PRESCURTARE DE ASTRONOMIE POPULARĂ. Tradusă din franţozeşte. G. Missail. Cu figuri. Bucureşti, 1839. Tipografia lui August Ruof. Prea Înnălţatului şi Prea luminatului Domn a toată Ţara Romînească Alecsandru Dim. Ghica Închinată de editorul. [7] Prea Înnălţate Doamne! Mărirea Voastră binevoind aţi priimit dedicaţie Bibliotecei pentru Tinerimea Romana, dovedind prin această faptă de încurajare sprijinirea ce faceţi Mărirea Voastră oricăriea întreprinderi ce priveşte spre întinderea învăţăturei obşteşti. Europa, care se uită acum asupra Prinţipaturilor cu mai mult interes decît oricînd, trebue să ştie că Înnălţimea Voastră ocrotiţi mai cu dinadinsul orice lucru bun şi folositor [8] pentru supuşii din statul Mărirei Voastre. Dea Domnul! ca să vă bucuraţi de nedejdile aşteptate pă urma silinţelor, cu care Mărirea Voastră vă îndeletniciţi spre cultura norodului încredinţat de dînsul, şi atunci se va împlini şi dorinţa celui ce se însemnează. Al Mărirei Voastre prea plecată şi supusă slugă, A. Rouf, tipograf. [9] Întruducere. Rîdicîndu-ne ori către ceriu şi băgînd de seamă la nemărginita cîtime de trupuri ce sînt răspîndite într-însul, cea dîntîiu mişcare a noastră este mirarea; iar a duoă este dorinţa d-a le cunoaşte firea şi legile de pe care se cîrmuesc. Se va pricepe lesne ce va să zică aici zicerea legii; căci acela care bagă de seamă la mişcarea soarelui ce în fiecare zi easă de la o parte a pămîntului şi piere la alta, care priveşte la mişcarea lunii ce se arată, cum ştie oricine, în deosebite forme la vremi hotărîte, şi se întoarce împrejurul pămîntului, cunoaşte [10] învederat că este o orînduială aşezată de pe care umblă aceste stele: această orînduială se numeşte legile mişcării stelilor. Învăţătura Astronomiei coboară din veacurile cele mai de demult, şi i se găseşte urmele în istoriea popoarelor celor mai vechi; dar multă vreme a fost întemeiată asupra unei greşeli ce şi acum este încă împrăştiată: cei vechi, văzînd pămîntul lăcuit de fiinţe înţelegătoare şi socotind că stelele sînt nişte grămezi de materii, luînd drept adevărate mişcările astfel precum le vedem în ceriu, crezuse că globul nostru este ca un centru nemişcat al mişcării universului. Împrejurul lui se mişcă, după cum zicea ei, soarele, stelele, planetele ş.c.l. Acum s-a cunoscut această greşală: şi s-a văzut că pămîntul este numai o stea din felul planetelor, mai mic decît cele mai multe ce sunt în fiinţă, şi împărtăşindu-se şi el din mişcarea obştească, fără a-i fi centrul. Copernic a hotărît, şi este dovedit că în sistema sorală (adică mişcările soarelui, pămîntului şi a lunii, [11] soarele este centrul mişcărilor pămîntului; acesta are doă mişcări: una de rotaţie, adecă pămîntul se întoarce împrejurul său într-un acs statornic, şi-şi întoarce toate părţile sale la soare, ca frigarea, ce învîrtîndu-se la foc, întoarce spre dînsul toate părţile lucrului de fript; alta de ocolire, adecă că pămîntul pe cînd se învîrteşte împrejurul său, umblă împrejurul soarelui făcînd o linie ce are forma unui oval şi care se numeşte orbită (drumul) pămîntească. Luna are împrejurul pămîntului doă mişcări analoage la ale pămîntului, şi însoţeşte pe globul nostru în mişcarea sa împrejurul soarelui. Acest fel este sistema cunoscută de adevărată în zioa de astăzi; această sistemă o vom desvolta mai mult mai pă urmă. Privind ceriul cu nişte ochelari buni, vedem nişte stele ce nu-şi schimbă poziţia unele către altele; acestea au mărime nemărginită, şi se numesc statornice; căci şi daca ni se par înălţîndu-se de la parte a pămîntului, umblînd pă ceriu şi ascunzîndu-se de ceealaltă parte, aceasta se [12] întîmplă din mişcarea de rotaţie a pămîntului, de care am vorbit mai sus. Noi înşine purtaţi de această mişcare, credem a le vedea umblînd, ca şi acela care, aflîndu-se într-o luntre luată de un rîu, crede că vede copacii de pe mal fugind în ceealaltă parte a luntrei. După aceea se văd nişte stele ce-şi schimbă poziţiea sau locul, unele către altele, şi se cunoaşte bine că se învîrtesc împrejurul soarelui ca şi pămîntul: acestora li s-au dat nume de stele rătăcite sau planete. Asemenea, cercetînd bine, se văd şi alte trupuri ce se mişcă împrejurul planetelor precum şi ele se învîrtesc împrejurul soarelui: luna este în starea aceasta către pămînt: acestor fel de trupuri li s-au dat nume de sateliţi. Din vreme în vreme se arată pe ceriu nişte trupuri luminoase ce fac o mişcare împrejurul soarelui; aceste stele, cu o lucire neguroasă, au şi o parte luminoasă, în urma căria se află o coadă lungă de foc: acestea sînt cometele. Noi vom învăţa pe rînd toate aceste clase particulare. S-ar părea cuiva fireşte [13] de a întocmi învăţătura despre pămînt cu cea despre celelalte planete; dar fiindcă din toate trupurile cereşti, el este pentru noi cel mai interesant, fiindcă de pe dînsul ne facem toate băgările noastre de seamă, şi fiindcă el ne înlesneşte mijloacele cele dîntîiu de a privi mişcările stelelor şi de a le măsura depărtările, de aceea vom începe îmvăţăturile noastre de la pămînt; însă ar trebui totd-auna să ne aducem aminte că el nu este un trup singur în parte, ci este un trup ceresc împărtăşit din mişcarea obştească. Despre pămînt. Pămîntul nu este un trup în formă neregulată, ci este mai ca un buls, şi are doă mişcări, precum am mai zis. Mişcare de rotaţie. Această mişcare se face într-un acs închipuit, ce trece prin centrul pămîntului. Punturile unde întîlneşte acest acs suprafaţa pămîntului se numesc poli: unul, pol nord [14] sau boreal; altul, pol sud sau austrual. Planul dus prin centru perpendiculariceşte la acsul statornic se numeşte plan al ecuatorului sau ecuatorial. Circonferenţa cercului celui mare pă unde planul acesta tae suprafaţa pămîntului se numeşte cercul ecuatorului sau ecuatorial. Din această rotaţie a pămîntului împrejurul său înaintea soarelui, ce este vatra căldurii şi a luminii, se face urmarea una după alta a zilelor şi a nopţilor. Vremea acestei rotaţii se chiamă zi. Această trecere de vreme s-a împărţit în doăzeci şi patru de părţi deopotrivă numite ceasuri. Fiecare ceas iarăş s-a împărţit în şaizeci de minute, şi fiecare minut în şaizeci de secunde. Acum se poate pricepe lesne că, în vremea acestei mişcări de rotaţie, trebue să se întoarcă către soare, ce stă mai nemişcat, cînd unul din emisferile sale (jumătate suprafeţi), cînd cellalt: d-aci vine de sîntem luminaţi o parte de vreme, iar ceealaltă parte stăm în întuneric. Pe cînd noi sîntem luminaţi, antipozii (aceea ce lăcuesc partea pămîntului [15] împrotivită) noştri, au noapte; şi cînd ei au zioă, noi avem noapte. Forma şi mărimea pămîntului. – Am zis că pămîntul este rătund, şi are forma unui buls. Este prea lesne a ne încredinţa despre aceasta; într-o cîmpie mare sau într-o pustie, nu se zereşte vreun obiect nalt aşezat în oarecare depărtare, dar mai apropiindu-ne începem a-i vedea vîrful său: din ce în ce cu cît mai înaintăm, ni se pare că ese din pămînt, pînă cînd în sfîrşit îl vedem întreg. La ce putem da noi acest efect, daca nu la forma cea rătundă a pămîntului? Nu poate zice cineva că aceasta vine din neputinţa vederii, căci aşa, pentru ce, să nu se vază deodată întreg, ci se vede desvălindu-se cîte puţin mai întîi de la vîrful său? Acelaş efect se produce iarăş şi de către o corabie ce se apropie de ţărm: mai întîi i se vede vîrful catarturilor şi ceva mai pe urmă tot vasul: aşadar suprafaţa mărilor este sfericească; munţii cei înalţi şi văgăunile, peşterile şi văile cele adînci nu sînt nici o piedică spre forma cea sfericească a pămîntului, pentru că acestea [16] ni se par nemărginite numai din pricină că le compărăm cu obiecte prea mici ce ne încungiur: ele nu sunt nimic pe lîngă mărimea totală a pămîntului. Cu toate astea nu putem zice că pămîntul este chiar sferă căci este cam turtit la poli. Această turtire este a trei sute cincea parte din rază, adecă că raza dusă din centrul pămîntului la poli este mai mică cu trei sute cincea parte decît cea dusă din centru la un punt al ecuatorului. Prin nenumărate observaţii s-au dovedit dimensiile (întinderile) pămîntului. Iată-le: metruri leghe de 25 în grad Diametrul centrului ecuatorial 12754563 sau 2870,1. Diametrul ce trece prin poli 12712251 2860, 5 Deosebire sau turtire 42612 9,6 Numerile din coloana a doă verticală arăt leghe cîte doăzeci şi cinci într-un grad. Iată cum desluşim ce vor să zică acestea: cercul ecuatorial se împarte în trei sute şaizeci de părţi deopotrivă; fiecare din aceste părţi a primit nume de grad. Întinderea unui grad, împărţit în doăzeci şi cinci de părţi d-opotrivă, a dat aceea ce se numeşte legă. Prin fiecare punt [17] de împărţire al ecuatorului în trei sute şaizeci de părţi şi prin cei doi poli s-a trecut un cerc şi acest cerc a primit nume de lungitudă. Planul acelui cerc în fiecare loc se numeşte meridianul acestui loc. Şi un cerc de lungitudă s-a împărţit asemenea în trei sute şaizeci de părţi; trecînd prin aceste punturi de împărţire nişte planuri paralele la planul ecuatorului, prin întîlnirea lor cu suprafaţa pămîntului, s-au hotărît aceea ce se numeşte cercurile de latitudă. Depărtarea între doă din aceste planuri vecine măsurată pă un cerc de lungitudă, ia numele de grad de latitudă; precum şi depărtarea între doă cercuri vecine de lungitudă ia numele de grad de lungitudă. De unde putem vedea că pă o hartă unde sînt figurate latitudele şi lungitudele, vom hotărî lesne poziţia geografică a unui loc, îndată ce se va şti pă ce latitudă şi pă ce lungitudă se află. Cercurile de latitudă se număr, începînd de la ecuator deasupra şi dedesupt, şi se deosebesc în latitudă de nord şi latitudă de sud. Cercurile de lungitudă [18] se socotesc începînd de la un meridian hotărît, spre apus şi spre răsărit a acelui meridian. De pe dimensiile ce am dat mai sus se poate pricepe că iuţimea cu care se-nvîrteşte pămîntul împrejurul său trebue să fie prea mare. Cercul ecuatorial are cam noă mii de leghe de învîrtite (întoarcere) aşadar acestea sînt drumul ce fiecare punt al ecuatorului trece în doăzeci şi patru de ceasuri. Printr-un calcul prea simplu s-ar vedea că spaţul petrecut de un punt într-un minut în vremea acestei mişcări de rotaţie este de şase leghe şi un sfert. Dar cercurile de latitudă ajungînd din ce în ce mici, pre cît se mai apropie de poli, se pricepe că această iuţime trebue să meargă împuţinîndu-se pre cît se depărtează cineva de ecuator, încît la poli este chiar nimic. Mişcare de ocolire. – Afară de această mişcare de rotaţie, mai are pămîntul o mişcare de ocolire împrejurul soarelui, adică că se-nvîrteşte împrejurul soarelui făcînd o linie ce are forma unui oval şi care se chiamă orbită pămîntească [19] sau ecliptică. Această linie arcuită ce o umblă pămîntul în vreme d-un an este o elipsă al căria soarele ocupă (ţine) unul din centruri. Pămîntul nu o umblă pretutindenea tot cu acea iuţime, şi aceasta se pricepe, pentru că încovăitura liniei arcuite nu este tot una pretutindenea. Dar iuţimea fiind spaţul umblat într-o unime de vreme hotărîtă, se va pricepe cît trebue să fie de mare, fiindcă întinderea orbitei pămînteşti este de doă sute zece milioane de leghe, ce pămîntul trebue să le treacă în vreme d-un an, sau trei sute şaizeci şi cinci de zile şi şase ceasuri. Calculul arată că această iuţime este de patru sute doăsprezece leghe într-un minut. Doă punturi însemnate ale orbite pămînteşti sînt acelea unde pămîntul este cel mai departe şi cel mai aproape de soare; puntul cel dintîiu se numeşte, afeliu; iar al doilea perieliu. Planul de pe care se învîrteşte pămîntul împrejurul-ş (planul ecutorial) nu este perpendicular pă planul eclipticei, ci este puţin plecat cătră dînsul. Cu toate acestea acest plan rămîne totdeauna [20] paralel cu sine însuşi în vremea mişcării de ocolire. Vom vedea cum aceste deosibite cumbinaţii de mişcări au influenţă asupra deosebitelor perioade în care s-au împărţit anul şi zioa. Atmosfera. – Pămîntul este încungiurat d-o grămadă de fluid elastic căruia i s-a dat nume d-atmosferă, iar noi o numim aer. Această grămadă de aer ne ajută ca să trăim şi putem zice că stelele împrejurul cărora vom dovedi că nu este atmosferă nu sînt lăcuite, sau că lăcuitorii lor sînt d-o fire deosebită d-a noastră. Această grămadă de aer în mijlocul căria este aşezat pămîntul poate avea de la cincisprezece pînă la şaisprezece leghe de înnălţimea. Greutatea. – Pămîntul are asupra tuturor trupurilor de pre suprafaţa sa o tragere în puterea căria toate trag a cădea către dînsul, urmînd o linie ce ar trece prin centrul său, şi care se numeşte verticală. Această lucrare ce toate trupurile au de a cădea pă suprafaţa pămîntului ia numele de greutate. Atîrnarea pămîntului o pricinueşte ca cînd ar fi toată strînsă la centrul său; dup-aceasta [21] se pricepe că greutatea va trebui să fie mai mare la poli decît la ecuator, pentru că în puterea turtirei polilor, aceste punturi sînt mai aproape de centrul pămîntului decît ecuatorul: aceea ce într-adevăr şi este. Constituţia firească a pămîntului. Săpînd în sînul pămîntului se va vedea că straturile dinîntru sînt calde, şi ajung din ce în ce mai mult cu cît se depărtează cineva de la suprafaţă. Această căldură creşte într-un chip adăogătoriu. Creşterea este de un grad al termometrului la o sută de picioare de adîncime; care ne ar duce să credem, făcînd calculele trebuincioase, că dedesubtul unei coji groase de cincisprezece pînă la doăzeci leghe pămîntul este un trup moale în materie topită. S-a băgat de seamă că căldura dinîntru globului se răspîndeşte pă suprafaţa lui, şi răcindu-se, se trage iarăş. Soarele Forma şi dimensiile. Soarele este un trup de formă rătundă, [22] luminos de sineş şi a căruia lumină, răspîndindu-se în spaţ în fiecare clipă, ne luminează şi ne încălzeşte. Fără îndoială că şi el este o stea ca cele ce zărim, şi împrejurul căria globul nostru este rînduit a-ş face mişcările sale, precum este de crezut că şi alte lumi fac împrejurul stelelor; şi dacă ni se pare mai mare, mai luminos decît celelalte, pricina este puţina lui distanţă (depărtare) de noi în alăturare cu aceste trupuri. Depărtarea sa de la pămînt s-a socotit prin mijloacele geometriceşti: această depărtare se înfelurează din pricina mişcării pămîntului în ecliptică, însă este mai de treizeci şi patru milioane leghe; care face de 23984 ori cît raza pămîntului. Luînd această depărtare drept unime, se va afla că depărtările mărginaşe de la afeliu şi de la perieliu sînt 1, 01679 şi 0, 98321. Se poate judeca acum cît de mare trebue să fie dimensia soarelui, ca să ni se poată arăta atît de mare pă cît îl vedem într-o aşa de nemărginită depărtare. Prin calcul s-a aflat că diametrul său adevărat [23] este de trei sute doăzeci de mii leghe. Dimensia sa linearie este către a pămîntului precum 111˝ este către 1, adică de 111 ori ˝ mai mare decît a pămîntului, şi dimensia sa în trup este precum 134 471 către 1. Natura sau constituţia fisicească a soarelui. Petele ce se zăresc în suprafaţa lui. Putem pricepe cît de anevoe este, a da idei cutare şi drepte asupra constituţiei fisiceşti a soarelui, aflîndu-se el în aşa de mare depărtare. Dar putem face numai ipoteze şi să vedem dacă urmările scoase se nărăvesc cu isprăvile ce se pot băga de seamă în fiecare moment. Acelea se apropie mai mult de adevăr şi sînt cele mai doveditoare care desluşesc mai bine aceste isprăvi. Cîţiva astronomi au zis că soarele este un trup mare de scrum, ce se va fărîma după cîteva veacuri. Alţii au zis că soarele este un sîmbur, încungiurat de o atmosferă luminoasă. La aceasta ne vom opri şi noi: căci multe încercări o dovedesc de dreaptă, şi numai aceasta dă o desluşire doveditoare despre petele negre ce se zăresc [24] pă suprafaţa soarelui. Aceste pete, cîteodată d-o întindere prea mare, se mişc împrejurul soarelui acoperindu-i o parte. De pe ipotezul nostru ele ar fi rezultatul golurilor sau al porilor ce s-ar fi formînd în atmosfera luminoasă ce încungiură soarele; şi, fiindcă acestea arată o parte prea întunecoasă, şi jur împrejur o parte puţin luminată, dar, mai puţin întunecată ce se chiamă penumbră (cearcăn), s-ar crede că partea întunecoasă este o părticică din sîmburile întunecos ce se zăreşte; că cearcănul ar fi produs printr-o atmosferă sprevăzătoare, ce ar despărţi sîmburul de atmosfera luminoasă, şi că ar avea însuşire d-a răsfrînge lumina într-un aşa de mare grad. Unele din aceste pete s-a văzut ţiind o vreme de şaptezeci de zile. Cîteva, după ce au perit, s-au arătat iarăş peste patrusprezece zile. Această băgare de seamă din urmă ajută a întări ideea mişcării de rotaţie a soarelui împrejuru-ş. Această mişcare s-ar fi făcînd în vreme de doăzeci şi cinci zile şi mai ceva. Cînd petele acestea se arăt, începe a se vedea o parte a cearcănului, [25] pă urmă se arată sîmburul întunecos; puţin cîte puţin partea cea dintîe văzută a cearcănului piere, precum şi sîmburul, şi în cele din urmă se vede pierînd şi ceealaltă parte a cearcănului. Această lucrare se desluşaşte de sineş prin mijlocirea rotirei soarelui şi a ipotezului ce am făcut, că aceste pete ar fi isprava unei crăpături în cele doă atmosfere, una sprevăzătoare, şi alta luminoasă, ce ar înfăşura sîmburul cel întunecos al soarelui. Căldura solară. – Temperatura suprafeţii văzibile a soarelui este fără îndoială prea pripitoare sau prigoripitoare, căci se poate prin mijlocirea razelor de lumină ce el ne trimite, a se produce călduri mai tari decît cele produse prin orice mijloace meşteşugite cunoscute. Dar acest trup de lumină şi de căldură este oare răzultatul unei înscrumări ce ar îngăunoşa puţin cîte puţin soarele? Sau este oare rezultatul ipotezului ce-l am priimit ca doveditor. Acestea nu se pot [26] zice într-un chip pozitiv: trebuesc dovezi nuoă. Iuţimea luminii soarelui. – Această lumină ne vine în opt minute, adică că trece şaptezeci mii de leghe într-o secundă. Nepotrivirea zilelor şi a nopţilor. Timpurile. Climele. – Am zis că sorele slujaşte de centru sistemei noastre solare. Pămîntul se întoarce împrejurul lui pă cînd se întoarce şi împrejuru-ş, în astfeliu de chip încît planul ecuatorului rămîne totdeauna paralel lui însuş. Această combinaţie de mişcări şi împrăştierea de lumină şi de căldură ce vin de la dînsele ne vor sluji a da desluşirea deosebitelor clime, a urmării timpurilor, a nepotrivirei schimbătoare a zilelor şi a nopţilor şi a cîtorva altor fenomene. Dup-aceasta se poate pricepe prea bine că acsul pămîntului plecat fiind asupra planului eclipticei, dar mişcîndu-se totd-auna paraleliceşte la el însuş, trebue să se întîmple doă poziţii ce sînt aşăzate simetriceşte de amînduoă părţile orbitei pămînteşti, cînd soarele luminează d-opotrivă amîndoi polii (soarele [27] aflîndu-se într-o depărtare prea mare de noi, presupunem că razele sale ne ajung paralele), şi cînd jumătatea fiecăruia emisfer nord şi sud este în lumină şi celelalte jumătăţi fiind în umbră; pentru că soarele nu poate niciodată lumina decît jumătatea pămîntului. Pă cînd pămîntul se-nvîrteşte, fiecare din punturile sale descrie o jumătate din drumul său în umbră, şi ceealaltă jumătate în lumină, adică: că zioa este d-opotrivă cu noaptea; şi atunci se zice că soarele este la echinocs. Aceste doă poziţii ale pămîntului în orbita sa se fac una la 9 Martie, şi este echinocsul primăverii; iar ceealaltă la 9 Septemvrie, şi este echinocsul toamnei. Mai sînt încă doă poziţii simetrice prea însemnate. În aceste doă poziţii jumătăţile emisferelor nord şi sud nu sînt luminate d-opotrivă, într-una numai polul nord este luminat şi rămîne în lumină pînă la poziţia corăspunzătoare cînd polul sud este luminat şi polul nord în umbră. Acest interval ţine şase luni. Astfeliu polul nord este luminat şase luni ale [28] anului; iar celelalte şase luni este în umbră. În fiecare din aceste doă poziţii particulare, este o părticică a sferei ce-ncungiură polul care este luminată; această porţie, a căria întindere este mărginită prin aplecarea acsului pămîntului către ecliptică, ia nume de regioană polară: şi este circonscrisă printr-un cerc ce la nord se chiamă arctic, şi la miazăzi cerc antarctic. Aceste doă poziţii ale pămîntului în orbita sa se fac, una la 9 Iunie, şi este solstiţul de vară; alta la 9 Decemvrie, şi este solstiţul de iarnă. Zicerea solstiţu trebue desluşită: soarele ce în mişcarea sa părută se pare că se mişcă mergînd de la un pol la altul, într-aceeaş vreme pă cînd se pare că se întoarce împrejurul pămîntului, nu trece peste oarecare depărtare; ci se pare călătorind între hotară statornice. Cînd ajunge la aceste hotară, atunci se-ntoarce înapoi; dar aci totd-auna se opreşte el o clipă, adică nici nu înaintează nici nu se-ntoarce. La aceste doă clipe răspund poziţiile pămîntului de care vorbirăm: acestea s-au [29] numit solstiţii, din unirea a doă ziceri latineşti ce însemnez soarele este stătătoriu. Tot ce ziserăm se va înţelege lesne cercetînd figura I. ce punem la sfîrşitul cărţii. Soarele luminează totdauna numai jumătatea suprafeţii pămîntului, precum arăt umbrele şi luminile figurei. Soarele este în S, pămîntul în P, şi elipsul este orbita pămîntească; P’Q este acsul de rotaţie al pămîntului; P’ şi Q sînt polii; AB este o perpendiculară la ecliptică, trecînd prin centrul pămîntului, ce el însuşi descrie orbita pămîntească; ACD, BEF sînt cercurile polare arctic şi antarctic; X şi Y sînt cele doă poziţii ale echinocselor; Z, V sînt cele doă poziţii ale solstiţiilor. Acum se vede cum că împrăştierea de umbră şi de lumină este aşa precum am zis mai sus. Se vede încă lesne că solstiţul de vară, adică momentul cînd polul nord este în lumină corăspunde la noi, lăcuitori ai nordului, în vremea zilelor celor mai mari; şi solstiţul de iarnă, adică momentul cînd polul nord este în umbră, ne corăspunde în vremea nopţilor celor mai mari. La noi zilele merg crescînd, [30] şi sînt mai mari decît nopţile de la echinocsul primăverii în X, pînă la solstiţul verii în Z. Acolo, sînt cele mai mari; de la acest punt încep a se micşora, dar tot sînt mai mari decît nopţile pînă la echinocsul de toamnă în V, cînd se fac dopotrivă cu nopţile. De atunci încep a se micşora şi sînt mai mici decît nopţile pînă la solstiţul de iarnă în V, ajungînd cît se poate de mici. De la acest punt încep a creşte, dar tot sînt mai mici decît nopţile pînă la ecsinocsul primăverii în X, cînd se fac d-opotrivă cu nopţile. După acestea să vede cum va trebui să fie împărţirea timpurilor. Cu cît soarele stă mai mult pă orizon, cu atîta temperatura trebue să fie zăpuşitoare, aşa, de la X pînă în Z trecem din primăvară în vară; de la Z pînă în Y, cînd zilele se tot micşorez, trecem din vară în toamnă; de la Y pînă în V, trecem din toamnă în iarnă; de la V pînă la X, cînd zilele cresc, trecem din iarnă în primăvară. Încît pentru clime, mişcarea părută a soarelui le dă o despărţire firească. [31] El ni se pare mişcîndu-se împrejurul pămîntului îmbrăţişînd oarecare parte din întinderea sa d-amîndoă părţile ecuatorului în cele trei sute şaizeci şi cinci de revoluţii anuale ale sale. Partea aceea pă unde razele soarelui cad mai pretutindenea perpendiculariceşte trebue să cerce o căldură nesuferită: aceasta se numeşte zonă toridă, şi este mărginită de amîndoă părţile ecuatorului prin doă cercuri ce se numesc tropice; unul, care este al emisferului nostru, se chiamă tropicul cancerului, iar cellalt, tropicul capricornului. Locul coprins între tropice şi cercurile polare face doă regioane numite regioane stîmperate, pentru că aci clima este dulce, fiindcă razele soarelui le bate cam pieziş. Noi lăcuim regioanea stîmpărată a nordului. În sfîrşit regioanele polare priimind razele soarelui de tot pieziş, trebue ca frigul să fie pă acolo prea nesuferit, care şi este într-adevăr. Aceasta este desluşirea deosebitelor clime. Greutatea cătră suprafaţa soarelui. Greutatea, sau tragerea făcută de un trup sfericesc, este cu atîta mai însemnată [32] cu cît şi volumul trupului aceluia este mai mare. Prin calcul se află că tragerea făcută de cătră volumul soarelui asupra unui trup aşezat pă suprafaţa sa este de doăzeci şi şapte de ori mai tare decît cea făcută de către volumul pămîntesc asupra acestui trup aşezat pă suprafaţa sa. Va să zică dar că o greutate de o oca dusă pă suprafaţa soarelui ar face acolo tot aceeaş apăsare ca şi o greutate de doăzeci şi şapte oca pă suprafaţa pămîntului. Un om cu putere obicinuită nu şi-ar putea sprijini chiar greutatea sa şi ar fi strivit subt sarcină, daca s-ar transporta la suprafaţa soarelui. Despre lună. Precum pămîntul şi soarele, asemenea şi luna este un trup sfericesc; ea este un trup întunecos, şi ni se pare luminos, numai pentru că răsfrînge lumina soarelui. Privind din lună pămîntul ar înfăţăşa şi el tot aceeaşi privileşte ce ne înfăţişază şi luna. Ea îşi face mişcările [33] sale împrejurul pămîntului ca centru; pentru care este satelitul lui. Din toate stelele ea este cea mai aproape de noi. Depărtarea ei de la noi s-a calculat tot în chipul cu care s-a calculat şi depărtarea soarelui. Metoadele întrebuinţate spre hotărîrea aceasta neputînd fi treaba unei cărţi aşa de elementare, vom da aci dar numai rezultatele lor. Depărtarea centrului lunii de centrul pămîntului s-a aflat că este de optzeci şi şase de mii leghe. Această depărtare ni se pare prea mare; prin urmare vom putea judeca despre volumul cel nemărginit ocupat de către soare, gîndindu-ne că această depărtare coprinde numai sfertul diametrului acestei stele, şi că prin urmare soarele strămutat în locul pămîntului, ar coprinde în volumul său un loc mai îndoit decît cel ce-l înfăşură luna în mişcarea sa împrejurul pămîntului. Dimensiile lunei. – Diametru în fiinţă al lunei s-a aflat că este de şapte sute optzeci şi doă de leghe, sau mai trei din zeci din diametru ecuatorial al pămîntului, şi că volumul său este mai a noăzecea [34] parte din volumul acestei planete. Luna, ce ni se pare la vedere mai tot aşa de mare şi cîteodată şi mai mare decît soarele, este numai a şaizeci şi cincea milioană parte dintr-însul; aceasta vine din deosebirea depărtărilor lor de la pămînt. Constituţiea fizicească a lunei. Luna fiind mai aproape de noi i s-au observat mai bine constituţia ei decît a tuturor stelelor. Prin ajutorul ocheanelor mari şi a telescopurilor, s-a băgat de seamă că sînt pe suprafaţa sa nişte nepotriviri ce se socotesc drept munţi şi văi. Privirea umbrelor ce se zăresc în suprafaţa sa şi ivirea lor cu direcţiea razelor solare în deosebite poziţii dovedesc fără nici o altă îndoială, fiinţa acestor munţi. Chiar de aceste umbre s-au slujit Astronomii spre a hotărî înălţimea lor, şi au aflat că cel mai mare munte este aproape de doă mii opt sute metruri în înnălţime perpendiculară. Fiinţa acestor munţi este încă dovedită prin ivirea unor punturi de o lumină vie şi licăritoare ce sînt chiar vîrfurile acestor munţi luminate de razele soarelui mai înaintea cîmpiilor dintre [35] dînşii. Aceşti munţi au mai toţi caracterele pămînturilor vulcanice, precum se poate băga de seamă în crăpăturile vulcanilor ce sînt pe globul nostru. Aceasta a dat pricină a se crede că luna este acoperită de o mulţime de vulcani, şi că aeroliţii (pietre vulcanizate) ce cad cîteodată pe suprafaţa pămîntului sînt asvîrliţi de aceşti vulcani. Nimic nu poate arăta pe suprafaţa lunei că sînt şi mări adevărate; şi cu cele mai bune telescoape nu s-a putut deosebi într-însa nici o urmă de vegetaţie nici de prefacere pricinuite de schimbarea timpurilor. Luna n-are nuori, şi nimic nu însemnează împrejurul ei fiinţa unei atmosferi, ci dinprotivă toate ne dau a crede că n-are. Vom vedea mai pe urmă că această stea atinge nişte perioade de cîte cinsprezece zile de o căldură şi de un frig nesuferite. Din acestea se pricepe că şi daca este lăcuită, trebue să fie de nişte fiinţe de o fire cu totul deosebită de noastră. Mişcarea de rotaţia. – Luna are doă mişcări, una de rotaţie într-un arc ce trece prin centrul său, cealaltă de ocolire [36] împrejurul pămîntului. Mişcarea de rotaţie împrejurul ei se face în vreme de doăzeci şi şapte zile şapte ceasuri şi patruzeci şi trei de minute unsprezece secunde şi jumătate. Mişcarea aceasta se face prea încet; negreşit că din pricina aceasta nu se vede nici o turtire la polii ei. Un lucru însemnat este cu luna ne arată totd-auna aceeaşi faţă; prin urmare acelaş emisfer trebue să aibă lumină mai în vreme de cincisprezece zile, şi noapte în tot atîta vreme, pentru că mişcarea sa de ocolire împrejurul pămîntului ce face asemenea în duoăzeci şi şapte de zile şapte ceasuri patruzeci şi trei minute, unsprezece secunde şi jumătate. O zi aşa de mare trebue să pricinuiasă o pripire prea mare de căldură, şi prin urmare o vară nesuferită de cincisprezece zile, şi o noapte aşa de mare trebue să aducă dinprotivă o iarnă prea friguroasă de 15 zile. Mişcarea de ocolire. – Această mişcare a lunei împrejurul pămîntului se face chiar în aceeaş vreme cu mişcarea sa de rotaţie; liniea ce umblă luna se numeşte orbită lunară: Această linie este [37] un oval cărui pămîntul ocupă unul din centruri. Doă punturi însemnate ale acestei linii arcuite sînt: puntul acela unde ea este mai mult depărtată de pămînt, şi puntul unde este mai apropiată. Cel dîntîu ia nume de apogeu, iar al doilea de perigeu. Vremea cît trebue luna ca să umble orbita sa se numeşte lunarie; fiecare lunarie fiind de doăzeci şi şapte de zile şapte ceasuri patruzeci şi trei de minute, unsprezece secunde şi jumătate şi prin urmare mai mică decît lunile noastre, vor trebui să fie mai multe de doăsprezece lunarii într-un an; Deci dacă o lunarie începe la întîi Ianuarie dîntr-un an, anii viitori nu va începe tot în vremea aceea. Printr-un calcul prea simplu s-a hotărît că trebue noăsprezece ani ca lunarele să se înfăţişeze tot la aceleaşi vremi. Aşadar, dacă lunariea întîi ar fi început la întîi Ianuarie 183..., tocm peste noăsprezece ani va începe tot în vreme aceea, adică la anul 1853. Periodul acesta de noăsprezece ani s-a numit ciclu lunariu; cei vechi îi dedese nume de număr de aur. [38] Fasele (ştirbiturile). – Privind luna în vremea unei lunarii, ni se arată mereu în deosebite forme. Aceste deosebite stări ale ei s-au numit fasele lunei; şi fiindcă ea ne este aci nevăzută, aci mai mult sau mai puţin văzută, din acestea lesne încheem că este întunecoasă. Cînd luna vine între pămînt şi între soare, cele trei centruri fiind asupra acelieaş linii, atunci ne arată faţa ce nu este luminată de razele sorale, şi noi nu o vedem; aceasta este vremea lunei noă. Pe urmă puţin cîte puţin, ni se arată în forma unei seceri; atunci avem sfertul ei cel dîntîi. Cînd pămîntul se află între dînsa şi între soare, cele trei centruri fiind tot pe aceeaş liniei dreaptă, atunci luna ne arată faţa sa luminată; şi avem lună plină; dar puţin cîte puţin se micşorează şi iar se arată în forma unei seceri pînă cînd piere, şi aceasta este vremea sfertului al treilea. Toate aceste schimbări se vor înţelege lesne cercetînd figura II. Liniile S sînt direcţiile razelor solare; pămîntul este în P; Elipsul sau ovalul [39] ABCD este orbita descrisă prin centrul lunei în mişcarea sa împrejurul pămîntului. În A este emisferul lunei împrotivită la pămînt ce este luminat: aşadar luna ne este noă nevăzută, cînd este nuoă. În C, unde faţa întoarsă către pămînt este luminată, noi vedem tot rotocolul (discul) lunei, şi atunci este plină. În B şi în D luna ne arată jumătatea feţii sale luminată şi cealaltă jumătate întunecoasă, atunci o vedem în forma unei seceri a căria rătunzime este întoarsă în direcţie împrotivită în amîndoă întîmplările; în B este în sfertul său cel dîntîiu, iar în D în al treilea sfert. În poziţiile dintre acestea rotocolul lunar creşte sau scade după cum se arată în figură; creşte, cînd luna trece partea ABC a liniei arcuite, scade, cînd trece partea CDA. Cînd luna este nuoă sau nevăzută, tot se zăreşte încă rotocolul său cu o lumină prea gălbinicioasă ce se numeşte cenuşoasă; aceasta se întîmplă pentru că este luminată de lumina ce pămîntul resfrînge către dînsa, precum şi noi sîntem luminaţi de aceea [40] ce luna ne trimite cînd este plină sau este în sferturile sale. Pămîntul înfăţişază lăcuitorilor lunei aceleaş arătări ce ne înfăţişază şi luna: numai că ei au pămînt plin cînd noi avem lună nuoă, şi pămînt nuou cînd noi avem lună plină. Pămîntul pentru lăcuitorii lunei intră în sfertul său cel dîntîiu cînd luna intră într-al treilea. Luna roşatică. – Subt acest nume se cunoaşte luna care, începînd lunariea în Aprilie, ajunge plină la sfîrşitul acestei luni sau în luna lui Maiu. Grădinarii cred că este vătămătoare plantelor celor tinere; ei pretind, că bătute fiind plantele de lumina acestei luni, în nopţile cele senine, înghieţ. Aceasta într-adevăr se întîmplă, dar nu este pricina lumina lunei. Este dovedit că temperatura trupurilor pe suprafaţa pămîntului în vremea nopţilor celor senine poate fi mult mai scăzută decît a aerului ce le împresoară; aceasta vine din pricina cîtimei de căldură ce pămîntul şi alte trupuri care sînt pe suprafaţa sa trimit către văsduhurile cele înalte ale cerului. În vremea nopţilor celor fără nuori, căldura [41] aceasta ce trimit ele o pierd, pentru că nu o mai priimesc îndărăt; din pricina aceasta le vine scăderea de temperatură ce poate să le aducă îngheţare: dinprotivă cînd cerul este înorat, aceşti nuori din partea lor, prin împrăştierea razelor, dau trupurilor de pre suprafaţa pămîntului căldura ce acestea pierd tot prin răspîndirea razelor; aşadar se potriveşte şi prin urmare se face puţină schimbare în temperatura trupurilor. Dar nu este adevărat că lumina lunei are o putere de înfrigoşare ce grădinarii umblă să ne facă a crede, şi că luna vatămă plantele cele tinere. Despre eclipse. După ce am învăţat în deosebit mişcările pămîntului, soarelui şi lunei, acum vom vorbi despre un fenomen ce vine din combinaţiea acestor trei mişcări: acest fenomen sînt eclipsele, sau perirea totală ori parţială a soarelui sau a lunei din ochii noştri. [42] Eclipse de soare. – Luna, în mişcarea sa împrejurul pămîntului, ia deosebite poziţii: aceste poziţii sînt cînd soarele, luna şi pămîntul sînt tot într-o linie (într-un drept) şi atunci se fac eclipsele. Cînd luna se pune între pămînt şi între soare (lună nuoă) atunci ea ne opreşte razele sorale, şi se face eclips total ori parţial al soarelui: eclips total, daca luna (nuoă) ar fi într-una din poziţiile cînd diametrul părut al soarelui este mai mic decît al lunei; iar eclips partnic în întîmplarea împrotivitoare. Eclipsul se zice inelar cînd diametrul părut al lunei fiind mai mic decît al soarelui, aceste doă stele se acoper una pre alta astfel încît centrurile lor sînt într-un drept: atunci se vede împrejurul trupului întunecat al lunei un cerc de lumină. Eclipsul total ţine numai vreo cîteva clipe. Daca orbita lunară s-ar pune într-un drept cu ecliptica, pricepem că ar fi eclipsuri de soare la toate lunile nuoi, pentru că la fiecare dată este o clipă cînd luna s-ar afla între soare şi între pămînt; dar [43] fiindcă această orbită este deosebită de ecliptică, pentru aceea acestea stele iau schimbări de poziţii şi eclipsele se fac mai rari. Lesne se va pricepe, privind figura III cum se fac aceste deosebite eclipse. Soarele este în S, pămîntul în P şi luna în L. Razele AC şi BD, tangente (atingătoare) la soare şi la lună, hotărăsc o cona (figură geometricească în forma căpăţinei de zahar) şi această conă este un trup de umbră deasă aruncată de către lună despre partea împrotivită la soare. Razele BF şi AD asemenea atingătoare, însă pe dinîntru hotărăsc iarăş o conă de umbră tot de aceeaş parte, dar nu prea deasă ce se numeşte penumbră. Daca aceste cone ating suprafaţa pămîntului despre partea în care sînt îndepărtate, atunci ele aruncă asupra lui o umbră prea groasă şi împrejuru-i o penumbră. Acela ce va fi în cea dîntîiu va avea acolo eclips total, cel ce va fi în a doă va avea eclips partnic, şi cel ce va fi afară din amîndoă nu va avea eclips. Eclipse de lună. – Eclipsele de lună se fac cînd pămîntul se pune între [44] dînsa şi între soare, luna fiind plină. Pricina pentru care eclipsul de lună nu se face în toate lunarele, este că planul orbitei lunei este aplecat sau face unghiu cu al eclipticei. Pămîntul fiind atunci luminat de soare, aruncă despre partea lunei o conă de umbră, şi se văd nişte fenomene asemenea cu acelea de care vorbirăm la eclipsele de soare. Luna trece această conă de umbră şi se face nevăzută, pentru că nu mai priimeşte razele soarelui. Mai dese sînt eclipsele de lună decît cele de soare, pentru că cona de umbră aruncată de către pămînt este mult mai mare decît a lunei. Tot dintr-aceeaş pricină sînt mai dese eclipsele totale de lună decît cele de soare. Despe flucs şi reflucs. Noi mai adăogăm aici şi un fenomen care vine din enfluenţa lunei şi a soarelui asupra mărilor ce acoper suprafaţa pămîntului; acest nume de flucs şi reflucs s-a dat schimbărilor celor periodice ce se fac în umflarea mărilor. Aş zis că toate [45] trupurile cereşti au tragere unele către altele, şi tot a se trage. Luna, prin tragerea sa cînd trece pe deasupra emisferului nostru, începe a rîdica mările ce sînt stătătoare, şi această rîdicare pricinueşte flucsul şi reflucsul partnic; soarele iarăş face tot astfel, şi cînd aceste doă stele sînt tot d-odată pe d-asupra emisferului nostru, aceste doă lucrări ale lor se ajut, şi flucsul şi reflucsul sînt maximum (cele mai mari), adecă la cea mai mare înălţime a lor. Daca flucsul şi reflucsul s-ar pricinui numai din influenţa unia sau a altia din aceste doă stele, atunci s-ar face macsimum la vremi hotărîte; adecă fiecare zi lunară, daca s-ar pricinui ele numai din influenţa lunei, şi în fiecare zi sorală, daca s-a pricinui ele numai din influenţa soarelui; dar fiindcă se pricinuesc din combinaţia amîndorura acestor influenţe, ele vor fi macsimum numai cînd mişcările acestor doă stele le vor aduce tot într-o vreme pe d-asupra noastră; care nu se întîmplă la vremi hotărîte. Aceste doă lucrări pot a se face împreună sau a se împrotivi [46] una altia. De aci vin deosebitele înnălţări ale flucsului şi reflucsului. Mişcarea ce tîraşte pe soare şi pe lună afară din emisferul nostru face să înceteze influenţa lor asupra mărilor noastre, şi prin urmare şi flucsele şi reflucsele încetez. Despre planete. Uitîndu-ne la ceriu cu nişte tolescopuri bune, vedem acolo trupuri care nu sînt statornice ca stelele; ci-şi schimb poziţiea şi au mişcări ce s-au cunoscut foarte bine. Aceste trupuri sînt planetele sau stelele rătăcite. Planetele cunoscute pînă acum sînt unsprezece la număr: numele ce li s-au dat sînt: Pămîntul, Mercur, Venus, Mars, Joe, Saturn, Uran, Ceres, Palas, Vesta şi Juna. Toate planetele sînt sfericeşti şi au doă mişcări, una de rotaţie pă lîngă un acs statornic ale căruia căpătîe sînt polii planetei; alta de ocolire împrejurul soarelui, făcînd un oval al căruia unul din centruri îl ocupă soarele. Planul, perpendicular la acsul cel statornic şi care trece prin centrul planetei, este planul ecuatorului său. Împreunarea mişcărilor tutulor acestor planete împrejuru-le şi împrejurul [47] soarelui, şi a mişcărilor sateliţilor lor împrejurul acelora, alcătuesc aceea ce se numeşte sistema planetară. Ele sînt întunecoase. Cîteva sînt văzibile cu ochii, fără ocheane; altele sînt văzibile numai cu instrumente. Venus, Mars, Joe, Saturn sînt înzestraţi cu o lucire şi o licărire însemnate, văzîndu-se cu ochii. Mercur se pare ochilor ca o stea frumoasă, dar nu e totd-auna văzibilă. Uran nu e văzut nicidecum decît cu telescopul. Celelalate patru, Ceres, Palas, Vesta, Juna nu se văd niciodată cu ochii, Mercur şi Venus care sînt mai aproape de soare decît pămîntul, se numesc planete de jos, iar celelalte, planete de sus. Mercur. – Această stea se mişcă în puţină depărtare de soare şi este prea mică, din care pricină nici că s-au observat într-un chip desăvîrşit. El este rătund şi nu este luminos de sineş, fiindcă are fase ca şi luna. Depărtarea sa de la soare este de treisprezece milioane leghe; diametrul său cel în fiinţă este de o mie doă sute leghe; vremea revoluţiei lui în orbita sa sau anul său este de patruzeci şi şapte de zile doăzeci şi trei de ceasuri cincisprezece minute şi patruzeci şi patru de secunde. Iuţimea cu care se mişcă în spaţ este de patruzeci de mii de leghe pe ceas; nu se mai cunoaşte altă planetă a căria mişcare de ocolire [48] să fie mai repede. Turtirea la polii săi este prea puţină. Aplecarea acsului său de rotaţie către planul orbitei sale este foarte însemnată. Căldura ce priimeşte această planetă de la soare este de şapte ori mai mare decît cea priimită de pămînt: Această căldură a lui se crede că se stîmpără prin atmosfera sa cea deasă. Zioa sau rotaţiea în acsul său este de doăzeci şi patru de ceasuri şi cinci minute. Venus. – Această planetă este mai depărtată de soare decît Mercur; depărtarea sa de această stea este de doăzeci şi cinci milioane de leghe. Este rătundă, întunecoasă, priimeşte lumina de la soare şi are fase ca şi luna: Diametrul său cel în fiinţă este preste doă mii opt sute de leghe. Cu toată mărimea sa, dar este una din cele mai anevoe a se putea vedea cu telescopul din pricina licărirei luminei sale. Ea descrie orbita sa împrejurul soarelui în vreme de doă sute doă zeci şi patru de zile şaisprezece ceasuri patruzeci şi noă minute şi opt secunde. Iuţimea sa în spaţ este de doă zeci şi noă mii de leghe pe ceas. În mişcarea sa de ocolire, ea trece cîteodată înaintea soarelui, şi atunci se vede ca un punt negru în rotocolul cel luminos al acestei stele. Mişcarea sa de rotaţie se face în vreme de doă zeci şi trei de ceasuri [49] si doăzeci şi una de minute. Acsul său de rotaţie nu este aşezat în planul orbitei sale. Căldura acolo este mult mai tare decît pe suprafaţa pămîntului: atmosfera ei se crede că este mai deasă decît a noastră. Aceste doă planete încungiură cerul în tovăroşie cu soarele de care nu se depărtează niciodată decît în oarecare hotară. Aci sînt ele la răsăritul, aci la pusul aceste stele. În ceea dîntîi întîmplare, ele lucesc după apusul său, şi se numesc stele de seara; iar în a doă întîmplare, lucesc înaintea răsăritului şi li s-au dat nume de stele ale dimineţii: se numesc şi luciferi nopceşti. Celelalte planete neaflîndu-se niciodată între pămînt şi între soare, fasele lor sunt nesimţite. Mars. – El este nu trup rătund şi întunecos. Această planetă este care se potriveşte mai mult cu globul nostru. Într-însa se văd nişte pete ce se par a fi mări mari, şi a cărora faţă este verzie; ceealaltă parte a planetei se deosebeşte prin văpseaoa sa cea roşie, care arată fără nici o îndoială văpseaoa cea boiată a locului. Aceste văpsele se văd într-un chip mai mult sau mai puţin lămurit, dar stau totd-auna, care a dat pricină de a se crede că Mars este încungiurat de o atmosferă. [50] Către polii planetei se zăresc nişte pete licăritoare ce se împuţinez prea mult în vremea verii sale, se îmulţesc în vremea ernii, şi se cred a fi grămezi de gheţuri ca acelea ce se află la polii globului nostru. Mars ocoleşte cerul în şase sute optzeci şi şapte de zile, şi rotaţiea sa o face în doăzeci şi patru de ceasuri treizeci şi noă de minute şi doăzeci şi una de secunde. Diametrul său cel adevărat este de o mie cinci sute leghe. Depărtarea sa de la soare este de cincizeci şi una milioane de leghe. Iuţimea sa de ocolire în spaţiu este de noăsprezece mii şapte sute leghe pe ceas. Joe. – Este cea mai frumoasă din toate planetele. Mărimea sa este mai de o mie trei sute de ori mai mare decît a pămîntului, şi umblă totd-auna însoţită de patru sateliţi. Privind-o cineva cu băgare de seamă vede în rotocolul său nişte bande întunecate ce-şi schimb forma şi poziţiea, dar niciodată direcţiea: într-însa se zăresc asemenea şi pete închise, ca nişte grămezi de nuori. Aceste băgări de seamă au dat a se crede că Joe are împrejur atmosferă. Bandele cele întunecate s-ar zice atunci că sînt nişte bande corespunzătoare şi mai sprevăzătoare produse în atmosferă de către nişte suflări de vînt potrivite cu vînturile noastre alizee, dar mult mai tari din pricina [51] mişcării cei repezi de rotaţie a planetei, ce se face numai într-o vreme de noă ceasuri cincizeci şi cinci minute şi cincizeci secunde. Mişcarea sa de ocolire împrejurul soarelui ţine patru mii trei sute treizeci şi doă de zile. Diametrul său cel adevărat este de treizeci şi una mii de leghe. Depărtarea sa de la soare este de o sută şaptezeci şi şapte milioane de leghe. Turtirea polilor lui este prea însemnată. Lucirea luminei sale este prea vie. Acsul său de rotaţie este cam perpendicular la planul orbitei sale. Saturn. Din toate trupurile cereşti, el este, unul din cele mai însemnate ce cunoaştem; volumul său este cam de o mie de ori mai mare decît al pămîntului; el este totd-auna însoţit de şapte sateliţi, şi are un trup rătund şi întunecat ce se mişcă în spaţiu, însoţit de o bandă sau inel circular de aceeaş natură ca şi dînsul, şi a căria întindere este prea mare. Acest inel, ce nu-l atinge, se împarte însuşi, în alte doă ce au acelaş centru şi puţin depărtate unul de altul. Toată sistema aceasta se împărtăşeşte de doă mişcări desebite: una, de rotaţie împrejuru-şi, ce se face numai de către planeta singură în zece ceasuri şi optsprezece minute, de către inel în zece ceasuri [52] doăzeci şi noă minute şi şaptesprezece secunde; ceealaltă, de ocolire împrejurul soarelui, se face cu o iuţime foarte d-opotrivă şi a planetei şi a inelului în vreme de zece mii şapte sute cincizeci şi noă de zile. Acsul de rotaţie este perpendicular la planul inelului, şi rămîne asemenea ca şi el totd-auna paralel lui însuşi în vremea mişcării de ocolire. Umbrele venite despre partea inelului celui mai vecin al soarelui asupra planetei, şi cele venite de către planetă spre partea împrotivită a inelului au dat să se priceapă că această planetă şi inelul sînt întunecoase şi luminate de către soare. Se dă cu socoteala că are şi atmosferă. Iată tabloul întinderilor deosebitelor sale părţi. leghe. Diametrul după din afară al inelului din afară 63880 Diametrul din-întru idem. 56223 Diametrul de pe din afară al inelului din întru 54926 Diametru din întru idem. 42488 Diametrul ecuatorial al planetei 28664 Locul dintre planetă şi dintre inelul din întru 6912 Locul dintre inele 648 Grosimea inelului. 36 Depărtarea sa de soare este de trei sute doăzeci şi trei de milioane leghe. În vremea revoluţiei sale împrejurul soarelui, ce ţine mai treizeci de ani, este văzut de către noi o vreme de cincisprezece ani şi nevăzut tot atîta vreme. Atunci este el văzut cînd ne arată faţa ce o luminează [53] soarele, iar nevăzut cînd ne arată, faţa cea împrotivită soarelui. Uran. – Nemărginita sa depărtare n-a îngăduit a se face băgări de seamă desăvîrşite asupra acestei planete. Aceasta este planeta cunoscută cea mai depărtată de soare. Depărtarea ei de această stea este de şase sute cincizeci şi doă de milioane leghe; diametrul său cel adevărat este de doăsprezece mii de leghe, volumul său este cam de optzeci de ori mai mare decît al pămîntului. El face revoluţiea sa împrejurul soarelui în vreme de treizeci de mii şase sute optzeci şi şapte de zile. El este însoţit de mai mulţi sateliţi al cărora număr este cel puţin de doi şi poate de cinci sau şase. Vesta, Juna, Ceres, Palas. – Micşorimea acestor planete a fost o piedecă spre a se cunoaşte bine. Se zice că Palas este încungiurată de o întinsă atmosferă. Aceste planete sînt însemnate mai cu seamă pentru micşorimea trupului lor. Greutatea către suprafaţa lor este puţin însemnată. Un om aşezat pe suprafaţa unia din ele ar sări lesne de la o înălţime de şaizeci picioare fără mai multă struncinătură decît ca cînd ar cădea de o jumătate de stînjin pe suprafaţa pămîntului. Multa apropiere a acestor planete, asemănarea orbitelor lor, dintre care doă se încrucişez, [54] au dat pricină a se crede că ele ar fi fărîmături dintr-o planetă primitivă sdrobită din vreo pricină necunoscută. Vesta. – Depărtarea sa de soare este de optzeci de milioane leghe. Vremea revoluţiei sale împrejurul soarelui este de o mie trei sute doăzeci şi cinci de zile. Orbita sa este prea lunguiaţă şi se pare că este supusă la mari schimbări. Juna. – Depărtarea sa de soare este de noăzeci de milioane leghe. Îşi face revoluţiea împrejurul soarelui într-o mie cinci sute noă zeci şi doă de zile. Ceres. – Depărtarea sa de la soare este de noăzeci şi patru de milioane de leghe; revoluţiea sa împrejurul soarelui ţine o mie şase sute optzeci şi una de zile. Acum se poate vedea cît de mari sînt raporturile ce se află între globul nostru şi între celelalte planete. Dar din toate aceste stele numai pămîntul o fi lăcuit de fiinţe vieţuitoare? Aceasta este cu greu a se crede; Cu toate că nici o dovadă pozitivă nu întăreşte nici o părere nici alta; ci spre a-şi întemeea cineva crederea sa găsesc numai încercări (probabilităţi). [55] Sateliţi. Sateliţii sînt trupuri ce se mişc pe lîngă deosebite planete, tot în chipul în care am văzut că se mişcă şi luna împrejurul pămîntului. Pentru aceea nu ne vom mai întoarce la aceea ce am zis despre lună. Sateliţii celorlalte planete, ca şi dînsa trebuesc a se eclipsa pentru dînsele făcînd eclipse de soare, ori totale ori partnice. Numai Joe, Saturn şi Uran s-au cunoscut că au sateliţi. Joe are patru, Saturn şapte şi Uran are negreşit doi sau poate şi şase sateliţi. Sateliţi ai lui Joe. – Aceşti sateliţi se eclipsesc despre noi cînd trec dindărătul planetei. Aceste eclipse se fac la vremi periodice. Ele au dat înlesnire (mijloc) de a calcula iuţimea luminei. Împrăştierea luminei s-au aflat că este sucsesivă şi neclipită; într-o secundă lumina trece şaptezeci de mii leghe. Se dă socoteala că ele se întorc în acsul lor într-acelaş curs de vreme ca împrejurul planetei. Sateliţi Diametre în leghe. Depărtarea planetei. Vremea revoluţiei împrejurul planetei. zile ceasuri minute 1 908 93000 leghe 1 18 28 2 749 149000 3 13 14 3 1223 237900 7 3 43 Sateliţi ai lui Saturn. Aceştia sînt [56] şapte la număr. Cel mai depărtat întrece cu mult pe ceilalţi cu întinderile sale. Se dă cu socoteala că şi el se întoarce împrejuru-şi în aceeaşi vreme ca împrejurul planetei. Cel mai depărtat după dînsul se vede încă lesne. Cei trei care vin pe urmă sînt prea mici şi cu anevoe a se vedea, şi ceilalţi doi ce şterg marginile inelului şi se mişc în planul său s-au văzut numai în împrejurări deosebite şi cu telescopurile cele mai bune ce s-au putut face. Sateliţi ai lui Uran. – Aceştia sînt trupurile din sistema noastră planetară cele mai anevoe a se zări, după cei doi sateliţi dinîntru ai lui Saturn. Fiinţa a doi s-a întărit; iar acelorlalţi patru se bănueşte. Toate trupurile cereşti ce am privit pînă aici se mişc în ceriu mergînd de la apus spre răsărit; un lucru ciudat este că cei doi sateliţi ai lui Uran se mişc din protivă. Dintr-aceşti doi sateliţi, unul face revoluţiea sa împrejurul planetei în opt zile şaisprezece ceasuri cincizeci şi şase de minute şi cinci secunde; cellalt în treisprezece zile unsprezece ceasuri opt minute şi cincizeci şi noă secunde. Despre comete. Cometele sînt nişte stele cu o fire [57] deosebită, şi care nu se văd tot la un loc în ceriu; ci se arată din vremi în vremi fără soroc, pe urmă pier ca să se întoarcă mai tîrziu, şi cîteodată ca să nu se mai arate niciodată. Numărul cometelor este de mai multe mii, şi un mare număr dintr-însele s-au observat; iar celelalte ce se mişc neîncetat în spaţiu, dar trec în partea cerului ce o vedem zioa, nu se pot zări, pentru că lumina lor este eclipsată de către lumina soarelui. Acestea se pot vedea numai în vremea unui eclips total de soare; cu toate că cîteva au fost aşa de strălucitoare încît s-au putut zări în zioa mare. Aceste stele se arată cam ciudate căci au un fel de cap, ce este o grămadă de lumină ale căria margini sînt fără orînduială; în mijlocul capului au un fel de sumbure mult mai lucitor. Li se mai văd încă două făşii mari de lumină a cărora întindere prinde cîteodată mai mult decît a treia parte a atmosferii, şi totd-auna sînt în partea împrotivită la soare: acestea sînt coada cometei. Unele din aceste coade s-au văzut că se împart în făşii de foc pînă şi şase la număr; alte comete s-au văzut că n-au coadă. Grosimea şi lăţimea acestor coade sînt foarte mari: cometa care s-a văzut în anul 1680 avea o coadă a căria lungime, după [58] trecerea sa la perieleu (puntul cel mai aproape de soare), avea tocma doăzeci de milioane leghe şi s-a rîdicat pînă la patruzeci şi una de milioane. Coada cometei de la 1769 avea şaisprezece milioane de leghe. Stelele cele mai mici se zăresc pîntre comete, cu toate că aceste stele pier în dosul unei ceţi rare ce se întinde numai cîţiva stînjini în susul suprafeţii pămîntului; aceasta a dat pricină a se crede că aceste comete sînt nişte grămezi mari de aburi supţiri ce-şi trag lumina lor din razele sorale ce trec printr-înşii şi se răsfrîng de către toate părţile lor. Mişcările cometelor sînt prea neregulate. Ele se mişc în toate părţile cerului şi în toate direcţiile. Cîteva descriu în mişcările lor eclipsuri mai mult sau mai puţin lungăreţe, şi se întorc şi vin pe rînd cînd şi cînd. Altele descriu iperbole (linii arcuite ale cărora rămurile cele doă se întind la nesfîrşit), şi atunci se ivesc şi pier, ca să nu se mai întoarcă, sau ca să se întoarcă în vremi nehotărîte, după combinaţiile cele necunoscute de mişcări. Centrul tutulor acestor linii arcuite este ocupat de către soare. Aceste stele sînt văzute cîteodată prea puţine zile, iar altă dată mai multe luni. Mişcarea unora este prea înceată, dat îşi măresc iuţimea cu [59] cît se apropie mai mult de soare, spre a o micşora pe urmă şi a rămînea cît era mai nainte. Altele se mişc cu o iuţime foarte mare; cîteodată se arăt fără coadă ca o negură, dar apropiindu-se de soare, se formează făşiea, se face foarte mare, ca să piară pe urmă, de unde se dă cu socoteala că coada se face dintr-o purcedere de comete pricinuită de razele sorale. Mai multe comete sînt ale cărora întoarceri sînt periodice. Una dintr-însele are un period de şaptezeci şi şase de ani: aceasta s-a arătat în anul 1835, apropiindu-se mult de pămînt. Alta are un period de trei ani şi jumătate. Alta are un period de şase ani şi trei sferturi; arătarea ei cea din urmă a fost la 1832. La această din urmă este de însemnat că ea a trecut planul eclipticei prea aproape de orbita pămîntească şi s-a dovedit prin calcule că daca pămîntul ar fi avut o lună mai mult din mişcarea sa în minutul trecerii cometei, aceste doă stele s-ar fi isbit şi ar fi putut să se întîmple dintr-aceasta vreo catastrofă. Cometele trec prin sistema planetară, s-apropie de multe ori mult de planete, sînt trase de către dînsele şi smicite din orbita lor; din care pricină este cu greu a se face comparaţia cometelor, ce sosesc în deosebite vremi, spre a le putea cunoaşte. Partea lor cea solidă trebue să fie prea [60] puţin însemnată, căci o cometă umblînd prin sistema sateliţilor lui Joe a fost întoarsă din drumul său şi n-a pricinuit nici o neorînduială în această sistemă. Revoluţia sa care a fost de cincizeci de ani fu schimbată în cinci ani prin lucrarea lui Joe, de cînd cu trecerea sa aproape de această stea în anul 1767; şi tot ar fi umblat într-un period de cinci ani, daca revuluţiea sa nu s-a fi schimbat iarăşi într-una de doăzeci de ani, de cînd cu trecerea cea nuoă a acestei comete, p-aproape de Joe în anul 1769. Despre stele. Stelele ce am învăţat pînă aici au mişcări în ceriu unde le putem vedea numai privind; însă această mulţime de trupuri luminoase ce vedem în vremea unei nopţi frumoase nu face tot asemenea mişcări. Acestea s-au numit stele ficse (statornice). Stele fixe. Numirea această nu li se cuvine; căci cu toate că din pricina depărtării lor cei foarte mari ni se par stînd totd-auna tot la un loc, însă ele îş fac mişcări în ceriu; dar fiindcă aceste mişcări sînt nepătrunse de noi, li s-a dat numele acesta. Sînt stele de întîea, a doă şi a treia mărimi. Se văd cu ochii pînă la a şasea mărime. În rîndul [61] cel dîntîiu de mărime se număr numai cincisprezece pînă la doăzeci de stele prinţipale; în rîndul al doilea cincizeci sau şaizeci; în al treilea aproape de doă sute, ş.c.l. Numerele cresc prea repede. Numărul stelelor este nemărginit: de acestea se număr cincisprezece sau la doăzeci de mii pînă la a şaptea mărime; celelalte se văd numai cu instrumente. Aceea ce se numeşte calea robilor, acest nemărginit brîu alburiu ce încinge ceriul în vremea unei nopţi frumoase, este o grămădire de o mulţime de stele. Stelele cele mai vecine ale pămîntului sînt în depărtări nemărginite de dînsul socotindu-se cu bilioane de leghe. Lumina lor ajunge pînă la noi abia în trei ani şi ceva mai mult. Dintr-acestea multe s-au clasificat în constelaţii. Astfel toţi cunosc cloşca, carul, ş.c.l. Acestea sînt adunături de mai multe stele în forme hotărîte. Un lucru vrednic de însemnat este împuţinarea şi adăogarea cea periodică a întinderii luminei în oarecare stele. Lucirea lor se împuţinează cîteodată mai de tot, pe urmă creşte puţin cîte puţin pînă la întoarcerea stelei în starea sa cea obicinuită, şi pă urmă iar începe a se împuţina ş.c.l. Periodul unia din trînsele se face de doăsprezece ori în unsprezece ani, sau mai bine este de trei sute [62] treizeci şi patru de zile. Steaoa stă în cea mai mare lumină a sa în vreme de cincisprezece zile; această lucire i se împuţinează în vreme de trei luni, şi se face nevăzută mai vreo cinci luni, şi adăogîndu-şi pe rînd lucirea sa în vreme de cele trei luni ce mai rămîn ale periodului său. Cîteodată se văd arătîndu-se în cer nişte stele ce nu s-au mai văzut niciodată; acestea stau acolo oprite cîtăva vreme ori mai multă ori mai puţină şi pe urmă pier. Adesea se vede în cer doă şi cîteodată şi trei stele mai de aceeaş mărime, prea aproape una de alta: acestea au dat pricină a se bănui că trebue se aibă acolo între dînsele o legătură nedeslipită. Aceste stele se întorc unele împrejurul celorlalte ca centruri, şi fiecare dintre dînsele duce negreşit în mişcarea sa niscai sistemi planetare şi cometare, ca şi sistema noastră, cărora o astfel de stea le slujeşte de soare. Stelele au mişcări deosebite ale lor, însă trebuesc să se sprijinească veacuri spre a produce schimbări însemnate în orînduirea (în aşezarea) stelelor. În cer se mai văd de stele mai apropiate între dînsele decît cele de prin prejur, şi formînd nişte adunături alburii; acestea sînt adunături de stele. [63] Asemenea să zăresc nişte nuori mici luminoşi, stătători, împrăştiaţi în ceriu, şi formînd nişte albiciuni mici ce se numesc ceţi. Se dă cu socoteala că aceste ceţiuni sînt numai o adunătură de materii puţin învîrtoşate, precum şi nuorii se fac prin desimea aburilor de apa răspîndită în atmosferă. Această materie ceţoasă se învîrtoşează din ce în ce şi dă naştere stelelor sau sorilor, planetelor, ş.c.l. şi într-adevăr, n-am zis noi că pămîntul, înuntru, este încă în topire? El nu s-a învîrtoşat încă de tot pînă acum. Calendar. Vremea se împarte în veacuri, ani şi zile. Veacul este un period de o sută de ani; anul este vremea de la trecerea pămîntului la un echinocs pînă la întoarcerea sa; zioa este vremea întrebuinţată de pămînt ca să facă o revoluţie împrejuru-şi. Anul coprinde trei sute şaizeci şi cinci de zile şi o părticică din zi. Două greutăţi ni se înfăţişază: 1. Anul de care vorbirăm este schimbător, din pricina unor mici schimbări ce se fac în poziţiea echinocselor. Este adevărat că aceste schimbări sînt foarte mici, dar sînt în fiinţă, şi aşa comparaţiea anului cu zioa, [64] a căria mărime este hotărîtă, se face prea cu anevoe. Spre a întîmpina această greutate, în locul preţului anului firesc se pune un preţ meşteşugit ce se deosebeşte aşa de puţin de cel firesc, ca să nu aducă vreo necuviinţă simţită în viaţa civilă, prin grămădirea greşelelor în vreme de mai multe veacuri. 2. Zioa nu se cuprinde în an de un număr tocma de ori; ci se cuprinde de trei sute şaizeci şi cinci de ori, mai mult o frîngere compusă de ceasuri, minute, secunde ş.c.l. Daca nu ne-am fi ferit de această rămăşiţă, fiecare vreme a anului s-ar depărta din puntul său de plecare, şi astfel ar trece pe rînd toate poziţiile anului ca în sfîrşit să ajungă de unde a plecat. Singurul mijloc este de a ţinea în seamă frîngerea de care vorbirăm pînă cînd adăogîndu-se de cîteva ori sieş să facă o zi, ce atunci se adăogă la numărul cel întreg al zilelor coprinse în an. Scopul calendarului este de a face astă lucrare într-un chip simplu şi înlesnitor. Spre aceasta se întrebuinţează ani de trei sute şaizeci şi cinci de zile şi alţi ani de trei sute şaizeci şi şase de zile, ce vin unul după altul aşa încît după mai multe mii de ani suma anilor meşteşugiţi, alăturată cu suma aceluiaş număr de ani adevăraţi, înfăţişază o deosebire foarte [65] mică. Anilor al cărora număr nu este împărţibil cu patru s-a făcut învoire a li se da trei sute şaizeci şi cinci de zile, şi acelora al cărora număr fiind împărţibil cu o sută nu este şi cu patru sute. Astfel anul 1834, al căruia număr nu este împărţibil cu patru, este de trei sute şaizeci şi cinci de zile; asemenea anul 1900, al căria număr este împărţibil cu o sută, dar nu şi cu patru sute, va fi de trei sute şaizeci şi cinci de zile. Trei sute şaizeci şi şase de zile s-a dat anilor acelora al cărora număr fiind împărţibil cu patru nu este şi cu o sută, şi acelor al cărora număr este împărţibil cu patru sute. Aşa anul 1836, al căruia număr împlineşte condiţiile cele dîntîi, va fi de trei sute şaizeci şi şase de zile; asemenea va fi anul 2000, care împlineşte condiţiea a doă. Astfel lucrînd, s-a băgat de seamă că la zece mii de ani deosebirea între suma anilor meşteşugiţi şi a anilor adevăraţi este numai de doă zile patru sute zece ceasuri şi doăzeci şi patru de minute, făcînd la trei mii de ani mai puţin decît o zi. Într-acest fel de chip solstiţurile, echinocsele, vin totd-auna tot în aceleaşi zile, aceleaşi timpuri tot în aceleaşi luni, în loc de a trece prin toate zilele anului, precum s-ar fi întîmplat daca se întrebuinţa anii adevăraţi. [66] Anii de trei sute şaizeci şi şase de zile se numesc bisecţi. Lunile. – Mişcarea cea părută a soarelui şi mişcările planetare toate se fac într-o bandă mărginită ce încinge ceriul ca un brîu, şi despre care ne poate da o idee drumul robilor: această bandă sau zonă a priimit nume de zodiac. Acest zodiac s-a împărţit în doăsprezece părţi, care părţi cuprind oarecare număr de stele sau constelaţii. Vremea ce trebue pămîntului ca să treacă pe fiecare din aceste constelaţii s-a numit lună. Aceste doăsprezece constelaţii sînt: Berbecele, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Cumpăna, Scorpia, Săgetătorul, Capricornul, Cana, Peştii.