ANTONI, DRAMĂ ÎN CINCI ACTE DE A. DUMA, TRADUSĂ ÎN RUMÎNEŞTE DE A. HRISOVERGHI ŞI TIPĂRITĂ CU CHELTUIALA D. D. NEGRUŢŢI ŞI RAZU, BUCUREŞTI, ÎN TIPOGRAFIA LUI ELIAD, 1837. [1] PRECUVÎNTARE. Traducătorul acestei drame numai este. Cruda morţii coasă l-a tăiat în floarea vieţii. Natura părea că s-a întrecut a înzestra pe Alexandru Hrisoverghi cu toate darurile ei. Un suflet îndurătora, o inimă simţitoare şi gingaşă, o imaginaţie aprinsă o figură bărbătească şi frumoasă – pe care văzîndu-o odată nu o mai puteai uita, – îndatorea să-l iubească nu numai pe compatrioţii săi ci şi pe streinii ce îl cunoştea. Educaţia sa fu nenorocirea. În cea mai fragedă vîrstă perdu pe tatăl său. De abia începu să cunoască lumea, şi ea i se înfăţoşă sub cele mai posomorîte văpsele. A trebuit să se lupte cu cursele şicanei şi cu nedreptăţile oamenilor; a trebuit să [2] bată la uşa celor mari – el care nu ştia ce este linguşirea şi minciuna – ca să poată dobîndi drepturile interesilor casei sale. Nu au fost destule acestea; moartea s-a atins de familia sa; a îngropat doi fraţi, şi la 24 de ani, a rămas singurul razem şi nădejde unei tinere mume, şi părinte unui nevîrstnic frate! Întrînd în slujba miliţiei cu rîvna ce fieşte care moldovean a trebuit să aibă, nu şi-a putut urma cariera. Pricinile casnice cerea înfăţoşarea lui şi începutul unei amare boale pornise a se vesti. Şi-a luat conţediul cu părele de rău a comandirilor ce îl iubia şi ştia a-l preţui. S-a îngrijat de trebile sale, iar ceasurile slobode le petrecea cu cetirea nuoilor altori francezi. Romantismul în loc de a-l vătăma, deştepta în el o simţiciune mai adîncă şi mai vie către amor şi prieteşug. El iubia ca Antoni idealul său; dar numai în romanţe putea găsi o Adelă... După întronarea prinţului domnitor, fu priimit în corpul adiutanţilor domneeşti, şi pentru bunile lui purtări înaintat la rang de capitan; boala însă ce îl rodea înlăuntru întărindu-se fu silit a lăsa iarăşi slujba şi a se duce la Viena ca să se caute cu doctorii de acolo. Ei l-au trimis la Işl la băi de sare, însă în loc să-l folosească, aceste mai tare l-au vătămat. Şi aşa s-a înturnat iarăşi în patria sa mai bolnav decît să dusese. De acolea [3] nu mai fu în stare a eşi din casă; curînd nu se mai putu scula din pat, şi boala sporind din zi în zi, se prefăcu într-o dureroasă pătimire care îl topia cîte puţin puţin. Nu mai era acum tînărul acela, cărui cu un an mai înainte la un mare bal mascat dat de Curtea Iaşilor, îi zicea o damă însemnată: „ eşti frumos ca un soare”; acum era numai o sperioasă umbră de om. Şi în adevăr, privindu-l cineva în starea ce ajunsese, nu putea a nu gîndi ca Antoni, că „viaţa nu este decît o ghiduşă luare în rîs.” Cîtăva vreme înaintea morţii sale şăzînd lîngă el, mă sileam a-l mîngîia şi a-i însufla o nădejde pe care eu însumi nu o aveam, vorbindu-i de copilăria noastră şi de un viitor frumos. El făcu un gest, în care se vedea toată mîhnirea şi silinţa de a nu o arăta, îşi strînse ochii ca să ascunză lacrămile, şi apucîndu-mă de mînă, mă strînse cu dragoste şi se întinse a lua o hîrtie pe care era aceste versuri ale lui Chenier, ce mi le dete: Ah ! Omorul nici odată nu mi-a cruntat bărbăţia, / Minciuna-n ale mele buze n-a vădit vinovăţia, / Jurăminte mincinoase nici odată n-am rostit, / Taina mie-ncredinţată în sînul meu a murit; / De nici un mustrător cuget inima-mi nu e rănită, / Nu; nu sînger, al meu suflet subt nici o faptă cumplită. / [4] Îl veţi vedea curat, vrednic d-a voastre de rău păreri / Aşa! veţi căina poate în a mele lungi dureri / Acea strălucit-amiază de aurora mea prezisă, / Acea roadă viitoare stinsă încă nedeschisă, / În zadar făgăduită d-a mele născînde flori. [...] Ades în a voastre ospeţe de junia mea-nfocate / În mijlocul desfătării unei veselii curate, / Pătrunşi poate amar şi dulce d-a vieţii mele noroc / Veţi zice gîndind la mine: căci nu e cu noi la un loc ! / Mor; pîn-a nu-nsera încă săvîrşiu trista mea cale / Trandafiru-mi abia-n floare îşi perdu frunzele sale; / Viaţa-mi arătă dulceaţa trecătoare ca un nor / Abia, abia o gustasem un minut şi iată mor...! Vai ! Cît de mult se potrivea lui zicerile aceste a tînărului poet francez! Puţin apoi după aceasta s-a săvîrşit. Juneţe, frumuseţe, imaginaţie, toate acum zac în pămînt. Toţi l-au uitat, toţi îl vor uita. Numai o mumă, un frate, şi un prieten vin de mai acoper cu flori singuratecul lui mormînt. C. Negruzzi. 1837 Iulie 20 [4] ANTONI. SCENA I. ADELA, CLARA, VICONTESA DE LASI, luîndu-şi zioa bună de la ele. VICONTESA CĂTRE ADELA Adio, iubită prietină, îngrijăşte-te de sănătate, căci ne trebueşti în iarna aceasta; fii veselă şi voioasă, ai auzit? ADELA Bine, bine, adio!... Claro, chiamă o slugă să zică să tragă trăsura Vicontesii. VICONTESA Auzitu-m-ai? Aerul de ţară, laptele de capră şi primblarea, aceasta e reţeta mea. – Adio, Claro... ese. [4] SCENA II. ADELA, CLARA. ADELA puindu-se jos. Şii pentru ce Vicontesa vorbeşte tot de doctorii? CLARA Ştii pentru ce Vicontesa c’un an mai nainte vorbea tot de răsboiu ? ADELA Răutate! ce gură ai ... CLARA Aşa .... Colonelul Armand are un an de cînd s-a dus la răsboiul de la Alger. Doctorul Olivie în lipsa lui au făcut cunoştinţă cu Vicontesa .... acum, răsboiul şi doctoria îşi dau mîna....Ştii că iubita noastră Vicontesă are patimă a imita în toate pe persoane ce din norocire îi place. Treacă trei luni şi arate-i-se vr-un tînăr frumuşăl avocat, şi vei vedea-o dînd sfaturi şi capite de pravili, precum o dată însemna planuri de răsboiu, şi precum dinioarea-şi a rînduit o dietă. ADELA Şi cine ţi le a spus aceste toate, frumuşico ţărăncuţă, cînd d-abia ai numai cincisprezece zile de cînd ai venit? CLARA Mă întrebi, ca cînd n-am fi cunoscut-o pîn-a nu [5] mă duce din Paris! Şi apoi afară de aceasta, Madama de Camp viind eri cînd tu nu erai acasă, mi-a spus toată biografia Vicontesii. ADELA Oh! cît îmi pare de bine că nu m-am întîmplat acasă, căci nesfîrşitele clevetiri a aceştii femei nu-ţi poţi închipui cît mă supără. CLARA către o slugă ce întră Ce este? SLUGA Un bilet. CLARA luîndu-l Pentru mine sau pentru soră-mea? SLUGA Pentru doamna baroneasa. ADELA Adă-l....Negreşit este de la bărbată-meu. Sluga ese. CLARA luîndu-i răvaşul Nu e slova lui, şi apoi îl văz însemnat din Paris, în vreme ce colonelul este la Strasburg.... ADELA uitîndu-se la pecete şi la slove Dumnezeule! CLARA Ce ai? ADELA Nădăjduiam să nu mai văz în veci slova şi pecetea aceasta. Se pune jos ţiind răvaşul în mînă pe gînduri. [6] CLARA Linişteşte-te...Adelo...de ce tremuri...de la cine e scrisoarea aceea? ADELA Oh!...de la dînsul...de la dînsul... CLARA gîndind De la dînsul...? ADELA Iată deviza lui, pe care şi eu o luasem...adesso e sempre...acum şi în veci. CLARA Antoni! ADELA Aşa, Antoni! Antoni care s-a înturnat...care îmi scrie...care cutează a-mi scri... CLARA Dar poate că el o face aceasta numai cu dritul unui vechiu prieten ? ADELA Claro, Claro!...eu nu crez prieteşugul ce urmează amorului. CLARA Însă, Adelo, adu-ţi aminte de chipul purcederii lui...fără veste...îndată ce colonelul d’Ervei te-a cerut spre însoţire, în vreme ce el se putea arăta cu asemenea dorinţă către tatăl nostru care îl cinstea...tînăr, arătîndu-se bogat, iubit de tine...căci tu îl iubeai...nu putea să aibă nici o îndoială că nu l-ar fi preferat...însă nici una [7] din acestea...se duce cerîndu-ţi nu’mai cincisprezece zile soroc...trece termenul...nu se mai aude de dînsul, şi trec trei ani fără să se ştie în care parte de lume l-a dus caracterul său cel neastîmpărat şi vînturatec! Dacă aceasta nu e o dovadă de uitare, dar făr-îndoială este de nestatornicie. ADELA Antoni nu era nestatornic nici nesimţitor; mă iubea precît poate iubi o inimă adîncă şi măreaţă; şi de s-a dus, negreşit că urma nişte împedecări pe care o voinţă omenească nu le putea covîrşi... Ah! De l-ai fi urmat şi tu ca mine în mijlocul lumei unde se părea a fi strein pentru că era mai presus decît ea. De l-ai fi văzut trist şi posomorît în mijlocul acelor tineri sburdateci, eleganţi şi nensemnători... dacă în mijlocul căutăturilor acelor vesele şi scînteetoare care ne încungiură serile... ai fi văzut ochii lui pironiţi asupra ta posomorîţi şi în neclintire; ai fi priceput că amorul ce ei înfăţoşa nu se oboseşte aşa lesne subt cîteva greutăţi... iar după ce s-ar fi dus... ţi-ai fi zis ca mine... <>... CLARA Dar poate că acel amor după trecere de trei ani... ADELA Vezi cu ce tremur de mînă a scris adresa aceasta! CLARA – O!...eu sunt sigură că nu vom găsi alt în biletul acesta decît un prieten statornic. [8] ADELA Apoi dar deschide-l tu, căci eu nu îndrăsnesc... CLARA citind <> vezi? zice, doamnă... ADELA cu vietate Nici odată n-a avut drit a mă numi altfel... CLARA citind <> Antoni. ADELA În astă dimineaţă!... sunt unsprezece ceasuri... a să vie. CLARA Prea bine! Dar eu nu văz decît un bilet foarte rece şi foarte măsurat. ADELA Dar deviza aceasta? CLARA Poate o avea şi pîn-a nu te cunoaşte, şi a păstrat-o şi de atunci încoace... ştii însă că aceasta vădeşte din parte-ţi o iubire de sine...căci cine ţi-a spus că el încă te iubeşte? ADELA puind mîna la inimă O simţ aicea. [9] CLARA Prin biletul acesta îţi vesteşte purcedirea sa. ADELA De mă va vedea, negreşit că va rămînea... ascultă-mă, Claro, nu voiu să-l mai văz...nu...nu vreu...Claro! Claro! Eu nu ascunz de tine, sora şi prietena mea... de tine care ştii cît l-am iubit...cea mai mică bătae a inimii mele...Oh! Eu crez că nu-l mai iubesc...D’Ervei este atît de bun, atît de vrednic d-a fi iubit, în cît nu mi-au mai rămas nicio căinţă pentru vremea trecută...pe Antoni însă nu trebue să-l mai văz...Căci de-l voiu mai vedea...de-mi va grăi...de să va uita la mine..., oh! el are în ochii lui un farmec...în glas o dulceaţă...Oh! Nu, nu, mai mai bine să nu-l văz...Claro! Tu erai să te duci...în locul tău mă voiu duce eu mai bine...îl vei priimi tu Claro, ş-îi vei spune să am păstrat pentru dînsul toate simtimentele unei prietene...că dacă Colonelul d’Ervei ar fi fost aicea, am fi avut de cea mai mare mulţămire a-l priimi, dar că în lipsa bărbatu-meu...pentru mine, sau mai bine zicînd pentru lume, să-i spui că-l rog să nu să ispitească a mă vedea...să purceadă...şi toate dorinţile pentru o desăvîrşită fericire ce o prietină poate face, îl vor întovărăşi...să se ducă...Sau dacă nu va voi, apoi mă voiu duce eu...Arată-i pe fiica mea, spune-i că o iubesc cu tinereţe şi că copilul acesta este bucuria mea...fericirea mea...viaţa mea. De te va întreba de ţi-am vorbit vr’odată de dînsul... [10] CLARA Gîndeşti că-i voiu spune?... nici de cum! ADELA Din înpotrivă! Spune-i că uneori... căci dacă-i vei spune că nu, apoi va socoti că-l iubesc încă, şi că mă tem a-mi aduce aminte de el. CLARA N-aibi grijă...ştii cum mă asculta el...îţi făgăduesc să-l fac a purcede fără să te vază. O SLUGĂ către Clara Trăsura doamnei este gata. ADELA Bine...Adio, Claro... Fii bună cu Antoni; îndulceşte-i prin prietineştile vorbe amărăciunea cererii mele... şi de va plînge, mă rog să nu-mi spui cînd mă voiu înturna... adio... CLARA Ai greşit, acea capelă este a mea... ADELA Bine zici! Nu uita ce ţi-am spus... Iasă. CLARA uitîndu-se după ea. Ah!... Sărmana Adelă! Eu o ştiam că nu e fericită... dar în zadar să îngrijaşte ea de biletul acesta. În sfîrşit tot mai bine e să nu să întîlnească cu dînsul... Merge la balcon şi zice sori-sei: Ia seama, Adelo, mă tem de cai... la ce ceas te vei întoarce? [11] ADELA din uliţă Poate pîn-a nu însera. CLARA Bine, adio! Chemînd o slugă. Să nu laşi pe altul să între de cît numai p-un strein, Domnul Antoni; du-te... oare ce sgomot s-aude? S-aud strigări în uliţă. Ţineţi! Ţineţi! Opriţi! Trăsura! CLARA, ducîndu-se la fereastră Trăsura! Sora mea... Dumnezeule! Oh! Ţineţi mă rog!...Opriţi... Oh! Mi s-au păijinat ochii... pentru Dumnezeu opriţi!...Aceea este sora mea! Sora mea! Sgomot şi strigări în uliţă. Clara sloboade un ţipet şi cade p’un scaun Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Fie-ţi milă! O SLUGĂ, întrînd Doamnă, nu te spăimînta, caii s-au oprit; un tînăr s-a repezit înaintea lor...şi nu mai este nici o primejdie de acum... CLARA Dumnezeule, îţi mulţumesc! Sgomot în uliţă. Mort e? Rănit e? Ba nu este rănit! Unde să-l ducem oare? ADELA La mine! La mine! [12] CLARA Acesta e glasul sorii mele!...Nu i s-au întîmplat nimic...Ah! Îmi tremură picioarele. Nu mai pociu merge...Adelo?... O SLUGĂ Ce porunceşte Doamna? CLARA Soră-mea! Soră-mea! Auz o trăsură! Ah! Tu eşti soro? ADELA, întrînd perită la faţă. Claro... Surioară... linişteşte-te. Eu nu-s rănită. Către o slugă. Aleargă de adu-un doctor...pe D.Olivie; el şade mai aproape! Sau mai bine, treci pe la Vicontesa că poate va fi acolo...să-l ducă pe rănitul în sala de jos...du-te... Sluga ese. Claro! Claro! Ştii tu că este el... el... Antoni! CLARA Antoni!...O Dumnezeule!... ADELA Şi care altul de cît el, ar fi cutezat să s-arunce înaintea unor cai porniţi în răpire? CLARA Şi cum? ADELA Nu înţelegi? El vinea aici... nenorocitul! Oh! Va fi rănit de moarte!... CLARA Dar eşti încredinţată că era el? [13] ADELA Oh! De cînt încredinţată!...Sau n-am avut vreme a-l vedea, cînd luîndu-l caii înainte îl tîra? N-am avut vreme să-l cunosc cînd îl călca în picioare. CLARA Oh!... ADELA Ascultă-mă, du-te lîngă dînsul...sau mai bine trimete pe cineva... şi de te îndoeşti, zi să-mi aducă hîrtiile ce să vor găsi asupra lui, pentru ca să ştiu în sfîrşit cine este, căci e leşinat, sau mort poate: dar du-te! Du-te mai degrabă! Şi fă-mi cunoscut cum se află. Clara ese. Să-mi dai de ştire! Oh! Eu ar trebui să mă duc lîngă dînsul!...Eu ar trebui să fiu acolo ca să citesc în ochii doctorului moartea sau viaţa lui! Inima lui ar trebui să înceapă a bate subt mîna mea; ochii mei ar trebui să fie cei întîi pe care să-i întîmpine. Sau nu pentru mine?...Sau nu pentru ca să-mi scape viaţa? Oh! Dumnezeul meu...acolo poate vor fi şi niscai va streini nesimţitori, oameni cu inimă rece, care iscodesc cu ochii! Oh! Pentru Dumnezeu n-a să vie cineva să-mi spue de e viu sau mort! Către o slugă ce întră Ei? SLUGA dîndu-i un portfoliu şi un cuţit. Pentru Doamna. [14] ADELA Adă cum îi mai este? Deschis-a ochii? SLUGA Încă nu; dar D. Olivie a venit şi e lîngă dînsul. ADELA Bine. Spune D. Olivie să se sue la mine; voiu să aflu de la el însuşi... du-te. Sluga ese. Însă, dacă cumva m-am înşălat, dacă nu va fi el... Deschizînd portfoliu. Dumnezeule! Cît am făcut de bine... portretul meu! D-ar fi deschid alţii portfoliu acesta... portretul meu pe care l-a făcut numai din ţinere de minte...Sărmane Antoni, Eu nu sunt acum aşa de plăcută!...Dar în suvenirea ta eram tot frumoasă...Eram norocită... mă vei găsi tare schimbată... cît am pătimit!... Căutînd în portfoliu. O scrisoare dela mine! Una şi singură care i-am scris. Citeşte. Îi ziceam prin ea că-l iubeam...nenorocitul...nebunul...s-o iau oare? Aceasta e singura dovadă...alta nu mai are...negreşit a citit-o de mii de ori...Dar aceasta e singură mîngîierea lui, şi eu să-l lipsesc de ea! Şi cînd cu ochii abia deschişi...murind pentru [15] mine...va pune mîna la peptul său, nu va cerca rana sa, va cerca scrisoarea aceasta şi nu o va găsi, şi tocmai eu să i-o răpesc! Oh! Aceasta ar fi o fioroasă cruzime!... Aibe-o...căci şi eu am pe ale lui...cuţitul său de care mă speriam văzîndu-l că-l poartă tot d-auna...nu ştieam că mînerul lui îi slujea de pecete şi de viză...îl cunosc foarte bine de pe ideile sale cele de amor şi de moarte pe care el pururea le amesteca înpreună!... Antoni! Oh! Nu mă mai pociu stăpîni...mă duc să văz însămi...ah! Domnule Olivie, vino, vino, ce este? SCENA III. ADELA, OLIVIE. OLIVIE Nu te îngriji, doamnă; întîmplarea de şi grea, dar nu este de primejdie. ADELA Spui adevărul? OLIVIE Răspunz de viaţa rănitului, te încredinţez în cuvîntul meu?...Dar şi Dumneata însăţi cu spaima cum mergi? Eşti bine? ADELA Şi-a venit în sine? OLIVIE Încă nu. Dar Dumneata cum te simţi? [16] ADELA Pentru ce dar l-au lăsat? OLIVIE Un prietin al meu stă lîngă dînsul...am auzit că vrei să ştii de el cu încredinţare...apoi am socotit că şi Dumneata însăţi poate vei fi avînd trebuinţă... ADELA Eu!... Eu!...Nu e vorba de mine...dar în sfîrşit ce are el?...Ce ai făcut ? OLIVIE Terminii doctoriei te vor spăria poate. ADELA Oh! Nu, nici decum, nu mai să ştiu!...Dumneata înţelegi, El mi-a scăpat viaţa... OLIVIE, cu mirare Negreşit, doamnă. Vei şti dar că oiştea lovindu-l în partea dreaptă a peptului, a pricinuit o straşnică contuzie. Silnicia isbiturii i-au adus leşin, îndată i-am slobozit sînge...acum are trebuinţă de odihnă şi de linişte... Eu în numele Dumitale am şi dat poruncă să-l sue aicea, pentru că nu putea sta jos între sluţi. ADELA Aicea!...Pe semne nu e în stare să-l ducă la casa lui? OLIVIE Era de temut să nu se cumva strămute legătura, iar mai ales am socotit că era de cuviinţă să-i arăţi o recunoştinţă pe care o simţi atît de bine. [17] ADELA Aşa este. Încet. Dar de cumva va vorbi şi va cuvînta numele meu... Tare Aşa, aşa, fără-ndoială prea bine ai făcut... Dar trebue să-l lăsăm singur... Aşa e că trebue să fie singur cînd îşi va veni în sine? Dumneata însuţi vei trece în altă odae, pentru că vederea unui strein... OLIVIE Dar însă... ADELA Dumneata însuţi ziseşi că cea mai mică turburare poate să-i fie vătămătoare...ai zis aceste cuvinte, sau mi s-a părut? OLIVIE căutîndu-i Aşa este doamna mea... Am zis că aceasta e de trebuinţă...Dar această grijă nu este şi pentru mine...Pentru mine care sunt doctor. ADELA Iartă...ascultă-mă mă rog...zi că este de neapărată trebuinţă să-l lase singur...zi că Dumneata porunceşti să nu stea nimeni lîngă dînsul. Către slugi Puneţi-l pe patul acesta... Claro! D. Olivie zice că trebue lăsat singur bolnavul... că trebue să eşim toţi din odae... Doctore, eu întîiu încep... Claro, tu [18] vei ţinea tovărăşie Dlui Olivie...Eu am să poruncesc cîte ceva. Adela ese. OLIVIE, către Clara Iartă-mă, voiam a mă încredinţa...pulsul au început a bate...iartă-mă. Iase amîndoi. Antoni pentru un minut rămîne singur întins pe pat fără simţire, pe urmă se deschide o uşişoară şi Adela întră încetinel. ADELA În sfîrşit iată-l singur...Antoni! Antoni!... În ce stare trebuia să-l văz... perit la faţă! Murind... la cea de pe urmă dată cînd l-am văzut...iarăşi aşa de aproape era...plini însă de viaţă şi închipuindu-şi pentru amîndoi un singur viitor...cinci sprezece zile despărţiţi, îmi zicea el, şi apoi uniţi pentru vecinicie...pornind, îmi strîngea mîna pe inima sa zicîndu-mi, o simţi cum se bate de bucurie şi de nădejde...se duce, şi trei ani minută cîte minută şi zi cîte zi pe încetul au curs în despărţire...acum iată-l lîngă mine ca şi atuncea...el este...eu sunt...Pare că nimina nu este schimbat, numai inima lui abia bate...şi amorul nostru este o nelegiuire!...Antoni! Antoni! Îşi acopere faţa cu mîinile. Antoni deschide ochii, vede o femee, o priveşte aţintat, şi să nevoeşte a-şi aduna ideile. [19] ANTONI Adelo!... ADELA scăpînd mîinile de la obraz Ah! ADELA Oh! Şăzi, şăzi...Eşti rănit, şi cea mai mică mişcare, cea mai mică clătire... ANTONI Oh! Aşa este, o simţ viindu-mi în sine, găsindu-te lîngă mine...pare că te-am lăsat eri şi te găsesc astăzi...ce-am făcut cu trei ani care au trecut? trei ani şi nicio aducere aminte. ADELA Oh! Nu vorbi. ANTONI Aşa, îmi aduc aminte; te-am văzut perită la faţă şi spăimîntată... ţi-am auzit ţipetile...o trăsură...nişte cai...m-am aruncat înaintea lor...şi apoi toate s-au făcut nevăzute pentru mine într-un nor de sînge... nădăjduiam că voiu rămînea mort... ADELA Dumneata nu eşti rănit rău, şi nădăjduiesc că în curînd... ANTONI Dumneata... oh! Amar mie! Căci mintea începu a mi se trezi... Dumneata... bine, şi eu dar îţi voiu zice Dumneata; voiu schimba numele Adelii cu numele Doamnei [20] d’Ervei, şi nenorocirea unei întregi vieţi închisă într-aceste doă cuvinte!... ADELA Antoni ai trebuinţă de ajutor; să chem pe cineva? ANTONI Antoni este numele meu...pentru mine tot acela...mii de fericite suvenire sunt într-acest nume...dar, doamna d’Ervei!... ADELA Antoni... ANTONI Oh! Mai zi, mai zi înc-odată numele meu...şi voiu uita tot...oh! Nu te depărta, pentru Dumnezeu!...Vino, vino să te mai văz...nu îţi voiu mai zice tu, îţi voiu zice doamnă...vino, vino te rog; eşti tot frumoasă... liniştită...ca cînd numai pentru Dumneata viaţa n-ar avea amare suvenire... eşti dar norocită doamnă? ADELA Aşa, norocită... ANTONI Şi eu, Adelo, şi eu sunt norocit! ADELA Norocit! ANTONI Pentru ce nu?... În îndoială stă toată nenorocirea, dar cînd cuiva nu-i mai rămîne nicio nădejde şi nicio frică de viaţă; cînd judecata noastră este [21] hotărîtă aicea pe pămînt ca a unui osîndit...atunci inima nu mai sîngeră ci amorţeşte în durerea sa...şi desnădejdea şi ea încă are a sa liniştire care la ochii celor fericiţi, se aseamănă cu norocirea... în sfîrşit, norocire...nenorocire...desnădejde...Nu sunt de cît nişte deşarte cuvinte, o adunătură numai de litere care înfăţoşază o idee în singură închipuirea noastră şi nu airea...pe care vremea le dărîmî şi le alcătueşte iarăşi pentru ca să facă alte cuvinte...cine oare în minutul acesta uitîndu-se la mine şi văzîndu-mă zîmbindu-ţi precum îţi zîmbesc, ar îndrăzni a zice: Antoni nu este fericit !... ADELA Lasă-mă... ANTONI urmîndu-şi ideea Căci aşa sunt oamenii...de m-aş duce în mijlocul lor sfărîmat de durere să caz într-un loc public; d-aş desvăli la ochii lor cei holbaţi şi lacomi rana peptului şi secăturile braţului meu, ar zice: Oh! Nenorocitul pătimeşte; căci pentru proastele lor vederi, tot ar fi desvălit, şi sîngele şi ranele... s-ar apropiea...şi de milă pentru o pătimire care mîine poate să li se întîmple şi lor, m-ar ajuta...Dar, daca înşălat în nădejdile mele cele mai sfinte... hulind dumnezeirea, cu sufletul rănit şi cu inima sîngerîndă, m-aş duce tîrîndu-mă în mijlocul gloatei lor şi aş striga: Oh! Fraţilor fie-vă milă! Pătimesc şi greu pătimesc...sunt foarte nenorocit!... [22] Ei ar zice: acesta e un nebun, un nesimţit, şi ar trece pe lîngă mine rîzînd... ADELA voind a-şi trage mîna Dă’mi voe... ANTONI De aceea şi Creatorul a voit ca omul să nu poată ascunde subt hainile sale sîngele trupului său, ci a hotărît să-şi poată acoperi subt o zîmbire cele mai adînci răni a sufletului său. Dînd înlaturi de la obraz mîinile Adelii Uite-te în ochii mei, Adelo... suntem fericiţi, aşa e! ADELA Linişteşte-te, oh! Pentru Dumnezeu, linişteşte-te. În turburarea care eşti cum vor putea să te ducă acasă... ANTONI Să mă ducă acasă!... Voeşti dar... ah! Înţeleg! ADELA Nu poţi rămînea aici, de vreme ce numai este grijă pentru sănătate-ţi, toţi prietenii mei pe care îi cunoşti, ştiu că m-ai iubit...şi pentru mine însumi... ANTONI Oh! Zi mai bine pentru lume...blestem asupra ei! Trebue să fiu în gura morţii, pentru ca să pociu şădea aicea...numai în convulziilea goniei mi-ar fi ertat a-ţi strînge mîna. Ah! Adelo! Adelo! ADELA Ba nu! Dacă ar fi cea mai mică primejdie, dacă [23] doctorul nu ţi-ar fi chizeşuit viaţa; mi-aş pune în primejdie reputaţia, care ştii că acum nu este numai a mea, pentru ca să te ţiu aicea.. Aş avea o desviovăţire în ochii lumei...Dar... ANTONI rupîndu-şi legăturile ranelor. O desvinovăţire, atîta numai trebue? ADELA Dumnezeule! Oh, nenorocitul, şi-a rupt legăturile...sînge, vai! Sînge ! Sună clopoţelul Ajutor, ajutor! Sîngele n-o să mai stea...faţa i se îngălbeneşte...ochii săi iar se închid... ANTONI căzînd iarăşi pe pat Acum, pociu rămînea, aşa e!... Sfîrşitul actului întîiu. [24] ACTUL II. SCENA I. ADELA cu capul rezemat pe mînă. CLARA întrînd. CLARA Adelo?... ADELA Ce este? CLARA Viu de la Antoni. ADELA Antoni! Tot Antoni!... Ce mă vrea? CLARA Voeşte să pornească astăzi. ADELA Însănătoşitu-s-a cu totul? CLARA Aşa, însă e atît de mîhnit... ADELA O Dumnezeul meu! [25] CLARA Tu i-ai arătat mare cruzime. De cinci zile de cînd ţi-a mîntuit viaţa, abia l-ai văzut odată şi atuncea încă de faţă cu D. Olivie... poate că ai dreptate; aceasta este datoria unei soţii şi maice... dar, Adelo, nenorocitul acesta pătimeşte, şi are dreptate a se jălui. Un strein ar fi dobîndit de la tine mai multă căutare... sau nu te îngrijeşti că atîta fereală din partea ta, poate să-i dea prepusuri şi să-l facă a crede că tu temîndu-te de tine însuţi, nu voeşti a-l mai vedea? ADELA Să-l mai văz! O Dumnezeule!... Şi care poate fi neapărata nevoe d-a-l mai vedea? Oh! Voi amîndoi o să m-aduceţi la peire, ş-apoi şi tu ca şi lumea, vei zice: pentru ce s-a plecat a-l mai videa?... Claro! Claro! Tu care eşti fericită cu un bărbat ce-l iubeşti, pe care l-ai luat din amor, tu care îţi aduce aminte cum te temeai a-l lăsa cincisprezece zile numai ca să vii ca să le petreci lîngă mine, ţie frica mea poate să-ţi pară ciudată...dar eu rămasă numai cu fiică-mea, părăsită cu suvenirurile mele. din care unul măcar, un minut nu se deslipeşte de mine... oh! Tu nu ştii, Claro, ce amar este să fi iubit şi să nu fii a omului pe care l-ai iubit!...Îl găsesc pretutindeni...ori unde mă duc, ori încotro mă întorc, el este nelipsit de naintea ochilor mei...pînă şi în mijlocul lumei, [26] mi se pare că-l văz stînd de o parte, galben şi întristat privind balul ce i se înfăţoşază. Fug de această nălucire, şi în singurătatea unde mă trag, pare că la urechea mea răsună un glas... glasul lui! Pînă şi lîngă leagănul fiicei mele...inima mea saltă şi asudă...tremur să-mi întorc capul, ca nu cumva să-l zăresc...şi martur puiu pe Dumnezeu că numai această aducere aminte îmi mustră cugetul...astfel era viaţa mea pînă mai deună zi...eu mă temeam de dînsul cînd nu era faţă; dar acum cînd el este aicea; cînd înfăţoşarea lui nu mai este o nălucire; cînd pe dînsul aievea îl voiu vedea, şi cînd chiar glaslu lui voiu azi...Oh! Claro! Claro! Scapă-mă în braţele tale; căci de acolo nu va îndrăsni a mă răni... Vai! De este ertat duhului necurat a ni se înfăţoşa subt vre un chip spre a nemunci, apoi el au luat astăzi chipul lui Antoni pentru mine. CLARA Ascultă-mă, soro, şi toată frica ta să va împrăştia îndată. El se duce din Paris: voeşte numai să te vază pentru ca să-ţi încredinţeze un secret de la care spînzură odihna şi cinstea sa...şi apoi să va depărta pentru deapururea... s-a jurat pe cinstea sa... ADELA Nu el, ci eu trebue să mă duc... locul meu este lîngă bărbată-meu... el îmi este apărătorul şi stăpînul... [27] El mă va ocroti şi împotriva mea însumi; mă voiu arunca la picioarele lui, în braţele lui...îi voiu zice: un om m-au iubit pîn-a nu fi înc-a ta...El astăzi umblă în preajma mea; nu-mi dă răgaz, mă prigoneşte... eu nu mai am putere asupra mea, sunt a ta, sunt o slabă zidire, nu mă voiu lupta împotriva adimenirei...Iartă-mă, prietenul meu, apără-mă! Ocroteşte-mă! CLARA Adelo! socoteşte bine ce va zice bărbată-tău? Oare pricepe-va toată mărimea spaimei tale? Care poate fi primejdia d-a mai zăbovi cîtăva vreme? Atuncea poţi... ADELA Dar de-mi va lipsi atunci corajul d-a purcede; dacă chemînd puterea în ajutor nu voiu găsi altă în inima mea decît amor...dacă patima şi sofismele sale, vor stinge în mine mica rămăşiţă de dreaptă judecată, apoi...oh! Nu, nu, am hotărît odată...nu numai această hotărîre mă poate scăpa...Claro, găteşte tot pentru purcederea mea. CLARA De este aşa, lasă-mă măcar să te întovărăşesc căci nu voiu să te duci singură. ADELA Ba nu, nu, tu trebue să rămîi; îţi las pe fiică-mea; drumul este ostenitor şi lung; nu trebue să puiu [28] în primejdie pe acea nevinovată pruncă; rămîi lîngă dînsa, Claro. Sunt noă ceasuri şi jumătate... la unsprezece să-mi fie gata trăsura; însă subt cea mai mare taină... Acum pociu să-l priimesc; nu mă mai tem de el...soro, prieteno, ţie mă încredinţez, tu-mi vei da ajutor de scăpare... Oh! Spune-mi, n-am dreptate? CLARA Voiu face tot ce voeşti. ADELA Bine...acum lasă-mă singură...la unsprezece ceasuri vei intra în odae... Văzîndu-te voiu şti că-s toate gata; tu nu vei avea trebuinţă de a-mi spune ceva; nimic, nici un fel de semn, niciun cuvînt, ca nu cumva el să între la vr-un prepus...Oh! Tu încă nu-l cunoşti! CLARA Toate vor fi gata. ADELA Ai unsprezece ceasuri. CLARA La unsprezece? ADELA Acum lasă-mi puţintică vreme ca să scriu cîteva rînduri. SCENA II. ADELA singură scriind <>. Dumnezeule, fie-mi aceasta cea după urmă jertfă; am încă îndestulă putere... dar ce ştiu... O SLUGĂ Domnul Antoni. ADELA închizînd biletul Poate să vie. SCENA III. ADELA, ANTONI. Adela! Ai dorit să mă vezi pîn-a nu porni; şi eu cu toate că aveam trebuinţă de a-ţi mărturisi recunoştinţa mea, dar m-am stînjinit cîtăva vreme de a priimi pe D. Antoni...Stăruinţa însă ce Dumneata ai pus întru aceasta, m-a făcut a socoti drept datorie împlinirea unui aşa mic favor, către omul acela fără de al căruia ajutor în veci poate n-aş fi mai văzut nici pe fiică-mea, nici pe bărbată-meu. ANTONI Prea bine ştiu doamnă, că numai pentru dînşii [30] ţi-am mîntuit viaţa...Cît pentru recunoştinţa ce zici că ai fi simţind şi ai fi voind a-mi arăta, fapta mea nu crez că o merită. Ori care altul s-ar fi întîmplat în locul meu pe uliţă tot atîta ar fi făcut...Şi de n-ar fi fost nimeni în drumul dumitale, vizitiul ar fi oprit caii, sau ei de la sine ar fi stătut...oiştea ar fi isbit într-un zid, şi tot acea ispravă s-ar fi făcut... aşa dar ce ne pasă de pricini...Singură întîmplarea este aceea de care dumneata trebue să te jălueşti şi căriia eu sunt dator a mulţămi. ADELA Întîmplarea!... Şi pentru ce vrei să mă lipseşti de singur simtimentul ce mai pociu avea pentru dumneata?...Este aceasta generozitate? te întreb. ANTONI Ah! Pentru că numai întîmplarea se pare că pîn-acum a povăţuit soarta mea...Daca ai şti cîte pricini de nimic şi nebăgate în seamă au prilejit cele mai însemnătoare întîmplări a vieţii mele!...Un tînăr pe care nu l-am văzut de doă ori de atuncea, m-a infăţoşat la tatăl dumitale... M-am dus la dînsul, precum aş fi mers ori şi unde airea făr-a şti pentru ce; pe acel tînăr l-am fost întîlnit în rediu dela Bolonia; noi mergeam alăturea făr-a ne vorbi; un prieten al amîndurora trece pe lîngă noi, ne prilejeşte cunoştinţă. Acum, judecă! Nu să putea ca acel prieten să nu treacă, sau calul meu să ia un alt drum? Şi atunci de nu-l întîlneam, nu făceam [31] cunoştinţa lui, nici mă aducea la părintele dumitale şi aşa întîmplările care de trei ani de zile îmi chinuesc viaţa făcea loc altora. Atuncea nu veneam ca să te văz, nu opream caii, şi cu acest chip în minutul acesta, fiindu-ţi un om nevăzut şi necunoscut, n-ai fi fost silită a avea entru mine nici măcar acest simtiment al recunoştinţei. Dacă nu o crezi aceasta hazard, apoi cum ai putea numi această lănţuire de nenumărate mici întîmplări, care unite alcătuesc o viaţă de durere sau de bucurii, şi care desbinate nu învrednicesc nici o lacrămă şi nici un zîmbet? ADELA Antoni, nu vrei să crezi că sunt prevederi sufleteşti şi presimţiri? ANTONI Presimţiri!...Şi cum? Nu ţi s-a întîmplat ca fără veste azind moartea unei persoane iubite să zici: ce făceam oare în minutul în care acea parte a sufletului meu a murit!...Ah! Îmi aduc aminte că mă îmbrăcam spre a mă duce la un bal, sau mă aflam în mijlocul unei veselii. ADELA Întru adevăr, mă înfiorez cînd mă adîncesc în asemenea rînduri...De aceea şi omul oare, n-a avut simţirea unei asemenea slăbiciuni, cînd luîndu-şi zioa bună dela un prieten, a alcătuit de ea dintîea dată cuvîntul adio! N-a vrut el oare să zică iubitei [32] persoane de care se despărţea: eu nu voiu mai fi lîngă tine ca să priveghez asupra ta, dar te încredinţez lui Dumnezeu care preveghează asupra tuturor? Iată ceea ce eu simţ în fieşte care dată cînd rostesc acest cuvînt despărţindu-mă de un prieten; iată miile de gînduri ce el deşteptează în mine; zice-vei că şi aceasta este o lucrare a Hazardului? ANTONI E bine! Dacă numai un cuvînt, un singur cuvînt deşteaptă în dumneata atîtea gînduri deosebite...într-o vreme cînd auzeai rostind numele lui Antoni...numele meu...între atîtea alte nume nobile, însemnate, cunoscute; acest nume singuratec şi părăsit, nu deştepta el în dumneata pentru acel ce-l purta vr-o idee de o desăvîrşită şi pustielnică părăsire; nu ţi-ai închipuit vr-odată că acesta nu poate fi numele tatălui meu nici al familiei mele; n-ai dorit vr-odată a şti care era familia mea, şi cine au fost tatăl meu? ADELA Nici odată... pe tatăl dumitale îl socoteam mort încă din copilărie-ţi şi te căiam. Eu n-am cunoscut din familia-ţi pe altul afară de dumneata; aşa dar ea toată pentru mine să încheia în dumneata...Erai de faţă... Îţi ziceam, Antoni; îmi răspundeai; ce trebuinţă aveam d-a mai căuta alte nume? ANTONI Dar cînd aruncîndu-ţi ochii asupra soţietăţii, vedeai pe fieşte care răzemndu-se peptul de a urma pe [33] o industrie şi dînd pentru ca să aibă dritul de a priimi, întrebatu-te-ai pentru ce eu numai între toţi, nu aveam nici rang care să mă scutească de o stare, nici stare care să mă scutească de rang. ADELA Nici odată: îmi păreai născut pentru toate rangurile, chemat a îndeplini toate stările, şi nu îndrăsneam a da nimic în deosebi omului care-mi părea destoinic a aunge la tot. ANTONI E bine, doamnă; hazardul înaintea naşterii mele, mai nainte de a avea eu vr-o putere să fac ceva pentru mine, hazardul dărîmase putinţa de a fi aceasta; şi din zioa ce-am început a mă cunoaşte, tot aceea ce pentru un altul putea fi temeinic şi aevea, pentru mine n-a fost decît vis şi înşălăciune...Ne avînd o lume a mea, am fost silit a-mi croi una numai pentru mine: mie îmi trebue altfel de clătiri, altfel de dureri, altfel de plăceri, şi poate altfel de crime! ADELA Şi pentru ce? Pentru ce aceasta? ANTONI Pentru ce...vrei s-o ştii...şi dacă ştiind-o, ca şi ceilalţi, ai... Oh! Nu, nu, Dumneata eşti bună...Adelo! Oh! ADELA Clopoţelul sună...trebue...o vizită...nu te duce [34] poate că mîine ar fi prea tîrziu... ANTONI Cază blestem asupra lumei care nu mă lasă în pace nici aici!... O SLUGĂ întrînd Doamna Vicontesa de Lansi, şi D. Olivie Delonai. ADELA Oh! Linişteşte-te mă rog... să nu înţeleagă nimic. ANTONI Să mă liniştesc...Sunt liniştit...Ah! Doamna Vicontesa şi doctorul... şi de ce voeşti să le grăesc, ce să le spuiu? De mode nuoă, de piesa de la teatru? Foarte bine, acestea mă interesează prea mult. SCENA IV. Cei din urmă, VICONTESA, OLIVIE. VICONTESA Bună dimineaţa, scumpa mea prietenă. D. Olivie mi-a spus că de astăzi începeţi a priimi vizite, şi îndată am şi alergat...Dar ştii că încă mă înfiorez...Ai fost într-o mare primejdie... ADELA Adevărat aşa! Şi fără curajul Domnului Antoni... VICONTESA A iată mîntuitorul nostru...Îţi aduci aminte, [35] că noi avem cunoştinţă de mult...am avut mulţumire a te vedea la Adela, pîn-a nu să mărita încă; aşa dar cu un îndoit drit priimeşte te rog rostirea recunoştinţei mele cei adevărate. Şi tinde mîna. Ia vezi, doctore, D. este desăvîrşit sănătos, tot cam galben la faţă, dar bătaea glasului este foarte bună. Ştii c-ai făcut o lecuire de care mai sunt geloasă? ADELA De aceasta tocmai şi D. Antoni îmi făcea vizita de adio. VICONTESA Dumneata voeşti a-ţi urma călătoriile? ANTONI Aşa, doamna mea. VICONTESA Şi unde te duci? ANTONI O! Eu însumi încă nu ştiu...Să mă ferească Dumnezeu d-a avea vr-odată vr-o idee statornică şi hotărîtă: Îmi place prea mult, de să poate, să însărcinez hazardul cu îngrijire a gîndi pentru mine: o bagatelă mă hotărăşte, un capriţiu mă povăţueşte şi-mi e destul să-mi schimb locul, să văz feţe nuoă şi cu graba umblării mele să scap de sarcina ostenelii d-a iubi sau de a urî; ca nici o inimă să nu se supere cînd voiu sosi undeva, şi nicio legătură să nu [36] sfărame cînd voiu purcede; adevărul este că voiu ajunge ca şi toţi alţii după un hotărît număr de paşi la sfîrşitul unei călătorii, a căria ţinta îmi este necunoscută, făr-a putea vr-o dinioară ghici, daca viaţa este o ghiduşă luare în rîs sau o înaltă zidire. OLIVIE Dar familia Dumitale ce zice de aceste necurmate călătorii? ANTONI Familia mea... A! Cu adevărat... ea s-a deprins. Către Adela Nu este aşa doamna mea? Dumneata care cunoşti familia mea... VICONTESA mai încet Întru adevăr Adelo...Nădăjduesc că nu vei fi dumneata aceea care vrei numai de cît purcederea sa; patologhicile căutări lasă totd-auna o mare slăbiciune şi cu acest chip l-ai aduce în primejdie. Oh! Am auzit nişte lucruri ciudate...Mi-au spus că n-ai vrut să-l priimeşti în toată vremea îndreptării sale, subt cuvînt că te ar fi iubit odinioară. ADELA Taci, mă rog! VICONTESA Nu te teme, ei sunt cu totul depărtaţi de ceea ce noi grăim; vorbesc literatură, pe care nu o pociu suferi. [37] ADELA nevoindu-să a s-arăta veselă Am să te dojănesc însă...Astăzi te-am văzut trecînd pe subt ferestrile mele, şi la mine nici ai întrat. VICONTESA Mă grăbeam; ca una ce sunt cu însărcinare de damă de milostenie, mă duceam să vizitez spitalul copiilor găsiţi...Ah! Întru adevăr am uitat; trebuia să viu să te iau ca să mergem împreună, căci aceasta ţi-ar fi împrăştiat gîndurile pentru un minut... ANTONI Şi eu aş fi cerut voe să vă întovărăşesc ca să pociu vedea isprava ce face asupra streinilor vederea acestor nenorociri. VICONTESA Oh! Aceasta supără!... Dar foarte frumos le poartă de grijă, şi ei sunt aşa de nine ca ori carii alţi copii. ANTONI Oh! Aceasta este o mare generozitate din partea acelor ce le poartă de grijă. ADELA Şi pot fi mame, care... ANTONI Sunt... eu ştiu... ADELA Dumneata?... [38] VICONTESA Ş-apoi cînd şi cînd oamenii bogaţi şi cari n-au copii merg de-şi aleg cîte unul de acolo... ANTONI Şi acesta e un tîrg ca şi altele. ADELA Oh! De n-am fi avut copi...aş fi adoptat negreşit p-un orfan d-acei! ANTONI Orfani... Cît eşti de bună!... VICONTESA Ai fi greşit: ei acolo îşi petrec viaţa cu oameni de felul lor. ADELA Las mă rog vorba acestor nenorociţi; nu ştii cît mă supără! ANTONI E, ce-ţi pasă, Doamna mea! Către Vicontesa Din potrivă, eu te rog grăeşte; îmi pare că ziceai că acolo ei sunt cu oameni de felul lor, şi că ar fi greşit? VICONTESA Făr-îndoială, de l-ar şi adopta, n-ar putea uita adevărata sa naştere, şi cu toată educaţia ce i-ar da, de ar fi parte bărbătească ce loc ar putea ţinea el? ANTONI Cu adevărat, cu adevărat, la ce poate ajunge... [39] VICONTESA Iar d-ar fi parte femeească cum ar mărita-o... ANTONI Negreşit, negreşit... cine ar voi să se însoţească cu o orfană...eu poate, pentru că nu bag samă prejudecăţile...Aşa dar, iată, doamna mea... blestemul s-a rostit...Nenorocitul trebue să rămîe nenorocit...pentru dînsul Dumnezeirea nu are vederi nici oamenii milostivire...fără nume... ştii ce va să zică a fi fără nume?... I-ai fi dat numele Dumitale, dar în zadar! Căci ori cît de cinstit ar fi numele dumitale, tot n-ar putea ţinea locul acelui ce l-ar fi putut avea dela tatăl său...şi scoţîndu-l din întunericimea şi ticăloşia sa, nici odată nu i-ai putea da aceea ce îi răneşti. ADELA Ah! Cînd am cunoaşte un asemenea nenorocit, am căuta prin toate chipurile să-l pociu face să uite necazurile în care o astfel de soartă îl aruncă!...Căci acum, oh! Am înţelege-o! VICONTESA O! Şi eu iarăşi. ANTONI Şi dumneata doamna mea. – Dar dacă vr-unul dintr-aceşti nenorociţi ar cuteza să te iubească? ADELA Ah! D-aş fi fost slobodă... [40] ANTONI Întrebarea este pentru Doamna Vicontesa, nu pentru dumneata. VICONTESA Crez c-ar înţelege că starea sa... ANTONI Dar dacă ar uita-o? VICONTESA Care femee vr-odinioră ar priimi să iubească pe... ANTONI Apoi dar la o asemenea întîmplare nu-i rămîne altă decît...a se ucide. VICONTESA Dar ce ai...eşti foarte ciudat. ANTONI Eu? Nimica...ceva ferbinţeală... VICONTESA Iar ei să cazi în zăstîmpurile cele de misantropie...O! N-am uitat ura ce aveai asupra oamenilor... ANTONI Aşa este, doamna mea, dar acum mă îndreptez; zici că-i uram atuncea, acum însă văzîndu-i cu prisosinţă şi pentru ca să întrebuinţez o zicere a meşterului ce vă place, boala mea cea grabnică, s-a prefăcut în hronică. ADELA Apoi dar Dumneata nu crezi nici în prieteşug, nici în... [41] VICONTESA Nici în amor. ANTONI către Vicontesa În amor, crez...iar în prieteşug, nu...acesta este un simtiment bastard, de care natura n-are trebuinţă, o concepţie a soţietăţii pe care inima a adoptat-o din egoism, în care sufletul este d-a pururea necăjit de către duh, şi pe care într-o clipă poate să-l sfărîme căutătura unei femei sau zîmbetul unuiprinţ. ADELA O! Şi o crezi? ANTONI Negreşit, ambiţia şi amorul sunt patimi...Prieteşugul este numai un simtiment. VICONTESA Şi cu aceste pricine, de cîte ori ai iubit? ANTONI Doamna mea, p-un mort întreabă, de cîte ori a trăit... VICONTESA Haide, văz că întrebările mele sunt supărătoare... Cînd mă vei cunoaşte mai bine, îmi vei descoperi toate tainele dumitale...Eu din vreme în vreme dau soarele, pe care linguşitorii mei mi le laudă de frumoase...Dacă vei mai zăbovi în Paris, doftorul te va [42] aduce la mine sau, mai bine vino însuţi...Crez că n-am trebuinţă a-ţi zice că dacă maica sau sora dumitale sunt în Paris, tot cu acea mulţămire le voiu priimi...Adio sărmana mea Adelă...Doctore, coboară-te mai înainte, ca să numai aştept. Către Adela Ştii că îl găsesc mult mai bine de cît cum îl ştiam? Şi mult mai vesel!... îţi Vei fi petrecînd bine vremea. Adio, adio. Face un semn de adio lui Antoni. ANTONI, mulţumindu-i Nenorocire!... ADELA, întorcîndu-se Antoni!... ANTONI Voeşti să-ţi spuiu acum secretul meu... ADELA Oh! Îl ştiu, îl ştiu acum...Oh! Cît necaz mi-au pricinuit femeea aceasta! ANTONI Necaz ba!...Ar fi nebunie; aceste nu sunt de cît prejudeţe; şi acum eu însumi încep a mă găsi prea vrednic de rîs. ADELA Doamnia ta. ANTONI Cînd aş fi putut trăi cu oameni de felul meu, de aş fi avut nebuniea de a crede, că cu un suflet ce simte, [43] cu un cap ce gîndeşte, cu o inimă ce bate...Are are cineva tot ce trebue pentru a-ş cepe locul său de om în soţietate...Zădărnicie! ADELA O! Acum pricep tot ce-mi era pîn-acum cu neputinţă a înţelege... caracterul dumitale cel posomorît...Tot, tot...pînă şi purcederea dumitale cea fără veste de care nu-mi puteam da seama ! Sărmane Antoni! ANTONI Oh! Aşa! Sărmane Antoni! Căci cine îţi va putea spune, cine va putea zugrăvi ce-am suferit cînd am fost nevoit a te lăsa; îmi perdusem toată nenorocirea în fericirea amorului ce-ţi păstram: zilele, lunile sbura ca nişte minute, ca nişte visuri; uitam tot avîndu-te lîngă mine...Un om a venit, şi mi-a adus aminte de toate...El ţi-a dat rang, un nume în lume... şi mi-a adus aminte mie că eu nu aveam nici rang nici nume ca să dau acelii căriea i-aşi fi dat toată viaţa mea... ADELA Şi pentru ce! Pentru ce nu mi-ai spus-o atuncea... Uitîndu-se la ceasornic. Zece şi jumătate; nenorocitul!... nenorocitul!... ANTONI Să ţi-o fi spus! Poate că dumneata aceea ce atuncea credeai că mă iubeşti, ai fi uitat pentru un minut cine sunt pentru ca să-ţi aduci aminte mai tîrziu... [44] dar părinţilor dumitale le trebuia un nume...Şi negreşit că mai degrabă alegea pe cinstitul Baron d’Ervei,decît pe sărmanul Antoni!... Atunci ţi-am cerut cincisprezece zile pentru că o singură nădejde îmi mai rămăsese...Este un om însărcinat nu ştiu de cine, a-mi arunca pe tot anul cu ce să trăesc în acel an. Am alergat de l-am găsit, m-am aruncat la picioarele lui, cu ţipete în gură şi cu lacrămi în ochi; l-am jurat pe tot ce avea mai scump şi mai sfînt pe Dumnezeu, pe suflet, pe maică-sa...Căci avea mamă, el!...Să-mi spue cine era părinţii mei...şi ce puteam aştepta sau nădăjdui de la dînşi! – Cază blestemul asupra sa, şi maică-sa moară! N-am putut scoate nimic din gura lui... L-am lăsat, am purces ca un nebun, ca un desperat, gata a întreba pe ori ce femee întîlneam: de nu este ea maica mea! ADELA Prietenul meu! ANTONI Cei lalţi oameni, încai, cînd vr-o întîmplare sfarmă nădejdile, au un frate, un tată, o mamă...au braţe ce se deschid ca să-i priimească în chipurile şi suspinele lor. Eu, eu!... n-am nici piatra unui mormînt, pe care să pociu ceti un nume şi să plîng! ADELA Linişteşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! Linişteşte-te! [45] ANTONI Toţi oamenii au o patrie, numai eu nu am...Căci ce este patria, locul în care s-a născut cineva, familia ce lasă, prietenii pe care îi jeleşte...Eu nu ştiu nici unde mi s-a deschis ochii...Eu n-am familie, prieteni n-am avut... Rude, familie, patrie, toate pentru mine se încheea într-un nume; acesta era numele dumitale şi mă opreşti de a-l şi cuvînta... ADELA Antoni, lumea are legile sale, şi soţietatea a sale cereri; fie datorii sau nădejde, oamenii le au făcut aşa, şi chiar de am voi a mă depărta de ele, mi-ar fi cu neputinţă şi ar trebui să le priimesc. ANTONI Şi pentru ce să le priimescşi eu?...Nici unul din acei ce le au făcut, nu se poate făli că m-a scutit de vr un necaz, sau mi-a făcut vr-un bine; n-am priimit dela ei de cît nedreptate, şi le sunt dator numai cu ură...M-aş defăima pre însumi din zioa în care un om m-ar sili să-l iubesc...Acei într-a cărora sîn am încredinţat secretul meu, şi au ponegrit fruntea cu greşala nenorocitei mele maice...Sărmană maică!...Ei îmi zicea <> Căci nu are părinţi...acei de care l-am ascuns, au defăimat viaţa mea...mi-au zis, ruşine ţie, care nu poţi mărturisi înaintea soţietăţii de unde-ţi vine averea...Aceste doă cuvinte, ruşine şi nenorocire se ţin de mine ca doă duhuri necurate...Am voit să silesc prejudeţele [46] să se supue educaţiei...meşteşuguri, limbi, ştiinţe le am învăţat toate...Nebunul! Îmi lărgeam inima ca să aibă unde încăpea desnădăjduirea. Daruri fireşti, sau ştiinţi cîştigate, toate se coperea cu pata naşterii mele; carierele deschise oamenilor celor mai de rînd se închidea înaintea mea; trebuia să-mi spuiu numele, şi eu nume nu aveam. – Oh! De ce nu m-am născut sărac, de ce n-am rămas neînvăţat, prăpădit în norod, atuncea n-aş fi fost prigonit de prejudeţe; cu cît ele se apropie de pămînt, cu atîta scad, pînă ce de trei palme mă afund, să fac nevăzute. ADELA Acum, acum, înţeleg...Oh! Tîngueşte-te! Tîngueşte-te căci numai cu mine te poţi tîngui! ANTONI Aşa te am văzut, te am iubit; visul amorului a urmat ambiţiei şi învăţăturei; m-am agăţat de viaţă, m-am aruncat în viitor ca unul ce mă grăbeam a uita trecutul...am fost fericit... cîteva zile...numai acelea în tot cursul vieţii mele...îţi mulţumesc, îngere! Căci ţie îţi sunt dator pentru acest fuler de fericire, pe care fără tine nici l-aş fi zărit nici l-aş fi cunoscut...atuncea colonelul d’Ervei...blestem!...Nu-ţi poţi închipui cît poate nenorocirea face pe om de rău! De cîte ori gîndind la omul acesta, am adormit cu mîna pe cuţit...şi am visat loc de privelişte şi eşafod... [47] ADELA Antoni!... mă sparii!... ANTONI Am purces, m-am întors de trei ani între aceste doă rele; aceşti trei ani au trecut nu ştiu cum şi unde, şi nici aş fi încredinţat că i-am trăit, de nu aş avea suvenirea unei lungi şi lănţiote dureri...bajocurile şi nedreptăţile oamenilor nu mă mai spăimînta...numai inima în mine rămăsese simţitoare şi ea era cu totul a ta...Cîte odată îmi ziceam: o voiu vedea iarăşi...cu neputinţă este să mă fi uitat...îi voiu mărturisi secretul meu... ş-apoi atuncea poate că şi ea mă va despreţui şi mă va urî. ADELA Ah. Antoni, cum ai putut gîndi un asemenea lucru? ANTONI Şi atunci, şi eu aş urî-o ca şi ceilalţi...Sau cînd va şti cîte am suferit şi cîte sufer...poate că-mi va da voe să rămîiu lîngă dînsa...să trăesc tot într-un oraş cu ea. ADELA Cu neputinţă! ANTONI O! Mie însă îmi trebue sau ură sau amor, Adelo! Eu voesc ori una ori alta...numai un minut m-a măgulit ideea că puteam să te las iarăşi. Nebun ce [48] sunt! Chiar de ţi-aş spune-o să n-o crezi...Adelo, te iubesc, auzi...de voiai un amor de rînd trebuiai să laşi să te iubească un om fericit!... Datorii şi virtute...cuvinte deşarte! O ucidere te poate face văduvă...şi acea ucidere pociu s-o iau asupră-mi; puţin îmi pasă dacă sîngele meu va curge subt lovirea mînii mele, sau subt lovirea mîinii unui gîde...Nu va stropi pe nimeni altul de cît numai paveoa uliţii... ah! Ai crezut că spuindu-mi că mă iubeşti...arătîndu-mi cerul... Vei putea apoi să le dărîmi toate cu cîteva vorbe rostite de un popă!...Du-te, fugi, rămîi, eşti a mea, Adelo!...A mea; ai auzit? Te voiu şi te voiu avea...între tine şi între mine este o crimă. Fie, o voiu face...Adelo! Mă jur pe Dumnezeu pe care îl hulesc! Pe maică-mea pe care n-o cunosc!... ADELA Linişteşte’te, nenorocitule!...Mă îngrozeşti...îngrozeşti o femee... ANTONI, aruncîndu’se în genunchi Ah! Ertare, ertare şi ajutor!...Nu ştiu ce fac, mi-am perdut simţirile spuiu nişte vorbe deşarte ce n-au niciun înţeles...oh! Sunt atît de nenorocit în cît plîng ca o femee...oh! Rîzi, rîzi, vezi pe un bărbat cum plînge? Şi eu rîz...ha! ha! ADELA Eşti fără simţire, şi o să mă faci să nebunesc. [49] ANTONI Adelo, Adelo!... ADELA Oh! Uită-te la cel ceasornic; o să bată unsprezece ceasuri! ANTONI Oboare cîte una din zilele mele la fieşte-care minută a sa, numai să le petrec lîngă tine... ADELA Oh! Antoni, şi eu acum te rog să-ţi fie milă de mine, căci nu mi-au mai rămas putere. ANTONI Un cuvînt, un singur cuvînt încă!...Şi îţi voiu fi rob...Mă voiu supune celui mai mic semn a mîinilor tale de m-ar şi isgoni pentru d-apururea... Un cuvînt, Adelo; anii au trecut în singură desnădejdea acelui cuvînt!... De nu vei lăsa acum să isbucnească din inima ta acest cuvînt... Cînd te voiu mai vedea, cînd voiu mai fi aşa ca acum!...Oh! Dacă nu-mi păstrezi amor, fie-ţi măcar milă de mine! ADELA Antoni! Antoni. ANTONI Închide ochii...uită acei trei ani trecuţi, şi îţi ado aminte numai de fericitele minute în care eram lîngă tine; cînd îţi ziceam: Adelo!... îngerul meu...viaţa mea!...încă un cuvînt de amor...şi cînd îmi răspundeai: Antoni!... Scumpul meu Antoni! Aşa, aşa [50] ADELA (în rătăcire) Antoni!...Scumpul meu Antoni! Aşa, aşa, te iubesc... ANTONI Oh! A mea este d-acum!...Iar a mea este; sunt fericit acum. Bat unsprezece ceasuri. – Fericit!...Nebunule!... N-auzi bătînd unsprezece ceasuri!...Unsprezece ceasuri şi Clara vine!...Trebue să ne despărţim... Clara întră. ANTONI Oh! În minutul acesta, aş vrea mai bine să te las decît să te văz cu altul înaintea mea. ADELA Bine ai venit, Claro. ANTONI Oh! Eu mă duc...îţi mulţumesc...port în inima mea fericire pentru o vecinicie...adio, Claro...buna mea Clară!...Adio, Doamna mea. Încet. Cînd te voiu mai vedea? ADELA Nu ştiu!... ANTONI Mîine, aşa e? Oh! Cît este de mult pînă mîine... [51] ADELA Aşa, mîine... acum...mai tîrziu... ANTONI D-apururea...adio. Ese. ADELA urmîndu’l cu ochiişi alergînd la urmă. Antoni... CLARA Ce faci? Îmbărbătează-te, stăpîneşte-te. ADELA Curaj am, sau mai bine să zic, am avut; căci l-am perdut tot în cele de pe urmă-mi vorbe cu el; oh! Cînd ai şti cît mă iubeşte, nebunul! Vai de el! CLARA Gătit-ai vr-o scrisoare să-i laşi? ADELA O scrisoare. Dar; iată-o. CLARA Dă-mi-o. ADELA Cît este de rece scrisoarea aceasta! Cîtă cruzime se coprinde în ea!...El mă va învinovăţi că sunt făţarnică. Oh! Lumea cere să fiu făţarnică... Aceasta se numeşte de soţietate datorie şi virtute. Aşa trebue ea să fie. Îi vei da-o... CLARA Vino, vino, toate sunt gata; sluga ce-a să te-ntovărăşască, aşteaptă. [52] ADELA Bine, iartă-mă. Pe unde să es...du-mă, căci o să caz, puterile mi s-au curmat, nu văz înaintea ochilor. Cade pe un scaun. CLARA Oh! Soro! Trezeşte-te. Gîndeşte la bărbată-tău. ADELA Nu pociu gîndi decît la Antoni. CLARA Gîndeşte-te la fiică-ta. ADELA Ah! Aşa este, fiică-mea. Întră în cabinet. CLARA Îmbrăţoşaz-o, sărut-o, gîndeşte la dînsa şi purcede. ADELA aruncîndu’se în braţele Clarii. Oh! Claro, Claro! Cît se cuvine să mă despreţueşti...nu mă petrece...căci voiu începe a-ţi vorbi iarăşi de el...adio, adio, îngrijeşte-te de fiică-mea. CLARA Cerul să te păzească! Sfîrşitul actului al doilea. [53] ACTUL III. Un birt în satul Isenhaim, patru ceasuri, dincoace de Strasburg. SCENA I. LUDVIC, ANTONI, BIRTĂŞIŢA. Antoni întră pe scenă plin de colb şi urmat de sluga sa. ANTONI chemînd. Stăpîna birtului? BIRTĂŞIŢA, eşind dintr-o odae de alăturea Iată-mă, Domnule! ANTONI Dumneata eşti stăpîna acestui birt? BIRTĂŞIŢA Eu, domnule. ANTONI Prea bine...Unde ne aflăm, mă rog...Cum să chiamă satul? BIRTĂŞIŢA Isenhaim. [54] ANTONI Cîte ceasuri sunt d-aici pînă la Strasburg? BIRTĂŞIŢA Patru. ANTONI Aşa dar numai o poşte ne aflăm departe de tîrg? BIRTĂŞIŢA Aşa domnule. ANTONI, în sine Era vreme. Tare Cîte trăsuri de poşte s-au oprit aicea trecînd astăzi? BIRTĂŞIŢA Numai doă. ANTONI Ş-afară d-acelea altele n-au mai trecut? BIRTĂŞIŢA Nu domnule. ANTONI Ce călători era într-acele doă? BIRTĂŞIŢA În cea din tăiu un om bătrîn cu familia sa. ANTONI Dar în cealaltă? BIRTĂŞIŢA Un om tînăr cu femeea sau cu soră-sa. [55] ANTONI, în parte Apoi tot ea au fost aceea pe care eşind din Vaselona am ajuns-o şi am întrecut-o ca patru ceasuri de la acest sat... pînă într-o jumătate de ceas sau mult pînă în trei sferturi trebue să sosească aicea. BIRTĂŞIŢA Domnul purcede îndată? ANTONI Ba nu. Eu rămîiu, cîţi cai aveţi în grajdiu? BIRTĂŞIŢA Patru. ANTONI Dar cînd vă lipsesc cai, să mai pot găsi alţii în sat. BIRTĂŞIŢA Ba nu, domnule. ANTONI Întrînd, am zărit subt şură o brişcă veche, a cui este? BIRTĂŞIŢA Un călător ne-a lăsat-o s-o vindem. ANTONI Ce cere pe ea? BIRTĂŞIŢA Patruzeci de galbeni. ANTONI Iată-i, nu-i lipseşte nimic? [56] BIRTĂŞIŢA Nimica, domnule. ANTONI Cîte odăi deşarte ai în birt? BIRTĂŞIŢA Doă la rîndul întîi. ANTONI Acesta? BIRTĂŞIŢA, deschizînd uşa din mijloc. Şi astalaltă. ANTONI Le opresc pentru mine. BIRTĂŞIŢA Amîndoă? ANTONI Amîndoă! Însă dacă vr-un călător ar fi silit a rămînea să mîie astă noapte aici, vei veni şi-mi vei spune şi poate că-i voiu da pe una. BIRTĂŞIŢA Domnul mai are alt ceva a-mi porunci? ANTONI Acum îndată, mă înţelegi, să înhame acei patru cai la brişca ce-am cumpărat, şi surugiu pînă în cinci minute să fie gata. BIRTĂŞIŢA Foarte bine! Alt ceva? ANTONI Nimic acum d-ocamdată, în sfîrşit am pe sluga mea [57] şi cerînd trebuinţa te voiu chema. Birtăşiţa ese. SCENA II. LUDVIC, ANTONI. ANTONI Ludvic. LUDVIC Domnule! ANTONI Tu mă slujăşti de zece ani. LUDVIC Aşa, domnule. ANTONI Avut-ai vr-odată pricină a te jălui de mine? LUDVIC Ba nu. ANTONI Gîndeşti că vei găsi alt stăpîn mai bun de cît mine? LUDVIC Ba nu. ANTONI Aşa dar tu-mi eşti credincios şi hotărît a-mi sluhi? [58] LUDVIC Atîta cît se poate unui om. ANTONI Te vei sui în brişca la care înhamă şi vei purcede la Strasburg. LUDVIC Singur? ANTONI Singur...Cunoşti pe colonelul d’Ervei? LUDVIC Cunosc. ANTONI Îţi vei lepăda livrea...Vei găzdui piste drum de el...Te vei împrietini cu slugile lui...şi dacă peste o lună, doă sau trei, prea puţin îmi pasă pînă cînd, vei afla că va să se întoarcă iarăşi la Paris; vei purcede cu cai de curier ca s-ajungi mai nainte de cît dînsul...de vei afla însă că el au purces, ajunge-l, întrece-l, lasă-l, şi vino de-mi dă de ştire...Tu vei avea cîte o sută de franci pentru tot ceasul ce vei cîştiga mai nainte de el... Na-ţi punga mea; cînd vei isprăvi banii, scrie-mi. LUDVIC Altă? ANTONI Nimic...Pe surugiul cu care te duci de aicea, îl vei zăbovi mai multă vreme dîndu-i de băut aşa în cît să nu fie în stare d-a se întoarce cu caii pînă mîine [59] dimineaţă sau şi în astă noapte dar foarte tîrziu...Acum nu mai întîrziea nici un minut...Fii treaz, credincios, şi purcede. Ludvic ese. SCENA III. ANTONI singur Ah! În sfîrşit rămăseiu singur...să luăm seama; aceste doă odăi răspund una în alta...dar d-amîndoă părţile uşa se încue pe dinlăuntru... îndrăcitură!...Dar acest cabinet...n-are nici o întrare alta; se scot zăvoarele, poate să mă vază cineva...fereastra aceasta...Balconul slujeşte pentru amîndoă ferestrile...cu neputinţă! Rîde. Ha! Ha! Bine... acum sunt cu adevărat oborît. Se pune jos. Ah! Cum m-a înşelat... N-o credeam să fie într-atît de vicleană...Prostul ce sunt, mă încredeam în zîmbirea şi în glasul ei cel dulce şi ca un nebun mă socoteam iarăşi fericit; luam lucirea fulgerului drept lumina zilei!...Ah! Prost sunt! Că nu ştiu citi nimic într-un zîmbet, nici nu pociu gîci nimic în sunetul unui glas; prost căci n-am înăbuşit-o ca încai să nu poată fi nici a altuia... Se scoală. [60] De cumva va sosi pînă ce Ludvic pe care îl cunoaşte n-ar apuca a purcede cu caii...Nenorocire!...Dar nu, trăsura încă nu se vede. Se pune iarăş jos. Bine, îngînfîndu-se că m-a înşălat, şi în braţele bărbată-său merge să-i povestească tot...Că eram la picioarele ei...Că uitîndu-mi numele de om, mă tîram ca o jivină înaintea ei; îi va spune că m-a gonit, şi apoi între doă sărutări vor rîde de nebunul Antoni, de Antoni bastardul...Să rîză...mii de draci. Loveşte cu cuţitul în masă şi ferul întră mai tot; rîzînd. Ha! Ha! Ferul acestui cuţit este bun. Se scoală şi aleargă la fereastră. Ludvic în sfîrşit au purces...Vie acum... Adună-ţi deci toate darurile fiinţei tale pentru ca să iubeşti, zideşte-ţi o nădejde de fericire care să înghiţă în veci pe toate celelalte...Apoi vino cu sufletul muncit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, vino de te aruncă, cazi în genunchi la picioarele unei femei, iată tot ce vei căpăta dela dînsa... bajocură şi defăimare...Oh! De n-aş înnebuni pînă ce va sosi...Gîndurile mi se sbuciumă şi capul îmi arde...Oare unde aş găsi o bucată de marmură ca să-mi reazăm fruntea...Şi cînd gîndesc că, pentru ca să scap de iadul aceştii vieţi nu-mi trebue altă de cît hotărîre de un minut; că, [61] turburării freneziei, poate să urmeze într-o secundă odihna noianului...că nimic, nici însumi puterea lui Dumnezeu n-ar putea s-o oprească aceasta dacă aş voi...pentru ce dar să n-o voesc...Un cuvînt numai mă opreşte...Uciderea de sine!...Negreşit că, atunci cînd Dumnezeu a făcut din oameni o loterie în folosul morţii, şi a dat fie-căruia dintr-înşii putere dea rîdica şi de a purta o hotărîtă cătăţime de dureri, negreşit zic, a trebuit să gîndească că acest om s-ar oborî de greutatea sarcinii, daca ea ar covîrşi puterile lui...Şi de unde vine că nenorociţii nu pot da nenorocire pentru nenorocire...Aceasta nu ar fi drept, şi Dumnezeu este drept!...Fie aşa dar; sufere şi plîngă şi ea, precum am suferit şi am plîns şi eu!...Ea să plîngă!...Ea să sufere, o Dumnezeul meu!...Ea, viaţa mea, sufletul meu...ce fiori!...Ah! Dacă ar plînge, încai să plîngă moartea mea...Antoni plîns de Adela...Aşa, dar apoi lacrimilor va urma melancolia, întristarea, nepăsarea...Inima ei va sălta poate cînd din întîmplare dinaintea ei se va pomeni numele meu... pe urmă nu-l va mai cuvînta nimeni...Uitarea va veni...acest al doilea mormînt al morţilor!...În sfîrşit, ea va fi fericită...dar nu singură.. un altul se va împărtăşi de fericirea ei...acel altul în braţele cărui are să fie peste doă ceasuri...pentru toată viaţa...şi eu pentru toată viaţa depărtat...Ah! În veci să n-o mai vază...ce s-aude? Aşa, aşa, duruitul unei trăsuri...noaptea s-apropie... [62] norocire că este noapte... trăsura aceasta...a ei este...O! Şi acum mă voiu arunca înaintea ei, dar nu ca să te scap...cinci zile fără să mă vază, şi apoi să mă lase în zioa ce m-a văzut!...Şi de cumva trăsura mi-ar fi sfărîmat capul de zid...ar fi lăsat sîngerîndul meu trup la uşă, de frică ca nu cumva acest leş întrînd în casa ei, să o comprometeze. Se apropie... vino, vino, Adelo...căci eşti iubită...eşti aşteptată aici...Iat-o...de pe fereastra aceasta voiu putea-o vedea...dar ştiu eu ce voiu face văzînd-o... Oh! Inimă! Inimă! – Se coboară... îi auz glasul... glasul său cel dulce care eri încă îmi zicea: pe mîine, prietenul meu... mîine a sosit, şi iată-mă la randevu...Oare cine se sue pe scări...Birtăşiţa! Se pune jos pe un scaun lîngă uşă făţărnicind linişte. SCENA IV. BIRTĂŞIŢA, ANTONI. Birtăşiţa întră cu doă lumînări aprinse din care pune una pe masă. BIRTĂŞIŢA Domnule! O damă silită a se opri aicea are trebuinţă d-o odaie; Domnia ta ai avut bunătate a-mi făgădui, că de voiu avea trebuinţă îmi vei da pe una din doă ce ai oprit. Daca te afli tot în aceeaş aplecare, [63] apoi te rog să-mi spui pe care din aceste doă voeşti să-mi dai? ANTONI Pe aceasta, care îmi pare mai mare şi mai de odihnă...Eu mă voiu mulţămi cu ceealaltă. BIRTĂŞIŢA Şi cînd, domnule? ANTONI Acum îndată... Birtăşiţa duce a loa lumînare în odaia d’alăturea şi se întoarce. Uşa se-ncue pe dinăuntru...Această damă nu poate avea nicio grijă. BIRTĂŞIŢA Mulţumesc, domnule. Se duce la uşa scării. Doamnă...Doamnă...Poţi să te sui...pe aicea... ANTONI Iat-o!... Trece în odaia d-alăturea şi închide uşa în minutul ce Adela s-arată. SCENA V. BIRTĂŞIŢA, ADELA. ADELA Şi zici că este cu neputinţă d-a să găsi cai? [64] BIRTĂŞIŢA Doamnă, nu e nici un sfert de ceas de cînd cei de pe urmă patru au purces. ADELA Şi cînd au să se-ntoarcă? BIRTĂŞIŢA La noapte. ADELA Oh! Dumnezeule! Tocmai cînd eram s-ajung...Cînd sunt numai patru ceasuri. Ah! Caută, caută daca nu este vr-un chip... BIRTĂŞIŢA Nu cunosc nici unul...Afară numai daca surugiul ce v-a adus, va fi tot aicea, poate se va îndupleca a îndoi poşta. ADELA Bine, bine zici...Aleargă, spune-i că-i voiu da ce va cere...Du-te, du-te mă rog. Birtăşiţa ese. O! Nu să va fi dus încă...Va priimi...Şi pînă-ntr-un ceas voiu fi lîngă bărbatu-meu...Ah! Dumnezeule! N-auz nimic...nu văz nimic...Poate că poştaşul va fi purces. Birtăşiţa întră. BIRTĂŞIŢA S-a dus, doamnă, căci streinul care v-a dat această odae i-a zis, nu ştiu ce de pă fereastră. [65] ADELA Cît sunt de nenorocită! BIRTĂŞIŢA Doamna samănă foarte turburată. ADELA Aşa este, dar îţi rezic, nu este alt chip să mă duc pînă cînd nu se vor înturna caii? BIRTĂŞIŢA Nu este, doamnă. ADELA Lasă-mă dar singură, te rog. BIRTĂŞIŢA Daca doamna va avea trebuinţă de ceva, va suna clopoţelul. Ese. SCENA VI. ADELA singură. De unde vine oare că mă simţ mulţumită de această împiedecare? Cu cît mă apropiu de bărbată-meu mi se pare că auz glasul că văz faţa lui cea posomorîtă... cum să mă-ndreptez pentru această fugă? Să-i spuiu că mă temeam să nu iubesc pe altul...Această frică însuşi în ochii soţietăţii, în ochii lui este tocmai ca o păcătuire...dar de i-aş spune că singură dorinţa de a-l vedea...Ah! L-aş înşela...Poate că [66] m-am prea grăbit, poate că primejdiea nu era atît de mare pre cît îmi părea...Oh! Pîn-a nu-l vedea pe el...nu eram fericită, dar încai eram liniştită...Fieşte ce zi viitoare semăna cu cea trecută...Dumnezeule! Pentru ce această neastîmpărare, această turburare!...În vreme ce văz atîtea femei...Dar ele, ele nu sunt iubite de Antoni. Obicinuitul amor a oricărui alt om din lume m-ar fi făcut să rîz de milă...Dar amorul lui...ah! A fi atît de iubită, a o putea mărturisi lui Dumnezeu şi lumii...a fi religia, idolul, viaţa unui om ca el...atît de mai presus de ceilalţi...a-i putea da toată fericirea cu care i-aşi fi datoare, şi apoi zile întregi...zile nenumărate care ar trece ca ceasurile...Ah! Iată însă ce mi-a luat un singur prejudeţ... Iată soţietatea această dreaptă care pedepseşte în noi o greşală ce nici unul nici altul n-am făcut-o...şi ce mi-au dat ea în schimb? Aceasta, vai mie! Ne face a ne îndoi de bunătatea cerească... – Dumnezeul meu!... Ce-am auzit? Vuet în acea odae...un strein, un om pe care nu-l cunosc este în ea...Aleargă de încue uşa din mijloc cu zăvorul. Uitasem...odaea aceasta e întunecoasă...Nu ştiu ce tremur m-au coprins... Sună clopoţelul Cai! Cai! Pentru numele lui Dumnezeu...mor aicea. La uşa scării Să vie cineva! Doamnă! [67] SCENA VII. BIRTĂŞIŢA, ADELA. BIRTĂŞIŢA de afară Iată-mă! Iată-mă! Întrînd Doamna m-a chemat? ADELA Voiu să plec îndată...Înturnatu-s-au caii? BIRTĂŞIŢA D-abea purcesese cînd Doamna a sosit, şi nu i-aştept decît după doă sau trei ceasuri...Doamna ar trebui să se odihnească. ADELA Unde? BIRTĂŞIŢA În cabinetul acesta este un crevat. ADELA Dar cabinetul acesta se închide? BIRTĂŞIŢA Amîndoă uşile se încue pe din lăuntru. ADELA Aşa dar, pociu fi fără frică aici? BIRTĂŞIŢA ducînd o lumînare în cabinet Şi de ce ar putea să se teamă Doamna? ADELA De nimic...nebunie. [68] Birtăşiţa vine din cabinet Mă rog, să vii să-mi dai de ştire îndată ce vor sosi caii. BIRTĂŞIŢA Îndată, doamnă. ADELA Nu s-au întîmplat vr-o primejdie în birtul acesta? BIRTĂŞIŢA Nici odată...Daca madama voeşte voiu pune pe cineva să strejuiască. ADELA din uşa cabinetului Banu, nu...sau...lasă-mă. Întră în cabinet şi încue uşa. Birtăşiţa ese. Antoni s-arată la fereastră în balcon; strică un geam şi băgînd mîna deschide zăvorul uşei. Întră cu grabă pe fereastră şi alergînd la uşa pe care a eşit Birtăşiţa, o încue cu zăvorul. ADELA eşind din cabinet Sgomot...Un om!...Ah! ANTONI Tăcere!...O ia în braţe şi îi astupă gura cu batista: Eu sunt...Eu...Antoni... O duce în cabinet. Sfîrşitul actului al treilea. [69] ACTUL IV. Un cabinet la Vicontesa de Lasi. În fund o uşă deschisă prin care se vede o sală împodobită de bal; în stînga altă uşă într-un ungher. SCENA I. VICONTESA, mai întîi singură, şi apoi EVGHENIE D’ERVILI. VICONTESA Mergeţi şi nu uitaţi nimic din cîte v-am poruncit...Ce supărător lucru este o soare pentru stăpîna casei, cînd este singură mai ales; de abia mă încăpi vremea să-mi sfîrşesc toaleta, şi daca bunul Evghenie nu m-ar fi ajutat la poftiri şi la pregătiri, zău nu ştiu cum aş fi scos-o în capăt...Dar el îmi făgăduise că va fi aicea cel întîiu. O SLUGĂ dînd veste Domnul Evghenie d’Ervili. VICONTESA Domnule... [70] EVGHENIE Doamna mea... Sluga ese. VICONTESA schimbînd glasul Ah! În sfîrşit ai venit. Dregîndu-şi găteala de la cap cu o mînă, şi dînd pe ceealaltă lui Evghenie s-o sărute Eşti drăgălaş şi foarte parolist, lucru frumos mai ales pentru un poet. EVGHENIE Sunt întîmplări în care fiind cineva parolist nu e vr-o faptă de mirat. VICONTESA Adevărat?...Cu atîta mai bine...Toaleta mea place-ţi? EVGHENIE Minunată! VICONTESA Măgulitorule!...Cunoşti această roche? EVGHENIE Rochia aceasta? VICONTESA Uimitule!... Aceasta e aceea ce o aveam cînd te-am văzut cea întîi dată. EVGHENIE gîndind să’şi aducă aminte Ah! Cu adevărat, la... VICONTESA cu nerăbdare La Doamna Amedeea de Vals...Zău! Numai femeile [71] sunt făcute pentru aşa ţinere de minte...Acea zi ar fi trebuit să-ţi fie cea mai frumoasă, cea mai strălucită în tot cursul vieţii...Îţi aduci aminte de dama aceea ce nu-şi lua ochii de la noi? EVGHENIE O, foarte bine. Madama de Camp...făţarnica aceea...A căria picioare sunt aşa puse unde pururea trebue să te împiedici de ele, şi daca îi cei ertăciune, ea se face că nu înţelege, şi-ţi răspunde...bine, domnule, pentru cel întîiu contredanţ. VICONTESA Uitasem! Astăzi după ce te ai dus am văzut-o, şi ne-am sfădit; dar ştii cum? Straşnic, în cît am răguşit. EVGHENIE Şi pentru ce? VICONTESA Pentru literatură...Ştii că eu acum nu vorbesc de altă...adevărat prin aceasta mă comprometez...dar a cui e vina?... De mi-ai răsplăti încai cu amor primejdiile în care mă pun pentru Dumneata. EVGHENIE Şi cum nu te iubesc, precum doreşti a fi iubită? VICONTESA Încă mai întrebi!...Eu m-am încîntat cînd am văzut pe un poet că-mi face curte; gîndeam că voiu găsi un suflet învăpăiat, un cap plin de mărimea patimii, şi în inima lui clătiri nuoă şi adînci. [72] Dar nici decum, nici una din aceste; m-ai iubit precum m-ar fi iubit ori şi care alt om...Spune-mi mă rog de unde ei scenele acele care te au făcut a isbîndi la teatru, căci ori şi ce vei zice, aceasta ţi-au adus isbînda, dar nu istoricescul adevăr, năravurile şi localnicile văpseli...şi cele lalte, mai ştiu eu? Oh! Nu ştii cît mi-e de ciudă pe dumneata că m-ai înşălat...şi încă rîzi? EVGHENIE Ascultă, Doamna mea! Şi eu am căutat multă vreme şi pretutindeni acel amor învăpăiat de care grăeşti...Şi eu l-am cerut de la toate femeile...De zece oripate eram aproape de a-l dobîndi de la ele... dar pentru unile nodul batistei mele de la gît nu era destul de bine făcut; pentru altile săream prea tare la alte jocuri şi nu îndestul la vals...Una, chiar cea mai de pe urmă, tocmai cînd era să nebunească de dragostea mea, a luat seama că nu ştiu a juca galopul... în scurt totd’auna îmi scăpa tocmai cînd mă socoteam mai încredinţat că am pătruns-o...Acesta e visul sufletului în cît el este tînăr şi prostatetc...Toată lumea l-au visat pentru ca cu vreme să-l vază pe încetul împrăştiindu-se; eu am început ca toţi ceilalţi şi am sfîrşit ca şi dînşii; am priimit de la viaţă aceea ce ea dă, şi n-am mai cerut acele ce făgădueşte. Am umblat cinci sau şase ani să găsesc acel amor ideal în soţietăţile noastre cele împodobite şi vesele, şi mi-am încheeat cercarea prin cuvîntul: [73] cu neputinţă. VICONTESA Cu neputinţă!...Vezi cum iubeşte Antoni...aşa aş fi voit să fiu şi eu iubită. EVGHENIE O, aceasta se schimbă. Ia seama, Doamna mea, ia seama; un amor ca a lui Antoni te ar ucide din minutul ce nu ţi s-ar mai părea ciudat. Dumneata nu eşti ca Adela, o femee cu faţa perită, cu ochii trişti, cu mîhniciunea pe buze; ochii Dumitale scînteează, faţa îţi este ca trandafirul, gura îţi rîde...O silnică patimă ar sfărîma toate acestea, şi zău ar fi păcat; Dumneata care eşti zidită de flori şi de raze vrei să iubeşti şi să fii iubită cu amor...Încă odată zic: ia seama! VICONTESA Dar ştii că mă sparii!...În sfîrşit poate că este mai bine aşa precum este. EVGHENIE Negreşit. Dumneata porunceşti să-ţi aducă o roche şi tot de odată îmi spui că mă iubeşti. Te duci la bal, te întorci subt cuvînt că ai durere de cap; vremea să trece şi inima îţi rămîne slobodă, capul aprins; şi de ai ceva de care să te poţi jălui este numai că viaţa este aşa de scurtă, şi zilele aşa de lungi. VICONTESA Taci, nebunule! Vine nu ştiu cine... [74] O SLUGĂ Doamna de Camp. VICONTESA Antipatia Dumitale EVGHENIE Îţi spuiu adevărul...Este o rea şi o făţarnică. VICONTESA Taci!...Ah! Vino! Vino! SCENA II. VICONTESA, DOAMNA DE CAMP, EVGHENIE. DOAMNA DE CAMP Viu mai de vreme, scumpă Mario, căci e supărător lucru pentru o văduvă să se-nfăţoşeze singură într-un bal. Toţi ochii se priponesc asupra ei. VICONTESA Aceasta îmi pare o nenorocire, de care Dumneata ar trebui să te temi mai puţin decît de ori care alta. DOAMNA DE CAMP Mă măguleşti, sau poate încă tot eşti mînioasă de la mica noastră pricire literală! Către Evghenie Dumneata, domnule, o faci atît de romantică; [75] acesta e un păcat de care ai să dai seama în zioa judecăţii de pe urmă. EVGHENIE Nu ştiu, doamna mea, prin ce chipuri... DOAMNA DE CAMP Nici eu nu ştiu; dar adevărul este că Dumneaei acum numai vorbeşte nici un cuvînt de doctorie, şi că Bişat, Brusei, Gal, şi D. Delonai sunt cu desăvîrşire părăsiţi pentru Şecspir, Şiler, Ghete şi Dumneata. VICONTESA Răutate! Vei face pe oameni să crează? DOAMNA DE CAMP Aşa? Eu glumesc...Cine o să mai fie la soare? Tot Parisul, aşa e? VICONTESA Mai întîiu...apoi obicinuiţii prieteni, nişte cunoştinţi nuoă a vr-o cîţiva tineri care dănţuesc...Acesta e un lucru foarte scump; felul din zi în zi se face mai rar...Ah uitasem!...Vom avea şi pe Adela d’Ervei, care iar începe a veni prin adunări. DOAMNA DE CAMP Pe care le a părăsit sub cuvînt de slabă sănătate de trei luni de cînd s-a dus după o întîmplare ce-a avut într-un birt...Şi cine mai ştie. – Cum priimeşti, dragă Mario, pe o aşa femee? Ştii cîtă jăgnire îţi poate pricinui...sau poate că nu ştii, cîte... [76] VICONTESA O! Ştiu că multe zic multe de dînsa, din care poate că nici una nu e adevărată...şi apoi în sfîrşit Adela îmi este o veche prietenă. DOAMNA DE CAMP Eu nu voiu să te dojănesc...Dumneata eşti aşa de bună, cît, ştiu, că n-aţi privit în această poftire decît un mijloc prin care s-o poţi pune iarăşi în starea ce era; dar ea însuşi ar trebui să înţeleagă că în unile din adunări nu-i şade bine, şi daca n-o înţelege, zău ar fi o pomană pentru acela ce-ar face-o să înţeleagă...Încai, de n-ar fi făcut atîta sgomot întîmplarea ei...Dar cine punea pe soră-sa să spue cu atîta grabă că Adela a purces ca să se ducă la bărbată-său; şi apoi peste cîteva zile numai s-o vezi că vine! D. Antoni lipseşte şi el tot o dată cu ea, şi se întoarce tot odată cu ea...Socotesc că negreşit vei fi poftit şi pe D. Antoni? VICONTESA L-am poftit. DOAMNA DE CAMP Îmi pare bine c-o să văz pe D. Antoni, căci nu-ţi poţi închipui cît îmi plac problemele. VICONTESA Ce fel de probleme? DOAMNA DE CAMP Negreşit, nu este o problemă un om care trăeşte în mijlocul soţietăţii fără să cunoască nimeni [77] starea şi familia lui? Crede-mă numai un meşteşug este care poate scuti pe cineva de stare şi de familie. EVGHENIE Ah, doamnă! DOAMNA DE CAMP O! Nu este îndoială că pe teatru şi în romanţuri sunt foarte dramatice tăinuirile...dar în lume... SLUGA vestind D. Baron de Marsan. D. Frederic de Lusan. D. Darsei.. Şi alte persoane pe care nu le numeşte. SCENA III. VICONTESA, DOAMNA DE CAMP, EVGHENIE, FREDERIC, BARONUL DE MARSAN, ş. a. VICONTESA Domnule Baron, îţi sunt prea îndatorată. Lui Frederic Dumneata eşti un om minunat! Aşa e că vei dănţui în astă seară? FREDERIC Doamna mea, şi astăzi ca totd’ana voiu fi supus poruncilor dumitale. [78] VICONTESA Ia seama, domnule, am marturi că mi-ai făgăduit...Domnule Marsan, eu te făgăduisem damelor. La cîteva dame ce intră Ah! Cît eşti de frumuşică! Vino, îngeraşule! Către mumele fetelor Dumneavoastră ni le veţi lăsa pînă tîrziu, aşa e? O MUMĂ Dar... VICONTESA Ţi-am găsit trei persoane cu care vei juca Boston. SLUGA vestind Domnul Olivie Delonai. Damele zîmbesc uitîndu-se cînd la Olivie, cînd la Evghenie. SCENA IV. OLIVIE şi cei mai de sus. OLIVIE Doamna mea... VICONTESA Bună vremea, Domnule Olivie, îmi pare prea bine că te văz; în astă seară vei găsi aici pe D. Antoni. Am socotit c-această întîlnire îţi va face multă mulţumire, şi de aceasta poftirea mea a fost aşa grabnică. [79] FREDERIC apropiindu-se de Olivie Te-am căutat pretutindenea intrînd aicea; m-aşteptam ca cinstea priimirei să mi se facă de către tine... OLIVIE văzînd pe Evghenie viind Taci, te aude... Arată pe Evghenie. FREDERIC Aşa! OLIVIE Pe cinstea mea! EVGHENIE Bună zioa, doctore. OLIVIE Ei! Prietene, cum merg trebile? EVGHENIE Aşa ş-aşa. Dar bolnavii? OLIVIE Tot şueră la teatru? EVGHENIE Tot mor sărmanii? SLUGA vestind Doamna Baroneasa d’Ervei! DOAMNA DE CAMP către cele de lîngă ea Eroina întîmplării ce vă spuneam. [80] SCENA V. ADELA şi ceilalţi. VICONTESA Bună vremea, scumpă Adelo; dar de ce nu ne ai adus pe sora Dumitale, pe Clara? ADELA Sunt cîteva zile de cînd s-a dus să vază pe bărbată-său. DOAMNA DE CAMP Dar fără-ndoială că curînd o vom revedea, căci acest fel de călătorii nu ţin mult. VICONTESA iute Adelei Dragă prietenă, dă-mi voe să-ţi înfăţoşez pe D. Evghenie d’Ervili, pe care negreşit îl cunoşti de pe nume şi din auz. ADELA Domnule, sunt foarte nevrednică; de trei luni am fost tot bolnavă şi d-abia astăzi am eşit; aşa dar n-am putut cea de pe urmă operă a Dumitale, ce s-a reprezentat la teatru. VICONTESA Vinovato! Să mergi, să mergi degrabă; îţi voiu trimite biletul lojii mele cea întîea dată ce se va mai juca. Către Evghenie Să-mi aduci aminte. [81] SLUGA vestind D. Antoni. Toţi îşi întorc căutăturile şi le ţintesc pe rînd la Adela şi la Antoni care intră. El se închină întîiu Vicontesei, apoi la toate damele. Olivie se duce la el şi vorbesc. Evghenie caută lui Antoni cu scumpătate şi cu dragoste. SCENA VI. ANTONI şi toţi ceilalţi. ADELA către Evghenie, vrînd să-şi ascunză turburarea Fără îndoială, domnule, că Dumneata mai săvîrşăşti acum şi alt ceva. EVGHENIE Aşa este, doamna mea. ADELA Tot din veacul de mijloc? EVGHENIE Tot. ADELA Dar de ce să nu alegi un sujet din mijlocul soţietăţii noastre aceştii d-acum; adică din veacul nostru? VICONTESA Aceasta îi zic şi eu în toate zilele şi în tot ceasul. Fă lucruri de acum, căci mai mult se interesează cineva de persoanele din veacul nostru îmbrăcate ca [82] noi şi grăind în limba noastră. BARONUL DE MARSAN Pricina este că e mai lesne a lua din hronic de cît din imaginaţie... acolo găseşte cineva facerile cam gata. EVGHENIE Pociu zice, că cam ai cuvînt. BARONUL DE MARSAN Ba chiar aşa! Să vezi ce zice Constituţionelul pentru... EVGHENIE Multe pricini, de spus, mă opresc, doamna mea, de a face aceasta. VICONTESA Spune-ţi îndreptările şi noi te vom judeca. EVGHENIE O! Doamnelor! Ertaţi-mă să vă spuiu că ar fi un curs de vorbă prea serios pentru nişte ascultători în rochii de bal şi în toaletă de danţ. DOAMNA DE CAMP Ba, nici de cum; dumneata vezi că încă nimeni nu gîndeşte la danţ. Şi apoi noi toate ne ocupăm foarte de literatură. Nu este aşa, Viconteso? BARONUL DE MARSAN Mai răbdaţi, domnilor, dumnealui are gînd să-şi arate toate ideile în precuvîntarea celii din tîiu opere a dumisale. [83] VICONTESA Cum? Faci precuvîntare? BARONUL DE MARSAN Romanticii toţi fac precuvîntări. Constituţionelul îi atingea mai alaltăeri pentru aceasta c-un duh plăcut. ADELA Vezi, domnule, c-ai cheltuit apărîndu-te o vreme ce ţi-ar fi ajuns să desvăleşti o sistemă întreagă. EVGHENIE De vreme ce voiţi, numai decît; eu nu mă fac răspunzător de urîtul ce vă voiu pricinui...Iată pricinele ce mă opresc la alegere: comedia este o zugrăvire a năravurilor, iar drama a patemilor. Revoluţia trecînd prin Franţa a făcut pe toţi oamenii de o potrivă, a amestecat rangurile şi le-a dat tuturor tot un fel de port. Nimic astăzi nu poate deosebi pe o braslă de alta. Nici un cerc acum nu închide în sine cutare năravuri sau cutare obiceiuri. Tot s-a amestecat; aşa dar umbrele ţin loc de văpsele; iar unul zugrav ce voeşte a face un tablou îi trebue văpsele, nu umbre. ADELA Aşa este. BARONUL DE MARSAN Însă, Constituţionelul... EVGHENIE făr-a-l asculta Aşa dar eu ziceam că comedia năravurilor s-ar [84] face, după chipul acesta, de nu cu neputinţă, dar foarte grea de adus întru împlinire. Să venim acum la drama patemilor, dar la aceasta o altă greutate se înfăţoşează. Istoria ne lasă întîmplări adevărate care sunt ale noastre după dritul moştenirei; ele sunt neprotestate; ele sunt ale poetului. Poetul înbie pe oamenii vremii trecute, îi îmbracă cu hainile lor, îi mişcă cu patemile lor, pe care el le împuţinează sau le sporeşte după vîlfa la care dramaticul voeşte a-l aduce. De am cerca noi însă în mijlocul soţietăţii noastre de acum, sub fracul nostru acest ciudatec a arăta inima omului în toată golătatea ei...Nimeni nu o ar cunoaşte...Asemănarea între erou şi între parter este prea mare; analogie prea aproape, şi privitorul care ar urma actorului cu înţălegerea în desvălirea patemii sale, ar voi s-o oprească acolo unde ea s-a oprit la dînsul; iar daca ar întrece simţiciunea şi priceperea lui...El nu o ar mai înţelege şi ar zice: <>. Ş-apoi pe lîngă toate acestea mai adaoge necontenitele strigări. <> care la o melodramă acoperă şi săvîrşăsc laudele acelor cîţiva ce mai norocit sau mai nenorocit zidiţi fiind decît ceilalţi, simt că patemile sunt tot acelea la al nousprezecelea ca şi la al cincisprezecelea [85] veac, şi că inima bate c-un sînge tot atît de ferbinte subt un frac de postav, ca şi subt o zea de oţel. ADELA Crede-mă, domnule, că lauda acelor cîţiva oameni te-ar despăgubi cu totul de răceala celorlalţi. DOAMNA DE CAMP Şi apoi, daca cineva s-ar îndoi, dumneata ai putea da şi dovadă că asemenea patimi se găsesc şi astăzi încă în soţietate. În adevăr, sunt şi astăzi amoruri adînce pe care o depărtare de trei ani nu le au putut stinge; cavaleri tainici cari scapă viaţa damei ce o slăbesc în rînd; femei virtuoase care fug de amorezii lor, şi apoi fiind că amestecarea firescului cu ceea ce este mai presus de fire e modă... scene, care cu atîta’s mai dramatece fiind că se petrec în odaea unui birt... Eu în locul dumitale aş zugrăvi o femee d-acelea. Antoni, care încît a ţinut această pricire literală n-a zis nimic; dar a cărui obraz de odată s-a învăpăiat, vine încet şi să razimă de dosul jilţului Doamnei de Camp. ANTONI Doamnă, nu cumva ai bărbat, sau vr-un frate aici? DOAMNA DE CAMP Ce-ţi pasă, domnule? ANTONI Voiu să ştiu, doamnă; m-ai înţăles? [86] DOAMNA DE CAMP Nu am. ANTONI Apoi, dar, doamnă, ruşine în loc de sînge. Către Evghenie Domnule, dumneaei are dreptate; şi de vreme ce dumneaei s/a însărcinat a-ţi trage planul sujetului, eu iau asupra mea de a-ţi arăta şi a-ţi prescrie împrejurările...Aşa, eu în locul dumitale a-şi lua o astfel de femee, precum zice doamna, nevinovată şi curată între toate femeile; A-şi arăta inima ei tînără şi neprihănită, necunoscută însă de soţietatea noastră cea vicleană a căria suflet este purtat, învechit şi stricat, şi a-şi pune alăturea cu acea femee, una din acelea a căriea toată moralitatea este clevetirea, care nu fug de primejdii pentru că s-au deprins cu ele, şi care folosindu-se cu rea întrebuinţare de prilejul slăbiciunei femeeşti, omoară mişeleşte reputaţia unei alte femei, ca voinicul ce se slujeşte cu puterea sa ca să omoare o fiinţă de om; şi m-aş sili totodată a dovedi că pînă în sfîrşit din aceste doă aceea ce ar fi comprometată, este femeea cinstită, şi aceasta nu din lipsa virtuţii ci din deprindere...Apoi înaintea adunării aş cere dreptate între dînsele aicea pre pămînt, pînă ce Dumnezeu le ar da-o în ceruri. Tăcere puţină Destul, doamnelor, de cînd grăim de literatură [87] muzica vă aşteaptă, gătiţi-vă pentru contradanţuri. EVGHENIE poftind pe Adela Doamna mea, avea-voiu cinstea... ADELA Mulţumesc foarte, domnule, eu nu voiu dănţui. Antoni strînge cu dragoste mîna lui Evghenie. DOAMNA DE CAMP Adio, dragă Vicontesă. VICONTESA Cum, vrei să ne laşi? DOAMNA DE CAMP depărtîndu-se După o aşa scenă grozavă nu mai pociu vedea!... VICONTESA eşind după ea Însă dumneata cam eşti vinovată!... Adela rămîne singură, Antoni îi caută ca să vază să rămîie ori să iasă; Adela îi face semn s-o lase. SCENA VII. ADELA, apoi VICONTESA. ADELA Dumnezeule! Pentru ce am venit! Mă îndoiam că, dar acum văz că tot e cunoscut...de şi nu tot...dar curînd tot...sunt perdută! Pentru totd-auna! Ce să mă fac?...De mă voiu duce, toţi ochii se vor pironi asupra mea...de voiu rămînea, toate glasurile vor striga: ce neruşinare! şi cînd gîndesc la aceea [88] ce-am suferit de trei luni; ar fi fost destulă răsplătire păcatului. VICONTESA întrînd Te căutam, Adelo! ADELA Cît eşti de bună! VICONTESA Şi dumneata cît eşti de nebună!... Zău! Pare că plîngi? ADELA Ori n-am pentru ce? VICONTESA Pentru o vorbă. ADELA O vorbă, dar o vorbă ce ucide? VICONTESA Femeea asta ar perde cîte doăzeci de reputaţii pe zi daca ar crede-o cineva. ADELA sculîndu-se cu grabă Ce n-o crede nimeni? Ea n-are crezămînt, aşa e?...Tu n-o crezi ? mulţumesc. VICONTESA Şi dumneata însuţi, sărmană Adelo, ar trebui să ştii puţin a-ţi porunci feţii. ADELA Ce nevoe m-ar fi făcut s-o învăţ aceasta? Oh nu ştiu...şi nici odată nu voiu şti. [89] VICONTESA Şi eu ziceam ca dumneata, fata mea...însă fiind în lume, aude cineva o mulţime de lucruri, care trebue să alunece făr-a lovi, sau dacă lovesc...o căutătură liniştită, un zîmbet nebăgător în seamă... ADELA Iată, grozăvia, Mario; şi tu gîndeai de mine aceasta, că va veni o zi în care voiu aduna ocară, nu voiu fugi de defăimare, o zi în care îmi voiu vedea înaintea ochilor cu o căutătură liniştită şi c-un zîmbet nebăgător în seamă, reputaţia-mi de femee şi de maică sfărămîndu-se ca o jucărică copilărească, trecînd din mînă în mînă? Oh, inima, inima de mi-ar chinui-o, de mi-ar sfîşia-o, aş putea fi liniştită, n-aş băga seamă, dar reputaţia!...Dumnezeul!...Mario! Mario! Tu ştii daca ea pînă astăzi nu a fost curată şi daca vr-un glas în lume a putut-o prihăni! VICONTESA Iată tocmai aceea ce femeile nu-ţi vor putea erta; iată pricina zavistiei lor; iată în sfîrşit aceea ce pe dreptul său ba, o femee trebue să-şi răsbune odată...dar ce-ţi pasă cînd îţi rămîne curăţenia cugetului? ADELA Aşa cînd îţi rămîne curăţenia cugetului. VICONTESA Cînd întorcîndu-te seara acasă, şi rămîind singură [90] vei putea zice căutîndu-te în oglindă şi zîmbindu-ţi... clevetiri... şi mai ales cînd prietenii nu vor înceta d-a veni să te vază. ADELA Poate pentru rangul meu, poate pentru locul ce ţiu în soţietate. VICONTESA Şi cînd întinzîndu-ţi braţele te vor îmbrăţişa. O îmbrăţoşază. ADELA Poate de milă, de îndurare...O, Dumnezeule! Şi chiar o femee este care jucîndu-se şi zîmbind din buze, lasă să cază asupra altei femei un cuvînt ce necinsteşte, îl întovărăşaşte c-o căutătură blîndă şi dulce, pentru ca să vază dacă pătrunzînd în inimă, sîngele a ţîşnit...neruşinare!...Şi de i-aş fi făcut ceva aceştii femei! VICONTESA Adelo! ADELA Ea să va duce, va spune peste tot locul că n-am îndrăsnit să-i caut în faţă, că m-a făcut să plîng şi să mă roşesc!...Oh! Astă dată va spune adevărul căci m-am roşit şi am plîns precum plîng acum! VICONTESA Linişteşte-te, pentru Dumnezeu!...Oh! Şi sunt silită a te lăsa. [91] ADELA Du-te, Mario, du-te; lipsa ta va întrista adunarea. VICONTESA Făgăduisem lui Evghenie să joc întîiu contredanţ cu dînsul...dar cu el nu păzesc atîta etichetă...Acum însă cel al doilea se începe; ascultă, dragă Adelo, tu nu poţi acum intra, dar mai linişteşte-te, şi eu mă voiu întoarce să te iau...În sfîrşit gîndeşte că şi dacă toată lumea te ar părăsi, îţi mai rămîne pentru totd’auna o prietenă adevărată cam sburdatecă dar c-o inimă curată, care prea bine ştie că este c-o sută de părţi mai jos decît tine, şi pentru aceasta chiar, îndoit te iubeşte...Acum îmbrăţoşază-mă, şterge-ţi ochii cei plini de lacrămi, şi vino mai degrabă pentru ca să faci pe toate femeile să moară de necaz...Adio spre revedere; eu mă duc, dar voiu priveghea ca să nu vie nimeni să te supere. Ese; la cele de pe urmă ale ei vorbe, Antoni intră pe uşa lăturalnică şi stă în fundul teatrului. SCENA VIII. ANTONI, ADELA, fără să’l vază. ANTONI, uitîndu-se după Vicontesa Femeea asta este bună! Vine încet şi stă dinaintea Adelei care nu-l vede Oh, Dumnezeule! Dumnezeule! [92] ADELA cu blîndeţe, rîdicînd capul Nu-ţi voesc nici un rău, Antoni, pentru toate cîte am suferit. ANTONI Eşti un înger! ADELA Nu ţi-am spus că e cu neputinţă a ascunde ceva de lumea aceasta ce ne împresoară cu legăturile ei, şi care ne urmăreşte pîndindu-ne cu ochii... tu ai voit să viu; am venit. ANTONI Ai venit, şi ai fost batjocorită de o mişarcă...Batjocorită şi eu eram faţă şi nu puteam face nimic pentru că era o femee acea care grăia...Aş fi dat zece ani din viaţa mea, măcar şi de i-aş fi putut petrece lîngă tine, ca să fi zis un bărbat acele ce a zis ea. ADELA Şi eu nu i-am făcut nimic aceştii femei. ANTONI Încai şi-a făcut singură dreptate, eşind din adunare. ADELA A eşit, dar tîrziu, căci înveninatele ei cuvinte apucase a pătrunde inima mea şi a tuturor celor ce se afla de faţă...Noi aici şădem împreună, şi tu n-auzi decît vuetul muzicii şi răsunetul danţului, în vreme ce eu în mijlocul tuturor acestora nu auz decît numele meu clocotind din gură în gură...Numele [93] meu pe care un bărbat mi l-a dat curat, şi eu i-l întorc prihănit...Tot sgomotul vorbelor de acolo îmi pare un singur cuvînt rezis de sute de glasuri...Ea este amoreza lui! ANTONI Adelo !... ADELA Şi îndată ce voiu intra iarăşi în adunare, căci mult nu pociu şădea aici, vor şopoti între dînşii, ochii lor se vor holba asupra roşelii mele, îmi vor vedea şiroiul lacrămilor pe obraz şi vor zice...A plîns, dar el o va mîngîia, căci este amoreza lui! ANTONI Ah! ADELA Femeile se vor depărta de mine, mamele vor zice fetelor...vedeţi pe femeea asta?...Ea avea un bărbat cinstit, care o iubea, care o făcea norocită; nimic n-o poate desvinovăţi de greşala ce-a făcut:ea este o femee pe care voi nu trebue s-o vedeţi, o femee perdută; ea este amoreza lui! ANTONI Oh! Taci, taci, căci între toate femeile acestea, care este mai curată şi mai nevinovată decît tine? Tu ai fugit...eu te-am gonit de pe urmă fără a-ţi da răgaz...Eu am fost nemilostiv la lacrămile tale, eu te-am perdut, eu care sunt un ticălos...un mişăl; te-am necinstit [94] fără ca să pociu îndrepta aceea ce-am făcut...spune-mi, ce trebue să fac pentru tine? Sunt cuvinte care mîngîe? Cere-mi viaţa, sîngele...fie-ţi milă, zi, ce porunceşti. ADELA Nimic...Vezi tu, de multe ori o idee grozavă a trecut prin mintea mea, aceasta e că poate vr’odată,o singură dată, ai putut zice în inima ta...Ea mi s-a plecat mie, aşa dar putea să se plece şi altuia. ANTONI Să mor în acest minut, de a fost aceasta! ADELA Căci atunci şi pentru tine aş fi o femee perdută...Ai zice şi tu: ea este amoreza mea! ANTONI O! Nu, nu...tu eşti sufletul meu, viaţa mea, amorul meu... ADELA Spune-mi, Antoni, daca mîine aş fi slobodă, tot ai voi să mă iei de soţie? ANTONI Oh, îndată; mă jur pe Dumnezeu şi pe cinste! ADELA Fără frică, făr-a mai gîndi? ANTONI Cu bucuria îngerilor! ADELA Mulţumesc! Aşa dar, îmi rămîne Dumnezeu şi [95] tu; ce-mi pasă de lume...Dumnezeu şi tu ştiţi că o femee n-ar fi fost nici odinioară în stare să se împrotivească la atîta amor...Femeile acestea atît de deşarte, atît de mîndre şi îngîmfate, ar fi căzut biruite ca şi mine, dacă Antoni al meu le-ar fi iubit...dar el nu le-a iubit. ANTONI Ah, nu, nici odată! ADELA Căci care femee ar fi fost în stare a se împrotivi lui Antoni al meu; ah!... toate cîte am zis sunt nebunii...Eu voiu să mai fiu fericită, uitînd tot şi ne mai aducîndu-mi aminte decît de tine; ce-mi pasă de ori ce o zice lumea, am hotărît să nu mai văz pe nimeni, să mă pustnicesc cu amorul nostru; tu vei şădea lîngă mine, îmi vei rezice pe tot minutul că mă iubeşti, că eşti fericit, că suntem fericiţi, te voiu crede, căci eu crez în graiul tău, crez în tot ce ese din gura ta; cînd vorbeşti tu, toată fiinţa mea tace să te asculte, inima mi se deschide, fruntea mi se descreţeşte, lacrămile mi se opresc, mustrarea cugetului adoarme, uit tot. ANTONI Nu mă voiu mai depărta de acum de tine un minut măcar, iau tot asupră-mi, şi Dumnezeu pedepsească-mă...Noi vom fi fericiţi încă...Linişteşte-te. ADELA în braţele lui Antoni Sunt fericită... [96] Uşa sălii se deschide. Vicontesa se arată. Adela sloboade un ţipet şi fuge pe uşa de lături. ANTONI Ah! Blestem. SCENA IX. ANTONI, VICONTESA, apoi LUDOVIC. VICONTESA Domnule! Negăsindu-te nicăiri, m’am hotărît să caut şi aici. ANTONI Negreşit, doamna mea, că vre o pricină foarte însemnătoare?... VICONTESA Aşa, domnule; un om ce se zice a dumitale slugă te caută, întreabă de dumneata...voeşte a-ţi grîi dumitale însuţi...zice că e la mijloc viaţă şi moarte. ANTONI O slugă a mea...care vrea a-mi grăi...Oh, doamna mea, mă rog, dă-i voe să intre aici...iartă-mă...de cumva va fi...spune mă rog Adelii..pentru Dumnezeu spune Baronesii...să vie...să vie îndată...caut-o mă rog...eşti singura ei prietenă. VICONTESA Alerg. [97] Către slugă Intră. ANTONI văzîndu-l Ludovic! Oh! Spune ce te aduce. LUDOVIC Colonelul d’Ervei a purces din Strasburg; pînă în cîteva ceasuri va fi aici. ANTONI Pînă în cîteva ceasuri ai zis? Chemînd Adelo!... Adelo!... VICONTESA întrînd Acum a eşit. ANTONI Ca să se ducă acasă...Nenorocita!...Oh! De aş ajunge în vreme! Sfîrşitul actului al patrulea. [98] ACTUL V. O cameră la Adela d-Ervei. SCENA I. ADELA, O SLUJNICĂ. O slugă aduce doă lumînări şi ese. Adela întrînd îşi dă boaoa a slujnica ce-i urmează. Acum poţi să te duci. SLUJNICA Să rămîi singură? ADELA De-mi vei trebui, voiu suna...du-te. Slujnica ese. SCENA II. ADELA singură În sfîrşit iată-mă singură...Acum pociu să mă [99] roşesc şi să plîng...Dumnezeul meu! Ce este fatalitatea asta, căria îi dai voe să-mi întinză braţul în mijlocul lumei, s-apuce p-o femee care a fost pururea virtuoasă, şi care voia să fie totd’auna aşa, şi să o tragă fără voea ei cu toate împotrivirile şi ţipetele sale, oborînd toate razemile pe care ea se sprijinea, făcîndu-i peirea din însuşi aceea ce altia i-ar fi fost mîntuirea. Doamne! Şi priimeşti ca o aşa femee să fie privită cu asemenea ochi, prigonită deasemenea ocări, ca şi acele ce îşi fac o jucărie cu necinstea lor...Oh! Aceasta oare este dreptate!...O prietenă încă...o singură prietenă în toată lumea mai credea în nevinovăţia mea, şi mă mîngîia...aceasta-mi era prea multă norocire şi nu destulă ruşine...Ea mă găseşte aruncată în braţele lui...Ah! Antoni! Antoni! Oare prigoni-mă-vei pururea!...Cine vine? SCENA III. ADELA, ANTONI. ANTONI intrînd Adelo! Cu bucurie Ah! ADELA Oh! Iar dumneata...aici!...În casa bărbată-meu... [100] lîngă odaeea ficei mele! Fie-ţi măcar milă de mine! Slugile mă respectează încă; vrei ca mîine să-mi fie ruşine şi de ele?... ANTONI Nimeni nu m-a văzut... Ş-apoi trebuia numaidecît să-ţi vorbesc. ADELA Ai voit să ştii cum am suferit toată povara aceştii cumplite soarte?... bine, sunt liniştită...Nu te teme...numai du-te...lasă-mă. ANTONI Oh! Nu este nicidecum aceasta...Dar linişteşte-te, nu te îngrozi de ce-ţi voiu spune. ADELA Grăeşte! Spune-mi!...Ce este? ANTONI Trebue să mă urmezi. ADELA Să te urmez!...Şi care este pricina?... ANTONI Mă întrebi încă?...Dumnezeule!...Sărmană Adelo!...Ascultă-mă; tu ştii de m-aş stînjini a-mi jertfi viaţa pentru tine. Ştii cît te iubesc...apoi dar crede-mă...mă jur pe viaţa şi pe amorul meu că trebue să mă urmezi îndată, fără cît depuţină zăbavă. ADELA O, Dumnezeul meu!...Dar spune-mi ce este? [101] ANTONI De ţi-aş zice: Adelo! Casa învecinată este pradă focului, păreţii ard, scara se cleatănă, trebue să mă urmezi...crede-mă, îţi zic, că ai avea mai multă vreme a perde decît acum. O trage ca s-o ducă. ADELA Ah! Lasă-mă!...Nu mă vei duce aşa!...Antoni!...Aceasta e nebunie...Milă! Fie-ţi milă!...Oh! Strig! Chiem!... ANTONI lăsînd-o Blestem!...În sfîrşit trebue să-ţi spuiu tot, de vreme ce o cei! Fie! Dar aibi curaj! – Peste un ceas bărbatu-tău va fi aici... ADELA Ce zici?... ANTONI Colonelul este poate în capul uliţii. ADELA Nu se poate...Vremea întoarcerii sale încă n-a sosit... ANTONI Dar dacă-l aduc niscaiva prepusuri, dacă va fi priimit niscaiva scrisori anonime?... ADELA Prepusuri zici?...Negreşit aceasta trebue să fie...Vai mie! Sunt perdută... perdută pentru de-a pururea... [102] scapă-mă...scapă-mă...cum? N-ai hotărît nimic încă!...Tu ştiai mai nainte de mine...ai avut vreme să gîndeşti la vr-un chip de scăpare...ai avut vreme să cauţi şi să găseşti...Pe mine mă vezi că sunt ameţită... ANTONI Mai întîiu trebue să te scutesc de cea întîiu vedere cu dînsul. ADELA Apoi? ANTONI Apoi vom lua sfat dela tot, pînă şi de la desnădăjduire...Dacă ai fi o femee de acele virtuoase precum aceea ce te rîdea în astă seară...Ţi-am zis ce: înşală-l. ADELA Oh! Măcar de aş putea fi astfel...Dar tu uiţi că noi nu suntem meniţi a fi nenorociţi pe jumătate!... ANTONI Aşa dar, vezi însuţi că nu ne mai rămîne nimic a nădăjdui de la ceru şăzînd aici...Ascultă-mă, eu sunt slobod, ori unde mă voiu duce, bogăţia mă va întovărăşi, şi apoi de mi-ar şi lipsi, lesne aş putea-o cîştiga. O trăsură ne aşteaptă jos, ascultă-mă şi gîndeşte că alt chip nu avem. Daca o inimă ce-ţi este închinată, daca o întreagă fiinţă de om ce arunc la picioare-ţi, îţi sunt destule...Grăeşte, zi că priimeşti; Italia, Englitera, Germania, ne înfăţoşază [103] şi ne dau un azil...Adevărat, te răpesc dintre familia ta...din patria ta...dar apoi, familie, patrie, eu voiu fi tot pentru tine...nimeni, cît vom trăi, nu va şti cine suntem, şi după moartea noastră, cine am fost...vom trăi singuratici, tu vei fi bogăţia mea, Dumnezeul meu, viaţa mea...Niciodată nu voiu avea altă voinţă decît pe a ta, altă norocire de cît a ta...Vino, vino, noi vom uita totul ca să ne aducem aminte numai de noi. ADELA Viu...să scriu numai un cuvînt Clarei. ANTONI N-avem minut de perdut. ADELA Fiica mea!...Trebue s-o sărut, căci aceasta e cel de peurmă adio... un vecinic adio... ANTONI Du-te...dar de grabă! O împinge. ADELA O, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! ANTONI Ce ai? ADELA Fiica mea...Oh! Să las pe fiica mea! Căria într-o zi o să-i cee seamă de greşalele maică-sii ce încă va fi vie, vie dar nu şi pentru dînsa...fiică-mea!... Sărmana copilă! Care va crede că se înfăţoşază în lume [104] curată şi nevinovată, în vreme ce va fi necinstită ca maică-sa, şi de maică-sa!... ANTONI O, cerule! ADELA Aşa e c-acesta este un adevăr... o pată căzută p-un nume nu se mai şterge...ea îl sapă, îl roade, îl mănîncă...Oh, fiică-mea! Fiică-mea! ANTONI S-o luăm şi pe dînsa, vie cu noi...pînă eri, mi-ar fi fost cu neputinţă a crede că voiu putea iubi această copilă a altuia...dar de astăzi, ea va fi a mea, va fi copilul meu cel scump; voiu iubi-o întocmai...dar, ia-o şi să purcedem...ia-o, îţi zic, tot minutul ce perzi, te perde...ce mai gîndeşti? el o să vie, vine... iată-l!... ADELA Vai mie, nenorocita! La ce am ajuns! La ce m-ai adus? Şi pentru o aşa ispravă ţi-a trebuit numaitrei luni...Un om îmi încredinţează numele său... îşi reazămă în mine toată norocirea sa...pe fiică-sa...el o slăbeşte... aceasta e nădejdea bătrîneţilor lui...fiinţa în care va via şi după moarte... tu vii de abia sunt trei luni...Amorul meu cel stins se deşteaptă iarăşi în mine; pîngăresc numele lui ce mi-l încredinţase...sfarm toată a sa fericire ce răzema în mine... şi nemărginindu-mă nici cu atît, căci aceasta nu e destul, îi răpesc copilul inimii lui, [105] prad bătrînile sale zile de dismerdările fiică-si...şi în schimb pentru dragostea sa...îi dau ruşine, nenorocire...ştii tu, Antoni, că aceasta e neruşînat? ANTONI Apoi dar ce să facem? ADELA Să rămînem. ANTONI Dar de va afla tot?... ADELA Mă va ucide. ANTONI Să te ucidă?...El să te ucidă?...Tu să mori! Eu să te perz?...Aceasta e cu neputinţă?...Tu deci, nu te temi de moarte? ADELA Ah! Nicidecum! Căci ea uneşte. ANTONI Ea desparte...desparte!... Gîndeşti că vr-odată aş putea crede în visurile tale...şi că răzemîndu-mă pe ele aş primejdui aceea ce-mi mai rămîne din viaţă şi fericire...tu vrei să mori...Fie!...Ascultă-mă însă, şi eu voiu să mor...dar nu singur...căci voiu ca nici tu să mori singură. Aş zavistui mormîntului ce te-ar ţinea în sînu-i. Lăudat fie cerul care a făcut viaţa mea o pustietate, pe care o pociu lăsa cînd îmi va fi voea, fără să pricinuesc prin aceasta [106] o lacrămă la nişte ochi iubiţi! Slăvit fie Dumnezeu care a voit ca în vrîsta nădejdii toate isvoarele ei să fie seci pentru mine şi să fiu sătul şi obosit de toate în lume...O singură legătură mă mai ţinea într-însa...tu... acum să rumpe şi aceasta...i voiu şi eu să mor...dar cu tine! Voiu ca cele de pe urmă clătiri a inimilor noastre să-mi răspunză bătînd una lîngă alta...ca cele de pe urmă ohtări să se marză întrunindu-se...mă înţelegi?... O moarte dulce ca un somn, o moarte mai fericită decît toată viaţa noastră...Şi, cine ştie, daca de milă poate nu vor arunca trupurile noastre tot într-un mormînt. ADELA –În adevăr! Această moarte cu tine! Vecinicia în braţele tale...Oh! Ar fi raiul, daca pomenirea mea m-ar putea întovărăşi în mormînt...Dar, înţelege-mă, Antoni, această pomenire va rămînea în inima tuturor celor ce ne au cunoscut...Lumea va cere seamă fiicei mele de viaţa şi de moartea mea...ei vor zice: maică-ta a gîndit că un nume pătat se spală cu sînge...Dar maică-ta s-a înşelat; numele ei este pentru în veci necinstit şi pîngărit!...Şi tu, tu porţi numele maicii tale!...Îi vor zice: ea a socotit că murind scapă de ruşine...şi a murit în braţele omului care a necinstit-o, cărui îi era datoare cu ruşinarea sa; şi de ar voi ea să tăgăduiască, vor rădica piatra de pe mormîntul nostru, şi arătîndu’ne vor zice: priveşte-i...Iată ei! [107] ANTONI Oh! Suntem, dar blestemaţi ca nici să trăim, nici să murim împreună! ADELA Aşa, aşa, trebue să mor...însă singură..Tu vezi prea bine că mă perzi aici fără nădejde de mîntuire...un lucru încă mai poţi face pentru mine...du-te, pentru numele lui Dumnezeu! Du-te... ANTONI Să mă duc ?... Să te las?... Cînd el o să vie...după ce te am cîştigat iară... îndrăcitură!...Şi daca nu te-ar omorî el...daca te-ar erta după ce pentru ca să te capăt am întrebuinţat...silă, nelegiuire, şi păcat...să-mi perz sufletul pentru atît numai! Satan însuşi ar rîde; tu eşti nebună...ba, ba, tu eşti dată pentru mine, precum este dat şi omul pentru nenorocire... Luîndu-o în braţe Tu trebue să trăeşti pentru mine... te răpesc... şi vai d-acel ce mă va opri în cale! ADELA Oh !... Oh!... ANTONI Ţipă, plîngi...ce-mi pasă! ADELA Fiică-mea!...Fiică-mea!... ANTONI Ea este o copilă... mîine va rîde... [108] Sunt gata să iasă. S-aud doă lovituri în poartă. ADELA scăpînd din braţele lui Antoni Oh! El este!...O, Dumnezeule! Dumnezeule! Fie-ţi milă de mine şi mă iartă!...Iartă pe ticăloasa!... ANTONI S-au sfîrşit toate! ADELA Se sue pe scară...sună...El este! Fugi! Fugi! Du-te!... ANTONI încuind uşa Nu voiu să fug!...Ascultă...îmi ziceai că nu te temi de moarte... ADELA Nu, nu mă tem!...Fie-ţi milă şi mă omoară!... ANTONI O moarte care ar scăpa reputaţia ta şi a fiică-tei... ADELA Aş cere-o în genuchi! UN GLAS din afară Deschideţi...Deschideţi...Stricaţi uşa! ANTONI Şi la cel de peurmă suspin nu ţi-ai urî ucigaşul? ADELA L-aş slăvi, l-aş bine-cuvînta...dar grăbeşte...uşa... ANTONI N-avea grijă... moartea va veni mai degrabă decît [109] dînsul...dar gîndeşte...moartea! ADELA O ceiu, o voiu, te rog! Aruncîndu-se în braţile lui Viu s-o găsesc. ANTONI sărutîndu-o Mori! Mori deci! O înjunghe. ADELA căzînd pe un jîlţ Ah! În minutul acesta uşa se deschide. Colonelul d’Ervei se răpede pe teatru. SCENA IV. COLONELUL D’ERVEI, ANTONI, ADELA, SLUGI. COLONELUL Neruşinate!...Te văz?...Adela... ANTONI Moartă!...Mi se împotrivea şi am ucis-o... Asvîrle cuţitul la picioarele Colonelului. SFÎRŞIT. ?? ?? ?? ?? 51 HRIS.DUMAS