MANUAL DE AGRONOMIE PRACTICĂ PENTRU MOLDOVA, compus de D. de Litinski, Iaşi, 1853.
   
   [I] Prea înălţate Doamne! 
   
   Netăgăduită este plecarea şi părinteasca Voastră îngrijire pentru buna cîrmuire, mai cu osăbire privitoare la clasa agricolă din acest principat. Un milion de suflete binecuvîntează această tendenţă a unui Domnitor care, în a sa sapienţă, a deschis toate izvoarăle pentru înflorirea şi binele naţiei. 
   Aceea ce alte popoare dobîndesc prin artă, silinţa şi industrie, această ţară o are de la natură, care varsă darurile sale atîta de mănoase, încît agronomul, în comparaţie, cu mai puţine osteneli, cîştigă asămine daruri, ce sînt atîta de răsplătitoare. 
   Ca Înaltului ocrotitoriu şi înaintitoriu agriculturei îndrăznesc a dedica ÎNĂLŢIMEI VOASTRE acest manual de Agronomie, bazat pe o practică ispitită, cu consideraţii către împregiurările ţărei. 
   
   Autoriul. 
   
   [II] 
   
   [III] PREFAŢĂ. 
   În micul spaţ al acestui manual am descris într-un dialect simplu, înţălegător şi practic, obşteştele principii de Agronomie cu oarecare începătornice îmbunătăţiri, căutînd a face deşteptări numai asupra acelora ramuri de Agronomie, care au cel mai mare interes aice în ţară, la care însă am luat în consideraţie şi împregiurările locale a ţărei, silindu-mă a sfătui numai pentru acele îmbunătăţiri, care atît posesorul cît şi micul propietar, sînt în stare a le face cu folosul şi avantajul lor. 
   La compunerea acestui Manual am întrebuinţat foi agronomice practice, precum şi singura me observaţie şi ispită ce m-au îndemnat a ţita prefaceri şi înlesniri întru prelucrarea pămîntului, care iarăşi singur prin [IV] cercările ce am făcut în ea le-am găsit pre nimerite; întrebuinţînd totodată pentru înlesnirea socotelii măsura şi cumpăna obicinuită aice în ţară. 
   În descrierea creştirei vitelor am cercat cît se va pute mai scurt a ţita şi o Simptomatologie practică spre conoştinţa boalelor de vite şi a trătărei lor. – Că creştirea şi speculaţia vitelor are mare înriurire asupra binelui obştesc al aceştii ţări este de oricine preţuită, şi fiecăruie econom este cunoscut cît de puţin ajutor se găseşte, din lipsa Veterinerilor (doftori de vite) în provinţie, la ivirea boalelor de vite. – De aceea dară ar fi de dorit şi de sfătuit ca fiecare preot al unei comunităţi, care ştiind să cetească, pe lîngă datoria sa ca sfătuitor moral, să aibă şi instrumente, medicamente, precum şi un asemenea manual spre a pute, la ivirea boalelor de vite, da sfat şi ajutor fiilor săi de duhovnicie, unde de multe ori de la ţînerea vitei bolnave atîrnă toată esistenţa unei familii. 
   
   [1] ÎNTRODUCERE 
   
   AGRONOMIA ŞI AGRONOMUL. 
   
   Supt cuvîntul de agronomie se înţelege producerea de plînte şi creştere de animale, care ca ram de agonisire aduc cel mai mare şi mai putincios folos. 
   Deci agronomul se ocupă cu această mesărie şi nu are trebuinţă de altă condiţie la asămine lucrare, decît deprinderea mehanică bazată pe o singură imitaţie şi învăţătura ştiinţifică, care fără vreo lege hotărîtă, prin gîndire numai povăţuieşte pe agronom de a întroduce, pentru fiecare caz speţial, cea mai bună urmare. 
   Pentru înfiinţarea Agronomiei (sau economiei) este de nevoie: 1. Un om care să aibă plecare la asămine întreprindere, precum şi ştiinţă practică şi teoretică, al 2. un capital potrivit, care este cea mai întăie condiţie la această antrepriză, şi în sfîrşit, al 3. o moşie. – Luarea în stăpînire a unei moşii este sau de veci sau în posesie. 
   
   Cumpărarea de veci. 
   La cumpărarea unei moşii trebui să fie cineva *[2] cu luare aminte şi negrăbit, şi să nu se mărginească numai într-un ţinut, pentru că cu atît mai bine să poate alege o moşie cu cît numărul lor va mai mare, şi atuncea este de preferat aceea care, după lămurirea tuturor împregiurărilor, ar făgădui cel mai bun venit; căci foarte greu este de găsit o moşie care se răspundă la toate dorinţile noastre, şi dară la o asămine cumpărare trebui de luat în privinţă: poziţia locului, desfacerea productelor cu lesnire, precum şi proporţia capitalului trebuitor atît pentru preţul cumpărărei, cît şi pentru cheltuielile neaparate spre înzăstrarea moşiei, preţăluindu-se toate aceste potrivit obştescului princip, după proţentul politicit din afară, ca pe urmă să se poată săvîrşi tocmala după valora mijlocită. 
   Este îndelungat timp de cînd au început preţurile moşiilor a să sui întru atîta, încît la toţi 20 de ani se îndoiesc veniturile lor, cînd cu 50 de ani mai în urmă nici gînde cineva la aceasta: pricina nu este alta decît înmulţita ţirculaţie a banilor, scăderea valorii lor, preţurile sporite a productelor, negoţul estern şi esportaţia în ţări streine; pe lîngă aceste apoi şi propăşirea sau îmbunătăţirea economiei însoţită de plecarea multor persoane educate şi înstărite spre a petrece *[3] la ţară, precum şi asigurarea capitalului depus, trebui să fie cauza mai sus zisă. 
   
   Posesia. 
   Chipul al 2 al stăpînirei unei moşii este posesia, adică: cumpărarea venitului pe un timp hotărît, însă atît proprietariul, cît şi posesorul au reciproce privinţi că proprietariul îşi îmbunătăţeşte moşia şi posesorul se sirgeşte în timpul posesiei a-şi scoate folosul cel mai putincios, fără privire cătră somele capitalului întrebuinţat; cu toate că este o mare greşală aice în Moldova, de a împosesui moşii numai pe 3 sau 5 ani, pentru că cu cît este timpul posesiei mai îndelungat, cu atîta mai mult se apropie posesorul cătră proprietariu, şi fiindcă după principiile industriale nu se poate pretinde de la posesor ca el singur la o îmbunătăţire văzută a moşiei să-şi jărtfească micul său profit, apoi de acolo devine că aice în ţară, moşiile sînt cu locurile slabe pentru arătură, cu fînaţele sălbătăcite şi cu acareturile economiei stricate. 
   
   [4]  
   
   [5] CAPITUL I. 
   
   AGRONOMIA SAU ÎNVĂŢĂTURA DE A CUNOAŞTE PĂMÎNTUL ŞI PĂRŢILE ÎNSUŞIMILOR LUI FIZICE. 
   
   Dreapta cunoştinţă şi chipul cum trebui economul să lucreze şi să sădească pămîntul este adevărata ştiinţă despre pămînt. Pala sau coaja pămîntului este o materie slabă şi poroasă care se compune din o mulţime şi felurite ingredienţe, de aceea această ştiinţă se împarte în următoarele clasificaţii:
   1. Pămîntul prundos, a căruia cea mai mare parte se cuprinde din năsip; el este slab, uşor şi prin prea multă lucrare agiunge neroditoriu; el se înfierbîntă şi se usucă lesne, gunoiul nu ţine mult pe dînsul, el grăbeşte coacerea plîntelor şi este cu priinţă pentru sacară, hrişcă, cartofe şi şperghel. Dacă pămîntul acesta este compus din mai multe părţi precum: lut, margă şi humus, atunce se numeşte pămînt lutos, mărgos, humos şi năsipos; la 100 părţi de acest pămînt se socoteşte 90 părţi năsip, 8 părţi hlei şi o parte humus şi var. 
   [6] 2. Pămîntul hleios ce se numeşte şi pămînt de piatră acră, pentru că este compus din o mare parte de alumen (piatră acră) se lucrează greu, se umezeşte încet, el este luciu şi lipicios, se usucă încet, cînd atunce este vîrtos şi crapă; la timp slotos să nu se lucreze; pe el se coc roadele mai tîrziu. Acest pămînt bine lucrat este roditoriu şi priincios pentru grîu, trifoi, reps, fasole şi popuşoi. – Din pricina vîrtoşiei lui şi a tăriei, pe el se lucrează cu greu plîntele prăşite. – Cea mai însămnată parte în acest pămînt este hleiul şi se socoteşte la 100 părţi 60 părţi hlei, dară celelalte părţi humă, var şi năsip, prin a cărora compoziţie se schimbă şi colorul lui. 
   3. Pămîntul lutos este mai uşor de lucrat şi foarte roditor, pentru care sfîrşit economul totdeauna doreşte asemine pămînt ce înlesneşte cultura tuturor plîntelor, şi care rabdă la timp săcetos. În el rodesc toate soiurile de pîne şi legumuri cu păstări, precum şi plîntele prăşite se lucrează uşor pe el. Proporţia în acest pămînt este la 100 părţi 50–60 părţi lut, iar restul humus, năsip şi var, care capătă color după mulţimea compoziţiei acestor părţi, adică galbăn, cafiniu sau roşietic. 
   [7] 4. Pămîntul văros, compus din ce mai mare parte de var se lucrează lesne la timp ploios, iară la săcetă se sfarmă şi se numeşte pămînt înfierbîntătoriu, pentru că se încălzeşte lesne şi ţine în sine căldura; el trebui adese gunoiet, pentru că gunoiul se nimiceşte lesne în el. Pe acest pămînt rodesc cele mai multe plînte, el mai cu osăbire este priincios pentru grîu, ovăs, trifoi şi nutreţ de vite; colorul lui este alb-suriu. Proporţia acestui pămînt este la 100 părţi 20–70 părţi var, iară restul humus, hlei şi năsip. 
   5. Pămîntul mărgos ce-i zic humă care după cum va fi compoziţia lui se numeşte humă-văroasă, humă-năsipoasă, humă-hleioasă şi humă-humoză. Pămîntul acesta este dintre toate soiurile cel mai roditoriu şi mai lesne de lucrat. El suge acrimea pămîntului şi este foarte activ; economul îl numeşte Pămîntul grîului; colorul lui este după compoziţie alb-galbăn, sur-galbăn, sur-cafiniu sau roşietic-cafiniu; adeseori se găseşte cu vine albe printr-însul; pe el rodesc toate sămănăturile de pîne şi plînte prăşite. 
   În sfîrşit mai sînt cîteva soiuri de pămînt precum: pămîntul mlăştenos ce se desvoltează la aşăzături umede şi este din pricina răcelii rău pentru cultură. 
   [8] Pămîntul bureţos care din pricina umezelii împiedică putregiunea plîntelor şi se preface în torfă (un soi de pămînt care se întrebuinţază ca material de foc). Pe el creşte stuh, rogoz, muşchi ş.a. 
   Pămîntul pietros pe care se găsesc pietre mai mari şi mai mici, care împiedică prelucrarea lui, iară dacă între aceste pietre se găseşte var, humă, ips, apoi aceste se nimicesc şi îmbunătăţăsc locul. 
   
   HUMUL (HUMUS) 
   
   Asupra aceştii substanţe, care în abondenta (îmbelşugata) Moldovă joacă un rol aşa de însemnat, şi care este isvorul rodirei şi a nesfîrşitei producţii din ţară, vroiesc a mă exprima mai lămurit. 
   Se zicea odată că humusul ar fi un soi de pămînt, dară a fost cu totul greşită ideea pentru că el nu este pămînt, şi se numeşte humus din pricina substanţei lui celei pulberoasă. Noi găsim asămine humus la aşăzături mai ales lîngă păduri grămădit. Cursura apei de la locuri înălţate aduce cu sine felurite vegetabile între care este chiar şi humus înfiinţat, ce se aşază acolo unde îşi formează un aşternut puternic; el este în adevăr *[9] mestecat cu pămînt de acel soi care se găseşte în împregiurime. 
   Acest humus se găseşte în pămînt mai mult sau mai puţin şi rodirea pămîntului atîrnă cu totul de la el, căci afară de apă el este unicul ce hrăneşte plîntele; el este productul putregiunei vegetale şi animale. Uscîndu-se este ca o pulbere neagră, iară umed fiind este moale şi frămăncios; el dă hrană organizmului, şi fără dînsul nu este vietate în pămînt. Toată natura organică se preface în humus aşa încît această substanţă se înmulţeşte cu atîta mai mult cu cît locurile vor fi mai locuite de oameni şi de dobitoace şi cu cît vor putrezi mai multe materii organice. 
   Noi videm producerea de humus pe stînci goale; întîi se desvoltează muşchiul care prin putregiunea altor plînte dau hrană şi apoi iarăşi prin putregiune formează atît de mult humus, încît ar putea să crească cei mai tari arbori. 
   Pămîntul este roditor întru cît timp nu va fi lipit humus care se poate reproduce prin gunoirea locului, prin tolocitul lui şi prin putregiunea plîntelor produse pe el. Pămîntul hleios se face prin humus, poros fraged şi călduros, pămîntul văros năsipos *[10] se face mai puternic şi mai compact, şi cel văros se mai răcoreşte. – Din aceste se înţălege că cu cît pămîntul posedează mai mult humus, cu atîta este mai priincios pentru orice producţie, şi de aceea asămine pămînt se numeşte puternic şi abondent (îmbelşugat). – Sămnele prin care economul practic poate deosebi pămîntul la arat şi prăşit sînt următoarile: 
   La pămîntul hleios şi lutos sînt brazdele lucii care la timp umed se lipesc de plug, iară la timp săcetos formează bulgări ce nu se farmă; ploaia răzbate greu prin el şi rămîne îndelung timp umed. Pămîntul văros şi mărgos are brazde lucii însă se farmă lesne, colorul lui este alb-gălbiu sau roşietic, pe el cresc toate soiurile de trifoi sălbatic şi hemei. 
   Pămîntul îmbelşugat cu humus este mai mult sau mai puţin negricios sau cafiniu închis, prin umezeală se face lunecos şi saponat, iară uscat se farmă şi se pulberează. 
   Deosebit de suprafaţa sau coaja pămîntului trebui de a cunoaşte şi pătuşul sau aşternutul ogorului, adică pămîntul care se găseşte 1–11/2 palmă supt coaja lui, pentru că dacă coaja sau pala de sus este bună însă subţire, apoi plîntele ce fac rădăcini adînci [11] precum toate soiurile de trifoi, viţa de vie şi copacii, nu au hrana trebuincioasă şi nici să poate ara cu plugul mai adînc spre a îmbunătăţi pala de sus. Aşadară trebui de luat aminte că nu stă în puterea economului de a îmbunătăţi aşternutul ogorului, iară pala de sus sau coaja lui se poate îndrepta. 
   Trebui de luat în privinţă poziţia locurilor şi clima, care au mare înriurire asupra cîmpului şi a rodirei lui. Pămîntul uscat şi înfierbîntător are mai mult preţ la locuri umede, iară pămîntul greu pierde din preţul lui, cu cît vor fi locurile mai umede şi mai umbroase. Fînaţele iubesc puţină umezală întrucît nu vor fi supusă vărsărilor de ape. Viţa de vie iubeşte costişa despre amiază zi. 
   
   DESPRE ÎMPĂRŢIREA OGOARELOR. 
   
   Rîndul sămănăturei şi schimbarea sămănăturilor. 
   
   Pe lîngă cunoştinţa calităţei pămîntului, este de nevoie economului de a şti pe care anume pămînt rodesc feluritele sămănături şi rîndul sămănărei. 
   În privinţa calităţii locului trebui de păzit următoarele obşteşti principii. 
   1. Pe pămîntul năsipos rodeşte hrişca, săcara, trifoiul alb, cartofele, ovăsul şi lintea, dacă [12] locul nu este pre uscat, apoi rodeşte orzul, malaiul, mazirea, tiutiunul, popuşoiul şi trifoiul. 
   2. Pe pămîntul greu şi hleios rodeşte grîu, ovăs, trifoi şi popuşoi, şi dacă este mestecat cu var şi năsip apoi este cu priinţă pentru orz, mazire, reps, mac şi curechi. 
   3. Pe pămîntul lutos rodeşte tot soiul de sămănături precum: grîu, săcară, ovăs, popuşoi ş.a. 
   4. Pămîntul văros este mai cu osăbire priincios pentru trifoi şi pentru toate celelalte ierburi precum şi pentru grîu, ovăs, mazire, bob, reps, cînipă, in şi cartofe. 
   5. Pămîntul torfos şi bureţos este priincios pentru hrişcă, ovăs şi cartofe. 
   6. Pămîntul mărgos prieşte la toate plîntele. 
   7. Pe pămîntul ţelenos se samănă: in, cartofe, ovăs şi malai. 
   La căldură mare rabdă viţa de vie, popuşoiul, hemeiul, tiutiunul, cînipa, malaiul, orzul de toamnă, luţerna şi hrişca. Iară clima umedă este priincioasă pentru grîu, ovăs, cartofe, trifoi, in şi tot soiul de ierburi. Locurile săcetoase produc săcară, popuşoi, orz de vară, mazire şi hrişcă. Un econom cuminte trebui să prevadă care plînte slăbesc pămîntul mai mult sau mai puţin. Pămîntul se slăbeşte tare de cînipă, popuşoi şi [13] tiutiun; mai puţin se slăbeşte de grîu, orz, ovăs, bob, mazire, cartofe şi hrişcă, iară luţerna, trifoiul şi măzărichea nu numai că îndreaptă locul, dară îi dau chiar şi putere, dacă se vor cosi de verde pănă a nu face sămînţă. 
   Chipul de a şti cum trebui să se urmeză cu rîndul sămănăturilor şi care cu care se potrivesc. 
   Sînt unele plînte care se pot sămăna cîţva ani de-a rîndul fără de pagubă precum cartofe, popuşoi, tiutiun, cînepă, ovăs şi curechi, dacă însă locul va fi de la natură puternic, sau dacă se va gunoi; iar pentru trifoi, luţernă şi in trebui locul schimbat. După plînte prăşite rodeşte mai bine sămănătura de vară decît ace de toamnă; după trifoi rodeşte grîul, ovăsul şi cartofele; pe lîngă aceste apoi spre a se păstra locul curat trebui să se samene întru un an plînte prăşite, iar în altul pîne albă, şi din contra. 
   Spre a întroduce un bun sistem economic, trebui de a păzi rîndul sămănăturilor, de vreme ce din esperienţă să ştie că plîntele rodesc atunce mai bine cînd ele după o regulă hotărîtă se vor sămăna şi schimba pe rînd. 
   Lăsînd deoparte sistemul economic din alte ţări unde Agronomia se află pe o treaptă mai înaltă, vroiesc a arata împărţirea [14] locurilor de cultură, obiceiul şi chipul unei văzute îmbunătăţiri de economie şi pămînt, fără jărtfă de bani. 
   Grîul şi popuşoiul este cel mai însămnat product în ţară, prin urmare de aceea vroiesc a arata chipul înmulţirei acestei producţii odată cu îmbunătăţirea locurilor avînd de bază împărţala de mai gios. 
   
   SISTEMUL ECONOMIC OBŞTEŞTE SE ÎMPARTE. 
   1. În economia grăunţelor, unde pe cea mai mare parte de cîmp se produc sămănături de pîne albă, şi mai cu samă la locurile unde este pămînt mult şi sînt puţini lucrători pentru prăşitul plîntelor, de aceea acolo se împarte cîmpul în trei părţi: o parte pentru sămănături de toamnă, o parte pentru sămănături de vară şi o parte pentru toloacă. Dacă însă pe o parte a sămănăturei de vară se va sămăna trifoi sau alte soiuri de ierburi, apoi nu numai că se îmbunătăţeşte locul, dară se cîştigă şi nutreţ pentru vite, care este de mare folos la locurile unde nu sînt fînaţe. 
   2. În economia schimbării sămănăturilor, care se cuprinde în aceea că niciodată să nu se samene vreo pîne de două ori una după alta, ce an cu an să se schimbe; vroiesc a deştepta pe econom că cu chipul acesta pămîntul nu ce slăbeşte tare, ce capătă hrană, înmulţeşte nutreţul *[15] vitelor şi rămîne totdeauna curat şi puhav; totodată la mai multe locuri din ţară unde pămîntul a fost cu totul slăbit, prin asemine chip de economie, după o rotaţie de 4 ani se îndreaptă toate ogoarele, ca şi cînd ar fi fost pe giumătate gunoite, şi dară aice se împarte cîmpul în patru părţi: 1-ia parte pentru grîu, a 2-a parte pentru plînte prăşite, a 3-a parte pentru pîne albă de vară cu trifoi şi a 4-a parte pentru toloacă. Chipul acesta de economie produce cel mai mare folos, pentru că chiar în al 2-le an toloacă nu mai este. Însă fiindcă ispita învaţă că trifoiul, la o rotaţie de trei ani, nu se face totdeauna, macar dacă ar fi şi cel mai bun şi priincios pămînt, apoi, ca cel mai potrivit pentru Moldova, aş sfătui ca a 3-a parte de cîmp hotărîtă pentru sămănături de vară, precum unde are a fi orz şi trifoi să se împartă în două, lăsînd giumătate pentru toloacă, unde apoi tocmai în al şeselea an iarăşi ar putea să se samene trifoiul pe acel loc unde au mai fost. 
   3. În economia care se obicinuieşte la locurile unde pămîntul este rău, precum locuri muntoase, năsipişuri sau şi acolo unde este cîmp mult fără de lucrători, la asămine economie se împarte cîmpul în suhaturi, ca prin mai îndestulată *[16] odihnire să se poată îmbunătăţi locul sau dacă nu este chip de a ave lucrători pentru pămînt, se slujască pentru creştire de vite. 
   
   DESPRE ÎMBUNĂTĂŢIREA LOCURILOR ŞI GUNOIREA LOR. 
   
   Supt cuvîntul de îmbunătăţire se înţelege. 
   a. Prefacerea locului, b. Tolocitul şi v. Gunoirea. 
   Prefacerea locurilor, adică: locuri sterpe precum păduroasă, mlăştinoasă, dîmboasă şi paragine, a le preface în roditoare; aice însă trebui de luat aminte dacă cheltuielile întrebuinţate la asămine prefacere, vor pute răspunde la doritul profit (folos). 
   1. Locul păduros ce face roditor dacă se vor tăie copacii de pe el şi se vor scoate rădăcinile prin sapat sau prin maşină rădicătoare, iară dacă rădăcinile sînt pre tari, se vor lăsa cîţiva ani pănă cînd viţele lor cele supţiri vor putrezi şi se vor putea scoate mai lesne; după aceea apoi să se lucreze pămîntul şi să se samene pe el popuşoi, ovăs, cînipă, malai şi in. 
   2. Locul mlăştenos dacă este de tot umed trebui scurs de apă ca să se usuce, iară dacă nu este de tot umed se va brăzda ca să se poată usca mai bine, şi se va acoperi cu [17] crengi uscate, care la timp bun se vor aprinde şi cenuşa să se împrăştie peste tot cîmpul, ca la arat să se poată aşterne supt brazdă. La locul care este de tot umed trebui de observat bine cînd vin şivoaie de ploi, unde anume se grămădeşte apa spre a se pute face şanţuri deschisă sau acoperite. 
   3. Locul dîmbos care este tare mult şi care pătimeşte la săcetă, adică partea înălţată, iar aşăzătura se preface în mlaştină, acest pămînt se poate îndrepta dacă se va căra pe el ţernă din timp în timp, pănă ce se va nivela. 
   
   DESPRE TOLOACĂ. 
   
   Supt cuvîntul Toloacă se înţelege un pămînt nelucrat cîtva timp şi întrebuinţat spre păşunatul vitelor. 
   Acest pămînt capătă o putere nouă prin putrezirea brazdelor, prin concentrarea viermilor şi a insectelor, şi prin gunoiul rămas pe el de la vitele ce l-au păşunat, care pentru fiecare an a odihnirei lui se poate preţui mai mult cu cît a fost el mai puternic cînd s-a lăsat să se tolocească, pentru că la asemine caz iarna este mai puternică, precum şi materiile producătoare avansază. Un asemine an de toloacă se poate compara cu [18] un an de trifoi, dacă au fost macar şi cosit trifoiul: căci ispita dovideşte şi asupra acestui punt mă voi esprima mai lămurit aiurea. 
   Odihna pămîntului nu este alta decît o lucrare negativă şi rău giudecă cineva, dacă crede că odihna îmbunătăţeşte locul; pentru că numai brazda care se formează pe el putrezeşte şi gunoieşte lanul, de aceea pămîntul capătă putere nouă nu prin neactivitatea sa, ce chiar prin a sale puteri producătoare. 
   
   DESPRE GUNOIRE. 
   
   Supt cuvîntul gunoire obşteşte se înţelege cărătura la cîmp a feluritelor materii hrănitoare pentru plînte, sau chiar acele plînte care se află în pămînt întru atîta a le prelucra şi a le mănunţi ca să poată deştepta plîntele la o vietate mai activă şi mai puternică, şi aceasta se face 1 prin gunoiul animal, al 2 prin gunoiul verde şi al 3 prin gunoiul mineral. 
   Gunoiul animal este productul desfacerei trupurilor organice prin putrezire; acest gunoi este cel mai puternic şi mai iritătoriu pentru plînte, el se consumează repede în pămînt dară şi slăbeşte în curînd. Acest gunoi se produce din sîngele de pe la căsăpii şi salhanale, din ciolane care trebui pisate şi împrăştiete pe cîmp, din lepădăturile de la dubălării şi din hoiturile [19] (stîrvurile) vitelor pierite, care trebui amestecate cu ţărnă şi a să face un compozit. – Gunoiul animal mai este şi acela care se produce din scursurile vitelor precum şi din băligarea lor mestecate cu felurite plînte, şi care este pentru econom cel mai interesant şi mai trebuincios lucru; de aceea trebui asemine gunoi strîns şi adunat prin grajdiuri. Scursurile vitelor este urinul (udul) acest fluid care cuprinde în sine mai multe părţi folositoare precum sare acro-fosfată şi amonium, este tare priincios plîntelor. 
   Lepădătura de la vite numită baligă sau gunoi de grajdiu este acel de la cai, de la oi, de la vite cornute, de la paseri şi de la rîmători. Gunoiurile se deosăbesc după felul vitelor şi a nutreţului. 
   1. Gunoiul de cai este uscat şi fierbincios, el lucrează în pămînt mai repede decît celelalte soiuri de gunoi dară şi se slăbeşte mai curînd, el iritează tare plîntele şi le face să pătimească dacă au contenit puterea lui; acest gunoi se întrebuinţază la florării şi este priincios la locuri umede şi răcoroase. 
   2. Gunoiul de oaie este fierbincios şi se potriveşte pentru locuri răcoroase; el stîrpeşte buruiana, şoaricii şi alte jivine, el are în sine [20] mult amonium şi iritează tare humusul care se află în pămînt. 
   3. Gunoiul de vite cornute este mai [tip.: ma] umed, dospeşte lesne, lucrează mai îndestulat timp în pămînt şi este cel mai potrivit pentru tot soiul de loc; lucrarea lui este mai încet, prin unirea lui cu paie, rămîne pămîntul mai puhav şi atmosfera străbate mai lesne în el. 
   4. Gunoiul de pasăre se întrebuinţază ca presărătură pentru locurile de curechi şi alte plînte. 
   Un metod de gunoit locuri cu puţină cheltuială şi potrivit pentru această ţară este: în timp de iarnă să se împrăştie pe cîmp nutreţul pentru vite şi la 2–3 zile să se tot schimbe locul spre a se pute gunoia un spaţ mai mare. 
   Fiind dară că economia în Moldova nu este aşa aranjată şi pămîntul ei este încă puternic încît nu are încă nevoie de gunoire apoi nici vroiesc a mai arăta chipul cum să se prelucreze şi să se întrebuinţeze gunoiul animal, decît vroiesc a ţita despre cel mai însămnat punct pentru îmbunătăţirea pămîntului, care după ideea me ar fi cel mai potrivit şi mai folositoriu şi după împregiurarea ţării ar merita o asemine întrebuinţare. Fiindcă din ispită se ştie că Moldova de sus care este mai populată şi [21] a căria pămînt nu este pre puternic din pricina multei întrebuinţări, unde se samănă o roadă cîţiva ani de-a rîndul fără a schimba sămănătura care a şi slăbit pămîntul, şi fiindcă cele mai multe moşii sînt împosesuite, unde cu dreptul nu se poate cere de la posesor ca el să se jertfească pentru îmbunătăţirea locurilor, apoi eu vroiesc a însămna aice o urmare care s-ar pute întrebuinţa chiar şi de posesor cu folosul lui, şi aceasta este următoarea: 
   
   DESPRE GUNOIREA VERDE. 
   
   Gunoaiele vegetabile nu au acea putere şi acea repede lucrare ca gunoiul animal, dară într-o privinţă sînt bune fiindcă nu se pierd degrabă din pămînt, şi prin asemine gunoi capătă pămîntul iarăşi puterea sa, cu toate că din ispită se ştie că uneori un pămînt de tot slăbit capătă iarăşi puterea lui mai degrabă prin nelucrare adecă tolocitul lui, decît prin gunoire. Acest metod este tare vechi şi a fost cunoscut chiar şi Romanilor şi este următorul: cîmpul care este destinat pentru toloacă, să se samene cu aşa feliu de plînte care ar produce la anul viitor un soi de fîn bun şi care ar ave încă destul timp pentru înflorit, cînd atunce să se calce cu [22] vitele sau să se are ca să se poată aduce supt brazdă. 
   Noi avem mai multe plînte care s-ar potrivi pentru acest scop şi care trebui să aibă următoarele însuşimi. 
   a. Locul să fie încă puternic ca plîntele să poată răsări desă şi voioasă. 
   b. Sămînţa să fie ieftină şi lesne de cîştigat. 
   v. Plînta trebui să grăbească cu a ei creştere încît să rămîie timp ca după ea să se poată sămăna o altă roadă. 
   g. Plînta să nu învîrtoşeze locul, decît să-l străbată cu rădăcinile sale şi să-l umbrească cu tufele sale. 
   d. Plînta să putrezească lesne. 
   La aceasta este trifoiul cel mai potrivit care are toate mai sus arătate însuşimi, şi care este de mare folos la locurile unde nu sînt fînaţă. 
   Această gunoire se potriveşte la locurile fierbincioase şi grele care le răcoreşte, umezăşte şi le frăgezăşte; cheltuiala nu este mare şi munca răsplătită. 
   Pentru acest sfîrşit aş sfătui o aşa urmare, adică: la o economie unde deosăbit de sămănătura de toamnă şi de vară mai prisoseşte de pildă încă 100 de fălci pentru toloacă, *[23] apoi să se samene 50 fălci de orz cu trifoi şi la anul viitor ar fi 50 de fălci toloacă şi 50 de fălci trifoi, acel cîmp cu trifoi produce un soi bun de iarbă cu sfîrşitul lui Mai, şi după ce va otăvi pe la sfîrşitul lui Avgust, se va ara şi se va sămăna cu grîu, care pămînt negreşit că prin asemine gunoire ar fi mai preferat decît acel tolocit, în privire că ar fi mai curat şi mai fraged. 
   
   GUNOIUL MINERAL. 
   
   Acest gunoi nu produce humus, însă desface pe acel ce se află în pămînt, suge toată acrimea pămîntului, şi iritează plîntele spre creştere. Acest gunoi se cuprinde a) din ips; b) din var ars: amîndouă aceste materii sînt înfierbîntătoare şi se desfac la aer; ipsul prieşte plantelor  frunzoase pentru că întrebuinţat ca presăpătură face foarte bună lucrare, iară varul este bun pentru pămînt greu şi hleios, căci el suge toată acrimea din pămînt, şi stîrpeşte dudăul, viermii, culbecii şi tot soiul de gîndaci. 
   Huma este bună pentru pămîntul răcoros, vînjos şi acru, căci suge acrimea, desface humul cel vechi şi stîrpeşte buruienele.
   
   [24] DESPRE MEHANICA PRELUCRARE A PĂMÎNTULUI ŞI DESPRE UNELTELE DE ARĂTURĂ 
   
   Aratul. 
   
   Aratul are mai multe înţelesuri, precum: 
   1. Slăbirea şi fărmătura pămîntului. Pămîntul are plecare de a se strînge şi a se întări. Cu cît pămîntul este mai hleios, cu atîta mai tare este şi legătura lui, şi dară pămîntul trebui mehaniceşte slăbit aşa încît coaja lui să se prefacă în pulbere şi să poată cuprinde în sine toate părţile hrănitoare pentru plînte. 
   Unde sînt mulţi bulgări acolo nu poate străbate rădăcina capilară şi tulpina lor, şi asemine bulgări nu dau hrană plîntelor. Cu cît va fi arătura mai măruntă şi mai potrivită, cu atîta mai regulat se lăţeşte rădăcina şi se face mai tufoasă. 
   Pre fărmat şi pre slăbit nu poate se fie pămîntul nici odată, însă totuşi cîte odată poate fi arătura rară, adecă se ivesc cîte odată pe arătură iruge (un spaţ de pagubă între pămîntul arat) care sînt nepriincioase plîntelor, precum se întîmplă de multe ori la sămănături, unde pămîntul, după ce s-au arat, nu au avut în destul timp să se aşeze. 
   [25] 2. Ezacta mestecare a pămîntului care trebui de observat la adăogirea altor substanţe precum d.p., la gunoire. 
   3. Stîrpirea buruienei. Buruiana este de două soiuri, acea care se face din sămînţă şi ace care se înmulţeşte din rădăcină. Buruiana din sămînţă se stîrpeşte dacă se va ara locul şi va încolţi sămînţa ei; însă fiindcă sămînţa poate rămîne în bulgării arăturei mai mulţi ani nejignită, apoi atunce să se are şi să se grape locul de mai multe ori, pentru ca să poată încolţi tot firul de sămînţă; pentru buruiana ce se face din rădăcini, precum boji, spini şi alte soiuri, se cere o altă lucrare, adecă să stîrpeşte prin scoaterea rădăcinilor cînd odrăslesc, care rădăcini scuturate de ţărnă se vor espune la aer. 
   4. Aducerea sămînţei în pămînt. Aceasta se face sau prin plug sau prin grapă sau şi prin alte unelte. Această lucrare cere cea mai mare luare aminte, ca sămînţă să fie potrivit împărţită, ca plînta să găsască hrană pentru rădăcina ei cea gingaşă şi, în sfîrşit, să nu fie împiedecată tulpina ei la întinderea în pămînt. 
   
   DESPRE UNELTELE DE ARĂTURĂ. 
   
   Uneltele care le întrebuinţăm cu vite la prelucrarea pămîntului sînt de multe soiuri, dară cele mai întrebuinţate sînt următoarele:
   [26] a. Plugul în adevăratul înţăles care este nu numai de a săpa şi de a slăbi pămîntul, dară şi de a-l întoarce aşa, ca ţărna de supt coaja lui să vie deasupra şi aceasta se face prin cormana (scîndura care răstoarnă brazda). 
   b. Plugul cîrlig, un soi de plug care amestecă pămîntul, îl slăbeşte şi îl curăţă de buruiană, însă pentru că nu are cormană nu răstoarnă brazda. 
   v. Plugul hîrlecer, sau săpător şi estirpator (stîrpitoriu); un soi de pluguri care numai ating surfaţa pămîntului, îl slăbeşte şi îl curăţă de buruiană. Aceste pluguri se întrebuinţază la aducerea săminţei în pămînt. Folosul acestor pluguri se cunoaşte acum în ţară precum chiar şi întrebuinţarea lor s-a lăţit. 
   Fiindcă plugurile sînt de mai multe soiuri, apoi cel mai întrebuinţat aice în ţară este plugul cu roate, el se alcătuieşte din cotiuga cu roate şi din plugul cu grindei, din două fieră, adică acel lat şi acel lung supţire care vine înainte de taie brazda; din plasă, cormană şi coarnele care pot fi cîte două sau numai cu cîte unul. 
   Acest plug este cel mai sigur, dară umblă şi mai greu decît toate celelalte. Plugul fără roate umblă mai uşor dară se poate întrebuinţa numai acolo unde vor fi locurile netede. 
   [27] Plugul prăşitor sau săpător are dinainte în loc de roate, un picior, are două cormane adecă de amîndouă părţile, şi un corn. Această unealtă de arătură are să fie vreodinioară cea mai preferată în ţară şi să zică oricine ce va zice, dară această unealtă este de preferat şi se potriveşte pentru prăşitul popuşoilor şi a cartofelor, dacă vor fi sămănate în rînd; eu singur am făcut cercare şi am rămas mulţumit. – La acest plug se înhamă un cal şi se poartă pintre rîndurile sămănate unde cu amîndouă cormanele se rădică ţărna dintre rînduri şi se grămădeşte către plîntele sămănate pe rînd. – La cultura popuşoilor se va mai vorbi despre aceasta. Afară de ţitatele (pomenitele) mai sus unelte, mai este încă plugul sămănător la care nu se mişcă cormana, şi plugul sburător la care se poate schimba cormana, după trebuinţă sau în dreapta sau în stînga. 
   Un plug bun trebui să aibă următoarele însuşimi. 
   1. El trebui să fie aşa alcătuit ca să se poată adînci brazda după trebuinţă. 
   2. Trebui să fie aşa întocmit ca să se poată face brazda cînd mai lată cînd mai îngustă, după cum va cere şi trebuinţa. 
   [28] 3. Trebui să fie aşa făcut ca să se poată trage uşor şi sigur fără de a trudi dobitoacele. 
   4. Plugul trebui să taie brazda curată ca să rămîie hatul neted. 
   
   GRAPA. 
   
   Grapa se face în triunghi sau patrată cu colţuri de lemn sau de fier, această unealtă se întrebuinţază spre a sfărma şi a împrăştie bulgării cînd tot odată să şi oboleşte pămîntul şi buruienele se smulg cu rădăcinile lor, iar sămînţa se acopere cu ţărnă. Pe pămînul bulgăros se cere grapă cu colţi de fier, care grapă să poate şi îngreuie după cum va cere trebuinţa. 
   
   VALUL. 
   
   Această unealtă este rotundă sau în opt muchi de la 7–8 palme de lungă şi de la 20–25 palmace de groasă; la capete are cepuri ca grindeiul de la moară; acest val se aşaze într-un proţap despicat ca o foarfică şi aşa se întrebuinţază; el slujeşte pentru turtirea pămîntului fărămăcios şi pentru sfărmarea bulgărilor ce au mai rămas pe ogor, însă pămîntul la asămine manipulaţie să nu fie pre uscat dară nici pre umed. 
   
   [29] MAŞINĂ DE SĂMĂNAT. 
   
   Această maşină scuteşte sămănatul şi grapatul şi împrăştie sămînţa mult mai potrivit decît cînd se samănă cu mîna; asămine maşină are mare avantaj la economii mari; ea este aşa alcătuită ca să se poată sămăna după vroinţă sau mai rar sau mai des. 
   În sfîrşit între uneltele agronomiei mai sînt: sapa, hîrleţul, lopata ş.a. care slujăsc muncitoriului pentru prelucrarea pămîntului, precum şi coasa şi săcerea pentru cosît ierburile şi pentru săcerat roadele. 
   
   SĂMĂNATUL 
   
   După ce s-au pregătit cîmpul cum se cuvine, apoi trebui de luat în privinţă semînţa care are a să sămăna, dacă se potriveşte cu locul şi clima sau nu, după care apoi trebui de observat următoarele. 
   1. Sămînţa să se aleagă care va fi mai cărnoasă la grăunţă, mai puternică şi mai curată; tot odată sămînţa să nu fie veche, să nu fi mucidă sau aprinsă, precum nici să fi pătimit de vreo împregiurare. 
   2. Trebui de luat aminte la schimbatul sămănăturei. – Unele din plînte se prefac şi îşi strică calitatea dacă nu vor fi bine căutate, *[30] sau dacă nu le va prii locul şi clima; la asămine caz trebui sămănătura schimbată şi la schimbat nu trebui scăpat din vedere ca roada de pe locul mai slab să se samene pe locul mai bun, iar nu de pe cel bun pe acel rău. 
   3. Puterea încolţitului de sămînţă. – Dacă este îndoială despre încolţitul sămînţăi, apoi se vor lua ca vro 100 de grăunţă, care se vor pune într-o pînzetură de lînă odată sau în ţărnă umedă, şi se va observa cîte grăunţă au încolţit şi cîte nu; dacă la o asămine cercare o parte din grăunţă d.p. 1/10 nu au încolţit, apoi la sămănat se va adăogi pe atîta sămînţă pe cît nu au încolţit. 
   Puterea încolţitului nu este deopotrivă la toate soiurile de sămînţă, precum la orz este puterea încolţitului 2 pănă şi 3 ani, la ovăs 2 ani, la sacară 4 ani, la grîu 3–4 ani, la trifoi 2 ani, la cînepă şi malai 3 ani, iară la popuşoi şi tiutiun pănă la 6 ani. 
   4. Timpul potrivit pentru sămănatul roadelor. – Totul să se facă la timp potrivit şi să se calculeze după calitatea plîntei, după loc, climă şi timp; precum d.p. la locurile înălţate şi răcoroasă care sînt supuse nordului (miază noapte) să se samene mai timpuriu decît la locurile mai călduroasă, [31] asămine şi roadele de vară să se samene mai timpuriu pănă a nu da secetele de primăvară. 
   Cel mai potrivit timp este aice în ţară, pentru sămănăturile de toamnă, luna Septemvrie şi Octomvrie, însă sacara de Sînt-Elena se samănă înaintea grîului, precum şi repsul de toamnă să se samene în luna lui Avgust. – Iară roadele de vară să se samene primăvara îndată ce s-au sbicit şi s-au pregătit cîmpul. 
   5. Trebui de luat aminte la măsura sămănăturii, adică de a se sămăna des sau rar; aceasta atîrnă de la calitatea locului, de la sămînţă, de la timp, precum şi de la ghibăcia sămănătorilor, şi dară dacă pămîntul este uscat, rău prelucrat şi sămînţa nu pre bună, apoi se va sămăna mai des, precum la multe locuri aice în ţară se şi obicinuieşte a se semăna pe 1 falce de loc de la 12 pănă la 25 de stamboale, la care trebui economul să se povăţuiască după calitatea locului şi după cum va fi şi prelucrat. Eu am făcut cercare şi m-am încredinţat că chetuiala întrebuinţată la o mai bună prelucrare de pămînt se acopere prin economia ce se face atunce la sămînţă pentru că lesne se poate înţelege că nefiind pămîntul mai bine prelucrat, nu trebui aşa de multă sămînţă. 
   La samanat trebui să fie sămănători ghibaci [32] şi deprinşi cu această lucrare, ca să împrăştie potrivit pe cîmp sămînţa; trebui să aibă o aruncătură şi un pas deopotrivă şi să ştie după felul sămînţei ce pas trebui să facă, adică: mai mare sau mai mic. Sămînţa cea măruntă la grăunţă se samănă cu trei degete şi de multe ori se amestecă cu cenuşă, cu ţărnă sau şi cu năsip precum d.p. cînipa, repsul, trifoiul şi altele. – Cu maşina de sămănat, cine ştie să o întrebuinţeze cum să cuvine, se face cea mai sigură şi mai potrivită sămănătură. 
   6. Trebui de luat aminte la trătarea şi îngrijirea sămănăturei; îndată după sămănat să se observeze dacă nu au rămas pe arătură părticele nearate şi negrăpate, precum şi bulgări mari, care îndată se vor sfărma cu sapa. 
   Pe pămînturile tare umede să se tragă brazde cu plugul cel obicinuit sau şi cu acel prăşitor, spre scurgerea apei, precum şi la ploi mari, şi cînd se topeşte omătul trebui dat o scursură apei, pentru că apa călătoare pe ogoare este de mare stricăciune plîntelor, mai ales grîului. – Dacă sămănătura din pricina gerului iarna a pătimit şi s-a cam rădicat, apoi atunce se va turti cu valul, care unealtă este tare potrivită la asemine caz; iară dacă în primăvară se arată sămănătura cam rară, apoi [33] atunce se va grăpa cu grapa obicinuită sau cu grapă de spini ce-i zic şi borună; înse economul să nu fie fricos la asemine manipulaţie, fiindcă din ispită să ştie că o asemine urmare este foarte favorabilă pentru o sămănătură, căci prin această lucrare nu numai că se rupe şi se sfarmă coaja care se formează peste sămănături în timpul iernei, dară apoi chiar şi plîntele se curăţă de buruiană, se deşteaptă la vegibilitate (vietate) mai activă şi se înfrăţăsc. 
   Dacă sămănătura, care este destinată numai pentru cultivarea sămînţei, va fi buruienoasă, trebui să se plivască. – Gîndacii şi insectele precum d.p. puricii de pămînt se sterpesc prin presărături de var, ips şi cenuşă de torfă peste ogoară şi aceasta să se facă dimineaţa pănă a nu se rădica roua. – Culbecii se pot stîrpi prin turtirea lor cu valul. 
   Pentru pămîntul care este tare buruienos să se aleagă sămînţa ce mai curată, şi arătura să se facă de două ori. 
   La cultura sămănăturilor se socoteşte răsăditul plîntelor, precum de pildă: tiutiunul, curechiul şi altele; aceste plînte se samăna întîi în rasadniţe şi după ce au crescut mărişoare, apoi se răsădesc cu mîna prin un ţăruş cu care se face borte în arătură, *[34] sau şi cu plugul în rînduri; dacă la răsădit este timp uscat, apoi trebui rădăcinele plîntelor muiete într-o brahă făcută din ţărnă cu muştereaţă de gunoi. – Iară după resădit, dacă timpul va fi săcetos, apoi trebui plîntele adese udate, şi pe urmă prăşite şi moşunoiete, rămîind ele curate de buruiană. – Prăşitul se face odată sau de două ori după cum va cere trebuinţa, cu sapa sau şi cu plugul prăşitor cînd vor fi în rînduri răsădite, prin aceasta se grămădeşte ţărna pe lîngă plînte şi capătă moşunoaie care le apără de umezală mare şi de săcetă precum şi de pologire. 
   
   BOALA PLÎNTELOR. 
   
   Boalele cărora sînt supusă plîntele sînt următoarele.
   1. Tăciunele, o pulbere cafinie sau neagră care se iscă prin desfacerea grăunţelor. – Spre ferirea acestui rău trebui pămîntul tare bine prelucrat, şi la sămănat să se aleagă o sămînţă foarte curată şi sănătoasă. – Înainte de sămănat trebui muietă sămînţa într-o salamură d.p. la toată merţa de sămînţă se va lua 2 pumni de var stins, un pumn de sare şi un pumn de cenuşă, peste [35] aceste se va turna muştereaţă de gunoi şi după 12 ceasuri scurgîndu-să, se va sămăna. 
   2. Rugina care se cunoaşte de pe petele ce se ivesc pe frunza şi pe paiul holdelor. 
   3. Pologirea holdelor care se pricinuieşte din venirea pohoaielor, sau şi din pricina pămîntului care este pre gros; dacă locul este pre gros şi grîul creşte pre tare, apoi din ispită se ştie că atunce trebui sămănătura cosită sau păscută cu oile, însă mai înainte de a face noduri. 
   Holdele care se pologesc din pricina ploilor repezi, se pot ridica prin frînghii întinse sau prin leaţuri. 
   
   DESPRE TRĂTAREA HOLDELOR COAPTE. 
   
   Despre săcerişul, căratul şi trieratul lor, precum şi despre cultura unui soi bun de sămînţă. 
   
   Secerişul este momentul cel mai vesălitoriu pentru econom, căci atuncea se răsplătesc toate ostenelele sale, drept care trebui următoarele de observat. 
   1. Timpul coacerei holdelor. Roada este atunce coaptă cînd grăunţele sînt vîrtoase şi colorate, cînd se desfac lesne din pai şi cînd s-a uscat frunza şi paiul lor. 
   Cu toate aceste la un timp favorabil se poate începe săcerişul şi cu cîteva zile mai înainte; mai ales la grîu, căci dacă el se [36] pre coace, se scutură lesne şi grăunţele se împietroşază, din care cauză atunce şi făina nu se face pre fină. Repsul şi alte roade păstăroasă care se scutură lesne, se vor săcera demineaţa sau spre sară, pentru a nu se sfărma păstările lor, iară lintea şi hrişca, fiindcă nu se coc odată, se săceră atuncea cînd ce mai mare parte de grăunţă este coaptă. 
   2. Pregătirile trebuincioasă care sînt: alegerea unui loc potrivit pentru arie, care loc să fie ceva ridicat spre a să pute scurge apa de pe el. – Îngrijirea pentru săcerătorii trebuitori, la care economul trebui să-şi facă mai întîi socoteală cîţi lucrători îi mai trebuiesc, afară de acei ce îi are în despoziţia [tip.: îndespoziţia] lui ca să-i poată tocmi mai înainte de începerea lucrului; pe lîngă aceasta mai trebui să se îngrijească economul pentru uneltele trebuitoare la săceriş, precum săceri, coase şi cară pentru carat. La timpul săcerişului trebui să contenească tot feliul de alt lucru. 
   3. Săceratul sau cositul holdelor.
   Săceratul are mai multe avantajuri decît cositul pentru că, dacă roadele sînt pre coapte sau pologite, apoi prin săcerat nu se pierd multe grăunţe, snopii se leagă mai potrivit, şi se pot curăţi lesne de buruiană; un săcerător poate săcera pe zi 12–15 prăjini. 
   [37] Iară dacă roadele nu sînt încă trecute cu coptul nici pologite şi dacă lucrul săcerătorilor este scump şi preţul pînelor scăzut, apoi atuncea este de preferat cositul, căci se lucrează mai răpide şi mai ieftin, pentru că un cosaş lucrează pe zi mai mult decît trei săcerători. 
   Cositul se potriveşte pentru grîu, sacară şi ovăs, dacă sămănătură nu este rară, cînd la asemine întîmplare să se hrepcuiască cu hreapca. 
   4. Căratul holdelor. 
   Dacă roadele săcerate s-au uscat şi dacă s-a ales locul pentru arie, care trebui săpat, curăţit şi aşternut unde au a să clădi girezile, care, aice în ţară, se clădesc în două rînduri cu departare de 20 de stînjini unul de altul ca să poată avea loc cîte două făţări în curmeziş; apoi după aceste fiind timp bun, să se grăbească cu caratul şi clăditul, care să se facă prin oamini ghibaci şi ispitiţi întru aceasta. – La clădit se aşază snopii cu spicele înăuntru, luînd totodată aminte ca girezile să se clădească drept; iară cînd au ajuns la streşină ca să facă vîrf girezilor, atunce se vor aşaza snopii cu spicele afară şi plecate în gios, făcînd vîrful mai mult drept decît chezăşăt, pentru ca să aibă apa scursura ei. 
   [38] Dacă holdele nu se vor triera îndată, apoi girezile se pot acoperi cu rogoz sau cu paie spre a nu se pierde multe grăunţe. 
   5. Trierul. 
   Roadele păstăroasă să se triere îndată după carat fiindcă să scutură lesne, precum repsul, malaiul şi hrişca; iară celelate roade precum grîul, ovăsul, trifoiul pentru sămînţă şi altele să se triere la timp cînd este căldură mare sau cînd este ger mare. Trierul aice în ţară se face cu cai, care este metodul cel mai vechi; la asemine trier, dacă privighierea este cam slabă, să pierd multe grăunţă, precum d.p. la o economie mai mare unde nu se poate dovedi cu privigherea, se pricinuieşte mare pagubă economului la timp rău şi cînd preţul pînelor este îngiosit. 
   Această lucrare este costitsitoare şi de multe ori nesfîrşită din pricina lipsei de trierători. Îmblătitul cu îmblăciul este şi mai costisitor fiindcă trebuiesc mulţi lucrători. – Cel mai de preferat şi pentru această ţară mai potrivit chip de trier este trierul cu maşina, deşi asemine maşinerii sînt grele de întrebuinţat într-o ţară unde nu sînt fabrici, nici oameni iscusiţi ca să le poată dregi, însă totuşi sînt mai de preferat asămine maşini, pentru că nu numai că este economie în lucrători *[39] şi în costul producţiei, dară apoi şi lucrul se face mai cu grăbire şi mai curat. 
   Eu nu vroiesc a face o descriere mai pre larg şi a arata că este de mare nevoie pentru un agronom o asemine maşină de trier. 
   Economia la întrebuinţarea unei maşini de trier nu se mărgineşte numai întru aceea că lucrul este mai ieftin, dară apoi chiar în privinţa calităţii şi a cîtimei lucrului este mai bună şi mai de preferat, şi pentru esemplu vroiesc a însămna următoarele: 
   O faţare de 6 cai cu 6 oamini trieră în trei zile, adecă două zile cu sfărmatul paielor şi o zi cu vînturatul, 20 de merţă, care după preţul obicinuit aice în ţară se plăteşte cîte 5 lei de merţă, şi care face peste tot 100 de lei. 
   O maşină la care se întrebuinţază 8 cai şi 8 lucrători, treiră şi ciuruieşte 20 de merţă pe zi, prin urmare în trei zile 60 de merţă, care socotite tot cîte 5 lei pe merţă fac 300 de lei, acum socotind cîte 3 lei cal şi cîte 3 lei de lucrător pe zi fac 144 de lei; iată dară prin maşină o economie de 156 de lei în trei zile. – Luînd aminte, că în privinţa calităţei roada se trieră mult mai curat şi în privinţa cantităţei se face o economie de 1/10 de grăunţă, tot la asemine cîtime că şi la trierul cu cai. 
   Cea mai de preferat maşină în privinţa [40] ieftinătăţii şi a tăriei este ace engleză portativă, mai ales aice în ţară, unde locurile pentru arie se schimbă foarte des, precum şi posesorii de la un loc la altul. 
   O asemine maşină scuteşte durarea unei binale pentru aşazatul ei şi uneşte toate calităţile folosului ei celui favorabil. 
   6. Păstrarea roadelor trierate. 
   Roadele trierate se păstrează în hambare şi poduri, care trebui să fie la un loc uscat şi aerisitor; hambarile trebui să fie bine făcute, ca să nu străbată ploaia [tip.: ploia] sau omătul. Roadele acele cu păstrări precum şi acele oloioasă se vor păstra împrăştiete prin hambare, iară nu în grămăzi mari şi se vor întoarce adese precum şi la celelalte roade nu va fi greşală dacă se vor întoarce macar cîte odată pe lună, spre a se putea păstra bine. 
   7. Chipul de a căpăta sămînţă bună şi curată pentru sămănat. 
   La aceasta se va căuta în cîmpul sămănat acel loc unde roada este bine coaptă şi curată. – Iară dacă bucata acea de loc care este menită pentru acest sfîrşit va fi buruienoasă, apoi se va plivi; această roadă trebui săcerată şi trierată la timp favorabil şi păstrată la un loc foarte uscat, însă înainte de a o sămăna se va mai ciurui încă odată. 
   
   [41] OBSERVAŢII ASUPRA ALEGEREI DE UNELTE PLUGĂREŞTI ŞI MAŞINERII. 
   
   La această urmare se cere în faptă o ştiinţă mai deosebită şi o privire mai departe. – Este greşită ideea d.e. de a să lepăda uneltele acele plugăreşti, pentru un loc obicinuite, supt cuvînt că construcţia lor ar fi după un princip foarte greşit, căci de multe ori în curgerea unui timp nevoia şi ispita au învăţat de a întrebuinţa la asămine unelte, cîte oareşicare modificaţii, care pot fi foarte nimerite pentru împregiurările locale şi dară este o lecţie pentru economul gînditor ca să îndrepteze greşelele făcute în construcţia uneltelor. 
   Dară de multe ori la unele din locuri se întimpină cele mai mari greutăţi cu întroducerea de unelte nouă; căci neştiinţa, prejudiciul, deprindrea şi capriţul sînt cîteodată atîta de nebiruite împiedicări, încît cele mai grabnice şi mai energice sîrguinţi în această privinţă de multe ori au adus pe econom în neputinţă la modificaţiile cele mai folositoare. – Stăpînul trebui să aibă o manieră ca să poată însufla încredere lucrătorilor şi argaţilor lui, precum şi aceştii trebui să cunoască că stăpînul lor este un om cu foarte multă practică şi că înţălege această lucrare cum se cuvine, dacă [42] vroieşte să-i deprindă cu vreo unealtă nouă care o ar întroduce. Asemine încredere însă nu se cîştigă prin silă, ce numai prin merit şi vroiesc să arăt că pricina cea mai mare pentru ce cele mai multe cercări în această privinţă nu s-a putut sfîrşi cu rezultat bun este numai lipsa încrederei din partea argaţilor, precum şi neştiinţa stăpînului lor la manipulaţiea uneltelor nouă de plugărie. 
   Dacă cineva vroieşte să întroducă în economiea maşini mai însemnate precum d.p. maşină de trier, apoi, mai înainte de a să pune în lucrare facerea unei asămine maşini, trebui să se facă cu mehanicul o formalnică alcătuire, în care se va însămna preţul, natura şi cîtimea lucrului ce maşina ar pute da, totodată să se însămne hotărîtor că cu plata se va urma atuncea cînd se va aşăza maşina, şi dacă în toate ramurile ea ar răspunde la scopul dorit. 
   
   DESPRE FACEREA ŞI ALCĂTUIREA INVENTARULUI. 
   
   Alegirea feluritelor inventare trebui neapărat să se întemeieze pe trebuinţa lor şi pe întinderea economiei care vroieşte să organizeze [tip.: organize] cineva. 
   În asămine caz să se depărteze cu totul economia nepotrivită şi păgubitoare, pentru că [43] un neagiuns în inventar dovedeşte o ră economie şi o lipsă de capitalul trebuitor spre întimpinarea cheltuielelor; la asămine urmare multe se irosesc şi lucrarea nu poate veni în stare bună la timp trebuitoriu. 
   La asămine inventar trebui de luat în privinţă mulţimea lucrului anual, numerul lucrătorilor şi a argaţilor, precum şi numerul vitelor de jug, la care este de luat aminte că aice în ţară, pentru lucrarea pămîntului, boii sînt mai de preferat decît caii, fiindcă capitalul cheltuit cu dînşii nu se pierde, şi celelate cheltuieli nu sînt aşa de mari precum la cai, deşi lucrarea cu caii se face mai repede, însă totuşi sînt mai de preferat boii pentru plugărie, mai ales acolo unde sînt locurile tari şi ţelenoase. 
   Şi dară, mai întîi trebui hotărît numerul plugurilor ce sînt de nevoie pentru prelucrarea cîmpului, după care apoi se va hotărî numerul celoralalte unelte, în comparaţie cu cele mai sus însămnate. – Afară de aceste, mai este de luat în privinţă calitatea locului, precum şi timpul în care trebui să se sfîrşască lucrul. 
   
   SĂMĂNAREA PLÎNTELOR ÎN DEOSĂBI. 
   
   Între soiurile care întemeiază avutul ţărei *[44] se socoteşte grîul şi popuşoiul, a cărora producţie este cu mult mai mare decît trebuinţa ţărei, şi care prin esportaţia lor aduc ţărei cele mai mari venituri. 
   După aceste sînt celelalte soiuri de roade care se consumează înăuntru ţărei, şi mai sînt plînte cu rădăcini, plînte de negoţ şi plînte pentru nutreţ, şi în sfîrşit este şi cultura viţei de vie a căria sădire vroiesc să o descriu cu luări aminte, în privinţa obiceiului din ţară şi în privinţa urmărei culturei dovedită prin ispită. 
   
   GRÎUL. 
   
   Grîul are mai multe varietăţi; el este corcit sau schimbătoriu care prin înriurirea esternităţii se preface un soi în altul, precum este cazul la grîul cei zic umblător de vară şi de toamnă. 
   Deşi amîndouă soiurile după natura lor se par a fi deosăbite, totuşi, vroind, să pot preface unul în altul. – Dacă grîul de toamnă se va sămăna în luna lui Fevruarie sau la Martie, apoi acela răsărind, parte din el înfrăţăşte şi rodeşte, numai atuncea nu este aşa spornic. Sămănînd în primăvara viitoare grîul cîştigat, prin chipul mai sus arătat se face cu totul bun, şi la celalalt an [45] viitor va fi un grîu bun de vară. – Aşa şi grîul de vară, dacă se va sămăna toamna, şi dacă vara nu va fi pre aspră şi va fi omăt care să-i slujască de acoperemînt, apoi rodeşte bine, însă se coace mai timpuriu şi în cielalţi ani viitori se face cu totul grîu de toamnă şi se înfrăţăşte ca şi cel dintîi. 
   Grîul după color se deosăbeşte în roşietic, cafiniu-roşu, gălbiu şi albicios. 
   Grîul acel cafiniu-roşietic se produce la locurile unde este cel mai puternic pămînt pentru dînsul; de capătă el acest color din pricina pămîntului, şi de o pierde sămănîndu-l pe alt loc, nu este sigur, şi de ar fi, cel puţin nu aşa degrabă. 
   Cel mai de preferat grîu este acel alb-gălbiu ce îi zic şi grîu polonez; el este tot aşa de spornic ca şi celalalt, însă preţul lui este mult mai mare; neguţitorii Englezi preferează mai mult pe acesta decît pe celelalte soiuri. – Grîul acesta măcinat dă o făină mult mai albă decît celelalte soiuri, însă la geruri uscat pătimeşte tare mult asămine grîu. 
   Grîul acesta este de două soiuri, unul este cu spicul împăioşat sau mustecios, iară celalalt este cu spicul fără păiuş şi se numeşte grîu tuns; acel cu păiuş la spic nu [46] pătimeşte la locuri uscăcioasă, fiindcă rabdă mult la săcetă, din pricină că păiuşul sau musteaţa de la spic sînt organe sugătoare care ţîn umezeală. 
   Fiindcă sămănăturile de toamnă sînt mai cu samă grîul şi săcara, apoi trebui a şti pe care pămînt să se semene grîul şi pe care sacara. Pămîntul mai mult hleios prieşte grîului, iară cel mai mult năsipos prieşte săcărei; dară pentru ca să rodeacă grîul bine, trebui să fie pămîntul destul de puternic, pentru că această plîntă cere îndestulă hrană: de aceea pămîntul negru-cafiniu plin cu humus este cel mai bun şi grîul atunce are mare spor. 
   Grîul se samănă mai mult în toloacă şi mai cu samă acolo unde au fost sămănate mai înainte plînte prăşite, după care rămîne totdeauna pămîntul foarte curat. Grîul se mai samănă şi după reps de toamnă în privinţă că săcerişul repsului este timpuriu, după care se poate face o arătură de două ori, fiindcă această roadă frăgezeşte pămîntul şi îl păstrează foarte curat. – După plînte prăşite precum popuşoi, tiutiun şi curechi să se samene mai bine grîu decît săcară, însă, din pricina întîrzierei, trebui grăbit cu sămănatul; după cartofe să nu se samene [47] grîu pentru că nu pre rodeşte; în sfîrşit se mai samănă grîul cu foarte bun rezultat în pămîntul cu trifoi; prin această metodă se face bun şi cel mai nepotrivit loc de grîu, dacă d.p. fiind locul slab, se va sămăna grîul la ce întîi brăzdare, cînd trifoiul nu s-a cosit încă. – Un asemine grîu se face mult mai bun decît acel sămănat în toloacă, dacă numai trifoiul au fost des şi puternic şi dacă nu au lăsat să crească buruiană. 
   La această lucrare se cere o condiţie neapărată, adecă: ca arătura să se facă cel puţin cu 3 septămîni înainte de sămănat pentru ca să aibă timp de putrezit trifoiul brăzdat şi pentru ca să se aşeze pămîntul, după aceasta apoi se va pune sămînţa în pămînt, sau prin grăpare bună sau mai bine cu estirpatorul. 
   Niciodată să nu se samene grîul după sine însuşi, căci nu rodeşte bine; numai atunce se poate cînd preţul lui este foarte îngiosît, cînd este mare lipsă de locuri pentru arat, sau cînd pămîntul este pre puternic, însă atuncea să se facă arătura de două ori. – Grîul sămănat după orz nu rodeşte, afară numai dacă pămîntul va fi pre puternic; în sfîrşit totdeauna este o economie greştită cînd se samănă grîul după altă roadă păioasă. 
   [48] Prelucrarea pămîntului pentru grîu este arătura de mai multe ori. În alte ţări se ară toloaca pentru grîu de patru ori; aice în ţară aş sfătui ca toloaca precum şi miriştea (în care adesă orice samănă grîu) să se are de două ori spre a pute stîrpi buruiana răsărită, precum şi sămînţa rămasă de la roada de mai înainte; totodată prin asămine urmare se desfac părţile hrănitoare a pămîntului şi arătura se face măruntă. La această urmare se face o economie în samînţă, pentru că dacă d.p. la o falce se samănă 2 merţă, apoi în asămine caz nu trebui mai mult decît 12 pănă la 14 stamboale. 
   Aice în ţară, unde, din lipsa lucrătorilor, o prelucrare mai bună de pămînt este pre costitsitoare şi uneori chiar cu neputinţă, este de preferat întrebuinţarea estirpatorului pentru aducerea sămînţii în pămînt; el ţine locul unei arături de două ori, mai cu samă la timp favorabil; sămînţa prin el se îngroapă bine în pămînt şi mai adînc, aceea ce iubeşte grîul ca să fie macar de trei pălmace de adînc. Estirpatorul stîrpeşte buruiana şi la ogoară ierboasă unde nu se poate dovedi cu grapa, face ce mai bună ispravă. – Aşa dară această unealtă care slujăşte pentru mai multe lucrări, merită a fi recomendată ca ce mai de neapărat trebuitoare. 
   [49] Grîul se samană de la începutului lui Septemvrie pănă la Noemvrie, şi la un timp bun iesă de la falce 13–15 merţă de grîu. Paiele lui nu pre sînt hrănitoare. 
   Grîul de vară se samănă atuncea cînd pămîntul şi clima nu prieşte grîului de toamnă, sau cînd nu s-au putut face sămănătură de toamnă, sau şi cînd sămănătura de toamnă au pătimit din pricina iernei. 
   Grîul de vară se samănă de la Fevruarie pănă la Martie; el nu înfrăţăşte ca cel de toamnă, şi de aceea la sămănat să se arunce sămînţa cu o pătrime mai mult. – Acest grîu pătimeşte de tăciune, nu pre este spornic şi grăunţele lui nu pre sînt făinoasă. 
   
   POPUŞOIUL. 
   
   Fiindcă această plîntă, în privinţa rodirei ei în ţară, în privinţa folosului ca mijloc de hrană pentru oamini şi dobitoace şi în privinţa întinsului şi favorabilului ei negoţ este privită ca cea mai de căpitenie roadă a ţărei, a căruie obicinuită cultură este îndecomun cunoscută, şi a căruia producţie este socotită pe fiecare ogor hotărît de cîrmuire pentru locuitor; care hotărire însă prin această din urmă modificaţie de boieresc au micşurat, atît pentru proprietar cît [50] şi pentru posesor, producţia peste o pătrime; apoi ţălul meu este a recomenda ca obşteasca producţie a aceştei de binepriitoare roade să se înainteze prin instrumente. 
   Pentru cultura popuşoiului se cere un spaţ (o întindere de loc) mai mare decît ar trebui pentru sămînţa lui, şi dară el trebui să se samene într-o depărtare potrivită. – Însă pe deşărtul între plînta sămănată creşte buruiană care o poate înăduşi şi lipsi de hrana trebuitoare. 
   Eu am făcut cu următoarea metodă cercări, care în privinţa rodirei sînt deopotrivă cu popuşoiul prăşit cu mîna. 
   O arătură făcută în toamnă, se va mai ara încă o dată primăvară cînd este timpul de sămănat popuşoi, şi atuncea să se arunce sămînţa pe toată brazda a doua făcută în primăvară, însă la aruncarea grăunţelor să se păzască o depărtare de două palme, la care să se urmeze ca la sămănatul fasolelor cu călcatul peste grăunţe; această lucrare la început se face cam încetişor, însă prin puţină îndeletnicire un om poate să samene cîte 1 falce pe zi, care cheltuială se acopere prin scutirea de sămînţă, după aceea apoi se va grăpa cu borona sau grapa de spini. 
   [51] Sămînţa se poate jilăvi mai înainte de sămănat spre grăbirea încolţitului; după ce va răsări plînta, se va grăpa cu grapa de fier spre a stîrpi buruiana, deşi poate se vor sfărma frunzele popuşoiului, însă nu se vatămă prin aceasta. Iar după ce a crescut plînta ca vreo 5–6 palmace, se va înhama un cal la plugul prăşitor şi se va purta pintre rîndurile sămănăturei, cînd atuncea ţărna aflată între rîndurile sămănate se scurmă cu plugul şi se grămădeşte la rădăcina plîntei. După fiecare asămine plug va urma cîte un om cu sapa spre a îndrepta ţărna la plînta care nu au căpătat moşunoiul trebuitor. În adevăr este că la această urmare pe lungimea deşărtului (sau hat) între rîndurile sămănate au crescut buruiană, însă nu au vătămat cît de puţin macar deplina cultură a aceştei plînte, şi dacă iarăşi se iveşte buruiană pe pomenitele haturi, apoi să se repeteze urmarea cu plugul prăşitor de două şi de trei ori. – O altă urmare pentru sămănat popuşoi la care se cere mai multă pierdere de timp este întrebuinţarea liniitorului sau brăzdătorului (ce se numeşte şi marcher); urmarea acestuia este aşa: 
   Pe arătura lucrată curat să se tragă brazde sau linii tot într-o direcţie: pe o asămine *[52] brăzdătură şi în curmeşiz se însamnă şi puncturile unde are să steie fiecare plîntă, prin această lucrare vine plînta mai adînc sădită, rabdă mai mult la săcetă, şi capătă mai multă ţărnă deasupra la moşunoi. 
   Această urmare are avantajul acela că întrebuinţarea plugului prăşitor se poate face în lung şi în curmeziş, prin care chip se stîrpeşte toată buruiana şi popuşoiul este deopotrivă cu acel prăşit cu mîna. 
   Plugul prăşitor are un grindei, un fier lat în forma unei inimi şi două cormane mişcătoare (scînduri care răstoarnă brazda); dacă pămîntul este cam tare, apoi se va aşeza la plug şi un fier ascuţit şi îngust înaintea acelui lat; acest plug are şi două coarne sau numai unul. 
   La acest plug, înhămînd doi cai în şir, puind pe calul dinainte un băiet calare şi însoţit de doi oamini, dacă lucrarea se va face în lung şi curmeziş, prăşăşte într-o zi desăvîrşit 40 de prăjini la care ar trebui să lucreze 10 oamini. – Este de netăgăduit că la o asămine urmare trebui să fie sămînţa sănătoasă şi sigură pentru încolţit. 
   La metoda aceasta se poate întrebuinţa cu mult avantaj şi maşina de sămănat, care [53] aruncă grăunţele pe mai multe brazde deodată şi în depărtare potrivită unul de altul; la asămine urmare nu mai este trebuinţă de marcher sau liniitor. – Aşadară eu provoc pe fiecare econom să facă cercări şi să nu se sfiască de greutăţile ce ar întimpina la începutul fiecăriea întroduceri de unelte nouă, în privinţă că este de mare importenţă producţia înmulţită a acestei plînte, căci se scuteşte sămînţă multă, timp şi lucru. 
   Eu presupun cu siguranţă că o urmare consecventă (statornică) ar aduce după sine rezultate bune, şi că această metodă trebui să fie obşteşte primită, ca una ce nu are alt scop decît folosul. 
   Popuşoiul se mai samănă pe pămînt călduros şi puternic ca nutreţ şi mijloc de îngrăşăt vitele cornute, şi este de mare folos; el se samănă la Aprilie, însă îndoit mai mult decît cînd se samănă pentru roada lui, şi dacă au crescut 2–3 palme, apoi se va cosi şi se va face un soi bun de fîn ce-i zic mohor; acest mohor verde este tare bun pentru vacile cu lapte, căci îl înmulţăşte. 
   La întîmplare cînd fînaţele nu sînt bune şi fîn foarte puţin, atunce se poate sămăna mohor în mirişte şi pe la Avgust, care la lipsă de fîn este de mare folos. 
   
   [54] SĂCARA DE TOAMNĂ. 
   
   Săcara rodeşte pe oricare pămînt şi în fiecare climă; sacara slăbeşte puţin pămîntul şi se poate sămăna după orice roadă şi chiar după dînsa însăşi. Sacara se samănă la timp uscat şi pămîntul să fie bine sfarmat, iar primăvara, dacă peste iarnă au pătimit de geruri, apoi se va turti cu valul. – Această roadă se coace mai timpuriu decît grîul şi rabdă mai mult [tip.: mul] la umezeli în timpul săcerişului. La o falce se samănă două merţe şi la un an roditor se poate lua 15–16 merţă de la 1 falce. 
   
   SĂCARA DE VARĂ. 
   
   Sacara de vară se samănă la locuri muntoase unde orzul şi sacara de toamnă nu rodesc sau şi cînd nu s-au putut face sămănătură de toamnă, precum şi cînd sămănătura de toamnă au pătimit din pricina iernei. Săcara aceasta trebui să se samene la sfîrşitul lui Fevruarie sau la Martie în arătură făcută din toamnă, şi să se samene mai des decît sacara de toamnă; ea se coace mai tîrziu şi nu este aşa de spornică ca cea de toamnă, iară dacă primăvara va fi săcetoasă, apoi nu rodeşte. 
   [55] Mai sînt şi alte soiuri de sacară, precum sacara tufoasă ce se numeşte şi sacara lui Iohani; aceasta trebui în anul dintîi să se samene între alte roade, şi la celalalt an viitor rodeşte şi se coace timpuriu. 
   În sfîrşit mai este şi săcară de Sînt-Elena care trebui să se samine în luna lui Avgust ca să aibă timp de înfrăţit; la început se semăna de asămine săcară numai cîte 4–5 stamboale la o falce; însă ispita au dovedit că, din lipsa bunei prelucrări de pămînt şi din pricina întîrzierii cu sămănatul, săcara nu a avut spor mare, şi de aceea să se samene o cîtime mai mare. 
   
   ORZ DE TOAMNĂ. 
   
   Orzul iubeşte un pămînt puhab, călduros şi puternic care să fie bine prelucrat; mai bine este însă să se samene în toloacă, după reps sau trifoi, şi foarte timpuriu ca să poată prinde rădăcină; obicinuit se samănă cîte 20–22 stamboale la falce, şi rodind dă 12 pănă la 14 merţe din falce. 
   
   ORZ DE VARĂ. 
   
   Orzul de vară care este mai bun şi mai lăsător (spornic) rodeşte chiar şi la locuri mai răcoroase şi se întrebuinţază [tip.: întrebuincează] la velniţi [56] şi berării pentru slad. El iubeşte pămînt bun, lutos, rodeşte şi pe pămînt uşor dacă este răcoros şi umed, iar pe loc vînjos, umed şi rece nu rodeşte. 
   Cel mai nimerit chip însă este ca să se samene orz după plînte prăşite sau după roade de toamnă, numai pămîntul să fie pre bine prelucrat; la 1 falce se samănă, dacă timpul este cam umed, cîte 16–18 stamboale, iar dacă timpul este uscat să se samene ceva mai mult. – La săcerişul lui trebui grăbit îndată cum s-au îngălbenit, pentru că cum se va trece cu coptul, se rumpe spicul lui şi se scutură, însă să nu se aducă la arie îndată după ce s-au săcerat, ci se şadă în clăi cîteva zile pănă ce se va usca bine, pentru că de se va cara umed se aprinde lesne, mucezeşte şi atuncea nu este bun pentru slad. 
   Dacă anul va fi roditor apoi se poate lua de la o falce 18–20 de merţă. – Orzul este de mai multe soiuri, dintre care orzul cel mare cu două crestături, acel mic cu patru crestături, acel neted şi acel cu şese crestături sînt cele mai cunoscute soiuri. 
   
   GRÎUL UMBLĂTOR. 
   
   Acesta este un soi de grîu care se poate sămăna atît toamna cît şi vara, se mulţămeşte *[57] cu orice pămînt, şi cu cel mai rău, numai să nu fie buruienos, el se samănă la Septemvrie sau la Martie; această roadă este uneori atîta de spornică încît nu poate crede cineva, şi face o făină aşa de frumoasă ca şi grîul celalalt. 
   
   OVĂSUL. 
   
   Ovăsul rodeşte pe fiecare pămînt şi la orice climă unde altă roadă nu creşte; el se poate sămăna după orice roadă, mai bine însă să se samene în ţelină şi după plînte prăşite. Pentru sămănatul ovăsului şi a orzului primăvara în ciocălăişti după ce s-au tăiat strujănii şi s-a sbicit pămîntul, am întrebuinţat estirpatorul cu foarte bun rezultat, care întrece chiar şi pe acel sămănat în arătură proaspătă, mai ales atunce cînd după sămănat dă o săcetă, pentru că orzul sămănat cu estepratorul se aşază mai adînc în pămînt şi prin urmare nu pătimeşte aşa de mult precum celalalt; la această se urmează în chipul cum se arată mai gios: 
   Cîmpul se va sămăna cu sămănători iscusiţi întru aceasta, dînd cîte 15–16 stamboale la falce, fiindcă cu estirpatorul se aduce toată sămînţa în pămînt, de aceea şi sămănătura se poate face mai rară, putînd purta [58] estirpatorul atît în lung cît şi în curmeziş; după aceea se va grăpa cu grapă de spini. Această urmare în privinţa scutirei de timp şi de cheltuiele merită a fi recomendată. – Paiele de ovăs sînt foarte bune ca nutreţ pentru vite. Ovăsul este de mai multe soiuri. 
   
   MALAIUL. 
   
   Noi avem mai multe soiuri de malai a cărora grăunţă sînt albe, gălbuie, roşietice şi cafinie; el iubeşte un pămînt uşor dară puternic, rodeşte foarte bine la ţălină şi după trifoi. La o falce se samănă două stamboale. Un soi de malai se coace la 5 luni, iară altul la 3 luni, care la întîmplare cînd sămănăturile de toamnă nu rodesc, slujăşte ca mijloc de hrană. Săcerişul lui se începe cînd cea mai mare parte de grăunţă este coaptă. Malaiul dă la falce 10–12 merţă. 
   
   ROADELE CU PĂSTĂRI. 
   
   Aceste roade se numesc cu păstări, fiindcă roada sau grăunţele lor au o îmbrăcăminte ce se numeşte păstare; la aceaste roade se socotesc: mazirea, fasolele, lintea şi hrişca. 
   
   MAZIREA. 
   
   Mazirea este de mai multe soiuri, cele mai [59] obicinuite sînt mazirea galbănă şi acea cenuşie. Această legumă iubeşte un pămînt năsipos, văros, dară rodeşte şi pe pămînt greu dacă nu va fi timp săcetos; totdeauna însă vegetaţia ei este favorită, dacă pămîntul unde va fi sămănată va avea părţi văroasă. Mazirea se samănă des sau rar sau şi în rînduri, cînd atuncea trebui prăşită, fiindcă rodirea mazirei este întîmplătoare sau mai mult sau mai puţin, apoi nici se poate face o proporţie, macar mijlocie, însă se poate socoti ca vreo 10–2 merţă la falce. Paile de mazire sînt un nutreţ bun pentru oi, dacă cea mai mare parte din ele au fost verde cînd s-au cosit. 
   
   FASOLELE. 
   
   Această legumă este tare obicinuită aice în ţară, mai cu samă ace ordinară care este de mai multe soiuri, adică: fasolele oloage şi fasolele de harag; aceste oloage cresc gios formînd tufe, şi fac păstări multe la un loc, iar fasolele de harag cresc înalt şi trebui hărăgite ca să aibă unde să-şi întindă curpănul lor. 
   Fasolele oloage se pot sămăna singure sau între popuşoi, tiutiun şi curechi, prăşîndu-să odată cu celelalte, iară sămănîndu-le în rînduri *[60], se pot prăşi cu plugul prăşitor, şi atunce se poate sămăna lanuri mari în privinţa uşurinţăi de lucru. 
   Pămîntul pentru această legumă trebui să fie bine lucrat dacă va fi macar şi slab, numai trebui să aibă o poziţie călduroasă. 
   
   LINTEA. 
   
   Lintea obicinuită este de două soiuri; un soi este măruntă şi cafiniu-întunecată, şi celalalt soi este mai mare la grăunţă şi gălbie; mărimea lintei atîrnă cele mai multe ori de la calitatea pămîntului, adică: sau mai puternic sau mai slab. Lintea cere un pămînt mai mult năsipos care înse să fie puternic; pămîntul de tot hleios nu este bun pentru această legumă; ea se samănă mai tîrziu decît mazirea fiindcă nu sufere la brumă. La sămănat să se caute ca sămînţa să fie foarte curată, să nu aibă măzăriche care micşurează preţul lintei. Dacă se va sămăna în rînduri, apoi atuncea se poate lucra bine cu plugul prăşitor. Săcerişul lintei este atunce cînd încep păstările a se face cafinii, pentru că lăsîndu-o să se coacă bine, se scutură lesne. 
   
   HRIŞCA. 
   
   Roada aceasta se mulţămeşte cu orice soi [61] de pămînt, care nu este de priinţă pentru alte sămănături de vară; hrişca rodeşte şi pe pămînt uscat năsipos în anii cînd vor fi ploi la timp trebuincios, şi atuncea este aşa de spornică, încît întrece pe celelalte roade. Mulţi obicinuiesc să samene hrişca în ţălină, pentru că prin aceasta se pregăteşte pămîntul cu priinţă pentru alte roade. – Hrişca sămănată pe pămînt tare dă multe paie şi puţine grăunţe. Această roadă se socoteşte ca apărătoare pentru trifoi şi luţernă, dacă se vor semăna pintre dînsa. – Timpul are mare înriurire asupra acestei plînte; nemijlocit după sămănat se cere un timp uscat, cald şi schimbător; trebui să aibă ploaie şi soare la înflorit şi la legat; iar dacă în acest period sînt vînturi aspre despre resărit, atuncea floarea nu leagă şi se vestejeşte. Timpul pentru sămănat hrişca este de la mijlocul lui Mai pănă la mijlocul lui Iunie; la falce se samănă 3–4 stamboale; rodirea ei nu se poate socoti ca cît de multă este, pentru că uneori e de necrezut cum rodeşte de tare, însă la trei ani trebui să se socoată un an rău. 
   
   PLÎNTE OLOIOASĂ. 
   
   Între aceste se înţeleg numai acele plînte *[62] care se samănă curat pentru producerea oloiului, şi cele mai de preferat sînt. 
   1. Repsul sau reps numit; această plantă cere un pămînt puternic, prelucrat adînc şi bine, mai ales dacă este mărgos, văros şi fraged; dară mai bine rodeşte în toloacă şi unde a fost trifoi sămănat. – Repsul se samănă prin sămănători iscusiţi, cîte 5–6 ocă la falce, mestecîndu-se sămînţa cu cenuşă sau cu ţărnă măruntă; el se samănă la sfîrşitul lui Avgust sau la începutul lui Septemvrie, şi în luna lui Iunie sau Iulie urmează săcerişul lui, la care să nu se lese ca păstările să se coacă tare, pentru că se desfac uşor; cînd păstările încep a se îngălbini şi grăunţele a să boi negru-cafiniu, atunce se va săcera şi se va lega în snopi mărunţi, lăsîndu-i să se usuce bine; după aceea cărătura lui la arie să se facă cu ţoluri în cară, sau mai bine să se facă acolo pe loc o arie unde să se triere îndată; repsul trierat se va întinde subţire şi în toată ziua se va întoarce pănă cînd se va usca şi atunce se va curăţi prin morişca de vînt. – Da la o falce se poate lua 15–16 merţe, şi grăunţele dau oloi o patrime din greutatea lor. Repsul rodeşte aice în ţară şi fără gunoire precum m-am încredinţat din cercarea ce am făcut-o eu însumi. 
   [63] Oloiul este un articul preţuit de negoţ, atît ca materie arzătoare, cît şi că slujăşte în locul unturei de peşte. 
   Puricii de pămînt strică cîte odată cu totul sămănătura verde a repsului, precum şi şoaricii cu gîndacii rîmători sînt duşmanii lui. 
   2. Repsul de iarnă are asămănare cu napii; el sufere şi la o climă mai rece, rodeşte şi în pămînt mai rău, şi nu este aşa de supus viermilor, însă este mai puţin spornic atît în sămînţe cît şi în oloi; la samanatul lui se urmează ca şi la cel dintîi. 
   3. Repsul de vară este unic în felul lui; această plîntă este o roadă de vară, care se samănă după ce au contenit de a mai pica bruma, şi se trătează ca şi repsul de toamnă, însă este mai puţin spornic. 
   În alte ţeri cultura aceştei plînte stă pe o treaptă înaltă, însă se samănă cu maşina în rînduri departe cîte de două palme unul de altul, şi, cînd plînta au căpătat a patra frunză, apoi se prăşăşte cu plugul. – Deşi rîndurile stau cam depărtate unul de altul, totuşi repsul se îndesăşte şi atunce este negîndit de spornic; de la o falce se poate socoti 20–22 merţe. 
   Pentru producerea oloiului în privinţa colorului *[64] luminos se samănă şi muştar, rădichea oloioasă ce îi zic chinez, inul, macul şi floarea soarelui. 
   Cine vroieşte să se ocupe cu această lucrare, adică cu producerea oloiului, într-o întindere mai mare, trebui să aibă oloiniţa sa, pentru că atuncea este neatîrnat de neguţitori şi de oloieri, şi din tescovinele sau malaiurile ce rămîn de la oloi capătă un nutreţ pentru îngrăşăt vitele. 
   
   PLÎNTE PENTRU TORS.
   
   1. Inul rodeşte (afară de pămîntul hleios, mlăştinos şi uscat năsipos) mai pe toate celelalte locuri; mai bine însă rodeşte în ţelină sau după trifoi, precum şi după plînte prăşite; în mirişte sămănîndu-l nu pre rodeşte; el are trebuinţă de o climă mijlocie, caldă şi umedă. Inul se întrebuinţază mai mult (decît alte plînte de negoţ) acolo unde torsul şi ţăsutul este agonisirea de căpitenie a populaţiei. Această plîntă să nu se samene mai mult de şese ani tot pe acela pămînt; în ţelină să se samene îndată după ce s-au brăzdat ogorul, în toloacă însă să se facă arătură de două ori şi din pricina buruienii trebui plivit. – Cine samănă inul pentru cîştigare de lăur frumos trebui să-l [65] samene mai des, adică 5 stamboale la falce, iară cine îl samănă pentru sămînţa lui, este de-agiuns cîte 3 stamboale la falce. Cea mai bună sămînţă este ace de doi sau de trei ani, însă tare este de priinţă dacă se va schimba cîte odată sămînţa. Cînd se arată pe semănătură purici de pămînt, apoi atunce el se va presăra cu ips pisat şi cu cenuşă. Culesul inului pentru lăur se face mai înainte de a se coace, iară pentru sămînţă, atunce cînd începe găoacea lui a se face cafinie. – După ce se va usca inul cules, se vor sfărma cu maiul găoacele spre scoaterea sămînţei care pe urmă se va curăţi şi vîntura. Această plîntă ca product pentru oloi, este un articul importent de negoţ. 
   Lăurul inului se topeşte sau prin rouă, cînd atunce se întinde pe urmă şi se lasă aşa 3–5 septămîni în soare şi ploaie; sau se topeşte în apă, adică se va lega lăurul în snopi mici şi se vor aşaza în apă, luînd aminte că la timp călduros trebui la 5 zile, iară la timp răcoros la 14 zile cercat dacă firul îndoindu-l se rumpe, şi dacă aţa se disface lesne de la rădăcină pănă la vîrf; apoi atunce se va scoate din apă îndată întinzîndu-l să se usuce; ceealaltă prelucrare a lăurului este cunoscută, şi se lasă în dispoziţia [66] sexului femeiesc, care are cel mai mare interes la această lucrare. 
   De la o falce de pămînt se poate căpăta 40–60 ocă de lăur curat, 80–100 ocă de buci şi 3–5 merţă de sămînţă. 
   
   CÎNIPA. 
   
   Această plîntă, partea bărbătească nu face sămînţă şi se numeşte cînipă de vară, iară partea femeiască face sămînţă şi se numeşte cînepă de toamnă. 
   Cînepa cere, mai mult decît inul, un pămînt puternic cu mult humus, care să fie puhab şi să aibă o poziţie umedoasă; cînipa sămănată pe aşezături de iazuri scurse şi pe văi roditoare este cea mai spornică; ea se poate sămăna şi după sine însuşi cîţiva ani de-a rîndul. – Cultura aceştei plînte aice în ţară este foarte importentă şi întinsă; ea răsare degrabă şi creşte aşa de repede în sus, încît în curînd umbreşte locul, şi împiedecă creşterea buruienii neavînd nevoie de plivit. – Obicinuit se culege mai întîi plînta bărbătească după ce au crescut de agiuns şi au trecut floarea, şi aceasta este pe la sfîrşitui lui Iulie sau la începutul lui Avgust, cînd atunce rămîne numai plînta femeiască, care are mai mult spaţ pentru [67] cultura sămînţei. Plînta bărbătească sau cînepa de vară dă cel mai fin lăur de tare. – Ceealaltă prelucrare a cînepei este cam deopotrivă cu acea a inului. 
   Pe arătură făcută de două ori se samănă la falce 20–22 stamboale, care sămînţă să se împrăştie în lung şi în curmeziş şi pe urmă se va grăpa uşor spre a se acoperi sămînţa. – De la o falce se poate lua 250–300 ocă de lăur şi 8–10 merţă de sămînţă, din care se poate face oloi. Ceealaltă metodă de sămănat cînepa între plînte prăşite se face numai pentru cîştigul sămînţei. Plînta aceasta ce îi zic haldan, sămănată cu chipul arătat, creşte pănă la o înălţime de 5–6 palme, şi la un timp favorabil dă o roadă necrezut de multă; dacă se va sămăna în rînduri, se poate prăşi cu plugul. 
   Mai sînt încă alte deosebite plînte ce se pot sămăna ca plînte pentru tors, precum plînta de matasă din Siria, urzica şi spinii de Cordofan, a cărora întrebuinţare şi folos însă nu s-au dovedit încă din ispită. 
   
   PLÎNTE CU RĂDĂCINI. 
   
   Cartofele ce se numesc şi mere de pămînt. 
   
   Cartofele, ca plîntă cu rădăcină, în mare cantitate nu se socoteşte ca roadă de negoţ, [68] însă, de la întroducerea lor în Evropa, au fost totdeauna cea mai de bine priitoare roadă, şi la multe locuri în lipsă de altă pîine au scăpat oaminii de foamete. 
   De vreo cîţiva ani a dat o boală în cartofe, care a împuţinat întrebuinţarea lor, este însă de nădăjdit că agronomii aşa se vor sili prin schimbare de sămînţă a împrospăta şi a îmbunătăţi această roadă, ca iarăşi să poată avea mare importenţă în ramul economiei. – Această plîntă rodeşte pe orice pămînt, şi chiar şi pe cel mai slab pămînt năsipos, dacă se va gunoia ceva. – Cartofele slujăsc ca mijloc de hrană pentru oamini precum şi pentru dobitoace; pe lîngă aceste apoi şi la velniţi pentru producerea rachiului. 
   Cartofele sînt de mai multe soiuri, care în privinţa colorului, de la negru pănă la alb, variază grădat. 
   Această roadă este hrănitoare şi ţine întocmai locul celorlalte roade pentru pîne. Proporţia valorei ei este la o rodire bună 24 proţente, în timp cînd sacara are 70 proţente părţi hrănitoare, adică: o merţă de cartofe se socoteşte drept 3 1/2 stamboale de sacară. 
   Sămănatul cartofelor se face sau cu mîna şi sapa, făcînd cuiburi în care se aruncă ele *[69] şi se acopăr cu ţărnă, după care apoi trebui prăşite curăţindu-le de buruiană şi făcîndu-le moşunoaie; sau prin al doile chip, adică cu plugul săditor care este o metodă foarte întinsă. 
   Chipul cum se lucrează este astfel: 
   Arătura pregătită din toamnă se va grapa primavara şi un plug va face cea întîia brazdă care trebui să se samene; după acel plug se vor aşaza 5 oamini într-o egală depărtare în linia plugului, însămnîndu-li-să departarea care trebui să o samene fiecare, pe urmă se vor mai alătura alte două pluguri, şi în brazda plugului al treilea se va urma tot cu sămănatul, numai bine înţelegînd că sămănătorii trebui să treacă de la o parte la alta fiecare în depărtarea ce li s-au însămnat. 
   La fiecare brazdă ce se va sămăna trebui să se aleagă cel mai iscusit plugar care să povăţuiască plugul. Dacă lucrătorii sînt deprinşi cu această metodă, apoi cu 3 pluguri şi 5 oamini se poate sămăna 1 1/2 falce pe zi. 
   După 8 zile se va grăpa sămănătura prin care urmare se va curăţi de puţina buruiană ce va fi avînd, şi după ce va răsări toată plînta, se va urma lucrarea cu plugul prăşitor pintre rînduri, care lucrare după vreo 14 zile iarăşi se va repeta. 
   [70] Mai sînt încă şi alte metode de sămănat cartofe, însă aceasta s-au dovedit la sămănături de lanuri mari ca cea mai favorabilă. 
   După ce se va sfîrşi praşila al doilea şi cartofele vor începe a înflori, apoi se vor lăsa în pace pănă la disgropatul lor, care se face cu sapa. 
   S-au făcut cercări de a se disgropa cartofele cu plugul, însă s-au întimpinat multe neîndemînări. – De la o falce se poate lua 100–120 de merţă. Aşadară socotind cantitatea această şi materia ei ce hrănitoare, atunce numai se vede cît de importentă este în unele ţeri cultura aceştii plînte. 
   
   SFECLELE. 
   
   Sfeclele rodesc mai mult pe pămînt uşor şi puternic; ele se cultivează sau pentru mîncare, sau în mare cantitate sămănate pentru fabricaţia zaharului. 
   Această plîntă este de mai multe soiuri, a cărora deosebire este colorul şi mărimea; ea este roşu-întunecată, roşu-deschisă şi albă; ace roşu-deschisă dă cel mai mare product. 
   Această plîntă sau se samănă, sau se răsădeşte. – Sămănatul se face cu mîna prin un ţeruş făcînd borte în pămînt, pe rînduri depărtate cîte de 1 1/2 palmă, în care borte să [71] aruncă cîte 2–4 fire de sămînţă, – sau se samănă împrăştiindu-se sămînţa foarte rară, pe pămînt, după aceea trebui plivită şi prăşită. 
   Iară răsăditul, trebui mai întîi sămînţa sămănată în rasadniţe şi după ce au crescut ceva apoi se va răsădi în departare de 1 1/2 palmă una de alta. 
   La o falce trebui 3 ocă de sămînţă sau 20,000 de fire de rasad, care după ce au crescut ceva şi au căpătat ca vreo 6 frunzişoare, se vor scoate din răsadniţă rătezînd frunzele de 2–3 palmace de la rădăcină în sus, şi se vor răsădi prin un ţăruş în rînduri. – Această plîntă se prăşăşte odată sau şi de două ori. 
   De la o falce se poate lua 1500–2000 de ocă de sfecle. 
   
   CURECHIUL. 
   
   Această plîntă cere un pămînt lutos şi călduros, însă rodeşte şi pe locurile de lîngă iezeturi, mlaştini şi riuri, dacă pămîntul va fi puternic; pe pămînt uşor rodeşte numai atunce cînd se va gunoi şi dacă clima va fi umedoasă. 
   Curechiul se samănă mai întîi în răsadniţă; după ce au crescut ceva, apoi se răsădeşte. – La o falce trebui 1 litră de sămînţă [72] din care se poate căpăta 10,000 de fire de răsad, care se va răsădi pe la mijlocul lui Mai sau la începutul lui Iunie. – Curechiul ce răsădeşte în departare de 2 palme un fir de altul, dacă timpul va fi săcetos, apoi se va uda, sau dacă poziţia locului va ierta, se va conduce apa prin şanţuri la rasad. Această plîntă trebui prăşită şi curăţită de buruiană. 
   
   ANISONUL. 
   
   Anisonul cere un pămînt mai mult uşor decît greu şi se nu fie săcetos, însă nici pre umed; poziţia locului să fie călduroasă. 
   Pentru anison trebui arătura făcută din toamnă, şi primăvara timpuriu pregătită şi rar samanată, care pe urmă îndată trebui grapată. 
   La o falce trebui 7–8 ocă de sămînţă. Această plîntă trebui odată plivită şi prăşită. În luna lui Avgust el se coace, cînd atuncea văzînd că ce mai mare parte este coaptă, trebui grăbit de a se secera îndată, de a să usca şi îndată se va şi bate. Cea mai mare întrebuinţare a anisonului este la velniţi. De la o falce se poate lua 1000–1500 de ocă. Anisonul sămănat pe un pămînt priincios, răsplăteşte foarte bine munca lui. 
   
   TIUTIUNUL. 
   
   De la obşteasca întrebuinţare a aceştei plînte *[73] devine că cultura ei este între toate plîntele de negoţ, cea mai întinsă şi mai aducătoare de venit, în toate ţerile unde nu este mărginită prin monopolul statului. Cultura tiutiunului în o cîtime mai mare este pentru econom cu greutate, pentru care sfîrşit de cătră cei mai mulţi agronomi s-au găsit de cuviinţă şi mai nemerit, ca această lucrare să se deie în dispoziţia oamenilor harnici şi silitori şi pe urmă după dreptul să se împartă folosul. 
   Pentru a interesa pe plîntătoriul tiutiunului la asemene lucrare, trebui să-i deie proprietarul pămîntul prelucrat gata, şi toată cealaltă lucrare să o lese în dispoziţia lui, împotriva căria trebui să-i deie propietarul o parte din folos. Dacă pămîntul va fi mai prost, atunce folosul se va împărţi drept în giumătate, iară fiind pămîntul foarte bun, atunce va lua proprietarul trei patrimi din producţie, însă proprietarul trebui să se îngrijască pentru şuri la uscatul tiutiunului, dînd gunoiul şi lemnul trebuitor pentru rasadniţe. 
   Fiindcă se poate socoti că de la o falce se poate lua 900–1000 de ocă de tiutiun care să vinde cîte 30 de parale oca, apoi proprietarul luînd numai giumătate, are de la o falce 375 lei, venit. Un plîntător iscusit [74] şi harnic, poate dovedi, cu familia lui, lucru la trei fălci; prin urmare este profitul lui într-o vară, cel puţin 1125 de lei. – Pentru întrebuinţarea aceştei metode, ar fi după ideea me, ţiganii cei mai potriviţi; pentru că nimene nu va putea tăgădui, că acest popul sfiitor de muncă şi mîrşav nu este numai o povoară pentru stăpînul lor, care îi are ca robi, şi care se mulţumesc în a lor atîrnare numai ca să fie hrăniţi şi ocrotiţi la toate abuzurile şi necuviinţile ce ar face ei, încît astăzi sînt ei un necaz pentru ţară. 
   Mulţi din boieri i-au disrobit, atît în privinţa morală cît şi în privinţa economică. 
   Dacă acest popor s-ar putea interesa pentru acest ram de agonisire şi s-ar putea deprinde, ar fi pentru proprietar un avantaj atît moral cît şi material. 
   Tiutiunul pregăteşte pămîntul pentru alte roade; acel pămînt este ca şi toloaca şi să poate sămăna orice altă roadă pe el. – Nu este îndoială că la cultura tiutiunului s-ar pute uşura şi împuţina lucrul, prin plugul prăşitor şi săditor, numai dacă s-ar pute deprinde plîntătorii cu aceste instrumente şi dacă ar cunoaşte avantajurile lor. 
   Tiutiunul creşte pe orice pămînt care nu va fi rece şi vînjos însă mai bine creşte pe [75] un pămînt puternic, năsipos şi fraget, avînd şi o poziţie nesupusă vînturilor; tiutiunul se samănă în toloacă după trifoi şi luţernă sau în mirişte dacă se va gunoi, precum şi după sine însuşi mai mulţi ani în şir. 
   Pămîntul trebui de două ori arat şi bine frăgezit prin grapare. Tiutiunul se samănă întîi în răsadniţă şi apoi răsadul se sădeşte în rînduri; firele se vor răsădi în departare de 1 1/2 palmă unul de altul; la o falce trebui 22–24000 fire de rasad. Dacă după răsădit este săcetă, apoi trebui udat cu muştereaţă de gunoi sau cu apă împuţită, şi după 8 sau 14 zile trebui prăşit, care praşilă mai tîrziu iarăşi se va repeta. 
   Cînd tiutiunul a făcut boboci de înflorit, apoi ace floare trebui ruptă lăsînd numai cîte una unde şi unde. Cînd frunzile sînt coapte, adică atuncea cînd încep ele a se îngălbini sau cînd capătă pete galbene întunecate şi sînt lipicioase, care este pe la mijlocul lui Septemvrie sau pe la începutul lui Octomvrie, apoi atunce trebui frunzele culese şi pusă în grămăzi mici; aşa trebui să steie frunzele cîteva ceasuri ca să se sbicească ceva, cînd după aceea să se ducă în şuri; după vreo zi sau două apoi se vor înşira pe şfară şi se vor întinde în şură [76] unde vor sta 6–8 septămîni pănă ce se vor usca bine, şi după aceea se vor aşaza în teancuri spre vînzare. 
   Cine nu poate sau nu voieşte să vîndă îndată tiutiunul, trebui să-l aşeze în teancuri mari ca de 4–5 palme înălţime, prin asemene chip se înfierbîntă frunzile şi atunce se va răscoli şi se va întoarce de atîte ori pănă cînd nu se vor mai înfierbînta frunzele; cu chipul acesta se poate ţine pe urmă tiutiunul, cîţiva ani fără să se strice. – Tiutiunul este de mai multe soiuri, precum: tiutiunul de Ştrasburg, de Mariland, acel de Podolia sau turcesc, acel Virginic şi acel toporaş cu frunze mari. 
   Cel mai bun tiutiun se face pe pămîntul cu mult humus, gunoiet cu var, margă şi cenuşă. – El se răsădeşte în luna lui Mai; unii lasă mai mulţi boboci de înflorit, decît ar trebui pentru sămînţă, şi aceea nu pentru alt sfîrşit decît că fac oloi dintr-însa. Sămînţa tiutiunului este bună şi pănă la 8 ani fiindcă nu pierde puterea încolţitului. 
   
   PLÎNTE PENTRU HRANA VITELOR. 
   
   Aceste plînte se dau vitelor spre hrană, verde sau uscate; ele îndeplinesc locul fînaţelor *[77] unde lipsesc precum şi a suhaturilor, cînd la asămine caz trebui să se întroducă hrana vitelor prin grajdiuri; aceste plînte curăţă şi îmbunătăţesc locul şi înăduşă buruiana. 
   Plînta cea mai de preferat şi mai de întrebuinţat aice în ţară pentru hrana vitelor, asupra căria vroiesc a face luări aminte, este: 
   1. Trifoiul roşu cu trei frunze, el creşte mai pe oricare pămînt, dacă nu va fi cu totul slăbit şi umed; cel mai bun pămînt este pentru dînsul lutos văros; pe pămîntul năsipos se usucă şi pe cel mlăştinos nu se face. După plînte prăşite care lasă locul curat el creşte foarte bine; el iubeşte a să sămăna între alte roade care îl apără şi îi priesc precum orz, grîu, hrişcă, in şi ovăs, şi după el se poate sămăna orice fel de roadă, mai cu samă grîu, cînipă, reps şi tiutiun. 
   Sămănatul trifoiului este în următorul chip: 
   După ce s-au pregătit arătura, se va sămăna întîi roada (care îl apără) şi se va grăpa; după care apoi se va sămăna cu grapă de spini; dacă se va sămăna între in, apoi trebui să se samene după ce se va plivi inul, iar între roadele de toamnă se va sămăna trifoiul, primăvara după ce se va sbici pămîntul *[78], şi se va grăpa sămănătura căria nu îi va fi de stricăciune, ce mai ales de priinţă; sau se va semăna pe omăt ori după o ploaie cînd atunce rămîne negrăpat; între sămănăturile de toamnă trebui sămănat trifoiul mai des ca vro 12 ocă la falce; de multe ori se samănă el între sămănăturile de vară şi atunce după ce au crescut ele cîteva pălmace. La sămînţa trifoiului trebui de luat aminte ca să nu fie veche şi umedă. 
   După ce a crescut trifoiul de 3–4 palmace, este de mare folos dacă se va presăra peste el ips mestecat cu cenuşă, var şi funigine, însă aceasta să se facă în ceasurile de dimineaţa şi sara. 
   Iarna trebui îngrijit ca să se scurgă apa de pe ogoarele cu trifoi, că este de mare pagubă pentru el apa zăcătoare. 
   Trifoiul, precum s-au mai zis, se dă vitelor spre hrană verde sau uscat. Ca verde se va cosi atuncea cînd frunzele lui au crescut îndestul de puternice, pentru că şi otava se face mai bună, dacă nu se va îngroşa paiul lui. – Cu trifoiul verde hrănind vitele trebui să fie cineva cu mare luare aminte, pentru că vitele se umflă lesne, dacă trifoiul este pre crud, şi adus acasă se aprinde. Ca pentru fîn se va cosi el atuncea cînd înfloreşte *[79] şi cînd s-au înroşit cîmpul; strînsul lui în timpul uscăcios să se facă cît se va pute mai puţin, pentru că se scutură lesne frunzele lui, şi este pagubă de fîn. Trifoiul cosit se va lăsa 1–2 zile în brazdă, care apoi se va aduna încet cîte 2 brazde la un loc ca prin aceasta să se întoarne şi să se usuce. După cîteva zile se vor aduna brazdele care se vor face căpiţe şi, dacă s-au uscat, se va clădi în stoguri, acoperind vîrfurile cu paie, ca să nu străbată umezala mai înainte de a să aşaza stogurile. 
   La timp nefavorabil se usucă trifoiul pe leaţuri făcînd piramide şi clădindu-l peste ele şi după vro 14 zile dacă s-au uscat bine, se va clădi în stoguri. Dacă în luna lui Aprilie şi a lui Mai nu va ploua [tip.: ploa], apoi nu se face trifoiul, iar la timp favorabil se poate face de la o falce la cea întîi cosire un stog de 10 stînjini. De cîmpul cu trifoi se poate folosi cineva 1–2 ani, iar dacă în anul întîi se va sămăna cu grîu, trebui pe la mijlocul lui Iunie cosit şi la sfîrşitul lui Avgust otova se va subara [tip.: sub-ara] ca gunoire verde spre îmbunătăţirea locului, precum s-a zis despre aceasta. 
   Cel mai nimerit chip de a ave sămînţă este ca economul să ş-o cultiveze singur; *[80] chipul pentru acest sfîrşit este următoriul: 
   La cea întîi cosire se va lăsa o bucată potrivită de loc unde va fi mai curat trifoiul, dacă frunzele lui sînt uscate şi dacă sămînţa se va desface lesne din pai avînd un color gălbiu sau violet (panse) şi va fi vîrtoasă, apoi se va cosi lăsîndu-l 2 zile în brazde, care apoi se vor aduna în căpiţe, şi, după ce se va usca bine, se va aduna supt acoperemînt şi se va triera cînd vor fi geruri mari; de la o falce se poate lua 100–130 de ocă de sămînţă. 
   2. Trifoiul alb care se întrebuinţază pentru îmbunătăţirea fînaţelor şi a suhaturilor creşte pe un pămînt şi mai prost decît pentru acel roşu; el se samănă ca şi celalalt între alte roade, ca vro 10 ocă la falce. 
   3. Luţerna ce se numeşte trifoiul perpetuel (vecinic); aceasta cere un pămînt fraged şi puternic, însă să nu fie umed şi să aibă o poziţie călduroasă, mai cu samă loc văros şi măgros; el creşte şi pe pămînt pietros şi năsipos numai dacă poziţia nu va fi umedoasă. 
   Pentru luţernă trebui pămîntul adînc şi bine prelucrat, şi pe la sfîrşitul lui Martie pănă la sfîrşitul lui Mai se va sămăna [81] între alte roade de vară ca vro 18–20 de ocă la falce, îndoit mai mult decît trifoiul. Un asămine cîmp trebui pastrat curat şi în primavara anului al doile se va grapa cu grapă de fier. 
   În toţi anii trebui pămîntul îmbunătăţit, adică stropindu-l cu muştereaţă şi presurîndu-l cu ips şi cenuşă. Luţerna se va cosi pănă ce nu înfloreşte de tot, şi se poate cosi de două şi de trei ori pe an dacă a avut timp bun. Uscatul şi strînsul luţernei este deopotrivă ca şi la trifoiul roşu, deosebire numai că luţerna este mai preferată în privinţă că cîmpul ei ţine 10–12 ani, mai ales acolo unde nu se samănă pentru îmbunătăţirea locului, ce numai pentru folosul fînului. 
   Pentru sămînţă se opreşte cîmpul cel mai vechi sămănat şi la a doua cosire; dacă sămînţa este coaptă, adecă vîrtoasă, galbănă şi lucie, apoi se va cosi şi se va urma ca la trifoiul roşu. 
   Ca plîntă pentru nutreţ de vite se mai samănă esporsetul, măzărichea, popuşoiul şi altele, însă aice în ţară se întrebuinţază puţin şi mai mult ca nutreţ verde. 
   
   DESPRE CULTURA FÎNAŢELOR. 
   
   Fînaţele sînt locurile acele care-s crescute *[82] cu mai multe soiuri de ierburi şi care se cosesc şi se fac fîn. 
   Cunoştinţa de a înforma fînaţe şi de a îmbunătăţi pe acele rele, este foarte importentă în ramul economiei, însă aice în ţară sînt fînaţele foarte rău trătate şi lăsate numai singur în voia naturei, încît aşa se însălbătăcesc, că abie dau giumătate din fînul ce ar pute să deie, cînd ar fi bine căutate. 
   De multe ori se văd cele mai frumoase fînaţe mlăştinite şi rogozoasă, care s-ar pute foarte lesne îndrepta prin şanţuri scurgătoare, precum şi fînaţele de pe lîngă pîrîie şi riuri se văd uscate şi arse, care iarăşi lesne se pot îndrepta [tip.: îndrepea] prin adăparea lor. 
   Deşi preţul fînului se rădică uneori la un grad mare, şi sînt unele din locuri unde ce mai mare parte de venit este fînul, însă totuşi cultura lui este rău trătată, fără gîndire că prin puţină silinţă şi luare aminte, fînaţele ar produce îndoit venit de fîn. 
   Un fînaţ bun trebui să aibă următoarele însuşimi. 
   1. Fînaţul să aibă tot un fel de ierburi, care atît verde, cît şi uscate să deie un nutreţ sănătos şi plăcut şi să formeze *[83] o brazdă bună şi deasă, ca să nu poată creşte alte buruiene ce l-ar putea strica. 
   2. Ierburile să nu fie groasă în pai, să aibă multe frunze, să fie moi şi să se coacă odată. 
   3. Pămîntul să fie puternic, nici pre umed şi mlăştinos, dară nici pre uscat. 
   4. Fînaţul să fie în văi cu multe isvoare pe lîngă pîrîie şi riuri, sau dacă sînt pre adîncate, să aibă înlesnire de scurs apa. 
   Spre a îmbunătăţi ierburile sau a îndesi fînaţele rari sînt mai multe soiuri de seminţe de ierburi, care se samănă pe fînaţe, şi aceste sînt. 
   Tratarea şi îngrijirea ca fînaţele să deie un venit bun este mai cu samă următoarea: 
   1. Curăţitul huceagurilor, a spinişilor şi a pietrelor care împiedecă creşterea ierbei şi slujăşte de adăpost jigăniilor. 
   2. Curăţirea şi netezirea moşunoailor de cîrtiţe şi de furnici, care se face cu sapa sau cu grebla împrăştiind ţărna de pe moşunoaie pe locurile adîncate. 
   3. Facerea şanţurilor pentru scurgerea apei sau dacă sînt şanţuri se vor curăţi. 
   4. Curăţitul fînaţelor, dacă sînt crescute cu muşchi, se vor grăpa cu grapa de fier şi locurile cele sterpe de pe fînaţ se vor sămăna cu soiuri bune de ierburi. 
   [84] 5. Stîrpirea dudăului sau buruiană ră, aceasta se face cu gunoi de grajdiu, cu muştereaţă de gunoi, cu broscăreaţă de iazuri, cu cenuşă obicinuită, cu cenuşă de la soponării, cu var stins, cu ips şi alte multe, care lucrare trebui economul să o înceapă la timpul potrivit pentru aceasta. 
   6. Gunoiul fînaţelor, care este de nevoie, pentru fînaţele de pe locuri înălţate, de a să gunoi macar la 5–6 ani odată, gunoirea se face cu gunoi de grajdiu, cu muştereaţă de gunoi, cu broscăreaţă de iazuri, cu cenuşă obicinuită, cu cenuşă de la saponării, cu var stins, cu ips şi alte multe, care lucrare trebui economul să o înceapă la timpul potrivit pentru aceasta. 
   
   ADĂPAREA FÎNAŢELOR. 
   
   Adăparea fînaţelor este de cel mai mare folos pentru fînaţele săcetoasă şi care au un pămînt poros, mai ales dacă apa este dămolitoare şi unsuroasă, şi dacă vine de prin tîrguri şi sate megieşite de unde aduce cu sine o mulţime de materii hrănitoare. Este de mare interes a adapa fînaţele, pentru că apa aduce hrană plîntelor, le apără de uscăciune [85] cînd primăvara şi vara este săcetoasă, stîrpeşte muşchii şi alte buruiene care iubesc uscăciunea, stîrpeşte gîngăniile stricătoare şi înmulţeşte creşterea ierburilor. Aşadară acest mijloc interesant de hrană trebui să se aducă fînaţelor, care sînt în apropiere de izvoară, pîrîie, riuri şi iazuri, precum şi apa de ploaie de pe dealuri, dîmburi şi drumuri, se poate aduce pe fînaţe. Adaparea fînaţelor se face în două chipuri, adică trecînd apa pe deasurpa fînaţelor sau stînd pe ele. 
   a. Trecînd apa pe deasupra urmează atuncea cînd apa are o scursură potrivită, şi cînd poate curge lin peste fînaţ, aşa încît vara cu puţină apă se poate adapa fînaţul şi aceasta se face cu iezături unde apa de la isvoară, pîrîie şi alte locuri prin stavile se adună la cel mai înalt punct a fînaţului, de unde prin şanţuri adăpătoare, făcute mai multe unul dupre altul în poziţie chizişătă, cu despărţire în curmeziş, se aduce apa la fînaţe spre a să pute împărţi potrivit şi pe rînd. Dară pentru ca să nu se mlăştinească locurile cele adîncate a fînaţelor, trebui să se facă şanţuri potrivite pentru scurgerea apei, ca totdeauna apa întrebuinţată să aibă cursura ei. 
   Zidirea povîrnită (chezişetă) este următoarea: 
   [86] I. Cu şanţuri despărţitoare. 
   []
   II. Fără şanţuri despărţitoare. 
   []
   
   Şanţurile aducătoare de apă sînt a. a. Şanţurile despărţitoare sînt b. şi Şanţurile adăpătoare sînt c. c. care se poate face în mai multe chipuri după felurimea poziţiei de loc, la care însă economul trebui să gîndească şi să fie cu luare aminte. 
   b. Stînd apa pe fînaţe este al doile chip de adapare; această adăpare se întrebuinţază sau acolo unde apa are scurgere puţină d.p. pe şăsuri lîngă pîrîie şi riuri a cărora [tip.: corora] apă uneori creşte, sau unde prin stavili se poate aduce apa pe megieşitele fînaţe, pe a cărora locuri mai adîncate se vor face iezături cu stavili prin care apa va fi silită ca să acopere suprafaţa fînaţelor şi pe urmă iarăşi să se scurgă. 
   Chipul acesta de adăpare nu este aşa de costisitor ca cel dintîi, el stăpîneşte cu totul gîngăniile stricătoare şi lasă o mulţime de materii hrănitoare pe fînaţ. 
   Această adăpare se face numai toamna şi [87] primăvara, de aceea dară nu trebui de întîrziet la asămine timp şi nici trebui lăsată apa pe fînaţ mai mult de 3–4 zile în care timp pămîntul capătă îndestulă adăpare. Fînaţele vechi a cărora preţ a scăzut din pricină că s-au însălbătăcit prin creştere de ierburi rele, buruieni şi muşchi, trebui arate şi întrebuinţate ca ogoară, şi pentru fînaţe se va lua o altă bucată de loc cu poziţie bună, care se va sămăna cu seminţuri de ierburi şi cu roade de vară sau de toamnă, ca roadă apărătoare. Prin chipul acesta economul este la cel întîi an răsplătit cu folos de la asemene fînaţ. Cositul fînului se începe atunce cînd mai toate ierburile au înflorit, acest timp este (la fînaţele care se cosesc de două ori, şi care au climă călduroasă) pe la sfîrşitul lui Iunie, iară unde este clima mai răcoroasă şi unde nu se coseşte otavă, acolo coasa începe mai tîrziu. 
   Mai înainte de a pune la coasă, trebui îngrijit de cosaşi şi coasă precum şi de vitele trebuitoare pentru caratul fînului la clădit. Un cosaş harnic coseşte pe zi 40 de prăjini, ceealaltă lucrare a fînului este cunoscută. 
   Asupra păscutului fînaţelor sînt felurite idei: primăvara să se pască de oi, şi toamna [88] de vite cornute; pentru vite este de mare folos, şi pentru fînaţ nu numai că nu este de pagubă, ce mai ales de mare folos, dacă însă păscutul primăvara nu va întîrzie mai mult decît pănă la Sf. Gheorghie. 
   
   CULTURA VINULUI. 
   
   Sădirea, trătarea şi căutarea viţei de vie. 
   
   Fiindcă aice în ţară sînt unele locuri numai cu vii ocupate, care sînt singura îndeletnicire şi producţie a locuitorilor şi a proprietarilor şi de aceea este pentru unii un foarte însămnat ram de economie; apoi eu vroiesc a descrie cultura vinului precum se obicinuieşte în alte ţări, şi care metodă, de cătră cei mai buni autori cunoscuţi întru aceasta se recomendează ca cea mai practică. 
   Precum se cere la cultura fiecărie plînte o luare aminte asupra climei, locului, poziţiei şi a trătării, dacă vroieşte cineva să aibă un folos, asămine şi mai cu osăbire se cere luare aminte asupra viţei de vie, pentru că lucrul ei este greu şi nu răsplăteşte munca dacă la sădirea viei nu se vor lua în băgare de samă toate cele mai sus zise; pentru că ispita ne învaţă că uneori ce mai proastă viţă lucrată bine dă un vin mult mai bun decît viţa de soi bun lucrată rău. [89] 
   Fiindcă viţa de vie cere mai multă cunoştinţă şi lucru decît toate celelalte plînte economice, precum să nu lipsască nici poziţia locului pentru sădirea unei vii, apoi mulţi nu ar greşi la cazuri unde aceste zise lipsesc, să prefacă viile în cîmp de arat, din care ar pute trage un folos mai mare. 
   Cele mai potrivite poziţii de loc pentru vii sînt spre amiază zi, sau spre amiază zi şi apus; mai puţin potrivite sînt poziţiile cătră resărit sau miază noapte, unde suflă mai mult vînturi aspre, precum d.p. vîntul despre nord-ost şi nord-vest şi unde viţa de vie chiar pe la luna lui Mai ar pute pătimi de brumă. 
   Cu cît mai mult şi îndelungat soarele va lumina pe o vie, şi cu cît viţa va fi mai scutită şi aparată de vînturi aspre, prin poziţia deloasă, păduroasă şi altele, cu atîta mai mult rodeşte via. 
   Pămîntul pentru sădirea viei să fie uscat, călduros, puhab şi puternic; unde este pămînt prundos, năsipos,  precum şi unde este pămînt lutos, greu şi vînjos, acolo nu se potriveşte pentru viţa de vie. Cel mai potrivit pămînt este acel puternic năsipos între care pot fi şi pietricele mici, sau pămînt mărgos cu mult var sau pămînt muntos [90] şi stîncos. Pe pămînt gros viţa creşte tare şi face multă poamă, însă este foarte supusă putregiunei. 
   La săditul şi prelucratul unei vii din nou trebui, mai înainte de toate, luat aminte la poziţia locului, la soiul pămîntului, şi la un soi bun de viţă, pentru că dacă se va face vreo greşală la urzitul aceştii lucrări, apoi ace greşală nu se mai poate îndrepta; de aceea dară trebui cineva bine să se sfătuiască sau să lese în dispoziţia celora ce cunosc această treabă, pentru ca toate să fie la început bine urzite. 
   La urzirea sau sădirea unei vii din nou trebui următoarele de păzit. 
   1. Trebui curăţit pămîntul de tufari, huci şi pietre precum şi netezit; iar dacă sînt vii părăginite, şi se vor sădi din nou, atunce trebui să se săpe toţi butucii cei vechi, pămîntul să se prelucreze bine şi să se samene cu trifoi sau alte ierburi, pentru ca să se odihnească şi să se îmbunătăţeze pămîntul, care odihnă şi îmbunătăţire se face şi este cu priinţă acolo unde se va sădi tot acel soi de viţă care au fost şi mai înainte. 
   2. Riolatul sau stîrpitul, curăţitul pămîntului, adică de-a-l sapa adînc, pentru a da ţărnă bună la rădăcina viţei. De aceea la această [91] lucrare trebui să se întoarcă pămîntul aşa încît ţărna ce bună de pe deasupra să vie în adîncime, şi ace de gios să vie deasupra. La această lucrare se urmează aşa: 
   Primăvara, sau mai bine toamna, precum şi iarna, dacă nu va fi îngheţat, se face la cel mai gios capăt al viei ce are a să sădi un hat (şanţ), lîngă acesta se va face un al doile şanţ al căruia ţărnă scoasă se va arunca în acel dintîi; aproape de al doile şanţ se va face un al treilea al căruia ţărnă se va arunca în acel a doile, şi aşa se va urma pănă ce se va riola (şănţui sau brăzdui) tot locul viei. 
   Aceste şanţuri se fac de 4 palme de late şi de 3 palme de adînci pe pămînt hleios şi tare, iar pe cel pietros de 4–5 palme, însă mai înainte de a se arunca ţărna din un şanţ în altul, trebui sfărmată şi mănunţită; pentru aceea această lucrare să nu se facă dacă pămîntul va fi îngheţat sau umed. 
   3. Acolo unde sînt costişele pre drepte se vor face ziduri, spre împiedecarea ploei ca să nu ducă ţărna ce bună, şi spre a să pute lucra mai bine straturile iscate din pricina ploei; zidurile se fac cam chezişete şi de 4–5 palme înalte. 
   4. Unde costişele nu sînt pre plecate, acolo se vor face brazde late de 1 palmă sau [92] şanţuri scurgătoare, care se vor căptuşi cu lemn sau piatră, spre a împiedeca răsipirea malurilor. 
   5. Însămnatul sau linietul se face, după ce s-au pregătit pămîntul, în următorul chip: Locul de vie se va împărţi prin frînghii întinse, tot în cvadraturi de 3 palme de lungi şi de late; la colţurile acestor cvadraturi se vor bate cîte un ţăruş ca de un cot de lung, spre a se însămna locurile unde au a se sădi cîrligile. La măsurat trebui de luat aminte şi de potrivit ca rîndurile să vină cît se va pute mai spre amiază-zi, ca să bată soarele mai bine. Butucii mai des sădiţi dau totdeauna un vin mai rău, şi cel mai de căpitenie lucru pentru un vinar (vier) este alegerea soiului de cîrlige potrivite, pentru loc, climă şi poziţie: la această sînt următoarele de luat aminte: 
   a. Să se aleagă acele soiuri de cîrlige care se potrivesc cu locul şi clima, ce cer tot o lucrare şi a cărora roadă se coace de odată. 
   b. Pentru cîrligele adusă de la locuri streine se cere o încredinţare, dacă cu adevărat sînt de acel soi. 
   v. Cîrligele nu se vor lua de la butucii cei vechi, ce numai de la acei tineri, precum nici din viile care au pătimit de geruri şi au fost bătute de grindină. 
   [93] g. Niciodată să nu se sădească tot acel soi de cîrlige tot pe acel pămînt, afară numai dacă acel pămînt s-a odihnit cîţiva ani, şi dacă s-au prelucrat bine şi s-au îmbunătăţit. 
   Bunătatea vinului atîrnă de la soiul poamei, care după felurimea ei dă vin mai bun sau de mijloc. 
   1. Cel mai bun vin iesă din poama albă grasă, din poama roşă care se numeşte coarnă şi ţiţa caprei, din poama numită traminul alb şi traminul roşu, din poama de Burgundia ce este albă şi roşie, din poama de Tocai şi din poama numită Malvazir. 
   2. De mijloc bun vin iesă din poama albă plesnitoare care este şi roşie, din poama verzie numită silvană, precum şi din alte soiuri d.p. Mesever, Muscatel, Milereben şi Iverdaner, vinul de la soiurile aceste sus zisă nu este pre trainic. 
   3. Cel mai bun vin roşu iesă din poama numită (Clebner roşu şi negru de Burgundia). Pentru ca din poamă roşă să se facă vin alb, trebui îndată calcată după ce s-au cules, iară dacă se va face vin roşu trebui poama să dospească în căzi. 
   Dacă poziţia unei vii este favorabilă, adecă mai mult supusă soarelui, dacă pămîntul s-a [94] prelucrat cu luare aminte şi silinţă, şi dacă este puternic, apoi atunce se pot alege mai bune soiuri de cîrlige pentru sădit. 
   Pentru sădirea unei vii se întrebuinţază două soiuri de cîrlige, adecă vlăstare sau viţă oarbă şi viţa de rădăcină. 
   1. Viţa oarbă se taie 2–3 palme de lungă din alte viţe a butucului care a crescut în anul de pe urmă; dacă viţile sînt de mai multe soiuri, apoi se vor însămna toamna butucii mai ales acei tineri, de la care au a să tăie mlădiţile. În luna lui Martie se vor tăie mlădiţile 1/2 palmă de supt ochiul viţei şi dacă se poate lăsa la mlădiţă ceva din viţa ce veche este bine; mlădiţile se vor lega tot cîte 50 într-o legătură şi se vor îngropa orizontal (întins) în pămînt, ca să nu se usuce. Dacă ochiurile cîrligilor vlăstare primăvara au încolţit cît grăuntele de mazire, apoi atuncea se va începe săditul. La sădit să nu se scoată mai multe cîrlige din pămînt decît acele ce se pot sădi în giumătate de zi, şi acele se vor ţine în petici ude sau muşchi (tip.: muşcu), la loc umbros ca să nu se usuce. Chiar în anul dintîi cresc mai toate cîrligele, afară numai cînd vara va fi săcetoasă, atunce în anul al doile se usucă unele ale cărora locuri se vor sădi iarăşi cu cîrlige vlăstare. 
   [95] Acest chip de sădit face butucul mai trainic şi este mai ieftin decît săditul viţei cu rădăcină, însă mai greu în privinţa creşterei la început. 
   2. Viţa de rădăcină se face din viţa oarbă, adică: dacă primăvara s-au tăiet cîrligele, cu chipul mai sus aratat, apoi se vor face şănţurele de 2–4 palmace departe unul de altul, la un loc nici pre uscat dară nici pre umed, în care se vor sădi cîrligele oarbe unul lîngă altul în rînduri, şi se vor acoperi bine cu ţărnă, unde curăţîndu-le de buruiană se vor lăsa 2–3 ani, şi atunce acele mlădiţe se numesc cîrlige de două sau de trei frunze. În al doile sau în al treilea an se pot sădi. Aceste cîrlige cresc mai bine şi mai repide decît celelalte, nu tînjesc aşa de lesne la căldură şi la frig, şi rodesc cu 1 sau 2 ani mai înainte, precum nici mai este nevoie la aceste a să mai sădi în urmă alte cîrlige; ele sînt mai potrivite la sădirea unei vii şi mai uşor de cultivit. Săditul cîrligelor, atît oarbe, cît şi a acelora cu rădăcini se face în luna lui Aprilie prin borte făcute cu chitonagul (un ţăruş ascuţit) sau prin şănţurele. 
   1. În bortele care se vor face cu chitonagul se sădesc cîte 2–3 cîrlige oarbe sau [96] cîte 1–2 cîrlige cu rădăcină, aşa încît capetele cîrligelor să vie de 1 palmă supt faţa pămîntului; acele borte se vor umple pe urmă cu ţărnă sau cu un compost spălîndu-să ţărna bine ca să nu rămîie pe lîngă cîrlige deşărturi. 
   2. Săditul scăriş sau cu şănţurele este mai bun, acesta se face aşa: de la ţăruş drept în gios se vor face gropuşoare cîte de 1 palmă de adînci, întru aceste se vor sădi cîrligele oarbe sau cu rădăcini, cam chezişăt şi se vor acoperi cu ţărnă măruntă sau cu margă, ori brazde, călcînd pămîntul bine ca să acopere capetele cîrligelor ca de 1 palmă înalt cu ţărnă. Ceelaltă lucrare şi trătare a viţei tinere în aceşti 3 ani la început cere multă îngrijere şi luare aminte, pentru că de la cultura şi trătarea butucului în aceşti ani atîrnă trăinicia şi rodirea viei şi chiar însuşi bunătatea vinului. 
   La aceste trebui următoarele de făcut: 
   a. În anul dintîi se va lăsa viţa în sloboda ei creştere, numai se va curăţi de buruiană şi se va prăşi de 2–3 ori; înainte de iarnă se vor acoperi viţele cu ţărnă spre a le apara de geruri. 
   b. În anul al doile, de îndată în primăvară se vor desgropa viţele adică se va curăţi *[97] ţărna de pe lîngă butuci ca de vro 5–6 palmace adînc, şi cu cosorul ascuţit se vor tăia toate rădăcioarele de deasupra pănă la a treia încheietură în gios drept şi neted de pe lîngă butuc, pentru că ar pute tînji lesne de frig şi de căldură, şi ar împiedeca înformarea rădăcinelor din adînc. 
   Viţele crescute în anul întîi se vor tăie de tot la capete, care apoi iarăşi se vor acoperi cu ţărnă, şi se vor prăşi de 2–3 ori. La timpul înfloritului se vor reteza toate viţile care vor fi mai mari decît 2 palme, şi în luna lui Iulie se vor mai reteza încă odată, după aceea apoi în toamnă se vor prăşi butucii bine. 
   v. În anul al treilea primăvara pe la sfîrşitul lui Martie se vor desgropa iarăşi butucii, toate rădăcioarele de deasupra se vor tăia şi la butucii mai slabi, unde nu s-a înformat încă tulpina se vor tăie toate mlădiţile; pămîntul se va prăşi bine îngrijînd şi de haragii trebuitori; mlădiţile crescute peste vară ca de 2 palme se vor reteza de cîteva ori şi în toamnă se vor îngropa iarăşi butucii.
   g. În anul al patrulea şi al cincilea începe adevărata cultură a butucilor, şi la aceasta să se caute retezarea butucului să se facă cît se va pute mai gios, ca să fie aproape [98] de pămînt pentru că atuncea viţa şi strugurii înfloresc şi se coc mai bine şi mai degrabă, dînd un vin bun, prin asămine retezare; căldura pămîntului şi a soarelui are mai multă înriurire; butucul să nu fie pre tufos pentru ca să poată mai lesne străbate soarele şi aerul. Lucrul cel mai de căpitenie este retezatul; nu se poate reteza pre mult mai ales cînd stau arcurile aproape; dacă arcurile sînt unul peste altul, apoi atuncea trebui despărţire în patru părţi. 
   Chipul culturei este felurit, după calitatea feluritelor soiuri de viţe şi se numeşte rătezătură de la butuc, rătezătură tufoasă cu giumătate de arc, cu arc întreg, după cum se va urma şi cu hărăgitul, cu curăţitul, cu legatul şi celelate. 
   Celelate lucrări a viţii sînt: 
   1. Disgropatul viţei (acolo unde toamna se acoperă butucii cu ţernă pentru ca să nu îngheţă) se face la timp bun în luna lui Aprilie. 
   2. Sapatul viei, adică se va săpa ţărna de pe lîngă rădăcina butucului ca de vro cîteva palmace de adînc, şi se vor tăie toate rădăcioarele de pe lîngă tulpină: cu această lucrare se va urma pănă la al 9 an. 
   3. Tăierea este cel mai însemnat lucru, care cere multă luare aminte, şi care nu o [99] poate face fiecare. Viţa se poate tăie în mai multe chipuri, adică: în ochi, de la rădăcină, în cepuri şi în arcuri; butucii nu trebui lăsaţi pre nalţi, nici să rămîie mult lemn de crescut pe dînşii, pentru că urmînd aşa precum se arată, butucul capătă putere şi poama se coace mai în curînd. Butucii tineri se pot tăie în arcuri şi în cepuri, iară acei vechi numai în cepuri, şi la un butuc nu trebui lăsat mai mult decît 3 ramuri şi o tulpină. 
   4. Cercuirea sau îndoirea viţei se face la timp umed, arcurile se vor face frumos rotunde, se vor îndoi şi se vor aşeza împrăştiet ca să poată străbate căldura, aerul şi lumina, însă cercuind viţa să nu vie aproape de pămînt, pentru ca să nu pătimască poama din pricina gîngăniilor. 
   5. Îndeplinirea locurilor goale se face ori prin sădire de cîrlige cu rădăcini, sau prin sădirea mlădiţilor de la butucii megieşiţi. 
   Aceasta se face în următorul chip: Dacă este un loc gol, apoi pe butucul de lîngă acel loc se va lăsa peste vară se crească o rămurică frumoasă, şi în primăvară, mai înainte de a încolţi viţa, se va face de la butucul cu rămurica crescută pănă la locul gol un şanţ ca de o palmă de adînc, în care [100] se va îndoi rămurica crescută, şi se va acoperi cu ţernă bună; acea rămurică se va reteza de la 2 sau a 3 încheietură peste pămînt şi se va îngriji cu un harag, în a doua primăvară rămurică sădită cu chipul arătat, se va tăie de la butucul unde au crescut şi se va trăta ca cîrligile cu rădăcină. 
   6. Prăşitul viei se face primăvara îndată după ce s-au uscat pămîntul şi la timp bun curăţind toată buruiana, însă la sapat trebui luat sama ca să nu se betejască rădăcina. După aceea urmează îndată cotorirea viei sau punerea de haragi, care se vor aşaza bine în pămînt ca să nu le deie gios vînturile, şi îndată se va lega şi viţa de harag. 
   7. A doua prăşire se face înainte de a înflori viea, la această lucrare se va sterpi iarăşi toată buruiana. 
   8. Repcuirea trebui, ca şi tăietul, să se facă numai de persoanele care cunosc această treabă bine; la această lucrare se vor tăie toate ramurile crescute care sînt de prisos, însă viţele acele care au roadă şi care nu se cercuiesc se vor tăie de la a treia frunză, peste roadă. Această lucrare se face înainte sau după înflorit şi la timp bun. 
   9. Încordatul viei se face înaintea înfloritului şi în următoriul chip: 
   [101] Viţa se leagă cu mlajă supţire şi se repetează dacă viţa au mai crescut. 
   10. Retezatul se face cînd viţele au crescut cu 2–3 palme peste haragi şi cînd umbresc poama. 
   11. Culesul viilor. 
   12. Deprindrea şi tăierea coardei toamna şi scoaterea haragilor care se vor scoate drept din pămînt ca să nu se rumpă, precum şi îngropatul viei ca să nu degere butucii iarna, care se face prin acoperire cu ţernă sau gunoi.
   Trebui de luat aminte şi la gunoitul viei din timp în timp, dacă pămîntul slăbeşte. Mulţi obicinuiesc a gunoia viele de pe costişe, la trei ani odată, iară acele de pe şesuri la patru ani odată, la locuri mai recoroasă se gunoiesc viile primăvara, iară la acele călduroasă, toamna. Dacă via se va gunoi pre mult, atunce poama putrezeşte lesne şi vinul se face greu. La vii se întrebuinţaze gunoiul de vite cornute, de oi şi compost de gunoi, precum şi gunoiul de petici, sfîrcuri, potloage, ciolane şi altele. 
   
   CULESUL VIILOR. 
   
   Această lucrare este pentru vier cea mai veselitoare, însă cere multă luare aminte, regulă *[102] şi ezacteţă, de aceea dară trebui de îngrijit ca mai înainte de a să coace poama să fie toate pregătite şi anume: 
   1. Toate vasele şi căzile, atît pentru culesul poamei, cît şi pentru călcatul ei, se vor revedui, se vor îmbunătăţi şi se vor curăţi de mucegai şi de acrime. 
   2. Fiindcă vinul se face mai bun dacă se va lăsa cu drojdii în poloboace bine înfundate, ca să fiarbă, apoi pentru acest sfîrşit sînt poloboace cu capace la fund mai bune vasele trebui să fie cercuite astupînd toate crăpăturile. În timpul cît va fierbe vinul în poloboace se va lăsa vrana deschisă, vasele să fie numai trei părţi pline cu vin, să se aşeze la loc răcoros, unde nu răzbate soarele şi ploaia şi, după ce au contenit de fiert, se va astupa vrana bine. 
   3. Trebui de îngrijit pentru lucrătorii trebuitori precum la cules, la carat, la calcat şi altele. 
   4. Culesul se începe atuncea cînd poama este coaptă şi începe a putrezi, pentru că dacă este putredă nu se face vinul bun; însă cînd poama nu se coace toată odată, apoi se va deosebi şi se va culege numai acea coaptă, căci ace necoaptă strică vinul. De aceea este bine ca la săditul unei vii să se aleagă acel soi de viţă a căria poamă se coace odată [103] şi poama ace îngheţată se va deosăbi pentru că strică vinul. La timp călduros să se culeagă numai atîta poamă cîtă se poate călca îndată, ca să nu se resufle vinul, precum şi la timp umed ca să nu se înăcrească. 
   5. Pe timpul cînd dospeşte poama, trebui de cîteva ori pe zi mestecată ca să nu steie bobiţele deasupra care se pot înăcri. 
   Ceealaltă tratare a vinului este ca vinul îndată după calcat să se toarne în vase curate, care se pot şi afuma cu pucioasă ca să iasă mucegaiul şi acrimea din ele, şi cînd vinul începe a fierbe (vasele să nu fie pre pline) se va pune pe vrană un săculteţ cu năsip ca să se înlătureze aerul. Vinaţele nouă se vor scurge de pe drojdii în luna lui Fevruarie sau Martie şi dacă tot încă nu vor fi limpezi, apoi se vor mai scurge de a doua oară. 
   Pivniţa trebui să fie totdeauna răcoroasă, în apropierea ei să nu fie gunoi şi alte necurăţănii şi în pivniţa de vin să nu se ţie zarzavaturi, cărnării şi brînzării. 
   Un butuc de vie, crescut desăvîrşit, se cuprinde din următoarele părţi: 
   1. Rădăcinile, aceste sînt acele care de la tulpină cresc drept în gios în pămînt, după aceste sînt rădăcioarele care se formează *[104] la tulpină şi cresc mai deasupra supt pămînt, însă aceste nu trebui îngăduite. 
   2. Capul este acela care se formează pe rădăcina de unde începe tulpina; cînd butucii sînt tineri trebui mai multă luare aminte la cultura lor. 
   3. Cracul sau ramul butucului pe care se taie în arc sau cep; acesta întrebuinţat la şpalir şi altele formează ramuri de 8–10 palme. 
   4. Viţile sau ramurile lăturalnice care pornesc din adivarata tulpină şi din care se fac arcurile, cepurile şi nodurile, prin tăierea lor întinereşte butucul. 
   5. Lemnul viţei, sînt ramurile acele coapte din anul trecut; ele sînt roditoare, dacă au crescut din arcuri şi cepuri, iar neroditoare sînt dacă au crescut din tulpina ce veche sau de la rădăcină. 
   6. Ramurile sînt mlădiţele acele tinere care cresc primavara; acele din arcuri şi cepuri sînt roditoare, iară din tulpină neroditoare şi de aceea se şi taie ele. 
   7. Sămînţa, sînt bobocii ce se fac primăvara; aceştia trebui cruţaţi la fiecare lucrare. 
   8. Arcurile sînt viţe ca de o mînă în lungime retezate cu 8–12 ochi după cum vor fi [105] sau mai groasă sau mai supţiri şi care se pot îndoi mai mult sau mai puţin. 
   9. Cepuri sînt viţele acele ce se taie la 2–3–5 ochi. 
   10. Noduri sînt viţele ce se taie la 1–2 ochi. 
   11. Ochiuri, sau boboci sînt acele gămălii pe viţă din care se fac ramurile lăturalnice şi frunzele. 
   În timpurile mai nouă se întrebuinţază şi hultuitul viţăi, spre a duce pe un butuc prost un soi mai bun de viţă. La această lucrare se sapă butucul în martie sau Aprilie, ca de o palmă de adînc supt tulpină, capul butucului se va tăie cu fierăstăul şi se va crăpa; în crăpătură se va hultui o mlădiţă tăietă de la un soi bun de viţă, şi după aceea se va unge cu lut sau cu ceară (anume făcută pentru hultuire), pe urmă se va acoperi cu ţernă îngrijîndu-să cu un harag; pe un butuc se pot hultui şi cîte 2 mlădiţă. 
   
   DESPRE GRĂDINI CU LEGUMURI ŞI LIVEZI. 
   
   Fiindcă scopul economiei este ca economul singur să-şi producă toate cele trebuincioasă pentru vieţuire, şi prisosul să-l înmulţască, apoi este de nevoie ca economul în apropierea casei să aibă o grădină de legumuri, şi să-şi lucreze singur toate zarzavaturile [106] care sînt de mare trebuinţă la economie; locul pentru o asemene grădină să nu fie nici pre uscat, dară nici pre umed; în asemene grădină se nu fie copaci mari roditori care umbresc grădina, pentru că prin aceasta pătimesc plîntele; asemene grădină să aibă o poziţie scutitoare despre (miază-noapte). Cel mai bun pămînt este acel negru lutos năsipos. La asemine grădină trebui bine arat ca să poată străbate adînc rădăcina plîntei, trebui de cu toamnă gunoietă, trebui făcute răsadniţi spre a cultiva în ele plînte pentru răsădit; trebui de stirpit buruiana prin plivit şi prăşit şi în sfîrşit trebui plîntele udate, sau dacă este în apropiere apă, să se aducă la grădină prin şanţurile adăpătoare. Aceaste toate mai sus zise sînt condiţiile pentru buna rodire a unei grădini de legumuri. 
   
   DESPRE LIVEZI. 
   
   Livezile care obicinuit dau şi ierbărit, pentru economie sînt de mare impotenţă: ele dau economului nu numai pometurile pentru trebuinţa casăi, care ca hrană sînt de mare agiutoriu într-o economie, dară apoi dau chiar şi un venit bun prin vînzarea prisosului de pometărie. 
   Proprietarul ar trebui singur prin o bună [107] pildă să îndemne pe locuitorii săi ca să sădească livezi, care pildă foarte s-au negrijit, pentru că o bucată de loc cu nimic nu se răsplăteşte mai bine decît dacă s-ar sădi cu pomi roditori. 
   Că străbunii aceştii ţări au fost mai silitori cu sădirea livezilor dovedesc rămăşiţurile multor frumoşi, însă vechi pomi roditori, care se văd pe la locurile unde odinioară au fost sate răzăşăşti. 
   Pămîntul şi clima aceştei ţeri favorează sădirea a oricăruia soi de pom roditor, şi fiindcă după Aşăzămîntul acest nou, se siguripseşte fiecăruia locuitor locul lui pentru întrebuinţare, dacă îşi va da tributul cuvenit, apoi este de mare interes atît pentru proprietar cît şi pentru ţăran de a aduce iarăşi în viiaţă acest ram de economie. În alte ţări au fost sădirea livezilor favorată prin o lege bisericească, adică: însurăţăii nu se puteau cununa mai înainte, pănă cînd nu aduce dovezi să au sădit 40 de pomi tineri roditori. 
   Îndecomun la sădirea unei livezi trebui de luat aminte dacă soiul pomilor se potriveşte cu pămîntul, şi mai cu samă să nu fie umedă poziţia grădinei, pentru că în pămînt umedos nu rodesc pomii. Mărul rodeşte mai bine pe pămînt lutos cu var, iar perjii, perii, [108] nucii şi cireşii rodesc pe un pămînt puhav, uscat, năsipos; cu cît va fi pămîntul mai roditor, cu atîta mai răsplătitoare este o livadă. 
   Tratarea pomilor roditori este cunoscută, precum sapatul pămîntului împregiurul pomilor înaintea iernei este de mare folos pentru că prin această lucrare întorcîndu-se brazda se gunoieşte locul; primăvara se netezeşte pămîntul, se curăţe pomii de crengile uscate şi de prisos, se curăţe de omizi şi de muşchi care creşte pe tulpină şi crengi. Această lucrare, adică curăţirea de muşchi se face la timp umed cu perii tare aspre şi în sfîrşit se vor apara pomii ca să nu-i roadă vitele. 
   
   ÎMBUNĂTĂŢIREA POMILOR RODITORI. 
   
   Îmbunătăţirea pomilor roditori se face sau prin hultuirea în ochi sau prin hultuirea împănată. Amîndouă aceste metode nu sînt pentru alt scop decît numai pentru a preface copacii sălbateci sau acei vechi în pomi roditori. 
   Fiindcă hultuirea în ochi este mai mult treaba grădinariului care îşi face şcoală de hultuani şi care cu ştiinţă şi cu luare aminte se îngrijeşte de dînşii; economul însă şi mai cu samă ţăranul care rareori are mijloace de a-şi cumpăra hultuani, apoi eu vroiesc să descriu *[109] numai hultuirea împănată care este cea mai simplă şi mai sigură urmare.
   Hultuirea împănată este de două soiuri: 1 în crăpătură şi 2 în coajă. 
   1. Hultuirea în crăpătură se face primavara cînd dă mustul la copaci, la aceasta se va lua pentru hultuit sau copacii sălbateci care să se taie 1–2 sau mai multe palme de la pămînt, sau pomi mai vechi, la care se taie crengile ca de 1 palmă departe de tulpină fără a se vătăma ea; după aceea se va crăpa sau copăcelul acel sălbatic sau creanga ca de vro 2–3 degete puind în crăpătură o pană ca să şadă deschisă, după aceea se va lua o rămurică de la un pom sănătos, bun şi roditor; cea mai bună rămurică este acea crescută vara, ea se va tăie ca de 2 degete chezişăt ca pana, şi se va răteza ca să nu aibă mai mult decît 3–4 ochiuri; aşăzînd-o pe urmă într-o parte în crăpătură aşa ca coaja ce verde din năuntru a rămuricăi să vie alăture cu coaja din năuntru a tulpinei, căci aceea dă mustul pentru creşterea mai departe fără privire cătră coaja din afară; dacă s-au făcut aceasta, apoi se va scoate pana din crăpătură care a ţinut-o deschisă, cînd atunce crăpătura se strînge şi se uneşte cu rămurica, care apoi se va unge cu lut sau ceară *[110] şi se va lega cu o petică. Dacă copăceii sălbateci sînt mai grosuşori, apoi se poate hultui cîte două rămurele pe unul sau în crengi mai groase se va crăpa cruciş şi se va hultui cîte patru; la care urmare în anul viitor să se taie acele care vor fi mai slabe. 
   2. Hultuitul în coajă se preferează mai mult decît celalalt chip, la tulpine mai vechi, sau şi cînd s-au trecut mustul pentru celalalt hultuit, de aceea această hultuire se face la sfîrşitul lui Aprilie sau la mijlocul lui Mai în următorul chip: tulpina cea tînără se va răteza drept sau şi crengele cele mai groasă de la o tulpină mai veche de la rătezătură se va tăie coaja drept în gios cu un cuţitaş ascuţit şi dislipind-o de lemn în dreapta şi în stînga, în care apoi se va hultui rămurica care să fie tăietă ca o pană şi rătezată ca să rămîie numai cu 3–4 ochi; se va unge cu ceară şi se va lega. La tulpini mai puternice se pot hultui mai multe rămurele fără de sminteală. 
   Boalele pomilor sînt de mai multe soiuri care se nasc din pricina pămîntului rău, din poziţie, din timp nepriincios şi din pricina necăutărei şi a grijăi, precum şi din alte cazuri care s-au ivit de la stricarea vitelor. Esperiinţa *[111] (ispita) povăţuieşte pe econom ca după împregiurări să îndrepteze răul ivit. 
   
   CREŞTEREA VITELOR. 
   
   Supt cuvîntul „creşterea vitelor” se înţelege creşterea, îngrijirea şi folosinţa dobitoacelor care la economie sînt întrebuinţate pentru lucru, şi a cărora producte, precum: carne, grăsime, lapte, brînză, unt şi lînă, sînt de trebuinţă pentru omul de ţară, precum şi pentru agonisire. Cele mai obicinuite dobitoace dumesnice care sînt atît pentru întrebuinţarea locuitorului, cît şi pentru negoţ, sînt: vitele cornute, oaia, calul, capra şi rîmătoriul; se socotesc şi pasările, însă creşterea lor nu se face pentru negoţ mare, decît numai femeia locuitorului se ocupă cu aceste, ca prin vinderea lor să-şi scoată din cheltuiele pentru trebuinţa casnică. 
   La creşterea vitelor trebui îndecomun de luat aminte următoarele trei principii adecă: 1. Acea pentru un loc potrivită alegere de rasă (soi) a vitelor, 2. Împărecherea şi al 3. Îngrijirea vitelor. 
   a. La rasa vitelor trebui bine de luat aminte, pentru că nu fiecare rasă se potriveşte cu fiecare loc, nutreţ şi lucru: aşa d.p. vita de munte nu se potriveşte pentru cîmp, precum şi vita de cîmp tînjăşte la munte. Vitele se înpărăchează *[112] şi din două soiuri şi aceea se numeşte crucire, şi vitele care iesă din asămine împărechere se numesc mistice sau bastarzi, iară acele de la împărechere tot de un soi se numesc prăsilă, tot de un sînge, din aceste crescînd vite, prin împărechere de o rasă mai nobilă, mai folositoare şi mai bună iesă un soi bun de vite şi este pentru acel ce speculează cu vite de mare interes căci sporeşte preţul tamazlicului. 
   b. Împărecherea şi anume acelor tot de o rasă, din aceste să se caute a căpăta cele mai bune şi mai puternice vite, d.p. vroieşte cineva a ave vite bune de lapte, apoi să aleagă acele care sînt de la vacile bune de lapte, care urmare să se considereze şi pentru vitele de îngrăşăt şi de jug şi pentru vitele de sămînţă parte bărbătească, să se caute acele care sînt mai puternice şi care se deosăbesc prin mărimea lor, trup frumos, sănătate, color şi deplinătate; pentru de a produce o rasă nouă prin împărechere, se face prin corcirea de soiuri bune, prin asămine urmare în multe ţări s-au căpătat cele mai frumoase rasă de cai, vite cornute şi oi. Însă corcirea raselor trebui să urmeze prin mai multe generaţii, pentru că tineritul se corceşte. Însă fiindcă la vite se clironomisesc multe [113] defecte (cusururi), apoi trebui mare luare aminte mai cu samă la alegerea şi privigherea vitelor bărbăteşti pentru sămînţă, lăsînd aceasta în îngrijirea oaminilor ispitiţi. 
   v. Îngrijirea vitelor este de mare interes, pentru că tineritul se greboşază lesne şi se corceşte încet încet şi nici sînt aşa cu folos, unde va fi lipsă de nutreţ, căutare ră, neîngrijire şi neregulă; pentru că un asămine tamazlîc rău şi greboşăt nu este de folos, şi este foarte costisitoriu. 
   Pentru îngrijirea şi căutarea vitelor, ca să fie sănătoase şi puternice, trebui de păzit următoarele povăţuiri. 
   1. Nutreţul pentru fiecare soi de vite să fie bun şi de agiuns; la această urmare trebui vitele partea femeiască care sînt a fata să se deie nutreţ mai mult moale şi lesne de mistuit, iară pentru tinerit, nutreţ fraged. 
   2. Să nu se ieie în privinţă numai mulţimea nutreţului, ce dacă este şi hrănitor, căci nutreţul mîncat trebui nu numai să hrănească vita, dară să-i umple şi stomahul; precum de pildă, grăunţă sau făină dînd la vite, le hrăneşte, dară nu le umple şi la care şi puterea mistuirei slăbeşte. 
   3. Trebui de păzit o regulă ezactă cu hrănitul, adapatul, mulsul, grijitul şi cu lucrul. [114] Unde se hrănesc vitele cîte odată pre timpuriu, altă dată pre tîrziu, sau cîte pre mult sau pre puţin şi unde dobitoacele de muncă cîte odată toată ziua fără hrană stau şi noaptea se poartă şi se muncesc, acolo este de mare pagubă pentru tamazlîcuri. 
   Bine este (cînd sînt argaţi fără credinţă), ca să se deie vitelor porţia de hrană cu măsură şi cumpănă. Unde se prevede că are a fi lipsă de nutreţ, acolo este bine ca să se vîndă o parte din vite, pentru că mai puţine vite bine ţinute dau mai mult folos, decît multe vite ţînute în lipsă. 
   4. Cu nutreţul verde să nu se înceapă a se da la vite mai înainte decît atunce cînd se poate urma înainte cu darea nutreţului verde, pentru că la întîmplare cînd vara este săcetoasă, apoi vita nu mănîncă nutreţul uscat. 
   5. Din timp în timp trebui să se deie vitelor sare spre întărirea mistuitului şi spre înmulţirea poftei de mîncare, mai ales să se facă aceasta la fînul sau paile strînse pe timp rău şi mucezite, adecă înainte de a se da vitelor asămine nutreţ să se stropească cu salamură, sau să se presoare cu sare pisată. 
   6. Niciodată să nu se deie vitei pre multă mîncare de odată înainte, mai ales cînd nutreţul *[115] este cam gros în pai şi nu pre bun; să se facă porţii mici şi să nu se deie vitei altă porţie pănă cînd n-a mîncat pe acea dintîi, pentru că se calcă mai mult cu picioarele şi se iroseşte; iară mai cu samă la vitele tinere şi bolnave să se deie totdeauna numai cîte puţin şi des. 
   7. Trebui de îngrijît cu adăpatul mai cu samă la vitele de îngrăşăt şi cu lapte, care, la săcetă şi la hrană cu nutreţ uscat, să se urmeze vara mai des decît cînd se hrănesc cu nutreţ verde, şi decît iarna. Braha să nu se deie vitelor fierbinte decît numai de abie caldă, precum şi vita înfierbintată să nu se adăpe îndată, ce mai întîi să se hrănească puţin şi să se răcorească. 
   8. Toate dobitoacele parte femeiască care sînt a fata trebui ferite ca să nu se alunge, să nu le ie în goană, să nu le lovească ş.a. şi aproape de fatat (dacă au fost întrebuinţate la muncă) să fie scutite de asemine treabă. 
   9. Trebui de ţinut un de agiuns număr de argaţi buni şi cu credinţă, care să îngrijască cu durere pentru vite şi să nu le maltrăteze. Prin bataie, isbitură, încărcatul cu greu, silă la lucru, la drum rău, prin lăsarea vitei să steie în căldură, în geruri, pe timp [116] rău la drumuri şi înaintea crîşmelor, prin lipsă de hrană şi apă; prin aceste arătate se naşte mare pagubă pentru econom, de aceea atunce trebui asămine argaţi pedepsiţi şi alungaţi. 
   10. Trebui de îngrijit pentru sănătatea vitelor, şi la întîmplare cînd se iveşte boală, să li se deie îndată ajutor cerînd sfătuire şi de la alţi oamini ispitiţi întru aceasta, iară nu de la şarlatani care prin farmeci şi descîntece făgăduiesc că vor înlătura boala. 
   Proporţia soiurilor de nutreţ şi a puterei lor hrănitoare este multuratică şi trebui de luat în privinţă dacă vroieşte cineva să ţie vita în stare bună totdeauna. 
   Îndecomun este proporţia următoare: 100 ocă de fîn este egal cu 90 de ocă de trifoi sau luţernă = 300 ocă de paie de grîu 350 ocă  paie de sacară = 200 = 250 ocă paie de orz sau ovăs = 250 ocă pleavă de grîu = 300 ocă pleavă de orz = 200 ocă paie de mazire sau strujăni = 200 ocă de cartofe = 40 ocă grîu = 60 ocă orz şi ovăs 70 ocă hrişcă = 500 ocă de trifoi verde sau iarbă 350 frunză de curechi 300 frunză de popuşoi; de aceia trebui de făcut calcul la darea nutreţului cînd se schimbă. 
   Vitele se hrănesc vara sau în grajdiuri şi atunce se numeşte hrănire de grajdiu, sau pe [117] suhaturi, numindu-să hrănire de suhaturi, sau şi mestecat, unde o parte din zi se hrăneşte vita în grajdiu şi ceealaltă parte se dă vita la cîmp, care este cu priinţă pentru vite. 
   Avantajurile hrănirei în grajdiu sînt: că se poate ţine o regulă mai bună cu hrănitul, adapatul şi curăţănia, care înmulţăşte şi laptele şi vita de muncă să ţine într-o stare mai bună, precum nici este aşa de lesne supusă boalelor care se nasc din pricina căldurei, recelei, umezelei, săcetă, apa ră, rouă şi brumă, şi, în sfîrşit, prin hrănirea în grajdiuri se întrebuinţază abie jumătate din pămîntul care ar trebui să hrănească tot acel număr de vite la cîmp. 
   Prin hrănirea la suhaturi însă nu este multă cheltuială cu lucru şi grija vitelor, şi pentru suhaturi sînt mai puţini ani răi decît pentru ierburile de nutreţ. Vita crescută la cîmp în aer curat este mai puternică şi mai trăitoare. Sînt locuri unde pămîntul din pricina poziţiei, precum la şăsuri, este supus vărsărilor de ape, sau locuri muntoase mai înălţate unde creşterea de vite este mai răsplătitoare decît cultura plîntelor, prin urmare asămine locuri, sînt mai cu folos dacă se vor întrebuinţa pentru păşunea de vite albe sau de oi. 
   [118] Afară de suhaturi mai sînt toloace, imaşuri, mirişti, fînaţe şi păşuni în pădure. 
   O păşune sănătoasă, hrănitoare şi de agiuns, este pentru vite mai cu priinţă decît hrănirea în grajdiu, pentru că vita îşi caută singură hrana care îi prieşte mai bine. La această urmare trebui luat sama ca vita să nu se zădărască şi să aibă linişte; trebui să fie apă bună în apropiere; şi vita să se deie atunce la cîmp după ce a crescut iarba mărişoară, şi nici să fie pre multe vite pe un suhat, decît numai atîte cîte ar pute ave hrană de agiuns. 
   
   DESPRE CREŞTREA VITELOR ALBE SAU CORNUTE. 
   
   De multe ori este creşterea acestor vite pentru micul econom toată bogăţia lui, şi la multe cazuri, singurul mijloc prin care îşi scoate puţinii bani, care îi trebuiesc pentru zilnica cheltuială, de aceea videm pe la economii mici cu ce silinţă şi durere se îngrijăsc de vacile cu lapte. Este bine ca economul să ştie şi natura vitelor albe. Vita albă se socoteşte între dobitoacele rugumătoare, pentru că ele mîncînd nutreţul, nu-l pre sfarmă în gură, ce mai mult întreg îl înghit, dară pe urmă prin rîgîitură îl scoate iarăşi din stomah în gură şi îl rugumă. 
   [119] Traiul vitelor albe se socoteşte 20–25 de ani, însă nu se lase să îmbătrînească, pentru că vita pre bătrînă nu se îngraşă şi pierde din preţul ei.Vita albă, partea bărbătească, se poate întrebuinţa pentru gonire la 1 1/2 sau la al 2-le an. Buhaiul pentru prăsilă se ţine pănă la al 6-le an, iară vaca pănă la 12 ani. Vaca poartă viţălul 40–41 de septămîni şi la 20–28 de zile după facere se goneşte şi dacă nu s-a gonit bine, apoi peste 20–24 de zile iarăşi îi vine furia de gonire. Sămnele prin care se cunoaşte vîrsta la vite albe sînt dinţii, iar se poate cunoaşte şi pe dungele coarnilor; vita albă sau cornută are 32 dinţi, adecă 8 în falca de gios care se numesc dinţi tăietori şi pe fiecare parte tot pe ace falcă are cîte 6 măsăle; la falca de sus lipsăsc dinţii tăietori, decît sînt numai cîte 6 măsăle pe fiecare parte; în anul al 2-le începe schimbatul dinţilor; în acel an pierde vita 2 dinţi din mijloc, în a cărora loc cresc alţii mai mari, aşa schimbă în tot anul cîte 2 dinţi pănă în al cincilea an, cînd atunce conteneşte schimbatul dinţilor. Pănă la a 7-le an rămîn dinţii curaţi şi buni, dară după aceea se fac urîţi şi se sfarmă, şi în al 12-le an pierde vita dinţii tot în acea regulă precum i-a schimbat. 
   [120] Pe coarne se cunoaşte vîrsta aşa: de la al 3-le an, după fiecare fătare la vacă, se formează cîte o dungă pe coarne; dacă într-un an n-a fătat vaca, apoi în acel an nu face dungă pe coarne; şi acea următoare se formează mai depărtat. Aşa dară acum spre a cunoaşte vîrsta vitei, se va număra cîte un an pentru fiecare dungă, iar pentru cea mai depărtată se va număra cîte 2 ani, adăogînd şi acei 3 ani înainte de fătare şi iată vîrsta. 
   La creşterea vitelor cornute trebui de considerat: 1. Locul unde locuieşte cineva. 2. Pentru ce sfîrşit vroieşte să se folosească cineva, adecă sau pentru vite de lapte, de jug sau de îngrăşet, şi al 3. Să se adune nutreţ de ajuns şi să se aleagă o rasă potrivită. 
   Scopul ţinerei vitelor este 1. Pentru lapte, smîntînă, unt şi brînză, în apropierea tîrgurilor unde să fie păşune de ajuns; al 2. Pentru îngrăşet, unde e fîn şi grăunţă de ajuns precum şi brahă, malaiuri de la oloiniţe, sau şi suhaturi mari. 3. Pentru creşterea vitelor de jug sau de lucru acolo unde este mult lucru de cîmp sau unde prin transporturi se aşteaptă un mare folos. 4. Unde se creşte tinerit care se vinde cu bun preţ. Economul trebui bine să chibzuiască ca să-şi poată scoate [121] cel mai mare folos din cultura pămîntului în unire cu creşterea de vite. 
   Sămnele din afară a feluritelor foloase de vite, după care trebui cineva să se orienteze la cumpărarea lor, sînt următoarele: 
   1. O vacă bună de lapte trebui să aibă un trup bun a căriea construcţie să fie regulată, înfăţoşarea ei să fie mai mult femeiască decît bărbătească, pîntecele să fie lăsat mai mult în gios decît în laturi, capul, gîtul şi coarnele să fie mai supţire şi mai femeieşti decît acele de la boi, să aibă spinare lată, picioare scurte, coadă lungă şi supţire, să aibă un uger mare, moale şi nu pre cărnos, cu vine groase care să atîrne între picioare mai mult înapoi decît înainte, avînd 4 ţiţe bune, şi în sfîrşit să fie mîncăcioasă şi blîndă. 
   2. Vita pentru îngrăşet să aibă un trup mare, însă să nu fie tare ciolănos, trupul să fie lung şi construcţia lui să fie în forma unui poloboc, să aibă spinare lungă şi lată, un piept plin, picioare scurte şi rătunde cam depărtate unul de altul, să aibă o piele moale care să nu fie pre prinsă de ciolane ca să poată prinde lesne la său, să aibă o înfăţoşăre liniştită, vesălă şi sănătoasă, să aibă poftă de mîncare şi să aibă încă dinţi buni. 
   3. Vitele pentru jug şi altă muncă sînt [122] acele care au o construcţie de trup puternic şi cărnos cu gît tare, cap şi coarne frumoase, cu un piept rătund mai mult lat, spinarea tare, să poarte lesni şoldurile, să aibă copite tari şi mers frumos şi care să fie ascultătoare şi deprinse la lucru. 
   Întrebarea, ce este mai cu folos de ţinut: caii sau boii? trebui să se răspundă în următoriul chip. 
   1. Boii sînt mai ieftini de cumpărat, mai uşor de crescut decît caii; boii nu pierd din preţul lor aşa uşor prin bătrîneţe şi întîmplări de boale, pentru că se pot îngrăşă, sporindu-le atunce şi preţul; să lucrează cu dînşii la munte mai sigur; nu se sălbătăcesc lesne şi cheltuiala lor este mai ieftină, în privirea nutreţului, potcovitului şi a hamurilor. 
   2. Cu caii <se> lucrează mai răpide, mai îndelungat şi mai mult; caii se potrivesc pentru orice lucrare economică, ei se pot mai bine întrebuinţa pentru drumuri depărtate şi pentru olacuri pietroase, precum şi rabdă mai mult la vremi răle. 
   Ceelaltă mai departe îngrijire a vitelor albe este precum urmează: 
   1. Gonirea vacilor la care să se aleagă buhai buni, însă trebui de luat aminte de nu [123] cumva contineşte goana la vaci, din pricină că poate sînt slabe sau pre grasă; dacă sînt pre grasă, să li se ieie sînge ca vro 2–3 ocă şi după vreo 10–12 ceasuri să le ducă la buhai; dacă sînt pre slabe trebui îndreptate cu nutreţ mai bun, li se poate da şi sămînţă de cînipă cu sare sau ovăs, şi apoi să se lese cu buhaiul la un loc. 
   2. Hrănirea viţăilor care se face sau prin sugere la vacă, sau hrănindu-i cu mîna, dîndu-le lapte de abie călduţ, adecă puind laptele într-un vas şi muind degetele în lapte li se dă ca să sugă. 
   De la buna îngrijire şi căutare a viţăilor atîrnă şi bunătatea lor şi disvoltarea, de aceea dară trebui să fie iarna şi vara scutiţi de răceală, umezală şi fierbinteală, precum trebui de îngrijît ca să aibă şi un nutreţ moale. 
   Adesă ori se întîmplă că viţăii capătă o diarie (treapăd) care ţine uneori îndelung timp; atunce să se ieie 1 litru rachiu şi 4 dramuri revint, care mestecîndu-le, să steie 24 ceasuri, şi pe urmă să se deie viţăilor cîte 2 linguri dimineaţa şi sara. Dacă viţăii capătă păduchi, să se ieie mercurele care se vor unge pe o hîrtie şi cu aceea hîrtie să se ungă părţile acele cu păduchi. 
   La economii mari unde nu se mulg vacele, [124] s-a găsit mai de folos a să cumpăra tineritul, decît a-l creşte singur. 
   Îngrăşărea vitelor şi urmarea la aceasta este cunoscută fiecăruiea econom, nutreţul bun, regulă cu hrănirea, cu adapatul şi curăţenia sînt condiţiile după care vitele se îngraşă mai timpuriu sau mai tîrziu. 
   La vite mai tinere şi nu pre slabe se socoteşte timpul îngrăşătului de la 10–25 septămîni, şi vitele se îngraşă cu nutreţ uscat, nutreţ verde, brahă, făină, grăunţe, tărîţă, malaiuri de la oloiniţe, precum şi pe suhaturi. 
   
   CREŞTEREA CAILOR. 
   
   Calul este cel mai nobil, mai frumos, mai puternic şi mai plăcut dobitoc de casă. Creşterea cailor are cele mai multe cheltuiele în privinţa hrănirei şi a îngrijării lor, de aceea economul care se hotărăşte la această creştere trebui mai întîi să-şi aleagă ca ce fel de cai vroieşte să crească, adică de ham, de călărie sau de muncă, pentru că atunce poate hotărî rasa care s-ar potrivi. 
   Cea mai nobilă şi mai frumoasă rasă este: 
   1. Rasa arăpească; aceşti cai sînt de mijloc mari, cu un temperament voios şi înfocat, cu capul frumos şi ochii cam ieşiţi afară; ei sînt iuţi şi trainici, şoldurile lor [125] sînt slobod formate şi spinarea lor dreaptă; aceştia se aduc la o herghelie, ca armasari pentru îmbunătăţirea rasei. 
   2. Calul englezesc, care se trage din rasa arăpască, este mai mare, mai lung în trup şi gît, nalt în picioare, iute şi trainic. 
   3. Caii nemţăşti, precum şi acei numiţi leşăşti, se deosăbesc în mărime, iuţală, trăinicie. Caii acei nemţăşti sînt de Meclenburg, Holştain şi Pomerania. Calul parte bărbătească se numeşte armăsariu, partea femeiască, iapă, acel giugănit sau castrat se numeşte giugan, iar acel tînăr se numeşte mînz. 
   La creşterea cailor trebui de luat în privinţă întrebuinţarea şi lucrul pentru care vroieşte să-i crească, locul şi nutreţul care se poate da lor. Pentru lucru la cîmp şi altă muncă, să se aleagă cai mari şi grei care apoi nu sînt buni pentru umblătură răpede şi călărie. Vîrsta calului se cunoaşte de pe dinţi, deşi la calul bătrîn (cînd atunce lipsesc semnele de pe dinţi) se poate cunoaşte vîrsta pe adîncăturile deasupra ochilor, precum chiar şi tot capul dovideşte bătrîneţea lui, iară tot dinţii sînt cel mai sigur sămn şi de aceea trebui economul să cunoască bine sămnele vîrstei. 
   Calul are 40 de dinţi, iar iapa numai 36. [126] Ei au în falca de sus şi de gios 6 dinţi tăietori; între aceştia şi între măsele stau 4 colţi care la iapă lipsăsc, şi au şi cîte 24 de măsele. La vîrsta de 2 1/2 ani, cad dinţii cei mijlocii, adică 2 de sus şi 2 de gios, în locul cărora nu tîrziu, ca la vro 14 zile, cresc alţi patru dinţi ceva mai mărişori; cînd începe acest period se numeşte că calul are încă dinţi de lapte. La un an după aceasta cad iarăşi 2 dinţi de deasupra şi doi de gios, acei de lîngă acei mijlocii în a cărora loc iarăşi timpuriu cresc alţi mai mărişori şi la celalalt an calul schimbă cei mai de pe urmă dinţi, încît în al 6 an au căpătat toţi dinţii. Pe acei 12 dinţi tăietori îndată după ce s-au ivit, se află în mijloc deasupra lor o adîncătură neagră, în forma unei fasole care se numeşte muscă; pănă la al 8 an, uneori şi pănă la al 10 an caii au încă musca pe dinţi, numai cu deosebire că pănă la al 6 an este musca neagră, după aceea apoi încet începe a se îngălbini şi cu al 8–9 pănă la al 10 an se pierde musca cu totul. Dacă s-au şters musca, apoi atunce nu se mai poate cunoaşte vîrsta cailor cu aşa siguranţă, şi atunce numai după forma dinţilor se poate prepune vîrsta, pentru că cu cît calul este mai bătrîn, cu atîta mai mult [127] pierde din gingene, şi dinţii se lungesc şi capătă un color galbăn feştelit. 
   De multe ori vînzătorii de cai fac înşălăciuni la vînzarea lor, fiindcă la caii bătrîni le ard musca în dinţi; la asămine caz trebui cineva să cunoască vîrsta cailor numai de pe forma dinţilor. 
   Pentru economul cel mic cel mai bun avantaj este dacă la muncă va întrebuinţa iepile fătătoare, şi aceasta nu-i va aduce împiedecare în economie, dacă va chibzui aşa ca iepile să înceapă a fata atuncea cînd sînt slobode de munca ce grea; timpul cel mai potrivit la aceasta este luna lui Fevruarie şi Martie cînd atunce nu este mult lucru la economie, sau, deşi este, nu cere aşa multă silă şi osteneală. 
   Iapa poartă mînzul 11 luni, uneori şi 50 de septămîni, de aceea este luna lui Martie mai potrivită pentru bătutul iepilor, fiindcă atunce toată vara şi toamna se pot întrebuinţa la lucru fără urmări care ar fi de nepriinţă. – Iapa care nu va fi încă de 4 ani să nu se deie la armasariu ca să o bată, precum şi iapa peste 12 ani să nu se mai bată, pentru că atuncea se nasc mînzi slăbănogi. Totdeauna să se caute un armasar bun de [128] o rasă mai bună, pentru că aceasta are mare înriurire asupra urmaşilor. 
   Iepile care fată întîia oară trebui cu mare îngrijire căutate, pentru că la început se arată nerăbdătoare. În timpul cînd sînt iepile a fata să se trăteze cu linişte şi cu blîndeţe, să nu le bată nici să le isbască şi să le hrănească bine. 
   
   DESPRE CREŞTEREA CAILOR. 
   
   Îndată ce se naşte mînzul, să i cureţe de pe gură şi de pe nas balele cleioase şi să-l îndrepte cu gura la uger ca să sugă. Iepile cele tinere nu pot suferi de odată aceasta, de aceea trebui deprinsă cu blîndeţă. După 2–3 luni să se deie mînzului cîte puţin ovăs şi fîn de mîncat, dacă este păşune bună, apoi să-l deie cîteva ceasuri la cîmp cu mama lui ca să alerge puţin slobod. În a 5 lună se va înţărca de la ţiţe şi se va pune în alt grajdiu, ca nici să vadă, nici să audă pe mama lui. 
   Spre a înainti creşterea cailor tineri, în întîiul an al vieţei lor trebui nu numai să aibă mişcare slobodă, dară apoi se li se deie şi nutreţ puternic, mai cu samă ovăs, căci niciodată nu se vor face caii puternici cu hrănirea numai de iarbă şi de fîn. 
   [129] Armasarii tineri trebui la al 2 an să se castreze (giugănească) de un om iscusit întru aceasta, şi tocmai în al 4 an se va începe a-i deprinde la lucru, în al 5 an, cînd calul a crescut cu deplinătate, se poate întrebuinţa la tot lucrul. 
   Căutarea şi hrana hergheliei şi a cailor de grajdiu. Pe la locurile unde este păşune sănătoasă şi de agiuns, acolo caii se cresc nu numai pentru muncă, dară chiar şi pentru negoţ cu mare folos. 
   La asămine caz, se vor hrăni caii în lunele de vară mai mult cu păşune verde şi iarna li se vor de fîn şi puţine grăunţe. 
   Fiindcă această hrănire nu costisăşte mult, apoi economul prin acest chip face treabă bună şi cu folos. 
   Caii care se cresc pentru întrebuinţare la lucru trebui să aibă o îngrijire bună, şi mulţimea nutreţului să se hotărască după mărimea calului; totdeauna este mai bine să deie calului o cantitate potrivită de nutreţ ca să rămîie tot într-o de potrivă putere; schimbatul des cu hrana, adică cînd pre mult, cînd pre puţin, este foarte greşit pentru că dacă apucă a pierde calul din putere, apoi foarte încet o recapătă. Unui cal mare, puternic trebuieşte *[130] pe zi 5–6 ocă de ovăs şi 7–8 ocă de fîn, iar dacă se va hrăni cu trifoi, i se va da mai puţin ovăs. Calul iubeşte mai mult decît toate celelalte dobitoace dumesnice regula şi curăţănia; necurăţănia şi neregulata hrănire contrarisesc cu cea mai bună hrană. Dacă calul a lucrat mult şi s-a înfierbîntat, trebui ca 1/4 din ceas să se odihnească şi să se răcorească mai înainte de a se hrăni şi niciodată să nu se adăpe cu apă rece mai înainte de a mînca calul ceva. 
   
   DESPRE CREŞTEREA OILOR. 
   
   Oaia este un dobitoc de păşune şi una din cele mai folositoare, de aceea trebui de aruncat o privire cu mare interes asupra acestui ram de economie, mai cu samă acolo unde împregiurimile locului învoiesc, adică unde unde sînt cîmpii de-agiuns. 
   Scopul creşterii oilor şi a productului lor este: lîna, carnea, săul, laptele şi brînza. 
   În alte ţări se face creşterea oilor pentru cîştigarea de lînă fină, şi atunce se numeşte creştere merinosă, la care se ţine numai curat rasă de merinos care se lasă să se mîrlească tot cu aceea rasă sau se face creştere bastardă, cînd oile proaste se mîrlesc cu berbeci de merinos, şi prin asămine urmare, adică prin împărechere tot de un sînge sau prin cruciare, trebui silit a căpăta oi cu lînă fină. 
   [131] La înformarea unei turme de oi a căria rasă are a se îmbunătăţi, ispita învaţă că este mai de folos să se cumpere îndată berbeci şi oi fătătoare de rasă mai bună şi să-şi crească cineva singur berbecii de sămînţă pentru a îmbunătăţi oile cele proaste, decît să cumpere cineva berbeci bastarzi, pentru că atuncea rasa se îmbunătăţeşte încet şi se corceşte degrabă. – La cumpărarea oilor se va lua sama dacă sînt tot dintr-o rasă, dacă au lînă multă şi deopotrivă, dacă toate părţile trupului sînt crescute cu lînă, dacă lîna este bună, adică toată blana să fie deopotrivă, tot firul de lînă să aibă încreţătură, lîna să fie lungă, fină, moale şi elastică. Trupul oilor mai ales al berbecilor de sămînţă să aibă o construcţie puternică şi sănătoasă. 
   Fiindcă aice în ţară se ocupă cu creşterea oilor, mai mult economii mici cărora nu le iartă mijloacele de a-şi ţine o rasă mai bună, cînd atunce trebui să aibă grajdiuri, nutreţ bun şi păşune aleasă, apoi mai de folos este să se ţie oi de acele proaste care nu tînjesc la timp reu şi care dau lapte de ajuns cu orice păşune, se îngraşă lesne şi deşi preţul lînei este mult mai îngiosit decît a acelor de merinos, dară tot celelalte *[132] avantaje a oilor proaste în comparaţie cu acele de merinos sînt mai de folos.
   Cea mai potrivită şi mai de folos rasă pentru această ţară este oaia ordinară, de ţară, ea este cunoscută în toată Evropa şi se găseşte de mai multe soiuri după felurimea mărimei, figurii, bunătăţei şi mulţimea lînei. 
   Vîrsta oilor se cunoaşte de pe schimbatul dinţilor. Mielul are de la naştere pănă la 1 1/2 an în falca de gios 8 dinţi de lapte, care-s ceva ascuţiţi, de la 1–1 1/2 an cad 2 dinţi mijlocii şi în locul lor cresc alţi 2 mai laţi în forma lopăţii, de aceea se numeşte atuncea oaia cu 2 dinţi lopatari; la 2–2 1/2 ani cad alţi 2 dinţi, în a cărora loc cresc iarăşi alţi 2 ca lopata, şi atunce se numeşte oaia cu 4 dinţi lopatari, la 3–3 1/2 ani schimbă ceelalţi 2 dinţi şi atunci se numeşte oaia cu 6 dinţi lopatari, la 4–4 1/2 ani schimbă dinţii de la margine şi atunce se numeşte oaia cu 8 dinţi lopatari şi nici-şi mai schimbă dinţii, pentru că atunce au crescut cu deplinătate. Cu cît înaintează vîrsta la oi, cu atîta dinţii se fac mai galbeni cafinii, capătă rîgluituri pe dinţi, se rod şi scad încet încet. – Cît timp oaia va ave dinţi, atîta se va ţine şi obşteşte se socoteşte viaţa oilor 10 ani. Ce mai bună vîrstă pentru berbeci de sămînţă este 2–6 ani, iar pentru oaie fătătoare 2–8 ani. 
   [133] Timpul pentru mîrlitul oilor este sau primăvara sau toamna; aice în ţară se obicinuieşte toamna ca oile, care poartă 5 luni, se înceapă a fata la Martie sau Aprilie, în privinţă că unde nu sînt grajdiuri să nu fie mielul supus primejdiilor de degerat ş.a. 
   La un berbec se pot da 40–50 oi ca să le mîrlească cu toate că un berbec puternic şi bine ţînut poate 80–90 oi, numai atunce trebui în timpul mîrlirei bine ţinuţi berbecii dîndu-le grăunte, adică ovăs sau orz. 
   Trătarea oilor fătătoare trebui să fie cu multă îngrijire, dacă vroieşte cineva să aibă o turmă sănătoasă şi puternică. – Oaia poartă 5 luni sau 20–21 de septămîni; în acel timp trebui bine hrănită, să nu se alunge, să nu se zădărască, să nu se înfierbinte şi nici să se sparie. La timpul cînd încep oile a fata, trebui să fie ciobanul zi şi noapte lîngă turmă ca la întîmplări să le deie ajutor. 
   Hrana mielului este naturală cu totul, el umblă cu mama lui la cîmp, se deprinde cu împregiurările timpurilor şi nu este aşa de desmerdat. După 4–6 septămîni, berbecuţii care nu se opresc pentru sămînţă, sau să vor castra (giugăni), cînd atunce se numesc berbeci bătuţi, sau, precum este obiceiul aice în ţară, să vor vinde pentru tăiat la căsăpii, a cărora [134] pielcele fine sînt un articol însămnat de negoţ. După 3 luni se deosăbesc mieii. 
   
   HRANA ŞI ÎNGRIJIREA OILOR. 
   
   Vara se hrăneşte oaia sîngură numai pe cîmp, iar iarna din împotrivă se cuprinde hrana lor din felurite nutreţe uscate, grăunţă şi roade de rădăcini, precum şi din adapat. Păşunea este pentru oaie cea mai sănătoasă hrană, aceasta se cunoaşte chiar de pe lînă, că la cîmp creşte lînă mai multă decît în grajdiuri şi oaia este mai sănătoasă la cîmp decît la grajdiu, numai cîmpul de păşune să nu fie umed şi mlăştinos şi unde sînt ierburi înflorite, trifoiul ş.a. sînt de stricăciune, precum şi apa zăcătoare cu miros greu. Iarna fînul este cea mai bună hrană a oilor, sau mestecat cu trifoi care îl mănîncă cu mare poftă, dacă la întîmplare de timpuri răle, precum iarnă gre, este lipsă de fîn, apoi atuncea aş sfătui pentru hrana oilor întrebuinţarea nutreţului înfierbîntat, prin care nutreţul se moaie, este hrănitor şi scuteşte giumătate din fînul ce ar trebui. 
   Întrebuinţarea această se face în următorul chip: paie şi fîn sau alte soiuri de ierburi se vor tăie ca săşca între care se va mesteca pleavă şi cartofe presărîndu-le cu [135] sare, se vor pune într-o cadă, turnînd apă rece peste acele, se vor mesteca bine şi se vor apasa tare. În 2–3 zile s-au înfierbîntat ace masă (compoziţie) şi atunce se poate da spre hrană oilor, la asemine urmare sînt de nevoie 2 sau 3 căzi spre a pute ave în toate zilele nutreţ înfierbîntat; cît este de bună această hrană în lipsă de alt nutreţ, s-au dovedit prin ispită. 
   În sfîrşit, mai trebui încă îngrijit pentru oi ca iarna să fie scutite de geruri şi de vînturi. 
   
   CREŞTEREA CAPRELOR. 
   
   Caprele, care se socotesc tot de un neam cu oile, sînt parte cu coarne şi parte fără de coarne, ele-s mai de multe coloruri sau numai de tot albe; cel mai obicinuit soi este: capra ordinară, de casă; folosul caprei este laptele şi carnea care nu este aşa de preţuit ca cea de oaie; carnea de ied este bună; de la un ţap giugănit şi bine îngrăşet se poate scoate de multe ori pănă la 10 ocă de său tare bun; şi pielea de capră, mai ales de ţap, prelucrată, se preţuieşte tare mult. Caprei la locurile muntoasă îi mai de folos decît la cîmpii, fiindcă caprile pot umbla pe stîncele cel mai drepte ca să păşuneze, unde [136] oaia nu poate agiunge, şi fiindcă acolo cresc ierburi aromate pe care le iubesc caprele, şi care dau laptelui o însuşime folositoare; capra dă în asemănare cu mărimea ei şi cu cantitatea nutreţului cu care se hrăneşte mult mai mult lapte decît vaca. 
   Pentru de a ave capre bune, atîrnă de la un ţap bun care de la al 2-le an este bun pentru pîrcit caprele. Un ţap poate pîrci 30–40 de capre, numai atunce trebui bine hrănit; capra este fătătoare îndată după anul dintîi şi se poate ţine 6–7 ani. 
   Obicinuit se pîrcesc caprele la Octomvrie şi Noemvrie, dară uneori şi de două ori pe an, cînd atunce la 14 zile după fătat se pîrceşte şi fiindcă la capră timpul pîrcitului ţine numai 24 de ceasuri, apoi trebui de privighet asupra lor la timpul acesta. Semnele cînd vroieşte capra să se pîrcească sînt: că sburdă, aleargă, dă din picioare, coadă necontenit şi se umflă părţile naşterei. 
   Caprele poartă 20–22 de septămîni şi fată cîte 1–2–3 şi 4 iezi; fatare cu greu se întîmplă foarte des la capre şi, dacă la fatat nu au putere, atunce să li se deie un pahar de vin sau de bere. După fătare se va da caprei un sos de brahă făcută din făină sau tărîţă cu apă, sau ceva ovăs ori orz. 
   [137] Cînd capra fată mai mulţi iezişori, apoi atunce i se va lăsa numai doi, pentru că nu are atîta lapte ca să poată hrăni pe toţi, şi ceilalţi se vor creşte cu lapte de la alte capre pănă cînd vor fi buni de tăiet. După 4–5 septămîni se vor înţărca iezişorii şi se vor deosăbi de mamele lor şi se vor hrăni [tip.: hrini] cu nutreţ verde. 
   Iarnaticul caprelor este mai îndelungat decît acel al oilor, pentru că ele nu pot suferi frigul. 
   
   DESPRE CREŞTEREA RÎMĂTORILOR. 
   
   Dacă vroieşte cineva la o economie se crească şi rîmători din care se poată ave folos, apoi atunce este condiţia de căpitenie de a ave o rasă bună care să crească răpide, să fie mîncăcioşi şi să fie liniştiţi la închisoare. Scroafele să aibă cel puţin 12 ţiţă şi să fie dintr-o prăsilă bună. Natura rîmătorului este mai mult sangvinică (iute la sînge) şi de aceea ei cer o hrană mai mult umedă şi răcoritoare. Rîmătoriul creşte pănă la al 4-le an şi trăieşte 15–20 ani; cea mai bună şi mai de folos rasă este: 
   1. Rîmătorii cei mari (numiţi rîmători pentru slănină) cu trup lung, cap îngust, cu surlă lungă, urechi clăpăuge (lungi) şi picioare *[138] tari ceva cam scurte; aceştia sînt liniştiţi, mîncăcioşi, se fac grei, se îngraşă degrabă şi îngrăşăt bine, trage pănă la 150 de ocă. 
   2. Rasa ace de mijloc mare, cu trup şi cap scurt, urechi drepte şi scurte şi cu spinare rădicată; această rasă este mai mult galbănă, roşietică sau tarcată. 
   3. Rasa cea mică cu trup mai mult rătund şi gros, cu cap scurt şi lat, cu urechi drepte, picioare scurte şi cu o piele şi păr moale; aceşti rîmători dau o carne fragedă şi învîrstată cu grăsime, cresc degrabă şi se înmulţesc tare; spre a creşte rîmători sănătoşi şi puternici, este de nevoie ca să nu se împărecheze timpuriu; de aceea este bine ca scroafele să nu se gistească mai nainte decît după un an a vîrstei lor. Hierul să nu se întrebuinţeze mai mult decît pănă la 6 ani, după care apoi se va giugăni şi se va îngrăşă; iară scroafa se poate ţine pentru fătare pănă la 9 ani. La 40–50 de scroafe este de agiuns un hier. 
   Fiindcă scroafele poartă numai 16–18 septămîni, apoi trebui lăsate ca să se gistească de două ori pe an, aşa încît să se poată socoti 18–20 purcei pe an, de aceea este şi un venit mare. Purceii se lasă la scroafe 4–5 septămîni, ca să sugă, în care timp să [139] se şi giugănească. Hrănirea rîmătorilor la cîmp nu este costisitoare, dară trudnică; şi este cu priinţă unde-i multă ghindă, jir ş.a şi unde rîmătorii pot îmbla la cîmp de la Septemvrie pănă la Noiemvrie, sau unde se pot lăsa şi noapte în pădure. 
   
   DESPRE BOALELE VITELOR ECONOMICE. 
   
   Despre cunoaşterea şi trătarea lor. 
   
   Pentru econom este de mare interes ca el să cunoască starea normală a trupului dobitoacelor, încît priveşte construcţia şi întrebuinţarea lui, căci atunce, ivindu-să împiedecări şi prefaceri, este deşteptat şi lesne poate cunoaşte pricina boalei. 
   Fiindcă aice în ţară nu sînt veterineri (doftori de vite) de la care economul la întîmplare de boala vitelor lui ar pute cere sfat şi agiutor, şi de multe ori din pricina boalelor care prin un simplu mijloc s-ar putea vindeca, pier vitele din care se pricinuieşte economului pagubă mare, apoi de aceea este de nevoie economului ca să aibă cunoştinţile care se cer pentru grabnicul agiutor la întîmplări de boale. 
   Toate soiurile de vite sînt supuse în parte feluritelor cazuri de boale, care de multe ori se re-ntorc şi a cărora vindecare la începutul *[140] boalei lesne se poate face, de aceea economul atunce, dacă are obşteasca cunoştinţă prin ispită, lesne poate cunoaşte boala, şi este singur în stare de a da ajutorul trebuitor la asemine caz. 
   Toate boalele vitelor se nasc prin un chip natural, precum tot prin chip natural se şi trec; de aceea la asemine cazuri este de mare pagubă dacă cineva întrebuinţază chipuri de vindecare prin vrăjitoare şi descîntători, care se folosăsc lesne de încrederea ţăranului şi din pricina cărora se trece timpul acel interesant al ivirei boalei, care prin mijloace simple se poate vindeca. Din ispită se ştie că sînt unele plînte care înriurează cu folos asupra trupului bolnav de animal, precum se vede la vitele bolnave, care povăţuite de instinct singure îşi aleg plînta spre mîncare, şi s-a dovedit că asămine plînte bine întrebuinţate vindecă boala şi sînt în stare de a sprijini activitatea vieţii a unelor părţi animale. 
   Pentru vindecarea a fiecării boale este de nevoie de a cunoaşte boala şi, pentru că multe boale sînt numai pentru unele soiuri de vite, apoi de aceea şi boalele se vor însemna aşa, precum şi mijloacele care sînt de întrebuinţat la ivirea lor. 
   La aceste zise este neapărat ca economul *[141] singur să fie în stare de a lua sînge, a sbînţui şi a deschide fîntînele, precum să aibă în casa sa şi toate doftoriile care sînt aşa de ieftine. 
   
   DESPRE LUATUL SÎNGELUI. 
   
   Luatul sîngelui este deşărtarea sîngelui din vîna cea groasă de la gît, care spre a se cunoaşte mai bine şi a se umfla ceva, se va strînge cu o şfară împregiurul gîtului, deasupra şferii se va uda gîtul cu apă ca să se aşeze părul, după aceea se va aşeza stricneaua de-a lungul vînei, lovind cu un lemn peste stricne ca să străbată pielea şi vîna; dacă s-au făcut aceasta, apoi sîngele ce va curge se va aduna într-un vas spre a se pute hotărî cîtimea ce are a curge. După ce a curs cîtimea trebuitoare, care la cai şi la vite cornute este de la 1/2 – 1 ocă de sînge, apoi se va deslega şfara de la gît şi se va prinde rana cu un bold învălătucindu-l cu cîteva fire de păr de cal, după aceea se va ţine calul scurt legat în grajdiu ca un ceas, ca să nu aibă prilejul de a se freca şi de a stîrni din nou curgerea sîngelui, după aceasta rana se vindecă lesne. 
   
   DESPRE SBANŢ ŞI FÎNTÎNICĂ. 
   
   Această operaţie se întrebuinţază la caii [142] ce pătimesc de ologire sau de alte boale cu inflamaţii cronice, urmarea operaţii la aceste este aşa: calul se va trînti gios, şi la şoldul de la piept sau de la acel dinapoi se va strînge cu mîna pielea făcînd creţi, din care creţi unul se va tăie, care tăietură să fie aşa de mare ca să încapă un deget spre a pute desprinde pielea de carne; ceva ca vre palmă mai gios se va face o tăietură, şi pe urmă prin amîndouă tăieturile se va trage un ac de fîntînică în al căruia urechi să fie o şişitoare de postav ca un cot de lungă, amîndouă capetele de şişitoare se vor lega ungînd şişitoarea cu unt de naft; chiar în a treia zi şi începe a face materie (punoi) rana care trebui în toate zilele bine spălată; aceasta se va repeta 10–13 zile, după care apoi de va scoate şişitoarea, storcînd rana bine de materie şi aşa se vindecă. La această operaţie însă trebui ţinut calul aşa legat, încît să nu poată agiunge cu gura la rană. 
   Deschiderea de fîntînică se întrebuinţază tot la acele boale ca şi sbînţuirea, cu deosebire numai că la aceasta, operaţia este mai simplă şi mai uşoară; aceasta se face în următorul chip. Obicinuit se face la pieptul calului o tăietură în piele, în acea tăietură supt piele se va pune o bucăţică de potlog [143] tăiet rotund de mărimea unei carboave, care potlog se va unge cu unt de naft; după trei zile cînd începe rana a face materie, se va stoarce bine de punoaie, spălîndu-o cu apă şi turnînd în ea cîteva picături de unt de naft; după 14 zile se scoate potlogul din rană şi se va spăla în toate zilele pănă ce se va vindeca. 
   
   BOALELE VITELOR CORNUTE. 
   
   Boalele la vitele cornute sînt sau dinnăuntru sau din afară, şi pentru ca să cunoască economul că s-a ivit boală în vite, sînt următoarele semne, care se arată, şi care după primejdia boalei mai mult sau mai puţin năvălesc pe vita bolnavă. 
   Vita atunce este tristă, rugumătura la ea conteneşte, botul este cald şi uscat, urechile reci, ochiul pierde vietatea lui naturală, şi bătaia inimii (care se poate cerca dacă se va pune palma la partea stîngă de la spata dinnainte) este răpede şi febroasă. 
   Boalele cele obicinuite dinnăuntru sînt:
   1. Încuirea sau colica, care vine din pricina pre multei mîncări a vitei; ea atunce conteneşte de mîncat, be apă multă şi este neliniştită, se opinteşte a să băliga fără a agiunge la scop. Dacă nu i se va da ajutoriu, apoi [144] vita începe a rage, crîşneşte din dinţi, se vîrcoleşte şi în 6–8 zile piere. La această boală se va unge mîna cu oloi sau unt de lemn, vîrînd-o în maţul dosului (canalul băligării) spre a deşerta canalul, după aceea se va da vitei un clistir din 1 litră de sare cu 1 ocă de apă călduţă, şi se va freca pe pîntece cu şumuiog de paie; înnăuntru se va da vitei de băut 1 litră de sămînţă de in în 1/2 de ocă de apă călduţă şi 1/4 litră sarea lui Glauber, pănă cînd începe a trepăda; la această boală face bună ispravă şi clistirul de aburi sau fum, adecă se va umple o liulea cu tiutiun cu un ciubucaş de soc bortit, se va aprinde tiutiunul în liulea şi se va vîrî capătul cel slobod al ciubucului în canalul deşărtărei, ţînîndu-l pănă ce au ars tot tiutiunul, după care apoi obicinuit începe vita a se băliga. 
   2. Umflarea vitelor. Această boală vine la vită din pricina multei mîncări de nutreţ verde, care are plecare să dospască precum d.p. trifoiul tînăr; această boală este tare primejdioasă, şi cere grabnic ajutor pentru ca să nu piară vita; această boală se arată prin următoarele simtome: trupul se umflă, mai cu samă în partea stîngă, aşa de tare încît se pare că plesneşte, vita este atunce neliniştită şi rage. 
   [145] Îndată cum se iveşte această boală să se deie vitei 1/2 de ocă lapte în care să se stingă o mînă de var proaspăt, sau să i se deie 8 dramuri de unt de piatră într-o 1 litră de rachiu. Iar dacă această boală înaintează, apoi singurul şi cel mai singur mijloc de ajutor este întrebuinţarea troacarului, cu care se împunge vita în partea stîngă, între spate şi coaste, scoţînd după aceea stiletul troacarului, va rămîne numai teaca lui în rană mai multe ceasuri, pănă cînd va ieşi tot aerul. În lipsă de troacar, se poate sluji cineva cu un cuţit ascuţit, care se va tot suci în rană, spre a ave loc aerul pe lîngă cuţit ca să iasă; rana se vindică degrabă dacă se va tot spăla cu apă. 
   Dacă cineva nu ştie să întrebuinţeze troacarul, apoi atunce este mai simplu şi prin ispită dovidit de a scoate aerul de la o vită umflată prin următorul chip, adecă: să se ieie un clistir deşărt cu ţăvie potrivit de lungă şi să se vîre în canalul deşărtării, scoţind atunce dopul din clistir; prin această metodă aerul se deşartă, şi aceasta să se repeteze de atîte ori cît cere trebuinţa. 
   3. Inflamaţia de plămîni se iveşte în unele locuri, adese şi se naşte din răceală, însă nu s-au dovedit încă dacă această boală [146] este molipsitoare. Semnele aceştii boale sînt: Vita piere pofta de mîncare, botul îi este uscat şi fierbinte, urechile reci, baliga uscată, şi vita simte dureri mari la părţile pieptului dacă se va apăsa cu mîna. 
   Mai înainte de toate să se ieie vitei sînge mult, aproape la 1–11/2 ocă, din vîna gîtului, după aceea să i se deie un clistir de ceai de romăniţă cu unt de piatră, şi de băut să se deie vitei 1 litră sarea lui Glauber cu 25 dramuri de sălitră în 1/2 ocă de apă; clistirul să se repeteze la toată 1/2 de ceas şi dacă boala pănă în 18 ceasuri nu au slăbit, apoi să se repeteze luarea de sînge şi să se deschidă vitei o fîntînică la piept, iară dacă şi după aceste nu contenesc simtomele şi dacă baliga pute rău, apoi atunce se naşte flogos, şi nu mai este cu putinţă să scape. 
   4. Aprinderea de splină. Această boală este foarte ră şi mai adese se arată ca boală molipsitoare între vitele cornute şi oi. Această boală se naşte din stricarea animală de sînge, este foarte molipsitoare, chiar şi la oamini, cărora li se împărtăşeşte această otravă; această boală li este de primejdie, ea produce beşicuţi negre. La vitele cornute le vine uneori aşa de răpide, încît cad la pămînt lovite ca de damla şi după cîteva mişcări, pier, [147] iară cîte odată asămine simtome ţin cîteva ceasuri, în care timp vitele sînt ca turbate, rag, fac spume la gură şi mugesc. Dacă boala este mai dămoală, apoi şi vitele mai prelungesc 18–36 de ceasuri. La cele mai multe cazuri vitele bolnave capătă umflături la înghiţitoare; la această boală să se ieie întîi sînge şi cam multişor, ca vreo 4–6 ocă, dacă vitele sînt puternice şi grase; pe dinnăuntru se va da vitelor la toate 2 ceasuri o mixtură de 12 dramuri silitră cu 1/4 litră sare de a lui Glauber, în apă mestecată, pănă cînd încep a trepăda. De băut să se deie 18 dramuri acrime de pucioasă într-o vadră de apă. Vitele cele bolnave trebui deosebite de acele sănătoasă, şi acele moarte să se îngroape adînc cu piele cu tot. 
   5. Ciuma vitelor; această boală este numai la vitele cornute; între boalele molipsitoare este această predomnitoare, şi o vită cu asămine boală are fiori ca de friguri, un tremur în trup şi adesă clătinare din cap, unele stau liniştite şi triste, iar altele dau din picioare şi crîşnesc din dinţi; tusa la această boală este obicinuită. Gura este plină de bale, pe limbă şi pe cerul gurei se fac beşicuţi, care pe urmă plesnesc şi pielea se dispoaie; după aceea vine vintrea (un treapăd tare); baliga [148] este foarte puturoasă; vitele atunce stau cu picioarele strînsă, şi supt piele capătă umflături cu aer; după 4 pănă la 11 zile pier vitele, iară dacă să însănătoşază, apoi prelungeşte boala pănă la 28 de zile. 
   Pentru această cumplită şi înspăimîntătoare boală care de multe ori stîrpeşte cîrduri întregi, vorbind adevărul, mai nu este mijloc de scapare, şi vita îmbolnăvită trebui să piară, care să se îngroape adînc în pămînt cu piele cu tot. 
   Ca mijloc de ferire a acestui rău este a se deosebi vitele, ţăpuind locul şi oprind pe tot omul străin de a intra acolo; atunce să li se deie vitelor o hrană sănătoasă cu apă tare sarată stropită, se vor freca pe spinare cu gheaţă şi cu şumoiag de paie, şi vara se vor duce la scaldat. 
   Boalele din afară a vitelor cornute sînt: 
   1. Un soi de arici. El se arată mai cu samă la boi, ce se îngraşă în grajdiuri, şi pricina aceştii boale nu este alta decît numai singură mîncarea de brahă; la această boală se umflă picioarele şi închieturile, părul stă rădicat în sus ca la rîmători, pielea crapă şi scoate o sudoare punoioasă iute şi puturoasă; această sudoare se lăţăşte uneori pe tot trupul, prin [149] urmare trebui ca părţile acele pline de arici să se spele şi să se cureţe mai cu samă cu apă de var, sau cu 12 dramuri de piatră acră şi 12 dramuri de vitrion în 1/2 ocă de apă; dacă după aceasta nu urmează îndreptare pănă la 8 zile, apoi se vor unge vitele cu un alifiu de 30 dramuri mercurele mestecate cu 6 dramuri unt de naft. 
   2. Boala de gură şi de capete este o boală molipsitoare şi febroasă cu o beşicare în cerul gurei şi la picioare; această boală vine la vitele cornute, la oi, la capre şi la rîmători. 
   Mai înainte de a se ivi această boală, vitele arată o vietate neobicinuită, iar mai tîrziu sînt triste, beşicile plesnesc în gură şi, dacă se fac şi la picioare, apoi atunce ostinesc şi nu pot sta, contenesc de mîncat, de băut şi de rugumat, iesă greu cu udul şi se baligă puţin, şi vacile cu mulgătoare dau puţin sau nici cum lapte; cînd boala nu este într-un grad mare, încep a se vindica de la 5 pănă la a 9 zi, iar la un grad mai mare boala este foarte febroasă, ochii inflamaţi şi uneori chiar pier vitele; la picioare de multe ori le pică unghiile şi carnea de pe talpa copitei se nimiceşte. 
   Pentru vindecarea aceştii boale, dacă nu este într-un grad mare, nu trebui nimica, iar dacă [150] boala se afla ca cu friguri, apoi atunce se vor tăie beşicele cu foarfica, spălînd gura cu o mixtură de 1/2 ocă de oţăt de vin şi 1/2 ocă de miere călduţă; pe dinnăuntru se va da vitei de băut un ceai de tărîţă în care se va pune 1/2 litră sarea lui Glauber cu 20 dramuri de silitră. 
   3. Rapănul şi rîia se face mai obicinuit la vacile mulgătoare care sînt rău hrănite şi căutate; această boală uneori se lăţeşte peste tot trupul, făcînd sgănci; pentru aceste boale este de nevoie curăţănia, spălarea cu leşie, perietul cu perie de cai şi o hrană mai bună. 
   Mai sînt încă multe boale dinafară la vitele cornute, care însă nu sînt primejdioase, precum bolfe, bătături de jug, negei, păduchi şi boale de uger la vacele mulgătoare, şi care lesne se pot vindeca prin adese spălare şi curăţănii. 
   
   BOALELE CAILOR. 
   
   Boalele din năuntru care se ivesc mai des la cai şi care, economul dacă va fi cu îngrijire şi luare aminte, sîngur le poate cunoaşte şi vindeca, sînt următoarele: gîlci sau buba mînzului, colica, inflamaţie de plămîni ce-i zic şi dalac, oprirea udului, încuierea şi nepofta de mîncare. 
   [151] 1. Gîlcile sau buba mînzului care vine din pricina recelei sau a nutreţului rău, se cunoaşte cînd calul nu mănîncă, stă trist şi tuşăşte; gîlcile supt falcă i se umflă, din nările lui cură nişte bale apoasă care sînt roşietice şi la băut apă îi vine cu greu înghiţitul. Această boală, dacă nu este într-un grad rău, trece în 11–14 zile, iar fiind în grad rău, ţine 6–12 septămîni, cînd atuncea dacă umflătura de la gît nu se trece şi pielea nărilor capătă bube, apoi lesne se preface această boală în răpciugă. 
   Această boală fiind într-un grad mai mic, singură de la natură trece; puterea naturei se sprijine foarte mult cu oblojăle din flori de fîn cu orz; şi de mai multe ori repetate se vor pune calului la gît. Se poate da calului pe dinnăuntru şi un praf care este bun şi care se cuprinde din următoarele: 1/2 litră floare de pucioasă, 1/2 litră făină de sămînţă de in, 1/2 litră sare obicinuită şi 1 litră sarea lui Glauber; din acest praf să se deie de 3 ori pe zi cîte 2 linguri de masă. 
   2. Colica sau strîngerea maţilor; dintre toate dobitoacele de casă calul este mai mult supus aceştii boale; sămnele ei sînt următoarele: calul conteneşte de mîncat, se depărtează de la iesle, bate cu picioarele dinnainte, [152] se tot uită la pîntece sau apucă cu gura de pîntece, dă din coadă, strînge tuspatru [tip.: truspatru] picioarele, se aruncă la pămînt şi se vîrcoleşte; urechile îi sînt reci şi nu se baligă... 
   Îndată ce s-a ivit asămine caz, trebui vîrîtă mîna în canalul deşărtărei spre scoaterea baligei cei vîrtoasă, şi pe urmă i se vor da clistire [tip.: glistire] spre liniştirea şi dămolirea cîrceilor, care clistire se vor face din ceai de romăniţă cu cîteva linguri de oloi de in şi ceva sare; aceste clistire se vor repeta la tot 1/4 de ceas pănă cînd începe a se băliga curat; afară de aceasta se va da calului o băutură din 1 1/2 litră ceai de romăniţă în care se vor pune 1/2 litră sarea lui Glauber cu ceva asafetida şi cîteva linguri oloi de in; aceasta se va repeta dacă după 4–6 ceasuri nu conteneşte boala; şi, dacă boala este cu furie, se poate lua 1 1/2 –2 ocă de sînge. Dacă această boală se naşte din pricina împleticirei maţelor, apoi atunce nu este nădejde de scapare. La asămine caz, se va da la 2–3 ceasuri cîte 1/2 ocă oloi de in şi se va freca necontinit pe pîntece. – Şi clistire de sopon prost cu sare sînt bune la asămine caz, iar alergarea şi călăriea pe cal sînt lui de stricăciune. 
   3. Inflamaţia plămînilor se naşte din pricina gîlcilor care au dat înapoi sau din răceală, *[153] atunce calul are friguri cu furii, suflarea lui este grea, deschide nările care sînt roşietice, înnăuntru urechile sînt cînd reci cînd calde, lasă capul în gios şi arată o spaimă; la mers mai ales la deal arată o mare durere, baliga lui este foarte vîrtoasă şi udul este deschis şi fierbinte. Calul atuncea nu se culcă nici cum, nu mănîncă nici be şi, dacă nu are îndată ajutor, piere timpuriu. Iar dacă i s-a dat ajutor la timpul cuvenit, apoi lesne se vindecă. Mai întîi este să i se ieie calului 1– 11/2 ocă sînge şi să-i deschidă o fîntînică la piept, şi pe urmă să-i deie clistire cu apă călduţă cu oloi de in şi sare; îndreptarea urmează în curînd, calul numai are ace spaimă şi se vede că boala s-a mai slăbit ceva. Iar dacă boala nu contineşte nici după aceasta, apoi se va lua 20 dramuri silitră, 50 dramuri sarea lui Glauber, 10 dramuri floare de pucioasă; aceste toate să se mestice cu ceva miere, şi să deie calului ca vro 1 lingură pe limbă şi, din timp în timp, cîte un clistir. 
   4. Oprirea udului se iveşte obicinuit odată cu colica sau din pricina cîrceilor la părţile unde urmează; la cazul din urmă calul se opinteşte, se urinează însă fără rezultat şi are toate simtomele ca la colică; la acest caz se întrebuinţază tot acele medicamente şi [154] clistire ca la colică; pe lîngă aceste se va freca calul cu unt de naft pe spinare în dreptul rărunchilor şi se va pune oblojăle de flori de fîn la mădularea urinului, care trebui foarte des repetate; calul se acopere cu cergi ca să lucreze sudoarea şi, dacă calul începe a urina, apoi atunce boala încetează. 
   5. Încuierea este mai de multe ori semnul unei alte boale; la asămine boală calul nu se poate băliga şi se poate îndrepta prin întrebuinţarea clistirului care se va face aşa: se va lua o mînă de sare obicinuită, 1/2 litră de sopon, 1/2 litră de oloi şi 1/2 ocă de apă călduţă şi asămine clistir se va da la tot ceasul; iară pe dinnăuntru se va da calului o curăţănie de 50 dramuri de oloi de in şi 50 dramuri sarea lui Glauber în 1 litră de apă toată odată pănă ce va începe a să băliga. 
   6. Lipsa poftei de mîncare vine cîte odată aşa, că caii, fără să arăte vreo simptomă de boală, pierd pofta de mîncare; la aceasta trebui să fie mai multe pricini; poate să fie stomahul cu multe bale, acrime, precum şi pre încarcat, sau slăbăciune de mistuire, precum şi nutreţul rău poate fi una din pricinele ţitate. La asămine caz să se deie calului o băutură de sarea lui Glauber şi să-i deie pe toată ziua în fiecare mîncare cîte o [155] lingură din următorul praf: ghenţiana, calmus antimonium, ienipere şi sare, din toate părţile egale; aceasta să se repeteze pănă cînd au căpătat calul iarăşi deplina poftă de mîncare. 
   
   BOALELE DIN AFARĂ A CAILOR. 
   
   1. Înţăpineala. Această boală este o inflamaţie în copite, la care calul calcă ţapăn şi de abie poate mişca încet picioarele dinnainte, lăsînd toată greutatea trupului pe picioarele de dinapoi; obicinuit pătimesc numai picioarele dinnainte; la o pătimire grea de copite se însoţesc şi frigurile, şi dacă boala aceasta este în gradul cel mai mare, apoi se desprinde unghia de copită şi înnăuntru copitei urmează o nimicire [tip. nimiccire] punoioasă. Pricina aceştei boale este de mai multe ori receala sau şi potcovirea ră; pentru a să vindeca o asămine boală se cere linişte şi odihnă la cal, frecînd partea pătimaşă şi pe dinnăuntru se va da silitră cu sarea lui Glauber, iar pe dinafară se va deschide la piciorul bolnav o vînă frecînd sîngele ce va curge împreună cu unt de naft, pănă la glezne; la asemine caz se vor ţinea caii ceasuri întregi în apă pănă la genunchi, şi de multe ori se vor tăie la talpă ca să curgă sînge. 
   2. Rapănul, rîia la cai. La această boală părul se rădică în sus şi cade, această boală [156] se face cîte odată numai la coamă şi coadă, iară de multe ori pe tot trupul, şi se numeşte după cum va fi şi boala; dacă părţile unde se face rapanul sau rîia sînt cu sgănci uscate, se numeşte rîie uscată, iar dacă sgăncile vor fi o materie unsuroasă şi cleioasă, se numeşte rîie umedoasă. Această boală este molipsitoare, drept care este de nevoie a se deosebi vitele şi a se curăţa, spălîndu-le cu leşie de cenuşă de fag şi ungînd părţile bolnave cu un alifiu din următoarea compoziţie: 20 dramuri de potaş, 40 dramuri de pucioasă galbănă, 20 dramuri de ţipirig şi 1 litră untură de mascur. Calul trebui ţinut la căldură, şi să aibă mîncare bună. 
   3. Boala de picioare se naşte sau la închieturile picioarelor sau la copite. 
   a. Bolfe din pricina caielelor sînt umflături la încheietura genunchiului, a picioarelor dinnainte, care se nasc cele mai multe ori din pricina strînsurii de potcoavă, mai ales cînd calul şede culcat. La începutul aceştii boale este de agiuns frecatul cu oţăt şi rachiu, iară dacă umflăturile sînt mari, apoi se vor deschide şi se vor arde cu fier înfierbîntat şi, dacă umflătura este bureţoasă şi slăninoasă, apoi întîi se va curăţi de aceste şi pe urmă se va arde. 
   [157] b. Burete de genunche şi sfîrcuşor. Cea întîi boală este o umflătură la genunchile de dinainte, iar cea din urmă, o umflătură la capătul gleznei, amîndouă aceste se vor freca cu spirt, ţiind calul în apă rece pănă peste genunchi. 
   v. Sclintitura la încheietură se iveşte cele mai de multe ori la picioarele dinapoi; la această boală calul merge olog şi calcă de abie numai uşor pe vîrful unghiei, iară dacă este şi înţăpeneală la sclintitură, apoi nici cum nu calcă cu piciorul pe pămînt, ce stă numai pe trei picioare. Pentru vindecarea acestui rău, cea întîi condiţie este odihna; la inflamaţie este bună oblojirea cu apă rece şi, dacă a trecut inflamaţia, apoi frecătură cu unt de naft şi spirt de ţipirig. 
   Boalele de copită precum ariciul, strunga şi bătătura se vindecă obicinuit de la sine dacă se va scoate potcoava, se va căuta şi se va curăţi copita, precum şi caielele care au întrat în carnea copitei să se scoată, să se stoarcă punoaile şi să se spele rana. 
   Boalele de ochi a cailor precum orbirea neagră sau puhoielele, albeaţa şi orbirea lunatică (care ca inflamaţie periodică obicinuit se preface în albeaţă) sînt foarte grele de vindecat, pentru că vine de la slăbirea nervelor de vedere; de aceea la cumpărarea cailor trebui [158] să fie cineva cu foarte mare luare aminte mai ales dacă ochii sînt cu vreun prepus. 
   
   OBICINUITELE BOALE ALE OILOR. 
   
   Economul obicinuit încredinţază turma sa de oi ciobanilor, care de multe ori prin ispită şi practică capătă cele mai bune cunoştinţi; însă este de nevoie ca şi economul singur să cunoască boalele oilor, ca la cazuri cînd s-ar ivi asămine boale, să poată sprijini cu sfat şi ajutor ostenelele ciobanului său. 
   Boalele obicinuite a oilor sînt: 
   1. Varsatul. Această boală ca un feliu de blîndă este însoţită de nişte friguri răle; ea este tare molipsitoare şi una din cele mai stirpitoare boale. Varsatul se iveşte sau într-un grad mai mic sau într-un grad mai mare cînd cîte odată piere giumătate din turmă; această boală are 4 perioade (molipsirea, ivirea varsatului, deplinătatea lui şi uscarea beşicuţilor) care în timp de 18–21 zile se trece. Dacă s-a ivit boala, apoi atunce oile cele slabe precum şi bolnave trebui să se deosăbească de acele sănătoasă, se li se deie nutreţ bun, precum fîn, trifoi cu ovăs sau crupe de orz, şi se face o compoziţie de silitră şi pucioasă cîte 50 dramuri de fiecare [159] mestecate cu făină de ovăs şi sare, la care se va şi curăţi gura şi nasul cu sare şi cu oţăt cu apă. – Fiindcă pentru această boală nu pre este mijloc de vindecat, apoi singurul ajutor este hultuirea, adecă se va lua materia varsatului de la o oaie cu varsat natural şi se va hultui (cu acul hultuitor care este de vro 3 palmace de lung) supt coadă unde nu este lînă, ca de 3 degete departe de la canalul deşărtărei. După 6–8 zile se vor revedui toate oile hultuite, dacă au ieşit vărsatul şi unde lipseşte se va hultui în alt loc. 
   2. Putrezirea plămînii (dropica). Această boală este cea mai primejdioasă care, dacă a ajuns într-un grad ştiut, este foarte gre de vindecat şi pricinuieşte mare pagubă în turme; ea se iveşte după păşune nesănătoasă în pămînt mlăştinos şi unde iarba creşte tare şi dacă vara au urmat ploi multe. Semnele aceştii boale sînt următoarele: vinele ochilor, buzele şi năuntrul gurei se arată palide, oile atunce sînt leneşe, se clatină la mers, sînt simţitoare dacă se vor apasa cu mîna de şăle, pielea supt lînă este palidă, urinează puţin şi udul este întunecat, la gît în partea de sus se formează o umflătură ce se numeşte guşă, pîntecele se umflă şi trupul slăbeşte aşa că, încet încet, piere. 
   [160] La turmele mari unde oile au pătimit vara din pricina umezelilor sau iarna din pricina nutreţului stricat şi muced, ispita a învăţat că întrebuinţind un soi de mîncare tot primăvara, cît şi toamna, este cu multă priinţă ca o curăţenie şi ca mijloc feritor a aceştii boale; această mîncare se cuprinde din ierburi amară precum: pelin, rădăcină de ghenţiana, ienipere care, mestecate cu sare, se vor da oilor spre mîncare. Un alt soi de doftorie bună ca majun (mîncare) este ţipirig, pucioasă, antimonium, păcură şi unt de naft din toate cîte 1 litră mestecate în 1 ocă de apă; cu această doftorie se vor unge drobii de sare la care ling oile. Schimbarea unei păşuni mai sănătoasă, precum şi un nutreţ sănătos şi uscat este condiţie pentru vindecare. 
   3. Aprinderea splinei orbalţ. Această boală vine mai des la oile cele mai bune; atuncea oaia încetează de rugumat, suflă greu, tremură, cade gios şi piere cu furii de tremur, după care curge sînge din canalul deşărtărei; numai acolo unde această boală încet ţine 12–36 ceasuri, este putinţă de scapare. Obicinuit la această boală oaia pătimeşte de încuiere şi colică; atunce i se va da 20 de dramuri sarea lui Glauber cu apă tot la 6–8 ceasuri pănă cînd începe a să băliga [161] supţire, şi sare cu ienipere este bună, dară cea mai bună lucrare la această boală este scăldatul sau turnatul cu apă rece peste oi pănă cînd încep a tremura. Pentru încuiere la oaie i se va baga o bucăţică de sapon în afedron (canalul pe unde se baligă vita) sau i se va da clistire. 
   4. Căpchiala. La această boală, în urmarea unor beşicuţi apoase la crier, oile se mişcă tot împregiur într-un ţircul, sînt triste şi tîmpite. Aceştii boale sînt supuşi mai mult cîrlanii decît oile bătrîne; vindecarea este foarte grea; s-au făcut cercări care de multe ori au fost cu bun rezultat, dînd oilor ca 50 dramuri de aquabil. După care ele sau să însănătoşază de grabă sau pier îndată. 
   5. Urdinarea sau treapădul cu sînge. Această boală domnează de multe ori ca molipsitoare, şi mai mult la oile cele tinire decît la cele bătrîne; pricina este mai totdeauna păşunea ră şi mîncarea mugurilor răşinoşi de pe tufari, mai cu samă însă din pricina cărăbuşilor şi a cantaridelor (gîndacilor de turbat). Dacă boala aceasta ţine mult, apoi se naşte inflamaţie şi aprindere la maţe şi rărunchi, după care apoi trebui să piară oaia. Pentru vindecare trebui să se schimbe păşunea, şi un mijloc sigur dacă se va da de băut oiei [162] 5 dramuri de fier acro-sulfuric în apă deodată şi băuturi băloasă precum apă de orz, ovăs, şi tărîţă sînt iarăşi bune. 
   6. Tromel-suht, umflarea. Această boală se va trata ca şi la vitele cornute, numai cu osăbire că troacarul trebui să fie mai mic. 
   7. Rapănul, rîiea. Această boală ţine mult, este molipsitoare ca o blîndă cu solzi; ea este de două soiuri: sau ace uscată cu sgănci uscate care se dispoaie şi pică lîna; atunce oile se scarpină cu picioarele, apucă cu gura de spinare şi coadă, ele slăbesc dară pofta de mîncare nu lipseşte; sau este rîie umedă, grasă, aceasta este într-un grad mai mare, la care mîncărimea este nesuferită, tot dau din picioare, pielea unde rămîne goală de lînă este umflată şi palidă şi se acopere cu sgănci, oile atunce slăbesc, oftegesc şi pier. Pentru vindecarea acestui rău se recomenduieşte spalatul cu leşie de cenuşă şi de tiutiun, şi pentru uns părţile rănite următoarea alifie este bună: la 1/2 ocă de grăsime de mascur se va lua 1 litră argint viu, 1/2 litră unt de naft, care va agiunge la 50 de oi. 
   8. Scolaş, boală de unghii. Această boală se arată sau mai dămoală sau cu furii mari; ce dintîi obicinuit este însoţită şi de boala gurei, însă trece degrabă şi trătarea ei este ca şi [163] la vitele cornute, iară ce de al doile boală, ce se numeşte spanioală, vine numai la oile cele de o rasă mai bună. La această boală se formează umflătură prin care se depărtează unghiile una de alta şi se desprind de copită, în umflături se fac viermuşori care produc nişte materie puturoasă şi oile încet încet trebui să piară; această boală este molipsitoare, de aceea trebui să se deosăbească acele bolnave, dîndu-le hrană puternică şi spălînd ranele lor cu apă de var. 
   
   BOALELE CAPRELOR 
   
   1. Atrofa. La această boală se învîrtoşază ugerul şi pricinuieşte dureri; boala se poate înlătura dacă se va unge ugerul cu smîntînă dulce, îndată ce se va simţi că ugerul se învîrtoşază. 
   2. Rosătura şi căderea părului se poate înlătura prin curăţănie, spălîndu-le şi hrănindu-le cu nutreţ bun; caprelor se va da sare şi se vor scalda adese. 
   3. Diarea (treapădul), vine din pricina nutreţului pre mustos, cînd atunce se li se deie nutreţ uscat şi mugur de arin pisat ca praf şi mestecat cu sare. 
   4. Colica, care vine iarăşi din pricina nutreţului pre gros, atunce caprele se tot întorc [164] cu capul uitîndu-să la pîntece, şi asudă la gît şi la picioarele dinapoi; prin un clistir cu sapon, oloi de in şi sare se liniştesc. Spre a feri caprele de stricarea unghiilor care le pricinuieşte răni dureroase, trebui din timp în timp a li se tăie unghiile. 
   
   BOALELE RÎMĂTORILOR 
   
   La rîmători, dacă capătă o boală năuntrică este primejdioasă, pentru că foarte greu li se poate da doftorii, afară numai dacă li se vor da în mîncare. 
   Cele mai obicinuite boale a rîmătorilor sînt: 
   1. Aprinderea de splină; această boală vine obicinuit în lunele de vară după secetă îndelungată şi unde este lipsă de apă; la această boală rîmătorii se tot învîrtesc împregiur, au suflare scurtă, tusă sacă, şi boala această mai totdeauna se sfîrşeşte cu moarte. La asemine caz îndată să se deosăbască rîmătorii cei bolnavi şi să li se deie lapte acru în care să se mestice 15 dramuri sarea lui Glauber şi 15 dramuri sare de salmiac (ţipirig), care se li să deie de băut; de mîncat să li se deie ierburi răcoritoare, precum trifoi verde sau salată; la această boală este bine dacă se va lua sînge din ureche sau de la coadă, tăind o bucăţică dintr-însa, după care *[165] va curge sînge; ca mijloc de ferire a acestui rău este bine pe rîmătorii cei sănătoşi la călduri mari a-i scalda sau a-i uda cu apă. 
   2. Anghina maligna – oftigă de gîtlej, guşă. Această boală este una din cele mai primejdioase a rîmătorilor şi vine cele mai de multe ori vara la cei mai buni şi mai graşi rîmători, sau şi la turme întregi. Această boală trece pănă în 24–36 ceasuri sau cu moarte sau cu însănătoşere. Rîmătorii cu asămine boală au o spaimă, mersul lor este clătinînd, se resuflă greu, scot limba afară care este uscată şi roş-cafinie, tremură, trupul le este fierbinte, se înăduşă şi nu pot înghiţi. A doua zi după boală se formează la gîtlej şi la grumaz o umflătură din care apoi rîmătorii se înăduşă. Pricina aceştei boale este lipsa de apă vara, sau răceala grabnică; îndată să se deosăbească acei bolnavi, şi să se deie un nutreţ bun şi la cei sănătoşi; ca şi mijloc feritor acestui rău se va lua sînge şi la rîmătorii cei sănătoşi, dîndu-le de băut apă mestecată cu sare şi tăriţe. Rîmătorilor bolnavi se li se deie mult lapte acru de băut, şi între nutreţ să se mestice pentru fiecare rîmător ca vro 20 de dramuri praf de puşcă. Dacă rîmătoriul nu mai poate înghiţi, apoi să se ieie 30 dramuri de silitră [166] în 1 litră de apă şi să i se toarne în gură cu clistirul, fiindcă în alt chip nu se poate. Toţi rîmătorii pieriţi se vor îngropa adînc, dacă boala a avut un caracter ca şi aprinderea de splină, fiindcă această boală este foarte molipsitoare. 
   3. Rapănul, rîia se arată la rîmători în asămine chip ca şi la cai şi la vite cornute; atunce se vor spăla cu leşie tare, sau mai sigură vindecarea este dacă se va lua 1/2 ocă de tiutiun care se va fierbe într-o ocă de apă adăugînd 1 litră potaş, şi cu această apă împreună cu o perie se vor freca de două ori pe zi părţile răpănoasă sau rîioase. 
   4. Orzişorul. Această boală se cuprinde din mai multe bube sau beşici care se ivesc la rîmător pe cerul gurei; dacă nu i se va da ajutor, apoi inflamaţia de pe cerul gurei sporeşte, se preface în flogos şi vita trebui să piară. La această boală vita are friguri, ochii tulburi, nu mănîncă, suflarea e răpede şi tremură din cap. Singura scăpare este dacă i se va deschide gura cu un lemn, spre a i să pute tăie cu cuţitul toate beşicele frecînd rănile cu salamură şi oţăt şi dîndu-i zăr de băut. 
   5. Brînca. Această boală este un soi de ologire de şăle la care rîmătoriul abie îşi [167] tîrîie picioarele dinapoi; la asămine boală are friguri, pe limbă face beşici de fierbinteală şi hîrcîie; dacă nu se va da ajutor, apoi vita piere. La asămine caz îndată se va lua sînge şi se va da de trei ori pe zi lapte cu săricică de băut. La însănătoşerea lor li se vor da cîteva zile ca mîncare zăr cu tăriţe şi făină. 
   Obiectele şi medicamentele trebuitoare care se cuvin la o spiţărie pentru boalele vitelor şi care fiecine cu puţine cheltuieli le poate ave la ţară, sînt: 
   1. Un clistir de tineche mare; se întrebuinţază la boale interne (din năuntru). 
   2. O garafă de teneche pentru datul medicamentelor fluede, fiindcă acele de steclă se strică lesne şi pot beteji vitele. 
   3. Un ac de fîntînică. 
   4. Un trocariu pentru împuns vitele umflate. 
   5. Cîteva lopăţele mici pentru datul doftoriilor mai groasă.
   Cele mai însămnate şi mai trebuitoare medicamente sînt: 
   1. Floarea de nalbă, de soc şi de romăniţă; după aceste sămînţă de in, hemei, mintă pipărată, pelin, maiaran, chimion şi ienipere; aceste buruiene se întrebuinţază [168] pentru clistir, parte pentru dat de băut şi parte pentru oblojăle şi frecături la boalele esterne (din afară). 
   2. Oloi de in pentru dat de băut la colică şi inflamaţie. 
   3. Unt de naft trebuitoriu pentru fîntînică şi sbanţ. 
   4. Sarea lui Glauber e ca doftorie de băut la colică şi alte boale. 
   5. Pucioasă pentru ghinduri, gîlci şi îmbăloşare. 
   6. Silitră pentru toate inflamaţiile. 
   7. Camforă pentru boale interne şi esterne; muind camfora în spirt de vin se face spirt de camfor. 
   8. Salmiac (ţipirig); se întrebuinţază pe dinnăuntru la inflamaţie, şi pe dinafară la sclintituri şi sdrobituri ca spirt de ţipirig; el se face aşa: 1 litră de ţipirig şi 1 1/2 litră de potaş şi 2 ocă de apă se vor mesteca la un loc şi se va destila. 
   9. Sapon negru. 
   10. Spirt de vin pentru solvarea medicamentelor precum canfru. 
   11. Oţăt tare pentru boale interne şi esterne. 
   12. O doftorie foarte bună pentru rosături de şă şi de hamuri la cai se face [169] din vitriol albastru, grinşpan, piatră acră, ţiperig, spirt de vin şi apă de var; aceste toate se mestecă la un loc. 
   13. Antimonium, o doftorie foarte bună pentru boală de gît precum gîlci, ghinduri. 
   14. Praf de ghenţiana, calmus, rădăcină de anghelică sînt întăritoare de stomah. 
   15. Assafetida (gunoiul dracului) pentru boale interne. 
   16. Piatră acră, ca mijloc de doftorie stringătoare se întrebuinţază cu rezultat bun.