MANUALU 
	DE 
	ANATOMIE DESCRIPTIVĂ.
	DE 
	N. A. CREŢULESCU.
	Doctor în medicină.

	Tipărită cu chieltuiala din Economiile Casei
	Spitalului Sf. Panteleimon.
	BUCURESCI,
	În tipografia lui Eliade
	1843. 

[III] 	PRECUVÎNTARE.
      Însărcinat fiind a forma în Spitalul Colţei, un fel de patroni în hirurgie, a trebuit să încep învăţătura şcolarilor, prin Anatomie, basa a toatei cunoştinţii medicale. 
      Daca însă despre ceea ce priveşte cunoştinţele medicale, sfîrşitul acestei şcoale mă va mărgini în învăţătura a cătorva principuri medicale, în anatomie nu am putut urma tot acea sistemă. 
      Cînd are cineva o idee lămurită despre structura trupului omului, şi totdeodată este pătruns de adevăratele principuri ale medicinei, sau într’alte cuvinte, cunoaşte principurile asupra cărora sunt aşezate stricările sau desorganizaţiile organelor noastre, poate zice că ţine chieiea ştiinţei medicale; atunci nu are decăt să bage de seamă [IV] şi să cerceteze boalele ca să le cunoască. Poate cinevaş învăţa ani întregi medicina, nu va fi însă niciodată pe adevăratul drum, nici va putea atinge vreodată sfîrşitul ce îşi propune, daca mai întăiu nu va avea cunoştinţe adînci despre anatomie. 
      Eată dar cuvintele ce m’au hotărît a da oarecare întindere în şcoala de hirurgie, la învăţătura anatomiei. Pentru şcolarii însă ce urmează cursul meu, nu era îndestul să asculte lecţiile ce fac în această şcoală, avea trebuinţă şi de un tecst spre a medita. Fără dar ami ascunde greutăţile ce aveam a învinge la scrierea în rumăneşte unei cărţi în felul acesta, am întreprins a publica acest manual, ce nu am pretenţia a’l da drept o scriere a mea, ci ca o prescurtare din doă cărţi de anatomie, aceea a lui Cruveilie în patru volumuri, şi a lui Lot într’un volum ce mereu am avut dinaintea  ochilor. Trebue însă a arăta că această carte nu este pentru oameni de lume ce dorescu a avea o idee superficială despre anatomie, ci pentru acei ce vor să dobîndească o cunoştinţă mai adăncă în această ramură de ştiinţă.  
      În cursul aceştii scrieri, termenii m’au încurcat destul, cu toate acestea însă, am lăsat pe cei franţozeşti care şi ei sunt împrumutaţi cei mai mulţi din latineşte sau din elineşte. 
N.A. CREŢULESCU. 
      
[1] 	MANUALU
      DE
      ANATOMIE DESCRIPTIVĂ.
      Consideraţii generale.
      Sfîrşitul şi împărţirea Anatomiei. 
      Anatomia, privită subt un punt de vedere mai general, este ştiinţa ce are drept sfîrşit cunoştinţa structurei fiinţelor vieţuitoare.
      Fiinţele vieţuitoare însă se împart în doă clase mari: vegetalele şi animalele sau dobitoacele; aşadar este o Anatomie vegetală şi o Anatomie animală. 
      Anatomia se numeşte zoologică sau comparată, cănd într’un studiu general, se îmbrăţişasă tot şirul dobitoacelor, cercetănduse şi comparănduse tot acele organe în deosibite feluri. 
[2] 	Anatomia zoologică ia numirea de Anatomie filosofică sau Anatomie înaltă, cănd din împreunarea şi comparaţia objectelor particulare, deduce cineva resultate generale, legi generale ale organizaţiei,
      Anatomia, ia numirea de Anatomie speţială, cănd are drept sfîrşit studiul unui fel numai, precum Anatomia Omului, Anatomia calului, ş. ci. l. 
      Anatomia cănd se occupă de organe în starea sănătăţii, se numeşte Anatomie fisiologică, şi Anatomie patologică cănd  înpotrivă se occupă de organe bolnave. 
      În sfîrşit cănd Anatomia fisiologică se mărgineşte în studiul conformaţiei de dinafară a organelor, sau în studiul tutulor acelor cualităţi ce poate cineva băga de seamă pe dinafară, fără a intra în ţesătura cea adăncă a lor, se numeşte Anatomie descriptivă; spre pildă Anatomia descriptivă ne îmvaţă numele organelor, numărul lor, situaţia, direcţia, volumul, faţa, forma şi regiile lor. Anatomia descriptivă este scopul aceştii cărţi. 
      
	Idee generală despre trupul Omului.
      Cercetănd trupul omului de dinafară înnăuntru, găsim mai ăntăiu pellea ce’l acopere ca o haină peste tot, părul şi unghiile ce atărnă de [3] dănsa şi nasc într’ănsa. Pe la toate găurile ce se afflă pe dănsa, cum ar fi intrata gurei, a nasului, a şăzutului ş ci l. ea nu încetează, ci se îndoieşte oarecum, se prelungeşte înnăuntru şi merge de îmbracă subt numire de membrană mucoasă, organele din năuntru, unde, pe de o parte ne mai afflănduse espuse la aer, la soare şi la celelalte trupuri din afară, iar pe de alta, avănd alte slujbe, dobăndeşte alte însuşiri potrivite cu acele slujbe. 
      Subt pelle găsim grăsimea ce se afflă închisă într’o ţesătură de vase foarte mici, numite vase capilare. Grăsimea face pellei un fel de aşternut, împle toate locurile cele seci şi  printr’aceasta slujaşte a da deosibitelor părţi ale trupului forme rătunde şi frumoase, caracter al dobitoacelor, mai ales al Omului; p’alocurea însă muşchii se prind d’adreptul de pelle, precum la obraz, la gît; pe la acele locuri muşchii slujesc a arăta fisionomia. La unele dobitoace mai toată pellea se afflă oarecum căptuşită de assemenea muşchi. Prin grăsime ămblă rămuri de nerve, de vine, de artire şi de vase albe, numite vase limfatice; pe a locurea aceste vase se grămădesc şi fac un fel de ămflături ce se numesc ganglioane limfatice. 
      Subt această ţesătură celuloasă, se afflă muşchii aşăzaţi aşternuturi aşternuturi, încungiuraţi de nişte pănze ţepene ce se numesc: aponevrose. [4] În sfîrşit în mijlocul tutulor acestor părţi se află Oasele, pe care toate celelalte organe se sprijină. 
      Pe lăngă oase se află: nevrele, artirele şi vinele cele mari, care într’acest chip sunt ferite de trupurile după dinafară. 
      Aceasta este organisaţia îndeobşte a mădularelor. 
      Păreţii trunchiului se află mai tot assemenea compuşi; trunchiul însă se împărţeşte în găuri mari, îmbrăcate cu un fel de membrane foarte subţiri, transparente şi care mereu se afflă udate de un licuid ce se numeşte serositate, de unde şi ele au luat numirea de membrane seroase; în aceste găuri se afflă organe de o tecstură foarte complicată ce se numesc Vicere, şi pe care am să le arăt în prescurt, urmănd un ordin,  potrivit cu slujbele lor în trup. 
      După cum văzurăm, trupul se cuprinde de părţi ce se numesc Organe; acele organe ce se deosibesc după tecstura şi slujba lor, concură în trupul Omului spre doă sfîrşituri: adică al păstrării individului, şi al păstrării felului. 
      Spre acest sfîrşit organele se împărţesc în oarecare număr de grămăzui, fiecare grămăzue are o slujbă hotărîtă, care se numeşte foncsie; iar şirul organelor de care se compune grămăzuia, Apparat. 
      Dintre apparatele însă trebuincioase la păstrarea [5] individului, unele slujăsc a’l pune în relaţie cu objectele de dinafară, şi pentru aceasta se numesc Apparate de relaţie; celelalte slujăsc a pune la loc materialurile ce perd mereu organele; acestea sunt Apparatele de hrană. 
      Apparatele de relaţie se împărţesc în două rămure: Apparate de simţire şi apparate de mişcare. 
      Apparatul Simţirii. Acesta se compune: 1-iu de Organele simţurilor; 2-lea de Nevre; 3-lea de Cerebru sau de creeri şi de măduva osului spinării. 
      Organele simţurilor sunt 1-iu Pellea, care, fiind simţitoare, are drept foncţie tactul sau attingerea; la mănă însă, printr’acăria disposiţie pellea se afflă mişcată după voinţă, dobăndeşte numirea de organ al pipăirei. 
      2. Organul gustului ce se afflă în gură de unde începe canalul mistuelei. 
      3. Organul mirosului ce se afflă în nări unde începe canalul răsuflării. 
      4. Organul auzului. 
      5. Organul văzului. 
      Toate organele simţurilor, dintre care patru se afflă la faţă în vecinătatea creerilor, priimesc impresiie ce le vin dinafară şi le transmută creerilor cu cea mai mare repeziune. Impresiile sau   întipăririle s’ar fi perdut în organe daca nu ar fi fost nervele ca să le transmute la creeri. Nevrele sunt nişte sfori albe, compuse de mai [6] multe fire şi care printr’un căpătăiu sunt vîrîte în organe, iar prin celelalt intră în măduva osului spinării, s’au da dreptul în creeri care este partea centrală a sistemei nervoase sau a apparatului simţirii; în vreme ce nevrele sunt partea cea periferică a ei. 
      Apparatul mişcării. Apparatul mişcării se compune de muşchi care au însuşirea de a se strănge şi a mişca deosibitele părţi. Muşchii se sfîrşăsc printr’un fel de sgărciuri ce se numesc Tendoane, care, ca nişte frănghii adună într’un loc singur lucrarea a mai multor puteri. 
      Tot într’acest apparat intră oasele ce sunt adevărate pîrghii de care se compune şarpanta trupului. Căpătăile lor ce se află îmbrăcate de nişte sgîrciuri elastice, se împreună şi compun articulaţiile sau închieturile: aceste închieturi ce se află ţinute prin legături ce sunt iarăşi un fel de sgîrciuri, numite Ligamente, sunt mereu udate de o unsoare care ese din membrane, în formă de pungă, ce le încongioară peste tot; acea unsoare slujaşte a le înlesni mişcările. 
      Acestea sunt părţile ce pun pe Om în relaţie cu objectele de din afară. 
      Despre apparatele hrănii. Apparatele ce  îndeplinesc în trupul  omului lucrarea hrănii sunt cele următoare: I. Apparatul mistuelei. Acest apparat, ce se află mai tot în pîntice, se compune de o ţeavă lungă (ţeava hranei) ce se [7]  încovoaie mai de multe ori în păntice. Această ţeava cu toate că nu se întrerupe deloc în toată lungimea, dar nu are tot acea formă şi acea ţesătură, ci se compune oarecum de mai multe organe foarte deosebite unul de altul. Aceste organe sunt: 1-iu gura, 2-lea farincsul sau înghiţitoarea, 3-lea ezofagul, 4-lea stomahul şi a 5-lea intestinele sau maţele, care se împart în intestinul subţire, şi în intestinul gros. 
      Pe lîngă această ţeavă sunt oarecum atărnate organele următoare: 1-iu ficatul, care lucrează veninul (fierea) şi care coprinde partea din dreapta de sus a păntecelor; 2-lea Splina care se afflă la partea de sus din stănga a păntecelor, împrotiva ficatului. 3-lea Pancreea ce se afflă în dosul stomahului şi care varsă licuidul ce’l lucrează în intestinul cel mic, tot pe acea gaură pe care merge de se varsă veninul din ficat. 
      II-lea, Apparatul sugător. Pe faţa din năuntru a ţevei mistuitoare şi mai alles pe aceea ce se numeşte intestinul cel mic, se deschide printr’o mulţime de găuri sau guri vase ce sug înnăuntru materialurile hrănitoare ce isvorăsc din mistuială. Aceste vase se numesc vase hilifere, vase lăptoase, vase albe, din pricina feţei licuidului ce au în vremea ce sug. 
      Apparatul sugător se mai compune şi de alt fel de vase ce se numesc tot vase limfatice şi care sug [8] în toate părţile trupului un licuid ce se numeşte limfă. Toate vasele sugătoare trec din distanţă în distanţă prin Ganglioane limfatice, compuse de o mulţime de vase mici grămădite la un loc, şi în sfărşit vasele sugătoare merg de se împreună cu vinele. 
      III-lea, Apparatul vinelor. Isvoraşte din toate părţile trupului, adună pe de o parte toate producturile ce trebuesc scoase din trup, iar pe de alta adună pe acelea ce intră în trup ca să’l hrănească. Acest apparat se compune de vase ce se numesc vine şi care toate în sfărşit merg de se deschid în doă vine mari ce se numesc: vîna cavă de sus, ce adună săngele din jumătatea de sus a trupului, şi vîna cavă de jos ce adună săngele din jumătatea de jos a trupului. 
      Vinele cave se sfărşesc la centrul circulaţiei adică la Cordu sau inima care este un adevărat muşchiu găunos, compus de patru găuri care se străng ca să asvîrle săngele în tot trupul, doă în dreapta, numite oreieta şi ventriculul din dreapta şi doă în stănga, oreieta şi ventriculul din stănga. 
      IV-lea Apparatu resufflător, ce împle mai tot peptul se compune din doi saci în făptura buretelui, situaţi unul în dreapta şi altul în stănga de fiecare parte a cordului şi care se numesc Pulmoni sau plămîni. Amăndoi priimesc aerul de dinafară printr’o ţeavă singură ce se numeşte [9] Traheea artiră, la căpătăiul căria se afflă laringsul, sau organul glasului; această ţeavă are comunicaţia ei în afară prin gură şi prin nări. 
      V-lea, Aparatul arterial; din ventriculul cel stăng al inimei naşte un vas foarte mare ce se numeşte artira şi care este cel d’ăntăiu şi de căpetenie trunchiu al acestui fel de vase ce se numesc artire; aceste vase slujesc a împrăştia în toate părţile trupului un sănge purpuriu ce păstrează căldura şi viaţa în trup şi care duce pe la toate organele materialurile hrănitoare. 
      VI-lea, Pe lăngă aceste toate apparaturi se mai afflă şi al udului care se compune de reni sau rinichi, organul ce lucrează udul, de doă ţevi ce se numesc uretere şi prin care udul cum se face în rinichi, curge în băşică, de unde este esgonit afară prin ţeava udului. 
      Acestea sunt apparatele ce slujesc la păstrarea individului  
      
	Apparatul reproducţiei sau născător.
      Organele, ce slujesc la păstrarea felului sau a neamului omenesc, compun un singur  Apparat care este apparatul reproducţiei; aceste organe sunt deosibite la femee şi deosibite la bărbat. 
      Organele genetare sau născătoare ale bărbatului sunt: 1, testicule sau boaşele organul ce lucrează [10] plodu; 2-lea, ţevile ce duc plodul dela boaşe pînă la veziculele seminale care sunt un fel de băşicuţe mici unde se păstrează plodu; 3-lea, ţevile asvărlitoare prin care plodul trece în canalul udului; 4-lea, prostatea, un fel de gîlcă, de mărimea unei castane, ce îmbrăţişează rădăcina ţevii udului, şi în sfărşit a 5-lea, verga (sau mădularul bărbătesc) prin care licuidul cel rodnic, sau plodul este asvărlit în organele născătoare ale femeei. 
      La femee apparatul genetar sau născător  se compune de organele următoare: 1-iu, overele sau cuibul oălor ce slujesc a lucra ouşoarele sau sămînţa; 2-lea, ţevile mitrei care transmută într’ănsa ouşorul ce odată s’a zemislit sau s’a rodnicit; 3-lea, mitra sau uteru în care rodul stă şi se desvoltează în toată vremea însărcinării; şi în sfărşit a 4-lea, vaghinul, sau ţeava pe care trece rodul cănd este să iasă afară. Se mai pot socoti ca nişte organe ce fac parte din acest apparat, şi  5.lea, ţîţele sau organele în care se lucrează laptele ce trebue să hrănească copilul de cum se naşte şi pînă cănd vine în stare de a mistui altă hrană. 
      Acestea sunt toate organele ce compun  trupul Omului, pe care acum avem să le cercetăm în parte cu de amăruntul, începînd dela oase ce pot fi socotite ca temeliile trupului 
       
[11] 	OSTEOLOGIE.
	Consideraţii generale despre oase.
      Oasele sunt părţi organizate şi vieţuitoare, cu  toate că despre tăria lor apropie petrile; ele slujesc de reazăm la toate celelalte părţi ale trupului şi se afflă în mijlocul muşchilor care se prind de dănsele. Aşadar caracterul fondamental al oaselor este d’a fi totdauna tare şi organizat; pentru aceasta şi ele se afflă încongiurate de o membrană prin care le vin vasele cele hrănesc. 
      După această definiţie dar, dinţii, coarnele, unghiile nu sunt oase. 
      Studiul oaselor alcătueşte osteologia care poate fi privită drept baza anatomii, căci, dacă nu cunoaşte cinevaşi oasele, cum va cunoaşte prinderile muşchilor, înclinările ecsacte a le lor, precum şi acelea ale nervelor, ale vicerilor şi mai alles ale oaselor ? Pentru aceea şi învăţătura anatomiei se începe dela aceea a oaselor. 
      Oasele cănd sunt proaspete, sunt de o faţă albă ce bate în roşu, iar cănd sunt uscate este albă. Oasele sunt compuse de doă părţi; una tare, deasă ce se afflă pe din afară şi compune oarecum coaja osului, şi alta înnăuntru, rară în care se afflă o mulţime de găurele mai mici şi mai mari, în forma buretelui. 
[12] 	Toate oasele sunt îmbrăcate pe din afară cu o membrană foarte subţire ce se numeşte periost, prin care ămblă o mulţime de vase mici ce intră în os. 
	Assemenea şi canalul oselor înnăuntru se afflă îmbrăcat cu o membrană ce lucrează măduva. 
	O mulţime de vine şi de artire intră şi hrănesc oasele. Aceste vine şi artire sunt ramuri din acelea ale periostului. 

	Despre desvoltarea oaselor. 
	Oasele presentează dela cel d’ăntăiu minut al ivirei lor în fetu pînă la cea mai deplină desvoltare un şir de schimbări foarte însemnate. 
	Desvoltarea oaselor, privită subt un chip general, presentează trei perioade, numite: periodul de starea mucoasă, de starea cartilaginoasă, şi de starea osoasă. 
	1-iu. Starea mucoasă. Starea mucoasă sau seluluasă este acel period de organizaţie la care oasele se afflă ammestecate cu toate organele într’o masă de o aceiaşi natură şi care are o apparenţă mucoasă. 
	2-lea, Starea cartilaginoasă. Starea cartilaginoasă vine după cea mucoasă, fără a putea însă cineva hotărî epoha aceştii treceri dintr’o stare în alta. 
[13]	Starea cartilaginoasă se desvoltează totdeodată în toate părţile scheletului şi în fiecare os deodată, iar nu prin punturi punturi, precum se întămplă pentru osificaţie. 
	3-lea, Starea osoasă. La sfărşitul lunei de a 2-lea, cartilaginificaţia se sfărşaşte, puncturile însă osoase au început mai de mult. Cel d’ăntăiu punct osos se arrată la patru săptămîni, la claviculă, şi cel d’al doilea la falca de jos. De la 35–40 zile se ivesc puncturi osoase, la femur, la tibie şi la osul macsilar de sus. Dela 40–55, se ivesc puncturi osoase, la vertebre,  la coaste, la oasele cele largi ale cranului, la peroneu, la omoplatu, la osul iliac, la oasele nasului, la oasele metacarpiene, şi la falangele degetelor; toate aceste oase se desvoltă încet, încet, pînă la sfărşitul vieţii intrauterică 
	La naştere, trupul oaselor este foarte desvoltat. 
	Oasele merg crescănd în lungime pînă la 25 sau 30 ani. Creşterea lor însă în grosime se face pînă la o vîrstă mai înaintată, pînă la vreo 40 ani. La bătrîneţe oasele sunt suppuse la oarecare modificaţii însemnate, astfel canalul măduvii oaselor lungi merge crescănd şi grosimea părţilor merge scăzănd. 
[14] 	
	Idee generală despre schelet. 
	Schelet se numeşte totalul oaselor împreunate şi legate unul de altul prin sgărciuri. El alcătueşte oarecum şarpanta trupului.
	Scheletul se compune de o coloană centrală ce se numeşte şi coloană vertebrală sau osul spinării. Această coloană se sfărşaşte la căpătăiul de sus printr’o îmflătură mare, care este cranul; şi la căpătăiul cel de jos prin sacru sau osul crucii, şi osul noadei, formate din unirea a mai multor vertebre lipite una de alta. 
	De această coloană sunt oarecum atărnate părţile de mai jos: 	1, Dinaintea şi dedesubtul cranului se afflă faţa ce este alcătuită dintr’o împreunare de oase foarte complicată, şi care se împărţeşte în falca de sus şi în falca de jos. 
	II-lea, Mai în jos şi în lăturile coloanei vertebrale se văd coastele în număr de 24, 12 de fiecare parte care ca nişte arcuri elastice ce se încovoaie merg şi se împreună prin căpătăiul lor dinainte cu o altă coloană mică, ce se numeşte sternu. Toate aceste oase formează împreună un fel de coş ce se numeşte Toracs sau Torace. 
	III-lea, Iarăşi înaintea coloanii, la căpătăiul ei cel de jos, se afflă ligheanul, compus de doă oase mari. 
	IV-lea, de fiecare parte de sus a Toracsului, în [15] afară, se afflă spalele, compuse de doă oase mari. 
	V-lea. De spale de o parte, de lighean pe alta sunt atărnate mădularele de sus şi de jos ce se assemuesc între dănsele, spre pildă, la mădularul de sus, braţul este format de osul numit umeru, precum la mădularul de jos coapsa este formată de osul femuru; antebraţul este format de doă oase, numite cubitu şi radiu, precum fluerul piciorului iară pi de doă: tibia şi peroneu, şi în sfărşit piciorul şi măna se afflă compuse de mai multe oscioare şi de degete. 

	Metod general de descriere. 
	Pînă a nu ne occupa la studiul fiecăria părţi a scheletului în particular, avem se espunem metodul general ce vom urma cu descrierea. 
	Deosebitele puncturi, de care pot atărna toate amăruntele descriptive ale unui os, privesc: 1-iu numirea, 2-lea situaţia generală, 3-lea direcţia, 4-lea întinderea, 5-lea regiile, şi 6-lea conformaţia. 

	1. Numirea. 
	Numirea oaselor se trag sau din situaţia lor, precum frontalu, fiind că se afflă la frunte, sau din assemănarea lor cu obiecturi cunoscute, precum tibia (dela latineşte flaut), scafoidu (în [16] fel de luntre), marto (ciocan), ancliumă (nicovală), etrie (scară dela şaoa calului) (căte trele aceste oscioare se afflă în organul auzului); sau din assemănare cu forme geometrice, spre pildă osul pătrat, osul cuboid (în formă de cub); sau din mărimea lor, precum osul cel mare al carpului, oscioarele cele mici ale auzului; sau din vreo împregiurare a conformaţiei lor, precum crible sau eticoid (găurit ca ciuru); sau în sfărşit din numele autorului care cel d’ăntăiu le a descris mai bine, precum corpurile lui Bertin, lui Morraine, ş ci l. 

	II. Situaţia. 
	Situaţia unui os se hotăraşte, comparănd locul ce’l occupă el cu al altor părţi a le scheletului; spre acest sfărşit închipuesc scheletul încungiurat de planurile următoare: 1-iu planul anterior, acela ce trece pe dinaintea fruntei, peptului şi picioarelor; 2-lea planul posterior, acela care trece pe din dărătul ocsiputului (partea dinapoi a capului) şi a călcăilor; 3-lea planul superior, acela ce se afflă în linia orizontală dassupra capului; 4-lea planul inferior, acela ce trece pe subt talpa picioarelor, şi 5-lea doă planuri laterale, care complectă în laturi felul de cutie de care poate cineva închipui scheletul încongiurat. 
[17] 	Însfărşit scheletul, putănduse să se împărţească în doă părţi de o potrivă, a mai închipuit şi un al 6-lea plan, plan median, plan antero-posterior, ce trage oarecum hotarele între aceste doă jumătăţi. 
	Aşa dar cănd voieşte cineva se însemneze locul unui os, daca acel os este mai appropiat de planul anterior de căt alte oase cu care îl compară, zice: acest os este anterior celorlalte; assemenea şi pentru planul posterior. 

	III. Direcţia oaselor. 
	Direcţia oaselor  este absolută sau relativă. 
	Direcţia absolută înţelege că osul este în linie dreaptă, unghios, răsucit, într’un cuvînt se cercetează direcţia osului fără a’l compara cu celelalte oase din schelet. 
	Direcţia relativă să mărgineşte după osebitele planuri ce am închipuit că încongioară scheletul, spre pildă: direcţia unui os este verticală, orizontală sau oblică despre deosibitele planuri a le scheletului. 

	IV. Întinderea. 
	Oasele sau împărţit în mari sau lungi, mijlocii sau late şi mici sau scurte. Oasele cele lungi occupă mădularele; la mijloc [18] ele se află mai subţiri de căt la căpătăie, unde au un volum îndoit de căt cel dela mijloc. Oasele cele lungi se împart în trup şi căpătăie. 

	V. Regiile. 
	Spre mai multă înlesnire a studiului oaselor, ele s’au împărţit în regii sau părţi care au luat numire de feţe, margini şi unghiuri; astfel trupul unui os lung se împărţeşte în trei feţe şi trei margini. Oasele cele largi în doă feţe; cele scurte în feţe numai care sunt în număr de şase. 

	VI. Conformaţia. 
	Ori ce scosătură însemnată a oaselor s’a numit apofisă; potrivit cu forma fiecăria, apofisele au luat deosebite numiri: daca sunt largi, glodoroase, s’au numit tuberosităţi; mai mici, s’au numit tubercule; o apofisă ascuţită se numeşte spinoasă, mai lunguiaţă se numeşte apofisă stiloidă; creastă se numeşte marginea îmflată şi ardicată a unui os; scosături însă mai mici în linie s’au numit linii aspre arcade şi cealelalte. 
	Scosăturile osoarelor accoperite cu cartilagiuri s’au numit cap; cap mic, daca sunt rătunde; condiluri, daca sunt rătunde numai într’o parte, şi în ceealaltă sunt turtite; scripeţi se numesc* [19] doă scosături articulare, despărţite printr’o adăncătură, toate învălite de cartilagiu, ş ci l. 

	DESCRIEREA OASELOR ÎN PARTICULAR. 
	Despre coloana Vertebrală. 
	Coloana vertebrală sau osul spinării este acea lungă tulpină găunoasă ce se încovoaie şi care este stălpul cel d’ăntăiu al trupului; ea ţine toată şarpanta oaselor şi totdeodată slujeşte a păstra înnăuntrul ei măduva. 
	Osul spinării se afflă la partea dinapoi şi din mijloc a trunchiului, dedesubtul craniului, cu care se afflă legat prin sgărciuri şi se întinde pînă la lighean, unde se sfărşaşte prin doă oase: osul sacru, şi osul noadei. Dinaintea coloanei vertebrale se afflă ţeava mistuelei, organele resuflării şi a circulaţiei; pe părţile ei dinnăuntru se prind coastele, precum şi mădularele care se sprijină oarecum asupra ei nu d’a dreptul, ci prin spală, mădularele de sus, şi prin lighean mădularile de jos. 
	Coloana vertebrală se împarte în patru părţi sau regii, şi fiecare ia numirea ce corăspunde cu organele ce se afflă atărnate de ea. Aceste părţi sunt: partea gătului sau regia cerbicală, partea toracsului sau regia dorsală, partea mijlocului sau regia lomberă* [20] şi partea ligheanului s’au regia sacrală. 
	Coloana vertebrală se compune de 26 de oase, aşezate unul pe altul şi care se numesc vertebre, afară de cele doă din urmă ce se numesc: osul crucii sau sacru şi osul noadei sau cocsu şi din care cel d’ăntăiu este compus de 5 oase lipite, iar cel d’al doilea de patru mult mai mici decăt ale sacrului şi assemenea lipite. 
	Cele d’ăntăiu şapte vertebre compun partea gătului; cele doăsprezece următoare partea spatelui, şi în sfărşit cele din urmă de tot în număr de cinci, partea mijlocului. 
	Vertebrele au caracteruri ce le deosibesc de toate celelalte oase, caracteruri ce deosibesc acelea a unii regii sau părţi de ale celeilalte, şi în sfărşit în fiecare pate sau regie se afflă vertebre ce se deosibesc din celelalte tot a acelii părţi. 

	Caractere generale a le Vertebrelor. 
	Fiecare vertebră făcănd parte din cilindru sau ţeava în care este oarecum învăluită măduva spinării, se afflă pătrunsă de o gaură, în fel de belciug, numită gaură vertebrală. Assemenea fiecare vertebră, făcănd parte din coloana sau stălpul spinării, presentează o îmflătură, un cilindru plin, din care ar lipsi o a cincea parte [21] dinapoi; această îmflătură este trupul vertebrei. De fiecare vertebră se prind muşchii; părţile de care se prind muşchii sunt nişte scosături mari ce se numesc apofise. Acestea sunt: apofise spinoase (sau în fel de spini), apofise transverse (în curmezişi). Fiecare vertebră se împreună cu cea din sus şi cu cea din josul ei, iarăşi prin nişte scosături ce se chiamă apofise articulare în număr de 4: doă la partea din sus şi doă la partea de jos. Însfărşit fiecare vertebră presentează scobiri doă sus şi doă jos, care concură a forma găurile ce se chiamă găuri-de-unire, găuri prin care trec vase şi nerve. 
	1-iu, Trupul vertebrei occupă partea dinainte a găurei vertebrale, şi presentează patru feţe: faţa de sus şi de jos corăspund cu vertebrele vecine, fiecare faţă este cam adăncită, acea adăncime se împle printr’un fel de sgărciu ce uneşte doă vertebre împreună. 
	Faţa dinainte este convecsă, de giur împregiur presentează o adăncătură mai însemnată în laturi decăt la mijloc. 
	Faţa dinapoi este concavă, adică scobită; acea scobitură ce se afflă pătrunsă de o mulţime de găuri vasculare, face parte din ţeava măduvei. 
	2-lea, Gaura vertebrală presentează în căte patru părţi ale coloanei vertebrale, deosebiri despre formă şi întindere; dar mai la toate se appropie de forma triunghiulară. 
[22] 	3-lea, Apofisa spinoasă este acea scobitură mare în formă de spin ce ese de la partea dinapoi a arcului vertebral, şi de care se prind muşchii ce slujesc a întinde trunchiul; forma şi lungimea ei nu este tot aceea în deosebitele regii. De la rădăcina ei ce este oarecum despicată, nasc lamele, în număr de doă, care formează  părţile din laturi şi dinapoi ale arcului. 
	4-lea, Apofisele articulare în număr de patru; doă sus şi doă jos, nasc din laturile arcului dinapoi al vertebrei; direcţia lor este verticală, în vreme ce direcţia feţei de sus a trupului vertebrei este orizontală. 
	5-lea, Apofisele transverse sunt nişte prelungiri în laturi ce nasc din fiecare parte  a belciugului vertebral. Direcţia lor este orizontală în afară şi se deosibesc despre formă şi mărime în regiile osului spinării. 
	6-lea, Între apofisele articulare şi transversale şi între trupul vertebrei se afflă scobirile în număr de patru; doă sus şi doă jos care aceste din urmă sunt mai adănci decăt cele de sus. 
	Acestea sunt părţile care alcătuesc o vertebră. 
[23] 
	Caracteruri particulare ale fiecăria regii. 
	Vertebrele fiecăria regii s’ar putea cunoaşte numai după un caracter deosibitor: astfel vertebrele regiei gătului se cunosc tot d’auna dupe gaura ce o pătrunde basa apofisei transversale; vertebrele regiei dorsale se cunosc dupe nişte feţe mici, scobite pe părţile din laturi ale trupului şi în care intră căpătăiul coastelor; vertebrele lombere se vor putea cunoaşte dupe lipsa acestor doă de mai sus caracteruri. 

	Despre trupul vertebrelor în deosebitele regii. 
	Volumul lor merge treptat crescănd dela regia cerbicală pînă la regia lomberă. 
	De fiecare parte a feţei de sus a vertebrelor cerbicale nasc în laturi căte un fel de cărlig mic care correspund la doă adăncimi mici, ce se afflă pe fiecare parte a feţei de jos a vertebrei vecine. 
	De fiecare parte a trupului vertebrei dorsale se afflă căte doă jumătăţi de feţe mici; aceste jumătăţi de feţe, împreunănduse cu acelea ale vertebrelor vecine, formează  o adăncime mică cu [24] care se articulă căpătăiele dinapoi ale coastelor. La regia lomberă nu se afflă nici unul din aceste doă caractere. 
	După caracterele dar de mai sus ale trupului vertebrelor, poate cineva cunoaşte din care regie este un trup de vertebră. 

	Despre gaura vertebrelor. 
	La regia cerbicală, diametrul transvers (sau încurmezişi) este mai mare de căt acela ce se întinde de dinainte în apoi. La regia dorsală aceste doă diametruri sunt oarecum d’o potrivă. La regia lomberă diametrul transvers este mai mare. 

	Despre apofisele spinoase şi despre lame în deosebitele regii. 
	La regia cerbicală apofisele spinoase a cărora direcţie este orizontală sunt prismatice şi triunghiulare, şi cu un fel de sghiab la partea de jos în care intră apofisa vecină de jos, cănd se întinde gătul. La vărf sunt tuberculoase sau îmflate, avănd doă tubercule sau îmflături de care se prind muşchii. 
	La regia dorsală apofisele sunt prismatice şi triunghiulare şi vîrful lor tuberculos; direcţia lor este aşa de oblică încăt se appropie de linia* [25] verticală; pe de altă parte, fiind foarte lungi, întrec trupul vertebrei; cu ast chip la cea mai mică întindere a aceştii regii, apofisele se atting una de alta. 
	La regia lomberă apofisele spinoase sunt largi, groase, cuadrilatere; direcţia lor este cu totul orizontală. 
	Lamele din care se alcătueşte arcul din apoi al vertebrei, esu din prelungirea basei apofisei spinoase. 
	La regia cerbicală, lamele sunt subţiri, foarte lungi, plecate atăt, încăt, cănd capul nu este întins, nici plecat, marginea de jos a lamei de sus trece marginea de sus a lamei de jos. Într’un cuvînt lamele se accopere una pe alta, precum se accopere şi apofisele spinoase ale regiei dorsale. 
	La regia dorsală, grosimea lamelor este mai însemnată decăt la găt, mai puţină însă decăt la regia lomberă; lungimea lor este iarăşi mai mică, în loc să alcătuiască un dreptunghiu, alcătuesc un pătrat. 
	La regia lomberă, grosimea lor este foarte însemnată, şi înălţimea mai mare decăt lungimea. 

	Apofisele articulare. 
	La regia cerbicală, apofisele articulare alcătuesc un fel de coloane. Cele de sus caută [26] prin faţa lor în sus şi înapoi; cele de jos, în jos şi înainte. 
	La regia dorsală, apofisele articulare sunt nişte lame simple a cărora direcţie este verticală; faţa articulară a celor de sus caută înapoi şi în afară, a celor de jos înainte şi înnăuntru. 
	La regia lomberă, apofisele articulare sunt nişte lame foarte groase a cărora faţă nu este dreaptă ca la celelalte doă regii, ci curbă, concavă a celor de sus, şi convecsă a celor de jos; la cele de sus, faţa caută înnăuntru şi înapoi; la cele de jos, în afară şi înainte; apofisele însă de sus sunt prelungite înapoi printr’un fel de tuberculă  de care se prin muşchii. 

	Despre apofisele transverse. 
	La regia cerbicală, aceste apofise sunt la partea de sus săpate în fel de sghiab (prin care sgheab trec rămurile dinainte ale nervelor cerbicale); baza lor se afflă pătrunsă de o gaură prin care trece artera vertebrală; de căpătăiul lor ce se afflă despicat, se prind muşchii. 
	La regia dorsală, apofisele transverse sunt orizontale şi mai mari decăt ale celorlalte doă regii,  de un volum îndoit şi întreit de al apofiselor spinoase, săpate la vărf la partea dinainte de o faţă articulară care se închiee cu tuberositatea coastelor. 
[27] 	La regia lomberă, apofisele transverse sunt lame subţiri, ănguste, aşezate pe un plan mai anterior de căt acela ce occupă apofisele transverse ale celorlalte doă regii, mai tot pe planul coastelor cu care au analogie.  

	Caractere particulare ale unor vertebre. 
	Văzurăm caracterele ce deosebesc oricare vertebre din celelalte oase, caracterele ce deosibesc vertebrele unei regii din ale celorlalte, ne rămăne acum a cerceta doă vertebre din regia cerbicală ce se deosibesc din celelalte tot ale acei regii. 
	Ăntăia vertebră cerbicală sau atlasul. 
	Această vertebră în loc de trup înainte  are un arc, arcul anterior al atlasului; pe faţa dinainte se afflă un tubercul; la faţa dinapoi, se afflă o săpătură mică ovaleră care se articulă cu apofisa odondoidă a vertebrei de a doilea. 
	Gaura sau belciugul aceştii vertebre este mult mai mare de căt a celorlalte vertebre, nu că măduva este mai groasă aci, dar la partea dinainte a aceştii găuri intră apofisa odondoidă. 
	Apofisa spinoasă nu se afflă la această vertebră. Coloanele articulare, ce se afflă la toate vertebrele* [28] cerbicale, sunt foarte mari la aceasta, prin feţele lor articulare de sus se articulă cu osul occipital   al cranului. 

	A doa vertebră cerbicală sau Acsul. 
	Dassupra trupului aceştii vertebre se afflă o scosătură în fel de dinte, numită apofisă odondoidă, ce intră în gaura vertebrei de sus sau a atlasului şi se articulă cu partea dinapoi a arcului dinainte. Această apofisă ce naşte oarecum din trupul osului, se strimtează şi alcătueşte gătul apofisei; la urmă iarăşi se îmflă şi alcătueşte capul apofisei. De vărful ei se prind doă sgărciuri, precum vom vedea la urmă. 

	Osul Sacru. 
	Acest os, ce se afflă la partea posterioară şi mediană a ligheanului, între ale căruia doă oase mari el se afflă vărît ca o pană, este compus de cinci vertebre lipite, şi correspunde în sus la coloana vertebrală, şi în jos la osul noadei. 
	Sacru se afflă încovoiat astfel că la partea dinainte este concav şi la partea dinapoi convecs, prin urmare articulănduse cu coloana lomberă alcătueşte o scosătură în fel de unghiu ce se numeşte promontoriu sau unghiul sacro-vertebral. 
[29] 	Sacru, ce are forma unei piramide patrunghiulare a căria bază caută în sus şi vărful este retezat, presentează o faţă anterioră, o faţă posterioră, doă feţe înlaturi, o bază şi un vîrf. 
	Faţa anterioră sau faţa pelviscă, faţa relativă, face parte de găunoşitura ligheanului. Pe această faţă se afflă patru scosături transversale care correspund la împreunarea vertebrelor de care se afflă compus acest os. 
	De fiecare parte a liniei mediane se văd patru găuri, găurile sacrale anteriore prin care trec ramurile anteriore ale nervelor sacrale, precum vine şi arterioare; această faţă correspunde părţii maţului ce se numeşte rectu. 
	Faţa posterioră sau a spinării este convecsă; pe linia mediană se afflă creasta sacrală ce urmează apofiselor spinoase ale coloanei vertebrale, despicată la vărf unde se vede canalul sacral. 
	De fiecare parte a liniei mediane se afflă un şanţ ce urmează şanţul vertebral şi pe care se văd patru găuri, găurile sacrale posteriore, mai mici decăt cele dinainte, prin care trec ramurile posteriore ale nervelor sacrale, vine şi arteriore; aceste şanţuri sunt mărginite de fiecare de căte doă scosături; cea dinnăuntrul găurilor correspunde cu apofisele articulare, lipite între dănsele şi cea din afară correspunde* [30] cu apofisele transverse assemenea lipite între dănsele. 
	Feţele din laturi, sunt triunghiulare, largi la partea de sus, şi ănguste de tot jos, la partea de sus şi dinainte se afflă o faţă mică în formă de lună nuoă ce au comparat’o cu urechia Omului, faţetă oriculară care se articulează cu osul cocsalu, osul ligheanului. 
	Basa presentează pe linia mediană o faţă ovaleră ce seamănă întocmai cu faţa de sus a trupului unei vertebre lombere. Această faţă se articulează cu faţa de jos a vertebrei lombere cei din urmă; din dărătul ei se afflă o gaură întocmai ca găurile vertebrelor, mărginită înapoi de doă lame care uninduse alcătuesc o apofisă spinoasă, începutul crestei sacrale. 
	De fiecare parte a liniei mediane se văd doă surfeţe triunghiulare, netede care caută înainte şi în sus, şi care fac parte din ligheanul cel mare; dindărătul feţei ovalere se văd scobirile care concură a alcătui cele din urmă găuri de unire; din dărătul scobirilor se văd apofisele articulare ce se articulează cu apofisele articulare cele de jos ale vertebrei lombere din urmă. 
	Vărful, retezat prezentează o faţă mică, eliptică, transversală care se articulează cu baza cocsului. Din dosul acestei feţe se vede sfărşitul canalului sacral, mărginit prin doă mici apofise, coarnele cele mici ale sacrului, [31] care se articulează cu doă assemenea apofise ale cocsului. 
	Canalul sacral ce este sfărşitul canalului vertebral, se afflă triunghiular, larg sus şi se strămtează jos unde se sfărşaşte printr’un şenţuleţ; în acest canal ce comunică cu găurile sacrale anteriore şi posteriore, se afflă nervele sacrale. 

	Cocsul. 
	Cocsul este alcătuit de vreo patru tubercule ce merg scăzînd, căteodată lipite, şi care sus se lipeşte sau numai se articulă cu vărful sacrului şi jos se afflă slobod. 

	DESPRE COLOANA VERTEBRALĂ ÎN GENERAL. 	Măsurile coloanei vertebrale. 
	Lungimea coloanei vertebrale nu este potrivită cu lungimea măduvei care nu se scoboară mai în jos de vertebra lomberă cea d’ăntăiu. Lungimea ei merge crescănd pînă la 25 ani; la bătrăneţe scade din pricina încovăeturei înainte a trunchiului şi din pricină că se lasă atăt trupurile vertebrelor căt şi sgărciurile inter-vertebrale. 	Diametru antero-posterior ce este foarte mare la unghiul sacro-vertebral şi la lombe, merge scăzănd pînă la găt. 
[32]
	Direcţia. 
	Coloana vertebrală presentează patru încovăieturi de dinainte în apoi: 1-iu la regia cerbicală este convecsă înainte, concavă înapoi; 2-lea cea dorsală concavă înainte, convecsă în apoi; 3-lea la cea lomberă, convecsă înainte şi concavă înapoi, şi 4-lea în sfărşit la regia sacrală, concavă înainte şi convecsă înapoi. 

	Regiile coloanei vertebrale. 
	Coloana vertebră are o faţă anterioră, o faţă posterioră, doă feţe laterale, o bază şi un vîrf. 
	Pe faţa anterioră, se văd încovoieturile despre care s-a vorbit; şi şirul trupurilor vertebrelor înşiruite unul peste altul, şi despărţite prin discuri de sgărciu. 
	Faţa posterioră presentează ăntăiu şirul de apofise spinoase al cărora total alcătueşte creasta osului spinării. 
	De fiecare parte a liniei mediane se văd doă şanţuri largi, puţin adănci la găt, largi şi adănci la partea de sus a spatelui, îngustănduse mai în jos şi iarăşi lărginduse la regia lomberă şi la regia sacrală. Aceste şanţuri sunt pline de muşchi care întrec creasta spinării la oameni ţepeni, în vreme ce înpotrivă la oameni slabi creasta întrece muşchii. 
[33] 	Feţele din laturi presentează înainte  partea  laterală a trupurilor vertebrelor; la regia dorsală facetele cu care se articulă coastele; mai îndărăt  găurile ce se numesc găuri de unire; mai îndărăt şi între găurile de unire, se vede şirul de apofisele transverse; şi în sfărşit între apofisele transverse se văd apofisele articulare. 

	Toracsul sau peptul. 
	Toracsul, ce este un fel de coş osos în care se afflă organele resuflării şi ale circulaţiei, se compune înapoi de regia dorsală a osului spinării, de sternu înainte şi de coaste în laturi. 

	Sternul. 
	Sternul este un fel de coloană de os turtită, care occupă partea dinainte şi mediană a toracsului; şi care să afflă situat între coaste ce’l sprijină de amăndoă părţile; la partea de sus claviculele şi braţele se sprijină assupra lui în mişcările ce se fac. Sternul nu stă neclintit în locul ce occupă, ci se se mişcă, precum vom vedea. 
	Lungimea sternului este dela cinci degete şi jumătate pînă la şapte şi jumătate; lărgimea lui sus este ca de vreun deget şi jumătate sau doă; mai jos se strîmtează, la urmă iarăşi să lărgeşte* [34] şi se rătunzaşte; şi jos de tot se sfărşaşte printr’un căpătăiu foarte subţire. Grosimea lui sus este ca de vreo şase linii şi jos numai de trei. 
	Căt despre formă , sternul s’a assemuit de autorii cei vechi cu o spangă de gladiator, de unde şi căpătăiul de sus mai larg s-a numit mîneru, partea din mijloc trupul spangei şi căpătăiul de jos vărf sau apendiţa gzifoidă. 
	Sternul presentează doă feţe, doă margeni, şi doă căpătăie. 	Faţa dinainte puţin convecsă, presentează trei sau patru dungi transversale scoase afară, semne de lipitura părţilor de care era compus acest os în copilărie. Această faţă este accoperită numai cu pellea, de care se despărţeşte prin mulţime de fibre apponevrotice încrucişate. 
	Faţa din apoi sau cordală puţin concavă, presentează la oameni juni dungi transversale ce correspund la cele dinainte; această faţă correspunde la inimă şi alte organe ce se afflă în pept.
	Marginile groase, cotite, presentează şapte adăncături articulare despărţite una de alta prin scobiri în fel de jumătăţi de lupă, mai lungi sus decăt jos, unde faţetele sunt appropiate una de alta. Faţetele, afară de cea d’ăntăiu, correspund liniilor transversale care s’au însemnat, şi toate se articulă cu sgărciurile coastelor celor şapte d’ăntăiu. 
[35] 	Căpătăiul de sus sau clavicular, mai larg şi mai gros decăt toată ceealaltă parte a osului, presentează o adîncătură concavă  în curmeziş ce s-a numit furcheta sternului; şi de fiecare parte o faţetă articulară lunguiaţă care se articulă cu clavicula. 
	Căpătăiul de jos sau abdominal este format de apendiţa gzifoidă, ce se numeşte şi sgîrciu gzifoid, fiind că rămăne de sgîrciu chiar la o vărstă mai înaintată; de această apendiţă se prinde o întindere apponevrotică ce se numeşte linie albă a abdomenului; din apoi correspunde la stomah. 

	Despre coaste. 
	Coastele sunt nişte arcuri osoase, întinse dela coloana vertebrală la stern. Aceste arcuri în patru a cincea părţi dinapoi sunt de os, în a cincea parte dinainte de sgărciu. Coastă se numeşte numai partea cea de os; cea de sgîrciu se numeşte sgîrciul coastei. 
	Coastele sunt în număr de 24, 12 de fiecare parte. 
	Coastele se împart în doă clase: 1-iu acelea ce se întind dela vertebre pînă la sternu, şi ce se numesc: coastele adevărate, coastele sternale sau vertebro-sternale; 2-lea acelea ce nu se unesc cu sternul d’a dreptul şi care* [36] se numesc: coaste neadevărate; cele din urmă doă coaste neadevărate s’au numit coaste slobode, fiindcă căpătăiul lor de dinainte se afflă slobod în desimea păreţilor păntecilor. Coastele se numără începînd de sus în jos: I-a, II-a, III-a, ş ci l. 
	Coastele au caracteruri ce le deosibesc de toate celelalte oase şi caracteruri ce le deosibesc între dănsele. 

	I. Caracterele generale ale Coastelor. 
	Coastele închipuesc nişte arcuri osoase, turtite, largi ca de vreo trei sau şase linii, groase ca de vreo linie, şi de o lungime ce se deosibeşte după răndul ce ocupă fiecare. 
	Coastele cu căt sunt mai jos, cu atăt mai mult sunt oblice de din apoi înainte şi de sus în jos, încăt începănd dela cea d’ăntăiu care este de tot orizontală, celelalte merg povărninduse de mai mult spre mai mult. 
	Despre direcţia lor absolută, coastele presentează părţi de cerc ce merg treptat, crescănd în lungime pînă la VIII-a, şi dela VIII-a scăzănd pănă la a CSII-a.  Încovoietura lor nu este regulată, ci segmentu, ce presentează partea lor dinapoi, este de un cerc mai mic, decăt segmentul presentat de partea dinainte. 
[37] 	Îndeobşte coastele se afflă răsucite încăt căpătăile lor nu pot sta  pe un plan orizontal. Partea coastei unde se resuceşte este însemnată printr’o linie oblică ce se numeşte unghiul coastei de care se prind muşchii. 
	Coastele presentează doă căpătăie şi un trup; căpătăiul dinapoi sau vertebral, mai gros decăt toată ceealaltă parte a coastei, pentru care s’a şi numit capul coastei, presentează doă jumătăţi de feţe, una sus şi alta jos, despărţite printr’o creastă ce se articulă cu doă assemenea faţete ce se afflă pe trupul vertebrelor dorsale; acest căpătăiu la urmă se subţiază şi alcătueşte ceea ce s-a numit gătul coastei, găt ce correspunde la apofisele transverse a vertebrelor; în partea din afară a gătului se afflă o scosătură ce s’a numit tuberositatea coastei şi ce se articulă cu căpătăiul apofisei transverse; tot de această tuberositate se prind sgărciuri ce unesc vertebrele cu coastele. 
	Partea coastei ce se întinde dela cap şi pînă la tuberositate caută dinnăuntru în afară şi de sus în jos ca să se poată articula cu apofisa transversă a vertebrei de jos, la urmă coasta după ce a mai urmat tot acea direcţie într’o lungime ca de vreun deget, o schimbă deodată şi se îndreptează de dinapoi înainte, urmănd tot acea direcţie pînă la căpătăiul de dinainte; acel loc [38] unde îşi schimbă direcţia, correspunde la unghiul coastei. 
	Aşadar coastele au 1-iu un căpătăiu posterior sau cap, ţinut de un găt; 2-lea un căpătăiu anterior ce se uneşte cu sgărciul costal; 3-lea un trup împărţit în faţa de din afară convecsă ce se afflă subt pelle, şi în faţa de dinnăuntru concavă, netedă şi care correspunde la plămăni; o margine de sus groasă, rotundă, şi o margine de jos, aruncată mai în afară, subţire, pe partea dinnăuntru căria se afflă un fel de şanţ, şanţul coastelor ce priimeşte înnăuntru vasele şi nervele întrecostale. 
	Coastele se articulează înapoi cu vertebrele şi înainte cu sgărciurile costale. 

	Caracterele ce deosibesc coastele. 
	Unul din caracterele ce deosibesc coastele este 1-iu lungimea ce merge crescănd dela coasta I-a pînă la a VIII-a, şi scăzănd dela aceasta pînă la a CSII. 2-lea încovăetura care la cele d’ăntăiu patru coaste este de un cerc cu diametrul mai mic, fiindcă cele de sus correspund  la vărful conului ce presentase toracsul, în vreme ce celelalte correspund la basa conului, însfărşit mai sunt şi alte caractere ce deosibesc pe I-a, II-a, III-a, precum şi pe cea d’a CSI-a şi a CSII-a, de toate celelalte coaste. 
[39] 	I-a Coastă este cea mai scurtă şi cea mai largă din toate; ea se afflă întoarsă numai despre margini, iar nu şi despre feţe. Căpătăiul dinapoi are un cap cu o faţă numai convecsă, un găt lung şi subţire; tuberositatea ei este foarte mare. 
	Din feţe una caută în sus şi în afară şi alta în jos şi înnăuntru; faţa cea de sus presentează doă adăncături mici despărţite printr’o scosătură; adăncătura cea dinainte correspunde la vîna subtclavieră, cea din apoi la artira supt-clavieră, şi de scosătură se prinde un muşchiu. 
	Această coastă nu are nici răsucitură, nici unghiu. II-a Coastă ce seamănă mult cu cea d’ăntăiu; este de o lungime îndoită; nu este assemenea resucită; unghiul aceştia abia se bagă de seamă; faţa din afară caută în sus şi se afflă însemnată de o scosătură neregulată de care se prinde un muşchiu; faţa dinnăuntru caută în jos. 
      III-a coastă se deosibeşte de cea de a II-a prin lungimea ei ce este mai însemnată, prin unghiul ce are aceasta şi prin o resucitură destul de mare. 
      CSI-a şi CSII-a Se deosibesc de celelalte prin caracterele următoare: 1-iu arcurile lor sunt de o circonferinţă mult mai mare decăt a acelorlalte coaste; 2-lea capul lor nu are decăt căte o faţă articulară; 3-lea nu au găt, nici tuberositate, nici şanţul pe faţa dinnăuntru; căpătăiul lor dinainte este subţire şi ascuţit. 
[40] 	
      Despre sgărciurile costale. 
      Cu toate că coastele se afflă mlădioase şi elastice din pricina tecsturei lor, dobăndesc însă mai cu seamă aceste doă însuşiri din sgărciurile ce le prelungesc la partea dinainte. Sunt doăsprezece sgărciuri costale de fiecare parte, despărţite la partea de sus prin intervaluri foarte mari, şi appropiinduse de ce se coboară mai în jos.
      Toate sgărciurile prin căpătăiele lor dinapoi se articulează cu coastele; prin cel dinainte, cele d’ăntăiu şapte, se articulează cu sternul; de aceea şi coastele lor, din cinci ce remăn trei se încovoaie de jos în sus şi merg de se unesc cu sgărciurile coastelor de mai sus; celelalte doă din urmă sunt slobode prin căpătăiul lor dinainte. 
      
      Despre mădulare. 
      Mădularele sunt în număr de patru: doă sus toracsice, fiindcă se sprijină pe toracs, doă jos sau abdominale, fiindcă se ţin de gaura abdominală: aceste doă din urmă slujesc a ţinea trupul ca doi stălpi şi a-l transmuta dela un loc la altul; cele toracsice slujesc a apuca trupurile din afară sau a le depărta. 
[41] 
      Despre mădularele toracsice. 
      Mădulare toracsice se împart în patru părţi care sunt: 1-iu Spala; 2-lea Braţul; 3-lea Antebraţul şi 4-lea măna. 
      
      Despre Spală. 
      Spala aşezată la partea din laturi şi de sus a peptului, se compune de doă oase ce se unesc, se articulează împreună şi alcătuesc un fel de zonă, de brău cu doă ramure, una orizontală representată prin claviculă şi alta verticală representată prin omoplat.
      
      Clavicula. 
      Clavicula ce se afflă la partea dinainte şi de sus a toracsului, alcătueşte  partea dinainte a spallei. Ea este aşezată într’o linie orizontală între sternul cu care se articulează şi pe care se sprijină şi între omoplat cu care se mişcă împreună. 
      Clavicula la partea dinnăuntru unde este mai mare, se afflă rotundă, şi turtită de sus în jos la căpătăiul din afară. 
      Despre direcţia ei clavicula la partea din afară, care este subţire, se încovoaie astfel încăt la partea [42] dinainte se afflă concavă şi din apoi convecsă: la urmă îşi schimbă direcţia şi se încovoaie împotrivă, afflănduse convecsă înainte şi concavă înapoi.
      Clavicula se împarte în trup şi căpătăie; trupul presentează doă feţe, una sus şi alta jos, şi doă margini, una înainte şi alta înapoi.
      Faţa de sus a trupului ce se afflă espusă la trupurile din afară este accoperită de pelle, de muşchiu posierul şi de o mulţime de ramure nervoase; lăngă căpătăiul dinnăuntru, precum şi la cel din afară se afflă nişte scosături de care se prind muşchii. 
      Faţa de dedesubt, care ca şi cea de sus se afflă mai ăngustă înnăuntru şi mai largă în afară, este sepată de o adăncătură în lungimea osului, în care este aşezat muşchiul subtclavicular. Tot pe această faţă în afară se afflă nişte scosături cam glodoroase de care se prind sgărciuri ce unesc acest os cu omoplatul. Această faţă correspunde prin a treia parte dinnăuntru la coasta d’ăntăiu ce o încrucişază; prin a treia parte din mijloc la basele acsilare şi la plecsul bracial; şi prin a treia parte din afară correspunde la apofisa coracoidă şi la articulaţia braţului cu spala. 
      Marginea dinainte, subţire în afară, se lărgeşte la partea dinnăuntru, unde se afflă convecsă*, [43] în vreme ce în a treia parte din afară este convecsă. 
      Marginea dinapoi este convecsă înpotrivă în a treia parte din afară şi concavă în doă părţi dinnăuntru. Vîna şi artira supt-claviculară, precum şi plecsul bracial se întinde în lungul aceştii margini. 
      Căpătăiul din afară sau acromial este subţire şi turtit de sus în jos; acest căpătăiu presentează o faţetă mică ce se articulează cu o faţetă ce se afflă assemenea pe omoplat. 
      Căpătăiul dinnăuntru sau sternal este înpotrivă partea cea mai groasă şi mai ţeapănă a osului; acest căpătăiu are o faţetă lunguiaţă ce se articulează cu o faţetă ce se afflă assemenea pe căpătăiul de sus al sternului. 
      
      Despre omoplat. 
      Acest os alcătueşte la om partea dinapoi a spallei. Întins ca o pavăză pe partea dinapoi a toracsului ce îl apără de loviturile trupurilor din afară, omoplatul correspunde la părţile din laturi ale osului spinării de care se appropie  sau se depărtează după mişcările mădularului toracsic. 
      Acest os, larg, subţire, triunghiular, presentează doă feţe, trei margini şi trei unghiuri. 
      Faţa dinainte sau costală, applicată pe toracs, este concavă şi presentează peste tot un fel [44] de scobitură ce s-a numit scobitura subtscapulară; pe dănsa se văd dungi într’o direcţie oblică de din afară înnăuntru, şi de sus în jos. 
      Faţa dinapoi sau din afară se afflă împărţită în doă regii printr-o scosătură triunghiulară, numită spina-scapulară. Această spină ce se întinde în toată lungimea osului în linie orizontală, presentează o faţă în sus ce face parte din găunoşitura sus-spinoasă, o faţă în jos ce face parte din găunoşitura subtspinoasă, o margine în afară concavă, scurtă, groasă şi netedă, o margine înapoi foarte groasă, cam cotită, care are la căpătăiul dinnăuntru o faţă triunghiulară, netedă assupra căria alunecă muşchiul trapezul; această margine se afflă d’a dreptul subt pelle. 
      Marginea din afară şi cea dinapoi în loc să se împreune spre a forma un unghiu, se prelungesc printr’o apofisă ce se numeşte acromionu; într-acest chip spina scapulară alcătueşte oarecum rădăcina acromionului. În locul unde spina se prelungeşte cu acromionul se afflă o îngustare după care acromionul se lărgeşte, se reîncovoaie într-un fel de boltă triunghiulară şi presentează o faţă înainte, o faţă înapoi, o margine în sus, o margine în jos, o basă şi un vărf. Faţa dinapoi este convecsă, cam glodoroasă, de care pellea se desparte printr’o ţesătură aponevrotică. Faţa dinainte convecsă, netedă, correspunde* [45] la articulaţia braţului cu spala. Marginea dinainte presentează o faţetă ce se articulează cu o faţetă assemenea a claviculei.  Marginea de jos este convecsă şi cotită. Vărful alcătueşte partea cea mai înaltă a spalei. Basa se continuază sau se prelungeşte cu spina. 
      Toată partea feţei dinapoi ce se afflă în susul spinei se numeşte găunoşitura sus-spinoasă, împlută cu muşchiul sus-spinos; toată partea din josul spinei alcătueşte găunoşitura subtspinoasă, împlută cu muşchiul sus-spinos. La partea din afară a aceştii feţe se afflă o creastă verticală ce desparte de dănsa o altă faţă strămtă a căria lungime este de sus în jos şi care faţă se afflă şi ea despărţită printr’o altă creastă oblică în doă părţi: de cea de sus se prinde muşchiul rondul cel mic şi de cea de jos rondul cel mare. 
      Din trei margini ale omoplatului, cea dinnăuntru este subţire. 
      Marginea de sus sau cerbicală, cea mai subţire din toate presentează o scobire care se transformă în gaură printr’un sgărciu, prin care gaură trece nervul sus-scapular. 
      Marginea din afară sau acsilară care este mai groasă din toate, se afflă depărtată de toracs, depărtare ce mărgineşte adăncimea subţiorii; la partea de sus a aceştii margini se afflă o adăncime* [46] mică de care se prinde partea cea lungă a tricepsului bracial. 
      Din trei unghiuri ale omoplatului, cel dinnăuntru se appropie de unghiul cel drept; de dănsul se prinde muşchiul ce se numeşte unghiular. 
      De unghiul cel de jos se prinde muşchiul danteleu cel mare.
      Unghiul cel din afară este partea cea mai voluminoasă a omoplatului; acest unghiu este săpat de o adăncătură ovaleră al căria diametru vertical este cel mai mare. 
      Această găunoşitură ce se numeşte găunoşitura glenoidă a omoplatului slujeşte la articulaţia braţului cu spala; ia se afflă ţinută de o parte ăngustă ce s-a numit gătul omoplatului; şi la vărful aceştii găunoşituri ovaleră se afflă o apofisă mare ce s-a numit apofisa coracoidă. Această apofisă ce seamănă cu un deget încovoiat are o faţă în jos concavă şi netedă ce correspunde la capul osului braţului, o faţă în sus convecsă şi nepotrivită, faţă ce se articulează cu clavicula; de vărful aceştii apofise se prind muşchii. 
      
      Despre Spală. 
      Spala socotită drept un os singur închipueşte un brău osos ce slujaşte de razim mădularelor toracsice. Acest brău se afflă întrerupt la partea [47] dinainte prin sternu şi la partea dinapoi prin coloana vertebrală; pentru aceasta şi mişcările unei spalle se afflă neatărnate de ale ceilalte. 
      Spalele, aşezate în părţile din laturi ale toracsului, îi schimbă forma astfel încăt în vreme ce toracsul fără dănsele presentează un con a căria basă se afflă în jos şi vărful în sus, cu dănsele presentează în potrivă un con a căruia basă să afflă în sus şi vărful în jos. 
      
      Despre umeru. 
      Umerul, osul braţului între spală şi între braţul dinainte. El se afflă la partea din laturi a toracsului; din toate oasele mădularului toracsic, el este cel mai mare şi mai ţeapăn. 
      Umerul este dirijat în linie verticală pe lungul trunchiului; cu toate acestea este cam oblic de sus în jos, şi de din afară înnăuntru; oblicitatea lui însă nu este aşa de însemnată ca aceea a femurului analogul umerului la mădularul abdominal. 
      Umerul este un os lung care are un trup şi doă căpătăie, unul sus rătund ce se numeşte capul umerului. 
      Trupul umerului în jumătatea cea de jos are forma unei prisme triunghiulare, în jumătatea de sus este cilindroid. Trupul presentează trei feţe: una în [48] năuntru, alta în afară şi alta înapoi, trei margini: una în afară, una înnăuntru şi alta înainte. 
      Faţa din afară presentează: 1-iu, un semn de care se prinde căpătăiul de jos al muşchiului deltoid; acest semn ce se afflă de desubtul a treia părţi a aceştii feţi are forma unui V latin al căruia vărf ar fi întors în jos. 2-lea o adăncătură lunguiaţă a căria direcţie este dinapoi înainte şi de sus în jos, şi la care correspunde resucitura osului; de desubtul aceştii adăncături, faţa din afară este netedă, cam concavă şi caută înainte. 
      Faţa dinnăuntru la care correspunde artira braţului, largă la partea de sus unde caută înainte, se strămtează la partea din jos şi caută înnăuntru; tot pe dănsa se bagă de seamă adăncătura lunguiaţă bicipitală, şi un semn puţin însemnat de care se prinde muşchiul coraco-bracial. 
      Faţa din apoi este netedă, rotundă şi se lărgeşte mult la partea de jos; această faţă este accoperită de muşchiul tricepsul-bracial. 
      Din marginile în număr de trei, cea dinainte închipueşte o creastă; la partea de jos se afflă rotundă, netedă, şi în jumătatea de sus se despică spre a alcătui marginile adăncăturei sau ulucei bicipitale; în această adăncătură intră sgărciul părţii cei lungi a [49] muşchiului bicepsul. De marginea din afară şi dinnăuntru a aceştii adăncături se prind muşchii puternici; ramura dinnăuntru a lui V ce închipueşte semnul deltoidien se uneşte cu margenea de dinainte a adăncăturei bicipitale. 
      Celelalte doă margini ale umerului sau cea din afară şi cea dinnăuntru în adoa a trei părţi de sus abia se cunosc, şi la partea de jos sunt ascuţite, mai vărtos cea din afară ce se încovoaie înainte şi de care se prind mai mulţi muşchi, tot această margine se afflă întreruptă prin adăncătura resucită. 
      Căpătăiul de jos sau cubital. Acest căpătăiu este turtit de dinainte înapoi, şi presentează un diametru transversal ce are de patru ori întinderea diametrului antero-posterior. Se vede pe acest căpătăiu un şir de scoseturi şi de adăncături aşezate într-o linie transversală; acestea sunt dinafară înnăuntru; 1-iu, o îmflătură sau tuberositate de dinafară ce sfîrşaşte jos marginea de dinafară şi de care se prind mai toţi muşchii dela regia dinapoi a antebraţului; această tuberositate s’a numit epicondel. 2-lea, o scosătură rotundă ce caută înainte, lunguiaţă de dinainte înapoi şi ce s’a numit capul cel mic sau condilul umerului; acest cap mic se articulează cu radiul; la partea dinainte a acestui cap se afflă o adăncătură [50] mică în care intră circonferinţa cupei cei mici ce închipueşte căpătăiul de sus al radiului. 3-lea, o scobitură articulară întinsă de dinapoi înainte şi care desparte capul cel mic al umerului de trocleu. 4-lea, trocleul sau scripetele articular al umerului, întins assemenea de dinapoi înainte şi de dinafară înnăuntru, săpat în lung, în forma gătului scripetelui. 
      Acest trocleu ce se articulează cu căpătăiul de sus al cubitului are la partea de sus şi înainte o gaură mică, numită gaura coronoidă, şi la partea dinapoi iarăşi sus altă gaură mult mai mare ce se numeşte gaura olecranienă. Aceste doă găuri care în mişcările ce face antebraţul priimesc într’ănsele, cea dinainte apofisa coronoidă, şi cea dinapoi apofisa olecranienă ale cubitului, nu sunt despărţite decăt printr’o placă de os foarte subţire, transparentă care căte odată se afflă pătrunsă din parte în parte. 5-lea, însfărşit se mai vede tuberositatea dinnăuntru ce se numeşte epitroclea şi care caută înnăuntru, se afflă mult mai mare decăt cea din afară, şi se simte pe subt pelle, de dănsa se prind cei mai mulţi muşchi dela regia dinainte a antebraţului. 
      Căpătăiul de sus sau scapular al umerului, mult mai mare decăt cel de jos, presentează un segment de sferoid ce se numeşte cap şi care appropie a treia parte a unei sfere. Acest cap ce [51] se articulează cu găunoşitura glenoidă a omoplatului, este mărginită în doă a trei părţi de sus printr’o adăncătură circulară numită gătul anatomic al umerului, adăncătură ce se prelungeşte la partea dinnăuntru şi de jos printr’un adevărat găt ce ţine tot capul şi unde osul se îngustează mult; acest găt s’a numit gătul hirurgical. 
      Tot la acest căpătăiu se mai văd doă îmflături, numite: tuberositatea cea mare, şi cea mică a umerului sau trocanterul cel mare şi trocanterul cel mic al umerului şi care se afflă despărţite unul de altul prin adăncătura bicipitală. Atăt de cea dinnăuntru care este mai mică, căt şi de cea din afară ce este mult mai mare se prind muşchii. 
      
      Cubitul. 
      Cubitul se afflă între umeru şi între carp, la partea dinnăuntru a radiului cu care se articulează sus şi jos şi de care la mijloc se afflă depărtat. 
      Din oasele în număr de doă ce alcătuesc antebraţul, el este cel mai mare. 
      Cubitul este un os lung, triunghiular, cam resucit şi mult mai  mare la partea de sus decăt la cea de jos. El se împarte în trup şi căpătăie. 
      Trupul ce la partea de sus este mare merge [52] subţiinduse la partea de jos, să cam încovoaie înainte şi presentează trei feţe şi trei margini. 
      Faţa dinainte care sus este largă, se îngustează jos. 
      Faţa dinapoi cam convecsă se afflă împărţită în lungimea ei printr’o dungă verticală în doă părţi, una înnăuntru mai largă şi alta în afară mai ăngustă. 
      Faţa dinnăuntru netedă şi foarte largă sus, se îngustează la partea de jos unde se simte pe subt pelle. 
      Din trei margini, cea dinafară este ascuţită, mai vărtos la partea din mijloc; această margine începe sus dedesubtul unei surfeţe articulare; de dănsa se prinde o membrană aponevrotică numită ligamentul întreosos şi ce se întinde dela radiu spre cubitu. 
      Marginea din nainte, de care se prind muşchii, la partea de jos se cam încovoaie înnăuntru şi se sfărşaşte înaintea unei scoseturi subţiate ce se numeşte apofisa stiloidă; la partea de sus această margine începe în josul altei scosături mai mici ce se prelungeşte cu apofisa coronoidă a cubitului. 
      Marginea din apoi, ce se afflă sus despicată, începe dedesubtul apofisei olecrane; această margine se simte pe subt pelle în toată lungimea ei. 
      Căpătăiul de sus al cubitului este foarte [53] îmflat, dinainte este scobit în formă de cărlig ca să priimească înnăuntru trocleul umerului; această scobitură ce appropie jumătatea unei circoferinţei s’a numit scobitura sigmoidă cea mare a cubitului; felul de cărlig ce închipueşte scobitura aceasta presentează o ramură verticală care alcătueşte ceea ce s’a numit apofisa olecrană şi o ramură orizontală care alcătueşte apofisa coronoidă. 
      Olecrana presentează o faţă înapoi netedă la partea de sus şi glodoroasă mai jos de unde se prinde un muşchiu; o faţă articulară înainte împărţită printr’o creastă verticală în doă părţi în laturi, o basă ce se uneşte cu trupul osului şi un vărf cam în forma unui cioc încovoiat ce intră în scobitura olecrană cănd  antebraţul se afflă întins pe braţ. 
      Ramura orizontală a cărligului sigmoidien, sau apofisa coronoidă presentează o faţă în jos glodoroasă, o faţă în sus articulară, împărţită în doă părţi, o margine înnăuntru glodoroasă de care se prinde sgărciul cel dinnăuntru al articulaţiei cotului, o margine în afară pe care se afflă săpată o scobitură lunguiaţă de afară înnăuntru, concavă şi care s’a numit scobitura sigmoidă cea mică a cubitului. Subt această scobitură se afflă o surfaţă triunghiulară, glodoroasă şi de care se prinde muşchiul supinatorul cel scurt. O ramură anterioră cam cotită [54] şi ce presentează un cioc ce intră în scobitura coronoidă a umerului. 
      Căpătăiul de jos al cubitului presentează o îmflătură mică, rotundă şi care s’a numit capul cubitului. Pe acest căpătăiu în afară se vede o faţetă articulară, concavă, lunguiaţă de din afară înnăuntru şi care se articulează cu o faţetă concavă ce se afflă la căpătăiul de jos al radiului. La partea dinnăuntru a acestui cap naşte o scosătură verticală cilindroidă numită apofisa stiloidă a cubitului de vărful căria se prinde sgărciul dinnăuntru din al articulaţiei antebraţului cu măna. 
      Capul cubitului presentează o surfaţă articulară în jos ce se articulează cu osciorul piramidal. 
      
      Radiul. 
      Radiul se afflă aşezat între umeru şi între carpu, la partea din afară a cubitului cu care se uneşte sus şi jos, şi de care se desparte la mijloc. 
      Radiul are căpătăiul cel mare întors în jos, în vreme ce cubitul îl are întors în sus. El se împarte assemenea în trup şi căpătăie. 
      Trupul acestui os, cu atăt mai mic cu căt îl cercetează cineva mai în sus, este cam încovoiat la partea de dinnăuntru; această încovăietură concură [55] a lărgi spaţiul sau întinderea ce desparte radiul de cubit; trupul radiului presentează trei feţe şi trei margini. 
      Din feţe, cea anterioră, ăngustă sus, se lărgeşte la partea de jos şi se afflă în toată întinderea ei cam săpată. 
      Faţa posterioră se afflă assemenea cam săpată. 
      Faţa dinafară rotundă şi netedă presentează cam pe la mijloc o grămăjue de gloduri de care se prinde în muşchiu. 
      Marginea anterioră începe la partea de sus cam înnăuntru, în josul tuberosităţii ce s’a numit tuberositatea bicipitală a radiului, iar jos se sfîrşaşte înaintea unei scosături numite apofisa stiloidă a radiului. 
      Marginea posterioră abia se poate deosebi din feţe, numai la mijloc se afflă puţin ascuţită. 
      Marginea dinnăuntru ascuţită şi care închipueşte o creastă, începe dedesubtul tuberosităţii bicipitale, şi se prelungeşte jos pînă la partea din nainte a unei faţete articulare ce se afflă pe faţa dinnăuntru a căpătăiului de jos; de toată lungimea aceştii margini se prinde ligamentul întreosos. 
      Căpătăiul de sus, numit şi capul radiului se afflă în forma unei mici cupe foarte regulate; adăncătura capului radiului correspunde [56] la capul cel mic al umerului. Acest cap presentează de giur împregiur o margine articulară ca de vreo trei linii; această margine correspunde la adăncătura sigmoidă cea mică a cubitului. 
      Dedesubtul capului se afflă o parte ăngustă, rotundă, de o lungime de 5,6 linii care este gătul radiului; acest găt este mărginit la partea dinnăuntru şi în jos printr’o scosătură ce s’a numit tuberositatea bicipitală a radiului. 
      Căpătăiul de jos care este partea cea mai voluminoasă a radiului este cam cuadrilateră, şi presentează o faţă în jos articulară, netedă, concavă, triunghiulară, împărţită de dinainte înapoi printr’o creastă în doă părţi, una înnăuntru ce se articulează cu osul semi-lunar al capului, şi alta în afară ce se articulează cu osul scafoidu. 
      În afara aceştii feţe, radiul presentează o apofisă piramidală, triunghiulară ce caută cam în afară şi ce s’a numit apofisa stiloidă a radiului, mai groasă şi mai scurtă decăt apofisa stiloidă a cubitului şi de care assemenea se prinde sgărciul de din afară al articulaţiei antebraţului cu carpul. La partea dinnăuntru a acestui căpătăiu se vede o adăncătură ce se articulează cu o surfaţă articulară care s’a descris la partea din afară a căpătăiului de jos al cubitului. 
[57] 
	Despre mănă. 
	Măna este partea din urmă a mădularului toracsic, organ al pipăitului şi al apucării, avănd pe de o parte slujbe sau foncsii ce ceru o putere mare, iar pe de alta slujbe ce ceru o mare delicateţă, măna  presentează o structură osoasă prin care pe lăngă soliditate are şi o înlesnire mare de a fi mişcată. Ea se afflă alcătuită de 27 oase, afară din oasele sezamoide. 
	Măna nu se afflă decăt la Om şi la Momiţă; măna s’a socotit drept un caracter fondamental spre a deosebi felul. 
	Omul se afflă singur în clasa bimană, şi Momiţa în clasa cuadrimană; măna însă la Momiţă nu se afflă aşa de desăvîrşită ca la Om. 
	Măna, cercetată assupra scheletului, presentează cinci rănduri de coloane mici; fiecare rănd se compune de patru bucăţi, cea numai de din afară are trei. Aceste cinci rănduri de coloane vin de se împreună cu o grămăzue osoasă, compusă de opt oşcioare unite straşnic împreună; această grămăzue alcătueşte basa măinii sau mănerul. Grămăzuea de oase s’a numit carp. Coloanele în număr de cinci ce sunt allăturate cu carpul, s’au numit oasele metacarpiene; împreunarea lor alcătueşte metacarpul care correspunde la ceea ce s’a numit palma măinii; în sfîrşit coloanele [58] ce vin după metacarp, alcătuesc nişte margini cu totul neatărnate una de alta; acestea sunt degetele ce se deosibesc prin numerile I, II, III, ş ci l., începănd de din afară, şi ţiind măna în supinaţie, adică palma înainte; se mai deosibesc ăncă şi prin următoarele numiri: pusul sau degetul cel mare, arătătorul, mijlociul, inelarul, oricularul sau degetul cel mic. Fiecare deget se compune de trei oase, numite falange şi ce se  deosibesc prin numerile: I, II, III, începînd dela cea de sus; cea de a III se numeşte şi falanga unghială, fiindcă ţine d’assuprăi unghia. Pusul nu are decăt falange. 
	Pe lăngă acestea măna presentează o faţă dorsală, convecsă sau spatele măinii, o faţă anterioră sau palmeră, aceasta este palma măinii, o margine ecsternă sau radială, alcătuită de degetul cel mare, o margine internă sau cubitală alcătuită de degetul cel mic, un căpătăiu sus sau carpian, un căpătăiu jos sau degetal unde se văd vărful degetelor. 
	Posiţia cea firească a măinii este pronaţia, adică posiţia în care măna se afflă, cănd oasele antebraţului în loc să se affle paralele unul cu altul ceea ce alcătueşte supinaţia, sunt încrucişate astfel încăt jumătatea de jos a radiului se pune dinaintea cubitului. Măna se afflă în pronaţie cănd pipăe şi cănd apucă trupurile de din afară. 
[59] 
	Despre carp. 
	Carpul ce alcătueşte şarpanta mănerului este lungueţ în curmeziş. 
	Faţa anterioră a carpului este concavă şi alcătueşte un fel de scobitură lunguiaţă, adăncă în care intră numeroase sgărciuri ale muşchilor ce încovoaie antebraţul. 
	Faţa posterioră convecsă correspunde la sgărciurile muşchilor ce întind antebraţul. Pe amăndoă feţele se văd linii cotite ce correspund la încheeturile oşcioarelor ce alcătuesc carpul. 
	Marginea de sus convecsă să articulează cu radiul şi cu cubitul. Marginea de jos cotită se articulează cu oasele metacarpiene.
	La fiecare din marginile din laturi se văd scosături ce concură a adănci mai mult scobitura din mijloc, scosăturile însă cele esterne sunt mai mici decăt cele interne. 
	Opt oşcioare alcătuesc carpul a căruia înălţime este ca de vreun deget mare, şi lungimea ca de vreo doă, aceste opt oşcioare se afflă aşezate în doă rănduri, unul sus şi altul jos. Fiecare rănd se compune de patru oşcioare ce se numesc începănd dela marginea radială spre cea cubitală la răndul de sus, scafoidul, semilunarul, piramidalul şi pisiformul, şi la răndul [60] de jos, trapezul, trapezoidul, osul cel mare şi osul în fel de cîrlig. 
	Oasele, scafoidul, semi-lunarul, piramidalul prin faţeta convecsă articulară ce are fiecare dintr’ănsele în sus, uninduse împreună alcătuesc o faţă convecsă ce intră în faţa concavă ce presentează în jos radiul şi cubitul şi se articulează cu dănsa. 
	Prin feţele lor de jos, aceste oase se articulează cu răndul de jos, care rănd la mijloc presentează un fel de cap, alcătuit de feţele de sus ale osului celui mare şi osului în fel de cîrlig, şi înafară o concavitate alcătuită de oasele trapezul şi trapezoidul; prin urmare oasele răndului de sus presentează la faţa de jos o convecsitate înafară, alcătuită numai de o faţetă a osului scafoidul şi o concavitate spre a priimi capul răndului de jos, alcătuită de oasele scafoidul, semilunarul şi piramidalul. Aşadar faţetele de jos ale oşcioarelor din răndul dintăiu sunt toate concave, afară din scafoid care are şi o faţetă convecsă. 
	Oasele răndului de sus se articulează între dănsele, astfel încăt osul semilunarul şi piramidalul ce sunt în mijloc au căte patru feţe: scafoidul însă în afară are o apofisă ce se simte subt pelle, care apofisă alcătueşte apofisa de sus şi esternă a carpului. De feţele lor anterioare şi posterioare se prind sgărciuri; feţele însă anterioare* [61] se afflă mai ănguste şi cele posterioare mai largi. 
	Piziformul se afflă afară din rănd; el are numai o faţetă articulară ce correspunde la o faţetă a piramidalului; piziformul alcătueşte apofisa internă şi de sus a carpului. 

	Oasele răndului de jos. 
	La oasele răndului de jos cele doă interne, adică, osul cel mare şi osul în fel de cîrlig, sunt mai mari, în vreme ce la răndul de sus, cel ecstern, adică, scafoidul este mai mare. 
	Am văzut că feţele de sus ale răndului de jos presentează pentru articulaţie un cap şi o adăncătură. Capul este alcătuit numai de osul cel mare şi prea puţin de osul în fel de cîrlig ce se afflă la partea internă. Adăncătura este alcătuită de trapezul ce se afflă la partea esternă, şi de trapezoidul ce se afflă între trapez şi între osul cel mare.
	Faţetele de jos se articulez cu oasele metacarpului; toate aceste faţete împreunate alcătuesc o linie cotită. Trapezul se articulează singur cu osul cel d’ăntăiu al metacarpului; trapezoidul cu al II-lea, osul cel mare cu al III-lea şi osul în fel de cîrlig cu al IV-lea şi al V-lea. 
	Faţetele posterioare correspund la convecsitatea carpului; cele anterioare la concavitatea lui. La [62] marginea internă şi esternă a acestui rănd se vede căte o apofisă, cea internă alcătuită de osul în fel de cîrlig, şi cea esternă de osul trapezul. 

	Despre metacarp. 
	Coloanele în număr de cinci ce se sprijină pe carp, alcătuesc metacarpul; aceste coloane sunt oase lungi, paralele, făcute toate pe un model, şi ce alcătuesc un fel de zebrele, ale cărora intervaluri sunt cam largi din pricină că căpătăiile sunt mult mai voluminoase decăt trupurile; intervalurile s’au numit spaţii întreosoase. 
	Metacarpieni, în număr de cinci, se deosibesc prin numerile I, II, III ş ci l. Despre lungime însă, formă şi situaţie, este oarecae deosibire  între dănşii. Spre pildă metacarpianul degetului celui mare este situat pe un plan mai anterior decăt acela ce occupă ceilalţi; în loc să fie paralel cu ceilalţi se afflă într-o direcţie oblică în afară şi în jos; prin urmare spaţiul întreosos, dintre dănsul şi dintre cel d’al II-lea metacarpian este mai mare şi triunghiular; această disposiţie iartă mişcările degetului celui mare. Însfîrşit metacarpul presentează o faţă anterioră, concavă în curmeziş şi în lung; concavitatea ei alcătueşte palma măinii, o faţă posterioră convecsă ce se numeşte dosul măinii , o margine [63] esternă sau radială, scurtă, dirijată în linie oblică de sus în jos şi ce correspunde la degetul cel mic, o margine în sus sau carpiană şi presentează o faţă articulară cotită ce se articulează cu faţa din jos a carpului, o margine în jos sau degetală alcătuită de cinci capete turtite în laturi şi care se articulează cu degetele. 

	Caracterele oaselor metacarpiene . 
	Oasele metacarpiene sunt în forma oaselor celor lungi, prin urmare ele au un trup şi doă căpătăie; trupul este cam încovoiat înainte, încovoetură ce correspunde la palmă. 
	Din feţele, în număr de trei ale trupului, doă sunt laterale şi correspund la spaţiurile întreosoase; cea d’a 3-lea la dosul măinii şi este accoperită de sgărciurile muşchilor întinzători; din margini, doă sunt laterale şi cea d’a 3-lea correspunde la palmă. 
	Căpătăiele de sus sau carpiene sunt cam înflate, şi au cinci feţe de doă dintr’ănsele, adică de cea anterioară şi posterioară se prind sgărciurile şi celelalte trei sunt articulare, cea de sus ce se articulează cu oasele carpului, şi cele laterale se articulează împreună.
	Căpătăiul de jos sau degetal presentează un cap rotund de dinapoi înainte şi turtit în laturi. 
[64] 
	Caractere ce deosibesc metacarpienii între dănşii. 
	Metacarpianul 1-iu este mult mai scurt şi mai gros, turtit de dinainte înapoi, ca falangele; căpătăiul de sus ce se articulează cu trapezul este concav  de dinainte în apoi şi convecs în curmeziş, şi nu are faţete articulare în laturi. 
	Cel d’al II-lea, al III-lea şi al IV-lea se deosibesc d’al V-lea prin mărimea lor, al III-lea însă este mai mare decăt al II-lea. 

	Despre degete. 
	Degetele, organele apucării, au o lungime, o grosime şi o înlesnire de a fi mişcate foarte însemnate, mai vîrtos daca voieşte cinevaşi ale compara cu degetele dela picioare care sunt analogurile lor. 
	Fiecare deget presentează o piramidă compusă de trei coloane, puse una pe alta; basa piramidei correspunde la metacarp; doă înflături sau noduri correspund la împreunarea coloanelor ce se numesc falange. Coloanele în număr de trei ce merg scăzănd, în mărime se deosibesc prin numerile I, II, III; falanga cea d’ăntăiu ce se articulează cu metacarpul, s’au numit falanga metacarpienă*, [65] cea d’a doilea, falanga mijlocie, şi cea d’a treilea, falanga unghială. Degetul cel mare are numai doă falange, cea metacarpienă, şi cea unghială. 

	Falanga I. 
	Falanga I-a are un trup şi doă căpătăie ca toate oasele cele lungi; trupul ei este în forma unui cilindru despicat în jumătate, cam încovoiat în lungime la partea anterioră; la faţa posterioră se afflă cilindroid; la această faţă correspunde sgărciurile muşchilor întinzători. Faţa anterioră se afflă săpată în fel de şanţu unde intră sgărciurile muşchilor încovoietori. 
	Căpătăiul de sus sau metacarpian se afflă săpat de o adăncime lunguiaţă în curmeziş, numită adăncătura glenoidă în care intră capul metacarpianului ce’i correspunde. 
	Căpătăiul de os presentează un scripeţ articular. Falanga cea mai lungă este a degetului din mijloc. 

	Falanga a II. 
	Falangele d’a II-lea se deosibesc de cele d’ăntăiu după mărime şi după disposiţia căpătăiului de sus ce se conformă cu căpătăiul de jos al falangei I-a. 
[66] 
	Falanga a III. 
	Acest os ce ţine unghia are un căpătăiu în sus ce se asseamănă cu căpătăiul de sus al falangelor d’al II-lea, la urmă merge ăngustănduse, se turteşte de dinainte înapoi, şi se sfîrşaşte în felul potcoavei, afflănduse la partea anterioră şi împregiur glodoros, şi neted la partea posterioră. Falanga unghială a degetului celui mare este cea mai mare. 

	Despre mădularul abdominal. 
	Mădularul abdominal se împarte ca şi cel toracsic în patru părţi care sunt: I-iu şoldul, 2-lea coapsa, sau partea piciorului dela şold pînă la genuche, 3-lea fluerul piciorului, sau partea dela genuche pînă la picior jos, şi a 4-lea piciorul. 

	Despre şold. 
	Şoldul care este analogul spallei nu este compus decăt de un os singur, care este osul cocsal. 

	Osul cocsal. 
	Osul şoldului, numit şi osul cocsal occupă partea din laturi şi dinainte a lighianului. [67] El este osul cel mai voluminos din oasele largi ale scheletului. 
	Cocsalul este un os de o formă foarte neregulată, sucit astfel, încăt seamănă compus de doă părţi, una sus triunghiulară, în forma aripei turtită de dinafară înnăuntru şi alta în jos turtită de dinapoi înainte; aceste doă jumătăţi sunt împreunate printr’o parte ăngustă.
	Cocsalul presentează o faţă esternă sau femorală care correspunde la coapsă, o faţă internă sau pelvienă şi o circonferinţă.
	Faţa femorală. Această faţă presentează obiecturile următoare: la locul cel ăngust unde se uneşte partea cea de sus cu cea de jos se vede o găunoşitură ce se numeşte găunoşitura cotiloidă; această găunoşitură de o formă emisferică este cea mai adăncă găunoşitură articulară, caută cam în jos, înafară şi cam înainte, şi presentează la partea internă o adăncime destul de mare, numită fundul găunoşiturei cotiloidiene. 
	Marginea acestei găunoşituri ce se numeşte sprinceana cotiloidiană este întreruptă la partea internă printr’o scobire adăncă ce se transformă în gaură printr’un sgărciu, gaură prin care  trec vasele ce intră în găunoşitura cotiloidiană. 
	Dassupra găunoşiturei cotiloidiene, osul  cocsal presentează o faţă mare, largă, triunghiulară, numită adăncătura iliacă esternă; această [68] faţă cam cotită presentează de dinapoi înainte, ăntăiu o convecsitate, la urmă o concavitate ce occupă doă a trei părţi a adăncăturei iliace. Se mai văd pe adăncătura iliacă esternă doă linii curbe de care se prind muşchi, una posterioară numită linie jumătate-circulară de sus, alta anterioară mult mai însemnată, numită linie jumătate-circulară de jos; pe partea posterioară a liniei de sus se prinde muşchiul fesierul cel mare, de partea ce se afflă între aceste doă linii se prinde muşchiul fesierul cel mijlociu. 
	Objecturile ce presentează toată faţa femorală a cocsalului în josul găunoşiturei cotiloidiene sunt din afară în năuntru cele următoare: 
	Gaura sup-pubienă ce se afflă înnăuntrul găunoşiturei cotiloidiene, avănd la bărbat o formă ovaleră şi la femee triunghiulară; diametrul cel mai mare al aceştii găuri este vertical; la partea ei de sus se vede adăncătura sup-pubienă, lunguiaţă şi ce se dirige de dinapoi înainte şi de dinafară înnăuntru; această adăncătură prin care trec vase şi nervuri are doă margini una esternă ce se prelungeşte cu marginea internă a acestii găuri; alta înapoi ce să prelungeşte cu marginea internă a aceştii găuri. La partea internă a acestii găuri se vede  o surfaţă cuadrilateră, largă sus, ăngustă jos, lunguiaţă de sus în jos, cam glodoroasă şi de care se prind mai mulţi muşchi ai coapsei. Această surfaţă se continuă în jos şi în [69] afară cu altă surfaţă mai largă jos decăt sus, ce se întinde în linie oblică în jos şi în afară; la urmă se încovoaie de jos în sus şi se sfîrşaşte dedesubtul găunoşiturei cotiloidiene, de dănsa se prind muşchi. 
	Faţa internă sau pelviană a cocsalului este concavă şi împărţită în doă jumătăţi, una sus şi alta jos, printr’o creastă orizontală ce mărgineşte în jos adăncătura iliacă internă. Partea ce se afflă  în susul crestei caută în sus, şi partea din jos caută înapoi. Pe feţele de sus se afflă, începănd de dinapoi ăntăiu o parte glodoroasă de care se prind sgărciuri , înaintea ei o surfaţă articulară mare ce se articulează cu o surfaţă assemenea mare ce se afflă în părţile din laturi ale sacrului. Pe faţa din josul crestei se vede începînd de dinapoi înainte o surfaţă largă sus, ăngustă jos; această surfaţă correspunde înainte la fundul găunoşiturei cotiloidiene; dinaintea acestei  surfeţe se vede gaura sup-pubiană ce s’a descris; dinaintea acestia se vede o surfaţă oblică înafară la care correspunde băşica udului. 
	Circonferinţa cocsalului este foarte neregulată şi presentează o mulţime de scobiri şi de scosături; cu toate acestea se pot băga de seamă patru margini, una sus, alta jos, una anterioară şi alta posterioră. Marginea de sus sau creasta iliacă este încovoiată neregulată, mai [70] groasă sau mai subţire pe alocurea; de dănsa se prind muşchi. 
	Marginea de jos ce caută înnăuntru este cea mai scurtă; această margine începe la partea cea mai de jos a osului printr’o îmflătură mare ce s-a numit tuberositatea ischionului de dănsa se prind cei mai mulţi muşchi dela partea posterioră a coapsei; de dănsele se sprijină trupul cănd şade cineva jos; această margine la urmă se ardică în sus, se dirige de dinafară înnăuntru, se uneşte sau se articulă la partea de tot de sus cu marginea osului cocsal de împotrivă, şi alcătuesc arcada sau boltirea pubiană. 
	Marginea dinainte începe la căpătăiul dinainte al crestei iliace printr’o scosătură ce se numeşte spina iliacă anterioară şi de sus care se simte pe subt pelle şi de care se prind muşchi; dedesubtul acestii spine se afflă o scobire ce desparte spina, de care s-a vorbit, de altă spină ce s’a numit spina iliacă anterioară şi de jos; la urmă această margine de unde era verticală se face orizontală; se lărgeşte şi alcătueşte un fel de triunghiu; această faţă ce se afflă accoperită de un muşchiu are o margine anterioară ce se prelungeşte cu marginea anterioară a adăncăturei sup-pubice, o margine posterioară, sau creasta pubisului, ce se prelungeşte cu creasta orizontală ce mărgineşte în jos găunoşitura iliacă internă; pe basa acestui triunghiu trece artira [71] femorală, vărful triunghiului este alcătuit de o scosătură ascuţită care la o persoană slabă se simte subt pelle; această scosătură se numeşte spina pubisului de care se prinde muşchiul drept anterior al abdomenului. 
	Marginea posterioră a cocsalului începe la căpătăiul posterior al crestei iliace printr-o scosătură ascuţită ce se numeşte spina iliacă posterioră şi de sus; dedesubtul acestei spine se afflă o scobire dupe care vine spina iliacă posterioră şi de jos; după aceasta se vede o scobire foarte mare ce se numeşte scobirea ischiatică a cocsalului, despre care se va vorbi în descrierea generală a ligheanului; această scobire se sfîrşaşte înainte printr’o spină, numită spina ischiatică, între această spină şi între tuberositatea ischiatică, de care s’a vorbit, se vede iarăşi o scobire mai mică pe care alunecă un sgărciu de muşchiu. 
	Acest os în pruncie se afflă compus de trei oase care se lipesc la o vărstă mai înaintată; aceste trei oase se numesc ilionul, pubisul şi ischionul. Ilionu este alcătuit de partea de sus a găunoşiturii cotiloidiane şi de aripa cea mare ce se afflă iarăşi în sus aceştii găunoşituri. 
	Pubisul este alcătuit de partea internă a găunoşiturii cotiloidiane. 
	Ischionul este alcătuit de partea de jos a găunoşiturii cotiloidiane. 
[72] 
	Despre lighean. 
	Odată ce am făcut descrierea în parte a sacrului, a cocsului şi a celor doă oase cocsale care toate compun ligheanul, putem descrie gaura ce alcătuesc aceste oase. Această gaură se numeşte lighean şi alcătueşte pentru mădularele de jos un brău osos, precum spala alcătueşte assemenea un brău osos pentru mădularele de sus. 
	Ligheanul (pelvisul în latineşte), numit astfel, fiindcă s’a assemuit cu un vas mare, este o gaură mare osoasă, deschisă sus şi jos, care pe de o parte ţine assuprăi înapoi coloana vertebrală, şi pe altă parte este el ţinut din amăndoă părţile şi în afară de oasele femorale. 
	Ligheanul are forma unui con trunchiat, ce presentează partea de sus, ovaleră în curmeziş, foarte deschisă de fiecare parte şi scobită înainte, această parte  se numeşte ligheanul cel mare; dedesubtul acestei părţi de sus se vede un fel de canal ăngust ce alcătueşte ceea ce s’a numit ligheanul cel mic. 
	Atăt ligheanul cel mare căt şi cel mic caută înainte, astfel încăt acsul ligheanului celui mare este o linie dreaptă, trasă dela buric, pînă la mijlocul feţii anterioare a sacrului; acsul ligheanului celui mic este o linie întinsă dela mijlocul [73] feţii anteriore şi care ar trece prin centrul strămtorii de jos. 
	Diametrele orizontale ale ligheanului în general sunt mai mari la femee şi împrotivă diametrele verticale sunt mai mari la bărbat. 

	Despre regiile ligheanului. 
	Subt numirea de regiile ligheanului, vom cerceta mai ăntăiu faţa esternă, şi faţa internă. 

	Surfaţa esternă a ligheanului. 
	Această surfaţă trebuie cercetată înainte, înapoi şi în laturi. Pe regia anterioră şi pe linia mediană se vede mai ăntăiu simfisa sau împreunarea pubisului, mai lungă la bărbat decăt la femee. Simfisa are o direcţie oblică de sus în jos şi de dinainte înapoi; de fiecare parte a simfisii se vede ramura scoborătoare a pubisului de care se prind muşchi. În afară de această ramură se vede gaura sup-pubiecă.
	Pe regia posterioră se vede mai ăntăiu pe linia mediană creasta sacrală şi adăncăturile sacrale ce sunt mult mai adănci sus, fiindcă osul  iliac trece înapoi osul sacru. 
	Regiile laterale sunt alcătuite de aripele iliace pe care se vede adăncătura iliacă esternă*, [74] de găunoşiturile cotiloidiene şi de osul ischionul. 

	Surfaţa internă a ligheanului. 
	Surfaţa internă a ligheanului se afflă împărţită în doă părţi, una sus largă, ce alcătueşte ligheanul cel mare, alta în jos mult mai ăngustă ce se numeşte ligheanul cel mic; aceste doă părţi se afflă despărţite una de alta printr’o creastă circulară orizontală care, am văzut că mărgineşte în jos adăncătura iliacă internă. Spaţiul ce mărgineşte această linie orizontală circulară, s-a numit strămtoarea de sus a ligheanului celui mic. 
	Ligheanulul cel mare presentează înainte: 1-iu o scobire largă, 2-lea înapoi unghiul scos înainte, ce alcătueşte coloana vertebrală cu sacru, numit promontoriu, 3-lea în laturi adăncătura iliacă internă plecată de dinafară înnăuntru şi de sus în jos. 
	Ligheanul cel mic este o gaură ăngustă la amăndoă căpătăiele, ăngustări ce se numesc strămtorile ligheanului celui mic, şi larg la mijloc, lărgime numită găunoşitura ligheanului celui mic. 
	Strămtoarea de sus ce este cam circulară se afflă alcătuită în apoi de unghiul sacro-vertebral sau promontoriu, de care s’a vorbit; în laturi de creasta ce mărgineşte adăncătura iliacă internă, şi [75] înainte de creasta pectinea, şi se sfîrşaşte la spina pubisului. Cunoştinţa diametrelor aceştii strămtori ese de neapărată trebuinţă pentru mami. 
	Strămtoarea de jos sau perineală presentează trei scobiri mari, despărţite prin trei scosături, astfel încăt daca pune cineva ligheanul jos, se reazămă pe aceste trei scosături ca pe trei picioare. 
	Din scobituri una este anterioră, aceasta este arcada pubiecă, şi doă laterale care sunt scobiturile ischiatice. 
	Arcada pubiecă ce la bărbat se afflă unghioasă, la femee este rotundă, căci partea posterioră a capului copilului cănd ese din trup correspunde la această arcadă. Scobiturile laterale sunt alcătuite înapoi de sacrul  şi de cocs, şi înainte de tuberosităţile ischiatice, de aceea s’au şi numit scobiturile sacro-ischiatice ce sunt foarte adănci. 
	Din scosăturile în număr de trei, cea posterioră este alcătuită de osul cocsu, şi cele din laturi de tuberosităţile ischiatice; acestea se scobor mult mai în jos decăt cocsul. Cunoştinţa diametrelor acestei strămtori de jos sunt assemenea foarte de trebuinţă mamului. 
	Găunoşitura ligheanului celui mic este alcătuită înapoi de concavitatea coloanii sacrului şi a cocsului, înaintea de sinfisa pubisului şi de partea dinapoi a oaselor pubisului, de găurile* [76] sup-pubiene, de partea internă a ischionului şi de scobiturile ischiatice. 

	Despre femur. 
	Osul Femurul sau osul coapsii, situat între lighean şi între fluerul piciorului este osul cel mai lung şi mai voluminos al scheletului. 
	Femurul se afflă cam răsucit şi cam încovoiat, convecs înainte şi concav înapoi. 
	Trupul Femurului este triunghiular şi are trei feţe şi trei margini. Faţa anterioră rotundă, mai largă jos decăt sus este netedă. Faţa internă ce assemenea se lărgeşte în jos se răsuceşte astfel încăt se face faţa posterioră, la această faţă correspunde artira femorală. Faţa esternă este mai ăngustă decăt cea internă. 
	Din trei margini, cea internă şi esternă abia se deosibesc din feţe; cea posterioră împotrivă, scoasă afară şi glodoroasă s’a numit linia aspră. Această linie se despică atăt sus căt şi jos. 
	Căpătăiul de sus a femurului alcătueşte cu trupul un unghiu deschis, şi presentează objecturile următoare: 1-iu capul; 2-lea gătul; 3-lea doă scosături mari numite, una trocanterul cel mare şi trocanterul cel mic. 
	Capul appropie de o sferă complectă, la [77] vărf se afflă săpată de o adăncătură în care se prinde sgărciul întrearticular. 
	Gătul femurului ce ţine capul, are o direcţie oblică de dinnăuntru în afară şi de sus în jos; gătul alcătueşte cu trupul un unghiu deschis a căruia concavitate este înnăuntru şi convecsitate înafară. Gătul se afflă turtit de dinainte înapoi, faţa lui dinainte este netedă şi convecsă, faţa posterioră este concavă şi pătrunsă de găuri vasculare; această faţă este mărginită  în afară şi sus prin trocaterul cel mare, iar în afară şi în jos prin trocaterul cel mic; între aceste doă trocantere se afflă o linie scoasă afară de care se prinde muşchiul pătrat; marginea de sus a gătului este mult mai scurtă decăt cea de jos care este îndoită. 
	Trocanterul cel mare se afflă la partea esternă şi de sus a femurului şi este tot într’o linie cu trupul; această scosătură de care se prinde o mulţime de muşchi şi care se simte subt pelle, presentează: 1-iu o faţă esternă convecsă, mărginită în jos printr’o creastă de care se prinde un muşchiu, o faţă internă adăncă, adăncătură ce se numeşte digitală sau trocanteriană şi trei margini de care se prind muşchi. Trocanterul cel mic este o scosătură ce se afflă înnăuntru, înapoi şi în josul gătului femurului, de care se prind muşchi. 
	Căpătăiul de jos este foarte voluminos, larg [78] în curmeziş, turtit de dinainte înapoi ce se despică şi alcătueşte doă scosături mari, numite condilurile femurului, unul intern şi altul estern. Condilul estern se afflă tot pe linia trupului; condilul intern este mai mare, se scoboară mai în jos şi se afflă mult scos înnăuntru, înapoi aceste condiluri se despart unul de altul printr’o scobire ce se numeşte scobirea întrecondiliană; la partea dinainte prin împreunarea lor alcătuesc un fel de găt, de scripăţ ce se numeşte troclea femorală şi care correspunde la rotulă. Partea troclei, alcătuită de condilul estern, este mai mare, mai largă şi se urcă mai în sus. Fiecare condil presentează trei faţete: una în jos articulară, convecsă, mai rotunzită înapoi decăt înainte, această faţetă răspunde la rotulă şi la tibie. 
	De faţeta internă a condilului estern, şi de faţeta esternă a condilului intern, ce sunt adănci, se prind sgărciurile încrucişate; faţeta internă a condilului intern şi faţeta esternă a condilului estern presentează căte o scosătură numite: tuberosităţile femurului. 

	Despre rotulă. 
	Rotula ce are forma unei mici roate, aşezată dinaintea genuchelui se mişcă, cănd tot piciorul se afflă întins, şi împrotivă se afflă oarecum [79] pironită la locul ei şi scoasă în afară, cănd piciorul se afflă încovoiat. 
	Rotula presentează doă feţe şi o circoferinţă.
	Faţa anterioră sau cea de subt pelle este convecsă şi accoperită de un plan de fibre aponevrotice ce intră în desimea ei.
	Faţa posterioră sau femorală se applică  de tot pe felul de scripăţ ce alcătueşte căpătăiul de jos al femurului; această faţă se afflă împărţită printr’o creastă verticală în doă faţete concave ce correspund la condilurile femurului, şi prin urmare faţeta din afară  se afflă mai largă decăt cea internă, caracter ce deosibeşte rotula dreaptă de cea stîngă. 
	Circonferinţa este cam triunghiulară; basa triunghiului se afflă întoarsă în sus, de dănsa se prinde sgărciul muşchilor întinzători ai piciorului; de vărful întors în jos se prinde sgărciul rotulei. De marginile din laturi se prind o mulţime de fibre aponevrotice; într’acest chip rotula se afflă oarecum îngropată între fibre aponevrotice ce o încongioară de toate părţile. 

	Despre Tibia. 
	Tibia, cel mai mare din oasele în număr de doă care alcătuesc fluerul piciorului, se afflă aşezat între femur şi între picior. 
[80] 	După femur, tibia este osul cel mai mare al scheletului; la partea de sus este mai gros, mai în jos de mijloc se îngustează şi jos de tot iarăşi se îngroaşă, dar nu ca sus. 
	Tibia se afflă încovoiat astfel încăt căpătăiul de sus caută în afară şi cel de jos în năuntru. Tibia, ca toate oasele cele lungi, presentează un trup şi doă căpătăie; tibia se afflă mai mult decăt toate oasele cele lungi triunghiular, şi prin urmare are trei feţe şi trei margini. 
	Faţa internă largă sus, se ăngustează jos şi se afflă mai în toată întinderea ei subt pelle. 
	Faţa esternă cam adăncită sus, caută înnăuntru, iar jos îşi schimbă direcţia şi caută cu totul înainte. 
	Faţa posterioră, largă sus, se îngustează jos; la partea de sus presentează o linie glodoroasă, oblică de sus în jos şi de dinafară în năuntru, de care se prind muşchii. 
	Marginea anterioră ce s’a numit şi creasta tibiei, ascuţită sus, jos se rotunjeşte. 
	Marginea esternă de care se prinde ligamentul întreosos, jos se despică ca să coprinză între despicătură o surfaţă articulară. 
	De marginea internă se prind mai mulţi muşchi. 
	Căpătăiul de sus ce este de doă ori mai mare decăt cel de jos, presentează doă faţete articulare, osalere, cam scobite şi care se articulează* [81] cu condilurile femurului. În mijlocul acestor doă faţete se văd doă mici scosături în fel de spini; dinaintea şi dinapoiul acestor scosături se văd adăncături de care se prind sgărciuri de ale încheeturii . Subt aceste doă faţete articulare se văd doă îmflături mari ce se numesc tuberosităţile tibiei; cea internă este mai mare decăt cea esternă; cea esternă are la partea posterioră o faţetă articulară cu care se închiee osul peroneu. 
	Căpătăiul de jos ce se afflă cam în patru colţuri, presentează o adăncătură articulară, lunguiaţă în curmeziş, mai largă în afară decăt înnăuntru, împărţită printr-o creastă antero-posterioră în doă părţi; această adăncătură se articulează cu osul astragalu. Acest căpătăiu la partea anterioră se afflă convecs, la partea posterioră neted; în afară presentează o faţetă articulară care se articulează cu peroneul, şi la partea internă se vede o apofisă mare, în patru colţuri, turtită de dinnăuntru în afară, numită maleola internă ce trece în jos de surfaţa articulară a tibiei, şi care se simte şi se vede pe subt pelle; faţa esternă a acestei apofise face parte din surfaţa articulară. 
[82] 	
	Despre peroneu. 
	Peroneul se afflă la partea esternă şi cam înapoi a osului tibiei, lung ca şi tibia, este osul cel mai subţire şi cel mai resucit din toate oasele lungi ale scheletului. 
	Trupul lui are o formă cu totul triunghiulară. Faţa lui esternă este adăncită în a 5-lea parte de jos, această faţă caută cu totul înapoi.
	Faţa internă ce jos se întoarce înainte se afflă în toată lungimea ei împărţită în doă părţi printr’o dungă de care se prinde ligamentul întreosos. 
	Faţa posterioră, ăngustă sus, se lărgeşte jos şi caută cu totul înnăuntru. 
	Marginile în număr de trei se resucesc în jos ca şi feţele, astfel, marginea esternă se întoarce la partea de jos înapoi. Marginea anterioră în afară, şi marginea internă înainte; de toate aceste margini se prind muşchi. 
	Căpătăiul de sus al peroneului presentează la partea internă o faţetă mică articulară, ce se articulează cu tibia. În afară se afflă cam glodoros şi la partea dinapoi are o apofisă, numită apofisa stiloidă a peroneului. 
	Căpătăiul de jos alcătueşte maleola din afară ce întrece la lungime maleola internă. Maleola esternă presentează o faţă esternă convecsă [83] ce se simte subt pelle, o faţă internă care se articulează ăntăiu cu tibia, pe urmă cu astragalul, marginea posterioră a maleolei are o adăncătură mică prin care trec sgărciuri. 
	
	Despre picior. 
	Piciorul ce este analogul măinii la mădularul de jos are mai tot acea organizaţie ca şi măna, este însă oarecare deosibire potrivită cu slujba ce are fiecare; aşa la picior se ţine assupră’i toată greutatea trupului se afflă o soliditate mare. 
	Piciorul este alcătuit de 26 oase şi se împarte în trei părţi, 1-iu tarsul, 2-lea metatarsul, şi a 3-lea degetele. 
	Piciorul este întins în linie orizontală şi alcătueşte cu fluerul piciorului un unghiu drept. Piciorul se afflă turtit de sus în jos, este cam scobit la partea internă, ăngust şi nalt dinapoi, larg şi subţire dinainte; el presentează o faţă în sus convecsă sau dosul piciorului, o faţă dedesubt concavă sau talpa; o margine internă ce correspunde la degetul cel mare, o margine esternă ce correspunde la degetul mic. Un căpătăiu înapoi sau călcăiul şi un căpătăiu anterior sau vărful degetelor. 
[84]
	Despre tars. 
	Tarsul ce este la picior analogul carpului la mănă, occupă mai jumătatea piciorului, în vreme ce carpul occupă abia a 6-a parte a mănii. La mănă carpul este larg în curmeziş şi scurt de dinainte înapoi. De împrotivă tarsul este lung de dinainte înapoi şi ăngust în curmeziş. 
	Tarsul este compus de şapte oase, aşezate în doă rănduri; un rănd posterior alcătuit numai de doă oase ce se numesc calcaneul şi astragalul, şi un rănd anterior, alcătuit de cinci oase  care sunt: scafoidul, cuboidul, şi trei cuneiforme. 

	Astragalul. 
	Astragalul ce se afflă dedesubtul tibiei, dassupra calcaneului, înapoiu scafoidului, este după calcaneu osul cel mai mare al piciorului şi presentează şase feţe. 
	Faţa de sus are forma unui trocleu şi se articulează cu tibia. Faţa de jos ce se articulează cu calcaneul are doă sau trei faţete articulare despărţite printr’o adăncătură lunguiaţă. 
	Faţa internă se afflă la partea de sus articulară unde se articulează cu maleola tibiei. 
[85] 	Faţa esternă este triunghiulară şi se articulează cu maleola peroneului; aceste doă feţe articulare laterale se prelungescu cu faţa articulară de sus. 
	Faţa anterioră este convecsă şi se articulează  cu scafoidul. 
	Faţa posterioră este foarte ăngustă şi presentează în curmeziş o adăncătură prin care trece un sgărciu de muşchiu. 

	Calcaneu. 
	Calcaneul ce este osul cel mai voluminos al tarsului se afflă subt astragal şi alcătueşte prin căpătăiul lui posterior călcăiu; lung de dinainte înapoi, este turtit în laturi. El presentează şase feţe. 
	Faţa de sus are la partea anterioară doă sau trei faţete articulare, despărţite printr’o adăncătură lunguiaţă, ca şi faţa de jos a astragalului cu care se articulează; la partea posterioră este slobodă şi concură a alcătui călcăiul. 
	Faţa de jos sau a talpei este foarte ăngustă; la partea posterioră se afflă doă tuberosităţi, din care cea internă care este mai mare, concură a alcătui călcăiul. 
	Faţa esternă este largă şi se afflă subt pelle. Faţa internă se afflă scobită în lungimea ei ca să priimească în acea scobitură sgărciuri [86] şi vase. La partea anterioară şi de sus se afflă o scosătură numită apofisa cea mică a calcaneului.
	Faţa anterioră este cea mai mică din toate şi se articulează cu cuboidul. Faţa posterioră este jos cam glodoroasă şi de dănsa se prinde tendonul lui achil. 

	Oasele răndului al II-lea. 
	Răndul al II-lea este alcătuit de cinci oase, unul la partea esternă ce se numeşte cuboidul, şi patru la partea internă care sunt scafoidul, şi trei cuneiforme; scafoidul însă este pe un rănd mai posterior decăt cele  trei cuneiforme. 

	Despre cuboid. 
	Cuboidul se afflă la partea esternă a tarsului şi se pare că se prelungeşte cu calcaneul. Faţa lui de sus caută  cam în afară. Faţa de jos se afflă scobită la partea dinainte de adăncătură lunguiaţă a căruia margine posterioră se afflă scoasă afară. Faţa posterioră se articulează cu calcaneul ce se prelungeşte la partea internă. Faţa internă se articulează cu cuneiformul d’al 3 lea şi faţa esternă este foarte ăngustă. Faţa anterioră se articulează cu metatarsicul  al 3-lea, al 4-lea şi al 5-lea. 
[87] 
	Scafoidul. 
	Scafoidul se afflă la partea internă a tarsului şi se articulează prin faţa posterioră ce este adăncită, cu calcaneul şi prin faţa anterioară pe care se văd trei faţete, cu trei cuneiforme. Circonferinţa lui este mai ăngustă la partea de jos decăt la cea de sus; la partea internă se prelungeşte în jos şi alcătueşte o scosătură ce se simte pe subt pelle. 

	Despre oasele cuneiforme. 
	Aceste oase, în număr de trei, ce au forma unei peni cu care se despică lemne sau petre, se deosibesc prin numerile I, II şi III, începînd dinnăuntru în afară. 
	Cea d’ăntăiu cuneiformu aşezat la partea internă între scafoid, cu care se articulează înapoi şi între metatarsienul I-iu cu care se articulează înainte, în formă de pană, precum s’a zis, are basa întoarsă în jos şi partea cea ascuţită în sus; în vreme ce împrotivă celelalte doă au basa întoarsă în sus şi partea cea ascuţită în jos. 
	Faţa internă a cuneiformului I-iu se simte subt pelle. Faţa esternă se articulează înapoi cu cuneiformul al II-ea şi înainte cu metatarsienul al II-lea. Faţa de jos alcătueşte basa* [88] penii ce închipueşte cuneiformii. Faţa de sus se afflă ăngustă şi alcătueşte partea cea ascuţită a penii. 
	Cuneiformul al II-lea este cel mai mic din trei. Prin faţa lui anterioră se articulează cu metatarsienul al II-lea, şi prin cea posterioră iarăşi cu scafoidul. Faţa esternă se articulează cu cuneiformul al III-lea, şi cea internă cu cuneiformul I-iu. Faţa de sus alcătueşte basa penii, iar cea de jos ce seamănă mai mult cu o margine, ascuţitul penii. 
	Cuneiformul al III-lea se articulează prin faţa posterioră iarăşi cu scafoidul, şi prin cea anterioră cu metatarsienul al III-lea. Faţa esternă cu cuboidul; şi cea internă cu cuneiformul al II-lea înapoi şi cu metatarsienul al II-lea înainte, astfel încăt metatarsienul al II-lea se afflă oarecum închis între trei cuneiformi; o basă în sus şi o margine în jos, precum şi cuneiformul al II-lea. 

	Despre Metatars. 
	Metatarsul este a doa parte a piciorului, precum metacarpul la mănă. El se alcătueşte de cinci oase lungi paralele în formă de zebrele, la partea de jos se afflă concav şi la partea de sus convecs. 
[89] 
	Caracterele Metatarsienilor. 
	Trupul oaselor metatarsiene ce se afflă scobit la partea din jos, are trei feţe şi trei margini. Faţa de sus este foarte ăngustă; celelalte doă feţe se afflă în laturi. Din trei margini, doă sunt laterale şi una în jos. Căpătăiul posterior are cinci feţe, una în sus şi alta în jos de care se prind sgărciuri, şi trei articulare una înapoi triunghiulară ce se articulează cu oşcioarele tarsului despre care s’a vorbit, şi doă laterale ce se articulează între dănsele. Căpătăiul anterior este ca un cap, turtit în laturi şi care se articulează cu falangele degetelor. 

	Caracteruri ce deosibesc metatarsienii între dănşii. 	Metatarsienul I-iu este foarte mare şi de o formă triunghiulară. Căpătăiul lui anterior presentează la partea de jos doă faţete mici spre a se articula cu doă oşcioare sezamoide. 
	Metatarsienul al V-lea are la căpătăiul posterior, în afară o scosătură lungă, triunghiulară care se simte subt pelle, numită apofisa metatarsienului al V-lea. 
	Metatarsienul al II-lea este cel mai lung din toate. 
[90] 
	Despre degete. 
	Falangile degetelor dela picior sunt întocmai ca acelea dela mănă, cu deosibire însă că falangele dela picior sunt mult mai mici, afară de acelea ale degetului celui mare. 
	Falanga metatarsienă este întocmai ca falanga metacarpienă. Falanga mijlocie este căt se poate de mică; precum şi cea unghială, afară de aceea a degetului celui mare care este îndoit decăt a degetului celui mare dela mănă. 

	DESPRE CAP. 
	Capul este partea cea mai complicată a scheletului. El se afflă compus de doă părţi foarte deosibite. Cranul, ce slujaşte a accoperi şi a ocroti înnăuntru creeri, şi faţa, în care se afflă vărăte mai toate organile simţurilor, şi în care se face mesticarea. 

	Despre cran. 
	Cranul este o cutie osoasă, compusă de opt oase, adică de opt bucăţi deosibite, ce se despart una de alta după întreaga desvoltare a scheletului. Aceste oase numărate pe linia de dinapoi înainte, sunt occipitalul, sfenoidul, etmoidul, şi [91] frontalul, celelalte patru, parietari şi tamporali sunt situaţi în laturi. 

	Occipitalul. 
	Occipitalul convecs înapoi, concav înainte, occupă partea de jos, de dinapoi, şi din mijloc a cranului; închis între parietal şi tamporal de fiecare parte, correspunde în jos la coloana vertebrală, şi înainte la sfenoidu. 
	Occipitalul presentează o faţă anterioră, o faţă posterioră, şi o circonferinţă împărţită în patru margini, şi în patru unghiuri. 
	Faţa posterioră, presentează pe linia mediană protuberenţa occipitală esternă, din fiecare parte a căria pleacă o dungă numită linia curbă occipitală cea supperioră; să mai vede şi altă dungă mai în jos numită linia curbă occipitală cea inferioră, de amăndoă să prind deosibiţi muşchi ai ţefi. Dela protuberenţa occipitală esternă pleacă în jos pe linia mediană, o altă dungă numită creasta occipitală cea esternă ce să întinde pînă la gaura occipitală cea mare, gaură prin care trece măduva spini şi arterile vertebrale, în laturile acestei găuri să văd doă scosături mari îmbrăcate cu cartilag numite condilurile occipitalului ce se articulează cu atlasul. Dinapoiul* [92] fiecăruia condil se afflă o adăncătură numită adăncătura posterioră pătrunsă de o gaură; dinaintea şi în afara iarăşi a fiecăruia condil se vede adăncătura condilienă anterioră pătrunsă assemenea de o gaură prin care trece nervul ipoglosul cel mare. În sfîrşit dinaintea condilurilor şi a găurii occipitale se vede apofisa basieră de care se prinde mai mulţi muşchi ai părţi dinainte a gătului. 
	Faţa anterioră, presentează protuberenţa occipitală internă ce correspunde la cea esternă, pe linia mediană creasta occipitală cea internă în susul căria se afflă o adăncătură lunguiaţă în care este aşezat sinul cel lung de sus; creasta occipitală se întinde dela protuberenţă şi pînă la gaura occipitală cea mare, de dănsa se prinde coasa cerebrului; din laturile protuberenţii pleacă alte doă creste dassupra cărora se văd adăncături în care sunt aşezaţi sinii cei laterali, aceste creste de care se prinde cortul cerebrului, despart adăncăturile occipitale cele superiore în care se afflă aşezate loburile posteriore ale cerebrului, de adăncăturile occipitale inferiore în care se afflă aşezate loburile cerebelui. În laturile găurii occipitale se văd găurile condiloidiene anteriore şi posteriore, şi puţin mai în afară o adăncătură în care este aşezat sinul lateral, dinaintea găurii occipitale se vede adăncătura * [93] basileră. Din margini în număr de patru cele supperiore se articulează cu parietari, şi alcătuesc lipitura lamdoidă, cele inferiore se articulează înapoi cu părţile mastoidiene ale tamporalului, şi înainte cu stănca; această margine inferioră alcătueşte la partea dinafară a găuri occipitale cei mari o scosătură numită apofisa jugulară; dinaintea acestei apofise se vede o stirbitură care concură a alcătui gaura cea ruptă posterioră. Apofisa basileră a occipitalului se articulează la partea dinainte cu sfenoidul , cu care ăncă se lipeşte la o vărstă mai înaintată. 
	Unghiul supperior ascuţit este priimit în unghiul ce alcătuesc cele doă margini posteriore ale parietarilor. Unghi laterali foarte teşiţi sunt priimiţi în unghiul ce alcătueşte unirea parietalului cu tamporalul. 

	Frontalul sau Coronalul. 
	Frontalul convecs înainte concav înapoi se afflă situat la partea anterioră şi supperioră a cranului; în trei a patru părţi de sus el se afflă cam vertical, în vreme ce în a patra parte de jos este  orizontal. 
	Faţa anterioră a acestui os se subtîmparte printr’o margine scoasă în afară în partea frontală  şi în partea orbiteră; partea frontală presentează [94] pe linia mediană semnul de unirea bucăţilor în număr de doă de care se compune acest os în copilărie; în mijlocul fiecăria din aceste doă bucăţi laterale se vede bosa frontală cu atăt mai însemnată cu căt este mai tănăr; dedesubtul bosi laterale se afflă o scosetură mică în formă de arc, paralelă cu arcada orbiteră, şi ce se numeşte arcada sprincenii, de dănsa se prinde muşchiul sprincenos; în mijlocul acestor doă arcade se vede altă scosătură numită bosa nasală; de desubtul ei se vede stirbitura nasală care se articulează cu oasele nasului; din mijlocul acestei stirbituri ese spina nasală care se împreună cu aceleaşi oase i cu lama cea verticală a etmoidului; mai înapoi se vede stirbitura etmoidală, în care intră etmoidul, şi în laturile căria se deschid sini frontali ce sunt niste găunoşituri scobite în desimea osului; din căpătăiele arcadi orbiteri în numără de doă, cea internă numită şi apofisa orbiteră cea internă se dirige în jos şi se articulează cu osul unguis şi cu apofisa nasală a osului macsiler de sus; celalalt căpătăiu numit apofisa orbiteră esternă se articulează cu osul zigomatic. Partea orizontală a frontalului sau orbiteră alcătueşte tavanul orbiturilor, la partea dinafară ia presentează o adăncătură mică în care se afflă aşezată glanda lacrimală. 
	Faţa posterioră a frontalului presentează [95] pe linia mediană o adăncătură lunguiaţă în care se afflă aşezat sinu superior cel lung, la căpătăiul dinainte al sinului se vede gaura numită chioară. Tot pe această faţă se mai vede dungi scobite prin care îmblă artire, precum niste adăncături şi niste scosături numite întipăriri degetale în care se afflă aşezate încolăciri cerebrale. 
	Marginea supperioră a frontalului se  articulează sus cu parietari, şi cu aripile cele mari ale sfenoidului; marginea inferioră sau posterioră se articulează cu aripile cele mari ale sfenoidului. 

	Sfenoidul. 
	Sfenoidul se afflă situat la partea anterioră şi mediană a basi cranului. El se împarte în trup sau partea din mijloc, în aripile cele mari sau părţile laterale, şi în apofisile pterigoide sau părţile inferioare. 
	Trupul sfenoidului se articulează înapoi sau se lipeşte cu apofisa basileră a occipitalului, şi înainte cu lama cea ciuruită a etmoidului; pe faţa lui de sus se vede o lamă cuadrilateră dirigeată în sus şi înainte, şi ce se sfîrşaşte prin doi unghi lungueţi numiţi apofisile clinoide posteriore; dinaintea acestei lame se vede o adăncătură foarte mare numită adăncătura pituiteră;* [96] de fiecare parte  şi cam înaintea acestei adăncături se văd nişte scosături mici numite apofisele clinoide cele mijlocii, care căteodată se lungesc şi merg de se împreună cu apofisele clinoide anteriore. Adăncătura pituiteră împreună şi cu apofisele clinoide anteriore,  posteriore şi cele mijlocii s’au assemuit cu o şa turcească, de unde au luat acea numire. Din laturile feţii de sus a trupului sfenoidului nasc nişte apofise triunghiulare lungi turtite, şi ce se numesc aripile cele mici ale sfenoidului; aceste aripi pătrunse la basa lor de o gaură numită gaura optică se sfîrşesc înapoi prin apofisile clinoide anteriore; faţa supperioră a aripilor alcătueşte partea posterioră a găunoşiturei anteriore a cranului, faţa interioră alcătueşte partea posterioră a tavanului orbitelor, tot această faţă concură a alcătui despicătura sfenoidală, marginea anterioră se articulează cu frontalul;  părţile laterale a feţi de sus a trupului sfenoidului presentează o adăncătură în care se afflă aşezat sinul cavernos. Din aceste părţi laterale nasc aripile cele mari, şi apofisele pterigoide. Faţa inferioră a trupului presentează pe linia mediană o creastă însemnată numită creasta sfenoidală ce se articulează cu osul vomerul, în laturi se vede căte o scosătură mică care completează canalul pterigo-palatinul, această* [97] faţă  se confundă cu faţa anterioră; pe linia mediană a acestei din urmă feţi se ardică o creastă ce se articulează cu lama perpandiculară a etmoidului; în laturile tot acestei feţi se văd găurile găunoşiturilor sfenoidale, găunoşituri scobite în desimea trupului osului, despărţite printr’o lamă mediană, şi închise înainte şi în jos prin corpurile sfenoidale sau ale lui Bertin - mai în afara corpurilor, faţa anterioră a trupului sfenoidului este glodoroasă şi se articulează cu etmoidul şi cu oasele palatine. 
	Aripile cele mari nasc din laturile trupului osului dinpreună cu apofisile pterigoide. Ele sunt turtite dirigeate în sus, în afară şi înainte, şi au trei feţe; 1-iu faţa supperioră sau cerebrală este concavă, mi se sfîrşaşte înapoi printr’un căpătăi unghios dirigeat în jos şi numit spina sfenoidului; lăngă această spină se afflă gaura rotundă cea mică prin care trece artira meneghea cea mijlocie; mai înnăuntru se afflă gaura cea ovală prin care trece nervul macsilarul cel inferior; dinaintea găuri ovale se afflă gaura rotunda cea mare prin care trece nervul macsilarului cel supperior; 2-lea faţa esternă sau tamporală care concură a alcătui adăncătura tamporală şi zigomatică, pe dănsa se vede înapoi gaura rotunda cea mică şi gaura ovală; această faţă se afflă despărţită în doă printr’o dungă în josul căria se prinde muşchiul [98] pterigoidiecul cel estern; 3-lea faţa anterioră sau orbiteră alcătueşte o parte din peretele cel estern al orbitului; spina sfenoidului despre care s’au vorbit se articulează cu unghiul ce alcătueşte spina tamporalului cu partea cea solzoasă tot a tamporalului; marginea posterioră a aripii cei mari se articulează cu partea solzoasă a tamporalului; marginea supperioră, se uneşte cu unghiul anterior şi inferior al parietalului, precum şi cu marginea inferioră a frontalului; marginea internă este netedă, şi alcătueşte o margine de a despicăturei sfenoidale; margnea esternă se articulează cu osul malerul; şi în sfîrşit marginea inferioră este netedă şi concură a alcătui despicătura sfenoidală. 
	Apofisele pterigoide nasc în josul aripilor celor mari din părţile laterale ale trupului sfenoidului; basa lor se afflă pătrunsă de dinapoi înainte de un canal numit pterigoidienul sau vidienul prin care trece un nerv tot cu aceeaş numire; ele se împart înapoi în doă aripi între care se afflă un spaţiu numit adăncătura pterigoidienă; aripa cea dinafară este mai largă,  cea dinnăuntru se sfîrşaşte jos printr’un cărlig după care se întoarce tendonul muşchiului peristafilenu cel dinafară; marginea anterioră a apofisei pterigoide se articulează cu osul palatinul, partea de sus şi dinainte a apofisei pterigoide* [99] concură a alcătui adăncătura pterigo-palatină. 

	Etmoidul. 
	Etmoidul se afflă situat la partea inferioră şi anterioră a basii cranului, precum şi în regia supperioră a nărilor. 
	Faţa supperioră a etmoidului este orizontală; pe linia mediană a acestei feţe şi înainte se vede o apofisă triunghiulară ce se numeşte criasta cocoşului de care se prinde căpătăiul anterior al coasei cerebrului; de fiecare parte a acestei apofise se vede o adăncătură lunguiaţă, pătrunsă de o mulţime de găuri mici ce se numeşte lama ciuruită a etmoidului; printr’acele găuri trec ramurile nervului olfactiv şi ramura etmoidală a nervului nasal; mai în afară se vede o surfaţă celuloasă  care se articulează înainte şi în laturi cu osul frontal. 
	Partea inferioră a etmoidului se compune de o parte mijlocie şi de doă mase laterale. Partea din mijloc este alcătuită de o foaie subţire cuadrilatiră, numită lama cuadrilateră a etmoidului. Această lamă face parte din despărţitura nasului; sus se prelungeşte cu creasta cocoşului, şi înainte se articulează cu oasele nasului şi cu spina frontală, jos cu vomerul şi cu cartilagiul despărţiturii nasului, şi înapoi cu [100] creasta cea verticală a feţei anterioră a sfenoidului. Masele laterale sunt despărţite de lama perpendiculară prin despicături adănci ce se urcă pînă la lama ciuruită. Aceste mase presentează în părţile lor dinnăuntru lame osoase foarte subţiri şi încovoiate, dintre care una este posterioră şi supperioră, numită corpul supperior sau al lui morgaini şi una inferioră mult mai lungă, numită corpul mijlociu sau etmoidal, între aceste doă corpuri se afflă o adăncătură, numită meatul supperior al nărilor; în fundul acestui meat se vede o gaură dirigeată în sus şi înainte care correspunde la găurile etmoidale posteriore, formate din împreunarea lamelor care alcătuesc masele laterale ale etmoidului. De desubtul corpului celui mijlociu se afflă altă adăncătură care face parte de meatul cel mjlociu al nasului, la acăria parte anterioră se vede intrarea găurilor etmoidale anteriore. Partea cea mai esternă a maselor laterale a etmoidului se afflă alcătuită printr’o lamă osoasă deasă, foarte subţire ce concură a alcătui păretele intern al orbitului. Masele laterale ale etmoidului se articulează înainte cu apofisile nasale ale osului macsiler supperior şi cu oasele lacrimoase, în jos cu oasele macsilar supperior, cu oasele palatine sau oasele cerului gurii şi înapoi cu trupul sfenoidului şi cu [101] corpurile lui Bertin; în sfîrşit în sus cu scosătura nasală a frontalului. 

	Parietarii. 
	Parietarii, în număr de doi, occupă părţile laterale şi supperiore ale cranului. Ei sunt oarecum pătraţi, convecsi în afară şi concavi înnăuntru. Faţa lor esternă presentează la mijloc bosa parietală; dedesubtul ei se vede o linie curbă care concură a alcătui arcada jumătate cerculară a tămplelor şi de care se prinde aponevrosa tamporală. Faţa internă presentează întipăriri degetale şi dungi în care se afflă aşezate ramurile artirei menenghii cei mijlocii. 
	Marginea supperioră a parietarului se articulează cu aceea a parietarului dinprotivă şi alcătueşte lipitura sagitală, înnăuntrul cranului pe lungul acestei articulaţii se afflă aşezată adăncătura sinului celui supperior. Marginea anterioră se articulează cu frontalul şi alcătueşte lipitura coronală. Marginea posterioră se articulează cu occipitalul şi alcătueşte lipitura lamdoidă, şi în sfîrşit marginea inferioră se articulează cu tamporalul, iar la partea anterioră cu aripile cele mari ale sfenoidului. 
[102] 
	Tamporalii. 
	Tamporalii occupă părţile laterale şi inferiore ale cranului; fiecare dintr’ănşii se împart în partea solzoasă, partea mastoidienă, şi partea petroasă sau stănca. 
	Partea solzoasă occupă prin faţa ei esternă găunoşitura tamporală; ea are o margine subţire, rotundă ce se articulează înainte cu aripa cea mare a sfenoidului, înapoi cu marginea de jos a parietalului; la partea inferioră a acestei părţi solzoase începe apofisa zigomatică, împărţită la basa ei în doă  ramuri sau rădăcini, una orizontală ce se întinde pînă în susul canalului urechii; şi alta transversală ce se dirige înnăuntru şi înaintea găurii glenoide şi concură a alcătui articulaţia fălcii. Gaura glenoidă este o adăncătură, situată între rădăcina transversă a arcadii zigomatice şi între ţeava urechii. La partea ei posterioră se vede despicătura lui glazer sau despicătura glenoidă prin care trece coarda timpanului, şi tendonul muşchiului anterior al ciocanului. Ţeava esternă a urechii se afflă situată subt rădăcina cea orizontală a apofisei sigomatice, între gaura glenoidă şi apofisa mastoidă. Marginea de giur împregiur a acestei ţevi este cam glodoroasă şi de dănsa se prinde cartilagiurile urechii. Faţa cea internă a părţii [103] solzoase  presentează întipăriri degetale şi scosături mamilere, alcătuite de forma cea încolăcită a cerebrului. 
	Partea mastoidienă a tamporalului este alcătuită de partea posterioră şi inferioră a osului. Pe dănsa se vede apofisa mastoidă, lunguiaţă, glodoroasă, dirigeată în jos şi dinapoiul ţevii urechii de care se prinde muşchiul sterno-clido-mastoidienu; la partea internă şi posterioră a acestei apofise se vede scobitura digastrică în care se prinde muşchiul tot cu aceiaşi numire; dinapoiu şi din susul acestei apofise este  o surfaţă glodoroasă de care merg de se prind mai mulţi muşchi ai feţii; această surfaţă ce se vede pătrunsă de o mulţime de găurele, numite mastoidiene şi prin care trec vine, i artira menenghea cea posterioră, se articulează cu unghiul posterior şi inferior al parietalului, precum şi cu occipitalul. Faţa internă a părţii mastoidiene este concavă, pe dănsa se afflă sinul lateral.
	Partea cea petroasă a tamporalului sau stînca se derigează la basa cranului, înnăuntru şi înainte, ia are forma unei piramide triunghiulare, a căria basă dirigeată în afară correspunde la ţeava urechii şi la apofisa mastoidienă şi se împreună cu celelalte doă părţi ale tamporalului; iar vărful este dirigeat înnăuntrul cranului şi înainte, şi concură a alcătui gaura cea ruptă anterioră. Faţa supperioră a stîncei presentează [104] înainte o scobitură, dirigeată în afară şi înapoi şi care se sfîrşaşte la o gaură mică, numită hiatul lui falon prin care trece nervul petros; cam pe la mijlocul acestei feţe se ardică o scosătură alcătuită de canalul jumătate-cercular cel vertical şi anterior; marginea supperioră a părţii petroase presentează o scobitură în care este aşezat sinul petros cel superior. Faţa posterioră a stîncii presentează o gaură care este începutul ţevii interne a urechii, în fundul căria începe acheducul lui falon, dinapoiul lui se vede o despicătură verticală, dirigeată înapoi, şi care este gaura acheducului al vestibulului. Faţa inferioră a stîncii este foarte glodoroasă.  Înaintea şi în năuntrul apofisei mastoide se afflă gaura stilo-mastoidienă care este intrarea inferioră a acheducului lui falon pătrunsă de nervul facial; dinaintea acestei găuri se vede apofisa stiloidă subţire şi lungă de care se prinde mai mulţi muşchi; la partea internă a acestei apofise se vede adăncătura jugulară ale căria margini concură a alcătui gaura cea ruptă posterioră unde ajunge sinul cel lateral  ce se continuază cu văna jugulară cea internă; dinaintea adăncăturei jugulară spre partea ei internă, unde faţa posterioră se împreună cu cea inferioră, se afflă intrarea inferioră a acheducului  melcului ce alcătueşte o gaură adăncă triunghiulară; mai în afară se vede intrarea cea inferioră [105] a canalului carotidien. Acest canal ce petrece marginea anterioră a stîncii, încovoinduse în sus şi înainte, se deschide lăngă vărful stîncii  pe marginea anterioră a acestui os. La locul unde stînca alcătueşte cu partia cea solzoasă un unghiu intrat, se vede pe marginea anterioră a osului intrările a doă ţevi, despărţite printr’o lamă foarte subţire: în cea supperioră se afflă muşchiul intern al ciocanului, cea inferioră alcătueşte partea cea osoasă a trîmbiţii lui Eustaş. 
	În partea cea petroasă a tamporalului  sau în stîncă se afflă organul auzului, printr’ănsa trece nervul facial într’acest chip ea alcătueşte o mulţime de găuri, de canale pe care le vom cerceta, cănd cănd vom vorbi despre organul auzului. 
	Deosibitele oase ce văzurăm se unesc şi alcătuesc o cutie osoasă numită cranul în care se afflă aşezat cerebrul, cerebelul şi protuberinţa anulară. 

	Despre faţă. 
	Faţa, compusă de o mulţime de oase, se afflă situată la partea anterioră şi inferioră a capului; într’ănsa se afflă oarecum săpate găunoşituri adănci în care sunt aşezate organele vederii, mirosului şi gustului, şi în sfîrşit aparatul mesticării. 
[106] 	Faţa se împarte în doă părţi: în falca supperioră şi falca inferioră. Cea inferioră este alcătuită de un singur os, iar cea supperioră de 13 oase, aceste 13 oase însă se afflă foarte tare lipite între dănsele şi grămădite lăngă macsilarul supperior care este cel mai însemnat din toate. 

	Oasele Macsilare supperiore. 
	Macsilarile supperiore în număr de doă, se afflă împreunate pe linia mediană şi alcătuesc mai toată falca supperioră; ele coprind înnăuntru o gaură mare, numită sinul macsilar, sau gaura lui higmor. Osul macsilar are un trup şi patru apofise. 
	Faţa anterioră a trupului este plecată în afară şi presentează cam pe la mijlocul ei o adăncătură, numită adăncătura căinească, la partea ei de sus se vede gaura subtorbiteră; tot această faţă se continuază la partea de sus cu faţa supperioră, şi alcătuesc împreună o muche groasă care este partea cea internă a marginii orbitere inferiore; la partea dinnăuntru şi de sus tot această faţă se continuază cu apofisa nasală , înnăuntru de tot presentează o scobitură ce concură la alcătuirea intrării anteriore a nărilor; la partea internă şi inferioră a acestei scobituri, osul presentează o scosătură dirigeată [107] înainte şi care, împreunănduse cu cea din împotrivă, alcătueşte spina nasală anterioră; în jos această faţă se prelungeşte cu arcada alveolară; în afară şi în jos ea se împreună cu faţa posterioră şi alcătueşte o muche concavă; în sfîrşit în afară şi în sus, faţa anterioră se continuază cu apofisa maleră. Faţa supperioră alcătueşte peretele inferior al orbitului; această faţă se prelungeşte în afară cu faţa posterioră printr’o muche ce concură a alcătui despicătura sfeno-macsilară. Faţa internă alcătueşte peretele estern al nărilor; în sus se continuază cu apofisa nasală; dinapoiul acestei apofise se vede şanţul lacrimal ce se scoboară în linie verticală; dinapoiul acestui şanţu se vede o gaură mare ce este intrarea sinului macsilar; de partea ce se afflă mai în josul acestei găuri se prinde corpul inferior; acea parte împreună şi cu corpul inferior, concură a alcătui împreună meatul inferior al nasului; în jos şi înnăuntru această faţă internă se continuază cu apofisa palatină, înainte cu spina nasală anterioră, înapoi se articulează cu osul cerului gurii sau cu osul palatinu, unde presentează o adăncătură, care împreunănduse cu o assemenea adăncătură ce se afflă pe osul palatin, alcătueşte canalul palatin posterior; şi în sfîrşit sus se articulează cu cărţile laterale ale etmoidului. Faţa posterioră se afflă dirigeată în afară [108] şi alcătueşte o tuberositate, numită tuberositatea macsilară, pe care se văd intrările canalurilor danteri posteriori; această faţă se prelungeşte în afară cu apofisa maleră şi în jos cu marginea alveoleră. 
	Apofisa nasală se continuază cu partea anterioră, supperioră şi internă a trupului osului, ea se urcă în laturile oaselor nasului cu care se articulează înainte, învreme ce în sus se articulează şi înapoi cu oasele unguis; la locul unde se articulează cu oasele unguis, ea presentează o adăncătură, acea adăncătură împreunănduse prin marginea ei posterioră, numită creasta lacrimală cu altă adăncătură ce se afflă pe osul unguis, alcătueşte gaura lacrimală sau canalul nasal. 
	Apofisa maleră sau zigomatică ce ţine de unghiul estern şi supperior al trupului osului, este scurtă şi groasă şi se articulează cu osul obrazului printr’o surfaţă triunghiulară. 
	Apofisa palatină care naşte dela partea de dinnăuntru şi de jos a osului macsilar, este cuadrilateră şi orizontală; această apofisă împreunănduse pe linia mediană cu apofisa palatină de împotrivă, alcătueşte prin faţa de sus păretele inferior al nărilor şi prin faţa inferioră cerul gurii. La partea anterioră a acestei apofise se vede o adăncătură care, împreunănduse cu cea din împotrivă, alcătueşte canalul palatin anterior;* [109] amăndoă apofisile se articulează în sus cu osul vomeru. 
	Apofisa alveoleră sau arcada alveoleră, ce se afflă alcătuită de marginea de jos a osului macsilar, împreunănduse cu marginea osului din împrotivă, alcătueşte o arcadă a căria concavitate caută înapoi. Această arcadă presentează găuri conici, numite alveole în care intră rădăcinile dinţilor. 

	Oasele cerului gurii sau oasele Palatine. 
	Aceste oase neregulate sunt situate la partea posterioră a nărilor. Ele presentează o pate orizontală, o parte verticală, şi trei apofise. Partea cea orizontală sau palatină, se împreună pe linia mediană una cu alta, înapoi se articulează cu apofisile palatine ale oaselor macsilare, şi completează astfel înapoi cerul gurii, precum şi peretele de jos al cărţilor, în afară ia se uneşte cu oasele macsilare cele supperiore şi presentează o ştirbitură  care face parte de gaura palatină posterioră. 
	Partea cea verticală este o lamă subţire a căria faţă esternă se articulează cu osul macsilar supperior şi faţa internă face parte din păretele estern al nărilor. Pe această faţă se vede [110] o creastă orizontală de care se prinde corpul inferior ce o împarte în doă mici adăncături, cea supperioră face parte din meatul cel median, şi cea inferioră de meatul cel inferior. 
	Apofisa pterigoidienă sau tuberositatea osului palatin ce ese oarecum din partea inferioră, posterioră sau esternă a părţii orizontale a osului, se afflă înţepenită între spaţul ce lasă cele doă aripi ale apofisei pterigoidiene a sfenoidului. 
	Apofisa sfenoidală naşte la partea supperioră şi posterioră a părţii verticale a osului şi se articulează cu osul sfenoid. Ea presentează în sus o adăncătură care concură a alcătui canalul pterigo-palatin. Această apofisă se afflă despărţită de apofisa orbiteră, printr’o scobitură ce singură alcătueşte gaura sfeno-palatină. 
	Apofisa orbiteră naşte din susul părţii verticale printr’un găt strămt şi nu se afflă despărţită de apofisa sfenoidală decăt prin scobitura de care s’a vorbit mai sus. Apofisa orbită presentează o faţetă triunghiulară care alcătueşte toată partea posterioră a peretelui de jos al orbitului, şi se articulează cu osul macsilar, cu etmoidul şi cu sfenuidul. 
[111] 
	Oasele zigomatice sau oasele malere. 
	Aceste doă oase se afflă situate pe părţile laterale ale feţii alcătuesc umerul obrazului; sunt cam cuadrilatere, convecse în afară, şi concave înnăuntru. Partea anterioară şi internă a lor este ăngustă şi concavă, şi face parte din peretele estern al orbitului. Faţa esternă sau posterioră este concavă şi concură a alcătui găunoşitura tamporală. Marginea supperioră alcătueşte partea esternă a marginii orbitere inferiore; de marginea inferioră se prinde muşchiul maseterul. Marginea anterioră se articulează cu apofisa maleră a macsilarului de sus, marginea posterioră se articulează cu apofisa zigomatică a osului tamporalului. unghiurile anterior şi inferior se articulează cu osul macsilar; unghiul supperior cu osul frontal; unghiul posterior cu apofisa zigomatică a tamporalului cu care alcătueşte arcada zigomatică. 

	Oasele nasului. 
	Oasele nasului, în număr de doă, sunt mici lunguieţe, şi turtite de dinainte înapoi; la partea supperioră şi mediană a feţei, se afflă alăturate unul de altul.
	 Aceste oase sunt mai groase la partea de sus unde se articulează cu osul frontal, decăt jos unde sunt [112] slobode şi se articulează cu cartilagiurile nasului. Marginea lor esternă se articulează cu apofisa nasală a osului macsilar supperior; prin marginea lor cea internă se articulează unul cu altul. 

	Oasele unguis sau lacrimale. 
	Aceste oase mici sunt situate la partea anterioră a peretelui de dinnăuntru al orbitului. Ele sunt alcătuite de o foaie osoasă foarte subţire de o formă cam pătrată. Faţa lor esternă presentează o creastă verticală, dinaintea căria se vede o scobitură care face parte din gaura lacrimală. Căpătăiul de jos al crestei se încovoie în fel de cărlig şi se uneşte cu osul macsilar supperior; faţa internă alcătueşte în nări păretele estern al meatului median. El se articulează în sus cu frontalul, înainte cu osul macsilar şi în jos tot cu acest os şi cu corpul inferior, şi înapoi cu etmoidul. 

	Corpurile inferiore. 
	Aceste oase, mici şi lunguieţe de dinainte înapoi, în număr de doă, se prind pe peretile estern al nărilor. Faţa lor esternă este concavă şi face parea de meantul cel inferior; faţa lor internă este convecsă şi correspunde în nări. Marginea lor supperioră ce se încovoaie în fel de cărlig, [113] se articulează cu osul macsilar supperior; cea inferioră întoarsă cam în afară este slobodă. Căpătăiul anterior se uneşte printr’o apofisă cu osul unguis şi căteodată cu etmoidul; căpătăiul posterior se uneşte cu osul palatin. 

	Vomerul. 
	Vomerul, os fără soţ, turtit în laturi şi cam glodoros, se afflă situat în linia verticală la partea posterioră  a nărilor a cărora despărţire din mijloc el o complectează înapoi. Feţele laterale  ale vomerului sunt netede şi alcătuesc peretele intern al nărilor; marginea lui supperioră ce este mai groasă, se articulează cu faţa inferioră a trupului sfenoidului; marginea anterioră este oblică de sus în jos şi înainte, şi presentează în toată lungimea ei o adăncătură ce înapoi se articulează cu lama perpendiculară a etmoidului şi înainte cu cartilagiul ce complectează despărţitura nărilor; marginea inferioră se se articulează cu oasele macsilare şi cu oasele palatine, şi marginea posterioră este slobodă. 

	Osul macsilar inferior. 
	Acest os fără soţ alcătueşte singur falca de jos. El se compune de doă bucăţi laterale încovoiate una spre alta, lipite înainte pe linia mediană* [114] şi deschise înapoi. Falca de jos presentează un trup şi doă ramuri ce se dirigează în sus la partea dinapoi. 
	Pe faţa esternă şi anterioră şi pe linia mediană se vede semnul lipiturii a amăndoă bucăţilor laterale, lipitură ce se numeşte sinfisa bărbii, acea lipitură se sfărşaşte în jos printr’o scosătură numită bărbia; mai înapoi se afflă linia oblică esternă ce se schimbă în creastă şi se sfîrşaşte la apofisa coronoidă. 
	Faţa posterioră este concavă; pe linia mediană se vede spina posterioră a bărbii sau apofisa gheni; din laturile ei pleacă linia oblică cea internă sau miloidienă care are tot acea direcţie ca şi cea din afară. 
	Marginea supperioră în toată lungimea ei presentează arcada alveoleră. Această arcadă presentează un şir de alveole conici ce slujesc a păstra înnăutru rădăcinile dinţilor. Ramura fălcii se sfîrşaşte de fiecare parte în sus şi înainte prin apofisa coronoidă, apofisă de care se prinde muşchiul tamporal; înapoiul acestei apofise se afflă condilul fălcii ce se articulează cu adăncătura glenoidă a tamporalului şi care are un găt; între aceste doă apofise se vede o ştirbitură, jumătate circulară, numită sigmoidă. Marginea posterioră a ramurii fălcii se prelungeşte  cu marginea inferioră a trupului fălcii, [115] şi alcătuesc înapoi în jos o scosătură numită unghiul fălcii. 

	Despre dinţi. 
	Aceste organe foarte tari se afflă vărîte în alveolele oaselor macsilare  supperiore şi inferiore. Dinţii se împart în rădăcină, în coroană şi în găt. Rădăcina ce este conică se afflă căte odată despărţită în mai multe colţuri. Coroana se afflă slobodă înnăuntru gurii, iar gătul ce este mai ăngust se afflă situat între aceste doă părţi şi îmbrăţişat de gingie, care este o prelungire din membrana mucoasă ce căptuşaşte înnăuntru gura. 
	Un om în vărstă are 32 de dinţi, 16 la fiecare falcă. Aceşti dinţi se împart în trei clase: dinţii cei tăioşi, dinţii cei căineşti şi măselele. 
	Dinţii cei tăioşi se afflă în număr de patru la partea anterioră a fiecăria fălci; aceşti dinţi sunt turtiţi de dinainte înapoi, şi nu au decăt o rădăcină; la falca de sus cei mijlocii sunt mai mari, împrotivă la falca de jos cei laterali sunt mai mari. 
	Dinţii căineşti, situaţi în afara celor tăioşi, se afflă în număr de patru, doi la fiecare falcă; coroana lor este conică, şi rădăcina se afflă simplă şi conică. 
[116] 	Dinţii ce se numesc măsele, în număr de zece la fiecare falcă, sunt situaţi dinapoiul celor căineşti şi sunt de doă feluri, măselele cele mici şi măselele cele mari. Coroanele măselelor celor mici sunt turtite în sus şi au căte doă colţuri, unul în afară şi altul înnăuntru; rădăcinile lor sunt simple, căteodată ănsă ele au căte doă colţuri. Coroanele măselilor celor mari sunt groase, şi au la partea supperioră patru sau cinci colţuri; aceşti dinţi au atătea rădăcini căt au şi colţuri, căteodată însă aceste rădăcini se afflă lipite între dănsele, ori toate sau unele dintr’ănsele. 
	Dinţii nu se ivesc decăt pe la sfîrşitul anului dintăiu al copilului. Ăntăiu esu dinţii cei tăioşi inferiori, pe urmă cei supperiori; la urmă esu tăioşii cei laterali, inferiori şi supperiori, măselile cele mici dintăi, şi tocmai la urmă dinţii căineşti. Toţi dinţii aceştia sunt eşiţi pînă la sfîrşitul anului aldoilea; la patru ani esu celelalte doă măsele mici, cănd copilul se afflă, avănd 20 dinţi peste tot; toţi dinţii aceştia se numesc dinţii de lapte care pe la vreo şapte ani cad şi vin în locule dinţii ce au să rămăe în viaţă; dinţii de lapte seamănă cu ceilalţi, cu deosebire numai că cei de lapte sunt mai mici. Pe la 7 ani, încep  a eşi măselele cele mari de ăntăi şi ceilalţi dinţi de lapte încep a cădea, afflănduse înpinşi de jos în sus de ceilaţi care sunt să rămăe în viaţă. La 8 ani se ivesc cele de al doilea [117] măsele; şi în sfîrşit măselele din urmă sau dinţii înţelepciunii zăbovesc a se ivi pînă la vreo 18 ani şi căteodată pînă la o vărstă mai înaintată. 

	Despre cap în general. 
	Capul are forma unui oval care are un căpătăiu mai mare ce se afflă întors înapoi. El se împarte în cran şi în faţă. Cranul este alcătuit de opt oase, precum am văzut şi faţa de 14, doă dintr’ănsele, vomerul şi macsilarul inferior, se afflă fără soţ. 
	Avem să cercetăm mai ăntăiu partea esternă a cranului, şi la urmă partea internă. 
	La partea supperioră a cranului se vede pe linia mediană lipitura sagitală ce se dirige pe linia mediană şi se afflă alcătuită din împreunarea oaselor parietare. La căpătăiul anterior al acestei lipituri se afflă în curmeziş lipitura coronală ce se scoboară în jos, şi ea se afflă alcătuită din împreunarea parietarilor cu frontalul. La căpătăiul posterior al lipiturii sagitale se vede lipitura landoidă alcătuită din împreunarea occipitalului cu parietarii; fiecare ramură a acestei lipituri este dirigeată în jos, înainte şi în afară. Căpătăiul inferior al lipiturii lamdoide se prelungeşte cu lipitura mastoidienă care încongioară jumătatea de cerconferinţă [118] posterioră a apofisii mastoide şi se afflă alcătuită de împreunarea părţii mastoidiene a tamporalului cu unghiul inferior şi posterior al parietarului şi cu o parte a marginii occipitalului. Lipitura mastoidienă  se prelungeşte înainte cu lipitura solzoasă, situată în laturile capului şi ce este alcătuită în trei a patru părţi dinapoi, de parietar şi de partea solzoasă a tamporalului, şi în a patra parte dinainte iarăşi de partea solzoasă şi de aripa cea mare a sfenoidului.  
	Ca de vreo două degete în susul lipiturei solzoase se vede o dungă curbă, concavă în jos, numită linia curbă tamporală de care se prinde apofisa tamporală. Ea începe înainte la apofisa orbiteră esternă a frontalului, trece de acolo peste parietar la alcăruia unghiu inferior şi posterior ea se sfîrşaşte. Această linie curbă mărgineşte în sus adăncătura tamporală sau tămpla care se afflă mărginită jos printr’un plan orizontal ce ar trece pe dedesubtul arcadii zigomatice. Această adăncătură este formată înnăuntru de o parte a frontalului, a parietarului, a părţii solzoase a tamporalului şi de aripa cea mare a sfenoidului; înainte de o parte a osului maler şi a macsilarului supperior; şi în sfîrşit în afară de o parte a osului maler şi de apofisa zigomatică a tamporalului. Adăncătura tamporală se prelungeşte în jos cu adăncătura zigomatică, care aceasta se afflă mărginită înainte de tuberositatea [119] macsilară, în sus de rădăcina cea transversă a apofisii zigomatice şi de basa ăripii cei mari şi a apofisii pterigoide a sfenoidului, înnăuntru de aripa esternă a acestei apofise; această adăncătură se prelungeşte înnăuntru şi în sus cu despicătura pterigo-macsilară care se afflă alcătuită de marginea anterioră a apofisii pterigoide şi de faţa posterioră a trupului osului macsilar supperior. Această despicătură alcătueşte un unghiu drept cu despicătura sfeno-macsilară ce se afflă dirigeată în afară şi înainte şi care este alcătuită de marginea supperioră şi posterioră a osului macsilar supperior şi de marginea inferioră a ăripii cei mari a sfenoidului. La locul unde se împreună aceste doă despicături, începe gaura sfeno-macsilară ce se dirigează d’a dreptul înnăuntru şi care se afflă mărginită înainte de osul macsilar supperior, înnăuntru de osul palatin şi înapoi de sfenoid. Această gaură, împreună şi cu despicătura pterigo-macsilară, ia numirea de găunoşitura pterigo-palatină, în care se deschid mai multe găuri, precum gaura i canalul pterigo-palatine şi gaura supperioră a canalului palatin posterior. 
	La basa cranului se vede de fiecare parte între condilul occipitalului şi între apofisa mastoidă, o gaură foarte mare dirigeată înapoi şi în sus şi ce se numeşte gaura ruptă posterioră, alcătuită de occipital şi de stînca tamporalului. [120] Această gaură se afflă împărţită în doă printr’o lamă osoasă, prin partea anterioră care este mai mică trec cordoane nervoase, şi prin cea posterioră vîna jugulară. Puţin mai înainte şi mai înnăuntru de gaura cea ruptă posterioră se afflă gaura cea ruptă anterioră, alcătuită de apofisa basilară a occipitalului, de trupul sfenoidului şi de stînca tamporalului.
	Dinaintea găurilor rupte anterioră se afflă intrările posteriore ale nărilor, alcătuite de trupul sfenoidului, de aripile interne ale apofiselor pterigoidiene, de oasele palatine şi de vomerul. La partea supperioră a acestor intrări se văd găurile canalurilor pterigo-palatine. În laturi se vede găunoşitura pterigoidienă, alcătuită de ăripile în număr de doă ale apofisii pterigoide şi apofisa pterigoidă a oaselor palatine. Bolta palatină sau cerul gurei este un plan orizontal, situat dedesubtul nărilor, mărginit înainte de concavitatea arcadei alveolere supperiore. Această boltă este alcătuită de oasele macsilare supperiore şi de partea orizontală a oaselor palatine. 
	Dassupra părţii din mijloc a feţii se vede scosătura nasului, alcătuită de oasele nasului şi de apofisele nasale ale macsilarilor. Dedesubtul acestei scosături se vede intrarea anterioră  a nărilor. Această intrare se prelungeşte în nări; nările se afflă despărţite pe linia mediană [121] prin vomer şi prin lama perpendiculară a etmoidului care alcătuesc pereţii interni ai nărilor: peretele inferior este alcătuit de osul macsilar înainte şi de osul palatin înapoi; peretele supperior este alcătuit de oasele nasului, de lama ciuruită a etmoidului, de trupul etmoidului, de trupul sfenoidului, de o mică parte din vomer şi de oasele palatine; peretele estern este alcătuit de masele laterale ale etmoidului, de apofisa verticală a osului palatin, de osul lacrimal, de macsilarul supperior şi de cornul inferior. Pe acest perete se văd deosebitele scosături şi adăncăturile următoare: corpul inferior, corpul mijlociu şi corpul supperior, meatul inferior în care se vede intrarea inferioră a canalului nasal, meatul cel mijlociu în care se văd doă intrări, cea anterioră merge în celulele etmoidale anteriore în care vine de se deschide sinul frontal; şi în sfîrşit se mai vede tot pe acest perete meatul supperior în care se deschid celulele etmoidale posteriore şi sinul sfenoidal. 
	Orbitele sau găunoşiturile în care se afflă aşăzaţi ochii sunt situate în laturile nasului Ele au o formă ce se apropie de o piramidă cuadranghiulară a căria basă este dirigeată în afară şi înainte   şi vărful înapoi şi înnăuntru. Marginea găunoşiturii se alcătueşte de osul frontal, macsilar, şi zigumatic. Faţa supperioră a găunoşiturii sau bolta orbitelor este alcătuită de [122] partea orbiteră a frontalului şi de aripa cea mică a sfenoidului. Faţa inferioră este alcătuită de faţa supperioră a osului macsilar, de osul zigomatic şi înapoi de apofisa orbiteră a osului palatin. Faţa esternă se alcătueşte de o parte a ăripii cei mari a sfenoidului, şi de osul zigomatic. Faţa internă se alcătueşte de o mică parte a sfenoidului, de faţa esternă a maselor laterale a etmoidului, de osul lacrimal şi de partea inferioră a părţii orbitere a osului frontal. Pe peretele dinnăuntru a orbitului se vede înainte, în afară şi în jos adăncătura lacrimală, alcătuiră de osul unguis şi de apofisa nasală a osului macsilar; această adăncătură merge în jos în canalul nasal ce se deschide în meatul inferior al nasului  Se mai văd în orbit în afară doă despicături, cea de sus este despicătura orbiteră supperioră sau sfenoidală, formată de spaţiul ce se afflă între aripa cea mare şi cea mică a sfenoidului, şi cea de jos, despicătura orbiteră inferioră sau sfeno-macsilară ce este formată de aripa cea mare a sfenoidului şi de marginea posterioră şi supperioră a osului macsilar. 
	Spre a se vedea faţa internă a cranului, trebue să se aridice partea de sus a lui printr’o tăietură orizontală care se treacă la partea dinainte, de un deget în susul rădăcinii nasului, şi la cea de dinapoi de un deget în susul protuberenţii occipitale [123] esterne; atunci cea ce să afflă în susul tăieturii se numeşte bolta sau ţeasta cranului; ea este alcătuită de cea mai mare parte a frontalului a parietarilor i de partea supperioră a occipitalului. Pe dănsa se vede pe linia mediană o uşure adăncătură ce începe înainte la creasta cocoşului şi în care se afflă aşezat sinul cel lung supperior; în laturile ei se văd întipăriri arborisate, alcătuite de ramurile artirei menenghii mijlocii. 
	Partea ce rămăne în josul tăieturei orizontale a cranului, se numeşte basa cranului. Această basă este subtîmpărţită de fiecare parte în trei adăncături: adăncăturile anteriore ale cranului se întind dela faţa posterioră a părţii verticale a frontalului pînă la marginea posterioră a apofiselor celor mici ale sfenoidului; ele sunt alcătuite de partea cea orizontală a frontalului, de lama ciuruită a etmoidului, de creasta cocoşului, de partea supperioră a ăripilor celor mici a sfenoidului şi de partea anterioră a trupului sfenoidului; în ele stau lobulile anteriore ale cerebrului. Adăncăturile cele mijlocii ale cranului începu acolo unde se sfîrşesc cele anteriore, şi înapoi se afflă mărginite de marginea supperioră a stîncii tamporalului; ele sunt alcătuite de şaoa turchească, de ăripile cele mari ale sfenoidului, de partea solzoasă a tamporalului şi de faţa anterioră şi supperioră [124] a stîncii. În această adăncătură se văd, afară din găurile ce s’a descris la sfenoid, adăncătura sfenoidală şi gaura ruptă anterioră; în aceste adăncături stau lobele cele mijlocii ale cerebrului. Adăncăturile posteriore ale cranului începu înapoiul stîncii şi se întind pînă la protuberenţa occipitală internă; ele se afflă alcătuite de apofisa basilară, de partea posterioră a stîncii, de faţa internă a părţii mastoidiene a tamporalului, şi de cea mai mare parte a occipitalului; pe aceste adăncături se văd în laturile găurii cei mari a occipitalului, găurile rupte posteriore; dela ele pleacă nişte scobituri ce se dirige ăntăiu în sus şi în afară, la urmă în sus şi înapoi. şi în sfîrşit de tot înnăuntru şi înapoi, la urmă merg de se împreună la protuberenţa occipitală internă; în aceste scobituri stau sini laterali. În adăncăturile posteriore stau lobele cerebrului şi protuberenţa anulară. 
	
	Osul Ioid.
	Acest os ce se afflă situat dedesubtul fălcii de jos, nu se articulează cu nici un os din schelet. El alcătueşte baza limbii şi se afflă articulat cu apofisa stiloidă a osului tamporal prin nişte ligamenturi, numite stilo-Ioidienă. 
	Osul ioid se compune de o parte la mijloc ce se [125] numeşte trupul şi de patru scosături în laturi, numite coarne, deosebite în coarnele cele mari şi în coarnele cele mici, cele mari se articulează cu cartilagiul tiroid, şi de unele şi de altele se prind assemenea mai mulţi muşchi. De partea anterioră a trupului ce este convecsă se prind mai mulţi muşchi, partea posterioră este netedă şi concavă. 
[126] 
	Despre articulaţie 
	sau 
	DESPRE ARTROLOGIE. 

	Consideraţii Generale. 
	Oasele se afflă împreunate între dănsele. Impreunarea lor alcătuieşte articulaţiile sau închieieturile. 
	La studiul fiecăria articulaţii este de băgat de seamă, 1-iu surfeţele prin care oasele  se împreună, sau surfeţele articulare; 2-lea mijloacele de împreunare, sau ligamenturile; 3-lea mijloacele care înlesnesc alunecarea surfeţelor, sau membrane sinoviale şi a 4-lea mişcările ce poate face o articulaţie. 
	Cartilagiuri articulare. Toate surfeţele oaselor ce se atting şi alunecă una pe alta spre a forma o încheietură, se afflă îmbrăcate de cartilagiu, ce se numeşte cartilagiu articlar, substanţă mlădioasă şi elastică. Cartilagiurile [127] surfeţelor convecse sunt mai groase la mijloc decăt la circonferinţă, împotrivă cartilagiurile surfeţelor concave sunt mai groase la circonferinţă. Faţa cartilagiului ce caută în afară sau în articulaţie este netedă şi lustroasă, ceealaltă, face una cu ţesătura osului şi nu se poate desface de dănsul decăt la starea bolnavă a articulaţiei. 
	La articulaţiile suppuse la mişcări foarte mari, se mai afflă şi un alt fel de cartelagiuri subţiri, slobode de amăndoă părţile şi ce se numesc cartilagiuri întrearticulare. Mai toate aceste cartilagiuri sunt concave de amăndoă părţile, prin urmare groase la circonferinţă şi subţiri la mijloc. Amăndoă felurile de cartilagiuri se afflă numai la articulaţiile mişcătoare; la cele mişcătoare sunt foarte subţiri şi la o vîrstă mai înaintată se osifiază. 
	Ligamenturi. Toate articulaţiile se afflă ţinute prin legături ce se numesc ligamenturi articulare. Ligamenturile sunt întreosoase, şi altele periferice. Şi unele şi altele prin faţa lor internă correspunde înnăuntrul articulaţiei, prin cea esternă la muşchi, la vase, la cesătura celuloasă, şcl., şi prin căpătăiele lor intră în ţesătura osului. Ligamenturile se afflă cănd în felul fringhiilor, compuse de fibre, cănd în felul membranelor; cele dintăiu au numire de ligamenturi, iar cele d’al doilea de capsule articulare. 
[128] 	Capsule sinoviale. Toate articulaţiile mişcătoare se afflă îmbrăcate de un fel de pungă negăurită care prin faţa lor internă secretează un licuid unturos ce înlesneşte mişcările; aceste membrane  se numesc capsule sinobiale. 
	Articulaţiile sunt de mai multe feluri care se deosibesc după forma surfeţelor articulare; aceste feluri sunt: 
	I-iu Fel. Enartroza, la care surfeţele articulare sunt un cap priimit într’o gaură, spre pildă: articulaţia cocso femorală; ligamenturile acestui fel de articulaţie sunt capsule fibroaze; mişcările acestei articulaţii sunt de tot felul, adică, îndoire, întindere, abducţie, adducţie, cercomducere şi rotaţie. 
	II-lea Fel. Încutiere reciprocă, la care surfeţele articulare sunt concave şi convecse deodată, spre pildă articulaţia trapezului cu metacarpienul de 1-iu; ligamenturile, se afflă doă sau patru, sau un ligament circular; mişcări, tot ca acelea ale epartrozii, afară de rotaţie.
	III-lea Fel. Articulaţii condiliene; capul lungueţ sau condil priimit într’o gaură, spre pildă articulaţia antebraţului cu mîna, a fălcii de jos cu tamporalul, ligamenturi, se afflă doă sau patru; mişcări, în patru părţi, adică, îndoire, întindere, abducţie şi adducţie.
	IV-lea Fel. Articulaţia trocleenă sau [129] în felul scripetului; intrare reciprocă a surfeţelor articulare; ligamenturi, se afflă numai doă laterale; mişcări, îndoire şi întindere. 
	V-lea Fel. Trohoidele; o acsă priimită într’un inel jumătate osos, jumătate fibros, spre pildă articulaţia atlasului cu acsu, a radiului cu cubitul; ligamenturi , unul singur în fel de inel, mişcări, rotaţie numai. 
	VI-lea Fel. Artrodie; surfeţe articulare întinse, spre pildă articulaţia oaselor carpului, ale apofiselor articulare, ale vertebrelor; ligamenturi, fibre disposate fără regulă împregiurul articulaţiei; mişcări, o alunecare numai. 
	VII-lea, Sinartroza; surfeţe articulare cu dinţii care se îmbucă unii într’alţii, spre pildă articulaţiile oaselor cranului; la acest fel de articulaţie nu se afflă nici ligamenturi, nici membrane sinobiale, nici mişcări. 
	VII-lea, În sfîrşit mai este un fel de articulaţie ce se numeşte  amfiartrose sau simfise care au unele caracteruri de ale articulaţiilor mişcătoare, şi altele d’ale celor nemişcătoare, spre pildă articulaţia trupului vertebrelor, simfisa pubisului, şi simfisa sacro-iliacă. 
[130] 
	Despre articulaţii în particular. 

	Articulaţiile coloanei vertebrale. 
	Articulaţiile coloanii vertebrale se împart în doă clase; 1-iu, articulaţiile vertebrelor între dănsele şi a 2-lea  articulaţiile vertebrelor cu capul, cu coastele şi cu ligheanul. 
	Vertebrele se articulează între dănsele prin trupurile lor şi prin apofisele articulare, şi sunt ţinute una de alta prin lamele lor şi prin apofisile spinoase. 
	Articulaţiile vertebrelor, intră în felul anfitroselor; partea cea mişcătoare a anfiartrosii este representată aici prin articulaţia apofiselor articulare. 
	1. Doă vertebre, articulănduse împreună prin feţele lor lasă între dănsele un spaţiu concav, în sus şi în jos ce este împlut printr’un fibro-cartilagiu, în fel de disc; de giur împregiurul articulaţii a două trupuri de vertebre se întinde o mulţime de fibre. Peste trupul tutulor vertebrelor se afflă doă ligamenturi, unul anterior şi altul posterior; cel anterior ce se numeşte banda anterioră cea lungă începe la tuberculul atlasului, unde se afflă ăngustă, se lărgeşte de ce [131] se scoboară în jos şi mai ales pe dinaintea discurilor cu care se afflă unit, în vreme ce se ăngustează pe dinaintea trupurilor  vertebrale şi se scoboară pînă la cocsu. Cel posterior ce se numeşte banda posterioră cea lungă începe la al doilea vertebră cerbicală sau la acsul, se scoboară în canalul vertebral pe faţa posterioră a trupurilor vertebrale, şi se sfîrşaşte la sacru; şi el precum cel anterior, se ăngustează dinaintea trupurilor, şi se lărgeşte dinaintea discurilor. 
	2. Între lamele vertebrelor se afflă nişte ligamenturi mici ce se întind dela marginea inferioră pînă la marginea supperioră a lamelor inferiore; ele se numesc ligamenturi galbene. 
	3. Între apofisile spinoase ale tutulor vertebrelor, afară de acelea ale vertebrelor cerbicale se întinde ligamenturi scurte ce se numesc ligamenturi întrespinoase. 
	4. De dassupra spinilor a tutulor vertebrelor trec ligamenturile, numite sus-spinoase. 
	5. Se mai afflă şi alte ligamenturi ce se  întind între apofisele transverse ale vertebrelor dorsale şi lombere. 
	6. Ligamenturile capsulare care încongioară  articulaţiile apofiselor  articulare. 
	Mişcările fiecăria vertebre în parte sunt foarte mărginite; mişcarea însă a tutulor este foarte însemnată, mai vărtos aceea a regiei cerbicale şi [132] lombere. mişcarea lor se poate face înainte, înapoi şi în laturi. 

	Articulaţia capului. 
	1-iu. Condilurile occipitalului se articulează cu surfeţele articulare ale atlasului, articulaţie ce intră în felul celor condiliene. 2-lea. Atlasul se  articuliază prin arcul lui cel anterior cu apofisa odontoidă a acsului,  articulaţie ce intră în felul trohoidelor; pentru această articulaţie faţa posterioră a arcului  atlasului presentează o faţetă concavă ce correspunde la convecsitatea surfeţii anteriore a apofisii odontoidă, care apofisă să întoarce ca o osie înnăuntrul canalului ce se afflă completat înapoi printr’un ligament; 3-lea. apofisile articulare de jos ale atlasului se articulează cu cele de sus ale acsului, toate aceste articulaţii se afflă încongiurate de capsule sinoviale . 
	Ligamenturile acestor articulaţii sunt; 1-iu membrana arcului anterior, ce se prinde pe de o parte de arcul anterior al atlasului, şi pe de alta de jumătatea de circonferinţă anterioră a găurii occipitale cei mari, această membrană se afflă întărită printr’un ligament care se prinde de apofisa transversă a atlasului şi care îşi confundă fibrele cu acelea ale ei. Se mai afflă întărită şi prin ligamentul cerbical anterior care [133] dela tuberculul atlasului  de care se prinde, se întinde iarăşi dassupra acestei membrane; 2-lea membrana arcului posterior mai subţire decăt cea dinainte, şi se întinde dela arcul posterior, pînă la jumătatea posterioră a circonferinţii găurii occipitale cei mari; 3-lea banda ligamentoasă ce începe la apofisa basilară înnăuntrul capului, să scoboară în canalul vertebral, se prinde faţa dinapoi a trupurilor vertebrelor cerbicale de al 2-lea, de al 3-lea, de al 4-lea şi se continuază cu banda posterioră cea lunguiaţă; 4-lea ligamenturile întrevertebrale, de 1-iu şi d’al 2-lea; arcul anterior precum şi cel posterior al atlasului se afflă unit cu acsul   prin ligamenturi înainte şi prin membrane înapoi; 5-lea ligamentul cel încrucişat; acesta are forma unei cruci, partea cea transversală a lui se prinde de tuberculul din dreapta ce se afflă pe faţa internă a găurii atlasului între apofisele articulare, trece pe dinapoiul apofisei odontoide, şi se prinde de tuberculul ce se afflă în stînga; din mijlocul acestui ligament nasc doă ramuri una în sus ce merge de să prinde de occipital şi alta în jos ce se prinde de trupul acsulu; 6-lea ligamenturile laterale ale apofisii odontoide, sunt doă cordoane fibroase foarte tari ce începu la vărful acestei apofise, şi merg de se prind de condilurile occipitalului; 7-lea ligamentul cel drept ce se prinde jos de vărful [134] apofisei odontoide, şi sus de marginea anterioră a găurii cei mari a occipitalului; 8-lea In sfîrşit ligamentul cerbical posterior ce se prinde sus de protuberinţa occipitală esternă, şi care să întinde pe vărful tutulor apofisilor spinoase cerbicale pînă la a 7-lea vertebră. 
	Mişcările. Mişcările capului pe atlas să mărginesc la îndoire şi la întindere, şi încă la această mişcare concură şi celelalte vertebre cerbicale; mişcările într’o parte şi într’alta se fac în articulaţiile tutulor vertebrelor cerbicale. În mişcările de rotaţie ale capului, atlasul poate fi socotit ca lipit cu occipitalul, şi asfel rotaţia nu se face decăt între dintele acsului ce se întoarce ca o osie în inelul jumătate osos, şi jumătate fibros, alcătuit înainte de atlasu, şi înapoi de ligamentul încrucişat. 

	Ligamenturile între coaste şi 
	Vertebre. 
	Coastele se articulează cu vertebrele dorsale. Capul lor, intră în gaura alcătuită din împreunarea a doă trupuri de vertebre; coasta dintăi, cea de al 11-lea şi de a 12-lea nu să articulează decăt cu trupul unei singure vertebre; tuberositatea coastelor se articulează cu căpătăiul apofiselor transverse; aceste toate articulaţii sunt împregiurate [135] de capsule fibroase subţiri. Ligamenturile coastelor sunt, 1-iu ligamentul capului coastii, sau ligamentul cel răzos; mănuchiu fibros ce se întinde dela coastă, se aruncă pe dassupra capsuli fibroase şi se prinde de trupul vertebrelor împărţindusă într’o mulţime de fibre; 2-lea, ligamentul costo-transversal cel estern, ce se afflă între unghiul fiecăria coaste şi între apofisa transversă a vertebri cu care se uneşte; 3-lea ligamentul costo-transversal cel intern, care dela marginea de sus a gătului coasti se întinde la faţa dinainte a apofisei transverse a vertebrei de sus; 4-lea ligamentul cel estern al gătului coastii, care se întinde dela faţa dinapoi a gătului coastii la marginea de jos a apofisei articulare de jos a vertebri de sus; mişcările acestor articulaţii, stau numai în ardicare şi scoborăre, cu toate că au şi oarecare mişcare de rotaţie prin care căpătăiul lor dinainte să depărtează de coloana vertebrală. 

	Articulaţile cartilagiurilor costale cu sternul, şi articulaţiile 	căpătăiului anterior al claviculei cu sternul. 	
	Articulaţiile coastelor celor adevărate cu sternul se fac prin intrarea căpătăielor cartilagiurilor [136] costale, în faţetele în număr de şapte ce se afflă pe fiecare margine din laturea sternului. Ligamenturile lor sunt cele următoare; 1-iu ligamenturile cele capsulare care sunt foarte subţiri; 2-lea ligamenturile răzoase, sau în felul raselor, ce se întind dela căpătăiul cartilagiului fiecăria coaste, pe dassupra sternului împărţindusă într’o mulţime de fibre; 3-lea nişte lame aponevrotice subţire aşezate înaintea muşchilor intre-costoşi şi care se întind între marginile cartilagiurilor costoase; 4-lea coastele cele de a 6-lea şi de a 7-lea se afflă unite cu apendiţa gzifoidă prin mai multe mănuchiuri fibroase, numite ligamenturile apendiţii gzifoide; 5-lea în sfîrşit se afflă  nişte trunchiuri fibroase foarte tari ce unesc cartilagiul coastei de al 8-lea cu acel de al 7-lea, cartilagiul coastei de al 9-lea cu cel de al 8-lea şi al 10-lea cu acel al coastei de a 9-lea prin căpătăiul lor dinapoi. Cartilagiurile costoase se afflă lipite oarecum cu coastele cele ce correspund, şi la dănsele periostul slujaşte drept ligamenturi. 
	Articulaţia claviculii cu sternul. Clavicula se articulează cu sternul prin încutiere reciprocă; surfaţa articulară a claviculei este convecsă de sus în jos, şi concavă de dinainte  înapoi, împotrivă surfaţa articulară a sternului este concavă de sus în jos, şi convecsă de dinainte înapoi; între dănsele se afflă un cartilagiu* [137] intre-articular, ligamenturile acestei articulaţii sunt, 1-iu doă capsule articulare una între sternu şi cartilagiu intre-articular şi alta între aceste din urmă şi între claviculă; 2-lea ligamentul întreclavicular; acest ligament ce trece pe dassupra furşeti sternului uneşte căpătăiele dinnăuntru ale claviculei; 3-lea ligamentul romboidal ce să întinde între partea internă a feţi de jos a claviculei, şi între cartilagiul coastei  dintăi; 4-lea ligamenturile anteriore ce sunt nişte trupuri fibroase neregulate ce trec peste articulaţie dela sternu la claviculă. 
	Mişcările acestei articulaţii cu toate că mărgineşte dar să fac în toate părţile. 

	Articulaţia fălcii inferiore. 
	Această articulaţie ce este de felul celor condiliene, să face între adăncătura glenoidă a tamporalului şi rădăcina transversă a apofisii zigomatici, şi între condilul osului macsilar de jos. Acest condil se afflă oval încurmezişi ca să poată intra în adăncătura glenoidă assemenea lunguiaţă încurmeziş. 
	Între oasele ce concură la această articulaţie se afflă un cartilagiu întrearticular mult mai gros la circonferinţă decăt la centru. 
	Ligamenturile ce încongioară această articulaţie [138] sunt, 1-iu doă capsule articulare una între adăncătura glenoidă şi cartilagiul întrearticular, şi alta între acest cartilagiu şi condil; 2-lea ligamentul lateral ester ce este un muşchiu fibros care accopere în afară articulaţia; 3-lea ligamentul lateral intern, ce să prinde sus de apofisa spinoasă a sfenoidului, şi jos  de marginea găurii danterii a macsilarului de jos; 4 lea ligamentul stilo-macsilar ce este un fel de aponevrosă ce se întinde între apofisa stiloidă a tamporalului şi între unghiul fălcii de jos. 
	Mişcările acestei articulaţii sunt cele următoare; 1-iu falca să lasă puţin în jos şi condilul appasă pe partea dinapoi a rădăcinei transverse a apofisei zigomatice; 2-lea falca să lasă de tot jos, şi condilul să dirige înainte subt rădăcina transversă, tîrînd oarecum cu dănsul cartilagiul întrearticular; 3lea bărbia merge înainte fără a se lăsa mult în jos, la această mişcare condilul ese assemenea din adăncătura glenoidă, şi să pune subt rădăcina transversă; şi în sfîrşit sunt şi mişcările laterale. 

	Articulaţiile Spălii. 
	1-iu Articulaţia între claviculă şi omoplat; această articulaţie se face între o surfaţă convecsă din partea claviculei şi surfaţa [139] concavă din partea acromionului. Ligamenturile  acestei articulaţii sunt, 1-iu ligamentul capsular, 2-lea ligamentul cel supperior compus de fibre ce trec peste articulaţie dela un os la altul; 4-lea ligamentul coraco-clavicular şi ligamentul trapezoid ce să întinde între apofisa coracoidă, şi între faţa inferioră a claviculei. 
	Mai sunt şi alte ligamenturi ce ţin numai de omoplat; 1-iu ligamentul coraco-acromial de o formă triunghiulară, care prin basa lui să prinde de marginea posterioră a apofisii coranoide, şi prin vărf de căpătăiul acromionului, aceste doă ligamenturi oprescu capul umerului a eşi din articulaţie în sus. 

	Articulaţia omoplatului cu osul umerul. 
	Articulaţie ce intră în felul celor enartroase; căpătăiul de sus sau capul umerului să articulează cu adăncătura glenoidă a omoplatului ovală de sus în jos, şi ce se afflă adăncită printr’un burlet fibros ce o încongioară, burlet ce să afflă alcătuit de tendonul căpătăiului celui lung al muşchiului biceps; adăncătura glenoidă spre a priimi întrănsa capul umerului să afflă oarecum complectuită prin bolta ce alcătuesc [140] acromionul cu apofisa coronoidă articulăndusă împreună. 
	Ligamenturile acestei articulaţii sunt, 1-iu ligamentul capsular ce este foarte moale, şi care n’ar fi putut ţinea singur capul umerului, în articulaţie dacă n’ar fi fost tendoane mai multor muşchi ce să prind de acest ligament capsular şi îl întăresc. Aceşti muşchi sunt, subtspinosul, rondul cel mic, şi subtscapiularul, aceşti din urmă muşchi precum şi căpătăiul cel lung a bicepsului seamănă parc’ar intra în capsula sinovială; dar sunt numai accoperiţi de dănsa, acest ligament capsular să mai afflă întărit şi printr’alt ligament ce se prinde sus de ligamentul coraco-acromial şi care jos se pierde în capsula articulară; prin năuntrul acestei articulaţii să afflă oarecare grăsime. Această articulaţie are toate mişcările.

      Articulaţia cotului. 
      Această articulaţie se face între umer cu radiul şi cu cubitul pe de o parte şi între cubit şi radiu pe de altă parte; cea dintăiu articulaţie este de felul trocleeni, şi cea d’al doilea adică, dintre cubit şi radiu, este de felul trohoidi. 
      Ligamenturile acestor doă articulaţii sunt, 1-iu ligamentul capsular ce încongioară toată articulaţia şi care să afflă întărit prin ligamentul* [141] anterior alcătuit de nişte fibre neregulate  ce trec peste articulaţie; 2-lea ligamentul lateral intern de formă triunghiulară ce sus se  prinde de tuberositatea internă a umerului sau de epitroclee şi jos de marginea internă a apofisei coronoidi precum  şi de capsula fibroasă; 3-lea ligamentul articular estern, assemenea triunghiular, ce sus să prinde de tuberositatea din afară a umerului sau epicondil, şi jos de ligamentul anular al radiului; 4-lea ligamentul anular al radiului ce se prinde de marginea anterioră a adăncăturii sigmoidii cei mici a cubitului, încongioară gătul radiului, şi merge de să prinde înapoi de marginea posterioră a adăncăturii sigmoidi; acest ligament să afflă întărit prin alte doă ce vin unul dela apofisa coronoidă şi alta de la olecran; 5-lea ligamentul cel rotund sau transversal ce să prinde de cubit dedesubtul apofisii coronoide, şi de radiu dedesubtul tuberosităţii bicipitale; 6-lea ligamentul întreosos, ce este o membrană fibroasă foarte tare, ce se prinde de marginea de dinafară a cubitului şi de marginea de dinnăuntru a radiului, fibrele acestui ligament să dirige în linie oblică dela cubit la radiu. El să afflă pătruns de o mulţime de găuri prin care trec vase şi nervuri. 
      Mişcările articulaţii dintre umer cu cubitul şi radiu să mărginesc la îndoire şi la întindere; pe lăngă aceasta radiul are o mişcare de rotaţie în [142] năuntrul şi în afară, cea dinnăuntru să numeşte pronaţie, şi cea din afară supinaţie, în această mişcare radiul să învîrteşte pe adăncătura sigmoidă a cubitului. 
      
      Articulaţiile mînerului şi ale măinii. 
      Căpătăiul de jos al cubitului să articulează prin faţeta lui cea convecsă ce se afflă la partea din afară cu o faţetă concavă ce se afflă la partea dinnăuntru a radiului. 
      Cubitul şi radiul împreunate alcătuesc  o surfaţă concavă ce se articulează cu o surfaţă convecsă alcătuită de scafoidul, semilunar, şi piramidalul articulate căte trele împreună; pe lăngă aceasta, piramidalul se articulează cu pisiformul la partea dinnăuntru. 
      Oasele răndului dintăiu ai carpului se articulează cu acele ale rîndului de jos cu chipul următor; scafoidul cu trapezul şi cu trapezoidul; o parte din faţa internă a trapezului cu faţa inferioră a osului semilunar, alcătuind o surfaţă concavă să articulează cu o surfaţă convecsă a osului celui mare, şi a osului în fel de cărlig, şi însfîrşit osul piramidal se articulează cu osul în fel de cărlig; aceste oase să articulează împreună, adică trapezul cu trapezoidul, trapezul cu [143] osul cel mare, şi osul cel mare cu osul în fel de cărlig. 
      Metacarpienul dintăiu să articulează cu trapezul prin faţeta convecsă într’o parte, şi concavă într’altă parte; cei din urmă patru metacarpieni să articulează cu celelalte oase ale răndului de al 2-lea, adică metacarpienul de al 2-lea să articulează cu trapezoidul, precum şi cu trapezul i cu osul cel mare în laturi; cel d’al 3-lea cu osul cel mare, cel d’al 4-lea cu osul cel mare şi cu osul în fel de cărlig, şi în sfîrşit cel d’al 5-lea cu osul în fel de cărlig. 
      Cei patru din urmă metacarpienii să articulează împreună, prin faţete mici ce să afflă în laturi, iar prin capetele lor cu surfeţe concave ce se afflă pe căpătăiele de sus ale falangelor correspondante; falangele să articulează împreună prin felul trohoidelor. 
      1. Ligamenturile între căpetăiele inferiore ale cubitului şi ale radiului, care sunt, 1-iu un ligament capsular foarte subţire ce merge încurmeziş dela un os la celalalt; 2-lea cartilagiul intre articular situat între căpătăiul de jos al cubitului şi între osul piramidal; acest cartilagiu să prinde de apofisa stiloidă a cubitului şi de marginea din năuntru a surfeţii articulare a radiului. 
      II. Ligamenturile între oasele antebraţului cu carpul; acestia sunt, 1-iu ligamentul capsular* [144] ce încongioară căpătăiele articulare al radiului, al cubitului, al cartilagiului triunghiular, al scafoidului, al semilunarului, şi al piramidalului; această capsulă să încovoaie de multe ori prinnăuntrul articulaţiei; 3-lea la dosul măini să afflă un ligament numit, ligamentul romboidal, ce se întinde înnăuntru dela marginea dorsală a radiului, pe osul piramidal; 3-lea ligamentul stiloidienu al cubitului; ce să prinde de vărful acestei apofise şi să perde în capsula articulară; 4-lea la palma măinii, să afflă ligamentul stiloidienu al radiului ce să întinde dela apofisa stiloidă a radiului la scafoid şi la trapez; 5-lea ligamentul cel oblic, ce se prinde sus la partea dinainte a radiului lăngă apofisa stiloidă, şi să scoboară în jos de se prinde de osul scafoid, şi semilunar; 6-lea ligamentul cel drept ce să întinde dela marginea anterioră a cartilagiului triunghiular, pînă la ligamentul care uneşte osul semilunar cu piramidalul. 
      III. Ligamenturile între oasele răndului dintăiu, care sunt, 1-iu ligamenturile capsulare; 2-lea ligamenturile întreosoase, ce să întind unul între scafoid şi semilunar, şi altul între semilunar şi piramidal; 3-lea ligamenturile palmere ce să întind  dela un os la altul pe faţetele lor dinainte; acele ale osului piziformul sunt mai ţepene. 
[145] 	IV. Ligamenturile între oasele răndului dintăiu cu acelea ale răndului d’al doilea; 1-iu capsula articulară ce se întinde dela un rănd la cellalt; 2-lea ligamenturile între oasele ce merg unul dela osul scafoid la osul cel mare, altul dela osul cel mare la piramidal; 3-lea ligamentul posterior, ce să compune de o mulţime de fibre care merg dela un rănd la altul; 4-lea ligamentul anterior, ce este mai tare decăt cel posterior şi care să întinde prin fibrele lui dela piramidal şi scafoid la osul cel mare şi la trapezoid; mai este şi alt ligament care merge dela piziformu la osul în fel de cărlig; 5-lea ligamentul cel intern, ce merge dela osul în fel de cărlig la piramidal şi al 6-lea ligamentul cel estern care se întinde între scafoid şi trapezu. 
      V. Ligamenturile între oasele răndului d’al 2-lea, sunt 1-iu ligamenturile întreoase, din care cel mai ţeapăn este acel dintre osul cel mare şi dintre trapezoid; să mai afflă şi altul  între osul cel mare şi între osul în fel de cărlig; şi în sfîrşit ligamenturile dorsale şi palmere. 
      VI. Ligamenturile, între trapezu şi metacarpienul ăntăiu, sunt 1-iu ligamentul capsular; 2-lea ligamenturile dorsale, şi palmere; 2-lea ligamenturile dorsale, şi palmere; precum şi doă laterale unul internu, şi altul estern. 
[146] 	VII. Ligamenturile între metacarpieni cei patru din urmă şi între carp, sunt 1-iu capsula articulară care este o prelungire din acea a carpului; 2-lea ligamenturile dorsale; metacarpienul d’al doilea are doă, unul îi vine dela trapezu şi altul dela trapezoid; metacarpienul d’al 3-lea are assemenea doă, unul dela trapezoid şi altul dela osul cel mare; metacarpienul d’al 4-lea are iarăş doă, unul dela osul cel mare, şi altul dela osul în fel de cărlig; şi cel d’al 5-lea nu are decăt unul singur ce îi vine dela osul în fel de cărlig; 3-lea ligamenturile palmere; metacarpienul d’al 2-lea are doă, unul supperfiţial ce vine dela trapezu, şi altul adănc ce vine dela trapezoidu, mai are şi un ligament lateral care este cel mai ţeapăn şi ce vine dela trapezu; metacarpienul d’al 3-lea este unit cu trapezul prin doă ligamenturi supperfiţiale, şi unul adănc, şi cu osul în fel de cărlig printr’un ligament transvers;  metacarpienul d’al 5-lea are un ligament cei vine dela osul în fel de cărlig, şi altul dela pisiformu. 
      VIII. Ligamenturile metacarpienilor celor patru din urmă între dănşii sunt, 1-iu capsulele articulare; 2-lea ligamenturile dorsale ce merg dela un metacarp la altul, cel mai gros este acel d’ăntre al 4-lea şi al 5-lea; 3-lea ligamenturile laterale ce să întind dela faţa din afară a metacarpienilor d’al 3-lea d’al 4-lea şi d’al [147] 5-lea la faţa dinnăuntru a basei metacarpienilor d’al 2-lea, d’al 3-lea şi d’al 4-lea; 4-lea ligamenturile palmere să întind între metacarpienii d’al 4-lea şi d’al 3-lea şi între cei d’al 3-lea şi d’al 2-lea; 5-lea capetele lor sunt unite prin ligamenturi transversale ce merg dela unul la altul. 
      IX. Ligamenturile falangelor cu metacarpul, şi ale falangelor între dănsele; 1-iu capsulile sinoviale, sunt foarte largi mai alles la dosul mănii, înainte sunt înţepenite prin fibre transversale şi prin tendoanele muşchilor încovoitor, şi la dosul mănii prin tendoanele muşchilor întinzători; 2-lea ligamenturile laterale sunt esterne şi interne şi se întind dela un os la altul. 
      Mişcările în pronaţie căpătăiul de sus al radiului se întoarce în ligamentul inelar ca o osie, învreme ce căpătăiul de jos se învărteşte pe cubitul de dinapoi înainte şi din afară înnăuntru, şi’l încrucişează oarecum, şi măna care să articulează mai mult cu radiul urmează fireşte mişcările lui. În suppinaţie radiul se întoarce într’o direcţie împotrivă de aceea ce au urmat în pronaţie, şi se pune în linie paralelă cu cubitul. 
      Mişcările măinii pe antebraţ se fac înainte, înapoi, în afară, înnăuntru şi în rotaţie. 
      Surfeţele articulare ale carpului, precum şi [148] acelea ale metacarpului cu carpul, nu au decăt nişte mişcări foarte mărginite.
      Oasele metacarpului au mişcări mai însemnate înainte, spre pildă, cănd măna se îndoeşte astfel încăt face o adăncătură în palmă, la această mişcare metacarpienul de al V-lea se apropie de cel d’al II-lea, în vreme ceilalţi doi din mijloc se cam trag înapoi. Metacarpienul de 1-iu împrotivă are mişcări foarte mari, căci se mişcă înainte, înapoi, în afară şi înnăuntru. Între falange şi metacarpieni se afflă mişcări analoage; celalalte doă falange împrotivă  nu au decăt întinderea şi îndoiala. 
      
      Articulaţiile ligheanului. 
      Oasele cocsale se articulează împreună, precum şi cu sacru, prin faţetele articulare următoare. Pentru simfisa pubisului se afflă doă faţete ovalere al cărora diametrul cel mare este de sus în jos; pentru articulaţia osului cocsal cu sacru, se afflă faţete lungueţe, în forma urechii, doă pe marginile laterale ale sacrului şi alte doă pe partea cea mai posterioră a feţii iliace interne; înapoiul acestor din urmă faţete se afflă o mulţime de scosături şi de adăncături de care se prind ligamenturi. Articulaţia dintre sacru cu trupul vertebrei d’a 5-lea,  precum şi dintre vărful sacrului cu cocsu, este întocmai ca ale celorlalte [149] vertebre ăntre dănsele. Ligamenturile articulaţiilor ligheanului sunt cele următoare: pentru simfisa pubisului, surfeţele articulare se afflă îmbrăcate cu cartilagiuri care se unesc împreună şi care sunt mai groase înainte decăt înapoi. Înainte se afflă un ligament încrucişat, adică dela spina pubisului, de fiecare parte, pleacă căte un ligament care merge de se prinde, cel din dreapta de faţa anterioră a osului pubis din stînga, şi cel din stînga de faţa din dreapta; un ligament posterior foarte subţire; un ligament supperior foarte gros ce se întinde dela un os la altul; şi un ligament inferior sau triunghiular foarte ţeapăn ce se confundă cu cel anterior sau cu cartilagiul întrearticular, şi ce se afflă alcătuit de fibre încrucişate. Ligamenturile  articulaţii simfiselor sacroiliace sunt: 1-iu cartilagiurile articulare; dinapoiul acestor facete se afflă mai multe ligamenturi mici şi groase ce împreună surfeţele glodoroase, precum şi înainte se afflă o bandă ce trece pe faţa anterioră a sacrului; 2-lea ligamentul ileolombere ce se împarte în cel anterior şi supperior, şi în cel anterior şi inferior; cel d’ăntăiu începe dela a 3-lea parte posterioră a crestei iliace şi merge de se prinde de apofisa transversă a vertebrei lombere d’a 4-lea şi a 5-lea; celelalt se întinde dela spina iliacă supperioră şi posterioră pînă la apofisa transversă a vertebrei lombere de [150] a 5-lea; 3-lea ligamentul ileo-sacral ce se întinde dela spina iliacă supperioră şi posterioră pe apofisile transverse ce se afflă pe sacru; 4-lea ligamentul sacro-ischiatic cel mare, ce se prinde înapoi de faţa posterioră a cocsului, de doă sau trei apofise transverse ale sacrului, şi înainte se sfîrşaşte la tuberositatea ischiatică; 5-lea ligamentul sacro-ischiatic cel mic, ce încrucişază pe cel mare şi care se întinde după faţa anterioră şi laterală a sacrului şi a cocsului, pănă la spina ischiatică; însfîrşit membrana care astupă gaura cea subtpubienă  şi la partea supperioră a căria se afflă o întrerupere prin care trec vase şi nervuri. 
      Mişcările ligheanului. Obicinuit nicio mişcare simţitoare nu se face în simfisele sacroiliace şi pubiene; la epoca însă a naşterii, ligamenturile osoase se cam încovoaie şi oasele se cam depărtez unele de altele. Cocsul assemenea are oarecare mişcări în articulaţia lui cu sacru. 
      
      Articulaţia cocsalo-femorală. 
      Capul femurului se articulează cu adăncătura cotiloidienă prin epartroză. Ligamenturile acestei articulaţii sunt: 1-iu burletul cotiloidienu, un fel de cartelagiu ce încongioară adăncătura cotiloidienă şi o face mai adăncă spre a putea încăpea întrănsa capul femurului; 2-lea [151] capsula membranoasă foarte groasă, mai vîrtos înainte, la care se poate deosebi doă membrane, una internă care este cea sinovială şi ce căptuşeşte toată surfaţa articulară atăt a femurului, căt şi a osului cocsal, şi alta esternă care este fibroasă şi care se prinde de muchea adăncăturei cotiloidiene şi de gătul femurului; ea se afflă înţepenită prin fibre ce’i vin dela tendoanele muşchilor ce o încungioară; înnăuntrul articulaţiei se afflă o mulţime de grăsime. 3-lea ligamentul cel rotund sau sgărciul întrearticular ce se prinde de fundul găunoşiturei cotiloidiene, precum şi de ştirbitura cotiloidienă şi merge la urmă de încongioară capul cotiloidien şi se prinde de adăncătura ce se afflă pe acest cap. Mişcările femurului pe lighean sunt de tot felul. 
      
      Articulaţia genuchiului. 
      Femurul, tibia şi rotula concură la această articulaţie trocleenă. Căpătăiul inferior al femurului, îmbrăcat peste tot de cartilagiu, presentează în jos un fel de scripăţ pe care se văd doă condiluri, despărţite printr’o adăncătură. Aceste condiluri în jos correspund la doă surfeţe concave ale tibiei ce se afflă adăncite prin nişte cartilagiuri întrearticulare ce au formă de jumătate de lună şi care înnăuntru se prind de creasta tibiei ce se afflă în mijlocul surfeţelor articulare, [152] în vreme ce în afară se prind de împregiurul tuberozităţilor tibiei; înainte condilurile se articulează cu rotula care la mijloc are o dungă însemnată spre a intra în adăncătura scripetului femurului. 
      Ligamenturile acestei articulaţii sunt, 1-iu ligamentul capsular care îmbracă toată surfaţa articulară a genuchiului, intră în articulaţie unde se încovoaie mai de multe ori şi alcătueşte un fel de ciucure de grăsime; această membrană se afflă înţepenită atăt de  ligamenturile următoare, căt şi de tendoanele muşchilor ce încongioară această articulaţie; 2-lea ligamentul lateral intern ce se întinde dela condilul intern al femurului spre tuberositatea internă a tibiei; 3-lea ligamenturile laterale esterne, în număr de doă, unul lung şi altul scurt; cel lung începe la tuberositatea condilului estern al femurului şi se sfîrşaşte la partea esternă a capului peroneului; 4-lea ligamentul posterior sau popliteu ce se întinde peziş între condilul estern al femurului şi între tuberositatea internă a tibiei; 5-lea ligamentul rotulienu, foarte ţeapăn, care uneşte rotula cu spina tibiei; acest ligament se pare a fi  o prelungire din tendonul muşchiului triceps în desimea căruia tendon acest os s’ar fi desvoltat ca un os sezamoid; 6-lea ligamenturile încrucişate, în număr de doă; cel anterior se întinde dela faţa internă a condilului* [153] femural estern, la adăncătura ce se afflă dinaintea crestei care desparte surfeţile articulare ale tibiei; cel posterior se întinde dela faţa esternă a condilului intern, la adăncătura ce se afflă din apoi tot acei creste. 
      Peroneul şi tibia să articulează împreună atăt prin căpătăiele lor supperiore şi inferiore, căt şi printr’un ligament întreosos ce merge  dela tibie la peroneu şi ce se afflă pătruns de mai multe găuri prin care trec vase şi nervuri. 
      Mişcările genuchiului se mărginesc la întindere şi la încovoietură. 
      
      Articulaţia glesnei. 
      Căpătăiul inferior al tibiei se articulează cu astragalul prin felul de articulaţie trocleenă. Astragalul se afflă înţepenit oarecum în adăncătura ce alcătueşte căpătăiele inferiore, al tibiei şi al peroneului; din feţele acei adăncături cea internă şi cea supperioră, sunt alcătuite de tibie, iar cea esternă de peroneu; faţa supperioră a astragalului are forma unui scripeţ. Ligamenturile acestei articulaţii sunt: 1-iu între tibia şi peroneu, capsula articulară care abia se vede; Ligamentul maleoler cel anterior ce se afflă la partea anterioră şi esternă, şi care se întinde dela tibia şi peroneu şi se compune de mai multe triunghiuri fibroase; şi un ligament* [154] la partea posterioră; 2-lea ligamenturile între oasele fluerului piciorului şi oasele tarsului sunt: ligamentul capsular ce încungioară articulaţia; ligamentul peroneului anterior care, dela marginea anterioră  a maleolei esterne, se întinde pe faţa anterioră şi esternă a astragalii; ligamentul peroneului cel mijlociu care se întinde dela  vărful maleolii peroneului pe faţa esternă a calcaneului; ligamentul peroneului posterior care dela marginea posterioră iarăşi a acestei maleoli se întinde în curmeziş pe faţa posterioră a astragalului; şi în sfîrşit ligamentul deltoidienu care începe la maleola internă, se lărgeşte în jos şi merge de să prinde de scafoid, de astragal, şi de calcaneu. 
      
      Articulaţiile tarsului. 
      Oasele tarsului se articulează împreună prin artrodie; astragalul prin faţa lui inferioră se articulează în doă locuri cu faţa supperioră a calcaneului, prin faţa cea anterioră se articulează cu faţa posterioră a scafoidului; şi calcaneul se articulează prin faţa lui anterioră cu faţa posterioră a cuboidului; scafoidul se articulează prin faţa lui esternă cu cuboidul şi prin faţa cea anterioră cu căte trei cuneiformii; cuneiformii se articulează* [155] prin feţele laterale între dănşii, cel d’al III-lea însă se articulează şi cu cuboidul. 
      
      Ligamenturile oaselor tarsului. 
      1-iu Ligamenturile între astragal şi calcaneu sunt: ligamentul capsular, foarte subţire care se îngroaşă spre partea internă, luănd fibre dela punga fibroasă în care alunecă tendoanele muşchilor încovăietor; ligamentul întreosos care se întinde în adăncăturile ce se afflă între faţetele articulare ale calcaneului şi ale astragalului; se mai afflă şi alte ligamenturi împregiurul articulaţii, unul estern şi unul posterior. 
      2. Ligamenturile între astragal şi scafoid sunt: un ligament capsular şi doă ligamenturi împregiurul articulaţiei, unul dassupra şi altul la partea internă a piciorului. 
      3. Ligamenturile între calcaneu şi scafoid sunt: doă ligamenturi dorsale, şi doă ligamenturi plantere. 
      4. Ligamenturile între calcaneu şi cuboid sunt: un ligament la partea dorsală ce se împarte în mai multe mănuchiuri din care unul se afflă la partea internă, altul la partea esternă şi altul la partea din laturi şi esternă, şi ligamenturile plantere în număr de trei. 
      5. Ligamenturile între scafoid şi cuboid, sunt [156] un ligament dorsal, un ligament palmer sau încurmeziş şi un ligamentu întreosos. 
      6. Ligamenturile între scafoid şi  cuneiformi, sunt: ligamenturile dorsale, unul pentru fiecare cuneiform, ligamentul lateral intern ce merge la cuneiformul de 1-iu, şi ligamenturi plantere, cel d’ăntăiu cuneiform are doă, unul superfiţial şi altul adănc; cuneiformii al 2-lea şi al 3-lea nu au decăt un singur ligament. 
      7. Ligamenturile între cuboid şi cuneiformi sunt: un ligament dorsal şi ligamenturile plantere care se întinde între cuneiformul d’al 3-lea şi între cuboid; şi în sfîrşit mai sunt nişte ligamenturi care unesc oasele cuneiforme între dănsele. 
      
      Articulaţiile metatarsului. 
      Oasele metatarsului să articulează cu oasele tarsului asemenea prin artrodie. Metatarsienul 1-iu se articulează cu cuneiformul dintăiu; cel d’al  2-lea  cu căte trei cuneiformii care îi alcătuesc un fel de adăncătură în care intră acest metatarsien; cel d’al 3-lea metatarsien se articulează cu cuneiformul d’al treilea; şi cei doi din urmă cu osul cuboid; căte cinci se articulează prin căpătăiele lor împreună. 
      Ligamenturile articulaţiilor metatarsului sunt: 1-iu ale Metatarsienului I, un ligament capsular, [157] un ligament dorsal şi unul planter care vine dela cuneiformul I: 2-lea ale metatarsienului al II, un ligament capsular, ligamenturile dorsale în număr de trei care vin dela căte trei cuneiformii, ligamentul planter ce vine dela cuneiformul I, ligamentul lateral estern ce se întinde dela faţa esternă a cuneiformului al II la faţa tot esternă a metatarsienului cei correspunde, şi ligamentul lateral intern ce se întinde dela faţa esternă a cuneiformului al III,  la faţa internă a metatarsienului al II; 3-lea ligamenturile metatarsienului d’al III sunt: un ligament capsular, doă ligamenturi dorsale, unul ce vine dela cuneiformul al III şi altul dela cuboid, şi ligamentul planter care nu este alt decăt o prelungire a 
ligamentului planter a  metatarsienului al II, doă ligamenturi laterale interne ce vin dela cuneiformul al III şi doă ligamenturi laterale esterne din care unul vine dela cuboid şi cellalt dela cuneiform; 4-lea ligamenturile metatarsienilor al IV şi al V, sunt: ligamenturile capsular, un ligament dorsal ce vine dela cuboid şi merge la metatarsienul al IV, un ligament lateral ce se întinde dela faţa esternă a cuneiformului al III şi merge la faţa internă a metatarsienulului al IV; şi însfîrşit un ligament transversal, planter ce vine iarăşi dela cuneiformul al III şi merge la al V metatarsien. 
      Ligamenturile metatarsienilor între dănşii sunt: ligamenturile dorsale, în număr de trei, ce se [158] întind între patru din urmă metatarsieni; ligamenturile laterale, iarăşi în număr de trei, între patru din urmă metatarsieni; aceste ligamenturi se întind dela faţa esternă a unui os la faţa internă a osului vecin; ligamenturile plantere iarăş în număr de trei, ce se afflă asemenea între patru din urmă metatarsieni; un alt ligament planter ce se întinde dela basa metatarsienului al II la basa metatarsienului al V; şi însfîrşit ligamenturile transverse plantere, în număr de patru, şi care se afflă între capetele a cător   cinci oase metatarsiene. 
      
      Articulaţiile falangelor atăt cu metatarsul căt şi între dănsele. 
      Basa falangelor de ăntăiu să articulează cu capetele metatarsienilor prin fel de articulaţie ce se numeşte condilienă, precum şi falangele degetelor cu metacarpienul. Falangele între dănsele se articulează prin felul de articulaţie numit troclea. 
      Ligamenturile lor sunt cele următoare: ligamenturile capsulare şi ligamenturile laterale unul de fiecare parte. 
      Mişcările articulaţiei glesnii. Mişcările de încovoietură şi întindere a acestei articulaţii sunt destul de însemnate; mişcările însă [159] din laturi sunt mărginite; dintr’aceste toate mişcări poate eşi mişcarea de circonducţie. 
      Mişcările oaselor tarsului între dănsele sunt foarte mărginite. Oasele metatarsului se mişcă oarecum pe tars. Oasele metatarsului se mişcă oarecum pe tars. Falangele au mişcări de întindere şi de încovoietură destul de însemnată. 
      [160] 
      MIOLOGIE. 
      ANATOMIA GENERALĂ A MUŞCHILOR. 
      Muşchii sunt organe fibroase, cam roşii, moi, puţin elastici şi care au însuşirea de a se strînge, căt se poate de desvoltată, însuşire prin care îndeplinesc deosebitele mişcări ale trupului. 
      Muşchii se împart îndeobşte în trup care este partea cărnoasă sau cea din mijloc, şi în căpătăie care mai totdauna  se afflă de sgărciu; din căpătăie, acela care se prinde de locul suppus mai puţin la mişcări se numeşte cap, iar cellalt ce se prinde de locul care se mişcă neîncetat se numeşte coada. 
      Muşchii au forme deosebite; astfel sunt: muşchii lungi, largi, cilendrici, turtiţi, în felul fusului, în felul penii de condeiu, adică un sgărciu lung la mijloc de care pe amăndoă părţile se prind fibre, alţii sunt simpli la un căpătăiu, şi se împart în doă sau trei [161] mînuchi la celalalt căpătăiu, şi atunci se numesc biceps daca să împarte în doă căpătăie, şi triceps daca să împarte în trei căpătăie. 
      Un muşchiu se compune de mai mulţi mînuchi, iar fiecare mînuchi de o mulţime de fibre ce se pot vedea cu ochii; mînuchii precum şi fibrele se afflă împreunaţi printr’o ţesătură celuloasă, iar tot muşchiul se afflă învelit într’o ţesătură celuloasă mai ţeapănă, sau într’o aponevrosă. 
      Fibrile cărnoase se afflă totdauna paralele şi niciodată încrucişate. Cănd muşchiul se afflă în răpaos, fibrele sunt drepte. Cănd înpotrivă muşchiul se strînge, fibrele se îndoiesc şi se afflă şovăite. 
      Vasele muşchilor sunt foarte numeroase şi alcătuesc un fel de răţea împregiurul muşchilor şi a fibrelor. 
      Nervurile se afflă assemenea foarte numeroase şi se împart într’o mulţime de ramuri ce se perd în fibre. 
      Cei mai mulţi muşchi se prind de oase prin tendoanele sau sgîrciurile lor, sgîrciurile seamănă cu ligamenturile. Unele sgărciuri sunt lungi, altele scurte şi altele mai largi în felul aponevroselor.
      Mulţi muşchi nu au la căpătăiele lor sgărciuri şi se prind d’a dreptul prin fibrele cărnoase ammestecate cu fibre sgîrcioase. Cănd mai multe sgîrciuri de muşchi se afflă adunate în mănuchi [162] într’un loc strîmt, fiecare dintr’ănşii este încongiurat de o teacă mucoasă, teacă ce pe faţa ei internă secretează un licuid întocmai ca pungele sinoviale pe la încheeturi; acea teacă celuloasă slujaşte a înlesni mişcările fiecăruia muşchiu în parte. 
      Assemenea pe la locuri pe unde sgîrciurile muşchilor trec pe dassupra îmflăturilor oaselor, sau pe dassupra încheieturilor, se afflă teci mucoase ce secretează înnăuntru un licuid care slujaşte a înlesni mişcările. 
      Mai toată sistema muşchilor este încongiurată de pînze ţepene, numite aponevrose care la trunchiu abia se bagă de seamă; iar la mădulare se affă foarte desvoltate; aceste aponevrose nu numai accopere muşchii peste tot, dar din faţa lor internă trimit foi care despart muşchii unii de alţii; acele foi merg de se prind de oase. 
      
      DESPRE MUŞCHI ÎN PARTICULAR. 
      Muşchii pănticilor sau ai abdomenului. 
      Muşchiul oblic estern sau oblicul cel mare. 
      Muşchiul oblic estern se afflă situat pe părţile laterale şi anteriore ale abdomenului; fibrele lui [163] sunt dirigeate în jos şi înainte. El se prinde sus prin opt căpătăie de cele din urmă opt coaste; aceste căpătăie sau degetaţii să încrucişază cu degetaţiile danteleului celui mare şi ale dorsalului celui mare; jos şi înapoi se prinde de marginea esternă a crestei iliace; şi la partea anterioră se schimbă într’o aponevrosă largă ce se uneşte cu aponevrosa oblicului celui mic, trece peste muşchiul drept şi să încrucişază pe linia mediană cu aponevrosa dinprotivă. Din încrucişarea aponevroselor muşchilor oblicii cei mari şi cei mici precum şi a transverşilor, se alcătueşte o dungă fibroasă ce s’a numit linie albă, linie ce să întinde dela apendiţa gzifoidă pînă la pubis; partea de jos a aponevrosii oblicului celui mare sau estern, alcătueşte un cordon întins între spina anterioră şi supperioră a osului cocsal şi între spina pubisului; acest cordon s’a numit ligamentul lui falon sau arcada crurală a căria margine inferioră se încovoaie în sus şi alcătueşte un şanţ prin care trece cordonul spermatic la om şi ligamentul cel rotund al mitrii la femee, dela căpătăiul intern şi dela marginea  inferioră a acestei arcade, naşte o lamă triunghiulară care se prinde de pubis şi care s’a numit ligamentul lui jembernat; o margine a acestui ligament se prelungeşte cu arcada crurală, ceealaltă se prinde de pubis şi cea d’al treilea este slobodă şi caută în afară. Această margine, [164] mărgineşte la partea internă canalul crural. Vasele şi nervurile ce esu din abdomen ca să meargă la coapsă, trec pe dedesubtul acestei arcade şi în afara ligamentului lui jembernat. La partea anterioră şi inferioră, aponevrosa oblicului estern să împarte în doă mănuchiuri, numite stălpii găurii enghiuinale; stălpul supperior sau intern trece peste pubis şi se încrucişază cu cel de împotrivă, după ce mai ăntăiu a eşit dintr’ănsul o foiţă aponevrotică ce merge de se prinde de verjă şi alcătueşte ligamentul de care este atărnat penisul. Stălpul estern se cam trage înapoiul celuilalt şi se prinde de spina pubisului. Aceşti doi stălpi lasă între dănşii un spaţiu triunghiular ce s’a numit gaura enghiuinală prin care trece cordonul spermatic la om, sau ligamentul cel rotund al mitrii la femee. 
      
      Muşchiul oblic intern sau oblicul cel mic. 
      Acesta este un muşchiu larg ale căruia fibre sunt dirigeate în jos şi înapoi, în vreme ce ale celui mare sunt dirigeate în jos şi înainte. El se prinde sus de cartelagiurile coastelor celor din urmă în număr de cinci, dinapoiu sau din afară, de aponevrosile transversului şi a dorsalului celui mare, aponevrose ce vin dela apofisele spinoase lombere [165] şi sacrale, jos şi înapoi, de creasta iliacă şi de partea esternă a arcadei crurale; la partea internă, acest muşchiu se schimbă în aponevrosă care în jumătatea de jos trece dinaintea  muşchiului celui drept şi în jumătatea de sus se despică în doă foi, din care cea anterioră se împreună cu aceea a oblicului celui estern, trece cu dănsa peste muşchiul cel drept şi se încrucişază la mijloc cu cea din împotrivă spre a alcătui linia albă; iar cea posterioră se uneşte cu aponevrosa muşchiului transvers, trece dinapoiul muşchiului celui drept şi se sfîrşaşte assemenea la linia albă. Dela al 3-lea parte esternă a arcadei crurale, marginea inferioră a oblicului intern, precum şi a transversului se dirigează în jos, se împreună cu marginea ligamentului lui falon ce am văzut că s’a încovoiat în sus, şi din şanţu ce era îl schimbă în canal, ce s’a numit canalul enghiuinal prin care trece cordonul spermatic. Unele din fibrele cărnoase ale oblicului celui mic intră în canalul enghiuinal, învălesc boşul şi cordonul spermatic şi alcătuesc muşchiul boşului care s’a numit cremasterul. 
      
      Muşchiul Transvers. 
      Fibrele acestui muşchiu sunt dirigeate în curmeziş. El se prinde înapoi de aponevrosa ce naşte din împreunarea mai multor foi, din care cea [166] anterioră naşte din apofisele transverse ale vertebrelor lombere şi trece pe dinaintea muşchiului pătrat al lombilor, cea mijlocie se prinde tot de acele apofise, dar trece înapoiul muşchiului pătrat al lombilor, cu chip că acest muşchiu se afflă vîrît într’o teacă aponevrotică, şi în sfîrşit  foaia posterioră care naşte din apofisele spinoase lombere şi sacrale, înveleşte trupul întreg al muşchiului sacro-lomber şi al dorsalului celui lung. La partea supperioră, muşchiul transvers se prinde din faţa internă a cartilagiurilor costale celor inferiore, în număr şi şapte, şi să încrucişază cu căpătăiele sau degitaţiile muşchiului diafragmul; jos şi înapoi se prinde de marginea internă a crestei iliace şi de partea esternă a arcadei crurale; la partea anterioră, transversul alcătueşte o apofisă, a căria jumătate supperioră se uneşte cu foaia posterioră a apofisii oblicului intern şi trece dinapoiul muşchiului celui drept; iar jumătatea inferioră se uneşte assemenea cu jumătatea inferioră a aponevrosii oblicului intern şi trece dinaintea muşchiului celui drept şi amăndoă se sfîrşesc tot la linia cea albă. Marginea inferioră a transversului se confunde cu aceea a oblicului intern şi alcătuesc împreună muşchiul cremasterul. 
      [167]
       Muşchii cei drepţi. 
      Aceşti muşchi în număr de doi, se afflă în forma a doă bande lungi, situate la partea dinainte şi din mijloc a abdomenului. Fiecare se prinde sus de cartilagiurile coastelor de a 5-lea, a 6-lea şi a 7-lea, precum şi de apendiţa gzifoidă a sternului; iar jos pe partea orizontală a pubisului. Fibrele acestor muşchi sunt dirigeate în linie verticală; ei se afflă în lungimea lor, întrerupţi prin sgîrciuri în doă sau trei locuri. 
      Fiecare muşchiu drept se afflă oarecum închis într’o teacă aponevrotică, alcătuită la partea anterioră de aponevrosa oblicului estern, şi de foaia anterioră a oblicului intern, şi înapoi de foile împreunate ale oblicului intern şi a transversului. Aceşti doi muşchi însă în jumătatea lor inferioră atting d’a dreptul peritoanul, căci am văzut că foile aponevrotice ale oblicului intern şi ale transvesului trec pe dinaintea lui, în jumătatea de jos. Linia albă a abdomenului nu este dar alt, decăt o încrucişare la partea din mijloc a aponevroselor muşchilor, oblicilor celui mare şi celui mic, şi a transversului. 
      [168] 
      Muşchiul piramidalul. 
      Acest muşchiu foarte mic, se afflă la partea internă a muşchiului celui drept. Basa lui se prinde de pubis, iar vărful de linia albă. 
      
      Slujba muşchilor păntecilor. 
      Aceşti de mai sus muşchi ce se prind de pept, de lighean, şi de coloana vertebrală slujesc, 1-iu trăgînd coastele în jos, la actul espiraţii; 2-lea micşorănd convecsitatea păntecilor, apasă vicerurile şi slujesc la vărsături, la facere, la scoatere afară a materialurilor fecale, şi îndeobşte la toate opintelile. Daca aceşti muşchi, şi mai alles cei drepţi, se strîng foarte tare, contribuază a încovăi trunchiul înainte. Daca muşchii numai dintr’o parte se strîng, trupul se întoarce în laturi. 
      
      Diafragmul. 
      Acesta este un muşchiu larg şi subţire, ce desparte peptul de abdomen. El presentează o parte costală şi alta lomberă. Cea costală alcătueşte un fel de boltă ce se prinde de cartilagiul gzifoid şi în fiecare parte a peptului, de coastele din jos în număr de şase prin căpătăie sau degitaţii ce se încrucişez cu degitaţiile muşchiului transvers. [169] Aceste toate căpătăie se împreună şi alcătuescu un plan cărnos, concav în jos ce merge înapoiu spre coloana vertebrală unde să schimbă într’o aponevrosă mare, aponevrosă ce are forma unei foi de iarba ce se numeşte trifoi, şi care s’a numit centrul frenic; această aponevrosă să afflă pătrunsă cam la mijloc şi cam în dreapta de o gaură rotundă, cam pătrată prin care trece vîna cavă de jos. Cam la partea anterioră şi esternă a boltei, fibrele cărnoase se răresc şi lasă plebra de attinge peritoanul. Partea posterioră a centrului frenic se prelungeşte cu partea lomberă a diafragmului ce se afflă mai groasă şi mai lungă decăt partea costală. Acolo unde începe această parte lomberă şi cam la stănga, se vede o gaură ce se numeşte gaura ovală prin care trece esofagul şi nervurile perechii de al 8-lea; la urmă această parte lomberă se împarte în doi stîlpi între care trec artira aortă, vîna azigos şi canalul torasic; fiecare stălp se împarte în patru căpătăie ce merg de se prind de cea din urmă vertebră dorsală, şi de trei sau patru din urmă vertebre lombere. Stîlpul cel drept să scoboară mai în jos decăt cel stăng. Între căpătăiul dintăiu şi cel d’al doilea trec nervii splancniţi. 
      Slujba diafragmului. Străngînduse micşorează boltirea ce alcătueşte în sus acestu muşchiu şi printr’aceasta măreşte capacitatea peptului şi [170] împotrivă micşorează aceea a abdomenului; acest muşchiu dar slujaşte la inspiraţie, la isgonirea din trup a materialurilor fecale, a udului, a copilului, la vărsătură şcil.; la opintelile cele mari diafragmul ţinteşte coastele şi astfel muşchii ce se prind de dănsele se pot sprijini pe ele. 
      
      MUŞCHII DELA PARTEA ANTERIORĂ A PEPTULUI ŞI MUŞCHII CEI DE DASSUPRA GĂTULUI. 
      Muşchiul  Posieru. 
      Acest muşchiu este alcătuit de un plan muşchiulos foarte subţire în patru colţuri, ale căruia fibre se afflă dirigeate în jos şi în afară. Sus el se prinde de marginea inferioră a fălcii de jos, trimite spre unghiul estern al gurii un mănuchiu de fibre ce se numeşte muşchiul rizoriul al lui santurini; subt bărbie fibrele celui din dreapta se împreună cu ale celui din stănga, trimit unul către altul un mănuchiu de fibre în curmeziş, fibre ce iau numirea de muşchiul transversal al bărbiei. Posierii scoborănduse pe găt se depărtez unul de altul şi se perd în sfîrşit în pellea ce acopere [171] partea de sus a pectoralului celui mare şi a deltoidului. 
      Slujba. El întinde şi sgîrceşte pellea gătului; rizoriul trage unghiul gurii înapoi şi în jos şi prin urmare slujaşte la rîs, iar fibrele transversale ale bărbiei alcătuesc încreţiturile bărbii. 
      
      Muşchiul Pectoralul cel mare. 
      Acest muşchiu triunghiular, să afflă pe faţa anterioră şi laterală a peptului. El se împarte în doă părţi, în cea claviculară şi în cea toracsică; aceste doă părţi se deosibesc una de alta printr’o linie celuloasă; cea claviculară se prinde de jumătatea internă a marginii interiore a claviculei; cea toracsică se prinde de stern şi de cartilagiurile a şase sau şapte dintăiu coaste. Amăndoă aceste părţi ce’şi dirigează fibrele spre braţu se unesc printr’un sgărciu foarte larg ce merge de se prinde de marginea de dinainte a adăncăturei bicipitale a umerului; marginea de jos a pectoralului alcătueşte marginea de dinainte a subţiorii. 
      Slujba. Muşchiul pectoralul cel mare appropie braţul de pept şi îl duce cam înainte. Partea claviculară strîngănduse singură ardică braţul cam în sus. Daca braţul se afflă sprijinit (spre pildă cănd se sprijină cineva pe cot) pectoralul cel mare ardică coastele, lărgeşte peptul şi cu acest chip slujaşte la inspiraţie. 
      [172] 
      Pectoralul cel mic. 
      Acest muşchiu este triunghiular şi se prinde prin trei căpătăie de coastele de a 3-lea, de a 4-lea şi de a 5-lea; fibrele adunînduse într’un mînuchiu se urcă în sus şi în afară, şi se schimbă într’un sgărciu ce merge de se prinde de marginea antirioră a apofisii coracoide a omoplatului. 
      Slujba. El adduce spala înainte şi în jos; dar daca omoplatul se afflă sprijinit, ardică coastele. 
      
      Muşchiul subtclavicular. 
      Muşchiu mic, aşezat între claviculă şi între coasta 1-a, se afflă accoperit înainte de o aponevrosă, numită costo claviculară. El se prinde printr’un sgărciu de o îmflătură ce se afflă pe coasta de ăntăiu, se dirigează în afară şi se sfîrşaşte la faţa inferioră a claviculei. 
      Slujba. Acest muşchiu pleacă clavicula în jos şi printr’ănsa omoplatul cu care se afflă unită. 
      
      Muşchiul Sterno-clido-mastoidien. 
      Muşchiul  Sterno-clido-mastoidien este lung şi împărţit jos în doă căpătăie. El se afflă situat [173] sus, la partea din laturi, iar jos la partea anterioră a gătului. Sus el se prinde de partea esternă a apofisii mastoide şi de arcada occipitală supperioră, şi jos prin căpătăiul intern de căpătăiul supperior al sternului; iar prin căpătăiul estern de a 3-ia parte internă a marginii de sus a claviculei. Acest muşchiu correspunde înapoiu prin marginea lui anterioră la artira carotită şi la vîna jugulară internă şi se afflă pătruns de nervul accesoor a lui Uilis. 
      Slujba. Daca peptul se afflă ţinut, amăndoi muşchii strîngînduse deodată aduc capul înainte fără a pleca bărbia, daca se strînge numai unul singur, faţa se întoarce în partea din împotrivă; daca capul se afflă ţintit, ei ardică sternul şi printr’aceasta slujesc la inspiraţie. 
      
      Muşchiul Digastricul. 
      Muşchiul digastric este un muşchiu mic, situat la partea de sus a gătului. El începe printr’un mănuchiu subţire în adăncătura mastoidienă, se dirigează înainte şi în jos şi se schimbă în sgărciu; acel sgărciu la urmă petrece prin muşchiul stiloioidien, şi odată ce a ajuns puţintel în susul osului ioid, cu care se afflă legat printr’o fîşie aponevrotică, îşi schimbă direcţia, se dirigează înainte şi în sus, şi să sfîrşaşte printr’un trup muşchiulos ce se prinde de marginea de jos a fălcii, [174] approape de simfisa bărbiei şi de digastricul de împotrivă. Glanda subtmacsilară se afflă în concavitatea unghiului ce alcătueşte căpătăiul posterior cu cel anterior al acestui muşchiu. 
      Slujba. Daca osul ioid se afflă ţintit, muşchiul digastric trage în jos falca inferioră; daca împotrivă falca de jos, precum şi osul ioid se afflă ţintite, acest muşchiu poate pleca puţintel occipitalul şi prin urmare poate ardica puţintel falca supperioră; daca osul ioid numai se afflă mişcat, atunci digastricul se ardică cu limba, ceea ce se întămplă în vremea înghiţiturii. 
      
      Muşchiul Stilo-ioidien. 
      Acest muşchiu este subţire  şi se afflă situat lăngă marginea  supperioră a muşchiului digastric. El se prinde sus de basa apofisii stiloide, se dirigează în jos şi la partea dinainte să afflă pătruns de sgîrciul digastricului, la urmă merge de se prinde jos de trupul osului ioid approape de corpul lui cel lung. 
      Slujba. Amăndoi muşchii stilo-ioidieni ardică osul ioid şi îl dă înapoiu; unul singur îl trage într’o parte. 
      [175] 
      Muşchiul Milo-ioidienu. 
      Muşchiul Milo-ioidien, este triunghiular şi fără soţu; acest muşchiu se întinde  între faţa internă a fălcii interiore şi între marginea supperioră a trupului osului ioid. Fibrele acestui muşchiu sunt dirigeate în jos şi înnăuntru; cele dinainte se împreună pe linia mediană cu cele din partea de împotrivă, cele dinapoiu ajung pînă la osul ioid. 
      Slujba. Daca falca se afflă ţintită, osul ioid se ardică şi atunci limba se afflă addusă lăngă cerul gurii, daca din împotrivă osul ioid este ţintit, falca inferioră se afflă trasă în jos. 
      
      Muşchiul Genio-Ioidien. 
      Acest muşchiu este rotund şi să prinde sus de spina interă a fălcii inferiore, şi jos de marginea supperioră a trupului osului ioid. 
      Slujba. Tot aceea ce are şi muşchiul milo-ioidien. 
      
      Muşchiul Omoplato-ioidien. 
      Muşchiul omoplato-ioidien este subţire, situat pe faţa din laturi şi de jos a gătului. El se prinde [176] jos de basa apofisii coracoide a omoplatului, lăngă ştirbitura acestui os, la urmă se dirigează în sus şi înainte şi se prinde sus de marginea de jos a osului ioid approape de corpul cel mare. Trupul muşchiului presentează cam la mijloc un sgărciu. 
      Slujba. Daca un muşchiu singur se strînge, trage osul ioid în partea lui; daca amăndoi se strîng deodată, osul ioid se afflă tras în jos şi înapoi. 
      
      Muşchiul Sterno-ioidien. 
      Acest muşchiu este o făşie cărnoasă situată la partea anterioră a gătului ce se prinde sus de marginea inferioră a trupului osului ioid, şi jos de faţa posterioră a căpătăiului supperior al sternului, precum şi de partea supperioră şi posterioră a cartilagiului coastei de 1-ia.
      Slujba. Acest muşchiu trage în jos osul ioid. 
      
      Muşchiul Io-Tiroidien. 
      Muşchiul io-tiroidien este un muşchiu mic cam în patru colţuri ce se prinde sus de marginea inferioră a osului ioid şi de corpul lui cel lung; de acolo se dirigează în jos unde se prinde de o linie oblică ce se afflă pe cartilagiul tiroid al larencsului. 
[177] 	Slujba. El trage în jos osul ioid şi ardică cartilagiul tiroid, după cum unul sau altul se afflă ţintit sau să mişcă. 

      Muşchiul Sterno-Tiroidien. 
      Muşchiul sterno-tiroidien este o făşie cărnoasă subţire ce se prinde sus de linia oblică a cartilagiului tiroid şi jos de faţa posterioră a căpătăiului supperior al sternului şi a cartilagiului coastei 1-ia. 
      Slujba. El trage în jos laricsul. 
      
      MUŞCHII CRANULUI ŞI AI FEŢII. 
      Muşchiul Occipitalo-Frontal. 
      Muşchiul occipitalo-frontal este un muşchiu jumătate membranos şi jumătate muşchiulos, foarte subţire şi ce accoperă vîrful capului; dinapoi el începe prin fibre muşchiuloase de fiecare parte a arcadei occipitale supperiore precum şi la apofisa mastoidă, se urcă pe cran de o înălţime de un deget, sau de un deget şi jumătate, şi să schimbă într’o aponevrosă largă care odată ce ajunge în vîrful capului, se schimbă iarăşi într’o foae [178] muşchiuloasă ce acopere fruntea şi se sfîrşaşte jos la marginea supperioră a orbitului, amesecînduse cu muşchiul orbicularul pleopilor; la mijloc el trimite o făşie mică pe dassupra nasului, fîşie ce se numeşte muşchiul piramidal al nasului. Partea posterioră a muşchiului se numeşte muşchiul occipital iar cea anterioră frontal. Aponevrosa din mijloc se prelungeşte fără întrerupere cu aceea de împrotivă şi astfel aceşti patru muşchi împreună cu aponevrosa lor, alcătuesc un singur muşchiu. 
      Slujba. Occipitalo-frontalul mişcă toată pellea cu părul din cap; frontalul mai slujaşte a încreţi pellea frunţii încurmeziş. 
      
      Orbicularul pleopilor. 
      Acest muşchiu este alcătuit de un plan muşchiulos, subţire, de o formă ovală încurmeziş; el acoperă de giur împregiur pleopile şi marginele orbitelor. Acest muşchiu începe la unghiul intern al ochiului, se prinde de ligamentul palpebral ce îi slujaşte drept sgîrciu, de apofisile nasale ale osului frontal şi ale osului macsilar supperior, ocoleşte pleopa supperioră precum şi marginea supperioră a orbitului şi odată ce a ajuns la unghiul estern al ochiului, se întoarce pe pleopa inferioră şi pe marginea inferioră a orbitului şi se sfîrşaşte* [179] unde a început. La partea inferioră fibrele lui se prelungesc cu acelea ale zigomaticului celui mic. 
      Slujba. El appropie pleopile una de alta; cănd se strînge mai tare, trage pleopile spre unghiul intern al ochiului, şi printr’acest mijloc trupurile streine ce se afflă între pleopă şi globul ochiului se afflă toate trase spre unghiul intern al ochiului. 
      
      Muşchiul Sprincenos. 
      Muşchiul sprincenos este mic, lungueţ, situat în desimea sprincenii. El începe la basa nasală a osului frontal printr-un trup destul de gros care merge la urmă subţiinduse pînă la mijlocul arcadei orbitere unde îşi cunfundă fibrele cu acelea ale orbicularului şi ale frontalului. 
      Slujba. El posomoraşte sprinceana şi pricinueşte încreţiturile verticale ale frunţii. 
      
      Muşchiul Piramidalul Nasului. 
      Muşchiul piramidalul nasului este alcătuit de un mănuchiu fibros, foarte subţire, mănuchiu ce să scoboară din fibrele cele mai interne ale muşchiului frontal şi ce să întinde pe dosul nasului şi căte odată şi pe aripa nasului. 
[180] 	Slujba. El trage aripa nasului în sus şi încreţeşte pellea după dassupra. 

      Muşchiul ardicătorul ăripii nasului şi a buzii de sus. 
      Acesta este un muşchiu lungueţu. El începe la apofisa nasală a osului macsilar supperior, dedesubtul ligamentului palpebral, se scoboară în laturile nasului şi să împarte în doă mănuchiuri, dintre care unul se întinde pe aripa nasului, iar cellalt se sfîrşaşte pe buza supperioră. 
      Slujba. El deschide nara, ardicănd aripa nasului şi aridică în sus şi buza supperioră. 
      
      Muşchiul Transversalul Nasului. 
      Transversalul nasului începe la partea inferioră a ăripii nasului şi la osul macsilar supperior lăngă ştirbitura nasală, se urcă pe dosul nasului după ce mai ăntăiu a trecut peste aripă şi se schimbă în aponevrosă ce se uneşte cu aceea a muşchiului de împrotivă. 
      Slujba. Daca se strănge totdeodată cu muşchiul de mai sus trage aripa nasului în afară şi lărgeşte nara, iar daca se strănge deodată cu trăgătorul ăripii nasului, apasă nara. 
      [181]
      Muşchiul Trăgătorul ăripii Nasului. 
      Acest muşchiu scurt şi gros se prinde de osul macsilar supperior, în susu dinţilor celor tăioşi şi celui căinesc şi de acolo se întinde spre partea posterioră a ăripii nasului. 
      Slujba. El trage aripa nasului în jos şi înapoi, şi strămtează nara. 
      
      Muşchiul Mustăciosul. 
      Acest muşchiu este mic. El începe pe vărful nasului, se întinde înapoi pe lungul despărţiturii nărilor, şi se perde în buza superioră. 
      Slujba. El trage puţintel în jos vărful nasului, iar amăndoi muşchii încreţesc baza supperioră. 
      
      Muşchiul Ardicătorul buzei supperiore. 
      Muşchiul ardicătorul buzei supperiore se prinde de marginea inferioră a orbitului şi se scoboară diriginduse înnăuntru spre buza supperioră în care se perde, uninduse cu ardicătorul ăripii nasului şi al buzei supperiore şi cu caninul. 
      Slujba. El ardică buza supperioră şi o trage puţintel în afară. 
      [182] 
      Muşchiul Zigomaticul cel mic. 
      Acest muşchiu se prinde de osul maleru şi de marginea inferioră a muşchiului orbicular, cu care îşi confundă unele fibre, de acolo să dirigează înnăuntru şi în jos spre buza supperioră unde se uneşte cu muşchiul de mai sus, şi are tot acea slujbă. 
      
      Muşchiul Ardicătorul unghiului gurii. 
      Muşchiul ardicătorul unghiului gurii sau caninul începe printr’o basă destul de largă în adăncătura canină, de acolo se dirigează în jos şi în afară subţiinduse, şi se sfîrşaşte la unghiul gurii.
      Slujba. El ardică unghiul gurii şi îl trage în năuntru. 
      
      Muşchiul Zigomatic cel mare. 
      Acest muşchiu lungueţu începe la osul maleru înapoiul muşchiului zigomaticului celui mic, se dirigează spre unghiul buzei, unde se uneşte cu ardicătorul şi cu scoborătorul. 
      Slujba. El ardică unghiul gurei şi îl cam trage mai în afară decăt ceilalţi muşchi. 
      [183] 
      Muşchiul Buccinatorul. 
      Muşchiul Buccinatorul de o formă cam pătrată alcătueşte mai el singur peretele obrazului. El se prinde de marginea alveoleră a fălcii supperiore, de aripa pterigoidă internă şi de linia oblică esternă a fălcii inferiore; de acolo fibrele se dirigează în linie orizontală înainte spre gură unde se unesc cu fibrele orbicularului buzelor, cu acelea ale ardicătorilor şi ale trăgătorilor; acest muşchiu este netrecut de canalul lui stenon sau canalul glandei parotide. 
      Slujba. Acest muşchiu trage gura înapoi şi încreţeşte obrazul; daca se strănge deodată cu orbicularul gurii adduce obrajii în năuntru. Aceste mişcări slujesc mai cu seamă la ammestecătura bucatelor, la alcătuirea vorbii şi a flueratului. 
      
      Muşchiul Orbicularul gurii. 
      Fibrele esterne ale acestui muşchiu nu sunt alt decăt căpătăiele muşchilor ardicător şi scoborător, care se dirigează de giur împregiurul buzelor odată ce au ajuns lăngă buze; din fibrele interne unele merg la buza supperioră, şi altele la cea inferioră. Aceste doă mănuchiuri se încovoaie, urmează direcţia buzelor şi la unghiurile gurii* [184] se încrucişează fără a se uni unul cu altul. 
      Slujba. Acest muşchiu închide gura; daca se strănge tare,  o încreţeşte şi o aduce înainte. 
      
      Muşchiul trăgătorul unghiului gurii sau triunghiular. 
      Acesta începe printr’o basă largă la marginea inferioră a fălcii inferiore şi se urcă îngustînduse spre unghiul gurii unde se şi sfîrşaşte. 
      Slujba. El trage în jos unghiul gurii şi buza inferioră. 
      
      Muşchiul trăgătorul buzii inferiore sau pătratul. 
      Acesta vine dela marginea inferioră a fălcii inferiore, se urcă de din afară înnăuntru şi se sfîrşaşte în buza inferioră ce o trage în jos. 
      
      Muşchiul ardicătorul bărbiei. 
      Acesta este un muşchiu scurt care începe printr’un vărf destul de ăngust într’o adăncătură ce correspunde la alveola dintelui inciziv de al 2-lea; de acolo se dirigează înainte şi în jos, se lărgeşte şi se prinde de pellea bărbii. El slujaşte a ardica bărbia şi buza inferioră.
[185] 
      Muşchiul transversul bărbii. 
      Acesta nu este alt decăt împreunarea fibrelor subt bărbie ale muşchilor posierii. El slujaşte a trage în jos bărbia şi a o încreţi. 
      
      Muşchiul rizorius al lui Santorini.
      Acesta se compune de unul sau de doă mănuchiuri de fibre muşchiuloase ce se despart din posier şi se dirigează înainte, urcănduse spre unghiul gurii ce îl trage în jos şi înapoi, ceea ce să întămplă mai ales cănd zimbeşte cineva.
      
      MUŞCHII ARDICĂTORII FĂLCII DE JOS.   
      Muşchiul Maseterul. 
      Acest muşchiu gros, în patru colţuri, situat pe faţa esternă a rămurii fălcii inferiore, se compune de doă aşternuturi muşchiuloase cu totul deosebite, care s’ar putea socoti ca doi muşchi în parte. Aşternutul estern începe prin fibre aponevrotice la partea anterioră a mărginii inferioră a arcadii zigomatice,* [186] la urmă se scoboară spre marginea inferioră a fălcii inferiore, dirigind fibrele înapoi. Aşternutul posterior, acoperit înainte de cellalt, vine prin fibre cărnoase dela faţa posterioră a arcadei zigomatice şi se scoboară înainte unde se prinde de faţa esternă a fălcii inferiore. Maseterul se afflă puţintel acoperit de marginea anterioră a glandii parotide.
      Slujba. El ardică falca inferioră. 
      
      Muşchiul Tamporalul. 
      Acest muşchiu triunghiular occupă toată adăncătura tamporală. În afară se află acoperit de o aponevrosă ce se prinde de arcada tamporală şi ce se scoboară în jos unde se prinde de marginea supperioră a arcadii zigomatice; la partea inferioră această aponevrosă se afflă împărţită în doă foi, între care se afflă grăsime. Acest muşchiu naşte în toată adăncătura tamporală, şi appropiinduse de falca inferioră să schimbă într’un sgărciu care trece subt arcada zigomatică şi să prinde de apofisa coronoidă a osului macsilarul de jos. 
      Slujba. El ardică falca inferioră şi o cam adduce înapoi. 
[187] 
      Muşchiul pterigoidienul cel intern. 
      Acest muşchiu ce s’a numit şi maseterul intern, fiindcă se afflă situat la partea internă a fălcii, precum meseterul se afflă la faţa esternă, se prinde de toată adăncătura pterigoidienă, se dirigează în jos şi în afară şi se prinde de marginea inferioră a fălcii. 
      Slujba. Amăndoi muşchii ardică falca: unul singur o ardică şi o dă în partea din împrotivă. 
      
      Muşchiul pterigoidienul cel estern. 
      Acesta, mai mic decăt cel mai de sus, se afflă situat mai sus decăt dănsul. El accoperă adăncătura pterigo-palatină şi se prinde de faţa esternă a apofisei pterigoide şi a osului cerului gurii; de acolo se dirigează în linie orizontală înapoi şi în afară. Se ăngustează şi se prinde de faţa anterioră a gătului condilului fălcii şi de punga articulară. 
      Slujba. Unul singur adduce falca înainte şi înnăuntru, diregind bărbia despre parea de împotrivă; amăndoi trag bărbia înainte. 
      [188] 
      MUŞCHII CEI ADÎNCI AI GĂTULUI. 
      Muşchiul dreptul anterior cel lung. 
      Acest muşchiu este lung, situat la partea supperioră şi din laturi a gătului. El începe la osul occipital şi scoborănduse se împarte în patru căpătăie care merg de se prind de apofisile transverse ale vertebrelor cervicale d’al III, al IV şi al V. 
      Slujba. Acest muşchiu încovoaie capul înainte. 
      
      Muşchiul dreptul anteriorul cel scurt. 
      Acest muşchiu este foarte mic şi cam acoperit de marginea esternă a muşchiului de mai sus; el se prinde de occipital, approape de condil şi se scoboară în jos spre apofisa transversă a atlasului. 
      Slujba. El încovoaie capul înainte şi cam în laturi.  
      
      Muşchiul dreptul din laturi. 
      Acest muşchiu se prinde sus de occipital, dinapoiul* [189] adăncăturii jugulare şi în jos de apofisa transversă a atlasului. 
      Slujba. El încovoaie capul în laturi.
      
      Muşchiul cel lung al gătului. 
      Acest muşchiu lungueţu se întinde dela 1-a vertebră cervicală şi pînă la 3-lea dorsală, şi să compune de doă părţi mai mult sau mai puţin împreunate; partea supperioră, cam acoperită de dreptul anterior cel lung, începe dela îmflătura arcului atlasului şi dela trupul vertebrelor cervicale d’al II, al III, şi al IV, şi se sfîrşaşte prin cinci căpătăie la apofisile transverse ale vertebrelor cervicale, d’a II, a III, a IV, a V, şi a VI. Partea inferioră începe prin mai multe căpătăie la apofisile transverse ale vertebrelor cerbicale d’a 4-lea, a 5-lea, şi a 6-lea, şi să prinde de trupul vertebrii cervicale d’a 7-lea, precum şi de acel al celor dintăi trei vertebre dorsale. 
      Slujba. Muşchii din amăndoă părţile încovoaie gătul înainte; unul singur îl trage numai într’o parte. 
      
      Muşchiul scalenul cel anterior. 
      Acest muşchiu este situat la partea inferioră şi din laturi a gătului. El se prinde prin trei căpătăie de apofisile transverse ale vertebrilor cervicale* [190] d’al IV, a V, şi a VI; la urmă scoborănduse alcătueşte un singur trup muşchiulos care se dirigează în jos şi în afară şi merge de să prinde de faţa esternă şi de marginea supperioră a coastei de 1-a. 
      
      Muşchiul scalenul cel mijlociu. 
      Acest muşchiu sus se prinde prin mai multe căpătăie de apofisile transverse ale patru sau cinci vertebre cervicale de sus; şi jos de partea din mijloc a marginii supperiore şi a feţii esterne a coastei de 1 a. 
      Artira acsileră şi plecsul brachial trec într’acest  muşchiu şi între cel mai de sus. 
      Slujba. Amăndoi scalenii încovoaie gătul înainte şi în laturi, sau ardică coasta de 1-a, după cum o parte sau alta se află ţintită. 
      
      Muşchiul scalenul posterior. 
      Acest muşchiu se prinde sus de apofisile transverse ale vertebrelor cerbicale  d’al V, al VI, şi al VII, şi jos de căpătăiul posterior al marginii supperiore a coastei d’a II-a. 
      Slujba. El pleacă gătul într’o parte sau ardică coasta d’al II-lea. 
      [191] 
      Muşchii transversali anteriori ai gătului. 
      Aceşti muşchi, în număr de şase de fiecare parte, sunt foarte mici şi se afflă între tuberculele anteriore ale apofisilor transverse ale vertebrelor cerbicale. Ei strîngănduse appropie apofisile transverse şi astfel pleacă gătul într’o parte. 
      
      Muşchii transversali posteriori ai gătului. 
      Aceşti muşchi ce seamănă cu acei anteriori se afflă situaţi între tuberculele posteriore ale apofisilor transverse ale vertebrelor cerbicale. 
      
      Muşchiul triunghiularul sternului. 
      Acest muşchiu se afflă situat la partea posterioră a cartilagiurilor coastelor şi a sternului. El începe prin patru mănuchiuri dela căpătăiele coastelor d’al II, a III, a IV, şi a V; acele mănuchiuri se împreună, se scoboară, se dirigează înnăuntru şi se prinde de cartilagiurile coastelor d’al III, a IV, a V, şi a VI, de marginea inferioră a sternului şi de cartilagiul gzifoid. 
[192] 	Slujba. Acest muşchiu pleacă cartilagiurile coastelor spre stern. 

      MUŞCHII SUPERFIŢIALI AI SPATELUI. 
      Muşchiul trapezul. 
      Acest muşchiu, larg, subţire, de o formă trapezoidă; acoperă ceafa şi partea supperioră a spatelui, şi se prinde de protuberinţa occipitală esternă, de ligamentul cerbical, de apofisa spinoasă a vertebrei cerbicale d’al VII, precum şi de apofisile spinoase ale tutulor vertebrelor dorsale. Dela aceste prinderi, fibrele lui se dirigează în afară, însă cele de sus în jos, cele mijlocii în curmeziş, şi cele de jos în sus; şi odată ce au ajuns lăngă spală se prind de jumătatea esternă a marginii posteriore a claviculii de acromion şi de spina omoplatului. Cam pe la a II şi III vertebră dorsală, trapezul alcătueşte o aponevrosă jumătate eliptică, precum şi la căpătăiul lui inferior assemenea alcătueşte o aponevrosă triunghiulară. 
      Slujba. Tot muşchiul strîngînduse trage omoplatul şi spala d’a dreptul înapoiu. Partea supperioră ardică spala, în vreme ce cea inferioră [193] o trage în jos. Daca spala se afflă ţintită, trapezul poate pleca gătul înapoi spre spală. 
      
      Muşchiul dorsalul cel mare. 
      Acest muşchiu este alcătuit de un plan muşchiulos care acopere doă a treia  părţi de jos a spatelui. El se prinde printr-o aponevrosă largă; 1-iu de apofisile spinoase ale şapte din urmă vertebre dorsale şi acelea ale vertebrelor lombere şi sacrale; 2-lea de jumătatea dinapoi a crestei iliace şi al 3-lea prin căpătăiele muşchiuloase, de cele patru de jos coaste; aponevrosa dorsalului celui mare se confundă cu aponevrosele oblicului intern al păntecilor şi a danteleului posterior şi inferior. Mănuchii ce se prind de coaste se încrucişează cu mănuchii oblicului estern. Din aceste toate prinderi acest muşchiu se dirigează în afară, urcănduse spre braţ şi se prinde de marginea posterioră a adăncăturii bicipitale după ce mai ăntăiu s’au împreunat cu sgărciul rondului celui mare. Aceşti doi muşchi alcătuesc marginea posterioră a subţiorii. 
      Slujba. El trage braţul şi spala în jos şi înapoiu. Daca braţul este întins şi sprijinit, atunci ardică coastele de jos şi slujaşte astfel la inspiraţie. 
      [194] 
      Muşchiul romboidul. 
      Acest muşchiu a căruia nume arată forma începe la partea inferioră a ligamentului cerbical, la apofisa spinosă a vertebrei cerbicale d’a VII şi la acelea ale patru de sus vertebre dorsale; de acolo se dirigează în afară şi în jos şi se prinde de marginea posterioră a omoplatului ce se afflă în josul spinii scapiulare. Acest muşchiu adeseaori se afflă împărţit în doă părţi. 
      Slujba. El trage omoplatul înapoi şi cam în sus şi astfel cam pleacă în jos unghiul estern al omoplatului. 
      
      Muşchiul Unghiularul. 
      Muşchiu lung, situat la partea din laturi a cefii. El se prinde sus prin trei sau patru căpătăie de apofisile transverse ale trei sau patru vertebre cerbicale de sus, se scoboară în afară şi se prinde jos de toată marginea posterioră a omoplatului ce se afflă în susul spinii scapulare. .
      Slujba. Daca gătul se afflă ţintit, acest muşchiu ardică unghiul intern al omoplatului; daca din împrotivă omoplatul se afflă ţintit, unghiularul strîngînduse trage gătul spre dănsul. 
      [195] 
      Muşchiul denteleul supperior şi posterior. 
      Acesta se afflă situat la partea supperioră a spatelui şi începe printr-o aponevroză subţire la ligamentul cerbical şi la apofisile spinoase a vertebrii de a VII, şi la acelea ale trei de sus vertebre dorsale; la urmă se scoboară în afară şi se împarte în patru căpătăie care se prind de marginea supperioră a coastelor d’a II, a III, a IV, şi V. Acest muşchiu ardicănd coastele slujaşte la inspiraţie. 
      
      Muşchiul danteleu posterior şi inferior. 
      Acesta se afflă la partea inferioră a spatelui; se prinde printr’o aponevrosă ce se confundă cu aceea a dorsalului celui mare, de apofisile spinoase ale vertebrelor dorsale cele doă de jos, precum şi de acelea ale vertebrelor lombere cele doă de sus; la urmă se schimbă în fibre muşchiuloase, se împarte în patru căpătăie ce merg de se prind de marginile inferiore ale coastelor celor din urmă în număr de patru. Marginea de sus a acestui muşchiu se împreună cu marginea de jos a muşchiului de mai sus printr’o aponevrosă foarte subţire* [196] şi ast-fel aceşti doi muşchi alcătuesc unul singur. 
      Slujba. El trage coastele în jos şi slujaşte la inspiraţie. 
      
      Muşchiul danteleul cel mare. 
      Acest muşchiu larg şi subţire, se afflă situat între omoplat şi între toracs. El se prinde de toată marginea posterioră a omoplatului; se dirigează înainte, se lărgeşte şi se împarte  în noă căpătăie  ce se prind de coastele cele de sus, în număr de noă. Cele patru din urmă căpătăie se încrucişază cu mănuchiurile oblicului estern al păntecilor. 
      Slujba. Acest muşchiu trage înainte omoplatul; dacă împrotivă omoplatul se afflă ţintit, el trage coastele în afară şi cam în sus şi slujaşte la inspiraţie. 
      
      Răndul d’ăntăiu ai muşchilor cefii şi ai muşchilor celor adănci ai spatelui. 
      Nu va putea cineva ţinea minte aceşti numeroşii şi complicaţii  muşchi, daca nu se va pătrunde mai ăntăiu de caracterul deosibitor al fiecăruia, lăsănd amăruntele d’o parte. Astfel va fi lesne a [197] ţinea minte că muşchiul scaleniul se prinde sus de cap şi de apofisile transverse cerbicale, şi jos de apofisele spinoase cerbicale şi dorsale; că sacro-lomberul are doă rănduri de căpătăie, dintre care cele esterne se urcă, iar cele interne se scoboară şi că toate se prind de coaste; că cerbicalul cel ce se scoboară se împreună cu muşchiul de mai sus, şi să întinde între apofisile transverse cerbicale şi între coastele de sus; că dorsalul cel lung are doă rănduri de căpătăie care toate merg urcănduse, că cele esterne se prind de coaste şi cele interne de apofisile transverse cele dorsale; că transversul cefii se prinde numai de apofisile transverse atăt sus căt şi jos; complecsul cel mic se prinde sus de apofisa mastoidă şi jos de apofisile transverse cerbicale; şi însfîrşit că complecsul cel mare jos se prinde tot de apofisile tansverse şi sus numai de arcadele occipitale. Căt despre muşchi cei adănci, găsim assemenea caracteruri prin care se pot deosibi cu înlesnire. Astfel spinosul spatelui se întinde numai între apofisile spinoase. Tansversul cel spinos şi complicatul spinii, care amăndoi se întind între apofisile spinoase şi transverse, se deosibesc unul de altul, fiindcă cel dintăiu este mai gros sus decăt jos, învreme ce împrotivă complicatul este mai gros jos decăt sus. 
      [198] 
      Muşchiul spleniiul. 
      Acest muşchiu ce sus se împarte în doă căpătăie, se afflă situat pe ceafă şi este acoperit de căpătăiul supperior al trapezului. Fibrele lui sunt dirigeate în jos şi înnăuntru. Partea cea mai supperioră sau spleniul capului, începe la arcada occipitală supperioră şi la apofisa mastoidă, şi jos se prinde de ligamentul cerbical şi de spina vertebrei cerbicale de al 3-lea. Partea cea inferioră sau spleniul gătului se prinde sus prin doă sau trei, căte odată patru căpătăie de apofisile transverse ale vertebrelor cerbicale de sus şi jos de apofisile spinoase ale cinci sau şase d’ăntăiu vertebre dorsale. 
      Slujba. Daca un muşchiu singur se strînge, întoarce capul şi gătul înapoi spre partea lui; amăndoi splenii trag capul d’a dreptul înapoi. 
      
      Muşchiul sacro-lomberul. 
      Acest muşchiu foarte lung ce ocupă partea esternă a toatei adăncăturei vertebrale, se prinde de partea posterioră a crestei iliace, de faţa posterioră a sacrului şi de apofisile spinoase şi transverse ale vertebrelor sacrale şi lombere, jos el se confundă de tot muşchiul dorsalul cel lung, unde amăndoi se afflă acoperiţi de o aponevrosă ale [199] căria fibre sunt dirigeate încurmezişi şi ce este alcătuită de aponevrosele muşchilor. Dorsalul cel lung, oblicul şi transversul păntecilor, şi odată ce aceşti doi muşchi agiung ca la a XII vertebră dorsală se împart în doă căpătăie mai de căpetenie, dintre care cel estern este sacro-lomberul, iar cel intern dorsalul cel lung. 
      Sacro-lomberu se împarte în afară în 13 căpătăie sgîrcioase care urcănduse merg de se prind de marginea inferioră a unghiului tutulor coastelor dorsale; iar cel din urmă căpătăiu se prinde de apofisa transversă a vertebrii de a VII; afară de aceste căpătăie, sacro-lomberul mai are şi altele la partea internă care merg scoborînduse şi se prind de marginea supperioră a unghiului coastelor şi comunică cu muşchiul ce urmează. 
      
      Muşchiul cerbicalul ce se scoboară. 
      Acest muşchiu subţire şi lung ce se afflă la partea esternă a cefii începe prin patru căpătăie la apofisile transverse ale vertebrelor cerbicale de a III, a IV, a V, şi a VI, se cam scoboară spre partea internă a căpătăiului supperior al muşchiului sacro-lomberul cu care se împreună şi la urmă de isnoavă se împarte în căpătăie ce se prind de marginea supperioră a unghiului a patru sau cinci coaste de sus. Acest muşchiu nu este decăt o parte a sacro-lomberului, căci căpătăiele începătoare ale [200] cerbicalului ce se scoboară, urmează căpătăilor sacro-lomberului ce merg urcănduse, şi căpătăiele prin care se sfîrşaşte cerbicalul nu sunt alt, decăt căpătăiele de sus ale sacro-lomberului ce merg scoborănduse. 
      
      Dorsalul cel lung. 
      Acesta este căpătăiul cel de căpetenie al trupului muşchiulos despre care am vorbit cănd am descris sacro-lomberul, la partea internă a căruia el se afflă. Muşchiul dorsalul, urcănduse se împarte în doă rănduri de căpătăie, unele în afară şi altele înnăuntru. Cele dintăiu se prind de marginea inferioră a 8 sau 9 coaste de jos între tuberculul şi unghiul acestor oase. Căpătăiele interne se prind de apofisile transverse ale tutulor vertebrelor dorsale. Sus acest muşchiu se uneşte cu muşchiul ce urmează. 
      
      Muşchiul transversalul cefii. 
      Acest muşchiu subţire se afflă situat sus între cerbicalul ce se scoboară şi între complecsul cel mic. El se prinde prin 5 sau 6 căpătăie de apofisile transverse ale cinci sau şase vertebre cerbicale de jos, comunică prin mănuchi mici cu partea supperioră a dorsalului  celui lung şi însfîrşit se [201] împarte în căpătăie ce se prind de apofisile transverse a 5 sau 6 de sus vertebre dorsale. Slujba muşchilor de mai sus: Toţi muşchii aceştiea slujesc a îndrepta toată coloana vertebrală sau numai unele regii şi încă a o şi trage înapoi. Aceia numai dintr’o parte o pot trage în laturi. Prin prinderea lor de coaste, ei pot sluji la espiraţie; sacro-lomberul poate fi şi ispirator, daca numai căpătăiele lui cele ce merg scoborănduse se strîng. 
      
      Muşchiul complecsul cel mic. 
      Acesta este un muşchiu larg şi subţire, situat la ceafă între complecsul cel mare şi între transvers. El se prinde de partea posterioră a apofisii mastoide, se scoboară împărţinduse în şapte sau opt căpătăie ce se prind de apofisile transverse ale vertebrelor cerbicale, în număr de 5 sau 6 de jos, şi ale vertebrelor dorsale cele doă dintăiu. 
      Slujba. Acest muşchiu răstoarnă capul înapoi şi’l cam trage spre partea lui. 
      
      Muşchiul complecsul cel mare. 
      Acest muşchiu situat la ceafă, se dirigează în jos şi cam în afară. Căte odată se împarte în doă părţi, una internă şi alta esternă. El se prinde sus de spaţiul ce se afflă între arcadele [202] occipitale, la urmă să lărgeşte, scoborănduse şi se împarte în mai multe căpătăie ce se prind de apofisile transverse ale celor şase din urmă vertebre cerbicale, i ale celor cinci de sus vertebre dorsale. 
      Slujba. Unul pleacă capul într’o parte şi amăndoi îl răstoarnă înapoi. 
      
      CEL D’AL II RĂND DE MUŞCHII CEI ADĂNCI AI CEFII ŞI AI SPATELUI. 
      Muşchiul dreptul cel mare posterior al capului. 
      Acesta este un muşchiu mic, piramidal, care începe la arcada occipitală inferioră şi se scoboară ăngustănduse pînă la apofisa spinoasă a vertebrii cerbicale de al II, de care se şi prinde. 
      
      Muşchiul dreptul cel mic posterior al capului. 
      Acest muşchiu foarte mic se prinde de marginea posterioră a găurii cei mari occipitale şi de tuberculul arcului posterior al atlasului. 
[203] 	Slujba. Aceşti doi muşchi pleacă capul d’a dreptul înapoi.

      Muşchiul oblicul inferior sau oblicul cel mare. 
      Acest muşchiu piramidal se prinde de apofisa spinoasă a vertebrei cerbicale d’al II, şi de acolo se dirigează în afară şi în sus spre faţa posterioră a apofisei transverse a atlasului. 
      Slujba. El întoarce atlasul şi întorcăndu’l comunică acea mişcare capului; amăndoi muşchii strîngănduse pleacă capul înapoi.
      
       Muşchiul oblicul supperior sau oblicul cel mic. 
      Muşchiu triunghiular ce începe printr’un sgărciu destul de subţire la apofisa transversă a atlasului, se dirigează de afară înnăuntru şi în sus şi se prinde de arcada occipitală inferioră. 
      Slujba. Acest muşchiu trage capul cam înapoi, îl cam învărteşte, şi astfel face de să întoarce faţa în partea de împrotiva muşchiului care se strînge; amăndoi muşchii trag capul cam înapoi. [204] 
      Muşchiu spinosul spatelui. 
      Muşchiul subţire, situat între apofisele spinoase şi între muşchiul dorsalul cel lung. El începe prin patru sgărciuri la apofisile spinoase ale celor doă vertebre lombere de sus, i ale celor doă vertebre dorsale de jos şi se sfîrşaşte prin şapte sau opt căpătăie la apofisile spinoase ale celor şapte sau opt vertebre dorsale. 
      
      Muşchiul transversul cel spinos sau jumătate spinos. 
      Acest muşchiu, destul de voluminos începe la apofisa spinoasă a vertebrei cerbicale de a II, şi se împarte în 5 mănuchiuri ce se prind de apofisile transverse ale celor cinci vertebre cerbicale de jos. Odată ce se sfîrşăscu căpătăiele acestui muşchiu, alţi mănuchi se adaogă la dănsul, mănuchi ce vin dela apofisile spinoase ale vertebrelor de mai jos, precum dela a III cerbicală pînă la a IV sau a V dorsală; aceste căpătăie se sfîrşesc la apofisele transverse ale vertebrelor dorsale, începănd dela I-a, pînă la a XI sau XII. 
[205] 
      Muşchiul complicatul spinei. 
      Acest muşchiu ce se afflă situat în adăncăturile vertebrale, se compune de un rănd de 26 mănuchi cărnoşi ce se prind de tuberculele, în număr de patru, din laturi ale sacrului, de spina iliacă de sus şi dinapoi, de ligamentul sacro-iliac posterior, de apofisele transverse ale vertebrelor lombere, ale celor dorsale şi ale celor cinci de jos vertebre cerbicale; fiecare din aceşti mănuchi se urcă din afară înnăuntru; se lărgeşte şi se prinde de aponevrosele spinoase ale celor patru sau cinci vertebre ce se afflă în sus; aceşti mănuchi se afflă foarte împreunaţi unii cu alţii. Partea inferioră a muşchiului este mult mai voluminoasă decăt cea supperioră. 
      
      Muşchii între transversalii spatelui şi ai lombilor. 
      Aceştia sunt nişte muşchi mici, situaţi între doă apofise transverse vecine, şi care nu se afflă decăt la vertebrele lombere şi la cele din urmă cinci vertebre dorsale. 
[206] 
      Muşchii întrespinoşi. 
      Aceşti muşchi ce nu se afflă decăt la găt umple intervalurile d’ăntre doă apofise spinoase vecine; în locul lor la spate şi la lombe se afflă ligamenturi. 
      Slujbele muşchilor de mai sus. Aceşti muşchi slujesc toţi a îndrepta coloana vertebrală. 
      
      Muşchii coastelor. Am descris muşchiu triunghiularul sternului, dantelei cei mici posteriori, cel de sus şi cel de jos, şi splenii, ne mai rămîne a arăta cei următori: 
      
      Muşchiul pătratul lombelor. 
      Acest muşchiu este situat între coasta de a XII şi între osul cocsal, în laturile vertebrelor lombere; el se afflă acoperit de o teacă aponevrotică alcătuită de foile posteriore şi mijlocii a aponevroselor oblicului intern şi a transversului ai păntecilor. El se prinde de marginea internă a crestei iliace şi de ligamentul ilio-lomber, la urmă se urcă în sus şi se prinde de apofisile transverse ale tutulor vertebrelor lombere şi de marginea inferioră a coastei de a XII. 
[207] 	Slujba. El pleacă în jos coasta de a XII şi prin urmare trage împreună şi coastele celelalte; afară din aceasta mai contribuază a pleca într’o parte coloana vertebrală. 

      Muşchii ardicătorii cei mici ai coastelor. 
      Aceşti muşchi în număr de 12, sunt mici triunghiulari şi situaţi înapoi spre căpătăiul d’ăndărăt al coastelor. Ei se prind sus de apofisile transverse ce se afflă în susul coastelor de care se prind jos; prinderile lor jos se fac de gătul coastelor. 
      
      Muşchii ardicătorii cei lungi ai coastelor. 
      Aceşti muşchi nu se afflă decăt la cele patru din urmă coaste, în loc să se prinză de coastele ce se afflă numaidecăt în josul apofisilor transverse, se prind de adoa coastă, spre pildă: acel ce se prinde de apofisa transversă a vertebrei dorsale de a VII se prinde de a IX coastă. Aceşti muşchi slujesc a ardica coastele şi a lărgi peptul. [208] 
      Muşchii întrecostoşii cei esterni. 
      Aceşti muşchi în număr de 11 se afflă în fiecare interval de coaste. Fibrele lor sunt dirigeate înainte şi în jos. Ei încep spre pildă dela marginea de jos a coastei de sus şi se sfîrşaşte la marginea de sus a coastei de jos şi se prind dela capul coastei pînă la cartilagiurile lor. 
      
      Muşchii întrecostoşii cei interni. 
      Aceşti muşchi ce se afflă situaţi la partea internă a celor de mai sus, se deosibesc după direcţia fibrelor ce merg în jos şi înapoi, se mai deosibesc şi prin caracterul următor, ei nu începu înapoi decăt la unghiul coastelor, şi înainte ajung pînă la stern. 
      Slujba. Întrecostoşii  apropie coastele unele de altele şi prin urmare micşorează peptul, daca însă se strîng toţi, în vreme ce cea de a XII coastă se afflă ţintită, întrecostoşii esterni strîngănduse singuri ardică coastele şi se fac astfel inspiratori; întrecostoşii interni trag în jos coastele, mai alles daca coasta de a XII se afflă ţintită de muşchiul pătrat al lombelor, daca însă acest din urmă muşchiu nu se strînge, întrecostoşii interni pot ardica împreună cu întrecostoşii esterni coastele. 
[209] 
      MUŞCHII MĂDULARELOR TORACSICE. 
      Muşchii mădularelor toracsice se împart, în muşchii spălii, muşchii braţului, muşchii ante-braţului, şi în muşchii măini. 
      
      Muşchii spălii. 
      Deltoidul. 
      Acest muşchiu gros şi triunghiular alcătueşte vărful spălii şi se afflă compus de mai multe mănuchiuri alăturate unul de altul. El se prinde sus de jumătatea esternă a marginii anteriore a claviculei, de acromion, şi de spina omoplatului la urmă se scoboară ăngustănduse şi se prinde într’o întindere ca de vreun deget de mijlocul feţii esterne a umerului, de semnul ce s’a numit deltoidien; marginea internă a deltoidului atinge marginea esternă a pectoralului celui mare; şi între ei amăndoi se afflă vîna cefalică iar la o adăncime mai mare plecsul brachial, i artira acsileră. 
      Slujba. El ardică braţul în afară şi în sus; [210] partea anterioră îl ardică şi-l cam adduce înainte, iar partea posterioră îl trage înapoi. 
      
      Muşchiul Sus-spinosul. 
      Acest muşchiu ce se prinde de toată adăncătura sus-spinoasă a omoplatului se ăngustează înainte, trece subt articulaţia ocromionului cu clavicula, şi odată ce ajunge la capul umerului trece pe dassupra capsulii articulare cu care se împreună şi se prinde de faţeta de sus a tuberosităţii cei mari a umerului. 
      Slujba. El adduce căpătăiul supperior al braţului în afară şi înapoi şi astfel braţul se afflă ardicat în afară şi înainte. 
      
      Muşchiul Subtspinosul. 
      Acest muşchiu ce se prinde de toată adăncătura subtspinoasă şi de o aponevrosă ce’l acoperă se dirigează cam în sus, se schimbă într’un sgărciu ce trece pe dassupra articulaţii umerului cu omoplatul şi se prinde de a II faţetă ce se afflă pe tuberositatea cea mare a umerului. 
      Cea mai de căpetenie slujbă a lui este de a întoarce braţul în afară şi înapoi şi al ardica puţintel. 
[211] 
      Muşchiul rondul cel mic.  
      Muşchiu cam rotund ce se afflă în josul muşchiului de mai sus cu care se împreună înapoi; el se prinde de marginea anterioră a omoplatului, se urcă în sus, trece pe dassupra articulaţii şi se prinde de faţeta inferioră a tuberosităţii cei mari a umerului. Slujba lui este tot aceea ca şi a muşchiului subtspinosul. 
      
      Muşchiul rondul cel mare. 
      Acest muşchiu ce se afflă în josul rondului celui mic de care îl desparte căpătăiul cel lung al tricepsului, este gros şi lungueţ. El se prinde de unghiul de jos al omoplatului, se dirigează înafară şi în sus, să schimbă într-un sgîrciu larg şi subţire ce se uneşte cu acela al dorsalului celui mare şi se prinde împreună cu dănsul de marginea dinapoi a adăncăturii bicipitale. 
      Slujba. El adduce umerul înnăuntru şi înapoi; daca umerul se afflă ţintit el ardică unghiul de jos al omoplatului şi’l adduce cam înafară. 
[212] 
      Muşchiul subtscapiularul. 
      Muşchiu ce se prinde de toată adăncătura subtscapiulară se dirigează în afară, se ăngustează şi se schimbă încet încet într’un sgărciu care trece peste articulaţia spălii şi se prinde de tuberositatea cea mică a umerului. El se afflă acoperit oarecum din toate părţile de capsula sinovială a articulaţii. 
      Slujba. El întoarce braţul înnăuntru, îl appropie de trunchiu şi’l trage în jos dacă se afflă ardicat. Daca braţul se afflă ţintit, trage omoplatul în afară. 
      
      Muşchii braţului. 
      Aponevrosa brachială. Braţul se afflă acoperit de o aponevrosă destul de ţeapănă care pe de o parte se prelungeşte cu aponevrosa superfiţială a tot trupului, iar pe de alta se afflă mai îngroşată prin făşii fibroase ce’i vin dela muşchii pectoralul cel mare şi dorsalul cel mare şi care oarecum întind aponevrosa braţului. Din această aponevrosă esu foile aponevrotice ce acopere muşchii şi vasele şi ce’i despart unii din alţii. 
[213] 
      Muşchiul coraco-brachial. 
      Muşchiu mic, lungueţ, turtit şi situat la partea supperioră şi internă a braţului. El se prinde prin fibre muşchiuloase, împreună cu căpătăiul cel scurt al al bicepsului de vărful apofisei coracoide, de acolo se scoboară şi se prinde cam de mijlocul feţii interne a umerului. Acest muşchiu se afflă pătruns de nervul muşchiul chiutaneu; de aceea s’a şi numit muşchiul cel pătruns al braţului.
      Slujba. El adduce braţul înnăuntru şi înainte; daca braţul se afflă ţintit, poate depărta unghiul de sus al omoplatului de toracs. 
      
      Muşchiul bicepsul brachial. 
      Acest muşchiu se afflă compus de doă căpătăie sus despărţite, şi jos unite, amăndoă situate pe lungul feţii anteriore a braţului; căpătăiul intern, cel posterior sau cel scurt al bicepsului, începe prin fibre aponevrotice la apofisa coracoidă împreună cu coraco-brachialul, se scoboară d’a dreptul şi se uneşte cu căpătăiul cel lung, puţintel mai însus de mijlocul braţului; acest căpătăiu ce se numeşte şi căpătăiul estern sau anterior, se prinde printr’un sgărciu lung şi subţire de partea supperioră a burletului glenoidal al omoplatului, [214] trece prin articulaţia scapiulo-umerală, unde se afflă învălit de membrana sinovială, intră în adăncătura bicipitală, acoperit de o pungă mucoază, şi numaidecăt se schimbă într’un mănuchiu muşchiulos, mănuchiu ce să uneşte cu căpătăiul cel scurt cam pe la mijlocul braţului şi alcătueşte împreună un trup singur ce se scoboară înaintea muşchiului brachialului anterior. Spre partea de jos a umerului, bicepsul se transformă de isnoavă în sgărciu sau tendon ce trece peste articulaţia cotului la ante-braţ, între muşchiul supinatorul cel lung, şi între pronatorul cel rotund şi se prinde însfîrşit de jumătatea cea posterioră a tuberozităţii bicipitale a radiului. Cam pe la încovoietura  cotului se desface de marginea internă a tendonului, o făşie aponevrotică care se uneşte cu aponevrosa anterioră a ante-braţului. 
      Slujba. El încovoaie ante-braţul pe braţu, adduce radiul în suppinaţie, daca se afflă în pronaţie şi contribuază a adduce braţul înainte şi în sus. 
      
      Muşchiul brachialul cel intern. 
      El se prinde de faţa internă şi esternă a umerului, îmbrăţişind oarecum prinderea inferioră a deltoidului, se mai prinde şi de foile aponevrotice ce despart muşchii braţului, şi la urmă se scoboară în jos; odată ce a ajuns lăngă încovoietura* [215] cotului se schimbă în sgărciu care trece pe dassupra articulaţiei şi merge de se prinde din josul apofisiei coracoide a cubitului. Marginea esternă a acestui muşchiu trimite o foaie aponevrotică peste braţul anterior, precum am văzut că trimite bicepsul. 
      Slujba. El încovoaie ante-braţul şi întinde aponevrosa ante-brachială. 
      
      Muşchiul tricepsul brachial. 
      Acest muşchiu voluminos, împărţit sus în trei căpătăie, ocupă toată faţa posterioră a braţului. Căpătăiul cel mai lung se prinde de marginea anterioră a omoplatului lăngă adăncătura glenoidă, trece p’între muşchii rondul cel mare şi rondul cel mic, şi se uneşte cam pela mijlocul braţului cu celelalte doă căpătăie. 
      Căpătăiul estern se prinde de faţa esternă a umerului dedesubtul tuberosităţii cei mari. Şi căpătăiul cel intern care este cel mai mic de faţa internă; cam pela mijlocul braţului căte trele căpătăie se unesc şi alcătuesc un singur trup ce să scoboară pe lungul umerului; odată ce a ajuns la căpătăiul inferior al umerului, faţa posterioră se schimbă în sgîrciu ce se prinde de olecran; de fiecare parte a acestui sgărciu naşte căte o foaie aponevrotică ce merge de se amestică cu aponevrosa ante-brachială. Nervul radial trece [216] între căpătăiul estern şi între cel intern, şi la urmă pătrunde pe cel estern. 
      Slujba. El întinde ante-braţul pe braţ precum şi aponevrosa ante-brachială. Căpătăiul cel lung adduce braţul înnăuntru şi înapoi şi appropie omoplatul de umere. 
      
      Muşchii braţului dinainte. 
      Aponevrosa ante-brachială. 
      Muşchii ante-braţului sunt acoperiţi de o aponevrosă ce se prelungeşte sus cu sgărciurile muşchilor, bicepsul, brachialul-anterior şi tricepsul. Această aponevrosă se prinde de cubit mai în toată lungimea lui, trimite afund foi ce despart muşchii unii de alţii, muşchii aşternutului supperficial se afflă despărţiţi de aceea ai aşternutului adănc printr’o aponevrosă ce se întinde între cubit şi între radiu; vasele ante-braţului se afflă subt această de al 2-lea aponevrosă, aponevrosa ante-brachială care în jumătatea de sus se afflă foarte lipită de muşchi, jos este unită cu dănşii prin ţesătura celuloasă. Cam pela măneru, aponevrosa ante-braţului se afflă îngroşată atăt [217] înainte căt şi înapoi prin făşii de fibre transverse ce se numesc ligamenturile carpului palmer şi dorsal. Din aceste ligamenturi nasc un fel de teci fibroase în care se afflă aşezate sgărciurile muşchilor ante-braţului. 
      
      Aponevrosa palmeră. 
      La palma măinii se afflă o aponevrosă foarte tare, de o formă triunghiulară al căruia vărf se afflă la carp, şi care se prelungeşte cu muşchiul palmer cel subţire ce o întinde, basa aceştii aponevrose se împarte în patru căpătăie ce merg de se prind de falanga 1-a a celor din urmă patru degete, după ce mai ăntăiu s’au despicat fiecare ca să lase să treacă sgărciurile muşchilor încovoietori. Aponevrosa palmeră se prelungeşte în laturi cu o pănză aponevrotică subţire care acopere muşchii degetului celui mic şi ce se poate urca pînă pe dosul măinii.
      Însfîrşit se afflă ligamentul carpului. Bandă fibroasă foarte tare ce alcătueşte un fel de punte transversală ce trece pe dinaintea sgîrciurilor muşchilor încovoietori ai degetelor, şi care se prinde de o parte de oasele scafoidului şi trapezul, iar pe de altă parte de osul piziformul şi de osul în fel de cărlig; această bandă slujaşte ţinea la un loc sgîrciurile încovoitorilor şi a nu lăsa se se depărteze de locul lor cănd se strîng. 
[218] 
      Muşchii anteriori ai antebraţului. 
      Aceşti muşchi alcătuesc doă aşternuturi, unul supperfiţial şi altul adănc. 
      
      Aşternutul supperficial. 
      Muşchii acestui aşternut se prind de condilul intern al umerului printr’un singur trup ce scoborănduse se împarte în cinci muşchi care sunt: muşchiul cubitalul intern sau anterior, muşchiul palmerul cel subţire, muşchiul încovoitorul cel supperificial al degetelor, muşchiul radialul intern sau anterior, şi pronatorul. 
      
      Muşchiul cubitalul intern sau anterior. 
      Muşchiu lungueţu, situat la marginea internă a feţii anteriore a ante-braţului; sus el se prinde de condilul intern al umerului, de olecrană, şi de aponevrosa ce’l încongioară, şi jos merge de se sfearşaşte printr’un sgîrciu  lung şi tare la osul piziformul; marginea esternă a cubitalului intern attinge vasele şi nervurile cubitale.  
      Slujba. Cubitalul încovoaie măna înnăuntru şi înainte spre cubit şi întinde aponevrosa palmeră. 
[219] 
      Muşchiul palmerul cel subţire. 
      Muşchiu mic, lungueţu, aşezat la marginea esternă a muşchiului de mai sus; sus se prinde assemenea de condilul intern al umerului şi de aponevrosa ce’l acoperă, la urmă să schimbă într’un sgărciu subţire, lungueţ care se sfîrşaşte în aponevrosa palmeră şi puţintel în ligamentul carpului. El întinde aponevrosa palmeră şi cam încovoaie măna înainte. 
      
      Muşchiul încovoitorul supperficial al degetelor. 
      Muşchiu gros, situat cam pe la mijlocul antebraţului între muşchii de mai sus. El se prinde sus de condilul intern al umerului şi de căpătăiul supperior al radiului, i al cubitului, precum şi de aponevrosa ce’l acoperă, şi jos se împarte în patru căpătăie; aceste căpătăie trec pe dedesubtul ligamentului carpului  şi merg la cele patru din urmă degete. Fiecare din aceste sgărciuri în care se transformă jos căpătăiele încovoitorului, odată ce a ajuns la falanga 1-a a degetelor se despică şi lasă de trece printr’acea despicătură sgărciul încovoitorului celui adănc, la urmă aceste [220] doă căpătăie iarăşi se împreună la II-a falangă de care se şi prind. 
      Sgărciul muşchilor încovoitori atăt celui supperifical căt şi acelui adănc sunt ţinute la degete prin deosibite legături fibroase; aceste ligamenturi sunt: 1-iu un fel de inele ligamentoase, ănguste ce se afflă încurmeziş dassupra a cător trei articulaţii ale falangelor; 2-lea ligamenturile vaghinale care se afflă pe basa falangelor de I-a şi de II-a; fibrele lor sunt assemenea încurmeziş; 3-lea ligamenturile încrucişate care nu se afflă decăt la căpătăiul inferior al falangii de 1-iu. 
      Slujba. Încovoitorul supperifical slujaşte a încovoia falanga I-a şi a II-a a degetelor; pe lăngă acestea poate contribui a adduce şi măna în pronaţie. 
      
      Muşchiul radialul intern, anterior, sau palmerul cel mare.
      Muşchiu destul de voluminos, se afflă situat la marginea esternă a palmerului celui subţire. Sus el are tot acele prinderi ca şi încovoitorul supperficial. Odată ce ajunge pe la mijlocul antebraţului se schimbă în sgărciu ce se scoboară spre mănă, trece pe subt muşchiul abducătorul cel scurt al degetului celui mare, intră într’o adăncătură [221] fibroasă care correspunde la adăncătura trapezului şi se prinde însfîrşit de basa osului metacarpienului d’al 2-lea şi puţintel de a celui d’al 3-lea; marginea esternă a acestui muşchiu attinge vasele şi nervurile radiale. 
      Slujba. El încovoaie măna şi o cam întoarce înnăuntru. 
      
      Muşchiul pronatarul cel rotund sau pronatorul cel mare. 
      Acest muşchiu este cel mai estern din muşchii care se prind de condilul intern al umerului. El se afflă situat în linia oblică la partea anterioră a căpătăiului supperior al ante-braţului, se dirigează dinnăuntru în afară şi odată ce a ajuns pela mijlocul radiului îl încongioară pe dănsul şi merge de se prinde de faţa posterioră a lui.
      Slujba. Cănd antebraţul se afflă în suppinaţie, el îl adduce în pronaţie, întorcănd radiul pe cubit. Daca ante-braţul se afflă ţintit în suppinaţie, el contribuază  a încovoia antebraţul. 
      
      Aşternutul cel adănc. 
      Acest aşternut este alcătuit de muşchiul încovoitorul cel adănc al degetelor, de care sunt atărnaţi muşchii lombricoşii, muşchiul încovoitorul [222] cel lung al degetului celui mare, şi de pronatorul cel pătrat. 
      
      Muşchiul încovoitorul cel adănc al degetelor. 
      Acest muşchiu ce se afflă dinapoiul încovoitorului supperficial,  se prinde de trei a patru părţi de sus a feţii anteriore a cubitului şi a ligamentului întreosos, de acolo se scoboară în jos şi se împarte în patru căpătăie care se schimbă în sgărciuri; aceste sgărciuri trec pe subt ligamentul carpului, ajung la palma măinii unde muşchii lombricoşi se prind de dănşii; la urmă se dirigează spre cele patru degete din urmă petrec prin despicătura ce am văzut că alcătuesc sgărciurile încovoitorului supperficial, şi merg însfîrşit de se prind de falangele d’al 3-lea. 
      Slujba. El încovoaie mai întăiu cea d’al 3-lea falangă a degetelor, la urmă străngănduse, încovoaie şi celelalte falange şi însfîrşit măna. 
      
      Muşchii lombricoşi. 
      Aceşti patru muşchi sunt mici, situaţi la palma măinii; ei se prind de sgărciurile încovoitorului celui adănc; merg împreună cu dănşii la degete şi se prind de falangile cele dintăiu, atăt de [223] marginea lor esternă căt şi de faţa dorsală unde se ammestecă cu sgărciurile muşchilor întinzători. Ei slujesc a încovoia falanga dintăiu a degetelor. 
      
      Muşchiul încovoitorul cel lung al degetului celui mare. 
      Acest muşchiu ce se afflă la partea internă a încovoitorului celui adănc, se prinde de trei a patru părţi de sus a feţii anteriore a radiului, precum şi de ligamentul întreosos şi scoborănduse alcătueşte un sgărciu ce trece pe subt ligamentul carpului, se dirigează spre degetul cel mare, trecănd mai întăiu între cele doă părţi ale încovoitorului celui scurt al acestui deget şi se prinde de falanga cea din urmă a lui. 
      Slujba. El încovoaie cea d’al 2-lea falangă a degetului celui mare prin urmare şi cea din 1-iu, i osul metacarpienu. 
      
      Muşchiul pronatorul cel pătrat. 
      Acest muşchiu în patru colţuri, este situat la partea inferioră şi anterioră a ante-braţului. El începe la faţa esternă a cubitului, se dirigează în curmeziş şi se prinde de faţa anterioră a radiului. 
[224]	Slujba. El întoarce radiul pe cubit şi prin urmare adduce măna în pronaţie. 
      
      Muşchii posteriori ai antebraţului. 
      Aceşti muşchi alcătuesc assemenea doă aşternuturi, unul supperificial şi altul adănc. 
      
      Aşternutul supperficial: 
      Muşchii acestui aşternut sunt: muşchiul suppinatorul cel lung, radialul estern cel lung, radialul estern cel scurt, întinzătorul tutulor degetelor, întinzătorul degetului celui mic, cubitalul estern sau posterior şi însfîrşit muşchiul anconeu. Toţi aceşti muşchi afară din cei doi dintăiu se prind de condilul estern al umerului printr’un trup întreg muşchiulos care se înparte în muşchii ce se numiră mai sus. 
      
      Muşchiul suppinatorul cel lung. 
      Acest muşchiu situat la marginea esternă a antebraţului se prinde sus de a treea parte de jos a feţii esterne a umerului, se scoboară pe lungul radiului şi se sfîrşaşte la apofisa stiloidă a acestui os de care se şi prinde. Marginea internă a acestui muşchiu lungeşte artira radială. 
      Slujba. El încovoaie antebraţul pe braţu, şi [225] adduce antebraţul în suppinaţie daca se afflă în pronaţie, cănd împrotivă se afflă în suppinaţie îl adduce în pronaţie. 
      
      Muşchiul radialul estern cel lung. Acest muşchiu, situat la marginea esternă şi la faţa posterioră a antebraţului, se prinde de condilul estern al umerului, în josul muşchiului de mai sus, se scoboară pe lungul feţii posteriore a radiului şi cam pe la mijlocul antebraţuluis se schimbă într’un sgărciu ce trece pe subt ligamentul dorsal al carpului şi se sfîrşaşte la basa osului metacarpienul d’al 2-lea. 
      Slujba. El trage măna înapoi şi în afară şi concură   a încovoia antebraţul. 
      
      Muşchiul radialul estern cel scurt. 
      Radialul cel scurt este muşchiul cel mai estern care se prinde de condilul estern al umerului printr’un trup comun cu ceilalţi muşchi; el se scoboară alăturea cu muşchiul radialul cel lung, se schimbă assemenea cam pe la mijloc într’un tendon ce trece pe subt ligamentul dorsal al carpului, tot printr’acea adăncătură fibroasă cu muşchiul de mai sus şi însfîrşit merge de se prinde de basa osului metacarpienul d’al 3-lea. 
      Slujba. El trage măna înapoi şi în afară. 
[226] 
      Muşchiul întinzătorul cel comun al degetelor. 
      Acest muşchiu naşte din condilul cel estern al umerului printr’un trup muşchiulos comun atăt cu muşchiul de mai sus căt şi muşchiul cubitalul cel posterior; unele din fibrele lui nasc d’a dreptul din aponevrosa  ce’l acoperă; odată ce ajunge pe la mijlocul antebraţului, se schimbă în patru tendoane ce trec pe subt ligamentul cel dorsal al carpului, cele dela margini, adicăacela al degetului celui mic şi al degetului arătător, pe dassupra celorlalte doă degete mijlocii, se depărtează la urmă unul de altul dassupra dosului măini unde se afflă oarecum legate împreună prin bande late fibroase ce se întind dela cei mijlocii la acei dela margini, trec pe dassupra articulaţiilor metacarpi-falangiene şi se unesc dassupra falangii din 1-iu cu tendoanele muşchilor lombricoşi şi întreosoşi şi la urmă se împart în trei făşii; acea din mijloc se sfîrşaşte la falanga cea mijlocie; iar celelalte doă din laturi se prind de falangile ungheale; mai totdauna tendonul ce merge la degetul cel mic nu se desface din tendonul de al VI-lea, decăt tocmai lăngă căpătăiul metacarpienilor. 
      Slujba. Acest muşchiu slujaşte a întinde degetele cele patru din urmă; bandeletele ce unesc [227] aceste tendoane fac că nu poate cineva mişca degetele d’al IV, fără cel d’al V şi cel d’al V, precum şi cel mijlociu fără a nu mişca şi pe arătătorul puţintel. 
      
      Muşchiul întinzătorul degetului celui mic. 
      Acest muşchiu subţire, naşte la partea dinnăuntru a celui de mai sus printr’un trup comun, se schimbă assemenea într’un tendon ce trece singur pe subt ligamentul anular al carpului, se dirigează spre degetul cel mic, se uneşte prin marginea lui esternă cu tendonul ce vine dela întinzătorul cel comun şi se prinde însfîrşit de falanga a II, şi a III. 
      
      Muşchiul cubitalul cel estern sau posterior. 
      Acest muşchiu se naşte assemenea din condilul  estern al umerului printr’un trup comun cu muşchii întinzătorii degetelor, este situat la partea internă a muşchiului de mai sus, pe la mijlocul antebraţului se schimbă într’un tendon ce trece pe subt ligamentul dorsal al carpului şi se prinde de basa metacarpienului d’al V. El slujaşte a adduce măna înapoi şi în afară. 
[228] 
      Muşchiul anconeul. 
      Acest mic muşchiu, de o formă triunghiulară, este situat la partea supperioră şi posterioră a antebraţului. El se prinde iarăşi de condilul estern al umerului, se dirigează înnăuntru unde se lărgeşte şi se prinde de partea esternă a olicranului, precum şi de o surfaţă triunghiulară ce se afflă în susul marginii posteriore a cubitului; marginea internă a acestui muşchiu se confundă cu muşchiul tricepsul braţului. El slujaşte a întinde antebraţul pe braţu. 
      
      Aşternutul cel adănc al muşchilor dela partea dinapoi a antebraţului. 
      Acest aşternut este alcătuit de muşchiul suppinatorul cel   scurt, abductorul cel lung, întinzătorul cel scurt şi cel lung al degetului celui mare şi însfîrşit întinzătorul degetului arătător.
      
      Suppinatorul cel scurt. 
      Acest muşchiu ce se afflă situat adănc la partea supperioră, posterioră şi esternă a antebraţului, se prinde de condilul estern al umerului, de căpătăiul* [229 ] posterior al cubitului, precum şi de ligamenturile ce împreună aceste oase, la urmă se dirigează în afară  şi în jos, se învălueşte pe căpătăiul de sus al radiului şi se sfîrşaşte pe faţa anterioră a acestui os. El slujaşte a adduce antebraţul din pronaţie în suppinaţie. 
      
      Muşchiul abducătorul cel lung al degetului celui mare. 
      Acest muşchiu ce se afflă situat pe jumătatea de jos a marginii esterne a antebraţului, se prinde în josul suppinatorului celui scurt de faţa posterioră a radiului, a cubitului precum şi de ligamentul întreosos, se schimbă într’un tendon ce lungeşte marginea esternă a radiului, trece pe subt ligamentul cel dorsal al carpului, după ce mai ăntăi au încrucişat tendoanele muşchilor radiali esterni şi se sfîrşaşte la basa osului metacarpien de 1-iu; acest tendon se despică în doă cam pe la mijloc. Slujba lui este a depărta metacarpienul degetului celui mare de celelalte degete. 
      
      Muşchiul întinzătorul cel scurt al degetului celui mare. 
      Acest mic muşchiu ce se afflă situat în josul muşchiului de mai sus, se prinde assemenea de faţa* [230] posteriore a radiului, a cubitului precum şi de ligamentul întreosos, se schimbă iarăşi în tendon, tandon ce însoţeşte acela al abductorului de mai sus; trece cu dănsul tot printr’acea adăncătură pe subt ligamentul dorsal al carpului şi însfîrşit se prinde de falanga d 1-iu a degetului celui mare. 
      Slujba lui este de a întinde falanga 1-iu a degetului celui mare, precum şi cea de a 2-lea daca se prinde de dănsa. 
      
      Muşchiul întinzătorul cel lung al degetului celui mare. 
      Acest muşchiu situat lăngă muşchiul de mai sus, pe faţa posterioră a antebraţului, se prinde de a treia parte de sus a feţii posteriore a cubitului, i a ligamentului întreosos, se schimbă în tendon ce trece pe subt ligamentul dorsal al carpului, după ce mai ăntăiu a încrucişat direcţia muşchilor radiali, se împreună adesea ori cu tendonul muşchiului întinzătorului cel mic şi se prinde însfîrşit de basa falangii din urmă a degetului celui mare. El slujaşte a întinde degetul  cel mare. 
[231] 
      Întinzătorul degetului arătător. 
      Muşchiu mic, ce începe dedesubtul muşchiului de mai sus la căpătăiul inferior al feţii posteriore a cubitului precum şi al ligamentului întreosos, se schimbă în tendon ce trece împreună cu tendoanele muşchilor întinzători pe subt ligamentul dorsal al carpului, se împreună cu tendonul ce vine dela întinzătorul tutulor degetelor cam pe la falanga 1-a şi se prinde cu dănsul de falanga a 2-lea. 
      
      Muşchii măinii. 
      Toţi muşchii măinii se afflă la palmă, ei se împart în muşchii ce occupă partea esternă a pălmii sau muşchii degetului celui mare, în muşchii ce occupă partea internă a minii, sau muşchii degetului celui mare, în muşchii ce occupă partea internă a măinii, sau muşchii degetului celui mic, şi în muşchii ce occupă spaţurile întreosoase. 
      
      Muşchii degetului celui mare. 
      Aceşti muşchi sunt, abducătorul cel scurt împrotivitorul şi încovoitorul cel scurt ce se prind de partea esternă a falangei 1-iu a degetului celui mare, i de metacarpienul tot al acestui deget, şi muşchii abducătorul, i o parte [232] a încovoitorului celui mic ce se prinde de partea internă tot a acelor oase. 
      
      Abductorul cel scurt al degetului celui mare. 
      Acest muşchiu se prinde sus de ligamenturile carpului, de osul scafoidul şi de trapezu şi se schimbă într’un tendon ce merge de se prinde jos de faţa esternă a basii falangii 1-a a degetului celui mare. Slujba lui este de a depărta degetul cel mare de cel arătător. 
      
      Împrotivitorul degetului celui mare. 
      Muşchiu gros şi scurt, situat subt muşchiul de mai sus cu care căteodată se afflă împreunat, se prinde sus de ligamentul carpului şi de osul trapezu, iar jos de toată lungimea marginii esterne a metacarpienului 1-iu. Slujba lui este d’a adduce degetul cel mare spre palma măinii, împrotiva celorlalte degete. 
      
      Încovoitorul cel scurt al degetului celui mare. 
      Situat cam la partea internă a muşchiului împrotivitor se prinde sus prin doă căpătăie mici [233] de osul trapezoidul, de osul cel mare, de osul în fel de cărlig, şi de oasele metacarpiene correspondante, se scoboară la urmă şi jos se împarte iarăş în doă căpătăie din care unul se prinde de partea esternă, şi altul de partea internă a feţii anteriore a basii falangii 1-a. El slujaşte a încovoia falanga 1-a a degetului celui mare. 
      
      Muşchiul abducătorul degetului celui mare. 
      Acest muşchiu triunghiular se prinde pe de o parte de toată lungimea feţii palmere a metacarpienului al III; iar pe de alta de partea internă a basii falangii 1-a a degetului celui mare. Fibrele lui se dirigează în curmeziş dela metacarpien spre degetul cel mare unde se sfîrşaşte printr’un tendon. El slujaşte a încovoia falanga 1, şi a adduce degetul cel mare spre palmă. 
      
      Muşchii degetului celui mic. 
      Aceşti muşchi sunt tot în număr de patru ca aceia ai degetului mare şi au tot acea slujbă; nu descrim însă decăt trei, fiindcă cel d’al IV-lea sau muşchiul ce correspunde la abducătorul degetului celui mare, se prenumără între muşchii întreosoşii. [234] Abducătorul degetului celui mic. Acest muşchiu, situat pe marginea internă a măinii, începe la osul piziformul şi la ligamentul carpului şi se sfîrşaşte printr’un tendon la partea internă a falangii 1-a a degetului celui mic. El slujaşte a depărta degetul cel mic de celelalte şi a’l încovoia puţintel. 
      
      Încovoietorul cel scurt al degetului celui mic. 
      Acest muşchiu, situat pe faţa anterioră a osului metacarpienul al V, începe la ligamentul carpului şi la osul în fel de cărlig, şi se sfîrşaşte la faţa anterioră a basii falangii 1-a a acestui deget.
      
      Muşchiul Improtivitorul degetului celui mic. 
      Acest muşchiu situat subt ceilalţi doi de mai sus, se prinde pe de o parte de ligamentul carpului şi de osul în fel de cărlig, se dirigează în jos şi înnăuntru, iar pe de alta de toată marginea esternă a metacarpienului al V. El slujaşte a [235] trage metacarpienul al V spre degetul cel mare şi a adănci prin urmare palma. 
      
      Muşchii întreosoşi. 
      Aceşti muşchi situaţi între spaţiurile metacarpiene se deosibesc prin numirea de I, al II, al III, al IV şi se împart în muşchii  întreosoşii cei dorsali şi cei palmeri. În fiecare spaţiu se afflă căte doi, unul dorsal şi altul palmer, prin urmare ar trebui să fie opt, cel dintăiu însă palmer s’a descris subt numirea de abducătoriul degetului celui mare. 
      
      Întreosoşii dorsali. 
      Fiecare dintr’ănşii se prinde de amăndoă oasele între care se afflă, avănd prin mijlocul lor căte un tendon care se dirigează spre faţa lor dorsală, se uneşte cu tendoanele muşchilor întinzători şi merge de se prinde în laturile capurilor falangelor de ăntăiu. Cel dintăiu întreosos se afflă situat între metacarpienul I şi al II şi se sfîrşaşte cam pe faţa estern a degetului arătător; cel d’al doilea se sfîrşaşte pe faţa esternă a degetului mediană; cel d’al treilea pe faţa esternă a acestui deget, şi însfîrşit cel d’al patrulea pe faţa internă a degetului celui mic. 
[236] 
      Întreosoşii palmeri. 
      Mult mai mici decăt cei dorsali, aceşti muşchi se afflă în număr de trei; ei nu se prind sus decăt numai de un metacarpien în toată lungimea lui; tendoanele lor se prind jos de falangele de 1-iu, precum şi aceea ai întreosoşilor dorsali; astfel cel dinăntăiu întreosos se prinde de toată lungimea feţii interne a metacarpienului al II-lea şi merge de se prinde jos de căpătăiul intern al falangii 1-a al degetului arătător. Cel d’al doilea întreosos se prinde pe de o parte de faţa din afară a metacarpienului d’al IV, iar pe de alta de căpătăiul estern al falangii 1-a al degetului inelar; şi însfîrşit cel d’al treilea se prinde sus de faţa esternă a metacarpienului d’al V, şi jos de căpătăiul estern al falangii 1-a al degetului celui mic. 
      Slujba muşchilor întreosoşi. Cel dintăiu şi cel d’al doilea întreosoşi dorsali, precum şi cel d’al doilea, i cel d’al treilea întreosoşi palmer trag degetele de care se prind spre marginea radială a măinii, cei doi din urmă întreosoşi dorsali şi cel dintăiu întreosos palmer trag degetele de care se prind spre marginea cubitală. Pe lăngă aceasta întreosoşii palmeri contribuază cu încovoietorii a încovoia degetele. Întreosoşii [237] dorsali apropiind şi oasele metacarpienului slujesc a adănci palma. 
      
      MUŞCHII MĂDULARELOR DE JOS. 
      Muşchii mădularelor de jos se împart în muşchii ligheanului, muşchii coapsii, muşchii zambi sau ai fluerului piciorului şi muşchii piciorului. 
      
      Muşchii ligheanului. 
      Muşchiul psoas  cel mare. 
      Muşchiu voluminos, situat în păntice pe părţile laterale ale coloanei lombere şi ce se scoboară pînă la partea superioară   a coapsii. El începe sus prin mănuchi muşchiuloşi la trupu i la apofisa transversă a vertebrei dorsale din urmă precum şi a tutulor vertebrelor lombere, se scoboară pe marginea esternă a strîmtorii supperiore a ligheanului, se schimbă într’un tendon mare, se uneşte cu tendonul muşchiului iliacul cel intern, trece împreună cu dănsul peste ramura orizontală a pubisului şi se dirigează spre trocanterul cel mic al femurului de care se prinde. 
[238] 
      Muşchiul psoas cel mic. 
      Acesta este un muşchiu ce adeseaori naşte din vertebra dorsală de a II, printr’un mănuchiu muşchiulos subţire care numaidecăt se schimbă în tendon, trece pe dassupra psoasului celui mare şi merge de se sfîrşaşte în aponevrosa ce acopere muşchii ligheanului şi în ramura orizontală a pubisului. 
      
      Muşchiul iliacul internu. 
      Muşchiu larg, triunghiular ce se prinde de marginea internă a crestei iliace, de adăncătura iliacă, de ligamentul ileo-lomber şi de apofisa transversă a vertebrei lombere din urmă; din toate aceste prinderi fibrele se scoboară în jos, se strîng într’un mănuchiu singur ce se uneşte cu tendonul psoasului celui mare care se afflă pe dassupra iliacului şi merge însfîrşit de se prinde jos iarăş de trocanterul cel mic al femurului. 
      Muşchii psoas şi iliacul slujesc a încovoia coapsa şi a o adduce cam în afară; daca din împrotivă femurul se afflă sprijinit, ei pleacă ligheanul şi îl cam aduc înnăuntru, pe lăngă acestea un psoas singur poate pleca coloana vertebrală într’o parte şi amăndoi o pot pleca înainte. 
[239] 
      Muşchiul fesierul cel mare, sau iliacul cel mare posterior. 
      Acest muşchiu gros, cuadrilater, compus de o mulţime de mănuchi muşchiuloşi, despărţiţi prin ţesătură celuloasă se afflă situat la partea esternă şi posterioră a ligheanului; el se prinde înapoi de creasta iliacă, de faţa posterioră a sacrului şi a cocsului, precum şi de ligamenturile sacro-ischiatice; din aceste toate prinderi se dirigează în afară şi în jos, şi se sfîrşaşte printr’un tendon gros şi larg la trocanterul cel mare precum şi la începutul linii aspre a femurului.
      
      Muşchiul fesierul cel mijlociu sau iliacul estern cel mijlociu. 
      Acest muşchiu gros şi triunghiular, situat la partea de sus cam în susul muşchiului fesierului celui mare de care însă la partea inferioră se afflă accoperit, se prinde de trei a patru părţi de dinaintea a crestei iliace, precum şi de toată partea esternă a osului iliac ce se afflă între linia jumătate circulară de sus şi între linia jumătate circulară de jos, şi de acolo fibrele lui se adună într’un mănuchiu ce merge de se prinde de faţa esternă şi supperioră a trocanterului celui mare. 
[240] 
      Muşchiul fesierul cel mic sau iliacul cel mic estern. 
      Acest muşchiu triunghiular ce se afflă de tot accoperit de muşchiul de mai sus, se prinde de sus de toată faţa esternă a osului iliac ce se întinde între linia jumătate circulară de jos şi între adăncătura cotiloidienă, se scoboară în jos şi se schimbă într’un tendon ce se prinde de vărful trocanterului celui mare. 
      Aceşti trei muşchi fesieri ce alcătuesc buca şezutului, slujesc a trage coapsa înapoi şi a o întoarce în afară. 
      
      Muşchiul piramidalul. 
      Acest muşchiu triunghiular ce se afflă situat jumătate în lighean şi jumătate în afară unde lungeşte marginea inferioră a fesierului celui mijlociu, se prinde de faţa anterioră a sacrului, prin trei căpătăie între găurile sacrale. Acele căpătăie să împreună numaidecăt într’un singur mănuchiu ce trece prin ştirbitura ischiatică cea mare, se subţiază de ce merge, pînă se schimbă într’un tendon ăngust care merge de se prinde, împreună cu tendoanele muşchilor gemenii şi al obturatorului intern, de partea internă a trocanterului celui mare. 
[241] 
      Muşchii gemenii. 
      Aceşti doi muşchi mici ce se afflă situaţi în josul piramidalului sunt despărţiţi unul de altul prin tendonul obturatorului celui intern; gemenul supperior se prinde de spina ischiatică, cel inferior de tuberositatea ischiatică şi amăndoi merg împreună cu tendoanele obturatorului, i al piramidalului de se prind de faţa internă a trocanterului celui mare. 
      
      Muşchiul obturatorul intern. 
      Acest muşchiu triunghiular ce se afflă situat înnăuntrul ligheanului şi care ese la urmă în afară se prinde de faţa internă a pubisului precum şi a membranii ce accoperă gaura subtpubienă, se dirigează înapoi ăngustănduse, se înfăşoară pe ştirbitura ischiatică cea mică, se dirigează la urmă înainte între gemenii şi merge de se prinde, împreună cu dănşii şi cu piramidalul de faţa internă a trocanterului celui mare. 
      Toţi aceşti muşchi ce se prind de faţa internă a trocanterului slujesc a întoarce coapsa în afară, precum şi a o cam adduce în abducţie. 
[242] 
      Obturatorul estern. 
      Acest muşchiu triunghiular se prinde de faţa cuadrilateră cea esternă a pubisului, precum şi de membrana ce accoperă gaura subtpubienă, se dirigează înapoi, se schimbă într’un tendon ce se înfăşoară pe gătul trocanterului şi merge de se prinde tot de faţa internă a trocanterului dedesubtul gemenului inferior. 
      
      Femoralul cel pătrat. 
      Acest muşchiu pătrat începe la faţa esternă a tuberosităţii ischiatice dedesubtul gemenului inferior, se dirigează în curmeziş în afară şi se prinde de marginea posterioră a trocanterului celui mare precum şi de dunga ce uneşte acest trocanter cu trocanterul cel mic. 
      Muşchii obtuuratorul estern şi femoralul cel pătrat, întorc coapsa în afară şi o cam adduc în abducţie. 
      
      Muşchii coapsii. 
      Muşchii coapsii se împart: 1-iu în muşchii regiei posteriore care sunt, bicepsu, jumătate-tandinosul şi jumătate membranosul; 2-lea muşchii regiei esterne care sunt, muşchiul fasia* [243] lată şi căpătăiul estern al tricepsului femoral; 3-lea muşchii regiei anteriore care sunt, cuturierul, dreptul anterior şi partea din mijloc a tricepsului femoral; şi 4-lea muşchii regiei interne care sunt, dreptul intern şi abductorii în număr de patru. 
      
      Bicepsul. 
      Acest muşchiu lung ce are doă căpătăie sus, se afflă situat la partea posterioră a coapsei. El alcătueşte marginea esternă a adăncăturei posteriore a genuchiului. Căpătăiul cel lung se prinde de tuberositatea ischiatică, împreună cu muşchiul jumătate-tandinosul, amăndoi nasc din această tuberositate printr’un singur tendon care mai în jos se împarte în doi, unul înnăuntru care alcătueşte  muşchiul jumătate-tandinosul şi altul în afară care este căpătăiul lung al bicepsului şi care se scoboară cam pe marginea esternă a coapsii îngroşinduse; mai în jos iarăş să subţiază, se schimbă în tendon   şi se uneşte la partea internă cu căpătăiul cel scurt care naşte din marginea esternă a liniei aspre cam pe la mijlocul femurului; amăndoă aceste căpătăie împreunănduse alcătuesc un singur tendon ce merge de se prinde de capul peroneului şi puţintel de tibia. 
      Acest muşchiu încovoaie zamba sau fluerul piciorului* [244] şi’l cam întoarce în afară; daca fluerul piciorului se afflă ţintit, el încovoaie ligheanul pe coapsă, ceea ce se întămplă cănd va cineva să şază. 
      
      Muşchiul jumătate-tandinosul. 
      Acest muşchiu se afflă situat la partea posterioră şi internă a coapsii. El naşte prin fibre muşchiuloase împreună cu căpătăiul cel lung   al bicepsului de tuberositatea ischiatică, să scoboară pe lungul coapsii şi ca la un lat de mănă în susul genuchiului să schimbă într’un sgărciu lung şi subţire ce se dirigează spre condilul intern al femurului şi de acolo înainte spre tibia de creasta căruia se prinde împreună cu muşchiul dreptul intern, şi cu cuturierul; tendoanele acestor trei muşchi alcătuesc pe faţa internă a tibii ceea ce s’a numit laba găştii, un fel de aponevrosă. Tendonul acestui muşchiu, împreună cu acela al muşchiului jumătate membranosul, alcătueşte marginea internă a adăncăturei posteriore a genuchiului. 
      El slujaşte a încovoaie fluerul piciorului, sau ligheanul; mai slujaşte a adduce şi în afară fluerul piciorului ca şi bicepsul.
[245] 
      Muşchiul jumătate-membranosul. 
      Acest muşchiu se prinde sus tot de tuberositatea ischiatică dinaintea muşchilor de mai sus printr’un tendon ce se schimbă numaidecăt într’o aponevrosă; acea aponevrosă pe la mijlocul femurului se schimbă şi ia într’un trup muşchiulos ce să sfîrşaşte printr-un  tendon care se dirigează spre condilul intern al femurului şi merge de se prinde de partea posterioră a tuberosităţii interne a tibii. Slujba lui este tot aceea ca şi a muşchiului jumătate-tandinosul. 
      
      Muşchiul aponevrosii fasia-lată. 
      Aponevrosa fasia-lată coprinde între doă foi ale ei un muşchiu ce slujaşte a întinde toată aponevrosa coapsii. Acest muşchiu situat la partea esternă şi supperioră a coapsii, începe la partea esternă a spinii iliace anterioră şi supperior, dinapoiul muşchiului cuturierul şi se scoboară cam înapoi tot între doă foi aponevrotice în care să şi sfîrşaşte cam pe la a treia parte de sus a coapsii. 
      
      Muşchiul cuturierul. 
      Muşchiu foarte lung şi lat, se afflă situat cam în curmeziş pe faţa anterioră şi internă a coapsii. [246] El naşte din spina iliacă anterioră şi supperioră, se scoboară pe lungul coapsii, trecănd încet încet pe faţa internă şi se schimbă într’un tendon subţire ce trece dinapoiul condilului intern al femurului şi care la urmă se dirigează iarăşi înainte şi merge de se prinde de spina anterioră a tibii. Vasele femorale correspund la marginea internă şi la faţa posterioră a cuturierului. 
      
      Muşchiul tricepsul femoral. 
      Acest muşchiu se compune sus de trei căpătăie, unul la mijloc ce se numeşte dreptul anterior, unul în afară sau partea cea esternă a tricepsului şi unul intern sau partea cea internă a tricepsului. 
      Dreptul anterior este un muşchiu lung în formă de pană ce se întinde între spina iliacă anterioră şi inferioră de care se şi prinde sus, şi între rotulă de care se prinde jos printr’un sgărciu alcătuit de căte trele căpătăie a muşchiului triceps, sus mai are un tendon ce se prinde de partea de sus a adăncăturii cotiloide. Slujba lui este de a încovoia coapsa pe lighean şi a întinde fluerul piciorului pe coapsă. 
      Partea cea esternă a tricepsului alcătueşte un muşchiu foarte voluminos ce occupă toată faţa esternă a coapsii; acest muşchiu se prinde dedesubtul trocanterului celui mare de marginea [247] esternă a linii aspre şi de toată faţa esternă a femurului, fibrele lui se dirigează înainte şi în jos, se ammestecă cu fibrele părţii interne ale tricepsului i cu acelea ale dreptului anterior şi alcătuesc jos un singur tendon. 
      Partea internă a tricepsului se prinde de în josul trocanterului celui mic de marginea internă a linii aspre precum şi de faţa internă i de cea anterioră a femurului, fibrele acestui muşchiu se dirigează în jos, înainte şi în afară, se împreună cu fibrele celorlalte doă părţi şi se sfîrşaşte assemenea la rotulă. 
      Tendonul sau aponevrosa ce se alcătueşte jos din împreunarea căpătăilor în număr de trei ai tricepsului, se prinde de condilurile tibii de marginea supperioră a rotulii şi trimite pe d’assupra rotulii o făşie aponevrotică care merge subt numire de ligamentul rotulii de se prinde de spina tibii, cu acest chip rotula se afflă îngropată în aponevrosa sau tendonul muşchiului triceps al femurului. 
      Muşchiul tricepsul femoralul sau cruralul întinde fluerul piciorului pe coapsă. 
      
      Muşchiul subt-cruralul. 
      Muşchiu subţire şi lat, se prinde de a treia parte de jos a feţii anteriore a femurului dedesubtul muşchiului tricepsul crural, se scoboară şi se împarte* [248] în doă mănuchiuri ce se prind de ligamentul capsular al genuchiului. Acest muşchiu slujaşte a trage în sus capsula articulară ca să nu se affle strivită de rotulă la întinderea fluerului piciorului. 
      
      Muşchiul dreptul cel internu. 
      Muşchiu lung şi subţire, situat la partea internă a coapsei, se prinde de faţa pătrată a pubisului, se scoboară în jos, trece dinapoiul condilului intern al femurului, la urmă se dirigează înainte şi se sfîrşaşte dinapoiul cuturierului la spina tibii. Muşchiul dreptul intern slujaşte a încovoia fluerul piciorului pe coapsă şi a’l adduce puţintel în abducţie. 
      
      Muşchii adductorii. 
      La partea internă a coapsii se afflă patru muşchi adductori care se împart, în cei supperficiali în număr de doi, cel dintăiu şi cel d’al doilea şi în cei adănci, assemenea în număr de doi, unul mic şi altul mare. 
[249] 
      Adductorul supperficial cel 1-iu. 
      Acest muşchiu lung şi lat, se afflă situat la partea anterioră şi supperioră a coapsii. El se prinde de marginea supperioră şi anterioră a pubisului, se dirigează în jos şi în afară şi se prinde de femur în josul muşchilor psoas şi iliac. 
      
      Adductorul supperificial cel II-lea. 
      Acest muşchiu gros, lung şi triunghiular se afflă situat la partea supperioră şi inferioră a coapsii, el se prinde de spina pubisului, se scoboară în afară şi se prinde în josul adductorului 1-iu de marginea internă a linii aspre. 
      
      Adductorul cel adănc 1-iu. 
      Acest muşchiu gros şi triunghiular, se afflă situat dinapoiul muşchiului de mai sus. El se prinde de faţa anterioră a ramurii osoase ce alcătueşte arcada pubienă, se scoboară în afară, să lărgeşte şi se prinde de linia aspră a femurului din josul trocanterului celui mic. 
[250] 
      Adductorul cel adănc II-lea. 
      Acest adductoru ce este mai mare din toţi, are assemenea o formă triunghiulară, partea lui supperioră se afflă dinapoiul celorlalţi adductori; el se prinde de toată ramura osului pubis pînă lăngă tuberositatea ischiatică, fibrele lui se scoboară înnăuntru şi în jos, se prind pe lungul linii aspre, dela trocanterul  cel mic şi pînă la condilul intern al femurului; la partea inferioră, tendonul acestui muşchi se împreună cu aponevrosa părţii interne a tricepsului femoral; pe lăngă condilul femurului acest muşchiu se afflă pătruns de vasele femorale care trec după faţa anterioră a femurului, pe faţa lui posterioră. 
      Căte patru adductorii appropie o coapsă de ceealaltă, o cam încovoaie pe lighean şi o cam întoarce în afară. 
      
      Muşchii zambii sau ai fluerului piciorului.
      Aceşti muşchi se împart în muşchii dela partea anterioră, muşchii dela partea esternă, şi muşchii dela partea posterioră. 
      Cei dela partea anterioră sunt tibialul anterior, întinzătorul tutulor degetelor, întinzătorul degetului* [251] celui mare şi peronierul cel anterior care cănd se afflă nu este decăt o făşie ce ţine de întinzătorul degetelor. 
      
      Tibialul anterior. 
      Acest muşchiu lung şi gros se afflă situat pe lungul feţii interne a tibii şi se prinde de tuberositatea esternă a tibii, de faţa esternă a acestui os şi de ligamentul întreosos; cam pe la al 3-lea parte inferioră a tibii se schimbă în tendon ce trece pe dassupra articulaţii glesnii, învălit într’o pungă aponevrotică, se dirigează spre marginea internă a piciorului şi merge de se prinde de cuneiformul 1-iu i de metacarpienul ce’i correspunde, Vasele şi nervurile tibiale cele anteriore lungesc faţa esternă a acestui muşchiu. 
      El slujaşte a încovoia piciorul pe zambă. 
      
      Întinzătorul tutulor degetelor. 
      Acest muşchiu lung situat în afara muşchiului cel anterior se prinde de tuberositatea esternă a tibii, de ligamentul întreosos, de capul peroneului, i de toată faţa internă a lui ce se afflă înaintea ligamentului întreosos, se scoboară în jos şi se împarte în patru căpătăie tendinoase ce trec pe subt ligamentul dorsal al tarsului, se dirigează spre degete, încrucişează tendoanele muşchiului pediosu, [252] şi se prinde de falangele degetelor celor patru din urmă. 
      Acest muşchiu slujaşte a întinde degetele din urmă şi încovoaie puţintel piciorul pe fluerul piciorului. 
      
      Întinzătorul degetului celui mare. 
      Acest muşchiu ce se afflă situat între tibialul şi între întinzătorul degetelor, se prinde de doă a trei părţi de jos a feţii interne a peroneului, de ligamentul întreosos, se schimbă într’un tendon ce trece pe subt ligamentul dorsal al tarsului şi merge de se prinde de falangile degetului celui mare; artira pedioza trece pe lungul marginii esterne a tendonului acestui muşchiu. El are tot acea slujbă ca şi întinzătorul degetelor. 
      
      Muşchiul peronierul cel anterior. 
      Acest muşchiu se afflă situat în afara întinzătorului tutulor degetelor cu care se afflă unit sus. El se prinde de jumătatea inferioră a feţii anteriore a peroneului, se schimbă în tendon ce trece tot pe subt ligamentul tarsului şi merge de se prinde de basa metatarsienului al V. Acest muşchiu căte odată lipseşte. Slujba lui este a încovoia piciorul şi a’l adduce în afară. 
[253] 
      Peronierul lateral cel lung. 
      Peronierul cel lung se afflă situat la partea esternă a zambii şi se prinde de faţa esternă a căpătăiului supperior al peroneului. Cam pe la mijlocul peroneului se schimbă într’un tendon ce trece pe dinapoiul maleolii esterne, învălit într’o pungă fibroasă, să răsuceşte pe marginea esternă a piciorului trecănd pe subt calcaneu, se dirigează la urmă înnăuntru şi înainte şi se prinde de căpătăiul posterior al metacarpienilor d’ăntăiu, în număr de doi, precum şi de cuneiformul 1-iu. Peronierul slujaşte a întinde piciorul şi a’l adduce în afară. 
      
      Peronierul lateralul cel scurt. 
      Peronierul cel scurt se afflă situat între aceşti doi mai sus peronieri. El se prinde de doă a treea părţi de jos a feţii esterne a peroneului, se schimbă numaidecăt în tendon ce trece împreună cu tendonul peronierului cel lung pe dinapoiul maleolii esterne, lungeşte marginea esternă a piciorului şi merge de se prinde de basa metacarpienului de al V. Slujba lui este tot aceea ca şi a peroneului celui lung. 
[254] 
      Muşchii dela regia posterioră a zambii.  
      La partea dinapoi a zambii se afflă doă aşternuturi, unul supperficial, alcătuit de muşchiul tricepsul sural (gemenii şi soleerul) şi altul adănc, alcătuit de popliteu, pe tibialul cel posterior, de încovoietorul cel lung al tutulor degetelor şi de încovoietorul cel lung al degetului celui mare. 
      
      Gemenii şi soleerul sau tricepsul soleeru. 
      Din gemenii şi soleerul, împreunaţi jos printr’un singur tendon gros, ese un muşchiu ţeapăn ce alcătueşte ceea ce s’a numit grasul piciorului. 
      Gemenii sunt doi muşchi, situaţi la partea posterioră a zambii, unul în afară şi altul înnăuntru; amăndoi se prind de condilurile femurului prin nişte tendoane ţapene care se scoboară, se îngroşază, se împreună mai în jos, alcătuesc un muşchiu care şi acesta se uneşte cu muşchiul soleerul şi alcătuesc un singur tendon gros, numit tendonul lui Ahil, faţa anterioră a acestor muşchi se afflă cu totul apponevrotică. 
[255] 	Planterul cel subţire nu este decăt un muşchiu foarte subţire ce începe la partea supperioră a condilului esternu al femurului, se schimbă numaidecăt într’un tendon subţire care se scoboară, diriginduse înnăuntru între gemenii şi între soleeru, se uneşte la partea inferioră cu tendonul lui Ahil şi se prinde cu dănsul de calcaneu; căte odată acest muşchiu lipseşte. 
      Soleerul este un muşchiu gros ce se prinde sus de dunga cea oblică ce se afflă pe faţa posterioră a tibii, de capul peroneului, şi de ligamentul întreosos; unele fibre îi vine d’a dreptul dela tibia şi dela peroneu, faţa lui anterioră este muşchiuloasă; iar cea posterioră aponevrotică şi despărţită de muşchii gemenii prin planterul cel   subţire; cam pe la mijlocul zambii să subţiază, se uneşte cu gemenii şi alcătueşte un singur tendon (tendonul lui Ahil) care merge de se prinde de faţa posterioră şi inferioră a tuberosităţii calcaneului.
      Aceşti trei muşchi slujesc a întinde piciorul pe zambă şi printr’aceasta sunt de neapărată trebuinţă la umblet; pot sluji a încovoia puţintel şi zamba pe coapsă. 
      
      Muşchiul popliteul. 
      Popliteul este de o formă triunghiulară, situat în linie oblică la partea posterioră şi supperioră a zambii. El se prinde de partea inferioră şi [256] esternă a condilului estern al femurului: se înfăşoară oarecum pe acest condil şi se scoboară în jos şi înnăuntru pe faţa posterioră a tibii unde se prinde de linia oblică în susul muşchiului soleerul. Acest muşchiu contribuază a încovoia zamba şi a o adduce cam înnăuntru. 
      
      Muşchiul Încovoietorul degetelor celor patru din urmă.
      Încovoietorul degetelor este muşchiul cel mai internu din toţi muşchii aşternutului celui adănc. El se prinde de josul linii oblice a feţii posteriore a tibii, precum şi de această faţă; odată ce ajunge lăngă maleola internă se schimbă în tendon trece pe dinapoiu ei se dirigează în adăncătura ce presentează calcaneul şi astragalul, şi încrucişează la talpa piciorului direcţia încovoietorului degetului celui mare cu care se afflă unit printr’o făşie tendinoasă; tot acolea vine de se prinde de partea esternă a acestui tendon un muşchiu mic pătrat ce naşte din faţa de jos a calcaneului şi ce se dirigează de din afară înnăuntru; la urmă acest tendon se împarte în patru căpătăie ce merg de se prind de falangele din urmă a celor din urmă patru degete, după ce mai ăntăiu au trecut prin despicătura tendoanelor muşchiului încovoietorul cel mic. 
[257] 	Acest muşchiu slujaşte a încovoia degetele piciorului; muşchiul pătrat care se prinde la talpă de tendon, slujeşte a dirigea drept înapoi tendoanele care fără dănsul s’ar dirigea înnăuntru şi înapoi. 

      Muşchii lombricoşii. 
      Lombricoşii dela picior sunt întocmai ca acei dela mănă; adică se prind de tendoanele muşchiului încovoietor şi la urmă se dirigează spre marginea internă a degetelor, îi încongioară şi merg de se unesc cu tendoanele muşchiului întinzător. 
      
      Încovoietorul cel lung al degetului celui mare. 
      Încovoietorul degetului celui mare se afflă situat la partea esternă a aşternutului celui adănc dela partea posterioră a zambii. El se prinde de doă a trei părţi de jos a feţii posteriore a peroneului precum şi de ligamentul întreosos, se schimbă în tendon ce trece prin adăncătura calcaneului şi a astragalii unde se afflă ţinut printr’o pungă fibroasă, ajunge la talpa piciorului, încrucişează încovoietura degetelor şi merge însfîrşit de se prinde de falanga al II-lea a degetului [258] celui mare. El încovoaie degetul cel mare şi prin făşia tendinoase care trimite la încovoietorul degetelor, le încovoaie şi pe dănsele. 
      
      Muşchiul tibialul cel posterior. 
      Tibialul cel posterior se afflă situat adănc între încovoietorii de mai sus. El se prinde din josul linii oblice a feţii posteriore a tibii, de ligamentul întreosos, precum şi de peroneu, se scoboară pe dinapoiul maleolii interne, încrucişează tendonul încovoietorului degetelor, se dirigează spre marginea internă a piciorului şi merge de se prinde de tuberositatea scafoidului şi de cuneiformul 1-iu. Muşchiul tibialul dinapoi încovoaie piciorul şi’l cam adduce înnăuntru. 
      
      Muşchii piciorului. 
      Muşchii piciorului se împart în muşchii dela faţa dorsală, sau muşchii da d’assupra piciorului, muşchii dela faţa planteră sau muşchii dela talpa piciorului, şi în muşchii întreosoşi. La faţa dorsală nu se afflă decăt un singur muşchiu, care este muşchiul padiozu.
[259] 
      Muşchiul pediozu. 
      Pediozu este lat şi se afflă situat pe partea de sus a piciorului; el începe la apofisa esternă a calcaneului, se dirigează înainte şi în năuntru, şi se împarte în patru  căpătăie care să transformă în tendone şi merg de se prinde de degetele cele patru dintăiu, unde să împreună cu tendoanele întinzătorului celui comun; slujba lui este de a întinde a assemenea degetele. 
      
      Muşchii dela faţa planteră, sau dela talpa piciorului. 
      Aceşti muşchi se împart în muşchi, dela regia internă, sau muşchii degetului celui mare în număr de patru, adductorul, încovoietorul  cel scurt, abducătorul cel oblic, şi abducătorul cel transvers. Muşchii dela regia esternă sau muşchii degetului celui mic, abductorul şi încovoietorul cel scurt. Muşchii dela regia din mijloc, încovoietorul cel scurt al degetelor, muşchiul pătrat ce ţine de tendoanele întinzătorului degetelor, precum şi lombricoşii care s’au descris; şi în sfîrşit muşchii întreosoşii planteri şi dorsali. 
[260] 
      Regia planteră cea internă. 
      Adductorul degetului celui mare. 
      Adductorul care este muşchiul cel mai supperficial dela regia planteră cea internă, se prinde de apofisa posterioră şi internă a calcaneului, precum şi de aponevrosa planteră care accoperă aceşti muşchi, se dirigează înainte, se schimbă în tendon, şi merge de se prinde de osul sezamoidul dinnăuntru, i de falanga dintăiu, acest muşchiu este mai mult încovoietor decăt adductor. 
      
      Încovoietorul cel scurt al degetului celui mare. 
      Încovoietorul cel scurt este situat la partea din afară a muşchiului de mai sus; el se prinde de ligamenturile tarsului, de osul cuneiformul d’al 2-lea şi de basa metatarsienului deăntăiu, se dirigează înainte şi se împarte în doă căpătăie, din care unul se prinde de osul sezamoidul dinnăuntru; de partea dinnăuntru a falangii deăntăiu, iar cellalt de osul sezamoidul din afară i de basa falangii deăntăiu; între aceste doă căpătăie trece tendonul încovoietorului celui lung. 
[261] 
      Adductorul cel oblic. 
      Muşchiu scurt, gros şi triunghiular, situat la partea din afară a încovoietorului celui scurt; el se prinde de cuneiformul de a 3-lea, de ligamenturile tarsului, şi de basa metatarsienilor de al 3-lea şi de al 4-lea; din aceste toate prinderi fibrele lui se dirigează înainte şi înnăuntru, alcătuesc un muşchiu gros ce să schimbă într’un tendon, şi merge de se prinde de partea din afară a falangii deăntăiu, i de osul sezamoid din afară, după ce mai ăntăiu s’au împreunat cu tendoanele muşchiului de mai sus, i a celui ce urmează. Acest muşchiu slujaşte a încovoia degetul cel mare i a’l adduce în abducţie. 
      
      Abductorul cel transvers. 
      Acest muşchiu subţire, se afflă situat în curmeziş subt capul oaselor metatarsului, şi se prinde printr’o făşie tendinoasă şi moşchiuloasă de capul metatarsienului de al 5-lea, se dirigează înnăuntru, mai adună fibre cei vin dela ligamenturile transverse ai celorlalţi metacarpieni, şi merge de se prinde de partea din afară a falangii deăntăiu a degetului celui mare. El slujaşte a adduce atăt degetul cel mare căt şi capetele metatarsienilor în abducţie. 
[262] 
      Regia planteră cea esternă. 
      Adductorul degetului celui mic. 
      Acest muşchiu se prinde prin fibre tendinoase şi muşchiuloase de apofisa esternă a calcaneului, precum şi de aponevrosa ce’l acoperă, se dirigează înainte şi merge de se prinde de partea din afară a falangii de ăntăiu al degetului celui mic. Acest muşchiu slujaşte atăt la abducţie căt şi la încovoietură. 
      
      Muşchiul încovoietorul cel scurt al degetului celui mic.
      Muşchiu foarte mic, situat la partea dinnăuntru a muşchiului de mai sus, se prinde de osul cuboidu, de ligamenturile tarsului, precum şi de falanga de jos a metatarsienului d’al 5-lea iar pe de altă parte să prinde de partea dinnăuntru a falangii de ăntăiu a degetului celui mic. 
[263] 
      Regia planteră cea mijlocie. 
      Încovoietorul cel scurt al tutulor degetelor. 
      Încovoietorul cel scurt se prinde printr’un mănuchiu gros de faţa de jos a tuberosităţii calcaneului, precum şi de aponevrosa ce’l accoperă, se dirigează înainte, şi se împarte în patru căpătăie care să schimbă în tendoane ce merg de să prind de falangile d’al 2-lea ai degetelor celor patru din urmă; pînă a nu ajunge însă la falanga d’al 2-lea tendoanele se despică, şi lasă de trece printr’acia despicătură, tendoanele încovoietorului celui lung, precum am văzut la mănă. Tendoanele acestor muşchi sunt ţinute prin ligamenturi, precum şi la degetele măini. 
      
      Muşchii întreosoşi. 
      Muşchii întreosoşii piciorului să asseamănă întocmai cu acei dela mănă; astfel se prind pe de o parte de feţele laterale ale spaţului întreosos între care se afflă; iar pe de alta de părţile din afară a falangelor de ăntăiu, precum şi [264] de marginile tendoanelor muşchilor întinzători. Ei sunt în număr de şapte, patru la faţa dorsală, şi trei la faţa planteră, la care se poate adăoga abducătorul cel oblic al degetului celui mare. 
      
      Muşchii întreosoşii cei dorsali. 
      Muşchi mici situaţi în spaţurile întreosoase ale metatarsului. Cel dintăiu se prinde de faţa internă a falangii deăntăiu a degetului de al 2-lea; cel de al 2-lea de faţa esternă tot acei falangi; cel de al 3-lea de faţa esternă a falangii deăntăiu a degetului de al 3-lea; şi cel de al 4-lea iarăşi de faţa esternă a falangii deăntăiu a degetului de al 4-lea. 
      
      Muşchii întreosoşii planteri. 
      Aceşti muşchi în număr de trei sunt situaţi dedesubtul muşchilor de mai sus; ei încep la faţa de jos a metatarsienilor de al 3-lea de al 4-lea şi de al 5-lea, şi se sfîrşesc la faţa internă a basii degetelor de al 3-lea, de al 4-lea şi de al 5-lea. 
      Slujba. Cel dintăiu întreosos dorsal, şi cei trei planteri trag degetele de care se prind înnăuntru spre degetul cel mare; ceilalţi trei dorsali împotrivă trag degetele de care se prind în afară. 
[265] 
      SPLANCNOLOŢIE. 
      Consideraţii generale. 
      Splancnoloţie (dela , vicer) este partea anatomii care se îndeletniceşte de studiul organelor ce se afflă sau într’una din trei cavităţi  ale trupului, sau şi în afara trupului; cele dintăiu organe să numesc viceruri, iar cele d’al 2-lea organe curat zise. 
      Subt numirea însă de splancnoloţie nu vom descrie decăt organele care alcătuesc aparatul mistuelii, aparatul răsuflări,   şi aparatul reproducţiei şi al udului. Descripţia organelor simţurilor, creerilor, a mădovii osului spinării, precum şi a tutulor nervilor vom face o subt numire de nevrologie; descripţia cordului sau a inimii vom face o împreună cu acea a celorlalte organe a ţirculaţiei 
[266] 
      Despre organele mistuelii. 
      Consideraţii generale. 
      Organile mistueli alcătuescu un canal lung ce să întinde dela gură pînă la gaura şezutului, şi ce slujaşte a priimi întrănsul substanţele hrănitoare, ale suppune la un şîr de transformaţii prin care să poată pue la loc ceea ce perde mereu trupul; pe lăngă aceste, acest canal are o surfaţă de o întindere foarte mare, pe care surfaţă vin o grămadă de vase, de sug materialurile hrănitoare. Toate aceste organe alcătuesc aparatul mistuelii. 
      Canalul mistuelii este unul din caracterele dobitoacelor; dobitocul cel mai simplu nu are decăt o ţeavă prin care se face mistuiala; acea ţeavă sau canal să măreşte, de ce îl cercetează cinevaşi în dobitoacele mai desăvîrşite, este însă oarecare înclinare între lungimea canalului mistuieli şi între felul de substanţe cu care este hotărît un dobitoc a să hrăni, astfel spre pildă berbeciu, precum toate dobitoacele erbivore sau ce să hrănescu cu erburi, are un canal mistuitor foarte lung; deîmpotrivă dobitoacele carnivore, ce să hrănesc numai cu carne, au canalul mistuitor subţire şi scurt; [267] omul hotărît a să hrăni şi cu erburi şi cu carne, are un canal a căruia întindere este între acel al carnevorilor şi între acel al erbivorilor.
      Canalul mistuelii în toată partea lui cea dreaptă, se afflă situat pe lungul colonii vertebrale, accolo însă unde începe încolăcirile se afflă ţinut de coloana vertebrală prin membrane. Canalul mistuitor începe la gură, trece pe găt prin toracs, intră în cavitatea abdominală, cavitate ce este  hotărîtă mai pentru dănsul numai, şi merge de să sfîrşaşte la strîmtoarea de jos a ligheanului dinaintea cocsului prin gaura şezutului. 
      Lungimea canalului mistuitor poate avea o întindere de şapte sau opt ori de lungimea trupului omului, calibrul lui nu este tot deopotrivă în toată lungimea lui, ci colea este mic, dăncolo mai mare; aceste nepotriviri mărginescu deosebitele părţi în care se împarte; astfel partea ce are calibrul cel mai mare, este stomahul, şi cele mai mici sunt partea cerbicală a ezofagului, gaura pilorică a stomahului, şi gaura ileo-secală. 
      Canalul mistuitor este drept în susul diafragmului, în josul diafragmului să încovoaie pe dănsul de o mulţime de ori, şi la sfîrşit să face iarăşi drept; forma lui este cilendrică, şi are o surfaţă esternă şi alta internă; el se afflă compus de patru membrane. 
      I-iu. Cea mai din afară este membrana zeroasă sau peritoaneală; ea nu învăleşte decăt 
[268] 
partea canalului ce să afflă în josul diafragmului şi nu peste tot; această membrană nu slujaşte numai a învăli canalul, ci îi înlesneşte mişcările şi alcătueşte ligamenturile prin care deosebitele părţi ale canalului se afflă ţinute în abdomen. 
      Membranele zeroase de obşte sunt nişte saci negăuriţi, foarte subţiri, transparenţi, şi care pe de o parte căptuşescu cavităţile în care se afflă, iar pe de alta să înfăşoară pe organele ce se afflă într’acele cavităţi; astfel aceste membrane prin faţa lor internă se afflă slobode şi secretează un licuid ce este zeru, şi prin cea esternă ţin de organele ce încongioară. 
      2-lea. Dedesubtul membranei zeroase, se afflă membrana muşchiuloasă care alcătueşte doă aşternuturi de fibre, unul supperficial, compus de fibre lungi, şi altul adănc compus de fibre circulare; aceste fibre muşchiuloase sunt albicioase. 
      3-lea. Membrana fibroasă, care poate fi socotită drept şarpanta canalului. 
      4-lea. Membrana mucoasă ce alcătueşte peretele dinnăuntru al canalului. Îndeobşte toate cavităţile ce correspund în afară, sunt căptuşite de o membrană mucoasă, ce se numeşte astfel din pricina unui licuid ca mucul ce secretează mereu. 
      Orice membrană mucoasă să compune de o peliţă numită dermă sau corion. 2-lea de nişte [269] scosături foarte mici de o formă rătundă numite papile sau vilozitiţi care dau acestor membrane o vedere de catifea. 3-lea de o ţesătură de vase capilare, sau vase care nu se pot vedea decăt cănd le inzectează cineva. 4-lea de un fel de săculeţe foarte mici ce să numesc folicururi risipite în oarecare părţi numai. În sfîrşit toate membranele mucoase se afflă acoperite de o peliţică căt se poate de subţire, care să poate vedea cu microscopul, şi care pare a fi alcătuită de o ţesătură de vase limfatice. 
      În composiţia acestor membrane mai intră şi artire, vine şi nervuri. 
      Canalul mistuelii să împarte mai ăntăiu în doă părţi, partea cea susdiafragmatică, şi partea cea subtdiafragmatică. 
      Partea susdiafragmatică, coprinde, gura, farincsul sau înghiţitoarea, şi ezofagiul. 
      Partea subtdiafragmatică, coprinde 1-iu stomahul, 2-lea intestenul sau maţul subţire, împărţit, în duodenum, zezunom, şi ileom; 3-lea intestenul cel gros, împărţit, în secom, colon şi rectom. 
      Organele ce atărnă de canalul mistuelii sunt: 1-iu glandele salivere, ce ţin de gură, 2-lea ficatul şi pancreas, ce ţin de duodenom  şi splina ce ţine de ficat. 
[270] 
      Despre gură, şi despre organele ce ţin de dănsa. 
      Gura, este o cavitate situată la începutul canalului mistuelii, ia occupă partea cea de jos a feţii, dedesubtul nărilor, între obrazuri, dinapoiul buzelor şi dinaintea farincsului; în gură să alcătueşte mestecarea, gustarea, insalivaţia şi articulaţia sunetelor. 
      Gura ce să poate mări şi micşora, are forma unei cutii ovalere a căruia căpătăiul cel mare se afflă înainte; peretele ei cel de sus este alcătuit de bolta palatină sau cerul gurii, cel de jos de limbă, cel de dinapoiu de perdeaoa cerului gurii, cel de dinainte ăntăiu de buze, şi mai înapoi de arcadele alveolere şi de dinţi, şi cei din laturi, întăiu de obraji şi la urmă iarăşi de arcadele alveolere şi de dinţi; gura are doă intrări una înainte şi alta înapoi prin care comunică cu farincsul, această din urmă intrare s’au numit (isthme) al înghiţituri. 
      
      Despre buze. 
      Buzele sunt doă perdele mişcătoare, ce au însuşirea de a se întinde, şi a să strînge, şi ce mărginescu gura înainte. Buzele înapoi correspund [271] la arcadele alveolere şi la dinţi, şi sunt slobode, buzele se afflă mărginite înapoi prin membrana mucoasă ce trece după dănsele pe arcadele alveolere, şi alcătueşte astfel un şanţu, care se afflă întrerupt la mijloc printr’o îndoitură a membranei mocoase, îndoitură ce se numeşte aţa buzei. Marginea cea slobodă a buzelor este accoperită de o peliţă cam trandafirie ce ţine şi de pelle, şi de membranele mucoase, pe această margine se văd încreţituri verticale alcătuite de străngerea muşchiului orbicular. 
      Buzele se afflă compuse de doă învelişuri una în afară alcătuită de pelle şi alta înnăuntru de membrana mucoasă, de muşchi, de glande, de ţesuturi celuloase, de vase şi de nervuri. 
      Glandele salivere labiale se afflă situate între membrana mucoasă şi între muşchi, aceste glande sunt foarte mici, se deschid pe faţa dinapoi a buzelor unde asvărle licuidul ce’l secretează, care este saliva sau scuipatul. 
      Muşchii, în care stă grosimea buzelor sunt; orbicularul la care vin de se sfîrşesc cei mai mulţi muşchi ai feţei precum am văzut. 
      Arterile buzelor foarte numeroase, vin dela artira facială, şi dela artira macsileră internă. 
      Vinele au tot acea numire, şi urmează tot acel drum. Vasele limfatice merg de să deschid în ganglioane limfatice cele de subt falca de jos. Nervurile isvorăsc din a 5-a şi din a 7-a pereche. 
[272]	 Buzele slujesc a ţinea saliva sau scuipatul de a eşi afară din gură; mai slujesc la băut, la supt, la fluerat, la jocul deosibitelor instrumenturi de vănt, şi la articulaţia sunetelor; pe lăngă acestea slujesc a arăta şi deosebitele pătimi morale ale omului. 
      
      Despre obraji. 
      Obrajii sunt assemenea alcătuiţi de pelle, de muşchi, de vase, de nervuri şi de membrana mucoasă. 
      Pellea obrazului se afflă foarte subţire pătrunsă de o mulţime de vine capilare care au însuşirea de a să inzecta sau a se seca cu totul subt influinţa patimilor morale. 
      Membrana mucoasă care urmează aceleia a buzelor, are tot acele caracteruri, pe dănsa cam lăngă măseaoa de ăntăiu şi cea d’al 2-lea a fălcii de sus să deschide canalul glandei parotide care varsă în gură siliva ce secretează această glandă. 
      Glandele salivere bucale, întocmai ca cele labiale să deschid pe surfaţa cea slobodă a membranii mucoase. 
      Muşchii obrazului sunt maseterul, o parte din posieru, o parte din orbicularul ochilor, buccinatorul împreună cu aponevrosa lui, şi zigomaticii cel mare şi cel mic. 
      O ţesătură celuloasă plină de grăsime, [273] se afflă în mijlocul obrazului pe muşchiul buccinatorul; acea grăsime se afflă chiar la omul cel mai slab. 
      Artirile obrazului vin dela artira facială şi dela transversa feţii, precum şi dela macsilara cea internă. 
      Vinele au tot acel nume şi însoţescu artirile. Nervurile ca şi la buze vin atăt din a 5-a pereche, căt şi din a 7-a. 
      Obrajii ce sunt pereţi doi laturi ai guri, slujescu assemenea la mesticare, la supt, la articulaţia sunetelor şi la sufflat; prin faţa ce iau, slujescu şi la arătarea impresiilor morale. 
      
      Bolta palatină sau cerul gurii. 
      Bolta palatină alcătueşte peretele de sus al gurii; ia să afflă mărginită înainte şi în laturi de arcadele alveolere şi de dinţi, şi înapoi de perdeaoa cerului gurii cu care să prelungeşte. 
      Bolta palatină are o dungă pe linia mediană, şi alte dungi transversale de fiecare parte a cei mediane. 
      Părţile de care să afflă ea compusă sunt o şarpantă osoasă alcătuită de apofisile orizontale ale oaselor macsilare de sus, de o membrană jumătate fibroasă, şi jumătate mucoasă, de un aşternut de glande, de vase şi de nervuri. 
[274] 	Membrana fibro-mucoasă este foarte groasă, fibrele ei pătrund osul; gingiile sunt o prelungire din această membrană care după ce au căptuşit bolta palatină, merge de căptuşeşte arcadele alveolere, se scoboară pînă pe rădăcina dinţilor, cănd ajunge la gătul lor să întoarce în sus şi merge de căptuşaşte peste tot alveolele sau găurile în care se afflă aşezaţi dinţii, fără a se lipi cu dănşii. 
      Artirele vin assemenea dela cea facială, şi dela macsilara cea internă. Nervurile vin dela a 5-a pereche. 
      
      Perdeaoa cerului gurei. 
      Perdeaoa cerului gurei este o clapă muşchiuloasă şi membrănoasă ce prelungeşte înapoi bolta palatină; ea este un fel de despărţitoare ce desparte gura de nări, şi de farincs. 
      Perdeaoa cerului gurii este ăntăiu orizontală, la urmă să încovoaie încăt să face cu totul verticală; cănd înghite cineva bucatele, partea cea verticală să face cu totul  orizontală, şi numaidecăt la urmă iarăşi să lasă în jos, ca să oprească bucatele de a să întoarce înapoi în gură. 
      Forma ei este cuadrilateră, şi presentează o faţă inferioră cam concavă ce urmează bolta palatină, şi care să poate vedea cănd deschide cineva gura, o faţă supperioră convecsă, care prelungeşte [275] peretele de jos al nărilor; marginea ei cea de jos sau dinapoi este slobodă, subţire şi concavă, şi presentează la mijloc o scosătură, care este omoşorul; omoşorul căteodată să poate îmfla şi atunci alcătueşte ceea ce să numeşte (căzutul omoşorului), doă margini laterale care despart perdeaoa cerului gurei de obraji; fiecare dintr’ănsele se întinde dela căpătăiul de dinapoi al arcadei alveolere de sus, pînă la căpătăiul iarăşi dinapoi al arcadei alveolere de jos, şi correspunde la muşchiul pterigoidienul cel internu. 
      Despre stîlpii perdelei cerului gurei. De fiecare parte a omoşorului pleacă în jos doi stîlpi, unul înainte şi altul înapoi; cel de dinainte începe la basa omoşorului şi să sfîrşaşte în laturile limbii, cel de dinapoi începe cam la vîrful omoşorului şi să sfîrşaşte în laturile farincsului. Între aceşti doi stîlpi appropiaţi sus şi depărtaţi jos, rămăne o adăncătură în care se afflă aşezată glanda amigdală. 
      Istmul gătlezei este gaura de dinapoi a gurei; această gaură este o strămtoare ce desparte gura de farincs, şi care se afflă mărginită în jos de basa limbii, în sus de marginea cea slobodă a perdelii cerului gurei, această strîmtoare se poate lărgi sau strimta, încăt să se închiză de tot. 
      Perdeaoa cerului gurei se afflă compusă de o aponevrosă, de muşchi, de vase şi de nervuri. 
[276] 	Aponevrosa se întinde dela partea dinapoi a oaselor cerului gurei, unde se ammestecă cu membrana fibroasă care căptuşaşte cerul gurei, pînă lăngă marginea cea slobodă a perdelii. 
      Muşchii perdelii cerului gurii sunt cei următori: 
      
      Palato-stafileni. 
      Palato-stafilini sunt doi muşchi situaţi unul lăngă altul pe linia mediană, ce se întinde dela spina nasală cea dinapoi pînă la basa omoşorului. În sus ei se afflă accoperiţi de membrana mucoasă ce vine după nări, şi în jos accopere muşchiul peristafilenul cel intern; ei slujesc a ardica omoşorul. 
      
      Peristafilenul cel intern. 
      Peristafilenul cel intern este vertical în jumătatea lui de sus care correspunde la părţile din laturi ale găurilor dinapoi ale nărilor, şi orizontală în jumătatea de jos care se afflă vărîtă în perdeaoa cerului gurei; el se prinde sus de vîrful stînci approape de cartilagiul trămbiţii lui Eustaş să scoboară şi odată ce ajunge la marginea din afară a perdelii cerului gurei de unde era vertical se face orizontal şi întră într’acea perdea, în care fibrele lui se desfac, se răspîndesc în [277] toată lărgimea ei şi merg de se ammestecă cu fibrele peristafilenului de înpotrivă. El slujaşte a ardica perdeaoa cerului gurei. 
      
      Muşchiul peristafilenul cel estern.
      Peristafilenul cel estern se afflă situat la marginea internă a pterigoidienului estern. El se prinde sus de o adăncătură mică ce să afflă la basa aripii interne a apofisei pterigoide precum şi de cartilagiul trămbiţei lui Eustaşi, să scoboară, să schimbă în tendon, tendon ce să resuceşte pe cărligul aripei dinnăuntru, de unde era vertical se face orizontal şi merge de să prinde de aponevrosa perdelei cerului gurei, ammestecănduse cu muşchiul de împotrivă. El slujaşte a întinde perdeaoa cerului gurei, şi a o trage în afară.
      
      Muşchiul faringo-stafilen. 
      Acest muşchiu prin partea din mijloc alcătueşte stălpul de dinapoi al perdelei cerului gurei, şi prin căpătăiele lui se perde în farincs pe de o parte, şi în omoşor pe de alta. Faringo-stafilenul se prinde jos de marginea dinapoi a cartilagiului tiroid, se lărgeşte, se urcă în sus iarăşi, se strămtorează de alcătueşte stîlpul dinapoi, şi merge însfîrşit de să sfîrşaşte în perdeaoa cerului gurei lărgindusă şi ammestecănduse cu cel [278] de împotrivă. Cănd acest muşchiu se sprijină jos trage perdeaoa cerului guri în jos, cănd împotrivă să sprijină sus, trage farincsul în sus. 
      
      Muşchiul gloso-stafilen. 
      Acest muşchiu subţire la mijloc unde alcătueşte stîlpul de dinainte, să lărgeşte la căpătăie, intrănd prin căpătăiul cel de jos în limbă, şi prin căpătăiul de sus în perdeaoa cerului guri unde să ammestecă cu muşchiul faringo-stafilen. El slujaşte a trage în jos perdeaoa cerului gurei, sau a ardica basa limbii. 
      Perdeaoa cerului guri se afflă accoperită de membrana mucoasă prin desimea căria sunt căteva glande salivere risipite.
      Artirele îi vin dela artira palatină, şi dela farengischile cea de sus şi cea de jos. Vinele au tot acel nume, şi însoţesc artirile; nervurile vin dela  ramurile palatine, şi dela gloso-faringisc. 
      Perdeaoa cerului gurei micşorănd cu totul istmul gătlezei, sau lărgindu’l, slujaşte la înghiţitul bucatelor, la alcătuirea sunetelor şi a glasului. 
      
      Amigdalele. 
      Amigdalele sunt nişte grămăzui de folinuluri, (celule ce secretează înnăuntru oarecare licuid ce’l varsă afară); ele sunt de mărimea unei [279] migdale mai mari sau mai mici după oameni, aceste amigdale se afflă situate între stîlpii perdelei cerului gurei, folinurile sau celulele de care se afflă ele alcătuite se deschid printr’o mulţime de găurele în istmul gătlejei. Ele priimesc o mulţime de găurele de artire, precum şi vine esu o mulţime dintr’ănsele.
      
      Despre limbă. 
      Limba se afflă situată pe peretele de jos al gurei între arcadele alveolere şi între cerul gurei; ea are forma unei piramide turtită, a căria basă se afflă înapoi şi se prinde de osul ioid, şi vărful se afflă întors înainte. Limba să afflă alcătuită de o mulţime de muşchi ce îndeplinesc mişcările la care se afflă ea suppusă, şi de o membrană mucoasă în care stă simţul gustului. 
      Membrana mucoasă învăleşte toată faţa de sus a limbii, marginile, precum şi a treia parte de dinainte a feţii de jos; această membrană la locul unde au lăsat celelalte părţi ale gurei, ca să se asvîrle pe limbă, alcătueşte nişte îndoituri; astfel la partea de dinainte a feţii de jos se afflă aceea ce se numeşte aţa sau frăul limbei, care cătăodate se prelungeşte înainte pînă lăngă vîrf, şi poate face greu la copii atăt suctul căt şi articulaţia sunetelor; assemenea şi la [280] basa limbei se mai afflă o îndoitură între dănsa şi între epiglotă. 
      Membrana mucoasă a limbei este foarte ţeapănă şi groasă; aceea care se afflă pe faţa de sus, presentează o mulţime de scosături care îi dă acea asprime foarte însemnată; din aceste scosături însă unele sunt nişte grăne glanduloase  pătrunse de căte o gaură, iar celelalte sunt pline şi negăurite, acestea sunt papilele. 
      Cele d’ăntăiu sunt adevărate glande întocmai ca celelalte ce se afflă situate în deosebite părţi ale gurei, ele se afflă situate pe basa limbei şi alcătuesc o figură în forma de V latinesc. 
      Toate celelalte scosături ce se afflă pe limbă sunt de felul papilelor; ele se afflă de doă feluri, ăntăiu unele mai mari ce alcătuesc assemenea un V; şi altele mai mici răspăndite pe toată limba, forma lor este deosebită, unele sunt rotunde, altele conici; toate sunt dirigiate de dinainte înapoi. 
      
      Muşchii limbei sunt: 
      1-iu. Muşchiul stilo-glosul, muşchiu subţire ce începe la basa apofisei stiloide, se dirigează în jos înainte pe laturile limbei, încrucişază muşchiul io-glosul, şi merge de se sfîrşaşte în vîrful ei, unde se ammestecă cu muşchiul de împotrivă. 
[281] 	Slujba. Unul singur ardică limba o trage în partei, şi îi întoarce vîrful în jos; amăndoi o trag înapoi o lărgesc şi îi întorc vîrful drept în jos. 
      2-lea. Io-glosul, muşchiu subţire şi larg ce se întinde dela osul ioid spre părţile din laturi ale limbii; el se prinde de trup şi de coardele osului ioid; se dirigiază înainte şi se sfîrşaşte între stiloglosul şi între lingualul. 
      Slujba. Unul singur trage limba în jos spre partea lui, amăndoi o trag în jos şi o scurtează; fibrele cele mai approape de linia mediană întorc vîrful limbii în sus şi înapoi. 
      3-lea. Genio-glosul cel mai voluminos din muşchii limbei, se prinde dinapoiul muşchiului genio-ioidienu de apofisa cea dinnăuntru a feţei dinapoi a simfisei bărbiei; de acolo fibrele se depărtează unele de altele şi merg de alcătuesc partea din mijloc   a limbii, cele mai dinnuntru se prind de o lamă fibro-cartilaginoasă ce se afflă pe liniamediană a limbei; unele încă ajung pînă la osul ioid. 
      Slujba. Partea numai de dinapoi a muşchiului trage limba înainte, şi o scoate afară din gură, partea de dinainte trage limba cam înapoi; daca amăndoă aceste părţi se străng, limba fără a se schimba din loc, se adînceşte la mijloc. 
      4-lea. Muşchiul lingualul, este un mănuchiu de fibre ce se întinde dela basă pînă la vîrf, şi [282] care se afflă situat între ioglosu şi genio-glosu. El slujaşte a scurta limba, şi a o întoarce în jos şi înapoi. 
      5-lea. În sfîrşit limba spre vîrf mai alles, are o mulţime de fibre transversale, precum şi o mulţime de fibre verticale  în toată desimea ei; fibrele cele transversale ăngustează limba şi o  cam adînceşte împreună cu genio-glosul; cele verticale o subţiază şi o lărgesc. Artirele sunt lingualele ce vin din artira carotida esternă; vinele linguale merg la jugulara cea internă. Nervurile sunt ipoglosul cel mare sau a 9-lea pereche, lingualul ce vine dela a 5-lea pereche, şi nervul gloso-farengisc ce vine din a 8-lea pereche. 
      Limba este organul gustului; pe lăngă aceasta prin mişcările ei slujaşte la appucarea bucatelor, la suctu, la mesticare, la înghiţire, la articulaţia sunetelor şi jocul instrumentelor de vînt. 
      
      Despre glandele salivere. 
      Afară din acele mici glande care se afflă la buze, la obraji şi la cerul gurei, mai sunt de fiecare parte a gurei căte trei glande mari care se numesc glandele parotide, glandele subt-macsilare, şi glandele subt-linguale. 
      [283]
      Glanda parotidă. 
      Glanda parotidă este glanda cea mai mare din toate glandele; ea se întinde dela arcada zigomatică pînă la unghiul fălcii, şi correspunde înapoi la ţeava urechii şi la apofisa mastoidă , înainte la marginea posterioră, a ramurei fălcii, înnăuntru la apofisa stiloidă şi la muşchii ce se prind de dănsa, şi în afară la pelle de care se afflă despărţită printr’o aponevrosă numai. Forma ei este cu totul neregulată, din pricină că se ia după părţile ce o încongioară. Pe lăngă această, glanda parotidă se afflă pătrunsă de o mulţime de ramuri de artire, de vine şi de nervuri. 
      Glanda parotidă se afflă compusă de o membrană fibroasă ce o înveleşte peste tot; din faţa internă a aceştii membrane nasc despărţiturile ce alcătuesc o mulţime de celule, în fiecare celulă se afflă căte un grăn mic glandulos; glanda nu este alt decăt o grămădire de asemenea grăne glanduloase, şi fiecare grăn glandulos nu este alt decăt o substanţă în felul buretelui, sau în felul miezului de trestie, în care intră o ramură de artiră, şi ese o ramură de vînă, precum şi o ţeavă mică ce asvîrle afară din acel grăn glandulos licuid ce îl secretează; fiecare ţeavă se împreună cu ţevile vecine, şi din împreunarea tutulor acestor ţeve se alcătueşte una singură subt [284] numire de canalul lui Stenon ce ese din glanda parotidă cam pe la mijlocul marginei cei dinainte, trece în curmeziş pe muşchiul maseteru, petrece prin muşchiul buccinatorul, pătrunde obrazul şi se deschide în gură împotriva măselei cei mari dintăiu. 
      Glanda parotidă priimeşte o mulţime de artire, de vine precum şi de nervuri. 
      
      Glanda subt-macsilară. 
      Glanda subt-macsilară situată la partea dinnăuntru a unghiului fălcei inferiore, se afflă mărginită în jos de încovoietura muşchiului digastric. Compunerea acestei glande este întocmai ca şi a glandei parotide; canalul ce naşte cam dela marginea ei de dinainte, din împreunarea ţevelor ce esu din fiecare grăn glandulos, se dirigiază înainte şi în sus subt numire de canalul lui Barton, încrucişază nervul lingualu, trece pe subt glanda subt-linguală, şi se deschide în gură lăngă aţa limbei. 
      
      Glanda subt-linguală. 
      Această glandă mai mică decăt cea de mai sus, se afflă situată dinaintea glandei subt-macsilare subt partea anterioră a limbei, de care nu se afflă despărţită decăt prin membrana mucoasă. Ea se [285] deschide asemenea lîngă aţa limbei  prin şapte opt găurele. 
      Toate glandele acestea secretează un licuid care este scuipatul, şi îl varsă în gură; acest licuid ce se ammestecă în vremea mestecării cu materialurile hrănitoare, slujaşte a le înlesni mistuiala. 
      
      Faringsul. 
      Faringsul sau înghiţitoarea este un canal ce se întinde pe linia mediană a coloanei vertebrale dela apofisa bazilară a occipitalului pînă la a 4-lea sau la a 5-lea vertebră cerbicală, şi care prin peretele lui posterior correspunde la coloana cerbicală; peretele însă cel anterior se afflă alcătuit începănd de sus, ăntăiu de găurile de dinapoi ale nărilor, de perdeaoa cerului gurei, de istmul înghiţitoarii, prin care faringsul comunică cu gura, de basa limbei, de epiglotă sau clapa care astupă laringsu, de gaura de sus a laringsului ce se deschide în farings, şi în sfîrşit chiar de larings; în jos faringsul se strîmtează şi se prelungeşte cu ezofagu. Aşadar faringsul este un fel de tindă în care se deschid nările, gura, laringsul, şi ezofagul, şi prin care pe o parte bucatele trec din gură în ezofag, iar pe de alta aerul din nări în larings. Pereţii cei laterali ai faringsului correspund la artira carotidă, la vîna jugulară, la nervuri, la muşchii ce se prind de apofisa stiloidă [286] şi la glanda parotidă; tot pe aceşti pereţi sus de tot se deschide de fiecare parte trîmbiţa lui Eustaşi, prin care organul auzului comunică cu faringsul. Faringsul se poate scurta încăt se remăie pe jumătate de lungimea lui cea obicinuită, ceea ce se întîmplă cănd înghite cineva bucate, sau cănd scoate glasuri mai groase sau mai subţiri. Faringsul se afflă căptuşit înnăuntru de o membrană mucoasă care se prelungeşte cu aceea a nărilor şi a gurei, precum şi cu aceea a laringsului şi a ezofagului. 
      Pereţii faringsului sunt alcătuiţi de o aponevrosă, de muşchi, de vase şi de nervuri. 
      Aponevrosa faringsului începe la apofisa basilară, precum şi la marginea de jos a stîncii, se prelungeşte pe pereţii din laturi şi de dinapoi şi se scoboară în jos spre ezofag. 
      Muşchii Faringsului sunt, străngătorii în număr de trei, şi stilo-faringiscul; stilo-faringiscul ce face asemenea parte de farings s’a descris. 
      1-iu Străngătorul de jos, este subţire, şi încongioară mai toată partea de jos a faringsului, el se prinde de marginea de jos a cartilagiului crinoid şi de corpul cel mic al cartilagiului tiroid; de acolo fibrele lui toate merg de se împreună pe linia mediană a faringsului cu fibrele din împotrivă, însă cele de jos merg încurmeziş, iar cele de sus se dirigează în linia oblică în sus, şi accopere muşchiul străngătorul cel mijlociu. 
[287] 	2-lea Strîngătorul cel  mijlociu, mult mai mic decăt cel de jos, se prinde de coarnele osului ioid; fibrele lui se dirigează înapoi şi se unesc pe linia mediană cu cele din împotrivă, însă cele de jos merg scoborăndusă, cele mijlocii în curmeziş, şi cele de sus se urcă şi ajung pînă la apofisa basilară de care se şi prind. 
      3-lea Muşchiul strîngătorul cel de sus, se prinde prin mai multe mănuchiuri de basa limbei, de linia oblică de dinnăuntru a fălcii de jos, de partea de dinapoi a buccinatorului, şi de aripa pterigoidă cea de dinnăuntru; toate aceste mănuchiuri se împreună şi merg de se prind de apofisa basilară, sau se unesc pe linia mediană cu acei din împotrivă. 
      Aceşti trei muşchi slujesc a strănge cavitatea faringsului; pe lăngă aceasta cel mijlociu, şi cel de sus pot a ardica faringsul în sus.
      4-lea. Muşchiul stilo-farengisc, este subţire, se prinde de basa apofisei stiloide, se uneşte cu muşchiul faringo-stafilenu, şi se scoboară pe părţile din laturi ale faringsului, unde trece pe dedesubtul străngătorului celui mijlociu, şi merge de se prinde în parte de cartilagiul tiroid. El slujaşte a ardica faringsul şi laringsul, pe lăngă aceasta poate şi lărgi faringsul. 
      Artirile faringsului vin dela  carotida internă, precum şi dela macsilara cea internă. Vinele merg de se aruncă în vinele jugulare cele interne. [288] Nervurile faringsului sunt nervul faringisc ramură a pnevmogastricului  care merge de se împarte la muşchi; gloso-farengiscul care se împarte la membrana cea mucoasă, şi în sfîrşit unele ramuri din sistemul ganglionelor  
      Slujba. Faringsul este organul cel mai de căpetenie al înghiţitului. Pe lîngă aceasta el dă tragere aerului din nări în plămăni, slujaşte şi drept o ţeavă vocală la trecerea glasului dela un ton la altul.
      
      Ezofagul. 
      Ezofagul este un canal drept destul de ăngust, ce se află situat în coloana vertebrală; sus el începe cam pe la a 4-lea sau la a 5-lea vertebră cerbicală şi se prelungeşte cu faringsul, iar jos se sfîrşaşte cam pe la a 10-lea vertebră dorsală şi se deschide în stomah. La găt, ezofagul correspunde la traheea artiră, în pept se afflă în mediastinul de dinapoi între artira oorta şi între vîna azigos. El nu se află tocmai pe coloana vertebrală, ci în jumătatea de sus se află întors cam în stănga, şi jumătatea de jos cam în dreapta. 
      Ezofagul se află compus de trei membrane, una muşchiuloasă, alta celuloasă, şi a treia mucoasă. Membrana muşchiuloasă este alcătuită de doă aşternuturi unul superficial ale căruia fibre merg în lungimea lui, şi altul adănc ale căruia fibre [289] sunt circulare; amăndoă aceste feluri de fibre seamănă a urma acelor al străngătorului celui de jos al faringsului. Membrana celuloasă sau cea mijlocie este alcătuită de mulţime de celule prin care ămblă o grămadă de vase. Membrana cea internă sau cea mucoasă este o prelungire a acei care căptuşaşte gura şi faringsul, ea presentează în toată lungimea ei o mulţime de încovoieturi. Toate membranele acestea se afflă împreunate prin ţesătura celuleasă. 
      Ezofagul slujaşte a transmuta bucate din farings în stomah, fibrele cele muşchiuloase străngănduse isgonesc bucatele; cănd aceste fibre se străng de jos în sus, atunci slujesc la vărsătură, sau la răgăitură. 
      
      Stomahul. 
      Stomahul, unul din cele mai însemnate organe ale mistuelei, este acea parte a canalului mistuitor, ce se afflă între ezofag şi între duodenu; într’însul bucatele se transformă în him. 
      Stomahul se afflă situat în regia de sus şi din mijloc a abdomenului ce s’a numit regia epigastrică, şi se întinde în ipocondrul cel din stînga, precum şi în cel din dreapta puţintel; el se află sprijinit în locul lui prin ezofag şi prin duodenu, precum şi prin încovoiturile perituanului ce se [290] numesc epiploi (prapuri) care îl spănzură de diafragmu, de ficat şi de splină. 
      Stomahul are forma unui con turtit şi cam încovoiat, al căruia căpătăiu cel mai mare se află întors în stănga; faţa lui de din afară presentează o faţă anterioră ce caută înainte şi în sus, şi care correspunde la diafragmu ce îl desparte de cele din urmă şase coaste, la ficat şi la partea abdomenului care pentru aceasta s’a numit epigastru, o faţă posterioră ce caută înapoi şi în jos, şi care  corespunde la colonul cel transvers, la partea cea de a 3-lea a duodenului, la pancreas, la artira oorta şi la stălpii diafragmului, care aceste organe despart stomahul de coloana vertebrală, toate aceste înclinări sunt deosebite la un stomah plin, şi la un stomah sec. Marginea de jos sau de dinainte, ce s’a numit şi încovoietura cea mare, care este convecsă şi caută în jos cănd stomahul este sec, şi înainte cănd este plin, de această margine se prind doă foi a peritoanului ce alcătuesc epiploul cel mare. O margine supperioră sau posterioră ce s’a numit şi încovoietura cea mică, care este concavă, şi care se afflă mărginită în stănga prin cardia sau gaura prin care ezofagul se deschide în stomah, şi la dreapta prin pilor sau gaura prin care stomahul se deschide în duodenu, această margine correspunde cănd stomahul să află plin, la coloana vertebrală de [291] care se afflă despărţită prin artira oortă şi prin stîlpii diafragmului, tot de această margine se prinde doă foi ale peritoanului sau epiploul cel mic ce merge de se aruncă pe ficat, şi care s’a numit epiploul gastro-epaticu. Căpătăiul cel stăng ce este rotund sau căpătăiul cel mare al stomahului ce se află în stănga cardiei, şi care caută în sus; acest căpătăiu correspunde la splină de care se afflă oarecum lipit; şi legat prin epiploul gastro-splenic; căpătăiul din dreapta este ăngust şi alcătueşte pilorul sau gaura prin care stomahul se deschide în duodenu, acest căpătăiu caută în sus şi cam înapoi şi correspunde la ficat. 
      Stomahul se afflă compus de patru membrane; cea mai de din afară este membrana zeroasă alcătuită de perituanu care se prelungeşte cu epiploii; dedesubtul ei se afflă membrana muşchiuloasă ce are doă rănduri de fibre unele în lung ce se scoboară după ezofag, şi altele cerculare; cea de a treilea este celuloasă, pătrunsă de o mulţime de vase; şi în sfîrşit cea mai de dinnăuntru este membrana mucoasă ce se prelungeşte ca a ezofagului cănd stomahul se afflă sec, membrana mucoasă alcătueşte o mulţime de încovoieturi mici care se desfac şi se întind cănd se împle de bucate; căpătăiul din dreapta al stomahului se prelungeşte cu duodenul, se afflă însă despărţit unul de altul, printr’o încovoietură destul* [292] de mare a membranei mucoase, încovoietură ce alcătueşte un fel de clapă cerculară. 
      Toate artirele stomahului vin dela trunchiul celiacu; vinele merg de se deschid în vîna-poartă. Nervurile vin dela a 8-lea pereche, şi dela nervul simpaticul cel mare. 
      Stomahul slujaşte a transforma toate bucatele într’o migmă singură ce este himu; această transformaţie se face printr’un licuid ce secretează membrana mucoasă, licuid ce se numeşte zeama gastrică. În vremea căt se face mistuiala, fibrele muşchiulare se străng unele după altele, începănd dela cardie şi merg spre pilor, sau începănd dela pilor şi mergănd spre cardie; mişcarea d’ăntăiu se numeşte peristaltică, iar cea de al 2-lea anti-peristaltică. Acea clapă cerculară a pilorului căt se face mistuiala se afflă strănsă şi nu lasă bucatele se treacă din stomah în duodenu, dar odată ce s’a săvîrşit transformaţia bucatelor în himu se slăbeşte şi lasă de trece acel himu în duodenu.
      
      Despre intestine sau maţe. 
      Prin intestin înţelegem acel lung canal ce se întinde dela pilor pînă la gaura şezutului sau anus şi care se încovoaie de o mulţime de ori asuprăi, şi împle tot abdomenul. intestinul se împarte în intestinul cel subţire şi în intestinul [293] cel gros. Cel subţire se subtîmparte în duodenu, în ileon şi în sezunom. 
      
      Duodenul. 
      Duodenul este partea intestinului celui subţire ce începe la pilor şi se sfîrşaşte la stînga vertebrei lombere de a 2-lea; lungimea lui este ca de vreo doisprezece laţi de deget. El se afflă situat dinaintia coloanei vertebrale unde alcătueşte un arc a căruia concavitate caută în stănga şi în sus. Direcţia lui este aceasta; dela pilor se dirigează în sus în dreapta şi în apoi, odată ce ajunge la băşica fierei îşi schimbă direcţia şi se lasă drept în jos, la urmă se dirigează despre driapta spre stănga şi se prelungeşte cu sezunul. Duodenul este mai voluminos decăt sezunul şi ileul; peritoanul nu’l înveleşte pe dănsul ca pe celelalte părţi ale intestinului, ci numai trece pe d’asupra lui. Pe peretele dinnăuntru al părţii cei verticale al duodenului se deschide canalul coledonul şi pancreaticul, canal care asvîrle în acest maţu licuidurile ce secretează ficatul şi pancreasul.
      
      Despre intestinul curat zis, sau despre sezunu şi ileu. 
      Intestinul cel subţire sau maţul cel subţire este acea parte a canalului mistuitor ce să întinde dela [294] duodenu şi pînă la intestinul cel gros şi care împle prin numeroasele încolăciri ale lui mai tot abdomenul. Intestinul cel subţire a căruia lungime este de vreo 25 de palme se afflă oarecum slobod în abdomen, peritoanul numai după ce’l au învălit alcătueşte ceea ce s’au numit mesanteru merge de să prinde de coloana vertebrală de care intestinul se afflă atărnat; din tot intestinul trei a cincea părţi de sus alcătuesc sezunul, doă a treia părţi de jos alcătuesc ileul; sezunul se deosibeşte din ileu, prin grosimea mai mare a celui d’ăntăiu, căt şi prin o mulţime de încovoieturi ale membranei mucoase ce se văd pe sezunu, şi nu se văd pe ileu; sezunul occupă partea din mijloc a abdomenului, în vreme ce ileul occupă ligheanul cel mic. 
      
      Despre maţul cel gros. 
      Intestinul cel gros începe în adăncătura iliacă din dreapta, se dirigează de jos drept în sus pînă în ipocondru cel din dreapta, odată ce ajunge subt ficat, îşi schimbă direcţia şi merge în curmezişi din dreapta în stînga pînă în ipocondrul cel din stînga, cănd ajunge lăngă splină, îşi schimbă iarăşi direcţia, şi de unde era orizontală, se face verticală şi se scoboară în jos, odată ce ajunge în adăncătura iliacă cea din stănga, se încovoaie puţintel, la urmă se face iarăşi drept [295] şi ajunge pînă la gaura şezutului sau la anus. Intestinul cel gros ce nu este neted ca cel subţire, presentează din distanţă în distanţă nişte îmflături, are o lungime ca de vreo patru sau cinci palme, şi se împarte în secom, în colon şi în rectom. Secom este începutul maţului celui gros, şi are o lungime ca de vreo doă degete şi jumătate. El se află situat în adăncătura iliacă cea din dreapta, începe prin tr’un căpătăiu subţirel lung ca de vreun deget, să lungeşte la urmă mult se lărgeşte şi alcătueşte secom, ileul vine de se deschide în tr’ănsul printr’o gaură lunguiaţă ce are doă buze alăturate una de alta, astfel că materialurile pot trece din maţul subţire în cel gros, învreme ce nu pot trece din maţul gros în cel subţire, după secom începe colonul care se împarte în colon cel ce se urcă, în colon ce merge încurmezişi, şi în colon ce se scoboară, odată ce ajunge în ligheanul cel mic ia numirea de rectom, ce se scoboară drept în jos pe sacru pînă la gaura şezutului. Intestinul cel gros se află ca şi intestinul cel subţire sprijinit în abdomen prin peritoan. 
      Maţele se află compuse de patru membrane ca şi stomahul; cia de din afară este asemenea zeroasă şi acopere peste tot maţele, afară din marginea prin care intră şi esu vasele dintrănsele, şi unde foile aceştii membrani care este peritoanul lipindusă, alcătuesc mezanterul; duodenul, secomul,* [296] şi o parte din rectom nu se află decăt prea puţin înveliţi de peritoan. 
      Membrana cea muşchiuloasă alcătueşte doă rînduri de fibre, unele lungueţe, şi altele cerculare; la intestinul însă cel gros, cele lungueţe nu încongioară peste tot maţul, ci se adună în patru mănuchiuri, aceste mănuchiuri aflăndusă mai scurte decăt tot maţul, îl sileşte a se încreţi şi încreţindusă se alcătuesc îmflăturile ce presentează din distanţă în distanţă maţul cel gros; la rectom fibrele cele cerculare se află dese şi lipite unele de altele. 
      Membrana cea fibroasă este întocmai ca şi la stomah.
      Membrana cea de dinnăuntru sau membrana cea mucoasă, presentează tot intestinul cel subţire o mulţime de scosături subţiri, sau firicele care aseamănă această membrană cu o catifea; aceste scosături sau firicele s’au numit vilosităţi, în maţul cel gros sunt foarte rari şi scurte; în fiecare vilositate intră o ramură de artiră, o ramură de vînă, şi un vas sugător; ele sunt mult mai numeroase în partea de sus a maţului celui subţire decăt în partea cea de jos. Tot această membrană alcătueşte o mulţime de încovoieturi foarte dese în duoden, mai rare în sezunu, şi ce se fac de tot nevăzute în ileu; aceste încovoieturi s’au numit valvule conivante. 
      Tot pe membrana cea mucoasă se mai văd o mulţime* [297] de glande foarte mici ce se numesc folinuluri, la partea de sus a maţului celui subţire, se află unele late, cunoscute subt numirea de glandele lui Bruner; pe la sfîrşitul maţului celui subţire aceste glande se îndesează asfel încăt alcătuesc nişte plaţi rătunde ce să află numai pe marginea cea convecsă a maţului; ele slujesc a secreta un licuid ce ajută şi el la mistuială. 
      Artirile intestinului vin toate dela arterile mezanterice vinele au tot acea numire, şi concură a alcătui vîna-poarta. Nervurile vin din plecsul soleer. Vasele limfatice merg toate de se deschid în ganglioanele mezanterului. 
      Slujba. Materialurile hrănitoare odată ce s’au schimbat în stomah în acea migmă ce am văzut că se numeşte him, trec în maţul cel subţire, şi acolo prin ajutorul zemurilor ce vin dela pancreas şi dela ficat, precum şi printr’acela ce secretează folinulurile ce se află pe surfaţa dinnăuntru a maţului celui subţire, se schimbă într’o migmă de o faţă albă, lăptoasă, ce se numeşte hil, acel hil se suge de numeroasele scoseturi sau vilosităţi ce se află pe faţa dinnăuntru a maţului celui subţire, trece din vasele sugătoare în vine, şi astfel merge de se ammestecă cu sîngele cel vînos. 
      Hilul ce mai rămîne ne supt  în maţul cel subţire trece în maţul cel gros împreună cu materialurile* [298]  care nu s’au putut mistui, se mai alcătueşte şi într’acest maţ o sugere foarte mică, cele mai multe materialuri însă se învărtoşează şi iau forma maţului celui gros, precum şi un miros de stricăciune, de unde se află isgonite  afară din trup prin gaura şezutului, subt numirea de materii fecale. 
      
      Despre anus, sau gaura şezutului. 
      Anusul este gaura şezutului sau sfîrşitul maţului celui gros; printr’ănsa materiile fecale se află isgonite din trup; pellea ce o accopere se prelungeşte  cu membrana cea mucoasă a maţelor şi presentează o mulţime de încreţituri verticale; anusul se află alcătuit şi încungiurat de căţiva muşchi care se însemnează mai jos. 
      Străngătorul anusului, este un muşchiu oval ce încongioară căpătăiul de jos al rectului; el începe înapoi prin fibre sgîrcioase la vîrful osului concsu, încongioară anusul, şi se sfîrşaşte înainte la partea cea bulbucoasă a ţevii udului; acest muşchiu slujaşte a strînge anusul, al închide şi a trage ţeava udului spre osul cocsu. 
      Transversul perineului. Acest muşchiu începe la tuberositatea ischiatică, se dirigează înnăuntru şi cam înainte, şi se ammestecă pe linia mediană atăt cu muşchiul transvers dinîmpotrivă, căt şi cu strîngătorul i cu bulbo-cavernosul. 
[299] 	Ischio-cocsizienu, este un muşchiu lungueţu turtit, şi triunghiular ce începe la spina ischionului, se dirigează înapoi unde se lărgeşte mult, şi se prinde de părţile din laturi ale cocsului şi ale sacrului. 
      Ardicătorul anusului. Acest muşchiu situat mai de tot în ligheanul cel mic, alcătueşte un fel de diafragmu ce închide în jos adăncătura ligheanului. El se prinde de trupul pubisului, de marginea de sus a găurei ovale, şi de faţa dinnăuntru a trupului ischionului pînă la spina ischiatică; din aceste toate prinderi, ardicătorul anusului se dirigează în jos, înnăuntru şi înapoi, alcătueşte un muşchiu larg şi subţire ce încungioară partea de dinapoiu a rectului, şi merge de se prinde de osul cocsu, de rectu şi de prostată; partea cea de dinainte a acestui muşchiu se ammestecă cu aceea a muşchiului din împotrivă.
      Căte trei aceşti muşchi din urmă slujesc la isgonirea materialurilor fecale afară din trup. 
      
      Despre organele ce se află în păntice pe lăngă maţe. 
      Aceste organe sunt ficatul, pancreasul, care amăndoă varsă licuidurile ce secretează în duoden, şi splina ce poate fi socotită drept un organ ce atărnă de ficat. 
[300] 
      Despre ficat. 
      Ficatul este un organ de felul glandelor, ce slujaşte a secreta fierea sau bila; pe lăngă acesta toate vinele ce esu din organele ce se află în păntice merg de se aruncă întrănsul. 
      Ficatul, organul cel mai voluminos al trupului, occupă tot ipocondrul cel drept, se întinde în epigastru, precum şi în ipocondrul cel stîng, şi se află despărţit de toracs prin diafragmu, şi de pîntice prin cele şase sau şapte din urmă coaste din dreapta. 
      Ficatul se află sprijinit în locul ce occupă, prin vîna-cavă ce este lipită de dănsul, şi prin nişte încovoieturi ale peritoanului cel atărnă de diafragmu. 
      Ficatul are o formă cu totul neregulată, lungimea lui este încurmeziş, şi căpătăiul din dreapta este mult mai mare decăt cel din stînga; cu toate acestea el presentează o faţă în sus, o faţă în jos, o margine înainte şi alta înapoi, o basă în dreapta şi vîrful în stînga.
      Faţa cea de sus, este netedă convecsă, şi correspunde la cele din urmă coaste din dreapta, dar mai mult la concavitatea diafragmului, de care se ţine printr’o foaie a perituanului numită ligamentul cel de sus al ficatului; acest ligament împarte această faţă de sus a ficatului  în [301] doă părţi, cea din dreapta mai mare decăt cea din stînga. 
      Faţa cea de jos, prin care intră şi esu vasele, caută cu totul în jos şi înapoi, şi presentează o mulţime de scosături şi de adîncături; una din aceste adîncături se dirigează de dinainte înapoi, şi se întinde din marginea de dinainte pînă în margnea de dinapoi, şi s’au numit adăncătura cea lungă, sau adăncătura ombilicală, fiindcă întrănsa se află aşezată vîna ombilicală la copii ce se află încă în păntece; adăncătura ombilicală se află tăiată tocmai pe la mijloc printr’altă adăncătură ce se întinde în curmeziş în partea cea dreaptă a ficatului, întrănsa se văd vîna-poartă, artira epatică, o mulţime de vase limfatice i nervuri. Adăncătura cea încurmeziş se află situată între doă scoseturi, una înainte, şi alta înapoi ce se numeşte scosetura lui Spijel; toată faţa de jos a ficatului ce se află în stînga adăncăturei ombilicale este cam concavă şi correspunde la stomah; în dreapta adăncăturei cei ombilare, şi dinaintea adăncăturei cei în curmezişi, ficatul presentează o scobitură în care se află aşezată băşicuţa fierei; în dreapta scosăturei lui Snijel se vede altă adăncătură în care se află aşezată vîna cavă cea de jos, mai în dreapta faţa cea de jos a ficatului correspunde la rinichiul din dreapta, precum şi la încovoietura  cea dreaptă a maţului celui gros. 
[302] 	Marginea de dinainte a ficatului, subţire, se află întreruptă prin adăncătura cea ombilicală. marginea de dinapoi, foarte groasă în partea dreaptă, se subţiază de ce merge în stînga, şi se află şi ia întreruptă prin adăncătura în care intră vîna-cavă de jos. 
      Basa ficatului ce se află în partea dreaptă este groasă, şi se ţine de diafragmu printr’o foaie a peritoanului, ce se numeşte ligamentul cel din dreapta al ficatului. 
      Vîrful, ce se află în stînga este cu totul subţire şi atinge splina, şi el asemenea este ţinut de diafragmu printr’un ligament triunghiular. 
      Faţa ficatului, de un roşu închis, este cam împestriţată de doă feluri de grăunţe, unele galbene, şi altele roşii. 
      Ţesătura ficatului. Ficatul se află accoperit de doă membrane; una zeroasă, ce îl accopere în parte numai şi îi alcătueşte deosebitele ligamenturi ce îl ţin de diafragmu; această membrană este o prelungire d’a peritoanului precum s’au mai zis. 
      Ceealaltă membrană este fibroasă şi face parte din ţesătura ficatului; din faţa ei cea dinnăuntru se desfac o mulţime de firicele subţiri care ţesînduse împreună alcătuesc celulele în care se află aşezaţi grăunţii ce compun ficatul; tot această membrană merge de însoţeşte împărţirile ale vinei-porţi, ale artirei epatice, şi ale [303] canalului fierei, pînă în ramurile lor cele mai subţirele. 
      Ficatul ca toate glandele se află compus de o mulţime de grăunţi mici; fiecare grăunte se află închis închis într’o celulă, despărţit de ceilalţi, şi are tot ce îi trebue ca să secreteze înnăuntru fierea şi se o isgonească afară; aşadar cunoscînd compoziţia unui singure greunte, putem cunoaşte compoziţia toată a ficatului. Fiecare grăunte are în mijloc o substanţă în felul buretelui ce seamănă cu miezul socului, din mijlocul acestei substanţe ese o rămurică cară după faţa ei cea galbenă se cunoaşte că duce întrănsa fiere, p’înprejurul acestii substanţe se vede o ţesătură vînoasă din care se allege o ramură subţire, care împreunănduse cu alte ramurele după la grăunţii cei vecini merge de alcătueşte vîna-cavă, în afara aceştii ramure se mai vede şi alta, care se naşte din împărţirile ale vinei-porţi, şi în sfîrşit împrejurul împărţirilor vinei-porţi, se văd rămurele d’ale artirei epatice; pe lîngă acestea toate, se mai află şi ramuri de vase limfatice i de nervuri. 
      Am văzut că din mijlocul fiecăruia grăunte naşte căte o rămurică ce duce fierea. Din împreunarea mai multor rămurele se alcătueşte încet încet ceea ce s’au numit canalul epatic care are grosimea unei mici peni de condeiu, se află aşezat în adăncătura cea în curmezişi, şi naşte din împreunarea altor doă canale mai mici ce [304] vin unul din partea cea dreaptă, şi altul din partea cea stîngă a ficatului; acest canal epatic după o lungime de vreun deget şi jumătate, se uneşte cu alt canal mai mic ce vine dela băşicuţa fierii, şi alcătuescu împreună canalul holedoc care  trece pe subt pancreas, şi merge de se deschide în duodenu unde varsă fierea. 
      Băşicuţa fierii este în felul unei punţi de forma perii, fundul ei ce este dirigeat în jos şi înainte trece de marginea anterioră a ficatului, trupul este cam îmflat, şi vîrful ce se subţiază se prelungeşte cu acel canal pe care am văzut că după ce să împreună cu canalul epatic, alcătueşte canalul coledoc; băşicuţa fierii este aşăzată după cum am văzut pe faţa de jos a ficatului, şi peritoanul trece numai pe d’asupra ei. Atăt ia căt şi canalurile ce duc fierea se află compusă de doă membrane una în afară celuloasă, şi alta înnăuntru mucoasă ce se prelungeşte cu membrana mucoasă a duodenului.
      Ficatul slujaşte a secreta bila sau ceea ce se numeşte fiere, această secreţie se face atăt prin ajutorul săngelui arterial ce vine prin artira epatică, căt şi prin acel al săngelui vînos ce’l adună vîna-poarta duprin organele mistuielii ale pîntecilor. Fierea nu trece toată d’a dreptul din ficat în duodenu, ci o parte trece în băşicoţa fierii de unde merge de se aruncă tot în duodenu prin canalul coledocu. 
      [305] 
      Despre pancreasu. 
      Pancreasul este un organ glandulos situat dinapoiul stomahului d’asupra coloanei vertebrale cam pe la nălţimea vertebrei lomebere de ăntăiu unde se află vărît oarecum între încovoieturile ce alcătueşte duodenul. Forma lui este cu totul neregulată, lung încurmezişi, are căpătăiul din dreapta mult mai voluminos decăt cel din stănga. 
      Pancreasul turtit de dinainte înapoi, are o faţă anterioră accoperită de peritoanu ce îl desparte singur de stomah; o faţă posterioră concavă despărţită de coloana vertebrală prin artira oorta prin stîlpii diafragmului, prin mai multe vase limfatice, şi prin vîna splinică; vîna mezanterică cea de sus, precum şi începutul vinei-porţi petrec prin substanţa lui ca se meargă la ficat. Marginea de sus este mai groasă decăt cea de jos care este despărţită de duoden prin vasele mezanterice. 
      Pancreasul căt despre testura lui, se aseamănă în toate cu glandele salivere, despre care s’au vorbit. 
      Canalul pancreatic, începe din căpătăiul cel stîng ese prin căpătăiul cel drept, şi merge de se deschide în canalul coledoc, sau căte odată d’a dreptul în duoden unde îşi varsă licuidul ce secretează, licuid ce este întocmai ca scuipatul. 
      [306] 
      Despre splină. 
      Splina de o formă lunguiaţă, de o faţă roşu închis, se află situată în ipocondrul cel stîng dedesubtul căpătăiului celui gros al stomahului, de care se află ţinut prin doă foi a peritoanului. Splina se află mai peste tot convecsă, prin marginia însă ce caută spre   stomac este concavă, tot printr’acea margine intră şi vasele întrănsa. Căt despre volum şi despre greutate, nu este alt organ care se presanteze mai multe deosebiri, astfel obicinuit splina poate avea o greutate dela o litră pînă la o jumătate ocă, în vreme ce la unii oameni mai alles la care au zăcut de friguri splina poate trage zece oca şi mai mult. Splina se află ca toate organele din păntice accoperită de peritoanu ce îi alcătueşte ligamenturile   prin care se ţine de diafragmu. Dedesubtul peritoanului se află altă membrană fibroasă de felul ei, care după ce o accopere peste tot, şi ajunge la marginea cea concavă, se îndoeşte înnăuntru şi însoţeşte vasele ce intră întrănsa; pe lăngă aceasta din faţa ei cea de dinnăuntru se desfac o mulţime de despărţituri şi de firicele ce se încrucişează şi alcătuesc o ţesătură în care merg de se deschid o mulţime de vase de care se compune splina. Aceste vase sunt artira splinică foarte voluminoasă, ce se împarte într’o mulţime de ramuri [307] care şi ele se împart într’alte numeroase rămurele ce iau forma unei perii, fără a comunica între dănsele; împărţirile însă acestea ale artirii splinici comunică cu vinele care alcătuesc împregiurul lor o ţesătură din care încet încet naşte vîna splinică ce merge de alcătueşte vîna-poartă; nervurile vin tot din plecsul  soleer, vasele limfatice comunică d’a dreptul cu stomahul. Se mai află în splină nişte grăunţele albe ce pot fi sau glande, sau prelungiri din membrana fibroasă. 
      Slujba splinii  este încă necunoscută. 
      [308] 
      Despre organele răsuflării. 
      Organele ce compun aparatul resuflării sunt: 1-iu plămînii, 2-lea felul de cutie sau de foi ce se lărgeşte şi se strînge mereu, care este toracsul, 3-lea ţeava prin care plămînii comunică cu aerul din afară, şi ce se compune de bronhe, de trahea-artiră, de larigs, de farings, şi de nări. 
      Toracsul s’au descris (vezi Osteologie şi miologie) precum şi faringsul care slujaşte atăt la aparatul resuflării, căt şi la al mistuelii. Nările slujesc totdodată la simţul mirosului, membrana dar ce căptuşaşte deosebitele găunoşituri de care se alcătuesc nările, se va descrie de odată cu celelalte simţuri, acum nu am a descrie decăt plămînii, trahia-artiră, bronhela şi laringsul. 
      [309]
      Despre plămîni. 
      Plămînii, organe neapărate ale resuflării, sunt în număr de doă, unul în partea dreaptă a peptului, şi altul în partea stîngă, amăndoă ănsă priimesc aerul printr’o singură ţeavă ce se subtîmparte, precum şi săngele ce îi pătrunde le vine iarăşi printr’un singuri trunchiu de vas. 
      Plămînii au o formă conică, a cărora basă se află în jos, şi vîrful în sus, o faţă în afară şi alta înnăuntru; faţa din afară se află convecsă şi correspunde la coaste şi la muşchii întrecostoşi, de care se află despărţită prin plevre, pe această faţă să vede împărţirile plămînului celui din dreapta în trei loburi, şi acelui din stînga în doă numai. Faţa de dinnăuntru correspunde la mediastin, pe dănsa se văd rădăcinile plămînilor, sau partea prin care aceste organe comunică cu trahea-artiră şi cu bronhele, şi prin care intră şi esu vasele. Partea aceştii feţi ce se află dinapoiul rădăcinii correspunde la coloana vertebrală şi la mediastinul de dinapoiu în care, despre partea stîngă se află aorta ce se scoboară şi canalul toracsic, şi despre partea cea dreaptă vîna azigos, şi ezofagul. Faţa din năuntru a plămînilor ce se află dinaintea rădăcinii, este cam adăncită spre a priimi între [310] dănşii inima, însă această adăncime este mult mai însemnată despre partea stîngă. 
      Marginea de dinapoiu, foarte groasă, este aşezată în adăncătura costo-vertebrală. 
      Basa este cu totul adăncită spre a se potrivi pe conveccitatea diafragmului; vîrful trece puţintel de coasta d’ăntăiu. 
      Toată surfaţa plămînului se află netedă şi  accoperită de plevre care în starea de sănătate este slobodă, dar cele mai multe ori se află lipită pe alocurea de toracs. 
      
      Despre tecstura plămînilor. 
      Plămînul se află compus de o membrană zeroasă care este plevra, şi de o ţesătură ce alcătueşte toată substanţa lui. 
      
      Despre plevră. 
      Plevra este o membrană zeroasă, prin urmare un sac negăurit, care pe de o parte accopere pereţii peptului, iar pe de alta plămînii. Sunt doă plevre una pentru plămînul cel drept, şi alta pentru cel stîng. Pentru a înlesni însă înţelegerea ei vom urma toate părţile ce accoperă, astfel începînd dela sternom vom vedea că căptuşaşte toată surfaţa din năuntru a toracsului, precum şi în jos diafragmul, în sus alcătueşte un fel de [311] boltă în care intră vîrful plămînului; odată ce ajung în laturile coloanei vertebrale, amăndoă plevrele se încovoaie de dinapoiu înainte şi merg pînă la rădăcina plămînilor; aceste doă foi alcătuesc un fel de despărţitură numită mediastinul cel de dinapoi, înnăuntrul căruia se află oorta, ezofagul, nervurile pnevmo-gastrice, canalul toracic, vîna azigos, un mare număr de ganglioane limfatice şi trahea-artiră. Plevrile însă nemaiputănd merge înainte, se întorc înapoi, căptuşesc faţa dinnăuntru a plămînului ce se află dinapoiul rădăcinei, se încovoaie pe marginea lor de dinapoiu, căptuşesc toată surfaţa lor de din afară, se încovoaie pe faţa dinnăuntru ce se află dinaintea rădăcinei lor, şi nemaiputănd merge înainte se întorc şi în sfîrşit ajung la sternom de unde am plecat cu dănsele; foile ănsă de dinainte precum am văzut şi înapoiu, alcătuescu mediastinul cel anterior în care se află inima. După cum am văzut plevra are o surfaţă în afară ce ţine de părţile care accoperă, şi o surfaţă înnăuntru slobodă. 
      
      Despre ţesătura ce alcătueşte substanţa plămînului. 
      Plămînul la copiii tineri are o faţă trandafirie, care, de ce înaintează cinevaşi în vîrstă, se [312] închide de mai mult în mai mult, se face vînătă şi în sfîrşit la bătrîneţe se împle de pete negre. Plămînul la copiii care încă nu au resuflat cade în fundul apei, în vreme ce la cei ce au resuflat pluteşte pe d’asupra. 
      Plămînul se află compus de o mulţime de celule sau băşicuţe mici pline cu aer; aceste celule sunt dispozate cu chipul următor: un număr de celule ce comunică împreună sunt grămădit unele lăngă altele şi alcătuesc un con sau un lobul mic, a căruia  basă trapezoidală caută în afară şi vîrful ţine de bronhe printr’o rămurică prin care acele celule priimescu aerul din afară, fiecare lobul se află încongiurat de altele, toate aceste lobuluri se află unite între dănsele prin cesătura celuloasă prin care îmblă o mulţime de vase limfatice; numeroasele conuri de care se compune un plămîn sunt atărnate pe bronhe întocmai ca broboanele de struguri pe ciorchină, fiecare con poate fi socotit drept un plămîn  deosebit, fiindcă unul singur poate priimi aerul din afară, în vreme ce cei de după împregiuru stau seci; această dispoziţie se tălmăceşte şi prin ceea ce se vede pe surfaţa  de dinafară a plămînului pe care cănd îl îmflă cu aer, se pot deosebi basele conurilor despărţite prin nişte linii negricioase ce correspund la ţăsătura celuloasă. 
      Canalurile ce duc aerul din afară în plămîni [313] se compun de trahea-artiră, de bronhe şi de împărţelile lor. 
      Trahea-arteră este un canal de o lungime de patru sau cinci laţi de deget, în sus ia se prelungeşte cu larecsul, în jos se scoboară pe coloana vertebrală dinaintea ezofagului intră în mediastinul cel de dinainte, şi la nălţimea vertebrei dorsale de a 3-lea, se împarte în doă ramuri care sunt bronhele, una intră în plămînul cel din dreapta, şi alta în cel din stînga. 
      Ramura cea dreaptă mai scurtă şi mai groasă decăt cea stîngă, trece pe dinapoiul vinei-cave cei de sus, precum şi a ramurei cei drepte a artirei pulmonare, intră în plămînul cel drept în care se subtîmparte în trei ramuri una pentru fiecare lob al plămînului. Ramura cea stîngă mai lungă decăt cea dreaptă se află îmbrăţişată de încovoietura artirei-aorte, trece dinapoiul ramurei cei stîngi a artirei pulmonare, şi odată ce intră în plămîn se subtîmparte în doă ramuri, una pentru fiecare lob; la urmă aceste ramuri însoţite de o mulţime de glande limfatice de o faţă neagră, pătrund substanţa plămînului despicănduse necontenit într’alte rămurele de bronhe, ce merg fiecare de se sfîrşaşte în căte un con al plămînului. Toate bronhele se află însoţite de căte o ramură de artiră, şi alta de vînă, care merg de se perd în celulele plămînului. 
[314] 	Trahea-artiră şi bronhele cele d’ăntăiu în care se împarte ia, se află compusă de o ţeavă de membrană fibroasă, de care se ţin cercuri de cartilag, care la partea de dinapoiu sunt întrerupte, întrerupere ce se află ămplută prin fibre muşchiuloase ce se întind încurmezişi între căpătăiele cercurilor. Aceste cercuri la trahea-artiră se află regulate şi depărtate între dănsele deopotrivă, la bronhele cele d’ăntăiu încep a fi neregulate, şi la cele din urmă, unele se află mai late altele mai ănguste, toate ănsă sunt complecte adică lipseşte acea întrerupere de dinapoiu. 
	Pe lîngă aceasta, în plămîn mai intră mulţime de vase limfatice, nervuri, şi artira pulmonară ce ese din ventriculul cel drept al inimii; vinele pulmonare esu din plămîni şi merg de să deschid în orsista cea stîngă. 
	Plămînii sunt organul resuflării; prin lărgeala şi strînsoarea peptului, aerul intră şi ese dintrănşi. În vremea căt stă în plămîni, acel aer schimbă sîngele cel vînos ce intră prin artira pulmonară, din negru ce era în stacojiu care se întoarce atunci iarăşi la inimă prin vinele pulmonare. 

	Despre Larincs. 
	Larincsul organul glasului este o ţeavă compusă de mai multe cartilagiuri ce se mişcă unele pe altele;* [315] pe de o parte el se prelungeşte în jos cu trahea-artiră iar pe de alta se deschide la partea de sus în farincs. 
	Larincsul, situat la partea de dinainte şi de sus a gătului, dedesubtul osului ioid, şi dinaintea farincsului i a ezofagului, este suppus la deosebite mişcări în sus în jos, în laturi, mişcări ce se alcătuesc cănd vorbeşte cinevaşi sau cănd înghite. 
	Volumul larincsului este mai mare la bărbat decăt la muere. Larincsul se află compus de cinci cartilagiuri împreunate prin articulaţii; de patru coarde vocale,  şi de muşchi. 

	Despre Cartilagiuri. 
	1-iu. Cartilagiul cricoid, se află situat la basa larincsului, forma lui este întocmai ca a unui inel a căruia partea cea ăngustă este întoarsă înainte, şi cealaltă înapoiu. 
	De faţa lui cea de dinainte se prind muşchii crico-tiroidieni, pe dănsa se vede nişte apofise ce se articulează cu cartilagiul tiroid; pe faţa de dinapoiu se văd în laturi nişte adăncături mici de care se prind muşchii crico-aritenoidieni de dinapoiu, şi pe linia mediană o dungă. Faţa de dinnăuntru se află căptuşită de membrana mucoasă a larincsului. 
	Circonferinţa de jos de tot netedă se află legată de cercul cel d’ăntăiu al trahii-artiri printr’o* [316] membrană fibroasă. Circonferinţa cea de sus se află ştirbită foarte adănc la partea de dinainte, la partea de dinapoiu se văd doă faţete mici ce se articulează cu cartilagiurile aritenoidiene. 
	2-lea. Cartilagiul tiroid cea mai mare din toate cartilagiurile larincsului, se află la partea lui de dinainte şi de sus; el seamănă a fi compus de doă lame pătrate împreunate în unghiu, pe partea mediană a larincsulului, şi în care unghiu, intră cartilagiul cricoid; faţa lui de dinainte ce se află d’a dreptul pe subt pelle, are la partea de sus pe linia mediană o scosătură unghioasă, ştirbită, mult mai însemnată la bărbat decăt la muere, de fiecare parte se vede o surfaţă netedă, cu doă scosături mici de care se prind muşchii tiroioidieni înainte, şi strîngătorul cel de jos i sterno-tiroidienu înapoiu. 
	Pe faţa de dinapoi, se vede pe linia mediană, unghiul întrat ce alcătueşte lamele de care se compune cartilagiul tiroid, de care unghiu merg de să prind ligamenturile tiro-aritenoidiene, sau coardele vocale, şi muşchii tiro-aritenoidieni. 
	De marginea de sus a acestui cartilagiu, ce este şovăiată se prinde membrana io-tiroidienă, această margine se sfîrşaşte înapoi prin doă scosături numite coarnele de sus, sau cele mari ale cartilagiului tiroid. Marginea de jos, este mai mică decăt cea de sus, se află asemenea şovăiată şi marginea de dinapoi,* [317] trece de cartilagiul cricoid, şi cam atinge de coloana vertebrală; de această margine se prinde muşchii stilo-farengischii, şi farengo-stafilenii. 
	3-lea. Cartilagiurile aritenoidiene, în număr de doă aşezate d’asupra părţii de dinapoiu a cartilagiului tiroid. Ei au forma unei piramide triunghiulare, încovoiată de dinafară înnăuntru; basa piramidei are o faţetă netedă situată pe unghiul de dinapoiu şi dinăuntru ce se articulează cu o faţetă ce se află pe marginea de sus a cartilagiului cricoid. De unghiul de dinapoiu şi de sus se prind muşchi, de unghiul de dinainte ce este lungueţu se prinde coarda vocală şi muşchiul tiro-oritanoidienu, şi vîrful piramidei este întors înnăuntru, şi atinge acel partea de împotrivă. 
	4-lea. Epiglota, este un fel de clapă de cartilagiu mişcătoare foarte elastică, ce se află situată dinapoiul rădăcinii limbii, la partea de sus a  larincsului şi d’asupra ştirbiturei ce am văzut că se află pe marginea de sus a cartilagiului tiroid. 

	Despre ligamenturile ce unesc cartilagiurile laringsului. 
	1-iu. Ligamenturile io-tiroidiene. Osul ioid se află unit cu marginea de sus a cartilagiului* [318]  tiroid, printr’o membrană numită io-tiroidienă; precum şi coarnele osului ioid se află unite, cu coarnele cartilagiului tiroid prin ligamenturi. 
	2-lea. Ligamenturile crico-tiroidiene. Marginea de jos şi de dinainte a  cartilagiului tiroid se află unite cu ştirbitura cricoidului printr’o membrană fibroasă, se mai află ăncă alte doă ligamenturi laterale între coarnele cele mici ale tiroidului, şi între faţa de dinafară a cricoidului. 
	3-lea. Ligamenturile crico-aritenoidiene, ce se află la articulaţie între  cartilagiurile aritenoidienu şi cricoidu. 
	4-lea. Ligamenturile tiro-aritenoidiene sunt în număr de patru, doă sus, şi doă jos, şi se întinde dela unghiul intrat al tiroidului, la cartilagiurile aritenoidiene. Aceste ligamenturi se numesc şi coardele vocale, care lasă între dănsele un spaţiu triunghiular ce se numeşte glota. 
	5-lea. Ligamenturile epigloti, sunt, un ligament ce se întinde dela ştirbitura cea de sus a cartilagiului tiroid, la marginea de jos a epiglotii, şi un ligament foarte subţire ce uneşte epiglota cu trupul osului ioid. 
[319] 
	Despre muşchii laringsului. 
	1-iu. Muşchiul crico-tiroidienu se află situat la partea de dinainte şi de jos a laringsului. El începe la marginea de jos a cartilagiului tiroid, se dirigează în jos şi înainte ăngustînduse, şi merge de să prinde de partea de dinainte a cartilagiului cricoid. El slujaşte a trage arcul dinainte a cricoidului înapoi şi în sus, subt cartilagiul tiroid; printr’această mişcare glota se întinde, se ăngustează, şi coardele vocale se întind. 
	2-lea. Muşchiul crico-aritenoidienul de dinapoi, situat la partea de dinapoi şi de jos a larincsului, se prinde de toată faţa de dinapoi a cricoidului, se dirigează în sus şi în afară, şi se sfîrşaşte la basa aritenoidiului. El slujaşte a trage unghiul de dinapoi şi de dinafară al aritenoidului în jos, înapoi şi înnăuntru, în vreme ce unghiul de dinainte se dirigează în sus, şi puţin înapoi; printr’această mişcare acest muşchiu lărgeşte glota. 
	3-lea. Muşchiul crico-aritenoidienu din laturi, este mic, triunghiular şi situat la partea din laturi şi de dinapoi a larincsului, între cricoid şi între marginea de dinapoi a tiroidului. El se prinde cam de mijlocul marginii de sus a cartilagiului cricoid, se urcă înapoi, şi se sfîrşaşte* [320] la unghiul de din afară al bazei aritenoidului.  El slujaşte a ăngusta şi a scurta glota. 
	4-lea. Muşchiul aritenoidienu, este pătrat şi trece în curmeziş dela un aritenoid la celălalt, de faţa de dinapoi a cărora el se prinde. El slujaşte a ăngusta glota. 
      5-lea. Muşchiul tiro-aritenoidienu, adeseaori se alcătueşte de doă mănuchiuri aşezate adînc între aritenoid, şi între tiroid. El se prinde de unghiul cel intrat al tiroidului, precum şi de faţa lui cea internă, se dirigează înapoi şi în sus, şi se sfîrşaşte la partea de dinafară a basei aritenoidului, şi la coardele vocale. El slujaşte a ăngusta glota şi a întinde coardele vocale. 
      6-lea. Muşchiul tiro-epiglotic, se urcă după faţa dinapoi a cartilagiului tiroid spre epiglota de care se şi prinde. El slujaşte a trage în jos epiglota. 
      Laringsul se află căptuşit înnăuntru de membrana mucoasă ce se prelungeşte în sus cu faringsul, şi în jos cu traheaartiră. Forma lui văzut pe dinnăuntru este cilendrică în jos, şi triunghiulară în sus, unde se văd coardele vocale cele de sus şi de jos ce lasă între dănsile un spaţiu ce se numeşte glota. 
      Glota este compusă de coardele vocale cele din dreapta şi cele din stînga; aceste coarde alcătuescu doă triunghiuri puse unul pe altul, a cărora [321] basă caută înapoi, şi vîrful înainte; glota este partea cea mai ăngustă a laringsului; mărimea sau micşorimea glotii, alcătueşte deosebirile între deosebitele glasuri ce au oamenii. De fiecare parte, între coarda de sus, şi între cea de jos se vede o adăncătură numită ventriculul larincsului. 
      Artirile vin dela artira tiroidiena cea de sus, şi cea de jos. Vinele au tot acea numire. Nervurile vin dela pnevmo-gastrice, şi se numescu, larencsii cei de sus, şi cei de jos. 
      Larincsul este organul glasului, ce se alcătueşte în glotă, care prin mijlocul muşchilor ce o încongioară, se lărgeşte sau se strîmtează, potrivit cu deosebitele tonuri ale glasului. 
      Epiglota slujaşte a astupa larincsul, şi prin urmare a nu lăsa materiile hrănitoare sau licuidurile se treacă din farincs întrănsul.
      
      Despre glanda tiroidă. 
      Glanda tiroidă, se află situată dinaintea părţii de jos a larincsului, i a părţii de sus a trahei-artire. Ia este alcătuită de doă loburi lungueţe şi rotunde ce se află aşezate în laturi; aceste doă loburi se află împreunate la mijloc printr’o parte ăngustă numită istmul glandii tiroide. 
[322] 	Glanda tiroidă este de o faţă roşie închisă, netedă în afară, şi compusă de o mulţime de loburi mici împreunate prin ţesătura celuloasă; înnăuntru nu se poate  găsi nicio gaură, precum nici vreun canal ca la celelalte glande; ia seamănă a fi compusă de o ţesătură de vase împreunate prin cesătura celuloasă. 
      Glanda tiroidă priimeşte ramuri de artire foarte voluminoase, precum şi vinele ce esu dintrănsa sunt asemenea voluminoase. 
      Glanda tiroidă este suppusă a dobîndi un volum foarte mare, ceea ce alcătueşte guşa. 
      Slujba acestei glande este cu totul necunoscută. 
[323] 
      Despre organele naşterii şi udului. 
      Organele udului se compun, 1-iu de doă organe ce secretează udul, care sunt rinichii. 2-lea de doă canaluri ce duc udul din rinichi în băşică, şi ce se numesc ureteri. 3-lea de băşica udului, şi în sfîrşit de un canal prin care udul se află isgonit din băşică afară, şi care se va descrie deodată cu organele naşterii. 
      
      Despre rinichi. 
      Rinichii sunt doă organe de un roşu închis, aşezaţi în laturile coloanei lombere dinapoiul peritoanului, încongiuraţi de o mulţime de ţesătură celuloasă. Rinichiul din stînga se află situat mai sus, decăt cel din dreapta. 
[324] 	Rinichiul are forma unui bob de fasole, prin urmare are doă feţe, şi doă margini, dintre care una convecsă, şi alta concavă; printr’această din urmă intră şi esu vasele rinichilor. Marginea cea convecsă caută în afară şi înapoi, şi cea concavă înnăuntru şi înainte.
      Rinichiul se află accoperit de o membrană fibroasă care, odată ce ajunge la marginea cea concavă intră în substanţa rinichiului şi însoţeşte vasele ce intră întrănsul, din faţa dinnăuntru a aceştii membrane se desfac o mulţime de firicele ce pătrund asemenea substanţa rinichiului. 
      Rinichiul priimeşte o artiră foarte voluminoasă, d’a dreptul dela artira aorta, vinele merg la vîna-cavă. 
      Rinichiul se compune de doă substanţe, una înafară grăunţată, ce s’au numit coaja rinichiului, care este de o faţă roşie închisă, şi alta înnăuntru ce s’au numit măduva rinichiului sau substanţa tubuloasă, fiindcă se află compusă de o mulţime de tuburi sau de ţeve. 
      Din coaja rinichiului ce occupă toată circonferinţa, se desfac nişte despărţituri ce îmbrăţişază oarecum substanţa cea tubuloasă; coaja se află compusă de ţesătură de vase arterioase şi vînoase, ce se împleticescu împregiurul ţevilor ce duc udul şi care se află asemenea împleticite, tot în coajă se mai văd o mulţime de grăunţi foarte mici adunaţi în fel de ciorchine. Substanţa cea  tubuloasă* [325]  este de o faţă galbenă, şi alcătueşte  vreo doăsprezece conuri, a cărora basă ce caută spre circonferinţa rinichiului, se află îmbrăţişat de despărţirile ce esu din coajă, şi vîrful se sfîrşaşte în fel de sfîrc de ţîţă, în calisurile rinichiului. Această substanţă se compune de o mulţime de ţevi ce duc udul, a cărora direcţie de împleticită ce era în coajă, se face dreaptă, numaidecăt ce trec în substanţa cea tubuloasă, şi se scoboară spre vîrful conurilor de unde se varsă în calisuri. 
      Vîrfurile conurilor se deschid într’un fel de ţevi largi ce s’au numit calisuri, care sunt în număr de şase sau de doăsprezece, căci adeseaori doă conuri se deschid într’un singur calis. Toate aceste calisuri se împreună şi se deschid în ceea ce s’au numit lighenuţul rinichilor, care fără nicio întrerupere se prelungeşte cu ureterul sau cu canalul ce duce udul din rinichiu în băşică. Ureterii au grosimea unei peni de condeiu, se scoboară de dinafară înnăuntru dinapoiul peritoanului, pe lungul muşchilor psoas, intră în ligheanul cel mic, încrucişează direcţia cordoanelor spermatici,  şi ajung la băşica udului în laturile căria se deschid. 
      Calisurile, lighenuţul, ureterele se compun de doă membrane una în afară fibroasă, şi alta înnăuntru mucoasă, care aceasta se prelungeşte cu membrana mucoasă ce căptuşaşte băşica udului. 
[326] 	Rinichii secretează udul, această secreţie se face în substanţa ce s’au numit coaja rinichiului; odată ce s’au secretat udul trece în ţevile cele împleticite, dintrănsele trece în ţevile cele drepte ce se află în substanţa tubuloasă, şi din substanţa tubuloasă pişteşte ca dintr’un burete în calisuri de unde merge în lighenuţ, şi din lighenuţ se scoboară în băşica udului prin uretere. 

      Capsulele de d’asupra rinichiului. 
      Aceste capsule în număr de doă, se află situate d’asupra rinichilor în laturile coloanei vertebrale; forma lor este de un coif turtit, ce are o faţă înainte, alta înapoi, şi o margine în jos concavă ce se sprijină pe rinichi; faţa lor în afară este galbenă şi înnăuntru negricioasă, şi sunt compuse de o substanţă grăunţată. În mijlocul lor se află o gaură plină de un licuid negricios. Niciun canal ca să scoaţă licuidul dintrănsele nu se găseşte. Artirile vin d’a dreptul dela artira aortă, precum şi dela artirile rinichilor. Slujba lor este ăncă cu totul necunoscută. 
      
      Despre băşica udului. 
      Băşica este o hasnea membranoasă, situată în ligheanul cel mic dinapoiul pubisului, şi dinaintea rectului la bărbat, iar la femee dinaintea vaghinului [327] şi mitrii. Băşica are o formă ovoidă; căpătăiul ei cel mai mare se află întors în jos, şi se numeşte fundul băşicii în laturile căruia merg de se deschid ureteri; vîrful băşicii caută în sus, şi se prelungeşte cu un cordon fibros ce se dirigează pe linia albă a abdomenului pînă la buric unde se sfîrşaşte. În laturile băşicii se mai văd alte doă cordoane ce se sfîrşescu asemenea la buric. Faţa de dinapoi precum şi cele din laturi se află accoperite de peritoan care după rectom trece peste dănsa. Faţa de dinainte ce correspunde la pubis nu să află acoperită de peritoan; această faţă cam la partea de jos se îngroşează, se prelungeşte în fel de pîlnie, şi alcătueşte gătul băşicii care este începutul ţevii udului. 
      Băşica se află compusă se trei membrane, cea d’ăntăiu este muşchiuloasă şi alcătuită de doă rînduri de fibre, unele lungueţe şi altele ce merg încurmeziş sau pieziş; cea d’al doilea este fibroasă, şi ţine ţeapăn de cea muşchiuloasă şi de cea mucoasă; printrănsa umblă o mulţime de vase; cea d’al 3-lea sau cea de dinnăuntru este mucoasă şi se prelungeşte pe de o parte cu aceea ce căptuşaşte ţeava udului, iar pe de alta cu aceea a ureterilor. 
      De faţa ei dinnăuntru la partea ce se numeşte fundul băşicii, se vede un spaţiu triunghiular a căruia basă caută înapoi, şi vîrful înainte. Unghii cei de dinapoi correspund tocmai la găurile prin [328] care ureterii varsă udul în băşică, iar unghiul cel de dinainte se prelungeşte cu gîtul băşicii unde se vede o scosătură mică. 
      Artirile băşicii vin dela ramurile ipogastrice. Vinele merg de se aruncă asemenea în ramurile ipogastrice. 
      Udul ce să secretează necontenit în rinichi şi ce pişteşte mereu în băşică şade cătăva vreme întrănsa unde se face mai vîrtos. Cănd s’au adunat îndestul, udul se află isgonit în afară prin strîngerea membranii muşchiuloase, şi prin ajutorul muşchilor pîntecilor dar totdeodată este de neapărată trebuinţă, ca fibrele ce încongioară gîtul băşicii să se slăbească; acele fibre stau obicinuit strînse ca se nu poată eşi mereu udul din băşică. 
      
      Despre organele naşterii ale bărbatului. 
      Despre testicule. 
      Testiculele, sau boaşele atărnate dedesubtul berji între coapse sunt accoperite de şase membrane care sunt: 
      1-iu. Scrotu sau pellea boaşelor; această pelle* [329] se deosibeşte de ceilaltă a trupului, prin faţa ei mai ochioasă, prin încreţiturile ce are în curmeziş, şi printr’o dungă ce se află pe linia mediană; pe lîngă acestea, ia este foarte elastică şi pătrunsă de fire de păr depărtate unele de altele. 
      2-lea Dartosul, este alcătuit de doă punţi, una pentru fiecare boş; dartosul se compune de o ţesătură celuloasă albă, elastică, fără grăsime întrănsa, şi care are însuşirea de a strînge; pe linia mediană alcătuescu ca şi scrotosul o dungă, ce se face din împreunarea dartosului celui din dreapta, cu acelui din stînga. 
      3-lea. Tunica fibroasă, al treilea accoperiş al boaşelor ce vine subt dartosu, şi ce este foarte subţire; această tunică începe d’împregiurul inelului inghiuinal, şi pare a fi scoborîtă pe boş din aponevrosa muşchiului oblicul de dinafară al pîntecilor. 
      4-lea. Cremasterul, sau tunica muşchiuloasă; această membrană se trage învederat din fibrele cele mai de jos ale muşchilor oblicul cel intern, şi al transversului. 
      5-lea. Tunica celuloasă, sau tunica vaghinală ce accopere atăt boşul, căt şi cordonul spermatic. Această tunică foarte subţire, se prelungeşte cu aponevrosa ce căptuşaşte ligheanul înnăuntru. 
      6-lea. Tunica vaghinală sau zeroasă, care [330] nu accopere decăt boşul; ia este subţire, transparentă, şi se trage din peritoanu, prin urmare, tunica vaghinală, ca toate membranele zeroase este o pungă negăurită care accopere boşul peste tot afară din marginea de sus şi de dinapoi, unde se află epididimul. 
      Boşul se află compus de o membrană ce’i alcătueşte oarecum coaja, şi de o substanţă înnăuntru. Acea membrană, sau coaja ce s’au numit membrana albuginoasă este albă foarte ţeapănă, şi groasă, din faţa ei dinnăuntru se desfac o mulţime de despărţituri, sau firicele între care se află vărîtă substaţa boşului. 
      Testiculele, sau boaşele sunt de o formă ovoidă, turtite în laturi, şi accoperite în membranele despre care vorbirăm. Epididimul este un canal ce se încovoaie de o mulţime de ori, începe la partea de sus şi dinnăuntru a boşului printr’o îmflătură să scoboară pe marginea lui de dinapoi şi de sus, şi odată ce ajunge la căpătăiul de jos al boşului, de încovoiat ce era se face drept, şi alcătueşte canalul ducător. 
      Substanţa boşului este moale, pulpoasă, cam galbenă, şi alcătuită de vreo 800 de canaluri foarte subţire, împleticite unele cu altele, pe care poate cinevaş se le depene ca un ghem de aţă; aceste canaluri se numesc vasele seminifere, lungimea fiecăruia este de vreo doă picioare şi jumătate; aceste vase ănsă nu sunt slobode între [331] dănsele, şi se împleticesc, şi alcătuesc un fel de ţesătură. Afară din aceste canaluri, se mai află şi artire, vine şi nervuri. Artira spermatică vine dela artira aorta, vîna dela vîna renală, şi nervurile dela plecsul renal, şi plecsul ipogastric; Aceste vase şi nervuri alcătuesc cordonul spermatic, care se scoboară dinapoiul peritoanului, încrucişază ureterul, şi se împreună lîngă gaura ingiuinală cea dinnăuntru cu canalul ducător; la urmă acest cordon trece prin canalul inghinal, ese prin gaura inghiuinală de dinafară, se dirigează în jos şi înnăuntru şi intră în boşu, vasele şi nervurile se împart pe d’asupra vaselor seminifere, într’o mulţime de rămurele; fiecare vas seminifer se grămădeşte astfelîn căt alcătueşte un lobul mic, ce se deosibeşte de celelalte loburi prin despărţirile ce nasc dinnăuntru membranei albuginoase, şi prin vasele ce esu din desimea aceştii membrane. Toate vasele seminifere se împreună spre marginea de sus a boşului, de încovoiete ce era se fac drepte, şi pătrund spre marginea de sus membrana albuginoasă unde ia se îngroşează, şi alcătueşte cea ce s’au numit trupul lui igmor; tot printr’acest trup pătrund şi artirile şi vinele înnăuntru în boşu. Din împreunarea tutulor vaselor seminifere odată ce esu din trupul lui igmor nasc canalurile ductoare a cărora număr se urcă dela vreo noă pînă la treizeci şi pătrund tunica albuginoasă la partea unde începe epididimul.* [332] Epididimul se împarte în cap ce correspunde la trupul lui Igmor, în coadă ce se află la căpătăiul de dinainte şi de jos al boşului, şi în trup care se află între cap şi între coadă; vasele seminifere odată ce intră în canalul epididimului se unescu şi alcătuesc un singur canal care pe lungul marginei de sus a boşului se încovoaie de o mulţime de ori, ajunge la căpătăiul de dinainte al boşului, şi schimbă numirea de epididim în aceea de canalul ducător, care se face drept se dirigează în sus, se uneşte cu vasele şi nervurile ce intră în boş, şi alcătueşte cordonul spermatic, intră prin canalul inghiuinal, se desparte iarăş de vase şi de nervuri odată ce ese din gaura inghiuinală cea dinnăuntru, se scoboară în ligheanul cel mic pe părţile din laturi ale băşicii, se appropie de canalul ducător de împotrivă şi cam pela fundul băşicii udului se deschid în ceea ce s’au numit băşicuţa seminală. 
      Băşicuţele seminale ce slujesc drept un fel de hasnea sămînţi, se află situate între rectu şi între băşica udului, direcţia lor este cu totul oblică, astfel că la partea de dinainte nu se află despărţite una de alta decăt prin canalurile ductoare, în vreme ce la partea de dinapoi se află depărtate una de alta, căpătăiul lor de dinapoi este mult mai voluminos decăt cel de dinainte ce se află îmbrăţişat de prostata,  surfaţa lor este glodoroasă, lungimea lor este ca de [333] vreo doi laţi de deget, şi lăţimea ca de vreo şase linii, înnăuntru ele seamănă parcă ar fi avînd o mulţime de celule, dar acele celule nu sunt decăt o încolăcitură a băşicuţilor. Ele se află compuse ca şi canalul ducător de doă membrane una în afară celuloasă şi alta înnăuntru mucoasă. 
      Din căpătăiul de dinainte al băşicuţilor, căpătăie ce am văzut că se află îndesimea prostatii, naşte un canal foarte subţire, ce numaidecăt se împreună cu canalul ducător; din împreunarea acestor doă canale se alcătueşte ceea ce s’au numit canalul asvîrlitor care pătrunde prostata de jos în sus şi de dinapoi înainte, tot alăturea cu canalul asvîrlitor dinîmpotrivă, şi amîndoi merg de se deschid pe faţa de jos a ţevii udului la locul ce se numeşte verumontanum. 
      Boaşele secretează sămînţa; acest licuid după ce au trecut prin toate încolăcirile vaselor seminifere, precum şi prin epididimu, intră prin canalul ducător în veziculele seminale; întrănsele sămînţa se mai îngroşează, se ammestecă cu mucozităţile ce se mai secretează în celulele lor, şi în vremea împreunării secsurilor, acea sămînţă intră în ţeava udului prin canalurile asvîrlitoare. 
[334] 
      Despre verjă sau mădularul bărbătesc.
      Verja, sau mădularul bărbătesc, se află situată dinaintea pubisului şi al boaşelor; în vremea căt se află moleşită este cilendrică şi atărnă în jos; înpotrivă, în vremea sculării, ia forma unei prizme triunghiulare, a căria mărgini sunt rotonde, se dirigează în sus şi înainte, şi se face convecsă înainte, şi concavă înapoi. 
      Verja se compune la partea de dinainte sau de sus, de doă trupuri lungueţe împreunate la mijloc, ce se numesc trupurile cavernoase, şi la partea de jos sau de dinapoi, de ţeava udului, care în căpătăi se îmflă şi alcătueşte căpăţîna trupului. 
      Verja se află accoperită de o pelle subţire elastică, dedesubtul căria se află o ţesătură celuloasă subţire mlădioasă în care niciodată nu se adună grăsime, şi care înlesneşte mişcările aceştii pelli pe d’asupra  verjii. această pelle odată ce au ajuns împrejurul gîtului căpăţinei, se prelungeşte înainte fără a mai accoperi verja, şi alcătueşte căpăţînii o teacă deschisă la partea dinainte, ia s’a numit prepusul; la urmă tot această pelle ia oarecum însuşirile membranelor mucoase  se îndoeşte înnăuntru şi înapoi, căptuşaşte [335] prepusul se întoarce de înveleşte căpăţina, şi în sfîrşit de se prelungeşte cu membrana mucoasă a canalului udului; la partea dededesubt a căpăţinei acea pelle se îndoeşte şi alcătueşte frîul sau aţa căpăţînei. 
      Trupurile cavernoase în număr de doă, unul în dreapta şi altul în stînga alcătuesc cea mai mare parte a verji; înapoi aceste trupuri se află depărtate unul de altul, şi merg prin rădăcinele lor de se prind de ischion şi de pubis, înainte ănsă se lipesc unul de altul şi alcătueşte un cilendru turtit de sus în jos, ce se uneşte cu căpăţina, trupurile cavernoase se află accoperite de o membrană fibroasă foarte ţeapănă, care la mijloc sau la locul unde se lipesc unul de altul, se află pătrunsă de o mulţime de găurele; printr’acele găurele trupurile cavernoase comunică între dănsele. Din faţa dinnăuntru a aceştii membrani se desfac o mulţime de despărţituri mici, în care se află vărîtă ţesătura cavernoasă ce este în felul buretelui, şi care se află alcătuită de rămurelile vaselor arteriale şi vînoase. În vremea sculării verji, toate acele celule a ţesăturei cavernoase se împle de sînge. Dosul verji se află oarecum spînzurat de pubis printr’un ligament triunghiular, ce se prelungeşte cu stîlpul dinnăuntru al inelului inghiuinal. 
      Ţeava udului, este un canal ce începe la gîtul băşicii, şi se sfîrşaşte în vîrful căpăţinei, [336] printrănsul udul şi sămînţa se află isgonită afară din trup. Ţeava udului se împarte în patru părţi; partea prostatică, ce începe la băşică, şi care se află îmbrăţişată de prostată, lungimea ei este ca de vreun lat de deget, sau unul şi jumătate; după dănsa vine partea membranoasă lungă de vreo opt noă linii, ce se află situate subt arcada pubisului; după dănsa vine partea bulboasă, la care ţeava udului alcătueşte o îmflătură ce se află depărtată  de anus ca de vreun lat de deget, această îmflătură ce merge scăzînd se prelungeşte cu partea cea în felul buretelui care se află aşezată dedesubtul trupurilor cavernoase, într’un fel de şanţ ce se face din împreunarea trupurilor cavernoase, acea parte în felul buretelui se îmflă înainte şi alcătueşte căpăţîna verjei; lungimea ţevii udului dela îmflătură pînă la vîrful căpăţînei este ca de vre o trei laţi şi jumătate de deget sau patru; după aceste toate măsuri, lungimea toatei ţevi poate fi ca de vreo cinci şi jumătate sau şase şi jumătate laţi de deget. 
      Ţeava udului se află accoperită în afară de o membrană fibroasă mult mai subţire decăt aceea a trupurilor cavernoase, şi înnăuntru este căptuşite de o membrană mucoasă ce se prelungeşte cu aceea a băşicii udului, şi cu a căpăţinei între aceste doă membrane se află o ţesătură în felul buretelui care şi ia se împle de sînge în vremea [337] sculării, această ţesătură nu se află ănsă decăt dela îmflătura ţevii încolo, şi mai alles la căpăţînă la partea cea prostetică şi la cea membranoasă nu se află deloc.
      Calibrul ţevii udului nu este pretutindenea tot de o măsură; larg lîngă gîtul băşicii, se îngustează la urmă, şi iarăş se lărgeşte la prostată. Partea cea membranoasă este ăngustă, cea bulboasă, şi cea în fesul buretelui se lărgeşte deopotrivă pînă lîngă vîrful căpăţînei unde se lărgeşte mai mult, şi în sfîrşit gaura ce correspunde în afară se ăngustează puţintel. 
      Membrana cea mucoasă a ţevii udului se află pătrunsă de o mulţime de găurele, prin care nişte glande mici ce se află pe lungul ţevii varsă un licuid; dinapoiul părţii cei bulboase se află doă glande mai mari, ce se numesc glandele lui Cuper. 
      
      Despre prostată. 
      Prostata este un fel de glandă, de mărimea unei castane,  ce încongioară gîtul băşicii şi începutul ţevii udului; căpătăiul ei de sus este ăngust  şi rotund, cel de jos este larg şi turtit; gîtul băşicii însă şi ţeava udului nu petrec prin mijlocul prostatei, ci se appropie mai mult de partea ei de sus decăt de cea de jos. 
      Pe peretele de jos al ţevii udului ce correspunde [338] la prostată, se vede o creastă lunguiaţă turtită în laturi, numită verumontanom; în vîrful acei creste vin de să deschid ţevile asvîrlitoare, precum şi nişte găurele ce varsă în canal licuidul ce secretează prostata. 
      Prostata este încongiurată de o membrană fibroasă cam ţeapănă; înnăuntru se află căteva grîne glanduloase care varsă în vremea împreunării secsurilor licuidul ce secretează în laturile dungei numită verumontanom. 
      
      Despre muşchii verjii. 
      Aceşti muşchi în număr de trei de fiecare parte, sunt cei următori: 
      1. Ischio-cavernosul, este turtit şi situat pe rădăcina trupurilor cavernoase. El începe la partea dinnăuntru a tuberosităţii ischiatice, se dirigează înainte, înnăuntru şi în sus şi se prinde de membrana cea fibroasă ce înveleşte trupurile cavernoase. aceşti muşchi slujesc a ardica în sus verja cănd se scoală. 
      2. Bulbo-cavernosul, mai mare decăt ischio-cavernosul lungeşte oarecum ţeava udului.  El începe dinaintea anusului la bulbul ţevii alăturea cu bulbo-cavernosul dinîmpotrivă, se dirigează înainte şi se prinde atăt de trupurile cavernoase, căt şi de ţeava udului; acest muşchiu îşi confundă fibrele cu acelea ale strîngătorului din afară ale [339] anusului şi al transversului. El slujaşte a apăsa bulbul ţevii, şi a asvîrli atăt udul căt şi sămînţa. 
      3. Muşchiul lui Bilson, sau strîngătorul ţevii udului; începe la partea din mijloc a arcadei subt-pubiene, se scoboară în laturi   şi pe faţa de jos a părţii cei membranoase a ţevii udului, ce o îmbrăţişază împreunănduse cu muşchiul dinîmpotrivă. Acest muşchiu poate opri vîrful sondi cănd o vîră cinevaşi pe canal.
      
      Organele naşterii ale femeei.  
      La femee organele naşterii se compun 1-iu de overe, 2-lea de trîmbiţele mitrei, 3-lea de mitră, 4-lea de vaghin, 5-lea de vulvă şi părţile ce se află pe lîngă dănsa, şi al 6-lea de ţîţe. 
      
      Despre overe. 
      Overele ce coprind înnăuntru nişte băşicuţe mici, sau nişte ouşoare, sunt la femee, ceea ce sunt la bărbat testiculele. 
      Overele sunt doă trupuri ovoide, turtite de dinapoi înainte, şi situate în aripile de dinapoi ale ligamenturilor celor largi ale mitrii; prin căpătăiul lor de dinnăuntru se ţine de mitră printr’un cordon fibros, numit ligamentul overului.* [340] Overele presentează pe dinafară cucuie, şi pe dinnăuntru nişte grăunţe albicioase, precum şi vreo zece cincisprezece băşicuţe transparente şi pline de un licuid, a cărora mărime este ca de un grăunte de meiu. Aceste băşicuţe se îngroşează după zămislire, se rup şi lasă de ese dintrănsele un ouşor mic; acel ouşor este priimit de trîmbiţă care îl duce în mitră. În locul acei băşicuţi rămîne pe over un semnu care din pricina feţii s’au numit trupul galben; aceste semne, fireşte nu se găsesc decăt la femeile ce au făcut copii; overele la femeile bătrîne se veştejescu.
      Trîmbiţile mitrii, ce se mai numesc şi trîmbiţele lui Falon sunt doă ţevi situate, dinaintea overelor, în ligamenturile cele largi; lungimea lor este ca de vreo patru cinci laţi de deget, prin căpătăiul de dinafară ce să numeşte paviionul trîmbiţii, se lărgesc şi presentează un fel de ciucuri dintre care unul se ţine de over; trîmbiţile slujesc a trage prin ciucuri căte un ouşor din over, şi a’l transmuta în mitră. 
      
      Despre mitră. 
      Mitra, sau uterusul, este organul însărcinării. Mitra se află situată pe linia mediană în lighean, între băşica udului şi între rectom, şi se ţine în locul ei prin ligamenturile cele rotunde, prin ligamenturile largi, şi prin  vaghinul d’asupra [341] căruia ia se află; se poate însă scoborî şi urca, ceea ce se întîmplă în vremea însărcinării. 
      Volumul mitrii se schimbă după vîrstă, astfel pînă la vremea juneţii, mitra se află de un volum foarte mic, la această epocă dobîndeşte în puţină vreme volumul ce’l are şi o femee în vîrstă; la femeile însă ce au făcut copii mitra este mai mare; şi la femeile bătrîne se veştejaşte oarecum, şi rămîne aşa de mică, ca şi la copile mici. În sfîrşit lungimea mitrii la epoca juneţii este de doi laţi şi jumătate de deget sau trei, lărgimea în fund de un deget şi jumătate, gîtul precum şi desimea de dinainte înapoi de o jumătate de lat de deget. 
      Mitra are forma unei pere turtite de dinainte înapoi, şi se împarte în trup şi în gît. 
      Faţa de dinainte a mitrii se află accoperită de peritoan, şi correspunde la băşica udului; faţa de dinapoi mai convecsă decît cea de dinainte, se află asemenea acoperită de peritoan şi correspunde la maţul rectom. De marginile ei din laturi se prind ligamenturile cele largi; aceste ligamenturi sunt sunt doă încovoieturi ale peritoanului ce se întind în curmeziş de marginile mitrii în lighean; pe marginea lor de sus se văd trei scosături lungueţe, la cea de dinainte correspunde ligamentul cel rotund al mitrii, la cea de dinapoi, overele şi ligamenturile lor, şi la cea din mijloc, trîmbiţile mitrii. 
[342] 	Ligamenturile cele rotunde, sunt fibroase, şi nasc din părţile din laturi ale mitrii dinaintea trîmbiţilor, se dirigează în sus şi în afară şi intră în canalul ingiuinal. 
      Marginea de sus sau fundul mitrii, este convecs, caută în sus şi înainte, şi correspunde la încolăcirile maţelor; această margine nu ajunge niciodată pînă la strîmtoarea de sus a ligheanului, căt se află mitra seacă. 
      Căpătăiul de jos al mitrii ce caută înapoi, alcătueşte ceea ce s’au numit gîtul mitrii, ce se află scos în vaghin; vîrful gîtului, sau gura mitrii, are la femeile ce au făcut copii o crăpătură în curmeziş, şi doă buze una înainte mai groasă, şi alta înapoi mai lungă puţintel, iar la femeile ce n’au făcut copii acea crăpătură este mai de tot rotundă.
      Mitra presentează înnăuntru o găunoşitură triunghiulară ce are trei găuri, una la gît prin care correspunde cu vaghinul şi alte doă la fund prin care correspunde cu trîmbiţile sau cu ţevile. 
      Pereţii mitrii se află compuşi de nişte fibre muşchiuloase, strînse unele lîngă altele şi ţesute astfel încăt nu să poate găsi căpătăiele şi direcţia lor; în vremea însărcinării însă se pot vedea mai bine, căci atunci mitra se desvoltează spre a putea păstra întrănsa copilul. Mitra priimeşte artire atăt dela cea ipogastrică, căt şi dela ramurile ovarice; vinele sunt foarte groase, mai alles în vremea însărcinării. 
[343] 	Mitra slujaşte a păstra înnăuntru copilul dela zămislire pînă la desvoltarea cea din urmă; şi cînd au venit vremea naşterii, a se strînge şi a’l isgoni afară. Pe lîngă aceasta, la vremea juneţii începe a eşi dinnăuntrul ei o cantitate de sînge la toată luna, sînge ce se opreşte învremea însărcinării. 

      Despre vaghin. 
      Vaghinul este o ţeavă membranoasă ce se întinde dela vulvă pînă la gura mitrii; el slujaşte şi de organ de împreunare între secsuri, şi de ţeavă prin care ese sîngele în toată luna, i copilul la vremea naşterii. Vaghinul se află situat în lighean între băşica udului şi între rectu. Direcţia lui este oblică, de dinapoi înainte şi de sus în jos. Forma lui este cilendrică cam turtit de dinainte înapoi, lungimea .lui este de vreo patru sau cinci laţi de deget; diametrul lui nu este pretutindenea tot acela; la intrarea lui de jos este mai strîmt, şi sus de tot unde îmbrăţişează gîtul mitrii este foarte larg, mai alles la femeile ce au făcut copii; în sfîrşit această ţeavă se poate lungi şi lărgi, ceea ce se dovedeşte prin naştere, după care iar vine la locul lui. 
      Vaghinul la partea dinainte unde este cam concav, correspunde la băşica udului şi la ţeava udului cu care se află unită prin ţesătura celuloasă; [344] înapoi unde se află împotrivă cam convecs correspunde la rectum însă în a treia parte de sus prin peritoan şi în jos d’a dreptul unde se află unit cu rectu prin ţesătura celuloasă. 
      Vaghinul se află căptuşit în năuntru printr’o membrană mucoasă; atăt pe faţa de dinainte căt şi pe cea de dinapoi se vede pe linia mediană căte o dungă dela care pleacă în laturi linii transversale mai alles înainte, unde appropie aparenţa ce are cerul gurii, acele dungi transversale per mai de tot la o femee ce au făcut copii. 
      Cele mai de multe ori la fecioare gura de jos a vaghinului presentează o membrană ce desparte oarecum părţile după dinafară ale femeii, cu cele după dinnăuntru, acea membrană se numeşte membrana imenul. Membrana imenului are forma unei luni noă, şi se află concavă înainte şi convecsă înapoi unde se prind de marginea şi de laturi a vaghinului;  căte odată este cu totul rotundă şi pătrunsă de o gaură la mijloc. 
      Pereţii vaghinului se află compuşi de o ţesătură în felul buretelui ce are însuşirea de a se îmfla, şi într’aceasta se cam aseamănă cu trupurile cavernoase ale verjii; în afara şi înnăuntrul aceştii ţesături, pereţii se află compuşi de o membrană fibroasă; grosimea nu este pretutindenea tot aceea, mai alles la partea de jos şi de dinainte unde correspunde la ţeava udului este mai [345] gros şi se sfîrşaşte cam la gura vaghinului printr’o îmflătură însemnătoare. Membrana cea mucoasă presentează mai cu seamă la gura vaghinului o mulţime de papile şi de foliculuri. 
      Gura vaghinului se află încongiurată de un muşchiu strîngător, ce începe cam la partea dinainte a rectului şi se sfîrşaşte înainte lăngă clitoris, pe lăngă acestea în pereţii vaghinului îmblă mulţime de artire şi de vine. 
      Ţeava udului la femee. Această ţeavă se află mai de tot în peretele de dinainte al vaghinului, lungimea lui este de vreun lat de deget numai, ţeava udului correspunde la simfisa pubisului, şi la rădăcinile clitorisului. 
      
      DESPRE VULVĂ. 
      Subt numirea de vulvă, înţelegem toate părţile naşterii din afară ale femeei; adică muntele Vineri, buzele cele mari şi cele mici, clitorisul, şi gaura ţevii udului. 
      Muntele Vinerii, este acea scosătură ce se află dinaintea pubisului, căptuşită oarecum de o mulţime de ţesătură celuloasă; muntele Vinerii se accopere de fire de păr la vremea juneţii. 
      Buzele cele mari, sunt nişte încovoieturi ale pellii, groase, rotunde, ce încongioară intrarea vaghinului. 
      Clitorisul este situat la partea de sus şi din [346] mijlocul vulvei subt unghiul ce alcătuesc buzele cele mari împreunănduse înainte; clitorisul se află încongiurat de o încovoietură a membranei mucoase, ce alcătueşte prepusul clitorisului; clitorisul se prelungeşte înapoi, şi întocmai ca trupul cavernos la om se despică în doă rădăcini ce merg de se prind de oasele ischioane; clitorisul se află compus de o substanţă în felul buretelui care are însuşirea a se îmfla întocmai ca trupurile cavernoase la om, de amîndoă părţile ale clitorisului, prepusul se prelungeşte înapoi cu doă încovoieturi ale pellii ce alcătueşte buzele cele mici şi care se sfîrşesc cam pe la mijlocul buzelor celor mari, ele se află ca şi la clitorisul compus de o ţesătură în felul buretelui; însfîrşit ca de vreun lat de deget în josul clitorisului, se vede gaura ţevii udului. 
      
      Despre Ţîţe. 
      Ţîţele sunt nişte organe glanduloase ce ţin de aparatul naşterii, şi ce sunt hotărîte a secreta laptele ce hrăneşte copilul pînă cănd vine în stare a mistui altă hrană. Ţîţele se află situate între a treia şi a şaptea coastă. Mici la bărbat şi la copile; ţîţele se desvoltează la vremea juneţii, totdeodată cu celelalte organe ale naşterii, şi dobîndesc un volum mai mare în vremea însărcinării, şi mai alles după facere; cele [347] mai de multe ori însă volumul ţîţei stă mai mult în grăsime decăt în mărimea glandei. 
      Ţîţele presentează o jumătate de sferă în vîrful căria se află o papilă ce s’au numit sfîrcul ţîţei; sfîrcul se află încongiurat de un cerc trandafiriu la june, şi oacheş la muerile ce au făcut copii; sfîrcul cam glodoros, şi parcă ar fi crăpat la vîrf, are o formă şi o mărime ce se deosibeşte la mueri; cilendric sau conoid, căteodată este astfel de scurt încăt abia buzele copilului îl poate îmbrăţişa, în vîrful lui se află o adăncătură sau mai multe în care vin de se deschid ţevile galactofore, pe lăngă acestea pe sfîrc se află o mulţime de foliculuri ce secretează un licuid care îl apără de crăpăturile ce poate pricinui sugerea. 
      Ţîţele se află compuse de o glandă şi de ţesătură celuloasă.
      Glanda ce se află oarecum îngropată în ţesătura celuloasă, este mai groasă la mijloc decăt la circonferenţă, şi are o formă cu totul neregulată. Basa ei correspunde la muşchiul pectoralul cel mare, de care o foaie aponevrotică îl desparte; faţa ce correspunde la pelle se află pătrunsă de o mulţime de găurele împlute cu grăsime. Glanda ţîţei cercetată la o jună se află compusă de o ţesătură fibroasă foarte deasă, de o faţă albicioasă împărţită în vreo 20 de loburi mai mici sau mai mari; grînele glanduloase din [348] fiecare lob însă nu se pot deosebi decăt la vremea sugerii, atunci se poate vedea că fiecare lob se află alcătuit de o mulţime de grîne glanduloase, că din mijlocul fiecăruia ese cîte o ramură mică, care împreunînduse cu celelalte după la grînele vecine alcătuesc o singură ţeavă, ce se numeşte ţeava galactoforă care merge de se deschide în vîrful sfîrcului, şi astfel sunt vreo doăzeci de ţeve galactofore, una de fiecare lob; toate loburile se află împreunate prin ţesătura fibroasă.
      Ţîţele primesc  o mulţime de ramuri arteriele; vinele sunt asemenea destul de numeroase. 
      
      Despre Peritoan. 
      Peritoanul este o membrană zeroasă ce căptuşaşte pe de o parte pereţii abdomenului, iar pe alta înveleşte toate vicerele ce se află în abdomen. Peritoanul ca toate membranele zeroase este un sac negăurit, transparent, ce prin faţa lui de dinafară accopere deosebitele organe, şi prin faţa lui de dinnăuntru este slobod, şi secretează un licuid ca zerul’, licuid ce se află mereu supt de vasele limfatice. Pe la unele vicere ale abdomenului, peritoanul se îndoeşte şi alcătueşte un fel de ligamenturi, astfel sunt ligamenturile ficatului, ligamenturile băşicii udului, şi ligamenturi mitrei. 
[349] 	Pe la alte vicere precum ar fi la maţe, peritoanul după ce lea accoperit peste tot le alcătueşte la partea de dinapoi un fel de ligament ce se numeşte mezanter. În sfîrşit se mai află nişte îndoituri ale peritoanului foarte mari pline de grăsime ce se numesc epiploi (prapuri) dintre care unul este foarte mare şi se întinde dela stomah pînă înnăuntrul în lighean. 
[350] 
      Despre Angiologie. 
      Angiologia, este partea Anatomiei ce se occupă de organele ţirculaţiei. 
      Organele circulaţiei sunt: 1-iu Cordul sau Inima ce este partea centrală a acestor organe. 2-lea Arterile sau vasele ce duc sîngele dela inimă în toate părţile trupului. 3-lea Vinele, sau vasele ce adună sîngele de prin toate părţile, şi îl duc la inimă. 4-lea şi în sfîrşit vasele limfatice care varsă licuidul ce duc întrănsele, în vine. 
      
      Despre Cord sau Inimă. 
      Inima este un muşchiu găunos cu patru împărţituri, ce slujaşte a asvîrli prin artire în toate [351] părţile trupului, sîngele ce îl priimeşte prin vine. Inima se află aşezată în mediastinul cel de dinainte, dinapoiul sternului de care trece puţintel în stînga. Forma ei este de un con turtit de dinainte înapoiu, a căruia basă caută în sus, şi înapoi, şi vîrful în jos şi înainte. 
      Inima se împarte în ventricule, ce alcătuescu partea cea mai însemnată  a acestui organ, şi în oreiete ce occupă basa inimii.
      Ventricule presentează o faţetă înainte, alta înapoi, o margine în dreapta şi alta în stînga, o basă şi un vîrf. 
      Faţa de dinainte convecsă, se împarte printr’o adăncătură verticală, în doă părţi una în dreapta mai mare ce correspunde la ventriculu din dreapta şi alta în stînga mai mică, ce correspunde la ventriculu din stînga. Această faţă răspunde la stern şi la cartilagiurile costale din stînga. 
      Faţa de dinapoi se află oarecum culcată de diafragmu, şi e asemenea cu cea de dinainte, este asemenea împărţită printr’o adăncătură verticală în doă părţi una în stînga mai mare şi alta în dreapta mai mică. 
      Marginea cea dreaptă este subţire şi culcată pe diafragmu.
      Marginea din stînga, foarte groasă, este verticală şi correspunde la plămînul din stînga în care îşi face loc. 
[352] 	Basa, caută în sus, înapoi şi în dreapta; pe dănsa se vede ăntăiu, începutul artirei pulmonare ce naşte din ventriculul din dreapta, şi ce se dirigează din dreapta în stînga. Mai înapoi, se vede începutul artirei aorte ce naşte din ventriculu din stînga, şi ce se află cam ascuns de începutul artirei pulmonare. Mai înapoi se vede o adăncătură cerculară, care desparte ventricule de oreiete ce vin tot la partea de dinapoi. 
      Vîrful inimii se află dirigeat în jos, în stînga şi înainte, şi correspunde la cartilagiurile coastelor a 5-lea şi a 6-lea. 
      Oreietele văzute pe dinafară alcătuesc un fel de sac la care merg de se sfîrşesc vinele; ele se află situate la basa inimii, însă de tot înapoi. Volumul lor este de doi laţi de deget de nălţime, şi de dinainte înapoi; lungimea lor în curmeziş trece aceea a ventriculelor, prin felul de urechi ce atărnă de fiecare parte a lor. 
      Oreietele au o faţă înainte convecsă ce îmbrăţişează aorta şi artira pulmonară, faţa lor de dinapoi se prelungeşte cu faţa de dinapoi a ventriculelor,  prin mijlocul acestei feţe se află asemenea o adăncătură verticală, lăngă care în partea dreaptă se vede intrarea vinei cave de jos, şi dedesubtul aceştia intrarea vinei caronere cei mari. Această faţă correspunde la coloana vertebrală de care se află despărţită prin ezofagu şi prin aortă. Faţa lor de sus ce caută înapoi şi în dreapta* [353] alcătueşte partea cea mai naltă a inimii, pe dănsa se vede o dungă convecsă; în partea dreaptă a aceştii dungi, se vede intrarea vinei cave de sus, şi în partea stîngă intrările vinelor pulmonare, doă în stînga şi doă în dreapta lîngă adăncătură. Despicătura trahei-artire în bronhe, correspunde tocmai la această faţă. 
      Căpătăiele oreietelor presentează întocmai forma unor urechi de cîine; aceste urechi sunt încreţite ca criasta cocoşului, urechia din dreapta vine cam înainte, şi cea din stînga cam înapoi. Urechia cea dreaptă este largă concavă, şi îmbrăţişază artira aorta; urechia cea stîngă este mai lungă şi mai subţire, ia îmbrăţişază  artira pulmonară. Cea dreaptă se prelungeşte cu oreieta din care naşte; învreme ce cea din stînga se deosibeşte de tot de oreieta cea stîngă. 
      Inima presentează patru găuri despărţite una de alta; un ventricul şi o oreietă în partea dreaptă, precum, un ventricul şi o oreietă în partea stîngă. Ventriculul şi oreieta dintr’o parte comunică împreună; ventriculul însă şi oreieta din stînga se desparte din cei din dreapta prin pereţi întregi, şi prin urmare nu comunică împreună. Inima dar poate fi socotită îndoită; astfel ventriculul şi oreieta din dreapta, alcătuesc inima din dreapta, sau inima cu sînge negru, din pricina feţii sîngelui ce se află întrănsa; ventriculul* [354] şi oreieta din stînga alcătuescu inima cea stîngă, sau inima cu sînge stacojîu.
      Conformaţia ventriculului din dreapta. Acest ventricul occupă partea din dreapta de dinainte şi de jos a inimii. Găunoşitura lui este de forma unei piramide triunghiulară. Peretele dinnăuntru convecs, îl desparte de ventriculul din stînga. Pereţii de dinainte, şi de jos, sunt concavi, şi subţiri. Baza are doă găuri prin cea dinapoi correspunde cu oreieta, şi prin cea de dinainte cu artira pulmonară. Pereţii acestui ventricul presentează o mulţime de găurele despărţite prin mănuchi muşchiuloşi, care sunt de trei feluri; cei d’ăntăiu printr’un căpătăiu se prind de pereţii ventricului, în vreme ce celalt căpătăiu se sfîrşaşte printr’un tendon ce merge de se prinde de clapa ce astupă gaura oriculo-ventriculară; mănuchii de al 2-lea fel sunt, slobozi în lungimea lor, căpăteiele lor amîndoă însă se prind de pereţii ventricului, aceşti muşchi se împart şi se subtîmpart într’o mulţime de alţi mănuchi mai mici. Mănuchii cei de al 3-lea în toată lungimea lor se prind de pereţii inimii; cei mai mulţi însă dintr’aceşti mănuchi ţin unii de alţii prin nişte coarde tendinoase, ceea ce dă pereţilor din năuntru ai inimii aparenţa unei reţele. 
      Am văzut că baza ventricului din dreapta are doă găuri, una ce se numeşte oriculo-ventriculară prin care acest ventricul comunică cu [355] oreieta, şi alta ce se numeşte arterială, şi prin care ventriculul comunică cu artira pulmonară. 
      Gaura oriculo-ventriculară, occupă partea de dinapoi şi din dreapta a basii ventricului; ia este lunguiaţă şi încongiurată de un fel de clapă ce s’au numit valvula-tricuspida  ce se vede scoasă în ventricul; faţa clapei despre ventricul priimeşte  o mulţime de tendoane mici ce vin dela mănuchii muşchiuloşi; faţa ce caută spre oreietă este netedă; marginea cea slobodă a valvulei nu este netedă ci are vreo trei colţuri mari; multe din tendoanele ce vin după pereţii ventricului merg de se prind de această margine; toate aceste tendoane slujesc a trage valvula tricuspidă în jos, şi a deschide comunicaţia între ventricul şi între oreietă. 
      Gaura arterială, ce se mai numeşte şi gaura pulmonară, fiindcă sîngele din ventriculul cel drept trece în plămîni printrănsa, occupă partea de dinainte şi din stînga a basii ventricului; această gaură se află despărţită de ceilaltă a orietii, printr’o bandă muşchiuloasă foarte groasă; împregiurul ei se văd trei clape ce se numescu valvule sigmoide  ce sunt destul de ţepene; direcţia lor este verticală cănd trece sîngele din ventricul în artiră, se face numaidecăt orizontală şi astupă toată gaura, ca se oprească sîngele a se întoarce din artiră în ventricul. 
[356] 	Conformaţia dinnăuntru a ventricului din stînga. Ventriculul cel stîng se află situat în stînga, în sus şi înapoi, conformaţia lui, afară din căteva deosebiri este întocmai ca şi aceea a ventricului din dreapta. Ventriculul din stînga întrece spre vîrf la mărime pe cel din dreapta, în vreme ce cel din dreapta întrece pe cel din stînga la mărime spre bază. Forma celui din stînga este conoidă, toţi pereţii dinnăuntru  sunt rotunzi. Pereţii celui din stînga sunt mult mai groşi decăt ai celui din dreapta; afară din doi mănuchi muşchiuloşi ce sunt foarte groşi, toţi ceilalţi sunt subţiri şi mici. În sfîrşit găurile oriculo-ventriculare, şi aortică se aseamănă întocmai cu cele din dreapta, cu deosebire că cele din stînga se află cu totul alăturate una de alta. 
      Conformaţia cea dinnăuntru a oreieti din dreapta. Oreieta cea dreaptă cam lunguiaţă de dinainte înapoi, are trei pereţi unul înainte convecs, unul înnăuntru concav ce’l desparte de oreieta din stînga, şi altul înapoi care este cel mai mare şi care presentează o mulţime de stîlpi muşchiuloşi; această oreietă este pătrunsă de patru găuri, 1° gaura oriculo-ventriculară, 2 ° gaura vinei cave de sus, 3 ° gaura vinei cave de jos, şi al 4 ° gara vinei coronere. La copil ce se află ăncă în pîntece, adică la fătu mai este ăncă o gaură ce pătrunde peretele de despărţitură şi prin care comunică* [357] oreietele; această gaură se astupă mai la urmă. 
      Dintr’aceste găuri, gaura oriculo-ventriculară este cea mai mare din toate, avînd o lungime de vreun deget şi jumătate. Gaura vinei-cave de sus, este cerculară, caută în jos, şi cam înapoi şi nu are valvule. Gaura vinei-cave de jos este mai mare decăt a cei de sus, şi are o valvulă ce astupă vîna ca se nu lase sîngele să se întoarcă înapoi în oreietă. 
      Conformaţia cea dinnăuntru a oreietei din stînga. Oreieta din stînga este mai mică decăt cea din dreapta, forma ei cam în patru colţuri, şi întrănsa se deschid 5 vine afară dintr’aceea care păstrează comunicaţi între amăndoă oreietele la fătu. Una dintr’aceste 5 găuri este, cea oriculo-ventriculară, cellalte patru sunt găurile vinelor pulmonare, doă în dreapta, şi doă în stînga dintre care nici una nu are valvulă. 
      
      Despre Ţesătura Inimii. 
      Inima se află accoperită de o membrană zeroasă a căria descripţie vom vedea’o  mai în jos. Găunoşiturile inimii se află asemenea căptuşite de o membrană zeroasă, care după ce au îmbrăcat toate colţurile acestor găunoşituri trece de se prelungeşte cu aceea ce căptuşaşte artirile şi vinele; tot această membrană alcătueşte prin îndoiturile [358] ei, clapele sau valvulele despre care s’au vorbit. Între aceste doă membrane se află fibrele muşchiulare, care pare a fi împleticite fără nicio regulă, dar care se pot cunoaşte învederat că sunt de doă feluri; unele superficiale şi răspîndite peste toată inima, şi ce încep dela basă şi se dirigează spre vîrf, de unde merg de accopere faţa din împotrivă iarăş pînă la basă; celelalte fibre muşchiulare mai adănci, au o direcţie în curmeziş, şi nu încongioară decăt căte un singur ventricul, împregiurul căruia se întorc. Toate aceste fibre atăt cele supperficiale, căt şi cele adănci se prind de nişte cercuri fibroase ce încongioară găurile oriculo-ventriculare, şi găurile arteriale. Arterile inimei în număr de doă, se numesc coronare nasc dela începutul aortii, şi se află aşezat, în adăncăturile cele verticale ce am văzut că se află pe feţele dinainte şi de dinapoi ale inimii; vinele au tot acea direcţie, şi se deschid d’a dreptul în oreieta cea dreaptă. Nervurile sunt foarte numeroase, şi vin dela nervul simpaticul cel mare, dela pnevmogastric, şi dela gloso-farengiecu. 
      Inima slujaşte a asvîrli sîngele în trup. Oreietele numaidecăt ce au priimit sîngele cel vînos se strîng, strîngănduse, o parte din sînge se întoarce în vine, iar cea mai mare parte trece în ventricule, care asemenea, îndată ce’l priimesc se strîng şi îl asvîrlă în artire, în vreme ce [359] valvulele oriculo-ventriculare ardicănduse nu’l lasă să se întoarcă în oreiete. Valvulele sigmoide sau valvulele artirilor pulmonare şi aorta ce se află ardicate, lasă săngele se treacă din ventricule în ele; dar numaidecăt ce au trecut săngele, se lasă în jos, şi îl opresc d’a se întoarce înapoi în ventricule. Aceste mişcări ale inimii, adică slăbirea şi strînsoarea ei, s’au numit diastolă şi sistolă. Oreietele se strîng şi se slăbesc amăndoă deodată, asemenea şi ventricule, şi în vremea cănd se străng oreietele ventricule se slăbesc, şi de împotrivă. 
      
      Despre Pericard. 
      Pericardul este un sac fibro-zeros ce înveleşte inima peste tot. Prin faţa lui de dinafară, pericardul correspunde la stern, şi la cartilagiurile coastelor din stănga a 5-lea, 6-lea şi a 7-lea de care însă se află despărţită prin plevră şi prin plămîn, în laturi correspunde tot la plevre, şi jos se află lipit de diafragmu. Pericardul se compune oarecum de doă părţi ce se prelungesc una cu alta, o parte alcătueşte pe dinafară un sac slobod ce este de natură fibroasă; acest sac odată ce au ajuns la rădăcina vaselor ce intră şi esu din inimă, se îndoeşte înnăuntru şi merge de accopere faţa după dinafară a inimii de care se află oarecum lipită, această d’al 2-lea parte a [360] pericardului este cu totul zeroasă. Faţa de dinnăuntru a pericardului secretează ca toate membranele zeroase un licuid ce se află mereu supt de vase limfatice.
      
      Despre Artire. 
      CONSIDERAŢII GENERALE. 
      Artire se numesc vasele ce nasc din ventricule inimii. Sunt doă sistemuri de artire, unul ce îşi are rădăcina lui în ventriculul cel drept, şi al căruia tulpină este artira pulmonară, şi altul ce naşte din ventriculul cel stîng, şi a căruia tulpină cea de căpetenie este artira aortă. 
      Artirile sunt un şir neîntrerupt de canaluri ce merg din mai mici în mai mici, şi nasc dintr’un singur trunchiu. 
      Numirile artirilor se trag după părţile în care ele se împart, spre pildă, artirile tiroidiene, linguale, ş ci l. După situaţia lor, astfel artira femorală, radială. Deosebirea între artire ia drept temeiu căte odată hotare fireşti, alteori hotare artificiale; hotar firesc poate fi socotit locul unde începe o ramură de artiră; şi hotar artificial, acelea ce se întemeiază pe părţile ce încongioară o artiră, spre pildă artira braţului ia [361] numirea de subtclaviculară, potrivit cu părţile ce o încongioară, de acsilară şi de brachială. 
      Artirile se sfîrşesc în desimea organelor, unde ajungînd se micşorează astfel încăt nu să mai pot vedea, acolo ele se împreună cu împărţelile vinelor capilare. 
      Artirile se compun de trei membrane, cea d’ăntăiu sau cea după dinafară este celuloasă şi ţeapănă, ia nu se rupe subt legătura ce întrebuinţează cinevaşi d’asupra artirilor. Membrana cea din mijloc este groasă, cam galbenă, elastică şi se rupe foarte lesne, această din mijloc membrană face de stau artirile căscate, cînd rămîn seci. În sfîrşit membrana cea de dinnăuntru este foarte subţire, netedă şi transparentă ca membranele cele zeroase. Afară din aceste membrane, artirile sunt accoperite de tot în afară de alte membrană fibroasă ţeapănă ce se află unită cu cea d’ăntăiu prin ţesătura celuloasă. Pereţii artirilor priimesc o mulţime de vase capilare, şi se află încongiuraţi de o mulţime de rămurele de nervuri. 
      
      DESPRE ARTIRE ÎN PARTICULAR. 
      Despre artira pulmonară. 
      Artira pulmonară, naşte din basa ventricului celui din dreapta al inimii, trece dinaintea  [362] artirei aorte, se dirigează înapoi şi în stînga, şi se împarte numaidecăt în doă ramuri. Ramura cea dreaptă, mai lungă şi mai voluminoasă decăt cea stîngă, se dirigează în afară, trece dinapoiul aortii şi vinei cave de sus şi intră în plămînul cel drept pe dinapoiul bronhii acestui plămîn, în care se subtîmparte în trei ramuri, o ramură pentru fiecare lob al plămînului. 
      Ramura cea stîngă, mai scurtă decăt cea dreaptă, se dirigează asemenea în afară, trece pe dinaintea artirei aorte, i a bronhi cei stîngi, şi se împarte în doă ramuri, una pentru fiecare lob al acestui plămîn. Artira pulmonară se află unită la fătu, cu concavitatea artirei aorte printr’o ramură de artiră care la urmă se schimbă într’un cordon fibros. 
      
      Despre artira aortă. 
      Artira Aortă, ce este tulpina tutulor ramurilor de artire din trupul omului, naşte din ventriculul cel stîng, şi se sfîrşaşte despicînduse în dreptul vertebrei lombere de al 4-lea; ia se află situată adănc în toracs, şi în abdomen pe lungul coloanei vertebrale.
      Aorta cum naşte din ventricul, se dirigează în sus şi îndreapta, la urmă cănd au eşit din pericard, să lasă în curmeziş, în stînga cam de dinainte înapoi, şi odată ce ajunge pe la 3-lea vertebră* [363] dorsală, se scoboară în jos pe partea stîngă a coloanei vertebrale, trece prin diafragm, şi se pune în mijlocul coloanei lombere pînă jos.
      Aorta după direcţia ce îş schimbă, şi după părţile ce o încongioară, ia deosebite numiri, 1 ° crosa aortii, (fiindcă se încovoaie şi se află încocîrjată), 2 ° aorta toracsică, şi al 3 ° aorta abdominală. 
      Ramurile ce nasc din aortă, sunt cele următoare, 1 ° din crosa aortică, arterile coronare, sau cardiace, trunchiul brachio-cefalic, artera carotidă cea d’ăntăiu din stînga, şi artira subtclaviculară din stînga, 2 ° din aorta toracsică, artirile întrecostale, artirile bronhice, ezofagiene, şi mediastine, 3 ° din aorta abdominală, artirile lombere şi diafragmatice, artirile celiace, mezanterice, renale, şi spermatice, şi al 4 ° artira aortă se sfîrşaşte despicîndu-se în ramurile iliace d’ăntăiu, şi în artira sacrală. 
      Artirele coronare sau cardiace, sunt în număr de doă  una în dreapta şi alta în stînga, ele nasc din aortă, numaidecăt d’asupra clapelor ce se află la începutul aceştii artire; aceste doă artire umblă prin adăncăturile ce se află pe feţele inimii, şi răspîndesc ramuri în amîndoă părţile. 
      Artirile bronhice, în număr de doă de fiecare parte, nascu din concavitatea aortii, şi merg [364] de însoţesc bronhele în plămîni pînă la cele după urmă împărţeli ale lor. 
      Arterile ezofagiene, foarte mici, în număr de trei obicinuit, nasc din partea de dinainte a aorti, dedesubtul celor bronhice, şi se împarte în mai multe ramuri d’asupra ezofagului. 
      Artirile întrecostoase, nasc din laturile aortii în număr de noă sau zece de fiecare parte; cele doă de sus nascu din artira subt-claviculară, toate odată ce ajung în spaţurile întrecostale se împart în doă ramuri, o ramură posterioră sau dorsală mai mică ce se dirigează înapoi şi se împarte în mai multe ramuri ce merg în muşchi şi în pellea spatelui, şi dintre care una intră în canalul vertebral unde se întinde pe măduva osului spinării. 
      Ramura cea anterioră, după ce umblă cătvaş prin spaţul întrecostal, între plevră, şi între muşchiul întrecostal dinnăuntru, pe adîncătura  ce se vede pe marginea de jos a coastelor, se împarte în doă ramuri ce trec p’între muşchii întrecostoşi, şi merg în sfîrşit de se împart în muşchii de dinainte ai toracsului unde comunică cu artira mameră cea de dinnăuntru, cu epigastrica, şi cu iliacă cea circonflecsă . 
      [365] 
      Artirile ce nascu din aorta abdominală.
      Artirile lombere, în număr de patru sau cinci nascu  din aortă în regia lomberă, intră în pereţi abdomenului ăntăiu numai între peritoan şi muşchiul transvers, la urmă într’acest muşchiu şi între oblicul cel mic, şi se perd în muşchii cei largi ai abdomenului, unde comunică cu artirile întrecostale, cu mamera cea dinnăuntru cu epigastrica, şi cu iliaca cea circonflecsă. 
      Artirile diafragmatice cele de jos, nascu asemenea din aortă, căte odată însă din trunchiul celiac, sunt în număr de doă una în dreapta şi alta în stînga, şi merg de se împărţescu în muşchiul diafragmului unde comunică cu alte artire dup’împregiur. 
      Trunchiul celiac, naşte din aortă dedesubtul artirilor diafragmatice, şi după o întindere ca de o jumătate de deget se împarte în trei ramuri, una ce merge la stomah, alta la ficat, şi a 3-lea la splină. 
      Artira coronera stomahica, se dirigează în stînga şi în sus, spre gaura ezofaghină a stomahului, se întoarce la urmă din dreapta în stînga, şi urmează marginea de sus a stomahului pînă la pilor unde comunică cu artira pilorică, dintrănsa nascu ramuri ce merg la ezofag, şi ramuri ce [366] se împarte pe faţa de dinainte, şi pe cea de dinapoiu a stomahului. 
      Artira epatică, mai mare decăt cea stomahică, intră în ficat prin adăncătura cea transversă, se împarte în doă ramuri una pentru fiecare lob al ficatului, şi merg împreună cu ramurile correspondante ale vinei-poarte, şi al canalului epatic de se împărţescu în rămurele în glandele ficatului. Artira epatică în drumul ei dă trei ramuri, pilorina ce merge la pilor, gastro-epiploică cea dreaptă ce urmează marginea de jos a stomahului şi se împarte în ramuri pe feţele acestui organ, şi cistica ce merge la băşicuţa fierii. 
      Artira splinică, mai groasă şi decăt cea epatică, merge şovăindusă din dreapta în stînga, trece pe marginea de sus a pancreasului şi intră în splină unde se împarte într’o mulţime de rămurele. În lungimea ei, artira splinică dă ramuri la pancreas, dă artira numită gastro-epiploică cea stîngă ce se împarte pe stomah ca cea dreaptă ce am văzut că vine dela ficat, şi însfîrşit mai dă artirile ce s’au numit vasele cele scurte, şi care în număr foarte mare, nascu din artira splinică, tocmai cănd aceasta este se intre în splină, se întorc înapoiu şi merg de se împart pe convecsitatea cea mare a stomahului, unde comunică cu ramurile ce vin dela artira stomahică.
[367] 	După ceea ce văzurăm, stomahul se află încongiurat de o mulţime de ramuri arteriele, ce sunt ăntăiu, artira coroneră stomahică, ce vine d’a dreptul dela trunchiul celiac, artira gastro-epiploică din dreapta şi pilorică ce nascu din artira epatică, artira gastro-epiploică din stînga, şi vasele cele scurte ce nasc din artira splinică. 
      Artira mezanterică, este artira ce împarte sîngele în tot intestinul cel subţire şi în jumătatea din dreapta a intestinului celui gros. Ia naşte din aortă dedesubtul artirii celiace, trece dinapoiul pancreasului, şi dinaintea duodenului, intră în mezanter şi se scoboară în jos pînă la valvula ileo-cecală alcătuind o arcadă a căria conveccitate este în dreapta, şi concavitatea în stînga; la începutul ei artira mezanterică dă cîteva ramuri la pancreas şi la duoden. Din conveccitatea arcadei nascu rămurile intestinale care sunt în număr de 8 sau 10. Aceste ramuri să împreună căpătăiu la căpătăiu şi alcătuesc un şir de arcade, din conveccitatea cărora es asemenea alte ramuri mai numeroase, care alcătuesc un al 2-lea şir de arcade; din aceste arcade nasc alte rămurele mai mici şi mai numeroase care împreunîndusă iar, alcătuesc lîngă concavitatea intestinului, un al 3-lea şir de arcade din care însfîrşit nasc ramuri ce merg de se împart pe feţele intestinului. 
      Din concavitatea artirii mezanterice, nascu trei [368] ramuri, ce sînt artirile colice cea de sus, cea mijlocie şi cea de jos. Aceste rămuri odată ce ajung lîngă intestinul cel gros, să despică în alte rămuri, care împreunînduse alcătuescu şi ele arcade foarte mari, din conveccitatea însă acestor arcade nascu d’a dreptul rămurelile ce se împart pe amîndoă feţe ale maţului celui gros ce se numeşte colonu.
      Artira mezanterică cea de jos, naşte tot din aortă, se scoboară prin mezocolu, naşte tot din aortă, se scoboară prin mezocolu, şi ajunge în mezorecto unde se despică în doă ramuri ce se numescu emoroidalele cele de sus; în lungimea ei, mezanterica cea de jos, dă trei ramuri în stînga, numite artirile colice din stînga, care se împart întocmai ca şi cele din dreapta, cu care comunică. Emoroidalele de sus, se împart la rectu tot cu chipul cu care se împart şi celelalte artire intestinale. 
      Artirile spermatice, (numite la bărbat testiculare, şi la femee ovarice) se împart la bărbat numai la boaşe, şi la femee la over, la trîmbiţă şi la mitră. Aceste artire nascu aortă, să scobor pe lungul coloanei vertebrale, şi la bărbat intră în canalul inghiuinal însoţit de canalul spermatic, şi de vinele spermatice  şi alcătuescu împreună ceea ce s’au numit cordonul spermatic. La femee artirile ovarice merg la over, la trîmbiţe, şi la urmă se împărţesc* [369] pe laturile mitrei unde comunică cu artirile uterine. 
      Artirile renale, foarte voluminoase nascu din aortă dedesubtul mezantericii cei de jos, dau rămuri la capsulele ce se află d’asupra rinichilor, şi odată ce ajung la rinichi se împart în trei patru rămuri ce intră în substanţa tubuloasă, şi mai alles în coaja rinichiului unde se împart după cum am văzut (Art. rinic.). 
      
      Artirile ce nascu din crosa aorti. 
      Din crosa aortii nascu trei trunchiuri ce merg la pap, şi la mădularele toracsice, care sunt începînd din dreapta în stînga, 1 ° trunchiul brachio-cefalic, ce se împarte în carotida cea d’ăntăiu din dreapta, şi în subtclaviculara iarăş din dreapta, 2 ° artira carotida cea stîngă, şi 3 ° artira subtclaviculară cea stîngă. 
      Arterile carotide cele d’ăntăiu; sunt mărginite în partea de sus, de marginea de sus a cartilagiului tiroid, unde se despică şi se împart în artira carotidă cea de dinafară, şi în artira carotidă cea de dinnăuntru. Carotida cea d’ăntăiu din stînga, naşte d’a dreptul din aortă, şi cea din dreapta printr’un trunchiu din care ese şi subt claviculara. Artirile carotide se urcă amîndoă paralele pe găt, şi lasă între dănsele* [370] un spaţiu, care jos se află umplut cu trahea artira şi cu ezofagul, şi sus cu laringsul şi cu faringsul. Înclinările lor sunt cele următoare, la partea d’înainte, şi jos se află accoperite de muşchii sterno-clido-mastoidienu, sterno-tiroidienu, şi omoplato-ioidienu, în jumătatea lor de sus se află despărţite de pelle numai prin muşchiul posieru, şi printr’o aponevrosă; vîna tiroidiena cea de sus, o ramură din nervul ipoglos trec pe d’assupra lor; la partea dinapoiu, ele correspund la coloana cerbicală de care se află despărţite prin muşchii aceştii regii, prin nervul simpaticul cel mare şi prin artira tiroidienă la partea de jos. La partea din năuntru, correspund la trahea-artiră, la ezofag, la larings, la glanda tiroidă, şi la partea de dinafară, artirile carotide correspund la vinele jugulare cele dinnăuntru, între aceste vine şi între carotide, cam la partea de dinapoiu se află nervul pnevmo-gastricu; în toată lungimea  lor, aceste artire nu dau nicio ramură, ci odată ce ajung la partea de sus a laringsului se împart în doă ramuri, în artira carotida cea de dinafară, şi în carotida cea de dinnăuntru ce stau oarecum lipite una de alta.
      Artira carotidă cea de din afară, să urcă în sus, intră subt muşchiul digastricu, stiloidienu, şi nervul ipoglosul cel mare, petrece glanda parotidă de care se află încongiurată din toate [371] părţile şi odată ce ajunge la gîtul condilului fălcii de jos, se împarte în doă rămuri, în artira tamporală, şi în artira macsilară cea de dinnăuntru. În lungimea ei, artira carotidă cea de dinafară dă şase ramuri care sunt tiroida cea de sus, faţiala, linguala, occipitală, oriculară, şi farengiena cea de jos. 
      Tiroidiena cea de sus, este cea d’ăntăiu ramură care naşte din carotida de din afară, ia merge şi se împarte în jumătate din partea ei a glandii tiroide şi comunică cu rămurile tiroidiene din împrotivă; dintrînsa nascu trei rămuri, laringhea de sus, larighea de jos, şi sterno-mastoidiena. 
      Artira facială, sau macsilara cea de dinafară, este ramura cea mai mare ce naşte din carotida cea esternă; ia să urcă dinapoiul muşchiului digastric, se aşază într’o adîncătură ce se află în glanda subtmacsileră, la urmă se întoarce în afară, trece pe faţa de dinafară a fălcii de jos, pe d’asupra muşchiului meseteru, se dirigează spre buze, şi la urmă spre unghiul din afară al ochilor unde se sfîrşaşte. Rămurile ce nascu dintrînsa, sunt palatina cea de jos, subt mantală, rămuri ale glandei subt macsilare, şi o mulţime de rămurele ce merg la muşchii dela faţă şi la nări. 
      Artira lenguală, ce naşte din carotida între* [372] facială şi între tiroidiena cea de sus, de o mulţime de rămuri la limbă. 
      Artira occipitală, naşte dela partea de dinapoi a carotidei, .  să urcă pe apofisa mastoidă, şi merge de să împărţeşte la muşchii dela partea de dnapoiu ai capului. 
      Artirile parotidiene, nascu din carotida cea de dinafară în trecerea ei prin această glandă. 
      Farengiena cea de jos, dă menengiena ce intră în cran şi se împărţeşte pe duramera. 
      Artira tamporală, una din cele doă ramuri prin care se sfîrşaşte artira carotidă de dinafară, naşte lîngă gîtul condilului fălcii, să urcă în sus pe dinapoiul arcadei zigomatice, şi odată ce ajunge cam la partea din mijloc a adîncăturei tamporale unde se află d’a dreptul pe subt pelle, se sfîrşaşte împărţindusă în doă ramuri. În lungimea ei artira tamporală dă o ramură ce merge de să împarte iarăşi la muşchii dela faţă şi ce se numeşte artira transversală a feţei; mai dă cîteva rămuri ce merg la ureche, şi ce se numescu oricularele cele de dinainte. Rămurile prin care se sfîrşaşte tamporala, sunt: frontala ce merge la frunte, şi parietala ce să urcă pe osul parietarul din partea ei. 
      Artira macsilară cea de dinnăuntru, una din rămurile prin care se sfîrşaşte artira carotida* [373] cea de dinafară, intră în adîncătura zigomatică, unde de o mulţime de ramuri care sunt în număr de 13, adică artirile tempanică, menenghea cea mijlocie, dantera cea de jos, tamporala de dinapoiu cea adîncă, maseterina, pterigoidienile, menenghea cea mică, care nascu lîngă gîtul condilului, bucala, tamporala de dinainte cea adîncă, alveolera, subtorbitera, ce nascu lîngă tuberositatea macsilară, şi artira vidienă sau pterigoidienă, pterigo-palatină, sau farengiena cea de sus ce nascu în adăncătura zigomatică. 
      Artira macsilară dar, după cum vedem, împărţeşte ramuri la organele mistuirii şi ai înghiţitului, la nări, la oasele cranului, precum şi la membranele ce accopere creerii, la faţă şi la organu auzului. 
      Artira carotidă cea de dinnăuntru, împărţeşte sîngele la partea de dinainte a creerilor, la ochiu şi la părţile ce încongioară ochiul. Această artiră odată ce a născut din carotida cea d’ăntăiu, se urcă subt apofisa stiloidă şi subt muşchii ce se prind de această apofisă, ajunge la basa cranului, intră prin canalul carotidienu, şi odată ce au intrat înnăuntru în cran, se aşază în sinul cavernos ce se află în laturile sălii turceşti, şi pătrunde lîngă apofisa clinoidă de dinainte, durameră ca să ajungă la creeri. Această [374] artiră pînă a nu intra în canalul carotidienu, se află însoţită de nervul cel vag, de ganglionul cerbical cel de sus, şi de vîna jugulară cea de dinnăuntru; înnăuntru în canal unde se află încongiurată de o mulţime de rămurele de nervuri ce vin dela simpaticul cel mare, împarte cîteva rămuri mici la urechia de dinnăuntru. 
      Artira carotidă de dinnăuntru, pînă a nu se sfîrşi, dă artira oftalmică, care intră în orbit prin gaura optică, şi se împarte într’o mulţime de ramuri care sunt 1◦ artira menenghea cea de dinainte, 2◦ artira lacrimală, 3◦ artira etmoidală cea de dinapoi, 4◦ artirile ciliere, care se împart în cele de dinapoi sau cele scurte, în cele lungi şi în cele de dinainte, 5◦ artira centrală a retinii, 6◦ artira muşchiulară de jos, 7◦ artira muşchiulară de sus, sau sus orbitera, 8◦ artira etmoidală cea de dinainte, 9◦ artirile palpebrale cea de sus şi cea de jos, şi în sfîrşit artira oftalmică se sfîrşaşte prin doă rămuri care sunt artira nasală, şi artira frontală. 
      Celelalte rămuri care dă artira carotidă sunt: artira cerebrala cea de dinainte, artira cerebrală cea mijlocie, şi artira comunicanta de dinapoi, sau alui Uilis.
      [375] 
      Artira mădularului toracsic, sau trunchiul Brachial. 
      Această artiră se naşte în stînga, d’a dreptul din convencitatea aorti, şi în dreapta, din trunchiul brachio-cefalic, ese din toracs între coasta d’ăntăiu şi între claviculă, trece prin subţioară să pune pe partea dinnăuntru a braţului, trece pe dinaintea articulaţiei cotului, şi să subtîmparte în doă ramuri, ce să împărţescu la antebraţ şi la mînă. Această artiră au luat deosebite numiri după regiile prin care trece; astfel s’au numit artira subt-claviculară, artira acsilară şi artira umerală care să suptîmparte în artira cubitală şi în artira radială.
      
      Artira subtclaviculară. 
      Începutul artirii subtclaviculare este deosebit în stînga din dreapta; astfel în dreapta naşte din trunchiul brachio-cefalic, în vreme ce în stînga  d’a dreptul din conveccitatea aorti; artira subtclaviculară alcătueşte o curbură a căruia conveccitate se află întoarsă în sus, astfel se dirigează ăntăiu în sus şi în afară, la urmă este orizontală, şi în sfîrşit se dirigează în jos şi în afară între muşchii scaleni; odată ce au eşit din muşchii [376] scaleni, şi s’au scoborît în jos de claviculă ia numirea de artira acsilară. Artira subclaviculară correspunde înainte la claviculă de care se află despărţită prin vîna subtclaviculară şi prin muşchiul subtclavicular , în jos la coasta d’ăntăiu, şi la vîrful plămînului, în sus la muşchii scaleni, şi înapoi la plecsul brachial. 
      Artira subt-claviculară dă rămurile următoare, în sus vertebrala şi tiroidiena cea de jos, în jos mamera cea de dinnăuntru şi întrecostala cea de sus, şi în afară scapulara de dinapoi, scapulara de sus şi cerbicala cea adăncă. 
      Artira vertebrală, se împarte pe măduva osului spinării, pe protuberanţa anulară, pe cerebelu şi pe partea de dinapoi a cerebrului; odată ce naşte din artira subt-claviculară să urcă în sus intră prin gaura de care se află pătrunsă apofisa transversă a vertebrei cerbicale de a 7-lea, precum şi prin a celorlalte apofise transverse cerbicale; şi în fiecare spaţu întrevertebral dă ramuri în afară ce merg la muşchii gîtului, şi rămuri înnăuntru, care intră prin găurile de unire în canalul vertebral unde se împart pe măduva osului spinării. La urmă această artira după ce ese din gaura apofisei transverse a atlasului, să încovoaie intră prin gaura cea mare a occipitalului pe lungul măduvii cei lungi, şi odată ce ajunge la adăncătura ce desparte măduva cea lungă de protuberenţa* [377] anulară, se împreună cu ramura de împotrivă, şi alcătueşte artira bazilară; artira bazilară se subtîmparte la urmă cam pela mijlocul protuberenţei anulare în patru rămuri doă de fiecare parte; pînă a nu intra în cran, artira vertebrală dă artira menenghea cea de dinapoi ce se împărţeşte pe duramera. Înnăuntru în cran, ea dă ramurile următoare, artirile spinala de dinapoi şi de dinainte care să împărţescu pe măduva osului spinării, şi artira cerebeloasă de jos. Artira bazilară dă patru ramuri precum am văzut, cerebeloasele cele de sus, şi cerebralele cele de dinapoiu. 
      Artira tiroidiena cea de jos, naşte din partea de sus a artirii claviculare, alăturea cu cea vertebrală, se dirigează în sus şi înainte, trece pe subt artira carotidă, şi intră în glanda tiroidă unde să îmbucă cu cea din împotrivă, i cu tiroidienele cele de sus; în drumul ei dă o ramură ce merge la muşchii de dinainte ai gătului. 
      Artira scapiulara cea de sus, naşte din partea de din afară a artirii subt-claviculare, se dirigează în afară pe subt-claviculă, intră subt muşchiul subt-spinosul, căruia îi dă cîteva rămurele, trece pe subt acromion, şi intră în muşchiul subt-spinosul în care se sfîrşaşte.
      Artira scapiulara cea de dinapoi, ce naşte asemenea din subt-claviculara,  se dirigează în [378] curmezişi în afară subt muşchii ţevii, cărora le dă cîteva rămuri, şi odată ce ajunge lîngă unghiul de dinapoi al omoplatului merge de se împărţeşte în muşchii spatelui.
      Artira mamera cea de dinnăuntru, naşte din partea de jos a subt-clavicularii, trimite cîteva rămuri la mediastin, şi la pericard, şi să scoboară la urmă pe faţa de dinapoi a cartilagiurilor coastelor, unde lasă căteva rămuri întrecostale. 
      Artira întrecostala cea d’ăntăiu, să împarte în doă rămuri ce merg în cele d’ăntăiu doă spaţuri întrecostale. 
      Artira cerbicală cea adăncă, trimite rămuri la muşchii cei adănci de dinainte ai gătului. 
      
      Artira acsilară. 
      Artira acsilară, se află aşezată în subţioară, ea se prelungeşte sus cu artira subt-claviculară şi jos cu artira umerală; această artira currespunde la partea de dinainte la muşchiul subtclavicularu, la pectoralul cel mic, la pectoralul cel mare, şi la caraco-brachial, înapoi la spaţul ce se află între muşchiul subtscapiularu şi între danteleul cel mare, spaţu ce se află plin de ţesătură celuloasă, înnăuntru correspunde la coasta d’ăntăiu, la urmă să depărtează de toracs, şi [379] se află d’a dreptul accoperită de o aponevrosă, şi de pelle; şi în sfîrşit în afară răspunde la capul umerului de care se află despărţită prin muşchiul subt-scapiularu. Artira acsilară se află încongiurată de nervurile plecsului brachial, la partea ei dinnăuntru se află vîna acsilară. 
      Artira acsilară dă cinci ramuri care sunt: acromio-toracsica, mamera cea esternă, scapiulara cea de jos, şi circonflecsele în număr de doă. 
      Acromio-toracsica, naşte în susul pectoralului celui mic, şi se împarte în doă ramuri, dintre care una merge la amăndoi pectoralii, iar ceialaltă la muşchiul deltoidienu. 
      Mamera cea esternă, naşte din acsilară subt muşchiul pectoralul cel mic, dă o mulţime de rămuri la muşchii peptului, cum ar fi, la danteleul cel mare, la pectoral, şi la urmă merge de se împarte în glanda ţîţei. 
      Scapiulara cea de jos, naşte din acsilară lîngă gîtul umerului, se scoboară pe lungul muşchiului subtscapiular căruia’i lasă căteva rămuri, şi la urmă se împarte în alte doă rămuri, una ce se scoboară şi merge în muşchiul danteleul cel mare, i dorsalul cel mare, şi alta ce se urcă şi dă mai ăntăiu căteva rămuri la muşchii rondul cel mare şi rondul cel mic, şi odată ce ajunge lîngă muşchiul tricepsul să subtîmparte în doă rămuri una ce merge în adăncătura subtspinoasă [380] unde se împărţeşte în mai multe rămurele şi alta se scoboară pe unghiul omoplatului. 
      Circonflecsele sunt în număr de doă, una cea posterioră ce naşte din acsilară la partea de dinapoi, se dirigează înapoi între muşchiul subtscapiularu şi între rondul cel mare, încongioară gătul umerului, şi merge de se împarte în rămurile în desemea muşchiului deltoidu. Circonflecsa cea anterioră, naşte tot din acsilară, trece pe d’asupra tendoanelor muşchilor dorsalul cel mare şi rondul cel mare, şi intră în adăncătura biceptială unde dă o mulţime de rămurele la periostu şi la capul umerului. 
      
      Artira umerală. 
      Artira umerală sau brachială, se află mărginită sus de sfîrşitul subţiorii, şi jos de căpătăiul de sus al antebraţului unde se despică în doă; artira umerală ce sus se află la partea dinnăuntru a umerului, şi jos la partea de dinainte a acestui os, correspunde înainte la muşchiul coraco-brachial, şi la marginea dinnăuntru a bicepsului, înapoi la tricepsu şi la brachialul cel de dinainte, înnăuntru se află accoperită de o aponevrosă care o desparte de pelle, şi în afară la coraco-brachial, şi la ţesătura celuloasă ce se află între bicepsu şi între brachialul de dinainte; artira umerală se află însoţită în toată lungimea ei [381] de nervul median şi de vîna umerală ce se află la partea ei dinnăuntru. La încheetura cotului unde trece prin mijlocul articulaţiei, înainte ia nu se află despărţită de pelle decăt prin o foaie aponevrotică ce trimite bicepsul la partea dinnăuntru a cotului, şi prin vîna mediană ce o încrucişează, dinapoi ia correspunde la muşchiul brachialul cel de dinainte, înnăuntru la nervul median şi la muşchiul pronatorul cel rotund şi înafară la tendonul muşchiului bicepsu. 
      Artira brachială, trimite căteva rămuri în laturi care merg la muşchii braţului, cele mai însemnate sunt, umerala cea adăncă, colaterala cea de dinnăuntru, şi doă rămuri ce merg una la căpătăiul de dinafară, şi alta la cel de dinnăuntru al tricepsului. 
      Artira umerală cea adăncă, se scoboară pe faţa de dinafară şi de dinapoi a umerului, şi să împarte în doă rămuri, una merge de se sfîrşaşte în tricepsu, unde se îmbucă cu rămurile cotului, ceialaltă se scoboară pe dinapoiul epicondilului, unde se îmbucă cu radiala de dinapoi cea recurantă. 
      Colaterala cea internă, se împarte la brachialul de dinainte, la muşchii ce se prind de epitroclee, la tricepsu şi la periost, şi la urmă se îmbucă cu artira radială de dinainte cia recurantă, i cu cubitala cea recurantă. 
[382] 	Artira umerală se sfîrşaşte prin doă rămuri, precum s’au zis, artira radială şi artira cubitală. 

      Artira radială. 
      Artira radială, cea de dinafară ramură a umerali, să întinde dela încheetura cotului pînă la palma mîini, se dirigează în jos pe faţa de dinainte a radiului, şi odată ce ajunge la căpătăiul lui de jos, încongioară apofisa stiloidă, se pune pe faţa de dinafară a carpului, pătrunde spaţiul întreosos cel d’ăntăiu de dinapoi înainte, şi ajunge la palma mîini unde trece încurmezişi de dinafară înnăuntru şi alcătueşte arcada palmeră cea adăncă. 
      Artira radială, correspunde pe antebraţu, înainte la marginea de dinnăuntru a supinatorului celui lung mai alles sus, căci în toată ceialaltă lungime a ei se află despărţită de pelle printr’o aponevrosă numai; înapoi correspunde la faţa de dinainte a radiului de care se află despărţită sus prin supinatorul cel scurt, mai jos prin pronatorul cel rotund, prin încovoietorii degetelor, mai jos prin pronatorul pătrat, dedesubtul căruia se află d’a dreptul pe radiu; această împregiurare face că allege cinevaş totdauna această artiră spre a căuta pulsul. La partea dinnăuntru, artira radială correspunde la pronatorul cel rotund [383] şi la palmerul cel mare, în afară, la supinatorul cel lung şi la nervul radialu. Trei rămuri mai însemnate dă artira radială la antebraţ, artira recuranta cea de dinainte ce se scoboară ăntăiu, la urmă se întoarce de jos în sus şi merge de să îmbucă cu umerala cea adăncă, din recuranta nascu mai multe rămuri ce se împart în muşchii ce se află în partea de dinafară a antebraţului; transversala cea de dinainte a carpului, ce merge în curmeziş pe marginea de jos a pronatorului celui pătrat şi se îmbucă cu o asemenea ramură ce vine dela cubitala, şi al 3-lea artira radio-palmeră, sau palmera cea superficială ce naşte din radială la locul unde aceasta îşi schimbă direcţia ca să treacă pe carp, pătrunde muşchiul abducătorul cel scurt al degetului cel mare, şi merge de să îmbucă cu căpătăiul arcadei palmerei cei superficiale ce vine dela artira cubitală; această ramură trimite căteva rămurele la muşchii degetului celui mare. 
      Artira radială, căt trece pe oasele carpului, să află despărţită de pelle prin zgîrciurile muşchilor întinzătorul cel lung şi cel scurt, şi abducătorul cel lung al degetului celui mare; ia mai dă şi aici căteva rămuri care sunt dorsala cea transversă a carpului, din care nascu unele rămuri ce se urcă şi altele ce să scoboară; cele ce se urcă se îmbucă cu artira întreosoasă, şi cele ce se scoboară cu rămurele ce vin dela arcada* [384] palmeră cea adăncă şi le pătrund spaţurile întremetacarpiene. Artira întreosoasă dorsală a spaţului de al 2-lea; artira întreosoasă dorsală a spaţului d’ăntăiu, ce să împarte în colaterala cea de dinafară a degetului arătător, şi în colaterala cea de dinnăuntru a degetului celui mare, în sfîrşit artira colaterală cea de dinafară a degetului celui mare. 
      Artira radială odată ce au trecut în palmă merge, precum am văzut, încurmeziş de dinafară înnăuntru să îmbucă cu o ramură a cubitalii, şi alcătueşte arcada palmeră cea adăncă ce se află aşezată d’a dreptul pe oasele metacarpiene, conveccitatea aceştii arcade caută în jos. Din această arcadă nascu rămuri ce se urcă şi ce sfîrşesc în carp, şi rămuri întreosoase ce să scoboară, în număr de trei sau patru, ce se îmbucă cu rămurile arcadei palmere cei superficiale; mai nascu şi alte rîmuri posterioare ce pătrund spaţurile întreosoase, esu la dosul mîini unde se îmbucă cu întreosoasele cele dorsale. 
      
      Artira cubitală. 
      Artira cubitală ce face cu radiala un unghiu ascuţit se scoboară pe cubit, trece peste articulaţia antebraţului cu carpu, şi ajunge la palma mîini, unde dedesubtul aponevrosii palmere alcătueşte* [385] o arcadă a căria conveccitate se află în jos, şi care se numeşte arcada palmeră cea superficială. 
      Artira cubitală se află accoperită la partea de sus a antebraţului de toţi muşchii ce se prind de epitroclee, mai jos se află la partea de dinnăuntru între zgîrciurile muşchiului cubitalul de dinainte, şi la partea de dinafară a încovoietorului celui superficial. Nervul cubital îl însoţeşte la partea de dinnăuntru în toată lungimea lui, precum şi nervul median la partea de dinafară. La palma mîinii nu se află despărţită de pelle decăt prin aponevrosa palmeră. În toată lungimea ei ia trimite o mulţime de rămuri la muşchi ce o încongioară; dintr’aceste rămuri sunt căteva mai însemnate, care merită a fi descrise, acestea sunt: 
      Artirile recurante cea de dinainte, şi cea de dinapoi; amăndoă nascu printr’un singur trunchiu; cea anterioră se dirigează în sus, între muşchiul brachial de dinainte şi între pronatorul cel rotund, dă căteva rămuri la muşchii ce să prind de epitroclee, şi merge la urmă de să îmbucă cu colaterala umerală cea internă. Recuranta cea posterioră, trece dinapoiul muşchilor epitroclei, între această apofisă şi între olecran, se îmbucă şi ia cu colaterala umerală cea internă, precum şi cu recuranta radială cea posterioră, unde aceste toate artire îmbucănduse* [386] alcătuesc împrejurul cotului o mulţime de rămurele, care toate comunică împreună.  
      Artira întreosoasă, foarte voluminoasă naşte din partea de dinapoi a cubitalei lîngă tuberositatea cea bicipitală a radiului, se dirigează înapoi, şi se împarte în doă rămuri artira întreosoasă cea de dinainte, şi întreosoasa cea de dinapoi; cea d’ăntăiu se scoboară pe faţa de dinainte a aponevrosii întreosoase unde trimite căteva rămurele ce pătrund această aponevrosă, ca să meargă să se împărţească la muşchii cei adănci dela partea de dinapoi ai antebraţului, iar întreosoasă odată ce ajunge subt muşchiul pronatorul cel pătrat pătrunde aponevrosa întreosoasă, de anterioară ce era se face posterioară, şi la dosul mîini să îmbucă cu artira dorsală a carpului. Întreosoasa cea posterioară pătrunde aponevrosa antibrachială lîngă muşchiul supinatorul cel scurt, dă numaidecăt o ramură ce merge urcînduse şi care alcătueşte recuranta radială cea de dinapoi şi la urmă se scoboară între aşternutul cel superficial şi între cel adănc dela partea de dinapoi unde se sfîrşaşte printr’o mulţime de rămurele la muşchii ce o încongioară; recuranta radială cea de dinapoi se urcă în sus între muşchiul anconeu şi între cubitalul cel posterior,  şi merge de să îmbucă la partea de dinafară a cotului cu colaterala umerală cea esternă. 
[387] 	Lăngă marginea de jos a pronatorului celui pătrat mai naşte din cubitală ăncă o artiră mică, numită artira cea anterioară a carpului care merge de se îmbucă cu o asemenea ramură ce vine dela radiala, şi concură a alcătui arcada carpului. 
      La carp, artira cubitală pînă a nu alcătui arcada palmeră, dă o ramură cubită-radială ce merge de să îmbucă cu arcada palmeră cea adăncă. 
      Arcada palmeră cea superficială, prin care se sfîrşaşte artira cubitală, din concavitatea ei ce caută în sus, nu dă nicio ramură, din convencitate însă dă patru sau cinci ce merg de alcătuescu artirile colaterale ale degetelor. Cea d’ăntăiu urmează marginea dinnăuntru a degetului celui mic; cea d’al 2-lea se scoboară pe spaţu întreosos d’al 4-lea, şi se împarte în doă, una alcătueşte colaterala cea esternă a degetului celui mic, şi ceilaltă colaterală cea internă a degetului inelar; cea d’al 3-lea se scoboară p’al treilea spaţu întreosos, şi alcătueşte colaterala de dinafară a inelarului, şi colaterala dinnăuntru a degetului celui mijlociu; cea d’al 4-lea se scoboară în al 2-lea spaţu, şi dă colaterala de dinafară a degetului celui mijlociu; şi colaterala dinnăuntru a degetului arătător. 
[388] 	Fiecare artiră colaterală se împarte în rămuri palmere şi dorsale ce se îmbucă împreună. 

      Despre artirile mădularelor abdominale
      sau 
      Artirile prin care se sfîrşaşte artira aortă. 
      Sacrala cea mijlocie şi iliacie cele d’ăntăiu. 
      Artira sacrală cea mijlocie, naşte din partea din mijloc a despicăturii aortii în iliace, se scoboară în jos pe vertebra lomberă de al 5-lea pe faţa dinainte a sacrului şi a cocsului unde se sfîrşaşte subţiindusă. Din părţile ei din laturi nascu rămuri ce merg în dreapta şi în stînga pe sacru, şi ce să asemuescu cu artirile întrecostale şi lombere. 
      
      Artirile iliace cele d’ăntăiu. 
      Arterele iliace nascu din aortă cam pe la marginea de jos a vertebrei lombere d’al 5-lea şi după un drum de vreo doi laţi de deget cam pela basa sacrului, se împarte în doă rămuri, una înnăuntru ce intră în lighean şi care se numeşte [389] artira iliacă cea dinnăuntru sau ipogastrică, şi alta artira iliacă de dinafară. Vinele iliace correspund la partea lor de dinapoi. 
      
      Artira iliacă de dinnăuntru, sau ipogastrica. 
      Artira iliacă de dinnăuntru împarte ramuri la toate organele ce se află în lighean, precum şi la muşchii ce se află atăt întrănsul căt şi pe împregiur; această artiră cam pe dinaintea simfisii sacro-iliace, se împarte în vreo noă rămuri care sunt artirile ombilicala, vezicala, obturatriţa, emoraidala cea mijlocie, uterina, vaghinala, ischiatica, genitala cea de dinnăuntru, ileo-lombera, sacrala cea laterală şi fesiera. 
      1-iu. Artira ombilicală, ce se află foarte voluminoasă la fătu, din pricina că duce la dănsul săngele în placentă, la om în vărstă se schimbă într’un cordon fibros, afară numai la începutul ei lîngă băşica udului căria îi dă căteva rămuri. 
      2-lea. Artirele vezicale, în număr de trei nascu căteodată din artira ombilicală; una merge de să împarte pe faţa de dinapoi a băşicii udului, alta pe faţa ei de dinainte, şi cea d’al 3-lea se împarte la fundul băşicii unde dă şi căteva [390] rămurele ce merg la  băşicuţele seminale, şi la începutul canalului udului. 
      3-lea. Emoroidala cea mijlocie, merge de să împarte pe părţile din laturi ale rectului unde se îmbucă cu emoroidalele cele de sus, şi cele de jos. 
      4-lea. Artira uterina, naşte din artira ombilicală, merge spre marginea din laturi ale uterului, unde să împart în mai multe ramuri anterioare şi posterioare ce se îmbucă unele cu altele, precum şi cele din dreapta cu cele din stînga, aceste artire uterine dobîndescu o mărime însemnată în vremea îngreunării, şi se află foarte şovăite. 
      5-lea. Artira vaginală naşte asemenea din ombilicală, se scoboară în laturile vaghinului şi trimite mai multe rămuri, pe feţile ei de dinainte şi de dinapoi, şi la urmă merge în jos între vaghinu şi între rectu unde se îmbucă cu cea din împotrivă. 
      6-lea. Artira obturatriţa naşte mai totdauna din ipogastrica, căteodată însă din iliaca cea esternă, din femorală, sau din fesiera; ese din lighean prin partea de sus a găurii subtpubiene, după ce mai ăntăiu dă o ramură ce merge la muşchii psoasu şi iliacu, şi alta ce trece dinapoiul simfisii pubisului unde se îmbucă cu o ramură de împotrivă; la urmă ia se sfîrşaşte prin doă rămuri una internă ce se dirigează spre partea [391] dinnăuntru a coapsii, unde dă cîteva rămuri la muşchii acei regii, precum şi la părţile de dinafară ale organelor genitale, şi alta esternă, mai mare ce se scoboară între muşchii obturatorii cărora le lasă cîteva rămuri, şi la urmă se scoboară spre tuberositatea ischiatică unde se îmbucă cu circonflecsa cea internă, cu ischiatica, şi cu emoroidala cea internă. 
      7-lea. Artira ileo-lombera, se dirigează în afară şi înapoi, dinapoiul muşchilor psoasu şi iliacu, şi se împarte în doă ramuri, cea de sus se urcă între psoasu şi între iliacu, cărora le dă cîteva rămuri şi merge de se îmbucă cu artirile lombere, ramura cea de jos, se dirigează în afară şi înainte, se împarte în muşchiul iliacu de dinnăuntru, şi se îmbucă cu rămurile circonflecsii cei iliace. 
      8-lea. Sacralele cele laterale, cele mai multe ori în număr de doă, una sus şi alta jos; ele trec pe faţa de dinainte a sacrului, intră în găurile sacrale, şi dau rămurile spinale ce se împart pe nervurile ce sfîrşescu măduva osului spinării. 
      9-lea. Artira fesiera este cea mai voluminoasă ramură ce naşte din artira ipogastrica, se dirigează în jos şi înapoi, şi ese din lighean prin partea de sus a ştirbiturii ischiatice, dă ramuri la muşchii piramidalul şi fesieri, şi se împarte în doă rămuri, cea mai superficială, se dirigează* [392] în afară şi se sfîrşaşte între muşchii fesierii cel mare şi cel mijlociu, ramura cea adăncă intră în fesierii cel mic şi cel mijlociu, trimite rămuri atăt la aceşti muşchi căt şi la articulaţia cocso-femorală, şi comunică cu rămurile artirii circonflecse cei esterne ce vine dela crurala. 
      10-lea. Artira ischiatică, ese din lighean prin ştirbitura ischiatică cea mare, subt muşchiul piramidalu căruia îi lasă căteva rămuri, şi la urmă se scoboară, dă căteva rămuri muşchilor fesieri şi muşchilor coapsi, precum şi o ramură ce merge de însoţeşte nervul ischiaticu. 
      11-lea. Artira genitală cea internă, ese din lighean prin ştirbitura ischiatică între muşchii piramidalu şi între ischio-cochigienu, şi la urmă intră iarăşi în lighean, trecînd pe între ligamenturile sacro-ischiatice, trece pe dinnăuntru tuberosităţii ischiatice, şi se urcă în sus pînă la pubis. Înnăuntru în lighean dă rămuri la băşica udului, la prostata, şi la rectu, în afara ligheanului dă la muşchii fesierul cel mare, la gemeni, la bicepsu, şi la jumătate membranosul; între ligamenturile sacro-ischiatice, dă artira emoroidală cea esternă care se împarte la rectu unde comunică cu emoroidala cea mijlocie, şi în sfîrşit lîngă tuberositatea ischionului se împarte în doă rămuri una superficială şi alta adăncă. Ramura superficială [393] a perineului, pătrunde muşchiul transversu al perineului, dă căte odată artirile emoroidale cele esterne, înaintează între muşchii ischio, şi bolbo-cavernosul cărora le lasă căteva rămuri, şi merge la urmă de să perde între dartos şi între scrotu. Ramura cea adăncă, sau artira verji, aşezată mai în afara celii superficiale, dă artira transversă a perineului, care se sfîrşaşte în muşchi verji, la urmă se urcă pe rămurile pubisului trimite căteva rămuri la prostata şi la canalul udului, şi cănd ajunge la simfisa pubisului se împarte în doă rămuri, în artira dorsală a verji, şi în artira cavernoasă; artira dorsală trece prin ligamentul de care se află atărnată verja, înaintează pe subt pelle pe spinarea ei pînă la baza glandului în care se împărţeşte încongiurîndul de giur împregiur. Artira cavernoasă intră în partea cea cavernoasă a verji unde se împărţeşte, la femee artira genitala este mai voluminoasă, şi se împarte la buzele cele mari şi la clitorisu.
      
      Iliaca cea esternă. 
      Iliaca cea esternă ramura cea de din afară a iliacii cei d’ăntăiu, se află sus mărginită de sinfisa sacro-iliacă, şi jos de arcada femorală, în josul căria ia numirea de artira femorală; ia se scoboară de dinnăuntru în afară pe marginea [394] esternă a strîmtorii de sus a ligheanului, în afara vinei iliace, şi înnăuntrul nervului crural, în acest drum dă rămurile următoare: Artira epigastrică, ce naşte numaidecăt în susul arcadei femorale, se urcă pe peretele de dinainte al pîntecelor, pe dinapoiul muşchiului celui drept al abdomenului; la începutul ei această artiră se încovoaie înnăuntru şi în sus, îmbrăţişează jumătatea de circonferenţă de dinnăuntru a cordonului spermatic, sau al ligamentului celui rotund al mitrei, dă aci căteva rămuri dintre care una ce se numeşte spermatica cea esternă ce însoţeşte cordonul spermatic, alta pubienă care trece în curmezişi dinapoiul pubisului şi să îmbucă cu cea din împotrivă, şi o ramură ce pătrunde membrana obturatriţă; după ce dă aceste rămuri se urcă pe marginea de din afară a muşchiului dreptu al abdomenului unde trimite mai multe rămuri la muşchii pîntecilor, şi în sfîrşit se îmbucă prin căteva rămuri cu artira epigastrică de sus, ce vine dela mamera cea internă. 
      Artira circonflecsa iliacă naşte asemenea din artira iliacă cea esternă, se dirigează în sus spre spina iliacă de sus şi de dinainte, unde dă căteva rămuri la muşchiul iliacul de dinnăuntru, urmează creasta iliacă, şi se împarte în doă rămuri, una esternă şi alta internă ce merg de se sfîrşescu la muşchii oblicu şi transversu al [395] abdomenului, unde se îmbucă cu artirile lombere, cu epigastricu şi cu mamera cea internă. 
      
      Artira femorală. 
      Artira femorală sau crurală, se află între iliaca cea esternă şi între poplitea, şi este mărginită sus prin arcada crurală, şi jos prin locul unde ia ese din inelul muşchiului aductorului d’al 3. Sus artira femorală se află la partea de dinainte a femorului, mai jos la partea de dinnăuntru, şi jos de tot la partea de dinapoi. La începutul ei artira femorală se află într’un triunghiu alcătuit la partea dinnăuntru de marginea internă a aductorului d’ăntăiu, în afară de cuturieru, şi sus de arcada femorală, şi nu este accoperită decăt de o aponevrosă ce o desparte de pelle. Mai jos ia se află accoperită de muşchiul cuturieru; la partea de dinapoi sus artira femorală correspunde la trupul pubisului de care se află despărţită prin muşchii psoasu şi iliacu; vîna femorală se află sus la partea de dinnăuntru a artiri, şi mai jos la partea de dinapoi. Nervul cruralu este la partea de dinafară a artiri de care se află despărţită printr’o foaie aponevrotică; mai în jos nervul safenu cel intern merge de însoţeşte vasele femorale la partea de dinafară a cărora el se află, şi de care el se desparte cănd artira pătrunde aductorul. 
[396] 	Rămurile ce nascu din femorală sunt abdominala subtcutanea, genitalele cele de dinafară, un mare număr de artire muşchiulare şi femorala cea adăncă. 
      Abdominala cea subtcutanea naşte din femorală dedesubtul arcadei femorale, de acolo se urcă pe subt pelle, pe abdomen pînă la buric unde se şi sfîrşaşte. 
      Genitalele cele esterne în număr de doă, una sus şi alta jos, nascu iarăşi din femorală dedesubtul arcadei crurali, şi se împart la bărbat pe scrotum, şi pe verja, iar la femee pe buzele cele mari.
      Muşchiularele sunt mai multe rămuri ce se împart la muşchii coapsi. 
      Femorala cea adăncă împarte o mulţime de rămuri ce merg la muşchi şi la pellea dela partea dinnăuntru şi de dinapoi a coapsii, cele mai însemnate rămuri sunt circonflecsele în număr de doă care se urcă la partea de dinapoi a şoldului şi dau căteva rămuri la muşchii şoldului şi la articulaţia femurului cu adăncătura cotiloidienă.
      
      Artira poplitea. 
      O dată ce artira femorala au trecut de muşchiul d’al 3, ia numirea de poplitea, numire ce păstrează pînă ce se împarte în tibiala cea [397] anterioară şi în trunchiul tibio-peronieru. Artira poplitea se află în adăncătura genuchiului, ia se află mărginită sus de inelu aductorului d’al 3-lea, şi jos de marginea inferioară a muşchiului popliteu. Artira poplitea correspunde la partea de dinapoi, la muşchiul jumătate membranosul, la aponevrosa poplitea de care se află despărţită printr’o mare cantitate de grăsime, la muşchii gemenii şi planteru cel subţire, şi jos de tot la muşchiul soleeru; vîna poplitea se află dinapoiul artirii, precum şi nervul schiaticu popliteul cel internu mai înapoiul artirii înainte ia correspunde la aductorul d’al 3-lea, la faţa dinnăuntru a femurului ce jos îş schimbă direcţia şi se face de dinapoi, la articulaţia genuchiului şi la muşchiul popliteu; înnăuntru ia correspunde la muşchiul jumătate membranosul, la condilul cel internu al femurului, şi la gemenul cel internu; şi în sfîrşit în afară correspunde la condilu cel esternu, la muşchiul bicepsu, şi la gemenul cel esternu. 
      Din rămurile ce nascu din poplitea, unele merg la muşchii după împregiur, şi alte la articulaţie, şi se numescu gemenile, şi articularele. 
      Gemenile, sunt în număr de doă, una în dreapta şi alta în stînga. 
      Articularele, sunt în număr de cinci, doă sus, doă jos, şi una la mijloc. Din cele de sus, una este esternă şi alta internă, amăndoă [398] încongioară genuchiul, dar căteva rămuri la tricepsul cruralu, şi vin de să îmbucă înainte; cea mijlocie pătrunde articulaţia; cele de jos asemenea una în afară şi alta înnăuntru, dau căteva rămuri la muşchii după împregiur, şi merg de să îmbucă înaintea genuchiului.
      
      Artirile fluerului  piciorului. 
      O dată ce artira poplitea a ajuns la marginea de jos a muşchiului popliteu, se împarte în doă rămuri în artira tibiala cea anterioară, şi în trunchiul peroneo-tibialu ce se împarte şi el în alte doă rămuri în tibiala cea posterioară şi în peroniera. 
      
      Artira tibiala cea anterioară. 
      Artira tibiala cea anterioară, se află mărginită jos de ligamentul cel dorsal al tarsului, după care ia dobîndeşte numirea de pedioaza; la începutul ei dă căteva rămuri muşchiuloase, la urmă pătrunde ligamentul întreosos, şi de posterioară ce era, se face anterioară, se scoboară între muşchiul tibialul cel anterior, şi între întinzătorul degetelor; la partea ei de sus trimite artira tibială cea recurantă ce să urcă între tibialul cel anterior şi între întinzătorul degetelor, şi merge de se împarte pe genuchiu* [399] unde se îmbucă cu articularele. În lungimea ei dă mai ăntăiu căteva rămuri ce pătrund ligamentul întreosos, şi merg de se împart pe muşchii dela partea de dinapoi; jos tot mai dă doă rămuri maleolera cea esternă, şi maleolera cea internă, cea esternă se împarte pe maleola cea de dinafară şi pe articulaţie, şi se îmbucă cu artira pediosă şi cu peroniera, cea internă asemenea se împarte pe maleola cea de dinnăuntru şi se îmbucă cu pedioasa şi cu tibiala cea posterioară. 
      
      Artira pedioaza. 
      O dată ce artira tibiala au trecut de ligamentul cel dorsal al tarsului, ia numirea de artira pedioază; aceasta se dirigează înainte între tendoanele muşchiului întinzătorului degetului celui mare, şi întinzătorului tutulor degetelor pînă la spaţu întreosos d’ăntăiu; în lungimea ei dă căteva rămuri la partea dinnăuntru, şi la partea din afară; dintr’acestea sunt doă, artira tarsului, şi artira metatarsului; amăndoă acestea se întind spre marginea de dinafară a piciorului subt muşchiul pediozu, trimitu căteva rămuri la muşchiul pediozu şi la articulaţiile tarsului, şi merg de să îmbucă cu artira peroniera, cu maleolera cea esternă şi cu plantera cea esternă. Artira metatarsului alcătueşte arcada dorsală* [400] a piciorului. Din convecsitatea ei ce caută înainte nascu trei rămuri numite artirile întreosoase, ce merg la spaţurile întreosoase d’al 2-lea, d’al 3lea şi d’al 4-lea; din fiecare naşte căte o ramură ce petrece spaţu şi merge de se uneşte cu arcada planteră; o dată ce întreosoasele ajung la capetele degetelor, se despică în doă rămuri, ce alcătuescu artirile degetale cele dorsale; artira pedioază însă, cănd ajunge la spaţu întreosos se împarte în doă rămuri, una ce pătrunde spaţu şi concură la talpa piciorului a alcătui arcada planteră; ceilaltă ramură o dată ce ajunge la capul degetului celui mare se împarte iarăşi în doă rămuri, una pentru marginea de dinafară a degetului celui gros, şi alta pentru marginea dinnăuntru a degetului d’al 2-lea. 
      
      Artira tibiala cea posterioră. 
      Artira tibiala cea posterioră este una din rămurele în care să împarte peroneo-tibialu; ia să scoboară pe partea de dinapoi a tibiei, între muşchii cei superficiali şi între cei adănci ai aceştii regii, trece la urmă la talpa piciorului pe dinapoiul maleolii cei interne, pe faţa dinnăuntru a calcaneului, unde se împarte în doă rămuri în plantera cea esternă, şi în plantera cea internă; afară din aceste doă [401] rămuri prin care se sfîrşaşte artira tibială, mai dă căteva în laturi la muşchii ce o încongioară. 
      Artira plantera cea internă, se dirigează pe marginea de dinafară a muşchiului abductoru al degetului celui mare, trimite căteva rămuri la muşchii şi la articulaţiile vecine, şi să sfîrşaşte lîngă capul metatarsienului d’ăntăiu, unde se  împreună cu arcada planteră.
      Artira plantera cea esternă se dirigează în afară pe lîngă muşchiul încovoietorul cel scurt al degetelor, dă cîteva rămuri la muşchii vecini, şi lîngă căpătăiul de dinapoi al metatarsienului d’al 5-lea, se încovoaie înnăuntru, se uneşte lîngă spaţu întreosos d’ăntăiu, cu artira planteră cea internă, şi cu ramura ce vine dela pedioaza, şi alcătueşte arcada planteră, prin faţa ei de sus această arcadă priimeşte rămurile ce vin dela artirile întreosoase cele dorsale, din concavitatea e nascu căteva rămuri ce merg la muşchi şi la articulaţii, şi din convencitatea ei ce caută înainte nascu artirile colaterale ale degetelor în număr de şase dintre care unele se despică şi alcătuescu pentru fiecare () deget căte doă rămuri colaterale. 
      
      Artira peroniera. 
      Artira peroniera este cea d’al 2-lea ramură ce naşte din trunchiul peroneo-tibialu; ia se scoboară* [402] pe lungul peroneului, trimite rămuri la muşchii după împregiur, şi la urmă se împarte în artira peroniera cea anterioară şi în peroniera cea posterioară; cea anterioară pătrunde ligamentul întreosos, se scoboară între tibia şi între peroneu, şi se îmbucă pe dosul piciorului cu artirile tarsului, şi metatarsului. Peroniera cea posterioară se scoboară dinapoiul maleolei de dinafară, şi se împarte la muşchii regiei de dinafară ai piciorului, unde se îmbucă cu tibiala cea de dinapoi, cu tibiala cea de dinainte, şi cu plantera cea esternă. 
      [403] 
      Despre Vine. 
      Vine se numescu vasele ce duc sîngele dela circonferenţă la inimă. Vinele se mai numescu şi vase cu sînge negru, şi de împotrivă artirile, vase cu sînge stacojiu, cu toate că vinele pulmonare duc sînge stacojiu, în vreme ce, artira pulmonară duce sînge negru. 
      Sunt doă sistemuri de vine, precum se află şi doă sistemuri de artire: sistemu vinelor pulmonare, care aduc sîngele din plămîni în oreieta din stînga, şi sistemul general de vine ce aduc sîngele duprin toate părţile trupului în oreieta din dreapta; mai este ăncă un sistemu de vine, acel al vinei porţi care aduce sîngele din organele mistuelii în ficat. 
      [404] 
      IDEE GENERALĂ DESPRE VINE. 
      Sistemul general al vinelor, precum şi sistemul vinelor pulmonare, privite peste tot, pot fi asemuite cu rădăcinele unui copaciu, a cărora trunchiu pentru cel d’ăntăiu sistemu, s’ar afla la oreieta din dreapta, şi pentru cel d’al 2-lea la oreieta din stînga. Toate artirile nascu dintr’un singur trunchiu, în vreme ce vinele intră în oreietă prin trei trunchiuri, prin vinele cave în număr de doă, şi prin vîna caroneră; asemenea şi pentru sistemul pulmonar, un singur trunchiu arterial duce sîngele din ventriculul cel drept în plămîni, în vreme ce sunt patru vine pulmonare ce intră în oreieta din stînga. 
      La fiecare artiră correspunde doă vine care au tot acea numire ca şi artira; afară din aceste vine se mai află la unele părţi vinele superficiale sau vine ce umblă pe subt pelle. Aşadar numărul vinelor întrece pe acela al artirilor; pe lîngă trunchiurile arteriele însă cele groase nu se află decăt căte o vînă, şi ăncă pe la unele locuri, sunt doă artire, şi o vînă numai; astfel nu se află decăt o singură vînă mezanterică, o vînă renală, ş ci l. 
      Vinele comunică cu artirile, ceea ce se poate lesne dovedi prin inzecţii, care trec cu cea mai mare înlesnire din artire în vine; numaidecăt după* [405] începutul lor, vinele alcătuescu un fel de răţea din care nascu rămurele, rămurelile alcătuescu rămuri care se împreună întocmai precum s’au împărţit artirile, adică rămurile alcătuescu creţi, şi creţile trunchiuri. La mădulare se află vine superficiale, şi vine adănci. Vinele cele adănci au tot acea numire ca şi artirile, şi sunt lipite de dănsele, şi au tot acele înclinări cu oasele, cu nervurile şi celelalte părţi; aşadar nu avem a descrie decăt vinele care nu sunt însoţite de artire. 
      Vinele comunică între dănsele mai mult decăt artirile, vinele superficiale comunică cu cele adănci, trunchiurile cu rămurile, astfel încăt poate zice cinevaşi că tot sistemul vinelor alcătueşte o răţea mare, împregiurare ce foloseşte mult la circulaţia sîngelui în vine, căci întrănsele sîngele nu se află izgonit printr’un organ aşa de puternic ca inima. 
      Toate vinele dela jumătatea de sus a trupului se sfîrşescu în vîna cava de sus. precum cele dela jumătatea de jos a trupului se sfîrşesc la vîna cava de jos. Vinele cave comunică împreună prin vîna azigos, şi prin vinele rahidiene. 
      Vinele au înnăuntru din distanţă în distanţă valvule ce slujescu oarecum la circulaţia sîngelui vînos, căci ele ardicănduse lasă sîngele să meargă spre inimă, lăsînduse însă în jos, îl [406] oprescu d’a se întoarce înapoi, vinele din jumătatea de jos a trupului au mai alles asemenea valvule. 
      Vinele se compun de doă membrane una în afară celuloasă, şi alta înnăuntru zeroasă, această din urmă alcătueşte valvule despre care s’au vorbit; pe la unele locuri vinele se despoaie oarecum de membrana celuloasă, şi rămîn numai în cea zeroasă, aflînduse încongiurate pe dinafară de părţile întru care ele se află, astfel în sinurile durimeri, în celulele trupurilor cavernoase, în desimea pereţilor mitrii, în vinele ce umblă prin oase, duramera, pereţii cei fibroşi ai celulelor cavernoase, ţesătura mitrii, ţesătura oaselor ţin loc de membrana cea celuloasă. 
      
      DESPRE VINE ÎN PARTICULAR. 
      Vinele pulmonare. 
      Vinele pulmonare, sunt în număr de patru doă pentru fiecare plămîn, însă din plămînul cel drept esu trei vine una din fiecare lob, dar cea mijlocie cu cea de sus se unescu cam pe la rădăcina plămînului şi alcătuescu una singură; vinele pulmonare nascu în fiecare lobul mic al plămînului cu chipul următor; acolo unde se [407] sfîrşescu cele mai din urmă împărţiri ale arterelor pulmonare încep vinele care alcătuescu o rămurică mică ce ese din lobul însoţită cu rămurica de artiră, la urmă rămurelele acestea să împreună şi alcătuescu rămuri mai groase şi în sfîrşit acele din urmă care merg de să deschid de fiecare parte a oreietei cei stîngi. 
      Vinele pulmonare duc sîngele cel arterial din plămîni la inimă, de aceea, aceste vine s’au numit artere vînoase. 
      
      Vinele coronare sau cardiace. 
      Aceste vine adună sîngele după pereţi inimii, urmează tot acel drum ca şi arterele cardiace şi merg de să deschid în oreieta cea dreaptă. 
      
      Vîna cavă de sus, sau care să scoboară. 
      Vîna cavă de sus, este trunchiul tutulor vinelor al jumătăţi de sus a trupului; despre aceasta ea seamănă cu aorta ce se urcă şi din care nascu toate rămurile de artere ce asemenea să împart în jumătatea de sus trupului. Ia să află situată în toracs, în dreapta sternului, şi este alcătuită din împreunarea trunchiurilor brachio-cefalice din dreapta şi din stînga, dedesubtul cartilagiului* [408] coaste d’ăntăiu; de acolo să scoboară în jos, intră în pericard şi merge de să deschide la partea de sus a oreietei cei drepte unde seamănă parcă s’ar confunda cu vîna cava de jos. În susul pericardului ia correspunde în dreapta la plămînul cel drept, sau mai bine la mediastinul cel drept, în stînga la aorta, înainte la sternu de care se află despărţită prin ţesătura celuloasă, şi înapoi la trahea artira. 
      Vinele ce merg de să deschid în vîna cava de sus, sunt vîna azigos, vîna tiroidiena cea de jos, vîna mamera cea dinnăuntru amăndoă din dreapta, şi alte multe vine, pericardice, mediastine, şi diafragmatice. 
      
      Trunchiurile vinelor brachio-cefalice. 
      Trunchiurile vinelor brachio-cefalice reprezentează întocmai trunchiurile arterelor brachio-cefalice. Ele sunt alcătuite de vîna jugulară cea internă, şi de vîna subt-claviculară ce să împreună lăngă căpătăiul dinnăuntru al claviculei trunchiul din dreapta priimeşte, vîna vertebrală, mamera cea internă, şi tiroidiena cea de jos din dreapta. Trunchiul din stînga afară din aceste vine, mai priimeşte vîna diafragmatica, pericardica, şi căteodată întrecostoasa de sus, toate rămurile acestea urmează tot acel drum ca şi arterele. 
      [409]
      Vinele jugulare. 
      Vinele jugulare sunt de fiecare parte în număr de trei. Vîna jugulară cea internă sau cea adăncă, care însoţeşte artera carotida cea d’ăntăiu; vîna jugulară cea esternă, şi cea anterioră care fac parte din vinele cele superficiale. 
      Vîna jugulara cea esternă, este o vînă superficială a gătului ce se află la partea de dinainte şi din laturi; ia să află mărginită sus de condilul osului macsilar de jos, şi jos de claviculă dinapoiul căria merge de să deschide în vîna subtclaviculară; această vînă să află derigeat de sus în jos şi de dinnăuntru în afară, înainte ia să află accoperită de muşchiul posieru, înapoi correspunde la muşchiul sterno-clido-mastoidienu ce îl încrucişează, şi mai în jos la muşchiul omoplatu-ioidienu, la scalen cel anterior, şi la plecsul brachial, de care aceste părţi să află despărţită prin aponevrosa cerbicală ce o pătrunde mai jos cănd este să se arunce în vîna subtclaviculara; această vînă jugulară se află oarecum împleticită în rămurile nervoase ale plecsului brachial. 
      Rămurile vînoase ce priimeşte vîna jugulară cea esternă, sunt acele ce păstrează o comunicaţie între ia, şi între jugulara cia anterioară, căteva [410] rămuri ce vin de la muşchiul sterno-clido-mastoidienu, vinele occipitale superficiale, şi vinele scapulara cea de sus, şi cea de dinapoiu. 
      Vîna jugulară cea esternă naşte din împreunarea vinei tamporale, şi macsilare cei interne; mai totdauna ia comunică în desimea glandi parotide cu jugulara cea internă. 
      Vîna jugulară cea anterioară, de tot pe subt pelle adună sîngele dup’în părţile de dinainte ale gătului, cele mai multe ori ele să află în număr de doă, una în dreapta,  şi alta în stînga, căteodată una este mai mare decăt ceilaltă, alteori lipsescu cu totul, şi în locul lor să află rămurele mititele. Ia începe în susul osului ioid, să scoboară în jos, şi cănd ajunge la furşeta sternului trece în afară pe subt muşchiul sterno-clido-mastoidienu şi să deschide în vîna subtclaviculară; jugularele cele anterioare comunică cu cele interne şi cu cele esterne, precum şi amăndoă între dănsele; vinele jugulare anterioare nascu din rămurile ce vin după la muşchii ce să află în susul osului ioid. 
      Vîna jugulară cea internă, ce adună sîngele dinnăuntru capului, şi din cea mai mare parte a feţii şi a gătului, începe la gaura rupta de dinapoi, şi se sfîrşaşte la trunchiul vînos brachio-cefalic; ia este foarte voluminoasă, şi să află dirigeată drept în jos; vîna jugulară căt correspunde la artera carotidă cea internă are tot acele* [411] înclinări ca şi această artiră; asfel occupă spaţu ce să află între farincs şi între ramura fălcii de jos; artira carotidă cea internă precum şi nervurile pnevmo-gastrice, ipoglosul cel mare, gloso-farengiscu, şi acsesoaru lui Uilis se află la partea dinnăuntru şi de dinainte a vinei jugulare; apofisa stiloidă şi muşchii ce să prind de dănsa să află iarăş la partea ei de dinainte; mai în jos, căt correspunde la artera carotida cea d’ăntăiu din afară căria ia să află oarecum lipită, are tot acele înclinări ca şi artera, să află accoperită de muşchiul posieru şi sterno-clidomastidienu, şi nervu plevmu-gastricu se află între dănsele la partea de dinapoi. 
      Vîna jugulară cea internă priimeşte sîngele din cap prin sinul lateral la care se sfîrşescu toate vinele ancefalice. Celelalte vine ce mai priimeşte ia, sunt faciala, linguala, farengiena de jos, tiroidiena de sus, vine ce să deschid căteodată întrănsa printr’un singur trunchiu, tiroidiena cea mijlocie, vîna macsilară cea internă, şi occipitala cea adăncă. 
      [412] 
      Despre vinele ancefalice, şi despre sinii duri-meri. 
      Vinele ancefalice ce seamănă cu celelalte vine despre rămurele şi rămuri, se deosibescu cu totul căt despre trunchiuri, care nu sunt decăt nişte canaluri fibroase săpate oarecum în duramera, unde mai păstrează numai membrana lor cea de dinnăuntru; aceste canaluri fibroase se numesc sinii durimeri care priimescu sîngele din creeri, dela ochiu, şi dela oasele cranului; toţi sinii se află vărîţi în acele adăncături care am văzut că să află pe faţa de dinnăuntru a oaselor cranului; toţi comunică între dănşii, şi merg de să deschid în sinii cei laterali. Sinii sunt în număr de doisprezece, patru cu soţu şi patru fără soţu, cei fără soţu, sunt, sinul cel lung de sus, sinul cel drept, sinul coroneru, şi sinul occipital cel transversu. Cei cu soţu să află în laturi şi sunt sinii petrosu cel de sus şi cel de jos, sinii occipitalii şi sinii laterali. 
      Sinii laterali, occupă adăncăturile cele laterale, ce încep la protuberenţa occipitală cea de dinnăuntru, se dirigează în afară pînă la basa stîngi, unde să întorc de dinafară înnăuntru [413] în adăncătura occipitală cea de jos, şi merg de să deschid în gaura ruptă de dinapoi, unde să prelungescu cu vîna jugulară cea internă; ei correspunde la adăncătura ce să află între cerebru, şi între cerebelu şi la cortu cerebelului; întrănşii merg de să deschid vinele cerebrale cele de jos, vinele cerebeloase, sinul petrosul cel de jos, şi sinul petrosul cel de sus. Sinul cel lung de sus, occupă adăncătura cea lungă a cranului, şi prin urmare începe la creasta etmoidală, şi merge pînă la protuberinţa occipitală de dinnăuntru. El correspunde la conveccitatea coastii creerilor în care să află oarecum săpat. Într’acest sin merg de să deschid vinele cerebrale cele interne care adună sîngele după surfaţa creerilor, vinele cerebrale  cele superioare, şi vine d’ale durimeri, d’ale oaselor cranului, şi rămuri ce vin după pellea ce accopere capu. 
      Sinul cel drept, occupă basa coasi creerilor, se întinde în toată lungimea ei, şi se sfîrşaşte la locul unde să întălneşte, cortu cerebelului cu coasa cerebrului; într’acest sin merg de să deschid vîna cea lungă de jos, vinele vantriculare cele mari, vinele cerebrale de jos şi din mijloc, şi vîna cerebeloasa de sus şi din mijloc. 
      Sinii petroşi de sus, să află situaţi pe marginea de sus a stîngii, şi prin căpătăiul lor [414] de dinainte correspund cu sinii cavernoşi, învreme ce prin cel de dinapoi să deschid în sinii laterali; întrănşii merg de să deschid o vînă cerebrală din laturi, o vînă cerebeloasă de dinainte şi din laturi, şi vinele ce esu din laturile protuberanţi anulare. 
      Sinii petroşi de jos, occupă încheetura petro-occipitală, şi măsoară oarecum spaţu ce să află între gaura ruptă de dinainte, şi între cea de dinapoi; prin căpătăiul lor de dinainte, ei să deschid în sinii cavernoşi, şi în sinul occipital transversu, şi prin cel dinapoi, să deschid în sinul lateral. 
      Sinii cavernoşi, occupă părţile din laturi ale trupului sfenoidului, sau ale sălii turceşti, şi să află mărginiţi înainte de despicătura sfenoidală, şi înapoi de vîrful stîngii, printrănşii trec arterele carotide, şi nervul ocularu cel esternu prin căpătăiul lor de dinapoi, ei să deschid în sinii petroşi cel de sus şi cel de jos, şi în sinul occipital transvers, prin părţile lor dinnăuntru ei comunică între dănşii prin sinul coroner, prin părţile lor de jos, priimescu mai multe vine de dinafara cranului, şi prin căpătăiul lor de dinainte ei priimescu vinele cerebrale cele de jos şi cele de dinainte, şi în sfîrşit vîna oftalmică. 
      Sinul coroneru, încongioară trupul pituiter, priimeşte vine dela trupul sfenoidului, dela [415] duramera şi dela trupu pituiter, şi să deschid în sinii cavernoşi. 
      Sinul occipital cel transver, sau sinu baziler, să întinde dela o gaură ruptă de dinapoi la ceilaltă, printrînsul sini petroşi de sus şi de jos, precum şi sinii cavernoşi comunică între dănşii. 
      Sinii occipitali de dinapoi sînt cei mai mici sini ai durimeri, ei începu la gaura ruptă de dinapoi, de acolo să dirigează spre gaura cea mare a occipitalului, intră în coasa cerebelului, şi merg de se deschid în împreunarea cea occipitală a sinurilor. 
      Împreunarea sinurilor. Toţi sini după cum văzurăm merg de să deschid în trei locuri, locuri ce se numescu împreunarea sinurilor; împreunarea de dinapoi, sau cea occipitală correspunde la protuberenţa occipitală din lăuntru, întrînsa merg de să deschid, sinul cel lung de sus, sinul cel drept, sinii cei laterali, şi occipitali; împreunarea  de dinainte, sau petro-sfenoidală, correspunde la unirea vîrfului stîncii cu sfenoidu, întrînsa merg de să deschid de fiecare parte, sini cavernoşi şi coroneru, sinu occipital cel transvers, şi sini petroşi cei de sus şi cei de jos. 
      [416] 
      Despre rămurile vînoase ce alcătuescu trunchiurile jugulare. 
      Vîna macsilara cea esternă, sau faciala, începe la frunte unde se numeşte frontala, să scoboară pe lîngă unghiul de dinafară al ochiului unde ia numirea de anghiulara, şi la urmă de faciala ce să aruncă în vîna jugulară cea internă, ia se află alcătuită din înpreunarea rămurilor vînoase ce correspund la împărţirile arteri faciale, a arteri oftalmice, şi în parte la înpărţirile arteri macsilare cei interne, şi pe care prin urmare destul este numai să le numescu; aceste sunt: vîna subtorbitera, vîna oftalmică, vinele dorsale de sus şi de jos ale nasului, vîna palpebrală de jos, vinele nasale cele de dinainte, vinele labiale de sus, vinele Bucale, vîna labiala cea mijlocie, vinele labiale de jos, vinele maseterine, vîna subtmantala, şi vîna glanduloasa ce vine dela glanda macsileră, şi dela muşchii cei vecini. 
      Vîna tamporo-macsileră correspunde la artera tamporală, la o parte a arteri macsilare cei interne, şi a carotidi cei esterne; ia se află [417] alcătuită, de vîna tamporală cea anterioră şi cea posterioră, de vîna oriculara cea adîncă, şi cea de dinainte, de transversa feţii, de oriculara de dinapoi, şi de vîna macsilara cea internă. 
      Vîna occipitală, correspunde la artera occipitala, priimeşte mai multe rămuri dela partea de dinapoi a capului, şi merge de să aruncă iarăş în vîna jugulară cea internă. 
      Vinele linguale, să împart în cele superficiale şi în cele adînci; cele superficiale să află atît pe faţa de sus, cît şi pe faţa de jos a limbi. Superficialele ce să află pe faţa de jos a limbii să văd printre pelle de fiecare parte a aţi limbii, toate merg de să aruncă în vîna jugulara cea adîncă. 
      Vîna farengiena, naşte dintr’o ţăsătură de rămurele vînoase ce încongioară farencsu şi ezofagu, şi ia merge asemenea de să aruncă în vîna jugulara cea internă. 
      Vîna tiroidiena de sus, care priimeşte rămuri din glanda tiroida şi din larings, merge asemenea de să aruncă în vîna jugulara cea internă. 
      Vinele diploide; să numescu asfel vinele ce umblă prin desimea oaselor cranului, dintre care unele merg de să deschid în sinuri, altele în vinele superficiale ale cranului, şi care toate în [418] sfîrşit merg de să aruncă în vîna jugulară de jos.
      
      Vinele mădularului toracsic. 
      Vinele mădularului toracsic, se împart în vinele cele adînci, şi vinele superficiale. 
      
      Vinele cele adînci. 
      Vinele cele adînci ale mădularului toracsic urmează întocmai drumul arterelor au tot acea numire şi sunt de un număr îndoit; asfel să află doă arcade palmere vînoase, pentru o arcadă arterială, doă vine radiale, doă cubitale, doă umerale, nu să află însă decăt o singură vînă acsilară, şi o singură subtclaviculară.  Vinele cele adînci comunică cu cele superficiale. 
      
      Vîna subtclaviculară. 
      Vîna subtclaviculară să numeşte partea trunchiului vini brachiale ce să întinde dela vîna cava de jos şi pînă la muşchii scalemi, înnăuntru ia să află mărginită prin unghiul ce alcătueşte vîna jugulara cu vîna brachiala, şi în afară prin clavicula. Rămurile ce să aruncă în vîna subtclaviculara, sînt vîna intercostala de sus şi din dreapta, vîna jugulara cea esternă, şi cea [419] anterioră şi o ramură mică ce vine dela vîna cefalică. 
      Înclinările vinii subtclaviculare sunt acestea ; înainte ia correspunde la claviculă de care se află despărţită prin muşchiul subtclavicularu, înapoi la artera subtclaviculară, şi care la partea dinnăuntru să află despărţite prin muşchiu scalenu de dinainte, în jos correspunde la coasta de ăntăiu, şi în sus la aponevrosa cerbicală şi la pelle. 
      
      Despre vinele superficiale ale mădularului toracsic. 
      Toate vinele superficiale ale mădularului toracsic vin dela pelle şi dela cesătura celuloasă ce să află pe subt dînsa; vinele ce es din muşchi mergu de să aruncă în vinele cele adînci; cele adînci însă comunică printr’o mulţime de rămuri, cu cele superficiale care sunt mai voluminoase. 
      
      Vinele superficiale dela mînă. 
      Vinele cele mai voluminoase dela mînă occupă dosu mînii, învreme ce  din împotrivă arterele occupă palma. Pe laturile fiecăruia deget să află doă vine colaterale, una internă şi alta [420] esternă ce comunică împreună şi care, odată ce ajung la spaţurile întreosoase să împreună, ca şi rămurile arteriale, şi merg de să deschid în convencitatea unei arcade, din concavitatea aceştii arcade nascu alte rămuri ce să urcă pe antebraţu; din aceste rămuri acea care correspunde la metacarpienu cel d’ăntăiu s’au numit cefalica degetului celui mare, şi aceea ce correspunde la metacarpienul d’al 5-lea salvatela. 
      
      Vinele superficiale ale antebraţului. 
      La antebraţu, vinele superficiale sunt în mai mare număr la partea de dinainte decăt la cea de dinapoi; aceste vine sunt vinele radiale, vinele cubitale şi vina mediana. 
      Văna radială cea superficială, este continoaţia vini cefalici a degetului celui mare; ia să află situată pe lungul margini de dinafară a carpului, şi a radiului, să împreună cu alte rămuri ce vin de la salvatela, şi să împarte căteodată în mai multe rămuri. La urmă vîna radială, cam pe la mijlocul antebraţului trece pe faţa de dinainte a radiului şi să urcă pînă la încovoetura cotului. 
      Vîna cubitala naşte din salvatala şi din alte rămuri ce vin după dosu mînii, să dirigează* [421] în sus pe faţa de dinainte a cubitului şi la încovoetura cotului să îmbucă cu vîna mediana bazilica. 
      Între vîna radiala şi cubitala să vede altă ramură ce să numeşte vîna mediana alcătuită de vinele anteriore ale carpului, căteodată ia lipseşte şi în locul ei să află mai multe rămuri. 
      
      Despre vinele superficiale ale cotului. 
      La cot toate vinele să află la faţa de dinainte a articulaţiei, şi sunt dispozate cu chipul următor. La partea de dinafară să află căpătăiul de sus al radiali, şi la partea de dinnăuntru al cubitali, între dănsele trece vîna mediana care să împarte în doă rămuri; ramura cea de dinafară merge de să uneşte cu radiala, şi alcătueşte vîna cefalica; această ramură să numeşte mediana cefalică; ramura cea de dinnăuntru mai mică şi mai superficială să uneşte cu cubitala şi alcătueşte mediana bazilica. Această dispoziţie însă, a vinelor dela cot nu să află totdauna. 
      [422] 
      Despre vinele superficiale ale braţului. 
      La braţu nu să află decăt doă vine superficiale una în afară care este vîna cefalica, şi alta înnăuntru care este vîna bazilică. 
      Cefalica naşte din împreunarea vini radiale cu mediana cefalica, să urcă în sus pe lungu mărginii de dinafară a muşchiului bicepsu; la urmă petrece p’între muşchiul deltoidul şi pectoralul cel mare şi să aruncă în vîna acsilară. 
      Vîna bazilica este mai voluminoasă decăt cefalica, ia să află alcătuită din împreunarea cubitalii cu mediana bazilica, să dirigează dedinainte înapoi, şi merge de să aruncă cînd în vîna brachiala, cînd în vîna acsilară. 
      Toate  aceste vine superficiale sunt despărţite de pelle printr’o foaie aponevrotică, şi printr’un aşternut de grăsime. Vîna mediana bazilica încrucişează artera brachiala de care nu să află despărţită decăt printr’o foaie aponevrotică ce după marginea de dinnăuntru a zgîrciului muşchiului bicepsului să aruncă peste dînsa; într’acest chip lăsatu de sînge din această vînă este cam primejdios. 
      [423] 
      Vîna cava de jos. 
      Vîna cava de jos, este acel mare trunchiu vînos ce adduce sîngele la inimă din toate părţile trupului ce să află în josul diafragmului. 
      Vîna cava alcătuită cam pe la nălţimea vertebrei lombere de al 4-lea de vinele iliace, să urcă pe lungul coloanei vertebrale din dreapta aorti; odată ce ajunge la ficat să dirigează în dreapta intră în adăncătura ce îi este hotărîtă pe faţa de jos a acestui organ, la urmă petrece diafragmu şi merge de să deschide la partea de dinapoi şi de jos a oreietei din partea dreaptă.
      În vîna cava de jos merg de să deschid toate vinele ce correspund la arterile care nascu din aorta abdominală, afară din rămurile ce es din organele mistueli, toate aceste rămuri alcătuescu un singur trunchiu numit vîna-poarta, asfel în vîna cava merg de să deschid, vinele renale, spermatice sau ovarice, lomberele, capsularele, diafragmaticele de jos, învreme ce mezanterica de sus şi de jos, splenica, pancreaticele şi vinele gastrice să deschid în vîna-poarta; cu toate acestea poate zice cinevaş, că toate vinele abdomenului să sfîrşăscu în vîna-cava, căci tot sîngele ce intră în ficat prin vîna poarta, ese şi să aruncă iarăş în vîna-cava prin vinele epatice. 
      [424] 
      Vinele ce să aruncă în vîna cava de jos. 
      Vinele vertebro-lombere în număr de trei sau patru, de fiecare parte, se deschid în laturile vinei-cave şi sunt alcătuite de cîte doă rămuri, o rămură ce vine dela abdomen, şi alta de la spinare care şi aceasta ese prin doă rămuri una dela muşchi şi pellea spatelui şi alta din coloana vertebrală. 
      Vinele renale ce esu din rinichi sunt foarte groase şi să aruncă iarăşi de fiecare parte în vîna cava. 
      Vinele capsulare ce esu din capsule ce să află d’asupra rinichilor merg de să deschid iarăş în vîna-cava, cea din stînga însă cele mai multe ori să aruncă în vîna renala tot dintr’acea parte.
      Vinele testiculare nascu dinnăuntrul boaşelor, în număr de cinci sau şase, trec pe dinaintea canalului aruncător şi a arterei testiculare cu care alcătuescu împreună cordonul spermatic, trec pe dinnăuntrul canalului inghiuinal, şi odată ce intră în abdomen să despart de canalul aruncător, urmează drumul arterei spermatice pe lungul  muşchiului psoasu; şi să deschid de fiecare [425] parte în vîna cava, sau căteodată în vinele renale. 
      Vinele ovarice, nascu din părţile dinnăuntru ale mitrei, din overe, din ligamenturile cele rotunde, din ţevile mitrei, şi merg asemenea de să aruncă în vîna cava. 
      Vinele diafragmatice urmează întocmai acel drum ca şi arterele diafragmatice. 
      
      Despre vîna poarta. 
      Vinele ce alcătuescu vîna-poarta sunt: vîna mezenterica de sus şi de jos, şi vîna splenica. 
      Vîna mezanterica cea mare, şi cea mică. Toate vinele ce esu din intestin alcătuescu rămuri ce correspund la arterele ce s’au descris. Vinele colice din dreapta, şi vinele intestinului celui subţire merg de să aruncă în mezanterica cea mare; vinele colice din partea stîngă să deschid în mezanterica de jos care naşte din vinele emoroidale cele de sus, care şi acestea comunică cu emoroidalele cele de jos şi cele mijlocii. 
      Vîna splinică naşte printr’o mulţime de rămurele din ţesătura splinii, să dirigează din stînga în dreapta priimeşte întrînsa vîna mezanterica cea mică, şi merge de alcătueşte împreună cu mezanterica cea mare vîna poartă. 
[426] 	Vîna poarta dar să află alcătuită de doă rămuri, de vîna splinică şi de vîna mezanterica cea mare, ce să împreună dinapoiul căpătăiului din dreapta al pancreasului, de acolo să urcă din stînga în dreapta şi merge de intră în adîncătura cea transversă a ficatului, unde să împarte în doă rămuri, una pentru fiecare lob al ficatului, aceste rămuri merg de să împart într’o mulţime de rămurele ce pătrund granulaţiile de care să compune ficatul, aceste rămurele sunt însoţite de împărţelile arteri epatice, şi ale canalului coledoc. 
      Din împărţelile cele mai din urmă ale vinei porţi, nascu rădăcinile vinelor epatice, care împreunîndusă alcătuescu rămurele şi rămuri ce merg de să deschid în adăncătura ficatului prin care trece vîna-cava. 
      
      Vinele iliace cele d’ăntăiu. 
      Vinele iliace d’ăntăiu alcătuescu prin împreunarea lor vîna cava de jos, ele nascu din vinele iliace internă şi esternă care să împreună cam pe la articulaţia sacro-vertebrală; arterele iliace cele d’ăntăiu să află aşezate pe dînsele. 
      [427] 
      Vîna iliaca cea internă, sau ipogastrica. 
      Vîna iliaca cea internă, sau vîna ipogastrică correspunde la artera ce poartă tot acelaş nume şi la partea de dinnăuntru a căria vînă să află. Vîna iliaca cea internă priimeşte rămurile ce correspund la arterile ce nascu din artera ipogastrica, aşadar sîngele ce vine din lighean prin vinele fesiera, obturatriţa şi ischiatica, şi care au aceiaş dispoziţie ca şi arterele ce au acel nume, tot acel sînge zic să varsă în vîna iliaca cea internă; deosebire numai că pentru fiecare arteră să află doă vine, asemenea şi sîngele ce vine dela organele generaţii şi ale udului să varsă tot în vinele iliace de dinnăuntru; mai toate vinele însă ale organelor din lighean sunt oarecum ţesute între dînsele, asfel vinele care încongioară partea de jos a rectului atăt la bărbat căt şi la femee, alcătuescu  împregiurul rectului un fel de ţesătură ce s’au numit ţesătura emoraidală; toate aceste vine sunt alcătuite de vinele emoraidale cele de sus, de vinele emoroidale cele mijlocii, şi de vinele emoroidale cele de jos; rădăcinoarele aceştii ţesături, care să află pe subt membrana mucoasă a rectului, dobîndescu* [428] căteodată un volum foarte mare şi alcătuescu ceea ce s’au numit ţîţînele. 
      Dintre vinele generaţiei la om, vinele scrotale  cele superficiale ce comunică cu vinele ce să află pe faţa de jos a verji, să aruncă în vinele superficiale ale perineului, şi în vinele genitale cele esterne ce vin dela femorala. 
      Vinele vezicale, sau ţesătura vezico-prostatică, este alcătuită de o mulţime de vine ce încongioară gîtu băşici udului, şi prostata, ce vin dela vinele superficiale ale verji şi ale băşicii udului, şi care comunică cu ţesătura emoroidală. 
      Vinele şi ţesătura vînoasă a verji. Vinele verji să împarte în cele superficiale, şi în cele adănci, cele superficiale care nascu în pellea ce acoperă verja să află pe faţa de sus şi de jos a verji; cele mai multe să dirigează pe subt arcada pubisului trec prin ligamentul verjii şi concură a alcătui ţesătura vezico-prostatică despre care s’au vorbit, vinele superficiale comunică cu cele adănci. Vinele cele adînci ale verji nascu din trupurile cavernoase şi urmează întocmai drumul ce fac rămurile artiri genitalei cei interne; trupurile cavernoase le putem socoti ca alcătuite de o ţesătură vînoasă căt să poate de desvoltată.
      [429] 
      Ţesăturile vînoase dela organele genitale ale femeei. 
      Ţesătura vînoasă sau cea vezicală, este la femee mult mai puţin desvoltată decăt la bărbat, şi nu să află alcătuită decăt de căteva rămuri ce vin dela buzele cele mari, şi care comunică cu vinele dela clitoris, şi cu ţesătura vînoasă a vaghinului. 
      Ţesătura vînoasă cea vaginală, este alcătuită de o mulţime de vine înpleticite ce încongioară mai ales căpătăiul de jos al vaghinului, şi care comunică înainte cu ţesătura vînoasă cea vezicală, şi înapoi cu cea emoroidală. Rădăcinele aceştii ţesături să află în membrana cea mucoasă a vaghinului, şi mai cu seamă cu partea cea cavernoasă ce încongioară intrarea acestui canal. 
      Ţesătura vînoasă cea uterină. Vinele ce îmblă prin pereţii mitrii nu sunt deloc şovăite precum am văzut că să află arterile acestui organ; ca să vază cinevaş aceste vine, trebue să le cerceteze pe o mitră în vremea însărcinării; să pot vedea atunci trunchiuri groase ce occupă mărginile şi unghii acestui organ, şi mulţime de rămuri ce să dirigează din dreapta în stînga şi ce să deschid în trunchiurile de mai sus; aceste vine s’au numit sinurile uterine. 
      [430] 
      Vinele mădularelor abdominale. 
      Vinele mădularelor abdominale, să împart ca şi acelea ale mădularelor toracsice în vinele cele adînci, şi în cele superficiale.
      
      Vinele cele adînci ale mădularelor abdominale. 
      Vinele piciorului şi ale fluerului piciorului. Vinele planterile cea esternă şi cea internă să împreună şi alcătuesc vîna tibiala cea de dinapoi, care urmează tot acel drum ca şi artera ce poartă acelaş nume, şi să uneşte cu vîna peroniera spre a alcătui trunchiutibioperonieru, pe de altă parte  vîna tibiala cea anterioră, care au început prin vîna pedioasa, pătrunde partea de sus a ligamentului întreosos, şi alcătueşte împreună cu trunchiul tibio-peronieru vîna poplitea. Toate aceste vine sunt tot cîte doă pentru fiecare artiră, comunică împreună printr’o mulţime de rămuri, şi priimescu sîngele după la muşchi; dela vîna popliteea însă încolo nu să află decăt cîte o singură ramură pentru o arteră. 
[431] 	Vîna popliteea, această vînă să află în adăncătura de dinapoi a genuchiului, unde este aşezată dinapoiul arterii; ia este foarte voluminoasă, şi priimeşte întrănsa vinele gemene, vinele articulare, şi vîna safena cea esternă. 
      Vîna femorala. Această vînă să află mărginită ca şi artera femorală, jos prin locul unde trece prin muşchiul adductoru de al 3-lea, şi sus prin arcada crurală. Înclinările ei cu artera femorală sunt acestea: jos ia să află la partea de dinafară a arterii, mai sus la partea de dinainte a artiri, însfîrşit de acolo de unde vîna safena cea internă să aruncă întrănsa pînă la arcada crurală să află la partea dinnăuntru a arterii; vîna femorală priimeşte toate rămurile ce correspund la împărţelile arterii femorale, afară din vinele genitale cele esterne care să aruncă în safena cea internă. Mai este şi altă vînă femorală mai adăncă ce să aruncă întrănsa. 
      Vîna iliaca cea esternă. Ia să află mărginită jos prin arcada crurală, şi sus prin semfisa sacro-iliacă unde să împreună cu vîna iliaca cea internă; ia are tot acele înclinări ca şi artera iliaca la partea dinnăuntru şi dinapoi a căria să află. Vîna iliaca cea internă, priimeşte întrănsa vîna epigastrica şi vîna circonflecsa iliacă; aceste vine sunt tot căte doă care cănd sunt [432] approape să se arunce în vîna iliaca să împreună într’un singur trunchiu. 
      Toate vinele cele adînci ale mădularului abdominal, afară din vîna iliaca cea esternă, au din distanţă în distanţă valvule sau clape; vîna femorală cea adăncă şi popliteea au căte patru valvule, vinele peroniere şi tibiale au căte mai multe. 
      
      Vinele superficiale ale mădularului abdominal. 
      Vinele superficiale ale mădularului abdominal mult mai puţine decăt acelea ale mădularului toracsic, merg toate de să deschid în doi trunchi vînoşi, care sunt vîna safena cea esternă şi vîna safena cea internă. 
      
      Vinele superficiale ale piciorului. 
      Toate vinele piciorului să află ca şi la mînă pe partea cea dorsală. Vinele din laturi ale degetelor merg de să aruncă toate în convencitatea unei arcade ce să află pe partea de dinainte  a metatarsului. Din căpătăiele aceştii arcade pleacă căte o ramură; cea de dinnăuntru ce să numeşte [433] dorsala cea internă a piciorului şi care este mai voluminoasă, este începutul vinei safene cei interne; cea de dinafară numită dorsala cea esternă, este începutul vinei safene cei esterne. 
      
      Vîna safena cea internă. 
      Vîna safena cea internă, ce este prelungirea vinei dorsale de dinnăuntru a piciorului, urmează faţa cea dorsală a metatarsului d’ăntăiu, şi la urmă a tarsului priimeşte o ramură ce vine dela plantera cea internă, precum şi toate rămurile superficiale ce vin dela regioana planteră de dinnăuntru a piciorului, la urmă să urcă în sus pe dinaintea maleolei cei interne, pe faţa cea de dinnăuntru a tibiei, pe lungul mărginei de dinapoi a acestui os, pe faţa de dinapoi a tuberosităţii de dinnăuntru a tibiei, i pe a condilului femurului, odată ce au ajuns lîngă tendoanele muşchilor jumătate tendinosul, dreptul de dinnăuntru şi cuturieru, să întoarce de dinapoi înainte, să dirigează în sus pe marginea de dinainte a cuturierului, pătrunde aponevrosa femorală ca la vreun lat de deget în josul arcadei crurale, şi să deschid în vîna femorala. Vîna safena cea internă nu să află despărţită de pelle decăt printr’o foaie aponevrotică foarte subţire;* [434] nervu safenu cel internu o însoţeşte dela genuchiu şi pînă la maleola cea internă; în lungimea ei merg de să aruncă întrănsa o mulţime de vine superficiale ce vin dela fluerul piciorului, dela coapsă, dela  abdomen, precum şi vinele genitale cele esterne; pe lîngă aceasta  ia comunică cu vinele cele adănci ale mădularului abdominal. 
      
      Vîna safena cea esternă. 
      Vîna safena cea esternă, ce este prelungirea  vinei dorsale cei esterne a piciorului, trece pe dinaintea articulaţiei peroneo-tibiala, priimeşte în lungimea ei o mulţime de rămuri, să urcă pe marginea de dinafară a tendonului lui ail trece prim mijlocul regii de dinapoi a fluerului piciorului, şi merge de să aruncă în vîna popliteea. 
      
      Vinele coloanei vertebrale sau vinele rahidiene. 
      Vinele rahidiene să împart în vinele superficiale şi în vinele cele adănci. 
      [435] 
      Vinele rahidiene cele superficiale. 
      Aceste vine să împart în vinele cele anteriore, şi în cele posteriore; cele anteriore sunt vîna azigos cea mare şi cea mică, trunchiul întrecostalelor din dreapta şi din stînga, vinele vertebro-lombere, sacralele cele laterale şi cele mijlocii, vîna cerbicala cea urcătoare şi vîna vertebrala. 
      
      Vîna azigos cea mare. 
      Vîna azigos este o vînă voluminoasă fără soţu, culcată pe lungul coloanei vertebrale, care începe la regia lomberă, şi să sfîrşaşte la partea de sus a toracsului unde să asvîrlă în vîna cava cea de sus. Ia naşte în regia lomberă, din mai multe ramuri ce vin dela vinele lombere, renale şi dela vîna cava cea de jos, să urcă pe partea driaptă a coloanei vertebrale, intră în toracs pe lîngă artera aorta, şi să deschide în vîna cava de sus cam pe la al 3-lea spaţu intrecostal. În drumul ei ia priimeşte vîna bronhica cea dreaptă, căteva vine ezofagiene şi mediastine, în dreapta vinele vertebro-costale cele opt din urmă, şi în stînga vîna jumătate azigos, precum şi trunchiul vinelor intrecostale de sus şi din stînga. 
      [436] 
      Vîna azigos cea mică, sau jumătatea azigos. 
      Vîna azigos cea mică, este alcătuită de vinele vertebro-costale din stînga cele cinci din urmă; ia să deschide în vîna azigos cea mare; vinele vertebro-costale de sus şi din stînga merg de să deschid tot întrănsa. 
      Aşadar vîna azigos este hotărîtă a aduna sîngele dela vinele vertebro-costale din dreapta şi din stînga. 
      Toate aceste vine ce alcătuescu vinele azigos, cum ar fi, vinele intrecostale, sau vertebro-costale din dreapta, vinele lombere, vinele ileo lombere; au întocmai acea dispoziţie ca şi arterele ce poartă tot acea numire, adică ele adună sîngele din spaţurile întrecostale, din muşchii spatelui, şi din canalul măduvii spinoase.
      Vinele sacrale cea mijlocie şi cele laterale să află şi ele alcătuite ca cele mai de sus, de rămuri dorso-rahidiene, să aruncă în vinele iliace cele d’ăntăiu; pe lîngă aceasta sacrala cea mijlocie comunică şi cu vinele emoroidale. 
      Vinele rahidiene cele superficiale dela regia cerbicală de dinainte, merg de să aruncă în parte, însă de dinapoi a aceştii regii să află o mulţime* [437] de vine ţesute oarecum între dănsele şi care merg de alcătuescu doă vine mai mari ce să pot numi vinele jugulare de dinapoi. 
      
      Vinele rahidiene cele adînci, sau vinele intrarahidiene. 
      Vinele intrarahidiene să împart în vinele măduvi spinoase, şi în vinele ce să află între canalul osos şi între duramera ce accopere măduva spinoasă, şi care acestea să împart în vinele longitudinale de dinainte, vinele longitudinale de dinapoi, şi în vinele transverse prin care cele de dinainte comunică cu cele de dinapoi; toate aceste vine alcătuescu împreună un fel de răţea, şi cu acest chip să află între dănsele o comunicaţie foarte întinsă. 
      [438] 
      Despre vasele limfatice. 
      Vasele limfatice s’au numit, unele vase transparente cu valvule înnăuntru ca şi vinele, şi care duc întrănsele limfă, sau hil; ele trec din distanţă în distanţă p’între nişte trupuri rătunde de forma glandelor, ce s’a numit ganglioane limfatice, şi toate merg de să deschid în sistemul vînos. 
      Vasele limfatice să împart, în acele ce duc limfă, şi în acele ce duc hilu şi care s’au numit vasele lăptoase; afară din aciiasta, nicio deosebire nu să află între aceste doă feluri de vase limfatice. 
      Vasele limfatice, ca şi vinele nascu dela circonferinţa trupului şi toate să dirigează spre un centru; ca şi vinele, ele să află de doă feluri, [439] unele superficiale. şi altele adînci, cele superficiale însoţescu vinele cele superficiale, şi cele adînci însoţesc arterele şi vinele cele adînci. 
      Vasele limfatice însă nu să împreună spre a alcătui rămuri mai groase şi trunchi ca vinele, ele au mai tot acel calibru în toată lungimea lor. 
      Începutul vaselor limfatice este încă cam necunoscut; cu toate acestea să poate oarecum dovedi că vasele limfatice nascu după surfaţa deosebitelor părţi ale trupului prin nişte ţesături căt să poate de subţire; dintr’aceste ţesături nascu rădăcinoare mici adînci şi superficiale, cele adînci precum s’au zis însoţescu vasele şi nervurile cele adînci ale organelor, şi cele superficiale însoţescu asemenea vinele superficiale, aceste vase îmblă prin organe, comunică între dănsele printr’o mulţime de rămuri în curmeziş fără a alcătui însă rămuri mai mari, crăci, ş.ci.l.; vasele limfatice trec prin nişte trupuri de forma glandelor numite ganglioane limfatice, în desimea cărora ele să îmbucă, să perdu, la urmă din aceste ganglioane esu alte rămuri care urmează drumul lor. 
      Toate vasele limfatice merg însfîrşit de să aruncă în doă trunchiuri care sunt canalul toracsic, şi vîna limfatică cea mare din dreapta; aceasta din urmă priimeşte limfa din mădularul toracsic cel drept, din jumătatea din partea dreaptă a capului, a gîtului şi a [440] toracsului, în vreme ce canalul toracsic priimeşte limfa din toate celelalte părţi ale trupului, la urmă canalul toracsic merge de să aruncă în vîna subtclaviculara din stînga, şi vîna limfatica cea mare în subtclaviculara cea dreaptă. Părerea unor autori este că vasele limfatice mai comunică cu vinele atît în ganglioanele limfatice, căt şi în desimea organelor acolo unde îş au rădăcina atăt vasele limfatice căt şi vinele. 
      Vasele limfatice să află alcătuite ca şi vinele de doă membrane una înnăuntru zeroasă, şi alta în afară fibroasă; valvulele sau clapele sunt foarte numeroase întrănsele. 
      Ganglioanele limfatice. Ganglioanele limfatice sunt un fel de centru în care merg de să deschid mai multe vase limfatice; ganglioanele limfatice ale mădularelor să află situate la partea lor de sus, şi pe faţa pe care se încovoaie mădularele; ganglioanele limfatice ale toracsului şi ale abdomenului, ale capului şi ale gîtului să află culcate pe lungul coloanei vertebrale şi ale vaselor celor mari; asfel le găseşte cinevaş în mezanter, în mediastini, în rădăcina plămînilor ş.ci.l. Volumul lor este de grosimea unui bob de mei pînă la aceia a unei aluni mari. Faţa lor vînătă în toate părţile trupului, la plămîni este neagră; ei să află alcătuiţi de ţesătura celuloasă în care intră şi esu o mulţime de vase limfatice ce să înpleticescu împreună. 
      [441] 
      DESPRE  VASELE LIMFATICE ÎN PARTICULAR.	
      Despre canalul toracsic. 
      Canalul toracsic, este trunchiul tutulor vaselor limfatice  ale trupului omului, afară dintr’acele din jumătatea cea dreaptă a capului, a gîtului, a toracsului şi a mădularului toracsic din dreapta. El începe la lungimea vertebrei lombere de al 2-lea din împreunarea mai multor rămuri de vase limfatice; aceste vase limfatice foarte groase esu din ganglioanele abdominale, să dirigează toate spre un fel de hazna numită, rezervoaru sau haznaoa lui Peche, ce să află situată în dreapta şi înapoiul aorti, şi care este începutul canalului toracsic, la urmă canalul toracsic intră în toracs prin gaura aortică a diafragmului, să urcă pe coloana dorsală între vîna azigos ce să află în dreapta, şi între aorta ce să află în stînga, şi merge de să deschide în vîna subtclaviculara din stînga. Grosimea ei este ca de o pană de condeiu care din distanţă în distanţă prezentează nişte îmflături. 
      [442] 
      Despre vîna limfatica cea mare din dreapta, sau canalul toracsic cel drept. 
      Vîna limfatica cea mare din dreapta, este un vas limfatic mare, în care merg de să deschid vasele ce vin din jumătatea din dreapta a capului, a gîtului, din mădularul toracsic din dreapta şi din plămînul cel drept. El nu are mai multă lungime decăt de un deget, şi merge de să aruncă în vîna subt-claviculara din dreapta. 
      
      Despre vasele şi ganglioanele limfatice ale mădularului abdominal. 
      Vasele limfatice ale degetelor însoţescu celelalte vase colaterale pe dosul piciorului, unde alcătuescu o ţesătură în care merg de să deschid rămuri ce vin după mărginile piciorului. Din această ţesătură ce să află pe dosul piciorului pleacă o mulţime de rămuri ce încongioară partea de dinainte a fluerului piciorului, şi care alcătuescu doă mănuchiuri. Mănuchiul cel mai însemnat priimeşte vasele limfatice din jumătatea de dinnăuntru a tălpii piciorului, şi merge de [443] însoţeşte vîna safena cea internă; celălalt mănuchiu priimeşte vasele limfatice ce nascu pe jumătatea de dinafară a tălpii piciorului, şi să urcă cu vîna safena cea esternă; odată ce ajunge dinapoiul condilului internu al femurului, să împreună în parte cu vasele limfatice cele adănci, şi împarte cu cele ce însoţescu vîna safena cea internă. La urmă toate aceste limfatice să urcă pe partea de dinnăuntru a coapsii, şi ca la vreo doi laţi de deget în josul stinghii alcătuescu vreo zece doăsprezece ganglioane numite ganglioanele inghiuinale cele superficiale. În aceste ganglioane merg de să deschid toate limfaticele ce vin dela partea de dinainte a coapsii, dela bucile şezutului, dela şolduri dela partea de jos a spatelui; dela regia lomberă, precum şi acele ce esu din partea de dinainte a pîntecelor.
      Vasele limfatice cele adănci ale fluerului piciorului urmează drumul arterelor, şi la încheietura genuchiului alcătuescu căteva ganglioane; la urmă vasele limfatice ce esu din aceste ganglioane să urcă pe coapsă împreună cu artera femorală, şi la partea de sus a coapsei alcătuescu căteva ganglioane, numeşte ganglioanele inghiuinale cele adănci, într’acestea merg de să aruncă limfaticele ce însoţescu artera epigastrică, şi circonflecsa iliaca. 
      Vasele limfatice ce es din glandele inghiuinale atăt cele superficiale căt şi cele adănci, trec pe [444] subt arcada crurală, şi numaidecăt să împart în doă mănuchiuri; unul dintr’aceste mănuchiuri însoţeşte vasele iliace cele esterne asupra cărora să împleticescu şi alcătuescu căteva glande, iar celălalt să scoboară în ligheanul cel mic şi să ammestecă cu glandele pelviene. Aceste din urmă glande primescu vasele limfatice din părţile cele adănci ale bucilor şezutului, mai priimescu şi acelea ce vin dela băşica udului, dela prostată, dela băşicuţele seminale, dela canalul udului, dela partea de jos a rectului, dela vaghin şi dela gîtul mitrei; toate aceste limfatice urmează drumul celorlalte vase. Vasele limfatice ce es din glandele pelviene alcătuescu o mulţime de trunchiuri foarte voluminoase ce să urcă spre partea de sus a ligheanului; unele dintrănsele însoţescu artera ipogastrică, şi să aruncă în glandele iliace, altele să unescu cu vasele ce es din aceste glande, şi toate acestea alcătuescu dinaintea unghiului sacro-vertebral o ţesătură destul de desvoltată. 
      Toate vasele acestea înaintează spre coloana vertebrală, şi alcătuescu pe dinaintea artiri aorti mulţime de glande numite glandele aortice. În aceste glande merg de să deschid vasele limfatice cele lombere, şi acelea ce vin dela jumătatea din stînga a colonului şi dela rectu; glandele aortice mai priimescu vasele limfatice ce vin dela rinichi, dela testicule, şi la femee dela mitră şi dela overe; vasele limfatice ce esu din glandele [445] aortice să împreună alcătuescu căteva trunchiuri care concură cu limfaticile ce vin dela intestinu   cel subţire a alcătui haznaoa sau rezervoaru lui Peche. 
      Vasele limfatice ale intestinului celui subţire sau vasele lăptoase es din membranele intestinului, intră în mezanter, să unescu cu acelea ce es din partea dreaptă a intestinului celui gros, trec prin căteva glande, şi la urmă merg de alcătuescu împreună cu vasele mădularelor abdominale şi ale ligheanului rezervoaru lui Peche.
      Vasele limfatece ce es din stomah, din splină, din pancreas, şi din ficat merg de să aruncă în canalul toracsic după ce mai întăiu au trecut p’într’o mulţime de glande. 
      Înnăuntru în toracs, canalul toracsic priimeşte limfatecele ce vin dela pereţii peptului, şi limfatecele  ce vin de la plămîni şi care trec prin nişte glande numite glandele bronhice, precum şi limfaticile ce vin dela inimă şi dela pericard. Limfaticile cele superficiale ale ficatului să urcă pe partea de dinainte a peptului urmează drumul arteri mameri dinnăuntru şi merg de să deschid în canalul toracsic, asemenea şi toate limfaticile ce vin dela jumătatea din stînga a spatelui, a peptului, a gîtului, a capului, precum şi dela mădularul toracsic din stînga să aruncă iarăş în partea de sus a canalului toracsic. 
      În partea dreaptă, vasele limfatice ce vin dela [446] spate, dela pept, dela braţu, dela cap şi dela gît să împreună şi alcătuescu un singur trunchiu gros şi scurt numit vîna limfatica din dreapta cea mare, şi care să deschide în vîna subtclaviculara cea dreaptă. 
      Vasele limfatice cele superficiale ale abdomenului toracsic încep prin nişte rămuri palmere şi dorsale pe lungul degetelor, să urcă pe faţa de dinainte a antebraţului, cele dela partea de dinapoi merg de să împreună asemenea cu cele dela partea de dinainte, şi pătrund în nişte glande ce să află la încheietura cotului la urmă să urcă pe marginea de dinnăuntru a braţului, pînă la subţioară unde alcătuescu o mulţime de glande numite glandele acsilare. Limfaticile cele adănci ale mădularului toracsic urmează drumul vaselor celor adînci, şi merg asemenea de să deschid în glandele acsilare, în care să mai deschid limfaticile superficiale ce vin dela pept, dela spate şi dela ceafă. În sfîrşit vasele ce esu din glandele acsilare merg de să deschid în canalul toracsic sau în vîna limfatica din dreapta. 
      Limfaticile cele superficiale ale capului să aruncă în glandele ce să află subt falcă, şi dinapoiul urechii, cele adînci ce esu din cran însoţescu artera carotida de dinnăuntru alcătuescu pe lungul gîtului glande, şi merg asemenea de să deschid în canalul toracsic sau în vîna limfatica din dreapta. 
      [447] 
      Nevrologie. 
      Nevrologia are drept sfîrşit studiul aparatului simţurilor, şi a inervaţiei, care să compune- 1-iu de organele simţurilor, 2-lea de centru cerebro-rahidienu, şi al 3-lea de Nervuri. 
      
      Organele simţurilor. 
      Organele simţurilor sunt părţi ale trupului, care prin simţirea ce au, pun omu în relaţie cu trupurile după din afară. Aceste organe sunt în număr de cinci, 1-iu pellea organul pipăitului; 2-lea organul gustului, 3-lea organul mirosului, 4-lea organul vederi, şi al 5-lea organul auzului. 
      [448] 
      Despre pelle. 
      Pellea este o membrană ce slujaşte  a accoperi trupul şi care pe de o parte îl apără oarecum de trupurile după din afară, iar pe de alta, prin simţirea ce are ne pune în relaţie cu dănsele. Pe lîngă acestea ia mai slujaşte a suge unele materialuri după din afară, precum şi a scoate afară din trup altele, ceea ce alcătueşte năduşala. 
      Pellea presentează pe surfaţa ei cea de dinafară o mulţime de încovoieturi, de zgîrciuri mai mari sau mai mici; dintr’acestea unele ţin la mişcarea la care se află supuse părţile, precum pe la încheeturi, altele la muşchii ce să află d’a dreptul dedesubtul ei, şi altele la bătrîneţe, la slăbiciune. Pe dedesubtul pellii să află un aşternut de grăsime închisă într’o mulţime de firicele ce să desfac dintrănsa, acele firicele mărg de pătrund părţile trupului ce să află dedesubtul pellii, tot printr’această faţă pellea îş priimeşte vasele şi nervurile. 
      
      Despre ţesătura pellii. 
      Pellea să află alcătuită 1-iu de dermu sau corion, 2-lea de papile, 3-lea de pigmentu* [449] 4-lea de o ţesătură limfatică, 5-lea de epidermu, şi al 6-lea de foliculuri, de păr, de unghii, de vase, şi de nervuri. 
      1-iu. Dermu. Corionu sau dermu este oarecum şarpanta pellii, el dă pellii însuşirile ce are de a fi ţeapănă, elastică, şi de a să putea întinde. Dermu este aşternutul cel mai adînc al pelli; grăsimea lui nu este tot aceea pe la toate regiile, la cap, la spate, spre pildă, este mult mai groasă decăt la boaşe, la pleopile ochilor, ş ci l., deosebirea în grosime atîrnă atît de secs, căt şi de vîrstă, asfel la o muere dermu este mai subţire, asemenea şi la bătrîneţe merge subţiindusă. Pe surfaţa lui cea adîncă să află o mulţime de celule conice a cărora vîrf să află întoarse în afară, şi basa înnăuntru, acele celule să află pline de grăsime. Dermu să află alcătuit de o ţesătură de fibre înpleticite, cu atît mai mult de ţeapănă, de strînsă, cu căt să appropie de surfaţa   de dinafară. 
      2-lea. Papilele. Papilele sunt nişte scosături ce accopere peste tot dermu, şi care să află compuse de o ţesătură în felul buretelui, în care intră o mulţime de nervuri şi de vase. 
      3-lea. Ţesătura limfatică. După băgările de seamă făcute asupra pelli, d’asupra papilelor  s’ar fi aflînd o ţesătură alcătuită de vase limfatice căt să poate de mici. 
      4-lea. Pigmentu. Dedesubtul epidermului [450] se află un aşternut de o materie văpsitoare ce dă faţa cea neagră, sau aceea ca arama la unele soiuri de oameni; acea materie văpsitoare să ardică cu epidermu împreună, spre pildă după punerea unei vezicători, totdauna faţa pellii este înclinată cu aceea a părului. 
      5-lea. Epidermu. Epidermu este aşternutul cel mai de dinafară al pelli. El este alcătuit de o pozviţă cam transparentă, a căria faţă de dinnăuntru este pătrunsă de găurele ce să aplică pe scosăturile papilelor; din faţa ei de dinnăuntru să desfac o mulţime de firicele ce pătrund pellea şi care sunt socotite ca nişte ţevi prin care ese pe de o parte năduşala, şi pe de alta să face sugerea licuidurilor de dinafară. 
      6-lea. Foliculuri. În desimea dermului să află o mulţime de pungi de mărimea unui grîn de meiu ce ardică oarecum epidermu, şi ce să deschid în afară printr’o gaură mică. Acele pungi s’au numit foliculuri, ele secretează o materie groasă de care să află mereu unsă pellea, aceste foliculuri sunt mai cu seamă în mare număr, la subţioară, pe cap, lîngă nări şi celelalte. 
      [451] 
      Despre unghii. 
      Unghii să numescu nişte plăci de felul coarnelor ce accopere căpătăiul feţii dorsale al degetelor. Să deosibeşte la dănsele, rădăcina ce să află accoperită de pelle, trupu, slobod prin faţa lui cea convecsă, lipit prin faţa cea concavă, şi avînd la partea de dinapoi o luniţă albă, şi însfîrşit căpătăiul cel slobod, care s’ar întoarce în felul cărligului, daca nu l’ar  tăia cinevaş. 
      Unghia intră într’o cercevea a pelli cu chipul următor. O dată ce dermu au accoperit o mică parte a rădăcinii, să întoarce de dinainte înapoi, trece pe dinapoiul mărginii cei lipite a unghiei, şi la urmă merge pe subt faţa cea concavă a unghiei de să prelungeşte cu dermu căpătăiului degetului. Partea dermului ce să încovoaie pe căpătăiul cel de dinapoi al unghiei, s’au numit mitra unghiei; în fundul aceştii mitre să văd o mulţime de papile foarte dezvoltate; să mai văd asemenea pe toată faţa dermului ce să află pe subt unghie; aceste papile însă sunt dispozate în linii drepte ce alcătuescu scosături, între dănsele să văd alte linii adănci; unghia pe faţa ei cea concavă are tot acea dispoziţie, asfel la liniile cele scoase ale papilelor, correspund linii adînci ale unghiei, şi [452] la liniile cele ale dermului correspund linii scoase ale unghiei, acele papile slujescu a secreta substanţa unghiei. 
      
      Despre păr. 
      Părul este un product de felul cornului, ce accopere toată surfaţa trupului, afară numai din palma mîinii şi talpa piciorului; după locu unde ese, părul ia deosebite numiri, asfel sprîncenile, genile, barba, ş ci l. La fiecare păr, să deosibeşte bulbu sau organul ce secretează părul, şi firul părului ce este partea cea secretată. Bulbu sau foliculul are o formă ovoidă, să află în desimea dermului, şi să prelungeşte în afară printr’o gaură strîmtă; în fundul bulbului să află o papilă plină de vase şi de nervuri, întrănsa să află rădăcina părului. Firul de păr naşte ăntăiu printr’un fel de teacă conică, dasupra papilei, după această teacă vine alta care ardică pe cea dăntăiu, şi aşa tot cu acest chip să alcătueşte păru ce are o formă conică, toate aceste teci sunt pătrunse de o materie văpsitoare care la bătrîneţe încetează de a să mai secreta. 
      [453] 
      Despre limbă privită drept organul gustului. 
      Simţu gustului să află mai cu seamă, în acea membrană papileră ce accoperă faţa de sus a limbii. Pellea ce accopere limba are întocmai tot acea ţesătură ca şi pellea după trup. Nervurile însă ce priimeşte limba sunt căt să poate de numeroase, şi de desvoltate, asfel nervu ipoglosul cel mare, sau al 9-lea pereche; nervu gloso-farengienu ce vine din al 8-lea pereche; nervu lingualu, ce vine din al 5-lea pereche; din aceste nervuri însă cel dăntăiu este hotărît la mişcare, iar celelalte doă la simţire. 
      
      Despre organul mirosului. 
      Organul mirosului să află situat în membrana mucoasă numită membrana pituitera ce căptuşaşte găunoşiturile nărilor. Nările se află alcătuite de oase şi de cartilagiuri precum am văzut. Membrana pituitera accopere nu numai oasele nasului, ci să prelungeşte în sinurile ce vin de să deschid în nări, precum în sinurile sfenoidale, în sinurile frontale, şi în sinurile macsilare. Pituitera* [454] priimeşte o mulţime de rămuri arteriale, ce vin mai toate dela macsilara cea internă, şi care sunt, sfeno-palatina, subt-orbitera, alveolera cea de sus, palatina, pterigo-palatina; orbiterele de sus şi etmoidele vin dela artera oftalmică; mai vin şi dela faţiala, precum dorsalele nasului, ramura ăripii nasului; vinele sunt căt să poate de dezvoltate, şi merg de să aruncă în macsilarele de dinnăuntru, în facialele, şi în oftalmicile. Membrana pituitera, afară din căteva rămuri de nervuri ce priimeşte dela al 5-lea pereche, priimeşte nervu olfactiv sau 1-a pereche, care ese din cran prin lama ciuruită a etmoidului şi să împarte pe nări pînă la cornetu din mijloc. 
      
      Despre vedere. 
      Ochi organu vederi, situaţi în orbituri, se află accoperiţi de pleope, mărginite de sprîncene. Sunt şase muşchi cei încongioară şi care îi pune în mişcare, aceştia sunt muşchii cei drepţi în număr de patru, şi muşchii oblici în număr de doi; afară din acestea, să mai află nişte glande lacrimale ce slujescu a uda oarecum surfaţa de dinainte a  ochiului, şi a înlesni mişcările. 
      [455] 
      Despre sprîncene. 
      Sprîncenile, sunt doă scosături în formă de arcuri, accoperite de fire de păr ţepene şi scurte dirigeate dinnăuntru în afară, ce occupă partea de jos a fruntei, şi mărginescu pleopa de sus. Căpătăiul de dinnăuntru ce are mai multe fire s’au numit capul sprîncenii, şi cel de dinafară coada. Pellea în care să află înfipte aceste fire este ţeapănă, şi ţine de fibrele muşchiulare ale muşchilor frontalului, orbicularului, şi ale sprîncenosului. Nervurile sunt numeroase şi vin dela a 5-lea pereche, şi dela facialu; şi vasele dela artera oftalmică, şi tamporala. Slujba lor este a protegea ochi, şi a opri un mare număr de raze luminoase a pătrunde întrînşii. 
      
      Despre pleope. 
      Pleopile sunt doă perdele mişcătoare ce protegează ochiul, îl accopere, sau îl descopere, după cum să appropie sau să depărtează una de alta. Una sus şi alta jos, cănd să appropie una de alta oprescu cu totul razele luminoase a pătrunde în ochi. Faţa lor cea de dinafară este convecsă* [456] şi cea de dinnăuntru concavă; aceasta să aplică pe globu ochiului, şi prezentează un şir de linii verticale cam galbene alcătuite de o mulţime de glande mici, numite glandele lui Meibomius. Marginea superioară a pleopi de sus să mărgineşte de sprînceană şi de arcada orbitera; şi marginea inferioară a celii de jos să confundă cu obrazu. Marginea lor cea slobodă este dreaptă şi pătrunsă de vreo trei sau patru rînduri de fire de păr, ce s’au numit genile. 
      Tot pe această margine să deschid glandele lui Meibomius. La partea dinnăuntru mărginile cele slobode presentează cîte un tubercul mic pătruns de o gaură în care vin de să deschid ţevile lacrimale. Locurile unde să împreună mărginile cele slobode ale pleopilor s’au numit unghii ochilor. 
      Pleopile să află alcătuite de nişte cartilagiuri ce occupă mai cu seamă partea lor din mijloc, acel al pleopi de sus este mai mare, de marginea lui de sus să prinde muşchiul ardicătoru pleopi de sus; faţa lor de dinafară convecsă este accoperită de muşchiul orbicularu, cea de dinnăuntru concavă correspunde la conzonctiva, sau la membrana mucoasă ce accopere globul ochiului. În desimea lor să află glandele lui Meibomius. Pellea cele accoperă este căt să poate de subţire şi căptuşită de un aşternut de ţesătură celuloasă foarte delicată. Pe lîngă acestea, mai să află [457] şi o membrană fibroasă în desimea lor. Pleopile să află căptuşite de o membrană mucoasă numită conzonctiva, care odată ce au accoperit faţa lor de dinnăuntru şi au ajuns lîngă arcada orbitera să încovoaie de dinapoi înainte trece peste globul ochiului ce îl accopere peste tot. 
      Glandele lui Meibomius, să află situate pe partea de dinapoi a pleopilor în linii verticale în număr de 30 sau 40. Ele correspund la partea de dinapoi a cartilagiurilor şi vin de să deschid de fiecare parte a unor canaluri dirigeate de sus în jos, canaluri ce varsă pe marginea cea slobodă a pleopelor materia secretată în acele glande ce s’au numit urdori. La unghiul de dinnăuntru al ochiului între pleope să mai află o mulţime de glande ce alcătuescu o grămăzue de mărimea unui grăunte de grîu, şi care s’au numit caroncula lacrimală. Această grămăzue de glande să află accoperită de conzonctiva, prin care ese materia secretată de acele glande; arterile vin dela oftalmica, dela tamporala, dela subtorbitera şi faciala, nervurile vin atăt dela facialu căt şi dela a 5-lea pereche. 
      Pleopile slujescu a feri ochiu împotriva luminii, a aerului şi a trupurilor ce să află în aer; pe lîngă aceasta mai udă surfaţa ochiului de licuidul secretat atăt de glanda lacrimală, căt şi de glandele lui Meibomius, mătură oarecum trupurile* [458] cele streine ce să află între globul ochiului şi între dănsele şi le scoate afară. 
      
      Despre muşchii ochiului. 
      Sunt şase muşchi la fiecare ochiu, patru drepţi şi doi oblici; afară din aceştia mai este şi muşchiul ardicătoru pleopi de sus. 
      Ardicătoru pleopi de sus. Muşchiu subţire, naşte din fundul orbitului împregiurul găuri optici, să dirigează înainte, alcătueşte un mînuchiu ce trece pe d’asupra globului ochiului şi ce vine de să prinde de marginea de dinapoi a cartilagiului pleopi ochiului. Acest muşchiu accopere muşchiul cel dreptu de sus al ochiului, correspunde la tavanu orbitului, şi slujaşte a trage în sus şi înapoiu pleopa de sus.
      
      Muşchii cei drepţi ai ochiului. 
      Aceşti muşchi sunt în număr de patru, unu sus şi altul jos, unul înnăuntru şi altul în afară; căte patru să prind în fundul orbitului de membrana cea fibroasă ce încongioară nervul optic, şi de mărginile despicăturii sfenoidale, la urmă să încovoaie pe globul ochiului, şi vin de să prind de sclerotica împregiurul cornei cei transparente. [459] Forma lor este triunghiulară, vîrfu triunghiului correspunde la fundul orbitului, şi baza la globul ochiului. Căte patru correspund printr’o faţă la globul ochiului şi la nervul optic, iar prin ceialaltă la pereţii de os ai orbitului unde să află încongiuraţi de o mulţime de grăsime. 
      
      Muşchii oblicii ochiului în număr de doi.
      Muşchiul oblicul cel de sus al ochiului, să află situat pe lungul mărginiei de dinnăuntru al peretelui de sus al orbitului. El să prinde în fundul orbitului lîngă muşchiul drept de sus al ochiului, să dirigează înainte şi să schimbă într’un tendon; acest tendon pătrunde un fel de scripeţ cartilaginos ce să află pe peretele de sus al orbitului, îş schimbă numaidecăt direcţia să dirigează în afară şi cam înapoi, şi să prinde iarăşi de sclerotică dinapoiul tendonului dreptului de sus. 
      Oblicul cel mic, sau oblicul de jos, este cam încovoiat şi să află oarecum aşezat în curmeziş dedesubtul globului ochiului. El începe la marginea de dinainte şi de jos a orbitului, înafara sacului lacrimal, de acolo să încovoaie înafară şi în sus dedesubtul globului ochiului, şi a [460] muşchiului dreptu de jos, trece pe subt muşchiul dreptu de dinafară şi să prinde de faţa de dinafară şi de dinapoi a globului ochiului. 
      Slujba muşchilor ochiului. dreptul de sus, şi dreptul de jos întorc globu ochiului d’asupra acsului celui din curmeziş. Dreptul din afară, şi cel de dinnăuntru îl întorc asupra acsului celui vertical. Cănd căte patru deodată să strîng îl trag înapoi. Pe lîngă aceasta, dreptul de sus dintr’o parte să strînge deodată cu dreptul de sus din ceialaltă parte, asemenea şi cel de jos; dreptul de dinafară dintr’o parte să strînge de o dată cu dreptul de dinnăuntru din ceialaltă parte, cănd să întîmplă înpotrivă, atunci caută cinevaş cruciş; dreptul de dinafară priimeşte singur perechea a 6-lea de nervuri; ceilalţi trei împreună cu oblicu cel mic şi cu ardicătoru pleopi priimescu a 3-a pereche. Oblicul cel mare ce singur iarăş priimeşte perechea a 4-lea de nervuri, slujaşte a întoarce globul ochiului de dinafară înnăuntru. Oblicul cel mic îl întoarce înpotrivă de dinnăuntru în afară. 
      
      Despre aparatul lacrimal. 
      Aparatul lacrimal să alcătueşte de glanda lacrimală, de ţevile care varsă lacrimile asupra* [461] conzoctivii, de alte ţevi ce sug lacrimile, şi le duc în nări prin sacul lacrimal. 
      Glanda lacrimală, să află situată dinapoiul pleopi de sus, d’asupra unghiului de dinafară a ochiului, într’o adîncătură mică ce să află pe tavanu de sus al orbitului; dintr’această glandă es vreo zece cinsprezece ţeve ce să deschid pe faţa de dinnăuntru a pleopi de sus, şi care scot lacrimile ce să secretează în glandă. Punturile şi ţevile lacrimale. Punturile lacrimale sunt doă găurele mititele ce să văd una sus şi alta jos pe vîrful unor scosături ce să află pe marginea fiecăria pleopi approape de unghiul de dinnăuntru; aceste găurele mititele slujescu a suge lacrimile şi ale transmuta în ţevile lacrimale. Ţevile lacrimale sunt în număr de doă una sus şi alta jos, fiecare începe la puntu lacrimal ce s’au descris mai sus, şi merge de să deschide în sacul lacrimal, cia de sus să dirigează în sus, cea de jos să scoboară în jos, şi după un drum foarte scurt, îş schimbă direcţia şi merg de dinafară înnăuntru de să deschid în sacul lacrimal; aceste ţeve să află încongiurate de fibre muşchiulare care strîngăndusă le trag înnăuntru, şi înlesnescu asfel drumul lacrimilor înnăuntru în sac. 
      Sacu lacrimal, este o haznea lunguiaţă, situată dinapoiul tendonului de care să prinde muşchiul orbicularu, în adîncătura osului unguis, i a [462] apofisi osului macsilar de sus: căpătăiul de sus al sacului să urcă puţin în susul tendonului muşchiului orbicular, căpătăiul de jos să îngustează şi să prelungeşte cu canalul nasalu; acesta să compune de o membrană fibroasă, şi de o membrană mucoasă ce pe de o parte să prelungeşte cu membrana pituitera, iar pe de alta cu conzonctiva, prin ţevile lacrimale. 
      Canalul nasal nu este alt decăt prelungirea sacului lacrimal ce să îngustează şi merge de să deschide în meatul de jos al nărilor printr’o gaură ce să află oarecum cam închisă printr’o clapă mică alcătuită din membrena pituitera; acest canal este cam convecs înainte şi  în afară; el să află alcătuit ăntăiu de un canal osos compus de osu macsilaru, de osu unguis, şi de cornetu cel de jos la urmă căptuşit de o membrană fibroasă, şi de alta mucoasă precum s’au mai zis. 
      Lacrimile secretate de glanda lacrimală, sunt subte de găurile lacrimale, de acolo trec în ţevile lacrimale, din ţevile lacrimale să scoboară în sacul lacrimal, şi dintrănsul în nări prin canalul nazal.
      
      Despre globul ochiului. 
      Globul ochiului să află situat la partea de dinainte a orbitului, unde să află ţinut prin nervul* [463] optic, prin muşchii drepţi şi oblici, prin conzonctiva  şi prin pleope, toate aceste părţi însă îl iartă a să mişca întoate părţile. Volumul globului este mai tot acela la toţi oameni, deosebirea între ochi mari şi ochi mici stă în despicătura mai lungă sau mai scurtă a pleopilor. Forma lui este întocmai cu aceea a unei sferi ce ar avea la partea de dinainte un segment de altă sferă mult mai mică; între  dănsul şi între toate părţile ce s’au zis că’l încongioară, să află o cuantitate mare de grăsime.
      Globul ochiului să află alcătuit de membrane, şi de zemuri; membranele sunt, 1-iu sclerotica şi cornea, 2-lea  coroida şi iris, 3-lea retina: zemurile sunt, 1-iu trupul cel sticlos şi membrana ce’l accopere numită ialoida, 2-lea cristalinu şi membrana lui, 3-lea zeama cea apoasă. 
      Sclerotica, este membrana cea mai după dinafară a globului ochiului, ia este cam albicioasă, foarte ţeapănă şi pătrunsă înapoi de o gaură prin care trece nervu opticu; înainte asemenea are o gaură circulară în care intră cornea. Faţa ei de dinafară să află accoperită înainte de conzonctiva; muşchii ochiului să prind toţi de dănsa. Faţa ei de dinnăuntru care correspunde la membrana coroida, este cam negricioasă şi cam glodoroasă. Sclerotica să află compusă de fibre [464] aponevrotice încrucişate care o fac foarte groasă şi ţeapănă. 
      Cornea, este o membrană transparentă circulară ce împlineşte gaura rotundă ce să află pe partea de dinainte a scleroticii. Faţa ei de dinainte este convecsă şi să află accoperită de conzonctivă; faţa de dinapoi este concavă şi alcătueşte peretele de dinainte al cameri anterioare a ochiului; cornea să află oarecum vîrîtă în sclerotica întocmai ca într’o cercevea; ia să află compusă de o mulţime de foi lipite una de alta şi între care însă nu s’au putut descoperi niciun vas, conzonctiva numai ce accopere faţa ei de dinainte prezentează o mulţime de vase limfatice. 
      Slujba cornei. Prin trănsa pătrund razele luminoase ce intră în ochi, grosimea şi convencitatea ei ajută a să răsfrînge razele ce intră în ochiu, şi a să aduna toate în fundul ochiului; conveccitatea ei mai mare sau mai mică pricinueşte în parte, miopia, presvitia, şi vederea cea firească. 
      Coroida, este a 2-lea membrană după sclerotica ce să sfîrşaşte asemenea împregiurul cornei; faţa ei de dinafară ţine de sclerotica prin vasele şi nervurile ciliere, cea de dinnăuntru correspunde la retină; amîndoă aceste feţe sunt pline de o văpsea negră întocmai ca pellea negrilor, şi o mulţime de vase de care să află ia compusă, umblă printrănsa; înapoi ia să află întreruptă spre a lăsa să treacă nervul opticu, şi înainte* [465] să sfîrşaşte prin cercu şi procesurile ciliere. 
      Cercu cilier, este un brîu cercular lat ca de o linie ce mărgineşte coroida la partea de dinainte, prin faţa lui de dinafară el correspunde la sclerotica, prin cea de dinnăuntru la proţesurile ciliere, prin circonferinţa lui de dinapoi priimeşte nervurile cilere care intră şi să împart întrănsul, prin crconferinţa lui de dinainte ce să află lipită de circonferenţa cornei, correspunde la iris, cercu cilier se  află alcătuit de tot de nervuri. 
      Proţesurile ciliere, sau răzile ciliere, sunt vreo şaizeci de firicele mici lungueţe ce nascu din membrana dinnăuntru a coroidi să întind la partea dinnăuntru prin căpătăie slobode. aceste raze ciliere să află situate dinapoiul irisului, şi dinaintea trupului sticlos i a cristalinului. Membrana caroidă şi proţesurile celiere sunt alcătuite numai de vine. 
      Irisu, este o despărţitoare membranoasă cerculară pătrunsă la mijloc de o gaură. Printr’această despărţitoare spaţu ce să află între cornea transparentă, şi între cristalin, să află împărţit în doă, în camera anterioară şi în camera posterioară a ochiului. Gaura de care să află pătruns este cerculară la om, şi lunguiaţă la deosebitele dobitoace; această gaură ce să lărgeşte sau să strîmtează ca să lase să intre în fundul ochiului mai multe sau mai puţine [466] raze luminoase, s’au numit pupila sau lumina ochiului. Irisu prin circonferenţa lui cea mare să află oarecum vîrît pe de o parte între cercu cilier ce să află înainte, iar pe de alta între razele ciliere ce să află înapoi şi ce să întind puţintel pe dănsa. Faţa de dinainte a irisului ce are deosebite feţe să vede prin cornea cea transparentă, după feţele ce are ia, ochii au luat numire de verzi, albastri, negri ş ci l.; spaţu ce să află între această faţă şi intre cornea s’au numit camera anterioară ce să află plină de o zeamă apoasă. surfaţa anterioară a irisului este ca catifeoa, pe dănsa să mai văd nişte linii ca razile care, cînd pupila să află strînsă, ele sunt drepte, cînd înpotrivă pupila să lărgeşte acele raze să strîng, să fac oarecum şovăite. Faţa de dinapoi a irisului correspunde la cristalinu, spaţu ce o desparte de cristalin să află asemenea plin de o zeamă apoasă, şi s’au numit camera posterioră a ochiului. Amîndoă camere comunică între dînsele prin pupilă. Irisu să află alcătuit mai de tot de vase numai. 
      Toată coroida, faţa de dinnăuntru a sclerotici, şi faţa de dinapoi a irisului să află pătrunse de o materie văpsitoare neagră.
      Retina, membrana cea mai de dinnăuntru a globului ochiului, este oarecum organu vederi; ia nu este alt decăt nervul optic care odată ce intră în ochiu să deschide şi alcătueşte o membrană, prin faţa ei de dinafară ia correspunde la coroidă, [467] şi prin cea de dinnăuntru la trupul cel sticlos la partea de dinainte a căruia ia să sfîrşeşte. 
      
      Despre zemurile ce să află în mijlocul ochiului. 
      Zeama aposă, este un licuid apos transparent cam în felul albuşului ce să află în camerile de dinainte şi de dinapoi a ochiului, şi care să află secretat de o membrană ce căptuşaşte amîndoă camerele. 
      Cristalinu, este un trup transparent în forma lintei de mărimea unui bob mare de porumb, convecs atăt înainte căt şi înapoi situat dinapoiul irisului, şi dinaintea trupului sticlos; el să află alcătuit de aşternuturi cerculare cu atăt mai tari cu căt le cercetează cinevaşi mai în mijloc, aceste aşternuturi sunt compuse de zeamă ca albuşu; tot cristalinu să află încongiurat de o membrană care cănd îş pierde transparenţa ei alcătueşte ceea ce s’au numit cataracta sau perdeoa.
      Trupul sticlos, este un trup sferoidal transparent, care umple trei a patru părţi de dinapoi ale ochiului, el atinge d’a dreptul retina, înainte prezentează o concavitate  în care intră cristalinu. Trupul sticlos să află alcătuit de o membrană subţire ce alcătueşte o mulţime de  chilioare* [468] în care chilioare să află aşezată acea zeamă transparentă care este ca o sticlă topită. 
      Arterele ochiului sunt cilierile cele scurte de dinapoi, cilierile cele scurte de dinainte, cilierile cele lungi şi artera centrală a retinii,  ce vin dela artera oftalmică. Vinele au tot acea numire. Nervurile sunt, nervul optic care desfăcîndusă înnăuntru în ochiu, alcătueşte retina, şi nervurile ciliere ce vin dela a 5-lea pereche şi ce să împart la cercu cilier şi la irisu. 
      
      Despre organul auzului. 
      Urechea este un simţu prin care priimim vibraţiile aerului ce să numescu sunete. Organul auzului să află situat la baza cranului în desimea stînci a osului tamporal; acest organ să află alcătuit de membrane şi de nervuri aşezate în ţevi osoase foarte complicate care compune ceea ce s’au numit urechea cea de dinnăuntru sau labirentu. Labirentu comunică în afară printr’o ţeavă şi prin pavilionul care împreună alcătuescu ceea ce s’au numit urechea de dinafară. Între pavilion şi ţeava urechi, pe de o parte şi între urechea de dinnăuntru pe altă parte, să află ceea ce s’au numit urechea cea mijlocie alcătuită de o cutie numită toba urechii. 
      [469]
      Despre urechea de din afară. 
      Urechea de din afară alcătueşte un fel de pîlnie a căria partea cea deschisă este reprezentată prin ceea ce s’au numit pavilionul urechii, iar partea cea îngustă prin ţeava urechii. Pavilionu urechi este alcătuit de o foaie cartilaginoasă subţire, încovoiată în mai multe locuri, accoperită de fibre aponevrotice şi de pellea cea este foarte subţire. Cartilagiurile pavilionului să ţin căt să poate de tare de osul tamporalu. În mijlocul pavilionului să vede intrarea ţevii urechi.
      Ţeava urechi, este dirigeată de dinafară înnăuntru şi cam de dinapoi înainte; ia are o lungime ca de vreun lat de deget, şi este cam convecsă în sus; înnăuntru ia să află mărginită prin membrana tobi; în jumătatea de dinafară ia este cartilaginoasă, jumătatea de dinnăuntru este oarecum săpată în osul tamporalu; pellea ce accoperă pavilionu să prelungeşte înnăuntrul ţevi unde să face foarte subţire şi secretează prin nişte glande de care să află pătrunsă ceea ce s’au numit cleiu din ureche. 
      [470] 
      Despre urechea cea mijlocie, sau toba urechii. 
      Toba este o găunoşitură ce să află între ţiava urechii şi între labirentu, ia comunică prin trîmbiţa lui Eustaş cu înghiţitoarea şi prin urmare cu canalul prin care intră aerul în plămîni; mai comunică şi cu celulele ce să află în desimea apofisii mastoide; înnăuntru să află oşcioare mici, numite oşcioarele auzului. Peretele ei de jos presentează o despicătură numită despicătura lui glazer prin care intră tendonul muşchiului de dinainte al ciocanului, şi coarda tobi; peretele de dinafară este alcătuit de membrana tobi, pe peretele de dinnăuntru să vede 1-iu  o gaură cam rătundă numită fereastra cea ovală în care intră oşcioru ce s’au numit scara sălii, şi prin care comunică toba cu urechea de dinnăuntru, 2-lea în sus şi înapoi să vede o scosătură ce corăspunde la acueducu lui Falon,  3-lea dedesubtul ferestrii ovale să vede altă scosătură ce correspunde la încolăcitura melcului, 4-lea fereastra cea rotundă ce să află dedesubtul scosăturii de mai sus şi ce este astupată cu o membrană, la dînsa ajunge încolăcitura de dinnăuntru a melcului, 5-lea [471] să mai vede şi altă scosătură mică numită piramida pătrunsă de o gaură prin care trece tendonul Muşchiului scări de şa. Pe partea de dinainte a tobi să văd doă găuri cea de jos alcătueşte începutul trimbiţii lui Eustaşi, şi prin cea de sus trece muşchiul de dinnăuntru al ciocanului. Partea de dinapoi comunică în sus cu celulele mastoidiene, toată toba înnăuntru să află căptuşită de o membrană mucoasă care să prelungeşte cu aceea a farencsului prin trîmbiţa lui Eustaş. 
      Toba urechi să află pătrunsă de dinafară înnăuntru de un şir de oşcioare articulate înpreună şi care să întind dela membrana tobi pînă la fereastra cea ovală, aceste oşcioare din asemuirile ce au cu deosebite trupuri, s’au numit ciocanul, nicovala, osul în felul de linte, şi osul în felul de scară de şa; doă din aceste oşcioare sunt mişcate prin muşchi, asfel ciocanu are trei, şi nicovala unu. 
      Aceste oşcioare slujescu a transmuta la urechia de dinnăuntru sunetile ce vin prin membrana tobi. 
      
      Urechea din năuntru sau labirentu.
      Labirentu partea cea mai însemnată a organului auzului, să află situat la partea de dinnăuntru a tobi, şi săpată oarecum în dosimea stîncii.* [472] Această parte a organului auzului are o compunere foarte complicată şi delicată. 
      Labirentu s’au împărţit în trei părţi, în vestibulul sau privoru, în ţevile jumătate cerculare în număr de trei şi în melcu, ce nu este decăt o ţeavă încolăcită; atît ţevile jumătate cerculare, căt şi melcu să deschid într’o gaură ce s’au numit privoru sau vestibulu; ţeava melcului să află în toată lungimea ei împărţită în doă printr’o membrană. Toate aceste ţevi ale labirentului să află căptuşite de o membrană ce alcătueşte ceea ce s’au numit labirentul cel membranos; întrănsele să află mereu un licuid; un nerv numit nervu auditivu intră în labirent prin ţeava de dinnăuntru a urechi. 
      [473] 
      Despre centru nervos ancefalo-rahidienu. 
      Subt acestă numire să coprinde toată partea centrală a sistemului nervos ce este încăpută în cran, şi în osul spinări, şi care să compune de cerebru şi cerebelu, sau creeri, de măduva cea lungă, şi de măduva spinoasă. Aceste părţi să află accoperite de trei membrane numite menenge, şi care sunt duramera, arahnoida şi piamera. 
      [474] 
      Despre Duramera. 
      Duramera este o membrană fibroasă foarte ţeapănă ce accoperă creeri; ia căptuşaşte oarecum pereţii cranului şi ai canalului vertebral de care să ţine printr’o mulţime de firicele fibroase; ia poate fi socotită ca compusă de doă foi una în afară ce pătrunde prin deosebitele găuri ale oaselor cranului, şi alta înnăuntru ce alcătueşte nişte îndoituri ce intră în despicăturile creerilor; între aceste doă foi să află ceea ce s’au numit sinurile durimeri, un fel de canaluri ce priimescu tot sîngele din creeri, şi ce îl transmută în vinele jugulare cele de dinnăuntru. Din îndoiturile durimeri, una s’au numit coasa cerebrului, ce este un fel de despărţitoare ce să întinde dela apofisa numită creasta cocoşului pînă la protuberenţa occipitală unde să confundă cu cortu cerebelului, coasa cerebrului intră între locurile creerilor şi desparte pe cel din dreapta din cel din stînga; altă îndoitură a durimeri, s’au numit cortu cerebelului; aceasta să află în curmezişi şi desparte cerebru de cerebelu. Cea d’al 3-lea îndoitură s’au numit coasa cerebelului, ia să întinde dela cortu cerebrului pînă la gaura occipitală cea mare, ia desparte loburile cerebelului. 
      [475] 
      Despre arahnoidă. 
      Arahnoida este o membrană zeroasă ce căptuşaşte duramera pe de o parte, iar pe de alta accopere creeri, şi care pătrunde pînă în ventricule. 
      
      Despre piamera. 
      Piamera, alcătuită numai de o ţesătură de vase este cea din urmă membrană care accoperă d’a dreptul creeri; ia intră de căptuşaşte toate încolăcirile i ventriculele ale creerilor; şi printrănsa pătrund toate vasele în substanţa creerilor. 
      
      Despre cerebru în particular. 
      Cerebru ce este partea cea de mai sus şi cea mai voluminoasă a creerilor, are o formă sferică, pe dinafară este cam vînăt, şi înnăuntru albu. Pe linia mediană şi de dinainte înapoi, cerebru să află împărţit în doă părţi laterale, ce s’au numit emisferele cerebrului, fiecare* [476] emisfer să află împărţit în trei loburi, unul înainte, altul la mijloc, şi al treilea înapoi, şi în sfîrşit loburile sunt împărţite într’o mulţime de încolăciri. Lobul de dinainte să află aşezat în adîncătura de dinainte a bazi cranului, lobul cel mijlociu, în adîncătura cea mijlocie, şi lobul de dinapoi d’asupra cortului ce s’au descris, şi care îl desparte de cerebelu. Despărţitoarea între lobul de dinapoi şi între cel mijlociu abia să poate băga de seamă, aceea însă dintre lobu de dinainte şi dintre cel mijlociu este foarte adîncă şi s’au numit despicătura lui Silvius. 
      Cerebelu, să află aşezat în adăncăturile de dinapoi ale cranului, subt cort care îl desparte de loburile de dinapoi ale cerebrului; el este cam rătund, turtit de sus în jos, şi despărţit în mijloc printr’o despicătură în doă loburi. La baza cranului cerebru să află unit cu cerebelu prin nişte părţi ce sunt albe în afară, şi vinete înnăuntru. 
      Conformaţia de din afară a cerebrului. Pe partea de sus a cerebrului să văd emisferele în număr de doă despărţite printr’o despicătură adăncă, în fundul căria să vede ceea ce s’au numit trupul caloz, foae de substanţă albă ce împreună partea din mijloc a emisferilor. Baza cerebrului prezentează de dinainte înapoi objecturile următoare, 1-iu loburile de dinainte* [477] să pot desparte unul de altul pe linia mediană, în fundul despărţirei să vede o substanţă albă care este partea de dinainte a trupului caloz. 2-lea pe laturile liniei mediane să văd doă cordoane albicioase dirigeate de dinapoi înainte, şi aşezate într’o adăncătură; aceste cordoane sunt nervurile perechi de 1-iu, sau nervurile olfactive; căpătăiul lor de dinainte este cam unflat şi să află aşezat pe lama ciuruită a etmoidului, prin care pătrund o mulţime de rămurele nervoase ce să desfac din aceste nervuri; ele au trei rădăcini în desimea cerebrului, una înnăuntru şi doă în afară, dintre care una o poate urma cinevaşi prin adăncătura lui Silvius pînă la trupul cel vărgat. 3-lea în afara rădăcinilor a nervurilor olfactive,  să văd loburile cele mijlocii ale cerebrului care trec în sus de loburile cele de dinainte, despărţite unele de altele prin despicătura lui Silvius. 4-lea dinapoiul nervurilor olfactive să văd nervurile optice sau al 2-lea pereche. Aceste nervuri au dispoziţia următoare, cel stîng trimite cîteva fibre la cel din dreapta, şi cel din dreapta trimite asemenea la cel din stînga, cu chip că să află încrucişaţi alcătuind un X latinescu; poate cinevaşi urma nervurile optice înapoi pă după coapsele cerebrului, pe dinapoiul aşternuturilor optice pînă la tuberculele cuadri-gemene   unde îşi au rădăcinele. 5-lea numaidecăt dinapoiul încrucişeri a [478] nervurilor optice să vede o mică scosătură cam vînătă numită pîlnia care să sfîrşaşte prin glanda pituitera. Această glandă este un trup mic vînăt în afară alb înnăuntru de forma unui bob de fasole, ce să află aşezat în şaoa turcească a sfenoidului ţinut acolo înnăuntru prin îndoiturile durimeri. Glanda pituitera este găunoasă, şi găunoşitura ei comunică cu al 3-lea ventric. 6-lea baza trupului pituiter este vîrîtă într’o scosătură vînătă numită tuberculul cel cenuşiu, care alcătueşte o parte din peretele de jos al ventricului de al 3-lea. 7-lea dinapoiul tuberculului cenuşiu să văd alte doă scosături numite scosăturile mamilere sau piziforme albe în afară şi vinete înnăuntru; ele correspund la căpătăiul de jos al stîlpilor de dinainte ai bolti. 8-lea din apoiul scosăturilor mamilere, să văd doi mănuchi groşi de măduvă, numiţi coapsele cerebrului, pedonculele cerebrale sau braţele măduvii cei lungi, aceşti mănuchi sunt întru adevăr fibroşi şi dirijaţi în afară şi înainte. 9-lea între coapsele cerebrului şi scosăturile mamilere, să vede un spaţu triungular vînăt, pătruns de găuri prin care intră vase; acest spaţiu este o prelungire d’a tuberculului cenuşiu, compus de o foaie foarte subţire, ci concură asemenea a alcătui peretele de jos al ventriculului d’al 3-lea. 10-lea din marginea de dinnăuntru a coapselor [479] cerebrului i a aceştii foi vinete, nascu nervurile perechi d’al 3-lea sau nervu mişcătorul tutulor muşchilor ochiului ce îş are rădăcinile lui chiar în fibrele coapsi. 11-lea dinapoiul coapselor creerilor, să află o scosătură mare albă cam în patru colţuri, numită protuberenţa inelară, puntea lui varol, sau mezochefalu, şi care înapoi să prelungeşte cu cerebelu prin coapsele cerebelului,  iar înainte cu cerebru prin coapsele cerebrului. Partea cea de sus a aceştii protuberenţi este alcătuită prin tuberculele cuadrigemene; între aceste doă părţi trece un canal, numit acueducu lui Silvius. Substanţa protuberenţi este albă în afară, vînătă înnăuntru; pe dănsa să văd fibre în curmezis, şi mai afund alte fibre oblici ce încrucişează cele în curmeziş. 12-lea pe lungul marginilor de dinafară ai protuberinţi să văd nervurile perechi d’al 4-lea sau nervu patetic ce îş au rădăcinile lor la tuberculele cuadri-gemene. 13-lea din mijlocul mărgini de dinafară a puntei lui varol, este a 5-lea pereche de nervuri sau nervu trigemenu, foarte voluminos, şi alcătuit de doă mănuchiuri, unul înapoi mai gros, şi altul înainte mai mic; el are trei rădăcini dintre care cea mijlocie este cea mai voluminoasă şi naşte dintre scosătura olivera, şi trupul restiformu. 14-lea a şaselea pereche de nervuri, sau mişcătorul muşchilor de dinafară ai ochilor, ce să văd la marginea de dinapoi a [480] protuberenţi; acest nervu pare a fi avînd rădăcinile lui în protuberenţă şi în scosăturile piramidale. 15-lea protuberenţa, prin unghii ei de dinapoi să prelungeşte în afară cu cerebelu, prin doă cordoane fibroase numite coapsele pedonculele cerebelului, sau coapsele măduvii cei lungi; partea de sus a coapselor cerebrului să prelungeşte cu proţesurile cerebelului, iar partea de dinnăuntru, cu trupurile restiforme. 16-lea dinapoiul protuberenţi începe măduva cea lungă, numită şi coada măduvii cei lungi; între dănsa şi între protuberenţă, să vede o adăncătură în care să prinde a 6-lea pereche de nervuri; măduva cea lungă să prelungeşte cu măduva spinoasă; pe linia mediană a ei să vede o despicătură, ce o desparte în doă jumătăţi, şi fiecare jumătate să compune de trei scosături. 17-lea de fiecare parte a despicăturii mediane a măduvii cei lungi, să vede o umflătură, numită piramida cea de dinainte. Aceste piramide sunt mult mai largi înainte, şi de ce merg înapoiu să subţiază, şi îş trimit una către alta fibre ce să încrucişază, ele înainte să prelungescu în substanţa puntei lui varol. 18-lea în afara piramidelor să văd scosăturile olivere sau măslinele, a cărora fibre intră în protuberenţa anulară. 19-lea de fiecare parte a măslinelor să văd alte doă scosături numite piramidele cele de dinapoi [481] sau cele laterale, trupurile restiforme, ele să dirigează în afară spre cerebelu în care să desfac. 20-lea la partea de dinapoi şi de sus a măduvii cei lungi, între piramidele de dinapoi, să vede o adîncătură triunghiulară, numită sinul ventriculului  d’al 4-lea, care alcătueşte o parte din peretele de dinainte a ventricului d’al 4-lea. 21-lea coapsele cerebelului sunt accoperite de doă cordoane nervoase, dintre care unul este nervul facial sau a 7-lea pereche, ce naşte din marginea de dinapoi a puntei lui varol; iar celălalt nervu acusticu, sau a 8-lea pereche. 22-lea dîntre trupul oliveru şi dîntre piramidele de dinapoi nascu un şir de fire de nervuri,  dintr’aceste mănuchiul cel mai de sus ce naşte tocmai de lîngă marginea de dinapoi a puntei lui varol s’au numit a 9-lea pereche , sau nervul gloso-farengienu, ce îş are rădăcina înnăuntru măduvi. Mănuchiul cel de jos compus de vreo zece cincisprezece fire alcătueşte a 10-lea pereche sau nervu pnevmo-gastricu. 23-lea din partea din laturi ale piramidelor de dinapoi naşte a 11-lea pereche de nervuri, ce îşi au rădăcinele lor în măduva spinală. 24-lea în sfîrşit dintre piramidele de dinainte şi dintre trupurile olivere naşte nervul ipoglosul cel mare sau  al 12-lea pereche. 25-lea dinapoiul protuberinţi anulare să vede cerebelu despărţit pe linia mediană în doă loburi, printr’altă substanţă cam adăncă [482] la partea de jos, într’acea adîncătură să află aşezată măduva cea lungă, cerebelu să află alcătuit de o substanţă vînătă în afară şi albă la mijloc, unde să aseamănă mult cu crăcile unui pom. Substanţa cea albă să prelungeşte cu coapsa cerebelului, care să compune de trei cordoane dintre care unul comunică cu măduva cea lungă, celălalt cu protuberenţa anulară, şi cel d’al 3.lia cu tuberculele cuadrigemene. 
      
      Substanţa de dinnăuntru a Creerilor. 
      Daca cinevaşi ardică partea de sus a loburilor cerebrale, printr’o tăetură ce ar trece pe d’asupra trupului caloz de dinnăuntru în afară, vede 1-iu centru oval a lui Vieosans, care nu este alt decăt partea din mijloc a emisferilor cerebrale ce este albă, şi care prezentează un oval. 2-lea în mijlocul centrului oval să vede trupul cel caloz sau împreunarea cea mare a cerebrului, lunguiaţă mai îngustă înainte decăt înapoi şi cam fibroasă în curmeziş; pe linia mediană a trupului caloz şi de dinainte înapoi să vede o linie scoasă alcătuită dă fibre lungueţe, în laturile aceştii linii şi de fiecare parte să mai vede altă linie numită nervul longitudinal* [483] a lui lancizi. Căpătăiul de dinainte şi de dinapoi a trupului caloz să îndoeşte în jos, şi alcătueşte înainte ceea ce s’au numit genuchiul de dinainte, şi înapoi genuchiul de dinapoi. Mărginile din laturi ale trupului caloz să confund cu substanţa emisferilor. 3-lea daca de fiecare parte a trupului caloz, deschide substanţa cerebrală dă de ventricule laterale care au trei colţuri cel de dinainte ce este cam întors în afară şi ce s’au numit cornu de dinainte, cel de dinapoi ce să află săpat în lobul cel posterior al cerebrului, şi ce este întors cam înnăuntru care s’au numit cornul cel posterior, şi cel de jos ce s’au numit cornul de jos, acesta să scoboară cam şovăit şi să deschide la basa creerilor de dinapoiul coapselor cerebrului unde nu să află închis decăt prin piamera;  după aceasta dar este bine văzut că trupul caloz înpreună cu substanţa cea albă alcătueşte peretele de sus al ventriculelor. 5-lea jumătatea de dinainte a trupului caloz să prelungeşte în jos cu despărţitoarea cea transparentă, sau cu septom lucidom ce are o formă triunghiulară, este subţire şi vărîtă între trupul caloz şi între boltă. Această despărţitoare este alcătuită de doă foi, între care să află un mic spaţu ce s’au numit ventriculul d’al 5-lea; fiecare foae este alcătuită de substanţă albă şi de substanţă vînătă. 6-lea pe peretele de jos al [484] ventriculelor să vede un cordon grăunţat cam roşu numit ţesătura coroidă alcătuită de o întindere a piimeri; această ţesătură în care umblă o mulţime de vase ce duc sîngele înnăuntru în creeri, intră în ventricul prin corpu de jos, dinapoiul stîlpilor de dinainte ai bolţi. 7-lea jumătatea de din apoi a trupului caloz să prelungeşte în jos cu bolta, numită bolta cu trei stîlpi, ce este alcătuită de o foaie triunghiulară cam încovoiată, a căria un unghiu este înainte, şi ceilalţi doi înapoi. 8-lea la partea de dinainte a peretelui de jos a ventriculelor laterale să vede un tubercul mare vînăt, a căruia căpătăiul cel mare caută înainte, şi vîrful înapoi şi în afară, acest tubercul s’au numit trupul cel fibros, el prin partea de jos să prelungeşte cu coapsele cerebrului, şi prin cea de dinafară cu emisferele cerebrale. 9-lea la partea de dinnăuntru a trupului celui fibros, să vede un tubercul albicios, rotund, numit aşternutul cel optic care în jos să prelungeşte cu coapsa cerebrului şi în afară cu emisferii. 10-lea între trupul cel fibros şi între aşternutul optic să vede un fel de panclică, numită bandeleta jumătate cerculară care începe înainte lîngă ventriculul d’al 3-lea şi să sfîrşaşte înapoi în cornu de jos al ventricului lateral. 11-lea în fundul cornului de dinapoi al ventriculului lateral, să mai vede [485] o scosătură albă în afară, vînătă înnăuntru numită ergotu. 
      Daca taie cinevaşi în curmeziş şi de jos în sus bolta, despărţitoarea cea transparentă, şi trupul cel caloz, acolo unde ţesăturile coroide să unescu înainte, şi întoarce o jumătate înainte, şi alta înapoi, să vede, 1-iu pe faţa cea încovoiată a părţi de dinapoi a bolţi o membrană de vase, triunghiulară, care să uneşte înainte şi în laturi cu ţesăturile coroide, şi ce s’au numit pînza coroidienă ce să prelungeşte cu piamera. 2-lea daca ardică pînza coroidiena ce căptuşaşte faţade jos a bolţi rămîne această faţă de o formă triunghiulară, ce s’au numit lira, şi să poate vedea că stîlpi  de dinapoi ai bolţi pătrund cornurile de jos ale ventriculelor laterale, unde să confund cu cornu lui amon, şi să sfîrşescu prin nişte bandelete slobode printr’o margine ce s’au numit trupul cel cu ciucuri. 3-lea Daca cinevaş taie substanţa cerebrelă şi încet încet deschide cornu de jos al ventricului lateral, vede că peretele de dinapoi al acestui cornu este alcătuit printr’o scosătură asemenea şovăită numită cornu lui amon, care să prelungeşte în jos pînă la basa cerebrului, înapoi cu lobul posterior al cerebrului, şi în sus cu trupul cel caloz şi cu bolta. 4-lea cercetînd faţa cea încovoiată a păreţi de dinainte a bolţi, vede cinevaş că să află alcătuită de doă cordoane măduvoase lipite [486] unul de altul ce pătrund cerebru pînă la basă, unde să perd în tuberculele mamilare; aşadar bolta este alcătuită de patru stîlpi, doi anteriori şi doi posteriori. 5-lea depărtînd uşurel stîlpii de dinainte ai bolţi, să vede dinaintea lor un cordon albu transversal numit unghiul de dinainte al cerebrului care să prelungeşte pîntre trupurile fibroase cu substanţa emisferilor. 6-lea depărtînd asemenea aşternuturile obtice, le vede cinevaş unite printr’o foaie vînătă numită unghiul cel moale al aşternuturilor optice. 7-lea daca taie cinevaş  pe linia mediană ceea ce mai rămîne din jumătatea de dinapoi a trupului caloz şi a bolţi, poate vedea că aşternuturile optice prezentează în jos şi la partea de dinapoi doă ardicături numite trupurile genuchete unu în afară şi altul înnăuntru. 8-lea pe lungul mărginii de dinnăuntru a aşternuturilor optice să văd doă cordoane albicioase ce să dirigează înapoi spre a să uni cu glanda pineală care nu este alt decăt un trup mic vînăt ascuţit înapoi şi aşezat între trupurile genuchete cele interne; cordoanele de mai sus s’au numit frîu glandi pineali. 9-lea cam dedesubtul glandi pineali să vede un plan plecat înapoi şi în jos pe care să află patru scosături rotunde numite tuberculele cuadrigemene, ce alcătuescu partea de sus a puntei lui varol şi ce să prelungescu ca şi ia cu coapsele cerebelului. 10-lea în [487] mijlocul cerebelului să vede o ardicătură lunguiaţă ce să sfîrşaşte înainte lîngă tuberculele cuadrigemene printr’un alt tubercul numit omoşoru. 11-lea Daca cinevaşi ardică partea din mijloc a cerebrului de dinainte înapoi, şi cu ast chip descoperă partea care să întinde dela tuberculele cuadrigemene înapoi, atunci să poate vedea, că omoşoru cu toate că să întinde spre tuberculele nu numai ţine de dînşi ci încă o foaie mică din piamera îi desparte, acea foaie cănd o ardică cinevaş poate vedea valvula sau clapa lui Viosans, care această nu este altcevaş decăt o foaie subţire de substanţă vînătă, de o formă cuadrilateră ce ţine înapoi de partea din mijloc a cerebelului, de fiecare parte de fibrele cele mai de sus ale coapselor cerebelului, şi înainte de marginea de dinapoi a tuberculelor cuadrigemene celor posteriore; această foaie este dirigeată în jos şi înapoi, şi alcătueşte în parte peretele de sus al ventriculului d’al 4-lea. 12-lea Al 3-lea ventricul sau cel mijlociu, este o găunoşitură ce se vede cănd au ardicat cinevaş bolta ce’i alcătueşte peretele de sus; pereţii lui din laturi să află alcătuiţi de aşternuturile optice, şi peretele de jos de nişte scosături vinete ce să văd la basa cerebrului de acolo de unde să încrucişează nervurile optice şi pînă la marginea de dinainte a protuberinţi anulare. Căpătăiul de dinainte al ventricului d’al 3-lea ce s’au numit [488] vulva, să sfîrşaşte cam pe la basa cerebrului în glanda pituitera; împreunarea aşternuturilor optice să află în mijlocul ventricului d’al 3-lea. Acest ventricul comunică, cu cele laterale dinapoiul stîlpilor anteriori ai  bolţi, unde ţesătura coroidă a celui din dreapta să uneşte cu a celui din stînga trecînd prin ventriculul d’al 3-lea. 13-lea. Dedesubtul locului ce s’au numit unghiul de dinapoi, să află începutul acueducului lui Silvius, ce nu este decăt o ţeavă ce să dirigează înapoi p’între tuberculele cuadrigemene ce rămîn în sus, şi p’între puntea lui Varol ce să află în jos, printr’acest canal sau acueduc ventriculu d’al 3-lea comunică cu cel d’al 4-lea. 14-lea Ventriculul d’al 4-lea, sau ventriculul cerebelului, începe lîngă marginea de dinapoi a tuberculelor cuadrigemene acolo unde să sfîrşeşte acueducul lui Silvius; peretele de sus sau de dinapoi al acestui ventricul este alcătuit de valvula lui Viosans, sau de partea din mijloc a feţii de sus a cerebelului, părţile din laturi de fibrele mai de sus ale coapselor cerebelului, şi de trupurile restiforme, peretele de jos sau de dinainte este alcătuit de protuberenţa anulară. Înnăuntru acestui ventricul să văd doă clape numite valvulele lui Taren, ventriculul d’al 4-lea comunică cu cel d’al 3-lea prin acueducul lui Silvius, acest ventricul să află deschis* [489] în jos şi înapoi, unde nu este închis decăt printr’o foaie a arahnoidi şi a piimere. 
      
      Despre măduva spinoasă. 
      Măduva spinoasă este prelungirea măduvii cei lungi în canalul coloanei vertebrale; ia alcătueşte un cordon măduvos rotund şi cam turtit de dinainte înapoi, mult mai subţire decăt măduva cea lungă, presentează însă doă umflături, cel d’ăntăiu să află la regia cerbicală acolo unde nascu nervurile care alcătuescu plecsul brachial, şi cel d’al 2-lea la partea de jos a regiei dorsale unde nascu nervurile ce alcătuescu plecsul crural şi eschiatic; la urmă măduva să sfîrşaşte cam pe la nălţimea vertebri lombere d’al 2-lea printr’un mănuchiu de cordoane nervoase ce merg pînă în canalul sacral, acest mănuchiu s’au numit coada calului. Măduva osului spinări să află împărţită în doă jumătăţi laterale, prin doă despărţituri una înainte şi alta înapoi despicături ce nu ajung pînă la mijlocul măduvi; la urmă fiecare jumătate să află împărţită în doă cordoane printr’o dungă puţin adîncă; aceste cordoane sunt oarecum prelungirea piramidelor şi a trupurilor restiforme; măduva să află compusă în afară de o substanţă albă* [490] şi înnăuntru de alta cam vînătă; ia este acoperită de căte trele membrane ce acoperă şi creeri, adică de duramera, de arahnoida, şi de piamera din laturile măduvii nascu treizeci şi una de perechi de nervuri, dintre care opt sunt cerbicale, doăsprezece dorsale, cinci lombere şi şase sacrale, toate nervurile acestea, nascu prin doă mănuchiuri de rădăcini, un mănuchiu înainte şi altu înapoi, între rădăcinile de dinainte şi între cele de dinapoi să află un fel de ligament. 
      Ideea cea mai de obşte răspîndită despre fibrele creerilor, este că fibrele măduvii spinoase cam pe la marginea piramidelor de dinainte să încrucişează, asfel fibrele din stînga trec în dreapta, şi viceversa, la urmă toate trec prin protuberenţa inelară, de acolo prin coapsele creerilor, prin aşternuturile optice, prin trupurile cele fibroase şi însfîrşit să desvoltează şi alcătuescu loburile de dinainte şi din mijloc ale cerebrului, care nu sunt alt decăt acele fibre întinse în fel de membrane şi încovoete. O dată ce aceste fibre ajung la surfaţa cerebrului, intră în substanţa cea corticală, îşi schimbă direcţia pătrunzînd înnăuntru, şi merg de să unescu pe linia mediană cu fibrele din împotrivă, unde alcătuescu trupul cel caloz. Fibrele ce esu din trupurile olivere pătrund asemenea protuberenţa inelară, coapsele cerebrului, şi aşternuturile optice, dar nu trec în trupurile cele fibroase, ci să întorc şi alcătuescu loburile* [491] posteriore; însfîrşit cerebelul nu este alt cevaş decăt iarăş o membrană desvoltată ce vine din fibrele piramidelor de dinapoi. 
      
      Despre nervuri. 
      Nervurile, organile prin care să transmută simţirea şi mişcarea, sunt ca nişte sfori albe care printr’un căpătăiu ţin de centru-cerebro-spinalu, şi prin celălalt căpătăiu pătrund deosebitele organe. Nervurile s’au împărţit în craniene sau acele ce esu prin găurile cranului şi în rahidiene sau acele ce esu prin găurile de unire ale coloanei vertebrale. Toate aceste nervuri s’au numit nervurile vieţii animale, în vreme ce rămurile simpaticului celui mare s’au numit nervurile vieţii organice, afară din nervurile olfactice şi optice, toate celelalte nascu din protuberinţa inelară şi din măduva spinală. Nervurile rahidiene nascu prin doă rădăcini unele anterioare şi altele posterioare. Nervurile cerebro-rahidiene au o comunicaţie foarte mare cu nervurile sempaticului celui mare; în drumul lor ele să împreună, să îmbucă şi alcătuescu un fel de ţesuturi ce s’au numit plecsuri. Nervurile să împart în organe nu ca vasele ce dau crăci, rămuri şi rămurele, ci fiind alcătuite de o mulţime de firicele împreunate, din distanţă în distanţă să [492] desfac dintr’acele firicele şi alcătuescu rămuri. Nervurile alcătuescu p’a locurea un fel de noduri numite ganglioane în care intră unele rămuri şi esu altele. 
      
      Despre nervuri în particular. 
      1° Despre nervurile spinoase. 
      Nervurile spinoase, esu din coloana vertebrală prin găurile de unire, şi prin urmare să află treizeci şi una de perechi de fiecare parte, adică, opt perechi cerbicale, doăsprezece dorsale, cinci lombere, şi şase sacrale. 
      Toate nervurile spinoase nascu din măduva osului spinări prin doă rădăcini, una anterioară şi alta posterioară; aceste rădăcini să împreună şi esu prin găurile de unire; într’acest drum rădăcinile cele posterioare alcătuescu un fel de ganglioane; odată ce nervurile au eşit din găurile de unire, să împart în doă rămuri dintre care cea anterioară să împreună cu cea anterioară a nervului superior, şi a celui inferior, şi cu nervu simpaticu, rămurile posterioare comunică asemenea împreună. Comunicaţiile rămurilor celor* [493] anterioare alcătuescu plecsurile cerbicale, brachial, lomber, şi ischiatic. 
      1-a Pereche cerbicală; acest nervu mic ese p’între occipitalu şi atlasu, şi să împarte precum s’au zis în doă rămuri, una anterioară şi alta posterioară, cea anterioară împreunîndusă cu al 2-lea nervu cerbical, trimite rămuri la muşchii dreptul cel mare şi cel mic de dinainte ai capului. Ramura cea posterioară împarte rămuri la complecsi şi la oblici de dinapoi ai capului. 
      2-lea Pereche cerbicală, ese din coloana vertebrală p’între atlasu şi p’între acsu, şi să împarte asemenea în doă rămuri; cea anterioară, trimite o rămură ce să împreună cu cerbicalul cel d’ăntăiu, şi cu ganglionul  cerbical cel de sus; altă ramură ce să împreună cu nervul cerbical d’al 3-lea, din care nascu rămurile ce merg la muşchi cerbicalu ce să scoboară şi la dreptul de dinainte ai capului, precum şi alte rămurele ce să împreună cu nervul lui Uilis, sau ce concură a alcătui o ramură a ipoglosului celui mare. Ramura cea posterioară, ce comunică în sus cu nervu cel din 1-iu şi jos cu cel de al 3-lea, trimite rămuri la muşchi de dinapoi ai gătului şi să urcă pînă pă occipital. 
      3-lea Pereche cerbicală, ramura cea anterioară a aceştii perechi comunică cu ganglioanele cerbicale de sus, trimite nervu occipitalul* [494] cel mic, care  să împarte la muşchi de dinapoi ai capului la pellea occipitului, şi să ammestecă la urmă cu nervurile oriculare; oricularu cel mare de dinapoi, care să împarte la pavilionul urechi, la muşchiul de dinapoi al urechi şi comunică cu celelalte rămuri ce să împart pe ceafă; însfîrşit mai trimite nervurile cutaneu cel mijlociu, şi cel de jos al gătului, care să împart în muşchiul posieru şi în pellea din laturi  şi de jos a gătului. Ramura cea posterioară, împarte rămuri la muşchi de dinapoi ai gîtului şi în pellea cefi. 
      4-lea Pereche cerbicală. Ramura cea anterioară, după ce au dat mai întăiu rămuri la muşchi de dinainte ai gătului, comunică cu simpaticul cel mare şi cu nervu cerbical d’al 2-lea, dă o ramură ce să uneşte cu ipoglosu, şi la urmă trimite altă ramură ce să uneşte cu alta ce ese din a 5-lea pereche şi alcătueşte împreună nervu diafragmaticu, sau nervu frenicu. Acest nerv după ce priimeşte rămuri dela nervurile cerbicale de sus şi dela plecsu brachial, să scoboară pe lungul gîtului unde  lasă căteva rămuri la muşchi scaleni, intră la urmă în toracs cu nervu cel vag trece prin mediastinul de dinainte şi să împarte în diafragmu. Pînă a nu intra în toracs, dă căteva rămuri ce trec pe d’asupra claviculei, şi merg de să împart în pellea [495] peptului şi a spălii, în muşchii pectorali, şi în glanda mameră. Ramura cea posterioară, dă rămurii complecsilor spreniului şi unghiularului, şi la urmă să împarte în pellea cefii. 
      Toate rămurile anterioare a perechilor de nervuri de 1-iu, 2-lea, 3-lea şi d’al 4-lea ce s’au descris îmbucănduse împreună alcătuescu ceea ce s’au numit plecsul cerbical. Acest plecsu să află aşezat pe laturile gătului de dinapoiul muşchiului sterno-clido-mastoidienu; el trimite rămuri spre nervu ipoglosu, şi tot dintrănsul esu, nervul occipitalul cel mic, oricularu, nervurile cutanee cel mijlociu şi cel de jos, nervu diafragmaticu, şi nervurile sus claviculare. 
      A 5-lea, a 6-lea, a 7-lea şi a 8-lea pereche de nervuri cerbicale. Rămurile anterioare ale acestor nervuri, sunt foarte voluminoase, comunică cu simpaticul cel mare, să împreună şi cu nervu dorsalu cel 1-iu, şi alcătuescu plecsul brachial. Rămurile posterioare ale acestor nervuri să împart în muşchi şi în pellea cefii. Din dorsalul de 1-iu o ramură merge şi să împarte în muşchii întrecostoşi ai spaţului de întăiu. 
      2-a, 3-a, 4-a, 5-a, 6-a, 7-a, 8-a, 9-a, 10-a, 11-a şi 12-a pereche de nervuri dorsale. Aceste nervuri să aseamănă mult în împărţeala lor. Odată ce esu din găurile de unire trimitu o ramură posterioară sau dorsală, şi o ramură anterioară* [496] sau întrecostală. Rămurile cele posterioare sau cele dorsale, să împart în muşchi şi în pellea spatelui. Rămurile anterioare sau întrecostale, trimitu rămuri ce să îmbucă cu simpaticul cel mare, şi rămuri ce merg prin spaţurile întrecostale ce să împart la muşchii întrecostoşi şi la pelle; pe lîngă aceasta mai dau rămuri ce merg de să împart pe muşchii peptului, pe danteleu cel mare, pe oblicu cel mare la glanda mameră; şi în sfîrşit pe pellea peptului şi a abdomenului. 
      
      Plecsul Brachial. 
      Plecsul brachial, aşezat pe partea din laturi a gătului între scalenu cel anterior şi între cel mijlociu dinapoiul claviculei şi în adîncătura subţiori, să află alcătuit de rămurile anterioare ale celor patru din urmă nervuri cerbicale şi a dorsalului celui dintăi dispozaţi cu chipul următor. Cel d’al 5-lea să împreună cu cel d’al 6-lea, cel d’al 8-lea să împreună cu cel dăntăiu dorsal, cel d’al 7-lea după ce umblă cătvaş între aceste doă mănuchiuri să împarte în doă rămuri, dintre care cea de sus să împreună cu mănuchiul de sus, şi cea de jos cu mănuchiul de jos. Aceste cinci mănuchiuri alcătuescu un fel de ţesătură din care pleacă nervurile următoare. 
[497] 	1. Nervurile toracsice, să împart în nervurile toracsice anterioare şi în cele posterioare, ce să scobor pe dinapoiul claviculii, şi dau rămuri la pectorali, la muşchiul subtclavicularu şi la pellea peptului; rămurile cele posterioare merg la danteleul cel mare, la dorsalul cel mare, la romboidu şi la unghiularu. 
      2. Nervu susclavicularu, să îndreptează înapoi pe lungul mărginii superioare a spălii, lasă căteva rămuri la muşchiul subtscapiularu, trece prin ştirbitura mărginii de sus a omoplatului, şi să împarte în muşchiul susspinosu, la urmă trece pe subt acromion în adăncătura subtspinoasă, şi să perde în muşchiul subtspinosu, şi în rondu cel mic. 
      3. Nervurile subtscapulare, în număr de doi sau trei, să împart în muşchiul subtscapiularu, şi în rondu cel mare, şi căteodată în dorsalul cel mare şi în rondul cel mic. 
      4. Nervu cutaneu cel internu, să scoboară pe marginea de dinnăuntru a braţului împreună cu vîna bazilică, şi cam la partea de sus a braţului să împarte în doă rămuri, ce să perdu în pellea dela jumătatea de dinnăuntru a braţului, a antebraţului şi a mînerului. 
      5. Nervu muşchiulo-cutaneu, sau cutaneu cel esternu, dă întăiu rămuri muşchiului coraco-brachialu şi bicepsului, la urmă pătrunde muşchiul cel dăntăiu, şi să împarte în doă [498] rămuri, dintre care una merge la bicepsu şi la brachialul cel anterior, iar ceialaltă lungeşte marginea esternă a bicepsului, şi cănd ajunge pela încovoietura cotului trece pe subt pelle şi să împarte în jumătatea de dinafară a antebraţului şi a mîini. 
      6. Nervu medianu este cea mai groasă ramură a plecsului brachial, să scoboară adînc pe braţ pe lungul artiri brachiale, dă căteva rămuri la muşchii radialul cel internu, palmeru cel subţire şi încovoietori antebraţului, precum şi o ramură întreosoasă care aceasta după ce trimite şi ia rămuri la muşchi aşternutului celui adănc de dinainte al antebraţului, pătrunde aponevrosa întreosoasă şi trece pe dosul mîini, la urmă nervu medianu să scoboară spre mînă, dă o ramură ce să perde în pellea mîini trece pe subt ligamentu carpului, şi să împarte în cinci rămuri numite rămurile digitale cele palmere. Cea dăntăiu ramură digitală după ce dă rămuri muşchilor degetului celui mare, lungeşte marginea de dinafară a acestui deget pînă în căpătăiu. Cea d’al doilea lungeşte marginea cubitală a degetului celui mare. Cea d’al 3-lea după ce mai întăiu dă căteva rămuri la muşchi întreosoşi să pune pe marginea de dinafară a degetului arătător. Cea d’al 4-lea dă asemenea rămuri întreosoşilor şi la urmă să împarte în doă rămuri una pentru marginea internă a arătătorului, şi ceialaltă pentru* [499] marginea esternă a degetului celui mijlociu. Şi însfîrşit cea d’al 5-lea după ce dă rămuri întreosoase să împarte asemenea în doă rămuri una pentru marginea internă a mijlociului, şi alta pentru marginea esternă a inelarului; fiecare dintr’aceste rămuri dă şi căte o ramură digitală dorsală. 
      7. Nervu cubitalu, după ce mai întăiu au dat o ramură ce să înparte pe faţa internă şi posterioară a pellii braţului, să scoboară pe partea denăuntru a braţului, trimite lîngă cot căteva rămuri la tricepsu şi la pelle, trece pîntre condilul internu al umerului şi pîntre olecranu pe antebraţu unde să află aşezat între încovoietoru cel adănc şi între cubitalul cel internu cărora le trimite rămuri, şi la urmă la partea de jos a antebraţului să împarte în doă rămuri una palmeră şi alta dorsală. Ramura cea palmeră să împarte în palma mîini în alte doă rămuri, una superficială ce trimite rămuri la muşchi degetului celui mic şi să sfîrşaşte pe marginea internă a degetului oricular, şi pe marginile esternă şi internă a degetului celui mic, ramura cea adăncă să împarte la întreosoşi. Ramura cea dorsală a cubitalului trece pe dosul mîini, unde dă rămurile digitale cele dorsale la degetul cel mic, la degetul oricularu şi la partea dinnăuntru a degetului inelar, doă dintr’aceste rămuri alcătuescu împreună cu nervu [500] radialu, arcada dorsală, superioara şi inferioara. 
      8. Nervu radialu foarte voluminos să scoboară pe partea posterioară a braţului şi pîntre umeru, încongioară oarecum umeru trecînd la partea lui de dinafară la urmă trece între căpătăiul cel esternu al tricepsului şi între brachialul cel internu, într’acest drum lasă rămuri tricepsului, supinatorului celui lung, şi radialilor, precum şi pelli ce accopere partea de dinafară şi de dinapoi a braţului, şi odată ce ajunge la cot să împarte în doă rămuri, una superficială şi alta adăncă. Ramura cea superficială sau anterioară trece între muşchii supinatori, mai în jos între muşchiul supinatorul şi între radialul cel esternu, şi lîngă carpu să împarte în doă rămuri, cea esternă după ce lasă rămuri muşchilor degetului celui mare şi întreososului  dă rămurile dorsale ale acestui deget. Cea internă dă rămurile digitale dorsale ale degetului arătător şi cea esternă a mijlociului. Ramura cea adăncă a radiului sau cea posterioară să împarte în muşchi dela partea posterioară a antebraţului. 
      9. Nervu circonflecsu sau acsilaru, să dirigează în afară şi în jos între rondul cel mare şi cel mic cărora le lasă o ramură şi trece pe partea posterioară a umerului, intră subt muşchiul deltoidu în care să sfîrşaşte. 
      [501] 
      Nervurile lombere. 
      Nervurile lombere sunt în număr de cinci, aceste nervuri împreună şi cu cele sacrale, alcătuescu înnăuntru în canalul vertebral ceea ce s’au numit coada calului, în găurile de unire alcătuescu asemenea căte un ganglion, şi la urmă să împart în doă rămuri, una posterioară şi alta inferioară. 
      Rămurile cele posterioare să împart în muşchii şi în pellea spatelui. 
      Rămurile cele anterioare  comunică toate împreună, precum şi cu cel din urmă dorsal, i cu cel d’ăntăiu sacral, şi cu simpaticul cel mare; din această comunicaţie să alcătueşte un plecsu mare numit plecsu lomber sau crural, acest plecsu să scoboară pe laturile coloanei lombere unde să află accoperit de muşchiul psoasu şi de rămurile următoare. 
      1. Nervurile inghiuinale în număr de trei, cel d’ăntăiu sau ileo-scrotalu ce pătrunde psoasu, să dirigează în afară spre pătratul lombelor pînă la partea posterioară a crestii iliace pe lungul căria să întinde şi să împarte în doă rămuri una esternă ce să sfîrşaşte  în muşchi şi în pellea abdomenului, şi alta internă ce intră [502] în inelul inghiuinal şi să împarte în pellea stinghiei şi a scrotului, sau la femee pe buzele cele mari. Cel d’al 2-lea nervu inghiuinal sau cel mijlociu să împarte în muşchiul iliacu, şi în muşchi şi pellea pîntecelor. Şi cel d’al 3-lea nervu inghiuinalul de jos sau cutaneu cel esternu după ce trece prin muşchiul psoasu să dirigează spre spina iliacă de sus şi de dinainte, trece p’între dănsa şi p’între cea de jos, şi să împarte în doă rămuri cea esternă să sfîrşaşte în pellea a părţi de dinapoi şi de sus a coapsi, iar cea internă în pellea dela partea anterioară şi esternă a coapsii pînă la genuchiu. 
      2. Nervu inghiuinalu cel internu sau genitalu cel esternu să scoboară pe psoasu, şi lîngă arcada crurală să împarte în doă rămuri, cea internă este împreună cu cordonu spermaticu prin canalul inghiuinal şi să împarte în membranele ce accopere boaşele, şi cea esternă trece pe subt arcada crurală şi să împarte în pellea dela partea internă şi superioară a coapsi. 
      3. Nervu cruralu să scoboară pe lungul margini esterni a psoasului pe subt arcada crurală în afara artiri crurale lasă rămuri psoasului şi iliacului, şi o dată ce ajunge la partea de sus a coapsi să împarte în doă mănuchiuri. Cel esternu să împarte în muşchiu tricepsu şi în fasialata.* [503] Cel internu lasă căteva rămuri cuturierului şi pelli dela partea internă a coapsi, dă însfîrşit nervu safenu cel internu ce să află întăiu aşezat adînc alăturea cu artera crurală, şi odată ce ajunge la partea de jos a coapsei trece pe subt pelle însoţeşte vîna safena cea internă, şi să împarte pe pellea dela partea internă a zambi şi a piciorului. 
      4. Nervu obturatoru să scoboară pe lungul mărginii interne a psoasului în ligheanul cel mic dă rămuri muşchiului obturatoru ese împreună cu vasele obturatore prin gaura obturatriţă şi să împarte în doă rămuri, cea anterioară să împarte în muşchi dela partea internă a coapsei, iar cea posterioară să perde în obturatorul cel esternu. 
      5. Nervu lombosacralu, să scoboară în ligheanul cel mic prin laturile sacrului unde să împreună cu plecsu ischiaticu. Dar mai întăiu trimite o ramură numită nervu fesieru cel superior care ese din lighean prin ştirbitura ischiatică în susul muşchiului piramidal şi să împarte în fesieri cel mijlociu şi cel mic. 
      
      Nervurile sacrale. 
      Nervurile sacrale sunt în număr de şase, ele alcătuescu  împreună cu nervurile lombere* [504] coada calului, înnăuntru în canalul sacral rădăcinile cele posterioare alcătuescu asemenea ganglioane, la urmă rămurile anterioare esu prin găurile sacrale cele anterioare, şi cele posterioare prin găurile sacrale cele posterioare, aceste din urmă nervuri să împart la sacro-lomberu şi la dorsalul cel lung, la fesierul cel mare şi la pellea ce’l acopere. 
      Rămurile anteriore comunică cu  ganglioanele simpaticului celui mare, şi cele patru de sus  împreună şi cu nervu lombo-sacral alcătuescu plecsu ischiaticu, cele de jos alcătuescu plecsu ipogastricu.
      Plecsu ischiaticu, ce comunică în sus cu plecsu lomberu şi în jos cu plecsu ipogastricu, să află aşezat pe părţile laterale ale ligheanului celui mic dinaintea muşchiului piramidalu, şi dinapoiul vaselor ipogastrice a rectului şi a băşicii udului, şi dă rămurile următoare. 
      1° Nervu fesieru cel superior, ce s’au descris cu lombo-sacralu. 
      2° Nervu fesierul cel inferior sau ischiaticu cel mic, ese prin ştirbitura ischiatică subt muşchiul piramidalu şi să împarte în trei şiruri de rămuri. 1° Rămurile fesiere ce să aruncă în muşchiul fesieru cel mare. 2-lea Nervu cutaneu cel posterior, ce trece pe dinapoiul tuberozităţii ischiatice, şi merge de să împarte în pellea dela partea posterioară şi superioară* [505] a coapsi, în pelea perineului a boaşelor şi a verji. 3-lea Nervu cruralu ce să scoboară pe subt pelle pînă la articulaţia genuchiului. 
      3° Nervu genitalu, ese din lighean pîntre ligamenturile ischiatice şi să împarte în doă rămuri; ramura cea superioară, trimite rămurele la muşchiul obturatorul cel internu la bulbo-cavernosu, să urcă pe lungul arcadei  pubiene, şi odată ce ajunge la simfisa pubisului trece pe spatele verji şi să împarte în trupurile cavernoase pînă pe gland. Ramura cea inferioară sau nervu emoroidalul cel inferior să împărţeşte în muşchii perineului anusului în scrotu şi în canalul udului. La muere ramura cea superioară a nervului genital este mai mic şi să împarte pe clitoris, şi cel de jos merge în muşchii anusului şi în buzele cele mari. 
      4° Nervurile emoroidale cele mijlocii, să împart la anus şi la partea inferioară a rectului, la băşică, la băşicuţile seminale şi la prostată, la muere merg la mitră şi la vaghen. 
      5° Nervurile muşchiulare, merg la piramidalu şi la obturatoru cel internu. 
      6° Nervu ischiatic, este cea mai mare ramură a plecsului şi ăncă a tot trupului, ese din lighean pîntre muşchiul piramidalu şi pîntre gemenu cel superior, dă căteva rămuri la fesieru cel mare la gemeni, la obturatoru cel internu şi la [506] pătratu, trece la urmă pîntre tuberositatea ischiatică şi pîntre trocanterul cel mare, să scoboară  pe partea posterioară a coapsi între bicepsu şi între jumătate membranosu cărora le lasă căteva rămuri, mai dă nervu cutaneu cel posterior şi inferior, şi cam pela mijlocul coapsi să împarte în doă rămuri numite nervurile poplitee. 
      Nervu popliteu cel esternu sau peronieru, dă mai întăiu o ramură ce să împarte pe partea anterioară şi esternă a articulaţii genuchiului, la urmă în susul condilurilor femurului o altă ramură numită nervu cutaneu peronieru care să scoboară pe lungul gemenului celui esternu, să împreună cu safenul cel esternu şi alcătueşte nervu dorsal cel esternu al piciorului. La urmă nervu popliteu cel esternu trece pe dinapoiul condilului esternu al femurului, să întoarce înainte pe dedesubtul capului peroneului, unde să împarte în doă rămuri, una nervu muşchiulo-cutaneu,  şi alta nervu tibialu cel anterior. 
      Nervu muşchiulo-cutaneu să scoboară între peronieri şi între întinzătorul degetelor, le trimite rămuri, şi să împarte în doă rămuri ce trec pe dosul piciorului. Ramura cea internă a dosului piciorului să subt împarte şi ia în alte rămurele ce comunică cu safenul cel internu şi [507] dă rămurile digitale cele dorsale ale celorlalte degete. 
      Nervu tibialu cel anterior, după ce au eşit de subt muşchiul peronieru cel lung, să scoboară pe ligamentul întreosos cu artira tibiala cea anterioară între muşchiul tibialu cel anterior, şi între întinzători degetelor cărora le trimite căteva rămuri, trece pe dosul piciorului şi să împarte în doă cordoane numite nervurile cele adănci ale dosului piciorului unu internu şi altu esternu, ce să împart în muşchiul pediozu şi în întreosoşi. 
      Nervu popliteu cel internu sau tibialu, să scoboară în adăncătura genuchiului între gemeni, la urmă trece pîntre soleeru şi pîntre aşternutul muşchilor cel adănc dela regia posterioară; în susul condilului internu el dă nervu safenu cel esternu ce să scoboară pe subt pelle pe lungul părţi posterioare şi esterne a zambi, să îmbucă cu nervu cutaneu peronieru, trece pe lungul mărgini esterne a tendonului lui akil pe subt maleolă, ajunge pe dosul piciorului unde ia numirea de nervu dorsalu cel estern al piciorului  şi să împarte pe pellea piciorului. 
      La urmă nervu tibialu de rămuri tutulor muşchilor ce’l încongioară, să scoboară pe lungul părţi posterioare a zambi între arterele tibiala şi peroniera cele posterioare, trece pe dinapoiul maleolei* [508] cei interne subt bolta calcaneului şi accolo să împarte în doă rămuri în nervu planteru cel internu, şi planteru cel esternu, nervu planteru cel internu, după ce mai întăiu lasă o mulţime de rămuri mai la toţi muşchi ce să află la talpa piciorului trimite rămurile digitale la cele dăntăiu patru degete. 
      Nervu planteru cel esternu dă asemenea rămuri la muşchii degetului celui mic, şi alcătueşte colaterala acestui deget, precum şi colaterala esternă a degetului d’al 4-lea. 
      Plecsu ipogastric ce să află între sacru şi între rectu, este alcătuit de rămurile anterioare ale părţi sacrale a simpaticului celui mare, de rămuri ale plecsului ischiatic, şi d’a 5-lea pereche sacrală. Acest plecsu trimite o mulţime de rămuri la rectu şi la muşchii lui, la băşică, la băşicuţele seminale şi la testicule, iar la muere la mitră şi la vaghin. 
      
      Despre nervurile Craniene. 
      Nervurile craniene sunt nervurile ce esu prin găurile ce să află la basa cranului; ele să află în număr de 12 de fiecare parte, şi să deosibescu prin numirea de 1-a pereche, 2-a şi ci.l.; afară de 1-a şi de a 2-a pereche  ce pare a eşi din [509] substanţa cerebrului, toate celelalte esu din protuberinţa inelară şi din căpătăiul de sus al măduvi spinale; unii autori le împart în 9 perechi numai, alcătuind din a 7-a pereche sau nervu facialu, şi din a 8-a sau nervu auditivu, o singură pereche, precum şi în a 8-a pereche bagă pe glosu-farengienu, pe pnevmo-gastricu şi pe nervu spinalu. Am socotit însă mai bine să priimescu împărţirea în 12 perechi, căci după ceilaltă, găseşte cinevaş într’o pereche, nervuri ce merg cu totu la deosebite organe, precum nervu facialu şi auditivu ce să află împreunate în a 7-lea pereche. Aceste 12 perechi sunt 1-iu  nervurile olfactive, 2-lea optice, 3-lea mişcătorii tutulor muşchilor ochiului, 4-lea nervu patetic, 5-lea nervu trigemenu, 6-lea mişcătorii muşchilor esterni ai ochiului, 7-lea facialu, 8-lea auditivu, 9-lea gloso-farengienu, 10-lea pnevmo-gastricu, 11-lea nervu spinalu şi a 12-lea nervu ipoglosu.  . 
      1-a Pereche sau nervurile olfactive, sunt doă feluri de panclice albe ce nascu din partea cea mai posterioară  a lobului anterior al cerebrului, merg înainte pînă la lama ciuruită a etmoidului unde să cam umflă, pătrund găurile aceştii lame şi să împart pe membrana pituitera a nărilor. Ele slujescu a ne da simţirea miroaselor. 
      2-lea Pereche sau nervurile optice, nascu* [510] din aşternuturile optice, să întorc pe după coapsele cerebrului, odată ce trec de dînsele să dirigează înnăuntru şi înainte, să împreună amîndoă, sau să încrucişează şi alcătuescu un fel de X latinescu; la urmă să dirigează înainte şi în afară şi intră prin găurile optice în orbituri, pătrund sclerotica şi desvoltîndu’să în globul ochiului alcătuescu membrana retina. Ele sunt nervurile vederi. 
      3-lea Pereche sau nervurile muşchilor ochiului, nascu din partea internă a coapselor cerebrului intră în orbitu prin despicătura sfenoidală şi să împart în doă rămuri, ramura superioară, mai mică trece pe dasupra nervului optic şi să perde în muşchiu dreptul cel superior, şi în ardicătorul pleopi de sus. Ramura inferioară mai groasă să împarte subt nervu optic în trei rămurele, cea internă merge la muşchiu dreptul cel internu, cea mijlocie în dreptul cel inferior, şi cea esternă să perde în muşchiul oblicul cel mic. Acest nervu mişcă toţi muşchii ochiului afară din oblicul cel mare şi din dreptul cel esternu.
      4-lea Pereche sau nervurile patetice, nascu dela partea posterioară a tuberculelor cuadrigemene, să întorc pe după protuberenţa inelară, prin sinurile cavernoase unde să află alăturea cu a 3-lea pereche şi cu oftalmicu, intră în orbitu prin despicătura sfenoidală şi să perd în [511] muşchi oblici cei mari. Nervu simpatic să împarte numai la muşchiu oblicu cel mare al ochiului, el slujaşte a esprima oarecare patemi ale sufletului. 
      5-lea Pereche sau nervurile trigemene nascu din protuberenţa anulară precum şi dintre trupurile olivere şi piramidele posterioare prin doă rădăcini una mare şi alta mică, să dirigează în afară şi înainte, să pune pe partea  de sus a stînci, unde rămurile lor să ţesu oarecum şi alcătuescu un ganglion numit ganglionu lui gaser; la urmă dintr’acest ganglion nascu trei rămuri, cea mai de dinainte este nervu oftalmicu a lui Uilis, cel d’al 2-lea nervu macsilaru cel superior, şi cea d’al 3-lea sau cea mai de dinapoi este nervu macsilaru cel inferior alcătuit de rădăcina cea mică a trigemenului şi care nu să împreună cu ganglionu lui Gaser. 
      Nervu oftalmicu a lui Uilis, să dirigează înainte pe marginea esternă a sinului cavernos împreună cu nervurile a 3-a şi a 4-a pereche trimite o ramură în duramera, priimeşte alta dela ganglionul cerbical cel superior, şi să împarte însfîrşit în trei rămuri ce intră în orbitu prin despicătura sfenoidală, aceste rămuri sunt nervu frontalu, nervu nasalu, şi nervu lacrimalu.
[512] 	Nervu frontalu, să îndreptează pe peretele de sus al orbitului, unde să subtîmparte în doă rămuri dintre care cea esternă ce s’au numit nervu frontalul cel esternu ese prin gaura susorbitera şi să împarte la muşchi sprincenosu, orbicularul pleopilor, şi frontalul, precum şi în pellea ce accopere fruntea unde să îmbucă cu rămuri d’ale facialului, ramura cea internă numită frontalul cel internu să împarte la pleopa de sus şi merge asemenea de să sfîrşaşte în muşchii fruntei. 
      Nervu nasalu, situat în orbit la partea internă a frontalului, trece prin căpătăiul posterior al muşchiului dreptul cel esternu, trimite căteva rămuri ciliere ce pătrund sclerotica pe lîngă nervu optic şi ce merg de să împart în coroida; la urmă  nervul nasal să împarte în doă rămuri nasalul cel internu, şi nasalul cel esternu, cel internu pătrunde în nări prin gaura etmoidală, şi să împarte atăt în membrana pituitera căt şi în pellea ăripi nasului. Cel esternu să dirigează pe peretele internu al orbitului şi să împarte la muşchi dela unghiu internu al orbitului. 
      Nervu lacrimalu, să împarte în glanda lacrimală, şi să îmbucă cu ramura maleră a macsilarului superior. 
      Ganglionul oftalmic. La partea esternă a nervului optic să află un ganglion mic, care [513] are doă rădăcini, cea scurtă comunică cu ramura inferioară a nervului perechii de a 3-lea, şi cea lungă cu nervu nasalu. La partea de dinainte acest ganglion trimite vreo 15 rămuri ciliere ce pătrund sclerotica trec pîntre dînsa şi pîntre coroida şi să împart în cercu cilieru, precum şi în razile ciliere şi în irisu. 
      Nervu macsilaru cel superior, este a 2-lea ramură a trigemenului, ese din cran prin gaura rotundă cea mare, intră în adăncătura pterigo-palatină, dă o ramură orbiteră ce intră în orbit prin despicătura sfeno-macsilară, lungeşte peretele esternu al orbitului şi să împarte în doă rămuri. una internă sau maleră să îmbucă cu nervu lacrimal pătrunde osu maleru, ese în pellea feţi unde comunică cu facialu; ramura cea esternă sau tamporală intră în adăncătura tamporală unde să îmbucă cu o ramură a macsilarului inferior, şi însfîrşit comunică şi ia cu facialu; la urmă nervu macsilaru cel superior trimite în jos doă trei rămuri ce să împreună şi alcătuescu un ganglion triunghiular numit ganglionul lui mekel sau sfenopalatinu, acest ganglion dă rămurile următoare. 
      Nervurile nasale superioare sau sfeno-palatine în număr de 4, 5, ce intră în nări prin gaura sfeno-palatină şi să împart pe cornu cel superior, cel mijlociu, şi pe despărţitoarea nărilor; una dintr’acele rămuri intră [514] prin canalul palatinu cel anterior şi să împarte pe ceru guri. 
      Nervurile palatine în număr de trei, cel mare, cel mijlociu şi cel mic; cel mare intră în canalul palatin cel posterior, în drumul lui lasă vreo căteva rămuri ce să împart pe corpurile mijlociul şi cel inferior al nărilor, şi odată ce ese din din canalul palatin  să împarte pe ceru guri, şi pe perdeoa cerului guri. Nervu palatinu cel mijlociu să împarte asemenea în perdeoa cerului guri şi în amigdală. Şi nervu palatinu cel mic, să împarte în omoşor şi în amigdală. 
      Însfîrşit din partea posterioară a ganglionului lui Mekel nascu rămuri ce intră în sinu sfenoidal, o ramură ce să împarte pe farincs, rămurile nasale superioare şi posterioare, şi o ramură numită nervu vidienu sau pterigoidienu ce trece prin canalul vidienu. Acest nerv să împarte în doă rămuri, cea superioară sau nervu petrosu intră iarăş în cran pe lîngă căpătăiul anterior al stîncii în care intră cu nervu facialu, să îmbucă cu acest nervu intră în toba urechii şi merge de alcătueşte ceea ce s’au numit coarda tobi. Ramura cea inferioară a nevrului vidien, sau ramura carotidiena intră în canalul carotidienu, unde să îmbucă cu rămuri ce simpaticul cel mare trimite la a 6-lea pereche. 
      Însfîrşit nervu macsilaru cel superior, după [515] ce au alcătuit ganglionul lui Mekel, trimite vreo doă trei rămuri numite nervurile dantere sau alveolere posterioare dintre care unele să împart în gingii şi în muşchiul buccinatoru, iar celelalte intră în alveolele măselilor; la urmă nervu macsilaru cel superior intră în canalu subtorbiteru, unde ia numirea de nervu subtorbiteru, dă căteva rămuri numite nervurile dantere cele anterioare ce să împart în alveolele dinţilor tăioşi şi căinescu; odată ce nervu subtorbiteru ese din canalul subtorbiteru, să împarte la faţă unde dă rămuri numite palpebrale, labiale şi nasale. 
      Nervu macsilaru cel superior, este a 3-lea ramură a trigemenului, el este alcătuit de rădăcina cea mică a trigemenului precum şi de o ramură a ganglionului lui Gaser, ese din cran prin gaura cea ovală a sfenoidului, şi odată ce ajunge în adăncătura ligomatică să împarte în doă mănuchiuri unul anterior şi altul posterior.
Mănuchiu cel anterior, dă rămuri numite tamporalele cele adănci, maseterile, bunale şi pterigoidiene. Mănuchiul cel inferior, dă nervu lingual, danteru inferior, şi tamporalul cel superficial. Nervul lingualu comunică cu coarda tobi, cu rămuri d’ale simpaticului celui mare, şi la urmă trimite rămuri în glanda subtmacsileră şi însfîrşit   să sfîrşaşte în papilele ce să află pe [516] membrana mucoasă a limbii. Nervu danteru cel inferior trimite mai întăiu rămuri ce să împart pe glanda subtmacsilară precum şi în muşchi gemio-ioidienu şi digastricu, intră în gaura dantera cea de jos trimite rămuri la alveolele tutulor dinţilor de jos, ese la urmă prin gaura ce să află lîngă  simfisa osului macsilaru şi să sfîrşaşte în muşchi bărbii. 
      6-lea Pereche sau nervu mişcătorul cel esternu al ochiului naşte din măduva cea lungă între piramidă şi între trupul oliver, trece prin sinul cavernos în afara artiri carotide, intră în orbit prin despicătura sfenoidală şi pătrund muşchiul dreptul cel esternu în care să şi sfîrşaşte. 
      7-lea Pereche sau nervu facialu, naşte din măduva cea lungă între trupurile olivere şi între piramidele cele posterioare, intră prin ţeava internă a urechii, trece prin stîncă din care ese prin gaura stilo-mastoidienă, şi înnăuntru în stîncă comunică cu rămuri ce vin dela nervu vidienu, numaidecăt ce ese din gaura stilo-mastoidienă lasă căteva rămuri adănci care sunt nervu oricularu cel posterior care să împarte pe pavilionu urechii precum şi pe unii din muşchi cefi; mai dă şi altă ramură ce să numeşte stilo-ioidienu ce să împarte pe muşchi ce să prind de apofisa stiloidă. La urmă nervu facialu să împarte în doă rămuri, una superioară  numită* [517] tamporo-facială, care aceasta trimite o mulţime de rămurele numite tamporale malere şi bunale, care toate acestea să împart în toţi muşchi feţi ai tămpli şi comunică cu rămurile ce vin dela trigemenu. Ceealaltă ramură a facialului este cervico-faciala care să împarte în muşchi şi în pellea ce încongioară gura, în muşchi ce trag în jos falca inferioră, şi în pellea gătului. 
      8-lea Pereche, sau nervu auditivu, naşte din măduva cea lungă alăturea cu nervu facialu, intră împreună cu dănsu în stîncă, şi acolo pătrunde deosebitele canaluri de care să află alcătuită urechea internă, cum ar fi canalurile jumătate cerculare, labirentu şi pridvoru. 
      9-lea Pereche sau nervu gloso-farengienu naşte din măduva cea lungă între trupurile olivere şi între piramidele posterioare, ese din cran prin gaura ruptă cea posterioară împreună cu nervu pnevmo-gastricu,  şi cu spinalu; numaidecăt după ce ese din cran alcătueşte un ganglion aşezat pe stîncă; dintr’acel ganglion ese o ramură ce intră în tobă şi să împarte în alte doă rămuri dintre care una merge la trîmbiţa lui Eustaş, iar ceealaltă să împarte la ferestrele tobi; la urmă acel ganglion comunică cu simpaticu cel mare, şi cu nervu oricularu al pnevmo-gastricului. 
      După  aceasta gloso-farengienu să împarte în [518] doă rămuri, cea posterioară să împreună cu nervu farengeu al pnevmo-gastricului, trimite o ramură în plecsul farengeu, şi alta ce să scoboară pe artera carotidă şi concură a alcătui plecsu cardiacu. Ramura cea anterioară alcătueşte împreună cu  pnevmo-gastricu plecsu farengeu a căruia rămuri să împart pe muşchi farincsului pe amigdală şi pe membrana mucoasă tot a farincsului. La urmă tot ramura anterioară trimite rămuri la io-glosu şi la stilo-farengienu, şi merge de să sfîrşaşte pe membrana mucoasă a limbii. 
      10-lea Pereche, sau nervu pnevmo-gastricu, şi nervu cel vag, naşte din laturile măduvi cei lungi dedesubtul nervului de mai sus, cu care ese prin gaura cea ruptă posterioară; scoborănduse el alcătueşte un ganglion ce comunică printr’o ramură cu ganglionu cerbicalu cel de sus. Dintr’acel ganglion  naşte o ramură oriculară ce să împreună cu altă ramură venită dela gloso-farengienu, pătrunde  în ureche şi intră în apofisa mastoidă, şi în ţeava urechi sus de tot. Nervu pnevmo-gastricu trece pe dinaintea vinii jugulare, împreună  cu nervu gloso-farengienu, cu spinalu, şi cu ipoglosu; la urmă să desparte de celelalte nervuri şi trece dinapoiul vinii jugulare, unde trimite o mulţime de rămuri care comunică cu gloso-farengienu, cu ipoglosu, şi cu ganglionu cerbicalul cel de sus; tot acolo mai [519] dă rămurile ce să numescu farengiene ce să împreună cu rămuri venite dela gloso-farengienu, şi să împarte pe farincs; mai în jos dă rămuri ce să împart pe muşchi şi pe membrana mucoasă a larincsului; după aceasta să scoboară pe marginea esternă a artiri carotide, de unde trimite căteva rămuri cardiace, şi intră în toracs pe dinaintea artiri subtclaviculare, aci trimite o ramură voluminoasă în sus, ce s’au numit nervu recurantu sau nervu lalengeu cel inferior, aceasta să întoarce pe după crosa aorti, să urcă pe lungul trahei artiri, lasă căteva rămuri cardiace, tiroidiene, şi traheene, şi însfîrşit merge de să împarte pe unii din muşchii laricsului, precum şi pi membrana mucoasă. Nervu pnevmo-gastricu după ce au dat nervu recurantu, şi au lăsat căteva rămuri cardiace ce concură a alcătui plecsu cardiacu, trimite căteva rămuri ce să împleticescu pe bronhe, să unescu cu alte rămuri ce vin dela ganglionu cerbicalu cel inferior, şi alcătuescu doă mănuchiuri, unu numit plecsu pulmonaru cel anterior intră în plămîni pe dinaintea bronhelor, şi altu numit plecsu pulmonaru cel posterior ce intră în plămîni pe partea de dinapoi a bronhelor. La urmă nervu pnevmo-gastricu să scoboară pe lungul ezofagului, cel din stînga pe faţa anterioară a acestui canal, cel din dreapta pe faţa posterioară, îşi trimitu unu căte altul rămuri* [520] şi alcătuescu un fel de plecsu de ţesătură prinprejurul ezofagului, acest plecsu să deosibeşte în cel anterior şi în cel posterior; plecsu cel posterior, odată ce intră în abdomen încongioară cardia de rămuri, să împarte pe faţa posterioară a stomahului, precum şi pe marginea cea concavă pe duodenu şi pe pancreas, şi să îmbucă cu plecsul cel anterior; plecsu cel anterior să împarte pe faţa anterioară a stomahului şi să sfîrşaşte în plecsul epatic. 
      Nervu pnevmo-gastricu slujaşte totdeodată la simţirea şi la mişcarea părţilor pe care văzurăm că să împarte. 
      11-lea Pereche sau nervu spinalu, sau nervul acsesoaru lui Uilis, naşte din laturile măduvii spinoase între rădăcinile anterioare şi posterioare ale nervurilor cerbicale, să urcă în cran prin gaura occipitală cea mare, şi ese tot prin gaura ruptă cea posterioară împreună cu nervurile de mai sus. În acest drum dă o ramură ce să împreună cu nervu cel vag, şi după ce ese din cran mai dă şi alte rămuri ce să unescu cu rămurile farengiene ale  nervului celui vag şi cu ipoglosul; să scoboară la urmă pe dinapoiul vinii jugulare, trimite muşchiului sterno-clido-mastoidienu căteva rămuri ce să îmbucă cu nervu cerbicalu d’al 3-lea comunică cu nervurile cerbicale d’al 2-lea, al 3-lea, al 4-lea şi al 5-lea şi merge de să sfîrşaşte în muşchiul trapezu. 
[521] 	12-lea Pereche sau nervu ipoglosu naşte din măduva spinoasă printr’o mulţime de rădăcinoare între piramidele cele anterioare şi între trupurile olivere,  şi ese din cran prin gaura condiliena cea anterioară. Cum ese din cran, însoţeşte nervu cel vag cu care comunică prin doă trei rămuri, să scoboară pe artirile carotida internă şi esternă înnăuntru vinii jugulare cei interne, alcătueşte o arcadă subt muşchiul digastricu a căria convencitate caută în jos, şi comunică cu perechea cerbicală d’ăntăiu, cu ganglionul cerbical de sus şi cu accesoaru lui Uilis; din convencitatea lui să scoboară o ramură ce însoţeşte vîna jugulară şi artera carotidă, şi care pe la mijlocul gătului să îmbucă cu nervu cerbicalul d’al 2-lea şi d’al 3-lea alcătuind iarăş o arcadă; din convencitatea aceştii arcade pleacă alte rămuri ce să împart la muşchii sterno-ioidienu, sterno-tiroidienu, şi omoplato-ioidienu, una dintr’aceste rămuri să scoboară pînă pe pericard. La urmă nervu ipoglosu să împarte la toţi muşchii limbii.
      Nervu ipoglosu slujaşte a mişca muşchii limbii, învreme ce nervu lingualu ce vine dela trigemenu, şi gloso-farengienu slujescu la simţire. 
      [522] 
      Despre simpaticul cel mare. 
      Pînă acum văzurăm că nervurile ce esu din creeri şi din măduva spinoasă să împart toţi la organele simţurilor, la pelle, la muşchi, într’un cuvînt la toate organele ce alcătuescu aparatele de relaţie. Pnevmo-gastricu însă ese din această regulă şi să împarte la organele răsuflării, precum şi la partea de sus a canalului mistuitor, adică la farencs, la ezofag şi la stomah. Vicerurile dinnăuntru a cărora foncsii nu sunt supuse voinţi şi cunoştiinţi, priimesc nervuri ce vin dela ceea ce s’au numit simpaticul cel mare, sistemu ganglioanelor, sau sistemul nervurilor vieţii organice. 
      Simpaticul cel mare, este un cordon întins de fiecare parte a coloanei vertebrale începînd dela  1-a vertebră cerbicală şi pînă la cea din urmă sacrală, şi care pe dinaintea fiecăruia trup de vertebră alcătueşte căte un ganglion, ganglion ce pe de o parte comunică cu rămurile craniene şi spinoase, iar pe de alta trimite rămuri pela vicere. Toate rămurile ce nascu din ganglioanele simpaticului alcătuescu nişte feluri de plecsuri ce pun în comonicaţie amîndoă cordoanele, şi care să împleticescu pe artire împreună cu care pătrund în vicere. Simpaticul [523] cel mare s’au mai numit şi trisplanhnicu, fiindcă să împarte la trei feluri de vicere, în cap, în pept, şi în abdomen. 
      Simpaticul cel mare alcătueşte pe lungul gătului trei ganglioane unu superior, unu mijlociu şi altu inferior. 
      1° Ganglionu cerbicalu cel superior, este lungueţu, şi să află situat pe partea laterală şi anterioară a gătului, el să întinde dela canalul carotidienu pînă la apofisa transversă a al 3-lea vertebre cerbicale, dinaintea muşchiului dreptului celui mare anterior al capului; dintr’acest ganglion nascu rămuri ce să urcă şi merg de comunică cu nervu gloso-farengienu, pnevmo-gastricu, încongioară artira carotida cea internă, pătrunde în cran unde să împart pe pia-mera şi pe artira oftalmică cu care intră înnăuntru în globu ochiului; ramuri ce merg la muşchi anteriori ai capului pe farencs şi pe larincs, rămuri ce comunică cu nervurile cerbicale cele de întăiu, şi însfîrşit rămuri ce să împart pe ezofag, pe glanda tiroida şi pe muşchi gătului, şi ce mergu de să îmbucă cu ganglioanele de jos. 
      2° Ganglionu cerbicalu cel mijlociu, sau tiroidienu, este foarte mic şi să află aşezat în susu vertebrii cerbicale d’a 6-lea, dinaintea muşchiului celui drept anterior al gătului, şi din apoiul arteri carotide, dintrănsu nascu unele rămuri ce comunică cu ganglionul cel [524] superior şi cel inferior, cu nervurile cerbicale şi cu nervurile cardiace, şi altele ce să împart pe artira tiroidiena. 
      3° Ganglionul cerbicalu cel inferior să află situat pe apofisa transversă a vertebri  cerbicale d’a 7-lea şi pe gîtu coastei de întăiu dinapoiul artiri vertebrale. Acest ganglionu dă rămuri ce mergu de comunică cu ganglionul de sus, rămuri ce pătrund găurile de unire să împleticescu pe artera vertebrală şi pătrund cu dînsa pînă în cran; rămuri ce să împart la muşchi dup’împrejur, şi însfîrşit rămuri ce concură a alcătui nervurile cardiace. 
      4° Ganglionul  toracsicu cel d’ăntăiu, aşezat pe gătul coastelor de întăiu şi d’al doilea; dintrănsu nascu rămuri ce mergu de comunică cu ganglioanele vecine, rămuri ce să împart pe muşchi dup’împrejur, şi însfîrşit alte rămuri ce să alcătuescu din nervurile cardiace. 
      Plecsurile cardiace, sunt în număr de doă, cel superficial şi cel adînc. Cel superficial sau cel anterior ce vine dela ganglionu cel superior, şi căteodată şi dela cel mijlociu, să scoboară pe dinaintea aorti căria îi împarte rămuri şi merge pînă pe pericard. 
      Plecsu cardiacu cel adănc sau cel posterior, mai mare decăt cel superficial, este alcătuit de rămuri ce vin dela ganglionul cerbicalul cel inferior, şi ganglionul dorsal cel [525] d’ăntăiu, şi ce să îmbucă cu alte rămuri ce esu din pnevmo-gastricu; acest plecsu să scoboară pîntre crosa aorti şi pîntre rămurile trahei-arteri, trimite căteva rămuri în plecsu pulmonaru, şi merge de să împrăştie pe inimă subt numirea de nervurile coronere, posterioare şi anterioare. 
      
      Simpaticul cel mare,  cercetat în regia toracsică, lomberă şi sacrală.
      1-iu partea toracsică a simpaticului celui mare să alcătueşte de doăsprezece ganglioane împreunate prin ramuri de comunicaţie. Aceste ganglioane sunt aşezate în laturile coloanei vertebrale  pe capul coatelor dinapoiul plevri. Cel dăntăiu ganglion toracsic ce s’au descris este cel mai mare. Afară din rămurile de comunicaţie mai dau şi alte rămuri unele interne şi altele esterne; aceste din urmă să împreună cu rămurile anterioare  ale nervurilor dorsale cănd esu din găurile de unire. Din cele interne, cele mai subţiri însoţescu arterele întrecostale şi merg de să aruncă pe aorta, şi pe plecsurile pulmonare. Cele mai voluminoase şi care încep dela ganglionul d’al 6-lea, să împreună şi alcătuescu nervurile splanhnice în număr de [526] doă, cel mare şi cel mic. Cel mare isvoraşte din al 6-lea, al 7-lea, al 8-lea, al 9-lea şi al 10-lea ganglion toracsic să scoboară pe trupul vertebrelor intră în abdomen pîntre stîlpii  diafragmului, şi acolo alcătueşte un ganglion în felu de jumătate de lună; cel din dreapta să află alăturea cu cel din stînga lîngă trunciul celiac, ei comunică  împreună printr’o mulţime de rămuri ce să împleticescu de o mulţime de ori şi alcătuescu plecsu soler a căruia împărţeli însoţescu rămurile arteri aorti în abdomen precum vom vedea  mai jos.
      Nervu splanhnicu cel mic, naşte din ganglioanele toracsice d’a 11-lea şi a 12-lea şi intră asemenea în abdomen unde să uneşte cu plecsul renal.
      Plecsurile ce isvorăscu din plecsu soler sunt cele următoare.
      1-iu Plecsu subtdiafragmatic, ce însoţescu arterele diafragmatice şi să împrăştie în diafragmu.
      2-lea Plecsul celiac foarte  voluminos, are tot acele împărţeli  ca şi trunchiu celiac; adică plecsu coroneru stomahicu, ce însoţeşte artera coronera stomahica şi să îmbucă cu împărţelile nervului pnevmo-gastricu, şi ale plecsului epatic, plecsu splinicu ce urmează tot acel drum ca şi artera splinica, şi plecsu epaticu cel anterior.
[527]	3-lea Plecsu epaticul cel posterior, ce isvoraşte mai cu seamă din ganglion în felul de jumătate de lună din dreapta, şi care însoţeşte vîna-poarta în ficat.
      4-lea Plecsu mezantericu cel superior ce are întocmai acea împărţeală ca şi artera mezanterica de sus.
      5-lea Plecsu mezantericu cel inferior, ce mai priimeşte ramuri şi din ganglioanele lombere ale simpaticului, afară din rămurile ce însoţescu împărţelile arteri mezanterice de jos, mai trimite unele ramuri ce urmează drumul împărţelilor arteri iliace dăntăiu, şi altele ce intră în ligheanul cel mic şi concură a alcătui plecsul ipogastricu.
      6-lea Plecsurile renale sunt alcătuite de rămuri ce vin d’a dreptul dela ganglioane în felul de jumătate de lună, ramuri ce vin dela plecsul soler, dela plecsul mezanteric de jos, şi dela nervurile splanhnice cele mici; plecsurile renale să împart la renichi, şi la capsulele de dasupra rinichilor; ele dau plecsurile spermatice ce însoţescu cordoanele spermatice şi să împart pe boş la om, şi pe over la femee.
      2-lea Partea lomberă a simpaticului celui mare ce să află culcată pe faţa anterioară a trupului vertebrelor, la partea dinapoi a psoasului este alcătuită de cinci ganglioane unite împreună prin ramuri de comunicaţie; dintr’aceste* [528] ganglioane nascu unele rămuri ce să unescu cu nervurile lombere, şi altele ce concură a alcătui plecsurile renale, şi plecsul aortic alcătuit de o mulţime de rămuri ce împleticescu aorta, şi care se unescu în parte cu plecsul mezanteric de jos, şi în parte cu plecsul ipogastricu.
      3-lea Partea sacrală a simpaticului  celui mare, alcătuită de patru ganglioane, este culcată pe faţa anterioară a sacrului; din ganglioanele sacrale unite împreună ca toate celelalte ganglioane nascu rămuri ce să unescu cu nervurile sacrale, rămuri ce merg pe muşchiul piramidalu şi ardicătorul anusului, şi însfîrşit rămuri ce să aruncă în plecsul ipogastricu.
      La partea de jos a sacrului simpaticele cele mari din amîndouă părţile se împreună şi alcătuescu o arcadă din care nascu rămurele subţiri ce merg pe osul cocsu.
      Plecsul ipogastric, ce să află aşezat între sacru şi între rectu, este alcătuit de ramuri ce esu din simpaticul cel mare în regii sacrală, de rămuri ce vin dela plecsul mezantericu de jos, dela plecsul aortic şi dela plecsul ischiatic, şi însfîrşit de toată perechea de a 5-lea a nervurilor sacrale; plecsul ipogastric foarte voluminos, trimite o mulţime de rămuri la rectu şi la muşchii lui, la beşica udului, la beşicuţele seminale la testicule, şi la mitră i la vaghin la muere.
      Sfîrşit.       



??

??

??

??




214