NOUL EROTOCRIT
NOUL EROTOCRIT
COMPUS ÎN VERSURI
DE
ANTON PANN.
TOMUL ÎNTÎI
SIBIU, 1837.
SAU TIPĂRIT LA GHEORGHIE DE CLOZIUS.

Cîte nu vor avea aceasta supt însemnare, nu sînt cu voia mea. 

[1] Dumnealui
marelui Medelnicer
ALECU BOJOREANU
să închină aceasta istorie.

Domnul mieu!

Mai bine de doi ani este 
De cînd eu am fost dat veste,
Că aceasta povestire
Voi s-o spui sup-tipărire.
Dar ar fi putut, zic, trece
Pe lîngă doi şi alţi zece,
Făr' a eşi la iveală
Aceastîa mea osteneal, 
Dacă virtutea-ţ romîna
Nu-şi întindea galant mîna, 
Ai rădica zăticnirea
Ş-ai înlesni tipărirea; 
[II] Aşadar aceasta carte, 
Cum să vede, avu parte
Prin dumneata şi prin alţii, 
(Adică: prenumeranţii), 
Să fie în tipar dată
D-ata slugă prea plecată.
1837. Februarie.
Rîmnicul Vîlcii.
Anton Pann.

[III] CĂTRE CITITOR.
Asta poezie în limba grecească
S-află-n prăştiată-n Ţara Rumînească.
Ca ceia ce este-n Bucureşti lucrată, 
Trasă din altă, şi adăogată
De Dionisacfi Fotino, serdarul, 
Cum şi la lumină dată cu tiparul. 
Numa-n rumîneşte, pînă asta dată, 
Nu s-a văzut înca-n tipărire dată. 
Dar tradusă-n proză la mulţi să găseşte, 
Şi la alţi în versuri, chiar ca în greceşte. 
Fără osebire, 'n tocma potrivită, 
Dar numa-ncenpută şi neisprăvită.
Că precum să vede asta Istorie, 
Dup-a ei mărime, nu e jucărie.
[IV] Ci trebui cu anii la ea să muncească, 
Şi zioa şi noaptea să se ameţească. 
Eu îmi făcui însă mare-n corăjare, 
D-a multor Prietini deasa îmvitare. 
Ş-am găsit cu cale, cînd şi cînd n-am treabă, 
Să lucrez la dînsa, să nu şez degeabă.
Asfel cu încetul luă săvîrşire, 
Iat-o şi eşită de supt tipărire. 
Priimiţ-o dară cîţi doriţi de dînsa, 
Şi moral culegeţi c-albina dintr-însa, 
şi fiţi sănătoşi.
Anton Pann.

[V] ÎNTRUDUCERE.
Aceasta Istorie mitică, de s-a şi numit Erotocrit *Amoro-critic), n-a fost însă zmintitoare, au vătătmătoare la sufletele tinerilor, (cînd cinevaş va lua seamă fără patimă), ci mai vîrtos folositoare şi morală; căci tot d-odată arată că puterea amorului a întrat în inima Areti  prin auzire, iar în inima lui Erotocrit au întrat prin deasa privire, şi prin acest eczamplu povăţueşte pre părinţi, ca să nu se-ntinză la vorbe de Amor înnaintea cruzilor şi nevinovaţilor tineri, şi să nu laude frumuseţi trupeşti, nici să se lenevească de a popri slobod a şi deasa privire a frumoaselor feţe, (căci [VI frumuseţea strică virtutea sufletelui) şi ascultarea cea dulce a amurezatelor cîntece.
	Într-acestea, acele doă chipuri, adică: al Efrosini Doici, şi alui Polilor Prietinul, aretîndu-se c dragoste din inimă, cu suflet senger şi cu multă îneţelepciune. A cărora povăţuiri, atît a le Doici către Areti, cît şi ale Prietenului către Erotocrit, întru adevăr, să cuvine atît tinerii, cît şi tinerile să le aibă ca o oglindă înaintea ochilor totdauna: ca să prevază otrăvitoarele întîmplări şi săvîrşirile nepotrivitului Amor. 
	Către aceasta, povăţueşte pre părinţi, ca să nu se arate cu atîtă neomenire şi asprime către fiilor, ca împăratul Eraclie şi împărăteasa. *[VII]. Nici iarăşi să fie atît de plecaţi, încît să fie gată de a asculta toate cuvintele şi voinţele tinerilor, ca Pezostrat: ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc, ca să se poată împreună cu bătrînul, cu zăbavnicul şi flegmatecul cras, grabnica şi iute înfierbinţeală a tinerilor.
	După aceasta mai arată şi îmfricoşatele săvîrşiri ale zulii femeeşti, cu moartea iubitei soţii a lui Haridim. Apoi dovedeşte nestatornicia lucrurilor omeneşti. Dă în cunoştinţă putrările, şi schimbările norocirii. Arată necontenitele şi nedespărţitele întîmplări ale bucurii şi ale mîhnirii, şi în genaral, descopere puterea eroizmului, îndrăzneala [VIII] sufletului şi răbdarea cea multă, suferirea la necazuri şi la patimi,bănuiala a murezaţilor pentru statornicia Amorului lor. 
	Mai descoepre cinstitele şi slăvitele izbînde ale lui Erotorcrit, jertva vieţii lui dragostea şi cinstea părinţilor iubitei sale; vrednica de luadă sfieală, suppunerea şi statornicia căttre dînsa. Şi în cea după urmă nepovestita înţelepciune a tinerii Areti: carea nu numai că n-au întinat scumpa fecioria ei cu cea mai mică pată, ci nici pipăire de mînă, nici sărutare de buze a suferit, mai naintea întocmirii şi de săvîrşitei boinţe a părinţilor ei, şi pînă a nu se însoţi cu Erotocrit după legea căsătorii.
	[IX] Aceasta dar Istorie litică (povestitoare) ca o foarte morală, nădăjduesc să fie plăcută, iar nu defăimată de către cei îneţelepţi critici, de vor întra în scumpă cercetare celor lucrate: căci nu numai că nu aduce vătămare (precum socotesc unii, că adică: arată puterea Amorului), ci încă cu eczemplu învaţă pe tineri şi tinere, ca să nu se înduplece lesne şi fără chipurile la lipiciurile şi pornirile Amorului. Şi de să întîmplă să se robească lui la Amor, fiind din natură iuţi, îi povăţueşte să ia seamă de a nu-şi întina încai scumpa comoară a feciorii lor, ferindu-se de necuvioasele urmări ale Amorului; ci să aducă suppunere şi ascultare către părinţii [X] lor pînă cînd vremea şi aplecarea virtuţii lor, va schimba cufgetele părinţilor, şi să vor îndupleca la dorinţa lor, ca să dobîndească adevărata dulceaţă cu cinstea şi lauda obştii.
	Căci, cu cît Amorul
	La-nceput dă dorul
	Ş-aduce nevoi.
	Cu atît fieşte, 
	În urmă-n dulceşte
	Sufletul la doi.
	Şi dacă-n nainte
	Vor fi fost cu cinste
      -N ale lor urmări, 
	Atunci vor aduce
	Şi roada prea dulce
	-ntra-ale lor cămări.
	Autorul.
PERSOANELE
ceale ce vorbesc într-acest nou Erotocrit.

ERACLIE, Împăratul Atenii.
ARTEMIS, Împărăteasa, soţia lui Eraclie.
ARETI, Fiica lor.
PEZOSTRAT, Ministru politic al împăratului.
EROTOCRIT, Fiul lui Pezostrat şi amurezul Areti-
POLIDOR, Prieten credincios a lui Erotocrit.
CVARDIA împărăteasa
EFROSINA, Doica a Areti.
MUMA a lui Erotocrit.
DIMOFANIT, Fiul împăratului Mitilinii.
ADROMAH, Fiiul împăratului Naupliului.
FILARET, Fiu de ministru de la Motona.
ERACLU, Fiul prinţului de la Eurip. 
NICOSTRAT, Fiul prinţului Coroni.
TRIPOLEM, Domnul Slavonii.
LICARET, Fiul prinţului Acsii.
SPITOLEU, Prinţul Caramani.
PISTOFOR, Fiul împăratului Vizandii.
DRACOCLARD, Domnul de la Paleapatra.
PROTIM, Fiul prinţului de la Chipru.
CARIDIM, Fiul prinţului de la Creta.
VLADISTRAT, Împăratul de la Misiodam.
ARIST, Npotul împăratului Vladistrat.
SOFOCLU, Povăţuitor ostăşesc al împăratului Eraclie, şi
ADUNAREA.

[1] NOUL
EROTOCRIT.
PARTEA ÎNTÎIA.
Povestire.
Mai de mult pe cînd Elada în starea ei strălucea
Şi Elinii-n acea vreme de lume se fericea, 
Atuncea în acea parte un Amor sa arătat
Care a rămas la oameni să fie-n veci neuitat.
Că doă fragede inimi atît a fost el unit, 
Cît a putut să le ţie într-un gînd pănă sfărşit, 
La vestitele Atene, unde p-atunci înflorea
Vitejiile, Ştiiţa, şi Virtutea să mărea, 
Se oblăduia poporul d-un împărat bun şi drept, 
Care-n a sa stăpînire se lupta foarte deştept: 
[2] Eraclie al său nume, prea înţelept îmvăţat, 
Foarte tînără fiind încă, pornind nuită s-a-nsurat.
Ş-a luat într-un soţire-n Artemis, carea era
Frumoasă, plină de daruri, cît toţi de ea să lira. 
Amîndoi de o potrivă talentele bune avea, 
Şi în viaţă cu totul unul pe alt se iubea:
Numai atîtea pe dînşii adeseori îi mîhnea, 
Că un prunc spre mîngîere, din trupul lor nu avea. 
Şi încă mai mult atuncea era întristarea lor, 
Cînd gîndea că n-au pe cine să lase moştenitor. 
Să ruga ei totd-auna de soare, de cer, cu dor, 
Ca să se milostivească, şi să le dea un fecior. 
Deci după o vreme lungă, cînd numai nădăjduea
Se pomeni ppărătească fără veste a fi grea. 
Care atît pe-peratul aceasta la bucurat, 
Încît toată întristarea, deodată a uitat. 
Încet, încet sosi ceasul, şi minutul cel dorit, 
În care să nască muma pe a lor fiu, prea iubit. 
Şi a născut o fetiţă c-un chip aşa de frumos, 
Cît se părea că umbreşte pe soarele luminos. 
Carea de doică în braţe în ceas ce s-a priimit, 
Deodată tot palatul de raze a strălucit. 
Părinţii de bucurie nu să putea stîmpăra, 
Supuşi-şi tot norodul prin uliţi parcă zbura.
Cîte grădin, cîte ziduri tot luminate era, 
Organele în tot locul, pe mari, pe mici bucura. 
[3] Înălţîndu-se dar prunca, şi frumuseţea-i să-nmulţea, 
Simţirile, 'nţelepciunea, toate-n preună creştea. 
Atîta era de frumoasă, cît în lume s-a vestit, 
Cum că chiar zeitate între oameni s-a ivit. 
Areti era numită, nu me scump nepreţuit, 
La talentele ei date, foarte frumosa potrivit.
Era văzut că natura toată puterea ş-a pus.
Decît or care frumoasă să o facă mai presus. 
Ata a înpodobit-o mai mult şi mai osebit, 
Cît bunătătţile toate asupra-i le-a grămădit. 
Cu mintea ei cea prea-naltă, cu vorba ce o avea, 
Cu umbletul şi cu statul rănea pe cîţi o privea. 
Cu un cuvînt aste toate, cîte să vedea pe ea, 
Părinţilor veselir nespusă pricinuea. 

URMARE.

La împăratil acesta s-afla mulţi cinstiţi boeri, 
Ministri, cu vrednicie, înţelepţi şi cu averi. 
Era şi unul din trînşii cu numele Pezostrat, 
Secretar şi om a casii, mai iubit de împărat. 
Făr' de care împăratul nimica nu săvîrşa, 
Căci la duh-şi la ştiinţa el pe toţi îi covîrşa. 
Şi acesta Pezostrat iarăşi numai un fecior avea, 
Întru care atunci veacul să fălea şi să slăvea. 
[4] Lauda-n tot universul, să-mpărţiea, răsuna,
D-a sa minte şi frumuseţe, de care să-n încununa. 
Măcar că încă în vîrstă de opsprece ani era. 
Dar la purtări ş-biceiuri ca un bătrîn s-arăta. 
Numele său Erotocrit, critic, adică, d-amor,
Ş-într-adevăr să părea că er-al Venerii fecior.
Natura, stelele, cerul ş-acest soare luminos, 
Cu o suflare unită-l înpocobise frumos.
De la îmvăţături nalte niciodată nu lipsea, 
Eroizmul şi virtutea foarte mult el iubea. Într-aceste urmări bune, cînd cu vîrsta să mărea, 
Şi cînd mintea, isteciunea în el mai mult înflorea. 
Atunci Amorul porneşte asupra-i a să-n arma, 
Ş-îşi pune toată silinţa, în patimi a-l arunca. 
La curtea împărătească, totdauna el mergea, 
Şi pe Areti adese cu lesnire o vedea. 
Din zi în zi, cu încetul, Amorul mai mult l-anvins, 
Şi cu mai aspră pedeapsă asupra lui s-a întins. 
Puteri nu-i mai rămăsese, patima-l desbărbăta, 
Mintea şi înţelepciunea nimic nu-i mai ajuta.
Amorul îi ţinea pieptul, nicidecum nu.l mai slăbea, 
Şi ca să-i stea împotrivă, nici într-un fel nu putea. 
Areti nici o minută din gîndul lui nu lipsea, 
Şi ea de ale lui chipuri nici o ştire nu avea. 
Că Amorul de departe, dă pricini nîmici la-nceput, 
Şi înaintînd, cu vreme aţîţă focul mai mult. 
[5] Acest tînăr totdauna petrecea-n grele oftti, 
Şi să chinuia cu totul, în grozave cugetări. 
De văpaea ce el singur ş-o aprinsese în piept, 
Ardea, nu avea odihnă să stea la un loc un sfert. 
Să silea cu-nţelepciunea, să găsescă vrun mijloc, 
Ca să se scape pe sine d-acest primejdios foc. 
Eşea des la vîntoare, cu curru-i şi cu cîini mulţi, 
De să plimba prin pădure şi mai cu seamă prin munţi. 
Uneori iar sta în chipzuiri, să fugă alt undeva, 
Dar Amorul îl legase, şi nicidecum nu-l lăsa.
Nu putea el niciodată se uite pe Areti, 
Ea într-a sa fandasie, nu-nceta a se-mvîrti.
Dar pe un foc aprins tare, şi groaznic vîlvîicios
Puţină apă nu-l stinge, ci-l aprinde mai vîrtos. 
Asemenea ş-acest tîăr, vrînd a să mai răcori, 
Sa aprins de foc mai mare, în loc d-a şi-l potoli: 
Unde vedea, totdauna, vrun pom frumos îmflorit, 
Gîdea la Areti-ndată, şi la-l ei trup potrivit. 
Cînd auzea cîntînd păsări şi filomile în crîng, 
I să părea că pe dînsul îl tînguesc şi îl plîng.
Deci dar nici la vînătoare de a mai eşi nu vrea, 
Căci Amorul îl băgase, în melanhlie grea.
Plimbările părăsise, nu mergea nici la un loc,
Văzînd că de mîntuire nu este nici un mijloc. 
[6] Aşa orce desfătare, cu totul el au urît, 
Şi întru singurătate să trăiască-a hotărît. 
Avea numai un prietin credincios, ce-l prea iubea, 
Căruia fără sfieală sicreturile-ş spunea. 
Amîndoi avea un suflet, o inimă şi un gînd, 
Bărbat vrednic întru toate, Polidor nume avînd. 
Nemaiputînd Erotocrit, să-şi ascunzînd al său chin, 
Într-o zi şezînd îi spuse toată tîmplarea deplin.
	EROTOCRIT către PRIETINUL său.
N-am putere, Prietene, de acum să mai trăesc, 
Căci m-am întins cu cugetul la un loc nalt să iubesc, 
Ce mi să pare departe, şi văz că n-o să-l ajung, 
Nu am nici o mîngîere puţin focul să-mi alung. 
Pe fata împăratului în sufletul meu o port, 
Şi m-a prăpădit Amorul, de nu sînt nici viu nici mort. 
M-am încercat în tot chipul, ca să mă împrotivesc, 
Dar în zadar mi-a fost toate, n-am putut să-l biruiesc. 
Văz că puterile sale simţirile îmi suppun, 
Ce zidesc eu, el daramă, îmi strică planul cel bun. 
Orb, întunecat mă aflu, nu văz nimic pre pămînt, 
Mi-am pierdut toată simţirea, de nu mă ştiu unde sînt, 
Ci ca un iubit prietin, mă rog să mă sfătueşti, 
Şi la această durere, de poţi, să mă doftoreşti. 

[7]POETUL.

Polidor aste cuvinte, pe loc, cînd le-a auzit
Din gura lui Erotocrit, Prietenul său iubit,
A rămas întru mirare a-ngălbinit s-a speriat, 
Ş-în piept aprins de durere dintr-adînc a suspinat.
Apoi cu-ntristare multă să întoarce către el, 
Şi cu o dulce dojană îi dă povaţă asfl.
POLIDOR către EROTOCRIT.
Nu socoteam niciodată, prietenul meu iubit, 
De la tine aste vorbe eu să le fi auzit.
Să pui tu asfel de cuget, şi să cauţi să voeşti, 
Un lucru ce nu să poate, vreodată să-l dobîndeşti.
Te ţineam că eşti cu minte, şi eram încredinţat, 
Dar văz că am fost cu totul la părerea-m înşelat.
Dacă ai pus aşa cuget, drept îţi spui, te osîndesc, 
Şi astăzi cu hotărîre ca p-un prost te socotesc, 
Areti, mie îm pare, că nu ştie de Amor, 
Nici că umblă ea să afle aşa lucru zmintitor.
Tu? cum ai îndrăznit dară să porneşti cîndu-ţi asfel?
N-ai socotit nevoile ce urmează după el?
[8] Dă ce ai lăsat să prinză în inima-ţi rădăcin
Acest pom al Amorului cel cu multe mărăcini.
Căruia frunzele toate, vatămă foarte cumplit, 
Florile sînt veninate, şi rodul lui otrăvit.
Care-n loc să mirosească, putori din el izvăresc,
Şi în loc să răcorească, foc şi văpăi izbucnesc.
Să zicem şi Areti chiar să fi vrut să te iubeţti, 
Ţie nu ţi să cădea iar asupra ei să-ndrăzneşti. 
Şi mai vîrtos de acest fel de Amor drăzneşti. 
Şi mai vîrtos de acest fel de Amor nepotrivit, 
Întru toată-a ta viaţă departe să fi fugit.
Ir nu spre a ta stăpînă cu Amor să te porneşti, 
Şi să cauţi, s-alegi singur, viaţa să-ţi primejduieşti. 
Ceia ce văd de departe palaturi împărăteşti, 
Trebueşte cu sfieală s-ardice ochii aceşti: 
Că cu cît mai mult stăpînul pe slauga îşi va iubi, 
Atît şi ură aruncă asupra-i, cînd ve greşi. 
Mai ales d-aşa greşale, ce de cinste să ating, 
Şi mai cu învierşunare gîndul cu venin încing.
Pentru aceasta goneşte de la tine acest gînd, 
Ca să nu caz în primejdii, şi în nevoi, mai curînd.
Nu trăgea patimi asupra-ţi, nu sufla-ntr-acest foc rău, 
Care singur aprinzîndu-l, să-ţi arză chiar trupul tău. 
Te sfătuesc, Prietine, curtea să o părăseşti, 
Că lumea este vicleană, poţi singur să socoteşti.
Cînd vede pe oarecine urcînd şi coborînd des, 
Să uită, bagă de seamă, unui tînăr mai ales. 
[9] Şi Amorul te orbeşte, simţirile ţi le ea,
Te dă de faţă în grabă, să-l asunzi cît vei putea. 
Apoi (ferească cerul) dacă să va auzi, 
Pune în gînd numai singur, ce nenorociri pot fi.
Împăratul de mînie, fiind chiar pricina ea, 
Îşi va izbîndi prea straşnic, după cum îi va plăcea, 
Ci goneşte aste gînduri, ce pot a-ţi pricinui
Ţie moarte, iar tatăl tău chinuri mari a pătimi. 

POETUL.

Erotocrit în tăcere pe Prieten-asculta, 
Şi de mare ruşinare la pămînt să uita. 
Ca un orb şi mut întocmai a stătut fără de glas, 
N-a eşit cuvînt din gură-i, cîteva sferturi de ceas. 
Apoi cu multă durere au început a ofta, 
Şi cu lacrămi înpreună în ast chip a cuvînta.

EROTOCRIT către POLIDOR.

Cunosc, iubitul meu, bine, că-n zădar mă ostenesc, 
Şi că n-o să poci ajunge înălţimea ce-o gîndesc. 
[10] Ştiu, că de mă voi întinde mai mult la acest Amor, 
Îmi primejduiesc viaţa, şi trebueşte să mor.
Şi simţ că n-o să poci lesne, ş-în grab să mă mîntuesc, 
D-această grozavă pară, de care mă prigoresc.
Pînă cînd nu va răzbate afară lumina-n a sa, 
Şi din întunerec taina la toţi a se arăta. 
Şi care au fost ascunse de atîtea întîmplări
S-ajungă, să se  vorbească în lume prin adunări.
Cunosc că n-am păşit bine, dar nu poci nimic să fac, 
Căci sînt robit, şi Amorul m-a legat dup-al său plac.
Ce-m foloseşte acuma să ştiu că sînt prea greşit, 
Cînd mam abătut din cale, ş-în drumul rău am păşit
Înţelegerea, simţirea, de tot mi s-a-tunecat, 
Din gîndul meu nu lipseşte Amorul neîncetat.
Socotinţa-mi e săgeată şi inima-mi semn îndrept, 
De să luptă amîndoă în ticălosul meu piept.
Amorul cînd să porneşte, şi va vrea d-a birui, 
Simţirile-m nu-s în stare a i să înpotrivi. 
Căci mare putere area cest Copil despoeat, 
Ales cînd întinde arcul e erou învăpăeat. 
Sta supt un veşmînt supţire, întru sine cugetînd, 
Şi nimenea nu îi vede înrăutăţitul gînd.
El pe drumul bun nu merge, ci pe cel cu gloduri plin,
Şi adapă-n loc de apă, cu ascunsul său venin.
Mulţi bărbaţi eroi, în vîrstă şi înţelepţi, cum ne spun, 
Au ajuns de jucărie, acestui Amor nebun.
[11] M-am gîndit eu de mult încă, palatul să păsesc,
Şi am căutat mijloace, la ea să nu mai gîndesc.
Am vrut de patim’ aceasta sufletul să-mi mîntuesc, 
Şi de îfocata rană inima să-mi lecuesc. 
Am socotit l-alte lucruri să mă îndeletinicesc, 
Că doar voi scăpa vrodată, să nu mă mai chinuesc.
Dar şi aceasta gîndind-o, prea mult mă înspăimîntez, 
Mi să cutremură trupul, ochi mi să-ntunecez.
Îmi îngălbineşte faţa, fiori cu răcori mă ea, 
Tocma ca cel ce se bate sufletul cînd va să-şi dea.
Voi să mă las, dar Amorul mă ţine în lanţ băgat, 
Mi-a luat înţelepciunea, simţirile mi-a legat.
Ah! gîndeşte dar, gîndeşte, Prietenul meu iubit, 
De e mijloc de-ndreptare, la un aşa prăpădit.
Prea mic i-a fost începutul, şi răul să nevăzut, 
Dar întru puţină vreme mare groaznic s-a făcut.
Atunci socoteam în sine-m, nu mai privind să petrec
Ş-îm va fi destul atîtă, mai nainte să nu trec.
Dar din zi în zi Amorul, mai mult trupul mi-a aprins, 
Ş-în inima-m rădăcină şi odrasle a întins.
Ochii mei, la o plăcere primejdioasă m-au dus, 
La pasuri neaşteptat, cu încetul m-au supus.
Care încet după vreme s-a iuţit într-al me gînd, 
Fiul Veneri în taină asupra mea tot suflînd: 
Precum dintr-un ou mic ese puişor foarte micşor, 
Şi crescînd prinde putere mărindu-se cetişor, 
Cu vreme face şi pene, începe de a umbla, 
Ş-aripile a-şi întinde căznindu-se a zbura.
Ş-unde-l vedeai mai nainte atîtă crud şi micşor.
Îl vezi în destul de mare şi cu putere în zbor. 
Asemenea chiar şi mie s-a-ntîmplat acest Amor, 
Prea mic i-a fost începutul, ş-în seamă nebăgător. 
Iar acum a crescut mare ş-atît s-a-nputernicit, 
Încît fără de greşală, cu totul m-a stăpînit. 
O scînteee pre micşoară ese din săgeata sa, 
Acoperită cu totul fără-n seam’ a să băga. 
Şi cîte puţin în urmă flăcări înalţă în sus, 
Arde trupul, îl munceşte, ca pe nişte cărbuni pus. 
Acestea eu mai nainte de la alţi le auzeam, 
Şi să mă încurc în ele deloc nu nădăjdueam. 
Dar m-am pomenit d-odată în prăpastie înpins, 
Şi de cursa cea ascunsă, în frumuseţea ei m-am prins.
L-aceasta nimen nu-m strică, nimului vină nu bag, 
Nici m-a mînhesc pe cineva, d-aceste patimi ce le trag:
Ci acest Amor îmi este vrăjmaş înpotrivitor, 
C-a dat gîndului meu aripi, şi cugetele îmi zbor. 
Care în gînd să înalţă spre cer pînă numai pot, 
De să duc de foc aproape şi să pîrjolesc de tot. 
Şi d-acolo deodată, gîndul meu cel ticălos, 
Fără aripi să întoarce şi cade la pămînt joc.
Şi tot nu rămîne-n pace, ci iar să ‘nalţă în sus, 
Şi arzîndu-se iar cade, ca şi întîi cum am spus. 
[13] În zădar dar osteneşte d-aceasta cugetul meu; 
Că Amorul nu-l slăbeşte, ci îl sileşte mereu.
Însă-n viaţa mea toată nu voi uita deloc, 
Chiar de m-aş arde cu totul în văpaea astui foc.

POLIDOR către EROTOCRIT.

Prietine, zice, dacă gîndul tău, precum mi-ai spus, 
Au făcut pene şi aripi, şi te poartă-n jos şi-n sus, 
Îţi spui, vino-ţi în simţire, şi din aceste păreri, 
Şi nu-l mai lăsa să zboare după ale sale vreri.
Şi dacă te vor duce iară aripile l-acel loc, 
Tae-le şi le aruncă, să nu te pîrleşti de foc.
Eu văz că doi vrăjmaşi umblu în tine a se lupta, 
Unul, adică, Amorul, şi altul voinţa ta. 
Amorul, precum vezi bine, are puteri voiniceşti, 
Asemenea şi voinţa? ce dar te mai osteneşti. 
Răsipeşte-ţi aste gînduri, de vei să te odihneşti, 
Du-te des la vînătoare, umblă să te răcoreşti, 
De curtea împărătească fereşte-te de acum, 
Şi la Areti de astăzi nu mai gîndi nicidecum.
Tu ca un cu judecată, trebue să socoteşti, 
Şi lucruri nepotrivite să nu mai nădăjdueşti.
[14]Mai vîrtos astă pricină, ce e prea de crezămînt, 
Că poate-n puţină vreme să te bage în mormînt. 
Ascultă dară, iubite, povaţa şi oftatul meu, 
Ca să nu mori cu necinste, ferească-te Dumnezeu!

POETUL.

Mult plăteşte totdeauna un prieten credincios, 
Că de la dînsul neştine poate s-aşteptte folos. 
La rana lui Erotocrit vorbele lui Polido,
Îndată să prefăcură în balsam vindecător.
Simţirile îi schimbară, cugetul i-a liniştit, 
Şi începînd către dînsul într-acest chip a vorbit.

EROTOCRIT către POLIDOR

Te-ncredinţez, Prietine, că cele ce azi me-ai spus, 
Întru o mai bună stare cugetul meu l-au adus.
Iată că fac hotărîre, de acum să mă aşez, 
Cît voi putea de la curte piciorul să-mi depărtez. 
Ş-o să pui toată silinţa l-amor să nu mai gîndesc, 
Doar de voi putea prin aste de chin să mă mîntuesc.
[15] Deşi n-oi avea puteare aste a le suferi, 
Nu voi viaţă desfăimată, cu cinste voi a muri.

POETUL.

Începu dar să păzească sfatul cel prietinesc, 
Hotărînd să nu ma calce la palatu-mpărătesc.
Deşi s-a ferit atîta, dar tot iarăşi a greşit,
C-avea nestîmpărare şi foc prea nesuferit. 
Cînd noaptea cea răoroasă odihneşte p-orce om, 
Şi toată paserea doarme la culcuşul său în pom, 
Atunci el lua chitara şi c-un pas încet pleca, 
De să ducea şi sta tocma-n drept de palat şi cînta.
Pentru ştiea să cînte cu chitara prea frumos, 
Avea şi de la natura un glas foarte mîngîios.
Totd-odată cu chitara şi gura împreuna, 
Cît d-a sa dulce cîntare tot palatul răsuna.
Cîntînd îşi povestea  chinul cel trăgea de la Amor,
Şi că la a sa durere nu e leac vindecător.
Aşadar întîia seară începu să cînte el
Cu un glas foarte de jale, care era-ntr-acest fel.
[16] SEARA ÎNTÎIA
CÎNTECUL
Ale tale daruri multe d-odată cum le-am zărit, 
M-am rănit pînă la suflet, şi cu totul m-am uimit. 
În pieptul meu de atuncea inimă n-am simţit, 
Ci o flacără nestinsă, şi un dor nesuferit. 
Arz fără de încetare, mă usuc şi mă topesc, 
Făă să cunosc pricina de ce atîta pătimesc. 
Plîng, vărs părae de lacrămi, dar toate-m sînt în zădar. 
Că nu pot să-mi stingă focul, cît de puţintel măcar.
Ah! nădejdea vieţii mele, ah! scump sufleţelul meu, 
Nu-i vrun mijloc, vro putinţă, s-auzi cum suspinez eu?
Ca să cunoşti dintr-aceasta, cît de-mfocat te iubesc, 
Cît pieptul meu, ticălosul, nencetat îl prigoresc.
Ah! fie-ţi milă dar cine? Ce îmveninat amar!
Că pe doftorul meu nu-l ştiu, şic at leac în zădar.
Ci te deznădăjduesşte, sirmana inima mea, 
C-aceasta flacărără-n tine nestinsă va rămînea.

POETUL.

Aşa în noaptea aceasta pentrecu cu a cînta
Şi a fugit dimineaţa să nu-l vază cineva.
[17] Se jură către Prietin c-alt nimic nu va-ncerca, 
Decît cîntînd să petreacă, şi inima-ş va-mpăca.

EROTOCRIT către POLIDOR.

Gîndesc, zice, Prietine, că-n ăst chip petrecînd eu, 
Voi scăpa în scurtă vreme de chinuri sufletul meu.
Căci povestind prin cîntare dorul care-l pătimesc, 
Parcă îmi mai piere focul, şi simţ că mă răcoresc.

Mulţămirea lui EROTOCRIT către PRIEINUL său
Dau cerului mulţămire şi soarelui luminos, 
Că am avut norocire d-un Prietin credincios.
Prin un asfel de Prietin, e mijloc de săvîrşit, 
Ca să se-n sănătoşeze şi cel mai ticăloşit.
Tu prea scumpul meu Prietin, nicidecum nu pizmueşti, 
Ci încă şi tu cu mine dinpreună pătimeşti.
Rog cerul să-ţi dăruiască zile multe să trăeşti, 
Şi să-ţi dea-n toată viaţă binele care-l doreşti. 

[18] POETUL

Polidor aceste toate auzindu-le gîndea, 
Că o să le ţie-ntocma după cum i le vorbea.
Şi începu să caute prilejuri ş-îndemănări, 
Să-l facă ca să se lase de tot şi d-aste cîntări.
De aceia niciodată de el nu să despărţea, 
Nu-l lăsa-n singurătate, întru toate-l însoţea.
Cu răvnă îmflăcărată tot căuta el mijloc, 
Cum ar putea pe Prietin să scape d-acest foc. 
Pururea îi da povaţă, şi spre bine-l sfătuea, 
Cu vorbe veselitoare în tot ceasul mîngîea. 
Deci după ce-n seră iară, şi de tot s-a-ntunecat, 
Al doilea cu chiatra într-acel loc a plecat.
Cîntarea lui cea prea dulce pe loc cum a răsunat, 
Tăcerea nopţii cea tristă îndată s-a depărtat.

SEARA A DOA
CÎNTECUL.
Vino Amor ş-altă dată, ia-ţi armele îmfocate, 
Şi de voeti iată-s gată, 
Dă-n pieptu-mi iar de-l săgeată, pănă cînd îl vei străbate. 
[19] O inimă desperată ce trebuia să trăiască: 
Cînd e hotărîtă gată, 
Să fie-n privelişti dată, cu munci să se pedepsească. 
Că zeferul cel răcoroase pe ea nu o poate stinge, 
Care toate de supt soare, 
Stihii şi vieţuitoare, le-mviază cum s-atinge. 
Cînd zioa cea mai frumoasă, şi prea îmfocată soare, 
Nu-i dă rază luminoasă, 
Ci cu totu-ntunecoasă, şi rece îngheţătoare. 
Cînd ea la liman nu scapă, ci tot să primejduieşte, îIzvoarele n-o adapă, 
Arde de este în apă, să frige, să pedepseşte. 
Cînd văz că chiar şi natura, ş-a unit voea-npreună, 
Şi ş-au întins toate ura, 
De îmi înmulţesc arsura, n-am milă de la nici ună. 
Amorule! ce stai dară? şi te socoteşti în tine: 
De nu vii să mai dai iară, 
Or începu rău să-ţi pară? şi vei să te-ntorci spre bine?
Ah! nu lungi, ci dă iară: tu să fii bun nu să poate. 
Că de săgeata-ţi amară, 
Arde-ntreaga lume-n pară, şi elementele toate. 

POETUL.

Cu trista sa tînguire multe inimi el zdrobea, 
Şi versurile prin piepturi ca nişte săgeţi răzbea.
[20] O mînă meşteşugită, ş-un glas frumos, îngeresc, 
P-o inimă simţitoare, negreşti că o robesc.
Ca consertul său cel dulce, care el îl întocmea, 
N-au auzit niciodată, cei ce-l asculta zicea. 
Dar ivindu-se iar zioa, sa depărtat fără vreri, 
De la locul său cel dulce, care îi da mîngîeri. 
Şi după ce-nseră iară tot asemenea a mers, 
Şi-a cîntat cu dulceaţă, pe acest următor vers. 

SEARA  TREIA
CÎNTECUL

Din ceasul ce am zărit ale tale frumuseţi, 
Deodată am simţit, 
Că inima s-a rănit, de-mveninate săgeţi.
Sîngele mi s-a schimbat mici într-un fel n-a rămas, 
Că aci e-mvăpăeat. 
Ş-ace rece îngheţat, mă-nfiorez ceas pe ceas. 
Simţi un prea dulce leşin, toate vinele-m slăbesc, 
Nişte sfîrşituri îmi vin, 
De nici nu poci să suspin pînă de tot amorţesc.
Tu, că-n mînă stăpîneşti, frumuseţile cîte sînt, 
De toţi te mărturiseşti, 
Îţi zic cu un glas că eşti o Zeiţă pre pămînt. 
[21] Triumful tău mai pre sus decît altele îl porţi, 
Pentru cei ce i-ai supus, 
Şi cu chinuri i-ai răpus, lăsîndu-i ca nişte morţi. 
Cu chipul tău săgetezi, şi multe inimi răneşti, 
Cu ochi îmveninezi
Iar cu nuri îmviezi, şi durerea poteleşti.
D-aceia cîţi îţi zăresc aceste delicăteţi, 
Ca la Venera-ţi jertvesc, 
Şi cununi îţi înpletesc, slăvind multele-ţi frumseţi.
Chiar şi Amorul zîmbind, la tine a alergat, 
Că eşti muma-sa gîndind, 
Şi lîngă tine viind de frumseţea-ţi s-a mirat. 
Deci şi eu fiind atît rănit, de cînd te-am văzut, 
Ca să port am hotărît.
Dulcele tău lanţ de gît, pururea-n orce minut. 
Ş-în lume cît voi trăi, orunde mă voi afla, 
Cu credinţă a-ţi robi, 
Ş-în pieptu-mi a te slăvi pînă nu voi mai sufla.

POETUL.

Se mîngîea el cu aste, socotind că negreşti
Patima lui cea cmplită va lua vreun sfîrşit. 
Care Cîntece-mpăratul şedea şi le asculta
Cu –mpărăteasa-mpreună, şi prea mult să desfăta. 
[22] Să minuna între dînşii de al său glas mîngîios, 
Şi de versurile sale cele-ntocmite frumos.
Aceste cîntece însă, pricinuia l-Areti
Toată noaptea neodihnă, de numai putea dormi.
Carea şezînd turburată, tot zicea des ceas pe ceas, 
“O Doamne! de-om fi să fie asfel de minunat glas!
Cîtm-am aprins de nu-m vine să crez auzului meu:
Ah! acesta om nu este, negreşti este vrun Zeu, 
Care să pogoară noaptea din nălţimile cereşti, 
Şi vine ca să smntească simţirile omeneşti.”
D-aceia ş-în acea vreme ameţită a rămas, 
Şi asculta să-nţeleagă vorbele acelui glas.
Văzînd dar că începuse de zi a să lumina, 
Cîntăreţul nostru-ndată se duse la casa sa. 
Deci în viitoarea noapte a venit iar l-acel loc, 
Şi a început să cînte doios şi din piept cu foc.

SEARA A PATRA.
CÎNTECUL.

Orcînd întîlneşti Zefire
Pieptul preaiubitei mele, 
Nu sufla cu răcorire, 
Ci cu foc şi văpăi rele. 
[23] Şi de-ţi va face-ntrebare, 
Dă ce ai suflări arzoase, 
Spune-i că eşti o oftare, 
Unei inimi credincioase. 
Dar să nu faci arătare, 
Ce inimă e în muncă, 
De că arde aşa tare, 
Ş-asfel de văpăi aruncă. 
Apoi răvarsă-i şi roaă, 
Pest-ale ei ţiţişoare, 
Şi spune-i că acum ploaă
Lacrămi din a sa plînsoare. 
Şi cîntul de păsărele, Cît poţi îl îndea-a-a-să
Ca, că plîngerile mele 
Glăsuirea lor să iasă. 
Şi să strige cu glas mare, 
Te milostive-e-e-şte, 
Doar va veni spre-n durare, 
Ăst suflet ce mă munceşte.
Şi de vei vedea vrodată
Pe Zeiţa mea-n dorinţă, 
Vino inimi-m arată, 
Ca să mai ia uşurinţă. 
[24] POETUL.

Areti neodihnită toată noaptea asculta, 
Şi cu dulcea ei cătare cînd şi cînd tot să uita
Să-nţeleagă d-unde vine acel glas preamîngîios:
Dar nu cunoştea nimica prin tunerecul cel gros.
Şi cuprinsă de mirare, socotindu-să zicea: 
“O Doamne! cine să fie!! că deloc nu-l poci vedea.”
Şi de cîntecele aste să-n dulcea ea, neştiind, 
C-Amorul atunci răneşte, cînd să arată zimbind.
Aşa asta tinerică, avea în suflet un dor, 
Fără băgare de seamă, şi prea necunoscător.
Efrosina a ei doică de lîngă ea nu lipsea, 
De îngrijea pentru dînsa or în cătro se ducea. 
Îi era chiar ca o mună, fiind crescută de ea, 
Femee prea înţeleaptă, şi bună cît să putea. 
Areti era lăsată în grijea ei de părinţi, 
Ca s-o crească şi s-o-mveţe carte şi alte ştiinţi.
Şi fiind doica cu dînsa, în casa carea dormea, 
Pentru cel ce cînta noaptea sta ş-împreună vorbea.
Şi foarte neîmpăcată o-ntreba pe ea zicînd:
“Ai mai auzit dadaco, asfel de frumos cîntînd?
Ce cîntece rănitoare! ce glas dulce îngeresc!
Nu crez ăst dar om să-l aibă, asta e lucru zeesc.”
Apoi sosind iarăşi zioa, cîntăreţul a fugit, 
Ş-a rămas chiatara mută, pănă cînd a înmurgit, 
[25] Ş-întunecîndu-se bine a plecat numaidecît, 
Şi a mers cu bucurie, la locul cel hotărît. 
Răsunînd organu-ndată a început a cînta, 
Cu un glas doios cu totul, ş-într-acest chip cuvînta.

SEARA A CINCEA.
CÎNTECUL.

Cerule! cînd o s-ajungă
‘ntr-ale tale ascultări, 
Tînguirea mea cea lngă 
Şi jalnicile strigări?
Pînă cînd asta oftare
Nu o s-o vei asculta?
Ce-n taină şi arătare
Ese din inima mea. 
Căci nu te porţi cu dreptate?
Căci numai pe uni-mpaci?
Iar altora strîmbătate
Precum şi mie le faci.
N-o fac aceasta strigare
Asupra-ţi fără cuvînt, 
Ca să-ţi vie supărare: 
Ah! nu, eu nebun nu sînt. 
[26] Nu-ţi cer ca alţi bogăţie, 
Nici vreo treaptă de sus:
Ei poate sînt plăcuţi ţie, 
Dar eu l-aste nu-s supus.
Căci am cunoscut prea bine, 
Că ceilalţi orce doresc, 
Îl dobîndesc de la tine, 
Întocma cum în gîndesc.
Eu cer să priveşti cu milă, 
Şi să vezi cît mă mîhnesc, 
Şi cum trăesc viaţă-n silă, 
Carea cu drept n-o voesc.
Că atîta de grozavă
Ş-amară o socotesc, 
Cît zic: că-n aşa otravă
Nici în iad nu să muncesc. 

POETUL.
Cînd cu atîta durere cel mult pătimaş cînta, 
După cum atuncea focul şi inima-ş învăţa.
De glasul său cel prea dulce tot conjorul răsuna, 
Şi cei ce sta să-l asculte inimileşi înbuna.
Iar Areti zicea-n sine, pentru aceste gîndind: 
“Să vede că nu-i minciună, ce să aude băsnind; 
[27] După um să povesteşte şi pentru acel Orfeu, 
Ce-n compunerile sale aşază ăst semizeu; 
Că Poezia se cade de a să încununa
Cu soru-sa Musichie (Muzica vocală) şi a se împreuna. 
Toată noaptea-nspăimîntată, somn deloc nu-i mai vinea, 
Tot cîntecele prin mintea-i nencetat să-n chipuea.
Şi ca cînd ar fi de faţă, s-apuca de le scriea, 
Şi de rost să le îmveţe, c-un gust mare să silea.
Însă cu aste-mpreună şi Amorul a-nceput, 
S-o săgete de departe, cu un chip nepriceput. 
Făr’ a vedea p-Erotocrit, cît de puţine măcar, 
De inima-i se lipise ca văscul de copaci chiar.
Chiamă, deşteaptă pe doica,de vorbă a o ţinea, 
Văzînd că un ce o arde şi inima îi rănea. 
Deci cum s-a ivit îndată soarele la răsărit, 
Apucă şi Erotocrit drumul cel obicinuit. 
Şi cum se arătă noaptea şi lumina au apus, 
Iară ca şi mai nainte la acelaş loc s-a dus.
Şi cu atîtă dulceaţă începu de a cînta, 
Cît glasul de filomile cu totul întuneca. 
[28] SEARA A ŞASEA.
CÎNTECUL.

Trandafiri cum te zăresc, 
Să schib pe loc nu mai roşesc.
Foile li să veştejesc, 
Şi făfă de nici o faţă să scutură la pămînt.
Crini cei albi îngălbinesc, 
Ard, se pîrlesc şi să zbîrcesc, 













Mucejesc, de tot să sfîrşesc
Şi curpinşi de o negură, îi vezi parcă nici nu sînt.Şi pomul cel verde frunzos,
Cînd e plin de dulce miros, 
Primăvară-n timpul frumos, 
Cum te va vedea pe tine-ş pierde dpodoaba de tot.
Filomile amuţesc, 
Tac, ţo încetişot şoptesc, 
S-ascund în cuiburi, se sfiesc, 
Şi de pizmă mare-n sine, amorţesc, glas nu mai scot.
Apoi eu cum să nu voesc, 
Pentru tine să mă jertfesc, 
Cînd neîncetat pătimesc, Aşa muncă veninată, cît d-abia viaţa-mi ţiu.
[29] Numai o cătare a ta, 
Or la tine să va uita, 
Îl omoară de tot să va, 
Şi cînd va vrea iar îndată, îl scoală ş-îl face viu.

POETUL.

Dulcceaţa acestui cîntec p-Areti o mîngîea, 
Şi ca cu un lanţ supţire îi lega inima-n ea.
Se scula de dimineaţă, fără a se odihni, 
De unde somn să-i mai vie, ca să poată adormi?
Se lăsase-n lenevire, nu să mai împodobea, 
Gîndurile îi da chinuri, Amorul o coprindea. 
Nedormirea ca o haină în trupul său o avea, 
Cugetele totdauna răsuflări le socotea.
Iar Doica ei la aceste să făcea a nu vedea.
Şi nici nu credea de dînsa, că în Amor va cădea.
D-aceia a şi lăsat-o, într-aste a se plimba.
Şi să-şi petreacă cu ele, fără să-i zică ceva. 
Dar cînd se grăbeşte noaptea să s-ascundă la apus, 
Atunci fără de zăbavă şi cîntăreţul s-a dus.
Apoi cînd încerî iar, şi de tot s-a-ntunecat, 
Îndată ca şi-n nainate, la acel loc s-a aflat.
Posomorît de-ntristare ş-în cugete cufundat, 
A început cu organul, ş-ntr-acest chip a cîntat.

[30] SEARA A ŞAPTEA.
CÎNTECUL.

În Labirintul acesta în care eu am întrat,
Nu cez c-oi scăpa vrodată, că de tot m-am încurcat.
Cînd n-am cine să-mi ajute cum o să mă mîntuesc?
De unde să am nădejde, ca să nu mă prăpădesc?
Ma-mvîrtesc ticăloşaşate, umblu, stau, mă uit, gîndesc, 
Ş-o cîntee de nădejde, de nicăiri nu găsesc.
Toate relele-mpreună asupra.mi mai alerg cît pot, 
Cu dureri mari şi cu chinuri ca să mă stingă de tot.
Nu-i ninorocire-n lume să nu o fi petrecut, 
Şi mai întîi de la mine, să nu s-a fi început.
O nădejde cît de mică vrodată d-am dobîndt, 
Soarta mea cea mult vrăjmaşă într-o clipă o au răpit.
Unde dar, la cine altu-m rămîne să năzuesc? 
Ca să văz vro mîntuire d-aceste ce pătimesc.
Unde-m este acum steaoa, în care mărăzimam?
Să mă scape de aceste necazuri care le am.
Desăvîrşită tăcere ... nimenea nu-mi dă răspuns!
Ah! în cîtă desperare inima mea au ajuns!
Asta-n ce o să m-aducă nu ştiu, n-am mai pătimit. 
Aşa patimă neştine avînd în inima sa, 
E prin putinţă în sine tainică a o lăsa?
[31] Nu poci crede niciodată, să o poată suferi, 
Că îş scurtează viaţa, şi urmează a peri.
Tăcerea-m este-n zadar, parcă o să-nnebunesc,
Şi din ceas în ceas îmi vine, de dureri să mă sfîrşesc.
O să strig dar cu glas mare, să spui la toţi nesfiit, 
Ca necazurile mele trebue să ia vroun sfîrşit.
Şi cînd voi sta a le spune, şi pietrile vor simţi, 
Şi sălbatecele hiare, încă se vor umili.
De aceia nu crez dară că şi om nu s-ao găsi.
Văzîndu-mă-n astă stare ş-a nu se milostivi.
Ş-aşa poate vreo fire-ndurătoare voi afla, 
Care întru bucurie întristarea-m va schimba.
Ca să spac, eu ticălosul, d-acest foc ce m-au aflat, 
Care de cînd sînt în lume nu mi s-au mai întîmplat.
Dar ce zic? ce strig de surdă? chiar ca unbeun vorbesc!
De durere mare ce am, nici nu mai mă socotesc.
Cine poate să mă scape, de acest veninat ghimp?
Carele cu grozăvie mă munceşte d-atît timp.
Nu văz eu că n-am scăpare de focul care mă frig?
Şi pentru ce nu mai vine, moartea, mai curînd nu-mi strig?
Vino încai tu moarte! grăbeşte, nu zăbovi, 
Fie-ţi milă, i-am viaţa, nu mai voesc a trăi. 
Ce-mi mai trebueşte lumea, cu aşa trai ticălos?
Nu aflu în ea plăcere, toate-m sînt fără folos.
Numai simţi nici o dulceaţă, ci tot necaz şi amar, 
Am ajuns ca un mut, care trăeşte într-un zădar. 
[32] Dar te văz că, şi tu moarte nu vei viaţa să-mi rîdici, 
Te tragi, stai la îndoială, parcă te auz că-mi zici: 
În iad nu te voi pe tine acolo-s dureri mai mici, 
Nu sînt aşa de simţite, ca acestea de aici.

POETUL.

Într-acest chip Erotocrit foarte jalnic cînd cînta
Nu putea să nu ofteze, orcine îl asculta. 
Mieroasa sa glăsuire, şi cea plină de zahar, 
Rănea inimi simţitoare, ca o serinadă chiar.
Areti în tot minutul dorea de a-l asculta,îŞi nu simţea că Amorul inima îi săgeta.
Petrecea tot în suspinuri, fără a şti pentru ce 
N-avea ea gust la nimica urîse-n lume orce.
Şi lăsînduse-n gîndire dorul în ea s-a mărit, 
Pănă cînd în cea din urmă a ajuns de s-a robit.
Deci scînteia cea micşoară înr-atît s-a aţîţat, 
Cît aprinzîndu-se-ntrînsa, flăcări mari a înălţat. 
A nopţilor vesleie foarte mult ei îi plăcea, 
Şi înpotrivă ea zioa, cu chinuri o petrecea. 
După ce începu însă lumina a se vedea, 
Ş-întunerecul cel negru de a se înprăştiea, 
A plecat şi Erotocrit pentru somn a îngriji: 
Dar un amurezat tînăr poate vrodată dormi?
[33] Către toate aste dară ş-împăratul a poftit, 
Ca să vază cine este ăst cîntăreţ prăpădit. 
Şi făcîndo masă mare a poruncit d-a chemat, 
De rînd pe toţi oroşanii, şi frumos i-a ospătat. 
Gîndind că şi cel de noapte l-astă masă va veni, îŞi prin cîntecele sale va putea a-l dovedi.
Dar în zădar a făcut-o: că tînărul a venit, 
Şi a stătut în tăcere, încît nici nu au vorbit. 
Căci nu vrea el în persoană să se facă cunoscut, 
Şi prin aceasta să-şi piarză conceputl său cel plăcut.
Ci cu al său bun prietin într-un loc departe sta, 
Şi cu smerenie mare către toţi se arăta.
Şi l-Areti cîteodată ochi săi îşi arunca
Dulce, după cum Amorul, în taină îl îmvăţa. 
Şi atîtă nerăbdare în inima sa avea, 
Cît năduşeli reci şi calde pe minute îl trecea. 
Veniră dar toţi chemaţi, şi mîncînd se desfăta, 
Şi Areti stînd de faţă bucuroasă aştepta,
Cînd şi cînd s-auză glasul pe care ea-l cunoştea, 
Ca să-l vază în persoană din tot sufletul dorea.
Şi să chinuia cu totul în cugetul ei zicînd: 
Cine oare o să fie , de aş vedea mai curînd?
Au început dar să cînte fiecare ce ştiea, 
Cu fel de fel de organe şi alţi din gură zicea.
La cari cu piveghere împăratul ascultînd, 
Le socotea în tot chipul, întru a-l său gînd zicînd: 
[34] Văz că cel ce cîntă noaptea, n-a venit la masa mea, 
Şi am prea mare dorinţă în persoană a-l vedea.
Prea cu băgare de seamă, pe cîntăreţi asculta, 
dar toţi era mult departe de cel ce noaptea cînta.
Şi Areti asemenea lîngă tatăl său şezînd, 
Nu simţea nici o dulceaţă de la nici unul de rînd. 
Ci gîndea numai l-acela ce noaptea ei îi cînta, 
În închipuea prin minte-şi, tot la dînsul cugeta. 
Că nici unul dintr-aceştea la gls nu să potrivea, 
Şi măcar cît de uţină semuire nu avea. 
Cu acestea sosind seara, ospăţul a încetat, 
Şi s-a dus fieştecare la casa ospătat.
Iar împăratul rămîne-n mare mirare coprins, 
Cum n-a putut să găsească, pă-l căutat într-adins.
Şi a chipzuit în sine, un mijloc deosebit, 
Fără la altul să-l spue pînă-i va lua sfîrşit. 
Ş-a potrivit să-i aducă ostaşi vrednici, îmvăţaţi, 
Din care alergînd zece mai puternici şi bărbaţi, 
Le-a zis ca fieştecare-n armat să meargă să stea, 
De o parte în tăcere l-acel loc unde vinea.
Şi cum va-ncepe să cînte, să sară numaidecît, 
Şi puind mîna pe dînsul să i-l aducă tîrît.
Cari plecînd toţi d-odată ş-acolo cum au ajuns, 
Se puseră să păzească l ao parte într-ascuns. 
[35] Şi peste puţin zăriră pe cîntăreţi c-a venit, 
Prin pîclosul întunerec şi cu un alt însoţit. *) Polidor
Care a-nceput îndată, organul a-şi răsuna, 
Şi cu glasul său cel dulce, acest vers a-npreuna. 

STAREA A OPTA.
CÎNTECUL.

Alergaţi cu grabă mare, cîţi sînteţi amorezaţi
Ca să priviţi cu mirare, 
Un piept plin de îmfocare, 
Şi de veţi fi-n a mea stare, la chipul meu cugetaţi. 
Să vedeţi, zic, o rănire, care n-aţi mai pomenit, 
Ş-o asfel de pătimire
Care nu crez nicăire
Să o fi avut vro fire, sau să o fi auzit.
Acel ce e-n aşa stare ş-umblă nebun p-und-o vrea, 
Lui îi vine lăcrămare, 
Să-şi stingă a sa-mfocare, 
Ce în inima o are şi n-are durere grea. 
[36] Deşi cu ia vindecare, la patima sa cumva, 
Dar prin această urmare, 
Tot maia flă uşurare, 
Şi oareşce răsuflare, biruindu-o cîtva.
Plîngîndu-şi, am zis, durerea, îşi stinge focul avut, 
Sau că îi tae puterea, 
Să nu-şi adaoge fierea, 
Au să crească cît de vrerea, şi să se-ntinză mai mult.
Dar ş-aceasta lecuire a lacrimilor, ce zic, 
Unde-i deznădăjduire, 
E o mare chinuire, 
Nu aduce folosire, nici ajutor cît de mic.
Ş-această afurisită *)Lăcrămare, mă mir cum să o numesc.
Din ochi-m este lipsită, 
Nu-mi vine, e prăpădită, 
Tocma cînd, îmi e dorită, nu ştiu unde s-o găsesc. 
Şi văz că acest foc mare, ce arde-n inima mea, 
Cu multa-i îmvierşunare, 
A zvîntat-o aşa tare, 
Cît n-a lăsat lăcrămare, nici picătură în ea.
Dar deşi.m va da natura, vrodată să lăcrămez, 
Daţi-m vreo-mvăţătură, 
Cum să vărs vro picătură?
Că mă tem astă figură**) Areti nu cumva să o pătez.
[37] Carea este zugrăvită pururea în ochi mei, 
Ş-aşteaptă nădăjduită, 
Vreo lacrămă iubită,
Şi văzînd că este lipsită, zboară, se duce din ei.
Spuneţi-m cum să sting dară, acest foc mistuitor. 
Şi dacă-l voi stinge, iară 
O să am viaţ-amară, 
Or tot de aceatsă pară, trebueşte eu să mor.

POETUL.

Asta seara Erotocrit, atît a fost îmfocat, 
Cît a rănit cu cîntarea pe toţi cîţi l-au ascultat. 
Tocma ca privigătoarea, glaul său şî-l potrivea, 
Şi p-o inimă-n pietrită să-l jelească o făcea.
Mai miezul nopţii trecuse, şi de zori s-apropiea, 
Şi negreşit îmfocatul, ca să plece trebuea:
Dar d-odată, fără veste, s-arăt cei zeace ostaşi, 
Şi vin în mare tăcere călcîndu prea cu domoli paşi. 
Cum îi zări Erotocrit, gîndul lor l-a priceput, 
Şi-ndată-n cea minută din cîtare a tăcut.
Şi c-o iuţeală loveşte, d-o piatră chitara sa.
O face-n mici bucăţele de ea fără a-i păsa.
Şi către Polidor zice: frate! sîntem în nevoi, 
Iată ceasul întru care să ne-ntărim amîndoi. 
[38] Acesta seară trebueşte viteji a ne arăta, 
Fără de sfieală dară apucă sabiea ta.
Că eu voi aici mai bine în acest minut să mor, 
Decît ei viu să mă ducă, la împăratu cu zor.
Fii încredinţat că aştea, nu sînt aşt decît soldaţi, 
Ş-îs trimişi de împăratul ca să ne ducă legaţi.
Să ştii că eri ce strînsese la palat şi bun şi prost, 
Ca să mă prinză pe mine toate acestea au fost. 
Pentr-aceasta niciodată nu voi să mă dau viu lor, 
Ci luptîndu-mă cu dînşii, voesc aicea să mor.
Stăi dar te rog ş-îm ajută cu ei să mă războesc, 
Că eu în iad nu voi merge, pînă nu îmi izbîdesc.

ABATERE.

Rîvna cea plină de Amor, ajuntînd să se iuţească, 
Atît e grozavă la zor.
Cît pe orce-mpotrivitor e-n satre să-l biruească.
Şi de să întîmplă cumvaş, de inimă să-s atingă, 
Pe prietin face vrăjmaş, 
Pe povăţuitor pizmaş, sare natura să stingă. 

Urmare.

Asfel dar pe Erotocrit, Amorul îl îmvita, 
Ca singur la cîte zece împotrivă a le sta.
[39] Ba încă îi da nădejde, şi coraj d-a cugeta, 
Că negereşit îi va bate, şi cu cinste va scăpa.
Deci dac-au venit ostaşii, cu un chip prea regulat, 
L-amîndoi prietineşte, închinăciune le-au dat.
Zicîndu-le c-acel cîntec prea mult la toţi le-a plăcut, 
Ş-au aşteptat să mai cînte, dar au văzut c-a tăcut.
Şi îi poftea cu blîndeţe, de a nu-i îmficoşa, 
Ca să meargă la-mpăratul spre a se-mfăţişa.
Ş-înaintea-i să-şi arate glasul său cel mîngîios, 
Iar nu unde nu sînt oameni, ş-întru-ntunerecul gros. 
Cari în cea după urmă, arătîndu-şi al lor înd, 
Erotocrit le răspunse într-acestaşi chip zicînd: 
Fraţilor! ceasul acesta, cum vedeţi, e prea-noptat, 
Şi nici vremea nu ne iartă de a veni la palat; 
Supuşilor să cuvine de stăpîni a asculta, 
Dar şi lor p-unde le vine, urmează a căuta.
D-aceia cu voi a merge de prisos o socotesc, 
Ci plec, şi cu plecăciune ertăciune vă poftesc. 
Deci luîndu-i seara bună, fără ceva a mai sta, 
Cu Polidor împreună au vrut a se depărta.
Dar cei zece cum văzură că-n ăst chip nu săvîrşesc, 
Numaidecît începură cu mijlocul vrăjmăşesc. 
De o parte şi de altă toţi săbiile îşi scot, 
Să izbesc cu grozăvie, dau, să lovesc cît pot.
Încît doăsprece săbii, de cumplit ce să izbea, 
Ca fulgerul scînteele dintr-însele strălucea. 
[40] Se înpleticesc, se luptă, să războesc amărît, 
După care din cei zece, doi pe loc s-au omorît.
Ş-aceşti opt ce rămăseră, era toţi foarte răniţi, 
Scap numai cei doi prietini, sănătoşi, nebiruiţi. 
Şi aşa simţind ostaşii că puteri nu le-au rămas, 
Plini de frică, cu grămada alerg fug într-acel ceas.
Ca nu cumva să le vie vrun alt rău mai cumplit, 
Cîteşi opt prin întunerec, nu s-au văzut, au perit. 

Abatere.

Minunile ce le face acest Amor pre pămînt, 
Şi într-ascuns, şi de fţă, de toţi cunoscute sînt.
El este care sileşte pe tineri a să-mvita, 
Şi cu inimă semeaţă cu eroi a să lupta.
El de corajuri să între fără frică-n orce foc, 
Şşi de scumpa lor viaţă, să n-aibă milă deloc.
Le dă rîvnă, îi îndeamnă şi le-nsuflă ajutor, 
Întru-ntunerecul nopţii să se lupte cînd au zor.
El pe felurite haine îmbrăcat, gătit fălos, 
Pă cel fără de ştiinţă, îl face-mvăţat a fi, 
Şi să se arate-ndată, toate-n lume a le şti.
Pe leneşul asemenea, îl face înbărbătat, 
Ş-îl îndemnează la lucru, nu-l lasă să zacă-n pat.
[41] Pe fricosul îl preface, ca să fie îndrăzneţ. 
Şi a se lupta cu vitejii cu chipul cel mai semeţ.
Pe scump, care nu mănîncă, nici dă la cineva alt, 
Îl schimbă şi îl preface, să fie darnic, galant. 
Şi cu un cuvînt, natura cîte face pre pămînt, 
Amorul le schimbă toate, nu le lasă precum sînt.

Urmare.

Erotocrit văzîndu-se că dintr-astă a scăpat 
Cercetează pe prietin, nu cumva s-a vătămat. 
La care răspunzînd, zise: „nicidecum nu sînt rănit, 
Decît numai îmi simţ trupul, că e foarte ostenit. 
Să ştii că l-asta-ntîmplare, am fost foarte norocoşi, 
De am scăpat cu viaţă şi nerăniţi, sănătoşi. 
De aceia trebueşte de aicea să fugim, 
Şi să ne ducem acasă să ne culcăm, să dormim.
Eu nu nădăjduiam însă, şi nici nu am fi crezut, 
Ca scăpăm de aceasta primejdie ce-am văzut.
Apoi să vezi, s-asculţi mîine, prin tîrg şi prin adunări, 
Cum o să se povestească, aste rele întîmplări!

POETUL.

La Zioa spuind ostaşii ceia ce s-a întîmplat, 
D-astă veste împăratul a rămas înspăimîntat, 
[42] Auzind că din cei zece ce-a fost trimişi şi ascunşi, 
Au scăpat opt cu viaţă, ş-aceia tăeţi ş-înpunşi.
Şi vrînd singur să auză pricina cum s-antîmplat, 
Porunci doi să-i aducă, ca să-i spue ei curat.

OSTAŞI către ÎMPĂRATUL

Împărate! ziseră ostaşi, 
De ai să ne mai porunceşti ş-acum, 
Ca să ne mai ducem că aseară 
Să ne mai batem cu acela iară, 
Să ne tai nu mergem nicidecum. 
Că cu cît îi este glasul, 
Şi cu cît de dezmerdător, 
Atît e iuţeala lui grozavă, 
Ş-atît sabiea-i varsă otravă, 
La o bătae şi la un zor.
La cîntecele lui Amorul
La sabiea-i Haron zugrăvit, 
Mărturisirea ne este dreaptă, 
S-a îmtîmplat să vedem în faptă, 
Lucru ce nu s-a mai pomenit.
În toate părţile ca un vultur, 
Se repeazea şi se arunca, 
Mîna lui răsuna în tot locul, 
De sărea scînteele ca focul, 
Încît de groază omul pica. 
[43] Că el amerinţa într-o parte, 
Ş-într-altă rănea cumplit ş-amar, 
Dup-aste i să vedea frumseţea, 
Şi i să înfăţişa nobleţea, 
Din care în lume sînt prea rar. 
Noi am fost zece, şi ei doi numai, 
Şi ca un erou ne-au biruit, 
De mii de ori am blestemat ceasul, 
Întru care făcurăm noi pasul, 
De ne-au bătut şi ne-au necinstit. 
Nu i-am putut nicidecum cunoaşte, 
Cine şi ce fel de oameni sînt, 
Atît văzurăm că năvăliră, 
Şi cu răni multe ne dăruiră, 
Decît orce galant pre pămînt.
Noaptea fiind prea întunecoasă, 
Noi nu puteam altceva vedea, 
Decît săbiile lucind tare, 
La aceasta grozavă luptare, 
Iar faţa lor nu să cunoştea.

POETUL.

Areti fiind de faţă, aste ei cînd le spunea, 
Într-o tăceare adîncă, cu răbdare asculta. 
[44] Dar însă-n feluri de chipuri să gîndească o făcea, 
Turburare neodihnă şi spaimă îi aducea.
Din suflel dorea să vază pe acela ce cînta, 
Şi de putereai cea mare întru sine cugeta.
Necontenitele chipuri să-nmulţească de ce trecea, 
Şi ca să se mai mîngîe, nici într-un fel nu putea.
Umbla ca să-şi răsipească gîndurile-n alte părţi, 
Petrecea cosînd bibiluri şi citind frumoase cărţi. 
Dar în zădar era toate, nimic nu să folosea, 
Că patma o robise, scăpare nu mai avea.
Gîndul ei se încurcase într-un chip foarte grozav, 
Să pedepsea, umbla tristă, îş lăsa trupul trîndav.
A părăsit şi citirea, nici cusătura mai vrea, 
Gîndea tot la cel ce cîntă, şi ca să-l afle dorea.
Aşadar strigă pe oica să vie-n cămara sa,
Ş-în taină îşi spune focul, de care ei îi păsa.

ARETI către EFROSINA.

Ah! iubita mea dadaco! voesc să-ţi spun în sfîrşit, 
C-acel cîntăreţ de noapte simţirile mi-a rănit.
Nu mai am deloc odihnă, nu poci să stau la un loc, 
Doresc să-l ştiu cine este, şi n-am putincios mijloc. 
Cînd stau ş-îm aduc aminte de al său consert frumos, 
Îmi vine un leşin mare, şi ameţesc să caz jos. 
[45] Dar să nu aibi bănuială, că am vrun gînd osebit, 
Ah! nu socotesc aceasta, în credinţă-ţi spui cinstit.
Că decît să mi să-ntîmple să am un asfel de scop, 
Mai bucuroasă voi moarte, şi de vie să mă-ngrop.
Fără numai am plăcere cînd cîtă el să-l ascult, 
Şi să-l aflu cine este poftesc şi dpresc prea mult.
Căci din cîntecele sale, şi din vitejia sa, 
Judec că trebui să fie de neam ales viţa sa. 

POETUL.

Areti vorbele aste Efrosini cum le-a spus, 
A priceput-o îndată c-Amorului s-a supus.
Ş-a cunoscut c-o s-o facă să pătimească cumplit, 
D-aceia şi îngrijată întru sine s-a socotit, 
Şi ş-a pus toată silinţa, cu un politic mijloc, 
Ca cu o dulce povaţă, s-o scape de acest foc.

EFROSINA către ARETI.

Fiica mea! ce sînt aste ce le auzii acum?
Mi să pare că eşti altă, iar Areti nicidecum.
Unde-ţi este semerenia li mintea ce o aveai?
 Pentru care de o lume pînă acum te slăveai. 
[46] Cum vorbeşti aşa cuvnte fără să te socoteşti?
Şi cum ţ-a trecut prin minte, aste să le chibzueşti?
Căci, adică, cîntă dulce şi pe ostaşi a bătut, 
Că ţi să pară că este vrun om de bun neam născut.
Cine este ca tatăl tău altul bogt şi clăvit?
Cine mai are ca dînsul aşa palat strălucit? 
Decît famila voastră e alt împărat aici?
Toţi din ţinutul acesta, va sînt supuşi şi slugi mici.
Iar aceia ce să plimbă şi noaptea pe uliţi cînt; 
Să crezi fără îndoială, că tot proşti şi săraci sînt:
Cari fără de ruşine zioa şi noaptea nu stau, 
Umblă şi cîntă pe drumuri, în veac odihnă nu au.
Şi pe ei un om cu minte, nu-i socoteşte cinstiţi, 
Ci-i judecă totdauna, ca nişte neprocopsiţi. 
Iar ceia ce le ie seamă l-aste care le fac ei, 
Sînt fără de chibzuire, şi la minte uşurei. 
Să nu socoteşti, că noaptea ese vrun cinstit pe drum, 
Într-acest chip să se plimbe: nu, draga mea, nicidecum. 
Ci tot proşti şi săraci, ce port nume de flăcăi, 
Pînă să găseşte vrunul, de-i încarcă cu bătăi.
Doamna mea! eu am ştiinţă, ce va să zică Amor, 
El este un vrăjmaş mare tinerilor tuturor.
De care eu în viaţă foarte mult m-am apărat, 
Şi ca să mă stăpînească nicidecum nu m-am lăsat. 
În tinereţile mele ceva de mi s-arăta, 
Îl depărtam de la mine, pînă nu mă înbăta ...
[47] El e o patimă mare, cînd să-ncuibează în om, 
Că cînd începe să-l arză îl usucă ca un pom.
D-aceia şi trebueşte, pe un aşa pătimaş, 
Ca cineva să nu-l lase supt mîna ăstui vrăjmaş.
Ci să silească cît poate în grab sînge a-i lăsa, 
Pînă cînd nu-şi înmulţeşte în el răutatea sa.
Şi pînă nu să întinde în toate vinele lui, 
C-atunci trebue să moară, nădejdi de a scăpa nu-i.
Orce patimă cînd vine, trebueşte la-nceput, 
Să se-ntîmpine cu leacuri pe loc cum s-a priceput. 
Şi orce foc la-ncepere trebueşte în grab stins, 
Aruncînd apă pe dînsul pînă nu-i mai mult aprins. 
Amorul nu să supune cu vreun alt fel de leac, 
Decît neştine cît poate să nu-l bage-n seamă-n veac.
Cineva cu-nţeleăciune trebue a se păzi, 
D-aceia ce îl defaimă, lumea cînd va auzi. 
Depărtează dar din mmintea-ţi pe ăst cel auzi cîntînd, 
Şi cîte mi le-ai spus astăi, nu la mai spune în gînd.
Fiindcă tocma acuma este începutu său, 
Nu lăsa să se-ncuibeze în inima-ţi acest rău.
Că-nceputurile aste totdauna amăgesc, 
Şi cu vreme pradă mintea, şi inima amăresc. 
De-mi vei spune ş-altă dată aşa vorbe de Amor, 
Nu le mai rbad, iau cuţitul, şi singură mă omor.
Eu ştiu, stăpîna mea, aste ce ascund în ele ţin, 
Şi cîtă ră vătămare dintr-însele la om vin. 
[48]Leapădă, zic, acest cuget, şi te trezeşte pe loc, 
Mergi şi te plimbă adese, nu şedea tot la un loc. 
Nu îţi vezi slava cea mare, ş-în binle care eşti, 
Şi alergi aşa prosteşte-n valuri, să te prăpădeşti.
Fugi de aceste furtune, care te primejduesc, 
Ş-aste vorbe le-ncetează, de voeşti să mai trăesc.

POETUL.

Într-acesc chip Efrosina i-a dat povaţă plîngînd, 
Şi pe tînăr-a făcut-o a depărta acel gînd.
Sfătuirea ei cea bună i-a stins focul oarecum, 
Dar scînteele să stingă nu a putut nicidecum.
Pe acel ce cîntă noaptea nu vrea-m faţă a-l vedea, 
Dar ca să-i auză glasu fără-ncetare dorea.
Trecuse întîia noapte şi nu s-a mai auzit, 
De care Areti foarte sufletul său ş-a mîhnit.
A-nceput să se cufunde întru adînci cugetări, 
Şi gîndea neodihnită la acele dulci cîntări. 
Trece însă şi a doa, ş-a treia noapte de rînd, 
Şi vede să nu mai vine, nu să aude cîntînd.
Cît curgea zilele multe, şi nopţile cît trecea, 
Atît şi p-Areti-n taină, gîndurile o muncea.
Se bucura Efrosina, întru sine socotind, 
Că Areti de acestea să lăsat, nepomenind. 
[49] Gîndea că să foloseşte ş-anceput a uita, 
dacă ea nu-l mai aude pe dînsul a mai cînta. 
Dar foarte a fost greşită: căci, Areti a căzut
În melanholie mare, şi s-a întristat prea mult.
Din zi în zi ca zăpada cu totul ea să topea, 
Vătămătoarea cîntare daca n-o mai auzea.
Ctr-aceste ş-împăratul a-nceput a căuta
Mijloc cu care să prinză pe acela ce cînta.
Ş-a da straşnică poruncă că, cum va însera pe loc, 
Ostaşi păzitor să fie pe drumuri or în ce loc. 
ŞI osebit dintr-aceştea alţi treizeci a rînduit, 
Cărora şi daruri multe să dea a făgăduit, 
Să-l caute şi să-l prinză, or în ce chip vor putea, 
De la carii şi aşteaptă să-l aducă a-l vedea.
Dar acel ca un cu minte noaptea mai mult nu umbla, 
Ci a părăsit chitara, şi s-a lăsat de-a cînta.
Deci glasul lui Erotoc acum nu să auzea, 
Dar şi lui acea tăcere chin mare-i pricinuea.
Simţea în inima-ş rană şi necunrmate dureri, 
Din porunca ce dedese-mpăratu-n acele seri. 
Cm întuneca îndată să se culce se ducea, 
Şi fără să-l prinză somnul toată noaptea să muncea.
A slăbit, ş-a schimbat firea, de desfătări s-a lăsat, 
Nu să ducea la petreceri, pe prietini a uitat.
Avuta sa frumseţe s-a veştegit, ca pierdut, 
De care tatăl său foarte la-ntristare a căzut. 
[50] Şi se mira ce necazuri o fi avînd fiul său!
Şi care pricină este ce-l slăbeşte aşa rău!
Totdauna-l vedea-n gînduri ş-în tăcere petrecînd, 
Şi stînd tot în întristare, veselie neavînd. 
Încetase vînătoarea, călare nu-l mai vedea. 
Nici mergînd la vro plimbare, ci tot în casă şedea. 
D-aceia-tr-o zi îl cheamă, într-un loc deosebit, 
Şi cercetîndu-i pricina, într-acest chip i-a vorbit.

PEZOSTRAT.

Fiul meu! din ce pricină eşti atît de întristat?, 
Ce ai? ce te chinueşte într-atît de te-ai uscat?
Văz că te-ai lăsat cu totul, de avutele plimbări, 
Ai părăsit vînătoarea, nu mai mergi la adunări. 
De cunoscţi, de prietini doseşti, te depărtezi, 
Ca-i şi slugile tale deloc nu le cercetezi.
Ca cînd eşti strein în curte, în casă iar nu vorbeşti, 
Te tragi în singurătate, aceasta tot o doreşti. 
Te văz umblînd melanholic, şi nencetat veştejeşti, 
Şi de picinile noastre nicidecum nu îngrijeşti. 
Ţ-ai lepădat tinereţea, pînă a nu-nbătrîni, 
Şi ţai schimbat de tot drumul vremea fără a-ţi veni.
Fiul meu! tu vezi prea bine că eu acum bătrîn sînt, 
Tu-mi eşti toată mîngîerea, cît voi trăi pe pămînt. 
[51] Eu alt copil decît tine nu ma am ca să-l iubesc, 
Ţie o să le las toate cele ce le dobîndesc. 
Cu avuţiile mele tu o să te desfătezi, 
Dă ce dar la bătrîneţe, într-atît mă întristezo?
Vai! să nu-mi dea norocirea, vreun foc să pătimesc, 
Şi nădejdile să-mi tae chinuit să mă sfîrşesc. 
Văz că, de cinci luni încoace faţa-ţ a perit de tot, 
Încît nici ai tăi prietini să te cunoască nu pot.
Cînd te văd în asta stare a se minuna încep, 
Şi care este pricina, nicidecum nu să pricep.
Muma t-a slăbit cu totul, nu poate-n picioare sta, 
Şi văz c-o să-şi piarză viaţa numai din pricina ta.
De aceia fie-ţi milă de părinţi tăi încai, 
Şi nu-ţi răpune viaţa, ci ne arată ce ai?

POETUL.

La vorbele tătîne-său, Erotocrit cam cîrmea, 
Nu-i vinea să spue dreptul, ci alte pricini găsea. 
Dar de supunere multă către părinţi ce avea, 
Le arăta o schimbare în faţa lor cît putea.
Şi pentru ca să-i mîngîe la ale lor întristări, 
Începu să se mai plimbe, ş-a merge la adunări. 
Eşea şi cîte odată cu uni alţi la vînat, 
Care vţzîndu-l părinţi foarte mult s-au bucurat. 
[52] Dar n-a trecut multă vreme, curînd iarăşi s-a schimbat, 
Iarăş au întrat în chipzuri, ş-asemenea s-a-ntristat.
Că îl pedepsea cu totul gîndul care-l vătăma, 
Şi nu putea o minută inima a-şi înbuna.
Căi natura cuvînt este, şi să vede negreşit, 
Că ce să face în silă, are şi silnic sfîrşit. 

[53] Abatere.

O pasăre cînd să-ncurcă cu picioarele-n vro aţă, 
Şi să-noadă aşa tare, cît nu poate să le scoaţă, 
Or pe unde să va duce cu acea aţă-npreuna, 
În sus, în jos, ş-în tot locul, e în nevoi totdauna.
Şi care avea nainte cele mai mici rămurele
În loc de sălăşluire, de să odihnea pe ele, 
Atunci la dînsa acelea, îi sînd spînzurători toate, 
Şi să-şi mîntuiască viaţa nici într-un fel nu mai poate. 
Aşa şi amurezatul, care e stîrnit tare, 
Şi la a sa preaiubită gîndeşte fără-ncetare:
De să-ntîmplă l-adunare, or undeva la plimbare, 
El cu totul să cufundă în gînduri şîn întristare. 
Şi cîte flori altă dată îi aducea veselie, 
Atunci mai mult să răneşte, ş-îi adaogă robie.
Apele cele mai bun şi curate ca cleştarul, 
Îi es pe nas ca otrava, şi îi îndoesc amarul. 
[53]Cît şi păsările toate, cele dulci glăsuitoare, 
Îi pare că rîd de dînsul, şi îl pornesc spre plînsoare. 
Ş-în toată vremea aceia, cît va sta el la plimbare, 
Nicidecum mijloc nu are, să-şi piarză a sa-ntristare. 
Pentru că atunci Amorul focu-n el îşi îndoeşte, 
Şi în loc să mai răsufle, el mai rău să pedepseşte. 
Ş-întristarea îi rămîne, s-o aibă drept liniştire, 
Gîndurile, mîngîere, şi moartea spre mîntuire.
POETUL.

Areti să întristează, văzînd că nopţile trec, 
I să aţîţă durerea, şi oftările o-nec.
Doreşte ca să auză p-acela să cînte iar, 
Dar a lipsit, numai bine, să pedepseşte amar.
Şi nemai avînd răbdare în sine de a tăcea, 
Către doica sa adesem, într-acest chip tot zicea. 

ARETI către EFROSINA.

Dadaco! ce-o fi pricina d-a-ncetat a mai veni
Acela ce cîntă noaptea, spre a mă mai veseli. 
Drept îţi spui c-a sa lipsire ce mi-o gîndeşti de folos, 
Deloc nu poate să-mi stingă din trup focul cel spuzos. 
[54] Căci, cînd îi auzeam glasul, simţeam că mă răcoream. 
Fără să-l văz, prin cîntece, pieptul îmi mai uşuram. 
Iar acum de cînd lipseşte la chinuri mari am ajuns, 
Mi să-mvăleşte gîndul, şi simţirea-m s-a pătruns.
Cum mi să pare el este un om foarte înţelept, 
Nu este prost ca să umble noaptea degeabă deştept.
Căci eş ca un om cu minte, cum simţi după duel, 
Că tatăl meu va să-l prinză, să vază cine e el, 
Au încetat să mai vie, ca-nainte d-a cînta, 
Şi m-au lăsat în mîhnire, neputînd a-l mai uita. 
Ah! dadaca mea iubită! eu acum am priceput, 
Că cîntecele acele, pentru mine s-au făcut.
Încît şi d-a sa persoană, simţ ş-încredinţată sînt, 
Căci negreşit de ne-am mare, şi vrednic de cuvînt. 
Gîndesc ş-îmi aduc aminte de glasu-i cel mîngîios, 
De vorbele înţelepte şi întocmite fromos.
În inima-m le am scrise întocma precum le-a zis.
Şi le citesc totdauna încît şi noaptea în vis.
Şi fiind că alte versuri asemenea n-am văzut, 
Crez fără de îndoială că asupra-mi le-a făcut.
Şi cum să vede de frică să nu-ncapă-n vro belea, 
Eşea tot noapte să cînte mie pricină să-mi dea.
Ca cu mijlocul acesta spuind îmfocarea sa, 
De va putea, să robească, pe cel ce-l va asculta.
Eu măcar deşi sînt fată, dar îi simţ al său sicret, 
Şi cunosc că pentru mine pornise acest consert. 
[55] Şi tatăl meu cînd trimis să-l prinză zece ostaşi, 
În Amoru-m îi învinse, făr’ a pătimi cevaşi.
Din pricina-mi, făr’ a-l ştie, să sejertvească a vrut, 
Cu a sa vitejie, m-au îndatorat prea mult.

Abatere.

Cînd pornirea unei inimi Amorul o cîrmueşte, 
Şi după a sa plăcere simţirea povăţueşte. 
Şi tocma ca un porfesor, cînd înaintează tare, 
Ca cel ce e fiu Venerii şi povăţuitor mare, 
Ritorizm nu mai încape, ca să le povăţuească.
Căci, dup-a lor mulţămire au totdauna schimbare, 
Şi să-nţeleg între ele cum vor şi cum li să pare.

POETUL.

Doica despre aste toate cînd gîndea că s-a uitat, 
Şi cînd socotea în sine, că de grije a scăpat, 
Deodată fără veste auzind p-Areti iar, 
De cîntăreţ să vorbească: s-a-ntristat foarte amar.
Şi după ce  ca o mumă a plîns şi s-a tînguit, 
Începu iar s-o îmveţe, ş-într-acest chip i-a vorbit. 

[56]EFROSINA.

Eu, fiica mea, îi zise, socoteam c-ai fi uitat,
Acea-ncepere urîtă ş-o vei fi de tot uitat. 
A nu-ţi mai turbura mintea cu aşa gînduri prosteşi, 
Că bătîndu-ţi joc de ele, să fugi, să le părăseşti.
Dar văz c-a prins rădăcină, şi foarte rău te zmintesc, 
Ş-îţi par acelea pîrjoluri rîuri, ce te răcoresc.
Ce pofteşti atît să afli în strein necunoscut?
Ce tot doreşti de acela, ce de loc nu l-ai văzut?
Cine ştie frumos este, or vreun urît scîrbos?
Şi trupul său cine ştie de întreg, sănătos?
D-aceia în aşa gînduri d-acum nu mai rătăci, 
Leapădă-le, zic, cu totul, mai mult nu orbăznici. 
Socoteşte că eşti fata unui împărat slăvit, 
Şi nu te porni la lucru defăimat ţi necinstit.
D-ar fi venit chiar Amorul, şi de s-ar fi încercat
Ca să-ţi arate în faptă dragoste de împărat, 
Ţi să cădea fără frică să stai, să te-m potriveşti, 
Şi cu vorbe-nfruntătoare să-l mustri şi să-l goneşti.
Mai bun să-ţi fi ales iadul, şi să mori să nu trăeşti, 
Decît s-aduci vătămare curăţenii fecioreşti.
Iar nu prin nişte seci versuri, şi cîntece nebuneşti, 
Să te plăniseşti cu totul, şi inima să-ţi robeşti. 
Leşin, te vaiţi,n-ai odihnă, şi nu mai poţi teot cerînd.
Ca să afli cine este, şi cine o fi cîntînd.
[57] Leapădă dar aste gînduri, pînă nu te-au biruit, 
Că-n urmă a lor otravă o să-ţi dea cumpit sfîrşit.

POETUL.

Areti îşi făcea silă pe doică a asculta, 
Dar povaţa pentru dnsa, acum de prisos era. 
Durerile pătimirii foarte mult o stăpînea, 
Atît, încît a silit-o asfel de răspuns să dea.

ARETI.

Dadaco! că-s amăgită ştiu, nu o tăgăduesc: 
Nici n-am vrednice cuvinte, să mă dezvinovăţesc. 
Cînd am auzit chitara, şi acel prea costim glas, 
Nu scoteam niciodată c-oi ajunge l-acest pas.
De ştieam c-o să alunec, urechile-m astupam, 
Şi mă făceam ca o surdă, de nu le mai ascultam.
Eu le-am socotit dulceaţă, cu cuget nevinovat
Să-mi aducă vătămare nicidecum n-am aşteptat. 
Ci chiar ca o păsărică care aleargă zburînd
În sus, în jos ş-în tot locul gără vicleţug cîntînd, 
Şi tcma cînd ea se află în ceasul veselitor, 
Se pomeneşte d-odată prinsă-n laţ de vînător. 
[58] Aşa şi eu, din prostie, m-am prins în cursă pe loc, 
Şi ca să scap din robie, nu am putincios mijloc. 
Încît nu numai deşteaptă d-acel cîntăreţ doresc, 
Ci şi cînd sînt adormită la cîntarea lui gîndesc.
La aceasta eu chiar însumi a mă ajuta voesc,
Dar nu mi-a rămas putere, şi peirea îmi privesc.
Îmi cunosc eu amăgirea şi greşala mi-o-nţeleg:
O de miar da norocirea din ăst lanţ să mă dezleg!
D-ăst cîntăreţ ce să plimbă prin gîndu-mi fără să-l ştiu, 
Totdauna pentru dînsul mă vait ş-abia viaţa-mi ţiu.
Te încredinţează însă, c-al său portret strălucit, 
În inima-mi îl port foarte înfrumuseţat zugrăvit.
Cu talente lui toate, cu cîte e-npodobit, 
Şi dntr-a sa vitejie statul i-am închipuit. 
Iar cu luare aminte asupra lui cînd gîndesc, 
Îl văz mîndru, frumos, vesel şi c-un trupt eroicesc.

EFROSINA.

 Auzi! auzi amăgire! ascultă lucru drăcesc!
Vai! vai! tu nu-ţi eşti în fire, gîndul tău e nebunesc.
Scotesc că-n toată lumea altă nu să va găsi, 
Atît cu nesocotinţă a vorbi şi a gîndi.
[59] Nici că a stătut vrodată, să iubească cineva, 
P-un om fără să-l cunoască şi deloc a nu-l vedea. 
D-ar sta neştine, aceasa cuiva a o povesti, 
Nimenea, zău, nu l-ar crede, ci nebun l-ar socoti.

ARETI.

Să-ţi spui, iubită dadacă, eu mai mică cînd eram,
Ţiu minte că fără grije, cu păpuşile jucam.
Cu ele-m petreceam vremea, tot la dînse gîndeam, 
Ele-m era mîngîere, şi cu ele mă căzneam.
După ce crescui mai mare îmi plăcea să ştiu să cos,
Iubeam să fac colţuleţe, şi bibiluri mai vîrtos.
Mai pe urmă de aceste să-mvăţ carte mă sileam,
Şi la scrisoare frumoasă foarte ma-ndeletniceam. 
Şi încă d-atunci citirea mi-a-ntipărit în gînd, 
Ca să ştiu Amor ce este, şi că să fi-nţelegînd.
Ţiu minte că pacea vreme asupra-mi te necăjeai, 
Şi cu supărare multă către mine tot ziceai:
Fiica mea! ce sînt aste ce te-ai dat pînă-ntr-ătît?
Zioa, noaptea la citire: zău dintr-asta te-am urît. 
Mă mir! ce dulceaţă mare? ce gust în ele găseşti:
De nu le mai laşi din mînă, ş-în alte s-eglendiseşti.
Iar eu fără supărare cînd mergeam de mă culcam, 
Luam cărţile cu mine şi sub pernă le puneam.
[60] Şi cînd mă deşteptam noaptea m-aplecam şi iar citeam, 
De te mînieai pe mine, că prea mult te necăjeam. 
Şi c-un necaz foarte mare ziceai că te scoli pe loc, 
Să-mi arunci cărţile-n sobă, şi să mi le arzi în foc. 
Umbli să-mi faci stînjinire, şi eu nu te ascultam, 
Uneori rîdeam cu tine, şi alteori ne certam.
Acum însă nu seamănă la papuşile d-atunci, 
Nici la usut, nici la cartea, aceia ce îmi dă munci:
Ci e un alt fel de lucru, dintr-acelea mai presus, 
Care mi-a-nduplecat gîndul, şi inima mi-a supus.
Acum sînt alte pedepse de cele mici am scăpat, 
Acelea n-a fost nimica-ntr-alte mai mari am întrat.
Cusătura şi citirea, acuma vrăjmaşi îi am eu, 
Cîntecele îmi sînt şeacul, şi glasul doftorul meu.
Iar de fapte necinstite, bănuială nu avea, 
Nu-s atît nesocotită cît să-mi pierz şi mintea mea.
Într-acest minut mai bine să mor, la iad să mă duc, 
Decît cît de miă pată cintei mele să aduc.
Dar însă pe cîntăreţul, ca să-l văz foarte doresc, 
Gîdesc la ale lui daruri, şi alt nimic nu-ngrijesc. 
Iar d-o urma totdauna să mă aflu în ăst dor, 
Mă rog Doamne! Fie-ţi milă, ş-am tae viaţa să mor. 

[61] POETUL.

Pe cînd vorbea ea aceste de patimă tremura, 
Şi din ochi da doă rîuri lacrămile izvora.
D-aceia şi Efrosina povaţa a precurmat, 
Cînd a văzut-o pe dînsa că atît s-a turburat.
Cît fără nici o sfieală ceste i le zicea, 
Şi ără de ruşinare într-atît obrăznicea.

Abatere.

Pe o inimioară simplă: Amorul cînd o răneşte, 
ŞI cînd el o stăpîneşte, 
La cîte nu o sileşte, 
şi ce ea nu săvîrşeşte.
El deloc nu o mai lasă, să stea să se socotească, 
Un lucru cînd în porneşte, 
Folossuri numai voeşte, 
e gată să se jertfească.
Şi cîte el nu lucrează? pe vremea cînd birueşte: 
Amăgirea, fermecarea, 
Înşelăciunea, predarea, 
în el lăcuesc aceste.
Cu tot felul de mijloace, pe orcine amăgeşte, 
Şi atîtă îl supune, 
Încît aprinsul cărbune, 
să-i pară că-l răcoreşte. 
[62] La-nceput cînd să-ntîlneşte, multe el făgădueşte, 
Cu fel de fel de cuvinte, 
Dă nădejdi prin jurăminte, 
apoi rîde, nu-nplineşte.
Ş-în ceasul cînd birueşte, cu arma sa cea vicleană, 
Cine poate să-ndrăznească, 
Cu el să se războiască, 
sau să i să-npotrivească?
Căci, cînd îşi întinde arcul, asupra orcui voeşte, 
Cum îi sloboade săgeata
Îl nimereşte îndată
şi inima îi găureşte.
Puţini dintr-a li urgie poate să aibă scăpare, 
Pă-i mai mulţi supuşi îi are, 
Că-ngrozirea lui cea mare, 
n-o sufere fiecare.
La fieştece bătae el e biruitor mare, 
Întîi, la mijloc ş-în urmă
Războaele i să curmă
tot prin a sa cîştigare.
El dar p-al Areti cuget l-a biruit foarte tare, 
Ea de părinţi nu să teme, 
Decît să munceşte, geme, 
supt rănirea lui cea mare. 
[63] Ia alt în cuget pricină, ca în veac să privegheze, 
Şi să stea în chipzuire, 
Fără somn, fără dormire, 
dorul sănu-i înceteaze.
Într-acest chip Areti dar petrecea în grele chinuri, 
De-i părea zioa şi noaptea, Mai amare decît moartea, 
cu îndestule suspinuri.

POETUL.

Aşa iar şi Erotocrit viţa îşi petrecea, 
Pururea în mari necazuri cugetul lui să muncea. 
Să făcuse urît foarte încît nu să cunoştea, 
Şi din zi în zi mai tare frumseţea-i să topea.
Petrecea-n singurătate totdauna cugetînd, 
Şi mai mult drept de palaturi şedea aminte luînd. 
Zidurile privind numai puţintel se odihnea, 
Şi inima, ticălosul, parcă ş-a mai mîngîea.
Mai mult cînd îi vinea-n minte în ele cine şedea, 
În vro cîteva minute focul îşi mai potolea.
Zărea el, fără să vază, ş-în gînd îşi închipuea,
Acele frumseţi nespuse, ce inima-i pedepsea.
Deşi nu putea s-o vază pe ea ochi lui curat, 
Dar cu mintea şi cu gîndul pătrundea prea depărtat. 
[64] Căci, unde nu ajung ochii gîndul ajunge pe loc, 
Şi le priveşte pe toate ce să mişcă în acel loc.
Gîndul vede şi cunoaşte orcît de mult depărtat, 
Şi din locul ce să află pe loc să-nprăştie-ntr-alt.
Deşi ochi deşchişi noaptea uitîndu-se nu zăresc, 
Însă inima şi gîndul foarte limpede privesc.
Căci gîndul mii de ochi are, cari tot priveghind stau, 
Şi ochi inimi iară, zioa nopatea somn nu au.
D-aceia, deşi departe de Areti el şedea, 
Dar cu ochi gîndului său totdauna o vedea.
El o privea în tot ceasul, ce făcea, cum petrecea, 
Şi la multa ei frumseţe neîncetat se gîndea.
Într-aceste dar, văzîndu-l al său prietin iubit, 
Că, adică, al său cuget îl munceşte neslăbit.
Într-o zi-l ia ş-îl sileşte, amîndoi a să plimba, 
Afară la vro verdeaţă, aerul a-şi mai schimba.
Şi aşa înduplecîndu-l amîndoi călări s-au dus, 
Şi la un loc singuratec, jos pe verdeaţă s-au pus.
Aflîndu-se singuri numai, şi şezînd prea liniştiţi, 
Au început să vorbească, ca doi prietini iubiţi. 

POLIDOR.

Întîi Polidor începe, zicînd: frăţiorul meu, 
Ce stare este aceasta, întru care te văz eu?
[65] Deşi nu-mi vorbeşti nimica, dar ochi îşi dovedesc, 
Cele ce buzele tale să le spue nu voesc.
Cînd ştii să nu ai nădejde pentru ce te pedepseşti?
La care nu poţi ajunge dă ce-n zdar te sileşti?
De carea tu niciodată, nu poţi să te-mvredniceşti. 
Crez că alt nubun ca tine-n lume nu să va afla, 
La aşa Amor sp cază, ce nu-i de potriva sa.
Căci, cineva cînd voeşte p-o persoană a iubi, 
A o-ncerca-ntîi să cade, ş-apoi a nădăjdui.
Fiindcă în toată vremea ochi sînt cari-ndreptez,
Şi la Amor totdauna gîndul, inima-ndemnez, 
Pe ei dar toţi cei cu minte într-ntîi obicinuesc, 
Să-i poarte cu socoteală spre persoana ce-o poftesc. 
Arunc spre ea o ochire cu un mijloc rănitor, 
Ca să-i dea înţelegere, şi pricină de Amor.
Şi cînd la acea ochire iau înpotrivă răspuns. 
De altă ochire vie, preţoasă şi pe ascuns; 
Mai vîrtos o ruşinare cînd văd pe al ei obraz, 
Care este o roşaţă răvărsată prea cu haz, 
Şi în sfîrşit, dacă văd că, ea vorbind într-al cel ceas, 
De vorbe-njumătăţite, rupte, cu precurmat glas, 
Şi o oftare ascunsă cu un întunecat foc, 
Care ese fără veste despicată la mijloc: 
[66] Aste sînt destule semne să se poată-ncredinţa, 
Ca să pue în lucrare Amorul d-aşi aţîţa. 
Ş-apoi cînd leagă Amorul doă inimi la un loc, 
Atunci la una şi alta, le dă de potrivă foc.
Atuncea una doreşte d-a să dezrădăcina, 
Şi să meargă la cealaltă cu ea a să-mpreuna.
Şi d-o mică mîngîere în destul să mulţămesc.
Unul p-altul toto adese să se privească poftesc, 
Silind cu vreme s-aducă la un sfîrşit ce gîndesc. 
Iar atunci cînd înpotrivă vrun răspuns nu priimesc, 
Lesne tot să înţeleagă că în zădar ostenesc. 
Şi îndată încetează mijloace şi încercări, 
Fără să mai pătimească dureri, chinuri şi oftări.
Căci de  este cu simţire nu să cade a iubi, 
O inimă nemiloasă, şi de a se robi.
Cum ai îndrăznit tu dară pîn-acolo să te-ntinzi, 
Ş-asupra stăpînii tale asfel de Amor să prinzi.
Carea nicdecum nu ştie, de focul ce-l pătimeşti, 
Nici că sa-ntors vreodată, să vază-n ce stare eşti.
Deşi a iubit vrodată vrunul pe stăpîna sa, 
Dar mai întîi la această i-a dat lui pricină ea.
D-aceia e de mirare să cauţi tu, să voeşti, 
Pe care nu te iubeşte, într-atît să o iubeşti.
Eu mă-ntristez foarte tare văzînd că umbli-n zădar, 
Şi cunosc mai dinainte c-o să pătimeşti amar.
[67] Schimbă-ţi dar a ta pornire, nu-ţi lăsa trupul trîndav, 
Fă-ţi coraj şi te ajută la acest război grozav.
Ca să nu se într-armeze asupra-ţi mai cu prisos, 
Şi căinţa ta în urmă va fi fără de folos. 

POETUL.

Aste vorbe Erotocrit şedea şi le asculta
Prea cu băgare de seamă, şi neîncetat ofta.
Căci cunoştea foarte bine c-a greşit dintru-nceput, 
Şi vedea că-n aste chinuri în zădar a încăput.
D-aceia cu întristare şi cu mare jale stînd, 
Către bunul să prietin începe aşa zicînd: 

EROTOCRIT.

Cîte le-ai zis, prietine, în inima-m au întrat, 
Dar au eşit toate-ndată, că-ncăpere n-au aflat.
Greşala mi-o cunosc bine, şi cine sînt mă privesc, 
Dar mijloc de îndreptare nu poci să nădăjduesc.
Ca un prunc fără de minte, m-am pomenit înşelat, 
Şi nu poci găsi scăpare, cu totul sînt desperat. 
[68] De cînd m-amăgit Amorul într-a lui robie sînt, 
Şi m-a făcut să-i slujesc lui cît voi trăi pe pămînt. 
Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea, 
Ş-am văzut că nu să poate să mă depărtez de ea.
Am părăsit şi palatul de nu m-am dus nicidecum, 
Şi tot nevoi necurmate, am avut pănă acum.
Socoteam să doar vrodată inima-mi va răsufla, 
Dar şi mai cumplite chinuri a-nceput a mă afla.
Cu cît fug de foc departe, cu atît mă prigoresc, 
Văz că voeşte Amorul cu totul să mă topesc.
De aproape mă pîrleşte, de departe îmi dă dor, 
De voi fugi în vro parte el mă ajunge în zbor.
Tot îmi mai aduce-n minte pe aceia ce-o iubesc, 
Nu mi-a mai rămas odihnă, am ajuns să mă sfîrşesc.
Cum mă culc ş-îm prinz ochi să dorm şi eu un minut, 
Parcă vine lîngă mine, şi cu dînsa mă sărut.
Ah! ce primejdie mare! vai! ce întîmplare rea, 
Cunosc că alerg spre moarte singur eu de voea mea.
De ai vro putere, frate! dă-mi la ceasta ajutor, 
Or nu un ceas mai nainte, de ştii, fă-mi ceva să mor.

POETUL.

Deci Polidor dacă vede c-al Amorului dogor, 
A ajuns pînă-ntr-atîta la mare necaz şi zor, 
[69] Şi pre scumpul să prietin cu aşa dureri plîngînd, 
Au început să-l mîngîe cu dulci cuvinte, zicînd:

POLIDOR.

Prea scumpul meu prietine! d-aceasta patimă a ta, 
Cît te vei afla p-aicea, nu te vei putea-ndrepta.
Şi de nu veu fugi-n grabă din acest loc, negreşit
Să te duci în vreo parte să scapi, vei da rău sfîrşit.
De aceia cum zis dară de vei să te mîntueşti, 
Fugi în alte ţări streine, mai mult să nu zăboveşti.
Gîndesc că, bine vei face de vei merge să te plimbi
În Asia,în Europa,gîndurile să-ţi mai schimbi. 
Să vezi oraşe frumoase, să vezi înalte zidiri, 
Să treci pri livezi, prin crînguri, să vezi răuri, să te miri. 
Să vezi lucruri osebite, şi nenumărate stări, 
Mulţime de meşteşugri, şi fel de fel de purtări, 
Să-mveţi ş-obiceiurile ale feişcarii părţi, 
Şi limbile asemenea, cu-nsuşitele lor cărţi.
Şi aşa d-atîtea lucruri vei putea-mvăţa să fii. 
Şi ce nu-ţi trece prin minte o să afli ş-o să ştii,.
Acolo să vezi şi fete frumoase, cît n-ai gîndi 
Cu daruri şi mai înalte decît ale Areti. 
[70] Şi atunci fără-ndoială crez că te vei desfăta, 
Eu îţi da făgăduială că, de tot o vei uita. 
Care schimbare în grabă o să-ţi aducă folos, 
Şi p-Amorul tău cel groaznic o să-l surpi în haos jos.
Şi pentru ca să nu fii singur înpreună şi eu viu, 
Ca or pe unde vei merge pe drum de urît să-ţi ţiu.

POETUL.

A plăcut lui Erotocrit asta povaţă d-acum,
Ş-începu fără zăbavă să se gătească de drum. 
Îşi alese cai şi arme, ş-alte cîte-i trebuea, 
Merge la părinţi îndată, îi roagă voe să-i dea.
Le zice că, prea mult doreşte puţinel a se plimba
În părţileEuripului aerul a-şi mai schimba.
Şi le dă făgădueală cu-ncredinţare, zicînd: 
Că nimic nu zăboveşte; ci să întoarce curînd.
Şi părinţi lui cu toate că prea mult să întrista, 
D-aceasta a lui plecare,ce de ei îl depărta, 
Dar a socotit în sine că de să va mai plimba, 
Poate părerile sale ş-întristarea-şi va schimba.
De aceia nu.l opriră, ci îl bine cuvintez, 
Şi cu mare întristare, cale bună îi urez.
Dup-aceia el vorbeşte mumi-si deosebit, 
Îi dă chieile în mînă şi o roagă umilit.
[71]Ca să nu le dea la nimeni, să fie-n păstrarea sa, 
Zicîndu-i că are multe sicreturi în casa sa.
Carea pentru dragostea lui i să şi făgădui, 
Că le va ţinea ascunse, pînă cînd eş va veni.
Luîndu-şi dar zioa bună încălecînd au plecat, 
Vărsînd parae de lacrămi din ochi săi nencetat. 
Iar prietinul său care în cale îl însoţea, 
Nu contenea cu povaţa dese a-l mîngîea. 
Dar după ce puţin mearse şi s-a depărtat la drum, 
I s-a-ntunecat lumina, cît nu vedea nicidecum. 
Din pricina multor lacrămi, şi de-ndesatul suspin, 
Îi vinea-n ochi un nor negru, ş-în inimă mare chin.
Şi l-a un loc dac-ajunse a stătut a odihni, 
Unde cu al său prietin trubuea a şi dormi.
Dar deloc nu-i vinea somnul, să doarmă puţin măcar, 
Ce-a petrecut toată noaptea-n lacrămi ş-în chin amar.
Şi de dimineaţă foarte, zorile cînd s-a ivit,
A şezut la rădăcina unui copaci înfrunzit, 
Şi a-nceputcu durere că să-şi cînte al său foc, 
Cît răsuna d-a sa jale, acel singuratec loc. 

[72]ZIOA ÎNTÎIA.
Cîntecul.

O despărţire amară! o călătorie grea!
O fugă nesuferită! tu-mprevesteşti moartea mea.
Cum m-ai amăgit, tirană? şi cum m-ai înduplecat?
De am făcut p-a ta voe şi în cale am plecat.
Ah! de acum înainte cu o să poci să trăesc?
Cînd pe dulce a mea lumină nu o să mai întîlnesc.
Deşi n-avea ea în ştire că eu atît o iubeam, 
Dar numai prin o vedere puţintel mă mîngîeam.
Nădăjduind că, cu vreme de va înţelege ea, 
Poate va prinde în sine vro milă asupra mea.
Dar l-aceasta izgonire, ce mi-am făcut-o eu chiar, 
Ce mădejede-m mai rămîne? Ah suflet plin de amar!
Blestemată mi-e plecarea, blestemat e al meu pas, 
Că iată îmi văz şi moartea sosită într-acest ceas. 
Soarele nu-mi luminează, luna mi s-a-ntunecat, 
Stealele s-au stins cu totul, ochi mi s-a-nnegurat.
Soarta s-a-ntrămat asupra-mi, ş-îm dă război vrăjmăşesc, 
Ca cu totul să mă pirază, mai mult să nu mai trăesc.
Ş-a-ntins arcul cu urgie, ş-aruncă săgeţi de foc, 
Şi să dobîndesc scăpare, văz că n-am nici un mijloc. 
[73] De mă va afla pe mare, departe de la liman, 
Umblă pe Neptun să facă să mă-nece în ozean.
De m-o găsi pe uscat iar merge la Joe pe loc, 
Şi îl face să arunce asupra-mi fulger de foc.
Elementurile toate asupra mea să iuţesc, 
Şi ca să mă prăpădească asupra mea se pornesc.
Acest soare pentru mine numai răsare d-acum, 
Văz dar bine c-o să-mi vie sfîrşitul prin acest drum.
Vino dar! o preafrumoasă şi preadulce rîndurea, 
Mult iubitoare de oameni şi a verii păsărea.
Vino aici împreună, glasul să ne însoţim, 
Şi amîndoi d-o potrivă despărţirea s-o jelim: 
Tu să cînţi cu întristare pentru Filomila ta, 
Şi eu să plîng cu durere pentu preaiubita mea.
Şi voi lebede cu toate alergaţi, veniţi în zbor, 
Şi îmi cîntaţi îngroparea cum mă veţi vedea că mor.

POETUL.

Cu atîtă jale mare Erotocrit glăsuea, 
Cît şi pietrile-mprejuru-i să întrista şi plîngea. 
Însă bunul său prietin zicîndu-i ca-ntîrzieat, 
Îl sileşte să se ducă, şi îndată au plecat.
Din a cărora frumseţe orce vederi să-ndulcea; 
[[74] Că vedea colo vălcele, colo deluşei şi munţi,
Înpodobiţi din natură cu copaci mari şi mărunţi. 
La o parte era dafin, cari umbrea tot verzesc, 
Şi pe altă floricele care frumos mirosesc. 
P-acolea era pîrae, dincolea rîuri mugea, 
Dincoaci izvoare de apă, ce ca cleştarul curgea. 
Cu un cuvînt în tot ceasul în drumul lor întîlnea, 
Frumseţi cu care natura pămîntul înpodobea.
Asfel de locuri frumoase cari ochi dezmierda
Trecînd i privind adecea cine nu s-ar desfăta?
Numai al lui Erotocrit suflet mult pătimitor
Nu putea să se mîngîe nicidecum la al său dor; 
Ci să ducea-n a sa cale cu capul în jos plecat, 
Cufundat întru gîndire, şi cu totul întristat. 
Într-acestea sosind noaptea iarăşi au descălecat, 
Să răsufle şi să doarmă la locul ce s-a-întîmplat.
Însă pătimaşul tînăr nu putea dormi deloc, 
Ci fără nici o odihnă, să pedepsea-n mare foc.
Şi sosind zorile iarăşi s-a sculat numaidecît, 
Şi lîngă un izvor rece şezu foarte amărît: 
Ca să-şi cînte întristarea, şi jalea ce o avea, 
Să-şi mai răsipească focul care ficaţii ardea. 
Zioa a doa.
Cîntecul.
Acum orce ceas, şi orce miut, 
Asupra mea tot vrăjmaş s-a făcut
Cum dar voi putea
A mă bucura, 
Cînd eu sînt cuprins de durere grea. 
Numai chipul tîu are mari puteri, 
La orce-ntîmpări a da mîngîeri, 
Cine altul dar 
Are acest dar, 
De a mă scăpa din ăst chin amar?
Ce bunătăţi eu poci să mai aştept, 
Sau ce ajutor la rănitu-mi piept; 
Cînd eu nu zăresc, 
Chipul ce-l slăvesc, 
Mă mir cum de poci şi să mai trăesc
Soare frumos, luna ş-orce stea, 
Tot chinuri îmi dau şi durere grea. 
Cîte strălucesc
Mie îmi negresc 
De nimic nu poci să mă veselesc. 
[76] Cînd stau şi mă uit, şi nu te zăresc, 
trebue să plîng, să mă tînguesc. 
Şi cînd n-oi putea
A mă-ndestula
Aş vrea-n zbor să viu de a te vedea. 
În pieptul meu port necurmat suspin, 
În sufletu-mi simţ totdauna chin.
Plîng şi suspinez, 
Ş-orce-ntîmpinez
De zeiţa mea întreb, cercetez,.
Traiu-m de acum de de jale plin, 
Şi suflarea mea s-a făcut venin. 
Faţa-mi cîţi privesc, 
Toţi să umilesc, 
Şi asupra mea mila îmi pornesc. 
O noroc pizmaş! Oo noroc cumplit!
Ajungă atît de cînd mai munict. 
Ăst foc ce mi-l dai
Cînd o să mai tai?
De trupuşorul meu milă căci nu ai? 
Îndură-te dar la necazul meu, 
Şi la jalea mea, fă cum doresc eu. 
Să mă-nvrednicesc 
Ca să-m dobîndesc
Ceia ce doresc, pîn nu mă sfîrşesc. 

POETUL.

Într-acest chip Erotocrit cînta, făr’a să-mbuna, 
Cît de a sa tînguire crîngurile răsuna,
Şi prietinul său iarăşi, cît putea în mîngîea, 
D-abia în scoală în silă, m-a plecat în calea sa. 
Dar focul lui Erotocrit atît de mare era, 
Încît nu trecea minutul dintr-adînc a nu ofta. 
Mergea tot mîhnit pe cale, şi nicidecum nu vorbea, 
Melanholia cea mare cugetele nu-i slăbea. 
Ş-apropiindu-se noaptea, la un loc au stătut iar, 
Ca să se mai odihnească şi să doarmă; dar amar!
Că tînărul iar nu doarme, iar peterce privigheri, 
Iarăşi plînge toată noaptea şi pătimşte dureri.
Şi dacă vede că-ncepe de zi a se lumina, 
Trist, posomorît se scoală tăcerea a-şi dezlega.
Şi aşezîndu-se iarăşi lîngă un pîrîeaş lin, 
Au început cu durere ca să-şi cînte al său chin.

ZIOA A TREIA.
CÎNTECUL.

Pieptul nenorocite dacă ş-acum socoteşti
Să te-mpotriveşti durerii, întru adevăr greşeşti: 
[78] Eu ştiu vă răbdarea poate le rele-mpotriv’ a sta, 
Pînă cînd are putere cu ele a se lupta. 
După ce ajunge însă la neputinţă, de munci, 
Este deznădăjduire, nu e răbdare atunci: 
Iată dar! A sosit vremea care-n să crăpi, să plesneşti, 
Să iasă, să-ţi piară focul, să nu te mai pedepseşti. 
Ruşine dară să-ţi fe de acum să mai oftezi, 
Că trebui să pieri în grabă precum singur bine vezi. 
Numai a ta săvîrşire de chinuri te va scăpa, 
Căci alt orce vei mai face nu te poate ajuta.
Că nici pămîntul,nii iadul, nici planetele de sus, 
Nu pot face chizzuire la necazu-ţi cel nespus: 
D-aceia mori şi te pierde, să vază toţi, cu-n cuvînt, 
Că despărţirea ş-Amorul, bagă pre om în mormînt.

POETUL.

Pătimaşul Erotocrit atît de jalnic cînta, 
Cît şi cele fără suflet de mila lui să vaita.
Iar prietinul îi zice, să plece c-a-ntîrziat, 
Ş-aşa cu silă sculîndu-l, dintr-acel loc au plecat.
Ajungînd într-a lor cale la un prea frumos oraş, 
Din ţinutul Euripului, aci au stătut cîtvaş. 
Şi d-acolo plecînd iară drumu-nnainte urma, 
Să meargă-n alte oraşe, ş-în ele a se plimba. 
[79] Dar inima cea pîrlit’ a tînărului pătimaş, 
Nu au simţit mîngîere nicidecum la-cel oraş; 
Ci nenîncetat de jale rîuri de lacrămi vărsa, 
Şi în scurt tot cu acestea îşi petrecea vremea sa. 

		Abatere.

Cînd un preanenorocit
Va rămîne despărţit
De ceia ce o iubea, 
Nu are un nici un mijloc 
Ca să mai stea la un loc,
Merge-n crînguri a şedea
Cu sufletul întristat, 
Şi cu totul desperat, 
Aleargă din loc în loc, 
Pe cine va-ntîmpina, 
Tot îşi spune rana sa, 
Ca să-şi verse al său foc. 
Strigă ca o turturea, 
Plînge şi gee ca ea, 
Zio,noaptea ne-ncetînd. 
Cîte vede pre pămînt, 
Toate vreajmaşe îi sînt, 
Universul blestemînd. 
[80] Cîte rîmur vor mişca
Îi pare că s-ar la ea, 
Tot cu porniri vrăjmăşeşti. 
Şi orcîte păsări zbor, 
Pare că ştiu al ei dor, 
Şi vin  să-i aducă veşti. 
Lăstunii cînd să pornesc
Socoteşte c-o căesc, 
Şi vor să-i dea ajutor. 
Vînturile cîte vin
Pare că vor să-i dea chin
I d-aceia o-nconjor, 
Umblă în veac pătimind
Arzîndu-se şi dorind
Făr’ a-nceta jalea sa. 
Şi neaflînd mîngîeri
La cumplitele dureri
Moartea e scăparea sa. 
POETUL.

Pe de altă parte iară şi Areti să vaita, 
Şi cu nespusă durere pentru cîntăreţ ofta. 
Să hrănea tot cu mînhnire şi cu lacrămi s-adăpa, 
Şi nu trecea o minută soarta a nu-şi blestema. 
[81] Carea îi pricinuise asfel de grozav Amor, 
Că făr’ a şti pentru cine să pierdea de mare dor. 
Părinţi ei totdauna sta şi să mira de ea, 
De ce din zi-n zi slăbeşte, şi foarte mult să mîhnea. 
Tot o întreba adesea să le spue păsul său, 
Ce dor, ce nacazuri are, de s-a topit aşa rău?
Iar ea ascunzînd de dînşii pricina ce o avea, 
Cu zîmbire prefîcută, alte minciuni le spunea. 
Dar tatăl ei de aceasta foarte mult se îngrijea, 
Temîndu-se ca nu cumva să cază-n boală mai grea. 
Şi să scoatea în sine, cum ş-în ce chip ar putea 
Să-i răsipeasc mîhnirea, care atît o slăbea. 
Şi ca să o veselească au aflat acest mijloc, 
Pe care şi hotîndu-l a dat poruncă pe loc, 
Să se facă publicaţii prin oraşe şi prin ţări, 
Şi prin ostroavele toate, aceste înştiinţări: 
„Toţi eroi ce au rîvnă puterea a-şi arăta, 
Şi de acolo vitejie-n lume a să lăuda, 
La doaăzeci aripile să se afle toţi aici
La Atena, să se lupte-ntre ei ca nişte voinici. 
Unde-mpăratul aşteaptă, să-i privească într-adins, 
Să vază cine rămîne la sliţă neîmvins. 
Şi celui nenvins din urmă cinste mare îi va da, 
Şi pe popor cu sunete-n vileag să va lăuda. 
Şi semnul vitejii sale, va fi acest dar fălos, 
O cunună foarte scumpă ş-împodobită frumos, 
[82] Cu margaritar ţesută şi cu stele de brileant, 
Lucrată chiar d-asa fiică, cît se poate mai galant. 
Carea cu mîinile sale va şi încununa ea,
Pe nebiruitul erou, ce-n urmă va rămînea.“
Deci aceasta-nştiinţare după ce s-a publicat, 
Auzind-o vitejii foarte mult s-au bucurat.

ARETI.

De aceasta dar vestire ş-Arezi să bucura, 
Şi mîngîindu-se-n sine întru acest chip zicea: 
„Iată vreme întru care o să mă domiresc eu, 
Pentru cine într-atîtă s arde sufletul meu. 
Acum o să se cunoască acel dulce cîntăreţ, 
Că trebui să se arate din toţi viteaz mai isteţ.
Căci dacă pe acei zece a pututsă-mvingă el, 
Asta lută o să- pară ă e un joc băgătel.
Inima-mi simte ş-îm spun, cugetul îmi dă să crez, 
Că de durerile mele-n grab’ o să mă uşurez.“
Aşadar fără zăbavă a şi-nceput a lucra
La cununa cea frumoasă, ce tatăl ei cerea.

[83] POETUL. 

Pe cînd să făcea acestea Pezostrat s-a bolnăvit, 
De o foarte grea lingoare ce pe atunci s-a ivit. 
Care foarte îl aduse într-o stare aşa rfea, 
Cînd doftorii pentru dînsu nădejde nu mai avea.
Că-n fierbiţeala cea mare nicidecum nu-i mai scădea, 
Ci din i în zi mai tare creştea şi să înmulţea. 
Ş-în aşa vîrf ajunsese aceasta boală a sa, 
Încît în toată minuta sfîrşitul îi aştepta. 
De care şi tot poporul foarte mult s-au întrista, 
Pentru multa bunătate ce-o avea acest bărbat.
Asemenea şi palatul peste tot era mîhnit, 
Şi mai vîrtos împăratul pîn la suflet s-a scîrbit. 
Pentru care s-a dat veste lui Erotocrit pe loc,
Ca să se-ntoarcă acasă, să nu-ntîrzie deloc. 
Deci într-o zi-npărăteasa sculîndu-se se găti, 
Şi luînd cîtva dame şi pe fiica s’ Areti, 
Se duseră împreună la casa lui Pezostrat, 
Ca să-l vază l-a sa boală de care s-aştiinţat. 
Însă în ioa aceia un semn bun s-a arătat, 
Că bolnavul, fără veste puţinel s-a uşurat. 
Şi doftori da nădejde că să va-nsănătoşa, 
Şi dintr-astă primejdie negreşit el va scăpa.
Iat muma lui Erotocrit foarte mult s-a bucurat, 
Văzînd pre împărăteasa c-a venit spre vizitat. 
[84] Şi ca să-şi îmfăţişeze mulţumirea către ea, 
Cu cele mai mari supuneri ţermonie îi făcea. 
Mai vîrtos, cu păreri bune să silea cît să putea, 
L-Areti o desfătare foarte plăcută să dea. 
Aşa avînd o grădină plină cu feluri de flori, 
Cu pomi sădiţi tot ăn rînduri, şi cu copaci umbritori. 
Cu izvoare ca cleştarul, curgînd colea şi colea, 
Ş-în scurt era o grădină care altul nu avea.
Acolo cu bucurie aduse pe Areti, 
Ca să o plimbe prin dînsa de a se îmveseli.
Carea cum întră şi frumseţea i-a privit, 
Foarte mare desfătare în inima-şi a simţit, 
Văzînd acea rînduială şi acelea-npodobiri, 
Cu care era-ntocmit îmfloratele sădiri; 
Că era pe deoparteîn rînd pomi tot plini cu flori, 
Şi pe ceialaltă parte alt şir de pomi roditori. 
Unele poame mai crude, altele se pîrguea, 
Şi altele de tot coapte, care sîngure cădea. 
Florile cele frumoase şi dulcele lor miros
Aducea plăcere mare şi un aer mîngîios. 
Şi curatele apşoare, ce pîntre pomi şerpuea, 
Auzului veselie nespusă pricinuea. 
Cu-n cuvînt astă grădină, orcine cînd o vedea, 
Desfătări înfelurite în inima sa simţea.
Areti d-aceste toate foare mult să dezmierda, 
Şi cu băgare de seamă-n tot pasul stînd să uita. 
[85] Gingaşa sa mînuşiţă, cînd p-o parte o-ntindea, 
Şi cîte o poamă dulce, ca să mîngîe rupea. 
Şi cînd pe ceialaltă parte flori frumoase culegea, 
Şi cu mare mulţămire capul îşi înpodobea. 
Spre funul ăştii gărdine o clădire se vedea, 
Prea cu meşteşug lucrată, şi frumos cît să putea. 
Numai de marmură albă era zidită-n cvadrat, 
Care puteai să-l asemeni cu cabinet de-mpărat. 
Aşa frumoasă-ntocmire, ş-aşa podoabă avea, 
Încît la fieştecine mirare pricinuea. 
Într-asta lăcuea, Erotocrit singurel, 
Şi nu întra niciodată altul decît numai el. 
Acolo în osebire îmvăţa şi medita, 
Ş-acolo pe el Amorul cu dureri îl pedepsea.
Şi cu toată că muma sa de el jurată era, 
Numului să nu deşchiză înlăuntru a întra, 
Dar de multă rugăciune Areti ce îi făcea, 
Să-n-duplecă şi deşchise în leauntru a vedea. 
Şi cînd întrară cu toate, foarte mult s-au minunat
D-acea frumseţe, cu care fusese înmobilat. 
Mai mult însă decît toate Areti prea haz făcînd, 
Să uta cu d-amăruntul la cîte era de rînd.
Ş-alăturea c-o uşoară, ce osebită era, 
Cu o panglică frumoasă o cheiţă spunzura; 
Carea să vedea că este a acelui cabinet, 
Unde ţinea Erotocrit orce avea de sicret.
[86]Avea acolo-nlăuntru un scrin cu sidef lucrat, 
Ş-înaintea-i o meşcioară de marmură în cvadrat. 
Călimări scumpe de aur, sta pe masă lîngă scrin, 
Doă scaune poleite, şi un dulap cu cărţi plin. 
Acestea era-n lăuntru, unde singur lăcuea, 
Şi acolo totdauna şezînd citea şi scriea. 
Văzînd Areti cheiţa s-a apropiat de ea, 
Şi cingură-ntinzînd mîna pe loc d-acolo o ia. 
ŞI deşchizînd cabinetul înlăuntru a întrat, 
În care făcu izbîndă de un vînat delicat. 
Că ducîndu-se în grabă aproape de acel scrin, 
A tras un sertar îndată, ce era deşchis puţin. 
Dar ce vede ea într-însul! Lucrul ce n-ar fi gîndit, 
Cuprinsă de o mirare, în loc au încremenit. 
Vede versurile scrise, cele ce le asculta, 
Pe cînd noaptea Erotocrit să ducea şi le cînta. 
Să apucă, le citeşte, le lasă iarăşi la loc, 
Şi c-o schimbare ascunsă, ese în casă pe loc, 
S-aruncă, şade pe scaun, se preface că-i e rău, 
Cum că, inima o doare, încovoind trupul său. 
Şi cere ca să se culce p-o cănăpea ce era, 
C odihnindu-se, poate, puţin să va uşura. 
Poftind ca să asă toate, singură a o lăsa, 
Să rămîe-n casă numa Efrosina doica sa. 
Şi dac-au eşit afară, şi uşile au închis, 
Să sculă şi către doică-ncetişor şoptind au zis: 
[87] Că, nicăiri nu o doare; ci aceasta o au făcut, 
Findcă avea să-i spue sicretul ce l-a văzut. 
Şi luîndu-o de mînă o bagă în cabinet, 
Merge-npreună cu dînsa la ael sertaraş drept.
Scoate hîrtiile-ndată, şi citeşte cîteva
Din acele dulci cîntece s-auză dadaca sa. 
Carea auzind d-odată pîn la suflet s-a mîhnit, 
Că nu-i trecea ei prin minte vreun sfîrşit fericit. 
Dac-a isprăvit citirea a început a ofta, 
Şi privind la Efrosina-ncepu să-i zică aşa: 

ARETI.

Dadaco! Ce ţi să pare d-aste ce le-ai auzit?
De cel ce doream atîta? A văzut că l-am găsit.
Iată astăzi norocirea, ca să-l ştiu ma-nvrednicit, 
Cîntecle, eroizmul, ale lui sînt negreşit. 
El o să mă ia pe mine ca să-i fiu soţia sa, 
De acum dar înainte grijile mă vor lăsa. 
Toate durerile  mele am simţit c-au contenit, 
Am răsuflat de nacazuri, inima mi-am liniştit. 

[88] EFROSINA.

Fiica mea! Ce sînt aceste? Î zise doica plîngînd, 
Dă ce vorbeşti aşa vorbe fără să le pui în gînd?
Pentru cine nişte versuri scrise, care ai găsit în scrin, 
Atît te bucuri de tare încît ameţeli îţi vin?
Că azi chiar ca o nebună vorbeşti vorbe de nimic. 
Mintea ţ-a lipsit cu totul, şi de tot te-ai zăpăcit, 
Şi nu înţelegi aceste ce rod aduc otrăvt. 
Ce părere? ce minune s-a-ntîmplat dac-ai aflat?
Nişte versuri d-Amor scrise şi atît te-ai bucurat. 
Şi de unde poţi cunoaşte că de l s-au poezit?
Sau de la reun prietin nu le va fi dobîndit. 
Poate după întîmplare la cineva le-a văzut, 
Şi plîngîndu-i ca şi ţie, să le scrie le-a cerut. 
Dar usca-s-ar rădăcina cîntecelor de Amor, 
Ş rodul lor ce zmnteşte sufletele tuturor. 
Cîţi săraci, cîţi păduchioşi sînt ce cînt în lume frumos, 
Şi carii de la natură au glas dulce, mîngîios
Socoteşti că Erotocrit, pentr tine le-a făcut, 
Nu ştii ce faci, eşti zmintită şi minţile ţ-ai pierdut. 
Dar cînd a-ndrăznit vrodată să-ţi vorbească ceva el, 
Or să caute în ochi-ţi şi a te iubi asfel?
[89]Cel amurezat, fata mea, doreşte neîncetat, 
Şi va tot des să privească la cara la săgetat. 
Iar el, după cum vzi bine d-atîtă timp este dus, 
După treburile sale aleargînd în jos ş-în sus. 
Şi tut în zădar te turburi, în zădar te ameţeşti, 
Cu aste ce-n fandasie-ţi le pui şi le-nchipueşti. 
Leapădă, zic, şi închide versurile acolo-n scrin, 
Ş-eşi din părerile aste care nu ţi să cuvin. 

POETUL.

Areti vorbele doii deloc nu le auzea, 
Nici că voia ea să ştie d-aste ce i le spunea; 
Ci tot căuta să afle vreun alt semn de Amor, 
Care să o-ncredinţeze mai bine la al ei dor. 
A tras alt sertar îndată şî-ntr-însul cum a privit,
Îşi află acolo portretul pe o pînză zugrăvit.
Pe care-n mînă luîndu-l, foarte mult s-a minnat, 
De iscusinţa cea mare cu care era-nsemnat.
Că atît, ş-aşa de bine era cu ea potrivit, 
Cît putea orcine zice: c-Apeli l-a zugrăvit.
D-aceia şi ea privindu-l uimit’ n loc a rămas, 
Ca de un tresnet lovită, amuţită fără glas. 
Şi după ce-şi veni în fire s-a întors spre doica sa, 
Ţiind ş-arătînd portretul, zice către ea aşa: 
[90]ARETI.

Ce semn mai voeşti, daaco, decît acest mai curat?
Iată buna-ncredinţare şi lucrul adevărat. 
Pînă acum într-al nopţii întunerec am umblat, 
Dr iată-mi răsări zioa şi mintea-m s-a luminat.
Am aflat cele ascunse, taina s-a dscoperit, 
Mai mult nu o să mai umblu, să caut pre cel dorit. 
S-a dat acuma de faţă, ascunsul s-a arîtat, 
Numai rămîne-n duială la lucru îmvederat. 
La versuri făseai pricină, şi împrotivă îmi stai, 
Zi dar şi pentru acesta, de poţi şi cuvînt de ai. 
Cine l-a silit pe dînsul, chipul meu a-l zgrăvi?
Şi aicea să-l păstreze, fără de a mă iubi. 
Lasă-te dadaco, d-aste,d e care mi le băsneşti; 
Şi cunoaşte adevărul, prin dovada ce-o priveşti, 
Din cîte e văz asuma şi cdin cîte-am auzit, 
Cunosc că el pentru mine se află foarte rănit.
Spune-m dar cu ce talente nu e el înpodobit?
Cu ce virtuţi, cu ce daruri, nu este îmbogăţit. 

POETUL.

Dup-aceasta strîne toate versurile din sertar, 
Şi cu portretu-npreună le bagă în buzunar. 
[91] Deci pe loc din cap lipsindu-i acel dintîi idei, 
Îi veniră acum alte cugete mai cu temei. 
După cum un orb ce umblă pe un drum tot glodoros, 
Şi lovindu-se adese să-npiedecă, cade jos, 
Căznindu-se toto minutul lumina a o vedea, 
Ca din vecinicu-ntunerec pre sine a se scăpa, 
Apoi după întîmplare să rătăcească din drum, 
Şi căutînd să nu poată –l nemeri nicidecum, 
Şi d-odată, fără veste soarele a-i străluci, 
Şi să-i lipsească orbirea de a nu ă mai munci. 
Dobîndeşte mîngîere, şi să bucură nespus, 
Merge la casa sa vesel, mulţămind celui de sus. 
Asemenea dar atuncea şi l-Areti s-a-ntîmplat, 
Pă negîndite d-odată ochi i s-a luminat.
Căci, ca o oarbă, orbeşte în loc cumplit 
Dar prea luminosul soare orbirea i-a răsipit, 
Şi pîclosul întunerec din ochi ei a lipsit. 
Numai caută acuma, ce-a dorit a cîştigat.

EFROSINA.

Au început Efrosina să o dojenească iar,
Dar nu folosea nimica, toate îi era-n zădar.
[92] Fiică (i-a zic ei în urmă), acum ceasul e trecut, 
Ai să mergem că maica ta ne aşteaptă cam demult. 
Să-ţi vorbesc despre această, trebue timp la mijloc, 
Şi pentru multă zăbavă nu ne iartă acest loc; 
Ci după ce de aicea ne vom duce la palat, 
Ţi le voi tîlmăci toate mai pre larg şi mai curat. 

	POETUL. 

Dacă eşiră afară la are le aştepta, 
Pe Aret o-ntrebară, acum cu îi mai era: 
Ea le răspunse l-aceasta, că puţinel a dormit, 
Şi durerea cea avută din inimă i-a lipsită. 
Deci cu muma sa-npreună sa-ntoarseră la palat, 
Dara acolo ce găsise nimului n-au arătat. 
Şi dacă a sosit seara, şi să ulară în pat, 
Efrosina-ncepu iară să-i dea următorul sfat. 

EROSINA.

Doamnă şi fiică iubită, iată adevărul-ţi zic, 
C-a întrat în gînduri rele, care cu totul te stric. 
Fieşce lesne poate şi uşor a se urma, 
Dar cinstea cînd să pătează nu să mai poate spăla. 
[93] Orcare rău totdauna îşi începutul  sus, 
Dar curînd jos să răstoarnă, cel ce lui este supus. 
De nu va stinge neştine scînteiul pînă e mic, 
După ce înalţă flăcări, nu-i poate face nimic. 
De aceia cel cu minte nu să cade a porni, 
În urma răului lucru şi să umble a-l mări. 
Fieştece rău, fireşte cu lesnire-nceput ia, 
Dar dă nevoi şi mai sîrbe, cînd să va întemeia. 
De va urma oarecine, dup-a le sale plăceri, 
Prea curînd să ruşinează, fără ale sale vreri.
Acela ce să porneşte la lucru necuvios, 
Pagube-şi pricinueşte iar nu-şi aduce folos. 
Amorul de jucărie  îl aveai în gîndul tău, 
Ş-acum primeşgie este asupra-ţi cum e mai rău.
Îndreptează-ţi, zic, greşala, şi gîndirile prosteşti, 
Fă-ţi singură judecată, care să nu o căeşti.
Ce-s bucuriile aste, întru care te-ai prepus, 
Pentru că ţi-ai găsit chipul în casa unui supus.
Şi căci în scrinu lui nişte cîntece s-au întîmplat, 
Îl judeci atîtă vrednic, şi îl aleg de bărbat?
Cum ai îndrăznit să cugeţi, şî-n gînd să-ţi închipueşti, 
Pe sluga-ţi ca o soţie de a-l avea să voeşti?
Depărtează aste gînduri, răul dacă nu-ţi voeşti, 
Şi nu înarma asupra-ţi urgiile părinteşti. 
Eu de acum înainte, mîncare nu mai voesc, 
Mai bine priimesc moarte, decît să mai vieţuesc. 
[94] Şi cu un ceas mai nainte mai bine voi să orbesc, 
Decît relele primejdii asupra-ţi să le privesc.

POETUL.

Areti a sa greşală prea bine o cunoştea, 
Şi la cuvintele doici foarte aminte lua. 
Dar nu putea sta-mprotivă săgeţilor de Amor, 
Ci a-nceput Efrosini să-i răspunză cu dogor.

ARETI.

Văz iubita mea dadaco, că foarte rău am greşit, 
Şi si,ţ că-n lanţul robii din prostie am păşit. 
Bine era mai nainte ştiinţă să fi avut, 
C-Amorul aduce patimi, ş-acum să nu-l fi avut. 
Dar ca să dosesc de dînsul, acum ’n zădar ostenesc, 
Căci el mi să-mfăţişează, ş-aici acum cînd vorbesc. 
Dac-ntîi fără a-l ştie l-am dorit şi l-am iubit, 
Cu cît mai vîrtos acuma îl am în piept tipărit. 
Ţie lesne ţi să pare, căci tînără numai eşti, 
Şi vîrsta nu te sloboade la Amor să ma gîndeşti. 
Numai cel ce e-n vulvoare simte arsura d foc, 
Iar cela ce nu-l încearcă, nu-i ştie dorul deloc. 
[95] Cînd privim marea din ţărmuri şi umflată o vedem, 
D-ar fi cît de turburată, nici un habar nu avem. 
Sălbatecele ei valuri ce să-nalţ ca munţii-n sus, 
Spumele necontenite şi urletul cel nespus, 
Cînd le privim de departe e-n glengea le socotim, 
Rîdem, facem un haz mare fără să ne mai sfiim. 
Dar cel ce e în mijlocu-i să vede-nprimejduit, 
Ş-îşi caută mîntuirea de tot deznădăjduit. 
El într-adevăr de scapă, ştie să spue curat, 
De groaza, şi spaima care-ntr-însa i s-a întîmplat. 
Iar acel ce nu încercă lupta valuilor ei, 
Nu simte, nu înţeleg groaza lor, să-i spui cît vei. 
Eu însă mă lupt cu doă, ce mi să împrotivesc, 
Care unul despre altul, cu totul să osibesc. 
Cel dintîi este Amorul, cu care mă necăjesc, 
Şi al doilea părinţii, de carii mult mă sfiesc. 
De tatăl meu foarte tare mă tem şi mă  ruşinez, 
Şi de voiu să mă leapăd nu poci deloc s-o cutez. 
Căci Amorul să porneşte, întinde arcul pe loc, 
Şi neîncetat aruncă asupra-mi săgeţi de foc. 
P-acui voe să fac nu ştiu, şi cui să mă plec mai mult, 
Cui să nu dau supunere, şi pe cine să ascult. 
Frica cu Amor ‚în mine nu-ncetez’ a se lupta, 
Amîndoi m-a us de faţă să le fiu judecător, 
Şi cer să dau hotărîre, cu siluiri şi cu zor. 
[96] De voi drept să judec, pe părinţi să nu-ntristez,
Amorul sare asupra-mi, căci de el mă depărtez. 
Şi măcar cît să voesc eu, tată meu să părtinesc, 
El nicidecum nu mă lasă, înpotrivă-i să pornesc. 
Şi cu toate că văz dreptul ş-al cui e în înţelept, 
Însă tatăl meu să piarză, făcă voea mea aleg. 
Că Amorul stă în dreptu-mi, şi îmi dă cumplit dogor.
Şi cu armele în mînă îmi dă îngroziri cu zor. 
El cu sabiea vorbeşte, şi cu arcul întins va, 
Ca să se dea lui dreptate, şi cu ştie altceva, 
De nu-i fac voea îndată aruncă săgeata sa, 
Şi să răneşte de moarte, de patimi făr’ a-i păsa. 
Cînd m-apuc cîteodată cu el să mă războesc, 
Trei urme fac înainte, şi şase-n dărăpt pîşesc. 
Deşi ca pe o tînără amorul ma săgetat, 
Dar mă voi ţinea vitează, cum pîn-acum am stat. 
Nu mă vea vedea vrodată cu lucrul necuvios, 
Orcît de mult de s-ar arde, pieptul meu cel ticălos. 
Nici să s-atingă de mine, el nu să va-mvrednici, 
Şi lasă să se topească trup-m pănă s-o sfîrşi. 
Nici va lua vreodată de la mine vreun dar, 
Deşi vrun nepotrivit lucru nu mi să va întîmpla, 
Decît am mare dorinţă, cu el să vorbesc ceva. 
Şi d-oi vredea că voeşte, după cum voesc şi eu, 
Şi de să va-ntoarce sfera, ca să va şi tatăl meu. 
[97] Atunci după cuviinţă, cu totul sufletul voes, 
Cu cinste pe Erotocrit de bărbat să-l priimesc. 
Fă-mi dar, te rog, mîngîere te jur’ pe înaltul cer, 
Ca să nu-mi mai crească focul, şi de durere să pier. 
Aste nevoi ce le cugeţi lasă-le, fă-mi acest dar, 
Şi fără de folosinţă nu mă supăra-n zădar. 
Că mi-ai văzut socotinţa, şi cugetul iar mi-l ştii, 
Ma bine d-aci-nainte grijaşte de doftorii. 

POETUL. 

Într-acest chip toată noaptea amîndoă au vorbit, 
Au sfătuit pîn’ la zioa, cît de puţin n-au dormit. 
Să scoală una şi alta ca nişte mute gîndind, 
Cu obrazul pus pe mînă ş-în js la pămînt privind. 
Fără ceva să vorbească cu ochi lipiţi şedea, 
Şi cum să judece lucrul în tot cipul socotea. 
Dar doica find cu minte şi cu bune chipzuiri, 
Prevedea despre aceasta destul nefericiri. 
Cunoaştea ea mai nainte, ş-în gînd îşi închipuea, 
Răul ce Arreti însaşi asupra ei îl trăgea. 
Asemenea şi ruşinea părinţilor o vedea, 
Şi cunoştea că nu poate nici un ajutor să-i dea. 

EROSINA întru SINE. 

S-o spui la tatăl să (zice) îmi este milă de ea, 
Că de necaz o omoară şi n-o săi poci ajuta. 
De o voi ţinea iar taină şi n-o voi descoperi, 
Şi o voi lăsa aceasta încă d-a să mai mări, 
Negereşit o să s-auză, că nu este lucru mic, 
O să mă-ntrebe-mpăratul şi eu atunci ce-o să zic?
Poate să mă şi omoare deodată-ntr-un cuvînt, 
Şi nu o să mai mă crează că vinovată nu sînt. 
O să zică ca cu dînsa tot un cuget a avut, 
Şi nu o să mai mă lase s trăesc nici un mnut. 
Dar lasă să treacă vreme pînă-mvîrtă-şi va veni, 
Poate va uita Amorul, fără a o mai sili. 
Mai vîrtos şi Erotocrit d-aici lipseşte acum, 
Şi poate să nu să-ntoarcă de unde e, nicidecum. 
Că poate să se-ntîmpleze să-l prinză rob undeva, 
Or moare de vreo boală, or jertfit de cineva. 
Sau poate în acea parte în alt Amor va cădea, 
Şi în toat-a sa viaţă acolo va rămînea. 
Că de vreme ce atîtă el d-Amor să stăpînea, 
Lesne poate să se-ncurce cu altă dup-acolea. 
Ş-atunci cînd iubeşte altă , o să uite d-Areti, 
Care lucru fieşicine lesne-n poate socoti. 
Că cineva dacă pierde ceia ce n-au stăpînit, 
Nici un necaz nu încearcă, ci rămîne odihnit. 
[99] Ş-Areti –poate – atuncea greşala îşi va simţi, 
Ş-acum p-acel cel iubeşte atunci urît îi va fi. 
D-aceia înţelepţeşte o s-o tot povăţuesc, 
Pînă-şi va pierde dn minte acest cuget nebunesc. 
Că cu cît trece, Amorul să nu mai fie neplăcut. 
Şi mai vîrtos vremea care-n lume tot a prefăcut, 
Cît de tare lucru-l moae, după cum e cunoscut. 

POETUL. 

Într-acest chip Efrosina întru sine socotea, 
Şi Areti înpotrivă aletele iarăşi gîndea. 
Dorea ea foarte să alfe, tînărul unde e dus, 
Dă ce? Şi cînd o să vie? Şi să pedepsea nespus. 
Şi de să-ntîmpla vro veaste să-i vie de undeva, 
Lua puţină odihnă, şi foarte să bucura. 
Dorea cu înţelepciune, şi cu ruşine l-iubea, 
În faţ-arăta tăcere ş-în lăuntru să ardea, 
Aşa iar şi Erotocrit foarte mult să pedepsea, 
Prin locurile acele, pe unde călătorea. 
Că cu cît să depărtase mai mult in partia sa, 
Cu atîtă şi Amorul asuprai îşi răzbuna. 
La foc degera cu totul, şi la îngheţ să ardea, 
Soarele lui totdauna-ntunecat i să părea. 
[100] La cumplita sa patimă, leacul cei da Polidor, 
În loc să-i vindece boala îi era vătămător. 
Poveţele cele multe, nu-i da lui nici un folos, 
Sfătuirea pentru dînsul era acum de prisos. 
Or unde-şi arunca ochii altă el numai vedea, 
Ca Areti la frumseţe, sau asemnea cu ea. 
Chipul ei atît de foarte ş-îl tipărise în gînd, 
Încît o vedea-n tot ceasul prin minţile lui umblînd. 
Patima-i să-mbişunase atît în inima sa, 
Cît numai trăgea nădejde de dînsa a se scăpa. 
Şi Polidor ameţise tot dîndu-i sfat fel de fel, 
Sosind dar cu curierul cel cu scrisoare trimes, 
Citind-o Erotocrit printr-însa a înţeles, 
Că tatăl său bolnav zace şi e-ntr-o stare aşa, 
Cît nu trag nici o nădejde de a să-nsănătoşa. 
Car după datorie, vrînd supunere să dea, 
Către iubitul său tată, după cum i să cădea, 
Cu pritinul îndată începu a se găti, 
Şi grăbea zicînd: că, vremea nu iară a zdrobi. 
Dar astă a sa grăbire şi slinţa ce-o făcea, 
Nu-i era atît de tată, cît de ceia ce-o iubea. 
Plecînd c-o grabă mare, cu goană, cu zor nespus, 
Foarte în puţine zile la Atena au ajuns. 
Şi pe tatăl său aflîndu-l de boală mai uşurat, 
De avut-a sa mîhnire oareşcum a răsuflat. 
[101] De a căria venire toţi prea mult se bucura, 
Mai mult muma sa cu lacrămi nencetat îl săruta. 
Să auzi-n tot oraşul de bună venirea sa, 
Şi vinea fieşcare pritin a-l vizita. 
Iutea zburătoare veste, fără a mai zăbovi, 
Pe loc în fugă ajunse în auzul Areti 
Căriea un aer dulce i s-a părut c-a suflat, 
Şîn taină întrînd în pieptu-i inima i-a răurat. 
Cum auzi ea îndată că iubutl i-a venit, 
De părerri bune obraji peste tot i s-au roşit. 
Şi avînd frică nespusă a nu să simţi cumva, 
Pînă să-şi stîmpere focul s-a tras în camara sa. 
Aco aflînd pe doica s-a aşezat lîngă ea, 
Dar avuta bucurie prea tainică o păzea. 
Iar grja lui Erotocrit n-a fost la alte atît, 
Ci mai întîi ca să ceară cheile numaidecît. 
Să-i dşechiză cabinetul, şi şezînd să scrie iar, 
Durerile cele multe şi chinul său cel amar. 
Şi chipul iubitei şi chinul să-l scoaţă în grab din scrin, 
Ca să se uite la dînsul şi să răsufle puţin. 
Dar dacă deşchise scrinul, nicăiri nu l-a găsit, 
Pentru care-şi schimbă faţa, ca cînd ar fi nebunit. 
Încoci şi-ncolo aleargă, ca un turbat căutînd, 
Să uit, amestică toate, tremurînd şi suspinînd. 
Şi precum un prunc adoarme-n braţul mumi-si sugînd, 
Şi din întîmplare moare nici o boală neavînd, 
[102] Şi vrînd muma să-i dea ţîţă, să vază numaidecît
În braţul său o-ntîmplare plină de jale atît, 
Şi deodată începe să scoaţă strigări cu foc, 
Plîngînd şi bătîndu-şi pieptul, şi să leşine în loc. 
Asfel chiar şi Erotocrit s-au uimit ş-a ameţit, 
Cînd cîntatele lui versuri şi portretul n-a găsit.
Şi după ce-şi veni în fire stînd să gîndea nencetat, 
Minunîndu-se-ntru sine, cine să le fi furat. 
Cheamă pe muma sa-n grabă, o-ntreabă neîmpăcat, 
Cînd era cheia la dînsa-n casai cine a întrat. 

MUMA LUI EROTOCRIT.
Ea-l încredinţa zicîndu-i: nu bănui fiul meu, 
Că în prea bună păstrare cheile le-am avut eu. 
Şi nimenea din prietini în casa ta n-au întrat, 
Nici cheile vreodată la alt cineva le-am dat, 
Decît muma-npărăteasa cînd s-a-ntîmplat ş-a venit
Ca pe tatăl tău să-l vază boala cînd iuţit, 
Fie-sa ceru atuncea grădina a ne vedea, 
Şi au întrat cu muma sa să se plimbe prin ea. 
Au umblat peste tot locul şi de flori s-a desfătat, 
Uitîdu-se şi la casa-ţi foarte mult s-au minunat. 
Eu văzînd că cu mare sta şi d-afară privea, 
Cum şi celelalte toate cîte cu ea le avea. 
[103] Am găsit cuvinţă să deşchiză a o vedea, 
Şi să se fac ţermonie după cum trebuea. 
După ce-ntrată-nlăuntru stînd puţinel s-au uitat
La mobile, la podoabă, şi prea mult le-au lăudat. 
Şi decît Areti altă în cabinet n-a-ndrăznit, 
Ea întră singurul numai şi îndată a eşit, 
Fără să întinză mîna înlănuntru la ceva, 
Foarte cu nobilitate întru toate s-a purta. 
Dra poate într-altă parte vei fi uitat, fiul meu
Acel lucru care-l cauţi, că cheia-m păstrat-o eu.

POETUL.

Cuvintele mumii sale foarte mult l-a supărat, 
Încît simţirile-ndată de tot i s-a turburat. 
Dar însă să păzea tare de a nu să arăta, 
Şi a-nceput multe lucruri împotriv-a cugeta. 

EROTOCRIT.

Cîte le ţinea ascunse, pe la palat să vorbesc, 
Şi acuma ine ştie, ce am să mai pătimesc. 
Dacă a luat din scrinu-m versurile Areti,
O să priceapă din ele, pe loc cum le va citi. 
[104] Că am dragoste asupra-i, şi le-m făcut pentru ea, 
Mai vîrtos văzîndu-şi chipul zugrăvit de mîna mea. 
Şi-o să se necăjească asupra-mi foarte cumplit, 
Cum o slugă într-atîta la stăpîna sa-ndrăznit?
Cît să-i zugrăvească chipul în taină pă muşama, 
Şi să cînte pe drum noaptea, cum că moare pentru ea. 
Poate la tatăl său încă d-atunci le-o fi arătat, 
Ş-a aflat pe cîntăreţul, cel cu scumpete cătat. 
Acum ştie cine este pe ostaşi ce i-a bătut, 
Şi o să mă pedepsească după vina ce-am făcut. 
Pricina n-a fost de altă aceste ce le-am făcut, 
Decît pirdea vieţi-m în scrinul meu am ţinut. 
Sicretul care în suflet bucurie-m aducea, 
Iată s-a făcut d-odată vrăjamş rău asupra mea. 
Fir’ar adurisit ceasul întru acre am purces, 
La acestă călătorie, şi spre perea-m am mers.

POETUL.

Socotind-le aceste foarte mult se îngrozea, 
Şi cum să înăscoceasă-ntîmpinare se gîndea. 
Ce pricină să găsească, ce să zică se mira, 
Cînd el de către-m păratul l-această să va-ntreba. 
Vedea însă cu nu paote ai fi cugetu-mpăcat, 
Şi să prejudeca singur pre sine de vinovat. 
[105] Dar ca să se depărteze de urmeătorul lui rău, 
A şezut deocamdată închis în lăcaşul său. 
Şi această a sa taină, nimului nu o spunea, 
Decît lui Polidor numai, care toate le ştiea. 
Şi cele ce pîn’ aicea nu-i spusese nicidecum, 
Era silit fără voeşti să i le spuse acum. 
Îi spuse de chip, de versuri, şi cum din scrin au lipsit, 
Cheile fiind pricina, Areti cînd a venit. 
Polidor auzind aste a pus ochi la pămînt, 
Şi ca un lovit de tresnet a rămas fără cuvînt. 
La care nici o povaţă, n-avea putere ai da, 
Că la asfel de-ntîmplare-nţelepciunea n-ajuta. 
De versuri şi de icoană, era bine-ncredinţat, 
Că-n mîinile-mpăratului, încă d-atunci au întrat. 
Decît îi veni în minte de a-l sfătui pe el, 
Ca să se-nchiză în casă, pînă vor face-ntru-n fel. 
Şi cu mare chipzuire să gătească vrun mijloc, 
Ca c-o pricină să vorbească cu rudele oare cum, 
Acoperit cît să poate să nu simţă nicidecum. 
Să zică că aste lucruri lui Erotocrit le-a dat, 
Un om ce de multă vreme a murit şi s-a-ngropat. 
Dar ăast plan lui Ertocrit deloc nu-l îndestula, 
Ci-ntr-acest chip către dînsul a-nceput a să ruga. 

[106] EROTOCRIT.
De vei (zice) prietine acum să-mi dai ajutor, 
Du-te la palat în grabă, şi ia seamă binişor, 
Uită-te la împăratul şi vezi este supărat, 
Or e cu inimă bună şi cu duhul împăcat. 
Cînd va vorbi pentru mine, să vezi te întreabă blînd, 
Or cu vro mînie mare şi sălbatic căutînd. 
ŞI să vii să-i spui îndată, ca să ştiu ce să urmez, 
Să stau, or să mă duc singur, prin ţări să mă depărtez. 
Şi p-acolo-n dureri grele petrecînd din zi în zi, 
Să mă prăpădesc cu-ncetul pînă cînd veţi auzi: 
Că de Amorul cel mare asupra ei ce-am avut, 
Am murit de dorul grozinc, ş-a mai trăi n-am putut. 
S-auză, să-i pară bine, şi ertăciune să-m dea, 
Pentru aceasta greşală, şi îndrăzneală a mea. 

POETUL. 

 Polidor auzind aste, foarte tare să mîhnea, 
Şi cu ochi plini de lacrămi a-nceput al mîngîea. 

[108] POLIDOR.

Nu te întrista, îi zice, lasă grij’ asupra mea, 
Eu foarte cu amăruntul d-aceasta voi cerceta, 
Şi orce fel de mişcare voi putea descoperi, 
Viu ără nici o zăbavă, despre toate a-ţi vesi. 

POETUL.

Polidor în tot palatul prea mult cinste avea, 
Şi cunoştea toata curtea şi foarte mult îl iubea. 
Şi fiind că el lipsise d-atît timp de la palat, 
Să s-arate la-npăratul trebue neapărat. 
Avînd ş-aceasta pricină luată asupra sa, 
Fără să mai zăbovească s-a dus spre a să-nchina. 
Şi cu căzută sfială îndată cum a întrat, 
S-a plecat la împăratul şi mîna-i a sărutat. 
Pe carele cu blîndeaţe-npăratul l-a priit, 
Şi cu faţă liniştită l-a-ntrebat? Cînd a venit. 
Cum a petrecut în cale? Prin ce locuri a umblat, 
Şi daca şte să-i spue vreun lucru însemnat. 
Aşa şi de Erotocrit cu blîndeţe întreba, 
Dă ce n-a vent la dînsul şi el a să arăta. 
Întrebările aceste Areti le auzea, 
Şi fără a să cunoaşte, în sine că veselea. 
[108] Dar de şi-nşela pe alţii, pe Polidor nu putea. 
Căci taina ei cea avută foarte bine o ştiea. 
A văzut-l el pe dînsa că s-a bucurat prea mult. 
Şi cum că s-a ferea tare, prea bine a cunoscut. 
D-acei el fără frică tot cu coraj răspuns sa, 
Or la cîte împăratul îi zicea ş-îl întreba. 
Iar de Erotocrit spuse că din ceasul ce-a venit, 
De drum şi de neodihnă, foarte rău s-a bolnăvit. 
Areti auzind d-această bucura ş-a schimbat, 
Şi inima ei d-odată s-arată că s-a-ntristat. 
Greşit este cel ce zice: că nu poate cineva
Din faţă să înţeleagă taina inima-i cuiva. 
Să orcît de s-ar preface vesel l-a al obraz. 
Polidor dar de aceia a cunoscut-o pe ea. 
Ca unul ce despre toate ştiiţă bună avea. 
A-nţeles c-acele versuri, ş-acel portret de atunci, 
Amorului au supus-o, şi să află-n grele munci. 
Şi aşa el pe d-o parte în sine s-a bucurat, 
Priepînd c-Areti ţine sicretul neapătat, 
Iar pe d-altă să-ntristase, gîndind acele nevoi
Care urma dintr-aceasta să le vie l-amîndo. 
Şi eşind cu plecăciune de la-npăratul, s-a dus 
La Erotocrit îndată şi despre toate i-a spus. 

[109] POLIDOR.

Prietine! Zice, răul, ce trebue-ntîmpinat, 
Să vede că împăratul pîn-acum nu au l-au aflat, 
Mi-a vorbit tot cu blîndeaţe, şi vesel m-a întrebat, 
Amîndoi cm petrecurăm, prin părţile ce-am umblat. 
Decît Areti pe tine este mînioasă foc, 
Dar ca o-nţeleaptă, taina n-au arătat-o de loc. 
Mai vîrtos cînd auzea ea, pomenind numele-ţ des, 
Nu ştiu ce tot vorbea-n buze cu necaz, fără-nţeles. 
Eu însă băgai de seamă, din acele şopte chiar, 
Şi mi să păru că zise: a venit tîlharul iar. 
Sileşte-te dar de-ţi stinge Amorul ce-l  ai spre ea, 
Şi la palat nu te duce nicidecum, de vei putea. 
Areti au avut milă de părinţii tăi prea mult, 
D-aceia obrăznicia-ţi tăcută o au ţinut. 
Cunoscînd ea foarte bine, că de te va arăta
Împăratul de mînie, pe loc viaţa-ţi va scurta. 
Iar de te va vedea iarăşi cu vreo mişcare cumva, 
Crez că negreşit va spune tată său urmarea ta. 
Şi dovedindu-se lucrul, atunci alt nu va-ncăpea, 
Ci în toată casa voastră şi nicidecum nemergînd, 
Vei face să scotoească, că n-ai avut vreun gînd. 
Ş-aşa o să li să pară, c-acelea alt lea lucrat, 
Fără să te mai întrebe, de la cine le-ai luat. 
[110] Şi cu vreme aste lucruri c-uncetu să vor uita. 
Nu le va veni în minte de a le mai cerceta.

POETUL.
Polidor cam cu minciună unind pedeapsa-ntr-adins, 
Către bunul său prietin mergînd acestea le-a zis, 
Ca îmfricoşindu-l – poate – să se lase de Amor, 
Şi apărat să ămîe de răul cel următor. 
Care foarte luînd seamă la cîte i le zicea, 
Bucurie ş-întristare-n inima sa priimea. 
Să bucura el, adică: că-npăratul n-au aflat, 
Şi să-ntrista pîn’ la suflet c-Areti s-a supărat. 
Aşadar şi hotăraşte să şază-n lăcaşul său, 
Cu a arunca pricină, că e bolnav foarte rău. 
Părinţii lui dar creură, prefăcută boala sa, 
Şi ca să-l tămăduească doftorii îi căuta. 
Areti iar de aceasta aflînd prea mult să mînhea, 
Ş-într-ascuns de o văpae inima ei să ardea. 
Cînd îi vinea vreo veste că-i este mai binişor, 
Îş mai potolea mîhnirea şi al inimi dogor. 
La acesta ş-împăratul tot adesea trimetea
Pe bolnav să cerceteze spre bine de-i mai mergea. 
Fiindcă de împăratul părinţii lui să iubea, 
D-o potrivă şi pe dînsul în dragoste îl avea. 
[101] Într-acestea oarecine la Areti au adus, 
Patru mere minunate cu miros dulce nespus.
ŞI ea pe loc le trimise la muma celui bolnav
De îi vindecă pre fiul ce să muncea-n foc grozav. 
Cu care i-a dat pricină, să petrecă-n cugetări, 
Şi să şază în comfuzii, cu mari şi cu lungi mirări. 

EROTOCRIT.

Cum putea a fi aceasta! Ce fel să va socoti!
Zice, că e necăjită asupra mea Areti. 
Dacă ar fi supărată, într-atît asupra mea, 
Cum mumii mele trimite, la boala mea mere, ea. 
Acum am priceput gîndul, al prietinului meu, 
Aste mile născoceşte, ca să mă las de ea eu. 
Şi eu dar d-aci-nainte sicretul o să-m păzesc, 
Şi pentru aceste mere deloc n-o să pomenesc.
Îmi spune nişte prăpăstii, nişte groaze, să bolesc, 
Ş-ascunde leacul, cu care poci să mă tămăduesc. 
Din cîte-m spune Amorul, şi din cîte simţ acum, 
Areti n-are în cuget să-mi facă ru nicidecum. 
De era ea mînioasă, după cum îmi spune el, 
Nu rămînea pîn’ acuma, ci să făcea la un fel. 
Era cerul să fulgere încă de atunci de loc, 
Şi Joe din înălţime să mă trăsnească cu foc. 
[112] Dar eu văz vară frumoasă, şi timp vesel luminos, 
Nu zăresc în nici o parte, să fie cerul noros. 
Ştiu că partea femeiască, fireşte nu-i pare rău, 
Ci dacă o iubeşti, însă, se bucură-n gîndul său. 
Deloc nu să necăjeşte, vrodată pe cineva, 
Cînd zice că e frumoasă, şi o slăbeşte pe ea. 
Cum a găsit şi aceasta zugrăveala-n scrinul meu, 
Trebue să-i pară bine, după cum socotesc eu. 
Ş-în loc să se necăjească în gînd o fi socotit, 
Cum că eu de respect mare chipul ei am zugrăvit, 
Cum şi versurile poate-n loc de bine să le ia, 
Şi n-o să-mi priceapă rana ce-o pătimesc pentru ea. 
Mai toate cele frumoase inimă tirană n-au, 
Ci sînt blînde, milostive şi suflet prea nobil au. 
Aceasta dar prefacere de astăzi o să o schimb, 
O să zic că-i ie mai bine şi p să-ncep să mă plimb. 
Şi o să hotărăsc mîine dimineaţă să mă-nbrac, 
Să mă duc la împăratul închinăciunea să-m fac. 
Ca să văz curat eu singur în ce ape mă adap, 
Şi să-m aştept or viaţa, or răpunere de cap. 

POETUL.
S-a sculat dar dimineaţă s-a gătit s-a înbrăcat, 
Şi la părinţi mergînd zice, că s-a însănătoşat. 
[113] Rudele şi cunoscuţi s-au bucurat foarte mult, 
Cînd îl văzură pe dînsul rîdicat din aşternut. 
După aceasta îndată şi Polidor ajungînd, 
A rmas prins de mirare, prefacerea lui vărzînd. 
Mai vîrtos şi auzindu-l c-o să meargă la palat, 
Multe-ncurcături în sine pentru el a cugetat. 
Socotea c-Areti poate ceva l-a înştiinţat, 
Trimeţînd la el în taină, ş-aşa în grab’ s-a schimbat. 
Şi cu o mare mîhnire în cugetul său zicea: 
Păcat de trudele mele, şi de-mvăţătură a mea. 
O să tac dar de acuma fără că-i mai zic ceva
Ca să văz neascultarea ce sfîrşituri va lua. 
Deci dar neschimbatul cuget Erotocrit cel-a avea, 
Acum de îmvăţătură deloc nu ma îngrijea; 
Ci cu îndrăzneală mare, îndată a şi plecat, 
Schimbînd mii de socotinţe pe drum pînă la palat. 
Şi zicea el întru sine că, odată s-o zăresc, 
Cunosc de e necăjită: numai să o întîlnesc. 
Ajungînd dar la palaturi foarte smerit se suea, 
Şi o mare bucurie în inima sa simţea. 
Cum întră la împăratul îndată i s-a plecat, 
Cu reşpect, cu cuviinţă şi mîna i-a scurtat. 
S-a-ntors şi spre acea parte unde era Areti, 
Şi numai cu o căutare drept în ochi ei privi. 
Ea însă ca o vicleană s-a putut purta asfel, 
Cît nici să-i treacă prin minte că are amor spre el. 
[114] Ci faţa-i cea luminoasă îndată a-ngălbinit, 
Şi tot în acea minută iarăşi la locs-a roşit. 
Nepovestita-i frumseţe tot feţe, feţe făcea, 
Aci s-aprindea ca focul, şi aci iar să stingea. 
Tremuea inima-ntr-însa, de desele zmăcineri, 
Cei vinea de păreri bune, şi de triste cugetări. 
Îi părea, adic, bine, că dorinţa ş-a-mplinit, 
De a văzut în persoană pe cel mult al ei iubit. 
Şi să întrista ea foarte, cînd aminte-şi aducea, 
Pentru cele viitoare, care o-ncomfuziea.
Mirîndu-se cum ar face, să găsească ea un ceas, 
Să-nceapă d-aci nainte, vreun mai temeinic pas. 
Ca dintru-nceput cu cinste, în cugetu-i a întra, 
Şi cu voe părintească, să poată sfîrşit lua. 
Aşa dar într-al său suflet, un mare război avea, 
Ca cum să se osihnească d-acest ce le gîndea. 
Să uita cîteodată la el doios şi cu fos, 
Dar prea nebăgat în seamă, şi cu un tainic mijloc. 
Să silea ca Erotocrit, pe ea a nu simţi, 
Că de să va vădi poate vremea să va prelungi. 
Dar a fost foarte greşită, l-acest gînd ce l-a avut, 
Că Amorul să s-ascunză vrodată, nu s-a putut. 

Abatere. 

Cînd întră în doă piepturi o iubire cu temei, 
Trebue şi la nevoe să se bucure-ntre ei. 
Tainele unul la altul le spun, le înpărtăşesc, 
Şi au de laudă mare, cînd zic la mult pătimesc. 
Văd cum c-Amorul de obşte la toţi dă compătimiri, 
La toţi inimile-ndeamnă întru dulci nădăjuiri, 
Să miră cum ţin într-înşii al Amorului dogor. 
Caremai mult decît focul cel firesc e arzător. 
Sufer cu bucure cumplitele lui dureri, 
Numind săgeţie toate norociri şi mîngîeri. 
Poftesc într-o glăsuire pedeapsa lui toţi cîţi sînt.
Aleg mai dulce p-Amorului, decît orce pre pămînt. 
Simt o mare veselie, focul lui cînd povestec, 
Durerile ranelor lui cu plăcere le vorbesc. 

POETUL. 

Inima lu Erotocrit deloc nu să mai sfiea; 
Ci la curte fără treabă totaduna să ducea. 
Şi uneori cu sfieală la Areti să uita; 
Muncindu-se să-nţeleagă cea ce ea cugeta. 
Era tot în bănueală, pînă a să-ncredinţa,
De este ea mînioasă ce va asupra-i au ba. 
[116] Au început să se uite la dînsa smerit, 
Dac-o văzu al doilea, dorinţa ş-a izbîndit. 
Iar cînd fu a treia oară mai îndrăzneţ s-a făcut, 
Şi fără nici o sfieală a-nainta a-nceput. 
Aşijderea tot văzîndu-l şi pe dînsul Areti, 
Au început mai cu milă şi mai dulce a-l privi. 
Să mîhnea foarte să-l vază cu suflet trist pentru ea. 
Şi cu cîte o cătare ascunsă îl mîngîea. 
Cu un mijloc oarecare din ochi se povăţuea, 
Şi ascunsa lor durere printr-înşii i.o tîlmăcea. 
Simţea-n inimile sale un nesuferit dogor, 
Ş-amîndoi de o potrivă să pedepsea de Amor. 
El să asemîna tocma la un drumeţ (călător), 
Cînd dă peste un rîu mare, şi turbure curgător. 
Şi văzînd se spăimîntă, începe a tremura, 
Stă în loc, tot să gîndeşte, în ce chip a-l încerca; 
Apoi apucînd toiagul, încet şi frică plin, 
Încearcă adîncul apei şi păşind cîte puţin, 
Pînă ce veade că este mic şi nu adînc atît, 
Urmează fără sfieală, ş-îl trece numaidecît. 
Aşa chiar şi Erotocrit, cînd văzu-ntîi p-Areti, 
 Tremura inima-n pieptu-i de n-o putea linişti. 
Dar din zi în zi cu-ncetul începu a îndrăzni, 
Şi a merge mai adese la Palat a o privi. 
A cunoscut el din ochii în inimă ce dorea, 
Şi din obrazul ei care tot feţe, feţe făcea. 
[117] A priceput bine c-aîndoi p-un drum pîşea, 
Deşi tînăra-n tot chipul să-l ascunză să silea. 
Prefăcăturile multe nimi nu-i mai folosea, 
Că Amorul din cătare o da de gol ş-o vădea. 
Iar prietinul şi doica, carii sicretul ştiea, 
Le era milă de dînşii, şi foarte mult îi căea. 
Poveţele loc acuma era fără de folos, 
Că Amorul cu puterea le dobora toate jos.
Îşi petrecea unul ş-altu vremea cu a se privi, 
Însă fără să-ndrăznească a vorbi sau a zîmbi; 
Ci numai din căutarea ochilor îşi arăta, 
Îmfocarea şi durerea ce inima lor o cerca. 
Cu toate că Erotocrit cu totul sufletul dorea. 
Spre cercare să vorbească numai un minut cu ea. 
Dr frica-i tăea corajul, şi ruşinea nu-l lăsa, 
Într-atît să îndrăznească el către stăpîna sa. 
Ş-aşa să mulţămea numai cu mai des a o vedea, 
A i să-nchina c inste, şi mai mult nu să-ntndea. 
Şi zicea: „Cunosc eu bine, că n-o să mă-mvredinsc, 
De frumseţile stăpîni mele să mă-npărtăşesc. 
Doresc să o fac soţie, dar iarăşi mă socotesc, 
Slugă find cum să poate asta s-o nădăjduesc. 
Cu aeste toate este destul, şi mă mulţămesc, 
Să o văz şi să mă vază, focul să-mi mai răcoresc. 
Şi de acum înainte privirea ei îmi va fi, 
Înloc de hrană viaţă, pînă cnd voi şi muri. 
[118] Abatere.

L-al Amorului jertvenic ce sljesc peste fire, 
Simt nespus mîngîere cînd au deasă întîlnire. 
Cînd îşi privesc frumseţea, gust foarte  mare dulceaţă, 
Ş-a să uita unul l-altul nu se satur’ îm viaţă. 
Amorul în toată vremea, cu vecinica-şi stăpînire, 
Nu-i mai lasă să-şi întoarcă-n alte părţi a lor privire.
Aşi şi la aceşti tineri, numai o deasă vedere, 
Le era lor totdauna destulă hrană şi bere. 
Deşi-ntîi cu neştiinţa, au cercat durere mare, 
Pînă au ajuns într-astă prea primejdioasă stare, 
Dar la toat-a lor urmare, d-o lua seamă neştine, 
Vede că seamănă foarte, la nişte învăţaţi bine. 
D-aceia nu să cuvine a ne mira de aceste, 
C-amurezatul de sine natural îmvăţat este. 
Omu-mvăţat nu să naşte, nici s-a născut vreodată, 
Tot a născocit de sine, n-au aflat nimica gată. 
El numai cu isteţimea, şi d-a naturii povaţă, 
Urmează şi să-ndreptează, la cîte-i trebue-n viaţă.
Precum pruncul cînd să naşte, caută să afle ţiţă, 
Făr’a-l  îmvăţa neştine să guste şi să înghiţă. 
Ci din pîntecele mumii, cu a naturii-ndreptare, 
Plînge fără încetare, strigă, cere de mîncare. 
Şi cu frageda sa mînă pipăe abia, în silă, 
Caută să afle ţîţă, de te porneşte spre milă. 
[119] Ş-atunci de nu-i dă să sugă, cu o nespusă strigare
Îşi bagă degetu-n gură ş-îl suge fără-ncetare.
Cu care semn el arată ş-îşi dscopere voinţa, 
Cum că cere de mîncare, ca să-şi hrănească fiinţa. 
Deşi e ticălos pruncul, şi nicidecum nu vorbeşte, 
Dar cu povaţa naturii voinţa-şimărturiseşte. 
Aşa iar ş-între doi tneri Amorul cînd mijloceşte, 
Din desfătările sale, ca să guste îi sileşte. 
Încep să-i priceapă taina, şi meşteşugire toată, 
Ş-în urmă să-i simţă dorul, şi rana cea-mveninată. 
Aleg cu mare plăcere asupra aştii pricine, 
Şi urmează cu-ndrăzneală, ca nişte îmvăţaţi bine.
Erotocrit cel preasager, şi meşteşugareţ mare, 
Şi Areti cea isteaţă fără de asemănare, 
De ştiea cu trebueşte cu Amorul să se poarte
Chiar ca cînd să întîmplase l-al lui război ş-altădată 
Aşa ei născocea lesne, orce mijloace îndată. 
Ştiea toate mişcările războiului a le face, 
Adică: congrezuri, planuri, pentru bătae şi pace. 
Sfîrşit tomului întîi. 








1