     [9]
     SUVENIRUL
     A. de Lamartine
     
     Ziua se duce ş-altele vin,
     Şi fără urmă se strecor toate;
     Dar să te stingă nimic nu poate
     Dintr-al meu suflet de tine plin.
     
     
     Anii mei răpazi, viaţa-mi traită
     Le văz gramadă în urmă-mi stînd,
     Precum stejaru-şi vede căzînd
     În preajma-şi frunza cea veştezită.
     
     
     
     Fruntea–mi de vreme toat-a albit,
     Sîngele-mi rece abia prin vine
     Curge, ca unda ce-n loc o ţine
     Sufletul iernei cel amorţit.
     
     
     
     Dar chipu-ţi tînăr, tot într-o stare,
     În veci tot tînăr îl voi privi,
     În veci în sînu-mi n-o-mbătrîni:
     El, ca un suflet, vîrstă nu are.
     
     
     
     Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
     Şi cînd privirea-mi cea neclintită
     De tine-aicea fu părăsită,
     Dodată-n ceruri eu te-am zărit.
     
     
     
     Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
     Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
     Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
     Cu aurora cea răcoroasă.
     [10]
     
     
     Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
     Şi-n ceruri încă tot te urmară:
     Din viaţă ochii-ţi ce încetară
     De nemurire raze lucesc!
     
     
     
     Zefirul dulce cu-a sa suflare
     Înca îţi sulfă păru-unduios,
     Ce-n trăsuri negre de ebanos
     Recade-n sînu-ţi fără-ncetare.
     
     
     
     Umbra acestui văl mincinos
     Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
     Ca dimineaţa ce se iveşte 
     Din vălul nopţii întunecos.
     
     
     
     Cerescul soare vine, sfinţeşte
     Cu ale noastre zile ce zbor;
     Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
     Nu are noapte în veci luceşte.
     
     
     
     Minut nu este, nu fac un pas,
     Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
     De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
     D-auz zefirul poartă-al tău glas.
     
     
     
     Pe cînd pămîntul doarme, visează,
     D-auz prin frunze vîntul şoptind,
     Parcă din buze-ţi auz ieşind
     Sîntele-ţi vorbe ce mă-nviază.
     
     
     
     
     De-mi ridic ochii şi-n sus privesc
     Aceste stele învăpăiate,
     P-a nopţii pînză împrăştiate,
     În toată steaua eu te zăresc.
     
     
     
     Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
     Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
     Atuncea pieptu-mi neputincios
     Răsuflă însuşi a ta suflare.
     
     
     [11]
     Cînd trist, în taină, la altar merg
     Să rog Fiinţa mîngîietoare,
     Atuncea lacrămele-arzătoare
     Mîinile tale simt că le şterg!
     
     
     
     Cînd dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
     Ş-asupră-mi aripele-ţi alin;
     Visele toate din tine-mi vin,
     Încît viaţa simţ în dormire.
     
     
     
     Ah!fie-n somnu-mi ca mîna ta
     Să-mi taie firul zilelor mele!
     Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
     Doamne!..în sînu-ţi m-aş deştepta!
     
     
     
     Ca două raze strălucitoare
     Şi ca suspinuri ce se unesc,
     A noastre suflete unu-mplinesc.
     Şi eu…sunt înca cu răsuflare!
     
     
     
     
     
     
     
     [12]
     RĂZBOIUL
     
     A. de Lamartine
     
     De ce sunete viteje urechea-mi e speriată?
     Glasul trîmbiţei răsună, cai nichează sforăind;
     Coarda-n sînge înmuiată,
     Ca sabia-ncrucişată,
     Sună pavăza lovind.
     
     
     Semnul de război se dete, aerul e-nzgomotat:
     Armele! şi eho iară: armele! mai depărtat.
     Pe cîmpie răspîndite scadroanele tropoiesc,
     Decît crivăţul mai iute din tot locul năvălesc;
     Şi ca două aripi negre deodată se întind
     Din coastele cele dese de legiuni şiruind.
     Ne-nduplecat armăsarul, strîns în frîu, locul lovind,
     Pe-ndoitele-i genuche se opreşte sforăind.
     Trăsnetul încă tot doarme, şi-n cîmpul cel 
     mărmurit 
     O prea jalnică tăcere cu groaza s-a răspîndit:
     Nu s-aude decît marşul atîtor mii de soldaţi 
     Alergînd-naintea morţii căreia sunt închinaţi,
     A carelor uruire, armăsarii nichezînd,
     Poruncele-adăogite şi aerul răsunînd,
     Sau vîntul care izbeşte în steaguri ce fîlfîiesc
     Şi-n taberele vrăjmaşe înnotînd se îndoiesc;
     Şi cînd seamănă, îmflate de biruinţă, c-ar sta
     Gata înaintea slavei singure de a zbura,
     Cînd ostenite-ncetează, se lasă pe lemn în jos
     Ca s-acopere vitejii cu-al lor văl întristăcios.
     În fruntea-amînduror taberi bronzurile bubuiesc,
     Tunetele depărtate se răspund, se-mpotrivesc.
     [13]
     Din ţevele-nflăcărate fulgerul schinteietor
     Ca suflarea morţii iese, dă, doboară destructor.
     Bomba pîntre rînduri lasă un drum larg petrecător,
     Precum cînd trece, se-ntoarce asudatul muncitor
     Şi, făr-a căta odihna, coseşte neîncetat,
     Despică o brazdă nouă lîngă alta ce-a lăsat,
     Astfel săgeata fatală se primblă din rînd în rînd,
     Le culcă ca nişte spicuri pe cîmpie răsunînd.
     Ici cade un erou mîndru în floarea sa secerat,
     Din ochii săi ies schinteie, de trufie-mbărbătat;
     P-al său coif ce face unde, de lumină strălucind,
     Mlădioasă-o pană cade, se ridică fîlfîind;
     Moartea de ţintă-şi alege printr-însa a-nnemeri,
     Trăsnetul aici loveşte, şi greşit nu poate fi:
     Ca un snop de oţel cade în pulbere răsturnat.
     Armăsarul său s-azvîrle, se simte neînfrînat;
     O piezişă căutătură p-al său stăpîn aruncînd,
     Se-ntoarce, îşi pleacă capul, îl miroase lăcrămînd.
     Colo cade-un vechi războinic ce, crescut de luptător,
     Patrie tabăra-i fuse, ş-armele al său amor.
     El de nimic n-are-a plînge decît de-un steag îndrăgit:
     Murind, dupa el priveşte, după dînsul e mîhnit.
     Moartea după-ntîmplări zboară în drumul său
     grozăvos:
     Unul piere-ntreg cu totul, altul, în ţărînă jos,
     Ca un trunchi a cărui ramuri de secure cad trosnind,
     Ale sale mădulare-şi vede în bucăţi sărind,
     Care, tîrîndu-se încă pe pămîntul umedat,
     Lasă dupa el şîroaie în praful cel sîngerat.
     Rănitul, pe care moartea jumatate l-a lovit,
     În braţul unui prieten în zadar fuge ferit;
     Amîndoi d-o lovitură îmbrăţişaţi sunt loviţi,
     Ş-amestecaţi împreună, amîndoi sunt mulţumiţi.
     Însă în zadar plesneşte trăsnetul neîmpăcat
     Şi-n taberi săgeţi de flăcări plouă, varsă nencetat.
     Ca marea ce o despică un vas iute spumegat
     Şi apoi se-nchide iară pe urma ce a lăsat,
     Astfel peste rînduri sparte la loc altele se pun,
     Vin să înfrunteze moartea peste cei morţi, şi-i
     răzbun.
     
     Dar omor fară răsplată s-aştepte se ostenesc
     [14]
     Taberele amîndouă, ş-una-ntr-alta năvălesc,
     Se-mping, se lovesc, pătrunde o ceată-n alta întrînd,
     Ş-a lor amestecătură sîngeros vifor nălţînd;
     În a cailor putere escadroanele se sparg,
     Rîndurile cele strînse se deschid, fac un loc larg;
     Fierul peste fier loveşte, focurile se-nfăşor,
     Din taberile izbite un fulger iese, un nor.
     În valuri de fum silitra, în aerul zgomotat,
     Arde, curge, bubuieşte în sîrul cel flăcărat;
     Soarta lor este ascunsă sub desul, grozavul nor,
     Ochii nu pot vedea înca izbînda sau moartea lor.
     Precum cînd două torente ce la vale se pornesc
     Din doi munţi din împotrivă, se răped, se prăvălesc
     În prăpastia cea strîmtă, vin gata a se sfădi,
     Şi tot într-aceeaşi vreme a se-mpinge, a se izbi;
     Unda loveşte în undă, valurile se-nmulţesc,
     Sar în sus, s-azvîrlă-mpinse, se-ntărîtă, se-nvrăjbesc;
     D-o pulbere umedoasă aerul e mestecat,
     De vîjîiosul lor trosnet pustiul e tremurat;
     Şi-n şesul ce le-mpreună, a lor furii aducînd,
     Undele amestecate curg chiar în lupta lor stînd.
     Dar trăsnetul încetează.Ascultaţi!...glas
     plîngeros
     Se-nalţa, se răspandeşte pe cîmpul cel tînguios.
     Arpa, trîmbiţa, cimbala, însoţite îsi unesc
     Glasul lor cel de aramă şi-mpreună tînguiesc;
     Şi p-ale vîntului aripi treptat urcă si cobor,
     Ne lasă-ale lor acorduri, ţipetul celor ce mor.
     L-al lor strălucit răsunet dealurile-ascult, răspund,
     Simţirile-s fiorate, inimile se pătrund.
     Şi-n aerul care sună de glasul cel tremurînd,
     Parcă al morţilor suflet prin el s-aude trecînd.
     Soarele, totdeodată, risipind noru-n senin,
     Cu o groază luminează locul cel de cărnuri plin;
     Şi a lui galbenă rază strecurandu-se-aci jos,
     Desface rîuri de sînge ochiului cel fioros.
     Cai şi care-n mii zdrobite, în drumul grozav zăcînd,
     Părţi vii înca risipite ici şi colo-n praf bătînd,
     Trupuri, arme sfărîmate, coifuri, steaguri, mădulari,
     Grămezi de morţi peste ele, subt ele, după-ntîmplări.
     
     
     
     
     [15]
     CORBUL ŞI VULPEA
     
     La Fontaine
     
     Jupîn corbul cîştigase
     Din negoţul ce-apucase
     Un bun chilipir de caş,
     Şi cu dînsu-n cioc se duse
     P-un copaci, unde se puse
     Ca un om l-al său sălaş.
     Vulpea, ca o jupîneasă,
     O cam şterge de p-acasă,
     Şi ieşise la plimbare;
     Iar bunul miros ce are
     D-ici, de colo o-ndreptă
     Sub copaci, şi-n sus cătă:
     “Jupîne corb, plecăciune!
     O, Doamne, ce frumuseţe!
     Ce pasăre, ce minune,
     Ce drag de pene măreţe!...
     Dar n-are glas; ce păcat!”
     Corbul, îngîmfat în sine,
     Nicidecum nu-i veni bine
     Ca vulpea să-l socotească
     De mut, sau să mi-l vorbească
     Că e prost l-al său cîntat.
     Lungi gîtul, căscă ciocul
     Şi-ncepu a croncăni.
     Caşul căzînd, vulpea-aci,
     Cîntareţul păţi jocul.
     “Jupîn corb, precum se vede,
     Minte numai îţi lipseşte;
     Şi fă bine de mă crede
     [16]
     Şi-nvaţă, te foloseşte:
     Că de mult, foarte de mult,
     Din punga celor ce-ascult
     Linguşitorii trăiesc.”
     
     
     
     [17]
     SINGURĂTATEA
     
     A de Lamartine 
     
     Adeseaori pe munte, cînd soarele apune,
     Eu, obosit de gînduri, la umbră răzemat,
     În jos peste cîmpie vederea-mi se repune,
     Privind cum să destinde cu-ncetul şi treptat.
     
     
     Aici spumegă rîul în undele-i muginde
     Şi şărpuind se pierde în depărtat ascuns;
     Lacul colo-şi revarsă apele lui dorminde,
     Pe care steaua serei ivită le-a pătruns.
     
     
     Seara-şi aruncă încă o rază rubinoasă
     P-al munţilor nalt vîrf de brazi încorunat;
     Ş-a umbrelor stăpînă în caru-i roorat
     Păşaşte, şi albeşte o pînză fumegoasă.
     
     
     Religiosul sunet, curmînd astă tăcere,
     În aer să revarsă din turnul goticesc;
     Pe călător opreşte; şi tuciul cîmpenesc
     Ne-nsuflă-n locul zilei o sîntă mîngîiere.
     
     
     Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită,
     Rece, nimic nu simte plăcere pre pămînt;
     El înaintea-mi este o umbră rătacită:
     Soarele nu-ncălzeşte pe cei ce nu mai sunt.
     
     
     Stînce, colince, dealuri, de-a rînd le iau pe toate,
     Din margine la alta, d-apus la răsarit,
     Nimic nu las din lume, şi văz că nu se poate
     Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.
     
     [18]
     Ce pot afla în aste livezi, lacuri, cîmpie,
     A cărora plăcere odată mi-a zburat?
     Rîuri, fîntîni, dumbrave, colibă sau palat!
     Lipseşte o fiinţă, şi toate sunt pustie.
     
     
     Facă-se zi sau noapte, răsare si sfinţeşte
     Soarele, eu la dînsul mă uit c-un ochi străin;
     Fie linişte, vifor, negură sau senin,
     Zilele n-aştept d-aicea,---soare ce-mi foloseşte?
     
     
     Cînd aş putea în drumu-i să-l însoţesc vrodată,
     Ai mei ochi pretutindeni deşertul ar privi;
     Aici îns-a mea rîvnă la toate e-ncuiată:
     Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.
     
     
     Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
     Loc unde luminează soarele-adevărat,
     Cînd mi-aş lăsa aicea lutoasa despuiere,
     Acolo-mi va fi faţă ce-atîta am visat!
     
     
     Acolo şi nădejde, ş-amor, şi-ncredinţare
     Voi reafla-n izvorul d-atîta prea dorit,
     Ş-acel ideal bine de toţi nădăjduit
     Şi care-aici vrun nume el pre pămînt nu are.
     
     
     Pe carul aurorei să zbor pînă la tine
     De ce nu pot, o, scumpe lăcuitor ceresc?!
     În locul osîndirii ce mă mai zăbovesc?
     Nu e nimic d-amestec între pămînt şi mine.
     
     
     Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită,
     Vîntul de seară suflă, o zboară, ş-a pierit…
     Şi eu sunt ca această frumză prea veştejită;
     Criveţe viforoase, ce m-aţi deosebit?
     
     
     
     
     [19]
     SEARA
     
     A. de Lamartine
     
     Seara aduce lina tăcere;
     Pe pustii stînce eu aşăzat
     Iau după urmă al nopţii car
     Ce-n aburosul senin păşeşte.
     
     
     Venus se-nalţă pe orizon,
     Şi la picioare-mi steaua-amoroasă
     Cu-a sa lumină misterioasă
     Argintuieşte verdele şăs.
     
     
     Prin deasa frunză acestor arburi
     Auz zefirul încet şoptind:
     Lîngă morminte ast sunet simţ
     Parcă ar trece zburînd o umbră.
     
     
     Dar totodată scapă din cer
     Senină rază din steaua nopţii,
     Şi pe tăcuta-mi frunte-ndreptată
     Lin se revarsă peste-ai mei ochi.
     
     
     
     Dulce lucire d-un glob de flăcări!
     Rază mult dragă!ce mă voieşti?
     Vii oare-n sînu-mi cel obosit
     S-aduci lumina într-al meu suflet?
     
     
     Sfinţita taină acestor lumi
     Te cobori oare ca să-mi descoperi,
     Taină ascunsă l-această sferă
     În care ziua te-aşteaptă mult?
     
     [20]
     O-nţelepciune neînţeleasă
     Te îndreptează la ticăloşi?
     Ce! vii tu noaptea a-i lumina
     Ca dulcea rază unei nădejde?
     
     
     
     Vremea ce vine ai ca să spui
     Inimei triste ce-n veci te cheamă?
     Rază mult sfîntă, eşti aurora
     Acelei zile ce n-are-apus?
     
     
     Inima-mi toată se-nflăcărează
     L-a ta lucire, şi mă strămut,
     M-aflu cu-aceia ce nu mai sunt…
     Dulce lumină, eşti al lor suflet?
     
     
     Tot aşa poate că se strecor
     Ş-aceste umbre mult fericite;
     Mă simţ aproape că sunt de ele,
     D-ale lor chipuri înfăşurat!
     
     
     Ah! voi de sunteţi, umbre mult sfinte,
     Aci-n tăcere, vă rog veniţi;
     Cum sunt de zgomot eu depărtat,
     Fiţi împreună cu-a mele visuri.
     
     
     Dragostea, pacea voi revărsaţi
     În sîn, în pieptu-mi ce abia răsuflă,
     Ca roua nopţii care se lasă
     Şi domoleşte al zilei foc.
     
     
     Veniţi!...Dar aburi, o ceaţă groasă
     Pe cer se nalţă numaidecît
     Şi peste dulcea-mi rază se-ntind,
     Piere, şi-ndată se-ntunecează.
     
     
     
     
     [21]
     LACUL
     
     A. de Lamartine 
     
     Astfel tot la ţărmuri nouă împinşi calea nencetată,
     Duşi către vecinica noapte, înapoi făr-a veni,
     În oceanul de vîrste noi nu vom putea vrodată
     O zi ancora-a-ntări?
     
     
     O, lac! abia-şi sfîrşi anul drumul ce iar şi-l găteşte,
     Ş-aproape de drage valuri unde ea era-a veni,
     Pe piatra unde-ai văzut-o, aci, iată, mă priveşte,
     Viu singur a…m-odihni!
     
     
     Astfel tu mugeai în gemăt subt aste stînci afundate,
     Astfel vîntul a ta spumă pe picioare-i arunca,
     Şi te sfărîmai tot astfel sub coastele-ţi deşirate,
     Unda-ţi plesnind se vărsa.
     
     
     Ţi-aduci aminte-ntr-o seară cînd noi pluteam în tăcere
     Şi n-auzeam de departe pe undă, sub cer lucios,
     Decît sunetul lopeţei ce despica cu plăcere
     Valul tau armonios?
     
     
     Cînd, un glas străin cu totul pe tăcere, fără veste,
     Dintr-un ţărm ce aducea farmec începu a deştepta.
     Unda stătu să asculte, şi glasul ce scump îmi este
     Cu-aste vorbe răsuna:
     
     
     “O, vreme, opreşte-ţi zborul! ceasuri blînde, ascultătoare,
     Opriţi cursul vostru, staţi!
     [22]
     A zilelor mai frumoase plăcerile fugătoare
     Lăsaţi să gustăm, lăsaţi!
     
     
     Destui ticăloşi vă strigă, ce necazu-i împresoară;
     Curgeţi, pentru ei grăbiţi;
     Luaţi cu ale lor zile grijele care-i doboară
     Şi uitaţi p-ăi fericiţi…
     
     
     Dar ce cer? deşartă rugă! minutele trec, n-aşteaptă,
     Vremea-mi scapă, s-a pierdut;
     Eu zic nopţii să-ntîrzie, aurora se deşteaptă,
     O-mpraştie…a trecut!
     
     
     Să iubim, să iubim dară, de secunda ce grăbeşte
     Grăbiţi să ne bucurăm;
     Vremea este fără ţărmuri, omul liman nu găseşte;
     Curge, şi noi naintăm!”
     
     
     Timp gelos! e cu putinţă aceste ceasuri sfinţite,
     Cînd amorul în lungi unde ne revarsă fericiri,
     Să zboare de la noi departe, asemenea de grăbite
     Ca şi în nenorociri?
     
     
     Cel puţin nici a lor urmă, şi ea nu stă, piere, zboară?
     Ce! de tot le-avem pierdute? mai mult nu le vom afla?
     Vremea care ni le dete, vremea care le omoară
     Mai mult nu ni le va da?
     
     
     Trecut! Nimic! Vecinicie! Abisuri negre, noptoase!
     Unde sunt zilele noastre carii-n veci ni le-nghiţiţi?
     Spuneţi, ne veţi mai întoarce aste plăceri fioroase
     Pe care ni le răpiţi?
     
     
     O, lac, şi voi, stînci tăcute, peşteri şi păduri umbroase,
     Voi ce vremea vă păstrează sau vă poate renoi,
     Păstraţi ţinerea de minte acestei nopţi prea frumoase
     Cel putin a vă-nsoţi.
     
     
     Fie cu tine-n repaos, fie şi în vijălie,
     Frumos lac, şi în privirea dealurilor ce-asudez,
     [23]
     Şi-n aste sălbatici rîpe, şi-n brazii ce cu mîndrie
     Malul tău încorunez;
     
     
     Fie-n zefirul ce sulfă, ce tremură în verdeaţă,
     În sunetele din vale ce văile le răspund,
     În steaua d-argint în frunte, ce albeşte a ta faţă
     Cu raze ce-abia pătrund;
     
     
     Şi vîntul ce tare geme, şi trestia ce suspină,
     Miroasele răsfirate din aeru-mbălsămit,
     Tot ce se vede, s-aude, toate ele ce n-au vină,
     Tot zică: ei s-au iubit!
     
     
     
     
     [24]
     DEZNĂDĂJDUIREA
     
     A.de Lamartine
     
     
     Cînd c-o vorbă Creatorul, într-un ceas trist, neplăcut,
     Din săminţele lui Haos lume-a zis de s-a născut,
     Stă, ş-apoi ş-ntoarce faţa de la tot cel muritor,
     Şi-l azvîrle dinainte c-un picior defăimător.
     “Mergi, fugi, te las, îi zice, în veci fii nenorocit,
     Nevrednic d-a mea mînie sau vrodat-a fi iubit.
     Nimic nu eşti înaintea-mi, jucărie în veci fii;
     Curgi în voile-ntîmplării ş-a deşărtului pustii,
     Ca ursita pretutindeni să-ţi fie îndreptător,
     Ticaloşia, departe de mine, stăpînitor.”
     
     
     Zice şi l-aceste vorbe năvală nenorocirea,
     Ca un vulture p-a sa pradă ce-şi răpede năpustirea,
     Dă un gemăt, lungi mugiri.
     Şi apăsînd universul sub sîngeroasa ei gheară,
     Sfîşie, venină, stinge furia, turbata fiară,
     Duhul vecinicei hrăniri.
     
     
     Şi-n `ntinsa sa-mpărăţie răul d-atunci stăpîneşte,
     D-atuncea tot ce răsuflă, d-atunci tot ce se gîndeşte,
     Tot sufere, tot chin.
     Şi cer, şi pămînt, şi suflet, şi materie, şi minte,
     Întreagă natura geme, glasul ei stins sau fierbinte
     Nu e decît lung suspin.
     
     
     În dureri, năpăşti, necazuri, ardicaţi privirea voastră
     La cer, lui Dumnezeu ziceţi: “Tu eşti apărarea noastră,
     Tu mare mîngîietor!”
     Nenorociţi! a lui milă de la voi se depărtează;
     [25]
     Voi cereţi o sprijinire, lumea vă înfăţişează
     Pe al vostru gonitor.
     
     
     Ce nume să-ţi dau, o, crudă, fatală, naltă putere,
     Ce te numesc cînd ursită, cînd natură, provedere,
     Lege nenţeleas-acu?
     De tremură toţi sub mînă-ţi, sau mai bine te blesteamă,
     De-ţi sunt supuşi sau potrivnici, de te iubesc or le-e teamă,
     Tu-n veci eşti, în veci tot tu!
     
     
     Vai! ca şi voi eu nădejdea o chemam cu sete mare,
     Ş-al meu duh amăgit foarte bău plin de-ncredinţare
     Dulcile ei otrăviri.
     Ea e ce-ale noastre pasuri în abisuri îmbrîncează,
     Ce jertfele cu coroane şi cu flori încununează,
     Ce-mpinge-n nenorociri.
     
     
     D-ar fi zeciuit răstriştea pe oameni după-ntîmplare,
     Sau tot cu legile-acelea peste toţi făr-apărare
     Mîna ei de ar lăsa!
     Dar veacurile văzură inimi cele mai măreţe,
     Virtuţile cele nalte, geniu, duhuri, frumuseţe,
     Jertfe l-alegerea sa.
     
     
     Astfel cînd zeii de sîngiuri, ce-nmuiaţi în răutate
     Cerea pîrga sîngeroasă de turme nevinovate
     În templul fumegător,
     Din tauri aleşi o sută s-alcătuia ecatomba
     Şi mielul fără prihană, alba, tînara colombă
     Îngrăşa altarul lor.
     
     
     Creator atotputernic, princip la toată fiinţa,
     Ce pînă a nu se naşte întru tine sta putinţa
     A fi cum te-i îndura,
     Tu puteai cu toate-acestea să te-ntreci întru voire,
     Să reverşi l-a ta făptură şi viaţă, şi fericire
     Dintru vecinicia ta!
     
     [26]
     Şi făr-a pierde nimica, tu puteai fără măsură
     Să răspîndeşti în lungi unde peste toate în natură
     Un ferice absolut.
     Nemărginirea, puterea, vremea, nimic nu te ţine.
     Ah! mă cutremur cînd judic! toate le puteai prea bine,
     Le puteai…dar nu ai vrut.
     
     
     
     Care sunt vinele noastre încît de ne-ai dat fiinţă?
     Nesimtiţorul nimica fost-a oare cu putinţă
     Să-ţi ceară-a-l înfiinţa?
     Ce! ale tale capriţuri ne-au făcut după-ntîmplare?
     Or trebuiam, ticăloşii, Dumnezeu făr` de-ndurare,
     Noi la fericirea ta?
     
     
     
     Ardicaţi dar pîn’ la ceruri tămîia ce-i dă plăcere,
     Suspinuri, gemete, lacrămi, blestem, obidă, durere,
     Concerturi dumnezeieşti!
     Glas de morţi, ţipet de sînge, plîngeri, voi, nestrigătoare,
     Suiţi-vă, mergeţi, bateţi bolţile nesimţitoare
     Palaturilor cereşti!
     
     
     Pămînte, aridică-ţi glasul; cer, răspunde, tu vorbeşte;
     Negre locaşuri ce moartea a ei jertfe grămădeşte,
     Toate faceţi un suspin.
     O vecinică tînguire să defaime-n veci natura,
     Şi durerea să aducă, să dea la toată făptura
     Un glas, un gemăt, un chin!
     
     
     Din ziua-n care natura, din nimica dezlipită,
     Scăpă din mîinile tale ca o faptă-nchipuită,
     Ce-ai văzut d-atunci privind?
     Materia-amestecată şi răului înrobită,
     Toată fiinţa gemîndă, a! viaţa nesuferită,
     Nimicul mai mult poftind.
     
     
     Elemente pizmătoare, lupta-ntre ele arătată,
     Vremea ce tot veştejaşte, pe ruine aşezată,
     Ce mîna-i a grămădit;
     Aşteptînd la pragul vieţei faptele tale-efemere,
     [27]
     Şi moartea stingînd din sînul mumelor, plin de durere,
     Rodul lor cel prea iubit.
     
     
     Virtutea subt înfruntata obrăznicie-apăsată,
     Vicleniele în cinste, dreptatea-n veci aruncată,
     Adevarul izgonit;
     Stăpînilor jărtf-adusă rătacita libertate,
     Şi puterea pretutindeni fondînd pentru nedreptate
     Coprinsul nemărginit.
     
     
     Cinstea din junghieri cumplite, ce le numesc biruinţă,
     Un Caton ce mai e slobod dup-a lui Platon credinţă
     Să omoară în sfîrşit.
     Un Brutus carele moare de virtutea ce iubeşte,
     Şi-n minutul după urmă chiar de dînsa se-ndoieşte,
     Strigă că l-a amăgit!
     
     
     Norocul în veci în partea păcatelor osîndite,
     Nelegiuiri corunate socotite legiuite,
     Slava-n sînge înnotînd.
     Fiii moştenind părinţii cu-a lor înrăutăţire
     Şi veacul carele moare dînd a sa nenorocire
     Veacului celui născînd.
     
     
     Ce! atîtea chinuri, pedepse, nelegiuiri, pîri, omoare
     N-au fîcut ca să fumeze pe duioasele-ţi altare
     Destul atîtea-njunghieri?
     Acest soare, bătrîn martur l-a pămîntului suspinuri,
     Nu va face să răsaie o zi lină, fără chinuri,
     Fără gemete, dureri? 
     
     
     Moştenitori ai durerii! nu gîndiţi c-a sa turbare,
     Săturată vreodată, va da vreo stîmpărare
     Vecinicii nenorociri.
     Pînă cînd întinzînd moartea a sa aripă-ngheţată
     Va-nghiţi de totdauna în tăcerea adîncată
     Dureroasele mîhniri?!
     
     
     
     [28]
     
     PROVEDINŢA LA OM
     
     A.de Lamartine
     
     Ce! a nimicului faptă blestema a sa fiinţă?
     Ce! tu defaimi ale mele bunătaţi ce ai văzut?
     Tu poţi a-ţi închide ochii de la marea-cuviinţă
     De daruri ce ţi-am făcut?
     
     
     Tu nu erai încă-n lume, făptură nesimţitoare,
     Cînd eu năşteam şi dam planul pentru fericirea ta,
     Cînd ca p-ale sale roduri gîndirea nemuritoare
     În sînul tău te purta.
     
     
     Dar, fiinţa-ţi fiitoare trăia-n a mea pomenire,
     Vremile, dup-a mea voie, pregăteam a alerga;
     În sfîrşit, se ivi ziua; zisei: “Fii spre-a mea mărire
     Şi pre fericirea ta!”
     
     
     Născuşi, ş-a mea frăgezime nevăzută, dar de faţă,
     De jucaria-ntîmplării numaidecît te-a ferit;
     Încălzii cu-a mea vedere simţirile-ţi fără viaţă
     Ş-al lor altoi amorţit.
     
     
     Un nectar plin de misteruri sînu-am zis sa izvorască,
     Şi dragostea fără preget de aici te-a adăpat;
     Am îngrijit ca lumina în ochi să se rotunzească
     Şi-n ea ziua-am însemnat.
     
     
     
     Sufletu-ţi cîtăva vreme de simţiri în eclipsire,
     Ca ochii naintea zilei către Cuvînt s-a deschis;
     Cugetaşi, şi vorba-ndată arătă a ta gîndire,
     Şi-n ea numele mi-am scris.
     
     [29]
     Cum străluci-n ochii-ţi, şi întreg dreptate,
     Acest mare nume, naltu-i haracter!
     Pămîntul îţi dete a mea bunătate
     Şi a mea mărime o citişi pe cer.
     Rînduiala-ţi spuse a mea socotinţă,
     Natura întreagă a mea provedinţă,
     Iar nemărginirea-mi locul ţi-arătă.
     Îţi descrise totul lunga mea tărie
     Îţi povesti timpul a mea vecinicie,
     Şi soarta voinţa-mi îţi înfăţişă.
     
     
     Tu mă slăvişi foarte în a mea putere,
     Întru fericire mă preaînalţaşi,
     Şi-ntru curăţie din a mea vedere
     Pasurile tale nu le depărtaşi.
     Şi dodat-acuma, cînd nenorocirea
     În umbre grozave toată fericirea
     Viei dimineţe o acoperi,
     Glasul tău mă-ntreabă, strigă şi blesteamă,
     Sufletu-ţi turbează, pămînt, ceruri cheamă,
     Le scoală, voieşte a le răzvrăti.
     
     
     “Nu, tu mai mult nu eşti decît o problemă
     Mare, ce propune soarta la Cuvînt;
     Cînd ar fi fost lumea întrega-ţi emblemă,
     Atunci lumea, totul ar fi bun ţi sînt.”
     Opreşte, trufaşă, mîndră cugetare;
     Ce! tu voieşti legii-mi să faci comparare
     Cu legea ta care eu o hotărăsc?
     Priveşte augusta a lor depărtare:
     Tu d-o zi viaţă ai spre îndreptare,
     Eu am înainte-mi veacuri de-mi slujesc.
     
     
     Atuncea cînd vălu-nţelepciunii mele
     După-ntunecoşii-ţi ochi se va lua,
     Aste-apăsătoare şi muginde rele
     Întru virtuţi toate se vor întralta;
     Din aceste neguri dese-mprăştiate,
     Cu-a ta fericire, blînda mea dreptate
     În triumf prin flăcări se va înălţa.
     În ele stă focul cel de lămurire
     [30]
     Ce schimbă viaţa întru nemurire,
     Ce dă încercării luminarea sa.
     
     
     Dar inima-ţi întristată murmuie şi se-ndoieşte,
     Lumina nu-ţi e destulă, cu ea nu te mulţumeşti;
     Şi-n a simţirilor noapte vrei să vezi că se iveşte
     A zilei ce nu sfinţeşte
     Strălucirile cereşti?
     
     
     Stăi! această ziuă slabă ce ochii tăi luminează
     Pe pămînt îţi e destulă ca să fii povăţuit:
     Cine sunt eu mă priveşte, şi-n tăcere naintează,
     Pe cum natura urmează
     Legii ce i-am rînduit.
     
     
     Pămîntul cunoaţte oare legea ce îl rodniceşte?
     Oceanul, sub povaţa braţului meu se oprind,
     Ştie el puterea stelei ce în sînu-i năvălind
     Absorbindu-l îl răpeşte,
     Peste ţărm îl răspîndeşte,
     Şi unda ce flufuieşte
     Cum se retrage mugind?
     
     
     A luminei mele umbră acest strălucitor soare
     Ştie unde-l îndreptează degitu-mi arătător?
     Singur şi-a însemnat oare acest drum triumfător?
     Cînd apune lucitoarea
     Lumina-i purpurătoare,
     Făgăduieşte el oare
     Soarele cel viitor?
     
     
     Însă totul e-n fiinţă ş-urmează cu-ncredinţare;
     Al meu glas deşteaptă lumea, dimineţile-i răspund;
     Chem soarele, şi e faţă din al pustiilor fund:
     Sărind peste depărtare,
     Vine dup-a mea-ndreptare
     Întru slava mea cea mare
     Şi-n’tunerece s-ascund.
     
     
     Şi tu ce-ai viaţa în a mea suflare,
     Care în vederea-mi eşti neîncetat,
     [31]
     Poţi crede că numai tu eşti în uitare,
     Tu, fală a lumii, om şi împărat?
     Crezi tu că virtutea mea adormitează?
     Lunga mea vedere în veci preveghează,
     Deşteaptă, -ngrijaşte de totul întreg.
     Mări cari de glasu-mi stau, fug, se-nfăşoară,
     Şi însuşi ţărîna ce cu vîntul zboară,
     Toate a mea lege ştiu şi înţeleg.
     
     
     Mergi după făclia ce îţi dă credinţa
     Şi-n umbrele morţii, pînă la mormînt,
     Cu încredinţare că-n veci provedinţa
     Nu întinde curse la al tău cuvînt.
     Orice auroră este în mirare
     Şi tot universul în încredinţare,
     Şi omul rămase neîncredinţat?
     Însă părinteasca a mea răsplătire
     Întru a mea milă astă îndoire
     Şi întru uitare o au cufundat.
     

     
     [32]
     RUGĂCIUNEA DE SEARĂ
     
     A. de Lamartine
     
     
     
     Domnul zilii-ntr-a sa slavă apuind strălucitor, 
     Se coboară cu încetul din caru-i triumfător ; 
     Păstrează-n brazde de aur urma p-unde a trecut; 
     Şi c-o răsfrîngere-a razei de purpură , de rubin ,
     Inundeaza cer şi aburi ce se nalţă în senin ,
     Unde faţă-n faţă iese, măreaţă şi c-un pas rar, 
     Fruntoasa, bălaia lună, şi-şi opreşte al său car.
     Aci ea se cumpăneşte; razele-i ce-abia pătrund,
     De l-ale cerului margini vin pe iarbă, dorm, s-ascund. 
     Şi pînza cea neagră-a nopţii peste munţi s-a desfăcut. 
     Asta e ceasul cînd firea, liniştită un minut, 
     Între noaptea care cade şi-ntre ziua ce fugi, 
     Se nalţă la făcătorul şi de noapte, şi de zi,
     Şi prin vorbe strălucite parcă-ar duce la cer, sus,
     Măreaţa închinăciune ce după zidire-a dus. 
     
     
     Iată jertfă-universală, întinsă fără hotar! 
     Lumea toată este templu, şi pămîntul e altar. 
     Cerul îi este-nvelişul, şi stelele ce sclipesc
     Galbină lumin-a zilei, focuri ce-nchise lucesc
     În bolta cea seninoasă, fără număr, grămezi mii, 
     Sunt aprinsele în templu şi sfinţitele făclii. 
     Ş-aceşti nori ce-i aureşte ziua ce dă sub pămînt
     Şi-i înfăşură în unde un uşure şi lin vînt
     Sunt undele de tămîie ce s-aburează-n senin
     Pîn’ la tronul Celui vecinic, cărui toate i se-nchin. 
     [33]
     Dar e fără glas ast templu, concerturi sînte nu sunt; 
     D-unde să se nalţe imnul către-mpăratul cel sînt?
     Tot tace, şi al meu suflet vorbeşte în acest ceas; 
     Înţelegerea mea este al universului glas.
     Şi pe ale serei raze, pe vîntul cel răcoros
     Se nalţă către Cel vecinic ca un trăitor miros; 
     Şi dînd la făptura toată o limbă de a vorbi, 
     Împrumută cu-al meu suflet natura de a-l slăvi. 
     Singur chemînd să-şi arunce ochiul său cel părintesc, 
     Împlu deşertul de nume al părintelui ceresc. 
     Şi cel ce din sînul slavei nu-ncetează-a asculta
     A sferelor armonie ce-ndreptează mîna sa, 
     Acela binevoieşte, din locaşul său cel sfînt, 
     Să-mi priimească şi glasul umilitului cuvînt
     Ce se miră d-a lui slavă, neîncetînd a o privi, 
     Ş-al său nume murmuieşte, neputînd a îl mări.
     
     
     Tu, început şi sfîrşit al tău şi al tuturor, 
     Salutare, vecinic suflet al totului roditor, 
     Cîrma lumii şi părinte, creator şi Dumnezeu! 
     Subt aste nume, stăpîne, cred şi-ţi dau mărire eu; 
     Şi, făr-a-avea trebuinţă d-a te-auzi aci jos, 
     Citesc p-a cerului frunte al meu simbol glorios. 
     Întinsa nemărginire mi-arată mărimea ta, 
     Stelele-a ta strălucire, pămîntul blîndeţea ta. 
     În măreaţa ta lucrare tu însuţi te-ai fiinţat; 
     Universul îţi răsfrînge al tău chip necopiat, 
     Şi sufletul meu răsfrînge universu-ntr-al său rînd. 
     Putinţele-ţi fără număr al meu cuget încurcînd, 
     Pretutindeni împregiuru-ţi te descopăr, te slăvesc; 
     Mă privesc pe mine însumi, şi ş-aci te dezvălesc. 
     Steaua zilii-aşa luceşte în cerul cel seninos, 
     Se răsfrînge asupra undei, ş-o văz înainte-mi jos.
     
     
     Bunătate, frumuseţe! puţin fac cînd te slăvesc: 
     Eu te caut în tot locul, nădăjduiesc, te iubesc. 
     Al meu suflet e o rază de lumină, de cuvînt, 
     Ce, pentru-o zi rătăcită din locaşul tău cel sînt, 
     De plăceri sfîşiitoare în departe zdrumicat, 
     Arde d-a se reîntoarce l-al său izvor flăcărat. 
     În tine simţ şi răsuflu, în tine gîndesc, iubesc; 
     [34]
     Prin lumea care te-ascunde, eu printr-însa te zăresc. 
     Tu eşti ce-n fundul naturei eu te văz şi te explic, 
     Tu eşti ce-n toată făptura eu laud şi bine-zic. 
     Ca să m-apropiu de tine, fug în aceste pustii, 
     Şi cînd dimineaţa iese p-ale cerului cîmpii 
     Şi, deschizînd orizontul, din norii cei auriţi
     Pune-ale-aurorei lacrămi peste munţii răcoriţi, 
     În ochii mei nu e alta, ci căutătura ta, 
     Ce deschisă-asupra lumii începe-a o lumina.
     Cînd soarele în amiază stă din drum l-al său soroc 
     Şi d-acolo varsă-asupră-mi viaţă, lumină, foc, 
     În văpăiatele-i raze ce simţirea-mi încălzeşte, 
     Stăpîne, eu simţ răsuflarea-ţi, virtutea-ţi, ce mă-ntăresc. 
     Şi cînd noaptea, ale sale streji de stele îndreptînd,
     Peste lumea adormită şi-aruncă negrul vestmînt, 
     În sînu-ntunerecimii ş-al pustiei singur tras, 
     Cugetînd dulcea mărire a nopţii cei rare-n pas, 
     În linişte, în tăcere, în umbră înfăşurat, 
     Al meu suflet te măreşte, mult de tine-apropiat; 
     Atunci o lumină sîntă simt în mine-a străluci 
     Şi un glas de mîngîiere îmi zice-a nădăjdui. 
     
     
     Dar, în marea-ţi cuviinţă, stăpîne, nădăjduiesc, 
     Pretutindeni cu mîini pline dînd fiinţa te zăresc. 
     Ş-al zilelor mele număr tu nu-l vei fi mărginit 
     În traiul meu cel scurt d-aicea, turbure, neliniştit. 
     Eu te privesc pretutindeni a produce ş-a păstra; 
     Celui ce poate să facă-i e ruşine a strica.
     Martur de a ta putere, în blîndeţea-ţi desluşit
     Aştept ziua nemuririi, lumina fără sfîrşit. 
     În zadar mi-aruncă moartea umbre, neguri în mormînt, 
     Al meu cuvînt vede ziua şi prin negru său vestmînt: 
     Ea e treaptă ce, păşind-o, mă poci ţie-nfăţişa, 
     Este valul ce m-opreşte a căta în faţa ta. 
     Doritul minut acesta zi-i, stăpîne,-a se grăbi; 
     Sau , dacă-n tainele tale voieşti înc-a a se opri,
     Ascultă din cer strigarea trebuinţei omeneşti:
     D-atom şi de lumea-ntreagă tu asemenea-ngrijeşti.
     Fă-mă a cunoaşte drumul al sfintelor tale voi! 
     Înlesneşte a mea lipsă şi mă sprijină-n nevoi;
     Inima mea o hrăneşte cu pîine a se-ntări, 
     [35]
     Şi sufletul cu nădejdea lasă-l a se linişti; 
     Încalzeşte cu lumina blîndelor tale priviri
     Duhul eclipsit de umbra recelor mele simţiri.
     Precum soarele ardică roua-n sus de pe pămînt, 
     Aşa soarbe al meu suflet în sînul tău cel preasînt.
     
     
     
     [36]
     TOAMNA
     
     A. de Lamartine
     
     Salutare, lemne triste, ce verzi, galbene-nnegriţi, 
     Frunzi ce, căzînd risipite pe livezi, vă veştejiţi! 
     Salutare, voi frumoase zile ce aţi mai rămas! 
     În voi tînguirea firii urmează cu-n slab, trist pas. 
     Ea se cuvine durerii, mie-mi place s-o privesc; 
     Singuratica cărare, uitat păşînd o citesc. 
     
     
     
     
     A! să mai văz încă-o dată soarele îngălbenind
     A cărui lumină slabă abia pătrunde sclipind 
     La piciorul meu ce sună frunza, lemnul cel uscat, 
     Întunerecimea deasă în pădurea ce-am călcat. 
     În aste zile de toamnă, cînd natura-şi dă sfîrşit, 
     Dar! aflu mai mult plăcerea l-al ei ochi acoperit: 
     Este al unui prieten tristul rămîii sănătos, 
     Este zîmbirea din urmă genei ce, lăsată-n jos, 
     Moartea vine s-o închiză, mai mult a nu s-ardica. 
     Aşa orizonul vieţei gata fiind a lăsa, 
     A lungelor mele zile nădejdea slabă plîngînd, 
     Mă mai întorc încă o dată şi, nesăţios cătînd, 
     Mă uit l-ale slabelor bunuri ce încă n-am întîlnit, 
     Bunuri de la care soarta pîn-acum m-a ocolit
     Frumoasă, dulce natură, soare, cer, crînguri, pămînt, 
     Sunt dator; lacrăma pică pe margini l-al meu mormînt. 
     Ce curată e lumina!aerul plin de miros! 
     L-a murindului privire soarele cît de frumos! 
     Acum aş vrea şi cu drojdii să deşert acest pahar 
     Amestecat cînd de fiere, cînd de dulcele nectar. 
     În fundul acestei cupe unde viaţa sunt a-mi bea, 
     Vreun gust de miere-aicea e putinţ-a-mi rămînea? 
     [37]
     E putinţă viitorul pentru mine a păzi 
     O-ntoarcere-a fericirii ce n-am a nădăjdui? 
     E putinţă în mulţime un suflet a fi ascuns 
     Să cunoască al meu suflet, la ce voi să am răspuns? 
     Floarea, căzînd jos, îşi lasă la zefir al ei miros, 
     Şi e la soare, la viaţă al ei rămîi sănătos. 
     Eu mor însă, ş-al meu suflet în minutul ce l-am dat
     Se revarsă ca un sunet melodios întristat.
     
     
     
     [38]
     IMNUL NOPŢII
     
     A. de Lamartine
     
     O, nopţi, deschideţi acu-n tăcere
     Cereasca carte ce-nfăţişaţi!
     Stele şoptinde, a mea vedere
     P-a voastră cale o aţintaţi!
     În aste ceasuri de slavă pline,
     Zefiri, a voastre aripi aline!
     Pămînte, echole-ţi aromează!
     Mare, întinde al tău senin,
     Leagănă-n sînu-ţi cel luciu,lin,
     Chipul ce unda-ţi învolvorează!
     Al său sfînt nume cine îl ştie?
     Natura glasuri mii a propus,
     Ş-o stea pe alta, şoptind, îmbie:
     Legile noastre cine ne-a pus?
     Unda cu undă se sfătuieşte:
     Cin’e acela ce ne smereşte?
     Trăsnetul zice lucind în lume:
     Ştii cum se cheamă, tu, cel preasfînt?
     Însă şi stele, om şi pămînt
     Nu ştiu să spuie al său chiar nume.
     
     
     [39]
     IMN LA DURERE
     A.de Lamartine
     
     Înc-o dată, o, durere, de afli loc, mai izbeşte!
     Inima mea sîngerîndă te urăşte…-ţi mulţumeşte,
     Putere ce nu mai ştie a plînge sau a ierta!
     Ochii-mi n-au, nu mai au încă lacrămă de a-ţi vărsa.
     Ci poate se află -n mine vro mai sonoară fioare
     Care să se zvîrcolească subt cătarea-ţi cercătoare
     Ca un şarpe care zace în drum, în bucăţi tăiat
     Şi se strînge, se-nconvoaie subt picior ce l-a călcat,
     Cînd omul, vrînd să aţîţe patimi, turbări stîmpărate,
     Cearcă să mai vază dorul unde viaţa nu mai bate;
     Doară că va mai fi încă în sînul meu sfîşiat
     Vrun ascuns şi profund ţipăt, cu totul neaşteptat,
     Ce din nici un suflet înca pîn-acum nu ai scos, poate,
     Muzica desfătătoare unei ure-ntărîtate.
     Cată că eu sunt în mîna-ţi, mă las în cercarea ta,
     Inima-mi nimic nu are de tine a mai scăpa.
     
     
     Ca să-mi prelungeşti viaţa, precum şi a mea durere,
     Adesea vărsai în sînu-mi o raza de mîngîiere;
     Astfel sunt lăsaţi şi sclavii în drum a mai răsufla,
     Ca prin căi de suferinţe mai departe a-i purta
     În noaptea ce fulgeri numai lucesc ca s-o întrerupă.
     Mi-ai întins şi mie-adesea tu a fericirii cupă;
     Şi cînd în ardenta-mi poftă de plăceri ea spumega,
     Mîna ta însuşi în dinţi-mi sfărîind o sfărîma.
     Şi sfîşiind a mea buză de marginea-i sîngerată,
     Încă-n crudele-ţi caprice erai tot neastîmpărată.
     [40]
     Ţi-e întreg triumfu-acuma! că-n inima-mi nu e loc,
     Vînă care să nu bată, să se strîngă d-al ei foc;
     Fir de păr nu e în capu-mi, pe fruntea mea cea albită,
     Şi zdrumicat să nu fie ca paiul, iarba cosită.
     Amor în mine nu este şi să nu fi fost lovit,
     Or speranţă, or dorinţă să nu mă fi amăgit.
     În inima-mi speriată cît ceva s-o alineze,
     Şi nici un punt eu nu aflu care să nu sîngereze.
     
     …………………………………………………….
     
     Pîn-aicea, o, durere, mă-nvăţaşi a te cînta.
     Faticat şi de speranţă, şovăind pe calea ta,
     Iar adaog: mai izbeşte, de afli loc, mai izbeşte,
     Prin lovituri întreite cruzimea ţi-o mulţumeşte!
     
     
     [41]
     ROMANŢĂ
     Lord Byron
     
     I
     A mea tînără taină afund rămîne-ascunsă
     În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
     Iar cînd inima-mi bate de sila ei împunsă
     L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
     Şi singură-n tăcere o simţ iar tremurînd.
     
     II
     A mea flacără este vecinică, nevăzută
     Ca şi slaba lumină candelii subt mormînt,
     Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
     În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
     Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.
     
     III
     Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
     Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gîndi
     L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
     Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
     Este de a fi stinsă din pomenirea ta.
     
     IV
     Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine:
     Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi;
     În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine:
     O lacrămă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
     Întaia ş-a din urmă răsplată de amor.
     
     
     [42]
     POEMA DIDACTICĂ
     DUPĂ
     BOILEAU ŞI HORAŢIU
     
     Boileau
     
     Lasă-ncolo, nu mai credeţi c-un autor fiecum,
     Scîrţiind numai la versuri, spre Parnas să-şi facă drum,
     Dacă din ceruri nu simte darul acela secret
     Şi la naşterea lui steaua nu l-a format de poet.
     
     
     Voi ce periculoasa ardoare vă-nflăcăraţi,
     Ce spinoasa carieră mîndrii vreţi să alergaţi,
     Nu vă-ncercaţi pentru versuri surda a vă consuma,
     Nici a crede că e geniu un amor d-a tot rima.
     D-ambiţiuni nenţelepte cît puteţi vă depărtaţi,
     Cu puterea, mintea voastră nencetat vă consultaţi.
     
     
     Singură natura poate minţile mari a crea,
     Ea-ntre autori talente ştie-a repărţi şi da:
     Unul flacără-amoroasă poate-n versuri a descri,
     Unul faptele eroici trîmbiţînd a celebra,
     Altul pe fluier, la umbră, păstorele a cînta.
     Sunt însa şi oameni carii nu cunosc cît preţuiesc,
     Cred că sunt un geniu mare şi pe sine s-amăgesc.
     
     
     Oricare sujet se scrie, fie simplu ori sublime,
     Bunul simţ s-aibă cu rima acordul cel mai intim.
     În van pare că-unul d-alta nu se pot apropia:
     Rima e sclavă şi ştie-a se supune, ş-asculta;
     Cînd ştim să avem voinţă şi-nadins s-o căutăm,
     Mintea fără greutate se deprinde, ş-o aflăm.
     Rima la cuvînt se pleacă greutaţi făr-a-arăta
     Şi-l dezvoaltă ajutîndu-l, în loc de a-l strîmtora.
     [43]
     Dar nengrijind-o, se scoală rebelă, n-o poţi ţinea,
     Şi-n loc s-o reţii, urmează înţelesul după ea.
     Urmaţi, ţineţi după minte, şi oricîte laboraţi,
     Lustru, preţ tot de la dînsa nencetat vă-mprumutaţi.
     
     
     Mulţi, împunşi d-un neastîmpăr, în fuga lor avîntaţi,
     Vor să-şi scrie –ale lor versuri d-ale minţii depărtaţi.
     În monstruoasele versuri ei cred că s-ar micşora
     Cînd ca lumea al lor cuget ar voi a-şi exprima;
     Spuneţi cugetarea voastră galant, nalt, glumeţ, uşor,
     Dar spuneţi-o cum se spune, pe-nţelesul tuturor.
     După vorbele îngîmfate nicidecum nu alergaţi,
     Cu termini ce nu-şi au locul frazile nu le-nnecaţi.
     Tot spre bunul simţ să cate; dar aci ca s-ajungem
     Calea e alunecoasă şi-anevoie s-o ţinem;
     Puţin de ne vom abate, îndată ne rătăcim;
     Drumul raţiei e unul, dintr-însul să nu ieşim.
     
     
     Un autor cîteodată, plin d-un plan ce şi-a făcut,
     Pînă cînd nu şi-l deşartă, nu mai tace un minut.
     De e palat ce-ntîlneşte, începe a ţi-l descri
     Şi te poartă pretutindeni, pînă cînd te-o ameţi:
     Ici, aproape, e o scară, o sală mai depărtat;
     Să vezi un balcon pe urmă! numai aur e lucrat.
     Loc pe undeva nu lasă, pe jos, pe sus, peste tot,
     Unghiuri, ferestre, plafonduri a scăpa de el nu pot.
     Întorc la foi, întorc iară, doar de-oi da d-un căpătîi,
     Ş-abia mă scap în grădină, asudat pînă-n călcîi.
     
     
     Fugiţi de stearpa-abondanţă d-un asemeni autor,
     Nu vă-ncărcaţi niciodată d-amănunt obositor;
     Orice prea mult se va zice e săţios, neplăcut,
     Mintea, saţie de dînsul, îl aruncă în minut.
     Cine nu ştie măsura, nici a scrie poate şti;
     Peste alt rău dăm, mai mare, vrînd d-un rău a ne feri:
     Un vers nu avea putere, şi ajunge noduros;
     Eu mă tem d-a zice multe, şi devin întunecos;
     Unul n-are-atîtea dresuri, dar e gol, fără-ajutor;
     Altul, să nu se tîrască, se pierde de tot în nor.
     
     
     [44]
     Voiţi publica favoare după drept a merita?
     Nencetat frazile voastre cătaţi a le varia.
     Un stil ce ţine tot una şi nencetat uniform,
     Surda la ochi ne luceşte, de el caută s-adorm.
     Puţin se cată –autorii născuşi a ne-ngreuia,
     Carii p-un ton totdauna pare c-ar plasmodia.
     
     
     Ferice care în versuri e dotat d-acel mister
     Să treacă din grav în dulce, din plăcut în mai sever;
     Cartea sa la cer aleasă, plăcută la cititori,
     La librari e ocolită foarte des de amatori.
     
     
     Orice scrieţi, vedeţi bine prea jos a nu vă lăsa:
     Stilul cel mai puţin nobil şi-are cuviinţa sa.
     Cînd glumiţi, vorbele voastre nencetat le măsuraţi;
     Cînd atingeţi, fiţi cu minte, singuri nu vă degradaţi;
     Nu-mi place deloc bufonul ce mă face, surîzînd,
     Cu dispreţ să cat la dînsul, chiar talentul admirînd.
     Respectaţi pe cititorul. Simpli şi cu artă fiţi,
     Staţi sublimi şi fără morgă, plăcuţi şi nedresuiţi.
     
     
     Auzul celor ce-ascultă a mulţumi dacă vreţi,
     O ureche ce nu iartă de cadenţă să aveţi;
     Înţelesul totdeauna vorbele-n versuri curmînd,
     Să-nsemneze un repaos, semistihul arătînd;
     Îngrijiţi ca o vocală, răpede într-al său drum
     Alergînd, p-altă vocală să nu-mpingă nicidecum.
     Fericiţi cînd orice termin l-alegeţi armonios;
     Fugiţi d-al asprelor sonuri întîmpin prea urîcios.
     Un cuget oricît de nobil, versul cel mai bun făcut
     Minţii nu mai pot să placă cînd urechii-a desplăcut.
     
     
     Daţi-vă ideea clară, fiţi în versuri lămuriţi,
     Cum să vă priceapă lumea, dacă vreţi a fi citiţi.
     Sunt oameni confuzi cu mintea, şi cugetările lor
     Sunt nencetat încurcate într-o desime de nor;
     Lumina minţii pe dînşii nu e-n stare-a-i lumina.
     Cată să ştiţi, mai nainte pîn-a scri, a cugeta.
     După ideile noastre toate cîte exprimăm
     Or le lămurim mai bine, or mai mult le-ntunecăm;
     [45]
     Ceea ce cunoaştem bine se enunţă lămurit,
     Vorbele prin care-o zicem vin pe loc şi nemerit.
     
     
     În orice scriere-a voastră pe sine vă respectaţi,
     Şi-n orice exces de sacră limba s-o consideraţi.
     Surda sunt pus în mirare d-un sunet melodios,
     Dacă nu e la loc vorba, dacă zisu-e viţios.
     Nu se miră a mea minte de un pompos barbarism,
     Nici d-a unui vers mîndrie şi-ngîmfatul solicism.
     Într-un cuvînt: fără limbă, cel mai faimos autor,
     Zică cine orice-a zice, e cel mai prost scriitor.
     
     
     Orice comandă e dată, voi în pace laboraţi,
     Judecată, minte puneţi, răpede să n-o luaţi.
     Un stil răpede şi iute, care curge tot rimînd,
     Minte nu prea manifestă, judecată neavînd.
     Fără-a pierde stăruirea, cu încetul naintaţi,
     De mii de ori fapta voastră revedeţi şi cercetaţi;
     Neteziţi fără-ncetare şi iar o mai neteziţi,
     Ştergeţi, lăsaţi cîteodată, uneori adăogiţi.
     
     
     Puţin este într-o faptă unde-erorile domnesc,
     Cînd schinteie şi de spirit ici şi colo cam lucesc.
     Toate se cuvin să fie, să se puie l-al lor loc;
     Începutul cu finitul răspunză cu-al lor mijloc.
     Arta stă-n perfecţiunea amănuntelor deplin
     Şi-n proporţia cerută părţilor ce se combin.
     Şi cuvîntul niciodată nu meargă-a se depărta
     De cîte vrea ca să spuie, vorbe cu zvon a căta.
     
     
     Pentru versurile voastre voi de public vă sfiiţi?
     Critic asprua ce nu iartă voi înşivă să vă fiţi.
     Innoranţa e făcută singură a s-admira;
     Amici buni v-alegeţi vouă voioşi a vă censura,
     Căror să-ncredinţaţi toate, ei sinceri depozitari,
     La orice defect al vostru să vă fie adversari.
     Înaintea lor nu mergeţi cu-aroganţă d-autor,
     Vă-nvăţaţi îns-a distinge din amic p-adultor,
     Căci acesta, ca să-şi rîză, s-arată-a te admira.
     Vreţi mai bine un consiliu, decît a vă lauda.
     
     [46]
     Adulatorul ţi-ncepe de la a te-aplaudi,
     La tot versul ce aude se face a tresări.
     Pe el vorbă nu-l înghimpă, tot e admirabil, sînt,
     De bucurie-l vezi saltă, de tinereţe plîngînd;
     El de laude-n tot locul te încarcă bucuros:
     Nicidecum n-are-adevărul ast aer impetuos.
     
     
     
     Dar amicul de credinţă, riguros, nenduplecat
     La defecte niciodată nu se lasă împăcat;
     Uşurinţa nu ţi-o iartă, făr-a fi şi mustrător,
     Versuri rău coordonate le pune la locul lor.
     Vorbele ţi le mai strînge, ambiţioasele-emfazii,
     Înţelesul ici nu-i place, colo viţioase frazii.
     Construcţia ta îi pare puţin a se-ntuneca:
     Ast termen nu se-nţelege, cată a-l mai lumina.
     Astfel vede şi corige amicul însufleţit;
     Dar un autor adesea, d- a sa operă uimit,
     Crede c-are şi el dreptul, cuvîntul de apărat,
     Ca oricare ce se simte-ntr-ale sale ofensat.
     Tu-i zici: “Versul asta-mi pare nu prea bine exprimat.”
     El: “Domnule, cu iertare! că e versul minunat.”
     -“ Termenul acesta-mi pare cam rece şi cam pompos;
     Eu l-aş şterge.” – “Cu iertare! asta-e locul mai frumos.”
     -“Asta fraze nu prea-mi place.”-“E minune! Ce-ai să zici?”
     Astfel e-nţestat la toate să nu-l dregi ca să nu- l strici.
     Dacă în scrisul său vreo vorbă ţi-a părut a te-nghimpa,
     El de asta, d-asta numai nicidecum n-o va schimba.
     El însa cînd vine, ţi-arată că-i place-a fi criticat,
     Că eşti domn p-ale lui versuri şi el ţie închinat,
     Ş-unde-ţi place poţi a şterge, poţi s-adaugi unde vrei,
     Poţi corige orişiunde, voie n-ai ca să-i mai cei.
     Dar aste vorbe frumoase ce veni a-ţi înşira 
     Sunt o cursă să te prinză să-l asculţi a-ţi recita.
     Pe-ndată-apoi şi te lasă şi, voios de muza sa,
     Se duce să-şi cate secul simţitor a-l lăuda;
     Şi mi-ţi află numa-ndată; căci şi-n seci admiratori
     E fertil al nostru secul, tot ca-n secii autori.
     
     
     [47]
     
     PRUNCUL ŞI BĂTRÎNUL
     
     Anais Segalas
     
     Frumos, curat e pruncul, cerescul părinte,
     Din mîinile-ţi cînd pică şi de curînd născut!
     Pe chipul lui se vede, pe fruntea lui se simte
     O sfîntă urmă încă din blîndul tău sărut.
     
     
     
     Al său înger custode nu vede vreo pată
     În noul curat suflet: tot e strălucitor! 
     D-oroare la ochi mîna nu-şi pune vreodată, 
     Nici aripa-şi destinde să-şi ia mîhnitul zbor.
     
     
     
     Nu fierbe vro vîlvoare în inima-i cea blîndă
     Vrun şarpe-ascuns nu-şi varsă acolo-al său venin. 
     Sfială tot e, Doamne, şi inima-i cea blîndă
     Făcut-o-ai vas de aur, unui profum divin.
     
     
     Ci om se face pruncul şi viţiu apare.
     Adoarme al său înger sau zboară-nspăimîntat; 
     Şi vasul cel de aur, uitat în delăsare, 
     De drojdii plin, de fiere, pe din afar-a dat!
     
     
     Pe urmă-mbătrîneşte, şi patima-i se stinge,
     Curat ardică mîna spre-a binecuvînta.
     Copilul şi bătrînul de orice lucru plînge,
     Şi unul spre a cere şi altul spre-a lăsa.
     
     
     Îmi plac buclele blonde, albita frunte-mi place;
     Frumoasele lor vîrste sunt demne de iubit.
     În aste două margini mai află omul pace;
     Unul e curat înca, şi altul curăţit,
     
     [48]
     E dulce-n aste zile de crime, de licenţă
     (Cînd răul e domn aspru, cînd gemem de mult dor)
     Un prunc frumos, să credem la blînda inocenţă,
     Ş-un vechi cu fruntea albă s-avem de conductor.
     
     
     
     
     
     [49]
     
     RUGĂCIUNEA PRUNCULUI
     A.de Lamartine
     
     Părinte, cărui tata se-nchină
     Şi toţi te cheamă genunchi plecînd,
     D-al cărui nume grozav şi blînd
     A mamii frunte umil se-nclină,
     
     
     Zic că ast soare strălucitor
     E jucaria puterii sale,
     Că subt picioare-ţi e p-a lui cale
     Candelă d-aur luminător;
     
     
     Zic că tu singur faci a se naşte
     Mici păsărele ce cîntă, zbor;
     Laşi copilaşii cu mama lor,
     Le dai un suflet a te cunoaşte.
     Zic că tu singur semeni cu flori
     Livede, vale, cîmpuri, grădine,
     Tu faci verdeaţa, şi fără tine
     Ar fi toţi pomii neroditori.
     
     
     La daruri multe, l-a ta-ndurare
     Tot universul este chemat:
     Nici micul vierme nu e uitat
     La al naturei ospăţ prea mare.
     
     
     Livedea paşte mielul plăpînd,
     La mugur iedul vesel s-acaţă;
     Puii la cloşcă a ciupi-nvaţă,
     Fug gîndăceii hrană cătînd.
     
     [50]
     Vrabia zboară şi ciuguleşte,
     Peste ogoare pasări se pun;
     Columbii hrana lor îşi adun,
     Pruncul la mă-sa strîns se lipeşte.
     
     
     Al tău sfînt nume să proslăvim
     În dimineaţă, la prînz şi seară:
     Să faci pămîntul să ne răsară
     A lumii hrană, toţi să trăim.
     
     
     Doamne! dar gura-mi slab gunguneşte
     Nume de îngeri prea înălţat!
     Ş-un copil poate fi ascultat
     În horul slavei ce te măreşte.
     
     
     Zic că îţi place a priimi
     Urări aduse de la pruncie,
     Pentru acea nevinovăţie
     Ce are pruncul fără a şti.
     
     
     D-acolo dacă tu priimeşti
     Nevinovata noastră chemare,
     Eu îţi voi cere fără-ncetare
     Lipsa la toate tu să-mplineşti.
     
     
     Doamne, tu apa dă la izvoare,
     La pasări pene spre a zbura,
     La miel dă lapte şi lîna sa,
     Şi la cîmpie--- rouă, răcoare.
     
     
     Dă, Doamne, pîinea la cerşetor,
     La bolnavi dă-le-nsănătoşire,
     La cei în temniţi dă slobozire,
     L-al fără mamă dă ajutor,
     
     
     La bunul tată---casă ticnită,
     Copii cu minte ş-ascultători;
     Şi-n mine sfinte să te cobori,
     Să fie mama prea fericită.
     
     [51]
     Mitutel astfel să fiu bun eu
     Ca copilaşul de la icoană
     Ce rîde mă-sii şi cere hrană
     Şi tata-l are de Dumnezeu.
     
     
     În mine pune sfînta dreptate
     Şi adevărul pe buza mea;
     Şi cînd în sufletu-mi vei vedea,
     Să vezi, părinte, tot bunătate.
     
     
     Precum se urcă tămîia-n sus,
     Nalţe-se ruga-mi pînă la tine:
     Dă lumii pace, la vrăjmaşi bine,
     Şi toate meargă precum le-ai pus.
     
     [52]
     
     CÎNTAREA DRACILOR ÎN PREZIUA POTOPULUI
     
     Lord Byron
     
     Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
     Glasul omenesc nu va tulbura,
     
     Cu ale lui rugi nu ne va curma
     Din ţipăt, din joc, din zbor ce sărbăm.
     Om nu va mai fi, jărtfa va lipsi.
     Al nostru tiran fără de prinos
     Va cere-n zadar scrumul cu miros.
     Cine-i va jertfi? cine-i va jertfi?
     Şiroiul căzînd, valul alergînd
     Lumea va-nghiţi; şi vîntul turbat,
     Peste ocean zburînd dezlănţat,
     Alţi munţi va nalţa, unda volborînd.
     Blan, bluc, colcăind, flis, vluc, lung plesnind,
     Luciul lung întins va fi un mormînt,
     Mormînt de triumf, mormînt tot pămînt.
     Ha, ha, ha, ha, ha, ce luciu sclipind!
     
     
     
     Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
     Glasul omenesc nu va tulbura,
     Cu ale lui rugi nu ne va curma
     Din ţipăt, din joc, din zbor ce sărbăm.
     
     
     Vom vedea pierind, murind şi murind
     Neamul omenesc atît îngîmfat
     D-al lui ticalos lut de defăimat.
     A! ha! neam trufaş, te-am văzut pierind;
     Oasele-ţi albind, spălate sclipind,
     Prin peşteri, prin văi, prin munţi s-or opri;
     Apa nencetat tot le va goni,
     [53]
     Şi moartea cu noi va privi rînjind:
     Totul vedem rupt, susul peste subt.
     Leul vierşunat, tigrul furios
     Loc îşi vor căta cu mielul fricos,
     Pare c-ar fi fraţi ş-un lapte au supt.
     Izvor cu şiroi spumegînd vîjoi,
     De sus şiroind, de jos volborînd,
     Totul dezlegînd, totul mestecînd,-
     Ce haos frumos! umed moşoroi!
     
     
     Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
     Glasul omenesc nu va tulbura,
     Cu ale lui rugi nu ne va curma
     Din ţipăt, din joc, din zbor ce sărbăm.
     
     
     Moartea-apoi va sta, puţin va-nceta.
     Pe dărămături alţi oameni mai noi,
     Mai spurcaţi, mai răi, mai vrednici de noi
     Se vor înmulţi,- ea-i va secera.
     Aste risipiri vor naşte pieiri,
     Alte fiinţi noi, veacuri, ani mai noi,
     Alte boale noi, alte dureri noi,
     Păcate mai noi, noi nelegiuiri.
     Acei muritori! - ce mai muritori!
     Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
     Ură şi război, muncă, -mperecheri.
     Ce mai muritori! ce mai muritori!
     
     
     Să ne bucurăm! să ne bucurăm!
     Glasul omenesc nu va tulbura,
     Cu ale lui rugi nu ne va curma
     Din ţipăt, din joc, din zbor ce sărbăm.
     
     
     Aceşti omuleţi-ce mai omuleţi!-
     Vor fi însoţiţi de chin, de dureri,
     Ură si război, muncă, -mperecheri.
     Ce mai omuleţi! ce mai drăguleţi!
     Ce mai omuleţi! ce mai drăculeţi!
     
     
     
     [54]
     DEPĂRTAREA
     
     Paolo Rolli
     
     
     Singurică şi umbroasă
     Dumbrăvioară,-n tine viu,
     Trista-mi inimă noptoasă
     În repaos să mi-o ţiu.
     
     
     Orice-objet ce altui place
     Eu îl văz posomorît;
     Am pierdut dulcea mea pace
     Şi eu însumi m-am urît.
     
     
     Nina mea, frumosu-mi focul,
     E aci! Dorul mi-a spus.
     Vai! o caut în tot locul
     Şi ştiu sigur că s-a dus!
     
     Cîte ori, frunze iubite,
     Umbra voastr-o coperi!
     Curs de ceasuri fericite
     Cît de repede fugi!
     
     Spuneţi, spuneţi, drage unde,
     Voi vedea-o eu sau nu?
     Vai! dar eco îmi răspunde
     Şi îmi par’că zice: nu!
     
     
     Simt o dulce murmurare,
     Un suspin poate va fi;
     Poate-a zîne-mi e hotare
     Ce îmi zice: va veni.
     [55]
     Vai! e rîul ce se frînge
     Pîntre stînci lăcrămător,
     Şi nu murmură, ci plînge,
     Că-i e milă de-al meu dor.
     
     
     
     [56]
     OROLOAGELE LUI CAROL V
     
     P. Viennet
     
     Saţiu d-ale curţii, de marele-i zvon,
     D-amăgiri, de intrigi ce-ajung lîngă tron,
     Tras în mănăstire, în locul de pace,
     Carol-Cinci sta singur şi n-avea ce face.
     Spre-a-şi petrece timpul lua pila, dalta,
     Care decît sceptrul sunt mult mai uşoare;
     Şi-ncet azi una, încet mîine alta,
     Patru orologii făcu, sunatoare.
     Le puse-n perete înaintea sa;
     Îns-arătătorii în neascultare
     Din nou începură a-l tot turmenta;
     Surda-şi bătea capul să le dea mişcare,
     P-o regulă toate a le îndrepta:
     Diz-de-dimineaţă şi le acorda;
     Seara, cîte-patru ţinînd tot o cale,
     Unul era-n sus, altul mai la vale.
     El, pierzîndu-şi timpul, pierdea şi răbdare,
     Pînă cînd în urmă, puns de supărare,
     Pune mîna-ndată foarte mînios
     Pe cel mai tenace şi-l trînteşte jos.
     Ce să-i faci? tăcere ! cată-a fi iertat,
     Căci fusese rege, era învăţat
     A s-apinde-ndată ş-a fi ascultat…
     Dup-o cugetare, venindu-şi în sine,
     Rîse cuviosul d-a sa nebunie:
     Îşi cletenă capul şi zise: “Hei, bine!
     Eu care în viaţa-mi nu putui uni
     O Spanie-ntregă şi-a mea Germanie,
     Miniştri, curtezani,
     [57]
     Catolici, luterani,
     Cum puteam aduce într-o armonie
     Nişte orologe neînsufleţite,
     Neperfecte încă şi nedeplinite,
     Cînd Dumnezeu însuşi, cu marea-i putere,
     Patru hîrci de oameni nu putu-nvoi,
     Dînd la fiecare alt scop, altă vrere,
     Capriciu, judicată, să nu-i dai de rost?
     O, ce nencercare! ce nebun am fost!”
     Carol-Cinci ia cartea şi se alinează,
     Şi pe-nchinăciune se pune mereu.
     
     
     D-atunci pîn-acuma arta naintează,
     Merge azi prea facil cel atuncea greu.
     Breguieţii veniră, şi noi am văzut 
     Cît nu-i de crezut,
     Faptele mehanici foarte naintate.
     Dar acestei machini de soţietate,
     Orologiu politic, Breguetul-Mesie
     Cînd a să ne vie?
     
     
     
     
     
     [58]
     
     [SONET LA MORMÎNTUL LUI PETRARCA]
     Ippolito Pindemonte
     
     Cînd va resbumba ultima trombă,
     Care cele mai închise morminte străbate şi desferră,
     Şi fiecare zbura-va, şi corb sau columbă,
     În valea cea mare, la eterna pace au durere,
     
     Primii auzi-vor cel sutterran răsunet
     Şi primii sălta-vor din morminte afară
     Sacrii poeţi ce prea uşoara ţărînă
     Copere, şi căror puţin d-uman picioarele-mplumbă.
     
     Ma tu, tu te avînţi din învinsa piatră
     Prim între primii în luminoasă mantă,
     Svolînd către cer cu pudica-ţi citeră.
     
     Şi-n frumosul cor ce congiuiră pe sîntul
     Judeţ, culmea văii către aer,
     Din toate mai divin cîntul tău va suna.
     
     
     
     
     
     
     [59]
     
     LAMENT AMOROS
     Iacopo Vittorelli
     
     Vezi, dragă, ce-albă lună,
     Vezi ce noapte senină,
     O aură nu suspină,
     Nu tremulă o stea.
     
     Privigătorul singur
     Ici zboară, ici se pune,
     Suspină, doru-şi spune,
     Îşi cheamă soaţa sa.
     
     Dar ea toată îl simte
     Zburînd din frunză-n frunză
     Şi parc-o să-i răspunză:
     Nu plînge, sunt a ta.
     
     Ce dulci simţiri, Ireno!
     Ce gemete de pace!
     Dar vai! Irena tace!
     Răspunde-mi, draga mea!
     
     
     [60]
     ALEXANDRU GHICA
     1839 aug. 30
     Ath. Christopoulos
     
     I
     Romînie prea rodnică,
     Cu rîuri adăpată,
     Cu şesuri, cîmpuri vesele,
     De selbe-ncorunată,
     
     Frumoase îşi sunt graţiile!
     Din toate, însă, una
     Îţi face toată lauda
     Şi-ţi este şi cununa.
     
     Aceasta e Alexandru,
     Ce slava ta o face,
     E Ghica ce nu pregetă
     În tronul său de pace.
     
     Tu l-ai născut Romînie,
     Ţi-e fiu şi însuşi minte,
     Iar ceru-ncorunatu-l-a
     Şi domn, şi bun părinte.
     
     Augusta-i faţă veselă
     Şi blînda lui purtare
     Din tronu-i şi-a dat razele,
     Şi liniştea răsare.
     
     E pace pretutindenea,
     În ţară bucurie,
     Asiguranţă, -ncredere,
     Obştească veselie.
     [61]
     Drumeţul fără temere
     Pe calea se petrece,
     Străbate-ntins cîmpiele
     Şi-n pace munţii trece.
     
     Plugaru-n ticnă seceră
     Şi snopii-şi împreună,
     Şi treieră şi vîntură
     Şi-n jicniţe adună.
     
     Păstorii zic în bucine
     La umbră, pe cîmpie,
     Răsună dealuri, văile
     Cîmpeană melodie.
     
     Prea viu privighetorile,
     Cu mii de păsărele,
     Concertă, dulce ciripă
     În crîng pe rămurele.
     
     Cu feluritul glasu-le
     Compun o armonie
     Şi imne aduc prinţului
     D-obştească bucurie.
     
     Înalte domn, te bucură
     De faptele-ţi, de tine,
     Trăieşte-n veci, arată-ne
     Că ştii să faci tot bine.
     
     
     
     II
     Mîncaţi şi beţi, romînilor,
     Pădurea e grădină,
     Ce-odinioară pururea
     Era de tîlhari plină.
     
     De dînsa n-aveţi temere,
     Intraţi fără-ngrijire,
     [62]
     Că nu-i mai trosnesc crăcele
     D-a puştelor pocnire.
     
     Al vostru domn Alexandru,
     Nici cu-arme, nici cu silă,
     Aduse pretutindenea
     Odihnă, pace, milă.
     
     Cîntaţi, vioare, nailor,
     Aci-ntre floricele,
     Prea vesele în linişte
     D-amoruri cîntecele.
     
     Cîntaţi s-auză zînele,
     A selbelor driade,
     Din verzile lor leagăne
     Să iasă miriade;
     
     Să vie-aci la masă-ne,
     Cu noi în desfătare;
     Cu ele-mbrăţişîndu-ne,
     Să facem voie mare.
     
     Cu toţii bucurîndu-ne,
     Lăuta, glasuri zică:
     Trăiască-n veci, trăiască-ne
     Părintele domn Ghica!
     
     
     
     III
     Pe muzele dulci-glasnice,
     Cu lauri corunate,
     Alaltăieri văzutu-le-am
     La şcoală adunate.
     
     La rînd se aşezaseră,
     Şoptea în meditare
     Cerca-mpreună lirele,
     Spre-ntreagă acordare.
     [63]
     - O, zee, le zic, muzelor,
     Dar cum de vă lăsarăţi
     Din Elicon şedinţele
     Ş-aci vă adunarăţi?
     
     - Venirăm jos, amicule,
     Spre-a noastră-nfăţişare,
     Şi prinţului aduserăm
     De laude cîntare.
     
     O ştii că vine-apururea
     Aci să prevegheze,
     Să vază naintările,
     Romîni să lumineze.
     
     - Dar cum aţi venit singure?
     De ce fără director,
     Apollon al cîntărilor,
     Proedru şi protector?
     
     - Să ştii, îmi zic, c-al muzelor
     D-acuma înainte
     E domnul Ghica-Alexandru
     Apollon şi părinte.
     
     
     
     IV
     Ador pe domnu-Alexandru,
     Dar nu în linguşire;
     Domnia lui cinstescu-o,
     Dar nu şi în poftire.
     
     Şi sceptrul ei păstreze-şi-l,
     O ştiu că-l oboseşte;
     D-o clipă-odihnă, linişte
     De loc nu-i înlesneşte.
     
     În noapte, zi nu pregetă,
     În toate preveghează,
     [64]
     Şi ţara cîrmuindu-o
     Supuşii-ndestulează.
     
     Cinstescu-i ostenelele,
     Le recunosc isprava,
     Şi-n veci i-ador cu inima
     Şi pregetul, şi slava.
     
     Grădina mea mi-e liniştea,
     Aci-n singurătate
     Viaţa trec netulbure,
     Şi-i beau în sănătate.
     
     Înalte domn, te bucură
     De faptele-ţi, de tine;
     Trăieşte-n veci, arată-ne
     Că ştii să faci tot bine.
     
     
     
     [65]
     [VERSURI DIN <<DON QUICHOTTE>>]
     
     Florian
     
     I
     [Versuri adresate de Don Quichotte fetelor de la birt]
     
     
     N-a fost vrodată alt cavaler
     Mai drag, mai falnic la frumuşele;
     Pe Don Quichotte că îl slujesc ele.
     Prinţese caut d-al lui cursier.
     
     II
     [Tînguirea lui Beaudoin]
     
     
     Mor, mor, o, crudă, a mea frumoasă!
     Binevoieşte a-mi plînge soartea,
     Căci a te crede necredincioasă
     Unchiule nobil, marchiz de Mantua,
     Al meu de bine mult făcător…
     
     III
     [Romanţa căprarului]
     
     
     Însuşi în cruda-ţi, rea străşnicie
     Amoru-mi rîde, s-a vederat,
     Chiar în dispreţu-ţi, Eulalie,
     Nădejdea-ntreagă m-a-ncredinţat
     
     [66]
     Chipu-ţi roşaşte, rămîi tăcută
     Cînd înainte-ţi, dragă, m-arăt,
     Şi fugi îndată; silă pierdută!
     Grăbind nainte, caţi îndărăt.
     
     
     Cînd păstroriţe vin de a-ţi spune
     Tinere versuri ce am cîntat
     Tu nu scoţi vorbă; ce dovezi bune
     Că pîn’la unul le-ai ascultat!
     
     
     Întodeauna găseşti pricină, 
     Nu vrei cu mine de a dănţa; 
     Purtarea-ţi aspră, faţa senină
     Mă-ncredinţează de mîna ta.
     
     
     Ah! zău, mă crede, scump-Eulalie!
     Ce pierdem vremea? ce zăbovim? 
     Gîndeşte bine, că ş-o vecie
     Nu e destulă ca să iubim. 
     
     IV
     [Stanţele lui Hrisostom despre dragostea sa]
     
     Ferice care vede în orice dimineaţă 
     În simplul,umilitul, cîmpeanul său lăcaş
     Lucindu-i zi curată, senină zi de viaţă,
     Ce noaptea liniştită-i aduce în sălaş!
     
     
     Cultivă-nţelepciunea în pace, în tăcere;
     În ea n-are nici doruri, nici alt a mai rîvni,
     Şi lucrul, munca-i naşte pe fiica lor plăcere,
     Şi ceasul, ziua trece el nici a le simţi.
     
     
     Lui pasările cîntă, l-auzu-i şi mai bine
     Pădurea şi cîmpia mai bine înverzesc;
     Şi inima-i, şi duhul, simţirea-i, al său sine
     Nimic nu pierd din fire, de tot se veselesc.
     
     
     Norocu-a fost în parte-mi, şi eu d-această soarte
     În toate şi în pace m-aş fi îndestulat,
     [67]
     Căci lîngă–nţelepciune ş-un prieten pîn’ la moarte,
     Florindu-mi fericirea, norocul mi l-a dat.
     
     
     D-amor s-aprinse-n mine văpaia-nflăcărată,
     Şi chinuri topitoare, amarul acel dor
     Împlură al meu suflet, mă doborîră-ndată; 
     Am fost, a fost ferice, iubit-am, ş-acum mor!
     
     V
     [Epitaf pe mormîntul păstorului]
     
     Ici şade-adevăratul amantul dornic cela, 
     Amorul a lui moarte în grab’pricinui.
     Trecînd p-aci, să tremuri, să nu vezi pe Marcela,
     Să plîngi, dar fugi îndată şi nu te opri.
     
     VI
     [Versurile de dragoste ale lui Cardenio]
     
     Nădejdea spun că ţine în noi statornicia,
     Ce singură e hrana şi creşte pe amor;
     Filidă, dar durerea-mi tot creşte, mă sfîşie,
     Şi nu cunosc nădejdea în pieptu-mi arzător.
     
     
     Ah, dacă vreodată l-ardoarea-mi simţitoare
     Putea-vei…dar îmi iartă durerea-mi visătoare.
     
     
     Nu, nu, l-această mare şi naltă fericire
     Amantu-ţi cu sfială dorinţa-i n-a sui.
     Filidă, -ncai cu voia-ţi mă las-a te iubi
     Şi, mulţumit, m-aş crede văzut de norocire.
     
     VII
     [Versurile lui Don Quichotte pentru Dulcineea]
     
     Arburi stufoşi, cu vîrfuri aerii,
     Ce lin vă legănaţi verzîndele foliage,
     Livezi de flori smăltate, tăcute, triste umbrage,
     [68]
     Stînci răpoase, mute, pustii,
     Plîngeţi-mi trista ursită-n lume.
     Ia tu aminte, fedel-eho
     Cu mine repetă al Dulcineii nume
     Din Tobozo.
     
     
     Slava-mi pe cruda n-o putu învinge,
     Ştiui să împil lumea şi ei nu ştiui place;
     Lucinda-mi carieră şi mare, fără pace,
     În lacrămi se va stinge.
     Pînă, o! pînă să nu piară dupe izbînde sume,
     O, rîuleţ, opreşte, opreşte acolo,
     Şi murmură cu mine al Dulcineii nume
     Din Tobozo.
     
     
     
     
     
     VIII
     [Romanţa lui Cardenio la moartea Lucidei]
     
     Tristă turturică, ce gemi în pustie?
     Ce nenorocire ţi-a putut răpi
     Dulcea, credincioasa, tînara soţie?
     Ai rămas jălindă şi nu poţi muri.
     D-a noastre suspine pustiul răsună,
     Inima-mi şi soarta este ca a ta;
     Vino, păsărică, vom plînge-mpreună:
     Singur sunt pe lume, şi cum mai poci sta?
     
     
     Părăsind verdeaţa, umbre răcoroase,
     Caţi singurătatea, soarta-ţi a jăli
     Pe vîrful cel aspru stîncelor rîpoase,
     Ş-al tău gemăt spune că vrei a muri.
     Oh! de cînd m-apasă cruda răstimpare!
     Şi cumplit mă face moartea a căta!
     Mă plîng, ca şi tine, fără de-ncetare
     Că am rămas singur şi cum mai poci sta!
     [69]
     Vino păsărică, vin’să-mi auzi dorul.
     Vai! tristul meu gemăt nu-l poţi suferi!
     Singură, departe vrei să-ţi plîngi amorul
     Şi să împuţi soartei că nu poţi muri.
     Dar vino şi mîine, că vei fi ferice:
     Mai mult p-aste locuri nu mă vei afla…
     Crez c-ai fi în pace, n-o s-auzi a-ţi zice
     Că am rămas singur şi cum mai poci sta.
     
     IX
     [Vinovatu-n zadar fuge]
     
     Vinovatu-n zadar fuge,
     În zadar şi-ascunde viaţa,
     Ziua, noaptea tainic muge,
     Strigă seara, dimineaţa:
     ,,Inima-mi cît e cu mine
     Păcatul îmi stă de faţă
     Ş-are marturi lîngă sine.”
     
     X
     [Serenada catîrgiului]
     
     Plăpîndă-mi este barca şi calea-ndelungată;
     P-adîncul soartei mele, p-ast ocean d-amor
     Plutesc în rătăcire şi-ntins şi temător,
     Şi ţărm de nicăierea nu văz că mi s-arată.
     
     
     
     În oarbă, mută noapte, subt cer întunecat,
     Mi-am îndreptat cărarea pe luciul unei stele;
     Nu ştiu unde mă duce, dar pol nădejdii mele,
     Fiinţa mea întreagă la dînsa mi-am lăsat.
     
     
     Dar vai! cînd deodată un nor de gelozie
     Pe steua mea frumoasă vrăjmaş acoperi,
     Pe cer nici o lumină nu văz a mai luci,
     Şi marea, şi fiinţa-mi e toată-n vijălie
     .
     
     [70]
     O, Clară stea lucindă! tu scapă din ast nor,
     Să te mai văz o dată, reluce peste rele!
     Momentul lipsei tale-momentul morţii mele.
     O, Clară, stea lucindă! făclie de amor!
     
     
     [71]
     FOILE ŞI CĂRBUNELE	
     P. Viennet
     
     Lîng-o lemnărie, unde sta grămadă
     Una peste alta, rău amestecate, 
     Surcele şi aşchii, a securei pradă,
     Ţăndări şi găteje, doage răsturnate,
     Multe ciopliture
     Şi sfărîmăture
     D-orice fel de lemne, mobile stricate,-
     Un groscior cărbune, cît nuca de mare,
     Dar viu, arzînd bine, căzu d-întamplare
     Din hîrbul cu spuză, sau chiar din lulea
     Unui sătean care se ducea acasă
     Sau să-şi facă focul, să-şi cate de masă,
     Sau cine mai ştie ce treabă avea.
     Aci prea aproape, după drum, nevoi,
     Era nişte foi
     Al căror stăpîn
     Era un jupîn
     Meşter spoitor,
     Care spre repaos capu-şi rezemase
     Chiar pe lemnărie, şi somnu-l furase.
     “Ce soartă te-aşteptă, sărmane cărbune!
     Curînd te vei stinge şi, negru tăciune
     În zece minute, bun n-a să mai fii
     Decît pe părete să scrie cu tine
     Şi să mînjărească care cum îi vine,
     Să facă la pozne dracii de copii.
     Dar ce mai renume cînd m-ai asculta!
     Eu să suflu-n tine, şi tu-n lemnărie
     [72]
     Să te opreşti ţintă şi să-ncepi a da
     Colea un foc ţeapăn! Ce mai bărbăţie!
     Ce nume ţi-ai face chiar în istorie!
     Gazetele toate tare-ar bucina!”
     Folile ca naiba astfel îi vorbea,
     Şi bietul cărbune ce nu se gîndea?
     Licurea acuma mereu de trufie
     Şi de bucurie
     N-apuca să zică fatalul său da,
     Şi-ncepu să sară subt iutea suflare,
     Ce în şuierare
     Drept între surcele flacăra-l mîna.
     S-aprinser-acestea, ş-apoi lemnăria
     Luă foc întreagă, vîlvoarea se-ncinde
     În aer se nalţă, volvură se-ntinde,
     Satul e-n pericol, şi megieşia
     Toată se deşteptă,
     Soarta-ntreagă-a Troiei în spaimă aşteaptă.
     Hei! acum veţi zice
     Că-al nostru cărbune a cătat să fie
     Foarte mulţumit?
     Săracul pîrlice!
     Plesnit în schinteie l-acea grozăvie,
     De tot împărţit,
     Cine-l mai cunoaşte în focul cel mare,
     Care şi mai tare
     Îl făcu cenuşă în vreo-nghesuire?
     Pieri fără nume, fără pomenire!...
     Şi foile iară, coprinse de foc,
     Lăsate în loc
     D-al lor jupîn meşter, care, spăimîntat,
     A fost şi tulit-o din somn deşteptat,
     Arseră şi ele 
     Cu lemn şi cu piele
     Devenind cenuşă fără de suflare.
     
     Iată-vă exemplu şi daţi ascultare
     Voi, carii suflaţi certele civili,
     Foi să nu mai fiţi.
     [73]
     Şi voi, june inimi, organe ducili
     Care drept cărbune la suflări serviţi,
     După sceleraţi
     Nu vă mai luaţi.
     
     
     
     
     [74]
     COADA MOMIŢELOR
     P.Viennet
     
     În Simium, a momiţelor capitală,
     Printr-o moarte răpede şi fatală,
     Bufonii curţii cinci muriră dodată.
     Bufon între momiţe, în neamul somifier,
     Era un post prea mare, sarcină însemnată,
     Un fel de minister,
     Pe care trei partituri briga care de care
     Să-l poată însuşi.
     Căci era post c-acelea! Poporul în mişcare
     Sta chestia să vază cum, ce fel va ieşi.
     Pagonii şi loricii, maroţii şi gibonii
     Pe capăt se-ntrecea,
     Cinci candidaţi scotea,
     De care să se mire din lume toţi bufonii;
     Şi-şi da mai dinainte
     Păreri şi mari cuvinte
     Că au şi isteciune,
     Şi mare-nţelepciune,
     Şi darurile toate, un soi tot de la noadă.
     Şi ştiţi pentru ce oare? Pentru că n-avea coadă.
     Şi limbuţea prea tare că-aceast-adăogire
     De păr, de zgîrci, de nerve, această prelungire
     Absurdă a spinarii e proba cea mai mare
     D-o minte mărgintă, d-o scurtă cugetare;
     Şi da cuvînt prea tare
     Că mintea se toceşte
     Cu cît coada mai creşte.
     Ieşir-atunci la lume genonii, sapajucii,
     Talapii şi malbrucii,
     [75]
     Momiţe lungi în coadă, şi susţinea mai tare
     Că minte ca să aibă şi gust, talent, ştiinţă,
     Prestigiu cu diplome ca cei din seminariu,
     E foarte necesariu
     La o momiţă coada.Şi spre încredinţare,
     Zicea că de spinare
     Şi cap, şi coad-atîrnă; şi unul la o parte,
     Şi alta-n jos de alta, după fireşti cuvinte,
     Măduva de la coadă spre cap în sus se-mparte
     Ş-aduce multă minte.
     Iar cinci machii, pe carii codata adunare
     Îi susţinea să intre la rege în favoare,
     Spărgîndu-se striga:
     Că fără de această regală codătură
     Ce-ar fi de o momiţă? şi ce-ar mai semăna?
     Un monstru spăimîntabil, un OM! o pocitură!
     (Căci omu-ntre momiţe e proastă creatură.)
     Partitul de a treia pe brînci se opintea
     Să-mpingă înainte, să poată încăpea
     Aleasa lor culoare
     La rege în favoare.
     Aceştia, fireşte, era d-ăi moderaţi,
     Muţoi mai ideaţi,
     Un soi de popioni,
     De babuini, mamoni.
     Ei nu condamna coada, zicea că-e lucru bun;
     Dar ei avea codiţă! şi-n public toţi propun
     Că bună este coada, dar nu aşa prea mare,
     Şi căci excesu-n toate aduce încurcare;
     Nici ciont nu este bine, nici nătărău codos,
     Ci colea, cum se cade, de mijloc e frumos.
     Şi cît pentru aceasta, madrilii-s numai buni.
     Iar regele, cu totul uimit şi asurzit,
     De-atîtea mari cuvinte şi intrigi, rugăciuni
     Cu totul ameţit,
     Rînd unul cîte unul se puse a-i numi
     În posturile-nalte, să vază ce-a ieşi.
     Şi el, şi ţara-ntreagă văzură-nvederat,
     Ca lucru luminat,
     Că, cum intra în funcţii, momiţa tot momiţă;
     Şi coadă, şi codiţă,
     [76]
     Şi ciontul, tot un drac:
     De smorfuri nu se lasă, ce ştiu aceea fac.
     
     Momiţa, biet, cu coada şi omul cu sistema
     Se crede că e-n stare a dezlega problema;
     La una vedem smorfuri, la altul declamaţii;
     Una uimeşte bestii, şi altul stinge naţii.
     
     
     
     [77]
     LA 30 AUG. 1840
     Luigi Zarevich
     
     SONET I
     Şi cine e aceea care din sacra stanţă
     Uimeşte orice guardii cu-a sa însuşi lumină,
     La poartă nici nu bate şi intră neoprită,
     Ca peste obiceiuri să te deştepte, prinţe?
     
     Dar cîtă veselie de mare o aduce
     L-atîta îndrăzneală, l-atîta alianţă
     Să vie pîn’ la tine, mai mult decît Poluce
     L-al său Castor, şi plină de zel şi de constanţă?
     
     Deşteptu-mă din dulcea a somnului uimire
     Să văz ce va fi taina a veseliei sale…
     Şi, prinţe, este ziua a marelui tău nume;
     
     Aurora-n sîn o poartă; iar ea, mai lină, blîndă,
     Înlumină coprinsul şi-n ton Sovran îi zise:
     Tu du-te p-a ta cale, eu mă opresc aicea.
     
     
     SONET II
     Te-am şi văzut, o, înger, din ceruri vestitoare,
     Pe Istru întinzîndu-ţi curate, albe aripi;
     Departe fug de tine şi rele, şi răstrişte,
     Şi pacea te-nsoţeşte în albele-i vestminte.
     
     De tine nu s-atinge tuonul, fulger, gerul,
     Acum ce vii aicea să faci anii ferice
     [78]
     Acelui ce păzeşte şi apară de rele
     Pămîntul Romîniei cu-eroicul său paloş.
     
     Şi ce-mi vine în minte să cuget la războaie,
     Cînd îngerul din ceruri în marea zi aceasta
     A-mbielşugat pămîntul cu blînda, sfînta pace?
     
     Împerecheri viclene el stinge, risipeşte:
     E dar ceresc acesta ce are Alexandru
     Şi dat de Dumnezeul ce ştie-n veci ce face.
     
     
     SONET III
     Cu totu-n strălucire aurora purpurie
     Păşea măreţ nainte de neobositul soare,
     În carul său de aur avea pe lîngă sine
     Trei zeităţi născute în stanţele divine.
     
     Şi despicînd în zboru-şi a noastră atmosferă,
     Lăsîndu-se d-a dreptul în Bucureşti, văzutu-o-am,
     Şi caii săi cu aripi oprindu-i în loc zeea
     Deasupra pe cetatea unde domneşte-alesul.
     
     Trei mari daruri i-aduce, ce vin unul cu altul:
     Nepieritoarea slavă, credinţa, ş-apoi pacea,
     Simboluri neapărate la principii ferice.
     
     Cu lauri cinse Joie p-urmaciul său cel mare,
     Îi dete-n mînă paloş, şi Palada măslinul
     De pace îl depuse pe pieptul lui de stele.
     
     
     
     [79]
     PE TERMELE LUI CAROL IV
     Niccolo Barbieri
     
     Fîntînă ce însuflii în horul eliconiu
     Cîntările divine! Cum unda ta firbinte
     Prin vinele-ţi sulfurii ş-empireeanul calce
     Aduc în lume viaţa? Din Etna smulgi tu focul?
     Prin Styx fulgeră vîna-ţi şi astfel împingi moartea?
     Sau ceru-ţi dă căldura ce-n stanţele-i viază?
     
     Ţie se-nchină Baia, şi se închină unda
     Abanului, onoare d-antenoreee plage,
     Şi jos îşi pleacă fruntea cele faimoase terme,
     Sorginţile cetăţii a Rinului ceruliu
     Unde repoză-n pace cenuşa-mbărbătoare
     A marelui cel Carol, mai bunul din toţi regii.
     
     Cum se răsfiră-n aer o pulbere-umedoasă!
     Variopinge Iride şi marmură, şi pietre,
     Şi feţele-i de aer tot giurul colorează!
     Strecoară-te ferice la toţi, fîntînă sacră,
     Stropeşte, scaldă omul, dă viaţă şi vigoare,
     Pierdută, prea dorită dă vechiului putere,
     Şi palidei vergure readu-i al său rumen;
     În faţă sulfă viul, în corp dă sănatatea,
     Şi la cămin ferice retoarne-se tot omul
     Ce şi-a-nmuiat în unda-ţi infirmele lui membre.
     
     
     
     [80]
     [FEMEIA E CA STICLA DE FRAGEDĂ]
     (Autor neidentificat)
     
     Femeia e ca sticla de fragedă şi lie;
     N-o puneţi subt cercare să ştiţi de se zdrobeşte,
     C-aceasta foarte lesne se poate întampla;
     Şi pentru că se poate, ar fi o nerozie
     A pune să sfărîme, să spargă nebuneşte
     Un lucru ce nu poate mai mult a se-ntrema.
     Aşa vorbeşte lumea şi, zău, are dreptate,
     Căci dacă sunt Danae închise, apărate,
     Şi ploi de aur însă se-ntîmplă a bura.
     
     
     
     [81]
     GERUSALEMME LIBERATA
     Torquato Tasso
     
     CÎNTUL VII
     I
     În cestea Erminia prin plantele umbroase
     unei antice selbe de calul său se poartă;
     nici mai guvernă frîul a ei tremîndă mînă,
     şi pare c-ar fi toată cu viii şi cu morţii.
     Prin cîte şi mai cîte cărări cotind raggiră
     şi fuge-ncurătorul ce-o poartă-n a sa voie,
     s-o scape pînă-n urmă din ochii ce-o vînează
     şi pe gonaci să-l facă a-şi pierde-orice speranţă.
     
     II
     Precum după o lungă, întinsă vînătoare
     stătuţi şi trişti se-ntoarnă ş-abia răsuflînd cîinii
     ce au pierdut din urmă cu totul a lor fiară
     ascunsă-n selbă deasă din şesele deschise,
     asemenea-n mînie, plini de ruşine-n faţă,
     sudînd, fără speranţă se-ntoarnă cavalerii.
     Ea însă tot mai fuge, şi palidă, şi-n spaimă,
     şi nici se mai întoarce să vază ce e-n urmă.
     
     III
     Fugi întreagă noaptea şi ziua iar întreagă;
     se rătăci străină şi fără de consiliu,
     n-auzind împregiur alta, nemaivăzînd nimica,
     decît a sale lacrămi şi ţipetele sale.
     Ma cînd veni momentul ca Febu de la caru-i 
     [82]
     cursierii să deshame şi-n mare să s-afunde,
     la limpedele ape Iordanului ea’junge,
     descalică pe punte şi jos aci se culcă.
     
     IV
     Nimic nu bagă-n gură, şi în dureri se paşte,
     şi singurică, numai de lacrămi are sete.
     Ma somul, care singur cu dulcea sa uitare
     la relele-omenirii e pace şi repaos,
     simţiri, dureri i-adoarme, ş-asupra ei întinde
     încîntătoare aripi şi placide şi line,
     cu toate că amorul nu-nceată-n mii de forme
     să-i tulbure în somnu-i repaosul şi pacea.
     
     V
     Şi nu se mai deşteaptă pînă ce nu-ntraude
     de pasări ciripire a saluta-aurora,
     ş-a rîului murmură, şi-nfioratul frunzei,
     ş-a aurei jucare cu florile, cu unda.
     Deschide ochii lîngezi, şi vede mai încolo
     colibe pastorale, alberghe solitarii,
     ş-o voce parc-aude prin apă, printe ramuri,
     ce la suspin, la lacrămi îi pare c-o recheamă.
     
     VI
     Ea plînge, şi dodată lamentele-i sunt rupte
     d-un sunet foarte lamur ce vine pîn’ la dînsa,
     ce seamană şi este accente pastorale,
     unite cu cîmpene, necultivate bucini.
     Răsare şi acolo încet şi-ndreaptă paşii.
     Cărunt un bătrîn vede la umbra răcoroasă,
     cu turma lîngă dînsul, ţesînd la coşuleţe
     Şi ascultînd cîntarea a trei copii d-alături.
     [83]
     
     VII
     Văzînd că se arată acolo deodată
     necunoscute arme, cu toţii se spăimîntară.
     Ma dulce Erminia salută şi-i affidă,
     îşi dezveleşte faţa ş-auree cosiţe:
     “O, oameni buni, le zice, la cer plăcută ginte,
     urmaţi-vă de lucru, urmaţi şi nu vă temeţi,
     că armele acestea n-aduc vro tulburare
     l-a voastre ocupaţii, la dulcile-vă cînteci.”
     
     VIII
     Adaoge la urmă: “O, tată, cînd prin laturi
     se-ncinde astfel belul şi arde ţara-n flăcări, 
     cum de petreceţi astfel în placidă viaţă
     şi fără a vă teme de bîntuiri ostile?”
     “Copilul meu, îi zice, de orice supărare,
     ultragiu sau ruşine, familia-mi şi turma
     aci au fost ferite, şi streapădul lui Marte
     n-atinse încă pacea acestor adăpoaste.
     
     IX
     Sau că se-ndolă cerul şi apără, scuteşte
     profunda umilinţă păstorului în pace,
     sau poate că asemeni cum fulgerul nu cade
     pe şesurile plane, ci pe înalte cime,
     aces’fel şi furoarea de arme peregrine
     pe regi numai apasă şi capul lor împilă.
     A noastră neavere şi umilă, şi proastă
     nu-ndeamnă către pradă oşteana lăcomie.
     
     X
     La alţi umilă, proastă, ci mie-atît de scumpă:
     eu nu doresc tezaur, nici vargă imperială,
     nici cură, nici ambiţii, nici lacomă dorinţă
     [84]
     în stîmpăratu-mi suflet de loc nu încuibează.
     S-alina a mea sete cu limpedea apşoară
     de care nu am teamă că de venin s-aţîţă,
     şi ţarina şi turma îmi dă cu prisos toate
     şi-mi destulează casa şi masa-mi cumpătată:
     
     XI
     Puţină n`e dorinţa, nevoia mai puţină.
     Viaţa cît se ţine de facil şi în pace!
     Copiii mei aceştia ce vezi pe lîngă mine,
     ei singuri custod turma; de şerbi nu am nevoie.
     Trăiesc în mulţumire, nu simţ singurătatea,
     văzînd cum saltă sprinten căpriţele şi iezii
     şi peştii cum se joacă în unda cristalină
     şi pasările-n aer tinzînd ale lor aripi.
     
     XII
     A fost un timp odată cînd omul aiurează;
     în anii de juneţe avui alte dorinţe:
     nu vrui să mai pasc turma şi, delăsînd toiagul,
     fugii din a mea ţară, mă aşezai în Memfe.
     Fortuna mă împinse şi, favorit de rege,
     avui în guvern parte, fui unul din miniştri.
     Cu toate că fusesem un guardian de cîmpuri,
     Văzui, cunoscui însă a curţii nedreptate.
     
     XIII
     Cît de-ndelung vicleană mă amăgi speranţa!
     şi suferii atîta dezgustul şi urîtul!
     ma cînd din împreună cu vîrsta înflorită
     pieri a mea speranţă, dorinţă audace,
     plînsei după repaos şi viaţa-mi umilită
     şi suspinai dorindu-mi a mea pierdută pace.
     Zisei: adio curte, şi-ntors la ale mele,
     în pacea astor crînguri aflai zile senine.”
     [85]
     
     XIV
     Acest fel el vorbeşte, şi Erminia-ascultă
     cuvintele-i prea blînde ce mintea îi assoarbe,
     şi vorbele-nţelepte ce-n sufletul ei intră
     a simţurilor vifor în parte îi alină.
     Ea cugetă asupră, şi hotărîre-şi face
     a rămînea acolo în cea singurătate,
     atîta încai pînă Fortuna mai placată
     va fi mai priincioasă a-i favori-nturnarea.
     
     XV
     Bătrînului dar zice: “O, bune şi ferice,
     ce cunoscuşi din probă odinioară răul,
     de nu-ţi invede cerul această dulce stare,
     te mişcă, aibi pietate de crudele-mi mizerii;
     adună-mă cu tine în cest alberg pacific,
     primeşte-mă de oaspe a locui-mpreună,
     că inima mea, poate, între aceste umbre,
     de greul ce-o apasă afla-va uşurinţă.
     
     XVI
     La aur, nestimate, ce vulgul le adoară
     întocmai ca-i săi idoli, de ai vro aplecare,
     d-ajuns am de acestea, sunt toate înainte-ţi
     şi ai putea cu ele a-ţi împlini dorinţa.”
     Iar ochii frumoşi, lîngezi, vărsînd, vărsînd şiroaie
     o rouă de durere şi vagă, cristalină,
     nară o mare parte din crudele-i turmente;
     şi bietul păstor plînse văzînd ale ei lacrămi.
     
     XVII
     Apoi dulce-o consolă, ş-o priimeşte astfel
     ca şi cum l-ar împinge o părinteasc-ardoare.
     Cu tinereţe-o duce la vechea lui soţie,
     [86]
     ce-o dăruise cerul c-o inimă conformă.
     Regala copiliţă investe straie proaste
     şi capul său încinge cu văl cîmpean şi aspru.
     Ma-n ochii ei se vede, în portul ei s-arată
     că nu e, nu e fată a crîngului sălbatic.
     
     XVIII
     Vesmintele-i nu-i coper prea nobila ei luce
     şi cît mai e într-însa măreţul şi gentilul!
     Regala majestate mai mult înca străluce
     prin faptele acelea de umile deprinderi.
     Îşi mînă la păşune ducila, blînda turmă,
     cu varga să plăpîndă în staul o radduce,
     şi din vîrtoase ţîţe apasă, mulge lapte,
     l-adună împreună şi la un loc îl strînge.
     
     XIX
     Adeseaori atuncea cînd de arsura verei
     sta jos a ei oiţe la umbră aşezate,
     în scoarţa mlădioasă a fagilor şi lauri
     semna amatul nume în felurimi de chipuri,
     ş-acestor flăcărate şi neferici amoruri
     urmări atît de aspre, pe mii de plante scrise;
     şi recitind la urmă semnările ei însuşi,
     îi picura şîroaie de lacrăme frumoase.
     
     XX
     Apoi plîngînd zicea ea: “O, voi, amice plante,
     servaţi-mi istoria a dorurilor mele,
     ca, dacă vreodată la umbra-vă plăcută
     veni-va să răsufle vrun amant ca mine,
     să simţă-n el că-nvie o dulce pietate
     de crudele-mi sventure şi varii, şi atîtea,
     şi zică: Oh! nedreaptă şi empie mercede
     făcu Amor, Fortuna l-aşa mare credinţă!
     [87]
     
     XXI
     Se poate vreodată, d-asculta-ndolat cerul
     fierbinte vreo rugă a omului ce plînge,
     să vie pe aicea, în selbele acestea
     acela însuşi care m-a fi uiatat acuma,
     şi întorcîndu-şi ochii aci, unde-ngropată
     zăcea-va tristă biata-mi lutoasă despuiere,
     tîrzie va concede puţine lăcrămioare
     drept premiu şi suspine la crudele-mi martire.
     
     XXII
     Şi astfel dacă-n viaţă am fost nefericită,
     încai dincolo fie al meu suflet ferice,
     şi stinsa mea cenuşă de flacărele sale
     să simţă fericirea ce mie n-a fost dată.”
     Aşa vorbea, uimită, cu trunchiurile surde,
     şi lacrăme pîraie pica de p-a ei faţă.---
     Tancred, între acestea, împins de întîmplare,
     cătînd-o, prea departe de ea se rătăceşte.
     
     XXIII
     Ţiind el a ei urmă, se îndreptă pe cale
     şi s-afundă-n desimea acei păduri vecine.
     Ma din stufoase plante şi dese şi umbroase,
     aşa de neagră umbra şi negura declină,
     încît în crîngul mare mai nu putu să afle
     nici urmă, nici cărare, şi rătăci din cale;
     şi-n orice parte pune ureche-aţintătoare
     ca doar va simţi tropot, ca doar de arme sunet.
     
     XXIV
     Şi aura nopturnă d-adie-ncet şi bate
     în ulm or fag, şi frunza o tremulă uşure,
     sau pasăre, or fiară o ramură de mişcă,
     [88]
     îndată l-acel sunet deştept el se îndreaptă.
     Din selbă-n fine iese; prin căi necunoscute
     a lunei mută rază misterios îl duce
     către o surdă şoaptă ce în departe-aude,
     şi-n cele după urmă ajunge drept acolo.
     
     
     
     XXV
     Aci, din stîncă vie se azvîrlea afară
     şiroaie spumegoase de chiare, lucii unde,
     şi într-un rîu schimbate se şerpuia la vale
     în murmură şi spume prin verzi, voioase prunte.
     Aci plin de durere el îşi affirmă pasul
     şi cheamă, şi-i răspunde la strigăt numai eho.
     Între acestea, însă, la răsărituri spuntă
     ş-alboarea purpurie şi candidă apare.
     
     XXVI
     Crucindu-se, el geme şi cerului împută
     că-l ţine şi-i refuză înalta sa dorinţă,
     şi doamnei sale jură a face răzbunare, 
     de cumva se va-ntoarce atinsă, ofensată.
     În cele după urmă îl cheamă datoria
     în cîmp să se întoarne, şi nu ştie pe care
     cărări să mai apuce. Îşi remintă de ziua
     prescrisă a se bate cu-Argante-egipteanul.
     
     XXVII
     Porni, şi-n rătăcire p-o îndoioasă cale
     aude sunet, plesnet ce tot se mai naintă.
     Priveşte şi, dodată, ieşind d-îngusta vale,
     un om pe jos s-arată, ce curier îi pare.
     Plesnea sprintină vargă, din umeri către coastă
     un corn în jos atîrnă, după uzanţa noastră.
     Tancred l-întreabă-ndată: “Om bun, care e drumul
     ce duce de aicea în tabăra creştină?”
     [89]
     
     XXVIII
     Italic el răspunde: “Şi eu mă duc acolo
     de unde Boemondo m-a spediat cu grabă.”
     Tancredi îl urmează, căci de trimis îl stimă
     al unchiului cel mare, şi crede amăgirea.
     Cînd soarele-şi termină al său drum şi s-afundă
     în umede nemărginiri, în locuinţa nopţii,
     ajunseră acolo unde un lac rău zace
     ş-adapă în putoare şi un castel încinge.
     
     XXIX
     Sosind aci, stătură; curierul sună cornul,
     şi-ndată jos se lasă pînă la ei o punte:
     “Cînd eşti latin odată, poţi mîneca, îi zise,
     aicea pînă mîine în revărsatul zilei;
     fiindcă locul cesta abia de vro trei zile
     de la păgîni se smulse de contele Cosenţei.”
     Erou-mpregiur cată şi vede pretutindeni
     că locul este tare de artă şi natură.
     
     XXX
     El însă cam prepune ca nu cumva acolo
     să-i fie preparată şi-ntinsă vreo cursă.
     Ma, învăţat cu lupta şi riscurile vieţei,
     i-e inima prea mare şi fruntea prea senină;
     căci el, oriunde-l mînă alegerea or soartea,
     va numai a sa dreaptă să-l puie-n siguranţă,
     cu toate că nevoia ce are d-altă luptă
     îl face să cam fugă de nouă întreprinderi.
     
     XXXI
     Încît aci în faţa castelului, pe iarbă,
     de unde puntea curbă destinsă se aşează,
     reţine puţin pasul şi, învitat, n-ascultă,
     [90]
     nu va să mai urmeze vicleana ei călăuză.
     Pe punte, într-acestea, un cavaler apare,
     armat, şi p-a lui frunte stau spreţul şi orgoliul;
     în dreapta ţine fierul, din limba-i pungînd svoală
     injura, `meninţarea, şi rapide, şi crude.
     
     XXXII
     “O, tu, ce au Fortuna, au însuşi a ta voie
     în regia fatală Armidei te aduce,
     să scapi nu e speranţă; dezbracă ale arme
     şi ale mîini ia pune-ţi în laţurile sale;
     treci pragul necălcabil, pe loc intră înîuntru
     în jugu-i şi în legea-i ce altora prescrie.
     Nici să mai ai speranţă a revedere cerul
     scurtînd a ta pedeapsă şi părul prefăcîndu-ţi,
     
     XXXIII
     de n’ei jura a merge cu-ai săi toţi împreună
     în contra fiecarui ce lui Isus se-nchină.”
     La vorbele acestea Tancred asupră-i cată
     şi-ndată-i recunoaşte şi armele, şi vorba:
     Rambaldo de Gasconia era limbutul asta
     ce s-a fost dus cu-Armida, şi numai pentru dînsa
     sprejur, păgîn se fece şi deveni părteanul
     spurcatelor răsplanuri ce-aicea se decretă.
     
     XXXIV
     D-o sînta suparare eroul se roşaşte
     şi inima-i s-aprinde: “Spurcat felon, îi zice,
     acel Tancred sunt io care încinse fierul
     pentru Hristos şi-n legea-i de campion jurat-a,
     şi-n sînta lui putere p-ai lui rebeli învinse.
     Învinge-voi ş-acuma; măsoară-te cu mine.
     D-a cerului urgie ministră credincioasă
     e dreapta mea aceasta ce-n tine îl răzbună.”
     [91]
     
     XXXV
     Se turbură l-auzul acestui mare nume
     sprejurul şi păgînul; i se păleşte faţa,
     ma îşi ascunde frica şi zice: “Aşadară,
     biet, mi-ai venit aicea ca să mi-ţi laşi a piele?
     Aci a ta putere o vei vedea învinsă.
     Să nu-mi zică pe nume, să nu fiu eu acesta,
     de nu ţi-oi trunchea capul ce se-ngîmfeaz-atîta
     şi nu ţi l-oi trimite plocon la frengii voştri.”
     
     XXXVI
     Aşa cînta păgînul şi, pentru ca amurge
     şi ziua se mai stinge, încît abia se vede,
     dodat apărură atîtea mii de lampe,
     cît aerul se fece de tot senin şi lucid;
     castelul tot străluce şi pare că e-o scenă
     din adornat teatru prin pompele nopturne.
     Iar mai d-o parte-Armida pe loc înalt s-aşează
     cum, făr-a fi văzută, şi vede, şi aude.
     
     XXXVII
     Eroul într-acestea cu inima-şi prepară
     spre cruntă luptătură şi arme, şi curagiul;
     nici va să mai rămîie pe calul său călare,
     văzînd că inemicul pedestru spre el vine,
     în faţa lui cu scudul, pe capul lui cu coiful,
     cu spada lui afară şi stă ca să izbească.
     Asupră-i se răpede şi principul feroce,
     cu ochi focoşi şi răcnet premergator al morţii.
     
     XXXVIII
     Acela cu largi roate vînos aggiră paşii,
     în arme strîns, s-avîntă loviri şi amăgeşte;
     acesta, deşi este de tot fără putere,
     [92]
     dă rezolut nainte, se-ndeasă şi îl strînge;
     ş-acol-unde Rambaldo cotind înapoi face,
     el răpede s-aruncă şi răpede-l împinge,
     şi intră, şi-l goneşte, şi-l fulgeră izbindu-l.
     ş-adesea tot în faţă îi îndreptează brandul.
     
     XXXIX
     Şi oriunde natura a pus mai mult viaţa,
     acolo el mai iute lovirile-şi răpede,
     l-al armelor detunet ameninţări de spaimă
     unind, şi lîngă frică adaoge şi damna.
     Dincoa, dincolo scapă şi iute se mlădie,
     şi de loviri gasconul se fură-ndemanatic,
     şi cearcă cînd cu scudul, cînd alungînd cu spada
     furoarea inemică fără efect să cază.
     
     XL
     Ma iute l-aparare el tot nu e atîta
     pe cît celălalt este de răpede-n lovire.
     I-e rupt acuma scudul, i-e spart, găurit coiful,
     ş-arnesele-i descoapce îi sîngeră în ţăndări,
     fără să poată încă a lui vro lovitură
     nici cea mai mică plagă nemicului să facă;
     să teme şi-l remuşcă în inimă prea crude
     ruşine, sdemnul, cuget, şi mai cumplit amorul.
     
     XLI
     Să determină însă în disperată luptă
     să-şi facă încercarea puterii cei din urmă.
     Azvîrle scudu-ncolo, cu mîinile-amandouă
     apucă fieros spada, ce-nsetată-ncă de sînge,
     ş-asupra se răpede şi pe nemic îl strînge;
     detună o lovire de moarte, disperată,
     izbeşte-n coapsa stîngă, răsună armătura
     şi schinteie oţelul, ma sînge nu se vede.
     [93]
     
     XLII
     
     
     În fruntea lui cea mare acum mai greu detună
     cît îi resbumbă hîrca şi creierii clăteşte.
     Nu poate nimic coiful; ma el atît se turbă,
     încît se dezbărbată şi şovăie eroul.
     Se-nflamă de mînie, roşaşte fieros prinţul
     şi foc în ochi îi arde şi schinteie afară.
     Căutături ardente străbat din vizieră
     cu cruntă, fioroasă a dinţilor grinţare.
     
     XLIII
     Păgînul nu mai poate acum să se mai ţie
     văzînd acea cătare feroce, furioasă;
     îi pare că şi simte că îl străpunge fierul,
     tăios şi rece-n pieptu-i îi pare că îl are;
     şi fuge de lovire, şi lovitura cade
     pe un pilastru ce e în căpătîiul punţii.
     Sar ţăndări şi schinteie la răpedea izbire,
     Şi trădătorul simte în inima sa gerul.
     
     XLIV
     Şi fuge de pe punte, ş-acum cu fuga numai
     despre a sa scăpare îşi pune-orice speranţă.
     Ma nu-i dă pas Tancredi, îi pune mîna-n spate,
     piciorul cu piciorul l-ajunge şi-l izbeşte,
     cînd, iată, spre acestui înalt-ajutorinţă
     că pier lumină, lampe şi orice stea-mpreună,
     şi nici că mai rămîne la oarba, muta noapte,
     sub cer sărac şi negru, vro rază-ncai de lună.
     
     XLV
     Prin ale nopţii umbre ş-a relelor încînteci
     îl pierde vingătorul, şi nici îl mai urmează;
     în laturi sau nainte nimic nu se mai vede,
     [94]
     şi dibuie nesigur, abia mişcînd piciorul.
     Un prag aci îi pare că orbii săi paşi calcă,
     întrare nu s-avede; mai dibuie nainte,
     şi simte-n dos dodată că zornăie o poartă,
     şi-n loc noptos şi negru prizonier l-închide.
     
     XLVI
     Precum peştele colo, în lacul de Comacchio
     (unde în sînu-i leneş se vîr-a noastră mare),
     de unda-ntărîtată şi crudă se ascunde,
     cercînd vreo scăpare în apele mai line,
     şi vine ca de sineşi acolo să se-nchiză
     în temniţa-ngrădită, ş-a se-nturna nu poate,
     căci îngrădirea este c-o astfel de-ntocmire
     deschisă la intrare, închisă la ieşire,---
     
     XLVII
     Aşa Tancred atuncea, orcum putu să fie
     de stranie-nchisoarea şi arta-i şi-ntocmirea,
     intră de sine însuşi şi se află la urmă
     aşa de-nchis, cum omul nu poate să mai iasă.
     Cu mîna sa vînoasă el zguduie greu poarta,
     ma în deşert îi fură şi sforţul, şi sudoarea.
     O voce-atunci aude: “O, sclave al Armidei,
     şi strigi, şi te cerci surda: să scapi nu e speranţă.
     
     XLVIII
     De moarte nu te teme, ci vei petrece-aicea
     şi zilele, şi anii de viu în mormîntare.”
     Nimic el nu răspunde, dar foarte greu înneacă
     în inimă-i profunde şi gemăt, şi durere,
     şi-n sine greu împută ş-amorului, şi soartei,
     şi chiar prostiei sale şi vicleniei crude,
     şi-n sufletul său zice în tacite cuvinte:
     “E pierderea uşoară a pierde acest soare,
     
     [95]
     XLIX
     Ma celui mai scump soare vederea cea mai dulce
     o pierz eu, svînturatul.Nu ştiu dacă vrodată
     mă voi revedea-n locul de unde-al meu trist suflet
     să se mai rassenine la raze amuroase.”
     Argant îi vine-n minte, şi şi mai greu s-attristă:
     “Prea mult, prea mult, îşi zice, uitat-am datoria,
     Ş-are cuvînt să rîză, să mă dispreţe turcul!
     O, mare-a mea greşală! eterna mea ruşine!”
     
     L
     Astfel d-amor, d-onoare o cură muşcătoare
     pe rînd mişcatul suflet eroului tot roade.
     Ci unde el şi-mpută, Argante audace
     în pat pe puful moale el nici că se mai culcă,
     în crudu-i piept atîta îi e ura de pace
     şi setea rea de sînge ş-amorul de onoare,
     cît d-ale sale vulne el nu e încă bine
     şi arde ziua-a şasea s-aducă aurora.
     
     LI
     În noaptea ce precede, păgînul în cruzime
     nu poate să-şi încline către dormire fruntea.
     Se scoal-apoi cînd cerul era atît de negru
     cît nici pe culmi de munte nu luce vreo rază.
     Îşi strigă scutierul şi armele îşi cere.
     El le avea întinse rînd una cîte una;
     nu sunt cele ştiute, sunt altele acestea,
     de rege dăruite, şi e preţios darul.
     
     LII
     Nici cată mult la ele, le ia deloc pe sine
     şi marea greutate el nici că o mai simte;
     acea ştiută spadă, ce e d-o tempră veche
     [96]
     şi foarte minunată, la coasta sa appînde.
     Precum cu sîngeroase şi orendele-i coame
     străluce sus cometul în înfocatul aer,
     cît mută la regate şi morbid funeşti aduce,
     şi la tirani purpurei lumină cobitoare,
     
     LIII
     acest fel el în arme se-nflăcara; teribili
     şi-ntoarce crunţi, beţi ochii de sînge, de mînie.
     Mişcările-i fieroase răsuflă spaima, moartea,
     ş-ameninţări de moarte se răspîndesc din faţă-i.
     Oricît de tare suflet, oricît de sigur fie,
     l-apucă pe loc spaima d-o singură cătare-i.
     Îşi are spad-afară, o scutură ş-avîntă,
     şi-n aer şi în umbre rotind izbeşte surda.
     
     LIV
     Îndată apoi zice: “A şi căzut ghiaurul
     ce-atîta se sumete cu mine să se puie;
     cădea-va-ntins ş-în sînge zăcea-va pe cîmpie,
     în pulbere-ngălîndu-şi a coamă risipită;
     de viu vedea-va încă, de mîna mea aceasta,
     spre-a legii lui ruşine, spuiate ale arme;
     nici, chiar murind, cu ruga putea-va să mă mişte
     a nu-i da mortăciunea la cîini în demîncare.”
     
     LV
     Un taur nu e altfel cînd greu îl întărîtă
     gelos amor şi ura cu bolduri străpungente,
     şi crunt, oribil muge, şi mugetele sale
     îl fac mai mult a-i fierbe şi ura, şi mînia;
     şi-ascute-n trunchie cornul şi pare că învită
     şi vîntul la bătaie: în sec loveşte, punge
     şi sparge cu piciorul pămîntul; pe rivalul
     îl sfidă de departe în coarnele-i cu moartea.
     [97]
     LVI
     D-asemenea furoare el colcăie, şi cheamă
     eraldul, şi îndată curmat, pe scurt comandă:
     “În cîmp aleargă; lupta anunţie şi moartea
     acelui ce se zice de campion al Crucii.”
     Şi răpede se scoală şi-ncalică îndată,
     şi pune înainte să-i meargă prizonierul.
     E-afară din Solima, nimic nu-l mai reţine
     şi răpede nainte străbate dealuri, trece.
     
     LVII
     Dă cornului suflare şi iese din el sunet
     ce împregiur răsună, cu spaimă se întinde,
     şi-ntocmai ca răsbumbet de tunet ce rotează,
     urechile spăimăntă şi inime străbate.
     Creştinii prinţi îndată cu toţi sunt împreună
     în tinda cea mai mare din celelalte tinde.
     Aci eraldul vine şi sfidă la bătaie
     anume pe Tancredi, pe toţi ceilalţi cu dînsul.
     
     LVIII
     Goffred în neastîmpăr, în cumpănă cu mintea,
     aruncă-mpregiur ochii rotaţi, tîrzii şi turburi,
     şi-n multa-i cugetare, în lunga sa cătare
     pe nimenea nu află să fie bun de luptă:
     lipseşte toată floarea eroilor din oaste;
     pe und-a fi Tancredi, nimic nu se mai ştie;
     departe-e Boemondo şi exilat se află
     eroul ce ucise pe fruntaşul Gernando.
     
     LIX
     Şi încă peste zece ce fură traşi de soartă,
     tot unul cîte unul, şi cei mai buni din oaste
     se duseră cu-Armidei amăgitoare scorte
     [98]
     şi zac ascunşi subt umbra, tăcerea grea a nopţii;
     iar ceilalţi de mînă codaci şi d-al lor suflet
     stau toţi întru tăcere şi palizi toţi, de teamă
     nu ţi-ar ieşi să-ţi cerce onoarea cu viaţa:
     atît le e ruşinea învinsă d-a lor frică.
     
     LX
     Pe chip după tăcere, şi însuşi după semen,
     le simte căpitanul fricoasa lor temenţă,
     şi plin, aprins cu totul d-o generoasă ciudă,
     din locul unde şade se scoală, se răpede
     şi zice: “Ah! spre ce mi-e mai mult viaţa bună
     de n-aş expune-o astăzi într-un nimic de poate,
     lăsînd păgînul astfel să calce în picioare
     onoarea oştii noastre cu legea dimpreună!
     
     LXI
     Oştirea-mi şază-n pace şi mire-se în lene
     şi-n buna siguranţă acum d-al meu pericol.
     Hei! voi! armele daţi-mi!” Şi-ndată, într-o clipă
     îi fu nainte-adusă întreaga armătură.
     Ma bunul Raimondo, ce-n matura sa vîrstă
     asemenea de matur şi-avea ş-al său consiliu,
     şi verde-ncă puterea, pe lîng-atîţi ş-atîţia
     ce sta aci de faţă, el iese înainte.
     
     LXII
     Şi-ntors către el, zice: “Ci nu, ferească cerul
     ca expuindu-ţi capul să rişte-n el tot cîmpul:
     tu nu eşti soldat simplu, ci chiar al nostru duce,
     şi publici, nu private ar fi durerea, luctul;
     în tine stă credinta şi sînta-mpărăţie,
     prin tine a lui Babel domnire se va stinge.
     Deci minte, sceptru numai spre cîrmă îndreptează
     şi alţii să se-ncerce să-mpumne fieru-n luptă.
     [99]
     LXIII
     Şi eu încă, cu toată a vîrstei greutate,
     ieşi-voi înainte: aceasta nu mă scute.
     Pitească-se oricine de fapte marţiale,
     iar mie cărunteţea nu voi să-mi dea dreptate.
     De ce nu sunt acuma-ntr-a anilor vîrtute!
     Ce este, o, dumneavoastră? ce-mi staţi aşa pe gînduri
     de nu vă mişcă ura, mînia sau ruşinea
     să-ntîmpinaţi păgînul ce strigă şi vă-njură?
     
     LXIV
     De ce nu sunt c-atuncea cînd ştie-se că faţă
     cu Germania toată, în curtea ceea marea
     a lui Conrad Secundul, luptînd, străpunsei pieptul
     lui Leopold feroce, şi jos îi didei morţii!
     Cu mult mi fu mai mare succesul de atuncea
     a despuia de arme p-un om aşa de tare,
     decît dacă azi vrunul, nearmat şi numai singur,
     mi-ar pune-un stol pe fugă unor păgîni dezmetici.
     
     LXV
     De aş avea vîrtutea şi-n vine acel sînge,
     cum v-aş fi stins trufia acestui făr`de lege!
     Ma oricum voi fi, fir-aş, că inima îmi saltă
     şi frica nu cunoaşte în aste cărunteţe;
     şi chiar de rămînea-voi în cîmpul bătăliei,
     dar nu vă las păgînul victorios cu totul.
     Arma-mă-voi şi ziua de astăzi va aduce
     pe strecurata-mi viaţă o nouă strălucire.”
     
     LXVI
     Asa vorbi bătrînul; ş-asculţi, pungători pinteni
     sunt vorbele de unde virtutea se deşteaptă.
     Acei ce pîn-acuma fricoşi şi mulţi stătură
     [100]
     au limba dezlegată şi inima bărbată.
     Nici se mai află vrunul a se codi de luptă,
     ce-acuma fiecare se-ntrece să o ceară:
     o cere Baldovino, cu Rugier, Guelfo,
     Guizii ambii reclamă, Stefano, Greniero
     
     LXVII
     şi Pirul cela care lui Boemondo dete
     Antiohia-ntreagă, luată bărbăteşte;
     şi ard să-şi cerce braţul, să se întreacă-n luptă
     Eberardo din Scotia, Rodolfo din Irlanda,
     Rosmondo din Britania, tustrei din ţări străine
     ce le desparte marea din lumea ast-a noastră;
     şi nu mai puţin încă ard tot d-aceeaşi sete
     Gildipa ş-Odoardo, amanţi şi consorţi tineri.
     
     LXVIII
     Ma peste toţi bătrînul mai generos s-arată
     şi arde d-a se bate, a-şi măsura tăria.
     E şi armat eroul, şi-n armatura-ntreagă
     nimica decît coiful acum nu-i mai lipseşte.
     Goffred îi zice însă: “O, vie-nchipuire
     de braţele străbune! în tine-a noastră ginte
     virtutea să înveţe, şi vază cum străluce
     onoarea marţială şi arta, disciplina.
     
     LXIX
     Oh! d-aş avea acuma în junii mei cei ageri
     alţi zece ţie semeni la marea-ţi bărbăţie,
     aş cuteza a-nvinge superba rătăcire
     şi crucea aş plînta-o din Battro pîn’ la Tile!
     Ci rogu-te, ascultă, conservă-te pe sine-ţi
     la-mpregiurări mai grele şi pentru mai mari fapte,
     şi lasă cei de faţă să-şi puie al lor nume
     în vasul întîmplării, şi soarta va decide,
     [101]
     LXX
     au Dumnezeu mai bine, l-a căruia voinţă
     ascultă, se supune şi soartea, şi fortuna.”
     Raimond, cu toate astea, nu lasă al său cuget
     şi cere ş-al său nume să-l puie-n vasul soartei.
     În coiful său Goffredo pe rînd adună sorţii,
     îi scutură înăuntru, i-amestică-mpreună,
     şi-ntîi pe care trage, arată şi numeşte
     pe conte de Tuluza de campion al Crucii.
     
     LXXI
     Cu mare bucurie fu aclamat ast nume
     si nimeni nu cutează să-mpute de el soartei.
     O nouă bărbăţie se varsă peste chipul
     bătrînului, şi astfel atuncea se rajună
     ca şarpele întocmai, ce, mîndru-n piele nouă,
     străluce d-al său aur şi stă întins la soare.
     Mai mult decît oricare aplaude căpitanul,
     victoria i-anunţă şi laude îi face.
     
     LXXII
     Şi descingîndu-şi spada ce-avea la a sa coapsă,
     bătrînului o dete, şi-i cuvintează astfel:
     “Aceasta este spada ce în bătaie francul,
     rebelul de Saxonia, rota în bătălie.
     Am smuls-o de la dînsul, şi înca dimpreună
     i-am smuls atunci şi viaţa atît de criminală.
     Cu mine oricînd fuse aceasta vingătoare,
     primeşte-o şi fie cu tine-acum ferice.”
     
     LXXIII
     Ci turcul într-acestea pierduse-a sa răbdare
     cu-a lor întîrziere, şi strig-ameninţîndu-i:
     “O, ginte neînvinsă, o, popol al Europei!
     [102]
     Un om singur vă sfidă, vă cheamă la bătaie.
     Ci vie ast Tancredi, superb atît de sine
     şi care în valoarea-i atît se-ncredinţează.
     Au poate că aşteaptă, zăcînd în puful moale,
     să vie c-altădată ca să-i ajute noaptea?
     
     LXXIV
     De teme-se el, vie în stoluri, stoluri alţii;
     veniţi cu toţi grămadă, pedeştrii, călăreţi;
     ce staţi? Nu văz nici unul din mii şi mii atîţia
     să-l ţie, biet, puterea cu mine să se lupte!
     Vedeţi colea mormîntul în care fiuleţul
     Mariei voastre zace.De ce nu daţi nainte
     să fiţi hagii cu toţii? P-aicea este drumul:
     spre care op mai mare ţineţi, biet, a spadă?”
     
     LXXV
     Cu astfel de batjocuri barbarul îi învită;
     derîderea ca biciul de dureros izbeşte:
     ma dintre toţi Raimondo la rîsul lui s-aprinde,
     mai mult acel ultragiu să sufere nu poate.
     Virtutea-ntărîtată e mult mai fioroasă,
     s-ascute de mînie la gresia cea aspră.
     Precurmă vorba multă şi răpede s-avîntă
     călare p-Aquilino, ce cursul i-a dat nume.
     
     LXXVI
     Pe Tago-ncurătorul născu, unde adesea
     cînd primăvar-amorul răsuflă cu zefirul
     şi-n inimă ascute boldirea naturală;
     cavalla înfocată din bellice armente
     deschide gura-n aer şi soarbe cu nesaţiu
     a vîntului seminţe, şi-n marea ei ardoare
     fierbintele-i nesaţiu(o, ce minune naltă!)
     că avidă concepe, şi iat-o că e muma.
     [103]
     LXXVII
     Din aură uşure a cerului ai zice
     că trebuie să fie născut fugosul asta,
     de l-ai vedea tinzîndu-şi peste arenă cursul
     şi răpede şi sprinten cît nu rămîne urmă,
     sau d-ai vedea-ndoindu-şi şi ageri, şi uşoare,
     în dreapta sau în stînga, a sale-nguste gire.
     P-un curător c-acesta încalică Raimondo,
     îi face vînt nainte şi-n cer şi-aţintă ochii:
     
     LXXVIII
     “O, Doamne al puterii, ce-n Terebint învins-ai
     c-o armă necercată pe Goliat superbul,
     cît mare-aceea spaimă lui Israel pierit-a 
     din cea întîie piatră a unui copilandru.
     Cu-asemenea exemplu tu fă nelegiuitul
     să caz-aci de faţă învins de a mea mînă;
     ajută cărunteţii-mi superbia să-mpile
     precum a împilat-o acel copil odată.”
     
     LXXIX
     Aşa se-nchină Conte, şi ruga lui mişcată
     de marea lui speranţă ce-n Domnul el pusese,
     se înalţă în svolu-i la tronul preatăriei,
     ca flacăra întocmai ce către cer se suie.
     Iar sempreternul pater primindu-o, alege
     din cetele de angeli pe unul spre-apărare
     ce-ntreg, cu sănătate şi vingător pe Conte
     din mîinile spurcate păgînului să-l tragă.
     
     LXXX
     Şi angelul custode ce fu ales odată
     de nalta provedinţă la bunul Raimondo
     din ziua cea întîia cînd, prunc în al său leagăn,
     [104]
     veni spre a se face drumeţ în astă lume;
     acum cînd împăratul al cerului îi zise
     să ia însărcinarea asupra-i de aproape,
     svolă în nalta roccă, acolo unde-a oastei
     cereşti armele toate se află în depozit.
     
     LXXXI
     Aci se ţine lance ace şarpele-amăgirii
     străpunse-odinioară, săgetele de fulger
     şi cele nevăzute ce-aduc la omenire
     şi orendele ciume şi celelalte rele;
     aci înalt suspînde tridintul acel mare,
     acea teroare primă la biata omenire;
     cînd în urgie-a vine, el zguduie pămîntul,
     din temelii îl mişcă, cetăţile jos surpă.
     
     LXXXII
     Stă flăcărînd acolo în celelalte arme
     un scud cu tot şi totul d-un diamant strălucind
     şi mare cît sub sine ar coperi ţări, popoli
     întregi cîte se află între Caucaz ş-Atlante.
     El apără şi scute pe prinţi ce fac dreptate,
     popoare virtuoase, cetăţile curate;
     şi angelul p-acesta îl ia şi cu el vine
     ocult, pe nesimţite, d-al său Raimond aproape.
     
     LXXXIII
     Acum murii cetăţii era toţi plini în şiruri
     de fel de fel de ginte. Atunci tiranul barbar
     trimite pe Clorinda şi multe cete-alese
     să stea pe deal d-o parte, pe clină să aştepte.
     De alta parte, iară, în ordin de bătaie,
     creştinii sta în cete şi rînduri-rînduri puse;
     iar cîmpul largmente la campionii ambii
     era deschis spre luptă din tabără la altă.
     [105]
     LXXXIV
     Miră Argante ţintă şi pe Tancred nu vede;
     e altul campionul, e nouă-asemănarea.
     Făcu nainte Conte şi-i zise: “Avuşi parte
     că cel pe care cauţi se află-acum airea;
     ci nu te-ngîmfa însă, că iată-ma nainte-ţi
     a-ţi bate ş-a-ţi rempinge oricare încercare;
     putea-voi să-i ţiu locul, să-mpumn în faţă-ţi fierul
     şi-al treilea cu tine să viu spre măsurare.”
     
     LXXXV
     Surîde-amar superbul şi astfel îi răspunde:
     “Dar ce-ţi face Tancredi? pe unde mi se află?
     Ameninţa el cerul ş-acuma, biet, s-ascunde,
     avînd toată speranţa l-a fuga sănătoasă.
     Ci fuga chiar în centrul pămîntului or mării,
     că nu mi-şi află locul să scape de mînia-mi.”
     “Ba minţi, replică Conte, zicînd tu că Tancredi
     ascunde-s-ar de tine cînd zeci ca tine face.”
     
     LXXXVI
     Se-nverşună circaşul şi zice: “Aşadară
     ieşi tu la cîmp şi vino, te primesc în locu-i,
     vedea-te-voi acuma cum, ce fel a să-mi aperi
     a naltă nebunie a vorbelor măreţe.”
     Se repeziră-ndată, şi izbituri de moarte
     d-o parte şi de alta în coifuri îndreptară.
     Raimondo unde-aţintă izbeşte de pierzare;
     ci stă păgînul ţeapăn, lovire nu-l clinteşte.
     
     LXXXVII
     De altă parte cruntul Agante se răpede
     şi nu-şi iartă greşala că nu-l înnemereşte.
     Cerescul acel angel abate lovitura
     [106]
     şi apără de dînsa pe cavalerul Crucii.
     De furie păgînul crud buzele îşi muşcă
     şi rumpe lancea, -azvîrle şi blestemă-ncercarea,
     şi trage fierul iute şi răpede s-avîntă
     ca în lovirea-a doua să piarză pe Raimondo.
     
     LXXXVIII
     Iar cursierul ţeapăn se-mpinge înainte
     ca taur cînd în coarne pe inemic îl sparge.
     Raimondo face-n drepta şi lasă curs lovirii
     şi îl izbeşte-n frunte, şi pasă înainte.
     Din nou în loc se-ntoarnă ferocele Argante;
     din nou ş-acela însa în dreapta-l las-a trece
     şi-n coiful lui detună; ma surda şi acuma,
     căci coiful adamantin părea că e cu totul.
     
     LXXXIX
     Fierosul păgîn, însă, voind mai de aproape
     cu el să se măsoare, s-avînta şi se-ndeasă.
     Creştinul ce se teme ca greutatea ceea,
     căzînd, să nu-l doboare cu cal cu tot grămadă,
     îi face loc, s-azvîrle şi seamănă că svoală
     trecînd în răpezi giruri la luptă-ndemînatic,
     şi calul său cel iute ascultă uşurinţa
     a frîului ce-l poartă, şi calcă fără urme.
     
     XC
     Aces’ fel căpitanul, ce bate un turn tare
     Sau congiurat de apă sau pe vrun colţ de munte,
     se cearcă-n mii de chipuri, nu lasă nici o artă,
     nu uită nici un mijloc; ş-astfel s-agiră Conte;
     şi neputînd străbate prin ţările lui arme
     ce pieptul îi armează şi fruntea lui superbă,
     dă-n părţi mai nentărite, prin fier şi fier se cearcă
     cu spada să-şi deschiză un drum la carne vie.
     [107]
     XCI
     Şi iată-le că-n două, în trei părţi greu străpunse,
     tenacile lui arme au şi roşit de sînge;
     cînd ale sale arme întregi încă sunt toate,
     nimic zdrobit nu-i este, nici coiful, nici torace;
     în van turbeaz-Argante şi zbiară de turbare,
     în surda îşi deseacă mînia şi puterea.
     Tot nu se lasă crudul şi, rendoind, se-ntoarnă
     mai verşunat, mai tare, şi beat se rătăceşte.
     
     XCII
     În cele după urmă păgînul se răpede
     şi disperat izbeşte pe Contele să-l stingă:
     nici însuşi Aquilino, cu agera-i iuţeală,
     nu l-ar fi tras din moarte, şi rămanea acolo
     de nu-i era aproape scutirea ş-ajutorul
     supremului Ministru, ce, nevăzut, întinse
     şi braţul, ş-apărarea, ca fierul crud să cază
     pe diamantu-acela al scutului din ceruri.
     
     XCIII
     Se frînge atunci fierul (nu stă terrena tempră
     de fabrică mortală de arme necorupte,
     de şapte ori curate din faura eternă),
     se frînge, sare fierul şi cade pe arenă.
     Circaşul, ce îl vede zburîndu-i jos din mînă
     în mii de părticele, nici poate să o crează;
     cu mîna dezarmată, uimit de tot rămane
     la armele lui Conte, la marea lor tărie.
     
     XCIV
     Îşi crede spada ruptă de pavăza-inemică
     ce vede înainte; şi bunul Raimondo
     şi el o crede asemeni, căci nu avea ştiinţă
     [108]
     de Cel de lîngă dînsul, de naltul său custode.
     Ci mîna dezarmată păgînului văzînd-o,
     eroul se reţine şi stimă de nenobil
     victoria să poarte atît de mizerabil,
     de arme să despoaie p-un om făr-apărare.
     
     XCV
     Era p-aci să zică: “Ia-ţi altă spad-acuma”,
     cînd altă cugetare în inima lui naşte:
     că el e defensorul al cauzei comune,
     ş-onoarea Crucii cade cu dînsul dimpreună.
     Aces’fel nu voieşte nici gloria vulpeană,
     nici publica onoare să fie în pericol.
     Cînd, iată că Argante răpede greu mînerul
     şi-n faţa inemică l-azvîrle cu mînie,
     
     XCVI
     şi tot în acea clipă împungea cursierul
     şi răpede se-ndeasă la mîini să vie-n luptă.
     Azvîrlitura iute în coiful lui l-ajunge,
     şi Tolosan nu pate nimic în a sa faţă;
     eroul nu se turbă şi răpede se scapă
     din braţele robuste ce vrea să-l încleştească,
     ci-mplagă pe loc mîna ce-asupră-i cădea iute,
     mai cruntă decît gheara unui pradace vultur.
     
     XCVII
     Apoi dă roata iute d-o parte şi de alta,
     se-ntoarce iar în ceasta şi-n cealaltă parte,
     şi oricînd se întoarnă sau trece înainte,
     încarcă pe păgînul cu lovituri de moarte;
     ş-oricîte puteri are, oricîtă-ndemanare
     sau ură dinainte, mînie de acuma,
     pe toate le adună, şi pe circas greu plouă,
     chemînd în ajutoru-i şi cerul, şi fortuna.
     [109]
     XCVIII
     Circasul în puterea-i armat şi-n grele arme,
     reziste cu tărie la mari izbiri şi dese,
     şi parcă e o navă în mare furioasă
     cu vele, -antene rupte şi fără guvernaliu;
     dar laturile sale tenaci şi strîns legate
     avînd în grinzi robuste, şi coastele-nchegate,
     bravînd înca furoarea a tempestoasei unde,
     reziste în pericol şi tot mai speră încă.
     
     XCIX
     Argante, -al tău pericol era atuncea asfel,
     cînd Belzebut îndată veni să te ajute.
     În cav nor el compune o umbră-nchipuită
     (şi monstru de minune!),în formă omenească,
     şi-i dă asemanarea Clorindei altiere
     şi armele-i de aur, investitura toată
     şi tonul vorbei sale şi bellica-i strigare,
     bărbatele ei gesturi şi portul ei cel ager.
     
     C
     S-apropie fantasma de Oradin expertul,
     săgetător celebru, şi-i cuvintează astfel:
     “Faimoase Oradine, ce după cum îţi place
     ocheşti atît de bine, la semn răpezi săgeata,
     ah! pierderea-ar fi mare cînd ast bărbat de merit,
     tăria Iudeei, ar fi să moară astfel,
     şi adornat ghiaurul de spoliile noastre
     în pace-apoi şi singur l-ai săi să se întoarne.
     
     
     CI
     Aci să-ţi vedem arta: săgetele întinge
     în sîngele de cîine acestui făr’de lege.
     Perpetuă onoare ţi-aduce această faptă
     [110]
     şi premiu te aşteaptă, ce regele-ţi decerne.”
     Aşa vorbi; şi-ndată nici Oradin nu stete
     de loc la îndoială, crezînd în amăgire.
     Din gravida faretră deloc ia o săgeată
     şi-n arcul său o pune, şi arcul său întinde.
     
     CII
     Întinsa coardă vibră şi, răpezit-afară,
     penata dardă svoală şi şuieră în aer;
     ajunge şi izbeşte drept unde se-mpreună
     a cingatoarei copce şi-n două le despică;
     toracele străpunge, în piele se înfinge
     şi stă aci roşită, abia de sînge tinsă;
     căci angelul custode nu suferi să treacă,
     afund să se înfingă, tăind orice putere.
     
     CIII
     Săgeata din torace o trage de loc Conte
     şi sîngele îşi vede că picură dintr-însul.
     cu vorbe iuţi şi pline d-înjură,-ameninţare,
     împuta pe păgînul d-a lor credinţă ruptă.
     Iar căpitanul, care nu-şi mai luase ochii
     de la Raimond amatul, îndată atunci vede
     că violat e pactul; şi plaga crezînd gravă,
     suspină de mînie şi de fiori s-aprinde.
     
     CIV
     Cu fruntea şi cu limba deşteaptă şi învită
     oştirile creştine spre sacră răzbunare.
     Pe loc în jos s-apasă vizierele lor bellici
     şi lăncile s-arrestă, şi frîu iau cursierii:
     d-o parte şi de alta armatele-amîndouă
     se mişcă deodată; pe loc dispare cîmpul,
     şi pulberea ca norul acopere tot locul
     şi deasă se înalţă, şi svoală către ceruri.
     [111]
     CV
     De coifuri şi de scuturi, de lănci ce se sfăramă,
     în prima detunare un mare zgomot svoală.
     Colo răsturnat zace un cal, şi colo altul
     se rătăceşte-n fugă şi nu-l mai ţine frîul;
     ici mort un oştean zace, şi ici în agonie
     sughite, geme altul, şi altul greu suspină.
     E cruntă, mare lupta, şi cît se mai îndeasă,
     şi cît se mai aprinde, atît mai aspră creşte.
     
     CVI
     Argante saltă ager, în mijloc se răpede
     şi smulge de la unul ferată, grea măciucă,
     şi răpede rotind-o, mulţimea sparge, calcă
     şi trece peste dînsa şi larg îşi face locul.
     Ci tot pe Raimondo îl cată, şi asupră-i 
     şi-avîntă şi turbarea, şi fierul său ce urlă;
     ca lup turbat şi lacom aspumă, fieros grinţă
     să-i sfîşie rărunchii, să-şi sature-n ei foamea.
     
     CVII
     Îndată-i ies nainte cruciaţii, l-împresoară,
     îi piedică pornirea şi crunta lui turbare:
     l-întîmpină Ormano, Rugier de Balnavilla,
     dintre Guizi stă unul cu amîndoi Gherardii;
     el însă nu-ncetează, e şi mai crunt acuma:
     cu cît mai strîns se vede, cu-atîta e mai teribil,
     ca flacăra întocmai ce sparge închisoarea
     şi iese zbucnitoare, dărapănă şi stinge.
     
     CVIII
     Ucide p-Oromano, împlagă pe Guido,
     pe Rugier răstoarnă, l-amestică cu morţii.
     Ci-n contra lui s-adună creştini mulţime mare
     [112]
     şi-l strînge d-orice parte cerc aspru şi-l împunge.
     În singura-i vîrtute bătaia mai stă încă:
     el singur ţine soartea d-o parte şi de alta.
     Atuncea căpitanul pe fratele său cheamă
     şi-i zice: “Ia drapelul şi răpede nainte,
     
     CIX
     aleargă unde lupta o vezi mai furioasă. 
     Izbeşte-n partea stîngă şi sparge inemicul.”
     Acesta se răpede, şi astfel fu izbirea
     în flancul adversariu, încît moalele popol
     Asiei se înfrînse şi nu putu mai ţine
     la agera iuţeală a francului feroce,
     ce sparge rînduri, trece, cu caii dimpreună
     dă jos şi călăreţii, şi steagurile culcă.
     
     CX
     Tot de acelaşi impet pe fugă este pusă
     şi lăturea d-a dreapta, ş-Argante numai singur
     mai stă spre apărare. Pe toţi alungă spaima
     şi fug cătînd scăpare. El singur firmă pasul,
     arată piept şi faţă. C-o sută de mîini unul
     şi altă sută braţe cînd ar mişca dodată
     cincizeci de scuturi grele şi alte cincizeci spade,
     n-ar fi aşa teribil pe cît era Argante.
     
     CXI
     Şi stocuri, şi măciuce, ş-a lancelor izbire,
     ş-al cailor greu impet le-ntîmpină el singur,
     şi singur parcă bravă tot cîmpul adversariu,
     şi cînd aci la unul, cînd l-altul se avîntă
     cu membrele strivite, cu armele sfărîmate,
     sudori şi sînge varsă, şi parcă nici nu simte.
     Dar vin ai săi îndată, l-încungiură, se-ndeasă
     să-l smulgă din pericol, să-l ia cu sine-n fugă.
     [113]
     CXII
     Nu poate sta în contra diluviului rapid,
     puterii lui se lasă, ce-l trage şi-l răpeşte.
     Ma inima şi paşii nu-i sunt d-un om ce fuge,
     mişcările-i teribili exprim-a lui turbare,
     mînia ce-l cuprinde; se-ntoarce napoi iară,
     ameninţă feroce, din ochi furoarea-i dardă,
     şi cearcă să reţie din toat-a sa putere
     mulţimea fugitivă; cercarea-i e deşartă.
     
     CXIII
     Curagiul său nu poate să le reţie fuga,
     sau cel puţin s-o facă mai strînsă, mai tîrzie,
     să-şi poată domni frica; nici frîu nu mai încape,
     nici rugă, nici comandă aci nu se ascultă.
     Atunci Buillon piul, ce-a cugetelor sale
     plinire-şi vede-ntreagă şi că fortuna-i rîde,
     ia drumul ce-i arată victoria, şi-ndată
     la vingători trimite din nou ajutorinţe.
     
     CXIV
     Şi dacă-ntr-ale sale decrete nemutate
     n-ar fi înscris Eternul într-alt fel a sa voie,
     această zi atuncea era ziua din urmă 
     în care cruciata jungea la al său termen.
     Ci oastea infernală ce îşi vedea căzută
     cu totul tiranida din vingerea aceasta
     (pe cît îi fu iertată), pe loc adună norii
     şi drumul dă la vînturi, şi scoală vijelia.
     
     CXV
     Un val neguros ziua şi soarele răpeşte
     din ochii omenirii, şi cerul se aprinde
     d-un foc mai negru încă, oroare din inferne
     [114],
     şi scapără în flăcări de fulgerele dese,
     şi tunetele urlă, şi ploaia îngheţată
     se varsă, bate iarbă şi cîmpurile-nundă;
     în trosnet se frîng ramuri, şi pare că se zbucin
     nu numai vechii arburi, ci stîncele şi munţii.
     
     CXVI
     Şi apa, şi tempesta, şi grindina cea rece
     În ochi pe franci izbeşte, deloc nu se mai vede;
     teroarea îi cuprinde, s-arrestă vingătorii
     la răpedea furoare ce pasul le reţine.
     Vor unii să s-adune pe lîngă baniere
     ce-n negura turbată nu pot să le mai vază.
     Clorinda vede timpul că-i este favorabil
     şi punge cursierul, şi iese înainte.
     
     CXVII
     “Copii! Camarazi! strigă---vedeţi că cerul astăzi
     se luptă-n partea noastră, dreptatea ne ajută;
     vedeţi c-a noastre fete sunt încă neatinse
     de dreapta lui urgie, şi numa-ntr-a lor frunte
     el mîniat izbeşte; e spăriat ghiaurul
     ce-şi pierde şi lumina, şi armele-mpreună.
     Uimit şi-ntoarce faţa, nu poate să mai ţie.
     Pe dînşii! Înainte! Destinul fie duce!”
     
     CXVIII
     Acest fel întărîtă popoarele fugare
     ce-a iadului furoare avînd-o tot în spate,
     izbeşte,-mpinge francii cu crunt asalt şi orend;
     d-a lor izbiri îşi rîde, îi sparge şi-i alungă.
     Se-ntoarce şi Argante şi, mînios, răstoarnă,
     pe vingători răreşte şi spaima în ei pune,
     încît îşi lasă cîmpul şi-n fugă întorc dosul
     la răpedea izbire tempestei îndoite.
     [115]
     CXIX
     Bat spatele fugare furoarea infernală
     şi spadele mortale, şi crunt sîngele curge,
     s-amestică cu rîuri ce-au inundat cîmpia
     din ploaia tempestoasă, şi locul se roşaşte.
     În vulgul care zace de morţi şi nemorţi încă,
     cad jos fără suflare Rodolf cel bun şi Pirru,
     ucis unul d-Argante, ce mînios răzbună,
     şi altul de Clorinda, faimoasa eroină.
     
     CXX
     Acest fel fugea francii, şi siriii-i alungă
     cu demonii-mpreună, nu-i lasă de aproape.
     L-a armelor izbire şi orice-ameninţare
     de tunete, de fulgeri, de grindinea ce bate,
     Goffred mai ţine singur o frunte intrepidă,
     împută greu şi mustră baronii cu asprime;
     se pune firm la poartă, pe calul său comandă
     ş-adună desfăcuta şi fugitiva oaste.
     
     CXXI
     De două ori cursierul l-împinge greu asupra
     ferocelui Argante, şi-l ţine-n loc eroul;
     de două ori cu spada s-avînta şi rempinge
     mulţimea inemică oriunde e mai deasă.
     În cele după urmă cu-ai săi el se restrînge
     şi-n întăriri s-adună; victoria înceată.
     Atunci şi saracinii se-ntoarnă l-ale sale,
     si restătuţi creştinii se-nchid în mare spaimă.
     
     CXXII
     Ma ş-aci nu pot încă a s-apăra cu totul 
     de furia tempestei ce bate cu asprime:
     le stinge lumini, focuri, îi lasă-n întunerec,
     [116]
     străbate apa-n toate, şi vîntul tare sulfă
     şi pînzele sfîşie, răstoarnă, rumpe parii
     şi tinde dezvălite sucindu-le le svoală.
     Şi tunetul, şi ploaia, şi ţipete, şi vîntul
     compun dezarmonie ce sparie natura.
     
     
     [117]
     
     ZIUA 6 SEPTEMBRIE 1842
     Inaguraţie şi punere a pietrei fundamentale
     a casei municipale din Bucureşti
     Largo Marsini 
     
     
     Vecină, sări cu Temide,
     Cu templu sări, vecină,
     Din unghi piatră statornică
     La gloria latină;
     Pe verde, verde margine
     A răului zburdalnic,
     A cărui undă falnic 
     La oaspe dă amor.
     
     Custode, sări şi arbitră
     A cheilor răzbune,
     Păstrează întregi fiilor
     Rămasele străbune.
     Îţi zice: sări! fondatorul
     Rigalul neam epireu,
     Ca patriu sări empireu,
     Ca răzbunat onor.
     
     Resări! şi iată gloria
     Cu tine conrăsare;
     Căci pacea ţi-e propiţie
     Şi Curţile-apărare.
     Ca floare dezvoltîndu-te
     Resări întru mirare;
     Traiana cugetare
     Lucească renflorind
     [118]
     Semnal resări poporului
     În crunta zi d-alarme
     Resări palladiu D o m n u l u i
     În răgnetul de arme.
     Ţi-e stemă c r u c e a, a c v i l a,
     Şi pot ceva năluce?...
     Resări, şi fii străluce
     Şi secolii uimind!
     
     Romîni!După tempestă
     Seninul reveni!
     Emul cu Joie Cezar
     Imperul împărţi.
     
     
     [119]
     
     IMN
     Largo Marsini
     
     Ducilor nenvinşi, sceptraţilor voivozi,
     Ieşiţi din posomorîtele morminte!
     Şi voi, daci, romani, fraţilor,
     Sărbaţi pe romanul domn.
     …Răsune Oltul, bucuria vitejilor,
     Nobilă cîntare de pace, d-onoare.
     
     Rîule ce-mi răspunzi, în sfîrşit rebarcă
     Din vijăliosul armisonantul Eusin
     Şi din ale Danubiului pericoloase unde
     G h e o r g h i e, domnul tău! Piroscafului undele
     Şi vîturile fură propiţii. Veseleşte-te, veseleşte-te,
     O, dace, romane principat,
     Vingător al barbarilor şi al răssoartei.
     
     ……………………………………………
     
     Cine alegătorilor străbunul, anticul drept 
     Răscumpără? Cine orator tunător
     În sînul Adunanţei mîntui patria?
     Cine altu…decît el?
     Părinte şi domn, objet de dragoste şi de cinstire,
     Iată-l cu pieptul strălucitor,
     Gospodar şi muşir, al turcelor onori
     Şi al prusului onor, ce covîrşaşte altele;
     Iată domnitorul din Bizanţiu revine.
     [120]
     Fii mîndră, o, ţară romană,
     De maslin şi de laure!
     Dacă Mihai fu mare în război,
     Mare în pace e şi G h e o r g h i e încă.
     
     [121]
     [ANTONIETTEI GALZERANI-BATTAGGIA]
     (Largo Marsini?)
     
     Tu, ce-n iie romînească
     Al simţirei ai ştiut
     Prin cîntarea-ţi îngerească
     Pr i n ţ u l ui s-aduci tribut,
     
     Căci prin tine i s-arată
     Inima a tutulor
     Fii de noi tu lăudată,
     Ca a muzelor o sor!
     
     Vază artele orcine
     Cît aici să preţuiesc,
     Limbi surori ce fermec ţine 
     D-unui viers italienesc.
     
     [122]
     
     [SONET]
     Donato Boldrini
     
     Tună brozurile cave şi pe altare
     Ard ale imenului numeroase facle.
     G H E O R G H I E grăbeşte ş-ale M A R I E I 
     Priimeşte jurămintele cele mai sincere.
     
     De a ta virtute, de rarele-ţi merite
     Probă da-vei romînilor în ziua ceasta
     Ce îţi cunoscu-a ta suverană putere
     Şi fie următori şi virtuţiilor tale.
     
     Strînge dreapta M A R I E I şi toate
     Afectele nobilei tale inimi
     Dă ei, ce ţie singur şi-nchină soartea.
     
     Cu prinţiara-ţi coroană tu poţi d-acuma
     A-i adorna fruntea, şi ea vrednică fie
     D-a ta coroană cu meritele tale.
     
     [123]
     LA VENERE
     Appho
     
     O, Vener’ imortală şi filia lui Joaie!
     Ascultă a mea rugă, cu totul mă las ţie;
     Vezi chinurile mele ş-a lacrămelor ploaie 
     Ce stinge-a ta urgie!
     
     Deh! Vino şi acuma, c-a fost un timp odată
     Cînd plînsurile mele propiţie-auzit-ai,
     Ş-abandonînd şi tată, şi doma înstelată,
     P-aureu car venit-ai.
     
     La jugul lor cel liber veloci, dulci columbele
     Te aduceau la vale spre terra ebenină,
     Cu răpezile aripi prin mijlocul de stele,
     Prin aria senină
     
     Ş-acum mi-aduc aminte, o, divă, -acea splendoare,
     Surîsul acel dulce din faţa imortală
     Şi cum cercai să afli fierbintea mea ardoare,
     Durerea mea fatală.
     
     “Ce voi--- îmi ziceai, divo, -şi care dor mă-apasă?
     Şi cine-a mea durere nu va ca să o ştie?
     O, Sappho, spune-mi care ingrat acum te lasă?
     O, Sappho, spune-mi mie!
     
     L-oi face eu, vedea-vei: de fuge, singur vine;
     De nu va să ia daruri, cu daruri să te-mbie;
     De nu te amă astăzi, s-alerge după tine
     Şi urîcios să-ţi fie.”
     [124]
     Ah! vino-mi şi acuma şi dorul meu alină
     Ascultă a mea rugă, o diva mea placată,
     Şi flacăra-mi o stinge, vezi pieptul cum suspină,
     Şi fii-mi aliată!
     
     [125]
     LA VENERE
     [variantă]
     Sappho
     
     Bariothronă, imortal-Afrodită,
     Fia lui Joie, deh! lasu-mă ţie.
     Nu mă condamna-n doruri, nu în chinuri,
     Pradă urgiei.
     
     Ci vin’ ş-acum precum odinioară
     Mi-auzişi plînsul, suspine-amoroase,
     Şi lăsînd tată, cereştile dome,
     Pe caru-aureu
     
     Venişi îndată.Blînzi te duceau bunii,
     Veloci columbii către bruna terră,
     Cu repezi aripi despicînd eterul,
     Străbătînd stelele.
     
     Încă-mi remint, o, divă,-acea splendoare,
     Blîndul surîs din imortala-ţi faţă,
     Cum îmi cercai păsul şi focul cela
     Ce-mi arde pieptul.
     
     “Ce voi-ziceai-şi care dor m-apasă?
     Cine ardoarea-mi nu o recunoaşte?
     Cine, o, Sappho, te face să suferi?
     Lasă-l, ingratul!
     
     De fuge-acuma, curînd te recearcă;
     De nu ia daruri, îţi va da el multe;
     De nu te amă, să vezi cum te roagă,
     Tu rempingîndu-l.”
     [126]
     Ah! vin’ şi-acuma, vin’ , alină-mi dorul,
     Mi-adoarme chinul, propiţie divă,
     Ruga-mi ascultă şi fă să răsuflu;
     Fii alinata-mi!
     
     
     
     
     [127]
     LA AMANTĂ
     Sappho
     
     Ca zeii de ferice acela mi se pare
     Ce-mpins de soarta-i bună nainte-ţi va veni
     Şi dulcele-ţi accente, divina ta cîntare
     D-aproape va-auzi.
     
     Iar faţa ta ridentă asupra lui cînd cată!...
     Ca un columb se bate în piept inima mea,
     Şi vocea mi se stinge, rămai extaziată
     Pe loc cît te-oi vedea.
     
     Se leagă a mea limbă şi răpede, subţire
     Un foc prin vine-mi curge, se varsă ca fiori;
     Mi-e negură vederea, auzul vîjîire,
     Şi reci mă trec sudori.
     
     Ca varga toată tremur, îmi simţ a mea pieire,
     Sunt palidă ca spicul cînd cade la pămînt,
     Rămai fără suflare, rămăi fără simţire
     Şi moartă toată sunt.
     
     Ci totul să cuteze se iartă la sărac….
     ……………………………………..
     ……………………………………..
     
     
     
     [128]
     LA AMANTĂ
     [variantă]
     Sappho
     
     Pare-mi ferice ca zeii oricine
     Stă înainte-ţi şi d-aproape-aude
     Dulcea ta voce. Şi mai ferice-ncă
     De-ţi vede faţa
     
     Blîndă, ridentă. Palpite în pieptu-mi
     Inima-mi înneacă; rămîi uimită
     Cum te văz, şi pe loc gura mi-e mută,
     Stinsă mi-e vocea.
     
     Limba-mi se leagă; răpede, subţire
     Prin vine-mi foc ca fiori se varsă,
     Vederea-mi piere, uiet circumsvoală
     Şi-mi înneacă-auzul.
     
     Rece sudoare mă petrece; tremur
     Toată m-apucă; palidă ca spicul
     Stau, fără suflare, fără simţire,
     Şi moartă seamăn.
     
     Ci totul să cuteze săracul poate…...
     …………………………………….
     …………………………………….
     
     
     [129]
     
     FRAGMENT
     Sappho
     
     Iată, apuse şi luna,
     Şi Pleiadele cu dînsa;
     Miezul nopţii, vine ziua,
     Şi eu singură veghez.
     
     
     [130]
     
     MARGHERITA
     Sappho
     
     “Rămîi sănătoasă!”
     Mi-a zis şi s-a dus.
     Pieptul mă apasă,
     Pacea-mi s-a răpus.
     
     Am pierdut vedere,
     Lacrămele-mi tac
     Şi simţirea-mi piere,
     Nu ştiu ce să fac!
     
     Fruntea n-o poci ţine!
     Capul îmi e greu;
     Sînul de suspine
     Îmi arde mereu.
     
     Căci n-am ziuă bună!...
     Bunul m-a lăsat;
     Parcă sunt nebună,
     Doamne! ce păcat!
     
     Mintea stă să-mi fugă,
     Unde sunt nu ştiu;
     Sunt gheaţă în rugă
     Şi arz în foc viu.
     
     Aveam şi credinţă
     Cînd eram cu el;
     Nu ştiu d-am fiinţă
     Cînd sunt fără el!
     [131]
     Cît eram de bine!
     Stella-mi strălucea;
     Cînd era cu mine
     Toate-mi surîdea
     
     Mi-era scumpă casa,
     Căci cu el trăiam;
     Mi-era dulce masa,
     Căci cu el şedeam.
     
     Îmi plăcea lumina,
     Că-l puteam vedea;
     Îmi plăcea grădina,
     Că-n ea mă-ntîlnea.
     
     Noaptea răcoroasă
     Ardeam s-o aştept;
     Luna amoroasă
     Mi-l vedea pe piept.
     
     Fericiri nespuse
     Speram pe pămînt;
     De cînd el se duse
     Lumea mi-e mormînt.
     
     Ah! vin’, vin’ odată,
     Vino, scumpul meu!
     Căci am lumea toată,
     Am şi Dumnezeu.
     
     Faţa ta blondină
     S-o poci contempla,
     Tu a mea lumină,
     Şi eu umbra ta!
     
     
     
     
     
     
     
     [132]
     
     ORLAND FURIOSUL
     CÎNTUL IV
     Lodovico Ariosto 
     ……………………………………………….
     ………………………………………………..
     Rinald, o zi şi alta-mpins de vînturi,
     Pe mări se rătăceşte-un mare spaţiu,
     Cînd la apusuri şi cînd către Ursa,
     Ce zi şi noapte nencetat tot sulfă.
     Asupra Scoţiei în fine-ajunse,
     De unde selba Calidonie-apare,
     Unde-ades prin cerii d-antică umbră
     Sunînd s-aude belicoase fiare.
     
     Printr-însa vin cavaleri erranţi sumă,
     Faimoşi în arme din Bretania toată,
     Şi de pe-aproape, şi mai de departe,
     Din Germania, Norvegia şi Franţa.
     Cine nu-e tare nainte să nu meargă,
     Căci căutînd onori, dă peste moarte.
     Într-însa mari lucruri făcu Tristan,
     Artur, Galas, Lancillot şi Galvan
     
     Ş-alţi cavaleri faimoşi şi din cea nouă,
     Şi din cea veche Tavolă-Rotundă;
     Înca le stau mai mult decît o probă
     Monumente şi trofee pompoase.
     Rinald ia armele şi pe Baiardo,
     (…………………………………………..)
     [133]
     Şi nochierului comand-a se trage
     Ş-a merge-a-l aştepta la Beronicche.
     
     Fără scutier şi fără companie,
     Prin selba mare cavalerul pasă,
     Ţiind cînd una şi cînd altă cale
     Unde să dea peste-aventuri mai stranii.
     Trase în prima zi la o badie
     Ce-o bună parte din averi dispende
     Spre-a onora în adornul cinobiu
     Dame şi cavaleri ce trag acolo.
     
     Bellă primire monarhi şi abate
     Deteră lui Rinald, ce le demîndă
     (După ce mai întîi cu mîncări bune
     Îşi alină famea cu-ndestulare),
     Ce fel un cavaler ar putea s-afle
     Prin acel loc aventuri ca acelea
     Spre a putea în vreo faptă mare
     A-şi semnala al său curagiu şi merit.
     
     Îi ziseră că-n selbele-acelea 
     Se pot afla aventuri îndestule;
     Stau însă-ascunse-atît mulţimi de fapte,
     Cît mai adesea nimic nu se ştie.
     “Cearc-a te duce unde poţi cunoaşte
     Că nu-ţi rămîn ascunse-a tale fapte.
     După pericol şi multă sudoare
     Vine şi fama, c-aşa e cu dreptul.
     
     De vrei să-i dai d-a ta valoare probe,
     Ai înainte-ocazia mai bună,
     Ce nici acuma şi nici din vechime
     N-a mai avut-o cavaler vrodată.
     Fia regelui nostru-acum se află
     Întru nevoi d-ajutor ş-apărare,
     Căci un baron ce Lurcaniu îl cheama
     Va a-i lua şi fama, şi viaţa.
     
     O acuză ast Lurcaniu la tat’său
     (Mai mult mişcat din ură oarbă poate)
     [134]
     Că a aflat-o în mijlocul nopţii
     Trăgînd în sus un amant pe teraţă.
     Prin ale ţărei legi e condamnată
     La foc, dacă-ntr-o lună nu se află
     Un campion ce s-arate că minte
     Acuzatorul; şi luna-e aproape.
     
     Empia lege-a Scoţiei şi aspră
     Va c-orice damă şi de orice soarte,
     Acuzată că s-a-nţeles cu vrunul
     Care nu-i e bărbat, să se dea morţii.
     Altfel nu poate îndreptare să afle,
     De n-o veni un cavaler mai tare
     Să îi ia cauza şi să susţie
     Cu-armele-n mîna ca e inocentă.
     
     Regele, trist pentru Ginevra bella
     (Acest fel fie-sa este numită),
     A publicat prin cetaţi şi castele
     Că de-o lua vreunul apărarea-i 
     Şi de-i va stinge reaua calomnie,
     (Numai să fie nobil de familie),
     S-o ia de soaţa şi-ncă un stat, care
     Va fi cu cale să-l aibă drept dote.
     
     “Iar într-o lună de n-a veni nimeni,
     Sau, venind, n-a-nvinge, va fi ucisă.
     Astfel de luptă e cu mult mai bună
     Decît a merge rătăcind prin selbe.
     Peste onori d-aci-ţi vine şi famă
     Ce în etern va-nsoţi al tău nume;
     Iei apoi şi floarea femeilor belle
     Cîte se află între Ind ş-Atlante,
     
     Şi avuţie, şi un stat la urmă,
     Ce-n mulţumire a trăi te-or face,
     Şi graţia regelui la rentărirea
     Onorii sale ce îi e surpată.
     Apoi da cavaler ai datorie
     A răzbuna de atăta trădare
     [135]
     P-aceea ce-n opinia comună
     E un model d-onoare, curăţie.”
     
     Stete Rinald ş-apoi le răspunse:
     “Ce! o donzellă pe la voi să moară
     Căci a lăsat în braţele-amoroase
     P-amantul său a-şi uşura dorinţa?
     Blestemat să fie cine-a pus a lege
     Şi şi mai mult cel ce a suferit-o!
     Moară aceea care este crudă,
     Iar nu care dă amantului viaţă.
     
     Fie-adevar, minciune că Ginevra
     Şi-a fericit amantul, ce îmi pasă?
     De a făcut-o, zău, aş lăuda-o
     (De n-o fi fost însă aşa pe faţă),
     Sunt rezolut cu totul, eu o apăr,
     Numai să-mi daţi un om ca să mă ducă,
     Să spuie unde e acuzatorul,
     Şi crez în Domnul a scăpa pe Ginevra.
     
     Nu voi să zic că este inocentă;
     Ce să zic lucruri ce nu le ştiu bine?
     Voi zice numai că d-o faptă c-asta
     Nu e cu dreptul a-i face pedeapsa;
     Şi iar c-a fost nedrept, or un nebun mare
     Cine făcu întai aceste legi rele
     Şi, ca nedreptate, lăsaţi-le-ncolo
     Şi faceţi altele mai omenoase.
     
     Dacă aceeaşi dorintă ş-ardoare
     Înclină şi-mpinge un sex şi altul
     L-acele suave de amor transporturi
     Părute vulgului o mare crimă,
     De ce femeia să cază-n defaimă
     Că a făcut c-unul, sau mai mulţi fie,
     Ceea ce omul cu atîtea face
     Şi-i e spre laudă, iar nu pedeapsă?
     
     În legea-aceasta atît de nedreaptă
     Sunt asuprite femeile foarte.
     [136]
     Şi, zău, voi spune că e un rău mare
     A o mai suferi şi a o ţine.”
     Rinald plăcu mult la toţi cei de faţă,
     Şi ziseră c-ai vechi prea rău făcură
     Să introduc-o lege-atît d-absurdă;
     Rău face regele de n-o-ndreptează.
     
     Cînd lucea candidă şi purpurină
     A doua zi deschise emisferul,
     Rinald se armă, pe Baiard s-avîntă, 
     Ia din badie un scutier cu sine,
     Trece cu el leghe şi miluri multe,
     Tot prin pădurea aspră şi fieroasă,
     Pînă la locul unde pe Ginevra
     O aşteapta ori moartea, ori viaţa.
     
     
     Lăsaseră, spre a mai scurta din cale,
     Drumul cel mare, luînd d-a dreptul,
     Cînd un plîns tare p-aproape-auziră,
     Ce răsună-n toate părţile selba.
     Pe Baiard unul, altul calu-mpinse
     Spre-o vale unde auziră ţipăt.
     Şi-ntre doi ladri văzur-o donzellă
     Ce de departe semăna prea bellă,
     
     Ci lăcrămoasă şi-n dureri atîta, 
     Cît nu pot şti de-e femeie or fată.
     Ambii era cu fierul nud în coastă-i,
     A-i vărsa sîngele ş-a roşi iarba.
     Ea se ruga, plîngea să n-o omoare,
     Se dezbătea, puterile pierduse.
     Vine Rinald, iute la dînşii-aleargă,
     Cu strigări nalte i-ameninţă aspru.
     
     D-a fuga-ndată-o luar-asasinii,
     Văzînd că vine ajutor spre dînsa,
     Şi dispărură în profunda vale.
     Nu-i mai veni lui Rinald să-i alunge;
     La dam-aleargă şi va ca să afle
     De ce aceia voiau s-o ucidă.
     [137]
     Şi ca să scurte, scutierului zice
     S-o ia la spate, şi-şi apucă drumul.
     
     Încălicînd, se mai uită la dînsa,
     Îi pare bellă şi purtări gentile,
     Deşi cu totul era-nspăimîntată
     De marea frică ce avu de moarte.
     Apoi fiind iar din nou demîndată
     Ce o făcuse-a cădea-n acea soarte,
     Începu umil şi modest a spune
     Ceea ce-n cîntul următor voi zice.
     
     
     CÎNTUL V
     
     Orice-animale se află în lume,
     Sau de sunt blînde şi trăiesc în pace,
     Sau de s-aţîţă şi încep bătaia,
     Masculul către femină n-o face:
     Ursa cu ursul-n selbă sigură îmblă,
     Leoneasa lîngă leul său zace,
     Lupa cu lupul sigură trăieşte,
     Şi nici junicea-are de taur teamă.
     
     Ce-abominabilă ciumă, ce furii
     Intrară-n sînurile umane!
     Cînd vezi bărbatul cu-a lui femeie
     Că tot se-njură ş-una ţin de ceartă:
     Bufniri, trîntele, ciufuliri de voie
     Scaldă în lacrămi nupţiale paturi,
     Ş-apoi nu-n lacrămi, ci cîteodată
     Şi-n sînge le-a scăldat mînia oarbă,
     
     Pare-mi nu crimă, ci apostazie
     La Dumnezeu şi-n contra naturei,
     Cînd vezi pe omul să lovească faţa
     Unei femei belle, ori şi capella;
     Cine-o venină-ns-ori o ucide
     De gît cu laţul ori în piept cu fierul,
     De-e om acela, eu, zău, nu aş crede-o;
     E-n piele d-om o-mpeliţată iasmă.
     [138]
     Astfel, nu altfel era ladrii-aceia
     Ce-i alungă Rinald de la donzella
     Dusă de ei în văile obscure;
     Căci despre ei nimic nu se mai zise.
     Am lăsat-o în puntul cînd sta să-şi spuie
     Lui paladin, ce-i fusese propiţiu,
     Relele sale şi svînturoasa-i soarte.
     Aşa, istoria-i acest fel este.
     
     Începu dama: “Vei auzi lucruri
     De o cruzime şi nelegiuire
     Ce nici în Tebe, - Argo şi Mecene
     Nu s-au comis vrodinioar-oriunde.
     Şi dacă soarele-ntr-a sa rotire
     Stă tot departe de aceste locuri,
     Crez că d-aceea pe la noi nu vine,
     Ca să nu vază barbarii c-acestea.
     
     A fi oamenii cruzi cu inemicii,
     Întotdeauna s-a văzut esemple;
     Îns-a ucide pe cel ce s-ocupă
     Cu-al nostru bine, e nedrept şi empiu
     Şi ca să-ţi spui adevarul mai bine
     De ce aceştia vrur-a mă ucide,
     Sunt nevoită dintru-ntîi a-ncepe
     Din anii mei verzi să ţi le spui toate.
     
     Voi să ştii, doamne, că, tînără încă,
     Chiar din pruncie-mi, intrai în serviţiu
     Pe lîngă fia regelui, cu care
     Crescînd, bun loc ş-onori avui la curte.
     Crudul amor, invidiindu-mi soartea,
     Mă subjugă, vai! în legile sale:
     Făcu din toţi cavalerii şi pagii
     Duca d-Albania mai frumos să-mi pară.
     
     Şi arătîndu-mi flacările sale,
     Eu ca orbită intrai în amour-i.
     Vorba s-aude şi faţa se vede,
     Ma cine poate cugetul să-l ştie?
     Crezînd, amînd, nu ştiu, căzui în cursă,
     [139]
     Îl primii în pat: şi n-avui minte
     A ma pricepe ş-a vedea că stanţa-mi
     Era din toate secreta Ginevrei,
     
     Unde-şi ţinea cele mai scumpe lucruri
     Şi unde singură dormea adesea.
     Se putea-ntr-însa intra p-teraţă
     Care ieşea în aer descoperită.
     P-al meu amant eu mi-l făceam să intre
     Suind o scară într-adins de coarde,
     Ce i-o lăsam în jos de pe teraţă
     Oricînd doream a-l avea lîngă mine.
     
     D-atatea ori eu îl făceam să vie,
     De cîte ori îmi mai da pas Ginevra,
     Ce-şi muta patul ca să se ferească
     De timpul cald ori de brumarul rece.
     Nu-l văzu nimeni într-a lui suire,
     Căci a palatului partea aceea
     Căta spre nişte case în ruine, 
     P-unde zi, noapte nimeni nu mai pasă.
     
     Urma-ntre noi zile şi luni mai multe
     Secret acest joc de plăceri ş-amoruri;
     Creştea amorul şi ardeam atîta,
     Cît un foc toată mă simţeam în mine.
     Nu-i mai vedeam prefacerea multă
     Şi amorul puţin, atît orbisem!
     Ş-aveam destule semne să m-asigur
     De-amăgirea-i şi-încrederea-mi oarbă.
     
     Într-o zi se arătă da nou amante
     Bellei Ginerve. Nu poci să ştiu bine
     Dacă atuncea ori mai dinainte
     D-amorul meu şi-avea inima-mpunsă.
     Vezi ce-arogant acum era cu mine
     Şi ce imperiu luase asupra-mi!
     Că-mi luase dreptul, şi n-avu ruşine
     L-acest amor a-mi cere ajutoare.
     [140]
     Îmi tot zicea că amorul acesta
     Nu e egal cu-al meu, nici cu d-adinsul;
     Ci, prefacîndu-se înfocat, speră
     A celebra legitime-imenee.
     Cît despre rege, ar fi uşor foarte,
     Numai să fie-aci a ei voinţă;
     Că de averi şi sînge-n tot regatul
     Nu mai e altul ca el, după rege.
     
     Mă-ncredinţă că d-o veni prin mine
     Ginere domnului său a se face,
     El se înalţă-atîta, pe cît se poate
     Pe lîngă rege-un om să se înalţe,
     Şi n-o să uite bunătatea asta:
     Recunoştinţa-i va fi fără margini,
     Şi că-n sufletul lui nici o femeie
     Nu-mi va lua locul, nici nimeni altul.
     
     Eu, ce în toate-i eram închinată,
     N-am ştiut niciodată-a-l contrazice,
     Ş-atuncea numai eram mulţumită
     Cînd, svînturata! îi făceam voinţa.
     Nu scap ocazia ce se prezentă,
     Vorbesc de dînsul şi îl laud foarte,
     Îmi pui puterile şi mintea toată
     Să fac să simţă Ginevra de dînsul.
     
     Dumnezeu ştie, cu inima toată
     Făcui oricîte putea a se face,
     Şi nu putui pe Ginevra a-nvinge
     Să aibă –n graţie pe al meu ducă:
     Căci ea-şi pusese toat-a ei dorinţă
     Şi întreg cugetul întru amorul
     Unui gentil, frumos cavaler unic,
     Venit în Scoţia din ţări depărtate.
     
     El cu mai micul său frate veniră
     De la Italia în curtea-aceasta
     Şi se făcu-n arme perfect atîta,
     Cît în Britania nu-şi avea soţul.
     Îl iubea regele şi-i dete probe
     [141]
     Recompensîndu-l şi regal donîndu-l
     Cu jurisdicţii, castele şi vile,
     Şi-l făcu mare ca pe toţi baronii.
     
     Plăcut la rege, mai plăcut prinţesei,
     Ast cavaler se numea-Ariodante,
     Căci valoros ca el nu era nimeni.
     Valoarea lui îi întrecea amorul,
     Ş-apoi nici Etna însuşi, nici Vezuviul,
     Nici Troia deteră flăcări atîtea
     Pe cît Ginevra ştia că de dînsul
     Ariodant ardea-n inima-i toată.
     
     Amorul, dar, ce ea avea spre dînsul
     Şi cu ardoare şi sinceritate,
     Făcu ca vorba-mi să nu mi se treacă;
     Şi nici răspuns d-a mai spera îmi dete,
     Ci-ncă şi cînd mă rugam pentru dînsul
     Şi mă cercam a-i însufla amorul,
     Ea, în dispreţu-i, nu putea s-auză
     Şi a ei ură vedeam că-i tot creşte.
     
     Eu tot ziceam amantului adesea
     Ca să se lase de vane projete,
     Să nu mai spere că va-ntoarce mintea
     Unei ce este d-alt amor coprinsă.
     Şi îl făcui lămurit a cunoaşte
     D-Ariodante cît era aprinsă,
     Că apa mării toată nici schinteie
     N-ar putea stinge din flacăra-i mare.
     
     Polines (ast nume îl are duca)
     Tot auzind, auzind tot acestea
     Şi-nţelegînd şi văzînd şi el însuşi
     Că văzut bine nu îi este-amorul,
     Nu că-şi veni-n fire din aste planuri,
     Ci a vedea preferindu-se altul,
     Atît se-mpunse într-al său orgoliu,
     Cît în mînie şi-n ură se-ntoarse.
     [142]
     Şi-ntre Ginevra ş-amantul ei cearcă
     Atîta intrigă şi ur-a pune
     Ş-atît a rumpe a lor simpatie,
     Încît să nu mai poat-a se-nţelege,
     Şi pe Ginevra pune-ntr-o defaimă
     D-unde nici vie, nici moartă să iasă.
     Spurcatul cuget îl ţinu în sine
     Şi nu îl spuse nici altor, nici mie.
     
     Ci cugetînd: “Dalinda mea, îmi zice
     (Astfel mă cheamă), a şti se cuvine
     Că precum arburele ce se trunchie
     Adeseaori dă iar din rădacină,
     Şi cutezarea-mi asta neferice,
     Deşi trunchiată, însa nu-ncetează
     A încolţi iar, încît nu m-astîmpăr
     Pîn` n-oi fi-n capătul dorinţei mele.
     
     Nu că doar am atît vreo plăcere,
     Cît un capriciu să-nving pînă-n urmă;
     Şi neputînd să o fac în faptă,
     Voi prin iluzii încai să mă bucur:
     Voi într-o zi cînd oi veni la tine,
     Atunci cînd Ginevra se reaflă
     Nudă în patu-i, tu să-i iei îndată
     A ei vestminte, să te-nveşti cu ele.
     
     Vezi de-i imita ş-aerul, şi portul,
     Cum îşi dispune părul; cearcă-n toate
     A-i semăna, şi pe teraţă vino
     Şi-ndată lasă în jos scara noastră.
     Eu să mă sui la tine, şi în cuget
     Să crez că este ea însuşi, Ginevra.
     Acest fel sper, amăgindu-mă singur,
     Să-mi mulţumesc o nebună dorinţă.”
     
     Astfel îmi zise. Eu, ce răutatea
     Nu cunoşteam încă, nu-mi pui în minte
     C-aceasta ce mă ruga el atîta
     Era învederată infamie;
     Şi din teraţă-n vestele Ginevrei
     [143]
     Îi lăsai scara ce o mai suise,
     Făr-a pricepe deloc amăgirea,
     Ci prea tîrziu, cînd se făcuse răul.
     
     Tot pe atuncea duca se duse
     L-Ariodant şi-i zise-aceste vorbe
     (Căci mari amici erau mai nainte,
     Ş-au devenit rivali pentru Ginevra):
     “Mă mir de tine, Polines, îi zise,
     Cum, respectîndu-te întotdeauna
     Şi preferîndu-te cu atîta stimă,
     Aşa de rău să mă vezi pe mine!
     
     Eu nu sunt sigur d-ai aflat vrodată
     Vechiul amor al meu şi al Ginevrei.
     Voi de la rege s-o cer de consoarte
     Chiar astăzi, şi îndată mi-ar şi da-o.
     De ce mă turburi? de ce îmbli atîta
     Şi pentru ea-ţi fărîmi inima surdă?
     Eu, zău, îţi spui că te-aş lăsa în pace
     Cînd aş fi eu în locu-ţi şi tu-n locu-mi.”
     
     Ş-Ariodante apoi îi răspunse:
     “Şi eu mai mult încă mă mir de tine
     Că, pîn`să n-o vezi tu, eu mai nainte
     Încă m-am fost înamorat de dînsa,
     Şi ştiu că ştii cît între noi e-amorul,
     Că mai ardent decît el nu se poate.
     Dorinţa ei e de a-mi fi soţie,
     Şi tu eşti sigur că ea nu te amă.
     
     Pentru ce, dar, tu nu mă laşi în pace?
     Pentru-amicia ce ceri de la mine
     Să-ţi dau şi care, crede-mă, ţi-aş da-o
     D-ai fi în amoru-i al meu mai mare,
     De ai averi tu mai mult decît mine,
     Însă ca tine poci a-i cere mîna.
     Sunt în favoarea regelui ca tine
     Şi mai mult decît tine-ntr-a prinţesei.”
     [144]
     “O! zise duca, mare ţi-e eroarea
     În care-amorul nebun te aduse!
     Tu crezi că eşti amat, şi eu din parte-mi
     Crez tot ca tine; ci proba v-alege.
     Spune-mi tu toate orice ai în tine,
     Şi eu îţi voi spune întreg secretul.
     Ş-acela din noi ce s-o vedea-n urmă
     Să se cunoască şi să-şi cate alta.
     
     De vrei să jur, iată-mă-ndată,
     Şi vorbă n-oi scoate din ce m`ei spune;
     Ci tot aşa voi şi tu să m-asiguri
     Că ce ţi-oi zice-ntre noi să rămîie.”
     La jurăminte astfel se învoiră,
     Ei mîna puseră pe Evangelii,
     Şi spre tăcere-apoi dîndu-şi credinţa,
     Ariodante urmă mai nainte,
     
     Şi zise, ce e drept şi adevărul,
     Cum era lucru-ntre el şi Ginevra,
     Că ea-i jurase şi-n scris, şi din gură
     Că lui şi nu altui va fi soţie;
     Şi dacă regele nu-i va ierta-o,
     Ea îi promite să nu mai voiască
     D-aci nainte nici un maritagiu
     Şi viaţa singură să o petreacă.
     
     Şi că el speră pentru-a sa valoare,
     Ce în mai multe dăţi arătă-n arme,
     La premii, laude, cum şi onoare
     Şi de la rege, şi de la imperiu,
     Să crească-n graţia lui atîta,
     Cît să se stime că îşi are merit
     Pe fia lui a lua de soţie,
     Şi mai vîrtos că şi ei mult îi place.
     
     Apoi mai zise: “În ast punt mă aflu
     Şi nici să crez vreunul să m-ajungă,
     Şi nici mai cerc, nici mai doresc în asta
     S-am de l-amorul ei mai multe probe,
     Şi nici aş mai voi pînă cînd cerul
     [145]
     Îmi va ierta s-o iau d-a mea consoarte;
     Ş-ar fi-n deşert să mai cer mai departe
     De la o inimă atît de bună.”
     
     Ariodante-apoi, spuind tot dreptul
     Al mulţumirii ce-aşteaptă la merit,
     Polines, ce şi-a fost propus odată
     A pune ura-ntre el şi Ginevra,
     Începu: “Eşti mult departe de mine,
     Şi voi cu-a ta gura tu să zici însuşi
     Şi, văzînd unde şi cum sunt cu dînsa,
     S-adeverezi că singur sunt ferice.
     
     Ea-şi face rîs: nici te preţă, nici amă,
     Ci cu speranţă şi vorbe te paşte;
     Şi apoi cînd mă-ntîlnesc eu cu dînsa,
     Ca d-un nebun ea vorbeşte de tine.
     Eu că-i sunt scump, am alte siguranţe,
     Iar nu, zău, fabule şi vorbe vane.
     Eu ţi-am jurat şi în secret îţi voi spune,
     Cu toate că tăcînd ar fi mai bine:
     
     Nu trece luna să nu fiu cu dînsa
     Patru şi sase şi zece nopţi însuşi,
     În braţe-n patu-i şi-n acea plăcere
     Unde-amoroas-ardoare te răpeşte.
     Poţi vedea singur dacă fericirea-mi
     Poate fi una cu lunga-ţi speranţă.
     Aşadar, cedi-mi şi mi-ţi cată-airea,
     Cînd eşti atît mai pe jos decît mine.”
     
     “Nu îţi voi crede-acestea, îi răspunse
     Ariodante, şi că minţi sunt sigur.
     Ţi-ai urzit planul şi le scoţi acestea
     Ca să mă sperii să-mi renunţ amorul.
     Însă injuria-ţi trece măsura;
     Îmi eşti dator vorbele-ţi a susţine,
     Dacă îţi place să nu-ţi spui în faţă
     Că mincinos eşti şi trădător mare.”
     [146]
     “Zău, n-ar fi bine, adăogă duca,
     Să vrem a-ncepe ca nebuni bătaia
     Pentru un lucru care, dacă-ţi place,
     Te pot aduce să-l vezi singur cu-ochii.”
     Înmărmurit rămîne-Ariodante,
     Tremur şi frig prin oasele lui trece:
     D-ar fi crezut-o el cu întregime,
     Atunci, atunci se ducea de viaţă-i.
     
     Cu doru-n suflet, cu palidă faţă,
     Cu gur-amară, cu vorba-ntreruptă
     Răspunse: “Cînd a fi ziua aceea
     Să-ţi văz această aventură rară
     Ş-ale amoruri ce zice că-ţi arată?
     Hei! bine-atunci, fiţi amandoi în pace.
     Să te crez, însă, nu poci niciodată
     De n-oi vedea-o mai întîi cu ochii-mi.”
     
     “Cînd va fi timpul îţi voi da de ştire”,
     Adăogă Polines şi se duse.
     Nu crez mai mult două nopţi că trecură,
     Şi am facut pe Polines să vie.
     Spre a-şi întinde, dar, cursele-ascunse,
     L-al său rival se duse şi îi zise
     Să se ascunză-n noaptea următoare
     În casele acelea fără oameni.
     
     Şi-i arătă un loc drept înaintea
     Teraţei, p-unde venea el la mine.
     Ariodant intrase în presupusuri
     Că vor să-l facă a veni acolo
     Ca într-un loc ce duca-şi alesese
     A-i pune cursă-aci şi a-l ucide,
     Subt un cuvînt c-ar voi să-i arate
     Despre Ginevra lucruri necrezute.
     
     Se determină să vie acolo,
     Însă preparat ca să fie tare
     Ca, întîmplîndu-se d-a fi-n pericol,
     Să n-aibă teama de nici o urzire.
     Avea un frate-nţelept, cu putere,
     [147]
     Cel mai faimos l-arme din curtea toată,
     Numit Lucarniu, ş-avea piept şi suflet
     Mai mult decît zece să-i stea d-alături.
     
     Îi zise să-şi ia armele cu sine
     Şi-l chemă noaptea să vie după dînsul.
     Secretul său nicidecum nu şi-l spuse,
     Căci el nu l-ar fi spus nici lui, nici altor.
     Cît piatra-aruncă îl lăsă d-o parte:
     “De te-oi chema, vino,-i zise, la mine,
     Iar d-unde nu, de-mi vrei binele, frate,
     Rogu-te, stai, nu te mişca d-aicea.”
     
     “Fii sigur, du-te”, fratele-i răspunse.
     Aşa, încet Ariodante vine
     Şi se ascunde-n solitaria casă
     Ce era-n faţă cu a mea teraţă.
     Vine apoi ş-acel fără de lege
     Ce pe Ginevra-ardea să o denigre,
     Şi către mine, ce nu-i ştiam planul,
     Face-acel semn cunoscut dinainte.
     
     Şi eu, în vestă splendidă şi albă,
     Giur împregiur şi prin mijloc cu aur,
     Şi peste cap adumbrată cu totul
     În reţea d-aur cu funde purpurii
     (Cum nimeni alta şi numai Ginevra
     Astfel se poartă), ies auzind semnul,
     Viu pe teraţă ce ieşea afară,
     Astfel cum peste tot eram văzută.
     
     Lurcaniu, însă, temîndu-se poate
     Frate-său să nu fie în pericol,
     Sau şi împins de comuna dorinţă
     D-a vrea să ştim ale altora toate,
     Încet, încet se strecurase-n umbră,
     Urmînd, ţiind cea mai obscură stradă,
     Şi-n depărtare nici de zece pasuri
     Se aşezase în aceeaşi casă.
     [148]
     Eu neştiind despre-aceasta nimica,
     Viu pe teraţă-n acele vestminte,
     Cum mai venisem de-atîtea ori încă
     Şi ne ieşiră cu bine toate.
     Bine vestmintele se vedea-n lună,
     Şi, semănînd încă mult şi la faţă,
     Şi în statură, şi-n port cu Ginevra,
     Făcu a se părea una drept alta,
     
     Şi mai vîrtos că era mare spaţiu
     De unde stam pîn` l-acele ruine.
     Pe amandoi fraţii ce sta în pîndă
     Îi făcu duca amăgiţi să crează
     Toată minciunea. Judică acuma
     În ce dureri Ariodant rămase.
     Vine Polines şi apucă scara
     Ce i-o lăsai, şi la mine se suie.
     
     Îl iau îndată în braţele mele,
     M-arunc de gîtu-i, nici ştiu că-s văzută;
     Gura şi faţa îi sărut cu nesaţiu,
     Precum făceam oricînd venea la mine.
     El şi mai mult acum se prentrece
     Să mă mîngaie în fărădelegea-i.
     Celălalt, condus la acest crud spectacol,
     Sta, svînturatul, şi le vedea toate.
     
     Cade-n durere,încat se dispune
     Acum, acum să voiasc-a s-ucide;
     Şi pumna spadei în pămînt o pune
     În puntea ei voind să se arunce.
     Lurcaniu, ce, uimit, pe neaşteptate
     Suind la mine văzuse pe duca,
     Făr-a-l cunoaşte ca cine să fie,
     Văzînd fapta fratelui său, aleargă
     
     Şi-l ţine-n loc să nu-şi pătrunză pieptul
     Însuşi cu mîna-i în acea furoare.
     De-ntîrzia ori era mai departe,
     N-ajungea bine şi se ducea omul.
     “Ah! frate mizere, nebune frate!”
     [149]
     Strigă, “pierdutu-ţi-ai oar`judicata
     Cît a muri să vrei pentr-o muiere?
     Ci toate ducă-se ca la vînt norul.
     
     Ea, care merita mai bine, moară;
     Conservă-ţi moartea spre a ta onoare.
     A îţi fi scumpă cînd n-o ştiai încă,
     Ruşinea ei este; acum urăşte-o,
     Pentru c-o vezi cu ochii tăi acuma
     Cît de comună e şi pînă unde.
     Conservă-ţi arma ce-o-ntorseşi asupra-ţi,
     În faţa regelui să arăţi fapta.”
     
     Cînd se văzu ţinut Ariodante
     De fratele său, îţi lasă fapta crudă,
     Ci cugetul ce-şi pusese să moară,
     Sinistru cuget, nu şi-l depărtează.
     D-aci se scoală cu inima pătrunsă
     De marea durere şi sfîşiată;
     Se preface la frate că furoarea
     Ce-avea în inimă n-ar fi avînd-o.
     
     A doua zi, fără a face vorbă
     Nici la frate-său, nici la alţii, o pleacă;
     Cu moartea-n suflet, i s-a-nnegrit ochii.
     Nu se ştiu de dînsul multe zile.
     Duca şi frate-său ştia motivul,
     Şi nimeni altul. Ci unde se duse?
     La curtea regelui şi-n Scoţia toată
     Se tot vorbiră atîtea şi atîtea.
     
     Veni în opt sau şi mai multe zile
     Un călător în curte la Ginevra
     Ş-aduse ştiri foarte întristătoare:
     C-Ariodante s-a-nnecat în mare
     De volontarie, liberă moarte,
     Nu din tempestă, nu din naufragiu,
     Ci de pe-o stîncă foarte înalţată
     Cu capu-n jos a făcut un salt mare.
     [150]
     “Pînă să nu se arunce, zicea omul,
     Eu mă-ntîmplai aci-n drumul acela,
     Şi-mi zise:<<Vino, ca tu la Ginevra
     Cruda mea consoartă să faci cunoscută:
     Spune-i că cauza-ntîmplării mele
     Ce-acum, acum vei vedea-o, este
     Că ochii mei prea mult, prea mult văzură.
     Să fi fost mai bine fără vedere!>>
     
     Eram deasupra noi pe Capobasso,
     Ce se întinde în marea Irlandei.
     Zicînd acestea, de sus de pe stîncă
     Cu capu-n jos îl văzui drept în apă.
     Ce să mai fac? îl las, şi cu iuţi pasuri
     Venii cu ştirea şi-mplinii solia.”
     Descolorată, ca de pămînt, Ginevra
     La ştirea asta rămase mai moartă.
     
     Doamne, ce nu mai zise şi fece
     Cînd se înturnă singură în patu-i!
     Îşi lovi sînul, îşi rupse vestmîntul,
     Îşi smulse-auree coame pletoase,
     Adesea repetînd, repetînd vorba
     Ce-Ariodante o zisese-n urmă:
     Cauza morţii ce îi venea toată
     Căci ochii lui prea mult, prea mult văzură.
     
     Se-ntinse vorba peste tot de dînsul
     Că din durere şi-a răpus viaţa.
     Regele plînse şi el de aceasta,
     Toţi cavalerii şi damele curţii;
     Ci din toţi, frate-său mai mult îl plînge
     Şi se cufundă în crudă durere,
     Cît chiar asupră-şi îşi întoarse mîna
     Ca după frate-său şi el să piaie.
     
     D-atîtea ori el repetă în sine
     Că chiar Ginevra pe frate-său stinse,
     Ş-una c-aceasta nu putea să vie
     De nu vedea el a ei necredinţă.
     Astfel de orb veni la răzbunare,
     [151]
     Ş-atît durerea şi ura-l învinse,
     Cît zise-a pierde graţii şi favoare
     Ş-a cădea-n gura regelui şi ţărei.
     
     Cu sala, dar, plină intră la rege,
     Veni nainte şi îi vorbi astfel:
     “Sire, să ştii cum că pierderea minţii
     Fratelui meu, ce-l aduse la moarte,
     De la fie-ta vine; ea e totul,
     I se negriseră şi ochi, şi suflet
     Văzînd-o-atîta fără de ruşine,
     Cît vru mai mult moartea decît viaţa.
     
     Era amantul ei, şi al lui cuget
     Fiind onest, nu voiesc să-l acopăer.
     Pentru vîrtutea-i şi a lui credinţă
     Spera că merită să i-o dai soaţă.
     Ci-acolo unde aştepta d-o parte
     Mirosind frunze, mi-ţi văzu pe altul
     Sărind în arbore şi culegîndu-i 
     Fructul dorit întreguleţ cu totul.”
     
     După aceasta urmă cum văzuse
     Supra teraţei venind la Ginevra
     Şi cum lăsă scara ce o suise
     Un tinerel pe care nu-l ştie,
     Căci îşi schimbase, ca să nu-l cunoască,
     Portul întreg şi-şi ascunsese părul.
     Adăogă că cu armele-n mînă
     Va învedera ale sale zise.
     
     Poţi cugeta-n ce durere fu tatăl
     Cînd auzi că i s-acuză fia,
     Căci nu i-ar fi trecut vrodinioară
     Nici prin idée-asemenea defaimă;
     Şi apoi ştie că este-n nevoie
     Să o condamne şi să o dea morţii,
     De n-o lua vrun cavaler diffesa
     Să demonstreze că Lurcaniu minte.
     [152]
     Eu nu crez, Doamne, că-ţi este nouă
     A noastră lege ce condamnă morţii
     Donzella-or dama care se vădeşte
     Că s-a dat altui ce nu-i e consoarte.
     Ea moare dacă-ntr-o lună nu s-află
     În apararea-i un campion tare
     Luîndu-i cauza ca să susţie
     Că este demnă de viaţ-or moarte.
     
     Spre-a o scăpa, regele-a dat de ştire
     (Pentru că crede că e asuprită)
     C-o dă de soaţă cu o dote mare
     Celui ce-a şterge a ei defăimare.
     Nu se arata nici un cavaler încă,
     Ba toţi stau, unul la altul se uita,
     C-acel Lurcaniu e aşa de foarte,
     Cît tot oşteanul de dînsul se teme.
     
     Fatalitatea e că şi Zerbin,
     Fratele ei, nu se află în ţară,
     De luni mai multe e-n străinătate
     Armelor sale arătînd valoarea;
     De ar fi fost el mai cu-apropiere
     Sau în loc unde să-l ajungă ştirea
     Încai la timp, tot mai era speranţă
     C-ajutorul n-ar fi lipsit Ginevrei.
     
     Regele-acum, vrînd prin alte mijloace,
     Iar nu prin arme, să se-ncredinţeze
     Dacă e veră or fals-asuprirea,
     (De e cu dreptul a-şi pierde copila),
     A pus s-areste nişte cameriere
     Că ele numai pot şti adevărul;
     Şi prevăzui că d-oi fi arestată
     Va fi prea rău şi de duca, şi de mine.
     
     Mă strecurai în acea noapte însuşi,
     Fugii din curte, alergînd la duca,
     Îl deşteptai să vază ce pericol
     Ne aştepta de eram arestată.
     Mă lăudă şi mă-ncredinţă foarte
     [153]
     Să fiu în pace. Apoi mă trimise
     L-a sa cetăţuie ce e p-aproape,
     Dîndu-mi şi doi oameni să mă conducă.
     
     Auzişi, doamne, cu cîtă ardoare
     Lui Polines îmi arătam amorul;
     Dacă era dator, l-atîtea focuri,
     Să ma aibă de scumpă, poţi vedea singur.
     Acum auzi ş-a lui recunoştinţă,
     Vezi recompensa ce-avui de la dînsul;
     Vezi iară dacă cu-amorul femeia
     Poate iar amor înapoi să spere.
     
     Acest ingrat, nelegiuitul, crudul,
     Putu prepune marea mea credinţă:
     Îi veni-n minte că poate vrodată
     Să nu-i descoper a lui fărdelege,
     Se prefăcu că va să mă ascunză
     Pînă cînd regelui i-a sta mînia,
     Şi într-un loc tare că mă trimite,
     Şi mă trimite d-a dreptul la moarte!
     
     Că a fost zis p-ascuns acelor oameni,
     Cum mă vor trage-n selbele acestea,
     Să mă ucidă drept preţ al credinţei;
     Şi după cuget s-ar fi-mplinit crima,
     De n-alergai iute la al meu ţipet.
     Vezi cum amorul cu ai săi se poartă.”
     Astfel nară lui paladin Lucinda,
     Cît ţinu drumul, făr-a sta din cale.
     
     Fu mulţumit Rinald de întîmplare
     Să afle-n cale-i pe acea donzellă
     Care îi spuse istoria-ntreagă
     De inocenţa frumoasei Ginevre.
     El orişicum îşi propusese-n cuget,
     Oricum va fi, s-o scape de la moarte;
     Acum curagiul îi e şi mai mare
     Învederat văzîndu-i calomnia.
     [154]
     Şi spre cetatea Sfîntului Andrea,
     Und`era regele cu-a sa familie
     Şi unde cearta, singulara luptă
     Pentru Ginevra era să se facă,
     Iuţi Rinald pe cît putea mai tare,
     Căci rămaseseră puţine miluri.
     Ajunse-aproape de cetate, unde
     Află un scutier cu ştiri mai nouă:
     
     Cum că un cavaler străin venise
     Şi s-arătă d-apărător Ginevrei,
     Necunoscut şi el, şi armătura-i;
     Nimeni nu ştie cine-i, d-unde vine,
     Că de la faţă nu-şi mai ia viziera
     Şi tot ascuns în sus şi-n jos aleargă;
     Ş-apoi şi scutierul ce îl are
     Zise jurînd: “:Nu ştiu cine să fie.”
     
     Peste puţin ajunseră îndată
     De muri aproape; şi de la poartă
     Dalind-avea frică de a mai merge;
     Însă Rinald îi zice-a nu se teme.
     Poarta e-nchisă; paladinu-ndată
     Demîndă cauza ce însemnează.
     Şi îi răspunseră că cetăţenii
     Sunt duşi cu toţii spre-a vedea bătaia
     
     Ce-ntre Lurcaniu ş-un campion nu-ş` care
     Se face dincolo,-n celălalt capăt,
     Pe o cîmpie întinsă şi plană,
     Pe care lupta e şi-ncepută.
     Deschid, şi şirul de Montalban intră;
     Apoi iar poarta înapoi se-nchide.
     Prin deşarta cetate Rinald pasă,
     Şi-n primul alberg pe Dalinda lasă.
     
     Să stea, îi zice, singură acolo,
     Că el îndată înapoi se-ntoarnă.
     Nu stă, spre cîmp apoi răpede-aleargă,
     Unde-amîndoi cavalerii se luptă.
     Înfierbîntaţi, îşi luaser-avîntul.
     [155]
     Sta crunt Lurcaniu asupra Ginevrei,
     Şi celălalt, în a ei apărare,
     Susţinea bine cauza dasupra-şi.
     
     Cavaleri şase cu dînşii în liţă
     Erau pedestri, armaţi, cu coraţe,
     Şi duca de Albania călare
     P-un cursier ager de bună rasă;
     Ca la gran-conestabil lui fu dată
     Gvardia cîmpului, cum şi a pieţei.
     Orgolios şi plin de bucurie
     Era văzînd pe Ginevra-n pericol.
     
     Rinald despică mulţimea şi trece,
     Larg drum îi face Baiard pintre lume:
     Cine-i aude a fugei tempestă
     Se dă în lături, şchiop nu mai e nimeni.
     Rinald s-arată şi iese nainte
     Plin de bravură, cu aerul nobil;
     Se duce drept unde regele şade,
     Toţi vin aproape s-auză ce zice.
     
     El zice regelui:”Mărite sire,
     Fă să stea lupta şi să stea îndată,
     Pentru că unul din amîndoi moare;
     Şi pe nedrept îi laşi să se ucidă:
     Unu-amăgit crede că are dreptul,
     Spune minciunea făr-a şti că minte,
     Îi armă mîna tot acea eroare
     Ce şi pe frate-său îl dete morţii.
     
     Celalt nu ştie d-are-or nu dreptate:
     Da cavaler numai, din bunătate
     A sa viaţă-şi pune în pericol,
     Numai să mîntuie o frumuseţe.
     Eu inocenţei aduc mîntuirea,
     Şi intrigantului scornul şi moartea.
     Ci pentru Dumnezeu! arrestă lupta,
     Ş-apoi ascultă-mă ce îţi voi zice.”
     [156]
     Încrederea şi autoritatea
     Ce inspiră Rinald prin tonul nobil
     Mişcă pe rege, cît zise-a da semnul
     Să stea pe loc, să înceteze lupta.
     Lui şi baronilor toţi, împreună
     Cu cavalerii şi mulţimea toată,
     Rinald demască intriga infamă
     Ce Polines nelegiuit urzise.
     
     Apoi propuse că dă la vedere
     Cu armele-n mînă adevărul zisei.
     Pe Polines cheamă. El se arată,
     Însă confuz şi turburat la faţă;
     Se ţine, însă, şi-şi deneagă fapta.
     “Vedea-vom cum iese, Rinaldo zise,
     Ei sunt armaţi, şi cîmpul e aicea.”
     N-au vorbă multă, şi începe lupta.
     
     Cît fu de scump şi la rege, şi popol
     A demonstra inocenţa Ginevrei,
     Toţi au speranţă-n Dumnezeu s-arate
     Că acuzarea fu nelegiuită.
     Pe Polines îl ştia toţi de aspru,
     Superb, avar, crud şi nedrept în toate,
     Şi de la dînsul nu era mirare
     O asuprire atît de infamă.
     
     Sta Polines ca un bătut de stele,
     Tremurînd în sine şi la faţă palid.
     L-al treilea sunet pune lancea-n restă;
     Rinald îndată se repede-asupra-i 
     Şi, vrînd să curme acel lung spectacol,
     Îndreaptă lancea a-i străpunge sînul,
     Şi-şi ţine drumul lancea, nu s-abate:
     Şi pînă dincolo-i petrece pieptul.
     
     Astfel strapuns îl răpede, şi cade
     Vro şase braţe de calul său departe;
     Descalică Rinald şi-n loc îl ţine,
     Îi smulge coiful, îi răpeşte lancea.
     Nemaiputînd a ţine lupta, răul
     [157]
     Cere iertare cu umilă faţă
     Şi îşi confesă regelui şi curţii
     Fărădelegea ce îl dete morţii.
     
     Nu-i fu întreagă nici mărturisirea,
     Că-ndată-l lasă şi vorba, şi viaţa.
     Iar regele, ce îşi văzu copila
     Din defaimă şi moarte liberată,
     Era răpit în marea-i bucurie
     Mai mult şi dacă, pierzîndu-şi coroana,
     Şi-ar fi văzut-o iarăşi pe cap pusă;
     Şi pe Rinald mai presus îl onoară.
     
     Şi cunoscîndu-l cînd îşi scoase coiful,
     Pentru că ş-alte ori îl mai văzuse,
     Mîini către cer înălţă mulţumindu-i
     Că-l provăzu c-un ajutor ca dînsul.
     Iar celălalt cavaler ce inconit
     Şi generos pe Ginevr-apărase
     Şi pentru dînsa întrarmat venise,
     D-o parte sta d-unde văzuse lupta.
     
     Îl rugă regele numele-a-şi spune,
     Sau cel putin a-şi descoperi faţa,
     Ca să-i dea premiu după cum se cade
     Şi pe cît merită buna-i voinţă.
     El, după multe rugi, îşi scoase coiful
     Şi s-arătă curat şi cine este,
     Precum în cîntul următor voi spune,
     Dacă voiţi s-auziţi istoria.
     
     
     
     CÎNTUL VI
     
     Vai de cel ce făcînd răul se-ncrede
     Că îi rămîne fărdelegea-ascunsă;
     Căci totul de ar tace,-mpregiur strigă,
     Aer, pămînt, unde e ascunsă;
     Şi cerul face-ades ca crima însuşi
     Cît de tîrziu pe criminal s-aducă
     [158]
     El a-şi mărturisi orbeşte fapta
     De sine însuşi fără cercetare.
     
     Ast Polines crezuse,-ntunecatul,
     Să îşi acopere cu totul crima,
     Curăţind pe Dalinda, ce ea numai
     Ştia secretul şi putea să-l spuie.
     Face a doua peste prima-i crimă,
     Şi-şi face răul ce putea-a-l abate,
     A îl abate şi poate-a-l ş-ascunde.
     Ci-i dete pinteni crima chiar spre moarte.
     
     Pierdu dodată stat, amici, viaţă
     Şi, ce e şi mai mult, şi chiar onoare.
     Zisei mai sus că fu rugat atîta
     Necunoscutul cavaler acela;
     Îşi scoase, dar, coifu,-şi dezvăli faţa,
     Cea scumpă faţă şi prea cunoscută,
     Şi arătă că e Ariodante
     Pe care Scoţia-l plînsese-atîta;
     
     Ariodant, ce-l plînsese Ginevra,
     Crezîndu-l mort, şi-l plînsese frate,
     Regele, curtea şi ţara-ntreagă,
     Căci nu-i uita blîndeţea şi valoarea.
     Acum străinul semăna că minte
     În cîte despre el ştiţi că spusese:
     Îns-adevăr fu, căci dup-acea stîncă
     El l-a văzut aruncîndu-se-n mare.
     
     Ci-adesea unui disperat se-ntîmplă
     Ca de departe să dorească moartea
     Şi s-o urască cînd o vede-aproape:
     Căci greu îi pare şi acerb trăpasul.
     Ariodant, văzîndu-se-n mare,
     Simţi că moare; însă în vîrtute-i
     Plin de curagiu, deprins ca nimeni altul,
     Se puse-nnot şi se-nturnă la ţărmuri.
     
     Şi defăimînd, numind chiar nebunie
     Ideea ce avu a-şi pierde viaţa,
     [159]
     Apucă drumul înmuiat în apă
     Şi se dă oaspe unui erimită.
     Aicea vru ascuns să-şi ducă timpul
     Pînă s-auză ce mai zic de dînsul:
     Dacă Ginevra are bucurie
     Sau îi e dor şi plînge d-a lui moarte.
     
     Auzi-ntîi că de durerea-i mare
     Ea ajunsese mai a-şi pierde viaţa;
     Şi-n toată insola vorbeau de dorul
     Şi disperaţia bellei Ginevre.
     De tot contrariu la a lui părere
     Şi la credinţa-i în cîte văzuse,
     Mai auzi în urmă că Lurcaniu
     A acuzat pe Ginevra la tat`său.
     
     Cu cît arsese d-amorul Ginevrei,
     Cu-atîta ură spre frate-l aprinse:
     Fapta îi pare empie şi crudă,
     Deşi o vede că e pentru dînsul.
     Apoi aude că de nici o parte
     Vrun cavaler pentru dînsa nu iese;
     Căci Lurcaniu era aşa de tare,
     Încît să-l brave nu cuteza nimeni.
     
     Şi apoi cine-l cunoaşte îl stimă
     Prea mult discret şi prea cu-nţelepciune,
     Cît el nu spune ce nu se cuvine
     Şi nici pe vînturi şi-ar risca viaţa.
     Mulţi sta în cumpănă pentru aceasta
     Să ia asupra-şi o cauză strîmbă.
     Ariodant se determină-n urmă
     A se opune ş-a susţine lupta.
     
     “A! nu, zicea el, n-aş putea vrodată
     S-auz că pentru mine moare-aceea.
     Prea rea mi-ar fi, crudă ş-amară moartea,
     De aş vedea-o murind înainte-mi.
     Ea este dama mea şi a mea zee,
     Ochilor mei ea îmi este lumină;
     [160]
     Drept sau strîmb fie, eu voi să o mîntui,
     Să ies la cîmp şi să mor pentru dînsa.
     
     Ştiu că pe strîmb m-apuc, şi pe strîmb fie,
     Şi voi muri; ci nu mă sperie asta,
     Numai să ştiu că pentru moartea-mi tristă
     Moare apoi ş-o dăm-atît de bellă.
     Mă consol cu-atîta-ntr-a mea murire,
     Că Polines al ei, d-ar fi amat-o,
     L-ar fi văzut ea ieşind înainte
     Spre apărarea ei ca să o scape.
     
     Iară pe mine,-atît de crud trădatul,
     Mă va vedea căzînd pentru ea-n luptă.
     Îmi răzbun apoi şi cu al meu frate,
     Căci el făcu toată nevoia asta;
     Şi îl voi face amar să îl doară,
     Cît îşi va mulţumi crudul său cuget:
     Va crede că pe frate-său răzbună,
     Şi el cu-a sa mînă îl va ucide.”
     
     Zise, projetul îl puse-n lucrare,
     Nou cal şi nouă arme îşi reaflă,
     Vestminte ia negre şi scudul negru
     Împregiurat cu galben şi cu verde;
     Un scutier îşi află d-întîmplare,
     Necunoscut, străin în ţara-aceea;
     Ş-astfel inconit, după cum am spus-o,
     Veni armat fratelui său nainte.
     
     Am spus apoi ce şi ce mai avvine
     Şi cum fu cunoscut Ariodante.
     Regele,-ntocmai ca şi de Ginevra,
     Fu mulţumit, se bucură d-aceasta.
     Cugetă-n sine că nu se mai poate
     Amant mai tînăr, cu mai mult-ardoare,
     Ce, dup-o-asemeni crezută injură,
     Să iasă-n luptă însuşi cu-al său frate.
     
     Aşa, de stima ce-avea către dînsul
     Şi pentru rugile din curtea-ntreagă,
     [161]
     Şi de Rinald ce stăruia cu-adinsul,
     Bellei Ginevrei îl dă de consoarte.
     Şi Polines murind, al Albaniei
     Ducat veni înapoi iar la rege.
     Dotă cu el pe mireasa la nuntă
     Dup-a-mpăraţilor datini şi lege.
     
     Rinald ceru a Dalindei iertare,
     Şi fu iertată d-a ei amăgire.
     Ea însăşi dase vorba, şi de lume
     Fiind sătulă,-şi închină viaţa
     Şi veni-n Dacia-ntr-o mănăstire,
     Unde luă rasa şi trăi-n Domnul.
     ………………………………..
     ………………………………..
     
     
     [162]
     
     ODĂ ROMÎNILOR
     Grecca da Roma
     
     I
     În sus, romîni, armaţi-vă,
     Traian vă cheamă l-arme;
     Răsune loviturele,
     Cu uiet să se darme
     Păgîna nedreptate.
     În sus la libertate,
     La pace, adevăr!
     
     Romîni, auziţi sunetul
     De bellice metale.
     La rînd pe cîmpul gloriei,
     Nainte p-a ei cale.
     Cea acvilă romană
     Azi fulgeră sovrană,
     Pe ţar a spăimîntat.
     
     Ca angelii cu demonii
     Ieşiţi la lupta mare;
     Ca leii rumpeţi fiarele
     Spre-a patriei salvare.
     Jos temniţe, sclavie!
     Jos cruda tiranie!
     Să piară nedreptatea!
     Traiască libertatea!
     Întregei omeniri!
     [163]
     II
     Magiari şi slavi, romînilor.
     E timpul de-nfrăţire;
     D-ajuns sîngele bravilor
     A curs în amăgire.
     Jos caste, privilege
     Şi orice fărdelege!
     Jos fumuri de magnaţi!
     
     Magiari geloşi de glorie,
     Romîn, croat vă-e frate;
     Cu toţii la victorie,
     Cu toţi la libertate!
     Luptaţi-vă-mpreună!
     O patrie comună
     Cu toţii invocaţi!
     
     Ca angelii cu demonii
     Ieşiţi la luptă mare;
     Ca leii rumpeţi fiarele
     Spre-a patriei salvare.
     Jos temniţe, sclavie!
     Jos cruda tiranie!
     Să piară nedreptatea!
     Trăiască libertatea
     Întregei omeniri!
     
     
     III
     De Bruti şi Regoli popole,
     Italieni, la arme!
     Daţi jos a idrei capete,
     Daţi răpezi, să se sfarme.
     Cartaginea să piară!
     Jos cepi, verige, fiară
     Şi porţi d-aramă jos!
     
     Jos popii şi corupţia,
     Tiare şi coroane;
     [164]
     La vînturi tot ca pulberea,
     Şi sceptrele, şi troane!
     S-au dus papale şoapte,
     Descîntece de noapte,
     Minciuni d-amăgitori.
     
     Ca angelii cu demonii
     Ieşiţi la lupta mare;
     Ca leii rumpeţi fiarele,
     Spre-a patriei salvare.
     Jos temniţe, sclavie!
     Jos cruda tiranie!
     Să piară nedreptatea!
     Traiască libertatea
     Întregei omeniri!
     
     
     IV
     La rînd, la rînd, popoarelor!
     La arme! la-nfrăţire!
     Romîni, magiari, daţi mîinile,
     Italiani, unire!
     La sacra alianţă,
     Germanie şi Franţă,
     La focul triumfal!
     
     Europa-ntreagă, scoală-te,
     În sus la armonie!
     Strivească-se balaurul,
     Antica tiranie.
     E rupt, spart jurămîntul;
     Să salte tot pămîntul,
     Frăţie peste tot!
     
     Ca angelii cu demonii
     Ieşiţi la luptă mare;
     Ca leii rumpeţi fiarele,
     Spre-a patriei salvare.
     [165]
     Jos temniţe, sclavie!
     Jos cruda tiranie!
     Să piară nedreptatea!
     Trăiască libertatea
     Întregei omenirii!
     
     
     [166]
     
     POETUL MURIND
     A.de Lamartine
     
     A vieţei mele cupă se sparse încă plină,
     În lungi suspine viaţa-mi se duce şi declină:
     Nici lacrămi, nici suspinuri n-o pot întîrzia!
     În bronzul ce mă plînge în sonuri precurmate
     A morţii mînă rece ultima-mi ora bate.
     Să gem oar`? sau mai bine să caut a cînta?
     
     Să cînt, căci al meu suflet e încă p-a mea liră;
     Să cînt, căci mie moartea ca lebedei inspiră
     Pe ţărmuri d-o-altă lume un grind melodios.
     Semn bun acesta este, şi geniul mi-l face.
     De este-al nostrum suflet amor, cerească pace,
     Un cînt divin dar fie adio d-aci jos.
     
     În spargerea sa lira răsună mai sublimă,
     În stingerea sa lampa dodată se ranimă
     Şi d-o lumină vie străluce, şi s-a stins;
     Lebăda vede cerul la ultima sa oară;
     Şi omul, singur omul, el numai se coboară
     Să-şi numere trecutul, de doruri reîmpins!
     
     Şi ce sunt aste zile ce omul le imploră?
     Un soare şi alt soare, o oră ş-altă oră,
     Şi cea venită –asemeni cu ceea ce s-a dus,
     Şi ce ne-aduce una cu cealaltă piere,
     Travaliu şi repaos, dureri şi iar durere,
     Şi noaptea peste lume, cînd ziua a apus.
     [167]
     Să plîngă cîţi s-acaţă cu mîinile-ncleştate,
     Ca iedera-n ruine, de zile dărîmate,
     Cîţi văd că mai nainte nu au ce mai spera;
     Iar eu, ce n-am d-amestec nimica cu pămîntul,
     Ma duc foarte uşure, ca frunza ce-o ia vîntul;
     N-am rădăcini aicea să poată m-arresta.
     
     Poetul e c-acele străine svolătoare
     Ce nu-şi caută cuibul pe ţărmuri stătătoare,
     Nici ramura, nici unda drept loc legănător,
     Ce nu se pun pe arburi, nici stînce, nici cîmpie,
     Ce trec într-o cîntare pe sus în melodie
     Şi lumea nu cunoaşte decît din vocea lor.
     
     Novicia mea mînă pe coarda sunătoare
     Nu s-a condus vrodată d-o mînă instructoare:
     Nu poate să dea omul ce-nsuflă Dumnezeu.
     Nici rîu-nvaţă-a curge pe clina sa la vale,
     Nici acvila să-nnoate-în aer p-a sa cale,
     Nici cum s-adune-albina din flori nectarul său.
     
     Arama răsunîndă din locuinţa-i sîntă,
     Cu mistica sa limba azi plînge, mîine cîntă,
     Cînd naşterea, cînd moartea, cînd nunta celebrînd;
     Şi eu fui ca arama prin flăcări lămurită,
     Băutură-ntr-al meu suflet şi patimi, şi ursită,
     Şi scoaseră-mpreună acordul cel mai sînt.
     
     Astfel în cursul nopţii o arp-eoliană
     Şi-amestică cu unda plînsoarea-aeriană,
     Şi singură răsună cînd suflă un zefir.
     Uimit stă călătorul, şi stă ca să devine,
     S-admire, să priceapă cereştile suspine
     Ce nouă simtimente şi cugete inspire.
     
     Adesea a mea arpă de lacrămi fu stropită;
     Plînsoarea însă este o rouă fericită,
     Şi inima e jună sub cerul seninos.
     Flaconul cînd se sparge miros mai mult răsfiră;
     [168]
     Să nu calci în picioare balsamul, că respiră
     Şi împregiur răspînde profum mai copios.
     
     ……………………………………………
     ……………………………………………
     
     Dar timpul? Nu mai este. Dar gloria? Ce-mi pasă
     D-ast eho d-un van sunet ce secolii străpasă
     Şi jucarie lumii întotdeauna-a stat?
     Voi carii îi promiteţi trofee şi domnie,
     Simţiţi a lirei mele acord şi armonie?
     Uitaţi-vă că vîntul deja le-a şi luat.
     
     Nu vă jucaţi cu omul, cînd îi vorbiţi de moarte,
     Cu-asemenea speranţe de viitor, de soarte,
     Ce-i mai vorbiţi de glorii, d-un sunet svolător?
     Ce! darea unui suflet! aceasta este glorie?
     O, voi carii promiteţi toţi timpii la memorie,
     Aveţi d-unde promite? aveţi vrun viitor?
     
     Atest, ş-am martur cerul, că eu în astă lume
     Cu rîsul p-a mea buză am pronunţat ast nume,
     Invenţie fatală delirului uman.
     Am stors mult astă vorbă, ş-aflatu-o-am tot vidă,
     Ş-am azvîrlit-o-ncolo ca pe o scoarţă-aridă,
     Ce buzele umane o tot resug în van.
     
     În stearpa sa speranţă d-o glorie ce pasă,
     În cursul vieţei sale în urmă-i omul lasă
     Un nume ce tot scade, din zi în zi proscris;
     Şi timpul p-a lui valuri înalţă şi coboară
     Această căzătură, şi-n fine o doboară
     În al uitării negru şi destructor abis.
     
     Arunc şi eu un nume mai mult p-astă tempestă
     În voia întîmplării ferice or funestă.
     Şi-n ce-aş fi oar` mai mare? în ce mai glorios?
     Cînd lebăda s-avîntă spre ceruri p-a ei cale,
     Mai ştie ea de umbra a aripelor sale
     Ce-nnoată or pe undă, or pe cîmpie jos?
     [169]
     Dar ce cîntai, veţi zice, atît p-această lume?
     - Întreabă filomele: aspiră la renume
     Cînd noaptea-ntreagă cîntă l-al apelor susur?
     Tot astfel cîntai şi eu, precum omul respiră,
     Cum pasărea ciripe, cum sună-o biată liră,
     Cum vîntul suflă, geme, cum apele murmur.
     
     Amor, cîntare, rugă, atît fu a mea viaţă;
     Din toate cîte omul doreşte şi învaţă,
     Amici, la ora morţii nimic nu regret eu;
     Nimic, decît suspinul spre blota înstelată,
     Extazea lirei mele, tăcerea`namorată
     A unei inemi pure bătînd la pieptul meu.
     
     …………………………………………..
     …………………………………………..
     
     Ca pasărea ce vede prin umbrele funebre,
     Credinţa mea pătrunse ca ochi pîntre tenebre;
     Instinctul ei prophetic destinu-mi revela.
     Adesea al meu suflet în visele-auree,
     Pe aripe de flăcări svolînd spre empiree,
     Văzu divine cîmpuri, şi moartea devanţă.
     
     Să nu-nscriţi al meu nume pe pietre cumpărate:
     Un monument pe suflet e mare greutate!
     Puţin nisip, ş-atîta, peste ţărîna mea.
     Lăsaţi abia un spaţiu d-o bătătură rece,
     Ca, dacă pe la groapa-mi vrun svînturat va trece,
     Să poată sta acolo, să poată-ngenunchea.
     
     Adesea în secretul al umbrei ş-al tăcerii
     Se nalţă cîte-o rugî în arderea vegherii
     Şi află o speranţă aproape d-un mormînt.
     D-aci mult vede omul, şi alma-n neputinţă
     Ia aripi şi s-avîntă spre cer cu uşurinţă.
     Cînd ai picioru-n groapă, puţin eşti pe pămînt.
     
     Sfărîmaţi şi daţi la flăcări, la vînturi şi la unde
     Ast luth ce n-are sunet la suflet a răspunde;
     În ceruri mă aşteaptă alt luth, de serafimi.
     [170]
     Peste curînd ca dînşii trăi-voi a viaţă
     În verva imortală ş-eterna dimineaţă
     Divinelor concerte, în hor de cherubimi.
     
     Peste curînd…dar moartea c-o mînă grea detună
     Ş-atinge a mea liră. Se sparge şi răsună,
     Şi plînge ca o surdă în aerul deşert.
     A şi-ngheţat, şi tace…Amici! cîntarea naltă
     Ca sufletu-mi să treacă în lumea ceealaltă
     Prin sunetul cel sacru al vostrului concert.
     
     
     
     
     [171]
     
     
     FINEGAL 
     Poemă în şase cînturi
     
     Ossian
     
     
     CÎNTUL I
     
     Arto, rege al Irlandei, murise de curînd în palatul său de Temora, lăsînd pe Cormac, fiul său, în leagăn încă. Clanurile sau semenţiele se adunară ca să deie un epitrop moştenitorului şi regent al regatului. Aleseră pe Cuchullin, fiul lui Semo, suveranul uneia din insulele Hebridelor. Abia se aşezase Cuchillin spre a lua puterea în mînă, şi veniră a-i da de ştire că Swaran, rege al Loclinului, din Scandinavia, se prepara a veni cu flota sa în Irlandia. Trimite îndată pe unul din oficierii săi, pe Moran, ca să ceară ajutor la Fingal, capul acelor caledonieni ce locuia coasta occidentală a Scoţiei. Fingal vine cu ajutor cînd Swaran ameninţa deja Ulsterul, una din provinţilele Irlandiei. Cuchullin rînduise în bătălie elita clanurilor sub murii Turei şi vedetele lui supraveghea toată coasta.
     Aci începe poema; acţia dură cinci zile şi cinci nopţi. Scena se petrece pe cîmpi-ele lui Lena, aproape de Cromla, pe coasta Ulsterului. Fingal, tatăl lui Ossian şi rege al Morvenului sau al munţilor Scoţiei, este eroul acestei epopee galice.
     
     Subt arbre, la umbră, subt frunzătura deasă
     De vînt înfiorată, acolo lîngă stîncă
     De muşchi şi de verdure, de flori acoperită,
     Sta Cuchillin pe gînduri, cu mîna p-a sa frunte
     Şi-ntr-un repaos bellic, jos lîngă murii Turei.
     D-alăturea, pe iarbă, şi scutul, ş-a lui lance
     Zăcea în nemişcare. Eroul în tăcere
     Era cu totul dus: visa zile de glorii,
     Visa la bellatorul şi cruntul Cairbar
     Pe care-l ucisese în luptele-i trecute.
     Atunci dodată-apare Moran, care fusese
     Spre-a preveghea oceanul, şi speriat cu totul:
     - La arme, Cuchilline! în sus! răpede strigă,
     Swaran ş-ale lui nave sunt lîngă noi aicea.
     E mult, tare nemicul!şi marea neguroasă
     [172]
     Cu fiecare undă desfăşură şi-ntinde
     Cu miile eroii!
     - O, filiu al lui Fithil, prorumpe-atunci eroul
     Cu ochii ca seninul, tot tremuri şi tot tremuri!
     Nemicul nu e mare, ci frica ta-l măreşte.
     De unde ştii că nu e bellionul Fingal,
     Al munţilor silvestri şi rege, şi demn filiu,
     Ce vine să-mi ajute pe verzile cîmpii
     Ale ullinei noastre?
     - Văzut-am p-al lor duce, adaose Moran;
     E nalt şi spăimîntabil, ca stîncele de gheaţă;
     Ca pinul dinainte-ţi se nalţă a lui lance,
     Şi pavăza-i stă frunte ca luna cînd e plină
     La orizon pe margini. Se puse pe o stîncă
     A pruntului, şi rînduri trecea, trecea oştirea-i,
     Se destindea-mpregiuru-i ca norii vijăliei.
     <<Drum bun, o, căpitane! de bellatori eşti duce,
     I-am zis, şi cu tot dreptul porţi nume de potente
     Şi mare între oameni. Ci ia bine aminte
     Că lîngă murii Turei eroi unul şi unul,
     Armată numeroasă, te sfidă şi te-aşteaptă.>>
     Ca uietul de undă ce muge furioasă,
     Aşa auzii vocea, răspunsul lui Swaran:
     <<Hei! cine-n aste locuri s-ar măsura cu mine
     Ş-ar merge mie semen? Să vie toţi eroii,
     Să dea cu mine faţă, că-n pulbere îi seamăn
     Jos unul cîte unul.
     Fingal şi nimeni altul, Fingal, faimosul rege
     Al munţilor silvestri, acela mai cutează
     Să-ntîmpine în faţă în lupte pe Swaran.
     Şi ne-am luptat odată p-a lui Malmor colină,
     Sub pasurile noastre tărîmul tot din selbă
     Fu răsturnat în sulcuri; şi din temeie smulse
     Şi rostogol la vale cădea una pe alta
     O stîncă peste stîncă. Spumoasele torente,
     Cotind, schimbîndu-şi cursul, fugea la vale răpezi,
     Lovind din piatră-n piatră şi vîjîind cu trosnet.
     Începem şi rencepem trei zile-ntrege lupta,
     Şi bellatorii noştri, de parte nemişcaţi,
     Sta aşteptînd în spaimă. În fine,-n ziua-a patra,
     [173]
     Fingal răpede strigă, şi cîmpul tot răsună:
     E jos Swaran! căzut-a!
     - E în picioare, uite-l! răspunsu-i-am şi eu.
     Du-mi-te dar, copile al lui Fithil, Morane,
     Şi domnului tău spune cu cine-are d-a face.
     Să vie să se-nchine eroului ce sfarmă
     Şi spulberă în cale-i şi om, şi car, şi arme
     Ca răpedea tempestă, tempestă de Malmor.>>
     - Cum! deodată strigă nenvinsul Cuchullin.
     Cum, eu să-mi înclin fruntea la oameni?...Niciodată!
     Moran, nu pierde timpul: ia lancea mea şi bate
     În pavăza sonoră lui Cairbar străbunul,
     Ce este suspendută la porţele de Tura;
     Şi glasul ei d-aramă în inimi să răsune,
     Şi spiritul bătaiei să mi-l auz că svoală
     Din munte pînă-n munte, d-a lungul peste văi.
     Moran se duce-ndată şi-n pavăză loveşte,
     Şi văile şi munţii răsună şi răspund,
     Şi-n selbe lung se-ntinde răsunetu-n departe;
     P-a lacurilor margini ca-mpuns cerbul tresare
     Şi atentiv ascultă, şi speriat ia fuga.
     Curach e şi-n picioare, şi răpede s-avîntă,
     Sărind din stîncă-n stîncă. Connal nu mai aşteaptă
     Şi lancea-i sîngerîndă împumnă cu vigoare.
     Crugal, fiul belleţei, ascultă-n neastîmpăr
     Şi pieptul i se îmflă şi inima-i palpită;
     Fiul lui Favi sare şi turnul negru lasă
     Pe culmele colinei, s-avîntă ca vulturul
     Din creasta unui munte.
     Ronnar ca împuns strigă:--- E scutul cel de Guerra!
     Ne cheamă Cuchullin!
     - E agera lui lance! strigă Lugar şi zice:
     Calmar, copilul mării, la arme! şi reveste
     Oţelul lucerante! În sus, la arme, Puno!
     Din selbele lui Cromla! Te scoală, Eth, mlădie-ţi
     Genunchii d-alabastru, că-ţi iau alţii nainte,
     Descinde ca torentul din marginea lui Lena!
     Caolt, încoardă-ţi braţul şi musculii-ţi dezvoltă,
     Acei musculi ca fierul, şi culcă sub picioare
     Şi tufele, şi spinii, păşunile lui Mora;
     [174]
     Ieşi răpede ca vîntul; uşure eşti ca spuma,
     Şi coastele-ţi sunt albe, ca spuma mării albe
     Cînd crivaţul o-mpinge şi valul o aruncă
     De stînce şi de scopeli, de scopelii lui Cuthon.
     Sunt adunaţi toţi capii, toţi principii de clanuri,
     Superbi şi plini d-orgoliu de primele victorii.
     S-aprinde al lor suflet la marea suvenire
     Străbunilor bellonii. Din ochii lor ies flăcări,
     Şi caută nemicul. Nervoasele lor mîne
     Împumnă lănci, detună şi strîng eroic gladiu,
     Întreagă armature ca fulger pe ei luce.
     Din munţi descind la vale impetuoşi cu toţii;
     Iar căpitanii-avîntă luceferanţi ca stella
     Ce poartă după sine teribila sa coamă;
     Sau dupa dînşii-oştenii se văd venind ca norii
     Ce-aduc cu sine ploaie şi grîndine,
     Cînd fulgeru-n sîn poartă ş-urmează-n negre valuri
     Un meteor sinistru.
     D-a armelor clangoare greu aerul revibră;
     În urmă şi nainte sunt aţîţaţi vînacii
     Şi latră cătînd prada, cătînd pe inemicul.
     Vocile toate-ntoarnă cîntarea bătăliei;
     Speluncele lui Cromla şi văile şi munţii
     Răsună: bătălie!
     Ajunşi în sus pe Lena, oştirea se întinde
     Pe coastele-i tufoase. Nu semănă oştire,
     Ci negură de toamnă ce-şi strînge şi radună
     Vaporii ce s-exaltă uşori de pe cîmpie
     Şi suie, şi se-ndeasă pe culmi caliginoase,
     Şi-ncet, încet şi-nalţă mai sus de al lor creştet
     Spre ceruri al său cap.
     - Bine-aţi venit, bellatori! le zice căpitanul,
     Priogenitură bravă a văilor! şi voi toţi vînătorii
     Ai sebelor umbroase! E vînătoare mare!
     Aveţi alte vînaturi! Nemicul ne-mpresoară,
     Ca valurile vine, ca unda destructoare
     Ce roade-a noastre ţărmuri.
     Lupta-ne-vom cu toţii, sau sta-vom şi vom cede
     Noi forţei scandinave conduse d-al ei rege,
     Ferocele Swaran? Să cedem ţara noastră
     Cu verzile ei cîmpuri? Inisfail se poate
     [175]
     Loclinului supune?
     Connal, tu mai nainte din bravii toţi vorbeşte,
     Tu care-atîtea pavezi ai sfărîmat şi scuturi.
     De multe ori lovita-ai şi ai bătut de moarte
     Loclinul ş-ai lui oameni. Voieşti tu înc-o dată
     Să mînui acea lance ce o-mpumna ferice
     Belloniul tău pater?
     - Duce, Connal răspunde, e ascuţită lancea,
     Că-i place ei tot una şi strălucirea luptei,
     Ş-a sîngelui rugină. Cu braţul cer bătaia,
     Cu inima voi pacea.
     Te uită, căpitane, te uită jos spre mare,
     Vezi flota inemică: catartele-i se nalţă
     C-arundinea sau stuful al lacului de Lego;
     Iar navele ei toate pare c-ar fi o selbă
     De negură coprinsă, cînd arburii se pleacă
     D-o parte şi de alta, şi unul după altul,
     L-a vîntului suflare. Iar multul de bellatori
     E mare formidabil! Connal îţi zice astăzi
     Că-nclină către pace; căci şi Fingal el însuşi,
     Dintre bellatori primul, ş-ar da în lături astăzi,
     Ar amîna rezbelul, Fingal, ce bellatorii
     Îi mătură ş-azvîrle cum spulberă tempesta
     Şi paiele, şi frunza, cînd uiet de torente
     Turmentă şi spaimîntă ehoele lui Conna
     Şi cînd noaptea se pune pe munţi şi peste dealuri
     În manta sa de brumă; Finegal s-ar da în lături
     De braţul lui Swaran!
     - Fugi, dar, şi piei d-aicea, codard amic al păcii!
     Calmar atunci prorupse. Piei, du-mi-te d-aicea
     În selbele-ţi tăcute şi văduvi de trofee;
     Te du şi urmăreşte din Cromla căprioara,
     Străpunge cu săgeata ai cerbului puiandri
     Din selbele lui Lena.
     Ci tu, o, Cuchulline, al luptelor arbitru,
     Fiu demn d-al tău genitor, cu noi vino şi bate,
     Alungă inemicul ce vine din Loclin.
     Să nu rămîie unul, să le-nnecăm în sînge
     Şi nume, şi orgoliu, şi marea cutezantă,
     În sîngele lor propriu, ca niciodată navă
     Din ţărele ninsorii să nu vie să salte
     [176]
     Pe undele-Inistorului.
     Sculaţi-vă, o, vînturi Erinei, suflaţi, bateţi!
     Mugiţi, vijălii, tunet! să mor, să piei mai bine
     În mijlocul tempestei, răpit pe nori în vortici,
     De fantasme turbate a morţilor din seculi,
     Decît să caz vrodată să-mi placă vînătoarea
     Mai mult decît ardoarea, beţia de bătălii!
     Connal, cu pacea-n suflet, răspunde foarte rece:
     - Eu n-am dosit vrodată; din contra, totdauna
     În frunte-am fost la luptă ş-am comandat oştenii;
     Deşi al meu renume nu este-ntins atîta,
     Văzui însa bătălii şi lupte sîngeroase,
     Victorii repurtate de căpitani celebrii.
     Ci-ascultă a mea voce, o, filiu al lui Semo,
     Te rog adu-ţi aminte d-antica voastră casă,
     De tronul lui Cormac!
     Dă aurul cu pumnii, regatu-n jumătate,
     Şi nu-ncepe bătaia; aşteaptă pîn` s-ajungă
     Fingal cu a lui flotă, c-oştirea lui întreagă;
     Aceasta mi-e părerea. Doreşti însă rezbelul?
     Atunci mă cunoşti bine: şi gladiul, şi lancea
     Ascultă d-a mea mînă, şi inima m-aruncă
     În mijlocul bătaiei: oriunde e pericol,
     Acolo al meu suflet se nalţă, se-mbărbată
     În vorticele luptei.
     Iar Cuchullin răspunde: - Eu vuietul de arme
     Îl simţ cu bucurie, ca tunetul îmi place
     Ce tună primăvara, premergător al ploaiei.
     Adune-se oştirea, să-mi văz toţi bellatorii
     Ce sunt a lua parte la soarta ce m-aşteaptă;
     Să-i văz trecînd în rînduri prin deasa frunzătură
     Şi lucitori ca fulger ce-anunţă vijălia,
     Cînd austral cu forţa rostogoleşte norii,
     Şi gem, trosnesc stejarii Morvenului silvestru
     D-a lungul peste ţărmuri…
     Ci unde-mi sunt amicii şi soţii de credinţă
     În ziua de pericol? Unde eşti, Cairbare,
     Teribile bellator? Ducomar unde este,
     Al bătăliei fulger? M-abandonaşi, o, Fergus,
     Şi tu-n ora tempestei? Erai cel mai nainte
     La sărbători, ospeţe, o, filiu al lui Rosa,
     [177]
     Teribil braţ al morţii; veni-vei şi acuma,
     Cu paşii tăi cei răpezi, ca răpedea căprioara,
     Din munţii lui Malmor?...
     Bine venişi, o, Fergus!...dar ce nor se răspînde
     Pe fruntea-ţi temerar
     Răspunde trist şi Fergus--- De Cairbar nu-e vorba:
     Se nalţă patru pietre pe groapa ce-l coprinde;
     Şi Ducomar, eroul, fu pus în sînul terrei
     De însuşi a mea mînă. O, Cairbar ilustre!
     Luceai precum străluce un astru între stele;
     Şi tu, o, Ducomare, erai fatal, sinistru
     Ca aburii ce-exală paludele lui Lano
     Cînd se întind pe toamnă pe cîmpuri ş-aduc morburi
     Şi moarte peste popoli. Iar tu, -ntre vergini bellă,
     O, Morna, tu dormi somnul ce mai dormişi în urmă
     Şi stai în nemişcare în scorbură de stîncă,
     Căzut-ai în tenebre ca stella care cade
     Şi-n aer se şi stinge, cînd rătăcit străinul
     Vrea s-aibă vro lumină!
     Lui Cuchullin tu spune cum amîndoi căzură
     Eroii din Loclin.
     Pierit-au ei sub fierul străinului belloniu,
     Al fiilor Loclinului, luptîndu-se în cîmpul
     Al morţii ş-al onorii? sau care motiv altul
     Făcu să cază răpezi în strîmta şi funebra
     Eterna locuinţă?
     Adaose-apoi Fergus:
     - În singulară luptă pieri fiul lui Torman
     De braţul formidabil lui Ducomar barbarul.
     Iar Ducomar venit-a apoi la grota Turei
     Şi s-adresă la Morna cu vorbele acestea:
     <<A lui Cormac copilă, bellissimă-ntre vergini,
     O, Morna, ce stai astfel de pietre-ncongiurată
     Şi singură, tăcută în sînul unei stînce?
     Îşi murmură pîrîul plînsoarea fugitivă,
     Pe vînturi se înalţă al arburilor gemet;
     E turbure azi lacul, un nor ce întunerec
     Acopere azi cerul; iar tu eşti albă, Morna,
     Eşti albă ca ninsoarea neatinsă de pe ramuri;
     Şi părul tău ondulă ca aburi ce-ncorună
     Sus creştetul lui Cromla, cînd de la soare-apune
     [178]
     Sunt coloraţi de raze; şi sînul tău răsare
     Ca globuri d-alabastru cascadelor lui Branno;
     Iar braţele-ţi n-au semeni, sunt albe ca albeaţa
     Coloanelor lucinde palatului regale
     Al marelui Fingal.>>
     - De unde vii? întrebă copila întristată;
     De unde, Ducomare, o, negură-ntre oameni?!
     Sprinceană încruntată şi neagră ca pericol!
     Din ochii tăi siniştri ies flacăre de foc.
     Eşti cobe tot de rele; desigur că vrun bine
     N-a să-mi aduci acuma.Ce ştii din partea mării?
     S-apropie Swaran?
     - Viu, Morna, de la munte, din muntele cu cerbii.
     De trei ori vibrai arcul, trei căpriori căzură
     Străpunse de săgete; trei alte deveniră
     Vînacilor mei pradă.
     Bellissimă-ntre vergini, a lui Cormac copilă,
     Eşti scumpă l-al meu suflet! Ucis-am pentru tine
     Un cerb ce n-are seaman: înaltele lui coarne
     Sunt dezvoltate-n ramuri; uşure în picioare,
     Sărea, svola ca vîntul. O, scumpă-mi eşti, o, Morna!
     - Iar tu, o, Ducomare, mi-eşti odios şi negru,
     Că inima-ţi e aspră şi dură ca o stîncă…
     Ci tu, o, Cairbare, tu, filiul lui Torman,
     Tu eşti amorul Mornei, şi tu ai pentru mine
     Blîndeţea unei raze a soarelui ce uscă,
     După o lungă ploaie, colinele ridente!
     Ia spune-mi, bellatore, văzut-ai p-al meu june,
     Frumosul Cairbar?
     Văzutu-l-ai pe munte, pe muntele cu cerbii?
     Căci fata lui Cormac aşteaptă-n neastîmpăr
     Pe fătul lui Torman.
     -Şi-l v-aşteptă mult, Morna; căci sîngele lui este
     Aci pe al meu gladiu…va aştepta mult, Morna,
     Căci junele ei zace pe ţărmurii lui Branno,
     Şi-i voi nălţa mormîntul pe muntele lui Cromla.
     Iar tu, vergine jună, consoală-te şi vino,
     Vino voioasă-n braţe-mi; căci braţul meu e tare
     Şi iute ca tempesta.
     [179]
     - Ce a trăit s-auză a lui Cormac copilă?
     Ce! zace al ei june pe ţărmurii lui Branno?
     El, spaima şi teroarea nemicului ce vine?
     El, cărui vînătorii şi însuşi cei mai răpezi
     Nu-i apuca nainte, nu sta cu el d-alături?
     O, Ducomar fatale, pe cît eşti de feroce,
     P-atîta şi de barbar: tu mi-ai ucis amorul,
     Pe scumpul Cairbar!...
     Dă-mi, crude, al tău gladiu; mi-e scump sîngele-acesta.
     La lacrămele Mornei se-nmoaie Ducomar
     Şi-i cede al său gladiu.
     Ea-l smulge, şi-l înfinge, în pieptul lui l-înfinge.
     El cade ca o stîncă ce fulgerul o sparge
     Ş-o rumpe de pe munte, şi cade tot ca barbar,
     Căci ultima cătare aruncă către Morna:
     - O, Morna! mi-ai dat moartea, şi simt oţelul rece
     În pieptul meu ca gerul…
     Eram visul de aur amorului Moinei;
     Ea mă ama, copila!...Dă corpul meu la dînsa:
     Ea-mi va nălţa mormîntul să fie-n suvenire
     La vînători o piatră spre semn c-am fost ca dînşii.
     Aibi pietate, Morna; de graţie, ascultă:
     Retrage-mi din piept fierul, că simt îngheţul morţii.
     Ea crede, lăcrămează, şi gladiu-i retrage.
     El îl apucă-ndată c-o mîna tremurîndă
     Şi-l plîntă cu turbare în sînul fetişoarei,
     Ce cade despletită pe umida ţărînă.
     Ea geme, ş-al ei sînge roşaşte alabastrul
     Al corpului ei tînar; s-agită şi expiră…
     Şi gemetul din urmă fu repetit de grota
     Funebră de la Tura.
     - Eterna pace fie cu sufletele mari
     Eroilor din seculi ce nu se mlădiară
     Vrodată în pericol! strigat-a Cuchullin.
     Veniţi toate-mpregiuru-mi, o, umbre glorioase,
     Prin norii ce vă poartă! L-apropierea voastră
     Al meu suflet simţi-vă cum creşte-a lui putere,
     Şi braţul meu mai sigur va răpezi mai forte
     Şi fulgerul, şi moartea.
     Iar tu, o, Morna, vino, apare-mi legănată
     [180]
     P-a lunei dulce rază. Vino să-mi mîngîi somnul
     Cînd voi uita rezbelul şi voi avea nainte
     Repaosele păcii.
     În sus, clanuri, cu toţii, la inemic nainte!
     Veniţi cu toţi în urma carului meu de guerră,
     Amestece-se-n cursu-i şi imnul bătăliei.
     D-alăturea mea puneţi trei lănci fulgeratoare;
     Svolaţi cu toţii-n urma fugoşilor mei cai
     Albiţi de a lor spaimă; şi-mbete-se-al meu suflet
     D-ardoarea şi curagiul amicilor bătaiei, 
     Amicilor mei proprii, cînd lupta şi omorul
     Vor înceta-mpregiurul stătutului meu gladiu.
     Precum torentul curge impetuos la vale
     Din cimele lui Cromla, săltînd din piatră-n piatră
     Cu uietul de tunet ce sfîşie, despică
     Pădurea răsturnată de fulgere-nmulţite,
     Asemenea, şi încă mai iute, mai teribil
     S-avîntă-n număr mare toţi filiii Erinei.
     În cap e al lor duce asemenea balenei
     Ce undelor precede şi valurilor toate,
     Sau unui îmflat fluviu ce-şi varsă-a sale ape
     Pe ţărmuri inundate ţi-nneacă pom şi iarbă.
     Aud din departare şi fiii Loclinului
     Acel tumult şi uiet, impetuoasă fugă.
     Swaran în scutu-i bate şi-şi cheamă scutierul,
     Pe filiul lui Arno.
     - Ce este acel scomult ce vine uruind
     D-a lungul pe coline şi care parcă este
     O burdonare surdă insectelor de seară?
     Inisfail să fie, adunatură multă?
     Sau mugetul de vînturi în selbele din vale?
     Aşa urlă Gormalul cînd valuri agitate
     Se sparg l-a lui picioare de stîncele-i profunde
     Şi-n spumă se ardică ca să recază iară.
     Te suie pe colină, o, filiu al lui Arno,
     Te uită şi observă: vezi ce s-aude-acolo.
     Se duce Arno, vine şi, speriat cu totul,
     Nu ştie să vorbească, că limba-i e legată:
     Uimit e la vedere şi inima-i palpită.
     Prin vorbe întrerupte să-ncearcă să rapoarte:
     - În sus, fiul oceanului,
     [181]
     În sus, scoală-te, Swaran!
     Geniul rezbelului
     Văd că descinde din munţi;
     Vin, iată vin fiii Erinei;
     Rînduri, rînduri descind la vale.
     Carul de guerră al lui Cuchillin uruie;
     D-o parte şi de alta moartea are d-alăturea.
     Alunecă ca valul pe o cîmpie lichidă,
     Ca un nor d-aur ce străbate văile.
     Pietre nestimate,
     Aur, strălucire
     Îţi iau vederile
     Pe păreţii carului.
     În mijlocul nopţii, marea schinteiază,
     Marea fosforiză cu mult mai putin
     Împregiurul navei.
     Timonul carului este…de tax lucerant este
     Scaunul, os d-elefant albeşte,
     Străluce d-albeaţă;
     Faşce, faşce de lănci împregiurul eroului;
     La dreapta timonului sare un cursier superb,
     Nu e altul mai uşure, mai ager!
     Bate cu piciorul,
     Ninchează în aer;
     Răsună văile,
     Coama-i fîlfîie vîntului,
     Ca aburii dimineţei fîlfîie!
     Membrele-i zvelte,
     Gesturile răpezi.
     Un păr luciu şi fin lucind îi deseamnă corpul;
     Numele lui…numele lui este Sifadda.
     La partea stîngă un alt curator,
     Fugos în neastîmpăr tot ca cel din dreapta,
     Pui răpede-al munţilor,
     Cu ce orgoliu îşi scutură coama şi părul negru!
     Cum îşi aduce piciorul şi sare l-auzul estrului!
     Fiii gladiului îl numesc Dorosnal.
     Carul e suspendat pe mii de curele.
     Zăbalele sunt măcinate în mijlocul spumei.
     Pietre radioase sunt pe curelele frînelor,
     Hăţurile…
     [182]
     Svoală, se leagănă pe gîtul maiestuos al cailor.
     Numai singure hăţurile, numai a lor vîntulare
     Le imprimă rapiditatea asupra văilor.
     Parcă vezi avîntul căpriorilor,
     Parcă simţi forţa acvilei,
     Acvilei ce se răpede asupra pradei.
     Şuieră aerul în a lor trecere,
     Ca vîntul iernelor asupra nivei Gormalului.
     În car stă în picioare drept filiul lui Semo,
     El, Cuchillin, e duce. E blîndă a lui faţă
     Pîrlită şi închisă, arcul meu de-nchisă.
     Din ochi îi iese fulger, şi cănd îşi pleacă corpul
     Şi îşi agită lancea, îi ventulă în urmă
     Roşatica lui coamă în unde flăcărante.
     O! fugi, o, căpitane, al mării rege, fugi!
     Tempesta e d-a lungul al văilor sonore.
     - Şi m-ai văzut vrodată fugind, fiu al lui Arno?
     Am numărat vrodată nemicii? şi la scuturi,
     La gladiuri, lănci, care uitatu-m-am vrodată?
     De ce eşti mic la suflet, fără curagiu bellator?
     Am bravat tempestele,
     Tempestele lui Gormal bravat-am
     Ş-afundătura valurilor.
     Am înfruntat vijăliele.
     Spiritele uraganelor,
     Geniul fulgerelor,
     Şi să fug d-un bellator?
     Nu, vie Fingal, Fingal însuşi vie!
     Hei! colo! în sus, fiii Loclinului,
     La luptă, bravii mei bellatori!
     Muri de oţel staţi împregiuru-mi,
     Cingatoare de oţel giur împregiur
     Piepturile voastre!
     Staţi neclintiţi împregiurul ducelui vostru,
     Ca stîncele noastre cînd bravă tempestă
     Şi manta lor de selbe
     Opun la furia vînturilor.
     D-ambele părţi eroii vin unii către altii.
     Precum doi nori de toamnă, plini, încărcaţi de fulger,
     Din munţi opuşi cu totul se-ntîmpină în trăsnet,
     Precum două torente opuse vin la vale
     [183]
     Ş-ajung impetuoase, se varsă unu-ntr-altul
     Şi apele-şi amestică în muget şi în spumă,
     Asemeni, şi mai răpezi, în inimă cu ura
     Armatele-amîndouă vin una peste alta,
     Se-mping cu mare forţă, s-amestică, se luptă.
     Inisfail străbate, Loclin napoi respinge;
     Duce pe duce sfidă, oştean p-oştean atacă,
     Oţel în oţel bate, şi coifuri sfărîmate
     Sar în bucăţi şi svoală. Pe arcurile-ntinse
     Greu vibra toată coarda, şi şuieră în aer
     Săgetele-aripate.Brandul retează lancea
     Şi lancea sparge pieptul. Fumînd sîngele curge.
     A armelor clangoare reschinteie sinistru
     Şi ţipetele morţii răsţipă-amestecate.
     Oceanul astfel urlă cînd vine o tempestă
     Să-i zbucine rărunchii, să-i sfredele adîncul.
     Cînd brazii sute şi sute, toţi brazii lui Cormac
     S-ar întruni cu toţii să cînte astă luptă,
     A lor voci împreună cu toate n-ar fi-n stare
     Să poată să transmită la fiitorii secoli
     Anume pe toţi morţii ce-n asta zi pieriră.
     Eroi cu toţi căzură peste eroi atîţia,
     Şi sîngele lor curse precum şi rîul curge.
     O, barzilor, voi plîngeţi pe bravul Sithallin.
     Şi gemetul Foinei să facă să răsune
     Deserta locuinţă prea scumpului Ardan!
     Ei amîndoi căzură ca două căprioare
     De mîna lui Swaran.
     Swaran mugea teribil în mijlocul bătaiei,
     Mugea peste oştire ca spiritul tempestei
     Cînd svoală peste vîrfuri pe norii lui Gormal
     Şi urlă-n bucurie văzînd cum se înneacă
     Matloţii-n naufragiu.
     Ci nu sta ş-a ta mînă, o, căpitan şi rege
     Caliginoasei insuli, şi tu, o, Cuchulline,
     Şi tu repezişi moartea de-atîtea ori ş-atîtea;
     Se desemna-al tău gladiu c-al fulgerului şarpe
     Ce luce şi ucide dodată, într-o clipă,
     Grămada unde cade, şi zbucină incendiul
     Din creştetul colinei.
     Siffada, dînd în sînge, sărea sa nu se-ntine,
     [184]
     Şi Durosnal pe corpuri nu se putea reţine:
     Sărea, nincheza ambii şi pare c-avea aripi,
     Sub paşii lor cîmpia era greu laborată,
     Ca brazedele lui Cromla, cînd spiritele nopţii
     Răscoală vijălia ce pradă orice iarbă
     Şi toarce, răsuceşte giganţii vechi ai selbei.
     Plîngi, filie bellissimă, mai bellă decît spiritul
     Şi geniul colinelor cînd de la soare-apune
     S-avîntă peste raze şi-nundă de lumină
     Cîmpie şi dumbravă, livezile tăcute
     Morvenului al nostru. Plîngi, fata Inistorului,
     Plecată-asupra undei.
     S-au despletit pădurile
     Şi plîng cu tine stîncele,
     Răsună de dor văile;
     Căci junele amorului
     Şi filiul rezbelului,
     Amantul tău cel dulce,
     Căzu şi nu mai este.
     E palid, fără viaţă, căci mulţi păţiră astfel
     Ce-au cutezat să brave pe Cuchullin în faţă;
     Neîmpacatu-i galdiu i-a dat pe mîna morţii.
     Plîngi, pentru că cu dînsul pieri ş-a ta speranţă,
     Şi bazea casei tale, virtuţile străbune,
     Regala maiestate, prestigiul eroic;
     Dilectu-inimei tale, Trenar, nu mai există,
     O, fată-a Inistorului! Fedelii zăvoi urlă
     În curţile-i deşerte, văzîndu-i a lui umbră
     Trecînd din stanţă-n stanţă palatului în doliu.
     Destins îi este arcul în văduva cabană
     Şi-n mijlocul pădurei tăcerea plînge astăzi.
     A lui Swaran armată s-avîntă ca şi marea;
     Precum stîncele, însă, sfăramă şi respinge
     Tot valul ce le-atacă, asemeni bellatorii
     D-Inisfail aşteaptă şi bravă şi respinge
     A lui Swaran oştire.
     Vocile toate moartea le nalţă împreună,
     Le-amestecă-n clangoarea de paveze şi scuturi!
     Eroii, fiecare, stau drept ca o coloană,
     Fantasmă de tenebre, şi gladiul în mînă
     [185]
     Ca para de foc luce.
     Cîmpia d-a lung geme ca fierul ce se bate
     De sute de ciocane cînd iese din focariu
     Şi roşu schinteiază, şi sfîrîie în laturi;
     Oştirea este mare, nenvinşi sunt bellatorii
     Pe cîmpii şi palanca, păşunile lui Lena;
     În marele amestec oştirile-amîndouă
     Se întrunesc într-una scoţînd acelaşi scomult,
     Aceeaşi scintillare, clangoare tot aceea.
     Doi nori într-al lor tîmpin s-amestică tot astfel
     Şi fulgeră şi tună, şi lumea înspăimîntă.
     E timpul d-a s-alege din vingători învinşii,
     Dar nici unii, nici alţii nu ced şi nu se lasă
     Şi cată să-nceteze, că pregetul le este
     Egal, ca ş-a lor forţă.
     Dar cine sunt aceia ce se disting în luptă
     Şi-aleargă pretutindeni spre-a separa întregul
     În două clare cîmpuri?
     E fiul mării unul, ferocele Swaran,
     Şi altul al Erinei şi căpitan, şi rege,
     E Cuchullin eroul.
     Sunt, iată, separate oştirile-amîndouă,
     La loc stau neclintite şi-n mare neastîmpăr
     Şi atentive foarte la fiece mişcare
     D-o parte sau de alta.
     Dar noaptea cu-a ei umbre ascunde căpitanii
     Şi le suspende lupta.
     
     Pe spatele lui Cromla Dorglas prepară focul
     Spre-a frige-o căprioară, concuistă matinală:
     A fost vînat pe munte nainte d-a descinde
     La vale spre bătaie.
     O sută juni bellatori adună lemne, paie;
     Trei sute-aleg la pietre tot una ş-una lucii;
     Zece eroi atîta, nutresc, scormună focul;
     Iar fumul se răspînde ş-anunţă îndeparte
     Serbarea şi ospăţul.
     Era şi adunată oştirea-mpregiur toată,
     Şi Cuchullin d-o parte, ţinut pe a sa lance,
     S-adresă la bătrînul Carril cel venerabil
     Şi cantorul cel mare al faptelor trecute:
     [186]
     -Acest ospaţ eroic, la care regi se-nvită,
     Se poate-ntinde numai şi numai pentru mine?
     Şi regele Loclinului să stea uitat acolo
     Pe ţărmurii Ullinei,departe d-a lui ţară,
     De sărbatori,concerte ce-avea întotdeauna
     În stanţele-i regale?	
     Te scoală, venerabil, şi du-te la Swaran,
     Ducînd vorbele mele. Arată astui rege
     Că Cuchillin sărbează şi dă un ospăţ mare
     La toţi soţii de arme, la bravii săi bellatori.
     Să vie şi el s-asculte la murmura pădurii,
     Să ne-ncălzim cu toţii şi să petrecem noaptea
     L-aceelaşi foc şi masă; căci triste şi-ngheţate
     Sunt vînturile ţărei de unde el ne vine.
     Du-te, Carril, şi spune-i să vie să asculte
     A arpelor acoarde ş-a brazilor cîntare.
     Carril bătrînul pleacă, şi vocea lui cea dulce
     Invită cu blîndeţe pe regele feroce
     Al scuturilor negre: - Al selbelor domn mare,
     Swarane, te rog scoală din aşternutul moale,
     Al pieilor flocoase, de vînători trofee,
     Căci Cuchullin dă astăzi ospăţul bătăliei.
     Vino de fă onoare l-această sărbătoare.
     Swaran, c-o voce aspră ca murmura lui Cromla
     Nainte de tempestă, Swaran astfel răspunde:
     -Şi însuşi de s-ar strînge junele tale vergini,
     Inisfail, şi-ar tinde în rugă către mine
     Acele braţe albe şi pure ca ninsoarea
     Şi şi-ar desface pieptul, şi toate împreună
     M-ar învita fierbinte, cu ochii plini d-ardoare
     Şi amoroase lacrămi, să ştii că Swaran, rece
     Şi nemişcat ca munţii, d-aicea nu se mişcă;
     Şi sta-va pîn la ziuă să vie ca să-l vază
     Cum bate şi răstoarnă, pe Cuchullin ucide.
     Urechea mi-e dedată cu vîntul din Loclin,
     El suflă p-a mea mare, el muge pîntre vele
     Cordegele de nerve a răpezilor nave;
     El îmi aduce-aminte pădurile umbroase
     Şi deasa capellura a muntelui Gormal,
     Al căruia răsunet reproducea suflarea-i
     Prin deasa frunzatură cînd lancea mea supusă
     [187]
     Jos pironea mistreţul.
     Acestea îmi plac mie, ca şi urechii mele,
     Iar nu cîntări molatici şi bune de femei.
     Du-mi-te dar, bătrîne, şi domnului tău spune
     Să-mi ceadă-n voia bună domnia cea antică
     Şi-a lui Cormac coroană;căci altfel al lui sînge
     Roşi-va acea spumă torentelor Erinei.
     Carril îndată pleacă şi vine cu răspunsul:
     - De bine nu sunt semne, căci vocea lui Swaran,
     Accentele ei stranii, accente sunt sinistre.
     - Sinistre pentru dînsul, prorumpe Cuchullin.
     Carril, înalţă vocea şi spune de ai noştri,
     De timpii lor de glorii.
     E lungă şi grea noaptea, şi fă-o mai uşoară
     Prin cînturile tale; reîmple-al nostru suflet
     D-o dulce reverie, căci ţara Inisfailei
     A devorat mulţime d-eroi si june vergini
     Create spre amor.
     E dulce ascultarea cîntărilor durerii
     De care Albiona ş-anticele ei stînce
     Răsună cînd înceată al vînătorii uiet
     Şi căror le răspunde pîraiele lui Cona
     Cînd cîntă Ossian.
     Carril aşa începe: - În timpi d-odinioară
     Copiii oceanului cu forţa descindură
     Pe ţărmii Inisfailei, şi sute de vasselle
     Venea săltînd pe unde, venea ca să desbarce
     Pe văile-nflorite Ulinei îndolate.
     Iar filiii Erinei ieşiră înainte
     Să-ntîmpine nemicii.
     Era între ai noştri şi primul dintre oameni,
     Nenvinsul Cairbar, şi junele, frumosul
     Bellatorul Grudar.
     Fusese mare cearta între aceşti bellatori;
     S-au fost luptat odată mai mulţi ani între sine
     Şi lupta le-a fost numai pentru bălţatul taur
     Ce capiu păştea iarba pe muntele Golban;
     Şi se certa pe dînsul să-l aibă fiecare,
     Ş-adesea pîn’ la moarte venea în punta spadei.
     Iar cînd veni străinul să prade a lor ţară,
     Aceşti doi adversarii ştiură a-şi da mîna,
     [188]
     Şi fiii oceanului de faţa lor să fugă.
     Ce nume se mai află în toată Inisfaila
     Ilustre, mai celebre decît marile nume
     Grudar şi Caibar?
     Dar vai! pentru ce oare fatalul acel taur
     Nu sta din al său muget pe muntele Golban?
     Cum îl văzură junii sărind iar alb ca nivea,
     Vederea lui aprinse din nou a lui furoare.
     Iar începură lupta, şi luptă d-eroi dreaptă
     Pe cîmp, pe iarbă verde, pe ţărmul lui Lubar,
     Şi junele celebru Grudar căzu jos mort.
     Iar Cairbar fierosul, lăsîndu-l mort acolo,
     Veni în valea Turei, în care Brasolinde,
     Cea mai distinsă, bellă din ale lui surori,
     Sta singură şi tristă şi-n cînturi melancolici
     Îşi exprima durerea. Cînta-n singurătate
     Şi acţiuni, ş-amorul prea scumpului Grudar,
     Alesul şi dilectul inimei sale vergini.
     Mult se temea copila de cîte-era posibil
     Să paţă la bătaie pericoli şi nevoi.
     Suspine, lacrămi, cînturi avea spre consolare,
     Cum şi speranţa mare d-a-l revedea odată.
     Întredeschis vestmîntul lăsa să i se vază
     Al ei gît alb ca nivea şi splendid ca şi luna
     Cînd iese radioasă din vălul diafane
     Crepusculei de seară.
     Cu mult mai puţin dulce e arpa decît vocea-i 
     Cînd îşi cînta durerea, Grudar şi Grudar numai
     Îi ocupa cu totul şi inimă, şi suflet.
     Ai ei ochi pretutindeni îl căuta să vie
     Şi-n cugetarea-i toată, în pieptu-i pe tăcute
     Era aceste vorbe: “Cînd vei veni, o, scumpe,
     În toate stălucirea victorielor tale,
     O, bellator celebru, alesul meu Grudar?”
     Ci Cairbar, în fine, fratele ei, apare
     Şi-i zice: “Brasolinde, ia pavăza aceasta
     De sînge-acoperită şi pune-o sus dasupra
     La uşa stanţei mele. E pavăza aceea…
     E scut de adversariu.”
     La vorbele acestea, a ei inimă sare
     Şi palidă, uimită, ca-n svol e şi ajunsă
     [189]
     Pe cîmpul bătăliei. Acolo p-al ei june
     Îl află mort în sînge, în propriul lui sînge,
     Şi cade şi ea moartă aproape lîngă dînsul,
     În poalele lui Cromla.
     Aci, o, Cuchulline, cenuşa lor repoză
     Şi doi brazi solitarii crescuţi pe a lor groapă,
     Cu cît cresc către ceruri, cu-atît ale lor ramuri
     Voiesc să se mărite.
     Era, biata copilă, frumosul, floarea văii;
     Grudar era-ornamentul, al munţilor orgoliu,
     Şi brazii le conservă şi numele, şi dorul,
     Şi le transmit în secoli, să ştie fiitorii.
     - Mă-ncîntă a ta voce, alesule-ntre barzi,
     Adaose eroul şi regele Erinei.
     Îmi plac spusele tale din timpii dinainte
     Ca burla cristalină ce cade primăvara,
     Cînd soarele străluce pe vedele cîmpiei
     Şi-norii-ntr-al lor treacăt mîngîie pe dasupra
     Al munţilor nalt creştet.
     Ia-ţi, barde, din nou arpa, preludă şi celebră
     Ş-amorurile mele. Ia cîntă p-a mea bellă
     Retrasă-n solitude, al vieţei mele astru,
     Luceafăr din Dunscar.
     Mai spune-mi de Bragele, aşa cum ştii tu spune,
     Şi zi-mi s-aud d-aceea ce singură-am lăsat-o
     În insola de ceţe.
     Uxor şi demnă soaţă a fiului lui Semo,
     Veghezi ziua şi noaptea pe stînce, să descoperi,
     Să vezi cît de departe svolînd pe mări bandiera
     Lui Cuchullin doritul, vassellele lui toate.
     Vai, însă, valuri multe şi mare-ndelungată
     Sunt între voi Bragela! A undelor spumare
     În umbrele de noaptea îţi amăgeşte ochii;
     O vei lua drept vele a flotei ce aştepţi.
     Retrage-te, dilecto, căci umbra este rece
     Şi vînturile nopţii îngheaţă ai tăi carmeni;
     Reintră în palatu-mi, în stanţele d-ospeţe,
     Reintră şi visează la cînd eram cu tine.
     Nu voi veni acasă în ale tale braţe
     Decît cînd vor fi stinse rezbelul ş-a lui focuri.
     Connal, spune-mi de lupte, d-a gloriei splendoare,
     [190]
     Alungă pe Bragela din trista-mi cugetare,
     Căci scumpă-mi este foarte, ea, fia lui Sorglan
     Cu sînul d-alabastru, cu capellura neagră.
     -Vrei să vorbesc de guerră? Te teme-n asta oră
     De fiii oceanului, răspunse cu ton gravid
     Prudentele Connal.
     Trimite-o despărţire din bravii tăi bellatori,
     Trimite-i să observe armata lui Swaran.
     Cunoşti, o, Cuchulline, că eu sunt pentru pace
     Pînă s-ajungă-odata copiii lui Morven,
     Pînă Fingal, odată eroilor orgoliu,
     Să facă să lucească pe cîmpurile noastre
     Luceafărul victoriei.
     Sună atunci eroul în scutu său alarma,
     Şi bellatorii carii căzuseră la sorţi
     Pentru vegherea nopţii se puseră-n mişcare;
     Iar cei rămaşi în oaste, culcaţi peste colină
     Dormiră-n întunerec l-a vîntului murmură.
     Plana pe lîngă dînşii, pe norii lor purtate,
     Eroicele umbre a morţilor din urmă,
     Şi-n vasta şi profunda tăcere a lui Lena
     Nu s-auzea-n departe decît mortala voce
     Fantasmelor errante, premergătoare-a morţii,
     Căci astfel dorm eroii şi astfel ei visează.
     
     
     [191]
     
     CANTUL II
     
     Umbra lui Crugal, ucis de Swaran, apare lui Connal şi prezice
     disfata lui Cuchullin.-Connal se duce să deştepte pe ducele irlanzilor, ce bravă
     ameninţările fantasmei. Ziua răsare: ambele oştiri sunt în luptă, şi unul dintre 
     capii de clanuri din cîmpul lui Cuchullin se sperie şi-şi comunică frica panică 
     în oştirea întreagă, facînd-o să fugă. Connal şi Cuchullin îi acopere retragerea.
     -Către seară se vede la orizon flota lui Fingal, şi îndată ceaţa mării o ascunde din
     vedere. -Cuchullin, plîngîndu-se de a lui disfată, o atribuie la moartea amicului 
     său Ferda, pe care l-a fost ucis el însuşi într-o luptă singulară.-Bardul Carril îi
     realţă curagiul, cîntîndu-i istoria lui Connal şi a Galvinei.
     
     Connal, întins pe iarbă lîngă tulpina veche
     Unui stejar gigante, dormea dus la murmura
     Torentului d-aproape, cu capul pus p-o piatră;
     Fantasmele nopturne se strecura pe iarbă
     Prin tufele lui Lena, şi vocile-ascuţite
     Venea care de care spre a-i atinge-urechea.
     Era cu totul singur, şi tras mult la o parte
     Din ceilalţi bellatori; căci fiu al bătăliei,
     Brava cu nepasare oricare supraprinderi.
     Eroul în vis vede un glob de foc ca roată
     Venind răpede-n vale din creştetul colinei,
     Şi pe Crugal călare p-ast meteor de flacări,
     Crugal care pierise de mîna lui Swaran
     Luptîndu-se cu dînsul p-a gloriei cîmpie.
     Era la faţă palid ca luna cînd apune
     Şi brumele colinei îi coperea tot corpul,
     Cum copere un lintoliu. Stinşi ochii de vedere
     Părea două lumine aproape d-a se stinge;
     [192]
     Pe piept avea o plagă profundă, foarte neagră.
     -Tu eşti, Crugal, îi zice intrepidul Connal,
     Faimosule odată pe muntele cu cerbii?
     Şi care e motivul, o, fiu al lui Dedgal,
     De eşti aşa de palid, coprins de întristare,
     Tu care totdauna sfărmai şi lănci, şi scuturi?
     Tu n-ai cunoscut frica; de unde-ţi vine-aceasta
     Şi-atîta turbare, o, pui de munţi silvestri?
     Fantasma-ntinde mîna pe dînsul îngheţată
     Şi rauca ei voce abia murmură stinsă,
     Ca vîntul trist de seară ce plînge şi suspină
     În stuful de arundini al lacului de Lego:
     - Connale, a mea umbră ca rătăcită plană
     Pe munţi şi pe coline, pe unde mi-a fost traiul;
     Iar corpul meu jos zace şi fără îngropare
     P-arena de Ullin.
     De astăzi înainte Crugal nu-ţi mai vorbeşte,
     Nu, n-a să-i mai vezi paşii, nici urma lor asupra
     Păşunilor din crînguri. Uşure sunt ca vîntul
     Ce svoală peste Cromla, sunt numai ca vapoarea
     În formă fugitivă.
     Al lui Colgar demn filiu, venit-am spre a-ţi spune
     Că văz întunecosul şi negrul nor al morţii
     Venind sinistru foarte, şi uite-l că s-arrestă
     Şi plană pe cîmpia coprinselor lui Lena.
     Ca spicele cădea-vor jos filiii Erinei.
     Nu sta, te depărtează din locurile acestea
     Lugubre,-ndolorate şi pline de fantasme.
     Ca luna ce s-eclipsă dispare şi fantasma
     P-un vortice de vînt.
     Connal, uimit, o cheamă: -Stai, amicală umbră!
     Aşteaptă sau mai vino pe raza ta cerească;
     Spune-mi pe care munte îţi este locuinţa,
     Azilul de repaos? Mai auzi-voi încă,
     Amice, a ta voce în vuietul tempestei,
     Sau în murmura apei cascadelor spumoase,
     Cînd fantsmele noaptea străbat peste deşarte
     Pe aripe de vînturi?
     Connal sare-n picioare, şi armele-i răsună.
     Se duce, bate-n scutu-i la Cuchullin aproape,
     Şi căpitanul sare deştept cu mîna p-arme,
     [193]
     P-aci ca să-l lovească...
     - Connal, tu eşti, amice? de ce îmi turburi somnul?
     Uimit în întuneric puteam să dau de tine,
     Şi Cuchullin la urmă să plîngă a ta moarte.
     Vorbeşte-n voia bună, o, fiu al lui Colgar,
     Un curagios bellator îşi poate da părerea,
     C-acesta luminează pe capii ce comandă.
     -O, filiu al lui Semo, îi zise-atunci Connal,
     Dormind îmi veni umbra eroului Crugal.
     Fantasma avea fruntea ca stella schinteindă,
     Ca stella radioasă în raze tremulante,
     Şi vocea ei egală cu-a rîului murmură
     Ce-n depărtat s-aude.
     Crugal e mesagerul ce-ameninţă de moarte,
     Căci vocea-i e un eho de iese din morminte.
     Or, pacea Cuchulline, or fă să ne retragem
     Din locurile-acestea.
     - Ce vrei să-mi spui de umbre, tu, stirpe-a lui Colgar?
     Nu ţi-a vorbit fantasma, părere-a fost or vîntul
     Ce murmură-n spelunce şi scorbure din Lena?
     Sau dac-a fost vro umbră, fantasma lui Crugal,
     De ce n-ai reţinut-o? de ce nu ai forţat-o
     Să vie să s-arate, s-o văz şi eu cu ochii?
     Ai întrebat-o unde îi este a ei grotă
     Şi-n care loc repausă fiinţa ei de aburi?
C-atunci mi-ar şti, desigur, şi gladiul s-o afle,
     S-o forţe, dacă ştie, a spune viitorul.
     Dar ce ne-ar spune oare? Era-ntre noi ieri încă,
     N-avu încai nici timpul d-a trece mai încolo
     De locurile noastre; şi cine-i putu oare
     Descoperi disfata ce zice că ne-aşteaptă?
     - Tot spiritul se-nalţă, pînă la nori se suie
     Şi svoală peste vînturi, adaose Connal.
     Şi spiritele toate repaosă-mpreună
     În ale lor caverne, şi convorbesc adesea
     De soartele umane.
     -Vorbească cît le place de toţi cîţi mor pe lume,
     Dar să mi-l lase-n pace pe ducele Erinei;
     Le rog să facă bine în ale lor caverne,
     [194]
     Pe mine să mă uite. Eu nici odinioară
     Nu voi fugi de nimeni, şi cu atîta încă
     De unul ca Swaran.
     De voi cădea, mormîntu-mi în viitor va spune
     De soarta ş-a mea viaţă.
     Va trece vînătorul şi lacrăme sincere
     Uda-vor a mea piatră, şi doliul va-ncinge
     Giur împregiur palatul, retragerea Bragelei.
     Eu nu mă tem de moarte, mă tem însă de fugă.
     Fingal întotdeauna văzutu-m-a-n victorii.
     O, fantasmă, rea cobe! De ce nu-mi ieşi nainte?
     Ia vino-mi p-acea rază din stinsa ta lumină,
     Ş-arată-mi a mea moarte, s-o văz în a ta mînă,
     S-o văz cu-ai mei ochi proprii, şi m’ei vedea atuncea
     De fug, sau te-nvăţ minte, o, debil pui de aburi!
     Te du, Connal, şi bate în scutul de aramă
     Lui Cairbar, greu bate, s-auză bellatorii,
     Cu toţii să răsaie cu mîinile pe arme
     În sus la lupte nouă.
     Fingal de întîrzie, învinge-vom şi singuri,
     Sau, de n-aşteaptă moartea, muri-vom ca eroii
     Pe cîmpul bătăliei.
     Departe se răspînde al scutului grav sunet;
     De scoală bellatorii, e în picioare oastea.
     Acest fel într-o selbă stejarii se mlădie
     D-o parte şi de alta cînd suflă uraganul
     Al iernelor şi vîntul pădurele străbate
     Şi trosnetul răsună al cracelor uscate.
     Căruntul, vechiul creştet lui Cromla se distinge
     Şi-ncepe să se vază mai sus decît toţi norii.
     Lumina răsărindă ca tremulînd apare
     Pe umeda cîmpie ce-abia e luminată.
     O ceaţă albastruie, ce cu încetul pasă,
     Ascunde bellatorii Erinei dinaintea
     Nemicului în veghe.
     - La arme! Swaran strigă; în sus, copii, la luptă!
     Că iată inemicii fugiră dinainte.
     Să nu-i lăsăm d-aproape, şi să le ţinem calea
     Pe văile lui Lena.
     Tu, Morla, svoală-ndată l-a lui Cormac palate
     Şi nu-i da timp, somează-l a se supune mie.
     [195]
     Să n-aştepte să-şi vază averile-n cenuşă,
     Şi tot ce mai răsuflă exterminat cu totul.
     Ş-apoi tăcerea morţii să sperie şi munţii,
     Şi văile Erinei.
     La vorbele acestea se scoală toţi oştenii
     Şi să răped în stoluri ca păsări alungate
     De furioase valuri departe de pe ţărmuri.
     S-ar fi crezut că este un vuiet de torente
     Ce se lovesc cu trosnet în văile lui Cona,
     Cînd după noapte neagră şi plină de tempeste
     S-amestic-a lor unde la palide lumină
     Alborilor ce spuntă.
     Precum se vede, toamna, că negura se-ntinde
     Pe coastele gălbuie colindelor brumoase,
     Acest fel, şi mai răpezi, mai neguroşi s-avîntă
     Şi pasă bellatorii din stirpea lui Loclin.
     Superb şi plin d-orgoliu ca cerbul din Morven
     Mergea în a lor frunte ferocele Swaran;
     D-alăturea lui scutul lucea c-acele focuri
     Ce trec peste cîmpie cînd lumea-e cufundată
     În negru întunerec, şi cel tîrziu pe cale
     Înfiorat ce crede că vede o fantasmă
     În ceste meteore.
     Din partea despre mare un rece vînt s-ardică,
     Cu-a lui suflare sparge un văl întins de ceaţă
     Ce sta asupra undei.
     Inisfail apare, ş-oştirea-i cete, cete
     Tot ţărmul ariceză. Părea că ţine una 
     Un şir întreg de scopeli.
     Vede Swaran şi strigă. Aleargă Morla-ndată
     Şi le propune pacea ce regilor propunem
     Cînd înaintea noastra fug popolii înfrînţi
     Ş-a lor oştire zace pe cîmpul bătăliei,
     Şi fetele în lacrămi şi-n ţipete aleargă
     Şi fug peste cîmpie.
     Iar gigantescul Morla o pleacă şi străbate
     Cu mari paşi intervalul; orgolios s-avanţă
     La regele Erinei, şi-i zice aste vorbe:
     -Swaran te dăruieşte cu pacea ce propune
     La regii toţi din lume, cînd ginţile învinse
     Naintea lui se-nchină
     [196].
     De buna voie cede cîmpiele Ullinei,
     Şi drept omagiu îi lasă pe bella ta soţie
     Şi credinciosul cîine ce-ntrece vîntu-n fugă.
     Cum poţi a le mai ţine cînd braţul tău nu poate
     Mai mult să le mai ducă? De bună voie dă-le,
     Ca să trăieşti în pace supus puterii noastre.
     - Te du napoi şi spune acelui audace
     Cu inima îmflată d-orgoliu fără margini,
     Cu capul sec de minte, arată-i ca să ştie
     Că nici odinioară nu cede Cuchullin.
     Îi las, facă ce ştie, undele mării toate,
     Să plece cum îi place. Voi da înmormîntare
     Oştirii lui întrege. E bun mormînt Erina
     La toţi vînturătorii ce se încred la unul
     Ca ducătorul vostru.
     Bandiţilor injuria, eroilor stă fapta
     În cartea destinelor şi părţilor umane.
     Bragela-e suverană, consoarta unui rege;
     Iar cînd pentru fedelul, vînacele meu cîine,
     Tu poţi a-ţi schimba domnii, Luath al meu nu-şi schimbă.
     Răspunse-atunci şi Morla:-O, conductor de care,
     Crezi tu că poţi combate pe domnul meu şi rege,
     Ce cu-ale lui vasselle îţi poate aduce p-apă
     A ta insolă-ntreagă? Ce este-o biată stîncă,
     Un munte ca Ullina nainte neînvinsei
     Puteri a unui rege şi domn de oceane?
     - La lupte de cuvinte, la luptă de injurii
     Eu ced să mă întreacă, mă las mai jos, o, Morla,
     Iar gladiul acesta nu ştie să se lase.
     Codardul să vorbească; eroul ştie-a face.
     Cît Cuchullin respiră, cît şi Connal cu dînsul,
     Erin nu va cunoaşte decît legitimi domni...
     Connal, tu ce eşti primul din soţii de credinţă,
     Tu care fuşi de faţă la vorbele lui Morla,
     Răspunde, mai eşti încă acuma pentru pace?
     Ne-ameninţaşi cu moartea, fantasmă-a lui Connal;
     Hei, bine, voi descinde în neagra locuinţă,
     Voi fi luminat însă d-a gloriei făclie.
     Sculaţi în sus la arme, voi, fii Inisfailei!
     [197]
     Pumnaţi lăncile ager şi arcele să vibre
     Asupra inemicului de fulgere săgete.
     A zis; şi bellatorii, formînd batalioane,
     Trag săbii şi propasă ca vuietul de tunet,
     Se-ntind apoi ca norul ce crapă-asupra văii
     Cînd vîntul, uraganul coprinde firmamentul.
     Al lor cap e în frunte, de sus pînă jos arme,
     Şi pare că-e fantasmă de meteore-ncinsă
     Ţinînd în mîini săgete, de fulgere tempestă.
     Carril sună bucina, trompeta de rezbel
     Şi-ntonă imnul sacru, cîntarea bătăliei.
     În sufletul eroilor revarsă al său suflet.
     „Şi unde e acuma”, cînta inspirat bardul,
     „Unde e bellatorul ce azi e pradă morţii,
     Crugal unde se află? El doarme în uitare!
     E încă fără groapă, şi o tăcere tristă
     I-a locuit palatul.
     A lui Crugal mireasă şi văduvă de jună,
     Străină încă-n casa amantului-consoarte,
     E cufundată-n doliu.
     Vedeţi acea belleţe, cea rază de lumină,
     Vedeţi-o cum refuge de inemici să scape;
     Aceasta e Degrena, a lui Crugal consoarte,
     E albă ca ninsoarea, şi părul în desplete
     La vînturi jucărie.L-acerba ei durere,
     De lacrăme cocente i s-a roşit lumina
     Şi vocea îi e stinsă.
     Şi ai cuvînt, Degrena, căci dulcele-ţi consoarte
     Cu cei vii nu mai este: a devenit o umbră
     Informă, fugitivă, fantasmelor suror.
     Ea nu mai poate-acuma decît veni în somnu-ţi
     Să-ţi murmuie accente pierdute, plîngătoare
     Ca burdonarea-albinei.
     Dar vai! Degrena piere ca norul dimineţei,
     Ca el se şi dissipă. Pătruns îi este pieptul
     De fierul unui barbar din ţara lui Loclin.
     O, Cairbar, aleargă, că a căzut aceea
     Ce-a ocupat paternul şi tînărul tău cuget.
     Ea astazi nu mai este.”
     Lugubră e cîntarea, aude Cairbar
     Şi svoală l-a sa filie. Degrena era moartă!
     [198]
     Un muget singur scoate, şi răpede o pleacă;
     Străbate inemicii, străpunge cu-a sa lance
     Pe primul ce-ntîlneşte din ginte inemică,
     Şi lupta se începe.
     D-o parte şi de alta, cu scomult pretutindeni,
     Cad unul peste altul întinse batalioane.
     Părea că vezi pădurile Loclinului bătute
     Şi dezrădăcinate de furia tempestei
     Sau pradă de incendiu. Şi Cuchullin străbate,
     Ucide bellatorii Loclinului şi-i sparge:
     Scaieţi de pe cîmpie îi par toţi inemicii.
     Swaran, iară, din partea-i cu-aceeaşi nepăsare
     Pe cei din Erin bate. Sub clopurile sale
     Curach d-o parte cade, de alta Cairbar;
     Morglan e în ţărînă; Caolt, lovit, şi cade
     La un fior şi moare; din piept gîlgîie sînge.
     Şi blonda-i capellură s-amestecă-n ţărînă
     A însuşi ţărei sale. De cîte ori mai dete
     Hercul la ospeţe şi sărbători faimoase
     În locurile-acestea în care fără viaţă
     În sîngele său zace! De cîte ori aicea
     Sub degetele-i arpa, prelud la vînătoare,
     Făcea să salte junii şi arcul să-şi prepare!
     Mişcaţi atuncea, cîinii săreau voioşi nainte-i
     La sonu-acelei arpe! S-au dus acele zile!
     Swaran dă înainte şi trece ca torentul
     Ce iese din deşerte şi-n cursu-i rupe stînce,
     Rostogolind le duce, cu maluri care surpă.
     Ci Cuchullin nainte-i e neclintit ca munţii,
     Ca munţi inebranlabili ce sfidă vijălia.
     Adune-se tempesta şi vînturile bată
     Şi grîndinea lovească, torentele răstoarne
     Şi stînci, şi arburi, maluri, că muntele reziste
     Înfipt tare pe baze, şi copere cu umbra-i
     Jos văile tăcute. Stă Cuchullin tot astfel,
     Stă firm spre a protege pe filiii Erinei,
     Mai sus de batalioane nălţîndu-şi superb capul.
     Murea bărbaţi oştenii, şi-n luptă fiecare
     Cădea ca tot eroul. Curgea-mpregiuru-i sînge
     Ca apa din sorgintea deşertului sălbatic.
     Dar vai! oştirea-Erinei din capăt pîn’la altul
     [199]
     Dodată se înmoaie, ca nivea se topeşte
     L-a soarelui căldură.
     - Inisfail, fraţi d-arme, strigă Grumal dodată.
     Loclin e domn acuma pe cîmpul bătăliei,
     Că l-a coprins cu totul. C-arundine din lacuri,
     Cum mai putem reziste l-al vîtului impetuu?
     Nu e de stat; la fugă! în sus, sus pe colină,
     La muntele cu cerbii!
     Cum zice, aşa şi fuge, ca cerbul din Morven,
     Şi lancea-i jos ţinută înseamnă, prin lucirea-i,
     Şi paşii lui în fugă. Ci prea puţini bellatori
     S-aflară să urmeze codardului exemplu.
     Cu toţii preferiră să moară rezistînd.
     Drept în picioare-n caru-i sta Cuchullin teribil
     Şi da loviri de moarte, da iute, fără preget.
     Mai răsturnînd pe unul din gintea de Loclin,
     Către Connal se-ntoarce şi răpede îi zice:
     - Connal prea înţelepte şi primul dintre oameni,
     Tu mă-nvăţaşi la arme şi tu mi-ai deprins braţul
     A şti să poarte moartea. Din filiii Erinei
     Dosiră de la luptă; lăsa-mă-vei tu singur
     Să lupt cu inemicul? Amice venerabil,
     Carril, condu tu singur tot restul ce-mi rămîne
     Din soţii mei de arme, du-i către rugii aceia
     De sus de pe colină, şi noi, Connal, aicea
     Vom sta şi vom protege retragerea onestă
     A bravilor bellatori.
     Pe carul său s-avîntă Connal, şi ambii
     Opun ale lor scuturi ce seamănă cu discul
     Întunecat al lunei; şi Dorosnal, Sifadda,
     Sudînd şi plini de spumă, trăgea-n sus pe colină.
     Ca valuri inemicii îi urmărea d-aproape
     Şi nu le mai da pasul.
     Erin, întreagă oastea în ordine ajunse
     Şi stete spre repaos pe spatele lui Cromla.
     Acolo bellatorii, stătuţi, plini de-ntristare,
     Se numără-ntre sine cătîndu-se pe şire
     Ca selba de rărite, cînd fulgeru-o străbate
     Şi-ncendiul o răreşte.
     Tăcut, drept în picioare, cu fruntea încreţită,
     Sta Cuchullin cu cotul de trunchiul unui arbur. 
     [200] 
     Din ochi îi ieşea flăcări, şi parcă sta s-asculte
     A vîntului suflare ce-i răsfira tot părul.
     În astă stare-l află Moran al lui Fithil,
     Cînd de pe ţărmul mării veni; ş-acestea-i zise:
     -Velocile vasselle din insola amică!
     Fingal, capul eroilor, flagelul greu de scuturi,
     Fingal iată-l că vine! sub navele-i adorne 
     E numai spumă marea. Catarte şi cordage,
     Stindarde vîntulante, îmflate de vînt vele
     Îţi par că sunt o selbă prin care străbat norii.
     Ca dintr-un vis greu sare şi strigă Cuchullin:
     -Veniţi, suflaţi cu toate, o vînturi, ce protegeţi
     Erina cea fecundă! Vino, Fungal, ca vîntul,
     Nemicilor mei ado destrucţia şi moartea.
     Amice,-a tale vele îmi bucură mult ochii:
     Sunt ca lumina albei după un somn de chinuri.
     Venirea ta îmi este ca o de foc coloană
     Ce vine să conducă în întunerec paşii.
     Connal, te îmbărbată, să reluăm îndată
     Curagiul şi puterea: la timp ajung amicii.
     Ci noaptea se îndeasă şi ne-a coprins cu totul.
     Pe unde sunt acuma a lui Fingal vasselle?
     Să stăm aci cu toţii pîn’să răsaie luna.
     A vîntului suflare se auzea prin selbe,
     Torentele-agitate sărea din stîncă-n stîncă;
     Pe creştetul lui Cromla se prepara de ploaie
     Ş-abia schinteia stele prin nori ce trecea răpezi.
     Sta trist domnul Erinei şi concentrat în sine
     P-ale rîului margini, a căruia murmură
     Remurmura cu farmec în scorbura lugubră
     Unui stejar din seculi. Mai sta lîngă el încă
     Connal, cum şi Carril.
     - E mult dizgraţiată culpabila mea mînă!
     Oftînd zise eroul; dizgraţiată-e mîna
     A capului Erinei de cînd ea dete morţii
     Pe cel mai adorabil amic plin de credinţă!
     Te-am fost amat, o, Ferda, ca şi pe mine însumi!
     Connal atunci l-întreabă:
     - Dar cum fu întîmplarea c-acest erou sa piară?
     Mi-aduc eu mult aminte d-al lui Daman demn filiu:
     Statura-i era bellă şi maiestoasă c-arcul
     [201]
     Ce de pe cer străluce încorunînd colina.
     Dar Cuchullin suspină şi nară întîmplarea:
     - Venit din Albiona, se puse Ferda-ndată
     A se-nstrui la arme în şcoala de la Muri.
     Aci ne cunoscurăm, şi amicie mare
     Într-amîndoi se strînse. Ieşeam la vînătoare,
     Vînam ziua-mpreună, şi noaptea pe verdeaţă
     Dormeam tot împreună.
     Deugala-era femeia lui Cairbar amicul ,
     Mai-marele Ullinei. Era, ce-e drept, frumoasă,
     Minune de belleţe; cu inima ei, însă,
     Avea şi mari defecte, avea mare orgoliu
     Şi nu-şi ama bărbatul, şi preferea pe Ferda,
     Pe fiul lui Daman.
     Pe scurt, dar şi d-a dreptu, -ntr-o bună dimineaţă
     Bărbatului său zise: „ Să ştii, o, Cairbare,
     Că eu d-azi-nainte nu pot trăi cu tine.
     Fă-mi partea cum se cade, şi dă-mi ce este al meu.”
     Pe scurt, iar, şi pe neted, şi Cairbar îi zise:
     „ Ia, Cuchullin să vie să-mparţă pe din două,
     Căci inima lui este un sediu al dreptăţii;
     Şi pleacă de la mine, o, stellă de belleţe!”
     Eu mă suii la munte şi împărţii cu dreptul
     Şi turme, şi armente; ci mai rămase încă
     O singură junice şi albă ca ninsoarea.
     Stătui mult între cumpeni şi, pînă-n urmă, -n urmă
     Şi inima, şi mintea spre Cairbar mă trase,
     Şi-l preferii pe dînsul. L-această preferinţă
     Turbarea Deugalei s-aprinse în ea foarte.
     „Al lui Daman copile, îi zise-astă-femeie,
     Or Cuchullin că moare, or nu mai faci de mine.
     Ast om îmi stă pe suflet, ofensa lui e mare!
     Or moare, or eu însămi m-arunc, mă-nnec în apa
     A rîului Rubar.
     Atunci a mea fantasmă şi palidă, şi aspră
     Urma-va după tine, cerîndu-ţi răzbunare
     De marele ultragiu ce-ai suferit să-mi facă
     Barbarul Cuchullin.
     Or varsă al lui sînge, or junghie-mă pe mine.”
     „ Deugala!” îi răspunse uimit şi bietul june,
     „Deugala! cum se poate eu însumi a ucide
     [202]
     Pe filiul lui Semo? El singur mi-e amicul
     Şi confident la toate secretele mai scumpe;
     Şi eu s-ardic or mînă, or gladiu peste dînsul?”
     Trei zile-ntregi muierea nu încetă din lacrămi
     Şi se ţinea de dînsul. În fine, în a patra
     Cătă să-i dea cuvîntul că s-a lupta cu mine.
     Hei bine, Deugala! sfida-voi şi m-oi bate
     Cu fratele meu însuşi! Dar fir-ar fi să fie
     Ca eu să caz de mînă-i! căci cum o aş mai duce
     Errînd peste coline să pot vedea mormîntul
     Lui Cuchullin dilectul?
     Ieşirăm la bătaie sus pe colina Muri,
     Şi brandurile noastre uitaseră-a mai bate:
     Aluneca p-oţelul, pe coifurile noastre
     Şi da loviri deşarte pe scuturi, p-armatură.
     Deugala sta de faţă, şi rîse de turbare:
     „ Al lui Daman copile, îi zise desdemnată,
     Ţi-e debil brăţuleţul şi moale eşti la vînă,
     Copile, încă anii nu-ţi întăriră mîna
     Să poţi mînui fierul. Ia lasă-te de luptă
     Şi cede a victorie la filiul lui Semo,
     Căci uite, băieţele, că-ţi pare ca un munte,
     Ca stîncă de Malmor.
     La vorbele acestea se-nflăcăra eroul
     Şi ochii-i schinteiara de dor şi de orgoliu;
     C-o voce întreruptă îmi zise bietul june:
     „Sus scutul, Cuchulline, te apără, că ochii
     Mi s-au negrit cu totul. Te apără în contra
     Amicului tău însuşi. Durerea mă apasă;
     Ah! eu să dau de moarte în primul dintre oameni?”
     Atunci ieşi din pieptu-mi suspin neexprimabil;
     În sus fu al meu galdiu şi recăzu, fatalul!...
     Era şi în ţărînă jos răsturnat amicul,
     Sincerul amic Ferda, era şi mort nainte-mi.
     Dizgraţiată mînă, de cînd, o, svînturato,
     Îmi uciseşi amicul!”
     - Istoria-ţi e tristă, o, căpitan şi prode,
     Şi foarte dureroasă! adaose şi bardul
     Carril ce ştia multe. Ea îmi recheamă timpii
     Ce nu mai sunt acuma. Am auzit adesea
     Despre Connal faimosul, ce însuşi ca şi tine
     [203]
     Avu fatala soarte de a-şi ucide-amica.
     Ma armele şi braţul n-au încetat să-i fie
     Ferici şi glorioase. Victoria cu dînsul
     Era peste tot locul, că dispăreau nemicii
     Din faţa lui oriunde, se risipea ca fumul.
     Connal era bellator şi domn din Albiona,
     Colinele cu sute era în ascultare,
     Supuse l-a lui lege. Şi cerbi şi căprioare
     Din selbele lui toate se adăpa la unda
     A mii de rîurele, Şi mii şi mii de stînce
     Era ca să răspunză lătratului urmace
     Fugacilor lui cîini.
     Ale juneţi graţii era p-a lui faţă,
     Iar braţu-i era moartea eroilor de frunte.
     O bellă copilandră aprinse în el focul
     Amorului legitim...Era fia lui Colmo,
     Potent în cele locuri, şi bellă între fete
     Ca luna între stele. Era cu părul luciu
     Şi negru ca şi pana a corbului de munte.
     Avea şi cîini mulţime deprinşi la vînătoare,
     Ştia întinde arcul, şi cănd da cu săgeata,
     Săgeata era-nfiptă drept unde vrea copila;
     Iar cînd fu să-şi aleagă pe placu-inimei sale,
     Alegerea-i se puse pe junele Connal,
     Căci ochii lor de flacări adesea se-ntîlnea.
     Ieşea la vîntoare, vîna tot împreună
     Şi toată fericirea le sta, cînd era singuri,
     În vorbele secrete.
     Dar vai! un adversariu al junelui Connal,
     Ferocele Grumal, pîndea pe ascuns paşii
     Fericilor amanţi.
     Într-una dintre-atîtea zile amoroase,
     Stătuţi de vînătoare, şi printr-o deasă ceaţă
     Amicii lor păzindu-i, Connal ş-a lui Galvină
     Veniră să s-aşeze în grota lui Ronan.
     Aci era azilul, al lui Connal repaos,
     Aci sta suspendute a moşilor săi arme,
     Lucea ale lor scuturi aproape lîngă coifuri,
     Le strălucea oţelul.
     „M-aşteptă-aci, Galvina, amorul ş-a mea viaţă,
     M-aşteaptă în repaos”, îi zise blînd Connal;
     [204]
     „Văzui o căprioară pe creştetul lui Mora,
     Alerg şi numa-ndată sunt iarăşi lîngă tine.”
     „Mi-e teamă”, -i zise dînsa; „Grumal, nemicul nostru,
     Adeseori tot vine la grota lui Ronan;
     Ci armele-ţi de faţă mi-ardică orice temeri,
     Curagiul mi-l realţă şi pot sta în repaos.
     Dar nu-ntîrzia, vino, o, scumpul meu, îndată.”
     Pe cînd Connal pe munte îşi urmărea căprioara,
     Galvine-i veni-n minte d-a-şi încerca amantul.
     Reveste-a lui vestminte, îi ia şi armatura,
     Din grotă iese-afară, se duce spre Connal.
     Aceasta de departe o vede străvestită
     Şi crede, svînturatul, că este Grumal însuşi,
     Şi inima îi bate şi pieptul i se gonflă,
     S-aţîţă, se aprinde, e palid de furoare,
     I se negriră ochii; întinde decis arcul,
     Şi şuiera săgeata...Galvina cade moartă.
     Connal vine la grotă cu pasuri derîpate
     Şi cheamă pe Galvina; ci nu-i răspunde nimeni,
     Decît al său răsunet. Mai strigă cu durere
     Şi eho îi restrigă:
     „Unde eşti tu, dilecto?...”
     În fine, recunoaşte că oarba-acea săgeată
     Pe dînsa-a nemerit-o. Mai ţipă-a doua oară:
     „Au tu ai fost, Galvina?...”, şi fără simţiri cade
     Pe pieptul vieţei sale.
     Cătîndu-i vînătorii carii vîna cu dînşii,
     I-aflară, pînă-n fire, precum putea să-i afle
     Şi, dîndu-le ajutorul, nu-ntoarseră la viaţă
     Decît pe Connal singur.
     D-aci nainte singur venea, venea adesea
     Să-şi rătăcească paşii dasupra pe colină,
     Şi convorbea-n tăcere cu umbra-amantei sale.
     Iluzia aceasta îi alina durerea.
     În cestea, oceanul varsă-ntr-una de zile
     O flotă inamică pe ţărmul ţărei sale;
     Connal împumnă lancea şi se luptă da prode.
     Străinii-nfrînţi fugiră. Connal căuta moartea,
     Se azvîrlea oriunde pericol era mare.
     Dar ce braţ era-n stare să-nvingă pe acela
     [205]
     Ce disperarea-ntreagă-l făcuse să devie
     Nenvins, invulnerabil? Şi-azvîrle-atuncea scutul
     Şi fără apărare intră din nou, se luptă.
     Atunci o rătacită săgeată d-întîmplare
     În pieptul lui se-nfige.
     Azi este în repaos d-alăturea cu dînsa,
     Cu bella lui Galvina. Al valurilor uiet
     Ce spumegă pe ţărmuri, şi flisvul mării singur
     Le cîntă ca de leagăn eternul somn din urmă.
     Mormîntul lor se vede cu iederă pe dînsul
     Şi muşchiul pe el creşte. Cînd timpul este dulce
     Şi-n aer e seninul, matlotul ce puteşte
     Pe Marea Miezii-nopţii suspină la vederea
     Acestei triste tombe. Toţi ştiu că e Galvina
     Aproape de Connal.
     
     
     [206]
     
     
     
     CÎNTUL III
     
     
     
     Bardul Carril îşi continuă cîntările: spune acţiunile lui Fingal
     din ţara Loclinului şi moartea Agandecchi, surorii lui Swaran.-Calmar, fiul lui
     Matha, care primul invitase spre rezbel, revine vulnerat din cîmpul bătăliei, şi
     anunţă că Swaran se prepară de atac; se oferă d-a reţinea în respect singur pe 
     scandinavi într-o strîmtoare, spre a da timp irlanzilor d-a se raduna.-Cuchullin 
     va să stea cu dînsul împreună, şi ordonă bardului Carril de a conduce mai departe
     resturile armatei sale.-Aurora apare.-Calmar moare de plagele sale.-Flota lui Fin-
     gal se arată la coaste, şi Swaran îşi abandonă projetul de a-şi opune toate forţele la
     desbarcul caledonienilor.-Cuchullin, ruşinos d-a sa disfată, se duce a-şi plînge 
     soldaţii în cavernele muntelui Cromla.-Lupta.-Fingal admiră curagiul lui Oscar, 
     fiul lui Ossian, ce s-a arătat în bătălie d-alăturea lui.-Dă, după victorie, junelui erou 
     laude şi consiliuri.-Episod despre Fainas-Ollide.
     
     
     -Îmi place peste toate a barzilor cîntare!
     Suspină Cuchullin.
     Îmi place s-auz cele din timpii de demult;
     Acestea-s pentru mine ce pacea dimineţei,
     Ca roua răcoroasă ce umedă colina
     Cînd soarele-şi aruncă pre clina ei cea verde
     A lui langhidă rază, şi cînd limpede-albastru
     Lin lacul dormitează în văile ridenti.
     Carril, mai alţă vocea şi mai repeţi o dată
     Din cînturile Turei, acele vivaci cînturi
     Ce-mplea de bucurie palaturile mele,
     Sonantele lor stanţe, cînd la sărbători regale
     Şi splendide ospeţe Fingal era de faţă
     Şi ochii lui ca stele lucea la suvenirea
     Virtuţilor străbune.
     [207]
     Carril îşi sună arpa şi cîntă: „Salutare!
     Fii lăudat, Fingale! cap glorios, mărire!
     Eroicele-ţi fapte ţi-au semnalat juneţea;
     Adolescente încă, focul mîniei tale
     A consumat Loclinul, pe cînd a ta belleţe
     Se disputa în fraged cu-a junelor copile,
     Cînd verginile noastre îşi arăta omagiul
     Prin candida ardoare la graţiele toate
     Ce-mbobocea pe faţa bellatorului june.
     Atunci el, copilandru, în mîini era cu moartea,
     Era teribil tare, ca undele lui Lora.
     Amicii din pruncie veniră după dînsul
     Şi-nvinseră-npreună p-orgoliosul Starno,
     Pe regele Loclinului. Sunt generoşi eroii,
     Şi-i deteră regatu-napoi şi libertatea.
     Ci inima lui Starno era gonflată, plină
     D-invidie ş-orgoliu, şi medita în fundul
     Sinistrului său suflet să piardă p-al său june
     Şi vingator protector; căci nimeni nu putuse
     Vrodată pîn-atuncea a împila trufia
     Intrepidului Starno, afară de Fingal.
     Cum se întoarse Starno în statele silvestre,
     În sala mare intră şi cheamă pe Snivan:
     Om vechi, cărunt cu totul şi care foarte-adesea
     Cu laude cîntase şi circondase cercul
     Celebru de la Loda. La sonul vocii sale
     Sălta piatra puterii, şi-ndată schimba soarta
     Pe cîmpul de bătaie.
     <<Bătrîne, zise Starno, te du l-acele stînce,
     La stîncele Avernului de mare-ncongiurate,
     La regele deşertelor, la bellul din bellatori,
     Şi du aceste vorbe la regele Fingal:
     Că voi să-i dau pe fia mea, că fia mea e bellă,
     Din vergini mai aleasă.Albeţea ei întrece
     Şi albul din ninsoare, a sînului blîndeţe
     Îi e cu mult mai fină decît a mării spumă;
     Curat e al ei suflet şi generos şi candid.
     Să vie, dar, aicea, luînd să-l însoţească
     Toţi junii mai iluştrii din ţara lui fecundă;
     Să vie-n voia bună a-i da pe Agandecca,
     De soare nevăzută, de vînturi neatinsă,
     [208]
     Crescută sub veghere în stanţele secrete
     Palaturilor mele.>>
     Snivan plecă, ş-ajunge la munţii Albionei.
     Fingal plecă cu dînsul; amorul îl conduce,
     Şi inima şi sufletul i-apucă înainte
     Şi-ntrec şi svolul rapid velocilor lui nave;
     Străbate marea, ajunge la curţile Loclinului.
     <<Bine-ai venit, îi zise întunecosul Starno,
     Al stîncelor Morvenului, o, rege, maiestoase,
     Binevenit să fii! Şi vouă salutare,
     Eroilor soţi d-arme, copii ai bătăliei
     Ş-ai insolei retrase! Veţi celebra trei zile
     Serbarea şi ospaţul în stanţele regale
     Palatului meu splendid. Veţi urmări trei zile
     Mistreţul de prin selbe, ca renumirea voastra
     S-ajungă să străbată pînă-n secreta stanţă,
     Azilul fetei mele, frumoasei Agandecca.>>
     Ci regele ninsorilor precugeta la moarte
     Cînd oferea serbarea, ospăţul amiciei.
     Fingal n-avea credinţă în faţa şi în vorba
     Nemicului său Starno; şi apăru-n serbare
     Armat ca de bătaie.
     În spaimă, asasinii pierdură tot curagiul
     Şi nu se mai putură susţine, nici sta faţă
     La căutarea francă eroului şi oaspe.
     Fugiră dinainte-i.
     În cestea începură accentele voioase,
     Şi arpele sonore se-nfiora sub mîna
     Atîtor barzi maeştrii. Cînta la rînd cu toţii
     Şi gloria în lupte, ş-ai verginilor carmeni.
     Ullin, bardul Erinei, amicul lui Fingal
     Şi cantorul celebru colinelor din Coma,
     Cîntă şi el la rîndu-i belleţea şi candoarea
     Înaltei fetişoare a regelui de nive
     Şi gloria eroului eroilor Morvenului.
     Bellissima-Agandecca l-aceste dulci accente
     Ieşi din al său talam, din stanţa de suspine,
     Şi radioasă-apare d-o splendidă belleţe,
     Ca luna cînd răsare la orient din nori.
     Splendoarea nedescrisă vestmintelor şi carmeni
     În tot giurul o-ncinge ca cerc de o lumină,
     [209]
     Augustă aureolă.
     Nu atingea pămîntul uşoarele ei pasuri,
     Al lor susur exotic ca-armonie cerească
     Uimea simţirea toată.
     Cum vede ea, şi amă p-eroul ei şi mire,
     De dor inima-i bate, pudoarea o reţine;
     Iar ochii ei cerulii, cătîndu-l, se repoză
     Cu mare tinereţe pe-ntreaga lui fiinţă.
     Şi sufletul ei face urări spre fericirea
     Şi prosperarea-ntreagă eroului şi mire,
     Eroului Morvenului.
     Cu totul radioasă a treia zi răsare
     Şi-n selbele mistreţilor străbat ale ei raze;
     Iar perfidul de Starno, în cugete ascunse,
     Ieşi la vînătoare, şi-nvită după dînsul
     Pe oaspele Fingal.
     Vînară împreună şi, pe la miezul zilei
     Era plină de sînge pătrunzătoarea lance
     Eroului şi oaspe de sîngele mistreţilor
     Gormanului silvestru.
     Atunci veni şi fia lui Starno ca să-l afle;
     Cu totul lăcrămoasă d-amor, de disperare
     I-adresă-aceste vorbe:
     <<Fingal, ilustre june, să nu te-ncrezi în Starno,
     În inima-i superbă, căci în astă selbă
     Întinsă-ţi stă o cursă; sunt puşi să te omoare,
     Fereşte-te d-aceste funeste cotiture,
     În care stă la pîndă şi te aşteaptă moartea;
     Ai însă pietate d-acerba mea durere,
     O, rege al Morvenului, şi slavă p-Agandecca
     D-a tatălui furoare.>>
     Fingal, făr-a se teme şi sigur d-al său gladiu,
     S-avanţă,-avînd cu sine amicii de credinţă.
     Ieşiră de la pîndă ladronii ş-atacară.
     Ci cad ca toţi codarzii ce nu ştiu da în faţă,
     Cad morţii unii, iar alţii o iau pe foc d-a fuga;
     Şi selba în tot lungul răsună d-al lor ţipăt,
     De spaima vendictă.
     S-adună vînătorii în curţile lui Starno.
     Acesta, sub tufoase sprîncene neguroase,
     Rota-ntărîtaţi ochii, siniştri de turbare.
     [210]
     <<Să mi se-aducă-aicea a unică de fată,
     Aci însuşi de faţă cu-alesu-inimei sale,
     Cu-ăl rege al belleţei ce vine din Morven.
     Căci blîndele-i cuvinte şi-au şi făcut efectul
     Şi nu-i fură deşarte; căci mulţumită dînsei
     Fingal îşi are mîna-nmuiată pîna-n coate
     În sîngele Loclinului, amatului meu popol.>>
     Ea vine tremurîndă, cu ochii plini de lacrămi,
     Cu părul în desăplete, simbol durerii sale;
     Gol sînul ei şi candid i se gonfla-n suspinuri.
     Nici mai aşteptă Starno; ardică al său gladiu
     Ş-o-njunghie cu-a lui mînă. Ea cade precum cade
     O spumă de ninsoare ce-alunecînd se rumpe
     Din stîncele Ronanului în mijlocul tăcerii
     A unei zi de iarnă.
     Fingal în disperare îşi cheamă bellatorii,
     Şi armele răsună ca însuşi glasul morţii.
     Se-ncaieră greu lupta; cad morţi cei din Loclin,
     Şi alţii scap cu fuga. Fingal ia p-ai săi umeri
     Pe bella Agandecca, şi moartă o depune
     În propria sa navă...
     Mormîntul ei stă astăzi pe culmele Arvenului,
     Se-nalţă solitariu; şi marea împregiuru-i 
     Cînd geme, cînd suspină.”
     - Profundă fie pacea cu dulcele ei suflet,
     Şi bardului ce ştie cu cînturile sale
     Să mişte şi să-ncînte, -suspină Cuchullin.
     Fingal fu redutabil în prima sa juneţe
     Şi redutabil încă e-n anii cărunteţii;
     Din nou Loclin cădea-va sub regele Morvenului.
     Arată-te, o, lună, pe margine-argintie
     Reţelei ce circundă vestmîntul tău de gazuri!
     Vestmîntul ce te-nmantă în norii diafani
     Lumină peste valuri albuiele lui vele;
     Şi dacă vreun spirit predomnitor a nopţii
     Şi conductor de vînturi descinde pe pămînt,
     Binevoieşte,-o, lună, şi-i apără de specoli
     Şi nave, şi vasselle ameninţate-atîta
     D-al nopţii întunerec.
     Acest fel de urare se revărsa din sînul
     Lui Cuchullin, fierbinte lîngă torent pe margini,
     [211]
     Cînd filiul lui Matha apare pe colină,
     Venind de pe cîmpie. Era vulnerat tare,
     Era-nmuiat în sînge, se susţinea pe lance;
     I se-nmuiase braţul, ci sufletul său încă
     Îşi conserva puterea.
     -Bine-ai venit, Calmare, îi zise-atunci Connal,
     Amicii te aşteaptă. Ma care e suspinul
     Ce înnecat se scapă din sînul ce vrodată
     N-a cunoscut de frică?
     -Şi nici că va cunoaşte, adaose Calmar,
     Căci sufletul meu creşte cînd este în pericol,
     Tresare-n bucurie la uietul bătăiei.
     Cunoşti tu a mea stirpe: Calmar a fost tulpina
     Din care casa noastră îşi are începutul,
     Calmar sfida tempesta şi se juca cu dînsa,
     În luntrea lui cea neagră sălta asupra mării
     În contra vijăliei.
     Un spirit, într-o noapte, se puse să-ntărîte
     Şi vînturi, ş-elemente; şi valurile se îmflă
     Şi stîncele se zbucină; vin răpede şi norii
     Plini, încărcaţi de fulger. Calmar, coprins de frică,
     Revine sus pe ţărmuri; ci-ndată-i e ruşine
     D-a sa împuţinare şi răpede s-aruncă
     Pe valuri furioase, şi bravă audace
     Al vînturilor spirit. Pe cari cîrmuia luntrea
     Trei juni cu braţul tare, el sta drept în picioare
     Cu gladiul în mînă; ş-un nor ce se lăsase,
     Cînd răpede în cale-i trecu pe lîngă dînsul,
     El nu mai pierde timpul, ca fulgerul răpede
     Şi-nfige fieru-ntr-însul, în bruma-i tenebroasă;
     Iar spiritul tempestei se sperie şi lasă
     În pace firmamentul, şi iarăşi lună, stele
     P-a cerului cîmpie apar mai radioase.
     Din astfel de părinte se trage a mea stirpe:
     Străbunii îmi lăsară aceeaşi nepăsare 
     Şi intrepiditate. De bravi răul s-ascunde;
     Fortuna p-audace ajută şi protege.
     Ci voi, fii ai Erinei, ai verzilor ei cîmpuri,
     Trăgeţi-vă din valea lugubră a lui Lena,
     E plină-ncă de sînge. Cu toţii împreună,
     Cîţi sunt încă de luptă, să pase la Fingal;
     [212]
     Loclin văz că s-avanţă, l-am auzit cum vine
     Cu paşii în cadenţă. Eu rămînea-voi singur
     Şi singur voi combate; şi vocea mea în aer
     Va răsuna ca tunet, ca răcnete confuze
     A mii de bellatori.
     Ci să-ţi aduci aminte de mine, Cuchulline,
     Să faci ca după datini onorile din urmă
     La corpul lui Calmar.
     Îndată ce Morvenul va devasta cu totul
     Oştirea lui Loclin, mă pune subt o piatră
     Drept monument nălţată, să spuie d-al meu nume
     La timpul care vine, cum mama mea bărbată
     Să-şi şteargă a ei lacrimi văzînd această tombă
     Care va sta de martur d-a fiului valoare.
     -Nu fiule, lui Martha, răspunse Cuchullin,
     Eu nu mă mişc d-aicea, şi sta-voi lîngă tine,
     Că bucuria-mi este să lupt cu forţe-egale;
     Tot înaintea morţii, tot unde e pericol,
     Acolo ş-al meu suflet îl simt că se-ndoieşte.
     Connal şi tu, Carrile, al meu bard venerabil,
     Conduceţi voi oştirea; şi cînd luptînd veţi vinge,
     Veniţi d-aflaţi căzute în luptă-a noastre corpuri.
     Moran, aleargă-ndată şi spune lui Fingal
     Că-Erina e căzută pe mîinile străine
     Şi-nvită-l, fă-l cît poate să vie mai curînd.
     Începe dimineaţa cu-ncetul să albească 
     Sus creştetul lui Cromla, şi fiii mării suie
     Pe coaste peste ţărmuri. Calmar îi şi aşteaptă,
     Determinat cu totul, înfipt şi firm cu pasul;
     Curagiul i s-aprinde în iritatul suflet.
     Ci iată c-a lui faţă e palidă. Ce are?
     Se-nmoaie, se mai ţine în lacea lui paternă,
     În lancea ce-a fost smuls-o din domele lui Lara,
     Fiind acolo faţă şi lăcrămoasa-i mater.
     Aşa se ţinea omul, şi-ncet, încet eroul,
     Pierzîndu-şi al lui sînge de tot puterea pierde
     Şi cade ca un arbor pe cîmpul Connei mort.
     
     Iar Cuchullin rămane silenţios şi singur
     Şi nemişcat ca stînca în mijlocul arenei:
     Să vie marea-n unde, spumeze peste capu-i,
     Că stă pe locu-i stînca, şi coastele-i resping
     [213]
     Asaltul d-orice valuri.
     În fine, la-orizonte, din sînul griv al brumelor
     Apar albele vele a flotei lui Fingal;
     Şi se părea că este o selbă mişcătoare
     Plutind tot deodată cu locul inundat.
     Swaran de pe colină le vede ş-abandonă
     Şi castrele, şi lupta, şi răpede se duce
     Să iasă înainte nemicului ce vine.
     Precum oceanul Nordului de sine se retrage
     Prin sutele de insole sporade-ale-Inistorei,
     Asemeni batalioanele Loclinului vin repezi
     Iar apoi să bată oştirea lui Fingal.
     Iar Cuchullin, pe gînduri, cu ochii-ntunecaţi
     De lacrăme cocente, şi înclinat cu capul,
     Cu pasul rar se mişcă, tîrînd greu după sine
     Îndelungata-i lance. S-afundă în pădurea
     Umbroasă a lui Cromla, şi plînge despre moartea
     Amicilor săi d-arme. I-e şi ruşine încă
     Să dea faţă cu faţă naintea lui Fingal,
     Ce nu-l văzuse altfel decît în luptă tare
     Şi splendid de victorii.
     ‚,Şi cîţi din eroi, zise, din capii-Inisfailei
     A căror voie bună făcea şi bucuria,
     Şi marea-cuviinţă ospeţelor regale,
     Cîţi astăzi pe cîmpie zac morţi, fără-ngropare!
     N-am să mai văz acuma ai lor paşi pe verdeaţă,
     În urma căprioarei e stinsă a lor voce.
     Muţi, palizi, fără viaţă în propriul lor sînge
     Zac fraţii mei de arme!
     O, spirite eroici ce m-aţi amat atîta,
     Veniţi în solitute la Cuchullin al vostru;
     Veniţi de vînt purtate, s-auz înfioratul
     Al frunzăturei gemăt din grotele de Tura,
     Şi-n trista-acea murmură să-mi paie c-auz vocea
     Şi vizitele voastre, să-mi paie că mă aflu
     În convorbirea voastră. Acolo-n depărtare
     De lume, de umane, voi să-mi termin în pace
     Şi zilele din urmă. Nici bard, nici monumente
     Nu va aduce-aminte c-am existat vrodată;
     Nimic să nu ateste nici însuşi d-al meu nume.
     Plîngi singură, Bragela, o, văduvă consoarte,
     [214]
     Căci Cuchullin s-ascunde, de viu între morţi este
     Şi căci al lui nume e stins, pieri cu totul!’’
     Aşa capul Erinei gemea rătăcind singur
     Prin selbele deşerte pădurilor lui Cromla.
     Fingal sta drept pe navă-i, şi lancea-i oţeloasă
     Vibra în a lui mînă, şi armătura-i toată
     Lucea pe el teribil, ca focurile stranie
     Din meteorul morţii ce sperie călătorii
     În ora cînd s-eclipsă şi luna de pe ceruri.
     ‚,Al bătăliei spirit pe cîmp seamănă moartea,-
     Strigă Fingal, - şi sînge d-amici văz pretutindeni1
     S-au coperit de doliu cîmpiile lui Lena;
     Domneşte solitutea în selbele lui Cromla,
     Pierit-au vînătorii în plină fortitude
     Şi ele fură marturi la marea lor cădere.
     Şi filiul lui Semo...ce s-a făcut cu dînsul!?
     Copiii mei, voi, Ryno, Fillan, ...să sune cornul,
     Vă duceţi pe colină, suiţi-vă pe piatra.
     Mormîntul lui Lamdarg.
     Swaran, cît despre dînsul, eu mi-l aştept aicea;
     Să vie, odiosul, cu clanurile-i toate.
     Vedea-vor, svînturaţii, cît d-aspri la vendictă
     Şi răpezi sunt consîngii, amicii celor morţi!’’
     Svoală ca fulger Ryno, Fillan l-urmează gravid,
     Cu paşi mai puţin răpezi; căutătura-i este
     Ca negura de toamna. Le-a şi răsunat vocea
     Prin văile lui Lena. Cu toţii loclinenii,
     Sămînţa oceanului, recunoscură-ndată
     Şi cornul, şi bucina, semnalul lui Fingal.
     Valul bătut de vînturi cu mai puţină fugă
     Descinde peste pruntul regatului de nive,
     Decît fiii Loclinului în jos de pe colină
     Se răpezea la vale în bellicul impetuu.
     În fruntea lor avanţă ferocele Swaran
     Cu-ameninţarea-n gură şi-n pieptu-i cu turbarea;
     Vărsa schinteie ochii, şi răpezea săgete,
     D-omorîtor săgete.
     Fingal şi recunoaşte pe filiul lui Starno
     Şi îşi aduce-aminte de scumpa Agandecca.
     Swaran, ca june încă, şi-a fost deplîns surora.
     Fingal trimite-ndată pe bardul său Ullin
     [215]
     Spre-a-l învita să vie la un ospăţ de guerră:
     Era mişcat în suflet Fingal şi foarte-ndolorat
     Cînd îşi aduse-aminte de primele-i amoruri.
     Ullin, cu tîrzii pasuri, ca vechi de zile multe,
     La filiul lui Starno veni şi-i zise astfel:
     -O, tu, ce-ai ale tale de noi foarte departe,
     P-alte tărîmuri, colo în ţara de Loclin,
     Vino la sărbătoarea a regelui Morvenei;
     Treci ziua d-azi cu pace, petrece-o în repaos,
     Şi mîine ne vom bate, vom sparge d-ale scuturi,
     -Nu mîine, ci-nsuşi astăzi să spargem d-ale scuturi,
     Swaran prorupse-ndată. Te du curînd d-aicea
     Şi domnului tău spune că mîine sărbătoarea-mi
     Va fi pe bătătura mormîntului său propriu.
     Ullin tăcut se-ntoarse de unde şi plecase.
     -Hei, bine! Atunci îi zice Fingal cu un surîs;
     Să dea, dar, Swaran mîine faimoasa-i sărbătoare,
     Şi astăzi să-i facem voia: să sfărîmăm la scuturi,
     Stăi, Ossian, cu mine; ascute-ţi, Galle, brandul;
     Întinde-ţi arcul, Fergus; Fillan, prepară-ţi lancea;
     Toţi ardicaţi cu toţii în sus largele scuturi,
     Şi crestele la coifuri...coamele morţii fie!
     Nainte noi! şi-n urmă şi gloria urmeze.
     Să nu ne-apuce noaptea. Iar dac-ale ei umbre
     Ne-or supraprinde-n faptă, lucenta-mi armatură
     Va fi stindardul vostru, stindard de radunare.
     Turbarea vijăliei peste Morven destinsă
     Sau valurile-ocenului ce vin înfuriate
     Şi-nneacă-ale lui ţărmuri sunt mai puţin teribili
     Decît marele-amestic al amînduror popoli
     Încăieraţi în luptă pe vastul cîmp de Lena.
     D-o parte şi de alta mor bellatori dînd moartea.
     Şi ţipetele-n gemet a celor carii mor
     Resbumbă în departe c-al fulgerului urlet
     Cînd în puterea nopţii sunt sparţi, sfîşiaţi norii
     Pe creştetul lui Cona şi se aud teribili
     Strigările-ascuţite fantasmelor în vortici
     De vînturi răsucite.
     Fingal ca fulger intră oriunde sunt mai dese
     Grămedele-inemice. Stejarii gem cu trosnet
     [216]
     Şi stîncele se surpă sub paşii grei şi răpezi
     Atîtor batalioane.
     Ca apa din fîntîne curgea sînge şiroaie
     Pe unde trecea tată-meu, şi se forma pîraie.
     Îşi aducea aminte de luptele juneţei
     Şi-n răpedea lui cursă nainte şi în urmă
     Redevora distanţa, întreg cîmpul bătăiei.
     S-avanţă Ryno-n urmă-i, pară de foc s-avanţă,
     Dau Gal, Fillan şi Fergus, dau lovituri de moarte.
     Eu însumi stam d-a dreapta tatălui meu Fingal
     Şi braţul meu asemenea da lovituri de moarte.
     Că n-apuca să scapere al brandului meu fulger,
     Şi jos era, al morţii, oricare-mi sta nainte.
     Eram atuncea june şi nu-mi albise părul,
     Şi nu-mi tremura mîna d-atîtea bătrîneţe,
     Şi nu-mi era vederea, ca azi, acoperită
     De negura eternă. Eram iute la gesturi
     Şi ager în picioare.
     Cine putea să numere or morţii, or eroii
     În astă zi celebră, cînd forţa lui Swaran
     Fu toată împilată d-a lui Fingal valoare?
     Dintr-o colină-ntr-alta un gemet la alt gemet,
     Un ţipet la alt ţipet îşi devenea răsunet
     Şi-nfiora auzul. Şi astfel veni noaptea
     Să copere tot cîmpul în desele ei umbre.
     Iar cei din Loclin repezi se retrăgea să scape,
     Înfioraţi şi palizi ca turmi de căprioare
     Ce tremură ca frunza.
     Se trag şi vingătorii, se duc să se aşeze
     S-auză sonul arpelor lîngă Lubar pe margini.
     Fingal ascultă barzii cum cîntă şi celebră
     Victoria-i purtată. A vîntului suflare
     Prin albu-i păr se joacă, şi-n unde i-l răsfiră,
     Iar cugetele sale se-ntoarnă melencolic
     Spre zilele trecute. Aproape lîngă dînsul
     Sta junele şi scumpul, dilectul meu Oscar.
     Se repoza în lancea-i şi admira-n uimire
     Pe bunul său şi rege. Se exalta în suflet
     L-a barzilor cîntare ce lăuda trecutul
     Spre-a face viitorul mai splendid, mai ferice.
     -Al fiului meu filiu, îi zise Magnu-rege,
     [217]
     A junilor onoare, Oscar, ţi-am văzut braţul
     Şi gladiul teribil în calea gloriasă.
     Te-ai semnalat, copile! Vei urmări exemplul
     Străbunilor bellonii; vei imita pe Trenmor,
     Pe primul dintre oameni, şi pe Trathal celebru.
     Şi-au onorat juneţea în lupte amîndoi,
     Şi amîndoi cu glorie fură de barzi cîntaţi.
     Deprinde-te ca dînşii a-nfrînge inemicul
     Ce bate şi reziste; dar, fătul meu, scuteşte
     Pe cel ce nu e tare: într-însul să nu dai;
     Înjunghie inemicul cu armele în mînă,
     Pe dezarmat protege; după victorii iartă
     Pe toţi carii s-adresă şi-mploă-a ta clemenţă.
     Trenmor aşa grăit-a; aşa a fost Trathal
     Şi astfel e Fingal.
     Am susţinut cu braţul pe cel subt împilare
     Şi cel fără putere scăpare a aflat
     Sub scutul meu protector.
     Eram june ca tine, Oscar, cînd înaintea-mi
     Veni acea frumoasă, încîntătoare fată,
     Fainas-Ollis, fia a regelui de Craca.
     Eu descindeam pe ţărmuri din culmele lui Cona,
     Avînd pe lîngă mine cîţiva d-ai mei bellatori.
     Un fraged schif s-arată la orizon pe mare,
     Era ca un nor negru ce tot l-întoarce vîntul
     Cînd vine vijălia. Peste puţin s-apropie,
     Şi iată o copilă în toată disperarea,
     Palidă, speriată; pe faţa-i răpitoare,
     Pe sînu-i d-alabastru curgea lacrămi şiroaie.
     ‚, O, filia belleţei, i-am zis din plinul suflet,
     Ce plîngi, o, copiliţă? Pot eu a te protege?
     Putea-voi să te apăr,o, vergine a mării?
     Să ştii că al meu gladiu se poate frînge, sparge
     Pe scutul unui prode, în mii bucăţi să svoale,
     Dar inima-mi nu poate să sufere rival.’’
     ‚,Sunt, iată-mă, în mîna-ţi, îmi zise ea-n suspine,
     Erou al eroilor, eşti generos, mă scapă.
     Sunt singura copilă a regelui de Craca,
     Şi tatăl meu cu mine se stimă de ferice:
     Eu sunt din cele scumpe objectul cel mai scump,
     Dilect inimei sale, familiei orgoliu.
     [218]
     Suspine amoroase, fierbinte adresate
     La mine, svînturata, au repetat adesea
     Răsunetele văilor şi selbelor lui Cromla.
     Borbar, rege de Sora, a pus ochii pe mine.
     Ast rege e celebru de multa lui bravură;
     Ci ochiul lui se-nflamă d-un foc foarte sinistru,
     Şi vijălii d-orgoliu în sînul lui se-ncuibă.
     De dînsul, svînturata, fug astfel peste valuri,
     Căci el mă urmăreşte.’’
     ‚, N-ai teamă, te alină, i-am zis ca s-o rassigur,
     Să nu-ţi mai fie frică de cruntul ş-odiosul
     Despotul de la Sora. Îl vei vedea cum fuge,
     De-mi va răspunde braţul l-ardoarea ce mă-nsuflă.
     O, filie a mării, bellissimă-ntre vergini,
     Te-aş fi putut ascunde ca pe un scump tezaur
     În vro secretă grotă. Fingal, însă, nu ştie
     Să fugă de oriunde l-ar aştepta pericol.
     Te-ncrede sub scutirea potentului meu gladiu,
     Repoză-te la umbra întrege-mi armăture.’’
     Văzui atuncea lacrămi pe faţa-i virginală
     Şi deveni mai bellă, lucea cum luce ploaia
     Într-un senin de soare; şi sufletu-mi cu totul
     Rămase în uimire.
     Nu trece mult, şi iată că ochiul meu în flăcări
     Şi vede de departe vassellul lui Borbar;
     Venea în pline vele. Albea, se sfărma unda
     Sub coastele carenei; venea ca vîntul nava.
     ‚,Bine-ai venit, o, rege, i-am zis cu voie bună,
     Vei fi stătut de cale; desbarcă-n siguranţă
     Şi vino să iei parte ca oaspe la ospăţul
     Din stanţele-mi regale: palatul meu s-ofere
     D-azil la toţi străinii.’’
     Fainas-Ollis, tristă, sta palidă, tremîndă,
     Şi se lipea de mine. El zbîrnîie-o săgeată,
     Ea cade jos şi moare.
     ‚, Dai bine, dar eşti perfid, Borbar, căci biata fată
     Era neofensivă.’’
     Ieşirăm la bătaie în luptă singulară,
     În luptă furioasă, şi s-a luptat da prode.
     Cu toată-a lui valoare, cătă să cază,-n fine,
     Şi-şi dete răsuflarea sub colpurile mele.
     [219]
     În două mari morminte de piatră-am zis să puie
     Într-unul pe copila Faninas-Ollis, bella,
     Şi-ntr-altul pe barbarul, ferocele amant.
     Astfel am fost în anii fugoşi din tinereţe;
     Ci tu, Oscar, imită pe maturul Fingal.
     Să nu ceri niciodată, să nu-mbli după luptă;
     Ci cînd ea se prezentă, să nu doseşti de dînsa.
     Fillan, Oscar, la veghii! svolaţi ca vîntul răpezi
     La vale, pe cîmpie; vedeţi ce fac nemicii.
     Auz o-ncurcătură, un scomult ce provine
     Din spaima-n care s-află. Duceţi-vă şi faceţi
     Ca nu cumva s-o plece puindu-se pe mare,
     Să scape de vendicta voracelui meu gladiu.
     Sunt mulţi bravii Erinei ce zac peste cîmpie;
     Ei cer o răzbunare precum cer îngroparea.
     Ambii eroi svolară ca două fantasmi răpezi,
     Premergători ai morţii.
     Atunci fiul lui Morni, Gal, vine cu-a sa lance
     În sus ş-o atitude intrepidă şi demnă.
     -Fingal! strigă eroul, zi barzilor să cînte,
     Să cheme somnul dulce peste stătuta geană
     A bravilor bellatori; şi tu repune-n teacă
     Ucizătorul gladiu, pe mîine lasă lupta.
     Vedea-vei cum s-or bate da bravi a noastre clanuri;
     Noi steterăm aicea molatici şi obscuri,
     Şi numai campoduxul se luptă şi triumfă.
     Repoză-te; şi mîine, în alba dimineţei,
     Observă de departe şi vei vedea ce-om face;
     Să vie bellatorii Loclinului, măsoare
     Şi fierul meu ce doarme. Fă cum să aibe barzii
     Să cînte ş-al meu nume. Precum făcură-odată
     Străbunii tăi cei nobili, aşa fă şi tu astăzi,
     Nenvinsule Fingal!
     -O, fiul al lui Morni, răspunse şi eroul,
     Îmi place-a ta bravură. Vrei să te lupţi? îmi place;
     Ci lancea-mi pretutindeni te va urma d-aproape,
     Să-ţi apăr pretutindeni curagiul temerariu.
     Uniţi vocile voastre, cîntaţi, barzi, împreună,
     Prin vocile-nspirate aduceţi peste mine
     Repaos, somnul placid. Fingal va şi el somnul
     Şi va dormi aicea la freamătul prin frunze
     Al vîntului de noaptea. Şi tu, o, Agandecca!
     [220]
     De oarecum p-aicea prea blîndul al tău suflet
     Se află printre fiii dilecţi patriei tale,
     Sau dacă plani în svolu-ţi, în giur, şi peste flota
     Şi velele Loclinului, atunci vin’ şi la mine,
     Fantasmă graţioasă, mă vizită în somnu-mi
     Şi fii cu-a mele visuri, o, vergine amată,
     Ce-mi fuşi atît de scumpă, încîntă-mi suvenirea
     Prin splendida belleţe.
     Mii d-arpe-n armonie şi voci melodioase
     S-uniră şi cîntară victoriele multe
     Eroului şi rege, şi gloria străbună
     A stirpei lui întrege.
     În imnul lor adesea se auzea asemeni
     Ş-al lui Ossian nume...
     Ci vai, Ossian astăzi e cufundat în doliu!
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [221]
     
     CÎNTUL IV
     
     
     În noaptea ce precede ziua a patra, Ossian îşi cîntă propriele sale fapte lîngă lacul de Lego şi amorurile sale cu Evir-Allin, muma lui Oscar.- Umbra Evirei-Allin apare, şi îi zice că Oscar este în luptă cu un avantpost al inemicilor şi în pericol d-a pierde viaţa.- Ossian dă alarma şi alerargă în ajutorul fiului său.- Fingal se scoală, îşi cheamă bellatorii şi-i încredinţează comandei lui Gal, iar el se pune asupra unei coline pentru a obseva lupta.- Începe bătălia; Oscar, subt ochii tatălui său Ossian, îşi arată valoarea.-Gal atacă pe Swaran, însă forţa nu-i corespunde cu curagiul.- Fingal trimite pe bardul Ullin spre a-i realţa curagiul prin cînturile sale.- Swaran învinge, şi caledonienii sunt respinşi.- Fingaş descinde de pe colină, reţine pe ai săi din fugă şi se întoarce înapoi asupra inemicului. –Cuchullin aude zgomotul luptei de unde se află pe muntele Cromla, va să alerge la Fingal şi să piară în acel amestec; însă amicii săi, Connal şi Carril, nu-l lasă.- După victoria caledonienilor, Cuchullin trimite pe Carril spre a felicita pe Fingal, regele Morvenului.
     
     
     Şi cine e aceea ce cîntă şi descinde,
     Descinde de la munte, ridente, radioasă
     Ca curcubeul păcii ce majestos coronă
     Colinele-nflorite şi umede de Lena?
     E verginea ce-nspiră cu vocea sa amorul,
     E alba fetişoară, copila lui Toscar.
     O, tu care adesea ţi-ai înclinat auzul
     S-asculţi a mele cînturi, şi ţi-am văzut adesea
     Curgînd dulcile lacrămi, vii oare-a fi de faţă
     La ale noaste lupte? Sau ca s-asculţi cîntarea
     A faptelor ilustre, valorii lui Oscar?
     Cînd a să-ncet a geme şi singur tot a geme
     Pe margini la murmura pîraielor lui Lena?
     [222]
     Căci scursu-mi-s-au anii juneţei în bătălii,
     Şi astăzi mă-mpresoară durerea-n bătrîneţe.
     Malvina, eram june şi respiram lumina,
     Nici orb eram atuncea, nici veşted de amaruri,
     Şi lacrămi nencetate.
     Evir-Allin atuncea m-ama cu tinereţe,
     Evin-Allin fecioara, cu părul negru, luciu,
     Cu sînul alb ca crinul, ca dînsul odorifer,
     Ca crinul din vălcele.
     Mii de eroi celebrii îşi oferea dorinţa
     Da peţitori iluştri în casa ei paternă,
     Şi ea n-a vrut de dînşii.
     Mulţi bravi şi demni bellatori, rempinşi cu omenie,
     S-au tras cu doru-n suflet.
     Din toţi Ossian singur a fost alesul ei.
     Plecai şi eu spre Lego, spre negrele lui unde,
     Plecai spre-a-i cere mîna. 
     Bellatori doisprezece, tot unul şi tot unul,
     Toţi fii ai Morvenului, din stirpea ş-al meu sînge,
     I-am fost luat cu mine; ş-ajunserăm în curtea,
     În domele lui Branno, recunoscut cu nume
     De ospitalitate, d-amic la toţi străinii.
     Cum ne văzu, ne zise: ‚, De unde, din ce locuri
     Ne vin aceste arme străine-n ţara noastră?
     Hei! nu e-aşa de facil’ concuista frumuseţei
     Ce-a refuzat atîţia bellatori din Erin.
     Dar tu să fii ferice, o, fiu al lui Fingal,
     Ferice e femeia ce te-a lua pe tine!
     De aş avea frumoase douăsprezece-n casă
     Cari să-mi zică tată, le-aş oferi pe toate
     S-alegi pe care-ţi place, o, fiule ilustre,
     Dilect al renumirii.’’
     La vorbele acestea deschise locuinţa
     Sau camera secretă unde trăia retrasă
     Evir-Allin cea bellă. Cereasca ei candoare,
     Cereasca-i frumuseţe ca fulger străbătură
     Oţelelul armaturei, şi feceră să bată
     Sub el inima noastră. Urarăm fericire
     La filia lui Branno.
     Dodată-atunci apare dasupra pe colină
     [223]
     Oştirea numeroasă a lui Cormac superbul.
     Mii după el bellatori urma focoşi de luptă
     Şi strălucea cîmpia d-a armelor splendoare.
     Era-ntre dînşii Colla cu Duna împreună,
     Adorni de cicatrice din luptele trecute;
     Bravul Toscar şi Tago, Frestal victoriosul,
     Venea în a lor urmă Dairo belicosul
     Şi fericit în lupte, şi Dara bulevardul
     Oştirii în retrageri.
     Cormac, în a lor frunte, cu ochi plini d-ardoare,
     Ţinea în mînă brandul ca flacără de foc.
     Ossian luă cu sine opt din ai săi bellatori:
     P-Ullin impetuosul, pe generosul Mullo,
     Scelacha graţiosul, pe nobilul Olgan,
     Şi pe Cerdal fugosul, şi pe Dumarican
     Cu fruntea încreţită, cu ochii plini de flăcări.
     Dar pentru ce pe tine să te numesc în urmă,
     Olgar, faimos atîta pe munţii lui Arven?
     Olgar sfidă pe Dala, şi ies la luptă dreaptă;
     Olgar trage pumnalul; de nouă ori l-înfinge
     În coastele lui Dala.
     Se întărîtă lupta; ies şi eu înainte
     Şi dau loviri de moarte asupra lui Cormac.
     De trei ori a lui lance în scutul meu se rumpe,
     De trei ori a mea lance străbate al lui scut;
     Îl pui jos, îi tai capul, îl iau de păr şi-l scutur
     De cinci ori înaintea amicilor săi proprii,
     Îl scutur plin de sînge, şi toţi o iau la fugă.
     Oricine-atunci, Malvina, s-ar fi cercat a-mi zice
     Că a s-ajung vrodată infirm şi orb cu totul
     Şi nopţile-a petrece plîngînd zilele negre
     În tristele deşerte, acela, vai de dînsul!
     Ar fi avut nevoie d-un nepătruns torace,
     D-un braţ ce ne se-nvinge.
     Dar ce tăcură toate? Nimic nu se mai aude
     În noapte, pe cîmpia întinsă a lui Lena;
     Şi arpele-ncetară, şi barzii nu mai cîntă.
     A nopţii vînturi suflă cu mare violenţă
     Ş-asupra mea stejarii suspină a lor frunză.
     Eram coprins de cugete, ş-Evir-Allin consoartea
     [224]
     Îmi ocupa cu totul inima, şi mintea.
     Cînd iată că-mi apare în toată strălucirea
     Frumoaselor ei forme, pe norul ei cel splendid
     Şi-n lacrămi cristaline cu ochii săi scăldaţi,
     C-o voce foarte lină şi debilă îmi zice:
     ‚,Te scoală, Ossiane, şi salvă pe-al meu filiu,
     Pe scumpul meu Oscar.
     Aproape de stejarul din Ţărmul lui Lubar,
     Copilul meu combate pe gintea lui Loclin.’’
     A zis, şi intră iară în norul ce-o ascunde.
     Luai armele-ndată, şi lancea mă susţine
     Şi-mi precipită paşii. Oţelul de pe mine
     Răsună; şi repetam în sine-mi, precum mă învăţasem,
     Eroicele cînturi din timpii de demult.
     Bellatori Loclinului îmi auziră paşii
     Şi fug, lăsînd bătaia; Oscar nu le dă pasul,
     D-aproape-i urmăreşte.
     ‚, Vin’, fătul meu, revino, strigai eu după dînsul,
     Rentoarnă-te la mine şi lasă inemicii,
     Nu-i urmări mai mult.’’
     Ascultă el de vocea-mi, se-ntoarce înapoi,
     Nemulţumit de frîul ce-i reţinea curagiul,
     Baldanţa lui cea jună.
     ‚, De ce-mi reţinuşi braţul? îmi zise cu durere,
     De ce-mi tăiaşi avîntul să-i tai pînă la unul?
     Nu ştii că odioşii au cutezat, barbarii,
     Pe fiul tău s-atace şi pe Fillan amicul?!
     Ştii că veghea teribili l-alarmele de noaptea?
     Ci gadiele noastre au stins pe mulţi dintr-înşii.
     Ca valurile mării împinse de tempestă
     Pe prunturile Mornei, aşa-ndesaţi şi răpezi
     Bellatorii Loclinului fugea fără simţire
     Şi unul peste altul p-ale lui Lena cîmpuri.
     Fantasmele nopturne striga, ţipa sinistru
     Şi schinteia teribil lugubre meteore
     Premergătoare morţii.
     Mă lasă a mă duce a deştepta îndată
     Pe regele Morvenului ce creşte în pericol,
     Din ochi varsă pieirea şi-a cărui mînă cade
     Ca fulger unde cade.’’
     Fingal era-n picioare, din vis se deşteptase,
     [225]
     Şi sta cu a sa mînă pe scutul lui Trenmor,
     Din panoplia-ntreagă faimoasă moştenire
     Ce-ai săi străbuni odată îşi transmitea-ntre sine
     La filiu de le tată.
     Erou-n somn văzuse în lacrămi p-Agandecca,
     Despre ocean venise, şi singură cu-ncetul
     Ajunse pîn’ la Lena, pe-ntinsa ei cîmpie.
     Era la faţă palidă, scăldată de plînsoare,
     Din vălul ei de aburi scotea lividă-o mînă
     Şi o tindea tăcută asupra lui Fingal,
     Şi deturnîndu-şi ochii.
     ‚, De ce atîtea lacrămi, o, filia lui Starno?
     Suspină ş-o întreabă eroul cu durere.
     De ce îţi este faţa şi palidă, şi tristă?’’
     Dispare peste vînturi îndolorata umbră
     Şi pe Fingal îl lasă în mijlocul tăcerii
     Ş-al nopţii întunerec. Venise ca să plîngă
     Pe fiii rezbelului ş-ai naţiunii sale
     Ce-aveau ca să mai piară din mîna lui Fingal.
     Eroul se deşteaptă, şi-n cugetele sale
     Tot p-Agandecca vede.
     Aude atuncea paşii şi vede scutul lucind
     Al lui Oscar ce vine; căci raza dimineţei
     Trecuse în tot lungul pe creţul ondulante
     Al mării de Ullin
     -Ce face inemicul? înteabă magnu-rege.
     Coprins, împins de spaimă luat-o-a d-a fuga
     Pe valurile mării? Sau doară că aşteaptă,
     Ca ieri, vro altă luptă? Dar ce mai întreb, oare,
     Cînd vîntul dimineţei mi-aduce-a lor strigare
     Şi vocile confuze?
     Oscar, aleargă-ndată şi fă girul cîmpiei,
     Deşteaptă toţi amicii să salte spre bătaie.
     Fingal se pune-aproape de stînca lui Lubar,
     De trei ori dă un strigăt ca dînsul de teribil.
     Cerbii tresar aproape de apele lui Cromla
     Şi stîncele se zbucină dasupra pe colină.
     Precum norii s-adună spre-a grămădi tempesta
     Ş-a-ntuneca seninul, asemenea accură
     Oştenii clanuri, clanuri la vocea lui Fingal.
     Fiori sunt bellatorii, de bucurie tremur,
     [226]
     D-ardoarea d-a ucide. Se.ndeasă împregiurul
     Eroului şi duce ce-atîtea ori ş-atîtea
     I-a dus la prada mare înfrîntului nemic.
     -Veniţi, ai mei bellatori, veniţi cu moartea-n mînă:
     Fingal va vedea lupta d-aci de pe colină,
     Şi vouă al meu gladiu va fi stindardul vostru
     Ca semn de radunare. Fie ca niciodată
     Să nu aveţi nevoie de ajutorul meu,
     Pe cît fiul lui Morni în locul meu se luptă.
     El vă conduce astăzi, şi fie ca valoarea-i
     S-ajungă-a fi celebră, şi gloria-i eternă
     În cînturile noastre.
     O, voi auguste umbre eroilor celebri,
     Uşori oaspeţi ai norilor, descindeţi înaintea
     Bravilor mei bellatori ce merg naintea morţii,
     Le daţi locul de pace aproape lîngă voi,
     Acolo-n munţii vostri, în domele beate
     Ş-azile nepumnabili! Să poată şi-ei odată
     Să treacă peste vînturi şi peste mări să svoale,
     În somn să mă vizite, să mă consoale-n doruri
     Cînd m-aflu solitariu în mijlocul tăcerii.
     Fillan, Oscar, tu, Ryno, să fîlfîie la vînturi
     A coifurilor pene în calea glorioasă;
     Urmaţi cu bărbăţie şi nobilă ardoare,
     Urmaţi fiului Morni, şi gladiele voastre
     Ca emule întreacă-se cu gladiul lui propriu.
     Protegeţi pe amicii cei buni tatălui vostru,
     Şi-eroii toţi din timpii antici cei mai celebri
     Să vă-ncongiure-n luptă, avîndu-i înainte.
     De veţi cădea aicea pe cîmpurile-Erinei,
     Copiii mei, îndată viu şi eu după voi;
     Curînd a noastre suflete în nori vor fi-mpreună
     Şi vor svola-mpreună pe aripe de vînturi,
     Şi vor străbate munţii, colinele lui Cona.
     Ca norul ce e gravid să nască vijălia
     Ş-a cărui coaste falve îi scapără de fulger,
     Aşa se depărtează cu paşi tîrzii şi gravizi
     Şi regele Morvenului. Cu două javeline
     Îi este-armată mîna, şi ies focuri sinistre
     Din capu-i lucerante. Iar părul alb şi moale
     [227]
     Îi e lăsat la vînturi. De cînd în cînd se-ntoarce
     Şi dă cîte-o cătare pe cîmpul de bătaie.
     Trei barzi sunt după dînsul nadins ca să transmită
     Comandele-n oştire la capii ce-o conduc;
     S-aşează sus pe cima lui Cromla, şi cu lancea-i
     Ce luce ca un fulger prin gesturi regulează
     Şi mersul, şi mişcarea supuşilor bellatori.
     Străluce bucuria pe fruntea lui Oscar
     Şi lacrăme ardente îi scaldă,-i aprind ochii;
     În mînă al său gladiu îi schintie vorace;
     Avanţă şi surîde, zicînd lui Ossian:
     -O, pater, domn al luptelor, ascultă a mea rugă:
     Retrage-te d-aicea şi du-te pe colină
     La regele Morvenului, şi lasă-mă pe mine
     Să am eu a ta glorie fruntînd orice pericol.
     Şi de voi pierde viaţa, atunci îşi adu-aminte
     De verginea dilectă, de fiica lui Toscar.
     Te du şi o consolă, căci pare c-o şi văz
     Plecată-asupra rîului, aprinsă l-a ei faţă,
     Cu părul în desplete şi răspîndit pe sîn,
     Uitîndu-se la vale de sus de peste munte,
     ’Nnecată de suspine şi cugetînd la soarta
     Ce-aşteaptă pe Oscar. De voi muri, arată-i
     Că m-am nălţat la munte unde trepasă-eroii;
     Şi spune-i ca-l meu suflet purtat de nori ca-n leagăn
     Ieşi-va înainte-i.
     -Oscar, nu eu, tu nalţă mormîntul meu mai bine,
     Nu pot să te las singur a te lupta în locu-mi;
     Voi să lupt şi braţu-mi să secere-mpregiuru-ţi
     Şi să te-nveţe-a-nfrînge, a vinge inemicii.
     Şi d-oi muri, copile, adu-ţi aminte-a pune
     Aproape lîngă mine şi coarnele de cerb,
     Şi gladiul, şi arcul în strîmta,-ntunecoasa,
     Eterna-mi locuinţă, pe care, spre ştiinţă,
     Să pui cu a ta mînă o piatră-n faţa brumei.
     Oscar, nu am pe nimeni să-i las vocea din urmă,
     Pe tine te am singur, Evir-Allin e dusă,
     Evir-Allin, copila lui Branno excelentul,
     E pentru totdeauna de mine despărţită.
     Astfel vorbeam, cînd vocea lui Gal s-aude tare.
     Eroul branda-n aer al tatălui său gladiu
     [228]
     Şi furios da răpede prin moarte, prin carnagiu.
     Armatele-amîndouă s-atacă, şi se luptă
     Bellator cu bellator şi prode cu alt prode.
     Bat gladiele-n scuturi, reschinteie-n lovire;
     Şi unele, şi altele se sparg cu greu răsunet,
     Clangoarea este gravidă; cad oameni, svoală coifuri,
     Şi Gal s-avanţă, sare ca vortici din Arven,
     Destrucţia e-n urmă pe unde braţu-i trece.
     Swaran este teribil, sinistru ca incendiu
     Ce arde crînguri, iarba, fîneţe, arăture,
     Cenuşă lasă-n urmă pe cîmpii lui Gormal.
     Cum mi-aş putea aduce în cînturile mele
     Aminte de atîtea şi-atîtea morţi şi nume?
     S-a semnalat asemeni şi Ossian în luptă,
     Iar tu, Oscar, o, scumpe, mai marele şi bunul
     Din toţi copiii mei!...
     Erai foarte teribil, creştea inima-n mine
     D-ascunsa-i bucurie, cînd braţul ş-al tău gladiu
     Călca jos inemicii ce spicele de grîu.
     Fugea dezgraţiaţii orbi unul peste altul
     Pe văile lui Lena. Precum resaltă piatra
     Din stîncă peste stîncă, precum securea bate,
     Loveşte şi răsună din arbure în arbur,
     Cum tunetul răzbubuie din munte pînă-n munte
     Şi trăsnetul lui uruie prin văi, peste coline,-
     Tot astfel şi din mîna a mea ş-a lui Oscar
     Cădea şi cădea răpezi şi una peste alta
     Ca grîndinea lovirile, distrucţia şi moartea.
     Swaran cu-ai săi s-avîntă, şi ca un cerc de valuri
     Încinge şi-mpresoară pe filiul lui Morni.
     Îl pun cu toţi la mijloc.
     Fingal aceasta vede; se scoală şi cu lancea-i
     Un semn face şi zice:
     -Ullin, bard venerabil, sai şi aleragă-ndată
     La Gal ce se mlădie, ajută-l să nu cază;
     Recheamă-n suvenirea-i şi luptele, ş-exemplul
     Eroilor străbuni.
     Prin cînturile tale aprinde al lui suflet,
     Realţă-i tot curagiul, căci cînturile-animă
     Şi nalţă pe bellatori.
     Ullin, sublimul cantor, iuţeşte la drum pasul,
     [229]
     Ajunge şi adresă lui Gal bellice cînturi:
     ‚, Copil din clime-alese în care nasc cai ageri,
     Fugoşii cursieri,
     O, june rege-al lăncilor, braţ tare în pericol!
     Curagiu neasămănabil, tu care conduci braţul
     Şi colpurile morţii, dă, bate şi răstoarnă
     Şi stinge inemicul. Nici unul din vasselle
     Să nu se mai întoarcă spre coastele-Inistorei.
     Ca trăsnet fie-ţi braţul, şi ochiul tău ca fulger.
     În sus, erou, cu scutul, împlîntă şi remplîntă
     În fiii Loclinului teribilul tău gladiu,
     În pietul lor l-împlîntă.’’
     La cînturile-acestea Gal flacără devine
     Şi inima îi saltă. Swaran însă turbează,
     I se încoardă vinele, i se-ndoieşte forţa,
     C-o lovitură sparge scutul lui Gal, ce-i svoală
     Din mînă în bucăţi. O dată dătătură!
     Teribilă lovire! Cu toţii se-nspăimîntă,
     Toţi filiii Erinei, ş-o pleacă toţi d-a fuga.
     Vede Fingal, se scoală, teribila lui voce
     De trei ori se aude. Ehoele lui Cromla
     De trei ori o repetă. Fugarii se arrestă
     Uimişi, plini de ruşine, cu capetele-n jos
     Naintea campoducelui.
     Căci regele Morvenului ca vijălia vine,
     Cînd vine furioasă în zilele cocente
     D-o vară arzătoare.
     Iar regele Loclinului îl vede de departe
     Şi nemişcat l-aşteaptă, înfipt şi cu piciorul,
     Înfipt şi cu cătarea, feroce, spăimîntabil:
     Stă drept pe a lui lance şi-ntr-o tăcere mornă.
     Un vechi stejar din secoli lîngă Lubar pe margini,
     Aşa în sus se nalţă, ş-aşa îşi pleacă capul
     În jos asupra rîului, cînd rămurosu-i trunchi
     I-e sfîşiat de trăsnet ce l-au luat d-a lungul.
     Avanţă, se retrage, tot circonspect în pasuri;
     Elita oştii sale-l încongiură, se-ndeasă,
     Şi norul bătăliei se formă pe cîmpie.
     Fingal, ca domn al luptei, străluce între-ai săi,
     Cu gestul şi cu vocea pe toţi însufleţeşte:
     - Destindeţi-mi stindarde, lăsaţi-le să fîlfîie
     [230]
     L-a vîntului suflare, ca precurmaţii aburi
     Ce ziua îi desparte din sute de coline.
     Cînd ele se-nfioară şi tremură în aer,
     Atunci ele ne-nvită, ne-aţîţă spre bătaie
     În sus, fiii Erinei, veniţi cu toţi, vă strîngeţi
     În giurul meu cu toţii, şi ochii şi auzul
     Să fie-n ascultare la scurtele comande.
     Gal, braţ nenvins al morţii, şi tu, june Oscar,
     Tu fiul rezbelului, Connal, mintos bellator,
     Dermid, tu, Coamă-neagră, tu, Ossian dilecte,
     Al imnurilor rege, veniţi, cu toţi vă puneţi
     Sub scutul meu protector, sub scutul lui Fingal.
     E-n sus şi Soliflamma, stindardul lui Morven,
     Şi glorios se ventulă; se-nsufleţeşte cîmpul,
     Tresare toată inima, eroii se-mbărbată,
     De bucurie saltă l-aspectul astui semn,
     Emblema de victorii. Cu aur semănată
     Fîlfîie Soliflamma, velă d-azur nopturnă,
     Fîşie svolătoare din bolta înstelată.
     Atunci regele-magnu s-adresă şi mai zice:
     -Vedeţi oastea Loclinului cum ruptă se desparte
     Şi pare o pădure de tari şi vechi stejari
     Pe unde trece focul, şi arsă ici şi colo,
     Rărită de incendiu, se pot vedea printr-însa
     Din firmamant fragmente, şi noaptea meteore
     Svolînd din ceea parte.
     Vedeţi, dar, fiecare din duci şi căpitani,
     Amicii mei de arme, aleagă-şi şi atace
     Cîte-o grămadă-ntreagă din inemicii noştri.
     Şi pentru că ne bravă şi ne opun o frunte
     Ce suveran ne-nsultă, pentru aceea însuşi
     Nici unul dintre dînşii să nu mai poată-ajunge
     Cu fuga l-a lor nave.
     -Eu unul iau asupră-mi, pe ducii-aceia şapte
     Ce mi-au venit aicea din marginea lui Lano;
     Mă-ncarc să le pui capul, - din toţi răspunse Gal.
     -Al Inistorei rege să fie dat pe mîna-mi,
     Adaose Oscar.
     -P-al Inistorei rege lăsaţi-l p-a mea mînă,
     Prorupse-n neastîmpăr Connal cu sînge rece
     Şi inimă d-oţel.
     [231]
     -Mudan or eu, desigur, dormi-vom astă-seară
     Jos pe pămînt, prorumpe şi junele Dermid.
     -Iar eu pusesem ochii şi mi-am ales nemicul
     Pe cruntul, belicosul, tiranul de Terman
     Şi n-aveam d-a mai zice nici alta d-a mai face
     Decît ori mort acolo, or la Fingal nainte
     Cu scutul lui pe umeri.
     -Vă duceţi, şi nainte cu glorie, victorii,
     Eroii mei şi principi! făcu urări Fingal.
     În cît e pentru mine, cu-a mele cărunteţe,
     Eu cu Swaran m-oi pune.
     Atunci, ca mii de vînturi ce bat înfuriate
     Şi spulberă, răstoarnă tot ce le stă nainte,
     A noastre batalioane se-mpart şi se răped
     Asupra inemicilor. Ehoele lui Cromla
     Răsună-n depărtare.
     Cum ţi-aş descrie toate înaltele bravure
     Ce-au ilustrat atîta pe bellatorii noştri
     În asta luptă mare ş-oribilul amestic?
     O, scumpa mea Malvina, o, fia lui Toscar!
     Ne-era mîinile pline şi fumegînd de sînge,
     Şi cetele Loclinului, superbe, disperate,
     Cădea în mare-amestec şi una peste alta,
     Cum cad maluri surpate din muntele lui Cromla.
     Oriund-era ai noştri, venea în urma noastră
     Acolo şi victoria. Toţi ducii pîn’ la unul,
     Toţi căpitanii noştri şi-au împlinit în toate
     Cuvîntul ce şi-au dat.
     Ai stat foarte adesea aproape lîngă rîuri,
     La apele lui Branno, o, fia lui Toscar,
     Şi sînu-ţi virginale s-îmfla şi s-ardica
     Ca puful alb al lebedei ce-nnoată lin pe apă,
     Pe faţa-i cristalină, cînd zefirii îi suflă
     Gonflatele ei aripe. Acolo-n multe rînduri
     Vei fi văzut adesea un soare învelat
     D-o ceaţă aurie, şi descinzînd cu-ncetul
     Către apus din dosul unor roşiatici nori;
     Ţi s-a-ntîmplat iar, poate, să vezi noaptea-adunîndu-şi
     Pe munte-a sale umbre, cînd vîntul suflă-n vortici
     Şi muge şi turmentă răsunetele-ntinse
     În văile profunde, şi grîndinea că bate,
     [232]
     Şi tunetul că bubuie, şi fulgerul cum şerpuie
     Şi stîncele calcină; şi spiritele toate
     Cum suie şi se nalţă, pe raze de foc svoală,
     Torente destructoare cum vîjăie în valuri
     De sus din culmea munţilor. Hei bine, o, Malvina,
     Tot astfel, o, copilă, urla, tuna în trăsnet
     Şi spiritul rezbelului în asta zi funestă.
     De ce să plîngi, copilă, o, vergine ilustră,
     Onoarea ţărei mele? Lamente-se şi plîngă
     Fecioarele Loclinului, căci oastea li se duse.
     Cu miile străinii din ţara depărtată,
     Cu miile căzură, ş-al lor sînge roşit-a
     Ale vendictei arme şi armele victoriei.
     ....................................................................
     ......................................................................
     Atunci Fingal luptîndu-se văzu întru durere
     Căzînd din lovitura-i un luptător da prode,
     Erou necunoscut.
     Dizgraţiat bellator! i se tîra-n ţărînă
     -Ah! fost-a ca de mîna-mi să pieri, o, svînturate!
     Strigă Fingal din suflet cînd îl recunoscu;
     O, tu al Agandecchei amic cel după urmă!
     Văzut-am pentru dînsa curgînd a tale lacrimi
     Subt bolţile lugubre lui Starno patricidul.
     Tu nu ai fost complice de asasini codarzi,
     Ai fost însuşi nemicilor victimei;
     Simţişi acea durere ce şi eu am simţit-o,
     Ş-apoi de a mea mînă să piei, o, svînturate!
     Ullin, înalţă tomba a fiului lui Mathon,
     Şi-n cînturile tale adaoge-al lui nume
     Pe lîngă-al Agandecchei, al verginii amate
     Ce-o plîng încă şi-acuma cu nopţile întrege.
     Din fundătur-ascunsă a grotelor lui Cromla
     Se auzea clangoarea bătăiei omucide.
     Atunci Cuchullin cheamă pe bravul său Connal
     Şi pe Carril mintosul. La vocea lui eroii,
     [233]
     Cărunţi unul ca altul, cu lăncile în mînă
     S-avanţă şi se uită şi văd din depărtare
     Al bătăliei sînge ca valuri ondulînd
     Cînd vînturile mării în furia tempestei
     Le-azvîrle peste ţărmuri.
     L-acest aspect oribil s-aprinde Cuchullin
     Şi-ncruntă-a lui sprînceană. Dodată pune mîna
     Pe gladiu, moştenirea ce-avea de la străbuni,
     Şi-l face greu să vibre. Din ochi schintei de moarte
     Spre inemici răpede. De trei ori va s-alerge
     În mijlocul bătăiei, de trei ori îi reţine
     Connal a lui ardoare, şi-i zice alinîndu-l:
     -O, domn şi mare rege caliginoasei insuli,
     Fingal triumfă astăzi; ce vrei să iei o parte
     Din gloria-i legală? El, uite, că depradă,
     Distruge ca tempesta.’’
     -De este-aşa, Carrile, te du şi felicită
     Pe regele Morvenului. Îndată ce armata
     Loclinului s-a sparge şi va pieri cum piere
     Torentul după ploaie, îndată ce tăcerea
     Pe cîmpul bătăliei va fi predomnitoare,
     Te du...şi a ta voce o fă să se auză
     L-a lui Fingal ureche, şi cîntă-ale lui fapte,
     Victoria-i celebră. Du lui din a mea parte,
     Du-i gladiul acesta, al lui Caithbat străbunul,
     Căci Cuchullin de astăzi nu mai e demn să poarte,
     Nici să mai ţie armele ce-i vin de la părinţi.
     O, umbre solitarie din muntele lui Cromla,
     O, generoase spirite eroilor celebri,
     Fiţi de acum cu mine, veniţi spre consolare
     În grota solitarie ce mi-am ales din toate
     Ca să-mi ascunz durerea, ca să-mi ascunz ruşinea.
     Ci vai! că al meu nume s-a şters dintre eroii
     Dilecţi ai renumirii.
     Ca raza de lumină lucit-am şi-am trecut,
     Trecut-am ca şi dînsa; şi pier cum pier vaporii
     Ce îi dissipă vîntul cînd alba dimineţei
     Se varsă pe coline. Nu-mi mai vorbi, Connale,
     De arme şi de lupte, că gloria-mi e moartă.
     [234]
     Rămîi cu sănătate! mă duc departe-a geme,
     A geme pîn’s-a şterge a paşilor mei urmă.
     Şi tu, a mea Bragelă, consoartă svînturată,
     Mai mult eu înainte-ţi nu pot să mai apar,
     Pentru că sunt învins.’’
     
     [235]
     
     CÎNTUL V
     
     
     Cuchullin şi Connal văd pe Fingal şi pe Swaran luptîndu-se corp la corp.-Swaran este învins. Ossian şi Gal sunt însărcinaţi cu a-l preveghea.- Fingal urmăreşte inemicii.- Episod al lui Orla, unul din capii lui Loclin.- Moartea lui Ryno, fiul lui Fingal.- Bardul Ullin cîntă amorile lui Lamdarg şi Gelchossa.- Cuchullin se retrage în munte spre a-şi plînge gloria şi amicii pierduţi.
     
     
     Pe spatele lui Cromla Connal stînd în picioare,
     Lui Cuchullin adresă cuvintele acestea:
     -O, filiu al lui Semo, de ce-ntristarea-aceasta?
     Te uită, amicii noştri triumfă pretutindeni;
     Şi cît e pentru tine, renumele îţi este
     Îndeajuns celebru ca să mai ai durerea
     Să fii gelos d-o luptă în care a ta lance
     Nu a luat vro parte. Îndeajuns Bragela,
     A ta consoarte demnă, d-atîtea ori ş-atătea
     Ieşit-a înaintea eroului său soţ
     Cînd el la ale sale venea triumfător,
     Victorios ferice. Nemicii tăi atuncea
     Sta cu ţărîna-n gură şi muţi în a lor groapă,
     Şi barzii împlea aerul de laudele tale,
     Cîntînd a tale fapte,
     -Vezi pe Fingal, Connale, te uită cum avanţă
     Şi-incendiul, torentele, tempestele sunt via
     Imagine întreagă a forţei lui cei mari.
     Ferice d-al tău popol, Fingal! de el ferice!
     Căci braţul tău se luptă, combate pentru dînsul;
     Tu eşti din eroi primul, tu, prode-n bătălie,
     [236]
     Cel mai prudent în pace şi cel mai cu ştiinţă
     Din toţi regii din lume.
     Vorbeşti? ai tăi bellatori, supuşi, dau ascultare.
     Oţelul tău răsună? Nemicii se-nspăimîntă.
     Ferice d-al tău popol, Fingal, de el ferice!
     Dar cine-e gigantescul bellator formidabil
     Ce pasă, şi cu pasul şi calcă un cadaver?
     -Şi care, cine altul ar cuteza să vie
     Să sfide faţă-n faţă pe regele Fingal,
     Decît fiul lui Starno? Te uită şi contemplă
     La lupta-amîndurora.
     Asupra oceanului acest fel două spirite
     Se ceartă pe domnia, imperiul tempestelor,
     Şi sus de pe colină aude vînătorul
     Al forţelor lui uiet, şi valurile vede
     Îmflîndu-se, suindu-se spre ţărmurii d-Arven.
     Connal vorbea acestea, cînd amîndoi eroii
     Se întîlniră-n faţă în mijlocul bătăiei,
     Al luptei bellatorilor căzînd de pretutindeni.
     Ciocnirea armaturelor înspăimînta cîmpia;
     Teribilă fu lupta între aceşti doi regi.
     Fulger ieşea din ochii amînduror bellatori;
     Se sparg ambele scutri şi amîndouă coifuri
     La unul şi la altul le svoală în bucăţi.
     Şi unul, ş-altu-aruncă truncheatele lor arme
     Şi se răped s-apuce ca-n cleşte p-adversariu.
     Sunt corp la corp acuma: nervoasele lor braţe
     Sunt unul pentru altul, se strîng unul pe altul,
     Se trag şi se balanţă la dreapta şi la stînga;
     În strîngerea de moarte li se dezvoltă muşchii
     Şi nervele se-ncoardă; şi cînd a lor furoare
     Îşi dezvoltă, în fine, şi ultimele sforţuri,
     Colina, zbucinată d-a lor zguduitură,
     Tremă ca de cutremur sub paşii lor înfipţi.
     A lui Swaran vigoare în fine se deseacă,
     Mai gîfîie, şi cade.
     Pe loc domnul Loclinului e şi în fiare pus.
     Aşa văzui odată pe muntele lui Cona,
     Ce ochii mei acuma nu pot ca să-l mai vadă,
     Aşa văzui odată gigantici două stînce
     De forţa-mpetuoasă unui torent teribil
     [237]
     Din bazile lor smulse. Întregul lor cu totul,
     Clinat unul spre altul, s-apropia; şi cima
     Pinilor de dasupra se atingea în aer.
     Nu mult, şi amîndouă căzură împreună.
     Atuncea, derîpate şi rostogol amestic
     Cu arburi ş-alte stînce, schimba la rîuri cursul;
     Ruinele roşatece surpatelor pămînturi
     Lăsară să-nspăimînte în foarte de departe
     Pe călători pe cale.
     - Copiii mei! strigat-a Fingal triumfător, 
     Pe regele Loclinului îl las pe mîna voastră;
     Vedeţi să nu vă scape, fiţi voi preveghetorii,
     Căci are-atîta forţă cît forţa-a mii de valuri
     Unite în mînie. Şi braţul lui ca moartea
     E de fatal, teribil. A stirpei lui vigoare
     Unită şi întreagă îi întărteşte membrii,
     Fier oţelit îl face.
     Tu, Gal, brave bellator, tu, Ossian dilecte,
     Sub custodia voastră e fratele-Agandecchei.
     Urmaţi-l, consolaţi-l, şi pacea, voia bună
     În întristatu-i suflet da bravi restabiliţi.
     Iar voi, Fillan şi Ryno, Oscar, nu lăsaţi arma
     A tot ce mai rămase din inemicii noştri,
     Ca nici odinioară să mai cuteze-o navă
     Să vie să profane călcînd mările noastre.
     Plecară, şi svolară ca fulgerul de răpezi.
     Fingal, cu pasuri gravide urmîndu-i, naintează
     Ca norul care duce peste, sub dînsul fulger.
     Naintea lui schinteie răscapără din gladiu.
     În cale întîlneşte un june bellator;
     Era unul din capii Loclinului, şi-i zice:
     - Ca cine e acela ce stă atît de mîndru
     Cu cotul său pe stîncă? Torentul îi stă contra,
     Superba-i conteninţă anunţă un erou.
     D-alături are scutul, şi lancea-i se înalţă
     Ca arbure-n deşerturi. Flăcăule, eşti oare
     Din inemicii mei?
     - Sunt unul dintre fiii Loclinului, răspunse
     Bellatorul; şi braţu-mi a răsturnat atîţia
     Dintre amicii tăi.
     Soţia mea în lacrămi şi-n dor m-aşteaptă-acasă;
     [238]
     În van, însă, că Orla acasă nu mai vine.
     -Vrei să te dai cu bine? sau vrei a te lupta?
     Fingal îl mai întreabă. Nemicii nu triumfă
     Cînd sunt cu mine-n faţă. Amicii totdauna
     În domele-mi regale sunt omeniţi cu toate.
     Urmeză-mă, străine, şi vino să iei parte
     La sărbătoarea noastră; să facem împreună
     O bună vînătoare.
     -Nu, îi răspunse Orla, eu nu sunt cu cel tare
     Şi nu dau ajutorul decăt celui căzut.
     Iar gladiul şi braţu-mi nu îşi aflară încă
     Un semen pînă astăzi. Înfrunt, dară, Morvenul
     Şi îl bravez în faţă, bravînd pe al lui rege.
     -Nu, Orlo, niciodată Fingal nu are semeni.
     Trage din teacă gladiul şi-alege-ţi adversariu
     Din numeroasa oaste eroilor mei toţi.
     -Dar ce! oar’ căpitanul refuză d-a se bate?
     Din toată-a lui familie, Fingal singur mai poate
     Fi demn d-a fi rivalul lui Orla. Ci, o, rege,
     Tot bellatorul cată să piară şi-el odată;
     Şi dacă-n astă luptă va fi să cad în fine,
     Fă groapa şi mă pune în mijlocul lui Lena;
     Şi fă ca să domine mormîntu-mi peste toate,
     Şi peste mări trimite ast gladiu al lui Orla
     La buna lui consoarte, să poată ca o mumă
     Cu lacrămi să-l arate la fiul său adesea,
     S-aprinză-ntr-a lui suflet amorul bătăliei.
     -Dizgraţiate june, adaose Fingal,
     De ce prin aste vorbe deştepţi a mea durere?
     În adevăr că vine şi ziua după urmă
     La fiece bellator şi cată ca să moară,
     Şi că ale lor arme mîncate de rugină
     Să fie suspendute sus pe păreţii casei,
     Să stea întru vedere spre-exemplu la copii.
     Această-a ta dorinţă va fi-mplinită, Orla:
     Îţi voi nălţa mormîntul, şi bella ta soţie
     Va plînge p-armătura-ţi.
     Ieşiră, dar, la luptă, şi ambii se luptară
     Pe cîmp, pe iarbă verde. Ci Orla era debil,
     Că îi stătuse braţul. Al lui Fingal greu gladiu
     Se lasă cu putere şi drept în două scutul
     [239]
     Lui Orla îl despică. Bucăţile lui svoală
     Şi cad jos lucitoare ca luna-n miezul nopţii
     Răsfrîntă-asupra undei.
     -O, rege al Morvenului, ardică al tău gladiu
     Şi îmi străpunge sînul. Ca vulnerat în luptă,
     Eu rămăsesem singur; d-amici abandonat,
     Cine putea să ştie de trista mea sventură?
     Am vrut, dar, să am moartea luptîndu-mă cu tine,
     Căci astă aventură va duce al meu nume
     Pe marginea lui Loda şi va putea să-ajungă
     Pînă l-a mea dilectă-ntr-a ei singurătate,
     Unde-n azil trăieşte cu suvenirea mea.
     -Aceasta nu se poate, răspunse lui Fingal,
     Tu nici odinioară nu vei pieri de mîna-mi:
     Eu voi c-a ta consoarte să te mai vază-o dată
     Pe marginea lui Loda. Eu voi ca vechiu-ţi tată,
     Ce poate nu mai vede, să-ţi mai auză vocea
     Şi să te ia în braţe.
     -Nici tată, nici soţie nu au să mai vază,
     Căci am să mor aicea în văile lui Lena.
     Străinii barzi vorbi-vor de mine, d-a mea soarte...
     Sunt vulnerat de moarte, şi uite, baldrierul
     Mi-ascunde a mea plagă...Îl smulg de l-al meu sîn
     Şi îl arunc la vînturi...
     Sîngele-i curge negru, şi gîlgîie din pieptu-i,
     Îi piere orice-putere, îngălbeneşte, cade.
     Fingal, plin de durere, se pleacă spre eroul
     Ce-n braţele lui moare.
     S-adresă după-acestea la junii săi bellatori:
     -Fillan, Oscar, le zice, copii, nălţaţi mormîntul
     Lui Orla şi îl puneţi să stea aci-n repaos,
     În locurile-acestea, departe de murmura
     Lui Loda şi departe de-ndolorata-i soaţă.
     Copiii bellatorilor vedea-vor într-o zi
     Al lui arc pus dasupra pe murii casei sale
     Şi vor cerca cu toţii în van să-l înconvoaie.
     Ai lui zăvoi vor plînge, urla-vor de durere
     Errînd peste coline; şi fiarele sălbatici,
     Ce n-avea de el pace, vor fi foarte voioase
     Că au scăpat de dînsul. E pentru totdauna
     Şi dezarmat cu totul acest teribil braţ
     [240]
     Ce-a secerat atîţia ş-atîţia mari eroi!
     Să sune acum cornul, şi vocea înălţaţi;
     Copiii mei, urmaţi-mă, aidem către Swaran
     Şi să petrecem noaptea voioşi, în bucurie
     Victoria serbînd.
     Fillan, Oscar şi Ryno, svolaţi peste cîmpie...
     Dar unde eşti tu Ryno? tu, fiul victoriei,
     Tu nu aveai învăţul de a răspunde-n urmă
     L-a tatălui tău voce.
     Ullin atunci răspunse, Ullin primul din barzi:
     -E sus eroul Ryno, cu umbrele străbune,
     Cu a lui Trathal, strămoşul, cu umbra lui Trenmor.
     S-a dus, nu mai e Ryno, şi corpu-i fără viaţă
     E-ntins fară-ngropare pe a lui Lena cîmp.
     -O, vai! Fingal suspină; ce! Ryno, cel mai ager
     Din fiii mei la cursă, cel care-ntindea arcul
     Mai răpede din toţi!
     Abia am avut timpul, copile, a te cunoaşte!
     De ce aşa de june, o, fătul meu, să piei?
     Repausă în pace sub plantele lui Lena!
     Nu mult, ş-oi fi cu tine; nu mult, şi a mea voce
     Va fi cu totul stinsă, şi nu te va mai plînge;
     Curînd, şi se va şterge şi urma mea d-aicea.
     Ci barzii au să cînte un nume, nişte fapte,
     Şi pietrele vor spune de lupte, de victorii,
     Va şti posteritatea c-a existat Fingal.
     Tu însă, o, copile, pierişi aşa de june,
     Cînd barzii nu cîntară să-ntindă-al tău renume.
     Ullin, bard venerabil, ia arpa pentru Ryno
     Şi spune ce valoare ar fi putut să aibă
     Şi ce erou în lupte ar fi putut să fie.
     Te duci, şi bună cale, tu care totdauna
     Erai primul în luptă, în cîmpul de bătaie;
     Şi taică-tău ferice te învăţa la luptă
     Să-mpumni, să răpezi lancea...Ci tată-tău d-acuma
     Mai mult nu te mai are! Cel mai frumos, mai june
     Din toată a mea casă, te duci; şi ochii mei
     De astăzi înainte nu te-or vedea mai mult!
     Copile, bună cale!
     Curgea lacrămi din ochii eroului şi rege,
     Plîngea Fingal copilul ce-atît de redutabil
     [241]
     De june ajunsese oricînd era la luptă.
     Şi cine-e bellatorul d-a căruia valoare
     Ne spune-acest mormînt? 
     Mai zise generosul Fingal, plin de durere:
     -Văz patru pietre-aicea de muşchi acoperite
     Ce-arată că nainte-mi e neagra locuinţă
     Unde rămîne moartea. Aci junele-mi Ryno,
     Aci să doarmă-n pace... Se poate c-aci zace
     Vrun bellator celebru, şi va-nsoţi pe Ryno
     În stanţele de aburi, în cîmpii-aerieni.
     Ullin, ia arpa, cîntă, şi adu-ne aminte
     De triştii şi tăcuţii locuitori ai tombei.
     De au bravat pericole şi n-au dosit din lupte,
     Atunci şi al mea Ryno, departe de ai săi,
     Va repoza în pace, aproape de eroi.
     Şi începu să cînte cu dor inspirat bardul:
     ‚,Aci dorm în tăcere doi mari dintre eroi,
     Lamdarg ş-Ullin superbul stau muţi sub astă tombă.
     Dar cine e aceea ce graţios surîde
     Din norul de dasupra şi îşi arată faţa
     Şi blîndă, şi voioasă? Au este al tău suflet,
     Bellissimă-ntre vergini, o, fiica lui Tuathal?!
     De ce astă paloare? Gelchossa, dormi tu oare
     Sub ast pămînt cu-eroii pe cari a ta belleţe
     Pe amîndoi i-aduse a fi nemici de moarte?
     Ai fost, Gelchossa, amorul la mii de bellatori,
     Ci numai Lamdarg singur a fost amat de tine.
     Într-una dintre zile se scoală el ş-ajunge
     La turrele antice, la turrele de Selma.
     Bătînd în scutu-i, zice: <<Gelchossa unde este,
     Cea vergine-adorată, blondă şi bella fie
     Lui Tuathal măritul? Am fost lăsat-o-aicea,
     În domele legale palatului de Selma,
     Plecînd spre a combate p-Ulfadda cel feroce>>
     <<Lamdarg, revino-ndată, căci eu aştept aicea,
     Şi-aştept întru durere>> i-a zis ea suspinînd.
     Al ei sîn d-alabastru se ardică-n suspine,
     Şi faţa ei bellissimă era-nmuiată în lacrăimi;
     Ci cînd el se întoarse, ea nu ieşi nainte
     Amantului să puie pe fruntea lui coroana,
     Al bătăliei premiu.
     [242]
     În casele în cari vechea anxietatea, 
     Acum era tăcerea, de nicăiri vro voce
     De barzii nu s-auzi.
     <<Eu nu mai văz pe Brano, pe credinciosul cîine,
     Sărind de bucurie naintea lui Lamdarg
     Şi scuturîndu-şi lanţul. Pe unde e Gelchossa,
     Amorul meu Gelchossa? pe unde este fia
     Lui Tuathal măritul?>>
     Aşa-ntrebă eroul cu dorul său în suflet.
     Iar Ferchios răspunde: <<Lamdarg, Gelchossa poate
     Că este sus pe Cromla cu bunele-i surate,
     În urma căprioarelor ea poate să vîneze.>>
     <<Ci nu s-aude Ferchie, nimica de la munte,
     N-auzi nici un răsunet în selbele lui Lena;
     Nu văz nici căprioara sărind pe undeva,
     Nici cîinii să urmărească. Eu nu văz pe Gelchossa,
     P-amorul meu Gelchossa. 
     Tu, o, Ferchie, du-te, adaose eroul,
     L-Allade cel venerabil şi-l află-ntr-a lui stîncă;
     A lui colibă este un cerc de multe pietre;
     El şti-va să ne spuie pe unde e Gelchossa.>>
     Al lui Aidon filiu o pleacă şi ajunge
     Şi zice la urechea lui vechiul-ştie-multe:
     <<Allade solitariu, lăcuitor al stîncei,
     Cu mulţi ani eşti pe tine şi multe poţi a spune,
     Ia spune-mi ce-şi văd ochii?>>
     <<Eu văz, zise bătrînul, văz pe Ullin fierosul,
     El ca un nor de trombă veni neguros foarte
     Şi murmură un cîntec sinistru ca şi vîntul
     Ce urlă prin pădure cînd este desfrunzată.
     Întră astfel în curte, în salele de Selma;
     Intrînd strigă şi sfidă:
     <<Ieşi să te văz, Lamdarg, ieşi, invincibil braţe;
     Ullin te cheamă-afară, vin să te lupţi cu dînsul,
     Or cede-mi pe Gelchossa.>>
     <<Lamdarg nu este-aicea, răspunde fata mare,
     S-a dus ca să combată p-Ulfadda cel feroce.
     Lamdarg însă nu ştie, n-a învăţat a cede,
     Şi află că va bate un făt de Cairbar.>>
     << Tu eşti gentilă, bellă, o, fata lui Tuathal?
     Eu nu ştiu multe, scumpo, te iau cu mine-acasă;
     [243]
     Gelchossa va fi preţul curagiului meu unic.
     Mi-ţi stau trei zile-aicea pe muntele lui Cromla
     Ş-aştept reînturnarea acestui bellator,
     Ş-a patra zi, Gelchossa, să şti că eşti a mea,
     De va dosi rivalul cu mine d-a se bate.>>
     <<Allad, ajunge, zise întrepidul Lamdarg,
     Fie cu tine pacea şi-n visuri, şi aievea.
     Îmbucă cornul, Ferchie şi sună s-auză
     Ullin de unde este din selbele lui Cromla.>>
     Şi furios s-avanţă, colina iute suie
     Şi murmură la cînturi tot d-alea de bătaie.
     Ajunge sus pe culme, s-arrestă ca şi norul
     Cui vîntul îi tot schimbă şi feţele, şi forma;
     O dă-n vale de rîpă, s-ajungă-n jos cu uiet.
     Aşa îşi dă el semnul, semnalul de bătaie
     Să dea ca să priceapă.
     Din fundul locuinţei Ullin aude piatra,
     De bucurie sare să-ntîmpine nimicul;
     Împumnă-ndată lancea, a tatălui său lance,
     Încinge al său gladiu şi un surîs sinistru
     Îi ilumină faţa. Ca fulgerul în noapte
     Îi scînteia pumnalul în încordata-i mînă;
     O pleacă în tăcere şi şuieră ca şerpii.
     Gelchossa îl şi vede suind astfel colina
     Se sperie şi-şi bate frumosul sîn ce-i saltă.
     Tăcută, lăcrămoasă, de frică se-nfioară
     De soarta lui Lamdarg.
     Ei le făcură groapă, le ardică mormîntul,
     Şi puseră într-însul trei mari infortunaţi.
     Mormîntul e acesta ce-avem naintea noastră.
     Consolă-te, o, rege, căci Ryno, al său filiu,
     Vă repoză aicea, dormind cu mari eroi.’’
     -Aşa, al lor renume venitu-mi-a adesea
     L-auzul meu, răspunse Fingal îndolorat.
     Fillan, Fergus, aduceţi aici corpul lui Ora,
     Ca Ryno să se-ngroape aici cu-n adversariu
     Ce-a fost demn de dînsul.
     Plîngeţi, fetele mele, voi vergini din Morven,
     Şi voi plîngeţi asemenea, voi, fetele din Loda;
     Căci amîndoi eroii creştea ca doi nalţi arburi
     [244]
     Pe verzile coline şi amîndoi căzură
     Cum cad în torent arburi cînd, prăvăliţi în largul
     Torentului ce seacă, se veştezesc, se uscă 
     La vîntul de la munte.
     Oscar, tu, căpitane al junilor bellatori,
     Auzi tu cum pieriră da bravi aceşti eroi?
     Ca dînşii şi tu lasă renumele din urmă,
     Ca dînşii fii objetul de imne de la barzi.
     În guerra era teribili, minaţioşi la faţă,
     Ci Ryno era dulce şi blînd şi lin în pace.
     Era graţios, splendid ca arcul radios
     Al ploiei cînd s-arată încovoiat pe rîuri
     Şi cînd soarele-apune silenţios pe Mora.
     O, cel mai bel şi june din toţi ai mei din casă,
     O, scumpul meu, tu, Ryno, repoză, dormi în pace
     În braţele lui Lena, pe verdea lui cîmpie!
     Şi vom veni la tine şi noi, scumpul meu june,
     Căci bravul , cît să fie, cată să piară-odată.
     Astfel ţi-era durerea ş-astfel plîngeai, Fingal,
     Pe corpul fără viaţă al fiului tău Ryno.
     Cît poate, dar, să ţie durerea mea d-acerbă?
     De cînd te pierdui, pater, nici vocea-ţi se aude,
     Nici ochii-mi, plini de lacărimi, mai pot să te mai vază.
     Adesea în durerea-mi, cu totul solitariu, 
     Mă duc să cat repaos l-al tău mormînt aproape
     Şi mă ranim cătîndu-l cu tremulante mîini;
     Îl pipăi şi simţ pacea. Îmi pare cîteodată
     Şi cred că-ţi aud vocea, şi e numai murmură
     Avîntului ce trece. De mult ai închis ochii,
     Fingal, al meu genitor şi suveran arbitru
     Al luptelor celebre, azi dormi eternul somn
     Gal, Ossian şezură pe iarba înflorită
     Lîngă Lubar pe margini, fiind Swaran cu dînşii.
     Eu începui cu arpa spre-a-alina întristarea
     A regelui Loclinului. Ci fruntea-i era cruntă,
     Cărcată de regrete. Adesea, ntorcea ochii
     Dolenţi către cîmpie, gemea profund eroul
     De pierderea şi moartea atîtor bravi bellatori.
     Atunci mi-ardicai ochii spre muntele lui Cromla
     Şi am văzut pe fiul lui generosul Semo
     [245]
     Trist şi tîrziu în pasuri, se retrăgea cu-ncetul
     La grota solitarie, caverna de la Tura.
     El le văzuse toate pe cîmpul bătăliei,
     Şi lupta, şi bravura, disfata de o parte,
     Victoria de alta. S-amestecă într-însul
     Durerea, bucuria, şi armătura-i toată
     Lucea pe el ca fulger. Connal venea în urmă-i,
     Ca dînsul de încet. 
     Şi dispărură ambii la vale, după munte.
     ............................................................................
     Aproape d-un torente cu undele spumoase
     Este intrarea grotei la coasta unei stînce;
     Un arbure se-nclină ş-acopere cu umbra-i;
     Acolo vîntul muge şi gîndul îi răspunde.
     Tăcut, fiul lui Semo acolo se retrase;
     Din cuget nu-i mai iese pierduta lui bătaie.
     Şi lacrăme amare curgea din ochii lui,
     Plîngîndu-şi cu durere a sa glorie stinsă.
     Să cînţi numele-acesta în zile de serbare,
     În stanţele lui Brano; şi-adesea auzirăm
     Pe bella ta cosoarte unindu-şi a sa voce
     Cu-acordurile noastre. A şi cîntat odată
     A lui Cormac cădere, a junelui bellator
     Ce a murit victimă l-amorul pentru dînsa.
     Vedeam stînd lîngă tine, curgîndu-i din ochi lacrămi,
     Cum şi din ai tăi, o, brave, ş-al bravilor demn dulce;
     Plîngea ea, virtuoasă, de soartea-acestui june.
     Ce-a fost respins de dînsa. O! cît era de bellă
     Ca om şi ca consoarte, în toate virtuoasă
     Întrece şi eclipsa oricare frumuseţe
     A soaţelor de faţă!...
     ‚, Nu-mi mai aduce-aminte, i-am zis, nu-mi turbura
     Îndelungatul doliu. L-a ei resuvenire
     Simţ inima în mine de dor a mi se sparge,
     Şi ochii mi se-nneacă de lacrăme amare...
     Azi sub pămînt culcată ea doarme somnul păcii.
     Acea femeie scumpă şi candidă, -adorată,
     Azi numai suvenirea acestor calităţi 
     Mai are după sine.
     [246]
     Aidem pe iarbă verde, o, barde inspirat,
     Şi fă să ne răsune acordurile tale;
     Îmi place-a tale cînturi c-al primăverei zefir.
     De ce nu eşti cu dînsul, Bregala credincioasă,
     Spre a-i îndulci amarul ş-a-i alina durerea?
     O! cît a ta imagine i s-ar răsfrînge-n suflet
     Ca soarele-ntr-o apă! atuncea cugetarea-i
     Ar fi mai stîmpărată prin scumpa suvenire!
     Aceasta le-ar distrage din cugetele negre.
     Dar cine e bătrînul cărunt, albit cu totul, 
     Ce vine către mine? E cantorul eroilor.
     O, venerabil cantor, Carrile, salutare!
     Tu, voce armonioasă ca arpa suspendută
     La vînt pe murii Turei! Sunt dulci l-a mea ureche
     Cuvintele-nţelepte ce ies din a ta gură
     Ca roua ce adapă în alba dimineţei
     Cîmpiele setoase de ursita căldurei.
     Dar pentru ce, Carrile, de ce (de poţi a-mi spune)
     Lăsaşi pe generosul, pe bravul Cuchullin?’’
     - Al barzilor bard mare, răspunde şi Carril,
     Celebre Ossiane! De mult al tău renume
     Mi-nsuflă venerarea, căci cînturile tale
     Au carmenii, virtutea d-a înălţa curagiul
     Şi d-a crea eroi.
     Adesea a mea arpă a celebrat un nume
     Amabil, respectabil şi adorat de toţi, 
     P-Evir-Allin cea bellă. Tu însuşi foarte adesea
     Cu vocea-mi a ta voce ai însoţit să lauzi,
     Ce ciripe ca păsări ce-aude vînătorul
     Uimit cînd se deşteaptă din visul său ferice
     Şi crede că aude tot vocea depărtată
     A spiritelor blînde ce locuiesc pe munte.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [247]
     
     CÎNTUL VI
     
     
     
     
     
     
     Înserează, şi Fingal ordonă o serbare bellică, la care asistă şi Swaran. – Bardul Ullin începe cîntul de pace ce totdeauna se cînta după rezbel. Spune despre faptele lui Trenmor, bunul lui Fingal, în Scandinavia, şi despre nunta lui cu Inibaca, fia regelui de Loclin, unul din străbunii lui Swaran. – Fingal dă libertatea lui Swaran şi îl lasă a se returna la ale sale, cu condiţiune de o pace eternă. – Noaptea se petrece cu preparativele despre departul lui Swaran şi cînturile barzilor. – Fingal întreabă pe Carril despre Cuchullin. – Istoria lui Grumal. Departul lui Swaran. – Fingal face o partită de vînătoare şi consolă pe Cuchullin în grota de Tura. – A doua zi Fingal se îmbracă spre a se înturna în Scoţia, la ale sale, şi astfel se termină poema.
     
     
     
     Şi umbrele de seara ca lungi văluri flotante 
     Acoperea nălţimele lui Cromla peste tot.
     Se aprindea d-a rîndul stelele Miezii-Nopţii
     Sus pe dasupra undelor a mării de Ullin,
     Şi schinteia ca ochii, ca nişte ochi de flacări 
     Prin fugitivii aburi ce-nundă firmamentul;
     Departe-n fundul selbelor mungea ca un surd vîntul, 
     Tăcerea şi cu noaptea acoperea d-a lungul 
     Cîmpul întreg al morţii.
     Şi tot răsuna încă, vibra l-a mea ureche 
     Armonioasa arpă a bardului Carril.
     Cînta amicii, soţii juneţei noastre fragid’
     Bellissimele zile a anilor cei tineri,
     Cînd noi de lîngă Lego, şezînd p-ale lui margini,
     Făceam din mînă-n mînă să circule-mpregiur
     A bucuriei cupă. Ehoele lui Cromla 
     Purta peste deşerte la alta de la una
     [248]
     Încîntătoarea voce, pînă s-auză morţii, 
     Şi sufletele-acelora pe carii el cînta
     Trecerea, trecerea d-a rîndul pe dinintea noastră;
     Şi fiecare-n rîndu-i scotea capul din noru-i 
     Şi se pleca s-asculte imnul ce i s-adresă
     Şi laudele juste.
     Azi nu mai eşti, Carrile, şi fie c-a ta umbră 
     Să fie fericită în noru-n care te-afli,
     Şi vie cîteodată să te viziteze noaptea
     În stanţa-mi solitarie!.. şi au nu este dînsa,
     Amice, care trece pe lîngă mine-adesea?
     Adesea-mi aud arpa coprinsă de fiori
     Sub mîna-ţi aereană, uşure ca zefirul:
     Cînd o suspend departe, debilile ei sonuri
     Ajung pînă la mine ca plîngere-n suspine.
     De ce-n lungele ore de lunga mea-ntristare 
     Nu vii să-mi ţii urîtul? De ce nu-mi spui cînd oare
     Mi-oi revedea amicii? Ci taci, dispari pe noru-ţi,
     Şi vîntul ce-l împing îmi tremulă-n ureche 
     Şi-mi înfioară părul.
     În cestea,-asupra clinei lui Mora, bellatorii
     S-adună spre sărbare. Sute d-aburi antici
     S-aprind şi flăcărează l-a vîntui suflare.
     Ospăţul se începe, şi cupa bucuriei
     Se împle şi circulă giur împregiur la masă.
     Pe faţa bellatorilor străluce voia bună.
     Swaran numai el, singur, cu fruntea încruntată
     E mut şi-şi bea amarul suspinele-nghiţind.
     Durerea, nesimţirea i se deping în ochi.
     Adesea se întoarce şi cată spre cîmpia 
     Unde-şi pierdu şi nume, şi oaste, şi speranţă.
     Suspinul ce-i mai vine nu-l poate înghiţi.
     Fingal era-n picioare şi se ţinea în scutul
     Ce-avea de la părinţi.
     A lui căruntă coamă, de aer ventulată,
     Lucea la luminatul al focului de noaptea.
     Nu-i scapă şi observă profunda întristare 
     A regelui Loclinului, şi-ndată se adresă
     La primul dintre barzi:
     -Ullin, începe-ndată şi-ntonă imnul păcii,
     Mi-alină şi-ndulceşte după bătaie sînul;
     [249]
     Că sufletul mi-e saţiu d-a armelor clangoare
     Ce încă îmi murmură şi îmi asurde-auzul.
     Voi să le uit pe toate.
     Răsune mii de arpe, răsune şi console
     Pe regele Loclinului, ce este al meu oaspe.
     Să nu se depărteze de ţărmurile noastre 
     Fără ca bucuria să intre-n a lui suflet.
     Vrodinioară nimeni nu mi-a ieşit din casă
     Fără să-mi poată zice din inima lui toată
     Rămîiul sănătos.
     Oscare, al meu gladiu a fulgerat bellatori,
     Ci numai în bătaie. Pe loc ce mi se lasă
     Victoria în parte-mi , atunci gladiu-mi tace 
     Depus în a sa teacă, ş-ofer cu bucurie
     Învinsului, din suflet, a ospitalităţii
     Consolare cupă.
     Ullin îşi lua arpa şi începu cîntarea:
     “Trenmor trăia în timpii ce sunt de noi departe, 
     Ca soţ al tempestelor plutea-ntr-o dimineaţă
     Pe valurile Nordului. Crestele minacioase
     A stîncelor Loclinului şi negura brumoasă
     Urlantelor lui selbe i se nălţa nainte 
     Văzute printr-o ceaţă.
     Restrînse-albele vele şi jos săltă pe ţărmuri,
     Spre-a nu lăsa din urmă un monstruos mistreţ
     Ce deprada teribil a lui Gormal păduri.
     Mulţi bellatori ş-atîţia au fost fugit să scape
     De monstrul formidabil. Trenmor avîntă lancea 
     Şi îl străpunge-n loc.
     Trei capi, marturi valorii, făcură să s-auză
     În ţară pretutindeni de forţa şi curagiul
     Eroului străin.
     Şi regele Loclinului prepară-n sărbătoare
     Şi invită la dînsa pe junele Trenmor.
     Ţinu astă serbare trei zile şi trei nopţi,
     Şi-n lupta destinată la capătul serbării
     A armelor alegere se dete lui Trenmor.
     În tot Loclinul nimeni nu se alfă un prode
     Să poată să cuteze cu dînsu-a se lupta.
     A bucuriei cupă se împle, se deşartă
     Cu mare voie bună, trecînd din mînă-n mînă;
     [250]
     Şi regele Morvenului era din gură-n gură
     Nălţat şi lăudat. 
     În revărsatul zilei a celei de a patra 
     Trenmor întinse vele şi o plecă pe mare,
     Primblîndu-se pe ţărmuri şi aşteptîndu-şi vîntul
     Din selbe depărtate să facă să încete
     A mării nemişcare. 
     Atunci apare-un june locuitor silvestru 
     Al selbelor Gormalului, în toată armătura;
     Frumoasa-i capellură îi realţa splendoarea 
     Din rumena lui faţă. Era braţile-i tari
     Şi albe ca ninsoarea. Surîsul lui cel dulce 
     Da ochilor splendoarea.
     Către Trenmor s-avanţă şi-i zice: „Stăi, eroe,
     Stăi, bellator ilustre că tu n-ai învins încă
     Pe fiul lui Lonval
     Vezi gladiul acesta! cam des a spart la scuturi,
     Şi cine e cu minte se dă cam la o parte 
     De unde trag cu arcul.”
     „O, frumuşel bellator, îi zise Trenmor, află 
     Că eu nu voi combate pe fiul lui Lonval,
     Căci braţul ţi-e cam debil; şi du-mi-te mai bine
     La căpriori pe munte; cu ele-o scoţi la cale.”
     „Mă duc bucuros, zise şi junele bellator,
     Dar voi să duc cu mine şi glădiorul tău.
     Atunci l-al meu renume părinţii mei sălta-vor
     De bucurie mare, şi umbrele străbune
     Se vor simţi beate, şi verginele toate
     Ieşi-vor înainte şi vor încongiura
     În laude, surîsuri pe cel care învinse 
     A lui Trenmor valoare; ş-apoi din a lor sînuri
     Ieşi-vor la suspine, suspine de amor, 
     Şi-ţi vor admira lancea pe cît îi este lungul 
     Cînd mîndru voi purta-o ş-oi face-o să lucească 
     În ochii lor la soare.”
     „Pînă să-mi iei tu gladiul sau lancea, precum zici, 
     Mai răpede-a ta mumă a să te afle palid
     Şi-ntins fără viaţă pe ţărmul lui Gormal;
     Şi aruncîndu-şi ochii în lacrămi peste valuri,
     Vedea-va în departe navele plutitoare,
     Navele bellatorului ce i-au ucis copilul.”
     [251]
     „Eu nu mă serv cu lancea luptîndu-mă cu tine,
     Îi zise puiul selbelor, căci anii nu-mi nutriră
     Aşa d-ajuns tăria, a braţului meu forţă.
     A mele săgeţi, însă au învăţat străbate
     Pe inemic departe. Ia scoate–ţi de pe tine 
     Toracele acela, că eşti numai oţel;
     Şi uite,-ţi dau exemplu: eu îmi arunc p-al meu
     Acum cu javelina, o, rege de Morven.”
     Pe cînd vorbea acesta, Trenmor pusese ochii
     Şi contîmpla o fată. Era surora bună
     A regelui Loclinului. Aceasta şi văzuse 
     În salele regale pe prodele celebru,
     Şi inima ei toată d-amor se-nflăcărase.
     El cum o vede-acuma, îi cade din mîini arma, 
     La faţă se roşeşte şi-şi pleacă în jos ochii,
     Uimiţi ca de un soare, căci juna era bellă;
     Se zice zicătoarea că poţi căta la soare,
     La ea nu poţi să cauţi .
     „ O, rege al Morvenului, îi zice fata mare,
     Permite-mi ca să caut azil în a ta navă,
     Să scap de urmărirea fieroasă a lui Corlo;
     Amoru-i mă-nspăimîntă: e negru ca tempesta,
     Şi cruntul ast bellator de zece mii de lănci
     Dispune la comanda-i.”
     „Bellissimă-ntre vergini, n-ai teamă, fii în pace:
     Sub scutul meu protector, ce am de la părinţi, 
     Vei fi în siguranţă. Cu lăncile lui toate
     Nici Corlo, nici oştirea-i nu m-or vedea fugind.”
     Trei zile-ntregi eroul tot aşteaptă pe ţărmuri;
     Bucina lui trei zile răsună pe coline, 
     Semnal de bătălie. Ci Corlo nu se vede. 
     Atunci domnul Loclinului descinde pîn la mare
     Şi-i dă în maritagiu pe bella Inibacca.”
     
     Fingal luă cuvîntul şi zise: - O, Swaran!
     Sîngele tău cel nobil e tot acelaşi sînge 
     Ce curge şi în vinele nemicului Fingal.
     Familiele noastre adesea s-au luptat 
     Sub baniera-aceeaşi. A lor rivalitate
     N-a provenit în urmă decît din interese 
     Ş-amorul despre glorie. Ci încă şi adesea
     [252]
     Şi-au dat serbări ş-ospeţe, chemîndu-se-ntre sine,
     Şi-n zilele de pace încorunară cupa
     Augustă-a amiciei....
     Să facem voie bună, risplendă bucuria 
     Pe încreţita-ţi frunte, ş-ascultă cu plăcere
     A arpelor acorduri, căci marea ta valoare
     A străucit pe cîmpul carnagiului şi luptei
     Ca fulgerul dasupra abisurilor mării;
     Iar vocea ta-n bătaie se auzea ca strigăt
     A mii de bellatori.
     Vrei, dară, dimineaţă să dai semnul plecării
     Şi p-ale tale nave să te întorci acasă,
     O, frate-al Agandeccei? Spre scumpa suvenire
     Acestei scumpe victime îţi zic din al meu suflet 
     Omagiul libertăţii: văzut-am şi ţiu minte
     A tale nobili lacrămi cum amestecară
     Cu sîngele acestei infortunate vergini
     În stanţele lui Starno. Şi cînd, spre răzbunare-i,
     Vendicatoru-mi gladiu vărsă rîuri de sînge,
     Atunci numai pe tine am vrut a te scuti.
     Preferi, dar, să ne batem? Alegerea-ţi stă-n mînă;
     Fac ceea ce făcură curezii tăi străbuni
     Bunului meu Trenmor.
     -Nu , rege al Morvenului, Swaran nu mai voieşte 
     A se lupta cu tine. Te ştiu din ziua-aceea
     A furiei lui Starno, din tristul lui palat,
     Şi nu erai mai mare la zile decît mine;
     Şi îmi ziceam în sine-mi: „cînd voi putea să mîntui
     Cu-aceeaşi forţă lancea ca nobilul Fingal?”
     D-atunci, noi combăturăm pe clina cremenoasă
     A stîncelor Malmorului. A fost o mare luptă 
     Ş-atît de memorabilă bătaia din Malmor!
     Şi barzii vor transmite la timpii fiitori
     Numele vingătorului. Apoi, împins de valuri
     Cu navele-mi cu totul spre ţara ta fertilă
     Mi-ai dat ospitalitate şi sărbători regali.
     Ascultă, dar, Fingal:
     Din navele Loclinului mai multe îşi pierdură
     Pe bravii lor bellatori. Ia ca un dar din parte-mi 
     Vasselele acestea, şi fii de totdauna
     Amicul lui Swaran.
     [253]
     Şi cînd vrodinioară ai tăi fii vor veni
     Spre turnurile-antice a muntelui Gormal,
     Voi da spre-a lor onoare şi sărbători, ş-ospeţe,
     Şi lupte d-exerciţiu va dezvolta elita
     Şi floarea oştii mele.
     Iar regele răspunse: 
     -Fingal nu va ricepe nici nave, nici pămînturi,
     Al meu regat în sine şi selbele-mi întinse
     Îmi sunt d-ajuns, Swarane. Te du la ale tale, 
     Pe calea oceanului, o, frate domn şi nobil, 
     Al Agandeccei frate. La vînturile bune
     Lasă-ţi albele vele; şi mîine aurora
     Pe cale să te vază spre munţii lui Gormal.
     -O, rege - al sărbătorilor, adaose Swaran,
     Eşti generos în suflet; şi fie fericirea
     Şi pacea pretutindeni – acest prea mare suflet!
     Ricepe a mea mînă în semn de amicie, 
     Permite, o, Fingal , ca barzii tăi să plîngă 
     Cu acelaşi dor, simţire pe toţi bravii bellatori
     Ce au pierit în luptă, şi fă c-acest pămînt 
     Să îşi deschiză sînul şi să ofere azil 
     Şi fiilor Loclinului şi pietrele nălţate 
     Peste-ale lor morminte s-ateste d-alor nume, 
     Spre a putea vrodată ai nordului copii
     Să recunoască locul în care-ai lor părinţi
     Ştiură a se bate, căci au ştiut să moară.
     Pe muşchiul astor pietre, să zică cu mirare:
     „Aicea combătură Fingal şi Swaran ,
     Eroi ce-au stat odată.” Aşa vorbind de noi,
     Vor trece-a noastre nume la timpii fiitori
     Din fii la fii, ilustre.
     -Cît pentru azi, Swarane, gloria noastră n-are 
     Nimic care să-i semene, adaose Fingal;
     Ci vai ! avem a trece, şi ca un vis a trece;
     Şi va domni tăcerea odată pe cîmpia
     Pe care ne luptarăm; şi ale noastre tombe 
     Vor rămînea ascunse sub ruini şi plante 
     Va trece vînătorul şi nu va şti nimica
     De locurile-n care vom fi noi în repaos.
     În cînturile barzilor cu numele via-vom,
     [254] 
     Ci unde va fi forţa, a braţului tărie?
     Carril, Ullin, Ossiane, o, barzilor dilecţi,
     Ai spiritelor muntelui, voi care ştiţi de viaţa
     Eroilor din secoli ce astăzi nu mai sunt,
     Cîntaţi, celebraţi luptele şi faptele eroice.
     Prin cînturile voastre ne adormiţi durerea 
     Şi mai scurtaţi din lungul nesuferit al nopţii;
     Şi fie ca arborile să ne-afle-n bucurie!
     Acestea Fingal zise. Supuşi la a lui voie
     Îndată şi cîntarăm, şi sutele de arpe 
     S-uniră-armonioase la imnurile noastre.
     Întunecoasa faţă a lui Swaran senină
     Şi se însufleţeşte. Aşa străluce luna 
     Cînd norii, risipindu-se, o lasă lină, bellă
     D-arginteea-i splendoare, senină-n firmament.
     Atunci Fingal d-odată întreabă pe Carril:
     -Dar Cuchullin ce face? Ce ! filiul lui Semo
     Retrasu-s-a cu totul şi pentru totdauna 
     În trista, neguroasa cavernă de la Tura?
     -Aşa este, o, rege, s-a scufundat cu totul
     În grota de la Tura; gladiul formidabil
     L-a lepădat din mînă, şi cugetui lui geme
     Cînd îşi aduce-aminte de trista lui disfată.
     Al lui eroic suflet e decorat de doliu.
     Se uită şi-iar se uită la unicul său gladiu
     D-atîtea ori ş-atîtea înfipt în inemici,
     Roşit de al lor sînge ; şi astăzi ţi-l ofere,
     Fingal, ca moştenire triumfurilor sale.
     Ricepe-l dar, o, rege, şi da-i gloria stinsă,
     Svanită ca şi norii uşori ce-i risipeşte 
     Oceanicele vînturi cu ceaţa umedoasă.
     -Nu pot să iau gladiu purtat de Cuchullin.
     Spune-i că-i ştim curagiul şi că al lui renume
     Nu poate ca să piară. Cîţi şi mai cîţi eroi
     S-au întîmplat să cază, şi iară-şi înălţară
     Trofeele mai splendid pe cîmpul bătăliei!
     Şi tu, Swaran, mai uită oricare întristare,
     Căci gloria renaşte adesea din disfată.
     E coperit adesea soarele în amiază, 
     Şi după nori, tempeste, răspînde-a sale raze
     Cu mult mai străluceşte pe culmele colinelor.
     [255]
     Grumal era al Conei şi cap, şi domn bellator.
     El căuta bătaia pe ţărmurile toate,
     A armelor clangoare plăcerea urechei sale
     Şi sîngele, carnagiul îi aţîţau ardoarea.
     În una dintre zile descinde cu-ai săi oameni
     Pe ţărmurii lui Craca.
     Ieşea atunci din selbă şi regele de Craca,
     Din selba-unde-fusese să-şi facă-a sa urare
     La a Puterii-Piatră din cercul de la Brunco.
     Se începu o luptă între aceşti bellatori,
     Ş-acelei lupte cauza a fost că fiecare 
     Voia el şi nu altul să aibă pentru sine
     P-o vergine frumoasă ce-avea un mare nume;
     Atîta îi era fama de mare-acestei fete,
     Încît Brumal îşi zise: „Or mor, or o răpesc.”
     Lupta ţinu trei zile; a patra zi Grumal
     Fu-nvins şi pus în fiare.
     Şi vingătoru-l puse departe d-orice lume,
     În cercul cel oribil, în cercul de la Brunco
     În care, cum se zice, fantasmele greu ţipă
     Şi urlă împregiurul al Pietrei redutabili.
     Nu mult, însă, şi sparse şi fiare, şi-nchisoare
     Şi repăru teribil, cu gloria mai mare.
     Nainte-i inemicii cădea d-ale lui colpuri
     Ca spicele la seceră; şi deveni Grumal
     Mai mare, mai ilustru decît oricînd vrodată.
     O, cantori ai trecutului, să vibre-arpee voastre,
     De lauda eroilor tot aerul răsune.
     Aline-se mişcarea ce agită al meu suflet
     Ş-a lui Swaran durere din sînu-i depărtaţi.
     
     Îşi aşternură regii şi se culcară placid
     Sus pe colina Morei. Sufla împregiur vînturi;
     Sute de voci dodată se-nalţă spre cîntare, 
     Sute de arpe sună spre-a onora eroii
     Din secolii trecuţi.
     ...........................................................................................
     ...........................................................................................
     Alborile matinei spunta la răsărituri
     Şi începea s-albească al Cromlei cărunt creştet,
     Cînd iată că s-aude în Lena pe cîmpie
     [256]
     Bucina lui Swaran.
     Bellatorii Loclinului s-adună-n giurul lui,
     Trişti şi tăcuţi cu toţi se-mbarcă în vessele.
     Vînturile Ullinului îmfla albele vele,
     Şi iată că şi saltă pe valurile mării.
     Fingal atuncea strigă: - Fillan şi tu, o, Ryne, 
     Zăvoii mei să vie, Lualh şi Branno-ndată...
     Dar vai! Ce-ntreb de Ryno? El doarme-n patul morţii...
     Fillan, Fergur, sculaţi-vă şi bucinaţi în corn,
     S-auză vînătorii, cu toţii să s-adune
     La cornul lui Fingal.
     Bucina-n selb răsună, şi bellatorii-aleargă,
     Zăvoi uşori cu sutele le-apucă înainte 
     Şi fiecare cîine îşi prinde-o căprioară;
     Trei cad pradă lui Branno. Ast cîine-nteliginte,
     Spre-a face bucuria domnului său, le-aduce
     Pe cîte-trele vie la ale lui picioare;
     Ci una dintre dînsele, dizgraţiata, moare
     Pe a lui Ryno tombă.
     Atunci iar se deşteaptă durerea lui Fingal,
     Căci vede rece, mută piatra sub care zace
     Junele său bellator ce-era tot înainte 
     În fruntea vînătorilor l-asemenea petreceri.
     -Tu nu te mai scoli, fiule, spre-a fi la sărbătoare!
     Nu mult, şi a ta tombă va fi sub iarba-ascunsă;
     Cîţi debili au să treacă nainte p-astă piatră,
     Şi nu vor şti c-acopere sub dînsa un erou.
     Fillan şi Ossiane, copiii mei, tu, Galle,
     Cutezător bellator, aidem în sus pe munte
     La grota de la Tura şi să vedem cu toţii
     Pe filiul lui Semo, pe bravul Cuchullin.
     Au doară că acolo va fi palatul Turei?
     Au c-a ajuns să fie o vastă solitute?
     Pe regele ospeţelor l-a împilat durerea.
     Îi sunt deşerte salele. Aidem să consolăm
     Pe filiul lui Semo, să facem ca să treacă
     A noastră bucurie în durerosu-i suflet.
     Fillan, el este-acela ce văz sus pe colină,
     Sau fum care se suie în sus ca o coloană?
     Căci suflă vîntul muntelui, şi nu mă lasă bine
     Spre a-mi distinge-amincul.
     [257]
     -E Cuchullin, răspunse Fillan cu siguranţă,
     E filiul lui Semo; propasă trist şi languid,
     Cu mîna p-a sa spadă.
     Eroe, salutare!al bătăliei filiu
     Şi sfărmător de scuturi!
     -Fillane, salutare! să fiţi bine veniţi
     Toţi fiii Morvenului. Fingal, a ta prezenţă
     Îmi face bucurie. Errantul vînător
     Pe muntele lui Cromla e mai puţin voios
     Cînd îşi mai vede-odată printre-ntunerec stele
     A căria absenţă atîta–l attrista.
     Copiii săi sunt stele ce te urmează-n cale,
     Şi strălucesc în noaptea rezbelului atroce.
     Aşa eram eu oare cînd reveneam din guerră,
     Din luptele deşertului, unde regele lumii
     Fugea de a mea faţă, şi eu aduceam pacea
     În insolele noastre? Aşa eram atuncea 
     Precum mă vezi acuma?
     .......................................................................................
     .......................................................................................
     -Vei fi, o, Cuchulline, precum ai fost atuncea
     Destinde-ţi la vînt velele ferici spre a ta ţară
     În care-a ta consoarte te-aşteaptă-n neastîmpăr.
     Bragela lăcrămoasă cu braţele p-o stîncă,
     Cu păru-n voia vîntului sta noaptea attentivă,
     În mijlocul tăcerii, l-al vînturilor uiet,
     S-auză doar vrun cîntec d-al celor de la rame,
     Doar depărtatul sunet venind din a ta arpă
     Pe ale mării unde.
     -Speranţa ei e vană, că eu n-o să mai văz
     Coprinsele Dunscarului. Cum poate Cuchullin
     A mai vedea vrodată pe scumpa sa Bragelă
     Ş-a-i duce-a sa durere să-i amărască viaţa?
     Pînă acum, Fingal, veneam cu bucurie
     Victorios acasă.
     -Victorios asemeni vei fi şi d-azi nainte,
     Adaose Fingal.
     Ţi se va-tinde gloria ca ramurele tari
     Stejarilor lui Cromla... te aşteaptă alte lupte,
     [258]
     Şi braţul tău adesea va fi prea redutabil
     Nemicului funest...
     Oscar, zi să aducă îndată căprioara,
     Prepare-se ospăţul. După pericol vie şi 
     Bucuria-ndată; şi toţi amicii noştri
     Să facă voie bună.
     
     Ne puserăm cu toţii la masa lui Fingal,
     Şi la ospăţ cîntarăm imnul august al păcii.
     Ia suflet Cuchiullin, curagiu-i se realţă,
     I se-ntăreşte braţul, luînd vigoarea-ntreagă,
     Şi voia bună-a inimei îi luminează faţa,
     Ullin, Carril cîntară; eu, iar, prin intervale,
     Cu vocile-inspiraţilor şi venerabili barzi
     Uneam şi a mea voce; cîntam rezbele, fapte
     În care foarte-adesea m-am fost luptat şi eu.
     ...............................................................................................
     ..............................................................................................
     Acest fel toată noaptea se petrecu-n cîntări,
     În spuse de rezbele; şi răsăritul zilei
     Ne-află în bucurie.
     Fingal e în picioare, se scoală şi agită 
     Schinteietoarea lance. Avanţă şi descinde
     La vale, pe cîmpie; şi noi eram cu dînsul.
     „Să se destinză velele, fu ultima-i comandă,
     Să profităm de vîntul propiţiu care suflă.”
     Cîntînd ne îmbarcarăm în navele veloci
     Şi, despicînd sub rame amara undă-a mării, 
     Triumfători plecaserăm spre ţărmurile patrii.
     
     
     
     
     
     
     
     
     [259] 
     ERATO
     Ath. Christopoulos
     
     Într-o zi primavăroasă,
     Cîntînd prea de dimineaţă,
     Se coboar-o drăgăstoasă
     Muză, dulce cîntăreaţă,
     Ce Erato o numesc.
     
     „Iată,-mi zice, -ţi porunceşte
     Marea Vineri, blînda zînă
     (Care unde-orice voieşte,
     De cer, de pămînt stăpînă,
     Poruncele-i se păzesc),
     
     Să fii d-acuma nainte
     Întru dulcea a ta viaţă
     Cîntăreţu-i plin de minte
     Care cînta cu dulceaţă
     P-al său fiu, dulcele-Amor.
     
     Şi de asta-a ta cîntare
     Prin mine-ţi făgăduieşte,
     Şi tu-n stare de mirare
     Goală-n forma ei zîneşte,
     S-o vezi, e-al Idei păstor”.
     
     Astea toate atunci zicîndu-mi,
     Mă ia-n braţe blînda muză
     Şi, prea veselă rîzîndu-mi,
     Mă sărută drept în buză;
     Zboară, mă lasă - s-a dus!
     [260]
     Şi îndată cum s-atinse
     Gura mea de sărutare,
     Ca prin farmecă s-aprinse
     Spre-a Amorului cîntare,
     Încît arz în foc nespus.
     
     Şi d-atunci, de voi vrodată
     Să încep orice cîntare,
     Cel dintîi cuvînt mi-arată
     Că ton glasul meu nu are
     Ce amor n-ar răsuna.
     
     
     Acum, făr-a mea voinţă,
     Gura singură urmează
     Dup-a Vinerii dorinţă,
     Nicidecum nu încetează
     P-amor, pe dînsa-a cînta.
     
     
     
     [261]
     
     CAVALERUL TOGGENBURG
     F. Schiller
     
     „ Ritter! inima ţi-ofere
     Tinereţe de suror;
     Altă dragoste nu-mi cere,
     Căci îmi face mare dor.
     Vino palcid, că îmi place,
     Du-te-n pace, mă dileg;
     Plînsul ochilor ce tace
     Nicidecum nu-l înţeleg.”
     
     El pricepe, mut cu dorul;
     Sîngeră determinat,
     Arde,-o strînge-n piept cu-amorul,
     Şi pe cal e avîntat.
     Toţi vasalii îşi adună,
     Toţi elveţii săi din drept;
     La mormîntul sînt detună,
     Toţi cu crucea p-al lor piept.
     
     Fapte-acolo valoroase
     Dezvoaltă eroi creştini,
     Coifuri, pene onduloase
     Înspăimîntă saracini.
     Toggenburg poartă omorul,
     Teroarea la musulman.
     Dar în inima lui dorul
     E mai mare dup-un an.
     
     L-a suferit, dar l-apasă;
     Nu-l mai poate suporta;
     [262]
     Arme, cîmp, glorie lasă
     Spre-ale sale-a se-nturna.
     Şi p-a mării und-amară
     Vede-un vas vele-ntinzînd;
     Se-mbarcă spre scumpa ţară
     Unde-e viaţa ş-al lui gînd.
     
     Ajungînd la castel, bate
     Înfocatul peregrin…
     Vai! ca fulger îl străbate
     Răspunsul d-amaruri plin:
     „Este-a cerului miresă
     Aceea ce cauţi tu;
     Ieri fu ziua cea aleasă
     Nunta ei cînd se făcu.”
     
     …………………………
     ……………………........
     
     Abandonă, nu-şi mai vede
     Al părinţilor focar;
     Armele nu-şi mai revede,
     Nici fedelul armăsar.
     De la Toggenburg apune
     Jos spre văi, necunoscut;
     Peste membrii nobili pune
     Vestmînt aspru, răsţesut.
     
     O colibă izolată
     Îşi clădi-mpregiurul ei,
     D-unde closterul s-arată
     Pîntre frunzele de tei.
     Aştepta de dimineaţă
     Pîn’ l-al soarelui apus,
     Cu speranţa mută-n faţă
     Şi cu sufletul său dus.
     
     Către closter sus din vale
     Ore-ntrege-n sus căta
     Spre fereastra scumpei sale
     Pîn’fereastr-a răsuna,
     [263]
     Pînă cînd el s-o mai vază,
     Pînă ce chipu-i venea
     Ca d-un angel dulce rază
     Jos spre vale-a se pleca.
     
     Şi-n dulcea lui reverie
     Adormea prea consolat,
     Aşteptînd cu bucurie
     Al ziorilor revărsat.
     Stete astfel zile multe,
     Ani întregi tot aştepta
     Attentiv ca să asculte
     Or fereastr-a răsuna,
     
     Or dilecta să-şi mai vază,
     Or chipu-i a s-arăta,
     Ca d-un angel dulce rază
     Jos spre vale-a se pleca.
     Astfel, într-o dimineaţă
     Era mort tot aşteptînd,
     Cu paloarea morţii-n faţă
     Spre fereastră căutînd.
     
     
     [264]
     DANUBUL ÎN MÎNIE
     Victor Hugo
     Belgrad, Semlinul se bat de moarte;
     Bronzul, silitra bubuie foarte,
     Necunoscută e a lor soarte!
     Vechiul lor tată, Istrul canut,
     Din fundul pacic sus se avultă,
     Umede coame scutură,-ascultă;
     Aude- omorul, grinţare multă…
     Şi bate-n palme de scaliu brut.
     
     „ Hei acolo! strigă, -turcă, creştină!
     Belgrad, Semline, ce aveţi voi?
     Nu se mai poate o zi senină,
     Nu se mai doarme o noapte lină,
     Pe tot minutul auz nevoi,
     Încăierare cruntă-ntre voi!
     
     Iarnă şi vară voi n-aveţi pace,
     Metalul bellic nu, nu mai tace!
     În trestiosu-mi leagăn molace
     Domneam la flisvul, monoton joc:
     Ci voi, ca lupe rapaci marine,
     Ce răped unda prin largi narine,
     Din ale voastre lungi culevrine
     P-apele-mi lucii voi suflaţi foc!
     
     
     Parcă e farmec! zîne lenive
     Rîd şi vă-ncîntă şi vă conjur;
     V-au pus în faţă p-ambele-mi rive,
     Ca la o masă două convive
     [265]
     Şi ca pe fruntea-aceluiaşi tur
     Arie d-acvili, cuib de vultur.
     Nu e putinţă trăi-mpreună,
     Fetele mele? Eu n-am zi bună
     D-a voastră soarte ce nu v-adună
     Decît spre ură, rezbel, urgii;
Cînd oar’putea-veţi, surori pacefici,
     Mira-n apele mele magnefici,
     Semlin, tu negre turrele gotici,
     Belgrad, tu albe, nalte geamii?
     
     Surd-a mea undă largă şi chiară
     Vă tot desparte. Voi vă-mpumnaţi.
     Din cetăţuie, ce moarte zbiară,
     Vîjîie bomba, arcată zară
     Aerul sparge. Voi greu tunaţi,
     Prin pont de fulger vă-mpreunaţi.
     
     Ca staţi odată! tacă-vă gura!
     Mie-mi desplace-amestecătura,
     Guerra civilă, certele, ura.
     Sunt bătrîn, uite…să dorm şi eu!
     Basta cu certe, uri de familii,
     Şi făr-a voastre uiet, bastilii,
     Pînă-n gît mi-este, a mele filii,
     Cu asurzirea valului greu.
     
     Dar asta! Crucea şi Semiluna
     Iad prefăcură ast loc al meu!
     Vă schimbaţi bomba una şi una:
     Lege şi lege; ţineţi tot una,
     Pierdeţi timp, focul. Ştiu ce ştiu eu.
     Daţi-mi credinţă, c-am fost un zeu.
     
     Doi zei ai voştri din a lor sferă
     M-au dat afară. E a lor eră.
     Umbra mi-e dorul şi pacea veră.
     Ţie ei cerul, palatul lor.
     Ci să nu-mi vie p-a mele plege
     Să-mi arză, stingă păşuni, foillage,
     [266]
     Să-mi sfarme, spargă la coquillage
     Sub bombe, tunet ucigător.
     
     Ce fel de vorbă! ale lor culte
     Aste invenţii mi-au fost aflat?
     Nu era-n timpii-mi aste tumulte;
     Şi dacă piatra din catapulte
     Bătea cetăţile neîncetat,
     Nici fum, nici fulger n-a scăpărat?
     
     Ulm vă e soră, ci ea îmi place;
     Blînde ca dînsa, faceţi ce face;
     Regii descurce-şi firul în pace,
     Voi suciţi fusul, rîdeţi voios.
     Vedeţi mai acolo Buda vecina,
     Cătaţi la Drista, la Saracina;
     Ce-ar zice Etna dacă Messina
     Ar face- ast uiet în poalele-i jos?
     
     
     Semlin, ea este a mai ţîfnoasă;
     Tot ea începe cu rele sorţi.
     Credeţi voi oare c-unda-mi huloasă
     Să nu mai aibă-n clina-i stîncoasă,
     Între-a ei ţărmuri şi de fier porţi,
     Ci tot să ducă l-ai voştri morţi?
     
     Pivele voastre fac o fumată
     Ce-mi bagă noaptea-n spelunca-amată.
     Grîndină bomba, plumbă-ndesată,
     Cît ziua albă eu nu mai văz!
     Şi apoi seara, aer, răcoare, 
     Mi le înneacă a lor vapoare
     Deasă, sinistră, cît nici lucoare
     De stea mă lasă să întrevăz!
     
     Surori, oar’credeţi că-e nume mare
     A vă tot punge necontenit?
     Vă spargeţi, ardeţi palate, -altare.
     A! fiţi cu minte, daţi ascultare, 
     Rezbelul tacă; c-apoi, menit,
     Vă sting cu tunul. M-aţi auzit?
     [267]
     Căci sunt Danubul, al vostru tată;
     Să nu-mi pui minte cu voi odată,
     C-apoi vai vouă! Vorbă curată!
     Şi d-oi da drumul p-ale cîmpii
     Apelor mele învolborate,
     Unde ca munţii încatenate,
     Vă smulg cu toate ale surate,
     Colibii, palate, temple, geamii.
     
     Nu e greu cuiva cu-altfel de soartă
     A vorbi astfel cu cetăţi, munţi.
     Cînd spală, moaie, regala poartă,
     Cînd e Danubul şi cînd mi-ţi poartă,
     Ca Euxinul şi Elespunţi,
     Nave gigante cu triple punţi,
     
     Cînd sute poduri de piatră bate,
     Cînd opt Bavarii mi le străbate,
     Şaizeci de rîuri le ia pe spate
     Şi mi le-nghite da însărit,
     Cînd are valul ca şi o mare,
     Cînd ia d-a lungul globu-n currare,
     De la apusuri la răsărit.
     
     
     
     [268]
     ARPA LUI DAVID
     
     Lord Byron
     
     Spartu-s-au coardele arpei potente
     Marelui David, poetului-rege!
     Nu mai există a psalmilor arpă!
     
     Cîţi i-asculta inspiratele-acorduri
     De melodie, cu inima-nfrîntă
     Vărsînd vărsau lacrăme calde, dolente,
     De repentire, de rugă, d-extaze.
     
     Acele lacrăme varii şi multe
     O consacrară Domnui sîntă.
     Lamente-se ale Sionului vergini,
     Căci iată spartu-s-au ale ei coarde.
     
     Ea străbătea prin dulcele-i accente
     Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
     Fiilor aspri ai fărdelegii,
     
     Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet:
     Strîmbii cu inima, strîmbii în cuget
     Drept se-ndrepta la potenta ei voce.
     
     Arpa lui David era mult mai forte
     Şi decît tronu-i. Poetul trecuse
     Sus, mai presus decît rege la nalte:
     Spritul Domnului sta peste dînsul.
     
     Ea celebra a Domnului mărire,
     Spunea ale lui Israel mari fapte,
     [269]
     Ea răspîndea peste văi bucuria:
     Tresărea munţii, se pleca cedrii.
     
     Aspirat-au şi s-au suit la ceruri 
     P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
     Şi ca tămîia rămaseră –acolo.
     
     D-atunci nu se mai aude- a ei voce,
     Ci numai amorul şi pietate
     Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri
     Ce ies din porţile cerului sacre,
     Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine, 
     Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.
     
     
     
     [270]
     [DESPRE POEZIA EPICĂ]
     Boileau
     
     Astfel tragedia pasă în drumul său maiestos.
     Iar poezia epică c-un aer mai grandios,
     În vasta naraţiune unei lunge acţiuni,
     Prin fabulă se susţine şi trăieşte-n ficţiuni.
     Într-însa, ca să ne-ncînte, toate-şi află a lor loc,
     Toate iau un corp, un suflet, o persoană şi un joc.
     Toată virtutea devine o putere, -un Dumnezeu,
     Minerva este prudenţa, Iris este curcubeul.
     Nu sunt aburii sau norii ce i-auzim a tuna,
     Ci Joe ce se întrarmă pămîntul a spăimînta.
     O teribilă tempestă marinarii-ameninţînd
     E Neputun plin de mînie valurile înfrînînd.
     Eho nu e un răsunet în aer la ce s-a zis,
     Ci-o nimfă plină de lacrămi ce se plînge de Narcis
     Astfel, în grîmada-aceasta de nobile ficţiuni,
     Poetul se desfătează în mii de invenţiuni…
     
     
     
     [271]
     
     INFERNUL
     Dante Alighieri
     
     Cîntul I
     
     Pădurea eroilor şi a viţiurilor.Dante, rătăcit în acea vale, întîmpină trei fiare
     alegorice, ce-l împiedică d-a ieşi. Umbra lui Virgiliu i se arată; prezice copoiul prin
     care într-o zi Lupa funestă va fi ucisă şi Italia liberată. Se oferă lui Dante d-a face că-lătoria ce are a-i mîntui sufletul, mai întîi prin infern, apoi la purgatoriu, spre a fidupă aceasta condus în cerul beaţior, printr-o călăuză mai demnă.
     Dante accepe şi ei pleacă. 
     
     În mijlocul căii vieţei noastre
     Mă reaflai într-o selbă obscură,
     Căci calea directă era pierdută.
     
     Nu e d-a spune cît era de dură
     Astă selbă silvestră, aspră şi foarte,
     Căci şi în cuget reînnoaie frica!
     
     E-atat d-amară, cît pic e mai moarte.
     Şi spre-a tracta d-ăl bine ce-aflai acolo,
     Spune-voi d-altele ce-avui nainte:
     
     Cum îţi intrai, nu ştiu bine-a rezice,
     Eram plin de somn în puntul acela
     Ş-adevărata cale-abandonasem.
     
     Abia ajunsei la picioru-unui munte
     Unde se termina calea aceea
     Ce îmi umpluse inima de frică,
     
     Cătai în sus şi văzui a lui spalle
     Revestite de razele planetii
     Ce mînă oamenii drept p-orice cale.
     [272]
     Atuncea mi se mai alină frica
     Ce-n lacul inimei îmi rămase
     Noaptea trecută cu-atîta durere.
     
     Şi ca acela ce abia răsuflă
     Cînd iese din pelag pe ţărm afară,
     Se-ntoarse l-apa sinistră şi cată,
     
     Astfel ş-al meu suflet ce fugea încă
     Se-ntoarse napoi a mai vedea pasul 
     Ce nu mai lăsase persoană vie.
     
     Dedei repaus stătutelor membre, 
     Reluai calea pe deserta plage
     Cum piciorul firm tot mai jos să fie.
     
     Şi iacă la începutul suirii
     O lonza uşoară, sprintenă ager,
     Coperită în maculată piele.
     
     Şi neabătută îmi sta nainte,
     Cît îmi ţinea cale cu-atîta forţă
     Ce spre-ntrunare des fui volt adesea.
     
     Timpul era în factul dimineţei:
     Se suia soarele cu-acele stele
     Ce-au fost cu dînsul cînd amor divinul
     
     Mişcă cele belle din prima oară,
     Încît bine-a spera cauza-mi fură
     A-acelei fiare maculată piele.
     
     Ora timpului şi dulcea stagiune;
     Nu însă atîta cît mă luase frica
     La vederea unui leu ce-mi apare.
     
     Acesta-mi părea că venea spre mine
     Cu capul în sus şi rabiată fame,
     Cît se părea că ş-aerul se teme.
     [273]
     Şi o luptă ce de poftele toate
     Semăna plină, magră, costelivă,
     Şi multe ginţi le face-a trăi mizeri.
     
     Asta-mi aduse greutate.atîta
     Cu frica ce ieşea din a ei vedere,
     Cît şi pierdui spre mai sus speranţa.
     
     Şi precum e cel ce voios acquistă
     Şi vine-apoi timpul ce-l face-a pierde
     Şi-n orice cuget s-attristă şi plînge,
     
     Astfel belva fără pace mă face,
     Cît venindu-mi asupra, -ncet cu-ncetul
     Mă respingea unde soarele tace.
     
     Ş-unde mă rovinam afund de vale
     Înaintea ochilor mi s-ofere…
     Ce mut semăna prin lunga-i tăcere.
     
     Cînd văzui p-acesta în desertul mare,
     „Miserere mie! strigai spre dînsul,
     Oricine-i fi, umbră sau om în fiinţă.”
     
     „Nu om, răspunse, ci om fui odată
     Şi părinţii mei din Lombardia fură
     Şi mantovani de patrie-amîndoi.
     
     Născui sub Iuliu în zilele-i ultimi
     Şi-n Roma trăii subt August bunul,
     În timpul zeilor falşi, fii ai minciunii.
     
     Poet fui şi cîntai pe justu-acela
     Al lui Anchis filiu venit din Troia
     După ce fu ars Ilion superbul.
     
     Ci tu, de ce te-ntorci l-atîtea-amaruri?
     De ce nu săi pe dilectosul munte
     Ce e princip, cauza bucuriei?”
     [274]
     „Ori eşti Virgiliu, acea fîntînă
     Ce răspînde al vorbei rîul cel mare?
     Răspunsei eu cu ruşinoasă frunte;
     
     O, a poeţilor lumină şi onoare,
     Ajută-mi marele zel şi lungul studiu
     Ce mă făcură-a cerca a ta carte.
     
     Tu eşti maestrul meu şi al meu cantor,
     Tu singurul acela de la care
     Luai stilul ce mi-a făcut onoare.
     
     Vezi bestia ce înapoi mă-npinge,
     Ajută-mi asupra-i, faimos sapiente;
     Mă face a trema şi vine, şi pulsul.”
     
     „Ţi se cuvine să iei altă cale,
     Răspunse cînd mă văzu-n lăcrimare,
     De vrei să scapi d-aste sălbatici locuri;
     
     Căci astă belva de care te sperii
     Nu lasă altui a-şi căta de cale,
     Ci-l împiedică-atîta cît îl ucide;
     
     Şi e de natură atît de rea şi crudă,
     Cît nu-şi mai împle lacoma sa voie,
     Se-ndoapă, şi famea-i e şi mai mare.
     
     Multe animale cu cari s-ammollie,
     Şi multe încă pînă cînd Copoiul
     Ce-i va da moarte în dureri cumplite,
     
     Asta nu va ciba terră-or piatră,
     Ci sapienţă, amor şi virtute.
     Şi naţia-i va fi între Feltru şi Feltru.
     
     Umilei Italie fi-va salute,
     Pentru care muriră verginea Camilla,
     Euriato şi Turn şi Nis de vulne.
     [275]
     Esta-o va lunga prin orice cetate,
     Pînă cînd în infern o va împinge,
     De unde invidia la început o trimise.
     
     Pentru-al tău bine-acum discern şi cuget,
     Urmează-mă, şi fi-voi a ta călăuză
     Şi te voi trage-n loc etern d-aicea,
     
     Unde-auzi-vei disperate gemete
     Şi vei vedea spirite dolenţi
     Ce-a doua moarte fiecare cheamă,
     
     Şi vei vedea pe cîţi conteniţi se află
     În foc, pentru că speră să ajungă
     Oarecînd între mari alme beate.
     
     La cari apoi, de vrei să te sui,
     Animă vine decît mine mai demnă;
     Cu dînsa, cînd m-oi retrage, lăsa-te-voi.
     
     Căci imperatorul ce sus domneşte 
     Nu iartă-n cetatea-i să vii prin mine
     Ce fui rebellante la a sa lege.
     
     Peste tot imperă, şi acolo rege,
     Unde-i e urba, nalta-i rezidenţă.
     Ferice d-acela ce acolo ş-alege!”
     
     Şi eu lui: „Poeta, ascultă a mea rugă,
     Rogu-te pe Zeul ce te refuză,
     Ca să pot fugi de rău şi mai rele,
     
     Du-mă acolo unde-mi zise şi acuma
     Să văz poarta augustă a sîntului Petru
     Şi p-aceia ce zici a fi-n suspine.”
     
     Atunci se mişcă, şi eu îi iau urma.
     
     
     
     [276]
     Cîntul II
     
     
     Pe drum spre intrarea infernului, Dante se devota speriat de întreprinderea
     pentru care nu are o misiune superioară. Ci află cum Beatrice, prin voinţa sîntei 
     Vergine şi pe intervenţiunea sîntei Lucia, a venit a ruga pe Virgiliu spre a se duce
     a-l scăpa din pericolul pădurii.
     
     
     Se ducea ziua şi brunul aer
     Scăpa fiinţele dasupra terrei
     De la fatiche; şi eu singur unul 
     
     Mă preparam a sustine lupta
     Şi-a drumului e şi a pietăţii
     Ce va descrie mintea ce nu erră.
     
     O, muze, o, geniu nalt, ajutaţi-mi;
     O, minte ce-ai scris cîte-ai văzut toate,
     Aici s-adoarnă-a ta nobilitate.
     
     Eu începui:,,Poeta, al meu duce,
     Cată-mi vîrtutea de este potente
     Pîn-a nu face nalt pasul acesta.
     
     Tu zici că Silviu, mare părinte
     Coruptibil încă, la imortalul
     Secol se duse şi fu în simţire-şi.
     
     Ci daca-adversariul de orice rele
     Îi fu propiciu spre naltele-efecte
     Ce-avea să iasă, şi cine şi care;
     [277]
     Nu pare nedemn de omul cuminte
     Să fie-al Romei şi al ei imperiu
     El în empireu alesul de Pater.
     
     Carea şi care, zicînd adevărul,
     Se stabiliră pentru locul sacru
     Unde stă eredul marelui Petru.
     
     Pe astă cale ce lauzi atîta
     Auzi-vei fapte ce cauză-i fură
     D-a lui victorie şi papală mantă.
     
     Se duse-apoi acel vas al alegerii
     Spre-a-şi lua confortul şi a sa fede,
     Ce e principul căii mîntuirii.
     
     Ma cum să viu eu sau cine-mi concede?
     Eu nici Enea, eu nici Paul sunt;
     Demn d-asta nici eu, nici alţii m-ar crede.
     
     Căci, de mă tem să fac un pas nainte,
     Mă tem venirea-mi că va fi nebună,
     Tu-nţelept mă pricepi cît eu nu judec.
     
     Şi cum dezvoieşte cel ce voieşte
     Şi pentru nouă-şi schimbă vechiul cuget
     Şi d-a începe se lasă cu totul,
     
     Astfel şi eu în acea coastă-obscură,
     Cînd cugetînd consumai cugetarea
     Ce-atît de răpede fu la-nceput.
     
     „D-am înţeles bine eu a ta vorbă,
     Răspunse a marinimului umbră,
     Anima ta e de viltate offesă,
     
     Care adesea pe om ameţeşte
     Şi-l întoarce din onorate fapte,
     Ca falsa vedere cînd bestia umbră.
     [278]
     Ca să te mîntui tu d-această teamă,
     Spune-voi de ce-am venit l-al meu cuget
     În primul punt ce mă duru de tine.
     
     Eram între-aceia ce stau în limburi
     Şi-o doamnă mă chemă, felix şi bellă,
     Atîta cît o rugai să-mi comande.
     
     Luceau ai ei ochi mai mult decît stele,
     Şi-ncepu a-mi zice suavă şi blîndă,
     Cu-angelică voce-ntr-a ei vorbire:
     
     „O, animă cortese mantovană,
     A cării famă încă pe lume dură
     Şi va dura cît mişcarea departe,
     
     Amicul meu, şi nu ş-al Fortunei,
     E împiedicat pe deserta plage
     Şi din drum se-ntoarnă napoi de frică.
     
     Mă tem să nu fie uimit atîta
     Cît ajutoru-mi tîrziu să nu-i vie
     După cîte-n cer auzii de dînsul.
     
     Mişcă-te, dar, şi cu-a ta vorbă-ornată
     Şi cu cîte ar putea să-l scape
     Ajută-l, cum eu să fiu consolată.
     
     Eu sunt Beatrice, şi-ţi zic a te duce;
     Vin din locul unde doresc a mă-ntoarce;
     Amor mă mişcă, el a vorbi mă face.
     
     Cînd voi fi Domnului meu nainte,
     Lăuda-mă-voi de tine adesea.”
     Tăcu atunci, şi-ncepui după dînsa:
     
     „Doamnă-a virtuţii, singură prin care
     Specia umană întrece cele coprinse
     În jos de cerul cu mai mici cercuri,
     [279]
     Atîta m-agradă a ta comandă,
     Cît supuindu-mă tîrziu îmi pare;
     Nici nu ai a-mi deschide talentul.
     
     Ci spune-mi cauza că nu-ţi e teamă
     De a descinde aci jos din centrul
     Amplului loc unde arzi a te-ntoarce.”
     
     „Dacă tu vrei să ştii atît şi toate,
     Pe scurt îţi voi spune, ea îmi răspunse,
     De ce nu mă tem să viu aici-nîntru.
     
     Cuvine-se-a teme numai d-objecte
     Ce au puterea d-a face altuia răul;
     D-altele nu, căci nu sunt spăimîntabili.
     
     Eu, graţie Domnului, sunt făcută
     Cum mizeria voastră nu mă atinge,
     Nici flacăra astui incendiu m-assare;
     
     Doamnă gentilă e-n cer ce complînge
     D-obstacolul asta unde cer a merge,
     Şi înmoaie cu ruga judeţul şi-nfrînge;
     
     Aceasta ceru la Lucia-n rugă
     Şi zise:<<Nevoie de tine are
     Al tău fedel, şi eu ţi-l recomand.>>
     
     Lucia, nemică de inimi crude,
     Se mişcă şi vine-n locul acela
     Unde-mi şedeam cu antica Rachele;
     
     Zise: <<Beatrice, lauda Domnului,
     Căci nu ajuţi celui ce te-adoră
     Şi pentru tine din vulg se distinse?
     
     Nu-i auzi tu a plînsului pietate,
     Nu vezi tu moartea ce îl combate
     Pe rîul acela ce întrece marea?>>
     [280]
     N-au stat în lume persoane mai răpezi
     Să-şi facă bine, de rele să fugă,
     Cît eu fui răpede l-aceste vorbe.
     
     Venii aici din beatul meu scaun,
     Încrezîndu-mă în vorba-ţi onestă
     Ce te onoară şi pe cîţi te-ascultă.”
     
     Vorbind acestea cu simţire mare,
     Ochii ardenţi lăcrimînd întoarse,
     Care mă fece să viu şi mai iute;
     
     Şi venii la tine după voinţa-i.
     Te scăpai dinaintea-acelei fiare
     Ce-ţi închidea pasul-n frumosul munte.
     
     Ce este dar? pentru ce stai încă
     De atîta-mpuţinare de suflet?
     De ce n-ai nici curagiu, nici francheţă, 
     
     Cînd trei asemeni benedicte doamne
     S-ocupă de tine-n curtea din ceruri,
     Şi vorbele mele-ţi promit atîta?”
     
     Precum floricele de gerul nopţii
     Înclinate-nchise, albite la soare
     Se deşteaptă deschise p-a lor tulpină,
     
     Astfel şi eu din virtutea mea stinsă
     Luai curagiul, inima-mi s-aprinse
     Şi-ncepui ca determinat şi liber:
     
     „O, pietoasă aceea ce m-ajută,
     Şi tu, cortes ce-o ascultaşi îndată
     L-adevăratele vorbe ce-ţi zise,
     
     Îmi împluşi inima atît de dorinţă
     Spre a veni cu ale tale vorbe,
     Cît mă şi-nturnai la primul meu cuget.
     		[281]
     Iată-n amîndoi o singură voie;
     Tu eşti duce, tu domnul, tu maestru.”
     Astfel vorbii, şi cum se mişcă, -ndată 
     
     Intrai în drumul nalt şi silvestru.
     
     
     
     		[282]
     Cîntul III
     
     Intrarea infernului. Inscripţia ce-l anunţa. Primul cerc. Limburile:
     prima parte. Anime umane şi angeli ce au rămas neutri între bine şi rău. Mize-
     ria lor pe confinele infernului. -Acheron, luntrarul Charon; anime împinse fata-
     lemente de a face străbaterea. Un uragan face a cădea Dante fără cunoştinţă.
     
     „Prin mine se duce-n cetatea dolente,
     Prin mine se duce-n eterna durere,
     Prin mine se duce-n pierduta gente;
     
     Justiţia mişcă p-al meu înalt factor,
     Făcutu-m-a divina potestate,
     Nalta sapienţă şi amorul primare;
     
     Nainte de mine n-au fost create
     Decît eterne, şi-n etern eu dur.
     Lăsaţi orice speranţă voi ce intraţi.”
     
     Aceste vorbe-n neagră culoare
     Văzui eu scrise p-o poartă dasupra.
     Deci eu: „Maestre, e dar înţelesul?”
     
     Şi el mie, ca o persoană-ncercată:
     „Orice viltate cată a fi moartă,
     Şi tot prepusu-a lăsa se cuvine.
     		[283]
     Venirăm la locul unde-am zis ţie
     Că vei vedea ginţile dureroase
     Ce au pierdut al priceperii bine.”
     
     Ş-apoi a sa mînă-ntr-a mea puind-o,
     Cu faţă voioasă ce-mi da putere,
     Mă duse-ndată la cele secrete.
     
     Aici suspine, plîngeri şi vai nalte
     Răsunau în aer fără de stele, 
     De care-ncepui a vărsa lacrimi.
     
     Diverse limbe, oribili cuvinte,
     Vorbe de durere, accente d-iră,
     Voci nalte, rauce, sunet din mîini
     
     Făceau un tumult care s-agiră
     În etern în aerul fără timp şi negru
     C-arena-n vortici cînd viforul suflă.
     
     Şi eu, ce-aveam capul încins d-eroare,
     Zisei: „Maestre, ce e? ce s-aude?
     Şi ce ginte e-aceea ce geme şi plînge?”
     
     Şi el mie: „Modul acesta mizer
     Au tristele suflete ale acelor
     Ce trăiră nici în virtuţi, nici viciu:
     
     Mestecate sunt cu acel hor mizer
     Al angelilor ce nici rebeli fură,
     Nici fedeli, ci numai pentru ei fură.
     
     Nu i-a vrut cerul, conservînd frumosul;
     Şi profundul infern iar îi respinse,
     Să n-aibă vro glorie de dînşii răii.
     
     Şi eu: „Maestre, ce e greul acela
     Ce-i face a se lamenta-atît de foarte?”
     Răspunse: „Foarte pe scurt ţi-o voi spune.
     		[284]
     Aceştia n-au speranţă de moarte
     Ş-a lor oarbă viaţă e-atît de basă,
     Cît invidioşi sunt d-orice soarte.
     
     Famă despre dînşii lumea nu lasă,
     Mizericordia şi justiţia-i desdemnă.
     Nu mai vorbim de ei; cată şi pasă.”
     
     Şi eu, ce cătai, văzui un stindard,
     Care, girînd, fugea răpede-atîta.
     Încît repaos părea că nu are.
     
     Şi napoi venea şir lung şi lung foarte
     De ginte, cît eu n-aş fi putut crede
     Că moartea-a putut să distrugă-atîta.
     
     Apoi, recunoscînd pe oarecine,
     Cătai şi văzui însuşi umbra-acelui
     Ce da codard fece refuzul mare.
     
     Înţelesei, şi-ndată fui sicur
     C-aceasta era a răilor sectă
     Ce şi la Domnul, şi la diavoli displace.
     
     Aşti svînturaţi, ce vii n-au fost vrodată,
     Erau nuzi şi afund îmboldiţi foarte
     De musconi şi de viespi ce-erau acolo.
     
     Şiroaie le trăgea sîngele-n faţă,
     Ce-amestec cu lacrimi l-a lor picioare
     Viermi fastidioşi l-adunau în nesaţiu.
     
     Şi cînd vrui a căta mai departe,
     Văzui ginte pe pruntu-unui rîu mare,
     Şi zisei: „Maestre, fii bun concede-mi
     
     A şti cine sunt, şi datina care
     Îi face-a părea că trec aşa iute,
     Cît abia-i disting prin oarba lumină.”
     		[285]
     Şi el mie: „Spune-ţi-se-vor toate
     Cînd ne vom bine-ntări paşii nostri
     P-a lui Acheronte margine tristă.”
     
     Atunci, cu ochii ruşinoşi şi umili, 
     Temîndu-mă d-a-i fi săţios la vorbă,
     Pînă la rîu mă trăsei cu cuvîntul.
     
     Şi iacă spre noi venind într-o luntre
     Un bătrîn alb, antic foarte cu părul,
     Strigînd: „Vai vouă, anime perverse,
     
     Nu speraţi să mai vedeţi şi voi cerul.
     Eu viu spre-a vă duce de ceea parte, 
     În ger şi-n flăcări, etern întuneric.
     
     Şi tu, cine-ai fi astă-animă vie,
     Nu te apropia de morţii-aceştia.” 
     Ş-apoi, văzînd că eu, eu stam cu locul,
     
     Zise: „Prin alte căi şi prin porţe alte
     Vei fi; p-aici nu se pasă,
     Un lemn mai uşor mi te poate duce.”
     
     Şi duca-al meu lui: „Nu te cruci, Charone,
     Aşa e acolo voia unde se poate
     Ori ce voieşte; şi gura să-ţi tacă.”
     
     Şi s-alinară bucele lînoase
     A nochierului lividei palude,
     Ce-n girul ochilor îi rotau flăcări.
     
     Ma-acele anime ce erau-stătute
     Schimbară faţa şi grinţară dinţii
     Cum îi auziră vorbele crude.
     
     Îşi blestemau zeul ş-ai lor părinţi,
     Speţia umană, locul, timpul şi sămînţa
     Seminţei lor ş-a născuţilor lor.
     		[286]
     Se retraseră apoi toţi cu toţii,
     Plîngînd cu-amar pe ţărmul blestemului
     Ce-aşteaptă ori pe cine ce bravă Zeul.
     
     Charon demonul, cu ochii de flăcări,
     Făcîndu-le semn, pe toţi îi adună,
     Bate cu rama p-oricine-ntîrzie.
     
     Precum pe toamnă frunzele s-ardică
     Una lîngă-alta, pînă cînd ramura
     Redă terrei desfrunzătura toată,
     
     Asemenea-a lui Adam rea sămînţă
     S-aruncă-acolo una cîte una,
     Prin semne, ca pasări după chemare,
     
     Astfel se duc peste unda brună;
     Şi pînă-a descinde de ceea parte,
     Dincoa altă nouă trupă s-adună:
     
     „Fiul meu, zise bunul meu maestru,
     Aceia ce mor în urgia Domnului,
     Toţi vin aicea din oricare ţară
     
     Şi se-ndeasă spre a trapasa rîul,
     Căci îi împunge divina justiţie,
     Încît dorinţă le seamănă frica.
     
     P-aci nu mai pasă anima bună,
     Şi d-aia Charon mîrîie asupră-ţi,
     Şi poţi şti acum ce-i sună vorba.”
     
     Cum termină el, compania neagră
     Tremură teribil, încît de spaimă
     Mintea-mi de sudoare încă se scaldă.
     
     Terra lăcrimoasă ardică vîntul
     Şi fulgeră o lucire vermillie,
     Care-mi învinse orice simţire;
     
     Şi căzui ca omul ce îl ia somnul.
     
     
     
     
     		[287]
     Cîntul IV
     
     
     Acheron se trece fără ajutorul barcei. -Continuare a primului cerc: secundaşi a treia parte a limburilor, una ocupată de anime inocenţi de copii, de oameni şi de fe-mei ceau murit fără să aibă baptesma, cealaltă de poeţi, de spienţi, de personage ilustre, morţi asemenea afară din graţia creştină. –Suvenire despre descinderea lui Crist, ce a scos afară mai mulţi aleşi din această regiune lină, luminoasă, fără beatitudine. –Dante prezentat de către Virgiliu celor patru poeţi antici. Revistă a personagelor căror le este acordată această cetate şi această cîmpie privilegiată.
     
     Îmi rupse somnul înalt de pe capu-mi
     Un greu ş-aşa tunet, cît mă remişcă
     Ca p-o persoană ce forţa o deşteaptă,
     
     Ş-ochiu-n repaus îl mişcai împregiuru-mi.
     Drept mă sculai, cătai înfipt s-aflu,
     Să cunosc locul unde mă pusesem.
     
     În adevăr mă aflam pe marginea
     Abisului văii dureroase
     Ce-adună tunetul marelui geamăt.
     
     Obscură, profundă era şi nebuloasă,
     Atîta cît, plecîndu-mi în afund ochii, 
     Eu nu discerneam nimic înîntru.
     
     „Să descindem, dar, jos în lumea oarbă,
     Începu poetul palid cu totul,
     Eu voi fi primul, tu vei fi secundul.”
     		[288]
     Şi eu, ce-l văzui palid la faţă,
     Zisei: „Cum voi veni, dacă ai frică 
     Tu, care-mpuţinării-mi dai putere?”
     
     Şi el mie: „A ginţilor durere
     Ce sunt acolo îmi depinge-n faţă
     Acea pietate ce o iei drept teamă;
     
     Aidem, că drumul lung ne suspinge.”
     Se mişcă, dar, şi mă face să intru
     În primul aer ce-abisul încinge.
     
     Acolo, încît pentru ascultare,
     Nu era plîngeri, ma ce de suspine
     Ce aura eternă făcea să treme!
     
     Ş-aceasta venea din dor fără martiriu
     De la turbele mari, multe şi varie
     De copii şi de femei şi de oameni.
     
     „Tu nu-ntrebi, zise bunul maestru mie,
     Ce spirite sunt acestea ce vezi?
     Voi,dar, să ştii pînă s-auzi nainte
     
     Că ei nu pecară, şi d-au mercede
     Nu e d-ajuns, căci n-avură baptesma
     Care e parte din a ta credinţă.
     
     Şi d-au fost naintea cristianismului,
     Nu adorară zeul în veritate,
     Şi din aceştia sum şi eu însumi.
     
     Pentru-aceste defecte, şi rău nu altul,
     Suntem pierduţi şi puşi, numai d-asta,
     Să fim aici-n dorinţă fără speranţă.”
     
     Mare dor, auzind-o, mă coprinse; 
     Pentru că ginte de valoare multă
     Cunoscui suspensă în limbul acela.
     		[289]
     „Spune-mi, maestrul meu, spune-mi, o, doamne,
     Începui eu, spre-a voi a fi sicur
     De acea fede ce-nvinge-orice eroare,
     
     Ieşit-a mai vrunul, sau d-al său merit,
     Sau prin altul să treacă-n beatitute?”
     Şi el, ce-nţelese coperita-mi vorbă,
     
     Zise: „Eram nou în statul acesta
     Cînd văzui venind un potente
     Semn de victorie ca stemă pe frunte.
     
     Mi-ţi trase umbra primului părinte,
     A lui Abel fiul, ş-apoi a lui Noe,
     A lui Moise, supusul legistă,
     
     Abraam patriarhul şi regele David,
     Israel, tată cu fiii împreună
     Şi cu Rachel prin care fece-atîta,
     
     Şi pe alţi mulţi între beaţi trecîndu-i.
     Şi voi să ştiţi că de ei mai nainte
     Nu era salve umanele suflete.”
     
     Ţineam şi drumul, şi vorba-mpreună,
     Şi treceam tot prin selbă nainte
     Prin selba, zic, de spirite compactă.
     
     Nu era lungă încă-a noastră cale
     Dincoa de poartă, cînd un foc se vede
     Ce emisferul vingea de tenebre.
     
     Depărtaţi nu prea eram încă-atîta
     Încît să nu pot discerne în parte 
     Ce ginte onorabilă ocupa locul.
     
     „O, tu ce onori orice ştiinţă ş-arte,
     Ce sunt aceştia ce-au atîta-onoare,
     Ce de lumea altora îi desparte?”
     		[290]
     Şi el mie: „Onorată nominanţă, 
     Ce de ei sună sus acolo-n viaţă,
     Graţie le-acquistă-n cer, ce-i înalţă.”
     
     În cestea-o voce s-auzi dodată:
     „Onoraţi toţi pe poetul altissim,
     Umbra lui ce ne lăsase se-ntoarnă.”
     
     Apoi, cînd vocea s-alină şi stete,
     Spre noi venind văzui patru mari umbre.
     Faţa le era nici voioasă, nici tristă.
     
     Bunul maestru începu a-mi zice:
     „Miră p-acela cu-acea spadă-n mînă
     Ce vine ca sir celor trei nainte.
     
     Homer e-acela, suveran poetă;
     Altul e Horaţiu, satirul, ce vine;
     Ovid e terţiu, ultim e Lucan. 
     
     Fiecare îşi merită ca mine
     Numele ce-l sună singură vocea.
     Onoare-mi fac, şi d-aceea fac bine.”
     
     Aşa văzui că vine-ilustra şcoală 
     Acelui domn al cîntului altissim
     Ce peste alţii ca acvilă svoală.
     
     Daca vorbiră cîtva împreună,
     Spre mine veniră cu semn salutabil,
     Ş-al meu maestru surîse d-aceasta.
     
     Şi-ncă-onoare d-ajuns îmi mai făcură,
     Cît mă luară într-un rînd cu dînşii,
     Şi-ncît fui eu sext într-atîta geniu.
     
     Astfel naintarăm pîn’ la lumină,
     Vorbind despre multe, ce-a tăcea e bine,
     Pe cît era bine-a vorbi acolo.
     		[291]
     Venim la piciorul unui castel nobil,
     Şapte ori încins de murallie nalte,
     Apărat în giur d-un rîurel limpede.
     
     Trecem pe dînsul ca pe terră dură, 
     Prin şapte porţe-ntrai cu savii-aceştia,
     Pînă pe un prat d-o frescă verdură.
     
     Ginte-era cu ochii tîrzii şi gravizi
     De mare autoritate pe faţă;
     Vorbea încet şi cu voce suavă.
     
     Ne şi traserăm într-una din laturi,
     În loc deschis, luminos şi nalt,
     D-unde se vedea toţi cîţi era aici.
     
     Acolo sus, peste verdele smalt,
     Îmi fură arătate marile spirite,
     Cît săltai în sine-mi, căci i-am văzut.
     
     Văzui pe-Electra de mulţi însoţită, 
     Cunoscui între ei pe Ector şi Enea,
     Pe Cezar armat cu ochii grifani;
     
     Văzui pe Camilla, Pentesilea 
     De ceea parte, şi pe Latin rege,
     Ce şedea cu fie-sa Lavinia.
     
     Văzui pe Brut, a lui Tarquin teroare, 
     Lucreţia, Iulia, Martia şi Cornelia,
     Şi, singur la o parte, văzui pe Saladin;
     
     Nălţînd apoi puţin mai în sus genele,
     Văzui pe maestrul celor ce cugetă,
     Şezînd în filosofica familie:
     
     Toţi îl admiră, toţi îi fac onoare.
     Aici văzui şi pe Socrat şi Platon, 
     Ce nainte de alţii îi sta mai aproape,
     		[292]
     Democrit, ce mundul cazului pune,
     Diogene, -Anaxagora şi Thale,
     Empedocle, Eraclit şi Zenone.
     
     Şi văzui pe bunul observator al carelui,
     Dioscuride, zic, şi văzui pe Orfeu,
     Pe Tuliu şi Liviu şi moralul Seneca;
     
     Euclid geometrul şi Ptolemeu,
     Hippocrate, -Avicena şi Galileu,
     Averois, ce marele comment fece.
     
     Nu-mi pot rechema pe toţi pe deplin,
     Căci lunga-mi temă trage cu sine,
     Ş-adesea la faptă n-ajunge vorba.
     
     Compania de şase cu doi se-mpuţină;
     Pe altă cale mă duce saviul ducă
     Afară din lina-n aura ce tremă,
     
     Şi viu într-o parte unde nimic nu luce.
     
     
     
     		[293]
     Cîntul V
     
     Cercul secund: Minos este la intrare, spre a trimite animele culpabili pe
     fiecare la locul său de supliciu. Acest cerc, unde începe seria celor şapte păcate, es-
     te al luxurioşilor. –Uragan şi turmentă; Francesca de Rimini şi amantul ei s-arrestă
     cîteva momente. Naraţie a originii culpei lor. Dante, mişcat pînă-n suflet de simţire,
     cade ca mort.
     
     Astfel descinduţi din cercul primariu
     Jos în secundul, ce loc nu-atît cinge
     Şi dureri multe cît punge la vaiet,
     
     Acolo stă Minos oribil şi grinţă,
     Examină culpele la intrare,
     Judecă şi trimite după cum decide.
     
     Zic că daca-o animă rău născută
     Îi vine nainte toată confuză
     Şi-acel cunoscător de păcate
     
     Vede care loc în infern e de dînsa,
     Cinge-se cu coada de ori atîtea
     Pe cîte grade va fi mai jos pusă.
     
     Nencetat înainte-i stau multe,
     Vin una dup-alta la judicată;
     Spun şi aud, ş-apoi sunt jos aruncate.
     		[294]
     „O, tu, ce vii în durerosul ospiţiu,
     Îmi zise Minos, cum ne văzu-ndată,
     Lăsîndu-şi actul oficiului mare, -
     
     Vezi la cine te încrezi şi cum intri,
     Să nu te-amăgească lărgimea-intrării.”
     Şi duca-al meu lui: „Şi pentru ce-mi strigi?
     
     Nu împiedica ducerea-i fatală,
     Aşa e voia-acolo-unde se poate
     Ce se voieşte, şi gura să-ţi tacă.”
     
     Atunci începeam dolentele note
     A le-auzii, ş-ajunsei acolo
     Unde plîngerea multă îmi da-n suflet.
     
     Venii într-un loc mut d-orice lumină,
     Ce mugea cum muge marea-n tempestă
     Cînd de contrarie vînturi e combătută.
     
     Vorticele infernal, fără repaus,
     Mîna spiritele-ntr-a sa rapină,
     Vîrtindu-le, lovindu-le turmentă.
     
     Cînd ajung înaintea ruinei,
     Ţipete-acolo, gemet şi lamentul
     Blestemă-acolo virtutea divină.
     
     Înţelesei că la turment ca-acesta
     Erau damnaţi pecatorii carnali
     Ce supun raţiunea la dezmierdare.
     
     Şi precum sturneii îşi poartă aripele
     În recele timp în stol larg şi plin,
     Relele spirite asemenea svolau,
     
     De ici, de colo, de jos, de sus se-mping,
     Nici o speranţă nu le mai confortă,
     Nu doar de repaus, ci d-alinare;
     		[295]
     Şi precum cocorii trec cîntîndu-şi laii,
     Făcînd în aer lunga lor riglă,
     Aşa văzui venind cu-ale lor vaite
     
     Umbrele purtate p-acelaşi vortice.
     Pentru care zisei: „Maestre, cine-s
     Ginţile-acelea de vînturi bătute?”
     
     „Prima din ele, d-a cării nuvele
     Vrei să afli, îmi zise el atuncea,
     Fu împărăteasă de multe limbe.
     
     La viţiul luxuriei fu atît de ruptă,
     Cît libit face licit într-a ei lege
     Spre-a ardica blasma-n care căzuse.
     
     Ea e Semiramis, de care se zice
     Că urmă lui Nin şi îi fu soţie,
     Şi ţinu ţara ce Soldan guvernă.
     
     Ceealaltă, ce s-ucise-amoroasă
     Şi rupse fedea l-a lui Sicheu cenuşă;
     Apoi e Cleopatra luxurioasă.”
     
     Văzui p-Elena, pentru care-atîtea
     Rele-aveniră, pe marele-Achile,
     Ce cu amorul se luptă în fine.
     
     Văzui pe Paris, Tristan, şi-ncă mii
     D-umbre-mi arată şi numi pe degite,
     Ce-amor le depărtă din viaţa noastră.
     
     Apoi auzii p-al meu doctor
     Numind doamnele-antice şi pe cavaleri;
     Pieta mă-nvinse, rămăsei uimit.
     
     Începui: „Poetă, cu voia-a mai bună
     Aş vorbi cu-acei doi ce-mpreună svoală
     Şi par atît de uşori, vîntului joc.”
     		[296]
     Şi el mie: „Vedea-vei cînd vor fi
     De noi mai aproape, şi-atunci tu roagă-l
     P-acel amor ce-i mînă, şi ei veni-vor.”
     
     Îndată ce vîntul spre noi îi pleacă,
     Vocea mişcai: „O, anime dezolate,
     Veniţi la noi, de nu vă-mpiedică-altă.”
     
     Ca şi columbe de dorinţe chemate,
     Cu aripe deschise spre cuibul dulce
     Svol prin aer purtate de voie,
     
     Astfel ieşind din stolul unde-e Dido,
     Venind spre noi prin aria malină,
     Aşa de forte-mi fu afectuoasa chemare.
     
     „O, vieţuitor graţios, benin,
     Ce vizitînd vii prin aerul pers
     Spre noi ce tingem lumea de sînge,
     
     De ne-ar fi amic al mundului rege,
     Noi l-am fi rugat pentru a ta pace,
     Fiindcă avuşi pietate d-amorul nostru.
     
     De cîte ori a auzi ş-a vorbi vă place,
     Noi vom auzi şi cu voi vorbi-vom,
     Pînă cînd vîntul cum este va tace.
     
     Stă ţara unde fui născută
     Pe marină unde Po descinde
     Ca să aibă pace cu următorii săi.
     
     Amor, ce iute-inimi gentili aprinde,
     Priusep-acela de bella persoană
     Ce-mi fu luată, modul încă m-offende:
     
     Amor, ce b-amat nu scapă d-amare,
     Mă prinse d-al acestuia-atît de fare,
     Încăt, cum vezi, încă nu m-abandonă;
     		[297]
     Amor ne conduse l-aceeaşi moarte,
     Caina-aşteaptă pe ucidătorul.”
     Aceste vorbe de la ei ieşiră.
     
     Cum auzii aste-anime offese,
     Îmi plecai faţa, ş-o ţinui plecată
     Pînă cînd poetul îmi zise: „Ce cugeţi?”
     
     Răspunzîndu-i, începui: „O, vai mie!
     Cîte dulci cugete, cîtă dorinţă
     Mînă p-aştia la pasul durerii!”
     
     Mă-ntorsei apoi, şi le vorbii astfel:
     „Francesca, ale tale martiruri
     A lăcrima mă fac, trist şi-n durere!
     
     Ci spune-mi, în timpul dulcilor suspine
     La ce şi cum concedette amorul
     Să vă cunoaşte-ţi dorinţele voastre?”
     
     Şi ea mie: „Nici o durere mai mare
     Ca remintirea timpului ferice
     În mizerie, ş-o ştie al tău doctor.
     
     Ci daca ai atîta dorinţă-a cunoaşte
     Primu-nceput al amorului nostru,
     Voi zi ce ca acela ce plînge şi spune:
     
     Noi citeam într-o zi, spre-a ne distrage,
     Despre Lanciotto, cum amorul îl strînse;
     Singuri eram şi fără a prepune.
     
     Mai de multe ori ochii ne suspinse
     Acea lectură şi ne păli faţa;
     Ci un singur punt fu cel ce ne-nvinse:
     
     Cînd ajunserăm în surîsul dulce,
     Sărutat cu foc de junele-amant,
     Cesta ce de mine nu se mai desparte
     		[298]
     Mă sărută-n gură în delirul mare.
     Galeotto fu cartea, şi cel ce-o scrise.
     În ziua-aceea mai mult nu citirăm.”
     
     Pe cînd un spirit zicea acestea,
     Plîngea celălalt, şi de pietate
     Pierdeam eu puterea ca omul ce moare,
     
     Şi căzui cum corpul mortului cade.
     
     
     
     
     
     
     		[299]
     
     Cîntul VII
     
     Cercul al patrulea, în care Pluton(sau Plutus) prezidă. Avarii şi risipi-torii purtînd şi rostogolind grele sarcine şi întrelovindu-se cu mînie. Notio şi imago a Fortunei. –Al cincilea cerc: Ira, lacul Stygii, în care sunt cufundaţi în diverse grade, ira-condii urlă şi se întresfîşie subt vasă.
     
     „Pape, Satan, pape Satan, aleppe!”
     Începu Pluton cu rauca-i voce.
     Ş-acel saviu gentil ce ştia toate,
     
     Spre-a mă conforta, zise: „Să nu-ţi pese
     De frică, căci puterea ce-ar avea
     Nu-ţi va putea închide descinderea acestei rocce.”
     
     Se-ntoarse-apoi la-acea îmflată buză
     Şi-i zise: „Taci, maledicte lupe,
     Consumă-ţi în sine a ta turbare;
     
     Nu fără cuvînt e-a merge spre cuget,
     Astfel e sus voia unde Mihael
     A făcut vendicta superbei cercări.”
     
     Astfel de vînt gonflatele vele
     Cad răsucite cînd lemnul se rupe,
     Astfel jos cade şi fiara crudelă.
     		[300]
     Descindem apoi în a patra laccă,
     Luînd-o mai mult pe dolenta rupă
     Ce al universului rău însaccă:
     
     O, divină justiţie! cine stippă
     Cîte văzui chinuri şi dureri nouă
     Şi de ce culpa noastră-atît ne costă?
     
     Cum face unda acolo pe Carybda
     Că se frînge cu-aceea care bate,
     Aşa-aici gintea una într-alta-mpinge.
     
     Se-mpingeau lovindu-se ş-apoi contra 
     Se-ntorceau voltînd înapoi fiecare,
     Strigînd: „De ce ţii? de ce laşi din mînă?”
     
     Aşa se-ntorcea prin cercul acelaşi
     Din ambele mîini în puntul opposit,
     Repetindu-şi injuriosul metru.
     
     Apoi se-ntorcea cînd era ajuns fiecare,
     Prin al său semicerc spre-altă lovire.
     Şi eu, ce aveam inima mişcată,
     
     Zisei: „Maestrul meu, te rog demonstră-mi
     Ce ginte e-aceasta, şi daca-s clerici 
     Aceşti tonsuraţi din stînga noastră.”
     
     Şi el mie: „Toţi aceşti chioruş văzură
     Prea rău cu mintea-n viaşa primară,
     Cît cu măsură nici o spesă făcură.
     
     D-ajuns a lor voce clar lătrînd spune
     Cînd vin l-a cercului ambele punturi,
     Unde culpa contrarie-i desparte.
     		[301]
     Aştia fură clerici cîţi necoperiţi
     Nu-şi au pe cap părul, papi şi cardinali
     Peste cari avariţia-şi apasă jugul.” 
     
     Şi eu: „Maestre, -ntre-aceştia mari şi-atîţia
     S-ar cuveni-a recunoaşte eu vrunii
     Ce fură-ntinaţi d-asemenea viţuri.”
     
     Şi el mie: „Îţi faci vană idee,
     Ascunsa viaţă ce-ntinaţi avură
     I-ntunecă-acum şi nu-i mai cunoşti.
     
     În etern se zbucină-n părţile-ambe,
     Învia-vor din a lor morminte
     Cu pumnul închis, cu părul ras alţii.
     
     Rău dînd şi rău reţinînd, lumea ferice
     Pierdură ş-ajunseră-n lupta-aceasta
     Despre care, oriceva fi, nu-mi mai pierd vorba.
     
     Poţi dar, fiule, vedea scurta buffă
     Despre bunurile comise la Fortuna
     Pentru care-umana minte se tulbură,
     
     Căci tot aurul ce se-află sub lună,
     Sau care-a mai fost, nu-ar putea s-aline
     Vruna din acele anime-n chinuri.”
     
     „Maestre - zisei -, te rog spune-mi încă
     Astă fortună de care-mi vorbeşti
     Ce e şi cum are-ale lumii bunuri?”
     
     Şi el mie: „O, creature toante,
     Cît e innoranţa şi cît vă orbeşte!
     Voi, dar, sentinţa-mi să-ţi lumine mintea.
     
     Acela ce ştie şi-a creat toate,
     Făcănd cerurile, le-a dat şi legea,
     Cît orice parte oricării părţi splende,
     		[302]
     Distribuind egalmente lumina,
     Tot asemenea şi splendorilor lumii
     Puse generale ministru şi duce,
     
     Spre-a permuta la timp vanele bunuri 
     Din ginte-n ginte şi din sînge-n sînge,
     Oricît s-ar apăra ştiinţa umană.
     
     D-asta-o ginte-imperă şi-alta declină
     După judeţul suprem al acesteia,
     Ce stă ocultă ca-n iarbă şarpele.
     
     Ştiinţa noastră în contră-i nu poate:
     Ea provede, judică şi-şi conduce
     Domnirea p-a lor ca ceilalţi zei
     
     Ale sale schimburi n-au repaus,
     Necesitatea veloce o face:
     Des vine cine să-şi ia la rînd locul.
     
     Asta e-aceea ce o pun pe cruce
     Însuşi aceia ce-i sunt datori laude,
     Dîndu-i pe strîmb blasmă şi nume rău.
     
     Ci dînsa e ferice, n-aude-acestea,
     Lină cu primele alte creature
     Îşi volvă sfera-n beatitude plină.
     
     Descindem însă spre mai mari turmente.
     Iată, apun stele ce răsărea
     Cînd mişcai; şi-a sta nu ni se iartă.”
     
     Străbăturăm cercul de ceea parte,
     Pe o fîntînă ce fierbe şi varsă
     Într-o surpătură de ea făcută.
     
     Apa era neagră mai mult decît verde,
     Ş.apoi împreună cu-undele-i brune 
     Intrarăm în jos p-o cale diversă.
     		[303]
     Ast trist rîurel, ajungînd la vale
     În poalele relelor, grive plage,
     Formă-o palude cu nume de Styge.
     
     Şi eu, ce stam atent şi în mirare, 
     Văzui ginţi fangoase în acea tină,
     Despuiate toate, la faţă-aprinse;
     
     Acestea se lovea, nu-ncai cu mîinile,
     Ci cu capul, pieptul şi cu picioarele,
     Rumpîndu-se fîşii, fîşii cu dinţii.
     
     Bunul maestru zise: „Vezi, fiul meu, 
     Sufletele-acelor vinşi de mînie,
     Şi-încă voi ca tu de sicur să crezi
     
     Că subt ape-aici multe ginţi suspină
     Şi fac să colcăie apa în faţă,
     Cum ochiul ţi-o spune-oriunde se-ntoarce.
     
     Înfipţi în mocirlă, zic: „Trişti furăm
     În aerul dulce allegrat de soare
     Ce aducea-n noi caliginos fum.
     
     Ne-attristăm, dară,-acum în balta neagră.”
     Imnul acesta le gîlgîia în gîtleje
     Şi nu-l putea duce cu vorba-ntreagă.
     
     Aşa girarăm a baltei putoare,
     Marele-arc dintre loc şi rîpa-uscată,
     Cu ochi întorşi spre cei ce înghit tina
     
     Venim din josul unui turn în fine. 
     
     
     
     
     
     
     		[304]
     [SONET] 
     
     Dante Alighieri
     
     Deh! peregrini ce pensosi vă duceţi
     Poate la cele ce nu sunt de faţă,
     Veniţi voi de la nişte atît de departe ginţi
     Cum după faţă ne-o demonstraţi?
     
     Ce nu plîngeţi cînd voi treceţi,
     Prin mijlocul ei, cetatea dolente
     De acele persoane pe cari nimic
     Pare a-nţelege a ei gravitate?
     
     Dacă voi staţi spre a voi s-auziţi,
     De sicur inima-n suspinuri îmi zice
     Că lăcrimînd veţi ieşi d-acolo.
     
     Ea şi-a pierdut pe a sa Beatrice. 
     Şi vorbele ce ar putea zice despre dînsa
     Au virtutea d-a face p-altul să plîngă.
     
     	[305]
     	ANEXĂ
     	.........................................
     	[306]
     
     	[307]
     [DANCIUL] 
     
     Dănciucul se hotărîse
     Să meargă la Ţăligard,
     Să nu-şi mai mute rumînul
     Via dincolo de gard.
     
     Dar pe drum, pînă s-ajungă
     (Îi păru calea cam lungă),
     Văzu turc şi măgăruş,
     Şi pe turc l-auzi: ciuş!
     
     Ciuş învaţă şi Dănciucul;
     Se-ntoarce-acasă pe loc;
     Cine cu el mai vorbeşte?
     Că Danciul se face foc.
     
     Mă-sa sare să-l sărute,
     Dănăceii să-i ajute;
     Dar Danciul nu mai glumeşte,
     Ciuş! grozav la toţi răcneşte. 
     
     Mă-sa: mîcă! – Danciul: ciuş!
     Fraţii: nene! – Danciul: ciuş!
     Tica: Danciu! – Danciul: ciuş!
     Gaga: lele! – Danciul: ciuş!
     Mîncar-ai vreun pui de cioară?
     Mîncar-ai ceva ce zboară?
     	[308]
     Danciul, hici! răspunde: ciuş!
     Trişti, bieţii părinţi acuş
     Aleargă la rumînică,
     Ca să vie să-l deszică.
     
     Rumînul ţi-l ia de chică,
     Ş-unde ţi-l mai tîrnuieşte,
     Valvîrtej şi-l învîrteşte,
     La pămînt mi ţi-l trînteşte.
     
     Ş-începu să mi-i citească
     O molitfă ţigănească:
     „Faraoane! baraoane!
     Treziţi-vă lighioane!”
     Şi ţi-l face-nţelepţeşte
     De o rupe rumîneşte.
     
     De-ţi vedea, copii, vro cioară
     Singură a se numi
     Între corbi privigătoare,
     N-o lăsaţi a se sfinţi.
     
     A molitfă ţigănească
     Citiţi-i cu mare glas,
     N-o lăsaţi să mai cîrmească
     „Cu statornic călcînd pas.”
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     	[309]
     
     IMN
     ÎNTRU MEMORIA RĂPOSATULUI ÎNTRU FERICIRE 
     DOMN G. GHICA 
     Cu ocazia inaugurării punerii de temelie a Ospelului Rezidenţei 
     
     
     Cîntaţi, romînilor, cîntaţi!
     Memoria lui Ghica eternă lăudaţi!
     
     Căzuse Romînia, şi el a realţat-o;
     Străbunele ei drepturi din mîna-i aţi luat;
     Romîna cugetare el a redeşteptat-o
     Cîntaţi, romînilor, cîntaţi!
     Memoria lui Ghica eternă lăudaţi!
     
     A voastră capitală răsuflă sănătoasă:
     A ei frumuseţare cu piatră trăinicind,
     Subt coama vîlvoiată copita oţeloasă
     Izbeşte pavimentul ce schinteie mugind.
     Cîntaţi, romînilor, cîntaţi!
     Memoria lui Ghica eternă lăudaţi!
     
     Pe muze învăţat-a frumoasa voastră limbă;
     În iia romîncuţei GRIGORE le-a-nvestat;
     Şi adormita minte ţîranului de schimbă 
     URMAŞUL lui, de umbra-i e-mpins şi însuflat.
     Cîntaţi, romînilor, cîntaţi!
     Memoria lui Ghica eternă lăudaţi!
     		[310]
     O piaţă blînd ocheşte profetica-i gîndire 
     Ş-Ospelul Rezidinţei temeinic a fondat:
     Iar piatra pusă astăzi altar e de mărire
     Ce recomandă-n secoli pe marele bărbat.
     Cîntaţi, romînilor, cîntaţi!
     Memoria lui Ghica eternă lăudaţi!
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     		[311]
     
     ŢĂRANUL ŞI PESCARUL
     
     
     Un ţăran la tîrg se duse
     Peşte vrînd a-şi tîrgui,
     Ş-alegîndu-şi un crap mare,
     Fără altă cercetare,
     Serios pe loc se puse
     Pe la coad-a-l mirosi.
     Pescarul l-astă vedere
     Răbdarea de tot pierzînd,
     Zise rîzînd:
     -Om ciudat ca tine, vere,
     N-am văzut de cînd sunt
     Pe ast pămînt,
     Nici aşa minte neroadă,
     Să miroşi peştii la coadă!
     De e proaspăt de vrei s-afli miroase-l la cap, creştine,
     Că el de la cap se-mpute, şi o ştie măcar cine.
     - Despre cap, zise ţăranul, 
     Nici mai este de vorbit,
     Căci o ştiu, o ştiu, sărmanul,
     Că de mult s-a împuţit;
     Voiam să văz încai la coadă, dacă este precum spun,
     Că se poate d-întîmplare să rămîie ceva bun.
     
     Pe cînd se scria acestea era lumea mai neroadă,
     Că tot se credea la coadă.
     Acum peştele cu totul, cap şi coadă, s-a stricat:
     Şi d-o parte, şi de alta ţine-ţi nasul astupat.
     
     
     
     	[312]
     [PARODIE] 
     
     O, scumpa mea diumetate,
     M-ai bagat în mari pecate!
     Fia’mi starea de lepciune
     La ori-ce generaciune,
     Stare-mi de disperaciune.
     Demanetia viuetiei tele
     E apusul viuetiei mele.
     Dieul meu, draga boresa,
     Carnaciunea ta alesa
     Si gingasiati pusaciune
     Bagă’n mine’nspiraciune.
     Admiraciunea me fura,
     Mutaciunea-mi sta pe gura,
     Răciunea mi se scaimbă,
     Am ajuns neraciunalu,
     Mi se legă biata limbă,
     Simţiciunea-i vîrtej-valu,
     Vinele’mi in mortăciune
     [313]
     Fora picu de vioiciune,
     N-au putere nici d-un ort,
     La ciolaneti cadu ca mort.
     Si ti facu declaraciune
     Cu mare protestaciune
     Ca diu durerea mi e adinca
     Si esci tare ca o stanca,
     Rumena si gogonetia…
     Ci asalt la forteretia
     Voiu da mane demanetia.
     …………………………
     
     
     
     	[314]
     [ORACOL LA UN TÎNĂR]
     I 
     
     23 (geniu şi subtiliate, dedicat Didonei)
     
     
     De nu ţi-ar lipsi banii, precum ai geniu, minte,
     Ai fi un drac de frunte cum place la femei,
     A spune la-aventure ca Enea la Didone,
     Şi la ospăţul mare ţi-ar da şi plumbuting. 
     
     II 
     
     46 (Călugăria cu însurătoarea, dedicat marelui preot din Memfide)
     
     Ori mire, ori călugăr vezi de te fă odată,
     Căci soarta-ţi e propice şi-n dreapta, şi în stînga.
     De nu poţi strînge-avere în ţara ta amată,
     Te du în lumea mare,că plata te aşteaptă.
     
     III 
     
     56 (pericole, tempeste, comerci, dedicat la amiralul lui Faraon)
     
     Să nu prea speculi multe, că nu e de tot omul
     Să fie om d-afaceri; dupe pămînt şi pomul:
     Decît să dai cu cotul, mai bine dă cu tomul.
     [315]
     
     IV
     
     19 (răsturnat: captivitate, pierdere trecătoare într-o întreprindere, după care vine 
     no.37, bun)
     
     De-i pierde-n întreprinderi, aşa ţi-a fost scrisul;
     Ci cată înainte, la vale vezi prescrisul.
     
     V
     
     37 (succes bun, fericire dupe strîmtori sau pierderi)
     
     De ţi-ai risipit starea, sau dacă n-ai de fel,
     Să ştii că cu grămada, monedă fel de fel
     
     VI
     
     Din cornul abundenţei
     (Uşele-nchise-a stanţei)
     Preste grămadă taie,
     Ca acolo la saraie
     Te vor strivi pel mel.
     
     VII
     
     1 (Sapienţă, calităţi eminente, fericire, toate bunurile în averi, în femei, în palate,
     desfătări, deliciuri. Dedicat la zeul Phot.)
     
     Te uită, lotul primul te culmă de avere,
     De glorie, d-onoare, de mare fericire.
     Mai bine ca la urmă cu albu-n căpestere
     Decît să începi cu bine, s-ajungi în mănăstire.
     În lotul cest din urmă mi-ar trebui volume
     Să-nscriu, să enumăr toate în sume şi în sume,
     Argint, aur şi geme şi pietre nestimate, 
     Falante, sapienţă şi splendide palate
     De nimfe locuite, de hurii dezmierdate,
     Silfide, odalisce, d-amor, de voluptate…
     [316]
     Ci d-ei vedea p-acolo Adele ori Constanţe,
     Amelii ori Elize, ori Zoe, ori Speranţe,
     Marii, Ecaterine, - să nu te-atingi de ele.
     Jos în genunchi atunci, că sunt muzele mele.
     
     
     		[317]
     LA B. BOERESCU
     
     I
     
     69. Discret dupe natură, cînd soarta-a decretat,
     Căzutu-ţi-a în parte acel lot ce-odinioară
     În Mizraim se dete la Basilogrammat,
     Cancelierul mare, cum eşti tu bunăoară.
     Trecînd ştiinţa dreptului ş-ale onorii trepte,
     Ajunge-vei ministru pre căile mai drepte.
     Ci vezi că-n evul nostru, lui Crist şi lui Platon,
     Sunt cetăţeni miniştrii, nu servi lui Faraon.
     
     II
     
     48. O, Basilogrammate, organizînd dreptatea,
     Să treci l-agricultură, la publice lucrări,
     Să faci binele ţărei, să-i împingi prosperitatea,
     Mulţind coarnele plugului fecundele brăzdări.
     Comerciul şi industria să faci să înflorească,
     Prin construiri gigantice să nalţi arhitectura
     Ca alte piramide, mărimea romînească 
     S-o eternize-n seculi întocmai ca scriptura.
     Să n-aluneci pre calea ce-i zic diplomaţie,
     Cu două feţe taler, ce-i zic şi limbuţie;
     Să nu te-mpingă cursă s-ajungi Mamamuşi,
     Ci las-o l-alde Cornea a o cogalăşi,
     S-o facă cu papară
     Unde-şi înţarcă puii preste hotar din ţară.
     [318]
     
     III
     
     71. În cariera nouă te-aşteaptă ş-un tezaur,
     Mai copios, mai splendid decît tunsuri de aur.
     
     IV
     
     24. Discordii de familie, şi chiar de cabinete,
     Să nu te înspăimînte, cîor să te dea pre bete.
     Rămîi în a ta ţară,
     S-o cureţi de secară.
     
     V
     
     51. Îţi cade-o văduvie. Consoală-te şi pasă
     Tot ferm, tot înainte; necazu-napoi lasă.
     
     VI
     
     53. Căci mare-activitate a pus destinu-n tine
     Şi multă prevedere să cumpeni toate bine.
     
     VII
     
     22. Ai animă deschisă şi haracter voios:
     Zi alb unde e albul, frumosului frumos,
     Ci zi şi negru-n negru, hidosului hidos.
     
     
     		[319]
     
     LA C. ESARCU
     
     I
     
     22. Inteligent, amorul de arte, de ştiinţe 
     Şi erudiţie, plus ardentele dorinţe
     De studiuri profunde vor face-a te distinge
     În lumea sapiente şi-nvidioşi a-nvinge.
     
     II
     
     13. Curînd, şi imeneul te cheam,ă să dai mîna
     Unei copile blînde ce a-nvăţat să stime
     Şi arta, şi ştiinţa, şi limba ei romînă,
     Şi care-a pus în tine speranţe legitime.
     
     III
     
     20. În viaţa conjugală, în viaţa socială,
     În cercul sapienţilor, în cursul ierarhiei
     Ţi-e scris să fii ferice cu-o soarte specială
     Şi numele-ţi celebru în fastele istoriei
     S-onore Romînia
     Cît te-amă poezia.
     
     IV
     
     43. Necunoscînd invidia, vei vinge-nvidioşii,
     Prin meritele tale vei face să s-agite
     Şi însuşi oţioşii
     Voind să te imite.
     [320]
     
     V
     
     40. În bunele-ţi consilie e sapienţă multă,
     Ş-atît mai mult aceia ce trec şi nu te-ascultă.
     
     VI
     
     19. Nu ştiu cum vine soartea cu josul său în sus,
     Că ţi se schimbă-ndată în caracter d-avere,
     Cît ş-altora, şi ţie să faci mare plăcere,
     Că-e natural lumina să meargă spre apus.
     
     VII
     
     77. Ş-această preschimbare provine sau din nuntă,
     Sau dintr-o moştenire d-un nobil testament.
     Sau puiul fericirii, spărgîndu-şi oul, spuntă
     Din sus, din jos, din lături, ia svolul şi s-avîntă
     Ca acvila ce-aţintă
     Spre soare-n firmament.
     
     
     
     [321]
     LA OLGA CÎMPINEANUL
     
     I
     28. Simbolu-inteliginţei s-a dat la Cîmpineni;
     Ca mater de familie vei creşte fiii bine,
     Vei da exemple bune, vei da buni cetăţeni;
     D-aceasta Cîmpineanul te-alese drept pe tine.
     
     II
     
     26. Îţi cad după aceasta blîndeţea, bunătatea
     Şi facerea de bine, prin care vei petrece
     O viaţă pură, lină,
     Cu fruntea tot senină,
     Cu conştiinţa-amică, profund consolătoare.
     Ferice, străluceşte ca adamant în soare.
     
     III
     
     1.La sorţi îţi iese lotul lui Trismegestu-Thot,
     Inventătorul artelor, ştiinţelor, scripturei,
     Astronomia verbului, industriei, culturei,
     Ce, integral în toate, el singur a fost tot.
     Ca geniu al ştiinţelor, i-au zis grecii Hermes,
     La cap şi la picioare spre svol întraripat;
     Enoh i-au zis ebreii; Şi ca din cer trimes
     Iar s-a răpit la ceruri, de stele –ncongiurat,
     Ca domn potent al astrelor ş-al legii ce se duce,
     Astronomiei geniu, mai mare-ntre sovrani.
     Regulator al timpurilor, nemuritor străluce, 
     [322]
     Cîte-ntr-un an sunt zile, trei sute şi şaizeci.
     Acest Thot e fiinţa ce ştie cum petreci,
     Ce ştie cele foste şi cele fiitoare,
     Ca cum ar sta de faţă; e şi inventătorul
     Oraclelor inclite, făimoase-n Mizraim,
     Şi al raţionalului, emblemei teraphim,
     Cari compun cuvîntul, divin inspiratorul,
     Ş-al Phytonisei geniu
     Îl consacră drept premiu
     Dilectei sale filie, regina de Tarot,
     Care, citit spre stînga, Mois îi zise Tora.
     Ca Logos sau ca Lege, domn doamnă peste tot,
     De popoli creatoare, inspiră pe Debore,
     Instrue phytonise în Delphi şi în Israel,
     Davizi, Pindari inspiră, Izechiel.
     Vezi, lotul Tore’ţi cade, din ceruri eşti dotată
     Cu geniu, minte-aleasă, cu nalte calităţi,
     Virtuţi sublime, rare. Ai fruntea adorată,
     Şi inimă – tezaur d-atîtea bunătăţi.
     Te-aşteaptă fericirea, că eşti însuşi blîndeţea,
     Ce-ţi face mai sublime amorul, frumuseţea.
     
     IV
     
     59. Nu mai încerc nainte, numai între destin,
     Cîci lotul care-ţi cade e plinul şi tot plinul,
     Perfecţia întreagă,
     Un eclectism de bunuri, şi mintea-ţi înţeleagă,
     Căci cîte predic ţie îţi sunt toate prescrise,
     Îţi sunt o-ndatorire, promise şi rămase,
     Şi ai, fără vreun poate,
     A le-mplini pe toate.
     
     V+VI
     
     41+16. Speranţa-ţi stă nainte, victorie produce.
     
     VII
     34. Te-aşteaptă şi avere, şi mare opulenţă.
     
     
     
     	[323]
     ORACOL
     LA I. FLORESCUL
     
     I
     
     47. „ Cînd Dumnezeu ajută, de nimeni nu ne pasă”
     Îţi e deviza, partea din capul vieţei tale.
     Ai parte de buni filii, de fericire-n casă,
     În stadiu-ierarhilor, în arme ş-orice cale.
     
     II
     
     40. Emblema sapienţei şi stimei generale
     La sorţi în rîndu-al doilea îţi cade înainte:
     În ale parlamentului un jeţ de preşedinte,
     În cariera armelor, o vargă marţiale.
     
     III
     
     20. În orişicare stadiu sau ramură de stat
     Vei fi întotdeauna înalt protogrammat.
     Avut-ai şi ocazie d-a fi şi principal;
     Ci-ai preferit mai bine un nume de leal.
     
     IV
     
     41. Discreţia-n consilie, în bătălii victoria,
     Te fac să lupţi da prode cu braţul şi cu minte.
     În inima soldaţilor ţi-e destinată gloria,
     Şi vine după tine cînd tu mergi înainte.
     [324]
     
     V
     
     58. O cale-ndelungată d-afaceri importante
     Îţi e predestinată mai mult în ambasadă
     Sau pentr-o moştenire, decît în trebi galante.
     Să iei însă aminte că şi pîn’ la Posadă
     Pe drum sarcină mare
     E punga ce bani n-are.
     
     VI
     
     27. Cu ordinea-ţi merg bine ale culturii toate,
     Un cal înfrînat bine, un car cu bune roate,
     La drum bune merinde, în cîmp giberne pline,
     Proviziuni de guerră termină toate bine.
     De eşti tu om al ordinii, faci ş-ordinea a ta:
     De îţi lipseşte, caut-o, c-aşa vei prospera.
     
     42. D-aspiri din întîmplare, d-ai aspirat vrodată
     La posturi, la favoare, la orice demnitate,
     Să iei bine aminte că fapta e ciudată:
     Parcă-e făcut să fie din soartă, din păcate,
     Că astea ca cochetele, cînd îmbli după ele,
     Atuncea fug de tine, parcă ar fi din iele;
     Şi cînd le-ntorci tu spatele, Zamfiră ori Sultană,
     Atunci se ţin de tine, te-apucă de pulpană.
     
     
     
     	[325]
     [SUFLĂ FOILE...]
     
     Suflă foile,
     Se-ncind cărbunii,
     Volbură flacăra,
     Svoală schinteile;
     Fierul tenace scapără,
     Îl strînge cleştele,
     Braţ vînos îl scormună;
     Cede, roşaşte, înmoaie-se,
     Sfîrîie stropii.
     Sfîrîie, sfîrîie bellicul,
     Răschinteie, sfidă cerul,
     Sună, muge năcovana,
     Pîrîie ciocane, tropăie.
     Bate, sună,
     muge, bate,
     Sfîrîie, schinteie.
     Maestrul, dînd, ciocănă,
     Metalul întinde-se,
     Se dilată, formă-se.
     Sună, bate,
     muge, sună,
     Sudă omul,
     Bate fierul,
     Spadă bate, pale, barde.
     
     
     	[326]
     
     [EPITAF]
     
     Zece domni dete familia Ghica;
     Duca Grigoriu readuse dreptul
     Şi ştiinţei puse iia romînă.
     June vlăstar, Grigorie fiul,
     Ici lîngă tatăl ca ramură-n doliu,
     Tip d-onoare s-adaose s-adoarne
     Pe tărîmul patriu paternul nume.
     
     
     
     	[327]
     [BOU-ALEXANDRIKI]
     
     Bou-Alexandriki
     Kleine-Kinder Riki,
     Galbeni cît vei tunde
     Fă sume rotunde.
     Cîntă jîdăneşte,
     Colindă prin sate,
     Ia ca piei de iepuri
     Vii şi răposate.
     Baladele toate
     Foarfecă, poceşte,
     Cîntă jîdăneşte
     Marfă de vînzare.
     
     
     	[328]
     
     [PE CLAVELE D-AVORIU]
     
     Pe clavele d-avoriu sar degetele tale
     Ca pede-aeriane cursierului arab;
     Ş-al tău suflet înnoată pe undele de sonuri
     Sau svoală vibrînd aripi, auzul încîntînd.
     
     O, dulce, Iulie,
     Eşti toată armonie
     Cu fruntea, ochii, faţa,
     Ridente ca viaţa.
     
     Cu vocea inspirată,
     Pasărea cadenţată,
     O, dulce, Iulie,
     Eşti toată armonie.
     
     În gesturi, în statură,
     În pasul cu măsură
     Şi-n dulcele-ţi prelude
     Tot degetul ţi-aude.
     
     Poetul vaticine
     L-acoardele-ţi divine
     Şi afle-se ferice
     Aflînd o Beatrice.
     E cer, cer fără preget
     Să îţi sărut un degit.