[[1]] 
    Partea I
    
    GENEALOGIA
    
    (Una este bună în nobilitate, că impune celor ce s-au născut nobili îndatorirea de a nu degenera virtutea strămoşilor lor).
    
    Acest principiu care alinează spiritul şi caracterul, dictează coborîtorilor nobili că au datoria să îndeplinească fapte mult mai mari decît oamenii de rînd şi, ca să nu se piarză privilegiurile naşterii, să se străduiască să le menţie, deosebindu-se prin practica virtuţilor civile sau militare. 
    Dacă nobleţea nu va sta unită cu virtutea care a produs-o dezminte originea şi nu rămîne decît ocară retroactivă pentru strămoşi.
    În sfîrşit, dacă nobleţea nu este un merit, este cel puţin un avantaj şi orice vor zice doctorii în liberalism, cari afectează a o mepriza, nu vor convinge niciodată pe oamenii înţelepţi şi de merit că este un punct nefolositor în drumul virtuţei de a se coborî dintr-o familie ilustră.
    Nu voi întreprinde a face o istorie întinsă a nobleţei a privilegiurilor şi a luptelor ei, voiesc numai a desemna în puţine cuvinte copiilor şi nepoţilor mei două lucruri:
    A. Memoria şi respectul străbunilor devine totdeauna un izvor de generoase inspiraţii.
    B. Să cunoască coborîtorii ei, originea familiei lor, căci în ţara noastră sînt foarte puţine familii care îşi cunosc neamul lor.
    Istoria romînilor este destulă dovadă ca să constate nenorocitele evenimente cari necontenit au suferit romînul, încît niciodată nu s-au bucurat de linişte în timp de o jumătate de secol; fiind totdeauna în băjenii ca ovreiul rătăcit, grija capitală a romînilor era numai scăparea vieţei, iar averea şi totul le năpusteau în prada întîmplărilor.
    Aceste împrejurări lipsindu-mă de documentele familiei de la o eră mai depărtată şi ca să înlăturez de presupuneri şi îndoieli, m-am mărginit a începe descrierea neamului de la moşii mei.
    Origina familiei Lăcusteanu este romînă din Banatul Craiovei (Valahia Mică), locuitori din districtul Romanaţi, capitala Caracal.
    
    [[2]]
    
    MOŞUL MEU
    
    Slugerul Matei Lăcusteanu, născut la anul 1740, căsătorit în Bucureşti cu Catriniţa, fiica slugerului Căzănescu, proprietar mare al moşiei Suta din judeţul Dîmboviţa, posesor de casă şi prăvălii pe podul Tîrgului de afară (uliţa Agenţiei aşa numită pe atunci 1) în faţa Sfîntului Gheorghe Vechi (fosta Mitropolia). Rangurile şi posesia proprietăţilor sale se constată prin hrisoavele domneşti ce am în păstrare şi anume:
    Hrisov al lui Constantin Vodă Suţu, leatul 1792, mai.
    Hrisov al lui Alexandru Constantin Vodă Muruz, cu leat 1793 august 19.
    Hrisov al lui Alexandru Ioan Vodă Ipsilant, cu leat 1797 septemvrie 6, prin care face danie de posluşnici şi scuteşte casa de prietăţi soţiei sale, Caterina Lăcusteanca.
    Hrisov al lui Constantin Vodă Hangerliu, cu leat 1798 septembrie 6, prin care face danie de posluşnici şi scuteşte casa de taxă, tot văduvei soţie sale.
    Hrisov al lui Alexandru Vodă Niculae Suţu, cu leat 1819 septemvrie 24, constatînd aceleaşi privilegiuri.
    Hrisov al lui Constantin Vodă Ipsilant, cu leat 1803.
    Hrisov al lui Alexandru Constantin, cu leat [...] constatînd aceleaşi privilegiuri de mai sus.
    Moşul meu Matei Lăcusteanu au avut trei fraţi (surori nu au avut).
    Întîiul frate: Vasile Lăcusteanu, cel mai mare frate, clucer mare, caimacam (locţiitor) al Banatului Craiovei 2, proprietar mare al moşiei Lăcustenii 3 din Mica Valahie, căsătorit cu o greacă din Constantinopol cu prilejul însoţirei lui Minai Vodă Suţu pentru învestitură la leat 1783. Copii au avut patru, trei fete şi un singur băiat: cea mare, Elena, care au luat în căsătorie pe marele clucer Nae Hiotu, din care derivă familia Hoiţilor; a doua, Tarsiţa, căsătorită cu paharnicul Dumitrache Drugănescu care, după cîteva luni desfăcîndu-se căsătoria, au luat în a doua căsătorie pe serdarul Costache Creţeanu (poreclit Musujan4) şi din care derivă familia Creţenilor – Iancu, Ulysse, Costache şi Lina; a treia, Sevastiţa, căsătorită cu Cîrlova, care au avut două fete şi un băiat; cea dintîi, Baliţa, care au răposat în etate de ani douăzeci, fiind pătimaşă de rachit, era şi cocoşată; a doua, Elena, căsătorită cu colonelul Alexandru Florescu, din care derivă familia Floreştilor din Cîrloviţa; al treilea pe Vasilache Cîrlova, poet, şi de al cărui [[3]] talent poetic au scris istoria romînă; voi cita şi eu mai la vale cîteva fragmente din poeziile sale5. Au intrat în slujba oştirii romîne la formarea ei, în anul 1830 septemvrie, sublocotenent în cavalerie; la anul 1831, fiind în lagărul Craiovei, s-au bolnăvit de dizenterie; transportîndu-l în Craiova, au şi murit în luna lui septemvrie, aflîndu-mă numai eu lîngă patul morţii sale, ca cel mai iubit al său văr şi amic cu care am copilărit. Cu dînsul s-au stins familia Cîrlovi, cu Sevastiţa, fiica Lăcusteanului. Al patrulea copil al clucerului Vasile Lăcusteanu au fost Mihalache, care au răposat flăcău în etate de douăzeci şi cinci ani şi cu care s-au stins familia clucerului Vasile Lăcusteanu în linia bărbătească.
    Al doilea frate: moşul meu, slugerul Matei Lăcusteanu, căsătorit cu Catriniţa, fiica slugerului Căzănescu, au avut două fete şi un băiat; pe tatăl meu Ştefan Lăcusteanu, singurul moştenitor al familiei Lăcustenilor şi pentru care voi vorbi mai la vale. întîia faţă, Mariuţa, căsătorită cu stolnicul Gligoraşcu Paladi (moldovean de origină), au avut patru fete: întîia fată, Sevastiţa, căsătorită cu Antonache Greceanu, copii nu au avut; cea de a doua, Tarsiţa, căsătorită cu Tudorache Costiescu, din care derivă familia Costieştilor; cea de a treia, Elena, răposată în etate de cincisprezece ani de cocinadă (rougeole); a patra fiică, Zinca, măritată după un Păltineanu, au trăit foarte puţin în căsătorie şi s-au despărţit, copii nu au avut. A doua fiică a moşului meu, Safta, căsătorită cu slugerul Dinu Pastia, au avut două fete şi doi băieţi; cea mare, Frusina, căsătorită cu un Costache Cucu, din care derivă familia Cuculeştilor; cea de a doua, Luţa, căsătorită cu locotenentul Iancu Giurgiu, are un singur băiat, ofiţer în artileria romînă; băiatul cel mare, Tache Pastia, au murit în etate de ani treizeci, ofiţer în oştire; cel de al doilea, Iordache Pastia, căsătorit cu fata Gor-neanului6, copii are numai unul. Niculae Pastia. Al treilea copil al moşului meu au fost tatăl meu Ştefan Lăcusteanu, singurul moştenitor al familiei şi pentru care voi vorbi mai la vale.
    Al treilea frate (al moşului meu Lăcusteanu): stolnicul Dumitrache Lăcusteanu, căsătorit cu fiica lui Inimărea, au avut doi copii: pe slugerul Pîrvu Lăcusteanu, căsătorit cu Elenca, fiica clucerului Topliceanu, copii nu au avut; al doilea copil, o fată alienată şi răposată şi la aceasta se stinge familia Lăcusteanului.
    [[4]] Al patrulea frate (al moşului meu): Şerban Lăcusteanu, căpitan de verzişori, necăsătorit, omorît în rezbelul de la Comana cu turcii, adică contra turcilor (aşa îl găsesc într-o condică a casei), şi în aceasta se stinge familia Lăcusteanului.
    
    MOAŞA MEA LĂCUSTEANA
    
    Caterina, consoarta slugerului Matei Lăcusteanu, născută Căzănească, au avut două surori şi un frate. Una, Lexandra, căsătorită cu Băjescu, au avut doi băieţi şi o fată: băieţii, Costache şi Gligore, amîndoi ofiţeri în oştirea romînă (au servit sub comanda mea), au murit amîndoi, cel dinţii necăsătorit, cel de al doilea, Gligore, căsătorit, au lăsat şi copii (nu i-am cunoscut nici nevasta, nici copiii), iar fata, Luxandra au fost căsătorită cu un Vulturescu, care adoptase familia de Băjescu a socrului său. A doua soră a moaşei mele, Smaranda, căsătorită cu un Cioran z, rămînînd văduvă fără copii, au luat în a doua căsătorie pe serdarul Iordache Anagnosti (grec de la Chio); au avut cu dînsul o fată si un băiat ~. fata, Marghioala, care au avut în căsătorie pe un Izvoranu. au murit fără moştenitori; băiatul, Mihalache Anagnosti, i-au rămas o stare părintească bună, om foarte literat, care au luat studiile în Franţa. însă presupus alienat şi alienarea provenită din prea multă învăţătură; adevărul însă este, pe cît l-am cunoscut foarte de aproape, că nebun nu era, dar avea idee fixă politică. Astăzi este în etate de ani 60 şi nu este căsătorit, prin urmare într-însul s-au stins familia lui Anagnosti.
    Fratele moaşei mele au fost stolnicul Dumitrache Căzănescu, poreclit Zaraful: acest supranume i s-au dat fiind fost patruzeci de ani casier general al Visteriei şi în acea vreme casierii generali aveau numirea de zarafi, prin urmare era cunoscut sub numirea de Zarafu Dumitrache. Au avut o singură fată, Frusina, căsătorită cu un Fărcăşanu; după vreo şapte ani de căsătorie s-au despărţit, copii nu au avut; la o vîrstă mai înaintată au căzut la o boală cronică incurabilă.
    
    MOŞUL MEU (despre numa mea)
    
    Clucerul Mihalache Dedulescu 1. Origina familiei Deduleştilor datează dintr-o eră îndepărtată, după cum constata istoria (vezi „Dacia literară” de Trb. Laurian, volumul (...), foaia (...) 2, precum şi hrisoavele în fiinţă a mănăstirilor Deduleşti şi Babenii din [[5]] judeţul Slam Rîmnic sau Rîmnicul Sărat, a căror ctitori au fost dînşii, înzestrîndu-le cu un marc număr de proprietăţi şi le-au închinat la Sfîntul Mormînt, sub epitropia patriarhului ecumenic din Constantinopol şi cu legături ca să menţie sfintele lăcaşuri în stare bună, să mărite fete sărace, să vie în ajutor familiei Deduleştlior în caz de a sărăci şi alte multe faceri de bine. în adevăr, călugării greci nu au executat nici una din condiţiile testamentului donatorilor. Guvernul ţării, luînd pretext de neexecutarea testamentelor tuturor mănăstirilor închinate călugărilor greci, au suprimat cu totul veniturile cari se trimiteau sfintelor lăcaşuri de acolo. Apoi. un guvern al ţării, blestemat şi de tristă memorie din anul 18684, cu o lege votată de Corpurile Legiuitoare, a căror majoritate era compusă de roşii ca şi dînşii, au pus în vînzare mai toate veniturile, proprietăţile şi acareturile, atît ale mănăstirilor închinate jos cît şi ale mănăstirilor şi chinoviilor pămîntene, ca să umple golurile visteriei pe care o delapidase, ca să-şi facă stări şi venituri pe seama lor, în prejudiciul şi anatema străbunilor noştri cari au săvîrşit atîtea jertfe pentru repaosul şi pomenirea sufletelor lor. Oamenii aceştia au fost oamenii revoluţiei din 1848; nu voi pomeni aici toate faptele lor infame cu care au îngenunchiat ţara, arăt numai sacrilegiurile săvîrşite de aceşti creştini nelegiuiţi cari au întins spurcatele lor mîini pînă în altarul sacrosant şi au hrăpit sfîntul potir al Domnului, au hrăpit odoarele bisericei, au dezbrăcat icoanele de podoabele lor şi alte infamii îngrozitoare.
    Bunul şi dreptul Dumnezeu îi va judeca!
    Moşul meu Mihalache Dedulesou a avut numai un frate mai mare, pe [,..] Dedulescu6, care a avut doi băieţi: pe marele clucer Iordache Dedulescu, poreclit Pîrjol, şi pe stolnicul Pavli Dedulescu. Cel dintîi Pîrjol, a avut în căsătorie pe Catinca, născută Rosetti; copii în linie bărbătească nu au avut, ci numai o singură fată, Elena, care au luat în căsătorie pe colonelul Niculae Lahovari; în aceasta s-au stins familia Deduleştilor.
    Moşul meu, marele clucer Mihalache Dedulescu, a avut de soţie pe Zoiţa Drugăneasca, fiica lui Scarlat Drugănescu8. Copii am avut patru, trei fete şi un băiat. Cea dîntîi, mumă-mea Elenca, născută în anul 1797; cel de al doilea, marele clucer Anastase Dedulescu (răsfăţat şi cunoscut sub numele de Siică), născut la anul 1798, căsătorit cu Sultana, fiica clucerului Matache Niculescu9; copii în linie bărbătească nu au avut şi cu dînsul s-au stins adevărata familie a Deduleştilor, rămînînd o singură fată, Luţa, căsătorită cu aga Costache Creţulescu10. Au răposat în [[6]] Domnul la anul 1864 în Bucureşti şi l-au înmormîntat la mănăstirea Băbenii, unde era ctitor; al treilea copil al moşului meu, Bălăşica, răposată în etate de patrusprezece ani; al patrulea copil, Mariţa, căsătorită cu Scarlat Brătăşanu 11 (care Brătăşan se trăgea din vechea familie a Micşuneştilor, care astăzi nu mai există), au avut o singură fată: Aristiţa, născută în anul 1823 şi pînă astăzi, la 1869, necăsătorită, deşi viaţa ei a fost un exemplu-de onestitate, virtute şi inteligenţă; partide au avut multe şi bune, însă un amor reciproc între mamă şi fiică de a nu se despărţi niciodată s-au opus acestui mister al hymeneului. Mariţa Brătaşanca au murit, la Paris şi au înmormîntat-o fiica sa la capela romînă de acolo.
    
    MOAŞA MEA DEDULEASCA
    
    Zoiţa, consoarta clucerului Mihalache Dedulescu, născută Drugănească, fiica lui Scarlat Drugănescu, au avut cinci fraţi şi trei surori:
    Cel dintîi frate, Gheorghe Drugănescu (clucer mare), căsătorit cu Marghioala, fiica vistierului Bellu1, au avut o singură fată, pe Zinca, căsătorită întîi cu maiorul Costache N. Filiposeu 2; despărţindu-se după cîţiva ani au luat în căsătorie pe Aristarchi3, fratele logofătului bisericesc al patriarhiei de Constantinopol; peste cîtăva vreme despărţindu-se şi de acesta au luat în a treia căsătorie un general de cazaci, Grecov, şi, fiindcă în Rusia legea nu tolerează divorsul, el s-au dus în Rusia şi dînsa au rămas în ţară ca să nu se mai vază niciodată. Copii au avut numai unul, cu cel dîntîi, Costache Filipescu. un băiat care la vîrsta de ani unsprezece, în anul 1847, martie în 23, în ziua Sf. Paşti, jucîndu-se cu cheea făcută pistol au slobozit-o în casă şi, aprinzîndu-se perdelele, s-au aprins casa şi din care apoi au urmat memorabilul foc al Bucureştilor, care au mistuit trei părţi ale capitalei. Focul a ţinut trei zile şi trei nopţi, arzînd multă lume şi copii, iar paguba a fost incalculabilă. Peste cinci-şase ani, au murit şi băiatul la Geneva (în Italia) fiind trimis la învăţătură.
    Al doilea frate, paharnicul Dumitrache Drugănescu, a avut în întîia căsătorie soţie pe Tarsiţa Creţeanca, fiica clucerului Vasile Lăcusteanu; apoi despărţindu-se au luat în a doua căsătorie pe Manda, fiica lui Nae Bălăceanu; copii nu au avut.
    [[7]] Al treilea frate, stolnicul Niţă Drugănescu, a luat în căsătorie pe Sevastiţa, fiica marelui logofăt Nestor5. Copii nu au avut.
    Al patrulea frate, Gligore Drugănescu; familia soţiei sale nu am cunoscut-o, copii în linie bărbătească nu au avut, iar fete-numai două: cea mare, Safta, căsătorită cu stolnicul lacovache Prijbeanu, care rămînînd văduvă a ruinat o stare frumoasă care îi rămăsese, ajungînd într-o desăvîrşită mizerie; cea de a doua. Anica, căsătorită cu Costache Arion; amîndoi au murit alienaţi, lăsînd două fete; una a luat în căsătorie pe un Păltineanu, cea de a doua pe Gligore Burchi.
    Al cincilea frate, Constantin Drugănescu, căsătorit cu Elena Berindoaica (Miroşanca), au avut doi băieţi şi o fată: cel mare, Iancu Drăgănescu, căsătorit cu fiica Turnavitului din Ruşii de Vede (Teleorman); copii au avut numai unul, pe Alexandru Drugănescu, căpitan în oştirea romînă; al doilea băiat, Nae Drugănescu, a luat în căsătorie fata unui grec, Burnaz, copii nu au avut. Fata Marghioala a luat în căsătorie pe Costache Pălăceanu; copii au avut doi.
    Surorile moaşei mele:
    Ileana a luat în căsătorie pe [...] Niculescu, apoi văduvind a luat în a doua căsătorie un Topliceanu. Cu Niculescu numai a avut un singur băiat, pe clucerul Costache Niculescu, care a luat în căsătorie pe Mariţa, fiica stolnicului Costescu, Copii au avut şase; trei băieţi şi trei fete; băieţii Costache, Gligore şi Alexandru. Cel mare a murit ofiţer în oştirea romînă, cel mic, Alexandru,, căsătorit cu fiica Jianului de peste Olt9; fetele Elenca, căsătorită cu paharnicul Iancu Băbeanu, cea de a doua căsătorită cu serdarul Costică Văleanu, cea de a treia căsătorită cu maiorul Popoviţ şi cea de a patra, Smaranda, căsătorită cu vicontele Gramont, au murit foarte tînără de oftică. A doua soră a moaşei mele, Maricuţa, căsătorită cu Alexeanu, copii nu au avut. A treia soră a moaşei mele, Sultana, căsătorită cu paharnicul Ghiţă Lehliu, copii au avut patru: cel mare, serdarul Tache Lehliu, căsătorit cu Marghioala, fiica lui [...] Arion”, a doua, pe Mariţa, căsătorită cu paharnicul Barbu Slătineanu; cel de al treilea, paharnicul Ghiţă Lehliu, căsătorit cu fiica clucerului Ioniţă Budişteanu, peste puţini ani au rămas văduv; cel de al patrulea, Alecu, izbit de alienare mintală în etate de douăzeci şi patru ani a şi murit.
    [[8]]
    
    TATĂL MEU
    
    Ştefan Lăcusteanu, fiul slugerului Matei Lăcusteanu, singurul moştenitor al familiei Lăcustenilor (după cum am zis mai sus). Născut în anul 1772, bărbat virtuos şi cu multă inteligenţă, literat în limba helenă şi grecomodernă, instruit în limba franceză (care era rară pe atunci în patria noastră), avea cunoştinţă de limba turceaşcă, si cea rusească, avea un spirit pătrunzător, de un caracter vesel si foarte amabil, adesea sarcastic, rareori îl vedea cineva rîzînd; însă zîmbetul îl purta pe buze, plăcut, şi îi plăcea soţietăţile. Un singur vioiu moştenise de la armia rusească, acela de a adora jocul cărţilor hazardoase, care i-au şi ruinat o parte din averea sa nemişcătoare acest pasion însă l-au învins îndată ce s-a căsătorit. Investit cu rangul de sluger la 1801 de Mihai Vodă Suţu, înaintat la rangul de stolnic de Vodă Caragea, au ocupat mai multe posturi în serviciul ţării, precum şi acela de armaş mare. A săvîrşit serviciuri si curţei Rusiei la venirea armiei de la 1808 pînă la 1812, fiind deputat din partea ţărei pe lîngă feldmareşalul Camenţchi si în urmă a feldmareşalului Cutuzov1, decorîndu-l cel dintîi cu inel cu brilianturi cu cifra împăratului Alexandru, iar cel de al doilea cu ordinul Sfintei Anei, clasa III-a.
    La anul 1812 a luat în căsătorie pe muma noastră Elenca, fiica clucerului Mihalache Dedulescu şi i-au cununat feldmareşalul Cutuzov.
    În viaţa casnică au trăit aşa de bine încît erau de exemplu.
    Copii au avut cinci, trei băieţi şi două fete;
    Pe mine cel dîntîi, născut la anul 1813 martie.
    Al doilea copil, pe Catinca, născută la 1815.
    Al treilea, pe Mihalache, au trăit numai doi ani. ji Al patrulea copil, Iancu, născut la 1821 pe muntele Sălătrucu în drumul Sibiului, în fuga revoluţiei (zaverei), căci aflîndu-se tatăl nostru cîrmuitor (ispravnic) al judeţului Olt, au fugit prin \ plaiuri şi poteci ca să nu fim prinşi de Tudor Vladimirescu, căpetenia revoluţiei din Oltenia, care a dat cea dintîi manifestaţie de f a omorî aristocraţia romînă, spre a se urca prostimea şi mojicimea pe ruinele ei, vrăjmaş neîmpăcat al nobleţei, poreclind pe tot boierul cu numirea de ciocoi; iată şi un pamflet al lui, aruncat în popor ca să provoace ura poporului romîn contra boierilor:
    Frunză verde usturoi
    F... în lege de ciocoi
    De te-aş prinde la zăvoi
    Să-ţi dau măciuci ca să te moi.
    [[9]] Şi altele asemenea, pentru care voi vorbi îndeosebi.
    Al cincelea copil, Mariţa, născută la 1825, cu trei zile înaintea morţii tatălui nostru. Aşadar, tatăl nostru, după o fericită vieţuire casnică de treisprezece ani, bolnăvindu-se la anul 1825 de peripneumonie, au răposat în Domnul, fie vecinica sa pomenire, îngropîndu-l la biserica Sf. Gheorghe Vechi (vechea mitropolie), înlăuntrul bisericei, în latura de-a dreapta, unde sînt şi rămăşiţele părinţilor săi şi pe piatră scris al lor pomelnic.
    Stare au lăsat: o casă cu prăvălie în faţa Sf. Gheorghe pe uliţa vechii agenţii austriace, care casă şi prăvălii a ars la anul 1847,. la arderea Bucureştilor; a lăsat moşia Suta din judeţul Ilfov, lîngă Şanţuri, pe care au vîndut-o muma noastră lui vornicu Filip Leneş drept 1300 galbeni (şi astăzi are venit anual de 2000) ca să plătească o datorie a tatălui nostru de 1000 galbeni lui Spirea Gazoti pentru o tovărăşie de şunci care a întreprins-o amîndoi în zilele armiei ruseşti de la 1812, care, în neputinţa de a se vinde, s-au stricat şuncile şi cu toate că judecătoriile ţării au apărat pe muma noastră de această plată, îndatorînd să plătească chezaşui tatălui nostru, care era cumnatul său, Stolnicul Gligoraşcu Paladi, căci muma noastră avea lipsă de zestre, muma noastră însă, în fireasca şi extrema ei bunătate, nu a consimţit să plătească chezaşui pentru ideia că se încarcă cu păcat sufletul iubitului ei soţ, şi prin urmare a vîndut moşia şi a plătit datoria. A lăsat moşia zestrală numită Jîrlău sau Malu Buzăului din judeţul Slam Rîmnic, pe care au vîndut-o muma noastră ca să înzestreze pe sora noastră Catinca; vînzarea s-a făcut la 1830, şi la 1832 s-au legiferat Regulamentul Organic şi s-au urcat moşiile la un preţ fabulos6, astfel încît astăzi această moşie are un venit de 8000 galbeni anual.
    Şi iată-ne reduşi la o stare foarte modestă, prin o schimbare de faţă politică aşa scurtă.
    Dar aceasta nu este lovitura omului, ci a norocului şi a timpului.
    
    MUMA NOASTRĂ
    
    Elenca Lăcusteanca, fiica marelui clucer Mihalache Dedulescu şi a Zeiţei Deduleascăi, născută Drugănească. S-au născut la anul 1796, au rămas foarte tînără orfană de părinţi şi, ca primogenitură, au chinuit casa şi averea părintească împreună cu fratele său Sică [[10]], care era mai mic; la 1812 s-au căsătorit cu tatăl nostru cununîndu-i feldmareşalul Cutuzov), au avut zestre două moşii: Cîmpulungeasca din jud. Buzău şi moşia Jîrlău din districtul Slam Rîmnic, robi, scule şi altele.
    Au vieţuit cu tatăl nostru o viaţă armonioasă şi fericită de treisprezece ani. La 1825 au rămas văduvă cu patru copii; îşi da toata strădania pentru creşterea şi învăţătura lor, multa dragoste a copiilor o consuma.
    Era de o frumuseţe distinsă, de un caracter dulce, blînd, onest, de o virtute rară, pioasă la extremitate. Frumoasă era la chip şi mai frumoasă era la suflet. în anul 1842, iunie 28, în ajunul Sînpetiului, s-au dus la biserica Sf. Apostoli ca să facă paraclis; umbletul pe jos, mătăniile care făcuse, fiind călduri mari, în momentul ce a venit acasă – era în amurgul serei, pe la aprinsul luminărilor – au găsit pe soră-sa Mariţa Brătăşanca în odaie, care întrebînd-o de unde vine i-au răspuns (mumă-mea) ca să meargă să cheme pe Maica Precista să măture în odaie că vine Gligoraşcu (eu eram trimis de Vodă Ghica ca să conduc pe generalul adjutant, Imperatorului Rusiei, Duhamel, care venise în Principate cu chestii politice). La aceste vorbe ale mumei mele, aţintind sora sa ochii asupra ei, deodată o văzu cu gura la o parte; sărmana era izbită de dambla şi, fără a mai pierde un minut, soră-sa a alergat şi a adus pe doctorul Spor, doctor al casei şi care locuia în vecinătate, însă cînd a venit doctorul gura era la loc şi nu mai da nici un semn al acestei boli, afară de o durere de cap care o cuprinsese. A doua zi, a treia zi, durerea de cap nu o slăbea, astfel că doctorul o trata cu chinină, zicînd că are friguri la cap; a patra zi, sosind şi eu şi aflînd cele întîmplate, am chemat în consult pe doctorii Grunau2, Sachelarie, Spor şi ginerele său; examinînd pe pacientă, au blamat tratamentul lui Spor, dar fără nici un folos, căci i-au venit peste puţin şi al doilea atac care a aruncat-o la aşternut; la al treilea atac i-au luat şi limba, exprimînd prin lăcrămi durerea despărţirii şi blagoslovenia care ne lăsa.
    La 1 august 1842 au încetat din viaţă şi cu o pompă demnă de maică-mea am înmormîntat-o la Sf. Gheorghe Vechi, din afara bisericii în latura din dreapta (fiindcă în biserică era poprit de guvern de a se mai îngropa cineva), care a devenit cimitirul familiei mele. I-am făcut toate pomenirile, la sorace, după lege, cu arhierei pînă la şapte ani, iar al şaptelea an, cînd trebuia să o dezgropăm, m-au stînjenit bătrînele rude superstiţioase, cari îmi ziceau că e o superstiţie care se crede că, cînd se deschide un mormînt, trebuie [[11]] să puie altul la loc; această vană superstiţie o plătesc acum cu mustrarea cugetului meu. I-am pus o cruce la cap, făcîndu-i şi următorul verset pentru epitafion; însă s-au schimbat prin altele, după cum se va vedea mai la vale.
    Astfel au trecut prin haosul suferinţelor acestei lumi prea iubita noastră maică. Fie-i vecinică pomenirea. Şi rog pe urmaşii mei ca din vreme în vreme, la cazuri de pomeniri bisericeşti, să pomenească şi pre bunii şi pioşii mei părinţi.
    Stare a lăsat casele şi prăvăliile cari mai în urmă au ars La arderea Bucureştilor de la anul 1847, iar locul l-am vîndut eu şi am dat zestre sorei noastre Mariţa; au lăsat şi una mie galbeni cari erau depuşi La fratele său Siică Dedulescu, cu cari asemenea am înzestrat pe Mariţa şi i-am căutat sufletul; au lăsat şi zece robi şi mărunţişuri ale casei.
    Însemnai şi epitaful său, deşi nu este de un stil perfect:
    Stolniceasa Elena Lăcusteanca Născută Dedulească la anul 1796 şi răposată în Domnul la anul 1842
    August 1 Fii, nepoţii, lăcrămi vărsă aici Pe mormîntul scumpei maici
    Înima-i la toţi raniţă Prin voia de sus venită Tu Doamne ai vrut, Tu ştii, Tu poţi, Vrînd iar, a mîngîia pe toţi.
    
    SURORILE ŞI FRATELE MEU
    
    Sora mea Catinca, născută la anul 1815 şi măritată la 1831, luînd în căsătorie pe Alexandru Carpov, căpitan în armata rusească, locuitor din Odessa şi proprietar de moşie, de origină moldovenean. Au vieţuit ani [...]1 cu bărbatul său şi la anul [...]2, la facerea unui ă1 treilea copil a murit din facere, căci viind de la moşie iarna ca să facă la Odessa, fiind în nouă luni, a răcit, a prins-o frigurile şi din aceasta i s-au pricinuit moartea. A lăsat în viaţă trei băieţi, mai în urmă însă a murit şi dînşii, nerămînînd moştenitor dintr-însa.
    Carpov s-a însurat de al doilea cu o rusca.
    [[12]] Păstrez şi astăzi scrisorile sărmanei sorei mele, prin care ne ruga necontenit să mergem, muma mea sau eu, ca să ne vază, căci suferii mult de dorul nostru şi cu atît mai mult ca streină acolo, în fine la anul [...],3 muma mea, văduvă fiind (că şi tatăl meu nu trăia nici la mariajul ei), s-au dus la Odessa ca să o vază şi a găsit pe sărmana sora mea puţin satisfăcută în menajul său, şi aceasta a fost o lovitură morală pentru muma noastră, care i-au alterat, prea mult sănătatea, nu mai zic de durerea care a suferit-o pînă a murit, cînd a aflat de pierderea ei.
    Cînd s-a măritat sora mea eram în oştire şi cantonam cu compania la satul Plătăreşti, în distanţa de o poştie de Bucureşti, şi la ziua cununiei nu am venit în Bucureşti, căci mă opusesem acestui măritiş, fiind contra principiilor mele de a se înstrăina; şi consiliez pe copiii şi nepoţii mei că, dacă vor putea, să menţie acest principiu, că cel ce aleargă la străin înstrăina-se-va. Şi, in adevăr, că au plecat din ţara ei şi din sînul familiei ca să nu-i mai vază niciodată. Fie pomenirea ei vecinică!
    Al treilea frate, Mihalache, a trăit numai şaisprezece luni.
    Al patrulea frate, Iancu, născut la anul 1821 pe muntele Sălătrucu în fuga zaverei, după cum am descris mai sus, a rămas orfan şi de mumă în etate de douăzeci şi unu de ani; l-am ţinut sub tutela şi în casa mea pînă s-a însurat, fără a simţi cîtuşi de puţin greutăţile orfanismului. Avea şi are o inimă foarte bună, dar de mic era zburdalnic (espiegle) şi, văzînd puţina aplecare ce avea pentru studiuri, i-am dat cariera militară, luptîndu-mă ca frate şi părinte, a-i crea o înaintare repede în cariera militară, astfel că la anul 1848, fiind sublocotenent, i-am încredinţat comanduirea unei companii în regimentul al II-lea ce comandam, fapt fără antecedent şi în detrimentul atîtor ofiţeri cu graduri de locotenenţi, ba chiar şi căpitani. în fine, m-am silit a face să dobîndească gradurile de locotenent şi căpitan, ca să fie în raport cu regulamentul ostăşesc în privinţa comandirului de companie şi cu scop ca, retrăgîndu-mă eu din oştire, să-i las o carieră frumoasă şi satisfăcătoare. Dar în zadar, căci ce clădeam eu destinul său îl împingea la dărăpănare.
    La anul 1848, aflîndu-mă eu subt arest de rigoare la palat de către revoluţionari pentru chestii politice, m-am pomenit cu Iancu într-o seară că îmi sărută mîna şi îmi face surpriza spunîndu-mi că s-au cununat cu Lina, fiica lui Costache Florescu; nu am putut nici a zice, nici a face altceva decît a-l binecuvînta zicîndu-i „Dumnezeu să-ţi ajute”, amintindu-i tot într-o vreme proverbul grecesc ... ,,să nu te naşti rău şi să nu te însori rău”. Acest act l-au săvîrşit fără [[13]] ştirea şi consimţămîntul meu şi al familiei noastre. Zestre a luat 3000 galbeni, însă atît zestrea cît şi stările Florescului şi a Boldescului (moşu Florescului), prin o dibăcie ageră le-au sleit; astăzi este înconjurat de o familie numeroasă, de patru fete şi un băiat, Niculae, conducînd o viaţă foarte spinoasă şi ameninţat de o crudă soartă şi fără speranţă de un viitor mai fericit. 
    A cincea soră, Mariţa, născută la anul 1825, cu trei zile înaintea morţii tatălui nostru. Mai în urmă rămasă orfană şi de mamă, sub tutela mea fiind, la 1849 a luat în căsătorie pe căpitanul Coressi (astăzi locotenent-colonel); zestre i-am dat 3000 de galbeni; soarta frumoasă nu i-a surîs. Copii nu a avut.
    
    [[14]]
    
    Partea a II-a
    
    BIOGRAFIA MEA ÎN ETATEA NEVÎRSTNICIEI ŞI A JUNEŢEI
    
    Grigore Lăcusteanu, fiul stolnicului Ştefan Lăcusteanu şi al Elenei Lăcustencei (născută Dedulească).
    Născut în anul 1813, martie, cu temperament sanguin-coleric, botezat de cumnatul tatălui meu, stolnicul Grigoraşcu Paladi.
    La vîrsta de trei ani m-au pus părinţii la învăţătura limbei helenice; făceam progrese distinse (sub un profesor grec Spirea), aşa încît în etate de patru ani am zis un cuvînt de felicitaţie (...) în ziua anului nou 1817 domnitorului Vodă Caragea în plină şedinţă domnească (divan), după obiceiul de atunci. Cuvîntul era compus de episcopul [de] Argeş, Iosif, care mă şi medita.
    După ce am terminat cuvîntul, fără nici o sfială (căci pe acele vremuri erau îngrozitori Domnii cari aveau dreptul de viaţă şi de moarte), m-am apropiat de dînsul vrînd să-i apuc mîna să o sărut; dînsul mi-a întins degetul arătător; vrînd să-l apuc, au schimbat alt deget şi aşa jucîndu-se cu mine cîteva secunde m-au întrebat ce voiesc să-mi dăruiască. I-am răspuns, un armăsar de călărie, îndată au chemat pe cămăraşul şi au ordonat să-mi dea un armăsar de călărie din grajdurile domneşti, înşeuat cu o şea domnească, şi să fiu condus acasă călare, însoţit de patru ciohodari în uniformă (guarda domnească). Ordinul s-au executat la moment. Ieşind din sala tronului cu sărutările şi urările cu „să trăieşti” ale boierilor, am fost chemat de Doamna în harem, care mi-a zis să repet cuvîntul care rostisem lui Vodă. După ce l-am terminat m-au sărutat şi mi-a dat o punguliţă cusută cu fir, care conţinea o sută de rubiele (rubioia valora 6 lei vechi), iar învăţătorului meu o hîrtie cu 50 rubiele, invitînd pe tatăl meu să mă conducă adeseori la Măria Sa.
    [[15]] Aceasta au fost cea mai mare bucurie în viaţa mea copilărească.
    În etate de şapte ani, la 1820, am abandonat pe bunul meu profesor care mă învăţa cu multă silinţă şi dragoste, fiindcă se orînduise tatăl meu ispravnic (cîrmuitor) al districtului Olt, avînd tovarăş pe Alecu Ghica (devenit mai în urmă domnitor al ţărei), iar la 1821 ramplasat Ghica cu Chiţescu2. Aşadar, cu profesoarele meu provincial din Slatina, unde ne aflam, mai mult am pierdut decît am profitat în limba helenă; fiind profesorele puţin instruit şi fără nici o metodă mă pusese să studiez psaltirea lui David.
    La anul 1821, prin impulsia Rusiei, se formase o eterie secretă (secta carbonarilor); omoară pe Vodă Suţu prin punere de otravă la fîntîneala minei sale, prin ştirea chiar a copiilor săi, şi se proclamă zavera sau insurecţia Greciei, deodată cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Acest Tudor era un om foarte neînsemnat, moşnean din Valachia Mică, fără nici un fel de învăţătură sau inteligenţă şi drept tot meritul era că slujise în armata rusească cîtăva vreme şi se retrăsese din oştire cu rangul de potparucic (sublocotenent) de infanterie, şi prin urmare nici capacităţile cari îi lipseau, nici patriotismul ţării îl făcuse să se răscoale, ci o mînă puternică străină îmbrîncindu-l l-au făcut să lase un nume istoric în ţară. Sfîrşitul însă au avut fatal, căci l-au tăiat în o sută de bucăţi la Tîrgovişte căpitanul Ipsilant, general al Rusiei în retragere si comandant suprem al legiunilor străine revoluţionare.
    În această anomalie tatăl meu medita să fugim în Austria, însă poziţia interesată a mumei mele îl făcea să mai amîne timpul; dar într-o seară au fost surprinşi de căpitanul Farmachi3 (grec), unul din căpeteniile revoluţionare, însoţit de 400 albanezi şi, după o înţelegere prealabilă ce au avut cu tatăl meu (fiind fost amîndoi carbonari), s-au decis ca amîndoi cîrmuitorii să fugă cu un ceas mai înainte de sosirea lui Tudor, care trecea cu 4000 de panduri la Bucureşti, căci, fiind inamic de moarte al aristocraţiei, îndată ce îi va prinde îi va jefui şi omorî.
    Fuga ambilor cîrmuitori cu familiile lor au urmat imediat, luînd drumul Sibiului, peste munţi şi plaiuri, avînd cu dînşii o escortă de 20 albanezi (care le-a fost dată de căpitanul Farmachi să-i ducă pînă la graniţă) şi vreo treizeci de slujitori ai districtului, fiindcă erau ameninţaţi şi de bande turceşti cari cutrierau
    A treia zi, ajungînd la satul Sălătrucu între munţi, au sosit ceasul ca să se uşureze muma mea, unde au şi născut pe fratele meu Iancu. în acest timp ne-a sosit după urmă un căpitan de panduri [[16]] cu vreo cîţiva panduri şi turci trimeşi de Tudor şi cu o scrisoare măglişitoare către cîrmuitori ca să se întoarcă ia district. Chiţescu sărmanul s-au înşelat şi s-au întors singur fără familie, iar tatăl meu i-a răspuns lui Tudor că fiind muma mea lehuză o va petrece pînă la Sibii şi se va întoarce.
    Sărmanul Chiţescu, îndată ce s-au întors i-au cerut Tudor o sumă însemnată de bani pentru susţinerea oştirei, care neavînd, l-au pus în fiare şi l-au închis într-un bordei, făcîndu-i cele mai cumplite execuţii, astfel că în trei zile au şi murit.
    Iar noi, după două zile de şedere în Sălătrucu, am plecat şi am ajuns la Sibii.
    La Sibii, Hermansstadt, în Transilvania, am şezut pînă la 1824, locuind în casa lui Ion Denc, văpsitor de profesie. Casa era şi este situată lîngă poarta cetăţii, uliţa Strejamentului. Proprietarul avea o consoartă şi o singură fată de o vîrstă cu a mea; o chema Fani, învăţa limba franceză, clavir şi chitară.
    La Sibii am întrerupt iarăşi studiul regulat al limbei helenice în lipsă de învăţător, deşi tatăl meu mă medita; pentru limb? germană m-au dat extern la strejament (şcoală a copiilor militari) unde am urmat cu învăţătura pînă la 1824 la reîntoarcerea noastră în ţară...
    
    REÎNTOARCEREA ÎN ŢARA
    
    La 1824 ne-am reîntors în ţară. Am reînceput studiile limbilor helenice şi germane, cea dintîi la profesorul George îaniotu. cea de-a doua la părintele Bodor, călugăr catolic şi preot cu desăvîrşită literatură şi filozofie.
    Cu grecul, în curs de doi ani, am trecut mai mulţi autori clasici: pe Xenofon, Tucidid, pe Sf. Vasile, Ioan Chrisostomul, Lucian şi alţii; cel de al doilea, germanul, îmi preda ştiinţa, precum aritmetica, geografia, istoria, naturala şi altele. La şcoala Bărăţiei, care era sub direcţia profesorului meu, am dat mai multe examene în prezenţa consulilor străini, din care de la două am luat premii. Avea multă metodă şi se sileau sărmanii profesorii cu mine (Dumnezeu să-i ierte!), şi eu încă nu mai puţin corespundeam la dorinţa lor.
    [[17]] Cele de pe urmă zile ale tatălui meu:
    La 1825 tatăl meu cade bolnav de peripneumonie; îl tratează doctorul Mesitz, amicul său intim; peripneumonia se formează în apostimă şi, după o zăcere de două luni aproape, se săvîrşeşte în Domnul.
    Pînă în ultimele ceasuri mă ţinea de mînă lîngă dînsul (fiindcă eram copilul răsfăţat al părinţilor). Adesea l-am văzut uitîndu-se la mine şi curgîndu-i cîte o lacrimă din ochi. îmi da mai multe sfaturi şi poveţe. îmi explica şi făcea aluzii chiar la chestii politice, căci avea multă învăţătură şi ştiinţă practică şi teoretică în chestii politice.
    Minunile lui Dumnezeu sînt mai presus de toate!
    După săvîrşirea tatălui meu din viaţă, mumă mea fu izbită de cea mai dureroasă şi mai nenorocită lovitură, căci pe lingă aceea că pierduse pe iubitul ei soţ şi rămînea cu patru copii nevîrstnici, cea mai mare era aceea că se afla lehuză cu soră-mea Mariţa numai de trei zile. Rudele, amicii şi medicii o hotărîseră că nu va putea rezista ca lehuză la o asemenea calamitate. Dar minunea lui Dumnezeu! – au trecut peste nenorocire fără să rămînă cu nici o patimă.
    1826. Profesorele grec mă lăsă ca să se instaleze la Craiova. Mumă-mea mă angajează la şcoala privată a călugărului Neofit Duca, renumit filozof şi autor. Şi plătea mumă-mea trei galbeni pe lună, o retribuţie mare pe vremea aceea. Toată tinerimea aristocratică studiase şi studia la dînsul; au dat ţărei mai mulţi bărbaţi literaţi. Colegi de studiu eram vreo treizeci în curs de doi ani; la 1828 am trecut în clasa superioară unde ne preda poeziile lui Omer (Optita) făceam syntax din limba helenă în cea greacă, cu limba germană continuam, însă o cam slăbisem, fiindcă pierdusem pe tatăl meu care m-ar fi observat şi m-ar fi silit prin nobilul său metod. Cu cît slăbisem însă limba germană cu atît mă sileam şi făceam progrese în limba latină, căci într-un scurt timp traduceam pe Cornelius Nepos în limba germană.
    „De educaţiunea şi instrucţiunea junimei depinde soarta Statului” (Anacharsis).
    „Instrucţia şi educaţia este şi rămîne suprema afacere a omenirei şi merită a se lua în deaproape consideraţie, nu numai cînd e vorba de ameliorarea geniului uman în genere, ci şi cînd e vorba de înaintarea binelui şi fericirei cetăţenilor în special” (Denzel).
    [[18]]
    
    O FATALITATE ÎN CARIERA MEA
    
    O fatalitate a destinului meu puindu-se în cariera studiilor mele m-a oprit de a mai putea urma cu învăţătura spre a dobîndi lumini mai întinse. Iată şi chipul cu care soarta m-a mărginit.
    La anul 1829, ghenarie 20, muma mea se afla dusa cu unchiul meu Siică Dedulescu la moşia Topliceni, pe mine mă lăsase la mătuşa mea Brătăşanca ca să nu întrerup învăţăturile. în ziua de 20 ghenarie întorcîndu-mă acasă de la şcoală găsesc în lipcan de la ministerul finanţelor care mă aştepta cu o invitaţie olografă din partea vornicului Alecu Filipescu (poreclit Vulpe), atunci ministru de finanţe, ca să merg îndată la minister. Cam de voie, de nevoie, m-am dus, neştiind ce rezultat poate avea chemarea mea la minister; îmi consultam memoria dacă nu am bătut vreun şcolar sau nu am insultat vreun jidov. Intrînd în camera de seanţă a ministrului care şedea alături cu un general rusesc, Sturza 2; controlor al ministerului din partea guvernului rus, timiditatea mă roşise pînă la urechi. După ce am salutat pe ministrul pe care-l cunoşteam de mult (fiindcă mergeam adesea cu tatăl meu la dînsul), îmi zice că se socoteşte fericit că poate să răsplătească amiciţia tatălui meu prin chemarea fiului său în serviciul guvernului. Am mulţumit ministrului pentru bunele sale intenţii, adăogîndu-i că nu poci primi nici un serviciu ca să întrerup studiile mele la cari aspir atît de mult. În fine, îmi zice că este o urgenţă necesară ca să merg deputat cu un general de Stat Major care nu ştie decît limba germană şi nu are cu cine mă înlocui. Eu persistînd în hotărîrea mea de a nu primi, generalul rus Sturza mă întrerupe zicîndu-mi că, dacă nu voiesc să merg după o rugăciune care mi se face, apoi mă va trimite cu o escortă de cazaci. Pe de o parte temerea sau ameninţarea muscalului, iar pe de alta îndemnul altor unsprezece tineri feciori de boieri, între care şi vărul meu Cîrlova, poetul, chemaţi tot pentru asemenea misii, m-am înduplecat şi am arătat ministrului consimţămîntul meu, însă pentru un timp scurt, şi-l rog să-mi dea un ajutor fiindcă îmi lipseşte experienţa slujbelor. Ministrul îmi mulţumeşte şi-mi propune un salariu de 500 lei pe lună, iar cît pentru ajutor să trec în sala ministerului unde sînt o mulţime de aspiranţi şi să-mi aleg pe care voi voi eu. Ieşind în sală am fost înconjurat de o mulţime de ciocoi cari îmi implorau clemenţa ca să le arunc un os al guvernului.
    În această clică, un om mai înalt decît toţi şi mustăcios, îmbrăcat şi legat la cap turceşte, mi-au atras atenţia; l-am întrebat [[19]] cum îl cheamă, îmi zise „Prijbeanu”, un nume de familie furat de dînsul (căci familia Prijbenilor era şi este cunoscută de nobilă şi onorabilă în ţară; aşadar, impresionîndu-mă atît numele familiei cît şi înălţimea corpului, am presupus că trebuie să fie şi vrednic dar m-am înşelat, căci era un beţiv. în fine, l-am înfăţişat ministrului, care au ordonat să-i dea un salariu de lei 200 pe lună, povăţuindu-l ca să mă îngrijească ca ochii lui din cap căci, dacă la întoarcere voi arăta eu ministrului că n-am fost mulţumit de dînsul, are să-i tragă 500 de nuiele la falangă (aşa tratau boierii pe ciocoi pe atunci, pînă la 1848, cînd revoluţia au adus libertatea şi progresul care, ajutat şi împins de feciorii de boieri, au urcat pe ciocoi deasupra ruinelor lor). A doua zi, primind instrucţiunile ministeriale, m-am dus la bunii mei profesori ca să le anunţ incidentul, cari cu multă mîhnire au primit o asemenea noutate; am luat ziua bună de la dînşii şi colegii mei, promiţîndu-le că mă voi sili să scap ele această năpastă cît mai curînd, ca să reîncepem iarăşi studiile.
    
    ÎNCEPEREA SERVICIULUI MEU CĂTRE STAT ÎNFĂŢIŞAREA LA GENERALUL
    
    1829, ghenar 23, m-am înfăţişat la generalul Enholm, generalul de stat major pe lîngă care eram acreditat din partea guvernului romîn ca deputat. Era în etate de 50 ani, om cu multă învăţătură, cunoştea mai multe limbi orientale, de un caracter foarte original. Am fost primit cu multă amabilitate, invitîndu-mă pentru a doua zi la masă unde am găsit mai mulţi comeseni: erau doi adjutanţi ai lui şi şapte-opt ofiţeri superiori din statul major. Serviciul său era tot de argint, pînă si farfuriile de bucate: tratamentul era oriental, zicîndu-ne că voieşte să-şi aducă aminte de Persia, unde a petrecut o parte a vîrstei sale.
    Peste o săptămînă am plecat la Giurgiu. însoţiţi şi de adjutanţi, ca să dea planul pentru luarea cetăţii. Cetatea era asiejată de 50 000 oştire, toată oştirea era cantonată în subterane pe valea Frăţeştilor. Am tras în gazdă la generalul Jarchin. comandant suprem al armatei de acolo, care locuia într-un subteran cu sase camere şi un salon, tapisate peste tot cu cele mai frumoase covoare. În salon era o masă întinsă care nu se ardica nici ziua nici noaptea. Împrospătînd numai mîncările cari se consumau; o muzică concertantă [[20]] şi una vocală era în permanenţă; într-o cameră se juca jocuri de hazard cu miile de poli imperiali. într-un cuvînt, un ce feeric! Am şezut acolo o săptămînă, mergînd în toate zilele cu generalul meu pe cîmpul Giurgiului de ardica planul cetăţei; eram însoţit totdeauna de 500 cazaci şi doi săteni bătrîni cari prin mine dau informaţii generalului despre situaţia cetăţii. Am şezut acolo pînă la luarea cetăţei prin asalt şi breşe. Eram recomandat la toţi cîţi veneau la generalul, bine văzut, bine primit şi bine tratat de toţi. Mă iubea sărmanul generalul ca pe copilul lui. Această viaţă şi petrecere feerice îmi aprinse dorinţa de a intra în armata rusească, făcîndu-mă să uit dragostea părintească şi a învăţăturei şi a ţărei. Spusei generalului, care primi cu bucurie propoziţia mea, făgăduindu-mi că îndată ce ne vom întoarce la Bucureşti îmi va face formalităţile, înlesnindu-mi intrarea de a fi primit ca cadet (nobil).
    De la Giurgiu am plecat către Turnu-Măgurelelor, pe marginea Dunării, însoţiţi de o escortă de vreo 500 de cazaci. în mergere am întîlnit două-trei bande mici turceşti pe care le luau în goană cazacii. Seara am ajuns la satul Zimnicea. în seara sosirii noastre se lua Turnu-Măgurele de către generalul Langeron. Noaptea, auzind generalul bubuiturile tunurilor, mă cheamă şi îmi zice că trebuie să plecăm îndată ca să se afle acolo la luarea Turnului. I-am spus că este imposibil, fiind o furtună cu viscol şi un ger din cele mai aspre ale iernei. În sfîrşit, în revărsatul zorilor, lăsînd trăsurile, bagajurile şi adjutanţii în Zimnicea, am plecat călări la Turnu. Nu voi uita în toată viaţa mea asprimea acelui timp. După o călătorie de două postii, ajungem la Turnu şi descălecăm la o bucătărie soldăţească, în cîmp. Generalul se dezbrăcă pînă la cămaşe şi se îmbrăcă cu uniforma. Oştirea era ca la 30000 bivuace, în cîmp, de trei zile fără nici un adăpost aşteptînd momentul favorabil ca să ia cetatea Nicopolii. Generalii numai se adăposteau într-o geamie pustie. Aspectul acestei panorame era foarte tragic şi contrasta cu bivuacul Giurgiului. Generalul meu se înfăţişă la generalul Langeron, comandantul suprem al toatei armatei din Romînia, recomandîndu-mă şi pe mine, M-au întrebat dacă sufăr frigul şi foamea; i-am răspuns că îl sufăr cu mare acces, dar, „à la guerre comme à la guerre”. Mă pofti împreună cu generalul la o mescioară de lemn, neacoperită cu pînză, pe care era un curcan fript şi pe un alt taler vreo cîteva pîrjoale reci, pîine neagră şi o butelcă de vin (vasele erau de argint). Am mîncat cu o foame de lup.
    [[21]] Peste o jumătate de oră am plecat pe cîmpia Turnului, la distanţă de o lovitură de tun de Nicopoli; eram însoţiţi de escorta de 500 cazaci şi de doi ţărani bătrîni. Generalul ardicînd pe hartă puncturile necesare ale cetăţii, ne-am întors, dînd planul generalului Langeron şi am plecat îndată la Zimnicea, unde am ajuns noaptea foarte tîrziu. Cînd am ajuns m-au dat cazacii după cal în braţe: eram îngheţat ca un lemn, picioarele erau degerate cu desăvîrşire. Mi-au tăiat cizmele şi m-au oblojit cu foi de varză; usturimea era de nesuferit. A doua zi, cu picioarele înfăşurate în petece de cojoc, m-am pus cu generalul în caretă şi am plecat la Bucureşti.
    Muma mea, aflînd de emanciparea mea, venise în Bucureşti cu toată familia. Am fost tratat cu doctor de degerătură trei luni; vreo două semne ale rănilor sînt şi astăzi imprimate la picioare. Generalul venea din vreme în vreme de mă vedea şi mă ruga ca după însănătoşire să merg cu dînsul la Balcanuri, pînă unde armele ruseşti făcuseră conquistă şi apoi îmi va aduce o decoraţie, promiţîndu-mi şi alte avantajii. Suvenirul recent al Turnului mă făcuse să renunţ la toate bunurile din lume care aş fi putut dobîndi. După ce s-a încheiat pacea, mi-a trimis generalul o medalie de argint pe cordela Sf. Gheorghe, cu inscripţia „Pentru campania anului 1828” şi pe care nu am purtat-o niciodată.
    
    Tinereţe fără minte, amăgită d-început, Care încă omenirea ce-o să zică n-ai ştiut, Dintr-o gură de credinţă de vei auzi vreun sfat, Nu-l faci haz, nu-l bagi în seamă, tot ţi-e frică de-nşelat 
    
    Viaţa zburdalnică şi frenetică care găseam în adunările ofiţerilor ruseşti cu cari mă asociasem şi eram inseparabil, plăcîndu-mi, îmi formă convincţia că unica carieră care trebuie să îmbrăţişez este cea ostăşească. Pe de altă parte îndemnul colonelului Odobescue, amic din copilărie al tatălui meu, şi îndemnul lui Nicolae Brătăşanu, cumnatul sorei mamei mele, amîndoi atunci în oştire, cel dintîi lieutenant-colonel şi cel de al doilea lieutenant, amîndoi în regimentul Actirţchi7 de husari, şi cu toată opoziţia mumei mele şi a rudelor, m-am decis şi am dat petiţie generalului conte Chiselev, guvernator al Principatelor Moldovei şi Valahiei, prin [[22]] care mă rugam să fiu primit în oştirea rusească, în regimentul de husari Aotirţchi. Generalul au pus următoarea rezoluţie, zicîndu-mi vesel: „Dorinţa exprimată o primesc cu plăcere, însă te sfătuiesc să aibi puţină răbdare, căci în curînd şi foarte curînd se va organiza oştirea pămîntească şi la care pe cel dintîi ce voi recomanda vei fi dumneata”.
    
    Două-trei cuvinte asupra formării oştirei şi de unde au luat naştere această frumoasă şi binefăcătoare instituţie.
    Blagoslovnicei şi de Dumnezeu blagoslovitei Rusii datorim multele şi nenumăratele faceri de bine şi milostiviri (ab antiquo, încă de la Petru cel Mare) care au revărsat în favorul creştinismului şi mai cu osebire asupra Romîniei.
    Romînia devenise cămara turcească (sau chelerul împărătesc, după numirea oficială care se da de guvernul turc ţărei), căci, pe lîngă birul anual care da ţara turcilor şi care din vreme în vreme îl tot sporea după voinţa lor, apoi veneau angaralele şi beilicurile, precum dări de unturi, seuri, cirivişuri, sureciuri (cirezi de vite) cu sutele de mii de oca, iar vitele cu miile de capete, pentru furnitura oştirii turceşti, apoi cherestea pentru facerea cetăţilor cari posedau în tot lungul Dunărei, şi se întinseseră cu stăpînirea în toate districtele mărginaşe ale Dunărei, cu cari guvernul romîn nu mai putea avea nici un amestec; toate proprietăţile din aceste districte le însuşiseră turcii, cutez a zice că a patra parte a ţărei era stăpînită de turci. Hrăpeau fetele şi copiii de la părinţi, femeile de la bărbaţi cu miile, pe care parte îi turceau, parte îi luau robi şi parte îi omorau. într-un cuvînt, ţara era sub robia cea mai barbară şi neauzită în veacul al XIX-lea. La ţepetele romînilor, Puterile europene, precum Austria, Franţa, Anglia, Germania nu s-au gîndit niciodată să arunce o picătură de balsam pe suferinţele şi durerile lor.
    La anul 1828 Rusia şi mai cu osebire Imperatorul Niculae al Rusiilor, apărătorul şi mîntuitorul creştinităţii, fu indignat şi izbit în principiile credinţei de către Sultanul Mahmut, care au omorî t pe patriarhul ecumenic chiar în sfînta biserică a patriarhiei Constantinopolului pe cînd săvîrşea sfînta jertfă şi apoi, învestit cu sfintele odăjdii, îl cărau turcii şi evreii pe stradele Constantinopolului. în urma acestui act infam şi barbar, Imperatorul a declarat rezbelul religios de exterminare a barbarilor, şi în adevăr că extermina pe turcii din Europa dacă nu se opuneau Puterile europene (zise creştine), pentru că în timp de un an puternica Rusie [[23]] făcuse conquista Adrianopolului şi era la o distanţă de cîteva ore de Constantinopol.
    Istoria adevăraţilor romîni creştini au vorbit, va vorbi şi va binecuvînta blogoslovnica Rusie, care au jertfit preţiosul ei sînge pentru salvarea creştinităţii de sub sabia păgînismului.
    Aşadar, prin tratatul de pace de la Adrianopole, Rusia a impus Turciei recunoaşterea Principatelor Valahiei şi Moldovei ca Staturi independente şi numai sub suzeranitatea (iar nu suveranitatea) Turciei şi protecţia Rusiei.
    Rusia au delimitat jumătatea Dunărei, cu ostroavele ei, ca hotar al ţării. Rusia au ras turcului toate cetăţile şi geamiile din ţară, întorcînd proprietăţile turcilor la romîni. Rusia au izgonit în patruzeci de zile pe toţi turcii peste Dunăre, fără a mai avea drept vreun turc a călca în ţară, nici chiar cu vreun firman al Sultanului, afară de neguţătorii turci, şi aceia cu paşaporturi (şi fără arme), cu soroc mărginit şi fiind primiţi de autorităţile romîne.
    Rusia au impus turcului recunoaşterea unei armate regulate romîne pentru paza graniţei despre Turcia, şi care armată au organizat-o, dăruindu-i mai multe mii de arme.
    Rusia au înfiinţat carantinele despre tot hotarul Turciei, care avea însemnătate atît politică pe cît şi sanitară şi care carantină ne-au mîntuit de îngrozitorul flagel al ciumei care adesea a pustiit ţara.
    Rusia a făcut să fie recunoscut pavilionul romîn de toate Statele europene.
    Rusia au impus turcului recunoaşterea domnitorilor pămînteni pe viaţă şi constituţionali.
    Rusia au dat romînilor frumoasa constituţie (Regulamentul organic), culeasă din toate constituţiile Europei, cu o Obştească Adunare, care au legiferat această constituţie sub oblăduirea guvernatorului ţărei, generalul conte Chiselev.
    Această constituţie revoluţionarii şi desculţii de la 1848 au nimicit-o şi au ars-o, blamînd faptele milostive şi creştineşti ale Rusiei, ca să se urce craii şi descreieraţii, cu legile lor cele desfrînate, peste ruinele boierilor avuţi şi adevăraţi romîni.
    
    Aşadar, pe baza precedentelor paragrafe 407, 408, 409 şi tabloul de la cap. I, Desp. 8-a din Regulament, toţi feciorii de boieri ai căror părinţi erau investiţi ou rangurile de la ban pînă la paharnic, sau stolnic inclusiv, se primeau în oştire cu rangul de sublocotenent [[24]] (praporcic), iar de la rangul de paharnic în jos erau primiţi juncări. Asemenea şi boierii se primeau în oştire cu rangurile echivalente după tabloul mai sus zis: de exemplu hatmanul M. Băleanu 10, unul din cei doisprezece boieri veliţi, au fost primit la formare cu rangul de colonel (polcovnic).
    Acest privilegiu însă nu au fost de lungă durată, căci în şase luni oştirea au fost cu desăvîrşire formată şi complectă; căci. la 1831 au intrat prinţul Scarlat Ghica, fiul lui Gligore Vodă Ghica, si au fost primit în oştire juncăr, fără nici un fel de consideraţie.
    
    CARIERA MEA OSTĂŞEASCA
    
    Anul 1830, mai 20, am intrat în oştire cu gradul de praporcic (sublocotenent), în consideraţia statului mai sus citat.
    La 30 mai ara primit ordinul de plecare în lagărul Craiovei, unde se organiza oştirea. în ajunul plecării mele s-au adunat toate rudele ca să mă vază şi să consoleze pe mumă-mea, care era neconsolată sărmana! Tristă au fost lovitura ei cînd au văzut că mă despart din braţele ei şi ies din casa părintească. Am plecat cu mai mulţi camarazi din Bucureşti; cu Costache N. Filipescu, Nicu Rosset şi alţii. Trecînd pe la Piteşti, am luat şi pe Tudorache Brătianu.
    Ajungînd la Craiova, ne-au dat îndată cvartire: eram în cvartir la D-na Catinca Samurcăşoaia. Caimacam era Costache Ghica care şi dînsul peste puţin s-au înrolat în oştire.
    Toţi ofiţerii eram ospătaţi şi bine primiţi de toţi boierii Craiovei. Se întrecea cape de care să ne dea prînzuri şi serate la dînşii. A doua zi după sosirea noastră ne-am prezentat la generalul Starov, general inspector şi instructor al oştirii romîne.
    Ne-am dus împreună de ne-am prezentat la caimacamul, unde am şi rămas la prînz acolo. La caimacam am găsit pe polcovnicul Solomon5, polcovnic de panduri; era îmbrăcat arnăuceşte, cu şalvari, cepchen, legat la cap turceşte şi cu pistoale la brîu.
    Peste o lună după aceasta au fost primit în oştire cu gradul de maior şi comandir al regimentului al 3-lea, în consideraţia rangului de maior civil rusesc, care obţinuse pentru războaiele ce făcuse cu ruşii împreună, ca comandir al volintirilor. Tot atunci s-au primit în oştire şi vreo cîţiva căpitani de voluntiri sau panduri, cu gradul de praporcic (sublocotenent), precum Tellii, adică [[25]] Hristache Tell şi fratele său care s-au sinucis, Boboc, Ispir si alţi trei-patru.
    Primirea acestora au făcut pe mai mulţi boieri aristocraţi şi ambiţioşi de a renunţa la intrarea în oştire.
    La 15 iunie toate cadrele oştirii erau complecte, atît în cinuri de jos cît şi în ofiţeri.
    Cavaleria avea numai şase escadroane, care se socoteau în catastifele regimentelor de infanterie, adică cîte două escadroane de regiment, însă pînă la complecta disciplinare şi învăţătură erau înregimentate sub comanda colonelului Odobescu.
    Aşadar cavaleria – neînregimentată după regulament – ofiţerii ei nu aveau perspectivă la înaintări de ranguri decît numai pînă la gradul de căpitan inclusiv.
    Multa mea silinţă şi pasiunea care aveam pentru arta militară au atras dragostea, încît pot zice multa slăbiciune, atît a generalului Starov, inspectorul, cît şi a şefului oştirii, Alexandru Ghica.
    Într-o dimineaţă mă cheamă generalul Starov din lagăr la cvartira sa în Craiova. înfăţişîndu-mă, îmi zice aceste vorbe în limba rusească (care o vorbeam bine): „Lagastiana, te-am chemat ca să-ţi arăt că sînt mulţumit de purtarea şi silinţele tale în oştire şi, dorind a te vedea ajuns departe – şi pentru că în cavalerie nu ni perspectivă – te mut în infanterie”. I-am mulţumit <si -rh primit, însă lăcrămile curgeau din ochii mei (căci dragă îmi era cavaleria).
    Generăleasa însă, care era în cameră, îmi zise: „Sper că lăcrămile d-tale să fie lăcrămi de bucurie, şi te invit la masă aicea”...
    A treia zi am primit ordinul de strămutare din cavalerie în infanterie, şi comandir al roţii I-a de grenadieri (aşa se numeau pe atunci companiile de gjrenadieri şi carabinieri) din regimentul I. Peste cîteva zile generalul Starov singur au ales din toate regimentele cei mai înalţi şi frumoşi soldaţi şi au completat compania. Căpitanii pandurilor cari nu-i primise în oştire cu rang de ofiţeri şi erau decoraţi cu medalia campaniei de la 1828, iar unii cu cavaleria Sf. Gheorghe de argint, i-au trecut în compania mea, înălţîndu-i la gradul de unter-ofiţeri, care pestre trei-patru ani o regretam toţi.
    Silinţa şi esersisurile deveneau penibile, căci cîte opt ore ne exersam pe zi, astfel că în patru luni oştirea nu mai era recruţii, iar mai cu osebire compania mea, în care erau oamenii cei mai cu inteligenţă şi, prin multa stăruinţă a învăţătorilor ruşi, făcea concurenţă cu vechii ostaşi ruşi.
    [[26]] Durata lagărului au fost pînă în luna lui noiemvrie. în cele dintîi zile ale lunii s-au prorogat lagărul şi ne-am aşezat prin sate la cvartire pînprejurul Craiovei, rămînînd în Craiova batalionul al 2-lea ca să ţie garnizoană împreună cu oştirea rusească. Eu eram cu divizionul I, adică compania I-a şi a II-a a lui Teologu, la satul Işalniţa peste Jii, o jumătate de oră de Craiova.
    La 15 noiemvrie am fost chemat la Craiova şi mi s-au poruncit ca să mă pregătesc să merg cu compania la Bucureşti, ca să vază generalul guvernator al ţării, conte Chiselev şi boierii ţărei, progresul care au făcut oştirea romînă într-un timp aşa de scurt.
    La 1 decembrie 1830 am fost în Bucureşti cu compania complectă, avînd ofiţeri în companie pe fraţii Tell (luaţi vremelniceşte din regimentul al III-lea, fiindcă cunoşteau bine tactica), şi Tache Budişteanu.
    Şeful oştirii, Vodă Ghica8, în ajunul plecării din Craiova aflîndu-mă la dînsul, au chemat la dînsul un croitor şi mi-au luat măsură de haine, fără a-mi zice nimic.
    A doua zi după sosirea-mi în Bucureşti cu compania au venit spătarul să ne viziteze la cazarmă (în casele lui Mavros de la Jicnita9) şi după revizie, mulţumindu-mi, mi-a făcut surpriza cu o uniformă complectă pînă la mănuşi, zicîndu-mi ca să-l iubesc ca pe tatăl meu, căci în viitor el va suplini locul părintelui meu.
    
    PRIMA ÎNFĂŢIŞARE A OŞTIRII ROMANE ÎN CAPITALA ROMÎNIEI ÎN VEACUL AL XIX-lea
    
    Anul 1830, decemvrie în 6, ziua onomastică a Autocratorului Rusiei, Nicolae Pavlovici, ne-am dus la cvartira generalului Chiselev, guvernatorul Principatelor romîne, ca să-i înfăţişez compania, însoţit şi de un pluton de cavalerie sub comanda praporcicului Costache N. Filipescu.
    Cvartira generalului era în. casele lui baron Meitani, pe podul Mogoşoaiei1. în apropiere de cvartiră ne-a oprit generalul Starov la biserica Zlătarilor, ca să se mai cureţe oamenii. Generalul îmi dă un raport de zi cu numărul oamenilor, ca să-l prezentez generalului Chiselev, zicîndu-mi să-l iscălesc „lieutenantul Lăcusteanu” mi s-au adus călimările de la o băcănie şi l-am iscălit pe tobă. Intrînd în curte, cu o muzică rusească în flanc, am aşezat compania [[27]] în linie de război. Generalul Chiselev, însoţit de o suită numeroasă de generali şi ofiţeri superiori, precum şi de toţi boierii cari veniseră să-l feliciteze pentru aniversarea Imperatorului, s-a dat jos în curte. Generalul a ordonat să fac exersisul de companie, care l-am executat cu multă exactitate, căci la fiecare mişcare a companiei îmi mulţumea, cînd ruseşte, cînd franţuzeşte, cînd romîneşte, strigînd: „Haraşo! Tres bien! Bine copii!” Comanda o făceam în limba rusească. După săvîrşirea exersisului companiei şi a plutonului de cavalerie ne-am urcat în salon. Generalul, după mai multe elogiuri, au felicitat atît pe mine cît şi pe Costache Filipescu pentru rangul de parucic (lieutenant), zicîndu-mi: „Te rog să urmezi cu aceeaşi silinţă şi să nu te osteneşti, ca nici eu să ostenesc răsplătindu-ţi ostenelele”. După aceasta ne-au invitat pentru prînz cu toţi ofiţerii companiei.
    Boierii şi poporul era entuziasmat. Cînd ieşeam pe uliţă cu anevoinţă străbăteam uliţele. într-un cuvînt, bătrîneţea ne binecuvînta, iar tinereţea ne îmbrăţişa.
    Două zile de-a-rîndul generalul Starov, însoţit de toţi ofiţerii romîni, au făcut vizite boierilor, ca să se prezente; toţi îmi făceau elogiuri şi mă sărutau cu o dragoste nedescrisă. Mumă-mea, sărmana, era încîntată şi cînd le afla plîngea de bucurie. Iarna am rămas în Bucureşti cu compania; duminica şi zilele de sărbătoare ţineam obvachta împreună cu ostaşii ruşi.
    În luna lui aprilie ne-am întors la Craiova. Am cantonat tot la satul Işalniţa, unde lăsasem curtea roţei şi ştabul batalionului care îl comandam provizoriu. În predominaţia amiciţiei şi camaraderie locuiam într-o casă ţărănească cu trei ofiţeri amici ai mei, Nicu Manu, Pandeli Cerchez şi Radu Golescu.
    La 15 mai am ieşit ia lagăr. Mai în toate serile pe vremea plimbării, se prefira toată societatea bună din Craiova. Era o frumoasă petrecere!

    UN SCANDAL ÎN LAGĂR
    
    Într-o dimineaţă, la exersisul de batalion, comanda un învăţător rus (sublocotenentul Franc, neamţ de origină). îmi impută că nu conduc bine batalionul ca „flancher”. Eu tac. Apoi îmi trimite [[28]] un unterofiţer să meargă în flanc, alături de mine. Am suferit-o si aceasta. Peste cîteva minute îmi strigă că mă va da afară din front, şi mă va aresta... Atunci, ieşind din front şi mergînd repede spre dînsul cu sabia scoasă, îl întreb cum au îndrăznit să insulte înaintea frontului pe superiorul lui (fiindcă eram lieutenant), ameninţîndu-l să-i vărs maţele. Neamţul fuge, eu după dînsul... colera mea creşte (eram iute, violent pînă la excesuri), caz jos leşinat, mort! Ofiţerii aleargă, mă aridică pe mîini, mă duc leşinat m cort: eram in toată nesimţire. Se dă alarma printre ofiţeri, se aduna toţi ofiţerii superiori si inferiori la cort la mine, colonelul regimentului M. Băleanu mă fricţionează cu odicolon: mă deştept.
    Chestia devine un punct de onoare militar; se hotărăsc toţi să demisioneze pentru motivul că rangurile noastre nu au nici o valoare. Eu le promit să împuşc pe neamţ.
    Generalul Starov ne promite satisfacere imediată, arestează pe ofiţer şi îl mută pe dată la regimentul al 2-lea vremelniceşte, promiţînd a-l trimite în Rusia. Cu aceasta au liniştit spiritele, eu numai rămîn neîmpăcat. A treia zi mă cheamă generalul în oraş, întîi mă ameninţă, apoi mă roagă să-mi retrag demisia; eu stăruiesc într-însa. Generăleasa mă opreşte la masă, o refuz; dînsa stăruieşte, în sfîrşit mă calmează şi-i promit să-mi retrag demisia, cu condiţia să facă pe ofiţer nevăzut, pe care l-au şi trimis în Bucureşti, iar peste cîteva luni l-au ataşat la regimentul al 2-lea, schimbîndu-şi el nu numai purtarea, dar şi caracterul.
    Anul 1831 pentru prima oară vine epidemia necunoscută pînă aici, cholera morbus. În Bucureşti seceră cîte două-trei sute de suflete pe zi şi mai cu osebire jidovimea; cădeau oamenii pe uliţă morţi ca de trăsnet. Lumea spăimîntată căzuse la rugăciuni, singura mîntuire. Guvernul şi copiii bisericii preumblau moaştele tuturor sfinţilor ce avem prin ţară; cînd au adus pe sfîntul Decapolitul Grigore de la Bistriţa la Craiova l-au întîmpinat toată oştirea romînă, făcîndu-i o mare paradă.
    La 1 august se face dislocaţia: regimentul I era destinat să ţie garnizoana Bucureştilor. Plecăm la Bucureşti; bivuacurile pe drum se făcea în cîmp, în apropiere de sate, aşezîndu-ne cordon împrejur, ca să nu comunicăm cu satele, să ne molipsim de holeră, cu toate că în Valahia Mare mergea scăzînd. Ajungem în marginea Bucureştilor, bivuacăm pe cîmpia de la Malmaison. Pîn-aci niciunui din ostaşi nu fusese bîntuit de epidemie; din cavalerie însă, în momentul care au descălecat, au căzut opt soldaţi izbiţi de holeră. Pîn-a doua zi s-au întins epidemia în toată oştirea. Pe toată ziua aveam cîte 10, pînă la 15 morţi, infanterie şi cavalerie. De două ori [[29]] pe zi schimbam bivuacurile împrejurul Bucureştilor; tot într-o vreme ţineam şi cordon sanitar pentru cei cari intrau în Capitală. Toţi dormeam în cîmp; ofiţerii aveau corturi turceşti, dăruite de ruşi, care se puneau cu mare înlesnire, însă le puneam numai seara, iar ziua încrucişam trei puşti, aruncam o manta soldăţească şi un covor dedesubt: aceasta era adăpostul nostru, căci nu dormeam niciodată două nopţi la un loc.
    Îmi aduc aminte că într-o dimineaţă bărbierul roţei, tunzîndu-mă, mă lasă jumătate tuns, fiindcă îl apucase cîrceii, sărmanul; peste un ceas au fost mort. într-o altă zi, pe cîmpul Herăstrăului, făceam bivuacul de prînz; mie îmi făcuse culcuşul, ca să zic aşa, pe muchea unei văi; îmi aşterne covorul, îmi pune perna de pieie, mă trîntesc, văz căpătîiul prea înalt; bag mîna sub covor, trag o pălărie romînească; ardic covorul, era capul unui mort de holeră îngropat prea puţin în pămînt. Nerodul de soldat, cînd au aşternut covorul, nu au băgat de seamă, căci trupul era în vale şi capul ajungea pe muchea dealului. Tinereţea nu se sperie de nimic în lume!
    Generalul Chiselev ne vizita în toate dimineţile cu caleaşca încărcată cu un oţet inventat atunci de doctori care se numea „” (oţet de patru hoţi), împărţea la toţi ofiţerii, ne încuraja şi ne sfătuia să nu ieşim dimineaţa din cort fără să facem gustare.
    Într-o dimineaţă, generalul Chiselev, vizitînd spitalul Filantropiei care era destinat pentru bolnavii noştri de holeră şi negăsindu-l în desăvîrşită curăţenie, trimite pe dată să aducă pe colonelul Băleanu, comandantul regimentului nostru şi pe colonelul Odobescu, inspectorul cavaleriei şi, după o aspră dojana, îi arestează pe amîndoi la spital, cu ordin de a nu se mişca de acolo pînă nu vor aduce spitalul în desăvîrşită curăţenie. Au şezut trei zile acolo arestaţi, pînă au adus spitalul în curăţenia cerută; i-am găsit mîncînd pe o tarabă a cîrciumei de peste drum de spital cîrnaţi de băcănie; noaptea dormeau în cîrciumă.
    Cu asemenea străşnicie se ocîrmuia oştirea pe atunci!
    Stăpînitorul răsplătea meritul cu mîna deschisă şi pedepsea viciul cu mîna de fier.
    Cîteodată mă strecuram noaptea printre cordon şi alergam călare în oraş, ca să văz pe muma-mea. Nimic mai îngrozitor ca uliţele Bucureştilor atunci; în tot lungul uliţelor nu întîlneam alt fără numai care cu ciocli, care transportau morţii la cîmp ca să-i îngroape, femei din popor care urmărea carele cu ţipete şi răcnete sfîşietoare, [[30]] cîinii în haită urlau de te înfiorau. Ce aspect îngrozitor! Mumă-mea, îngrijorată de mine, ochii ei nu se mai uscau de lacrimi. Şedeam un ceas-două cu dînsa şi plecam, condiţionînd a reveni numai dacă nu va mai plînge.
    Îndată ce au încetat epidemia. am intrat în oraş, decimaţi de holeră, în vreme ce din Craiova plecase regimentul complect. Din ofiţeri numai sublocotenentul Socoleanu au murit.
    Tot regimentul au cazarmat în hanul Golescului, pe podul Caliţei2; toţi ofiţerii şedeau în cazarmă şi chiar aceia care aveau casele lor în capitală.
    
    MANEVRELE
    
    Anul 1831, august, mari manevre pe cîmpiile dimprejurul Bucureştilor. Toată oştirea romînă au fost chemată să coopereze cu cincizeci de mii de oştire rusească care se întorcea de peste Dunăre. Toată oştirea era campată pe cîmpul Mărcuţei. Durata manevrelor au fost trei zile, oştirea romînă forma avangarda.
    După săvîrşirea manevrelor generalul Chiselev, mulţămind oştire!, au citit oştirei un ucaz împărătesc prin care Rusia recunoştea rangurile militare romîne, acordîndu-le şi dreptul de a purta epoleturi şi eşarfuri ruseşti (căci pînă atunci purtam pe umăr nişte cozonaci de fir împletiţi şi, în loc de eşarfuri, cordoane de piele cu catarmă, deosebindu-se rangurile prin cusături de fir a cordoanelor şi poleitura cataramelor).
    Apoi au făcut mai multe înaintări, atît în rangurile superioare cît şi ofiţereşti, între care mă prenumăram şi eu.
    
    OŞTIREA ROMÎNĂ LA DESTINAŢIA EI
    
    A doua zi după săvîrşirea manevrelor regimentul I cu şase escadroane au rămas la Bucureşti pentru ţinerea garnizoanei; regimentul II l-au împrăştiat pe companii. în lungul Dunărei pentru paza cordonului, cu ştaburile regimentului şi al batalionului I la Brăila, iar ştabul batalionului al 2-lea la Giurgiu; regimentul III în Valahia Mică pentru ţinerea cordonului dunărean, şi ştabul regimentului la Craiova.
    [[31]] Anul 1831, august 22, am fost înălţat la rangul de căpitan. în 15 luni am dobîndit trei ranguri, şi la vîrsta de 17 ani împliniţi.1 Foarte puţini din camarazii mei au dobîndit o asemenea carieră, deşi această precipitare semănase o gelozie între colegii mei şi o răceală a superiorilor romîni către mine.
    
    O SERATĂ SCANDALOASA LA BAL MASQUE
    
    Într-una din zilele carnavalului 1832 am fost orînduit de jurnă (de serviciu) peste cazarmă. Pe la vremea prînzului, cînd credeam că nici un şef superior nu o să viziteze cazarma, m-am repezit acasă să prînzesc cu mumă-mea (fiind locuinţa în apropiere de cazarmă). Printr-o întîmplare, vine comandantul regimentului, colonelul Băleanu, nu mă găseşte şi ordonă adjutantului ca îndată ce voi veni, să-mi ia sabia. Seara mă duc la colonelul, îl rog să mă ierte, îmi zice că voieşte să ţie strict disciplina militară, mă pofteşte la ceai, îl refuz şi mă duc supărat la cazarmă.
    În seara aceea erau serate de baluri mascate (cluburi). Eu, ne-putînd merge la clubul cel mare (Noble club) fără sabie – şi de temere ca să nu mă afle colonelul –, am rugat pe lieutenantul Alexandrescu,1 comandantul roţei a 4-a, să mă însoţească la un club de al doilea ordin (la Burlan). Amicul meu a consimţit şi ne-am dus împreună. Intrînd în club, ne-am oprit în pragul uşei salonului; văzînd înghesuiala dinlăuntru sălei, de mulţimea ofiţerilor ruşi şi a femeilor publice, ne-am retras în camera laterală, ne-am aşezat amîndoi pe o canapea distrîndu-ne cu cîte un pahar de ceai.
    Deodată ne pomenim cu un maior de infanterie rusesc că se pune în faţa noastră şi mă întreabă: „Ce eşti tu? General de panduri?” Eu tac. „Spune ce eşti? Feldmareşal?” repetă muscalul. Alexandru îmi zice „Răspunde-i ruseşte, ca să ne scăpăm de el”. „Căpitan” îi zic eu. „Căpitan!” îmi zice el, înjurîndu-mă de mumă. Pînă a nu isprăvi vorba, i-am aplicat o palmă ca un trăsnet. Amicul meu Alexandru, ca printr-un instinct, i-au trăsnit şi dînsul alta pe partea cealaltă a obrazului. Muscalul uimit pune mîna în pieptul Alexandrescului: tovarăşul meu, deşi mărunt la trup şi slab ca o iasmă, dar era vînos şi iute ca iarba de puşcă, îl înghesuise în colţul zidului şi bate pe muscal cu pumnul în cap şi prin fălci. Sărmanul muscal cerea ajutorul celorlalţi ofiţeri, dar în zadar, căci în momentul care se petrecea scena ofiţerii fugeau, care cu şapca, care cu capul gol, [[32]] lăsînd săbiile în salon (de teama judecăţii militare). După săvîrşirea operaţiei, căci abia am scos pe muscal din mîna Alexandrescului, ajutat fiind eu şi de căpitan Costache,2 ajutorul poliţiei, care şi dînsul din cînd în cînd mînca cîte o palmă de la Alexandrescu pentru amestecul său, iar dînsul la fiecare palmă îi răspundea prin „Sărut mîna domnule”!
    Ofiţerii ruşi, adunaţi toţi pe scara antreului din afară, ne trimeteau parlamentari, rugîndu-ne să ne împăcăm. Întîi am refuzat, iar mai în urmă am consimţit, fiind insulta răzbunată şi cu condiţia ca tot maiorul să-mi ceară excuzuri. Atunci ofiţerii s-au întors în club, înduplecînd pe maiorul să-mi ceară iertare şi să ne dea la toţi un supe pentru împăciuire. Eu, temîndu-mă de vreo cursă din partea ofiţerilor la masă, am trimis un bilet prin ordonanţă de la club, prin care rugam pe toţi ofiţerii cari îi va găsi la cazarmă să vie la club. Au şi venit îndată vreo zece ofiţeri, pe cari ofiţerii ruşi i-au primit cu o curtenie distinsă, şi ai noştri încă nu corespundeau mai puţin. Toţi au fost poftiţi la masă, supeul a fost splendid şi garnisit cu o sută de sticle de şampanie.
    În timpul veseliei au venit şi comandantul rus ca să cerceteze scena întîmplată, însă nu au putut afla nimic oficial de la ofiţeri, dacă nu misterios, carele s-au şi retras liniştit fără a da pricina la un nou scandal.
    A doua zi comandantul, colonelul Iacobson, au raportat incidentul generalului Chiselev, care au ordonat şefului oştirei prin grai (recomandîndu-i discreţie) ca să-i prezenteze la cea dintîi duminică pe Alexandrescu ca ofiţer de ordonanţă, ca să-l vază (căci pe mine mă cunoştea).
    În cea dintîi duminică, după ce au primit generalul ordonanţele, îi zice Alexandrescului: „îţi mulţumesc domnule şi doresc să-ţi moderezi şi să-ţi calmezi caracterul, ca să preîntîmpini nenorocirile cari te-ar ameninţa”.
    
    RETRAGEREA OŞTIREI
    
    Amil 1834, retragerea armatei ruseşti din Principate şi suirea lui Alexandru Vodă Ghica pe tronul Romînilor, începe retrogradarea oştirei prin îmbrăţişarea nepotismului, distincţia aristocraţiei, nesocotind meritul şi capacitatea. Se înconjoară de un guvern vicios, înlăturînd virtuţile; încredinţează comanda supremă a oştirei fratelui său Costache Ghica, oare era o nulitate; se introduc abuzurile [[33]] şi hoţia în ministerul ostăşesc prin Banov, o incapacitate rusească primit la noi în oştire. Cu toate acestea oştirea au păstrat lui Vodă Ghica o dragoste şi un devotament sincer în timpul domniei sale, în consideraţia sublimei sale administraţii ca şeful oştirei (deşi condusă această administraţie de generalul Chiselev).
    Romînul nu este vindicativ, îşi răzbună numai cînd îi dă cuţitul la os.
    În domnia lui Alecu Vodă Ghica, mulţi militari capabili descurajîndu-se, au demisionat, brizîndu-şi cariera, fiindcă erau izbiţi în ambiţia militară. între aceştia şi eu unul am fost descurajat, cu toată simpatia şi dragostea care afecta că are pentru mine în timpul administraţiei sale ca şef al oştirei sub guvernul Chiselev. Mi-au trecut înainte 16 căpitani, înălţîndu-i în rangul de maiori, pe unii trecîndu-i în ştabul domnesc, pe alţii în consideraţia înaltei aristocraţii şi pe alţii în consideraţia vîrstei, pironindu-mă şase ani în gradul de căpitan. Asemenea arbitrarităţi au adus decadenţa oştirei.
    
    
    DOUĂ BUCURII ALE OSTAŞULUI ÎN CARIERA MILITARĂ
    
    În cariera militară două bucurii predominează: cea dintîi, înălţarea din rîndurile de jos în ofiţer, şi cea de-a doua din subaltern, in ofiţer superior.
    În anul 1837, văzînd destrăbălarea guvernului în administraţia militară şi ştiind că toate posturile cu ranguri de maior sînt ocupate, ideea înălţării nu mă mai preocupa şi vegetam în oştire, abandonîndu-mă la destinul meu.
    În dimineaţa zilei de 20 a lunei lui iunie mă deşteaptă servitorul din somn, spunîndu-mi că au sosit un curier cu depeşe de la Bucureşti. Curierul îmi prezentează o scrisoare şi o cutie cu epoleturi de maior. Scrisoarea era autografă a şefului oştirei Costache Ghica, prin care, felicitîndu-mă, îmi făcea cunoscut că, Măria Sa Vodă binevoind, m-au înălţat la rangul de maior, trimiţîndu-mi (Alexandru Vodă Ghica) şi o pereche de epoleturi, adăogînd că tot prin acel decret m-au numit şi comandir al batalionului al 2-lea din regimentul I, în locul maiorului Costache Creţulescu pe care l-au numit cîrmuitor la Brăila.
    Această bucurie nespusă am simţit-o cînd m-am înălţat în rangul de maior, la anul 1837, iunie 20.
    [[34]]
    
    Partea a III-a
    
    HYMENEU
    „Cununia este un mister”
    
    Obosit de zburdălniciile vieţii singuratice, mă hotărîsem a mă însura. Principiul şi credinţa statornică a mea era să iau o consoartă prin înclinaţie. Partidele bune în aparenţă (şi cu zestruri considerabile) nu mi-au lipsit, cari însă mai în urmă timpul şi împrejurările mi-au dovedit că nu m-ar fi putut face ferice.
    Ajunsesem cu unele pînă acolo încît o diferenţă de două-trei zile ne împiedica mersul şi sosirea pe treptele autelului, ca să-mi împletesc soarta vieţii pentru totdeauna. Dar, mister, căci răsărea cîte un obstacol care se punea în drumul meu ca un zid nestrăbătut.
    
    În anul 1838 luna lui [... ] aflîndu-mă cu ştabul batalionului la Giurgiu, am fost chemat de Vodă Ghica la Bucureşti ca să mă trimeată cu o cercetare la cîrmuitorul de Ialomiţa (era unchiul meu Ioniţă Răchitivanu). Primind ordinele verbale ale Domnitorului, mă întorceam pe jos de la palat; pe uliţă mă întîlnesc cu o veche cunoştinţă a mea: era bătrînul D [...] Buescu. Mă popresc şi între alte întrevorbiri îmi zice: „Am aflat că mergi la Călăraşi cu trebuinţă pentru două-trei zile şi aş dori să mergem împreună să văz pe cumnatu-meu, căpitanul Marghiloman”. I-am primit cu mulţumire propunerea şi a doua zi plecăm împreună.
    
    PROPUNEREA
    
    Companionul de drum şi amicul meu d-l Buescu, între alte întrevorbiri pregătitoare de căsătorie, îmi propune pe fiica răposatului pitar Ioniţă Bîscoveanu.
    [[35]] I-am zis că nu pot să-i răspund nimic, căci nu cunosc nici familia nici pe demoazelă, dar la întoarcere în Bucureşti să mergem împreună să facem cunoştinţa familiei.
    Întorcîndu-mă la Bucureşti, propoziţia era deja făcută şi mamei mele, cu care, întrevorbind despre această afacere de căsătorie (), mă consiliază şi mă roagă să isprăvesc aici, descriindu-mi calităţile familiei, că se bucură în lume de o reputaţie mare de onestitate, o familie avută, o familie oare duce o viaţă patriarhală, ferindu-se de amestecul intrigelor şi scandalurilor Bucureştilor. Copila asemenea, este frumoasă, bine crescută şi foarte tînără.
    
    HOTARÎREA
    
    A doua zi, după consiliurile mamei mele, am anunţat pe d-l Buescu să vie la mine să mergem împreună să mă recomande familiei doamnei Bîscoveanu.
    Seara, mergînd împreună, am fost primiţi în salon (se înţelege că au fost prevestiţi de această vizită), unde am găsit numai pe ai casei, adică văduva, doamna Marghioala Bîscoveanu, femeie în etate de 30-40 ani, doi tineri, fraţii Mihalache (cu care eram mai dinainte cunoscut) şi Nae Bîscoveanu şi demoazela Mariţa, unica copilă, precum şi bătrînul heptagenar, logofătul Niculae Bîscoveanu, fratele răposatului pitar Ioniţă Bîscoveanu.
    După terminarea obicinuitei conversaţii de politeţă am trecut lîngă demoazelă, ţinînd o conversaţie de curtuazie, observînd necontenit fieşcare vorbă (fiindcă eram cunoscător şi experimentat în privinţa sexului frumos). în fine, găsind frumuseţea, tinereţea, modestia, inocenţa personificată în această copilă, am rămas încîntat şi cu hotărîrea de a o face a mea consoartă. Apoi m-am retras cu promisiunea de a mai reveni.
    În noaptea acea am vegheat pînă a doua zi, fără să închiz ochii, fiind acablat şi muncit de mii de conjecturi.
    A doua zi viind muma mea în cameră mă întrebă dacă mi-a plăcut copila. I-am răspuns că mi-a plăcut şi m-am hotărît să o iau, cu singura condiţie sine qua non ca cununiile să fie terminate în două săptămîni. Muma mea, încîntată, exprima bucurie prin lăcrămi.
    A treia zi după vizita care făcusem au venit d-l Buescu cu foaia zestrală, am citit-o, am iscălit-o că primesc şi am înapoiat-o după [[36]] obicei, zicîndu-i că nu am a face nici o obiecţie, dacă nu o singură condiţie, ca la 9 octomvrie va fi ziua fixată pentru cununie. Mi-au răspuns că este sigur că aceasta nu va fi caz de ruptură.
    După aceasta ne-am dus iarăşi împreună la viitoarea mea consoartă...ca să fac sărutări de mîini ( ... ) Şi aşa s-au îndeplinit mysterul, în credinţa populară romînă care zice că omul nu se însoară pînă nu-i soseşte de la Dumnezeu scrisa lui.
    
    FAMILIA CONSOARTEI MELE
    
    Demoazela Mariţa, fiica pitarului Ioniţă Bîscoveanu şi a doamnei Marghioala Bîscoveanca, născută la anul 1825, luna aprilie, în 4, cu temperament limfatic.
    Fraţi au avut trei, însă cel mare, Gligore, au murit în vîrsta adolescenţei de ftizie, cel de al doilea, clucerul Mihalache Bîscoveanu, căsătorit cu Catinca, fiica cea mare a doamnei Frusinei, văduva arhimedicului Lstiotu, copii are doi, pe Iancu şi Măria. Cel de al treilea frate, paharnicul Nae Bîscoveanu, au fost căsătorit cu Eliza, fiica cea mai. mică a clucerului Enache Arion şi cu care au avut o singură fiică, Alexandrina, căsătorită cu locotenentul-colonei Ştefan Fălcoianu. Nae Bîscoveanu, după o împreună vieţuire de [... ] ani, au urmat divorsul de corp şi Eliza, soţia sa, plecînd la Paris, au răposat în Domnul la anul 1860, luna martie, în 13. După moartea Elizei s-au însurat de al doilea cu Sultana, fiica clucerului Tache Fălcoianu, care şi dînsa era despărţită de cel dintîi bărbat, Nicu Creţeanu. Copii nu au avut.
    
    ZESTREA CONSOARTEI MELE
    
    „Moşia Băbăîţa din districtul Vlaşca, în mărime de 2000 stînjeni masă cu venit anual de 400 galbeni austriaci;
    „Doi munţi în districtul Prahova, Moaşa şi Grohotişul, cu venit anual de 50 galbeni k.k.
    „O vie în dealul Scăenilor, în districtul Prahova;
    „Un loc de. casă în Bucureşti, pe podul Mogoşoaei; 
    [[37]] „Scule;
    „Argintărie şi
    „Una mie galbeni nacht”.
    
    CUNUNIILE
    
    La anul 1838, luna octomvrie în 9, în etate de 23 ani, m-am cununat cu demoazela Mariţa Bîscoveanu în etate de 13 ani şi cîteva luni, seara la 8 ceasuri, în locuinţa miresei mele, în prezenţa părinţilor şi rudelor ambelor părţi şi a unui numeros public de amici şi camarazi ai mei, naşi fiind colonelul Ioan Odobescu, ajutorul şefului oştirii şi şef al ştabului domnesc, cu consoarta sa. După săvîrşirea ceremoniei religioase şi a obicinuitei sărbătoriri a nunţii, la miezul nopţii, am dat semnalul retragerii muzicii militare şi a lăutarilor, rămînînd la locuinţa soacrei mele o săptămînă, cînd după aceasta am plecat cu consoarta mea la Giurgiu, unde cantonam cu ştabul batalionului, însoţit de soacră-mea şi de iubiţii mei cumnaţi.
    
    În anul 1837, după ce m-am înălţat în rangul de maior şi comandant.al batalionului al II-lea din regimentul I; m-am strămutat ia Giurgiu unde se afla ştabul.
    Domnitorul, care îmi cunoştea caracterul şi onestitatea, mă chema foarte des de la ştab şi mă trimetea ou diferite misii militare şi civile, astfel că devenisem unul din favoriţii săi. Dar, cu toată favoarea Măriei Sale, tot nu am obţinut rangul de colonel în domnia să de opt ani, fie din punctul de vedere aristocratic, căci nu eram fiul unui boier de protipendadă, adică de rangul întîi (la care ţineau Domnii reglementari şi aristocraţii cu dinţii), fie din lipsa de vacanţii ce erau în microscopica nostră oştire (căci numai patru coloneii erau în toată oştirea, trei comandanţi de regimente de infanterie şi unul de cavalerie, care era şi şeful ştabului domnesc, colonelul Odobescu).
    La regimentul I de infanterie era colonelul Filipescu, poreclit Grosu i, fiul banului Iordache Filipescu 2; la regimentul II era colonelul Engel. ofiţer prusian, venit ca volintir cu oştirea rusească la rezbelul din 1828 contra Turciei (şi după recomandaţia generalului Geismar, şeful diviziei de ulani care oprea în vremea campaniei [[38]] în Valahia Mică, l-au primit în oştire cu rangul de lieutenant, apoi prin activitatea, capacitatea şi inteligenţa sa au trecut repede la gradul de colonel; la regimentul III era colonelul Solomon, căpetenia pandurilor sau a voluntarilor din Oltenia, ataşat pe lîngă oştirea rusească şi înaintat tot după recomandaţia generalului Geismar.
    Gratificaţii pecuniare am luat mai multe de la Domnitor. Ordine de zi pe oştire, prin care îmi arăta domneasca mulţumire, le dobîndeam foarte des. Flateria se întindea pînă acolo că aveam intrarea slobodă la Măria Sa oricînd aş fi voit. La masă asemenea, duminicile şi sărbătorile era de rigoare cînd mă aflam în Bucureşti. Cînd se făcea bal de curte mi se trimitea invitaţie şi foi de poştie. chiar de as fi fost la marginea ţărei în garnizon.
    Îmi aduc aminte într-un an, la revelionul curţei, m-au invitai de la Calafat din districtul Dolj, unde eram în garnizon, în mijlocul iernii celei mai friguroase şi au trebuit să mă duc.
    Iată favorul în ce se mărginea. Favoritismul poate că ar fi luat proporţii mai întinse, dar ce faci rumînului dacă îşi dă în petec... povestea vorbei!...
    Domnitorul începuse a mă iniţia şi în afacerile sale de familie.
    Catinca, consoarta lui Mihalache Ghica3, fratele cel mai mare al Domnitorului, fusese înamorată cu generalul Chiselev pe vremea guvernămîntului său în Principate. După o mică scenă între bărbatul său şi generalul, l-au abandonat. După aceasta s-au amorezat cu baronul Uxkiill, căpitan de husari în oştirea rusească şi căsătorit cu fiica banului Furtună. 4 După retragerea oştirei din Principate şi suirea lui Alexandru Ghica pe tronul Romîniei, amorul între Catinca şi baronul urma; baroneasa, care aflase această infidelitate din partea bărbatului său, prinde biletele de corespondenţă dintre dînşii şi, într-una din serile care era Vodă la teatru, vine baroneasa travestită în haine bărbăteşti de curier rusesc şi se anunţă la Măria Sa; Vodă au zis să intre, pe care întrebîndu-l de unde este, i-au răspuns că vine din San Petersburg cu depeşi pentru Măria Sa şi aşteaptă a doua zi răspunsul, adăogînd că este în cvartir la Consulatul rusesc; au făcut un compliment Domnitorului şi s-au retras îndată.
    Domnitorul, fiind rezemat cu mîinile de rezemătoarea din afară a lojei, au deschis plicul. Cînd, deodată, o ploaie de bileturi s-au vărsat în sala teatrului (teatrul era în casa Slătineanului) 5! Adiotanţii şi ofiţerii adunară biletele şi le duseră în lojă. Cînd, ce să vază? Corespondenţa cumnată-săi cu baronul. S-au supărat foarte de asemenea farsă şi s-au întors la Palat îndată; apoi au chemat pe „nenea mare”, căci aşa îi zicea. Ce discuţie va fi urmat între [[39]] fraţi nu se ştie. După aceasta, întorcîndu-se Mihalache Ghica acasă, i-au dat o bătaie nevesti-si, ţigănească, şi în aceeaşi noapte au şi pornit-o în exil la Giurgiu. 
    A doua zi mă pomenesc cu un curier de la Bucureşti şi cu un bilet al vicontelui Gramont (maître des ceremonies), adjutant dom nesc, prin care mă chema cu grabă la palat. îndată ce am sosit m-am dus să mă înfăţişez la Domnitor, carele prima vorbă care mi-o adresă au fost aceasta: „Lăcustene, ai auzit ce s-au întîmplat cu Catinca?” Eu, deşi aflasem deja, însă m-am prefăcut că nu ştiu \ - nimic şi i-am răspuns că nu ştiu. „Ascultă, îmi zise, Catinca este trimisă la Giurgiu în exil. Tu eşti acolo, în tot timpul să te porţi către dînsa cu acelaşi respect şi tot într-o vreme să aibi ochii pe dînsa şi să-mi spui de purtarea ei. Dacă va avea trebuinţă de bani să-mi scrii îndată prin curier, ca să-ţi trimet să-i dai”, şi alte mai multe vorbe care nu mi le aduc aminte...
    
    MREJILE RUSIEI
    
    Rusia începuse a-şi întinde mrejile spre a deschide chestia Orientului prin noi. Aristocraţia şi poporul era filorus, cuvîntul de patriotism şi de opinie publică nu era uzitat la noi, afară de Domn şi vreo cîţiva din boieri.
    La întocmirea Regulamentului organic, Obşteasca Adunare, a cărei preşedinte era consulul rusesc Minciaki, se strecurase în procesele verbale o frază care zicea că Domnul să nu aibă voie a interpreta vreun articol din Regulament sau a adăoga vreo nouă legiuire în interiorul ţărei fără ştirea şi consimţămîntul Puterilor protectriţe şi suzerane.
    Regulamentul s-au tipărit şi retipărit (ele Ion Eliade Rădulescu) şi s-au distribuit în toată ţara, însă această frază era exclusă.
    Regulamentul s-au tipărit sub dominaţia preşedintelui şi deplin; împuternicit al ambelor Principate, generalul Pavel Chiselev, şi îmi place a crede că au băgat-o de seamă, însă au tăcut-o. Căci faptele guvernării sale cît şi posteritatea au dovedit şi au mărturisit că au fost cel mai adevărat romîn.
    După suirea lui Alexandru Vodă Ghica pe tronul Romîniei şi după trecerea de un timp de ani, Rusia au băgat de seamă că acel. articol lipseşte din Regulament, şi consulul insista pe lîngă Domn [[40]] să retipărească Regulamentul ca să se treacă şi acel articol. Domnitorul au promis că va trimite un proiect întru aceasta Obşteştei Adunări. Rusia, văzînd că trece un an, doi, şi proiectul nu-l trimete Domnitorul Adunărei, Rusia au atribuit-o moliciunei consulului pe care-l aveau aici, pe care l-au schimbat (consul era Minciaki), trimiţînd pe baronul Rückman1.
    Bărbat eminent între diplomaţii Rusiei, îndată ce au venit înduplecă pe Domn să trimeată proiectul Obşteştei Adunări.
    Domnul însă, pe sub mină, zisese la vreo cîţiva deputaţi să nu primească nici într-un chip a se trece acel articol în Regulament, fiind o trădare a drepturilor Romîniei.
    Eu aflasem aceasta de la mai mulţi, dar mai pozitiv de la fratele mumei mele, clucerul Anastase Dedulescu, care era atunci deputat în Cameră şi unul din opozanţi; ba au mers cu opoziţia pîn-acolo încît au ieşit din regulele parlamentare, căci, discutînd afară din sala Adunării cu vornicul Mihalache Cornescu 2 în privinţa acestui articol (Cornescu era unul din partizanii Rusiei), unchiul meu au ardicat ciubucul să-l lovească în cap, strigîndu-i,„vînzătorule!”. în fine, au scăpat ca prin farmec de bătaie, s-au pus articolul la vot şi au căzut prin majoritatea opoziţiei.
    Vodă Ghica pe de o parte au dizolvat Camera, făcînd apel la naţie să-i trimeată o altă Cameră, fiind aceasta ostilă, iar pe de alta au gratificat pe toţi opozanţii în secret.
    Şi, cu venirea celei de a doua Obşteşti Adunări, cererea Rusiei au avut aceeaşi soartă. în fine, Domnul au declarat consulului rusesc că, Obşteasca Adunare fiind expresiunea naţiei, nu i se poate opune.
    După aceasta consulul rusesc au plecat la Constantinopol să aducă un firman (contra tratatului de la Andrianopoli încheiat între Rusia şi Turcia), prin care nimicnicea una din cele mai frumoase instituţii ale ţării, Obşteasca Adunare, şi pe care firmanul o transforma într-un Divan ad-hoc, adunare oligarhică de vreo 27 de boieri, compusă din preşedinţii Divanurilor şi alţii, amploiaţi ai guvernului; în fine, Cameră numită, iar nu aleasă. Cu toate acestea Rusia nici aşa nu au izbutit, căci Vodă acaparase pe Consulul şi iată cum:
    Baronul Rückman, deşi era omul cel mai energic şi sever, încă se muiase, căci se înamorase cu o romîncă, fiica lui Costache Bălăceanu, căsătorită numai de un an cu un tînăr craiovean, Glogoveanu. Baronul era bătrîn, celibatar şi Mimica (aşa o chema), tînără şi foarte frumoasă. Vodă, după rugăciunea şi stăruinţele baronului, fiind în interesul ţărei şi al lui, au mijlocit desfacerea căsătoriei [[41]] în trei zile şi au cununat-o cu baronul Rückman.
    Aşadar leul neîmpăcat devenise miel, asociindu-se cu Domnul la interesele ţării, iar pe Rusia o trăgea pe sfoară, Rusia, informîndu-se despre aceasta, au scos pe baronul Rückman, puindu-l în dizgraţie, carele pe cînd la Viena au şi înnebunit, murind acolo în spitalul nebunilor.
    Cabinetul Rusiei, speriat de diplomaţia cea naivă a romînilor, dar energică, au trimes în locul baronului un consul însurat, pe d-l Titov, ca să nu-l mai amăgească (seduire) frumoasele romînce.
    Îndată ce au sosit consulul, Domnitorul au început să îndesească soarelele şi balurile, asmuţind adjutanţii şi curtezanii pe M-me Titov, cu scop de a se amoreza de vreunul.
    Bietul Titov au mijlocit la cabinetul de Sari Petersburg ca să-l mute de aici, zicînd că este ameninţat de a-şi pierde nevestica, pe care l-au mutat, trecîndu-l ambasador la Constantinopol, iar în locu-i au trimes pe Kotzebue.
    Rusia, văzînd că prin calea diplomaţiei nu izbuteşte să ajungă la scopurile ei, au recurs la alte mijloace.
    Pe la anul 1839–1840 se organiza o revoluţie în Bucureşti şi: alta la Brăila. Acea de la Bucureşti era pentru răsturnarea Domnu-i lui, a cărei cap era Mitică Filipescu9, fiul banului Grigore Filipescu (Filipeştii erau nu numai filoruşi, dar mai ruşi decît toţi ruşii de la Moscova). Mitică Filipescu, capul revoluţiei, era cumnat10 cu Fonton, general de stat-major rus. Revoluţia Brăilei era organizată de volintiri vagabonzi, bulgari, sîrbi, arnăuţi, adunaţi de prin Galaţi şi Brăila, a căror cap era un boiernaş de la Ruşii de Vede, vistierul Deşu, bulgar de origină, carele du]pă promisiunile agitatorilor aspira la domnia bulgărească. Domnitorul simţind aceasta au socotit să găsească un sprijin în Turcia; s-au şi destăinuit ei, anunţînd-o de cele ce se petrece în ţară şi pentru care Turcia are să plătească oala spartă (le pot casse). Turcia roagă pe Domnitor să înăbuşească răscoala şi la; orice trebuinţă spontană va avea să se înţeleagă cu Hussein pasa, guvernator a toatei Rumelii.
    Domnitorul, ca să arate exces de zel Porţii otomane, au hotărît să dea o vizită paşei în persoană. 
    Eu mă aflam cu ştabul batalionului la Calafat, avînd şi un mic corp de observaţie (trimeţîndu-mi pe căpitanul Macedonski cu 400 soldaţi) şi mulţi spioni ai agiei din Bucureşti, ca să observ satele bulgare din Valahia Mică, precum satul Poiana, moşia lui Vodă Milos Obrenoviei, care era de două mii de familii bulgare şi altele... Eu am primit o scrisoare de la şeful ştabului domnesc, prin [[42]] care îmi vesteşte venirea Măriei Sale şi să trec îndată peste Dunăre la Vidin, să-i fac cunoscut paşei. M-am dus la paşa, carele m-au primit foarte bine, rămînînd încîntat de venirea Domnului, şi m-au rugat ca să-i dau de ştire în momentul care va sosi la Calafat, sau printr-un signal sau prin vreun soldat într-adins; i-am zis că Măria Sa nu poate sosi decît seara la Calafat, căci după ştiinţa ce am o să rămîie noaptea la Craiova; aşadar, seara, în momentul sosirii, voi da ordin să aprindă cîteva masalale la port, în marginea Dunărei, şi şalupa canonieră să slobozească trei tunuri, orînduind şi Măria Sa paşa un om pe baterie să observe.
    Eu mă înţelegeam cu paşa prin secretarul său, în limba greacă; secretarul său era un grec renegat, Mavrocordat, din familia Mavrocordaţilor de la noi.
    Hussein paşa, ex-vizirul, era omul cel mai eminent al Turciei, fiind vizirul lui Sultan Mahmud. Acesta, după ce au exterminat sute de mii de ieniceri, s-au dus la Sultanul şi i-au dat sabia, zicînd: „Stăpîne, am îndeplinit ordinul, am exterminat toţi ienicerii; doi numai au rămas, eu şi Maiestatea Voastră” (vizirul era şef ienicerilor, ienicer agasi).
    Atunci Sultanul i-au mulţumit, zicîndu-i: „Pune-ţi sabia în teacă, căci fierul care sa taie capetele noastre nu s-au făcut încă” în fine, după o vreme îndelungată în postul de vizir au cerut Sultanului un post mai odihnitor, carele l-au şi numit guvernator al tutulor serhaturilor pînă la Adrianopoli.
    Tiranul avea putere absolută să taie şi să spînzure judeca fără apel.
    Era un om înalt şi gros, în vîrstă ca de 70 ani. Bogăţii avea nenumărate.
    
    PRIMIREA DOMNULUI ALEXANDRU II
    
    După sosirea Măriei Sale la Calafat am ordonat să se dea signalul promis paşei. îndată ce s-au văzut signalul la Vidin la moment s-au iluminat toate bateriile cetăţii prin torţe, slobozind fieşcare baterie cîte 21 de salve de tunuri. A doua zi un paşă au venit cu trei şalupe, din care una era canonieră, cea destinată pentru Domn: înfăţişîndu-se la Domn, l-au salutat pe Măria Sa de bună venire în numele paşei, adăogînd că şalupele sînt puse la dispoziţia Măriei Sale. Vodă i-au mulţumit, zicîndu-i că după sfinţitul [[43]] soarelui va merge la Vidin. (Turcii se aflau în ramazan, postul ior, în care nu le este permis nici a minoa, nici apă a bea, nici a fuma, pînă după sfinţitul soarelui, şi ca să nu jeneze pe turci văzînd pe alţii că trag ciubuc şi ei să nu poată).
    Către seară, Vodă s-au îmbarcat cu toată suita sa. în suită era fratele Măriei Sale cel mare, banul Mihalache Ghica, ministru de interne, fratele său cel mic, spătarul Costache Ghica, ministru de rezbel, vornicul Costache Cantacazino, ministru de externe, spătarul Bibica, un grec bătrîn, ruda Măriei Sale (îl luase ca dragoman), adjutanţii domneşti, colonelul Năsturel Herăscu, colonelul viconte Gramont (), colonelul Horbatski, comandantul regimentului I, maiorul Costache Fălcoianu6, adjutant si prefect al Craiovei, maiorii Alecu şi Tudorache Popeşti, maiorul Mănescu şi eu cu ofiţerii ştabului batalionului al II-lea. Pînă la Vidin am mers sub bubuitul tunurilor; la marginea Dunărei erau aşezate 4-5 regimente de infanterie în linia de război, cu muzicile în flancuri şi patru-cinci paşi în capul oştirei, au prezentat armele şi Vodă i-au trecut în revistă.
    Trei armăsari erau gata pentru cîteşitrei fraţii ca să-i aducă la palat; aveau nişte valtrapuri de catifea roşie pînă la genunchii cailor şi parsemate cu bucăţi de aur, frînele asemenea, desigur că armăsarii Sultanului nu puteau fi mai împodobiţi. Vodă nu au voit să încalece şi am intrat pe o portiţă mică a cetăţei, care conducea la palatul paşei. La capul scărei îl aştepta Hussein paşa; îndată ce s-sau apropiat Vodă i-au făcut trei temenele, lăsînd mîinile pînă la genunchi; Vodă au întors alte trei, lăsînd mîinile pînă-n pămînt, iar noi cei din suită numai l-am salutat. Turcul avea o-suită numeroasă, ca de o sută de persoane. Apoi paşa au mers înainte, conducînd pe Vodă într-un chioşc al palatului.
    După ce au schimbat cîteva cuvinte de etichetă cu oaspele său, s-au retras, rugîndu-l să se facă comod (noi toţi eram în plină uniformă). Domnul au scos mondirul şi s-au îmbrăcat cu un palton.
    Cafelele şi ciubucele veneau neîntrerupt (Vodă ne dedese voie să tragem ciubuc faţă cu Măria Sa şi cu turcu). Cite treizeci de ciubuce intrau deodată, toate cu edecurile lucrate în briliaaturi, zarfurile de la ceştile de cafea erau de aur şi lucrate în brilianturi. în fine, după o pauză de un ceas, au venit Chehaia bey şi ne-au poftit la masă.
    La uşa de din afară a sălei de mîncare aştepta ex-vizirul. Cum s-au apropiat Domnul i-au făcut iarăşi trei temenele şi viceversa, apoi au intrat Domnul cu toţii în sala de mîncare. Sala era [[44]] spaţioasă şi iluminată a giorno; pe masă o mulţime de candelabruri de argint cu cîte opt şi douăsprezece luminări (însă lumînările erau de seu). Pe Domn l-au pus la mijlocul mesei şi turcul la dreapta Măriei Sale, iar la stînga au pus pe fraţii Măriei Sale. Eram la masă ca la patruzeci de persoane; tacîmurile mesei erau toate de argint, numai acelea ale domnului erau de aur; două tacîmuri de lăutari turceşti şedeau jos pe covoare şi cîntau cu instrumente deosebite de ale lăutarilor noştri, de exemplu vioara, care se cheamă chemam, era cu zece coarde, şi. altele... Au venit I apoi olanii paşei (aşa numiţi) şi jucau jocuri turceşti cu castaniete; olanii erau şapte-opt, de o frumuseţe rară, nu se puteau compara cu cele mai frumoase fete; toţi erau pînă la vîrstă de 15 – 16 ani cu coadele despletite ca fetele, îmbrăcaţi în cămăşi de borangic de cele mai fine, cu pieptare şi şalvari de catifea cusute sau muiate în fir.
    Bucatele erau în tablale de argint suflate eu aur; ne servirarisea pe la spate. Masa au ţinut de ia nouă ceasuri pînă după miezul nopţii; după fiecare fel de bucate ne aducea ciubuce. într-un cuvînt, masa era splendidă.
    Către sfîrşitul mesei au început toasturile; întîiul toast aut fost pentru Vodă. Şampania se turna în pahare mari, numai, al lui Vodă şi al turcului erau de aur. Hussein sculîndu-se, au zis la toţi să umple paharele să ridice paharul în sănătatea Măriei Sale. Noi toţi precum şi turcii ne-am sculat cu paharele în mînă, afară de; Chehaia bey care era un turc” foarte fanatic (după cum mi s-a spus); însă, băgîndu-l de seamă Hussein, au încruntat sprîncenile, îşi zbîrlise mustăţile şi au strigat odată la dînsul, iar pe Chehaia bey l-am văzut îngălbenindu-se şi cu mîna tremurîndă au pus.; şampanie în pahar, s-au sculat şi au băut în sănătatea lui Vodă. I Toţi ceilalţi turci rămăseseră extaziaţi.;
    Teribil era turcul în momentul acela!...
    După mai multe toasturi ne-am sculat de la masă, apoi Hussein au poftit pe Vodă cu amîndoi fraţii şi pe C. Gantacuzino In cabinetul său spre a ţine conferinţe politice, iar noi ne-a zis paşa să poftim în balcon să privim la luminăţie (duvalma).
    În curte era luminăţie şi focuri de artificii.
    După o oră de conferinţă au ieşit Domnitorul şi, luîndu-şi seara bună, ne-am îmbarcat în şalupe să ne întoarcem la Calafat.
    Pe drum erau mai mult de trei-patru sute caice cu turci, cu; torţe aprinse în mîini, care ne conduceau. Tunurile. trăsneau din toate bateriile cetăţii pînă am ajuns la Calafat.
    [[45]] A doua zi Domnul, după ce mi-a dat instrucţiunile cuvenite în chestia iscodirii şi dezvoltării revoluţiei, au plecat la Craiova.
    Acolo au primit un curier prin care ministerul de la Bucureşti îi făcea cunoscut că complotul revoluţionar din Bucureşti s-au descoperit şi a cărora capi i-au şi arestat, iar, complotul revoluţionar din Brăila opuindu-se cu arme, comandirul regimentului au făcut foc asupra lor, omorînd cîţiva dintr-înşii, şi se aşteaptă detaliuri.
    Măria Sa Vodă, îndată ce au primit această ştire, mi-a trimis printr-un curier la Calafat o scrisoare către Hussein paşa şi-mi scria să mă duc însumi să o dau paşei. Am trecut îndată Dunărea şi i-am dat-o. Paşa mă întrebă dacă ştiu ce-i scrie; i-am răspuns că nu ştiu. „Revoluţie în ţară, îmi zise; eu îi scriu Măriei Sale îndată, dar te rog spune-i şi prin grai ca să-mi scrie dacă voieşte să-i trimet îndată douăzeci-treizeci de mii de oştire, sau, dacă voieşte iarăşi să mă duc la Constantinopol, eu plec îndată, după cum m-am înţeles cu Măria Sa”. Eu i-am mulţumit în numele Măriei Sale şi i-am zis că o va suprima însuşi cu oştirea noastră.
    Sosind Domnul la Bucureşti, au demascat insurecţia.
    
    INSURECŢIA BRĂILEI
    
    Colonelul Engel se afla în garnizon la Brăila cu regimentul al II-lea. într-o bună dimineaţă vine poliţaiul oraşului şi îi face cunoscut că mai multe hanuri sînt ocupate cu sîrbi, bulgari şi arnăut!, toţi armaţi, şi pe învelitoarea hanurilor împlîntate steaguri roşii. Colonelul Engel încredinţîndu-se, au trimis vreo trei-patru companii şi au cernat acele hanuri. Capii răsculaţilor au trimes parlamentari colonelului, zicînd că revoluţia nu este pentru Ţara Romînească, ci este pentru libertatea Bulgariei, pe care voiesc a o elibera de sub jugul Turciei şi-l roagă pe colonelul să nu întrebuinţeze armele, căci şi dînşii apoi vor răspunde prin focuri. Colonelul le-au răspuns ca să treacă imediat dincolo, căci îi va împuşca pe toţi. Ei au răspuns că mîine vor trece peste Dunăre toţi, îndată ce vor sos! tovarăşii lor de la Galaţi.
    Colonelul Engel adunase oştirea sub arme si se pregătea pentru atac.
    În seara aceea vreo şase-şapte bandiţi din acele bande s-au dus să asasineze pe colonelul Engel, care, văzînd o trăsură la scară [[46]] ce era a ofiţerului Petrăchescu (care, fiind de serviciu, venise la colonel cu raport), asasinii, crezînd că este să iasă colonelul şi favorizaţi de întunericul nopţii, s-au ascuns după poartă. Petrăchescu, ieşind de la colonel, s-au pus în trăsură cînd, deodată, ieşind asasinii de după poartă, l-au măcelărit cu iataganele pînă l-au omorît.
    Un alt ofiţer, locotenentul Podeanu, mergînd la colonel, s-au întîlnit cu dînşii şi i-au dat două iatagane tăindu-l pe la gît; din norocire ranele nu au fost mortale.
    A doua zi au sosit şi tovarăşii lor de la Galaţi, de acelaşi soi, însoţiţi fiind de viceconsulul rusesc în plină uniformă, care venise să le ureze izbîndă bună. Ieşind şi ceilalţi toţi din hanuri, au plecat cu toţii la port să se îmbarce, unii pentru Turcia, iar alţii să treacă pe la picheturi ca să adune armele cordonaşilor noştri.
    Oştirea îi urmărea. Colonelul Engel au fost dat ordin ca îndată ce vor sosi la marginea Dunării să facă foc asupra lor şi chiar de îi vor omorî pe toţi.
    Ordinul s-au executat îndată ce au sosit, toboşarii au dat semnalul de foc de rînduri, iar dînşii unii au fugit îndărăt spre Galaţi, iar alţii peste Dunăre, îmbarcîndu-se în caice mici greceşti, şi alţii s-au ascuns prin corăbii. Apoi cavaleria i-au luat în goană. Cei cari au fugit peste Dunăre i-au prins turcii (fiind înştiinţaţi) şi i-au spînzurat.
    În fine, au căzut vreo cîţiva morţi şi mai mulţi răniţi.
    Trei căpitani ai lor s-au prins, între cari şi vistierul Deşu, boiernaş bulgar din Teleorman; ceilalţi doi erau ofiţeri ieşiţi din oştirea sîrbească, unul din acei doi era un tînăr foarte inteliginte şi cu cunoştinţe de mai multe limbi; pe cîteşitrei i-au trimis la Bucureşti 1.
    În urma acestei întîmplări, colonelul Engel au trimis pe adjutantul regimentului cu raport la Domn.
    Măria Sa, cea dintîi întrebare care au făcut-o adjutantului au fost aceasta: „l-aţi împrăştiat? Aţi dat în ei?” Adjutantul au raportat tot istoricul cum au fost, atunci Vodă îi zise: „Bravo! Dacă nu daţi, pe toţi vă trimiteam la ocnă, iar acum vă mulţumesc, şi o să vă decorez pe toţi”. Şi, în adevăr, că peste trei săptămîni au sosit pentru toţi ofiţerii aflaţi in garnizon la Brăila decoraţia turcească Medgidie, fiecăruia după rangul ce-l avea pînă la colonel inclusiv.
    Răscoala Brăilei au demascat şi pe aceia din Bucureşti. S-au făcut arestaţii, i-au dat în judecată criminală şi, în urma unei sentinţe, pe căpetenia răscoalei din Bucureşti, care era Mitică Filipescu, l-au [[47]] închis la puşcărie, unde peste cîteva săptămîni au şi murit la Închisoare. Iar pe cei trei de la Brăila, între cari erau şi Deşu, i-au trimis la ocnă pentru mai mulţi ani şi cu acest chip s-au înăbuşit revoluţia intentată de străini.
    
    O ALTA TENTATIVA A RUSIEI
    
    Rusia, văzînd că nici cu chipul precedent nu izbuteşte să ajungă: la scopurile ei, în toamna anului 1841 au trimis în Bucureşti un comisar, pe generalul Duhamel, adjutant împărătesc, sub pretext să: observe administraţia Domnilor din ambele Principate şi să stăruiască a se schimba ministerul, căruia Vodă i-au promis numai dar nu l-au schimbat.
    Generalul, în timpul şederii sale în Bucureşti de şapte-opt zile,; ce discuţii vor fi urmat între dînsul şi Domn, nu au expirat.
    În ajunul plecărei sale am fost chemat de Măria Sa Vodă şi mi-a zis să conduc pe general pînă la frontiera Moldovei (adică la Focşani); acolo, de va fi venit vreun adjutant domnesc să-l primească şi să-l conducă, eu să mă întorc, iar la dimpotrivă să-l conduc pînă la frontiera Rusiei.
    M-am înfăţişat la generalul, i-am arătat misia cu care eram însărcinat pe lîngă Excelenţa Sa. Generalul, mulţumindu-mi, îmi răspunse: – Arată Măriei Sale că îi mulţumesc de această onoare şi că sînt săturat de onorurile carele mi-a făcut de la venirea mea pînă acum (cu un ton sarcastic).
    Am arătat Domnului zisele generalului, cari îmi zise că diseară să mă duc iarăşi, „căci o să mă întîlnesc eu cu dînsul”.
    Seara, mergînd iarăşi la general, l-am întrebat cînd este hotărît să plece. Mi-a zis că a doua zi la şase ore şi mă roagă să-l aştept la întîia staţie a poştei. A doua zi am şi plecat, fiind precedat de un curier pentru pregătirea cailor de poştă. Pe drum aveam o lună frumoasă, însă o căldură din cele mai fierbinţi ale lunei lui cuptor, şi opt cai de poştă la droşcă ne făcea drumul agreabil. Cine-şi mai aduce aminte de goana şi răcnetul surugiilor, cari puneau pe străini în uimire (extaz), căci postii ca la romîni nu se vedea în toată lumea. Dar s-au dus şi această frumoasă instituţie, împreună cu toate obiceiurile ţării...
    [[48]] Generalul, sosind la poştie, s-au dat jos din careta sa şi s-au pus la mine în droşcă, zicînd că este mai răcoare în droşcă.
    Apoi pe drum îmi zice: „Poţi să-mi spui, te rog, dacă cunoşti istoricul, cum s-au întîmplat zisa revoluţie de la Brăila şi cea numită de la Bucureşti?” I-am făcut toată istoria acestei revoluţii, apoi generalul îmi zise: „Domnul meu, colonelul Engel, sau comandantul regimentului din Brăila, trebuia să bea ceai în Siberia, căci au tras cu focuri în oameni nevinovaţi”. Iar eu i-am răspuns: „Excelenţă, ştiu că în toată lumea revoluţionarii se pedepsesc, iar înăbuşitorii se răsplătesc”.
    Răspunsul meu nefiindu-i nicicum măgulitor îmi zise: „Vom reveni mai tîrziu asupra acestui subiect, dar ia spune-mi, te rog, trebuie să sufere mult poporul de administraţia Domnului sau a guvernului său de vreme ce poporul recurge la revoluţii”. I-am zis: „Excelenţă, eu cel puţin nu mi s-a întîmplat să aud suflare de om tînguindu-se despre B«mn sau despre administraţia sa, ba încă dimpotrivă toţi romînii îl iubesc şi se socotesc fericiţi că avem un asemenea Domn. Deosebit de aceasta, nici eu nu sînt străin de presă, atît cea romînă cît şi cea străină, şi nu-mi aduc aminte să fi citit vreodată vreun articol contra Domnului. Dar în adevăr că avem vreo cinci, şase, zece boieri, aspiranţi la tronul Domniei şi care mai clevetesc, dar Ghica va şti să-i puie la locul lor”.
    În această conversaţie apropiindu-ne de oraşul Buzău, ne-au întîmpinat cîrmuitorul cu căprăriile de dorobanţi pentru escortă. Generalul au întrerupt conversaţia, zicîndu-mi să spui cîrmuitorului să sloboază pe dorobanţi şi Să ne ducă la vreo casă ca să luăm ceaiul. Cîrmuitorul ne-a condus la episcopia Buzăului, unde ne aştepta un dejun splendid. Generalul au băut ceai iar eu am şi dejunat, după care am plecat, punîndu-ne amîndoi în caretă ca să conversăm. Pe drum îmi zice:
    „Te rog spune-mi francamente, şi vă dau parola mea de onoare atît despre discreţia cît şi despre o recompensă ostăşească, oştirea toată îl iubeşte pe gospodar?” I-am răspuns că îl iubeşte mai mult decît turcii fanatici pe Mahomet. Îmi zice: „Dar dumneata nu poţi şti, căci eşti ofiţer al curţii gospodarului”. I-am răspuns că am fost şi sînt ofiţer de linie şi comand batalionul al II-lea din regimentul I, şi sînt în toată vremea în mijlocul oştirii... şi alte mai multe întrebări de felul acesta cari nu-mi mai aduc aminte şi la cari nu găsea echo, căci îl înţelesesem că voia să pescuiască in apă tulbure...
    Voi descri în două-trei linii aroganţa şi insolenţa acestui general. Ajungînd la Focşani, l-am tras la Putna în Moldova, unde îi pregătise cvartira. Proprietarul casei era spătarul Asanache Dan, [[49]] preşedintele tribunalului şi locţiitor de cîrmuitor. Intrînd în casă, i-am prezentat ca proprietar al casei şi ca administrator al districtului, care salutîndu-l îi zise: „Bine ai venit sănătos, Excelenţă!” Generalul nu numai că nu l-au salutat, dar nici nu s-au întors nici să-l vază, ba încă, ca să-i taie vorba, mă întrebă cîte ore sînt. Venerabilul bătrîn, socotind că nu l-au înţeles, îi repetă în limba rusească aceeaşi felicitare. Generalul întors către mine mă întreabă la cîte o să plecăm... Atunci bătrînul au ieşit vociferînd injuriile cele mai aspre...
    După aceasta s-au înfăţişat adjutantul Domnului Moldovei, care venise să-l primească de la frontieră, pe care l-au primit foarte bine.
    Peste puţin generalul, ieşind clin galeria casei, au zărit într-o cameră masa aşezată şi pe masă mezelicuri; au intrat înăuntru, s-au pus la masă şi cheamă pe mine şi pe adjutant să poftim să mîncăm. Proprietarul, cu toate rugăciunile mele şi ale adjutantului precum şi ale cîrmuitorului de Focşani şi alţi boieri aflaţi acolo, nu au fost putinţă să-l înduplece să dea de mîncare generalului, şi aşa s-au mulţumit cu mezelicurile ce le-au găsit pe masă.
    După ce au mîncat, mulţumindu-mi şi luîndu-şi ziua bună de la mine, au adăugat: „Sper că ne vom revedea mai curînd sau mai tîrziu ()”, şi au plecat.
    Întorcîndu-mă la Bucureşti, am raportat Domnului despre conversaţia generalului urmată cu mine, carele îmi zise: „Rusia ce gîndeşte nu se mănîncă, eu sînt Domn pe viaţă 1”.
    
    CĂDEREA SAU SCOATEREA DOMNULUI TĂRII ROMÎNEŞTI ALEXANDRU GHICA 
    
    În acelaşi an 1852, octomvrie în 13, aflîndu-mă seara la teatru în antracte am ieşit mai mulţi din ofiţerii şi adjutanţii domneşti în bufet, unde conversam. între noi era şi im comersant, Gheorghe Gherman; între altele ne spune că în acea seară au primit scrisoare de la Constantinopol prin care îi scrie de pozitiv (pe atunci nu aveam telegrafuri) scoaterea Prinţului Alexandru Ghica. Unul din adjutanţi îi zise: „îmi daţi voie să o spun Măriei Sale?” – Puteţi să-i spuneţi, îi zise Gherman. şi scrisoarea o am asupra-mi. Adjutantul, îndată ce au spus-o lui Vodă, Vodă au poruncit să-i tragă caretă şi s-au dus drept la Daschkof, consulul rusesc, pe care, întrebîndu-l [[50]] dacă are vreo ştiinţă despre scoaterea sa, Consulul i-au zis că ştirea o are încă cu curierul de ieri, dar nu au voit să-i duca o nuvelă neplăcută şi că turcul cu firmanul de scoatere, Chiamil bey, au şi plecat din Constantinopol. Vodă, auzind aceasta, s-au întors în grabă la palat şi au început a se pregăti de drum.
    A doua zi, 14 octomvrie, ziua aniversării întronării Domnului, am trecut în plină uniformă la colonelul Odobescu, şeful ştabului domnesc, ca să-i spui ceea ce auzisem în seara trecută, cînd deodată bate la uşă. Odobescu răspunde: „Intră”, cînd, ce să văz, pe iuncărul Polizu1, de cavalerie. Odobescu îi zice:
    – Ce eşti dumneata? Cizmar, sau iuncăr? Cine te-a învăţat, să-mi ciocăneşti la uşă? Altă dată te pun o lună pe conovăţ! în sfîrşit, ce vrei?
    – M-au trimis Măria Sa Vodă, îi zise iuncărul, să veniţi la palat mai în grabă, căci plea/ia Măria Sa din ţară şi este gata.
    Eu am scos şarfa şi şleapa (tricorn), luînd o şapcă a colonelului şi ne-am dus împreună la palat.
    Ce era la palat? Un aspect straniu şi de tînguire!
    Domnul lipsea, se dusese pentru un moment la consulul rusesc, Interiorul palatului era plin cu boieri şi chiar cu oameni din popor, toţi lăcrămînd. în salonul cel mare de primire erau toţi adjutanţii şi ştab-ofiţerii cu mîinile încrucişate, plîngînd. în cabinetul lui Vodă, doamna Profiriţa Blaremberg 2, sora Domnului, Mariţioa spătăreasa (mai în urmă doamna Bibescu) cumnată-sa 3 Eliza lui bizade Scarlat Ghica, nepoată-sa, leşinate; altele în isterism; servitoarele alergînd cu odicoloane şi bumbacuri aprinse să le deştepte; mai încolo bagajele împachetate, careta lui Vodă cu opt cai de poştă trasă la scară, aşteptînd pe Domn.
    În fine, iată şi Domnul. De la capul scărei şi pînă să urce treptele palatului au trebuit să facă o jumătate de oră. Poporul înţesat pe trepte şi în genunchi îi săruta mîinile, alţii hainele, strigînd „unde ne laşi, părintele nostru!”
    În fine, răzbind în salon, ne-au găsit pe toţi cu lacrămile pe obraz.
    – Ce plîngeţi, ne zice, nu vă e ruşine? Lăsaţi, vor vedea ei pe cine au pierdut.
    Apoi, văzînd ţipete în dreapta, răcnete în stînga, au pierdut oarecum cumpătul şi, în loc de a ne zice „rămîneţi sănătoşi”, ne-a zis: „Ei copiii mei! călătorie bună!” Şi nu au putut să mai exprime nici un cuvînt, că îl îneca lacrămile.
    [[51]] Scena au fost îndoită decît cea descrisă mai sus, pînă să se urce în caretă. în sfîrşit, au luat pe Costache Cornescu4 alături şi au plecat, luînd drumul Braşovului.
    Eu, întorcîndu-mă acasă, m-au apucat un parapon şi am plîns astfel cum nu am plîns după tatăl meu! în zadar mă consola nevasta şi mumă-mea, căci eram inconsolabil!
    Alexandru Ghica! Au fost cel după urmă Domn cu inima de adevărat romîn şi părintele romînilor.
    
    Sosind Măria Sa la Ploieşti, s-au sculat tot oraşul, avînd în cap pe vornicul Scarlat Bărcănescu5, şi, întîmpinîndu-l la barieră, l-au rugat să nu lase ţara, fiindcă ei sînt gata pînă la cel din urmă să moară pentru părintele şi Domnul lor. Vodă, mulţumindu-le, le-a zis că nu voieşte să se verse o picătură de sînge al copiilor săi, fiind toţi romînii copiii săi, căci rămînînd a zis, „urmează a mă lupta contra două puteri, cu colosul Nordului şi cu Turcia...”.
    Şi aşa au plecat, lăsîndu-i în cea mai mare disperare.
    Trei zile după plecarea lui Alexandru Vodă Ghica au sosit turcul Chiamil bey6 cu firmanul prin care scoate pe Domn din domnie fără nici un motiv. Zicea numai în firman că, după prealabila înţelegere cu curtea protectoare a Rusiei, spre a se da drepturi mai mari romînilor de a-şi alege pe Domn printr-o obştească adunare aleasă din toate clasele (în adevăr Ghica au fost ales de oligarhie, dar dreptul de a se alege de naţie l-au avut romînii ab antvquo şi s-au călcat chiar prin tractatele încheiate între curţile protectriţe şi suzerane). însă acest drept l-au reînviat romînilor ca o compensaţie pentru scoaterea lui Alexandru Ghica şi mai mult de temere de vreo opoziţie din partea Domnului sau a ţării, căci puterile cunoşteau foarte bine influenţa ce avea Domnul în ţară.
    
    Consiliul de miniştri, care era însărcinat cu întocmirea reglementului şi a programei alegerii Domnului, au întocmit-o în următorul chip:
    Toţi boierii de clasa I, adică de la ban pînă la rangul de cămăraş sau colonel inclusiv, aveau dreptul la candidatura de Domn cu următorul cens:
    1. Să fie romîn, din părinţi romîni născuţi în ţară;
    2. Să aibă vîrsta de 40 ani;
    [[52]] 3. Să aibă venit din moşie de 2000 de galbeni.
    Toţi boierii de clasa I erau deputaţi de drept; boierii de clasa II-a şi a III-a dau 22 deputaţi traşi la sorţi de preşedintele înaltei Curţi; toate districtele trimeteau doi deputaţi, fieşcare ales la district; clasele comersanţilor şi a meseriaşilor şi dimii au trimis un număr oarecare, care nu îmi aduc aminte 8.
    Camera era compusă din 151 deputaţi. Candidaţi la domnie s-au fost înscrişi patruzeci, pe care i-au împărţit în opt serii, în fieşcare serie cîte cinci deputaţi, votîndu-se îndeosebi fieşcare serie.
    Eu eram deputat pentru boierii de clasa H-a, ieşit la sorţi.
    Saloanele şi mesele candidaţilor erau deschise; se întreceau care de care să cheme pe deputaţi la mese şi soarele. Apoi promisiuni, apoi jurăminte că, dacă îi va da votul acel deputat, va obţine cele dintîi posturi, ranguri şi protecţie şi altele. Unii dau şi bani, pentru un vot dau pînă la o mie;de galbeni; se găseau deputaţi de aceia cari înşelau; profitau de cîte zece-doisprezece candidaţi din cei mai cu influenţă, făcîndu-le jurăminte, fără a se gîndi că înşeală numai pe oameni, iar pe Dumnezeu niciodată.
    
    SFĂTUIREA VULPEI
    
    Nu voi trece sub tăcere un consiliu sau un principiu care mi-a dat venerabilul bătrîn bărbat politic şi diplomat al ţîrei, vornicul Alecu Filipescu, poreclit Vulpea.
    Eu jucam mai totdeauna seara cărţi la vecinul meu, vornicul Gligore Grădişteanu într-o seară, jucînd vist, între parteneri era şi Vulpea. „Gligoriţă, îmi zise, vino mîine dimineaţă la mine să bei cafeaua şi ciubuc”. I-am promis, ceea ce am şi făcut a doua zi. Între altele îmi zise:
    – Ei, Gligoriţă, ia spune-mi te rog ce mai zice lumea? Pe cine vor deputaţii să aleagă Domn? Căci tu eşti şi cu cei mari şi cu cei mici; în sfîrşit, de mine ce zic?
    – Să-ţi spui drept, cucoane Alecu, pe dumneata nu vor să ta aleagă, zicînd că eşti muscal, şi mai multă şansă are Ştirbei.
    – Ascultă, fătul meu, îmi zise, eu sînt bătrîn, tu eşti tînăr, şi acum începi să intri pe arena politică. Eu o să mor mîine, poimîine, dar tu să observi şi să-ţi aduci aminte de vorbele mele: Domn în Ţara Romînească niciodată nu poate să dăinuiască dacă nu va fi muscal. Vei observa în viaţa ta politică şi vei zice, bine a zis Vulpea, Dumnezeu să-l ierte! Eu, dacă nu eram muscal (înţelege [[53]] rusofil), îmi tăia capu pîn-acum, şi firmanul îl scosese Ghica! Iar cît pentru alegere, puţin îmi pasă dacă mă vor alege, şi mai puţin dacă nu mă vor alege. Mă vezi bine că îmi ţin maţele cu mîna (era surpat), şi apoi sînt în vîrstă de 70 de ani trecuţi, dar nici cu olteanu herghelegiul la vreun bine mare să nu se aştepte!”.
    Şi mărturisirea lui adevărată au fost, căci, atît din cele precedente mai sus descrise cît şi din următorul comunicat al cabinetului din San Petersburg către preşedintele Adunării pentru alegerea Domnului, se va vedea dezvoltarea cuvintelor ce mi-a zis venerabilul bătrîn Vulpe.
    
    ALEGEREA DOMNULUI
    
    La 20 decemvrie, zi fixată pentru alegerea Domnului, la 10 ore de dimineaţă, ne-am dus toţi deputaţii la ospelul Adunării de ia mitropolie. Apoi s-au închis toate porţile mitropoliei, puindu-se santinele ca să nu intre nici să iasă suflet de om pînă nu se va proclama Domnul. Două companii de soldaţi erau la poarta mitropoliei (oştirea în ziua aceea era sub ordinele preşedintelui mitropolit), iar pe din afară era agia cu escandroane de jandarmi şi o altă companie de infanterie.
    Pentru nutrimentul nostru, guvernul întocmise un bufet splendid înăuntrul mitropoliei, socotind că poate să dureze votarea două sau trei zile. însă au durat numai 24 de ore, lucrînd toată ziua şi toată noaptea pînă a doua zi.
    La 10 ore dimineaţa, mitropolitul Neofit1 cu toţi episcopii, îmbrăcaţi în haine sacerdotale, au făcut Te-Deum, şi după săvîrşirea Te-Deumului au cetit următoarea rugăciune ca să dezlege pe deputaţi de jurămintele care vor fi făcut pe la candidaţii de domnie si astfel să voteze în cuget curat.
    
    RUGĂCIUNEA 
    
    „Împărate Atotputernice! Tu care înalţi şi derapeni împărăţiile pentru ale Tale ascunse şi tainice sfîrşituri! Milostiveşte-Te şi [[54]] asupra nenorocitului norod al romînilor! Insuflă Doamne duhul Tău tuturor acestora cari astăzi sînt chemaţi a hotărî asupra soartei acestei pravoslavnice ţări! Curăţeşte şi luminează inimile lor, ca alegerea ce vor face să fie spre fericirea ei şi Ţie plăcută. Iartă Doamne pe toţi aceia cari din amăgire sau din înfricoşare vor fi luat numele Tău în zadar, legînd mai dinainte prin jurămînt cugetul lor, şi primeşte jurămîntul ce acum vin să facă înaintea Sfîntului Altar! Revarsă milostivirea Ta asupra celor ce-l vor păzi cu inima curată, iar urgia Ta să cază pe capul acelora care-l vor călca!
    În numele Domnului, voi toii cari veţi fi făcut vreo făgăduială prin jurămînt asupra votului ce astăzi sînteţi chemaţi a da sînteţi dezlegaţi de acel jurămînt, ca să vă legaţi acum cu altul de care nici o putere duhovnicească nu va putea să vă mai dezlege!”
    
    CUVÎNTUL PREA SFINŢIEI SALE PĂRINTELE MITROPOLITUL CĂTRE CINSTITA OBŞTEASCĂ ADUNARE EXTRAORDINARA, I LA 20 DEC. 1842 2
    „Domnilor, astăzi sîntem chemaţi a hotărî asupra soartei patriei noastre. Hotărîrea ce vom da va fi pentru dînsa hotărîtoare de viaţă sau de moarte.
    Dumnezeu, ca să ne cerce, au iertat a ni se întoarce dreptul cel mai înalt care poate avea omul în societate, de a alege pe bărbatul acela căruia este a se încredinţa oblăduirea şi cu dînsa fericirea şi viitorul fieşcăruia.
    Strămoşii noştri au avut acest drept şi l-au pierdut din pricina patimilor şi în parte interesuri care în sfîrşit amăgise inimile lor. Fie-ne nenorocita pildă ce ei ne-au lăsat drept învăţătură să ne ferim, domnilor, de a cădea într-acele amăgiri care au fost pentru dînşii, precum şi pentru noi urmaşii lor, izvor de atîtea pătimiri. Niciodată nu au fost împrejurări mai grele decît acelea în care ne aflăm astăzi. Patria noastră se află pe marginea unei prăpăstii, îşi întinde mîinile sale spre noi, cari sîntem fiii săi cei aleşi. Puţine minute ne-au mai rămas ca să-i putem veni în ajutor. Mîine va fi prea tîrziu şi nu ne va rămîne nici măcar mîngîiere a celor ce pătimesc de a putea să ne plîngem, căci noi vom fi pricina răului şi plîngerile noastre se vor primi fără milă şi de Dumnezeu şi de către oameni. 
    [[55]] Ascultaţi dar, domnilor, rugăciunea obşteştei noastre maici!
    Dezbrăcaţi-vă de orice patimă şi interes in parte şi alegeţi bărbat drept, cu ştiinţă, cu bărbăţie, cu frica lui Dumnezeu şi iubire de patrie, care să poată depărta de dînsa primejdiile ce o ameninţă şi a ne pregăti tuturor o viitorime mai fericită.
    Cînd veţi merge a vă da votul aduceţi-vă aminte că afară de acest ocol un norod Întreg vă aşteaptă cu grijă şi nerăbdare, ca să vă primească cu dragoste sau cu ură, că să cheme asupra-vă blagoslovenia sau urgia cerească.
    Aduceţi-vă aminte că dincolo, peste hotarele pămîntului nostru, naţiile vecine au ochii aţintiţi asupra-ne ca să lepede sau să îmbrăţişeze şi mai mult cea de puţină laudă părere ce pîn-acuma au avui pentru noi.
    Iar mai vîrtos nu uitaţi, domnilor, ca Marele Dumnezeu este deasupra noastră, că am jurat în numele Lui de a împlini cu cuget curat înalta însărcinare ce ni s-a încredinţat şi că milostivirea sau mînia Lui ne aşteaptă pe fieşcare după a noastră faptă”.
    După săvîrşirea jurămîntului şi discursul ţinut de Prea Sfinţia Sa mitropolitul preşedinte am intrat in sala Adunării, s-au făcut apelul nominal şi celelalte formalităţi şi au început votarea.
    La seria întîi au avut banul Iordache Filipescu 82 voturi 2, ceilalţi au ieşit, cu voturi nemsemnate; la seria a treia, vornicul Barbu Ştirbei au întrunit 91 voturi, toţi am socotit că dînsul au întrunit majoritatea, văzînd împărţirea voturilor. însă, puţin după aceasta, mulţi ne-am încredinţat că, cu tot jurămîntul, unii votau pentru cîte şapte, opt şi zece persoane.
    După votarea fiecărei secţiuni se făcea cîte o pauză de un ceas.
    În timpul recreaţiei găsea prilej vornicul Vilara, intim şi afiliat lui Iorgu Bibescu, ca să convertiseze pe deputaţi să dea votul pentru Bibescu, făgăduindu-le bani, slujbe şi cîte altele.
    Mai mulţi din colegii mei m-au invitat să stăruiesc la Ştirbei să intre in Cameră, să roage pe votanţii săi de a soi menţinea în votul lor.
    În urmarea invitării colegilor mei, căutînd pe Ştirbei, l-am găsit plimbîndu-se prin curtea mitropoliei, absorbit de gînduri. I-am spus de propaganda lui Vilara şi l-am rugat să intre în Cameră să roage pe deputaţi să se menţie în voturile lor; dar îmi zice:
    – Ei, dragă maiorule, dar dacă va ieşi Iancu Filipescu buzata sau Alecu Ghica căciulă-mare cu mai mare majoritate decît a mea?
    Am discutat puţin in privinţa acestor persoane, iniţiindu-l despre puţina opinie ce au printre deputaţi. Apoi îmi zise: „Viu îndată [[56]] în Cameră, dar te rog spune şi dumneata la ai noştri să facă alegerea între doi fraţi”.
    Eu, deşi nu am votat pentru nimeni altul decît pentru Ştefan Bălăceanu”, Ştirbei mă conta între prozeliţii săi şi prin urmare mă împotriveam celor ce îmi propunea pentru Bibescu; şi mulţi dintre aceştia m-au trădat la Bibescu că i-am fost împotrivitor.
    În fine, la votarea seriei a cincea au ieşit Iorgu Bibescu cu majoritate absolută de 131 voturi, care s-au proclamat Domn. A doua zi s-au făcut adresa (aznaharu) către Poartă spre confirmare şi altă adresă guvernului de San Petersburg, Curţei protectriţe, făcîndu-i cunoscut norocita alegere.
    Peste 13–14 zile cabinetul Rusiei au trimis următoarea manifestaţie către preşedintele Camerei:
    
    
    DOMNIA PRINŢULUI GHEORGHE BIBESCU
    
    Acest domn, la suirea sa pe tronul Romîniei, nu avea încă vîrsta de 40 ani împliniţi. Natura îl înzestrase cu multe talanturi, era literat cu desăvîrşire, inteligent şi progresist; un singur viţiu îl stăpînea, acela era mîndria (orgoliul), şi negreşit că şi acest viţiu l-ar fi părăsit dacă nu ar fi fost subjugat de amorul Doamnei, care era de o mîndrie într-un grad superlativ. Domnul avea o inimă bună şi flexibilă, dar Doamna îl conducea la acest păcat, de multe ori fără voia sa. Acest viţiu i-au pierdut şi tronul: „Dumnezeu stă mîndrilor împotrivă”. Afecţia toată are pentru aceia cari ştiau mai bine să-i flateze vanitatea aristocratică; el spera şi se amăgea de iluziile ce îi făceau roşii că vor să-l facă împărat al Daciei.
    Despre onestitate, cu cît era Domnul de onest, cu atît camarila era de hrăpitoare. Camarila se compunea din vornicul Vilara, care devenise un alt Richelieu, de un văr al Măriei Sale, anume Nicolae Bibescu, poreclit „falca măgarului” şi de un păcătos de muscal, Banov, care era căsătorit cu vara Măriei Sale şi sora lui Nicolae Bibescu.
    În administraţia ţărei Domnul avea puţine cunoştinţe şi se administra de Vilara şi numai de dînsul. Iar cît pentru politica din afară se conducea numai de Domn şi au condus-o foarte bine, încît au dejucat toate Puterile vecine în timpul domniei Sale.
    [[57]] Astfel că după scoaterea sa din domnie de către revoluţionarii de la 1848 cabinetul Rusiei au stăruit pe lîngă guvernul stabil al Romîniei şi i-au dăruit ca recompensă venitul cornăritului vitelor din Capitală pentru şapte ani. Iar în 1849, mergînd cu Doamna la Constantinopol, Sultanul Abdul Medgid Chan i-au dăruit un palat de vară împărătesc, iar Doamnei i-au dat ca decoraţie portretul său în brilianturi...
    
    Faza prin care am trecut sub domnia acestui Domn mi-a fost dezagreabilă, fiindcă am fost prigonit, ba încă de vreo două ori era să mă supuie judecăţii ostăşeşti pentru nimicuri care nu merită a le mai însemna, şi această prigonire venea de la camarilă, fiindcă-mi era odioasă.
    În anul după urmă al căderii sale s-au căit, dar era tîrziu! Se căieşte şi acum!
    În fuga Măriei Sale la Braşov, în anul 1848, unde mă aflam şi eu proscris de revoluţionari, viind fiul său Nicolae Bibescu de la Paris ca să-l vază (ofiţer în oştirea franceză), Măria Sa m-au recomandat la fiul său cu aceste cuvinte: „îţi recomand pe bravul maior Lăcusteanu. Dacă l-aş fi cunoscut bine mai de înainte, astăzi nu aş fi fost. în Braşov, dar din nenorocire l-am cunoscut tîrziu”.
    
    REVOLUŢIA DE LA 1848
    
    În anul 1847 se coaliza dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapaci, aspirînd la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (cari erau clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, avînd de instrumente pe fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu, cu scop de a reveni pe tronul Romîniei. Ruşii iarăşi, nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop – ca vecină – să ia de pretext că la porţile ei s-au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschidă chestia Orientului.
    Generalul Duhamel, sau Rusia, aveau de unealtă pe Ioan Ghica, ginerele generalului Mavros, un fanariot pripăşit în ţară, general [[58]] civil, rusesc, iar la. noi general inspector al carantinelor pe amîndouă Principatele. Boierii cei mari iarăşi, cari nu vedeau mat departe decît vîrful nasului, cu aspiraţii la moştenirea tronului, secondau revoluţia, deşi dînşii se prefăceau a rămîne statornici în principiile şi legile reglementare, iar pe fiii lor îi împingeau să se coalizeze cu revoluţionarii. Astfel alimentîndu-se, revoluţia mergea progresînd cu paşi uriaşi, numai poporul şi ţara sta impasibilă la toate aceste machinaţii, deşi se slujea cu numele lui fără ca el să ştie. îi auzeai strigînd: „În numele poporului! Naţia decretează Dorinţa poporului!” şi altele...
    Din toate aceste partide numai partidul lui Eliad Rădulescu avea imensa majoritate de prozeliţi care se compunea, cum am zis mai sus, de dascăleţi, de advocaţi, ciocoi, armeni, ţigani şi ovrei, căci prin proclamaţia, sa, după cum se va vedea mai la vale, a ştiut; să flateze şi să măgulească toate clasele.;
    Vodă Bibescu, din parte-i, se. adormea de iluzii care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbiciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive.
    Generalul Duhamel, deşi pe sub mînă urzea revoluţia, însă în faţa lui Vodă Bibescu stăruia să facă arestaţii spre a înăbuşi răscoala, şi dacă are trebuinţă de oştire (căci zicea că nu are încredere în oştirea ţării) să-i facă o cerere şi în două zile să-i aducă, pricite regimente de cazaci va voi. Bine era să-l fi ascultat!
    Generalul îi aducea pildă pe confratele său de la Moldova, Mihail Sturza, care au înăbuşit revoluţia în 24 de ore, căci şi acolo se răsculase, şi au trimis într-o seară pe aga cu dorobanţii şi pe fiul său spătarul cu soldaţii şi i-au legat pe toţi, şi a doua zi i-au adus în Curtea domnească şi i-au bătut cu nuiele la spete pe toţi fără osebire, fie boier, fie comersant, fie supus străin. între complici au mîncat şi Vodă Cuza bătaie, după cum o spunea singur după ce devenise Domn. Şi astfel au înţelepţit pe toţi nebunii.
    Iar Vodă Bibescu, drept toate mijloacele de năbuşire a revoluţiei, au chemat un ciocoi de peste Olt, anume Magheru, l-au făcut cîrmuitor la Mehedinţi şi i-au dat trei-patru mii de galbeni ca să recruteze cîteva mii de panduri şi, la cea dintîi chemare, să vie cu pandurii în capitală.
    În capitală au dat iarăşi ordine severe ca maiorii comandanţi de batalioane să stea pe rînd în cazarmă şi, la semnalul dat, să fie cu batalionul la palat, avînd şi fieşcare soldat cîte 60 de patroane cu glonţ (din nenorocire eu comandam batalionul al doilea – căci [[59]] în anul aceia ara fost mutat în regimentul III după cererea mea – şi maiorul Pîndele Cerchez comanda batalionul întîi); aşezase şi două tunuri în curtea palatului.
    După aceste măsuri Domnul dormea pe trandafiri, iar capii revoluţiei lucrau ziua şi noaptea şi cu iuţeala fulgerului.
    La 6 iunie 1848 comitetul revoluţionar, sub numire de „naţional”, s-au constituit în satul Celeiul, din districtul Teleorman2. Comitetul era compus de Eliad Rădulescu, de la gazeta „Curierul romîn”, de maiorul Tell, comandirul batalionului din regimentul al 13-lea. de o familie cu totul obscură, de fraţii Niculae şi Ştefan Goleştii, de Magheru, un ciocoi din Valahia mică şi de popa Şapcă, preotul acelei comune, discipol patentat al lui Bachus; care comitet a doua zi au Lansat în toată ţara următoarea proclamaţie: 
    
    
    La 10 iunie, către seară, Vodă împreună cu Doamna ieşise la plimbare pe şosea. Patru vagabonzi disperaţi, dintre care unul era Gligore Paleologu, Gligore Peretz (de ceilalţi doi nu-mi aduc aminte), călări fiind, au tras cu pistoalele asupra lui Vodă. Din norocire nu s-au rănit nimeni, numai epoletul lui Vodă l-au zdrelit un glonte.
    Poliţia de îndată s-au luat în urma lor; în seara aceea s-au făcut mai multe arestări... Tîrziu!
    
    În seara de 10 iunie era rîndul meu să fiu de serviciu la cazarmă şi m-am culcat la polcovnicul Solomon, fiindcă locuinţa era peste drum de poarta cazarmei şi ia orice alarmă eram gata.
    A doua zi, 11 iunie, m-am gătit de dimineaţă să mă duc la cazarmă. Vrînd să ies, găsesc pe polcovnicul Solomon în balcon, cu ciubucul în gură, bea cafea, şi înconjurat de toţi ofiţerii regimentului. După ce i-am dat bună dimineaţa, îl întreb: „Prin ce întîmplare acest consiliu ostăşesc pînă-n ziuă, şi eu nu ştiu nimic?”.
    Polcovnicul îmi zice: „Ei, maiorule, se petrec lucruri mari! Revoluţie! Vine Eliad cu Magheru cu zece mii de panduri şi Tell cu Pleşoianu cu un batalion de soldaţi! Ia spune-i, Fărcăşane, că el vine de acolo”.
    Fărcăşanu, plin de praf, căci atunci se coborîse din cărucioara de poştie, care venea de acolo să facă propagandă, începe să-nu spuie. Eu îl întrerup şi mă adresez la polcovnic zicîndu-i: „Cum, [[60]] domnule, dumneata tolerezi ca un căpitan comandir de companie [ să facă o asemenea propagandă în regimentul dumitale?” Căpitanul Fărcăşanu, care nu ştiu ce bîlbîia din gură cu ofiţerii, mă întorc la dînsul şi îi zic: „Ascultă, domnule căpitan, dacă vei îndrăzni să vorbeşti o vorbă de asemenea propagandă, mă jur pe onoare că îţi trăsnesc creierii la minut!”.
    Colonelul îmi răspunde: „Nu te mai necăji, maiorule, că, şi dacă vor veni, sînt fraţi de-ai noştri, sînt romîni, nu sînt nici turci nici tătari”, [
    Atunci îi zic: „Aşa? Să ştii dar că în cazarmă eu nu mai intru si mă duc la Vodă “să-l rog să-mi primească demisia astăzi chiar,: căci într-un regiment de panduri eu nu slujesc”... şi încălecînd pe cal m-am dus drept la palat şi, zicînd unui lacheu să mă anunţe lui i Vodă, întîmpin pe Vilara care ieşea din camera lui Vodă cu o hîrtie în mînă. După o strînsoare de mîini îmi zice:
    – Hairola (vorba turcească, cum obişnuiesc francezii de zic: à la bonheur!) Ce întîmplare te aduce aşa de dimineaţă aici?
    Îi spusei întîmplarea de la cvartira polcovnicului şi că am venit să-l “rog pe Vodă să-mi primească demisia. îmi zise: „Mai aşteaptă puţin”, reintră în camera lui Vodă şi peste un cuart de oră, ieşind, îmi zice să intru la Vodă.
    Intrînd, Vodă îmi zice: „Ce este, Lăcustene?” I-am zis că prevăd o revoluţie ostăşească şi care nu o poate înăbuşi decît numai Dumnezeu şi, spuindu-i conduita polcovnicului din acea zi, îl rugam să-mi primească demisia. 
    – Nu poci, dragă Lăcustene, să primesc în asemenea circumstanţe, dar tot ce te rog este să primeşti regimentul lui Solomon şi de îndată dau ofisul.
    I-am mulţumit de onoarea care-mi făcea, dar i-am zis că nu i poci să o primesc într-o vreme aşa anormală şi cînd morala ostăşească este alterată, şi mai vîrtos cînd Solomon comandează regimentul de 20 de ani, unde îşi are simpatiile sale. Eu nu mai zic,că tot regimentul e format numai de olteni. 
    – Ai dreptate, îmi zise, bine rezonezi; dar trimite îndată pe ordonanţă să-mi cheme pe Odobescu (şeful oştirei), şi tu duMje la cazarma de cavalerie şi infanterie şi spune că am ordonat ca la 10 > ore să fie toată oştirea în front înaintea cazărmei, în mică ţinută, fiindcă am să le vorbesc.
    M-am dus îndată la cazarmă, am introdus ordinul Măriei Sale şi apoi m-am întors la batalionul meu.
    La orele 11 au apărut Domnul, însoţit numai de colonelul Odobescu. Oştirea l-au primit prin numeroase aclamaţii de urale.
    [[61]] Vodă, apropiind batalioanele, le-au ţinut un discurs lung, prin care le făcea morală şi al cărui sens era că au venit să mulţumească oştirei fiindcă s-au încredinţat că au luat parte de mîhnire pentru nenorocitul accident întîmplat la şosea, cînd au tras vagabonzii în Măria Sa. După aceasta, dînd slobod soldaţilor, au plecat către poartă la pasul calului, unde se grupaseră ofiţerii batalionului I.
    Căpitanul Fărcăşanu iese înainte, palid şi tremurînd, şi zice: – Să trăieşti, Măria Ta! Să te milostiveşti să primeşti constituţia care au decretat-o poporul romîn!
    Vodă, în loc de a-l pune sub judecată la minut şi a-l împuşca în cîteva ceasuri pentru o asemenea insolenţă revoluţionară, spre a da un exemplu oştirei, le-au ţinut un discurs, recitîndu-le istoria universală, că noi romînii sîntem coborîtorii lui Traian şi trebuie să fim o naţie tare şi prudentă spre a da exemplu şi la alte naţii, terminînd cu aceasta că, de nu vom fi prudenţi, un regiment de cazaci ne va face ruşine...
    Un ofiţer, Enache Dimitriu, de naţie romîn din Transilvania, fiind de serviciu în acea zi în cazarmă, se repede în cancelaria regimentului unde erau steagurile şi, luînd un steag, iese cu dînsul şi îi zice Domnului:
    – Jură Măria Ta pe steag că nu vor intra muscalii în ţară! Domnul scoate şapca, sărută steagul şi zice: „Jur pe a mea
    viaţă şi pe a Măriei Sale Doamnei că nu vor intra muscalii în ţară!” Apoi, strigîndu-i urale, Domnul au plecat. Apoi au strigat: „Să trăiască colonelul Odobescu”. Iar dînsul le strigă înfuriat:
    – Tăceţi! O vorbă să nu auz căci descalec (şi au si făcut o mişcare de a descăleca) şi în două ceasuri veţi fi împuşcaţi, să vă arăt eu ce va să zică disciplina ostăşească! V-a slujit norocul că am fost cu Vodă, că vă arătam eu!
    Vagabonzii, cari urmăreau păsurile Domnului, aşteptau pe la ulucile cazărmei să vază rezultatul şi, îndată ce au văzut pe Vodă că au jurat în sensul de mai sus, au alergat prin tîrg-făcînd propagandă că Vodă au primit constituţia şi să meargă norodul la palat să-i mulţumească.
    Eu, tulburat pînă la exces de asemenea anarhie din partea ofiţerilor şi inerţie din partea Domnului, de la cazarmă m-am dus drept la ştabul oştirei, de unde, luînd o copie de demisie, m-am dus acasă să prînzesc. După prînz am plecat cu demisia la palat, să o duc Domnului să-i puie rezoluţia, spre a dobîndi un rezultat mai grabnic.
    [[62]] Era pe la orele patru. Ajungînd la podul gîrlei după uliţa Franţuzească, care duce la podul Caliţei6, deodată văd grupe de desculţi cu steaguri tricolore şi cu cocardele la piept, unii strigînd „Ura!” alţii „Să trăiască constituţia”! Toţi se duceau la palat.
    Eu am stătut în loc, neputînd trece trăsura din cauza acelui furnicar de crai. în vremea aceasta au sosit şi colonelul Florescu, ginerii lui Vodă, care mergea şi|dînsul la palat. Aci, oprindu-se lîngă trăsura mea îmi zice: “
    – Bine, maiorule, asta este revoluţie în toată forma... Săracul Vodă, îl omoară!...
    – Ei, îi zic, cum? Aţi gîndit că este glumă?... De ce nu au spînzurat craii la vreme?.., „
    În fine, văzînd neputinţa de a răzbi la palat, m-au rugat sa-ţ las acasă, să nu se sperie domniţa8, fiind lehuză. L-am şiksat si de acolo m-am dus la cazarmă, am arătat polcovnicului ce întîmpinasem şi, cu consimtimîntul său, am dat ordin şi au ieşit batalionul al II-lea la front, în mantale, şepci, patrontaşă şi puşti. După ce le-am revizuit patroanele am comandat să umple puştile, m vremea aceasta intră si colonelul Odobescu în cazarmă (venea de la via cumnatului său Iacovenco, îl chemase Vodă la palat).
    Întreabă: „Cine a poruncit să umpleţi puştile?”
    I-am răspuns: „Eu, ca să fiu gata la orice moment”.
    Atunci au ordonat: „Să descarce puştile şi să intre în cazarmă. Să iasă batalionul I să vie împreună cu mine la palat. Nu înţeleg, îmi zise, pentru ce să fie cu puştile pline, nu sînt nici turcii nici tătarii, să vedem mai întîi ce vor răsculaţii aceştia”, şi au plecat CM oştirea la palat. Eu am rămas în cazarmă cu rezerve.
    Pînă să ajungă Oştirea la palat desculţii străbătuseră în interiorul palatului. Domnul, înconjurat de dînşii, îl sileau să iscălească constituţia de mai sus descrisă şi să confirme ministerul alcătuit de dînşii, între cari primul ministru şi ministru de interne era Nicolae Goiescu.
    Domnul cam ezita. Un unterofiţer, Magheru 11, fiul celui descris mai sus, scoate un stilet şi, vrînd să lovească pe Domn, îi strigă: „Iscăleşte!” Vodă, fără să-şi piardă cumpătul, îi zice:
    – Soldatule, respectează epoletul de general! Şi apoi, luînd condeiul, au iscălit.
    În momentul acela intră şi colonelul Odobescu şi întreabă pe Domn:
    – Măria Ta, porunceşti să-i împuşc?
    – Să nu dai, Odobescule, îi zise Vodă. Odobescule, te înalţ în rang de general şi îţi vei păstra postul de ministru de rezbel.
    [[63]] Colonelul Odobescu, mulţumindu-i, îi zise: „Acum este tîrziu şi nu poci sa primesc, Măria Ta!«. Şi apoi au ieşit si au zis maiorului P.Cerkez sa se întoarcă cu batalionul la cazarmă şi să stea toată oştirea concentrată acolo.
    După aceea răsculaţii au rugat pe Domn ca guarda ostăşească de onoare să fie înlocuită cu guarda naţională: Vodă au primit si s-au trimis soldaţii la cazarmă, orînduind sentinele de coconaşi pe la uşile iui Vodă.
    Poporul s-au retras de la palat şi s-au dus cu muzica acasă la N.Golescu, pe carele, luîndu-l în triumf, l-au dus la vornicie.
    Noaptea aceea s-au petrecut în linişte.
    A doua zi, 12 iunie, m-am dus la Odobescu şi nu l-am găsit acasă; era la vornicie cu ministerul revoluţionar. M-am dus acolo, am intrat în sală, văz pe Odobescu cu un cordon tricolor pe după git şezînd între ceilalţi colegi. îl salut; îmi zice: „Mai aşteaptă puţin”.
    Peste cîteva minute au ieşit, însă uimit cu totul: „Mergem”, îmi zise.
    Mergînd acasă şi intrînd în cabinetul său, au închis uşa cu cheia pe dinăuntru şi apoi mă întreabă ce am să-i zic. I-am spus că am venit să-i consult ce să fac cu demisia, căci eu un minut nu mai slujesc. Ba încă mîine plec peste graniţă, căci eu nu voi să mă găsesc implicat între revoluţionari. Odobescu deschise o cutie de la masă, scoase demisia sa şi mă întreabă:
    – Aceasta bună o fi? (Pe demisia sa era pusă rezoluţia lui Vodă „Primită”).
    Ii zic: „Aceasta nu are nici o valoare, fiindcă nu au iscălit-o”.
    – Aşa este, îmi zise Odobescu, aidem la palat amîndoi.
    Era pe la orele două după amiază. Am intrat în cabinetul lui Vodă; l-am găsit răsturnat pe o canapea, îmbrăcat într-un robe de chambre şi învelit cu o plapomă (se prefăcea că este bolnav); mă întreabă: „Ce este, Lăcustene?”
    – Măria Ta, îi zic, mă rog să-mi puneţi rezoluţia pe demisie, căci sînt gata să plec peste graniţă.
    – Şi tu mă laşi, băiete? îmi zise Vodă.
    Atunci Odobescu, înfuriat şi cu un ton sălbatec, îi zise: „Ei, Măria Ta, vrei să iei sufletul omului? Ajunge!...”
    Domnul, cu un glas duios, îi zise: „Te rog, Odobescule, aibi puţină răbdare, fiindcă am să-ţi vorbesc mai la urmă”. Apoi întorcîndu-se la mine îmi zise: „Trage scaunul mai lîngă mine, ia hîrtie şi scrie”:
    „Ordin de zi către Oştire!”
    [[64]] „Dăm voie maiorului din regimentul nr. 3, Gr. Lăcusteanu, pentru trei săptămîni a merge peste graniţă la apele minerale pentru căutai ea sănătăţii”. Şi, luînd-o, au iscălit-o.
    – Acum, îmi zise, dă-mi şi demisia! I-au pus rezoluţie: „primită” şi au iscălit-o.
    – Iată, Lăcustene, pe amîndouă, dar eu te sfătuiesc să dai ministerului numai ordinul de zi pentru Jfroie şi să pleci, căci peste trei sau patru zile muscalii intră în Bucureşti desigur, şi îndată să te întorci. îţi urez călătorie bună şi dacă voi trăi voi răsplăti credinţa ta!
    M-am retras, lăsînd pe Odobescu cu Vodă.
    Iunie 13, la orele douăsprezece la miezul nopţei, auz bătînd la poartă. Deschiz ferestrele, întreb cine este, îmi răspunde un aprod, de la vornicie că mă pofteşte guvernul provizoriu să merg îndată. Mă îmbrac, încing sabia şi mă duc.
    Intrînd în sala de seanţă, era o masă lungă acoperită cu postav roşu, împrejurul ei şedeau atît miniştrii cei noi cît şi membrii comitetului revoluţionar. Adunarea se prezida de Costache Creţulescu (văr bun cu mine prin alianţă). Invitaţi ca mine erau şi alţii, precum colonelii Solomon, Voinescu şi alţii. După ce i-am salutat m-au invitat să-mi iau un loc, apoi preşedintele îmi zise:
    – D-le maior, fiindcă şi dumneata faci parte a unei ramure de oştire care se află în garnizon, v-am invitat ca să vă arătăm că Măria Sa Vodă au abdicat şi vă rugăm ca să fiţi cu priveghere a nu se întîmpla neorîndueli în capitală.
    Le-am zis: „Domnilor, eu am concediu de trei săptămîni a merge peste graniţă la apele minerale pentru căutarea sănătăţii, şi sînt să plec”.
    – Domnule maior, îmi răspunde, acum nimeni nu se poate depărta de la steagul său! Atunci fusei constrîns să le arăt demisia, zicîndu-le: „D-lor, dar eu nu mai aparţin drapelului, fiindcă mi-am dat demisia, şi iat-o, cu primirea şi iscălitura domnească!” Mai multe glasuri atunci, s-au ridicat zicînd:
    – Dar cine se mai uită la asemenea iscălituri! Atunci, luînd un ton imperios, le-am zis!
    – Domnilor, băgaţi de seamă ce ziceţi, căci dacă nu cunoaşteţi această iscălitură, nici eu nu vă cunosc cine sînteţi! Şi vă rog să mă liberaţi din oştire, căci vă mărturisesc că o să vă fiu un scandal”. Atunci colonelul Niculae Golescu îmi zise: „Bine, d-le maior, noi te rugăm ca pe un romîn şi fiu ăl patriei ca să ne dai concursul, dar dacă nu voieşti, apoi colonelul Voinescu să o obştească pe oştire”.
    [[65]]
    – Aşa d-lor, le zisei, nici nu primesc şi nici nu voiesc să vă dau concursul! Şi, salutîndu-i, am ieşit.
    A doua zi de dimineaţă mă duc la ştabul oştirei şi rog pe colonelul Voinescu să obştească demisia pe oştire sau să-mi dea un certificat, căci nu voiesc să plec ca un dezertor şi nu au voit să-mi dea, zicînd că voiesc să-l spînzure revoluţionarii; dar să mai aştept pînă mîine, să mai ia înţelegere prealabilă cu dînşii (colonelul Voinescu era şeful statului major).. Atunci am adăogat:
    – Te rog, domnule colonel, a le aminti că mă umbresc supt o mie de baionete şi în timp de revoltă sînt şef absolut, şi să mă sloboază din oştire, că le răstorn capitala!...
    De acolo m-am dus la Odobescu, carele, cum m-au văzut, iar au închis uşa cu cheia şi îmi zise:
    – Bine ai venit, mă gîndeam să trimit să te cheme, şi iată de ce este vorba: este netăgăduit că cei mai mulţi dintre dumneavoastră aţi intrat în oştire copii ncvînstnici, v-am crescut, v-am înaintat, în sfîrşit v-am condus ca un bun părinte, şi mai cu osebire pe dumneata. Acum vă reclam şi eu să mă recompensaţi cu serviciul dumneavoastră şi să nu mă lăsaţi în aceste momente critice, cînd nădăjduiesc să aduc lucrurile de astăzi la un rezultat bun, şi să nu mă întrebaţi pînă unde o să mergem şi unde o să ajungem... Şi eu am dat demisia, ca şi dumneata, şi aş putea pînă mîine să dispar. Dar ce răspuns voi da mai la urmă ţării şi mai cu osebire oraşului, care este legat de gîtul meu? Nu uita, domnule maior, că sînt şef al oştirii, şi cînd am văzut ţara în nevoie să o las pe mîna crailor care vor să se urce pe ruinele noastre şi să fug? Nu! Lăcustene, te rog să-mi dai concursul dumitale şi ţara îţi va răsplăti. Iar cit pentru aceea că ne va găsi străinul slujind cu răzvrătiţii, de aceea să nu te temi, căci şi străinul cunoaşte ca şi pămînteanul principiile fiecăruia şi, în sfîrşit, nu vă conduc eu niciodată la un compromis. Acum trebuie să te iniţiez şi despre comandantul regimentului dumitale: pe Solomon l-am convertit, este prozelitul meu, este cu trupul şi cu sufletul de principiile noastre.
    După atîtea sfătuiri şi invitări şi eu din partea-mi i-am mulţumit cu o vie recunoştinţă şi am conchis rugîndu-l să-mi dea voie de două-trei zile să mă gîndesc şi apoi m-am retras.
    Viind acasă găsesc trei copilaşi ai noştri bolnavi de vărsat (scarlatină). îi spusei nevestei mele conversaţia întreţinută cu Odobescu şi îmi zise că şi dînsa este de părere să secondez pe Odobescu, atît pentru recunoştinţa şi deferenta ce trebuie să am pentru dînsul şi, cu cît mai vîrtos, că, copiii fiind bolnavi şi în neputinţă de a se expune la vînt, nu putem pleca; şi mai bine la asemenea [[66]] evenimente să mă aflu în oştire, căci am reazem, iar ca civil, şezînd în Bucureşti, mă expui la toate întîmplările.
    M-am convins şi am luat ferma hotărîre să rămîn şi să merg pînă acolo pînă unde voi socoti că trebuie să mă opresc.
    La 18 iunie, către seară, m-am dus la cazarmă. Acolo au venit şi Odobescu: au întrebat dacă s-au primit un ordin de zi la regiment ca mîine toţii ştab- şi ober ofiţerii, în plină uniformă, să ne adunăm la ştabul oştirei, de unde vom merge împreună să felicităm guvernul provizoriu care au sosit la Bucureşti. I-au răspuns Solomon că s-au primit şi diseară îl va transmite la toţi ofiţerii regimentului.
    După aceasta Odobescu mă cheamă la o parte şi mă întreabă în care din căpitanii sau comandirii de companie am încredere, i-am spus că în comandirul companiei a 6-a, căpitan Costaforu, şi în comandirul companiei a 8-a, căpitan Boboc. îmi zise: „După ce mă voi duce, să zici lui Boboc ca diseară să vie acasă la mine”.
    În ziua aceea circulau foi volante în capitală „că, clăcaşii fiind emancipaţi, să nu mai facă clacă proprietarului pînă se va aduna o constituantă aleasă din toate clasele, ca să hotărască reciproacele între proprietar şi săteanul clăcaş”.
    Seara am pus şi eu mîna pe o asemenea proclamaţie.
    A doua zi, la 19 iunie, ne-am adunat toţi ştab- şi oberofiţerii aflaţi în garnizon la ştabul oştirii şi la orele 12 am plecat cu toţi la palat, avînd pe Odobescu în cap. (Casele Goleştilor fiind cumpărate de guvern, Vodă Ghica domnise într-însele şi li se dedese numirea de palat; acolo se aşezase şi guvernul provizoriu).
    În sala palatului ne-au primit Eliad, Magheru, Ştefan Golescu şi Tell.
    După ce au schimbat cîteva cuvinte de felicitări Odobescu cu dînşii, ne-am retras să mergem. Ieşind afară din sală, Odobescu era foarte agitat şi s-a rezemat de capul scării, ca şi cînd ar fi aşteptat ceva. Eu scosei din buzunar proclamaţia lui Eliad, prin care interzicea clăcaşilor de a mai munci proprietarilor, şi îi zic: „Ce facem domnule polcovnic, în urma unei asemenea proclamaţii?” Eram înconjurat de mai mult de treizeci de ofiţeri cînd ţineam această convorbire. Odobescu ne zise: “Reintraţi în salon şi întrebaţi pe d-l Eliad ce înseamnă această lovire care se face proprietăţii?”
    Reintrînd în salon, m-am adresat lui Eliad:
    – Domnule, cu această proclamaţie (arătîndu-i proclamaţia) dumneata ai intenţia a ne reduce la mizerie, ameninţînd proprietarii a rămîne muritori de foame, căci arendaşii nu ne mai dau arenda!”
    [[67]] El ne zise că aceasta este o eroare a tipografiei şi în curînd se va îndrepta, astfel încît Vom fi satisfăcuţi.
    În această intervorbire, auzim deodată un zgomot de paşi şi un sunet de arme. Cînd ne întoarcem, ce vedem? O mulţime de soldaţi deborda în palat cu puştile la mîini, ou Odobescu în cap înfuriat ca un leu şi strigînd cu un glas de stentor: „La arest guvernul!” (Soldaţii erau din divizionul al II-lea din batalionul meu, sub comanda căpitanului Boboc). Eu, care mă aflam faţă-n faţă cu Eliad, îndată ce am auzit, acest cuvînt sacramental de la Odobescu, am pus mîna în pieptul lui Eliad şi, trăgînd sabia afară, i-am zis:
    – O să te tai, cîine, să te învăţ să mai dai asemenea proclamaţii!
    Odobescu pusese mîna în pieptul lui Tell şi îi strigă:
    – O să te împuşc, tîlharule! Să vie un ofiţer să-l ducă la arestul cazărmii!
    Tell plîngea şi se ruga să-l ierte. Frate-meu Iancu Lăcusteanu, “ luîndu-i sabia, l-au luat şi îl ducea la cazarmă între puşti, numai cu doi soldaţi.
    Magheru şi cu Ştefan Golescu, îndată ce au văzut soldaţii, au alergat şi s-au închis într-o odaie pe dinăuntru. Solomon se zmucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche ranchiună.
    Odobescu, văzîndu-mă înfuriat şi că din moment în moment o i sa rapm viaţa lui Eliad, îmi zice: „Dă-l Cornescului să ţie pe acest tîlhar şi dumneata du-te de aşează în grabă cordon de soldaţi împrejurul palatului şi apoi repede-te la hotelul Momulo, unde sînt adunaţi proprietarii, şi spune-le să vie în grabă încoace”. Eu m-am coborît cu soldaţii jos şi i-am aşezat cîte doi, doi, la distante de zece paşi, împrejurul palatului, fiindcă numărul soldaţilor era numai de două sute. Apoi, luînd doi soldaţi cu mine, m-am dus să chem pe proprietari.
    Ajungînd la Momulo, în adevăr am găsit ca la trei-patru sute de proprietari ţiind discursuri. Le-am strigat să vie la palat, căci guvernul este arestat. Dînşii, auzind de o asemenea reacţie şi neştiind ce sfîrşit poate aduce, s-au speriat şi se îmbulzeau să iasă mai curînd afară, să fugă care încotro putea; mai vîrtos cînd au ieşit în uliţă şi au văzut golănimea armată, care cu puşti, care cu cuţite, alţii cu topoare, pînă şi cu ciomege, alergînd la palat (tabacii şi măcelarii au jucat principalul rol în revoluţia de la 1848).
    Nicolae Golescu alerga pe uliţă într-o birjă, stînd în picioare cu steag tricolor desfăşurat, strigînd: „La arme! La arme! Să alerge [[68]] poporul la palat!” Iancu Brătianu, pe jos, asemenea zbiera din toate puterile lui: „La arme, fraţilor, căci guvernul este arestat! Eu, întorcîndu-mă la palat prin mijlocul furnicarului de crai şi trecînd pe dinaintea casei lui Pereţ, la fereastra erau cîţiva coconaşi de trampa lui, cari au şi întins o puşcă pe fereastră şi o luase la cătare ca să mă lovească. Soldaţii cari erau cu mine îmi strigă: „Fereşte-te, domnule, că te. împuşcă de sus!” Atunci am stat şi le-am strigat:
    – Să nu daţi, ticăloşilor, căci mă jur că nu va rămînea piatră peste piatră din această casă!
    Ajungînd la palat, era atîta crăime adunată încît nu am putut răzbi la Odobescu, ca să-i spui că proprietarii au fugit şi aşa am comandat soldaţilor umplerea puştii. Cînd deodată aud glasul Odobescului printre norod strigînd:
    – Să nu umple puştile!
    Atunci, văzînd o asemenea trădare din partea Odobescului (că nu ştiam că în lipsa mea, cînd m-am dus să chem pe proprietari, craii, ca să înşele pe Odobescu, îl proclamaseră preşedinte şi dictator al tării), eu, pe cît eram înfuriat, dar atunci am strigat la vreo cîţiva ofiţeri şi soldaţi să se ţie bine că mă duc şi vin cu toţi soldaţii din cazarmă şi cu artilerie să pui tunurile într-înşii, să isprăvesc odată cu trădătorii.
    Toată pasărea după limba ei piere!
    Apoi m-am aruncat într-o birjă slobodă, care sta acolo strigîndu-i: „La cazarmă! Să apuci prin dosul caselor lui Filipescu”.
    Un număr de răsculaţi, conduşi de Iancu Brătianu şi unul Telegescu, auzind că mă duc la cazarmă ca să viu cu tunurile, au alergat înaintea birjei şi, cînd au văzut că s-au depărtat birja de palat ca vreo 40-50 paşi – aşa încît să nu fie văzuţi de soldaţii cari erau la palat –, s-au năpustit înaintea trăsurii, unii ţinînd caii, alţii lovindu-i în cap cu bastoane, cu topoare, somînd pe birjar să se dea jos, care au şi făcut-o. Eu m-am aruncat pe capră, pe de o parte apărîndu-mă ou sabia de dînşii, iar pe de altă parte împungeam caii ca să meargă. Unul mai curajos dintr-înşii, au sărit în trăsură şi pe la spate au pus mîna pe sabie ca să mi-o ia, însă trăgîndu-i sabia prin mînă i-am tăiat degetele. h
    În fine, după atîtea lovituri ce au dat cailor, au căzut. Atunci, m-am văzut silit şi m-am aruncat în mijlocul lor. Apoi Brătianu pe de o parte, Telegescu pe de altă parte, puind mîna pe portepeul săbiei, după ce mi-au luat sabia, mă duceau la vornicie, escortat de cinci-şase sute de vagabonzi cari strigau: „Moarte trădătorului!...” ţ Alţii, să mă omoare îndată!... Alţii mă cereau lui Brătianu să mă [[69]] sfîşie! Iar capii le strigau să aibă răbdare pînă mă vor duce la vornicie, căci poate să vie soldaţii să mă scape.
    Aşadar, ducîndu-mă spre vornicie, în ameţeala lor au uitat că trebuia să treacă pe acasă pe la mine.
    Vecinii mei, văzînd această scenă grozavă, au alergat mai înainte acasă şi au zis nevestei-mele că: „Poporul trece pe domnul maior la vornicie să-l omoare!”...
    Mititica Mariţa – era însărcinată. în opt luni – au ieşit la poartă ţipînd...
    Cînd am ajuns în dreptul porţii, doi soldaţi cari aveam în curte, avînd puştile pline, au pus una în pieptul Brătianului şi alta în pieptul Telegescului, strigîndu-le: „Lăsaţi pe domnul maior, că tragem în voi!”. Cari, de frică, m-au şi lăsat, întorcîndu-se înapoi cu toată crăimea. Iar eu am intrat în curte, soldaţii au închis porţile, punîndu-se de sentinelă la poartă.
    Urcîndu-mă sus, se începe o altă scenă! Copiii, spăimîntaţi, plîngeau, pe Mariţa au găsit-o un isterism, care îi rămăsese patimă şi l-au avut multă vreme, apucînd-o din cînd în cînd.
    În fine, după ce i-am consolat şi i-am liniştit, am luat toţi banii cari aveam în casă, am luat asupra-mi aurul, iar moneta în argint – la 50-60 de galbeni – puind-o într-o batistă, am dat-o Măritei. Apoi, luînd carabina cu mine, care era plină cu vreo douăzeci de gloanţe, am poruncit să-mi puie în grabă şeaua pe cal şi să-l aducă peste drum la Pană Buescu; apoi, lăsînd copiii acasă cu guvernanta şi cu toţi oamenii din curte, m-am dus cu Mariţa peste drum la Nicu Manu, care şedea în casele lui Pană Buescu, să aştept acolo să-mi aducă calul să mă duc la cazarmă să-mi realizez planul.
    Nu au trecut cinci minute după venirea noastră în casa Buescului şi auzim două detunări de puşti şi apoi foc de rînduri. Am socotit că Odobescu au devenit stăpîn pe situaţie şi ţara este scăpată de crai, căci cunoşteam laşitatea lor!...
    Eu tremuram de nerăbdare şi disputam cu Mariţa să mă lase să mă duc la palat, care cu lăcrămi în ochi mă ruga să nu mă duc. Cînd iată că vine Iancu Russet, cu Nicu Manu de la palat, şi asemenea se opuneau voinţei mele de a mă duce, încredinţîndu-mă că Solomon s-au retras cu oştirea la cazarmă în urma unui ordin ce au primit de la Odobescu şi că planul meu ar fi fără nici un efect, dacă nu fatal. în puţine cuvinte voi descrie istoricul întîmplării acelor momente:
    Revoluţionarii, după ce au proclamat pe Odobescu prezident şi cîrmuitor al afacerilor Statului, l-au rugat să ordone oştirii a se retrage. Odobescu au chemat pe Solomon şi i-au zis să se retragă [[70]] cu oştirea în dosul palatului, unde era o uliţă foarte strimtă, şi să aştepte acolo pînă ce va primi ordinul său de ceea ce are a face. Apoi s-a urcat în palat.
    Revoluţionarii, văzîndu-l izolat, l-au ameninţat cu pistoale, cu cuţite, să-l omoare îndată ce nu va da ordin scris lui Solomon să se retragă cu oştirea la cazarmă. Odobescu, văzîndu-se cu o mulţime de stilete în pieptul său, au scris şi au iscălit ordinul.
    În intervalul celor petrecute în palat, un unterofiţer, Davidescu, din regimentul al III-lea, trecut în tabăra revoluţionarilor, au tras cu puşca pe fereastra palatului în Solomon, însă au împuşcat un soldat în mîini, care era alături de Solomon (soldatul s-au vindecat şi au fost bine recompensat).
    Atunci Solomon au comandat „foc de divizion” în sus, cu scop de a-i speria numai. Răsculaţii, văzînd că nu cade nici unul dintr-însii, au luat mai mult curaj.
    După acesta, Solomon îndată au comandat „foc de rînduri”, în carne, şi într-o clipă au căzut nouă morţi şi unsprezece răniţi. Văzînd rebelii că nu este glumă, s-au răspîndit fugind cu toţii în toate părţile, încît nu i-ar fi prins nici cu calul. încă cinci minute să mai fi prelungit focul şi eram stăpîni pe situaţie, însă din nenorocire Solomon, îndată ce au primit ordinul Odobescului, s-au retras la cazarmă cu oştirea.
    Pe Odobescu, după ce au iscălit ordinul, l-au arestat.
    După ce s-au retras soldaţii, o grupă de rebeli, avînd în cap vreo cîţiva coconaşi, precum Iancu Bălăceanu,17 Dădu Filipescu,18 fiul lui Iordache Filipescu, locotenent în oştire, feciorii lui Iordache Florescu (afară de Iancu Florescu, care era foarte cuminte), Cantacozineştii ai lui Costache Cantacozino, Miltiad Costiescu, unterofiţer la pompieri,19 şi alţi mulţi, căutîndu-mă acasă şi negăsindu-mă, coconaşii strigau să dea foc casei ca să iasă, însă un ţigan rob, anume Dumitru, m-au trădat, spuindu-le că sînt peste drum la Buescu. Unii au sărit peste zidul împrejmuirii şi au deschis porţile de au intrat mulţimea.
    Sluga lui Nicu Manu intră speriat în camera în care eram cu Mariţa şi ne spune că: „Revoluţionarii au intrat în curte şi vin cu topoarele să omoare pe domnul. Dar veniţi curînd să vă ascund”.
    Mariţa, în zăpăceala aceea, au aruncat batista cu bani în sobă; feciorul au văzut şi, după ce au băgat pe Mariţa în una din camerele după galerie, mai pe urmă s-au întors şi au furat banii, iar pe mine m-au dus la scara podului şi mi-au zis să mă urc sus. Era o scară lungă dar foarte strimtă, încît nu încăpea decît un om.
    [[71]] M-am urcat în capul scării de sus şi, cu carabina în mînă, stam la meterez. Oamenii curţii i-au ghidat drept la acea scară, care, viind, îmi ziseră: „în numele legii, eşti arestuit!” Le-am răspuns că jos nu mă dau, şi să nu îndrăznească vreunul să se urce pe scară că slobod carabina într-înşii. în fine, după mai multe încredinţări, prin jurăminte care mi-au făcut că nu mă va atinge nimeni şi nici carabina vor cere-o, m-am coborît jos, ţinîndu-i la distanţă de cinci-şase paşi şi am intrat în salon. Atunci ei numaidecît au pus santinele la uşi şi la scară.
    Către scară au venit şeful gardiştilor, Aristia – pînă atunci un smintit profesor de declamaţii teatrale – şi cu unul Apoloni, armaţi pînă în dinţi şi împănaţi cu pene la pălărie.
    Mi-au zis că au ordinul guvernului să mă ducă la palat, unde sînt arestuiţi şi ceilalţi, adică Odobescu şi Solomon.
    Am plecat cu dînşii şi vreo cîţiva crai de uliţă armaţi cu puşti. Trecînd pe la locuinţa lui Costache Creţulescu, care şedea peste drum de casa Buescului, în casele lui Ioniţă Cîrciumarul dasupra Cişmelei roşii, în răspîntie am rugat pe paznici să intrăm puţin la Creţulescu ca să-i zic vreo două vorbe. Paznicii au primit. Urcîndu-mă sus, am rugat pe vară mea Luţa să-mi dea o cameră să şez, căci nu aş voi să merg la palat (Creţulescu nu era acasă).
    Paznicii, auzind că voiesc a rămînea acolo, au repetat că au ordin să mă ducă la palat. Le-am răspuns că pe cîtă vreme ţin carabina în mînă trebuie să predomineze voinţa mea, iar nu a crailor, şi am intrat în cameră.
    Apoi au lăsat pe Apoloni cu guardienii să mă păzească, iar Aristia s-au dus să arate guvernului. Se înţelege că guvernul au consimţit, căci seara au venit Aristia şi au aşezat santinele de pază: două ia uşă, de guardieni, patru santinele de soldaţi pompieri la poartă, iar împrejurul casei, la fieşcare fereastră, santinele tot de guardieni. în cameră ia mine, în toate nopţile mă păzea cîte o căpetenie a rebelilor, armat, şi care se schimba în fieşcare seară, precum Golescu chioru, Apoloni, Pereţii şi alţii.
    Era straşnic interzis de a intra cineva la mine, nevasta sau copiii, nici, chiar Creţulescu, stăpînul casei; mîncare îmi trimetea vară-mea prin guardieni.
    Zece zile cît am fost acolo arestuit, noaptea mă culcam îmbrăcat, pe canapea, cu carabina lîngă mine şi cu amorsa lîngă dînsa, căci fiecare din acei cari veneau să mă păzească noaptea îmi ameninţa viaţa, zicîndu-mi că au ordinul guvernului că, dacă soldaţii de la cazarmă vor veni să ne libereze, paznicii să ne omoare şi să ne arunce pe fereastră ca să se liniştească poporul.
    [[72]] Prin urmare, din moment în moment aşteptam să fiu asasinat! Si cîte alte asemenea lovituri morale nu sufeream...
    Într-o seară, şezînd răsturnat pe canapea, ceteam pe o carte, cînd mă pomenesc că intră în cameră un spînzurat de guardist, beat mort, şi cu puşcă în mînă. Îl întreb ce pofteşte, îmi răspunde: „Eu sînt Stoica Pînzaru şi sînt orînduit de caraulă să te păzesc”. întrerupîndu-l, îi zic: – Dar eşti orînduit să mă păzeşti afară, dar nu să intri în cameră la mine, şi poftim de ieşi afară!
    – Hei, f... l-aş, lasă că ştiu eu, dar am venit că aveam o socoteală amîndoi! Ia spune-mi, de ce ai împuşcat pe frate-meu alaltăieri la palat? Şi pe mine m-au lovit soldaţii cu spanga în picior?
    Zicînd aceasta, cu puşca întinsă spre mine, au scos o amorsa să puie la puşcă. Deodată am sărit asupra-i şi cu o mînă i-am apucat puşca şi cu cealaltă l-am apucat de gît şi l-am trîntit la pămînt, puindu-i piciorul în piept. Am strigat la santinelă să vie să-l dea afară, pe care l-au şi scos... iar el striga că mi-o va plăti!
    Seara, mai tîrziu, au venit Florescu (al lui Iordache) să mă păzească pînă a doua zi şi, spuindu-i ce mi se întîmplase cu un ceas mai dinainte el îmi răspunde că se putea întîmpla orice, căci, „Sărmanul popor! suferă de un secol tiraniile boierilor!” Şi alte multe fleacuri care nu merită să le descriu.
    A doua zi am scris un bilet lui Tell prin care îl rugam să vie să mă vază, căci am să-l rog ceva.
    Viind Tell, care se numise el însuşi general (în derîderea oştirii, care zice că s-au culcat maior şi s-au sculat general), l-am rugat să mă slobozească de la arest, cu promisiunea de a trece a doua zi peste graniţă.
    Îmi zise că, cu toate amiciţia şi afecţia ce-mi păstrează, nu mă poate slobozi pînă nu voi fi judecat (şi să fiu sigur că voi fi achitat), căci totuşi trebuie să se dea o satisfacţie poporului suveran, care o reclamă pentru omorurile care s-au săvîrşit la palat. Apoi l-am rugat să grăbească cu darea în judecată, dacă nu poate altfel, căci sub un asemenea arest riguros mă demoralizez cu desăvîrşire; al doilea, l-am rugat să dea ordin ca să fie slobozi nevasta şi copiii să mă vază, şi al treilea să mă pot duce în cameră la Creţulescu, sau să vie dînsul la mine. Pentru aceasta din urmă mi-a promis.
    Rigoarea pazei nu s-au slăbit întru nimic. Toată ziua răspîntia era plină de curioşi, mai cu osebire de sătenii cari veneau în oraş; căscau gura toată ziua pe la fereastră ca să mă vază. Auzeam calificîndu-mă în uliţă de trădător, vînzător, vîndut muscalilor, tîlhar şi altele. Chiar din amicii mei strigau: „Să-i verse maţele trădătorului!” Dacă mă încercam uneori să mă uit pe fereastră ca să-i [[73]] văz, guardiştii întindeau puşca şi mă luau la ochi, iar căpeteniile lor strigau: „Dă-i foc cîinelui!” şi alte injurii.
    După nouă zile de arest, în a zecea zi, mă luase Creţulescu pe răspunderea sa şi trecusem în cameră la dînsul să prînzim cu toţii. Tocmai cînd ne puneam la masă, auzim strigînd în uliţă: „La arme, la arme, fraţilor!” Ne uităm pe fereastră, vedem pe un ofiţer, Zalic, fiu vitreg al lui Eliad, cu droşca de birjă încărcată de puşti, împărţea la popor. Am socotit că s-au revoltat soldaţii de la cazarmă şi că răsculaţii vin să ne omoare.
    După ce au distribuit armele, au intrat Zalic în casă zicîndu-mi că are ordinul guvernului să mă ducă la palat, unde voi fi introdus înaintea tribunalului ostăşesc, ca să fiu judecat împreună cu şefii mei.
    Creţulescu l-au poftit să şază puţin pînă vom prinzi. Eu am renunţat la mîncare şi am rugat pe ofiţer să trimeată să aducă o birjă ca să mergem. El îmi zice că are oi-din să mă ducă pe jos între puşti. Atunci Creţulescu îi zice:
    – Domnule, îmi place să cred că guvernul nu poate împinge lucrurile pînă la exageraţii! Aşadar du-te dumneata de arată guvernului că îl voi aduce eu la palat.
    Ofiţerul i-au zis: „Prea bine, domnule, aşadar vom merge cîte trei într-o birjă”. Apoi ne-am pus cu toţii şi am plecat la palat, escortat de o mulţime de guardişti pe jos, pe amîndouă laturile droşcei şi cu gura puştilor întoarse spre mine. Birjarul era poruncit să meargă la pas, ca să se zgîiască lumea la mine. Ar fi socotit cineva că conduc un alt Samson!
    Ajungînd la palat, ofiţerul de serviciu m-au invitat într-o cameră unde erau aşezate deja santinele. Alături cu camera mea era arestat colonelul Solomon, cu care am ţinut o scurtă conversaţie; apoi, intrînd ofiţerul de serviciu, l-am rugat să mă conducă în cameră la Pleşoianu (Pleşoianu servise în batalionul meu din regimentul I vreo zece ani; pe acesta îl înălţaseră revoluţionarii din căpitan la gradul de colonel). Introdus în camera Pleşoianului (dînsul lipsea de acasă), am rugat pe ofiţer să trimeată la mine acasă un soldat să-mi aducă nişte lucruri care voi scrie. Am scris nevestei mele să-mi trimeată o saltea şi o pernă de piele cu soldatul, care le aveam pentru drum adăogînd ofiţerului că voi rămînea acolo să aştept pe Pleşoianu şi, dacă voieşte, să-mi pună santinelă la uşă, care s-au şi făcut.
    Aducîndu-mi salteaua, am aşternut-o pe scînduri şi m-am culcat.
    [[74]] Viind Pleşoianu, s-au deconcertat văzîndu-mă în cameră la dînsul, carele cu multă delicateţe mi-a observat că nu puteam locui împreună fără a se compromite în faţa poporului şi a guvernului. Şi eu, din parte-mi, iarăşi cu multă curtenire, i-am arătat că nu mă,,! voi separa de dînsul pînă ce nu se va săvîrşi judecata. în fine, de ) voie de nevoie, s-au înduplecat şi m-au primit să şez acolo, apoi au dat ordin de au înlocuit santinela printr-un soldat fără puşcă.
    Acolo vedeam toate machinaţiile, fabricaţiile şi vmeltirile de minciuni cu care înşela credulul şi ignorantul popor şi cum inducea în eroare Europa îrftreagă o mînă de crai deznădăjduiţi, făcînd-o,|, să crează că această răsculare au fost o adevărată manifestaţie a poporului romîn contra „tiraniei aristocratice”.
    Acolo m-am încredinţat, de la Pleşoianu şi de la alţii, de deci- ““ ziunea care luase guvernul în privinţa noastră a doua zi după omorurile de la palat ca să facem amendă onorabilă, adică Odobescu, Solomon şi. eu, să mergem după convoiul morţilor pînă la cimitir, desculţi, cu capetele goale şi îmbrăcaţi în cămăşi negre cătrănite. Dar, graţie lui Costache Creţulescu (că s-au luptat din toate puterile lui), şi au rămas deciziunea de a nu se efectua, căci, de s-ar fi realizat, negreşit că în ziua aceea ara fi fost omorîţi, sfîşiaţi de către ţiganii şi ovreii, sau chiar de către desculţii noştri.
    Acolo am aflat de la dînşii că Solomon, care nu mîncase de trei zile şi era în agitaţie şi fermentaţie continuă – în luna lui iulie – au cerut puţintică apă, căci murea omul de sete, şi în loc de apă l-a adăpat cu p...! Aceasta mi-au mărturisit-o şi însuşi Solomon cu jurămînt.
    Acolo am auzit, într-o seară pe popa Şapcă, în săliţa din afara uşei de la camera lui Pleşoianu, sfătuind pe ofiţerul Enache Dumitriu ca să se cureţe cu un ceas înainte de noi, să ne puie otravă în apă, căci altfel o să aducem în ţară turcii şi muscalii (popa nu ştia 1 i că sînt în cameră). De atunci nu mai beam apă pînă nu vedeam pe Pleşoianu bînd...
    Iată falsa morală şi libertatea conştiinţei care o propaga... 
    În seara în care m-au adus sub arest la vornicie au venit procurorul (auditorul) tribunalului ostăşesc, căpitan Ciocîrdia, şi m-au vestit că la două ore după miezul nopţii să fiu pregătit, căci este să ne înfăţişăm cîte trei arestaţii înaintea tribunalului. L-am întrebat de ce pe acea vreme, cînd sînt orele de odihnă chiar ale arestaţilor? Mi-a răspuns ca să nu ne vază poporul şi să se irite asupra noastră.
    La 2 ore au venit ofiţerul de serviciu şi m-au sculat, m-am gătit şi l-am urmat.
    [[75]] De la uşile arestuiţilor şi pînă la camera tribunalului erau două rînduri (şireaguri) de soldaţi cu puştile la mînă, printre care am trebuit să trecem.
    Tribunalul se compunea din şapte ofiţeri sub preşedinţia Pleşoianului.
    Mai întîi au vroit să facă procesul-verbal al Odobescului. Odobescu i-au întrebat: „Cine sînteţi dumneavoastră ?” Pleşoianu îi zice:
    – Domnule polcovnic, vă aflaţi în faţa unui tribunal ostăşesc şi eşti acuzat şi inculpat pentru omorurile care s-au săvîrşit la palat, si prin urmare va somez în numele legii ca să arătaţi orice cuvinte veţi avea pentru a dumneavoastră disculpare.
    – Domnule, îi răspunse Odobescu, nu voi arăta nimic, căci ca să mă judece pe mine urmează, după legile ostăşeşti, ca judecătorii să fie generali sau cel puţin polcovnici, mai vechi decît mine.
    Pleşoianu îi zise: „Îmi pare rău, domnule polcovnic, că veţi fi osîndit fără a vă justifica, căci suveranitatea poporului aşteaptă cu nerăbdare sentinţa domniei voastre”.
    La aceste zise, Odobescu le răspunse cu un ton imperios:
    Ai apoi, ştiţi, domnilor, că eu sînt polcovnicul Odobescu, din regimentul „aktirski” de husari al Maiestăţii Sale Imperatorul tuturor Rusiilor, şi rămas aici în ţară cu concediu ilimitat pentru învăţătura oştirii romîne? Şi mai mult nu voi răspunde nimic! Şi au şezut pe un scaun.
    După aceea tribunalul au început să facă procesul-verbal colonelului Solomon, care au rămas neterminat, căci începuse să se facă ziuă şi ne-au întors pe fiecare în camera sa.
    A doua noapte, tot la ceasul indicat mai sus, au înfăţişat numai pe colonelul Solomon şi pe mine. După săvîrşirea proceselor verbale la amîndoi, ni s-au zis că în noaptea viitoare ne va chema ca să auzim sentinţa.
    Dar nu au apucat nici să o termine nici să o execute!
    
    Voi lăsa pentru un moment istoricul meu ca să arăt atitudinea care au luat Rusia în faţa ţării despre calamităţile care ne ameninţau.
    Comisarul rus, generalul Duhamel, după ce au văzut steagurile revoluţiei pe străzile Bucureştilor, au plecat la Galaţi, unde au staţionat ca să observe cele ce se petreceau în ţară.
    [[76]] Îndată ce s-au înştiinţat despre omorul de la palat şi arestarea noastră, au trimes un curier în Basarabia, unde staţiona corpul al V-lea de oştire, scriind şefului corpului, generalul lieutenant Gerchenstein, ca să treacă îndată cu oştirea în Principate, fiindcă rezbelul civil ia proporţii grave.
    La 28 iunie generalul Gerchenstein au trecut în Moldova cu 50 000 de oştire şi, văzînd că domneşte cea mai mare linişte, s-au întors înapoi cu oştirea (demonstraţia generalului Gerchenstein au făcut ca guvernul nostru revoluţionar să fugă).
    Această retragere a lui Gerchenstein au comunicat-o generalul Duhamel împăratului, care au dat ordin ca să se ia îndată corpul al V4ea numitului general şi să se dea generalului Lüders, iar Gerchenstein să vie la Petersburg să se justifice.
    Pe de altă parte, guvernul de San Petersburg au scris Porţii să bage şi dînsa oştire în ţară... 
    Generalul Gerchenstein, după ce au predat corpul al V-lea lui Lüders, s-au împuşcat, căci ştia ce-l aşteaptă la Petersburg. Şi revin iarăşi la istoricul meu.
    La 23 iunie 26 Costache Belicoco, 27 care era prefect al poliţiei.! au făcut cunoscut guvernului că au intrat ruşii în ţară şi că aceasta ştiinţa o are de la consulul englez Colhun, 28 care au primit astă-noapte un curier de la Iaşi.
    Eliad au fugit îndată în mahalaua armenească ca să se ascunză. Magheru au fugit peste Olt. Tell, Pleşoianu şi alţii îşi legau geamantanele, pregătindu-se să fugă spre Tîrgovişte cu acele două companii răsculate (a V-a şi a Vl-a din regimentul I).
    Ceilalţi rebeli erau într-o zăpăceală şi fierbere supremă. Pe la orele două după amiază, aflînd tîrgul despre trecerea ruşilor m Moldova, au început a se aduna la palat, strigînd şi vociferînd asupra guvernului că au compromis ţara şi acum îi lasă în iataganul turcului şi suliţa muscalului, şi să nu-i lase pe trădătorii să plece, ci să-i închiză şi să-i dea pe mîna turcului...
    „... Jos guvernul trădător!”...
    Tell au ieşit în balconul palatului ca să liniştească poporul, ţiindu-le un discurs în care el zicea:
    – Fraţilor! Ne-au venit ştirea că muscalii au călcat pămîntul Romîniei. De aceea ne-am hotărît să ne tragem cu oştirea la munte şi să luăm ofensiva, şi ne vom bate cu dînşii pînă îi vom sili să se retragă din Romînia liberă! Europa toată este sprijinul nostru.
    La aceste cuvinte, strigările şi injuriile poporului se înmulţeau: „...Jos guvernul trădător!”...
    [[77]] Atunci Tell au împănat intrările palatului cu o companie de răsculaţi şi celelalte stau gata sub arme.
    Eu, văzînd această înverşunare a poporului şi îngrijindu-mă că, asupra fugii lor, poate să se năpustească poporul peste dînşii, sau poate batalioanele din cazarmă de vor afla dezertarea lor să vie să ne scape de sub arest şi să înceapă un măcel teribil, căci tot poporul era în mare fierbere, văzînd deci poziţia mea critică acolo, am cumpărat un soldat cu un galben şi l-am trimes la Mariţa cu un bilet prin care-i scriam să-mi trimeată imediat pe cumnatul meu Mihalache, 29 carele viind, l-am rugat să-mi tocmească o birjă pentru noaptea aceea, să stea în fundul curţii palatului şi să-mi aducă numărul ei şi să-i zică birjarului că numai cu acela care-l va striga pe număr să meargă. Aceasta s-au şi făcut.
    Pe la orele zece seara şedeam singur în camera Pleşoianului, absorbit de gînduri cum m-aş putea strecura prin două rînduri; de santinele cu soldaţi rebeli, cînd deodată se deschide uşa şi intră ofiţerul Paraschivescu, supranumit Moşoiu, în disperaţia cea mai mare şi cu lacrămile în ochi.
    Venise să mă roage să-l consiliez ce să facă, căci guvernul a dat ordin să-l însoţească cu companiile răsculate, în care aparţine, şi că el nu voieşte să se ducă, căci prevede ce soartă îl aşteaptă. îl întreb:
    – Poţi dumneata să mă scoţi prin santinele şi să mergi cu mine? Si apoi nu te vei teme de nimic.
    – Dar, domnule maior, îmi zice, pot foarte lesne, fiindcă sini de serviciu.
    – Să mergem dar, şi să nu pierdem vreme! Santinelei mele de la uşi i-au zis: „Rămîi tu aici, fiindcă conduc eu pe domnul maior.” Ajungînd la santinela de la scara din dos, le-au dat parola (lozinca) şi am trecut
    Eu, cu toate că faţa mi-era acoperită cu gulerul mantalei, însă totuşi m-au cunoscut soldaţii, căci îi auzii strigînd:
    – Să trăieşti, domn-maior! Unde ne laşi, cu hoţii aceştia care ne-au înşelat!
    – Tăceţi, băieţi, le zisei, că peste un ceas voi fi cu voi şi nu veţi avea a vă teme de nimic cînd voi fi între voi!
    Apoi Paraschivescu au strigat numărul birjii şi am fugit amîndoi pe uliţa pe din dosul palatului. Am venit acasă, am intrat în camera copiilor, întreb unde este Mariţa; îmi spune guvernanta că este peste drum, la nenea Pană Buescu.
    Copiii dormeau; i-am sărutat şi am plecat luînd de acasă o pereche de pistoale. M-am dus la nenea Pană, acolo am găsit pe [[78]] Mariţa, familia lui Iancu Grădişteanu, 31 a lui Iancu Gigîrtu32 şi alţii mai mulţi. Toţi aşteptau înmărmuriţi momentul unei catastrofa, adică vreun incendiu al oraşului, sau vreo pleaşcă.
    Văzîndu-mă pe mine în mijlocul lor s-au bucurat cu deosebire că am scăpat. Apoi, după o scurtă conversaţie, m-au sfătuit să mă duc la Grigore Grădişteanu să rămîi în noaptea aceea pînă să fugă guvernul, căci dînsul are vreo zece arnăuţi armaţi şi tocmiţi să-i păzească casa. Ceea ce am şi făcut.
    Mergînd pe la poarta Grădişteanului am desfăcut birja, plătindu-i să ducă şi pe Paraschivescu acasă la dînsul; mulţumindu-i şi urîndu-i seară bună, am intrat în curte. Mă uit pe fereastră şi văz mai multe mese de joc la care jucau boierii. Am trimes un fecior înăuntru şi au chemat pe Nicu Manu, coleg de arme, amic intim al meu şi ginere al Grădişteanului. i
    Văzîndu-mă Nicu, m-au luat şi am intrat în salon amîndoi, am stins luminările şi l-am pus pe scurt în curentul întîmplărilor. îmi zise: „Mă duc să chem pe socru-meu”, făgăduindu-mi discreţie. Viind G. Grădişteanu şi după o scurtă convorbire, s-au hotărît să mă duc la Nicu Manu să mă ascunz în casa vătafului său de curte pînă a doua zi, căci, cînd am intrat în curte, poate că mă fi văzut cinevaş din oamenii curţii şi să mă compromită atît pe mine, cît şi pe dînşii.
    Am primit sfătuirea Grădişteanului, însă am zis în mine: „lată laşitatea boierilor, şi pentru care mă jertfesc ca să nu se urce craii şi ciocoii pe ruinele lor “ Aducîndu-mi aminte de maximul filosofului elen caic zice: [în elină] 
    M-am dus cu Nicu Manu şi cu vătaful la casa sa.
    Era o singură cameră, foarte mică, situată în piaţa Amzei în apropiere de Grădişteanu. M-am închis într-însă, neavînd nici luminare în cameră; numai o lampă de noapte ardea, atîrnată de perete. M-am trîntit în pat, veghind pînă a doua zi.
    A doua zi, 29 iunie, foarte de dimineaţă, au venit Iancu Gigîrtu cu caleaşca şi m-au luat de acolo, spunîndu-mi că guvernul au fugit în noaptea aceea şi vornicul Manolache Băleanu au luat cîrma guvernului şi Odobescu au luat ministerul de rezbel. Patrule de soldaţi se înţesează pe uliţe şi craii stau morţi la pămînt.
    Am venit acasă şi în. ziua aceea nu am ieşit afară din casă, fiind obosii moraliceşte şi psihiceşte.
    În oraş domnea liniştea cea mai completă. A doua zi, la 30 iunie, m-am dus la cazarmă. Ofiţerii şi camarazii meu m-au primit cu cordialitate, iar soldaţii cu o vie mulţumire şi bucurie. Am vizitat şi acele două companii răsculate din regimentul I şi care le comandasem [[79]] atîţia ani. Erau înmărmuriţi de frică. Le-am vorbit cu multă amabilitate, promiţîndu-le că voi stărui din toate puterile mele pe lîngă şeful oştirii, colonelul Odobescu, spre a le obţine iertarea, şi sper, ba încă sînt convins, că voi dobîndi-o. Din parte-le, asemenea, mi-au promis o supunere oarbă şefilor celor vechi, şi dacă vreunul dintr-înşii de s-ar lăsa a se mai amăgi de crai, pe acela să-î împuşte ca pe un dine şi trădător.
    Am arătat polcovnicului Odobescu langajul care am ţinut cu dînşii şi mi-a mulţumit, zicînd că bine am făcut şi le acordă iertarea.
    Colonelul Solomon era preocupat grozav. Arestuia în dreapta, în stingă, pe unii dîndu-i sub judecată, pe alţii ameninţîndu-i cu moartea! în fine, viind Odobescu şi văzînd atîtea percheziţii din partea polcovnicului Solomon îi zise: „Domnule, te rog eu, ministrul de rezbel, să dăm iertare generală! Toţi am greşit, toţi am suferit, au fost o zăpăcire obştească”.
    Polcovnicul Solomon, vrînd nevrînd, au consimţit. Aceasta au produs o bucurie în toată oştirea.
    De la cazarmă am plecat la Odobescu. Pe drum l-am rugat să-mi acorde Voie să mă duc peste graniţă, pentru că simt neapărată trebuinţă să respir, fiind demoralizat cu desăvîrşire de politica zilei. Au primit cu mulţumire şi mi-a zis să mă duc a doua zi la dejurtsvă la minister ca să-mi facă ordinul.
    La 1 iulie m-am dus la dejurstvă. Odobescu, văzîndu-mă, au zis polcovnicului Voinescu să-mi facă un ordin prin care mi se acordă voie de două luni a merge peste graniţă la apele minerale pentru căutarea sănătăţii. în momentul cînd prezenta ordinul Odobescului să-l subscrie intră un unterofiţer în camera Odobescului zicînd:
    – Să trăieşti, domnule polcovnice! Domnul praporcic (sublocotenent) Deivos 34 au ridicat steagul revoluţiei în tîrg pe piaţa puşcăriei!
    Odobescu au strigat îndată pe şefii de secţie şi le-au ordonat să facă îndată pricazanii (ordin de zi) la artilerie, cavalerie şi la toate comenzile, precum şi la toţi domnii ştab- şi oberofiţerii aflaţi în garnizon, să se adună fără minut zăbavă la cazarma de la Mihai-Vodă unde se vor concentra.
    – Ah, crailor, zise, vă voi învăţa eu acum! Nu va rămînea piatră peste piatră!
    Apoi, întorcîndu-se către mine, îmi zise: „Voieşti să te duci? Să subscriu ordinul i” I-am răspuns că acum nu mă duc, căci voiesc să mă răzbun şi eu asupra crailor. [[80]] 
    – Atunci, îmi zise, du-te dar la cazarmă şi spune polcovnicului Solomon să găsesc toată oştirea aşezată în coloane cu toată amuniţia în curtea cazarmei, căci peste două ore viu şi eu la cazarmă. Şi dumneavoastră ştabofiţerii (ofiţeri superiori) să aveţi caii de călărie în cazarmă pentru orice eventualitate.....
    M-am dus acasă, am promis Măritei că, îndată ce voi ajunge la cazarmă, ii voi trimite un unterofiţer cu trei soldaţi să păzească casa, apei am încălecat pe un cal şi m-am dus la cazarmă.
    La 12 ore, toată oştirea din garnizon era concentrată la cazarmă.
    La 1 1/2 ore după amiază, viind Odobescu, au trecut pe dinaintea trupelor. Apoi au chemat pe căpitan Vespescu, casierul regimentului al III-lea, si, dîndu-i o chitanţă, i-au zis: „Du-te cu aceasta la Hilel bancherul să primeşti cinei mii de galbeni pentru trebuinţa oştirii şi, luînd o căruţă de birjă, să-i aduci încoace. Poţi să iei cu dumneata si doi soldaţi şi să vii mai curînd”.
    Apoi au chemat, pe şefii diferitelor comenzi şi le-au zis să fie gata, căci peste o oră vom pleca.
    Eu l-am întrebat unde o să mergem; îmi răspunse zîmbind: „Ori la munte, ori la baltă”.
    Pe din afara căzărmei, jur împrejur, burghezia şi poporul din ce in ce se înmulţea, fără a cuteza să intre în cazarmă.
    Intre orele patru şi cinci am dat semnalul plecării şi am plecat „tambour battant”. Odobescu, în capul oştirii, mergea pe jos şi un soldat îi ducea calul.
    Burghezia şi poporul, cu capetele goale şi cu mîinile încrucişate, au ieşit înaintea Odobescului, rugîndu-l cu lăcrămile în ochi, ba unii şi în genunchi, să nu părăsească oraşul căci sînt ameninţaţi de pradă, de foc, ba chiar şi de vărsare de sînge.
    Atunci Odobescu, poprind oştirea, le-au zis:
    – Domnilor, eu mă întorc numai atunci cînd îmi veţi promite că veţi astîmpăra nebunii, să nu mai umble în grupe cu steagurile pe uliţe! Căci de vor mai urma, apoi voi scoate oştirea pe uliţe şi, odată cu săbiile trase, nu voi mai putea înfrîna furia soldaţilor şi vă încredinţez că nu va rămînea piatră peste piatră!
    Iar ei strigau: „Făgăduim, părintele nostru, părintele oraşului, părintele ţării!” şi altele.
    Atunci Odobescu au comandat „la stînga împrejur” şi ne-am întors în cazarmă, dînd ordin să se aşeze santinele împrejurul cazărmii şi să nu iasă nici să intre nici o suflare fără ştirea şi voia sa.
    [[81]] Peste vreo două ore Odobescu au primit un bilet de la mitropolitul Neofit prin care-l ruga să meargă la Prea Sfinţia Sa. Odobescu, mergînd la mitropolie, au găsit pe toţi boierii acolo, cari aflaseră că Odobescu are de gînd să părăsească Capitala. Mitropolitul şi boierii l-au rugat să nu lase oraşul, căci sînt ameninţaţi a fi victimele vagabonzilor.
    Odobescu le-au răspuns că, pe cîtă vreme burghezia va ţinea promisiunea şi va intra în linişte, nu va părăsi oraşul, iar la dimpotrivă, se va vedea silit să se retragă, fiindcă compromite oştirea.
    Vreo cîţiva din ofiţerii răsculaţi cari nu intraseră în cazarmă, aflîndu-se şi dînşii acolo, au, zis:
    – Şi noi ne asociem cu rugăciunile Prea Sfinţiei Sale şi ale boierilor şi vă rugăm, domnule polcovnic, să nu părăsiţi oraşul.
    Odobescu le-a răspuns cu un ton marţial:
    – Domnilor, nu ştiţi ce cereţi, căci la cea mai mică abatere a dumneavoastră vă împuşc!
    Odobescu, întorcîndu-se la cazarmă, au rugat pe toţi ofiţerii să dormim cu toţii în cazarmă. I-au adus o saltea şi pernă de piele, au aşternut-o pe prispa cazărmei şi s-au trîntit acolo. Noi ceilalţi ofiţeri superiori am petrecut toată noaptea în cancelarie, cu glume şi rîsuri pîn-a doua zi.
    În noaptea de la 2 iulie 35 s-au întors guvernul revoluţionar, căci luase ştiinţă că muscalii s-au retras, după cum am arătat mai sus. A doua zi, la 3 iulie, pe la 11 ore de dimineaţa, pe o căldură nesuferită, au venit Odobeasca pe jos la cazarmă, acompaniată de popor, care au rămas afară din cazarmă, iar Odobeasca, intrînd, s-au: pus în genunchi la Odobescu, rugîndu-l şi conjurîndu-l ca pentru dragostea dumneaei şi a copiilor săi să nu facă sînge.
    Odobescu îi răspunse cu un ton marţial:
    – Furca, muiere, furca! Nu te amesteca în politică!
    Odobeasca insistînd a-l ruga şi a-l conjura, Odobescu s-au înfuriat şi luînd şapca de pe cap au lovit-o cu dînsa, strigîndu-i:
    – Muiere ingrată!... Tu ai voit să mă vezi în ocnă, dar nu!... Şi numai atunci mă voi linişti cînd voi călca în sîngele tău şi al copiilor tăi! Atunci voi fi fericit!...
    Odobeasca, cu capul plecat şi în extremă dezesperare şi ruşine, au plecat îndată, însoţită iarăşi de popor în strigătul de urale şi de: „Să trăiască Odobeasca! Să trăiască Odobeasca!”
    Oştirea era încîntată de atitudinea Odobescului şi aştepta cu nerăbdare momentul de a ne trimite în oraş să punem vagabonzii la ordine.
    [[82]] Pe la orele două după amiază polcovnicul Solomon au poftit pe Odobescu şi pe toţi ofiţerii superiori acasă la dînsul ca să mănînce, iar ofiţerilor subalterni le-au cerut scuze, că, fiind camera mică, nu încăpeau toţi, dar li se va pune masa în cazarmă şi li se va trimite bucate.
    Odobescu au chemat pe căpitanul Iancu Sc. Ghica, exadjutantui lui Vodă Bibescu, şi l-au trimes înaintea poporului (care se adunase ca să taie podurile de pe Dîmboviţa spre a nu putea oştirea să intre în oraş) şi să le zică să se ţie de promisiunea care au dat-o dacă voiesc să mai trăiască în linişte!
    Apoi s-au orînduit patrule de cavalerie să se preumble de la cazarmă pînă la poarta lui Mihai-Vodă.
    După aceasta am plecat cu toţii la polcovnicul Solomon sa prînzim. La masă aflîndu-ne, ne-am pomenit iarăşi cu Odobeasca că vine să roage pe Odobescu să nu facă vărsare de sînge. Odobescu îi zise
    – Te rog, Catinco, du-te acasă şi nu te mai amesteca în politică! Dar du-te, pînă te rog!...
    Odobeasca au ieşit şi îndată ne-am pomenit că intră Iancu Cîmpineanu să roage pe Odobescu ca, după ce se va scula de la masă, să treacă amîndoi într-o cameră, căci are să-i comunice un secret. Odobescu îi răspunse să nu are niciun secret pentru camarazii săi si, dacă are cevaş să-i zică, să-i spuie acum! în fine, după ce ne-am sculat de la masă, Cîmpineanu ne-au făcut semn cu o-chiul si am trecut în altă cameră. Odobescu ne întreabă: „Unde vă duceţi, domnilor?” I-am răspuns că se aprindem ţigările şi venim îndată.
    Eu şi cu colegul meu, maiorul P. Cerkez, ne-am lipit de uşă ca să auzim secretul dintre Odobescu şi Cîmpineanu şi numai atît am putut auzi de la Odobescu (carele avea un glas sonor de soprano): „Nu, domnule, nu mai intru în albia cu tărîţe, căci mă mănîncă porcii! Iar cît pentru vărsare de sînge, îţi promit că nu voi face”.
    Atunci, lovindu-mă cu palma peste frunte, am zis colegului meu Cerkez:
    – Am pierdut toate iluziile! Că nu am luat concediu să plec din ţară îmi muşc mîinile, şi să ţii minte că craii o să ne omoare.
    Apoi au ieşit Cîmpineanu satisfăcut şi cu zîmbetul pe buze, au luat pe Odobescu şi au plecat...
    Noi ne-am dus la cazarmă cu toţii. Peste vreo oră au venit Iancu Brătianu, unul din căpeteniile revoluţionarilor, şi, închizîndu-se în cameră cu Odobescu, au şezut mai mult de o oră. Ce au vorbit, nu s-au putut afla.
    [[83]] Peste două-trei ore au venit vreo cîţiva guardişti, trimişi de guvern ca să roage pe Odobescu să se sloboază vreo cinci sute de puşti din arsenal, ca să se împartă orăşenilor, pentru paza oraşului. Odobescu, pentru un moment, au zis lui Solomon să le sloboază, carele au transmis ordinul.
    Oştirea însă, îndată ce au auzit aceasta, s-au revoltat, strigîndu-ne că:
    – Dacă veţi da puşti crailor, aruncăm şi noi pe ale noastre! Ce voiţi dumneavoastră, să vă mai ia din mijlocul nostru?... Aceasta nu se poate!
    Odobescu, văzînd murmure şi împotrivirea oştirii, au ieşit în curtea cazărmei strigînd:
    – Să nu se dea nici o puşcă nebunilor, căci nebunii şi copiii nu ştiu să umble cu arme. Şi astfel s~au potolit soldaţii.
    Pe dinafară cazărmei din ce în ce se înmulţea poporul desculţ: se adunase poate la două-trei mii de oameni. Apoi auzim un pocnet de pistol, care au fost semnal pentru dînşii, căci într-o clipă de ochi s-au năpustit pe ulucile cazărmei şi au dărîmat tot îngrădişul.
    Odobescu au dat ordin să bată toboşarii adunarea şi să se întocmească în coloane. Toată operaţia aceasta au fost făcută în două minute şi oştirea era aşezată la locul ei sub arme. Apoi au dat ordin să aprindă fitilurile tunurilor.
    Atunci o tăcere de moarte domina tot poporul şi nimeni nu cuteza să intre în (cazarmă; numai unul singur, dascălul Scariat Turnavitu, să tîra în brînci pe pămînt şi se apropia de soldaţi, strigînd: „Fraţilor! Nu ne omorîţi, căci revoluţia am făcu t-o pentru fericirea poporului şi eliberarea lui de sub robia tiranilor!”... Şi altele toate...
    Soldaţii începuseră să umple puştile, fără comandă. Odobescu striga din toate puterile să nu le umple, dar nu-l mai asculta nimeni!
    Cînd, deodată, vedem că intră mitropolitul cu careta în cazarmă; pe învelişul caretei era Iancu Brătianu şi cu alţi vagabonzi. Odobescu, cum au văzut pe mitropolitul, au comandat oştirii să se pună în genunchi. Mitropolitul s-au dat jos din caretă, învestit cu omoforul mitropolitan şi, trecînd pe dinaintea oştirii, îi blagoslovea şi îi ruga să se înfrăţească cu poporul. Poporul, încurajîndu-se, au intrat în cazarmă năbuşind oştirea cu sărutările. Paralizie completă!
    Mitropolitul, Odobescu şi Brătianu, s-au tras la o parte. Ce convorbire vor fi avut, nu se ştie...
    Această politică, sau mai bine zis vînzare a Odobescului, voi afla-o pe lumea cealaltă!... 36
    [[84]] Peste cîteva minute văzi preoţii sfîntului altar al Bisericii ortodoxe călări pe tunuri. între dînşii am cunoscut pe popa Ion sau Iosafat (care se află acum preot al capelei romîne din Paris) şi popa Dionisie37, actualul episcop al Buzăului. După ce au ieşit din cazarmă mitropolitul au luat craii tunurile şi le-au dus la palat (unde se restituise guvernul revoluţionar). Poporul au luat muzicile şi au plecat prin oraş strigînd urale. Ofiţerii se debandaseră şi fraternizau cu vagabonzii... \
    După ce au deşărtat poporul cazarma, polcovnicul Solomon au adunat soldaţii şi le-au zis să fie credincioşi şi supuşi şefilor, să nu asculte propagandele crailor, căci scopul acestora este să ia moşiile proprietarilor să le dea rumînilor. Unul din soldaţi auzind a-ceasta au zis:
    – Să trăieşti, domnule polcovnic! Dac-ar fi aşa, n-ar fi treabă urîtă asta!
    Eu în aprinderea mea i-am strigat:
    – Bravo, polcovnice, frumos discurs le-ai ţinut! Şi luîndu-mi adio de la colegul meu maiorul Pîndele Cerkez şi de la doi căpitani, Costaforu şi Boboc, cari în tot timpul au fost fideli disciplinei ostăşeşti, le-am zis că nu mai este nimic de făcut şi că fieşcare să-şi caute de drum spre a-şi asigura viaţa, căci oştirea este cu desăvîrşire demoralizată şi aceasta o datorăm şefului oştirii, polcovnicului Odobescu, şi am plecat acasă.
    A doua zi, 4 iulie, am zis nevestei să urmeze preparativele plecării, căci mă duc pentru un moment la Odobescu să-i spun că plec şi, întorcîndu-mă, mă duc să închiriez care să plecăm la Braşov. M-am îmbrăcat în haine civile şi am ieşit din casă; însă, pînă a nu ajunge la Odobescu, am intrat pentru un minut la soacră-mea, ca să o întreb dacă merg şi dumnealor cu noi, adică şi cumnaţii mei cu familiile.
    Acolo am găsit pe iuncării Apostol şi Jean Arion, cari mi-au zis că au venit într-adins ca să spuie soră-si şi cumnată-mi Eliza să mă prevestească cît mai în grabă că guvernul au dat ordine gardiştilor să mă prinză şi să mă ducă la palat şi că pe Odobescu şi Solomon i-au arestat şi casele lor sînt înconjurate de o mulţime de popor.
    Cît am şezut acolo, în mai puţin de o oră, curgea ca ploaia biletele de pe la amici şi cunoscuţi, altele anonime, ca să mă ascunz ia minut, căci mă caută să mă omoare, fiindcă guvernul au promis poporului să se răzbune asupra unui „trădător”.
    Eu, văzînd aceasta, am scris nevestei un bilet prin care o anunţam că mă duc la agentul austriac Timoni unde voi sta retras, şi să fie [[85]] fără grijă. Apoi, ducîndu-mă la agentul, l-am rugat să-mi dea ospitalitate, fiindu-mi viaţa ameninţată; însă, cu toată amiciţia ce fusese între noi, mi-a refuzat această ospitalitate, pentru cuvîntul că, în caz de s-ar călca agenţia de către popor, poate să dea prilej de un conflict sau de un „casus belii” între Austria şi Ţara Romînească, dar mă consiliază să mă duc la Colhun, consulul englez şi, ca să-nu mă expui ieşind pe uliţă ca să mă duc acolo, au dat ordin de au pus caii la caretă şi s-au îmbrăcat vizitiul cu lacheul în uniformă consulară de gală, eu mi-am tuns mustăţile (fiindcă agentul le avea rase), i-am luat ochelarii şi i-am pus la ochi şi m-am dus ca un agent la Colhun.
    Cu consulul englez, deşi nu aveam decît o simplă cunoştinţă, cerîndu-i ospitalitate, mi-a răspuns Că mă asigură pe onoare că mai lesne îl vor lua pe dînsul, dar pe minei niciodată din casa sa. Apoi l-am rugat să se ducă la Timoni să-l roage să-mi dea un caporal austriac şi la noapte să plecăm peste graniţă, deghizaţi în curieri austriaci.
    Colhun s-au dus îndată la Timoni şi peste o oră s-au întors vociferînd că este un mizerabil neamţ, fricos ca toţi nemţii şi că i-au refuzat cererea. Dar, dacă voiesc, îmi zise Colhun, să mă trimeată cu un curier englez chiar pînă la Viena. Mulţumindu-i, i-am zis că o să mă gîndesc ce este de făcut, căci mai întîi trebuie să mă întîlnesc cu nevasta ca să-i spui unde mă duc şi ce căpătîi am.
    Colhun locuia cu o demoazelă engleză care trecea în lume drept soră-sa. Orice ar fi fost, însă era bine crescută şi foarte învăţată. Dînsa mă consola şi mă încuraja, căci în adevăr mă demoralizasem, ca un om osîndit la moarte.
    Peste la orele 10-11 noaptea, Mariţa, luîndu-mi urma, au venit acolo şi mi-au zis că tot este gata, carele sînt încărcate, paşaportul scos şi mîine, în ziuă, să plecăm. Apoi m-am înţeles cu Mariţa să mergem să dormim la clucerul Enache Arion, socrul cumnatului meu Nae, unde sînt mai multe familii acolo, şi a doua zi în ziuă, să plecăm.
    Am luat seara bună de la Colhun şi demoazelă, mulţumindu-le de primirea cea ospitalieră care mi-au dat, şi am plecat la clucerul Enache Arion, unde am găsit mai multe familii din rude, hotărîte să doarmă acolo. A doua zi, m-am dus cu doctorul Pădurea într-o caleaşca închisă şi am ieşit prin bariera Chisseleff, unde m-am dai jos, aşteptînd în păduricea din dreapta pînă au sosit trăsurile, şi am plecat cu toţii la Braşov. Era soacră-mea, Mihalache cumnatu-meu cu familia, Nae cumnatu-meu cu familia, Costache Slătineanu [[86]] cu familia, Ogrădeanu cu familia, Tudorache Georgiadis caro ne conducea, ca unul care era domiciliat în Braşov şi cunoscut de toţi acolo. 
    Seara am ajuns la un sat Drăgăneşti, unde am şi rămas în noaptea aceea.
    A doua zi, continuînd drumul, am ajuns la vama noastră. Acolo m-au trădat chirilii către ofiţer, căci eu eram trecut în paşaport cu servitor. Ofiţerul graniţei, lieutenantul Miculescu, îndată ce au aflat, mi-a trimis răspuns prin Tudorache Georgiadis să trec singur pe jos vama ca, cînd va veni să inspecteze trăsurile, să nu mă găsească acolo ca să nu-l compromit, pentru ca au primit aseară ordin circular prin ştafetă de la guvern ca oriunde mă va găsi să mă puie în fiare şi să mă trimeată la Bucureşti.
    Eu i-am mulţumit, tot prin Tudorache, pentru devotamentul său ostăşesc şi i-am promis că peste puţine zile va fi bine recompensat. Am trecut înainte pe jos şi am aşteptat trăsurile.
    Peste o săptămînă ofiţerul au fost adus la Bucureşti sub arest şi pus sub o comisie de anchetă, la care comisie au tăgăduit că nu m-au văzut. După întoarcerea mea în ţară, constant promisiunii, l-am recomandat şi l-au înălţat în rangul de căpitan, dîndu-i-se şi companie în regimentul al III-lea.
    Ajungînd la vama austriacă, acolo era director un slavon anume Vasitz, ultrarevoluţionar şi în relaţii cu cei de la Bucureşti. In-trînd în curtea vămii, tocmai vorbeam cu ai noştri, zicîndu-le că, de voi scăpa şi de aci, apoi o să răsuflu (căci eram informat de acest director), cînd deodată mă pomenesc că mă cunoaşte un neamţ, Zaides, fost casier la teatrul din Bucureşti, şi mă strigă de departe în limba germană:
    –  (Adică: „Domnule maior, bine ai venit!”) Am pus mîna la gură, impuindu-i tăcere: din norocire nu s-a băgat de seamă şi am plecat înainte pe jos pînă să ajungă trăsurile.
    După ce m-au ajuns trăsurile, m-am urcat în căruţă şi am zis: „Am scăpat, şi acum voi dormi şi eu în linişte!”, neştiind că era să trecem o a doua vamă austriacă.
    Ajungînd la cea de a doua, am simţit mişcîndu-mă de picior. Mă deştept spămîntat, întreb: „Ce vrei?” Era un maior neamţ, financiar al vămii îmi zise romîneşte: „Domnule maior, bine ai venit sănătos!”
    Văzîndu-mă iarăşi trădat, am băgat mîna în buzunar şi am scos vreo zece galbeni austriaceşti şi i-am pus în mînă, prefăcîndu-mă că-i strîng mîna. Neamţul, văzîndu-se cu o sumă bunicică [[87]] în mînă, au început să-mi facă complimente pînă la pămînt, urîndu-mi călătorie bună. L-am întrebat dacă mai este vreo vamă pînă la Braşov, ca să-mi sperie somnul. Mi-au răspuns că nu mai este, cerîndu-mi iertăciune că m-au deşteptat.
    Ajungînd la Braşov, aici se termină suferinţele prin care am trecut cu sacrificiul vieţii mele, vrînd să fiu ostaş credincios guvernului legitim şi apărător partidului ordinei şi al instituţiunilor străbunilor mei!...
    
    Voi descri în prescurtare nenorocirile ce au adus pe sărmana ţară ştrengarii şi mitocanii, lăsînd istoricilor de a descri faptul in extenso.
    Poarta, după înţelegerea şi stăruinţa Rusiei, care trîmbiţa la toate curţile Europei că o mînă de vagabonzi şi străini au răsturnat pe Domn şi după dînsul toate instituţiile ţării, sfîşiindu-se între dînşii, şi pe lîngă dînşii se varsă şi sînge nevinovat (făcînd aluzie la cele întîmplate la palat la 19 iunie), Poarta au trimes pe Suleiman Paşa cu zece mii de oştire să intre în ţară să restabileze ordinea.
    Guvernul ştrengarilor, îndată ce au aflat de sosirea lui Suleiman Paşa la Rusciuc, s-au dus înaintea turcului ca să convertizeze anarhia în linişte, făcîndu-l să crează că despre cîte au iniţiat Rusia pe Poartă sînt intrigi şi născociri ale Rusiei, cu scop de a acapara Principatele, şi că ţara voieşte a se scutura de jugul protectoratului Rusiei şi să rămîie supusă şi credincioasă suveranităţii Turciei. Şi, spre confirmarea acestora şi a afecţiei ce ţara are către dînsa, îi dă înapoi toate cetăţile şi serhaturie cîte au luat Rusia în campania de la 1828 şi le-au dat romînilor; şi numai în acest scop au fost ridicarea poporului pentru răsturnarea Domnului, care se făcuse instrumentul Rusiei ca să vînză. ţara! însă, după abdicarea domnitorului şi proclamarea constituţiei, totul s-au liniştit în ţară şi au intrat în ordine legală şi, spre a se încredinţa de toate acestea, îl roagă să intre în ţară fără oştire, căci intrînd cu oştire va da prilej Rusiei să bage foarte probabil, ca curte protectriţă, şi dînsa oştire, şi iată un început de conflict sau chiar un „casus belii”.
    Turcul – prost şi credul – şi mai vîrtos că-i venea la socoteală politica care o susţineau ştrengarii, la 30 iulie au intrat în Giurgiu: Suleiman Paşa, cumnatul Sultanului Abdul Medjid Chan [[88]] şi Omer Paşa renegatul comandantul armiei turceşti, însoţiţi de un escadron.
    Primirea turcilor, atît la Giurgiu cît şi la Bucureşti au fost triumfală. De la Giurgiu pînă la Bucureşti sute de trăsuri acompaniau pe turci, mii de vagabonzi şi desculţi, şi chiar sate întregi, îl petreceau pe jos strigînd: „Să trăiască Sultanul”, „Să trăiască Suleiman Paşa!” La bariera capitalei, arcuri de triumf cu inscripţia: „Renaşterea Romîniei!”
    Sosind la barieră, au deshămat caii de poştă de la careta turcului şi mitocanii l-au tras cu mîinile pînă la palat unde îl instalase.
    Seara, luminiţe în tot oraşul (mai mult de frică decît de bună voie).
    A treia zi după sosire i-au dat un bal popular la şoseaua Chisseleff. Intre invitaţi, cavaleri şi dame din popor; jucau şi ţiganii şi ţigăncile (căci îi emancipase guvernul revoluţionar, luîndu-le cîte două ruble de ţigan; aceşti bani i-au adunat şi mistuit un vagabond, anume Cezar Bolliac).
    În fine, cît au şezut turcul în Bucureşti, l-au desfătat în ziafeturi, mese şi luminaţii. Turcul au rămas încîntat de toate acestea şi au scris Sultanului, relatînd multă afecţie şi ataşament ce au găsit în poporul romîn pentru sultanul şi tot într-o vreme îl roagă să recunoască faptul romînilor şi să întărească Locotenenta domnească pînă va prezenta pe unul din membrii Locotenentei domneşti spre a-l întări Domn.
    Turcul uitase tratatul de la Andrianopole care l-au încheiat cu Rusia cînd era cu suliţa cazacului în coastă!
    Rusia, informîndu-se de toate acestea, au trimes pe generalul Duhamel la Constantinopol să stăruiască să retragă pe Suleiman Paşa şi să orînduiască un alt comisar turc care să nu iasă din instrucţiunile generalului Duhamel, spre a se restabili ordinea, şi să intre cu oştirea turcească în ţară, care oştirea o lăsase Suleiman paşa la Rusciuc; iar în caz contrariu să-i declare îndată rezbel, retrăgîndu-se ambasada, căci nu va suferi niciodată o revoluţie la porţile Rusiei.
    Ursul, care nu joacă decît de frică, pe de o parte au trimis ordin lui Suleiman paşa să se retragă fără zăbavă, iar pe de alte au orînduit pe Fuad effendi, carele, sosind împreună cu generalul Duhamel la Rusciuc, au luat 25.000 de oştire turcească care se concentrase acolo şi au intrat în ţară.
    La 30 iulie au apărut manifestul împăratului Nicolae 47 prin care arăta Europei că o mînă de străini perturbatori au răsturnat [[89]] pe domnitorul ţării şi instituţiile ei şi că Rusia, ca putere protectriţă, de acord cu Poarta, ca putere suzerană, vor băga oştire în Principate ca să restabilească ordinea.
    La 20 septemvrie48 au sosit oştirea turcească la marginea capitalei ei au campat la Cotroceni. A doua zi, la 21 49, au apărut în toată capitala proclamaţia lui Fuad effendi, oarele în numele Sultanului recomanda poporului romîn liniştea şi ordinea pentru care au fost trimes. Tot într-o vreme invita toate notabilităţile capitalei ca să se adune la lagărul de la Cotroceni pentru o prealabilă înţelegere.
    La 22 septemvrie50 după proclamaţia şi invitaţia lui Fuad, unii din membrii guvernului cari mai rămăseseră în Bucureşti (căci cei mai mulţi fugiseră la sănătoasa) s-au abţinut de a se duce la Cotroceni, trimeţînd o mulţime de ciocoi şi străini, precum ovrei, armeni, ţigani şi o mulţime de săteni din satele după împrejurul Bucureştilor, cu preoţii lor îmbrăcaţi în odăjdii şi cu evanghelia în mîini, să nu lase turcul să intre în oraş.
    Iancu Brătianu, un ciocoi din cei răsculaţi, era prefect al capitalei şi în ziua aceea alerga prin oraş făcînd propagandă să răscoale norodul să dea foc oraşului din patru părţi şi să înceapă măcelul, exterminînd ciocoii (căci aşa poreclise pe boieri). Desculţii, mai înţelepţi decît Brătianu, nu l-au ascultat, căci comisarii, aflînd despre aceasta, au trimis de ştire guvernului că, cea mai mică mişcare din partea poporului de se va face, o să prinză pe toţi membrii guvernului şi îi spînzură! Iar de se va vărsa o picătură de sînge sau vreun incendiu se va întîmpla, turcii vor intra cu săbiile scoase şi nu va putea să mai înfrîneze furia lor.
    Pe la orele 12 la nămiaza, sosind notabilii capitalei, adică boierii (mulţi, puţini, ce mai rămăsese, căci mai toţi fugiseră, care la Braşov, care la Sibiu), cu Costache Cantacuzino în cap (căci cu o zi înainte venise şi dînsul de la Braşov, chemat fiind de generalul Duhamel), au fost bine primiţi de către comisari. Apoi Fuad effendi au dat citire firmanului care-l autoriză să intre în ţară cu oştirea şi să restabileze ordinea.
    Au numit îndată pe C. Cantacuzino caimacam, în numele Sultanului. După aceasta, adresîndu-se către boieri, le-au zis că: „Acei cari se supun firmanului care s-au citit în auzul tuturor şi sînt oameni de ordine să fie după mine, iar cei ce nu vor să rămîie acolo”. Şi au trecut într-un alt cort mai spaţios şi boierii au trecut împreună cu comisarii, iar perturbatorii au rămas pe loc. Atunci Omer paşa au dat signal printr-o detunătură de pistol şi într-o clipă de ochi perturbatorii au fost înconjuraţi de un regiment turcesc [[90]] care i-au ţinut toată ziua în soare nemîncaţi şi neadăpaţi, iar seara i-au închis în mănăstirea Cotroceni.
    Plebea trimisă de turburători era adunată dincolo de cordonul turcesc şi se constrînsese astfel încît forma un zid. Omer paşa au dat ordin lui Cherem paşa să plece cu o brigadă de soldaţi şi” 12 tunuri şi să intre în Bucureşti, să se instaleze în cazarma de la Mihai Vodă. Plebea, care cuprinsese drumul, nu lăsase pe turci ca să treacă, ameninţîndu-i că numai peste cadavrele lor vor trece.
    Astfel nu-i lăsa să intre în capitală. Atunci Cherem paşa au dat ordin la două escadroane de călăreţi să deschiză drumul, măsurîndu-i cu latul săbiilor. Văzînd plebea că îi croieşte turcii eu latul săbiilor şi cu paturile puştilor, au rupt-o la fugă toţi în toate părţile şi au trecut oştirea fără ca să treacă „peste cadavrele lor”, înţelegînd şi dînşii că oştirile nu se înving cu minciuni.
    Căci cu minciuni perturbatorii au răsturnat ţara, cu minciuni s-au terminat dominaţia lor de trei luni, căci totul au fost minciună!
    Turcii sosind la cazarma Mihai Vodă din Dealul Spirei, Cherem paşa au desfăşurat oştirea întocmind-o în linie de război, cu frontul spre cazarmă şi flancul drept spre oraş, fiind ambele flancuri acoperite de cîte două baterii de artilerie. În curtea cazărmei era regimentul al 2-lea al nostru, întocmit în două coloane, sub comanda maiorului Radu Golescu.
    Paşa au trimis un ofiţer turc (care ştia limba grecească) să roage pe Golescu să vie la poarta cazărmei spre a se înţelege cu dînsul. Golescu, temîndu-se de vreo surprindere, au trimis parlamentar pe căpitanul Caragea, care ştia limba turcească. Apropiindu-se de paşă, i-au zis paşa să spuie Golescului că-l roagă să deşarte cazarma şi să o lase musafirilor, căci dînşii au venit ca amici, iar nu ca inamici ai oştirei romîne.
    Caragea i-au răspuns, din partea comandantului Golescu, că au trimis în oraş la guvern ca să-i ceară dezlegare guvernului de ce are să facă şi că-l roagă să aibă puţină indulgenţă pînă ce va veni trimisul pe care-l aşteaptă din moment în moment.
    Turcul au primit această propunere şi au zis că va aştepta, însă aceasta au fost numai o plăzmuită stratagemă din partea revoluţionarilor ca să cîştige timp pînă să sosească batalionul de pompieri care-l aştepta, spre a se împreuna cu regimentul din cazarmă spre a se opune oştirei turceşti, sau cel puţin să facă o demonstraţiune.
    Sosind pompierii, au trecut printre rîndurile turcilor ca să intre în cazarmă. Din întîmplare, pe un soldat din pompieri l-au lovit [[91]] calul unui turc; feldvebelul pompierilor au scos un pistol de la brîu şi au tras asupra turcului. Atunci încăierarea au început! Turcii, în momentul cînd puneau fitilul la tunuri, pompierii într-o clipă de ochi au întors tunurile spre turci, care au făcut un masacru grozav turcilor. Apoi Golescu, văzînd că pompierii au început focurile, au comandat şi dînsul regimentului foc de rînduri. Turcii, din parte-le, asemenea.
    În fine, ai noştri trăgînd vreo două-trei focuri, au rupt-o de fugă pe valea cazărmei, care era pe din dosul acesteia, căci nu puteau să ţie lupta cu un număr înzecit decît dînşii.
    În această încăierare s-au omorît mulţi de ai noştri, dar şi turci îndoiţi şi întreiţi. Turcii, în înverşunarea lor, au omorît mulţi oameni nevinovaţi cari se aflau cu casele lor în preajma cazărmei. îmi spunea într-o zi comisarul turcesc Fuad paşa: – Cu încredinţare că romînii au avut mare noroc că nu au împuşcat pe Cherem paşa (căci calul de sub dînsul l-au omorît) pentru că atunci ar fi intrat oştirea în capitală cu sabia în mîini şi nu ar fi putut lesne să le poprească furia.
    Turcii, după ce au cuprins cazarma, guvernul revoluţionar au dispărut fugind peste graniţă care încotro apuca să scape.
    Costache Cantacuzino, caimacamul, au luat frînele guvernului sub controlul comisarilor amîndoura puterilor şi totul1 au intrat în linişte.
    
    Acestea sînt frumoasele rezultate care au adus vagabonzii pe ţară: invazii, omoruri, jafuri şi altele toate.
    Sărmană ţară! Amar vei simţi pierderea bătrînilor boieri care te-au ţinut în braţe secoli întregi! Iubiţi lectori, veţi vedea cum au împins-o spre prăpastie şi, mergînd din zi în zi din rău în mai rău, sîntem ameninţaţi a o vedea dispărînd cu desăvîrşire.
    Adio, frumoasă, dulce şi mănoasă ţară! Poate Dumnezeul romînilor, prin ajutorul blagoslovnicei Rusii, să te mai întoarcă la mărirea ta, dar eu nu văz nici o scînteie de nădejde, i
    Revin la istoricul meu, unicul scop al acestei scrieri.
    1848, pe la începutul lunei lui octomvrie, luînd ştiinţă de la Bucureşti că ordinea s-au restabilit în ţară şi căpeteniile perturbatorilor au fugit peste graniţă, m-am întors cu familia la Bucureşti.
    A doua zi după sosire m-am dus la colonelul Horbatsky care era atunci numit şef al oştirei provizoriu, care mi-a zis să mă îmbrac [[92]] în uniformă şi să mă duc la caimacamul Cantacuzino şi la comisarul rus, generalul Duhamel.
    Înfăţişîndu-mă la numiţii, m-au primit cu mare bucurie, mai cu osebire generalul Duhamel, pe carele îl cunoşteam de mult, cum am arătat mai sus.
    Între altele îmi zise:
    – Pentru dumneata destinasem prefectura poliţiei, dar în împrejurările actuale, neputînd să-ţi ţiu locul vacant pînă la numirea dumitale, am numit pe colonelul Voinescu 53. Astăzi însă se înfăţişează o eră nouă pentru dumneata, deşi puţin mai penibilă; Insă, convins de activitatea şi onestitatea dumitale, şi mai vîrtos că cunoşti limba rusească şi această sarcină condusă, cu prudenţă vă va face reputaţia atît în ţara dumitale pe cît şi la curtea Maestăţii Sale împăratului tuturor Rusiilor, de la care nu vei fi lipsit de o recompensă, voiesc a zice că peste 5– 6 zile armia imperială soseşte la Bucureşti: aşadar dumneata vei avea sarcina de „quartier-maître general” sau preşedinte al comisiei cvartirurilor, avînd şi personalul poliţiei sub ordinele dumitale pentru înlesnirea acţiunii; asemenea, vi se va da şi cinci-şase cazaci să-i aveţi în permanenţă pentru trimiteri şi orice împrejurări se vor ivi. Prin urmare eu mă înţeleg astăzi cu caimacamul şi dumneata grăbeşte de alcătuieşte bugetul, întocmind şi personalul trebuincios, ca, atunci cînd va sosi oştirea, să fie şi comisia cvartirurilor întocmită, ca să nu întîmpinăm nici noi nici dumneata anevoinţe şi imputări.
    La aceste cuvinte i-am zis şi eu:
    – Excelenţă, vă mulţumesc şi rămîi recunoscător pentru bunele intenţii ce aveţi pentru mine şi favorul care-mi acordaţi, dai1 să-mi permiteţi să vă arăt şi eu dorinţa mea, care este aceea de a redobîndi postul ce am avut ca să nu pierz anii serviciului în zadar, căci îmi lipsesc numai vreo cîteva luni ca să împlinesc anii ceruţi de reglement ca să dobîndesc dreptul la pensie.
    Îmi răspunse: „Vei avea şi una şi alta”. Apoi, salutîndu-i m-am retras.
    A doua zi am primit două ordine ale căimăcămiei, unul prin care mă numeşte preşedinte al comisiei cvartirurilor şi cu îndatorirea de a prezenta bugetul trebuincios, precum şi o listă de numele amploiaţilor care sînt a se numi, iar celălalt ordin era numirea mea de comănduitor al regimentului al III-lea, cu adăogirea ca să numesc un ştabofiţer să dirijeze afacerile regimentului pînă la săvîrşirea misiei, eu care sînt însărcinat.
    Acesta era textul ordinului. Nota bene, în ordin nu se zicea comandir pe pravilnicu temei, nici despre leafă să o primesc după post.
    [[93]] După primirea acestor ordine m-am dus îndată la caimacamul, unde am găsit şi pe Horbatsky, locţiitor de şef al oştirii. Dînşii, văzîndu-mă, m-au felicitat pentru primirea regimentului. Eu le-am zis că nu primesc regimentul cu chipul acesta: întîi că nu sînt numit comandir pe pravilnicu temei şi al doilea că nici leafa nu mi se fixează după post, şi mîine, poimîine să vie polcovnicul Solomon (căci dînsul îl comandase) să-şi reclame polcu, şi eu rămîi ca fulgu pe apă.
    Horbatsky răspunse că în ordin nu se putea zice „comandir pe pravilnicu temei”, fiindcă nu am rangul de polcovnic, asemenea şi cu leafa, căci mai întîi urmează să se hotărască în Consiliul de miniştri, dar mai tîrziu se va face şi aceasta şi că să am puţină răbdare.
    Caimacamul la rîndul său îmi zise:
    – Bădiţă, ştii ce m-am gîndit? Să-ţi dăm mai bine regimentul al II-lea (îl comandase polcovnicul Engel) şi să se zică în ordin, „comandir” cum zici dumneata, şi să meargă polcovnicul Engel să-l organizeze, dirijînd afacerile pînă vei săvîrşi misia, şi atunci pe parola mea că dînsul se retrage şi chiar cînd nu s-ar retrage, îi dau alt regiment şi dumneata rămîi tot comandir al regimentului. Iar cît pentru leafă, să o primească tot dînsul, fiind polcovnic. Lasă, bădiţă, dumneata nu eşti om întrebuinţat!
    – Ei, hei... Excelenţă! îi zisei, nu sînt omul care se hrăneşte de iluzii. Eu nu am rugat pe nimeni, eu regiment nu am solicitat, eu am reclamat numai generalului Duhamel postul meu de comandir de batalion şi o să-i zic diseară, dacă nu voieşte, eu sînt gate să mai demisionez o dată.
    Caimacamul împreună cu Horbatsky îmi ziseră: „Ba nu, ba nu, nu mai zice nimic generalului, căci noi o să facem tot ce vom putea pentru dumneata”. Le-am zis că ordinul care mi s-au trimis nu este secret şi eu trebuie să iniţiez pe generalul.
    După aceasta am cerut lui Horbatsky trei ofiţeri şi şase scriitori pentru comisia cvartirurilor, anume pe căpitanii Caciturof şi Scordili şi parucicu Andronescu, „căci doresc, le-am zis, să fie comisia cvartirurilor întocmită ostăşeşte, fără a amesteca vreun civil. Căci mă tem de ciocoi, întîi ca să nu fure, şi al doilea să nu dau peste nişcareva roşii, care amîndouă acestea m-ar compromite”.
    Chiar în seara aceea m-am dus la generalul Duhamel carele, cum m-au văzut, m-au întrebat dacă mă ocup cu lucrarea bugetului şi întocmirea comisiei cvartirurilor. I-am zis că l-am şi trimes la căimăcămie.
    [[94]] M-au întrebat apoi la ce cifră se urcă suma totală a bugetului, l-am arătat că suma totală este de una sută galbeni pe lună, adică:
    O birjă permanentă......... 30
    Cheltuiala cancelariei, tipărirea bileturilor şi alte mărunţişuri....... 50
    Cinci cvartalnici călări..............20
    – Nu se poate să-ţi ajungă, îmi zise.
    – O să-mi ajungă, îi zisei, fiind întocmit pe picior ostăşesc, şi, în fine, dacă se va înfăţişa şi alte trebuinţe, atunci voi refera căimăcămiei.
    – Eu, îmi zise, nu mă aşteptam la o cifră aşa de neînsemnată. Vă mulţumesc şi aceasta vă face mare cinste. Dar totuşi îţi amintesc că corpul al 5-lea arc cincizeci de mii de oştire şi, deşi o să se trimeată în diferite locuri spre cvartiruire, dar treizeci de mii tot o să rămînă în Bucureşti spre cvartiruire.
    I-am răspuns că la neajungerea cvartalnicilor mă voi sluji şi cu subcomisarii poliţiei.
    După aceea i-am arătat întrevorbirile ce avusesem cu caimacamul şi polcovnicul Horbatsky în privinţa mea pentru comăndu-irea regimentului, demascînd scopul lor ca în speranţa că ruşii se vor retrage şi pînă atunci să ţie locurile de comandiri de regimente vacante şi apoi să vie iarăşi dumnealor la locul lor.
    Se poate şi asta. îmi zise, dar cît pentru polcovnicul Engel, cel mai nimerit lucru este să se ducă acasă să se odihnească. în fine, chestia aceasta mă priveşte şi o iau asupra-mi, şi dumneata nu te inchieta.
    I-am mulţumit, schimbînd vorba. în adevăr că peste cîteva zile s-au dat ordin (pricaz) cu număr pe oştire prin care îmi încredinţează comănduirea regimentului al 11-lea pe pravilnicu temei şi cu leafă după post, adică de polcovnic, socotit absent (în comandirovcă), fiind însărcinat cu deosebită misie.
    La 11 octombrie au sosit oştirea rusească şi au campat la Co-lentina, aşteptînd pe şeful lor, generalul Lviders, 54 ca să poată intra în capitală. Unul singur numai, generalul Komorn, comandantul regimentului Actirschi de husari, m-am pomenit cu dînsul într-o brişcă viind acasă la mine ca să mă roage să-i dau un cvartir în satul Colentina, căci suferă de friguri intermitente şi doctorii nu-i permit să şează în lagăr; în oraş iarăşi nu poate intra, fiind popriţi pînă la venirea generalului Lüders, pe carele îl aşteaptă din zi in zi.
    [[95]] I-am zis că atribuţiile mele se mărginesc numai în oraş, cu toate acestea, văzînd că stăruieşte, i-am dat un ofiţer şi s-au dus împreuna de l-au cvartiruit în sat.
    La 14 octomvrie au sosit generalul Lüders. Eu am însoţit pe caimacamul şi l-am întîmpinat la podul Colentinei.
    Generalul venea într-o trăsură cu opt cai de poştie, escortat cu cîteva escadroane de cazaci. La pod, văzînd caimacamul au poprit de s-au dat jos din trăsură şi au primit raportul caimacamului despre liniştea oraşului, apoi l-am însoţit cu toţii la casa Ghicii de la Colentina, unde era aşteptat de generalul Duhamel, miniştrii ţării şi toţi generalii aflaţi în lagăr.
    Generalul Duhamel, după ce au recomandat pe caimacamul şi pe miniştrii ţării, apoi recomandîndu-mă şi pe mine ca preşedinte al comisiei cvartirurilor i-au zis = „Dumnealui este care au suferit mai mult în aceste evenimente”. Generalul Lüders, după ce m-au salutat, m-au întrebat unde am cvartiruit oştirea otomană. I-am zis că cea mai mare parte este încazarmată, numai ca la 5 000 de oştire sînt în cvartire peste rîul Dîmboviţa, fiind rîul punct de delimitare. „Sper, îmi zise, că ne vom vedea mai des”. I-am răspuns că sînt la ordinele Excelenţei Sale.
    Apoi, după ce am lăsat pe căpitanul Caciturof ca să conducă pe generalul Lüders la casa lui Iancu Oteteleşanu,55 care era destinată pentru cvartira Excelenţei Sale, m-am retras.
    Comisia cvartirurilor am condus-o cu mari greutăţi şi trude. Deşi eram în floarea tinereţelor, dar mă obosise cu desăvîrşire moraliceşte şi fiziceşte. Eu oră de mîncare nu mai aveam: unde mă apuca foamea, orice hotel ar fi fost, mă opream şi mîncam. Oră de odihnă nu aveam = adesea se întîmpla de nu îmi vedeam nevasta (cart; se află atunci lehuză) şi copiii cîte două zile, căci intram acasă mai totdeauna după miezul nopţii sau despre ziuă şi cînd se făcea ziuă eram pe poduri cu escorta de cazaci după mine, spălat, nespălat pe ochi, plin de praf sau stropit de noroi, văzîndu-mă cinevaş m-ar fi luat drept o raznă.
    Cînd mă culcam să mă odihnesc două-trei ore, bătea la uşă: este un muscal care l-au trimes cutare sau cutare general care au sosit acum şi aşteaptă în pod să-i dau cvartir. îl trimeteam la comisia cvartirurilor unde aveam în permanenţă cîte un ofiţer de serviciu (dejurna), nu se mulţumea şi trebuia să merg eu...
    Alteori, pe la miezul nopţii, mă pomeneam cu cîte un bilet de la ministrul de interne (era Iancu Filipescu),56 prin care îmi scria că muscalii au luat brutăriile să facă pîine pentru soldaţi şi mîine oraşul nu are pîine, şi ce este de făcut?
    [[96]] Mă sculam, luam cazacii după mine şi mergeam din brutărie în brutărie, goneam muscalii, lăsînd cîte un cazac brutarului pînă a două zi, ca să scoată pîine. A doua zi apoi aleargă de împacă polcovnicii muscali! \
    Mă luptam ca un leu) ca să pot mulţumi şi armia rusească şi orăşenii. Voi cita două-trei exemple cari îmi stau şi astăzi în memorie.
    Colonelul Cherbinsky, directorul statului major al corpului, mi-a cerut un bilet de cvartir, adăogîndu-mi că se mulţumeşte cu o singură cameră pentru dînsul şi una pentru slugă, numai să fie în podul Mogoşoaiei, în apropiere de generalul Lüders. Eu, auzind că se mulţumeşte cu o cameră şi ca să menajez palatul lui Ştirbei, care sta în ochii generalilor (şi mai vîrtos că se zicea că în curînd va fi numit Domn al ţării, căci dînsul era absent cutreierînd Europa), am dat un bilet de cvartir polcovnicului Cherbinsky la casa Ştirbei carele, ducîndu-se cu biletul, i s-au dat o cameră în rînd cu grajdurile şi alături cu camera vizitiului!
    Polcovnicu, ofensîndu-se, s-au dus îndată la generalul Lüders şi i-au spus. Generalul au trimis după mine şi m-au chemat. Carele îmi zise:
    – Îţi mulţumesc pentru cvartirul care ai dat directorului ştabului meu şi te rog ca pe de o parte să i se dea îndată un cvartir convenabil, iar pe de altă să pui spitalul ostăşesc în casa Ştirbei, însă în 24 de ore cel mult, şi să-mi faci cunoscut că s-au aşezat spitalul.
    I-am zis că eu am dat polcovnicului cvartir în Casa Ştirbei, dar, dacă cine ştie din ce greşeală îi va fi arătat camera în rînd cu a vizitiului, eu nu am ştiut nimic.
    – Dar să mă duc îndată să instalez pe polcovnicu şi pentru spital voi urma ordinul Excelenţei Voastre.
    M-am dus, am luat pe polcovnicu şi l-am dus la casa lui Costache Neculescu Drugănescu, carele l-au primit cu bucurie, oferindu-i un apartament întreg cu două saloane şi bine mobilat. Polcovnicul au mulţumit proprietarului şi s-au mulţumit numai cu o cameră, şi aceea pe coridor.
    Apoi m-am dus la doamna Ştirbei şi i-am spus că generalul este supărat pentru maltratarea care s-au făcut polcovnicului şi stăruieşte să introduc casa în spital ostăşesc. Această nuvelă pentru doamna Ştirbei au fost o lovitură de moarte! Se scuzează că nu au ştiut cînd au venit polcovnicu şi aceasta au făcut-o vătaful curţei fără ca să-i spuie nimic şi mă roagă, se lamentează cu lacrămile în ochi, să o scap de o asemenea nenorocire. I-am arătat cu multă politeţe că, dacă aşi îndrăzni să nu îndeplinesc ordinele generalului, [[97]] sînt ameninţat a fi dat sub judecată şi împuşcat, sau cel puţin degradat în soldat. Doamna Ştirbei stăruieşte în rugămintele sale, încît m-am umilit pînă în suflet. Atunci i-am zis că organizăm un plan ca să fac o ultimă încercare pe lîngă generalu. Acest plan, sau născocire mai bine zis, era ca doamna Ştirbei să facă un bal în cursul acelei, săptămîni pentru buna venire a armiilor imperiale şi, viind generalul la bal, să-l invite chiar doamna Ştirbei să-şi retragă ordinul care mi-a fost dat, şi pentru rest mă însărcinez eu, însă după ce mai întîi îl voi sonda dacă este dispus să vie la bal. Doamna Ştirbei au primit cu bucurie.
    Seara m-am dus la generalul Lüders şi l-am găsit luînd ceai cu adjutanţii săi, colonelul Daragan şi maiorul de Quadie, 58 nepotul său. M-au invitat şi pe mine, adăogînd că mă invită odată pentru totdeauna ia masă şi la ceai. între altele m-au întrebat ce am mai făcut în ziua aceea. I-am spus că m-am ocupat cu instalarea polcovnicului Cherbinsky, căruia i-am dat un palat de cvartir; proprietarul i-au oferit două apartamente bine mobilate, însă polcovnicu, mulţumind proprietarului, au poprit o singură cameră.
    Eu, mirîndu-mă de atîta modestie, l-am întrebat cum au devenit împrejurarea, astfel încît să reclame Excelenţei Voastre pentru casa Ştirbei, căci după cercetarea ce am făcut au fost numai o neînţelegere (malentendu). Polcovnicu mi-a zis că au gîndit că romînii îl nesocotesc.
    I-am spus că, dimpotrivă, l-au stimat prea mult şi de aceea i-au dat casa cea mai frumoasă din capitală, şi la cel dintîi,boier.,,Şi în adevăr, Excelenţă, că mergînd la doamna Ştirbei să-i fac cunoscut să deşarte casa spre a introduce spitalul, iată ce am constatat: doamna Ştirbei hotărîse să dea un bal în cursul. săptămînii acesteia pentru buna venire a armiei imperiale, prin urmare toată casa era peste cap, odăile le ceruia. Mergînd polcovnicul acolo, vătaful curţei i-au oferit camera sa pentru o zi sau două, pînă se vor usca odăile de jos. Polcovnicul, neînţelegînd limba romînească, s-au supărat şi au fugit, însă adevărul este că doamna Ştirbei nu a ştiut nimic despre aceasta. Aşadar vedeţi, Excelenţă, că au fost numai un rău înţeles, cu toate acestea eu voi executa ordinul Excelenţei Voastre cu rigoare”.
    Generalul, după un minut de reflecţie, îmi zise;
    – Si non e vero, ma ben trovato! Să mă ierţi domnule maior, dar ai dracului sînteţi dumneavoastră romînii! Aceasta au zis-o zîmbind.
    Nepotul său, întrerupîndu-ne, mă întreabă dacă familia Ştirbei este nobilă. I-am răspuns că este cea mai nobilă, cea mai avută, cea mai inteligentă şi cea mai respectabilă. [[98]]
    – Aşa dar, îmi zise un adjutant, la bal va fi toată lumea cea bună cred?
    – Fără îndoială, îi zisei. Apoi generalul îmi zise:
    – Şi pentru cînd se proiectează balul? I-am răspuns: „Depinde de Excelenţa Voastră să hotărîţi dacă sînteţi dispuşi pentru acest bal”. Convivii rugară pe general să nu piardă frumoasa ocazie de a admira frumuseţea Orientului („la beaute orientale”). Generalul îmi zise: „Negreşit că consimt, dacă toţi voiţi”.
    A doua zi m-am dus la doamna Ştirbei şi, spunîndu-i cele petrecute, au hotărît serata pentru prima viitoare duminică.
    În seara balului doamna Ştirbei au rugat pe general să nu-i puie spital în casă. Generalul, cerînd excuzuri doamnei Ştirbei, i-au zis că au fost „un malentendu” şi că nu au cunoscut pe doamna Ştirbei, şi o mie alte politeţe.
    A doua zi după bal generalul Lüders mi-a spus conversaţia care au avut cu doamna Ştirbei în privinţa casei şi că au rămas încîntat.
    – Am văzut, îmi zise, că societatea romînă de ambele sexe este compusă de multă stimă şi merit şi îmi pare bine că am cunoscut-o să o apreţuiesc astfel.
    Peste cîteva luni Ştirbei au fost numit domnitor şi, dacă ar fi găsit casa spital, ce goană mi-ar fi dat în toată domnia lui!
    
    Al doilea exemplu:
    Generalul Danilevsky, comandantul brigăzii de husari, pe cînd se afla în lagărul de la Colentina, prin înţelegere cu Iancu Filipescu (Vulpache)59 se mutase în casa sa de la cîmpul Herăstrăului.60 Peste vreo două săptămîni trimite generalul pe adjutantul său la comisia cvartirilor ca să ceară un bilet de cvartiruire ca să se mute în oraş, rugîndu-se ca să fie în centrul cvartirurilor unde se va aşeza cavaleria. Husarii erau destinaţi a se aşeza pe podul Tîrgului de afară 61 şi mahalalele după împrejur: i-am dat un bilet la casa Hagi Tudorache. Generalul s-a dus, au văzut-o şi nu i-au plăcut. A doua zi trimite adjutantul să-mi spuie că generalul au zis că i-am dat grajd de locuinţă şi cere un alt cvartir.
    I-am răspuns că casa o cunosc eu, este nouă, spaţioasă şi bine mobilată şi altă casă nu am mai bună în acea circumscripţie şi, ca să se încredinţeze, să trimeată adjutantul său şi, găsind altă casă mai bună, să-mi signaleze unde şi a cui, să-i sloboz bilet.
    [[99]] Au trecut vreo trei săptămîni şi nu am mai văzut nici pe general, nici pe adjutant.
    În acest interval generalicesul ştab îmi face cunoscut că este să intre în cvartire regimentul Actirschi de husari (acest regiment se comanda de generalul Komorn). Am scris regimentului să-mi trimeaţă în preziua intrărei în oraş pe cvartirmeisterul cu opt cvartirieri, ca să regulăm cvartirurile şi să sloboz bileturi, astfel ca, cînd vor intra, să meargă fiecare la casa destinată pentru dînsul, atît ofiţerii cît şi soldaţii, spre a evita confuzia atît ostaşilor cît şi orăşenilor. Aşa s-au şi urmat.
    În preziua intrării regimentului, viind cvartirmeisterul cu cvartirierii, i-am trimis împreună cu cvartalnicii comisiei să însemneze cvartirurile. Casa lui Hagi Tudorache, găsind-o neocupată de vreun alt cvartir, au destinat-o pentru comandirul regimentului. Seara au venit cvartirmeisterul cu lista de casele însemnate şi i s-au slobozit bilete de comisie.
    În ziua intrărei regimentului în oraş generalul brigăzei, Danilevsky, au ieşit in preîntîmpinarea regimentului şi veneau amîndoi generalii în capul regimentului conversînd amicalmente pînă la casa lui Hagi Tudorache. Acolo descăleca amîndoi şi după dînşii toţi ofiţerii de husari pe cari îi poftise comandirul polcului la dejun.
    Intrînd în casă, Danilevsky vede un dejun splendid pregătit în salon şi adresîndu-se la generalul Komorn îi zice: „Vezi generale ce surpriză mi-a făcut adjutantul meu fără ca să ştiu!” Generalul Komoron îi răspunse: „Ba nu Excelenţă, te înşeli căci dejunul au fost poruncit de mine şi dumneavoastră sînteţi oaspeţii mei”. Danilevsky îi zice: „Te înşeli Excelenţă, fiindcă eu am biletul scos de la comisia cvartirurilor mai mult de o lună pentru a-ceastă casă”, şi întorcîndu-se la adjutantul său îl întreabă dacă mai ţine biletul. Adjutantul, care avea biletul asupră-i, îl scoase şi îl arată. Tot asemenea face şi cvartirmeisterul, arătînd biletul lui Komorn luat cu o zi înainte.
    – Dar domnule cvartirmeister, îl întreabă Danilevsky, pentru mine ai avut îngrijire să-mi găseşti cvartiră?
    Ofiţerul îi răspunse că „am socotit că aveţi deja cvartiră în oraş fiindcă lipsiţi de trei săptămîni din lagăr”. Danilevski îi zise: „Destul mă rog. Vom vedea”. Apoi adresîndu-se către Komorn îi zice: „Ei bine, cum rămîne istoria aceasta?” Komorn îi zise: „Cum să rămîie? Excelenţa ta a deja o locuinţă, eu nu pot să ies în drum să rămîi fără adăpost”. Danilevsky, supărat ca un leu, îi zise: „Domnule general, nu permit nimănui să mă atace pînă la insultă! [[100]] O să ne căutăm!” Şi au ieşit afară, repede încălecînd pe cal s-au dus. 
    Komorn, iarăşi supărat, au strigat să-i aducă o birjă şi să se ducă după dînsul să-l provoace la duel, dar ofiţerii regimentului în colectivitate au stăruit, rugind pe general să nu o facă pînă la o prealabilă desluşire.
    – În adevăr, zise Komorn, aş dori să ştiu cum s-au întîmplat să avem fieşcare cîte un bilet la una şi aceiaşi casă.
    Doi din căpitanii prezenţi au zis că vor merge dînşii îndată să găsească pe preşedintele comisiei cvartirurilor şi să întrebe împrejurarea.
    M-am pomenit cu căpitanii dezesperaţi şi, după ce mai mtii mi-au spus toată împrejurarea, apoi m-au rugat să merg împreuna la generalul Komorn şi să mijlocesc împăcăciunea generalilor, spre a nu se întîmpla vreun incident fatal.
    M-am dus împreună cu husarii la Komorn. Generalu m-au primit eu multă amabilitate.
    – Bonjour, iubite maiorule. Dacă nu s-ar fi întîmplat conflictul cvartiruiui nu ai fi venit să mă vezi. Dar vino să dejunăm şi să ne spui cum s-au întîmplat ca să am şi eu şi generalul Danilevsky bilet pentru aceeaşi cvartiră?
    – Mă iertaţi Excelenţă, eram să-mi fac datoria să vin să vă văz, dar am aşteptat să vă aşezaţi ca să vă poci întreba dacă sînteţi mulţumit de cvartiră sau nu, ca să vă găsesc alta, fiindcă mă silesc din toate puterile să vă mulţumesc.
    Strîngîndu-mi mîna, îmi zise:
    – Îţi mulţumesc, şi nu mai îndoiesc de delicateţa dumitale, mai vîrtos că îţi sînt dator pentru cvartiră de la Colentina, cînd am venit la dumneata bolnav. 
    – Acum, generalul meu, să venim la istoria biletului. Generalul Danilevsky, sînt acum vreo trei săptămîni, au cerut un cvartir; i-am şi dat biletul pentru casa aceasta. A doua zi au venit adjutantul Excelenţei Sale şi mi-a zis că generalul au văzut cvartirul şi nu-i place, fiindcă este grajd sau porcărie, şi să-i dau o altă casă. I-am trimes răspuns că eu altă casă nu am şi să trimeată pe adjutantul Excelenţei Sale să-i caute altă şi să-mi spuie a cui este, să-i sloboz bilet. De atunci şi pînă acum nu mai ştiu nimic. Ieri, cu aşezarea regimentului, cvartirmeisterul şi cvartalnicul comisiei, găsind casa neocupată, au destinat-o pentru Excelenţa Voastră şi eu i-am slobozit bilet, fără să ţiu minte că am liberat bilet acum o lună de zile înapoi, cînd pe toată ziua sloboz cîte o sută-două de bilete. Şi apoi schimbările cari se fac? Unul se duce şi altul vine [[101]] şi, în sfîrşit, de ce nu au ocupat casa? Dar cînd Excelenta Sa au anulat însuşi biletul, vine acum să discute pentru o casă care au calomniat-o de grajd? în sfîrşit, să trimeată să-i dau cvartir.
    Generalul Komorn, adresîndu-se către ofiţeri, le zise: „Vedeţi domnilor că am dreptate, mă duc să-l pui la locul lui!” Apoi, după mai multe rugăminte atît ale ofiţerilor cît şi după ale mele, făgăduindu-i că mă voi sili să mulţumesc atît pe Excelenţa Sa cît şi regimentul său. şi altele multe, generalul s-au înduplecat şi ne zise: „Renunţ deocamdată, lăsînd pentru o altă ocazie să o plătească mai scump”.
    Sculîndu-se de la dejun, le-am zis că mă duc la generalul Danilevsky să-i dau cvartir. Cvartirmeisterul îmi zise: „Te rog să mergem împreună ca să mă disculp, fiindcă Danilevsky este un om de nimic şi îmi va păstra ranchiună”. Şi, în adevăr, că era un tar-tuf parvenit, în vreme ce Komorn era nobil, din aristocraţia mare a Rusiei, tînăr, cu stare mare, „bon vivant” (şi crai, cu toate că era însurat); în sfîrşit, un husar perfect.
    Mergînd cu cvartirmeisterul împreună la generalul Danilevsky, l-am întîlnit pe cîmpul Herăstrăului, pe jos, se întorcea acasă. Venea de la prinţul Bagration, generalul diviziei de cavalerie: îi spusese incidentul iscat cu Komorn în privinţa cvartiruiui. Ajungîndu-l, ne-am dat şi noi jos din droşcă şi, după o salutare respectuoasă, îi zic:
    – Am aflat, Excelenţă, că astăzi v-aţi supărat pentru cvartir şi am venit să vă dau altul, căci acela pentru care v7am fost dat bilet nu aţi voit să-l primiţi.
    – Nu domnule, nu m-am supărat pe dumneata, dar pe acest ofiţer care nu au ştiut să-şi împlinească datoria şi pentru nepăsarea lui către şefii săi, căci era de datoria lui să-mi găsească cvartir cum au găsit generalul Komorn, şi adresîndu-se către ofiţer îi zise în limba rusească:..Bine, bine, te voi învăţa eu pe tine”.
    Ofiţerul ofensîndu-se, îi zise:
    – Cum poţi Excelenţă să-mi zici tu? Eu sînt nobil, sînt ofiţer, pentru ce mă insulţi?
    Eu îl trăgeam de mîneca mondirului, făcîndu-i semn să tacă, el mai rău se aprindea. Din norocire că eram în apropiere ele casă şi-au încetat disputa.
    Intrînd generalul în camera sa, m-au poftit înlăuntru, lăsînd pe ofiţer afară.
    – Ei, domnule maior, îmi zise, ce cvartir o să-mi dai mie?
    – O să vă dau o casă să rămîi mulţumit, şi viu mîine să vă iau să vă arăt mai multe case, ca să vă alegeţi. [[102]]
    – Eu te rog prea mult, îmi zise, să-mi dai casa lui Ştirbei.
    – Cît pentru casa lui Ştirbei, mă iartă, fiindcă sînt patru-cinci case în Bucureşti de care nu poci să dispui fără jurnalul consiliului.
    – Eu nu ştiu, domnul meu, de astea, îmi zise şi, dacă nu-mi dai casa lui Ştirbei, eu fac pretenţie pentru cvartiră iui Komorn şi nici nu mă mut de aici pînă nu mi se va da casa aceea pentru care am avut biletu mai înainte.
    – Bine, generale, nu mi-ai trimes prin adjutant răspuns că este o porcărie şi nu o primeşti?
    – Aşa este, îmi zise, dar dumneata nu eşti vinovat întru nimic, îmi am şi eu cuvintele mele.
    L-am mai rugat, i-am zis, dar era surd la cîte îi ziceam.
    În sfîrşit, ca să aplanez conflictul cu orice preţ, nevoit am fost să-i dau casa lui Ştirbei în condiţii însă, întîi pentru puţine vreme, pînă îi voi găsi altă casă să-i placă, al doilea, să se împace cu generalul Komorn şi al treilea, să ierte pe cvartirmeister. Mi-a făgăduit, i-am cerut parola de onoare şi am obţinut-o. Am chemat pe ofiţerul în casă şi i-au dat o strîngere de mînă, zicînd că i-au scăpat cuvinte aspre fiind supărat, „dar acum, după satisfacţia care mi-a dat maiorul, sînt împăcat şi mulţumit de toţi”.
    Închipuiască-şi lectorul acum.
    Dacă nu aş fi izbutit să împac pe aceşti doi generali şi, ieşind la duel, s-ar fi împuşcat unul, dintr-înşii, ce lovitură de moarte (negreşit moraliceşte) mi-ar fi dat mie acest incident! Cu cît sporea influenţa mea în spiritul oştirei ruseşti, cu cît de mare era consideraţia mea în ochii concetăţenilor mei. cu cît ar fi fost lovitura mai tare. Lumea este egoistă şi mai mult pornită spre rău decît spre bine şi, cînd cade copacul, toţi îi adună ramurile, după cum zice grecul (...) Muscalii m-ar fi calificat de trădător sau, cum ne zic ei, „duh turecki”, că am băgat discordia între doi generali ca să se omoare unul pe altul. Ai noştri iarăşi, la rîndul lor, m-ar fi calificat de un prost şi un ticălos care nu am ştiut să conduc misia cu care eram însărcinat. In sfîrşit, poziţia mea ar fi fost nimicnicită cu desăvîrşire.
    De aceea mă rugam lui Dumnezeu să mă scape cu faţa curată din această spinoasă sarcină.
    
    Voi cita şi al treilea exemplu, ca să se vază că numai Dumnezeu m-au strecurat dintre ciocan şi nicovală.
    [[103]] Într-una din serile lunei [...] jucam cărţi la Grigore Grădiştea-nu. Partener la vist era şi bas boier Iordache Filepescu. Pe la sfîrşitul jocului îmi zice: „vino mîine la! 12 ceasuri la mine căi am să-ţi vorbesc, dar te rog să vii negreşit”.
    A doua zi, ducîndu-mă la bas boier, am găsit în salon pe toţi miniştrii şi mai mulţi boieri aristocraţi.
    – Iată la ce te-am chemat, îmi zise: Tu ai suferit mai mult decît toţi de la vagabonzii aceia cari au răsturnat ţara, şi vrem să facem o jalbă către generalul Lüders, să facă o pilduire cu dînşii, ca nu mîine, poimîine, ardicîndu-se oştirile, să ne pomenim iarăşi cu craii că se răscoală, căci atunci va fi rătăcirea cea de pe urmă. Aşadar să iscăleşti şi tu jalba.
    – Preabine, cucoane Iordache, o iscălesc şi eu, i-am zis, şi m-am strecurat binişor în camera demoazelelor, ca să le văz.
    Deschizînd uşa de alături găsesc pe generalul Duhamel cu urechea lipită de uşă, ascultînd. îndată ce am văzut aceasta am tras binişor uşa şi m-am dus acasă fără să iscălesc jalba, neştiind ce poate ieşi din aceasta şi să am mustrare de cuget în toată viaţa mea.
    A treia zi foarte de dimineaţă, pe o ploaie cu băşici, m-am pomenit cu căpitanu Costaforu chioru, trimis din partea colonelului Iancu Florescu, că mă roagă prea mult să merg îndată la dînsul, unde sînt adunaţi mai mulţi ostaşi, ca să iscălim o jalbă către generalul Duhamel, prin care ne rugăm să orînduiască p comisie ostăşească spre a se da în judecată ostăşească pe toţi acei şefi şi subalterni cari vor fi luat parte la revoluţie, spre a nu rămînea pătată oştirea.
    – Domnule căpitan, îi zisei, eu merg îndată, însă nu voi iscăli, fiindcă procedura aceasta îmi aduce aminte de un nebun care era în Bucureşti şi striga toată ziua pe uliţă: „Toţi boierii să moară, numai Manea să trăiască!” Sînt foarte puţini aceia cari nu sînt compromişi.
    Mergînd la Iancu Florescu, am găsit mulţi camarazi şi şefi, chiar ai mei, cari iscăliseră petiţia. Florescu, după un discurs pompos, îmi prezintă petiţia ca să o iscălesc. I-am înapoiat-o, zicîndu-i că nu o iscălesc, şi mai vîrtos că văz pe unii compromişi că au iscălit-o. Colonelul Iancu Voinescu66 mă întreabă:
    – Cari sînt aceia?
    – Dumneata unul, i-am zis.
    – Cum, domnule, îmi zise, dumneata mă insulţi şi mă compromiţi? Spune-mi faptul!
    [[104]] I-am răspuns că la vreme voi face declaraţia prin dovezi constatatoare. Cerîndu-le excuzuri, m-am dus.
    Seara am spus generalului Duhamel istoricul şi că nu am voit să o iscălesc.
    „Prea cuminte ai făcut, îmi zise, şi bine că mi-ai spus şi nu o primesc. Guvern au, să meargă la caimacamul să o dea”.
    
    Prin aceste două episoade de mai sus, adică a boierilor şi a lui Iancu Florescu, am vrut să arăt o schiţă din diplomaţia rusească si, ca să-l înţeleagă lectorul, va vedea încheierea acestui al treilea exemplu.
    
    ARESTAREA
    
    La (...) ale lunei (...) după amiază mă găseşte un ofiţer de cazaci care mă căuta cu un bilet de la şeful statului major, generalul Nepokoitchinsky, în care se coprindea aceste două linii:
    „Cher major, în dorinţa de a lua ceaiul împreună astă seară, te aştept diseară la şapte ceasuri”. I-am răspuns verbal prin ofiţer că viu negreşit.
    În toate serile, de datorie, îmi făceam cursurile la generalii Lüders şi Duhamel ca să primesc ordinile pentru a doua zi, sau era cevaş să le raportez de ceea ce am lucrat în ziua aceea. La trei şi patru zile mergeam şi la Fuacl paşa.
    Aşadar în seara aceea, mergînd la generalul Lüders, am găsit mai mulţi generali şi şefi de părţii cu cari lua ceaiul. Intrînd în casă, mă pofteşte să iau ceai; l-am rugat să mă ierte, fiind aşteptat de generalul Nepokoitchinsky.
    – Adevărat, îmi zise, cam indispus, te rog şi eu du-te! (Şi mă bătu cu mîna peste umeri).
    Pe care salutîndu-l, am plecat (după bătaia pe umeri şi cuvîntul „te rog, du-te”, am înţeles că trebuie să fie cevaş presant).
    De acolo m-am dus la generalul Duhamel. L-am găsit luînd ceai cu generăleasa, mă pofteşte la ceai, i-am cerut iertare că mă aşteaptă generalul Nepokoitchinsky.
    – Ah! da îmi zise, du-te că poate are să-ţi zică cevaş serios. [[105]]
    Ba nu, îi răspunsei, mă pofteşte la ceai.
    Negreşit, îmi zise, că se pot face şi una şi alta. Du-te şi nu zăbovi.
    Ieşind din cată, ziceam în mine: „Asta este lucru dracului! Ei sînt înţeleşi, ce-o mai fi şi asta?”
    Urcîndu-mă pe scară la generalul Nepokoitchinsky, întîlnesc pe aga, colonelul Iancu Voinescu. îl întreb ce face generalul, îmi zice: „Du-te că te aşteaptă”. Intrînd în casă, generalul îmi zise: „Haide, mon ami, fii mai expeditiv, că era să rămîi fără ceai”. I-am cerut scuze că am zăbovit.
    După un ceas de convorbire, tutti quanti, colonelul de stat-major Daragan, care se afla acolo, mă ia la braţ şi mă trece în salon. Aşezîndu-mă pe o canapea, îmi zise:
    – Am să-ţi fac următoarea rugăciune: şeful corpului m-au însărcinat, să aşezăm oştirea în cvartire pe un plan regulat, adică să fie infanteria în centru, cavaleria la flancul drept şi artileria să acopere infanteria. După cum vei vedea şi planul prelucrat, prin urmare trebuie o preschimbare generală a cvartirurilor. Aşadar, te rog ca mîine. de dimineaţă la şapte ceasuri precise să pofteşti la cvartira mea, împreună cu toţi comisarii şi subcomisarii de coloare.
    – Cît pentru comisari, îi zisei, au fost şeful poliţiei acum aici, de ce nu l-ai însărcinat pe dînsul?
    – Noi pe dumneata, îmi zise, te cunoaştem factotum!
    – Bine, îi zisei, dar dacă ne vom aduna la opt ceasuri socotesc că nu se va împiedeca lucrarea?
    – Ba nu, ba nu, îmi zise, te rog iarăşi, fix la şapte ceasuri, căci poate să vie şi generalul „en chef” şi, dacă nu ne va găsi întruniţi, ne va pricinui cel mai mare dezagrement.
    I-am promis şi ne-am reînturnat în camera generalului, carele mi-a zis: „Contez şi eu mult pe activitatea dumitale că vei executa rugăciunea lui Daragan cu punctualitate”.
    Din parte-mi, le-am promis că nu voi devia de la parola dată şi am plecat.
    De acolo m-am dus la comisia cvartirurilor şi am făcut următorul ordin la toţi comisarii:
    „Mîine de dimineaţă, la şase ore punct, să te afli împreună cu toţi ipocomisarii din coloarea dumitale la colonelul Daragan, casa Ştefan Bălăceanu, iar de primirea şi urmarea întocmai vei iscăli aceasta şi o vei înapoia cazacului”.
    [[106]] Am pornit îndată cinci cazaci cu cinci cvartalnici la fieşcare comisar, poruncindu-le ca, cînd se va lumina de ziuă, să-mi aducă poruncile iscălite de dînşii. Aşa s-au şi urmat.
    Pe la ceasurile 12 noaptea m-am pomenit cu un ofiţer do cazaci cu un bilet de la generalul Nepokoitchinsky prin care scrie:
    „Te rog şi eu şi îţi amintesc pentru ceea ce te-au rugat Daragan să se execute cu punctualitate”.
    I-am răspuns verbal prin ofiţer că poate şi mai de dimineaţă ne vom aduna.
    A doua zi, la şase ceasuri, eu eram la Daragan. îmi zise:
    – Văz că dumneata eşti exalt, dar să vedem comisarii, vor veni la şapte ceasuri?
    – Sper, îi zisei, căci în ordinul care le-am dat, şi iscălit de dînşii că-l vor urma, li s-a zis la şase ceasuri.
    Vine ceasul şapte, nimeni. Şapte şi jumătate, nimeni. în acel moment vine un colonel de jandarmi şi cheamă pe Daragan în sală; ce i-a şoptit, nu ştiu, şi se duce. Daragan intră în casă supărat şi îmi zice:
    – Ah! Domnule maior, dar te-am rugat prieteneşte şi eu şi generalul Nepokoitchinsky, ca negreşit la şapte ceasuri să fie aici comisiile; ce dezagremente îmi faci!
    – Bine, îi răspunsei, eu ce stric? Vă arăt dovezi că le-am dat ordin ca la şase ceasuri să se afle aici!
    Peste cinci minute vine un adjutant al generalului comandant şi iarăşi l-au chemat afară şi i-au şoptit. Reintrînd în casă, îmi repetă iarăşi vorbele de mai sus: aprinzîndu-se la faţă îmi zice: „Pentru Dumnezeu! Cum se poate asta?” Peste cinci minute iarăşi se întoarce adjutantul, îl cheamă afară, şi iarăşi şoapte. Daragan reintră în cameră supărat şi îmi zice: „în sfîrşit, să mergem!”
    – Bine, colonelul meu, îi zisei, eu nu înţeleg nimic din toate astea. Dumneata aseară mi-ai spus că vrei să facem o preschimbare a cvartirurilor, acum văz că se urzeşte altcevaş, care eu nu mai înţeleg nimic. Unde vrei să mergem?
    – La generalul comandant, îmi zise.
    – Dar ce să facem? îi zisei.
    – Bine, îmi răspunse, vei vedea ce dezagremente o s-avem amîndoi, şi ne aruncăm în droşcă fără să mai zică o vorbă.
    Comandantul şedea în casele lui Hagi Moscu K Cînd să intrăm în curte, ne întîlnim cu generalul Nepokoitchinsky pe jos, ieşea de la comandant. Face semn birjarului să oprească şi se adresează la mine cu un ton aspru: „Domnule maior, te-am rugat cu multă stăruinţă, unde sînt comisiile?” îi zic: „Excelenţă, le-am dat ordin, [[107]] dar...” M-au întrerupt, zicîndu-mi: „Dumneata, domnule maior, vei fi dat sub judecată! Poftim, intră în curte.”
    La poartă, jandarmii au poprit droşca şi noi ne-am dat jos, dar ce să văz?
    Pe dreapta, înşirate în curte, trei coloane de infanterie; pe stingă, două coloane de cazaci; în faţa porţii, un escadron de jandarmi, în mijlocul curţii, o mulţime de generali cu ştaburile lor, cari, îndată ce mă văzură, porniră spre mine, şi toţi zbîrliţi. Eu o cam sfeclisem, că nu ştiam ce este. Mă întreabă:
    – Unde sînt comisiile?
    – Vin îndată, le zisei şi, în sfîrşit, întrebaţi pe aga (carele se afla acolo).
    – Eu nu ştiu nimic, le răspunse aga.
    – Şi eu nu ştiu mai nimic, le zisei.
    Din norocire, intră pe poartă subcomisarii comisiei de galben. Atunci îmi veni suflet şi strigai: „Iată-i că au venit!” Unul din generali strigă că aceşti comisari trebuiesc bătuţi să fie mai exacţi! îi strigai si eu, zicîndu-i: „Domnule, aceştia au cinuri (ranguri), sînt boieri, ce vreţi să faceţi?” Colonelul Cherbimtzky, (şeful sfatului major, zise generalilor:
    – Domnilor, ce avem noi cu comisarii? Asta este treaba domnului maior. Să-i dăm listele şi pînă diseară, de nu-i va aresta pe toţi, să-l dăm în judecată.
    Ce liste? îl întrebai eu, de ce arestări spuneţi dumneavoastră? Eu nu mai înţeleg nimic, altele mi s-au zis aseară şi altele văz acum.
    Generalul Refeld, comandantul, îmi zise:
    – Are cuvînt Cherbintzsky. Poftim, domnule maior, listele revoluţionarilor, şi pînă diseară vă rugăm să-i arestaţi pe toţi aici la cvartiră mea. Acestea din ordinul generalului, şeful corpului. Dacă vor scăpa, aveţi să vă daţi cuvîntul înaintea unei comisii ostăşeşti. Ai la dispoziţia dumitale oricare număr de cazaci, dacă pofteşti şi un escadron, să te escorteze. Aceste două regimente se vor preumbla pe toate uliţele în mici comenzi cu cîte un ofiţer. Pe la toate mahalalele pe unde sînt locuri virane şi unde se adună soldaţii unei companii sau unui batalion sînt consemnate. Dumneata vei lua un trumbagiu călăreţ şi, cînd vei avea trebuinţă de oştire mai multă, să-i porunceşti să dea signale, şi îndată vei avea ajutorul trebuincios. Iar pe de altă parte să-mi dai îndată de ştire printr-un cazac sau doi. Noi vom fi cu toţii aici (generalii), aşteptînd întoarcerea dumitale. Şi îmi dete un teanc de pomelnice. [[108]]
    – Var de mine! le zisei, cum se poate ca unul singur să aresteze atîta lume? Să-i dau şi lui aga-din liste.
    Muscalii îmi ziseră: „Fă cum ştii!”
    În capul listelor, ce să văz? Erau verii mei, Iancu şi Ulysse Creţeanu z. Puteam eu oare să merg la mătuşă-mea să-i smulg copiii din braţe? Şi unde mai puteam şti ce sfîrşituri vor avea? Atunci îi zisei agăi: „Poftim, pe aceştia să-i arestezi dumneata!” şi i-am pasarisit mai jumătatea listelor. Am mai împărţit unele şi pe la comisarii ce sosiseră, ameninţîndu-i că dacă nu vor executa ordinele date verbal, vor fi împuşcaţi a doua zi.
    Cînd auz strigînd pe comandantu:
    – Domnule maior, pleacă te rog căci sînt orele nouă. Cîţi cazaci vrei, un pluton, două?
    – Aşa, negreşit, că o să merg în război! Dumneavoastră vă închipuiţi că această revoluţie au fost ca aceea a Poloniei? Aşi!... Vreo cîţiva crai! Au găsit sat fără cîini şi s-au plimbat fără ciomag!... Să vie un unterofiţer şi patru cazaci, îmi sînt destul.
    Comandantul a strigat un unterofiţer cerchez şi patru tătari calmuci. Plecînd să mă arunc în droşcă, generalii mă salutară, urîndu-mi izbîndă bună. „De izbîndă fiţi siguri! le zisei, dar mă gîndesc că m-aţi încurcat rău moraliceşte”.
    – Ce vrei să faci, îmi răspunseră, aşa este slujba ostăşească 
    – Bine, bine, le zisei, voi scăpa eu şi de asta, şi dacă mă veţi mai prinde să nu-mi ziceţi pe nume!
    Cea dintîi vizită care am dat-o au fost la Petrovitz, care era în listă că au ars Regulamentul Organic în poarta consulatului rusesc, în timpul revoluţiei. Negăsindu-l acasă, întreb unde este?
    – La biserică, îmi zise (era duminică).
    Mă duc la biserică, mă închin şi dau o ochire să-l văz. Lumea din biserică, văzînd un străin, aţintise ochii la mine. Văzui pe Petrovitz într-o strană. Mă apropii de dînsul şi îi zic: „Am să-ţi vorbesc”.
    Dînsul, ieşind din strană, îmi zise: „Porunciţi”.
    – Dar poftim pînă afară, îi zisei.
    – Dar după ieşirea bisericii, îmi răspunde.
    – Te rog îndată, îi zisei. S-au îngălbenit şi, tremurînd de frică, au ieşit.
    Cazacii stau afară călări.
    – Domnule Petrovitz, să pofteşti la generalul comandant!
    – Apoi să merg p-acasă, îmi zise, să-mi puie caii la caleaşca. 
    – Pe jos, îi zisei, fiindcă este aproape. [[109]]
    Apoi am zis unui cazac; „Du-te cu dumnealui la generalul comandant, iar întîlnind vreo comandă să-l dai să-l ducă şi să te întorci să mă ajungi”.
    De acolo m-am dus la mahalaoa armenească să arestez pe Hagi..., socrul lui Melic armeanu şi încă un armean al cărui nume nu-mi vine în gînd şi, neştiind unde şade, m-am poprit la cafeneua armenească după podul Tîrgului de afară.
    Era o zi frumoasă în ziua aceea şi armenii şedeau afară pe bănci cu cafeaua şi ciubucurile lor. întrebai unde este locuinţa a-celor doi armeni. îmi răspunseră, cu dispreţ, că Hagi... nu ştie unde şade, iar cel de ai doilea zise: „Eu sînt, ce-mi vrei?” I-am zis: „Dumneata eşti arestat, şi să pofteşti să mergi cu cazacii la generalul comandant”.
    – Ce fel, îmi zise, pe jos?
    – Ba nu, o să-ţi aduc o caretă?!
    Atunci toată armenimea se opuse, strigînd că nu vrea să-l dea. Unii mă întrebau: „De unde ai dumneata porunca să-l ardici?” Alţii, să meargă la Fuad şi Omer paşa, să-i dea de ştire. Alţii, pe la consulatele lor, că sînt sudiţi străini...
    Apoi, văzînd că izvorăsc armenii de prin toate uliţele, am strigat la cazaci: „Katai!” (Leagănă-i) şi au început cazacii cu gîrbacele să-i croiască, iar ei au rupt-o la fugă ţipînd, iar eu strigam cazacilor să-i croiască mereu!... Iată şi o patrulă de husari. Le-am strigat:
    – Săbiile afară! Şi croiţi-i cu latul săbiilor!
    Astfel că această scenă înspăimîntătoare le-au rămas multă vreme memorabilă. Mulţi ani după aceasta armenimea speria copiii cu numele meu; cînd nu puteau să împace copiii, le zicea: „Uite, vine Lăcusteanu!”
    Pe armean l-am trimes la arest, bătut măr, iar Hagiu mi-a scăpat, fiindcă nu aveam pe cine să mai întreb unde şade, căci armenii se băgaseră în gaură de şarpe, şi l-am lăsat ca să nu zăbovesc.
    De acolo m-am dus la Savopulo bătrînul. în listă era căpitanul Savopulo, însă eu ca să scap pe fiul său, care îmi fusese tovarăş de arme şi prieten, am arestat pe bătrînul septuagenar, care era un om inofensiv şi îmi venea mai lesne a-l achita de orice dispoziţie ar fi luat muscalii în privinţa arestaţilor. Din nenorocire, i-au venit apoplexie în arestul de la mănăstirea Văcăreşti şi au murit. Multă vreme bătrîna consoartă şi familia lui m-au blestemat că din pricina mea i s-au tăiat inima şi au murit. Ştie bunul Dumnezeu că nu am făcut-o cu vreun cuget de răzbunare!
    [[110]] Tinerimea zburdalnică, mărturisesc în adevăr că voiam să-i dau o lecţie, ca să fie de exemplu şi la alţii, căci dînşii au răsturna ceea ce au fost clădit de părinţii şi strămoşii lor.
    Eu îi întreb acum, le place regimul actual? Ei răspund cu durere, din băierile inimii: „Nu! Nu! Să ferească Dumnezeu!...” Dar acum, le zic, este tîrziu!... Ciocoimea, calicimea şi ignoranţa au luat zborul!...
    Aş avea multe de zis, dar nu am întreprins o istoriografie.
    În fine, la două ore după amiază toate arestările din Bucureşti au fost săvîrşite.
    Cînd m-am întors la generalul comandant toţi generalii mi-au mulţumit, mirîndu-se că le-am săvîrşit aşa de curînd şi fără nici un incident. „Dar cînd vă voi spune că am asistat şi la botezul unui copil al meu! Dar tot ce-mi pare rău că nu mi-aţi spus de a-seară, căci arestările s-ar fi făcut cu mai mare linişte; dar astăzi prea m-aţi luat în răspăr!” în sfîrşit, unii mă sărutau, alţii mă flatau, făcîndu-mă să sper felurimi de recompense.
    Seara m-am dus la caimacamul Cantacuzino ca să-i raportez. Acolo am găsit pe Fuad şi Omer paşa.
    Abia intrasem în casă şi Fuad mă apostrofează, zicîndu-mi: „Domnule maior, poţi să-mi spui de care naţionalitate aparţii dumneata?” I-am răspuns:
    – Romîn, excelenţă.
    – Mă iertaţi, îmi zise, eu unul nu poci crede!
    Atunci i-am răspuns mai cu ton: „Să credeţi, Excelenţă, că sînt romîn, adevărat, născut iar nu făcut, şi nimeni nu-mi poate contesta.
    – Şi în care slujbă eşti? mă întreabă.
    – În slujba ostăşească romînească, a ţării mele, îi răspunsei.
    – Bine, domnule, îmi zise, cum ai cutezat să faci arestări numai după ordinele muscalilor, fără ştirea guvernului legitim al dumitale, adică a caimacamului?
    – Ce să fac, îi zisei, aşa este soarta noastră a romînilor! Care se scoală mai de dimineaţă, acela te ia de păr. Ştiţi, Excelenţa Voastră, că dacă nu aş fi executat ordinele ruşilor, mîine aş fi fost, împuşcat că i-am trădat?
    Apoi îmi zise: „Tot ce era să fie mai grav că ai avut cutezanţa să te gîndeşti că mergînd la Omer paşa o să-ţi fie permis să cauţi şi în harem, sub pretext că ar fi ascuns un revoluţionar!”
    – Se poate şi aceasta, căci unui ostaş i se prezintă unele cazuri unde nu se gîndeşte la consecinţe, îi zisei, şi, dacă nu am făcut-o,, vă mărturisesc adevărul că nu am vrut să pui două naţiuni în [[111]] conflict, care ar fi dat naştere la o nenorocire generală. Si pentru ce? Pentru un individ!
    Dar turcu supărat îmi zise: „Ştii că nu te mai întorceai acasă!”
    – Crez, Excelenţă, îi zisei, dar aveam satisfacţia că aş fi fost răzbunat îndată de cincizeci de mii de oştire! Dar, în sfîrşit, şi Excelenţa Voastră, dă-mi putere şi ordin, dacă te simţi... şi eu îndată arestez pe generalul Lüders, şeful corpului.
    Atunci turcul, zbîrlindu-se, au strigat ca o fiară lui Omer paşa în limba turcă să trimită să ardiec pe Dadu Filipescu (fiul lui banu şi başboier Iordache Filipescu), să-l aresteze la cazarma turcească pe pîine şi apă. Aceasta au fost un fel de răzbunare contra ruşilor, fiindcă Iordache Filipescu era rusolatru.
    Iar eu, văzînd turcii înfuriaţi, m-am strecurat binişor din cameră şi m-am dus la generalii Lüders şi Duhamel, le-am spus tot istoricul şi dînşii, dîndu-mi cîte o strînsoare de mînă, au rămas încîntaţi atît despre executarea arestaţiilor cît şi despre atacul cu care am lovit pe turc.
    
    După acest incident ce am avut cu turcii vrăşmaşii mei şi revoluţionarii îşi făcuseră calul de bătaie şi în toate zilele mă pîrau la turci, inventînd noi; calomnii, astfel încît turcii mă luaseră la ochi răi, mă primeau cu multă răceală, ba încă adesea au şi făcut si reclamaţie oficială căimăcămiei contra mea. Iar ruşii mă protejau din toate puterile.
    Cu toate acestea eu nu mă gîndeam la alta decît cum să mă strecor dintre ciocan şi nicovală, amintindu-mi de proverbul grec.
    Eram în apropierea anului nou 1848. într-o seară, fiind la ceai la generalul Duhamel, între altele viind vorba despre anul nou, îi zisei că la noi se obicinueşte ca la anul nou cei mari să facă cîte un cadou sau cîte o recompensă la cei favoriţi.
    – Şi la noi este acest obicei, îmi zise, dar ce fel de recompensă ai dori dumneata?
    – De exemplu, eu aş ruga pe generalul meu, ca recompensă şi satisfacţie, să mă schimbe de la comisia cvartirurilor, ca să mă duc la regiment – căci este dezorganizat, după cum cunoaşteţi – şi apoi aş dori şi eu să petrec sărbătorile în familie şi între ai mei. [[112]]
    – Dumneata te mulţumeşti cu puţin, îmi zise, dar spune-mi pe cine ai putea să recomanzi în locul dumitale şi chiar în răspunderea dumitale? Nu uita că trebuie să cunoască şi limba rusească.
    – Pe polcovnicu Cunescu10, i-am răspuns, care a slujit în rîndurile oştirii pînă la gradul de potpolcovnic (lieutenant-colonel).
    – De ce naţie este? mă întreabă.
    – Romîn de aci, îi zisei. Au tăcut şi ne-am dat în alte vorbe. La 28 decemvrie am primit ordinul căimăcămiei prin care mă
    Înlocuieşte cu colonelul Cunescu, iar şu să mă duc la regimentul care îmi este încredinţat. Am mulţumii lui Dumnezeu că am scăpat cu faţa curată de această spinoasă sarcină.
    A doua zi, mergînd să-mi iau concediu de plecare, m-am dus mai întîi la generalul Duhamel, căruia mulţumindu-i de toate binefacerile şi favorul care mi-a arătat, îmi zise: „Scumpul meu domn, sînt şi rămîi mulţumit de slujbele care ai adus împărăteştilor oştiri, şi în curînd vei dobîndi recompensa meritată”.
    De acolo m-am dus la generalul Lüders, care mi-a ţinut acelaşi langaj, cu deosebire numai că îmi arăta mai multă intimitate şi afecţiune, dîndu-mi şi oarecare instrucţii despre conduita co trebuie să ţiu la Brăila cu turcii în diferite împrejurări fiindcă era aproape să ciocnească ouăle cu turcii).
    – La Brăila, îmi zise, staţionează Rifat paşa cu generalicesul ştab, are două regimente de cavalerie şi unul de infanterie. Rifat paşa este preşedintele consiliului Portei şi peste cîteva zile le va sosi acolo un batalion de saperi ruşi cari sînt deja în marş. Sileşte-te şi dumneata, te rog, de organizează-ţi polcul cît se va putea mai curînd, fiindcă o să trimit să-l inspecteze.
    
    – Prea bine, îi zisei, mă voi sili, dar prea cereţi lucrurile iute.
    – Îţi cunosc temperamentul, îmi zise, şi exigez!
    Apoi m-am dus şi pe la ceilalţi generali, precum prinţul Bagration Imeretinsky, Nepokoitchinsky, Komorn şi pe la toţi colonelii şi ofiţerii prietenii mei şi cari se întreceau care mai de care să-mi exprime sentimentele de amiciţie şi regretul pentru plecarea mea.
    În fine, m-am dus şi la Fuad şi Omer paşa. între alte complimente le-am cerut scuze, căci poate să fi greşit vreodată şi să fi atras supărarea Excelenţelor lor. Dînşii mi-au zis că le pare bine de retragerea mea din capitală, ca să scap de intrigi şi de intriganţi, fiindcă capitala este focarul intrigilor.
    La 31 decemvrie am plecat cu ştabul polcului la Brăila. Seara m-au apucat un viscol la poşta din urmă, încît nu am putut să mai [[113]] înaintez. Am pus 16-24 cai de poştă, peste putinţă, şi am fost silit să dorm la poştă. A doua zi am devansat o ştafetă maiorului Niculescu prin care îi făceam cunoscut sosirea mea.
    1849, ghenarie 1, am sosit la Brăila şi am tras la canţelaria polcului (fiindcă pe atunci nu erau hoteluri), unde am găsit caraula de onoare, cu muzica în cap şi toţi ofiţerii polcului în plină uniformă spre înfăţişare şi felicitări.
    După prînz au venit generalul turc Halii pasa cu tot ştabul său de cavalerie să-mi dea vizită (trimis de Rifat paşa), însă fiind surprins în cameră – căci dormeam – i-am primit în halat. Peste 3-4 ore m-am înfăţişat la Rifat paşa şi am întors vizita lui Halii paşa.
    Cu turcii am petrecut bine. Mai în toate serile, atît eu cît şi turcii, eram poftiţi să mergem la adunările orăşenilor şi jucam cărţi („otuzbir”)11. Mulţi bani le-am luat cu acest joc!
    Primăvara s-au ardicat turcii.
    
    BRĂILA
    
    Precum mai sus am arătat fazele nefaste şi nemulţumirile prin care am trecut, asemenea nu voi trece sub tăcere viaţa care am petrecut în Brăila în timp de un an şi jumătate.
    În primăvara anului 1849 mi-am adus familia în Brăila unde, prin egala fraternitate şi fără distincţie care arătam străinilor şi orăşenilor si mai vîrtos lăudabila primire a Măritei, care o făcea, atrăsesem dragostea tuturor, încît gîndea cinevaş să sîntem si aceeaşi familie.
    Adesea făceam ziua noapte şi noaptea zi cu petrecerile, ne culcam ziua ca să ne sculăm seara şi reîncepeam petrecerile. Erau destul trei-patru dame să roage pe Mariţa seara la grădină că ar avea dorinţa să joace şi serata dansantă improvizată era gata.
    Uneori, pe cîte o seară senină şi frumoasă ne plimbam pe Dunăre cu şalupa canonieră şi o altă şalupă cu muzica într-însa ne urma. Salutam portul cu trei salve de tunuri şi peste o sută de bastimente făcea să urle Dunărea de bubuitul tunurilor, astfel că in tot timpul preumblării nu încetau tunurile pînă nu ne întorceam la port.
    Alteori ne îmbarcam în vaporul care făcea numai trajeul dintre Galaţi şi Brăila cu toţi ofiţerii ştabului şi mai multe dame cu [[114]] bărbaţii lor şi muzica polcului, ne duceam la Galaţi la amicii mei, maior Steriadis şi maior Duca1, care erau tot aşa de veseli atît dînşii cît şi consoartele dumnealor. Acolo ajunşi, în mai puţin de două ore balul era format. De la bal ne îmbarcam cu toţi moldovenii şi veneam la noi acasă. Ajunşi la noi ne culcam ca, sculîndu-ne, să reîncepem noi petreceri.
    Predecesorii şi urmaşii mei nu au gustat această mulţumire.
    În sfîrşit, eram iubiţi de toţi şi eu şi Mariţa mea... 
    
    1849, iunie 17, Rusia au dat ajutor Austriei contra ungurilor care se răsculase şi ajunsese aproape la Viena. Feldmareşalul Paskievitch au trecut Carpaţii spre Galiţia, generalul Grotenhelm despre Bucovina şi generalul Lüders cu corpul al V-lea pe la Braşov. După biruinţa ungurilor şi săvîrşirea campaniei s-au împărţit medalia campaniei, oferind-o şi mie generalul Lüders după ce s-au întors la Bucureşti.
    
    1849, iunie 20, a sosit turcu. de la Constantinopol în carantina Brăilei cu firmanu Portei prin care întărea pe Barbu Ştirbei Domn al Tării Romîneşti. îndată am trimis pe iuncărul C. Cătuneanu curier cu scrisoare din parte-mi, felicitîndu-l de fericita nuvelă. Pe iuncăr l-am recomandat de ofiţer, pe care l-au şi făcut.
    
    1849, iulie 30, au venit exprincipele Bibescu cu Doamna la Brăila ca să treacă la Constantinopol.
    I-am făcut o primire domnească, sosind seara la locuinţa destinată pentru înalţii oaspeţi. Curtea era luminată a qkrrno cu peste cincizeci de masalale. în curte era înşirată garda de onoare, compusă de un batalion cu muzica regimentului în cap. în capul scărei îl aştepta prefectul districtului, preşedintele tribunalului şi statul major al regimentului.
    Vodă s-au dat jos din trăsură în mijlocul curţii şi, îmbrăţişîndu-mă, m-au sărutat zicîndu-mi: „Te rog îmbrăţişează ostaşii în locu-mi, a căror pată trebuie să o spele cu sînge”.
    [[115]] A doua zi, viind la port ca să se îmbarce în vapor, şalupele canoniere erau cu banierele romîne ridicate. îmbarcîndu-se, au dat trei salve de tunuri şi prin urmare toate corăbiile străine aflate în port au salutat prin sloboziri de tunuri.
    La Constantinopol i-au acompaniat Mariţa mea cu Nae, fratele său, şi Eliza, cumnată-mea. Eu i-am condus pînă la Galaţi, de unde s-au îmbarcat în vaporul de Constantinopol..
    
    1849, august [...]2, s-au întors Vodă Ştirbei de la Constantinopol pe la Brăila, unde sosind în port s-au întîmplat o fatalitate: moartea prin înnecare a ginerelui său, maiorul Vilara3. Voi întrerupe un minut ca să arăt pricinuitorul acestei fatalităţi, după cum credea şi se explica opinia publică.
    Un aventurier grec, anume Niculae Mavros, fost în slujba rusească civilă avînd gradul de statţchi sovietnic* (asimilat cu gradul de general), s-a pripăşit în Ţara Romînească cine ştie cînd, cum şi în ce fel. S-au însurat cu cucoana Profiriţa, sora lui Gligore Vodă Ghica.
    Fiind spion al Rusiei, juca un rol însemnat în cercurile înalte. Cu doamna Profiriţa au avut numai un băiat, apoi s-au despărţit şi au luat în a doua căsătorie pe o Suţina, cu care au avut trei fete: pe una au lua-o în căsătorie Iancu Cantacuzino, pe a doua Ion Ghica şi pe cea de a treia Kotzebue, rus. Şi iată-l încuscrit cu cele dintîi familii ale ţării!
    Acest grec era un om foarte învăţat, de un spirit înalt, însă intrigant la cuhne. Prin influenţa Rusiei s-au numit inspector general al carantinelor din amîndouă Principatele; do aci a făcut stare mare, a cumpărat moşii, case şi altele. Onoruri destule, păstrîndu-şi funcţiunea de spion.
    Acest general inspector au venit la Brăila împreună cu ministrul de rezbel şi de finanţe, spre întîmpinarea Domnului.
    La Brăila, prefectul D. Polizu, directorul carantinei St. Schi -na9 şi eu, luînd dispoziţii pentru primirea Domnului, am făcut un program în care între altele se zicea că, sosind vaporul, Domnul se va da jos în umbrar făcut într-adins, unde va primi toate autorităţile. După aceasta se va duce la încăperile carantinei, care se deşertase de amploiaţi şi se pregătise pentru locuinţa Domnului şi a suitei.
    Cu venirea inspectorului carantinelor au anulat programul nostru, dînd ordin verbal directorului carantinei ca Domnul, de va [[116]] sosi după sfinţitul soarelui, să nu i se facă nici o. primire, şezînd m vapor sub carantină pînă a doua zi. Această dispoziţie mi-a comunicat-o şi mie, adăogînd că în seara aceea să pui santinele la vapor. I-am răspuns că să mă ierte Excelenţa Sa, că nu pot să periorisesc pe Domn fără ordin expres al Măriei Sale..
    – Atunci, îmi zise, cum vei voi, însă responsabilitatea va privi pe seama dumitale. Cu toate acestea voi ordona directorului să puie guardieni ai carantinei de pază 11.
    Pe la nouă ore seara au sosit vaporul, anunţînd portului prin tunuri sosirea Măriei Sale; şalupele canoniere au salutat asemenea prin sloboziri de tunuri. S-au aprins îndată o mulţime de facle şi masalale. Miniştrii, amploaiaţii civili şi militari în plină uniformă aşteptau în umbrar. Oştirea, aşezată în două şireaguri retrase pînă la carantină, ca să treacă Domnul printr-însele spre a nu se amesteca vreunul din suită cu ceilalţi, şi cu aceasta se îndeplinea şi legea carantinească şi Domnului i se făcea cuvenita primire.
    Îndată ce a sosit vaporul inspectorul general s-a retras în oraş, ordonînd ofiţerului rus care era ataşat pe lîngă carantină (ca control) să nu lase să intre nimeni în vapor, nici să iasă pînă a doua zi.
    Peste o jumătate de oră după ce s-au aşezat vaporul, Domnul aştepta să ve vreo autoritate să-i dea raportul şi să primească ordine. Noi iarăşi aşteptam vreo impulsie sau vreun ordin, dar nu transpira nimic. Eu, în nerăbdarea mea, zic locţiitorului de ministru de rezbel, colonelul Horbatzky, că, dacă nu voieşte să intre în vapor, cel puţin să-mi dea mie voie să mă duc prin dosul umbrarului ca să zic adjutanţilor să întrebe pe Măria Sa ce ordonă. Această voie am obţinut-o.
    Adjutanţii, între cari şi maiorul Vilara, ambetaţi de drumul mărei şi supăraţi că la dînşii în ţară nu pot să iasă, stau rezemaţi pe parapetul vaporului. Eu m-am adresat la colonelul Voinescu arătîndu-i ordinul dat de Mavru şi îl rugam să întrebe pe Măria Sa ce ordonă.
    În momentul acela am auzit cevaş căzînd în Dunăre şi o mulţime de exclamaţii că „s-au înecat Vilara!” Acum, fie că a alunecat, fie că i-a venit vreo ameţeală, au căzut ca un plumb, fără să-l mai salte apa în sus. Domnul, a ieşit îndată pe covertă lamentîndu-se, strigînd, făgăduind bani, răsplătiri şi altele la care-l va scoate.
    Eu la moment am ordonat la 40 soldaţi şalupieri să se dezbrace să intre în Dunăre şi să-l caute, însă căutarea nu a reuşit.
    Un grec, fost corăbier, îmi zice că dînsul îl găseşte îndată.
    – Şi ce mai aştepţi? îi zic, rugîndu-l să intre mai curînd.
    [[117]] Grecul, dezbrăcîndu-se, a intrat în Dunăre, şi s-a lăsat în curentul apei, care curent l-a adus la timonul vaporului. Acolo s-au dat la fund şi l-au scos, dar mort.
    După această nenorocită întîmplare, prefectul districtului şi directorul carantinei s-au dus la Vodă în vapor.
    Vodă îl întreabă: „Cine eşti?” (deşi îl cunoştea).
    Prefectul districtului îi răspunse: „Polizu”.
    – Ştii, zise Vodă, că un prefect în districtul său înlocuieşte persoana Domnului? Ai auzit primirea care s-a făcut Domnului Moldovei la Galaţi? Te-am scos! Ieşi afară!
    Apoi, adresîndu-se către director, i-au zis:
    – Mîine o să ies afară din vapor şi nu voi să mă însoţească nimeni afară de ofiţerul rus care este pe lîngă carantină, nici nu voiesc să văd pe nimeni. Du-te!
    A doua zi, la şase ore dimineaţa, ieşind cu suita sa, acompaniat de ofiţerul rus, s-au dus în încăperile carantinei. O caraulă de onoare, ca de patruzeci de soldaţi, fără muzică, era aşezată lîngă poartă. Eu stam ascuns la spatele soldaţilor, însă, văzînd că vine la soldaţi şi le dă bună dimineaţa, atunci am ieşit. Vodă, salutîndu-mă, îmi zise: „Vino cu mine”.
    Urcîndu-se în apartamentele sale, îmi zise:
    – Orînduieşte santinele la porţi şi dă ordin să nu intre nimeni fără ştirea dumitale şi dumneata să mă întrebi pe mine. Spune mitropolitului şi miniştrilor să plece îndată la Bucureşti şi, oricine va veni, nu primesc pe nimeni aci. Pe Vilara să-l scoţi din vapor, să-l duci la biserică, să i se facă toate onorurile militare şi, după ce voi pleca eu, să-l trimiţi la Bucureşti cu un ofiţer şi un preot. Acum trimite ordonanţa să-mi cheme pe generalul Mavru, altul sa nu intre nimeni cu dînsul.
    Am ieşit şi am executat ordinele Măriei Sale.
    Generalul Mavru era în curtea caselor carantineşti. Vestindu-l, s-au dus sus.
    L-au ţinut ca două ore şi i-au dat o dojana, încît strigătele Domnului se auzeau în curtea carantinei. Ce îi va fi zis, nu ştiu. atît numai că l-au înfierbîntat rău.
    După ce au ieşit Mavru pe platoul carantinei găseşte pe directorul pe care îl dojenea şi striga din toate puterile sale că trebuie trimis la ocnă un astfel de nemernic. Cum de au poprit pe Domn să nu iasă îndată ce au sosit? Era de datoria lui să meargă să dea raport îndată ce a sosit vaporul şi să invite pe Domn în casele carantineşti. (Această gălăgie o făcea că să se auză de Domn). Bietul director suferea dojenile în tăcere.
    [[118]] Eu, indignîndu-mă, îi zic:
    – Mă iartă, Excelenţă, căci directorul au urmat ad litteram ordinului care i-aţi dat. El zise:
    – Unde este ordinul meu?
    – L-ai dat verbal şi chiar mie mi-ai zis să-i pui santinelă la vapor şi v-am refuzat net.
    – Dar, domnule maior, îmi zise, dar dumneata ce ai cu amploiaţii mei? 
    I-am răspuns ca cu amploiaţii nu am nimic, „dar ordinul care l-ai dat au compromis pe toţi”.
    
    A doua zi către scară, mergînd la Vodă, mi-a zis: „Mîine pe la 10 orc de dimineaţă să vii cu toţi ofiţerii regimentului”.
    După ordin, mergînd cu toţi ofiţerii, ne-a chemat în apartamentele sale. Ne-a ţinut un speech moral şi disciplinar a cărui subiect eram eu, şi au sfîrşit zicînd:
    – Domnule polcovnic, te numesc comandor al ordinului Medgidie în brilianturi al Majestăţii Sale Sultanului Abdul Medgid Khan. Ai fost recomandat chiar de ambasadorii curţilor străine. Iată, domnilor, cum se răsplăteşte credinţa şi meritul! Sper, domnule polcovnic, că în viitor, sub domnia noastră, te vei purta cu zel şi credinţă şi nu vei rămînea nerăsplătit.
    Apoi mi-a dat o cutie care conţinea decoraţia otomană ostăşească în brilianturi şi o pungă de atlas albă cu ciucuri de fir în care era diploma turcească a decoraţiei.
    Apoi, salutînd ofiţerii i-au concediat, iar mie mi-a zis să stau să-l acompaniez. Măria Sa a mers pe jos prin tîrg, pe la port, fără să viziteze vreo dregătorie.
    După trei zile împlinite ale carantinei a plecat la Bucureşti.
    
    Măria Sa, în toate întrevorbirile cu mine şi chemările, mă numea „polcovnic”, şi nu eram decît maior. Eu tot aşteptam după aceasta să iasă ofisul pentru numirea de polcovnic, dar nu răsufla nimic.
    Peste două-trei săptămîni face înaintări, între care şi pe Barbu Vlădăianu, cu mult mai nou decît mine, ba încă şi ieşit din oştire şi reintrat, în vreme ce eu în curs de 20 de ani nu am lipsit o lună de la steaguri. Aceasta m-au indignat.
    [[119]] Peste cîteva zile m-am dus la Bucureşti. înfăţişîndu-mă Măriei Sale, mă întreabă: „Ce împrejurare te-a adus?” I-am zis:
    – Măria Ta, multă indignare m-a adus. Ca să arăt înălţimei Voastre că pe cîtă vreme aţi fost la Brăila, în toate întrevorbirile si chemările mă aveţi numit polcovnic, şi unde aşteptam să văz ofisul Măriei Voastre, dimpotrivă, văd înaintaţi alţii mult mai noi decît mine şi eu rămas. Iată, Măria Ta, influenţa în regiment căzută şi în lume o opinie publică nimicită.
    Măria Sa îmi zice: „Aibi puţină răbdare, Lăcustene. Nu voiesc să te fac polcovnic din casă şi o să vezi mai multe de la mine!” Ii zic: „ Măria Ta, pierz vechimea!”
    „Şi aceea vei avea-o. Duminică să vii aci”, mai adaogă Măria Sa. (Şedea afară la grădina lui Pencovici).13
    În toate Duminicile era primire la Curte, după vechiul obicei. Măria Sa mă vede şi mă cheamă să mă apropii, apoi îmi zice:
    – Iată domnule, cum se răsplăteşte disciplina ostăşească şi meritul. Guvernul Maestăţii Sale împăratul Rusiilor te numeşte cavaler al ordinului Sf. Anei” clasa III-a, şi-mi dă o cutie roşie care conţinea decoraţia împreună cu diploma.
    
    Peste două-trei luni Domnul face înaintări ostăşeşti şi eu rămîn iarăşi.
    Mergînd la Bucureşti, nu ştiu pentru ce, mă înfăţişez Domnului, care îmi zice: „Te vei fi supărat că iarăşi ai rămas?” I-am răspuns: „M-am obicinuit, Măria Ta”.
    – Ascultă Lăcustene, îmi zise, dorinţa mea este să te fac cînd vei veni cu regimentul în Bucureşti, înaintea frontului, să-ţi încredinţez steagul în mînă.
    I-am răspuns printr-un: „Să trăiţi, Măria Ta”.
    În fine, sosind primăvara, am venit cu regimentul în garnizoană. Adesea îl întrebam: „Cînd o să porunceşti, Măria Ta, să faci inspecţie regimentului?”
    – În curînd, îmi răspundea.
    Trece vara, vine toamna, nu zice nimic. într-una din zile îi zic:
    – Măria Ta, peste două săptămîni o să se sloboaze soldaţii cei vechi cu termenul împlinit şi rămîn numai recruţii, şi poate Măria Ta voieşte să vadă regimentul manevrînd şi cu recruţii nu se pot face manevre.
    [[120]] În sfîrşit, după multe bolduri, au dat ordin pentru inspecţia regimentului, trimiţînd şi ministerul de rezbel o programă pentru manevre.
    La ziua hotărîtă, ieşind regimentul pe cîmpul Colentinei, a venit Domnul cu locţiitorul de ministru de rezbel, colonelul Paznanţchi. Trebuie să arăt că acest ministru era un om inteligent şi foarte activ, 14 amic şi camarad al meu, cu care servisem mai mulţi ani ca comandiri de batalioane în regimentul I.
    În suita domnească era şi camarila în care se vîrîseră unii din camarila cea faimoasă a lui Vodă Bibescu, precum Nicolae Bibescu şi alţii... Aşadar aceşti linguşitori în faţa ministrului de rezbel nu putea să-şi arate colţii, căci nu cunoşteau nici atribuţiile ostăşeşti, nu ştiau nici ce este soldatul.
    Domnul, inspectînd, au mulţumit regimentului pentru curăţenie, îmbrăcăminte, vederea marţială, ţinerea armelor, acurateţa şi iuţeala focurilor şi altele. Apoi, după manevre, mulţumind soldaţilor, au ordonat adunarea ofiţerilor înaintea frontului, cărora asemenea le-au mulţumit.
    Eu aştept să-mi vie rîndul meu să-mi dea steagul în mînă şi să mă numească polcovnic, după cum îmi promisese atîtea ori, dar nimic! S-a pus în caretă şi s-a dus. Lectorii judece, este aceasta ranchiună sau nu? Sînt rezultatele linguşitorilor sau nu?
    Eu, indignat şi supărat la culme, arunc sabia din mînă înjurînd, descalec dupe cal şi strig o birje să mă ducă acasă, fără a zice o vorbă regimentului.
    Ministrul mă roagă să merg în capul regimentului pînă la cazarmă, mai vîrtos că este să treacă regimentul pe la palat, adăogînd că să am puţină răbdare, căci o să se îndrepte lucrurile căci poate Domnul nu a ştiut să se exprime.
    – Cine, îi zic, iezuitul Ştirbei nu a ştiut? Ba aşa este răsplătirea Domnilor romîni dacă nu eşti linguşitor!
    – Te rog, frăţico, încalecă,îmi zise.
    – Domnule, îi zisei, am descălecat ca să nu mai încalec niciodată! Şi m-am suit în birjă şi m-am dus acasă.
    Acasă pregătisem o masă de patruzeci de talere cu scop ca, întorcîndu-ne de la inspecţie, o să vie ofiţerii să felicite pe polcovnicul regimentului şi să ridicăm toasturi în sănătatea Măriei Sale. Viind acasă, am dat ordin să nu primească pe nimeni.
    Iată cum ştie un stăpînitor să se facă iubit de oştire!
    Intriganţii camarilei pregătiseră un ordin de zi pe oştire prin care Domnul arată nemulţumirea că s-a găsit regimentul în proastă stare şi că spera că comandirul regimentului îl va aduce în plăcuta [[121]] stare ca la inspecţia ce va face în curînd, să dobîndească mulţumirea domnească. Domnul a iscălit ofisul, însă, ducîndu-l la ministru să-l contrasemneze, nu numai a refuzat, dar a răspuns că de va da un asemenea ofis la palat nu se mai duce şi trimite şi demisia.
    A doua zi Domnul a trimes ofiţerul de ordonanţă să mă cheme la Palat. Am zis ofiţerului să se arate Măriei Sale că-l rog să mă ierte căci sînt bolnav, şi apoi că mi-am dat demisia din oştire.
    După aceasta a trimis îndată pe ginerele său, A. Plagino, ca să mă facă cu orice mijloc să mă înduplec să merg la palat. în sfîrşit, m-a înduplecat şi m-am dus.
    Măria Sa, îndată ce m-a văzut, mă ia de mînă, mă duce în cabinetul de lucru şi îmi zise: „De ce te-ai supărat?” îi zic:
    – Eu, Măria Ta? Ce sînt eu, să mă supăr pe Măria Voastră? Asta îmi aminteşte zicătoarea romînească „ca văcarul pe sat!”
    – Ba nu, zise, te-ai supărat fiindcă nu te-am făcut polcovnic. Iată ofisul. Şi luînd ofisul după masă mi-l arată. Apoi strigă un adjutant şi l-a trimes la ministerul ostăşesc ca să-l publice în monitor. Apoi îmi zise:
    – Am vrut să văd dacă eşti romîn verde.
    – Ei, Măria Ta, cînd nu dă ploaie la vreme, copacul se vestejeşte şi se usucă.
    – Ba nu, dragă Lăcustene, voiesc să ai sînge de romîn în vinele tale, iar nu să mă laşi în asemenea vremi complicate, şi ţine minte că vei vedea multe de la mine.
    – Am văzut, îi zisei, ofisul de ieri, Măria Ta!
    – L-am retras, îmi zise. îţi voi spune mai tîrziu şi cauza. Du-te de-ţi retrage demisia şi trimite-mi pe Paznanţchi încoace.
    M-a mîngîiat pe obraz şi s-a retras în altă cameră.
    În urma unui asemenea scandal, pe de o parte am retras demisia şi pe alta căutam prilej ca să mă retrag, pentru mai multe cuvinte: întîi că mi se urîse douăzeci de ani tot la linie, al doilea că mi se îngreunase casa cu copii şi al treilea că nu aveam nici o perspectivă, căci rangul de general atunci nu era la noi, iar cît pentru leafă aveam dreptul la pensie să o primesc ca şi în slujbă, atît eu, pe viaţă, cît şi nevasta şi copiii mei pînă vor veni în vîrstă.
    În primăvara anului 1851 se îmbolnăvise fiul meu Alexandru de paralizie la picioare. Am cerut concediu de trei luni să mă duc în străinătate, Domnul a refuzat. Atunci am dat demisia. Măria Sa mă cheamă şi, după ce mi-a zis că se mişcă revoluţionarii şi nu se aştepta tocmai acum să-l las, făgăduindu-mi marea şi sarea, adaogă că la toamnă îmi dă voie de o jumătate de an. I-am zis că este cu neputinţă, [[122]] dar făgăduiesc Măriei Sale, că îndată ce mă voi întoarce, reintru iarăşi.
    După aceasta a pus pe ministrul de rezbel, care atunci era Năsturel Herescu, să vie să mă roage, însă toate în zadar căci am persistat în demisie, care am şi obţinut-o.
    După ce a ieşit demisia, am dat petiţie Domnului să-mi acorde pensia de 24 000 lei pe an, leafa întreagă la care aveam dreptul.
    Măria Sa a dat îndată rezoluţie, trimiţînd petiţia la Consiliul de miniştri. Acolo am găsit piedeci, nu în privinţa drepturilor, ci numai ca să-mi facă şicane: într-adins miniştri nu se completau. M-am dus în mai multe rînduri la Măria Sa, i-am spus că nu se completează într-adins, şi mai cu osebire vărul Măriei Sale, Iancu Manu. Măria Sa îmi promitea ci îi va chema negreşit şi le va da ordin expres.
    Trecură trei săptămîni, o lună, nici un rezultat. Alergam cînd la Vodă, cînd la Consiliul de miniştri; toţi promiteau şi nici un rezultat nu vedeam.
    Într-o seară mă duc la consulul rusesc Halcinsky şi îi spui istoria pensiei. îmi zice: „Dacă vrei, vino mîine de dimineaţă la mine, la 10 ore”. Mergînd la ceasul indicat, am găsit acolo pe directorul Ministerului de interne, d-l Ioanidis. Consulul, după ce am
    intrat în casă, zise:
    – A propos, domnule Ioanidis, te rog să te duci la Consiliul de miniştri, să le spui că „m-a trimes consulul să vă arăt că din zvon s-a încredinţat că colonelul Lăcusteanu este hotărît să meargă mîine la Consiliu să spargă capetele miniştrilor cu scaunul dacă nu vor iscăli îndată jurnalul şi că consulul, ca să evite un asemenea scandal, se roagă ca în 24 de ore să fie jurnalul iscălit şi trimis la casa pensiilor; şi te mai rog, domnule Ioanidis, ca mîine să te duci la domnul colonel să-i spui că s-au aşezat la pensie.
    Şi în adevăr că şi pe la miezul nopţii şeful secţiei alerga pe la casele miniştrilor ca să iscălească jurnalul. A doua zi eram aşezat la pensie.
    În aceeaşi zi m-am dus de am mulţumit lui Halcinsky..şi nicidecum patrioţilor mei, Domnului şi miniştrilor, cărora le-am slujit douăzeci de ani lor şi ţării melc şi acum mă trimiteau ia calendele grece. Iată dreptatea!
    
    Anul 1853, văzîndu-mă eliberat din serviciu, şi care libertate nu o gustasem din frageda mea copilărie, şi aşezat la pensie cu 24 000 lei leafă, care o primeam şi în activitate, am zis şi eu maxima italianului [[123]]: „”, şi mai vîrtos că chiar de as mai fi prelungit jugul serviciului încă nu aveam nici o perspectivă, fiindcă gradul de general după legile ţării nu era în ramura ostăşeasca la noi.
    Aşadar, în acelaşi an am plecat cu Mariţa şi cu Alexandru, care era bolnav, la băile de la Teplitz din Bohemia. După săvîrşirea curei am vizitat mai multe oraşe din diferite state, precum oraşul Dresda din Saxonia, Berlin din Prusia şi altele.
    După ce m-am întors din voiaj, urîndu-mi-se cu viaţa sedentară, în înţelegere cu cumnaţii mei, am proprit fiecare din noi moşiile pe seama noastră (fiind în apropiere una de alta) şi ne-am pus cu toată strădania la munca cîmpului, simţind şi gustînd în realitate independenţa omului.
    De la anul 1853 şi pînă la 1859 s-au succedat felurimi de evenimente şi schimbări în ţara noastră: la nici una din toate nu am luat. parte.
    Într-o zi, mă cheamă Vodă Cuza si îmi zice: – Domnule Colonel, dorind ca să ne împărtăşeşti cu luminile dumitale, te-am numit preşedinte al consiliului ostăşesc şi sper ca nu vei refuza această sarcină.
    Am primit şi am mulţumit, însă fără prejudiciul că nu voiam să mă las de plugărie la care mă sacrificasem cu totul. (Ofisul nr. 41 din 1859, mai 31, prin care mă orînduieşte preşedinte al consiliului ostăşesc).
    
    COPIII NOŞTRI
    
    Elisa, născută la anul 1841, martie 10, cu temperament sanguin, botezată de soacră-mea. La vîrsta de un an şi zece luni bolnăvindu-se de apă în cap, au decedat, înmormîntînd-o la biserica Bradu, mahalaoa Boteanului.
    Miţa, născută la anul 1842, februarie 28, cu temperament sanguin-coleric, botezată de mumă-mea Elenca Lăcusteanca.
    Lina, născută la anul 1843, april 12, cu temperament limfatic, botezată de clucerul Mihalache Bîţcoveanu.
    Mişu, născut la anul 1845,1 mai 17, cu temperamentul limfatic, botezat de cumnatu-meu, clucerul Mihalache Bîţcoveanu. Voi vorbi pentru dînsul deosebit.
    Alexandru, născut la anul 1847, august 22, botezat de colonelul Ioan Solomon, cu temperament sanguin. La vîrsta de trei ani [[124]] s-au declarat boala scrofulelor şi tot într-o vreme osul de la mijlocul şirei spinării creştea în sus (poate că din vreo căzătură din leagăn din neîngrijirea doicei şi necunoscută părinţilor), din care pricină au devenit cocoşat. îl căutau toţi doctorii din capitală, dar nu numai că nu i-au făcut nici un ajutor, dar în cele din urmă, orînduindu-i înmuieri în baie cu apă rece, de la întîia înmuiere i s-au paralizat picioarele.
    Am plecat cu Mariţa şi cu dînsul la Viena, am consultat somităţile medicilor şi m-au trimis cu dînsul la băile cu apă caldă de li Toeplitz. După o cură de 40 de zile i-au trecut paralizia cu de-săvîrşire. De acolo ne-am dus cu dînsul la Berlin, ca să consultăm pe renumitul doctor Şonlain, pe care nu l-am găsit în Berlin (fiind chemat la Petersburg pentru împărăteasa lui Niculae). L-am aşteptat două săptămîni şi, fiind timpul toamnei înaintat, am fost siliţi să ne întoarcem în ţară. La întoarcerea noastră de la băi, băiatul (afară din cocoaşa care nu-l supăra) era foarte sănătos, nu suferea de nimic şi creştea îngrăşindu-se. Dar, oh! fatalitate, într-o noapte de iarnă a anului aceluia se pomeneşte cu o gîlcă sau bubon, în mărimea unui ou, în vîntra piciorului. A doua zi, chemînd medicii, au decis să nu deschidă gîlca, nici să o silească să se coacă, ci numai să o urmărească, mai vîrtos că nu-l supără la umblat. Au mers aşa cu gîlca, fără a mai creşte sau scădea, pînă în toamna anului viitor cînd, aflîndu-ne cu toată familia la culesul viilor, într-una din zile, jucîndu-se cu copii prin vie, se coboară alergînd şi strigînd că au spart gîlca, şi din care curgea multă materie cu sînge, ba încă cîteodată şi oscioare mititele. Ne-am întors în Bucureşti, l-am pus în cură doctoricească, dar toate în zadar, căci l-au aruncat la o mică lentă; toată boala lui au făcut-o pe picioare, topindu-se din zi în zi. Nu voi uita în toată viaţa paharul cel amar ce l-am gustat şi cuvintele lui din cea de pe urmă neagră noapte şi sinistră. în acea fatală seară l-am lăsat jucîndu-se cu copiii prin casă şi m-am dus la vecinul meu, boierul Gligore Grădişteanu, unde am făcut o partidă de vist. Această petrecere m-au ocupat ca niciodată mai pîn-aproape de ziuă.
    
    Alexandru al meu deşteaptă pe Mişu şi îi zice: „Mişule cînd se va scula tătiţa, să-i zici să mă ierte că l-am supărat”. Aceste dulci şi ultime cuvinte sînt şi vor fi gravate în inima mea pînă la cea din urmă răsuflare. Peste două ore intră dădaca lui în camera mea şi mă deşteaptă, zicîndu-mi că lui Alexandru îi este rău. Am trecut la moment la dînsul, dar era muribund. Crudă şi dureroasă au fost lovitura inimilor noastre şi amar au fost paharul care l-am gustat!
    [[125]] A treia zi l-am înmormîntat în cimitirul părinţilor mei la Sf. Gheorghe cei Vechi, în vîrstă de şase ani şi jumătate.
    Eufrosina, născută la 1848, septemvrie 23, au murit în vîrsta de patru luni, înmormîntînd-o alături de Alexandru în cimitirul părinţilor mei la biserica Sf. Gheorghe cel Vechi.
    Ştefan, născut la anul 1852, iulie 22, cu temperament sanguin Bolnăvindu-se de termolinicon şi necunoscîndu-i boala un păcătos de doctor, au murit în vîrstă de un an şi l-am înmormîntat la biserica Sf. Niculae de pe podul Mogoşoaei, biserică alături cu casele mele.
    Titi2, născut la anul 1856, februarie, în 18, cu temperament sanguin-coleric. Botezată de cumnata Tinca Bîţcovcanca.
    Tanti sau Constanţa,3 născută la anul 1859, aprilie, în 9, cu temperament limfatic. Botezată de soră-mea, Miţa.
    
    CREŞTEREA COPIILOR
    
    Creşterea sau educaţie am dat copiilor noştri cea mai perfectă, fără a cruţa nici un sacrificiu, nici acela al banilor, nici acela al obositoarei îngrijiri şi osteneli a mumei lor şi, într-un cuvînt, a-ceasta au fost singura ţintă a menajului nostru.
    De la vîrsta Miţei de patru ani guvernantele germane nu au lipsit o zi din casa noastră într-un curs de treizeci de ani şi care continuă şi astăzi. Profesori au avut cei mai eminenţi ai Capitalei: pentru limba germană, pe pastorul luterian Neumeister, pentru limba franceză pe profesorul Durot şi pentru clavir pe faimosul artist Gebauer. Miţa şi Lina au urmat cu dînşii învăţăturile pînă cînd profesorii au declarat că au trecut literatura şi nu se mai văd capabili a mai preda lecţii.
    
    MIŢA, FIICA NOASTRĂ
    
    Pe Miţa 1, am măritat-o ia anul 1863, april 7, luînd în căsărie  pe căpitanul Costacopulo din cavaleria romînă (fiul clucerului Ioan Costacopulo), cununîndu-se de mine şi de Mariţa, consoarta mea.
    Din această căsătorie au născut pe Frosa. 2
    
    [[126]]
    
    LINA, FIICA NOASTRĂ
    
    Pe Lina am măritat-o la anul 1866, decemvrie 4, luînd în căsătorie pe maiorul din artileria oastei romîne Niculae Greceanu, fiul maiorului Niculae Greceanu (familie veche şi istorică). I-au cununat colonelul Haralambie şi doamna Anica Engeloaia, consoarta răposatului colonel Tngel. Zestre i-am dat 8000 de galbeni împărăteşti k. und k. şi scule. Fericita viaţă în menajul ambilor soţi este exemplară, iar bucuria părinţilor la culme. Copii pînă acum n-au făcut.
    Am lăsat loc ca să treacă copiii cari îi va da Dumnezeu  Noemvrie 1, 1873. Lina noastră au născut doi copii, să-i trăiască. Pe cel dintîi la anul 1871, iulie în 11, şi l-au botezat cuscrul meu, maiorul Niculae Greceanu, puindu-i numele Sf. Niculae ca să-i fie spre ajutor 3. Cel de al doilea, născut la anul 1872, septemvrie în 26, şi l-au botezat cuscră-mea, cucoana Aniţa Greceanca, puindu-i numele Sf. Grigore ca să-i fie spre ajutor4.
    
    MIŞU, FIUL NOSTRU CEL IUBIT, ÎNTRU CARE BINE AM NĂDĂJDUIT
    
    Mişulică, de la vîrsta de trei ani, cînd au lăsat sînul doicii, pieptul meu au fost leagănul său. Pe lîngă îngrijirea cea neadormită a părinţilor, avea privegherea şi aţintirea ochilor asupra-i a guvernantei, a dădacei şi a unui unterofiţer neschimbat (Marin, unter-ofiţerul din regimentul nr. 2 pe care îl comandam). Toate plăcerile, toate dorinţele copilăreşti nu i-au lipsit. La vîrsta de trei ani avea doi cai de călărie dresaţi la grajd (ponei). Niciodată însă nu ieşea din casă fără părinţi sau fără să fie însoţit de unterofiţer. Uniforme avea de toate armele oştirii. Ah, frumos era Doamne şi cuminte! Era un obiect de admiraţie şi de dragoste la vederea fiecăruia.
    Cu toate răsfăţările care erau presărate în calea creşterii lui, nu îl făcea niciodată să iasă din cercul bunei cuviinţe, nici să neglijeze datoriile care datora părinţilor, preceptorilor şi societăţii. Cu creşterea vîrstei, creştea şi seriozitatea într-însul, mai presus decît a copilăriei.
    [[127]] Cînd apropia vîrsta de 14 ani, mă turmenta grija despre cariera care trebuie să-i dau. Mă cutremuram la ideea de a-i trimete în străinătate să studieze, credeam că a-l depărta de la sînul părintesc ar fi fost supliciul cel mai barbar pentru mine. 
    În preocupaţia acestei idei observam tinerimea romînă aristocratică care se întorcea din străinătate cu titlul de doctori în diferite ştiinţe, şi din o sută de tineri abia cîte unul aducea societăţii învăţături solide şi fundamentale, iar nouăzeci şi nouă se întorceau nătărăi şi doctori în viciuri şi imoralitate, în dispreţul societăţii. Şi aceasta era una din cauzele principale care mă împiedeca de a-l trimete în străinătate. Adesea îmi aduceam aminte de proverbul unui autor grec care zicea: „Jumătatea învăţăturii este i mai rea decît neînvăţătura”.
    Pe de altă parte iarăşi, ţara noastră aflîndu-se atunci în starede tranziţie politică, prin care se desfiinţase toate drepturile şi privilegiuirile tuturor claselor, oştirea anumai  singură mai conservase oarecare privilegiuri, precum inamovibilitatea, pensiunea, care asigurau existenţa ostaşului, conservarea rangurilor, care aveau o însemnătate în Europa, şi altele.
    Convins apoi şi de constanta şi de declarata aplecare a Mişului meu pentru arta militară, căci oştirea era visul lui de aur, aceste considerate m-au făcut să iau deciziunea a-i da cariera ostăşească.
    Prin urmare, destinîndu-l pentru cariera ostăşească, am avut de scop nu numai să fac dîntr-însul un simplu ostaş de rînd, dar toată silinţa şi dorinţa mea era ca mai întîi să-l înzestrez cu învăţături şi ştiinţe teoretice şi practice. Voiam ca alături cu ostaşul să; fie şi virtutea. Voiam ca Mişul meu, unicul fiu şi moştenitor al familiei mele, să se facă demn de numele ce purta, ca să fiu răsplătit şi mîngîiat pentru muncile şi strădaniile mele, cu care am luptat din copilăria mea, căci şi eu şi muma-sa am trăit numai pentru copii.
    Şi nu m-am înşelat în speranţele mele, căci Mişul meu avea destule mijloace şi ştofă într-însul spre realizarea dorinţelor noastre. Dar ce folos de toate sacrificiile şi silinţele lui şi ale noastre, nenorocita noastră soartă au voit numai ca să ne agraveze mai cumplit chinurile şi suferinţele noastre, care le-am gustat mai tîrziu cu pierderea lui.
    În anii 1855– 1856, Prinţul Ştirbei în domnia sa, pe lîngă alte multe faceri de bine şi instituţiuni cu care dotase ţara, au organizat şi binefăcătorul institut al Şcoalei militare, legiuind ca săi se primească, numai fiii militarilor în număr limitat de 30, oare să alimenteze oştirea cu ofiţeri demni de a purta numele de ofiţer. Şi, în adevăr, era să fie fala ţării şi înălţarea prestigiului oştirii, care [[128]] începuse a merge în decadenţă. Nici un asemenea institut) al statelor celor mari nu era aşa bine organizat ca şcoala noastră militară. Profesori avea bărbaţii cei mai luminaţi, este destul să arăt că în rîndul profesorilor se enumera beizadea Iorgu Ştirbei, fiul Domnitorului, generalul Iancu Florescu,nepotul Domnitorului şi ginerele lui Vodă Bibescu. Ambii aceşti bărbaţi luminaţi, cari săvîrşiseră studiile în Franţa şi cu specialitate ostăşească, aveau catedră de predare în scoală de trei ori pe săptămînă.
    Catedra de matematică o avea eruditul Pavlidi2 voi cita aici un act de zel şi de patriotism din partea acestui filosof. în ziua morţii consoartei sale au venit la catedră să facă predare; unui dintre şcolari îi zice: „Domnule profesor, aflînd de nenorocirea care vi s-a întîmplat, nu ne aşteptam astăzi să vă avem între noi”. El răspunse: „Domnilor, datoria către patrie înainte de toate”.
    Voi enumera aici numele erudiţilor profesori şi catedrele ce ocupa fiecare:
    Dimitrie Pavlidi, algebra şi trigonometria.
    Paharnicul I. Pop, aritmetica şi geografia.
    Paharnicul A. Orăscu3, arhitectura, poduri şi şosele.
    Emanuil Constantin, geometria analitică şi geodezia.
    Gr. Ioranu, geometria descriptivă.
    Petre Cernătescu 4, geografia
    George Nichifor, limba romînă.
    Ulysse Marsillac, limba franceză.
    Iosif Limburg, limba germană.
    Sifil, scrima.
    Părintele Iustin, religia şi duhovnic. Prinţul G. Ştirbei, istoria. Generalul I. Florescu, arta militară. Colonelul Voinescu, istoria militară.
    Colonelul Costaforu (şi alţi doi ofiţeri), instrucţia de infanterie.
    Colonelul Niculescu (şi alţi doi ofiţeri subalterni), instrucţia de cavalerie.
    Davila, Lempart, doctori.
    Întreţinerea în interiorul şcoalei nu lăsa nimic de dorit. Locuinţa era casele lui baron Meitani de pe podul Mogoşoaei, cumpărată de stat pe seama şcoalei şi confirmată cu hrisov domnesc al lui Vodă Ştirbei. Situată pe un loc înalt şi higienic, cu aerul cel mai curat al capitalei, casa era spaţioasă şi luminată de soare în toate părţile. Fieşcare elev cu patul său de fier numerotat şi aşternut cu saltea de lînă şi plapomă, tot aşternutul acoperit cu pînză [[129]] de olandă. Aşternutul, rufele de primenit – toate de olandă – i l şi două tacîmuri de argint pentru masă Ie aducea fieşcare elev de acasă la intrarea în şcoală, afară de bursierii a căror părinţi nu; i aveau stare constantă, [şi] le înfiinţa şcoala.
    Hrana era confortabilă, higienică, pot zice şi luxoasă. Bucătarul şcoalei era plătit cu 15 ducaţi pe lună. Tratamentul consista, i ( dimineaţa la dejun, de o cafea cu lapte şi o friptură; prînzul, la 5 ] > ore (sau după sezon), li se da o supă, două feluri de bucate, o friptură şi poame şi o dată pe săptămînă, cîte o prăjitură. La 4– 5 elevi cîte un soldat servitor. Toate saloanele şi camerele lustrate cu ceară. în ceasurile de recreaţie se coborau elevii în frumoasa şi, spaţioasa grădină a şcoalei unde erau aranjate tot felul de jocuri de gimnastică şi cu profesorul de această artă la mijlocul lor. în sezonul verei de trei ori pe săptămînă se trimeteau elevii cu cîte un; ofiţer şi mai mulţi soldaţi la şcoala de nataţie.
    Toate aceste de mai sus considerente şi după o matură şi profundă gîndire m-au făcut să iau deciziunea a-l consacra la arta 1 militară, pornind cu paşi repezi spre realizarea dorinţelor mele şi; mult iubitului Mişu.
    Eram în anul 1857, luna septemvrie, cînd Mişu împlinise vîrsta de 13 ani şi jumătate, m-am dus şi am rugat pe eruditul profesor al şcoalei militare, Ioranu, şi pe căpitanul din regimentul de geniu, Slăniceanu, ca să pregătească pe Mişul meu cu învăţăturile cerute de regulamentul şcoalei militare de la elevii care intrau în şcoala militară, condiţionînd cu numiţii ca în timp de sase luni, adică pînă în primăvara anului 1858, cînd se făcea examenul anului scolastic, să-l puie în stare de a obţine examenul cerut. Lecţiile să le predea acasă la mine de trei ori pe săptămînă (împreună cu Mişu meditau şi pe Vache fi, fiul amicului meu Nicu Lahovary, care asemenea îl pregătea pentru aceeaşi carieră), şi drept recompensă să dăm ambii părinţii celui dintîi două sute de galbeni, iar celui de al doilea o sută cincizeci galbeni.
    Mişul meu în acest timp au obţinut cu succes nu numai ştiinţele care necesarmente îi cerea la examen, dar încă şi acelea care 1 au fost predate elevilor din clasa I-a, cu speranţa că prin favoarea şi consideraţia de care mă bucuram eu voi putea dobîndi de la guvern exclusivamente mijlocirea de a intra Mişu meu de-a dreptul în clasa II-a, sărind pe cea dintîi, chiar contra regulamentului şcolar.
    Pe lîngă aceste pregătiri elevul urma să fie învestit şi cu formalităţile administrative de înrolare în oştire. Prin urmare, la: anul 1858, august, în 13 (ziuă fatală), făcînd o petiţie după forma cerută, m-am dus cu Mişul meu la Vodă Ghica, caimacamul ţării [[130]] (era în timpul căimăcămiei) şi, după ce am recomandat pe unicul şi iubitul meu fiu, i-am adăogat că voiesc a-l consacra oştirei, puindu-l sub scutul şi drapelul Măriei Sale. Domnitorul, după un discurs povăţuitor, care au ţinut Mişului meu, şi măgulitor pentru mine, zicîndu-i: „Să imitezi pe tatăl tău în virtuţile militare, să fii credincios şi apărător al ţării şi al tronului etc...”, apoi i-am prezentat petiţia. Domnitorul, fără a-i mai da citire, şi crezînd că voiesc a-l înrola de-a dreptul în rîndurile oştirei, au pus următoarea rezoluţie:
    „Ministerului Ostăşesc. „Ordonăm ca Mihail Lăcusteanu, fiul colonelului Lăcusteanu, să se însumeze în controalele oştirei cu gradul de iuncăr (cadeti), la arma care-şi.va alege, în consideraţia serviciilor părintelui său. Alexandru Ghica”.
    Apoi, înmînuind petiţia ministrului secretar de stat la externe A. Dumitrescu, i-au ordonat să o trimită îndată ministerului de rezbel, iar eu cu Mişu, sărutînd mîna bătrînului Domnitor, ne-am retras.
    În marea mea nerăbdare m-am dus în cancelaria secretarului, aşteptînd pe ministru cu petiţia ca să citesc rezoluţia Domnitorului,,, care nu au zăbovit a veni cu dînsa. Citind-o, am reintrat îndată la Domnitor şi i-am zis: „Măria ta, rezoluţia Măriei Voastre este contrarie scopului şi dorinţelor mele exprimate în petiţie, căci doresc ca fiul meu să treacă prin şcoala militară spre a avea un ofiţer înzestrat nu numai cu virtuţi militare practice, dar şi (teoretice, fără care nu poate ajunge la scopul dorit”.
    Domnitorul îmi zise că: „în şcoala militară numărul elevilor este complet, dar lasă-l la linie şi îţi promit că peste şase luni să-l înalţ la rangul de ofiţer, căci tu ştii cît ţiu la tine. Şi apoi, ca militar judecînd, gîndeşte că mă pui în alternativă de a răsturna “toată procedura regulamentului şcoalei”.
    Eu, indignîndu-mă de aceste cuvinte, m-am înfuriat şi i-am răspuns cu un ton de puţină convenienţă şi respect: „Măria, Ta, amintindu-vă considerentele exprimate de Măria Voastră pe petiţie, insist şi sper eu orice preţ ca fiul meu să nu întîmpine nici un obstacol de a se prenumăra în rîndul elevilor şcoalei militare”.
    Domnitorul, după o gîndire de cîteva minute, îmi zice: „Te rog, scuteşte-mă de un rău precedent de a acorda privilegiuri şi primeşte să-l întreţii în şcoală pe cheltuiala ta pînă la întîia vacanţă, care nu va întîrzia”.
    [[131]] Am primit deciziunea Domnului, mulţumindu-i de acest favor. Măria Sa m-a pus de am scris o altă petiţie, dictîndu-mi însuşi textul, şi la care a pus următoarea rezoluţie:
    „Departamentul Ostăşesc. „Se recomandă Mihail Lăcusteanu, fiul colonelului Lăcusteanu, a se prenumăra printre elevii şcoalei militare, în urma examenului cerut de regulamentul şcoalei, socotindu-se peste complet pînă la întîia vacanţie, Alexandru Ghica.
    Ofisul No. 2875, 1858, august în 13, petiţia înregistrată la No. 5039”.
    În camera Domnitorului se aflau prezenţi amicii şi fost colegii mei de arme, colonel Stoica., directorul ministerului de rezbel, şi Nicu Lahovary, directorul ministerului de externe, cari, auzind cele petrecute, au rugat pe Domnitor să primească şi pe fiii lor, Nicu Stoica şi Vache Lahovary în aceleaşi condiţii, la care rugăciune Domnitorul au consimţit, recomandîndu-ne secretul acestei oro-cedări.
    Anul 1858, luna octomvrie, timp fixat pentru examenul semestrial al şcoalei, Mişul meu la acest examen au obţinut eminenţa nu numai la învăţăturile care se cereau de la elevii cari intrau în şcoală, dar şi la acelea care se cereau de la clasa I-a.
    Examenul au fost public. Profesorii examinatori, prin raport către comitetul şcoalei, au notificat că Mişu este pasiv a trece de-a dreptul în clasa II-a.
    La examinarea sănătăţii şi a construcţiei corpului de către comisia doctoricească au constatat prin „visum repertum” că sănătatea Mişului nu lasă nimic de dorit şi construcţia corporală este primitoare de a fi ostaş. Îmi aduc aminte de vorbele arhimedicului Davila, pe care-l conjuram să-mi spuie în conştiinţă cum l-au găsit; îmi răspunse în limba franceză: „Pe onoare că este mai curat decît aurul şi mai vînos decît Hercules”.
    A treia zi după examen, întrunindu-se comitetul şcoalei spre revizuirea notelor examinatoare, au decis primirea în şcoală a cîtor trei elevi, Lăcusteanu, Lahovary şi Stoica, în clasa I-a.
    Eu, socotindu-mă în drept a pretinde a se trece Mişul meu în clasa II-a în urma atîtor silinţe la învăţătură din parte-i şi constatări din partea profesorilor examinatori, am intrat în camera de dezbatere a comitetului spre a susţine justa mea pretenţie. 
    După o discuţie, violentă din parte-mi, care a şi provocat demisia unuia din membrii. comitetului, şi anume a eruditului domn Pavlidis, demisie motivată că i-am atacat onorabilitatea şi [[132]] imparţialitatea, ceilalţi membri, sub pretext că ceilalţi doi elevi nu au putut obţine examenul clasei I-a, precum şi pentru consideraţia părinţilor lor, ca să nu-i bleseze, au stăruit de mine cu multă rugăciune şi curtuazie ca să primesc a intra şi Mişul meu în clasa I-a, fiind o diferenţă numai de şase luni pînă la examenul anului şcolar, cînd atunci va intra în clasa II-a, fiind chiar pentru Mişu o măgulire şi o mulţumire a avea preponderenţa şi întîietatea colegilor lui din clasa I-a. Apoi, în urma atîtor dezbateri şi stăruinţe din partea comitetului, m-am înduplecat şi eu.
    
    INTRAREA ÎN SCOALĂ A MIŞULUI
    După săvîrşirea tuturor formalităţilor, echipînd şi aprovizionînd pe Mişu cu toate cele trebuincioase, l-am dus la şcoală, recomandîndu-l directorului şcoalei, colonelului Costaforu – unul din amicii şi colegii mei de arme – ca să aibă îngrijire părintească pentru dînsul, care, după o sacră promisiune, l-au primit atît dînsul şi personalul şcoalei pe cît şi colegii lui cu multă afecţie.
    În noaptea aceea nu am închis ochii un minut, făcîndu-mi planuri noi pentru o nouă carieră care i-aşi putea da şi să-l iau) din şcoală militară. Mă consultam cu nevastă-mea şi îi ziceam că ar fi1 mai bine să-i dau învăţăturile şi să-l pregătesc în casă pînă la vîrsta de 18 ani, şi apoi să mă duc cu dînsul la Paris să săvîrşească studiile de doctor în drept.
    Cu aceste idei, a doua zi, ducîndu-mă la şcoală, i-am zis să-şi împacheteze calabalîcul să mergem acasă, fiindcă m-am hotărît să-i dau o altă carieră cu mult mai presus decît aceea de a fi soldat Mişul meu, supuindu-se la ordinele mele, îngălbenise şi îşi exprima mîhnirea de a se despărţi de colegii săi şi de uniformă prin picături de lacrimi cari curgeau din ochii lui. Directorul iarăşi stăruia de mine şi mă ruga să nu-l scot din şcoală, „înţeleg, îmi zise între altele, că toţi părinţii sînt nebuni mai mult sau mai puţin, dar la dumneata nu văd un rezon ca să mergi pînă la acces. Directorul, zicea el, este la dispoziţia şi voinţa dumitale, de Mişu puteţi dispune după plăcere. Voiţi să fie în şcoală ca extern, să vie dimineaţa numai la predare şi seara, sau chiar la prînz, să-l luaţi acasă, sau voiţi numai ca în ajunul unei sărbători şi duminicelor să-l luaţi acasă să-l trimeteţi a treia zi, şi, în sfîrşit, oricare concesie socotiţi, exprimaţi-o şi voi fi [[133]] zelos de a o executa, şi nu-i briza cariera băiatului, pentru numele lui Dumnezeu!”
    În fine, am primit să fie extern pînă mă voi obicinui cu absenţa lui, şi aşa am urmat mai multe săptămîni,. dîndu-i voie din vreme în vreme a dormi cîte o noapte la şcoală pînă m-am obicinuit, apoi îl luam numai în ajunul unei sărbători şi sîmbetele, trimiţîndu-l a treia zi.
    Mişul meu prospera în sănătate şi progresa la învăţătură. Cît despre sănătate, se poate vedea coloraţia de pe obrajii săi din portretul de atunci, îmbrăcat în mantaua rusească a şcoalei. Frumos era, Doamne! Eram fericit.
    Este în sufletul omului un instinct, nişte presimţiri, cari deduce pe om a deveni superstiţios sau fatalist. Nu voi trece sub tăcere o prezicere fatală a Mişului meu.
    În toamna anului 1858, cînd au intrat în şcoală, eram cu toată familia la vie. în ajunul plecării de acolo Mişu ne zise oftînd: „Adio vie, eu nu o să te mai văd niciodată!” Şi, în adevăr, că nu au mai1 văzut-o. Aceste vorbe au fost pentru inima mea o lovitură de cuţit.
    
    DECADENŢA ŞCOALEI MILITARE ŞI A VIITORULUI OŞTIRII
    
    În anul 1859 colonelul Cuza moldoveanu au venit pe tronul Romîniei cu guvernul roşilor de tristă memorie, fiindcă el însuşi fusese un cîine roşu (voi vorbi despre dînsul în partea politică,). Acest blestemat guvern, izbind şi răsturnînd toate instituţiile ţării şi toate clasele societăţii, am fost şi eu unul care am suferit grelele consecinţe ale acestor lovituri, şi iată una din aceste consecinţe.
    Frumosul institut al şcoalei militare, găsindu-l după cum am descris mai sus, hidra cu nouă capete au vărsat veninul ei asupra acestui institut; ca să arate acces de liberalism şi de egalitate au zis că ciocoii şi-au păstrat privilegiuri pentru puii lor de şerpi şi astfel au părăsit-o, nu numai în desăvîrşită neglijenţă, dar au făcut să se consume ea însăşi. Localul, care era cumpărat şi destinat acestui! institut cu hrisov domneso al organizatorului Ştirbei Vodă, l-au transformat în minister ostăşesc, iar şcoala au mutat-o în unele din apartamentele spitalului ostăşesc, un spital ruinat la Mihai Vodă, spital care au consumat mii de ciumaţi, de holerici, de ofticoşi şi tot felul de boale contagioase; zidurile umede şi infective; în unele încăperi [[134]] din etajul de jos se ţineau cadavrele morţilor cîte 3-4 zile; în altele se ţinea tocitorile cu varză acră pentru hrana uvrierilor oastei, căci şi aceştia erau aşezaţi în unele din apartamentele spitalului. Astfel încît locuinţa criminalilor din statele civilizate cir fi fost cu mult mai preferabilă.
    Pe directorul şcoalei l-au schimbat, înlocuindu-l cu un ofiţer subaltern, Costescu, fiul lui Costea cavafu, de puţină importanţă, ba pot zice şi imoral, căci abuza chiar de hrana copiilor reducîndu-i la hrana soldaţilor; pînă şi aşternuturile, înlăturînd pe ale lor, le-au dat saltele de paie şi pături de învelit, luînd de pretext că trebuie să se deprinză copiii cu viaţa soldăţească, şi alte multe nuizibile sănătăţii şi creşterii lor la părinţi. Într-un cuvînt, tot sistemul şcolar au fost schimbat.
    În asemenea condiţii şi cu un astfel de tratament sănătatea crudelor fiinţe au început a se altera, trei-patru copii, neputînd rezista la o schimbare de vieţuire aşa de aspră, au căzut victime.
    Eu, din parte-mi, şi cu alţi părinţi de o oarecare influenţă, zbieram în toate părţile că o să pierdem copilaşii cu un asemenea sistem. Blamam pe de o parte, mă rugam pe de alta, cu toată consideraţia şi influenţa guvernului de care mă bucuram atunci, fiindcă mă aflam în funcţie de preşedinte al consiliului suprem ostăşesc. Guvernul şi chiar Domnitorul ne consola şi ne promitea că se clădeşte un nou local, care va fi destinat pentru şcoală, şi în curînd va strămuta copţi din spital. în adevăr, că în timp de un an au strămutat copiii în şcoala cea nouă din uliţa Tîrgoviştei, dar ce folos? Tîrziu, căci sîngele copiilor s-au infectat! Cază sîngele nevinovat al copiilor asupra capetelor guvernului de atunci!
    Mişul meu, cu toate că era de o natură tare şi rezistibilă, dar tot i s-au infectat curatul său sînge, introducîndu-se şi declarîndu-se boala scrofulelor.
    Am prevăzut nenorocitul că o să fie ţara izbită de asemenea catastrofe şi calamităţi» dar ce puteam face? Căci nu mai găseam echo, nu numai în amicii mei politici, dar nici chiar în rudele mele> tratîndu-mă de staţionar sau de ultraconservator.
    Bine am prezis şi bine am prevăzut despre această instituţie a şcoalei şi frumoasă pepinieră a ostaşilor romîni, căci la anul 1868 au transportat-o la Iaşi 3 şi în timp de un an ajunsese şcoala în starea cea mai mizerabilă. Copiii umblau mai desculţi, căci părinţii eu o poziţie, cu o greutate în societate şi cu o avere oarecare nu-i mai înrola în şcoală, ba şi acei cari erau îi scoaseră.
    Astfel încît la anul 1869 au şi desfiinţat-o.4
    [[135]] Presimţind urmările guvernului destructor, am vrut să scot pe Mişul meu din şcoala militară, dar nu au mai fost putinţă, căci mă ruga şi insista să nu-i brizez cariera ostăşească cu care s-a familiarizat şi în care au înaintat aşa de mult încît devenise unul din cei mai distinşi şcolari.
    Guvernul romîn (mai mult ca chestie politică) rugase po guvernul francez să trimeată o misie franceză pentru învăţarea copiilor. Comandantul acestei misii şi director al şcoalei, maiorul Lamy, înaintase pe Mişul meu la gradul de sergent cu numirea distinsă de „sergeent d'elite”.
    În iarna anului 1860, Mişul meu, lovindu-se la fluierul piciorului drept urcîndu-se pe scara şcoalei, au crăpat pielea. Această lovitură bagatelă au devenit boală serioasă. L-am luat îndată acasă, am chemat pe doctorii Mayer5 şi Draş 6; l-au găsit cu piciorul umflat şi cu căldură intermitentă..
    Doctorii mi-au zis că această boală se arată numai în oraşele cele mari şi populate, precum Parisul şi Londra, iar aici la noi încă nu au văzu t-o. Am înţeles că este o stricare a sîngelui introdusă din infecţia aerului şcoalei. În fine, după o operaţie făcută unui abces ce se formase la picior şi o căutare serioasă, Mişul meu s-a însănătoşit.
    În iarna anului 1861 au apărut două glande scrofuloase la gîtul Mişului meu. L-au tratat toată iarna doctorii cu unt de morun şi cu iodură de fier. în primăvară i-au făcut doctorul Fotino 7 mai multe operaţii la acele glande. Vara am plecat cu Mişul meu la Viena. Am consultat somităţile profesorilor din Viena, precum Skoda şi Opoltzer, care au declarat că Mişu este scrofulos, fie această boală hereditară sau adoptată, si să merg cu dînsul la băile de la Spa din Belgia şi după o cură de două săptămîni, să-l duc la băile de mare la Ostanda.
    Prescripţia doctoricească am urmat-o. Ajungînd la Spa, după un consult cu doctorul local, Mişu au început cura.
    
    Sosind la Ostanda şi consultînd doctorul, au prescris Mişului să facă băi de mare de două ori pe zi cîte cinci minute; seara să puie compresă de apă de mare la gît şi să bea apă de Spa care o aduceam proaspătă prin drumul de fier de la Spa, şi băile să le facă la Paradis (loc depărtat ca la 2-3 minute de diga mărei, unde fac paţienţii băi în pielea goală).
    În acest voiaj eram întovărăşit de bătrînul nenea Pană Buescu cu fiul său Vasile.
    [[136]] După o cură de cincizeci de băi Mişul meu iar au devenit gras şi frumos. Săvîrşind cura băilor de mare, la 15 august am plecat la Paris, consultînd şi acolo celebrităţile doctorilor în medicină, precum Andral, Trousseau şi alţii, cari după o examinare minuţioasă a corpului au găsit pieptul şi toate organele în stare normală şi perfectă, că scrofulile de la gît nu au nici o comunicaţie cu plămînii (de care mult mă temeam) şi că, trecînd vîrsta de 19– 20 ani, scrofulele vor dispărea cu desăvîrşire. Aceste încredinţări mi s-au făcut prin jurămînt de onoare, in fine, i-au prescris să facă o cură de iodură de fier şi chinină roşie în iarna următoare, ca prezervativ.
    În luna lui septemvrie m-am întors cu Mişul meu în ţară în deplină sănătate. Iarna au urmat cura mai sus prescrisă. Angajasem şi pe doctorul Fotino să meargă de trei ori pe săptămînă la şcoală să-l vadă.
    A propos de şcoală. Şcoala se mutase într-un local nou pe uliţa Tîrgoviştei, clădit din nou şi destinat pentru şcoală. Acest local nou era construit în condiţiuni higienice.
    În primăvara anului 1862 iarăşi s-au ivit la gît două glande scrofuloase, care le-au operat în mai multe rînduri doctorul Fotino ca să nu se comunice cu organele pectorale, pe dinlăuntru. Vara Hm trimes cu Mariţa în Germania la băile de la Kreutznach.
    După săvîrşirea curei s-au întors cu mumă-sa gras şi frumos,
    În vara anului 1863 au plecat Mariţa cu Mişul nostru tot Ha Kreutznach. După săvîrşirea curei s-au întors cu mai multă viaţă şi forţă într-însul. M-am socotit fericit şi scăpat de toată grija boalei lui.
    În anul 1864, primăvara, au început să-l prinză frigurile din vreme în vreme. Sănătatea începuse a se altera.
    În luna lui mai s-au înălţat la gradul de ofiţer, însumîndu-l la cavalerie în regimentul al II-lea de lăncieri (deşi dorinţa mea era ca să fie în artilerie).
    În luna lui iunie am plecat cu Mişul meu la Viena să consultăm doctorii la care băi să-l duc. Companioni în voiaj aveam pe doamna Ritoridis cu doi fii8 (cel de al doilea era coleg şi frate de arme al Mişului, din acelaş regiment), d-l Gligore Moscu şi alţi romîni. îmi dam toate silinţele ca să fac drumul lui Mişu agreabil, însă Mişul meu era foarte trist şi suferind. îl tortura o căldură intermitentă şi o slăbiciune, încît abia se ţinea pe picioare.
    Ajungînd la Viena a doua zi, am chemat la consult somităţile profesorilor în medicină, Skoda şi Opoltzer, cari, examinîndu-i corpul, am auzit deodată pe Skoda cu o voce sălbatecă zicînd în limba germană: [[137]] „Molch!” (cură de zer). Acest cuvînt ca un trăsnet de moarte mi-a trăsnit toate fibrele nervilor; am început să tremur şi mi s-au umplut ochii de lăcrămi. Mă încurajam cît puteam ca să nu descurajez pe Mişul.
    Săvîrşind o minuţioasă examinare a corpului, mi-au zis apoi să merg cu Mişu la băile de la Ischl, în Styria, cari băi conţin oţel, fier şi sare, şi să bea zer de capră. Au dresat un „visum repertum” cu recomandaţie, către doctorul Guttenberg de la Ischl. în „visum repertum” se descria că Mişu pătimeşte de tubercule scrofuloase.
    După ce s-au retras doctorii am trecut în camera doamnei Ritoridis şi am plîns cu amar, căci aveam trebuinţă să-mi vărs focul să nu mă vază Mişu.
    (Mişul meu avea trebuinţă de un cal de călărie pentru front şi promisesem să-i cumpăr un cal aşa de frumos încît alt ofiţer să nu aibă ca al lui. Trecînd pe la Pesta (în Ungaria), am aflat că un stahl-maister are cai frumoşi. M-am dus cu Mişu la dînsul însoţit si de alti romîni, între cari şi beizadea Suţu de la Moldova, Ritoridis şi alţii. Au plăcut la toţi un armăsar negru, bine dresat si care trecuse şcoala mare (haute ecole). Am intrat în tocmeală cu proprietarul calului, care mi-a cerut trei sute de galbeni. Mişu îmi zise: „Lasă, tată, să căutam şi la Viena, poate găsim mai frumos şi mai ieftin”. Am încuviinţat toţi ideea Mişului şi am plecat.
    La Viena, a treia zi după consult, am vizitat mai multe grajduri, am văzut ca la două sute cai, nici unul nu i-au plăcut. Seara au venit un samsar şi ne-a zis că un căpitan de artilerie are un cal dresat de vînzare şi îl putem vedea mîine în manejul artileriei. Ne-am dus mai mulţi romîni, l-am văzut, Mişului nu i-au plăcut, zicînd că tine capul strîmb. Ca copil iubit şi răsfăţat, era dificil la alegerea calului, în fine, au dat preferinţă armăsarului de la Pesta şi au rămas ca la întoarcerea noastră de la băi să-l cumpăr.
    La Viena căldura intermitentă a Mişului se tăiase şi forţele începuseră a reveni.
    A patra zi am plecat din Viena şi seara am ajuns la Ischl şi am tras la hotelul Reginei Elisabeta. înainte de a ne culca am zis slugei hotelului (în prezenţa Mişului) ca să invite a doua zi la 9 ceasuri pe doctorul Guttenberg. A doua zi m-am sculat prea de dimineaţă,, înaintea Mişului; căutînd prin haine, am găsit o legătură cu tutun romînesc, zis turcesc (căci nu trăgea tutun în prezenţa mea); l-am luat şi l-am aruncat pe fereastră şi i-am pus în loc cheiţa lacătului de la tinicheaua mea cu ţigări de tutun turcesc, şi apoi mai tîrziu l-am conjurat să tragă tutun de-al meu, şi în prezenţa mea, zicîndu-i pe [[138]] lîngă alte că dorinţa mea cea mai mare este să vază în mine nu numai un părinte, dar şi cel mai bun amic. Aşadar a doua zi, după cum am zis, sculîndu-mă prea de dimineaţă – lăsînd pe Mişu să doarmă – m-am dus să preîntîmpin pe; doctorul Guttenberg pe care, găsindu-l acasă, i-am descris toată boala Mişului, i-am arătat părerea profesorilor de la Viena şi l-am rugat să vie să-l vază, prefăcîndu-se (doctorul) că nu mă cunoaşte, ca să. nu înţeleagă Mişu că am iniţiat eu pe doctor. Aceasta am făcut-o ca să-i relevez moralul precît se putea, căci mă temeam că prin surprindere cetise părerea doctorilor de la Viena.
    Pe la orele 10 doctorul, viind la hotel şi prefăcîndu-se că nu ne i cunoaştem, ne-am recomandat unul altuia, apoi, făcîndu-i descrierea boalei scrofulelor de care pătimise, i-am arătat „visum repertum” al consultului doctoricesc din Viena. 
    Doctorul, după ce l-au citit şi au examinat corpul Mişului cu multă seriozitate şi scrupulozitate, îmi zise: „Domnul meu, este în obiceiul doctorilor celor mari să agraveze boalele paţienţilor mai mult decît sînt, şi aceasta numai în profitul doctorilor celor mici, de; exemplu ca mine. Fiul dumitale, domn lieutenantul şi viitorul meu amic, nu are decît o mică rămăşiţă a boalei scrofulelor, este puţin anemic şi nervele slăbite. Sper şi sînt convins că în puţine zile voi satisface cu desăvîrşire dorinţele domniilor voastre. Aşadar mai înainte de toate mă duc să vă procur o casă mai salubră, mai higienică, şi cu mult soare şi, după ce vă veţi strămuta, diseară viu şi orînduesc cura care are să înceapă de mîine.”
    Doctorul avea vîrsta ca de 50 de ani, de un caracter afabil şi delicat; în urma relaţiilor amicale, am găsit într-însul multă învăţătură şi experienţă şi mai cu osebire în specialitatea sa pentru boalele pieptului. Mişu îi atrăsese simpatia cu deosebire.
    În aceeaşi zi, peste două ore ne-am strămutat de la hotel la o casă cu chirie. Seara, viind doctorul, au orînduit Mişului să bea o cantitate măsurată de zer în aşternut, pe la 9 ore să facă un mic dejun şi la ora 11 să ia o baie; peste 2-3 zile să bea şi cîte un pahar de lapte de capră roşie.
    Mişul meu înflorise în zece zile încît nu-l mai cunoşteam.
    Cînd au început cura abia putea să facă o mie de paşi, iar după zece zile urca şi cobora munţii ca căprioarele. Bucuria mea era la culme.
    Ischl este domeniul coroanei Austriei, a familiei Habsburgilor. Un mic orăşel cu un palat şi o grădină împărătească (locuinţa demisionatului împărat Ferdinand, care locuia acolo cu familia sa), un [[139]] kursal spaţios şi frumos, încăperile băilor distinse, iar apele renumite, un cazino elegant, un mic teatru cu un vodevil nemţesc, o muzică ostăşească în permanenţă, hoteluri mari şi frumoase şi, în sfîrşit, diferite plimbări şi petreceri.
    Pe timpul şederii noastre acolo mă sileam în toate chipurile să procur Mişului meu tot felul de distracţii. De exemplu, pînă la prînz era ocupat cu cura; după prînz mergeam împreună sau cu mai mulţi prieteni cu trăsurile sau pe jos pe la grădini, pe munţi sau prin satele de primprejur; doctorul la fieşcare două-trei zile angaja pe Mişu şi mergea cu birja de-l lua să meargă împreună pe la plimbări mai depărtate, atunci eu luam cîte un amic şi îi surprindeam la o cafenea a vreunei comune, Mişu bînd laptele de capră şi doctorul paharul de bere. Seara ne întorceam şi mergeam la teatru unde aveam loja cu luna, şi astfel petreceam ziua mulţumiţi. în serile cari nu era teatru se adunau la mine amicii noştri şi jucam conţină pe o firfirică,, ca să petreacă Mişu. Amicii noştri aflaţi acolo erau d-nii Cernovodeanu bătrînu, Iancu Alexandrescu, Iancu Porumbaru şi Vuros, un grec banchier de la Galaţi.
    Mişul meu, reluîndu-şi forţele şi sănătatea sa nemailăsînd nimic de dorit, începuse a-l preocupa datoriile carierei sale. îmi zicea adesea: „Tată, ce o să fac eu la escadron fără cal, mergînd la Bucureşti?” (Mişul meu se temea să nu se vînză armăsarul care-l văzuse la Pesta şi care-i plăcuse aşa de mult).în fine, văzînd multa şi modesta, sa stăruinţă că voieşte să plec cu un ceas mai înainte să-i cumpăr calul, m-am hotărît să plec. Mişu urma să mai şează vreo zece zile acolo ca să săvîrşească cura.
    În ajunul plecării mele l-am recomandat doctorului, recompensîndu-l de vizitele şi îngrijirea dată Mişului cu multă generozitate, apoi am rugat pe amicii mei să-l antureze cu amiciţia lor, cari m-au încredinţat că nu vor petrece o singură zi fără dînsul.
    În ziua plecării îmbrăţişînd pe Mişul meu, l-am rugat să urmeze cura pînă la sfîrşit, şi să se păzească de răceală. Apoi, luîndu-mi bagajul, m-am dus la diligentă.
    
    Seara am ajuns la Viena. Trăgeam obicinuit la hotelul Wildemann (omul sălbatec). M-am oprit vreo trei zile acolo, întîi ca să zoresc nişte fireturi de uniformă şi o manta albă care Ie comandase Mişu în trecerea sa la băi, al doilea să-mi iau nişte haine cari le comandasem şi să fac oarecari tîrgueli pentru cei de acasă. La Viena am găsit şi pe amicul meu, d-nul Tache Leţu, cu care am petrecut acele puţine zile.
    [[140]] Săvîrşindu-mi trebuinţele am plecat din Viena şi către seară am fost la Pesta. Unica mea preocupaţie au fost calul Mişului. M-am dus la proprietarul armăsarului, care plăcuse Mişului şi, după o dezbatere de două zile despre preţ, l-am cumpărat cu 1200 fiorini argint sau 200 galbeni. Apoi am găsit fii un vizitiu cu multă specialitate de cai şi l-am tocmit cîte un galben pe zi cîte zile va face pînă la Giurgiu şi înapoi, plus hrana lui şi plata vaporului înapoi. Apoi m-am dus la agenţia vapoarelor şi am rugat-o să puie o baracă pe vaporul acceleré ca să iau calul împreună; am plătit îndoit pe cît se plăteşte o persoană la clasa I-a. Apoi am cumpărat valtrapuri de lînă şi de pînză cu pieptare şi acoperişuri de cap, apoi frîne, căpestre, ţăsăli, perii, ghebrele, chingi şi altele. M-au costat armăsarul aproape trei sute de galbeni adus la Giurgiu.
    Corespondenţa între mine şi Mişul meu urma regulat, căruia la sfîrşit i-am scris că armăsarul l-am cumpărat şi plec în ţară, neputînd a mă mai întoarce, căci am isprăvit banii, şi mai vîrtos că mai rămăsese vreo cinci-şase zile să plece şi dînsul şi să vie sănătos la moşie.
    Pe vaporul care m-am îmbarcat erau doi fii ai Imperatorului Franţei Louis Philippe, duca de Montpensier şi duca d'Aumale, cu nevestele şi copiii lor: treceau din America la Constantinopol. Era şi generalul Stroganoff, guvernatorul Odesei, cu o familie şi o suită numeroasă.
    Calul Mişului devenise obiectul petrecerei damelor. Cînd se scula de la masă, lua fieşcare cîte o felie de pîine şi îi da mîngîindu-l.
    Într-o zi, două dame tinere din familia generalului Stroganoff, mîngîind calul, zicea una celeilalte în limba rusească: „Oare fi-va şi călăreţul frumos ca calul?” Eu, puind mîna în buzunar, am scos o scrisoare a Mişului cu portretul său în miniatură şi le-am prezentat-o (Mişu la Ischl fotografiase mai multe hîrtii de scrisori cu portretul său). „Iată, doamnelor, le zisei în limba rusească, vă satisfac curiozitatea”. Luînd scrisoarea şi observînd portretul îmi zise: „Frumos ofiţer de ulani!” Le-am mulţumit, zicîndu-le că mă flatează, şi altele.
    În fine, am ajuns la moşie cu calul fără nici un accident. Peste vreo zece zile au sosit şi Mişu la moşie, de unde am plecat cu toată familia la Bucureşti.
    
    [[141]]
    
    INTRAREA MIŞULUI ÎN LUME
    
    Mişu împlinea vîrsta de 20 ani.
    Intra în lume cu o educaţie perfectă. Vorbea cu multă agilitate limbile franceză şi germană. Desemna binişor (îi păstrez mai multe eşantioane de peisajuri şi planuri topografice de cînd era în şcoală). Avea un spirit pătrunzător. Fără să înveţe clavirul, punea cîntece romîneşti pe clavir, între altele lamentabilul cîntec „brr, oiţă, brr...”, care îl cînta în perfecţie şi cu multă duioşie şi care l-au lăsat suvenir în familia lui.
    Mişu era un ofiţer căutat (en vogue, recherché). Nu era serată la palat sau în societăţile cele bune ca să nu fie invitat. Juca bine şi îi plăcea.
    Încăleca bine şi frumos, cu o „nonchalensă” admirabilă, ca cel mai bătrîn „ecuyer” sau călăreţ, şi pe orice cal, chiar pe unul furios, fiindcă încăleca din cea mai fragedă copilărie (de la vîrsta de 4-5 ani avea doi cai „poney” la grajd). Adeseori trecea cu escadronul în escorta domnească sau promenadă militară pe dinaintea casei părinteşti, cu sabia scoasă, şako la o parte, cu armăsarul piafînd, cu bucuria pe obraji, surîsul pe buze. Zicea într-însul: „Sînt mulţumit, nu am nimic de dorit”. Privitorii îl admirau, iar părinţilor şi surorilor le sălta sufletul de bucurie. Eu ziceam în adîncul inimei mele: „îţi mulţumesc, Doamne, că sînt fericit!”
    Mişu, deşi nevîrstnic, dar avea maturitate completă. Era mai mult gînditor decît bîrfitor.
    Singurul băiat şi moştenitor al familiei, răsfăţat de părinţi, surori şi rude, iubit de toţi aceia cari îl cunoşteau, primea laudele şi binefacerile în recompensa nobilelor şi frumoaselor sale purtări.
    O singură puerilitate avea, aceea a pasionului birjei, adică a avea birjarul lui (Ivan birjarul), cu ziua sau cu săptămînă, şi această plăcere eu i-o toleram, căci provenea din două podoabe fireşti care-l însuşeau şi după mine îmi plăcea să văz un tînăr elegant, şi mîndru mai vîrtos. Aşadar, cum ar fi corespuns la aceste podoabe dacă l-ar fi văzut cinevaş într-o hodoroagă de birjă? Şi, cînd isprăvea paralele, prefera mai bine a umbla pe jos, călare sau cu trăsura părintească, care procedare mă făcea să înţeleg că au isprăvit paralele... Mişu avea de la mine destinaţi 15 galbeni pe lungă, deosebit de salariul de ofiţer, dar adesea treceam peste suma fixată cu mare mulţumire, fiind această sumă numai pentru frivolităţi precum tutun, [[142]] teatru, birje şi altele, iar cît pentru haine sau tot felul de obiecte trebuincioase, acelea mă priveau pe mine.
    Principiile politice ale Mişului (pe cît îi permitea experienţa vîrstei) erau aristocratice. Născut în aristocraţie, era aristocrat la culme, însă totodată şi liberal progresist. Tocmai în anul acela, roşii, acea sectă destrăbălată şi perturbatoare de meserie, aruncaseră sămînţa falsei politici, a nedisciplinei şi a demoralizării în oştire. Mişul meu nu se ralia cu asemenea ofiţeri şi, pe cînd vreunul din camarazii lui propaga idei revoluţionare, Mişul meu îl apostrofa, zicîndu-le: „Disciplina ostăşească cu politica nu se combină, şi să lăsăm politica oamenilor politici!”
    Mişul meu era însumat în escadronul al doilea din regimentul II de lăncieri. Comandantul escadronului era Nicu Grădişteanu,2 rudă şi amic intim al Mişului. îndată după sosirea Mişului (de la Ischl, i-au pus sub comandă un ploton.
    Mişu îşi împlinea datoriile slujbei cu cea mai strictă exactitate, astfel că atrăsese admiraţia şi dragostea atît a camarazilor cît şi a şefilor. Comandirul regimentului trata pe Mişu ca amic iar nu ca ofiţer subaltern de rînd. Mişu era angajat şi nelipsit la toate seratele colonelului. Mişu era un ofiţer „accompli”, cum zice francezul.
    Mişu era mulţumit cu desăvîrşire. Peste două luni comandantul regimentului au numit pe Mişu director al şcoalei regimentului, dispensîndu-l de a mai face serviciul regimentului său, însă Mişu au rugat pe colonelul ca să îndeplinească amîndouă însărcinările, spre a nu se pune în suspiciune de camarazii lui.
    Cînd am văzut pe Mişul meu intrat în lume, împodobit cu atîtea podoabe, am zis ca Sf. Simion: „Acum slobozeşte, Doamne, pe robul Tău, căci ochii mei au văzut mîntuirea Ta!”
    Atunci am zis că am trecut nenorocirile, atunci am zis că sînt fericit!
    
    IEŞIREA MIŞULUI DIN LUME
    
    Pe la începutul anului fatal 1865, într-o seară viind acasă cu Mariţa ne pusesem la cină. Auzind sunetul săbiei lui Mişu care venise acasă, m-am dus în cameră la dînsul, zicîndu-i: „Vino, Mişule, [[143]] dacă vrei să cinăm împreună”. – „Vin îndată, să-mi scot sabia”, îmi răspunse el. Acestea zicînd, au tuşit, şi deodată cu tuşea îl văd alergînd la scuipătoare şi vărsînd sînge. Am strigat pe Mariţa, care i-au dat apă cu sare şi s-au oprit sîngele. Am trimes trăsura îndată după doctorul Fotino, care, examinînd sîngele, ne-a încredinţat că au fost o adunătură de sînge – fiind sînge închegat – şi nicidecum din plămîni. Cu cît disperaţia mea era de mare cu atît mă prefăceam de liniştit, ca să nu se sperie Mişul meu: în fine, după 2-3 zile de repaos în casă şi o cură de apă de păcură care i-au dat-o doctorul, Mişu, simţindu-se bine, au reînceput slujba şi petrecerile, în primăvară, eu, care purtam spaima în inimă a acestei nopţi sinistre în care au vărsat sînge, consultam adesea pe medici dacă nu ar fi bine să se mai ducă o dată la băi. Medicii erau de acord cu părerea mea şi îl îndemnau să mai meargă o dată la băi. Mişu ezita, vrînd să meargă la Iaşi cu regimentul (care se disloca; eu insistam | şi-l rugam, pînă-n fine s-au hotărît, însă fără să fie acompaniat nici; de mine nici de mumă-sa (aceasta o spunea confidenţial surorilor, zicînd că este emancipat, şi pînă cînd o să fie sub tutela părinţilor!).
    Doctorul Fotino, în care avea multă confienţă şi amiciţie strînsă, l-au orînduit să meargă mai întîi la apele de la Gleichenberg în Styria, unde să facă cura trei săptămîni. De acolo la Ischl să facă i cura trei săptămîni? şi apoi la băile de mare la Ostanda în Belgia. Eu stăruiam ca, după ce va săvîrşi cura la Ostanda, să meargă la Londra ca să facă trajeul mării.
    I-am mijlocit un concediu de patru luni şi la 1 iunie am trimis poştalionul la Bucureşti de au venit Mişu pe la moşie (fiindcă mă aflam acolo cu familia). L-am pregătit de voiaj, dîndu-i şi două sute de galbeni, şi am plecat împreună la Giurgiu. Seara, la hotel, am găsit pe generalul Vlădăianu, care asemenea petrecea pe fiul său la Viena.
    A doua zi l-am condus la vapor. Cînd vedeam că se apropie momentul de a mă despărţi, îmi venea ideea de a nu-l lăsa singur şi a-l însoţi, cu toate că nu eram pregătit. În marginea Dunărei venise un bancher evreu, Blumen, carele în toată vremea mă acredita cu poliţe la Viena. L-am rugat să-mi dea o poliţă de 300 galbeni la Viena şi m-au refuzat, jidovul nelegiuit!
    Am rugat un neguţător grec, căpitan Chiriac Riga, cu care aveam afaceri comerciale de producte de mai mulţi ani (care se afla şi dînsul acolo), să-mi dea 300 galbeni şi asemenea mi-a zis că nu i se întîmplă. . Penuria aceasta provenea din diseta anotimpului, căci nu se făcuse bucate.
    [[144]] Dar cine putea să prevază o fatalitate care mă urmărea, căci Mişu se bucura de o perfectă sănătate, după cum se constată din chiar scrisorile lui, care se vor vedea mai la vale.
    Apoi, sărutînd pe Mişu în mai multe rînduri şi rugîndu-l să-mi scrie în toate zilele, au plecat. Iar eu am rămas cu inima sfîşiată!
    Depărtîndu-se vaporul, generalul Vlădăianu îmi observă zicînd: „Uite-te, copilul dumitale te iubeşte mai mult decît al meu pe mine, căci s-au urcat pe corvata căpitanului şi nu îşi mai ia ochii de la dumneata!”
    Acum, reproducînd scrisorile Mişului, care le păstrez, las pe dînsul să spuie despre voiajul lui 
    Din această corespondenţă a Mişului meu şi mai cu osebire din scrisoarea de la 7/19 iulie, prin care zice: „şi pe urmă mă întorc gras şi roşu”, rezultă şi se constată că era afară din orice bănuială funestă ce i-ar fi putut pricinui, patima lui principală, adică scrofulele.
    Dar amar mie, fatalitate! Ce faci fatalităţii? Romînul are o zicătoare: „Ce este omului scris în frunte trebuie să sufere” şi iarăşi: „Dacă nenorocirea este înainte, alergi ca s-o ajungi, dacă este înapoi, o aştepţi să vie”.;
    Mişul meu nu au plecat la 17 iulie la Paris, cum se hotărî se şi au mai zăbovit vreo două zile, în care interval s-au aprins Ischlu.; Incendiul au fost îngrozitor: s-au început noaptea, pe la orele 10,; de la casa doctorului, care era situată în apropiere de casa unde locuia Mişu. Aşadar, ori spaima acelui teribil incendiu (care au consumat mai mult de jumătate oraşul) sau că au răcit noaptea, sculîndu-se din somn, căci îmi spun mătuşă-sa Aristiţa Brătăşanca şi; Linţa Bălăceanca, că în noaptea aceea l-au găsit rezemat de un zid, galben ca ceara, tremurînd şi foarte spăimîntat. L-au întrebat de ce; s-au speriat, că nu arde casa tată-său, şi le-au răspuns: „Malgre moi, sînt foarte spămîntat”. Apoi l-au rugat doamna Linţa Bălăceanca şi cu Aristiţa să doarmă în acea noapte la dumnealor, ceea ce au şi făcut. 
    A doua zi, cînd s-au sculat, spunea Aristiţa că Mişul au transpirat aşa de mult în acea noapte încît năduşeala trecuse prin saltele şi se făcuse lac de apă pe scînduri.
    Vai! emoţia au fost aşa de mare încît i-au bulversat toată circulaţia sîngelui, prefăcîndu-se într-o boală netămăduită şi mortală. Această cumplită boală se numeşte albuminurie sau boala lui Bright, prefăcîndu-se albumina sîngelui în apă.
    [[145]] Văzînd că răul îl dominează, au plecat la Viena unde, făcînd consult cu profesorii în medicină, i-ai zis să se întoarcă în ţară şi să facă cură de poame. Eu, aflîndu-mă cu familia mea la moşie în momentul cînd îi scriam Mişului că îi trimit o poliţă a lui Halfon bancherul 2 ca să primească la Paris de la Rotschild 50 de napoleoni ca să se ducă la Londra, după cum îmi scrisese, mă pomenesc cu o scrisoare a Mişului, care-mi scria să-i trimit la 20 iulie droşca cu poştalionul la Giurgiu fiindcă vine în ţară.
    Am trimis trăsura şi au venit la moşie. Era într-o slăbiciune care m-au spăimîntat. L-am întrebat ce are, şi unde este grăsimea şi roşeaţa de care îmi scrie? îmi răspunde că de vreo două săptămîni îl prind nişte friguri cumplite şi, consultînd medicii dinăuntru, unii au zis că suferă de „dorul ţării” (mal du pays), alţii i-au zis să se întoarcă în ţară să facă cură de poame. Doctorul lui, Fotino, întîlnindu-l pe vapor, i-au zis că are friguri şi i-au zis să şează la moşie şi să nu bea la masă alt vin decît bordeaux.
    Am trimis îndată la Bucureşti şi am adus o căruţă cu poame şi o ladă cu bordeaux. Nu era nici un obstacol, nu cruţam nimic spre a îndeplini dorinţele Mişului.
    Minuţioasa îngrijire care se da Mişului, vreo cîteva zile mi se părea că ar fi prosperînd în sănătate.
    Într-o zi, examinînd limba, o văz neagră ca catranul. Atunci am văzut că boala se agravează şi am hotărît să plecăm la Bucureşti să cerem ajutorul medicilor.
    La 1 august am plecat cu Mişu la Bucureşti (capitala era agitată şi ameninţată de un rezbel civil), voi vorbi pentru aceasta în altă parte.
    Îndată ce am sosit am trimis la doctorul Marcovitz care, examinîndu-l şi cercetîndu-i udul cu acid nitric, deodată am văzut o metamorfoză involuntară în figura medicului, care devenise palidă ca turta de ceară. Au scris un medicament şi i-au zis să nu iasă din casă, ferindu-se de răceală. Apoi, trecînd cu doctorul în camera mea l-am rugat cu multă stăruinţă să-mi mărturisească adevărul, care este patima Mişului.
    Atunci doctorul îmi zise: „Boala este foarte gravă, dar nu este de dezasperat. Această boală se numeşte albuminurie sau boala lui Bright, se schimbă albumina sîngelui în apă sau, pe romîneşte, boală de rinichi, care provine dintr-o răceală mare sau o spaimă mare; dar tot ce mă pune în mirare este că patima este veche de două sau trei luni, şi cum doctorul lui, Fotino, nu au prevenit-o mai înainte?”
    [[146]] A doua zi am chemat şi pe doctorul Ziţu, rugîndu-l să urmeze vizitele împreună cu doctorul Marcovitz... Am scris îndată Măritei, la moşie, ca să vie cu toată familia la Bucureşti, fiindcă gravitatea boalei Mişului reclamă o de aproape căutare, care au şi sosit a doua zi.
    Cu toată căutarea şi silinţa a trei medici, Marcovitz, Ziţu şi Fotino, în curs de trei săptămîni Mişului meu i se slăbeau puterile şi se topea ca luminarea. într-o zi, fiind doctorii la consultaţie, doctorul Marcovitz examinînd udul, exclamă deodată cuvîntul „Evrika!” îl întreb ce, îmi răspunde plin de bucurie: „l-am găsit calibrul boalei, domnule, şi este în afară de orice temere”.
    Doctorii i-au dat voie Mişului să iasă în toate zilele la plimbare pentru aer. în ziua aceea eu trebuia să mă duc la Giurgiu pentru afaceri casnice şi să mă întorc a doua zi. Luîndu-mi ziua bună de la Mişu şi sărutîndu-l de mai multe ori, i-am zis: „Mişule, doresc ca mîine cînd mă voi întoarce, la 4 ceasuri (diligenta făcea trajeul Giurgiului la ore fixate), să găsesc pe Ivan birjarul tău la scară cu birja, căci aceasta va fi un balsam pentru suferinţele mele de o lună de zile”.
    În adevăr că a doua zi, cînd m-am întors de la Giurgiu,, Ivan birjarul era la scară cu birja şi mantaua cea albă a Mişului aruncată pe capră (aceasta era şicu lionilor.) Am sărutat pe Mişu, adresîndu-i cîteva vorbe de bucurie şi mulţumire şi apoi s-au aruncat în birjă, ducîndu-se să se plimbe la şosea.
    A doua zi au prînzit la soră-sa Miţa. A treia zi s-au dus cu Ca-nu şi cu soră-sa în plimbare la Herăstrău, unde au şezut pînă seara înnoptat...
    În ziua următoare, către seară, Mişu era în cameră la mine, privea la fereastră. L-am lăsat în odaie şi m-am dus pentru cîteva minute le spiţărie; cînd m-am întors, Mişu dispăruse...
    Peste două ore s-au întors acasă şi, întrebîndu-l unde au fost, mi-a zis că s-au dus puţin de s-au plimbat pe jos... Orişicum, a doua zi Mişul meu au căzut la aşternut şi nu s-au mai sculat,
    Desperaţia noastră era la culme! Pe lîngă cei trei doctori curenţi de mai sus am chemat şi pe arhimedicul Davila şi la consulturi rugasem şi venea şi doctorul Arsache a.
    Boala mergea spre rău din zi în zi. Au început să-l prinză frigurile, începuse să se umfle picioarele, pofta mîncării i se tăiase. Nu ştiam ce să mai facem! Am rugat medicii şi au transcris prin telegraf la Paris toate simptoamele boalei profesorului Andral, rugîndu-l să ţie acolo un consult. Consultul s-au făcut, răspunsul au venit, cura au urmat-o, dar vai! nici o speranţă de preschimbare în bine a boalei, răul ampira. Boală ingrată! în desperaţia noastră am [[147]] alergat şi la ştiinţa babelor, ştiinţă veche (ante Hipocrat). Unele îmi ziceau că este deochiat (jettatura), altele că are uscătură, altele iarăşi că s-au speriat. În sfîrşit nimic, şi cu dînsele răul predomina.
    Am alergat apoi la cele bisericeşti, unica şi ultima nădejde a omului. Ne duceam la toţi sfinţii şi ne rugam cu lăcrămi şi eu şi sărmana mumă-sa. Făceam privegheri la mănăstiri, dam banii cu profunziune, dar vai, sărmanii! nu am avut destulă credinţă, nici cît un bob de muştar, după cum zice Sf. Evanghelie.
    La 23 septemvrie au apucat pe Mişu sughiţu. Atunci şi numai atunci am văzut că nu mai este nădejde de a scăpa Mişul meu. 
    Am trimis pe Canu la doctorul Glük, să-l cheme şi pe dînsul, şi cu promisiunea să-i dau două mii galbeni dacă îmi va scula pe Mişu. La 23 seara, în urma consultaţiei ce au făcut cu ceilalţi doctori,; au prescris o vezicatorie la buricul pîntecului, care au şi pus-o în i seara aceea doctorul Fotino, zicînd că a doua zi vine să o taie.
    A doua zi îmi zise Mişu: „Tată, cheamă pe Ion soldatu săi mă duceţi în odaia cu sofa, căci este mai multă lumină”. Am chemat pe Ion şi împreună cu mine l-am pus pe un fauteuil (căci slăbise, sufletul meu, de nu mai putea să se ţie pe picioare) şi l-am mutat. Cînd l-am sculat în sus au căzut vezicătoarea, nu se prinsese. Dar vai! cînd omul este destinat la o fatalitate aleargă după dînsa să; o aducă mai curînd.
    Am trimis la doctor de au venit şi au prescris altă vezicatorie,, i-au şi pus-o şi s-au prins... Aceasta au fost cel din urmă medicament!
    
    Seara au venit să o taie. Eu ţineam luminarea, dar văzînd pe Mişu că face mişcări de suferinţă, am dat Măritei luminarea să o ţie, fiindcă durerea lui comunica cu sufletul meu. Am trecut în salon şi am lipit urechea la uşa care corespundea cu camera în care trecusem pe Mişu. Doctorul, după ce i-au tăiat-o, au aruncat un praf de gîndaci asupra rănii făcută de vezicatoare... Deodată am auzit un ţipăt din inimă! Alerg în odaie, strigînd: „Mi-a omorît copilaşul!”... Mişu era fără cunoştinţă! Acest praf i-au dat atacul în nervi, paralizîndu-l cu desăvîrşire. Strig pe Mişu... nu-mi răspunde, întreb pe doctor ce i-au făcut, îmi zice că doarme şi să nu-i stric somnul...
    Atît îmi aduc aminte că am chemat fetele cele mai mari, pe Miţa şi Lina, şi, închizînd uşa despre salon, unde erau multe rude şi amici, le-am sărutat vărsînd şiroaie de lăcrămi şi zicîndu-le că au pierdut pe Mişu... au pierdut pe cel din urmă moştenitor al familiei, Lăcusteanu... au pierdut pe Mişu, frăţiorul şi protectorul lor... sfătuindu-le să se console ca să se poată consola şi muma lor, şi alte [[148]] multe care nu-mi aduc aminte. Era un adio care luam de la copiii mei, era o binecuvîntare şi o blagoslovenie părintească, cea din urmă care le dam...
    Eu mă hotărîsem să mor înaintea Mişului... Durerea era mare... Cînd, deodată, auz pe nevastă-mea, bătînd la uşă să deschiz, cu atîta furia încît voia să spargă uşile, iar alţii intrau pe cealaltă uşă, încît m-am pomenit deodată înconjurat de atîta lume. Eu m-am înspăimîntat, crezînd că am pierdut pe Mişu... Am aruncat ochii la arme... armele toate dispăruse! Atunci m-am văzut învins, nenorocitul! Atunci am trecut în odaia lui Mişu: el era încă în viaţă, dar fără cunoştinţă; se uita mult la mine pînă să mă cunoască.
    Pe mine mă urmărea şi mă priveghea, încît am văzut că este peste putinţă a-mi realiza dorinţa şi a pune capăt unei vieţi amare care mă aştepta. Paharul morţii pentru mine ar fi fost un balsam alinător suferinţelor mele.
    În ziua fatală şi de tristă memorie de 26 septemvrie a anului 1865, seara la 8 ore şi 30 minute, Mişul meu au întrebat pe fratele meu Iancu: „Unde este tata?” şi, strîngîndu-l de mînă, au... au ieşit din lume...
    Lăsînd în memoria familiei, a amicilor şi camarazilor săi dragostea care le-au purtat, bunătatea, simpatia, înţelepciunea şi exemplara bunăcuviinţă... iar mie, nenorocitul tată şi nenorocitei mame, veşnică tînguire şi durere în sufletul nostru...
    
    SEPULCHRU
    
    Sepulchru este cel vechi, unde se odihneşte mumă-mea şi ceilalţi copii ai noştri, despre cari am vorbit mai sus. Este situat la dreapta zidului bisericii Sf. Gheorghe Vechi, împotriva paraclisului. Cimitirul este împrejmuit cu grilaj de fier aurit, acoperit cu o piatră de marmură. Pe piatra sepulchrală este gravată următoarea inscripţie, (versetul este de d-l Ioan Eliad Rădulescu, renumitul autor şi poet romîn). La capul pietrei este o cruce tot de marmură şi spatele crucii sînt trei lăncii de cavalerie cu steguleţele lor, împlîntate şi plumbuite în piatră, emblema oştirii.
    La mijlocul crucii este un cadran de fier cu geam, legat cu lanţ de cruce şi în care cadran este portretul Mişului meu, în uniformă [[149]] de cavalerie. Din dosul crucii este o candelă mare tot din fier, care arde necurmat de cinci ani ziua şi noaptea... şi va arde... în zilele de sărbători se acoperă mormîntul cu un covor cusut de Mariţa, cu mătase şi fir galben, care reprezintă credinţa şi statornicia, şi din jos inscripţia care este pe piatră.
    
    EPITAPHIU
    Înalt creştea ca pinul
    Şi-a înflorit ca crinul,
    Purta-a ca martyrul şi gladiul şi stîlparea,
    Sufla ca gerul moartea şi-a îngheţat ca floarea, 
    Lutoasa-i despuiere aci-n repaos zace... 
    În sus, herou din ceruri... dormi Lăcustene-n pace 
    
    Milhail Lăcusteanu, născut la 1841, mai în 17. 
    Repauzat la anul 1865, septemvrie 26.
    
    Singura nădejde şi mîngîiere care îmi rămîne este simbolul credinţei noastre a blagoslovnicilor creştini, care zice: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie, amin”.
    
    CAMERA MIŞULUI
    
    Sînt în al şaselea an de la ieşirea Mişului din lume şi camera lui este intactă. Mobilierul, uniforma, echipamentul sînt aşezate aşa după cum le-a lăsat Mişul meu. Deasupra patului de fier, unde dormea, sînt sfinte icoane; mai la vale este portretul în plină uniformă de cavalerie, scos în cromolitografie şi pus în cadran de bronz (adus de la Paris). O candelă arde ziua şi noaptea.
    O mică bibliotecă a Mişului am dăruit-o oştirii, trimeţînd-o cu adresa mea Ministerului de Rezbel în anul 1866.
    Un ceasornic deşteptător de masă I-am dăruit Senatului, ca să slujească stenografilor în zilele de şedinţă (trimes cu adresa mea, fiind eu chestor al Senatului, în anul 1870). Un ceasornic de aur, cronometru, i s-au furat în momentele fatale. O pereche de pistoale pentru cobururi, dăruite de mine Mişului, şi o puşcă cu două ţevi, dăruită de unchiul său Nae Bîţcoveanu, i s-au furat peste doi ani. Sabia de purtare şi chipiul sînt aşezate în cuier de Mişu, iar sabia lui de paradă, gravată cu numele lui, este între armele mele, [[150]] care se va păstra în veşnicie (îmi exprim dorinţa).
    În camera Mişului nu intră nimeni afară de nenorocita lui mamă şi eu din cînd în cînd, ca să-mi plîng dorul; şi femeia din casă, care aprinde candela ce arde ziua şi noaptea şi scutură hainele. în toată cealaltă vreme este închisă, respectînd-o ca pe un sanctuar.
    În anul 1865, septemvrie 26, după ce am pierdut pe Mişul meu, după cum se descrie în volumul I, devenisem aproape mizantrop. Am pierdut plăcerea muncii cîmpului şi [moşia] am dat-o în arendă, căutînd să intru iarăşi în politică şi în valurile lumii,1a care nu am întîrziat şi m-au ales districtul Viaşca senator la Senatul Romîniei.
    De aceea descriu în cîte rînduri am fost ales la această instituţie:
    Anul 1866, octomvrie 3 1 act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator. Legalizarea actului de urba Giurgiu cu nr. 5684. Preşedintele comisiei de verificare a Senatului: Cantacuzino.
    Anul 1867, decemvrie 192, act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de urba Giurgiu cu nr. 5909. Preşedintele comisiei Senatului de verificare: generalul Constantin Năsturel Herăscu.
    Anul 1868, iulie 9 3, act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de primăria Giurgiu cu nr. 3001. Preşedintele comisiei Senatului de verificare: Grigore Bengescu. 4.
    Anul 1869, august 5 5, act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de primăria Giurgiu cu nr. 4245. Preşedintele comisiei verificatoare a Senatului: N. Creţulescu. 0
    Anul 1870, iunie 3 7, act prin care colonelul Lăcusteanu se alege senator al colegiului I. Legalizarea actului de primăria Giurgiu cu nr. 1255. Preşedintele comisiei verificatoare a Senatului: Alexandru Plagino.
    Se vor mira cetitorii după vremi cînd vor vedea în fieşcare an alegere de senatori, deşi Constituţia noastră zice că senatorii sînt pentru opt ani aleşi, însă reaua credinţă a guvernelor către ţară şi intrigile partidelor făceau pe Domn să dizolve Corpurile legiuitoare, însă de la 1870 pînă la 1874 Corpurile nu s-a dizolvat, şi în 1874 au urmat în Senat tragere la sorţi după. Constituţie, la care tragere [[151]] am ieşit şi eu (cu toate că demisionasem, dar m-au rugat Senatul prin preşedintele său cu adresa nr [...] ca să-mi retrag demisia, după cum au şi urmat pînă la tragerea la sorţi, cînd am dat mulţumită lui Dumnezeu că am scăpat).
    
    Adresa ministrului de interne, Manolache Costache Epureanu, din 1870, noemvrie 11, nr. 15. 424, prin care îmi face cunoscut alegerea mea la Sfatul orăşenesc al Capitalei şi mă întăreşte de membru al municipalităţii (Ales cu una mie una sută de voturi).