucară stînd pe cai încorăjaţi. Şi ca fulgerul de iute să traseră-n acel ceas, În depărtare mai multă să-şi dea loc de mai larg pas. Suliţile supsioară le strîng numaidecît iar, Şi repezindu-se tare asupra unui alt sar, Privind ca să se lovească cu chip mai meşteşugit, Arunc suliţile iarăşi amîndoi foarte cumplit. Şi Dracocard deodată cum a dat, numaidecît A lovit pe Erotocrit de primejdie sub gît. Că nu putea să răsufle de durere-n acel ceas, Cît şi moartea să-l apuce foarte puţin a rămas. Din gură îi curgea sînge ca un rîu neîncetat, În care cîţi îl văzură nădejdile ş-au tăiat. Cum că trebue să cază, fieştecare zicea, Dar el strîngîndu-şi puterea stătu ca un leu pe şa. Însă rana într-atîta pe el nu l-a vătămat, Pe cît a sa prea iubită inima ş-a veninat. Că Areti în teatru din înălţime privea, Şi ca de o jucărie de lupte să veselea. Dar în minutul acesta pentru al său prea iubit, Nedescoperit în sine, grele dureri a simţit. Cum îl văzu că să pleacă pe cal să stea neputînd, Şi pe pieptu lui din gura-i atîta sînge curgînd, Frumseţea-şi cea îmflorită o schimbă într-acel ceas, I să zăticni suflarea ş-amorţită a rămas. [95] Inimiora ei în pieptu-i foarte tare să bătea, Şi alt decît Efrosina nimeni nu o pricepea. Tinerile ce vr-odată să vor fi amurezat, Pot cunoaşte cu lesnire ce dureri ea a-ncercat. Cu toate acestea iarăşi oarecum s-a mîngîiat, Cînd văzu pe Erotocrit trîntind suliţa-n cel lalt, Că-n grozava sa mănie în Dracocard cum a dat, L-a lovit tocma în frunte şi ca un mort l-a lăsat. Dar suliţa-i rupîndu-se o ţandăra a sărit, Şi tocma-n ochi sup sprînceană s-a înfipt foarte cumplit. Care d-această rănire într-atît au ameţit, Încît să părea că-ndată o să-şi dea al său sfîrşit. Într-o parte şi într-altă trupul pe cal îşi pleca, Şi era-n trei, patru rînduri să cază, neputînd sta. Cum şi în cea după urmă, cum era de ameţit, Ca un copaciu deodată după şa jos s-a trîntit. S-a întins pre pămînt leul patrenilor cel tiran, Şaoa îi rămase goală şi calul de el sirman. De care-n acea minută mulţimea s-au turburat, Cum şi Areti d-aceasta foarte mult s-a bucurat. A ei inimioară însă în piept tot i să bătea, De spaim-acelui bălaur, a s-aşeza nu putea. Care cu mare ruşine de jos cum s-a rîdicat, Să-şi caute lecuire la casa sa a plecat. [96] Lupta a patra, Chiprianul Protim cu Dimofan mitileanul Sosi şi ceasul lui Protim de a se îmfăţişa, Carele avea cu patru viteji de a să lupta. Cînd trîmbiţile d-odată-npreuna au răsunat, Şi el în grab cu mîndreţe pe şena s-a arătat. În sus în jos să întoarce înprejuru-şi căutînd, Şi ca un leu cu dîrjie vrăjmaşul său aşteptînd. Îşi isprăvise răbdarea, nu mai putea a dăsta, Şi lua seamă din patru care să va arăta. Lăudîndu-se că poate a se bate, cu-n cuvînt, Şi cu fiinţele toate cîte viez pre pămînt. Apoi vru să dovedească, ş-a zice pentru amor, Cum că el un copil orb, şi nedrept judecător. Şi că necinstit de dînsul, ş-în vedere ruşinat, După caru său îl poartă foarte tare strîns legat. A început dar îndată pre sine a se găti, Văzînd că Dimofan vine cu dînsul a se-ntîlni. Carele cu grabă mare, cum s-apropiat de el, A început mainainte să-i vorbească acest fel. [97] Dimofan către Protim O prietene, îi zise, nu eşti drept judecător, De ai legat aşa tare, Necinstit, cu ruşinare pe copilaşul amor. Şi mă mir cum după caru-i îl poţi purta zugrăvit, Că cum mi să pare mie, Nu e semn de vitejie, Ci e lucru negîndit. D-aceia de vei să afli, că-n idee eşti greşit, A mă sili voi începe, Ca să te fac a pricepe, că-ntr-aceasta te-ai fălit. Poetul Protim de aceste vorbe foarte mult s-a necăjit, Şi cu mînie nespusă într-acest chip i-a vorbit. [98] Protim către Dimofan Eu aceştii spurcăciune foarte bine i-am făcut, Voi însă din amăgire, V-aflaţi în mare orbire, Că urmaţi unui orb slut. Şi nu vă este ruşine încă să vă lăudaţi? Cum că asta urîciune, În voia lui vă supune, Ş-în rîpa lui v-afundaţi. Ştiut e că asta boală s-a născut în ţara mea, Care a vrut şi pe mine, Să mă tragă după sine ’n secături a mă purta. Dar cu toată-i viclenie şi meşteşugu-ntinat, Nu a putut niciodată, La voe-şi să mă abată, Că-n seamă nu l-am băgat. Cum căs cu el dintr-o ţară toţi foarte bine o ştiu, De putea a mă supune De carul lui nu l-aş pune În legătură să-l ţiu. Îmi voi pune dar silinţa în faptă a-ţi arăta, Astăzi mîna mea cu cinste, Urmînd dreptăţii cei sfinte, Ca p-un prost te va-mvăţa. [99] Poetul Îngrozirile lăsară, ’ncepură a se găti, Şi cu însălbătăcire la luptă a se pofti. Cari de mînie multă iute cînd s-au repezit, Într-acel ceas unul ş-altul suliţile ş-au greşit. Ca un curui cînd să-ntîmplă vr-o pasăre a vedea, Şi de sus, din înălţime să sloboade-n grab’ la ea, Pasărea aleargă, fuge din gheara lui a scăpa, Curuiul iar să repede din zbor a o apuca. Asemenea chiar făcură şi aşti doi cînd s-a-ntîlnit, Ca nişte curui d-odată în ocol s-au îmvîrtit, Ca să se repează iarăşi, ş-a se izbi-mfricoşat, Să silea să se arunce la pămînt unul pe alt. Într-a doa oară însă suliţile n-au greşit, Ci izbirea lor la inimi dureri le-a pricinuit. Dimofan lovi pe Protim într-atîtă de cumplit, Încît îndată cu totul simţirile i-a zmintit. I să păru că să-ntoarce pămîntul cu el în loc, Ochi i să-ntunecară, nu putea vedea deloc. Să zăpăcise şi calu-i picioarele nu-l ţinea, Într-o parte şi în altă să cază să legăna. Cu toate aste viteazul şezînd pe şa nemişcat, Şi suliţa aruncîndu-şi necazul ş-au răzbunat. [100] Că as-fel de tare-n frunte pe Dimofan a lovit, Încît pentru totdauna i-a fost, şi i-a prisosit. A început deodată pe cal a se legăna, Şi mai mult tot într-o parte ne-ncetat să atîrna. Ca o cumpănă întocma cînd p-o parte e mai grea, Să-nalţă şi să pogoară, şi nu poate drept să stea. As-fel Dimofan viteazul, făcea cînd s-a ameţit, Deşi iar îşi veni-n fire, dar puterea i-a lipsit. În sfîrşit după şa cade, vărsînd venin ne-ncetat, De care toţi privitorii foarte mult s-au întristat. Îşi pierduse auzirea, şi vorbirea-n acel ceas, Şi sîngele cu şiroul i să pornise din nas. [101] Lupta a cincia, Protim cu Adromah Deci pe Dimofan îndată la pămînt cum l-aşternut, A poftit Protim pe altul, fără să treacă minut. Trîmbiţile începură de luptă a răsuna, Ş-Adromah sosind în grabă-ncepu a vorbi aşa: Adromah către Protim Prietene! pîn-acuma sînt mici cîte le-ai făcut, Şi nu-ţi înplinesc plăcerea, Pîn’ nu-ţi vei cerca puterea şi cu mine-ntr-ăst minut. De faţă cu împăratul ş-îm vederea tutulor, Te mîndreşti cu îngîmfare, Şi te ţii de viteaz mare, căci ai fost biruitor. Ia strînge-ţi suliţa tare, şi stăi mai ţapîn pe şa, Mai mult acum te găteşte, Şi la-ntorsături priveşte, să îmveţi a te lupta. [102] Cu capriţa nobleţii p-Adromah nu-l birueşti, Numai fii mai curînd gată, Ş-îl vei cunoaşte îndată, cumva de te îndoeşti. Poetul Aceste îngroziri proaste Protim cum le-a auzit, Să necăji foarte tare ş-într-acest chip i-a vorbit. Protim către Adromah Cum văz eu, tu deloc nu ştii cine sînt şi cum mă chem, Cum şi după cuviinţă, De am în arme ştiinţă şi de-ngroziri de mă tem. De aceia dar ascultă şi-nţelege de cuvînt, Că eu frica, şi al ei nume, De cînd m-am născut în lume, pîn-acum nu ştiu ce sînt. Dacă eu dar fără frică din muma-mi născut am fost, De crezi c-ai da spăimîntare, Unuia-n vîrsnică stare, vei fi un nerod şi prost. [103] Dar ce face trebuinţă stînd zădarnic să vorbim, Braţul şi suliţa-ndată, Pe cel viteaz îl arată, şi să nu mai zăbovim. Poetul Lumea asculta la dînşii aste ei cînd le vorbea, Şi vedea că de mînie din ochi scîntei le eşea. Ş-au luat loc fiecare şi cai ş-au închingat, Au strîns suliţile-ndată şi unul în alt au dat. Cu atîtă tirănie drept în piep[t]uri s-au izbit, Cît să auzi un sunet, care lume a-ngrozit. Şi de fier tare făcute pieptare, de nu avea, Într-acel ceas unul ş-altul-n horul iadului mergea. Şi de strînşi ce le-au fost cai în genuche au căzut. Ei însă s-au ţinut tare şi pe şele au stătut. În sus ca să se rîdice unul ş-altul să grăbesc, Cu sălbatică mînie cai în burte lovesc. Şi tocma ca nişte păsări cînd să pasc în vreun loc, Să sperie de vr-un sunet, şi zbor uimite pe loc, As-fel cai lor d-odată în picioare s-au sculat, Şi ca fulgerul la semnul cel dintîi s-au aşezat. Alte suliţi mai vîrtoase într-o clipă au răpit, Şi ca sălbatece hiare unu-n alt s-au repezit. [104] Iarăş trîmbiţile toate de luptă au răsunat, Şi suliţile făcură un zgomot îmfricoşat. Care cu tărie mare în frunte cum s-au izbit, Ochi li să-ntunecară şi auzul le-a-nsurzit. Adromah lovi pe Protim atît de primejdios, Încît prea puţin rămase să cază la pămînt jos. De trei ori să plecă-n lături, neputînd a să ţinea, Şi mîinile îşi deşchise, fiind gată a cădea. Cu toate aceste însă, iar s-a înputernicit, Stătu pa cal voiniceşte şi în fire ş-a venit. Deşi creieri în capu-i i s-a fost lui turburat, Dar foarte bine în urmă fără leac s-a vindecat. Că pe Adromah îndată în frunte cum l-a izbit, De vreo trei stînjini departe după şa l-a azvîrlit. Căzînd ameţit cu totul alergară a-l vedea, Şi de mort fieştecare privindu-l îl socotea. Începură să-i căiască-nfloritele tinereţi, Şi îi jelea cu plîngere trupeştile frumseţi. Dar după puţină vreme văzură că s-a sculat, Îşi mai veni în simţire, fiind atît leşinat, Îi curgea din urechi sînge şi din gură ne-ncetat, Cînd din acea ameţire în picioare s-a sculat. Să ruşinase cu totul, şi cu pricini căuta Al doilea să-i dea voe să iasă a se lupta. Şi cerşutul lui mulţime i-l găsea cuviincios, Dar răspunsul i să dete, că mai mult e de prisos. [105] Lupta a şasea, Protim cu Licaret Începură iar d-odată din trîmbiţi a răsuna, Şi la locul cel de luptă altul să vie chema. Deci cu multă smerenie pe loc Licaret veni, Care-ncepu către Protim într-acest chip a vorbi. Licaret către Protim Domnul meu, îi zice, mă prinde mirare, Şi îţi laud foarte puterea cea mare. Căci nu mai văz p-altul să semene ţie, Atît în purtare, cît ş-în bărbăţie. Dacă şi pe mine-ntîmplarea m-aduse, Ş-aici în teatru-ntre viteji mă puse, Şi m-a supus soarta să mă lupt cu tine, Cu cel în putere mai presus de mine: Carele ca leul are a sa faţă, Şi chiar de bălaur inimă-ndrăzneaţă Cum şi al său suflet viteaz cît să poate, Şi cu statu-ntrece frumseţile toate. [106] Mă minunez foarte singur eu de mine, Cum fără ştiinţă să mă lupt cu tine. Deşi-m simţ puterea, şi le văz aceste, Să nu mă lupt însă prea ruşine-m este. De aceia dară îţi fac rugăciune, Că pentru-ndrăzneala să-mi dai ertăciune. Te mai poftesc încă, cu greu să nu-ţi vie, Ca fără mînie lupta să ne fie. Şi de voi cădea jos, biruit de tine, Nu voi socoti nicidecum ruşine. Căci şi alţi căzură-nainte de mine, Nu sînt eu întîiul, ştie fieşcine. Şi cunosc d-acuma că-s sup biruinţă, Dar rău nu-m pare, îţi spui în credinţă. Ci unde voi merge, cît voi avea viaţă, Puterea-ţi voi spune cu multă dulceaţă. Ca unui mai mare o să-ţi dau slăbire, Şi vitejii tale o s-aduc jertvire. Iar acum loveşte cum ţ-o fi plăcerea, Şi eu să lovesc iar cum îm va fi vrerea. Poetul Protim nobila purtarea a lui Licaret privind, Şi acest fel de cuvinte prietineşti auzind, [107] Inima lui într-atîta de mult i s-a umilit, Cît făcăndu-i-să milă într-acest chip a vorbit: Protim către Licaret Iubitul meu! eu pe cei răi cu totul îi vrăjmăşesc, Iar pe cei buni cu dulceaţă, Îi slăvesc într-a mea viaţă, şi prietini îi voesc. Cei doi cari mai-nainti de suliţa-m a căzut, M-a defăimat foarte tare, Şi m-a dus la-mvierşunare, precum singur ai văzut. Dar cuvintele-ţi îndată m-au îndatorat prea mult, D-aceia prieteneşte, Precum vei îm porunceşte, că-s supus să te ascult. Şi să începem luptarea pentru cinstea-ne pe loc, Că ne face datoria, Să ne arătăm vitejia, fără zăbav-ntr-ăst loc. [108] Poetul As-fel cu compătimire amîndoi dac-au vorbit, Să despărţiră îndată şi la semne s-au oprit. Începînd şi deodată în trîmbiţi a răsuna, Ş-au strîns suliţile tare, vrînd a să întîmpina. Cu o iuţeală nespusă ca nişte lei s-au pornit, Ş-într-o clipă cu tărie unul pe alt s-au izbit. Încît d-ar fi fost ş-un munte între dînşi la mijloc, Trebuia-n sus să sălteze şi să se mişce din loc. În îmfieratele piepturi s-au lovit foarte cumplit, Din care focuri îndată ca fulgerul au eşit. Şi cu toate că numiţii fără pizmă să bătea, Dar simţirea tutulora de dînşii să îngrozea. Că atîtă cu tărie unul în altul au dat, Încît amîndoi d-odată din inimi au suspinat. Lăuntrul lor din lovire să rănise foarte rău, Şi din guri le curgea sînge ne-ncetat ca un pîrău. Atunci Protim zise-n sine-şi, că nu i s-a întîmplat, Cu mai viteaz decît dînsul cînd va fi să fi luptat. Care încă-i lăudase şi puterea la-nceput, Fiindcă să-nfricoşase Licaret de el prea mult. Dup-aceasta alte suliţi, şi mai tari au apucat, Ca să vază din ei cine trebueşte-ncununat. [109] Ş-ntr-acel ceas unul ş-altul toată puterea-ş punea, Silindu-se fiecare-mvingător a rămînea. Dar în minutul acela care urmă-ntr-acel loc, Pe toţi la o jale mare i-au adus răul noroc. Că pe loc cum să porniră unul spre altul cu zor, Şi tocma ca nişte vulturi alerga iute ca-n zbor, Calul lui Licaret tare în cale s-a poticnit, Şi peste cap deodată primejdios s-a trîntit. Încît lui Licaret mîna cea dreaptă i s-a frînt, Care mult timp de durere nu putea scoate cuvînt. A fost mare nedreptate să i să-ntîmple ast rău, Din soarta lui cea vrăjmaşă şi din nenorocul său. Pe un asemenea tînăr să vorbească a-l scuti, Şi să-l lase cu o mînă milă fără a-i mai fi. Cu toate că lui în urmă mîna i s-a lecuit, Dar cununa biruinţii s-o ia nu s-a-mvrednicit. Alergară toţi d-odată, îl scoaseră de supt cal, Şi îi făcea mîngîere, văzîndu-l la acest hal. Îl jelea fieştecare, şi s-a-ntrista pentru el, Carele cu dulci cuvinte către toţi zise as-fel. Licaret Prea iubiţi prieteni! cîţi staţi ici de faţă, Nu fiţi la-ntristare, vă rog, d-a mea viaţă, [110] Că nu-i la aceasta norocul de vină, Nici nimenea altul este pricină. Ci eu numai însumi, ca un fără minte, Fără să prejudec lucrul înainte, Am avut plăcere să fac încercare, Să mă lupt cu unul cel ca leul tare. Fie rău nu-m pare (aş-a fost să fie), Ci aceasta-m este, încă bucurie. Că-ntîmplarea mîni, cine poate ştie, De nu cumva este de vr-un folos mie. Ar fi urmat poate – altă întîmplare, Care să-mi aducă vreun rău mare, Prin viteaza mînă ăstui bărbat tare, Ce mi l-a dat soarta să întru-n luptare. Şi pîn-acum dacă n-ar fi căzut calul, Nu era să-m fie asemenea halul; Ci-n ceasul acesta d-a sa voinicie, Mi-ar fi fost sufletul la iad în urgie. De aceia dară-n toat-a mea viaţă, Voi da mulţumită cu multă dulceaţă, Aceasta d-acuma bună întîmplare, Care d-alte rele mi-a fost spre scăpare. [111] Poetul Fiind şi Protim aproape între norodul cel strîns, Auzind aceste vorbe, de mare jale a plîns. Şi luîndu-şi din cap coiful ochi-n sus a rădicat, Şi cu inimă-nfocată planiţii a blestemat. Apoi plecîndu-se-ncepe cu milă a-l săruta, Şi cu vorbe mîngîiose să silea a-l înbuna. Protim către Licaret O! Prietinul meu, zice, cel prea vrednic de iubit, Cum să nu plîng cu-ntristare, Aceasta-ţi rea întîmplare, şi să n-o blestem cumplit? Care a vrut să mă facă un nedrept biruitor, Peste aşa tinereţe, Cu suflet plin de blîndeţe, şi de virtuţi purtător. Că-ntr-adevăr, norocul de nu mijlocea să cazi, Mîna să ţi să rănească, Putea ea să mă lovească, şi să mă omoare azi. [112] Dacă dar nimic din suliţi n-am putut să săvîrşim, Încai dragostea freţească Inima să ne unească în veac prietini să fim. Şi cel ce prietişugul statornic îl va păzi, Acela să se numească În toată partea lumească, Viteazul aceştii zi. Iubire, pentru iubire, cu rugăciune îţi cer, Tu să urmez după mine, Precum şi eu după tine, cît vom trăi supt ăst cer. Poetul As-fel cu compătimire, aceşti amîndoi vorbea, Dînd pildă cum să se poarte şi ceilalţi ce îi privea, Împăratul ş-adunarea cîtă-n teatru şedea, Îl jelea pe acest tînăr şi foarte mult îl căia. Mulţi îl întovaroşiră a-l duce la casa sa, Chemînd şi îndată doftori mai în grab a-l vindeca. Doftori dacă-l văzură nădeajde bună au dat, Că fără de-ntîrziere va fi însănătoşat. [113] Lupta a şaptea, Protim cu Pistofor Protim iar fără s-aştepte, pe loc, în acel minut, Îşi aşeza în cap coiful, ş-îndată semn a făcut, Trîmbiţile să înceapă pentru luptă a cînta, Şi a chema pe acela ce urma a se lupta. Deci cu mare strălucire, viind s-a apropiat, Şi Pistofor vizandeanul, feciorul de împărat. Avea un alai cu sine, de călăreţi şi pe jos, Care cu regulă bună, mergea cu dînsul frumos. Şi trecînd pe la teatru foarte încuviinţat, S-au plecat la împăratul ş-închinăciune i-au dat. Şi într-atît el răpise inimile tutulor, Încît toţi ruga norocul să-l facă biruitor. Şi, trei ori pe dinainte dacă s-a-ntors a stătut, Judecînd, că nu să cade să piarză vreme mai mult. Apoi o suliţă mare, îndată cum apucă, Ca o pană uşurică în mîna sa o jucă. Iar cum porniră d-odată din trîmbiţi a răsuna, Şi trîmbiţile lui iarăşi glasul a-şi înpreuna, Atît s-a aprins îndată, şi atît s-a-mvierşunat, Încît i s-a-ndoit scara, pe cal cînd s-a aruncat. [114] Să uita, şi lua seama cum, şi unde a-l izbi, Ca nu cumva să greşască suliţa-i a nu-l lovi. D-opotrivă unul ş-altul în sine să necăjea, Şi amîndoi tot într-una cu mînie să privea. Avînd aceiaşi idee, ş-aceiaşi dorinţă chiar, Cum să se poată învinge, să cîştige acel dar. Deci strănutîndu-le caii, înprotiva îşi pornesc, Şi cu suliţile-n coifuri nemiluit să lovesc. Era de mare mirare, unul în alt cînd au dat, Cum capetele în doă, nu li s-au desgheocat, Că într-atîtă de tare s-au izbit aceşti voinici, Încît suliţile-ndată s-au rupt tot în bucăţi mici. Deşi au stătut pe şele nemişcaţi, cînd s-au lovit, Dar nu îş tăgăduiră ameţeala ce-au simţit. Creiri li să mişcară foarte-n capetele lor, Ş-a-nceput să curgă sînge din urechi ca un izvor. Sta-mprejurul lor mulţimea şi cu scumpete-i privea, Şi cine e-mvingătorul să cunoască nu putea. Cu toate aste vitejii în sine iar ş-au venit, Şi pe loc cu grabă mare a se lovi s-au pornit, Apuc iarăşi alte suliţi, cai iarăşi le strenut, Iarăşi s-au repezit iute amîndoi cît a putut. Nu li să putea cunoaşte urechile cailor, De să părea că sînt păsări, şi în aer pe sus zbor. Îş strîng suliţile tare, a se lovi să întrec, Ş-alături pe lîngă tîmple suliţile îşi petrec. [115] Azvîrlite fiind tare, să facă rău n-au putut, Şi întregi cu zgomot mare jos pre pămînt au căzut. Şi ca fulgerul d-odată să-ntoarseră înapoi, Îşi luară iar în grabă suliţile amîndoi, Într-aceasta zmăcinare, deloc nu să ostenesc, Ci îmvierşunaţi ca lei pe mici şi mari îngrozesc. Însemnînd dar care unde, a se izbi cu necaz, Suliţile le azvîrliră, şi s-au lovit în obraz. Nici copacii cei mai groaznici, cari prin munţi-nalţi sînt, Nu fac aşa sunet mare cînd să prăvălesc de vînt. Atîtă de tare sunet, suliţile au făcut, Şi tot în mici bucăţele s-au rupt în acel minut. Pistofor atît puternic suliţa ş-a azvîrlit, Ş-atît a lovit pre Protim în falcă nemiluit, Încît după şa pe gîtul calului s-a pomenit. Pierdu din picior o scară, şi frîul l-a slobozit. Doi dinţi din gură-i căzură şi ceilalţi i să mişca, Îl luase un cutremur, sîngele şiroi pica. A apucat de gît calul, şi de coama s-a ţinut, Însa-n aceiaşi minută iar în simţir ş-a stătut. Şi aruncînd o dată a sa suliţă în zbor, Cu o iuţeală nespusă asupra lui Pistofor, Cu atîtă greutate peste dînsul a căzut, Încît în acel ceas zioa, noapte chiar i s-a părut. Îşi pierdu toată puterea, lumină nu mai vedea, Şi de multă ameţeală nu vorbea, nu auzea, [116] Deşi şedea el pe cal, dar să-l oprească nu putea, Ci ca un slobod cu dînsul pe unde vrea să ducea. Ş-în scurt, în cea după urmă după cal jos s-a trîntit, Care atunci jale mare la toţi a pricinuit. Împăratul pîn’ la suflet, de aceasta să-ntrista, Căci avea de gînd să-l facă ţinere cu fiica sa. De aceia şi trimise pe ministri săi la el, Să-l vază şi să-l mîngîe, cu vorbe or în ce fel. Să-i zică că, cu tărie chiar ca un leu s-au luptat, Şi bărbăţia cea mare i s-a cunoscut curat. Dar aceasta nedreptate, care i s-a întîmplat, De sus aşa i-a fost scrisă şi d-aceia s-a urmat. Şi mai vîrtos norocirea, de pizmă l-a înbrîncit, Iar nu puterea lui Protim pe dînsul l-a biruit. Mulţi dar nobili îl duseră la un osebit salaş, Şi acolo culcîndu-se a zăcut pe pat cîtvaş. [117] Lupta a opta, Creteanul Haridim cu Dracomah coroneanul A sosit după aceasta şi ceasul lui Haridim, Cu cei ce i-au venit parte, luptîndu-se să-l privim. Să-şi descopere ştiinţa şi darul eroicesc, Puterile să-şi arate şi corajul cel leesc. Ţinea o suliţă mare şi vîrtoasă-n mîna sa, Care era zugrăvită, cu negru, tristă văpsea. Cum veni la locul luptei, şi la mijloc a stătut, Din cei trei inşi mai aproape s-a întîmplat d-a văzut Pe Dracomah coroneanul, carele era numit, Fiiul bogatului prinţip, cel în putere vestit. Dar avea un nărav barbar, de-i plăcea a se făli, Cum şi începu îndată lui Haridim a vorbi. Dracomah către Haridim O cretene! de gîndeşti să faci şi mie, ceia ce ai făcut eri, ş-ai îmvins pe Caramanul, îţi spui că ţ-e greşit planul, ş-îţi eşi din aste păreri. [118] Nu e vremea, nici e ceasul de eri astăzi, nici norocul cel avuşi, ci de eşti voinic şi tare, cu suliţa în luptare, te vei cunoaşte acuşi. Aveam poftă, şi doream de eri cu totul amîndoi a ne lupta, ca să te fac a pricepe, lupta ce fel să începe, şi în ce chip sfîrşit ia. Dacă nu ştii, cine sînt şi cum mă chiamă, şi vei să afli să ştii, cercetează pentru mine, şi te-ncredinţează bine, la-ndoială să nu fii. Poetul Era el, drept, viteaz foarte, dar era şi prea tiran, Pe eroi nu vrea să-i vază le era în veac duşman. Şi mai multă vrăjmăşie pe Haridim el avea, Fiindcă pe Carmanul l-a sfîrşit cu moarte rea. D-aceia tot cu mînie îl privea şi îi vorbea, Dar Haridim de-ngrozirea-i nicidecum nu să sfia. [119] Ci ca un lemn uscat tocma, care puindu-l pe foc, Fără de întîrziere să şi aprinde pe loc, Şo scoate flăcări mulţime, fără de a face fum, Arde mereu nu să stinge pînă-n sfîrşit nicidecum. Asemena întîmplare şi la Haridim a fost, Dracomah cînd îi vorbea lui barbariceşte, şi prost. Cu toate aceste însă necazul şi l-a ascuns, Şi cu linişte înceape să-i dea as-fel de răspuns. Haridim către Dracomah Eu laude nu voi, frate, nici vr-odată le-am urmat, să mă mustrii ai dreptate, căci am învins ne-mvăţat. Un agemiu, mi să pare, să dea poveţi n-are dar, ci profesorul e-n stare, să-mveţe pe un şcolar. Dacă dar am avut parte, aici la luptă să vii, dă-m povaţă, te rog foarte, la toate cîte le ştii. [120] Dar dacă din întîmplare Şcolarul va birui, atuncea să-i dai ertare, fără de a-l dojeni. Căci el datorie are să-şi pue silinţa sa, să facă dup-arătare, or cum îl vei îmvăţa. Arată-m dar să iau seamă, în ce chip a mă purta, căci iată sila mă chiamă, să încep a mă lupta. Poetul Îşi îmfierbîntară cai, alergîndu-i înconjor, Suliţile-ş îndreptară înaintea frunţilor. Şi Haridim într-atîtă de tare s-a necăjit, Încît de mînie mare puterea i s-a-ndoit. Care strîngînd foarte tare suliţa, ’n doă s-a frînt, Şi pînă să dea cu dînsa, a căzut jos pre pămînt. Atuncea Dracomah iute suliţa ş-a repezit, Ş-în Haridim a zvîrlit-o tocma supt ochi l-a lovit. Îl răni prea puţin însă, şi suliţa lui s-a rupt, Care lovire, durere i-a pricinuit prea mult. [121] Cu toate aste pe şaoa-şi nestrămutat a rămas, Şi căuta să-şi răzbune asupra-i într-acel ceas. Într-aste Haridim foarte mult s-a turburat, văzînd Că în zădar o să piară, suliţă-n mînini [sic!] neavînd. Şi ca un leu cu mînie îmfricoşat a răcnit Pe vrăjmaşul său văzîndu-l că sta încă nelovit. Altă suliţă apucă mai groasă în mîna sa, Şi a început a zice către Dracomah aşa. Haridim către Dracomah Deşi suliţa mea, frate, cum o apucai s-a frînt, poci cu altă a mă bate, că la mîna zdravan sînt. Şi dac-a fost zăticnire la întru întîiul pas, să va face împlinire acuma, într-acest ceas. Poetul Îşi strîng suliţile-n braţe, cai în grab îş pornesc, Apăs cu scherile-ntr-înşii, şi îi însălbătăcesc. [122] Amîndoi tot deodată iute cum s-au repezit, O jale nemărginită la toţi au pricinuit. Că pe loc tocma ca norii cînd repede să-ntîlnesc, De-ndeşire, ş-îmbrînşire fulger şi grozav trosnesc, As-fel al acestor sunet s-a-nălţat în aer sus, Şi pămîntul deodată s-a cutremurat nespus. Dracomah cu necaz mare, tocma în frunte privind, A întins suliţa tare asupra-i nezăbovind, Şi s-a cunoscut prea bine că mîna lui n-a greşit, Căci cu mare răsunare drept în frunte l-a lovit. Nu puţină ameţeală lui Haridim i-a venit, Încît înaintea şelii au îngenuchiat uimit. A lăsat frîul din mînă, în scări nu călca deloc, Şi calul dup-a sa vrere, îl purta din loc, în loc. I-a pricinuit vrăjmaşul, într-adevăr, mari dureri, Zioa fiind, pe cer stele i sa s-a arătat-n vederi. Aşa lovitură tare nu i s-a fost întîmplat, Nici că vr-odată cercase aşa puternic bărbat. Cu toate aceste însă s-a ţinut şi n-a căzut, Dar pînă să-şi vie-n fire ceva în loc a stătut. Să vedem şi lovitura lui Haridim ce-a urmat, Ce săvîrşire lucrează, şi ce fel de rod au dat. O Dracomaşe! s-a duse lauda-ţi aci, acum, Că Haridim într-aceasta nu să teme nicidecum. Ce nu-ţ a trecut prin minte ai păţit într-un minut, Cu necinste şi ruşine, la pămînt te-a aşternut. [123] Cu într-atît de puternic în obraz el l-a lovit, Încît coifu-i tot fărîme a căzut, s-a răsipit. La cap luă ameţeală, la buze s-a vătămat, Îi părea că să-mvîrteşte locul cu el ne-ncetat. Lasă şaoa ş-îşi întinse picioarele sus în vînt, Şi capu-ndărăt plecîndu-şi s-a răsturnat la pămînt. Atîtă cu greutate şi cu zgomot a căzut, Cît socotea toţi că Haridim sufletul i l-a răpit. Dar îmvie mai pe urmă, şi s-au sculat tot oftînd, Şi cu mînie nespusă a se lupta iar cercînd. A judecat însă singur că cererea-i e-n zădar, Ş-a plecat într-ale sale necăjit, plin de amar. Şi cu arma de departe pe Haridim îngrozea, Cînd vrednic de toată mila la casa sa să ducea. Care nici nu se întoarse la dînsul a să uita, Ci ca să cîştige darul biruinţi căuta. [124] Lupta a noa, Nicostrat macedoneanul cu creteanul Haridim Altă suliţă apucă îndată, fără a sta, Şi urma prin vitejie cinstea a-şi adăoga. Laudele cele multe lui Haridim ce să da, Nicostrat să le auză nicidecum nu suferea. Ci în iubire de cinste atît s-a aprins de mult, Încît jertvă să se facă era gata-ntr-un minut. Care cum veni aproape de Haridim, a-nceput, Cu linişte să vorbească, şi dulce cît s-a putut. Nicostrat către Haridim O tinere-n talentate, Eroe îmbărbătate, ş-al virtuţilor izvor. Altul asemenea ţie nu au stătut din vecie, întru al lumii conjor. [125] Aveam mare dor în mine l-asta-ntrecere cu tine, de a mă lupta şi eu. Şi dau soartei mulţămire că a făcut mijlocire a înplini dorul meu. Dar rog a ta bunătate a nu-ţi fi cu greutate, multa îndrăzneala mea. Fiindcă pentru cunună doresc cu tine-npreună astăzi luptă a avea. D-oi şi cădea-nvins de tine, după cum procunosc bine, necinste n-o socotesc. Căci de un leu aşa tare, nu este nicio mirare, chiar să mă şi biruesc. Şi căzînd, zic, în luptare cum va părea ruşinare, pentru că m-am învins eu; Ci încă or în ce parte, o să strig că avui parte, să mă lupt şi cu un leu. [126] Poetul Haridim as-fel de vorbe auzind, în acel ceas Privindu-i şi frumseţea în uimire a rămas. Prea cu luare aminte să uita ş-îl asculta, Ş-îl îndrăgise pe dînsul din toată inima sa. Să minuna de cuvîntu-i, smerenia-i lăuda, Şi începu cu dragoste as-fel de răspuns a-i da. Haridim către Nicostrat Frate! vorba-ţi, plecăciunea, mă fac să-ţi cunosc curat, puterea ş-înţelepciunea, ce natura ţi le-a dat. Că acele ce eu ţie să cădea să zic întîi, toate mi le-ai zis tu mie, ş-acum ruşinat rămîi. Căci, fieştecare ştie, pe cineva cînd cinstesc, mai mult peste vrednicie, ocară o socotesc. [127] Însă eu cunoscînd bine, că fără gînd viclenesc le-ai zis aste către mine, n-am decît să-ţi mulţămesc. Tu-ntr-adevăr de neam mare şi viţă de-mpărat eşti, că te faci drag la orcare cu mijloace-nţelepţeşti. D-aceia fă-m acest bine, cererea nu-m depărta, ca să nu te lupţi cu mine, îndrăznesc a te ruga. Căci cu bună-ncredinţare simţ că eu jos o să pic, că mîna-mi nu e în stare, să-nvingă aşa voinic. Vezi dar cîtă-nspăimîntare, în inimă mi-a venit, fără să stăm în luptare, din vorba-ţi m-am biruit. [128] Poetul Nicostrat dacă aude zicînd Haridim as-fel, A început cu dulceaţă să răspunză către el. Nicostrat către Haridim O frate nepreţuite! trebueşte prea iubite să ne luptăm amîndoi. Că puţin nu mi să pare, d-a nu întra în luptare, ş-a mă-ntoarce înapoi. Că aceasta adunare care stă în aşteptare, şi priveşte ne-ncetat. Văzîndu-mă, o să zică că nu m-am luptat de frică, şi-o să fiu defăimat. Nu ştii după ce m-oi duce, lumea ce o să apuce, să vorbească între ei? [129] Fieştecare, fireşte, binele nu-l pomeneşte, ci la rău pune temei. Ei nu o să socotească că de dragoste frăţească a fost neluptarea mea. Ci cum că de frică mare m-am depărtat de luptare, ş-îm vatămă cinstea prea. D-aceia, a da începe şi eu iar cum m-oi pricepe, să dau, să nu zăbovim. Pentru că suliţa-ndată pe cel viteaz îl arată, să-l cunoaştem şi să-l ştim. Poetul Haridim dar dacă vede, că nicidecum n-a putut De luptă să-l depărteze as-fel să-i zic-a-nceput: [130] Haridim către Nicostrat Dacă nu te laşi de luptă, n-am altă ce să-ţi mai zic, încai l-aceasta m-ascultă, ce-o cer ca un har nu mic: Îţi cer adică-n luptare că vrăjmaşi să ne lovim, ş-în urma după-ncetare iarăşi prietini să fim. Să mă iubeşti în viaţă, din gîndu-ţi să nu lipsesc, precum şi eu cu dulceaţă, din inimă să-ţi jertvesc. Poetul Apuc suliţi tari în mînă, prietişugul îl las, Şi rog norocu-npreuna să le-ajute-ntr-acel ceas. S-au turburat tot norodul, şi pămîntul s-a mişcat, Cînd cu suliţile-n piepturi cu grozăvie au dat. A stătut însă pe şaoa-şi unul ş-altul nemişcat, Şi nu să putu cunoaşte cine este mai bărbat. [131] D-al doilea alerg iarăşi iute-n tocma ca un vînt, Şi să silesc să s-arunce unul pe alt la pămînt. Lovesc suliţile-ndată sub gîturi îmfricoşat, Însă nicio osebire iarăşi nu s-au arătat. Al treilea să porniră cu necaz a se lupta, Şi s-a întîmplat minune mare a se arăta. Tocma ca piatra cînd vine urlînd tare şi cu vînt, Care daramă copaciuri şi îi culcă la pămînt. Umflă marea şi rîdică valuri grozave nespus, Şi pulberea de jos toată o-nalţă ca noru-n sus, Întunecă zioa-ndată ş-universul peste tot, Oameni alerg, să turbur, ş-a-i sta-nprotivă nu pot. As-fel au urmat atuncea, cînd ei s-au întîmpinat, Şi pentru amîndoi norodul cu totul s-au spăimîntat. C-atît cu putere mare Nicostrat a repezit, Şi în cap atît de tare pe Haridim a lovit, Încît îi aruncă coiful fărămat la pămînt jos, Care era de fier numai şi fără de seamă gros. Deşi nu s-a rănit, însă au ameţit foarte mult, Că prea i să turburase creiri-n acel minut. A plecat capul la vale cu un suspin amărît, Ş-a strîns cu mîinile calul îmbrăţişîndu-l de gît. Dacă să dezmeţi însă ş-în grab’ cum s-a repezit, Luptarea cea dintre dînşii îndată luă sfîrşit. Că pe Nicostrat îndată cum l-a lovit desperat, După şa-n jos atîrnîndu-l peste cap l-a aruncat. [132] Nici el nu s-a rănit, însă foarte ameţit era, Şi sculîndu-se îndată să se lupte iar cerea. Dar toţi dacă începură să zică că nu-i ertat, S-au cam aşezat atuncea şi d-al său scop s-a lăsat. Deci merge de-mbrăţişază pe al său biruitor, Şi cu lacrămi sărutîndu-l îi vorbeşte cu amor. Nicostrat către Haridim Cît voi avea-n lume viaţă, ş-orund-oi fi, cu dulceaţă o să zic c-am dobîndit Un prietin cu credinţă, tocma dup-a mea dorinţă, pe care nu l-am gîndit. Pururea o să-ţi dau nume ş-o să te slăvesc în lume, prin puterea-m cît va sta. Virtuţile-ţi cele multe, şi talentele-ţi avute la toţi le voi arăta. Tat-al meu pîn’ la sa moarte spunea şi lăuda foarte bărbăţia tată-tău. [133] Dar tu mai mult cît să poate, îl întreci pe el la toate, măcar că eşti fiul său. Minunata ta putere m-a robit de bună vrere, şi în suppunere-ţi sînt. Şi n-o am spre ruşinare, căci adică, în luptare m-ai aruncat la pămînt. Doă cîştigi acu-npreuna, a biruinţii cununa şi prietişugul meu. Tot avutu-m al tău fie, şi din ăst ceas stăpîn mie, te numesc chiar însumi eu. În sfîrşit, fără de tagă voi spune la lumea-ntreagă, ceia ce mi s-a-ntîmplat. Voi arăta la orcine că din luptarea cu tine, să critic m-am îmvăţat. Ş-o să strig în gură mare, că erou ca tine tare, niciodată n-am văzut. [134] Cu aşa putere multă, şi cu practică la luptă, în lume alt n-a stătut. Poetul Haridim d-aceste vorbe părea că s-a ruşinat, Şi îndată-nbrăţişindu-l as-fel de răspuns i-a dat. Haridim către Nicostrat O domnul meu! cel cu nume şi cu talente bogat, gîndesc c-alt ca tine-n lume pîn-acum nu s-arătat. Suflet virtos, bărbăţie, frumseţi, asupra-ţi ce sînt, natura, văz, toate ţie le-a dat mai mult pre pămînt. Cînd văzui a ta cădere stînd în loc mă minunam, cum mîna-mi avu putere? nădejde fără să am. [135] Din pizmă însă, norocul te-a înpins jos, negreşit; dar eu, să ştii, în tot locul îţi sînt rob desăvîrşit. Pentru tine voi fi gată viaţa a-m primejdui, şi cu dragoste îndată cu totul a mă jertvi. Cînd îţi trebuesc trimite, că pe loc ca în zbor viu, şi ţine minte iubite, dragostea-m cît vei fi viu. Poetul Cu acest fel de cuvinte unul altuia urînd, Să despărţiră îndată deopotrivă oftînd. [136] Lupta a zecea, Creteanul Haridim cu Tripolem slavonul Deci a venit şi Tripolem prinţul Slavonii pe loc, Ca un leu grozav, puternic, învierşunat, aprins foc. Şi îngrozea de departe pe Haridim prea urît, Cu nişte vorbe trufaşe, şi cu chip posomorît. Tripolem către Haridim O prietine! cutează Mai curînd de te-narmează. Îmbracă-ţi platoşa-ndată, Pune-ţi coiful şi fii gată. Dar iată că mă jur ţie Chiar pe a mea bărbăţie, Aste mîini să se usuce, Cari o să te apuce, Izbîndă de nu vor face, După cum mie îm place, [137] Peste cap, să te doboare, După cal jos sup picioare. Căci pe acel tînăr, care L-ai învins din întîmplare, A fost un nevoiaş foarte, De n-au ştiut să se poarte. Dar eu voi să-ţi fac un bine, Să te-mvăţ cum să cuvine, Suliţa cum să-mvîrteşte, Şi ce minuni isprăveşte. Poetul Să strînsese-mprejur lumea şi la dînşii să uita, Şi să mira de-ngrozirea Slavonul care o da. Erotocrit şi ministri cum ş-împăratul privea, Şi cum o să-nceapă lupta foarte dorea a vedea. Pentru că Slavonu-n urmă rămăsese într-adins, Cu Haridim să se lupte, văzîndu-l că nu s-a-nvins. Socotind că o să sperie cu-ngrozirea pe cretean, Şi că o să-l biruiască cu barbaricescu-şi plan. Dar creteanul în viaţă, de mic, de cînd s-a născut, Într-a sa inimă frică deloc nu a cunoscut. Dorea pe Slavon s-asculte, cînd să fălea că-i voinic, Iar el să i să prefacă cum că nu poate nimic. [138] D-aceia pe din afară, cu frică să arăta, Iar inima lui într-însul rîdea şi să desfăta. Şi să silea în tot chipul a-ntărîta pe Slavon, Ca să strige şi mai tare, să zbere, să facă zvon. Deci c-un mijloc oarecare, foarte dulce şi plăcut, Şi cu smerenie multă să-i vorbească a-nceput. Haridim către Tripolem O viteze! cu greşală pe tînărul asupreşti, căci el este cu-ndrăzneală şi cu puteri voiniceşti. Dar la această luptare, că s-a doborît el jos, după cum mie îm pare, a fost prea nenorocos. Eu însă-ntr-a mea viaţă cu dragoste-l voi cinsti, şi lui cu mare dulceaţă sup-pus mă voi socoti. Că nu putea niciodată, ca mine un ticălos, as-fel de viteaz să bată, Şi să-l înbrînceze jos. [139] Pururea cu bucurie asta o s-o glăsuesc, şi cu mare veselie la toţi o s-o povestesc. Căci, cu mîna lui cea tare suliţa cînd arunca, eram în încredinţare că biruit voi pica. Dar aceasta întîmplare deloc nu gîndeam eu, să-mving aşa viteaz mare şi puternic ca un leu. D-aceia nu să cuvine să defaimi fără cuvînt, pe tînărul şi pe mine, c-asta cîţi o fac proşti sînt. Lasă as-fel de cuvinte, că nimic nu foloseşti, ci mai bine ia aminte să dobîndeşti ce doreşti. Îmfăţişarea-m ce-ţi strică? atît de m-ai îngrozit, ş-ai băgat în mine frică, pe cît n-aşi fi socotit. [140] Dar pentru că asta dată ai să te lupţi c-un fricos, ş-o să-l birueşti îndată, ca pe un neputincios. Fă bine întîi de-m spune, unde e dumnia ta, şi ce fel zic pe nume sup-puşi-n patria ta. Ca pînă la a mea moarte ori pe unde voi umbla, să-ţi slăvesc puterea foarte, la cine să va-ntîmpla. Poetul Slavonul auzind aste vorbe pe loc s-a-ngîmfat, Şi începu din putere să răcnească-nfricoşat. Sucindu-se în teatru să-l vază cei ce privesc, Şi au început să zică, cu un ton barbaricesc. Tripolem către Haridim Eu am, să-ţi fie în ştire, În Slavona stăpînire. [141] Şi am puterea domnească, De la părinţi, moştenească. Dar nu sînt odihnit bine De naţiile vecine, Caută război a face, Şi eu îi bat cum îm place. De bărbăţia-m cea mare Să minunează orcare, Şi Tripolem îm zic mie, Toţi aceia ce mă ştie. Iată ţ-am spus să ştii bine De n-ai auzit de mine. Şi vei vedea acu-ndată Ce-o să paţi, numai fii gată. Poetul Haridim rîdea de dînsul fără ceva a-i vorbi, Şi amîndoi începură de luptă a se găti. Ceru Haridim la slugă coiful cel tare să-i dea, Şi înarmîndu-se-ndată frumos, precum să cădea, Zice: iată acum ceasul pe Tripolem să arunc, Ca toţi să se veselească pînă la cel mai mic prunc. [142] Haridim către Tripolem Eu, Sclavonule, ştiu bine cine eşti şi ce gîndeşti, mari munci am răbdat în mine, atît timp de cînd vorbeşti. Tu eşti om fără simţire şi un barbar necioplit, însuţi din asta vorbire într-ăst ceas te-ai dovedit. De aceia acu-ndată Ca să te-mvăţ mult doresc, şi fii mai în grabă gată, cu tine să mă lovesc. Stăi pe cal cu-ncorăjare, căci ai să osteneşti azi, însă te văz foarte mare şi mă tem că o să cazi. Poetul Să-narmară într-o clipă, să traseră înapoi, Şi s-au repezit îndată ca fulgerul amîndoi. [143] Tocma ca nori cei negri, de vînturi cînd să înping, Şi cu nespusă iuţeală unul de alt să ating, Cari lovindu-se tare, fulger şi groznic trosnesc, Varsă piatră cu mînie, încît toate să-ngrozesc. As-fel Haridim atuncea a tunat ş-a strălucit, Cînd el a strîns supsioară suliţa sa necăjit. Avea foarte mare poftă-n inimă, a să lupta Cu slavonul cel prea barbar, spre a-l înblînzi ceva. Dar şi balaurul Slavonii să turburase prea mult, Şi pe Haridim s-arunce umbla într-acel minut. Săriră ca nişte hiare amîndoi a se lovi, Şi vrea cu-ntîia izbire lupta a o isprăvi. Aruncară totd-odată suliţile unu-n alt, Care de multă iuţeală răsunară-mfricoşat. Slavonul d-asupra frunţii pe Haridim a lovit, Din al căruia coif foarte văpăi mari au strălucit. De izbitura cea tare şi calul ia-ngenuchiat, Dar chiar ca o căprioară într-o clipă s-a sculat. În Haridim lovitura fără de folos a fost, Că el a stătut prea sigur pe supt coif în adăpost, Dar Haridim în Tripolem suliţa cînd repezi, Pe loc cum căzu asupra-i foarte frumos izbîndi. Că grozava lovitură a fost puternic-atît, Cît cu cal cu tot d-odată peste cap l-a doborît. Şi precum cînd să răstoarnă vreun groaznic bolovan, Din rîpă-n altă şi cade pe ţărmuri lîngă ocean, [144] Şi turbură apa-ndată, rîdică valuri în sus, Şi din adîncimea mării scoate un zgomot nespus. Asemenea şi atuncea la Tripolem s-a făcut Turburare-mfricoşată, biruit cînd a căzut. Tot norodul să-ngrozise, foarte în mirare stînd, Cînd pe viteazul văzură d-odată cu cal căzînd. Începură să dea-n palme, şi să facă mare zvon, Şi toţi într-o glăsuire să hulească pe slavon. Unii alerga să vază de e viu, or a murit, Fiindcă era cu calul împreuna jos turtit. Apucînd îi rîdic calul, şi pe dînsul de supt el, Leşinat, fără să mişce, măcar cît de puţinel. După cîtva timp să scoală cu totul posomorît, Nu prea avea ameţeală, dar era trist ş-amărît. Şi de multă ruşinare la nimenea nu privea, Ci ca să se lupte iară slobozenie cerea. De care cum auziră toţi foarte s-au necăjit, Şi pe loc să-l dăruiască c-o bătae s-au gătit. Dac-a-nţeles dar că este la toţi aşa de urît, Fără ceva să mai zică să trase posomorît. Ş-într-acel ceas de ruşine ochi săi în jos plecînd, A plecat la a sa ţară, gîndindu-să şi tăcînd. Căci, nebunii şi nerozii, cei ce la-nalte gîndesc, Cu laudele lor as-fel de rod îşi pricinuesc. Dup-aceasta începură trîmbiţile a cînta, D-a cărora glăsuire universul răsuna. [145] Atuncea toţi din teatru, cîţi au stătut ş-au privit, Văzînd luptele sfîrşite, foarte mult s-au veselit. Luptele dar încetară, ş-au văzut mare şi mic, Din cîţi să luptară, cine este mai voinic. Unul era Erotocrit, după el Protim cellalt, Şi al treilea cernitul Haridim cel minunat. Toţi trei înpreuna-n sine cu nerăbdare dorea, Mainainte de-mpăratul chemat de a să vedea. Fiindcă fieştecare să ţinea biruitor, Ş-a rămas l-asta-mpăratul să fie judecător. Dar însă pe Erotocrit grije mare-l apăsa, Şi frică nepovestită întrase-n inima sa. Bănuind să nu se-ntîmple şi cununa să se dea Cumva din cei doi la unul, ş-el lipsit a rămînea. Că le-au cunoscut puterea la luptă cînd i-a văzut, Şi judeca c-a fost vrednici voinici precum s-a căzut. Vorbea întru al său cuget, şi întru sine zicea: „Ah! de ar fi cu putinţă împăratul de a vrea Ca să dea poruncă iarăşi, fără să ne depărtăm, Ca noi aşti trei cîte unul osebit să ne luptăm. De a să cunoaşte cine să poate îmvrednici, Şi după dreptate-ndată să se-ncunune aci.” Mai întîi împărăteasa lîngă sine a chemat, Pe Pistofor vizandeanul, feciorul de împărat. [146] Şi îi dărui îndată ramura cea de finic, Zicîndu-i aste cuvinte, ce-l lăuda de voinic. Împărăteasa către Pistofor Tu fiul meu te-ai arătat astăzi cu vitejie, Cum şi frumos înpodobit, dup-a ta vrednicie. D-aceia-ţi dau acest finic, din buna mea voinţă, Şi te-ntoarce la patria-ţi, cinstit cu cuviinţă. Poetul Acea ramură preţoasă luîndu-o Pistofor, A făcut o mulţămire c-un mijloc prea cinstitor. Înaintea-mpărătesii înjenu[n]chind s-a plecat, Precum şi la împăratul prea nobil s-a închinat. După care şi îndată nemaizăbovind ceva, Plecă cu toată parada la împărăţia sa. Toţi atuncea judecară, că bine a chipzuit, Şi cu cale-mpărăteasa pe Pistofor a cinstit. Numa l-Areti aceasta neplăcut s-a arătat, Ci tot d-odată şi jale şi mîhnire o au aflat. [147] Dar avea şi nădejdi bune, că trebue doar să ia, Şi iubitul ei cel dulce, care-n inima-l slăvea. Şi fără prejudecare, să necăjea în zădar, La-nţeleapta chipzuire a mumi-si d-a cel dar. Aşa şi lui Erotocrit inima i s-a mîhnit, Şi în suflet mare jale deodată i-a venit, Cînd văzu pe-mpărăteasa că ramura dărui, A socotit că îndată i-a răpit şi p-Areti. Care de zulie mare, cu cuget bănuitor, A prins urîciune-n sine asupra lui Pistofor. Dar era înşelat foarte, că-n teatru Areti, Să uita numai la dînsul, din ochi fără a clipi. Şi nicidecum la alţi tineri, cît a stătut nu s-a-ntors, Să vază dacă vreunul dintr-înşii a fost frumos. Într-aceste-ncepu unul din porunc-a publica, Cei trei viteji la-mpăratul pe loc a se-mfaţişa. Publicaţie Tînărul Erotocrit, Haridim creteanul, Cu aceşti împreună şi Protim chipreanul, Să vie la împăratul, să se-mfaţişeze, Pentru că hotărîrea o să se urmeze. [148] Poetul Merseră cu bucurie la-mpăratul cîteşi trei, Şi cu cinste priimindu-i zise as-fel către ei. Împăratul către biruitori Prea iubiţii mei viteji! vă fac la toţi rugăciune, Să m-ascultaţi cîteşi trei ceia ce voi a vă spune. Cununa, după cum ştiţi, e numai singură una, Şi un biruitor dar pentru cinste să-ncunună. Unul iarăşi cu doi inşi să s-apuce luptare, Cu nedreptate va fi, după cum mie îm pare. D-aceia am chipzuit, şi am făcut judecată, Ca să vă aruncaţi sorţi, între voi acum îndată, Şi cela ce va eşi în urmă decît orcare, Acel să plece pe loc, fără nicio supărare. Iar cari vor eşi-ntîi, să se lupte împreună, Ş-atunci cel biruitor, de fiica mea să-n cunună. [149] Poetul Deci dar aruncară sorţi, precum li să porunci, De faţă cu împăratul, d-a nu să nedreptăţi. Şi decît toţi mainainte Erotocrit a eşit, După el Protim, ş-în urmă Haridim cel de la Crit. Care atît să-ntristase, lipsit văzînd c-a rămas, Încît vrea de jale mare să moară într-acel ceas. Ş-în grabnica sa plecare, de necaz şi mare foc, N-au făcut închinăciune împăratului de loc. Ci luîndu-şi călăreţii cu sine ce i-a avut, Amărît, plin de mînie, s-a dus într-acel minut. Pe cît acestui venise necaz, jale şi nevoi, Îndoită bucurie au dobîndit ceilalţi doi. Căci ei peste toţi vitejii s-au făcut biruitori, Şi au rămas ca să fie cei din urmă luptători. Amîndoi avea nădejde, unul p-alt a birui, Dar norocirea ajută, celui ce ea va voi. [150] Lupta a unsprezecea şi cea din urmă, Erotocrit şi Protim Daca s-au ales dar care trebue a se lupta, A se găti începură şi a se înbărbăta. Să înarma cu întreceri amîndoi tot la un loc, Rugînd pentru biruinţă unul ş-alt p-al său noroc. Apuc şi îşi înching cai, armele îşi cercetez, Şi coifurile îndată în capete îşi aşez. Încalec cai-ntr-o clipă, trupurile-şi cumpănez, Calc scările cu iuţime şi ca lei să răpez. Strîng suliţile îndată, supsiori le potrivesc Şi din puterile toate unul ş-altul să silesc, D-odată cu bărbăţia şi regula a uni, Luînd seamă cu scumpete, unde-ntîi a se lovi. Pîn-a nu să porni însă tînărul amurezat, La a sa stăpînă ochi îndată ş-au aruncat. Şi p-a ei întîmpinîndu-i, cu un mijloc prea ascuns, Într-înşii a sa dorinţă a descris-o de ajuns. Care prea uşor şi lesne a citit-o Areti, Căci şi fără de scrisoare ştia ea bine citi. Faţa ei cea prea frumoasă aci de tot să roşea, Aci îngălbinea-ndată, ş-aci iar să aprindea. [151] Iar cum văzu că porniră putearnicii luptători, Deodată au cuprins-o năduşeli reci şi fiori. Nu putea de bănueală inima a-şi linişti, Neştiind care de care să va putea birui. Deci strănutîndu-le cai ca fulger să repezesc, Ş-întorcîndu-se-n cîmpie într-o clipă să-ntîlnesc. Asfel la-ntîia-ntîlnire unul pe alt s-au lovit, Încît s-a mişcat teatru, de groaznic ce s-au izbit. Şi suliţile cu totul sfărămîndu-se au mers Tot în bucăţi mărunţele în nori sus prin univers. Apucară alte suliţi şi mai tari, într-acel ceas, Şi să lovească iarăşi pe loc amîndoi s-au tras. Numai Areti de frică în tăcere tremura, Şi suliţa tot în pieptu-i i să părea că lovea. De ar fi putut atuncea să o-ntrebe cineva, Să-şi destăinuiască focul în inimă ce-l avea, Crez c-ar fi fost bucuroasă d-ai săi ochi a se lipsi, Numa să-nceteze lupta, de tot a să părăsi. Cînd a plecat să se ducă Haridim la ţara sa, Ca cel ce din sorţi eşise de a nu să mai lupta, Atunci Areti în sine foarte mult s-a bucurat, Că avea frică nespusă de acest cretean bărbat. Acum s-a turburat iarăşi, şi inima-i s-a-ntristat, Văzînd pe Protim puternic, şi la luptă regulat. Numa Efrosina-n sine cu bucurie dorea, Ca să biruiască Protim şi cununa el s-o ia. [152] Alerg iarăşi a doă oară, ş-amîndoi să necăjesc, D-odată cu bărbăţia şi regulile păzesc. Cai asemenea iarăşi iuţindu-să rencheza, Şi din gura lor mulţime de spume pe jos pica. Dar repezindu-se Protim la Erotocrit pe loc, Cum l-a ajuns pînă să dea, calul i-a stătut în loc. Pentru care într-atîtă, necazu-n el s-aprindea, Încît în acea minută era morţii să se dea. Dac-a văzut Erotocrit făcînd calul acest pas, Şi el pe al său opreşte d-odată într-acel ceas. Căci i să părea necinste atuncea a se lupta. Daca s-a întîmplat, calul a i să îmfricoşa. Ci stătu în loc cu calul, şi uitîndu-se la el, Începu prieteneşte să-i zică într-acest fel. Erotocrit către Protim Calul tău, frate, precum văz, procunoştinţă are, De să opreşte aşa-n loc, şi nu-ţi dă ascultare. Poate o fi simţit că azi tu o să pierzi cu mine, Ş-îndată a stătut în loc, d-a te căi pe tine. La semnul calului tău dar de vei să dai credinţă, Cu mine nu te mai lupta, că-ţi va veni căinţă. Ci de voe, te sfătuesc, să laşi cununa mie, Iar de nu vei să mă asculţi, vei vedea ce-o să-ţi fie. [153] Poetul De vorba lui Erotocrit, Protim prea s-a supărat, Şi cu însălbăticire as-fel de răspuns i-a dat. Protim către Erotocrit Acum vei vedea în faptă cununa cui să va da, ci pe cine ea aşteaptă prin învins a o lua. De s-a speriat calu, ’m pare, eu nu m-am îmfricoşat, că puterea-m văz în stare, şi încă n-am asudat. Ci ia stăi cu-ncorăjare la luptă, voinic de eşti, şi vei vedea prin urmare vorbele-ţi cele prosteşti. Poetul Atît s-a necăjit Protim, şi atît s-a turburat, Încît chiar ca o văpae, faţa i s-a-mflăcărat. [154] A descălecat îndată, a cerut alt cal să-i dea, Încălecă într-o clipă, şi a-şi izbîndi dorea. De mult ce să necăjise amîndoi unul pe alt, De groaza lor tot norodul, foarte s-au înspăimîntat. Ca un nor cînd să iveşte-nsălbătăcit, furios, Şi acopere pe soare, întunecînd totul jos. Cu furtună-mfricoşată aruncă piatră de sus, Turbură toate îndată şi le-nspăimîntă nespus. Păstorii de pretutindeni cu turme lor alerg, Să ascund uni în peşteri şi alţii unde pot merg. Pădurile, munţii urlă, rîpele adînci răsun, Oamenii toţi fug de spaimă şi supt adăpost să pun. Aşa atunci în teatru d-odată a răsunat, Cînd cu lovire din suliţi şi glasuri a-npreunat. Li s-au părut tutulora că din cer a fulgerat, Şi s-a făcut acest tresnet, cu totul îmfricoşat. Dar, precum un munte mare stă fără de frică-n loc, De furtună şi de tunet netemîndu-se deloc. As-fel şi aceşti stătură, amîndoi cînd s-au lovit, Nicidecum nu să mişcară, nici vreunul s-a rănit. Osebire între dînşii deloc nu să cunoştea, Nici s-arătat în ce parte biruinţa va cădea. Suliţile de o palmă-n mîinile lor s-au scurtat, Şi le ţinea sfărîmate, uitîndu-se unul l-alt. Cai lor li să muiase şi îngenucheară jos, Dar s-au sculat deodată, sforăind prea furios. [155] Într-aceste ş-împăratul s-a socotit întru el, Să-i desparţ-a nu să bate prea vrăjmăşeşte, as-fel. Şi trimise un ministru, cu chip blînd, cum va putea A-i înduplica pe dînşii, răpaos vremii să dea. Fiindcă-n zioa aceia foarte mult s-au ostenit, Să-şi dea trupului odihnă, cu cale s-au socotit. Numai pînă dimineaţa îi poftesc a înceta, Ş-atunci de vor voi iarăşi, au voe a se lupta. Şi vor vedea din ei cine biruit va rămînea, Şi prin urmare, de faţă, cununa cui să va da. În zădar însă ministrul cu dînşii s-a ostenit, Că nu i-au dat ascultare, l-aceste ce le-au vorbit. Ci mai mult tot la mînie şi la luptă căuta, Decît ei împărăteasca poruncă a asculta. Să-mvîrtiră deodată, nicidecum n-au zăbovit, Au încurat cai iute, şi cîmpul l-au împărţit. Toată mulţimea la dînşii înspăimîntată privea, Şi mai mult lui Erotocrit biruinţă îi poftea. Areti dureri nespuse în rărunchi ei simţea, Aceasta luptă grozavă, cînd sta ea şi o privea. Vai! şi cum putea să vază p-amoru-naitea sa În primejdie de moarte, fără lacrămi a vărsa? Acea faţă strălucită, acel trup care-l slăvea, Cum putea ea să se uite, vrăjmaşul cînd îl lovea? Carea pentru el în taină plîngînd rugăciuni făcea. Şi lacrămile cu pază din ochi adese ştergea. [156] Sosiră dar, zic, numiţii, amîndoi ca nişte lei, Şi să loviră în suliţi cu mare ură-ntre ei. Nespusă-nsălbătăcire, şi necaz îmfricoşat, Într-o parte şi într-altă d-odată s-a arătat. Azvîrlitura lui Protim atît de tare a mers, Încît din coif zugrăveala lui Erotocrit s-a şters. Tot norodul în teatru de mirare s-au cuprins, Cum as-fel de săpătură d-odată toată s-a lins. Într-asta şi Erotocrit foarte mult a ameţit, Şi la cap mare durere într-acel ceas a simţit. Din care ş-a plecat capul pe gîtul calului său, Că creirii să mişcase şi să turburase rău. Ochi i să-ntunecase, urechile îi urla, Puţin a lipsit să cază cu capu-n jos după şa, Dar îi ajută norocul de s-a ţinut tare-n loc, Şi după puţină vreme iarăşi s-a-ndreptat pe loc. La aceasta întîmplare pătimaşa Areti, Durerea ce a simţit-o o puteţi socoti. Atunci la ea Erotocrit ochii cum ş-a aruncat, D-odată-şi veni în sine, ş-a stătut încorăjat. Văzînd pe a sa stăpînă, cu ruşine îi vinea, Aci îi roşea obrazul şi aci îngălbinea. S-a ruşinat căci iubita-i l-a văzut pe cal culcat, Ca un mort fără mişcare şi cu totul leşinat. Carele apoi în Protim atît de grozav a dat, Încît lovindu-l în frunte, puterile i-a tăiat. [157] Pierdu scările îndată, ameţeala l-a cuprins, Lăsă frîu-n a sa voe şi mîinile ş-a întins. Părăseşte şaoa, cade, să întinde pre pămînt, Şi într-acel ceas rămîne ca un mort fără cuvînt. Cine poate acum spune şi să arate curat, Cîtă bucurie mare-n teatru s-a întîmplat? Cîtă turburare multă, cît sunet vesel a fost? Cîte plesnituri în palme, şi strigări de bun şi prost? Prin toate părţile glasul de trîmbiţi s-a răspîndit, Ş-a arătat cum că lupta cununii s-a isprăvit. De care şi împăratul foarte mult s-a bucurat Cu-mpărăteasa-npreună şi cu tot al său palat. Dar mai mult şi cu asupra s-a veselit Areti, Înima-i de păreri bune sălta cît n-ai socoti. Acum nu mai avea frică, turburarea i-a perit, Ceia ce-n toată minuta îi rănea pieptul cumplit. Frumseţea cea nespusă şi blîndele ei priviri, Îşi priimiră îndată viile lor străluciri. Iarăşi încep să răsune din trîmbiţi şi a chema Pe eroul Erotocrit, spre a să încununa. Carele la împăratul dacă s-a îmfăţişat, Înaintea-i cu sfială mare a îngenucheat. I-a sărutat mîna dreaptă, prea nobil i s-a-nchinat, Încît de a sa purtare privitorii s-au mirat. Şi fiindcă era dată poruncă toţi a o şti, Că va fi biruitorul încununat d-Areti, [158] D-aceia şi Erotocrit capul spre ea ş-a plecat, Carea cu dragoste mare luînd l-a încununat. Trandafiria ei faţă îngălbinită era, De frică şi bucurie mîinile îi tremura. Atunci din multele semne fragedului lor amor, Puţin lipsi să s-arate celea scunse tutulor. Obrazul lui Erotocrit amorţit să arăta, Cînd sta să-l încununeze Areti iubita sa. A uitat unde să află, buzele i s-au lipit, I s-a întunecat ochii, lumina i s-a-negrit, Inima-i s-a rănit foarte, mintea i s-a turburat, Era pe loc să leşine, şi tremura ne-ncetat. Cînd iubita sa cununa compătimind a întins, Şi mîinile ei de capu-i cînd simţi că s-au atins. A fost minune prea mare că cum într-acel minut, Amorul cel avea-n taină lumea nu l-au priceput? S-a bucurat dar cetatea ş-a săltat norodul tot, Pentru că biruitorul s-a întîmplat patriot. Asemenea şi părinţii lui prea mult să bucura, Privind p-al lor fiu în slava ş-în cinstea care era. Tatăl său să mîndrea foarte că as-fel de fiu avea, Şi de păreri bune, daruri norodului împărţea. După ce să-ncunună dar împăratul porunci, Curtezanii să-l petreacă pîn’ la casa sa, d-aci. Care după cuviinţă frumos dacă sa-nchinat, Cu paradă-npărătească încălecînd a plecat. [159] La aceasta pompă mare, mulţi ostaşi nobili era, Şi norod fără de număr în care-l încunjura. Cu tîmpene şi cu trîmbiţi, cu sunet mare nespus, Şi cu laudele obştii, a fost la casa sa dus. S-a dat jos şi împăratul din teatru d-unde sta, Poruncind că, fiecare să meargă la casa sa. A urmat ş-împărăteasa, cum şi Areti cu ea. Carea pe doica de sine nelipsită o avea. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi, De întîmplările-n lupte, ce au fost într-a cea zi. Vitejia şi puterea fieşicărui povestea, Darurile şi frumseţea a tutulora spunea. Dar mai mult pe Erotocrit îl lăuda ş-îl slăvea, De puterile lui care fire de om întrecea. De talenturile sale, de frumseţea ce-o avea, Cu Areti în persoană făr-a bănui vorbea. Ale cărora cuvinte, ca nişte săgeţi mergea, Ş-în inima-i în tot ceasul foarte adînc să-mfigea. Şi în scurt atîta pieptu-i să aprinsese de foc, Încît nu era nădejde ca să-l mai stingă deloc. De aceia hotărîse sicretul a-şi arăta, P-ascuns către Erotocrit, spre a să mai uşura. Sfîrşit tomului al doilea