[9]  SCRIERI  ÎN  PROZĂ

[11]  PROZĂ SATIRICĂ ŞI PAMFLETE




O MANIE

     
     
     A vorbi cineva numai ca să vorbească e o smintire întreagă. Nimeni nu cîntă cînd n-are glas, aşadar pentru ce să vorbim cînd n-avem sujet de conversaţie? A ! dar este o manie primejdioasăceaduce o mulţime de nenorociri, care este acea trebuinţă mai dărăpănătoare decît luxul cel mai nesăţios, acea nevoie obositoare de-a (d-a) sprijini totdeauna conversaţia. O conversaţie ce amorţeste este o osîndă, o necinste pentru stăpîna casei; ea trebuie s-o mai deştepte cu orice preţ. Într-o primejdie aşa de mare de a tăcea oamenii în casă, ei îi  este iertat orice şi cu orice lucru să se ajutoreze: vorbeste pînă se compromite, îşi povesteste aducerile-aminte cele mai tainice, îşi dă pe faţă tainele şi ale sale, şi ale altuia; zice orice-i vine în cap şi tot zice… numai să nu cază conversaţia. Dacă din nenorocire se va întîmpla ca ea să n-aibă nici o taină, atunci te întreabă pentru ale tale; născoceşte sute minciuni, adaogă pe d-a-ntregul că persoanele ce a fost la dumneaei înintea dumitale i-au spus cutare şi cutare lucru, despre care nici n-a fost vorba; pe urmă taie vorba şi începe altele:
     -Poate să-ţi treaca prin gînd că doamna cutare a cutezat să zică cutare lucru?
     Sau:
     -Doamna R. îmi zicea adineaorea cutare lucru de dumneata.
     [12] Pentru că ei nu- pasă de a compromite pe cei mai buni ai săi prieteni; îndrepatrea îi este că, de nu vorbea, era să cază conversaţia.
          Cunosteam o femeie atît de exactă la datoriile sale de stăpînă de casă şi atît de hotărîtă a alerga spre sprijinirea conversaţiei întru toate şi pretutindeni, încît nu se mulţumea a sprijini conversaţia numai acasă la sine, ci alerga şi prin casele altora. Fie-să, de curînd măritată, plină de simplitate şi de smerenie, nu prea îi era de ajutor la strălucitele ei izbînzi, lucru care neîcetat o supăra şi o făcea a o mustra şi a o învăţa să iasă în lume.
     -Ci vorbeşte şi tu! – îi zicea într-o zi, după ce ieşră de la o vizită foarte lungă, unde tînăra nici nu-şi deschisese gura.
     -Dar, maică, n-avem ce sî vorbesc.
     -O, Doamne! Dar mai spune cineva şi de la sine, mai născoceşte ceva; ia povesteşte vreo îmtîmplarespune că o căruţă pe drum ţi-a izbit caleasca încît era să te răstoarne, sau că pe uliţă ai văzut un om ce îl ducea la închisoare, sau doi oameni ce se certa; că ai întîlnit un mort ce îl ducea la groapă şi că pompa era de minune; că deunăzi ţi-a furat un şal; în sfîrşit, ziorice ţi-o trece prin cap, numai vorbeşte, că, zău, mi-e şi ruşne de lume şi altă dată nu te mai iau cu mine.
     O măritată de curînd, în vîrstă de şiasprezece ani, ce încă nu iubeşte nimic decît pe bărbatu-său şi pe care mă-să o ceartă, plînge foarte lesne. Aşadar, tînăra începu să plîngă. Dialogul acesta ţinu pa drum pînă cîndsă ajungă de la vixita ce făcuse la o altă casă unde se ducea. Trăsura se opri dinaintea unor case minunate; sluga, întrebînd daca doamna D. priimeşte vizite, portarul căsca ca de sărbătoare. Se deteră jos, se urcară, intrară şi se aşzară la sfat. Tînăra se stergea la ochi.
     -Ce ai, scumpa mea Elizo? O întrebă doamna D. Ai fost bolnavă?
     Mama aruncă o căutătură asupra fie-sei, îi făcu cu ochiul să vorbească. Biata fată îşi aduse aminte că trebuie să născocească istorii.
     [13] –Nu, doamna mea, - răspunse - dar m-am speriat adineaorea: era să ne răsturnăm.
     -Ah, Dumnezeule ! – strigă doamna D. Şi cum s-a întîmplat?
     Mă-să nu mai putea de bucurie că fie-să a început să-I semene.
     -O căruţă ne-a izbit caleasca tocmai cînd treceam pe podul Sfatului.
     -Pe podul Sfatului ! – stirgă baroana.
     -Pe podul Belicului – curmă mumă-să cu o isteciune minunată ; pe urmă izvodi o întîmplare pe d-a întregul, liniştiră pe baroană, şi conversaţia se urma.
     -Ce frumos şal ai, dragă Elizo ! – zise madama D.
     Tînăra n-avea de gînd să răspunză nimic; mumă-să încruntă din ochi. Eliza se însuflă:
     -Aveam altu şi mai frumos, - zise ea – dar mi l-au furat.
     -Vai de mine ! strigă doamna D., ce nu înceta de a tot striga că trebuie să-l găsească. Poliţaiul mi-este prieten, lăsaţ –mă să-i scriu numaidecît…
     -Lasă, lasă, n-ai de ce te osteni, madamă, - zise Eliza.
     -De fel n-am de ce mă osteni ! striga doamna D. Uită-te, nici că-i pasă; un şal aşa de scump !
     -Fie-mea va să zică – precurmă mumă-să pentru ca dumneaei totdeauna avea obiceiul să precurme asfel),  - că ginere-meu a luat toate măsurile trebuincioase.
     Pe urmă începură a vobi de alte lucruri. Eliza căzu pe gînduri.
     -Adevărat, - zise mumă-să – lumea de ce merge de face mai posacă: de cînd cu teatrurile astea aleargă droaie acolo, n-ai cu cine mai vorbi; bărbaţii îşi petrec jucînd cărţi, trăgînd ciubuc, şoptind şi chibzuindu –se pentru patrie; vai de bietele femei tinere din zilele de astea: niciodată nu mi s-a urît ca în ziua de astăzi.
     -Eliza nu e de părerea dumitale, mă socotesc,  - adăogă doamna D. – crez că dumneaei nu-I pare rău de teatru.
     Eliza nu auzise şi, prin urmare, nu răspunse nimic.
     [14] –Eliza, - zise mă-să îmboldind-o – răspunde Ă nu auzi că madama îţi vorbeşte?
-dar dumneaei nici nu ştie, poate, de s-a qnceput teatrul – răspunse cu delicateţă doamna D., silindu-se a asîmpăra pe mumă.
     Eliza ardică ochii asupra mă-şi şi, văzînd-o atît de supărată, simţi că trebuiea să vorbească cu orice preţ.
     -Eh, madamo, - zise ea – ce se potriveşte? Am auzit adesea vorbind de teatru, şi adineaori ne povestea o ceartă ce s-a întîmplat acolo: s-a făcut o zarvă foarte mare, care nu ştiu cum se va săvîrşi.
     -O ceartă la cărţi? Întrebă doamna D. cu cel mai mare neastîmpăr.
     -Dar, madamo.
     -Nu v-au spus numele jucătorilor?
     -Domnul N. – răspunse cu grabă.
     -Ah, Dumnezeule ! strigă doamna D. ; parcă îmi spunea inima ! şi se repede către masă, ia clopoţelul, dar cade leşnată.
     Eliza rămăsase uimită şi nu înţelegea nimic din astea: ea zisese din întîmplare domnul N. , pentru că ştia că este eroul cărţilor, fără să ştie că era şi al doamnii D.; de două zile el nu venise pe laînsa, şi ea o da aceasta la un fel de gelozie a lui; dar această ceartă îi schimbă toate ideile şi neastîmpărul ei aducea pe cinevaşi la milă. Aşa, o lăsară singură şi se duseră.
     -În adevăr, fata mea, ştii că eşti nebună – zise mumă-să bietei Eliza; cine te punea sănumeşti pe domnul N. ?
     -Dar, mamă, eu stiam că…
     -Cînd trăieşte cineva în lume, trebuie să ştie toate; şi pe urmă, să zici că “n-ai de ce te osteni”, ca cînd nu ţi-ar fi păsat că ai pierdut un şal de 500 de galbeni ! 
     -Dar, mamă, nu vedeai că era să scrie la poliţai ? 
     -Neroado, crezi numai aşa că I-ar fi scris? Asta era un fel de politeţă; şi pe urmă de unde scoseşi podul Sfatului ? Să zici că era să ţi se răstoarne trăsura pe podul Sfatului, pe unde nu trec trăsure niciodată ! Ce prostie !
     -Mamă, vezi, d-asta e mai bine să nu vorbesc nicidecum.
     [15] – O ! d-acum înainte te sfătuiesc să nu mai scoţi nici o vorbă.
     Ei bine, şi noi sfătuim pe toţi născocitorii de povesti minicnoase, care îţi omoară prietenii, îşi năpustesc vrăjmaşii, îşi dau pe faţă intrigele şi amorurile ca să hrănească cvonversaţia, le zicem curat că e mai bine sănu vorbească nicidecum. Englezii, cel puţin adevăraţii englezi, merg unul la altul numai pentru plăcerea de a fi împreună. Ei nu se cred siliţi de a flencăni cîte un ceas ca să dea şzpriceapă oamenilor că au gură şi că sunt acolea. Spaniolii trag tutun şi tac; germanii se adună ca să viseze; orientalii îşi află cele mai nepovestite mulţumiri într-o frumoasă tăcere ei nu vorbesc nici chiar cînd au să dea vreo poruncă : o căutătură, un semn, şi slugile li se supun. Douăzeci de robi sunt prin pregiur ca să înţeleagă.i n-au trebuinţă nici ca să-i cheme: un semn, şi robul aduce ciubucul; un semn, robul ce îl vede îţi aduce o odaliscă cu vălul de sangulie cu beteală; un semn, şi sabia luceşte şi capul unui om zboară… Cuvîntul nu e aşa de repede, nici aşa de înnemerit; cuvîntul la orientali e netrebuincios, căci au cu ce se sluji: au cîte un robpentru fiecare din plăcerile lor: fiecare om înfăţoşează cîte una din ideile lor şi se însărcinează în locul lor de a le pune în lucrare. Tăcerea, dar,este una din bogăţle Orientului şi slava Domnului, nouă nu poate cineva să ne impute despre aceasta. 



























[16]DESPRE PRETENŢIILE OMULUI DE BUN – GUST



     Să zicem o vorbă pentru pretenţiile titlului de bun-gust, titlu ce lesne poate cineva să-l dobîndească şi să-l şi ţie în soţietate, dar care e foarte cu greu de a fi cineva vrednic de dînsul.
	Este adevărat că titlul acesta este unul din cele mai linguşitoare pentru iubirea de sine; acela care are nenorocirea de a-l dobîndi este ascultat, căutat şi întrebat ca un oracolu; hotărîrile lui taie, doboară, poruncesc şi cîrmuiesc. Omul cu merit lui îi este dator buna priimire ce s-a milostivit cineva a-I face, artistului – numele său cel bun, neguţătorul – trcerea mărfii sale. Abia începe a-şi da părerea pentru o panglică, o damă frumoasă a şi găsit-o cu cale. Mîine îndrăzneşte să vestească o modă, după puţine zile toată lumea o a priimit. Oarecine îl însărcinează să dea formă unui molib, el porunceşte cum trebuie sî se gătească o odai întragă. Astăzi îi cere cineva sfatul asupra unei cărţi, bucata sea nouă ce se joacă în teatru aşteaptă hotărîrea lui. Judecă autori, zugravi, muzicanţi – toată lumea îl ascultă, mulţi îl şi cred; nu pentru că e învăţat, căci el poate n-a citit niciodată, ci pentru că… e om cu gust.
	Cu toată înlesnirea ce se pare că au unii ce prtenţii de bun-gust de a cîrmui lumea, gustul cel bun e supus şi el la oarecare greutăţi.
	Gustl, după cum de judecă de obşte, este un dar de la natură ce nu se poate dobîndi, este un instinct [17] ce-l simte cineva dar nu-l poate descri. Se pare că cineva a-şi face o idee mai curată despre gust privindu-l ca o lucrare repede a duhului, o judecată grabnicî şi sigură pe care o lungă obicinuinţă de a vedea şi de a alătura lucrurile o face iute ca gîndul şi vie ca simţirea. Aşadar gustul nu poate fi partea unei neştiinţi groase, dar nici nu-l poate cineva dobîndi prin singură învăţătura, fiindcă el mai atîrnă şi de la fineţea tactului şi de la delicateţea simţirilor.
	Dar, va zice cineva, omul acesta este totdauna îmbrăcat mai bine decît altul, echipajul lui se deosebeşte în tot locul, meseke lui sunt minunate şi adunările lui foarte căutate; cu toate acestea, el n-a învăţat nimic, n-are nici un talent; toată vremea şi-o pierde alergînd, în soţietăţi sau în sînul trîndăviei; trebuie aşadar ca, fireşte, să aibă gust. Şa, begreşti, gust la haine, la mese, la echipajuri şi la cai; acest gust l-a dobîndit fiindca toatî lucrarea duhului său şi-o a pironit asupra acestor lucrări; cu aceste singure s-a îndeletnicit de dimineaţa pînă seara; a văzut, a alăturat toate cîte trebuie în pricina hainelor, echipajelor, cailor şi ş-a făcut un tact aşa de sigur, aşa de uşor ca şi fugătoarea modă pe care o tămîie, care îi regulează toate mişcările, îi soarbe toate gîndurile.
	Cere sfat de la dînsul, crede-l cînd vrei să-ţi alegi o haină, o trăsură, cînd vrei să dai o masă; dar artistul acesta, care măsoară cu plăcere proporţiile ştecăria zidiri, vechi şi nouă, ştie mai mult decît omul cel cu gust cum trebuie să se gătească o odaie. Ăugravulacesta, care în portfelul său poartă poziţiile cele mai pitoreşti din frumoasa Italie, ştie mai bine să se folosească de puţinul  ce natura a făcut pentru o grădină. Literatorul acesta, care nu cunoaşte, poate, meşteşugul de a plăcea în soţietate, Stie mai bine săjudece o carte,o bucată de teatru, să rînduiască o bibliotecă. Cu un cuvînt, cere sfat de la oricare lucrului ce el îi cunoaşte bine şi fii încredinţat ca, neputînd nimini să înveţe tot, să cunoască tot, nimic nu e mai rar decît bunul-gust, şi că acesta nu e universal.














[18]  D-LUI REDACTORULUI “FOAIE PENTRU MINTE ş.c.l.”



     Domnul meu,

     Spre a îndestula cererea d-tale sea dreaptă şi potrivită cu regulile bunei-cuviinţe, mă aflam foarte strîmtorat, nerecunoscînd împreguirările cum mi-a căzut în mînă acel manuscript al d-lui Evghenie Urziceanul. Să vădeasc persoana care mi l-a dat să-l citesc, mi-era teamă să nu greşesc arătîndu-mă indiscret, poate, pentru că nu-mi spusese de trebuie să o am taină aceasta sau nu. Să tac iară, vedeam că cu asemenea tăcere se compromite redacţia Foaiei pemtru minte de indiscretă şi mi se părea una cu capul ca mintea să figureze de indscretă.u prea mult am respectat mintea şi prin urmare şi foaia minţii, pentru că trebuie să fie înţeleaptă ca şi ea. Aşa, domnul meu, nu ştiam ce să fac şi de unde să încep răspunsul meu – pentru că trebuia să fac unul.
     Nu m-am aflat mult în această alternativă şi priimii pe neaşteptate următoarea  scrisoare a d-lui căpitanul G. Rucăreanul, carele mi-a şi dat în anul trecut pomenitul manuscript. Pravilnicia şi curăţenia d-lui căpitan văz că mă scoate şi pe mine, şi pe d-ta din acea poziţie, îndestulînd şi cererea d-tale şi răspunsul meu. Aş sat aci, dar trebuie să dau socotela pentru ce nu m-am mulţumit numai să văz acel manuscript, ci şi pomenesc de dînsul în scrisoarea mea către d. căminarul C. Negruzzi. Să vezi de ce, domnul meu: era lucru prea firesc. Eu mă aflam în corăspondinţă cu pomenitul boier asupra limbei, despre care începuserăm, [19] după cum se ştie, încă din anul 1836. În multe rînduri auzisem oamenii, unii a cîrti şi alţii a-mi recomanda pe acel au şi riu a se pune pretutindeni, şi cu loc, şi fără
loc. Mulţi mă osîndea că am desnobilat limba şi am făcut pe rumîni să caşte gura şi să ţuguie buzele mai rar, rostind au şi riu. Aşa, a tebuit să-mi dau şi eu cuvintele mele, ca să nu mă taie lumea nejudecat. Pe cine să scot de pîrîş, pentru că nu se arata nimeni de faţă? Văzui pe d.  Evghenie Urziceanul; cercetai sz aflu cine e dumnealui şi văzui că e nimeni; îmi păru foarte bine, pentru că asta o cîutam cu luminarea: să nu fie nimeni; şi, prin urmare, scosei pe d. Nimeni de pîrîş şi portivnic al meu tare şi mare. Nu mai puteam de bucurie, pentru că, de am să mă lupt cu cineva, mai bnine îmi place să fie nimeni decît cineva; pentru că sunt un om Şoamne păzeşte de fricos la bătălie şi o scot mai lesne la căpătîi ce asfel de pîrîşi şi potrivnici ce mi se îfăţişează ca unbra lui Fingal. Mi se pare lupta şi izbînda foarte lesne. Aşa,am ieşit la judicată înaintea lumii: mi-am dat cuvintele. Oamenii au judicat, şi unii mi-au dat dreptate, alţii m-au osîndit. Eu însă nu crez nici pe unii, nici pe alţii; pentru că capul de pravilă după care este să se dea sentinţa se află într-o condică ce stă in palatele Timpului, unde fiecare foaie este o generaţie şi unde trebuie să întoarcă cineva cîteva foi pînă să dea de acel articol unde se găseste drepatatea sau osînda. Prin urmare eu mi-am dat cuvintele, şi dd. Judecători să facă bine să nu deschiză aşa de tineri condica aceea, să lase pe aceia a cărora le este şi treaba, şi datina să o deschiză. Atîta a fost, domnul meu, lucru foarte simplu şi firesc la fiecare ca să dorească să aibă de potirvnic pe Nimeni, adică pe d. Evghenie Urziceanul. Cît pentru oamenii ce ştiu şi ei şi a vorbi, şi a se lupta, eu atît îi respectez, - ba să-ţi spui drept: atît mi-e teamă de dînşii, - încît niciodată n-am îndrăznit  (daca nu de bună-cuviinţă, încai de frică) a-i supăra [20] pînă cînd nu mi-au dat pricină. Atunci am răbdat o dată, de două, de trei ori, şi pe urmă am zis şi eu: “Doamne ajută ! şi unde va ieşi, să iasă !”
	La aceasta să-ţi spui, domnul meu, o istorie, pentru că-mi plac mult istoriile.
	La anul 1828, întorcîndu- mă de la şibiiu, unde îmi tipărisem gramatica, am venit la Craiova. Acolo, într-o zi, dinaintea bisericei Obedeanului, un slujitor de căimăcămie opri din drum pe un biet săten, ce se cunoştea după faţă că suferise mult şi că atunci ar fi avut o bucurie oarecare, pentru că, după mers şi faţă, se putea asemăna cu pasărea cea slabă care scapă din colivie.
	-Stăi ! – îi zise slujitorul (catana); vino după mine !
	-Unde să merg, măi frate, că acuma scăpai 
	-Tu nu ştii că oamenii se iau de beilic, şi eu pe cine găsesc trebuie să iau ?
	-Dar de trei luni sunt în belic şi acum îmi deteră drumul să mă duc acasă.
	-Tea ! nu voi să ştiu d-al de astea; fă după mine,-ţi zic, că dau, uite de curg zdreanţele după tine.
	-Măi, lasă-mă-n pace să mă duc să-mi văz copilaşii şi muierea.
	-Uite rumînul dracului ! că eu zic, şi el îmi apune la snoave; fă curînd înainte … pe creangă !
     -Măi ! lasă-mă,-ţi zic, nu te juca cu lucru’ dracului, şi lasă-mă sî-mi cat de cale.
     (Aci înjurăturile după obicei ale catanei nu se mai spun, că se înţeleg; catana începu a împinge pe bietul creştin cu asprime.)
     -Măi creştine, nu mă face să fac ce n-am mai făcut; dă-mi pace, îţi spun, că-mi abate şi mie arţagul.
     Catana începe a lovi cu gîrbaciul. Omul stă în loc, îşi face cruce, scoate un glas: “Doamne, maică precistă ! ajută-mi să omor şi eu odată un om !”, pune mîinile în capul catanei şi nu-l trînteşte lungit ci îl apasă în jos, îl ghemuieşte: ciolane peste fluiere, trup peste picioare, cap înghesuit în umeri. Trupul bietei catane seamănă o roată odorogită, un colac abia rotund, un moşoroi cu ochii zgîiţi în sus.
     [21]Eu eram în poştie; porneam la Rîmnicul-Vîlcei. Am pornit. Ce se va fi făcut, nu ştiu.
     Mă recomand, domnul meu, alăturînd încă o scrisoare, ce o gătisem să ţi-o trimit încă de trei luni, şi n-am zăbovit-o de altceva decît că socoteam a-ţi trimite cu dînsa şi articolul asupra opiniei, despre care îţi şi pomenesc într-însa, şi crede-mă  că încă n-am avut vreme a-l prescrie.
     Al dumitale plecat serv
I. Eliade 




[22]‘”BATĂ-TE DUMNEZEU !”
[COCONIŢA DRĂGANA]



	Coconiţa Drăgana s-a crescut cu bună ducaţioane la părinţii dumneaei. Ninecuţă-să, pe lîngă celelalte, a învăţat-o şi meşteşugul zugrăviei: ştie de minune a-şi încondeia şi îmbina sprîcenele şi cînd voieşte, se face albă ca peretele şi roşie ca racul (şi nu ştiu cum se întîmplă, că dumneaei mai totdeauna este asfel), şi e frumoasă de minune.
	Acum nu mai este fată mare, e cu casa dumneaei, cu boierul dumneaei. Cînd a ieşit din braţele părinţilor,băbăcuţă-său I-a dat o zestre bunicică, între care se coprinde şi cîteva suflete de ţigani (pentru că băbăcuţă-său e creştin bun şi I-a dat Şumnezeu putere şi peste sufletele ţiganilor: cînd va le vinde, le dă de zestre, le dăruieşte, le face danie pentru iertarea sufletuluisău, ba încă, cînd va voi, le poate da şi dracului). Ninecuţă-să iară I-a dichisit, bisahteaua şi I-a pus înnăuntru, cu toată rînduiala şi cu toată dragostea părintească, felurimi de sculişoare: sticluţa cu stricat,pe care dumneaei îl numeşte dres, pămătuful, alune arse îndestule, făcăleţe mitutele de paie de mătură alese, firele de ibrişm, hîrtiuţele cu stiubeci, pudră, făioară, [23] rumeneală ş.c.l., strînse, rînduite foarte binişor; o, ce dragoste parintească ! nostină şi tinerească o să mai fie coconiţa Drăgana !
	Boeirul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebei, scoate lapte din piatră. Oamenii îi zic neiculiţă, iar cocoana dumnealui îi zice: frăţico. E un bărbat bun frăţica, nu ştie ce să mai facă soţioarei dumnealui; se miră şi de ducaţioanea, şi de frumuseţile coconiţei dumisale.
	Coconiţa Drăgana am zis că are de zestre şi suflete ţigani, şi fiecare are cîte un nume, două, deosebite, peste acelea ce I le-a datătrul. Pe biata baba Stanca o cheamă cioroaica a bărtînă; pe Ioniţă băiatul îl cheamă diavolul de buzat;  pa Măriuţa fata, împeliţata; pe Călin bucătarul, baraonul de rîtan ş.c.l.
	Coconiţa Drăgana ştie bine să vază de casă, este şi econoamă bună. Pe scară mai nu e niciodată măturat, ca să nu se tocească treptele: în pridvor, în sală lipsesc cîteva cărămizi de cînd trăia răposatul socru coconiţei. Casele dumneaei sunt o pereche de case, cum am zice o odaie în dreapta şi alta în stînga, sau cu două d-o parte şi două de Alta, sau mai ştiu şi eu cum; destul că v-am spus că sunt o pereche  de case. Nu careţi şi dumneavoastră socoteala de toate pînă întru-una. Cînd era copilă, dumneaei pomenise la părinţi masă rătundî pusă în pat; de la o vreme însă încoaci masa e la modz sz fie în mijlocul casei, sau rătundă, sau în patru colţuri. La masă, pentru economie, acoperişul şi şerveţele nu prea sunt curate, ca nu cumva cu deasa spălătură şi frichinire să se rupă curînd; tacîmurile mesei nu prea seamănă unul cu altul, şi furculiţele, de la patru şi trei dinţi, ajung cu adevărat furculite cu doi dinţi şi, care rămîn numai cu unul, acelea se pun în coada mesei; şi multe economii de acestea, ce ne aduc aminte veacul de aur în toată pulberea şi murdalîcul lui cel primitiv, amestecat şi cu argint-viu.
	Dumneaei, pentru dragostea ce are către frăţica şi către toţi prietenii, mîncînd ciorba şi bucatele, ia tot la un loc; scoate lingura din gură, o bagă iar în castronul cu ciorbă, iar o bagă în gură, [24]  iar o bagă în castron, şi aşa mai încolo. De multe ori, cînd mănîncă lapte, rumeneala de pe buze începe a-I da culoarea roşiatică. Ioniţă băiatul e un sufragiu dibaci: cînd schimbă talerele are un talîm minunat, aruncă tot după uţă, unde aşteaptă pisica şi căţelul, învîrteşte otrepul o dată pe taler, ţi-l face de sticleşte şi pe urmî iar ţi-l pune pe masă, ca să-ţi facă poftă de mîncare. Ce e drept nu e păcat, coconiţa Drăgana are o regulă minunată şi în casă, şi la masă. Să vedeţi însă de ce: să lăsăm că dumneaei, după cum vîzurăm, este o femeie rară şi vrednicuţă, apoi nu ştiu de unde pînă unde, că a căpătat şi un drept mare să-şi facă vătaf de curte pe însăsi Dumnezeu. Eu nu crez una ca aceasta, însă dumneaei pe tot ceasul ne-o spune; cîci, cînd n-are dumneaei chef de bătaie, atunci pe toate slugile, pe toţi oamenii din casă îi trimite să-I bată Dumnezeu.
	Ia să vedeţi cum se fac trebile în casa dumneaei. Să luăm, spre ezemplu, vremea cînd se întoarce frăţca de la curte; pentru că să le spuie cineva toate, unde mai are vreme ? Cu toate acestea n-ar fi rău să mai adaoge cîte ceva cum îşi mînă trebile cînd se găteşte să meargă la nuntă, la bal, sau şi la biserică, - pentru că dumneaei merge şi la biserică, mai vîrtos cînd are să arate lumii că nu cutează nici o marţafoaică să-I meargă înainte la mir. Odată s-a întîmplat una ca aceasta şi s-a făcut lucru dracului în toată mahalaua; dar să mai spuie şi alţii cîte mai ştiu ! 
	Aci să luăm vremea cînd se întoarce frăţica de la curte cu călimările la brîu sau (de e înbrăcat nemţeşte) cu crevata răsticnită pe piept, pentru că şi dumnealui se ţine de modă.
	La scară, în pridvor, sunt cîţva hamali ce se ţin după jupîn ce strigă: “Marfă ! marfă !”, cărAnd teancurile în spinare, Jupînii sunt înnăuntru vreo patru, şi coconiţa, greceşte sau turceşte în pat, făcută foc:
	-Dar bată-te Dumnezeu, jidane ! cînd ţi-am mai luat eu marfă şi nu ţi-am plătit ? Auzi, bată-l Dumnezeu, frăţico ! mi-am luat cîteva flecuşteţe, şi acum nu va să le lase; zice să I le plîtesc ! bată-I Dumnezeu să-I bată de ovrei ! n-au lege, afurisiţii ! 
	[25] –Ce e, mă jîdane ? cine o să-ţi mănînce banii ? Lasă marfa aci ş’ei veni altă dată, Iudo !
	Bieţii jupîni încep a da din cap, încep a lega marfa şi se duc să vie altă dată după parale, şi altă dată, şi altă dată . . .
	Acum coconiţa îşi aduce aminte că trebuie să gătească de masă, pentru că am spus că dumneaei este foarte îngrijitoare. Călin în vremea aceaste şade pe vatră la cuhnie, cu nasul pe tăciuni, cu ciubucul ăl scurt între dinţi, la o parte; tocmai cînd da cu unghia degetului celui mare în cenuşa lulelei, coconiţa bate în palme în pridvor;
	-Bre ! n-auziţi voi, ciorilor ? bată-vă Dumnezeu ! Dracu o să vă ia ! 
	Măriuţa, fata, abia azi scăpase din fiare şi din coarnele de fier, pentru că, cu cîteva zile mai nainte, avusese păcatele să spargă o sticluţă cînd se gătea coconiţa Drăgana să meargă la bal. Ce va fi fost în sticluţă, nu se ştie; biata Mariuţa însă crede că va fi fost ceva scump, pentru că apa ce s-a vărsat pe jos albise scîndurile întocmai ca obrazul coconitei.
	Aşa zisei că coconiţa bate în palme şi slugile aleargă grămadă, şi Mariuţa cu ei, Călin cu părul vîlvoi, pentru că căciula (de va fi avut căciulă) căzuse jos, izbindu-se cu capul de corlată, cu poturii fărz copci pe picioarele goale şi cu un fel fotă dinainte.
	-Rîtane, gata sunt bucatele ? c-a venit coconul !
    	-Piper şi oţet nu e, coconiţă, să fac perişoarele. 
	-Dar bată-te Dumnezeu, baraoane! afurisitule! acuma îmi spui ? 
	-Vezi că aveai altă treabă cu jîdanii ăia.
	-Şi mai răspunzi, bala dracului ? unde e diavolu de Ioniţă ?
	-Aci sunt, coconiţă.
	-Uite, pînă nu s-o usca scuipatul să fii aci, diavoel, că vai de pielea ta ! Du-te curînd, ia vin, oţet, untdelemn şi piper; şi  vino de pune masa.
	-Dă-i să ia şi sare, coconiţă, că n-am ce pune în solniţe. 
	[26] –Na, şi nu mai căsca gura . . . Uite, bată-l Dumnezeu, că mai şade ! ce stai, buzatule, şi te uiţi la mine ? Fa, împieliţato ! ce ? îţi vine rău fără coarne ? Dar lasă, îvestiţo, că nu te las fără dînsele . . . Nu vezi c-a venit coconul ? Mergi în casă, teşmenito !

	-Soro, dar ce nemăturat e în casă !
	-Apoi s-o bată Dumnezeu pe cioroaica a bătrînă ! D-o sută de ori I-am tot zis astăzi, şi nu-ş’ ce face !
     -Vezi că cu jîdanii ăia mai putea cineva să stropească ori să ia mătura în mînă !
     -Auzi ! auzi ? baraonoaica dracului ! şi încă mai răspunzi, bătu-te-ar  Dumnezeu de afurisită ? Lasă că ţi-oi scutura praful de pe tine !
     
     E cîţva ani acum de cînd s-a măritat coconiţa Drăgana şi are şi copii, cărora ţiganii le zic “coconaşii”; dumneaei însă le zice: diavolul de  îancu, diavolul de Alecu. Copii iau casa în cap şi coconiţa Drăgana strigă:
     - Tăceţi, stîmpăraţi-va, diavolilor, bată-vă Dumnezeu! viu la voi!- Oh ! Frăţico, mi s-a mîncat de carne cu satanele astea de copii !
     Hei ! ce gîndiţi ? cum să nu meargă bine unei asfel de case, unde cocniţa Drăgana pe Dumnezeu şi-l făcuse singură, încă de cînd era la ninecuţă-să, vătaf de curte, sau armaş, sau zapciu ! Dumnezeu nu mai are acum decît să stea cu gîrbaciul în mînă, să tot dea cînd în unul, cînd altul, unde va porunci coconiţa: patt, plici, chiutt, puf !
     -În cine să mai dau, coconiţă ? să dau şi în frăţica ?
     -Dar sî-I bată Dumnezeu pe toţi, că s-au pus să-mi mănînce zilele !
     -Auzi ? ! . . . ia-l de păr, ceauş arhanghele, că coconiţa a zis să tîrnuim şi pe frăţica.
     Iar bună casă ! Trebile merg ca găitanul: vătaf de curte are bun coconiţa, - şi n-are de ce avea, căci e şi creştină bună, după cum am zis, fiindcă vinerea nu [27] lucrează, duminica merge la biserică (mai vîrtos cînd făţica i-a făcut şi ceva nou), gătiţică, înţepată,-ntin-dicheată. 
     Ce zici, dragul meu cititor ? cînd s-ar uita Dumnezeu la noi, pe cine ar bate ? pe bieţii ţigani, sau pe noi ăştia, ce fără ruşine ni l-am făcut întocmai ca pe un armăşel ? Eu însă isprăvesc: milui-v-ar Dumnezeu, coconilor şi coconiţelor, să cunoaşteţi ce ziceţi şi ce  faceţi !
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [28] DESPRE ÎNJURĂTURI
     
     
     
	Bine ar fi ca oamenii să se iubească între sine şi să se cinstească. Bine era ca ocările şi înjurăturile să fie necunoscute între dînşii; însă vedem că nu e aşa. Se vede că sau pornirea omului, sau creşterea lui îl împinge către ocări ori îl face a şi le trage asupră-şi. Cu toate acestea, vedem la alte neamuri că au nişte termini sau vorbe, în mînia şi necazul lor, ce se potrivesc şi corăspund cu scopul celui ce se vede în starea ocărî şi care se rostesc cu despreţul şi paguba celui ocărît. Au nişte asemănări cu dobitoacele îndărătnice sau proaste, nişte epitete sau porocliri de nerod, tont, neghiob, năuc ş.c.l., în care vede cineva pe cel ocărît cu adevărat micşorat şi umilit.
	Să vedem însă cum se fac înjurăturile la noi: socotească numai cineva să vază că totdeauna, şi mai cu deosebire la noi, cel care ocărăşte este ocărît, cel care înjură este înjurat – şi paguba este a celui necăjit, iar nu a celui vinovat (de a fi vinovat). Dar care neghiobie e mai mare decît  aceea de a se ocărî şi păgubi cineva singur ? Închipuiţ-vă, rumînilor, ce vă iese din gură cînd vă vine mînia în vîrful nasului şi începeţi a înjura ! Cercetaţi fiecare vorbă ce însemnează şi pînă unde vă pogorîţi şi cît vă batjocorîţi singuri vrînd a batjocori pe altul ! Aveţi nu necaz, cereţi o răzbunare, - şi cît vă este de nebună şi fără socotinţă dorinţa răzbunării ! Ce verb întrebuinţaţi la înjurăturila voastre ? verbul [29] care v-a dat fiinţa; verbul prin care vă faceţi tată, prin care legaţi cele mai scumpe noduri aci pre pămînt; îndrăznesc a zice – însuşi verbul prin care Provedinţa veciniceşte din generaţie în generaţie oamenii şi dobitoacele ! Socotiţi- vă că ceea ce scoateţi din gură mai întîi nu se poate face chiar de aţi vrea voi, şi vorba, prin urmare vă este de nebun; iar a doilea, că şi de s-ar putea face, cine s-ar ocărî oare, acela care vă este greşit < sau > voi înşivă ? Nu vedeţi că în înjurăturile voastre vreţi să mergeţi şi să vă tăvăliţi prin locuri unde nu crez să vă miroase nici a izmă, nici a trandafir ? vreţi de multe ori să mergeţi la morminte a dezgropa morţii, abia putrezi sau numai oase; să vă tăvăliţi în scîrbe şi pe urmă să ieşiţi la obraze, numai buni asemănaţi cărătorilor de scrementele omenirei, sau întocmai stigoilor, tăvăliţi şi săturaţi de mucegaiurile şi putrezunele mormintelor; înjuraţi şi ieşiţi la obraze ! Vreţi să intraţi în biserică să batjocoriţi crucea şi tot ce are creştinul mai scump ! Dar oare le-aţi ierta voi acestea ? Oare cînd cineva v-ar pune şi cu d-a sila să le faceţi, aţi cuteza să le faceţi? Şi cînd le-aţi face, nu v-aţi socoti singuri cei mai ticăloşi şi cei mai batjocoriţi ? Sunt încredinţat că nimeni nu ar face asemenea nelegiuri, dar gura s-a învăţat rău din tată în fiu, şi nici nu ia cineva seama la cele ce zice; însă e vreme să fim băgători de seamă, că rîd alţii de noi, rîdem noi înşine, cînd ne socotim; rîde dracul, că şi el crez că va fi întru aceasta mai civilizat şi mai cinstit decît cel care înjură. Cînd nobilitatea s-ar da celui ce înjură mai puţin, atunci diavolul ar fi cel mai nobil; şi cînd, iară, s-ar da celui ce ştie să injure mai bine, atunci noi, rumînii, am fi boierii cei mai de căpetenie,încît n-am avea dopotrivă. Ce ocară, fraţilor ! De cîte ori m-am ruşinat de mine cînd, din blestematul de obicei, mi-au ieşit asemenea vorbe fără socotinţă din gură. Băgaţi de seamă, că vorbele ce ne ies la înjurături sunt vorbe de nebuni, vorbe de oameni beţi. Şi beatul este de ocară, şi trezul ce vorbeşte şi lucrează ca beatul este şi mai de ocară. Aşadar, pe noi ne ocărîm vrînd să ocărîm pe alţii.
	[30] Preoţi, povăţuiţi pe enoriaşi să simţă ceea ce zic în nacazul lor; învăţători, străşniciţi pe şcolari să nu se înveţe rău. Neguţători, meşteri, meseriaşi, fiţi staşnici cu ucenicii şi calfele, să nu se înveţe rău, să fie trezi, şi cînd sunt trezi să nu fie beţi şi nebuni.
	Omul ce ocărăşte pe altul, şi mai vîrtos în chipul acesta norodul rumînesc, se ocărăşte pe sine; şi cine nu are cinstire, socotinţă către sine-şi, acela fireşte că nu va avea simţi mult cinstire şi socotinţă pentru ceilalţi.
	Ia să punem acum un dregător, un cocon, un coconaş, înjurînd pe clăcaşul sătean sau pe robul său. Boierul necăjit iese afară cu ciubucul în gură şi cu ghigealîcul pe frunte, strigă din pridvor să iasă cioroiul afară; şi ce-i face, ce zice dumnealui coconului ? îi pomeneşte ţiganului de mumă-să, care cine ştie cît este de gîrbovită de bătrîneţe, strenţăroasă şi scălîmbă, şi de ani, şi de robie; îi pomeneşte de părinţi, care cine ştie de cînd sunt putrezi în mormînt, şi le înjură şi lumînarea ce n-au avut-o în ceasul morţii; îi pomeneşte de cruce, de lege, de suflet şi de dumnezei ! şi cînd ar avea cineva legea şi credinţa acestui cocon, negreşit ar zice că ţiganul trebuie să aibă alt Dumnezeu de vreme ce îl lasă atît de batjocorit şi pe mîinile unor asfel de creştini ! Socoteşte-te acum, cititorule, la asfel de întîmplări cine este mai ocărît ? ţiganul ce şade cu căciula în mînă sau coconul ce ar avea dorinţă să facă toate cîte le zice cînd înjură? O, blestem ! o, ocară a omenirei ! coconaşule, oricare eşti, omule ce te numeşti dregător, ce dregi oare dumneata ? nu vezi că fiinţa-ţi întreagă strică şi dărapănă şi sfinţenie, şi cinste, şi pe aproapele tău, şi pe sine-ţi, şi însuşi acea numită nobilitate ? Nobil eşti ! şi nobil îţi este sîngele din care te-ai născut ! pentru că, dacă dumneata înjuri cu verbul cel născător, apoi părinţii negreşit te-au născut înjurînd şi nu eşti decît fiul înjurăturei şi al ocărei. Mare nobilitate ! Norocire, însă, că la noi nu e moştenitoare ca în alte pîrţi. Pitoresc, adică 
vrednic de zugrăvit mai eşti cînd înjuri !



















[31] [SCRISOARE  CĂTRE  CENZOR]



	Cînd cîte un om înceteză din  viaţă, în toate limbile se zice c-a murit; cînd cîte o gazetă stă cu totul de a se mai publica şi se desfiinţeză, se zice iară că a încetat. Dupe moda, însă, cea nouă care s-a întrudus la noi este iertat cuiva, dupe voia cenzurei, că a murit o gazetă, a răpost, mai vîrtos cînd  va avea şi numele naţiei, poate a-i pune semnele de doliu ş.c.l. Foaia întulată Pămînteanul, fără a avea nimic de pămîntesc (afară de poeziile ce s-au văzut într-însa şi de disertaţiile filologice, pe care trebuie să le numim pămînteşti, că ne taie apoi autorii lor), foaia Pămînteanul , dar, dupe espresia sea nouă, se ştie de toţi că a murit de două luni; dar în zilele acestea iar s-a ivit o foaie, cu numire de Supliment la nº din 25 aug.: însă nu s-a ivit ca să înceapă iară, - pentru că această gazetţ se ştie că a murit, - dar întocmai dupe basnul strigoilor, în care se spune că unii oameni, dupe ce mor, au năravul de a ieşi din morminte fără a învia, ca să plătească, să sugă sîngele şi să omoare pe aceia ce i-au iubit mai mult şi le-au făcut bine. Asemănarea aceasta este numei pentru scularea rebelă dinmorţi a Pmînteanului, iar nu şi pentru vătămarea ce ar face strigoii, cînd, ar fi strigoi. Pentru că acest supliment, ce s-a ivit asupra jos-însemnatului ca răspuns la articolulce s-a publicat către d. Petre Înlesnitorul în nº 133 al Curierului rumînesc, nu poate aduce [32]  nici o vătămare persoanei jos-însemnatului, nici scrierilor lui. Paguba cea mare ce poate încerca un om nu poate să vie de la nimeni altu mai mult decît de la faptele sale: faptele fiecăruia aduc cu sine şi cinstea şi ocara. Să nu gîndească însă cineva că o foaie oarecare publică este hîrtia şi literele tiparului întru-un format oarecare. O foaie publicc este duhul şi articulile redactorilor şi colaboratorilor ei. Aşadar, eu vorbind de Pămînteanul nu voi să vorbesc nici de coalele de hîrtie ce se împărţea la cititori, nici de slovele cu care se tipărea, nici de editorul ei, nici de tipografii ce lucra al dînsa; pentru că acest fel de resorturi sau maşini se pot întrebuinţa tot ele însuşi la orice scriere. Pămînteanul este totul sau duhul articolelor ce s-au văzut în cele 20 de articole ce au ieşit. Aşadar, daca această foaie se poate vedea de oricine ca nu strigoi sculat din ceata răposatelor foi publice, strigoimea este pe seama celor ce se scoală, dupe zisa de obşte a treia zi dupe fierbinţeală.
	Ce coprinde acest supliment s-a văzut de toată capitala şi încă mai departe. Aş dori să se vază şi în viitorime, dar, - nenorocire la această întîmplare, că strigoii nu duc mult. Aş fi răspuns la acel articol cînd aş fi văzut o dezbatere serioasă sau glumeaţă la întrebările ce făceam d-lui Înlesnitorului, o dezlegare potrivită cu mintea sănătoasă şi cu limba rumînească, o luare în rîs, în sfîrşt, a greşalelor ce aş fi putut avea la întrebările mele. Dar împărţind acest răspuns al Înlesnitorului în două părţi, adică în ocări neruşinate şi în parte literară, - ce se atinge de literatură, nu înţelege nimeni nimic ce va să zică d. Înlesnitorul, iar ce se atinge de ocări, eu nu mă pricep nimic: sunt cel mai neînvăţat de a mă face pildă şi dascăl de înjurături. Prin urmare, acel articol din parte-mi rămîie fără răspuns, şi mă mărturisesc de învins la orice fel de înjurături. Autorul acelui articol se poate bucura de asemenea biruinţă fără ai-o pizmui nici un om, şi îl las în pace, fără a-i strica cheful, a dobîndi roadele de la o asemenea cinste.
	Să nu gîndească însă că, aflîndu-se subt un nume schimbat, nu-l cunoşte lumea cine este. Pentru că [33] oamenii ce îşi schimbă numele şi religia oriunde merg, dupe vreme şi întîmplări, sunt cunoscuţi de toţi şi arătaţi cu degetul; asfel de oameni în Ţara Rumînească de numesc Petre şi-şi mai adaugă şi un titlu de înlesnitor; în Ţara Turcească se numesc Hasan, şi poate şi cu un titlu de gealat. Aşadar, îl cunosc toţi. Este el !
     Aşa, fiindcă este el, eu drept răspuns îi poftesc fericirea, sănătatea şi înaintarea; şi precum am ştiut a îi şterge odată o lacrămă pe patul boalei, precum am ştiut a alerga pentru dînsul şi a-l lăuda oriunde (afară numai cînd scrie  rumîneşte, mai vîrtos cînd scrie cu litere, pentru că scrie urît foc, şi pot mărturisi şi tovarăşii săi care îi dreg scrierile) şi precum nu ştiu deloc a-i răspunde cînd înjuă, - asemenea ştiu a-i spune că de se va mai întîmpla (ferească Dumnezeu ! ) a se mai îmbolnăvi şi a nu avea ajutor, atunci să n-aibă căpuială, va putea să-mi scrie, şi iar voi fi gata a face orice, a alerga şi a-mi împlini o datorie ce aveam, oamenii, unii către alţii. Pentru ce să nu alerg ? căci omul nu mi-a făcut nici un rău, mai vîrtos că m-a îndemnat şi la rîs. Voi, dar, să rîz acum; îl las pe d-lui, mă întorc la d. cenzorul: 

	Domnule cenzor, 
	Cu dumneata am puţin de lucru pentru că la dumneata nu poci să mă uit cu un sînge aşa de rece, fiind vorba de ceve lucruri În folosul de obşte. Ştii dumneata ce este cenzura în adevarata ei însemnătate ? 
– Sunt unele neamuri care se socotesc în vîrsta bărbăţiei şi au slobozenia tiparului, a-şi da fiecare, ca un vîrstinc, părerea sa şi a-şi căuta singuri între sine trebile lor, fără  a avea epitropi sau îngrijitori de faptele lor, avînd fiecare a răspunde de purtarea sa; sunt alte neamuri, care, neajunse încă în acea vîrstă a matoriei băbăteşti, îngrijesc stăpînirile a pune slujbaşi pentru a privighea la părerile, vorbele şi faptele lor, a le întîmpina mai dinnainte, spre a nu se face unul altuia de vătămare din nesocotinţa lor şi, prin urmare, păgubitori publicului. Asfel de neamuri au două feluri de sorţi: unele, subt un guvern părintesc, se cresc şi trupeşte, şi sufleteşte şi dobîdesc [34] hrană şi a trupului, şi a duhului, şi cenzura nu îngrijaşte decît a nu se obşti idei necuviincioase la starea celor nevîrsnici, fără a stinge însă şi luminile şi a opri cele pentru folosinţa obştească; sunt însă alte noroade, care nu se cresc decît spre a fi robi, slugi gata la orice muncă şi care nu dobîndesc în creşterea lor decît oarecare meşteşuguri, nu pentru hrana lor, ci pentru slujba stăpînului. Acum, să vezi de ce se întîmplă acestea. Nu este nici un lucru care purcede de la începutul binelui sau de la Dumnezeu, pe care să nu-l paroideze şi începutul răului, adică Satan:
	Libertatea este fiică a cerului este rod al vecinicei dreptăţi, e voia sea slobodă a omului înţelept a face ceea ce este în folos aproapelui şi care poate să-i ducă cinste. Iadul  parodiat şi el un asfel de libertate şi a scos-o de modă, adică a face desfrînatul orice va voi, a nesocoti pravili, a răsturna toată buna orînduială.
	Cenzura iară, În adevarata ei însemnare, -  a opri adică părerile, ideile, declamaţiile cele copilăreşti şi necoapte, care pot să aducă stricăciune şi celor ce le împrăştie, şi celor ce le aud, - nu se poate socoti că nu este rod al înţelepciunei cei vecinice, care cîrmuieşte toate, le creşte, le apără de rele şi le înaintează.Însă iadul a parodiat şi el şi a scos o altfel de cenzură, care stinge luminile, inneacă adevărul şi creşte pe oameni în dobitoace.
	Ferice de noroadele pe care le-a binecuvîntat Dumnezeu pentru faptele lor ! şi nenorocite acelea ce s-au făcut unealtă a pricipului răului !
Acum iară te întreb, domnule cenzor: socotitu-te-ai dumneata ce fel de guvern avem noi şi care sunt cugetările lui ? Băgat-ai de seamă că stăpînirea noastră singură este care se luptă cu întunericul şi, ca în capul rumînilor, ea îi trage şi îi povăţuieşte către lumină şi inaintare prin toate ostenelile şi dovezile ce a dat întru-o vreme aşa de scurtă ? Băgat-ai de seamă dumneata care este duhul stăpînirei rumîneşti şi al rumînului însuşi, că el cere şi hrană a duhului şi că niciodată n-a suferit Evanghelia a i se citi în limbă streină [35] şi moartă, şi că stăpînirea dupe vremi l-a înlesnit todauna la aceasta ?
	Ai dumneata ceva instrucţii despre ceea ce trbuie să pazeşti în slujba ce care te-ai însărcinat ? ştii că trebuie a păzi de sfinte şi neatinse religi, morala şi buna-cuviinţă ?
	Pe lîngă aceaste, gînditu-te-ai vreodată să vezi carii sunt autorii ce îţi aduc acrierile să le cenzurezi ? ce duh domneşte în scrierile lor ? ce purtare au în lume ? care este viaţa lor sea trecută ? care le ste cugetul cu scrierile lor ? Gînditu-te-ai la foile publice, ce coloră îşi ia fiecare, ce duh au,ce vor să facă rumînilor ? Sunt ele un organ al înaintării, împlinirei trebuinţelor morale ale rumînului ? păşesc ele în urma sau înaintea cugetărilor stăpînirii, sau sunt numai organul răzbunărilor, cabalelor şi steagul conspiratorilor, cinstei individuale şi, prin urmare, şi publice ?
	Dumneata, de cînd eşti cenzor, de a venit cineva să-ţi aducă o scriere pentru opinie, morală, religie, n-ai lăsat-o; de ţi-a înfăţişat o poezie frumoasă, un product al talentului, nişte lucruri nevinovate, precum Melanholia şi altele, ai ciuntat-o. De ţi-a adus altul o diatribă împotriva unei cărţi, a unui om cinstit şi ostenitor, ai bătut din palme şi ai lăsat-o; de ţi-au adus o fabulă a lupului, alta a puilor corbului, le-ai lăsat. A altă întrebare voi răspunde şi cît comprometa ţara asfel de scrieri. De s-a batjocorit naţia că a muirt Romînia în anul 1838 şi de s-a răpuns la acea batjocură, dumneata ai alcătuit singur articolul, silindu-ma a-l iscăli şi a-l publica, spre îndestularea luărilor în rîs cu numele naţiei ! De m-a ocărît unul în ironie şi de s-a numit Înlesnitor – pentru că ştie a ocărî, - dumneata i-ai dat voie; de am fost silit a mă apăra, -  şi a mă apăra nenorocit, nerecunoscîdu- mi vrăşmaşul de unde izbeşte şi cine îl amuţă, dumneata ai aflat-o aceasta de vină şi ai luat apărarea în loc de izbire.
	Mai ştii dumneata că unei înţelepte cenzuri nu este slobod ca scrierile de atac, satirile, diatribele, fabulele şi alte asemenea ce au oarecare atingere sau [36] d-a dreptul, sau piezişi nu este slobob a se publica subt un nume falţ ? 
	Cum ai dat voie a se tipări acel atac şi cum slobozi a se tipări cel din urmă Întru-un chip ce atacă nu scriere unui om, ci persoana  lui ? cm slobozi şi-ţi pui pecetea sea roşie pe scrierea iscălită cu un nume falţ şi cu dînsa, adică, ca şi cînd ai punetimbrul ocării pe cinstea unui tată de familie, întocmai cum îfierează gîdea pe nevinovatul osîndit ?
	Te-ai socotit, oare, că o să te rabd pînă la sfîrşit ? rabdă cineva pe tîlhari cînd le cade în mînă, rabdă pe cei cunoscuŢi de nebuni, rabdă nişte javre ce latră fără a cuteza vreodată să muşte şi fără a putea, nu însă şi un om plătit a întîmpina ispitele oamenilor ticniţi şi se face el însuşi ispita ; în sfîrşit, rabdă creştinul pe omul ce îl supără, nu însă şi pe diavolul ce îl ispiteşte. Nu, domnule, cenzor, nu te poci răbda. Ai iscălit acolo nişte urechi lungi, nişte espresii de hoţii,nişte alte batjocuri, nişte îndemnuri la rîs; acum te întreb să-mi ghiceşti:
	Cine e acela cu urechile lungi ? scriitorul care ocăraşte şi minte, scriitorul care se apcră sau cenzorul care nu bagă seamă, bate în palme şi dă voie a se publica asfel batjocuri ? Mie mi-e milă de cîtetrei, dar lumea e dreaptă şi dă fiecăruia numele ce i se cuvine.
	Spune-mi, oare cine este acela care trăieşte din hoţii ?  Scriitorul care ocărîşte şi minte, scriitorul care se apără sau cenzorul care ia simbrie din tezaurul public ca să îngrijească pentru paza religiei, morelei şi a bunei-cuviinţe, şi el sau se face tovarăş batjocoritorilor, sau nu îngrijeşte de nimic ? Spune-mi cine fură cinstea oamenilor (de o poate fura)? Cine fură din averea publică ? 
	Nu gîndi că te ocărîsc cu asfel de titluri: am zis că ocara nu o poate da nimini omului decît faptele sale de ocară; eu, dimpotrivă, şi cînd am fost silit să mă apăr sau cînd s-a apărat altcineva totdauna am vrut să-ţi păzesc cinste şi dignitatea, că nu ţi-am adus să iscăleşti nici articole de apărare. Şe titlurileaceste, ce se întorc înapoi pe la locul lor, nu-mi eşti [37] mie nicidecum dator; trebuie să fii recunoscător, daca le-ai ambiţionat, Înlesnitorului, care ţi le-a înlesnit aşa de bine, pentru că asfel de titluri nu le capătă un cenzor aşa de lesne.
	Aşa am zis mai sus că nu ştiu să ocărăscsau, şi de ştiu, nu voiesc, care este şi mai bine. Acestea nu sunt ocări: sunt nişte sudori de sînge ce ies dupe fruntea unui om ce te suferă de trei ani; sunt nişte ocări ce mi le-ai repezit asupră-mi cu voia şi slobozenia dumitale şi pe care, nelipinde-se de mine, le azvîrl cu piciorul şi merg la locul lor, ca musca calului, care, oriunde o va împinge vîntul, ea se întoarce iar la locul său: se întorc la locul lor, unde le şade bine a se afla, şi fac o armonie infernală cum să revoalte vederea şi inima privitorilor.
Ai bătut în palme cînd mă îndemna Înlesnitorul să rîz, Iată acuma că rîz ! şi rîz un rîs mare, vrednic de omul ce n-a rîs niciodată de cinstea altuia (afară de ocara pierduţilor şi ingraţilor şi de cenzorii ce n-au vrut să fie cinstiţi): rîz, domnule cenzor, să mă auză toţi rumînii, să mă auză viitorimea; rîz ca să-ţi arătcum şi de ce lucruri rîd oamenii ce şi-au petrecut o viaţă de 25 de ani ostenind şi jărtfindu-şi  toată odihna întru slujba concetăţenilor săi. Asfel rîd oamenii ce au slujit neamului şi fără plată, şi fărărăsplată, şi cu o plată prea puţină, - şi asfel pălmuiesc ei pe oricare trîndav şi povară a pămîntului, care nu se gac nimic fără a fi simbriaşi, şi mai vîrtos de nu vor lua simbria în zadar, nefăcînd nimic; asfel rîz, daca ai vrut să rîz, şi te pălmuiesc eu în public – şi mi se sfinţeşte palma.
	Cum te-ai socotit că vei putea nepedepsit a lŢsa în rîsul oamenilor fără căpătîi, ce nu-şi pot găsi loc nicăiri şi aleargă turbaţi ca cîinii cu tigva de coadă, uidoiţi de lume, - că poţi lăsa în rîsul unor asfel de scremente ticăloase pe un tată de familie, pe un om ce în toată viaţa orice minut i s-a părut scump şi l-a închinat neamului său? Nu-ţi e lene obrazului ! 
	Dar vei zice că n –ai avtu cuget a apăra pe nimeni, că ai fost înşălat; cine te-au înşălat an să-mi trimiţi mişăleşte acel articol, silindu-mă a-l iscăli ? Vei zice [38] că acum numai ai fost înşălat; eu atunci iar îţi dau palme, ca să deschizi ochii să nu te laşi a te mai înşăla, adică să-ţi puie în spate şaua ori samarul.
     Mai şăzi acum în capul cenzurie, mai ia o mie de lei pe lună în zadar, cere satisfacţie, trîteşte-te de pămînt şi cere răzbunare, că eu iar îţi dau palme. Să nu gîndeşti ă vie putea izbuti ceva: sunt hotărît cu orice preţ afară de al cinstii, pentru care ţi-am dat dovadă că nu mi-o calcă cineva nepedepsit) a te pălmuiori la ce mişcare vei face asupră-mi. Să ocărăsc nu ştiu, dar să scutur ocara altora de pe mine am învăţat. Nu ma sperie orice soartă, în nenorocire sunt totdauna mai mare şi norocit n-am fost niciodată; şi orice vei zice să fac acun cu această publicare,eu sunt sigur că şi acum am slujit ţării, spre a se lua măsuri vrednice de guvernul nostru, pa care l-am respectat totdauna, căci am văzut întru-însul fiinţa rumînului. Mă mulţumesc că a fost cenzorul pricina vrajbei, şi eu pricină cu jătfă de a se pune o orîduială spre asigurarea cinstei celor ce se ostenesc; ca să înveţe minte oricare cenzor ce se va orîndui în urmă-ţi, să înveţi minte însuţi, de vei mai rămînea cenzor ocărît şi pălmuit şi să afli ce ese cenzura în Ţara Rumînească, unde avem un prinţ în capul luminilor şi înaintării. Să afli că cenzura este povaţa cuvîntului, călăuza minţei, făclia întunericului nevîrsniciei, aripile duhului de înaintare şi de folosinţă şi plumbul duhului < de> înapoiere şi de vătămare, rodul adevăratei libertăţi; iar nu scremăt al iadului, îndemn al batjocurii, stingerea luminilor, uciderea adevărului şi pîngărirea şi ciuntirea artelor. Bărbatul cel adevărat slobod, creştinul dupe Evanghelie n-are trebuinţă de cenzor: cuvîntul, său îl povăţuieşte de trebuie să vorbească şi să scrie ca să nu se ruşineze; şi copilului neîncercat îi trebuie povăţuitor la adevăr, dreptate, cinste şi tărie de duh şi de duh şi de  cuvînt, ca să poată fi apărător înrîvnat petriei şi legilor. Acel povăţuitor este cenzorul în Ţara Rumînească. Poţi să fii asfel ? poate altul să fie asfel ? Şăzi, şază în capul cenzurei. Eu priimesc bucuros orice pagubă, numai să-ţi dau această lecţie; priimesc încă a-ţi face şi un regulament asupra cenzurei, cum, [39] de îl vei păzi, să-ţi facă cinste, să-ţi speli orice pete trecute şi să fii o persoană folositoare, cum scaunul secţiei cenzurii să-l prefaci în catedră profesorală pentru toţi tinerii ce vin să-ţi înfăţişeze scrierile lor. Însă la asfel de slujbă trebuie osteneală, şi e ceva mai bine să ia ceneva simbrie fără a se osteni; atunci nu faci de noi, cale bună, domnule cenzor, ia lecţia aceasta ce nu o vei fi auzit pe unde ai îmblat, şi cel ce te învaţă, cel ce se plînge vezi-l că e pravilnic, se plînge şi te pălmuieşte în public, nu pe ascuns, nu cu nume schimbat. Iată-mă de faţă, curat, întreg,
 




E l i a d
















     [40] DOMNULUI  SARSAILĂ  AUTORUL
     
     
     
     Domnului Sarsailă i-a intrat în cap să-şi facă numele nemuritor, cum am zice să zboare la nemurire. Ce-i mai trebuie acum decît să se numească autor, şi apoi să se facă privigătoare; dumnealui aşa zice, dar hronica scandaloasă vorbeşte altele. Stă acum şi se gîndeşte, se gîndeşte şi iar se mai gîndeşte. Apoi zice: ”Ca să mă fac autor, trebuie să dau cărţi la lumină, şi fiindcă autor nu e fitecine, eu dară trebuie să fiu deosebit din ceilalţi pe cari în alţi timpi dascălii mei îi numea hidei, dar confraţii mei de autori îi numesc viulgheri. Aşa, mai întîi de toate trebuie să fiu fără căpătîi, ca să zică că sunt slobod; în casa care voi lăcui trebuie să am cîteva cărţi, cît se va putea în limbi mai streine; în cămara mae cu cît va fi mai nemăturat, cu atîta o să dau un ton că prea puţin mă gîndesc la lucrurile acestea trecătoare, ce n-au a face cu nemurirea; dacă [41] am mustăţi, trebuie să le raz; dacă nu am trebuie să le las să crească dimpreună cu bărbioara. Cînd ies afară, ca să mă cunoască de departe, trebuie să-mi pui ochelari la nas; hainele să-mi fie deosebite, părul să-mi fie . . . ceva mai deosebit; fracul, o faţă . . . cam aşa; mantaua . . . aruncată într-un chip clasic – ba romantic; crevata mare, dezmăţată, sau nicidecum; pe pantaloni să am cîteva picături de cerneală; cînd voi vorbi cu oamenii, să mă răţoiesc, să-mi muşc buzele, să pui ochii în grindă, ca să seamăn inspirat; să bănănăiesc din mîini cînd vorbesc, cînd îmblu; vorbele să-mi fie alese, adică cînd oi da bună dimineaţa să n-o dau ca toţi oamenii, ci să zic: « Să-ţi zîmbească aurora, amice, pîntre buze rumeni cu dinţii albi ». Cînd oi scrie, să mă bag prin fundături; să mă sui pe locuri cocoţate. Daca mă zic rumîn, să scriu cît scriu cît voi purea mai nerumîneşte, ca să seamăn înalt; daca mă zic franţez, să scriu rumîneşte, că seamăn mai mult a autor, pentru că nu-mi bagă oamenii de seamă greşalele; limba rumînească nu e hotărîtă, şi o s-o hotărăsc eu. Hei ! . . . ce să mai fac ? – Hei ! să port totdeauna portofoliu, ca să însemnez orice idee îmi va veni. Am uitat un lucru: să-mi las unghiilemari; întru-un cuvînt, să fiu deosebit.”
     Aşa gîndeşte d. Sarsailă, sau mai bine asfel de înţeles au gîndurile dumnealui, deşi cu alte vorbe şi alte frazi d-ale dumnealui, mai alese şi întortochiate; pentru că, cînd şi-ar esprima ideile ca lumea şi ar numilucrurile pe numele lor, atunci bine vezi dumneata, cititorule, că s-ar păcăli singur.
     Să punem acum că d. Sarsailă este rumîn. Daca voieşte să-şi mai mobileze capul cu cîteva idei străine (pentru că la asfel de autori toate lucrurile le sunt străine), aleargă atunci năvală la limba franţozească, ş-apoi vezi că începe să ne arate că în franţozeşte e înainte de m şi n se pronumţă ca a, i ca e şi u ca iu; apoi îl auzi: enteres, labirent, semplu, amblemă, ochiuparisesc, Neptiun, şi altele asemenea. Cu asfel de idei, cu asfel de gîndiri, cu asfel de podoabe şi dichise, acum d. Sarsailă este autor întreg-întreguleţ, din cap pînă-n picioare; u-i mai rămîne decît să treacă la sînta nemurire *[42] şi să ne lase pe noi ăştia, volgarii, pe care dumnealui îi numeşte viulgheri, în pace şi în repaos.
     Pe cînd Ţara Rumînească era tot necivilizată (căci acum s-a civilizat, Doamne păzeşte !), se vedea prin Bucureşti cîte un Manea ce striga pe uliţe: “Toţi boierii să moară, numai Manea să trăiască !”; cîte un Dumitrică, care n-avea altă idee decît una şi bună, crezînd că toate muierile sunt înamorate de el, pentru care îşi tot cînta singur cîntecul “Dumitrică, vin’ la leica !”, şi alţii asemenea autori şi poeţi ai celei epohe. Acum s-a subţiat gustul rumînilor, nu prea le place să tetreacă cu asfel de oameni; băieţii de pe drum nu se mai ţin dupe asfel de inspiraţi. Acum sunt la modă d-alde d. Sarsailă, Zgîndărilă  
 . . . autorii regeneraţiei rumîneşti. Aceştia sunt apărătorii libertăţiirumîneşti, pentru că şi daca nu vor fi rumîni, dar sunt liberari dumnealor, ca aceia. Aşa, îmblînd printoate cesele, încep a cînta şi pe coconiţa Drăgana, şi pe coconiţa Dobriţa; le spun că sunt nişte dumnezeoaie mai păgîne decît Venus şi decît Diana. Ochii dumnealor sunt mai vioi şi mai focoşi decît ai pricoliciului; poetu spune că sunt nişte luceafări, dar e minciună goală. Sprîucenile le sunt două curcubeie, obrazul mai mare decît luna (ce iezme !). Se înfăţişează la dumnealor, şi ele, pline de o simţire, îi priimesc cu mare graţie. Să vedem acum şi firea sau boala d-lui Sarsailă sau Zgîndărilă. I-a intrat în cap odată că este autor ? nu-l mai poate tămădui nici unleac de această boală. Nu se mai poate nimeni apropia de dumnealui, întocmai ca de bietul ţgan ce făcuse schimb cu rumînul, dîndu-şî calul ca să ia un dovleac ce îi spusese că e ou de bidiviu. Nu-i mai trebuia bietului Borcea decît să-şi clocească oul cu totă grija, întocmai ca o păsăruică (negrşit că nu privigătoare); [43] s-a pus pe dAnsul ca să-şi dea cîldura şi duhoarea, să dea, în sfîrşit, viţă oului de bididiu. De venea nevasta al dînsul, el bolboroşa ochii, se îmfla, se sporovea din trup, pare că ar fi avut pene şi făcea: cîşşşş ! De venea copii la el, el făcea: cîşşşş ! Nimeni nu putea să se mai apropie de inspirata dihanie. Îl cam tîrnuise rumînul odată ! dar acum o să aibă un bidiviu şi o să înveţeminte pe rumînică ! Asfel şi de d. Sarsailă nimeni nu se mai poate apropia, nici părinţii, nici rudele, nici prietenii, că el îşi cloceşte mîrţoaga de Pegas cu aripile de balaur, pe care are de gînd să zboare la nemurire cu dibla la spinare şi cu părul vîlvoi, asfel :                                                       Sau şi asfel :
     [44] Să venim acum la scrierile d-lui Sarsailă; dumnealui în vorbă, în scris nu mai pomeneşte decît de Amon, de Apolon, pentru că şi autorul Alexandriei tot de dînşii vorbeşte; vezi în versurile d-lui, cu loc, fără loc: “Aură balaură, Procnă, Pliuton, Serber, Rumîn” (şi Rumîn este om în paranteze). Aduce,pe uscat pe toţi duşii de pe lume, fel de fel de jupînese sau leliţe, pe care dumnealui le numaşte muze, şi noi vulgarii nu le brodim bine numele şi le numim muşte. Cîteodată domnului Sarsailă îi plezneşte în cap să scrie şi literatură, şi tot proştii aştia de vulgari, făcîndu-se că greşesc o numesc lătrătră.
     Daca vreun biet om, nerecunoscător încă de lume şi de asfel de boale epidimice, necunoscute pînă acum pe aste tărîmuri, ca şi ch0lera morbus, şi care iau d-a rîndul, fără a alege, şi pămînten şi străin, daca, zic, un om mai simplu, văzîndu-i, se amăgeşte, socoteşte că va fi vreun geniu întru-înşii şi începe a le da cîte o povaţă, d. Sarsailă se face foc. “ – Hei, mă rog, pînă  aci, şi mai mult nu te întinde; zi că sunt înşelător, derbedeu, necinstit, păgubitor soţietăţii, atinge-te cît vei de părinţii mei, de rudele mele, de lege, de patrie, de mine însuşi în sfîrşit, că îţi dau voie, ştiu de glumă; dar … de dibla mea să nu care cumva să te atingi, ca mă fac drac, te chem la duel, şi răzbunarea-mi este neadormită, nici în mormînt nu se împacă !” Oamenii îl află, băieţii sunt băieţii dracului, îl pun la mijloc: unu îl laudă, altul îl întreabă ce-a dat pe ochelari, altul îi spune că îi şade bine cu dînşii; altul îi spune că pesemne i-a pierit văzul de cînd s-a făcut poet; altul îl întreabă ce are de gînd să mai dea [45] la lumină. Dar altul pe la spate face semn altuia şi zice: “Ia înjură-l de liră, să vezi că se face foc”. Asfel e lumea, să n-afle că ne e scump vreun lucru, că tot de acela să leagă. 
- Ia lăsaţi gluma, băieţi ! ce-aveţi, zău, cu lira domnului Sarsailă ? Atîta lucru aţi văzut şi la dumnealui ş-aţi pus pizmă pe dînsul.
	D. Sarsailă se duce acasă plin de necaz; mai face cîteva versuri, se primblă necăji foc, declamîndu-şi versurile de răzbunare. Şi hotărîşte duelul, a se bate cu oricine va mai îndrăzni a-i supăra sau a-i drege vreun vers; pentru că dumnealui este sau proza, sau poezia întreagă-împeliţată.
	Să vezi acum şi operele d-lui Sarsailă.
          Dumnelui şi-a făcut în cap un ideal, după cum zice dumnelui, iar noi proştii îi zicem o ideloaică. Aceea e drăguţa dumnealui, după cum zice, un fel de Dulcinee, un fel de leliţă, care nici nu se gîndeşte la dumnealui, nici nu ştie de se află vreun Sarsailă sau Zgîndărilă pe lume. Acum mai toate scrierile d-lui Sarsailă se îndreaptă către leliţa ideală, sau, de nu sunt uneled-a dreptul către dumneaei, cu un sul subţre tot dă să priceapă că e înamorat foc şi tot la dumneaei gîndeşte cînd scrie. Dar poţi să întrebi, cititorule, ca ce fel de înţeles au aceste opere. Citindu-le, mai nimic nu înţelegi, dar după ce le citeşti otate (de vei avea răbdare sau nu vie adormi), atunci scoţi înţelesulurmător: “Eu te iubesc de un an, şi tu habar n-ai” (ce nedreptate !).
	De se va întîmpla, însă, să-şi facă năluc poetul şi să-i căşuneze pe vreo biată femeie, închipuidu-şi – ca un fel de tronc, Marico – că biata creştină este Dulcineea dumnealui, atunci să te mai ţii, să asculţi la versuri. Se pune Păcală şi o numeşte, han-tătar ştie, şi mi-ţi începe cînd  cu barce, cînd cu candele, cînd la ziua numelui, cînd o poartă prin căruţă, cînd pe subt scară, cînd pe unde nu pute a nas de om, - face pe biata femeie de ocară, o dă tîrgului.
	Apoi de este să descrie natura în simplitatea ei (cu toate că dumnealui niciodată nu-i plac lucrurile simple şi se nebuneşte dupe pestriţ), vreun cîmp vesel, un cer senin, vreo apă limpede, vreun crîng, vreo dumbravă, un deluleţ, un munte, d. Sarsailă, ca să fie înalt, îl vezi că e numai trăsnete şi plesnete, numai urlete şi vaiete; apşoara i se pare o mare în talazuri, cîmpul păstorilor – o tabără sîngeroasă, fluierul – o trîmbiţă d-ale mari; e numai grozăvii şi potoape d. Sarsailă. Cînd e dumnealui trist sau melanholic, e numai foc şi inimă albastră, - cu toate că mai niciodată nu e trist, dar zice aşa că e al dracului: ştie să se prefacă, hoţul ca să arză inima bietei creştine. E viclean, uite-te că n-are margini.
	Piptul dumneaei zice că e ocnă de dureri. Apoi d-alde iad, Satan, Cornea, dracul, lacul, cîte vei,găsaşte cineva mulTime, ce le vezi presărate prin tot locul, fără ştrea chiar şi a dracului; căci el, este adevărat că sparge multe opinci pînă să facă cîte un o să fie cu totul al lui şi care să nu facă nici un lucru fără ştrea lui; însă drac cum e, dar are şi el o mîndrie: pe oamenii săi nu-i lasă aşa de batjocură: numele lor însuflă groază şi frică în lume, iar un dispreţ. Un om care are a face cu dracul nu trece în lume aşa, nici de fleac, nici de dovleac.
	Să vezi acum ce fel d-lui Sarsailă îi vine cîteodată toanele să intre şi în literatură. Te pomeneşti că-i trăzneşte în cap să se facă literator mare în nişte limbe ce nu le cunoaşte şi nici sunt ale lui, nici ale băbăcuţii-său, nici ale ninecuţii-sei. Face la gramatice, face la dicţonare, şi ne spune că pardoseala pe rumîneşte se chiamă caldarîm, tabăra – lagăr, lancea – mazdrac *[47]; arbure, care este aşa vechi rumînesc, care se vede prin Biblie, prin Apocalipe, dumnalui strigă în gura mare că nu e rumînesc, pentru că, întrebîd pe scumpa să jumătate, pe d. Zgîndărilă, i-a spus că se zice copaci. Pe june ţi-l face tînăr şi pe tînăr, fraged; fapta răsplătirei, adică răsplata, dumnealui zice că e tot răsplătire, adică zice precum Sarsailă, Zgîndărilă şi ceilalţi sunt totuna, fără a fi totuna, aşa şi răsplata şi răsplătirea este totuna.
	Apoi de l-o duce păcatele pe bietul Sarsailă să înveţe vreo trei-patru figure (nu tocmai anevoie) din geometrie, fără  să cunoască nici o limbă, nici o gramatică din lume, atunci începe a striga şi chemă să iasă cu dînsul la luptă dreaptă pe toţi matematicii englezi şi franţezi, şi din orice parte, ca să vază ce geniua scos Ţara Rumînească.
	Şi-a făut odată d. Sarsailă operele ? acum îi trebuie prenumăraţi, şi începe a
stînge aşa:
                                          Sau aşa (pentru că este patriot dumnealui)
Sau cum să pricepe.
	[48] Însă pe unde merge, asfel de răspunsuri primeşte:
Pînă cînd la bătrîneţe, cu gindul tot la nemurire şi la Dulcineea, îi pridideşe o simţire foarte clasică, încît se apucă cu mîna de inimă, de multul simtiment; pînă cînd, din sintiment în sintiment, din libertate în libertate, din prieteşug în prieteşug, ajung cu adevătar la nemurire; căci făcîndu-se de greutatea lumii şi chiar rudelor, trec în ochii oamenilor că sunt fără moarte, nu mai au sfîrşit, ca să scape odată creştinii dînşii.
Copii, cîţi învăţaţi carte, feriţi-vă ca altă aia să nu cădeţi în boala autorlîcului. Învăţaţi carte, cultivaţi artele şi meşteşugurile, scrieţi cît puteţi – eu nu zic să nu scrieţi - , dar scrieţi ca să vă folosiţi voi, ca să folosiţi pe alţii, dar nu ca să zburaţi aşa de juni şi de timpuriu la nemurire; că zău, nu ştiţi ce va fi pe acolo. Păcat de voi să vă  piarză părinţii aşa de vii-viuleţi şi să aveţi a face cu duşii de pe lume.
Cînd scrieţi şi daţi ceve afară, nu vă supăraţi, nu vă sporoviţi auzind lumea că vorbeşte de scrierile voastre; pentru că aşa e lumea: unui îi place unu şi altuia [49] alta; la toţi nu o să plăceţi. Însă să punem că nu veţi plăcea la nimeni; nu vă faceţi atunci inimă rea, căci poate să n-aveţi talentul scrisului, şi se întîmplă să aveţi poveţe de oameni ce vă voiesc binele, pe cari trebuie să-i ascultaţi de multe ori şi cele ce auziţi că zic aceia ce vi se par vrăjmaşi: de multe ori ei ne văd mai bine greşalel decît prietenii.
	Pe urmă să vedeţi şi alta: a fi cineva autor în secolul nostru nu este o meserie cu care să se hrănească. A defăima cineva pe un cizmar că nu face cizme bune, pricep că are cuvînt să se supere, să fie mîhnit, pentru că cu aceasta îl vatămă, îl păgubeşte la meseria lui, face să fugă muşterii de dînsul şi, prin urmare, îi ardică mijloacele traiului, îi ia bucătura din gura copiilor; însă a zice că “d. Sarsailă nu scrie bine, nu e autor”, ce are d-a face aceasta cu mijloacele traiului lui ? Cînd a mîncat cineva vreodată pîine cu autorlîcul unde se vorbeşte limba rumînească, afară numai daca nu va fi hotărît a se face cerşător ?  
	Scrisl este şi el un talent cultivat cu educaţia, ca şi toate celalte talente; şi daca natura nu m-a făcut muzicant, dănţuitor, zugraf ş.c.l., nu mai este alt mijloc de  trăi şi a fi om onest ? Asemenea şi dacanu m-a făcut poet sau autor, să mă strîng de gît ? Să mă arunc în gîrlă? Să mă leg de oameni, pentru ce să-mi zică că nu scriu bine, adică că nu sunt port sau autor ? Nu se va afla şi pentru mine vreo altă meserie ca să-mi duc viaţa şi să poci dobîndi socotinţa şi stima oamenilor ? Am cercat să scriu; n-am plăcut oamenilor, m-au luat să mă îndrepteze şi au întrebuinţat sau rîsul, sau povaţa; mi-au arătat greşalele sau din bunăvoinţă şi prieteşug, sau din răutatesi pizmă, ca să zboare numai ei la nemurire; vor să rîz, zic, sau să mă povăţuiască: ce am eu a-mi fac atîta inimă rea, pare că mi-ar fi tăiat orice mijloc de trai ? A-mizice cineva că nu scriu bine este tocmai ca şi cînd mi-ar zice cc nu cînt bine, nu danţ bine, nu zugrăvesc bine (mia vîrtos cînd nu sunt dascăl nici de nuzică, nici de danţ, nici de zugrăvie, ca să mă hrănesc cu aceste arte). 
     Însă vezi, domnului Sarsailă nu i se pare aşa: dumnealui, după cum ai văzut, e mai mulţumit să-i [50] zici orice: priimeşte mai cu răceală orice insultă, orice ponos, dar de diba dumnealui să nu te atingi, că ai văzut că se face foc. Eu nu vorbesc glume; să te dai numai la o parte şi să asculţi, că atît se supără unii, încît şi fără să-i cheme Sarsailă, pe loc, cum or vedea acest articol, îşi şi găsesc materie de scris, şi să te ţii ! Se fac numai fiere şi venin, zic  că de lira dumnealor te-ai atins. Apoi numai vezi cîte o parascovenie pe care o numesc satiră si pe care, neştiind cum s-o mîie, se păcălesc iar pe sine.
     Să nu gîndiţi, copii, că eu cu d. Sarsailă sau Zgîndărilă voi să înţeleg pe cineva anume, ferească Dumnezeu ! Adun însă, după cum am zis şi alta dată, adun toate rîsurile şi secăturele vătămătoare ce le văz la unul, la altul, şi însuşi în mine (pentru că fiecine îşi are pe ale sale), şi le personific, după cum se împieliţează toate în domnul Sarsailă. Sarsailă este un nume închipuit, ce are în sine aceste lucruri foarte de rîs ale autorlîcului şi altele, mai multe ca frunza şi ca iarba şi ca nisipul mării. Pe lîngă care se adaog şi acelea de a critice fără critică şi de a judica fără judicată, de a învăţa pe oameni cum să scrie şi să facă tragedii fără a şti să scrie, de a îndrepta versurile băieţilor fără să fi ştiut vreodată ce este un vers, şi , jucînd rolul măgarul cu privigătoarea, să-şi cînte singuri cîntecul şi să ne puie înainte acea fabulă, zicînd că nu e cîntată cum ar fi cîntat-o dumnealui, ş.c.l., ş.c.l., ş.c.l.
     Ferească-se fiecare să nu semene cu d. Sarsailă; şi cîţi au apucat acest drum, nu e trimpul trecut, încă sunt juni; lase secăturile acestea, apuce-se de vreo treabă, de vreo slujbă, de vreun meşteşug sau însuşi de scris, dar apuce-se cum trebuie. Înveţe bine limba în care voiesc să scrie, citească mult, cerceteze şi filosofească în mateeeeria în care voieşte să scrie. Asfel puşi pe cale şi duşi la biserică, vor putea să-şi bucure pe bieţii părinţi, ce acum îşi blestemă ceasul cînd le-a venit în gînd să-şi înveţe copiii carte.
     Dar nu aşa, părinţi, nu aşa, cartea nu strică nimic: alta e cartea şi alta e creşterea şi îngrijirea părintească, şi una fără alta nu plăteşte mai nimic, cu toate că din amîndouă preţuieşte de mii de ori mai mult [51] creşterea şi îngrijirea părintească. Poate să nu ştie cineva carte şi să fie omul cel mai bun, cel mai blînd, cel mai onest, cel mai cu frica lui Dumnezeu, cel mai nesupărător, luîndu-se după exemplul părinţilor şi după povaţa ce i-au dat ei la îngrijirea lor. Pe cînd altul cu toate cărţile din lume, fără îngrijire, fără obiceiuri, plin de duh şi fără inimă, să ajungă cel mai supărător oamenilor, sieşi şi, prin urmare, nenorocit şi de rîs, ca d. Sarsailă.
     Aşadar, părinţi, pe lîngă nenumăratele datorii ce aveţi la îngrijirea şi creşterea fiilor, însoţiţi-vă cu învătătorii şi feriţi-vă copiii ca de foc să nu cază în năbădăile autorlîcului, că vai de voi şi de ei ! Lăsaţi-i să screi, dar nu le daţi nas, nu-i înlesniţi să-şi tipărească încercările copilăreşti, că i-aţi pierdut. Aceasta v-o spui din încercare; v-o mărturisesc ca un păcat, cel mai mare ce am făcut în viaţa mea. Din neştiinţă, din neîncercare, din dragoste poate, am înlesnit tipările a vreo cîţiva juni, i-am lăudat, socotind să-i încurajez, şi i-am făcut să ia fum în cap; s-au pierdut, au ajuns nenorociţi, şi sunt încredinţat că am să dau seama înaintea lui Dumnezeu.
     Aşadar, părinţi, învăţători, voitori de bine, luaţi seama cu copiii cu care vă încărcaţi. Oameni ai lui Dumnezeu îndeobşte, pe cîţi băieţoi vedeţi că vă vin prin case cu cataloage de prenumărati ca să-şi tipărească încercările copilăreşti, goniţi-i, goniţi-i cît puteţi; că le faceţi bine, îi dezbăraţi de viaţa leneşă a nu se supune la greutăţile unei cariere, unei meserii; îi depărtaţi de ispita de a lua bani, a-i cheltui la nebunii copilăreşti şi a nu avea apoi cu ce să-şi tipărească cartea şi prin urmare, a debuta de la întîia oară cu înşelătoriile în lume. Să nu gîndiţi ca e vreun geniu unde vedeţi un catalog. Geniul e mîndru, nu se umileşte, nu cerşeşte: el găseşte nijloace să se facă cunoscut (mai vîrtos în secolul nostru ) fără a se tîrî ca să-şi cerşească meseria, nebunia şi un viitor plin de rîsurile d-lui Sarsailă. Prin refuz şi goană la asemenea băieţoi, faceţi aceea ce n-au făcut părinţii şi învăţătorii lor.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[52]  PSEUDONIMELE



	“Pseudonimia,ce s-ar putea numi « pseudonimomania », este şi ea una dun boalele scriitorilor acestui veac. Această boală are drept princip sau pricină ori o covîrştoare deşertăciune, sau o mare smerenie; cu totate acestea, sunt şi alte cuvinte deosebite care apără sau războiesc pseudonimia. Ea are felurimi de chipuri. Uneori ia un nume strein, alteori întrebuinţeză literele iniţiale (dintîi) ale numelui şi alteori se slujaşte cu anonimul. Unul se slujaşte cu pseudonimul din pricina ruşinei, altul de frica publicităţii, altul de dorinţa de a-şi răzbuna, iar altul ca să poată zice neruşnat unlucru înpotriva celor ce a mai zis înainte.
	Judicînd după cîteva epigrame ale lui Marţial şi după declamaţiile lui Chinitlian, se vede că autorii pseudonimi era foarte rău văzuţi la Roma.
     Tertulian, acel acru şi înverşunat atlet al hristianismului, care se răzvrătea la sea mai mică arătare sau dovadă de slăbiciune, tuna cu mare tărie împotriva scriitorilor pseudonimi ai vremii sale, care nicidecum nu-i oprea de a să da şi părăsi în toate nebuniile acestui bal măscat literar, politic şi religios. Scriitorii moderni din zilele noastre, după pilda lor, nu se lasă nicidecummai jos decît cei vechi întru plăcerea de a-şi pune o mască duhului şi scrierilor lor, întrebuinţînd nu nume străin.
     Ar face cineva bibliotecă foarte bogată din toate scrierile ce s-au publicat subt vălul anonimului şi al [53] pseudonimului din bremea de cînd papirul, stiletul, pergamul, hîrtia, cerneala, tipografia şi cuvîntul s-au dat omului ca să măscheze cugetarea, după zisa răposatului Talleyrand.
     Sunt nişte duhuri statornice şi drepte ce intră în cariera literară armaţi cu tot felul de scrieri, însă  viziere pe chip; şi de cum se arată, îşi declină numele şi zice: « sunt Orest » , « sunt Agamemnon ».
     Trebui a spune că mulţi autori cu geniu şi cu talent s-au slujit cu mulţumire de pseudonim. Şi apoi este vrednic de însemnat că daca un autor este convins în sine că are geniu, vălulcu care se acopere încetul cu încetul se sfîşie şi lasă, pînă la sfîrşit, a-i străluci şi mai viu numele.”
     
     Acestea zice Pierre Lefranc asupra pseudonimului.
     Iar în istoria litaraturii rumîneşti vedem întrebuinţat pseudonimul şi anonimul mai întîi în traducţiile cărţilor bisericeşti, în care se vede curat smereniatraducătorilor. Mare slujbă ar face literaturei noastre cel care ne-ar da un articol coprinzător de numele traducătorului fiecăreia cărţi bisericeşti. Cei mai mulţi dintr-înşii îndrăznesc a zice că au fost moldavi şi ungureni, căci au creat o limbă pe o scară aşa de mare, după cum se vede în Parelelismul între limba rumînă şi italiană, şi ne-au legiuit nişte tipi de la care, din nenorocire, în ziua de astăzi se depărtează mulţi din fraţii noştri de dincolo de Carpaţi, întrebuinţînd ungurismi, germanismi şi latinismi în frazi şi perioade. Numele acestor nemuritori traducători ar aţîţa iubirea de sine, ambiţia şi slava fiecărei provinţii romîne şi ar face pe mulţi din scriitori a se ruşina să nu înapoeize şi să-şi degenere limba. Nu este aci vorba ca fiecare să-şi scrie dialectul său: un dialect avem toţi,şi aceia au scris bine romîneşte cîţi au cercetat limba în natura ei. Noi avem scriitori moldavi, şi au fost şi sunt dragi în toate provinţiile romîne; scriitori ungureni, şi au fost şi sunt primiţi şi plăcuţi peste tot locul unde se vorbeşte limba noastră; scriitori munteni, şi au avut aceeaşi plăcută soartă; pentru că au înţeles şi au cunoscut limba, fără a o împastriţa cu [54] străinismi împrumutaţi sau de la noroadele cu care am avut a face, sau din cărţile ce am citit. Idiomele deosebite ce vedem în cărţile cele mai noi nu sunt atît idioame provinţiale, cît împestriţăture de străinismi sau dovezi de nedeprindere încă a scrie curat limba romînului.
     Să venin iar la sujetul nostru; am zis că anonimele cu care s-au slujit traducătorii cărţilor bisericeşti au fost dovadă de smerenie. De atunci încoaci, fiecare scriitor şi-a pus numele în capul cărţii sale. Pseudonimele şi anonimele se arată de la începutul gazetelor romîneşti. Puţine de văd care să aibă în sine un îndemn al smereniei.
     Cel mai pravilnic pseudonim vedem în acele ce s-au publcvat subt numele de Carol Nervil, care a suferit foarfeca cenzurei mai rău decît oaia foarfeca tundătorului – căci cea din urmă pierde numai lîna ce o dă spre folosuloamenilor, iar scrierile lui Nervil au pierdut din mădularele sale.
     De la Nervil încolo mai vedem oarecare litere iniţiale în gazetele Transilvaniei, ce nu dovedesc alta decît o temere oarecare de a se expune în critica publicului. Rămăşiţa pseudonimelor nu este decît un bal măscat literar mai îngălat şi decît cele ce fac în acele locuri unde bufetul, în loc de oranjade şi limonade,roşaşte de pahare de vin, al căruia fum şi duhoare aduce graţă privitorului treaz. Acolo e numele numai de mască, căci măscăraţii sunt toţi cunoscuţi; singuriîşi pun şi îşi ardică într-acea vreme obrazul sau obraznicul ce îl numesc “mască”. Şi cu asfel de pseudonime se poate făli sau pîngări literatura noastră abia în scutice.
     Din cele zise se poate vedea cît unui scriitor pravilnic şi drept înaintea conştiinţei sale poate să fie iertat pseudonimul sau anonimul. Totdauna însă mai bine este a-şi pune cineva numele său de faţă la orice scriere. Frica, temerea, mişelia, procleţenia sunt totdauna nişte slăbiciuni şi viţiuri ale omului Pe lîngă acestea, în multe rUnduri cînd un scriitor nu şi-a arătat numele, a devenit objetul unor sacasmi, de care la urmă singuri ne căim după ce se află numele cel adevărat [55] al autorului ce s-a slujit cu anonimul sau pseudonimul.Cine voieşte a i se cinsti persoana şi numele trebuie a-şi face cunoscut publicului cititor persoana şi numele său; şi daca şi-a ascuns numele, nu are atîta drept se a se supăra şi mîhni pe orice fel de critică, mai vîrtos cana şi atinge subt un nume ascuns.
     Pildă avem pe d. Săulescu în observaţiile sale gramaticeşti, în care luînd în rîs de obşte pe toţi muntenii, se iscăleşte S***; apoi, aducînd pe alţii la nevoie a se apăra, se vede la urmă silit a-şi arăta numele, foarte tîrziu, cînd rîvna de unire se făcuse o pricină de personalităţi. Din parte-mi socotesc foarte creştinesc şi generos iertarea despre orice atacuri vor veni cuiva; mişălesc şi necinstit este a ataca cineva întîi, fără nici un scop altul de morală sau instrucţie decît din urîta creştere şi deprindere de a supăra pe alţii; şi pravilnic şi iertat este cuiva de a se apăra de atacurile ceii vin. Scriitorii este bine a întrebuinţa mijloacele cel cinstite; şi redacţiile şi tipografiele rumîneşti să nu se coboare niciodată a se face organe ale neruşinării. Iar cenzorii să binevoiască a-şi cunoaşte vrednicia şi datoriile, ca să nu se facă pricină de scandal şi unealtă a demoralizaţiii literare, şi să îngrijească bine candtrebuie să ierte pseudonimele şi anonimele.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [56] CELE DINÎNTRU  JUDICATE  DUPĂ  CELE  DIN  AFARĂ
     
     
     
     Nu vă speriaţi, cititori, pentru că n-am de gînd să vă fac o disertaţie asupra artei fiziognomice; cugetul meu e curat, să vă arăt cîteva semne dupe care caricaturiştii au învăţat de a lucra.
     
     ÎN ULIŢĂ
     
     Omul care se gîndeşte la viitor se uită în sus, cel care se gîndeşte la trecut se uită în jos; daca se uită înainte, să ştiţi că are a face cu trbile lui de atunci; nu se gîndeşte la nimic daca se uită în dreapta şi în stînga; însă de l-eţi vedea să se uită des înapoi, atunci să ştiţi curat să se gindeşte la creditori.
     Omul ce merge încet se gîndeşte, cugetă sau socoteşte; cel care are în gînd să săvîrşească o trebă merge prea tare; cel care aleargă, visează la vreun succes de bani, de amor sau de deşertăciune. 
     O toaletă simplă, puţin cam neglijentă, dar curată, u mers nici prea iute, nici prea încet, o intorsătură nici laneşă, nici răoede arată un om serios, raţionabil şi bun.
     Omul ce merge creţ, clipeştre din ochi, ţine nasul înainte şi fîţîieşte umerii, este flecar, înţepat, gata pe gîlceavă şi iscoditor.
     Omul tindecheat, care îşi tot şterge pălăria, îşi tot sutură pantalonii cu basmaua, îşi şterge dinnaintea [57] hainei cu mînica, esteo minte muieratică, înţepat şi bănuitor.
     Cel care poartă lanţuri de aur ca să se vază de departe, ace late şi sperioase, inele multe şi scumpe, să ştiţi că este sau bădăran îmbogăţit, sau jucător de cărţi, sau neguţător teleleic, sau vrun prinţ italian.
     
     SALUTARE
     
     Magiasratul, profesorul sau capul de masă (stolna cealnicul), Imbrăcaţi în negre, care cu mîna în jiletă merg cam mereu, aruncă piciorul cu talîm la fiece pas şi-şi ardică pălaria prea sus cînd salută, nu e mîndru după cum se crede în genere, ci mai des om bun, binevoitor, dar, ce e drept, cam cu nasul pe sus.
     Mîndru nu e numai acela care salută cu o aruncătură de ochi sau cu o mişcare din cap, din contră e şi acela care răspunde la salutaţia dumitele cu o salutaţie aurridentă şi prefăcută.
     Singura ocazie care dă voie unui om cu spirit de a fi şi el nerod e următoare:  
     Doi oameni se întîlnesc, se uită unul la altul, încep a-şi rîde şi încep a se tot ploconi, la fiecare salamalic se tot apropie cu un pas; vin să se apuce de mînă, atunci îşi zic deodată: “Ce faci ?”, şi iar amîndoi răspund: “Prea bine, dar dumneata ?”; pe urmă rămîn  cu gura căscată: ei credea că se cunosc…
     El mare şi cel mic, cînd s-or bridi amîdoi mîndri, nu se salută: totdauna se fac că nu se văd.
     Nerodul, de zece ori de te va întîlni într-o oră pe stradă, de zece ori te salută.
     Un om ce te vede seara întru-un loc cam la o parte şi ai lîngă dumneata o damă, nu te salută, uite, şi chiar d-ai veni cu dînsul nas în nas.
     Doi oameni ce se dispreţuiesc şi se salută foarte plecat, foarte cu dragoste, să ştii că l-e frică unul de altul. 
     Bărbatul salută pe amantul cocoanei cu un aer protector, amantul surîde cînd ele la o asemenea împregiurare *[58]; datornicul salută cam zăpăcit, creditorii, cu uşurinţă; prieteşugul salută numai cu mîna, amorul – numai cu căutătura.
     Doi oameni care s-au cunoscut la o panteră (cum am zice, la o leliţă ) îşi dau buna ziua rîzînd; din contra, iau un aer serios şi adică, trist cînd se salută, fie şi întru-un bal mascat, daca s-a îmtîmplat a face cunoştinţă la îngropăciunea cuiva.
     Omul ce poartă perucă salută cît se va putea mai puţin: scoaterea căciulii totdauna trebuie să-i facă cîte un neajuns.
     
     PĂLĂRIA
     
     Pălăria, după forma şi după chipul cun e purtată, Inlesneşte mult spre studiul inimei şi minţii.
     Cel care o partă pe o ureche este nevoiaş ce va să treacă de viteaz.
     Cel care o poartă pe spate este un nătăfleţ.
     Cel care o poartă pe frunte şi ardicată dindărăt e un batjocoritor.
     Cel care o apasă drept în jos pe ochi este un deşăntat.
     Cel care o ţine în mînă cînd îmblă este un sec.
     Cel care are o pălărie totdauna curată şi şi-o ţine în bună stare este un om regulat, o minte metodică.
     Cel care are o pălărie ascuţită, cu marginile late, cu coarde late, întru-un cuvînt cel care poartă o pălărie ca nimeni, acela e o minte smintită, schimonosită, ş-apoi şi pretenţios, un fel de Sarsailă.
      
     BĂGĂRI  DE  SEAMĂ  GENERALE
     
     Omul cae tot rîde este un nerod, cel care nu rîde niciodată este un dobitoc.
     Omul cu treabă priveşte fără să vază, leneşul vede fără să privească, scotocitorul şi vede, şi priveşte.
     Tontul se prîmblă şi nu scotoceşte niciodată.
     Omul nerod scotoceşte adesea.
        
[59] PĂRUL

	Păr mare şi îngălat, care soiază gulerul şi umerii, se vede numai la cel care pretinde că e filosof şi la calfele de croitori; iar cel care se zice original îşi rade capul ca o ridiche de China.
	Tontul, fantaziosul şi cizmarul bătrîn îmblă nepieptănaţi, ciufiliţi, murdari. Dănţuitorul, coaforul (acconciatorul), ţingăul şi leul îmblă pieptănaţi linşi, pămădaţi, încărlionţaţi giur-împregiurul capului şi cu părul împărţit în două părţi dopotrivă sau nu dopotrivă, întocmai ca o păpuşă din jurnalul de mode.
	Părul aspru şi zbîrlit adesea arată pizmă; părul moale şi lins arată  răbdare; părul creţ – aplecarea către plăceri.
     Pleşuvia adesea e un semn de o inţelegere activă, - afară numai dacă omul pleşuv nu-şi va aduce părul dindărăt dinainte, că atunci  arată o minte volgară şi de duţină, sau – care e şi mai rău – dacă nu va purta perucă, că atunci e de tot sec.
     Părul cărunt înainte de vîrstă arată mizantropie, suferinţe fizice şi morale, covîrşire de muncă sau de plăceri.
     Cît pentru părul mult care nu albeşte, este pecetia şi semnul nengrijirii şi repausului; pentru acest fel de capete zice Scriptura că “a lor este împărăţia cerurilor”.
     
     BARBA
     
     Mustăţile mari, la aceia ce nu sunt militari, ascund o gură urîtă sau nişte dinţi urîţi.
     Favoritele tăiate tocmai în dreptul gurei şi acelea care, ascuţite în sus, să lărgesc în jos păna vin la gură şi la urechi, sunt găteala lăcătuşilor, cîrciumarilor, comisionarilor.
     Zugravii de a zecelea treaptă poartă cîte o bărbioară  à la Van Dyck sau ca Enric III.
     Însă barba întreagă şi mare se vede numai la modelele de prin lucrătorii de zugravi şi sculptori, la poeţii neînţeleşi, la cerşătorii de prin sate şi la leii pariziani, cărora barba le ţine loc de coamă.
     
[60] CREVATA

	Crevata se schimbă după vîrstă. Mai nainte de vîrsta de 10 ani îmblăm  cu gîtul liber de orice căpăstru; pînă la 18 ani crevata e un lucru necesariu; de la 20 pînă la 25 ani se face un lucru de dichisit: cătăm atunci cît putem să ne încadrăm mai bine obrazul şi suferim cu mulţumire jugul zgardei; de la 30 de ani în sus încădrarea începe a se face un studiu; de la 40 de ani se face o treabă: zgarda de aci se preface în proţap şi cătăm, cum ajungem acasă, să ne scăpăm de dînsa.
	Cum trece vîrsta aceasta, începe a se stinge pretenţiile noastre la frumuseţe, şi crevata se face orice vrem, nu prea ne pasă de dînsa; începe a se înmuia, a se pleoşti, sau se schimbă la faţă, sau se preface într-un sac în care ne băgăm falca, gura şi însuşi vîrful nasului.
	Aşadar, forma, culoarea, dichiseala crevatei se schimba după vîrsta noastră, cum şi după haracterul şi poziţia soţială a oamenilor. 
	O crevată moale, lăbărţată şi prinsă cum va fi în cataramă îţi arată un dezmăţat; o crevtă tare, vînătă şi strînsa îţi arăta un om fără chef, bufnitor, parcă n-ar fi dormit bine.
	Militarul in congediu rămîne credincios la crevata lui neagră cu un găitan alb. Doctorul, artistul, avocatul (însă nu avocatul amator) poartă crevata fără pretenţie şi fără guler de cămaşă.
	Cicisbeul îşi cătuşează gîtul într-o crevată  de atlas plină de creţituri şi-ntindicheată în ace. 
     
MÃNUŞELE
     
	Omul  crescut rău nu poartă mănuşi decît la paradă şi, prin urmare, nici nu ştie să se înmănuşeze: îl vezi cu nişte mănuşe d-o faţă nepotrivită cu hainele, sau ori prea strîmte, ori prea largi; de ţi le pune în mîni, nu mai ştie ce să facă  cu mîinele, de nu le pune, atunci ţi le mototoleşte şi, în sfîrşit, ţi le bagă in buzunar. 
	[61]Cel care poartă mănuşele îngălate şi găurite pe la unghii este un sărac ruşinos sau mîndru. 
	Omul crescut bine ştie să-şi aleagă, să-şi puie, să poarte şi să-şi scoaţa mănuşile cu gust. Loaza şi le cumpără strîmte lipite, încît nu mai poate nici să-şi mişte degetele,nici să-şi îndoiască mina, şi bastonul şi-l ţine în vîrful degetelor. 

     BASTONUL

	Bastonul de trestie e povinţial, cel noduros – mahalagiu, cel gros – de duţină, cel mare – tovaroş de datorie, cel prea mic – de cască-gură. Bastonul cu căpăţînă, cu fluier, cu umbrelă e de găgăuţă.
	 O căpăţînă împodobită cu pietre e îngrijire nesărată, un cap de sidef e greţos; un măr săpat cu tabachere, cu fluieraş, cu ochean este bun de o calfă ce călătoreşte. 
   	Potca ce va  să treacă şi el de bărbat îşi tîrăşte si el bastonul pe uliţă; bădăranul  ce va să se mai maimuţeze, să semene a domn, îşi crăcănează bastonul întocmai cum îşi crăcănează picioarele. Bate-podul, gură-cască îşi dă bastonul pe la nas, şi-l freacă de obraz şi de barbă. Omul vesel îşi ţine bastonul de la mijloc şi cînd cu căpăţîna, cînd cu vîrful îşi izbeşte mîna cealaltă. Omul trist şi pe gînduri duce bastonul lipit, drept in jos, cu piciorul; zăpăcitul izbeşte orice întîlneşte, fără a respecta nici picioarele trecătorilor;  şcolarul ţi-l învîrteşte pe la nasul tuturor; dobîndaşul îl poartă la subţioară; derbedeul îl ţine dupe gît cu amîndoua mîinile, şi scotocitorul, cum şi spionul poliţiei, îl acaţa de vreun nasture al hainei.
   
   CÃLŢÃMINTEA
   
   O încălţăminte fină, curată totdeauna şi strălucitoare este adevăratul sigiliu şi semn al eleganţei.
   Cicisbeul dimineaţa ia cizme de călăreţ (calul nu-i e aşa de nevoie, dar pintenii să nu-i lipsească), pe la înz îşi pune cizme de oraş şi pe seară, pantofi cu lustru.
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   
   [62] PENTRU OPINIE



	Iată ce ziceam în 1841 despre opinie, şi  mai vîrtos despre ceea ce se zice opinia publică. Ceea ce ziceam atunci se poate repeti şi astăzi, după douăzeci de ani aproape, şi va fi pentru tot  timpul, încît pentru cele conforme adevărului.
	La 1841 nu era liber a se tipări nişte asemenea idei în ţara noastră şi s-au trimis la  Cronstadt, în foaia literară a minţii. Acum se poate reproduce şi la noi; fi-vor însă oamenii dispuşi a pricepe cîte se zic spre a abandona opiniuniunile false şi a nu se mai lua după mediocrităţi  ambiţioase şi declamatorie?
	După ce va trece cititorul articolul acesta, va vedea în capătul lui şi cîte am suferit pentru dînsul în anul 1841.

					I 

	Cele mai multe rătăciri şi cele mai multe certe au provenit că încep a disputa oamenii pentru lucruri ce nu le cunosc încă bine, sau îşi fac o idee strîmbă de dînsele şi într-însa se învîtesc  fără a se putea descurca. Ca să nu vorbesc mai pe larg, rătăcirea vine că nu căutăm  a ne da sau a afla o definiţie adevărată şi dreaptă a lucrurilor despre care vorbim. De la o definiţie adevărată şi dreaptă poate cineva păşi înainte şi a trage cele mai frumoase şi folositoare urmări. De-şi va pune cineva, spre exemplu * [63], înainte  a se întreba ce va să zică sau ce este Dumnezeu şi şi-ar da o definiţie curată şi cuvenită unui om cuvîntător, acela neapărat că si-ar face o idee mai lămurită despre Dumnezeu, după care şi-ar regula şi viaţa, şi faptele a corăspunde cu principele sale şi cu veneraţia ce şi-a făcut către creatorul său.
	De se va întreba iară, plecînd  de la acest princip:  ce este patrie? ce este tată, mamă, frate, amic, patriot sau cetăţean? guvern, stăpînitor, supus, lege, jurămînt, dregător, judecător? deputat, oştean? căpetenie, subtascultare ş.c.l? ce este virtutea?  ce este răutatea?  ce este ipocrizia? ş.c.l. Dacă fiecăreia  dintr-acestea i-ar da sau i-ar afla o definiţie dreaptă, fără părtinire, fără nedominire, conforma cu filosofia şi luminile seculului nostru; daca din acea definiţie ar păşi cu înţelepciune şi treptat a dezvolta urmările ce purced din asemenea definiţiuni, le-ar cerceta la urmă, cercetîndu-le şi-ar pune nişte  principe sau temeiuri nestrămutate vieţuirii şi faptelor sale, şi în practicarea lor şi-ar lua un metod, o sistemă dreaptă şi demnă de bărbatul cu temere de Dumnezeu, de conştiinţă sau de cuvînt, de dreptate, - lumea nu s-ar mai rătăci în acestea şi nimeni n-ar mai reuşi să mai amăgească  nici pre alţii, nici pre sine.
	De la un timp încoace a început şi la noi a răsuna în gura mare mai mulora vorbe ca opinie publică. Întrebatu-s-a însă  cineva din cîţi le pronunţie pe dinarafară ce va să zică opinie publică în cea adevărată a ei însemnare din zilele noastre şi în lumea cea luminată? Vorba cristianism  e mai cunoscută între romîni decît opinie ; puţini însă sunt  cari s-au întrebat  ce va să zică  cristianism în cea adevărată a lui însemnare.Acela ce îşi va face această din urmă întrebare crez că îşi va face după aceea şi întrebarea: ce va să zică o opinie dreaptă?  care urmeaza numaidecăt din cealaltă întrebare. Făra  a încerca a explica ce va să zică cristianism, pentru că fiecare poate să ia scrisele pe care este el întemeiat şi care în toate zilele striga: “Cine are urechi de auzit să auză”, voi zice ceva despre ce însemează opinia în sine, că omul cuvîntător nu [64] trebuie să se ia după o opinie strîmbă, şi cît se poate să fie vătămătoare o opinie falsă. 
	Cine ştie ce va să zică părere, ştie şi ce va să zică opinie; pentru că opinia este o părere. Însă  aceea ce ni se pare nouă nu este totdauna nici adevărul, nici dreptul. Un om zice : “mi se pare cutare”; dar acel “mi se pare” totdauna este mai fără putere decît cînd ar zice: “ştiu sau cunosc cutare lucru”.
	Părerea unuia, bună sau rea, de multe ori se întinde între mai mulţi, pînă  poate ajunge o părere generală, şi de aceea se zice opinie publică; omul înţelept cercetează  însă dacă  acea opinie este bună sau rea. De multe ori un partit mai cu putere îşi face  face o părere, şi părerea sa şi-o botează singur opinie publică. De multe ori un om, pentru înfluinţa ce are asupra altora, dîndu-şi  părerile sale  care fac o părere  de căpetenie, lumea le adoptă şi, de aci, se formează o opinie publică, bună sau rea, şi domneşte ani şi seculi întregi uneori, pînă cînd  luminele şi descoperirile ce aduc seculii, un geniu mai cutezător  şi analitic al lucrurilor se scoală  a se lupta cu prejudiţele seculului său care forma opinia acelui secul, le răstoarnă din temelie şi formă o altă opinie despre cutare şi cutare sujet. 
	Cînd o opinie bună domneşte într-un popol în  oarecare secul, acea opinie prepară seculi de fericire, şi fiece om înţelept şi onest se întrece a cîstiga în acea opinie, pentru că, cîştigînd într-însa, cîştigă în stima viitorimii ce sa va bucura de fuctele acelei opiniuni.
	Cînd un popol sau într-un secol, prin viclenia unora şi neghiobia altora cu influinţă, începe a domni o opinie rea şi nedreptă, acea opinie este ciuma politică acelui popol, şi seculul acela prepară alţi seculi de nenorocire şi de servitudine urmaşilor. Cine se întrece a cîştiga în asemenea opinie publică, se înfige a cîştiga peste sine şi peste urmaşii săi blestemul secolilor viitori, şi toţi cîţi se luptă a derăpăna asemenea opiniuni, aceia se sacrifică a fi batjocura oamenilor seculului său, se pun în stare a fi persecutaţi de lume, şi aceia sunt bărbaţii cărora omenirea le este datoare toate înaintările sale.
     [65] Temîndu-mă că nu voi fi înţeles, mă voi depărta de a aduce de exemple împrejurări politice şi fapte ce s-au întîmplat la alte naţiuni a cărora istorie nu o cunoaşte publicul romînilor. Voi aduce înainte ceva despre începutul şi creşterea cristianismului şi cîteva din istoria patriei noastre, objete de toţi cunoscute şi mai interesătoare.
	Închipuirea ca şi-au făcut cei dintîi întemeietori ai idololatriei despre dumnezeire a fost întru a îndumnezei soarele, luna, stelele, norii, ploaia ş.c.l; a îndumnezei virtuţile, patimile, a le da atribute, a le ardica altare, a le hotărî sărbători şi sacrificie. Aceasta au făcut-o sau din rătăcire, sau din viclenie, sau din  rătăcita părere de a vorbi oamenilor celor dintîi după inţelesul lor, dîndu-le  o religie cu totul materială. Părerea aceasta s-a făcut  o parere publică şi, pînă  la Socrate, grecii, romanii, toate naţiunile Africei şi Asiei, afară de ebrei, toţi credea în mai mulţi dumnezei, alţii mai mari şi alţii mai mici, şi chiar dupa temeiurile unei asemenea  religii ai ideilor înrădăcinate  cu dînsa, de la cel mai simplu sau cumplit om şi pînă la Omer şi Aristotele, împarţea  oamenii în două clasi, adică în liberi şi sclavi, şi părerea despre sclav în genere era că el este un lucru, iar nu un om. A onora cineva nişte dumnezei închipuiţi cu patimi, cu amor, cu nelegiuiri, ucigători de tată şi de fii, a le aduce sacrificie, în părerea publică vrea să zică  a fi un om pietos, virtuos, onest, adică, după cum zicem azi în ziua de astăzi, om cu frica lui Dumnezeu. Socrat  cel dintîi vine să  derapene asemenea păreri şi să  dezamăgească oamenii de la nişte asemenea spaime de virtuţi întemeiate pe rătăcire şi nelegiuire, şi arată concetăţenilor  săi adevărata morală, unitatea dumnezeirei şi oarecum nemurirea sufletului. Urmaşii sau discipolii lui încep a întinde filosofia şi morala lui şi, prin urmare, mai despre toate  o diferită opinie, care, cu cît se întinde, cu atîta mai mult lumea începe a se îndoi despre părerile bătrînilor. 
	Apare cristianismul, care arată dumnezeirea în trei feţe, care botează sau spală pe om de cele trecute în numele acestei trinităţi, adică îi dă o garanţie că creşterea lui va fi întreită: materială- prin cultura artelor *[66], spirituală sau înţelegătoare- prin cultura ştiinţelor, şi morală- prin combinarea la un loc a creşterii celei materiale şi celei spirituale; adică arată că, botezînd corpul în numele Tatălui, Fiului şi Sfîntului Spirit, este o garanţie întărită prin sigiliul darului şi jurămînt că i se va spăla  şi curăţi corpul şi spiritul şi inima prin întreita creştere a artelor, ştiinţelor şi a simpatiei sau a dragostii care este Dumnezeu.
	Apostolii lui Dumnezeu sau ai CuvîIntului predică Evanghelia, adică vestirea binelui, adică învăţăturile cele sfinte şi drepte ale cuvîntului, care urmîndu-le tot omul, negreşit cată să aştepte binele, pentru că şi vine.
Oamenii ce trecea de oneşti, pietoşi sau cu frica lui Dumnezeu în seculi dinaintea lui Hristos în ziua de astăzi ar trece de pierduţi, fără credinţă sau, într-un cuvînt, păgîni. Cel care, pentru promisia ce a fost  dat unui zeu sau pentru veneraţia  ce avea către dînsul, aducea la altar să injunghie pe fiul, pe sclavul sau pe inemicul său învins, şi pentru aceasta trecea de pietos şi se bucura de  consideraţia publică, în ziua de astăzi oamenii l-ar ucide cu pietre. Învăţatul  sau filosoful cu ideile numai cele după atunci ar trece de înnorantul sau pendantul cel mai ruginit ş.c.l.
	Să venim la ţara noastră. Citească cineva istoria, să vaza ce păreri au domnit din secul în secul. Ca unui istoric, poate că mi-ar fi iertat a le lua d-a rîndul şi a arăta de ce uneori  ţara noastră a fost mai fericită şi pentru ce alteori  şi mai totdeauna a fost prada intrigelor şi a părerilor false. Însă cată să tac; tractatul meu nu este de istorie – şi cine mă pune pe mine să recerc în timpii trecuţi cînd voi să vorbesc de opinie şi cînd poci să am exemple foarte de curînd, pipăite şi văzute de cei care ma citesc? 
	Împregiurările timpilor şi intrigele necurmate, care totdeauna au fost pierirea şi blestemul acestor două ţări, aduseseră pe rumîn să crează că alta este neamul boieresc şi alta neamul romînesc; numele romîn în părerea publică înseamnă o batjocură; a fi cineva  folositor publicului în părerea publică semăna un sec sau [67] un nebun; un copil dacă învăţa mai multă carte, în parerea publică era luat în rîs, că o să se facă popă sau dascăl. A fi cineva dascăl sau invăţător public, in părerea publică pînă mai deunăzi nu însemna foncţionar public: ”Dascăle, vino de trage clopotul", sau ..”Dascăle, cum au mers azi copiii?" era un titlu mai de aceiaşi valoare. A fi cineva dascăl intr-o curte boiereasca tot mai însemna ceva, dar şi atunci era tot “jupîn dascăle” . Ca să poată cineva  reuşi in lume, părerea publică era că se cuvine de mic a fi dat la stăpîn să ţie cureaua cîţiva ani, ca să poată merita frumosul titlu că este “omul cutăruia". Boierii însuşi îşi da fiii să serve altor boieri, ca să se roază cu servilismul, iar nu cu serviţiul; a fi în serviţiu în timpul acela însemna a fi în chiverniseală, şi a fi în chiverniseală – daca ştia a vorbi la o parte cu bre, rumîne! Şi la alta cu neiculiţă; daca ştia a pune în lucrare proverbul acela: “Pupă pe romîn în bot şi ia-i din pungă tot”- în opinia publică trecea de om al trebei, om care ştia să scoaţă  lapte din piatră. Cînd un părinte avea un astfel de fiu,se credea fericit în opinia publică; cînd cineva îşi  mărita fata, întreba de ginere daca are astfel de calităţi şi daca este omul cuiva.Neguţătorii se sărăcea cumpărînd caftane sau boierii, şi această părere din toate era cea mai sănătoasă, pentru că cumpăra un drept d-a se face stăpîn pe alţii (care nu era puţin lucru pe atunci) şi a-i robi atîţia scutelnici şi posluşnici. Banii daţi pe caftane era bani prea cu  siguranţă puşi la dobîndă, care da două sute la sută. Multe d a'de astea făcea pe atunci opinia publică; multe aş mai zice dintr-însele, dar poate nu vor fi trecut toate ; şi cine n-are de gînd să guste fericirea martirilor, să nu se puie să combată obiceiurile ce se mai află încă în fiinţă. Pentru cele trecute, vorbească cît va vrea, că trece ; şi acestea despre care vorbii, mulţumim Domnului că au trecut! şi stau de mă uit la dînsele ca cel care scapă cu părul vîlvoi din ghearele celor cari îl alung după urmă şi de departe îi ameninţă. În aceasta îmi place vorba aceluia ce a zis să-şi  facă, cineva o puşcă lungă d-acasă pînă la bătălie; [68] şi vezi, d-aceea sunt om pacific, nu voi să supăr pe nimeni, că nu mă lupt cu nici un obicei din cîte se mai află încă în fiinţă, ba încă le şi laud: oh, ce mai obiceiuri! ce mai obiceiuri !
	Am auzit odată că zicea unii despre mine că eu nu ştiu să linguşesc, şi o asemenea defăimare n-am suferit-o odată cu capul. A pîrî cineva pe altul că nu ştie să linguşească este întocmai ca şi cînd l-ar defăima că omul acesta, putînd să facă pe oameni a se bucura, îi face totdauna a se mîhni, -  şi o asfel de pîră este foarte rea, e mai rea decît i-ar ieşi cuiva numele că este hoţ, mai vîrtos în zilele noastre; o asfel de pîră face pe cel defăimat nenorocit în toate viaţa. Şi de aceea am hotărît şi eu să dau o probă pipăită că ştiu să linguşesc şi să laud: oh, ce mai obiceiuri ! ce mai obiceiuri!
	


					II

	Dar am ieşit din cugetul ce îmi propusesem; aşa e cînd se abate cineva cînd în dreapta, înd în stînga şi nu-şi caută de cale. Eu vorbeam de opinie. 
     Înfiinţarea Regulamentului organic, punerea lui în lucrare, şcoalele rumăneşti începute de la anul 1818 începură a schimba opinia publică. Însă ca să se formeze o opinie dreaptă, care să aducă fericirea naţiunii, cată a se lămuri mai întîi şi înţelege objetele despre care vrem a ne face opinia; cată, adică, mai întîi să ne dăm o definiţie curată a oricărui objet despre care vorbim sau lucrăm. Vorbele: guvern, stăpînitor, dregător, judecător, lege, jurămînt, patriot şi patrie, constituţie, libertate, deputat, opoziţie şi alte d-alde 
astea sunt în gurele noastre pe toată ora. De cît le-am tot pronunţa în toate zilele şi ne-am disputa într-însele şi pentru dînsele, n-ar fi mai bine să ne întrebăm unul pe altul şi să aflăm ce va să zică în adevărata lor însemnare, şi pe urmă, să lucrăm după cît ne iartă mijloacele şi împrejurările? După  ce ne-am întrebat ce este [69] guvern, întrebatu-ne-am ce fel de guvern are ţara noastră care este poziţia ei geografică şi politică ?şi care sunt mijloacele ei materiale şi morale? În vîrsta celorlalte state, întrebatu-ne-am de ce vîrstă este ţara noastră? şi gînditu-ne-am ca după vîrsta în care se află să i se dea şi învăţătura cuvenită ca să i se facă educaţia? Salt în natură nu se face; nu poate cineva să dea în mîinele copilului ceea ce să cuvine a se da în mîinile bărbatului.
     Se înşira mai sus un vocabular de cîteva vorbe, precum: stăpînitor, supus, tată, fiu, căpetenie, subtascultare ş.c.l .Hei bine! nu pot fi toţi oamenii numai stăpînitori sau iar numai supuşi, toţi numai căpetenii sau  toţi numai subtascultare, toţi popolii indipendenţi sau toţi numai în servitute; pentru că mai adesea fiecare îşi este singur cauza stării în care se află sau, cu alte cuvinte, fiecare este demn de starea în care se află şi o merită: copilul este demn de starea copilăriei, bărbatul de starea bărbăţiei şi bărbatul copilălros de starea epitropiei. Nu pot fi toţi oamenii numai de o stare; pot însă să fie mai mult şi mai puţin fericiţi în starea în care se află, de se vor purta cu înţelepciune în datoriile sale şi se vor nevoi cu înţelepciune a ieşi din acea stare de le va fi neplăcută, cu înţelepciune,zic, ca să nu dea din lac in puţ .
     Aşa, ca să se poată forma o opinie dreapă în ţara noastră, asfel precum este, şi această  opinie ca să poată aduce fericirea naţiunii, stima de la celelalte naţiuni şi simpatia legiuiţilor noştri epitropi, cată ca fiecare romîn  să-şi cerceteze mai întîi în parte profesia şi dregătoria  sa şi datoriile ce are a împlini într-însele de la împlinirea datoriilor deculă şi dobîndirea drepturilor. Pe urmă, să cerceteze în general poziţia ţărei şi vîrsta ei, după, cum zisei, pe lîngă vîrsta celorlalte ţări, mijloacele ei cele materiale şi morale, şi apoi, pe o dreaptă judicată cu o minte întreagă şi sănătoasă, să urmeze după căt îl iartă mijloacele cele din afară. Purtarea într-acest chip a fiecăruia din cîţi să zic căpetenii şi invăţaţi va putea să formeze o opinie publică dreaptă şi folositoare.

[70]III

	Noi suntem într-o epohă cu adevărat dificilă, în care şi cei cu bune cugetări cată să-şi facă educaţia profesiunii în care se află, şi de multe ori greşind, să înveţe; suntem într-un timp cînd o prefacere sau o reformă abia îşi luă începutul. Să cercetăm însă cum
s-au operat în lume prefacerile cele bune sau nişte asemenea prefaceri ca a noastră.
     Or că  un despot autocrat cu bune intenţiuni a zis: ,,Aşa voi", şi a început a pedepsi, tăia şi spînzura pe oricine i s-ar fi opus; sau că  instructorii popolilor au început a scrie şi a propaga cutare doctrină sau cutare sistemă. Fiecare scriere ce ieşea răsufla şi răspîndea nişte idei nouă şi prepara o epohă nouă. Părerile cele bune au început a se întinde între mai mulţi, şi apoi, daca iniţiatorul unei reforme ajunse a avea în partea sa totalitatea sau majoritatea naţiunii, atunci prefacerea s-a făcut în pace şi pe calea legală; iar de avu numai o minoritate însemnătoare, atunci s-a aşteptat ocazia favorabilă şi s-au spart obstacolele printr-o revoluţie, în care s-a început o luptă între cei cu ideile vechi şi ruginite şi între cei cu ideile nouă şi mai folositoare. De a fost victoria în partea ideilor, 
aderărurilor noua, propagatorii reformei au luat frînele guvernului în mîinile lor, şi diregătoriele statului s-au încredinţat la bărbaţi într-ale cărora capete acea reformă se elaborase şi se matorise deja de atîţia ani. Adversarii au cătat să treacă pe sub ghilotină daca nu s-au tras la o parte şi să lase a guverna pe cei ce au fost elaborate ale reformei şi era pătrunşi de adevărurile şi de foloasele ei.
La noi cum s-a întîmplat ? Alţii au elaborat Regulamentul,şi noi, tot acei oameni ai trecutului, cu idei de chiverniseală şi de ,,aşa voi"', ne-am schimbat numai vestmintele, ne-am lăsat părul să crească  şi ni l-am tuns, ne-am ras barbele, ne-am lepădat papucii şi ceacşirii, ne-am pus în loc de ceacşiri pantaloni, în loc de papuci galbeni cizme cu lustru, şi am început a ne acconcia şi încîrlionţa părul, a ne încrevăta gîtul, şi credem că am schimbat şi ideile cele [71] vechi ale fanariotismului şi ale ienicearismului! Nu,însă, aceasta nu este încă nimic, pentru că era prea firesc; la asemenea împregiurări, cei cari se vor naşte şi se vor creşte în regimul aşezămintelor nouă, aceia le vor preţui mai bine, le vor servi şi vor simţi rezultatele lor bune sau rele. 
Culpa noastră este că, fiindcă, am schimbat veşmitele, credem că cată neapărat să fim şi diregători buni şi drepţi, şi deputaţi aşa după cum cere legea. Nu putem să fim; pentru că, şi de am voi din toată inima, de multe ori cădem în erori şi călcăm legea, pentru ca suntem învăţaţi cu alte deprinderi; culpa noastră este iară ca, dacă comitem erori şi nelegiuiri, nu căutăm a ne îndreptaunii pe altii şi a ne ierta cît se cuvine, - căci tot omul are nevoie de indulgenţa altora, - ci fără a vedea eroarea şi nelegiuirea noastră proprie, ce de voie sau fără de voie comitem, ne acăţăm de a fratelui nostru şi o divulgăm mărind-o şi ne servim cu dînsa la cugetul ce avem; cu dînsa semănăm discordia şi cearta, cu dînsa ne mînăm mai departe intriga, sau, daca nu aflăm nelegiuiri sau defecte, atunci inventăm de la noi, asuprim şi calomniem cu dînsele pe adversarii noştri; şi daca nu putem reuşi nici cu acest nenorism sau machiavelism, atunci alergăm la şicane, la nimicuri, ca să încurcăm lucrurile şi minţile, disputăm pentru bagadele, nu facem că nu pricepem adevăruri învederate, ca să timporizăm, şi astfel se pierde timpul pentru cele de folos public. Aceasta este culpa, aceasta va aduce într-o zi pieirea acestei ţări, cînd tot ceicari intrigă şi se ceartă şi se calomnie şi se încurcă au să piarză; pentru să săteanul ce ştie el de d-alde idei vechi şi idei nouă ? el to săten va fi şi tot capitaţia sau alt tribut îşi va da şi atunci ca şi acum.
     Cu numirea de regulament, unii, cari se află la hotarele unde de tremină ideile vechi şi ruginite şi încep cele nouă, cu numirea de regulament înţeleg o constitutie şi un depozit sacru al siguroanţei şi fericirii fiecăruia; înţeleg, adică, o cumpănă între puterea guvernului şi între aleşii şi reprezentanţii zişilor aristocraţi (pentru ca reprezentanţi ai naţiunii întrege încă ne avem, de nu va fi guvernul de cînd în cînd spre a o [72] reprezenta). Numele de putere absolută sau de voie necombătută este astăzi urîcios la cei mai mulţi, pentru ca cel puţin legea de astazi iartă fiecăruia de a-i fi urîtă puterea absolută, şi de a o spune în public, numai să o spuie în mod legal. Însă atunci ura aceasta este întreagă şi legală cînd vom urî rău oriunde îl vom vedea. Însă cugetat-am vreodată că felul guvernului nostru este un fel de cumpănă între Guvern şi ădunarea generală ? şi că de va trage Guvernul mai mult, atunci e nedreptate,precum şi de va trage generala Adunare mai mult este iar o nedreptate ? Cugetat-am iar că, daca vor ajunge înpregiurările asfel cum fiecare parte să-şi puie puterile ca ea să tragă mai mult (că de nu va trage mai mult e pierdută, după ideia ei), atunci, în asemenea nefaste împregiurări, cugetat-am că va să zică, daca nu putere absolută, cel puţin tendinţe către puterea absolută şi de o parte şi de alta ?
     Cari sunt acei dregători sau aci deputaţi cari, piund mîna pe Evanghelie şi pe inima sa, să poată striga înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor: “Eu în toată curgerea vieţei mele n-am fost dominat de spiritul împerecherei; în partite nu m-am amestecat, nu m-am uitat niciodată la animozităţi, n-am fost dominat de setea sau dorinţa sau idea răzbunării, am stat rece şi drept cînd nu mi s-au satisfăcut interesele sau capricele; n-am căutat decît interesele publice; în timpul deputăţiei mele, cînd tractat chestia clăcei şi a clăcaşului, n-qam căutat să-mi îndoiesc şi să-mi întreiesc veniturile moşiei; am sacrificat de la mine şi am apărat şi cauza bietului sătean ce n-a avut, nu are reprezentant; fiind de datoria deputatului a se chibzui despre chestiuni publice şi folositoare, ca instrucţia publică şi luminarea naţiunii, faciliterea şi înflorirea comerciului, alplanirea comunicaţiunii, întinderea şi dezvoltarea industriei, desfiinţrea abuzurilor şi a prelungirii judecăţilor, ieftinirea şi amelioraţia celor de primă necesitate spre nutriment, locuinţă şi încălzire; avînd toate acestea înaintea ochilor în timp de cinci ani (ai periodul reprezentativ ), nu le-am lăsat la o parte ca să mă ocup a-mi satisface ambiţia [73] sau ca, cu dreptul de deputat spre a-mi vărsa patimele şi a-mi face o răzbunare despre toate cîte am ambiţionat şi nu mi s-au împlinit”?
     Hai ! urît mi-e să văd cumpăna trăgînd din partea Guvernului; urît însă îmi este de atîtea ori mai mult s-o văd trăgînd din partea generalei Adunări, pa cît sunt mai mulţi cei ce se acaţă de dînsa !
     
     IV
     
     Mi-aduc aminte, în anii trecuţi un romîn a întrebat pe un călător străin şi înţelept, ce trecu prin ţara noastră, daca se cuvine a se forma şi a se susţine o opoziţie (de o stîngă sistematică) în această ţară. Şi el răspunse: “Fiţi înţelepţi, domnilor !” Cu aceasta ce a voit să înţeleagă ? că nu se cuvine , adică, a se forma o opoziţie ? Nu, ci parcă le-ar fi zis: “Fiţi cum sunt adevăraţii filosofi: cercetaţi mai întîi ca va să zică vorba opoziţie în cea mai adevărată şi înţeleaptă a ei însemnare, adoptaţi nişte pricipe demne de bărbaţii seculului acestuia şi de creştini, principe după care să vă puteţi susţine la unele şi a vă opune la altele, find totdeauna cu adevarul. Opoziţia voastra să nu provie din interesul personal sau din spiritul intrigei şi şicanei, nici din plăcerea copilărească – ca să nu zicem dintr-o curată fanfaronadă – de a figura între opozanţi cu loc fără loc, cu timp fără timp, cu cuvînt fără cuvînt: faceţi naţia dumneavoastră cum să poată cugeta bărbăteşte şi apreţui pe cei ce în adevăr apără drepturileei; cu un cuvînt, deveniţi asfel cum să puteţi a vă opune aşa cum pretutindeni se opun adevăraţii bărbaţi ai naţiunii.”
     “Fiţi înţelepţi” în opoziţia va să zică iară: cercetaţi, studiaţi bine objetul sau chestia la care voiţi a vă opune, şi apoi opuneti-vă pînă în capt. “Fiţi blînzi ca columbii şi înţelepţi ca şerpii”. Şearpele niciodată nu provoacă; cînd însă se vede în nevoie, atunci nu provoacă; cînd însă se vede în nevoie, atunci muşcă şi el, răpede şi el moartea; şi [74] întru-aceasta prefere a-şi apăra capul şi a scăpa decît a muşca pe adversariu. Atunci numai muşcă cînd cu muşcarea sa scapă sau piere cu inemiculsău. “Fiţi înţelepţi”, pentru noi în parte, romînii, va să zică iară: luaţi aminte la starea în care va aflaţi şi nu vă compromiteţi ţara şi pe voi înşivă. “Fiţi înţelepţi”, va să zică iară: fiindcă ziceţi că aveţi cugetări bune şi zel pentru cele publice, faceţi cum să puteţi totdeauna fi în Adunarea generală şi în gregătoriele ţărei ca să puteţi totdeauna face binele, iar nu să lăsaţi pe cei răi sau nebuni să vă mai zică: iertaţi cîteodată sau treceţi cu vederea defectele, ca să vă puteţi folosi din capacităţile şi virtuţile fraţilor voştri.
      
     V
     
     Nu se cuvine a mai trăi amăgindu-ne pe sine, vrînd a mai amăgi şi pe alţii; de ajuns erorile ne-au adus din rău în mai rău. Bine ar fi ca, orice vorbă ne vine înainte, să cătăm mai întîi a afla ce însemnează în adevăr; şi cînd vom pricepe bine că opoziţia parlamentară va să zică dezbatere fără patime, fără animozitate, explicare şi lămurire între mai mulţi spre aflarea adevărului, atunci vom adopta binele şi ne vom opune cu prudenţă la cele rele; vom căta, adică,ca în lupta noastră să nu ne strivim capul. Nu se cuvine a crede sofismelor şi adulărilor ce ne aduc zişii amici de cauză sau funcţionarii partitului în care ne aflăm şi carii sunt sau oameni împinşi de acelaşipatime ca lae noastre, sau nişte paraziţi adulatori de profesie, ce astăzi trăiesc cu spesele noastre şi mîine cu ale altora. Aceştia mint de profesie pentru un pantalon sau o invitaţie la masă, ne culmă de flaterii şi nu au întru nimic de a asemăna cu Catoni şi cu Bruţi. Să nu mai credem că părerile, ideile [75] închipuirile ce se învîrtesc în cercul în care ne aflăm sunt şi opinia publică sau pot să fie în stare de a forma opinia publică. Opinia publică ! Cu vorba public întotdeaunaoamenii au înţeles întregul laun loc al tutulor stărilor şi condiţiunilor de oameni ai unei societăţi sau unui popol, unde intră şi săteanul, şi meşterul, şi neguţătorul, şi eruditul, şi cel neerudit, şi boierul mare şi boierul mic.
     Şi dacapublicul va să zică toţi şi daca opiniunile noastre ale unora le numim noi înşine opinie publică, să întrebăm pe sătean ca să ştim ce opinie are de noi… Amăgit todeana, nefiind mai niciodată sigur de productul muncei sale, nici însuşi de zilele sau de timpul său, totdeauna dînd, fără a putea nici şti să ceară cuvînt pentru ce dă, luat de la coliba să spre a servi necesităţilor, voilor şi capricelor noastre, - el, cînd ne vede certîndu-ne sau aude că ne certăm în generala Adunare, zice: “Se mănîncă lupii pe biata vacă sau alte vorbe exprimîndu-se mai nefigurat: “S-au adunat boierii (el nu zice însă boierii) să se chipzuiască; cine ştie ce potop a mai da pe bieţii creştini !…” Cine s-a adunat vreodată a se chipzui pentru folosul lui, cum să-i îndoiască brazda (prin instituţiuni agricole), să-i dea şcoale de meşteşugurile necesarie ? cine i-a spus lui vreodată că au fost Catoni şi Bruţi pe lume ca să ne poată asemăna cu aceia, cînd în adevar le vom semăna ? ce opinie are săteanul de noi sau, pe limba lui pînă acum, la ce terfelog ne are scrişi ? şi fiindcă nu ştie carte şi nu ştie scrie, prin urmare crestează cu ţifre latine (pe răboj).
     Să întrebăm şi pe meşter: ce opinie are de noi ? Batjocorit totdeauna, luat cu forţa să ne lucreze, înjurat şi bătut cvand îşi cere salariul, mai totdeauna amăgit – totdeauna e în prepus, nimic nu crede şi cît poate amăgeşti şi el, ca să-şi mai scoaţă din capete;despreţuit de concetăţenii săi, fireşte, îi uraşte şi el; ca izolat, e neapropiat, neciolpit grosolan, fără nici o deprindere cu buna-cuviinţă, and aude şi el că ne certăm în generala Adunare, el Stie că totdeauna ne-am pus sufletul cu dînsul şi niciodată pentru dînsul; ştie că niciodată nu ne-em ocupat în favoarea lui, ca să [76] facem ceva pentru binele lui. Cine a cugetat vreodată a-i însuti ciocanul, a-i înmulţi şi perfecţiona pila, a-i însuti şi înmii fusul, a-i dirige linia şi ghiuneea, a-i regula dreptarul, a-i îndrepta cumpăna ? Care, dar este opinia lui despre noi ?
     Să întrebăm şi pe neguţător: ce opinie are de noi ? El se uită în catastihul său, şi cînd vede cît are să ia şi ce are să dea, cînd poliţa ce i-a prezentat cată să o plătească la scadenţă şi cînd, unde cere dreptul său ce are să ia, iese scos afară cu ruşine; dacă face faliment, blestmă şi el, şi copiii lui şi tot neamul lui; iar daca scapă cu poliţele plătite, atunci e nevoit a se despăgubi de multe dobînde ce plăteşte, prin încărcăture la catastih de la cine are şi el să ia. Cine s-a chibzuit sau cine a cugetat încai la asigurerea averii şi onorii lui, cine a cugetat la o bancă naţională la încuregiarea şi înflorirea comerciului? Sau de a cugetat vreodată, cine l-a chemat şi pe dînsul, daca nu ca menbru Adunării (pentru că el n-are nas să-şi aibă şi el reprezentantul său), încai în parte acasă, să-şi dea şi el părerea. Ca unul ce-şi cunoaşte mai bine foloasele şi pierderile meseriei sale ? are este  opinia lui despre noi ? 
     Să întrebăm şi pe bărbaţii erudiţi, pe oamenii ştiinţelor: ce opinie au de noi ? Totdeauna poroclit sau apostrofat cu supranumele loghiotate şi dascăle ; totdeauna simţindu-şi capacitatea şi seriozitatea, neîncetat respins înapoi şi invidiat cînd se întîmplă a intra în vreo foncţie publică, rezervate, în contra tutulor legilor scrise, pe seama numai a unora familii; neîncetat în luptă cu prejudiţiele şi totdeauna în prada lor, blestemîndu-şi soarta că au cheltuit părinţii lui spre a-i da o instrucţie, cînd cu acei bani ar fi putut cumpăra (în timpii lui Caragea) vreun caftan de un rang însemnător, care să-i fi dat drepturi în soţietate, - el, omul instruit, înţelege mai bine decît oricare altul pentru de este cearta în Adunarea generală. Cînd vreodată în sînul acestei Adunări s-a luat cu dinadinsul în cercetare chestia şcoalelor sau a instrucţiunei [77] publice ? Şi cînd în treacăt aceasta s-a pus pr tapet în Adunare, cărui profesor nu i-a sîngerat inima ? Care boier (de cei căftăniţi de pe atunci) nu s-amuitat la proesori ca la nişte paria politici, pa cari nici rangurile, ce le-a dat guvernul ca să realte această ramură, n-a putut să-i spele în ochii vechilor caftanlîi de îngălarea romîniei, ca să-i poată considera de un neam cu dînşii, - de neamul, adică, boieresc ? Ce opinie au profesorii sau cei instruiţi de noi (adică de dumnealor) ?
     Să întrebăm şi pe boierii de a doilea şi a treilea clase (cari, aceştia, sunt vigoarea şi inteligenţa naţiunii, pentru că nu avem încă burghezie), să-i întrebăm şi pe dînşii: ce opinie au de noi ? totdeauna porocliţi cu numele de ciocoi (pentru care sunt nevoiţi şi ei a întoarce vorba Inapoi), neîncetat ei împlinind serviţiurile cele mai grele şi mai serioase ale statului, cunoscînd ei mai bine şi ale ţărei, şi ale foncţionarilor, subt supuşi şi obligaţi ca ei să împlinească şi datoriele foncţiunilor boierilor celor mari, cari nu ştiu ce li se face prin cancelariile respective şi cari n-au altă grijă decît ei să ia lefele şi foloasele mari şi alţii să asude ziua şi noaptea spre a împlini serviciurile.Boierii de al doilea şi a treilea clase văd bine că, fără a exista nici o lege scrisă, drumul lor li s-a închis la foncţiunile înalte (oricît ar îmbătrîni în serviciuri subalterne), văd toate obstacolele ce în contra legilor le s-au supus înainte, că invidia şi interesele nu mai a vreo cîteva familii le-a daricadat poarta foncţiunilor celor nalte, la care pe rînd, după vechime, patria întotdeauna a chemat pe toţi fiii ei. Ei, boierii de a doilea şi a treilea clasi, cunosc foarte bine ura şi invidia ce le poartă cei mari şi cum le opun obstacole ca să nu ajungă niciodată la aceleaşi grade cu dînşii după cum a fost din vechime, şi că cei mari rangurile şi foncţiunile nalte le rezervă pentru fiii lor. Ura celor zişi mari este atîta încît şi daca vreodată guvernul, considerînd serviţiurile şi capacitatea vreunui fonţionar subaltern, îl înalţă, după spiritul şi litera legilor, la rangurile superioare, această [78] dizgraţiată capacitate cu îndelungi serviţiuni nu poate scăpa de numele de ciocoi ce îl dau neîncetata rumano-fanarioţi. Um se uită oare oficerii coconaşi şi părinţii lor la colonelul Solomon, care, în virtutea serviţiurilor sale îndelungi şi cu sîngele său, ajunse la rangul meritat de oficer superior ? Şi cînd guvernul s-ar deternina a fi drept şi a se uita cu acelaşi ochi la toţi oştenii ţărei, de la soldat pînă la maior cum a fost nevoit să se uite la d. Solomon şi să-i dea rangul cuvenit, ce n-ar face toată zisa ierarhie mare în contra unui asemenea act de dreptate legală după legile noastre pozitive ? Ştiu foarte bine boierii de a doilea şi a treilea clase care este patriotismul acestor Catoni şi Bruţi; şi nu-şi pot face altă opinie despre dînşii decît aceea de care sunt în adevăr demni. 
     
     (Acestea le ziceam acum 19 ani, adică la 1841; asfel pledam atunci cauza săteanului, a meşterului, a neguţătorului, a profesorului şi a boierilor de a doile şi a treile clasi, adică a naţiunii întregi; pentru că boierii de prima clase, o parte mare era fanarioţi sau pui de fanarioţi, şi o parte, creature a acestora; iar cei cari era adevăraţi romîni, ca Băelni, Văcăreşti, Cîmpineni . . . , aceia era de opiniunile noastre, aceia era persecutaţi ca şi noi pentru că conserva simţimentele părinţilor şi moşilor lor, ce au fost adevăraţi boieri. Acestea le ziceam; şi cine mai nainte de acest articol al opiniunii a cutezat a se pune atîta în contra puterii ? Dizgraţiaţii pretinşi boieri mari de pe atunci credea că le voiesc, pentru că am voit să-i împung, să-i deştept, să-i fac a reveni pe calea legală a instituţiunilor patriei, a pune la cale rerformele cerute de epohă prin ordinea legală. Nu m-au ascultat, dizgraţiaţii, m-au persecutat, şi a venit timul cum să dea ţara de rîpa prin înţesămîntul lor şi să piarză şi ei, şi ţara; pentru că dorinţele mele nu era ca să cadă incapabili spre a sui nebunii şi străinii, şi necapacitatea să dea locul la soarele patriei, adevăratelor capacităti experimentate. Mizerabili căzură atît, încît astăzi au nevoie de mizericordia şi de ajutorul nostru; [79] astăzi cată să ne însutim puterile spre a combate, mai mult decît pe dînşii, pe nebuni şi pe străini; avem cu toţi să ne punem forţele de a scăpa de filoromîni,ce ne sugrumă cu dragostea.
     Va să zică însă cineva că n-a fost aşa de mare curagiul nostru, căci, pe cînd combateam pe de o parte pe trîntorii patriei în putere, pe de alta susţineam guvernul, după cum se vede la vale. Dear fi fost vreun guvern tare ca în Rusia şi aiurea, prudenţa ne-ar fi îndatorat de a fi politici, spre a nu ne înmulţi inemicii; însa guvernul de atunci ea condamnat la cădere, şi a susţine cineva un guvern condamnat, căzut în contra inemicilor săi potenţi, este unul din cele mai rare curagiuri; proba este persecu un guvern condamnat, căzut în contra inemicilor săi potenţi, este unul din cele mai rare curagiuri; proba este persecţia ce avui şi am suferit şi încă sufăr.
     Pe toţi am  apărat şi servit peste putinţele mele, şi tot ce a fost debil şi căzut n-am avut inimă a combate. Adversarii ce totdeuna am combătut şi combat încă au fostţarismul trecut şi actual, pe cît seamănă cu cel trecut, pe adevăraţii ciocoi mari, iar nu pe boieri, şi toţi şarsailii politici şi literari. Cu cei ce ma luptam la 1841 şi mai nainte mă lupt şi astăzi.
     În principele noastre de a susţine echilibrul între guvern şi naţia legală, n-am putut decît a conbate guvernul arbitrariu şi de a susţine guvernul paralizat; şi susţinînd guvernul desputernicit de atunci, nu sustnean persoana cuiva, ci guvernul în abstract, după cum se vede aducînd înainte fapte a mai multor guverne succesive.)
     Iată cum continuam :
     
     Cine a stabilit carantinele şi ne-a făcut a ne bucura în pace de munca şi de averea noastră, pe cînd în vecinătate văzurăm satele şi cetăţile pustiite de ciumă, şi unde mai nainte zece ani eram şi noi prada unei asemenea epidemie ? – Guvernul. Cine, prin mAsurele înţelepte (de a da responsabilitatea asupra satelor), asigură drumurile şi satele, curătind ţara de tîlhari, încît putem astăzi călători dintr-un cap într-altul al [80] ţărei şi în mijlocul nopţii în siguroanţă ? – Guvernul. Mai nainte cu zece ani, de ne-ar fi promis cineva numai aceste două binefaceri, n-ar fi fost crezut.
     Cine aduse pe ţăran a plăti bir numai apitaţia de 33 de lei pe an? – Guvernul. Cine însă nu-l mai lasă să răsufle, şi în locul oieritului, dijmăritului, vinăriciului, tutunăritului şi podvezilor vechi nu-i mai dă pas cu claca pe elocurea şi întreită ? – Stăpînulmoşiei şi arendaşul, adică noi ăştia, Catonii şi Bruţii cu adunăturele străinilor. Unde a mai rămas acum cuibul abuzurilor celor vechi decît în vaierele şi numeroasele şi ingenioasele schimonosiri ale Regulamentului, cu numire de iobăgie şi altele, de care nici vorbă nu ese în legea scrisă, nici în datinele romînului ? Cine o poroclit pe romîn cu numele de iobag, adică serv ? – Noi, patrioţii. Unde aleargă romînul la păsurile sale spre a reclama de pradele ce i se face ? – La guvern. Cine trimite cercetători la îndoita şi întreita clacă, cînd aude că i se ia ? – Guvernul. Cine întunecă ochiicercetătorilor cu bani şi aduce să se facă agurida miere, adica tot săteanul să fie în pradă ? – Noi patrioţii. Cine a creat şcoalele lancasteriane prin sate şi a onorat pe profesori cu ranguri spre a încuragia instrucţia şi luminarea publică ? – Guvernul. Cine a stat contra şcoalelorlancasteriane, condamnînd zelul Eforiei şi al profesorilor ? – Noi patrioţii. De la cine a ieşt blasfemia disfaimoasă, ce în etern va fi ca o ruşine epohei acesteia, strigînd : “Ce trebuie să înveţe romînul carte ?” – Vai, de la noi patrioţii (Sarsailii politici de atunci, ce făcea pe Don Chişotte în opoziţie). Cine a dat proiectul în Adunarea generală spre a mai mări numărul alegătorilor şi aleşilor, adică spre a putea fi ales deputat şi boierul, şi feciorul de boier ? cine, adică, prin aceasta promise loc între reprezentanţiinaţiunii şi profesorilor, şi medicilor, şi neguţătorilor ce pentru meritele lor ar lua cîte un rang fără a fi feciori de boieri ? – Guvernul. Cine a combAtut acest projet şi a închis drumul boieriţilor ce n-ar fi feciori [81] de boieri ? – Noi, patrioţii. Cine a dat projetul ca să se introducă la greutăţi şi măsure sistema decimală ? – Guvernul. Cine l-a respins ? – Noi, zişii patrioţi şi inteligenţa n-em putut înţelege nici ce va să zică sistemă decimală. Cine a dat prjetul de lege a se institui un corp de ingineri spre a măsura şi delimita odată toate moşiele, şi a se precurma odată atîtea procesuri pentru călcări de hotare, şi a se termina atîtea judicăţi ce dau ocazie la atîtea abuxuri judicătorilor, prin care se sting atîtea familii ? – Guvernul. Cine a văzut că asemenea lege, nişte asemenea măsure ar împuţina chilipirurile judicătorilor,cari suntem noi, patrioţii, şi copiii noştri, şi prin urmare cine s-a opus la acest projet ? – Tot noi, patrioţii.
     Iată, dar, care este opinia publică în fundul inimei fiecărui romîn. Îublicul zice pe tăcute – pentru că nu poate vorbi, şi aridicăm noi vocea: “Vă adunaţi acolo ca să faceţi legi totdeauna în folosul vostru şi totdeauna în pierderea noastră; noi n-avem acoloreprezentanţi ca să ne apere cauza. Ce voiţi, dară, ca epitropii npoştri să vă lasa de capul vostru ? Nu; să daţi cuvînt de orice veţi face: pentru că niciodată n-aţi lucrat după dreptate. Nu ne pare rău de controlul acesta, pentru că noi niciodată n-am văzut atîta rău nici de la muscali, nici de la turci pe cît an văzut de la voi. N-aţi ţinut dreptatea ? n-aţi cugetat niciodată la noi ? Foarte bine; ţineţi minte însă că vor cugeta alţii la noi. Noi vom cîştiga şi voi veţi pierde; şi de nu vă veţi destepta, de nu vă veţi înţelepţi, aveţi să pierdeţi şi mai mult.”
     Aceasta este opinia publică, de vreţi să o ştiţi, iar nu aceea ce se învîrteşte în cercurile coterielor, partitelor, gaştelor voastre; aceasta este opinia publică care din dizgraţie vine dintr-un sintiment de răzbunare. Publicul nostru este fără putere, fără drepturi; e însă înţelept şi drept; el voieşte şi cere dreptate şi răzbunare; şi în starea în care este, vie-i de unde-i va veni, nimai să vie; şi în starea în care a ajuns i s-a întunecat *[82] ochii, şi poate că va da, ca să-şi răzbune, şi însuşi cu coarnele dracului.
     În alt capitol îmi voi da şi eu părerea sau opinia mea, de îmi va fi iertat s-o dau. Acuma arătai care este opinia publică; şi cine va voi să o schimbe (daca nu-i place), cu vorbe numai nu o poate schimba; se cer fapte:pentru că romînul s-a săturat de atîţa secoli de vorbe care, cu cît sunt mai mari, cu atîta el le condamnă mai mult în gura aceluia ce neîncetat l-a amăgit.
     										E.
     
     *
     
     Articolul acesta fu compus mai cu un an înainte şi fu trimis la Kronstadt spre a se publica în Foaia minţii. Redactorul îl publică foarte tîrziu, în anul 1841, în trei numere, adică în 48,49 şi 52, din 28 dechembriu.
     Sarsailii politici de atunci făcură a-mi cumpăra manuscrisul din tipografia din Kronstadt şi inventară un complot imaginar şi asupritor, şi deteră nume acestui articol de proclamaţie la o revoliţie şi constînseră guvernul, prin consulatul Rusiei şi Franţei, a mă da în judicată criminală sudt o comisie numită ad-hoc; şi dreptatea mea confundară pe acuzatorii mei şi îi amuţira; persecuţiunile însă nu încetară pînă astăzi.
     Acestea sunt culpele mele, o, romîni, o, săteni, o, neguţători, o, profesori, o, boieri de a doilea şi a treilea clasi, o boieri adevăraţi romîni; culpele, crimele mele sunt prntru că am dorit să aveţi drepturi în ţara voastră şi să nu vă asuprească fanarioţii şi fanariotizaţii şi să nu afle stăinii pretexte spre a rascula ei însuşi ţara prin nemilţumiţi, spre a-şi crea cuvinte de ocupaţie şi de cutropire. Voi nu m-aţi priceput, şi inemicii seculari ai ţărei m-au priceput la fiece artcol, la fiece rînd, la fiece vorbă. Proba [83] este persecuţia lor neîncetată; prona e ruinarea caselor mele de unde vă ieşi constituţia de la 1848.
     Cei ce m-au acuzat şi m-au persecutat la 1841,astăzi au venit la toate vorbele mele, astăzi s-au convins, poate, că nu le-am voit răul, ci binele comun al tutulor romînilor, fără excepţie de stare sau de condiţiuni. Eu în viaţa mea n-am combătut decît politica tenebroasă de din afară şi pe ciocoii dinîntru, ce se făcea organe ale acelei politice. Mai nainte ciocoii era mai puţini şi boierii mai mulţi. Astăzi, daca boierii au pierit de tot, să întrebăm pe săteni, naţia întreagă: ce a mai rămas ? şi ne va spune că numai c i o c o i . Iată opinia publică de astăzi. Ciocoii au prădat ţara, boierii au apărat-o. Ciocoii au devenit întotdeauna organele străinilor, şi boierii – victima lor. Atăzi, cu atîţia ciocoi, unde va ajunge ţara ? 
     
1860 sept.20

































     [84] FIZIOLOFIA  NASULUI
     
     
     
     S-a zis că stilu este omul însuşi; aceaste a putut să fie adevărat odinioară; în ziua de azi cadn toată lumea sau mai toţi ştiu să scrie, nu vine treaba astfel, e o rătăcire.
     Omul este nasul.
     Aforismul acesta ar trebui să fie scobit în litere de aur asupra frontonului colegiurilor, să se dea coiilor spre învăţare încă din leagăn; căci într-un popol bine organizat aceasta ar închipui vasul educaţiei publice.
     D-a pus bunul Dumnezeu nasul în mijlocul obrazului, bine se vede că a avut idea şi cuvîntul său, căci de n-ar fi vrut să facă din acest organ olfatic (de mirosire) însuşi centrul fiinţei noastre, oglinda inimei noastre,l-ar fi pus, fireşte, într-altă parte. Prin nas se haracteriză şi se cunosc figurele oamenilor; taie nasul oamenilor, şi vei vedea că toţi seamănă unul cu altul.
     Aceasta este aşa de adevărat, încît într-un bal măscat femeile n-şi ascund decît nasul. Ochii mai toţi seamănă frumoşi prin găurele măştei; buzile nu sunt urîte, despre frunte n-are cineva a zice mult; însă ia să cază masca, că toată iluzia cade, căci s-a văzut nasul. 
     Nasul e toată frumuseţea: fără dînsul, vai de ea !
     Din cîţi învaţă zugrăvirea, care nu-şi aduce aminte, - că trebuie să-l fi desemnat cel puţin de treizeci ori, - de nasul lui Joie olimpianul ? Vezi, ala e un nas frumos ! şi era cu adevărat şi învederat peste putinţă ca stăpînul [85] tunetului să aibă astfel de nas. Nasul acela era simbolul majestăţii şi al puterii; era mitul nemuririi. Numai văzîndu-l, pricepea cineva că Joie era un zeu.
     Diplomaţii mi se uită la nasul cuiva şi îndată ţi-l cunosc cît plăteşte; ei după nas studie  pe om: ţi-l lasă să vorbească şi se uită ţintă la dînsul. Pentru ei vorbele sunt un zgomot deşărt ce trece p-aci-ncolo; pentru ei nasul e totul: este adevărat că nasul e mut, dar nu mincinos, el spune mult şi spune adevărul; buzele, limba se mişcă, dar nasul stă, şi însuşi nelucrarea lui e plină de revelaţii. O ! cîte mai descoperă nasul !
     Nasul e natura însăşi; e o carte totdeauna deschisă, în care filosofii învaţă a citi: gloata, lumea proastă nici nu mi-ţi bagă pe seamă, înţeleptul cu dînsa se sfătuieşte.
     Nasurile ariciate, cum am zice cîrnişoare în sus, arată un spirit avînturos, cutezător, iute, cam zăpăcit, dar vioi. Slujnicele lui Molière, subretele comediilor aveau nasul ariciat. Nasurile aceste nu sunt răutăcioase, dar să te temi a le întărîta.
     Nasurile lungi şi ascuţite sunt nasuri meditative, sunt nişte scobitori ce mi-ţi scormonesc gîndurile şi cugetările pînă ce dau de pietrele cele mai cremenoase; sunt nişte nasuri melanholice şi seamănă că s-au întors de la rătăcirile şi deşertăciunile lumii venindu-şi în sine. Nasurile acestea sunt buni părinţi, buni soţi, dar, ce e drept, nu prea sunt frumoase.
     Pe urmă vin nasurile acviline (ca ale acvilei), pe romînie nasuri de şoim; nasuri trufaşe, curagioase,nobile ca pasărea de unde şi-au luat numele. Felul acesta de nasuri este felul antic, nas grecesc, nas napoleonian.
     Pe urmă mai mi-ţi vin nasurile recorbate, nasuri ca ale corbului, basuri cocîrjate. Acestea arată un caracter iute, năbădăios, gelos,plin de mînie; vîtful lor nu cată în sus, sunt alr dracului că caută un jos şi le pică mînia şi veninul. N-ai să le zici ceva, că se fac foc, sunt ca calul ce ia frîul în dinţi, ş-apoi mai ţine-te de poţi !
     [86] Mai sunt, mai sunt şi astfel de nasuri, dar analiza lor ne-ar mîna prea departe; să stăm aci, să ne mulţumim că am arătat principiul atotputerniciei nasului.
     Nasul s-a dat omului ca să-i fie cîră. Nu e bine să zică cineva că este cu neputinţă cuiva a scăpa de soarta sa, ci de nasul său; rău este iar ziscă ce e scris în frunte trebuie să paţi, trebuie zis: ce e scris în nas.
     Băgaţi de seamă, că omul se mişcă şi nasul îl povăţuieşte.
     
     
     
     
     
     
     
     [87]  O PERÎMBLARE PE DEALUL MITROPOLIEI
     
     
     
     Bătuseră două ceasuri după prînz, şi stam cu pana într-o mînă şi cu fruntea într-alta, fără să poci scrie nici două rînduri. “Ce Dumnezeu ! strigai plim de mînie; cum se vede treba eu n-io să fac nimic astăzi !” Şi aruncai din mînă pana, începui a strînge hîrtiile de pa masă, vreun batalion de alte pene ce sta în trîndăvie şi încă nu-şi înmuiaseră botul în catranul infernalal călimărilor de unde, ca nişte iezme, ies felurimi de fantasme ale cugetului, de nu lasă oamenii să se bucure de nelegiuirile lor; închisei briceagul, ce numai el, săracul , se ostenise ascuţind la baionetele acestui batalion în nelucrare; şi, în amestec, pe toate le aruncai în cuita scriitorului, mă dusei la fereastră, o deschisei, pusei coatele pe dînsa şi scosei capul afară, - care îmi aduse aminte de cîntăreţul franţez şi, gîndindu-mă la cîte se făcea şi se vorbea prin lume, îmi veni să rîz şi începui a cînta: 
     
     Pe urmă iar mă apucară gîndurile, autorlîcul iar se înfăţişă înainte-mi ca o fantasmă, pentru că de cîtăva vreme nu ştiu ce am că să cam leagă de mine şi nu mă lasă să-mi caut de treabă. De aş fi mai avut puţină răbdare, îmi zisei, poate că îmi venea înspiraţia şi cine mai ştie ce cap-d-operă eram să dau lumei, mai vîrtos rumînilor, cărora le plac să citească, cari iubesc mult [88] capete-d-operă şi de înnebunesc după manuscrise autografe, după care îşi cheltuiesc starea, şi care i-ar costa mai ieftin cînd ar citi acest “Curier” ermafrodit, “de ambe sexe”.
     Ba nimica tot; pesemne că aşa a fost scris colo sus ca să nu fac eu nimica astăzi; în zadar ve cineva să oprească vîntul cu degetul şi să se lupte cu soarta. Locul meu se vede a a fost astăzi hotărît să mă aflu între cei ce se prîmblă fără rost, însuflaţi de frumuseţea acestei ziuliţe de primăvară.
     Aşa, mă îmbrăcai în grabă şi, lăsînd lucrul pe a duo zi, după cum mi se întîmpla cam des, mă pomenii afară şi apucai către dealul Mitropoliei.
     Prin graba în care ieşii din casă, nu vrui să mai dau nici o audienţă conştiinţei mele despre piroteala ce, după cum zisei, mai totdauna mă face să las lucrul de azi pe mîine. Pe drum însă, ştii că vine omului felurimi de gînduri, şi acum parcă era toate brodite să-mi impute despre trierarea şi vînturarea mea vagabondă, încît în două-trei rînduri p-aci fu să mă întorc înapoi acasă.
     Pntre-acestea însă zării dealul Mitropoliei, aleea şi oamenii mergînd şi venind. Aerul de primăvara, soarele cel dorit de atîtea luni de umezeală, de ger şi iar de umezeală, fură atîtea cuvinte tari cu care ne slujirăm – adică eu şi lenea mea – a ne lupta cu conştiinţa, cu acest protivnic împungător, pe care îl şi învisărăm, căci mă pomeni dret pe deal sus.
     “Zău ! îmi zisei după ce mă vazui între atîţia oameni, - - pentru ce să fie cineva atît de straşnic ? numaiun chip de lucrare e în lume?  Leneş va să zică că e cineva cînd bagă de seamă ? Ba zău, nu ?”
     Şi spre a-mi începe cusecade rolul meu de observaor, făcui vreo cinci-şase gire prin alee, după care mă aşezai pe o mancă, drept în centrul preîmblării,privind cînd oraşul ce mi s-arăta ca într-o panoramă, cînd vesela şi frumoasa juneţe ce ochii mei o trecea în revistă şi care îmi aducea aminte de versurile poetului:
     
     [89] (Acum îmi voi începe istoria, însă, iubitului meu cititor, eu cam ghicesc ca ce te gîndeşti şi ce aştepţi de la mine să-ţi povestesc: ma nu e aceea, căci eu voi să-ţi spui o novelă ce s-a întîmplat airea şi, cu o licenţă poetică, o strămut în Bucureşti; pentru ceea ce te gîndeai şi aşteptai, ţi-o voi spune altă dată, pentru că, de va vrea Dumnezeu, o să ne mai preîmblăm de multe ori pe dealul Mitropoliei.)
     Aşa, în vreme ce mintea mea îşi luse clina (povîrnişul) visărei sale, privirile mi se puseseră asupra unuia ce se preîmpla şi care îmi dominase toată atenţia, prentru că oricine din dumneavostră l-ar fi văzut ar fi făcut ca şi mine.
    Era un june ca de douăzeci de ani, palid la faţă, cu o căutătură adîncită, cu un surîs amar; pare că ai fi vazut pe Antoni în fiinţa.
	Era dus cu totul, întocmai ca un om ce în singurătate vorbeşte cu cugetarea sa, nu vedea pe nimeni în mijlocul mulţimei, nici că mai băga de seama de se uită cineva la el, nici că mai simţea de trece pe lîngă el vreo figură frumoasă, nimic n-ar fi putut să-l smulgă pentru un minut încai din tristele idei ce tîra dupe sine . . . cînd, deodată, şi ca obosit de gînduri şi de sine înşusi, se lăsă pe o bancă, ce era alăturea cu a mea; cu o neagră mîhnire scoase din sîn un portfoliu, trase o scrisoare dîntr-însul şi începu să o citească - cine mai ştie, poate pentru a suta oară - cu toate semnele unei afunde dureri. Umilit de întristarea junelui meu vecin şi închipuindu-mi asupre lui toate întîmplările celui mai jalnic romanţ, îmi ziceam întru sine-mi: "N-o duce mult omul ăsta; să-l ferească Dumnezeu să nu-i vie în cap nebunia acelora  cari s-au gîndit vreodată că atentînd asupe vieţei lor cu sinucidul, vor mişca mila oamenilor sau vor dobîndi  drept răzbunare căinţa sau cugetul vreunui viclean objet al amorului trădat sau rău cunoscut."
  Ideea aduce idee, şi acum începui şi eu a mă rătăci în felurimi de gînduri, ce mi le aduse starea acestui necunoscut; parcă îl şi vedam mort şi mă întrebam ca ce fel de moarte îl aşteaptă . . .  cînd îl vedeam [90] plutind în josul Dîmboviţei, cînd mi se părea că şi auz izbucnirea unei arme ce îi zboară creierii... o, Doamne, cîte mă. mai gîndeam! Şi nervele-mi toate era atacate, începuse a-mi bate inima şi mă stăpînise o frică superstiţioasă .
    -O ! sluga, frate ! ce bine-mi pare că te văz! - auzii odată la spate, şi o mînă mă izbi peste umere. Dar ce stai aşa pe gînduri ?
    Mă întorsei şi văzui pe N.,, vesel şi plin de sănătate şi de negrijă. Se puse lîngă mine Şi, fără a-mi mai da timp să-i răspunz şi să-l întreb ceva de sănătate, - care, după, cum vă spusei, era foarte înfloritoare, - începu să-mi povestească fără răsuflare că e înamorat de mult timp, că de vreo lună simte răspunsuri la dragostea sa şi că îndată după Paşte se însoară şi se va face bărbatul celei mai frumoase femei din Bucureşti, carea, după atîtea şi lungi împrotiviri, hotărî în sfirşit a-i priimi inima, mîna, numele şi a se face stăpînă peste averea lui, ce îi dă un venit de vreo 40 mii lei.
    Beat de bucurie şi mîndru de triumful său, prietenul meu vorbea tare, fără a mai bdga de seamă că-l mai aud şi alţi; însă, sau poate că vorbele de fericire şi de însurătoare nu se lipea de urechile şi inima junelui cu scrisoarea, sau că ceasul unei după urmă întîlniri sună pentru dînsul, că deodată se sculă, puse în portofoliu scrisoarea ce tot o ţinea în mînă şi se depărtă foarte grabnic.
    Cine mai ştie unde ajunsese, cînd, vrînd a mă mai trage ca să fac loc mai bun prietenului, văzui la picioarele mele scrisoarea, care căzuse din mîinele fugacelui, ce, în graba sa, crezuse că o va fi pus în portofoliu. Grăbindu-mă o lua de jos, şi aruncînd o repede căutătură
asupra adresei, o strînsei şi o pusei în buzunar, fără a înceta d-a asculta pe prietenul, care, fără a băga de seamă a această întîmplare, îşi urma vorba despre amorul său cu atîta entuziasm şi cu tot focul unei junii care de mult îl lăsase.
    Niciodată nu-l văzusem atît de limbut; şi încît pentru proverbul ce zice că amorul face a slăbi, minţea, zău, de colo pînă dincolo în persoana lui: că, să [91] vdedeţi, el era acum şi mai gras decît înainte, şi mai firesc, şi mai vesel, şi mai zvelt. Într-un cuvînt, era un contrast împeliţat de ceea ce era vecinul meu d-adineaoarea.
    În sfîrşit, - îi zisei şi eu cînd îmi dete pas să-l întreb pe cînd nunta?
 	După Paşti, îţi spusei, afară numai de vreo împregiurare neprevăzută, şi care crez că nu se va întîmpla, căci -  trebuie să ţi-o spui - cea mai mică întirziere m-ar omorî, şi dovada e, uite, că astăzi, fiind silit a nu o vedea, abia trăiesc pe jumătete; zău nu ştiu ce să mă fac şi unde să mă duc. Ba ştii ce? vrei să-mi faci un bine? aide să prînzim împreună la Cazin, sau unde îţi place. Crede-mă că parcă-mi mai trece cînd vorbesc de dînsa, n-am nici un mijloc ca să mai prescurtez ziua aceasta, ce mi se pare aşa de lungă.
    N-aveam ce să mai zic, la o propoziţie aşa de respectabilă pe la patru după prinz şi după ce ascultasem mai vreo două ceasuri cele mai mici amănunte de atîtea frumuseţi şi de atîtea şi atîtea virtuţi cu care înzestrase cerul pe scumpa şi iubita amorează şi fiitoare soţioară a prietenului meu. Mă socotii că pe acea vreme tot e mai bine să asculte cineva mîncînd. Ne scularăm şi apucarăm drumul ţintă la Cazin, cu băgare de seamă, însă, ca doar voi zări pe junele cu scrisoarea, ca să-i
dau înapoi averea şi binele său. Ma în zadar, că nu-l mai văzui.
    Prînzul ce avurăm era vrednic în toate chipurile de al meu amfitrion, care la masă începu iar să-mi povestească că iubita sa abia este de douăzeci şi cinci de ani şi că, prin urmare, cei mai frumoşi, cei mai bogaţi şi cei mai plăcuţi juni au curtenit-o, şi ea l-a preferit pe el. La aceasta socotii drept datorie a-i face cîteva băgări de seamă, să vază bine, adică, să nu care cumva să-l fi ales pentru starea şi averea sa.
    -Ei, frate! n-o cunoşti răspunse N. supărat - şi d-aceea vorbeşti aşa, şi d-aceea, şi eu te iert; numai, ca să-ţi îndreptezi greşala, trebuie să bei în sănătatea scumpei mele Zamfire.
    Neavînd nici un cuvînt spre a nu-i da satisfacţie, mai vîrtos că şi dopul şampaniei sărise şi vinul se vărsa [92] în spume, întinsei paharul şi băui în sănătatea Zamfirei, fiitoarei mele prietene, pe care n-o cunoşteam.
    Închipuieşte-ţi, mon cher, -  zise el - că Zamfira s-a fost măritat cînd era de 14 ani, - biata copilă!  măritat zisei oare ? ce are d-a face, trebuia să zic jărtfit , -  cu un june cu adevărat, însă (şi se sculăd în
picioare cu un aer triumfător), insă un om fără, tornură, fără chip, fără duh, fără obiceiuri, într-un cuvint cu toate patimile lui, cu toate risipele cu muieri blestemate, cu toată dobitoceasca lui gelozie fdră nici un cuvînt,
după cum fireşte se înţelege; ea, mitutica, a fost un înger pentru el, un înger de răbdare, de bunătate, de suferinţe, însă nu poţi socoti cît de nenorocită, o făcuse. . . (Şi aci prietenul meu scoase un adîinc suspin.) Aşa se hotărise, după ce a rămas văduvă, să-şi păstreze libertatea; şi în această dispoziţie am cunoscut-o.
    -Dar, în sfîrşit, dumneata i-ai întors capul? - îi zisei eu.
    - Abia, frăţioare, şi să vezi cum; mulţumită lui 20 Dumnezeu că nu sunt aşa june. (N. e de 50 de ani bunicei.) Nu ştii în ce ură a luat pe juni şi ce antipatie are cu dînşii; cînd îşi aduce aminte de cîte a suferit,
nu poate să-i mai vază în ochi, încît pentru nimic în Iume - mi-a zis-o mai mult de vreo sută de ori – ea n-ar fi putut să priimească curtea şi smorfurile nici unuia din cîţi au cerut-o cu atîta stăruire.
    Încredinţat acum că prietenul se însoară cum se cuvine şi că fericirea lui nu e supusă la nici o primejdie, îmi veni rîndul mie să propui un toast în sănătatea Zamfirei.
    - Daca e aşa, zău, trăiască însurătoarea! – strigai eu; vezi, aci e toată fericirea, şi amorul fără, dînsa e curat o nebunie, o nechibzuire care ne tîraşte în mii de nerozii.
    N. se înlelege că s-a rînduit în hor şi repetă  dimpreună cu mine:
    - Să trăiască însurătoarea!
    -Şi cînd mă socotesc Ia bietul băiat acela de adinioară, - urmai eu pătruns de starea lui – aşa de june şi tîrăind după sine, sunt prea sigur, ideea sinuciderei* [93]! şi pentru ce? pentru cine? pentru o vicleană,
pentru o trădătoare, pertru o sperjură, pentru o. . .
    - Hei! dar ce gîndeşti? mă întrerupse N., - toate femeile nu sunt Zamfire.
    - Săracul, aşa de frumos!  aşa de bine făcut!voinic în toată floarea! zău, n-au suflet femeile! Eu aş fi innebunit de aş fi fost femeie şi să mă fi ştiut pricina unei asemenea nenorociri.
    - Ce are d-a face! de ai fi fost înţeleaptă, cuminte, virtuoasă, întocmai ca Zamfirica, ai fi făcut întocmai ca dînsa şi ai fi zis, cînd vreun june frumos ţi-ar fi făcut curte, întocmai după, cum i-a zis ea unuia. Să vezi ce i-a zis: ,,Vezi, eu sunt o femeie cinstită, mă mărit cu un om cinstit, pe care îl iubesc şi îl ador; nu mai veni la mine, pentru că văz că nu poţi a te stăpîni de a-mi vorbi nite lucruri ce eu nu poci şi nu trebuie să le auz. După ce mă voi mărita şi voi spune toate soţului meu, atunci se vor schimba trebile căci d. N. mă va stima, se va încrede în mine şi va putea a te priimi în casă, căci crez că şi dumneata te vei sili a te face vrednic de această stimă, respectîndu-i soţia, ce nu poate să-ţi fie mai mult decît prietenă." Vezi acum ce va să  zică, o femeie virtuoasă şi cu duh, cît de bine ştie a depărta bărbaţii, fără a-i îndrăci; şi astfel, domnişorul meu, coconu lancu, şi-a luat pasaportul.
    - Iancu! - strigai eu, rămînîd pe gînduri li ca şi un om ce va să-şi aducă aminte ceva.
     - Ce! nu cumva îl cunoşti ?
    - Nu. Ci ia aşteaptă! -  şi îndată scosei scrisoarea ce o găsisem şi care avea pe dasupra adresa: ,,La domnul D. Iancu etc.”
N., uimit, luă scrisoarea şi, fără să se mai indoiască, strigă:
    - Asta e!  „la D. Iancu", chiar cu mîna Zamfirei; ce va să zică! Aş cunoaşte-o dintr-o mie.
    Eu acum văzui ce făcui; vream, biet, să ascunz scrisoarea, pentru că de unde ştiam ce pocinog poci să fac! dracul n-are de lucru, şi cine ştie ce va fi scris într-însa. Însă prietenul o ţinea în mînă şi se gătea
s-o citească.
    [94] - Nu trebuie să-şi ispitească cineva soarta, - îi zisei eu cu un ton serios, - nu trebuie să se joace cu  focul.
    - Aşa! o iei pe tonul acesta ? - îmi răspunse N. cam supărat. Dacă e aşa, îţi voi da o dovadă, - şi deschise hotărît scrisoarea; pe urmă, întinzîndu-mi-o, îmi zise:
    - Ţine, citeşte-o dumneata, ca să nu mai ai nici o îndoială; vei vedea acum ce damă este Zamfira; aci negreşit este vreo nouă dovadă de dragostea ei către mine.
    Luai scrisoarea şi mă supusei a citi:
    
    „Angelul vieţii mele !
    Pentru ce să te întristezi astfel? Dumnezeule! să vrei să mori, şi cu aceeaşi lovitură să-mi arăici şi viaţa ta, şi singura mîngîiere ce poate să-mi mai rămîie în nenorocirea mea, şi singura nădejde ce îmi mai surîde în viitorul meu!
    Ţi-am spus-o odată, trebuie să răbdăm, să ne supunem soartei; averea ştii foarte bine că este neapărată la fericire; lasă-mă, dar, să întrebuinţez singurul mijloc de a ne face starea. Nu ştii că pentru tine răsuflu şi că, slobodă într-o zi, numai ţie îmi voi închina toată viaţa şi fiinţa mea?"
    -Dar asta e infam! - strigă N., care se făcuse roşu; şi abia răsufla ţiindu-se cît putu pînă aci. Ma să vedem ce mai e înainte, - adăogă făcîndu-şi o mare siluire a se stăpîni.
    ,,Crede-mă dar, scumpul meu Iancu, nu poţi să-ţi închipuieşti chinurile vieţii mele ce pentru tine am hotărît sa o iau ca o sarcină povăroasă, să intru într-o neroadă însoţire nepotrivită şi să mă fac de rîs măritîndu-mă cu un om aşa de bătrîn; aceasta numai poate să te asigure despre simtimentele mele şi să-ţi ardice oricare gelozie ce crez că n-ai putea să aibi pentru un astfel de om.”
    (Aci N. se înfioră şi sări in sus.)
    ,,Are el ceva din ale tale? din juneţea ta plină de credinţă? din amorul tău atît de adevărat ? din duhul [95] tău atît de fin ? din surîsul tău atît de drăgălaş? din căutătura ta atît de pătrunzătoare ?"'
    (Auzind acestea, prietenul îşi puse coatele pe masă şi capul în mîini, făcîndu-mi semn să urmez.)
    „Lasă-mă dar să împlinesc aceasta jertfă dureroasă, ma folositoare. Păstrează scrisorile mele, alătură pe lîngă dînsele şi pe aceasta, ca o nouă probă de credinţă şi amorul meu.
    Cît mă voi mărita, ne vom revedea, însă fii înţelept atunci, că foarte puţin vom avea atunci a ne strîmtora. Doctorul meu, ce niciodată nu m-a minţit, m-a încredinţat că chipul meu de bărbat, cu lăcomia lui ca un gastronom în covîrşire, n-o duce mult: din zi în zi va pierde sănătatea şi în scurt timp va cădea subt o izbitură de apoplesie, care mă va face văduvă încă o dată şi îmi va ierta, scumpul meu lancu, a mă numi a
ta credincioasă
    Zamfira."
    
    La cele din urmă rînduri ce citii, N. ardică capul, aprins întocmai ca un taur rănit.
    -Ce te gîndeşti de o asemenea muiere? – mă întrebă el căutînd ţintă la mine.
    - Apoi - răsprrnsei şi eu nemaiştiind ce să zic - se vede treaba că asta e o luminare de la Dumnezeu; pentru că mă socotesc acum că fireşte, pricina dumitale cu Zamfira s-a rupt şi îţi vei căta treaba.
    - Apoi cum? - strigă el sărind -  ce mai vrei? ce mai trebuia ca să nu o rup?
    Şi atunci ceru şi luăd lîngă sine cele trebuincioase pentru scris.
    -N-ar fi mai bine, - îi zisei eu - să aştepţ pînă mîine? nu ţi-e teamă în necaz să nu-ţi vie ceva ?
    -Te dîndeşti, oare, unde băui puţin? crede-mă că mi-a trecut ş-o betie, şi alta. Scrisoarea ta a fost un leac: parcă mi-a luat cu mîna.
    Zicînd acestea, se apucă şi scrise cele următoare şi le împlicui dimpreună cu scrisoarea găsită, pe care provedinţa, poate, o aruncă înaintea mea:
    [96] ,,Doctorul dumitale a minţit, doamnă; el e un cearlatan, un tont, un neprocopsit. Procletul, în ce era să  te bage! să te măriţi cu un om tare, ţeapăn, care după cîte se simte el şi după cîte i-a spus doctorul
său, - ce e un bărbat foarte învăţat şi cu încercare,- să te măriţi, zic? cu un om care e ursit de sus să trăiască mult şi să îngroape şi părinţi, şi nevastă, şi copii şi pe toţi Antonii din lume. Erai să faci o mare nerozie ca să aştepţi nădăjduiă. Eu am fost totdauna om cinstit şi, prin urmare, şi acum mi socotesc de datorie a îţi da de ştire să faci bine a nu te încurca cu mine. Ştiu toate, poftim şi scrisoarea dumitale şi mulţumeşte că ai scăpat de temniţa ce ţi se gătea, de acea viaţă, de acea  sarcină povăroasă. Adio, şi altă dată, rogu-te, nu te mai culca pe asfel de ureche."

     
     
     
     
     
     
     
     
     

     
     [97] UN FILOSOF ŞI O FEMEIE
     
     

     Un filosof îşi făcuse o colecţie de toate vicleniile şi îndemînările femeilor spre a amăgi bărbaţii şi, ca un fel de pază împotriva lor, o purta totdeauna asupră-I ca un engolpiu. Într-o zi, în călătoria să, se află aproape de o tabără de arabi. O femeie jună, ce sta la umbra unui fenic, cum îl văzu se sculă îndată şi îl pofti foarte voioasă a veni să se odihnească la cortul ei. Filosoful nu putu a nu priimi o asemenea invitaţe la osteneala să şi în cea mai mare arşiţă a zilei. Bărbatul femeiei lipsea, şi oaspetele abia se aşezase pe un covor, cînd ea veni şi-I aduse curmale proaspete şi lapte. Nu putu bietul filosof a nu se mira de rara frumuseţe şi perfecţiune a mîinilor ce îi înfăţişară băutura şi fructele, însă, ca să risepească gîndurile ce începuseră să-I vie  la  fumuseţile junei arabe şi ca să se apere de ispita de care începuse a se teme, înţeleptul scoase cartea şi începu să o citească.
     Amăgitoarea creatură, supărată de acest dispreţ şi de nesocotinţa lui la bună ei priimire, se alătură cu blîndeţe lîngă dînsul şi cu glasul cel mai dulce începu să-I vorbească:
     - Negreşit, această carte este foarte intresantă de vreme ce ţi se pare ca numai ea e vrednică de a-ţi trage băgarea de seamă! îmi este iertat,te rog, a te întreba ca ce fel de ştiinţă şi înţelepciune cuprinde?
     [98] Filosoful răspunse, ţiind ochii în jos:
     - Coprinsul acestei cărţi nu este pe înţelesul femeilor. 
Această refuzare a filosofului aţîţă şi mai mult curiozitatea femeiuţei. Se aşeză jos şi începu a întinde cel mai fumos picioruş din cîte vreodată şi-au lăsat urmele uşoare asupra nisipului mişcător al pustilului. Înţeleptul simţi ispita femeiei, ce făgăduia cu atîta îmbilşugare plăcerile, pînă la mijlocelul ei, care era şi mai amăgitor; pe urmă îşi amestecă flacăra admiraţiei sale cu focul ce ieşea din arzătorii şi negrii ochi ai focoasei asiatice.
     Atunci ea iar il intrebă, cu un glas şi mai dulce, ce
carte e aceea, şi filosoful rălspunse:
- E o scriere ce am compus-o eu. Materia însă
m-am împrumutat de la femei. Această carte cuprinde toate vicleniile şi amăgirile ce au inventat sexul dumneavoastră.
     - Cu adevdărat. . . toate, fără  osebire?  - zise fiica
pustiului.
     - Toate. Am studiat cu atîta stăruire şi statornicie pe femei, incît am ajuns în stare a nu mă mai teme de ele.
     - A ! - strigă araba lăsînd în jos lungile gene ale ambelor sale pleoape; pe urmă, repezind una din cele mai vii aruncăture de ochi asupra bietului înţelept, îndată îl făcu să-şi uite şi cartea, şi îndemnările femeieşti ce cuprindea; Şi  filosoful nostru căzu în cursă, căci se făcu mai nebun decît toţi pătimaşii din lume.
     Crezînd că vede în purtarea femeii un fel de cochetărie, îndrăzni a-şi face destăinuirea. Cum ar fi putut,săracul, să se stăpînească? Cerul era albastru, nisipul
arzător, văntul pustiului aducea cu sine amorul, şi femeia
arabului parcă ar fi adunat în sine şi ar fi răsfrănt ca o oglindă afară toate focurile de care era ocolită; pătrunzătorii ei ochi deveniră umezi şi, printr-un semn din cap ce pare că ar fi fost o undolaţie acelei luminoase atmosfere, îi arătă că primeşte să asculte vorbele de amor ce li zicea străinul.
     Înţeleptul se şi lmbătase de cele mai plăcute nădejdi, cînd femeia, auzind de departe tropotul unui cal ce venea ca şi cînd ar fi avut aripi, strigă:
[99] 	- Suntem pierduţi! bărbatul meu dă peste noi. E gelos ca un tigru şi mai cumplit decît . . . Pentru numele Proorocului! de-ţi iubeşti viaţa, ascunde-te în acea lacră! . . .
     Autorul, spăimîntat, nemaivăzînd nici un mijloc altul ca să scape de primejdie, intră în lacră, se ghemui aci; femeia îl inchise şi luă cheia.
     Ieşi înaintea bărbatului său şi, după cîteva giugiulituri şi mlădieri femeieşti, care îi risipi posomorîrea:
     - Trebuie îi zise să-ţi povestesc o întîmplare foarte ciudată.
     -Spune, gazela mea! - zise arabul? care se aşeză pe un covor cu picioarele încrucişate după obiceiul orientalilor.
     - Azi veni aci un fel de filosof; îmi spuse că ar fi adunat într-o carte toate îndemînările şi vicleniile femeilor şi, pe lîngă acestea, mincinosul înţelept începu să-mi vorbească de amor.
     - Hei ş-apoi? . . . - strigă arabul.
     - Eu l-am ascultat, - zise femeia fără sfială, - e june, săracul, simţitor, grabnic, şi . . . venişi dumneata foarte la vreme ca să-mi sprijini virtutea ce şovăia!. . .
     La aceste vorbe, arabul sări ca un leu şi scoase hangerul înverşunat.
	Filosoful, care din fundul lacrei asculta toate, da dracului şi cartea.şi femeiele, şi pe toţi bărbaţii Arabiei pietroase.
     - Fatme! ... - strigă bărbatul-  de-ţi e voia
să trăieşti, răspunde-mi: unde e trădătorul ? . . .
     Spăimîntată de vijelia ce şi-o stîrnise singură, Fatme
se aruncă la picioarele bărbatului său şi, tremurînd subt
oţelul ameninţător al junghiului, arătă lacra cu o singură căutătură şi repede, şi sfiicioasă.
     Se sculă pe urmă plină, de ruşine şi, luînd cheia ce o avea la cingătoare, o dete gelosului; însă, în momentul cînd el alerga să deschiză lacra, răutăcioasa muieruşcă începu a se sparge de rîs. Farum se întoarse uimit, rămîind înlemnit cu cheia în mînă.
     - Iadeş! – strigă  femeia bătînd în palme. Am
căpătat lanţul de aur! dă-mi-l! dă-mi-l! Altă dată să [100]
nu mai uiţi cînd te prinzi! - şi sărea, şi rîdea mlădioasa femeuţă.
     Bărbatul rămăsese înmărmurit, şi îi căzu cheia din
mînă. Pe urmă, dînd din cap, se duse şi-i dete lanţul de aur, făgăduindu-i că îi va cumpăra şi îi va dărui orice fel de scule şi de giuvaiere ce vor aduce caravanele de peste an,  numai să facă bine altă dată să nu se mai joace cu astfel de glume şi mijloace ucigătoare
cînd va să cîştige iadşul.
     Pe urmă, arabul e tot arab, lui nu-i place să piarză un lanţ de aur nici cînd îl dă nevestei sale; îi veni necazul, încălică calul şi se depărtă să-şi ia aerul şi
să-i treacă ciuda prin vîntul pustiului. El îşi iubea nevasta şi nu vrea să-i arate părerea de rău.
     Atunci femeia, scoţînd afară pe filosof mai mult mort decît viu, îi zise cu mîndrie: 
- Ţelebi filosof, să nu uiţi a pune şi aceasta în colecţia dumitale!
     
	































[101] DIMINEAŢA



	La care ceas începe dimineaţa şi la care ceas se sfîrşaşte? Dimineaţa se schimbă, e felurită după ţări, după oraşe, după mahalale, după uliţe, după case, şi însuşi dupfl caturi. Nu trebuie să credem că dimineaţa luceşte în acelaşi ceas pentru toată Iumea. Alta e dimineaţa săracilor şi alta a bogaţilor; alta e dimineaţa Broştenilor şi alta a Podului Mogoşoaiei. Alta e dimineaţa pîinarilor şi a covrigarilor, şi alta a neguţătorilor,şi alta a canceliştilor.
     Afară de aceasta, mai sunt şi alte dimineţi. E mai întîi dimineaţa vieţii, ce ţine cîţiva ani şi e cea mai lungă; e o dimineaţă bătrînă, o dimineaţă cu părul cărunt. Pe urmă vine dimineaţa poetică, care se hrăneşte numai cu roze; aceasta e o dimineaţă efemeră.
Mai putem să mai spunem şi de dimineaţa amorului,care se ţine, tărăgăneşte mai o lună, după care cade şi apune în oceanul uitării.
     Insă aci nu e vorba de această mulţime de dimineţe; vorba aci ne e de un urît obicei ce se vede între oameni.
     Dimineaţa e vremea cînd primeşte cineva vizite.Te întîlneşti cu un domn din prietenii dumitale; sunt mai trei luni, poate, de cînd nu l-ai văzut, prin urmare el trebuie să-ţi fie unul din cei mai intimi prieteni, adică voi să zic că nu te întîlneşti cu dumnealui, ci
trece el pe lingă dumneata şi alergi după el.
 [102] - O ! sluga, iubite şi dorite al meu prietene ! –îi zici scuturîndu-i mîna pînă în umere; am să-ţi vorbesc, la ce ceas te află cineva ?
     - Dimineaţa totdauna.
     - Foarte bine, îmi pare bine că ştiu.
     Şi  vă despărţiţi. Insă iată un alt domn, nu mai puţin şi dumnealui prieten intim, adică de nădejde, îţi iese înainte deodată, te apucă de mînă, şi p-aci e să-ţi scrîntească braţul de dragoste, întrebîndu-te şi el cînd te găseşte.
     Dumneata îi răspunzi că totdauna dimineaţa.
     Vecinul dumitale din dreapta, la o asemenea întrebare, răspunde tot aşa; cel din stînga tot aşa; şi toţi tot aşa. Aşa, toţi ne sculăm să ne găsim prietenii dimineaţa, şi toţi nu suntem acasă. Cu toate acestea, eu sunt acasă de dimineaţă, tu eşti acasă, el e acasă noi suntem acasă voi sunteţi acasă, ei sunt acasă de dimineaţă.
     Acum, după ce vă vorbii de dimineaţă, seara bună, domnilor!





























[103] OAMENII VIITORULUI SAU PERUCHIERI



	Fost-a odată, în timpii mai depărtaţi, o sectă oarecare literară ce se numea sectă romantică.
     Cîteva luni îşi avu şi ea un fel ne ezistenţă, un fel de gazete, un fel de partizani; pe urmă dodată pieri şi nu se mai pomeni despre romantism ca şi de dobitoacele antediluviene (dinaintea potopului). Era trebuinţă de un Cuvier ca să-i mai restatornicească; şi din
nenorocire Cuvierii nu se prea fărîmă cu firea pentru astfel de glume.
     După romantici ieşiră progresivii, un altfel de soi biscornut, foarte glumeţ şi amuzant a-l privi şi a-l studia cinerva; oamenii aştia aveau o vorbă de ordin, şi felul acesta de vorbă era progres,
substantiv nici prea gros, nici prea lung., are însă aerul de a spune multe, mai multe şi decît se gîndeşte.
     Niciodată, dar niciodăţică progresivii nu s-a întîmplat să fete nici cea mai mică cărticică, nici cea mai mică poemă, nici cel mai piţigăiat şi costeliv vodivil. Atîta numai tot repeta, biet, şi ei pînă răguşa: ,,Îndărăt cei vechi, stasionarii, îndărăt, şi mărire Progresului! să înaintăm, înaintaţi, înainteze!"
     Atît şi aşa de bine înaintară, încît şi ajunseră iute, iute la mormînt după cîteva săptămîni; şi pe romantici, şi pe progresivi aceeaşi piatră mormîntală îi acoperi.
     Acum veni rîndul şi oamenilor viitorului; şi aştia - nişte glumeţi cît se poate; ei au rupt şi n-au întru nimic [104]a mai face cu cele trecute, scuipă şi despreţuiesc cele de faţă şi nu le plac, nu se închină decît la cele fiitoare.
     Nu-i întrebaţi nicidecum ce voiesc dumnealor, ce pot; pentru că nu vor nimic, nu pot şi mai nimic, ci numai aşteaptă şi se păstrează pentru viitor.
Toate cîte nu sunt viitor le put, li se par urîte, absurde, greţoase. Pentru oamenii viitorului, a fi ceva este ca şi cînd n-ar mai fi. Cu dumnealor, a se naşte ceva va să zică a muri; pentru dumnealor, pîn-a nu se naşte, pîn-a nu veni un lucru, atunci e ce e, atunci este vivat!
     Zi unui om al viitorului: ,,O, prietene, ce părere ai despre Omer, Demostene, Virgiliu, Cicero, Corneille, Moliere, Racine, Rousseau?" El iţi va rdspunde- secreturi, rococo, Pompadour.
     -Măi! fără indoiala că preferi, cum se vede treaba, mai bine pe d. Victor Hugo, pe d. Alfred de Musset, pe d. nu ştiu cine?
     -Ba zău,  nu ; atîta preferim noi pe aştia cît şi pe cei dintîi, şi ei, frăţioare, au trecut, şi-au făcut veacul, li s-a şters lăscaia. Timpul nostru, veacul nostru e viitorul. O, viitor! ah,viitor!viitorul e al nostru; cînd ne va veni şi nouă timpul, atunci o să vezi ce-o să vezi, atunci
o să vezi de ce suntem şi  noi destoinici. Răbdare, răbdare numai pîn-atunci, în viitor capete-d-operă or să plouă, nu altceva, şi geniuri grozevie! o s-auzi trosnind băncele şi scaunele academiilor n-o să le mai incapă locul.
     În adevăr, oamenii aştia ai viitorului mă fac să mă îmfle rîsul, mă fac a-mi aduce aminte o însemnă ce am văzut pretutindeni in călătoriile mele, într-un cuvînt  pretutindeni dasupra uşei unui număr nesocotit de bărbieri sau de peruchieri:
     “Aci rîdem astăzi pe bani şi mîine gratis".
     Să vă spui pe cîţi mai înceală însemnele astea este peste putinţă. În adevăr, pe un om care iţi făgăduieşte să te rază mîine gratis, închizi ochii şi-l laşi, bîet, să cîştige şi el astăzi cîţiva bani. Îi plăteşti cu adevărat astăzi, dar mîine, mîine, o ! mîine e al dumitale, negreşit cu totul al dumitale.
A doua zi mi te duci la el; şi pe urmă vrei să ieşi fără a plăti. Omul viitorului (adică bărbierul voi să [105] zic) te opreşte şi, cu un zîmbet răutăcios:”Dar, domnişorule astăzi e astăzi, slavă Domnului! Eu pentru mîine mă făgăduiesc a rade gratis; vezi, sileşte-te de mi-ţi vino într-o zi pe care s-o poţi numi mîine, iar nu astăzi şi atunci...”
     În van te superi şi strigi că te-au încelat, căci el te ia binişor de mînă şi te duce să-i mai citepti o dată însemna:
     “Radem astăzi pe bani...”
Lecţia aceasta e bună, şi folosiţi-vă. Cînd oamenii viitorului vă vorbesc de viitorul dumnealor, ce zic că trebuie să fie atît de bogat în fapte minunate, aşa de  făcător de minuni, aşa de parascovenos, aduceţi-vă atunci aminte de mîine al bărbierilor.
     

     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[106] JUPÎN ION
	


	În vara trecută, un preot cuvios din mahalaua Popii Rusu îşi făcea o reperaţie totală a unor case ce îşi cumpărase de curînd. Între ţiganii salahori se afla şi jupîn Ion, care lucra cu bărbăţie. Toţi meşterii îşi priimeau după obicei plata sîmbata seara; jupîn Ion, de la cea dintîi seară a zilei ce a intrat în lucru, veni la părintele să-şi ceară pe a sa. Preotul, ocupat, gîndi că nu mai vine pe a doua zi la lucru şi îi dete al său. A doua zi, jupîn Ion iar era în lucru; seara iar veni să-şi ceară plata, protul îi dete iar dreptul ce i se cuvenea. A treia seara, cam supărat, părintele îl intreba:
	-Măi ţigane, toată lumea îşi ia paralele sambătă seara; tu ce mă superi în toate serile ?
	-Să trăieşti, cinstite părinte! nu te supăra: de vreun bine nu m-aş face eu mai urîcios decît un ţigan de laie.Eu sunt ţigan de vatră şi m-am învăţat cu omenia.
	-Na, îţi dau astă-seară, - zise preotul, - dar de aci înainte să nu mă mai tot superi.
	Să dea Dumnezeu, cinstite părinte! - şi se duse muncitorul ohtînd.
	A patra seară, jupîn Ion iar era cu căciula în mîna înaintea părintelui şi înalţa din umeri, plecîndu-şi capul la o parte.
	[107] -Măi, nu ţi-am zis să nu mă mai tot superi ? - zise preotul. N-am schimbat astă-seară; aşteaptă pînă sîmbată.
	Bietul mucitor începu a se scărpina în cap:
	-Vezi că..., cinstite părinte, sfinţia ta ştii una şi eu ştiu două.
	-Care sunt două ale tale ? întrebă preotul cu ironie.
	-Că şapte guri nu pot s-aştepte pînă sîmbată. Eu sunt rob la o casă boierească din copilarie încă, de la tatăl cocoanei pe care am crescut-o pe braţele mele şi, cînd s-a măritat, m-a luat de zestre în casa. Boierul, stăpînul meu cel nou, a murit de cîţiva ani; în vara asta muri şi cocoana, Dumnezeu s-o ierte! şi i-au ramas doi copilaşi. Mai am şi eu doi, şi cu nevastă-mea, şi cu o femeie bătrîna în casă, facem şapte inşi. Copiii, stăpînaşii mei, n-au pe nimini; de m-oi duce eu seara cu mîinile goale, ce fac pe a doua zi şapte guri? 	Asta e pricina, cinstite părinte, de sunt aşa de ţigănos.
	Preotul rămase pe gînduri; se uită la jupîn Ion clătinînd din cap şi zise:
	-Cu adevărat, fătul meu, că dumneata ai ştiut două şi eu numai una. Să mă ierţi, şi ţine rubla aceasta...

	Cine are inima încai de om, daca nu şi de creştin, nu crez să nu fie mişcat pînă la lacreme văzînd inima cea frumoasă şi nobilă a acestui rob ce ştiu a-şi crea o libertate cu mult mai frumoasă însuşi în sînul robiei sale. Jupîn Ion a despăgubit 
pe Dumnezeu de toate răutăţile oamenilor ce l-au mîhnit de la creaţia lumii pînă acum. A fi cineva liber, cu atîta virtute, nu 
e de mirare. Rob însă ! Hei! nu ştiţi, liberilor, ce va să zică sclavul! El n-are mumă, n-are tată, n-are fraţi, n-are copii, căci totdeauna e în pericol de a fi vîndut la un capriciu, la o poftă a domnului, şi de a fi despărţit de dînşii. Cine îl învaţă pe el fapta cea bună ? cine îi dă exemplu de generozitate? cine îi insuflă mila, cînd exemplele pe pielea lui sunt foarte aspre? În el sufletul e sălbatec, simtimentele îngheţate şi sterpe, inima împietrită şi tare ca picioarele-i goale, împiedicate în [108] fiare; mintea îi e mărginită şi strînsă ca şi fruntea ce i-o încinge infame şi grele coarne; el n-aude numele de om, îşi uită şi numele din botez pe lîngă cioară cel din tot minutul cu care e mai mult familiarizat. Apoi, de l-ar şi învăţa cineva toată morala Evangheliei, care ar fi o carte profană fără dumnezeiasca înfrăţire a oamenilor, de l-ar ţinea cu toată abondanţa, de l-ar pune domnul său alăturea cu dînsul, e de ajuns că a avut cineva baseţa şi necreştinătatea de al ţine sclav, şi el e în tot dreptul de a nu fi recunoscător, e în tot dreptul de a crede că vede nişte pui de şerpi în copiii stăpînului său, a căror cea dîntîi treabă, cînd se vor mări, cum sunt săraci, nu va fi alta decît să-i vînză la mezat, cu suflete cu tot, copilaşii. Puneţi-vă în starea slavului, toţi virtuoşii din lume, şi atunci să vă văz virtutea. De cugeta la unele ca acestea jupîn Ion, şi mai avea putere de a munci şi a nutri pe micii săi stăpîni, socotiţi-vă cîtă
generozitate! Iar daca, ca om a lui Dumnezeu, nu cugeta la nimic şi făcea binele fără să-l ştie că-l face, nici cui îl face, 
- făcea binele din instinct, fără să facă răul din instinct, - judecaţi-vă cîtă inocenţă, şi insuşi beatitudine! Locurile cele mai frumoase în rai cată să fie conservate pentru îmbunătăţiţi ca jupîn Ion.
	Domnilor poeţi, cu ideile secolului, fapta lui jupîn Ion vă 
poate inspira cît o muza; e demnă de timpii cei dîntîi ai creştinătăţii, ce spărgea, prin spalarea botezului, fiarăle sclaului; 
o puteţi considera ca o lovitură sacră ce rumpe legămintele blestemului, ca o pavăză adamantină a sclavului, înaintea căria se sfărîmă toiagul de fier al crudului stăpîn, ca o virtute radioasă şi regină a scavului, înaintea căria ruşinată îşi înclină fruntea trufia precupeţului de oameni, ca un apel către cer, ca o aurora, în fine, a zilei celei mari şi creştine ce va răsări şi peste pămîntul romînesc 


















			



     [109] BIRJARUL



	Fel de fel de plăceri are lumea; într-o seară unei coconiţe îi veni în gînd să se primble şi dumneaei cu birja asfel cum să n-o ştie nimeni unde se duce. Însa să ştiţi că acest gînd nu l-a avut nicidecum nici de cu ziua, nici de cu noaptea trecută; nu era vorbită cu nimeni, nu era un gînd de randevu. O simplă numai preîmblare de noaptea, uite, pe picior şi zbughi! Îndărăt acasă; zise dar slujnicei să iasă la poartă şi, cît va vedea vreo birjă goală să o oprească şi să-i dea curănd de ştire. O, minune! că iată o birjă trecu îndată, parc-ar fi  fost de porunceală, pentru că şi birjarii aştia sunt minunaţi cîteodată. A se opri droşca, a se da ştirea sus, a da fuga coconiţa cocoloşită, a sări ca o căprioară în trăsură, - al cării coş, prin provederea slujnicii, era şi ardicat, şi a porni iute birjarul, fu treabă de un minut. La moralitatea oamenilor poate să li se paie covîrşire a se face atîtea trebi într-un minut; însă, o, oameni buni! n-aţi fost niciodată în această stare să fiţi gata şi să vă bată inima cînd să auziţi o droşcă  uruind repede şi stînd repede? că  fulger e omul atunci. Porni droşca ca vîntul; unde? Nu se ştie; hronica scandaloasă zice că ar fi cotit pe ici, pe colo, în dreapta, în stinga şi, peste vreo zece minute, s-ar fi oprit undeva, unde birjarului i se cam urăse singur vreun ceas, - cînd auzi un ,,sluga! sărut mîna!”, sunînd cuiul de la portiţa mică, şi coconiţa iute zbură în  droşcă. Aide ! Birjarul porni, aruncă ochii [110] la poartă şi, ce e drept, văzu numai o femeie, ce ieşise după coconiţa. Puteţi socoti acum că n-a putut fi nici o bănuială de dievolii, căci birjarul poate să jure că cu ochii lui a văzut numai o femeie la poartă, lucru nevinovat.
     Îndată ajunse coconiţa acasă; a scoate să plătească, a da să schimbe era zăbavă mare, şi bietul birjar poate că avea treabă coconiţa se îngrijise încă după drum şi era cu un galben în mînă, il puse iute în mîna aurighii (vizitiu de război) şi - ţintă pe poartă, pe scară: o treaptă îi păru cele zece trepte, şi drept în budoar, mantelă, mantilă, toate jos, şi apă de răcorit !
     Birjarul se uită la galben, îl întoarse, aşteptă niţel, văzu că nu-i mai cere nimeni nimic, muţui din gură, plesni biciul, pardi ! şi, cărăui de bucurie, se făcu nevăzut.
	A doua zi, după ce se dusese domnul d-acasă adică scumpa jumătate a coconiţei, se auzi o trdsură în curte şi, peste curînd, se sui în sală un birjar cu biciuşca în mînă. Mariuţa slujnica era aci, că au femeile din casă acest obicei să vază cine este.
     - Gata iest cacaniţa ?
     - Nu, da ce pofteşti ?
     - Rimas civert di ceas niplatit aseară.
     Mariuţa intră în casă:
     - Coconiţă! birjarul d-aseară zice că i-a rămas un
sfert neplătit.
     - Cum se poate ?! ... ia dă-i icosarul asta şi zi-i să fugă mai curînd.
     A treia zi birjarul iar era întreg-întreguleţ afară, strîns în dulama lui, încins la mijloc, cu căciula lui, cu biciuşca lui, cu toate ale lui.
     - Ce mai vrei, jupîne?- îl intrebă Mariuţa.
     - Iest na mine trebă cu cacaniţa.
Mariuţa intră, spuse că birjarul ăla are treabă cu coconiţa.
- Ce va? Ce mai va afurisitu? o să ne dea cu potcă... zi să intre.
   Birjarul intră, moţăi cu capul în piept, îşi ardică percelele rîzînd cu respect birjăresc:
- Zdrastili! 
[111] - Ce vei, jupîne?
     - Cacaniţa şilat pi mine cănd fost noapchi acolo ... ştii dumnita, cacaniţa.
     - Ce mai vrei, frăţioare? nu ţi-am plătit? nu ţi-am dat destul?
     - Nu, tzău, cacaniţa! Fost noapchi, nu vătzut ceas...
     - Na, na, frate, na şi du-te cu Dumnezeu încolo!
      -şi-i mai dăi un galben.
     - Cacda dumnita nu poţi plachi pe mine, ia spui na domn. Domn şti pi mine ...
     - Nu-ţi e destul nici atît?
     - Iai bog, cacaniţa! Domn plăchit pa mini tot.
Cacda cacaniţa nu placheşti, cacda domn umbli cu mini na aşti lucru, dai tot şto iest na buzunar; pi mini conoştigti tot domni şto iest na Bucareşti ...
     - Hei! şi ce mai vrei?
     - Cacaniţa! ... iai bog şilat dumnita pi mine. Cacda scaju ia na domn, dai la mini mult cervonschi, cincitzeci qalbeniu.
     - Cinctzeci ! ! !
     - Iai bog, cacaniţ! na min droschi, cai buni. Domn dat na mini, cacda na mini spus.
     - Hei, bată-l Dumnezeu! murmui coconiţa deschizînd beseacteaua; luă cîtiva galbeni şi îi puse în mîna birjarului, împingîndu-l şi tremurînd. - Mai na, şi du-te, du-te d-aci!
     Birjarul ţinea o mînă găvănită şi cu cealaltă da cu degetul socotind galbenii, cu capul cam într-o parte şi cu ochii ţintă în mînă.
     - Paţin, cacaniţa! ... Şeispritzece galbeniu! da  las'na mini,... maia pacitenia! cacda trebui altădată droschi na cacaniţ, spuni na Ivan cuda na nimiaz di nopchi veni.
     Cum ieşi birjarul, coconiţa căzu pe canapea, stergîndu-şi fruntea.
De atunci sunt vreo cîteva luni, şi de cînd în cînd droşcarul tot mai vine cîteodată ca să-şi arate recunoştinţa * [112] că i-a plătit coconiţa prea bine cînd a fost colo... noaptea cu dînsul; el e atît de mulţumit, încît cîteodată zice că trebuie să spuie şi domnului ce coconiţă de trebă şi darnică are; zice el că mult trebuie să pară bine domnului. Coconiţa tot îi mai dă cîte ceva; şi droşcarul şi-a făcut o suma încît şi-a luat o droşcă şi hamuri nouă; acum e în vorbă  să-şi mai cumpere încă o pereche de cai.









[113] COCONU DRĂGAN


	
	Frăţica, scumpul jumătăţoi al coconiţei Drăgane, s-a fost chemat şi dumnealui coconul Drăgan, şi noi nici nu ştiam. E mult de cînd se împărtăşise, publiculei portretul acestei coconiţe şi lumea nu ştia nimica despre boierul dumneaei, pentru că nu era aşa ieşit la obraze. Trebuie însă să vorbim ceva şi de dumnealui,căci acum e între oameni.
     Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ţine mereu de moda veacului. În vremea de mai nainte, după cum am zis, era un neiculiţă de minune, om al trebei, scotea lapte din piatră, pupa pe rumîn în bot şi-i lua din pungă tot; sau, daca nu vrea hoţul de rumîn să-i dea, atunci ... atunci tîrnuit, scuturat, cu părul vîlvoi ţi-l băga (după limba dumnealui) la obedeală, îi da fum de ardei, şi lasă-l în pace apoi... De cînd am scăpat de acele vremi afurisite, după care suspină toţi Drăganii din ţară, coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc şi inimă albastră pentru patrie (însă numai cînd nu e în slujbă, ca să se ştie). 
     Acum, slavă Domnului că e în slujbă şi a fost mare bucurie în casa dumnealui, căci slujbuliţa i-a fost cam bunicică, de mult era aprins de patriotism ca să o dobîndească. Lumea zice că, cînd s-a pus în această pîinişoară şi s-a dus acasă ar fi intrat cu un aer foarte greu şi îngîmfat şi semăna, povestea ăluia,[114] că ar fi zis: ,,Bucură-te, poartă,  bucură-te, scară, bucură-te uşă!” ş.c.l; noi însă nu credem. Coconiţa dumisale acum a luat un aer cumsecade, dar de vestitul “bată-te Dumnezeu!" încă nu s-a dezbărat.
     Coconul Drăgan e în slujbă acum şi e numai foc, plin de activitate, un diplomat iscusit: aleargă în sus, în jos; cînd îl cauţi, îl vezi cu gazete în mînă; cînd îl cauţi, se face că e zăpăcit, capul îi e cît o baniţă, tot cu duşii după lume are d-a face. Va fi făcînd vreo treabă? Dumnezeu ştie, că noi nu vedem nimic, şi nici dumnealui nu vede mai nimic, mai vîrtos din ale trebei. Are căţiva subalterni ce    şi-au pierdut cumpătul de cînd a venit pe capul lor, pentru că coconul Drăgan e mîndru, bădăranul; ca Satan, ţanţoş, mojîcos, nu-i ajunge nimeni nici cu strămurarea la nas; mai vîrtos cînd se gîndeşte Ia evghenia dumisale, îl apucă capul. Înfruntă, strigă, ba incă (după limba dumneatui) şi ocăraşte, -"Cînd nu e vremea nici de înfruntat, nici de strigat şi cînd bieţii oameni nu s-ar lăsa una cu capul (cu iertăciune) să-i ocărască. Coconul Drăgan zice că ştie şi carte: nemţeşte, franţozeşte, păsăreşte, afară de rumîneşte, pentru că, cînd era copil, cartea rumînească, era cartea mojicilor, şi dumnealui bine vedeţi dumneavoastră că este evghenis ca aceia. Cînd te duci la  dumnealui, sau acasă, sau la slujbă, de se va întimpla să fii ceva mai ipochimen, sau cel pulin fiecior de boier, îl vezi mai dezlegat la limbă; cînd îl cauţi e vorbă multă, adică sărăcia omului; iar de vei fi d-lade terchea-berchea, e posac ulubeasnea. Subalternilor săi Ie măsoară vrednicia cu un cot al său deobit de genealogie şi de evghenie. Cînd a intrat în slujbă, şi-a făcut o listă de toţi impiegaţii săi, ca să vază cîte nume se sfîrşesc în an şi în esc şi cîte nu; şi iar
cele în an şi esc cîte au reputaţie istorică şi cîte nu; şi apoi cele cu reputaţie istorică, cîte sunt ciocoieşti şi cîte boiereşti, şi iar din cele boiereşti cîte se pot apropia oarecum de dumnealui şi cîte nu, şi felurimi de asemenea băgări de seamă genealogice şi ştiinţifice, pentru că este şi vărsat mult în ştiinţe; într-o zi spunea unui prieten că ştie şi teologia, căci la carte curat este zis că „nu este robul mai mare decît stăpînul său".
     [115] Să-l vedeţi acum cum caută treaba:
     Vine cîte un scriitor, îi infăţişează vreo hîrtie mai bine sau mai rău scrisă, cum a dat Dumnezeu în zilele noastre; coconul Drăgan stă posomorît, îngîmfat ca un curcan; să uită la dînsul să vază fecior de boier este, sau nu; să zicem că nu este, - atunci:
     - Ce sunt hîrtiile alea?
     - ... O hîrtie la...
     - N-am vreme acum; nu vedeţi voi că nu-mi mai văz capul de treburi ? Ce sunt mojicii aştia! Ei gîndesc că noi, boierii, suntem hamali ca dinşii!
     Scriitorul iese pufnind de rîs.
     Vine altul.
     - Dar tu, ce ai acolo?
     - ... Hîrtia ... ştiţi dumneavoastră, către...
     - Ad-o-ncoa! şi i-o smulge din mînă cam necăjit, cam cu o demnitate dregătorială.
     - Ce scrisoare e asta? v-aţi luat şi voi după băieţoii ăia ce ies din şcoală? Na, citeşte! (Coconul Drăgan se ştie că de cînd era copil nu prea ştia bine să citească de mînă, cu toată pricopseala dumnealui.)
     Scriitorul citeşte.
     - Nu-ţi  e suntesis bun, logofete! Mergi de mai învaţă
buchile! Ce vorbe sunt alea; va veni! Ce va veni?
- o să vie, mă! Mergi de-ţi îndreptează hîrtia, ticălosule, şi prescri-o bine; vezi de pune stigmes d-alea mai multe, ca să se înţeleagă mai bine.
     Într-o zi coconul Drăgan sta la vorbă, adică la taifas,
cu un favorit al său foarte pricopsit - pentru că se înnebuneşte după pricopsiţi, mai vîrtos cînd dumnealor îi spun că coconul Drăgan este cel mai mare patriot. Pricopsitul acesta e un fel de găgăuţă de bonton, care îmblă bănănăind şi vorbeşte muşcîndu-şi buzele, un domnişor care ştie de toate: e şi politic, şi diplomatic, şi patriot, şi liberal, după vremi, şi om al trebii (de l-ei căta), şi literat, un dezmetic ce se înţeapă de a trece totdauna cu duh. La acest taifas dregătorial mai veni şi un străin de aceia ce n-au nici o patrie, ce se înteresează *[116] de toate patriile şi mai vîrtos de Ţara Rumănească, unde găseşte toate d-a gata, un domnişor <ce> s-amestică în toate, vorbeşte de toate: de politică, de comerciu, de arte, de ştiinţe, de literatură, şi mai vîrtos e foarte amator de limba rumînească: cînd o vede împestriţată şi curcită, îi place de minune şi uraşte pe toţi cîţi se ocupă să o curăţe şi să o reguleze. Cîtetrei se făcura o treime ca aceea.
     Iată şi un scriitor din cei juni, smerit şi plin de geniu - pentru că geniul cel adevărat e totdauna smerit. 
     - Nu vezi c-avem treabă? ce mi-ai venit cu hîrtia aia? - se răsti coconul Drăgan.
     - E grabnică; e răspuns la...
     - Hei, ad-o-ncoa- citeşte!
Junele citeşte. Între alte vorbe, nu ştiu ce se vorbea despre Regulamentul organic, sau drept politic.
Coconul Drăgan, ce asculta ca un cotoi în cenuşă, ardică capul şi zice junelui să îndrepheze vorbele organic şi politic şi să puie organicesc şi politicesc.
     - Ce ziceţi, domnilor, n-am dreptate?
     - Ai dreptate ziseră deodată amîndoi dalcaucii.
Atîta aştepta s-auză şi coconul Drăgan, căci dumnealui are şi bunătatea asta de nu prea se încrede pe părerea dumisale; atît,  zic, aştepta, şi unde se scoală odată năbădăios:
     - Hai ! auzit-ai? organicesc, ma! politicesc! pe rumîneşte;ce vorbe sunt astea ? V-aţi luat tolţi după Eliad ăla. Du-te şi schimbă vorbele, că vă ia dracu pe toţi! Hai! organic! organicesc mă! organicesc învaţă rumîneşte!
     - Organic şi politic e mai rumîneşte, domnilor - zise junele cu smerenie.
     - De unde pînă unde rumîneşte? - ziseră cîtetrei deodată; care e cuvîntul?
- Cuvîntul este că dumitale, domnule literat, oamenii iţi zic dezmetic, iar nu dezmeticesc, iar dumitale, care eşti străin, venit de ieri, d-alaltăieri p-aici, îţi zic venetic, iar nu veneticesc; şi dumitale,  Cocoane Drăgane, de cînd eşti în slujbă, zău, toată lumea îţi zice lunatic; [117] crede-mă, să te crează Dumnezeu, că pe nici un rumîn n-am auzit să-ţi zică lunaticesc.
     Domnii cei doi, iscusiţi şi literaţi, rămaseră cu gurile
căscate; coconul Drăgan la asfel de jucării de vorbe e totdauna om al lui Dumnezeu: nu înţelege mai nimic.Pe urmă, după ce va lua seama bine vorbei, atunci să-l vedeţi. Acum atît i se păru, că scriitorul e cam limbut, şi-l dete afară zicîndu-i să-şi prescrie hîrtia.
     Îi  rămaseră însă în ,ureche vorbele  lunatic şi lunaticesc
şi întrebă cam pe departe pe favoriţii săi; ei, după cîteva desluşiri, îl făcură să înţeleagă obrăznicia bietului băiat de a cuteza să spuie coconului, de faţă, ce zice lumea de dumnealui. O asfel de impertinenţă, de a spune dregătorilor ce se vorbeşte şi se, face pafară, nu se poate suferi; şi nu ştim acum ce soarte aşteaptă pe bietul copil neîncercat cu slujba.
     Multe istorii de astea mai are coconul Drăgan. Colecţia
anecdotelor şi năbădăilor sale ar forma cîteva volume foarte nostime, întocmai ca dumnealui, pentru că şi dumnealui e nostim. În numerile viitoare vom da cîteva anecdote; şi suntem gata a primi orice anecdotă de felul acesta, care va îmbogăţi colecţia noastră, atăt în proză cît şi în versuri. Asemenea anecdote sunt foarte folosltoare pentru formarea junilor după nişte modele şi tipi aşa de progresivi ca coconul Drăgan,
care cu adevărat e Drăgan şi în nume, şi în fapte. Nu rîdeţi însă, căci Drăgan pe limba dumnealui va să zică Agapie, şi mă rog să-l iubiţi.
     
     


























[118] FIZIOLOGIA POETULUI



	Din Fiziologia poetului, publicată prin pseudonimul Silvius, am reprodus în traducţie liberă, sau mai mult în imitaţie, cîteva portrete prin Curierul romîn din anul 1845.
	Mai ca nişte regule pentru junii începători, le mai reproducem la capătul acesteei colecţiuni de poezie spre a complecta volumul ce am promis.
	Începem şi continuăm după ordinea cum s-au publicat prin Curierul romîn.
I
POETUL LAMARTINIAN

	Împărtăşim cititorilor noştri pe poetul lamartinian, crezînd că va fi mai bine înţeles, pentru popularitatea atît în original ce are d. Lamartine între noi, cît şi în traducţiuni, cum şi prin o multitudune de imitaţiuni. Iată cum arată D. Silvius pe poetul lamertinian:
	„Domnule de Lamartine ce ai făcut? Ai fost gentilom ca André Chénier; ai avut de la Dumnezeu frumuseţea lui Bayron şi averea lui Goethe; ai fost una după alta un maer poet şi un mare orator; şi este probabol că într-o zi vei fi asemenea şi un mare ministru constituţional, ca d. Gouin sau ca d. Cunin-Gridaine. Eu [119] nu ţi împut nici naşterea, nici frumuseţea, nici avuţiele, trei objecte ce nişte critici mai puţin îdulgenţi cu anevoie ţi le-ar fi iertat. Nu  te pizmuiesc iară nici pentru succesele de tribună, nici pentru producţiunile lirice, minunata melopee ce ascunde subt magnificenţa ritmului contextura cam moale a versului şi sterpitatea cugetării. Nu  te pizmuiesc, poetul meu, nici pentru geniul tău; tot, însă, ce îţi voi împuta în toată viaţa mea este că ai născut o mulţime de poeţoi sau de potaci fără tărie, fără răsuflare, fără energie, ramure moarte ale unui arbure maiestos; ai tîrît după tine, ai învierşunat prin perfide consiluri nişte imitatori vulgari, ce sunt pe lîngă poet ca refletele la raze, nişte locuste parazite ce veniră deodată şi căzură pe cîmpiele poeziei ca să roază şi să usuce cele mai frumoase vlăstare şi florile cele mai bine crescute.
	Poetul lamartian e pretutindeni: în Paris şi în provinţie, prin sate şi prin cetăţi, şi însuşi îi străinătate: în saloanele moscovite, în adunările Londrei,în cercurile Vienei şi Minhenului; speţia aceasta este spaţia cea mai numeroasă din familia poeţilor: mişuie şi furnică. Cauza acestei multiplicţiuni sterpe vine din facilitatea generului, căci nu vezi decît tot acele idei ce vin, se duc, şi iar vin cu aceleaşi vorbe, înfăşate în acelaşi ritm. Maestrrul este cam moale; discipolii îi devin fleşcăiţi. D. Laamartine, sau din neputinţă, sau din oţiozitatea de spirit, sau pentru că dispreţă pe cititor, foarte rar se fărîmă cu mintea de a căta să vază şi mai încolo de cercul său cunoscut un orizont mai variat: se mulţumeşte pe efecte cunoscute şi nu mai va altele nouă; versul său, cugetarea sa vin în lume fără greutate şi cam aşa, după întîmplare. Daca îi a versul frumos, atîta mai bine; iar daca abia se tîraşta pe ale douăsprezece silabe, daca e uscăţiv şi pipernicit, rămîne tot cum a fost: poetul n-are timp de a-l supune la ortopedia formei, adică cum am zice, a-l mai pune să stea copăcel şi să-l îveţe a îmbla sănătos. D. Lamartine îşi urmează în pace drumul cel mare şi bătut al frazeologiei uniforme; îmblă tot pe unde a mai îmbla, că-i vine mai bine. Domnia-lui ştie, poate, că există subt umbra selbei poetice o cale, a cărui verdură nimeni [120] n-a călcat-o încă; însă ca să se ducă s-o caute, ar căta să facă un gir foarte mare printr-un cîmp abrupt şi  să fie în pericol de a-şi sfîşia picioarele în spini. Prin urmare îşi caută de ce a apucat şi nu se abate din drumul său, deşi se cam înneacă cîteodată în norul de pulbere ce îi ardică în cale cortegiul imitatorilor săi. 
	Ce se întîmplă? D. De Lamartine nu se îvîrteşte numai în cercul ideilor sale, ci şi în al frazelor sale, se copiază pe sine fără nici a o pricepe şi se imită pe sine însuşi. Acum, luat din puntul de vedere literară, ce mai poate să fie imitatorul d-lui de Lamartine? Nu e deccît un copiist după o altă copie! Poetul lamartian este un fel de a treilea apă a unui ceai, al căria primul defect este că e cam spălăcită, însă nu strică
	În d. De Lamartine aceeaşi vorbă se aude, se vede adesea de cîte zece ori într-o poezie de o sută de versuri cel mult: sufletul meu mi-ţi vine  în toate versurile prin strofele armonioase ale poetului, aşa precum şi ţara mea o vezi că-şi aardică capul eroic în toate feazile discursurilor parlamentare ale oratorului. Au numărat băieţii înadins şi văzură că numai în primele sale Meditaţuni d, de Laamartine conjugasee de zece ori verbul passer  în toate modurile, în toţi timpii şi în toate persoanele:

	 

	[121]Ar putea cineva înmulţi în nemărginit aceste citaţiuni.
	Daca maestrul este aşa, ce este cînd discipolul exageră fireşte maniera? Ceea ce a fost un defect la poet trecu ca o calitate mare, ca un dar la imitator. Mai veniră apoi din toate părţile rimele cele mai banale, cugetările cele mai rabătute, versurile cele mai împăiejănate şi păiejenoase. Cum se dete pe faţă că adică, după unii, alţii, tot secretul lirismului sat întru a înghesui cîteva vorbe repetate într-un vers lung şi fleşcăit, îndată ce se recunoscu această artă ocultă, - să te ţii, că oricărui îi trecu prin minte să se facă poet, se şi făcu numai decît, şi se numi poet în toată forma. Stelele, norii, luntrea, barca, lacul, valurile albastre,lira,lampa, sufletul meu, adierea, spţiul, infinitul, marea, ocenul zilelor etţ., etţ. Sunt atîtea şiatîtea paente spre îngrădirea şi fabricarea acestei poezie viforoase, zvînturoase şi avînturate, spulberate, orăcăitoare, bănănăite, spălăcite, neguroasee si acalidoniene, ce n-are aalr defect decît că seamănă prea mult cu nota unică şi răsunătoare a faimosului trîmbiţoi al saltimbancilor.”
	D. Silvius aduce înainte cîteva eşantioane drept mostră din poeziele lamartine; ne pune înainte o Meditaţie flotantă, o Meditaţie amoroasă   la Elvira, la Silvia sau la Urania, o Meditaţie ex abrupto, de care scutim pe cititorii noştri, fiindcă sunt franţozeşti. De vor voi să aibă o idee despre unele ca acestea, citească cîte au ieşit în limba noastră de geneerele lamartinian; şi ca să nu fie mînie, citească pe ale noastre însuşi; pentru ce să trimitem pe oameni aşa de eparte? 
	După acestea, d. Silvius adaoge cele următoare:
	„D. de Lamartine avu subt titlu de închinăciuni, de complimente, de omage, de dedicaţiuni, de felicitaţiuni peste zece mii de bucăţi în stilul acesta. Şi cînd cugetă cineva că domniei-sale îi suntem datori acest nor, această negură de gunoaie de poeţi plîngători, greţoşi, îi vine să zică: Bine să-i fie să se sature de a mai scoate în lume nişte orăcăitori ce acum îi urlă în cap ce laudele (şi mai tîrziu poate cu injurele, agăogim şi noi ca Stan păţitul).Lumea zice că aceste laude în poezie ar [122] fi mai mult de zece mii. D-na de Lamartine este însărcinată cu dessigilarea pachetelor poetice, care pe loc le şi arnucă în foc fără a le citi; însă nici focul nu scapă de a fi dama cea mai ocupată din Franţa (cum am zice noi pe limba noastră, nici focul nu le pridideşte; atîta sunt de multe, purdalnicele!).
	Poetului lamartiniaan i s-a cam stins sămînţa de prin Paris. Prin provinţii (pe atunci, pe la 1844), prin străinătate viermuieşte acum şi face glorie ţinutului unde se află, inundînd prin producţiunile sale gazeta cetăţii de căpetenie. Fiecare cetate a Franţei are cîte un alinietor  de strofe care plînge regulat, cel puţin o dată pe săptîmănă, în cîte un foileton sau foioi liric şi paiejenos.”
*
	Scopul nostru, reproducînd această critică, nu este de a atinge gloria faimosului poet al Franţei, după cum nici un putem a o atinge; şi nici n-am fi pus mîna de a repeta observaţiunile d-lui Silvius, daca n-am fi fost convinşi că ar fi de mare folos juniorilor noştri poeeţi ce, din dizgraţie, nu cad în zisele defecte ale d-lui Lamartine, ci în tina imitatorilor acestuia. Vrurăm dară a da de ştire junilor noştri spre a se feri de asemenea ridicole.
	D. Lamartine îşi are renumele său şi mărimea sa poetică, şi nişte crtice ca cestea nu-l pot atinge, nici a-i aduce vreo scădere din locul său în posteritate. Nouă însă ne aduc folos nişte asemenea observaţiuni. Defectele la oamenii mari sunt ca şi petele în soare, pe care, cînd le-au cunoscut bărbaţii ştiinţei, atunci avură o mai exactă cunoştinţă despre dînsul. Fără petele în soare, ştiinţa mai anevoie ar fi putut descoperi timpul învîrtirii soarelui împregiurul axului său.
	
II
POETTUL INTIM

	Iată  şi poerul intim; vine şi el că şi el a om. Feriţi-vă însă de dînsul ca de altă aia: îndată cît veeţi sta a vorbi cu dînsul, numsidecît se pune a vă transduce [123] coversaţia în emistihuri familiare. Vă  ţine o oră în drum şi nu se mai termină din sonete. De colo pînă dincolo aduce vorbă asupra unei gazete ce are onoarea de a accepta dimineaţa inspiraţiunilee lui de decuseara, şi  pe care vă roagă cu multă graţie să o citiţi.?n versurile sale nu-l vezi vorbind decît de soţioara dumnealui (daca are), de cîinele ău cel minunat, de amanta sa (ce nu o are); şi pînă în cele după urmă vă va recomanda să-i cumpăraţi cu cincisprezece sau cîţiva lei,ce e drept cam multicel, ultimul său volum publicat sub titlul de Apiraţiuni, sau Contemplaţiuni, sau Decepţuni, sau Consolaţiuni, sau Conversaţiuni, şi cîte altele în  -uni.
	După ce vă lasă, adică după ce vă scăpaţi de dînsul, de-i veţi deschide cartea daţi peste nişte versuri cam ca cele următoare:

	Am ieşit din ca-afară pe la prînzul meşteresc,
	Cu o cărticică-n mînă, ce-mi place de nebunesc;
	Mi-e amic bun autorul, e un om nepreţuit,
	Liberal în toată forma, deşi este favorit.
	Întîlnii în drum pe Tase, drept în colţ lîngă Cazin;
	Era o zi de minune, un cer limpede, senin;
	Soarele cu-a sa lumină strălucea prin sticlării:
	Colea umbră, ici căldură, deterăm prin lipscînii;
	Cînd la dreapta, cînd la stînga, el în frac, eu în surtuc,
	Apucarăm în jos drumul către hanul lui Manuc.
	Ce să vezi la puşcărie! Femei, oameni, moşi copii,,
	Lume multă adunatî, zgomot, răsuri, gălîgi;
	Se zgîia la o muiere cu osînda ei de gît:
	Rasa tigvă staa la soare cu un aaer amărît.
	Noi treurăm mai nainte ş-aucarăm pe la Sfat,
	Peste pod de ceea parte,ş-o cotirăm spre palat;
	Şi p-aci, pe lîngă poartă, o luarăm drept în sus
	Pe dealul Mitropoliei. Ş-am făcut un haz nespus.
	Ne uitarăm la o oră, şi era două taman;
	Ne plimbarăm, ne plimbarăm, cînd Tase (ca un roman):
	„Să intrăm înîntru, - zise; hai la Sîntul Constantin
	Şi la clopotul cel mare, căci ne este-un dar străin.”
	[124] Terminarăm şi d-aicea, ş-o placarăm înapoi,
	Înmuia, plini de sudoare, şi stătuţi ca vai de noi!
	Intrarăm la Tase-acasa; aci masă ne-aştepta,
	Şi ne puserăm la masă şi-ncepurăm a mînca.
	Muierea lui e găzdoaie de vreo patruzeci de ani;
	Ciulamaua fu prea bună, şi apoi nişte bibani!
	Vîrf făcură cu salată! Degitile ne lingeam
	Şi, boierule, tot unu mai mîncam şi mai ceream.

	Fireşte că va vedea cititorul că versurile citate de d. Silvius nu pot fi ca acestea de sus; pentru că prin Paris nu se află nici hanul lui Manus, nici clopotul Mitropoliei, ce e un dar de la muscali, ca şi articolul faimos din Regulament. ?nsă nu era aşa neapărattă nevoie ca să cite sau să traducă însuşi versurile d-lui Silvius spre a arăta pe poetul intim. Poetul intim face şi are fel de fel de versuri, şi, cînd este pentru mostră, poate aduce cineva înainte de ori care fel. Noi aduserăm înainte pe acestea acum de circonstanţă.  De am fi adus din cele ce există deja în limba romînă, fireşte că s-ar fi supărat vreun creştin, doi, că s-a atins adică cineva de dibla dumnealor; şi scopul nostru n-a fost ca să supărăm pe nimeni, decît ca să arătăm fiziologia poetului intim. D. Silvius aduce înainte nişte versuri din cele mai şchioape şi din cel mai ridicole ce pot exista în limba franceză, şi care cu anevoie se cam află, ca o mare raritate. Noi de am fi cătat de asemenea natură, am fi aflat cu miele în poeţii noştrri; am vrut dară să vă  dăm şi noi pe romîneşte iar o raritate; şi daca nu îţi va plăcea, scumpul meu cititor, atunci se împlineşte ceea ce am şi doirt, pentru că a dat tingirea peste capac sau capaacul peste tingire. Aşa e lumea asta: de multe ori, ca să înnemereşti. Cată să faci fapte slute, pocite, strîmbe, oloage.
	„De vei trece mai departe (urmează d. Silvius), vei afla acelaşi stil pentru felurimi de afaceri şi interese şi evenimente intime ale d-lui poet, foarte interesante,după cum zice domni-lui. Poetul intim îşi relată toate cîte cugetă, vorbeşte şi face; îţi dă raport despre toate învăţările, purtările, gesturile şi costumele sale: îţi spune cum se culcă, cum se leagă la cap sau cum îşi [125] pune scufa de noapte, cum se piaptănă, cum se dezbracă,  cum se îmbracă, cum îşi ţine mîna, în care degit e deprins să-şi poarte inelul, laa are căciular îşi face căciula şi la care ciobotar or pantofar cizmele or pantofii; ce croitor îl îmbracă, care bărbier îl rede; ce fel e femeis sau copila căciularului, sau surora bărbierului, pe care stradă şade etc., etc.
	Pe poetul intim l-a ferit Dumnezeu de cititori; îşi citeşte însă singur versurile la portarul ospelului unde şeade; şi adresă sonete la proprietarul casei sau la d. Locandier cînd se apropie terminul chiriei. Proprietarul sau locandierul burtos, bucurîndu-se că este asemănat cu Mecena, mai lasă să mai treacă de la sine şi nu supără pe chirie vreo cincisprezece  zile pe nuritul de muze, adică, cum am zice, pe poetul nostru, pe care  l-a dădăcit vreo muză sau mai multe. După cincisprezece zile i-o cam fi; şi mi ţi-l dă pe poartă afară Oraţiu, apoi, al mansardei îşi trimite mezaventura rimată de colo pînă dincolo, la vreo gazetă din cele mai micşoare ce iese şi ea cîte o dată sau de două ori pe lună, şi se duce a-şi căuta vreun alt Tibur mai ospitalier.”

III
POETUL URLĂTOR
	
	Poetul urlător întreg-întreguleţ din zilele noastre. Începutul luie deodată cu revoluţiunile. Îl vezi întocmai ca un erou înfuriat pentru că nu i-au recompensat valoarea. ?n casă îşi curăţă unghiele cu o pilă delicată, stînd pe cugete galante într-o poziţie din cel mai trîndave; iar afară nu s-arată decît cu mîmia în ochi, cu injuria în gură şi cu flagelul în mînă, parcă ar fi geniul retribuitor al unei societăţi ingrate care nu i-a recunosct meritele, intenţiunile şi operele cele mari, ce nu le-a făcut încă, ci care avea de gînd să le facă; e numai foc, şi dă în dreapta, dă în stînga, în lung şi în curmeziş,înainte şi înapoi, unde-i vine şi unde apucă. Încălicînd pe versul său năbădăios, sau pe cîte [126] o mîrţoagă de foaie publică în mijlocul reputaţiunilor zilei, pisează şi amestică oamenii şi lucrurile : clic, clac, paf, puf, - s-a pornit odată? La o parte! Feriţi-vă! ... Trece ca o trombă, se rostogoleşte ca o avalangă, se răpede ca un torent; în cursu-i zice că răstoarnă stejarii politici şi pleopii literari; pare c-ar fi vîturile mistralul, simunul şi sirocul toate la un loc. Sufletul lui e un vulcan (daca l-om crede) cu craterul căscat, ci în loc de lavă varsă injure, anateme, calomnii peste capetele somităţilor guvernamentali, judiciali, clericali şi literarie; sfărîmă gloriele, anatemiză numele proprie, pulveriză orice reputaţie, orice demnitate, orice onoare de familie şi zbiară palid şi înfuriat, cam în modul urmator, sau mai rău decît aşa:

	Ruşine şi vai vouă, o, oameni cumpăraţi,
	Ce-n oricare mocirlă ca bivoli vă-ntinaţi!
	Adoratori nemernici de orice stăpînire,
	Poţoţonate blezne d-ocară, linguşire.
	Dar ştreangul vă aşteaptă, mişei! V-oi face eu!
	V-oi înfiera în frunte cu-aprinsul...versul meu,
	Închinători de idoli şi Iuzi Iscarioţi
	Şi precupeţi de sînge ai sfinţilor patrioţi
	Nu vom vedea odată, o,  popol suveran,
	Gemînd subt a ta gheară tot neamul de tiran? ...
	Uitaţi-vă că nu e mînă nentinată
	În tîrgurile publici, în lumea desfrînată.
	Şi urlă laşetatea. Ruşine, vai! - Voi eu
	Să-mi pîngăresc în spurcări barbŕ şi părul meu!

	Vedeţi acum odată alegere de verbe şi de frazi, vedeţi mînie şi urguie de flagelare satirică. Aristtofane, Arhiloh, Pers, Juvenal, D'Aubigné, Régnier seamănă nişte poeţi pastorali şi bucolici pe lîngă poetul urlător.Bieţii cititori, ce nu-l judică decît după zbieretele şi lătrămintele sale lirice, crede că va fi neapărat vreun cătcăune ce mămîncă la dejunul său cel puţin cîte trei copii fripţi în loc de biftec, sau cel puţin vreun călugăr resolit ca în fundul iadului în cîte o căldare ce păcură. [127] Văzîndu-l însă d-apoape, ce nici prin minte să nu-ţi treacă! Nu vezi decît cîte o stîrpitură de om, cîte un băioţoi costeliv şi pipernicit, cîte o loază-mbăierată care, ca să se distingă adică, îşi dă cîte un nume din cele mai infernale şi îşi pune coarne, întocmai ca miniştrii constituţionali pene în căciulă, şi-şi bate coastele şi se screme ca să se mînie şi să arate că e numai foc şi pîrjol, cînd nu e nici supărat. Toată furia însă sforţată, tot necazul plătit îi trece, parcă i-ai fi luat cu mîna, îndată ce sau el se vede în vreo chiverniseală, sau patronul lui a ajuns la putere. Atunci cel puţinse face că se duce să se preîmble, ca să nu mai aibă ocazie d-a se mai sporăvi.  
	
IV
POETUL DINASTIC

	Poetul dinastic, pe lîngă altele, se crede că el este creatorul şi proprietarul tutulor evenimentelor importante, tutulor solemnităţilor publice, fie morţi de bărbaţi iluştri (pentru că îşi are lacrămele în rezervă sau, cum se zice, în buzunar), fie naştere de prinţi auguşti (pentru care iar îşi rezervă o bucurie de toate speţiele şi de toate culorile), fie victorie ce n-ar putea nici în douăzeci de seculi să-i desece magazia de laure, fie maritagiuri sau căsătorii regale, pentru care dumnealui poetul parcă ar fi picat din cer spre a împerechea returnelul sau, dupţ limba dumnealui, refrenul: prinţ generos. Poetul dinastic nu se mulţumeşte numai în rasolirea imnurilor pe o muzică nouă, ci mai celebră încă nişte asemenea evenimente în poezie ordinară, adică în poezie declamatorie şi declamată, precum epistole, ode, şi elegii, pătrane, acrostihe, şarade sau logogrife.
	Poetul dinastic esta amicul... ce zic? Entuziastul fără frîu al tutulor regilor... nu al celor care cad, ci al celor care se suie pr tron. El nu va să fie nicidecum mai jos în veneraţie decît elefantele înintea soarelui ce răsare. Incesoriul sau, de nu vă place, cădelniţa [128] lui poetică tot cu aceeaşi fidelitate şi pietate şi religiozitate a fumegat tămîie şi înaintea nasului lui Napoleon I, şi al lui Ludovic XVIII, şi al lui Carol X, şi al luiLudovic-Filip – se înţelege, cînd aceştia s-au suit la tron; căci la cădere nu-i cunoaşte. A făcut ditirambe latine pentru toată familia imperială, a cîntat una după alta culoarea roşie, apoi cele trei culori ca pe un curcubeu, apoi crinul şi culoarea albă cu floarea crinului sau a nuvelei celei bune şi culoarea păcii, apoi îi crinul ăi cele trei culori totodată. A pus victoriele imperiului în imnuri, sărbătorile Restauraţiunii î n romanţe, soarele celor trei zile de iuliu în cantate. Ce să zicem? Ce e drept, e odată poet, căci curagiul lui nu mai piere, entuziasmul lui e tot acela; el va avea aceeaşi eternă juneţe şi aceeaşi eternă ardoare pînă cînd vor mai fi regi pa pămînt ca să vie unul după altul pe rînd, ca la moară şi pînă cînd vor mai fi regişori ce se nasc, priţese ce se mărită şi prinţi şi prinţese care mor şi armate ce se zic protectoare, ce ne ocupă ţara: pentru că acest mare şi universal poet le are toate pe degit, şi celebră cu aceeaşi facilitate şi naşterea, şi moartea prinţilor şi prinţeselor, şi întronarea, şi imenul lor; afară daca aceşti regi sau prinţi nu s-ar fi întîmpla să se nască, să se însoare sau să moară în exiliu.
	Printr-o stranie particularitate a geniului, entuziasmul poetului dinastic nu trece niciodată peste hotarele ţărei. Se cuvine însă să-i dam dreptate, pentru că el e patriot şi n-are ce căta afară din patrie, şi apoi e şi vorba cunoscută de toţi: că ochii care nu se văd se uită.
	Nimeni nu se pricepe ca poetul dinastic a ticlui aşa de bine acelaşi rime la toate evenimentele. El, saau dumnealui, are un talent particular că face o dată un cuplet şi bun, şi care se loveşte la toate împregiurările, niţeluş se atinge de cînd în cînd şi ia toate formele: se scurtează cîteodată, alteori se mai lungeşte puţin, şi aşa trece prin toate metamorfozile sau transfiguraţiunule, sau schimbările la faţă sau preobrăjeniile, cum vă place: cînd îl vezi odă, cînd catată, cînd imn, cînd un cîntec de masă; daca vreţi, dumnealui vi-l face şi şaradă, şi însuşi poemă epică.
	[129] Acest cuplet elestic, numai cu oarecare prefaceri, cată, vrînd-nevrînd, a se adpta la toate evenimentele şi la toate interesele diverse.
	Astfel, la 1811, la naşterea fiului imperatorului Napoleon I, poetul dinastic făcu o dată şi bine o cantată ce începea :
	
	La 1820, la naşterea duchii de Bordeaux, se vede acelaşi cuplet, cu o foarte mică prefacee:

	La 1839, la naşterea contelui de Paris, n-are poetul decît să adauge sau să scoaţă cîte o mică bagatelă, şi cupletul iată-mi-l de minune înnemerit şi la aceasta fericită circonstanţă: 	De va veni şi altă dinastie după a Orléanilor, cum a venit după a Bonaparţilor (să nu fie cu supărare, că noi facem o ipoteze, punem dacă), atuni dodată vezi pe poetul dinastic sărind şi dodată cu cele douăzeci şi unul de tunuri anunţînd venirea în lume a unui nou prinţ: 	Alţi oameni cu atîtea jurăminte solemne ajung a se numi oameni juraţi, afurisiţi; poetul dinastic însă nu pierde nimic, ci, din contra, cîştigă de minune.
	[130] Poetul dinastic, cînd e republică, devine republican democrat şi soţial; şi cînd libertăţile sunt uzurpate, atunci îl auzi strigînd în versuri stridente şi odogite:

	Mi-e urîtă tirania
	Ş-orice cap încoronat;
	Însă astăzi Romînia
	E nevoie de-mpărat.

	Şi ne spune ca să alergăm cu limba scoasă după un principe străin.
	După ce apoi se face un domn pîmăntean peste ambele principate, atunci dă cu piciorul tutulor principilor străini, şi copiază scrisele altora, ce cu trei ani înainte le defăima.

V
POETUL REBUSIAN

	Iată cel mai simplu, cel mai modest şi cel mai puţin amăgitor din fiii lui Apollon. El, biet, niciodată n-a comis vreun volum; numele lui n -a figurat niodată în a patrulea pagini a vreunui jurnal, nu s-a văzut nici un anunţiiu (citeşte annunciu pe limba năciunală), figurînd între pomada filocomă de urs, sau între hapurile lui Morizon, or între licoarea lui Leroi, nici între biberoanele ce doicesc copiii mai bine decît laptele stricat al doicelor, nici însuşi între sticlele de ape minerale. Tombele jurnalismului nicidată nu i-a celebrat gloria în foiletoane mincinoase. El, bietul om, a lăsat să treacă unele după altele sistemele literare: a stat de faţă cu aceiaşi indiferenţă filozofică şi la apunerea calsicismului, şi la aurora romantismului; puţin i-a păsat şi e una şi de lata. A stat rece înaintea lui Herani şi a Tour de Nesle; niciodată nu i-a venit în cap să-şi puie nasul la fereastră ca să vază la care vînt se învîrtea sfîrleaza poeziei. Pe cînd drama modernă se acţa să se suie grăpiş pe spatele tragediei imperiali. Pe cînd partiturile îşi îngropa răposaţii * [131] sau suna trompeta, pe cînd d. Victor Hugo predica şi d. Dumas foillotoniza, el, poetul nostru rebusian, umilit şi nemaculat, blînd ca omul lui Oraţiu, îşi compunea în pace, în magazia din dos a vreunui cofetar, distihurile dulcişoare, zaharate, mirositoare; îşi înfăşa, îşi înscutica cofetele în sentinţe amoroase şi îşi încordela cu rebus simtimentele. Iată operele acestui poet mare şi necunoscut (că aşa e lumea), poet ce atîta dispreţă gloria încît nu-şi pune nici numele la producţiunule sale florianice şi anacreontice, şi ceea ce făcea ieri o face şi astăzi şi o face şi mîine, neîncetat şi totdauna  totdauna şi neîncetat.
	Nimeni n-a vorbit de el, nici o critică n-a venit să-l ia şi pe el de mînă şi să-l scoaţă la lumină, or în bine or în rău, pe el, pe acest artist modest, ale cărui versuri sunt binevenite, cunoscute şi citite şi în mansarda neavutului,şi în saloanele opulenţilor, şi care, drept preţ al operelor sale, nu cere nici glorie, nici avuţie.
	O, poetule rebusian! o, mare bărbat! În capul punţii artelor este un palat custodiat de patru cîini şi de o veghe. Palatul acesta se numeşte     Institutul ... şi în acest palat – vezi tu? - nu se află nici un fotoliu pentru bătrîneţele tale, pentru zilele tale cele negre...Tu, care sub pretextul cofetelor şi altor dulceţe mi-ai făcut limba franţeză a sfradeli şi a străbate pînă în pădurile cele mai sălbatice ale Americei Sudului (şi pînă în mahalalele Bucureştilor), vai! ce minune! ce ingratitudine! ce neomenie! ia uitaţi că crucea legiunii d-onoare nicidecum nu străluce nici încai la butoniera ta! O, Béraanger al diablonului! o, Pindare al papilotei! 
	Hei! ci nu e numai atît! să mai vedeţi: nici un poet pe lume n-a făcut atîta bine prreastimabilei şi prea-sentimentalei clasi de înamoraţi.Cînd un amant trimite cofete amantei sale, credeţi dumneavoastră că-i trimite numai ca să-i îndulcească guriţa cu preline, cu fisticuri şi cu acadele? Nici una din acestea: fisticurile şi zaharul de sfecle sunt numai aşa, nişte de unde să înceapă cineva vorba. Motivul însă cel adevărat, îndemnul trimiterii, uitaţi-vă dumneavoastră singuri că este versuleţele acelea, acel rebus în care e înfăşurată cofeta, acel rebus inocent şi peri  *[132]colos totdeodată ce împlineşte locul scrisorii de minune, şi cu atîta avantagiu, cu cît exprimă simtimentele inimei şi jură o constanţă eternă, şi promite o fericire fără nori şi nişte zile ca acelea. De nu mă credeţi, puneţi-vă la o parte şi veţi vedea fetişoara, sau oricare va fi femeia la care se trimit cofetele, cînd se vede singură – singurică, cu ce rapiditate desfăşură cofeta simbolică,emblematică, alegorică, mistică, poetică şi poetizată, şi sentimentală, şi cum suspină mititica! Mai întîi, ce e drept, bagă fisticul în gură, nu că voieşte să mănînce, ci aşa e purdalnica de deprindere, şi apoi va să scape odată de dînsul... O, cu ce rapidiate citeşte deviza ce spune o mie ş-o mie de lucruri! Cîteodată e numai un distih cam în înţelesul acesta:
	Nu e-n lume fericire
	Ca o bună însoţire.

	 Cîteodată e un pătran sau un tetrastih:
	De e crimă a iubire,
	Hai să greşim nencetat;
	Zeii-s blînzi din a lor fire
	Cînd e crima de iertat.

	Şi altele fel de fel, una decît alta mai ingenioase, ca cele următoare:
	Deviza-mi este a te-adora
	Şi niciodată a mă schimba.

	De sunt iubit, ce-aş mai vrea, zău,
	Decît o dată să fiu al tău.

	Cînd te iubesc, mi-e cunoscut
	Tot ce amorul are plăcut.

	Iar pentru amanţi mai timizi sau fără curagiu, poetul se căpuieşte ca să le dea nişte versuri nu atît de cutezătoare, însă pline de elocuinţă:
	Cînd îţi spui eu, îţi spui binee
	Că răsuflu pentru tine.
	Ce de mai intrige începute cu atîta nevoie nu ţi le-a mînat poetul nostru şi nu ţi le-a adus colea la [133] un capăt ferice prin mijlocul numai al acestei poezii uşurele şi universali, minunatul artist ! ce de mai noduri gordiene amoroase nu ţi le-a deznodat el numai cu versurile sale galante, cu sentinţele sale mai dulci decît mierea, cu devizele sale pasionate, pe cînd toţi Antony dramei moderne, sporovindu-se şi orăcăindu-se cu pumnalul şi cu pistolul în mînă, fură daţi ca dînşii pe uşă afară.
	O, poetul meu, ce-mi placi de mă-nnebunesc! cer şi pretinz de la toţi ingraţii aceştia, ce mă citesc sau nu mă citesc, ca să-ţi ardice o statuă într-o piaţă publică în memoria numei a serviţielor ce mi-ai făcut numai mie în parte: uite, mă susscriu în capul listei cu cinzeci de...parale.


VI
POETUL UMANITAR

	Acesta se distinge între toţi printr-un costum cu totul straniu, printr-o manieră de a fi excentric.
	Barba ţuţuiată, părul ca un puritan, pălărie cu marginile late, crevată neagră, vestă neagră, vestmînt negru, pantaloni negri – costumul îi e sever ca şi persoana dumnealui.
	Umanitarul mai pe dasupra are şi o pretenţie de a fi om serios: niciodată nu ţi-ar rîde, nu ţi-ar glumi şi el.
	Mai mult decît toţi ceilalţi poeţi, umanitarul îşi are un scop, o ţintă însemnată. Hei! el e un om fatal, ce cît e ziuliţa e în travaliu pentru împlinirea unei misiuni soţiali şi providenţiali.
	El e profetul viitorului, nici mai mult nici mai puţin: Dumnezeu mi ţi l-a trimis spre a curăţi nemărginita [134] ţarina a umanităţii de spinii şi de palamida erorilor şi de bălăriele prejudiţielor.
	Ceilalţi poeţi pot cînta florile, femeile, natura, primăvara, toate făpturele lui Dumnezeu; el însă, el singur ne-a venit aci jos cu ideile, el numai are idei, şi ce mai idei!... el e vatul antic, Confuţiu liric, Tirteul civilizator. El singur are puterea înţelegerii sintezii celei mari, epopeice şi universali. Sufletul lui zice că e lin, todeauna senin şi neapropiat de pasiunile vulgare. El lasă celorlalţi, pe carii îi numeşte profani, furi, laşi, de a paşte în nişte teorii practice, după noi, şi nefolositoare după limbagiul său; el, dumnealui se ocupă tot de objete şi chestiuni ce au să reforme soţietatea, să perfecţione omenirea, să armonize universul; pentru că ocupaţia lui, fapta lui nu e nimic alta decît perfecţia absoluta a speţiei umane şi progresivitatea ideilor.
	Umanitarul îşi are un vocabular, ce zic? Un dicţionar al său în parte, o sintaxe ca acelea, cu totul particulară şi cu totul şi cu totul liberală, ce nu se supune la nici o regula. Mai vîtos îi plac de se-nnebuneşte, vorbele lunge şi şuierătoare şi ciuierătoare şi mai vîtos frazile găunoase şi sforăitoare şi tiradele neîţelee. Versul lui sec şi aspru şi odorogit şi şchiop e un neologism de cîteva silabe, împănat cu miti şi împoţoţonat, adică, cu simboluri.
	Iată o mostră de stilul acesta:
	
	Se ştie fapta noastră, e faptă simbolică,
	E faptă soţială şi pŕlingenezică.
	E lucru-odată lucru, trainic, esenţial,
	Talazul ce ne-ardică e prňvidanţial.
	[135] Fraţi, fraţi, întemeia-vom imansul panteism,
	Succesor, mărit foarte, al vech'lui catolcism
	Ca în viitorime, soţ sňcialitatea
	În nod ţeapăn de dragosti cercuind umanitatea
	Să veciniceze-n veci o era-epopeică
	Lumei ce o să fie, orbită sintetică,
	Ca aptele Frăţiei de uriaşi aptori
	Să fie năciunale, în vecii viitori.
	Şiroi să curgă sînge  ca apa din Iordan,
	În sînge să s'boteze ast enere uman.
		Şi năciunslitateaa
		Să facă – umanitatea.
     Şi notele să facarmania mistică
	Ş – ellèptiva – ellepciune şi palengenezică.

	Nu-l întrebaţi ce va să zică acest oribil galimatias de versuri oloage, de vorbe schimonosite, de sonuri ostrogote, de idei confuze, că nici dumnealui singur nu ştie încă bine, ca un inspirat ce este. Îţi ve mărturisi însă că versurile sale neînţelese încă, aşa cum le vezi, sunt destinate spre a revoluţiona lumea şi a armoniza viitorul.
	Umanitarul, vorbind curat, nu se ţine de nici o sistemă soţială, politică, religioasă sau filozofică; nu-ţi adoptă, nu-ţi încuviinţează nici catolicismul, nici protestantismul *[136], nici spiritualismul, nici materialismul, nici eclectismul; nici sansimonismul, nici bucheismul, nici furieirismul, nici ovreismul, nici nimic din cîte să semene cu o aglomeraţie de idei raţional deduse. Dumnealui e curat umanitar, e Mesia cel nou, e a doilea venire a cuvîntului incarnat şi nimic mai mult; stelele cu coadă, stelele Dunării purced înaintea lui sau îl urmează; cîteodată, în abnegaţia sa, abdică la rolul de mesie şi se reveste cu rolul mai umil de înaintemergător, ca să ungă pe cîte un vizionar sau pe cîte un crai de Curtea – Veche, spre a-l pune drept piatră cardinală de unde era piatra cea mai dispreţată a scandalului prin laturele cafeurilor. Dumnealui, cum ziserăm  şi cum o demonstră singur, este poet umanitar, şi răspunde la toate întrebările ce îi vei face, şi îţi astupă gura; această nobilă şi haritabilă denumire îi corige versurile, şi de unde sunt paralitice, le pune copăcel pe picioare, spre marea mirare a secolilor fiitori.
	Iar cît pentru noi, profanii, poetul umanitar este dintre toţi poeţii cel mai supărat şi cel mai supărător, cel mai îngreţoşat de toate şi cel mai greţos.
	De este să aibă şi el nişte admiraţiuni, el admiră pe doamna George Sand, nu pentru romanţurile ei Valentina şi Indiana, nu pentru stilul ei, ci pentru că a publicat o rapsodie neînţeleasă, întitulată Cele şapte coarde ale lirei, şi a dedicat-o d-lui Buloz, care ştie de toate afară de franţozeşte. Umanitarul stimă iar foarte mult pe d. Victorian, autorul Originii primordiali a cataclismelor ciclopeene de Miau şi de Chiau,considerate în relaţiunile sale cu arta de a ucide păduchii de lemn! ...Mai admiră iar şi adoră pe Ballanche sau pe d. Sarsailă şi îl pune cu ceva mai sus decît Moise şi Sardanapal, şi mai vîrtos decît Sardanapal, pe care îl consideră ca cel mai nalt dintre filisofii antici şi ca cel mai mare dintre legislatorii lumii.
	Fiziologia poetului ce avem în mînă, fiind o ediţie ilustrată, coprinde şi portretul întreg al poetului umanitar, şi aci jos lîngă dînsul se vede un castron şi un făcăleţ, sau nişte piuliţe şi un pisălug, o carte jos şi o gheară de urs fericată cu aur sau argint, sau alt metal imitător. Am tot întrebat pe unii, alţii ce vor fi însemnînd acele [137] objete,şi nici un muritor n-a ştiut să ne spuie; am păţit-o întocmai ca răposatul Chalkokondila, care întreba peste tot pămîntul să-i spuie şi lui cineva : de ce vor fi vorbind romînii romîneşte? Şi spune că nu s-a aflat nimeni să-i dezlege această problemă atît de încurcată şi dificilă.
	Daca ne va fi însă iertat să ne dăm şi noi părerea cel puţin despre acel pisălog, acesta cată să fie simbolul sau emblema poetului umanitar, care freacă, frichineşte şi pisează la un loc toate sistemele politice, soţiali, filosofice şi religioase; iar de va fi făcăleţ şi nu pisălog, atunci e foarte necesariu poetului umanitar ca să amestice al său talmeş – balmeş ce ne prepară.

VII
POETUL OLIMPIAN

	D. Silvius, în tractatul său de Fiziologia poetului, îşi are la început o introducţie, pe care o vom împărtăşi cititorilor noştri; pe urmă îşi începe cartea cu poetul olimpian. Acest poet este un fel de Mesia al poeziei, pe care încă din feşe, din leagăn îl arată cu o căpăţînă mare, cu nişte picioare ca fusele şi din care zboară semne şi minuni, după expresia fabulistului nostru Ţichindeal. Asta e poetul poeţilor, plin de idei, numai versurile îi sunt cam oloage, cam şchioape, cam schilave, cam ştirbe, ca baba – cloanţa, cam bete, cam odorogite: într-un cuvînt, idei ca acelea în nişte vesuri ce seamănă a proză stricată, dezmăţată şi deşălată. Poetul olimpian face pe moarte la versuri, cu sutele, cu miile pe zi; şi cînd are o mie de versuri, are un volum întreg, căci ediţiunile dumnealui sunt de lux, rîndurile îi sunt rari, şi hîrtie albă – de ajuns. Face versuri de tot felul: ode, elegii, satire, epigrame, madrigale, sonete, drame, tragedii comice şi comedii tragice, şi toate poeziile lui la un loc face o epopee, nu ca Iliada  şi Eneida, ci odată epopee, cum să rămîie cu gurele căscate toate epopeele din lumea trecută şi fiitoare.
	[138] D. Silvius arată semnele poetului olimpian îm modul următor:
		„Părul apollonian,
		Fruntea shakespiriană,
		Nasul cornelian,
		Gura eonsardiană,
		Barba byroniană
	Şi semne particulare: cordelă a legiunii d-onoare.”
	Apoi mai adaoge d. Silvius:
	„Poetul olimpian cu o trăsură numai pană a dat tifla trecutului: dumnealui a decretat, în omnipotinţa geniului său, că toate cîte s-au făct înaintea lui sunt considerate ca nefăcute şi neîntîmplate, şi că istoria n-a existat niciodată. Religia, filozofia, politica, literatura s-au născut într-aceeaşi zi şi într-aceleşi minut cu dumnealui.”
	Cum se vede, poetul olimpian cam seamană cu poetul umanitar; dar nu se prea au bine, se cam uită chiorîş unul la altul. Acum nu ştim care să fie cauza: să fie oare unde îşi seamănă unul altuia şi nu-şi suferă frumuseţele, întocmai ca două cochete, sau pentru că sunt urîţi foc şi ei, şi scrierile lor? Eu cred că nu nici una, nici alta, ci cauza curată cată să fie că amîndoi sunt siguri de nemurire, amîndoi sunt siguri de tronul cocoţat pe vîrful Parnasului, şi într-însul nu încap amîndoi dodată. Aşa e pustia de glorie: aprinde ura în sufletele cele mai mari şi încaieră părinţi cu fii, fraţi cu fraţi şi poeţi cu poeţi.

	După poetul olimpian vine poetul lamartinian, apoi poetul umanitar, apoi cel intim, pe care i-am arătat cu ochi şi cu sprîncene cititorilor noştri. După aceştia vine poetul turist, un fel de nobil ce călătoreşte ca să cînte tot ce întîlneşte: monumente, vederi celebre, munţi şi toate objetele cele mai însemnate. El salută, se închină şi pupă pămîntul pe oriunde stă în estaze. Versul său nu e loc unde să nu-şi scaoţă căciula şi să nu esclame: salutare!  sau adio! De se duce în Spania, se pune pe versuri şi să te mai ţii complimente în deapta şi în stînga, întocmai ca răposata Livezeanca;[139] rimează Grenada cu sereneda, mantilia  cu Castilia, Andaluza cu jaluza. Se întoarce apoi la Paris şi-şi pune de-şi tipăreşte uimirile şi admiratiunile în 1500 exemplare şi îşi pune în bibliotecă toţi entuziasmii săi legaţi frumos în piele şsgrinată de viţel. De se duce în Germania, acolo să mai vezi! Aci nu e glumă: e patria lui Miltiade şi Aristide; plînge asupra Atenei, care în franţozeşte rimează cu Demostene; începe a mi ţi se preîmbla prin grădinile dusului după lume Akademus; stă a contîmpla agoraua, ce de mult nu mai e în fiinţă, dar poetul şi-o închipuieşte şi visează cîte-o ziuliţă întreagă la umbra porticului căruia nu i-a rămas nici urmă. Apoi de la Atene la Ierusalim numai un pas pentru turist. poetul aci îl vezi creştin, şi apoi adresă Siriei, şi Greciei, şi peste curînd Engliterei, Irlandei, Scoţiei, Germaniei. Apoi cînd s-o duce şi în Italia! – Ah, draga mea Ialie! – aci poetul, fireşte, va începe  da la Veneţia, şi sărutare piaţetta! sărutare leu de la San – Marcu! sărutare Puntea suspinelor! Lidu, gondola, barcarolla!…etc., etc…. Apoi aleargă pîna la Roma. Şi mi-ţi cîntă aci, una cîte una, Vaticanul, Capitolul, Joe, pe Iesus Hristos, pe Cezar şi pe papa, să nu rămînă nici unul. Face un sonet asupra coloanei lui Traian şi un pătran asupra cupolei de la San – Petru; şi după ce îşi face reverenţa înaintea tutulor pietrelor celebre, poetul turist îşi termină întoarcerea artistică printr-o poezie plină de adio:

	Adio, regina artelor,
	Adio, ţara frumosului,
	Muma naţiunilor,
	Muzeul generaţiunilor, 
	Pămînt de trei ori un ştiu cum.
	Ţîţa lui Rafael, Michel-Angel şi Dante!
	Adio, regină fără trufie!
	Adio! adio! ah, adio! ş.c.l.
	
	Apoi d. Silvius vine la poetul catolic, de care pe noi ne-a ferit Dumnezeu pînă aci; n-avem nici unul din raţa – da să nu zicem stirpea – aceasta.

VIII
[140] MAI  MULŢI  POEŢI

	Îndată vine poetul biblic. De felul acesta iar nu avem deloc, ca unii ce ne lipsesc de toate. Îmi venise mie odată în minte să mă pui pe Biblie şi să fac la versuri; ai scăpat însă, cititorule, de mine, pînă cînd vei cădea pe mîna altuia.
	După dînsul vine poetul cavaler – regenţă. El are a face în versurile sale tot cu oameni mari, cu prinţi, cu duci, cu conţi, cu baroni, cu diplomaţi, cu ambasadori, cu marchize, cu contese şi cu tot neamul lor; mi-i tractează în versurile sale da per tu, le adresă epistole familiare, parc-ar scrie cu scobitoarea dinţilor. Versul lui liber şi indiscret seamănă cu dezbrăcatul acel leneş şi aristocratic. Cînd scrie aşa numai, fără a se adresa către persoane mari atunci ţi-aduce din condei binişor  şi  îşi vorbeşte tot de dînsele, ca de cei mai buni ai săi amici, îţi numără pe degete pe prinţul de B…, pe ducesa de C…, pe urmă îţi începe, de vrei să-l asculţi, nişte mărtirisiri scandaloase, îţi descrie cinele ce a avut. Nimeni n-are amici ca dînsul, că trăieşte  o viaţă plină de aventure galante. În antecameră-i vezi spînzurată o manta în faţa zidului şi o scară de matase; îşi scrie el singur sieşi scrisori satinte şi porfumate, ce le arată pe la amici într-un chip cam pe ascuns. De se întîmplă să aibă vrun domestic, îi plăteşte îndoit şi întreit numai ca să se lase a-l tracta în gura mare pe tot minutul, cînd sunt oameni la  dînsul, de tont, de nerod, de ticălos, de mojîc ce nu ştie să serve la oameni cumsecade. De are datorii, plăteşte pînă-i crapă pielea, şi cu cine se-ntîlneşte îi place să-i spuie că p-aci era azi ori ieri să arunce pe un creditor pe fereastră. Cînd e vorba de jocul cărţilor, zice că nu ştie, nu-i place fleculeţele alea de jocuri pe migăite. Bangul! fanfaon! spune de astea, că se-nnebuneşte. ăfară de aceste fanfaronade şi de asemănări de regenţă, de le-i da astea d-o parte, el apoi seamănă un biet flăcăiandru ce din dizgraţie mai mult îşi aduce cu un perucher decît cu un marchez.
	[141] Vine, după aceasta poetul cavaler – Lara, sau Cild-Arold, a cui buză sceptică nu surîde nicioadata decît cu amărăciune. Îl vezi totdauna pe asta vrînd să arate că trăieşte o viaţă desfrînatăl îi place să se arate că totdeauna beat, şi îmblă cărăui, desemnînd la arăbeşti cu picioarele-i împleticite. Cine-l vede, l-arată cu degitul, zicînd că e sigur că e numai treaz, dar şi flămînd. Prînzul lui e pe la cîte un birt pe 30 centime, unde nu se vede nici picătură de vin, şi apă cît ei vrea; se înnebuneşte însă să-l creză oamenii că e beat. De-i vorbeşte cineva de virtute şi onoare, el îi răspunde că adoră şampania şi că e nebun după bordo. 
	După dînsul vine poetul dinastic, pe care îl văzură cititorii noştri. 
	Apoi poetul academic, a cărui sămînţă p-aci stă să se stingă de nu se vor lua măsure.
	 Apoi poetul de salon, ce nulasă nici un album al vreunei contese sau marcheze sau unei fetiţe frumuşele fără a-l adorna cu frumoasele şi elegantele sale versuri. El îşi înscrie numele pe foile candide şi porfumate , din josul unui sonet, unui madrigal, unui pătran, unui bistih, şi impută soartei de ce nu poate să şi-l înscrie asemenea şi pe lespedele inimei coniţei. Ochii negri, căprui, albaştrii, pielea cea albă, rumenă şi răcoroasă, braţele şi mîinile bine rotunzite şi transparente, frumuseţi rafailene, nicic nu rămîne necîntat. El nu e ca alţii, să-şi bată capul a face versuri; el le improviză pe picior; îţi intră într-un salon, vede un album -  rugat sau nerugat ţi-l ia în mînă, se pune la masă, scîrţa, scîrţa, şi sonetul e aci turnat, fără nici un rînd, fără o vorbă ştearsă. Sunt gure rele însă care zic că poertul nestru îşi are d-acasă o provizie bună de poezii de asemenea împregiurări, le ştie pe dinafară, şi aci ţi le trînteşte vers cu vers, aliniate şi înşiruite ca nişte soldati de plumb, sau şi de lemn, sau şi de carton. Dar nu se cade să acultăm la gurile rele; poetul nostru are talent; e om de geniu; coifura, crevata, jabourile, mănuşele, botinele îi sunt  de minune, nădragii, fovezele fracului, laibălul îi sunt de moda cea mai din urmă; are barbă sfavorite de se poartă barba şi favoritele, îşi rade mustăţile cînd mustăţile se [142] rad, işi lasă barba TuTuiată cînd e la modă barba ţuţuiată; ştie de se răstoarnă de minune pe canapea sau pe fotoliu; işi înfige şi işi încolăceşte de minune degetele în păr cînd şi-l dichiseşte onaintea oglindei sau cînd e răsturnat d-alăturea conotei; lorneteaii e aci de gît ca nite sfinte moaşte. Un asfel de om cum puteţi dumneavoastră a crede că nu ţi-ar fi în stare să-ţi trşntească pe loc două – trei perechi de versuri, ce sunt o bagatelă la geniul său cel mare? D. Silvius zice că unii din poeTii de salon sunt foarte libetali, libertatea este idolul lor, şi nici versurile dumnealor nu vor să le supuie la legea rimei sau a ritmului. Mai zice încă că aceştia işi încep cariera poetică prin femei şi o termenă cîteodată la ăcademie, şi mai des prin spitaluri.
	De la poetul de salon treci, cititorule, la poetul rebusian, pe care am avut onoarea a ţi-l recomanda în foile noastre.

*

	Îndată vine apoi poetul proletar. Acesta mişuie astăzi în Franţa; îl vezi frămîntînd la pîine sau la cozonaci sau la plăcinte; ori împungînd cu sula şi petrecînd amîndouă acele de păr de porc şi dînd în laturi cu amîndouă coatele; or petrecînd suvelniţa şi bătînd cu bătătoarea după ce a tras cu piciorul iţa din sus în jos şi pe cea din jos în sus; or croind cu foarfecele şi cosînd cu acul; or vînzînd legume, dînd cu plasa sau cu undiţa.
	Felul acesta de poeţi a ieşit de cînd s-a dat odată o vorbă prin lume că ar fi murit poezia! Vorbă inventată, vorbă mincinoasă. Adevărul însă iese la lumină, şi începe a ieşi poezia din toate magazioarele, din toate colibele, din toate manardele, ca să se ştie curat şi de toţi că poezia în seculul nostru nu e moartă. Un croitor nu ştie să-ţi facă un vesmînt aşa de bine precum ştie să numerer pe degete la silabe şi să-ţi toarne o comedie sau o tragedie vie – viuliţă.
	Astăzi poeţii mişuie ca martirii şi oamenii de stat; şi de aceea le e necaz la unii – alţii.

*

	[143] N-apuci să-ntorci foaia şi dai peste poetul urlător, a cărui cunoştinţă cred că aţi făcut-o, daca aţi avut timp de pierdut a citi cîte ziserăm mai sus.
	Vine apoi poetul cîntăreţ (chansonnier), care, cum am zice, face la cîntece. O speţie cu totul şi cu totul alta de a lui Béranger, căci ca acesta numai unul avu Franţa.
	Mai vine apoi şi poetul de romanţe, care nu poate nicidecum fără diblă sau alt instrument; el nu ţi-ar face un vers care să rămîie necîntat cel puţin în camera sa cînd îl scrie inspirat, cu ochii în grindă, sau mai des pus pe note de cîte un artist mediocru. Poetul de romanţe se zice singur adesea şi poet de balade; şi excelă bunioară în rime nerimate, ca cea următoare;

	Maria cea bălaie
		Frumoasă ca Bezdead
	Iubea pe Niculae,
		Şi el… s-a însurat!
 
	Însurat, deşi nu rimă nicidecum cu Bezdead, ca să fie însă sublim şi patetic, dumneata, cititorule, se cuvine a te pune într-o poziţie foarte interesantă şi a pronunţa însurat  dînd din cap şi cu un ton foarte patetic, ş-apoi vei vedea ce efect face.
	Vine, în fine, după toţi poeţii înşiraţi, - pour la bonne bouche, ca poamele şi dulceţele după masă, - vine şi a Zecelea muză. Noi n-avem astfel de rarităţi, şi lăsăm pe d. Silvius a ne-o descrie cum ştie dumnealui.

IX
DECIMA  MUZĂ

     „Să ştiţi că în timpii Restauraţiunii şi-a întins aripele blonda fetişoară cu căutătura velutată, cu şederea clasică sau antică, cu vocea armonioasă, şi al cărei suflet stătut de prozaismul vieţei se avîntă, cît să-l pierzi din ochi, în norii de aur ai infinitului. Fiecare din versurile ei e ca un oracol ce Sibila de optsprezece ani ţi-l arunca după tripedul său.
     [144] Ah, p-atunci erau timpii frumoşi ai copiilor sublimi şi ai minunilor de4 la ţîţă! Ferice Grecie! A zecea muză te-a cîntat atunci cînd tu te băteai contra osmanlîilor ce îţi aducea fiare. Glorioşi fii ai elenilor! care poet a cîntat ca dumneaei, ca decima muză, junele eho ale Navarinului? Ferice Romă, tu ai văzut-o alergînd noaptea la lumina lunei, despletită şi palidă, subt arca dele Coliseului, visînd ca orina triumful Capitoliului! Şi tu, lacule al Genevei, tu ai salutat-o atunci cînd ea, abandonînd Italia, bella Italia, poetica Italie, veni a se preîmblapeste undele-ţi murmurate, lăsînd în voia adierilor amoroase cosiţele-i porfumate. Rezemată pe divanul tău teorb, despica apale-ţi dulci, o lac nemuritor, întocmai ca diva Cytera, căria semăna a-i fi fie, unde zefirii zglobii, svolînd împregiurul ei, îi ompingea barca vagabondă, şi cînd se înturna în sacrul pămînt al patriei, şcolarii de retorică îi adresa la stanţe, şi ce mai stanţe! academicii şi academiştii şi academicienii îi lăsa biletele de vizite la portarul dumneaei şi jurnalul Débats o proclama muza patriei, ontrecîndu-se cu Constituţionalul. 
     Vai, vai! gelosul timp, răutăciosul timp, cum îţi mai plesni odată cu aripa – i neîmpăcată această glorie abia născîndă (care nu prea făuse multe, dar avea de gînd să faca). Unde mai sunteţi voi, cînturilor sacre, ditrambe entuziaste, lire plîngătoare, arpe edraice, arpe eoliene? aţi trăit şi voi cît trăieşte roza, cît trăieşte poezia decimelor muze.
     	Din epoha aceasta, ce e departe de noi, decima muză se înmulţi într-o proporţie de să ţi se facă părul măciucă: răsări ca ciupercele fără cultură, numai aşa de la Dumnezeu, prin foţele satinate ale revistelor, prin coloanele foiletoanelor şi prin a patrulea pagine a jurnalelor. S-a luotat, şi palmă cu palmă a disputat tărîmul tiparului cu notabilităţile mustăcioase şi masculine; şi-a avut şi ea editorii săi, publicul său, călcătorii săi, şi-a făcut siea meseria cu scrisul ca toată lumea; mi ţi-a înseilat şi ea la elegii, a rasolit la pastorale, a îndrugat la satire, a cîntat şi ea ca să trăiască, după ce a trăit ca să cînte.
     	[145] Pe decima muză ocunoşti de departe, cum ţi-ei arunca ochii la dumneaei. Cînd trece pe o stradă, o distingi dintr0o sută de femei: nu că doară are vreo aureolă pe frunte, cum ar crede cineva; nici decum, săracuţa! Coroana ei e curat o pălărioară, ce ar fi, biet, ca a tutulor femeilor cînd n-ar fi atît de lăbărţată. Ghiceşte cineva a zecea muză după aerul său cavaler, după pasu-i gîligan, după rochia trecută din modă şi după pantofii (eram să zic botinele-i) ceva cam scîlciaţi. Pentru că muza nu-şi are timp d-a se ocupa cu vulgarităţile toeletei… pentru care şi calţele sau ciopapii dumneaei adesea se întîmplă unde şi unde a fi cam deşiraţi. Ea nu descinde pînă la aceste amănunte, pînă la aceste mizerii mice ale vieţei pozitive; lasă pentru celelalte femei, pe care dumneaei le numeşte cu mare durere femei de lume, ocupaţiunile burgheze şi timpul necesariu de a se putea îmbrăca cu gust şi cu graţie. Cît pentru dumneaei, mintea îi e în alte părţi, plană pîntre sferele idealităţii, prin dapărtatele spaţiuri ale cugetării, absorbită în contemplaţia objetelor necunoscute.
     Decima muză mai des o dă în felul poetului intim: pune publicul în confidenţa secretelor căsătoriei sale, îi nară viaţa, pe care o ticluieşte spre a o încadra într-o punere pe scenă bine întocmită; vorbeşte adesea de bărbatul dumneaei, pe care totdauna ţi-l prezentă ca pe o fiinţă cu totul vulgară şi prozaică, neînţelegătoare, incapabilă de svolurile inimei; îşi arată păcatele ce a avut spre a suferi un astfel de om; spune că a fost sacrificată, inocentă victimă la scumpetea, avariţia părinţilor săi, fiind dată după un om ce nu o poate înţelege şi preţui; şi cheamă din tot sufletul pe acea fiinţă atît îndelung visată care va şti să o priceapă şi care o va răpi în fine, o va fura şi o va duce departe de contactul cu oamenii profani, în deşertul divinelor simtemente, în Tebaida mişcărilor răpitoare.
     Bărbăţelul decimei muze, - ce el, biet, se bălăbăneşte cu nevoile casei, pe cînd adorabila să jumătate întreţine un comerciu adulteriu cu idolul de Apollon, - cată bietul om a se rezigna întru a pierde cu totul personalitatea* [146] să. Daca am pune aşa o vorbă, că pe dumnealui îl cheamă Tartempion, nimeni cînd îl vede sau cînd vorbeşte de dînsul nu zice: „Iată domnul Tartempion”, ci: „Iată bărbatul doamnei Tartempion”; bărbatul şi-a pierdut calitatea sa de om şi trece ca un lucru al femeii sau, cum am zice, ca primul dumneaei domestic.
     Nici un autor nu se pricepe aşa de bine ca decima muză a face să se vorbească prin reviste şi jurnale despre operele sale. Dumneaei aleargă la jurnalişti, ce nu prea pot numai aşa dodată a contraria ruga or invitaţia unei femei, mai vîrtos cînd această femeie e cu degitele pline de cerneală. Dumneaei îi invită apoi la serate, le dă prînzuri, unde în mare profuzie se văd şi aruncăture de ochi rugătoare şi vinuri generoase; nimic nu lasă, într-un cuvînt, spre a îmblînzi cerberii foiletoanelor prin mierea surîsurilor şi prin plăcintele elocuinţei. Daca jurnalistul s-ar ţine ţeapăn în contra baterielor ascuţite îndreptate asupra conştiinţei sale, dumneaei nu se lasă, împinge lucrul pînă a-i pune înainte şi sacrificiul virtuţii sale, - propunere nu prea atît de amăgitoare, căci cea mai mare parte din decimele muze nu prea le-a lăsat cine le-a lăsat de a-şi căuta de frumuseţile pămînteşti şi trecătoare.
     Un foiletonist către care o decimă muză îşi adresase ultimele sale opere într-un plic nanchin şi intitulate Concertul angelilor, rugîndu-l de a-i face în jurnal laudele cuvenite, foiletonistul, citindu-le, dete cu mintea că ar face mai bine să tacă. Muza decimă, înfuriată de această tăcere, alergă la un alt redactor şi ţi-l învăţă minte pe cel dintîi a mai tăcea altă dată şi a nu mai lăuda producţiunile decimelor muze. Foiletonistul, om cu măsură, tăcu iară, şi se mulţumi numai a-i trimite epitalamul următor:
     
     
     
     X
     [147] ALŢI  POEŢI  ŞI  PREFAŢA  LA  URMĂ
     
     „Mai sunt şi alte spiţe de poeţi, despre care îmi vor împuta oamenii, poate, pentru ce i-am trecut sub tacere; cum, spre exemplu, de ce să tac pe poetul de provinţie.
     Iată pentru ce: nu mă condamnaţi pînă nu-mi voi da cuvîntul.
     Poetul de provinţie nici nu mai există; căci îndată ce răsare pe undeva sau de undeva în ţinutul său, îndată face e face şi zice adio Normandiei sale, se aruncă într-o diligenţă şi cade ţoropoc, ca o bombă, în mijlocul vreunei librării din Paris. Victor Hugo e născut la Besançon, Lamartine la Mîcon, şi Barbanchu la Saint – Jean – Pied – de – Port.”
     D. Silvius mai citează nişte vrsuri ale unui poet despre aceasta, că adică,  cum se vede vreun june corunat la examene, îndată o tuleşte la Paris să-şi facă acolo reputaţia, adică numele nemuritor. Cu aceasta, adaoge d. Silvius (nu noi, ferească Dumnezeu!) că Parisul face mai mare rău Franţei decît ciuma di decît rezbelele, mai rău sai decît însuşi Venus, căci de caci din Paris vin şi se năpustesc asupra Franţei şi lumei întrege acele romanţuri cu miile, şi fel de fel de scrieri şi poezii spre ruşinea Franţei.
     Pe urmă d. Silvius urmează:
     „Despre poetul clasic nici n-am vorbit, căci unde se mai află vreunul? Cît am căutat şi tot mai caut, şi nici de leac nu se mai află. Toţi au răposat şi n-am ce să mai zic alta decît eterna  lor suvenire!
     Se cuvine însă a declara, pînă a nu veni în capătul acestei scrieri, că eu n-am făcut portretul nimului în parte această fiziologie. Protest mai dinainte, ca să se ştie, în contra oricării fantezie de personalităţi ce ar putea cineva să-şi închipuiască. Să mă ferească Dumnezeu! eu n-aş vrea să mă stric cu nimeni, şi mai vîrtos cu poeţii şi jurnaliştii, pentru că sunt un soi de oameni prea cumsecade, şi voi să fie bine pace; ei au de toate,  numai un lucru le lipseşte. Eu îl tac, dumneavoastră *[148] însă îl devinaţi; uitaţi-va la dumnealor şi ştiţi tot”.
     D. Silvius pune apoi în coadă de tot, în paginea după urmă a cărţii, o vignetă ce reprezintă doi drăculeţi de îngeraşi sau doi amori de aceia, încăieraţi, cu mîinile înfipte unul în părul altuia şi cărîndu-şi la pumni; zice adică bine pace din gură, şi apoi, cînd e să fie la faptă, vigneta e aci, şi de pace n-ai încotro face: îşi cară amoraşii la pumni de le merg fulgii.
     
     Spre ştiinţa arătăm cititorirol noştri că Fiziologia poetului a d-lui Silvius este publicată în Paris, în anul graţiei 1842.
     
     Aproposito! dar intruducţia? P-aci eram să uităm intruducţia sau prefaţa.
     S-ar fi cuvenit, după regule, s-o fi pus la începutul acestei scrieri; însă ce să facem daca am uitat-o? că nu putem acum face mai bine decît s-o punem aci în coadă, că mai dăm şi un motiv de vorbă.
     Aşa începe d. Silvius:
     „Nu mai ştiu, zău, care naiba de voce se auzi într-o dimineaţă strigînd sau plîngînd că se duce poezia!
     Nu mă dau în lături de la această părere: poate că poezia se duce, sau poate că s-a şi dus; însă, spre compensaţie, poeţii curg din toate părţile.
     Avem astăzi mîinile, instrumentele prin care să facem la poezie, ci ne lipseşte inspiraţia, arta, talentul; avem cum am zice, orhestra, ci ne lipseşte muzica (avem, cum am zice, potcoavele, ci ne lipseşte gloaba de Pegas; ca şi cum am avea mi şi mii de patrioţi, ci ne lipseşte patriotismul).
     În adevăr că în acest secul de progres, cînd vagoanele drumurilor de fier merg aşa de iute şi zboară ca şi cucul, inventarăm atîtea şi atîtea, şarte, religiuni, bitumul, asfaltul, fortificatiunile Parisului (penele în căciula miniştrilor constituţionali, martiriul ce se cocoţeză nu la cruce, ci la ministere); uitarăm însă a ne ocupa să inventăm şi nişte forme în care să turnăm materia şi să iasă nişte poeme ca Divina Comedie, nişte drame ca  Hamlet  şi  Cid.
     [149]E trist de spune aceasta, însă n-avem ce face, există. Spre compensaţie însă avem trotuare largi, ciocuri de gaz aurite, fîntîne în abondanţă şi strade din ce în ce trase mai pe linie.
     De aş fi avut cea mai mică pretnţie de a fi un om posac sau serios, v-aş fi adus aci o triadă filozofică despre năpădirea industriei; însă m-a ferit Dumnezeu! pînă acum nu sunt nici aşa de slut, nici aşa de pleşuv ca să m- apuc de filosofii.
     Cu toate acestea, cu toată dezvoltarea industriei şi a diplomaţiei, a acestor doi inimici de moarte ai poeziei, uite că poeţii se înmulţesc din zi în zi ca pîinile evanghelice: cu un poet face cineva o mie şi o mie.
     Sunt două mii de ani aproape de cînd Cicero aruncă în circulaTie un mic paradox, ce şi-a făcut şi el drumul său, că adică poeţii se nasc, şi oratorii sau avocaţii se fac. Acum, de îşi va da cinevacapul chinului de a număra micul număr de oratori ce avem în ziua de astăzi şi a-l compăra cu numărul cel mare al poeţilor, va vedea că s-au schimbat timpii şi că se cuvine a întoarce cu capul în jos şi cu picioarele în sus zicătoarea avocatului romîn.
     În ziua de astăzi fiecare este ceva poet, ca să se ţie şi el de lume; cineva se face aşa de facil poet, ca şi cînd ar lua crucea d-onoare ca să nu se mai distingă din mulţime.
     Se Înţelege, fără a se zice, că toţi poeţii au geniu, şi de aceea poezia a murit; poeţii, voi să zic, sunt ţepeni, tarisi mari; ei, ca şi jurnaliştii, şi cînd nu ştiu nimic, ştiu mai multe decît toţi, şi cînd n-au facut nimic, ei tot au de gînd să facă, vă promite că atunci a să vedeţi ce-a să vedeţi.
     Poetu acum se naşte peste tot locul: nu e provinţie, nu e sat unde să ne se nască şi poetul, şi de aceea după moartea li se poate întîmpla ca şapte cetăţi să se dispute că au avut onoarea de a nu se naşte poetul într-însele.
     D. Balzac, al cărui imens talent suntem prea departe de a-l contesta, şi care zic unii că ar fi şi aflat poderabilitatea ideilor, d. Balzac a venit pînă la descoperirea unei sisteme a căriu aplicaţie simplifică de [150] minune spinoasa chestie de a şti daca este sau daca nu este cineva mare poet. După dînsul, tot ce se naîte dincolo de Loira are geniu, şi oricine va avea dizgraţia de a se naşte dincoaci de Loira, nu mi-Ţi are nici cît negru sub unghie. De unde urmează că talentul şi cretinismul (gugumănia) şi-au împărţit Franţa drept pe din două, frăţeşte. După această sistemă ingenioasă, n-are să se uite cineva decît pe panachida extractului de naştere, şi acolo vede de are sau de n-are geniu: te-ai născut, adică, dincolo de Loira? ai geniu; ai avut păcatele să te naşti dincoaci? să şrtii ca n-ai nicidecum, şi caută-ţi cu Dumnezeu.
     Nu mai putem de părere de rău şi de durere că poziţia feografică a cetăţii unde ne-am născut nu ne iartă a ne împărtăşi şi noi de serioasele convicţiuni ale celui mai copios dintre romanţierii noştri.
     Scriind Fiziologia poetului, credem că răspundem la o necesitate în genere simţită de toţi; căci toată lumea va să afle şi ea ce va fi acest ibis egiptean, acest fosil, acest mastodont, această mumie retrospectivă şi cerbicoasă spre a cînta pe lira să sujete şi fapte mari, sau şi mai mitutele, cînd publicul de ce merge se face mai burghez, şi fiecare îşi caută, biet, de nevoile sale şi nu mai cugetă decît cum să-i fiarbă oala la foc.”
     
     Acum, de ne va întreba cineva pe noi: ce ne-a venit să scoatem la lumină această Filozofie a poetului, vom răspunde că de mult e de cînd tot îmblam şi căutam să dăm peste o asemenea scriere, spre a o pune sau în capul, sau în coada unui mic tractat de versificatie, ca oricărui îi va plesni prin cap să se apuce a învăţa regulele de a face la versuri, să veză sau mai întîi, sau cel puţin la urmă necuviinţele, ca să nu zicem ridicolele în cari cad toţi poeţii şi poetacii din lume, şi să se ferească de dînsele, de vor voi. Credeţi-mă că eu unul am rîs cît nu se poate spune mai mult acolo unde mi-am văzut ridicolele mele, ca să n-apuce alţii a rîde mai nainte.
     
     *
     
     [151]Aceasta scriam acum 15 ani, crezînd că voi face vreun bine junimii de atunci; şi din dizgraţie parcă le-aş fi zis: „Vedeţi pe poetul lamartinian, pe cel intim, pe cel urlător, pe cel dinastic etc., etc. ? să vă văz, copii, luaţi-vă după dînşii: văitaţi-vă, orăcăiţi-vă cînd nu vă doare nimic; strigaţi, urlaţi, ieşiţi afară cu părul vîlvoi, cu căciule deşăntăte; faceţi, faceţi şi iar faceţi la versuri şchioape, oloage, stridente; propagaţi idei stavagante, spuneţi că adevărul e minciune şi minciunea adevăr: calomniaţi, daţi în onoarea, în sufletul persoanelor, familielor; lăsaţi toate ideile sănătoase, toate ştiinţele exacte şi morale ca nişte idei şi ştiinţe ale trecutului, şi faceţi-vă apostoli ai erorii, ai minciunii, ca singuri idoli ai prezentului şi fiitorului; spuneţi că distrucţi e progres, că viciul e virtute, că fiii păcatului şi corupţiunii sunt singurele modele de imitat, că agenţii mahinaţiunulor străine sunt singuri naionali şi patrioţi; puneţi-vă sub stindardul lor, puneţi-vă coarne, daţi-vă nume infernele, alergaţi ca turbaţi pe strade, zbieraţi în locurile publice; daţi ţara pe mîna neexperienţei şi a defrîului, degradaţi limba naţiunii în starea cea mai deplorabilă de gerg, alegeţi-vă sonurile şi terminaţiunile cele mai barbare şi sălbatice… Ardicaţi Încai un moment al literaturei ce a inaugurat şcoala rodiană din Piaţa Sorbonei…” Astral de aş fi vorbit şi scris, aş fi fost ascultat şi binevenit în saturnele politice, ce au distrus şi drepturi, şi datine, şi religie, şi limbă, şi moravuri primitive, şi încredere, şi mijloacele de trai…
     aceste dură de cîtva ani; însă nu sunt starea normală nici a soţietăţii, nici a politicei, nici a literaturei. Lumea se va trezi din această beţie; romînii vor simţi într-o zi că numai un pumn de nebuni şi de cearlatani îi agită, îi amăgesc şi-i dau de rîpă. Junimea studioasă se va lumina şi, cînd va veni la maturitate,va da în adevă valoarea faptelor acestor zişi de sine patrioţi şi filoromîni, cum şi a operelor deănţate ale acestor poeţi şi poetaci de dincolo şi de dincoaci de Milcov, ce au prostituat limba, şi literatura romînă, şi amîndouă ţărele.

























     
     
     
     
     
     [152]  POLICINEL
     
     
     
    Toată lumea aude vorbind de policinel. Daca nu ştiţi ce este, întrebaţi-mă pe mine. în alte ţări şi-l închipuiesc fel de fel: în Franţa e o fiinţă fantastică; închipuită cu două cocoaşe - model de cocoaşe - fiinţă dură şi scîrboasă. În Englitera îi zic punch şi, d-o face ceva,  ţi-l dau numaidecît pe mîna gîdei. (În Englitera să ştiţi că nu e ca la noi, să n-aibă de nici unele: au gîde cumsecade). În  ţara noastră numele de policinel nu ezistă, dar policineli au fost destui şi, după vorba turcului, tiurliu-tiurliu, adică, cum am zice pe rumînie, în toate felurile şi în toate chipurile. Noi vrem să vorbim de cel din Neapole.
     Policinelul din Neapole nu e o fiinţă nici închipuită, nici variată ; e o făptură a lui Dumnezeu în carne şi în oase, cu camizola lui, cu pantalonii lui de pînză cu tichia Iui ţuţuiată, cu musculiţa lui jumătate neagră, sprinten şi voios. Se văd semne în Italia şi probe învederate că el dată în părţile acestea din timpii lui August. Ia să vie cineva a se răţoi sau a se îngîmfa pe dinaintea lui cu vechimea familiei sale, că el ţii-l păcăleşte să-i meargă fulgii. Si să vedeli de ce: Dacă nobilitatea s-ar număra sau s-ar cîntări cu vechimea, policinel atunci v-ar putea zice că toţi nobilii înaintea lui sunt nişte venetici de ieri, d-alaltăieri, nişte parveniu, după cum zic franţezii. Policinel dată de una rnie opt sute patruzeci şi şase de [153] ani; este, dar, mai nobil decît toţi nobilii, plus că n-are nici o pretenţie la drepturi, plus că nu s-amestecă unde nu-i fierbe oala, plus capacitatea lui de policinel, plus,und' o fi să fie, marele privilegiu ce are de a spune adevărul şi însuşi în nasul regelui, privilegiu ce nu s-a învrednicit să-mi aibă nici un nobil. Policinel ar mai putea spune, la o diecă, că titlurile pe care se întemeiază nişte nobilităţi sunt curat nişte titluri ce put a slugărie, ca toate titlurile de nobilitate europene: cuparul şi paharnicul sunt curat un fel de sofragii ce da cu paharul şi cu cupa la masa regilor; clucerul va să zică, curat chelar;  vrornic e mai dopotrivă cu perdegiu ş.c.l. Policinel n-a fost niciodată slugă; el e liber ca vîntul şi vechi ca pămîntul, pune tichia într-o parte şi nu e nici chelartul, nici sofragiul nimului.
     Vrei sa vezi pe policinel cînd te duci la Neapole? Întreabă unde este locul lui Mole şi ţine ţintă acolo, că dai de dînsul spuind la glume întocmai cum ţi l-am descris.
     Cînd a fost A. Dumas în părţile locului, se vede treaba că era lipsă de bucate - o fi fost pîinea scumpă. Policinel, care adesea aleargă la asemenea împregiurări de calamitate publică, policinel făcuse cunoscut ca tot omul s-auză, să-nţeleagă că are el de gînd a propune un proiect cum să poată ţIne cetatea un an de zile în îndestulare numai cu o baniţă de grîu! Se dete sfară în ţară, tot omul se mira de o asemeneam minune. Policinel hotăra ziua şi ora cînd să se adune lumea; locul era ştiut, Ia Mole.
     Alerga lumea la ziua şi ora hotărită, sta lazaronii ca frunza şi ca iarba ; neguţători, nobili şi însuşi poliţia,- pentru că dumneaei îi plac cu deosebire adunările publice, - toli aşteptau să auză minunatul şi mîntuitorul plan. Policinel vine, se avîntă sprinten să vorbească, de trei ori salută zvîcîiat pe înalta nobilime şi pe onorabilul - mă iertaţi: pe cinstitul - public şi de trei ori tichia lui moţăie iar zvîcîiat, înainte, în dreapta şi în stinga. Policinel începe a [154] vorbi: 
     - Măi băieţi!  vreţi să fie ieftinătate? Goniţi afară din cetate pe toate femeile ce îmblă cu şoalda şi işi amăgesc bărbaţii; goni-ţi pe toţi bărbaţii amăgiţii de muierile lor; mai goniţi iară pe toţi bastarzii pînă la unul - şi atunci eu vă sunt omul care să vă ţiu rămăşiţa, un an de zile întreguleţ, numai cu o baniţă de grîu. Ce  n-o ajunge, dau de la mine. Adio!










[155]  FATA  LUI  CHIRIAC



    Aveam o rudă, şi acea rudă avea un vecin, pe care îl chema Chiriac. Acel Chiriac avea o fată tînără şi cam frumuşică, ca toate fetele tinere ce nu sunt urîte. Ruda mea iară avea soţie, ca toţi oamenii însuraţi, şi soţia lui avea un văr. Vărul acesta era neînsurat, era un fel de flăcău unguresc care se prefăcea înamorat şi atunci cînd nu era, ca să-şi dea un aer de om simţitor şi plin de pasiune. Cînd însă îi şi cădea cineva tronc la inimă, atunci era numai foc şi inimă albastră.
     Într-o zi văzu pe fata lui Chiriac ; flăcăul îşi răsuci mustaţa şi se uită şoimeşte la dînsa; îi căzu, cum ziserăm,tronc la inimă; biata fată însă n-a ştiut nimic pînă în ziua de astăzi. Flăcăul nostru acum nu era ziulică să nu vorbească tot de fata lui Chiriac: orice vorbă se deschidea, el mîna conversaţia pe departe, cu dibăcie, şi de ici, de colo aducea vorba tot de fata lui Chiriac. Începea laudele şi disputele de biata fetişoară.
     Fetele frumoase adeseaori sunt criminale în ochii femeilor: de ce să fie frumoase? - şi de aceea începea şi dispute; se forma numai decît două partituri. O dată, de două, de trei ori, de zece ori, de o sută de ori fură aceleaşi laude şi aceleaşi dispute. Ruda mea, stăpînul casei, venea de la trebile sale, afla partiturile formate, disputa fierbinte, asculta în mijlocul casei ştiind să se orienteze şi, scoţîndu-şi giubeaua, începea să ofteze: ,,Ce ! iar de fata lui Chiriac e vorba ?!"
     [156] Asfel rămase ca un fel de proverb pînă acum, cînd e vorba tot de unul şi acelaşi lucru, tot de una şi aceeaşi chestiune, să auzi pe cîte unul să esclame: ,,Hei, vai de noi, iar de fata lui Chiriac este vorba ? !"
     Tot omul, toată împerecherea, tot partitul îşi are cîte o fată a lui Chiriac a sa: mai slută, mai frumoasă, mai isteaţă mai toantă, cum a dat Dumnezeu! Spre ezemplu, fata lui Chiriac a mea este limba romînească: unora li se pare urltă foc, mie mi se pare frumoasă, şi suntem cvit. Fac ce fac şi tot de fata lui Chiriac aduc vorba.
     La mulţi iară fata lui Chiriac este Eliade cu limba lui cu tot, şi oriunde se adună orice vorbesc, nu se poate însă să nu vorbească tot de fata lui Chiriac. La unii fata lui Chiriac sunt grijele străine, la alţii - punerea la cale a patriei; la unii - căciula beşleagei, la alţii - căciula vlădicei, la alţii căciula lui vodă. La unii fata lui Chiriac este popa, la alţii -preoteasa, şi la alţii, carii sunt mai moderaţi, fata preotesei. Cît pentru mine, eu sunt din cei moderaţi.
     Fac ce fac bieţii oameni şi tot de fata lui Chiriac aduc vorba. Fiecare cu fata lui Chiriac a sa: a unuia e mai tindicheată, a altuia mai snovoasă; a unuia mai naltă, a altuia mai ghindoacă; a unuia blondă, a altuia brună, a altuia castanie; a unuia nasoasă , bat-o cîrnia! -  a altuia cîrnă; a unuia cu ochii puşi ca cu fusul, şi a altuia cu ochii mari; fel de fel de fete ale lui Chiriac şi fel de fel de gîilceve. Să, vă văz, copii: nu vă lăsaţi, luaţi-vă de păr, că e vorba de fata lui Chiriac !























  [157]  DIALOG  DE  CĂSĂTORIE
     
     
     
     - Aş vrea să mă duc Ia bal, puişorule.
     - Ba şăzi mai bine acasă cu mine, puiculiţa mea.
     - Pentru ce nu vrei să mă duc, sufletul meu?
     - Pentru că mai bine să fii lîngă mine, turturica mea.
     - Cu adevărat, nu vei, îngerul meu?
     - Zău nu poci, cocoană străchinească!
     - Pentru ce, domnule străchinescu?
     - Pentru că, ca să mergi acolo, trebuiesc atîtea cheltuiele, şi aceasta ne dărapănă, nevestică.
     - Eu iţi spui că mă voi duce, bărbăţelule!
     - De te vei duce, pre legea mea! de Paşte nu iţi fac nimica, surioara mea!
     - Îmi fac eu, frăţico!























[159]  ÎMPREGIURĂÃRILE



     Împregiurările sunt instrumentul izbîndelor, apropozitul bărbaţilor de spirit şi scuza proştilor.
     Bărbatul mare pune mîna pe ele, bărbatul dibaci profită, iar cei de rînd se lasă mai totdauna a se tîrî de ele.
     Se nu căutăm aiurea decît în împregiurări cauza oarecărora noroace, oarecărora reputaţii, oarecărora izbînde. Revoluţiile produc naufragiuri unde fiecare s –agaţă de ce poate şi de ce întîlneşte: unul scapă pe o scîndură putredă, altul pe un cofru-fort. Mulţi bărbaţi din cei vitezi au avut momente de frică şi mulţi din cei mişei au avut momente de curagiu. Cutare se pare viteaz în capul unui batalion, dar care ar căuta să se ascunză de ar fi singur. De ce astfel? Împregiurările!
     Daca, în locul lui Dariu, Alexandru ar fi întîlnit pe Anibal sau pe Cezar, poate că n-ar fi fost victorios.
     Cu mult înaintea lui Galileu, oarecine presupusese mişcarea pămîntului împregiurul soarelui; dar, persecutat de incuiziţie, el fu dator acestei împregiurări onoarea de a trece de autorul acestei descoperiri.
     Ce de învăţaţi, ce de militari, ce de artişti şi ce de bărbaţi de un foarte înalt merit au murit fără a lăsa numele lor posterităţii, care le-ar fi priimit cu recunoştinţă! dar vezi că au fost mai puţin favorizaţi de împregiurări decît calul lui Alexandru, calul lui Caligula, piticul regelui Poloniei şi porcul lui Epicur!




     
     
     
     
     [159]  URZICELE
     
     
     
   După imitaţia Viespelor lui A. Karr, destinăm şi noi de cînă în cînă cîte o coloană, două, pentru Urzice.
Tot omul cînă face cevra îşi are şi el cîte un cuvînt mai bun şi, mai rău, cum a dat Dumnezeu. Prin urmare avem şi noi cuvîntul nostru pentru ce am pus asfel de nume copilului.
     Făcînd o comparaţie între viespi şi urzice, este o diferenţă ce o poate vedea fiecine. Unele numai înţeapă şi lasă veninul; altele urzică cu adevărat, însă au şi ele ceva bun: dicoctul lor mai curăţă şi mai limpezeşte sîngele; romînul le mănîncă cu plăcere în păresimi (mai vîrtos daca le mai pune şi puţin hrean, ce îi dă pe nas); spun că din scoarţa lor se toarce un fel de fir, şi din acel fir se face un fel de ţesătură.
     Urzicele noastre vor coprinde critice, glume, anecdote, istorioare, care vor cam urzica cu adevărat şi ele ca nişte urzice ce sunt, vor cam da şi pe nas cînă, pentru gust, le vom adăoga şi puţin hrean; vor fi însă salutarii pentru sănătatea morală a celui urzicat, vor limpezi sîngele mohorit al orgoliului, vor mai închelbăra şi vor încălţa oarecum pe pretinşii noştri autori, ca să nu intre numai aşa, despuiaţi, şi desculţi, în templul muzelor, şi vor servi de învăţături junimei studioase. Prin urmare, Urzicele noastre se vor vedea că nu au nicidecum răutatea viespilor; ele îşi au bunul lor, şi cine îşi va arma mîna cu mănusa cea candidă si moale a modestiei,*[160] le va putea culege şi a le sorbi sucul salutariu fără a fi urzicat. Cu toate acestea, ele nu vor fi rele nici însuşi pentru cei urzicaţi, de le va judica cineva după toată natura lor.
     Ca să vază cineva aderăratul lor cuget, ca să vază că ele n- au răutate a răzbunării, încep a urzica însuşi de la Curierul romîn, apoi de la redactorul lui, şi apoi şi mai  încolo; cată, adică, să stăm strîmb şi să vorbim drept. Prin urrnare încep ele de la Curier.
     
     I. Redactorul acestei foi bine ar fi să fie mai cu luare-aminte, să nu facă ca şi Carabul lui Padre Rocco, altele să înveţe şi altele să facă. Strigă să nu amestice oamenii vorba literară cu literală, şi în capul foici no. 1 lasă să se strecoare o eroare atît de groasă, zicînd că foaia lui e ”gazetă politictică, comercială şi literală".
     
     II. Corectorul, sau şi redactorul Curierului, bine ar fi să fie mai luător-aminte la corectură, să nu lase să-şi bage dracul coada şi cu greşala tiparului să se păcălească aşa de urît curtezanii, cari sunt nişte persoane atît de onorabile.

     III. Pe redactorul Curierului romîn nu-l ştia pînă acum oamenii să facă un pas înapoi din ceea ce apucase să facă înainte, şi acum, favorizînd pe cei ce voi să ne ţie cu buchile, adică pentru  ”hatîrul" dumnealor, mai încarcă pe bietul Curier cu cîteva buche, de care scăpase în anul trecut. Pesemne că roieşte să mai ia cîţiva galbeni şi de la nişte oameni ce mai niciodată n-au dat bani pe cărţi rumînesti.

     IV. Redactorul Curierului romîn, în marea sa lăcomie de averi, pe cei ce s-au abonat la această foaie îi consideră de oamenii cei mai cu gust din lume şi patroni ai literaturei. Fiecare om cu deboleţa sa, fiecăruia om îi place cîte ceva: judicătorilor le place dreptatea, călugărilor - adevărul şi lumina, iezuiţilor – sinceritatea* [161] femeilor - vorba puţină, doctorilor - sănătatea, guvernelor absolute - libertatea opiniilor, şi redactorului acestei foi - a grămădi la comori. Din contra, judicătorii urăsc mita, călugării urăsc ipocrizia, femeile urăsc cochetagiul (la care nu sunt mai jos nici bărbaţii),
doctorii - urăsc epidemiile, guvernele urăsc linguşitorii, şi redactorul acestei foi nu poate să vază versurile frumoase. Fiecare om cu deboleţea sa.

     V. Eram într-o zi într-o biserică la ţară, şi pentru măsurile epizootiei se citiră nişte instrucţunii, ce să se facă cu viţele moarte. Între altele se zicea ca „pielea vitei să se purifice cu luare-aminte". Sătenii ieşiră din biserică văitîndu-se şi bătîndu-se cu pumnii în cap:
     - Hei, săracii de noi!  nu ne e destul nouă păcatele noastre? să mai stea acum bieţii creştini să mai purice ;şi la piei de vite moarte!
     Cînd traduci pe Dante, parodiază-l ca pe Voltaire; şi cînd  te adresezi la popol, vorbeşte-i cum să nu te înţeleagă.
     
VI. Mă întreba odata unul:
     -Aumetativele în oi ştiu că măresc lurcrurile, şi eu cînd auz poetoi nicidecum nu-mi vine în minte poet mare!
     I-am răspuns:
	- Poetul e o fiinţă  care are ceva de delicat, de angel, de ceresc, ca şi femeia, ş-atît îi stă bine lui de a se zice poetoi şi poetaş, ca şi muierii de se va zice muieroi ori muieruşcă. Nu sufere nici aumentativul, nici diminutivul.
	VI bis. Mă întreba odată unul ce e mai rar în lume: poeţii celebri sau poetaşii?
	- Fireşte că poetaşii sunt mai rari, - răspunsei eu.
	- Cum se poate?
	- Numără, domnule, - îi zisei – pe toţi poeţii cei mai mari de la  Omer încoace şi vei vedea care număr e mai mare. Du-te prin toate bibliotecile mai mari sau mai mici şi vei vedea o mulţime de poeţi celebri şi nici un poetaş. Cauza este că domnii aceştia n-apucă a se arăta în [162] lume şi îndată le piere şi numele. Prin urmare, dumnealor sunt o raritate.
	VII. Întrebaţi pe toţi poeţii ophii noastre, începînd de la mine ( de voi fi vrunul), ca să nu fie mînie: 
- Ce eşti dumneata, domnule, un poet din gloată sau o raritate?
Fiecare, cel puţin în mintea sa, va crede că e o raritate, şi face prea bine. Nimic nu e mai drept decît conştiinţa omului. 
	 Aceste două urzice, luate la un loc, ustură niţel mai tare.

     VIII. Un profesor odată fu întrebat de unul:
	- De de n-ai, domnule, o ortografie fixă, o limbă fixă? De ce cîteodată scrii casei şi altă dată casii, cîteodata oamenii lucrează şi altă dată oamenii lucrez?
	Profesorul răspunse:
	- Asta nu e treaba mea, este a lui...e.
     Să nu care cumva să vă vie în minte că profesorul acesta se zice că e profesor de stil.

     IX. Era într-un loc vorba despre scriitorii noştri;lăuda pe unii şi critica pe alţii. Pînă în cele din urmă ieşiră toţi buni.
- Toţi sunt buni, - zise unu;- numai pe Eliade ăsta nu-l pricep. 
     Mi-a  părut foarte rău, căci dca m-ar fi priceput ar fi fost om mai de omenie, pentru că în viaţa mea nici n-am scris, nici n-am învăţat pe nimini să fie ca dumnealui.

	X. Un poet din cei rari a vrut să fie şi mai rar, dîndu-si versurile la lumină ca să nu-l uite lumea. Versurile i-a fost cum a dat Dumnezeu: cînd cu cîte un picior mai mult , cînd cu unul mai puţin. Versuri cum îmi place mie (căci pe cele frumoase nu le poci suferi, de invidie). Aceste versuri, pe lîngă alte calităţi, mai avea încă una foarte eminentă: că era puţine, prin graţia Domnului. Aşa, pe unele le-a tipărit într-o tipografie, pe altele în alta ş.c.l Din fiecare tipografie avem o altă limbă, o altă metrică, o altă ortografie. Ştim că or să întrebe [163] odată literalii noştri fiitori (de-şi vor aduce aminte) care să fi fost adevărata limbă, metrică şi ortografie a  autorului. Noi dezlegăm de acum întrebarea, ca să nu fie vreo ceartă între cărturari. Poetul nostru este om foarte procopsit, şi-a făcut învăţăturile cum se cade; îşi are principele sale, îşi are un drum tras despre limbă, numai dracii de tipografi tot fac atîtea greşale încît nu se mai cunoaşte poetul. Dumnealui se crede arhipoetissim (poet-başa), şi noi tot de părerea dumnealui suntem, pentru că ne este bun amic şi cată să ne lăudăm unul pe altul.

     XI. În zilele astea două calamităţi bunicele de mari s-au întîmplat: locustele în ţară şi pleasca în istoria sacră. Locustele le-aţi văzut; daca vreţi să vedeţi şi pleasca,  cătaţi la paginea... Lasă să, n-o mai spui, că stricăm iluzia şi a însuşi traducătorului.
     
     XII.  Mă întreba odată unul:
     - De la cine ai avut mai mari foloase?
     - De la inemici - i-am răspuns eu; ei totdauna mi-au făcut bine mai mult decît amicii. Cei din urmă totdauna m-au răsfăţat, unde inemicii nu mi-au iertat nici o greşală.
     
     XIII. Veni odată unul şi-mi arătă, o satiră infamă, după cum zicea el.
     - Se poate, - îmi zise să te calomnieze asfel?
     - Dar ce, vrei să moară, omul de foame ? – îi zisei. În starea în care este, cu astă. satiră află şi el o hrană pe ici, pe colo. Fiecare om cu meseria sa, şi satiristul dumitale cu calomnia. Calomnieze, domnule, - îi adăogai, - dacă calomnia îi dă de mîncare!
     (Această urzică are no. 131)
     
     XIV. Cardinalul Farretti văzurăţi ce zise junilor romani ce voia a-i trage carul:
     - Imitaţi pe strămoşii voştri; ei au vrut să fie, şi au fost oameni; voi nu vă degradali în rîndul vitelor!
     Cînd ar răsuna un asemenea glas şi la noi, cel puţin s-ar tăia acele sărutături de mînă cu fruntea de sclav şi cu inima de şarpe.




















[164]  ORAŢIE  FUNEBRĂ



„ Deşertăciunea deşertăciunilor, şi toate sunt deşertăciune”

     Vai! şi nimic nu e deşert, fraţilor, toate sunt pline, şi mai vîrtos capetele umane. Ce de mai fumuri, ce de nerozii, ce de trădări, ce de amăgitorii, ce de precugetari, ce de planuri sece, ce de idei dezmăţte, ce de conspiraţiuni asupra drepturilor omenirii nu se mai învîrtesc într-o căpăţînă umană! Şi ce de ure, invidii, amoruri nelegiuite într-o bucăţică de carne ce se numeşte inimă! O, nedeşertăciunea nedeşertăciunilor, şi toate sunt nedeşertăciune!
     Aşa e lumea asta, fraţilor, rotundă ca o cizmă: cînd cu botul ţuţuiat, cînd cu gura căscată şi cu limba scoasă; cînd nouă, cînd veche; cînd cîrpită, cînd spartă; cînd pintenată, cînd scîlciată; cînd moţată şi lustrată, cînd dată prin pulbere şi prin tină; cu ciorap de mătase, cînd cu obială, cînd cu piciorul gol; cînd în piciorul boierului, cînd într-al ciocoiului; cînd elastică, cînd scorţoasă şi rozătoare la glezne. Cîte cizme nu s-au mai purtat de la aflarea lor încoa? Unde sunt atîtea cizme cavalereşti ce sfărîma capetele învinşlor şi vasalilor? Toate s-au dus, toate au pierit, toate ne arată că totul e supus piericiunii. Aşa pier toate, şi oameni, şi animale, şi renumire, şi denumiri. Pieriră naţiuni, pieriră imperiuri, capi de seminţii, capi de popoare, capi de oştiri, capi de religiuni şi legiuitori; pieriră zei şi însuşi demoni, eroii şi sceleraţi, profeţi şi impostori, sînţi şi eretici. Pieriră cutropitori, pieriră [165] cutropiţi; filosofi şi sofişti, sapienţi şi pedanţi; făcători de bine şi făcători de rele; fel de fel de amăgitori şi fel de fel de amăgiţi; oameni şi omuleţi, lupi şi miei, vulturi şi columbei, cucuvăi şi privighetori, bufniţe şi turturele, albine şi trşntori, omide şi gîndaci de mătase. Au pierit religiuni, legi, datine, limbe. Ă pierit limba zeilor şi limba titanilor, limba haldeilor şi limba cătcăunilor (de vor fi fost); s-a uitat limba Homerilor i limba ţersiţilor, limba Virgililor şi limba Ciceronilor, şi limba ostrogoţilor şi han-tătarilor. Cînd dar pier sfinţii, sceleraţii să nu piară? Cînd pier popoarele, tiranii să nu piară? Cînd pier virtuoşii, ce a să mai zicem de viţioşi? Cînd pier eroii, tîharilor n-a să li se înfunde odată? Cînd mor mieluşeii de fierul măcelarului, viperei n-a să i se strivească capul de bastonul bărbatului? Cînd s-a condamnat Socrate la moarte, n-a să cază wi poporul ce l-a condamnat? Cînd a murit David, n-a să moară şi Erod? Cînd moare un Marc – Aureliu, unNeron şi un Caligula n-a să moară? Ba a să moară, fraţilor, ca el, cu neronia lui cu tot. se duseră parcă n-ar mai fi fost de cînd lumea timpii noştri de glorie, timpii lui Mircea, lui Ştefan şi lui Mihai, şi vreaţi, adică, să nu se ducă şi timpii fanarioţilor? Ba să se ducă, c-aşa e lumea asta. Cînd uitara romînii limba Virgililor, n-ar sauite, adică, odată şi limba ţîrcovnicilor şi s ciocoilor? Ba ar s-o uite, dacă nu se vor fi schimbat legile naturei; or s-o uite, parcă n-ar mai fi fost de cînd lumea, şi ea, şi apărătorii ei. Cînd au uitat romînii gloria, cugetaţi oare ca n-ar să uite şi salva? Ba ar să-i meargă fumul. Cînd au uitat ei libertatea , n-or să uite şi slobozenia  cu tot neamul ei şi cu toate urmările ei? Or s-o uite, fraţilor, căci aşa e lumea asta, cum am zis, rotundă ca o cizmă cînd pitenată, cînd scîlciată; o să se scîlcie odată şi cu slobozenia, că prea se răţoieşte fîţîindu-se şi nu mai vedem nici o mană după urma ei. Iar a să vază odată posteritatea noastră pe romqni revestiţi cu onoare, încongiuraţi de glorie şi gustşnd în înţelepciune şi în pace fructele unei divine şi bine înţelese libertăţi.
     Însă eu m-am cocoţat în locul acesta, fraţilor, ca să vă fac o cuvîntare funebră, şi voi încă nu ştiţi cine este [166] răposatul. – Răposaţi şi răposate sunt atştea şi varii înaintea voastră şi zac fără suflare, fără mişcare, desfigurate, mute, şi moartea şi-a pus sfragidea pe buzele lor. – O, deşertăciunea lumii aceştia! unde mai sunt rubarele, bumbaşirlîcurile, lacmalele, havaeturile … surghiunlîcurile … milostivbojiile, ce adorna hrisoavele noastre şi ne adeverea iscălita noastră nobilitate? Pesnele cele guturăiate, balgorodiile, blagocestiile, şătrăriile, isprăvniciile, zapcielîcurile, duvalmalele, caraghiozlîcurile, suitaelîcurile, altîntoplîcurile, inglindisele, sindrofiile, heretismosurile, herofilimetele, catedexele, pliroforiile, titeriazele… şi altele mulţime, cu sutele? – Toate, vai, se duseră, toate ne arătară, caicoană vie a morţii, că după dînsele se vor duce şi surorile lor: amaneturile, duşmănlîcurile… vrăjmăşiile, slavale, cinstele, slobozeniile, zgăurile, potcile, ocările, opisele, otnăşeniile, podorojnele, delele, razvoadele etc.
     Ca nişte oameni, dar, ce se cuvine a ne aduce aminte de piericiunea noastră şi de datoriile cele dupã urmă, viu a face pomenirea  de mai mulţi ani ale unora, de şapte şi de trei ani ale altora; şi la neaverea noastră, neputînd a cheltui ca cei avuţi, totdeodată fac şi pomenirea şi celor răposate de un an, de nouă luni, de trei luni, de patruzeci, de nouă şi de trei zile. Totdeodată fac şi pomelnicul lor, cît al celor răposate, cît şi al celor vii. Pentru cele răposate, Dumnezeu să le ierte de tot rău ce  ne-au făcut! iar pe cele vii pomenindu-le, fără a avea fulgerul marilor predicatori, ce străbate inimele muritorilor la asemenea împregiurări solemne, le arăt cu toată neputinţa mea vanitatea lumii i să se prepare a face această călătorie, că nimic nu e stabil pe pămînt. Mai vîrtos, fraţilor, că cele vechi sunt bătrîne, zac de bărtîneţe, s-au cocoşat, s-au scălîmbat, îşi fac toate pe sine ca biate cinste; iar cele tinare, toate pătimesc de scrofule, de rahit şi de boala copiilor. De bătrîneţe, zic, zac, ca bez, [167] iproci şi cu tot neamul lor. De ciumă şi de holeră, ca prigovor, podorojnă şi cu tot neamul lor. De paralizie, ca ablăduire, otcîrmuire şi cu tot neamul lor; de guturai, ca duhoare,ca nădşeală şi cu tot neamun lor; de tuse convulsivăşi înnecăciune, ca deznădăjduire, presustvie şi cu tot neamul; iar cele mai sentimentali – de oftică, ca libov, dragoste, ibovnic,milosîrdie şi cu tot neamul. Ca nişte oameni, dar, şi femei, vă chem, fraţilor, a ruga pre Dumnezeu să scurteze agonia şi chinul celor bolnave şi paralitice, a vă aduce aminte că toţi suntem greşiţi şi să iertăm pe cel răposate de tot răul ce ne-au făcut. strigaţi, dar, din adîncul inimei: Dumnezeu să le ierte! şi vecivica lor pomenire!  Căci aşa au lăsat cu sufletul lor să li se facă şi pişanie:
     
     „Aici zace tiurliutiurlismul
     	Tătărăsc,
     	Unguresc,
     	Işlicesc,
     	Slavonesc,
     	Muschicesc,
     	Ciocoiesc,
     	Chivernisitoresc.”
     
     A murit slavonismul, a ramas sarsailismul, cum am zis, în locul lui. Junimea studioasă cu cît se va lumina mai mult, cu atîta va ajunge de a distinge pe Dulcamari din doctori şi cu atîta se va arma, ca un adevărat Hercule, spre a zdrobi capetele axcestei hidre de se numeşte sarsailism şi care infectă şi limbă, şi inimă, şi minte, şi religie, şi morală, şi politică. Va veni timpul cînd se va face oraţia funebră i a sarsailismului.
      		
	





















[168]  POLCOVNICUL



     Toată lumea ştie că răposatul marele ban Grigorie Brîncoveanul era unul din cei mai eminenţi elevi ai faimosului Lazăr, era un boier plin de erudiţie, elinist şi latinist profund. Grecii sunt datori Filosofia lui Ainactiu tradusă din latineşte în limba elenică antică de acest boier.
     În curtea sa afla azil şi protecţie toţi loghiotanţii greci. Pe lîngă sine avea şi pe un condiscepol al său,Niculae, ce avea onoarea de a mînca cu coconul la masă şi care, pentru toată favoarea şi protecţia ce i se oferea, ca un cărturar ce era şi ca unul ce ştia şi psaltichie, se stima ferice de a cînta la paraclisă, la capela din curte, numai însă cînd venea coconul Ia biserică.
     În domnia lui Caragea, banul Brîncovean, fiind numit spătar, zise să cheme pe logofătul Niculae.
Acesta înfăţişîndu-se:
     - Logofete Niculae, - îi zise d-lui marele spătar m.s. vodă m-a cinstit cu spătăria, şi fiindcă eşti om al curţii noastre din copilărie, am hotărît să te fac cirac. Te orînduiesc polcovnic de poteră în cutare judeţ, şi iată şi pitacul de orînduire, arhon polcovnice!
     D-lui arhon polcovnicul Niculae mulţumi, strîng'ndu-şi giubeaua cu respect Ia piept, şi sărută cinstita şi stăpîneasca mînă a d-lui marelui spătar.
     Trăgîndu-se în odaia sa, fostul polcovnic, ce se afla deja în Bucureşti şi în toate zilele, de dimineaţa [169] pînă seara, jos în capul scării spătăriei, veni Ia succesorul său Niculae.
     Acesta polcovnicise sub marele spătar Arghiropol, cinstitul şi credinciosul boier şi ginere al m.s. lui Caragea-vodă.
     - D-ta, arhon polcovnice Niculae, - îi zise felul acesta de bulucbaşa polcovnicit eşti un om procopsit, iţi plac cărţile şi viaţa ticnită şi fără bătaie de cap; vinde-mi mie polcovnicia şi scapă-te de un trai în care nu te aşteaptă decît călăria zi şi noapte pe cal, ploile, vînturiie şi cînd eşti acasă, nu sta decît a judeca pe hoţii de romîni. Eu iţi dau 50 de mii de lei pe an. N-ai decît să îi iei şi să şezi acasă să te odihneşti.
     Logofătul Niculae, ce acum începuse a lua un aer cam marţial devenind polcovnic, rămase pe gînduri.
     - Bine,-  îi zise - ne vom mai socoti şi trimite să te cheme.
     Fostul polcovnic se retrase. Niculae, rămînîd singur, începu a-şi zice:
     ,,50 de mii de lei! aceasta e treabă ! Eu nu ştiam că coconul mi-a avut pînă acolo purtarea de grijă. Cînd dă el 50 000 de lei, cată să mai scoată cel pulţin 20 000 de lei. Nu dau polcovnicia. O dată îi vine omului norocul ; ce treabă am? s-o caut singur şi să rămîi bun cît oi trăi."
     A doua zi, fostul polcovnic pînd în ziuă era la uşa logofătului Niculae şi cerea voie a se întruduce la arhon polcovnicul.
     - Nu dau polcovnicia,-  îi zise acesta cum îl văzu întrînd în casă pe uşă - am s-o caut singur.
     - Bine, arhon polcovnice, eu adică vream să-ţ zic că, petnru binele d-tale, vream să te scap de nevoi. 
     - Pentru binele mieu, dar eu m-am gîndit şi mai bine. 
     Expedie pe bulucbaşa, şi noul polcovnic începu a se prepara pentru judeţ, a se duce Ia postul său sau, ca să mă exprim mai bine, după langagiul de atunci, la tactul său.
     [171] Plecă, în fine, şi ajunse la tactul său, unde toţi ceauşii cu poteraşii lor îl primiră cu steagurile întinse
şi dînd la pistoale.
     Se înstală, noul polcovnic în postul său; trecu o zi, două, o săptămînă, două, trei săptămîni; ceauşii şi poteraşii aştepta ordinile boierului dormind pe prispă şi pe subt umbrare, şi boala căscatului şi a urîtului se întînse în toată tabăra polcovnicească. După vreo şase săptămîni de zile, polcovnicul Niculae, văzînd că stă pe cheltuială fără  a-i intra nimic în pungă, începu a se socoti: 
     ,,Ce dracului! pe ce îmi da omul ăsta 50 de mii de lei pe an? de unde era să-i scoată el? aci trebuie să fie ceva, cată să mă dumeresc."
     Bătu în palme, porunci unui ceauş să-i prepare calul şi cîţiva poteraşi.
     Zise şi se făcu. Polcovnicul încălecă pe cal şi plecă drept Ia Bucureşti. Cum ajunse, trimise şi chemă pe bulucbaşa, fostul polcovnic.
     - Ştii ce? - zise Niculae acestuia; eu m-am socotit una: d-ta mi-ai dat 50 de mii de lei pe an pe polcovnicie, eu ili cer numai 25 de mii de lei, partea d-tale, şi să fim tovarăşi, să cătăm împreună polcovnicia.
     - Îţi mulţumesc şi de aceasta, arhon polcovnice, şi nu voi uita facerea de bine cît voi trăi, căci stam pe cheltuială şi fără nici o chiverniseală.
     Se învoiră, făcură înscrisul şi plecară amîndoi la judeţ,  Ia tact.
Cum ajunseră, o activitate şi o bucurie se răspîndi în toţi poteraşii.
     - Bine ai venit sănătos, boierule! strigară cu toţi; Dumnezeu să te ţie, că plesnea fierea în noi de urît.
     - Aştia sunt copiii miei - zise bulucbaşa către polcovnicul Niculae. Am trăit bine cu dînşii, cu toate că cîteodată puneam de tîrnuia şi de scărpina pe cîte unul. Nu-i aşa, Ioane, Marine, Stane?
     - D-ta să fii sănătos, boierule: biciul stăpînului îngraşă pe slugă.
	- Ei, acum pe lucru, copii! Aveţi caii, armele în bună stare? Deseară să fiţi cu toţii gata!
     [171]- Cu toţii, cu toţii, boierule, flăcăii sunt aci.
     Boierii se puseră la masă; după masă, dormiră ca boierii; după somn luară dulceaţă şi cafea. Apropiindu-se seara, bulucbaşa chemă pe toţi ceauşii în casă.
     - Gata sunteţi, copii?
     - Gata, boierule!
     - Pe vînat acum! Tu, ceauş Stane, ia-ţi poteraşii, pleacă în  plrasa  cutare şi împrăştie-i prin sate după cum ştii tu - ce să te mai învăţ? Tu, ceauş Vasile,ia pe ai tăi şi pleacă! Tu, ceauş Dimitrie, ce mai caşti
gura la mine? fă asemenea, ştii tu locurile şi cotiturile tale. Şi voi toţi, haide, să vă văd: arătaţi-vă spatele, pe cai - şi cu Dumnezeu înainte!
     Logofătul Niculae, cu ochii zgîiţi să vadă ce va ieşi sin ordinile  şi dispoziţiile acestea, i se părea halima, după limba de atunci, După ce ieşiră ceauşii şi plecară cu poteraşii lor, întrebă logofătul Niculae:
     - Ce o să facă ei acuma?
     - Vei vedea mîine, poimîine, ailaltă poimîine, după depărtarea unde se duc.
     - Bine, vom vedea! - zise logofătul Niculae cu flegma sa de loghiotat.
     Înaintînd noaptea, boierii polcovnici se culcară. A doua zi de dimineaţa începură a veni din ceauşi şi a da raport.
     Unul spunea că băieţii lui din cutare şi cutare sat s-au întors cu atîtea capete de vite, boi, vaci, viţei, cai etc. Altul asemenea; celălalt, pe seamă.
     Bulucbaşa Ie porunci ca fiecare să-şi ducă vitele sale în alte sate cu totul opuse de acelea de unde le-a luat.
     A doua zi, a treia zi se urmă tot asemenea. În intervalul acesta, sătenii păgubaşi începură a veni la tactul polcovniciei,ca cu genunchi plecaţi şi cu lacrăme fierbinţi să se roage a li se da ajutorul poteraşilor spre a da goană hoţilor ce le-au furat vitele.
     Bulucbaşa nu lipsea la fiecare plîngere de a lua semnele şi  cantitatea vitelor frecăruia şi de a expedia poteraşii necesarii spre căutarea lor. 
     Satul tactului era acum plin de sute de păgubaşi; la cîrciumă şi la băcănie se făcea alişverriş. Băcanul şi [172] cîrciumarul începură a lăuda pe Dumnezeu că a mai înviat satul. În fine, poteraşii expediaţi după căutarea hoţilor şi a vitelor începură a veni, care cu cîte o pereche de boi, care cu vaci şi cu viţei, care cu cîte un cal, doi, încît bătătura polcovniciei începu a lua un aspect de obor.
     Păgubaşii, fiecare îşi cunoştea vitele sale; poteraşii, fiecare îşi nara aventurele: cum au alungat pe hoţi, cum s-a bătut cu dînşii, cum au pus mîna pe vite şi cum, în fîne, tîlharii de hoţi le-a scăpat din mînă.
     Polcovnicul bulucbaşa striga să le tacă gura la toţi, că au făcut curtea polcovniciei să nu mai semene decît un han şi un obor.
     După ce restabili tăcerea, începu a despărţi vitele, fiecare cu stăpînul său, şi a le preţui.
     - Ai tăi sunt boii aştia, mă? - întrebă pe unul.
     - Ai miei, boierule.
     - Îi cunoşti bine?
     - Cum să nu-i cunosc, că numai atîta aveam.
     - Ei, să-ţi trăiască! iată, flăcăii i-a găsit. Da' ce mai boi! Aştia ca o para fac 500 de lei; cincizeci de lei e zeciuiala - caută-te în pungă, şi vezi de dă ceva şi băieţilor, că nu sunt slugile tale.
     - Aoleo, săracul de mine, boierule! eu n-am dat pe boi decît numai 200 de lei şi acum, să voi să-i vînd, nu-mi dă nimini nici 150 lei pe dînşii.
     - Minţi, rumîne! Uite romînul dracului, da'şiret mai e ! Asta e, 50 de lei, dacă, vrei să-ţi iei boii ; daca nu, pui de scutură praful după tine.
     \/enea rîndul apoi la vaca altuia, la caii celuilalt; toate vitele se preţuia îndoit şi întreit de ceea ce făcea: zeciuielele făcea grămadă de bani pe masa polcovniciei, păgubaşii apoi intra pe mîna poteraşilor, ce le lua mai pe cît le-a luat şi polcovnicul. Multe din vite iară,- cum se întîmplă, fireşte, la toate furtişagurile din lume, - nu se mai găsea, cu toată străşnicia ce punea d-lui boierul polcovnic. Boii, mai vîrtos cei mai ţepeni, şi caii cei mai frumoşi, parcă era un făcut că nu se mai găsea. Toţi apuca drumul Focşanilor şi trecea în Moldavia.
     [173] Asfel se urmă vreo două săptămîni. Pe de o parte, seara, unii din poteraşi era expediaţi după vite, şi pe de alta, dimineaţa pînă în ziuă, alţi poteraşi, expediaţi mai dinainte mai dinainte, venea, pecum am zis, cu vitele destinate de a fi aflate de straşnicul zabitlic al polcovnicului. Zi ca alta, zeciuielele aducea în casa polcovniciei peste o mie de lei pe zi.
     La toate acestea logofătul Niculae se uita ca un Ioghiotat şi suspina adesea.
     În cele după urmă plecă la Bucureşti şi trase drept la coconul. 
     - Hei, bine ai venit, arhon polcovnice! - îi zise d-lui marele spătar. Cum îţi merg trebile? cum o duci cu polcovnicia?
     - Rău, cinstite cocoane!
     - De ce?
     - Apoi iată de ce.
     Şi începu a-i spune istoria: cum a venit bulucbaşa şi i-a oferit 50 de mii de lei, cun n-a vrut s-o dea şi s-a dus s-o caute sngur, cum a şezut pe cheltuială vreo şase săptămîni, cum s-a hotărît a se întovoroşi cu bulucbaşa şi, în fine, cum a văzut că se caută polcovnicia la ţară.
     - Sărac sunt, zise el cinstite cocoane, buni sunt 50 de mii de lei ce mi-a dat, şi mai buni sunt ceia ce vedeam cu ochii mei seara pe masa polcovniciei; dar ceea ce văd că este,e blestemul, urgia lui Dumnezeu. Nu-mi trebuie, - adaose el scuturîndu-şi giubeaua,- mai bine sărac şi curat, cu cărticelele mele, cu bisericuţa mea; şi pentru o gură şi îmbrăcămintea unui trup, - să trăieşti d-ta: mulţi săraci mănîncă din curtea d-tale, oi trăi şi eu.
     - Ha! ha! ha! nu spui că eşti prost?! Adică pînă acolo tot nu te socoteam. Măi prostule, eu cînd te-am chemat şi ţi-am zis că voi să te fac cirac, ştiam eu ceva; fiecare polcovnicie, are preţul hotărît după listă şi se vînd cu 50 de mii de lei, cu 60, 70, pînă la 100 de mii de lei pe an, afară de ceea ce se mai dă logofătului spătăresc şi oamenilor casei; eu  ţi-am dat una din cele mai bune polcovnicii, şi tu te lepezi de noroc; prostule, da' astea sunt canonisite după legi. Dreptul spătarului [174] este de a vinde polcovniciile, al vistierului - de a vinde isprăvniciile şi sămeşiile,  al ispravnicului – de a vinde zapcilîcurile, al vornicilor - de a vinde vătăşiile de plai, şi apoi polcovnicii, ispravnicii, sameşii, zapciii, vătaşii de plai cum or să scoată banii daca fiecare nu-şi va căuta de meseria sa după chipurile ce sunt în obicei? eu ţi-am dat una din cele mai bune
polcovnicii şi, ca la un om al casei, ţi-am dăruit-o, unde alţii dă pînă la 80 de mii de lei pe dînsa, şi tu îi dai cu piciorul.
     - Nu dau cu piciorul, cinstite cocoane, dar să mă ierţi d-ta: iţi spui că nu-mi trebuie, nu pot băga asfel de bani în punga mea.
     - Măi, da' eu sunt banul Brîncoveanul, cu moşii, cu tigani ca nici un boier, şi tot nu mă poci lepăda cînd îmi dă m.s. vodă o chiverniseală; vezi, tu eşti ala, după vorba turcească; em chel, em fudul. Lucrul ce e canonisit odată este iertat de toate pravilile. E destul ca în spătăria unui boier ca mine să nu se facă spătarul, ca hoţii aştia de fanarioţi, tovaroş cu hoţii şi cu tîlharii, să îi trimită în bande a despoia şi a ucide lumea şi să, împartă prăzile cu dînşii, căci limongiii aştia nu se mulţumesc numai cu ceea ce e canonisit.
     - Mie, boierule, nu-mi trebuie nici canonisit; un trup am şi n-oi muri de foame, un suflet am şi mi-e destul păcatele mele - ce să mă mai încarc şi cu cîte am văzut?!
     - Prost ai fost de cînd erai în şcoală cu mine şi prost o să mori; haide, du-te, voi porunci cele de cuviinţă logofătului spătăresc.







































[175]  VODĂ  ŞI  PRINŢ,  MĂRIA-TA  ŞI  ÎNĂLŢIMEA-VOASTRĂ,  COCONI  ŞI  BIZDADELE,  BOIER  ŞI  NOBIL, COCOANĂ  ŞI  MADAMĂ



     Vodă este prescurtare din voievod. Domnitorul ţărei din capul locului s-a numit de naţie domn; cu introducerea slavonismului s–a supranumit şi voivod, adică ducă sau ducător al oştirii. Sub fanarioţi vorba voivod, se traduse prin hegemon, şi voivodatul prin hegemonia. Cine nu ştie, din cîţi cunosc slavoneşte şi eleneşte, că voivod şi  voivodat, hegemon şi hegemonia va să zică, ducă şi ducat? Iată titlul cel adevarat al tărei şi al domnitorului ei. Apoi cînd în toată Europa suveranilor li se dete titlul de majestate, romînii, spre a onora majestatea naţiei, deteră asemenea alesului lor, ce o reprezenta, titlul de măria-ta. Fu în uz iară in toată Europa ca fiilor domnitorului să Ii se zică infanţi, dauphins, sau copii şi prunci dolofani? Romînia işi onora asemenea suveranitatea sa, dînd fiilor domnitorului denumirea de coconi. Cine nu cunoaşte că coconi va să zică paides, infanţi, copii?  Beii din Fanar, - avînd învăţăturile, gusturile şi aspiraţiile sclavilor, căror nu le este dat a aspira decît numai pînă la vătăşie şi pînă la o căciulă mare,-  cum trecea Dunărea, prima cugetare nu Ie era decît a-şi înrăma işlicele, ce le purta atît de ticăite în Stambul, şi unica ambiţie nu le era [176] decît de a-şi da şi ei cîte (un) titlu încai de bei şi, prin urmare, îţi numiră toată ţigănia beizadele. Romînii, între cari vorbele străine şi nepricepute nu prea fac sat şi cari totdauna au ştiut să dea dracului ce e al dracului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu, nu întîrziară din capul locului de a-i numi pe limba lor - cu iertăciune - bizdadele.
     De este invenţie sau de este istorie ceea ce vrem să spunem, Brăila întreagă o poate adeveri. Şi una şi alta însă nu contribuiesc mai puţin spre a forma un apolog de o morală politică foarte importantă.
     Au fost odată două domnişoare. De s-au născut în ţară sau de au venit de airea  cu părinţii dumnealor, noi unu nu o ştim ; cum le-a fost copilăria şi junelea, asemenea. Desigur ştim că vorbea bine-rău franţozeşte, se ocupa cu romanţuri; nu purta nimica ce nu era după modă şi se înţepa de a nu avea alte maniere, cum zicea dumnealor, decît franţozeşti. În fine, se măritară amindouă. Noi lăsăm pe una, şi vrem să spunem ceva din istoria celeilalte.
     Se ştie de toţi că în ţărele noastre, fără a declama romînii de emancipaţia femeiei, fapta ezista mai mult decît în toată, Europa, pe cît natura femeiei o cere de a ezista. Femeia la noi este un individ, o persoană cu averea ei asigurată de legi, cu sufletul ei cum îl are de la Dumnezeu, cu numele ei cum îl are din botez. În Europa femeia, ca să fie cum se cade, nu poate avea un nume şi, prin urmare, nu poate fi o persoană. Pînă e la părinţi, de o cheamă Maria, Eliza..., spre a o onora cată să-i stingi individualitatea: nu poţi să-i zici pe nume, ci mademoiselle de Pourçognac, daca tată-său se cheamă astfel. De se mărită, nu poţi să-i zici pe nume, madame Elise or madame Marie, fără a comite o enormitate, ci cată să-i zici madame Sganarelle, daca pe onorabilul său consoarte îl cheamă astfel. În Europa, şi femeia şi bărbatul se ofensă de-i vei zice madame Marie, madame Elise; în Romînia, din contra, de la cele mai de sus pînă Ia cele mai de jos clase, şi femeia şi  bărbatul se simt ofensaţi de o vei apostrofa cu numele familiei, zicîndu-i cocoano Brîncoveanco, cocoano Ghiculeaso, cocoană Bălăceanco, jupîneaso Gavriloaio... [177] şi, din contra, se simte că i se ofere omagele cele mai respectuoase cînd este onorată cu numele său propriu din botez cocoană Săftico, cocoană Catinco, cocoană Mariţo... jupîneasă Călino. (Ne vor ierta familiile ce le cităm anume pentru sentimentul ce avem în onoarea lor şi a naţiei.) Atît a fost de profund între romîni sentimentul libertălii individuali şi al cristianismului ce adeveri sufletul femeiei, încît nici după două mii de ani aproape, şi prin atîtea vicisitudini, nu se stinse încă în mumele, surorile, fiele şi consortile noastre. Glorie matroanelor romîne că nu se lasă a li se confunda numele şi individualitatea nu numai în ale bărbatului, ci nici în ale părinţilor. In adevdăr, doamnelor mele, nu pot nici acum a nu vă  aduce cu lacrăme tributul meu de veneraţie şi de recunoştinţă. Voi ştiţi că întotdeauna voi şi pruncii aţi fost objetul meu de predilecţie în care am văzut manifestîndu-se providenţa. Conservaţivă neîncetat libertatea individuală şi însuşi cînd vorbiţi cu străinii în limba lor ; faceţi a spune în ţărele lor la autorii ce vă sfîşie că romînii sunt fii de mume libere. Nu acum întîia dată v-am arătat că voi singure aţi
conservat, că vestalele, focul divin pe altarul patriei; faceţi voi ca fiii şi bărbaţii voştri să conserve şi ei ceea ce străbunii cu sîngele lor le-au confirmat de moştenire.
     Să revenim însă Ia istoria noastră. Cum se numea personagiul feminin al apologului nostru? de ce familie era bărbatul dumneaei? Nu ştim de sigur; cată însă să le dăm cîte un nume.
     Să zicem că pe dumneaei o chema Raluca şi pe demnul său consoarte, domnul Tauşanoglu.
     În aceiaşi cetate se afla şi un boier ce nu ştia nimica din marafetele străinilor, pe care îl ferise Dumnezeu de franţozeşte şi care nu vorbea nici o limbă alta decît a părinlilor săi: romîn curat din moşi, din strămoşi, simplu şi onest, scrupulos de a se purta cu omenie, de a da fiecăruia ce i se cuvine, de a nu trece niciodată nici de grosolan, nici de nebun, atît în casa sa cît şi în casele pe unde se ducea, şi pe care îl rugăm să ne de a voie de a-l numi Niculae. Acesta se afla în oarecare relaţii sau cunoştinţă cu d. Tauşanolgu şi se ducea cam [178] des în casa lui, şi ziua pentru ale intereselor, şi seara la petrecere.
     EI, cum ziserăm, vrea să treacă de om de omenie, după cum şi era, şi de cîte ori se adresa către doamna casei, nu-i zicea, fireşte, decît tot cocoano Raluco.
     Astăzi cocoano Raluco, mîine cocoano Raluco – pînă cînd, într-o zi, cocoana Raluca, ce ştia, cum spuserăm, şi franţozeşte,-  supărată, se determină a da o lecţie de civilizaţie provinţialului nostru.
     - Helè, zău, nene Niculae! - îi zise cam înţepată - toată lumea se civiliză, şi merge înainte, numai dumneata stai pe loc în cele ruginite încît nu mai eşti de suferit!
     - Dar ce fac, cucoano Raluco? În ce te-am supărat pe dumneata sau pe altcineva încit să fiu ajuns aşa de nesuferit?
     - Apoi tot cucoană Raluco! tot cocoană Raluco! să mai sufere una ca aceasta?
     - Vai de mine! asta te-a supărat? Apoi cum să-ţi zic? - întrebă boierul făcînd ochii mari de mirare.
     - N-auzi şi dumneata lumea? nu te mai înveţi să-mi zici madam Tauşanolgu?
     Acum boierul făcu ochii şi mai mari şi căta a se desculpa cu toată naivitatea şi cu cea mai mare bunăcredinţă:
     - Pentru Dumnezeu, cocoană Raluco! Eu însă nu intru în casele oamenilor ca să mă ating de onoarea dumnealor, şi cu atît mai vîrtos ca să-i insult nici însuşi pieziş, necum atît de d-a dreptul. Să mă ferească Dumnezeu să-ţi zic vreodată madamă. Aţi fost cînd aţi fost madame, ci acum, mullumită lui Dumnezeu, sunteţi şi dumneavoastră cocoane, cu casele dumneavoastră, cu boierii dumneavoastră. Vezi pentru ce te-ai supărat! Eu îmblu să vă omenesc, şi dumneavoastră ţineli una tot de cele de mai nainte.
     Bietului boier nu putea să-i intre în cap felul acela de pretenţie atî de deşănţată şi se planes cu cea mai mare inocenţă cerînd esplicaţie Ia toţi brăilenii.
     În acest boier poate personifica cineva tot popolul romîn, din Prut pînă Ia Cerneţi, de la munte pînă la balta.
     [179] Astfel se văd scandalizali toţi sătenii de Ia 1830 încoa cînd aud că domnitorului ţărei nu-i mai zic domn şi vodă , şi măria-ta ci prinţ sau principe şi înălţimea voastră. Cînd se întîmplă a călători domnitorul prin judeţe, numai auzi pe ajutanţii săi, pe tiştii de dorobanţi şi pe subtadministratori, ce se ţin după mode întocmai după cum aleargă pe lîngă carîta măriei-sale, sau întocmai, ca şi madam Tauşanolgu:
     - Ieşiţi înainte, măi! că vine înalţimea-sa prinţul! ia-ţi căciula, măi, că trece înălţimea-să prinţul!
     Îi auzi ca nişle bătăioşi răpăind cu pilele pe spinarea bieţilor săteni. Aceştia uită durerea pe lîngă mirarea lor cea mare şi se tot intreabă, şi aleargă pe la cei mai învălaţi decît ei.
     - Măi părinte, sau dascăle, cine este acest cocoţimea-sa de princip – întreabă ei or pe preotul, ce-a venit drept din seminar, or pe învăţătorul satului, ce a învăţat cartea de la profesorul cu gulerul cusut de Ia judeţ.
     - Înălţimea-sa prinţul este pe radical, - răspund ei cu un aer doctoral - înălţimea-sa prinţul este domnitorul ţărei.
     - Cine? măria-să vodă chiar? Barbu-vodă Ştirbei? ...
     - El, vezi bine. 
     - O! ştie-te Dumnezeu, părinte or dascăleţ ci minunat ai mai fost! Cum se poate una ca asta? Ce-am trăit să mai vedem: măria-sa vodă să fie un princip de comedian sau de suitariu? O fi fost cînd o fi fost princip; ci acum, Iasă-te încolo, dascăle, acum e domn al ţărei, e măria-sa vodă.
     - Ba bine zice dascălul, vere - adaoge cîte unul, altul. Tot vrun năzdrăvan de comedian tată să fie, că-ţi şterge, măre, paraua din mînă oricît de strîns ai ţine-o; şi ăsta cată să fie ridichial, că-ţi freacă apoi şi ridichea de minune.
     - Nu ridichial, prostule, zice dascălul - ci radical, adică din rădăcină, că pe latinie se zice radix.
     - D-o fi asta adevărat, dascăle, apoi zău că din rădcină ne topeşte; îţi şterge, măre, paraua cu pungă cu toţi îţi seacă şi bietele braţe cum să nu-ţi mai poţi agonisi nimica.
     [180] - O, Doamne, ce-am ajuns! - adaoge cîte un bătrîn- ce a ajuns biata ţară! să fie pe mîna unui princip! Doamne fereşte de mai rău! şi-şi face sînta cruce.
     Cînd se pierde istoria unui popol, cele mai vitale chestiuni se descopăr şi se învederează în limba lui, din langagiul lui, din moravurile, datinele şi proverbii lui.
     Radu-Negru cu ai săi, susţinut şi recunoscut de toţi romînii ţărei noastre, fondă domnia; Dragoş făcu asemenea în Moldova. Ca romîni şi aclamaţi de doi popoli romîni, ei se numiră domni aleşi  şi duci, fiii lor - infanţi sau coconi; majestatea latină fu tradusă în mărie, şi cu măria-ta se adresă- tot romînul către alesul naţiei. Ofiţerii civili şi militari ai ţărei, ce era tot aceiaşi, se numiră prea fireşte boieri, adică beligeranţi, cavaleri sau oşteni. Era iară în uz în toată Europa ca imperatorii, regii să se zică nu după familia lor, ci pe nume: Carol, Ludovic, Sigismund, Adolf , ca şi în ziua de astăzi losif, Niculae, Alexandru, Napoleon... I, al II <-lea>, al XIV-lea etc.? Romînii n-avură, alt nume mai onorabil a da alesului lor, ca unul ce nu mai era al familiei sale ci al naţiei, decît numele lui din botez: Radu, Mircea, Vlad, Ştefan, Mihai, Şerban... şi pînă astăzi ei nu numesc pe domnitor decît Grigore-vodă, Alecu-vodă, George-vodă, Barbu-vodă etc. Aceştia or fi fost cînd or fi fost Ghici, or Bibeşti, or Ştirbei, dar acum  zic romînii, sunt Grigore-vodă etc., ca şi cum ar zice: ei sunt numai ei acuma, şi familie nu mai au decît naţia ce i-a numit vodă sau ducă.
     Fiind, însă, că domnii cu acelasi nume pot să fie mai mulţi, istoria, spre a nu se confunda, mai adaoge Vlad V, Alexandru II etc. Al cui langagiu pînă în ziua de astăzi conservă datinele şi drepturile ţărei şi se loveşte cu adevărul celor trecute sau cu istoria? Al cui iară ar fi in stare de a afla istoria ţărei, daca aceasta s-ar pierde? al acelor ce se luară după smorfurile
cînd slavone, cînd fanariote, cînd franţozeşti, sau al adevăraţilor romîni, ce nu sunt alţii decît fiii satelor şi fiii provinţiilor, ca nenea Niculae al nostru? Atît ne-am abătut noi ăştia ce fără ruşine ne numim singuri inteligenţa*[181]
naţiei, încît cel mai mulţi, fără ştirea noastră chiar, am ajuns instrumentele străinilor, rîsul şi prada lor. Cine din cîţi ştiu franţozeşte sau nemţeşte sau greceşte şi, vorbind aceste limbe, nu se porocleşte singur, chiar fără ştiinţa sa, numindu-se pe sine şi pe ai săi valaque, vlahos ? cine, vorbind franţozeşte, nu traduce fără ştirea sa însuşi pe măria-sa vodă, adică pe majestatea sa duca, în Son Altesse le prince, pe domnia sau voieodatul or ducatul Ţărei Romîneşti în Principauté de Valachie ? Sătenii şi boierii, ca nenea Niculae, ce nu vorbesc decît limba lor, comit ei nişte asemenea solicismi sau barbarismi ? Bine, dacă străinii din sistemă sau din ignoranţă ne poroclesc cu numele de valahi, de prinţi şi principate,de bizdadele şi de madame, cuvine-se şi noi a deveni echo sau a innoranţilor, sau a celor ce ne batjocoresc şi ne degradă înadins? Conservatorul astăzi seamănă că a venit de pe cealaltă Iume şi că astfel se vede nevoit a ţine un langagiu cu totul biblic, adică a numi tot lucrul pe numele său, ca să fie mai bine înţeles. Espresiile ce, ca să ajungă Ia inimă, se abat mai întii prin capul celui ce le aude,pieră toată agerimea sau energia: cu cît ne sforţăm a ne adresa la mintea şi nu la rărunchii cuiva, cu atîta devenim mai neînţelepţi.
     Ceea ce voi să spui nu prea este după regulele şi cuviintele saloanelor şi academiilor; se află însă multe saloane şi academii ce sunt mai tolerente; însă madam Tauşanoglu, fie feminină, fie masculină, adică fie spînă sau fie şi cu mustaţă, va zgîrci nasul şi îşi va astupa urechile. Are şi dreptate pe de o parte, pentru că ce e noduros nu e neted, ce e amar nu e dulce. Multe medicamente amare însă aduc săndtatea, şi la holeră e cineva nevoit a freca pe amalat pînă îi dă şi sîngele. Ceea ce vrem să spunen nu e elegant, însă, după cum veţi vedea, se înţelege de minune,- pentu că face calea cea mai scurtă. Si apoi care tabel n-are şi umbrele sale, ca să reiasă mai bine luminele?
     Am auzit că a fost odată un preot de sat simplu şi atît de neînvăţat, încît toţi pricopsiţii îi zicea neteologit, şi că el răspundea: ,,Aşa şi este, căci, mulţumită lui Dumnezeu, cîtu-s de bătrîn, n-am ologit încă, ci [182] picioarele îmi sunt foarte sănătoase". N-avea bietul preot alţi luminători decît ochii, ce vedea fără ochilari,şi mintea sa, ce, ca şi ochii, o avea d-a dreptul de la Dumnezeu; şi vedea lumea astfel cum era de la creaţie şi astfel cum se afla, iar după cum se scrie prin cărţi de oameni. Era, cum zicea el, neologit, adică în starea cea mai normală, cu mintea sănătoasă şi cu inima dreaptă. În vorbele şi cuvîntările sale se servea de parabole foarte juste, pentru că asemănările sale şi le făcea cu objete ce sătenii şi el avea totdauna înaintea ochilor. Numele lui era, să zicem, Soare. Odată, ca şi totdauna, se puse a face o cuvîntare, sau o predică după cum zicea alţii, şi a arăta oamenilor pînă unde s-au abătut şi care este calea cea dreaptă. Îşi începu, dară, astfel cuvinţarea: “Oamenilo, creştinilor ai lui Dumnezeu! Lumea aceasta este întocmai ca o iapă albă, cînd curate, cînd de mai multe ori îngălată, pentru că n-are cine să o ţesele şi să o curăţe. Lumea, dar, e ca o iapă albă; aţi priceput ? Ce este sub coada iepei este, cum am zice, iadul; voi sunteţi muştele, eu sunt ca coada. Voi, nu ştiu ce faceţi, ce dregeţi, că tot cu nasul sub coada iepei, adică tot în iad, vreţi să intraţi; şi eu tot vă apăr şi vă alung de acolo. Voi daaţi mereu şi cu gramada sub coada iepei; eu daau mereu şi în dreapta şi în stînga; încît credeţi-mă, feţii mei, că am şi stătut. Pînă cînd cu gustul acesta? ce naiba aflaţi acoio de vă lipiţi atîta încît şi biata iapă de lume începe a se scutura şi a azvîrli din picioare ca să scape de voi? Nu vedeţi cutremurile de pîmînt ce se scutură întocmai ca o vită spre a scăpa de greutatea ce e pe dînsul? Nu vedeţi că răzbelele şi revoluţiile sunt chiar din cap pînă-n copite iapa albă şi-ngălată ce azvîrle din picioare şi ia cimpii ca o turbată? Aleargă, aleargă, dă peste îngrădiri şi holde, sfărîmă şi zdrobeşte tot, se zdrobeşte pe sine şi-şi rumpe picioarelei, ci pînă în capăt  n-are ce face, cată să stea şi cade jos. Scăpată însă de muşte? unde! ele se ţin după ea, că aşa sunteţi voi: tot năvală sub coada iepei!  Nici o schimbare, nici o diferinţă, ba încă din rău în mai rău: de unde da numai cu nasul, acum vor să dea cu cap, cu corp, [183] cu aripe cu tot. Uitaţi-vă... După '48, Balta-Limanul cu principi şi cu firşti după cap. După '53, cu Divanul,op, băiete, dacă poţi. Pînă cînd din oameni să vă tot asemănaţi muştelor? Toţi aţi scăpătat, toţi v-aţi abătut, toţi v-aţi batjocorit singuri; n-a mai rămas pînă la unul...”
     S-a mai întins predicatorul şi mai departe cu parabolele sale şi cu toată elocuinta spre a face pe oamenii săi a inlelege că ce făcea şi cum se purta ei nu era bine. Noi însă ne arestăm aci. Cu altă ocazie vom mai spune ce a mai vorbit.
     Din auditori mulţi se supărară că ii asemăna cu muştele; şi mai mulţi însă se aflară cari ziseră: “Măi, bine zice moş popa. Ba încă nu ne zice şi mai bine sau mai rău; ce aşa şi este. Au nu e lumea ca o iapă albă fără ţesălător şi mai de multe ori îngălată? Au nu suntem noi mai rău şi decît muştele, că ne furăm şi ne pîrîm unul pe altul, că ne ucidem, mai rău decît
fiarele, om pe om şi limbă pe limbă? ş-apoi ce e sub coada iepei!!! o, ştie-l Dumnezeu pe părintele! cum de a înnemerit-o el aşa de bine, că e şi întocmai ca focul gheenei! Să fi cătat cu lumînarea un astfel de om care să ne înveţe de pomană,tot nu l-am fi aflat; cînd l-om pierde, o să-i plîngem urma. A stătut cu adevărat, bietul om apărîndu-ne. Să-i mai ajutăm şi noi încai înţelegindu-l şi învăţind pe copiii noştri, încai ei să nu mai aibă gustul şi nasul muştelor, şi ce e mai rău, al muştelor de cal!"
     Tocmai în starea bietului preot se afla şi Conservatorul. El zice, ca şi nenea Niculae, cocoanei Raluca, cocoano! Ba dumneaei - madamă. El zice fiilor de domni coconi sau infanţi. Ba ei - tot cu nasul în bizdadele.
     El zice domnitorului ţărei vodă sau ducă. Ba el - principul Zamfir.
     El zice boierilor boieri. Ba ei, fiindcă ştiu franţozeşte, nobili.
     El spune şi învederează că domnia şi boieria nu sunt ale nici unei familii în parte, ci ale tutulor de [184] comun, adică ale ţărei sau ale naţiei. Ba păcătoasa de inteligenţă va să le dea pe mîinile străinilor.
    El lui vodă - măria-ta. Ba smorfăiturele – înălţimea- voastră!
    Nu se mai află cineva să mai ajute Conservatorului ca şi moş popa Soare ? că a stătut de tot. De toate părţile l-au încongiurat ca lupii. Cel puţin voi, romînilor, boierilor adevăraţi din judeţe, boierilor ce nu ştiţi franţozeşte, veniţi în ajutorul lui, căci nu vă voieşte răul; de va fi greşind cu mintea, cu inima nu greşaşte, căci toată a închinat-o vouă şi arde pentru voi.
     Învăţaţi pe fiii voştri să nu se ia după cei ce au gustul si nasul muştelor, ca din fii de cocoane să devie fii de madame, din duci principi, din boieri - nobili, din naţie liberă de trei mii de ani aproape – naţie sclavă ; mai spuneţi şi voi, că doar de vă Vor asculta, încai cei ce sunt din moşi, din strămoşi romîni şi au dreptul de a se numi infanţi sau coconi, să-şi ia înapoi numele cuvios şi să lase pe seama veneticilor de fanarioţi de a-i mînca fript numele de bizdadele.
     Însă ne va zice cineva:
     - Dar tu n-ai zis pînă mai alaltăieri Principatele Danubien e şi alte asemenea ?
     - Aşa, am zis păcătosul de mine, şi-mi mărturisesc înaintea tuturor romînilor păcatele; însă de cînd am comis nişte asemenea enormităţi?    Le-am invălat eu de Ia părinţii mei sau de la învăţătorii mei din copilărie? Nu, ci de cînd am învălat franţozeşte, n-aş mai fi apucat să învăţ, daca cu atîta eram să mă aleg din franţozeşte ce mi le-am învăţat. În acea limbă am auzit întîia dată vorbe ca prinţ, prirţipat, suzeran, vasal, valaque etc., imi cunosc păcatul; şi, duqă cum se zice, eroarea se întoarce şi de la Bagdat. De la părinţi n-am auzit decît domnia ţărei, măria-sa vodă; ei nu ştia ce va să zică, nici valaque, nici vlahos. De la învăţători n-am auzit decît hegemon, hegemonia, şi cine ştie greceşte şi latineşte, ştie asemenea că principium va să zică, archè, şi princips, principe va să zică, archon şi că, prin urmare, boierul este un archon, un princips, iar nu vodă, ce creează, cu puterea ce i se dă de la naţie arhonţi sau principes. Cine e romăn iară sau cine [185] cunoaşte Romînia, ştie că tot romînul, de la fiul de ban pînă la opincă, se naşte boieribil şi, prin urmare, calea la arhontat sau la principat îi este deschisă. Turcii iară întotdauna ne-au recunoscut şi ne-au respectat dreptul acesta, căci nu e boier ce trece în Turcia care să nu fie tractat în hîrtiile oficiali de bei.
     Dintr-o naţie, dară, de arhonli sau principes ne-am pus cu toţii să facem o naţie de sclavi şi cerem, ca nişte maniaci, un stăpîn străin. De unde a venit în ţărele amîndouă ca lui vodă, ce e ducă, să i se zică, prinţ, ca infanţilor sau coconilor lui să li se zică beizadele,închinării sau unirii de bună voie a două ţăre suverane să i se zică vasalitate şi sultanului, ce se îndatorează a le apăra, a le respecta suveranitatea, a le conserva integritatea teritoriului suzeran, care acum, împins de alţii, se forţa a-şi aroga dreptul de suveran? de la popol, ce-şi vorbeşte numai limba sa? de la părinţii şi strămoşii noştri, ce tot mai ştia încălica şi se ducea călare sau da cavaleri la curte? sau de la noi, ăştia, ce am învăţat franţozeşte şi ne ţinem, ca madam Tauşanolgu, de modele cînd de cele ce vin din Fanar, cînd de cele ce vin de la Paris ? La '48 şi '49 noi, inteligenţa, ne ţineam cu dinţii de republică şi formam comitete democratice şi sociali, pentru că aşa era moda pe atunci şi pentru că aşa la unii li se suflă la ureche, spre a compromite cauza romînă. Acum este la modă mare imperialismul, adică stăpînismul; tot pe noi, ce zbieram republica, ne-au apucat toanele şi nu putem fără stăpîn; ne mănîncă spinarea: nici mai mult nici mai puţin, stăpîn străin vrem tot noi aceia însuşi ce numeam reacţionari şi ciocoi pe cei ce nu pricepea, ca şi chinezeşte, ce va să zică republică democratică şi socială. Pentru cea ce astă schimbare  dintr-o margine la alta? Pentru că aşa acum li se suflă la ureche Ia unii-alţii, spre a ieşi din tărîmul legal al stipulaţiilor şi a compromite din nou cauza.





[186]  BOIERII  ŞI  CIOCOII

	I

	Dualitate monstruoasă! Precum evghenia este malatia aristocraţiei, asemenea ciocoiia este ciuma şi holera nu numai a boieriei, ci a soţietăţii întrege.
	E un rezbel de moarte între aeste două principe, şi pînă a-l descrie cu istoria îm mînă, trecînd prin toate epohele ambelor dominante, cată mai întîi a arăta ce a fost şi mai este boierul şi ce este ciocoiul.
	Spre aceasta vom cita multe din cîte am mai scris încă de la 1856 şi vom urma apoi întru a învedera unde stă răul.
	Zicem în articolul intitulat Boieria – ce a fost şi ce este: 	„Tot romînul, - daca nu din istorie, încai din cîte a văzut şi a auzit de la părinţi, - ştie că boieria n-a fostşi nu este încă un drept de naştere (o evghenie), nu o c astă oerecare, ci o instituţie a ţărelor amîndouă, ce dată de la Radu – Negru şi de le Dragoş.”
	Boier însemnînd oştean, boier mare însemna ofiţer superior; şi fiindcă acum doi trei seculi în toată Europa nu se afla oştire permanentă, nici şcolale militare, nici [187] însuşi cazarme ale statului, primul corp de armată permanentă a patriei, după căderea imperiului roman, fu corpul de dorobanţi ce formă Mircea.
	În acea epohă, cum şi mai în urmă, şcoalele militare nu se vedea pe nicări, - şi iată cîte zicem în paginea 113:
	„O casă de boier mare ( ce era, cum am zice, căpitan sau general), o casă de boier ers în timpii străbunilor noştri o şcoală unde se forma or se cerca boierii sau oştenii, recrutîndu-se din toate condiţiunile societăţii. Acolo se deprindea junii, ca pagi sau feciori în casă,a mînui sabia şi lancea, acolo – a domoli şi încălica şi încura cursierii, acolo se inspira senmentele de a se lupta pentru lege şi moşie, acolo se inspira sentimentele de creştin şi de catăţean.
	Fiul săteanului intra în opince pe poarta boierului şi ieşea boier şi el, apărător patriei cu braţul, cu mintea şi cu inima.
	Pentru ce să ne suim în timpii pe cînd Aprodul Purice din moşori deveni Movilă, pe cînd popa Stioca lăsa Evangheliele pe altar şi opincele la uşa bisericei şi, incingînd sabia, devenea Fărcăşan şi căpitan mare, pe cînd Rareş era rdicat de la filetele sau plasa pescarului şi înălţat de naţie la tron?
	Să ne uităm însuşi la zilele noastre, însuşi cînd boieria era deja atît de desfigurată de fanarioţi în cursul unui secul întreg.
	Răposatul banul Grigoriu Băleanu spunea totdauna cu orgoliu că în copilăria şi juneţea sa a fost copli în casă la unchiul său şi a servit ca oţi ceilalţi feciori din casă, ce cu toţii deveniră boieri.
	Răposatul banul Constantin Bălăceanul şi contimporanii săi boieri au început ceriera, după cum o spumea singur, de la logofeţel şi subcîrmuitor (zapciu).
	[188] Cîţi boieri n-au ieşit din casa Dudeştilor, Brîncovenilor,banului Grigoriu Ghica (mai nainte de a deveni domn), din casa banului Dinu filipescl, din a banului Grigoriu Băleanul etc. ?
	Istoricul Dionisiu Fotinò în casa lui Dinu Filipescul servea ca intendent, scria istoria ţărei şi păşea pe gradele ierarhiei (era subaltern al părintelui şi amic intim al fiilor Georgiu şi Nicolae).
	Paris Momuleanul, venind din Slatina în vestminte de sătean, în casa Filipescului devine poet şi boier.
	Alexandrescul Grigoriu în casa banului Grig. Băleanul luă primele inspiraţiuni poetice şi însuşi patriotice.
	Rahtivani, Stanci, Manolache Sergieşti, Pereţi, Alexandreşti (cafegi – başà), Voineşti etc. etc., din casele antecedenţilor lor boieri au pus piciorul pe gradele ierarhiei, susţinuţi de patronii lor ca de nişte părinţi.
	Boieria mare nu era geloasă de cea mică; era ca şi ofiţerii superiori sau ca generali către ofiţerii subaltern şi cadeţi şi către soldaţii traşi din opince; căci Nestor, din june sătean în opince, devenind rîndaş la cai în căimăcămia Craiovei, şi mai tîrziu paracliser la Sărindar, din casa unui bioer, unde ajunsese a servi ca pagiu sau fecior în casă, începu a asculta lecţiunile lui Lambru şi deveni elenist conşcolar răposatului Brîncoveanul şi apoi, ca legist sau jurisconsult al ţărei, străbătu dradele ieraihiei şi muri voinic mare.
	Curtea unuia ca Dudescul,  Brîncoveanul, Văcărescul şi a contimporanilor acestora avea totdauna pînă la 40 şi 50 de pagi sau feciori în casă, ce astăzi făcea onorurile casei, mîini mînca la masă şi se ducea la curte cu patronul lor, şi în vîrsta bărbăţiei ajungea subtadministratori, sameşi (secretari de judeţe), vătaşi de plai, polcovnici de judeţe şi de vînători, căpitani de dorobanţi, administratori, şi aşa ajungea pînă la gradele cele mai nalte ale ierarhiei.
	[189] Fiele de văduve ale boierilor neavuţi, în loc de a fi abandonate în ghearele coruptoare ale sărăciei, devenea consoartele pagilor boieriţi şi matroane, dotate de boirii patroni ai acestor pagi.
	Cînd venea beii din Fanar şi vedea întîia dată boieri, în uimirea lor îi numea pe toţi arhonţi, adică principi, de la arhon pitar pînă la arhon ban, toţi principi, toţi capi ai naţiunii. Pînă astăzi înaintea turcilor, oricărui boier, cum trece Dunărea, nu i se dă titlu decît de bei.
	Aceasta este descrierea boieriei însuşi din timpii noştri, din timpii cînd era deja coruptă de evghenia falită a Fanarului, cînd boirul nu mai încingea sabia şi nu mai încălica calul spre a ieşi în întîmpinare turcului la Dunăre şi la Călugăreni.
	Atunci, cum am zis, era alta, casa boierului era o şcoală de arme şi de patriotism: tot boierul mare era un general ce trecuse prin toate gradele ierarhiei, şi pagii lui nu era decît ca nişte  cadeţi destinaţi a deveni ofiţeri superiori şi a împlini într-o zi locul ofiţerilor superiori, al generalilor.
	Cu toate acestea, şi în timpii vechi, şi în cei moderni (după cîte ştiu toţi) boieria or în splendoarea ei, or desfigurată n-a fost geloasă, n-a fost un privilegiu exclusiv al inor familie numai, ci era deschisă la toate condiţiunile, şi însuşi la străini.
	Astăzi, însuşi atît de desfigurată, poate cineva zice de  dînsa ceea ce Milton zice de Satan, cînd searătă întîia dată asupra pămîntului aţintînd soarele cu orgolui:
	<<Disform în adevăr, oribil, plin de ură şi de invidie, stins de orice lumină; se cunoştea însă că originea era de arhanghel>>.
	Astfel pînă astăzi se cunoaşte originea boieriei: instituţia este tot aceea, pentru că este tot egalitară [190] şi deschisă la toţi fiii patriei. Boieria n-a fost o evghenie bizantină sau o aristocraţie feodală şi abuzivă.
	Căci cine a avut şi are încă păcate să intre o dată ca domestic sau servitor în casa unui nobil englez, francez, german sau rus, îndată este şi înfierat cu livrea de lacheu şi condamnat a muri servitor.
	Căci cine a avut şi are în lipsă, sau orfan, e nevoit a servi spre a-şi agonisi pîinea; nu e nici o ruişine însă e trist şi neomenos într-o ţară unde omul, spre a trăi onest, devenind servitor e condamnat servitor a şi muri.
	Întrebaţi pe toţi boierii şi fii lor de astăzi, ce şi-au început cariera servind în casele boierilor precedenţi, bine le-ar fi părut să rămîie tot în condiţia se servitor?...”
	Bine le-ar fi părut a se naşte în Franţa, Engitera şi Gemenia, unde fiul servitoriu i se închidea cariera ierarhiilor, unde să-şi fi văzut părinţii albind în livree de lacheu?
	Aceasta, dar, le este gratitudinea către instituţiunule egelitari ale patriei, acesta – respectul şi veneraţia către memoria părinţilor, legiuitorilor şi apărătorilor Romîniei?
	Săcontinuăm citaţia:
	„Noi nu ne plîngem că instituţia n-a fost cît se cuvenea de liberală, ci din contra, că nu s-au luat măsure spre a nu se pune mărgăritarul înaintea şi a rîmătoarelor, încît din cauza unor individe să ajungă odioasă şi o instituţie atît de egalitară, ce produse atîţia eroi şi apărători cu braţul şi cu mintea.
	 Noi nu ne plîngem că ierarhia foncţilor a fost închisă la fiii patriei, ci din contra, că prea a fost deschisă de toate părţile, încît au putut a o assali şi a o uzurpa atîţia venetici fără nici un merit altul decît al intrigelor, spiongiului, trădărilor şi cupidităţii”...
	[191] Pînă cînd ţara avea cu adevărat boieri (şi cu boieri am zis din capul locului că istoricamente nu înţelegem decît oşteni), ţara era locuită numai de boieri şi de boieribili, ce toţi, de la ban pînă la opincă, purta sabie şi ştia a o mînui.
	Atunci turcul nu cuteza a da la firmane ca astăzi şi a convoca adunările noastre generali numindu-le Divanuri ad hoc, ci se stima ferici de a trata cu străbunii noştri şi a înghiţi la tractate ca ale lui Mircea, Vlad V, Petru Rareş şi Bogdan ( ce pînă astăzi le stau nemistuite în stomah), ce pînă astăzi învederează valoarea şi prudenţa acelor boieri ce le dicta.	
	Atunci, şi pînă mai în urmă ţarul pe de altă parte,  în loc de a-i protege, cum se zice, se stima ferice de a tracta cu strămoşii noştrii  şi d-a numi pe alesul  ţărei autocrat (  şi de a chema pe  înţelepţii Romîniei de a fonda universităţi şi a da educaţia politică şi religioasă ruşiilor...)
	Noi, ca şi naţia întreagă (şi zicînd naţie nu înţelegem pui de fanarioţi şi  de renegaţi, nici venetici aventurieri), departe a striga ”Jos boieria!”, simţim mare durere că nu avem putere nici mijloace de a regenera această instituţie.
	Dorul nostru este că nu mai are ţara boieri, sau, de mai are, sunt din dizgraţie foarte puţini şi combătuţi de uzurpători şi de venetici. (Cît s-a arătat vreundeva vreun adevărat boier, acela a cătat a suferi persecuţie, calomnie, exilul şi moartea.) 

II

	[192] “Sunt însă un fel de invidie care, cînd se trimitea, ca lepra, gunoaile şi urdoriele Fanarului, acele individe se întrecea a le ieşi înainte la Dunăre spre a le zice mai întîi: 
     De vin muscalii, ei aleargă a-i întîmpina cu flori şi cu rări.
     De vin turcii, ei aleargă mai întîi cu peşcheşuri şi cu sadacaturi din fundul rărunchilor.
     De este să vie nemţii, miros mai întîi, să simtă cum bate vîntul politicei, şi apucă mai înainte ca prin Viena să treacă prin Ţara Romînă, unde să prepare nemţilor o cale legală.
     Apoi daca ieri ieşiră cu flori înaintea turcilor, astăzi, dacă vede că neamţul dictează politica ei se întrec a numi pe turci barbari şi ciutaci.
     Individe cari, cînd vin muscali, nemţi sau turci, să înveţe şi pe muscal, şi pe neamţ, şi pe turc a scoate lapte din piatră.
     De se face vreo mişcare ca cea de la ’48, a nimului nu e cocardă mai mare decît a lor, nimeni nu strigă mai înfuriat decît dînşii: dreptate, frăţie! Şi fiindcă ghearele le-au fost întotdauna lungi, spre a sfîşia şi pe frate-său, le vin de minune de bine întru a lua ale altuia; programa lor este:
     Uciderea domnului, alesului naşiunii,
     Spargerea caselor publice,
     Amuţarea la prade,
     Împărţirea moşiilor ce nu sunt ale lor,
     Batjocorirea persoanelor.
De înneacă apoi turnurile lui Fuad aprinse de Duhamel, toată suflarea ce strigă autonomie şi solidaritate cu turcii, ei dezertă mai întîi stindardul şi strigă să se spînzure tîlharii ce au cerut autonomia şi solidaritatea cu turcii; din ei unii, rămîind în ţară, devin instrumentele*[193] muscalilor, şi alţii, trăgîndu-se în străinăttate, formă comitete democratice şi sociali spre a compromite iar în folosul muscalilor, cauza justă şi legală a ţărei.
     De e republică în Franţa, ei ardică stindardul republican şi zbiară între romîni vorbe ce nu le pricep: democraţie! socialism! comunism! 
     De e la modă imperialismul, tot ei, democraţii, socialiştii, cer un stăpîn (sînge nu ştiu care hengher).
     Se află un fel de invidie sau creature ce, de n-au inventat din capul lor, au învăţat de la părinţi proverbi de ai dracului ca:
     Mîna pe care nu o poţi muşca, cată să o lingi.
     Pupă pe romîn în bot şi i-ai din pungă tot.
     Cine îmblă cu crucea în sîn, ca crucea se usucă; etc. Etc.
     Individe cu ochi de vulpe, cu gheare de cotoi, daca nu pot avea de tigru, cu gesturi de momiţe (şi de suitarii) ; de au limbă, e ca să minţă, să calomnie; de au inimă, e un fel de tăgîrţă unde să-şi ţie tezaurul feloniei ţi perfidiei, ce le face toată forţa; de au minte, este spre a cugeta numai la interes, şi tot la interesul cel mai mîrşav (a ajunge la putere cu orice preţ, cu ,inciuna, calomnia, cu răsturnarea ordinii, cu invitarea la prade, cu asasintaul, cu însuşi vînzarea patriei).
     Superbi şi neomenoşi şi cruzi cu cei debili şi scăpătaţi; batjocoritori, insultători cu stăpînirile căzute; tîrîtori, curtzani ai domnilor pînă sunt tari şi susţinuţi din afară; servili cu oricine de la cari aşteaptă ceva; instrumente infame ale intrigelor străine.
     Cînd eşti în putere, ei vin spre a-ţi preînălţa calităţi şi virtuţi ce nu le ai; cînd au scăpătat, ei îţi impută crime ce niciodată nu le-ai comis.
     Individe al căror princip este să nu aibă nici un princip, al căror jurămînt este de a călca orice jurăminte vor face şi al căror ochi şi instinct este numai de a ochi pe cel mai cu putere şi mai cu influneţă spre a se oferi pe lîngă dîndul ca ciacalul pe lîngă leu.
     Cu muscalii sunt mai furi decît cazacii.
     Pe neamţ îl fac a se mira de cupiditatea lor.
     Pe fanariot îl fac a le invidia tirtipurile lor.  
     Pe turc îl fac a se înfiora de venalitatea lor.
[194] Individe în fine, capabili de toate, fără teamă de Dumnezeu, nici de dracul la acre se închină
     Stigmatizaţi – dacă nu din naştere, din educaţieî şcoala particulară ce îşi fac, - se cunosc de departe după fizionomie, după port, după îmblet, după gesturi: 
     De poartă vestminte large şi işlic, ei sunt mai guleraţi decît toţi, lor işlicul le tremură şi se învărteşte în cap; nimeni nu se răţăoieşte ca dînşii în danţ; nimeni ca dînşii nu bosîmflă buzele şi nărele cînd fumă; nimeni ca dînşii nu se încoardă şi se înţeapă cînd îmblă;
     De scoate tabacherea, de o ofer, de iau de la alţii tabac, de apucă linguriţa cu ducleaţă, paharul cu apă sau felegeanul cu cafea, au nişte gusturi, nişte talîmuri sau un fel de semne francmasonice particulare ale lor. 
     De salută, de îţi surîd, te infioară; de se înfăţişează la cei mari sau la curte, le crapă haina or binişul în spate; 
     La biserică, dacă au vreo biserică, vai de crucea ce îşi fac, căci parcă ar zbîrnii la o tambură pe piept; la mir să nu le treacă nimeni înainte; şi paraua (sau gologanul) o pun cu pumnul în disc;
     De vin în casa egalului, sau mai vîrtos a neavutului, parcă ar avea două piepturi unul peste altul; nu-i vezi încă chipul, şi pieptul îi intră mai nainte d-a intra el pe uşă, căci nasul îi caută în sus;
     Vestmintele îi sunt aşa de desfăcute, cît abia i se ţin pe  umeri: mîna lor pe mustaţă, înălţatul din umeri, fîţîitul şi îngîmfatul din coate, mersul lor înţepat sau răţoit fac atîta rău cărui le vede, încît nu se sufer nici ei dintre dînşii.
     De nu mai poartă large şi iau vestmintele europene, la nimeni ca la dînşii nu vezi crevata mai naltă şi ţeapănă, cînd mai înfioncată şi mai dezmăţată; 
     Ei nu mai dau repaos uniformei (dacă au); ei se răstoarnă ca nimeni în trăsure pe strade, ei se restrîng iar ca nimeni cînd văd că trece vodă sau vreun om de la care aşteaptă ceva;
     Ei te salută cu mare respect cînd aud că s-a vorbit bine la curte de tine; ei îşi întorc nasul spre a nu răspunde la salutarea ta dacă aud că s-a vorbit rău de tine la curte;
	[195] Nimeni nu poartă capela mai într-o parte decît dînşii, nimeni nu ţine sau învîrteşte bastonul mai deşănţat decît dînşii, al nimului aer şi mers nu e mai impertinent decît al lor;
     Cînd intră în vreo casă, ei se răstoarnă fără ruşine şi nu mai consideră nici cărunteţe, nici mame de familie, nici vergini, nici copii inocenţi;
     Apoi să le vezi gesturile în vorbă, preîmblarea prin casă, sufisenţa lor, surîsul lor sardonic şi hidos!
     Apoi să-i mai vezi, daca din păcatele lumii se mai duc şi prin Paris! ei aduc în ţară gesturile şi costumle şi canoanele şi linguagiul de la chaumière.
     Unii din aceştia, de au vreun rang, spun că au altul nu ştiu de cîte plame mai sus, ş-apoi ei strigă jos cu boieria!
     De au moşie, sătenii nimului nu sunt împilaţi şi mai storşi decît ai lor; ş-apoi pe ei îi apucă dorul de biata opincă;
     Maloneşti pînă la scelerateţă, nimeni nu se înţeapă de onoare şi de moralitate ca dînşii;
     Imperioşi şi aroganţi pînă la impertinenţă, neomenoşi şi cruzi pînă la crime, nimeni nu delcară libertate ca dînşii;
     Egalitatea e deviza lor, însă egalitatea numai cu cei mari, nu însă şi cu cei neavuţi şi scăpătaţi.
     Nimeni nu înjură ca unii din aceştia, nimeni nu se jură ca dînşii: Pe viul Dumenezeu! pe cel în Troiţă închinat şi proslăvit! Să-şi îngroape el nevasta şi copii! Să n-aibă parte de tinereţea lui! Să-l scuipi în gură pe el acolo! să-l spoieşti cu nu ştiu ce pe obraz! să-i tai nasul or o mustaţă! să moară el turc, sau ovrei, de nu sunt adevărate cîte zice!
     Şi toate sunt minciuni.
     Ş-apoi dulapuri, machinaţiuni, invenţiuni, care mai de care mai neomenoase şi mai spurcate, amăgiri, escrocherii, cu un cuvînt predilecţia de a mînca din spinarea altuia or ca lipitoare, or ca trîntor, or ca parazit;    
     Individe cari, de ies din opincă, devin carneficii laboratorului; de ies dintre călugări, aduc lumea în oroare despre tot ce poartă masca religiunii; de ies [196] dintre neguţători, ei sunt tot ce este mai scîrbos şi mai înfiorător în trafic şi în aroganţă; de s-au născut din păcate înre boieri, ei se zic evghenişi şi spurcă şi depravă cea mai înţeleaptă şi mai egalitară dintre instituţiuni; ei fac ca cine este om să dorească numai boier să nu fie.
     Ş-apoi individe ca acestea se fac cenzori moravurilor, ei se ţin ca nimeni cu dinţii tot de onoare; ei – republicanii cei mai radicali, daca e ceva de ros sau de sperat republicanism; ei – patrioţii cei mai turbaţi, ei – exemple de viaţă nemaculată, ei – partit naţional.  
	Hei bine! daca e vorba de astfel de individe despre cari poate scrie cineva nu pasage ca acestea, ci volume întrege, atunci se schimbă chestiunea; aceştia sunt plaga soţietăţilor pretutindeni, în toate naţiunile şi în toate condiţiunile.
	În toate ţărele, în toate limbele au felurimi de nume, după rolul ce joacă şi după condiţia în care se află; fanfaroni, filoux, cavaleri de industrie, ciarlatani, sceleraţi, sperjuri, speriaţi, parvenus, trîntori, lipitori, vampiri, despuitori, mîncători, sugători de sînge, şi care de care mai înnemerit. 
     La noi, cu o vorbă le zic ciocoi; şi romînul cu acest nume înţelege toate calităţile susţinşirate, şi încă cîte ar putea o imaginaţie fecundă a-şi închipui despre felul acesta de lepră a soţietăţilor; căci aşa e romînul: lui îi e de ajuns o vorbă cu care să înfiere, să stigmatizeze orice viciu compus.
     Ciocoi, dară, sunt în toate ţărele şi de toate naţiunile şi condiţiunile; şi să vă ferească Dumnezeu, romînilor, de ciocoii europeeni; ai noştri rămîn cu gura căscată pe lîngă dulapurile şi dibăciele şi machinaţiunile lor. Ca să vă facţi o mică idee de ciocoii europeeni, uitaţi-vă la ai noştri ce au învăţat ciocoismul în Paris.
     Ciocoi, dară, din păcate avem şi noi, şi încă foarte mulţi, şi mai dibaci cei de astăzi decît cei din timpii [197] părinţilor şi străbunilor noştrii; însă ce sunt aceşti ciocoi? Sunt ei o castă sau vreo stirpe separată?
	Nu, ei din dizgraţie se află în toate stările sau condiţiunile soţietăţii; între laici (mireni) ca şi între călugări, în sate ca şi în capitale, în colibe ca şi în palate, în butegele sau magazinele de comerciu ca şi în foncţiunile publice.
	Ce este oare dorobanţul, or juratul, or pîrcălabul satului ce se face una cu arendaşul cel neomenos (nota bene) şi cu zapciul crunt şi venal (iar nota bene, pentru că sunt şi arendaşi şi subcîrmuitori omenoşi, cu ruşine de oameni şi frică de Dumnezeu), părcălabul ce suge pe vecinul şi fratele său sătean?
	Ce este oare neguţătorul ce adună capitalurile mari şi devine strigoiul micului comerciu, storcînd şi sugînd pe neguţătorii ce abia îşi scot pîinea cu amănuntul? ce e neguţătorul ce se zice mare şi care face din cei mai mici nişte servi, tractîdu-i cum niciodată n-a tractat nici boierul, nici însuţi ciocoiul pe aceia ce, în îngîmfarea lor şi învăţînd de la muscali, i-au numit mojici?
	Ce e cămătarul, ce suge şi pe avut şi pe cel scăpătat, ştergîndu-i unuia moşia şi altuia casa prin dobînzele mari şi înmulţite?
     Ce este iar şi acela dintre mici neguţători a căruia şcoală sau princip e minciunica, încărcătura la cont, jurămintele sistematice, şi care atunci se crede că este capabil şi că şi-a îndeplinit datoria cînd poate încela sau a pingeli, după un limbagiu particular?
     Ce este călugărul ce speculă cu cele sînte, ce minte celui avut şi amăgeşte pe credul şi pe văduvă; ce în casa boierului devine parazit, adulator, tartuf, în egumenie – violator, inuman şi crud, în episcopie – desmenie – violator, inuman şi crud, în episcopie – despot şi persecutor oricării calităţi eminenţi? Călugărul ce smulse cu amăgireacele mai frumoase moşii ale familielor istorice, spre ajutorirea scăpătatului, orfanului şi văduvei, şi care le făcu proprietatea din care se îmbuibă astăzi aceşti religioşi satrapi de două ori renegaţi, o dată de lume şi apoi de Christ,  devenind [198] idolatri închinători banilor sau viţelului de aur? Proprietate din care se îmbuibă numai lăcomia şi lenea lor?
     Ce, este în fine, şi zisul boier şi naţionalist, care ştie cîte limbe toate, afară de limba patriei, ce ştie cîte istorii şi romanţuri şi drepturi toate, afară de istoria şi de drepturile patriei?
     Ce sunt, în fine, atîţia literaţi, atîţia burghezi, atîţia juni ce se zic liberali şi cari în libertatea lor nu caută decît spre a-şi schimba stăpînii, preferînd jugul ciarlatanilor sau al adevăraţilor ciocoi?
     Hai! toţi aceştia nu sunt ciocoi, luîndu-i din condiţiunile cele mai de jos şi pînă la cele mai de sus? Ciocoi, fără îndoială.
    Însă tot ce e mai de mirare este că noi, ce îi cunoaştem şi îi descriem aci, şi cari îi cunoaştem aşa de bine încît sacrificăm oarecum şi arta, sau, mai bine, o respectăm, şi nu-i descriem în toate ca să nu facem tabelul aşa de hidos şi de oribil ca sufletul lor, noi nu i-am numit ciocoi decît aci, unde suntem nevoiţi a le da definiţia şi, prin urmare, a zice în fine lucrul pe numele lui; ce e de mirare, zic, este că tot ei între dînşii se apostrofă cu numele lor adevărat: în gura nimului n-auzi numele de ciocoi ca în gurele lor. 
     Ce este unul ca acceştia din boieria de sus, toţi boierii e a doilea şi a treilea clasi, şi însuşi cei de prima clase, după dînsul toţi sunt ciocoi, hoţi şi tîlhari, afară de dumnealui şi de cumetrii dumneaalui din aceeaşi gaşcă.
     De este din boieria a doilea, cei de sus şi cei de jos nu mai scapă de gura lui: toţi sunt ciocoi şi tîlhari, afară de dumnealui şi cei din gaşca dumnealui.
     De este din clsea a treilea, şi de va şi mai vîrtos recrutat dintre neguţători şi dintre săteni, să mai auzi la dînsul vociferări! toată lumea e mojică ţoti [199] sunt hoţi şi ciocoi şi marţafoi, afară de dumnealui, de ai dumnealui şi de coconul  - pentru că de d-alde aceştia au şi cîte un cocon.
     Vedem, dar, că ciocoiul nu e, cum am zis, o castă sau o stirpe de oameni, ci o lepră, o neghină în toate condiţiunile societăţii; şi pe cît de dorit curăţirea sau stîrpirea acestor creature hidoase, pe atît este de absurd şi nedrept de a dori cineva stingerea condiţiunilor sau stărilor pe unde se află nişte asemenea leproşi.
     De se află mulţi ciocoi între fiii satelor, cu reaptul ar fi să ne punem cu toţii spre a pe săteni  şi condiţia acestora?
     Pentru că se află ciocoii între neguţători, ce sug comerciul cel mic, să ne punem oare cu securea spre a desfiinţa comerciul dimpreună cu comercianţ oneşti? 
     Pentru că se află şi în cler mulţi călugări cari întrec şi pe ciocoi, să ne punem oare şi pe bieţi preoţi, să ne punem şi însuşi pe biserice spre a le dărîma, după cum strigă puii renegaţi, ce îşi fac o glorie de a fi nendumnezeiţi?
     Pentru că se află iară ciocoi cu sutele şi cu miile între boierriţi, ciocoi de aceia mai vîrtos ce de la'48 încoa vor să smulgă de faţă cîte mai nainte avea învăţul d-a smulge pe ascuns, pentru aceea să ne punem a desfiinţa cea mai înţepeaptă şi egalitară dintre instituţiuni?
     Aceasta n-a făcut-o nimeni, şi nici naţia romînă n-a venit niciodată în asemenea absurdităţi. De s-a sculat cîteodată să ceară îndreptări şi dreptate după nişte lunge şi varie împilări, ea totdauna s a pronunţat ca un singur om şi şi-a spus păsurile. [...]”
     
     III
     
     Acestea le ziceam în anul 1857 în Conservator, şi încă mai multe, ce se pot citi de la pagina 127 pînă la 137. Şi din toate încheiem întru a da definiţia boierului şi ciocoiului.
     [200] Boierul este un foncţionar public, militar şi civil totdeodată; şi fiindcă vorba însemnează bellator sau oştean, este una cu cavaler şi riter, minus dreptul de naştere.
     Cînd cineva a fost foncţionar public şi şi-a împlinit cu conştiinţă datoria şi, gradual cu onoarea, şi serviţiul său a luat un grad în ierarhie sau a trecut orin toate gradele ei, după limba ce au avut romînii pînă aci s-a zis boier, ca şi la alte naţiuni calvaler.
     Foncţionarul public, ca să merite numele de boier, a cătat să aibă simţimente cavalereşti pentru cauzele juste, pentru cel scăpătat şi debil, o purtare nobilă, o inimă generoasă şi umană către cei mai jos decît dînsul; sintimentul onorii şi al lealităţii a haracterizat întotdauna pe adevăraţii boieri, ca şi pe adevăraţii cavaleri.
     Boierii cei adevăraţi în rezbel au fost ca leii, şi în societate ca mieii; s-au ferit de mincine, de felonie, de răpire, de orice faptă injustă şi neonestă.
     Boierii cei adevăraţi s-au zis întotdauna coloanele sau stîplii ţăre, pentru că ei susţineaa drepturile patriei în contra violărilor de din afară şi sugătorilor dinîntru.
     Boieri au fost cei cari dimpreună cu Radul Negru au fondat dominatul nostru pe nişte instituţiuni atît de umane şi egalitare, cu cari nu se pot compara legile lui Numŕ, lui Licurg şi lui Solon.
     Boieri au fost toţi generalii, toţi ofiţerii superiori şi subalterni, ce au comandat şi condus pe romîni pe cîmpul onorii şi gloriei sub Mircea, Vlad V, Ştefan, Mihai, etc.
     Boieri au fost cîţi sub regimul fanariot apărară autonomia patriei, astfel cum Regulamentul ne-au aflat aotonomi.
     Boieri au fost toţi fondatorii atîtor mănăstiri şi spitaluri şi cari le dotară cu atîtea moşii, încît astăzi din fondurile mănăstireşti ale casei centrale se susţin şcoalele unde se instruiesc gratis fiii şi ai vuţilor, şi ai scăpătaţilor.
     Ciocoi însă nu va să zică bellatore, nu cavaler, nu nobil, nu aristocrat, ci altă origine.
    [201] Despre derivaţia acestei vorbe se poate sa mai multe păreri; căci aşa este orice minciune, orice nedreptate. Adevărul numai unul este sau numai într-un fel se poate zice. Două şi două numai patru fac, cînd va să spuie cineva adevărul; cît însă va voia zice minciunea, o poate spune în mii de chipuri în nemărginit.
	Ciocoi poate să vie de la cioc, sau pentru că ciocneşte sau sfîşie ca corbii şi vulturii, su poate că s-ar putea ţine de mînă cu vorba italiană codini. Între italieni se zicea codini sau pentru că purta coade ca toţi ai secolului trecut (şi coada esr cu cioc), sau pentru că se punea, după cum zic fraţii moldoveni, în coada cocoanei, adică în coada sau dindărăptul trăsurei.
	Ciocoi  poate să vie şi de la vorba joquée, jocheu, ce însemnează servitor cu livrée ce se pune după trăsură înapoi.
	 Ciocoi poate să derive şi mai adevărat, şi după sens şi după literă, gramaticalmente de la cioclu, ş-apoi în pegiorativ, ca de la muiare – muieroi, sfînt – sfîtoi, cioclu – ciocloi şi, prin înmuierea lui l, ciocoi (ci şi gl înmoaie adesea pe l în romîneşte sau îl leapădă, ca la cheie, chiar, gheaţă).
	Noi credem, şi putem pune mîna pe foc, că romînului, în umoarea sa caustică, la ciocli li s-a dus mintea cînd a avut să numească speţia aceasta de cretura; ş-apoi nu ciocli ca fiece cioclu, ci odată ciocloi, pentru că ei întrec pe toţi cioclii din lume; îşi pot da despre aceasta părerea şi cititorii noştri, daca nu ca nişte filologi sau filsofi moralişte, încai ca alde Stan păţitul.
	După aceste derivaţiuni, fiecine poate vedea că originea ciocoiului nu e prea aşa nici clasică, nici nobilă, după cum pretinde a o arăta fiecae ciocoi.
	Cît auzi ciocoi, îndată te duci cu mintea, bievoitorul meu cititor:
	Sau la o slugă (nu zicem servitor) basă intrigantă demoraliză, pişcătoare, mincinoasă, capabilă de toate;
	Sau la un jocheu de dindărătul trăsurei sai din cada cocoanei, capabil de toate infamele;
	[202] Sau la un ciocnitor ce-şi bagă nasul sau ciocul în toate şi sfîşie, fără teamă nici de Dumnezeu, nici de dracul, orice îi iese înainte, ca să poată, cum zise singur, scoate lapte din piatră;
	Sau la un cioclu, care atunci e voios şi în elementul său cînd e asupra societăţii cea mai mare din calamităţi publice, ca ciuma, şi care nu îngroapă decît ca să despoaie ciumaţii, ce depradă casele acestora, ce ucide amalaţii, ce batjocoreşte morţii.
	Acesta e ciocoiul după originea lui, acesta – şi mai rău decît acesta – este ciocoiul după fptele lui: servil, tîrîtor, lingariţ mincinos, declamator, sofist, arogant, impertinenet, batjocoritor, provocator cu injurele, calomniator, spion, trădător, rapace, despot, crud, cumplit etc., etc., - ş-apoi tot el tună şi fulgeră asupra ciocoilor, tot el din partiddul naţional pînănînvîrful nasului.
	Naţia are limba ei; şi dumnealui numai limba romînească nu ştie.
	Naţia are istoria, datinele, drepturile ei; şi dumnealui numai istoria, datinele, drepturile naţiunii nu la cunoaşte.
	Naţia îşi are oamenii săi, ce au servi-o; şi dumnealui pe aceia se pune cu pietrele.
	Ca în toate profesiunile, însă, sunt ciocoi mici şi ciocoi mari, ca tîlhari mici şi tîlhari mari, ca autori mici şi autori mari, ca boieri mici şi boieri mari, ca neguţători mici şi neguţători mari.
	Ciocoiul mic este cel ce ciocoieşte cu amănuntul, ciupind, răpind de ici şi de colo împregiurul său ca pasărea ce ciuguleşte ce poateşi cît poate.
	Ciocoiul mic, de este între neguţători, îceală, pigeleşte cu de-amănuntul; de este între foncţionari, se mărgineşte împregiurul său spre a despuia cu de-amănuntul, a maltracara şi a îceala sau a trăda invide; iar de este între călugări, speculă şi el cum poate cu de-amănuntul.
	Ciocoiul mare ciocoieşte în mare, cu aridcata, sau cum zice, cu toptanul; acesta  îceală o naţie, vinde un popol, despoaie şi tradă o ţară; speculă cu religia, [203] cu sufletele unui popol întreg, perpetue întunericul, sclavia.
	Ciocoiul mic are a face cu superiorii dinîntru, din naţia lui; ciocoiul mare are a face cu puteri străine; devine agentul lor, instrumentul planuilor tenebroase; şi e mai crud, mai cumplit decît inemicul străin.
	Ciocoiul mic devine instrumentul, servitorul, mijlocitorul, complicele zapciului, ispravnicului, şi atîta tot; ciocoiul mare devine mijlocitorul, complicele, dascălul al muscalului, neanţului şi a oricărui străin periculos.
	Vorba ciocoi este vorbă romînească ieşită din pieptul, din rărunchii romînului ce a ţipat în durerile cele mai hidoase şi înfiorătoare.
	Unii era însă ciocoii mari de altădată şi alţii sunt ciocoii mari din ziua de astăzi; s-au schimbat cu totul actorii, dimpreună cu dramele şi cu comediele, şi au naintat în felonie cu cît s-au iuţit timpii. Scena astăzi e foarte mare.
	Ciocoii mari de mai nainte avea oarecare îngînfare, ca să nu zicem gravitate, serva de faţă domnului sau puterii căreia devenea agenţi şi servea s sus în cercurile cele mari ale societăţii.
	Ciocoii mari de astăzi îşi ascund domnul sau puterea căria de ofere spre a-i servi, - căci îşi schimbă domnul după împregiurări şi căci, ca să poată reuşi mai bine, îşi ascund şi domnii, şi planurile sub manta patriotismului.
	Ciocoii mari de astăzi declamă dezinteresare, naţionalism, concordie, uniune; fură ideile şi pricipele altora, iau iniţiativa în toate spre a parodia şi paraliza tot, spre a întoarce orice idee salutarie în folosul politicei căria s-au vîndut.
	Ciocoii mari d-odinioară, de era vreo luptă, se luptau de faţă şi cu numele lor; ciocoii mari de astăzi cînd se fac şainoi, cînd lucrează fără nume, se pun la întunerec, dau pe la spate, armeazî măinile ucigătoarilor de onori, inventă machine infernali şi armează braţe stăine ca să asuprească fiinţe inocente şi inofensive.
	[204] Ciocoii mari d-odinioară era mai mult nişte oameni creduli ce, avînd o credinţă şi o biserică, ne oferea de bună voie celor ce credea că le apără religia şi biserica.
	Ciocoii mari de astăzi ne avînd nici o  credinţă, nici o  biserică nu pot fi plătiţi de din afară cu o monetă ce n-are nici un preţ. înaintea lor:  „Lăsaţi-ne  - strigă către domnii lor de din afară – să ieşim în strade şi în locuri publice, să vorbim  romînilor de tot ce au mai scump şi mai sacru; să ajungem a stinge romînismul prin romîni însuşi, prin junimea generoasă; lăsaţi-ne să aprindem capetele, să ameţim minţile: să turburăm, să turburăm şi iar să turburăm; lăsaţi-ne să vorbim de naţionalitate, de Romînia mare, de uniune, ş-apoi de unitate; să putem recruta subsrtindardul nostru pe toţi vqgqbonzii, pe toţi dezmăţaţii, pe toţi înfieraţii din toate judeţele, din toate mahalalele; să devenim numeroşi, tari, să speriem societatea, să o paralizăm, să aducem comerciul în agonie, satele în sapă de lemn; şi atunci ţara este a voastră, căci ţara însăşi vă va chema spre a o scăpa de bandele recrutate de noi; şi atunci să  vază naţionalitate, atunci uniune, atunci principe străin.”
	Pe de altăparte iară se ştie că daca zice cineva ajutant, cată a înţelege şi general; daca zice slugă, cată a înţelege şi stăpîn; şi, prin urmare, daca zici    ciocoi, cată să înţelegi sau să cauţi a şti al cui cicoi este.
	Judele credul, prin exemplu sau de la părinţi, sau e la camarazi, devine ciocoiul cutăruia Sarsailă de porfesor sau publicist, ciocoi mai măricel; cutare profesor cu figura de iudă şi cu sufletul  şi numele ca cerneala, sau cutare Sarsailă de pretoi sau de autoraş este ciocoiul cutăruia aspirator la belic sau la gospodărat; cutare aspirator este mai mult şi mai nainte decît toţi ciocoiul ciocoilor, ce şi-a vîndut şi sufletul, şi ţara la stăinul ce simte că este mai tare.
	Apoi fiindcă timpii se schimbă şi cu dînşii evenimentele se succed ca şi figurele în caleidoscop, schimbă şi ciocoii rolurile, schimbă şi stăpînii, fără însă a-şi scimba natura de ciocoi sau condiţia de a rămînea fără stăpîn; cînd zici ciocoi, cată să înţelegi şi un stăpîn; [205] şi cînd zici ciocoi, cată să înţelegi şi o epohă de împilare, de despotism.
	Aşa, de despotismul monarhic, ca să ia ciocoii cu appalt tirania, nimani ca dînşii nu ştie a-şi placa capul sau genuchii înaintea monarhului, a-i adula şi servi patimele, a-şi ascuţi sau întărîta instinctele, a-l împinge la orgie şi la crime; ca şarpele se tîrăşte, se strecoară se însînuie în palate, şi acolo îşi varsă tot veninul corupţiunii; şi cînd ajunge a desnerva pe monarh şi a-l ţine beat fără încetare de voluptate şi de viţiuri, cînd ei ajung a conduce pe monarhul şovăind, nu de braţ, ci de nas, - atunci ţara e a lor, sudorile şi sîngele popolului sunt proprietatea lor.
	De ţipă, în fine, şi muge deodată leul popular de multă împilare, de se răscoală popolul şi devine domn, - alţi ciocoi iar se ridică, educaţi în şcoala şi după exemplul celor vechi, şi aceştia devin lingariţi adulători ai popolului spre a-l corumpe: despotismul monarhic se schimbă sub influinţa noilor ciocoi, în despotism anarhic.
	Atunci oamenii păcii, oamenii onorii, boierii ţărei, adevăraţii boieri, cu mintea luminată, cu experiinţă şi cu dor de patrie stau d-o parte; sau, de se amestecă, e ca mama ce nu-şi abandonă copilul pe patul convulsiunulor. Puii, însă, de fanarioţi ce au fost dassscălii ciocoismului, puii de curtezani vechi şi de curtezane bătrîne, puii de ispravnici şi de zapcii vechi, ce îşi strîngea binişul la piept ieşind din beciurile boierilor mari, puii tutulor celor ce au ţinut cureaua, aspirători toţi la isprăvnicii şi la zapcilîcuri, toţi ciocoi de profesie hale şi mazîli, ei mai întîi dau cu piciorul despotului ce au fost adulat şi aleargă spre a adula şi aţîţa patimele popolului despot.
	Şi cu cît noul şi colectivul tiran este mai tont şi mai capriţios şi mai întunecat de viţiuri şi se innoranţă, cu atîta se întrec a se însinua în favoarea lui, spre a-l întuneca şi corumpe şi mai mult şi a specula [206] anarhia mai cu folos decît precedenţii lor apeculaseră monarhia.
	Răii consilieri din palate dispar, şi în locul lor apar ca furiele demagogii cu părul vîlvoi, cu torţele guerrei civili în mînă, cu turbarea în suflet.
	Bufonii de la curte devin măscărici de strade, de cafeuri, de taverne.
	Confidenţii pasiunilor princiari dispar, şi în locul loe răsar cu miile rufanii orgielor populaţiei; coruptoarele de vergivi şi spărgătoarele de cass se pălesc de oroare înaintea cotuptorilor junilor şi spărgătorilor de biserice şi de casele publice, răsturnătorilor soţietăţii.
	Cicoii monerhielor bagă mîna în miere şi îşi ling şi ei degitele,- -ciocoii anarhielor iau mierea cu putină cu tot; ciocoii domnielor mai tund galbenii visteriei, - ciocoii anarhiei iau galbenii cu totul din visterie, din casele ţinutale şi însuşi din cutiele satelor.
	Ciocoii vechi trăgea numai pe domn e nas şi-l ducea la pieire; ciocoii de astăzi trag popolul, naţia de nas şi o duc la pieire.
	Apoi de se mai întîmplă vreun repaos, de n-a pierit încă naţia, şi ca vie încă e stătută şi sătulă şi de despotismul monarhic, şi de despotismul anarhic şi cere, ajunge în fine a se pune un temei constituţional, de unde şi guvernul, şi popolul sunt consideraţi ca două persoane colective de aceeaşi greutate în echilibru soţial – ciocoii atunci de despart  în două cîmpuri,sau, mai bine îşi împart rolurile: unii se fac adulatorii guvernului, şi alţii – adulatorii popolului, şi ca adulători niciodată nu spun adevărul, nici guvernului, nici popolului; forţurile lor sunt atunci de a rumpe echilibrul, îndemnînd sau guvernul de a călca legea, sau ououlul de a uzurpa atributele guvernului; scopul lor este tot despotismul, sau d-o parte sau de alta, ca să ia puterea în mîinile lor.
	Una din primele haracteristici ale ciocoiului este de a te adula cînd eşti în putere şi de a-ţi da cu piciorul cînd ai scăpătat.
	Sub regim  constituţional şi guvernul, şi popolul îşi are puterea sa legală; republica literelor îşi are şi ea [207] cocoii săi: aceştia sunt Sarsailii literaturei şi ştiinţelor; niimic nuştiu, nimic n-au învăţat şi toate zic că ştiu. Aceştia de se pun pe jurnalistică, unii devin ciocoii popolului, şi alţii – ciocoii guuvernului; toţi cu toţii sunt ciocoi, numai dumnealor nu; dumnealor, unii se zic apărătorii popolului, şi alţiiapărătorii guvernului.
	Ş-apoi ei sunt unii popolul sau ţata; ei sunt de cealaltă parte, guvernul; să nu te atingi de sarsailismul dumnealor sau de interesele lor spurcate sau de intenţiunile lor tenebroase, să nu faci nici însuşi vreo aluzie indirectă, că îndată te acuză de cele sînte, şi atunci de îndrăcesc de lefelitate, aduc înainte legile pe care în toată viaţa lor le-au disperţat şi le-au călcat şi întind astfel cum să învedereze că te-ai atins de guvern sau popol, daca ai vorbit de trecutul şi de  viaţa dumnealor. Mare mister e misterul conştiinţei: nimani nu se sperie de trecutul dumnealor ca domnialor însuşi.
	Ameninţă apoi pe oameni cu judecăţi, cu pedepse severe, cu gloanţe, cu pietre, cu îngropări de viu; pentru că oamenii le sunt ca o vie remuşcare înaintea ochilor.
	Aceştia vor astăzi să facă din popol o populanţă desfrînată şi din -    guvern o stăpînire. Jurnalele lor, unele se fac ciocoiul stăpînirii şi altele – ciocoiul anarhiei.
	Unde sunt rufiane multe, acolo e mare prostituţie; şi unde prostituţia egenerală, acolo fiecare îşi face singură tebele: vinde singură, fără mijlocitoare – anarhia în prostituţie! Unde, iar, sunt cicoi mulţi, acolo şi tirania <e> mare; şi unde tirania e generală şi în popol, şi în guvern, acolo fiecare e şi tiran, şi sclav, şi ciocoi, şi victimă, şi amăgitor, şi amăgit – anarhia  - în ciocoism! - pînă cînd vine amăgitorul,  amăgiţlor, ciocoiul ciocoilor, tiranul tiranilor,  şi împilă pe toţi.
	Descrierea noastră nu e poezie, ci proză istorică, scrisă din inima ce ne sîngeră. Tabelele noastre nu sunt tabele alegorice, ci toate copiate după natură; şi figurile noastre nu sunt copii, ci însuşi ca figurele fotografice. Şi fiindcă fotofrafiele arată figu rele* [208]  mai bătrîne cu cîţiva ani, cititorii noştri după doi şi trei şi cinci ani vor ajunge a cunoaşte  şi mai bine identitatea figurelor noastre cu originalele lor.

IV

	Vorba ciocoi n-a existat în limba latină, nici însuşi în cea romînă pînă cînd străbunii noştri se afla încă în stare  primitivă sau patriarhală.
	Ţara toată era locuită la început numai de boieri şi de boieribili, ce cu toţii se zicea romîni, şi de aceea se numea şi coprinsul Ţara Romînească, adică a romînilor.
	De la Mihai – Vodă încoa, de cînd acesta din boieri făcu servi şi apărarea ţărei o dete pe mîna mercenarilor străini, începu a se auzi şi vorba ciocoi, pentru că se arătă abjectul mai hidos şi mai înfiorător şi decît numele.
	Primii mercenari fură bandele de arnăuţi, de bulgari, de sîrbi şi însuşi de arvaţi (horvaţi sau croaţi), ce, avînd instinctul şi învăţurile tutulor bandelor de sub stindardul condotierilor mediului – ev de a prăda mai mult decît de a apăra cetăţile de cari era salariaţi, mai agăogea în purtarea lor şi barbaria, şi cruzimile, şi aroganţa ianicerilor ce îi avea de modeel din părţile de unde venea.
	Cînd apărură astfel de creature pe pămîntul Romîniei:
	- Nu e vorbă! Ziseră bieţii romîni; asta e cioclu !
 	- Ce cioclu, măre! Asta e o dată ciocloi!
	Cînd apărură fanarioţii cu şcoala lor, cu dulapurile lor, cu miciunile lor, cu venelitatea lor, şi mai vîrtos cu evghenia lor falită, cei dîntîi, ciocoii fireşte, au căutat a se mai evghenisi; ei ştiură a se folosi şi a se perfecţiona în acea şcoală pînă ce, în cele din urmă, astăzi întrec şi pe dasclii lor,  fanarioţi.
	[209] Veni odată, în timpul exilului meu, vorba cu un turc despre mincinoşii şi dulapcii de toate naţiunile şi de toate religiunile.
	Turcul, în simplitate lui primitivă, îmi zise:
	- Marafeturile, be! Lacmalele, cacirmalele, bitirmelele, şaitanariele (devoliele) toate de la noi au venit la voi.
	- Cum? - zisei eu – turcul e prost şi simplu, şi omul prost nu este şiret şi dulapciu.
	- Ahmacul (prostul) divărat om bun este; àma cînd nu este bun, ala mai mincinos şi mai şiret este, ala mai mult fură.
	- Eu credeam că fanarioţii au adus la noi jafurile şi chilipirurile toate, cum şi corupţia.
	- Asta divărat este; ŕma fanarioţii de unde învăţat ha? Turcul este dascăl la fanariot; fanariot cirac (ucenic) este la turc; ŕma ciracal nostru trecur la noi mult nainte.Şaitanerii mai mult la dînsul este. Voi iar ciraci la fanarioţi suntrţi; ŕma voi trecut dascal al vostru; voi alta ieşit la boia: la voi, be, mult, mult ciocoi este!
	- Şi ciocoii întrec oare pe fanarioţi?
	-. Trec zaer! Cînd zis la tine tiurc calemgi, asta una este (şi strînse pumnul arătînd degitul cel mare); cînd zis fanariot, alta este (şi, pe lîngă degetulcel mare, mai înalţă şi pe cel arătător). Amŕ cînd zis ciocoi ... haaa!! asta alta, be, este!(şi în exclamaţia lui făcînd ochii mari şi învîrtind mîna cu gravitate, deodată îmi prezintă şi degitul mare, şi pe cel arătător, şi pe cel mijlociu la un loc, făcînd cîtetrele degetele puică, ce la turci este semnul admiraţiunii în superlativ).
	Mult zice asiaticul prin semnele lui! „Ceea ce ştim bine, o exprimăm şi lămurit”, zice Boileau. Turcul ştia ce zicea şi de aceea se exprima cu atîta putere, cum să-l înţeleagă şi surzii muţii; turcul era convingător ca cifrele; el cu degitele lui adăogea felonie peste felonie, din pozitiv trecea la comparativ, ş-apoi la culmea, la non plus ultra a superlativului, cînd pronunţie vorbe ciocoi 
	Am rămas mult pe cugete, şi de aci înainte studiai mult mehanismul guvernului turcesc, unde recunoscui [210] prototipul agielor şi spătă rielor noastre din epoha trecută; ocnele şi vămele şi moşiele mănăstireşti vîndute la mezat; zapcilîcurile şi isprăvniciele vechi, plocovnicele şicăpităniele de poteră; narturile rtăiate la preţuri prin agie etc., etc., - turcul meu avea mare dreptate: noi cu mult am întrecut şi pe turci, şi pe fanarioţi, boiaua ciocoiască este o culoare compusă din atîtea elemente ardicate la a duo, atreia şi a patra… putere.
	În cicoi de vede:
	Mercenarulvenetic ce întrecea pe ianicear;
	Plus apoi fanariotismul rafinat;
	Îlus judaismul şi armenismul introdus deovrei renegaţi ce s-au lepădat de legea lui „oise spre a putea specula pe Christ, şi de armeni lepădaţi de religia lor primitivă şi de religia lor;
	Plus jezuitismul şi machiavelismul european, adus de cei ce n-au venit dde la hagealîcul Îarisului şi inaugurat în piata Sorbonei;
	Plus precupeţia revoluţiunilor, a pricipelor, a ideilor;
	Plusdecalmaţiunile ce corump şi orbesc şi trag după dînsele junimea credulă şi generoasă;
	Plus şi o mare doze de ţigănism încît despre ce seatinge de injure, de servilitate şi de rîtănie.
	Amicul meu din juneţe d. Aristia, cunoscător de mlte prin părţile sale, ce avea în oroare pe fanarioţi încă de la anul 1821, ce ştia ce era ciocoiul romîn încă de la anul 1825, cînd nu traduse ci prefăcu pe Georges Dandin de la Molière după gesturile şi datinele ciocoieşti, ce la descrie aşa de bine în coconulCrăcănescul şi în cocoana Crăcăneasca, - d. Arista veni într-o zi speriat la mine, inanul 1849, cînd eram mai mulţi emigranţi la Paris.
     -Mă pedepseşte Dumnezeu – îmi zise cu lăcrăme în ochi - că mult am batjocorit pe bieţii ciocoi primitivi din ţara noastră. Eram profesor, cum ştii, în St. Sava; şi cînd eram supărat pe cîte un biet copil, sau de lenea, sau de purtarea, sau de vorbele lui, îi [211] ziceam: „Hei, băiete! Tu ai semne de ciocoi! Tu ai s-ajungi or zapciu, or căpitan de dorobanţi la agie”. Nu ştiam ce zic! Mi sepărea că umilesc pînă unde ne se mai poate acele inocente fiinţe. Mi se părea că ciocoiul este tot ce este mai rău; însă unde! a cătat să trăiesc şi să văz şi să simţ în pielea mea, în fundul sufletului meu ce va să zică frate. Fraţii noştriim-au făcut să văz că ciocoii sunt nişte îngeri pe lîngă dînşii. De voi mai fi vreodată profesor, am ca să apui copiilor ce va să zică frate  şi frate căuzaş; cauza şi iar cauza!
	Nu-ţi aduci aminte – îi zisei eu – de expresia ta cea veche   (fanariot european)? 
	Frate e mai mult decît fanariot sau ciocoi european; frate căuzaş e ceva ce nici dracul n-ar fi putut invenat. Să-i mai vezi o dată în ţară. Şi atunci vei vedea ce sunt fraţii aceştia; ş-apoi de unde a turnat de i-a adunat! Ţi-aduci aminte cînd învăţam carte pe puiulacela de fanariot, şi cînd veneai la mine că îţi ziceam:„Băiatul asta or a să moară în spînzurătoare, or a să facă el gîde spre a spînzura pe alţii. Îl vezi ce a ieşit?
	Şi ca să punem puncturile pe i, adăogim noi, acest sugrumător de ordinea publică, de onoarea persoanelor, de libertatea tiparului, acesta este disfaimosul numit Berlicocò.

V

	Ceea ce a fost odată la grecii fanarioţi, aceea şi cu vorba, şi cu fapta la noi a fost şi este ciocoiul, şi încă cu mult mai mult, care astăzi se zice frete căuzaş, partit naţional. De la Ipsilante, 1821, ne-a rămas vorba căuzaş.
	Fanariotul nu este o naţie, o sirpe, o castă, ci o şcoală; ciocoiul iar,cum s-a văzut, nu este o stirpe sau o castă, ci o şcoală.
	Ciocoiul este ca orice voebă pălitoare şi deaonorantă ce califică un om pervertit, depravat, malonest. Boier, [212] pe lima romînă cea pînă în zilele noastre, este ca orice vorbă onorifică ce arată un om magnefic, uman, generos, cu simtimente nobili şi cavalereşti şi pentru invidie în parte, şi pentru naţie în genere.
	Pe limba romînă cea pînă în ziua de astăzi, şi prin cetăţi, şi prin sate, cînd zice cineva boieurle, şi cel ce apastrofă ştie că se onoră. Iar cînd zice ciocoiule!, nu sunt nicidecum semne bune:şi cel ce aruncă vorba ţie ce zice, şi cel ce o ia îi simte toată valoarea. Pînă a vorbi istorie, politică, filosofie morală, înţelesulliteral al vorbelor pune la loc pe fiecare om de bună credinţă.
	Însă cată să mai adăogim, ca să nu fim luaţi de părtinitori. Boier  din capul locului nu va să zică cel ce s-a înţolat cuvreun caftan oarecare sau cu vreun rang de la ierarhiei; boier ştie deja tot cititorul nostru că mai întîi va să zică bellator, apoi om onest, cu inima generoasă, cu suflet nobil, cu simtimente cavalereşti şi, aibă or nu aibă ranguri, el tot boier este pe limba romînă.
	Poate să fie, iar, un om încărat ca o cămilă de caftane şi cu pieptul plin de cruci, şi tot ciocoi să fie dacă simţirile, vorbele, purtarea şi faptele mai vîrtos îi sunt de ciocoi.
	Precum nu este tot vlădica sunt, asemenea nu este tot caftanlîulsau graduatul om de omenie sau boier.
	Iată o formulă clară şi priceputăde toţi: „Nu toţi boierii sunt oameni oneşti, nici luminaţi, nici distinşi în vreo speţialitate; ci tot omul onest, cu ştiinţesi calităţi a avut cariera boieriei deschisă”.
	Şi precum boieria nu este ereditară, asemenea nici ciocoiia nu să lasă de moştenire la copii. Nu se văd nici într-o ţară, sicu atît mai vîrtos la noi, linii neîntrerupte genealogice de boieri şi de ciocoi.
	Ci precum din părinţi buni ies, ca o excepţie, cîteodată copii răi, asemenea din părinţi boieri ies cîteodată cei mai afurisiţi ciocoi.
	Şi precum iară din părinţi răi ies, prin excepţie, cîteodată copii buni, asmenea din părinţi ciocoi se [213] întîmplă a ieşi, ca fluturii din omide, nişte boieri admirabili.
	Boierul şi ciocoiul este ca binele şi răul, ca justul şi injustul, ca virtutea şi viţiul, ca curăţia şi păcatul în toate condiţiunile, şi însuşi  în troate individele.
	Nici o familie nu poate avea de privilegiu al său exclusiv virtutea sau curăţia, precum iară pe nici o familie nu poate fi, caun blestem, exclusiv viţiul sau păcatul.
	Cu un cuvînt, nici un individ nu e pe lume care, avînd minţile întrege, să poată ieşi fără ruşine şi a zice: „Eu sunt virtutea incarnată, eu – omul nemaculat şi neapropiat de păcat, eu, - bărbatul infallibil”. Din contra, am auzit cu toţii că bărbaţii cei mai eminenţi şi mai virtuoşi, sînţii cei mai mari s-au declarat, în modeatia lor, de oameni cu defecte, de păcătoşi.
	Fiecare familie în linie dreaptă se vede, după toate istoriele, că adesea a avut în sînul şi în acpul sau boieri sau bărbaţi respectabili, precum şi, foarte adesea, ciocoi neomenoşi.
	Acelaşi individ, - uitîndu-se la toţi oamenii şi la noi înşine, - fiecare se vede cînd împlinind fapte mari şi geneorase şi profesînd cele mai nobili şi salutarie principe, cînd iarăşi scăpătînd ca om în faptele şi simtimentele şi principele sale; acelaşi om uneori lucrează şi se poartă boiereşte, şi alteori lucrează şi se poartă cu totul ciocoieşte.
	Vorba ciocoi se auzi în orizontele Romîniei cu apariţia veneticilor de tot felul. De multe ori romQnii se sculară asupra acestora spre a-i alunga din ţară şi a mîntui pe creştini de dînşii. Atunci fanarioţii, sprea a nu fi luaţi de numărul veneticilor, îşi da singuri numele de romîni, bunioară ca şi cei din ziua de astăzi. Deprinşi, însă, a ne tot zice valahi, nu înnemerea vorba bine şi se zicea mîrmîni.
	Romînaşii însă, spre a-i cunoate mai bine, îi punea să zică: Retevei de tei pe mirişte de mei.
	[214] Astăzi cînd se numeşte cineva romîn, întrebă cum îl cheamă, că îl cunoşti după nume, pînă să-i mai cercetezi faptele.
	Ş-apoi ce romîni, ucigă-l toacaĂ că au luat cu appalt şi romînismul, şi naţionalitatea. „Toţi boierii să moară, numai ei, Manea, să trăiască.”
	Lupta fu mare şi lungă între romîni şi ciocoi; romînii avea în capul lor de căpitani pe boieri, şi ciocoii totdauna au fost conduşi de puteri străine de idn afară.
	Peste o sută de ani tot se înmulţiră ciocoii în ţară,propagîndu-se între sine şi recrutîndu-se din adunăture de străini, pînă ajunseră a învenina tot sîngele romînului, a-l face a i se înegri ochii şi a nu mai şti singur daca e voios sau turbat de durere, daca cînta sau se văita cînd în doinele sale aşa se exprima:
	
		Frunză verde usturoi,
		Legea ta ce n-ai, ciocoi!
		De te-oi prinde-n sat la noi
		Ca pe lupi la vaci, la oi, 
		Cu năciuci a să te-nmoi,
		Să te-nmoi, să te jupoi;
		Şi cu pielea de ciocoi
		Am să-mi fac opinca mea;
		Căci doamna lui Caragea
		Şi-a făcut o malotea,
		Ş-o băneşte ăl păgîn
		Tot cu piele de romîn.
		Legea ta spurcat ciocoi!
		Uite-n sat la noi te-aştept,
		Mă lovesc cu pumnu-n piept
		Ca p-un lup să te jupoi.
		Să se ducă pomina
		Din Cerneţi la Slatina,
		Şi din Slatina-n Focşani,
		Şi d-acolo-n Botoşani.
		De la Baltă pîn’la munte
		Să picnim ciocoiu-n frunte.

	[215] Romînul fireşte că e beat cînd îşi exprimă astfel aspiraţiunile şi bucuria; şi nu beat de vin, ci de amaruri, beat de chinuri şi de dureri; singur o spune, singur o mărturiseşte cînd singur luge şi se vaietă, zicînd iarăşi că cîntă:

		Pelin beu, pelin mănînc,
		Cu pelin seara mă culc;
		Dimineaţa cînd mă scol
		Cu pelin pe ochi mă spăl;
		De amar şi de pelin
		Al meu suflet este plin.

	E beat romînul de amar şi de durere; şi cînd ajunge a cînta cîntecul ciocoiului, sîngele lui e plin de fiere şi de venin; sîngele lui nu mai este al acelui romînprimitiv ce n-avea ura decît asupra inemicului de dinafară; din contra, străinul e adesae aşteptat spre a-l mîntui de fraţii dinîntru.
	În disperaţia să, romînul de pe la capătul secolului trecut începu a arde de tentaţia de a deveni tîlhar, ca şi grcul ce, de împilarea turcului, devenise clept. Cîntecele clepţilor şi cîntecele Jienilor au aceleaşi cauze.
	Sîngele grecului era plin de veninul ianicearului şi al spahiului; sîngele romînului era plin de veninul venticului mercenariu, de vius al fanariotului, şi de la mare pînă la mic era prada ciocoismului, unul devenea cicoiul altuia, totul era ciocoi; toţi cu toţiardeau de răzbunare, de turbarea de a despuia şi d-a beli unii pe alţii.
	Dumnezeu însă, în marea să bunătate şi în nemărginita să preştiinţă, a prevăzut ca însuşi din excesul răului să iasă binele: clepţii Greciei devin soldaţii şi eroii agonului independinţei, tîlharii Olteniei devin soldaţii lui Tudor.
	Şi pe altă parte, acolo unde se văd viţiurile mari, acolo, spre recompensă, Dumnezeu a făcut ca tot ce lipseşte în genere la ceilalţi locuitori despre virtuţi, capacitate şi geniu să se adune în inima unui singur individ ca într-un cămin înflăcărat de focul divin.
	[216]D-alăturea viţiurilor şi crimelor mari apar virtuţile celemai sublime; în gerul egoismului general se vede încălzind ca sarele cîte o abnegaţie şi devotament ce împlineşte la toate.
	Pe cînd începe Grecia a exila Aristizi şi Temistocli, atunci apar Socraţii şi Platonii; candGrecia e dispusă a deveniprada ţarismului macedon, atunci apar Demostenii.
	Cînd Palestina devine Iudeea, adică proprietate a dinastiei lui Iuda, se înmulţesc profeţii.
     Cînd tot corpul soţial e plin de ulcere şi nu mai e loc sanatos, atunci apare Isaia. Cînd nu mai e nimic de separat în Iudeea, atunci poate schinteiele focului divin se aduna, se concentră în sînul unei Vergini. Verbul se încarnă şi iese în lume din mijlocul unui staul, spre a regenera şi mîntui lumea ce nu era Iudeea şi care gemea, ca şi Iudeea supt dreptul păgîn ce se numea drept roman.
     Cînd crimele se înmulţesc în Grecia modernă, atunci apar Rigii, Lambri, Corai, Canari, Bociari, atunci clepptul devine erou:
     
     		Se petrifică braţul la blendele metalici,
     Şi cînd într-însul bate oţelul tidanidei
     		Răscapară schinteia divină-a libertaţii
     		Ş-aprinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
     						(Mihaida, Cîntul II)
     
     Anul 1821 apare, şi de atunci lupta latentă între romînism şi ciocoism se dă pe faţa; de atunci e o luptă de moarte între boieri şi ciocoi; ciocoii, inspiraţi, comandaţi de străini au desfiinţat unul cîte unul pe boieri, pe capii Romaniei. Astăzi ţara e condusă de ciocoii, de toţi cîţi au devenit instrumente străine şi au adus ţara în sapă de lemn. Funcţiunile toate ale ţărei sunt preţul iluziilor patentaţi, perturbatorilor de meserie.
     Voi încerca, cu istoria în mînă, a face descrierea acestei lupte, latentă la început, în originea ei, foarte înverşunată de la 1821 şi mai vîrtos de la 1848 încoa.
     [217] Leg ca un testament discepolilor mei, de nu voi putea eu întreprinde şi termina această mare şi alegorica epopee, să o întreprinză ei; vor avea a pune pe scenă toate duhorile infernali, răsculîndu-se asupra geniurilor şi virtuţiilor ceresti, şi vor face o comedie în adevăr divină flagelînd viţiurile şi regenerînd pe romîn. Oasele mele vor tresări din mormînt la versurile lor şi sufletul meu plin de urgia divina va deveni muza lor inspirătoare.

     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
[218]  BREBENEI  ŞI  GHIOCEI
	


	După cum văzurăm, Curierul romîn se apucase a da, fără şi a recomanda, Urzicele, ca un fel de dicoct foarte salutariu la multe rele sau morburi atît fizice, cît şi moreli.
	De atunci Urzicele se mai propagară şi variară atît, cît deveniră urzicării, pentru că urzicăria e tărîmul de pe care cresc urzicile; aceasta o ştiu toţi, şi moş popa din Buzău, şi badea Onea din Vîlcea, şi vlădica, şi beşleaga, după cum se zicea altădată.
	Prin urzicării dară se înmulţiră urzicele, precum şi doctorii şi cearlatanii în medicina morală a patimelor. Igena pură şi impură produseră mari efecte morali; unii se purgară prin urzice, alţii se altoiră şi ce biele, şi cu răul Franţei, încît ne e teamă să nu înceapă romîni a zice: „Destul jupîne, cu urzicile dumitale, că ne-o cam fi; dă-ne acum altceva.”
	Ce să dăm, dară, bieţilor romîni acum, într-o epocă de criză generală, adică de moarte sau de întemare? Luarăm d-a rîndul toate ierbele şi florile de primăvăratece, şi mai blînde, şi mai morositoare decît urzicele; aflarăm brebeneii şi ghioceii, cum şi viorelele şi micşunele.
	Brebenelul sau brebena sau vervena era o floare sacră în antichitate,      este floarea druidilor; cînd prima sacerdoteasă apărea încorunată de brebenă şi suna [219] paveza de aramă, nu făcea decît a se auzi vocea lui Irmisul, sau a lui Marte al galilor, ce chema pe fiii patriei la arme. Prin brebenei meşteresele sau ghicitoarele noastre, aceste veche preotese ale locuitorilor selbelor, spun multe şi multe celor ce se duc a consulta oraculul lor, ce se numeşte ghioc.
	În brebenei e cava (sau pretinde a fi) de mistic.
	Curierul romîn lasă Urzicele pe seama altora, şi articolele sale de rubrica aceasta le va întitula cînd Brebenei şi Ghiocei, cînd Viorele şi micşunele, după materia ce vor cuprinde şi după mirosul sau delicateţa ce vor avea; spre exemplu, liniele următoare fiind de un caracter mai serios sau mai marţial oarecum, îl punem sub rubrica Brebeneilor.
	Ne scrie un corespondent al nostru dintr-o ţară depărtată sau, cum am zice, departe de acest loc, din una din cetăţile Europie, că la 10 noiembriu, cu ocazia serbării zilei de naştere a poetului Germaniei Schiller, după multe ceremonii şi pompe foarte splendide şi solemne, între multe poezie ale poetului ce s-au cîntat de artişti celebri, s-a aflat cu cale a se reprezenta în plină cetate şi înaintea a ţărei întrege capil -d – operă al lui Schiller, faimoasa tragedie întitulată Briganţii sau Tîlharii.
	Spre mai mare onoare a poetului, s-au încărcat cu rolurile briganţilor toţi dd. miniştrii şi funcţionarii cei mari ai statului: rolul lui Carol Mor,sau al capului briganţilor, l-a jucat sau l-a făcut cu mare succes însuşi domnul ministru al celor dinîntru. N-a fost un funcţionar public care să nu ia rol de tîlhar; şi tragedia s-a jucat în atîta artă şi talent, încît toată ţara zicea că nu mai seamăna nici a traedie, nici a comedie, ci natura întreagă – întreguliţă. D. ministru al celor dinîntru era leit Carol Mor.
	Epoha noastră  excelă mult în declamatorie. Talma rămîne pe jos pe lîngă talentele ce le produse epoha noastră.
	Mulţi ne vor asupri că facem aluziuni oarecare mai de p-aproape; însă noi am spus din capul locului că această tragedie s-a jucat aievea într-o ţară foarte depărtată. Brebeneii noştri sunt foarte curtezi şi gentili.
















[220]  BREBENEI
I
	

	Istoria ce avem să spunem este a unui om de nevoie, neprovăzător, golan poate,şi tont şi mîndru pe lîngă celelalte toate; romînii pînă acum în genere zic că este a unui ţigan; noi, cu iertăciune de la romîni, vom zice că este tot a unui Sarsailă, pentru că sunt Sarsaili de tot felul, de toate clasile şi de toate condiţiunile.
	Iatoria asta n-am inventat-o noi, şi prin urmare nu suntem solidari de dînsa. Tot romînul o ştie, pentru că de la romîni am auzit-o. De nu ne credeţi, întrebaţi şi pe vechiul nostru amic, părintele moş popa Şapcă.
	Romînul cînd vrea să păcălească pe cineva, daca e de pe la noi, omul lui de nevoie, omul lui stîngaci, omul lui înfumurat şi îngîmfat este bietul ţigan; iar între cei de peste Carpaţi, păcălitul este sasul.
	De are romînul cuvînt la ceasta sau de nu are, Dumnezeu ştie, că noi nu ştim ce să vă spunem. Atîta numai putem afirma că Sarsailă e tot Sarsailă, fie ţigan,fie romîn, fie sas, fie francez, fie vodă, fie opncar; cînd e tont înfumurat, noi, tot ca răposatul întru fericire Lazăr, îi zicem loază mîndră şi fudulă, loază îmbăierată. 
	Şi daca romînul, cu nişte istorii ca cea următoare, zice că sunt ţigăneşti, nu credem că va să batjocorească o stirpe de oameni; el cu ţigan, cu netot înţelege pe tot omul crescut rău, pe tot omul ce vorbeşte şi se poartă [221] neomeneşte, pe tot omul ce înjură spurcat şi fără ruşine fie însuşi de pe tron; pe tot omul ce nu înţelege la vorbă, ce face larmă şi strigă, ce ajunge şi la bătăi, şi cînd bate apucăi şi  pe copilul său de picioare şi dă cu dînsul.
	Auzea romînii la 1848, pe cîmpil numit al Libertăţii - -numai şi numai ca să fie profanat numele libertăţii – auzea pe cîte un demagog invitînd popolul la bătaie şi zicînd:
	- N-aveţi arme, aveţi coase şi topoare; n-aveţi topoare, aveţi ciomege; 
n-aveţi ciomege, aveţi braţe şi pumni; mie acum mi-a dat Dumnezeu un copil; îl iau de picioare  şi mă pui cu dînsul  în capul vostru spre a bate inemicii. 
	Şi bieţii creştini se închină, zicînd:
- Doamne fereşte! asta a altă aia! asta a ţigan curat.
     Prin urmare, vedeţi, cititorii mei, că romînii nu califică atît de mult numele acesta o stirpe oarecare, ci pe oamenii nemiruiţi şi neduşi la biserică.
     Ci să începem odată istoria noastră; să o spunem însă cum o spune şi romînul.
     Ţiganul într-o zi şi-a luat măgarul şi o pleacă şi el la lemne. Nu-i plăcu tufa, nu cerul, nu mesteacănul, cu un cuvînt nici un lemn ce ar fi putut duce animalul său. Ţiganul căuta un stejar secular.
     Străbate crîngul, pierde timpul, se afundă în pădure şi se duce pînă ce vede un stejar mare pe marginea unei rîpe: era copaciul după pofta inimei lui.
     -Asta e ce caut – îşi zise omul cu animalul mic şi cu projetele mari. De l-oi tăia de ici, cade la vale de rîpă; de l-oi tăia de dincoaci, dau eu în rîpă. Stăi, că ştiu eu ce să fac… A să mi-ţi leg o funie c-un capăt de vîrful copacilui şi cu altul de gîtul măgarului, şi eu să tai de la sănătoasa. Apoi, cînd a fi să cadă copaciul, andoi măgarul meu să mi-l tragă la dînsul şi să mi-l aducă cîtu-i de lung şi de lat jos la pămînt numai bun de încărcat.
     Cum cugetă şi vorbi, aşa şi făcu, şi se puse apoi năpruiul pe tăiat. Anevoie nue de a strica sau de a distruge: anevoie este de a planta, de a lăsa a creşte [222] un arbure. Răsună văile şi crîngurile vecine de loviturele repetate ale securii. Copaciul începu în fine a trosni şi a se legăna; începu, fireşte, a se înclina şi către vale. Funia, prin urmare, se întindea cu cît vîrful se înclina mai mult. nu trecu mult şi într-o clipă bietul animal fu sugrumat şi ardicat ib aer, întocmai ca o piatră învîrtită în praştie de un braţ viguros; parcă ar fi zburat măgarul şi nu alta; iar mai vîrtos cînd peste cap ajunse de cealaltă parte, peste cap se derîpă şi mai răpede sau se răpezi ca un erete înaintemergător, dimpreună cu stejarul, în fundul rîpei.
     Ţiganul rămase cu mîinile încrucişate, cu ochii zgîiţi şi cu gura căscată, crucindu-se de mirare.
     Fiu! fiu! fiu! minunea ta, sfinte Drandavelo cu ciocul de aramă! (Felul acesta de oameni, adică Sarsailii noştri, n-au nici o religie, nici sunt nici Dumnezeu, şi daca îşi aleg şi ei unul, al lor cată să fie cu ciocul de aramă.) Minunea ta, Nanio! uite colo! văzui şi măgar zburînd! – se crucea ţiganul şi mai tare fluierînd.
     Măgarul Însă ce zboară, în adevăr că nu se mai vede la urmă. Ţiganul, prin urmare, rămase fără măgar şi fără lemne.
     Era trist acum, opărit cu totul, văzîndu-se fără măgar şi căzut ca din cer din toate speranţele sale, mai vîrtos cînd îşi punea în minte că avea să facă pe romîn să crape de necaz cînd l-a vedea să vie cu stejarul întrg dinaintea bordeiului sau a cortului.
     Pierderea îl costă mult, şi pierderea îl deşteaptă din toate visăriele şi îl făcu a judica cum nu mai judicase pînă aci.
     „Ce cătai eu să viu pînă la capătul lumii? – îşi zicea el; cine mă puse pe mine să mă leg de stejerit şi să las de frunzărit! iac-aşa! m-apucai să-mi fac măgăruşul urs şi nagodea de copaci să mi-l fac ursar! iac – acum!… bine zice romînică, că unde nu e picioare vai de cap!”
     [223]-Minţi, ţigane! – se auzi din pădure; nu se zice aşa, ci unde nu e cap vai de picioare!
     Aceasta era vocea unui romîn ce văzuse toate din pădure şi nu-şi mai bătuse capul de a mai zice ceva ţiagnului căci opăţise o dată cu dînsul, de a fi calificat de Dumnezelea (cum nu mai auzise niciodată), cans s-a apucat să-i spuie că a să cază daca stă pe vîrful crăcei şi taie din jos, de la încheietura crăcei.
     Ţiganul se uită împregiur şi nu văzu nimic.
     „Asta e ca şi îngerul ce mă btea noaptea peste burtă cu biciul de foc, cînd mă dusei seara la alde cumătru şi nu vrui să mănînc cînd mă pofti la masă” -  îşi zicea Sarsailă.
     Trist, dară, apucă drumul prin pădure înapoi, singur – singurel. Cît mai încolo întîlni pe romîn în cale, ce îi ieşi înainte şi care prefăcîndu-se că nu ştie  nimic:
     - Cum o mai duci, meştere ? - îl întrebă romînul cu o ironie naivă şi foarte romînească.
- Bine, romînică; dar dumneate? N-ai dat de vreo pagubă?
     Avea nevoie de consolaţie bietul Sarsailă al istoriei noastre: însă cum să-şi spuie focul? căci era şi înfumurat, mîndru, dizgraţiatul, ca toţi cei cu projete mari şi cu creieri puţini. Nu vrea dihania de Sarsailă să spuie ce a făcut; despre ale măgăriei se ferea d-a deschide şi vorba; vrea o consolaţie fără a se umili.
     -(Ce o să zică calicul ăsta de romîn cînd va şti că eu singur am venit de cap măgarului? – îşi zicea în sine omul cu projele mari. – Haidea să mă fac că îmi caut măgarul şi întreb de dînsul.) Rumînică, - îi zise – n-ai văzut un măgar?
     -A fi un măgar cu urechile mai lungi decît ale calului? – întreabă şi romînul, surîzînd pe supt mustaţă, că e bun el de multe ori de nişte asemenea urbanităţi.
- Hei, romînică, hei!
- A fi un măgar griv ? nu a aşa, ţigane ?
- Hei, romînică! mai spune, mînca-ţi-aş gura!
- A fi un măgar ce nu nincheză ca caii, ci zbiară ca bidiviii măgăria-să?
     [224] - Apoi de haia îl caut şi eu.
- Ba l-am văzut.
- Hune, rumînică, hunde?
- Ia, mai încolo, păştea pe cîmp.
     Ţiganului îi veni să zboare de bucurie; se lăsă însă, căci nu mai era timp de zburat; se săturase de zborul în care văzuse pe bietul măgar. O apucă numai încotro îi arătase romînul cu mîna.
     Mai depărtîndu-se de romîn, scoase un suspin şi zise:
     -Să dea Dumnezeu să fie cum zice romînică, să nu fie cum ştiu eu…
     
     Anunţătorul, ca un romîn ce este şi el, de mult se uită la toţi cîţi vor să încarce măgarul cu un arbure secular şi să-l ducă în bătătura nu ştiu ciu, la toţi cîţi  o păţiră ca alde Sarsailă al istoriei noastre; Anunţătorul  dar ca tot romînul, ţine acelşi lingagiu caustic ac al confratelui său, în articolul ce reproduseăm în numărul trecut; se face, adică, că nu ştie nimic şi mai consolă pe toată lumea sarsailească, mai vîrtos  cînd vede că are d-a face cu oameni de aceia, netoţii, ce nici nu ară nici nu seamănă, - şi daca seamănă, n-aruncă decît nighină pe unde au arat alţii, - cînd vede că are d-a face cu oameni ce n-au avut nici casă, nici masă şi vor să ia ale altora din vîrf pînă în rădăcină şi să le încarce pe măgarul lor, ce l-au legat de gît şi-l duc prin costişele cele mai tortuoase, ca să-l dea dincolo de rîpă.
     Anunţătorul romîn,  după ce îi vede că au păţit-o, le mai dă curagiu în lingagiul său ironic sau caustic. 
     Ei însă, ce ştiu ca nimeni altul ceea ce au făcut şi după cine s-au luat şi cari cu ochii lor au văzut şi arburele derîpat, şi măgarul răpus, legat de însuşi mîinile lor, - cînd aud pe Anunţătorul arătîndu-şi res pectul imens şi că e plin de încredere în nu ştiu cine şi în nu ştiu cine, ei îşi zic cu durere:
- Să dea Dumnezeu să fie cum zice Anunţătorul,  să nu fie cum ştim noi!
Ci lasă să mai trecă cîteva luni şi o să ştiţi şi mai mult, dizgraţiaţilor!

[225]II

     Odinioară, pînă mai deunăzi, ierarhia ţărei era bazată pe vechime: din sublocotenent, nici din căpitan nu se putea cineva face deodată colonel şi spătar. nu era colonel şi maior care să nu-şi numere zeci de ani de serviţiu.
     Din ajutor, nici din cap de masă, nici din cap de secţie nu se putea cineva face deodată ministru. ministerul era aşteptat de directori ce au fost în serviţiurile ţărei şi au fost trecut prin toate funcţiunile, de la ajutor şi registrator şi grefier pînă la director.
     Prin urmare, fiece minister n-avea de peţitori decît pe cîţiva din foştii miniştri şi din directorii cei mai vechi şi cei mai credincioşi sau mai favoriţi domnitorului, şi atîta tot. Aceştia însă cunoştea ale serviţiului, cunoştea şi ale ţărei, şi oamenii şi, prin urmare, mahina guvernamentală mergea, daca nu ca vaporul, încai cu braţele.
     Astăzi, fiecare minister, graţie ambiţiunii nebune şi vanităţii, poate să aibă mii de peţitori, şi aceste mii la minister, şi de acolo şi mai nainte; sufere lumea, piarză-se ţara, judice-se şi închiză-se victimele credule, că ambiţioşii ţin una cu patriotismul, cu progresul dumnealor, cu libertatea dumnealorce acu iataganul de brîu sau cu ciomagul la spinare. Pînă n-ajung la minister nu se mai asîmpără, ş-apoi după ce ajung, vai de ţără şi de oameni ajungînd pe mîini neîncercate! mahina nu merge, oamneii ţipă, şi ei le dau în cap cu libertatea cea mai arbitrarie.
     Însă ce sunt aceşti oamanei cari ţipă? De la Dumnezeu sunt nişte romînaşi şi jumătate şi cunosc numai după înfăţişare şi pe omul de nevoie, şi pe omul de omenie. Sarsailii, de orice fel de natură vor fi, nu fac sat la noi.
     Să aducem înainte o istorioară, ce o ştiu mai toţi romînii.
     Un Sarsailă odată didese şi el cu mîna de bani (romînul, cum am zis, în loc de Sarsailă zice ţiganul, şi cată să ne narăm istoria pe limbagiul lui).
     [226] Cum dete Sarsailă cu mîna de bani, îi veni şi lui foatre fireşte pofta să iasă la lume. Se duse, dar, mai întîi de-şi cumpără haine, spre a se InTola cum se cuvine; însă pînă a se înţola, vazu că mai întîi căta a se duce să se rază.
     Unde? la care bărbier să se ducă? îşi zise în sine d. Sarsailă. Nici mai sus, nici mai jos, nu află cu cale pentru o persoană ca a d-lui decît să se ducă drept la bărbierul domnesc.
     – Bună ziua, jupîne! – zise domnul Sarsailă intrînd răţoindu-se şi cu pieptul scos înainte  şi cu capul în sus.
     – Ce vrei, Tigane? – îl întrebă bărbierul văzîndu-l după intrare şi după port ca ce fel de om era.
     – Cît are de ras? – întrebă d. Sarsailă cu un ton nu atîta de ţanţoş, după ce auzi apostrofa cu care fu priimit.
     – Nu e de nasul tău, ţigane, să te razi p-aci.
     – Dec! dar pe parale nu e?
     – Pe parale; dar are un galben de ras la asemenea bărbier.
     – Bine, poftim, jupîne! – şi trînti galbenul pe masă (sau pe tezghea, cum se zicea pe atunci).
     Bărbierul, ca toţi bărbierii, nu vru să lase galbenul, ci, ca la toţi frigarii, îi veni şi lui o idee placută.
     – Bine, – zise, – poftim, conaşule, de şezi! – şi-i oferi un jeţ; şi-i aduse prosoape cu fir şi lighean de argint şi apă de trandafiri şi, puindu-i prosopul pe lîngă gît, îl legă bine din dosul jeţului. Îi puse ligheanul în braţe, îi înaintă barba în lighean şi din ibricul spînzurat dete drumul apei ceva cam fierbinte, cum să pişte binişor fără să opărească; îi dete un clăbuc de săpun mirositor şi, cînd era bine cu ochii închişi, luă o cărămidă şi începu a-l freca.
     Şi freacă, şi freacă rumînaşul de bărbier! dă-i la frichinit, încît nu mai putea bietul coconaş ce didese galbenul. Nălţa din umere, nălţa din altul, ardica un picior, schimba pe cellalt în sus şi mai zgîrcit, vrea să se scoale de pe jeţ şi cădea iar, căci prosopul îl strîngea de gît şi îl ţinea locului; schincea bietul Sarsailă, pînă [227] cînd nu mai putu, lăsă fudulia la o parte şi, abia răsuflînd, începu a întreba:
     – Jupîne, de ras are un galben, – dar de lăsat cît are?
     – Doi galbeni, exelenţie!
     – Bine, poftim, şi numai mă lasă!
     
     Aşa fac şi toţi Sarsailiii noştri din ziua de astăzi. Cum ies din ghioace sau din tina fundăturelor pe unde s-au crescut, drept la minister vor să zboare.
     Le plac dorobanţii, le plac uniformele cu fir, le place tot decorul ministerial.
     – Cît are de intrat? cît are de pus pe jeţ? cît are de a avea pe la nas mirodenii ministeriale? – Ce nu dă şi ce nu face ca să ajungă acolo?!
     Însă după ce ajunge, dracii de bărbieri, ce ştiu rade de minune capete de oameni de omenie, încep a freca pe dd. Sarsaili.
     Nu-i lăsaţi, oameni ai lui Dumnezeu, scriitori, poeţi, jurnalişti! Daţi-le frecuş, daca vedeţi că nu merge mahina guvernamentală; daţi-le frecuş, pînă cînd vor începe a striga: „Cît are de lasat?” Nu faceţi însă ca bărbierul anecdotei, de a fi cu ochii la galbeni şi mintea la drăcii: fiţi drepţi!
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [228]  ARISTOCRAŢIA  ŞI  EVGHENIA
     
     
     
     Dualitate monstruoasă, ca şi vigoarea şi desnervarea, ca sănătatea şi malatia; un termin fatalmente e destinat a distruge pe celalalt.
     Evghenia este malatia, ciuma aristocraţiei; aristocraţia se vede la începutul popolilor, evghenia – la decadenţa lor.
     Aristos va să zică cel mai bun, cel mai eminent, cel mai capabil, cel mai virtuos; pentru că tot aceeaşi rădăcină ar () se vede şi în , şi , şi în , precum tot rădăcina vir se vede şi în vir-tute, şi în vir-tuos.
     Aristocraţia a fost odată, cînd va fi fost, prin Sparta şi Atena, cum prin imitaţie şi airea unde guvernul şi administraţia tutulor ramurelor de foncţiuni publice se încredinţa celor aristi, adică celor mai eminenţi în virtute şi capacitate.
     Astfel legile Spartei şi Atenei fură cerute de la viri sau barbaţi ca Licurg şi Solon; ale lui Dracon se lepădară, nefiind atît de ariste sau umane.
     Astfel, comanda celor trei sute la Termopile se dă lui Leonida; comanda flotei la Salamina se dă în mîna lui Temistocle.
     Astfel, de principe al oratorilor se recunoaşte Demostene, de principi ai filosofiei sunt recunoscuţi Aristotele*[229] şi Platon, şi de părinte al filosofiei – maestrul acestora, Socrate.
     Aristocraţia, dar, adevărata aristocraţie este acolo unde cel mai luminat, cel mai drept, cel mai virtuos, cel mai capabil, cel mai încercat, cel mai energic al epohei sale este şi pus în capul guvernului; şi ca să fie recunoscut de astfel, îi cercetează viaţa trecuta, faptele trecute.
     După aceasta, aristocraţia este acolo unde în capul armatei se pune militarul cel mai luminat, cel mai instruit în arta militară, cel mai valoros şi cel mai paţient, mai prudent şi mai drept totdeodată. „Bate, însă ascultă”, zice Temistocle, – şi Temistocle va să zică gloria Themidii, adică a dreptăţii.
     Aristocraţia este acolo unde în capul instrucţiunii publice este numit bărbatul cel mai erudit, cel mai demn de a prepara viitorul naţiunii; pentru că sub prevegherea şi direcţia lui va avea a se creşte şi forma junimea, – şi pruncii sunt floarea omenirii, din ei au să iasă fructele bune sau rele, ei sunt viitorul patriei.
     Aristocraţia mai este acolo unde în capul clerului se alege şi se pune cel mai erudit, cel mai luminat în ale religiunii, cel mai virtuos, cel cu viaţa mai nemaculată.
     Cu un cuvînt, aristocraţia este acolo unde, cum am zis, în fiecare ramură cel mai eminent în capacitate şi virtuţi şi cunoştinţele respective va fi cap, duce şi administrator; el va avea cratia sau direcţia tare.
     Însă ca să fie un om cunoscut de asemenea, cată să fie vazut de lume, arătat la lumină, încercat în mai multe evenimente şi împrejurări; pentru că  (dregătoria arată cine e bărbatul.)
     De aci dară se adoptă foarte firete principiul ca tot cetăţeanul să înceapă de la început şi să treacă prin toate gradele serviţiurilor publice, atît pentru sine, ca să înveţe a cunoaşte lumea şi soţietatea şi ramurele ei, cît şi pentru soţietate, ca să-l cunoască cît şi pentru soţietate, ca să-l cunoască cît poate el în fiecare serviţiu.
     Aristocraţia, dar, din originea şi numele ei fiind guvernarea încredinţată celor mai eminenţi în virtute [230] şi cunoştinţe respective şi capacitate, cere neapărat o ierarhie, spre a fi cunoscuţi aceştia de astfel, şi nu poate suferi nici un drept de naştere. Căci un tată poate să fie un arist, un eminent în virtuţi, şi fiul acestuia – nu.
     Este, dar, întrebare după definiţia ce avem şi după cîte ne arată istoria: Este de combătut aristocraţia sau nu? Rău este acolo unde guvernul, fără a cere vreun drept de naştere, se dă în mîna celor aristi?
     Eu unul mă plîng că nu se mai vede pre nicăiri o adevărată aristocraţie; plîng iară patria şi mai mult că instituţia adevărat aristocratică a lui Radu Negru s-a desfigurat cu totul şi nu se mai cunoaşte.
     Aristocraţia în sine, în adevarata sa însemnare, este sănătatea întăritoare a celor mai bune republice. Ea naşte eroii şi înţelepţii, ea produce adevăraţii cetăţeni; ea susţine statele.
     Cînd însă soţietăţile se corump, cînd cei mai tari sau cei mai astuţi supun şi împilă pe cei mai debili şi mai creduli, atunci aşteaptă-te la ceea ce păţi Palestina, Grecia şi Roma.
     Primitiva republică a Palestinei, construită de Moisè, fu guvernată de bătrîni aleşi, de aristi ai popolului. Popolul fu temeiul, fondul acestei republice şi aristii îi fură culmea; popolul fu ca rădăcină sau tulpină, şi aristii ca ramurele şi însuşi florile acestui arbure soţial.
     Mai tîrziu, Saul fu ales de duce şi rege, pentru că a fost cel mai valoros al timpului său, adică aristul.
     David iară fu ales de duce şi rege, pentru că a fost asemenea cel mai valoros, şi încă şi cel mai luminat al epohei sale.
     Solomon se sui pe tron mai întîi pentru calitatea că era fiu al lui David, şi apoi pentru că a fost cel mai luminat. Istrucţia i-a dat înţelepciunea; naşterea, [231] însă, în scutecele femeii lui Urie îi învenină juneţea şi îi degradă cărunteţele.
     Roboam deveni rege, numai şi numai pentru că se introdusese dreptul de naştere, pentru că a fost adică fiu al lui olomon; numai pentru că s-a fost născut în scutece purpuree şi crescut de curtezani: aceasta îi fu singura calitate.
     Vedem acum că judicătorii Palestinei şi ducii ei primitivi susţinură statul împarţind dreptatea, conduseră naţia pe calea onorii şi gloriei, atîţia secoli apărară confinile şi drepturile patriei promise; sub guvernul lor ieşiră profeţi veneraţi ca Samueli, căpitani valoroşi, duci ca Saul şi David. Iată ce făcură aristii Palestinei.
     Saul şi David iară, ca nişte aristi aleşi, salvară patria de filistei şi o guvernară bine, pentru că au fost traşi din sînul popolului şi ştia toate păsurile şi durerile şi aspiraţiunile şi datinele lui.
     Solomon, de a fost luminat, se poate atribui în adevăr la un tată ca David; iar de începu a corumpe naţia şi a întroduce într-însa aluatul idolatriei şi, prin urmare, al servilităţii, este că avu de tată nu un păstor, ci un rege, şi că fu crescut de adulătorii unei concubine.
     Roboam îpilă naţia conducînd-o, cum a zis singur, cu o vargă sau sceptru de fier, o dezbina între izraeliţi (zece semenţii) şi între judaişti (două semenţii); pentru că n-avu de tată pe David, ci pe Solomon, pentru că de la tată-său şi încă de la moşu-său au fost lucrat care mai mult, care mai puţin spre a uzurpa suveranitatea naţiunii, cum o lăsase Moisè, şi spre a fonda o dinastie, dînd ţara ca un apanagiu sau moşie unei singure familie, a Iudei.
     Unde e împilare, am mai zis, acolo este şi protestaţie: zece semenţii, dară, semenţiile geloase de libertăţile şi drepturile lor, rămaseră izraelite, adică naţionali, şi protestară în contra desfiinţării ariştilor (sau aleşilor după virtuţi şi capacităţi), protestară în contra fondării unei dominaţiuni întemeiate pe drept de naştere.
     Primii rebeli fură cei ce călcară legile şi instituţiunile lui Moisè: semenţia lui Iuda, cu capii săi, şi [232] semenţia lui Beniamin vrură a deveni privilegiaţi. Dezbinarea complectă de aci dată, şi apoi ura între clasi, ş-apoi patimele şi lupta intestină, ş-apoi căderea sub dinaşti potenţi, ş-apoi pieirea.
     
     *
     În Grecia iar, ca să nu mai repetăm aceste frazi, precum şi în Roma, cînd una nu mai avu sau nu mai voi să aibă Temistocli şi Aristidi (pentru ca îi exilă), cînd nu mai avu Leonidi, nici Aristoteli şi Platoni, nici Demosteni şi Isocraţi, nici însuşi Alexandri; cînd ceealaltă nu mai avu Cincinaţi, Reguli, Scipioni şi Catoni, nici Ciceroni, Virgilii şi Ovidii, nici însuşi Cezari; cînd în fine Roma coruptă şi decăzută se amestecă în Bizanţiu cu Grecia coruptă şi sclavă, – atunci, din tina de urdori şi de sînge, din frămîntătura aluatului corupţiunii ieşi ca viermele ce se nutreşte din însuşi cadaverul din care iese, ieşi evghenia, adică naşterea cea frumoasă! Uitaţi-vă la spurcăciunea începutului ei şi vedeţi-o cît e  de frumoasă!
     La evghenia nu se cere, ca la aristocraţie, eminenţă, nici însuşi mediocritate de talente, de capacităţi, de erudiţie, de prudenţă, de valoare, de energie, de activitate; evghenia te întreabă numai: „Al cui fiu eşti?” şi atîta tot.
     La apariţia evgheniei, sub mîna de fier încă a imperiului romîn, unii devin privilegiaţi (pronomiuchi) din naştere, şi alţii dezmoşteniţi din naştere; unii numai cu drepturi, şi alţii numai cu datorii; unii domni, şi alţii servi. Acesta este dreptul, faimosul dreptul romîn, drept al păgînilor sub mante de creştini.
     Bucuraţi-vă, pui de viperă ai mediului-ev, voi toţi baronilor ai feodalităţii: Roma bizantină şi Roma papală v-a întemeiat dinastia; ea are a vă da educaţia guvernamentalăspre a domina lumea în locul ei. Bucuraţi-vă, o, elevi demni de o guvernantă cu virtuţile tutulor Messalinelor.
     [233] Prostituata apocaliptică călare pe hidra cu şaptecapete, cum şi bestia cu două coarne (cu unul la orient şi cu altul la occident), bestia ce vorbeşte ca agnelul şi lucrează ca balaurul au a fi, una, nutritoarea şi alta, educătoarea voastră.
     Bestia ciu două coarne, ea amăgeşte popolii spre a servi mamei voastre, prostituatei ce se îmbată cu sîngeuman din cupa să, stînd peste hidra cu şapte capete; bestia cu două coarne forţă popolii spre a îngenunchea înaintea hidrei regali şi feodali şi a o adora.
     Bucuraţi-vă şi domniţi în pace; islamismul armat n-are ce vă face: bestia cu două coarne scoală cruciate în contra lui; domniţi în pace şi în desfrînare: flacărele rugului aşteaptă pe oricine va protesta; timp aveţi mult înaintea voastră: e mult de la al patrulea secol pînă la 1793.
     Evghenia ieşi, cum văzurăm, din încuscrirea sau încumetrirea corupţiunii grece cu corupţia romană. În Bizanţiu se născu evghenia şi acolo i se dete acest nume. În vocabularul elinităţii clasice, în limba voi să zic a poeţilor, istoricilor, oratorilor şi filosofilor Eladei antice nu există numele sau vorba evghenie, pentru că nu exista nici objectul.
     Totdauna cînd ies nişte asemenea iezme sau monstruozităţi, acestea, spre a parodia, pe o parte, virtuţile şi instituţiunile deja venerate de popoli şi, pe de alta, spre a putea amăgi popolii decăzuţi cum şi pe cei primitivi, deodată cu apariţia lor, fiind slute şi gheboase din natura lor, iau masca virtuţilor, se înţoală cu despuierile instituţiunilor antice.
     Iezmele acestea, ele singure se zic naţionaliste, ele – coloane ale popolului, ele – speranţele lui, ele – părinţi ai patriei, ele – inteligenţa şi sanitatea naţiunii.
     De aci evghenia uzurpă atributele aristocraţiei şi îşi zise, şi forţă lumea a zice, că evghenes este una cu arist, cu eminent în virtuţi şi capacitate, ca şi cum ar fi zis:
     [234] Că versificatorul ce odorogea cu capul în pulbere laudele primului venit despot, făcîndu-l tată al popolului, e poet una cu Homer;
     Că pedantul viţios, ce ajungea a fi dascălul puilor de curtezani bizantini, e una cu Platon şi Aristotele;
     Că cel după urmă călugăr ce, sărutînd pulberea picioarelor imperatorului bizantin, ajungea tîrîndu-se pînă la tronul patriarhului sau al vreunei episcopie, este una cu Crist şi cu apostolii;
     Ba încă şi mai mult, căci, lipsindu-le faptele, îşi îmflară şi măriră titlurile.
     De aci, dară, numele evghenes, ce pretindea că e una cu arist, se păru prea puţin, şi haide ,  (decît toţi cel mai bine sau mai frumos născut);
      (decît toţi cel mai ilustrissim);
      (decît toţi cel mai altissim).
     Platon abia cutezase a se numi  (raţionabil), însă pedanţii innoraţi şi viţioşi ai Bizanţului se numiră cu o mare condescindenţă  (cei mai raţionabili). Acest nume la unii li se păru prea puţin şi, trecînd prin  (cei mai înţelept raţionabili), abia se arrestară la  (decît toţi cei mai înţelept raţionabili).
     Mîntuitorului lumii şi apostolilor săi nimeni nu le-a zis, cît fură între oameni, nimeni nu le-a zis sînţi, şi ei ar fi rempins cu mare desdemn de a li se da un asemenea titlu;
     De cînd însă se constitui Eclezia oficială, numele de  sunt, se păru foarte puţin ponteficilor bizantini; , prea sunt sau cel mai sunt, li se păru iar că [235] nu ajunge, – căci aşa e omul: daca va fi, îşi zice, să fie încai cît se va putea mai mult; se arrestară, dar, în modestia şi marea lor cuvioşie, la panaghiotatos (decît toţi cel mai santissim); şi acest decît toţi cel mai santissim săruta pulberea picioarelor seninătăţii-sale imperatorului şi însuşi a sateliţilor acestuia.
     La curtea aceea, prin decretele imperiali, fără a şti cineva nici carte, putea deodată fi creat logothet, adică punător de discursuri sau de cuvinte, cu alte vorbe orator, şi încă mare orator mare logothet).
     Fără nici o instrucţie, fără nici un pic de talent putea să se ducă Sarsailii noştri la acea curte şi să fie creaţi deodată poeţi, şi însuşi arhipoeţi, printr-un decret imperial sau printr-o singură vorbă a monarhului.
     La curtea aceea, daca ajungea cineva patriarh sau cel mai după urmă despot or vlădica în  putea să mi-ţi sacre un preot din omul cel mai innorant şi mai viţios.
     Precum tot din graţia şi mult-îndurarea acelei curţi, din cel mai corupt şi mai pervertit şi mai tîrîtor călugăr ieşea deodată un , un decît toţi şi peste toţi mai santissim. Seninătatea-să numai să fi binevoit.
     Şi stiti pentru ce titlul imperatorului era seninătate? Aci este un mister mai mare decît în numele de partit naţional. Imperatorii şi evgheniştii, oricît de crunţi, oricat de neguroşi şi de tempestoşi vor fi, ei tot prea-serenissimi mi-ţi era.
     Aceasta este o minune ce, de nu o credeţi, uitaţi-vă la regii şi imperatorii moderni că oricît de mici vor fi , ei tot majestăţi mi-ţi sunt; vedeţi pe toţi anarhiştii că, oricît de crunţi despoţi vor fi, ei tot liberali se zic; oricît de imorali şi sceleraţi vor fi, ei se dau de morală incarnată; bandele lor de s-ar compune de toate felurile de străini, ei tot partit naţional sunt. Luaţi-i d-a [236] rîndul, uitaţi-vă la seninătatea, la majestatea, la prea-înălţimea lor şi la excelenţiele lor democratice (cu L mare în paranteze) şi daţi-vă şi domnia-voastră părerea, scumpii mei romîni şi cititori.
     
     *
     
     Astfel în toate ramurele soţietăţii bizantine aristocraţia fu confundată cu evghenia şi astfel se răspîndi peste toată faţa Europei. Nume, titluri îngîmfate, drepturi, privilege mari, fără fapte, fără virtuţi, fără talente, fără capacităţi.
     Astfel veni şi la noi peste instituţiunile cu adevărat aristocratice ale lui Radu Negru, peste datinele din Italia republicană, – veni, zic şi la noi numele de  în toată hidoasa lui disformitate.
     De la fanarioţi încoa, spătarul ţărei nu fu cel mai valoros şi mai vechi dintre oşteni; bărbaţi ca aprodul Purice, ce se culca Moşoroi şi se scula Movilă, ca popa Stoica Farcaş, ca Buzeşti, ce răsturna şi făcea să muşte [237] ţărîna hanul tătarilor; bărbaţi ca spătarul Mihai, ce ajungea cu 6000 de curteni pînă la murii Vienei…, unde de d-alde aştia? Un pitac al înălţimii-sale fanariote îţi făcea dintr-un limongiu un spătar Ontreg, numai bun de a cere mîna şi a chema la patul nupţial pe fia unui ban mare.
     Evgheniştii cei mari ai Moldovei, ce astăzi se numără în partidul naţional, astfel au devenit domni peste moşiele şi drepturile Moldovei.
     Un pitac domnesc îţi crea dintr-un guguman inorant deodată un logofăt (logothet) mare. Despre logofeţii ai doilea şi al treilea nu mai vorbim; căci cine poate face multul, acela şi mai facil poate rasoli puţinul.zicea numai înălţimea sa, şi deodată ieşea generalissimi, spătari mai mari, spătari ai doilea, logofeţi sau oratori mari, logofeţi ai doilea; şi meterhaneaua îţi venea acasă cu tobe şi cu surle şi cu suitarii, so bătea, uite, meterhaneaua cum s-auză toată capitala şi toată ţara că te-ai facut marţial mare şi orator mare.
     Mai în urmă. De la Regulament încoa, lumea deveni mai modestă: chiotele baş-ciohodarului de la curte încetară, meterhanalele amuţiră şi dispărură, pitacele domneşti deveniră oficiuri (citiţi ofisuri, după limba logofeţilor şi a Sarsaililor). OfiTul şi Buletinul oficial făcea toate minunile.
     Din fratele şi fiul domnului îţi anunţa Buletinul, ca să ştie toată lumea, un spătar ca un adevărat Marte din cap pînă în picioare. Ş-apoi te deşteptai într-o zi că Buletinul te asigură că acest spătar s-a facut şi orator mare, logofăt mare. Marţialismul excelenţei-sale! şi pasă de nu crede.
     Însă toate aceste minuni tot se mai făcea, cum se zice, cu oarecare perdea, cu oarecare ruşine de oameni şi frică de Dumnezeu; căci se mai observa şi gradele ierarhiei. Nimeni, nici fratele, nici însuşi fiul domnului nu putea a se rasoli deodată spătar, daca nu începea de la cadet şi nu trecea încai cîte o zi prin toate gradele ierarhiei: sublocotenent, căpitan, major etc.
     [238]Nimeni nu putea numai aşa fi hirotonit sau trnuit deodată orator sau logofăt mare, daca nu începea de la pitar (citeşte, daca vrei, şi brutar), ş-apoi cu umilire, cu sacrificiuri adesea şi de onoare, cu adulări şi dibăcii d-a-şi face o stăricică, cu nevoi şi strecurări prin nevoi, cu sărutînd mînace nu putea s-o muşte, cu tumble, daca vreţi să ziceţi, de douăzeci, de treizeci de ani, abia ajungea bietul om, sau nu ajungea nicidecum, de a se vedea orator mare, deşi fără instrucţie şi carte. De nu curgea, încai pica, – căci tot ştia omul, daca nu altele, încai a spune de gradele prin care a fost trecut şi de nevoile lor şi de marafetele lor, şi de multe ori şi de ţintuirile lor; căci am văzut în copilăria mea pe mulţi din cariera aceasta şi şi ţintuiţi d-o ureche de cîte un sîlp la Slătar.
     Era cineva domestic la vreun boier mare, sau şi mai mic; ajungea de acolo căpitan de vreo barieră sau ce da Dumnezeu – pentru ca tot Dumnezeu dă la astfel de oameni. Hei!  după un an, doi, trei sau şi mai ulţi de serviţiu ajungea omul pînă la a fi creat compozitor, adică conţipist; nu i se cerea d-a şti gramatică, ba nici carte: era de ajuns să fi servit; ş-apoi măria-sa însuşi îl făcea conTipist, adică compozitor (o mai zicem încă o data\ă, ca să nu se uite). Ş-apoi, haide, – bun era Dumnezeu, – pitar, sărdar etc. etc., însă tot d-a randul, trecand ani, iar nu aşa deodată.
     Însă, precum din nimic ajungea cineva mare orator şi mare marţial, asemenea din ceva mare ajungea la gradul atît de dorit de a nu mai însemna nimic: pentru că monarhul sau domnul, ce are puterea de a crea, are cu atît mai mult puterea de a distruge.
     Spre exemplu, se punea vreun june să înveţe ceva, limbe, or ştiinţe, or arte; cu vegheri, cu stăruinţă, cu sudori, cu speze mari şi îndelungate prin străinătatedevenea literator, matematic, medic, doctor în legi or în teologie, artist… se înturna în patrie, devenea profesor sau lua altă funcţie publică; servea un an, doi, trei… zece, douăzeci de ani; măria-sa avea puterea cu un singur ofiţ d-a-l face servul servilor şi nimicul nimicurilor, pentru că era după Regulament.
     Citeai Buletinul (oficial – nota bene) şi mi-ţi vedeai că d. Aristia, traducătorul lui Homer şi Alfieri, s-a făcut un fel de spahiu, adică sărdar!
     Că Heliade s-a facut paharnic, adică sofragiu!
     Că Poienarul s-a facut clucer, adică chelar sau temnicer!
     Că doctorii cutare şi cutare s-au facut agi, adică un fel de jupîni ca cel mai după urmă ciutac de turc.
     Că I. Văcărescul sau Atanasie Hristopol s-au făcut vornici, adică perdegii.
     Însă, ia vedeţi cati ani servea bieţii oameni pînă să ajungă la însemnătorul rang sau titlu de a nu mai însemna nimic, nici însuşi la noi, necum în Europa.
     Acum însă, noi unii vrem dodată, cum ieşim din ghioace, să zburăm la minister şi încă şi mai sus, sub cuvînt că cei din gaşca noastră ne află de minune, numai buni de a scamota şi de a răsturna toate.
     Astfel, iar o mai repetăm, evghenia bizantină, parodiînd aristocraţia elenică şi patriciatul roman şi ajungînd apoi sub turci în ultimul faliment, pînă în servitutea cea mai vicioasă şi mai spurcată, veni spre a întina şi a desfigura instituţia boieriei, ce era una din cele mai înţelepte şi mai egalitare aristocraţii, ce chema la spătarie Buzeşti şi la Farcaşi, Mihai şi aprozi Purici, şi care înălţa la tron Rareşi, Razi de la Asfumaţi, ca şi pe Matei Basarabi.
     Am vorbit de ajuns airea despre boierie, ce a fost şi ce este.
     Foarte desfigurată în adevăr este astăzi şi foarte innorantă despre originea sa şi, de [240] aceea, umilă în cele ce s-ar fi cuvenit a fi orgolioasă şi foarte pretenţioasă şi nebună în cele ce o degradă.
     Boieria, neavînd conştiinţa de sine, pretenţiunile ei fură din cele mai nebune, căci fiecare nu aspiră acum în urmă decît, după cum văzurăm, la titluri absurde, servili şi umilitoare.
     Devenind cupidă şi geloasă către fiii patriei, deveni cea mai risipitoare şi mai generoasă către străini; după ce îşi deschise de toate părţile la străini porţele ierarhiei, îi lăsă a sări ca nişte furi pe oriunde le-ar fi plăcut.
     Cu toate acestea, instituţia în sine e una, şi abuzurile introduse de străini şi conservate de oameni pervertiţi e alta. Un templu sau un monument mare  şi frumos, oricîte ar păţi după secoli, oricît s-ar desfigura, e totdeauna frumos, şi însuşi în ruinele lui; totdauna  învederează starea de progres a epohei în care s-a edificat şi arta şi gustul arhitectului.
     Dezbărată iar de tot ce îi este eterogen, desfigurător şi innobil, boieria rămîne iar un model de instituţie înţeleaptă, egaliteră şi încuragietoare talentului, valoarei şi virtuţii, cum să nu aibă asemenea în Europa.
     Boieria în sine, cum se ştie deja, însemnează ostăşie şi n-are nici un drept de naştere.
     Departe de a fi o castă, îşi recrutează pînă astăzi din popol pe foncţionarii săi.
     Boieria avu toată puterea şi valoarea aristocraţiei Spartei şi Atenei, plus haritatea şi generozitatea instituţiunilor patriargali ale popolilor primitivi.
     Boieria reprezenta toată majestatea patricianului roman, minus prerogativele din naştere şi cruzimea păgînă.
     În boierie se vedea toată  egalitatea carierelor civili şi militare, ce se vede astăzi în statele liberate de legile feodali, minus meschinăria burocraţiei germane şi franceze.
     Ceea ce ajunse încă, toată lumea, şi străini şi pămînteni, vede că nu e bine.
     Toţi vor s-o desfinţeze; nevoia însă este că nu au toţi acelaşi punct de vedere, nici aceleaşi interes la desfinţarea ei.
     Străinii vor să desfinţeze boieria ca, aducînd pe romîni în starea bulgarilor şi transilvanilor, să poată [241] mai facil a-i domina şi a pune peste dînşii foncţionari străini.
     Din pămînteni iară: 
     Unii au lucrat şi lucrează ca să piară bioeria numai şi numai pentru că a fost o instituţie aristocratică şi egalitară, la care se cerea eminenţă de virtuţi şi de capacitate, şi să puie în locul ei o evanghelie născătoare de viciuri. „Să cază boieria – îşi zic – ca să ne facem o castă în care să nu poată intra decît noi şi fiii noştri.”
     Alţii vor să piară boieria numai ca să se desfiinţeze odată gradele ierarhiei prin cari se cerca servitorii statului. Soldatul şi sublocotenentul, trecînd înaintea celor mai vechi, să poată deodată fi creat colonel si general. „Să cază boieria – strigă cu toţii – ca să mai putem dodată zbura la ministere, fără să ne mai ştie nimeni cine suntem şi cît putem.”
     Alţii iară urăsc boieria, ş-apoi le scapără ochii după rangurile ei înalte; o urăsc într-unele, le place în altele.
     „Mie unuia – zic unii – nu mi-ar plăcea să fiu sărdar sau paharnic sau major, ferească Dumnezeu! mi s-ae părea ca a pierit dreptatea de pe pămînt; îmi scapără însă ochii de bucurie cînd auz cîte un adevărat naţionalist d-ai noştri şi progresist zecîndu-mi vornic, şi, daca nu-mi zice nimeni, mă suscriu eu singur în cărţile ce tipăresc. Înalţ din umeri, împing pieptul înainte şi îmi răsucesc mustăţele cînd îmi zice general şi excelenţie. Atunci văz şi eu că este cu frica lui Dumnezeu şi că am intrat pe calea progresului.”
     De aci, dar, în loc de a studia istoria instituţiunilor noastre, în loc de a vedea de unde poate veni binele şi de unde ne-au venit cele rele, fără  a pricepe nici vorbele cu care ne servim, strigăm cu toţii ca nişte maniaci: „ Jos cu aristocraţia! jos boieria!”
	- De cînd am debutat în lume – zise mai deunăzi un membru al camerei legislative – am dat luptă aristocraţiei şi etc.
 	Ne place a crede că oratorul, în marea să innoranţă, n-a ştiut ca aristocraţia va să zică guvernul celor mai eminenţi în virtute şi capacităţi şi că a luat-o drept evanghenie, după cum a luat-o toată Europa feodala, ce imită smorfurile bizantinilor.
	[242] Lăudăm sentimentul de care a fost mişcat oratorul; dorim însă ca luptele să se vază prin fapte, iar nu prin vorbe. Iar daca cineva cu aristocraţia înţelege în adevăr guvernul celor eminenţi în virtute şi capacitate, e mult de cînd un asemenea guvern nu se mai află pe la noi; ducă-se a-l combate, de are astfel de scop, în Palestina primitivă, în Sparta şi Atena, în Roma republicană şi în timpul Razilor, Mircilor, Stefanilor, Mihailor. Deie cît va voi în capul eroilor şi înţelepţilor ce lăsa aratrul şi filetele şi, cu sabia în mînă apărînd patria şi servind-o în toate nevoile, străbătea gradele ierarhiei pînă la tron.
	Astăzi la noi îşi pierde cineva timpul şi vorbele în van daca comate aristocraţia, ce nu mai există de mult.
	Iar daca cu aristocraţia înţelegem evanghelie, - altă vorbă; şi eu mă pui sub stindardul ce ar chema popolii în contra acestei iezme cu drepturi de naştere. Cu toţi să facem o cruciadă demnă de seculul XIX şi să ne ducem a distruge această hidră bizantină şi feodală, la care bestia cu două coarne ca ale agnetului şi care vorbeşte ca balaurul, ne învină şi ne forţă a ne închina.
	Să ne ducem iar acolo pe unde se vor fi aflînd drepturi de naştere, iar nu în ţara noastră, unde n-au existat niciodată, mulţumită instrucţiunilor părinţilor noştri.
	Pentru ce să ne închipuim morile în vînt uriaşi şi turmele de oi nişte armate de baroni, de burgrafi şi de margrafi?
	De ar fi fost la noi drepturi de naştere, astăzi am fi avut pe tronurile ambelor patrii pe nevoiaşii de strănepoţi ai Razilor, Dragoşilor sau ai Mircilor; Ştefani, Rareşi şi Mihai şi Movili n-ar mai fi dormit; Racoviţi, Ghici etc. ar fi rămas în condiţiunile părinţilor şi străbunicilor lor.
	De ar fi existat la noi drepturi de naştere, bănia Craiovei ar fi rămas un drept în familia fostului ban din timpii lui Radu Negru; banii, vornicii, logofeţii după timpuri şi pînă astăzi, şi pînă la ultimul pitar, ar fi rămas în condiţiunile străbunilor şi părinţilor lor. 
	[243] Haidem cu toţii în contra evangheniei acolo unde este, iar nu la noi, căci ar fi şi mai absurd, şi mai rău decît de a face o puşcă d-acasă pînă la bătalie; căci acea puşcă s-a propus oarecînd, de cine se va fi propus, cu scop de a ucide pe inemicii străini; iar a bate pe fraţii noştri inocenţi de crima evangheniei este o absurditate din cele mai neauzite.
	De unde evghenişti Bălenii, Bălăcenii etc., ce au început, ca şi părinţii lor lăudaţi, de la zapcii? De unde evgheniştii toţi boierii pămînteni, ce au ieşit din opincă şi de la aratru? De unde evghenişi bieţii fanarioţi, ce lasă caicul şi lămîiele şi venea a-şi îmfla  işlicele cu rangurile  cu rangurile romîneşti ?
	De unde, în fine, evghenişti bieţii Cogălniceni, Alecsandri, toţi bieţii în eni, şi şi în eşti, şi mai vîrtos bietul Heliade de la Obor, ca să puie cineva pe dînşii cu paloşul sau cu lataierul răposatului Pralea? ar fi şi păcat de Dumnezeu să calomnie cineva evghenişi nişte asemenea creştini.
	Cînd îmi vine în minte că, curat-curăţel de orice evghenie sau drept de naştere, o să ma ia cineva să ma taie drept pe din două pe bună, rea nedrepatate, mi se înfioară carnea şi-mi aduc aminte de un biet lăutar.
	Am dat şi eu cîteodată prin poezie şi este, unde va fi să fie, o mare relaţie şi o simpatie intimă între poeţi şi lăutari: unii zic că au alăute, şi alţii le şi au în adevăr; unii zic numai că cîntă, şi alţii cîntă în adevăr; unii n-au nici lire, nici garpe, nici alăute, nici însuşi cobze or dible, şi alţii îşi au de toate. Poeţii fac la versuri, şi lăutarii fac şi ei la versuri, de multe ori cu mult mai frumoase decît ale poeţilor. Doinele şi baladele cu care se îngîmfă nişte poeţi mari, ce pe romăneşte se zice poeţoi, toată lumea ştie ca sunt ale lăutarilor.
	Mi-aduc aminte de un biet lăutar. Era odată, mi se pare la Craiova, un prînz boieresc şi cîmpestru, şi lăutarii cînta la masă. Într-altele cîntară şi cîntecul:
			Tu ziceai oadată,
			Ah, a mea iubită:
			Dragostea mea toată
			Ţie ţi-o voi da – etc.
	[244] Se ştie că lautarii noştri pleacă urechea pe vioară, cîntă din gură recitind versurile şi trăgînd cu arcuşul cu o apatie din cele mai rari şi mai dureroase; pentru ca servitutea e străină la orice petreceri.
	Bietul brad cînta ca orice sclav. Un declamator de poezie şi de sentimente de toată natura se află la masă şi, nemaiputînd suferi apatia sclavului cîntător, răpede se sculă de la masă şi sări înaintea lăutarului strigînd:
- Nu aşa, cioară de profanator!
	Şi unde începu a da ochii peste cap cu  mare patos, a lua avînt cu mîinile şi cu picioarele, ca tot omul ce zboară de viu-viuleţ la nemurire, şi a declama cu o manieră cu totul particulară a să :
			Tuuu ziceaai odaată,
			Aaaaaah, a mea iubiiiită:
			Draaagostea meaaa toaaată – etc.
	Declama cum declamă amatorul (foarte bătăios): iar încît pentru cîntec, spun că era foarte răguşit şi discord, - căci p-atunci nu se auzea de concordie.
			Aaaaaah, a mea iubiiită!
(cu vocea răguşită), şi tot înaintea, în delirul său poetic, către simplul şi naivul lăutar, pînă ce ajunse la frazea:
			Astral ţi-este sexul…
	Atunci, cu o crispaţie nervoasă, tremura ameninţînd cu degetul pînă la nasul bietului bard cu totul speriat. 
	Lăutarul încă de la începutul acestei lupte, ce nu era nicidecum olimpică, lăsase o mînă cu vioara spînzurată în jos, şi alta înţepenită şi făcînd o linie dreaptă una cu arcuşul. Nălţa din umeri bietul om, strîngea din dinţi, cu capul ghemuit între umeri, şi tot se da înapoi; iar cînd îşi simţi spatele că dă de părete, iar cînd văzu că acum ca niciodată ochii declamatorului îl aţinta ca doi ochi mai bolboşaţi decît ai unui broscoi uriaş, - lăutarul, svînturatul lăutari începu a trebura şi a pune mîinile înainte spre apărare:
	[245] – Aoleo, coconaşule! – începu a se ruga; nu mai face aşa, că mă dă în alte alea, şi am copilaşi… Aoleo, coconaşule! dar  ce am făcut, sărăcuţ’ de maica mea?!… iarta-mă, iartă-mă, coconaşule, că-mi rămîn, coconaşule, că-mi rămîn copiii pe drumuri!…
	De a fost aceasta o farsă sau efect al chefului de pe la mese, acum însă nu e nici şagă. Romînia întregă s-a speriat şi strigară cu toţii: dar ce-am făcut noi, cînd am avut noi vreun drept de naştere, ca să ne taie naţionaliştii drept de din două? de unde, păcătoşii de noi, ni se aruncă evghenia pe spatele noastre?!
	Ce-au făcut toţi oficierii armatei, de la sublocotenent pînă la spătar, ce-au făcut toţi foncţionarii publici, de la pitar pînă la ban, ca să fie dezmoşteniţi de drepturile de pămînteni? ce crimă mare a pe unii că au moştenit de la părinţi vreun nume istoric ca să bolbore unii ochii şi să avînte pumnul asupra lor în nişte deliruri mai mult decît poetice şi să-i ameninţe să le rămîie copiii pe drumuri şi străinii în ţara lor?
	Este însă vorba de abuzuri introduse de străini şi conservate de mulţi de ai noştri? – altă vorbă. Abuzurile nu sunt lege, nu fac parte din instrucţiunile ţărei. Arate-se cari sunt aceia ce voiesc a le apăra şi a le susţine; atunci în adevăr să facem două cîmpuri.
	Cu instituţiunile şi drepurile patriei în mînă, pe cale legală, ne vom pune ca totdauna în cîmpul celor ce vor combate abuzurile; în lupta ce vom da promit a fi în frunte la bătaie şi în coadă la fugă. 
	Stindardul dreptăţii, ce vom opune între despotismul monarhic şi între despotismul anarhic, nu-l vom abandona.
	Lupta deja este începută: articolul următor o va descrie şi se va încerca a stabili pacea, descurcînd iţele la război, spre a ţese vreo pînză, ca am rămas cu totul fără cămaşe.

     
     
     
     
     
     
     
     

















[246]  DEAPTA  ŞI  STÎNGA



    De unde vine ca în toate statele constituţionali, în adunanţele reprezentanţilor naţiunii unora din membri să li se dea numirea de dreapta şi altora de stînga?
    Noi credem că. aceste denumiri sunt încă. nişte resturi
ale pretinsului drept divin. Monarhii în antichitate pretindea că originea lor era divină; pe aceştia îi imitară monarhii din mediul-ev şi unii însuşi pînă în zilele noastre. Lăsînd guvernele pure teocratice, unde domnea preoţii în numele divinităţii, de vom veni Ia Egipt, la faraoni, aceştia pretindea a fi strănepoţi din tată în fiu, în linie dreaptă, de la zeul zeilor, Ozire. Iată drept divin, adică cum am zice noi drept păgîn.
    La greci, Heraclidii se trăgea de Ia Hercule, şi acesta avu de tată pe Jupiter sau Joie, din adulteriu; toţi eroii sau regii anticei Etade era nişte semizei cari avură. sau de tată, sau de mamă, o divinitate, or prin fornicaţie, or prin adulteriu: iată alt drept divin şi, prin urmare, tot drept păgîn.
    La romani, Romul se zicea că. avu de tată pe Marte,
şi tot prin nuntă clandestină şi ilegală. Iperatorii mai pe urmă. nu era nici mai mult nici mai puţin decît divini. Pînă şi Caligula şi Neron se zicea dumnezeiescul sau divinul Caligula. Mai iacă şi alt drept atit, de monstruozamente divin.
    [274] Regalitatea în Israel, începînd de la Moise pînă la
Samuel, fu considerată ca guvernul sclavilor şi ca un flgel al divinităţii pentru un popol corupt şi pervertit. Saul fu primul flagel pentru acest popol ce nu mai fu gelos de libertăţile sale.
    Regalitatea electivă în Saul şi în David, ca să devie ereditară.în Sardanapalul jidan, adică în SoIomon, ce începu a întruduce datine şi doctrine păgîne, uzurpă ungerea ce era dreptul geniului sau al profeţilor şi preoţilor ştiinţei, şi de aci regele începu a fi sacrat şi numit uns al Domnului. Iată şi alt fel de drept divin, care, nedescindînd de Ia Moise, fiecine poate vedea că nu fu decît un drept al astuţiei şi al uzurpaţiunii.
    La catolici, papa se zice vicarul lui Crist ...Închipuiţi-vă ce fel de vicar avu Crist în Borgii!
    În Franţla, Burbonii era descindenţi ai sîntului Ludovic.
Fondatorul Ungariei fu sîntul Ştefan.
    În cristianism, imperatorii şi regii nemaifiind iertat de a se numi dumnezei, de colo pînă colo se făcură, sînţi, ca să protege pe descindenţii lor din înălţimea cerurilor.
    În Islam, sultanul este locotenentele lui Mahomet 
    Pretutindeni, pînă cînd popolii fură proşti, guvernele avură naivitatea sau cutezanţa de a zice că. reprezentă divinitatea, puterea pe pămînt.
    Prin urmare, dreapta fu la toţi popolii antici şi moderni locul de onoare, iar stînga, locul de al doilea, şi adesea locul celor condamnaţi.
    După religia noastră iară, drepţii sau oile la a doua venire au săd fie d-a dreapta Puterii şi păcătoşii sau caprele au să fie d-a stînga.
    De aci, dară, celor guvernamentali sau ministeriali, ca unor curtezani sau favoriţi, li se însemnă locul d-a dreapta în adunările generali; iar opozanţilor, ca unor păcătoşi dizgraţiali, li se însemnă locul din stînga.
    Cînd trecură mulţi popoli de la absolutism în guvernele
constitulionali, Ia început, cînd n-avea încă popolii întreagă conştiinţă de drepturile şi de puterea lor, deprinşi încă în datinele monarhielor absolute, considerară ei singuri stînga, unde sta apărătorii lor, [248] ca un loc de dizgraţie, ca locul oamenilor ce nu se bucură de favoarea monarhilor. Pe de altă. parte iară, ca să împlinim ideea şi mai bine, însuşi de am presupune două. puteri egali, una d-o parte a guvernului şi alta
a popolului de altă parte, se cuvine a recunoaşte că guvernul este partea activă sau mirele şi, prin urmare, oamenii săi luară locul <din> dreapta şi oamenii popolului luară locul din stînga.
    Mai tîrziu însă, cu cît popolii înaintară în educaţia Ior constituţională, cu cît începură a avea întreagă conştiinţă de drepturile şi puterea lor şi, prin urmare, a fi geloşi de libertăţile lor, cu atîta cei din stînga începură a avea favoarea popolului, cu atîta mai mult cu cît pierdea pe a guvernului.
    Daca sunt două. puteri în statele constituţionali, a guvernului d-o parte şi a popolului de alta, cei de la stînga guvernului fireşte că vin d-a dreapta popolului; şi ca să cază d-a dreapta cesteilalte puteri, ce se numeşte popol, ca să fie favoriţii lui, cată să-i susţie drepturile, cată să fie avocaţi sinceri şi devotaţi ai popolului.
    De unde, dar, la început stînga era neconsiderată şi dizgraţiată, de unde era piatra de împiedicare sau a scandalului, deveni piatra cardinală sau cea din unghi, pe care se întemeie edificiul soţial; şi cu atîta mai mult stînga fu mai onorată de popoli cu cît bărbaţii ei avea a se lupta cu toate nevoile şi dizgraţiile.
    Stînga, de cînd se matoriră şi se lumuinară popolii, începu a fi sinonimă cu libertate, progres, dezinteresare, devotament şi însuşi sacrificiu pentru ale naţiunii; bărbaţii din stînga fură. adesea calificaţi cu denumirile de speranţe,de coloane ale naţiunii.
    Cu numele de coloane sau de stîlpi ai ţărei fură, de la fondarea acestor două domniate, numiţi toţi aceia din boierii ţărelor ce au rezistat în contra arbitrariului şi al domnilor pdmînteni, şi al domnilor fanarioţi, şi al turcilor, şi al armatelor de învaziuni.
    [249] Boierii cei adevăraţi ai ţărei şi-au ales totdauna Iocul din stînga, nu în material, nu prin vorbe, ci în moral şi în fapte.
    Stînga, deşi nu mai avu favoarea domnitorilor, avu însă întotdauna favoarea popolilor geloşi de drepturile şi de libertăţile lor.
    Din acestea, dar, se înţelege că nu locul din stînga de onoarea morală a celor ce îl ocupă, ci faptele lor, daca în adevăr sunt semne de a ocupa dreapta popolului şi stînga guverului.
    Cînd zicem stîngă în zilele noastre, în termenii adevăratei
ştiinţei politice. şi morali, astăzi nu mai înţeIegem un loc, ci o misie, un sunet mare şi luminat, devotat cu totul la interesele naţiunii.
    În ţărele noastre însă se prezintă astăzi un fenomen
cu totul contrariu.
    Vor, spre exemplu, unii să umilească naţia romînă puindu-şi toate puterile de a demonstra că, nu se mai află pînă la unul în 11 milioane de romîni demn de a o guverna şi că principii Europei, ce sunt născuţi în purpură, crescuţi în adularea curtezanilor, oameni ce n-au cunoscut lipsa şi durerea, străini datinelor noastre, fără cunoştinţă în ale ţărei, deprinşi cu nepotismul şi cu favoarea mai mult decît toate stările de oameni? vor, zic, să demonstre, în umilirea naţiunii, că aceştia sunt Mesii destinaţi de a ne face oameni, adică ferici ? vor ca, de unde aceste două ţăre fură atîţia seculi ţărele sau moşia naţiunii, să le facă  apanagiul sau moşia cutăria familie? Aceştia însuşi, ce dau loviture de moarte drepturilor şi demnităţii naţiunii şi libertăţi ei, aceştia, ce vor să-i ia proprietatea ei ca să o dea în mîini străine, aceştia, ce au îngenuncheat patria şi o dau cu capu de pămînt înaintea străinilor, de cari Europa însuşi în al 19-lea secul se dezbate spre a se desface, - aceştia, ipocriţii, în batjocura şi mai mare a naţiunii se înţoală cu numele de liberali, de naţionali, de stînga. 
    Se propune în Adunarea generală ca fostele guverne să dea cuvînt înaintea naţiunii pe cît timp au domnit fără controlul reprezentanţilor ei şi să răspunză înapoi banii publici ce şi-au însuşit arbitrariu şi în contra [250] legilor? cei cari propun şi susţin această propoziţie în adervăr naţională, cei cari, ca să susţie dreptul popolului, uită şi însuşi vocea naturei şi votează spre a supune pe însuşi părinţii lor a cuvînt, aceia sunt consideraţi de retrograzi, de oameni ai trecutului şi ai favorii şi  spre batjocură sunt condamnaţi a trece d-a dreapta guvernului; iar cei cari susţin guvernele trecute spre a nu întoarce publicului averea sa proprie, banii storşi numai din sudoarea popolului, oamenii, zic, ai interesului, ai cabalei şi ai violenţei cutează a se înţola cu numele de avocaţi ai acestui popol – acei trec d-a stînga puterii executive şi d-a dreapta popolului, ca avocaţi ai lui! ! !
    Se încearcă miniştrii se împle Adunarea generală de .
Administratori, foncţionari de depind de guvern, să rumpă adică printr-o majoritate echilibrul între guvern şi popol? Cei cari susţin nişte asemeni cugete şi încercări condamnabili ale Ministerului n-au ruşine d-a se numi liberali, naţionali, stîngă din cap pînă-n picioare, iar cari se luptă ca ădunarea generală să reprezinte în adevăr naţia, să fie compusă numai de oameni ai naţiunii, aceia sunt calificaţi cu numele de retrograzi, antinaţionali, de dreaptă din cap pînă-n picioare!
    Mai voieşte Ministerul, vazînd că n-are majoritate în Cameră, şi cunoscînd că nici moralitatea, nici curagiul nu permite cuiva de a-şi da totdauna votul pa faţa, şi aceasta se încearcă spre a legiui votul pe faţă ca să fie sigur de majoritate, mai vîrtos în timpii noştri, în starea nematură a naţiunii? Cei cari susţin încercările Ministerului se numesc oameni sinceri, bărbaţi de haracter, liberi în simtimentele lor, naţionali, oameni ai stîngei; şi cei cari se luptă a mîntui patria de pericolul cel mare în care ar cădea printr-o asemenea lege, în asemenea timpi şi în asemenea loc, aceia sunt calificali de oameni fără curagiu, de ipocriţi, de antionaţionali, de oameni ai dreptei .
    Nu este astăzi romîn care aspirăa la foncţiuni, care se mlădie după. dictatura ministerelor, care se întoarce după cum bate vîntul, să nu-şi dea numele de patriot devotat, de naţional de liberal şi să nu se [251] îndese în stînga, calificînd pe oamenii cu principe şi cu stăruinţă, pe oamenii dezinteresaţi de oameni ai trecutului (ca şi cînd cu trecutul ar dezonora pe
cineva, ca şi cînd trecutul n-ar fi al Radilor, al Mircilor, al Mihailor..., al celor ce au protestat la 1832, '36, '45 şi '48, ca şi al celor ce au vrut să ucidă oamenii popolului la 1848, după cum au ucis pe Tudor).
    Toate <sunt > pe dos la noi de la un timp încoa. Prin alte ţăre a ajuns, după. împregiurări, ca stînga să ardice şi stindardul revoluţiunii. Un deputat mai deunăzi cuteză în plină adunanţă a răpezi vorba apostrofînd pe cei condamnaţi d-a sta la dreapta şi a-i califica de revoluţionari! Ce a vrut să înţeleagă
cu aceasta? să-i ia adică în rîs pe de o parte, arătînd ceea ce nu sunt, şi să-i stigmatize pe de alta în ochii Europei oficiali ? sau să-i onoare, vrînd a înţelege că dintr-înşii au apărat drepturile patriei şi la 1832, şi la 1836, şi la 1845, şi în Divanul ad-hoc, şi acum în contra încercărilor şi veleităţilor ministerelor succesive? De va fi cea din urmă, atunci, o, fieroşilor corifei din
stînga, o, susţinători ai tutulor încercărilor de arbitrariu, faceţi bine de treceţi la dreapta şi lăsaţi celor ce au apărat şi apără drepturile naţiunii, lădsaţi-le lor Iocul la stînga; treceţi la minister şi lăsaţi locul dizgraţiei acestora pe cari îi calificaţi de revoluţionari; Iăsaţi popolului ce este al popolului, respectaţi starea lui de umilinţă, nu-l degradaţi mai jos şi decît fiarele,
aducîndu-l în stare de a-şi batjocori şi persecuta el însuşi pe adevăraţii săi apărători, pe adevăraţii săi avocaţi şi de a se arunca ca orb în braţele celor ce pe toate zilele îl vînd şi-l aduc la cea mai după, urmă scăpătare şi materială, şi morală; cel puţin nu vă batjocoriţi pe sine dîndu-vă nume la care niciodată
n-aţi aspirat.
    Nu ştiu de ce să mă mir mai mult: de ipocrizia celor ce speculă ca nişte laoplani popolul, sau de nelogica or neconsecinţa maselor? Mai este inimă sau ruşine în cei ce speculă popolul? mai este simţ în acest popol ce se lasă a se amăgi astfel ?
    De cîte ori văd şi aud pe aceşti oameni cu projecte mari şi cu mijloace foarte mici, căror Ie plac comodi-tatea*[252] şi aspiră la foncţiuni nalte fără nici un serviţiu trecut, fără nici o experienţă, fără nici un sacrificiu, curtezani ai puterii din dreapta, că vor să treacă de avocaţi, de apărători ai popolului şi să pretinză a fi ei liberali, ei progresişti, ei independenţi, ei să forme stînga, mi-aduc aminte de expresia mea veche de acum
treizeci de ani, cînd ziceam: Vezi, asta va să zică slava chilipir!
    Mi-aduc aminte de versurile cîntăreţului lui Tîndală şi Păcală:
    
     Glorie de pe saltea
     Cu ciubuc şi cu cafea!
     Mă-nnebunesc după tine,
     Ce eşti şi cum se cuvine:
     Fără pic de osteneală
     Ai şi bani, şi procopseală.

    Îmi mai aduc aminte de o istorioară ce am a vă spune, cititori, şi despre care vă rog a-mi da voie a v-o nara în limbagiul personagiului despre care vă, voi vorbi, sau în limbagiul acelei epohe.
    Generaţia în vigoare pe la 1830 era mai toată. Elevă a şcoalelor grece, şi cine n-apucase prin acele şcoale trecuse însă cata praxin prin şcoala fanariotă şi prin urmare, se servea cu terminii ei, cu limbagiul ei, adică cu jargonul ei greco - turc.
    Într-o zi veni la mine unul din foştii mei condiscepoli de prin vreo două-trei clasi elenice. Acesta ştia cîteva greceşti ştia însă şi mai bine ale chiverniselelor din regimul de pe atunci, ce nu era aşa nici de impertinent, nici de rafinat, nici de pretenţioşi ca regimul zişilor libertanţi.
    - Musiu Heliade, - îmi zise (eu eram musiu şi el era cocon) - cunoşti dumneata mythistoria (romanţul, vrea să zică) numită Aristomenis ke Gorgò?
    -.O cunosc.
    - Ştii ce m-am gîndit, frăţioare ?
    [253] - M-am gîndit, afendimusr, s-o metafrasesc (s-o traducă) pe limba noastră proastă vorbitoare.
    - Însă care este limba cea neproastă şi nevorbitoare
?
    -Hi! zău, şi dumneata! tot aşa te-am pomenit: să întrebi pe om cîte alea toate.
    Întreb, vezi bine; pentru că. întrebînd mai află omul cîte nu ştie; şi eu unul, zău, nu ştiu care este limba noastră cea neproastă şi nevorbitoare.
    - Vezi că m-am învăţat de Ia eleneşte să zic:  
    - Acum am priceput unde ne aflăm, cu toate că n-am cam priceput bine ce vrei să zici.
    - Iaca, m-am gîndit să metafrasesc pe  
nepte.
    - A ! acum am priceput foarte bine.
    - Da' ştii de ce m-am gîndit s-o metafrases?
    - Ba, vezi, asta n-o ştiu.
    - M-am gîndit, nenişorule, că hem numele nemuritor mi-l fac, hem maicii noastre de obgte patrii slujesc, hem poate că ctipisesc şi vreo mie de galbeni. De colea e, frăţioare !
    - Apoi ce mai stai ? Eu mă mir de ce n-ai metafrasit-o -pînă
acum. Auzi colea! o mie de galbeni! apoi şi maica noastră. de obşte patrie slujită, apoi şi numele nemuritor ! Aceste sunt trei lucruri foarte lînsemnătoare.
    - Un lucru numai te rog, - îmi mai adaose fiitorul autor şi servitor al patriei - să mă mai ajuţ şi d-ta, să, mă. mai diorthoseti pe ici şi colo.
    - Bucuros ! - îi zisei eu.
	S-a dus omul, promiţîndu-mi că a să metafrasească pe Aristomene;şi Gorgò şi de cîte ori mă vedea pe drum sau în vreo casă, mă. saluta foarte afabil şi semnificativ;se credea omul deja şi autor şi, pentru că îi promisesem de a-l mai diorthosi (corege), semăna [254] că parcă mă, ăi îndatorasem de a-i fi scutelnic sau posluşnic, după drepturile chilipirgiilor de pe. atunci şi, prin urmare, că m-ar fi şi luat subt protecţia sa de a nu mă lăsa să rămîi în tina ocupaţiunilor pămînteşti cînd va zbura el la nemurire. Cîteodată, strîngîndu-mă de mînă, îmi zicea cu un aer foarte protector:
    - Autor la autor dă bună ziua !
    A murit bietul omil, Dumnezeu să-l ierte ! şi pînă, la ora morţii sale nu s-apucase încă a începe metafrasirea lui Aristomene şi Gorgò 
    De cîte ori văz şi auz pe liberalii notri stîngaşi, pe aceşti profanatori ai libertălii şi ai naţiunii, şi le citesc jargonul sau gîscănăria plină de galicismi, mi-aduc aminte de răposatul metafrasitor în imaginaţie al lui Aristomene şi Gorgò. Hem numele nemuritor şi-l fac, hem nici un sacrificiu nu depun, hem alţii îşi depun obolul pe altarul patriei (şi patria sunt dumnealor),
hem patriei slujesc cu sudorile altuia, hem poate să ctipisească şi vreun minister - de colea e, frăţioare !
    Apoi findcă patriei n-au slujit (decît au de gînd să-i slujeasă), îi vezi pe unii numai trăsnete şi plesnete cu toţii, considerînd toată lumea ca o ţărînă din înălţimea nemuririi patriotice; iar pe alţii, pentru că le-am dres adesea şi stilul, şi limba, pentru că le-am dat şi timpul, ce singur m-a nutrit totdauna, implîndu-le coloanele gazetelor prin articolele mele proprii, - îi vezi că şi-au luat un aer de domnitori către tributari,
ur aer de protectori, că adică au binevoit să-şi înmulţească abonaţ onorîndu-mi scrierile şi dîndu-le cîte un loc la soare în preţioasele d-lor ziare subliniate.
    Iată-văd, romîni, stînga; luaţi-i unul cîte unul şi nu veţi afla excepţiuni nici unul la sută. Din cap pînă-n picioare vedeţi
pe metafrasitorul lui Aristomene şi Gorgò cu diferinîţă numai că acel răposat a trăit şi n-a făcut nimica, iar ambidextrii noştrii de stîngaşi vă făcură mai mult decît nimic - vă. aduseră, în starea
în care sunteti 
    [255] Şi fiindcă este vorba de comparaţie, nici jargonul
Metafrasitorului lui Aristomene şi Gorgò nu le lipseşte, nici de chilipiruri nu se feresc, nici mai jos decît autori şi martiri nu rămîn, deşi înjură şi  batjocoresc pe adevăraţii martiri de pe placul ghilotinei;cînd carneficele face a le svola capul, martirii voştri cu patentă le mai dă şi cu picioru; cînd Curierul romîn de a doua oară căzu sus ţinînd limba naţiunii, drepturile şi 
credinţlele ei, martirii voştri martirizatori, o, romîni, aplaudiră mîna carneficelui.'
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[256]  ANECDOT



	Romînii cei nesubliniaţi, adică cei neînsemnaţi, cei fără pene în căciulă sau fără clopoţei la tichie, romînii adevăraţi voi să zic, spun că vătaful peste toţi găsilaşii a murit odată; căci mor şi vătafii, cu toată vătăşia lor şi cu toate injurele şi vociferaţiunile lor, şi cu tot pilul lor sfîrcuit cu plumb, şi cu toate pietrele lor din buzunar, şi cu toate pletele lor lăieţi, şi cu toţi ochii loe cei boboşaţi; a murit vătaful – acolo să-i fie umbrele! - şi vătăşoaia, demna sa consoarte, după datine petrecîndu-l la groapă, spre a-i face onorurile cuvenite, se smulgea şi se bătea cu pumnii în piept, bocindu-se şi cîntîndu-i calităţile şi descriidu-i averile mateirali şi morali.
	-Aoleo! aoleo! Că mult mai era dibaci, că n-apuca să pice şi el pe loc găsea! că-mi lua o cizmă de la un cizmar şi alta de la altul, şi-mi era totdauna încălţat! Aoleo, că mult mi-l mai pizmuia şi nu mi0l mai lăsa în pace hoţii de păgubaşi! Aoleo, că mult mai era chipeş şi mult îi mai şedea bine cu cizme rrooşiii!
	-Dar ce, îşi făcuse? - o întrebă una din vecinele sale, ce o consola.
	-Ba nu-şi făcuseee, dar aveaaa de gînd să-şi facăăă!  Astfel poate vedea şi auzi cineva pe toţi consorţii martirilor şi poeţilor şi patrioţilor şi liberalilor şi naţionalilor şi ambidextrilor noştri de stîngaşi: unul pa altul se cîntă, unul pe altul se boceşte încă de vii; unul altuia îşi dau talente şi calităţi ce niciodată nu le-au avut, îşi atribuiesc fapte ce nu le-au făcut, dar aveau e gînd să le facă.









[257]  THE  PUFF



	Şcoala sarsailească, şcoala demonică şi infernală de subt direcţiunea lui Nichipercea ş-a patrioţilor improvizaţi, şcoala de sînge şi de flacări, şcoala destructoare a porprietăţii, a familiei, a religiunei şi prin urmare, a societăţii întregi se măreşte din cînd în cînd cu cîte un pui de vipere, cu cîte o lepră a societăţii, cu cîte un desfrînat d meserie, cu cîte unul din acei demoni pierduţi ai mizeriei. Un biet lipscănaş, idiot, imbecil pînă la stupiditate, ignorant pînă în estreme, îşi lăsă cotul şi îi veni în minte a se face autor; şcoala sarsailească era gata a-l priimi în sînul ei. Nichipercea îl luă pe aripile sale cele necurate şi-l purtă prin regiunile lui murdare şi mizerabile. El deveni şi poet şi începu a vorbi, în numele unui frumos rîu, spre a prostitua cel mai frumos nume cu cea mai trivială pană; poeziile sale se întitulară Vocea Arg. Un romîn subtliniat îl urcă la cer prin critica sa; bietul lipscan înnebuni. Astăzi este mare patriot, mare poet, maree literat; nici mai mult nici mai puţin aspiră la vreun ministeriu; şi apoi, de! Să nu te pui subt protecţia lui Nichipercea şi a romînilor subtliniaţi! Lipacănaşul acesta, ca să nu rămîie nimic neatacat, dupe de începu cu capul bisericei, cu miniştrii, cu capii curţilor, cu toţi oamenii oneşti, veni şi la redactorul Secolului şi-l gratifică cu o satiră. Sîc... îi făcură pe piele! O, pungaşilor şi vagabonţilor, dar cine nu vă cunoaşte astăzi pe voi, fii.[258] ai pieirei şi ai destrucţiunei, cine nu vă ştie mişeliele? Socotiţi voi că mai e vreun om care să se turbure de imfamele voastre pamflete? Dar cel puţin dacă vă lăsaţi cotul, dacă vă e ruşine să nu fiţi scrişi pa condica spionolir la poliţie, dacă v-a venit ideea să vă faceţi nume nemuritor, de ce, cel puţin nu vă învăţaţi limba măcar, nevoiaşilor, ca să nu rîză lumea mai mult de voi decît de aceia pe care voiţi să-i satirizaţi? Peste puţin încă, demoni ai pieirei, vă veţi înmormînta voi înşivă în furtuna de corupţiune şi moarte ce socotiţi că pregătiţi altora.








































[259]  „DÎMBOVIŢA”  DE  PLÎNS



	-Cetit-aţi Dîmboviţa? - întreba mai alaltăieri un june pe altul, care contempla pe o a treia persoană cu o figură meschină, cu o statură disformă cu nişte picioare tăfoloage.
	-Iacă, iacă Dîmboviţa cea murdară, cea gunoioasă,cea neruşinată – mai strigă şi altă lume din altă parte, aţintînd aceeaşi persoană trecătoare.
	-N-am cetit Dîmboviţa – răspunse junele întrebat; atîta mi-ar trebui acum, să-mi pierz timpul şi cu frazele pedante, ignorante, stupide, şi peste aceasta pretenţioase, ale unei foi care de vreo două luni încoaci plînge morţii şi papaponisiţii de ministere şi voieşte, sărmana, aşa pitică şi dezmăţată cum e, să se ţie şi ea în rîndul foilor, cum am zice, si el şn rîndul oamenilor.
	-De unde mai iaşi şi astă Dîmboviţă aşă de procopsită frăţioare? - răspunse calălalt june. Parisul ăsta face minuni: este destul să se ducă cineva să-l miroasă să se preîmble pe bulevarde, prin cîteva grădini publice, este destul un om dus să înveţe, să-l vezi şi să-l întîlneşti pretutindeni, să incomodeze pa toată lumea mearsă chiar ca să petreacă, fără a se mai putea scăpa de dînsu, şi omul acesta să zică că învaţă, şi cînd se întoarce în ţară să aibă în capul lui toate ştiinţele universului acestuia, să se crează a fi o a doilea Miverva ieşită din căpăţîna păgînului de [260] Joie, din dizgraţie însă toată dezarmată, sau, mai bine, armată à la Don Quichotte. Dacă un amic îl întreabă ce a învăţat în Paris, el îţi răspunde: ”Am studiat pe Don Quichutte”. Dacă Eforia, căria îi cerşaşte subvenţie, îi cere certificate despre ce face, el n-are de a-i timite decît biletele de intrare de la Mabil şi Chateaux des fleurs, unde-şi face obicinuit studiile şi două – trei piese de versuri descălîmbate, oloage, lipsite de inimă, de imaginaţiune, de eleganţă şi chiar de cadenţă, pe care şi le tratează singur de cap – d – opere. Aceste stupide producţiunui ale unui spirit scandalos a făcut pe omul nostru atît de arogant, încît atacă toate lucrurile, pînă şi pe cele mai sacre; în alte cuvinte, dă cu barda în Dumnezeu, după zicătoarea romînului.
	Cei ca vorbeau astfel nu cetiseră Dîmboviţa; Seculul însă este ursit, vrînd – nevrînd, sa o citească, şi aceasta într-adevăr este cea mai mare pedeapsă ce pot inimicii săi a-I impune. Of, greu este de a duce cineva foile şi cărţile uşurele în spinare! ! ! şi aceasta e mai mult decît ocna tuturor redacţiunilor.
	În no. 70, Dîmboviţa răspunde Seculului la un articol prin care zice că  această foaie ar fi atacat-o ar fi înjurat-o. Lumea poate vedea articolul din Seculul, poate vedea şi pe al Dîmboviţei, în care se observă espresiunile de plicticos, cotoi, a înebunit, neruşnat şi altele, sipoate înţelegecaredin ambele foi înjură. Poate înţelege asemenea ce este această decentă Dîmboviţă, care se plînge de licenţa presie şi care a luat steagul tivialităţilor în mînă; precum mai deunăzi stăpînul său se plîngea în contra anarhiei, cînd dînsul este marele haram – başa al tutulor acelora ce voiesc să ducă ţara pe drumul pieirei. Dîmboviţa zice Seculului că înjură, căcalomnie, fiindcă nu-I vine bine să zică că demască, că spune lumei cine este dînsa; aceasta o probă însuşi prin supărarea ce arată pentru cele ce i se impută. Nici o foaie, nici un individ nu se atacă de lucruri care nu o privesc; poate împuta Dîmboviţa cît îi va plăcea Seculului că este al Regulamentului şi al boierilor, nu-l va vedea niciodată înfuriat de aceasta, căci faptele vor fi totdeuna de faţă şi timpul va dezveli [261] toate şi va arăta lumei adevărul. De ce Dîmboviţa, dacă nu se ştie cu musca pe căciulă, se înfuriază de cele ce i se zic, şi dacă are vreun cuvînt de apărare de ce nu-l face cunoscut lumei în loc să injure cum a învăţat pe la uşile caselor boiereşti pe unde a crescut?
	Dîmboviţa zice că nu voieşte să ne facă onoareaa discuta cu noi; asta va să zică a se cocoţa, asta înălţime pînă la cucuiata! O, cîtă neruşinare pe dînsa ! apoi nu este Secolul care i-a declarat mai întîi că nu e reciprocitate de stimă între ambele foi şi că, prin urmare, nu poate fi discuţiune între ele? Secolul nu s-a scoborît niciodată a discuta cu aceată foaie pe tărîmul ei de mocirlă, el a despreţuit-o, aceasta nu a fost discuţiune. La rîndul nostru îi mai zicem, dar, că pînă cînd Dîmboviţa nu va abandona ideile viclene şi neideate, sofistice şi imfame susţine, pînă cînd nu va proba prinacte că a ieşit da la stăpînii cei drăceşti la care servă, pînă cînd nu va învăţa carte să ştie a despărţi cel puţin adjectivul ale din prepoziţia a şi pronumele le, precum le confundă în coloanele sale, Secolul nu se va scoborî să discute cu acastă foaie; el o va dispreţia numai cum merită orce treanţă, orce lepădătură.
	Secolul mai declară inca o dată că voieşte să conserve limba, drepturile şi religiunea părinţilor săi, de care Dîmboviţa îi face o crimă, fiindcă Secolul e roman şi întîia vorbă ce a răsunat la urechile sale a fost vorba romînească. […] Ar face bine Dîmboviţa să-şi transmute mrejile sale şi ideile cele înalte în pămîntul de unde a ieşit şi să lase biata Ţară Romînească, care nu-I poate înţelege scopurile cele înalte şi pe care să o ferească Dumnezeu d-a intra în drumurile de progres ce-I recomandă a urma.
	Proverbul zice: „Nu e necaz cuiva cînd se arde de o zeamă mai bună, necazul este cînd te arde o zeamă de  fasole”. Mai adăogaţi acum să se arză cineva şi în Dîmboviţa ce dezgustător lucru ar .fi!
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[262]  APROPOSITO  DE  D.  SARSAILĂ



    Cititorii noştri şi-aduc aminte de vechea lor cunoştinţă  de pe la 1838: de domnul Sarsailă autorul, voi să zic cu ochelarii lui pe nas, cu Dulcineea dumnealui, cu sabia şi cu pistoalele sale sfidînd oamenii la duel, să Ie verse. sîngele daca avea păcatele să nu le placă producţiunile geniului dumisale.
    Şi-aduc aminte de d. Sarsailă cînd călare  pe cîte un
scaun de lemn zburînd ca de pe Pegas, cu părul vîlvoi, Ia
nemurire, cînd descinzînd din înălţimea Eliconului păgîn spre a îngenuchea şi a-ş depune versurile Ia picioarele Dulcineei sale, cînd clocind pe vîrful caselor şi movilelor cîte un on din care avea să ciocnească vreun bidiviu, - atunci să-l fi văzut cineva, că nimeni nu se mai putea apropia de el. Apoi cînd mendicînd, ca însuşi Omer, prenumeraţie la operele sale, cînd
cerînd or punga, or viaţa, cu pistolul în pieptul profanilor de neprocopsiţi ce nu avea gust de operele dl-lui.
    Şi-aduc aminte de d. Sarsailfl cititorii noştri; insă.
orne era acel domn Sarsailă? Petru? Parvel? Stan? Coman? Ferească Dumnezeu! Nimeni anume şi întreg, şi toţi iar, noi romînii împreună, contribuiam, care mai mult, care mai puţin, spre a forma acest personagiu ideal, şi colectiv.
    Domnul Sarsailă e un tip, o figură, ca Don Chiciotte al lui Cenrvantes, că Tartuf, ca Arpagon ai lui Molière, ca Demos al lui Aristofane. D. Sarsailă este incarnaţia [263] tutulor calităţilor ce disting pe dd.autori şi politici ai noştri. De face drama, e unul; de face elegie or satiră, e asemenea altul; fiecare, uitîndu-se ca într-un specol (oglindă) în d. Sarasilă, îşi vede chipul, îşi aduce aminte de nebuniile şi de vanităţile şi de păcatele juneţei sale.
    Însă de la 1838 pîna la 1860 sunt vreo 22 de ani. Cîte evenimente de atunci pînă acum! cîte n-a mai învăţat d. Sarsailă?! cîte roluri n-a mai jucat?! El e revoluţia împeliţată, el – Romînia în carne şi în oase, el – martir viu – viuleţ, el - politic nare, el – furul şi pocitorul baladelor populare, el – senior cudominiuri şi servi pe dominiurile sale senioriale, el- liberator ai servilor de pe dominiurile sinioriei sale, nici mai mult nici mai puţin, tîrtanul, decît sinior feodal. El e democraţia, el  - socialismul incarnat, el – geniul cu ochii de broscoi; el – arheologul seculului; de el se tem monarhiele şi îi ard sau îi spînzură portretul în efigie; el – cavalerul errant, şi-şi caută în toate părţile un scutier. Domnul Domnul Sarsailă colectiv nu se astîmpără pînă nu vam ajunge la putere. Dealul Mitropoliei, ciomagul, pistolul, stiletul, veninul, calomnia, cabala, comedia faimosului..., jurnalistica cînd ceaincendiară, cînd cea mai turbată, cînd cea mai sordidă şi îngălată. El e totul, elare patentă de zavergiu de la curţi mari şi potente, şi însuşi de la societăţi ce nu sunt nici mai mult nici mai pun decît medicale. El armat cu baiere şi carmeni de la iezuiţi. În lipsa lui din ţară, cîte n-a suferit, cîte roluri n-a jucat, pe la cîte închisori n-a fost! şi tot pentru patrie, tot pentru libertate; azi se face Figaro, mQine- Don Pascale, piomîine – Dulcamara, cavaler de industrie, scamator: foc scoate pe ochi, ace şi cordele pe nas. Tîrgoviştea tremură de el, să nu ise dea foc. Piteştii se crucesc, Craiova credulăsie în pericolul d-a-l alege de meimandar şi preparator al unuiviitor cum nu s-a mai auzit.
    Domnuluisarsailă azi îi e urîtă tirenia, mîine are trebuinţă deun împărat; azi e cudemocraţii, mîinecu poleaciice vor să anexe Romînia la Polonia; azi agent alunei puteri, mîine al alteia.
    Cîţi oameni n-au mai murit de la 1838 incoa?! Cîţi nu vor mai muri ?! generaţiunile se vor succede, şi d. Sarsailă rămîne etern ca Don Chiciotte, ca Tartuf, ca toate figurele poetice şi fictive, şi tot înaintează (că e progresist) şi în vanitate, şi în astuţie, şi în cabale, şi în trădări, şi însuşi în crime, şi tot om onest este dumnealui, tot cu dinlţi de onoare se ţine; tot patriot
şi naţionalist mare, tot poet şi autor; el e ziarul, el e luminarul, el e luceafărul Romîniei. Între d. Sarsailă colectiv şi ceilalti romîni este un haos, pentru că el poartă pe cap aureola candoarei verginelor cereşti, şi în mînă ţine stîlparea martirilor. Nimeni nu e d-lui asemenea decit cumetrii şi complicii d-lui; el este toţi
şi toţi sunt el întreg-întreguleţ.
    D. Sarsailă vine în ţară ca Peneş împărat, mai mult decît Figaro pe scenă în triumful său de mulţumire.
    Reproducem versurile lui Figaro publicate în Curierul romîn, anul 1837, ceva însă mai împlinite, pentru că şi d. Sarsailă s-a mai împlinit, a ajuns autor, a, înălţat proza, a ajuns om mare.
                  
                     FIGARO Şi DON PASCALE
                     
                     Loc la martirul,
                     Loc la eroul
                     Şi la poetul!
                     A! ce mai viaţă!
                     Ce mai plăcere
                     Pentru un geniu
                     Ca ale noastre !
                     Bravo şi mie !
                     Bravo şi ţie!
                     Bravo, bravissimo,
                     Fortunatissimo
                     În adevăr!
                     
                     Loc la martirul
                     Şi la poetul,
                     Autor mare
                     Al Romîniei;
                     Politic mare,
                     Arhipolitic,
                     Arheologic,
                     Mineralogic !
                     Diamantissim !
                     Arhiistoric,
                     Arhifilosof !
                     Ontologia,
                     Ortografia,
                     Cosmologia
                     Şi poezia,
                     Zoologia,
                     Democraţia
                     Şi monarhia,
                     Toată botanica,
                     Toată himia,
                     Toată retorica,
                     Astronomia,
                     Le am pe degit
                     Ca nimeni altul.
                     
                     Alţii învaţă,
                     Se pun cu pieptul
                     Şi îşi bat capul;
                     Noi procopseala
                     Avem din fire,
                     Cu ea ne naştem.
                     Scrisul, citirea
                     Ne cam încurcă;
                     Iar minte, geniu? ...
                     Noi suntem mintea,
                     Noi suntem geniu!
                     Ducă-se naibii
                     Clasuri, examen!
                     Naibii diplome
                     Şi atestate!
                     Trăiască - amicii,
                     Frăţia-ntreagă,
                     Că te înalţă
                     Pînă laceruri.
                     Eu şi ai noştri,
                     Suntem ce suntem:
                     Noi – Romînia,
                     Noi – libertatea,
                     Noi - poezia,
                     Umanitatea!
                     
                     Baţi cu piciorul,
                     Şi legioane
                     De draci, de îngeri
                     Ies înainte-ţi;
                     Şi scîrţa, scîrţa!
                     Broşuri, volume,
                     Foi zburătoare – 
                     Ştiinţa lumii – 
                     Împlu cetatea
                     Şi ţara întreagă,
                     De la colibă 
                     Pîn’la palat.
                     A! bravo mie!
                     Bravo şi ţie,
                     Buni fraţi de cruce!
                     Orest, Pilade
                     Seduce naiba
                     Pe lîngă-a noastră
                     Frăţie strînsă.
                     
                     	A! ce mai viaţă,
                     Ce mai plăcere
                     Pentru-un politic
                     De calitate!
                     Loc la martirul,
                     Tunet şi trăsnet,
                     Că vă ia dracul
                     Pînă la unul!
                     Ţara mi-e-n mînă
                     Şi cască gura
                     La a  mea voce
                     Şi l-al meu geniu
                     Cu ochi de Argus,
                     Ochi de arhanghel
                     Cu ochelarii
                     Călări pe nas,
                     Ca poezia 
                     Peste Pagas
                     Loc Ia poetul
                     Creat de sine,
                     Lot, la martirul,
                     L-arhipoetuI
                     Şi poetissim,
                     L-arhimartirul
                     Şi martirissim
                     Viu-viuleţ!
                     
                     Sune trombeta,
                     Tromba marină,
                     Fulger şi trăsnet!
                     S-auză ţara,
                     S-auză viii, 
                     S-auză morţii,
                     Săa-şi plece capul
                     Omer, Virgiliu, 
                     Pindar şi Dante,
                     Tasso or Schiller,
                     Milton, Byron,
                     Şi  Machiavelli 
                     Şi Taleirande 
                     Jos la pămînt!
                     A! bravo mie,
                     Bravo şi ţie,
                     Frate de cruce! 
                     Şi eu sunt mare,
                     Şi tu eşti mare,
                     Bravo, bravissimo,
                     Fortunatissimo!
                     În adevăr!
                     Că ţara toată
                     Mă recunoaşte 
                     D-al său politic,
                     Angel custode,
                     [268] Zeu tutelar:
                     Marele martir
                     Şi poetissim,
                     Marele martir
                     Şi martirissim
                     Viu-viuleţ!
                     Bravo, bravissimo,
                     Fino, finissimo,
                     În adevăr!
                     Satira astăzi,
                     Mîine ciomagul,
                     Poimîine spada!
                     Palme la dreapta,
                     Palme la stînga,
                     Paf la o parte,
                     Plici d-astălaltă!
                     Martiru-n sus,
                     Martiru-n jos:
                     Unde mi-l cauţi
                     Mi-l şi găseşti:
                     Azi cu-mpăraţii,
                     Mîine cu gloata;
                     Azi democratic,
                     Mîine monarhic,
                     Cu demagogii
                     Or cu tiranii
                     La noi e una:
                     Unul cu altul
                     Se-nţeleg foarte,
                     Fac la minuni.
                     
                     Ş-apoi? ... Ş-apoi? ...
                     A! Bravo mie!
                     Bravo şi ţie!
                     Şi eu sunt mare,
                     Şi tu eşti tare!
                     Noi, noi Ia toate,
                     Unde ne cauţi
                     Ne şi găseşti:
                     Noi facem totul.
                     [269] Bravo, bravissimo !
                     Fino, finissimo !
                     Saarsaailissimo ! ! !
                     În adevăr!
                  
    Acesta este d. Sarsailă, o dată pentru totdauna, ca să ştie toţi că nu e vreo aluzie anume la persoana cuiva în parte şi că este un specol în care oricine se va putea vedea, cît va ajunge de a nu-şi mai cunoaşte lungul nasului. D. Sarsailă era odată numai autor; acum e de toate, şi prin toate ajunge la toate. Prin
autorlîc ajunge la chiveraiseală, prin chiverniseală la autorlîc, şi înalţă proza romînească (după mărturia unui călindărel istoric) ; şi apoi, ca autor, poate deveni legiuitor, reformator, cum să joace pe degit şi să turbure ţări întregi cu anii, mai vîrtos dacă ţările vor fi locuite de oameni creduli (ca să nu zicem de cască.-gură). Publicist, deputat, jurnalist nebotezat sau fără nume;şi din înălţător de proză ajunge Ia coborîtor de poezie; de la jurnalist nebotezat, din diblar odorogitor, din
plagiar rîmător ajunge şi pînă Ia putere; şi atunci vai de lume, de îi va zice cineva că nu ştie să scrie bietul logofeţ, se supără, vezi bine; şi de nu credeţi, auziţi versurile unuia din vechii noştri poeţi:
Chelului cînd îi zici chel,
Biet, se supără şi el;
Dar ţie, om de nimic,
Cînd ţi-or zice cum îţi zic,
Adică logofeţ,
Nu te superi ca un chel?

    Pe la 1838, Curierul de ambe sexe, acel Curier ermafrodit după expresia altora, - deşi cam pişcătoare, însă foarte ingenioasă şi candidă (căci pe atunci avea scriitorii ruşine sau candoare), - Curierul de ambe seze între altele descria şi caracterul d-lui Sarsailă, plăcerile lui, umorile lui, harţagurile lui, lui, generozităţile lui; şi iată cum îl descria:
    „Domnul Sarsailă, după cum aţi văzut, e mai mulţumit să-i zici orice, priimeşte cu răceală şi cu [270] generozitate orice ocară, orice ponos; de dibla dumnealui, însă, să nu cumva să, te atingi, că se face foc.
    „Hei, mă rog! - strigă înfuriat d. Sarsailă; pînă, aci şi mai mult nu te întinde: zi că sunt încelător, cearlatan derbedeu, malonest, păgubitor societăţii; atinge-te de rudele mele, de părinţii mei, de lege, de patrie, de mine însuşi în cele dupe urmă, că iţi dau voie, ştiu de glumă; dar... de dibla mea să nu te atingi, că mă fac drac şi răzbunarea-mi este neadormită: nici în mormînt nu se mai împacă!...”
    Nu credea, poate, nimeni pe atunci pe bietul Curier; vedeţi însă, cititorii mei, că în fine, deşi cam tîrziu, însă i-a ieşit dreptatea şi însuşi după 22 de ani?
    Facă-se cineva de dinadins Sarsailă şi zică d-lui Sarsailă cîte duce Dirnboviţa a şi Dunărea şi marea: că e jidan că pe tată-său l-au spînzurat pentre calpazanlîc, că pe tată-său l-au pus în fiare pentru că tundea galbenii vistieriei; spuie-i curat în ochi că e cocoşat sau chel, spuie-i curat în ochi că e Mefistofeles, puie-l în spînzurătoare cu frate-său de crurce împreună, că nu se supără. De dibla lui însă să nu se atingă nimeni, căci se face mai rău decît dracul.
    Cît îi v-a zice cineva că nu ştie să scrie, o, pînă aci! Epoca noastră, zilele noastre sunt, de acelea de care dau toate pe faţă, şi aderărul, şi minciunea. Văzuăţi că a ieşit dreptatea Curierului de ambe sexe? Toate a suferit d. Sarsailă numai de logofeţia dumnealui, numai de limba d-lui cît a cutezat a se atinge cineva, a arătat cît este de capabil să facă în plină constituţie. De văi mai cere inima, mai atingeţi-vă buni romîni,
de dibla d-lui Sarsailă.
    Eu unul m-am învăţat minte, şi îl las în rîsul copiilor de prin şcoale.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[271]  [FILOSOFUL  ŞI  TEOLOGUL  ABSOLUT]


    Vorbind de profesori, cu durere am văzut şi văz încă că cei mai vechi şi încercaţi, cei mai instruiţi şi competenţi, cei mai zelatori unii au fost depărtaţi, alţii şianaţi fi paralizaţi astfel cum să-i aducă la nevoie spre a-şi da demisia şi cum şti le ia locul nişte venetici necunoscuţi, - între cari din sistemă.e preferit oricine va fi popă unit de peste Carpaţi, străvestit în surtuc, şi - cum despre religie să se propage uniaţia; şi despre instrucţie sau ştiinţă vom scoate pe un filosof şi teolog absolut ,de mostră, ca să ştim ce fel de marfă ni se importă cu atîtea spese şi din toptan, fără concurs.
    Din aceşti profesori numiţi din toptan sau fără concurs fu trimis, la unul din institutele publice unul ca profesor de geografie şi de geometrie. (De va fi necesitate, vom spune şi la care institut.)
    În primul său debut, sau în prima sa lecite, profesorul
numit ex abrupto, în loc de a da, spre exemplu, definiţia geografiei, în loc de a orienta pe copii pe hartele geografice sau alte asemenea, cum se aşeză pe catedră şi după o meditaţie oarecare, rupse tăcerea întrebînd pe şcolari şi arătînd cu degetul la hartele ce era pe părete:
    - No, ia să-mi spuneţi, unde e Marea Roşie?
    - Nu ştim - răspunseră în fine şcolarii, după ce se uitară mult şi la harte, şi la profesor, şi între sine.
    [272] - No, ci cătaţi-o - adaose profesorul cam serios.
    - Nu ştim unde s-o căutăm.
    - No, dar asta! ci acolo pe harte s-o cătaţi.
    - Nu ştim pe care. Arată-ne-o domnia-ta, domnule
profesor.
    - Căz eu nu m-am preparatu-m-am pînă acum.
    Şcolarii era cam mari şi deprinşi de cîţiva ani tot cu profesori cari s-au fost preparat de cînd au fost copii. Şcolarii, dar, începură a rîde. Anecdota şi rîsul acesta se auzi pină la d. directorul acelui institut, care se văzu nevoit a întreba pe profesorul nepreparat:
    - Adevărat este, domnule, că d-ta astfel ţi-ai început lecţia de geografie?
    - Da' că ce să ascunz, domnule direptore, căz aşa este. Eu n-am învăţat geografia. Eu am ieşit din şcoale numai filosof şi teolog absolut.
    - Daca eşti numai filosof şi teolog absolut, se înţelege că nici geometria n-o ştii ?
    - Căz nici aia.
    - Cum a să faci dar cu geometria ?
    - Căz aia le-oi da-o s-o înveţe pe dinafară...
    D. directorul rămase pe gînduri şi nu ştia ce să presupuie
despre numirea unui astfel de om necercetat:
,,Ce calităţi ascunse va fi avînd? - işi zicea în sine directorul; ce recomandaţiuni are? cine îl protege ?...Nu cumva va fi unit... Să-l întrebăm pe departe."
    - Rîd tare de d-ta copiii, domnule filosof şi teolog absolut.
    - Căz nu-ş' ce au de tot rîd aşa ca proştii.
    - Vor fi aflat poate că eşti unit.
    - Nu ştiu de unde vor fi aflt, că eu nu le-am spusu-le-am.
    ,,Am înleles acum protecţiunile de unde vin", îşi zise directorul în sine.
    Mai tîrziu voi a se încredinţa cît este de absolut în filosofie şi teologie geograful şi geometrul nepreparat. La prînz, într-o zi, d. directorul avea un oaspe care este deja cunoscut de glumele sale, mai vîrtos cînd prin sarea sa satirică loveşte jargoanele şi manierele preţioşilor şi preţioaselor ridicole.
    [273] - Domnule filosof şi teolog, - zise directorul -
am onoare a-ţi recomanda pe d. I., care, deşi este
militar, însă e tare şi profund în filosofie.
    - Îmi pare bine, onorate doamne, şi am şi eu a mă recomandălui. Dar unde a studiat domnul filosofia?
    - Aci, răspunse recomandatul - în Bucureşti, şi apoi m-am dus şi prin Franţa şi Englitera. Filosofia este ştiinţ mea de predilecţie. Ştie domnul englezeşte?
    - Ba aia nu ştiu, zău, onorate doamne.
    - Îmi pare rău, căci ţi-aş fi comunicat cîte am scris despre filosofie în limba englezească. Aş vrea să ştiu, daca nu-ţi este cu supărare cum cugeţi şi cum explici domnia-ta simţirea? Ai bunătate să-mi spui; şi apoi iţi voi spune şi eu părerile mele, care poate să ţi se pară stranie, căci eu am refundat cu totul filosofia.
    Filosoful absolut începu a raţiona zicînd:
    - Simţirea, dragă domnule, se împarte în cinci simţiri...
    - Foarte bine, de minune! ai vrut însă să zici simţuri? 
    - Căz aia e totuna.
    - Foarte bine, foarte bine; mă bucur căd am dat de un bărbat liber în expresiunile sale, ce nu se ţine de şcoala veche.
    - Hei, că aia e ca şi cînd s-ar ţinea orbul de gard!
    - Foarte bine, foarte bine; asemdnarea e de minune!
    Mai vorbi filosoful absolut tot în felul şi în stilul acesta din ce în ce mai deănţat; şi oaspele, diletant în filosofie, îi aproba toate, cu oarecare observaţiuni, pînă, în fine, după ce se insinuă în afecţia şi stima filosofului, începu şi el a vorbi:
    - Domnule, să spui şi eu cum cuget despre simţire şi cum am definit-o şi formulat-o. '
    - Căz eu aia voi prea mult, onorate doamne.
    - Eu, domnule filosof, iată cum cuget despre simţire şi cum o definesc: ,,Simţirea este un fluid individual care, redus la cea mai simplă expresie, printr-o impulsie comunicativă şi făcînd prin ipotenuză o [274] tangentă prin fibrele simţitive, străbate prin toate liniele paralele ce se unesc din natura lor într-un punt
şi prin simţibilitate produce toate sensaţiunile, toate simtimenentele simtmentalismului celor cinci simţuri ce simţualemente foncţionă prin cele oinci simţioruri etc. , etc.”
    Bietul filosof absolut, ce zicea că va da să înveţe şcolarii geometria pe dinafară şi.care, fireşte, nu pricepea nimic nici de tangentă, nici de ipotenuză, nici de liniele paralele, ca să simţă că-l ia în rîs rămase uimit de marea erudiţie a cunoştinţei sale celei nouă; şi ca să nu arate că n-a priceput nimic, işi exprimă în termenii cei mai curtezi şi onorifici, de „,onorate şi mărite doamne", admiraţia şi mulţumirea sa, şi termină:
    - Căz asta voi şi eu mărite doamne să am a face cu bărbaţi cari mă înţeleg şi pe cari îi pot înţelege. Cu dracii aia de băieţi nu mă înţeleg nicidecum. D. Direptorele se ia după minciunile lor; şi apoi să nu fie cu supărare, căz domnul direptorele nu e filosof!
    Acest fel sunt profesorii ce se numesc astăzi fără concurs, şi încă mai răi; căci cel despre care vorbirăm se vede cel puţin  că e un om simplu, unde alţii au toate virtuţile iezuiţilor, şi cu de aceştia s-au împlut ţara.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[275]  LUPTELE



     Sunt lupte de tîlhari, cum şi lupte şi rezbele de barbari; sunt însă şi lupte de eroi, de oameni, civilizaţi.
     Tîlharii se pun la pînda şi, din ascuns şi din întunerec,ochesc şi dau în omul dezarnat ce îşi caută de cale; tîlharii, străvestiţi şi spoiţi la faţă, calcă în miezul nopţii casele, chinuie şi masacră familie întrege, de la tată şi moş pîna la copil, batjocoresc femei înocenţi şi debile.
Barbarii fac rezbelul în crhiote. în zbierete şi cred că în zgomot, în vociferaţiuni  stă tot eroismul; n-au nici o regulă, nici o tactică: ei nu dau în inemic decît ochind în individe şi ştiu le cine ucid ; cînd inemicul le calcă în mînă dezarmat, îi taie capul, îl chinuie. Şi se întind cu omorul pînă la femei şi prunci. Cînd atacă sau cînd fug, pentru că n-au disciplină, se calcă şi se strivesc între sine.
	Tîlharii şi barbarii n-au nici un princip, ei nu atacă, nu se bat decît pentru prade; şi cînd prada le cade în mînă se bat, se ucid între sine pe dînsa.
     Oamenii civilizati - şi aceştia sunt tot crestini - fac rezbele pentru un princip, au înainte sau religia, sau patria de apărat, sau liberarea popolilor împilaţi, sau liberarea mărilor şi rîurilor, sau abolirea vechilor sisteme împilătoare... Cînd sunt în bătălie, ies la cîmp, se pun în linie şi, pentru că au să dea în crarne şi în piepturi nescutite, opunun asemenea piepturi fără scuduri [276] la gloanţele şi bombele inemicului; şi cînd se comandă foc, dau în grămadă şi nu ochesc decît foarte rar, la nevoi urgenţi. Ei parcă nu ar da decît în principele contrarie de ale lor, iar nu în oameni: sunt nevoiţi a da, pentru că disfata inemicului este triumful principului lor şi pentru că victoria inemicului este sinonimă cu pierderea sau a religiunii, sau a libertăţii, e sinonimă cu subjugarea patriei, cu jugul popolilor apăraţi. A ochi în îndivide Ia dînşii se consideră un asasinat, a tăia sau a maltracta pe prizonier - o infamie, a maltracta bătrîni, femei şi copii - o scelerateţă.
     Daca, din dizgralie, sunt şi lupte sau rezbele cu vorba şi cu scrisul, care se zic polemice, precum sunt lupte cu braţele şi cu armele, scriitorii se clasifică după gradul de înstrucţie şi educaţie ce au.
     Unii dau luptă de tîlhari: îşi schimbă numele sau scriu fără nume, ca cum s-ar spoi pe faţă, şi ar da din întunerec; dau de la pîndă şi ochesc şi bat în individe sau persoane, violă sanctuariul familielor, dau în mame şi părinţi răposaţi, în fete înocenţi. Fac rolul adesea de bravi de Veneţie, pentru cîţiva bani înfig fierul infamiei în sufletul, în onoarea celui condamnat de partitul adversariu, în sufletul, în onoarea însuşi a făcătorului lor de bine: pe cine nu l-a lăsat să moară va prin tot chipul să nu-l mai lase să trăiască. Adesea iară, - care este şi mai înfam, - fac rolul de delator public, de sicofante: acuză, asupresc, calomnie...
     Alţii ies la luptă ca barbarii, fără ştiinţă, fără regulă, fără tactică. Bărbăţia şi abilitatea o au în zbierete, în frazi bosînflate şi sforoitoare, în uiete, în vociferaţiuni, în înjurie; sub nume de principe, de patrie, de umanitate n-au înainte decît să ajungă ei şi ai lor la putere, şi daca ajung unii dintr-înşii, ceilalţi se pun pe dînşii ca nişte lupi leşinali şi turbaţi, se ucid între dînşii moralemente, după cum barbarii se ucid materialemente; în lupta lor, şi la atac şi la fugă, pentru că nu au nici un tact, se calcă între sine şi, prin faptele şi argumentele lor, nu fac atîta rău adversariilor lor cît şi fac loruşi din neştiinţă; cînd dau şi ei, nu dau în grămade sau în partite ce reprezentă principe contrarie, ci ochesc în individe, şi mai adesea dau în [277] aceia pe cari îi ştiu că sau nu pot, sau nu voiesc a se
înjosi spre a le întoarce loviturele înapoi.
     Sunt însă lupte sau polemice de principe, or religioase,
or politice, or soţiali, or ştiinţifice. Atleţii şi de o parte şi de alta ies spre a se sacrifica ca să lumineze masele; scopul fiecăria părţi este de a se susţine principele sale şi de a desfiinţa principele şi doctrinele cîmpurilor adversarie,dau în partite ca să dea în principele lor, iar nu ochesc în individe; judică faptele, iar nu persoanele şi familiele lor ; arată erorile, stimă însă şi respectă, haracterul adversariului său, daca e onest şi respectabil, şi îi combate principele ce nu le poate adopta; urăşte acele principe, iar nu pe oamenii ce le profesă. Niciodată nu ochesc decît la nevoie, cînd sunt călcaţi tîlhăreşte, şi fală în faţă sunt nevoiţi să se apere; atunci dau în îndivid, în nume, pentru că înstinctul natural îi nevoieşte a se apăra; şi ceea ce face el dă drept şi adversariului a o face. Îşi apără el principele, cauza sa? şi adversariul are acelaşi drept d-a-şi apăra principele şi cauza. Aceasta se cheamă luptă dreaptă pe romîneşte.
     În care din aceste trei categorii se află presa din zilele noastre? Se luptă scriitorii noştri ca nişte civilizaţi creştini, sau ca nişte tîlhari şi barbari, ca nişte bravi sau delatori?
     Articolul acesta este destinat spre a servi de prolog la luptele noastre fiitoare şi ca un epilog la cele trecute: vom cuteza a judica pe adversarii noştri după dînsul şi tot după dînsul ne vom judica şi pe noi înşine, şi mai sever.

     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     




[278]  CHIR  IONIŢĂ



     Aveam odată un vecin, pe cînd aveam şi eu casă; i-am uitat numele, pentru că este cam mult de atunci; să zicem că îl chema chir loniţă. Locul curţii mi-era strîmb; aş zice că era trapez, după jargonul geometric, daca nu ne-ar fi teamă de autorii romîni ce sunt astăzi
la modă şi cari ştiu de toate, afară de ştiinţele exacte. Locul era strîmb, ca toţi oamenii şi ca toate lucrurile ce caută într-o parte; nu mă puteam deprinde cu această strîmbătură de cîte ori intram pe poartă.
     Într-o zi mă duc la vecinul meu şi îi zic:
     - Ştii de ce-am venit, chir Ioniţa?
     - Ştiu daca mi-ei spune - imi zice el.
     - Iacă că iţi spui. Am venit să-ţi propui, daca voieşti, să-ţi dau doi stînjeni din curtea mea, în faţă, şi dumneata să-mi laşi alţi doi, în dos.
     Se gîndi puţin chir loniţă şi după ce, fireşte, îşi făcu calculul că în faţă, la stradă sau în piaţă, e totdauna mai bine să aibă cineva loc cît se va putea mai mult, şi că poate cineva cu folos schimba doi stînjeni din dos, din fundătură, pe doi stînjeni din faţă:
     - Prea bine, domnule, - îmi zise - pentru hatîrul dumitale o fac şi aceasta.
     - Nu-ncape hatîr, chir Ioniţă, ci învoire. Priimeşti doi stînjeni în faţă pe alţi doi din dos?
     - Priimesc.
     - Vrei să facem vrun înscris?
     - Vai de mine! o iau cu afront; nu fac cabul; vorba omului e mai mult decît înscrisul.
     [279]- Foarte bine! - zisei eu, şi ne despărţirăm.
     Peste cîteva zile începui a zidi nişte dependenţe şi mă trăsei cu doi stînjini, în faţă, în locul meu, cedîndu-i lui chir loniţă. După ce se terminară acele clădiri, după trei-patru luni de zile vrui a continua de la dînsele cu un zid de despărţire al curţii şi linia, după invoire,în capătul cel din fund intra, fireşte, cu doi stînjini în locul lui chir loniţă. \/ar, cărămidă, nisip, tot era preparat; zidari şi salahori era tocmiţi de duminică ca luni de dimineaţă să vie la lucru.
     Luni, cînd zidarii întinseseră funia spre a face temelia, veniră să-mi spuie că chir Ioniţă nu-i lasă să se apuce de lucru.
     Ieşii Ia faţa locului, şi văzînd pe vecin furios către lucrători:
     - Bine, chir loniţă, ce ai? - îi zisei foarte lin; pentru ce nu laşi oamenii să s-apuce de lucru?
     - Pentru ce? pentru că, uite, intră cu şanţul în Iocul meu.
     - Ce! intră mai mult de doi stînjini?
     - Nu voi să ştiu cît intră, n-am măsurat. Vorba e că eu nu îngădui să intre nimeni în locul meu nici d-o palmă.
     - Ai uitat însă că ne-am învoit ca eu să-ţi dau doi stînjini in faţă şi dumneata să-mi dai alţi doi în dos? Şi daca ai uitat, uite, vino încoa: pe aci era ulucele; uite că se cunoaşte locul taracilor şi proptelelor; uite că stau încă căpăţînele lor putrede în pămînt. Nu   ţi-am lăsat aci în faţă doi stînjeni?
     Bine zise chir Ioniţă: aci văz şi eu că e cu frica lui Dumnezeu; dar dincoaci, în fund, să intri dumneata cu doi stînjeni în locul meu, hai? Asta nu se poate suferi! a pierit dreptatea de pe pămînt!
     Nu ştiam ce să mai zic; mă uitai la dînsul să văz de este în starea normală: era foarte treaz, foarte vivace, foarte elocuent ; decît aşa-i venea bine lui chir loniţă: cînd lua de la altul, vedea şi el că e cu frica lui Dumnezeu, după gergul şi credinţele şi învăţăturile sale; cînd era vorba, însă, să întoarcă înapoi sau să dea şi el ceea ce altul i-a dat, atunci lipsea dreptatea de pe pămînt, atunci felul, speţia aceasta de oameni se apără [280]prin toate mijloacele: iese la judicată, face mofluzlîc, ia parul în mină şi nu voieşte să dea înapoi nici mort.
     Tare mi-e teamă că, şi în chestia proprietăţii a să se afle o mulţime de chiri Ioniţă şi în sus, şi în jos. Pe vecinul meu l-am împăcat, că i-am lăsat cei doi stînjeni ce era dator a mi-i da in dos. Ce am să fac însă cu atîţia şi atîţia chiri Ioniţă? de unde am eu să tot le dau la stînjeni din faţă şi să-i împac pe toţi?
     Aci e mai rău decît a fi cineva între Scylla şi Charybda sau, mai pe romîneşte, între ciocan şi nicovană; căci în astfel de împregiurare îşi ia cineva inima în dinţi şi se determină la un sacrificiu a pieri sau într-un caz sau într-altul. A fi însă între două cîmpuri de chiri Ioniţă este a-ţi zice,astăzi unii că eşti cu frica lui Dumnezeu, şi ceilalţi să te facă mai rău decît dracul; şi mîine aceptia să-ţi zică că eşti omul şi avocatul lor, şi cei cari îţi zicea ieri că eşti cu frica lui Dumnezeu, să te dea tutulor răilor.
     Spune proprietarilor de moşii, şi mai vîrtos veneticilor, că numai ei sunt proprietari şi că numai proprietatea lor e respectabilă şi sacră şi că sătenii n-au nici drepturile ce li le-a recunoscut şi Condica lui Caragea, şi Regulamentul: cu toţii te au de omul cel mai drept.
     Spune sătenilor sau zişilor avocaţi ai acestora că, precum ei sunt proprietari pe vitele, pe sculele, pe bucatele lor, pe meseria lor şi pe timpul şi braţele lor, asemenea şi proprietarii de moşii şi de bani sunt domni pe averea lor, care se cuvine a fi respectate, - că atunci se întărîtă asupră-ţi şi cei ce voiesc să împarţă moşiele, şi cei ce au pus de gînd să aducă pe sătean în sapă de lemn; aceştia se îndrăcesc cînd aud că şi sătenii sunt proprietari pe averea şi drepturile lor.
     Scylla şi Charybda te omoară şi una şi alta, şi scapi; chiri loniţă însă azi te frig cînd spui că nu este al lor ceea ce este al altora, şi mîine te trag de Ia foc cînd Ie vin bine doctrinele şi principele tale de ecuitate generală şi egală.
     Am avut adesea curagiul a ne pune între două focuri, între două cîmpuri adversarie de inemici sinceri, inemici calzi ce dau de moarte în carne. Curagiul însă e şi mai mare a te pune între două cîmpuri de chiri [281] Ioniţă: oamenii aceştia nu-ţi iau numai viaţa, ci îţi smulg şi onoarea.
     Întreprinderea noastră ar fi foarte cutezătoare de n-am şti că, pe lîngă atîţia chiri Ioniţă ce sunt capii cîmpurilor diverse, avem mii şi milioane de adevăraţi romîni cari, ca proprietari de moşii, sunt fiii şi strănepoţii vechilor boieri patriarhali, şi ca proprietari de alte averi, ca săteni voi să zic, mai mult au dat în viaţa Ior şi n-au pretins niciodată ale altuia; de aceştia ajutaţi, vom reuşi cu toţi a împăca interesele şi, prin urmare, şi oamenii, şi vom dejuca intrigele inemicilor sistematici şi dinîntru, şi din afară.

     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     



[282]  REVOLUŢIA



     Revoluţiunile provin sau din corupţia popolilor, sau din împilarea guvernelor. Cînd vin din corupţia popolilor, se termină cu moartea lor naţională; cînd vin din împilarea guvernelor, se termină cu destronarea lor. Cel care e cauza unei revoluţiuni. Acela pînă în fine este victima ei.
     Despotismul pretutindeni face a se naşte revoluţiunile, căci unde este împilare, acolo - şi gemăt, acolo - şi protestaţiuni.
     Revoluţia este ţipătul spontaneu  în contra despoţiIor; şi aceştia n-ar mai exista după revoluţie daca anarhia n-ar veni în ajutorul lor, luîndu-le locul.
     Revoluţiunile şi rezbelele nu sunt starea normală a societăţii, precum morburile nu sunt, starea normală a individelor. Starea normală a individelor este sănătatea materială şi intelectuală.
     Starea normală a soţietăţilor e pacea şi ordinea.
     Omul îşi pierde sănătatea sau din cauza sa, printr-o viată dezordonată, sau dintr-o cauză de din afară, prin violarea individualitătii sale.
     Popolii îşi pierd pacea şi ordinea sau din imoralitatea şi corupţia generală a lor însuşi, sau din împilarea de din afară şi un jug perpetuu.
     Cînd se revoltă popolii din propria lor corupţie, convulsiunile
Generali, ce se numesc revoluţie, se termină cu stingerea însuşi a acestor popoli: aşa s-au stins elenii, ebreii, romanii şi republicele Italiei moderne.
     [283] Cînd se revoltă popolii sănătoşi şi necorupţi, popolii din starea primitivă sau popolii curăţiţi prin focul despotismului secular, cînd se revolta – zic -  asernenea popoli în contra împilării despotismului, acesta cade şi popolul se regeneră: astfel vedem în cazul dintîi pe Roma lui Brutu, şi în cazul d-al doilea pe Grecia
modernă.
     Tot reformatorul e un revoluţionar, nu însă şi tot revoluţionar este un reformator.

     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [284]  NIŞTE  BREBENEI
     
     
     
     Aproposito de martiri, ne aducem aminte de un brebenel, şi cată să-l aducem aminte şi cititorilor noştri.
     Toată lumea romînă ştie că Danciucul era din ceata, cum se zice, a lui Baboiu şi, după cum zic sătenii,dintre romînii vechi.
     Danciucul vru şi el odată să încalice pe cal, pentru că îşi didese mîna cu alde cumătru-său din Fănăreşti să facă o expediţie în contra romînului, care işi mutase via dincolo de gard.
     Cînd vru să încalice, vru şi el să se avînte ca un voinic şi să invoce vreun sînt ca să-i ajute. Stete locului şi se gîndi:
     - Să mă rog de sîntu Niculae, - îşi zise – prea e bătrîn şi matufit. Să mă rog de sîntu George, prea e un băieţoi. Să mă rog de tresfetitele, cîtetrei sunt bătrîni. Stăi! mi-am aflat oamenii: ăi patruzeci ,de mucenici sunt tot unul şi unul. Patruzeci de mucenici, - strigă Danciucul o dată - ajutaţi-mă să încalic!
     Hî! şi, sărind o dată, rămase iar în loc.
     Strigă atunci de al doilea:
     - Patruzeci şi doi de mucenici, ajutaţi-mi să, încalic!
     Se opinti o dată mai cu putere şi, prin avîntul ce îşi luă, sări dincolo de cal!
     [285]Aci, rămîind locului, îşi zise mirîndu-se:
     - Vezi măh! de ziceam patruzeci şi unul, săream drept pe cal!
Tare ne e teamă că cei ce se încurcă în cumetria celor 42 au să sară dincolo de cal. Tot ce le urăm este de a sări încai ca Danciucul, drept în picioare. De nu,-şi rumpe junghetura. De ar fi fost încai 40 de cumetri, calea-valea; cu 42 însă, poate sări dincolo de graniţă.




[286]  E  LUAREA  MINŢILOR



     Cine e Arpagon? Cine e Rapace? se mai întreabă cititorii noştri. Noi răspundem iară că aceştia nu sunt persoane concrete, ci personage colective. Arpagon este personificaţia ciocoismului vechi, Rapace e semnificaţia ciocoismului nou; şi mai adăogim, cu această ocazie, că în starea de faţa a svînturaţilor de popoli, în confuzia generală despre oameni, despre idei, prineipe şi opiniuni, în mania de a minţi şi a se amăgi unul pe altul şi a uimi şi amăgi mulţimile prin calomnii,
Neadevăruri, asupriri şi promiteri de bani s-ar ruşina a se servi şi ciarlatanii în alte locuri; în această unire sau alianţă a ciocoilor vechi cu ciocoii noi, spre a corumpe şi degrada, unii, familiele ce poartă numele cele mai respectate în istoria noastră, şi spre a perverti, ceilalţi: popolul; în conspiraţiunile oculte şi cabalele în tot modul de a ne prepara numai buni spre serviţiul inemicului omenirii (după expresia răposatului George Lazăr), în preziua, cu un cuvînt, a unei catastrofe urzite, ca să zicem aşa, ca de nişte diavoli, iar nu de oameni,
- nu vedem nimic mai asemănat spre a descrie starea de astăzi decît a reproduce un fragment dintr-o baladă naţională ce se vede într-o mică colecţie de poezie de circonstanţă sub titlu de Cobza lui Marinică. Pe cînd s-a scris această baladă, soţietatea noastră încă nu era în starea de astăzi; scrisă la 1854. descrie [287] mult mai bine starea din 1861. Cine a citit-o, s-o mai citească.
.................................................................................................

                     Răcnet, turbare, urgie,
                     Fata dracului stafie
                     Cînte, zbiere, dănţuiască
                     Peste Ţara Romînească!
                     Foc, potop, locusti, cutremur,
                     Frica, spaima, spasmuri, tremur,
                     Că e mare bucurie,
                     Ospăţ tins la tiranie;
                     E luarea minţilor
                     Şi scîrşnirea dinţilor;
                     Rău înţeapă strechile,
                     A-mpuiat urechile,
                     Ţiuie şi greieră;
                     Îşi argăsesc pielele,
                     Se căţelesc ielele;
                     Ielele, şoimanele
                     Fîţîie crăcanele,
                     Fleici azvîrle ţîţele,
                     Miorlăie ca mîţele,
                     Danţă hora boabelor
                     În mocirla balelor;
                     Zmeii îşi bat coadele
                     Şi-şi cuţură noadele,
                     Îşi pun la loc nasele,
                     Îşi întăresc oasele
                     Şi-şi zbîrlesc mustăţele
                     Să-şi facă răsfeţele;
                     Strigoii le-ncaieră,
                     Drăceşte le-mbaieră,
                     Scot buba-dalacului;
                     Zbor pe calul dracului;
                     Orăcăiesc broaştele,
                     Zbiară morţii moaştele;
                     Năpîrcele şuieră,
                     Şerpii cu junghi fluieră,
                     Toţi cotoii miorlăie,
                     [288]Liliecii zornăie ;
                     Chiscanii bat tipsiile,
                     Bufele - chindiile,
                     Dindavîntul bucină,
                     Îmflă fălci şi zdruncină;
                     Năjîtul cu acele
                     Zbîrnîie dăracele.
                     
                     Satana bălaurul ,
                     Verşunat ca taurul,
                     Bate coada ţeapănă,
                     Peste cap o deapănă.
                     Şi-şi dezleagă betele
                     Să-şi gonească fetele,
                     Să-şi facă prăsilele
                     Ca să-i iasă milele
                     Din gaşca ciocoilor,
                     Din nasul strigoilor,
                     Din tina Fanarului,
                     Din fundul Tartarului.
                     
                     Este miezul nopţii oare?
                     Visezi, nene? or tu minţi?
                     - Ba e zi-namiezea mare
                     Şi e soarele cu dinţi,
                     Şi  se uită ca un beat
                     Că e tare fermecat.
                     E ziua-namiezea mare;
                     Nu vezi că plouă cu soare?
                     E nunta lui Aghiuţă,
                     Vai de Satan şi de Fănuţă!
                     Romînul e stors la lin,
                     Curge sîngele ca vin,
                     Curge, măre, vai de noi!
                     Că e mustul la ciocoi;
                     Cupa spumegă la gură
                     De sînge, de beutură,
                     Că e mare bucurie!
                     Ospăţ tins la tiranie:
                     Ziafetul dracilor,
                     Danţul vîrcolacilor.
                  














[289]  BREBENEI



    Spun că Ali Tepeli-paşa de Ia lanina, pe cît era de crud şi rapace, pe atîta era şi de inteligent şi pătrunzător cu mintea. Venea, fireşte, şi pe Ia dînsul oameni, ca la un paşă ce era, şi-i spunea multe şi de toate; de multe ori prin vorbe mieloase, linguşitoare şi pline de rea-credinţă venea mulţi şi zicea:
     - Paşa mu, viziri mu! să ia Dumnezeu din zilele mele şi ale copiilor mei pi să ţi le dea endoxolitiii (gloriozităţii) tale.
     Paşa se uita bine Ia dînsul şi îi răspundea: 
     - More bre! cîte zici din gură să, fie pe seama mea, iar cîte ai în inimă să fie pe seama ta.
(Osa les apo to stoma su na ine die temena; osa ehis stin cardian su na ine dia tesena.)

*
     Astfel o păţiră şi cei cu faimoasa petiţie pentru uniune şi întinderea censului electoral: bune lucruri, bune vorbe; iar cîţi s-au întîmplat se ştie ca cum s-au adunat acele semnăture şi ce scopuri ascunse aveau acei adunători de semnăture, le deteră un răspuns ca cel următor:
     - Cîte se zic în afară să fie pe seama guvernului şi a naţiunii, iar cîte marafeturi aveaţi de gînd a face, ca acelea semnăture, să cază, pe capul vostru.












[290]  VIORELE



    Tot satul are mulţi oameni laborioşi şi avuţi; se află însă şi cîte unul ce n-are nimic nici pe dînsul, nici pe vatră, din cauza lenei, a mişălielor şi mai vîrtos a beţiei: ce bani capătă, dă pe vin; îşi vinde singura vită, şi o dă pe vin; îţi vinde velinţa şi o dă pe vin; cerşaşte sau spune la caraghiozlucuri şi ce capătă dă pe vin; cînd îl cauţi e cărăui. Neacşa sau Neaga lui îi e demnă consoarte: bea şi el, bea şi ea şi vai de vecini de gura ei. Pe el daca, spre exemplu, îl cheamă Stan, Neacşa cînd îl mîngîie îi zice Golea. Cînd sunt amîndoi cu capul jumătate ameţit şi în conferinţele
Ior amicale şi amoroase (pentru că, în genere, cînd n-au
de băut sunt ca cîinele cu pisica), cînd adică se determină
pe toane de a face cauza comună, atunci Neaga or Neacşa, cu nasul roşu şi îmflat, îl ia de gît şi consolîndu-l îi zice:
Goleo, mă, Goleo, tu eşti gol şi desculţ nu pentru că eşti beţiv (pentru că, daca bei, banii tăi bei), ci, Goleo, mă,Goleo, vrăjmaşi ai mulţi! şi nu te mai lasă să dai înainte!

*

Biata femeie!  Golea nu că doară îl ţine desculţ lenea şi viţiul, ci vrăjmaşii de săteni, cari abia au timp de a se gîndi Ia ale lor.
     N-are cineva nevoie să mai explice viorela aceasta.
O explică, romînul însemnat singur cînd se adresă la [291] ai săi, la demnii d-lui consorţi din beţiile de la Filaret şi zice:
     - Starea în care am ajuns nu că doară vine de la intenţiunile şi faptele noastre; la petiţiunea noastră daca n-a produs efectul ce doream, nu e cauza cugetele noastre, nici modul cum am adunat semnăturile,ci, fraţilor, inemici avem mulţi! Boierii n-au lăsat, pe vodă să o priimească; boierii nu ne lasă să dăm înainte!
     Neacşa are nasul boboşat; Romînul are ochii şi mai
boboşaţi.
     Viţiul te-a prăpădit, Goleo; faptele v-au prăpădit, Golanilor!
Să ştiţi că Golea bea, Golea plăteşte.
































     
     
     
     
[292]  [PAMFLET  LA  ADRESA  LUI  C. BOLLIAC]



     Domnul Bolliac, în no ... al Romînului, într-un articol vorbind şi despre nişte compoziţiuni vechi ale sale, zice că d. Heliade pentru aste compoziţii l-ar fi numit prin Curierul romîn, Victor lHugo al romînilor.
     Noi, după cîte ştim, şi mai întrebînd şi pe d-l Heliade ne-a răspuns că nici s-a gîndit vreodată a-l numi Victor Hugo, necum că l-a şi numit, după cum zice d-l Bolliac. Dar, aşa sunt căuzaşii: ei, cînd văd că nu-i laudă nimini, incep a se lăuda cînd singuri, cînd unul pe altul, şi nu se mai scot din Lamartini, Victor Hugi, Rousseau, Lorzi Byroni şi D-zeu mai ştie ce, şi cîteodată, uitîndu-se cam chioruşi unul la altul, îşi zic:
                  Şi tu eşti mare,
                  Şi eu sunt tare;
                  Eu şi cu tine
                  Suntem ce suntem.
                  Bravo şi ţie,
                  Bravo şi mie,
                  Bravo, bravissimo!
                  Şi ţoc; în bot!
                  
                  Noi - Romînia,
                  Noi - Iibertatea,
                  Egalitatea
                  Fraternitatea;
                  Noi suntem totul.
                  [293]Bravo, bravissimo,
                  Fine, finissimo,
                  Sarsailissimo
                  Într-adevăr!
                  Ş'iar ţoc în bot,
                  Tot, ţoc mereu.
     Văzuşi, d-le Bolliac, că nimeni nu te numeşte Victor Hugo, şi  ca unul ce visai şi visezi încă la asta, te numişi d-ta singur, aruncîndu-ţi neruşinarea aceasta în spinarea d-lui Heliade. Dar toli ştiu că cui e foame codruleţ visează - ba ce codruleţ? codroi întreg; căci a se numi tocmai d-l Bolliac Victor Hugo nu e aşa mic lucru, adică codruleţ, ci codroi nu glumă. Însă să-i cam ierţi pe romîni, d-le Bolliac, că nu vor a-ţi da un astfel de codroi, fiindcă le e teamă că nu-l vei putea înghiţi şi fiindcă a te numi pe d-ta Victor Hugo e totuna ca şi cînd i-ar zice (adică d-lui Victor Hugo) că înghiţea la diamante, şi bietul om nici că s-a gîndit a înghiţi: pentru că  le înghiţea, era să fie vai de Victor Hugia lui, era să devie şi el un alt Bolliac.
Aşadar, d-le Bolliac, numeşte-te ca şi pînă acum tot Bolliac; şi lasă-le încolo cu astfel de gusturi, că te rîd şi curcile cînd te vei numi şi d-ta Victor Hugo.































[294]  DESPRE  SISTEME



	Sistema în limba elenică este şi o vorbă, şi însuşi o definiţie prin numele său propriu.
	Sistema este o combinare de mai multe părticele şi părţi, care, după nişte proporţiuni şi condiţiuni cerute şi aşăzate la locul lor respectiv, formă un tot spre un scop oarecare.
	Astfel, o moară este o sistemă compusă din mai multe părţi cu scop de a măcina. 
	Un orologiu – spre a arăta orele.
	Şi tot astfel, tot anumalul, ca fiinţă organică, este o sistemă: mai multe părticele şi părţi în propoţiuni, condiţiuni şi predestinaţiuni după nişte legi oarecare compun, spre exemplu, o sistemă care se zice cal, sau cîine, sau alt animal. Şi nutrimentul sau căutarea cu care ar prospera un cal, ar ucide un cîine.
	Astfel sunt şi sitemele în ştiinţele speculative, în relidiuni, în politică.
	Astfel sunt şi sitemele de guvernare, unele de guvern monarhic absolut, altele de guvern monarhic constituţional, de guvern republican sau electiv etc.
	Tot însă ce se cuvine a şti mai nainte despre sisteme este că natura lor  nu este ca a metalelor, ca să le contopim unul cu altul şi să scoatem un clopot sau un alt objet.
	Sistemele nu se pot amesteca. Tot ce este guvern absolut nu se poate amesteca sau altoi în guvern electiv [295] sau să poată face bine republicei; tot ce este de guvern republican nu se poate amesteca sau altoi în guvern absolut fără a roade şi derăpăna, maicurînd sau mai tîrziu, monarhia. 
	Se cuvine însă a mai şti că sistemele, ca şi ideile, nu sunt de sine nici bune, nici rele, sunt – însă bune de a se aplica la timpul şi la locul lor, sunt rele sauproduc un rău de nu se aplică la timpul şi la locul lor.
	Noi lăudăm şi admirăm toate sistemele cînd sunt la locul şi la timpul timpul lor, căci toate produc un bine oarecare.
	Spre exemplu o moară de vînt aduce un folos cînd este mai pe deal (la locul său) şi i se dă drumul a îmbla cînd bate vîntul (la timpul său); şi nu aduce nici un folos cînd se strămută la vale, pe margineaunui rîu, sau cînd batevîntul se împiedică, şi cînd stă vîntul i se dă drumul.
	Tot astfel moara de apă aduce un folos în vale pe marginea apei, şi nu aduce un folos cînd se strămută pe deal.
	Cu sistemele de guvern avem să fim cu luare – aminte şi mai mare; căci ele nu numai n-aduc nici un folos cînd nu se adoptă la locul şi la timpul lor, dar produc şi cele mai mari rele, catastrofe, pierderi de naţiuni şi imperiuri.
	Sistema democratică, întrodusă deodată în Rusia, ar pierde Rusia, precum sistema monarhică absolută ar pierde Elveţia şi America Nordului.
    Sistema încentralizării ar pierde Austria, precum sistemea assorbirii, voind a mahgiariza orice naţii, au adus mari calamităţi Ungariei la 1848.
    	Romînii, în bunul lor simţ, fără a şti ce sunt sistemele, numaşte Păcală pe oricine face lucrurile pe dos şi nu la timpul şi la locul lor.
    	Spre a nu deveni monotoni cu teoria noastră, să venim la practică, să punem înaintea cititorilor noştri cîteva anecdote sau parabole pe înţelesul tuturol. Personagele ce le vom pune a juca un rol vom vedea că tot romînul le va numi Păcală.
    
I
    
    Un domnişor, pe care îl chema Vlad Gugumănescul, îşi cumpără şi el un cal; şi văzu la un coconaş un căleluş pe care îl nutrea tot cu fripture şi dulceţe,ce potaia Ie mînca cu mare plăcere şi îi mergea minune de bine.
    Domnului Gugumănescu îi veni în minte să-şi nutrească şi el caul tot aşa. Începu, dară, ă-i da de mîncare din cele mai bune fripture, baclava, cadaifuri, rahatlucumuri şi cîte dulceţe toate. Calul din capul locului nici nu puse botul pe dînsele; Gugumănescul crezu că e bolnav bietul cal şi se sperie cînd văzu că după o zi, două era mai mort, ajungînd numai piele şi oase. Cine e romîn nu zice Păcală la astfel de oameni?
    În fine, auzi că sunt medici şi pentru cai, şi chemă un veteriar.
    -Doctore,- îi zise - ce are calul meu? de cînd I-am cumpărat îl nutresc cu ce este mai bun pe lume: fripturele cele mai bune, baclava i-am dat, rahatlucumuri, dulceţe i-am dat, vin de Bordeaux în loc de apă i-am dat, să-şi prinză putere; ce nu i-am dat? şi tot  nimic de ce merge tot mai rău îi este.
    - Domnule - îi zise veterinarul în uimire – cum văz eu dumneata de toate i-ai dat, numai fîn şi orz de mîncare şi numai apă de băut nu i-ai dat.
    - Vezi bine, - răspunse d. Gugumănescu-l asta e cal boieresc, cum eram eu să-l nutresc cu fîn şi cu orz, cînd am văzut că coconul Castronache căţelul şi-l nutreşte tot cu friptură, prăjiture şi dulceţe?
     - Cîinii se pot nutri aşa, - adaose veterinarul, dar natura cailor, domnule Gugumănescule, nu sufere altfel de nutreţ decît iarbă verde sau fîn or paie şi orz sau ovăz. Dă-i fîn şi orz, că altfel moare bietul cal; dă-i fîn şi orz, că vei vedea că numa decît începe a-i merge mai bine.
    Nu ştim daca d. Gugumănescul a ascultat de prescripţia
veterinarului; rugăm însă pe cititorii noştri să nu uite această anecdotă, căci printr-însa ne vom servi a demonstra de ce nu merge bine de mult sistemei noastre de guvern. Pe alesul în guvernele elective ni–căieri*[297] nu-l înţorţolează ca pe un rege, nici nu îi dau prerogative de monarh.
    Tot ce am aflat mai la urmă este că domnul Gugumănescul a hotărît să-şi schimbe calul pe căţeluşul coconului Castronache. De s-a încelat sau nu, altă vorbă; schimbînd însă dobitocul sau sistema şi nutrindu-l după natura lui, şi căţelului îi merge bine, şi calul nu poate muri pe mîinile proprietarului nou.
    
    
    II
    MOŞIA  PROPRIETARILOR MOŞNENI DIN COMUNA 	BLÎNDIŞORI
    
	Locuitorii din comuna Blîndişori avea moşia lor proprie, întocmai ca lăcuitorii din tîrgul Alexandria, în judeţul Teleorman.
	Aceşti locuitori îşi avea fiecare meseria sa, comerciul său, ocupaţiunile sale, şi cei mai mulţi labora şi cîte patru – cinci pogoane pentru bucatele şi legumele casei. Restul moşiei – precum arăture, fîneţe, islazuri, moară, heleşteu, hanuri, pădure etc. - sta necăutate.
	În vecinătate era nişte proprietari mari. Aceştia îşi căuta singuri, fiecare de moşia sa, veniturile ce îi da le punea tot în moşie, în arăture, în edificiuri, în fabrice, în vite şi instrumente arătoare, şi moşia prospera din an în an, fără a fi dator proprietarul a da nimului compt nici despre veniturile ce lua, nici despre uzul lor, nici despre cultura şi ameliorarea proprietăţii sale.
	Ca domn fiecare absolut pe pămîntul său, îşi avea argaţii săi, vătăşeii săi, vînătorii săi, şi la cîţi laboratori mai avea pe moşie, cu bună îvoire le punea condinţiunile ce îi venea la interesele sale; ba încă le mai punea şi condiţia să jure credinţă şi supunere lui pe cît timp vor şădea şi labora pe moşie.
	Locuitorii şi proprietarii comunei Blînduşori – a căror moşie, cum am zis, sta necultivată – luară de exemplu pe proprietarii vecini şi se sfătuiră, învoiră între sine să caute un peşcher, cum zic turcii, ca să-l puie cu plată bună a căuta de moşie, dîndu-i toate drepturile ce avea şi proprietarii vecini.
	[298] Aflară un epistat foarte peşecher, căci asemenea peşecheri se află de ajuns, ce priimesc bucuros să le dai moşia pe mînă. Mai întîi de toate, dară, îi deteră o leafă bună, şi în loc de a-l pune pe el să jure credinţă lor, ca unor proprietari şi stăpîni ce era, în loc de a-l îndatora să caute moşia cu dreptate şi frica lui Dumnezeu,din contra, s-apucară ca Păcală să jure ei credinţă epistatului; pentru că blînduşoreni zicea că aşa fac şi locuitorii după moşiele vecine ale coconului cutare şi cutare.
	Fiindcă epistatului îi trebuia şi lui argaţi, vătăşei şi vînători, ca şi la celelalte moşii, blînduşorenii îşi deteră copiii lor proprii în serviciul epistatului şi îi puseră să jure şi ei credinţă şi ascultare peşecherului de epistat şi îi obligară să-l cunoască pe el de domn şi stăpîn şi să facă orice le v-a porunci dumnealui. Istoria spune că i-ar fi dat titlu şi de ,,măria-sa"'!
	Epistatul, instituit ca un proprietar absolut, făcu ce voi; şase – şapte ani nu mai dete nimului compt despre banii ce lua; nu mai cheltui nimic spre cultura şi ameliorarea moşiei; moara se dărăpănă, pădurea fu vîndută, pămînturile necultivate ameniţa foamete. În toţi anii, în loc de a mai da ceva proprietarilor din veniturile moşiei, din contra, le tot cerea la bani ca să plătească argaţilor şi vînătorilor, şi cînd aceştia nu mai avea să tot dea la bani, epistatul punea pe argaţi şi pe vînători pe copiii şi fraţii proprietarilor moşneni să-i închiză, iar pe cine era mai colţaş punea pe ascuns să-l omoare.
	Bieţii blînduşoreni se speriară, se disperară, se revoltară, şi, dimpreună cu fiii şi fraţii lor, puseră mîna pe dînsul şi îl trimiseră cu bulendrele lui cu tot să se ducă unde-i va plăcea, fără a-i lua nici tu banii ce i-a fost furat, nici socoteală despre dărpănarea moşiei. În ţara blînduşorenilor se obicinuiesc nişte asemenea buneţe.
	Steteră apoi la sfat mare toţi fruntaşii şi mai vîrtos limbuţii din blînduşoreni,şi ziseră cei mai iscusiţi dintre dînşii:
	-Ştiţi ce, fraţilor? fiindcă blestematul acesta de epistat, ne-a încelat şi ne-a mîncat, averea, ne-a dărăpănat moşia şi ne-a stins-o, şi fiindcă moşiele vecinilor [299] proprietari prosperă, haide să dăruim unuia din fiii acestor domni şi coconaşi moşia noastră de ohavnică, din neam în neam, şi noi să ne facem robii dumnealui, ca să înflorească şi moşioara noastră ca a tatălui dumnealui.Haide s-o dăruim bunioară coconului cutare or cutare.
	-Hi ! hi ! hi ! - răspunseră rîzînd toţi cîţi era adunaţi şi cu entuziasm mare la marea idee a blînduşorilor limbuţi. Şi mare duvalma se făcu trei zile şi trei nopţi.
	Argaţii şi vînătorii ce se învţaseră cu stăpîn de la fostul epistat, jurară credinţă fiitorului stăpîn.
	Cînd auziră cei mai înlelepţi şi maturi din comună,
începură a striga:
	- Dar cum să ne dăm moşia noastră de la moşi,de la strămoşi, moşia ce n-am cumpărat-o noi, ci o avem cu testament de la părinţii noştri, ca s-o lăsăm şi noi la fiii noştri, şi ei la fiii lor? cum s-o dăm de moştenire altuia, fie cocon fie crăişor? şi pe noi cu copiii noştri - robii dumnealui ? Auzi acolo vorbă? 
	Blînduşorenii limbuţi incepură a striga că sunt proşti, retrograzi, tonpatera, trădători, vînzători toţi cîţi se opun de a-şi da moşia cu oameni cu tot.
	Părerile se împărţiră, şi unii pe alţii se poroclea cu numele de vînzători: Nu ştim bine, că ne-am ameţit şi noi, cine era vînzători: cei care voia să-şi păsăeze moşia, ca s-o lase la copiii lor, sau cei care voia s-o înstreineze altora şi să-ş dea şi părul pe mîinile lor ?
	Multe muieri se sculară cu cobiliţele asupra celor ce săiga să vînză moşia, şi apoi şi fără bani ! Ele atîta se pricepea,atîta ştia, şi striga cu toatele că moşia se vînde pe bani peşin. Ele nu ştia, săracele, că se dideseră şi bani pe la mulţi golani ca să se înţoleze.
	Argaţii şi vînătorii, deşi la început - învăţaţi de la fostul epistat - voia să nu rămîie fără stăpîn pînă în urmă simţiră că sîngele apă nu se face; nu trecu mult, şi începură a înţelege că mumele şi părinţii lor cei înţelepţi au dreptate.
	Năzdrăvanii, ce zicea că ei sunt patrioţi şi oameni ai civilizaţiunii şi ai progresului, ei cari îşi vîndea moşia şi pe sine şi pe alţii, speriaţi de îndărătnicirea proştilor de păsreători, alergară şi la marafeturi, la farmece, la basmul [300] cu cocoşul roşu. Aflară un fermecător, ca să puie oala unui din coconaşii căruia voia să-i dea moşia, să-i puie oala ca să vie mai curînd să spargă gîlceava şi să le dea şi lor vreun bacşiş.
	Fermecătorul puse oala la foc, şi o puse cu păsat ca să vază ce va spune; şi păsatul începu a fierbe: hilip-hilip, hilip-hilip.
	Făt-Frumos, fecior de împărat, cu avere şi înţelepciune mare, învăţat a fi liber, nu voia să aibă nici sclavi, nici moşie de haram.
	Hronica scandaloasă spune că ideea de a dărui moşia la străini a fost ieştă de la unii ce puseseră ochii pe chilipirurile şi locmalele fostului arendaş şi ale celor de aproape ai lui şi, puindu-şi în gînd să-i ia locul, scoaseră vorba de un stăpîn căruia să-i dăruiască moşia, propuseră imposibilul ca să scornească gîlceavă şi, în învălmăşala minţilor, să iasă ei la maidan, cum să cacirdisească ei moşioara, ca nişte epistaţi şi mai peşecheri. Aceştia se întrecea acum între ei care pe care să înşele sau să-i puie frîul în bot.
	Lumea serioasă este îngrijită despre ce se va alege de comuna Blîndişori.
	Daca ne-ar asculta pe noi bieţii blîndişoreni, noi i-am sfătui foarte simplu, pe înţelesul tutulor, i-am sfătui să facă cum făcu şi alexandrienii, proprietarii Alexandriei din Teleorman. Ei pun cîte un epistat, care prin înscris asicură că va fi cu credinţă şi va păzi dreptatea, căruia îi iau socoteală prin epitropie din an în an, şi cînd îl prind cu ocaua mică, îl dau pe bete afară,  îl pun să plătească tot ce a furat şi aleg altul, cu care din ce in ce iau măsure mai asigurătoare.
	Astfel moşa Alexandriii, de unde Ia început a fost un cătun, deveni o comună bine organizată, apoi un tîrg, şi are viitor de a deveni o urbăd model.

III

	Într-o societate oarecare corporaţliunile de meserii era cu privilegiuri sau cu drepturi de a nu lăsa a se înmulţi numărul maeştrilor fiecăria meserii; spre [301] exemplu 20 de spiţeri şi nu mai mult, atîţi sau atîţia croitori, cizmari, bărbieri etc., etc. şi atîţia tipografi. Oricari ar fi mai cunoscut oricît de bine vreo meserie din acestea, nu putea să-şi exercite meseria ca maestru, ci era nevoit a intra ca o calfă subt vreun patron sau maestru de meşteşugul lui. Era, adică, întocmiţi sau instituiţi, ca în mediul-ev, în măestrii sau, după cum zic nemţii, în ţehuri.
	Tipografii îşi ţinea litera şi presele tot după sistema veche din timpii lui Gutenberg şi Şefer. Unul dintr-înşi aduse machine nouă, după sistema perfecţionată modernă. Ceilalţi, nemaiputînd ţine concurenţa cu sistema lor veche, începură a adopta şi ei sistema perfecţionată. Numai unul rămase îndărătnic şi se înţesta să ţie tot sistema veche.
    Ceilaliţi după sistema nouă, putea tipări mia de coale şi cu 10 lei, şi tot avea folos; cel înţestat, de tipărea mia cu 40 lei, abia îşi scotea cheltuielile, şi ajunse a se sărăci cu totul.
    Hotărî să se lase de tipografie şi să se apuce de bărbierie sau de croitorie. Însă nici corporaţia bărbierilor, nici a croitorilor nu-i tolera să intre în rîdul lor, că era privilegiaţi,era instituiţi în ţehuri sau măestrii; şi, pe de altă parte, nici el nu era învăţat nici în bărbierie, nici în croitorie.
    Ce era, dară, de făcut? căci nici într-o corporaţie alta nu putea fi priimit, decît în corporaţia tipografilor.
    Remediu nu era altul decît să continue cu tipografia şi să adopte sistema perfecţionată.
    Să presupunem acum că acea societate este cît Europa întreagă, în care staturile sau guvernele se împart ca în ţehuri, cu drepturile lor, în care sunt trei împărăţii, atîtea regate, atîtea ducate şi principate ereditare, atîtea guverne elective sau republice, - nimeni nu lasă nici republicele a se face monarhii, nici monarhiele a se face republice, căci dau cu tunul; şi pe de altă parte nici republicanii nu sunt învăţaţi a trăi ca monarhiştii, nici monarhiştii a trăi ca republicani. Cînd, dar, vreunul din aceste staturi are vreun viţiu în sistema sa de guvern ce o face a nu merge bine, n-are de făcut decît a-şi perfecţiona sistema.
    Noi, romînii, de Ia Traian pînă astăzi n-am avut sistemă de guvern ereditar; totdauna am trăit cu sistema de guvern electiv, adică în republică; şi continuăm a ţine tot sistema de guvern electiv a republicelor de mediul-ev, cu sistema de a da capului ales al statului prerogative de monarh, titluri mari, pompă mare etc., cu sistema bastardă ce a dărăpănat republica Poloniei, Ungariei, Veneţiei etc.
    Fireşte că ne merge rău, ca şi tipografului sus - arătat, pentru că ţinem tot sistema dărăpănătoare cea veche. Am hotărît să schimbăm sistema, ca şi tipograful meseria, să adoptăm sistema ereditară, să formăm poate un regat: însă împăraţii, regii Europei nu ne permit, pe de o parte, şi noi, pe de alta, nu suntem deprinşi cu ereditatea, nici însuşi cu domnia pe viaţă, pentru că n-am fost nici noi, nici moşii şi strămoşii noştri
crescuţi şi deprinşi cu religia dinastiei. Pentru aceasta promitem un articol special.
    Regii şi împăraţii nu ne permit a face cum să se rumpă sau calce pactele internaţionali. ,,Fiţi tot ce aţi fost - ne zic - în guvern electiv, şi răul vă vine că vă înţestaţi a ţine tot sistema veche din mediul - ev. Luaţi sistema electvă perfecţionată din ziua de astăzi, cum este în Elveţia şi America, constituiţi-vă în stat concentralizat sau federativ, nu îmblaţi după centralizări sau descentralizări, că vă pierdeţi. Aveţi autonomia, sunteţi liberi a vă perfecţiona sistema voastră proprie ab antico de guvern. Nu ne aduceţi supărări şi încurcăture cu inovaţiunile, cu imitaţiunile voastre, ce nu sunt de natura şi învăţurile voastre."
    Ca şi cînd ar zice ,,Nu daţi calului de mîncare carne şi de băut vin, că moare calul."
*
    Spuneam aceasta unui amic onorabil, care zicea că este pentru sistema ereditară şi care, spre probă că, n-a priceput, este că mi-a dat răspunsul următor:
    - Dar daca bietul tipograf al dumitale, vroind a se face croitor, nu-l lasă croitorii şi, vroind a rămîne tot [303] tipogaf şi a-şi perfecţiona tipografia, nu-l lasă nici ceilalalţi tipografi a şi-o perfecţiona, cu scop ca să-l reducă întru a se face servitor la dînşii, atunci ce are să facă bietul om ?
    - Atunci - îi răspnnsei eu - el îşi are brevetul său după legi şi în numele brevetului are drept de a-şi pretinde în numele legilor de a-şi exercita drepturile sale. Atunci tipografii ce îl împiedică calcă legile, iar nu el.










    
    [304]  ŞTIRI  DIN  AFARĂ  ŞI  MARAFETURI  DINÎNTRU
    
    
    
    Indepenţa Belgă coprinde o scrisoare din Paris
din 21 aprilie, zicînd:
    ,,Azi-dimineaţă, auzind bătînd la uşă, îndată mi se înfătşează un necunoscut. Nu ştiu cum, că mă. Cam speriai de această bruscă intrare. Cînd apoi acesta începu a-mi spune că. este însărcinat de a-mi pune înainte o oferire ce mi se face, atunci nu poci să-ţi descriu bătaia de inimă şi frica ce mă. coprinse: crezui că a căzut păcatele şi pe mine, că vine adică să-mi ofere şi mie tronul Principatelor danubiene! p-aci eram să. strig ajutor; dar mă. alinai cînd vizitătorul mă încredinţă că. nu e vorba de coroana acestor principate, ci de un volum de poezie al căror autor era însuşi vizitătorul. Ia închipuieşte-ţi îndoita mea bucurie, pe de o parte să. scap de ceea ce mă. temeam, şi pe de alta, să. m-aleg şi cu un volum de poezie frumoase!”
    Jurnalul des Débats din 21, aprişiu coprinde cele următoare: ,,Ni se scrie din Berlin că principele de Hohenzollern
nu este dispus a priimi tronul Romîniei.”
    Gazetele Germaniei asicură asemenea astfel cum să
nu facă onoare vînturătorilor noştri ce mai mult de două. luni vîntură ţara.
    O depeşă telegrafică încredinţează că. Principele străin este respins de puterile ce au susemnat tractatu din Paris şi că romînii îşi vor alege un domn sau doi pe patru ani, şi că acest sau aceşti domni au să fie astfel cum să placă, Puterilor garante ... nu mai putem   [305] continua, ne cade pana din mînă. Vom face un articol special despre acestea, de vom fi aşa de dizgraţiaţi încît să. se adevereze această. epitropie sau tutelă.
    Iată, romîni, în ce stare ne-au adus nişte înşelăori, călcători de legi şi de tractate, pe cari i-aţi crezut atît de orbeşte, iată-ne cu autonomia trunchiată mai rău decît mai nainte de 1848. Impozitorii voştri batjocoriră ţara în două rînduri: o dată cu Fişip, comitele de Flandra, şi altă dată cu principele de Hohenzollern, numai ca să cîştige timp pînă să-şi facă mendrele să vă înşele spre a le trimite deputaţi în Adunare după chipul şi asemănarea lor, şi atunci să. vă declare pe faţă şi oficial, prefăcîndu-se că le pare rău şi zicîndu-vă: ,,Ce să facem, fraţilor, uite: un principe nu priimi, altul nu priimeşte asemenea, - cît n-am îmblat ? am luat toate regatele d-a rîndul; le-am luat sub protecţia mea ca să <le> chivernisesc cu coroana Romîniei, am vorbit cu împăraţi şi regi am vorbit cu imperatorul francezilor gură în gură, eu, ăsta care mă vedeţi, mi-a zis cutare şi cutare, mi-a zis să. alegem pe principele de
Hohenzollern, căci, şi de este neamţ, dar este de famişie latină etc. Însă. acum, iată că nu priimeşte nici acesta."
    Dar cum Dumnezeu să priimească principii de sînge, ce au religia tractatelor, cînd văd că se compromit astfel împăraţii şi regii cînd se trimit nişte aventurieri spre a tracta nişte chestiuni atît de delicate, cînd în contra legilor la noi astăzi domnii nu se mai aleg de reprezentanţii naţiunii, ci se numesc de pleavă, cum o califică aceşti Sarsaişi politici, şi cînd se numesc în modul cel mai violător şi mai însultător pentru principii leali, căci se închid la puşcărie cei ce au purtat doliul pentru înstrăinarea suveranităţii naliunii; şi mai vîrtos şi în
fine, cînd aceşti principi văd că. numele şi persoana lor sunt, aruncate în joc de aventurieri ce se servesc de dînşii ca de o mască ca să-şi ascunză planurile defăimabişi
    Nu un, principe de sînge, crescut de cei mai iluştri şi erudiţi părinţi, deprins cu buna-cuviina şi eticheta cea mai delicată a curţilor, ci nici un burghez onest n-ar priimi o coroană fie şi a lumii întrege, în modul acesta atîta de falş şi batjocoritor.
    [306] O fată onestă nu se poate mărita fără o prealabilă
întelegere între peţitori şi părinţi. Ce ar putea cineva zirce de o femeie care astăzi declară în lume că se mărită cu cutare, mîine cu alt cutare, fără nici să viseze ginerii de dumneaei?'
    Iată în ce stare de degradare aduserăd ţara vînturătorii ce de optsprezece ani vîntură o naţiune demnă de altă soartă! iată cum ne-au făcut naţia de ruşine în toată Eturopa, încît gazetele ei îşi fac un rîs făcînd anecdote despre noi, ca aceea relatatăl din Independenţa Belgă, ce reproduserăm!
    Cînd vom veni apoi la marafeturile lor dinîntru, nu credem să se afle vreun romîn cărui să nu i se suie sîngele în cap de indignaţie şi de o mînie sîntă.
    Iată marafeturile lor:
    De-a plesnit Sarsaililor, le plesni în cap să se facă domni şi să scamote domnia.
    Noi nu-i criticăm că voieşte fiecare să se facă domn,
pentru că. fiece romîn se naşte cu dreptul la tron; supărarea însă a tutulor este pentru ce să, scamote domnia cu tirtipuri, cu turburări şi vărsături de sînge? pentru ce au avut o viaţă de aventurieri şi d-amăgitori, o viaţă de demagogi fără principe?
    Cînd instrumente oculte ale politicei Rusiei de la 1848;
    Cînd republicani democratici şi sociali, în conspiraţie cu toţi roşii Franciei şi Italiei;
    Cînd imperialişti pînă în vîrful nasului;
    Cînd separatişti, în preziua alegerilor la 1859;
    Cînd unionişti cu principele sublim, ca să dezbine unirea, inspirînd ura ;
    Cînd cu principe pămîntean;
    Cînd cu principe străin, ca să înlătureze pe pămînteni şi
să rămîie ei singuri cu plăcinta frămîntată în sîngele
moldovean;
    Cînd în contra boierilor şi a părinţilor lor pînă la al noulea neam;
    Cînd cu boierii, ca să, le scurgă pungele şi să-i joace după cum îi joacă astăzi.
    [307] Le-a plesnit în cap, zisei, să se facă. domni şi să mai sugă şi ei ţara din nou; şi îşi ziseră:
    - Vor boierii o dinastie europeană, un principe străin? să nu ne opunem ; aide să ne facem şi noi că avem aceeaşi dorinţă cu dînşii şi că suntem dezinteresaţi; să luăm, dar, expresia principe străin drept parolă de ordine prin care să cunoaştem pe adepţii, pe îniţiaţii noştri; aide să încelăm pe boieri, să le luăm banii şi cu punga lor să ne ţie ca să ne facem
mlendrele prin străinătate.
    Cu parola d-ordine de principe stăin înlăturăm pe toţi romînii ce au calităţile, meritele şi mijloacele legali de a fi aleşi pentru tron. Subt această parolă să fanatizăm oştirea şi masele, încît să taie pofta tutulor peţitorilor Ia domnie.
    Subt această parolă d-ordine vom avea concursul guvernului ca să putem face a se alege de deputaţi tot de ai noştri, ce strigă înadins tot principe străin, ce a ajuns Ia modă; şi astfel să. înlăturăm pe toţi ce au prostia de a fi sinceri şi a spune pe faţă că nu voiesc să înstrărneze suvreranitatea naţiunii.
    Să cîştigăm timp, să amăgim popolul spuîndu-i că.
am vorbit cu imperatori şi regi, că. cutare vine, ba că s-a lăsat să vie; ba că vine celălalt; ba că a şi venit şi stă ascuns în via cutăruia, ba că se preîmblă cu un batel pe Dunăre. Cu aceasta distragem naţia să mai întîrzie în provizoriu, îi spunem apoi că e grabă mare şi în opt zile cată să numim pe făt-frumos printr-un plebiscit, să încelăm, să. speriem masele cur Napoleon; să punem în puşărie pe gugumanii de patrioţi, să-i calomniem de vînduţi la muscali.
    De va începe a transpira prin gazete că principele străin este o fabulă, să stoarcem bani din vistieria sleită, să ne facem că trimitem soli înaintea lui, să dăm la branchete, să, zicem că cabinetul Franţlei ne îndeamnă să rumpem tractatele, că el ne susţine pe ascuns.
    Pînă cînd vom încheia o Adunare generală de unul şi unul tot de ai noştri, ce, zicînd principe străin, înţeleg unul din noi, pînă cînd se va arma şi gardia naţională.
    [308] Şi atunci, ducîndu-ne în Adunarea compusă de ai noştri, şi avînd şi guardia adunată în curtea Metropoliei şi pe deal, să-i spunem curat şi oficial:
    „Fralilor, din dizgraţie speranţele le-am pierdut, conferinţele ne îndatorează să ne mărginim în spiritul şi litera tractatelor. Vedeţi, dar, singuri daca putem a ne opune Europei întrege! Am jurat în adevdră să murim, însă cu ce să ne batem? că. foştii boieri s-au îndărătnicit, pînă acum ţarele întrege căta să fie armate; că ar fi văzut Europa atunci!
    N-avem însă ce face ! cată să ne înnecăm amarul deocamdată; cată să reintrăm în legalitate şi să ne supunem a alege un domn pămîntean, - însă vedeţi că boierii ne-au încelat, că au dat cu azi, cu mîine, şi nu este ţara armată.... Luaţi bine seama pe cine să alegeţi."
    Atunci, fireşte, ai noştri (de vor fi tot de ai noştri . în Adunare), fireşte, - pentru că ne-am vorbit, mai dinainte, - or să. voteze sau să proclame ca un singur om un domn... (ştiţi voi pe care dintre noi; şi iată faptul împlinit).
    - Dar ce va zice oştirea, ce şi-a îndatorat onoarea? ce va zice cînd se va vedea dejucată?
    Pentru aceasta vom provoca înadins turburări în Mloldova, ca la 3 august în Bucureşti. Avem acolo oamenii noştri, - vom asupri pe moldoveni cu numele de separatişti şi de instrumente ale Rusiei; şi .o parte mare din opştire o vom trimite după icre verzi în Mloldova. Mai avem apoi şi regimentul întîi cam supărat; să-l trimitem şi pe acesta ici şi colo, ca să ne scăpăm de dînsul.
    - Dar daca - ferească Dumnezeu!- majoritatea Adunării nu va fi pentru noi ?
    - Apoi de ce ne litrosim noi de oştire şi rămînem cu 8000 de puşe ale gardiei comandate tot de căpitani d-ai noştri?
    Iată-le marafetul cu care îşi bat joc de naţie şi de oştire peste două luni.
    Mergeţi, dar, gardişti, cetăţeni oneşi, mergeţi sub comanda căpitanilor impuşi şi vărsaţi sîngele fraţilor [309] voştri şi proclamaţi pe cîţi v-au vînturat ca pleava peste două luni, compromitîndu-vă ţara şi autonomia.
    Duceţ-vă pe dealul Metropoliei, să vi se mai scoată 
din busunar un al doilea sublim daca nu v-aţi săturat de cel de la 24 ianuarie 1859.
    Vedeţi încai de brodiţ vreo zi tot asemenea de fatală: vrun 2 sau 24 de mai. 
    *
    Altă mîntuire, domnilor vînturători, nu mai este pentru dumneavoastră cînd popolul şi oştirea vor deschide ochii şi vă vor vedea în toată hidoasa goliciune de marafetlii, decît să vă lăsali de drăcii; să nu care cumvra să cercaţi a vă impune de candidaţ la domnie cînd aţ torturat lumea cu ipocrita dumneavoastră abnegaţie, să nu care cumva să vă clintiţi a face vreo încercare; că vă pisăgeşte cum meritaţi şi popolul,
şi oştirea, şi însuşi gardia pe care comptati, şi n-o să ştim noi, victimile voastre, cum să vă scăpăm.
    Probă v-am mai dat de generozitatea noastră cînd
de atîtea ori am simpatizat cu voi şi v-am apărat cauza în nevoile şi suferinlţ ce singuri vi le-aţi cercat.































    
    
    
    
    [310]  ITALIENII  ŞI  ROMÎNII
    
    

	Italia, de la cotropirea barbarilor, fu sfîşiată şi dezbinată în atîtea şi atîtea petice. Atîţia seculi zăcu sub jugul străinilor: la miazăzi, sub Burboni, de altă ginte; în părţile de mijloc şi în cele de la nord, principi străini, tedeschi (nemţi): Toscana, Parma, Piacenţa, Veneţia etc., toate despărţite sub principi tot străini, tot de ginte germană.
	În cele cîte rînduri nu se încearcă spre a scutura jugul străinului şi a fi o Italie unasi nedespărţită, un corp mare cu toţi membrii săi şi cu caplu său împreună itelian!
	În cele după urmă, într-o luptă mai mult de eroică, într-o luptă de arhangheli, alungară dinastiele străine, se uniră într-un singur regat (fiincă datinele lor sunt regaliste în majoritate) şi sfidară cabinetele Europei întrege, daca li se opun, să vie să-I înnece mai întîi în sîngele lor şi să trecă peste peste cadavrele lor, prin cenuşa cetăţilor şi caselor lor, şi aşa îi vor despăeţi de fraţii lor cu care s-au determinat a trăit împreună într-o singură patrie.
	Pricepem această voinţă de adamant, daca putem zice aşa; pricepem această stăruinţă, acest eroism, această decizie de atrăi uniţi, cu un cap italian de sîngele lor, de credinţele lor, de aspiraţiunilelor.
Pricepem iară ca romînii să aibă aceiaşi dorinţă, aceeaşi voie, aceeaşi decizie nestrămutată de a trăi [311] într-o singură patrie, ca un singur cap, roman de sîngele lor, de credinţele lor, de aspiraţiunilelor; pricepem cel puţin ce a făcut  Vladimirescu, că şi-a răpus  viaţa ca să alunge principii  sau  beii din Fanar şi să  facă pe romîni a trăi cuun cap saudomn romîn.
	Dar să vie un Păcală să ne zică: „Vedeţi, romîni, cum s-au  bătut italienii ca să scape de principii străini , tedeschi (nemţi), şi să se unească subt un suveran Italian; faceţi şi voi tot aşa; băteţi-vă, vărsaţi-vă sîngele, ardeţi satele şi capitalele, ca să ajungeţi şi voi, şi fiii voştri la fericirea de a vă pune sub  jugul străinului; de unde sunteţi liberi şi suverani ai ţărei voastre, daţi-vă ţara şi părul pe mîna unui neamţ catolic!”
	Hei, Păcala naibei! El să n-auză, să nu citească ceva, că toate le ia pe dos. De a auzit la o îngropare: „Dumnezeu să-l ierte”, el se ducesila nuntă ca să zică socrilor pentru miri: „Dumnezeu să-I ierte!”
	Dar italienii s-a luptat ca să scape de dinastii tedesce (nemţeşti), şi noi să ne vărsăm sîngele, sfidînd cabinetele Europei, ca să dăm suveranitatea naţiunii  în mîinile unei  dinastii  nemţeşti?
	Dar italienii au vrut să unească Italian cu italian ce aceleaşi datine, credinţe şi aspiraţiuni; şi noi, romînii, să voim ca d-alăturea cu 5 milioane de romîni generoşi şi domnibili, să facem să s-aducă pînă la 10 milioane de nemţi să ne colonize ambele dominate, şi nemţii cei flămînzi, meschini şi avari, cu alte datine, alte credinţe, alte aspiraţiuni, cărora să devenim cu toţii iloţi?
	Dar Toscana, Parma, Piacenţa etc. au vrut a se uni cu întregul Italiei printr-un singur principe Italian; şi Moldova şi Romînia să voiască a se întruni mai tîrziucu Germania printr-un principe german şi prin 10 milioane de germani aduşi ca nişte coloni?
    Şi pînă să ne bătem cu străini, ca să ne preparăm preparăm moartea politică şi jugul străinului, pînă cînd săne batem cu Puterile garante ce ne susţin drepturile naţiunii, Păcalii, de colo de dincolo, aduseră să ne batem cu moldovenii, ce n-au voit să fie vînduţi la nemţi.
    Unde, în ce se aseamănă cauza italienilor cu bazagoniile vooastre de v-aţi puspe un ton atît  de eroic şi să [312] ne sfătuiţi pe un stil atît de sublime, după  maniera voastră, şi atît de patetic, veniţi a ne vorbi de stăruinţă, de curagiu, de voie neclintită, de firele de iarbă că tresar de bucurie, de cîte stele polare, deluceferi şi de cîte frumuseţi toate?
    Auzi acolo păcălitură? „Voieşti să fi rob, că vei putea.” Vezi bine, Păcală, căvei putea săfii rob oricînd vei voi; anevoie este să fie cineva liber cînd este pui de sclav, pui de fanariot.
    Italienii se determină  să moară şi să-şi creeze un domn italian, şi noi să ne sculăm să ne vărsăm sîngele ca să ne dăm robi unui străin catolic, pe care auzirăm că deocamdată vreţi să-l aduceţi prin slava cerului,ca să ne compromiteţi  înintea deciziunii puterilor garantesi care  să  poată într-o bună dimineaţă, printr-un plebiscit, a ne anexa la Germania.
    Săriţi romîni, de vă vărsaţi sîngele ca să arătaţi lumiică între cincimilioane totul este mizerabil, innorant, abject, n-a mai rămas pînă la unul; duceţi-vă de muriţi ca să susţineţi, să demonstraţi în faţa lumii ruşinea, mizeria voastră, gustul cel delicat către robie, gustul fanarioţilor ce vă conduc.
    Retro Santana! Ronînul va şti să moară, nu pentru sclavie, ci pentru libertate. 





























[313]DUPĂ  PRINCIPE,  ŞI  CONSECINŢE



	Duminecă, la 1 mai, în Adunarea pentru alegerea domnuluui, s-a luat de princip că plebiscitul esre însuşi un vot universal şi direct.
	Este însă acest plebiscit sau nu? este egal de a se alege domnii prin plebiscit? Datu-s-au voturile de bunăvoie, în toată libertatea, sau pretutindeni s-au urmat violări, influenţe şi însuşi iscăliture în neştiinţă de cauză?
	Acestea sunt nişte întrebări ce nu putea intra în şedinţa de la 1 mai; dezlegarea lor ar fi supărat pe mulţi.
	La 1 mai s-a luat de princip că plebiscitul este voinţa naţiunii.
	N-avea ce mai face deputaţii trimişi de naţie decît a-şi pleca capul înaintea deciziunii generali a naţiunii şi au subscris numirea lui Carol I.
	Alt cuvînt este, însă, de vom veni la întrebarea: făcut-a bine sau nu guvernul de a luat iniţiativa unui plebiscit? Urmat-a după legi şi tractate de a pus alegerea unui domn aşa cum s-a mai întîmplat în datinele sau în analele ţărelor noastre? Şi în acest plebiscit lăsatu-s-a îm pace libertatea oamenilor?
	Principul s-a luat că naţia a decis; deputaţii au cătat să fie consecvenţi mandatului ce li s-au dar, căci nu numai logica căta să-i împingă a-şi împlini mandatul, dar şi onoarea; şi căci nici  un om ce [314] se stimă pe sine nu poate a nu-şi împlini datoria unei sarcine cu care s-a încărcat.
	Trimite cineva un avocat cu procură spre a susemna în locul său o îndatorire oarecare; daca avocatul, care, spre exemplu, se chema Ion, se însărcină cu procura, nu face alt, fără a ieşi din legile onoarii, decît a suscrie:
	Pentru d. cutare.
			I o n 

	Sau: Ca mandatar al d-lui cutare îmi împlinesc mandatul – şi suscrie:
			I o n.

	Avocatul şi-a împlnit datoria, nu este el răspunzător al îndatoririi clientului său.
	Astfel depitaţii şi au împlinit datoria la 1 mai; nu sunt ei  însă solidari sau răspunzători despre numirea lui Carol I în contra legilor şi  tractatelor, ci naţia ce i-a trimis; pentru că, cu cuvînt sau fără cuvînt, s-a luat de princip că baaaţia a numit pe Carol I.
	Principul a fost pleciscitul, - purtarea deputaţilor de la 1 mai a fost o consecinţă. Fost-a principul legal sau adevărat? A fost, prin urmare, şi consecimţa legală sau adevărată. Iar daca principul a fost ilegal sau falş, este şi consecinţa ilegală sau falşă Aşa am înţelec chestie aşa am exprimit-o şi lămurit, aşa am susemnat: în numele Cîmpulungului, iar nu al meu.
	Daca însă mai pe urmă naţia va zice: „Noi nici n-am cunoscut pe principele de Hohenzollern, noi nici am intrat în releţie cu A.S.R., noi n-am avut nici o ştire despre voinţa puterilor; noi nici nu putem şti, cea mai mare parte, nici tractatele, nici legile, nici regulele; noi n-am dat voie guvernului să ne propuie după voia sa pe cutare sau cutare prinţ  Nouă nu ni s-a spus că domnul pentru care ne scriu alţii şi noi iscălim cu degetul a fost ortodox sau catolic. Noi n-am cerut de la noi să ni se dea domn străin, ci ne-au chemat de pe drum şi de la munca noastră să iscălim, şi am iscălit de frică, pentru că am văzut că pun în puşcărie [315] pe cîţi şi-au pus doliu cînd au văzut că se înstrăinează domnia ţărei la străini.” Atunci nu e aşa că este  altă vorbă? 	Dar daca alţii vor zice: „Nonă nu ni s-a spus de domnie, nici de domn catolic, ci au venit în sat co o condică şi ni s-a zis: - Luatu-v-aţi pogoanele, creştini, după legiuire? - Da, le-am luat, domnule, mulţumim lui Dumnezeu! - Iscăliţi, dar, aci, ca să ştie spăpînirea, - şi am iscălit”?
	Dar daca alt sat va zice : „Şi pe la noi ne-au întrebat tot aşa şi răapunzînd că n am luat pogoanele, sau după cum le-am luat nu suntem mulţumiţi; şi ni s-a zis: - Iscăliţi, dar aci, ca să ştie stăpînirea – şi am iscălit”?
	 Dar daca alţii vor zice că „pe noi <nu> ne-a întrebat nimeni, ci am luat rolurile contribuabililor comunei şi sub numele lor, între cari au pus şi pe ale celor morţi, au şi pecetea primăriei”?
	Atunci nu e aşa că se scimbă vorba?
	Dar daca atîtea mii de cetăţeni vor zice: „Noi am fost foncţionari publici, civili şi militari şi militari şi n-am putut a ne poune voinţei guvernului şi am suscris în cantra convicţiunii noastre”?
	Dar daca sute şi mii de inşi vor zice  că „pe mine m-au pus a suscrie şi la Craiova, şi la Piteşti, şi în Bucureşti, în două – trei culori”?
	Dar daca dintre vreo 900 mii de votatori vreo 220 de mii, ce n-au suscris, vor veni cu cei de sus şi vor zice: „Noi nu am suscris”, şi ceilalţi 680 de mii, ce au fost unii forţaţi, alţii înfluenţaţi, alţii – cari sunt săteni – au fost iscăliţi în neştiinţă de cauză, alţii au înmulţit numărul prin mai multe suemnăture şi alţii sunt morţi, - atunci unde vă este decizia naţiunii? cum cutezaţi a mai vorbi în numele unui plebiscit ilegal şi antinaţional? Şi daca, după aceasta, vin şi puterile garante şi zic că plebiscitul a călcat legile şi tractatele?
	Atunci, fireşte, fatalmente răspunderea cade pe  guvern despre toate ilegalităţile ce au comis de la 11 febr. încoa, atunci plebiscitul este ca o hîrtie albă, votarea Adunării de la 1 mai este fără putere, mai [316] vîrtos pentru că a fost înceltă Adunare prin nearătarea documentelor diplomatice.
	Atunci şi naţia, şi Adunarea au fost induse în eroare, amăgite şi batjocorite.
	Atunci principul este falş şi consecinţa falşă, plebiscitul şi votarea Adunării seamănă ca o hîrtie albă.
	Atunci nici deputaţii, nici naţia nu mai sunt responsabili, ci numai guvernul, ce la o nevoie îşi dă demisia şi o pleacă la sănătoasa şi lasă ţara în foc.
	Zicînd însă guvern, cată să ne înţelegem – noi nu vorbim de persoane, pentru că persoanelor şi familielor despre care ne-am deprins a le purta toată stima totdauna la locul cuvenit, şi însuşi în Adunarea generală, le-am mărturisit toat ncrederea.
	 Zicînd guvern înţelegem o persoană morală colectivă, un ce abstract, înţelegem mai vîrtos politica, ce fatalmente au fost cîteva persoane forţate de împregiurări a îmbrăţişa, înţelegem spiritul rău de care au fost inspiraţi; şi această politică a fost exclusivă a unie gaşte de oameni ce n-au meserie, de 18 ani, decît a tot tulbuta ţara şi din cari intrînd la minister, susţinuţi de oamenii lor ce au acaparat toate foncţiunile, şi însuşi comanda gardiei, au cătat fatalmente să împingă şi pe bărbaţii onorabil de la guvern a cede, în favoarea liniştei, torentului demagogic. Astăzi acei bărbaţi sunt victime ca şi noi, cari am fost intimidaţi şi forţaţi şi materialmente, şi moralmente spre a suscrie plebiscitul demagogilor, dispreţuit după toată dreptatea de puterile garante.
	Interesul demagogilor a fost înadins ca să aducă oamenii şi lucrurile în starea actuală, ca, trimeţînd oştirea la Dunăre, să rămîie capitala în dispoziţia lor şi în graţia unei gardie, care în cea mai mare parte s-a compus înadins de oameni ce n-au condiţiunile cerute de lege şi care se comandă în mare parte de demagogi şi prin aclamaţiuni populare, după ce îşi vor scoate masca pentru domn pămîntean, zicînd că ced şi dumnealor, numai să-i lase oştirea să suie la tron prin asemenea marafeturi pe unul din căpitanii ortalei lor, destinat mai dinainte, c-apoi vai de Adunare!
	Acum, dar, în preziua pericolului în care ne-a adus spiritul rău al demagogiloer, atît pe noi cît şi pe bărbaţii onorabili de la guvrn veniţi, domnilor deputaţi, spre a vota credite de milioane – nu spre a crea ceva, ci spre a pierde şi ce am avut; veniţi, proprietari, în marele vostru patriotism în sacrificaţi milioanele ce aveţi a lua din visterie spre despăgubire, ca să faceţi cheful celor cari v-au despuiat, cheful ca să declare dumnealor rezbel pe uscat şi pe apă tutulor outerilor; veniţi, cetăţeni, de vă stoarceţi şi ultimul obol; veniţi, mame, de vă daţi pînă la ultima sculă, ca să vă trimită copii să moară la bătălie, pentru ca să se spargă de rîs toţi Sarsailii năbădăioşi. Cîţi sunteţi romîni, daţi după voi tot, pentru ca să vă arză chilipigiii casele, numai şi numai ca să cheme asupra ţărei ura Europei întrege. Generoşi şi nobili ofiţeri şi soldaţi, fii şi fraţi ai noştri, voi speranţele nastre şi consolaţia cărunteţelor noastre, duceţi-vă la Dunăre şi lăsaţi-ne pe mîna demegogilor şi desculţilor lor ce ne-au promis că nu va mai rămînea piatră pe piatră; uitaţi memele, consoartele şi copiii voştri şi duceţi-vă să muriţi ca să trăiască cei cari tulbură şi vîntură ţara de 18 ani.
	Nu, bravii mei coloneli Haralambie, Creţulescul şi Călinescul; nu, stoicul meu Leca; cum aţi mîntuit ţara la 11 februarie de tiranie, la inimele voastre leale stă de o mîntui şi acum de anathia demagogilor, după ce v-aţi convins de toate vulpeniele lor. De cînd este lumea, nu se află în istorie vreun popol să fi fost batjocorit astfel, nici vreo oştire atît de dejucată în generoase speranţe; înnumele onoarei de care sunteţi inspiraţi nu lăsaţi să triumfe vulpenia cea mai sfruntată!
	Iar de este provocată vreo invazie prin faptele demagogilor ce au încelat şi frămîntat  ţara atîta, atunci ducă-se ei la bătaie, verse-se sîngele lor, iar nu sîngele cel nobil al naţiunii; ducă-se acei gardişti ce s-au  înrolat cuscop casă susţie pe aceşti aventuriei de meserie şi a da foc Bucuretilor, după cum ispunsinguri; ducă-se desculţii ce, la28 aprileai la 1 mai, [318] amenniţă cu urlete şi vociferaţiunile lor şi însişi pe cei mai decişi deputaţi spre a sta în legalitate.
	Principele străin a fost o fabulă, o farsă; şi precum Filip de Flandra, asemenea şi Carol de Hohenzollern nu poate priimia fi masca şi jucăria aventrierilor.
	Să trăiască Romînia, una şi nedespărţită! Să trăiască Romînia neînstrăinată!
	Să intrăm cu toţi în legalitate şi să ne alegem domnul dintre fiii patriei.













[319]  CU  FIER SAU  CU MĂSLINE



	Nu rîdeţi, copii, noi suntem înaintea unei prăvălii şi nu ştim cu ce este încărcată: cu fier sau cu măsline? 
	Şi cîţi nu vă pricepeţi despre alegorii şi simboale, aflaţi ca noi vorbim pen alt sau pe adînc, cum vă place, căci tot de olungime este şi naltul,şi adîncul.
	Fier să ştiţi că însemnează nici mai mult, nici mai puţin decît rezbel, Marte; însemnează, adică, puşte, pistoale, săbii, lănci şi cîte sunt de fier, iar nu de mucava.
	Măsline însemnează pace, căci pacea este lină ca oliul sauca unedelemnul; şi pentru că este oliu, nu este fier, ba nici însuşi pietre, ca să nu mai rămîie una peste alta; ştiţi şi din carte, după procopseală, că ramura de măslin a fost întotdauna simbolul păcii.
	Aşadar, fier sau măsline vas ă zică: rezbel sau pace? rebelie sau  legalitae? vulpenie sau lealitate?
	Întrebăm, dar, şi noi la marea prăvălie a Don Chişoţilor noştri politici şi bătăioşi, la marea prăvălie a căpitanilor de marafeturi: cu fier sau cu măsline, jupîn Trandafirache?
	Daca este să ne sperii cu  fier, cu bătălie, fă bine şi ieşi dumneata la bătălie, cu toţi desculţii şi apelpisiţii dumitale, du-mi-te de te bate cu cine vrei, şi însuşi cu morile de vînt; că noi, cu copii noştri oşteni, împregiurul bărbaţilor de bună-credinţă de la govern ne vom [320] apăra căminele şi ordinea nu de turci, ci de dumneavoastră, şi ne vom conserva drepturile ce  am avut ab antico.
	Iar daca ţi-ai schimbatmatrapazlîcul, daca adică te-ai lăsat de fier, adică derezbel sau rebeliuni şi, ca un simtimental ce eşti, te vor apuca toanele păcii şi vei începe a ne vinde măsline, a intra în calea legală sau în legalitate, fara lealitate, după învăţul dumnavoastră, - atunci romînii, prin Adunarea lor, isi vor allege domnul romîn din candidaţi ce n-au jurat pentru un principe străin, nici n-au declamat, nici a frămîntat  ţara  subt acest caraghiosluc.
	Cîţi în pactul dumnealor, prin care se încela unul pe altul, au jurat pentru princip străin, îi rugăm să-şi Tie jurămîntul precum ţinem şi noi pe al nostrum, să-şi conserve religia falsă politică precum ne conservăm noi vera noastră religie. Noi nun e servim cu propaganda ca sa-I convertim. Rămîie sănătoşi cu străinii dumnealor, şi noi vom rămîne cu romînii noştri.
	Ciarlatanii, să nu care cumva să cercaţi a vă pune candidature la domnie, că atunci va rîde şi dracul de marafeturile ce el însuşi v-a învăţat.

ÎNSEMNARE

Să nu se mire cititorii noştri de atîtea vorbe străine ce care ne servim în asemenea împregiurări; noi vrem să fim înţeleşi de toată lumea; sicand vorbim cu fanarioţi, vrem să ne priceapă şi bieţii fanarioţi; vorbe ca marafeturi, caraghioslucuri, chilipiruri şi locmale dumnealor le pricep mai bine decît romînii, şi de ace sunt atît de maeştrii şi în vorbă, şi în fapte.





















[321]  REZBEL  SAU  NU?



     Ne-am decis în adevăr a ne pune pe picior de rezbel, sau vrem numai a speria lumea?
     Provocăm noi rezbelul, sau alţii îl provoacă?
     În orice caz, cată să raţionăm odată cu maturitate.
     Nu e nici o naţie pe lume, nici un guvern, fie oricît de tare, care mai nainte de a declara rezbelul sau de a-l priimi să nu se provază mai dinainte şi de meziele necesarie.
     Franţa, spre exemplu, şi Rusia, cari pot dispune pînă la un milion de baionete, nu se hazardă într-un rezbel pînă nu se asigură de aliaţi naturaliţi de puterile ce au să fie neutre, cum şi de banii necesarii şi de toate mijloacele suficiente.
     De ne-am determinat a ne bate, cari din puterile vecine ne sunt aliate? cari neutre şi care inemice, înaintea cărora avem a împumna lancea şi a îndrepta tunul?
     Strigăm rezbel, şi aliaţi nu avem, bani nu avem de fel, pentru că regimul trecut ne-a lăsat încărcaţi de datorii; oştire îndeajuns nu avem şi, pînă să vie inemicul de din afară, ne preparăm din zi în zi o populaţie ostilă înăntru.
     Pentru că adăogim impozite, alarmăm lumea cu bani de hîrtie, voim să rumpem salariele funcţionarilor publici, să luăm pîinea de Ia gura văduvelor şi orfanilor înjumătăţindu-le pensiunile la care au drept ca [322] creditori ai statului, facem să cază cu comercianţii şi comerciul, neplătind creditorilor statului; pe datorie, prin obligaţiuni de a le plăti la sfîntul Aşteaptă, luăm oamenilor vitele, bucatele, fînefele, grăunţele le speriem femeile şi copiii, facem să tremure inima mumelor,
facem să ne blesteme toată suflarea, şi aşteptăm să, ne iubească popolul? şi pe lîngă acestea, reîmpigem din adunarea reprezentanţilor petiţiunile naţiunii întrege.
     Mai deunăzi se votă în Adunare o lege de rechiziţiuni,
adică de a se putea lua de Ia oameni, vrînd nevrînd, cai, vite de tot felul, grăunţe, fîn, tot ce va fi necesariu pentru hrana solăaţilor, nutreţul cailor şi pentru transportul celor necesarie la rezbel, şi a li se plăti mai la urmă, dîndu-li-se chitanţe sau obligaţiuni pentru objectele luate, sub cuvînt că ţara a nutrit asemenea oştiri streine - ruseşti, austriace, turceşti - ,necum oştirea sa proprie. Şi au cuvînt.
     Legea însă n-a permis de a se lua şi boul de hrană al muncitorului, şi vaca văduvei, cu al căria lapte îţi
Nutreşte casa sau se speculă vînzîndu-l tot spre nutrirea
copiilor; legea n-a permis de a se lua din casele neavuţilor
şi velinţe sau scoarţe şi cămaşe, şi plapăme,şi saltele de zestre ale fetelor, şi pînza tăiată din argea. Legea n-a permis a se cere de la oameni pentru merginita noastră armată cît nu s-a cerut pentru sute de mii de oşteni străini; legea n-a permis de a intra rechizitorii prin toate casele şi a speria că vor lua tot, ca să poată apoi lua cel puţin cîte un icosar ca să fie scutită sau trecută cu vederea.
     Prin suburbiele din Bucureşti s-au făcut atîtea abuzuri de putere, încît s-au sculat femeile şi cu baionetele bărbaţilor lor absenţi au bătut şi au vulnerat pe rechizitori.
     Pe lîngă acestea, vineri, la 17 iuniu, s-a votat legea de a se lua la arme toţi soldaţii ce şi-au făcut terminul şi s-au întors pe la vetrele lor oameni cari, cei mai mulţi, s-au căsătorit şi au deja copii. Aceasta este o rechiziţie în oameni, care se ştie cîte dezastre a produs însuşi în Franţa. Nu ştim cum se va executa această [323] Iege şi ce rezultate va aduce. De vor dosi aceşti oameni, se va învedera că rezbelul nu este popular, şi vom deveni ridicoli înaintea noastră înşine.
     Pe lîngă acestea toate, ce se va întîmpla daca peste
o lună locuitorii de prin oraşe vor ajunge să n-aibă ce mînca cu încetarea plăţilor, cu o penurie provocată din sistemă sau dintr-o monomanie de a voi nişte lucruri despre care nu vom putea a ne da nici un cuvînt nici noi înşine, după trecerea unei furori de încercări şi înovaţiuni pentru care nu e preparată naţia?



*

De avem rezbel, cari ne sunt aliaţii? unde ne sunt banii? şi cari ne sunt inemicii? cîtă ne este oştirea şi pînă la care grad am ajuns simpatici sau antipatici popolului romîn? Acestea au fost nişte întrebări ce am făcut în unul din numerele noastre trecute.
Faptele noastre ne-au adus a fi detestabili înaintea
naţiunii, pentru că am adus-o în sapă de lemn. Săteanul     n-are de unde mai da, şi voim să-i mai adăogim impozitele; foncţionarii sunt neplătiţi şi nu pot a se mai ţine; pensionarii, ca nişte creditori ai statului, sunt ameninţaţi a-şi pierde şi fondurile depuse, şi dobînda lor; toţi creditorii statului nu-şi pot lua capitalul lor şi sunt ameninţaţi de ruină; comerciul a căzut cu totul şi comercianţii sunt în preziua de a-şi înceta plăţile, pentru că fondurile lor sunt înghiţite în vistierie; sîngele vital al corpului social, care este banul, a încetat
de a mai circula. Are, dar, popolul de ce să ne iubească
şi să ne adoare, pentru că l-am adus în această stare,
are pentru ce să se scoale şi să-şi verse sîngele pentru
Sarsailii politici?
     Nu e, dar, posibil, nu e popular rezbelul, şi numai
descreieraţi pot să mai crează într-însul.
     Daca, dar, nu e posibil rezbelul înaintea înlelepţilor
bărbaţi de stat, daca guvernul actual se compune de
bărbaţi maturi şi prevăzători, pentru ce atîtea spese ca să
se ţie oştirea pe picior de rezbel? pentru ce cu atîtea
spese şi rechiziţiuni să ne preparăm inemici dinîntru,
[324] cînd cei din afară ne lasă în pace şi însuşi cînd îi provocăm noi?
     Sa reintrăm, dar, în ordine şi legalitate. Să apuce
mai dinainte guvernul să facă a reintra oştirea în cazarmele sale, să se desfacă lagărul pînă cînd nu ne vor nevoi puterile garante a ne veni în simţiri. Un minister ce voieşte să dure şi să stabile ordinea este nevoit a se mărgini numai în cele posibile; a visa Ia imposibile este una cu a-şi prepara singur căderea.







[325]  VACA  VĂDUVEI



     În numărul trecut am arătat în treacăt mai multe abuzuri ce se comit prin oraşe şi sate în numele legii rechiziţiunii, pentru că se iau cu forţa de la săraci şi însuşi cîte nu permite legea: căldări, tingiri, velinţe,plapăme, saltele, cămăşi, trîmbe de pînză, pînză tăiată din argea,  şi minimum cîte un ieosaf de casă, ca să fie adică ascuţită.
     Pe lîngă acestea, nu e de ajuns a se lua omului boul sau vaca şi a i se da chitanţă, ci este îndatorat să-l ducă singur de funie, cale de mai multe poşte, în tabără şi acolo să aştepte pînă se va tăia şi i se va cîntări carnea, ca să-i ia apoi pielea dimpreună cu chitanţa.
     Aflarăm acum în urmă despre o trăsură de caracter în adevăr romîn, care face onoare şi soldaţilor, şi colonelului
ce îi comandă.
     Între digraliaţii ce îşi duc vitele la tabără fu şi o femeie văduvă, ce îşi dusese singura vacă cu care îşi nutrea familia. Colonelul (şi credem că este d. colonel Popovişci) vizitînd, ca totdauna soldaţii la timpul mîncării, îi văzu că sta nemîncînd:
     - Dar de ce nu mîncaţi, copii ? - îi întrebă colonelul.
     - Nu putem mînca, domnule colonel.
     - Dar ce aveţi? nu vă este mîncarea bună?
     - Nu ne plîngem de mîncare, ci nu putem mînca,
am hotărit să postim.
     - Pentru ce?
     - Ca să dăruim de la noi vaca bietei acestei femei,ce cade în genuchi ca să nu i se taie vaca. Vom mînca astăzi pîine cu sare, şi te rugăm să porunceşti să i se dea vaca înapoi.
     - Să trăiţi, copii! strigă nobilul şi bravul colonel cu lacrimele în ochi.
     O, datine, datine sînte ale Romîniei! Din cea mai înaltă
antichitate, vita prin sate s-a considerat întotdauna ca un membru al familiei. Romînul nu cutează a mînca din carnea vitei cu care s-a servit. Acei soldaţi sunt fiii satelor, ei singuri pricepea dorul văduvei ce îngenunchea ca să-şi mîntuie văcşoara. Sărac Ia sărac crede, daca amîndoi săracii sunt fiii travaliului şi laborii, iar nu fiii păcatului.
     Ce n-ar face cineva cu braţele unor asemenea soldaţi,
daca lumina sau instrucţia ar fi străbătut mai dinainte prin satele şi cătunele Romîniei şi daca patriotismul, simtimentul naţionalităţii, principele adervăratei libertăţi ar fi devenit datine, învăţături înscrise pe tablele inimei?
     Noi cari nu cunoaştem datinele ţărei, ca să le dezvoltăm şi să le dăm direcţia cea mai naltă şi salutarie,
noi cari venirn de la Paris, şi scrim şi votăm legi pline
de solicismi gramaticali, ce ştim de toate afară de romîneşte şi de ale Romîniei, noi ne ştim a declama şi a ne apostrofa în adunare, noi votăm legi de rechiziţiuni, şi soldaţii, ce sunt conduşi numai de simţimîntul datinelor şi tradiţiunilor, refuză de a mînca vaca văduvei.
     Este facil de a vota legi, este greu însă de a le executa
cînd guvernul nu provede ca să nu fie parodiate de zbiri ce caută a profita din calamitaţile publice. Care lege le-a dat voie să ia ultima vită a săracului, ca să scutească pe cel avut, punguindu-l de icosari? care [327] lege le-a dat voie a se întinde pînă Ia zestrea fetelor, luîndu-Ie plapăma şi salteaua ce bietele mume Ie prepară în sărăcie pentru ziua nunţii? Făcut-au ruşii, nemţii, turcii aşa? ciocoii noi, ciocoii franţoziţi le fac şi lasă să se facă.
     Neruşinaţi declamatori! inimele bravilor noştri soldaţi vă fac să va puneţi, mîinile la ochi, să vă acoperiţi chipul de viperă, căci roşală sau ruşine n-aţi avut niciodată.











[328]  LIBERTATEA  PRESEI



     Cenzura am zis întodauna şi am scris în mai multe rînduri că o considerăm ca poliţia cuvîntului.
     Poliţia însă ar fi şi mai sigură cînd, ca un Păcală, s-ar apuca să puie tutulor oamenilor - buni şi răi, avuţi şi neavuţi, despotici şi liberali - să le puie cîte un căluş la gură şi să le lege mîinile cot la cot la spate cînd ies afară din poarta curţii lor, zicînd că pentru siguranţa soţietăţii ia aceste măsure fără de care nimeni nu poate ieşi din casa sa.
     Toţi oamenii s-ar încredinţa ci, în adevăr, nu s-ar mai auzi certe şi înjurăture pe strade, nu s-ar mai vedea bătăi sau înjunghieri pe nicăiri: mînele tutulor ar fi legate, gurele tutulor - în căluşe. Minune de siguranţă publică! minune de mutism universal! Nici capete şi prăvălii sparte, nici bătăi, nici omoruri.
     Nici unui poliţai însă, nici unui agă, nici însuşi lui
Delcaretto, nici răposatului căpitan Costache nu le-a trecut prin minte una ca aceasta; ci au lăsat gurele şi mîinele tutulor, şi însuşi ale celor prepuşi, le-au lăsat libere, şi după fapte să-şi ia mai mult sau mai puţin, cum a dat Dumnezeu -  sau mai bine cum a dat dracul -, pedeapsa după legi.
     Poliţia cuvîntului sau cenzura a fost mai a dracului
decît toate poliţiele; că ea lega gurele şi mîinile mai nainte de a se naşte cuvîntul, mai nainte de a scrie sau a tipări cineva, ca să-şi ia după fapte ceea ce i se [329] cuvine. Cenzura a fost un Erod ce, ca să ucidă Pruncul-Cuvînt, a pus să ucidă toţi copiii din Betleem, de la sînul mumelor.
A cătat pînă în fine să devie şi poliţia cuvîntului ca şi poliţia tutulor capitalelor, să lase adică pe oameni sa vorbească, să scrie, să tipărească, şi apoi după faptă să poată judeca, disculpa, pedepsi sau ierta - şi această poliţie sau preveghere a guvernelor de a putea judica pe scriitori după fapte s-a numit libertate a presei, ca toate libertăţile de speţialităţi, de profesiuni şi meserii.
     Nu întrebăm daca această libertate este ca toate libertăţile de profesiuni, şi că în acele libertăţi nu se iartă
ciarlatanilor de a face pe medici, innoranlilor de a face
pe instructori publici, băcanilor de a face pe spiţeri, ţiitorilor de case de depravaţie de a da lecţiuni de morală.
Nu vrem să întrebăm guvernele daca, cu toată libertatea
Constituţiunii, se zice că, învaţămîntul este liber la oricine de a face pe profesor. - şi ştiţi că această libertate se întinde numai pînă la cei competenţi, şi este o autoritate care întreabă pe oricine care voieşte a deschide o şcoală?: „Ce ştii, ce probe ai că cunoşti teologia sau morala, sau cutare ştiinţă or limbă, pentru care deschizi şcoala?”; daca, cu toată libertatea de profesiuni, sunt  nişte autorităţi ce întreabă pe cine decshide o spiţerie:”Ştii desşifra încai o prescripţie sau
O receta, ca să nu dai săricică în loc de cremo-tartar”; daca, cu toată libertatea de profesiuni sunt nişte autorităţi cari cercetează atestatele sau diplomele celor ce vor să facă pe medici; şi daca guvernele au provederea de a nu lăsa douăzeci sau treizeci de copii pe mîinile unor innoranţi sau, ce e şi mai mult, unor pierduţi şi imorali, daca provăd ca cei ce au spiţerii şi fac pe medici să nu omoare cîteva individe, - cum de nu provăd ca să nu lase o naţie întreagă pe mîna unor gazetari ce în copilăria lor, după ce n-au terminat nici cele patru clasi de începători, şi în junelea lor fura o cizmă de Ia un cizmar şi alta de la altul, şi apoi aceia, prin gazetele
Ior, să dea lecţie naţiunii întrege de morală, de literatură, de patriotism, de economie politică, de finanţe [330]  şi să facă proiepte de legi, să organize eclezia după canoane în contra canoanelor, să insulte arhierei etc.?
     Nu întrebăm de d-alde astea, pentru că le-am scris mai pe larg în Issachar  şi ne-am încercat a le spune în secţiuni în Adunarea generală, şi patrioţii sau liberalii noştri oficiali sau patentaţi ne-au pus la index. Dumnealor voiesc o libertate fără margini pentru dumnealor, voiesc să restrîngă pe bieţii păcătoşi de ciarlatani ce fac pe medici, pe băcani ce fac pe spiţeri, pe bieţii paracliseri ce fac cum pot pe instructori, - iar nu şi pe dumnealor, ce fără ştirea nici a lui Dumnezeu, nici a dracului iau pana în mînă se fac gazetari şi dascăli ai naţiunii, imbuibă junimea de idei false, pervertesc morala sănătoasă, distrug din temelii bazile societăţii şi turbură două ţări de optsprezece ani. Dumnnealor sunt liberali de cei cu ciomagul la spinare şi cu
părul vîlvoi, şi cînd ajung la putere, libertatea dumnealor
este mai malonestă şi decît cenzura, ce înneacă cuvîntul mai nainte de a se naşte.
     Cenzura este onestă în legea ei; ea zice: „Domnule,
băiete, cartea aceasta n-ai voie s-o tipăreşti, sau paginile,
pasagele or frazile or vorbele acestea, că după legi vei fi pedepsit”; şi culpa nu mai este a ei, căci şi-a făcut, datoria; culpa este a acelui domn, acelui băiat că ştie deja că are să paţă şi trece înainte peste consiliul ce i-a dat şi peste lege.
     Mai este iar o libertate de tipar d-alăturea cu o lege de presă, bunioară ca în Franţa pe cînd eram eu.
     Autorul are libertate să scrrie şi să dea să tipîrească:
tipografului însă i se impune datoria ca, îndată ce e manuscrisul sub tipar, să refere la minister cu un raport cam în modul următor:
     „Domnul cutare a  dat spre tipărire un manuscris întitulat..., care va ieşi circa pînă la atîtea coale şi în două, trei... mii de exemplare."
     Cînd s-a tipărit ultima coală, tipograful pune de
leagă un singur exemplar şi-l trimite la minister mai
nainte de a remite autorului, subt a sa răspundere, [331]
cărţile tipărite, însoţit cu un alt raport cam în modul următor:
      „După onoarea ce am avut a mă refera prin raportul
din atîta ale lunei cutare, cu no. cutare, cartea d-lui cutare a ieşit din tipar şi, după datorie, o depui la onor. Minister.”
     Tipograful aşteaptă apoi 24 de ore, şi daca în acest
interval nu-i este vizitată tipografia ca să se confişte cărţile, tipograful nu mai este în răspundere, remite cărţile autorului, şi acestuia nu i se mai face nici o întrebare, nici o judicată.
     Iar daca în 24 de ore cărţile, după materia lor fiind
în contra legilor sau a politicii guvernului, sunt confiscate,
atunci se numără, şi tipograful, de nu va fi tipărit mai multe ca să ascundă restul, atunci nu mai este în nici o răspundere; iar autorul răspunde, este dat în judicată, este disculpat sau condamnat la închisoare, la amendă etc., după gravitatea delictului.
     Liberalii noştri cari ajung la putere nu fac nici aşa.
     Ia să vedeţi, după fapte, cum fac liberalii noştri; să spunem noi cum fac, daca nu ştiţi domnia-voastră, onorabili cititori.
     Toţi ştiu, spre exemplu, că în anul trecut, pe toamnă,
a ieşit o poezie manuscrisă sub titlu de Şolcan; tutulor a plăcut, numai camarilei de pe atunci nu i-a plăcut; dar a rîs şi ea, pentru că poezia spunea fapte făcute ce le cunosc toţi. Autorul n-a tipărit-o, şi cu atîta mai vîrtos după căderea acelui regim, căci nu prea este generos a da în cineva după ce cade.
     În luna trecută, a lui iuniu, a venit pe tapet în constituţie chestia actelor civile, şi din partizanii doctrinelor regimului trecut, venind la căsătorii, susţinea unii că acestea se pot face şi fără cununii la biserică căci după codicele civil al lui Cuza se pot căsători şi conîngie, ce biserica nu-i poate cununa, şi că misterul religiunii poate fi facultativ: cine va voi se poate cununa, cine nu va voi poate rămînea şi necununat. Noi atunci am zis în secţie, şi afară, că cele permise în acel codice, numit al lui Cuza, sunt după doctrinele lui Şolcan, pe cari mulţi nu-l cunosc, şi, ca să-l ştie toţi, am fost nevoiţi*[332], spre a apăra drepturile ecleziei, a publica pe Şolcan în no. 22 al Legalităţii, in luna lui iuniu.
Bietul Şolcan, pe lîngă altele, zice la un loc şi dabulé Flandăra.
     Daca, din întîmplare, ar fi fost domnitor în luna lui Iuniu  trecut A.S.R. contele de Flandra, liberaţii noştri, fiind la putere şi avînd la stomah pe Legalitatea, ar fi intentat un proces Legalităţii, ar fi denunţat pe autorul, l-ar fi dat în judecată de delict de leză-maiestate, - ca să se arate că numai ei sunt fedeli şi respectuoşi domnitorului, a căruia persoană este neatinsă.
     Cînd însă domnitorul, ca străin, ar fi aflat mai pe
urmă împregiurarea lui Şolcan şi că de cînd sunt Şolcani
în Romînia aşa e limba lor, cînd ar fi aflat pe ce timp s-a scris acea poezie, s-ar fi convins de inocenţa autorului şi că nu insultă el, ci liberaţii sunt calomniatori şi rău-crescuţi cînd aplica cele zise altora la persoana sa inatacabilă.
     Mai deunăzi se dete prin Ghimpele o caricatură, ca totdauna. Daca liberaţii noştri ar fi fost la putere şi daca redactorii şi desenatorii Ghimpelui ar fi avut păcatele să nu fie din gaşca dumnealor, cine mai ştie cîte n-ar mai fi scornit liberaţii oficiali şi ce toane nu i-ar mai fi apucat ca să intente un proces Ghimpelui?
     „A! ba! - ar zice cineva - nu credem să fie capabili pînă acolo; nu putea face una ca aceasta.”
     Apoi au făcut-o, nenişorule, mai boacănă decît aceasta d-lui Anagnosti şi proprietarului-redactor al Legalităţii, d-lui Georgescu: le-au intentat un proces pentru un articol ce d. Anagnosti l-a scris în luna lui martiu, l-a tipărit şi retipărit prin luna lui apriliu, l-a dat să-l retipărească într-o broşură tot în luna lui apriliu, - şi nu intentă proces în termin de 24 de ore,
ci în plină lună a lui iuliu, şi autorului, şi proprietarului Legalităţii, şi celui mai inocent din toţi inocenţii, tipografului;
iar manuscrisul d-lui Anagnosti, încredinţat d-lui Rosetti din luna lui martiu sau apriliu, sta pe masa judelui de instrucţie ca act de acuzaţie, cînd domnitorul a proclamat amnistie şi însuşi pentru delictele politice!
     [333] Au mai făcut-o Tompetei, pentru că au acuzat-o
de provocatoare la turburări: calităţile lor le-au pus în spinarea Trompetei. Pe cînd Romînul ne ameninţa că nu va mai rămînea piatră peste piatră în Bucureşti, pe cînd liberaţii noştri voia să compuie garda civică de vagabonzi fără garanţii, atunci era libertate de tipar, p-atunci dumnealor nu era incendiari. Tompeta numai este incendiară şi complotă, care de mai mulţi ani profesă de faţă aceleaşi doctrine cînd este vorba de vînzarea naţiunii şi a pămînturilor ei la judani vagabonzii;  Tompeta turbură Iumea, iar nu ei ce pun a se aresta petiţionarii, ce despreţuiesc petiţia a mii de cetăţeni din capitală,nu ei ce au compromis cauza izraeliţilor, compatrioţii noştri, şi prin modul Ior despotic şi arbitrar au întărîtat capitala - nu asupra vagabonzilor din Moldova, ci_ asupra izraeliţilor romîniţi din capitală, ce merită altă soartă.
     Au mai făcut-o d-lui Bolliac, că l-au scos din postul său special de arhivar şi i-au intentat o inchizilie numai pentru că a apărat drepturile naţiunii în contra judanilor imorali şi vagabonzi.
     Iată ce înţeleg libertonii noştri cu libertatea presei:
o tentaţie pentru alţii, ce nu sunt ai lor, spre a-i împinge în curse, - Iibertate mai infamă decît cenzura.
     Am promis un articol despre judani pi izraeliţi, elaborat de mai mulţi ani pentru Issachar, şi-l vom publica în curînd, ca să vadă cititorii noştri că este o mare diferenţă între judani şi izraeliţi, în toţi timpii şi în toate locurile.































[334]  MEMORIALISTICĂ




  DISPOZIŢIILE  ŞI  ÎNCERCĂRILE  MELE  DE  POEZIE



	Învăţam greceşte cum se învăţa pe atunci, Octoih şi Psaltire; nu înţelegeam nimic. Într-o duminică am văzut la poarta bisericii Creţlescului lume multă adunată; am stat şi eu să văz ce este. Un fecior sau vizitiu citea în gura mare  Alexandria  şi cîţi trecea pe drum se oprea şi asculta. Cînd m-am oprit eu, citirea venise dimpreună cu Alexandru pînă la Ivantie împărat, unde zice: „Mira tebe, brate” ş.c.l. Nu mă putui deslipi de acolo, ascultînd descrierea acelui loc plin de răcoare, de verdeaţă şi adăpat de fîntîni de apă vie. A trebuit să tacă acel om, minunat pentru mine (vizitiul zic), ca să fug şi eu d-acolo.
	Am venit acasă şi am cerut foarte rebel, plîngînd, să-mi dea doi lei să cumpăr o carte. Eram rău cînd plîngeam: sculam vecinii în picioare. A trebuit să mi se dea banii şi alergai îndată şi-mi cumpărai cartea preţuită şi plină de minuni. Voii să citesc; cîteva slove se potrivea cu cele greceşti, dar mă împiedica o grămadă de alte încurcături ce semăna, unele turnuri д, altele caracatiţe ж, altele ţesturi şi ciuperci.... Tata nu era în Bucureşti, să-mi spuie, mama ştia numai carte grecească. În via grădinii lucra cîţiva olteni; vreo doi dintr-înşi era cu călimările la brîu şi ştia carte. Mă rugai de unul, care mi [335] se păru mie mai procopsit şi pe care îl recomanda către mine şi numele lui ( îl  chema Alisandru). El îmi spuse, pe picior, lîngă un dud favorit al meu ce-l găurisem de mai nainte şi prin care petrecusem o funie cu mare meştşug, ca să învăţ să săr pe funie ca  comedianţii ce văzusem că juca la dulap la Cişmigiul; acolo, lîngă acel dud începui a slovni rumîneşte:”Împărăţea la răsărit” ş.c.l. Într-o jumătate de ceas nu mai aveam trebuinţă de dascăl: începui a citi şi în patru zile isprăvii Alexandria din scoarţă pînă-n scoarţă. Se înţelege însă că în acele patru zile, dascălul de greceşte nu m-a văzut la şcoala lui. Plecam dimineaţa să merg la şcoală, dar mă întorceam pe altă uliţă, intram prin grădină şi pe după case, pîndind să nu mă vază nimeni, mă urcam în pod; mă băgam subt un coş şi acolo citeam vitejiile lui Alexandru cel Mare, cum s-a bătut cu racii, cu furnicile şi cu Por împăratul ş.c.l. Tot sub acel coş am învăţat să scriu şi numerile arabice pînă la 100, cum şi să scriu slovele rumîneşti ca de tipar. ?mi făcusem nişte foiţe pe care scriam şi prescriam; dar vream ca cu dînsele să-mi rămîie şi numele nemuritor. Aşa făcui altele, cărora le dedei formă de carte, cu titlu ei după orîduială. Mă luai după titlul Alexandriei şi făcui şi la compoziţia mea un titlu foarte iscusit şi însemnător:


ACEASTĂ CARTE
Făcută de mine
Niţă sau Ion
Rădulescu
În zilele
Polcovnicului Ilie (Tata)
Şi cu blagoslovenia
Sfinţiei sale Frusina (mama)
1811


	[336] Astfel, în patru zile învăţai a citi rumîneşte, scriam numere şi mă făcui autor al vestitei compuneri Această Carte. Mă gîndeam eu că daca fac la cărţi cînd sunt de nouă ani, dar cînd m-oi face mare! Eram încredinţat în mine c-o să mă fac un mare cărturar, dar nu mă credea nimeni.
	Procopseala însă şi autorlîcul mi-a dat prin piele, că o drăcoaică de slujnică s-a suit a patra zi în pod, să dărăcească la in, fiind vremea ploioasă. Eu a trebuit să ies odată din coş, dar mă primejduiam să mă vază şi să  mi se dea pe faţă îndărătnicia mea de a merge la dascăl. Îmi luai inima în dinţi, ieşii din cabinetul meu de lectură (din coş) şi făcui să ţipe biata Ilinca cît alergară toţi din casă. Mă deteră binişor din pod, mă puseră în cîrca lui moş Mîinea şi mă trimiseră la şcoală. Dascălul mă priimi în bătăi şi mă puse iar la psaltirea grecească, din ziua aceea o urîi şi mai mult, ş-a trebuit să o sufăr pînă cînd dete Dumnezeu ciuma de la Caragea, din 1812. Toată lumea era tristă atunci, numai eu eram vesel c-am scăpat de dascălul Alexe şi de psaltirea lui, pentru că fugeam la moşie, afară. Mai un an am fost slobod şi nu-mi petreceam vremea decît la o stînă de oi, unde păstorii aveau felurimi de cărţi. Aceşti oameni venea sărbătorea în sat şi căta la zodii fetelor şi flăcăilor, la un călindar ce avea, tipărit nu ştiu unde, că sămăna slova  rusească; li se duse vestea în sat şi fură chemaţi şi la curtea boierească (cum am zice, la noi acasă). De aci mă cunoscui cu dînşi şi numă mai putu ţinea în frică nici cîinii de la stînă, ce era să mă rupă odată. Într-o vară citii cu ei împreună Poarta pocăinţei, Epistola ce a căzut din cer, Viaţa sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, scrisă de mînă, Viaţa părintelui Macarie, Avestiţa, fata Satanii, Pogorîrea Maicii Domnului la iad şi alte vieţi ale sfinţilor.
	Mai pe urmă veni din Braşov acestor păstori şi Istoria lui Arghir. Eu pînă atunci, din cîte citisem, ştiam pe dinafară numai Epistola ce căzuse din cer la Palestina. Îmi plăcea unde zice că se jură Hristos pe braţul său cel drept şi cînd declamam pe dinafară, ardicam şi eu braţul.[337] Cînd văzui însă pe Arghir, eram în cer de bucurie. Învăţai mai într-o săptămînă cîntarea întîi. Mă încurca însă că nu ştia nimeni să-mi spuie ce este muză; într-un cuvînt, eram de minune în casă cînd mă auzea fetele spuindu-le pe dinafară în stihuri Istoria frumosului Arghir şi a preafrumoasei Elene. Cînd ziceam: „Hip! Hop! La a mea iubită”, aveam şi bici în mînă; plesneam cu dînsul şi săream în sus, dar mi-era necaz de ce n-are  şi biciul meu puterea aceea de farmec.
	Pe toamnă, dete un guturai în toată casa, şi eu deprins din versificaţia lui Arghir, făcui versuri guturaiului, care începea asfel:
	O, guturai, guturai!
	Mulţumeşte-te încai
	Că te odihneşti prin nasturi
	Şi prin gîturi faci taifasuri...
	
	 În vremea ciumei învăţasem multă carte, că eu ţineam citirea în biserica satului. Alde ţîrcovnicul ajunsese nimic pe lîngă mine (o spunea toţi concetăţenii). Întorcîndu-se la Bucureşti, după încetarea boalei, auzii că se plîngea părinţi că trebuie să fi uitat eu tot ce învăţasem mai dinainte, şi cu adevărat uitasem căci pe Macarios Anir îl citeam tot atît de încet ca şi pe psalmul cel din urmă, Micros imin... Bietul dascăl Alexe murise şi pe atunci se dusese vestea unui dascăl călugăr la Sfîntul Niculae, părintele Naum. Era cam departe pînă la Sft. Niculae, dar hotărîră părinţii să mă dea acolo.
	Începui la bietul Naum. Acesta ştia elinica, dar era rumîn, şi zice părinţilor să-mi ia cartea lui Papazoe ori Polizoe. Mă puse la istoria sfîntă prin întrebări şi răspunsuri; din greceşte îmi tălmăcea  rumîeşte. Din ziua aceea nu-mi mai fu urîtă cartea. În scurtă  vreme mă puse la grămatică, la Hrisorora, la Esop, şi ajunsei în doi ani şi pînă la tom. Chipul, mergeam bine că înţelegeam ce învăţam pentru că bietul Naum tălmăcea [338] băieţlor săi din elineşte în greceşte, şi din  greceşte în rumîeşte. 
	Trecui de aici la şcoala grecească de la Măgureanul; eram de vro treisprezece ani atunci, ş-am învăţat acolo învăţa a venit Lazăr, în anul 1818. La deschiderea şcoalii rumîneşti, am vrut să fac versuri, care n-au plăcut conşcolarilor, eu însă credeam că de pizmă nu le place. Începeam asfel:
                  	Muzele din Olimp cîntă 
                  	Săltînd, cununi împletesc,
                  	Dup-a lor pildă sfîntă
                  	Veniţi să mă veselesc. . .
                  
	Cînd n-are cineva ce să spuie, cînd capul îi e sec şi inima rece atunci poate alerga la duşii după lume să vorbească de Muze, de Olimp, de Apolon, de Cerber, de Platon, să grămădească vorbe d-alde astea căte  voieşte, că potriveşte şi versul, şi seamănă şi a poet. Bieţii conşcolarii mei rîdea de poeziile mele, dar eu, după cum zisei, credeam că rîd de pizmă şi paguba era a mea, că mă necăjeam să nu mă atingă nimeni de liră.
	La moartea mamei am vrut să fac o tragedie pe care, luîndu-mă după titlui grecesc  ce învăţasem atunci, o întitulai şi eu Ion ţel zalnic, pentru că eram peltic pe lîngă celelalte. Pelticia nu ştiu de era firească sau cîştigată din limba grecească. Cu intrarea în şcoala rumînească, slava Domnului, că m-am dres, pentru că eram prea fricos de rîsul dracilor de băieţi. P-atunci, să mă fi pus cineva din cîţi zic ca să scrie rumînul cum pronunţă, p-atunci zic să mă fi pus să fac o ortografie rumînească  că s-ar fi dus pomina de dînsa, de le-ar fi rămas şi dumnealor numele nemuritor, şi mie; n-aş fi rămas un om neînsemnat ca cum.
	Făceam, cum zic, versuri pe moarte, zece d-o para, dar eu nu le-aş fi dat nici pe zece parele unul, pentru că le aveam dimpreună cu mine la mare ipolipsis (după [339] cum se vorbea p-atunci). Mi se părea că pe mine m-a orînduit Dumnezeu să luminez neamul, dar cînd îmi intră în mînă „Liricele” lui Atanasie Hristopol, mi se tăie tot cheful de a mai face versuri din capul meu. Le învăţasem pe dinafară şi într-o vară mi-aduc aminte că le-am tradus toate.
	Le-am dat dlui Carcalecchi ca să le tipărească la Buda, cînd venise aci d-lui în anul 1820; dar pesemne c-au rămas netipărite, căci eu gîndeam că cum le-or vedea la tipografie, făcute mai vîrtos de mine şi apoi şi cu litere latineşti, numaidecît or să le tipăsească fără parale, pentru că eu nu dedesem nici o para dlui Carcalechi. Din mila lui Dumnezeu s-au pierdut acele traduţii şi începutul mai totdeauna îl ţine cineva minte pe dinafară. Iată cum era poem dîntîi:

		I

	Într-o zi primăvăroasă
	Cîntînd prea de dimineaţă,
	Se coboară-o drăgăstoasă
	Muză dulce cîntăreaţă
			Ce Erato o numesc.

	Iată-mi, zice,-ţi porunceşte
	Marea Vineri, blînda zînă
	(Care unde orice voieşte
	De cer, de pămînt stăpînă,
			Poruncile se păzesc),

	Să fii d-acuma nainte
	Întru dulcea a ta viaţă
	Cîntăreţu-i plin de minte
	Care cîntă cu dulceaţă
			P-al său fiu, dulcele-Amor.

	Şi de ast' a ta cîntare
	Prin mine-ţi făgăduieşte
	Şi tu-n stare de mirare	
	Goală-n forma ei zîneşte
			S-o vezi c-al Idei păstor.”
	
	[340] Astea toate-atunci zicîndu-mi
 	 Mă ia-m braţe blînda muză,
	 Şi prea veselă rîzîndu-mi
 	 Mă sărută drept pe buză.
			Zboară, mă lasă; s-a dus!

        	Şi îndată cum s-atinse
	Gura mea de sărutare,
	Ca prin farmecă s-aprinse
	Spre-a Amorului cîntare
			Încît arz în foc nespus.
	
	Şi d-atunci de voi vreodată
	Să încep orice cîntare,
	Cel dintîi cuvînt mi-arată
	Că ton glasul meu nu are
			Ce amor n-ar răsuna.

	Acum, făr' a mea voinţă
	Gura singură urmează
	Dup-a Vinerii silinţă
	Nicidecum nu încetează
		P-amor, pe dînsa cînta.

II

	Amor, prea înfloritule,
	Blînd, dulce mult iubitule,
		Ce cîrmuieşti pe lume!

	Pieptul, gura, minţile
	Puterile, voinţele
		Slave-ţi nalţă sume.
	..............................................................................................
		( Ş.c.l., c-am uitat)
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
	
[341]  GHEORGHE  LAZĂR
	
	

    Tot era degeneraţie şi amorţeala în ceea ce se atinge de numele de romîn şi patrie pînă să vie răposatul întru fericire Gheorghe Lazăr în ţara noastră. Limba începuse a se corci şi a se strica de tot, în sfintele biserici preoţii şi cîntăreţii aveau drept fală a face sfînta slujba într-o limba necunoscută de dînşii şi prin urmare schimonosită în gura lor nedeprinsa cu dînsa, cîntările de slujba sfintei liturghii se tipăreau într-o bucoavnă cu litere slavone în limba grecească, preoţii de la mahalale, cum chiar cei de prin sate, ca să  imite pe cei din tîrg, îi vedeai îngîmfîndu-se cîntînd:  s.c.l., părinţi se bucurau cînd auzeau pe fiii lor zicînd şi ; era de jale sfînta religie a auzi cineva domneasca rugăciune care se zice în auzul tutulor ce se află înaintea Domnului, cerînd să se facă voia Lui, şi  precum se face în cer, aşa să se facă şi pe pămînt; cerînd pîinea cea spre fiintă ,adică să nu ajungă , după  cum a ajuns Fiul Omului, mai jos decît fiarele pădurii şi păsările cerului, neavînd unde să-şi plece capul; cerînd ca să le ierte greşalele*[342] întocmai după accea măsură , cum pot să  ierte şi ei greşealele celor greşiti (mare legătură ! Mare vorbă ! mare osîndă  chemată !); cerînd să-i scape de ceea ce e mai greu din toate, de a nu fi duşi în ispită. Cîtă  jale. zic, era să  auză norodul aceste nepreţuite şi dumnezeieşti cuvinte într-o limbă ce nu o înţelegea, şi în vreme ce bietul copil îngîna aceste vorbe cereşti şi părinţi lui se îngîmfau de bucurie de pelticirea acestei fiinte nevinovate, norodul din lăcaşul Domnului poate că îşi da coate şi îşi răsucea mustăţile! Cîtă jale era să auză  cineva simbolul credinţei, semnul după  care se cunoştea creştinul în ceea ce crede, cele douăsprezece articole ale acelui sfinţit contract ce facem cu Hristos şi cu biserica cînd primim sfîntul botez, ale acestui jurămînt – ca să zic aşa – ce încheiem că  vom păzi în credinţa noastră  şi vom crede pînă la mormînt aceste douăsprezece articole întărite cu pecetea darului duhului sfînt! Oamenii vin în biserică  ca să  asculte cuvîntul Domnului şi să-şi aducă  aminte mai des de ceea ce s-a făgăduit lui Dumnezeu, contractînd cu biserica.
	Cîtă  dar degeneraţie era şi în religie şi în naţionalitate, cînd romînul ajunsese a avea drept fală a batjocori aşa religia, nevrînd să  înţeleagă  ceea ce îl povăţuieşte ea, astupîndu-şi auzul la glasul ei cel mîntuitor, puind într-adins a le vorbi într-o limbă ce nu era a părinţilor lor şi pe care nu o întelegea! Cînd altă  dată ar fi putut mai bine a se potrivi acel verset al proorocului şi împaratului, “urechi au şi nu aud”. Tot era degeneraţie şi, amorţeală ! Ieşind din biserică vedeai pe jeluitor a se sili să-şi dea jalbă către stăpînire în limba grecească, a se ruga de alcătuitor ca s-o facă  ceva mai elinică; cine era boier, îi era ruşine să zică că e romîn, cel cu părinţi necunoscuţi, dacă ştia două-trei vorbe greceşti, nu mai vrea să  treacă de romîn, zicea că e grec. Numele de tată  şi mamă  erau nume mojiceşti, p-aci era să se facă şi Dumnezeu babaca al oamenilor nobili. Aceasta era starea romînului întru aceea ce se atinge de inima şi de sufletul lui cînd a venit Gheorghe Lazăr. Tot era degeneraţie şi amorţeală .
	Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lîngă  Sibiu, pe moşia Brucăntal. Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către [343] acest nobil care a ştiut în multe chipuri a întrebuinţa bine averile sale. Mai pe urmă, prin ajutorul patronului său, intrînd la Universitatea de la Viena, şi-a făcut cu mare spor cursul învăţăturilor. În vreme mai de douăzeci de ani, avînd înlesnire a cultiva ştiinţele în mai multe specialităţi, s-a dat mai pe urmă cu dinadinsul spre învăţătura teologiei, fiind hotărît unul dintre candidaţii de episcop al Ardealului, de credinţă  neunită . La numirea episcopului, fiind ales preasfinţia sa cel în fiinţă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidacon al Episcopiei şi s-a rînduit învăţător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preotiei.
	Întîmplîndu-se oarecare neînţelegeri între răposatul şi între preasfinţia sa, părintele episcop, Lazăr a trecut la Braşov, unde ca un învăţător al copiilor răposatei logofetese Bărcăneaschei a trecut cu această cucoană în Ţara Romînească la noi. Aci, în vreme mai mult de un an se apucase de profesia ingineriei. Printr-aceasta s-a facut cunoscut răposatului banului C. Bălăceanu, atunci logofat de Ţara de Sus. Acest boier avea o judicată sănătoasa, firească, era un tip de vechiul boierism al ţării, unul din aceia ce nu-l stricase încă moda acelui veac, adică moda de a nu fi romîn. Vorbele cele mai dese ale lui Lazăr  asupra  romînismului aflară în răposatul  Bălăceanu un protector înrîvnat. Din nenorocire, acest boier se afla, dimpreună cu ginerele său, efor al şcoalelor (greceşti atunci!).  Lazăr insuflă în inima acestui romîn încredinţarea că se poate învaţa ştiinţele în limba patriei.
	Eforia făcu anfora către Sfîntul Sava spre învăţătura ştiinţelor în limba naţională. Cuvintele acestea de ştiinţi în limba naţională se părură  prinţului cu totul nouă şi neputincioase de a se înfiinţa; cu toate acestea, pentru curiozitatea lucrului, porunci a se aduna divan spre a se chibzui dacă  este limba capabilă  de a exprima, desluşi si dezvolta foloasele ştiinţelor. În divan a fost chemat  şi răposatul Veniamin, ce se afla atunci întîiul profesor la şcoala grecească de la Măgureanu, de matematică şi filosofie; dimpreună a fost chemat şi Gheorghe Lazăr.
	[344] În zadar bietul romîn se silea să arate că termenii ştiinţelor şi meşteşugurilor sunt necunoscuţi fiecărui om şi fiecărei naţi pînă ce nu cultivă ştiinţele şi meşteşugurile; în zadar spunea că limba grecească anorodului, din izvorul de unde a păstrat a zice filos şi sofos, de acolo poate cu tot dreptul  să zică şi filosofia ş.c.l.,  şi asemenea romînului, de unde a  păstrat a zice lucire, de acolo se poate întrebuinţa a zice  şi  prelucid, şi de unde i-a rămas vorba opăcit,de acolo poate zice şi opac; în zadar asuda romînul  să arate că omul  în eneral este primitor de idei şi că ideile, prin  învoire sau prin împrumutare, pot a-şi dobîdi un nume oarecare şi printr-însul se fac cunoscute omului, sau acest nume se face cunoscut prin dobîdirea ideii ce înfăţişează; în zadar, că ci la toate din cînd în cînd răposatul Veniamin, ca un oracol, repeta refrenul: den ginetai. S-a spart divanul, dar, Lazăr nu s-a deznădăjduit; a facut pe răposatul  Bălăceanu să ceară de la stăpînire a se deschide o şcoală  romînească sub numire de a scoate meşteri ingineri şi de a învăţa pe ţîcovnicii ce veneau a se preoţi  slujba şi datoriile preotului. Veniturile şcoalelor pe atunci erau o puţină parte a moşiilor Glavaciocului ( pînă la 10.000 lei cel mult), iar cea mai mare parte – din contribuţia preoţilor. Argumentul acesta de a se împătrăşi şi preoţia din foloasele banilor cu care ea sprijinea şcoalele era cam tare şi dreptatea striga pentru aceşti birnici bisericeşti.
	În sfîrşit, se puse la cale a se întocmi şcoala  în ruinele Sf.Sava; se scoaseră făurăriile din zidirea unde se afla acum muzeul naţional şi biblioteca  şi se numi  Lazăr dascăl de bogoslovie şi de inginerie (aşa îi zicea). Începu la anul 1818, luna lui august. Avea vreo cîţiva grămătici sau  ţîcovnici ce se găteau a se preoţi  şi pe care îi  învăţa catehismul şi slujba bisericească;  îi dăduseră şi  vreo cîţiva panachideri sau ucenici din şcoalele din Colţea  şi Sfîntul Gheorghe. Aceştia abia ştiau sa slovnească şi  Lazăr trebuia negreşit să iasă cu dînşii la cîmp, cu masa de inginer şi cu astrolabul ca să ardice harte din triunghi în triunghi; trebuia să le spuie că [345] tustrele unghiurile unui triunghi sunt deopotrivă unui jumătate de cerc, că unghiurile alterne şi întăritoare la vîrf sunt deopotrivă; să fi-ndrăznit numai a nu-i învăţa  deodată  d-alde astea şi  a nu-i pune să caute cu un ochi închis prin crăpătura dioptrii, arătînd că trebuiesc copiii pregătiţi spre aceasta cu alte învăţături, că numaidecît l-ar fi botezat, după cum îl  şi botezaseră, de şarlatan ce nu ştie să înveţe ingineria.”Inginerie vrem noi, dascăle, să ne măsoare băieţii moşiile, şi de inginerie apucă-te să-i învăţi,  că socoteală învăţa ei în toate băcăniile.”Se bătea omul cu pumnii în piept  şi ardica mîinile la cer srtigînd:”Doamne! Pînă  cînd anii blestemului?” Acestea erau curate vorbele lui în ceasurile mîhnire.
	Mai în toamnă, în acelaşi an, părăsi Caragea scaunul domniei; Veniamin, prin hotărîrea guvernului vremelnic sau a căimăcăriei pămînteşti, se exilă pentru un cuvînt ce făcuse cu un an mai înainte la slujba de îngropare a răposatului banului C.Filipescu. Clasele greceşti de filosofie şi matematică se sparseră; şcolarii  începură a deosebi că alta este limba elinească şi alta sunt ştiinţele care se pot învăţa în orice limbă. La Veniamin trecuseră aritmetica, o parte din geometrie şi cîteva capete din filosofie. Lipsa unui profesor de a-i conduce pînă la  sfîrşit cu lucrul început, curiozitatea de a vedea practica la  cîteva principii de matematică teoretică ce luaseră, acea practică cu care se căzneaa bietul Lazăr să facă din nişte bucheri ingineri din cap pînă-n picioare de porunceală, telios telefteon,traseră în Sfîtul Sava pe toţi şcolarii  din clasele dintîi ale şcoalei greceşti , în capul cărora era I. Pandeli (ce a murit la Paris), Năneşti, Cernovodeni, Oreşti, Darvari, Merişeşti, Ştefanopoli, Tomeşti, Crăsnari, Mălineşti, Paladi, Măineşti şi alţii, şi eu în urma lor, umplură băncile clasei de inginerie.
	Se bucură Lazăr cînd văzu pe Pandeli cu creta în mînă făcînd pe tablă expoziţii matematice. Tocănea creta pe tablă, mîna mergea iute făcînd deosebite formule, dar gura se  îngîna pentru că în momentul acela se căznea  să-şi facă  nişte fraze dibuite romîneşti; încurca din întîmplare nişte vorbe cîte pot veni [346] în gura unui şcolar ce abia a început ştiinţa şi va să se exprime în altă limbă, iar nu în  ceea ce a învăţat. Îndată Lazăr începu a traduce cursul de matematică a lui Wolf şi de filosofie a lui Kant. În vreme de un an, şcolarii ajunseseră departe. Pe moşiile Ţării Romîneşti începură a flutura steagurile noilor ingineri: începură a se trage de mîna romînilor triunghiuri înţelese.  Era o bucurie să vază cineva copiii, unii îndreptînd linia cu momîi, scoţînd pălăria şi făcînd un semn, strigînd:”la dreapta, la stînga!”, alţii îndreptînd şi scuturînd lanţul ce şerpuia prin iarbă, alţii aşezînd  şi nivelînd masa. Se trăgeau linii, se făceau triunghiuri, din triunghi în triunghi se încheia planul, compasul începea a păşi  pe harta şi spunea stînjenii de la o momîie la alta; lanţul făcea încercarea şi sătenii ce erau spre slujbă începeau a-şi da coate şi a şopti că  dracu din sticluţă îi face să ghicească (aşa li se părea lor acul magnetic sau busola, ce-l vedea jucînd).
	Bietul Lazăr aprindea pipa şi petrecîndu-şi mîna asupra pieptului, i se inundau obrajii de lacrămi. N-a trecut mult şi la moşiile de măsurătoare nu mai era trebuinţă de fiinţa de faţă a profesorului. Cîte un şcolar-doi împlinea slujba ce cea mai mare scumpătate. Epitropii de mănăstiri, egumenii veneau cu  mulţumire la şcolarii din Sfîtul Sava ca să le scoaţa copii după hartele moşiilor mănăstireşti, pentru că aceşti şcolari lucrau ieftin pentru doua pricini: întîi, pentru că erau băieţi şi al doilea pentru că erau romîni şi ştii, lucrul romînesc nu e aşa scump. Mă tot miram într-o zi de duhul meu, cînd epitropului din Colţea i-am făcut trei copii de hartă pentru care am putut să-i iau şase ruble. Mi se părea că  l-am înşelat; mi se părea că, de mi-ar încăpea pe mînă cîţiva  oameni aşa de simpli, care să nu ştie de cîte parale vopsele pot să  meargă la o  hartă, eu m-ar face în scurtă vreme cu căpitălaşul meu, care să treacă şi  peste o sută de lei.
	Şcolarii deteră învederate probe de capacitatea şi rîvna  profesorului. Eforia şcoalelor începu a se gîndi ca să  înmulţească catedrele romînşti şi să  trimiţă cîţiva tineri în Europa spre învăţătură. Se aleseră: păr. Ef. Poteca,  I. Pandeli, S. Marcivici şi [347] C. Moroiu. Eu, după cum venisem în urmă,  rămăsei şi  acum pe dinafară tocmai la vremea mesii. Dar mai mi se mulţumi ambiţia cînd văzui că mă aleseră de tare şi mare profesor, ajutor a lui  Lazăr de aritmetică şi geometrie, cu plata de 100 lei pe lună, şi cînd văzui că pe fiecare lună o să am cîte un capital ce îmi închipuiam că mi-l fac înşelînd la epitropi,   făcîndu-le harte. Pe lîngă acestea, Eforia a mai aşezat două catedre în şcoala romînească: una de limba latină şi alta de cea franţuzească. Pentru amîndouă a numit profesor pe răposatul Erdeli. Acesta îşi începu învăţăturile sale şi traduse  întîiaşi dată în limba romînească pe Zgîrcitul  de la Moliére  şi pe Pompei  de la Corneille, pentru tinerii ce se întoeceau să facă şi ei teatru romîneasc, în vreme ce grecii făceau pe al lor. 
	Lazăr trecu cu filosofia în metafizică  şi fiindcă avea şi alt clas de trigonometrie, clasul de logică rămase vacant. Ca să îndestuleze şi pe alţi tineri ce erau pregătiţi a asculta logica, fu însărcinat şi cu clasul acesta tot Erdeli şi    începu logica lui Condillac. Aceasta fu o ispită a lui Lazăr; îl supără să nu vază o sistemă urmată, simţea  şi cunoştea amestecul ce ar fi urmat în învăţătură: se vede silit sau el schimba pe Kant, sau Erdeli pe Condillac. Cu toate că, ce este drept, vrea mai bine să rămîie jos  Condillac pe lîngă Kant, Lazăr, cu toate că cunoştea bine linba franţuzească, cu toate că trăise între francezi în vremea armiei lui Napoleon, pe care îl iubea dimpreună cu francezii lui şi vorbea adesea de dînşii, însă filosofia franţuzească zicea că trebuie să-şi scoată căciula înaintea celei nemţeşti şi prin  urmare Condillac, cu toate descoperirile sale,  nu-l avea de mare lucru în folosofia veacului.
	Copiii cei noi n-au făcut mare treabă cu acea logică, ea însă şi-a dat foloasele sale şcolarilor celor vechi ce mergeau să o asculte de curiozitate, ca auditori. Că, pe de o parte, aceştia  începură a compara în duhul lor aceste două sisteme şi trăgînd oarecare adevăruri din alăturarea de ideilor, alergară numaidecît ca auditori şi în clasele greceşti, ce se restatorniciseră atunci sub răposatul Vardalah. 
    [348] Acesta, pe lîngă lectura şi analizul poeţilor greci, a făcut  un curs de retorică a sa şi cursul de ideologie a lui Tracy. Iatropul, mai dinainte încă, făcuse acest curs de ideologie şi de matematică a lui Lacroix. Canela  începuse matematica lui Francoeur şi o istorie naturală, culegere a sa. Ghenadie, pe lîngă analizul oratorilor greci, a făcut şi un curs de istorie universală.
	Îndrăznesc a zice că niciodată, de cînd este Ţara Romînească, şcolile n-au împrăştiat atîtea cunoştinţe ca atunci. Trei filosofi se auzeau pe catedrele capitalei: Kant, Condillac şi Tracy, şi trei matematicieni: Wolff, Lacroix şi Francoeur. Clasul de retorică şi literatură avea peste 50 şcolari folosofi. Şcolalele cu adevărat nu erau patriotice, dar pentru dreapta judicată a profesorilor greci de atunci, ajunseseră cosmopolite. Filosofia înfrăţise pe şcolarii greci cu romîni, pierzînd grecii rugina pedantismului vechi şi cunoscînd prin filosofie folosul  ştiinţelor  învăţate în orice naţie în limba sa.
Farmecul frumuseţii limbii greceşti şi fanatismul ce putea ea să insufle celor ce se năşteau numai într-însa dăduse loc adevărului filosofic. 
	Profesorii spuneau în clas că şcolarii greci trebuie să fie recunoscători ţării că  cu a sa cheltuială  ţine  învăţători spre cultivarea lor şi că romînii trebuie  să fie blînzi şi vrednici  de acel simţimînt care mişcă a se face asemenea aşezăminte, adică vrednici de simţimîntul  ospitalităţii şi al generozităţii. Şcolalele atunci abia aveau un venit peste tot de vreo 60 mii lei. Ce lipsea din venitul şcolelor se adăuga la rîvna profesorilor şi se potrivea lucrului.	
	 Lazăr a fost profesor în Sfîtul Sava patru ani cu mare rîvnă. El slujba sa niciodată nu şi-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de şcolari regulaţi, dar cînd  făcea lecţie de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru, tatăl ofiţerilor Tell. Toată destoinicia avea acest învăţător atît de făcător de bine romînilor. Pare că într-adins preursit pentru a deschide un drum de regeneraţie. El  îşi simţea vocaţia sa. Cînd se [349] afla în clas, el vorbea  însuflat. Catedra lui semăna unui amvon: vedea cineva cum i se bate pieptul. Cu mîini pline în orice ocazie, arunca seminţele romînismului şi naţionalităţii.
		Poate cineva să vază energia şi hotărîrea lui din cuvîntul următor ce l-a compus la înscăunarea de mitropolit al Ţării Romîneşti al răposatului Dionisie. Pînă atunci, pe scaunul mitropoliei stătuseră greci. În vremea răposatului domn Şuţu s-a restatornicit mitropolia romînească. Poate oricine socoti cîtă era  hotărîrea acestui bărbat cînd, în vreme de domnie străină şi sub un guvern ca cel de atunci, a avut curajul a rosti un astfel de cuvînt. Nu era aşa lesne a carcteriza cineva pe acele vremi ce va să zică fanariot; el însă, vorbind de romîni în acest cuvînt, zice: „Bine gătiţi spre slujba vrăjmaşului omenirii, răpitorul casei părinteşte”.
		Cum putea altul mai bine sub două nume atît de însemnătoare şi de îndrăzneţe să arate acel machiavelism infernal, ce a stat viciul şi ticăloşia a două naţii întregi, romînilor şi grecilor? Cuvîntul acesta, ca să-l rostească în adunare boierilor la mitrpolie, s-a dat să-l înveţe părintele David, cel acuma în fiinţă econom al sfintei mitropolii. Se pierduse acest cuvînt, dar mulţumită părintelui economului David, că ştiut să-l păstreze.
		La 1822, Lazăr s-a îmbolnăvit în Sfîtul Sava, apăsat de multe mîhniri şi nenorociri. A scris fraţlor săi la Avrig să vie să-l vază. Aceştia, sosind la Bucureşti, l-au găsit într-o căscioară la Tîgul de-afară, în preajmă unde îmi am casele şi tipografia. L-au ardicat bolnav şi l-au dus în locul naşterii sale. Acolo, peste curînd, şi-a dat obştescul sfîrşit.
		Călătorul romîn, cînd treci de la Braşov la Sibiu, 	în satul Avrig, în mîna dreaptă de-alăturea drumului este o bisericuţă. Acolo e mormîntul lui Gheorghe Lazăr. O cruce albă de marmoră este frumosul lui monument,[350]  monument vrednic de un om ce a ştiut răbda în viaţa sa. Sărută acea cruce şi vei ceti pe dînsa următorul epitaf:
          	CITITORULE, CE EŞTI AM FOST;
          	CE SUNT VEI FI;
          	GĂTEŞTE-TE DAR.
							GHEORGHE LAZĂR
		Frumos epitaf şi frumos adevăr, vrednic de acela pe care oamenii îl pregăteau de episcop şi Dumnezeu, cînd toate ajunseseră degeneraţie şi amorţeală, îl hotărîse pentru regeneraţia rumînilor.
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
   	
   
   
   
[351] O PARTE DIN
“SUVENIRILE UNUI PROSCRIS”
   		
   
   
CAP. VII
   
   Fumegă cărbunii, căldarea colcăie, aburii formaţi în pîntecele navei scapă prin nările-i de bronz.
   Semnalul departului sună, bellicul vasel se prepară a sfida întărîtatele procelle. E afără din port, şi începe a sălta. Acum e în marea largă.
   Ca unei păsări colosale i se întind aripile, labele-i înmulţite lipăie, s-afundă, rotăie şi bate cu putere lichidul paviment.
   Spumegă unda, vîjie la răpida rotare, iar îmbărbătatul piept al navei despica valul ce asupră-i se nalţă. 
	Iata golful Lyonului! fiară e turbure, insecte păream asupră ei; ca o insecta acum nava străbate s-aluneca prin coama zbîrlită a oceanului-leu.
	Sînu-i se gonflă şi fierbe de mînie, spumă de turbare, şi spuma merge în departe, se sprăge şi se rempinge de coastele stîncei neclintite de grănit.
	Se scutură surda Leviaţan a surpa de pe sîne vaselul de-i gîdelă şi-i sulcă imanele spate. Unde s-o repeadă? 
    Agera plutitoare saltă şi cade asupră aceleia lungă şi largă spînăre, şi trece, înainte, fuge răpede în cale-i.
    Fumul din creştet ca o bariera vîntulă şi îmi recheamă chica svolătoare a surugiului de Argiş.
Altele sunt văile şi munţii alţii, pe cari fiinţa-mi vagabondă plană. Saltă şi unele, şi alţii. Muntele devine vale şi valea - munte.
    [352] Nu mai văzusem mare pînă în portul Boloniei, şi trecerea strîmtoarei de Calatis mi se paruse mai ca trecerea Danubului nostru.
    Acum pentru prima oară mă văzui plutind pe deasupră abiselor imane. Era spaimă şi admirăţie în sufletul meu.
    Micşorărea şi nîmicul omului d-o parte şi mărimea Dumnezeului lui David de alta.
    Puterea lui manifestată în imenşitatea elementelor, şi încă şi mai mult, în mărginitul cervel al acestui pigmeu ce ca un gigante neînvins le sfida, le-nvinge şi le străbate.
    Viitorimea il va vedea, poate, asemenea luptîndu-se şi făcîndu-şi cale în aer, dominîndu-l.
    Paşagerii şi soţii mei disparură. Legănarea, zbucinarea, suirea şi descînderea vaselui ameţise capetele şi frămînta cu tărie rărunchii.
    Fiecare îşi căuta azilul cabinei a-şi repoza capul şi a-şi alina pînticele. Nu se mai vedea pe punte decît mateloţii în activitate.
    Stam în picioare, înfipt şi tare, ţiindu-mă de tulpînă arburelui naval.
    Parcă svolam cu înălţarea navei, şi cu descînderea precipitată mi se părea că se deschide abisul să mă înghită.
    Şuiera vîntul despicat prin numeroasele funii ce vibră şi tremură ca coardele unei harpe uriaşe şi pocnetul velelor confuz în vîjîitul roatelor şi în strigarea marinilor forma un concert sînistru.
    Fruntea-mi şi pieptul se răcorea şi inima-mi palpita şi de spaima, şi de voie bună. Cugetarea-mi, însă, domînantă era nemărginirea.
    Îmi luasem avîntul, şi fiinţa-mi întreagă ţinea tactul acestei armonii salbatice şi danţului gigantesc al vaselului.
    Mă lăsai legănării, şi abandonul în voia mişcării anula upta instinctului şi contrăcta un acord bine-făcător capului şi înîntrului meu.
    Rămăsei într-o beatitudine contemplativă şi vederea-mi îmbrăţişa întinsul şi agitatul orizont.
	[353] Fugea nava în salturi prin îndoita împingere a vîntului ş-a aburilor ce li da mişcarea, şi fugea asemenea în urma noastră, depărtîndu-se de noi, ţărmuri şi coaste, ce dispărea una cîte una.
		Nu era mai mult pe aproape pămînt. Mare şi tot mare înainte.
    Cu cît ne depărtam de uscat, cu atîta şimţam acel curăgiu al disperaţiei, esprimat adesea în limba părinţilor mei: luat-am inima în dinţi.
    Nainte, proscrisul errănt! şi ochii-mi se înălţără la cer. Nu era mînios. Norii creţi şi spulberaţi ca undele la suflarea echinopţială se coloră la ultimele răze ale soarelui.
    Zeului luminii mi se părea ochiul providenţei, şi-l puteam aţinta în profunda-mi contamplare cînd îmi inunda fruntea în toată întregimea răzelor sale.
    Avelit adesea în norii gloriei sale mi se părea că se ascude înaintea mutelor mele reclamaţii :
    “Unde e a ta dreptate şi omnipuţinţă? cui ai lăsat un popol ce s-a sculat în numele tău?”
    Mă şimţeam tare în credinţa ce avusesem într-însa şi în convicţia despre cauza justa a frăţilor mei.
    Ca amantul ce a sacrificat tot amorului său şi împută dilectei că l-a amagit, împutam şi eu fruntea orgolioaşa şi cu suflet generos.
    Niciodată suveran sau învingător în răpirea glorii sale nu s-a îngîmfat mai mult, or pe tronu-i, or pe caru-i de triumf.
    Eram superb pe frăgetul vasel, nu vream să mai auz trosnetul coastelor sale deşirăte la mugetul valului ce sta să-l înghită.
    Mare păream înaintea sufletului meu şi a ochiului ceresc pe care se înfipsese cătarea-mi. Credeam ca-l magnetiz cu ochii mei neclintiţi, cu imputarea sufletului meu ce nu-l putea urî.
    Niciodată amant împutînd dilectei sale,  fără de care nu poate trăi, n-a iertat cu mai multa generozitate. Mustrăm amar şi amam profund.
    Norii făcea un mare bine vanităţii mele. Mi se părea soarele că se ascunde de rusîne la justele-mi împutări.
    [354] Omnipotinţa lui Dumnezeu nu mai era  înaintei-mi un atribut de glorificare, ci un argument tare d-a-i înculpa amorul şi justiţia.
    “Ai putut şi nu ai voit! Nu cumva ţi-ai dat mîna cu inemicul omenirii?” Corb la corb nu scoate ochii, zice proverbul nostru.
    Şi soarele apuse, şi cerul împurpurăt se reflecta în apele multe se semînă un ocean de flacăre.
    Cum sălta ca un curşier veloce peste dînsele plutiponda noastră! Mi se părea a mea întreagă, şi eu - domn al mării ce colcăia în flăcări sub picioarele mele neatinse de dînsa.
    Cine era ca mine cînd un val muge tare şi zbucină vaselul,  se sparge şi înundă puntea? Unde-ţi era trîdintul, potentule imaginar?
    Tremură, se scutură greu piroscaful, şi zeul mării cade pe brîşnci în rîsul mateloţilor voioi.
    ......................................................................................
     
    *
    
    O stellă pe cer la apus! şi se ascunde sub un val diafan de purpură. Apoi alta şi alta.
    Şi vîntul bate,şi nava pasă, şi uietul monoton al roatelor  infatigabile anunţă laborărea necontenită.
    Crepuscula se descoloră,se stinge încetul cu încetul, şi negură se nalţă de la răsărituri.
    Luna, în quartul său primar şi plin, luce în mijlocul firmamentului şi reluce în valurile lucurinde, albinde.
    Aburi uşori ca gazul îi învăluie şi-i dezvăluie faţa; fug norii unul după altul, şi pare că fuge luna.
    Stella regină părea că plutea răpede pe un alt ocean,ce atîrna asupră capetelor noastre.
    Nu mă mai mişcasem din locul unde m-am fost pus după căderea-mi. Ore trecură în lunga-mi contemplare, şi somnul nu se apropia de ploapele mele.
    “Cerurile nară gloria Domnului! Spuneţi-mi voi, luna şi stele, voi,  marturi durerilor mute şi varii, cum se glorifica  el  în pămîntul părinţilor mei ?”
    Un suspin involuntariu scăpă din sînu-mi dureros şi cugetarea-mi ca fulger svolă la cinci ai mei copii şi la mama lor.
    [355] În momentul acela era captivi în mîinile celui de alt cuget şi lege. Inemicul lui Dumnezeu şi al oamenilor călcase pămîntul ospitalier al Trănşilvaniei.
    Copiii mei era în temniţă, în temniţa cazacului era copiii mei ; acolo veghea şi plîngea patria, acolo, împregiurul mamei lor, cînta laudele rugei.
    Sufletul meu era ca al lor şi ruga ca dînşii... Marinarii cînta  şi valurile mugea. Auzeam de cînd în cînd natură în mişcare.
    N-aveam însă conştiinţa nici uietul necontenit, nici a fiinţei mele. Dormeam deştept şi visam penibil.
    Un val se mai sparge cu trosnet,se varsă pe punte; şovăie nava ca un cal ce se împiedică. Zbucinarea şi stropii mă recheamă din visare.
    Apa şuruie sub picioarele-mi şi se strecoară de unde venise. Mă uitam şi vedeam ca omul ce se deşteaptă după un somn greu.
    Ştiam că eram deştept; o apatie însă mă coprinsese. Şimţeam numai că corpul cerea repaos.
    Noaptea era naltă şi luna roşa la apusuri. Îmi acoperii capul în mantă, mă răsturnai pe bancă. Nu vrui să mai văd nîmic.
    “Unde mă duc? - cugetai în sîne-mi. - La Stambul. - Ce mă asteaptă acolo? amicie or trădare, pace or durere? Copii mei nu  sunt acolo ...” Adormii.
    ..............................................................................................
    
    *
    
    Era lumină, soarele răsărise poate cînd mă deşteptai. Dimineaţa era neguroasă. Marea se atingea la orizont cu nori grei.
    Vîntul era mai moale, însă mai umed; valurile - mai voluminose, însă mai lente. Pînă după prînz plutirăm pe o mare huloasă.
    Foarte tîrziu, cînd furăm aproape, apărură coastele Corşicei  şi ale Sardiniei. Comandantul dete ordin spre Ajaccio.
    Se temea de bucele lui Bonifaciu, şi se determinase a mîneca în port. Cu seară împreună, nava se arestă şi ancora plumbă la fund în trosnetul fiarelor ciclopeene.
    
    [356] CAP  VIII
    
   Ofiteri, marinari desbarcară spre a vizita Ajaccio, leagănul marelui căpitan al seculului.
    Îndemnat de soţii mei, vrui a descinde şi eu. Ploua... şi preferii a rămînea şi a întră în cabina; mi se păru mult să iau un guturăi pentru leagănul marelui căpitan al seculului.
    “Căpitan mare ! - zisei cînd rămăsei mai singur; ucigător  mare, impostor, scamator al libertăţilor !”
    Bizantin italianizat, italian franţozit, îşi schimbă principele ca naţionalitatea Subjugă Italia, ce i-a dat un nume, şi încîtenă libertatea Franţei, ce l-a onorat mai presus de fiii săi.
    Şi trecură prin minte-mi toate evenimentele de la 1790 pînă la 1814.
    Văzui pe Franţa mare şi colosală, proclamînd principe, deşteptînd popoli, chemîndu-i la lumina filosofiei, la libertate.
    Şi văzui un caporal facînd-o sclavă, ca să-i dea voia a subjuga popoli. Or caporalul fu prea mare impostor, or francezul prea mic cugetor, materie demnă a fi turnată în mula sclavului.
   Omul liber nu sufera despotul, şi încă şi mai puţin a  deveni despot; nici sclav, nici domn nu se învoieşte a fi.
   Fiul sclavului, născutul în servitute, crescutul în depravarea ei, adulatorul, omul de curte şi servul lui nu poate fără domn, şi-l caută, şi-l creeaza.
   Şi pe domn îl va potent, îl deifică, îl sforţă a fi despot, ca să poată şi el domni peste alţii.
    Aşa facură frăncezii cu Napoleon, aşa făcu el cu dînşii. Ei îi vîndură libertatea ca să <se> creadă, fără a putea deveni, domni ai lumii.
    Şi aceasta încă o numesc glorie, poeţii lor însuşi au marele geniu liberal a numi glorie neomenia de a-şi vinde libertatea, de a face un pact cu un dinast impostor!
    Libertatea ce îi costă secoli de suferinţe şi torente de  sînge, spre a putea prăda 20 de ani.
[357]Asta e glorie, popoli, în limba franceză, glorie de a-nnota în sînge, ca să ajungă din măcel în măcel pîna la onoarea de a deschide Parisului Alianţei satanicamente sînta.
[………………………………………………………………..]

*

    Romînia, credulă şi creştină, secolul trecut trîmise la Napoleon a-l ruga de ceea ce era dator să facă, a-l ruga să creeze o republică danubiană.
    Şi  Napoleon era de aceia ce sunt ca şi dînsul: el, spre batjocură, jurase a nu mai lăsa decît republica de San-Marino.
    În 1848, Romînia credulă şi creştină, victima credinţei sale în Franţa, mai spera într-însă, şi fiii ei, proscrîşi şi erranţi, vin şi o află proclamînd, cu 6 milioane de voturi, un stăpîn !
   Bieţii frăncezi! nici după cinzeci de ani de adevăruri nu pot fără stăpîn. Franţa de la ‘90 pune în capu-i un caporal ; Franţa de la ‘48 a făcut progres:
    Republica ei nu se mai uită la caporali, cere un nepot de imperato !
   Părinţii  noştri aflară în Franţa pe unchiul; noi aflarăm pe nepotul. Svînturăta  Romînie!
   Îmi veni în minte limba părinţilor mei şi fiul meu, micul Ionel, de şase ani.
    Cînd plecam din Transilvania, se vorbea de candidaţii la prezidenţa Republicei Franţei. Se vorbea mult că Ludovic Bună-parte va fi prezidentul.
    Mizera Franţa! – ziceam în casa Mariei mele; un Bună-parte te face sclav, - ce îţi va  face cestălalt Bună-parte ?
    Ionel auzi suspinul meu şi vorba mizera. Nu pricepu mai mult decît că se deploră un popol. Suspină şi el.
    El nu ştia că se vorbeşte şi de personage, şi de numele lor. Nu putea învoi în mintea lui vorbele mizerie cu bună parte.
    “Ce fel de bună parte! - esclamă gură pruncului; asta e urîta parte, blestemată parte, judană parte !”
    [358] Eu mă uitai la mama lui, şi ea la mine - Nu ştiu daca  Dumnezeu s-a uitat la lume. - După o lună, Franţa îşi alese partea cea buna, partea ce merită.
    Nu ştiu daca acela pe care (îl) numesc oamneii Dumnezeu   şi-a dat mîna cu tiranii, daca este el principul absolutismului. Daca e aşa, pruncul meu fu amar pedepşit de naiva lui impietate.
   [..........................................................................................]
   
    De unde ieşiră ideile generoase şi mîntuitoare ale secolului trecut şi acesta ? Din mijlocul Frantei, de la aleşii ei.
    De unde ieşiră strigările: Libertate ! Egalitate ! Fraternitate !? din sînurile aleşilor Franţei.
    Lumea le va priîmi şi le va practica, lumea va deveni democrăta, afără  de francezi, şi mai vîrtos afară de scribii  şi fariseii lor ce îi conduc, afară de democraţii lor oficiali.
    Un fariseu cunoştea şi înţelegea profeţii mai bine decît pescarii ce se luară după Christ.
    Şi au doară păşirea umanităţii, ideile mîntuitoare ale filosofilor seculului trecut, binefacerile ştiinţei sociale nu le cunoaşte, nu le înţelege mai bine Thiers, Montalembert, Falloux şi însuşi Lamarţine decît voia vila multitudine ?
    Le cunosc, însă Iudeea avu Caifi şi Franţa are pre ai   săi, după cum şi <- a> avut  profeţii. Iudeea nu deveni creştina. Deveni-va oare Franţa democrată?

*
   
    S-aud tropote pe punte!  se scutură oamenii, rîd şi îputa. Sala se împle. Fiecare întră în cabina şi caută să-şi schimbe vestimntele plouate.
    Fiecare ţine în mînă flori, frunze, pietricele, ca un lucru mare.
    - Ce sunt acelea ?
    -.Suveniri din casa familiei lui Napoleon. Am văzut casa unde s-a născut el.
    [359] Mă uitai la confraţii mei. Nu avea nîmic în mînă. Răsuflai.
    “Se cunoştea el de mic ca va fi un canonier “ - zisei colegului meu soldat. Şi răseram amndoi, aducîndu-ne aminte un comic naiv ce făcea biogrăfia lui Napoleon.
    Mormîntul i-a fost aşa de splendit şi curat ca şi scutecele. Doua cocane roamano-slave mirosea atunci frunzele de la leagănul marelui căpitan.
   
   		*
   
    Între campionii noştri de călătorie auzii pe unul ca ar fi cors.
    Cînd fiecare era în patul său, eu stam la masa în faţa corsului, ce nu putea dormi, ca şi mine.
    - Mulţti locuitori are insola aceasta? - îl întrebai.
    - Pînă la două sute mii cel mult.
    - Care sunt cetăţile-i principale?
    - Ajaccio şi Bastila.
    -.Aici sunt italieni mai mulţi. Spune-mi, este adevarăt ca sunt şi greci?
    - Se află o colonie de greci încă de la luarea Constantinopolului de turci.
    - Pe ce se cunosc ca sunt greci? cum de nu s-au amestecat cu stirpea preponderantă?
    - Grecii sunt ca ebreii, ei îşi ţin religia, ţin ritul grec al Orientului, speculă ca ebreii - nici greci, nici catolici; aştia sunt uniţi cu biserica Apusului. Îşi mai păstrează oarecum daţinele şi limba. Au şcoale grece; cultivă, cari pot, limba elenică. Cunoscut-ai în Paris pe un Stefanopoli Comnen ?
    - Nu.
    - Este francez cors din colonia greacă, de religie greacă. E viţă din dinastia bizantină a Comnenilor. Englitera se zice că îl destinase de rege al Greciei pînă a nu se numi Otton. El a  scris asupra Corsicei şi îşi apară coreligionarii împilaţi de ceilalţi locuitori ai Corşicei.
    Este adevarăt ca Napoleon Bună-parte este din acele familii grece ?
    [360] 
   
    - Cum nu? Stefanopoli Comnen e văr bun cu Bună-parte. E o familie ce se numea Calo-meri  (1).
    - Cîte mai trecură şi pe corsica! - urmai eu. Cîte naţii, cîte dominiuri! Erodot şi istoriogrăfii greci o numesc Cyrna. Fenicienii o colonizară şi o dominară, focienii, egiptenii, grecii, troienii, cartagenezii, romanii,galii, spaniolii, barbarii, sarăcinii, italienii, englezii, frăncezii. Atîtea ginte şi stirpe cată să fi lăsat aci fizionomii, temperamente, daţine, costume foarte varii şi prîmitive. Clima şi originile multe şi protoţipe cred că făcură pe J.J. Russeau a prezice ca va ieşi un ce mare or straniu din insola aceasta.  Dominaţia roamană văd că şi (-a) lăsat limba şi turnuri şi monumente. Daţinele asemenea vor fi multe romane. Rogu-te, cum se lucreaza pămîntul aci? Sătenii sunt ei proprietari, sunt servi? Travaliul este sforţtat, este remunerat ?
    - Ca pretutindeni, sunt şi aci proprietari şi  proletar ; servi însă nu se află: tot omul e liber. Pămîntul se lucrează cu plata de la cel avut şi cu ajutor de voie bună, prin alergarea mai multora pentru cel care nu poate lucra.
    - Cum se cheamă acest fel de ajutor?
    - Claca sau uiet, căci se face cu cîntece, uiete, danţuri. Clăcuitorul în teatru protege pe actorul debil şi nevoiaş, şi clăcuitorul în Corsica protege pe omul neputincios şi nevoiaş la lucru. Actorul devine prin clacă domnişor, şi protegiatul de claca pămîntului devine adesea domn. Pentru ca oamenii vicleni esploată buna-voinţă a generosului şi simplului sătean.
    Îmi adusei aminte de claca săteanului nostru, de ajutorul ce dete el văduvei, bătrîneţelor, juneţelor plăpînde încă, amalatului, şi însuşi boierului.
    (361)Actorul se face om cunoscut cu claca, şi boierul deveni mai domn iarăşi cu claca.
    Ce întîmpin! ce asemănare! peste nouă ţăre şi peste nuoă mări, din Dacia îin Corsica.
    Aflai mai tîrziu ca şi n Spania pe alocurea este datina clachei. Fi-va rămasă de la romani, ce colonizară şi Dacia, şi Spania, şi Corsica?
    Fi-va de la saracini, ce dominară în Spania şi în Corsica şi se învecinară şi cu Romînia ?
    Şi una, şi alta este o datina prîmitivă, ieşită din sînul naturei, din gura lui Dumnezeu.
    Ciocoiul făcu un abuz cu dînsa, ca călugărul cu biserica, ca papa cu Evanghelia. Coranul fu mai scutit de abuzul acesta.
    Mă consultam cu interlocutorul meu asupra multor objecte de etnologie şi însuşi de arheologie.
    Şi un ciocoi muscălit, ce ne urma ca umbră, din  culcusul său, ca <o> vulpe din viziune, rîdea de claca mea şi a corsului.
    Nu rîdea însă, rînja de turbare, pentru că le iesea arăma clacei de care abuzară de la  Caragea încoa.
    Ei, cînd vine cîte un francez pe la noi, le traduc vorba claca în corvee.
    S-a plîns puiul de vipera din Constantinopole că i s-a speriat somnul cu vorbe ce îl făcea să-i crăpe faţa de rusine.
    Îi crăpa obrazul de rusine, că se lamurea vorba şi natura clacei, şi rămînea ciocoiul ca un comedian, fără drept de corvee.
   
               		*
   
    El crez că nu va fi dormit; eu însă adormii pînă a doua zi, cînd mă deşteptă uietul clănţăitor al ancorei ce se ridica.
    
    
    CAP IX
    
    Cînd ieşii pe punte, vaselul ieşise din port.
    Dimineaţa era noroasa, ca şi noaptea. Cîte o rază lungă a soarelui, ce străbatea norii negri şi crunţi, [362] semănă un comet infaust pe un cer în doliu şi turbare.
    Marea fierbea şi era mînioasa; vîntul echinopţial lua putere cu cît întrăm în pasagiul dîntre Sardinia şi Corsica şi ne apropriam de bucele lui Bonifaciu.
    O catastrofă semăna în natură. Ca munţii se înălţa valurile; feţele mateloţilor nu mai era ridente ca în golful Lyonului.
    Sufla mereu şi ascuţit fluierul comandei. Căpitanul era la veghe cu pilotul. Fiecare matelot era concentrat în lucrul său, sau luptînu-se cu vîntul, sau alergînd, sau certînd pe camaradul său.
    Vasul mugea, pare ca era în durerile unei naşteri; îi trosnea coastele şi părea ca îi vor plesni pîntecele.
    Valurile unul după altul înneca puntea, cînd nava nu le putea apuca spinarea, şi trecea. Ne suiam şi ne cufundam şi, în mijlocul abisului, plesnea valul şi se vărsa să ne înghiţă.
    Comandele, strigările, ţipetele, alergările se înmulţea. Tremura arburii navali, se paraliza roatele: una se-nvîrtea în undă şi alta în aer.
    Pasagerii era toţi în fundul navei; vrui a descinde şi eu. Mi se păru ca sunt în fundul Tartarului.
    Mugetul şi plesnetul valurilor, trosnetul vaselului, urletul vîntului, vîjiitul roatelor, tremuratul bastimentului întreg, tropotul mateloţilor pocnea în inima omului cu mai mare spaima decît pocnetul în inima condamnatului ce cu ochii legaţi îşi da pieptul înainteia puştelor ce se descarca şi nu-l ating încă.
    Mi se părea ca sunt legat la ochi, fugii răpede în sus pe punte să văz aspectul morţii, să o văz cum vine cu tempesta. Uietul se spărgea în spaţiu, şi vîntul îmi făcea bine. Spectacolul mă încînta, pot zice.
    Eram drept în bucele lui Bonifaciu. Îmi arăţară promuntoriul. Aruncai ochii la stînga. Izbea răzele soarelui pe fruntea lui. Era un fel de lumină sinistră pe orizontul noros. Cît despre caldură, era aceea ce se numete soare cu dinţi.
    Bonifaciu mi se părea ca rînjeşte, ca cîinele ce mîrîie în lanţ.
    [363] “Ce fel de bonifaciu, atît de malicios! Oamenii de frică, se tremură de a-l numi Malifaciu, făcător de rele.
    Astfel anticii numea furiile Eumenide, astfel romînii numesc ciuma - mama-bună”.
   Trecurăm toată ziua pîntre Corsica şi Sardinia. Noaptea venea, şi acelaşi vînt, aceleaşi valuri, tot în bucele lui Bonifaciu.
   Unde să te aventurezi noaptea, cînd nu mai vede pilotul, cînd căpitanul era aşa de orb ca şi cerul?! Se comandă spre dreapta, spre coastele Sardiniei. Coteşte nava un promuntoriu. Ştiu marinii că acolo este un adăpost.
   Într-un fel de golf sau port deşert şi sălbatic, acolo se lasă ancora, şi vaselul se mîntuie de zbucinare. Începu numai a se legăna ca un elefante.
   Acolo adormiră mateloţii faticaţi şi pasagerii turmentaţ de spaima şi de nerepaos. Adormiră, şi mai curînd eu ca dînşii.
   Cu ziua se ardică ancora. Peste cîteva ore eram departe în marea largă.
   Ziua fu senină şi blîndă, zi meridională. Marea era numai creaţă; feţele toate - voioase.
   Pînă seară tot omul fu pe punte. Noaptea fu asemenea de lină ca şi ziua.
   Eram deştept pe punte la primele albori. Nişte măgure conice negrea solitarii în departe, într-un aer brumăriu.
   Era insolele vecine de Trăpani. Coastele Siciliei se desemna înaintea luminei alborilor.
   Marea începea a fi plină de stînce ipocrite, ascunse, ca şi iezuiţii regatului lui Neapole.
   Căpitanul era deştept şi comanda la dreapta şi la stînga. Vaselul aluneca încet, ca orbul ce pipăie.
   Barce de pescari apărură şi un barcaiol sicilian fi invitat pe batel a servi de pilot, de calauză.
   Îşi lasă omul voios lucrul, pescuitul unde plecase, şi alergară a ne servi.
   Ce contrast a vedea acea vorba ticăită, acele gesturi, acel îmblet - toate de sclavi -, şi apoi o bonetă frigiană pe cap! Aşa mi s-a părut şi libertatea Franţei.
   [364] Domnul unei barce, invitatul a face un bine, a fi călăuză, a comanda un vasel n-avea nici o demnitate de om, nici un sentimnet că face bine.
   Semăna un condamnat căruia alţii îi fac bine, pentru că se îndură a-i vorbi şi a-i ordona să serve.
   Iuţi ca ţiganii despuieţi cînd se dau peste cap, ca ţiganii nalţă din umere, îşi stîecesc capul, ca dînşii îşi strîmbă buzele, ce le micşorează ochiul;
   Ca dînşii gesticulă, se pleacă, îşi scot bonetul frigian şi îşi descoperă părul vîlvoi.
   Cînd soarele aurea crestetele şi culmele munţilor, eram în portul de Trapani.
   Pe turnurile întărite ale coastelor Siciliei, pe cetăţui flutură baniera tricoloră a libertăţii siciliane.
   Soldaţii era pîmînteni, streini, volintiri ai revoluţiei, ai independenţei. Costumul, atitudinea îmi rechemară o scenă din Ernani.
   Îmi rechemară clefţii Greciei, guerilai Spaniei, pandurii Vladimirescului pe murii Brîncovencei.
   Sicilia şi Neapoli se tem mult de holera, de ciuma, şi mai vîrtos regele Bomba de libertate mai mult decît de ciuma şi de holera.
   Ori de unde vii, cată să te purifici de tot cugetul de toată idea de om. Era carantină riguroasă. Veneam din Franţa şi ne ameninţa cu tunul să nu ne apropiem.
   Ofiterii sănătăţii veniră să văză cine eram, de unde veneam şi ce vream.
   Înţeleseseră cu mare greutate şi deteră în fine puţină voie a-şi procura batelul nostru merindele.
   Apoi plecarăm; toată ziua ţinurăm d-a lungul coastele apusene ale Siciliei, şi noaptea plutirăm întreagă. 
   Dimineaţa, în revărsatul zorilor, se vedea coastele Maltei;  pe la nouă ore eram în port.
   
   		*
   
   Salutare, Melete! cu răsăritul soarelui, salutare! Mierea florilor tale ţi-a dat numele în antichitate.
   Cît sunt de frumoase turnurile şi palatele tale ! ca un sîn calduros e portul tău. Ancora s-afundă şi bărcele tale ne încongiură.
   [365] Pînă după-amiaza îţi putem vizita edificiurile şi răsufla aerul de primăvară.
   Din Marsilia nu mai pusesem picorul pe uscat. Uietele mării şi legănatul ei ameţisera creierii mei.
   Agitaţia golfului de Lyon, tempesta bucelor lui Bonfaciu, marea şi iar marea, de mai mult de cinci zile, îmi asaltaseră imaginaţia.
   Aspectul cetăţii întărite, izolamentul insolei în mijlocul unei mari ce se săruta cu cerul în toate părţile, murii şi casele, ce semănă a fi tăiate în piatra stîncei, făcea un bine ochilor mei şi îmi deştepta sufletul.
   Porţile misterioase, căile primare simbolice vederii mele, stradele scărate, suitoarele strade ale clinei;
   Grădinele ce în drepata şi în stînga îşi ezala profumul portocalilor şi lamîilor înfloriţi şi cu fructele auree ;
   Aerul îmbălsămat şi dulce într-o stagiune aspră în locurile noastre, ziua splendidă şi solemnă ;
   Arhitectură maură, răsăriteană, ajutată de piatra ducilă şi blîndă şi adorntă de mînele graţioase ale artei şi gustului ;
   Faţa aurie a caselor, palatelor, monumentelor, a murilor, a pavimentului însuşi, mai aurită de răzele soarelui ;
   Costumele varii de toate gintele, fizonomiile străine, limba abramiană, înţeleasă şi neînţeleasă totodată, ca suntele ce le auzi în vis şi nu le poţi reţine ;
   Mantele negre, lucii, de mătase, ce acoperea şi capul, şi mijlocul matroanelor şi verginelor, pasul lor unduios, uşure şi mistic, ce îţi reprezenta atîte madone ce se strecura ca umbrele ;
   Depărtarea, apoi, de lumea continentală, de familia mea, cării nu-i cunoşteam soartea, - toate făcea a mă crede dincolo de confinii vieţei acesteia.
   Daca omul are o a şasea simţire, eu simţeam numai cu aceea.
   Era în joia mare, a ajunului patimilor. Mă apropiam de catedrală; un torent de armonia canticelor sacre înunda auzul meu şi îmi răpea sufletul. Mi se părea un cor angelic.
   [366] Cu instinctul intrai înauntru. Voinţă nu mai aveam. Nu  ştiu cînd m-am prosternat înaintea supliciului Christului meu.
   Înaintea crucii mă prosternai. Cu cîtă determinaţie o am ardicat în Islaz, spre a o purta în durere pînă la ultimul supin!
   Acolo îmi pusei capul  spre repaos, şi văzui de a doua oară cetatea prin prisma situaţiei mele. Mi se părea că văd ceatea ceodinioaă evanghelistul o văzu măsurîndu-se e un angel cu un stînjen de aur.
   Şi-mi pare că-mi dam răspunsul de faptele bune şi rele, răspunsul în ziua cinei cei mistice. N-aveam nici  temere, nici voie bună.
   Ochii-mi nu lăcrăma, faţa-mi însă era imaginea durerii. Daca sufletele plîng, al meu plîngea ca dînsele.
   Am văzut, am simţit cum poate să fie dincolo de porţile lumii materiale, de unde pasul  nu se mai poate întruna.
   Amae e damnatului, şi chiar celui în beatitudine, a se vedea singur, fără nici unul din ai săi,  fără nici unul din cîţi a amat în lume.
   Copiii mei, capitolul acesta este al vostru. N-am cum să vă esprim amorul meu, dorul inimii mele. Dorul ce sinţii în templul Baptistului, la picioarele crucii lui Christ, e dorul acelaşi ce nu-mi devoră, ci îmi vivifică inima pentru voi.
   Eufrosina, Virgilia, Sofia, Maria, copilele mele, fiul meu cel mic, Ionache, şi tu, Maria mama lor, unde eraţi voi în momentele acelea?
   În captivitate cîntaţi laude Domnului şi păleaţi faţa barbarului.
   Tînără mamă lionă te arătaşi, Maria, înainteapăgînului fără de lege şi cu neştiinţa a binelui.
   Sanctificatu-s-au buzele tale prin adevărurile cu care ai fulgerat numele şi memoria ţarului şi ai luminat pe sateliţii lui.
   Captivitatea voastră înfieratu-i-au fruntea cugetătoare le rele. Infamia nevoiaşului în putere şi-a pus sigiliul pestema-I antihristiană
   Niciodată amorul vostru n-a fost mai tare către mine; atuncia m-aţi amat în adevăr cînd v-aţi arătat demne de patria voastră.
   [367] Voi m-aţi amat mult şi prin ura legii şi tiranului cozacilor. Şi daca v-as <fi> amat şi eu pe jumătate pe cît m-am consacrăt unei patrii ce nu mai e pentru mine ;
   Daca mi-aş fi pus sufletul pentru voi cum mi l-am pus pentru viaţa şi averea astor romîni ce păşea pe marginea derîpei ;
   Daca aş fi vegheat pentru voi douăzeci şi opt de ani cum mi- <am> desecat juneţele şi mi-am pierdut repaosul a da o limba, un nume, o fiinţă acestei naţionalităţi uitate şi de dînsa însuşi,-
    Voi aţi fi avut un tată, un viitor, o patrie.
    Copii altora avut-au învăţăturile şi cosiliurile mele. Douazeci şi opt de ani am învăţat şi pruncii şi junii, şi bătrînii. Scrierile mele vor mărturisi de vegherile mele.
    Cel de alt sînge şi lege, cozacul, a ştiut cît îi era ele de vătămătoare şi ce putea face din romîn. Fiii Romîniei n-au simţit binele ce cozacul vedea că le fac ele.
    Cozacul m-a urît şi m-a persecutat pînă la moarte, şi romînul nu m-a amat nici cît sa mă mîntuie.
    Copii altora avut-au consiliul şi ajutorul meu, şi voi creşteţi errante cu mama voastră, fără consiliu, fără lumina cuvîntului.
    Puţin v-am amat, uitatu-v-am în  amorul meu pentru patria voastră. Aceasta v-a dezmoştenit. O, abnegaţie totală! nu cumva eşti cea mai ascunsă şi cea mai eosforică ambiţie?
    Vai sufletului meu atunci!
   Prosternat la picioarele crucii, nici o lacrămă nu varsară ochii mei spre a-mi uşura inima plină de durere.
   Sufletul meu însă, înnoit în scăldătoarea luminii fără apus unde a fost svolat, ager şi lin se înturna în sînu-mi şi-l îmbarbătă spre nouă suferinţe.
   Muzica sacră suna încă; eu am fost încetat de a o mai auzi. Atît nu ştiam ce se petrecea împregiurul  meu.
   Mă deşteptai, şi auzii şi vă împregiuru-mi. Nimic mai pietos ca sutele de fecioare şi mame îngenucheate,*[368] cu mîinile pe piept, cu ochii răpiţi la cer în estaz, cu mantele pe cap.
   Cine n-a văzut costumele Italiei nu poate depinge sîntele femei ale paradisului, martirele, cuvioasele în horurile cereşti. Rafael le-a văzut şi le-a depins în operele-i imortale.
   Cînd ieşii din biserica Sîntului Ioan, intrai din nou în lumea materială.
   
   			*
   
   Vizitai fosta rezidenţă a cavalerilor Sîntului Ioan de Ierusalem.
   Şi mintea-mi se sui pînă la originea acestui ordin, şi se returnă pînă la decadenţa şi degenerarea lui.
   S-a degenerat divinul hristianism în mînile papilor,- zisei,-şi era sa rămînă intact şi în adevărul său un ordin atît <de> omenesc.
   Cu denumirile lui din epoha se simte şi scăderea lui.
   La început aude cineva : cavalerii spitalului Sîntului Ioan de Ierusalim, cu un superior. Ordin mai mult religios şi făcător de bine.
   Trec anii şi, cu dînşii, şi spiritul ce însufla pe fondator; şi ordinul îşi schimbă numele în cavaleri de Rodos, cu un mare maestru, alteţa sa eminentissima. Amestic necurat de cuvioase şi necuvioase.
   Apoi trec ani, şi cavalerii de Rodos devin cavaleri de Malta, mai totuna cu cavaleri de industrie, rafinaţi, purificaţi prin opt generaţii de nobilitate din tata în fiu...
   Trecuti, adica, prin opt generaţii de imortalitate şi crime.
   În cele din urmă ajunse ordinul St. Ioan a avea de mare maestru pe un ţar al Rusiei! pe Pavel, fiul bastard al Ecaterinei, tatal lui Alexandru, demn cap de astfel de cavaleri.
   Aşa hristianul deveni catolicism şi, în cele din urmă, degeneră în iezuitism; credinţ cea mai divin [369] egaliţară se parodie în sistema cea mai infernal absolutistă.
   Aşa Christ, ce spăla picioarele discepolilor săi şi le lăsa de moştenire micşorimea între cei mai mici, ajunse în ritul răsăritean a fi reprezenatat de sclavi, ce n-au rusine a se numi despoţi.
   Văzui imaginea sîntului Ioan Baptistul îinvestit în costum de cavaler de Malta! şi-mi adusei aminte de grecul ce voia imaginea lui Christ cu cizme roşii.
   Mă preîmblai prin sale; văzui armăture de multe epohe şi de varii ginte, ruine ale forţ trecute.
   
   		*
   
   Luai cetatea d-a lungul, din capătul de răsărit, despre mare, pînă în celălat. Multe grădine văzui şi răsuflai.
   În cea din urmă unde mă duseră, tot mi se păru exotic: şi stilu-i, şi forma, şi arburii, şi florile era în armonie cu locul şi cu impresiile mele.
   Religia facuse loc poeziei, şi mi se părea ca mă aflu în cetatea şi grădinile Armidei. Casele, palatele îmi rechema locuinţele cavalerilor cîntaţi de muza lui Tasso.
   
   		*
   
   Antica Melete, numită apoi Malta, fu locuită şi dominată, unii după alţii, de fenicieni, ionieni, cartagenezi, romani, arabi.
   Apoi de contele Rugier, de Carol V, de cavalerii de Rodos, numiţi de aci cavaleri de Malta, subt Ioan Valetta, primul mare maestru.
   Apoi de francezi, sub Napoleon, şi în urmă de englezi, la 1814.
   Primul mare maestru, Valetta, dete şi numele cetăţii de unde ieşirăm spre a ne îmbarca din nou.
   Era după-amiezi, două ore, cînd Ramses porni din portul Maltei. Timpul era senin şi propiţiu.
   Plutirăm ziua şi noaptea întreagă într-o cale monotonă şi lină. A doua zi după-amiezi începură a se vedea în departe insolele ioniene, munţii şi coastele Greciei.
   
   
   [370] CAP X
   
   Haire, Hèllade! ţară clasica a libertăţii şi a ştiinţelor, nume sonor şi dulce; cînd te pronunţa omul, răsuflă aerul mărilor tale.
   Esclama-voi cu Byron: “Insole ale Arhipelagului, insole?” sau repata-voi cîntarea mea cu care salutai prima-ţi baniera consulară înălţată în capitala pămîntului meu de naştere?
   Cu cît mă apropii de ţine, cu atîta recunosc locurile şi auz numele ce scapă din sînu-mi în somnurile-mi întrerupte de studiul limbei tale antice.
   Limba ta! ea făcu educaţ latinei, şi ea crescu şi pe a noastră cu laptele Evangheliei, şi ne-o dete astfel cum posteritatea s-o poata face demnă de originea ei.
   Suntem în apele Tenarului. Aci fiii tăi primitivi şi poetici credea ca se termina lumea; căci de aci înainte era barbarie.
   De aci începea apele iadului. Omul care le trecea, abandona viaţa ştiinţelor şi a artelor.
   Soarele apune şi daură frunţile munţilor tă, locuiţ odinioară de divinităţile tale.
   Capul de Sant Angelo se nalţă colosal şi tare a face contrapunt Titanului, ce, de ceealaltă parte, stă pe creştetul Tenarului.
   Ambele promuntorie se măsoară faţă în faţă şi reprezentă hristianismul şi păgînismului, unul la răsărituri şi altul la apusuri.
   Frumos e cerul tău, Hellade! frumoase îţi sunt răsăriturile şi apusurile!
   Era un apus de primăvară, şi piroscaful sălta ca un cursier voios împuns de pintenii căpitanului, sălta răpede a nu-l apuca noaptea în strîmtoarea promuntoriului angelui teribil.
   Noaptea vine, şi cu dînsa suntem în apele propriu <zise> ale Greciei, între insolele ei. Umbrele nu mă lasă a vedea undele ce îinnecară flota perşilor şi ţărmurii*[371] şi munţii ce răsunară de peanele victoriei lui Temistocle.
   P-acele unde innota Rămses ca o lebadă laborioasă şi infatigabilă. Sunetul monoton al mişcării sale, în loc de a chema somnul, mă făcea a visa deştept la secolii trecuţi.
   Secolul de aur, timpii fabuloşi ai semizeilor, timpii organizatori ai Greciei, libertatea, decadenţa, sclavia şi regeneraţia ei trecură rînduri prin mintea-mi ce veghea.
   De la Saturn pînă la Mahomed, de la diluviul lui Pigmalion pînă la al barbarilor ce innecă libertate, cugetare şi adevăr, de la Prometeu pînă la Christ ;
   De la Orfeu pînă la Chalcocondila, de la Ercule şi Teseu pînă la Leonida şi Temistocle, de la Cadmu pînă la  Pericle, de la Icar pînă la Arhimede ;
   Toate ca într-o fantasmagorie trecură pe dinainteia mea, toate pînă la Marcu Bociari şi la eroii ce cu dînsul muriră spre a renvia pe Hellade liberă, glorioasă şi bellă.
    
   		*
   
    Marcu Bociari, Griva,Giavella! fii ai Pindului, mlădiţe ale lui Adrian, sînge de Italia, romîni de Macedonia, fraţi ai fraţilor mei, salutare!
    Numele voastre sună în urechile mele şi inima îmi palpită. Glorie lor! Glorie Romîniei!
    Voi liberaraţi pe grecul degenerat; devotamentul şi generozitatea voastră îşi răzbunară nobil asupră depravaţiei ce de seculi vă batjocurea părinţii cu numele de romîni şchiopi.
    Romîni şchiopi! Şi puserăţi copăcel pe Helladea, voi, la a cărora strigare turcul şchiop prindea picioare şi învăţa a fugi, voi, la a căror comandă grecul  codace şi paralitic învăţa a urmări pe inimic.
    Voi, schiopi cu fruntea ca de leu, cu braţele erculene şi cu picioarele ca ale zeilor lui Omer, ce sărea nu din piatră în piatră, ci din munte în munte.
    
    		*
    
    [372] Toată lumea doarme peste apele line; pilotul numai veghează şi cu sentinela, ce amîndoi se schimbă. Eu numai rămîi solitariu, nemişcat şi tăcut pe un colţ de bancă.
    Pleiadele declinaseră de mult, şi eu nu închisesem ochii. Doarme omul şi cu dînşii deschişi şi visează adesea deştept trecutul <şi> viitorul.
    Şi viitorul îl vede nu în vise penibile, ci pline de beatitudine.
    Un vis de acestea mă făcea săa uit prezentul. Eram afară din situaţia mea, din gemetele patriei, din soarta necunosctă a copiilor mei şi din cele ce m-ar atepta la capătul calei.
    Alţii dormea şi visa, poate, răzbunare şi durere, trădare sau curse, temniţe sau palate, foamete sau orgii... Eu nu vedeam decît gloria trecutului şi victoria viitorului.
    Şi le vedeam peste apele ce adapă ţărmuri corunaţi de morminte de eroi.
    Primele ziori le văzui spuntînd şi albind după Olimp. Alba, întinzîndu-se în spaţiu, lumina orizont îincîntător în veghea dimineţei.
    Îmi voi da voie a numi soarele în dimineaţa aceasta pe numele-i antic, ce da lumina, ştiinţe, viaţa.
    Febu aparu în gloria-i elenică, triumfal şi radios lucea peste Olimp, peste Parnas şi Elicon şi lucurea în aplele Salaminei.
    
    		*
    
    Ne apropiam de Pireu ; paaagerii şi soţii mei era deştepţi, ieşiseră pe punete a admira natura şi a răsufla aerul matinal al Aticei.
    Ce pitoreşti era munţii şi ţămurii! cît de luminos şi limpede cerul! cît de splendide apele!
    O, impresii ale proscrisului! o, imaginaţie vergine încă, imaginaţie din anii juneţilor mele! voi îmi arătaţi natura şi creaţa altfel.
    Pentru că nimeni nu vedea, nu simţea ca mine.
    Nu eram june şi eram sforţat a fi ca toţi ceilalţ: a-mi reţine avîntul sufletului. Nici o lacrămă din ochii [373] mei, nici o exclamaţie din sînu-mi, nici un suspin din buzele mele.
    Vorbeam la vorbele altora, rîdeam la rîsul lor. Admiraţia-mi era muta, contemplaţ - oarba.
    Sufletul meu simţea nevoia de a răsufla, de a răsufla ca animalele. Mă simţii ca eram sclav, căci nu eram singur în mijlocul naturei.
[..............................................................................................] 

    		*
    
    Iata-ne în Pireu ; vasul alunecă lin, se întoarce şi se arrestă. Ancora suna şi fiecare se prepară a descinde. 
    Voia nu e dată decît pe două ore; nimeni nu are timp a se depărta mai mult dimpregiurul portului.
    Cînd sării pe pămîntul Greciei, îl sărutai cu sufletul şi cu inima. Nu eram singur ca să mă poci lăsa entuziasmului.
    Nu puteam vizita Atena. Suii colina, a o vedea cel puţin de departe.
    Cînd fui pe culmea înăltimii, cînd cetatea Minervei aparu ochilor mei, o salutai cu dorinţa şi îmbrăţişai pămîntul.
    Eram singur; mă aşezai pe verdura clinei. Răsuflam aerul Aticei, mă repozam pe tărîmul ei.
    Şi îmi veniră din nou <în minte> timpii ei de lumina, de libertate, de glorie, timpii decadenţei şi sclaviei sale şi epoha regeneraţiei.
[.............................................................................................]
    
    		*
    
    Ieşirăm din port. Ieşii şi eu a răsufla aerul pe punte. Contemplai, ca pentru ultima oară, munţii olimpiani, munţii titanieni, munţii albi, unii de lumina, pleşuvi alţii ca Saturn, fulgerători ca Joie, belli ca Apollon.
    Trecurăm pe lîngă mormîntul lui Temistocle. Cotirăm spre nord, şi văzui în departe tempul lui Teseu.
    Treceam, şi pare ca defila pe dinainteia nostră coline, stînce, ţărmuri cotitoare, plage arenoase, plage verdoiante, cîntate de poeţi, ilustrate de eroi şi de înţelepţi.
    [374] Pe creştetul unei stînce se mira în marea limpede un templu.
    D-aci Platon lumina Grecia, d-aci propaga doctrina lui Socrate, revela nemurirea sufletului şi, ca un alt profet, anunţa ziorile hristianismului, ce venea cu lumina ce se zise Logos.
    Din cuvîntul ce ieşi dintre coloanele acestea fu luminat mai apoi Pavel, persecutorul lui Christ, şi adorătorul lui cel mai zelos cînd se convinse ca e Cuvîntul incarnat.
    Salutare!...
    Soarele apune şi coloanele tempului seamănă de porfir - coloanele văzute prin prisma apocaliptică a lui Ioan.
    Crepuscula ne lumină apoi trecerea printre insole.Cerul e senin şi stele schinteie de un îndoit briliant; vîntul e subţire şi marea - creaţă şi ageră.
     Tîrziu foarte apare şi luna. Somnul domina în pîntecele navei noastre, şi pe punte nu mai veghea decît pilotul, pilotul grec luat într-adins din Malta.
    Timoniul se mişca la vocea lui şi, prin notele ducile ce scotea la scîrţîitul întoarcerii, îşi arăta supunerea.
    Descindui şi eu în cabina şi adormii cu lumea ce dormea.
    
    		*
    
   Dimineţa eram în apele ce despart Asia Minoră de Europa, pe acolo pe unde fiica de regi fu purtată odinioară pe spatelr taurului olimpian şi veni să dea un nume continentului nostru incult şi deşert
   Era de mult Ramses în Arhipelag şi străbătuse Cicladele şi  Sporadele.
   Tot ţărmul, toată plagea recheamă un nume, spune o istorie.
   Aci născu o divinitate apărînd din fundul mărei sau descizînd din eter, colo veni un zeu de faţă sau inconit făcător de bine.
   Ici fu răpită o frumuseţe încîntătoare de zei şi de muritori. P-aci Asia trecu în Europa, p-aci uropa în Asia.
   [375] ăii Greciei fură o princesă asiană, flăcăii Asiei - o regină greacă.
   Iason răpeşte cu tunsura de aur o Medee, Paride - o Elena.
   Muntele acela, la dreapta, spunen la seculi că trei divinităţi se disputară pe creştetul lui premiul frumuseţei.
   Belleţea şi splendoarea lui cochetă se descifră de sine şi te face a citi numele Ida.
   Aici stete stolul Aheilor, Danailor, Mirmidonilor. Ici ianugura Calhas, colo profetiza Casandra; ici se mînia şi plîngea fiul Tetidii.
   Plagele, insolele şi nălţimile lor, apele ce se trec din Grecia, pînă aci tot omului inspiră limba Iliadei.
   Cînd vezi umbrele munţilor, auzi flisvul mării şi răsunetul ei, cată să creezi o limbă a-ţi esprima imresiile, o limbă că:
   
   Aci e mormîntul lui Patroclu, acela e al lui Ahile.
   Torentul acesta uscat e canalul pe unde Scamandru îşi ducea undele în mare.
   Asta e cîmpia Troiei, aci se lupatară cavalerii prinţului poeţilor.
   Mai departe în insola aceea or pe plagea aceea, fu leagănul lui Omer, disputat de atîtea cetăţi.
   Cît sunt de belle şi verzi coastele! cît de dulce şi profumat aerul! Portocalii, citrii, olivii, fighii, migdalii, viţa încunună pămîntul ca o mireasă şi-i dau un aspect d-orgoliu virginal.
   “Eu - parc-ar zice - fui martur secolului de aur, eu purtai pe primii oameni ferici, fructele mele îi nutriră şi-i dilectară.
   De aci înaintei începe regiunea Edenului antic. Pe aceste coaste şi cîmpii şi de aci înaintei, în Asia spaţioasă, învăţară oamenii arte şi ştiinţe. P-aci divinităţile era în comerciu cu oamenii.”
   Eram în apele Smirnei cînd aveam impresiile acestea. 
   Lin şi călduros e portul ei, verzi şi ridente colinele ei, apele ei - auree.
   
   
   
   
    [376] CAP XI
   
    Nu se aruncase ancora încă, şi sute de barce plutea îmregiurul batelului nostru. Ebrei, greci, tauşani, vorbind toate limbile stricat, se oferea spre srviţiul nostru.
    Aspectul lor însă, gesturile, rivalitatea între dînşii, apostrofele reciproce te făcea de departe a te teme de asemenea serviţiu. Era mai mult dezgust decît teamă. 
    Tîrziu, pînă mai tîrziu, eu şi soţii mei ne determinarăm a descinde şi a vizita Smirna.
    Parca ne ascundeam ca furii, ca făcătorii de rele, aşa ne furişam să ne piarzăa din ochi oaspeţii ce ne oferea serviţiul.
   Cînd calcarăm pe uscat, cazurăm în mînile unui ebreu ce vorbea greceşte, frantozeşte, italieneşte, englezeşte, turceşte, totdeodată.
   Făcea un pas înainte şi se întorcea de două ori înapoi, cînd în dreapta, cînd în stinga.
   
   		*
   
   Trista e o cetate orientala! dezmăţate îi sunt casele, varii şi strănii costumele!
   Stradele ei strîmte, tortuate, misterioase, bazarele-i posomorîte, minarelele-i înfiorătoare! ca fantasmele cadanele ei!
   Încîntămîntul înfiorător al nopţilor o mie şi una îţi coprinde sufletul.
   Şi al meu era preparat la impresii lugubre. Nu ştiam ce mă asteapta la Stambul şi, la vederea din nou a turcilor, se deşteptase în mine vivace suvenirea măcelului de la cazarma Spirii.
   Frunzătura piramidală şi lugubră a ciparişilor, edificiurile religioase, fîntînele simbolice, spălarea mistica a credincioşilor, somnambulismul în rugele lor de purificare, păşirea dervişilor;
   Sunetul clopotelor cămilelor înşirate în stradele obscure şi pitice, mersul lor lent, cătarea lor uitucă şi bestială, forma lor colosală şi rahitică se forma, se varia, se confuza ca într-un caliidoscop în mintea-mi ezaltată.
   [377] Voii să ies din cetate. Soţii mei voia sa mai văza. Eu văzusem destul, şi vedeam încă că parcă într-o asemenea cetate îmi voi lăsa oasele.
   După o vizitare ca de două ore, mă văzui iar în port, iar pe Ramses.
   Aci ne aşptepta trimişi din Constantinopole spre a ne da de ştire a rămînea în Smirna.
   [.........................................................................................]
   Cerurăm bagagele. Era în fundul bastimentului. Voiră a le căuta. Era cu neputinţă a le afla în afundaturele magazinele, şi semnalul departului se dete.
   Mergeam la Stambul, şi colinele şi plagele Smirnei nu ne mai părură ca mai nainte, luminoase, ridente.
   Soarele apusese şi umbrele întuneca văile.
   Plutirăm toată noaptea într-un somn greu. Cu ziua eram aproape la Dardanele. Ziua întreagă trecurăm printr-însele, noaptea urmatoare asemeni. Cu alborile eram aproape de Stambul.
   
   		*
   
   “Cetate fericită! Bizanţiu odinioară, Constantinopole apoi, Stambul în zilele nostre - momî marimii romane, triumful islamismului, dorinţ ţarilor, deveni-vei tu Ţarigrad?
   Primele raze ale soarelui daură colinele tale, minarelele tale, casele-ţi varii, palatele-ţi aeriene. Panoramă splendidă şi încîntătoare, vedere exotică!
   Sînta Sofia! gemuşi tu profanată sub corupţia imperatorilor bizantini, te umilişi, îţi plecaşi capul a te încoruna cu semiluna subt sultanii feroci.
   Doi sultani, însă, din urma te facură să apari ca o vergină în cafan de smaragd şi să străluci turcă mai mult decî creştină.
   Tapetele egalitare ale islamismului evanghelic fură asternut mai căndid picioarelor tale decît papurele eosforice ale patriarhilor curtezani imperatorilor corupţi.
   Părinţii au spus fiilor, şi fiii-fiilor lor că aceti imperatori cu lancea lua pîinea sacră ce împărţeai tu din discurile-ţi auree. De departe te aborda, spre a nu se atinge de pulberea proletarului ce se apropia de altarul tau.
   [378] Astăzi însă rugele unui Reşid al progresului oriental te glorifică mai mult decît litaniile nobilitare ale unei sirpe desnervate, inventatoare de titluri ce infectară Europa şi desfrăţiră omenirea.
   [.......................................................................................]
   Tu, într-o zi, în vestmintele de nunta, cu fruntea rădioasă, vei priimi în tempul tău pe izraelit, pe creştin şi pe mahometan în horul fratenităţii, spre a cînta cu angelii pace şi între oameni bună-voire.
   Dupa uraganul apusului, răsări-va de acolo soarele dreptăţii, soarele intelectual. Razele lor vor inunda de lumină necunoscută oamenilor turnurile tale.
   Apusul îşi va da mînă cu răsăritul şi creatoare de geniuri ale sudului vor rempinge în departe şi vor topi gerurile nordului.
   Aduna-se-vor în sînul tău gintele toate şi decalogul, crucea şi semiluna forma-vor trofeu pe altarul tău, trofeu plăcut lui Dumnezeu, singură lui cugetare.
   Sînta Sofia, creştinizează şi umanizează pe cozac, fă-l om din fiară şi mîntuie-l de cel rău, mîntuie-l de ţar. “
   Fură o rugăminte mintala de dimineaţa cugetările acestea cînd pe dinaintei-mi trecea coline, palate, minarele, fortăreţe.
   Vaselul îşi încetase de mult saltele şi aluneca lin, pare că tăcuse, să auză ruga omului.
   
   			*
   
   Eram acum în port. Ancora fu aruncată. Pasagerii era preparaţi a descinde.
   Noi numai stam solitarii, tăcuti, nedeterminaţi.
   Puntea rămase mai deşertă. Portul semăna o pădure de arburi desfrunzaţi plutind asupra apelor.
   Căpitanul cunoştea soartea nostră. “Staţi pe bord sub bandierea Republicei Franţei - ne zise. mă duc a vorbi ambasadorului nostru. “
   [........................................................................................]
   Rămăseserăm singuri, vizitaţi numai de cel ce îşi vînduse sufletul şi cauza patriei.
   [379] Steterăm o zi în port. Noaptea era lină, vaselul era mai deşert. Marinarii era cu toţii la Stambul.
   Soţii mei adormiră de singurătate. Eu stam pe punte. Contemplai mai toată noaptea cerul şi cetatea îmregiurul meu şi  vasele multe în mijlocul portului.
   
   			*
   
   O vioară auzii pe o teraţă din partea cartierului franc; simţii un arcuş într-o mînă de maestru.
   Dupa o tema plîngătoare urmară atîtatea variaţii ce parcă se întrecea sa devine durerile mele şi sa răspunză sonurilor ce vibră în inima pe coardele ei.
   Dupa o pauză auzii notele Luciei în delir, apoi notele gemătoare, suspinele din urmă ale dilectului ei ce va s-o ajungă în cer.
   , esprimata în limba lui <Donizzetti>, purtată silabă cu silabă pe aripele muzicei, se strecură în toate îndoiturile inimii mele; din toate afundăturile ei deştepta cîte o durere adormită.
   Mintea-mi cîta şi suspina cu vioara. Aveam ce plînge. şi plîngeam dureros libertatea patriei mele.
   
   			*
   
   Vioară tacu. De pe înălţmea minarelelor începură a răsuna în departe misticele voci ale mueginilor inspiraţi. Părea nişte note stranii şi revelatoare ce descindea din cer.
   Ce fiori religioase! Dacă omul, auzindu-le, nu cade spre rugă, e că sufletul se afla, se uimeşte în uitarea de sine.
   E şi mai mult, sufletul e înnecat de un torent de fiori ce i coprind; şi cine mai are minte în momentele acelea, mintea e la cer.
   
   			*
   
   O tăcere urmă, o tăcere lungă, în care eu nu mai avui ştiinţa de sine-mi. Noaptea, naintînd, declinase din culmea nalţimii de unde domina.
   Auzii o toacă! multe şi multe lumine începură a luci în navele portului. Uitasem ca sunt în sîmbata Paştilor.
   [380] Auzii pe multe borduri cîntîndu-se greceşte:
   “Christ a înviat din morţi, cu moartea pe moarte calcînd şi celor din mormînturi viaţa dăruindu-le.”
   “Christ a inviat !” ieşi din sînul meu, şi resării de pe bancă şi cazui în genunchi. “Christ a inviat!”, şi ochii mei erau la cer, şi braţele mele către cel dintru înalţimi.
   “Fiul omului a înviat ! Omul colectiv a înviat, cu moartea pe moarte călcînd ! Auziţi, popoli! Minte cîntarea aceasta, sau voi sunteţi surzi optsprezece seculi şi jumatate?
   Cu popolii toţi învia-va şi Romînina!“ - şi o consolaţie, consolaţia spiritului verităţii, alina inima mea în diîmineaţa Paştilor.
   Mă sculai; mă însemnai cu semnul crucii. Înviere şi viaţă răsufla sufletul meu, precum pieptul răsufla aerul matinal al Paştilor.
   Paştele Domnului cîntai peste apele multe la porţi Stambulului, în faţa Sofiei Sînte.
   Şi descindui la fraţii mei ce dormea, şi dormi în pacea Domnului.
   Cînd mă deşteptai, fruntea-mi era îndurerată de sudoare dătătoare de viaţa, de sudoarea beatitudinii.
   
   			*
   
   Ziua întreagă steterăm solitarii. Conştiinţa sărbatorii da o solemnitate solititudinii noastre.
   Cu seara începurăm a cugeta la determinaţia ce aveam a lua.
   A descinde pe uscat era a lua drumul spre Brusa sau în alte părţi mai retrase, spre internare. A ne întruna în Franţa era a ne mendica pasagiul şi pîinea.
   Generalul Aupic auzi de situaţia noastră şi ne oferi pasagiul înapoi gratis. Fi-va de la sine? fi-va de la Franţa?
   Fii Franţei aflară întodeauna ospitalitate şi amor şi fraţie în sînul Romîniei.
   Pentru prima oară, poate, Franţa nutri trei fii ai Romaniei, ce s-a fost sculat la vocea ei.
   Noaptea trecu ca nopţile, şi o parte din viaţa şi din suferinţele noastre cu dînsa.
   [381] Cînd ne deşteptarăm dimineaţa, noi pasagerii şi soţi de călătorie împlusera puntea; costume varii, limbe varii.
   Pe la amiezi se ardică ancora şi se dete semnalul departului.
   “Adio Stambul! de voi mai veni la porţile tale, fie atunci gloria şi puterea cu tine !
   Reşid, Aali, Suleiman fie tari, triumfeze asupra inemicului ău, al oamenilor şi al lui Dumnezeu !”
   
   CAP XII
   
   Iar Dardanelele şi marea largă şi Smirna şi Arhipelagul cu insolele lui, Cicladele şi Sporadele.
   Iar munţii şi ţărmurii şi plagele Greciei dilecte, suvenirele juneţei mele. Iar Pireul, Salamina, Olimpul şi Sant Angelo şi Tenarul.
   Plutirăm zile şi nopţi, şi pluteam spre Franţa.
   Ne depărtă mult de Ggrecia, şi se văd munţii, coastele Siciliei.
   În departe Etna apare ca o umbră colosală ce domina munţi.
   În sînul naturei fiecare object inspiră omului numele şi destinaţia ce se cuvine a-i se da.
   Sinaiul şi Libanul parcă ar zice omului :”Eu sunt muntele Domnului”.
   Olimpul te sforţă a zice ca <este> rezidinţ zeilor, Parnasul, Eliconul - munţii imaginaţiei şi ştiinţelor.
   Cînd vezi Etna, ţi se pare căminul unei făurării dezmăsurate ce colcă în rărunchii pămîntului.
   Titanii, ciclopii, de nu i-ar fi creat imaginaţia oamenilor primitivi, i-ar fi creat reveria fiecărui locuitor al Siciliei, fiecărui călător.
   În trecerea noastră nu se vedea nicidecum fum. Pare că tăcusera ciclopii, ca să auză şi ei detunarea bronzului din porturile Siciliei.
   Bombarda regele Bomba, şi Sicilia, abandonată de Franţa şi Englitera, îşi lovea pieptul şi sta a-şi deschde sînul la intrărea carneficilor ei. Palermo se predase.
   [382] Răul cel mai mic totdeauna cede şi face loc răului celui mai mare. Nu se mai vedea flacară or fum din gură Etnei. Gura regelui Bomba vărsa în torente moartea peste insularii abandonaţi.
   Cele ce cu ziua şi în departare ne părea ca umbre, cu seară, în roca-i de aproape, se desemna şi se pronunţ pe un fond purpuriu.
   Cu apropierea nopţii se anunţ o suflare violentă de vînt. Ramses lăsa linia ce ducea d-a dreptul la Malta şi trage o verticală în coastele Siciliei.
   Puindu-se în adapostul lor, le ia d-a lungul în marea largă. Străbătu astfel printr-o noapte tempestoasă, şi cu dimineaţa furăm în carantina Maltei.
   Steterăm aci o zi ş-o noapte şi, după altă zi şi noapte, ajunseram la Trapani.
   Toată Sicilia urmase ezempul capitalei, se didese ca un miel spre junghiere în mîinile regelui Bomba.
   O fragedă engleză, Udine, didese refugiu membrilor guvernului provizoriu. îi ducea la Malta, spre a se îmbarca de acolo spre Franţa.
   Cum apăru bandiera Franţei pe Ramses, se apropie Udine, şi se propuse comandatului nostru a priimi pe refugiaţii Sicilieni spre a-i conduce la Marsilia.
   Vizarea paşapoartelor, transportul pasagerilor întarzie departul.
   Era aproape de amiezi. Ziua era luminoasă, marea - lină.
   Dejunul era servit de mult şi astepta capătul  formalităţilor. Cînd toate se termanară, pasşagerii, toţi marinarii nu mai întîrziară şi descindură la masa.
   Comandantul dete ofiterului ce împlinea locul, gradul liniei ce avea a ţine batelul, şi se dete şi semnalul departului.
   Ofiterul încărcă pe timonier cu vegherea, dîndu-i asemenea gradul liniei ce avea să ţie, şi descindu şi el la masă.
   Nici un om nu mai era pe punte în afară de timonier; toţi mînca, şi batelul despica răpede unda lina.
   Nu trecu o jumata’ de oră. Un pocnet straniu teribil zbucina atîta bastimentul, cît răsturnară mai multi oameni de la masa.
   [383] Cel mai mare cutremur nu scutură un edificiu cu mai multa tărie <şi> spaimă. Trosnea lemnătura vaselului cum să plesnească în ţăndăre; se strîmba coastele-i şi plafundul, şi sala schimba forma, ce părea a ne tescui.
    Masă, scaune sălta şi cădea, şi oameni peste dînsele. Ţipetele, strigările nu mai semăna de oameni; salbatice se amesteca cu trosnetul sinistru şi cu un uiet de sub picioarele noastre.
    Nimeni nu ştia ce este catastrofa ce venise ca fulgerul. Căpitanul o presimţi şi fu cel dintî pe punte.
    Ce strîmtă şi naltă era scara! cît de paralitice picioarele! şi afară - mare,- nici o speranţă! Femei leşinate, feţe pălite, mîni şi picioare tremurînde!
    Cînd prinvenirăm pe punte, Ramses era plecat pe pîntece, înfipt într-o stînca sumarină, cu o roata afund şi cu alta în aer. Coastele-i era sparte şi apa amară vîjia în cămarele-i afunde.
    Sonul aburilor ce sta să înceteze semăna hîrîirea agoniei unui animal colosal.
    Verde ca gusterul era stanca şi lucea ca solzii lui subt apa trănsparentă ce sta să înghită nava şi oameni.
    Imbarcaţiile ! fu strigarea dîntîi a căpitanului. Şi  imbarcaţiile fură în mare.
    Se vizitară spărtulele. Nu mai era puţinţă de astupat. Semăna nişte cataracte!
    Tunurile începură a zbiera dasupră apelor şi anunţa catastrofa. Tilegrăful bandierelor înnodate spunea în departe c-au încetat d-a mai vîntula. Semăna nişte aripe de fluturi uscate. Nimic mai trist, nimic mai lugubru!
    Era departe uscatul, şi Udine şi mai departe. Fugise spre Malta de noi, cu cît noi fugisem spre Marsilia de dînsa.
    Nu era nici o speranţă decît la dînsa, şi ea nainta neîncetat; nici n-auzea detunarea necontenită a tunurilor noastre.
    In fine se arresta. Ocheanele ne spuseră ca bandiera Udinei dă semn ca s-a cunoscut dezstrul nostru şi ca vine în ajutor.
    [384] Era o cale mai de două ore pînă să ajungă la noi, şi apa împletea neîncetat batelul, care din ce în ce se tot cufunda.
    Căpitanul vizită din nou spărturele şi măsură din ochi cantitatea apei ce pe fiecare clipă intra
    „Încă două  ore, - zise işind afară – încă două ore Ramses mai poate stadeasupra apelor. Pasagerii să se prepare spre îmbarcarea ajutorului.
    Femeile şi copii mai întîi se vor îmbarca, apoi bătrînii, apoi restul pasagerilor. Marfa va veni la urmă de va mai fit imp, şi mateloţii apoi. Eu…” – şi înfipse piciorul cu determinare.
    Cînd se uită în jos, unde îşi întinse braţul împumnat, văzu cordela legiunii d-onoare roşind la butoniera sa.
    Răpede o smlse, cu ochii înflăcăraţi de un nobil desdemn şi o aruncă în mare.
    „Te-am dezonorat, - strigă – nu mai sunt demn a te purta.”
    Marea începu a  colcăi, vîntul se  ardicase şi cerul se înnora. Ramses se tot afunda. Undine era încă departe. 
    Patru imbarcaţii ale batelului, ce se lăsaseră în mare, păreacă sevor înghiţi de valuri.
    Începură a se vedea şi barce  de pescari alergînd de departe la tunetele canonului.
    După o  oră era împregiurul nostrum mai mult de douăzeci de barce, danţînd asupra valurilor. Pescarii semăna că se luptă cu dînsele ca cu nişte cursieri fugoşi şi sta sa-I răpeadă de pe sine.
    În cele din urmă se apropie şi undine şi stete în departe, să nu lovească şi ea stînca.
    O şalupă fu repezită în mare, cu doi ofiţeri englezi.Aştia veniră a se înforma de pericol. Se suiră pe bordul nostrum, vizitară batelul, se convinseră de nereparabila-I pierdere.
    Pocnetul prim  al catastrofei, vederea pericolului, cînd fură oamenii pe punte, acea căutare în cer şi în jos şi in laturi, fără sperantă, nu fură aşa de penibile ca aşteptarea  pînă să se termine formalităţile.
    Îfiţerii englezi se duseră să-şi dea raportul la comandnatul fregati. Acolo se încheie procesul -  verbal.
     [385] Cîte o barcă mai venea; noi credeam că ne aduce ştirea a ne îmbărca. Ofiţerul mai cerea cîte o informaţie, şi se înturna.
     Noi stam, şi Ramses se tot cufunda. Femeile ţipa, copiii ţipa şi mai tare, bărbaţii îşi frîngea mîinile.
     Mai vreo sută de algerieni, ce se înturna hagii de la Mecca şi se îmbarcaseră cu noi la Malta, sta în genuchi şi chema pe Allah şi pe Profet.
     După o oră, o barcă aduse ştirea că pasagerii şi bagagele lor se pot îmbarca şi trece în Udine.
     Desbarcul fu precipitat, însă cu ordine. Toate se urmară după prescripţia căpitanului.
     Şalupele Udinei ş-ale lui Ramses, barcele pescarilor luară deodată oameni şi bagage.
     Ce mici semănam jos pe marea întinsă, ce jucărie pe marea agitată! Nişte conche de nuci semăna barcele.
     Val peste val ne lua, ne nălţa, ne cufunda, iar ne răpezea.
     Cînd ne apropiarăm de Udine, nici o scară nu era încă lăsată în jos. Formele nu era încă împlinite. Săltam pe valuri împregiurul fregatei ospitaliare.
     Naufragiaţii se ţinea strîns în braţe, se susţinea de marginile, de funiile barcelor, de ce apuca, şi fiecare val îi da pe brînci şi-i ameninţa a-i răpezi în mare.
     Dasupra, în fregată, se auzea muzică. Era comanda
vioarei prin care se ezecuta serviţiul. Mateloţii, în linie sau în rond, împlinea lucrarea pe un tact.
     Nouă ni se părea că cîntă şi danţă sus, cînd sute de
oameni jos semăna că se luptă cu moartea.
     Nimic nu e mai trist decît a vedea din dizgraţie pe
cel în fericire indiferent, abandonat plăcerilor sale!
     Ca să dea o idee de durerile morale ale damnaţilor în turmentele iadului, nimic nu s-a aflat mai just decît a-i închipui că văd deliciurile celor din eterna beatitudine
     În fine scărele fură lăsate, şi femeile, copiii, bătrînii,
naufragiaţii toţi, unul după altul, suiră spre mîntuire.
     Sus, în capul scărei, ofiţerii îi priimea cu omenie şi onorile cuvenite svînturaţilor, şi îi încredinţa altora, [386]
de pe punte, spre a-i conduce Ia locul ce le însemnase
ospitalitatea.
     Îmbarcul se făcu cu ordine: nici o pierdere, nici o
sperietură. Tot naufragiatul avu îndată lîngă sine bagagele.
     Se cercară a salva, de s-ar fi putut, şi pe Ramses, a-l trage de pe stînca unde era înfipt.
     Funii groase ca şi arburii navali fură lăsate în mare. Capătul lor era susţinut şi purtat de şalupe ce nainta; altele urma în mici distanţe, spre a susţine greutatea funiei în tot lungul ei.
     Se legară două funii paralele de două părţi ale lui
Ramses. Se depărtară şalupele. Roatele Udinei începură a foncţiona şi coardele, în toată grosimea şi greutatea lor, a se întinde.
     Udine sta pe loc, cu toată puterea ce punea spre a nainta. Funiile se întindea şi trosnea.
     Plesneşte de Ia mijloc una şi zbîrnîie teribil, îndată
plesneşte şi zbîrnîie şi cealaltă. Amîndouă bat cu putere
marea de patru capete, lipăie spăimîntător, sar în departe stropii, şi Udine se avîntă răpede, ca omul ce, trăgînd cu putere o funie, cade în departe rupîndu-o.
     Ramses rămase în loc, înfipt în stîncă.
     Udine era departe în răpedea-i lunecare.
     „Adio, Ramses,  vas ce purtaşi durerile noastre, vas al ospitalităţii Franţei!
     Mă despart de tine ca de casa mea. Ea fu prada cozacilor, şi tu - a valurilor.”
     Căpitanul sta pe punte ca pasărea de noapte pe ruinele unei case, trist, solitariu. Călătorii îi vîntula batistele de adio.
     Un înscris fu redres îndată din partea tutulor naufragiaţilor, înscris de mulţumire şi adeveritor al inocenţei lui.
     Un seviciu mai lung decît douăzeci de ani, întotdauna onorabil, era pierdut ca fumul înaintea judicăţii ce i se prepara.
     Un eveniment d-afară, independent de voinţa şi purtarea omului, este în stare din cel mai onest [387] a face omul cel mai de nimic înaintea legilor umane.
     Brave şi stimabile căpitan, Domnul însă şi inocenţa
fură cu tine.

*

     Udine îşi reluă drumul spre Malta şi ne ducea înapoi acolo. Plutirăm toată ziua şi toată noaptea. Dimineaţa furăm în port.
     Aci ajunsese un batel francez din Alessandria, şi acesta ne luă spre a ne duce Ia Marsilia.
     Steterăm însă toată ziua şi văzurăm flota Engliterei din Mediteranea reunită. Aceasta pornea spre Corfu. Suna muzica din vasul-amiral.
     Marinarii era toţi pe funii, rînduri-rînduri. Mii de rîndurele semăna pe ramurele desfrunzate ale unui arbure.
     În sunetul muzicei şi în mii de ura! Repetite flota plecă spre seară cu pompă şi, batelul nostru.
     Iar d-a lungul marea, iar costele Siciliei, iar Trapani.
     Ramses, că o ruină, ca scheletul unui animal sta pe aceeaşi stîncă, suflat de vînturi, bătut de valuri, solitariu în desertele lichide.
     Plînge omul şi de lucruri inanimate. De mult inima-mi era împietrită, şi lacrămele ce-mi veniră mă făcură a cerca o fericire, simţii că aveam inimă de om.
     De ar fi avut compasiune de mine cei cari legaseră     şi-mi juraseră frăţie, de ar fi avut compasiunea ce simţii eu pentru un lemn uscat, nu şi- <ar> fi dat mîinile cu Odobescu şi Solomon spre a mă ucide.
     Oameni pierduţi şi orbi de ambiţie nebună! vă plîng şi pe voi cu patria, căci n-aţi ştiut ama. Ura e iadul în inima omului, iadul ce Iuda nu-l mai putu suferi viu.
     Din pui de oameni v-aţi făcut pui de viperă, şi orunde sunteţi, neputînd învenina pe alţii, vă roadeţi şi vă înveninaţi inima proprie.
     [388] Fie cu voi iertarea cerului şi pacea lui. Poate că aţi fost amăgiţi, poate că aţi crezut că faceţi bine trădîndu-vă cauza şi patria.
     
     *
     
     Şi batelul nainta spre Corsica, spre Marsilia. Noaptea
şi ziua plutirăm, şi < fu > o zi senină şi radioasă.
     Spre seară, marea semăna de oliu, lină şi lucidă. Un cristal plan şi nemărginit semăna: nici o zbîucitură pe faţa-i. Astfel n-o mai văzusem niciodată.
     Eram aproape de Sardinia şi de Corsica. Noaptea căta a trece prin strîmtoare, prin bucele lui Malifaciu. Cu cîteva zile (înainte) un batel fuancez fusese sfărîmat în scopelii lui.
     După miezul nopţii începu un timp tempestos; zbucinarea ţinu pînă Ia ziuă, şi ziua întreagă şi noaptea următoare. Eram în golful Lyonului.
     În fine, în dimineaţa următoare eram Ia coastele Franţei; şi cît de belle şi pitoreşte era în răsăritul soarelui!
     Toţi călătorii era pe punte. Feţele era palide şi faticate de multa zbucinare. Marea începea a fi lină, şi oamenii abia se dezameţea. 
     Intrarîm în gura portului; carantina o făcusemrăm la Malta, în Ramses, şi apoi cu întîrzierea după naufragiu. La ora zece eram în portul Marsiliei.
     
     CAP XIII
     
     Cap treisprezece! număr-element, număr-princip, număr fatal!
     La 13 februarie pierdui pe mama mea, la un 13 noiembrie pierdui pe propriul meu fiu, la 13 sept. – pe al doilea fiu.
     Treisprezece fură membrii comitetului revoluţionar romîn. La 13 iunie Bibescul trăda constituţia, abdicînd şi abandonînd ţara fără putere legală
     La 13 septembrie Duhamel intră în Bucureşti şi amăgi pe turci a vărsa sîngele de romîn şi a da pretest de invazia cozacilor. 
     [389] Şi apoi, 13 iunie în Franţa. ... 13 august în Ungaria! E un număr fatal, însă nu pentru toată lumea. Unii
pierd la dînsul, alţii profită.
     Treisprezece fu fatal lui Christ, nu însă şi fariseilor. E fatal pentru cel care moare, nu şi pentru cel care moşteneşte. Pentru libertate, nu şi pentru despotism.
     Iată-mă iar în Franţa, şi eu şi capitolul meu XIII. Număr fatal! însă pentru cine? Pentru Franţa? pentru cozaci? sau pentru mine?
     Afla-voi eu într-însa ajutor pentru patria mea? Azil sau persecuţie pentru mine? sinceritate sau iezuitism? Ce mă aşteaptă? viaţa sau moartea? şi în a doilea împregiurare, afla-se-va cu ce să-mi cumpere o groapă unde să-mi acopere oasele?
     Vai ! Cît este de strîmt şi de scump pămîntul aci! El azvîrle şi pe morţi însuşi din sînul său. Cată să verşi argint ca să fii îngropat ca om. O, sufletul meu! ce civilizaţie!
     O, Franţa! De voi muri, fă ca să fiu îngropat. Voi ca copiii mei să ştie unde s-ar repoza oasele mele. Fă-mi binele, astă caritate, o, Franţa! căci te-am amat atîta, şi încă te ador. Imputările mele nu sunt decît pentru vampirii tăi.
     Te-am amat pentru că, ascultîndu-te, am sacrificat
bunuri, viitorul copiilor, am şpierdut patrie, tot am pierdut.    N-am nici cu ce plăti o mizerabilă groapă.
     Nici chiar un preot, pentru că preotul cere şi el... şi nu te lasă nici dincolo de mormînt, după ce te-a amăgit în toată viaţa.
     Mizere oame! fiul al lui Dumnezevu, rege al pămîntului! Dregătorul te sforţă a-i plăti, a cumpăra dreptul de a trăi, şi preotul smulge şi cea din urmă bucătură de pîine de la copiii tăi ca să-ţi acorde dreptul de a muri ca om.
     Fiul al lui Dumnezeu rege al pămîntului!

*

     Bram în Marsilia, şi Marsilia era plină de armata Republicei Franţei, ce se îmbărca spre a ucide Republica Romei.
     [390] Unde merdgi? proscrisule? ce te mai aşteaptă? ce au să-ţi mai vază ochii?
     Sventurată Italie, sventurată Romănie! amîndouă
împărţite, sfîşiate, dominate de atîţia despoţi!
     Stirpea Burbonilor în Neapole, un papă păgîn în
rărunchii Romei, casa infamă de Ausburg în partea
septentrională, un Iudă ce te vinde şi moare văzîndu-te în Piemont.
     [...................................................................................... ]
     Să nu vie timpul, o, Franţă, a fi şi tu sfîşiată şi împărţită ca Italia şi Romînia, că va fi vai ţie atunci, şi de trei ori vai omenirii!
     Daca ai fii denaturaţi, fii degeneraţi, fiii tăi cei buni unească-se şi alerge spre mîntuirea ta, spre mîntuirea lumii.

*
Trei zile seterm în Marsilia după o cale de tempeste şi de impresii dureroase de treizeci de zile.
     Nu mai dormisem în pat, nu mai pusesem capul pe căpătîi. Ce mervelios şi variu ni se părea uscatul, cu grădinile, cu florile sale de primăvară!
     Prima zi de mai o petrecurăm în mijlocul munţilor, sub apueducul de la St. Roc.
     Punte coosală, demnă de arhitectura romană. Natura
şi arta ni se părea mai frumoase decît natura şi arta. Nu-mi mai lipsea decît familia ca să mă simţ ferice.

*

     A treia zi plecarăm din Marsilia spre Paris, şi steterăm
la Avignon.
     Vizitarăm vechea rezidinţă a paşpilor. E cazarmă în ziua de astăzi. Ce vandalism în secolul 19, în mijlocul Franţei! Toată dispoziţia arhitecturei se preface.
     Salele de consiliu se împart şi subpămpînt, incintele
capelelor palatului se despart în cămăruţe; nu se mai cunoaşte urmă a locurilor ce sunt ale istoriei.
     Mai apucarăm să vedem cîteva vestige din cîte mîna timpului respectase, şi mîna guvernului Franţei dărăpăna în momentele vizitaţiei noastre.
     Suirăm într-un turn; văzurăm chiliile strîmte unde gemea, murea martirii inchiziţiei, Iocurile de unde era [391] precipitaţi, locurile unde suferea turmentele, căminul şi locul gratiilor unde se ardea de vii.
     Căminul e ca al unei bucătării mari; fumul ce ieşea pe dînsul era din scrum de carne şi de oase de oameni. Aste olocauste se făcea de vicarii sîntului Petru şi în numele lui Christ!
     Suveniri înfiorătoare! singure însă care pot lumina popolii a nu-şi mai lăsa legile a fi ezecutate de oameni
neresponsabili, singure ce ne lumineazăa nu mai deifica
nici un individ.
     Idolatria n-aduce decît carne umană pe altar. Iată ce făcură oamenii, şi oameni ce se privelegiară cu graţia cerului, iată ce făcură cu însuşi legea lui Christ.
     În acelaşi turn văzurăm locul unde gemu prizonier Colla de Rienzi, ultimul tribun al Romei.
     Nu ştiu ca ce lucru misterios şi simpatic m-a făcut întotdauna a plînge şi a mă durea inima de omul acesta mai mult decît oricîţi au suferit de la începutul lumii pînă acum
     Colla de Rienzi a fost întotdauna martirul meu de preferinţă, dilectul inimii mele, ideea fissă a durerilor mele morale.
     Cînd mă văzui în locul unde a gemut el, în locul unde
papa îl ţinea captiv pentru că i-a servit, după cum ţine Turcia captifi pe fraţii mei ce s-au sculat în numele ei;
     Cînd mă văzui în acel turn, nu cred cel mai pietos
pelerin să simţă pe Golgota şi la mormîntul Domnului ceea ce simţii eu puindu-mă în chiÌioara întunecoasă a captivităţii eroului şi martirului lui Bulwer.
     A! De ar fi cunoscut moştenitorul lui Walter Scott Romînia, şi mai vîrtos în cele trei luni ale strigării ei de regeneraţie, de ar fi cunoscut oamenii şi intrigile mişcării romîne din 1848;
     Ce de tipuri ar fi aflat spre a împlini portretele Colonnilor, Gevellilor săi, însuşi Adrienilor Colonna. Nimic   n-ar fi aflat însă mai propriu ca tipuri din care să întregească pe Angelo, pe ucigătorul lui Rienzi.
     Cu ideea lui Angelo, începui a tremura şi cerui a mă.
depărta de locul ce deştepta în mine atîtea suveniri dureroase.
     [392] Ieşii afară; aerul teraţei unde e statua aducătorului
garanţei în părţile de miazăzi a Franţei, aerul teraţei şi
panorama ce vedeam împregiur îmi răcoriră şi uşurară inima.
     Vizitarăm institutul unde se ţin smintiţii. E un Ioc religios;  în biserică e un crucificat de avoriu, cap-d-operă
de sculptură şi de simţiblitate de artist.
In faţă vezi divinitatea toată în devotament, cu ochii la cer şi întinzînd mîinile pe cruce pentru umanitate; în profil, d-o parte şi vezi rezignaţia şi iertarea ca Dumnezeu, şi de cealaltă – durerea ca om.
     Ce istorie demnă de cristianism are opera aceasta
minunată!
     Nepotul artistului era condamnat la moarte. Supliiciul era preparat. Junele era pe mîna carneficelui.
     Unchiul, după toate rugămintele, n-avea, ca un sărac
artist, ce da spre a-şi mîntui nepotul. Propuse a dărui opera sa, pe crucificatul ce văzui.
     Apreţuirea magistraţilor sau minunea cerului făcu a se priimi darul şi a se ierta condamnatul.
     Cu Christ în braţe alerga unchiul <a> aduce graţia
condamnatului. De pe cataput, din <mîinile> carnefiîl mîntui.
     În muzeul Avignonului, în galeria de pictură, am
văzut un tablou plin de artă şi de adevăr, reprezentînd
scena aceasta patetică şi pietoasă.

*

A doua zi plecarăm din Avignion, şi ne arestarăm Ia Lyon. Aci nu vizitai decît cetatea morţilor, cîmpul sacru.
     Calea de la Lyon pînă la Pari fu cum o ştoe toţi; cine nu cunoştea că Franţa e mai înapoi decît Germania cît pentru starea drumurilor?
     N-are încă o linie de drum ferat de la Paris pînă la
Marsilia!
     Şi Franţa şi <-a> avut Bibeşti şi Ştirbei ce i-au mîncat banii drumurilor.
     Iată-mă în Paris. Pînă cînd voi şedea?





[393] LIBRARIE  NAŢIONALĂ ROMÎNĂ



    Are Romînia librărie? Multe sunt întvînsa şi nici una a ei. Ele <sunt> străine la limba ei, la cultura acestei limbe. la literatura ei la ştiinţele şi artele ei; străină dar, e şi Romînia la interesele ostrogote şi matrapazoice ale acestor librărie.
    Să ne explicdm.
    Cînd eram copil, şcoaleleI, liceurile în ambele domniate
era elenice; dascălii, prin casele particulare, era greci sau greceşti. Copiii avea necesitate, de la filade pînă la Demostene şi Platon, pînă la Eschil, Homer şi Hesiod, de cărţi elenice. Era, dar, stabilite în Bucureşti, Iaşi şi Craiova bibliopolie, şi comercianţii cu aceste cărţi se zicea foarte natural bibliopoli.
    Mai era in Bucureşti, la Sîntul Gheorghe-vechi şi în Colţea, două, şcoale publice, ce de la bucoavnă din clase în alta ducea pe copil pînă Ia ceaslov şi psaltire, pînă întru a spune pe carte şi a citi cazania şi mineiele şi a cînta de Ia Aghios o Fteos  pînă la heruvic, trecînd prin tot octoihul, adică cele opt glasuri ale lui Damaschin. Din acele şcoale ieşea Fonseci, condicari ca Tîrci, Bonareşti, Stanci, Mămuleni, Antoni Panni şi pînă la Vladimireşti şi la Vinara şi Răduleşti, Racoti, - unul ca să încingă sabia cu Vladimirescul şi să zdrobească
capul balaurului, şi cel din urmă ca să intre in studiele
clasicităţii.
    [394] Şcoalele din Sîntul Gheorghe, din Colţea şi de la toate bisericele din urbe şi sate (eu am învăţat romîneşte în tinda bisericei din satul Gîrbovii sau Slujitorii, din judeţul lalomiţei, din plasa Grindului de Făgăraşi), aceste şcoale mai rămăseseră din academiele basiliene şi de la Hotin, de unde se instruria Petrii Rusiei şi toti apostolii ortodoxiei şi civilizării ei. (Socrul meu romîn din Macedonia, nepot al matematecului arhipăstor Theotoke, colonelul Alerandru, elev al şcoalelor basiliene, a fost mentor şi instructor sub Pavel ai răposaţilor
imperatori Alexandru I şi Nicolae. )
    Trecînd din aceste paranteze, voi să arăt că pentru restul acelor şcoale din sînul bisericelor se afla,fireşte, şi comercianţi de cărţi romîneşti, de bucoavne ceasloave, psaltirii, mineie, cazanii, vieţele sfinţilor molifelnice, liturghii, apostoli, evanghelii, Floarea darurilor, Esopii, Alexandrii (ce nu se zicea Alesandrii ) Alexe, omul lui Dumnezeu, Pogorîrea Maicei Domnului la iad
(care fu de la început tipul şi motivul Divinei Comedie a lui Dante), Arghir cel prea frumos cu Elena cea prea frumoasă (alegorie a lui Traian cu Dacia)
    Aceşti comercianţi nu se zicea pe heninicà bibliopoli, ci pe scurt: cărturari, şi magazinele lor: cărturării în cari se afla şi potire, cruci, cădelniţe,căţie icoane, epitafe, sfite, clopote, toace de fier etc.
    Nu e unul din acei cărturari care să fi murit sărac sau viţios sau mofluz. Se ştie familia lui Haşi Gheorghe (pentru că acei oameni era şi haşii, de la muormîntul Domnului, iar nu din lupanele Parisului) ca Haşi Anastase şi alţii, familie oneste, pietoase, ctitore de biserici, ca St. Nicolae din Şelari, din care avem astăzi descindenţi, din cei mai eminenţi cetăţeni şi reprezentanţi  ai comerciul.
    Care este cauza că acele familie înflorea şi prospera în 
comerciul lor ?
    Cauza era că,fiind cărturari, se ţinea exclusiv de comerciul lor; nu numai că nu se amesteca în politică, devie demagoşi, ci nici în contracte şi concesiuni spre a-şi risca capitalul său şi averile văduvelor şi orfanilor.
    [395] De la 1822 încoa începură, pe lîngă Esopii şi Arghirii şi Floarea darurilor, a ieşi şi opere ca ale lui Maior, Şincai, Samuil Clain, Molnar, Ţichindeal, MămuIeanu,Văcărescul Beldiman, Asachi, Săulescul, Heliade, Poteca, Marcovici, Poienaru, Negruzzi, Boliac, Alexandrescu etc.
    Carte în limba romînă cam vine de la hîrtie, de unde şi hărţile geografice şi însuşi scrisorile şi însuşi şi cărţile de joc şi de dat Ia noroc.
    Cu începutul studiului limbei şi cu cercetarea vorbelor,
ce vrură unii a da numele propriu fiecărui object, - să nu mai zică, adică, vîntrei sau pîntecelui inimă (pe mulţi încă îi doare la inimă cînd îi doare cu mult mai jos), - se puseră unii bunioară de a traduce vorba greacă biblion în Biblie, libru (livre franţ., ce se distinge din carte) şi cărturăriilor le ziseră librării.
    Pietoşii cărturari nu prea cuteza a se încurca cu cărţi profane d-ale băieţoilor şi logofeţilor. Ei nu-şi punea fondurile unde nu vedea nume de Filareţi, de Grigorii, de Beniamini, de Văcăreşti.
    Pe atunci era un flăcăiandru ce debuta, ca şi un amic al nostru cunoscut, cu coşniţa în tîrg pe la Bărăţie spre a cumpăra pîine de Babic şi legume pentru cuhnia domnului său, unuia din cărturari. Acesta se numea Iosif şi îi  plăcea să citească pe Petru Maior şi pe Ţichindeal, ce sta uitaţi şi prăfuiţi prin rafturile magazielor din dos.
    -Iosife dragă, - îi zisei întro zi cînd mă dusei să cumpăr o cădelniţă - de ce nu te faci tu librar ?
    -Nu ştiu ce este librar, dar mă trage inima să ies cu masa în piaţa Puşcăriei, să scoţ la vînzare Luarea Ierusalimului, Istoria romînilor şi Fabulele lui Ţichindeal, ce mi le-ai dat dumneata, şi să întind şi cîteva cadre cu Bătaia lui Alexandru cu Por împărat şi Arderea Moschei. N-are cine-mi face pe Mihai Viteazul, că cum I-aş vinde ca pîinea caldă!
    - Pînă să-ţi facă, cineva pe Mihai Viteazul, uite Numa Pompiliu şi Orest de Beldiman, Plîngerea patriei de Mămuleanul, am făcut şi eu Gramatica limbei romîne, am Aritmntica lui Francoeur, a să mai pui şi alte cărţi [396] la tipar. Mai tirziu, daca t'ei face tu librar,a să te îndemn să te faci şi editor.
    -Editor! nu ştiu ce va să zică editor.
    -Iaca, jupin Anastase şi Haşi Gheoghe cînd ajunge de nu se mai află cîte o cate - ca: ceaslov, psaltire, molitfelnic, mineie sau Alexandrie, Esopie, Arghir Floarea darurilor sau călindare pe o sută de ani or zodii, or Arderea Moschei, cînd franţezi spînzura la alde cai morţi prin biserice în loc de policandre - pun de le tipăresc din nou; cîteodată se învoiesc cu cîte un cărturar ca Anton Pan să facă Visul Maicei Preciste sau cîntări de vicleim în stihuri sau colinde de la Crăciun şi le dau ei la tipar, atunci se numesc editori. Şi am de gînd, cînd t'ei face tu librar, să-ţi dau fabulele lui Ţichindeal să le tipăreşti cu cheltuiala ta; că nu mai trăieşte autorul, ş de-ar trăi n-aş crede că l-ar mai lăsa cenzura să le tipărească. A păţit bietul om multe, pînă a şi murit, din cauza cărţii acesteia. Cînd o vei tipări, a să-ţi fac biografia bărbatului s-o pui în capul cărţii.
    - Ce va să zică biografie?
    - Istoria unui om, iaca, cum este în Esopie scrisă viaţa lui 
Esop.
    - Ca şi Alexandria?
    -Ba nu; aceasta nu e biografie,ci o mitistorie  Adică adevăruri sau istorie amestecată cu minciuni sau basme.
    - A! Domnule, să ştii că de astăzi nu mai şed la stăpîn. Mă socotesc u jupînul să ies cu cinste şi mă fac şi eu om cu capul meu.
    - Dar ai bani cu ce să-ţi plăteşti chiria prăvăliei?
    - Mi se face şi mie din simbria mea să iau vreo trei sute de lei.
    - Aide, dar; te împrumut şi eu cu vreo patru sute. Nu cred însă să-ţi ajungă, că prăvăliele p-aci prin Marchitani şi pe la St. Gheorghe se suie pînă la o mie de lei pe an. Începe mai întîi cu masa în piaţă cum ziceai, şi voi scrie boierului Beldiman să-ţi trimită pe Numa  Pompiliu şi pe Orest; te voi face cunoscut cu [397] nenea Paris Mămuleanul, şi chiar cu părintele mitropolitul
Grigorie.
    Din ziua aceea Iosif se făcu librar romîn şi, fiindcă pe atunci era la modă terminaţiunile în ici şi în of, vru să-şi dea şi un supranume tot romînesc, zicîndu-se sau Romanovici, sau Romanov. Eu îi zisei să se zică, mai bine pe curat romîneşte: Iosif Romînul, că nu prea îmi plăcea pe atunci icii.
    El rămase cam pe gînduri şi îmi spuse că, ca un librar, nu se prea potriveşte să fie aşa romîn opincar ce nu ştie carte. Cam avea mare cuvînt pe atunci, şi îi zisei:
    - Hei bine, fă-te dar Romanof. Dar vezi să nu te alegi cu vreo judecată din partea consulatului rusesc.
    - Da' de ce?
    - Fiindcă împăratul ruşilor este din familia Romanovilor.
    - Dar ce? au nu este-iertet să aibă cineva acelaşi nume cu altul? Ar fi vai de noi cînd sfinţii s-ar lega de noi pentru că naşii ne dă numele lor. Eu aş avea a face cu St. Iosif, dumneata cu sîntul loan, măria-sa vodă cu sîntul Grigore.
    -Bine zici, haide! Fii dar Romanov, şi eu îţi voi fi naş Împăratul Rusiei, ca un pravoslavnic creştin, va fi mulţumit cînd librarii se vor onora cu numele familiei lui, care a civilizat Rusia. Cît pentru mine, librarii cam seamănă, cu apostolii, mai vîrtos cînd se fac şi editori. Şi crede-mă că mai mare placere îmi face Gorjan cînd îl văz cu coşniţa cu cărţi în poarta Bărăţiei decît un călugăr grec cu oase de morti în cutii de argint.
Nu trecu mult, şi losif Romanof se stabili într-o magazioară
în colţ la Sf. Gheorghe, spre Bărăţie. P-atunci ieşiră din Meditaţiunile lui Lamartine, Luarea Corintului, Corsarul, Lara, Parisina, Logodnica d'Abydos, Beppo, Marino Faliero, Ambii Foscari, Cerul şi pămîntul de la Lord Byron. Din fiecare cîte 1000 exemplare, se aduna vreo 16 mii cărţi dimpreună cu Gramatica şi cu Aritmetica şi nişte lecţiuni despre stil etc. Rafturile magazinului lui Romanof gemea de marfă nouă, cum zicea el, fără să depuie nici un capital, şi, din cîte cărţi desfacea*[398], la luna îmi da comptul şi-şi reţinea a zecea parte. În al doilea an s-au desfăcut cărţi pînă la 2000 galbeni, şi lui Romanof i-a rămas folos de 200.
    Nu întirzie dupăl aceasta, şi un fel de buchinist, răposatul George, mai june decît Romanof, veni a-mi cere nu numai cărţi în comisiune, ci şi consiliu pentru viitorul lui. Îl consiliai să înveţecarte, îl recomandai la răposatul Ioan Popp şi la ceilaţi profesori, urmă clasile vreo cinci ani şi deveni librar şi profesor.
    Iosif Romanof şi George în puţini ani deveniră capitalişti cu onoare şi credit în piaţă, pentru că, apucîndu-se librărie, se ţinură numai de dînsa şi deveniră şi editori; de două ori fură arşi pînă în cămaşă, cînd arseră Bucureştii, dimpreună şi cu cărţile mele, şi niciodată nu s-au înjosit de a se da de faliţi. Cu 
librăria şi numai cu librăria se puseră iar drept în picioare. Romanof deveni proprietar de mai multe case, a crescut copii, şi-a înzestrat fetele cu demnitate. George îşi reînfiinţă de două ori capitalul pierdut. Cînd l-a ars focul după urmă, avea depuşi la mine 6000lei; şi cu starea lui i-a ars şi înscrisul ce avea, de la mine.
    A doua zi după foc vine Ia mine numai cu ce se aflase pe el - n -avea nici cu ce să se priminească. I-am dat, ce-i trebuia, i-am dat ospitalitate în casa mea şi, din zi în zi, tot mai trist îl vedeam şi-l auzeam suspinînd.
    - Ce ai, domnule George? ce tot oftezi? Dumnezeu e bun. Ai mai ars o dată şi iar ţi-ai făcut stare, daca ai fost sănătos.
    - Hei, domnule, dar mi-a ars şi înscrisul ce proba că am la dumneata 6000 lei.
    - Registrele mele însă n-au ars, nici memoria mea. Hîrtia nu e scumpă, a scrie cîteva rînduri nu e nicidecum greu. Iată, să-ţi dau alt înscris şi să-ţi dau, daca vrei şi banii, să te apuci din nou de ce ştii.
    - Să-mi dai, dară, numai o mie lei, că, la încrput m-am apucat de librărie numai cu patru sute ceilalţi bani bine stau la dumneata, daca înscrisele dumitale nu le poate distruge nici focul. De trei ori, domnule Heliade, m-ai făcut om.
    [399] George a murit după, evenimentele de la 1848. Am aflat că se află un strănepot al lui în judeţul Argeşului, în satul Brăieşti, şi i-am dat de ştire să vie să ia un meraz. În momentul în care scriu aceste rînduri am să fac şi răspunsul la o scrisoare ce luai alaltăieri de la acest moştenitor.
    Să-mi fie iertat a vorbi şi de ai mei. Fratele mamei mele, Alexandru Danielopolu, în juneţea lui a debutat ca lipscan dimpreună cu fratele său mai mic, Nicolae. După cîiţiva ani, însurîndu-se, se lăsă de lipscănie şi, apucîndu-se de un comerciu ce nu-l cunoştea îşi pierdu starea, rămîind în dispoziţiunea fratelui său, care îi venea foarte cu greu.
    - Cu amar îmi vine, nepoate - îmi zise întro zi -
să stau cu atîţia copii pe spatele Iui Nicolae; nu ştiu
ce să fac.
    -De ce să nu faci şi dumneata, nene Alexandre,
ce a făcut Romanov sau George sau Gorjan ?
    -Unde am eu mijloace ca dînşii?
    -Ei au avut mai putine decît dumneata. Nicolae
poate să te împrumute cu vreo două-trei sute de
galbeni, să-ţi închiriezi şi să-ţi mobilezi un magazin
ceva mai decorat decît ale lor. Şi eu să ţi-l împlu de cărţi. Fă-te librar, şi să-ţi dau şi cărţile didactici.
    Pe atunci literatura romînd era mai înavuţită, graţie, avîntului ce îşi luase junimea studioasă; prin presele mele ieşiseră, pe lîngă, Mahomet şi Amfitrion, Alzira şi din fabulele lui Alexandrescul, Avarul de la Molière şi alte drame de răposatul Ruset, Burghezul gentilom de răposatul I. Voinescul, Mizantropia şi pocăinţa - D. Pursoniac, Furberiele lui Scapin de
Răposatul C. Rasti, Preţioasele ridicole de Ioan Ghica, alte comedie de la Molière de Grigore Grădişteanu, Saul şi Virginia de la Alfieri, cîteva rapsodii din Iliada de C. Aristia, Angelo, Maria Tudor, Lucreţia Borgia de la Victor Hugo de răposatul C. Negruzzi Pe lîngă acestea se adăogea şi cîteva volume din Curierul de ambele sexe şi alte asemenea cu, care fu mobilată de ajuns Iibrăria danielopoleatră, peste drum de Conlţea.
Se ştie iar că Danielopolul numai de librărie s-a ţinut şi se ţine; şi de contracte şi marafeturi n-a vrut[400] nici să viseze. Şi-a crescut copii, şi-a măritat fete, a trăit şi trăieşte cu onoare.
     Iată cum s-au început librăriele naţionali, cel puţin dincoaci de Milcov - pentru că nu putem vorbi aşa de precis despre cele din Moldova. Cine s-a simţit cu vocaţiunea acestei profesiuni, s-a consacrat la dînsa, fără a se preocupa sau încurca cu alte speculaţiuni.	
     De vom vorbi de librăriele cu cărţi de literatură străină, n-avem a zice nimic la începutul lor.
     Primul care se stabili în Bucureşti cu comerciul cu cărţi germane, galice şi italiene fu răposatul Thyril, cetăţean din Sibii, la anul 1823, invitat de răposatul C. Golescul spre a complecta cazinul său literar. Acesta urmă cu onoare şi folos pînă la 1835, şi se trase la ale sale, lăsînd succesor pe Valbaum, ce urmă cu aceeaşi probitate şi cunoştinţe speciali pînă la 1846 sau 47 , fără a se amesteca nici unul în speculaţiuni ce le-ar fi putut paraliza comerciul lor inteligent şi special.
     După evenimentele de la 1848, începînd din partea
parodiatorilor principelor bune confuzia şi anarhia în cele politice, nu întîrzie a se simţi aceeaşi cutezanţă pînă la neruşinare şi în mica noastră republică a literelor.
     Librăria Ioanide, fiind cea mai nouă din cele citate pînă aci şi începută de oameni ce n-au fost crescuţi cu acest comerciu, nici în cunoştinţa unei aderărate literature, îşi poate aplica zisul apostolului rîvnitor,   (spiritul sau cugetul - bine dispus, iar corpul – fără putinţă), sau, daca a avut, voie, îi lipsiră mijloacele sau cunoştinlele de a realiza o librărie în adevăr naţională.
     D. G. Ioanide fu primul librar romîn care avu şi voia şi curagiul de a deveni şi editor, într-o sferă mai întinsă.
     Veteranii literaturei romîne, unii lipsea din ţară, alţii era prepuşi şi însuşi urmăriţi de poliţie, alţii – mai circonspecţi -  sta ca apostolii asc unşi de frica jidovilor.
     De unde literatura romînă începuse de unde ne lăsaseră părinţii noştri, cu principele şi frumuseţele înaltei literature a ecleziei, cu autori clasici ca Homer, [401] Herodot, Xenofonte, Voltaire, Moliere, Kant şi Ainectiu,
Condillac, Schiller, Kotzebue, Byron, Lamartine şi prin
autori ca Poteca, Asachi, Săuleşti, Marcovici, Genilii, Aroni, Lauriani, Negruzzi, Bolliac, Alexandrescu, Negulici,
Bolintineanul, Alecsandri, Sioni etc. , - ieşiră nişte juni cari, precum cerea a sări treptele ierarhiei în cele politice şi a ocupa posturile înalte fără experiinţă, asemenea crezură că pot zbura fără aripe şi în regiunile literare, şi fără cunoştinţă de limba ecleziei, de limba Dositeilor, Costinilor, Grecenilor, Văcăreştilor, Filareţilor, Beniaminilor, Grigoriilor, Maiorilor, Ţichindelilor, fără nici o educaţiune sau ştiinţă a limbelor clasice, fără gustul cel adevărat al geniului limbelor galică şi
italiană, Sarsaili pe atît politici pe cît şi literari, Don Chicioţi aventurieri în foarte dizgraţiate aventure, se puseră pe rele traducţiuni; din şcoala cea mai dezmăţată a Parisului modern, ce tot în luarea minţilor, spre batjocura vulgului sau a popolului, se numi şcoală romînă sau romînească.
     D. G. Ioanide, în zelul său lăudabil, dete peste nişte
asemenea scriitori şi prin mari spese inundă ţara de asemenea zise romane. De se mai afla între juni cu merite, adevăratele talente sunt modeste şi timide şi nu cuteza a se amesteca în acel galimatias de limbă şi de idei. Singur d. Baronzi, elev al şcoalei clasice, putea continua cu onoare cariera ce începuse. Persecutat însă de potenţii lumii, nu putea fi gustat pentru că nimeni nu voia nici să-l asculte, necum să-l citească. Eram în străinătate şi-i admiram şi încercările, şi curagiul său, dînd afară nipte principe conform cu critica gramaticală şi distingînd idiomele, dialectele,limba din toate gergurile locali şi individuali ale neştiinţei şi necunoştinţei de sine.
     Cei ieşiţi mai în urmă din diversele şi succesivele
cuptoare ale Parisului, scriind poate de toate şi numai
romîneşte neştiind pînă astăzi, unii aflară limba în toată anarhia ei, atît în şcoale cît şi în seminare cît şi în cancelarie, cît şi în comerciu ce ajunsese un marţafoism -, ălţii luară un drum exclusivamente ţuţuienesc şi pedant.
     Cine putea citi traducţiunile anarhiştilor literari, editate de d. Ioanide în aşa naivă necunoştinţă de cauză ? Cei deprinşi cu limba bisericei lăsa cărţile din mînă de la prima pagine. Cei crescuţi în şcoala clasică, cunoscători de limbele culte ca elenica, latina, germana, oamenii ştiintelor nu-şi putea pierde timpul cu cărţi din  şcoala dezmăţată a Parisului, rău pricepute şi rău traduse de Sarsailii literari. Cei cunoscător de limba zisă franţeză şi amatori de romane cum putea lăsa originalul spre a-şi pierde timpul cu rele şi neînţelese traducţiuni?
     Cărţile editate de d. Ioanide rămaseră nevîndute şi
editorul lor în mari daune.
     Ca să-şi repare daunele, d. Ioanide abandonă, fireşte,
cauza şi se aruncă în alte speculaţiunid, e contracte. Rămase cu numele de librar naţional, şi magazinul îi e plin de cărţi franţeze, şi comerciul său naţional numai în cărţi romîne nu consiste.
     Cînd îi propune cineva spre a edita vreo carte, se
scutură  cu spaimă; s-a fript în terci şi suflă şi în iaurt. Din şcoala d-lui mai ieşiră şi alte librării şi urmează tot asemenea. Toţi spun că ce face un librar cînd pune mîna pe cîte un contract cu guvernul, ce poate face cu un contract într-o lună, cu librăria nu poate face cu anii.
     De ce nu se lasă dar de librărie, să n-o mai descredite
cît nu merită? Facă-se contracciu de hîrtie, de ciobote, de pînză, de lemne, şi să lase pe librarii inteligenţi, ca Ulrich, Danielopolul şi Socecs, să-şi dezvolte comerciul fără o concurenţă rău înleleasă.
     Aceşti zişi librari, departe de a semăna cu Hagi
Gheorghii şi Anastasii, cu Romanovii, Georgii, Gorjanii
şi Danielopolii, departe de a semăna cu Thyrii, Valbaumii,
Ulrichii, mai mult seamănă cu acei alergători după femei, schimbînd pe săptămînă şi pe zile cîte una şi avînd acasă cîte o biată modestă, pe care, şi de ar fi o femeie legitimă, pentru ochii oamenilor o numesc pièce de résistance da că ştiu franţozeşte, sau, după limba lor, marda.
     Librăria o deschid, pentru ochii . amenilor, ca să zică, că sunt comercianţi, şi în adevăr numai librari nu [403] sunt; mintea lor e la dracul, după speculaţiuni şi însuşi dulapuri. Aştia, ca nişte aventurieri, sunt ciocoii comerciului.
     În Francia librarii fac comerciu cu cărţi franceze şi
prea puţin de alte limbe; în Englitera şi Statele Unite, cu cărţi engleze; în Germania, cu cărţi germane; în Italia, cu cărţi italiene; în Grecia, cu cărţi grece.
     De vei intra în zisele librării din Bucureşti şi laşi, rafturele le vezi pline cu cărţi mai mult franţeze, în plină ţară romînă; de vei cerceta acele rafturi,poţi să afli cărţi nevîndute de la deschiderea prăvăliei. Acolo zace capital mare, în mardaua de prăvălie; afară, în speculaţii şi marafeturi, le trebuie alt capital, şi iată-i paralizaţi, periclitînd şi stările lor şi <pe cele> străine şi discreditînd librăria.
     Unul din aceştia făcu un faliment de 25 mii galbeni în cele de pe urmă. În ce a pus banii aceştia? în cărţi naţionali? în ediţiuni de cărţi folositoare? De unde! - în marafeturi judăneşti de contracte; şi nu se zice că cutare ca contracciu a făcut faliment, ci ca librar! Ruşine pe adevăraţii librari, ruşine pe profesorii şi autorii romîni. Ruşine pe naţiunea întreagă, care totdauna şi-a susţinut librarii săi adevăraţi şi care şi-a cumpărat cărţile sale naţionali ca şi pîinea din toate zilele, şi încă şi mai mult, după cîte am zis şi după
convicţiunile intime ce de modestie le lăsai mai la urmă.
     De aş tăcea de cele relative la mine, ar fi o culpă modestia şi în cele ce sunt dator a spune despre naţia romînă.
     Cine nu va să frămînte, toată ziua cerne – zice proverbul. Căci s-au făcut librari şi toată ziua treieră cu
gura căscată; zic că nu e nici o treabă librăria în ţara
romînă, că romînii cheltuiesc în toate secăturele, numai
pe cărţi nu fac cheltuiele; că romînii sunt buni muşterii la toate, numai pe cărţi nu cheltuiesc; că romînilor le plac dezmierdările, iar nu lectura, nu cărţile.
     În adevăr că romînilor nu le plac cărţile dumnealor.
     Rămas-au nevîndute cărţile bisericei, de la Matei Basarab pînă astăzi, în zecimi de ediţiuni?
     Rămas-au nevîndute operele lui P. Maior si Tichindeal
în două ediţiuni?
     [404]Rămas-au nevîndute toate dicţionarele, de toate
limbele cu cea romînă?
     Venind la mine, eu, ca scriitor, a cătat să deviu şi tipograf, căci în debutul meu încetase şi tipografia Metropoliei. Ca tipograf a cătat să deviu şi editor.
     Cine a cumpărat şi citit Curierul de ambe sexe în cinci volume şi în trei ediţiuni de cîte 3000 exemplare? Cine - cinci volume din Lord Byron, cine alte 30 volume din diverşi autori şi de Ia diverşi traducători competenţi, ce s-au editat prin mine? Cine şi-a deschis punga spre a cumpăra atîtea cărţi şi a da pîinea din toate zilele la atîţi operatori tipografi, legători de cărţi,librari? cine a făcut să se înalţe pe cîmpul Moşilor, în locul colibei, de paie de unde a plecat George Lazăr, un palat industrial cu un parc princiar, o curte cu trăsure şi livrele, o grădină unde se da banchete literare
şi de operatori ce întrecea pe cele princiare? cine, în fine, a făcut să se împle magazinele acelor aule naţionali de cărţi şi ateliere, de valoare pînă la 100 mii galbeni, ca să aibă ce devasta şi vandaliza străinii şi ciocoii de la 1848 încoa şi cine decît popolul şi numai popolul romîn, dimpreună cu capii sau magnaţii săi?
     Cînd m-am returnat în ţară la 1859, n-am aflat piatră peste piatră; deprădat şi sărac ca Iob, cu debite de 16 mii galbeni în 11 ani de exiliu, nu mă prezentai înaintea naţiunei decît cu două braţe şi cu traducţiunea Bibliei.
     Prin contractare de debite nouă, tipării a treia parte, în număr de 10 mii exemplare. Au doară naţia a fost oarbă la fructul laborilor mele, au doară a fost surdă la vocea mea? Toţi au alergat să concure cu obolul Ior, şi daca astăzi nu sunt desfăcute toate aceste 10 mii exemplare, cauza este că nu s-au putut termina, avînd necesitate şi de timp mult, şi de spese man.
     În zilele lui Matei Basarab, spee traducţia Bibliei a elaborat o soţietate de zecimi de bărbaţi eminenţi, spre tipărirea ei au cheltuit trei domni succesivi, în 27 de ani.
     [405] Pe lîngă Biblie s-au tipărit cele Biblice, Echilibru
între antitezi, patru volume din Biblioteca portativă, Istoria romînilor, ce s-a publicat în două ediţiuni cîte 10 mii exemplare, Curs de poezie în trei volume, mai sunt sub tipar alte patru şi aşteaptă tiparul alte şapte.
     Din aceste a cumpărat naţia şi m-a plătit de datorii contractate în străinătate în 11 ani, de 13 mii galbeni, care cu dobîndele lor pînă la amortizare au trecut peste 38 mii galbeni; m-a nutrit în 11 ani, avînd necesitate pînă Ia 2500 pe an; m-a adus în stare a restaura cu încetul acele ruine şi împlea magazinele cu cărţi mai multe şi mai valoroase decît cele dinainte de 1848.
     Astăzi, în cărţi tipărite deja şi în cele ce au să iasă pînă la septembrie viitor din patru tipografii diverse, se află, de vom vorbi material, marfă de valoare ce trece peste 10 milioane franci; şi timpul va proba că, după doi ani, vor avea nevoie de o a doua ediţiune, graţie zelului şi concursului naţiunii din toate părţile.
     Astăzi cititorii s-au înmulţit; şcoalele, junimea au
necesitate de cărţi naţionaţi ; Ministerul, consiliele judeţene
cumpără pentru premiuri, la examere, cărţi de zeci şi zeci, sute şi sute de mii lei cărţi.
     După experienţa ce am, în fiecare judeţ se desfac
cărţi şi gazete pe tot anul pînă la 20 mii galbeni, şi librarii noştri se ocupă cu cărţi străine şi cu toate drăciele şi se plîng de naţiune că nu-i încurajează.
     Voi înfiinţa o librărie centrală naţională în Bucureşti,
cu sucursali prin celelalte urbe, cu trimişi într-adins, ce se zic commis-voyageurs, şi am curagiul să chem, cu speranţe mai mari decît înainte de 1848, pe bărbaţii capabili de a înţelege folosul public şi pe al lor particular cu mai mare adevăr.
     Am elaborat 20 ani; astăzi este timpul recoltei şi chem inteligenţa romînă a recolta gratis. Librarii sunt chemaţi a institui librării fără capital. Am marfă a pune în dispoziţiunea lor de două milioane franci aproape. Devie numai apostoli adevăraţi ai împărţirii cărţilor naţionaţi. Naţia îi va înlelege şi-i va apreţui şi-i va ridica la înălţimea misiunii lor, dîndu-le onoare şi viaţă independentă.


  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  




[406]DANIEL TOMESCUL



     Am vorbit de acest june romîn cînd cu dînsul împreună petrecurăm pe răposatul G. Lazăr la departul
său pentru totdauna din ţara noastră.
     Ca discepol al lui Lazăr şi ca unul din cei mai studioşi juni amici ai mei, se mută dimpreună cu mine în Sîntul Sava cînd, neinvitat de nimeni, nenumit de nici o autoritate, întreprinsei a succede lui Lazăr, continuînd misiunea lui abia începută spre regenerarea naţionalităţii noastre.
     Ca rezultat al mişcării lui Tudor Vladimirescul, ce
răspunse cu viaţa sa despre crima de a combate fanariotismul şi de a voi a restabili domnia pămîntenilor,
Grigoriu Ghica fu numit domn al ţărei în toamna anuIui 1821.
     La întronarea domnilor, cum şi a doua zi de Crăciun
şi de Paşti, la heritismos era datina ca din partea corpului
profesoral elenic să se facă encomion, cuvînt de urare şi laudă. Asemenea ceremonii fără encomie ar fi fost ca nunta fără lăutari.
     Şcoala elenică domnească nu mai exista după stingerea acelei zavere; nici nu s-ar mai fi putut restabili
curînd, căci grecii era pretutindeni persecutaţi, pe oriunde
avea putere ordinile şi influinţa sultanului.
     În acea lipsă de profesori oficiali şi particulari, în mijlocul acelei ceremonii de felicitaţie din partea boierilor,
fui din cei mai bineveniţi cînd mă înfăţişai eu, [407] june abia de 19 ani, cu o cuvîntare în care felicitam patria de reîntregirea într-unul din drepturile sale.
     Entuziasmul unui june la asemenea evenimente, dispoziţiunile ce avea către stilul figurat şi poetic şi atîtea alte împregiurări de mai nainte, ca amarurile cu care fusese adăpat Lazăr şi dispreţul cu care fuseseră persecutaţii discepolii acestuia fură cauza de a improviza oarecum acea cuvîntare, ce, venind la timp ca grindina în lipsă de ploaie, se păru tutulor, de la domn şi boier pînă la başciohodar, delibaşa şi tufecibşa, ce acum era romîni, ca o mană din cer.
     Vodă şi toţi boierii rămaseră mulţumiţi; eu însă eram cel mai mulţumit din toţi, căci debutam ca autor,ca orator public, ca poet. Pînă atunci, deşi se afla mulţi din boieri erudiţi, nu era însă deprinşi a auzi de pe lumea clasică în limba romînă. Aceasta fu o surpriză pentm toţi şi toţi aplaudiră cu satisfacţie compunerea mea, mai mult decît ar fi meritat.
     Din ziua aceea, făcîndu-mă cunoscut domnitorului
şi fraţilor săi, fui luat la ochi buni; şi întemeindu-mă pe această potente cunoptinţă ,cutezai a mă muta, a mă stabili de sine în casele unde şăzuse şi predicase Lazăr ştiinţele şi naţionalitatea şi care era deşerte. Fără a fi numit de nici o autoritate, fără a fi invitat de nimeni, singur îmi didei misiunea spre a continua fapta lui Lazăr abia începută.
     Încă mai dinainte, din timpul zaverei, întreprinsesem
a compune gramatica romînă, ocupîndu-mă, întru a învăţa pe soru-mea romîneşte.
     Adunai cîţiva copii, dînd de ştire că voi da lecţiuni
gratis de gramaticie, de socotealdă, de inginerie etc. etc.
A fi grămătic pe atunci însemna a fi primul secretar la o cancelarie,a fi mîna dreaptă în comtorul unui neguţător. Era mare lucru pe atunci cînd auzea cineva grămăticul postelniciei, grămăticul lui Hagi-Moschu sau al lui Polyzake. De aş <fi> dat de ştire că paradosesc acestea în limba grecească şi mai vîrtos gratis, n-ar mai fi încăput prin clasi părinţii aducîndu-şi copiii; era însă pe romîneşte şi nu se prea traseră mulţi.
     [408]Primii şcolari ce avui fură doi fraţi Tell, aduşi de tatăl lor şi amic al lui Lazăr, fraţii amicului meu Ioan Pop, pe lîngă cari mai veniră: Stanciul Căpăţîneanul, Grigoriu Pleşoianul (inginerul), Jianul, Simonide, nepot al fostului meu dascăl Naum, Mălureanul, G. Hristorian, N. Ruset, pe lîngă cari se adaoseră şi alţii, cum, şi patru juni moldovenii trimişi înadins de răposatul metropolit Beniamin: Andrei, ce fu mai în urmă
profesor la Socola, Iancu şi un june diacon, ce am auzit că în urmă ar fi devenit episcop sau egumen. Aceştia fură destinaţi a face propaganda naţionalităţii; cu aceştia începui pentru prima oară grămatica romînă şi maniera de a scrie în rînd, abandonînd modul numit ciocoiesc, de a scrie unele slove în rînd şi altele pe dasupra şi prin abreviaţiuni. Acestora simplificai sau împuţinai literele alfabetului, alungînd atîtea slove şi preparînd calea de a introduce în locul lor, cu încetul, litere străbune; pentru aceştia tradusei apoi cursul de matematice al lui Francoeur; pentru dînşii
compusei sau culesei o geografie politică şi astronomică,
cum şi cîteva regule de stil. Aceştia, în fine, mai tîrziu Iuară misiunea de a deveni profesori romîni, unii în Bucureşti, alţii la laşi, Căpăţîneanul şi Ptegoianul la Craiova, Jianul la Cîmpul-Lung, Simonide la Piteşti,Mihăiescul la Tîrgovigte, Mălureanul la Ploieşti etc.
     În acea epohă, mai înmulţindu-se şcolarii şi venind
mai tîrziu, nu putea urma nepreparaţi la clasile mai de
sus. Unii venea spre a începe de la a, b, c.
     Rugai atunci pe Daniel Tomescul a se muta la mine
în Sfîntul Sava şi a-mi ajuta în clasile ,începătoare. Cunoşteam amîndoi metodul lancasterian, învăţat în şcoalele greceşti şi întrudus sub Vardalah de Dumitriu Vilie. Daniel TomescuI se puse a traduce şi a forma tablele lancasteriene în limba romînă şi, în toată lipsa [409]ce ne aflam şi el, şi eu, - pentru că n-aveam nici un salariu şi eram susţinuţi numai de părinţii noştri, căror nu prea le plăcea de a ne vedea dascăli, - cu toată lipsa, zic, ne determinarăm a tipări acele table şi a le pune în lucrare cu copiii începători.
     Înaltul cler pe atunci era deja închegat şi fuseseră înălţaţi la scaunele metropoliei şi episcopielor călugări romîni. Răposatul Grigoriu era deja numit metropolit, amicul său Grigoriu,-  fostul epistat sau director, sau mai bine persecutor al lui Lazăr, - era asemenea numit episcop al Argeşului. La Rîmnicul Severinului era numit răposatul Neofit.
     Metropolitul pe atunci, încă din regimul fanariot, era din drept prezident al Eforiei şcoalelor.
     Ne determinarăm, zic, a tipări tablele lancasteriane, şi Daniel Tomescul făcu următoarea înştiinţare, făcînd apel la patriotismul capilor Romîniei. Aceasta fu prima scriere ce apăru pe orizontul Romîniei tipărită cu alfabetul simplificat astfel cum mai tîrziu a se putea schimba slovele în litere
     Era într-o sîmbătă spre seară cînd ne duserăm la
singura tipografie de atunci, de Ia Cişmeaua lui Mavroghene,
spre a lua înştiinţările deja tipărite, spre a se distribui a doua zi. Unul din tipăritori, numiţi drugari, era călugăr şi ne bombăni foarte cînd ne dete acele condamnate deja de mai nainte înştiinţări.
     De era vreun rău ceea ce făceam, noi nu aveam
conştiinla acelui rău, şi nu prepuserăm nimic la acea bombănire. Luarăm înştiinţările şi plecarăm - se înţelege, după ce plătirăm tiparul şi hîrtia, căci altfel nu ne-ar fi lăsat nimeni să plecăm decît cu mîinile goale. Atunci pentru prima oară zisei întru mine: Ah! cînd a să am şi eu odată o tipografie, ca să scap de plată [410] şi de călugări ce te bombănesc şi se uită la tine cu nişte ochi de basilisc!
     A doua zi, duminică, ne duserăm după datorie la metropolitul, ca la primul efor. Acesta avea deja de cu seara înştiinţarea lui Tomescul, ce i-o adusese ca o mujdea foarte semantikì călugărul cu ochii de basilisc.
     Metropolitul Grigoriu era în mare hypolipsis Ia curte
de procopsít, de îmbunătăţit (virtuos), precum, şi în
toată ţara, era amic al epistatului lui Lazăr, era în parte
pentru sine cu o opinie foarte rea despre Lazăr, era prin
urmare persecutor al discepolilor acestuia; era, în fine, înştiinţat şi aţîţat de cu seara de călugărul fanatic în pravoslavia ceaslovăriei. Eram, dară, nu mai bine aşteptaţi.
Metropolitul sta totdauna cu ochii în jos şi gîrbovit, cu barba în piept, şi, cum ne văzu, deodată se îndreptă fulgerîndu-i ochii: 
     “Cine sunteţi voi, - începu a striga - să cutezaţi a strica limba romînească şi a vă atinge de legea şi de credinţa pravoslavnică? , ce sunt eresurile acestea? Voi vreţi să ne lăsaţi şi fără icoane! V-aţi atins şi de homousion. Unde mai e şi Isus Hristos (Ĩ̃S. X̃P.) fără perispomeni pe dasupra? unde mai este şi O Ω N de la coroana Domnului şi Dumnezeului nostru? unde mai e Alfa şi Omega, daca voi, nelegiuiţilor, aţi lepădat pe omega? S-a dus şi legea, şi credinţa de cînd     s-au dus acele vremi pe cînd nişte oameni ca d-alde voi era
arşi de vii. Surghiun am să vă fac pe toţi cîţi aţi ieşit din acel cuib al dracului, unde dascălul vostru Lazăr a clocit ouăle Satanei” şi alt e asemenea.
     Şi în adevăr, toţi discepolii lui Lazăr, cum şi şcolarii
mei - ce nu mai era copii, ci juni ar fi fost maltractaţi şi exilaţi daca n-aş fi avut parte de a fi cunoscut şi bine văzut de Grigoriu Ghica şi fraţii acestuia, de la prima mea cuvîntare şi din alte două-trei ce se mai urmară pe la Crăciun şi la Paşti.
     Ieşirăm de acolo şi ne duserăm la răposatul Mihalache
Ghica, atunci postelnic, dîndu-i acea înştiinţare şi  relatîndu-i* [411] cele cîte nu ne aşteptasem de la arhipăstorul
Grigoriu. Cînd acesta se duse mai tîrziu Ia curte, vodă era deja informat de fraţii săi în favorul nostru şi, la plîngerile arhipăstorepti, i se răspunse cu o mare gravitate: “Prea-sfinţia ta să te amesteci şi să fii chiriarh numai în cele bisericeşti în cele politiceşti şi în ale obldăduirii nu voi să am tovaroşi; şade şi rău, părinte, să-ţi pui mintea cu copiii.”
     Iată crima pentru care atîţia inşi se cerea a fi surghiuniţi, capul cărora Tomescul  şi eu eram cei întîi proscrişi; iacă acea mare erezie, ieşită din cuibul dracului, iacă scrierea ce se atinge de homousion, iacă în fine înştiinţarea lui Daniel Tomescul, primul stindard pe care începu a se scrie a, be, ce în loc de az,buche, vede etc.
     (………………………………………………………………)
     Tomescul, disperat de acea nereuşită şi, în lumea
superstiţioasă ce venera mult pe părintele Grigoriu, fiind tractat mai ca un paria de eretic, se determină a abandona ţara şi, prin ajutorul a vreo cîţiva amici, se duse a se ocupa de studiuri mai întinse. Arrestîndu-se la Universitatea din Buda, şi amăgit de Zaharia Karcaleki, ce îi scamotase banii primului an în variile şi numeroasele lui speculaţii, Daniel Tomescul de întristare şi sărăcie căzu la pat şi muri în Pesta, Iăsînd un mare regret familiei sale şi amicilor săi.
     În lipsa lui Tomescul din Bucureşti, convinsei pe condiscepulul meu la Lazăr, pe răposatul Teodor Paladi, spre a învinge prejudeţele de atunci şi, devenind şi el dascăI, a lua sarcina metodului lancasterian. Mai totdeodată luă şi amicul meu Ioan Pop clasea de grămatică; şi aşa avui apoi doi colegi,şi împreună contribuirăm a închia prima şcoală oficială şi domnească, căci atunci Eforia Iuă asupră de a recunoaşte pe aceşti trei dascăli şi a le oferi un salariu
de la 100 pînă la 150 lei pe lună, pe cari în anii dintîi noi profesorii ( aşa ne numeam între noi, pe cînd lumea ne zicea dascăli) îi împărţeam pe Ia şcolarii cei mai scapătaţi şi fără părinţi.
[412] Vine timpul acum a vorbi de acea  gramatică a lucrată în timpul zavestei, pusă în lucrare în şcoală la 1821 şi tipărită în 1828 la Sibii. Fără aceste însemnări preliminare  nu si-ar putea posteritatea explica lupta ce dau în precuvîntarea ei tutulor ceaslovarilor personificaţi în metropolit şi în fostul epistat al lui Lazăr.
	Nu este necesitate de a reproduce întreagă acea precuvîntare, căci multe dintr-însa şunt reproduce prin alte scrieri, şi a le maid a şi aci este a ne repeta (……) 

  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
  
[413] DIVERSE



PRIETEŞUGUL 



     Cînd fericirea binevoieşte să se coboare pre pămînt
şi să cerceteze pe muritori, caută şi nu găseşte decît sînul unui prieten unde poate să se odihnească. Ei îi place împreună eu două inimi unite, rezemate una pe alta şi adormite într-o pace plină de dulceaţă. Prieteşug! nici vremea, nici moartea nu pot să te veştejască.
Nimic nu estea aşa de delicat ca prieteşugul. Pe dînsul
cele mai uşoare atingeri îl supără de moarte, bănuiala îl bolnăveşte şi neîncredinţarea îl omoară.
     Bogaliţor lipsiţi, sunteţi foarte îngălaţi în socoteala averilor voastre gîndind să cîştigaţi inima prietenului! Vă amăgiţi să cumpăraţi prieteşugul cu aur! Nădejde nebună! numai dragostea răsplăteşte dragostii.
     Voind să ţie prieteşugul între muritori, natura îl sileşte a împărţi între sine fericirea, daca voiesc să se bucure de dînsa. Natura sugrumă sau sărăceşte prieteşugul în mîinile nemulţumitorului care voieşte să lipsească de fericire pe cei asemenea lui şi să o ţie pe seama sa. Fericirea este un negoţ, o schimbare de plăceri. Niciodată omul nu a fost singur cînd a fost fericit. Avem trebuinţă de un prieten ca să ne placem, ca să ne gustăm pe sine. Cînd simţirea plăcerii, coborîndu-se în inimile noastre, se opreşte acolo fără putere
şi fără căldură, se stinge numaidecît ; dar daca iese de aci ca să se răspîndească şi să se împărtăşască, daca iar se întoarce înapoi răsfrîngîndu-se din sînul unui prieten, atuncea noi o simţim arzătoare şi ne înflăcărează. Fericirea voieste două fiinţe.



[414]  TIMPUL



     Foarte departe de a răscumpăra vremea cea pierdută,
noi cumpărăm cu mari cheltuieli mijloacele de a pierde şi ceea ce ne-a mai rămas. Ne întovărăşim cu mustrarea cugetului pentru zadarnice bagatele şi lăsăm dăşărturi neroditoare şi nenumărate în vremea vieţii noastre.
     Noi murim în toate serile, ne renaştem în toate dimineţile: fieştecare zi este o viaţă desăvîrşită şi fără
asemănare una cu alta. Această neasemănare noi nu o întelegem şi ni se pare că ziua care ne luminează este tot aceea cu care a trecut. Cu toate acestea, după cum cineva niciodată nu se scaldă de două ori într-aceleaşi ape, asemenea nici nu se deşteaptă de două ori tot într-acea viaţă. 


























[415] CUVÎNT-EPITAF  NEPREGĂTIT
LA  MOARTEA  D.  MARELUI  LOGOFĂT
CONSTANTIN  GOLESCUL



     Ce sunete pline de întristare înfrîng inimile noastre?
ce sărbătoare tînguioasă ne adună şi înmărmureşte inimile noastre cele umilite? ce umbre pline de întristare se lasă preste feţele tutulor? Sună glasul clopotului şi ne vesteşte moartea şi vecinica despărţire a unui asemenea al nostru, unui frate al nostru, unui prieten. Iată-l înaintea noastră, prada morţii şi a soartei sale cu care s-a îndatorat deodată cu naşterea sa. Iată ce este omul şi viaţa lui! un lan! de nenorociri, un năluc de fericire, un vis ce ne schimbă din prăpastie în prăpastie, din nădejde în nădejde, din închipuită
fericire într-alta, din nenumărate cugetări şi ţesături          într-altele mai ostenitoare; dar s-a dat semnul, sună ceasul cel după urmă şi ne deşteptăm la marşinea mormîntului ce se deschide subt picioarele noastre. Tristă şi grozavă soartă! Ne-am născut? trebuie să murim: iată tot adevărul şi ştiinţa noastră! A! ce strămutare plină de slavă şi încetătoare de toate chinurile! ne-am despărţit, am scuturat sarcina cea ţărînoasă? am scuturat împreună cu dînsa şi toată durerea, şi iată-ne mai presus de toate gonirile norocului. Le lăsăm şi
ne lasă toate şi nu mai avem nici un tovaroş, decît faptele noastre.
Dar care sunt faptele acestui bărbat care nu mai aşteaptă de la noi decît numai un mormînt, ne dă o [416] vecinică sărutare şi trece în triumf preste hotarăle ce desparte vecinicia din stăpînirea morţii? O, ce rodnicie mi se deschide înainte! ce cîmp întins de descriere! ce viaţă felurită şi apăsată de nenumărate suferiri! ce răbdare îndelungată! Fapte îndrăzneţe şi lăudate! Mă îndreptez însă cătră cei ce vor îndrăzni să judece, să nu uite că acest bărbat a fost totdeodată şi om şi că drumul vieţii este plin şi de greşale; cînd însă am venit la marginea mormîntului, trebuie să Ie uităm toate! dar! tăcere, muritorilor! tot mortul se socoteşte un mîntuit, Dumnezeu îl judecă şi el pune în
cumpănă faptele noastre. Totdauna hula s-a temut a intra în fundul mormînturilor. Cugetul mieu este a număra zilele sale cele senine, săvîrşirile sale cele lăudate, ostenilele sale cele folositoare, împlinirea datoriilor sale de om, de creştin, de patriot, de dregător.
     Născut din părinţi binecredincioşi şi străluciţi ai acestui pămînt, crescut pe drumul învăţăturilor şi a cunoştinţelor veacului şi vremii aceea, trăit în mijlocul necazurilor celor amare amestecate cînd şi cînd cu o dulceaţă trecătoare, depărtat dimpreună cu toţii în zilele noastre de întristare, cînd mîncam pîinea noastră înmuiată în lacrămi în pămînt strein - lui acele nenorociri i-a fost focul prin care se lămureşte bărbatul cel încercat, şi acea vreme ş-a petrecut-o în faptele acele ce însemnează viaţa oamenilor celor mari. Îngrijire pentru creşterea fiilor săi, osteneli nenumărate întru alcătuirea şi tîlmăcirea cărţilor, darea lor la lumină, împărţirea lor în dar, călătorii băgătoare de seamă, iată petrecerea zilelor celor de vară ale vieţii sale; pentru întemeierea, deschiderea şi linerea şcolii de la moşia sa, unde acum se împărtăşaşte numai c-un stînjen de loc lîngă părintele său, să vie pruncii cei nevinovaţi, să vie tinerii cei sărmani ce au învăţat şi au aflat acolo hrană şi îmbrăcăminte din însuşi neaverea sa, vie ei să însoţească glasul mieu cel neputincios, vie ei să însufleţească limba mea cea slabă ca
să trăsnesc în inimile lumii ce fel trăieşte şi ce datorii împlineşte creştinul şi patriotul.Pentru viaţa sa cea [417] mai după urmă povestească cei dupe lîngă dînsul, cei care avea trebuinţă în dregătoria sa, în ce fel îl afla odihnindu-să din slujbele sale cele nepregetătoare în cămara sa cea simplă, slobodă şi deschisă Ia tot săracul. Rodul odihnii sale celii ostenitoare este de faţă şi gata de a ieşi la lumină: hartă, tractaturi, regulamenturi de soţietăţi făcătoare de bine, lucrarea şi desăvîrşire acestora era toată odihna sa. Milostivirea sa să o arate cei ajutoraţi din însuşi lipsa sa în vremea streinătăţii noastre. Acestea sunt faptele ce haracterisesc viaţa acestui om mare şi nenorocit. L-am
pierdut, şi am pierdut un patriot, şi fiii săi un bun tată, care va fi vecinica lor fală. Moartea ni l-au răpit în vîrsta cea mai coaptă şi bărbătească, atunci cînd I se deschidea drumul faptelor sale. Dumnezeule! dar sunt neînţelese judecăţile şi hotărîrile tale! aşa ţi-au plăcut ţie, fie voia ta, fie binecuvîntat numele tău şi cînd ne dai învăţăturile cele mai grozave. Lui acum i s-a ridicat vălul ce îl oprea de a căta în faţa ta. Acum este faţă înainte-ţi şi îţi dă socoteala de toate faptele sale : ostenelile sale cele folositoare sunt în braţele
sale şi le depune la picioarele tronului tău; tu, care pentru o bunătate uiţi şi sunt iertate mii de greşale,aruncă o căutătură blîndă asupra lui, sălăşluieşte-l pentru numele Maicii tale Fecioarii în lăcaşul drepţilor tăi! Fie lumina cea mică ce a împrăştiat el în acest pămînt lumină vecinică sufletului lui! Ascultă, Doamne rugăciunile a tot norodului acesta binecredincios!
     Dară, vrednică de cinste adunare, veniţi să luăm
sărutarea cea mai după urmă şi să ne iertăm cu dînsul:
rămăşilele lui sunt înaintea noastră, şi duhul a zburat
la începutul său, o iertare cere de la noi, o binecuvîntare
la această luare de ziua bună.
     Om care acum te afli la loc de scăpare, fruntea ta
cea posomorîtă, pe care se zugrăvea trufia ta cea mărinimoasă, totdauna era gînditoare şi plină pe umbre
mărele, buza ta cea tristă arareori zîmbea: acum cît e de veselă a ta faţă! Cum ţi s-a ardicat de pe dînsa toată mîhnirea! zborul îţi este voios, aruncă înapoi [418]  căutătură! nu sunt numai fiii şi rudele tale care te plîng…
Poate că lacrămile acum îţi sunt hulă! dar iartă cîteva picături la marginea mormîntului tău; acesta este un tribute ce simte omul dator a îl plăti. Te înalţi, pieri dintre noi, dar pomenirea tan u va pieri, scrisurile tale vor sta de faţă şi aici, şi înaintea judecăţii cei înfricoşate! numele tău va fi drag învăţăturii şi celor ce se adapă de dînsa. Iartă pe toţi, şi ierte şi pre tine Cel prea milostiv!






[419] IMN PENTRU HOLERĂ


I

	Stăpîne! Tu ai făcut pe om şi ai văzut că este bine. O! Cît e de frumos pămîntul lăcuit de fiii tăi! Dar fiii tăi sîntem, tu ne-ai încredinţat. Am greşit în copilaria noastra, ne-ai mustrat prin învăţăturile tale cele părinteşti şi totdeauna am binecuvîntat numele tău.
 			
II

	Prunci sîntem toata viaţa noastra ce abia este o clipa în vecinicia ta; şi niciodată n-am cunoscut bunătatea ta, totdeauna ne-am abătut din căile tale: ne-ai părăsit ca să cunoaştem nebunia noastră, ne-ai trimis bătăile tale şi totdauna am binecuvîntat numele tău.

III

	Prunci sîntem şi zîmbirea ta ne adună la picioarele tale şi întăreşte fiinţa noastră cea slabă; iar în posomorîrea ta, groaza şi spaima năpădeşte asupra pămîntului şi moartea înfige asupra lumei ghearăle şi sfîşie făpturile tale. Dumnezeule! Tu eşti dragoste şi nu vom putea fi prada urei tale; niciodată nu-ţi vom trimite această hulă, ci în veci vom binecuvîta numele tău.

[420] IV

	Cînd ţi-ai întots faţa de la noi, atunci iadul a uneltit pierzarea si ticăloşiile noastre: duhul r?zboiului a aprins torţele sale, a prefăcut folositorul hier în unealtă a morţii, a adăpat pămîntul cu sîngele fraţlor noştri, a încărcat braţele noastre cu lanţurile robiei şi în pămînt străin am chemat şi am binecuvîntat numele tău.

V

	Foametea şi-a întins seceta în holdele noastre; suflarea-i cea veninoasă a zburat peste cîmpiile noastre, faţa lor cea zîmbitoare a îngălbenit şi s-a uscat, sînul pămîntului a secat laptele său pentru noi. Foametea a venit să sfîşie inimile noastre, am văzut pruncii noştri sfîrşindu-se în braţele noastre şi în vremea necazului am binecuvîntat numeme tău.

VI

	Duhul focului îmmiind vîlvoarele sale a venit să facă pradă casele noastre: le-am văzut prefăcute în cenusă, am văzut avarea noastră rîsipită şi pierind ca fumul ce se înalţa şi ne acoperea soarele în care credem a vedea căutătura ta; am alergat, am suspinat, am umplut desărtul de ţipetele noastre dar am binecuvîntat numele tău.

VII

	Cutremurul dărămînd casele noastre, s-au încercat să dărapene şi pămîntul, al  cărui sfîrşit tu numai l-ai hotărît, şi nu ca să-l strici, ci ca să-l înfrumuseţezi şi să-i dai o prefacere vrednica de desăvîrşirea ta. Părinte, vezi cît sîntem de prunci şi în cuvintele noastre numim sfîrşit cînd tu desăvîrşeşti, numim moarte cînd trecem la vecinicie; dar ştim a binecuvînta numele tău.

[421] VIII

	Boalele, credincioşi slujitori ai morţii, au năpădit grămadă asupra nenorocitei omeniri, au veştejit puterile şi tinereţile noastre, ne-au despărţit de ce-a avut mai drag inima noastră, ne-au zeciuit şi ne-au smuls cu totul din braţe-ne pe fiii noştri, au săpat mormîntul părinţilor noştri şi fără vreme i-au îmbrîncit în lăcaşurile cele noptoase ale morţii; ne-au lăsat pustii, am gustat toate amărăciunile străinătăţii. O, de ce pahare s-au atins buzele noastre! Le-am desărtat, dar am binecuvîntat numele tău.

IX

	Ciuma a pustiit oraşele noastre şi am zis:”Nu este mai rău!” am văzut rudele şi prietenii noştri părăsindu-ne, am văzut rămăşiţele fiilor şi părinţilor noştri fără îngropare. Sfinte, aceste rele am cunoscut cînd tu ne-ai părăsit; asemănatu-ne-am cu turma rătăcită fără păzitori! Dar acum, ce rău ne amerinţă, necunoscut părinţilor noştri, necunoscut pămîntului nostru. Muncile iadului urmează după dînsul! De unde vine? Unde îşi va stinge turbarea sa? Unde vor osteni mîinile sale cele ucigătoare? Dumnezeule, aceste rele sînt îngerii mîniei tale, sau sînt slujitorii văşmaşului omenirii? O, hulă! Blîndeţea nu este mînie. Cum dar suferi ca vrăşmasul cerului să ticăloşeasca pînă în sfîrşit făpturile tale? Nu judecăm, stăpîne, ci binecuvîntăm numele tău.

X

	Iartă daca în durerile noastre ne scapă cîte un ţipăt ce nu se cuvine marei cuviinţei tale şi trimite îngerii tăi a apăra oaşele şi satele noastre şi a război această [422] spaimă ce pustiază pămîntul. Vezi cît e de împodobit pămîntul lăcuit de fiii tăi, cum peste tot răsună numele tău cel sfînt, cum fumegă altarele tale de tămîia noastră.Ştim că ai cerut de la noi tămîia inimii şi jărtfa dragostii; de este vreunul ce a împlinit voia ta, acela facă să cauţi asupra noastră. De ne-am abătut toţi, tu eşti Dumnezeu, tu eşti iertarea; de a sosit ceasul, ardică braţul tău, nimiceaza şi ad-o în fiinţa, că noi binecuvîntăm numele tău.









[423] CUVÎNT PUS ÎN SFÎNTA MÃNÃSTIRE SÃRINDAR
CU PRILEJUL POMENIREI DE PATRUZECI ZILE
A RÃPOSATULUI ÎNTRU FERICIRE
DOMN GRIGORIE GHICA


                       „ Mai tînăr am fost şi am îmbătrînit
                       şi nu am văzut pe dreptul părăsit,
                       nici sămînţa lui creşind pîine” (Psalmi)
                       
     La înălţarea în scanul domniii a răposatului întru fericire domn Grigorie Ghica, a căruia pomenire de 40 zile s-a săvîrşit ier, tocmai ca acum venit-am înaintea lui şi a unei asemenea numeroase şi prea cinstite adunări ca să fericesc paria de a ei răstatornicire şi de dobîndirea drepturilor celor vechi. Atunci mă bucuram dimpreună cu toţi ce mă încongiura şi ne fericeam de o viitoare îmbunătăţire; dar cît este de deosebită cea de acum a mea cuvîntare de cea de atunci! căci atunci, fără a vedea nici o faptă, ne însufleţea numai nădejdea de un viitor mai fericit. Acum însă faptele vorbesc înaintea mea, nădejdea ni s-a înfiinţat; dar pe bărbatul l-am pierdut dintre noi! Atunci acestaşi domn se înălţa pe scaunul domniei şi se încărca cu povăroasa sarcină a oblăduirei în acele grele împrejurări politice; acum însă, după acelaşi tron luîndu-şi al său zbor, trupul i se odihneşte întru vrednica linişte în lăcaşul Domnului de însuşi mîna sa zidit; iar fericitul său suflet se înalţă mai presus de toate tronele pămîntului, arată urmaşilor săi cum trebuie să obldăuiască şi, plin de fală, îşi depune la picioarele tronului Celui preaînalt faptele sale cele însemnătoare şi creştineşti şi cu faţă deschisă şi veselă îşi dă socoteala înaintea Stăpînului de toată obldăuirea şi însărcinarea cea de mare cuviinţă şi foarte grea. Acolo, domnii mei, fiştecare îşi dă socoteala de [424] toate cîte a lucrat şi de toate cîte ar fi putut să lucreze! O, cît este de mai anevoie însărcinarea mea cea dea acum decît mica şi vesela mea cuvîntare de atunci! şi ce cîmp plin de rodnicia cuvîntului mi se deschide înainte! Mă bucuram, zic, atunci şi sărbam dimpreună cu toţi cei de faţă dobîndirea drepturilor patriei şi suirea unui domn patriot în scaunul Prinţipatului. Ochii mei schînteietori de bucurie întimpina nişte feţe vesele şi zîmbitoare; mă întristez acum şi plîng, şi ochii mei înecaţi în lăcrămi nu vede decît feţe pline de întristare, zugrăvită cugetarea pe gînditoarea lor frunte, şi ochii lor se aţintează, în pămînt. Ce se gîndesc ei acum? şi ce aşteaptă de la un slab şi neputincios orator ca mine, care m-am însărcinat să alerg un asfel de ostenitor drum şi am îndrăznit să intru în lăcaşul Domnului şi să turbur liniştea celor ce o dihnesc întru vecinica tăcere cu nedestoinicile mele cuvinte? - Viaţa, negreşit, a acestui bărbat şi faptele lui. 
     Născut din cea mai strălucită şi domnitoare familie a aceştii de Dumnezeu păzite ţări, crescut cu laptele bisericii lui Hristos în braţile acelui binecredincios şi blagoslovit părinte, creştinului după evanghelie, nu a întîrziat, deodata cu arătarea sa în lume şi însărcinarea cu dregătoriile ţării, a da dovadă a creşterii şi poveţelor bunului său părinte. Iubirea de dreptate şi paza ei, gonirea interesului şi statornicia întru toate dregătoriileşi lucrările sale îl haractirisea pretutindenea, prin care s-a şi înălţat în teapta cea mai de sus a ierarşi boiereşti a pămîntului nostru.
     În vremele acelea de plîngere ale răzvrătirei trecute,
pe cînd, goniţi şi împrăştiaţi în pămînt strein, mîncam
pîinea noastră înmuiată în lacrămi, ţara sfişiată şi înotînd în sînge vinovat si nevinovat, plina de tînguire, lipsită de fiii săi cei risipiţi, văduvea de toate razemile şi nădejdile ei, care odată o cîrmuia şi făcea a ei podoabă.
     Cine îndrăzneşte atunci, pe acea vreme de premejdie,
cînd securea cea răzbunătoare a gîdei pretutindeni lucea întocmai ca fulgerul cel purtător de trăsnet, cînd oştirile împărăteşti pretutindeni gonea pe răzvrătitori şi cînd şi cel nevinovat se făcea jărtfă înaintea [425] sabiei cei răzbunătoarea unui stăpîn plin de mînie? - Grigorie Ghica. El se simte pătruns de glasul patriei,care răsuna în inima lui: se hotăraşte jărtfă, se lasă în mîinele lui Dumnezeu şi, ca să alerge spre mîngîierea pămîntului său de naştere , îşi uită datoriile cătree tînăra şi numeroasa sa familie, pe care o lasă iarăşi în mîinile Iui Dumnezeu.
     Însoţit de cîţiva boieri, porneşte. În calea lui este călăuză îngerul Domnului; el îl păzeşte de frica de noaptea şi de săgeata ce zboară ziua, şi soseşte în risipita cetate a Bucuriei, care atunci era priveliştea celor mai grozave şene ale morţii şi ale răzbunării. Toate se îmblînzesc, oştirile împărăteşti biruitoare restatornicează Iiniştea, şi ţara începe a simţi mîngîiere în zilele înjungherei, amdrăciunei şi plîngerii. 
     Înaltele cugetări ale preaputernicului împărat, suzeranului nostru, cheamă în capitala sa pe boierii ce se afla veniţi în acest de Dumnezeu ocrotit oraş. Lumea îi plînge şi le căieşte soarta de a vedea faţa stăpînului celui plin de o dreaptă mînie. („Spre Domnul am nădăjduit, nu mă voi teme; ce imi va face mie omul?”) Grigorie Ghica porneşte cu totul părăsit întru paza şi îngrijirea Celui preaînalt, soseşte în Constantinopol, şi acolo îl aştepta coroana domniei. Pe asfel de poteci duce Domnul pre cei ce urmează lui şi asfel îi înalţă atuncea chiar cînd lumea îi tînguieşte.
      Alesul Domnului se întoarce înapoi în ţara sa ca să o oblăduiască, şi aci se face şi unsul său. Ungerea, sa domnii mei, răvărsată pe capul oblăduitorilor sfinţeşte a lor haracter, nu însă totdauna şi a lor inimă. Cu cît Ie este de mare puterea, asemenea de mari le sunt şi datoriile. Ungerea inimii este cunoştinţa datoriilor, şi împlinirea lor sfinţeşte inima. Grigorie Ghica, suindu-se pe scaunul domniei, răvărsată ungerea sfîntă şi pe capul său, şi pre inima sa. El adună pe fiii patriei cei risipiţi, cu înlelepciune îmblînzeşte o armie răzbunitoare şi plină de bănuială şi dobîndeşte iertare Ia mii de bănuiţi şi greşiţi! înlelepciunea cea cuviincioasă [426] la asemenea de grele împrejurări toate i-o însufla Cel preaînalt, şi în acest prinţ înţelepţeşte le potoleşte toate, aduce liniştea, se deşartă ţara de oştirile împărăteşti şi cheamă înapoi pe toţi boierii ţărei cei înstreinaţi.
     Dar uitarăm amărăciunile streinătăţii, te abăturăm iară din calea cea dreaptă a lui Dumnezeu, şi părintele îndreptării întru nepătrunsele cugetări ale părinteştii sale mustrări trimite asupra noastră năpraznica boală a ciumei. Iarăşi începe a tîngui ţara, iarăşi, haine de jale se văd pe toate uliţile, lumea îngrozită fuge şi nu ştie unde să se ascunză de urgia Celui preaînalt. Uliţile răsună ziua şi noaştea de scîrţîitul cel fatal şi cobitor al căruţelor purtătoare de morţi şi de ţipetile cele de o deznădăjduită şi crudă veselie a cioclilior. Cucuvaia şi bufniţa se pune pe toate casele şi aşteaptă somnul cel întrerupt al îngroziţilor lăcuitori. Toţi, goniţi după urmă de însuşi moartea, care la tot pasul pare că îi soseşte, fug şi caută scăpare, şi oraşul se pustiază; dar Grigorie Ghica ce are de nu se îngrijaşte? ce! este el osîndit a se uita pe sine şi a nu se gîndi la viaţa sa nici cît cel mai din urmă din supuşii săi? Cine îl încredinţează că nu va pieri înaintea urgiei Domnului? care datorie îl ţine în mijlocul priveliştilor celor mai grozave? („Domnul este scăparea lui, de cine se va teme? că îngerilor săi au poruncit pentru dînsul ca să-l păzească întru toate căile sale.”) Datoria cea mare a însărcinării lui îl ţine şi îl hotăraşte jărtfă pentru mîngîierea supuşilor săi celor spăimîntaţi. Pretutindenea porunci de curăţenie, în tot locul singur de faţă Ia punerea în lucrare a poruncilor sale; în mijlocul bolnavilor celor dezndănăjuiţi, în tabăra morţii, el mîngîie pe cei vii, îngrijaşte de îngroparea celor morţi şi umple de nădejdea vieţii pe cei ce se luptă în ghearile morţii: Dumnezeu vede dragostea pi căldura celui drept şi cunoaşte pe păstorul ce îşi pune sufletul pentru turma sa; nu ne lasă pînă în sfirşit şi porunceşte îngerului mîniei sale a aridica mîna lui de preste noi.
     Sănătatea începe a se restatornici şi înfrumuseţează
feţile oamenilor. Toţi se veselesc; dar bărbatul acesta vede o altă ciumă mai grozavă că stinge din zi [427] în zi derapănă nu trupurile, ci sufletile noastre; acea ciumă, care de atîţia ani omorîse haracterul naţional, moleşise inimile noastre, ne făcuse unelte ale răutăţii, împerechease familiile şi doborîse toată trufia nalională; acea ciumă îndoită, care o naşte iadul ca să învenineze pămîntul şi ca să facă pe oameni organe şi jărtfe ale tiraniei, neînvăţătura şi corupţia, zic, ea domnea în toată ţara şi în toate unghiurile şi molipsea şi venina moralul şi sufletile noastre.
     Aşa, după ce a pus în lucrare o reformă a oblăduirei
cei vechi şi a întocmit un comitet de boieri aleşi, carii pe temeiuri statornice şi înţelepte să alcătuiască un regulament, de ale căruia începuturi astăzi ne bucurăm, Grigorie Ghica stîrpeşte abuzurile ce se făcuse ca obicei legiuit în acest pămînt; întemeiază şcoala de la Sfîntul Sava, înmulţeşte profesorii, face a se traduce ştiinţele în limba naţională, încurajază pe profesori cu venirea sa adeseaori de faţă şi aprinde schînteia patriotismului, care începe a încălzi inimile tinerimei unde aruncă semînţele cele roditoare ale nalionalităţii. Metodul lancasterian subt ale lui porunci s-a întrudus în şcoalele rumîneşti şi s-a pus în lucrare; Gramatica rumînească subt a lui îngrijire şi apărare s-a lucrat şi s-a pus pentru întîiaşi dată în lucrare; matimatica, filosofia şi legile el a fost care a îngrijit a se învăţa chiar în limba patriei. O! pe ce temeiuri sfinte a vrut el să puie piatra cea de temelie a zidirii cei mai soţiale! şi cum a vrut să se facă urmaşilor săi pildă de oblăduitor şi părinte!
     Este adevărat că, împrejurările politice de atunci nu
îl ierta nici a se grăbi, nici a face lucrurile cu zvon; însă vedeţi cu ce întelepciune a ştiut să economisească toate: a fi iubit şi cinstit de Poarta suzerauă, socotit de puterile vecine şi implinitor datoriilor sale către ţara şi norodul său. Blînd către cei buni, straşnic către cei răi, înlelept în răsplătirile sale, reazăm celor slabi, mîngiitor şi dătător de dreptate celor năpăstuiţi, a domnit cu cinste, dobîndind supunere şi cinstire de [428] Ia norodul său şi lăsînd un nume atîta de drag şi binecuvîntat.
     Vremea războiului din urmă a fost un spaţiu plin de linişte, care Cel preaînalt i I-a îngăduit între tronul şi mormîntul său ca să se odihnească de obositoarele sale osteneli. Departe de orice părere, împerechere şi nădejde, a trăit după Iegea Domnului, socotindu-se la sfîrşitul său. Acest sfîrşit se apropie; însă răsplătitorul a tot binele nu a vrut să-l cheme la sine pînă nu îi va răsplăti chiar în viaţă-i de a vedea pe scaunul domniei pe iubitul său frate.
     Întru-acest chip, domnii mei, Dumnezeu binecuvîntează şi măreşte semeţia celui drept, şi într-acest chip a domnit bărbatul a căruia pomenire astăzi se săvîrşaşte. („Mai tînăr am fost şi am şi îmbătrînit şi n-am văzut pe dreptul părăsit, nici sămînţa lui cerşind pîine.”)
     Zboară, o, suflete creştinesc, Ia vecinicie şi te întoarce
Ia începutul tău; desfăcut de toată sarcina pămîntească, mergi încongiurat de îngerii cei povăţuitori ai faptelor tale înaintea Stăpînului celui blînd, care va răsplăti ostenelilor tale. El te va pune cu toţi oblăduitorii cei drepţi, cu moşii tăi carii au domnit pe acestaş scaun şi cu bunul tău părinte, care te aşteaptă cu braţe deschise, veselindu-se de vrednicul său fiu.
     În vremea domniei tale, cînd, stînd pe scaunul
Prinţipatului ocolit de toată slava pămîntească, ce
niciodată nu m-a întunecat, şi de miniştrii tăi, niciodată
duhul care mă însuflă nu s-a umilit înaintea ta: cuvintele mele cele zise atunci după obicei sunt marturii de faţă că niciodată nu am vrut să-ţi plac cu lauda şi să mă tîrăsc linguşindu-te. Acum însă ce mare cuviinţă cerească te încongiură! care cinstire se răvarsă asupra inimii mele şi mă sileşte a vesti şi a binecuvînta numele tău? Faptele tale care stau de faţă, Iucrurile tale care le-a binecuvîntat Cel preaînalt şi şi-au dat rodul Ia vremea lor. Iartă-mă suflete fericite, că imput odihnei tale cu lacrămile mele: dar ele nu te hulesc! ele sunt din izvorul inimei şi sunt tămîia recunoştinţii mele care se înalţă pînă la tine pentru aceste fapte pi înţelepte începuturi.
     Unde nu este numele tău înscris? în sfintele lăcaşe
ce tu ai zidit, în tribunale, în casele celor nenorociţi, în casele celor ajutaţi şi înălţaţi de tine, în colibile ţăranilor uşuraţi şi ocrotiţi de tine, în brazda lor cea pacinică si plină de îndestulare atunci cînd pămîntul nu-şi ascunsese încă comorile sale pentru noi, în uliţele Bucureştilor pardosite cu pietre, în toată ţara şi în tot locul. Numele tău va fi drag tinerimei tutulor generaţiilor viitoare şi se va făli istoria literaturei rumîneşti şi a patriei cu dînsul. Tu ai unit soarta familiei tale cu soarta patriei; lauda familiei tale va fi în veci Iauda naţiei. Te rog, te roagă un norod întreg, mijloceşte tu către acest părinte al puterii, al laudei şi al slavei ca în veci să strălucească această familie, să urmeze faptelor tale, să desăvîrşască cele ce tu ai început, să fie vrednică de nădejdiie naţiei şi să fie dragă întocmai ca numele tău şi ca pomenirea bunului tău părinte.
     Dumnezeule! binevoieşte din înălţimea mărirei tale
a căuta asupra aceştii de tine păzite ţari; fă ca să fie
fericită şi să se bucure în veci de bunele şi noăle sale
aşăzămînturi, începute de însuşi acest ales al tău pe care   l-ai chemat la tine. Însuflă voînţele tale cele sfînte şi mîntuitoare urmaşului său, de la care atîrnă toată soarta şi fericirea acestui norod adăpat de atîtea veacuri de amărăciune. Fă tu să înceteze tot felul de nenorocire şi ispită, ca în pace, dragoste şi unire, urmînd Evangheliei tale si mîntuiţi printr-însa, să slăvim numele tău, carele dobori şi înalţi noroade şi care dai prinţii cei buni la cele ce păzesc poruncile tale. Fie numele tău preaslăvit! fie pomenirea alesului tău vecinică şi sufletul lui în odihnă! Amin!
































[430]  SCRISOAREA  UNUI  TATĂ
CĂTRE  FIUL  SĂU



     Fătul meu, cîtă greutate e a creşte cineva un fiu,
a-l pregăti a fi, pe cît se poate, fericit în mijlocul unei
soţietăţi cu totul împrotivitoare la fericirea omului! Te-am crescut în braţele mele subt cele mai de aproape îngrijiri, însufleţindu-ţi toate principele unui creştin adevărat,   cetăţean cu rîvnă şi supus credincios. Vîrsta te cheamă în mijlocul lumii şi într-o carieră ce orice om e dator să îmbrăţişeze şi te smulge din sînul familiei şi de subt îngrijirile de aproape şi pline de tinereţe ale unui tată, care toată fericirea şi-a pus-o în îndeletnicirile pentru creşterea ta şi în nădejdea unui viitor ce îţi pregătea.
     Acum ai ieşit în lume, şi datoriile slujbei şi ale cuviinţei îţi dovedesc în toate zilele că, făcîndu- te odată al obştii, încetezi de a mai fi al tău.
     În cîtă vreme te-am avut lîngă mine m-am silit a-ţi însufla, după cum ţi-am zis, principele omului cinstit. Lumea şi soţietatea am lăsat să o vezi şi să o cunoşti singur, ca să poci mai bine să fiu înţeles în poveţele şi sfătuirile la care ziua şi noaptea mă gîndesc.
     Oricare ar fi începutul soţietăţilor, dumnezeiesc
sau faptă a oamenilor, nu stiu; atita poci să adeverez că ele sunt în fiinţe, şi cît va hotărî omul de a nu trăi singuratic şi a se băga într-însele, e dator a se purta după obiceiurile lor bune sau rele: căci mai lesne şi mai drept este a se lua unul după părerile şi voinţa celor mai mulţi decît a sili obştea a urma voinţelor [431] şi părerilor unuia. Nu sunt toţi oamenii făcuţi a schimba obiceiurile, prăvăliile şi aşezămintele soţietăţilor; şi din cei carii şi-au pus în gînd a face asemenea prefaceri, aceia numai au izbutit cîţi au ştiut a judeca că toate se fac treptat în natură şi fieştece lucru I-a
preursit şi l-a lăsat la vremea sa, nevoindu-se a îndupleca
pe oameni iar nu a-i silui.
     Intrînd în soţietate, ai făcut un contract cu dînsa,
care, fiind între partea cea mai tare şi între cea mai slabă, fiind din partea a mai multora către unul, din nenorocire pentru fiecare se încheie cu paguba sa: pentru că soţietatea din ziua de astăzi voieşte pe om slugă mai mult după cît ea îi plăteşte; şi daca omul cumpără foarte scump foloasele ce dobîndeşte de la dînsa şi are mai multe sarcini decît răsplătiri, aceasta nu e treaba unui individ, ci a legiuitorilor; şi  pînă cînd se vor pune alte temeiuri mai drepte ale soţietăţilor, noi carii trăim într-însele trebuie să priimim cu bucurie poverele ei, ca să ni se pară mai uşoare; şi de răsplată să nu ne supărăm pe oameni, nici să-i urîm, pentru
că vina nu este a lor, ci a legiuitorilor şi a obiceiurilor. Aşadar, ca să ni se pară poverele mai uşoare, ştiinţa cea mai mare este în creştere, şi toată creşterea ce ţi-am dat a fost ca să te pomeneşti şi să te obicinuieşti cu legile şi obicinuirile patriei tale, bune sau rele, să Ie cunoşti şi să nu le urăşti, căci din ura legilor şi a obiceiurilor se naşte cele mai mari nenorociri ale vieţii noastre. Călătoriile ce ţi-am înlesnit să faci prin limbele şi ţările streine nu au fost ca să te facă a urî limba şi ţara ta, ci ca să poţi, din alăturarea ideilor, să-ţi formezi judicăţile, - care, cu cît vor fi mai multe, cu atîta mai mult se lămureşte una pe alta, se fac mai drepte şi mai potrivite la vremea şi Ia locul lor. Omul cu simţirile întregi şi cu judicată dreaptă niciodată nu-şi face o himeră, de viaţă şi de trai strănutîndu-se din mijlocul concetăţenilor săi în alte veacuri şi în alte locuri, ci poartă poverele patriei sale, se conformează cu patrioţii săi, le iartă slăbiciunile şi se slujaşte cu dînşii, cum şi ei cu dînsul, a face tot binele şi a schimba şi a preface treptat cele ce vede supărătoare în pămîntul unde lăcuieşte.
     [432] În toate lucrurile trebuie să te supui la legea generală, fără a cerceta de vatămă sau ajută interesului tău. Oricît de simplu ţi se va părea principul acesta, însă în aplicaţiile sale este foarte anevoie: el este întocmai ca mustul ce trebuie a se strecura prin cele mai strîmte canale ale copaciului ca să-l hrănească, să-i păstreze verdeaţa, să-i dezvoalte florile şi să-i îmbunătăţească roadele. Fătul meu, Iegile nu sunt toate adunate şi scrise într-o carte; obiceiurile încă formează, legi, şi adeseaori cele mai însemnătoare sunt mai puţin cunoscute. Nu poate afla cineva nici profesori, nici
tractate, nici şcoale pentru cursul acestui drept care îndreptează faptele, cuvintele noastre, viaţa noastră din afară, chipul de a ne înfăţişa în lume sau d-a întimpina norocul. A neîngriji cineva aceste legi tainice va să zică, a rămînea pe fundul statului soţial şi a fi călcat în picioare în loc de a domni preste dînsul.
     A tălmăci cineva soţietatea cu teoria fericirii în parte (individuale), cîştigate îndemînatic cu paguba altora, este o doctrină foarte fatală. Precum şi a se socoti cineva să facă fericirea generală cu paguba şi jărtfa îndividuală, cu cît socotinţa şi fapta este nobilă şi generoasă, cu atîta este departe de filosofia veacului nostru. Problema fericirei obşteşti nu se dezleagă, după cum nici nu s-a dezlegat de la începutul lumii, prin jărtfele cele în parte; căci şi-au jărtfit totdauna oamenii şi starea, şi viaţa pentru obşte, şi obştea tot nu s-a făcut fericită. Întotdauna s-au găsit procleţi carii   s-au slujit cu slăbiciunea şi prejudeţele obştii şi au supus-o spre îndestularea ambiţiei lor, făcîndu-o roabă patimilor, ca să o doboare şi să o domolească a sluji pe urmă lor. Problema fericirei, esperienţa a dovedit-o că se dezleagă numai cînd fieştecine îşi va căuta înteresul în înteresul de obşte. Acesta e puntul de unde trebuie să plece fiecare şi, mergînd pe drumul vieţei, neabătîndu-se niciodată din acest princip, combinînd lucrurile şi întîmplările, judecînd şi potrivind, va putea soţietatea să ajungă şi să pipăie această
himeră a fericirii de la începutul soţietălilor visată. Jărtfele cele mari sunt bune pentru exemple în istorie, dar nu sunt pentru fiecare om. Nu este tot omul [433] destoinic nici d-a le face, nici d-a le mînui cu înţelepciune, nici d-a se bucura de isprăvile lor, nici d-a face pe alţii a se bucura de dînsele. De cele mai multe ori au fost fatale şi celor ce le-au făcut, şi celor ce le-au primit. Dragostea cea multă, cînd nu e răsplătită şi  recunoscută, aduce ură multă. Facetile de bine răsplătite cu nerecunoştinţă daca nu aduc la răzbunare pe
cei ce le-au făcut, dar cel puţin înveninează de mîhnire
sufletul. Jărtfele cele mari către patrie adeseori au cerut cinstirea şi închinarea obştii, şi efectul lor au fost sau tirania, sau răzbunarea. Acestea sunt nişte resorturi prin care se mişcă soţietăţile, care, de nu se pun la Iocul lor, de se vor împinge de oameni fără de minte, adeseaori sunt fatale celor ce le întrebuinţează fără să aducă nici un folos obştii. Cel ce face jărtfele trebuie să fie dăruit de sus cu o inimă mare şi fierbinte, pregătit a nu avea nici o pretenţie la faptele sale şi cu judecată întreagă şi sănătoasă a le face la vreme şi la loc. Soarta noastră, fătul meu, nu este aceasta, şi ca să fim oameni cinstiţi şi să tragem folosul din soţietate, făcîndu-ne mai întii folositori ei, este a ne căuta interesul în interesul de obşte şi a ne sili ca să nu fim de pagubă la nimini, spre a nu ne fi şi nouă alţii de pagubă.
     Am zis că dragostea multă nerăsplătită aduce ură multă, şi mă simt dator a-ţi dezvolta mai bine părerea aceasta; căci m-aş socoti cel mai nenorocit om cînd aş vedea că povaţa mea, în loc să facă binele cuviincios,
te-ar aduce, fătul meu, a nu avea dragoste. Pentru că în dragoste găsim fericirea, şi omul ce uraşte este ce mai ticăloasă şi nenorocită făptură. Dar unde sunt inimile care să hrănească acea dragoste fără pretenţii a fericitului Pavel? cel ce se simte a iubi ca Pavel, iubească ca dînsul, că e singura şi adevărata fericire; dragostea însă să-i fie deopotrivă şi de obşte pentru tot omul, căci alminterelea ajunge nedrept. Cel care nu se vede destoinic de o asemenea înaltă dragoste, acela urmeze poveţii Mîntuitorului: „Iubeşte pe aproapele ca însuşi pe tine.”  Nu fi de pagubă Ia nici un individ şi, prin urmare, nici ţie, şi prin urmare atunci [434] dragostea e dreaptă cînd, iubind pe altul, nu eşti de pagubă tie însuşi. A iubi pe altul ca însuşi pe tine este o datorie, a-l iubi mai mult este o jărtfă, şi jărtfa rău  întrebuinţată am zis că totdauna aduce urmări fatale.             Fieştecare are nişte datorii şi drepturi în soţietate, şi poate că de multe ori datoriile sunt mai multe, pentru că părţile  soţietăţii sunt mai multe şi pentru că binele ce ea ni-l face cugetul nostru ne învaţă a i-l întoarce cu dobîndă înapoi. Socotind asfel soţieatea în care îţi cauţi un loc potrivit cu înţelegerea şi destoinicia ta, trebuie să priimeşti ca un princip mîntuitor maxima de „ a nu-ţi ierta nici un lucru care să fie împrotiva conştiinţei tale sau împrotiva conştiinţei publice”, şi cumpăneşte foart e mult înţelesul acestor două  
cuvinte, care, deşi atîta de simple la vedere, însemnează
însă că dreptatea, cinstea, legitatea şi politeţea sunt instrumentele cele mai sigure şi mai iuţi ale nonorocirei unui om.
     Fereşte-te cît poţi de oamenii căror purtare şi obiceiuri
trecute le-au feştelit numele, pentru că unii ca aceştia, şi de să arată oarecum că s-au îndreptat sau că voiesc a se îndrepta, însă oricînd interesul sau vreo patimă li s-or sili a face vreun lucru necinstit, conştiinţa lor e mînjită şi, prin urmare, nu întimpină mari greutăţi a mai săvîrşi aceea ce a făcut-o mai de multe ori.
     Adunarea cu unii ca aceştia, şi de nu te face a contracta pe nesimţite obiceiurile lor, însă nu puţin te
degradă în ochii lumii.
     Fii uman şi blînd cu toţii; omenirea însă nu ţi-o
mărgini a te coborî pînă la ştrengărime. Înalţă de poţi pe canalia pînă la tine, iar nu te coborî pînă Ia dînsa, pentru că cu cea dinţii ajuţi şi îmbunătăţeşti, iar nu cea de al doilea, fără să faci nici un ajutor, te micşorezi pe tine.
     Nu înţelege, fătul meu, cu canalia sărăcia; sunt mulţi
din rangurile şi neamurile dintîi şi ştrengărimea e însemnată pe fruntea şi purtările lor. Săracul şi văduva e fratele Domnului, şi niciodaă nu se micşorează cineva pînă la coliba lor. Procleţii sunt răi, şi de dînşii au fugit şi Hristos însuşi.
     [435] Popularitatea să-ţi fie în fapte, iar nu în vorbe mari
învăţate pe dinafară. Nu te încrede la oameni ale cărora vorbe nu se potrivesc cu faptele lor. Pentru că aceştia, şi chiar daca vorbele cele frumoase nu le întrebuinţează ca să înşele lumea, ci dintr-un fond bun şi inimă fără viclenie, însă virtutea cere o practică, şi cel ce nu s-a deprins la lucrarea ei, cu vorbele cele bune este mai primejdios decît cel ce îţi dă de ştire să te fereşti prin cuvintele ce i se potrivesc cu faptele.
     Păzeşte-ţi cugetul întru feciorie şi urmează totdauna
poveţelor lui, căci acesta este îngerul nostru păzitor, carele, pîngărindu-se prin fapte necurate, se preface în iazmă înfernală. Şi cunoşti că îngerul căzut se face un drac.
     Nu este tot omul făcut a avea umilitatea evanghelică.
Dar mărgineşte-ţi totdauna trufia a nu cădea din vrednicia omului şi a răzbuna vrăjmaşului prin fapte care să te înnegrească pe tine,  şi în loc de răzbunarea ta să faci mulţumirea neprietenului.
     Eşti în lume, fătul meu, şi eşti dator, ca să nu fii uricios, a te purta cu politeţă.
     Politeţa nu o socoti un mecanism de maniere delicate,
de o puritate îngrijită şi de o vorbă subţirată. Politeţa este adunarea la un loc a gustului celui bun a fiecăruia veac. Gustul cel bun nu se învaţă; el e în inimă. Inima curată curăţeşte judecăţile, şi judecata lamurită formează, gustul cel bun. Sunt, oameni crescuţi  în saloane, în soţietăţile cele mari, deprinşi mecaniceşte la toate purtările ce a putut să le înveţe gustul cel bun. Toată eleganţa lor însă e rece, vorba schimbată şi mişcările nu le seamănă decît o maimuţărie.
De unde vine aceasta, fătul meu? Inima lipseşte, copilaşule. Inima curată, inima fierbinte împinge gesturile şi purtările noastre la vreme şi fireşti, şi frumoase, şi înduplecăotare. Gustul cel bun nu este un ce afară din fire, este adunarea bunului şi frumosului firesc. Sunt oameni crescuţi în sărăcie şi în simplitate, dar cu inima crurată; aceştia, intrînd în lume, azvîrlindu-se în soţietăţile cele mari, cu o băgare de seamă, cu o judecaă dreaptă de a alege fnrmosul, pot fi un tip şi un
[436] model de politeţă şi de tonul cel bun; şi aceasta vine că
e inimă, fătul meu, şi inima e curată şi fierbinte. Politeţa şi bunul ton, luate în cea adevărată a lor însemnare, este o roadă a hristianismului, e o blîndeţe din inimă, e o îngrijire de a înfăţişa lucrurile cum să placă, cum să facă mulţumirea şi bucuria fratelui său. Deprinderea pe urmă, cu judecată, cu cugetare, cu combinări se face artă, şi fondul artistului adevărat de politeţă şi de tonul cel bun este o inimă evanghelică.
     Cînd îţi cere cineva un lucru ce nu poţi să-l faci,
tăgăduieşte curat, nemailăsînd nici o nădejde mincinoasă; şi iar făgăduieşte în grabă ceea ce poţi să săvîrşeşti. Făgăduinţa vine dintr-o inimă iubitoare de a îndatora, însă neputinţa de a împlini făgăduinţa micşorează haracterul şi păgubeşte pe cel ce aşteaptă cu nădejdea. Cînd poţi să faci un lucru şi îl făgăduieşti, făgăduieşte-l cu inima slobodă şi săvîrşeaşte-l în grabă, ca să poţi să aibi mulţumita faptei întreagă.
     Nu fi nici încrezător,nici bănuitor, nici grabnic, pentru că multa încredere împuţinează cinstirea şi încrederea
oamenilor; bănuiala ne face nenorociţi şi fără odihnă, şi graba e trebuincioasă numai cînd, după ce s-a judecat bine un lucru, are trebuinţe de a se pune în lucrare.
     Afară de aceasta, fătul meu, cineva nu are mai mult de doi-trei prieteni în viaţă; a se încrede la dînşii e singură mulţumirea şi răsplătirea lor. Pentru ce, dar, să le răpească cineva dreptul dîndu-l şi la alţii? A te încrede la tot omul este a-ţi nedreptăţi prietenii. A socoti însă, de bun pe tot omul este o virtute evanghelică, o nevinovăţie copilărească. Aibi nevinovăţia copilului; „fii blînd ca porumbul şi înţelept ca şarpele”, aceasta este povaţa Mîntuitorului.
     De vei face oarecare legături mai mult cu unii decît cu alţii, ia-ţi măsurele totdauna şi îngrijaşte de tainele tale cum şi de ale altora ce sunt încredinţate ţie. Fii totdauna în rezervă, socotindu-te că poate să vie vremea a te strica cu dînşii; a-i dobîndi de protivnici sau şi de vrăşmaşi: pentru că asfel sunt întîmplările vieţei. Ţine o purtare care să nu fie nici prea caldă,[437] nici prea rece, învaţă-te totdauna a afla acea linie de mijloc în care poate să stea cineva fără a se primejdui întru nimic. Poartă-te, adică cu prietenii asfel cum să gîndeşti că pot să-ţi fie odată vrăjmaşi, şi cu vrăjmaşii
- asfel cum să gîndeşti că poţi să te mai împrieteneşti odată cu dînşii.
     Zelul şi entuziasmul să le păstrezi pentru sintimentele ce le ai în parte; păstrează-le în dragostea lui Dumnezeu şi a femeiei, păstrează-le în verva poetică; însă omul nu este totdauna poet, după cum nici mintea nu e totdauna imaginaţie. Entuziasmul este o frumoasă şi înaltă rătăcire a juneţei, care din zi în zi se stinge cu cît omul se face jărtfă amăgirilor sale şi a nerecunoştinţei oamenilor. Entuziasmul are o frumoasă alegorie în aripile mitologice ale lui Icar, care, purtîndu-l mai presus de hotarul regiunii ce i se însemnase, s-au topit, şi ticălosul zburător a trebuit să se zdrobească, căzînd din înalţime. Afară de aceasta, iluzia este trebuincioasă la fericirea omului. Avem trebuinţe pentru
odihna noastră a crede în virtutea oamenilor. Entuziasmul ne împinge adesea a întreprinde lucruri în care, păţind de la oameni şi răsplătiţi cu rău la zelul nostru,pierdem toată iluzia şi, prin urmare, fericirea prin mizantropie. Entuziasmul este ca şi focul ce creşte prin lemnele ce le mistuie. El ne împinge adesea a ne slei facultăţile întreprinderii şi a dobîndi prea multă esperienţă mai nainte de vreme, cu paguba noasuă.
     În adunări fereşte-te de a vorbi de sine. Cît vei începe a-ţi povesti trebile, plăcerile, bucuriile şi chiar necazurile la oameni indiferenţi, numaidecît îi vei vedea a căsca, şi daca stăpîna casei nu te va precurma cu politeţă, vei vedea că unul cîte unul încep a te Iăsa. Vrei să aduni împrejiurul tău interesul tutulor? să treci de om plăcut şi cu duh?    vorbeşte-le de dînşii, caţi vreun mijloc a îi pune pe scenă şi vei vedea că frunţele se însufleţesc, buzelei li zîmbesc şi, cînd te vei depărta, fieştecare îţi va face laudă. Conştiinţa ta, însă, şi glasul inimei te va povăţui pînd unde să te întinzi în glumele conversaţiei, cum să nu atingi iubirea de sine a celor ce se află de faţă.




















[438]  FLORILE  LUI  MAI



     Frumoase flori ale lui mai, orgoliu şi junele a pămîntului, nu-mi mai plăceţi, voi, ce atîta mi-aţi plăcut!
Profumurile voastre nu mă mai îmbată; adierea zefirilor ce vă mîngîie nu mai deşteaptă angelul poeziei mele ce odinioară sta în repaos în fundul surridentelor voastre glaste. Păstraţi-l între voi pe angelul acesta atît de june ce nu mă mai cunoaşte. Consacre el cu voi, în secretul nopţilor primăvăratice, acele divine imene ce ştiam a Ie supraprinde şi a Ie cînta altădată; iniţiaţi vreun alt fiu al oamenilor în curatele voastre misteruri. Spiritul meu şi-a pierdut candoarea; sfînta neîncercare a poetului nu mai e cu mine. Frumoase flori ale lui mai, nu-mi mai plăceţi, voi ce atîta    mi-aţi plăcut!
     Albă iacintă cu inima verde, tu ce îmi păruşi un simbol de speranţă şi de curăţie şi care mă făcuşi a vărsa lacrăme în mînia mea, nicidecum nu te-am uitat! Tu născuşi şi murişi numai pentru. mîne ş fost-ai pentru mine mai mult decît o floare, mai mult decît un prietin: mi-ai fost misteriosul limbagiu al lui Dumnezeu. Trei nopţi d-a rîndul îmi vorbişi şi îmi descoperişi Iucruri ce nu le ştiam. Ma surorile tale înfloresc departe de mine; nimic n-am a le cere ca ele să poată a-mi da, căci trecut-a timpul în care eram poet, adică cînd eram singur în natura întreagă numai cu frumuseţea.
Acum sunt om, şi omul are trebuinţă de alţi oameni;[439] viaţa îi e legată cu a fraţilor săi, şi daca oamenii îi omoară sufletul, în zadar atunci natura reînverzeşte, în zadar florile sunt frumoase.
     Albă iacintă cu inima verde, nicidecum nu te-am uitat! Tu mi-ai spus mulţime de lucruri ale cerului şi tu mi-ai descoperit nimic din răutăţile pămîntului. 
     Ciclamenă a Brentei, salvie a Tirolului, gentiană a
Muntelui-Alb, eu vam încredinţat dureri ce nu m-aş fi încercat a Ie povesti oamenilor. Eram singur cu urîtul meu; nu ceream nimic, nu aspiram nimic de la soţietatea semenilor mei: eram naiv, eram egoist întocmai ca una din voi. Nu sufeream decît numai cînd mă simţeam zvîrlit de vînturi; n-aveam alt vrăjmaş decît vijălia ce-mi încovoia capul, sau seceta ce-mi veşteja sînul. Voi puteaţi în timpul acela a mă înţelege şi a mă mîngîia; nu ceream de la cer decît ceea ce vă acordă şi vouă: putinţa de a ezista, facultatea de a fi prin sine şi numai pentru sine. N-aveam altă trebuinţă decît aceea ce vă face a încolţi şi a trăi numai ca sa trăiţi. Graţiile voastre în eternitate june, fărmuseţea voastră în eternitate splendidă răspundea cu întregime aşteptărilor oarbei mele juneţe. Puteam eu atunci a-mi pune încredinţarea în Dumnezeu, cu fiece creatură mărginită în simtimentul ezistenţei sale. Flori ale torentului, fiice ale munţilor şi ale gheţurilor, n-aş mai şti acum a vă încredinţa durerile ce se pot povesti oamenilor.
     Albă mirică, ce îţi întinzi cu atîta orgoliu strugurii
de mărgăritar, de unde vine că nu mai cuget la tine cînd te privesc? Ce-mi mai pasă de miile tale de flori semănate ca o ninsoare uşoară asupra mlădioasei tale stîlpări? Află-se vreuna din aceste mitutele fiinţe care să se îngrijască despre viaţa surorii sale şi care să se simţă de vlăstar a aceliaşi tulpine, nutrit cu acelaşi suc, supus la aceeaşi lege? Voi nu sunteţi decît nişte vane fantasme ale nemuritoarei beleţe, nişte embleme reci ale nepieritoarei armonii: fiinţe drăgălaşe şi nesimţitoare ce poezia şi Ie însuşeşte şi amorul nu poate să le invoce. \/oi nu puteţi vorbi cugetării umane decît prin nişte semne îngheţate şi manifestaţii rătăcite: voi nu iubiţi, nu simţiţi, nu conoaşteţi. Mirice înflorite, cînd sîngele oamenilor vă adapă pe cîmpul bataliei, atunci [440] vă tingeli cu purpură şi roua de seară, spală petele voastre; voi nu cereţi nimic de la ceruri afară de o ploaie ce răvarsă supra voastră ca să vă curăţe, sau nişte lacrăme răspîndite de sus asupra crimelor omenirei.
     Frumoase flori ale lui mai, orgoliu şi junele a pămîntului, nu-mi mai plăceţi, voi ce atîta mi-aţi plăcut!
Voi nu ştiţi suferinţele oamenilor şi n-aveţi nimic a-i învăţa spre a-i face curaţi şi liniştiţi ca voi. Voi nu ştiţi că cele mai nobile şi cele mai vii creaturi ale lui Dumnezeu se urăsc şi se sfîşie între sine. Nu ştiţi că ele se ceartă şi pe cel mai mic colţ de pămînt unde voi naşteţi şi trăiţi Iibere şi cu toată înlesnirea subt ochiul provedinţei; voi nu creşteli pe mormintele noastre spre a consacra durerea mumelor noastre şi spre a coruna rămăşiţele eroilor. Vă nutriţi din cadaverele noastre şi rărunchii noştri vă sunt spre îngrăşare!  Vai, însă! neapărata mînă a ursitei vă ameninţe şi pe voi; timpul se apropie,poate, cînd omenirea întreagă va forma o armată, cînd pămîntul întreg va fi un cîmp de batalie. Atunci horte de iezme flămînde vor deprada aceste grădini unde voi creşteţi spre desfătarea poetului. Aratrul (plugul) va trunchea rădăcinele voastre; securea va netezi aceste crînguri unde vă împletiţi ghidandele. Sau mai bine eu îmi fac o visare şi mai dulce! Pe vîrfurile goale şi pleşuve ale dealurilor inculte, pe întinsele ţelenişuri pustii, unde umilele voastre surori, palidele asfodele, posomorîtele filici cresc pe prunturile tristelor  palude, acolo fiii dezmoşteniţi  ai civilizaţiei, cerşătorii şi paria, ce sunt turma lui Hristos, vor merge a planta în pămînturi vergini cu tîrnăcopul şi cu sapa, care sunt armele conchistanţilor pacefici, semn sacrat al unei nouă religii. Acolo vor înflori atunci, subt ochiul lui Dumnezeu şi subt mîna oamenilor curăţiţi, darurile sale nemuritoare: credinţa, amorul şi idealul. Atunci vechile noastre soţietăţi, desfăcute şi pustiate de elementele dărăpănării ce şi le hrănesc cu trufie în sînul Ior, nu se vor mai arăta decît ca nişte grozave pustii, de unde se vor ezila cu miile sufletele pietoase, de unde vor fugi pentru totdauna graţiile cerului. Atunci şi voi [441] asemenea, regine orgolioase şi delicate, roze ale parterelor, caste iacinte, Ialele înflăcărate, veţi merge în locuinţa oamenilor împăcaţi a vă mărita cu naivele flori ale singuretăţii, şi feluri mai drăgălaşe şi mai perfecte naşte-se-vor  din imeneele voastre. O! atunci ridente conchiste ale civilizaţiei cei nouă, simboluri ale poeziei reînviate, stîlpări ale sclavului eliberat, coroane pe fruntea libertăţii, vă voi aduce închinarea şi cultul meu, o, flori frumoase ce atîta mi-aţi plăcut!







[442]  ÎNDEMÎNĂRILE  LUI  RODOLFO



I

CARTOMANŢIE

 
     Iuţeala şi dexteriatea mîinilor lui Rodolfo era un lucru rar, şi rar, şi jocurile ce săvîrşea cu cărţile erau o minune. Între acestea şi mai vrednic de însemnat este ghicirea gîndului. Rodolfo spune la urechea unui privitor că d. N. va alege cutare carte şi, prefirînd eu cărţile, mă va opri la a şaptelea carte, care va fi însuşi cartea aleasă. 
     Luînd cărţile în mînă şi într-o amestecătură, două, roşiile sunt d-o parte şi negrile de alta. Aleg mai multe personae cîte o carte şi, aunînd-se cele alese şi puindu-se într-o cutie, îşi cheamă fiecare persoană cartea sa, şi cartea iese singură.
     Alegi o carte şi o bagi iarăşi în pachet; pachetul îl amestecă Rodolfo, cu ochii închişi sau puind cărţile subt o batistă; trage printr-însa cartea care ai fost ales-o, ţi-o arată. Este aceea? Bine. Nu este? Atunci chiar din mîna sa cu o suflare numai o face să fie. Şi mii de asemenea jocuri minunate şi însoţite cu o vioiciune de glas şi o vorbire plăcută.
     
     
II

PALINGENEZIE


     Felurimi de pasări, găini, columbi, vrăbii, sticleţi şi altele de deosebite feţe se aduc fără suflare pe masă,li se smulg penele şi fulgii şi,  împreună, se pun într-un vas. 
     [443]  Toarnă dasupra spirt, îi dă foc şi, volvorînd flacăra, îi pune capacul. Atunci trece pe dasupra magica sa
vargă, descopere vasul, - păsărelile zboară, columbii de aceleaşi colori, albi sau negri, gunguie, cocoşul bate în aripi şi face a-i răsuna viteazul său glas de preveghere.
     Pe un porcelan adună inele, pungi cu bani de la
spectatori. Dă farfuria cu toate objetele adunate în mîna
alei persoane, din nebăgare de seamă piatul cade jos, din nenorocire se sparge. Rodolfo e prăpădit de întristare că i   s-a stricat jocul, adună objetele cu hîrburi cu tot. Încarcă  o carabină cu pulbere zbucnitoare, apoi cu aceste sfărîmături, cu inele, cu pungi, cu ceasornice zdrobite, îi dă foc; detună arma, şi piatul repezit se Iipeşte în părete, dar e ştirb la un loc! Cum de nu s-a reînchegat? caută pe jos şi mai află un hîrb, ce nu s-a fost pus în carabină. Îl aplică la ştirbitură - şi e de acolo. Dar inelele, pungele, ceasornicile unde sunt? Artistul e obosit, cere voie la spectatori să-l îngăduiasă a cina. Taie un pui - află pungele în el; taie o franzela - p-aci e să strice de al doilea ceasornicul. Taie un măr - inelele stau grămadă în loc de sîmburi şi coceani. Le duce pe la spectatori şi fiecare îşi recunoaşte objetul său, pentru care mai d-o jumătate de oră îi palpită inima că nu-l va mai reafla.
     Artistul arată spectatorilor şi se plînge că a făcut
mari cheltuiele pe drum şi în Bucureşti cu şăderea, cu
împodobirea salei ş.c.l. Cere de la cei de faţă să binevoiască
a-l împrumuta. Însă îi trebuie muiţi bani, îi trebuie... zece mii galbeni; şi însuşi în acea seară, însuşi în acel moment. Cine să fie acela care să poarte asupră-i o sumă aşa de mare? şi însuşi de ar fi vreunul, credeţi că ar fi împrumutat pe un biet artist? În sfîrşit, el cearcă şi cere o poliţă către d. Rodşild la St.-Petreburg. Poliţa era gata şi avea trebuinţă numai de a fi înformată. Cu hîrtia într-o mînă şi cu călimările într-alta îmblă pe la spectatori şi fiecare îl trimit la vecinul său. În fine,
priimeşte d. G.C. Rodolfo îi dictează şi d.C. scrise: “A vista vei plăti în ordinea d-lui Rodolfo suma de zece mii galbeni  şi-i vei trece în comptul nostru. Preţul lor l-am priimit în natură de la dumnealui...” D.C. stă la vorbele cele din urmă şi nu va să scrie că a priimit.
     [444]Artistul, vecinii îl îndeamnă; în fine, se îndupleca, dar nu voieşte să subtscrie. Poliţa fără iscălitură ştiţi că
e ca o hîrtie albă. Rodolfo cere, se roagă să-i facă binele
pe deplin. Binele, bine: dar sunt zece mii de galbeni la
mijloc. În sus, în jos, îl face să subtscrie, incredinţîndu-l de faţă cu atîţia marturi că e numai un joc. În fine, se suscrie poliţa. Însă cu cît are mai mulţi giranţi, cu atîtea are şi credit mai mult, şi banii se numără mai sigur. Cîţi banchieri, cîţi bogaţi se află în teatru, toţi sunt rugaţi de a-şi pune girul. Aceştia era lesne la îndemnat, ma cînd veni treaba la suscriere, sta pe gînduri. În fine, unul de Ia altul se încoragiară si terminară poliţa după toate formele.
     - Domnilor, - zise Rodolfo - ca să vedeţi că acestea a fost numai un joc, iată, de faţă cu dumneavoastră
poliţa se arde şi se face cenuşă.
     Cu adevărat se arse poliţa şi în flacăre o puse pe o farfurie. De aci strîngînd cenuşa, dete o cutie în mîna unui spectator, depuse cenuşa într-însa, îl rugă să o acopere şi să sufle asupra ca să meargă poliţa la destinaţia ei la St. Petreburg. Aşa se făcu, şi Rodolfo zise spectatorilor:
     - Domnilor, pînă să-şi facă cambiala efectul său, noi să ne urmăm jocurile.
     Şi începu alte felurimi de jocuri, în care assorbiţi spectatorii uitaseră de hîrtia cea arsă, - cînd deodată se auziră zgomote şi biciuri afară. Spectatorii, îngrijoraţi într-un timp de interreniu, fiecăruia îi veni felurimi de cugete; toţi se sculară şi erau gata pe fugă. Rodlofo văzu larma şi frica ce îi stăpîni auditoriul.
     - Nu vă temeţi, domnilor, - zise – curierul meu vine de la St. -Petreburg.
     Şi iată cu adevărat un curier în toată uniforma, cu un plic mare în mînă, că intră în sală şi întrebă de d. Rodolfo. Acesta priimeşte plicul, îl desface: într-însul  altul, în acela altul, şi altul... pînă Ia vreo douăzeci şi pînă cînd, în fine, află o scrisoare adresata, către o damă. O dă la adresa ei. Aceasta o deschide, şi înîntru află versuri şi o scrisoare adresată către d. G.C care scrisese poliţa. Acesta desface scrisoarea şi înîntru află cambiala care cu ceva mai naînte se arsese: o recunoaşte [445] dimpreună cu semnătura sa, care este rugat să şi-o ia înapoi, şi astfel hîrtia e dusă din mînă în mînă pe la giranţi, ca să-şi ia fiecare semnătura şi să scape de o grijă ce-i făcuse să-i treacă cîteva sudori.

     Un asemenea joc a făcut în altă seară. Dete unui privitor o hîrtie albă şi-l rugă să scrie ce va voi pe dînsa şi să arate şi altora. Pe urmă o strînse şi o arse. Pe scenă era mulţimi de lumini de ceară. Aduse mai multe sfeşnice pe masă. Rugă pe unul din spectatori să aleagă pe care va voi şi il dete d-o parte. Artistul scoase dintr-însul lumînarea, o tăie în trei, şi iarăşi rugă pe unul din spectatori ca să aleagă, să hotărască care dintr-aceste trei bucăţi voieşte ca să fie spartă. Se alese una şi, pusă subt ciocan, se zdrobi înaintea tuturor şi se afla într-însa hîrtia cea arsă, care,    înfăţişîndu-se celui ce o scrisese şi celor ce văzuseră cele scrise, fiecare recunoscu aceleaşi frazi şi aceeaşi scrisoare.
     
     Altă dată Rodolfo se coboară în parter; cu maniera sa de salon se roagă de dame sa-i împrumute batistele: adună vreo duzină, se suie cu dînsele pe scenă şi le împachetează. Poate că voieşte să facă din ele vreo umbrelă sau să Ie strămute în vreun loc al salei? Nu ştim. Le dă arapului să Ie puie pe masă. Acesta nu prea înlelege bine franţozeşte; din greşală le pune pe masă, într-un vas ce era pregătit pentru alte jocuri. Cînd bagă de seamă artistul ceea ce făcuse servitorul său cel negru, era prea tîrziu: vasul era plin de negreală şi batistele, fularele luaseră toate, faţa arapului! Cum să iasă din încurcătură şi la căpătîi bietul Rodolfo? Hotărăşte să Ie spele, însă în van, că mai rău se muruiesc. Îi vîne în gînd să facă o tinctură de scrobeală albastră, cu care înfloresc rufele. Licuidul se săvîrşaşte şi se şi toarnă într-o carafă de cristal. Basmalele muruite se fac în
pachet şi se spînzură drept dasupra carafei, ca să assoarbă
tinctura înfloritoare. Însă, care e mirarea spectatorilor
cînă văd pe artist că apucă un colţişor din gîtul carafei, trage în sus, şi încep a veni afară batistele una după alta, înnodate, amestic albe, roşii, pestrife, lino, fulare, înflorite astfel cum fuseseră mai nainte. Dar în [446] pachetul unde se legaseră aceste objete ce va fi? Se dezleagă, şi înîntru află o perucă mare, mare, albă, care o pune în capul arapului şi-I face conciul cuviincios pentru stîngăcia şi neîndemînarea lui.


III

MULTIPLICAŢIA FLORILOR 

	Rodolfo lua un vas de flori sau un coşuleţ, sau o pălărie de la oricare din spectatori; lua pe urmă seminţe de flori, semăna în coşuleţ sau în pălărie, şi de acolo răsăreau atîtea flori în buchete, încît se împărţea la toti spectatorii. Presărînd însă, într-o seară, asupra unei glastre mici pline cu pămînt şi vărsînd asupra o licoare, îi dete foc şi acoperi văltoarea, pe urmă întreba pe spectator ice poftesc să răsară dinîntru. Unul ceru fragi de pe la sfîrşitul lui noiembriu! Şi artistul scoase fragi din vas, si capriciosul spectator priimi fragii, cari circula din mînă în mînă între vecinii săi; şi toţi mirosiră şi gustară fragii. Altul ceru ananas, şi fructul Americei fu gata ca o mană cerească a-I satisface capriciul şi gustul; altul ceru altfel de fruct, altul ceru o floare, altul alta, şi cererile tuturor fură satisfăcute.

 
IV


	Rodolfo se coboară între spectatori, începe a aduna fularuri, batiste, şaluri, palatine, le duce pe scenă, le strange într-un pachet şi adduce o coloană subţire ca piciorul înaintea sa. Deschizănd-o, scoate o umbrelă şi o arată spectatorilor, o pune iar înîntru, şi pachetul într-o cutie. Îsi poartă varga făcătoare de minuni de la coloana plină pînă la cutie şi înapoi, deschide coloana, deschide şi cutia şi află material sau stofa umbrelii în cutie şi sceletul umbrelei îmbrăcat cu şalul ce se afla în pachet cusut şi întărit de oasele balenei, din a cărora margine, întinzîndu-se umbrella, atîrna fularele şi batistele împrumutate de la spectatori. Astfel, cu umbrela* [447] destinsă dasupra capului, ca un om ce se apără de ploaie sau de soare, îmblă  artistul printre spectatori, şi fiecare îşi recunoaşte objetul său. Pe urmă, resuindu-se pe scenă, strînge umbrela cea împestriţată şi o depune în coloană. Închide cutia cea cu adevărata stofă a umbrelei şi iarăşi îşi repoartă varga încîntătoare, iarăşi deschide coloana. Umbrela e acum ca mai nainte, îmbrăcată în haina sa cea adevărată, pătată la un loc şi descusută la alt, colţ, ca căciula unui neamţ cu chef. Ma batistele, fularele, palatinele, şalul, în număr de
vreo douăzeci, unde sunt? căci nici în cutie, nici în coloană nu se mai află. Unde poftesc dd. speotatori să fie? şi acolo vor fi; în care loc, în care colţ, în care loc al salei sau al cetăţei voiesc să se strămute? să-şi scrie fiecare pe o hîrtiuţă dorinţa sa şi să se tragă la sorţi. Se împart hîrtiuţe şi creioane. Unul scrie: în turnul Colţei, altul: în clopotul cel mare  al Mitropoliei, al treilea: în toba muzicei, al  patrulea: în loja cea văduvă a prinţului ş.c.l. Se strîng biletelem, este chemat unul din spectatori, un copil innocent, pume mîna, trage la soarte şi iese: în toba muzicei. În care toba acum?! în cea mare sau cea mica? Toţi spectatorii strigă unanim; “În cea mică!” Aduc toba, se sparge de faţă cu toţi şi  se scoate dintr-însa objetele pierdute, din care fiecate împrumutător îşi recunoaşte pe al său şi şi-l ia.
     În altă seară cer spectatorii să se facă tot, acest joc,
pentru că este un prepus că Rodolfo ar fi fost înţeles cu toboşarul. Se adun basmalele, se fac un pachet mare, care se depune pe masă înaintea spectatorilor, fără a-l pierde din vedere. Iarăşi se face întrebarea unde să se strămute objetele împachetate; iarăşi se împart biletele. Spectatorii sunt toţi vorbiţi, conjuraţi a desconcentra pe artist. Unul scrie: în jeţul cutăruia, altul : în jeţul al altuia, al treilea: în jeţul cutării dame, al patrulea: în jeţul altei dame ş.c.l. Se trag sorţii ca şi  în serata trecută şi iese: în jeţul doamnei S. Bella damă ruşaşte, nu va să dea jeţul; o roagă spectatatorii: dama stăruieşte şi mai mult, roşala-i se adaogă si  frumuseţea-I devine mai răpitoare. În fine, învinsă de atîtea rugăciuni. cede jeţul. Artistul cere voie de la proprietarul
mobilei de a-l sparge. Se taie perna, şi elasticul împinse
 [448] răpede objetele cerute afară, cu un triumf al minunatului mag şi în uimirea spectatorilor. Însă pachetul
în care se legaseră basmalele a stat tot pe masă, neatins, 
asemenea de voluminos, asemenea de îmflat; ce va fi în el? căci basmalele, făcîndu-şi călătoria din jeţ în jeţ se aflară în fine. Se deznoadă pachetul şi se afla plin de buchete şi de coroane de flori, care se împart damelor şi plouă asupra spectatorilor.


V

MAGNETISM MINERAL


     Cere un taler de la un spectator, îl bate de două-trei
ori aruncîndu-l pe masă, cade întîia dată alb, a doua oară îşi schimbă faţa şi a treia oară s-a prefăcut în aramă.
     Ia asemenea un taler, îl pune într-o cupă de cristal, înfăţişază, unuia din spectatori să-şi aleagă o carte, pe care să o ţie ascunsă; se duce apoi dinaintea mesei unde e cupa cu talerul. Întreabă moneta:
     -  Ştii să răspunzi?
     Moneta face o săritură şi cade lat în cupă sunînd: da.
     - Cartea ce a ales domnul este neagră?
     Moneta tace.
     - Este roşie?
     Moneta sare şi sună: da.
     - Este figură?
     Moneta tace.
     - Este ochi?
     Moneta: da.
     - Cupă?
     Moneta tace.
     - Este caro?
     Moneta: da.
     - Cîţi ochi sunt?
Moneta saltă şi bate: ting, ting … pînă la opt ori. Spectatorul arată cartea aleasă, şi este opt de caro.
     
     Întreabă apoi moneta:
     - Îţi place muzica?
     [449]  Moneta răspunde: da.
     - Ce vrei să cînte? cadrilul?
     Moneta tace.
     - Valţ?
     Moneta: da.
     Muzica cîntă valţ şi moneta danţă săltînd şi ţiind tactul.

     Îţi dă un toc de inel în mînă, îţi dă şi înelul; el îţi zice:
     - Pune inelul în toc sau cutie!
     Îl pui, închizi cutia. Îţi zice:
     - Deschide cutia!
     O deschizi, şi nu e nimic înîntru. O închizi iară, o deschizi, şi afli inelul înîntru.
     
     Îţi înfăţişază, o tăviţă; îţi dă în mînă şi cîţiva galbeni. Îţi zice să-i numeri pe tăviţă. Îi numeri, care, sunînd, se aude de toţi; ies spre ezemplu, 24. Dintr-aceştia îţi zice să-i dai cîţi vei voi, spre ezemplu 10; îi dai. Te întreabă cîţi ţi-au rămas, îi răspunzi: patrusprezece; îţi zice să-i ţii bine strînşi în mînă. El ia pe cei zece, îi pune într-o hîrtie , vezi ghemul hîrtiei; îl izbeşte de masă sau de altceva tare, aud spectatorii toţi că sună a metal izbit. Atunci hîrtia o rupe sau o arde în vederea tutulor; hîrtia cade jos sau se arde, şi galbenii au pierit. Unde sunt? - Sunt în mîna dumitale: o deschizi, numeri galbenii, şi îi afli iar 24.





VI

ANECDOTE


     Rodolfo, ajungînd în Bucureşti, vru într-o zi a-şi face toaleta, ca să-şi  dea vizitele sale. Chemă bărbierul. Meşterul, sprintin, sfătos, s –apucă să-l rază. Il rase de
o parte, îl întoarse de cealaltă, îl reîntoarse ca să-I dea perdaf, ma... perii îi crescuseră la loc! Meşterul, uimit, crezu: poate că nu I-a ras bine. Iute frichini şi bătu spuma şi-i înclăbucă din nou favoritele; iute [450] petrecu de două-trei ori briciul pe curea şi se apucă de lucru de a doilea. Îl întoarse pe ceealaltă parte ... perii iar crescuseră. Bietul bărbier n-o mai paţise aceasta niciodată; briciul său nu-l amăgise niciodată. El ştia bine că are un brici de meşter în mînă, iar nu o custura. Se apucă din nou de lucru, din, dînd din cap. Din nou îl întoarse, şi perii ca dracii sta ţepuş şi pare că-şi bătea joc de meşteşugul şi de dibăcia unui meşter ca dînsul ...
     - Domnule!!! ce minune e asta? strigă barbierul mai înnebunit de mirare şi împingînd capul făcătorului de minuni; iar el, trăgîndu-se înapoi cu mîinile căscate şi cu briciul într-una aruncat peste cap:
     - Doucement, Monsieur!
     - Ce duşman, domnule?! eu nu sunt duşman. Dar
ce am păţit astăzi oi spune şi morţilor.
     Rodolfo, desperat de atîtea chinuri şi necăjit, luă
prosopul dimpregiurul gîtului, se şterse în dreapta şi în stînga şi, cu toţi perii ce aprinseseră capul meşterului încît să-l scoaţă din minţi, se sculă în sus ras gata; plăti bărbierului şi îi dete drumul a merge şi a povesti o minune, după, socotinţa lui, din cele mai neauzite.

*

     Într-o zi se preîmbla în jos prin capitală.
     În colţul unei uliţe află o femeie cu ouă. Se duse Iîngă dînsa şi o întrebă cum vinde ouăle. Se învoiră şi luă cîteva, din care spărgînd unul, află înîntru un galen şi-l puse în buzunar. Mai sparse unul, şi află alt galben.
Galbenul împărătesc nu e ... ca galbenul oului.
     Biata femeie rămase cu ochii zgîiţi şi cu gura căscatî. Începu a se căi de ouăle care vînduse. Însa vînzarea era făcută, nu putea a se mai întoarce. Aşa i-a fost partea. Trebuia numai a fi cu băgare de seamă de aci înainte, căci are nişte găini ce ouă galbeni. Deocamdata să apucă şi ea şi începu să-şi spargă ouăle ce-i mai rămaseră, unul cîte unul, pînă, la cel din urmă. Biata femeie rămase îndoit nemîngîiată, şi pentru galbenii din ouăle ce vînduse, şi pentru ouăle în care nu aflase nimic. [451]  Însă Rodolfo,   făcîndu-şi jocul şi mulţumindu-se a lăsa pe femeie numai în mirare, se întoarse şi-i plăti ouăle toate.
     
*

     Într-o duminică de dimineaţă se preîmbla asemenea
pe uliţă. În colţul unei răspîntii vede într-o băcănie icre. Europenii cînd văd cavghiar, nu prea trec lesne cu vederea. Întră înîntru. De acolo pînă dincolo, întrebă de preţ; îi păru ieften sau scump, puse să-i taie şi să-I drămuiască o bucată. Însă cuţitul în jot, cuţitul în sus, cuţitul încoa, cuţitul încolo, cuţitul - nicăiri! Caută în toate părţile feciorii, - nu pot da peste cuţit.
     Iată şi stăpînul prăvăliei, venea gătit, învulpat de Ia biserică. Anteriu de cutnie; giubeaua, postav cu lustru şi vănguită în spate; şapca, cam într-o parte, Iăsa să i se vază fesul în cute şi stat la teasc toată săptămîna: la brîu cu un taclit vărgat sau cu flori, - n-am fost de faţă ca să ştim spune curat despre aceasta. Intră stăpînul, ca în prăvălia lui, cu degitele cele mari în briu şi avîntînd în mîna dreaptă, îi albea borangicul mînicei în amestec cu basmaua ce ţinea în mînă.
     - Ce e, băieţi? ce îmblaţi aşa? vedeţi ce cere dumnealui. Nu lăsaţi muşteriul să aştepte!
     - Cuţitele, Jupîne, nu ştim ce s-au făcut.
     - Cum se poate?! cine a venit aci?
     - Ştim şi noi, jupîne?! că cuţitele lipsesc.
     ? cuţit? Aci cuţit.
     Şi arătînd la brîul jupînului învulpat, rămaseră toţi
în mirare, dimpreună cu stăpînul, văzînd taclitul armat
de colo pînă dincolo de vreo trei cuţite late şi cu mînerile
de lemn, numai bune Ia găteala de sărbătoare a bietului neguţător.

*

     Viină de la Constantinopole în vasul cu vapor, se afla şi un turc însemnat. Va fi fost vrun paşă sau vrun bei. Acesta avea în deget un inel foarte scump. După mai multe familiarităţi, Rodolfo lăudă înelul şi dete să înţeleagă că ar voi să-l vază de aproape.
     [452] - Bucuros - zise turcul, şi-l scoase din degit cu
acea bunăvoinţă şi gravitate osmanlîie.
     Rodolfo îi mulţumi şi, privind cu curiozitate la giuvaer, întorcîndu-l pe de o parte şi de alta, puindu-l la lumină în dreptul ochiului, din nenorocire îi scăpă inelul şi căzu în mare. Sare turcul în sus, într-un spasm ce-l răpezi pînă Ia marginea vasului; i se zbîrlise mustăţile şi barba; îşi frînge Rodolfo mîinile; se întoarce turcul şi, ca printr-o mişcare convulsivă şi instinctiveă, i se opreşte mîna la brîu. Reforma nu poartă arme. Un cuget oarecare obosi pe osmanlîu şi-l făcu să se aşeze:
     - Nimic! ce a fost să vie Ia capul meu a venit la inel - zise turcul şi se alină.
     După cîteva ore, paşa sau beiul ceru să mănînce şi,
Iuînd franzela şi rupînd-o, se pomeni cu inelul lucind în
mijlocul despicăturei pîinei. Mirarea turcului şi a pasagerilor,
rîsul şi conversaţia cît ţinu mai în urmă le lăsăm pe seama cititorului să şi le închipuiască.









[453] UN EVENIMENT



    Adevărurile sau ideile, ca eterne, au existat şi există  deodată cu lumea. Au însă şi ele timpul lor, cînd, din  starea lor latentă răsărind ca soarele, se manifestă peste  tot şi devin proprietatea fiecăruia, ca aerul ce răsuflăm.
     În antichitate metalele, cuvîntul, alfabetul, arta scrierei, toate ştiinţele şi artele,navigaţia şi altele,cînd le-a venit timpul, apărură la toţi popolii.
     În lumea modernă invenţia tipografiei, busola, America, 
vaporul, electricitatea aplicată la industrie şi telegrafie,  cînd   le-a venit timpul, se manifestară în ambele emisfere deodată şi deveniră o proprietate universalā. 
      Regeneraţia romînilor deveni o necesitate la toate minţile de elită deodată cu începutul secolului XVII :  Mateii Basarabi, Dositeii, cu toţi bărbaţii secolului lor; Văcăreştii, Filareţii, Şincaii, Iorgovicii, P. Maiorii, cu toţi contimporanii şi semenii lor în secolul XVIII; cu începutul secolului XIX se succedară Văcăreştii, se formară Bălăceni şi Băleni, se arătară Lazări în mijlocul lor, Vladimireşti, Poteci, Beniamini, Grigorii, Beldimani, 
Asachi, Săuleşti, Heliazi, Poienari, Marcovici, Aroni, Negruzzi, Cîrlovi, Bolliaci, Alexandreşti, Donici, Alecsandri etc., ce conduseră secolul şi formară era regenerării.
     De la aceştia şi de la semenii lor ideea naţionalităţii 
glorioase, persecutate de barbarii destructori ai imperiului 
roman, ajunse a străbate masele şi a da romînilor 
conştiinţa de sine-le pînă la 1848. 
     [454] De Ia 1848 în altă jumătate de secol – dezvoltarea acestor mari idee, şi spontanee şi importante întrebări. 
     De vreo zece ani încoa - istoria instituţiunilor Romîniei, comparaţia lor cu instituţiunile feodali ale Europei, strigarea de alarmă de a nu Ie imita romînii; explicarea fiinţei şi misiunii lui Şincai, întrebările: ,,ce sunt romînii? de unde vin ei? unde au să ajungă? şi ce misiune au? Ce este această colonie a lui Traian? şi de ce Ia bucele Dunări ? de ce la porţele Orientului?” 
     Cu aceste idee, cu aceste întrebări apare pentru prima oară în Romînia şi statua lui Traian ! Nu există această statuă de optsprezece secoli în Italia? N-au trecut mulţi şi mulţi pe lîngă dînsa? De ce numai şi numai în anul Domnului 1870 să treacă un romîn pe acolo, şi un romîn de şcoala lui Heliade şi Bolliac, Ioan Polescul, să puie a o fotografia ? (Am uitat să spunem că şi invenţia fotografiei a venit la timp cu ideile preparatoare ale secolului XX şi că, fără această invenţiune, 
de Polescul, cu toată şcoala de unde a ieşit, cu toată inima sa de romîn n-ar fi putut cu atîta facilitate aduce serviţiul ce îl face a merita de la patrie.) 
     Cu exemplarul său fotografic, prin litografie – ce este o invenţie tot a secolului XIX - inmii exemplarele sale, ca să Ie facă a se apropia pretutindeni de Romînia întreagă, a străbate prin toate urbele, prin toate comunele, prin toate casele, toate colibele, nu ca odinioară, ca Alexandru cu Por împărat, cu toţi racii şi furnicele sale, nu ca .Jupiter şi Danae, fiinţe fictive, ci ca persoană istorică, reală, în carne şi în oase, în carne de roman, ca soldat mare, căpitan mare, om de stat mare, imperator mare şi profet - nu cu vorba, ci cu fapta, că înfipse pe teritoriul Daciei acvila romană, pasărea augustă şi divină, şi o încongiură de atîtea legiuni ca s-o apere, s-o conserve în secoli dimpreună cu 
marele nume ce avea a-l distruge barbarii şi a-l face să dispară din toate colţurile marelui imperiu. Apariţia statuei lui Traian este un eveniment.
     Şi ce zicem noi, instructorii fiilor patriei, cînd vedem 
copia acestei statue, imaginea acestui div Traian ? 
     „ Romîni, copii, acesta e străbunul vostru. În dreapta ţine gladiul, în stînga s-ar crede de unii că ţine [455] o vargă ducală sau un sceptru oarecare; nu, e un volum,  e un rol ce afirmă drept şi vertical, în normă cu zenitul şi nadirul, şi ca un testament vă predestină d-a prinde rădăcine pînă în fundul sau în centrul pămîntului şi că creştetul are să ajungă pînă Ia ceruri, că voi aveţi să proclamaţi în secolul douăzeci Statele Unite ale Europei, şi, cu proclamarea, voi numai sunteţi în stare a stabili şi susţinea sau republica universală, sau cezariatul ecumenic, adică o singură turmă, cu un singur păstor. 
     Vai de romînul ce nu va cunoaşte acest adevăr, această misiune ! Acel volum, acel rol, acea coloană se va preface în vargă gravidă de fier, ce va zdrobi oasele neînţelegătorilor aleşi ai naţiunii. 
     O profetesă de sînge roman vaticina ca o sibilă, la anul 1848, în carmenii următori : 

     În sus,romîni,sculaţi-vă,
     Traian vă cheamă l-arme;
     Răsune loviturele,
     Cu uiet să se darme
     Păgîna nedreptate ;
     În sus, la libertate,
     La pace, adevăr.

     Romîni, auziţi sunetul
     De bellice metale;
     La rînd pe cîmpul gloriei,
     Nainte p-a ei cale !
     Cea acvilă romană
     Azi fulgeră suvrană, 
     Pe regi a spăimîntat. 

     Ca angelii cu demonii 
     Ieşiţi la lupta mare, 
     Ca leii rumpeţi fiarele 
     Spre-a patriei salvare. 
     Jos temniţe, sclavie, 
     Jos cruda tiranie ! 
     Să piară nedreptatea, 
     Trăiască libertatea 
     Întregei omeniri! 

[456] Auziţi, romîni, întregei omeniri ! Mare e rolul vostru ! 
mare misia voastră ! E mîna Provedinţei ce vă conduce şi v-a făcut a străbate prin şaptesprezece secoli.şi a vă conserva numele, limba, costumele, datinele libertăţii, pe cînd Europa a fost locuită de sclavi şi de despoţi, pe cînd Europa nu şi-a scuturat de atîtea ori fiarele decît spre a Ie făuri din nou mai tari. Cine v-a condos în 1848, pe cînd popolii se sfîşia ca fiarele, voi să faceţi şi să susţineţi în armonie nu o sărbătoare, 
ci un paşte de trei luni? cine v-a inspirat unica şi exemplara constituţiune ce aţi proclamat în faţa şi marea mirare a Europei?
     Degetul Provedinţei v-a condus, vocea Provedinţei a fost vocea voastră. 
     Iar o repetim : statua lui Traian este un eveniment în mijlocul nostru şi, spre a se împlini fapta, este să, contribuim cu toţi spre a se trage şi împărţi mii şi milioane de exemplare, a străbate prin toate colibele, a deveni imaginea sacră înaintea ochilor pruncilor. 
     Şi după ce ca un stindard Traian va figura în toate 
comunele, în toate şcoalele, vom face a se abdica, ca un colos, statua în bronz şi, de pe noul capitoliu, de pe Metropolie, să îmbrăţişeze cu ochiul său de acvilă şi Orientul, şi Occidentul. 




















TEATRU


[459]  PROLOG  LA  SERBAREA  NUMELUI  
PREAÎNALTATULUI  NOSTRU  DOMN 
ALEXANDRU  D. GHICA
1835 aug. 30
	

P e r s o a n e:

	TIMPUL
	ISTORIA
	POEZIA
	PPACEA         }
	LBERTATEA   } persoane tăcute
	COMERCIUL  }
	
TIMPUL
	Mai vechi şi decît lumea am fost de faţă la zidirea ei; am văzut pe rînd neamurile în zgomotul slavei şi al bucuriei în vîrful stălucirei lor şi m-am uitat pe urmă şi la a lor ţărînă zăcînd în tăcerea morţi şi  muşchiul veacurilor înverzea dasupra faptelor mîndriei lor. 
    Preste monmente şi generaţii am trecut si am văzut în urma-mi grămădindu-se a lor cenuşă şi vjaliile veacurilor spulberînd-o în văile uitării. 
    În zborul meu cel repede las în urmele mele veacuri, vă aduc timpii anului, icoana vîrstei voastre, fac să răsai soarele şi să apuie întru a sa slava şi m-am uitat înapoi şi am văzut veacurile de la zidirea lumei ca ziua de ieri ! Universul întreg, stele şi toti planeţii se văd supuse la a mea dărăpănare şi însuşi lumina acestui soare se va stinge înaintea trecerei mele. Numele numai şi slava făcătorilor de bine ai omenirei sunt [460] neatinse de mîna atotdărăpănătoare;  în sînul meu le port şi vecinice ca mine vor rămînea în toate veacurile. În reghistrul veacurilor şi al meu sunt trecute pînă la una faptele tutulor muritorilor, de la monarh şi pînă la rob, şi îl voi deschide odată de faţă a toată lumea şi a Stăpînului ei. Sunt un geniu timis să zboare asupra universului spre a se folosi de mine numai pînă sunt de faţă; am trecut odată, trecut sunt pentru toate veacurile.
     Unde să ştiu să se folosească de mine, zilele cele fericite ce vin dupa aceasta mă fac neschimbat şi această neschimbare pare ca ar zăbovi cursul meu. 
    Oarecînd în Ialia m-am zăbovit între strămoşii voştri; am trăit între dînşii şi le-am adus veacul de aur. La voi am venit acum şi v-am adus ziua de astăzi, zi de sărbătoare vouă. Ferice de prinţii aceia ce şi-n viitorime îşi lasă al lor nume, un nume de mărime şi-n veci de sărbătoare.

ISTORIA
	Preste veacuri priveghează al meu ochi; monarhii şi neamurile ce au fost asupra pămîntului eu le înfăţisez viitorimei asfel precum au fost: adevărul este d-alaturea mea. Eghiptul, Grecia, Roma, au strălucit odată şi mi-am întors ochii înapoi şi pare că n-au mai stat ! Străşnicia legilor şi paza lor le-au înălţat întru slavă; nesocotinţa şi abaterea de la dînsele au dărîmat din temelie aceste colose de mare cuviinţă şi de libertate
    Marcu Aureliu, cu a sa blîndă şi înţeleaptă oblăduire, Titu şi alţii împodobesc foile mele şi mi-e fală a-i arată stăpînitorilor pămîntului; Neron mă îngrozeşte şi cu sîngele noroadelor lui şi al mucenicilor am scris a  lui viaţă, şi va fi spre vecinica ocară a puterii. 
    Pe ruinele împăraţilor m-am aşezat, unde sila nu poate strîntora a mea pană şi unde adevăru împărăteşte în toată strălucirea lui şi avînd înainte-mi umbrele celor ce au folosit şi au îngrozit omenirea, cu faptele lor am dat învăţăturile cele mai grozave şi mîntuitoare prinţilor şi noroadelor universului. Pe cît mi-a [461] fost de drage numele monarşilor ca au întrebuinţat bine a lor putere, pe cît am binecuvîntat a lor dragoste parintească şi închinare pentru binele supuşilor lor, pe atît mi-a fost de scumpe şi noroadele care, supuse legilor, au ştiut a preţui dorul şi ostenelile oblăduitorilor lor, a-i iubi şi a-şi încredinţa în  mîinile lor a lor soarta; pentru care le-am recomandat în veci celor ce doresc a-şi vecinici a lor slava şi fericire. 
    Strămoşii voştrii rumînilor, din marea şi vestita Romă vă sunt pildă la orice mişcare a voastră. Analele patriei voastre de acum, de la descălicare şi pînă astăzi, sunt  pline de neodihna şi arareori de păcate. Toată palma de pămînt de care voi vă bucuraţi şi asupra căruia voi socotiţi nobilitatea voastră a fost stropită, ca de o rouă cerească, de sîngele moşilor şi părinţilor votri, ce au ştiut să apere şi să vă lase drept  moştenire drepturile voastre. Draga mea Pace ( ia Pacea de mîna şi o înfăţisează înainte ) vă zîmbeşte şi se statorniceşte pe pămîntul vostru. Comerciul (îl arată cum îl ţine Libertatea de mîna) încă prunc, va creşte şi se va împuternici la sînul Libertaţii şi va îndestula casele voastre.
    Providenţa a îngrijit de viitorimea voastra: dintre voi a ales pe bărbatul şi numele lui este ALEXANDRU! Iubiţi şi cinstiţi într-însul pe a voastră patrie, supuneţi-vă legilor al cărora el este îngrijitor; uniţi întru dragoste şi ascultare, faceţi dimpreuna cu dînsul ca fiii voştri să simta facerile de bine ale asezămintelor ce aţi dobîndit; şi eu voi scri epoha această ca cea mai fericită a pămîntului vostru şi numele lui. pe care îl sărbaţi astăzi, va fi atunci nume de cinste şi de sărbătoare la urmaşii voştri.       
    
  POEZIA
  
  În zborul meu cel slobod, în sfînta mea-nfocare,
  Mi-i drag a cînta prinţii şi stăpînirea lor;
  Înger trimis din ceruri fac buna guvernare,
  Pe cea rea o fac spaimă, Satan pustiitor.
  
  [462] Lira-mi dulce suspină plăcuta pomenire,
  Zefirii p-a lor aripi o duc în veselii;
  Fiori sunt a ei coarde la fapte de-ngrozire,
  Şi sunetul ce scoate e vifor, vijelii!
  
  Virtutei eu dau viaţă, o fac sfîntă fiinţă,
  Templu-i ardic, altare, şi o-ndumnezeiesc;
  Iar răutatea, groază din neagra locuinţă,
  O naşte însuşi iadul, e biciul pămîntesc.
  
  Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează;
  Pe Libertatea mumă Comerciului eu fac;
  Eu Timpului dau aripi, prin mine el viază
  Şi-n veselă fecioară eu Pacea o prefac.
  
  La umbră, la izvoară, în noapte şi în rază,
  În temniţi, pe ruine eu pe vitejii cînt; 
  Păstrez ale lor fapte, fac veacuri să le vază,
  Fac vie-a lor ţărînă, dau suflet în mormînt.
  
  Cununa ce-am în mînă în veci e înverzită,
  Cînd vreun prinţ o poartă, el s-a-ndumnezeit
  E preţ al vredniciei, ea nu e moştenită;
  Ferice de acela ce eu am vrednicit!
  
  La voi eu viu acuma, şi lira-mi se-ncordează
  Să cînt vitejii voştri şi lumii să-i vestesc;
  A lor sfîntă ţărînă la glasu-mi înviază,
  Şi faptele lor toate p-urmaşi însufleţesc.
  
  Tîrgoviştea e templu l-a mea călătorie
  Şi p-ale ei ruine în pace mă aşăz,
  Şi lupte fără număr pă-ntinsa ei cîmpie
  Şi biruinţe-atîtea în faţa mea le văz.
  
  În tainica-mi privire, în dulcea mea visare
  Eu şi asupra voastră deşteaptă priveghez,
  Şi citera-mi preludă o altfel de cîntare,
  Şoptind faptele voastre ce eu le cercetez.
  
  [463] Prinţul ce aveţi astăzi e de al vostru sînge,
  Sub el uniţi la bine puteţi multe lucra;
  Şi el prin noduri sfinte pe toţi poate vă strînge
  Şi-n inimile voastre stăpîn a guverna.
  
  În veci nesiluită, sloboda a mea liră
  În veci n-am atîrnat-o la uşă de-mpăraţi;
  Cînd îns-ale lor fapte pe ea o-nsufleţiră,
  Din veac pînă la altul în veci au fost cîntaţi.
  
  Dar mi-a plăcut adesea cu glasul veseliei 
  Ca să unesc şi glasu-mi în sărbători obşteşti, 
  Ş-atunci am fost eu însumi îndemnul bucuriei 
  În templuri, în teatre, palate-mpărăteşti. 

  Ziua de astăzi fie o zi de sărbătoare;
  Muzic-acum răsune! Romînilor, cîntaţi! 
  Trăiască prinţul vostru şi-n veacuri viitoare! 
  Muzic-acum răsune! Romînilor, cîntaţi! 
  
   





























[464]  SĂRBĂTOARE  CÎMPENEASCĂ
PENTRU  30  AUGUST  1837




P e r s o a n e l e:

COMAN, un jurat
FLORICA fie-sa
NIŢU, amorezul ei 
STANCU 
CĂLIN – săteni
VASILE, prieten al lui Coman
Flăcăi, fete, ţărani

(Scena se socoteşte  într-un sat din judeţul Gorj.)


SCENA I

COMAN (singur)

Ce de ploi în vara asta! trei luni d-a rîndul : mai, cirişar şi cuptor. Bieţii creştini şi bucatele lor! Slavă Domnului că august ne făcu niţele zile frumoase. – Frumoasă zi e astăzi! După semen o s-avem o toamnă frumoasă. Luna lui brumar s-a ivit cu bine.
     Cît o aştepta biata fie-mea! De cînd a plecat Niţu nu mai usucă ochii. De şase luni de cînd lipseşte la Iucru.       S-a dus la Bucureşti, dar nu ştiu ce ispravă o fi făcut cu ploile astea. Bietul băiat, a plecat  să-şi aginisească şi el ceva? ca să-şi facă nunta. Mi-e milă de bieţii copii că nu poci să-i ajut acum; am săracit de cînd cu răzmiriţa. E! ce mai vremi cînd eram în floarea mea!
     
[465]SCENA II

COMAN, VASILE


VASILE

     Bună ziua, moş Comane; ce mai faci?
     
COMAN

     Mulţumim dumitale, dragă Vasilică; dar dumneata cum te afli?
     
VASILE

SIavă, Domnului ! Dar ce eşti tot pă gînduri? ca Iasă-le astăzi! Uite că de la Domnul avem zile frumoase, oamenii 
şi-au strîns bucatele; culesul viilor se apropie; alde Călin şi nea Stancu s-au întors de la Bucureşti şi mi-au spus că vine şi Niţu. L-au Iăsat Ia un sat mai Ia vale. Şi-a cumpărat de Ia tîrg nişte juncani şi vine cu dînşii.

COMAN

     Dumnezeu să-l aducă cu bine, că biata Florică de cinci luni de cînd il aşteaptă. De i-aş vedea odată căpătuiţi! îmi pare bine că şi-a cumpărat viţişoare; bun băiat mi-a trimis Dumnezeu!
     
VASILE

     Da,flăcău ca dînsul puţini, moş Comane. Blînd, muncitor, şi cartea lui cine o mai ştie! alde diaconu Dinu nu mai tace de dînsu: cînd este el în sat, el ţine biserica.

COMAN

     De mi-ar ajuta Dumnezeu să-l popesc! Am vorbit cu coconu nostru.

VASILE

     E! ce mai pope s-ar face! şi cum e chipeş! – Da’ ştii la ce am venit? Ai, vino cu noi la horă.

[466]COMAN

     Ce-o să fac eu acolo?
     
VASILE

     Ce-o să faci! să ne brucurăm. Atunci se bucură junii cînd joacă cu fetele şi se uită bătrînii.
     
COMAN

     Da' unde se face hora?
     
VASILE

     La alde Muşat, în capu satului. Astăzi e Sfîntu Alisandru, şi a făcut o clacă de şi-a vînturat şi şi-a
cărat grîul. Acum ne strîngem cu toţii; se găsesc flăcăii şi  fetele să joace.

COMAN

     E! ce mai veselii era acum - o fi douăzeci de ani, la isprăvnicat, cînd era coconu ,Aecu ispravnic! Eu eram ceauş atunci. Ce mai om al lui Dumnezeu! făcea dreptate creştinilor. Era belşug pe vremea aia... Ce te grăbeşti?  ia şezi, Vasilică; şezi colea.
     
VASILE

     Am venit să te văz, să te chem la oră, să spui Florichii că-i vine Niţu, şi mă duc. Am niţică treaba. Păun. Unde e Florica?

COMAN

     Nu ştiu, n-o văz de azi-dimineaţă; nu-i mai ştiu de căpătii de la o vreme încoaci: se pierde prin ale crînguri şi abia vine seara obosită; tot cu Niţu ei are d-a face! Dar ce să zici, tinereţe! - Ce mai face Păun? Nu l-am văzut de mult. Ce om de ispravă!
VASILE

     Dar, sîrmanul! şi cu stare bună, cu dobitoace – să-I trăiască! cu scule, cu dichisuri!
     
[467] COMAN

     Rogu-te, ia spune-mi, este adevărat - că eu nu-I
cunosc de mult - este adevărat că el nu e rumîn?

VASILE

Aşa e. E ţigan de la Glavacioc. Dar, o, Doamne! ce face aia? tot zidirea lui Dumnezeu este. Nu sunt unii rumîni mai răi decît netoţii ? Ce-a ieşit d-acolo? omul să fie de treabă, moş Comane, şi asta e tot.

COMAN

     Am auzit că toţi ţiganii Glavaciocului sunt astfe, au casele lor, au dobitoace, au pluguri, şi sunt gazde bune.
     
 VASILE

     Ei, moş Comane, pe ei nu-i mai cunoşti din rumîni. Păun mi-a spus că ei sunt ai şcoalei de la Bucureşti. Dar ce e lumea asta, moşicule! zice că ţiganu nu se da pe brazdă. Aşa! nu se uită la creştinii ăştia? Ba după cum are şi rumînu parte de la Dumnezeu! cine i-a strîns vreodată, pe ţigani  să-i puie prin sate şi să-I facă a se dădulci cu munca cîmpului? Nu vezi că omul e ca oaia, să ia unul după altul? Uită-te la ţiganii mănăstireşti, că mai toţi s-au rumînit. Dar să-i vezi p-ăi din Bucurerşti ce mai m-am poznit într-o zi:
am văzut nişte lăutari îmbrăcaţi şi omeniţi de să gîndeşti, uită-te, că sunt negustori.


COMAN

     Şi omul - cum îl învaţă cineva. Şi apoi negustori sunt şi ei, daca ipi au meseria. Cum iţi merg istim, Vasilică, oile şi stupii?
     
VASILE

     Slavă Domnului că cu ploile astea n-au păţit nimic, cum am auzit că s-a întîmplat pe la bieţii creştini.

[468] COMAN

     Am auzit că şi Păun are cîteva oiţe.
     
VASILE

     Şi-a agonisit şi el; dar nu le merg bine.
     
COMAN

     Ei, bădie, ce-o fi pricina? omul ăsta e de treabă şi are trişte; dar tot fără chef îl văz, parcă n-ar ţinea Iucrurile de dînsu; bieţile oi, şi din necătare or fi dînd îndărăt.
     
VASILE

     Dar ce gîndeşti! puţin o ai asta, moş Comane, să te ştii rob? nu ştiu cum o fi şi orînda omului; dar eu nu mă pricep de leac Ia aste amestecături. Unul rob,altu slobod, altu rumîn, altu grec, altu neamţ! o grămadă de amestecături; să miră oamenii ce să mai scornească ca să nu se mai înţeleagă bieţii creştini. Oameni suntem toţi, ei nu văz nici o deosibire: toţi avem de la Dumnezeu cap, ochi şi sprîncene. 

COMAN

     Astea sunt taine ale lui Dumnezeu, sau - ştiu şi eu ce să zică, cineva? păcatele oamenilor, fătul meu!
     
VASILE

     Aide, moş Comane, mai ieşi niţel; vino la alde Muşat, aide cu mine să ne veselim azi cu toţii şi să dăm laudă lui Dumnezeu c-avem vreme bună.
COMAN
     Să mergem, dacă mi-ai spus că vine Niţu; e o zi frumoasă pentru mine astăzi, să mai mi-aduc aminte din tinereţe. (Ies.)
     
[469] SCENA III


FlORICA
(vine cîntînd)

     Oltule, Olteţule!
     Seca-ţi-ar pîraiele,
     Se crească dudaiele,
     Să trec cu picioarele!
     
          Oltule, rîu blestemat,
          Ce vii aşa turburat?!
          Ce te repezi ca un zmeu
          Şi-mi opreşti pe Niţu meu?!
          
               Schimbă-ţi, schimbă-ţi apele,
               Slăbeşte-ţi vîrtejele
               Să-ţi văz pietricelele,
               Să treacă fetiţele,
               Să le speli picioarele.
               
          Iacă neica! - Nu e neica!
          Că d-ar fi venit neicuţa,
          L-ar fi cunoscut leicuţa.
          Cine vine nu e neica!
          
               Vîntule, du-te de-i spune
               Că zdădvile-i nu-s bune,
               Că Florica-i duce doru
               Şi i-a-nţelenit ogoru.
               
          Vino, Niţule băiete,
          Ce faci lelea să te-aştepte?
          Busuiocul a negrit,.
          Rozmarinu-a-ngălbenit;
          Lelea plînge, se jeleşte,
          Nimini nu Ie îngrijeşte.
          Vino, Niţule băiete,
          Ce faci lelea să te-aştepte?
          
     Doamne! ce mai de fete se duc la oră, şi flăcăii le aşteaptă, numai Niţu meu nu e acolo. Cît era de frumos!
[470] ce voinic, ca bradu! Şase luni azi de cînd a plecat;
m-o fi uitat, poate. Cîte fete l-or fi văzut cu ochii mei, la cîte le-o fi bătut inima! O, Dumnezeule, sunt pierdută! am pierdut pe Niţu! Dar atunci îmi fac seama singură... Tata nu e acasă! S-o fi dus şi el la oră! De ce nu vine cineva să-mi spuie că e şi Niţu acolo, sau că e pe drum! ... A! cine s-aude ... Bată-le să Ie baţi! fata popii şi a pîrcălabului. Vin să mă ia şi pe mine, parcă îmi arde mie de jocul Ior!


SCENA IV


FLORICA, FATA POPII ŞI FATA PÎRCĂLABALUI


FATA POPII

     Florico! Florico! surată, unde eşti ?

FLORICA

     Tot nebune v-am pomenit! Ce alergaţi aşa?
     
FATA PÎRCĂLABALUI


     Aidi cu noi, ai la oră! E tot satul strîns l-alde nea Muşat; mi-a spus Sorică al meu că s-a întîlnit cu nea Stancu, ce vine de la Bucu...

FLORICA

     A văzut pe Niţu? 
     
FATA PÎRCĂLABALUI

     Da, şi vine şi el; a rămas Ia tîrg, îşi cumpără nişte
Junculeţi! poate că s-o fi întîlnit cu ta'to, la oră, că să face în capu satului, Ia aria lui nea Muşat; aide, Florico, că p-acolo  i-e drumu.

FLORICA

     Ce-o să zică, el cînd m-o vedea la oră?
     
FATA POPII
     Să-i spui că te-ai dus să-l aştepţi acolo.

[471]FLORICA
Eu alerg, dar el m-o crede?

FATA POPII

Cine? el să nu te crează? o, Doamne, d-ar fi toţi bărbaţii ca dînsu, să creazd ce le spune muierea! el e bun; şi te crede şi cînd vrei să-l minţi, dar cînd îi spune cineva adevărul? Aide, nu mai sta.
(Trag pe Florica si ies.)


SCENA V

(Un umbrar; fete, flăcăi se duc şi vin şi se gătesc de joc.)
COMAN şade p-o laviţă; CĂLIN şi STANCU şade lîngă dînsul. Pahare cu vin  lînga dînşii.

COMAN

     Fuseşi la Bucureşti, măre Stancule? Da' adică ce-ai mai umblat şi tu în viaţa ta! Cum ai petrecut p-acolo? ce ai isprăvit cu judecata?

STANCU

     Am cîştigat, Dumnezeu să dea bine lui vodă! M-am dus la Bucureşti, m-am bălăbănit pincoace, pincolo, pe la judecăţi. Mă încurca, măre, mîncătorii: dar mă puseră Ia cale să dau jalbă la vodă. Eu gîndeam că e ca mai nainte, să pui jalba în proţap şi să strigi la fereastra lui vodă. Mi-era frică că m-or goni cioodarii. Da' n-a fost treaba aşa. Am vorbit chiar cu vodă. I-am dat jalba în mînă. M-a băgat în casă. Uite, stă cu tine de vorbă, nea Comane, ştie şi te descoase din fir pînă în aţă; te întreabă de toate păsurile. Dar ştii dumneata cine e vodă? Tot auzeam: Alecu Ghica,
Alecu Ghica. Nea Comane, e coconu Alecu, ispravnicu nostru, coconul Alecu caimacanul. Nu-l cunoşteam - hai? ce zici, o fi douăzeci de ani d-atunci? Şi-a schimbat hainele,    şi-a schimbat portu, dar firea - tot aia. Uită-te, tocmai cum îl ştii cînd era ispravnic. Şade [472] cu rumînii de vorbă, îi întreabă. Într-un cuvînt, mi-a făcut dreptate, Dumnezeu să-i dea bine. Vodă e bun, mă; dar mîncătorii sunt răi. Vezi, d-aia l-a făcut şi Dumnezeu domn.

COMAN

     O, Doamne! ce sunt tainele lui Dumnezeu! se cunoştea el d-atunci că o s-ajungă om mare. Era copiIandru, mi-era drag cînd îmi venea rîndul să slujesc la curte. Ştii că eram ceauş - şi cînd a ieşit din isprănicie, tot imi zicea: “Ai cu mine la Bucuruşti, Comane”. Cap pă mine! nu mă duceam, c-aş fi ajuns bine! Nu mă înduram, biet, de nemestie: aveam viţişoare, aveam agoniseală atunci, şi nu mă lăsa inima să le părăsesc, şi uite, măre Stancule, că pierdui tot de cînd cu răz...

STANCU
     
     Ce-ţi mai aduci aminte de astea? - ştii că vine şi alde Niţu? a făcut părăluţe cu munca, că e păstrator; şi-a cumpărat doi bouleni; de la Bucureşti şi-a cumpărat şi nişte cărţi. El tot popă o să ajungă.

CĂLIN

     Hei, da' ce mai drum bun făcurăm cu dînsu! drum
ca ăsta de mult n-am făcut. Vremea frumoasă, judecata
cîştigată, inima veselă, şi unde conăceam, Niţu numai
s-apuca de citit. Dar uite, carte frumoasă ca Lisăndria aia   n-am mai auzit! buni oameni a fost Alisandrii ăştia! metin că şi pă vodă tot Alisandru îl cheama.

COMAN

     Vezi bine, nu ştii că era praznic la curte la Sfîntu
Alisandru cînd isprăvnicea coconu Alecu? Nici eu nu
ştiam că Alecu va să zică, Alisandru, dar am aflat-o atunci; ştiţi voi că azi e ziua lui? azi e Sfîntu Alisandru. Ce-o mai fi la Bucureşti acu! s-o face duvalma astăseară.

STANCU

     Dacă e Sfîntu Alisandru, ce mai stăm de vorbă? ai să bem şi noi în sănătatea lui; ţine, nea Comane; (închină:) să trăiască măria-sa! s-auzim de bine! şi Dumnezeu să-i dea ani îndelungaţi, că ne-a făcut dreptate. (Ţăranii, carii cîte   unul-unul vin şi se aşează, şi care asculta la vorbă, strigă toţi:) Să trăiască măria-sa! coconu Alecu al nostru!


SCENA VI

NIŢU şi cei de sus

STANCU
(care se sculase la închinat)

     Iaca vine şi Niţu! vino mai tare, băiete!

NIŢU
(îşi lasă, jos calabalîcul)

     EI slavă, Domnului că mă mai văzui o dată la noi! Aici e moş Coman?

STANCU

     Uite-I, te aşteaptă aici; i-am spus că vii. (Se îmbrăţoşază.)

COMAN

     Bine ai venit sănătos, fătul meu! unde e Florica să te vază?! cum ai slăbit!
     
NIŢU

     Necazurile, drumu, măre tată; acasă e Florica?
     
COMAN

     Nu ştiu de n-o fi luat-o şi pe ea fetele la oră; dar ce ai în sîn? Ce mai ştii, ce mai aduci după Ia Bucureşti?

NIŢU

     Aici am ţopi şi cordele pentru Florica, şi dincoaci o carte; mai am şi altele în dăsagă. Optsprezece lei am dat numai pă cărţi. Unde e moş popa, să-i arăt una: Istoria ţării, istoria lui Aron? E! voi nu ştiţi [474] ce au fost rumînii! aci să vedeţi cum se bătea ei, uite spune cîte una-una: ce au făcut rumănii, cine au fost moşii noştri. Vorbeşte de podu Iu Traian, - ştiţi stîlpii ăia ce se văd în Dunăre, de Turnu Severinulul de Caracal, de toate. Lasă c-o să le arăt moş popii. Dar să vă spui una ce am auzit Ia Bucureşti. Hei, acolo e altă lume acum - am auzit c-o să se facă şcoli pin toate satele. Eu atunci mă fac dascăl.

FLORICA
(alergînd)

     Niţule, Niţule! unde e Niţu?

COMAN

     Aici e, fata mea, vino! îmbrăţişaţi-vă, copii! Ce zi fericită pentru mine astăzi şi pentru ţară! Fiţi fericiţi! (Se întoarce către ţărani.) Copii, să trăiască măria-sa!
     
TOŢI
 
     Să trăiască măria-sa!

COMAN

     Aideţi să ne bucurăm! Aide Ia joc! Jucaţi, flăcăi!
(Începe baletul).







































[475]PROCES GENERAL ÎNTRE DOUA HORDII ŞI NAŢIE
SAU
SPOIŢII CU ROŞU ŞI SPOŢII CU ALB

MISTER în două acte
     
     
P e r s o a n e l e:



ADEVĂRUL, judele suprem sau prezidente
CODICELE LUI IPSILANTE, primul jude
CODICELE LUI CARAGEA, al doilea jude
REGULAMENTUL, al treilea jude
DATINELE ROMANE, asesori
GENIUL ISTORIEI, grefier sau registrator
UN PROCUROR
BOIERUL MIRCIEA, reprezentantul proprietarilor
MOŞ SOARE, reprezentantul sătenilor
MUSIU RAPACE, spoit cu roşu, ciocoi nou şi pretins avocat al săterlilor
MUSIU BIMBIRICA, cumătru al lui musiu Rapace
ARHON ARPAGON, spoit cu alb şi pretins avocet al proprietarilor
JUPUIESCUL, cumătru al lui arhou Arpagon
UN POET URLĂTOR
UN POET ZIS UMANITAR
HOR de proprietari romîni şi de săteni
HOR de ciocoi noi sau turburători de meserie
GENIURI BUNE ŞI DUHURI SPURCATE

(Judicata se face înaintea Romîniei întrege.)



[476]ACTUL I

SCENA I

( Toate persoanele asistă la judecată)

PROCURORUL
     Părţile în contestaţie sunt de faţă. Lumea este atentivă Ia judicată.

ADEVARUL

     Procesul se poate începe. Să-şi arate fiecare  calitaţile
şi titlurile sale.
( Către moş Soare )
     - Cum te cheamă?
     - Soare.
     - De ce religie eşti?
     - Sunt şi eu un creştin.
     - Unde te-ai născut?
     - În Ţara Romînească.
     - În care judeţ şi în care sat?
     - În judeţul Romanaţi, în satul Dreptăreni.
     - Ce meserie ai?
     - Am fost şi eu un muncitor plugar pe  cînd mîncam
şi noi o pîine cu boierii, şi boierii o pîine cu noi... Acum nu mai e de arănit.
      ( În loc de specol sau oglindă, Adevărul, printr-un instrument fotografic, trage chipul lui moş Soare şi îl arată. Înaintea spectatorilor drept process verbal. Toţi văd tipul primitiv de sătean roman colectiv, în care se văd fizionomie, costum şi pozitură, ce se văd încă în toţi bătrînii satelor de la Prut pînă la Cerneţi şi de Ia Tisa pînă la Marea Neagră. Moş Soare e o persoană apocaliptică.)

ADEVĂRUL
(continue)
     - Dar pe domnia-ta cum te cheamă?
     - Mircea.
     - De ce religie eşti?
     - De religia creştină ortodoxă.
     [477] - Unde eşti născut?
     - În Romînia.
     - În care cetate sau burg?
     - În Rîmnic.
     - Unde locuieşti? 
     - În cetatea lui Negru-vodă, în cîmpulung.
     - Ce meserie ai?
     - Sunt propietar de moşie, daca proprietatea va mai fi respectată. Mă hrăneam din moşia mea cu bieţii creştini, şi se hrănea şi ei cu mine.
     (Adevărul, în loc de proces-verbal, arată, la lume,
chipul lui Mircea. Persoană asenlenea colectivă,
apocatiptică, în care se vede tot boierismul de la
Radu-Negru şi Mircea pînă, la ultimii boieri ce
se stinseră, în. zilele noastre. )

ADEVĂRUL
(continue)

     - Dar pe domnia-ta cum te cheamă?
     - Musiu Rapace.
     - Pentru ce te zici musiu?
     - Pentru că nu sunt tompatera; sunt om al progresului, om al viitorului. 
 	- De ce religie eşti?
     - Religia este un căluş de gură, nişte bende de mîini şi cătuşe de picioare pentru prostime, pentru oamenii ce merită de a fi sclavi. Eu sunt om liber.
     - N-ai nici o religie?
     - Nici nu voi să, am.
     - N-ai nici Dumnezeu?
     - Dumnezeu este o ficciune (citeşte ficţie).
     - N-ai nici o credinţă?
     - Nu voi să cred nimic, astăzi e timpul realităţii, pozitivismului.
     - N-ai nici o doctrină politică?
     - Sunt roşşşu, sunt liberal, sunt progresist.
     - Unde te-ai născut?
     - Pe pămînt.
     - În care ţară?
     - În Romània
     - În care provinţie a Romîniei?
     - Nu în Romînia, ci în Romània; eu nu sunt provinţial: tatăl meu a fost cetăţean al capitalei. 
     - Ce a fost tatăl dumitale?
     - Roman adevărat din roman adevărat.
     - Roman din Roma sau romîn?
     - Roman din Roma cea nouă, constantinopolean, venit din Italia; donc sunt roman adevărat din roman adevărat.
     - Unde locuieşti acum?
     - În Bucureşti.
     - Ce meserie ai?
     - Sunt autor, sunt poet, sunt publicist; pentru patrie aspir la minister, ca să îndreptez lumea, şi m-am decis a mă face şi martir.
     
PROCURORUL

Pînă să te faci însă martir, cu ce trăieşti pînă atunci?

MUSIU RAPACE

     Opinia publică mă recompensă; listele de colecte  se fac la fiecare trei luni. Mulţumită fraţilor ce tiu a convinge pe neguţători că le voiesc binele.  Sunt avocatul fraţilor mei, avocatul comeciului şi al opincei. ( Se pleacă la Moş Soare, îl îmbrăţişează, ia mîneca hainei acestuia, o sărută şi se şterge cu ea la ochi)
Pentru aceasta am suferit eu exiliul! pentru dînsa am ohtat şi am suspinat şi am gemut atîţia ani! Haina albă a săteanului este mai onorabilă, mai venerabilă, mai augustă decît oricare purpură. Proprietrii toţi cată să cază, în genunchi înaintea proletarilor, că almintrelea... vai de el !... (Moş Soare, scăpînd din măinile lui musiu Rapace, se trage înapoi, se uită cu o atenţie cam uimită şi, după ce îl măsoară bine, ca prin instinct îşi scutură mîneca.)

ADEVĂRUL

     Am priceput, musiu Rapace. Astîmpără-ţi focul declamaţiunii şi nu ieşi din interogatoriu.
[479](Adevărul arată, în loc de proces-verbal, chipul
lui musiu Rapace. Spectatorii fac un moment de
spaimă, şi se trag înapoi. Persoana este iar colectivă,
apocaliptică. Ochi de broscoi, părul vîloi, coarne
satanice, numele i se schimbă, ca în caleidoscop:
nume infernali, cari de cari apar şi dispar ca în
fantasmagorie. )

ADEVĂRUL
(continue)

     - Dar pe domnia-ta cum te cheamă?
     - Arhon Arpagon.
     - Pentru ce te zici arhon?
     - Pentru că am fost şi sunt boier, şi boier de protipentada; şi pentru că sunt proprietar mare.
     - De ce religie eşti?
     - De religia creştinească pravoslavnică a maicei
noastre de obşte biserici a Răsăritului.
     - Unde te-ai născut?
     - În Vlahia.
     
PROCURORUL

     Tot omul pe limba sa se cunoaşte; dumneata vrei
să ne spui că te-ai născut în Vlahia, şi noi aci vorbim romîneşte; vorbeşte să te priceapă oamenii.

ARHON ARPAGON

     Răposatul afentache şi băbăcuţa al meu aşa m-a
învăţat să numesc a doua a dumnealui patrie.

ADEVĂRUL

     Tată-l dumitale n-a fost d-aci?
     
ARHON ARPAGON

     Babaca a fost ţărigrădean.
     
ADEVĂRUL

     Şi dumneata te-ai pămîntenit? Dumneata eşti romîn?
     
ARHON ARPAGON

     Ba m-o feri Dumnezeu! Rumîni sunt numai proştii, mojicii de Ia ţară.
     
[480]ADEVĂRUL

     Daca nu eşti romîn, ce eşti dar?

ARHON ARPAGON

     Sunt boier.
     
ADEVĂRUL

     Bine, boier, dar de ce naţie eşti?
     
ARHON ARPAGON

     Sunt evghenis.
     
ADEVĂRUL

     Bine, evghenis, dar de ce naţie?
     
ARHON ARPAGON

     Sunt nobil.
     
ADEVĂRUL

     Bine, nobil, dar de ce naţie? Să zicem că eşti romîn.
     
ARHON ARPAGON

     Nu, protestarisesc.
     
ADEVĂRUL

     Ce meserie ai dar ?
     
ARHON ARPAGON

     Cum se poate un boier să aibă vreo meserie, cum se poate un boier să fie meseriaş? Meseria mea a fost chiverniseala; cum suntem şi noi catatrexiţi ca toţi nobilii din lume, şi meseriaş nu voi să fiu, pentru că sunt una cu prinţii, cu grafii, cu toţi evgheniştii.
( Adevărul arată, drept proces-verbal chipul lui Arpagon,
al boierului una cu prinţii, cu, grafii şi cu toţi evghenişii: ca persoană colectivă şi apocaliptică, rezumă în sine tot ciocoismul vechi de la prinţul ciocoi şi fanariot pînă Ia cel din urmă din ciocoii vechi.)

[481]ADEVĂRUL
(începînd judicata)
 
     Care din domnia-voastră sunt părţile acuzătoare?
cine trage la judicată? domnia-ta, doamne Mirceo?

MIRCEA

     Ba nu, doamne Adevăr. Eu şi partea de proprietari
pe cari îi reprezent trăiam în pace cu creştinii de pe moşiele noastre. Noi nu tragem pe Nimeni la judicată; alţii, dumnealor, ne trag; şi cată să venim, pentru că judecata este a lui Dumnezeu.

ADEVĂRUL

     Aveţi vreun procurator, vreun avocat?
     
BOIERUL MIRCEA

     Ce să mai îmblăm cu avocaţii? noi n-avem să încurcăm
pe nimeni, noi nu tragem pe nimeni la judicată.

ARHON ARPAGON

Eu sunt avocatul dumneavoastră; eu am venit să apăr proprietatea.

BOIERUL MIRCEA

     Bine, dar cine ne atacă proprietatea? cari sunt aceia ce voiesc să ne ia moşiile? [...] Nemţii, ca în Galiţia? cari ne trag în judicată, dumnealor sătenii?
     
MOŞ  SOARE

     Ba noi nu, săracii de noi! Noi am fost şi suntem mulţumiţi cu boierii noştri. Numai, fiindcă suntem la loc de judicată, mă rog de iertare, ciocoii şi arendaşii ne cam pişcă.
     
ADEVĂRUL

     Aveţi vreun avocat ?
     
MOŞ  SOARE

     Unde ne dă nouă mîna să plătim la avocaţi? Cu voia dumneavoastră, n-avem nici un avocat.

[482]MUSIU RAPACE

     N-auzişi că eu, musiu Rapace, sunt avocatul dumnevoastră? eu am venit să apăr opinca, şi eu cu fulgerile dreptăţii în mînă acuz pe toţi proprietarii.Proprietatea este un furtişag. Se ştiţi, fraţilor, că proprietatea este un furtişag: aşa a zis-o musiu Prudon.
     
MOŞ  SOARE

     Dumnezeu să ne ferească de furtişag şi să te lumineze spre bine, jupîn Cîrpace!
( Un rîs general se prorumpe )

MOŞ  SOARE

     Mă rog de iertăciune, domnilor şi boierilor, poate c-am greşit; că deh, noi creştinii nu ştim să vorbim după reformă. Daca dumnealui nu se zice nici domn, nici boier, nici cocon, cată să-i zic încai jupîn, căci numai aşa Cîrpace nu-i pot zice; avem şi noi, sătenii, omenia noastră. Ş-apoi dumnealui nu e aşa de bătrîn ca mine să-i zic: Moş Cîrpace. (Spectatorii rîd neîncetat.) Rîdeţi, rîdeţi, feţii mei, ca să     v-ajungă gluma, să îmbătrîniţi şi dumneavoastră ca mine! să dea Dumnezeu să trăiţi zile multe, că mă făcurăţi şi pe să rîz de prostia mea!  Nu vă uita-ţi la vorbele mele.
     
ADEVĂRUL

     Vorbele nu fac nimic, faptele şi inima se caută înaintea adevărului. Dumneata cum vorbeşti, ai făcut pe toţi să te priceapă mai bine.
     
MOŞ  SOARE
     
     Mă rog de iertare însă, eu n-am priceput bine. Dumnealui a zis că e avocatul nostru... Apoi... Iege, fără Dumnezeu!... şi spoit şi cu roşu :
     
MUSIU BIMBIRICĂ

     Cine este acela care poate să puie în dubiu onorabilitatea lui musiu Rapace? Daca aş zice că dumnealui este o notabilitate publică în Rlomănia, aş zice prea puţin: dumnealui este o celebritate europeană.
[483]MOŞ  SOARE

     Zău, jupîne, n-am priceput nici o vorbă; şi n-ar fi
cu dreptul ca să-l puie numaidecît nejudicat pe dube.

MUSIU BIMBIRICĂ

     Nu, moşule; eu am vrlut să zic că nimeni nu se poate îndoi de cinstea şi omenia dumnealui...

MOŞ  SOARE

     Ba, cu iertăciune, noi unii ne cam îndoim; pentru că am păţit multe.
     
MUSIU BIMBIRICĂ
     
     Am vrlut să mai zic că dumnealui e cunoscut în toată Eurlopa, la toţi împărlaţii şi în toată Ţara Romînească.
     
MOŞ  SOARE

     O fi cunoscut pe la impăraţi; dar noi nici c-am mai auzit de numele dumnealui.
     
MUSIU BIMBIRICĂ

     Cum se poate! nu-l cunoaşteţi cînd  îl cunoaşte tot tîrlgul? şi toţi neguţătorlii au dat şi tot dau la bani ca să-i aperle. Cată să daţi şi dumneavoastrlă, sătenii, măcar cîte un sfanţ de om; cată să veniţi cu sfanţul a-l pune la altarlul patrţiei.
     
MOŞ  SOARE

     N-avem, domnule, de unde mai da; ş-apoi noi pînă acum n-am mai auzit de alt altar decît d-al bisericei. Să ne lăsaţi cu legea noastră; noi nu vrem să ne schimbăm legea.

MUSIU BIMBIRICĂ

     Nu e vorlba de lege; de asta vom vorlbi altădată... acum am vrut să zic de ajutorlul ce se cuvine să faceţi avocatului, apărătorului opincei.
     
MUSIU RAPACE

     Da, moşicule, eu sunt apărătorul opincei, şi în numele
tutulor sătenilor am venit a pleda sacra lor cauză.

HOR DE SATENI

     Ce-o mai fi şi sacra aia de cauză? ce-o mai da pe bieţii creştini?...Aştia înjură pe nemţeşte! cam seamană a sacramente şi sacresti.
     
ADEVĂRUL

     Să se facă tăcere! Să terminăm cu întrebarea părţilor acuzatoare. Iar dumneata ce mandat ai? (către Arpagon).
     
ARHON ARPAGON

	Eu în numele tuturlor proprietrilor am venit să deafendesc aceasta mare ipotesis a proprietăţii.

BOIERUL MIRCEA

	Să ne iertaţi, boierilor, noi proprietarii de la ţară nu ne-am învăţat încă a ne da părul pe mîna ţarigrădenilor, nici a ne lua după sfatul cochinţilor. Noi nu putem să ne încrediţăm stările ca să le apăraţi dumneavoastră. Am auzit că vreţi să goniţi pe bieţii creştini de pe moşii şi s-aduceţi sate de nemţi.
 
ARHON ARPAGON

     Daca dumneavoastră nu vă cunoaşteţi interesul, îl cunoaştem noi; şi daca nu voiţi să vă apăraţi, noi cată să ne apărăm; căci am intrat în datorii; chiverniseală nu mai avem şi cată să ne vindem moşiele la cei ce ne dau mai mult şi să le scăpăm de la d-alde dumnealor (arată, pe musiu Rapace). Noi cată să ne pledăm cauza.
     
ADEVĂRUL

     Luaţi însă aminte că şi unii, şi alţii aţi frămîntat ţara şi că aveţi a pleda înaintea Adevărului şi a legilor. (Către musiu Rapace) Vorbeşte dumneata mai nainte, pentru că eşti primul acuzator. Arată-ţi titlurile. Ai vreun mandat de undeva? Sătenii datu-ţi-au vreo împuternicire?
     
MUSIU RAPACE

     Mandatul meu este de Ia Dumnezeu mai nainte d-a veni pe lume spre a fi defensorul celor împilaţi.
     
[485]ADEVĂRUL

     Adineaorea însă ai zis că Dumnezeu este o ficţie.
Haracterul dumitale s-a imprimat deja pe tablele timpului, ce au devenit proprietatea adevărului. Minutele trecute nu se mai pot înturna. Lumea te cunoaşte deja. Istoria te va descrie. Numele lui Dumnezeu nu-l mai aduce înainte.

MUSIU RAPACE
     Înaintea Adevărului însă,  cînd Adevărul prezidă, nu poate cineva susţine cauza celui împilat şi asuprit, şi însuşi daca acesta nu-i dă sau nu poate a-i da vreo împuternicire?
     
ADEVĂRUL
     
     Fiecine poate vorbi înaintea Adevărului, şi însuşi minciunea. Nimului nu i se refuză vorba, căci din vorbă se cunoaşte adesea adevărul. Nimeni nu se condamnă nejudicat. Vorbeşte, ca să putem judica.
     
MUSIU RAPACE

     Astăzi este libertate şi egalitate. În numele, dar, al libertăţii şi al egalitălii, şi al Converuciunei care cere şi obligă pe toţi prin apte solanele spre a îmbunătăţi soartea săteanului, viu a arăta şi a demonstra şi a învedera că săteanul este om liber şi cetăţean liber; şi ca om liber are drept a posede şi el în patria lui atîta pămînt cît posed toţi trîntorii. Cu dreptul este, o, prea auguste TribunaI, ca oamenii trecutului, nişte reacţionari şi tombateri şi conservatori, să aibă cu miele şi cu zecile de mii de pogoane, şi noi, cari suntem de partitul năciunal (după cum numele şi aptele noastre o învederează), noi toţi fiii libertăţii, oamenii viitorului, să nu avem dimpreună cu opinca nici un colţ de pămînt?... O! Dumne...

ADEVĂRUL

     Stăi! iar cutezi a profana numele Celui prea înalt? spune cîte ai înaintea judicăţii, şi de cele sînte nu te atinge.

[486]MUSIU RAPACE

     Cum se poate suferi această injustiţie a lor asupra maleroşilor proletari? însuşi Hristos, fiul Mariei, s-a născut ca cel după urmă proletar în iesle....
     
ADEVĂRUL

     Christ, mîntuitorul lumii, este Dumnezeul celor credincioşi. Dumneata ai zis că nu vrei sa aibi nici o credinţă. Ado alte argumente: urmează-ţi pledoaria după haracterul ce ai.
     
MUSIU RAPACE

     Voi să zic că săteanul romîn e proletar, că n-are unde să-şi plece capul, că bordeiul lui seamănă a moşoroi, a vizunie, a cocină. Aceasta a demonstrat-o marele bărbat care a scris nemuritoarea operă Question economique. Romănul e desculţ, gol,cu părul vîlvoi,astfel iese din gaura sa; străinii se întreabă daca acea iazmă, acea fantomă, este un om. Astfel iese din gaura sa şi tremură de frig, ţipă de foame, n-are drept eleptiv nici direpte, nici indirepte. Eu demonstrăluiesc prin apte şi vă vorbesc pe onorul meu.  Uite-se fiecine la săteanul romîn, şi să puie mîinile la ochi.
     Şi urlă laşitatea. Ruşine, vai! voi eu
     Să-mi pîngăresc în spurcuri barbà şi părul meu...
     
     Pentru ce însă mes accents prophétiques să strige ca în pustie? Să aducem de faţă înaintea judecăţii articole de legi (stă, şi pune ochii în sus şi încrucişează mîinile, ca şi cum ar voi să-şi aduca aminte ceva; apoi, puind mîna la frunte, începe:) Articolul 260 de mii patru sute şi atîtea din Condica... ştiţi dumneavoastră a Engliterei, Ia paragraful împărţirii pănîntului. Articolul 583 de mii şi atîtea din Cundica egaliteră a Franţei. Legea agrarie din timpii strămoşului nostru Romiulius cel vestit în războaie.
     
PROCURORUL

     Nu face anahronismi, domnule, şi n-aduce înaintea codici şi articole ce n-au existat.

[487] MUSIU RAPACE
(făcîndu-se că n-aude, continuie)

     Cele hotărîte şi decise şi consacrate şi sancţionate
în condica sivilă în nemuritorul Brumar, după santansa
septambrisorilor. Şi atîtea şi atîtea articole şi legi întregi,
proclamate de dreptul gintelor, după dreptul natural şi pozitiv (pentru că eu vorbesc lucruri pozitive); toate condicele umane şi divine cer ca cel puţin să, se dea cîte 25 de pogoane fiecăruia sătean din cele 50 ce le-am prometarisit... sunt acum cîţiva ani,  cînd s-a inogurat această epohă de libertate, de egalitate şide fericire generală. O cer aceasta cu legile în mînă,c-apoi un potop, un deluviu, un cataclism uriaş, ciclopean, titanian va înghiţi lumea în laşetatea, în orgiele fiilor celor vitrigi ai pămîntului...
            ( Musiu Rapace se face că îi vine rău de multul
            sintiment; cumătru-său, musiu Bimbirică, îi
            ofere un pahar cu apă cu zahăr ,şi îi zice: )
            
Brlavo, brlavissimo!
Fino, finissimo!

(Musiu Rapace continuă:)

     Unde este - te conjur, o, prea auguste Adevăr - egatitatea  cînd unul se îmbuibă şi altul-n-are ce mînca? cînd unul are zeci de mii de pogoane şi altul nici unul?
Cer dar, iar o mai repeţ, după toată justiţia şi după toate articolele şi punturile ce am sitarisit, ca cu o oră mai nainte să se împarţă moşiele. De ce să nu risipim discreditul şi neodihna în care se afld ţara în aşteptarea neregulării acestei cestiuni? de ce să nu ne arătăm franci şi loaiaţi înaintea năciunei? Mi se va răspunde că nu este timpul. Eu răspunz iară că totdauna este timpul de a înceta un rău cu o oră mai nainte. De ce să nu ne folosim de ocazia articolului 46 al...

ADEVĂRUL

     Ai zis că eşti roşu. Articolul 46 nu poate fi un argument
la pretenţiunile roşiilor de a împărţi proprietăţile. Ce este     d-amestic între monarhi şi cei roşii?

MUSIU RAPACE

     Ca Adevăr cată să ştii toate...
     (Adevărul se acopere cu un văl şi musiu Rapace,
     văzînd tăcerea Adevărului, ia un aer cu totul
     teatral şi impertinent si, cu pumutul avîntat ca şi
     cum ar răpezi fulgerile elocuinţei, se întoarce către
     arhon Arpagon şi către boierul Mircea. )
     
Vă jur înaintea augustului Tribunal, înaintea Romîniei întrege, şi chem de marturi la marele şi solanelul meu jurămînt pe toţi strămoşii noştri, de la Romiulius pînă la Trajan şi de la Trajan pînă la Radu-Negru, şi de la       Radu-Negru şi Mircea şi pînăla Ştefan cel Mare şi Mihai Bravul; umbrele lor stau de faţă şi caută la strănepolii lor...

PROCURORUL

     Ce amestici răposaţii în asemenea interese particolare?
     
MUSIU RAPACE
(Continue , făcîndu-se că, n-aude)

     Faptele voastre sunt inumane, nelegiuite, blestemate,
afurisite, apte criminale... Dreptatea eternelă ţine paloşul asupra capului vostru condamnat deja de fraţii noştri... Voi sunteţi oamenii trecutului, nişte reacţionari, nişte boieri, nişte bogaţi; şi s-au dus timpul bogaţilor, s-au dus timpii boierilor, o, pui de aristocraţi ce sunteţi voi, scenele Galiţiei vă aşteaptă. Şioi, şioi şi iar şioi şi scîrrrrşşşşnirea dinţilor vă aşteaptă la pragul porţilor voastre,o, corbilor,o, cucuvai şi bufniţe ai omenirii, o, joimăriţe şi stafii şi strigoi şi vîrcolaci! 
O eră nouă, palengenezică şi epopeică, va face a răsări o auroră roşie, o auroră a noastră a roşşşiilor, ce are să zîmbească lumii cu dinţi de mărgăritar şi buze de trandafir... (Popolul rîde.) Da, aşa, nu rîdeţi nici voi cei proşti, nici cei condamnaţi, morminte spoite pe dinafară ce sunteţi voi! ora voastră a sunat: şioi şi iar şioi va curge de sînge şi se va rostogoli, şi va trosni, şi va plesni, şi va pocni, şi va spumega, 
va tuna, şi va fulgera, şi va trăsni, din cap în cap,din [489] gît  în gît, din burtă-n burtă... Iadul, infernul, tartarul, -  nu cel scornit de călugări, ci cel real, cel material , cel preparat de fraţii noştri, - tartarul acela stă deja cu gura căscată: focuri de păcură, de răşină şi de smoală, focuri de silitră şi de pucioasă, plumb topit vă aşteaptă. Moşiele şi toate averile cată a se împarţă: am prometat-o a ceasta încă de la 1848, de pe Cîmpul Libertăţii... (Îngenuche cu compocţie.)
Libertate! o, maică libertate! ascultă pe fiul tău, pe fiul  muzelor ş-al lui Apollon, pe... martirul . (Se întoarce către moş Soare şi către popol.) Da, fraţilor, n-aveţi puşti - aveţi topoare şi coase, n-aveţi coase şi topoare - aveţi ciomege; n-aveţi ciomege, - aveţi braţe şi pumni. Eu un copil am: îl iau de picioare şi cu dînsul, învîrtîndu-l în aer, merg înaintea voastră, cu dînsul voi da şi-l voi ucide şi-i voi zdrobi capul de capul filisteilor de aristocraţi.

MOŞ  SOARE şi toţi sătenii

     Ba să ne ferească Dumnezeu să mai vedem şi astfel de zile! Lăsaţi-ne în pace, domnilor; jupînilor, de asta ne-aţi chemat aci? de asta ne-aţi tras la judicată? Vorbe de oameni  zdraveni sunt astea? Hei, săracul, bietul copil! Aştia parc-ar fi netoţi, parcă n-ar fi creştini! Aideţi încolo, doamne Mirceo!  aideti încolo, creştinilor!
     
(Popolul începe a se retrage strigînd: Aideţi încolo!) .

MUSIU RAPACE ŞI ARHON ARPAGON (deodată)

     Protestăm! cată să stea popolul, să stea la judicată.
Să le dea bice să stea!

ARHON ARPAGON

     Aştia sunt mojici, sunt romîni! şi Mircea ala e un ciocoi de la ţară.
     
MUSIU RAPACE

     Sunt nişte proletari fără simţire, fără judicată,n-au suc de viaţă în ei, şi ciocoiul ala e un tombatera.

[490](Către cumătru-său) Nu-i lăsa, dă de ştire fraţilor propagandişti să agite masele, fraţilor poeţi să cînte. Poeţii de şcoala noastră fac astăzi la minuni.
ă
ADEVĂRUL
(se descopere)

    Lumea să tacă şi să asculte încă judicata nu s-a terminat. Din vorbele şi faptele fiecăruia se cunoşte dreptatea.

MUSIU RAPACE
(către cumătru-său )

Nu ţi-a plăcut al meu improvisasion? Butadele mele au fost sublime! şi-au dat efectul. Cînd e şic la vorbă, e totul.

CUMĂTRUL

                    Şi tu eşti marle,
                    Şi eu sunt tarle.
                    Brlavo şi ţie!
                    Brlavo şi mie!

MUSIU RAPACE

    Mai avem, o, auguste Adevăr; pledoaria noastră cată a se termina prin nişte imnuri ce au a închide porţele lumei trecute şi a deschide ale celei viitoare. Să cînte poeţii, să cînte barzii Romîniei, să vaticine profeţii.
    
POETUL URLĂTOR

      Ruşine şi vai vouă, o, oameni cumpăraţi
      Ce-n oricare mocirlă ca bivoli vă-ntinaţi!
      Adoratori nemernici de orice stăpînire,
      Poţoţonate  blezne d-ocară, linguşire.
      Dar ştreangul vă aşteaptă, mişei! v-oi face eu!
      V-oi înfiera în frunte cu-aprinsul... versul meu,
      Închinători de idoli şi Iuzi Iscarioţi
      Şi precupeţi de sînge ai sfinţilor patrioţi.
      Nu vom vedea odată, o, popol suveran,
      Gemînd sub a ta gheară tot neamul de tiran?
      Uitaţi-vă că nu e o mînă nentinată
      [491] În tîrgurile publici, în lumea desfrînată.
      Şi urlă laşetatea, ruşine, vai! voi eu
      Să-mi pîngăresc in spurcuri barbà şi părul meu.
    Cu statornic călcînd pas
Eu pe nimeni nu mai las.

POETUL ZIS UMANITAR
    
    Se ştie, fapta noastră e faptă simbolìcă,
    E faptă sosială şi palengenezică;
    E lucru,-o dată lucru! trainic, esensial,
    Talazul ce ne-ardică e providanţial.
    Fraţi, fraţi, întemeia-vom imansul panteism
    Succesor mărit foarte al veclui catolciism 
    Ca în viitorime soţ , sòţialitatea
    În nod ţeapăn de dragosti cercuind, umanitatea
    Să veciniceze în veci o eră-epopeìcă,
    A lumei ce-o să fie orbită sentetìca,
    Ca aptele Frăţiei de uriaşi aptori
    Să fie naciunale în vecii viitori.
    Şîoi să curgă sînge ca apa din lordan:
    În sînge să s'boteze ast genere uman,
    Şi năciunalitatea
    Să facă-umanitatea
     Şi notele să facă armonia mistìcă,
     Ş-eleptiva-elepciune şi palengenezică.
     Jos orice somitate de nobili şi avuţi!
     Jos orice somitate de geniu, de virtuţi!
     Moravuri jos cu totul, ştiinţe şi talent,
     Jos toată somitatea de spirit eminent!
     Trăiască libertatea!
     Trăiască – egalitatea!
( Horul spoiţilor cu roşu)
     Trăiască libertatea!
     Trăiască – egalitatea!
   Jos toată somitatea de spirit eminent,
   Moravuri jos cu totul, ştiinle şi talent!
   Jos orice somitate de geniu, de virtuţi!
   Egali să fim cu toţii, o, popole de Bruţi!

(Pe cîndl poeţii declamtă, horul ştrengărimii cîntăt şi danţa. Judani ce vînd gazete apar,  şi ţoti dănţuitorii îşi iau  în chiote cîte una  şi o vîntulă în aer ca un stindard: unii îşi fac apoi căciuli ţuţuieţe dintr-însele, alţii le pun pe piept ca nişte table,
alţii le acaţă cu ace la spatele altora; unii le găuresc şi fac masce dintr-însele, alţii fac plescăitoare.Gazetele acestea sunt ţînţari, spiriduşi, nichiperci, arţage, codiţe d-ale dracului. Pe Romînul subliniat îl pun în proţap ca, un baiarac. Iar repetă cu toţii: )

Jos orice somitate!
Trăiască libertatea!
Trăiască-egaliatea!

(Urlete aeriene şi un cîntec diabolic se aude, ce răspunde la vorba  egalitate.)

HOR DE DRACI
(ca în preziua diluviului)
                     
                  Ha! ha! ha! ha! ha!
                  Ce mai 'galità
                  'Galità de draci,
                  Fraţi de vîrcolaci
                  Şioi şi şioi,
                  De morţi moşoroi...
                  Ha! ha! ha! ha! ha!
                  Moartea-apoi va sta:
                  Puţin va-nceta...
                  Pe dărîmături,
                  Peste surpături
                  Alţi ciocoi mai noi,
                  Mai vrednici de noi,
                  Sub leşi d-ale noi
                  Se vor mai prăsi,
                  Se vor înmulţi
                  O dată ciocoi!
                  Draci împeliţaţi
                  Toţi ca nite fraţi!
                  O, ce mai ciocoi!
                  O dată ciocoi!
                  [493]Aste pripăşiri
                  Vor naşte pieiri,
                  Păcate mai noi,
                  Noi nelegiuiri.
                  Să ne bucurăm!
                  Să ne lăudăm!
                  Cnutul va domni,
                  Pe toţi va robi
                  Şi-i va nivila
                  La egalità...
                  Ha! ha! ha! ha! ha!
                  Ce mai 'galità!
                  Crrrîîî, poc, pleac,
                  'Galità de fleac!
                  Crrrîîî, plici, trrrooo!
                  'Galità!... – coco!
                  
MOŞ SOARE şi mai mulţi săteni

    Parcă trec ielele pe sus! cine ştie pe cine vor mai schilăvi! Ucigă-le crucea, drace! ce ne mai mirăm? uitaţi-vă cum au pocit şi au schimonosit pe aştia (arată la roşiii cu gazetele în cap). Aştia nu-i auzirăţi? că parcă cîntă moşului de brăzaie; uite-i cum îmblă şi cum calcă şi cum se scălîmbă, de ce vor fi spoiţi
cu boziu pe obraz ca să fie roşii?

ADEVĂRUL
(către spoiţii cu roşu)

    De ajuns! de ajuns, o, preoţi ai lui Baal şi Astaroth! Saturnalele voastre sunt oribili, licenţa e prea mare! şi ce avea cineva să se aştepte de la oameni ce singuri îşi dau nume infernali, ce singuri se decoară cu coarnele diavoluiui, de la oameni înaintea cărora viciul şi crima trec de cualităţi şi merite, iar talentul şi virtutea sunt proscrise? De ajuns, o, svînturată ginte! De ajuns! mai vîrtos voi, duhuri rătăcite şi sperjure! Înapoi, Satanà, cu toţi îngerii tăi! (Duhurile infernali dispar,
ţipetele stridenţi şi discorde se pierd în depărtare. Începe
a se auzi o armonie angelică. O lumină, se revarsă peste
toate masele).

HORUL ANGELILOR

   Sunt! sunt! sunt este Domnul al puterii!
   De trei ori sunt e Domnul provederii!
   Între cei de sus lui Iehova glorie!
   Pace-ntre romîni, celor buni victorie!
   Cu noi fii, Doamne, Domnul al puterilor,
   Pîinea dă la toţi, Doamne al averilor!
   
                  Celor mari clemenţă,
                  Celor mici blîndeţe.
                  L-avuţi haritate,
                  La sărac virtute,
                  Văduvei credinţă,
                  Verginii candoare,
                  Patria drept mamă
                  Micului orfan;
                  Repaos şi pace,
                  Lină conştiinţă
                  Dă celui bătrîn;
                  Iar pentru juneţe,
                  A ta preştiinţă
                  Reverse ştiinţe,
                  Arte creatoare,
                  Cherubi cu ochi mulţi,
                  Focuri de viaţă,
                  Spre-a întări mintea,
                  A-ntări şi corpul,
                  Inima-ncălzind.
                  Cursieri de fulger,
                  Căi răpezi, tunînde
                  Unească în pace
                  Răsărit cu-apusuri;
                  Nordului lumină
                  Facă să răsaie:
                  Focul harităţii,
                  Focul libertăţii
                  Să topească gheaţa,
                  Gheaţa tiraniei.
                  Punturile crucii,
                  Punturi cardinale,
                  [495] Aibă d-al lor centru
                  Centru de unire,
                  Inima lui Christ!
   
   Sunt! sunt! sunt este Domnul al puterii!
   De trei ori sunt e Domnul provederii!
   Între cei de sus lui Iehova glorie!
   Pace-ntre romîni, celor buni victorie!
   
 (După, o extaze a tutulor, Adevărul întinde mîna şi, după, un semn, se trage o cortină şi acopere tribunalul întreg. Cei din afară, după extaze încep a se uita unul la altul şi Ia lumina cea mare; mulţi din cei spoiţi cu roşu văd tot hidosul falselor principe ale capilor lor, şi mai vîrtos toate interesele meschine se văd pe faţă. Musiu Rapace si consorţii se văd mai izolaţi. )



ACTUL II


SCENA I

MUSIU RAPACE şi MUSIU
BIMBIRICĂ
 
MUSIU RAPACE
 
    Ne-au lăsat trădătorii! nu mă aşteptam la aceasta; nu e, dar, altă speranţă decît să ne facem una cu dresuiţii aştia; cată să ne înţelegem cu Arpagon să ne facem trebile printr-înşii; şi la urmă va încela cine va fi mai dibaci.
    
MUSIU BIMBIRICĂ

    De minune! ideea îţi este din cele mai ferlicite. Ş-apoi nu se cuvine a uita că noi cu toţii ai lui Arlpagon am fost şi suntem numai nişte rivali, nu însă şi inemici. Ştii prlea bine că de Ia 1848 Ia un stăpîn serlvim cu toţii şi aceleaşi instrlucţiuni avem. Ce face într-o arlmată cînd unii se bat în linie şi alţii călare da başibuzuci? [496] cîns unii sunt în activitate şi allii în rlezervă? 
Pînă se terlmină campania, la toţi le vine rlîndul de a împlini datorlia sau de a-şi juca rlolul. Cată să ne  înţelegem cu Arlpagon.

MUSIU RAPACE

    Ş-apoi pînă cînd avem a ne judica la acest tribunal! Ce blestemată idee şi la acel tîlhar de procuror sa ne traducă în judicată înaintea Adevărului, a trei codici şi a datinelor ţărei de cînd cu moşii vechi!

MIUSIU BIMBIRICĂ

    Nu! ca să trliumfăm, cată să acoperlim, să înnecăm adevărlul. Minciunea, calomnia, asuprlirea, intrliga, cabala e forţa noastră. Turburlă, turburlă, turburlă, daca vrei se-ţi faci trleaba; cată cu orice preţ să desfiinţăm tribunalul acesta. Pactul cel vechi cată a se desfiinţa, nici unul din codicii vechi să nu mai fie în vigoarle.
    
MUSIU RAPACE

Cată să ne vedem nas în nas cu Arpagon, să spunem pe faţă. Aidem la dînşii unde sunt traşi, pînă vom fi din nou chemaţi înaintea judicăţii.


SCENA II

ARPAGON,JUPUIESCUL

ARPAGON
(preîmblîndu-se pe gînduri)

Ce zici, cum îţi par lucrurile, frăţioare? Nu mi-au plăcut nicidecum grimazurile nici ale prezidentului şi judecătorilor, nici ale ciocoilor ălora da la ţară şi ale mojicilor de rumîni cînd ni  s-a luat tacrirul atît mie, cît şi descreieratului ala de Rapace. Ai noştri iar sunt nişte gugumani, stau ca muţii şi n-au nici o energie. Nebunii încai au curagiu, dau înainte,riscă tot; şi au toată unirea şi energia apelpisiţilor. Cu dînşii am face bună treabă.

[497]JUPUIESCUL

Mie mi-a venit de la început să-ţi zic ca să nu-i asprim; şi să ne slujim cu nebunii ca vînătorii buni cu ogarii răpezi. Ale politicei le ştii; şi de unde luăm noi extrucţiile, de acolo le iau şi ei. A le face piedică este a contraria politica cării slujim cu toţii. Ş-apoi nu se cuvine a căta la vorbele lor, Ia înjurăturele ce ne dau
prin gazete. Aşa se ceartă şi se înjură partitele, ş-apoi cînd politica o cere îşi dau mîna.  Şi unde o fi să fie, ştii vorba ce zice: nu te uita la cîine, ci la al cui e cîinele... M-ai priceput?

ARPAGON

De minune! Cată să ne dăm mîna cu nebunii, că altfel iar rămînem cu afurisitele acelea de drepturi şi datorii reciproce. Nu ştiu cum au fost şi răposaţii aia de Brîncoveanul, Băleanul şi Ştefan Bilăceanul, ce au alcătuit Regulamentul, că s-au ţinut de datinele vechi cu claca ş-au pus în Regulament drepturi şi
datorii reciproce! Auzi, r e c i p r o c e! Hei! de ar fi zis drepturi numai la noi proprietarii şi datorii numai la mojici, vedeam şi eu că e cu dreptate! Adică, Dumnezeu să-i ierte! dar prea au ţinut cu opincarii! Nu, frăţioare, fără nebuni, fără roşii nu facem treabă. Cată să ne ducem la dînşii, să le facem noi avanse că
aşa vine kè is tin politikin. Noi suntem boieri mari, şi ei nişte pui de ciocoiaşi: cînd or vedea că le facem noi avanse, or să iasă din pielea lor, şi facem tot. Aidem pînă mai ţine această încetare. (Plecînd, se întîlnesc cu musiu Rapace şi musiu Bimbirică în piept.)


SCENA III

Cei de sus,  MUSIU RAPACE şi MUSIU BIMBIRICA

MUSIU RAPACE

Parbleu! Bine am zis că trebuie să ne ciocnim nas în nas! (Se uită la Arpagon, îl măsoară de sus pînă jos cu un aer semnificativ, de înţelegere. Arpagon surîde [498] îşi pune mîna în brîu. Musiu Rapace se uita apoi la Bimbirica şi arată cu capul la Arpagon. Arpagon se uita la Jupuiescul şi arată cu capul la musiu Rapace.)

MUSIU RAPACE

Ha! Ha! Ha! Ha!

ARHON ARPAGON

Hi! Hi! Hi! Hi!

(Cîte-patru rîd şi se ţin cu mîna de inimă.)

MUSIU RAPACE
Vezi, aşa te voi – c o c o t!

ARHON ARPAGON

    Apoi nu-mi spui, frăţioare? c o c o t! vino să te sărut. (Se îmbrăţişează.)

MUSIU RAPACE

    Daca n-o fi şi asta frăţie, apoi nu ştiu care dracu a mai fi!
    
ARHON ARPAGON

Cărdăşie mare!

MUSIU BIMBIRICĂ

Suflengher!

JUPUIESCUL

Foc şi inimă albastră!

ARHON ARPAGON

    Vino să te mai sărut, frăţioare, că m-ai priceput.
    
MUSIU RAPACE

    Hei! să le punem pe tapet toate pe faţă; îşi au şi dracii sinceritatea lor, dar noi, nişte îngeri? mai vîrtos ca dumneata, arhon Arpagon!
    
[499]ARPAGON

    Şi mai vîrtos ca dumneata, musiu Rapace, cu figura
asta frumoasă, cu ochii aştia fandacteroşi! au şi început
să-ţi răsară nişte raze din cap ca şi nişte coarne! De ce n-am o oglindă?! Dar nu face nimic. Să trăiască codiţa dracului!

MUSIU RAPACE

    Să trăiască Nichipercea, că te-a încondeiat de minune. Astfel de erou, astfel de poet!

ARHON ARPAGON

    Pe faţă, dar, toate, ca nişte îngeri: cînd e un cocot
la mijloc, nu mai încape chichiţe. Cu toate că sunteţi cam ai drăcuţului voi!... A scuipat dracu şi v-a făcut.

MUSIU RAPACE
    Ba nu, de astă dată, ma parole d'honnuer, cată să fim franci şi sinceri, căci pericolul este comun, şi voi, şi noi suntem pierduţi: masele au început a se dezmetici. Afurisitul ala de Adevăr şi tîlharul ala de Procuror ne-au stricat toată treaba.
    
ARPAGON

Ce să facem dară?

MUSIU RAPACE

    Ce să facem? Este rîndul vostru acum. Noi am turburat, am turburat apa. Rîndul vostru este acum d-a prinde peştele, g-apoi să-l împărţim cu toţii. Bine aţi apucat-o că v-aţi făcut, adică apărători ai proprietăţii, pe cînd noi o atacăm. Daca noi nu speriam pe tombaterii aia de Ia ţară, cum era ei să se dea în braţele voastre? Făceţi-vă dară că îi apăraţi, că apăraţi proprietatea. Pînă acum aţi fost mai-marii lor după privileghiuri; şi le aruncaţi şi lor cîte un os de zapcilic şi de semeşie. Ei muncea, şi voi mîncaţi bunul ţărei de pe saltea. Acum s-au dus privileghiele: acum e timpul dibăciei. Faceţi-i acum să rămîie cu gura căscată la voi, vrezîndu-vă de apărători ai proprietăţii, şi astfel [500] să vă roage ei a vă împinge înainte ca să le fiţi tot
stăpîni, tot mai mari, şi ei tot să lingă numai cîte un os. Nu vedeţi cum facem noi la ai noştri? îi învîrtim pe degit şi le dăm ce nici pe apă nu curge.

ARPAGON

Aşa am şi făcut, daca este să le spunem pe faţă. Îmi place că înţelegeţi lucrurile ca şi noi şi că ne-aţi înţeles. Nu crede însă că şi noi nu v-am înţeles şi cît aţi fost în streinătate, că luaţi extrucţiile tot de unde le luăm şi noi, şi acum de cînd sunteţi în ţară. Hei! cine mai suntem şi noi!

MUSIU RAPACE
Feciori de...

ARPAGON

Hei! ca şi voi.

JUPUIESCUL

    La un stăpîn slujim cu toţii. După stăpîni, şi slugile. Numai cam de mult sunteţi numai voi în chiverniseală. Să ne cam vie rîndul şi nouă.
    
MUSIU RAPACE

    Am fost şi cam mulţi partitul năciunal: a cătat să-şi facă toţi rîndul.
    
JUPUESCUL

    Prea ne-aţi dat însă prin tărbăceală! şi se cuvenea să       v-aduceţi aminte că tot la un stăpîn slujim.
    
MUSIU RAPACE

    Taci! nu mai vorbi de stăpîn, că acum e timpul, e moda libertăţii.

ARPAGON

    Fiindcă e timpul libertăţii, ştii ce ne-am gîndit despre proprietate? Să proclamăm liber absolut pe proprietar pe pămîntul lui şi liber absolul pe sătean pe braţele lui; ş-apoi lasă-i, s-or sătura şi unii, şi alţii de libertate!
    
[501]MUSIU RAPACE

    Ca ce fel adică? (făcînd cu ochiul la musiu Bimbirică)
    
ARPAGON

    Hei! nu te mai face că nu pricepi. Ca ce fel? Dai binişor în puterea legii pe rumîn de pe moşie afară, şi împli moşiele de străini, de nemţi mai vîrtos. Nemţii aduc cultura moşiilor, şi cu aceasta creditul, bani, şi cu aceasta zicem şi la proştii ăia, speriaţii de la ţară, că îi scăpăm adică de voi, cătcăunilor, ce staţi să  înghiţiţi moşiile pe gură şi să le scoateţi pe Ia ceafă.

MUSIU RAPACE

    Bine, dar nemţii ştii că sunt cam nemţi, cu degetu în gură; de unde la dînşii bani?
    
ARPAGON

    Ştii că eşti nostim! De unde bani? de la marafeturile lor, de la ciocoii de la ţară şi de la nevestele lor. Vin de se înavuţesc iar din spinarea rumănilor şi ne dau nouă banii, vînzîndu-le moşiele cu preţ. Ce să facem? nu vezi că ai noştri au mofluzit mai toţi? şi cată să ne ţinem to igemonikon, sau decorul, cum
ziceţi voi, iuzchiuzarii.

JUPUIESCUL
Frumos! socoteala e fãcutã de minune d –acasã!  cã pe d-o  parte aducem pe rumîn să ne dea cît vom voi noi, şi pe de alta cã, aducem pe nemţi ca cumpărători şi proprietari; ne dau preţul moşielor şi ne înmulţim aliaţii. Pînă atunci, însă,ce faci rumînilor, daca s-ar scula cu toţii şi ar împlea pãdurile, şi apoi cînd unii ca d-alde dumnealor (arată la Rapace rîzînd) s-or
pune în capul lor şi ne-or face o zaverã?

ARPAGON
(se uită Ia Rapace surîzînd)

    Numai ăsta mă înţelege, frate Jupuiescule! d-o fi să se facă vreo zaveră, tot noi suntem călare... Nu e aşa, nene Rapace? ştii dumneata ale cui trebi facem...[502]
Unde ai văzut în vreo zaveră să paţă vreun boier
constantinopolitean ceva? Tot pe spatele romînilor se descarcã. Murit-a vreunul din ai noşiri cari au organizat
zavera la 1821? Tot ciocoii de Ia ţară s-au măcelărit şi tot domnul Tudor a plătit cu pielea. Păţit-a ceva cei cari au organizat istoria de la Brăila? Tot sîrboteii au împlut ocnele, şi căpitanul lor ascuns a şezut pe saltea. Păţit-a ceva cei cari au clocit trebile la '48, la Jicniţă? pierdut-au ei ceva? nu vezi că tot ei au ieşit dasupra şi în Moldova, şi aci?  Tot ciocoii de la ţară, lot loghiotaţii aia, şi tot marţafoii de mărgelari şi toptangii au împlut ale închisori şi nu mai văd zi albă pînă astăzi. Ş-apoi şi mai deună zi!... Nu vezi că cei cu pîrghia?,ce au mişcat lucrurile, sunt tari şi mari, şi alţii au păţit-o? Noi să proclamarisim odată libertatea absolută a braţelor, ş- apoi lasă... Hem ne curăţim de proprietăraşii de la ţară, îndemnînd pe romîni  să-i pisăgească, hem politicei noastre slujim. Nu vedeţi că Europa fierbe? Şi pe la ţară, mulţumită dumnealor
(arată la musiu Rapace) , propaganda e şi făcută?

JUPUIESCUL

    Va să zică, dar, că de or înghiţi rumînii legea cea nouă, suntem în calească; de n-or înghiţi-o,suntem călare. Vezi, asta va să zică politică!

MUSIU RAPACE

    Asta va să zică, joc de meşter: au roi et à la reine.
    
JUPUIESCUL

    Ce va să zică asta?
    
MUSIU RAPACE

    Va să zică: capul or inima! în ţeapă or în spînzurătoare.
    
JUPUIESCUL

    De minune! voi ştiţi multe, dracilor! Părinţii noştri era proşti, gugumani pe lingă voi.
    
MUSIU RAPACE

    Pe lucru acum! Ce-aveţi de gînd să face-ţi?
    
[503]ARPAGON

Fiindcă am intrat în danţ, cată să jucăm, cată să mă înfăţisez şi eu înaintea judicăţii, cată să pledez şi eu, cum ştiu eu, cauza proprietăţii. Să vedem ce semne dau secăturile alea de Mircea cu ai săi, cată să interesarisim pe proprietarii mici la proiectul sinodului chentricos (zic aşa ca să nu ne mai priceapă mulţimea). Acolo avem un om minunat. Ai fost de minune, nene Rapace, în pledoaria dumitale. Dar de unde le mai socoteai pe acelea?! Păcat însă că nu te-a priceput mulţimea şi ai cam feştelit-o. Mă vei vedea şi pe mine. Eu a să vorbesc cum să meargă la inima tutulor Mircilor şi Ispaşilor şi Răducilor şi Panilor şi Vintililor, cu tot neamul şi sinodia lor; am să-i speriu că voi a să le luaţi proprietăţile.

MUSIU RAPACE

Că sunteţi vulpi mai vechi, asta să ştie. Să te văd acum. 

(Se aude un clopot de chemare, sună apoi clopoţelul. Lumea se adună. Cortina tribunalului se retrage.Judicii şi prezidentele sunt la locul lor. Părţile în contestaţie se aşează în dreapta şi în stînga.)


SCENA IV

(Toţi cei de la scena I stau de faţă.)

PROCURORUL

    Judicata se reîncepe. Ce ai să vorbeşti şi dumneata,
arhon Arpagon?

ADEVĂRUL

    Mai nainte de a începe dumealui apărarea sau acuzarea, cată să spui la toţi că, după cîte a vorbit musiu Rapace, proprietatea nu e nici într-un pericol; căci nimeni nu poate a se lua după vorbele dumnealui. Ţara Rumînească a avut mulţi originali, şi i-a lăsat să [504] strige şi să vorbească. Cine a pus vreodată vreun temei pe vorbele lui Manea, cînd în toate zile striga la drum: „Toţi boierii să moară, numai Manea să trăiască”? N-aţi văzut că şi sătenii însuşi rîdea de focul şi entuziasmul dumnealui? şi apoi acele articole ce nu există
nicăieri? faptele semtembrisorilor, ce nu le înţelege nimeni în ţara aceasta, cată să fie cineva un adevărat bufon ca să le pronunţe înaintea judecăţii unei ţări întrege. Fiţi pe pace, arhon Arpagor, că nu vă ia nimeni moşiele.

ARPAGON
(către Jupuiescul)

    Mi-a tăiat apa de Ia moară, însă eu tot nu mă apelpisesc.
(Către tribunal) Eu însă sunt dator a-mi face datoria şi a vorbi în numele tutulor proprietarilor, ca să se ia măsure spre a se asigura proprietatea. În adevăr că noi nu suntem din acei ruginiţi cari ţin de cele trecute, dar nici nu vrem ca cine s-o scula să poată striga că pot să ne ia moşiele. N-aţi auzit pe musiu Rapace şi pe ai dumnealui că vor să dea sătenilor cîte 25 de pogoane din 50 ce le-au iposhesit?

ADEVARUL şi JUDICII

    Şi cine ascultă Ia asemenea vorbe?
    
ARHON ARPAGON

    Ascultă prostimea, rumînii toţi.

ADEVĂRUL

    Romînii sunt toţi proprietari, fiecare pe averea sa, şi cine se va lăsa ca o mînă de oameni să vie să le ia şi să le împarţă averile?
    
ARPAGON şi MUSIU RAPACE

    Sătenii sunt proletari, şi proletarii sunt mai mulţi decît proprietarii... şi este de temut...

ADEVĂRUL

    Înaintea Adevărului săteanul romîn nu se poate
califica de proletar. Mai curînd dumneata, musiu Rapace, şi cei ca dumneata, după tot cuvintul poţi
[505] fi calificat de proletar, că n-ai casă, n-ai masă şi trăieşti
din declamaţiuni şi liste de ajutoare, decît sătenii romîni.

ARPAGON

     Daca rumînul nu e proletar, va să <zică> cu alte cuvinte că e proprietar ca noi? Frumoasă vorbă!

ADEVĂRUL

     Proprietar pe averi mari ca dumneavoastră nu e,
ci fiecare pe averea sa şi pe drepturile sale.

ARPAGON
     Şi ce drepturi a avut vreodată rumînul?
     
ADEVĂRUL

     Drepturile ce i le-au asigurat legile şi cari le-au sancţionat şi apărat boierii ţărci! oameni de elită ai Romîniei,
ce au avut şi minte, şi erudiţie şi cari aceia în adevăr era proprietari mari, căci mai toată ţara era a lor ca moşii, drepturi cari le-au dispreţat şi călcat în picioare părinţii şi moşii oamenilor ca musiu Rapace şi ca ai dumitale, arhon Arpagon.

ARPAGON

     Care legi au asigurat vreodată drepturile romînilor?
     
REGULAMENTUL
(al treilea jude)

Să încep eu, că eu sunt încă în vigoare, şi în puterea
codicilor trecuţi şi datinelor ţărei am asigurat şi proprietarilor, şi sătenilor drepturi şi datorii reciproce.

ARPAGON

     Afurisitele de reciproci! de ce ne-am temut, n-am scăpat. Dar lasă, l-oi picni şi eu unde-l doare. (Tare) Arhon Regulamente, suntem înaintea Adevărului. Ne judici men; omos afli că şi dumneata eşti judicat. Ştii prea bine acele drepturi şi datorii reciproce s-au impus cu baioneta.

[506]JUPUIESCUL
(încet)

     Ce faci, frălioare?! Ne dai de belea; ce mai vorbeşti de baionete?

ARPAGON
(încet)

     Lasă-mă, ştiu eu ce fac. Avem voie să vorbim de toate, numai turburarea să se facă.
     
REGULAMENTUL

Cu forţa şi cu frauda s-a impus numai articolul ce smulgea autonomia ţărei; iar celelalte articole toate s-au elaborat de boieri, sub domnie romînească şi după, legile vechi şi datinele ţărei.

ARPAGON

     Alte vremi au fost p-atunci, altele sunt acum.
Acum avem constituţie şi libertate; cată să proclamarisim
libertatea pentru toţi, şi pentru bieţii rumîni, şi pentru proprietari; şi iată ce am chibzuit noi, boierii cei mai liberali, cari nu ne ţinem de cele vechi şi ruginite. Am zis: liber absolut să fie proprietarul pe moşia sa, şi liber absolut să fie romînul pe braţele sale. Nu e bine?

ADEVĂRUL

     Absolut e numai Dumnezeu, pentru că este atotbun.
Afară de Dumnezeu nimeni nu e absolut pe pămînt. Şi daca vorbeşti de libertate, pentru ce amesteci şi absolutismul? 

ARPAGON

     Cum? Proprietarul nu este liber absolut pe moşia sa?
Protestarisesc, că ni se atacă proprietatea.

ADEVĂRUL

     A da proprietarului libertatea absolută pe moşia sa
va să zică, a-l recunoaşte de suveran să poată judica, să poată tăia şi spînzura, să facă orice va voi. Şi această [507]
libertate absolută n-au avut-o proprietarii nici în timpii cei mai despotici. Această voie şi libertate nu au nici monarhii, şi de au pretins-o vreodată n-au putut să o exercite nepedepsit.

ARPAGON

     Nu luaţi aşa vorbele.
     
ADEVĂRUL

     Dumneata ai zis.
     
ARPAGON

     Bine, să zicem că proprietarul n-are acea libertate; dar bietul rumîn nu e liber absolut pe braţele sale?
     
ADEVĂRUL

     Nu! cu toate că te faci că te-a apucat dorul de dînsul.
     
ARPAGON

Cum! să mai muncească bietul creştin ca mai nainte? Vai de mine! Doamne Adevăr, nu mă aşteptam aceasta de Ia măria-ta!

ADEVĂRUL

     A munci nu e nici un păcat, numai a munci de bunăvoie pentru sine şi pentru ai săi şi pentru datoriele sale, ca să poată avea şi drepturi; iar a avea libertate absolută pe braţele sale va să, ca să facă orice va voi cu dînsele, să fure, să bată, să ia ciomagul, să ucidă ... şi nici o lege nu poate să recunoasc, o asemenea libertate.
     
ARPAGON

     Apoi daca tălmăciţi aşa vorbele!

ADEVĂRUL

     Toată vorba îşi are înţelesurile sale înaintea adevărului, a logicei; şi cei cari pretind să, desfiinţeze legile în fiinţă şi să, facă altele nouă, cată să-şi ia bine măsurile [507] Ia vorbă. Dumneavoastră învederaţi sau că n-aveţi primele noţiuni de vorbele ce pronunţaţi, sau că sunteţi cu rea-credinţă şi încurcaţi lumea cu frazi şi declamaţiuni. Libertate absolută nu poate avea decît numai Cel atotbun.
     
ARPAGON

     Judicata ne încurcă şi protestarisesc că este părtinitoare. S-au pus lipon cu toţii să ne stingă pe noi, proprietarii, şi să robească pe bieţii romîni. Suntem în alte vremi acum, arhontes judicători; s-au dus cele trecute, am scăpat de trecutul acela de tristă de neagră memorie. Proclamarisim cu toţii libertate absolută proprietaruIui în moşia sa şi a rumînului pe braţele sale!

PROCURORUL

     Daca vei mai ţine mult, domnule, la libertatea ai absolută pe braţe, domnia-ta dai probele cele mai învederate
că eşti un turburător din sistemă, un provocator de dizordine şi anarhie. Cine poate avea libertate absolută pe braţe? căci nişte legăminte soţiali, morali, religioase şi nevăzute ne ţin neîncetat braţele de a nu putea face orice voim. Unde voiţi să ajungeţi cu aceste doctrine, pe atît de periculoase pe cît sunt şi de sofistice?

ARPAGON

Daca, dar, ne ardicaţi libertatea absolută de pe proprietăţile noastre, va să zică, că n-avem voie să gonim cînd vom voi pe rumîni de pe moşiele noastre?

CODICILE LUI CARAGEA şi A LUI IPSILANTE

     Nu! aveţi atîta voie cît are şi cel ce şi-a dat pămîntul cu embatichiu, adică nu-i puteţi goni. Săteanul are atîta drept şi datorie pe cît are şi embaticarul, şi încă şi mai mult. Pînă cînd îşi împlineşte regulat datoria nu-l puteţi lipsi de drepturile sale. Sateanul îşi poate vinde casa şi plantaţiunile sale, le poate da  de zestre, lăsa în moştenire ca şi embaticarul.
     
[509]ADEVĂRUL

     Pe lîngă acestea, proprietarii nu pot alunga pe săteni de pe moşiele lor însuşi în interesul lor propriu; căci moşiele au nevoie de cultură, şi cultura se face cu oameni. A alunga pe săteni de pe moşii ar fi ca şi un, sinucid moral, şi sinucidul nu este iertat de nici o lege.

ARPAGON

     Avem noi alţi oameni a pune în locul lor, mai isteţi, mai muncitori şi cari ne dau preţ mai mare pe moşii.

PROCURORUL

     Cari sunt acei oameni?
     
ARPAGON

     Nemţii ne roagă. (O mişcare mare se face între toţi cei de faţa, strigînd: Nemţii!)

TRIBUNALUL ÎNTREG

     Pînă cînd ţara aceasta se zice Ţara Romînească,
nemţii nu pot veni să cumpere drepturile romînilor şi să dezmoştenească pe săteni de drepturile lor sancţionate
de atîţia, seculi. Vreţi să aduceţi pe romînii de aici ca pe cei din Transilvania? Vreţi ca peste cincizeci de ani cel mult să nu mai fie nici un romîn în Adunarea generală?

PROCURORUL

     Şi ai crezut, dumneata că se poate aşa de facil să alungi pe sătean de la căminul său, din locul ce l-a laborat şi cultivat şi el, şi tatăl lui, şi moşii şi strămoşii Iui? din Iocul unde se repaosă osămintele părinţilor şi fiilor lui, de la locul unde muma şade cu orele la mormîntul fiului şi vorbeşte cu sufletul lui? unde văduva conversă cu soţul şi tatăl ei răposat? unde femeia în genere, mamă şi consoarte, ca o purtătoare de mir îşi depune smirna şi tămîia şi oliul candelei şi lumina materială, simbol al luminei eterne şi spirituali? Şi ai cutezat să numeşti această nelegiuire, această infamie libertate?
     
[510]ARPAGON

     Să n-avem libertate de a goni pe rumîni, e mojici de pe moşiele noastre?
     
TRIBUNALUL ÎNTREG

     Nu! (Ardicînd în sus de pe masă codicele lui Ipsilante,
al lui Caragea şl Regulamentul, arătîndu-se din primul art. XX, din al doilea cap.VI, din al treilea art. 114) Săteanul este mai mult decît embaticar, este clăcaş.

PROCURORUL

     În numele legilor şi al naţiunii întrege, cer sa nu mai fie iertat dumnealui a pronunţa numele de romîn cu atîta dispreţ, vrînd să înţeleagă cu dînsul nu numai ţăran sau sătean, ci totdauna mojîc.
     
ARPAGON

     Cum! au doară rumînul, vlahul este şi el un boier, un evghenis?
     
PROCURORUL

     Cînd pretindeţi, domnilor, a schimba legile şi a face reforme, învăţaţi mai întîi carte, studiaţi istoria, studiaţi mai vîrtos istoria acestei ţăre şi datinele ei şi limba şi; respectaţi religia şi credinţele ei, respectaţi memoria vechilor ei legiuitori. Plîng în adevăr că s-a stins vechiul boierism, plîng că au rămas prea puţini cu inima şi cu faptele de boieri; pentru mine şi pentru toată ţara vorba boier este încă verde şi onorantă însă a fi romîn e mai mult decît boier, este a fi o naţie, şi dumneata însuţi înaintea judecăţii, înaintea Adevărului naţia întreagă, naţia în care te-ai avuţit, o însulţi cu libagiul şi gergul dumitale; eşti ordonat în numele legilor şi al adevărului de a respecta numele de romîn.
     
ARPAGON

     Îmi pare bine, domnule procuror, că la vîrsta în care sunt şi la rangul ce am de protipentada ai  venit dumneata
să mă înveti ducaţion si bună-cuviinţa. Hei, [511] domnule! noi ştim cum să ne purtăm, căci de mici suntem crescuţi ca evghenişi; noi nu suntem proşti ca bădăranii de boierinaşi de la ţară.

JUPUIESCUL
(încet)

     Că ce bine-l pocnişi, frăţioare!
     
ARPAGON
     
     Să-i cam fie, dacă a aşa. Mă pot srînge de gît cu
naţia lui. (Tare către tribunal) Aţi zis că nu putem goni pe săteni (daca nu vă place vorba romîni) după moşiele noastre; şi vă contraziceţi, căci Regulamentul dă voie proprietarului a goni pe săteni cînd îi va plăcea.

REGULAMENTUL

Era atunci vorba între nişte pretenţioşi ca dumneata, şi mai vîrtos între nişte venetici, ce săteanul clăcaş este un fel de iobag sau serv lipit cu pămîntul, şi boierii ţărei cari mi-au dat fiinţa, ca să nu rămîie vreo indoială despre libertatea civilă şi politică (iar nu absolută) a săteanului, au pus în termini clari că săteanul se poate strămuta de pe moşie cînd nu-i mai convine, şi proprietarul îl poate alunga cînd acesta nu-şi împlineşte datoriele sau cînd n-are loc de ajuns spre a da locuitorilor pogoanele legiuite (art. 144); şi această cată a se împlini cu forme, cu probe, cu despăgubiri, iar nu-aşa fitecum. Pe de altă parte, eu, Regulamentul, am dat această voie în favoarea libertăţii şi folosul săteanului, nu însă în dauna şi pierderea lui; căci, strămutat de pe o moşie prin formele cuvenite, s-a dotat cu dreptul de a-l aştepta oriunde pe pămîntul romînesc nouă pogoane cu aceleaşi drepturi şi datorii. De aceea se vede că clăcaşul are mai multe drepturi
decît embaticarul, şi de aceea are şi mai multe datorii.

ARPAGON

     Să mai întreb una: daca n-avem libertate absolută în moşiele noastre, va să zică că nu le putem nici vinde?

[512]ADEVĂRUL

     Aveţi toată libertatea de a le vinde; însă e mai bine
a le conserva pentru fii, precum vi le-a conservat părinţii pentru dumneavoastră.

ARPAGON

     Daca, dar, le putem vinde, eu nu ştiu de ce să nu le putem vinde şi la nemţi, ce ne dau mai mult.
     
PROCURORUL

     Întii, pentru că legile în vigoare nu dau încă străinilor neîmpămînteniţi dreptul de a cumpăra moşii. Al doilea, că după toate legile divine şi umane proprietate absolută nu există, decît numai la Dumnezeu; toată proprietatea îşi are condiţiunile sale, şi precum are dreturi, asemenea şi datorii. Orice moşie s-a vîndut în Ţara Romînească s-a cumpărat cu condiţiuni şi îndatoriri d-a da oricărui romîn ce va veni pe dînsa pogoanele legiuite pe un preţ mai ieftin decît la un locuitor de pe altă moşie. Proprietarii actuali sunt datori de a respescta acele condiţiuni, căci altfel descendenţii primilor proprietari sunt în drept a-şi reclama moşiele; şi atunci dumneavoastră, ţărigrădenii şi aIţi străini, cată să întoarceţi moşiele înapoi la romînii ce vi le-au vîndut.
     
ARPAGON

     Cum se poate una ca aceasta?
     
PROCURORUL
Se poate, pentru că vreţi să vă daţi nişte drepturi ce nu le-aţi avut, şi aceste drepturi le înţelegeţi fără datorii, vreţi să vă creaţi nişte proprietăţi ilegale, şi aceasta nu se numeşte proprietate: respectaţi ale altora, ca să respecte şi alţii ale voastre. A cumpărat cineva o moşie cînd proprietarul s-a aflat Ia nevoie; a cumpărat-o, spre exemplu, pe un preţ modest, pentru că s-a preţuit după venitul său legiuit ce presupunea şi datorii; noul proprietar, îndată ce nu va mai recunoaşte acele datorii şi nu Ie va mai împlini, moşia atunci poate să preţuiască înzecit şi însutit.Folosul[513] acesta al noului proprietar vine din despuierea a vechiuIui proprietar şi din despuierea sătenilor dezmoşteniţi de drepturile lor prin rumperea pactului cel vechi. Nu, domnilor venetici, şi cîţi Jupuieşti vor mai fi în ţară, legile nu vă iartă a vă înzecit şi însuti averea despuind pe alţii. Vreţi să vă fie respectată proprietatea? respectaţi condiţiunile în  care o posedaţi, respectaţi pactul soţial. Vreţi să schimbaţi pactul? atunci cei ce v-au vîndut moşiele sunt în drept de a şi le răscumăpra. Vă vine neted dumneavoastră conspiraţiuni şi rebelii în contra legilor de pe saltea, sub nume de reforme!

ARPAGON
     Şi nu ne putem noi vinde moşiele Ia străini? Tatăl meu n-a fost d-aci şi a putut cumpăra moşii.
     
ADEVARUL

Cum a cumpărat tatăl dumitale pot cumpăra şi alţi străini împămîntenindu-se; nu însă să daţi pe fiii patrei din moşie afară şi s-o colonizaţi cu nemţi şi alţi străini, făcînd stat în stat, pînă cînd Romînia nu e încă tare spre a-şi susţine cu puterea autonomia. Şi apoi, în cele după urmă, cată a vă
spune curat. Dumneavoastră pe cei cari cer ca să vindeţi din părtinituri la sătenii romîni îi calificaţi cu nume de roşii, de comunişti, de tulburători; şi dumneavoastră, ce voiţi a vă
vinde moşiile la nemţi si vreţi să, faceţi sate întregi de săteni nemţi proprietari, dumneavoastră nu sunteţi turburători? Daca cei acuzaţi de dumneavoastră sunt roşii, dumneavoastră ce fel de albi sunteţi?

PROCURORUL

     Una sunt amîndoua părţile, şi cei zişi roşii, şi cei zişi albi, o comedir joacă şi un suflor au, rolurile numai le sunt diferinţi; deznodămîntul comediei lor va învedera că un scop au amîndouă părţile: spre a dezmoşteni pe romîni şi a da ţara Ia străini.
     
ADEVĂRUL

     Nu, domnilor, nu puteţi nici unii să pretindeţi a forţa pe proprietari să-şi împarţă moşiile la săteni, [514] nici alţii a alunga pe săteni de pe moşii sub sofisma de libertate absolută e amîndouă părţile; şi încă şi mai puţin de a vinde pămînturile, adică ţara, la străini.V-aţi tot aruncat, cu cuvînt, fără cuvînt, unii altora numele şi insulta de  vînzători; şi niciodată nu va fi mai bine şi mai just aplicată ca la aceia ce voiesc să vînză ţara Ia străini. (Cu un ton determinat şi solemnel) Aceasta va să zică în realitate vînzare. Aceştia, Rapace şi Arpagonii şi Jupuieştii, sunt vînzătorii voştri, o,  romîni!  ... (Fulgere însoţesc vocea tunătoare a Adevărului; o rumoare întinsă şi relungită se înalţă. Arpagon, Rapace şi complicii rămîn în uimire, ca fulgeraţi. Adevărul continuie).
Aţi sfrămîntat lumea, mizerabili comedienţi, aţi profanat
objetele şi numele cele mai sacre, aţi declamat fără ruşine şi progres, şi conservafie, şi nalionalitate, v-aţi arogat dreptul, fără nici un mandat de nicăieri,de a vă face unii avocaţii sătenilor, alţii ai proprietăţii, cînd, înadevăr, una sunteţi şi unii şi alţii, inemici ai proprietăţilor, şi ai proprietăţilor celor mai sacre v-aţi dat mîna spre a specula masele, unii pe bieţii  săteni şi alţii pe adevăraţii proprietari romîni, a turbura ţara, a provoca invaziuni, şi pînă în fine deschide porţile străinilor de toate părţile spre a dezmoşteni pe pămînteni. Lăsaţi pe proprietari în pace cu sătenii lor a-şi urma asoţiaţia tradiţională şi legiuită. Sofismele, intrigele, mahinaţiunile voastre tenebroase sunt condamnabili. Din însuşi minciunile şi mahinaţiunile voastre infernali s-a cunoscut adevărul şi lumea va cunoscut. Judicata vă condamnă Ia d i s p r e ţ u l
posterităţii. Numele voastre niciodată nu vor fi d-alăturea cu ale Brîncovenilor, Văcăreştilor, Bălenilor şi al tutulor căror au apărat ţara cu braţul şi cu mintea şi au dotat-o cu legile umane şi creştine cu care s-a guvernat, astfel cum să poată trăi neavutul sub acoperămîntul şi apărarea avutului. Acelea era legi ce le propunea înţelepţii ţărei şi le dezbătea avuţii ei, adevăraţii proprietari ai ţărei; iar nu acestea ale voastre, ieşite din nişte capete descreierate, din nişte inimi negre şi păgîne, din nişte minţi ce n-au nici primele noţiuni de vorbele ce pronunţă, şi apoi dezbătute de nişte [515] venetici, de nişte oameni ce singuri - mărturisesc că n-au nici o stare, că s-au ruinat şi ce le-au mai rămas vor să-l vînză la străini. Aceia era legiuitori şi părinţi şi reprezentanţi ai naţiunii. (Către grefier sau Geniul istoriei) Deschide registrele timpilor, citeşte numele vechilor apărători şi legiuitori ai acestor ţăre.

GENIUL ISTORIEI

(Face a se desfăşura, ca un sul tablele timpilor şi, în sunetul unei armonie grave, acompaniate de tunete prelungite, apar şi trec pe dinaintea spectatorilor, dătătoare de lumină, umbrele şi faptele în embleme ale lui Radu- Negru, Mailat, Mircea, Basarabi, Radu de la Afumaţi; Mihai apare ca geniul rezbelului, însă, fără aureola drepţilor; Buzescul, Calofirescul, Matei şi Constantin Basarabi,Greceni Ştefani, Movili, arhierei Dositeu, Filaret, Grigoriu (pe răndul hronologic), Ienache Văcărescul, pînă în fine la Codicele lui Ipsilante,ce apare radios adus de boierii de atunci şi de arhierei; Geniul istoriei tncepe a citi:)

„Am strîns domnia-mea din legile (împărăteşti) cele ce sunt mai necesarie la judicăţi, iar din datine am ales pe cele mai adesea urmate în tară... Pe lingă acestea mult furăm conduşi după reclamaţiunile ce pe toată ziua veniră la auzul nostru în curs de şase ani... Am consultat părerea generală, prin revederea şi aprobarea prea-sfinţiii sale mitropolitului, a iubitorilor de Dumnezeu episcopi, a nobilissimilor boieri ai noştri...” Art. XXX: „Locul ce-l va curăţi locuitorul ca să-l semene sau să facă fîn sau grădină, nu poate stăpînul moşiei să i-l ia.”

ADEVĂRUL

     Aşa legiuia adevăraţii proprietari romîni şi creştini. Săteanul avea drept de a moşteni ţarina tatălui său.

GENIUL ISTORIEI

Art. XV: „Stăpînul moşiei alege cel mai bun loc al moşiei pentru trebuinţa lui; dar nu are voie să ia locul ce s-a deschis şi s-a lucrat mai dinainte de locuitor.”

ADEVĂRUL

     Datină veche, recunoscută, propusă de domnitor, revăzută, dezbătută, aprobată de cei mai mari proprietari şi boieri ai ţărei: Iaboarea în cultura pămîntului fu recunoscută şi revestită de un drept.
(Armonia reîncepe, timpul se tot desfăşură, pînă vine la Codicele lui Caragea. „CAP VI: 12 zile clacă". Aceste vorbe apar radioase. )

ADEVĂRUL

      Auziţi, clacă! clacă! după toate datinele vechi; iar nu chirie.
(Geniul istoriei recită, cu onoare numele boierilor ce au recunoscut şi întărit datinele veche, celor ce au, suscris acest pact ca reprezentanţi ai naţiunii şi în adevăr ai proprietăţii. Pe cînd, Geniul recită numele, pe vela timpului apar acele nume radioase de lumină. Popolul la fiecare trei nume aclamă: Se trăiască Romînia!)

Radul Golescul
Grigorie Brîncoveanul
Constantin Creţulescul
Grigorie Ghica
Barbu Văcărescul
Dumitraşcu Racoviţă
Istrate Creţulescul
Constantin Bălăceanul
Mihalache Manu
Grigorie Filipescul
Grigorie Băleanul
George Slătineanul
Constantin Caliarh
Constantin Dudescul
Dumitrache Racoviţă
George Filipescul
Mihalache Racovilă
Ioan Ştirbei
Petrache Retoride
Constantin Filipescul
Iordache Golescul
[517] Alexandru Filipescul
Alexandru Ghica
Atanasie Hristopul 
Nicolae Văcărescul
Grigorie Ralea
Grigorie Romanet
Pană Costescul
Costache Rasti
Mihalache Cornescul.

HORUL ÎNTREG

Romîniei glorie!
Eterna lor memorie!
Celor buni victorie!
Fiii să le semene,
Să distrugă intriga,
Să distrugă intriga!
Geniul boierilor
Să sfarme sofismele!
Toţi spoiţii spele-se,
Arpagonii tremure,
Toţi Rapacii stingă-se!

ADEVĂRUL

     Nu! ci spiritul bunătaţii inunde fiinţa celor răi; înmullească-se cei buni prin repentirea răilor. Spiritul
adevărului este fecundător, iar nu destructor; el conservă şi progresă, el vivifică, corpul, luminează mintea, încălzeşte inima.

(Prin Mircea şi moş Soare)
VOCEA ROMÎNIEI

     Luminează-ne, Doamne, şi ne arată calea cea bună!
     
ADEVĂRUL
(către Mircea)

     Proprietarii romîni, cei asemenea domniei-tale, cei asemenea vechilor legiuitori, sunt mulţumili cu legile vechi? sunt mulţumiţi cu sătenii?

[518]MIRCEA

Foarte mulţumiţi. Alţii le-au frămîntat şi capul, şi mintea; alţii ne-au făcut să ajungem la judicată.

ADEVĂRUL
(către moş Soare)

     Sătenii, pe cari domnia-ta îi reprezenţi, sunt mulţumiţi, moş Soare, cu legile vechi şi cu proprietarii de moşii?

MOŞ  SOARE şi toţi sătenii

     Foarte mulţumiţi! Să, ne lase pe cum am fost!

MOŞ  SOARE

     Să, ne lase pe cum am fost, cu voia dumneavoastră;
însă fiindcă, suntem înaintea Adevărului, cată s-o mai spui o dată: ciocoii şi arendaşii străini ne pişcă rau.

ADEVĂRUL
(către Procuror)

     Fiindcă ai tradus în judicată chestia generală şi fiindcă amîndouă părţile, adevăratele pîrţi, sunt mulţumite pe cele trecute, care ţi-a fost dar cugetul? Arată-l înaintea ambelor părţi. Intriganţii cari le specula au amorţit.
     
PROCURORUL

Cugetul meu a fost şi este îmbunătăţirea stării săteanului,
de unde se va naşte îmbunătăţirea stării şi proprietarului moşiei. Prin urmare, cer înaintea judicăţii, după legi şi după dorinţele Puterilor garante (de vor fi dorinţe sincere), cer şi solicit:
     Art. 1. Legi şi măsure spre desfiinţarea abuzurilor.
     Art. 2. Asicurarea proprietăţii în genere, şi prin urmare asicurare şi a averii săteanului, şi a drepturilor lui prin împlinirea datoriilor lui, prin împlinirea datoriilor legiuite.
     Art. 3. Legi şi măsure spre luminarea săteanului şi a proprietarului la cele spre folosul lor real, adică:
     Şcoale reale sau de industrie agricolă.
     Ferme modele.
     [519] Plăcerea către laboare prin adevărul ştiinţei şi prin
asicurarea celor agonisite.
     Aceasta înleleg cu îmbunătăţirea stării fiecăria părţi,
şi a sătenilor în genere, şi a proprietarilor în parte.
     Atunci satele vor deveni în adevăr comune cu drepturile
lor municipali;  atunci săteanul, ca burghez, va deveni în adevăr cetăţean, şi proprietarul va deveni cel mai notabil cetăţean al comunei; vechiul patron se va regenera în potente amic al libertăţilor generali. Ideile şi pretenţiunile extreme nu pot veni înaintea Adevărului; acestea sunt instrumentele minciunii, şi cînd extremitălile se ating, disoluţia e aproape. Vechii despoţi au început a proclama libertate absolută! Nu e semn bun unirea monstruoasă între acested două hordii de Arpagoni şi de Rapaci.

VOCEA ROMÎNIEI 
     Nu e semn bun! S-adună lupii, vai de turmă!

ADEVĂRUL
(către Mircea şi toţi proprietarii)

     Daca vă plac acestea, daca le simţiţi şi puterea şi foloasele reciproce, păţirea, experienţa de atîţia ani v-au făcut a cunoaşte adevărul. Prin urmare astăzi nu mai puteţi fi în rătăcire; astăzi cunoaşteţi şi pe cei zişi roşii, şi pe cei zişi albi; piară toate numirile de dezbinare! să vă trăiască la toţi numele de romîn, ce singur vă uneşte şi va face din toţi o naţie.
 	Alegeţi, dar, dintre voi, din elementul curat romîn,de astă una dată, alegeţ-i -  cum făcea şi străbuni voştri – elita naţiunii, care să reprezinte moşiele ce au mai rămas romîneşti curate, să reprezinte ştiinţa, bărbaţii din starea de mijloc ce pretutindeni ei reprezentă naţionalitatea. Pe lîngă proprietarii cei mai luminaţi şi drepţi de prin judeţe, nu uitaţi familiele istorice, ce conservă încă din calităţile boierilor vechi. Luaţi de ajutor bărbalţi speţiali şi formaţi o adunare generală, numai de romîni, în care majoritatea să fie de judeţeni, ce conservă încă datinele vechi şi pe cari nici vechiul fanariotism nu i-a corupt, nici iezuitismul de curînd intrudus nu i-a pervertit. Fiecare judeţ să-şi aleagă trei [520]
deputaţi dintre pămînteni şi unul din capitale sau d-airea, care să reprezinte sau ştiinţa, sau specialitatea legilor, sau una din familiele istorice cele mai venerabili. O asemenea adunare va reprezenta în adevăr naţia, averea ei, ştiinţa ei, speţialitălile ei, ilustraţiunile ei. Alegeţi, cu un cuvînt, capete în adevăr romîne şi inime curate de romîn. Atunci Adunarea, fiind numai romînă, nu va mai avea dreaptă şi stîngă, de care nu se vorbeşte în analele Romîniei. Atunci, prezidînd spiritul adevărului în adunările voastre, fiecare se va convinge numai de adevăr, iar nu de frazi; fiecare se va
instruii, iar nu se va îndoctrina, şi prin urmare împerecherile
vor pieri.
     Legile ce vor ieşi dintr-o asemenea Adunare vor îmbunătăţi în adevăr stările tutulor. Cu un cuvînt, la lumina adevărului învăţaţi a distinge tot ce e în adevăr romîn din tot ce este alienigen: distingă-se Israel din filistei.
            (Pe cît vorbeşte Adevărul, pe atîta alborile 
unei dimineţe splendide se revarsă, şi se întind; în răsărirea soarelui o armonie divină, se aude. )

HORUL ANGELILOR

          Sînt! Sînt! sînt este Domnul al puterii!
          De trei ori sînt e Domnul provederii! 
          Între cei de sus lui Iehova glorie!
          Pace-ntre romîni, celor buni victorie!

(În Romînia atentivă şi în estaze, pruncii încep a cînta)

HOR DE PRUNCI

               Pe inimele noastre
               Răcoritoare ploaie
               De adevăr să pice
               Şi să fecunde, Bunul,
               Să fim prea fericiţi!
     
HOR GENERAL DE ROMÎNI

               Răcoritoare ploaie
               De adevăr să pice
               Şi să fecunde, Bunul,
               Să fim prea fericiţi!
               

HOR DE PRUNCI

               Din gloria străbună
               De am căzut ne nalţă,
               De am uitat unirea
Ce-i întărea-ntru toate,
   Acum ne fă uniţi!
   
HOR DE BĂRBAŢI

De am uitat unirea
Acum ne vom uni;
De spini şi de neghină
   Vom şţi a ne feri!
   
HOR DE PRUNCI

               Din gloria străbună
De am căzut ne nalţă!

HOR DE BĂRBAŢI

               De am căzut ne nalţă!
               
HOR DE PRUNCI

               Fă, Doamne, să nu piaie
               O naţie mărită
               Ce-am fost şi ce-am fi noi!
               
HORUL ANGELILOR

               Fă, Doamne, să nu piaie,
               Din bun mai bun răsaie!
           Între cei de sus, lui Iehova glorie!
           Pace-ntre romîni, celor buni victorie!

HOR GENERAL

          Pace-ntre romîni, celor buni victorie!
          
          FINE

     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     



[522]  UN  DIALOG
ÎNTRE  ARHON  ARPAGON  ŞI  MUSIU  RAPACE



ARHON ARPAGON

     Bine, domnişorule, ne deterăm mîna să fim unul pentru toţi şi toţi pentru unul, şi dumneavoastră îmblaţi cu şoalda!

MUSIU RAPACE

     N-ai mai lăsat expresiunile ale de cînd cu moşii vechi! Păcat c-ai fost şi la Paris! Ce va să zică şoalda aia?

ARPAGON

     Şoalda va să zică că nu îmblaţi cu pieptul înainte, ci tot pieziş.

RAPACE

     Hei, bine că îmblaţi dumneavoastră cu pietul înainte! Nu-ţi fie teamă, că de nu ne potriveam, nu ne adunam. A tunat de, ne-a adunat.

ARPAGON

     Vezi că pe voi v-am prins cu ocaua mică, voi pe noi nu ne-aţi prins.

RAPACE

     Cu aceasta vreţi să arătaţi că sunteţi vulpi mai bătrîne. Unde ne-aţi prins cu ocaua mică?

[523]ARPAGON

     Vă slujiţi cu noi ca să vă alegeţi voi şi ai voştri mai mulţi; şi apoi, avînd majoritatea în Cameră, să ajungeţi voi la minister, şi noi să rămînem pe dinafară. Fie, însă, că cu toată dibăcia ce credeţi că aveţi, aţi feştelit-o de tot cu mandatul ala imperativ.

RAPACE

     O crezi?
     
ARPAGON

Vezi bine! Cum credeţi ca nişte oameni ca noi, cu rincipele noastre, şi alegătorii ce ascultă de noi a să priimim acele 16 articole?
RAPACE

     Le priimeşle naţia şi sîcul e al vostru, cată să le priimiţi şi voi, că altfel vă compromiteţi. Iar vă ia lumea la trei parale ca pe nişte tombateri.
     
ARPAGON

     Bine, să le priimim; însă ce zice politica din afară, la care slujiţi şi voi ca şi noi?

RAPACE

     Nu mai ştii o dată că acum avem voie să vorbim de toate, să promitem tot, numai treaba aia să facem?

ARPAGON

     Hei! dar ai dracului mai sunteţi! bine zicea ciocoiul ăla. Cu toate acestea, nu suntem numai noi şi voi ţara. Mirciuleştii ăia, şi atîţia afurisiţi de dăscăloi – iezuiţii dracului! - s-au apucat să vă descoasă ale 16 articole şi să arate lumii că nu se lovesc unul cu altul şi că sunt imposibile a se pune deodată în lucrare.
     
RAPACE

     Hei! şi ce-a ieşit d-acolea? asta nu e o nuvelă: noi adică, cei cari le-am dat afară, au nu ştim că sunt imposibili?
     
[524]ARPAGON

     Pentru ce, dară, le-aţi mai dat afară?
     
RAPACE

     Voi pentru ce în anul trecut aţi dat afară că a să scădeţi pe arendaşi? şi cînd a fost unde să fie, îi făcurăţi a mai plăti şi pe la banchieri cîte cinci la suta; făcurăţi a se legiui şi legea patentelor.
     
ARPAGON

     Nu mai scoateţi vorba asta afară, căci ne află arendaşii că i-am înşelat, şi acum vedeţi că avem trebuinţă de dînşii. Nu vezi că cred încă, gugumanii,că noi suntem cari îi susţinem?
     
RAPACE

     Cînd voi i-aţi pingelit?

ARPAGON

     Şi or nu li s-a cuvenit?
     
RAPACE

     Apoi la ce mai venişi să mă iei de ochi că  numai noi îmblăm cu soalda?
      
ARPAGON

Vezt că alta este între noi, ce ne-am mîna, şi alta cu arendaşii, ce nu merită decît a-i face să mofluzească, ca să aibă trebuinţă de noi. Însă nu ştiu cu ce drept ai putut zice că acele 16 articole ale mandatului imperativ pot să fie tot cu acea dibăcie cu care a fost scăzămîtul ce am născocit noi. Născocirea noastră a făcut efect că am înselat pe tonţi de ne-au ales. Mandatul vostru,din contra, n-a făcut bun efect, că l-a luat lumea la refec.

RAPACE

     O crezi?

ARPAGON

     Vezi bine! N-auzi ce zic oamenii mai pozitivi? nu-i
auzi zicînd că sunt contradictorie articolele şi că nu se [525] pot realiza  şi că prea puţini alegători Ie vor priimi ca să le impuie aleşilor?

RAPACE

     Şi ce ne pasă de aceasta? ce ne pasă de oamenii dumitale pozitivi? Noi de gloate avem trebuinţă, şi mai vîrtos de gugumanii ăştia de negustori, pe cari îi ducem de nas cum voim. Ce pricep ei la d-alde astea? Aud vorbe ce nu le înţeleg, şi cîte le înţeleg îi gîdelă la urechi; aud şi ei de armată ca în Prusia, ca în  Elveţia, aud de bancă, aud că vom desfiinţa patentele. De le vom spune apoi pe lîngă astea: armatele la Cohinhina, ca ale strămoşului nostru Romulus, şcoale ca în leagănul civilizaţiunii din Memfis şi din Delta, libertate ca la romani, şi mai vîrtos ca la haldei, ce au nventat astronomia, - ei atunci cască gura, atunci se miră mai mult, şi votează cum vrem noi.
     N-ai văzut mai deunăzi ce efect a făcut în gloate, în mulţime, cînd le-am spus ca condica sivilă din brumar şi de santansa septambrisorilor, de articolul 260 000 al Engliteriei şi de art. 583 000 al Franţei, şi mai vîrtos cînd am vvorbit de Romulus ( îmi pare rău că n-am adus înainte şi pe Caton, şi pe Confuciu), cînd am pomenit de numele lui Traian, lui Radu- Negru, lui Mircea şi lui Mihai Bravul, şi cQnd am zis că umbrele lor stau în faţa, cum rămaseră toţi cu gurele căscate?
     
ARPAGON
     Însă, dar daca neguţătorii şi tonţii, cum le zici, vă vor alege şi, venind în Camere, nu veţi împlini cîte le promiteţi, atunci ce faceţi?
RAPACE

     Atunci sîcul iar al lor este, că i-am încelat estimp,după cum i-am încelat şi an, promiţîndu-le una şi legiuind alta, legea patentelor; atunci, îi facem a se plînge din nou, a se scula, poate, şi noi ne facem că ţinem cu ei, şi turburînd, ajungem în capăt cu treba aia. Nu ştii misiunea ce avem la ... ştii dumeata, de afară?
     
ARPAGON
     [526]Va să zică, dar: i tan, i epi tan.
RAPACE

     Aşu: or Stan, or căpitan.
ARPAGON

     Cu un cuvînt, acele 16 articole sunt panglice d-ale voastre pe nas ?
RAPACE

	Aşa le zic unii, panglice; însă noi ne facem treaba cu dînsele. Oamenii ăstia, roînii ăştia nu vezi că de d-alde astea iau? cu ce i-am întors ş- aşa, şi aşa, cum am voit? Să trăiască dibăcia! La anul vom scoate alte marafeturi, şi gugumanii iar ne vor crede.
	
ARPAGON

Dar bine vă omeniţi prietenii! din gugumani nu-i mai scaoteţi.

RAPACE

	Îi omenim aşa de bine după cum omeniţi şi voi pe Jupuieştii cu cari vă serviţi, din „ciocoi” nu-i mai scoateţi. Ce! numai voi cu ciocoii, şi noi nui? Ai noştri încai nu ne ţin aşa de scump ca ai voştri. Ba ne dau, nătărăii, şi la bani. Să trăiască dibăcia! peste trei zile treimea noastră nedespăţită este aleasă. Să vedem ce-o să faceţi voi cu Jupuieştii voştri!