 ORIGINALE ŞI IMITAŢII


 [3]
  ODĂ LA CAMPANIA RUSEASCĂ DE LA 1829

      I
Crucea iarăşi luminează 
Pe vechiul său, drag pămînt;
Semiluna se-nfruntează
Aproape d-al său mormînt.
Creştinul iarăşi trăieşte
În locul cel părintesc;
Ismail fricos grăbeşte 
În pustiul arăbesc.
Triste noroade şi umilite,
A voastre drepturi de ani răpite
Acuma iarăşi le dobîndiţi!

II

Ei mai mult nu sunt în viaţă!...
Dar sîngele lor vărsat
D-a lor slavă preamăreaţă
Pămîntul l-a înindat: 
Cenuşa-le mucenească
P-aste locuri o au dat,
Dar slava s-o moştenească
Rusiei o au lăsat;
Atîta este toată averea
Ce las vitejii şi mîngîierea
Ce în viaţă îşi dobîndesc.
[4]
III

Em vîrfurile-şi smereşte,
Ce trufaşe-ating la nori,
Ş-ascultă, se umileşte
La ai săi poruncitori.
Orice stavilă-ncetează,
Aleşii-i în urmă vin:
Frică, cutremur, pustie, groază,
Vrăjmaşi, în cetele voastre cază,
Arme şi taberi fugind lăsaţi.

IV

Ast munte, vechi ca vecia,
În poalele-i a privit
Cum titanilor trufia
Fulgerată s-a smerit;
Văzu şi tremurătoare
Cetele de musulmani,
Pre care-ameninţătoare
Le privea d-atîţia ani.
Crucea ca fulger zboară, luceşte;
Aci se-nfige, lumea-o priveşte,
Fiii lui Agar din faţă-i pier.

V

A lumii-ntreagă scăpare
Araratul oarecînd
Ş-a oamenilor păstrare
A vestit pe el purtînd;
Tot el acuma vestească
Că creştinii au scăpat,
Sîngele el povestească
Ce în poale-i s-a vărsat;
El ce e martur al vitejiii
În car’ eroii stînd ai Rusiii
Moartea pe cîmpuri, rîpe-nfruntă.
[5]
VI

Eufrat, vărsînd răcoare
În sînul cel ostenit,
Spune-a strămoşilor stare,
Traiul lor cel fericit;
Acum unda-i cristălată
De izbînde va luci,
Pe ea gîndirea-adîncată
În veci astea va citi:
„Aci vitejii stînd se bătură,
Aci c-o mînă crucea ţinură
Şi cu-alta drepturile-omeneşti.”

VII

Pontul privitor de faţă
Nencetat se va mira
De lupta cea îndrăzneaţă
Ce Mercur ştiu a da.
Cîmpiile-i spumegate
Totdauna vor vesti,
Lucii şi întărîtate,
Hotărîrea-i va mări:
„Sosească moartea, trăsnetul zboare;
Vie vrăjmaşul, tune, doboare,
Cu-armele-n mînă las’ să pierim.”

VIII

O armie creştinească
Oarecînd s-a rîdicat
Solimul să mîntuiască
De jugul cel sîngerat;
Acum armele Rusiei,
Ca crivăţul năvălind,
În sînurile Turciei
Vingătoare se aprind.
[6]
Pe creştini cere să slobozească,
Neomenirea să o smerească;
Neamuri, daţi preţul astor izbînzi!

IX

Sîngerată, tu, Grecie,
Rumînie ce slăvesc,
Îmbărbătată Serbie,
De voi eu mă-nsufleţesc!
Cetăţi şi templuri zidite
D-ai voştri strămoşi vestiţi,
D-ai lui Alah fii răpite,
Prin cine le dobîndiţi?
Ale lor turnuri acum vestească,
De unde Luna să se trăsnească
Cînd Crucea-n locu-i s-a ardicat.

X

Porţile cele-ncuiate
Ale Bosporului sun:
Un glas de la miaza-noapte
Răsună, ş-îi se supun.
Steagurile undătoare
Ale-Europii acum zbor
Slobode, fîşiitoare
Despic unda, se strecor
Ş-aduc cu sine vecinicul nume
Şi a sa slavă ce zboară-n lume
A preaviteazului rus monarh.

XI

Pacea de arme-arzătoare,
Rodul care creşte-n cer,
Se iveşte zîmbitoare,
Nevoi dinainte-i pier;
[7]
Fiicele ei preaiubite,
Liniştea, odihna, vin
După dînsa, însoţite
Cu traiul bogat şi lin.
Cu noi rămîie, ea ne-nsoţească;
Guste tiranii, ei moştenească
Sîngiuri, războaie ce-n veci doresc.

  [8]
  SONET LA 1830

  Să ne deschiză lan se găteşte
  O viitoare unde intrăm,
  Şi pace, drepturi să-ntîmpinăm
  Mai dinainte el ne vesteşte.
  
  În faţa porţii und-aşteptăm
  Nădejdea dulce la toţi zîmbeşte;
  Epocă nouă ni se zăreşte,
  De aci vremea să numărăm.
  
  An rău din urmă trecutul fie, 
  Relele toate cu dînsul ţie; 
  Răstriştea treacă, s-o numim vis. 

  Unirea, cinstea în rumîni crească, 
  Dreapta reformă în veci trăiască... 
  Cheile sună... tot s-a deschis. 

  [9]
  EPIGRAMĂ
  
  Îşi pierde credinşa despota păpuşă,
  Ascuns, căci jurnalul îi ţine-o mătuşă 
  Ce zice c-aduce cu plată prea multă:
  O rîde, n-o crede oricin-o ascultă.
  Toţi strig cînd văd moda d-aici că ea poartă,
  Văz haina strămoaşii d-un veac ce e moartă.
  
  [10]
  ELEGIE I 
    
    
  TRECUTUL

  Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
  Nume prea dulce ce glăsuiesc.
  Şi buza-mi, limba-mi se-nsufleţesc,
  A vieţii mele senina soartă!
  
  Soţie bună, îngerul meu,
  Tovarăş vecinic, ce-o sfîntă lege
  Prin vecinici noduri vru să ne lege,
  Din doi să facă un singur eu;
  
  Chip ce ca fulger ce-n nor trăieşte
  Ş-alt nor d-atinge, atunci pe loc
  Repede şarpe luceşte-un foc,
  Aprinde, arde tot ce-ntîlneşte;
  
  Astfel, îndată ce s-a ivit,
  Luceşte-n minte-mi, mă-nflăcărează,
  Prin vine-mi repede circulează
  Focul ce m-arde, şi-s fericit.
  
  Cerească, limpede fericire
  Ce raiul naşte, dar foarte rar,
  L-Adam, la Eva întîiul dar
  Ca să cunoască din nemurire!
  
  Eşti fericită, căci te iubesc,
  Şi-nflăcărata asta simţire
     Este nectarul de îndulcire
  Relelor toate ce mă-ntîlnesc.

  [11]
  Te iubesc, scumpă, dar de ce trece
  Grabnica vreme iute la zbor?
  Ia, şi ne zice că e trecător
  Tot, şi-l împinge la mormînt rece.
  
  P-ale ei aripi trecem şi noi;
  Pe nesimţite, ah, tinereţea
  Zice: Adio!... şi bătrîneţea
  Ne-arată drumul plin de nevoi.
  
  Trece, dar vezi-o că e-nsemnată
  D-amorul nostru, cel neînvins,
  Singur e vecinic şi neatins
  De stingătoarea-i mînă-ntrarmată.
  
  Ici e minutul cel fericit
  În care-amorul meu te zăreşte:
  “Tinere,-mi zice, d-acum trăieşte
  Sub legea singură ce-am sfinţit.”
  
  Ş-apoi cu binele se strecoară,
  Se roagă; aspră, dar, tu-l goneşti;
  El cere pieptul, tu îl fereşti...
  Şi-ndat’ el inima împresoară.
  
  O fură! zboară, şi nu-l mai vezi:
  Pe loc te pipăi, simţi ce-ţi lipseşte,
  O ceri, o cauţi, ea se uneşte
  Cu-a mea-mpreună, şi tu oftezi.
  
  Dincoaci eu mîna plin de sfială
  Destăinuindu-mă o întinz,
  Cer a ta mînă, tremur, coprinz,
  O strîng, mă strînge ea cu-ndrăzneală.
  
  Şi ochii noştri se rătăcesc,
  Aprinşi de flăcări se-ntunecează,
  Se las, s-ardică, se luminează;
  Tot e tăcere, toate vorbesc.

  [12]
  Inima saltă, pieptul ne bate,
  Un foc pătrunde printr-amîndoi;
  Ascuns nu este nimic în noi,
  Şi faptă bună, şi răutate.
  
  Colo vezi lacrimile curgînd
  Într-o comoară ce le adună
  Ca două rîuri ce se-mpreună
  C-un nume cîmpurile-adăpînd?
  
  Dincol’,o dulce d-amor zîmbire,
  Ş-apoi necazurile sosesc:
  Drumuri ghimpoase ni se gătesc,
  Ceasuri amare de dăspărţire.
  
  Munţi ne desparte, zilele trec
  Şi n-au nici pace, nici mîngîiere;
  Posomorîte duc şi durere,
  Grămadă relele se întrec.
  
  Dar iată ceasul de însoţire
  Şi necălcatul meu jurămînt:
     Credinţă, dragoste, crezămînt 
  Jur ţie-n sfînta noastră unire. 
  
  Şi-ndată pacinicul Imeneu 
  Pe capul nostru mîna lui pune, 
  Şi înţeleptele-i griji şi bune 
  Însînuieşte în pieptul meu. 
  
  Nod şi mai tare dup-asta vine, 
  Minuturi sfinte sărbătorim: 
  Cerul ne face părinţi să fim, 
  Braţele noastre acum sunt pline. 
  
  Numele tată de două ori 
  Coboară focul ce-n cer viază, 
  Ce p-a mea inimă văpăiază 
  Ca doi puternici flăcăraţi sori.

  [13] 
  Doi fii făloasa-mi mînă mîngîie 
  Şi strîns la pieptul meu îi lipesc, 
  Cu ei în braţe cerul slăvesc, 
  Şi e plăcuta la cer tămîie. 
  
  Dar ca luceafărul de apus, 
  Care cu seara pe cer s-arată 
  Şi cînd luceşte, atunci şi-ndată 
  Zice adio, piere, s-a dus! 
  
  Astfel nădejdea-mi cea mîngîioasă, 
  Ce cu-al meu înger îmi răsări, 
  Atunci apuse cînd se ivi
  În a mea inimă dureroasă.
  
  Înger! cerescul meu serafin!
  Ce-mi fuse oare a ta ivire?
  Floare sau umbră, vis, nălucire?
  Ah! izvor vecinic de lung suspin!
  
  Din cer aicea ai fost o rază?
  Cu vro solie ai fost pornit?
  (Ca-ntr-al meu suflet cel amorţit
  S-aduci căldura?) sau cu vro pază?
  
  Slujba-ţi în grabă ţi-o împlinesti,
  Şi-mi dai o vecinică sărutare;
  Ţi-ndreptezi zborul făr-aşteptare
  Şi iar la postu-ţi drept te opreşti.
  
  . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Iată-ne, soro, iată-ne dorul,
  Omul şi soarta lui ce-ntîlnim;
  Folosul este să ne iubim,
  Vremea să treacă, să stea amorul.
  
  Ah, şi trec toate, n-aştept şi zbor:
  La vînturi frunza cea fugătoare,
  În mare unda cea plîngătoare,
  Omul la moarte mai grăbitor.

  [14]
  Vremea grăbeşte, e călătoare;
  P-ale ei aripi grăbim şi noi
     La toamna vieţii plină-n nevoi, 
     La bătrîneţe tremurătoare. 

  Dar noi nevoia ştim să-nlesnim: 
  Unde e pace nu e durere, 
  Dragostea-n sine e mîngîiere; 
  Sosească ceasul, noi ne gătim. 
     [15]

  ELEGIE II 

  DRAGELE MELE UMBRE

  Vederea voastră mă-nsufleţeşte,
  Umbre mult scumpe ce mă cătaţi,
  Şi al meu suflet se linişteşte
  Cînd înainte-i vă arătaţi.
  Cît e de dulce a voastr-ivire
  La cel ce-aşteaptă în amăgire
  L-al nădejdii viclean zîmbit!
  Faceţi adesea să se strecoare
  A voastre chipuri şi mă-nfăşoare
  Cu vălul nopţii cel liniştit.
  
  Mi-aţi dat fiinţa şi-ntreaga fire,
  Părinţi, ce-n miezul zilei-aţi apus;
  D-atîtea chinuri, lungă mîhnire,
  Al meu trist suflet jăli supus.
  Voi uşuraţi-l, umbre-ndrăgite,
  Voi din lăcaşuri nelocuite
  Pe fericire o îndemnaţi;
  P-astă streină faceţi să vie
  Necunoscută mult mai mult mie;
  Vă rog d-acolo o îndreptaţi.
  
  Lina ta mînă mă uşurează,
  Tînără maică, şi-nsufleţesc,
  Sărutătura-ţi mă înviază
  Şi din odihnă-ţi mă-mpărtăşesc.
  [16]
  Asupră-mi ochii tăi aţintează,
  Plini de iubire nu lăcrimează;
  Peste durere tu ai sărit!
  Blînd ei revarsă rază cerească;
  Ah! p-a mea inimă ei citească,
  Focul ei vază cel înmulţit.
  
  Zîmbire plină de mîngăiere,
  Cît e de dulce cînd te iveşti!
  A fi de tine cu-apropiere
  Este viaţa ce dăruieşti...
  Ah! auritu-ţi păr fîlfîieşte,
  M-atinge, unda-i mă răcoreşte,
  Cade p-obrajii-mi cei înfocaţi;
  Şi a mea ploaie de lăcrimare
  Pe el se varsă cu-mbelşugare...
  Ah! cine-mi şterge ochii-nmuiaţi ?...
  
  Al meu părinte, ah, ce ivire!
  Să vă văz iarăşi eu însoţiţi!
  A voastre pasuri prin ce simţire
     Nu se desparte? ah! voi iubiţi?
  Şi fericire oare se poate
  Fără iubire, ce nalţă toate
  Cîte de dînsa se-nvrednicesc?
  Dumnezeu oare ce este-n sine?
  Dragoste, pace, marele bine.
  Şi-n cine oare drepţii trăiesc?
  
  Trista ta buză vreo zîmbire
  Sau bucurie n-a cunoscut
  În cîtă vreme în despărţire
  Asprimea soartei crud v-a ţinut
  Veselă-ţi faţa acum zîmbeşte,
  Dragostea, pacea o-nsufleţeşte:
  Vălul mîhnirii l-ai sfîşiat!
  O jumătate lipsea din tine
  Şi-ntreg că nu eşti simţeai în sine.
  Străin, dar iată, te-ai împăcat!
  [17]
  În acea lungă întristăciune,
  În acea vreme de tînguit,
  Peste durere, amărăciune
  Nu cumva, oare, ţi-am grămădit?!...
  A!!! o-ngrijire cu voi urmează!
  Unire, pace vă îndreptează,
  Înger d-aproape străjuitor!
  Ochiul de tată nu s-amăgeşte.
  Ah! al meu sînge vă însoţeşte!
  Virgil! tu, scumpe fiu ş-al meu dor!
  
  Te-aruncă-n braţe-mi, strîns te lipeşte
  Şi luminează-mi sînul cel stins!
  Dă-mi sărutare ce bălsămeşte
  Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.
  A mele pasuri ne-ncredinţate,
  De sarcin’anilor greuiate,
  De al tău reazem tu le-ai lipsit:
  Părinţii-mi dară povăţuieşte,
  Du-i la lumina ce nu sfinţeşte,
  Fii lor tovarăş nedezlipit.
  
  Umbre mult drage!... ah, puţin staţi!
  Veniţi adesea, mă cercetaţi:
  Ceasul îmi este necunoscut;
  Pe lîngă mine des vă aflaţi,
  Cînd m-oi desface de acest lut
  În braţul vostru să mă luaţi.

  [18]
  CÎNTAREA DIMINEŢEI
   
  Cîntarea dimineţei 
  Din buzi nevinovate Cui altui se cuvine, 
  Puternice Părinte, 
  Decît ţie a da? 

  Tu eşti stăpîn a toate, 
  Tu eşti preabunul tată; 
  A ta putere sfîntă 
  Făptura ţine-ntreagă, 
  Ne ţine şi pe noi. 

  În inimă,-n tot omul
  Tu ai sădit dreptatea,
  Unirea şi frăţia,
  Tu conştiinţa scumpă,
  Tu bun ce-avem ne-ai dat. 

  P-aceste saduri sfinte 
  Răcoritoare ploaie 
  De adevăr să pice, 
  Să crească, să dea rodul, 
  Să fim preafericiţi.

  Îndreptătorul lumii, 
  Tu ai slăvit noroade, 
  Le-ai dat tu legi preasfinte 
  Ce ţin aceste saduri; 
  Slăveşte şi pe noi! 

     [19]
  Ş-aceste legi prea drepte 
  Orice norod le calcă, 
  Sau care nu le ştie, 
  Cade, ruini rămîne, 
  Se face neştiut. 

  Din slava strămoşească 
  De am căzut, ne nalţă; 
  De am uitat unirea 
  Ce-i întărea în toate, 
  Acum ne fă uniţi. 

  Să ştim c-avem dreptate, 
  Să ştim ce, cine suntem, 
  Ş-aşa să nu se uite 
  O naţie slăvită 
  Ce-am fost şi ce-am fi noi.
   
  Cu toţii, dară, ţie 
  Cîntăm cîntare nouă; 
  În flacăra unirii 
  Întindem mîini la tine, 
  Rugăm să ne-nsoţeşti. 

  Ne luminează mintea 
  Să te cunoaştem, bune, 
  Să ştim că ne eşti tată, 
  Să te cîntăm mai bine, 
  Ş-aşa să ne-mpăcăm. 

  [20]
  SONET

Inimă şi suflet, simţire-ngerească
Ce-a produs pămîntul ca să dovedească
Legătura care cu ceru-l uneşte!
Nevinovăţia cînd binevoieşte

La oameni blîndeţea-i să mărturisească,
Atunci se-mprumută faţa ta cerească.
Rază de misteruri ce blînd străluceşte
În seninu-albastru ce-n ochii-ţi domneşte!
Poate fericirea mai dulce să fie
Şi decît fiinţa-ţi ce nădejdea-nvie?
Şi cînd înviază, lin, mîngîitor,
Cît căutătura-ţi altceva mai are?
Tu, a omenirii ş-a sexului floare!
De ce nu petrece ş-în... loc gemător?

  [21]
  LA MOARTEA LUI CÎRLOVA

  O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale 
  În umbră să răsune, să geamă la mormînt: 
  Cîrlova1 nu mai este!!! suspină p-a lui cale 
  Şi fă să se auză pe aripe de vînt: 
  “Cîrlova nu mai este! şi lira-i a-ncetat!” 

  O, tînăr cîntăreţe! pasăre trecătoare! 
  Abia te-ntraripaseşi, abia dulcele-ţi glas 
  Chema să te auză pe craca săltătoare 
  Pe călători, şi-ndată, oprindu-le-a lor pas, 
  Ţintind a lor vedere... tu zbori şi i-ai lăsat! 

  Tu ai urît o ţară unde puţini ascultă
  Sau unde-a ta cîntare cu ei nu însoţeşti;
  Încă trăind, tu viaţa o petreceai mai multă
  Sorbit în armonia a cetelor cereşti,
  Unde ostaş d-aicea acol-ai şi grăbit. 

     [22]
  Sub tînăra ta mînă, degetele-arzătoare, 
  Acum se-nfiorează liră de serafimi; 
  Asculţi tu alte imnuri, începi altă cîntare 
  Şi-ndemni tu alţi războinici, vitejii heruvimi, 
  Şi alt post mai cu slavă ţi-a fost ţie gătit.
   
  Acolo-ţi era locul al tău de moştenire:
  Poetul aci este străin şi călător;
  Astfel vulturul mîndru din nalta sa privire
  Parcă ar zice lumii din marele său zbor:
  Pămîntul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.
   
  O, fenomen ce-n veacuri abia cînd se iveşte,
  O, stea care răsare chiar într-al său apus!
  Ce fu a ta lucire? Şi ce ne prevesteşte?
  Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?
  Şi cum se pun acelea care cu tine pier? 

  De unde eşti, ascultă jelinda mea cîntare,
  Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormînt.
  În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
  Iubiţii-ţi fără mine, cu cei ce nu mai sunt,
  Văzură cum ţi-iei zborul, şi tuciul trist vestea.

   . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

  Şi eu sunt ca metalul ce plînge după tine, 
  Prin focuri de durere trecut şi lămurit, 
  Şi patimile repezi izbind inima-n mine, 
  Fieştecare scoate un sunet osebit, 
  Care-astupat mugeşte, se-neacă iar în ea. 

  Lutoasa mea fiinţă aci se zăboveşte,
  Dar eu sunt după tine, pe urmă-ţi te-nsoţesc;
  Rîvna p-ale ei aripi acolo mă răpeşte
  Şi soarta ta cea lesne în veci eu o doresc, 
  Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos. 

     [23]
  Cu care legătură afirea mea se-ntină, 
  Întocmai ca ştejarul adînc rădăcinat?! 
  Vîntul cînd se răscoală, el geme şi suspină, 
  Trosneşte şi răstoarnă orice l-a-nconjurat, 
  Şi tot ce mai rămîne priveşte dureros.
   
  Vai! iată a mea soartă, şi cît de povăroasă!
  Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
  Ce-o smulge,-o ia zefirul, şi-şi las-al său miros.
  
  [24]
  SERAFIMUL ŞI HERUVIMUL
SAU
MÎNGÎIEREA CONŞTIINŢEI ŞI MUSTRAREA
CUGETULUI
   
  Blînd serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
  Care îţi este slujba? Ce vrei aicea jos?
  Pacea vesteşti tu lumii? Pacea aduci tu mie?
  Ce flăcări pui în sînu-mi, o, serafim frumos?!
  
  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zîmbirea,
  Faţa ta e blîndeţea,
  Ca pieptu-ţi nu e crinul;
  Dragoste ţi-e privirea, 
  Totul eşti frumuseţea. 

  Fiinţa-ţi luminează, 
  Mărirea te-nconjoară, 
  Liniştea te-nsoţeşte: 
  Pasu-ţi de naintează, 
  Slava-mprejuru-ţi zboară, 
  Preajma-ţi pace vesteşte.
   
  Frumos serafim! îmi place 
  La tine a mă uita, 
  În ochii tăi a căta; 
  Lumina lor este lină! 
  În ochi-mi izbeşte plină 
  Blînda lor, senina pace. 
     [25]
  Tu mă înveţi cîntarea, 
  Tu îmi însufli pieptul, 
  Tu îmi arăţi cărarea 
  Care merge d-a dreptul 
  La fiica armoniei.
   
  Lira ta e cerească, 
  Glasul ei m-aripează, 
  Fiinţa-mi pămîntească 
  În zbor ul său cutează 
  La scaunul veciei. 

  Şi-n somnu-mi, şi aievea fiinţa-ţi mă-nsoţeşte; 
  Chipu-ţi mi-e faţ-oriunde, în preajma mea el zboară 
  Din soare se repede, din lună străluceşte,
  După pămînt se nalţă, din ceruri se coboară.
  
  Pe la fîntîni m-aşteaptă, cu unda se răsfrînge,
  Cu frunza îmi şopteşte, cu zefirul suspină,
  Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plînge,
  Cu dealul se înalţă, cu cîmpul se alină.
  
  Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
  Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
  În ziuă şi în noapte, la umbră şi în rază
  Nu e nălucă,-mi spune, mă mîngîie oriunde.
  
  Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o şterge,
  Şi pe pămînt, şi-n ceruri nădejdea mi-o arată.
  Cu glasul conştiinţei el înainte-mi merge,
  Blînd, dulce, vesel; ş-aspru nu l-am văzut vrodată.
  
  Frumoşi îţi sunt ochii! frumoasă ţi-e faţa!
  Frumos îţi e zborul, o, înger ceresc!
  Şi de-mi este dragă, de-mi place viaţa,
  E d-ast sfînt nesaţiu ca să te privesc.
  
  Fie ca-n veci astfel s-am a ta fiinţă!
  Faţa ta să-mi rîză pînă la mormînt,
  Ochii-ţi să-mi aprinză supusa-mi credinţă,
  Lumina-ţi lucească la slabu-mi cuvînt!

  [26]
  Cînd va bate ceasul întoarcerii mele,
  Cînd la judecată mă voi arăta
  (Momente ce omul le simte mai grele),
  Tu ş-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!
  
  * 

  Războinice, viteze, heruvim înfocate, 
  Împlinitor prea straşnic urgiilor cereşti! 
  Repede înger! 

  Ochii tăi scînteiază, 
  Braţul tău e puterea, 
  Sabia-ţi flăcărează, 
  Cruntă îţi e vederea, 
  Faţa ta e fior! 

  În urmă-ţi e dreptate,
  În preajmă-ţi străşnicia;
  Glasul tău mă străbate,
  Totul eşti vitejia
  Şi fulger arzător! 

  Heruvim! mă-nfiorează 
  Înmulţita ta vedere, 
  Mulţii tăi ochi priveghează 
  Ca singura prevedere. 
  Eu te văz, şi mă sfiesc. 

  Inima-mi nu te uraşte, 
  Tremură l-a ta ivire 
  Şi-n adîncul ei se naşte 
  O fioroasă cinstire, 
  Un foc arzător, ceresc! 

  Eu văz în tine pe-mplinitorul
  Acelei drepte urgii cereşti,
  Eu văz în tine pe păzitorul
  Vechii răstrişte cei strămoşeşti.

  [27]
  Astfel al lumii bătrînul Tată
  Din pomul vieţii c-a cutezat,
  L-a fericirii poartă-ncuiată
  Plîngea păcatu-i cel neiertat.
  
  Tu-mi opreşti raiul, mi-aduci aminte
  A mea greşeală, şi mă-ngrozesc!
  Limba ta tace, n-auz cuvinte,
  Dar îţi ard ochii, ei îmi vorbesc.
  
  Cînd viforul se scoală, cînd cerul se mînie,
  Cînd negura se-ntinde, cînd norii se-mpletesc,
  Cînd focul şerpuieşte d-a lungul în tărie
  Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.
  
  Cînd marea se răscoală, volbură-ntărîtată,
  Cînd undele-i muginde se nalţă spumegînd,
  Fiinţa-mi ca o barcă de cuget spulberată
  Pe fieşcare stîncă te vede – ameninţînd.
  
  Şi cînd fumegă munţii, vulcanul cînd turbează,
  Cînd flăcări rotitoare pînă la ceruri zbor,
  Cînd tremură pămîntul, văzduhul scînteiază,
  Al meu suflet te vede în orice meteor.
  
  Pe orice spăimîntează ş-ameninţă viaţa,
  În orice loc de groază, acolo te zăresc:
  Ca tunetul ţi-e glasul, ca fulgerul ţi-e faţa!
  Fulger în mine trece cînd ochii-mi te-ntîlnesc!
  
  Viforul bubuie, zboară,
  Crivăţul vîjîie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
    Cu cugetul cînd vii. 

  Grindina bate, răneşte,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcneşte,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, coseşte
  Osînda tu cînd ţii. 

     [28]
  Arată-mi osînda, în veci mă mustrează, 
  Nu îmi ierta vina cîtuşi de puţin; 
  În a mea viaţă tu mă îndreptează 
  Cînd fapte şi gînduri rele mă întin. 

  Însă cînd grozavul al meu ceas va bate 
  Şi cînd vei da semnul, o, drept heruvim, 
  Atunci ţi-adu-aminte că tu eşti un frate 
  Cu-al meu blînd şi dulce, frumos serafim. 
    
  [29] 
  PORTRET

  Coroana pe creştet în veci se-mpleteşte, 
  În ochii-ţi, seninul cel mai împăcat; 
  Zîmbetul în buze-ţi vesel străluceşte, 
  Inima e-n chipu-ţi cel nevinovat. 

  Decît alte nimfe cu fruntea mai naltă,
  Peste ele falnic, făr-a şti, priveşti.
  Dulce ca blîndeţea, şi blîndeţe altă
  Tu nu ştii, copilă, că împărăţeşti!
  
  Sînul tău uşure şi blînd înveleşte
  lnima-ţi, altarul d-un ceresc amor;
  Focul lui sub dînsul arde, colcăieşte
  Unde, unde-l umflă suspinul în dor.
  
  Ca luna de noapte, ca dînsa de lină,
  Frumoasă ca viaţa celui fericit,
  Veselă ca ziua de mai prea senină,
  Edenul în pieptu-ţi e însînuit!
  
  Zîmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
  Marea-cuviinţă îţi dă al său glas;
  Pasul aurorei cei răcoritoare
  E mai puţin mîndru decît al tău pas.
  
  Ea cînd se iveşte, noaptea risipeşte;
  Şi faţa ta-n sînu-mi gemător, noptos,
  [30]
  Revarsă lumină; nădejdea-mi zîmbeşte,
  La inimă-mi vede soare luminos.
  
  Model al virtutei! însăşi fericirea!
  Care părinţi astfel te desăvîrşesc?
  Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
  Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
  
  Ce rază de pace sînu-ţi luminează,
  Fiică fericită? Ce e ast amor
  Care cu privirea-ţi ca o altă rază
  Către cer din ochii-ţi îşi ia al său zbor?!
  
  Să fii tu nădejdea? să fii tu credinţa?
  Sau dragostea însăşi vii să ne arăţi?!
  Vorba-ţi însuflată ţi-arată fiinţa,
  Fericit amestec astor zeităţi!
  
  
    
     
  [31]
  ADIO LA ANUL 1832
   
   Numărînd ceasurile
   . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Douăsprezece! Adio, o, an! Şi ai trecut!
  Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plîng!
  Adio! întru tine nădejdea m-a vîndut.
  Pomeniri scumpe multe eu întru tine strîng.
  
  Am plîns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
  Ură, dragoste-n tine, prieteşug, duşmani...
  Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
  Tu mi-ai adus atîtea ce nu mi-au adus ani.
  
  Acuma treci! adio! ş-asupră-mi tu ai tras
  Povara ce mă-mpinge unde şi tu te duci.
  O! p-a mea frunte cîte cugete rînduri trec!!!
  
  Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
  Tu le păstrezi, şi-n sînu-ţi ele nu sunt năluci.
  Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!
  
  [32]
  DESTĂINUIREA

  I
  
  Inima-mi obosită — şi nu de ani, nu încă, —
  Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;
  Valuri, criveţe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stîncă
  Izbesc, se-nfrîng cu muget, mai repezi năvălesc.
  
  Pe la-nceputul verii vifore prea geroase
  Asupră-i se răscoală s-o-ngheţe-aci pe loc,
  Sîngele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase
  Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!
  
  Un foc! şi ca acela ce arde-ntr-o cîmpie
  Albită de troiene şi toată-n vijelie,
  Ce arde ca să arză, de vînturi spulberat,
  
  Arsura e într-însul, care îl mistuieşte,
  Şi nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzeşte;
  Lumina-i face groază şi celui îngheţat.
  
  II
  
  S-o face el cenuşă? vreun pîrjol v-aduce?
  Nu ştiu... Dar a lui urmă neştearsă-n veci va fi
  Şi oricînd călătorul pasul p-aci-şi va duce,
  Oprindu-s-o să zică: “Odat-a ars aci.”
  
  Ah! fie-n veci ca focu-mi să n-aibă vreun nume,
  Străin şi rece fie oricînd aicea jos,
  Şi fără să-l cunoască, sa-l vază veacuri, lume
  Ca meteor de groază, comet prea fioros!
  [33]
  Fără să-i ştie drumul şi d-unde oare vine,
  Dincolo el de faţă să se vedească bine
  Ş-acolo să m-arate şi eu cine am fost.
  
  Fi-mi-va el spre osîndă? Fi-mi-va spre răsplătire?
  Dragoste e fiinţa-i, rază de nemurire,
  Fala vieţii mele şi însuşi al meu post.
  
  III
  
  Sub degete-mi răsună, liră, te-nfiorează,
  Spune ce e poetul în ast loc osîndit,
  Cum el dintr-însul raiul oriunde-nfiinţează
  Şi-şi face fericirea din bine-nchipuit.
  
  Cînd cîntă el, s-aude, veacurile răsună; .
  Cînd se închină, cerul el îl coboară jos;
  Dragostea lui e flăcări şi ura lui detună,
  Blîndeţea-i e seninul acel mai luminos.
  
  Ferice de acela pe care el slăveşte!
  La nemurire zboară, ce el i-o pregăteşte;
  În buza lui e slava ce duhu-i şi-a croit;
  
  În mînă-i e cununa ce-n veci stă înverzită,
  În pieptu-i e altarul pe care e slăvită
  Aleasa frumuseţe ce el a-nvrednicit.

  IV

  Cerul e al meu templu şi singura-nchinare,
  Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;
  Prin albăstruia-i faţă se-nsufl-a mea cîntare,
  Luceferii lui raze de viaţă-mi răspîndesc.
  
  Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zîmbeşte,
  D-acolo aştept roua, balsam mîntuitor;
  Aci a mea trufie se-nchină, se smereşte,
  Şi înainte-i taină nu este al meu dor.

  [34]
  Muza-mi se umileşte, lira-mi abia suspină,
  Geniu-şi pierde zborul şi fruntea-mi se înclină;
  Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.
  
  Inima-mi în tăcere aşteaptă-n mărmurire
  Rază de mîngîiere l-a sa destăinuire...
  E ceasul închinării! şi... omul stă smerit.

  [35]
  VISUL

  I 
     
  O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
  Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
  Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zîmbeşte
  Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
  
  Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
  Şi-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
  Şi-mi face loc printr-însa să trec preste hotară —
  E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!
  
  Fruntea-mi albită toată către pămînt se lasă,
  Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă;
  Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...
  
  O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?...
  Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
  Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
  
  II
  
  Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
  Stai! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
  C-aş fi fost prunc, îmi pare, şi fără griji, durere,
  În casa părintească cu grijă mă creşteam.
  
  Trei fraţi ce avusesem părinţii mei pierdură
  Şi rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
  Trei fii creştea în mine tînăra lor căldură 
  Şi le zîmbea în mine toată nădejdea lor.

  [36] 
  La vîrsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare 
  Ei se uita, şi-n ele afla asemănare 
  Acelor umbre scumpe ce ne-ncetat vedea. 

  Eu nu ştiam necazul, nu cunoşteam mîhnire, 
  Lipsa mi-era străină, ş-orice nenorocire; 
  În braţul îngrijirii răul nu îndrăznea. 

III

  Dar visu-şi schimbă faţa, se prefăcură toate 
  Şi parcă de cînd lumea părinţi nu am avut; 
  Simţii cruzimea soartei în recea străinătate 
  Şi mă văzui în lume pustiu, necunoscut. 

  Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie 
  Grijile dau năvală, nevoia cunoscui; 
  Se veştezi pe faţa-mi oricare bucurie 
  Ş-orice amar al vieţii pînă în fund băui. 

  În voile-ntîmplării, întru a mea sudoare 
  Îmi cîştigam o hrană abia-ndestulătoare,
   Împins de vîntul soartei sub cer fără senin, 

  Fără nici o povaţă şi făr-adăpostire 
  În voia-mi ne-ndrăzneaţă şi fără îngrijire. 
  Cît e de crud să te-afli între ai tăi străin! 

  IV
  
  Dar un năluc urmează, şi visu-şi schimbă faţa.
  Mă pomenii în drumu-mi tovarăş că aveam:
  Pare că mă-nsurasem, ş-amara mea viaţă
  Cu o fiinţă dragă părtaş o îndulceam.
  
  Cît o iubeam! şi cîtă simţeam eu fericire!
  Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
  Nedezlipit tovarăş l-a mea nenorocire,
  Ca să aducă pacea în sufletu-mi mîhnit.

  [37]
  Ce bunuri eu printr-însa, ce mulţumiri plăcute
  Şi ce simţiri fierbinte, plăceri necunoscute
  În dragostele noastre din zi în zi vedeam!
  
  Prin ea mă făcui tată; simţirea-mi adormită
  Se deşteptă l-ast nume; fiinţa-mi înmulţită
  Se revie de focul prin care eu trăiam.
  
  V
  
  Visu-şi mai ţinea şirul, dar cu ceva schimbare.
  Şi se făcea că traiu-mi ceva se mai lesni;
  Vedeam în a mea casă bogata-ndestulare
  Şi-n preajma mea mulţime de lume-a se hrăni.
  
  Mulţime de mijloace acum mi se-nlesniră,
  Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
  Şi bunătăţi, păcate, amestec se-nmulţiră,
  Şi mîngîieri, şi chinuri mă zvîrcolea în vis.
  
  Pe cîmpul norocirii objetele în sfadă,
  Spini, flori, verdeaţ-amestec se-nfăţişa grămadă,
  Cuvînt, vedere, cuget... în tot mă rătăceam.
  
  Plecam pe cărări netezi şi foarte-ntortoiate;
  Stam să-mi mai iau odihnă, şi gînduri mestecate
  Mă îndrepta-n picioare, m-oprea... şi iar porneam.
  
VI

  Dar visu-şi schimbă faţa, şi iarăşi lîngă mine
  Văzui acea fiinţă ce-atîta o iubeam.
  Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
  P-acea fiinţă scumpă eu n-o mai cunoşteam.
  
  Pare că era rece l-adînca mea durere;
  O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
  Căutături fatale avea a ei vedere,
  Şi cînd vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.

  [38]
  Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
  Vrăjmaşă pe odihna-mi era neîmblînzită;
  Zicea că mă iubeşte, şi-n dragoste-i turba.
  
  Ura-i îmi era pace şi dragostea-i osîndă,
  Rece-ntr-a ei mînie şi foc cînd era blîndă;
  Ce-amestec şi într-însa, şi-n mine volbura!
  
  Eu o iubeam, — o groază mă trăgea înapoi;
  Ea era a mea viaţă! şi ce viaţă-ngrozitoare!
  Voiam... Dar pentru mine nu era voi,
  Vream s-o urăsc... mi-era o muncă-omorîtoare.
  
  Îmi imputa vini ce nu le aveam;
  Aşteptam osîndă la orice faptă mare;
  Eram bănuit chiar cînd mă smeream,
  Ş-apoi, împăcată, era iertătoare.
  
  Spaima în mine intrase, 
  Bănuiala mă cuprinsese, 
  Sufletul mi se-ngheţase, 
  Cugete rînduri neînţelese 
  Prin minte-mi repede vîjia. 

  Un chin, un iad, o muncă era a mea viaţă, 
  Demonul geloziei turbat mă sfîşia; 
  Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea, 
  Năpastea îndrăcită rînjea pe a lui faţă.
   
  În veci fără de moarte; 
  În veci se omora, 
  Se-ncolăcea în toarte 
  Şi-n veci mă blestema. 

  VII 

  Atunci eu lîngă mine văzui două fiinţe 
  Nevinovate, -ntocmai aşa precum eram; 
  Lor le era ocară a mele suferinţe, 
  Şi la acea năpaste mai rău mă chinuiam.
   
     [39]
  În veci a lor necinste mie mi-era durere 
  Şi-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal; 
  Însă tovărăşia mi-era o mîngîiere 
  În muncile-mi schimbate în locul infernal. 

  Prieteşug în mine curat se-nsînuieşte, 
  Şi locul de osîndă nu mă mai îngrozeşte, 
  Un rai îmi era însuşi al închisorii sîn. 

  Dragostea ce se naşte în muncile robiri, 
  Prieten din necazuri, părtaş nenorocirii, 
  Sunt însăşi curăţia, şi vecinice rămîn. 

  Îmi era drage aste fiinţe, 
  Îmi era scumpă a lor vedere; 
  Mi-era un balsam l-a mea durere; 
  Cele din ceruri dulci cunoştinţe 
  Era mai slabe decît a mea.
   
  Trăiam în ele, ş-a mea viaţă 
  Mi-era nădejde şi fericire; 
  Dumnezeu însuşi şi omenire 
  Slăveam fanatic în a lor faţă, 
  Ş-a mea-nchinare mă fericea. 

  Raiul credinţei, acel ferice, 
  Binele-acela fără de nume, 
  Acea viaţă din ceea lume 
  Care nădejdea în fund ne zice, 
  Toate prin ele eu le visam. 

  Acea din ceruri sfîntă căldură, 
  Dragostea însăşi, blînda credinţă 
  Pusese-n mine a for fiinţă 
  Şi a lor faguri într-a mea gură, 
  Şi al lor nume eu răsuflam. 

  Inima-mi toată în înfocare
  Vulcanul Etna însuşi era,
  Insulă-n valuri statornic sta
  În viforoasa, muginda mare,
  Unde-acel nume era înscris. 

     [40]
  A lor fiinţe se prefăcură
  Una-ntr-un dulce, blînd serafim,
  Alta c-o sfîntă, repede-arsură,
  În paznic straşnic, bun heruvim.
  
  Unul d-aproape era-mpăcare
  Şi mîngîiere la ce lucram;
  Alta de cuget sfîntă mustrare
  Îmi zicea vina şi mă-ndreptam.
  
  Geniuri două mîntuitoare
  A mea visare le-nfăţişa;
  A minţii mele sfătuitoare,
  Ele în viaţă mă îndrepta.
  
  Astfel gîndirea-mi cea adîncată
  În visu-mi dulce mi le forma;
  Dar o schimbare neaşteptată
  Goni nălucul ce mă-nşela.
  
  VIII 

  În sfîntul meu nesaţiu, delirul meu cel mare, 
  Pe dragile fiinţe ardeam să le privesc, 
  Şi s-aprindea în mine o naltă înfocare 
  De ele să m-apropii şi dorul să-mi vădesc. 

  Ele fugeau de mine şi-n veci mi-erau de faţă,
  În veci eu după ele eram neobosit;
  În goan-ostenitoare ele mi-erau povaţă,
  Dar să le-ajung vrodată în veci mi-a fost oprit.
  
  Fantome de nădejde, fiinţe-aeriene
  Şi fără de amestec cu cele pămîntene!
  Cu mintea-mi cea hrăpită semeţ mă-ntraripam.
  
  Ele zîmbeau la rîvna-mi şi-mi imputa-ndrăzneala,
  Poruncitorul deget îmi arăta greşala.
  Nebun d-a mea ruşine, mai repede zburam.

  [41]
     IX

  Dar fără veste-odată un trăsnet şerpuieşte
  Răsăr, şi lîngă mine văz mort unul din fii.
  Eu mă deştept de cuget! şi cugetu-mi vorbeşte:
  “Opreşte, îndrăzneşte! la muma lor să vii.”
  
  O văz iar lîngă mine, galbenă, veştezită;
  Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
  În inima-mi rebelă o ură umilită
  P-ascuns se furişase ş-adînc s-a fost cuibat.
  
  O vină-n veci aduce o vină şi mai mare,
  Ş-o patimă pe alta şi mai sfîşietoare,
  Ş-a lor navală este şiroi pustiitor.
  
  Iar omu-n întuneric pipăie, şovăieşte;
  Rîpa e sub picioare, omul se prăvăleşte.
  Astfel păcatul este viclean ş-amăgitor!
  
  X
  
  Mă pomenii în casă-mi, şi visu-şi schimbă faţa,
  În sînul casei mele eu mă vedeam străin:
  Tot nu ţinea de mine, şi însăşi a mea viaţă.
  Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.
  
  Voiam să-mi vin în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
  Cerui să-mi văz copiii; dar nu erau mai mult.
  Un dor fără de moarte izbi a mea simţire
  Şi numele de tată eu îngînat l-ascult.
  
  Alte fiinţe scumpe văzui pe lîngă mine,
  Al lor zîmbet la rana-mi făcea un mare bine,
  Ş-ast schimb de mîngîiere mai rău mă sfîşia.
  
  Parcă simţeam în mine o slabă bucurie,
  Dar cugetu-mi pierduse tînăra-i curăţie,
  Pacea cea veche-n sînu-mi mai mult nu lăcuia.

  [42]
  XI
  
  Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
  Munca îmi era dragă, ca uriaş munceam;
  Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
  Folosul l-aveau alţii, eu lipsa dobîndeam.
  
  Petreccri înţelepte, aflări ingenioase
  Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
  Ş-a tristului meu suflet icoane credincioase
  Isprăvi avea destule, dar şir nu mai ţinea.
  
  Lumea se învăţase să m-aibă pentru sine,
  Şi orice obosire sau muncă pentru mine
  Mi-era o mare vină —şi aspru m-osîndea!
  
  Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
  Şi fapte-obicinuite oricare fapte bune;
  Un rob străini şi rude al lor mă socotea.

     XII
  
  Dar visu-şi schimbă faţa. Cu cruda a mea soartă
  Pare că mă-mpăcasem ş-odată iar văzui
  Pe heruvimu-acela l-a fericirii poartă,
  Schimbat în negru înger, şi nu-l mai cunoscui.
  
  Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!
  Viclean ascuns, făţarnic, împeliţat Satan.
  Un duh semeţ de vrajbă, turbat de răzbunare!
  Şarpe îi era limba, pe cinstea mea duşman!
  
  În faptele-i spurcate era însuşi păcatul,
  Sub mască de virtute vedeai pe vinovatul;
  În veci dup-ale sale şi umbra-i bănuia.
  
  Ardea să-l crează lumea de cinste, curăţie,
  Şi lumea-l vedea-ntocmai ocară, viclenie;
  Şi cînd afla că-l ştie, atuncea se-ndrăcea.

  [43]
  XIII
  
  Parcă era femeie... trăsuri amestecate
  Se gîlcevea pe faţa-i de nevoiaş bărbat:
  Lungă, lungă, subţire şi oase înşirate,
  O sprintenă momîie forma grozavu-i stat.
  
  Ochii îi erau negri ş-un foc în ei de sînge,
  Sub ei un nas 1ung, groaznic umfla fatale nări;
  Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strînge;
  Scălîmbu era-n faţa-i, în trupu-i, în mişcări.
  
  Galbenă şi uscată faţa-i cea lunguiată,
  Pînă la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
  Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.
  
  Picioare de insectă ce foametea vesteşte,
  În veci nesăţioasă cu cinstea se hrăneşte
  De la străin şi rude, făr-a putea-o da.
  
  XIV
  
  Visu-şi mai ţinea şirul, dar cu ceva schimbare;
  Ş-ast înger de-ntuneric în veci mă ispitea,
  Spion faptelor mele ardea de răzbunare
  Şi-n tribunalul lumii pîrîş mă osîndea!
  
  O sfîntă hotărîre m-armă întru putere
  Să rabd astă ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
  Ast duh de răzvrătire era însuşi muiere,
  Şi nici o deosebire de drac nu cunoscui!
  
  Sa aibi în veci de faţă o singură idee!
  Să ştii că a ta taină e-n mînă de femeie,
  Şi ea să te supuie în spate-a o purta!
  
  Adevărat uşure, n-aveam vreo povară;
  Dar greu e s-aibi asupră-ţi femeia cea uşoară
  Şi-n voile-i vrodată să nu poţi a intra!

     [44]
     XV
  
  Aduse întîmplarea şi visu-şi schimbă faţa;
  Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
  Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viaţa,
  Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.
  
  În oricare-a mea faptă eu n-aveam mîngîiere,
  În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaş,
  În orice om o spaimă, în mine o durere,
  O vecinică osîndă chiar într-al meu lăcaş.
  
  Urîsem omenirea în cîţi îi cunoscusem
  Şi mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
  Şi decît toţi pe mine mai mult mă osîndeam.
  
  Mă învăţasem vina ca să mi-o dau tot mie;
  Ast obicei cu lumea m-avea întru frăţie
  Ş-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.
  
  XVI
  
  Trecutul pentru mine ştersese-orice părere
  Şi orice suvenire adînc mă sfîşia,
  Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
  Nădejdea mă urîse, încît nici m-amăgea.
  
  Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
  Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
  Dar mă ţinea într-însa o singură făptură
  Ce-mi răsfrîngea în lume pe însuşi Dumnezeu.
  
  Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
  În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
  Ce şi a ei ţărînă în veci o va-ncălzi;
  
  E scrisă într-o limbă aci necunoscută
  Pe inima-mi ce geme şi care-n veci e mută,
  Şi singur numai mie mi-e dat a o citi.

  [45]
  XVII
  
  Lumea îmi era dragă; privata mea viaţă,
  Cînd veselă, cînd tristă, într-însa petreceam;
  Dar perspectiva lumii îşi pierde a ei faţă
  Privind-o de aproape precum eu o priveam.
  
  Amestecu-ntre oameni te-neacă de-mbulzire
  Şi dacă de la dînşii nu iei vinile lor,
  Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptăţire;
  Dar paza personală te face bănuitor.
  
  Şi rea e bănuiala! un vierme al vieţii
  Ce n-ascultă cuvîntul, nici liniştea poveţii!
  Omul supus la dînsa în veci e ticălos.
  
  Greşita cugetare ce-aduce fericirea
  N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
  Ş-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.

XVIII
  
  Pe aripile vremii zbura ş-a mea viaţă,
  Cu vîrst-a mele patimi păşind se potolea;
  Dar viţiul spre seară creşte de dimineaţă,
  Şi viţiurile mele cu vîrsta se mărea.
  
  Ce n-aş fi dat să-ntîmipin ştiinţa bărbăţiei,
  Să-mi lumineze viaţa tovarăşă deplin
  Cu-ncrederea aceea a nevinovăţiei
  Şi al copilărie-mi blîndul acel senin!
  
  Rîvna mi se stinsese, în toate eram rece,
  Primejdie ori pace ştiam că-n rîndu-i trece.
  A fi rău mi-era silă, şi bun — din obicei.
  
  Întreaga fericire, cereasca-mpărăţie,
  Au cîştigat-o pruncii ş-a minţii sărăcie;
  Acum, spre umbra morţii, acea făclie cei.

  [46]
  XIX
  
  Dar o lumină sfîntă la ochii mei îmi vine,
  Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
  În slavă-i adevărul s-aşază lîngă mine;
  Visul îşi schimbă faţa, şi nu mai văz păreri.
  
  În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
  Care din iad ieşise atît a m-amăgi,
  Care c-o nepătrunsă şi-ngrozitoare taină
  Atîta fără preget în veci mă ispiti.
  
  În urmă ca o groază la faţă se schimbase.
  Şi toat-asemănarea în iazmă îşi luase
  Trufaşului acela bun paznic heruvim.
  
  Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
  Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
  Frumosului meu, blîndul şi dulce serafim.
  
  XX
  
  O altă auroră în sufletu-mi luceşte,
  Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
  Ochii mi se deschide, şi-n ochii mei zîmbeşte
  Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
  
  Veacurile, viaţa-mi ca nopţi se strecurară,
  Şi-ncovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
  Şi-mi face loc printr-însa să trec preste hotară.
  E poarta veciniciei!... şi mă deştept din vis!
  
  Fruntea-mi albită toată către pămînt se lasă,
  Braţele-mi rezemate toiagul meu apasă,
  Iar sufletu-mi se-ntoarce şi cată înapoi...
  
  O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
  Dar aţi trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
  Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

  [47]
  O NOAPTE PE RUINELE TÎRGOVIŞTII 
    
     
  Soarele după dealuri mai străluceşte încă,
  Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
  Şi seara, pînditoare sub fiecare stîncă,
  Cu-ncet şi-ntinde umbra cutezătoare-n sus.
  
  Muntele al său creştet şi-nalţă şi priveşte
  Linul cobor ai zilei, tainicul ei sfinţit,
  Şi raza cea din urmă pe fruntea lui izbeşte,
  Ce mîndră ţine faţă cu cerul cel ruşit.
  
  Vîntul de seară suflă şi frunza-nfiorează,
  Roua seninul varsă verdeaţa re-nviind;
  Dealurile-n cunună cîmpia-ncoronează
  Şi rîul p-a lui cale şopteşte şărpuind.
  
  P-a dealului sprînceană, pe fruntea-i cea rîpoasă,
  O cetăţuie veche, lăcaş religios,
  Păstrează suvenirea d-o noapte sîngeroasă
  Ce mult s-asemănează cu sînu-mi cel noptos.
  
  Astfel într-al meu suflet se nalţ-a mea credinţă,
  P-a patimilor rîpă ca monument s-a pus
  Şi-mi ţine şovăinda, clătita mea fiinţă
  L-a vieţii-mi viforoase prea liniştit apus.

  [48]
  Soarele-acum sfinţeşte şi noaptea-naintează,
  Cu-ncetu-şi cîrmuieşte carul cel aburos;
     Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i scînteiază,
  Ş-acuma îşi întinde vălul de abanos.
  
  Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
  Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
  Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
  Se scaldă în lumina eterului ceresc.
  
  D-acolo se întoarce şi-n sînu-mi se aşază —
  Tăcere, întuneric în preajma mea domnesc!
  Natura toată doarme, fiinţa-mi priveghează
  Dasupra pe ruine mormîntul strămoşesc.
  
  Un rece vînt se simte c-a morţii răsuflare,
  Pe piatra cea-nverzită şuieră trecător;
  Ca viaţa se revarsă o mută-nfiorare,
  Pustiul se însuflă d-un duh încîntător.
  
  Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid şopteşte, 
  Iarba pe muşchi întreabă: “Aici cine m-a pus?” 
  Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lăţeşte, 
  Ca uriaş la spate-mi turnul se nalţă-n sus. 
  
  La locul lor stau toate, ca moartea neclintite, 
  Gata să năvălească; umbrele mă-nconjur, 
  Trec şi retrec, se primblă asupră-mi pironite; 
  Pasări de noapte cobe fîlfîie împrejur. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Eu n-am venit, o, umbre, să tulbur pacea noastră, 
  Fiinţa-mi rătăcită aleargă între voi; 
  Este ş-a mea odihnă sălăşluirea voastră:
  Eu sunt însumi o umbră împinsă de nevoi.
  
  Sunt de al vostru sînge, braţu-mi nu se armează
  D-acea armă slăvită ce voi aţi mînuit;
  Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
  Ş-a voastră pomenire pana-mi a consfinţit.

  [49]
  Eu cînt în miezul nopţii a voastre biruinţe,
  Eu pe mormîntul vostru laure împletesc;
  Izbînzi, fapte viteje, războinice dorinţe
  Recomandez eu lumii, l-ai voştri fii vestesc.
  
  Cîmpia îmi arată slăvitele războaie
  Şi cîte biruinţe pe dealuri s-au serbat;
  Rîul în treacăt spune ca cît sînge şiroaie
  În vremile trecute unda-i a purpurat.
  
  Aci îmi stau de faţă eroii Romîniei
  Din Cîmpulung, din Argeş, din Iaşi, din Bucureşti,
  De la Traian şi Negru, martiri ai vitejiei,
  Pînă la împilarea trufiei strămoşeşti.
  
  Ici glasul: Radu Negru! peste Carpaţi răsună;
  Viteazu-şi pune tronul în locul strămoşesc;
  Orice romîn în preajmă-i sub steagu-i se adună
  Şi-şi apără pămîntul cu braţ, duh romînesc.
  
  În capul unei armii Mircea viteaz răcneşte,
  Însuflă bărbăţia romînilor soldaţi;
  A lui Murat trufie învingător smereşte,
  Şi locul este slobod din Istru la Carpaţi.
  
  Balcanul pînă-n poale-i văzu pe fiii Lunii
  Bătuţi, goniţi, nemernici, scăpare a căta;
  Dunărea este martor de preţul al cununii
  Ce fiii Romîniei ştiură a lua.
  
  D-aici văz în Moldova toată slava romînă
  A re-nvia sub Ştefan şi ai vechimii ani
  Iarăşi a se întoarce; a vitejiei hrană
  Subt el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.

  [50]
  P-a Neamţului cetate eu văz o eroină,
  Moldoveană în toate, spartană l-al său-dor,
  Certînd nemernicia la moldovean străină,
  Zicîndu-i ca să moară ori vie-nvingător.
  
  Aci Mihai cel Mare deşteaptă bărbăţia,
  Steagurile destinse slobode fîlfîiesc;
  Sub dînsele el cheamă pe toată Romînia,
  Şi trîmbiţa răsună, vitejii se-nmulţesc.
  
  Buzeştii comandează, tătarilor e spaimă.
  Hanul l-a lor picioare muşcă ţărîna jos2.
  Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
  Şi braţul lui împumnă fierul şi mai vînos.
  
  De glasul cel rîzboinic altarul se despică,
  Din sînu-i vitejia e foc mistuitor.
  Farcaş într-însul arde, sfînt crucea sa ridică:
  E comandir de arme, păstor răzbunător.
  
  Paşa cu barba lungă spre fugă comandează,
  Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
  Arabul beat de sînge în lanţ acum turbează;
  E plin cîmpul bătăii de cruntul ianicear,
  
  Dunărea e mormîntul taberii musulmane,
  Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
  Romînul este spaimă trufiei otomane:
  Cel hotărît la cruce în veci a triumfat.

  [51]
  Peste Carpaţi acuma vulturul romîn zboară,
  D-aicea spre Moldova îşi ia falnicul zbor:
  Două capete are2, cu patru ochi măsoară,
  E-n toată Romînia acum poruncitor.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  O, ziduri! rămăşiţă din slava strămoşească!
  O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
  Biruinţa să zboare p-oştirea romînească,
  În muta voastră şoaptă cîte-mi vorbiţi acu!
  
  Muşchiul acesta verde ce vremea-l grămădeşte,
  Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
  La inima gemîndă sunt laure ce creşte,
  Deşteaptă bărbăţia; din ochi robii vorbesc.
  
  Vitejilor războinici! frunza cînd vă suspină
  Şi cînd astupat geme vîntul prin boltituri,
  Este al vostru nume ce ca o undă lină
  Murmuie, se strecoară prin aste crăpături.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfîntă!
  E glasul cucuvaii ce plînge al său dor.
  Ăsta este poetul? p-al vostru mormînt cîntă
  Acest fiu al pustiei?... O, glas prea cobitor!
  
  Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ţi tace? 
  Ca ce fel de restrişte? ca ce fel de nevoi? 
  Corbul nu este vultur? ce nu mă laşi în pace? 
  Plîngi numai pentru tine, nu plînge pentru noi! 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  [52]
  Fatala presimţire acum mă părăseşte,
  Dar vai! eu ca şi tine sunt slab, neputincios;
  Glasu-mi nu-mbărbătează, poate şi el cobeşte,
  Sau plînge slava veche, şi plînge dureros.
  
  Ss! Clopotul s-aude! E ceasul de pe urmă?
  Îngerul pocăinţei cu ast d-aramă glas
  Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
  Natura se deşteaptă, visurile mă las.
  
  Ruşaşte răsăritul, muntele rubinează, 
  Îngînat printre aburi dealurile verzesc; 
  Rîul adapă cîmpul ce roua însmăltează, 
  Răcoarea dă viaţă şi stelele albesc. 

  Turme, cai, dobitoace la apă se coboară, 
  Clopote bat, se scutur, cu-al dimineţii zvon; 
  La vîjîitul morii undele se-nfăşoară, 
  Deschis e ochiul zilei acum pe orizon. 
    

     [53]
  ODĂ ASUPRA ANIVERSĂRII DE 2 SEPT. 1829

  I
  
  Veacurile şi anii se nasc, trec, se strecoară,
  Se duc cu-acele zile ce s-au aflat privind
  A lumii încroire şi au văzut, fecioară,
  Din mîna celui vecinic natur-abia ieşind;
  Dar tu, zi augustă, născuşi întru mărire,
  Stătuşi cu mare slavă, şi-n slav-a ta sfinţire
  Lumii celei uimite zîmbind îi arătă
  Că treci, dar pomenirea-ţi în veci nu se va şterge.
  Şi va umplea pămîntul, şi ne-ncetat va merge
  Din om, din loc, din veacuri aşa cum răsună.
  
  II
  
  Stăpînul veciniciei, în fapta sa cea mare,
  Cînd soarta din voinţă-i pe univers a pus,
  D-atunci tu hotărîtă ai fost întru păstrare
  În sînul acel tainic vecilor făr’apus,
  Ca să răsari odată cinste la omenire
  Şi a creştinătăţii prescrisa împlinire,
  Drepturi de ani pierdute noroadelor a da.
  A ta ivire fuse la cer îndestulare
  Şi pe pămînt îl puse în vecinică mirare.
  Trecuşi, dar niciodată noi nu te vom uita.
  
  III
  
  Trufaşa-ţi auroră, eu fruntea-ncoronată,
  În mînă cu măslinul, în slavă nainta,
  [54]
  Ş-o nouă sărbătoare, în tabără cîntată,
  Din cerul cel prea rumen pămîntului vestea.
  Nainte de ivire-ţi, ca zîmbetul nădejdii,
  În inime viteze ce-au înfruntat primejdii,
  Tu ca un foc în ele luceai dumnezeit.
  De mii de ori răsară soarele şi sfinţească,
  Căci dulcea ta lumină în veci o să lucească
  În sînul omenirii ce tu ai slobozit.
  
  IV
  
  Iadul jurat osîndei, din vecinica urgie,
  Scrîşnindele lui furii din sînu-i a suflat;
  Ş-a lui prea credincioasă, prea draga-i tiranie,
  Fatal, repede înger, pămîntu-a-nconjurat.
  A ei urmă-n tot locul rămase însemnată;
  Dar aţintat străbate, ochiu-i zavisnic cată,
  Ocheşte şi alege al luminării loc.
  Amar zîmbeşte, sună fiarele-apăsătoare,
  Pune-un picior statornic, gheara-i omorîtoare
  Sugrumă, desfrînează, doboară, pune foc.
  
  V
  
  Anii posomorîrii, robiei-ndelungate,
  Gemete, jertfe, sîngiuri întins îţi vor descri;
  Eu cînt a ta ivire, faptele lăudate,
  Slăvesc eu slobozirea ce-n tine răsări.
  Vitejii Miezii-nopţii ai lor ochi aţintară
  Pe drumul unde dreptul şi crucea le-arătară
  Şi p-aripile slavei aicea au zburat.
  Cu-al lor de martir sînge, cu braţul plin de fală,
  Au înecat ei iazma şi spaima infernală,
  Şi tu lumii cu pacea în mîini te-ai arătat.
  
  VI
  
  Grecii, ce detunară cu jugul şi robia,
  Pe fruntea ta-nsemnată citiră soarta lor;
  [55]
  Rumînul, ce pierduse şi drept, şi datoria,
  În zîmbetul tău vede p-al său apărător;
  Serbia-n el cunoaşte patria, Dumnezeul;
  Tu ai deschis Bosforul şi tu nalţi caduceul
  Ca să vestească lumii comerciul cel bogat.
  O, fiică îndurării d-acea cerească rază!
  Spune-mi: îţi era rîndul ca lumea să te vază,
  Sau te-a grăbit acela creştinul împărat?
  
  VII
  
  Rumînul ajunsese a moliciunii pradă,
  Braţurile ce veacuri au apărat ast loc
  De tot afemeiase acea vrăjmaşă sfadă,
  Şi armele pierdură mîntuitorul foc.
  Stinse de strălucire, cuprinse de rugină,
  Unealtă vicleniei, arma mînă străină,
  Şi pămînteanu-ajunse străin şi călător.
  A! să lăsăm uitării pe cei ce se-ntrecură
  Să uneltească răul... iată-i! trecînd, trecură
  Ca visurile nopţii, ca pomenirea lor.
  
  VIII
  
  Fiinţa ta deşteaptă a noastră tinerime
  Şi face să s-auză acel războinic glas;
  Pe ea vechile steaguri destinde cu mărime
  Ş-ostaşii cei prea tineri păşesc cu mîndru pas.
  Hotarul ce natura ne-a pus spre apărare
  Şi peste care sila trecu întru călcare
  Tu ni-l întorci şi iară la loc tu îl strămuţi.
  O, zi rară, ce-n veacuri cu anevoie vine!
  Din ceruri mîngîierea să fie ea ca tine.
  Sau tu ale ei feţe viind te împrumuţi?
  
  IX
  
  Cînd semnul judecăţii va trîmbiţa mărire,
  Cînd vremea se va strînge din vecinicul său zbor,
  [56]
  Cînd veacurile-ntoarse şi stînd în mărmurire
     Destinse vor răspunde l-al lor judecător
  Ş-orice minut atuncea va fi în cercetare,
  Zi ce renaşti noroade, spune-mi: atunci pe care
  Vei arăta-mplinirea astor voinţi cereşti?
  Păstrează al lui nume-n tine cu cinstire
  Celui ce-a-nvins noroade cu-a sa milostivire
  Şi ale sale fapte cu fală să vesteşti.
  
  X
  
  Te cînt eu în toţi anii, augustă zi senină;
  Dar după cum romînii pe tine te slăvesc,
  Fii şi tu lor asemeni şi veselă, şi lină:
  Vezi c-ale mele cînturi în veci nu linguşesc.
  Dar gurile gheenei ş-asupra ta scrîşniră
  Şi vorbele din ele ca şerpi ne îngroziră
  De-nveninarea lumii... Himere d-osîndit!
  O, cer! cînd adevărul astfel de crud s-ar face,
  Cîntarea-mi ar fi hulă şi în uitare-ar zace,
  Şi muza-mi... criminală! Dar tu ai dovedit,
  O, generos monarhe! ş-a fost în mîna ta
  D-oricare răutate veninul a seca,
  Ca amuţind să tacă vicleana limba sa.

  [57]
     ODĂ LA PAVILIONUL GRECESC

                                  Închinată naţiei greceşti

  Norod războinic, fii ai libertăţii!
  A ta credinţă ş-a ta statornicie
  Şi-nalţ-a lor colore pe pavilionul tău.
  Crucea întraripată p-a vînturilor aripi
  Prin mii şi mii de glasuri zboară într-a ei slavă.
  
  Pavilion fericite, arbure al credinţei,
  Simbol al libertăţii care este Hristos!
  Frumos eşti tu în ochii-mi! falnic fîlfîi în vînturi!
  Şi cît cinstesc norodul care astăzi te nalţă!
  Şi sfînt mi-e acel sînge cu care te-au udat
  Şi astfel către ceruri de verde ai crescut!
  
  Miniştri ai lui Hristos cîntă,
  Bucuria-şi nalţă a ei glasuri;
  Mii de ochi înoată în lacrimi,
  Mii de inimi zboară pînă la ceruri;
  
  Îngerii libertăţii le poartă-nflăcărate.
  Silitra măsurat bubuie,
  
  [58]
  În zgomotul bucuriei răzbubuie;
  Vivat! o însoţeşte.
     
  Scoală-te, Doamne, scoală-te, împărate!
  Trăiască numele tău, trăiască mîntuirea!
  Trăiască mîntuirea, mîntuirea cea sfîntă
  Evangheliei tale care-ai binevestit-o!
  
  * 
  
  Pe cînd a ta credinţă născîndă şi fecioară
  Prin duhul mîngîierii în lume se vestea1
  Şi pieptu-umplea de flăcări, iar inimi de nădejde,
  Şi-ncredinţa noroade de însăşi fericirea,
  Atuncea universul, plin de eroi cereşti,
  Martiri ai libertăţii, martiri ai lui Hristos,
  Zîmbea ş-era aproape d-această mîntuire,
  D-al cerului imperiu, d-a dreptului viaţă.
  Atunci vechea robie, a lui Satan putere,
  Silnica tiranie, iadul cel pămîntesc,
  În spaimă, temătoare, şovăia ruşinată
  Să geamă sub ruina-i, mugind să se strivească;
  Dar beat în deznădejde, moleşit în turbare,
  Iadul îşi zămisleşte o fiică mai spurcată:
  Blîndă l-a ei vedere, furie într-ascuns,
  În chipul ei cu viaţa, în inimă cu moartea,
  Dulce venin în limba-i, mii de feţe-mprejuru-i,
  Cochetă-ngrozitoare născută-n desfrînare,
  Fată de tot fatală, vrednică d-al ei tată,
     Ministru-ndemînatic bătrîn la încercare,
  De mii de ori mai ager decît vicleanul şarpe
  Vrăjmaş al omenirii ş-al vechii fericiri.
  Care e al ei nume? şi cine nu îl ştie? —
  Diplomaţia! ce spaimă, o, cer! ce grozăvie!
  [59]
  Iadul acum răsună de veselii spurcate, 
  Satan în triumf zbiară şi urlete grozave 
  Urlă lung şi răsurlă în bolţile-nfernale, 
  Tot duhul rău serbează naşterea cea fatală 
  Aceştii iezmi spurcate la rău îndemînatici. 
  Ea dă un ocol lumii, c-un ochi pătrunde toate, 
  Nu se sperie ochiu-i d-atîţi viteji creştini 
  Care cu crucea-n frunte dispreţuiesc şi chinuri, 
  Şi foc, şi însăşi moartea, ca să surpe puterea 
  Celui în desfrînare ticălos al ei tată. 
  Un rîs grozav pe buza-i cochet se rătăceşte, 
  Un foc de răzbunare din ochii-i scînteiază 
  Dar, fără nici o urmă d-espresie fatală, 
  Dodată a ei faţă întreagă este lină: 
  Blînd zîmbet o-ncreţeşte; şi cîte-ast zîmbet zice! 
  Pe urm-o vezi cu milă către cei care sufer, 
  Cu chipul pocăinţei în lume se arată, 
  Pedepsele opreşte, şi ea se creştinează. 

  * 
  
  Ai iadului negri-ngeri creştini se zic acuma
  Şi-n superstiţii schimbă a lui Hristos credinţă.
  Din ceruri exilata, osîndita trufie
  Îşi face drum şi intră în sfintele altare,
  D-acolo destinează creştina înfrăţire;
  
  Ura se încuibează în simplele noroade,
  Satan se-mpeliţează în iezme mai spurcate,
  Care cu toate jură din temelii să surpe
  Sfînta, mîntuitoarea a cerului credinţă.
  Se uneltesc sisteme; spre-a lui Isus ocară,
  Antihriştii acuma iezuiţi se numiră
  Şi întru al lui nume apostoli ai minciunii
  Se-mprăştie în lume şi amăgesc noroade,
  Le pregătesc spre slujbă şi vecinică robie.
  Blestem e lumea-ntreagă ş-a răului unealtă!
  
  * 
  
  Unde eşti tu, Stăpîne? şi cîtă ţi-e răbdarea? 
  La cîţi stăpîni spre slujbă ţi-ai părăsit făptura? 
  [60]
  Vesteşte-te, să piară ai cerului protivnici 
  Şi ado-ne-n pămîntul făgăduinţei tale. 
  Tu eşti păstorul nostru, şi lumea, a ta turmă; 
  Uneşte-o în păşunea de tine preursită. 
  Nu cu de fier toiege, ci cu-nsăşi a ta lege 
  Fă-ne ca să ne paştem sub umbra crucii tale. 
  Pe dîns-a ridicat-o norodul ce cînt astăzi, 
  Şi chiar după povaţa-ţi iată-l în mîntuire. 
  Fă-l, Stăpîne, de pildă la cîţi nu cunosc legea-ţi 
  Şi fă-l ca să-i cunoască toţi care au călcat-o. 
  Uneşte-l cu-al tău nume, şi tare-i va fi dreapta, 
  Creşte-l întru dreptate şi nalţă-l întru slavă. 
  Iar tu, cruce preasfîntă, armă fulgerătoare, 
  Tu eşti a morţii groază ş-a tot răului spaimă, 
  Norodu-nchinat ţie în veci nu se învinge: 
  E Mihail arhanghel, armat întru tărie, 
  Ce cu Satan se luptă şi curăţeşte cerul.
  Oricine te ridică îşi află mîntuirea.
  
  Pavilion fericite, arbore al credinţei,
  Simbol al libertăţii care este Hristos!
  Frumos eşti tu în ochii-mi, falnic fîlfîi în vînturi,
  Şi cît cinstesc norodul care astăzi te nalţă!
  Şi sfînt mi-e acel sînge cu care te-au udat
  Şi astfel către ceruri de verde ai crescut!

  [61] 
 LA MARIA

Un an mai mult s-adună! Delirul tinereţii,
A lui Amor nălucă la cei trecuţi se mîn;
Prieteşugul, pacea, ei mîngîierea vieţii,
Părinţi ai fericirii s-aşază-ntr-al meu sîn.

Profane complimente, suspinuri fugătoare,
Născute în văpaia unui nemernic foc,
Zică că sunt aievea visuri amăgitoare,
Junia nepăţită, al uşurinţii joc!
Soţ, tată de rane ce încă sîngerează,
Tovaroş bucuriei ş-al timpilor scîrbiţi,
El, o, soţie dragă! El vine de-ţi urează:
Ani veseli, asni de pace, ani mulţi, ani fericiţi!

[62]
LA DOAMNA A***

Ca inima-ţi, ca ochii-ţi să-ţi fie fericirea,
C-al lor senin de vesel să-ţi fie acest an,
Ca zîmbetul din buze-ţi să-ţi rîză fericirea
Şi ancora nădejdii s-o rezemi la liman.

[63]
LA DOAMNA***

În sînul fericirei ast an zîmbinda soartă
Facă să afli pace, nădejdea a-ţi zîmbi;
Ş-acum cînd se deschide a anului nou poartă,
Să-ntîmpini bucuria în viaţ-a te-nsoţi.

[64]
EPITAFE

LA O TÎNĂRĂ MUMĂ

Tînără mumă şi de dor plină,
Aci în braţe-mi cu-ai mei doi fii,
Prin umbra morţii zăresc lumină
Ascunsă ochilor celor vii.

Dacă eşti mumă, sor’ trecătoare,
Trista mea soartă ştii preţui,
Bătînda-ţi inimă ş-arzătoare
Ştie ş-a plînge, ş-a ferici.

Ah, ce povară!...dar am scăpat!
Vis fură toate...m-am deşteptat!

LA CATINCA GEANOGLU

Cu primăvara nuntă, cu toamna tînguire,
Copil, soţie, mumă am fost tot într-un an;
Ieri ziua-mi fu senină, noaptea în răstimpire,
Şi azi lîng-a mea maică cu pruncul la liman.

[65]
LA DOI SOŢI MORŢI TOT ÎNTR-O ZI

Rece, subt mine dragostea fierbe;
Dragă pereche aicea doarme
Ş-un somn, o moarte, o zi, o pompă
Aici îi puse; ei gustă pace;
Eu spui la veacuri că s-au iubit. 
                               (Piatra)

LA VORNICUL C.SAMURCAŞ

Plîngi, trecător, aicea şi vezi deşărtăciune!
Aici e moştenirea-ţi şi vecinicul lăcaş.
În Ţara Romînească cel plin de isteciune
Zace acum, ţărînă, vornicul Samurcaş.
Singur-a sa virtute aci îl însoţeşte.
Greşit-ai? Te-ndreptează, fă bine, te găteşte.

LA VORNICEASA Z. SAMURCAŞ

Cînd după miezul nopţii maicile blînd se-nchină
Şi ruga lor cea sfîntă se nalţă către cer,
Prin moarte, prin’tunerec atunci scap-o lumină
Pe recea mea ţărînă; şi orice umbre pier.
Ca muritoare-adesea în multe am greşit,
Dar ca creştină-aicea mult am nădăjduit.
Voi, muritori şi maice, iertaţi p-ăl pocăit!

[66]
IMN LA DRAGOSTE

Se zguduie pămîntul şi tremură de frică,
A Domnului privire pe el l-a-nfiorat;
Îşi scutură povara, azvîrle şi jos pică
Şi casă, şi zidire, colibă şi palat.

Striveşte omenirea ce fuge spăimîntată;
Se-nchină, ţipă omul şi cere ajutor.
Cutremurul s-opreşte, că Dreapta îndurată
Din cer s-a-ntins şi-i face un semn poruncitor.

E noapte! Ce s-aude? Ţipete, tînguire;
Pe uliţi lumea-aleargă şi totul s-a mişcat.
Şi groaza se întinde la oricare pîşire
Şi tremură de spaimă şi drept, şi vinovat.

Ici soţul se jeleşte, ici muma se sfîşie,
Un gemăt surd răsuflă colo înăbuşit
(E o fetiţă moartă, durerea ei e vie),
Se vaietă dincolo şi ţipă cel rănit.

Dar nimini nu s-arată s-aducă mîngîiere,
Căci fiecar’aleargă să afle de ai săi;
E surd tot călătorul ce-şi are-a sa durere,
Streini sunt pătimaşii mai rău decît cei răi.

Un OM pe uliţi trece, ce n-are ale sale,
Ce-ai săi nu mai cunoaşte, decît al său norod,
Ce plînge omenirea în strălucita-i cale,
A cărui legăminte se leg în mare nod.

[67]
Acela se opreşte: ici lacrăma o şterge,
Ici rana o adoarme cu balsam linător,
Pe văduva mîngîie şi la săracul merge,
Pe bolnav cercetează ce strigă: ajutor!

Pe năbuşit îl scoate din moarte la viaţă,
Alină, odihneşte pe cel înspăimîntat;
Cu dragoste în sînu-i, cu pacea p-a sa faţă,
Pe unde se iveşte cel trist s-a mîngîiat.

Norodul se alină şi-n pace dormitează,
Dar el nu-şi dă repaos la pat odihnitor:
Întocmai ca o mumă ce-n grijă priveghează
Pe pruncul ce din spasmuri e-n somn mîntuitor.

Copilul se deşteaptă; l-amerinţă răceala
Şi muma îl lipeşte de chiar inima sa,
Ce bate de nădejde, ce-şi dă înfierbinţeala,
Ce-o-nvaţă lecuirea şi ştie a o da.

.........................................................................

Ce nume îi dă lumea? Lui prea puţin îi pasă,
Că fapte ca acestea de sine se plătesc.
Să-ntrebe de ăst nume pe obştea cea aleasă;
Noroadele au dreptul şi ştiu de şi numesc.

A pruncilor săi viaţă cînd e amerinţată,
Cînd vro nenorocire pe ei i-a-mpresurat,
Părintele atuncea se simte că e tată,
Atunci cu osebire de dor e deşteptat.

Bărbate preaferice! Cercaşi astă simţire,
Simţişi dorul de tată ce dormita ascuns
Ca-n mirele cel tînăr ce arde de iubire,
Ş-al pruncului său ţipăt d-un nou simţ l-a pătruns.

Copiii îşi sunt fragezi ş-abia articulează
Adevăratu-ţi nume, ce este şi al lor;
D-aicea înainte alt cîmp se-nfăşişează:
A-i lumina şi creşte şi da un viitor.

[68]
Atuncea, voinici tineri, a tale bătrîneţe
Vor şti să le cinstească şi a le sprijini.
Te vei vedea într-înşii în ani de tinereţe;
Ce semeni vei culege şi-ntr-înşii vei trăi.

Nu mi-am plecat genunchii în veci spre linguşire,
O ştii însuţi aceasta şi Dumnezeul meu;
Mi-a fost urîtă curtea cu-a ei înăbuşire,
Dar curtea este cerul cînd este Dumnezeu.

Şi dragostea e Domnul; iar prinţul ce iubeşte
Într-însul şi lucrează, şi lui e închinat;
Şi fapta ce-arăţi lumei dintr-însa izvoraşte.
D-a Domnului eu faţă în veci m-am însuflat.

Eu dragostea o laud, la dînsa cu mirare
Creştina mea trufie îmi plec şi o măresc;
Cîntînd dragostea astăzi, e imn a mea cîntare,
Şi imnul meu e glasul romînilor obştesc.

[69]
  LA UN POET EXILAT
   
   “Nu mă tulbur, căci gonirea 
   In veci fu spre slava mea.” 

  Aceasta este soartea acelui ce păşaşte 
  La templul nemuririi cu pas nemlădios: 
  El merge înainte, şi-n urma lui se naşte 
  Şi prinde aripi slava în drum vijelios. 

  Ţi-e viforoasă calea, o mare de talazuri! 
  Şi-ntr-însa ai să-ntîmpini ispite, piedici mii: 
  Dar ai de călăuză pe Domnul în necazuri, 
  Ce morţii înviază şi judecă pe vii. 

  N-ai cugetat, viclene, în pieptu-ţi de credinţă, 
  Nici ai vîndut Cuvîntul ce lumea-a mîntuit. 
  Ai spus ce e romînul, i-ai dat şi lui fiinţă, 
  Dar cine eşti, poete, tu nu te-ai socotit.
   
  Tu nu ai văzut soarta ce pe ast neam goneşte,
  A ei mînă prea lungă tu nu ai sărutat,
  Nici ai zărit rînjirea ce zice că-i zîmbeşte,
  Fatalul, grozav zîmbet de tot te-a încelat.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ivirea primăverii, privighetoare, cîntă!
  La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;
  În umbră deasă cîntă, că valea îţi răscîntă,
  Pustiul te ascultă şi e mai simţitor.

  [70]
  De om fugi, păsărică, şi cît poţi te ascunde,
  Că el, şi cînd se-ncîntă de dulcele tău glas,
  Ş-atuncea viclenia, zavistia-l pătrunde,
  L-împunge şi îl scoală p-un rar, dibuit pas.
  
  Te prinde, păsărică, te ţine-n colivie,
  Cu tine se făleşte în crunte desfătări.
  Eşti uşurică, zboară şi fugi de viclenie,
  Care e omul, OMUL, şi însuşi în oftări.
  
  Cu glasul tău natura tăcînd sărbătorează,
  Cîntarea ta e imnul ce nalţă ea la cer.
  Într-însa mergi şi cîntă, răsuflă şi oftează,
  Că dorul ţi s-alină, necazurile pier.
  
  Ce cauţi între oameni? şi ce ai prins la limbă?
  Ce spui ce e romînul, şi care ai lui părinţi,
  Şi care a lui drepturi, şi cum soarta îl schimbă,
  Cît geme sau cît rîde, şi ce e-ntre fiinţi?
  
  Nu-i spune aşa multe, că el însuşi te prinde
  Şi de odor te duce la chiar stăpînul său.
  Să nu te uiţi la dînsul cum cumpără şi vinde,
  Lasă-l în trîndăvie şi tu ia-ţi zborul tău.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ivirea primăverii, privighetoare, cîntă!
  La întuneric spune-ţi şi păsul, ş-al tău dor;
  În umbră deasă cîntă, că valea îţi răscîntă,
  Pustiul te ascultă, şi e mai simţitor.
  
    
     [71]
  CALUL, VULPEA, LUPUL
  
  O vulpe copilandră ce-abia se apucase 
  De-aceea ce-nvăţase, 
  Să calce-n urma mă-sii, în pungă fără bani, 
  Să cumpere la gîşte, găini, cocoşi, curcani... 
  Porni din vizunie, 
  Prin crîng se tot coti, 
  Ieşi într-o cîmpie — 
  Ş-odată se opri. 
  Un cal slobod aicea păştea în voie bună; 
  A vîntului suflare prin coamă-i se juca, 
  Şi falnic peste cîmpuri în preajmă-i căuta, 
  De latele-i copite pămîntul se detună. 
  Dar biata speculantă cal încă nu văzuse; 
  Se uită, îl măsoară,
  Şi ochii-n cap îi joacă
  Şi dinţii-n gură-i toacă...
  Se-ntoarce, se strecoară,
Prin tufe o tuleşte şi-n clip-acasă fuse. 
Aleargă la cumătrul, nea lupul, şi-l găseşte: 
“Nea lupe, cumetraşe, dă tare, te găteşte, 
Vin’, vino după mine, ici, uite, la un loc, 
Să vezi un... ăla mare, un frunteş dobitoc. 
  Aoleo, dragă cumetre!
  E un zdravăn chilipir,
  D-aci poţi, zău, să te umfli
  Şi în burtă, şi-n chimir.”
  Iar lupul îi rînjaşte (căci astfel el zîmbeşte) 
  Şi-ncepe să-i vorbească: “Cu mine cin’ s-a pus 
  La căpătîi n-a scos-o; dar ia îmi povesteşte, 
  [72]
  Urechile lungi are? Sau coarne nalţă-n sus? 
  Sau dinţi mistreţi spumează?
  Mustăţi, gheare zărit-ai?
  Vrun muget auzit-ai?
  Vro trombă naintează?
  Vro coadă măciucheată, vrun cap pletos şi mare, 
  E roşu, pătat, negru, gălbui? Ce piele are?” 
  “D-istoria naturii o ştii că n-am habar, 
  Nu mă cunoşti de dascăl, geambaş ori maimuţar. 
  La ce mă-ntrebi, cumetre, nu mă pricep de loc: 
  Îţi spui că-i «ăla mare, un frunteş dobitoc».” 
  Aşa vorbea-ntre ei
  Meseriaşii mei;
    Şi-n sfatu-nsufleţit
  Nici prinseră de veste
  Cînd, iat’, au şi sosit
  La locul de poveste:
    Chiaburul, teleleica, acum gătea de masă.
  Iar calul, cît îi simte, păşunea pe loc lasă,
  De loc în vînt înalţă cap falnic, fioros,
  Şi nările-i se umflă; un ochi înfurios
  Albeaţa-ntreroşaşte, lumina aţintează,
  Şi coama-i se zburleşte şi coada-i undoiază;
  În jos capul avîntă, azvîrle dinapoi
  (Nu sufere cel slobod lupi, vulpi, tigri-cotoi);
  Pe cîmp d-a lungul fuge şi tropotu-i detună
  Şi bubuie pămîntul şi luncă, crîng răsună.
     Dar vulpea e vicleană,
  Şi viclenia zboară;
  O ia după poiană,
  Prin tufe se strecoară
     Şi iese înainte, cînd calul se opreşte, 
  Şi-ncepe să-i vorbească, nu aspru, ci vulpeşte: 
  “Stăpîne, plecăciune! 
  Sunt roaba dumitale. 
  Eşti slobod şi e jale 
  Cu-atîta-nţelepciune 
  [73]
  Să îmbli preste cîmpuri. Îţi spun, drept datorie, 
  Că noi, cîteva fiare, avem tovărăşie 
  Dreptatea să cunoaştem1, curînd să dezrobim 
  Juvinii, dobitoace şi slobozi să trăim. 
  În astă eterie ce pravili mari găteşte, 
  Un lup cu coada lungă, vestit republican, 
  În sfaturi prezidează, înduplecă, -ntăreşte, 
  Încît i s-a dus vestea acestui gîligan. 
  Eu viu ca să-ţi propunem a te uni cu noi. 
  Dar, ia, şi prezidentul soseşte dinapoi 
  Şi va să-ţi dezvelească 
  Materia frăţească. 
  Să spui lui cum te cheamă, că el pe loc te-nscrie 
  În condica cea mare şi-ţi dă şi vrednicie.” 
  Iar calul, ce prea lesne cu omul se-nvoieşte, 
  De coada titirită a vulpii se-ndoieşte 
  Şi cugetul viclenei îndată îl pătrunde; 
  Şi, făr-a pierde vreme, rînchează şi răspunde: 
  “Jupîni republicani, 
  Vestiţi americani! 
  D-aveţi aşa dorinţă al meu nume să ştiţi, 
  E ici scris pe potcoavă. Puteţi să mi-l citiţi.” 
  La aste vorbe vulpea îndată o sfecleşte, 
  În laturi cam priveşte, 
  Încet coada îşi strînge, se trage la o parte. 
  “Cît pentru mine, zise, vă spun că nu ştiu carte, 
  Căci răposata mamă, fiind cam scăpătată, 
  Şi tata, fără slujbă, la şcoală nu m-au dat; 
  Iar domnul lup se trage din casă lăudată, 
  Şi cartea, cîtă este, de rost o a-nvăţat.” 
  Domn lupul, greu la ceafă, ce punga-i cam secase 
  Şi maţu-i leşinase 
  Şi burta începuse să tot îi chiorăiască, 
  Se duse să citească. 
  Iar calul, ce sta gata cu numele-n picior, 
  C-o bună lovitură ţi-l culcă binişor. 
  [74]
  Avîntă iarăşi capul şi fuge ninchezînd; 
  Iar vulpea o tulise republica plîngînd. 

  Desluşit ne dovedeşte
  Fabula ce am citit
  Că viclenii îşi fac planuri,
  Dar nu-n veci au izbutit.

  [75]
  EPITAFE

  I 

  Cînd soarele apune, luceafărul luceşte 
  Puţin, şi steaua serii pe loc şi ea sfinţeşte. 
  În zi de sărbătoare, un soare luminos 
  A strălucit odată slăvitul al meu taică, 
  Sfinţit-a domnul zilei, şi-n orizon noptos 
  Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică. 
  Dar noapte e acuma în sînu-i tînguios. 

  II 

  În dimineaţa vieţii un nor de tînguire 
  S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrimare; 
  O purpură cernită a fost a mea-nfăşare,
  Şi hrana, amar lapte la sîn de văduvire.
  Nădejdea maicii mele în mine mai zîmbea —
  Aci zace nădejdea, şi stinsă e în ea.
  
  Din cer milostivirea pe muritor cînd vede,
  A lui inimă caldă pe alta uşurează
  Şi, binele făcîndu-l, pe sine se jertfeşte.
  Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrăţişează,
  Intraţi ş-aveţi nădejdea la Domnul ce viază.
  Prin lacrimi de căinţă ce sufletul sfinţeşte
  Al vostru trup prea şubred curînd se întăreşte;
  Iar doctorul e mila, şi ea din cer purcede.
  
    
     [76]
  CUMETRIA CIOAREI 
  CÎND S-A NUMIT PRIVIGĂTOARE 
  
  O dihanie de cioară,
  Ce-i dăduse naiba-n gînd?!
  Să ia fulgi de alte păsări,
  Să iasă la zbor cîntînd.
  
  Iat-o împopoţonată
  Şi mereu se gîtuieşte,
  Ulubeasna-mpestriţată
  Răţoit bănănăieşte.
  
  Ce nume să-şi dea acuma? 
  Că e lucru-nsemnător! 
  De la nume-atîrnă toate 
  Şi trecut, şi viitor. 

  Dar cioara, de! e tot cioară, 
  Şi astfel se socotea; 
  Nu-şi mai vedea de loc ciocul 
  Şi trupul nu-şi mai simţea. 

  Se gîndi cum s-o brodească 
  Şi să-şi cate vrun năşic: 
  Dar naşul i-o da vrun nume 
  Ce n-o plăti mai nimic. 

  Haide! singură se face
  În biserica de caş 
  Ş-alde popă, ş-alde naş, 
  Ca să fie bine pace: 
  [77]
  Fără sfadă, fără price, 
  Rămîne zis ce-şi va zice. 

  Se numi privighetoare, 
  Păsăruică cîntăreaţă, 
  Unde cîntă pe răcoare, 
  Ştii, colea, de dimineaţă.
   
  Şi zbura de bucurie 
  Biata cioară cînd gîndea 
  Că cioroii or s-o ţie 
  De poet şi păsărea. 

  Iese-acuma îngîmfată 
  Şi la lume se arată 
  Şi ne-ncepe a cînta.
   La-nceput coţofenează, 
  Glasul şi-l mai subţiază, 
  Dar ce-i faci? că e tot ga! 

  Ţipă: ga! şi ga! răsună;
  Păsările se adună,
  Ascultă şi aud: gară!
  Se uită, dar nu văd cioară.
  Dihania-nnebuneşte,
  Cîntă — cine-o mai opreşte?
  
  “Sunt — zice — privighetoare
  Şi Dumnezeu mi-a dat dar;
  Sunt pasăre zburătoare.
  Care de pe lîngă mine
  Va zice că nu cînt bine,
  E mare, mare măgar.”
  
  Şi eho răspunde: gar!
  Pasările aud: gar!
  În tăcere o ascult;
  Se apropie mai mult,
  Fiecare o priveşte,
  Fiecare îşi zăreşte
  [78]
  Fulguleţul, pana sa,
  Şi-ncep a ţi-o dezbrăca,
  Scuipă-n gură ş-apoi zboară.
  Poetul rămîne cioară!
  
  [79]
  LA ELVIRA
    
     
  D-ajuns! Nu mai chem soarta; nici lacrimi, nici suspine
  N-au îmblînzit destinul; şi ora mi-a sunat!
  Cîntarea mea din urmă şi lira-mi a-ntonat.
  Dar cîntă, a mea liră, accentele-ţi sunt line.
  
  Vezi colo unde rîul suspină trecător
  Sub salcea plîngătoare ce trist se despleteşte,
  E neted locu-acuma şi iarbă verde creşte;
  Iar mîine...-o moviliţă, o piatră... sub ea, dor.
  
  Ici trista filomelă şi tineri păsărele
  Sub salcia umbroasă din svol se vor lăsa
  E pace; şi repaos, răcoare vor afla
  Şi mă va plînge vocea duioasei turturele.
  
  Căci p-a mea piatră mută adesea va veni
  A-şi răcori durerea la unda-nseninată,
  Şi-n jurul lirei mele, de ramuri atîrnată,
  Al său cuib solitariu şi văduv a-şi clădi.
  
  Căci am iubit ca dînsa, şi calda mea ţărînă
  De focul meu va arde, mormîntu-mi va sălta:
  Dasupra-i păsărela cu dor va repeta
  Suspinele-ţi ardente aci lîngă fîntînă.
  
  E noapte-a mea dilectă, căci ziua-mi a apus.
  Cînd luna blînd, senină prin frunze va pătrunde
  Şi lin se va răsfrînge jos, colo, p-ale unde
  Şi cînd adie mistic zefiru-n svol pe sus,

  [80]
  Cu vălul alb ca gazul, cu manta onduioasă,
  Cu părul tău de aur ca raze răsfirat,
  Vin’, scumpa mea Elvira, şi sînu-ţi înfocat
  Lipeşte-l d-astă liră şi mută, şi duioasă.
  
  Cu degetu-ţi de roze, d-albeţea unui crin,
  Deşteaptă-n ea un sunet, Elviră-namorată;
  Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată
  Cîntarea mea din urmă şi ultimul suspin.
  
  Eu, deşteptat d-ast sunet din lunga-mi lungă pace,
  În saltul de viaţă pe loc m-oi avînta,
  Ca spirit al credinţei în juru-ţi voi svola,
  Cu-a ta credinţă-ndată într-una mă voi face.
  
  Şi-n sacra mea ardoare ferice voi sorbi
  Acele fierbinţi lacrimi, a ochilor rouare;
  Cu tine dimpreună voi întona cîntare
  Ca-n astă de pe urmă a despărţirii zi.

  [81] 
  EPITIMV
  
  În inimă ca piatra pitit cîştigul zace,
  Mormînt în toate vrednic d-un astfel de crud mort.
  Să-i fie de pomană lăscaia lîngă ort
  Şi zacă în uitare, să aibă lumea pace!
  
  [82] 
  CUTREMURUL
  Uiet, urlet s-aude! colcăie, sare pămîntul,
  Tremură, zguduie, saltă, colcăie, crapă, plesneşte.
  Zguduie iar, răstoarnă; trosnet, ţipăt s-aude,
  Spontaneu lumea se-nchină. Domnul trece-n mînie.
  
  Şi crima se ascunde, păcatu-ncremeneşte;
  Tot păcătosu-aşteaptă al lumii, al său finit;
     Pămîntul îl înghite şi cerul îl striveşte,
     Iar dreptul la cer cată, şi Domnul s-a-mblînzit
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Ce spaimă fu aceasta! S-a-ngreuiat pămîntul
  Flori prin a lui vine fulgeră, şerpuiesc!
  Îşi scutură povara, că a pierit Cuvîntul:
  Se bucură nedrepţii, săracii flămînzesc.
  
  Şi cîtă fărdelege pe dînsul îl apasă!
  De sus cîtă trufie striveşte pe sărac!
  Sudori de sînge cîte p-a trîntorilor masă
  Şi ce de viclenie! ce noduri se desfac!
  
  Şi lenea se îmbuibă cînd muncitorul geme,
  Cînd gheara nedreptăţii într-însul s-a înfipt;
  Din carnea lui sfîşie, stăpînă p-a lui vreme,
  Stăpînă p-a lui pîine, pe viaţa-i mai cumplit.
  
  Ecclesia căzută e mută, surdă, tace.
  În van săracul strigă: “O, mater, ajutor!”
  [83] 
  E vitregă-a lui mater; pămîntul n-are pace,
  Să tacă biata oaie cînd lupul e păstor.
  
  Această Doamnă mare, a Domnului mireasă,
  Fierbinte la toţi mater, odată consola
  Pe tot carele plînge, ş-o turmă d-oi aleasă
  Şi un păstor la lume şi pacea anunţa.
  
  S-au dus timpii aceia; şi Anticrist domneşte,
  Despot pe lumea-ntreagă, cu varga sa de fier
    Altarele distruge, cor umpe şi zdrobeşte, 
   Şi ţipete de sînge se nalţă pîn’ la cer.
 
  Se va deschide cerul, Cuvîntul iarăşi vine, 
  De vii şi de morţi jude. Şi mii de cherubimi 
  Pe palmele de flăcări p-al omului fiu ţine, 
  Şi lauda răsună prin mii de serafimi. 

  Cea cu ochi mulţi ştiinţă sunt iuţii cherubimii, 
  Ce va mări pe omul şi-l va reîntregi; 
  Şi caritatea, pacea sunt blînzii serafimii, 
  În care cel ce geme atuncea va trăi. 

  Se vor scula şi morţii să stea la judecată, 
  Cuvîntul va alege pe caprele din oi. 
  Popoarele sunt morţii ce viaţa nu le-e dată, 
  Ce mintea le-nviază, le scoală din nevoi. 

  Iar oaia e săracul ce laptele îşi mulge 
  Şi-şi dă şi a sa carne cezarului spurcat; 
  Şi capra e-ngîmfatul satrap care o smulge
  Şi sîngele i-l suge, cînd laptele-a secat. 

  Veţi fi d-a dreapta, popoli, cînd va domni Cuvîntul.
  Răbdare, că într-însul cei umili vor trăi, 
  Ş-a voastră moştenire va fi atunci pămîntul; 
  Răbdaţi, n-ardicaţi braţul, că pacea va domni.

   [84] 
  Şi cînd e-ntre voi pace, Cuvîntul iute vine, 
  El numai după fapte va împărţi şi da; 
  Căci cumpăna dreptăţii în dreapta sa el ţine,
  Şi fapta-n ea atîrnă, şi fapta va lua.
  
  Sudaţi, despicaţi brazda, nutriţi lenea ce zace,
  Daţi pîinea voi şi vinul, le daţi la cîţi le cer;
  Că sacra-vă laboare îndată se preface
  În sîngele şi carnea a Domnului din cer.
  
  O, farisei! pierit-a a voastră-mpărăţie,
  Cînd va veni Cuvîntul nu-l veţi mai condamna;
  Cu glorie el vine şi vine cu tărie,
  Pieri-va răutatea cînd el va domina.
  
  S-au dus zilele voastre, zile de asuprire,
  De dol, de nedreptate, de crime, vulpenii,
  De ură, de discordii, de sîngiuri, de murire,
  Căci va domni viaţa, şi morţii vor fi vii.
  
  Aşa se roagă omul către cerescul tată:
  “Vie împărăţia şi fie voia ta!”
  Căderea voastră-aşteaptă credinţa cea curată,
  La cer aceasta strigă, şi cerul îi va da.
  
    
     
  [85]
  INGRATUL

  Născut de a fi slugă, crescut în desfrînare, 
  Copil fără ruşine, din rămăşiţi hrănit, 
  Slugarnic la mari case, deprins la îmbuibare 
  Şi rob de bunăvoie, de inimă lipsit, 

  Ingrate, îmi calci pragul în mînă c-o hîrtie,
  Îmi spui că ţi-e urîtă viaţa de slugar,
  Te rogi să-ţi dau scăpare la simpla ta junie,
  Să-ţi sprijin a ta rîvnă ş-al versurilor dar.
  
  Din toată neaverea-mi, sperjur, ţi-aduci aminte
  Că drumul învăţării cu rîvnă ţi-am lesnit;
  La orice trebuinţă m-aveai ca p-un părinte
  Şi hrană, -mbrăcăminte, nimic nu ţi-a lipsit.
  
  Şi vorbe rătăcite ţi le puneam pe cale,
  Şi rima-ţi zbîrnîindă mereu ţi-o acordam,
  Şi versuri şotîncate, ce n-au nici deal, nici vale,
  Pe legiuit semicol sudînd le cumpăneam.
  
  Păgîne, stanţe groase, puţind de ateie,
  Le biciuiam cu totul din veacul lui Hristos,
  Şi gînduri de pierzare, dovezi de nebunie
  Ţi le-ntorceam în cuget creştin şi omenos.
  
  Jălind creştine rude, în astfel de urlare
  Zbierai la Pluton, Cerber, chemai pe Apollon
  Şi, vrînd să-ţi schimbi şi limba la scurta-ţi cugetare, 
  Prefaci creştinătatea şi ceru-n orizon! 

     [86]
  N-aveai de loc ruşine cu osteneli străine 
  Să te arăţi în lume: ca ciuma le strîngeai; 
  Şi sănătos cu bolnav, amestec de rău, bine, 
  Contrast de îngrozire, ca ea le infectai. 
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
  Te bolnăvişi, viperă; cu braţele deschise
  Te primii în casă; te-am pus pe patul meu
  Şi privegheam la capu-ţi în ale boalei vise
  Întregi şi nopţi, şi zile, ştii tu şi Dumnezeu.
  
  Plîngeam la căpătîiu-ţi, îţi răsuflam lîngoarea,
  Răcitele-ţi picioare la sîn ţi le-ncălzeam,
  În inima-mi fierbinte d-atunci vărsai duhoarea,
  Veninul tău de şarpe d-atuncea îl strîngeam.
  
  Al tău suflet de iazmă în crunta-ţi aiurare
  Se spăimînta de mine, ca cuget mă privea,
  Şi grijile-mi plăpînde i se păreau mustrare,
  Şi mila-mi ca urgie adînc îl sfîşia.
  
  Cu alte lacrimi nouă îţi dam o sărutare
  Şi te lipeam la pieptu-mi strigîndu-ţi: frăţior!
  Te-ncolăceai în spasmuri la blînda mea chemare
  Şi-n ochii-ţi trecea fulger, pe frunte-ţi un fior.
  
  Doi ani un cap de vrajbă între şcolari, studenţi,
  Învăţători, tovarăşi şi clase îngălai;
  Batjocură-ţi făcuseşi din cei mai eminenţi,
  Nimic nu învăţaseşi şi toate defăimai.
  
  Doream să-ţi văz sporirea: cu multă îngrijire
  La împărţiri de cinste de privitor mergeam:
  Ca demoni de ispită l-a tainelor sfinţire,
  Aşa piereai din şcoală, ş-aci nu te vedeam.
  
  Te întrebam adesea: de ce la cercetare
  Nu ieşi şi tu ca alţii, părinţi să veseleşti?
  De ce nu te îndupleci l-a şcoalei regulare,
  Să simţi de datorie, c-aşa mai mult sporeşti?

  [87]
  C-o gură muşcătoare, c-o buză d-ironie
  Îmi răspundeai, păgîne, că n-ai ce învăţa,
  Că vîrsta-ţi este mare şi vrei filozofie,
  Şi nu aflai capabili spre a te lumina.
  
  Prisos ţi-era-ascultarea şi buna-cuviinţă,
  Limbi, stilul, istoria, materia nu vreai,
  Fugeai de legi, de drepturi şi n-aveai trebuinţă,
  Ţi-erau netrebnici toate, de toate te fereai.
  
  Făcuseşi vro cinci rînduri de basne ticăloase,
  Şi nu-ţi găseai potrivnic la o himeră-fleac:
  Rea boală te-apucase, ce cade nu la oase,
  Ci-n minte se-ncuibează şi nu mai are leac.1
    
  Împovărat de grijă, de und’ să-mi vie-n minte
  Că rău te apucase manie d-autor?
  O! rău se linguşeşte omuţul care minte!
  Puţin voi a cunoaşte cînd fac un ajutor.
  
  Gîndeam că e natura ce-n timpul său s-arată,
  Gîndeam că e talentul ce-ncepe-a se ivi.
  P-oloaga-ţi poezie şi proză-ntortocheată
  Pierdeam ceasuri şi zile a ţi le zdreveni.
  
  Te scoli; dragostea-n mine creştea ca răutatea-ţi
  Şi punga-mi — dar ce pungă! că pungă nu aveam —
     Mîna-mi ţi-era deschisă să-ntreme sănătatea-ţi,
  S-acopăr goliciunea-ţi, şi datorii făceam.
  
  Am martori neguţtorii şi trupu-ţi de viperă,
  Ce simte şi ea frigul, iar cînd o încălzeşti,
  Atuncea îşi exală ciumoasa atmosferă,
  Atunci ţi-nfige moartea, să simţi ce pui hrăneşti.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  Cercaşi să-ţi mai plimbi lenea, să schimbi şi meserie,
  Ca spîrcul schimbînd locul să scape de ponos;
  [88]
  Ceruşi ajutorinţă să-ţi fiu drept chezăşie;
  Chezaş, hrănitor, reazem ţi-am fost mai cu prisos.
  
  Cu gîndul trîndăviei porneai la ascultare,
  Şi slujba, datoria în veci n-ai cunoscut:
  Ca jidovu-ndărătnic ce intră-n scăldătoare
  Schimbaşi costum, dar jidov şi spîrc n-ai prefăcut.
  
  Nu mă-ndreptez la lume să-ţi spui nelegiuirea,
  Cu tine am de lucru; şi vina tu ţi-o ştii;
  Ingrat ţi-e bunul nume şi însăşi pomenirea,
  Te-a înfierat păcatul, pe fruntea ta îl ţii.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  Acel duh de partide, robie pierzătoare2
  Care d-atîtea veacuri ast neam a chinuit,
     Pe mulţi oameni de cinste c-o masc-amăgitoare
  În sfaturi blestemate cu procleţi a unit.
  
  Ce organ mai nemernic deprins în fărdelege,
  Ce satelit mai scîrnav, ce zbir mai blestemat
  Putea să nimerească şi la un loc să lege,
  Decît un fur de sfinte, o iazmă, un ingrat?
  
  Ochit, ales, iei nume în sfatul de pierzare,
  Băgat d-acela însuşi cui minţi că te închini.
  La creşterea-ţi de slugă credeai înnobilare
  A slugări-n păcate, înlesnitor de vini.
  
  Căzut şi eu în cursa urzirii prea spurcate,
  Ce ia însăşi vederea, ca orb am naintat;
  Şi cînd am deschis ochii, te văz aci, ingrate!
  Cu sărutarea Iudei trădînd m-ai tîmpinat.
  
  Ce loc de piericiune ! ce sfaturi zăpăcite!
  De tine numai vrednici şi d-oricare smintit!
  [89]
  Al ţării pandemoniu şi cuibul de ispite!
  O! cît am plîns bărbaţii ce rău s-au amăgit!
  
  Păzit cu semnul crucii, răbdai astă cercare,
  Putui în chin să sufăr fatalul sărutat,
  Şi braţul meu cel slobod, armat de răzbunare,
  Nu ţi-a înfipt pumnalul în pieptul veninat.
  
  Te-am mai iertat, cumplite, ş-a mea smerită milă
  Ca sarcină pe trupu-ţi iar gol o ai simţit.
     Cu masca de frăţie, sub zîmbetu-ţi în silă
  Urzeai a mele chinuri din loc nelegiuit.
  
  Acolo să ai partea, mortînd în slugărie,
  Să nu mai ieşi d-acolo, o, scremăt infernal,
  Ce te-a dospit păcatul din vecinica urgie
  Cu-a cerului neştire într-un moment fatal!
  
  Aşa să-ţi petreci viaţa într-un dispreţ de sine,
  Gonit în veci de cuget, ce-n veci ai înfruntat;
  Ocara arzătoare în buză-ţi o vei ţine,
  Pe fruntea-ţi fratucidă s-arăţi pe vinovat.
  
  Să urli de turbare cînd ţi-or cădea blesteme
  A două inimi calde ce tu le-ai dezunit
  Şi-n viaţa de acuma, şi-n cea de apoi vreme;
  Să tremuri ca un cîine în rane schilăvit.
  
  Ca molipsit de crime veninul s-aibi în tine,
  Şi-n casele ce intri să vezi a curăţi,
  Ca urmele de şarpe, şi urma după tine,
  Cu apa cea sfinţită în preajmă a stropi.
  
  Pribeag vei fi în lume, fără lăcaş, culcare,
  Şi cin’ te va atinge se va simţi turbat;
  Nici viermii în mormîntu-ţi nu vor afla mîncare,
  Că vor muri d-otravă din trupu-ţi veninat.

  [90]
  Acea iazmă de groază, fiinţă infernală
  Ce am văzut în visu-mi a tot mă ispiti
    Eşti tu cu-ai tăi tovarăşi, unire prea fatală,
  Bărbaţi, femei, amestec şi iadul a-ngrozi.
  
  Şi limbă îi dă unul, şi altul rea vedere,
  Iar altu-i dă picioare spăimîiei-găligan
  (De foamete preveste, de vrajbă-mperechere),
  Şi toţi i-aţi dat un suflet, pe înşivă-Satan.
  
  Ce conjuraţi la rele şi spre a mea pierzare
  Şi plîngerea mea-n satiri aţi vrut a unelti,
  Lipind a voastră faptă l-a altora lucrare,
  Lăcusta la columbe, pre sine-a vă feri.
  
  Dar ziua se iveşte, himera se desface
  Ca fumul risipită d-al aurorii vînt;
  Dezmădulata iazmă începe a-mi da pace,
  Şi-n inimă-mi, în minte luceşte iar cuvînt.
  
  Şi lumea vă cunoaşte, şi aspra ei dreptate
  Cu-adevăratul nume pe toţi v-a însemnat,
  A voastră pomenire şi negrele-ţi păcate
  Vor îngrozi urmaşii cînd vor striga: Ingrat!
  
  Şi omul cu credinţă în marea sa durere
  Şi crunta nedreptate ce-adînc l-a sfîşiat,
  Udînd aceste rînduri în plîns de mîngîiere
  Va dobîndi răsuflet, că eu l-am răzbunat.

  [91]
  VULTURUL ŞI BUFA
    
    
  După multe protestaţii, 
  Veniră la stipulaţii Vulturul şi bufniţa, şi făcură,-n fine, pace; 
  Însă ciocul, ghearele suveranului rapace 
  Da cam multă bănuială
  Bufniţei de a se teme
  Pentru puişorii săi.
  (Avea, biet, şi ea-ndoială
  Pe această de foc vreme,
  Cînd cei răi devin mai răi.)
  
  Vulturu-şi dete cuvîntul, şi cuvînt de împărat, 
  Că au să trăiască-n pace în paternul lor palat 
  Puişorii aliatei. “Ca mai sigură sa fie 
  Familioar-alteţei-tale — 
  Zise suveranul vultur verişoarei dumisale — 
  Şi lămurit să se ştie, Fă bine şi mi-o descrie, 
  Ca să ştiu a mi-o scuti.” 
  “Zău, nu poţi a te-amăgi, 
  Zise bufa, căci natura 
  Pui pe lume mai frumoşi 
  Ca ai mei nu mai produse: cînd îi vezi, rîde făptura, 
  Sunt minune! ochi de soare, gentili, sprinteni, graţioşi, 
  Şi cînd cîntă te dezmiardă, vocea lor pătrunzătoare 
  E mai dulce decît zisa voce de privighetoare.” 

  Nu trecură zile multe: după legea domnilor 
  Şi legea-mpăraţilor, 
  Ieşind la vînătoare mărirea-sa vulturul 
  Şi-n svol făcîndu-şi turul,
[92]     
A fame ca o streche
  În pipotă-l pătrunde;
  Şi cată-n jur oriunde,
    Străbate cu vederea, o scorbură zăreşte, 
Jos repede se lasă şi caută şoimeşte; 
Îşi vîră în cuib capul, ş-o slut-aci pereche 
De pui stîrcită vede: piperniciţi, puchioşi, 
  Cu ochii urduroşi
  Şi galbeni, şi zgîiţi;
  Un glas piţigăiat,
  Strident, discord şi spart.
 Cit nu putu să crează pîrdalnicii c-or fi 
Aceiaşi despre care 
Cu-atîta înfocare 
Şi laudă prea mare 
  În timpul conferinţei amica i-a fost spus. 
  Aşa, întinse gîtul, curat d-orice prepus, 
  Şi cioc! o dată-n unul, şi-n celălalt iar cioc! 
  Frumos, pe cum se cade, ţi-i dumică pe loc. 
  Nu-şi terminase bine
  Imperiala cină,
  Cînd, iată, supravine
  Şi muma, lină, lină.
  Ce vede, sărăcuţa!... începe a ţipa,
  De uiete, blesteme pădurea răsuna.
  Pe răul său confrate sperjur şi trădător
  Îl face, după fapta-i, de lege călcător
  Ce-nfruntă jurămînt. Ci vulturul atuncea avea şi el cuvînt. 
  Părinţii, ca părinţii, îşi amă fiii lor
  Şi cît de sluţi să fie îi cred de graţioşi.
  Iar mai vîrtos în carte, cînd dai d-un autor,
Paternul său amor 
E vai de om de mare! la Sarsaili puchioşi 
S-auzi ţipăt de bufă, amate cititor ! 
    
  [93] 
  LA RODOLFO
   
  De unde vii, Rodolfo? şi care e-al tău nume?
  Ce artă e aceasta prin care ne uimeşti?
  În care stanţe sacre, în care punt din lume
  Cules-ai cunoştinţe mai sus de omeneşti?
  
  În care templu intri d-a dreptul în mistere?
  Al cărui zeu eşti preot atît de favorit
  Cît, revestit în tine, ţi-a dat a sa putere
  D-a-nfiinţa acelea ce fabul-a minţit?
  
  Destinul te ascultă, amoru-ţi stă nainte,
  Atracţia în mînă-ţi creează la minuni;
  Îţi împrumută Eliu şi electru, şi minte,
  Şi Joie e propice l-a tale rugăciuni.
  
  Tu focul furi din ceruri c-anticul audace
  Spre reînsufleţire, ferice Prometeu!
  Ş-în loc de răzbunare, Olimpul e în pace,
  Asupră-ţi nu se scoală mînia vrunui zeu.

Al ei te făcu Flora ş-în tînăra-i ardoare
Putinţi balsamigene din buze-i ţi-a-nsuflat;
Măriţi cu terra cerul şi agera-ţi licoare
Verdura, floricela precoci le-a dezvoltat.

Tu primăvara-n toamnă c-o singură suflare
O schimbi, şi ne surîde cu multiflorul dar;
[94]
Pomona chemi în iarnă c-o dulce sărutare,
Şi fructele plăpînde lui mai, în străbrumar.

O! d-ai chema asemeni ş-în cărunteţi juneţe,
Ca Medie-amorată, dar plină de virtuţi!
De ai preface astfel urîtu-n frumuseţe!
De ai reface-asemeni pe mişăliţi în Bruţi!...

Minunea-ţi am simţit-o, că focul din junie
În vîrsta-mi amorţită încep-a schintila,
Şi muza mea fugace îmi rîde, va să-mi vie,
Cîntînd a ta putere, juneşte a visa.

Cu varga-ţi creatoare, cu strania-ţi putere
Rejuni tu, poate, omul; ma, din codaci, roman,
Din trădător, ferice, ş-orbia prevedere
Să faci, e parc-ai face un angel din Satan.

În timpii păgînimei, asemenea minune
S-o fi făcut vrodată; ma-n timpii creştineşti
Eternul Preaputernic auz-o rugăciune
Şi risipească planuri şi vane, ş-omeneşti...

                           *
Mi-ai zis în glum-odată că noaptea în lumină,
În alb, adică, negrul putea-vei să prefaci!
S-aşezi pe tron ştiinţa şi splendidă, şi lină,
Şi popole gemînde ferice să le faci!

Rodolfo! acea vorbă a fost o piază-bună:
Congresul romînimei roman s-a arătat,
Ştiinţa e aleasă şi-n lume voios sună
Că e pe drum progresul, romînul e bărbat.

Dar ce divinitate e splendida ştiinţă
Virtutea cînd i-e soaţă, şi-n pasu-i glorios
Dreptatea şi blîndeţea e mare-cuviinţă
Şi oamenii îi pune la locul cuvios!

[95]
Atuncea filosoful se zice că domneşte,
Atunci filosof  este modelul-împărat;
Cuvîntul, adevărul şi pacea-mpărăţeşte,
Poporul e ferice, şi prinţul, lăudat. 

[96]
20 DECEMBRIU 1843

I

Doi  Joi se întărîtă, şi fulgerul jos plumbă.
... E fulger ce răstoarnă Briarii, Centimani?
Sau ură detunîndă în Olimp se preumblă
Cînd focul i se fură să-nsufle pe umani?

E meritat ast fulger? Alege conştiinţa,
Şi rece d-orice patimi sovranul viitor
Va judeca, va spune şi el va da sentinţa,
El, judele de fapte şi drept răzbunător.

Luci, tună ast fulger, ca fulgerul ce luce,
Mînat de mîna soartei pe rău şi peste bun,
Şi stema ţărei cade din capul ce o duce
În greuiat de gînduri, de lupte ce răpun.

E viu! Trăieşte Domnul, şi tronul văduveşte!
Ma, cum s-a us pe dînsul, asemeni s-a dat jos.
E văduv tronul ţărei, ş-alt proc se rencălzeşte
Şi peţitori aleargă pe dealul cuvios.

Sunt regi ei? şi îţi cată augusta lor consoarte?
Nu, nu, sunt amanţi tineri ce vor a deveni
Consorţi d-o suverană ce-n veci nu are moarte,
Consorţi de fia Romai ce-n Dacia veni.

II

O nuntă mare, mare acuma se prepară,
De patruzeci de zile-şi alege colăceri,
[97]
Pe datina cea veche bărbata, activa şară
Şi-nstrună, oţelează năroşii cursieri.

Toţi cavalerii ţării în cete se adună,
Ş-aleg, la luptă dreaptă pe demnii campioni;
Judeţele-şi dau solii ce-alerg în voia bună,
Comerciul, meseria trimite grei patroni.

Şi toţi în capitală cu carte latinească
Să crează, să se ştie vin tari nerăbdători
Şi fac putere mare, putere strămoşească
Pe Făt-Frumos s-aleagă din mii de peţitori

Sunt nouăzeci ş-o sută trimişii îm solie;
Din ei unii se lasă şi alţii se codesc,
Iar unul, cel mai matur, trăpasă la tărie
Pe aripe de angeli ce cîntă şi-l măresc.

Aceasta e ban mare, în cap cu nestimată
De credencios şi ager al ţării bun vasal;
El, rugător de bine, cu inimă curată,
Se duce drept în ceruri l-al soartei tribunal

Să spuie păsul ţărei cerescului părinte,
Să-l roage să însufle pe orice-alegător
Şi cald să lumineze şi inimă, şi minte,
Spre binele cel mare, al ţării viitor.

[98]
III

S-aproprie momentul, şi peţitorii zboară;
Speranţa le dă aripi, învită şi promit,
 Se duc şi vin şi gînduri îi nalţă şi-i doboară,
Sau grei ca nişte gineri odoarele trimit.

Ajunul nuntei vine, şi este ce e mîine!
Ajună-n neastîmpăr amantul înfocat.
Ce dragoste curată! şi ce trădări poimîine!
Ce prevegheri la noapte! şi palpit necurmat!

Se carsă ziori de ziuă şi soarele răsare,
Şi-ncepe-a bate vîntul, olteanul, apusin...
Ce-aduce el cu sine? vro vijelie mare?
Sau e, ca totdeauna, prognostic de senin?

E deşteptat tot omul şi lumea e-n picioare
Şi suie, suie dealul cel sînt, miraculos.
E greu în sus, voinice! acuma e sudoare!
Dar şi mai greu răssoartea cînd dă la vale jos.

S-aude sunet mare! E vocea de aramă.
Din turnul catedralei semnalul este dat,
Ca angelul ce-n viaţă pe trapasaţi recheamă,
Ş-a templurilor turnuri răspund neîncetat.

P-a vîntului iuţi aripi un mare uiet zboară, 
L-altarele deschise stă-ngenucheat cel drept;
Credinţa lui fierbinte din cer mila coboară
Şi lacrămi varsă ochiul, suspin iese din piept.

IV

Mitropolia sîntă e-nchisă şi-ncheiată
Şi-n hor toţi solii ţării sunt toţi îngenucheaţi,
Cu inima înfrîntă, cu fruntea înclinată
Şi pură d-orice patimi, în cuget baptezaţi;

[99]
Ponteficele mare, de suflete părinte,
În mînă ţine Cartea ce-n spirit s-a-arătat
Discepulului tînîr , profetului fierbinte
Novellei-Bune, cartea ce viaţă-n lume-a dat,

De heruvimi vegheată, de serafimi mărită,
În mare custodie ce-n lume a adus
Speranţa la durere, lumina întreită
Şi vera libertate ce viază-n ceruri sus.

Cea care e de faţă; curată, arzătoare
Stă faţă conştiinţa şi pune jurămînt.
(Cînd sufli în cărbune, ardintea lui candoare
Punt, strop, maculă arde, rempinge către vînt.

Aşa e conştiinţa ce fuge de sisteme
Şi toată în principe şi-n Domnul a cătat:
E splendidă lumină cînd vîntul tare geme
Ş-al patimilor vifor s-o stingă s-a sculat.

Se face jurămîntul; nemuritor îl scrie
Şi angel de lumină, şi Pîra-Lucifer;
E scris şi-n cartea morţii, şi-n Delta ceea vie
E viaţă la popoare sau fulger mortifer.

Angelica lumină pe faţa pastorală
Răsfrîntă restrăluce; păstorul Însuflat
Dă ochi pe a sa turmă din uşa-mperială,
Şi-aţintă-n cer cătarea şi zice: au jurat!

Jurat! întonă angeli, jurat! demoni răstună, 
Jurat! răzbumb-arama în aer revibrat;
Resaltă fia-Bucur, oraşele răsună
Şi ţara-n închinare ascultă: au jurat!
[100]
V

Solia ţării-ntreagă e-nchisă-n adunanţă
Şi campioni spre luptă aşteapt-a se numi;
Eraldul provedinţei răsună-n sînta stanţă:
„Romînilor, abisul se casc-a ne-nghiţi. 

D-a dreapta e viaţa, progresul, cu dreptatea,
D-a stînga este moartea, cu orbul interes.
Un pas nedrept răstoarnă în fiare libertatea,
Ca culmea d-unde scapă credinţa eres.

Sunat-a pentru ţară momentele supreme,
Azi este cugetarea, şi mîine e tîrziu;
E ziua aşteptării, e ziua d-a ne teme:
Romînul ce azi trage e mort mîine, sau viu.”

1

Se face semn, şi-ndată s-ardică bariera
Şi intră în arenă cinci cavaleri armaţi;
Mănuşele s-aruncă, s-apasă viziera,
Resudă peţitorii şi schinteie-nfocaţi.

Săgeţi adînc înfipte şi lănci pătrunzătoare
Sunt sorţii ce s-aruncă în vasul lui Destin;
Globuţele Fortunei din mîna numitoare
Sunt pumbluri răpezite ca trăsnet din senin.

Pălit se vede unul, şi altul răsnegreşte
La a culoare cobe ce altuia a rîs;
[101]
Reschimteie speranţa la sfera ce albeşte,
Ce altuia, fatală, succesul a prescris.

Din cinci rivali, doi emuli la nume, la putere
Rămîn în cruntă luptă cunun-a disputa:
Deviza l-e cavallul cu agera vedere
Ce poartă libertatea pe vîlva, coama sa.

E falnic şi vechi unul, mintos, cu sînge rece
Al doilea se vede şi-ntîmpină alin.
Surîde, -nchide ochii Fortuna, cochet trece
Şi lasă bătrîneţei victoria de...plin.

2 

El altă ceat-acuma o sfidă la luptare,
La cinci este teribil albitul veteran;
Doboară trei dodată. Cu doi e sudă mare!
Învinge din ei unul, rămîne un oştean.

Al noulea şi june, bărbat plin de virtute,
Ca prinţ pare-n arenă, feroce şi focos.
Se luptă da brav vechiul, puterile-i scăzute
Vînos le încordează şi cade glorios.

3

Bărbatul în vîrtute repoartă biruinţa,
Spre cruntă-mpumnătură şi arme, şi puteri
[102]
Prepară-ndemînatic; se vede-n el ştiinţa
Şi-ntîmpină cinci emuli, ilustri cavaleri.

Doi poată nume mare, origine regală,
Al treiolea e mare în sintiment, virtuţi.
Fiori pe sfidătorul petrec! ş-apoi o fală
I-aţîţă bărbăţia a anilor trecuţi.

Se luptă faţă-n faţă, dodată doi doboară,
Cu doi în luptă nouă s-avîntă înfocat;
Amenintînd se-nfige, se trage, se strecoară,
Învinge, se răpede l-al cincilea rotat.

E temerer acesta şi inima-i e mare;
Sudori cînd reci, cînd calde pe ambii îi străbat.
Se-mpumnă, se îmbraţă, se strîng, se-mping mai tare,
Şi vingător rămîne tot junele bărbat.

4

Să te vedem acuma cu şase ce vei face,
Eroul e din două luptări învingător!
Cu cinci te văz prea frunteş, cu inima în pace,
Cu ei ş-a treia oară ai fi triumfător.

Dar cine e-acel june cu d-acvilă cătare,
Cu ochiul audace aţintător la tron?
Te sfidă de departe stentoreea-i chemare,
Cu-ncrederea domină eroicul său ton.

S-arată în arenă şi te retragi îndată;
Îţi place a te-nvinge, cu el nu te măsori,
Cununa i-o dai singur drept singură răsplată 
La lunga ta veghere, la multele-ţi sudori.

[103]
E proclamat eroul, fericele consoarte
Şi prinţ al Romîniei. Aplaude, urări
S-aud în miezul nopţii că mirele e foarte 
Şi pasă la putere, l-a patriei chemări.

O, muză cetăţeană! ia spune-mi al lui nume
Ce-anunţie cultura în traiul romînesc?
„Un cetăţean nu cîntă decît numai renume:
Pe prinţi ale lor fapte îi cîntă şi-i numesc.”

[104]
CALAMBURG-ŞARADĂ

Ministru al puterii, lumină, fiu de cer,
Romîna neştiinţă mă prefăcu în ger!


DEZLEGAREA ŞARADEI

Lipsit d-orice geniu, de mine, de lumină,
Ce gloria paternă în slavă preastreină,
Pe acvila în corb,
Pe regele în crai,
Pe paradis în rai,
Romanul, rumîn orb,
Născut în slobozie, lipsit de libertate,
Ce prefăcu atîtea, justiţia-n dreptate
Şi legile în pravili, religia în lege
Şi anima în suflet, cît nu se mai alege,
Pe tată în băbacă, părintele în rudă,
Şi care, printr-o soarte protivnică şi crudă,
Uitat-a şi costume, ş-originea-i regală,
Şi va şi stăruieşte în pizma sa fatală,
Întocmai de-ndărătnic ca Lucifer-Satan,
Ce va să uite cerul în pizma-i infernală, -
Acesta, şi nu altul, acest căzut roman
- Cînd? ce fel? nu se ştie – mă prefăcu în-ger
Pe mine! Tot ardoare, lumin-, amor din cer!
Deşteaptă-te, romane, şi aibi mintea întreagă:
Sunt angel, iar nu în-ger, şi numele-mi e-n cer.
E calamburg, şarada de sine se dezleagă.

[105]
ZBURĂTORUL 

   La doamna A*** M*** 
  “Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
  Mulţimi de vineţele pe sîn mi se ivesc;
  Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
  Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
  
  Ah! inima-mi zvîcneşte!... şi zboară de la mine!
  Îmi cere... nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
  Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
  In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
  
  Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
  Şi nici nu prinz de veste cînd singură mă strîng
  Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
  Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plîng, măicuţă, plîng.
  
  Ia pune mîna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!
  Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
  Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
  În trup o piroteală de tot m-a stăpînit.
  
  Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
  O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător.
  Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
  Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.
  
  Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
  Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
  Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
  Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.

  [106]
  De cum se face ziuă şi scot mînzat-afară
  S-o mîn pe potecuţă la iarbă colea-n crîng,
  Vezi, cîtu-i ziuliţa,  şi zi acum de vară,
  Un dor nespus m-apucă, şi plîng, măicuţă, plîng.
  
  Brînduşa paşte iarbă la umbră lîngă mine,
  La rîuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
  Zău, nu ştiu cînd se duce, că mă trezesc cînd vine,
  Şi simt că mişcă tufa, aud crîngul trosnind.
  
  Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
  Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
  Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
  Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!
  
  În arşiţa căldurii, cînd vîntuleţ adie,
  Cînd plopul a sa frunză o tremură uşor
  Şi-n tot crîngul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
  Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vîntu-n zbor;
  
  Şi cînd îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
  Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
  
  Îmi fulgeră şi-mi zice: “Deşteaptă-te, Florică,
  Sunt eu, vin să te mîngîi...” Dar e un vînt uşor!
  
  Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
  O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător;
  Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
  Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”
  
  Aşa plîngea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
  Pe prispă lîngă mă-sa, ş-obida o neca;
  Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
  Şi mă-sa sta pe gînduri, şi fata suspina.
  
  Era în murgul serii şi soarele sfinţise;
  A puţurilor cumpeni ţipînd parcă chemau
  A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
  Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.

  [107]
  Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
  În gemete de mumă viţeii lor strigau;
  Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
  Zglobii sărind viţeii la uger alergau.
  
  S-astîmpără ast zgomot, ş-a laptelui fîntînă
  Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
  Cînd ugerul se lasă sub fecioreasca mînă
  Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.
  
  Încep a luci stele rînd una cîte una
  Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
  Tîrzie astă-seară răsare-acum şi luna,
  Şi, cobe, cîteodată tot cade cîte-o stea.
  
  Dar cîmpul şi argeaua cîmpeanul osteneşte
  Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
  Tăcere pretutindeni acuma stăpîneşte,
  Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
  
  E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
  Veşmîntul său cel negru, de stele semănat,
  Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
  Visează cîte-aievea deşteaptă n-a visat.
  
  Tăcere este totul şi nemişcare plină:
  Încîntec sau descîntec pe lume s-a lăsat;
  Nici frunza nu se mişcă, nici vîntul nu suspină,
  Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
  
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  “Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
  Din miazănoapte scapă cu urme de scîntei?
  Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
  Ori e—să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
  
  Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
  Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
  Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gîndi, spurcatu!
  Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu?

  [108]
  Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
  Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
  Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
  Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
  
  Pîndeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
  Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
  Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
  N-au nici un pic de sînge, ş-un nas —ca vai de el!
  
  O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
  Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
  Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
  Să fugă fata mare de focul de iubit!
  
  Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
  Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
  Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descîntătură,
  Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”

  [109]
  LA O MIREASĂ

Ce nume ai, copilă? Mireasă ori regină?
Căci în moment ferice Amorul te-a creat
Din graţia cerească în ziua mult senină
De primăvară dulce ce-n chipu-ţi a-nsemnat.

Imenul p-a ta frunte şi-a pus coroana sa
Şi rozele ei rumeni îşi pierd a lor culoare
Pe lîngă fecioreasca purpurea candoare 
Pe care mii de graţii surîd în faţa ta.

Frumoasă eşti ca via-a fecioarei adorate.
Poetul îţi urează noroc strălucitor
C-a ochilor tăi raze şi zile-nseninate,
Ca tine de frumoase, şi nencetat amor
Din soţ la fii, la fiice, din fii la strănepoţi,
La Dumnezeu, virtutea matronală
Şi-n adevăr regină să te cunoască toţi.

[110]
ŞARADĂ

Capu-mi e o trăsură din cele de folos,
Mijlocu-mi priimindu-l nu vei umbla pe jos,
Iar coada-mi, o ştii bine, e grozăvia mării,
Şi tot eu pentru tine sunt timpul desfătării.

[111]
   MIHAIDA
  
   Fragment epic 

  Cîntul I 

  Cînt armele romîne şi căpitanul mare 
  Ce-mpinseră păgînii şi liberară ţara, 
  Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru, 
  Peste Carpaţi trecură de glorie încinse 
  Şi toţi romînii-ntr-una uniră sub un sceptru, 
  O acvilă, o lege, cum are ca să fie. 
  În van o crudă soarte i-alungă ne-mpăcată, 
  În van conspiră iadul să-i ţie-n întuneric 
  Ş-asupra lor trimite fatala dezbinare 
  Şi uneltiri străine şi-mperecheri civile, 
  Căci Domnul îi protege şi-i ţine peste secoli 
  Şi i-a ales să-şi facă din ei tărie mare. 

  O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume, 
  Ce soarele dreptăţii te-ncinde şi te-nspiră! 
  Mută să fie buza profană ce te cheamă 
  Să amăgească omul şi cerul să insulte. 
  Severă deitate, a crimelor pedeapsă, 
  Ce vizitezi pămîntul să deifaci pe oameni, 
  Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare! 
  Eroica ta liră acordă cu unirea, 
  Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare 
  Întinse-n negrul sînge tiranilor purpurii. 
  Tu dă semnalul, muză, la prima mea cîntare, 
  În sînul meu revarsă mînia ceea sacră; 
  Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ţi divină, 
  Şi voi aprinde inimi, voi deştepta romînul 
  Să te aţinte-n faţă, să te cunoască bine. 
  [112]
  Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte, 
  Profunda-nţelepciune bărbatului cel mare 
  Ce singur întreprinse şi fapta-ndependenţei, 
  Şi fapta de unire, cel cuget salutariu. 
  Cine este eroul ce, credincios al legii 
  Şi patriei, re-mpinse barbari ce şiroiară 
  Din Orient încoace să-nece libertatea, 
  Să stingă creştinismul şi lumea să subjuge 
  Sub oţelosul paloş şi oarba neştiinţă, 
  Sforţînd-o să îşi plece genunchii spre-nchinare 
  La un răszeu de sîngiuri, uitînd pe ZEUL păcii, 
  Pe zisa inspirată unui profet fanatic?
  Mihai cel Mare, domnul romînilor şi fală!
  P-acela cînt, ş-ajută să bucin a lui fapte.
  Mult s-a luptat eroul cu braţul şi cu mintea:
  Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară
  Şi mai fatali dinîntru, şi soartea ne-mpăcată
  Pare c-o abătuse din lupta prelungită,
  Parcă-şi aflase omul s-o-nveţe să respecte
  O naţie celebră.
  Întreagă Romînia gemea de ani atîţia 
  Sub jugul sîngeratic osmanului feroce. 
  Fatală şi rea cobe-ncepuse Demiluna 
  A se nălţa lucindă pe Dacia smerită. 
  Şi glasul mueginiu în zi şi-n miezul nopţii 
  Svola purtat de vînturi ca arpă infernală 
  De crivăţ şuierată, şi răsuna profetic 
  Înfiorînd creştinul în empia chemare 
  A numelui sinistru, ţipînd: Allah!- altà hu! 
  Cambana solemnelă cu totul amuţise 
  Pe lîng-aceste hule, blasfeme inspirate; 
  Şi ruga pietoasă, ascunsă, spăimîntată, 
  Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare.
  Pălită era crucea şi razele ei triste
  Ca domnul zilii-ntocmai cînd, în uimirea lumii,
  A umbrelor regină se pune înainte-i
  C-o sfaţă infernală ca să însufle spaima
  La inime credule pămîntului în doliu.
  Averea cumpătată şi însuţi neaverea
  Săteanului nemernic se spulbera din casă.
    [113]
    Nici pasăre, nici vită, nici fructul muncei sale,
    Nici timp, nici loc, nici viaţa n-avea în siguranţă;
N-avea să-şi plece capul, cu ce să-şi ducă traiul:
Fugar, fără colibă, îşi blestema fiinţa;
Iar stabil, adăpostu-i chema crudul nesaţiu:
Domn, sclav, clăcaş, totuna; averi erau pericol
Şi lipsa era fame, frig, tremur, agonie.
Copilul de la mumă ca mielul spre junghiere
De ianiceri sălbatici şi crunţi în a lor pofte;
Sau, încărcat de fiare, cu soru-sa-mpreună,
Era mînat să-mparţă ultragiul şi durerea
În locuri sfăţate, orgielor păgîne.

În luct era-nvestită voioasa Romînie
Şi ţipete de sînge se înălţa la ceruri:
Cînd mume sfîşiate lugea cu dor copiii
Şi-n marea neputinţă chema s-auză cerul
În gemet disperarea, şi disperarea mută,
Blesteme, lungi suspine, dorinţi de răzbunare;
Cînd soţi coprinşi de frică, ameninţaţi cu moartea
L-a soaţelor răpire, ultrage turbătoare,
Vîrtoase-ncorda braţe lipsite d-orice armă
Şi pumnul către ceruri nălţa grinţindu-şi dinţii;
Cînd taţi, d-un dor mai mare, în ultradisperare,
Se-ndelira-n leşinul unei răpite fiice
Şi nu mai vedea riscul, răpunerea vieţei,
Uita şi neputinţa, ş-a lui singurătate
În care-l uită cerul, şi fără soţi şi arme,
Ca leul în turbare, cu ochii-n schinteiere,
Se răpezea în răcnet pe răpitor asupra
Şi-n luptă disperată, sub braţele-i nervoase,
Sub mîni înfigătoare, sub grei genuchi ca plumbul
Îşi sugruma păgînul, făcînd a-i sări ochii
Sclipind de-ngheţul morţii, şi printr-un negru sînge
A-şi gîlgîi în noduri spurcatul vînăt suflet.

Acest fel gemea ţara în doliu cufundatî,
Cînd, după mari şi grele pericoli de viaţă,
Turbate persecuţii, Mihai la urmă vine
Să-ncingă a sa frunte cu stema domnială,
[114]
Suindu-se pe tronul pe care guvernase
Şi fratele său Petru, şi fratele său Ştefan,
Şi tată-său Petraşcul, care, pentru dreptatea
Şi blînda-i guvernare, se mai numise încă
Cel Bun şi Drept Petraşcul; pe care guvernase
Şi moşul Radul-Patru, numitul şi cel Mare,
Străbunul Dan al treilea şi Vlad faimosul, Ţepeş,
Părintele acestui, şi marele-acel Mircea,
Părintele lui Ţepeş, şi Dan, tatăl lui Mircea,
Şi Radu Negru, moşul lui Dan şi răstrăbunul
Lui Mihail al nostru, lui Mihail cel Mare,
Cel fondator domniei şi primul domn al ţării.
Toţi Basarabi d-a rîndul în sus din fiu în tată,
Pînă la căpitanul legiunilor romane
Carii se stabiliră în Ţara Macedonă
D-Aurelian augustul, şi locul ce s-adapă
De Istru şi Morava numiră de atuncea
Basarabiţa Romei, ca să se ştie-n secoli
Că Basarab fu capul acestei colonie.
Acest Basarab fosta unul din prinţii Romei
Şi căpitan celebru, ce, pentru mari succese,
Victorii lăudate ce-n arme repurtase
În basa Arabie, ast nume i se dete,
Ce-n lunga sa durată peste zecimi de secoli
Cu glorie, mărire trăi-n Ţara Romană,
Scutită, guvernată de glorioasa viţă.
Această ţar-acuma era de tot căzută,
De tot îngenuncheată la marea greutate
Acelei de fier vargă, acelui jug osmanic.

Eternul preapotente, ce nalţă şi doboară
Rigate mari şi naţii, şi altele realţă,
Din tronul preatăriei, cel mai presus de ceruri
Şi-ntins cît preatăria, în mijlocul de angeli,
Subt ale cui picioare aceste fără margini
Domnii şi lumi de stele sunt pulbere de aur
Şi splendidă, ş-aprinsă, în spaţiu avîntată;
Din ast tron ce coprinde nemărginirea toată
Şi orice stea e parte, divină adornare
A gloriei ce-ncinge întreaga-i majestate;
Cu ochiu-i ce provede şi-n clipă răstrăbate
[115]
Prin cristalinul spaţiu arcanele abise
Şi cele mai ascunse ce faţă-i stau nainte,
Se uită şi s-atinge l-atîtea varii chinuri
A ginţilor romîne, a ginţilor creştine
Ce gem subt împilarea nemicilor ai crucii,
Şi stavilă decretă acestui torent barbar
Ce, ca flagel al lumii, de multele abateri
Din calea cea prescrisă în legea sa cea sîntă
Lăsase să izbească, s-ameninţe păcatul,
Ca să cunoască omul cît pierde cînd îşi uită
Amorul spre aproape, unirea către bine,
Frăţia într-un tată şi sclav face din frate;
Decretă napoierea orientalei spaime;
Şi FIUL şi CUVÎNTUL ce stă la a sa dreaptă
Plineşte a lui lege şi cuvintează asfel:

(O, spirit paranclete, consolator divine,
Al bunelor tezaur şi dătător de viaţă!
Tu, Doamne, mă lumină şi-mi dă acea putere
Fedel a reproduce cereasca cuvîntare
A fiului Puterii; şi tu iar împlineşte
Şi fă să se-nţeleagă aleşilor acelor
Cu mintea luminată oricîte neputinţa
Umană şi plăpîndă nu poate să ajungă,
Nici chiar să imagine, nici, cugetînd, să afle
Cuvinte să esprime!) El cuvintează asfel:

„Sunt Alfa şi Omega, principul şi finitul;
Iar intervalul este al liberei voinţe.
Am întregit atomul, i-am dat proprietatea,
Împus-am simpatia cu altul a se strînge
Şi întregit-am totul; iar legile-mi divine
Îl leagă şi îl ţine. Materie şi minte
Unitu-le-am prin nuntă, şi facultăţi, talente
Părţit-am cu mîini pline, predestinai organe
Am înnăscut instinctul spre uzul facultăţii,
Memoria împus-am şi raţia-ntronat-am.
Format-am cunoştinţe, am dat curs judicăţii,
Am nemurit ideea în formă, calitate,
Şi-n nuntă uniformă, pe lege neschimbată,
De şiruri sunt conduse în line, dulci comerce;
[116]
Idee cu idee am zis să se-nmulţească
Şi-n sacra armonie formînd soţietate,
A combina ştiinţă, sub care cea mai dură
Materie ducilă a se supune formei
Şi artă să producă. Încît artă cu artă,
Ştiinţă cu ştiinţă, şi toate între sine,
Să-ncheie cunoştinţa luminei neapuse,
Eternei verităţi, vecin să fie omul
Cu-a noastră preştiinţă, ş-ajuns l-a sa ursită.

Statornicit-am locul, am zis să curgă timpul;
În oricare fiinţă împus-am şi natura-i,
Oricare faptă zis-am să-şi aibă consecinţa.
Creai şi judica-voi, şi cere-voi cuvîntul
La interval în parte, la intervalul lumii:
Ş-atom, şi universul voi cere a-mi răspunde;
Durata fiecărui încheie şi judeţul.
Atomul despre sine se judică în parte,
Ca parte a-ntregimii se judică-mpreună
Cu totul, şi încheie judeţul acel ultim,
Teribil, ecumenic, luîndu-şi fiecare
În drept dup-a sa faptă şi însuşi după cuget.
Registru-mi este timpul şi mărturie locul;
Iar pîră ş-apărare stă faţă facultatea,
Şi uzul ei pronunţă răsplata cuvenită.

Cînd omul nu s-alungă din legile-mi eterne
Şi ţine calea dreaptă, din grad în grad prinvine
L-a sa predestinare, l-acel ideal bine;
Omul e om în sine, soţietatea-ntreagă
Constă din elemente curate, sănătoase,
La locul lor veghiente spre-ntreagă armonie,
Şi naţia devine potentă, progresivă,
Mărită, lăudată, ferice, glorioasă.
Aleşi formează popol, model între popoare,
Şi legea lui reflettă eterna, justa LEGE.

Cînd omul-nchide ochii la marea-mi provedinţă,
Rău duce facultatea, ş-o mînă-n cerbicie:
Nu cată adevărul, n-adună cunoştinţă,
Se părăseşte asfel ca şi cînd facultatea
[117]
Ar fi după-ntîmplare, nu şi-ar avea un cuget,
N-ar fi o prevedere; se lasă-n statul vitei,
Ce cîte daruri are îşi vin l-a lor ursită;
Natur-atunci a faptei aduce după sine
Ideilor confuzii şi cunoştinţi fatale,
Mai proaste decît însuşi necunoştinţa vitei:
Orbie spirituală, exotic întuneric,
Iar patima devine hidos, infernal viţiu,
Ura-ncuibează-n inimi nencredere şi luptă,
Dezarmonie plină devine individul;
Soţietatea-ntreagă e dedal, negru haos,
Cu vargă grea condusă de dreptul mai potente,
De sine preparată la jugul dinafară,
Ce vine iar de sine, din legea ce odată
S-a scris că orice faptă îşi are consecinţa:
Fiinţa e mai vilă şi chiar decît nimicul,
Viaţa este moarte simţindă, dureroasă,
Mai rea decît trepasul, e temere de moarte.

Din epohă în alta, din secol în alt secol,
Întreaga-mi provedinţă a provăzut s-aleagă
Predestinate vase spre cultul verităţii,
Spre creşterea ştiinţei şi sacra-i propagare.
Aceştia vorbiră, culeseră ştiinţe,
Urmaşilor legară a lor înavuţire;
Se consacrară faptei, vegheară, suferiră,
Descoperiră lumii divine adevăruri,
Pe omul educară. Şi-n zelul lor cel mare,
Fierbintea lor credinţă, chemară jos CUVÎNTUL
Spre împlinirea legii ş-a omului noire.

Se împliniră secoli. Prin raza ceea vie
Şi deifăcătoare s SPIRTULUI ŞTIINŢEI,
Din creatoare-AGAPE a ZEULUI-PĂRINTE,
În sînul curăţiei, verginităţii sacre
M-am conceput de SINE, materie luat-am,
M-am revestit cu dînsa ca-n ceruri cu lumina,
Ş-am încarnat CUVÎNTUL, să deifac pe omul.
Făcutu-mi-l-am frate şi fiu de ceresc pater,
L-am înfrăţit cu sine; sanctificai săracul,
[118]
Productul muncii sale cu dreptul prefăcîndu-l
În corpul ş-al meu sînge de viaţă dătătoare.
Legat-am a mea pace. Am întărit credinţa,
Am încălzit amorul, am îndulcit speranţa,
Am consolat pe mizer, am plîns tot proletarul,
Am fericit în secoli pe făcători de pace.
Ameninţat-am crima, fruntat-am ipocritul,
Am biciuit pe omul ce cumpără şi vinde
În locurile sacre, ca demagogii-aceia
Ce amăgesc popoare în numele dreptăţii,
Credinţei, rentregimii, făcîndu-le organe
La-n partele-şi foloase, la alte fiare nouă,
Şi pus-am anatema pe jug şi pe sclavie.
Am suferit ultrage, cunună grea de spinuri
Şi sceptrul infamie şi purpura despotă,
Purtat-am a mea cruce, lăsai şi pironirea,
Împungerea şi fierea, lăsat-am însuşi moartea
A disforma pe ZEUL; am descindut în groapă
Spre a surpa păcatul, să feric în jos Orcul;
Trecut-am peste moarte şi arătat-am lumii
Că poate-se CUVÎNTUL să sufere, să paţă,
Să vie pîn’ la moarte, ci viu e totdauna
Şi în triumf resaltă, uimeşte custodia,
Înfericarea rumpe şi-n ceruri se realţă,
Lăsînd jos fructifere divinele-i seminţe,
Pe care le-ncolţeşte, le creşte şi le coace
Al verităţii SPIRIT în secoli, generaţii.

Plinind, legat-am legea ş-a mea cerească pace.
Convinşi ai mei discepoli, luîndu-şi a lor cruce,
Prin limbi de foc vorbiră, întinser-adevărul,
Convinseră popoare şi le chemară-n staul
Să facă-o turmă mare cu Raţia păstorul.
Martirii se luptară mărturisind credinţa,
Şi vingătorii luară stîlparea şi cununa.
Puţin trecu şi, iată, amăgitori de staul
Parodiară legea-mi spre-n parte-le foloase:
Discordia, trufia veniră-n locul păcii.
[119]
La-ntreaga dezbinare, uitare despre sine,
La cearta despre lege, la neagra împărţire
De oameni sclavi şi liberi, la ura nempăcată
Între strivitul frate şi strivitorul Iudă
Ce cugetul rempinge, căci a trădat Cuvîntul,
Venit-a saracinul adus de însuşi fapta;
Căci grecul şi romînul îşi preparase soartea:
Din rău mai rău păşise, şi răul ajunsese
A se-nmulţi cu şapte; se degrada creştinul,
Era corupt cu totul: cel arbur se pălise
La frigul desfrînării, şi viforul de patimi
Îi spulberase fructul cu frunza dimpreună.
A trebuit să vie o moarte temporală,
Ca iarna după toamnă; a suferit urgia
Ce pune pe potentul în cumpănă cu sclavul;
Abate jos trufia, restrînge desfrînarea
Şi curăţă păcatul prin lacrămă, durere...
Acum sunat-a ora şi vocea penitinţei,
Recunoscut-a omul tot preţul libertăţii
De care abuzase cu însuţi al său frate.
Întindem spre semn braţul, să stea pe loc urgia
Virtuţii ultragiate de forţă sau putere,
Virtuţii protegeate d-arhangelul teribil.
Acum va sta torentul ce-nneacă şi distruge
Şi pusu-s-a un termin pe care nu-l va trece.
Nu se retrage însă, ci sta-va unde este;
Şi-n lunga-i luptătură de valuri tare-ncinse,
Ce gradual s-alină pînă cînd stau în lene
Şi se corump de sine, seca-va la căldura
A soarelui ştiinţei, şi grecul răsufla-va
Să cugete în teamă, şi matorindu-şi planul
În anii penitinţei, păţit să se rentreagă
În drepturile patrii, în mînă cu stîlparea.
Ministru-acestei fapte, a-ntîmpina păgînul
Ş-a frînge-a lui pornire, ales e unsul nostru,
Omonimul puterii, teribilului angel
Ce-nvinse apostaţii şi curăţi tăria
De empiile duhuri, de capul lor...Pierdutul.
[120]
Mihai va rumpe jugul romînului ce geme
Şi cerbicos, greu pasă la-ntreaga salutare.
După treizeci şi două de săptămîni trecute
Şi alţi trei ani cu ele, grecul realţă capul
Ş-anunţă libertatea cu ziua-evangeliei
La verginea mea mater. „Salvă-ţi poporul, Doamne!
Şi binecuvintează al tău drept patrimoniu!”
A răsunat tăria de mii de miriade
De angeli ai măririi, şi vie ambrozie
S-a revărsat în ceruri din cel de trei ori sunt.
O, cît de lungă este, de tot materială
Umana încercare d-a exprima cuvîntul
Cerescului PĂRINTE! E altă limbă-n ceruri,
Cu totul spirituală, e clipă, ş-a zis toate;
De s-ar putea vrodată materia cu mintea
Să vie-n comparare. Acestea-a zis Cuvîntul
În limba sa divină, şi Gabriel îndată 
Nainte e ca fulger, pară de foc, ministru,
Acel arhangel însuţi anunţător de bine.
CUVÎNTUL era splendid în toat-a sa lumină,
Totul era comandă; arhangelul se-nclină,
Solia-şi priimeşte şi pe pămînt e-ndată.
În răpedea-i clipire circonferind şi-avîntă
Acele candid-aripi, se cumpănă, se pune
Şi stă pe cel mai gotic şi nalt carpateu creştet.
Blînd serafim! aicea aşteaptă şi mă lasă
A te vedea o clipă, că-n marea-ţi răpejune
Ce ochi ar fi în stare a-ţi observa fiinţa?
Un fulger de viaţă, o dulce licurire,
Lumină care numai a cerului regină
O poate să descrie la mistica sa nuntă
Şi la a sa nălţare de pe pămînt la ceruri;
Lumină ce străbate fiinţa muritoare,
Materia transpare şi sunt o poetiză,
Spirit devine toată, blîndeţe, bucurie;
Deştept omul n-o vede, căci în extaz ca sînţii
[121]
Îşi scutură jos lutul, trepasă-n regii sacre
În buze cu surîsul. A! te-am văzut o dată,
O, graţie cerească, atunci, în visul cela,
Cînd sufletul meu tînăr era poet ca tine
Şi-l învăţai cîntarea din arpa ta cerească!
Să te mai văz o dată aşa la ora morţii!
Îţi mulţumesc, o, angel, şi pasă la solia-ţi!

Îşi împlinise noaptea pe jumătate cursul
Şi pare că făcuse o pauză solemnă.
Iar somnul învîrtise aureea sa vargă
Şi adormise-ntreaga natură restătută.
Tăcerea pretutindeni domnea în majestate
Şi luna era plină în toată strălucirea-i.
Cu dînsa dimpreună, din Orient încoaci,
Trecînd peste tărîmuri, popoare asiatici,
Pasase în Europa al somnului blînd angel.
În urma sa el lasî viaţa în dulci visuri;
Laboratorii zilei i-adoarme în sudoare,
Pe aspre căpătîie vărsînd cerească pace,
Şi balsam de-ntărire pe abătuţii membri;
Pe întristaţi îi fură din mijlocul durerii
Şi-i trece peste chinuri în regii variate.
El est-aducătorul cereştilor imagini
l-a drepţilor speranţă; pe cuvioşi îi lasă
în rugă pietoasă, vegherea le-o respectă;
Se-nfiorează iară şi-şi coper-a sa faţă,
Cu aripa-i alină la orrenda vedere
A crimei, desfrînării, şi fuge şi le lasă
A preveghea în spaimă, a-şi deseca puterea
În empiu, rău precuget, şi-n fapte şi mai empii;
Se depărtează-asemeni, în mare-nfiorare,
De cei ce vînd dreptatea ş-a văduvei avere,
Şi pe tirani îi lasă în crudele lor chinuri,
Cumplitele prepuse, în cruntă remuşcare
În patul lor cel moale, mai pungător, mai aspru
Şi însuşi decît spinii; căci somnul lor e altul,
E demonul de noapte ce chinuieşte carnea
Mai rău decît vegherea, şi-n chipuiri sinistre
Pe păcătoşi adoarme în spasmuri convulsive,
[122]
În visuri dureroase ce se precurmă-n răcnet,
În chinuri îşi ţin şîrul şi-n chinuri încetează.

     Acum pe Romînia plana al nopţii angel 
  Şi uşura-mpilarea şi dorurile zilei, 
  Cînd repede, mai iute decît clipirea însăşi, 
  Arhangelul s-avîntă de pe Carpaţi spre Istru 
  Şi-şi îndreptează svolul spre vetrele lui Bucur, 
  În noua rezidenţă, şi iată-l faţă-n faţă 
  Cu angelul dormirii. Se-mbraţă, se salută.
  C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,
  Ca două flăcări tineri ce se absorb într-una,
  Ca două atribute ce întregesc ideea
  În mintea concentrată, se înţeleg în clipă
  Şi ambii fac un angel mulţit în atribute.
  Ca fulger sunt în curte, ating tot ce veghează !
  Soldaţi în sentinelă, în prag adorm custodul,
  Străbat la domn în domă, şi scapără lucirea
  Din candela ce arde, şi stau în oratoriu.
  
  Aci viaţa vieţii, simbolul libertăţii 
  Icoana învierii cînd în triumf CUVÎNTUL 
  Dărapănă sclavia a sufletelor moarte, 
  Şi înnoieşte omul spre cugetul cel mare, 
  Însăşi acea icoană lucea d-a sa splendoare 
  Şi reflecta lumina din candela de aur 
  Ce-şi înălţa la ceruri o flacără-albăstruie 
  Ce-o aprinsese prinţul cu pietoasa-i mînă. 
  Eroul, după-o lungă, profundă cugetare,
   Îşi terminase ruga cea după miezul nopţii 
  Şi-n jeţul său purpuriu, cu fruntea p-a sa mînă, 
  În planuri salutarii şi varii, şi măreţe 
  Îşi aţintase mintea către omnipotenţă 
  Şi ochii pe icoană, a cărei cereşti raze 
  Împrumuta puterea acelui dulce angel 
  Ce-alină orice cuget şi-n aromire sacră 
  Pe cuvioşi adoarme după fierbinte rugă. 
  Aşa adoarme-eroul; şi serafimu-ndată 
  Desparte de la sine pe fratele său angel, 
  Ca pe o calitate abstrasă din substanţă; 
  Îl lasă la solia-i, şi singur el, arhangel,
[123]
  În toată frumuseţea-i în umbră se deseamnă.
  S-apropie d-eroul, ş-asupra lui întinde
  O aripă alină şi albă ca lumina;
  Pe splendidele margini de fulguri diafane
  Se-ngînă, se mărită acele culori varii
  A gloriei cu care îşi cinge cerul fruntea
  Cînd răcoritei sfere anunţă abondanţa.
  Cu ochii săi cerulii înamorat îl vede,
  Preveghetor l-aţintă, să nu-l atingă rază,
  Să, nu-l scoale lumina. Astfel o mumă vine,
  S-apropie de leagăn la pruncul său cu sînul
  Şi cu surîsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,
  Se uită încîntată la fructul tinereţii
  Ş-al păcii conjugale; acest fel serafimul
  Se uită caritabil, ş-ardintea lui vedere
  Vorbeşte, spune multe în domnul ce visează.
  A cerului decrete acum sunt cunoscute
  Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,
  Şi domnul se deşteaptă, drept în picioare sare.
  Şi caută, ş-ascultă, şi n-aude nimica,
  Nimic străin nu vede. A candelei lumină
  Se nalţă şi se lasă, şi vasul ei cel sacru
  Se leagănă uşure p-aureea-i catenă,
  Şi un profum de viaţă dintr-însa se exală.
  Mihai pasă la uşă şi pe custod îl află
  Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreaptă.
  Se-ntoarnă la icoană. Şi mintea-i se lumină,
  Îndată-i vine-n cuget ideea învierii
  Dezvoaltă, lămurită, acest fel cum la nimeni
  Nu mai venise încă. Se cearcă, se-nteroagă
  Şi alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredinţare
  Necunoscută încă. În inima sa simte
  Decretele divine, şi braţul ş-a sa minte
  Capabile de faptă. Fîntîna cugetării
  Inundă de-adevăruri, fiinţa îi îneacă.
  Repaos cere carnea şi-n svol îi este mintea.
  Cămara nu-l încape, şi largii paşi detună;
  Străbate, restrăbate întinsa-i încăpere,
  Gigantica sa umbră în lungu-i se deseamnă
  Şi repede-l urmează, circonferind pereţii.
[124]
  Vulcan în pieptu-i fierbe divina răzbunare,
  Cu miile-i vin planuri întru restabilirea
  A drepturilor patrii ş-a ţării re-ntregire.
  S-aşează să răsufle. Umbroasa-i, lata frunte
  În pumnu-i se-ncreţeşte şi-i încovoaie braţul.
  Astîmpăr nu e-ntr-însul şi-ndată se realţă.
  Sublim este bărbatul cînd intră în el geniul
  Cereştilor voinţe şi inspirat îl mişcă!
  Materia frămîntă în neastîmpăr sacru
  Şi-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoală
  Pe aripa ştiinţei, răpit d-a sa credinţă!
  E un profet în planuri, al doilea Elie
  Ce pe un car de flăcări s-avîntă către ceruri
  Să-nveste majestatea c-o frunte radioasă!
  Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...
  E mult pînă la ziuă! ci poate napoiază!
  Şi trece la fereastră să caute afară.
  O aură uşure îi mîngîie-ncet fruntea
  Şi părul îi răsfiră şi-i răcoreşte pieptul.
  Se reazemă pe braţe şi se răpeşte-n cuget,
  Revine iar în sine, şi orele-i par secoli
  Ce trec, cu toate astea, cu viaţa dimpreună,
  Ce şi ea ni se pare ca ziua strecurată.
  Trec orele şi, iată, cocoşul se aude,
  Ce îi strabate-auzul ca ultima cea trombă
  Ce cheamă la viaţă pe trepasaţi din secoli.
  Răcoarea dimineţii începe să se simtă,
  Ş-alboarea nu-ntîrzie, la răsărituri spuntă;
  Se colorează-n urmă şi purpura-şi destinde
  Ridenta auroră, şi pier umbrele nopţii.
  Concerte mii de păsări salută dimineaţa.
  Natura se deşteaptă, şi cerul îşi deschide
  Eterne porţi de aur, şi soarele răsare.
  
  Primarele lui raze, lucirea matinală 
  Inundă de lumină peloria lui frunte, 
  Simbol independenţei la cugete romîne. 
  Pe loc el se îndreaptă, se crede faţă-n faţă 
  Cu însăşi providenţa, al cărei ochi l-aţintă, 
  Prevăzător îi spune că e deschis asupră-i 
  Şi răsărit-a ziua. E ora rugăciunii; 
[125]
  Eroul îngenunche şi-nclină a sa frunte. 
  În rugă totdauna tăcută-i era buza, 
  Şi inima sa numai se exprima fierbinte 
  Şi-şi dezvolta simţirea ce limba nu e-n stare 
  Material să spuie; iar pietosu-i cuget 
  Pe aripe de flăcări ce-i prumuta credinţa 
  Svola pînă la tronul cerescului părinte, 
  Ca sacru olocaust de umil şi drept suflet, 
  Şi se-nturna în sînu-i reîncălzit, fierbinte, 
  Aducător de pace. Aşa-ngenunche-eroul 
  Ş-aţintă la cer mintea, ce încă ca icoană 
  Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturnă,
  Şi graţia divină în toat-a lui fiinţă
  O simte revărsată, şi-l face să exclame,
  Tinzînd a sale braţe: “O, Doamne al puterii,
  Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!
  Şi cînd turbat nimicul cerea a mea viaţă,
  Atunci ca prin minune trimis-ai al tău angel
  Cînd îmi lucea în ochii-mi securea ucigaşă1
  A omului de sîngiuri, şi îmblînzişi cruzimea,
  Făcînd a-i cădea arma din mîna-i tremurîndă.
  Şi mă salvaşi din gheare a fiarelor bipede,
  Ca să-mi încrezi la urmă căzutul acest popol
  Şi varga domnială. Tu, Doamne al minunii,
  Al graţiei ş-al vieţii! binevoişi ş-acuma
  A-mi revela arcane decrete, salutarii.
  E Domn, Domn, Zeul nostru! Romînilor s-arată;
  Glorificat să fie trei-sîntul al său nume!
  Şi-n binecuvîntare cerescul său ministru,
  Ce-n numele lui vine, o, suflete, măreşte-l!”
  Era încă-n genunche Mihai, plin de sudoare,
  Şi lacrime eroici ştergea de p-a sa faţă,
  Cînd uşa se deschide şi intră scutierul...
  “Ce ştire?” “Preasfinţitul Eftimie...” — “Sosit-a?”
  “Cu ziua dimpreună intră în capitală
  Şi la metoh aşteaptă, soleşte-a sa venire
  A s-arăta la curte”. — “Să vie.” Scutierul
  Se-nclină, tăcut iese a împlini comanda.
  “Binevenit să fie al Domnului ministru!
[126]
  La timp sosi păstorul, şi cerul îl trimite.
  Ce cauză îl face Tîrgoviştea să lase,
     Să vie toată noaptea? ş-atîta neastîmpăr
  A mă vedea îndată?... Mi-e foarte necesariu
  Cu el a mă-nţelege. Păstorul ce veghează
  Cînd turma e-n pericol, şi prinţul ce nu doarme
  Cînd îngenunche ţara, din ochi îşi cunosc păsul,
  Nici unul nu e iudă... Se cere-aci unire,
  Bărbaţi a te încrede, făcuţi a te-nţelege...
  Mult poate chiriarhul cu viaţa cuvioasă...
  E legea înainte, şi patria, şi fiii,
  Ş-averea, şi viaţa... Le-a preţuit romînul.
  Boierul e rea fiară! el numai se orbeşte
  Şi toate şi le vinde pe o speranţă numai
  Cînd are înainte o umbră de domnie.
  Ci om e şi boierul, şi omul e amestec
  De angel şi de demon... Avem şi partea bună,
  Iar partea infernală e rea cînd e-n putere...
  A împilat-o turcul... Să nu pierdem speranţa.”
  
  Aşa cugeta prinţul şi cuvînta cu sine, 
  Cînd intră chiriarhul Eftimie, zelosul. 
  În Domnul îl salută şi-l binecuvîntează. 
  Eroul se înclină cerîndu-i umil dreapta 
  C-o demnă curtezie, ce-nnobilă mărimea; 
  Îl pune jos să şază şi caută în ochii-i, 
  Şi recunoaşte-ntr-înşii aceeaşi exprimare 
  Arcană şi divină a visului de noaptea 
  Ce aprinsese-ntr-însul acea mînie sacră 
  Şi regeneratoare. — Tu, muză, spune-acuma 
  Ce vorbe-au între sine păstorii şi cu prinţii 
  Cînd îşi cunosc solia şi păsurile ţării, 
  Cînd au ca să reforme şi inima, şi mintea 
  Popoarelor căzute, cînd răul predomină
  Pe mic şi peste mare, şi toţi s-abat din calea
  Prescrisă omenirii, şi nu e pîn’ la unul;
  Cînd au de a se teme de jugul din afară,
  De intrigi intestine, şi cînd conspiră iadul
  Asupra învierii a omenirii stinse
  În moartea cea morală. Tu spune, sau tu fă-ne
  A devina propusul şi planul, şi vorbirea
[127]
  A doi romîni ce singuri erau meniţi de Domnul
  A realţa poporul ş-a da viitorimii
  Exemplu de mari fapte şi cuget necesariu,
  Să ştie că romînul nu moare, şi-l aşteaptă
  O soarte radioasă, serbată-n preursirea
  Divinelor decrete. Tu, muză, fă-ne iară
  Să ştim că viu e Domnul şi e progres în sine,
  Şi-i aşteptăm venirea, ce popolii realţă.
  Tu spune toate, zeie! Creştină libertate!
  Căci pînă la noi fama nu ne-a adus nimica
  Din cîte se vorbiră în doma domnială
     Cu Dumnezeu de faţă. 

  CÎNTUL II 

  Treizeci de zile-asemeni mai răsăriră încă 
  Pe trista Romînie, şi soarele asemeni 
  D-atîtea ori trecuse peste aceleaşi scene 
  De cereri fără margini, de pradă, violaţii, 
  D-ucideri fără teamă, de ţipete, de sînge. 
  De cînd în cînd păstorul se arăta la curte 
  Şi se-nchidea cu duca în lungă conferinţă. 
  Boierii între sine aveau adunări dese 
  Şi chiriarhu-adesea era cu ei de faţă. 
  În cele de pe urmă, nu înnoptase bine, 
  Şi adunare mare era la banul Manta. 
  Era închisă poarta ş-un ferentar sta-n pîndă. 
  În curtea spaţioasă se tot auzeau giruri 
  De cai şi clunţul zornet zăbalelor spumate 
  Ş-acea scuturătură ce duduie ca tunet, 
  Şi baterea copitei, spărgînd în neastîmpăr 
  Gunoiul bătăturii cu iarba încolţită, 
  Şi ninchezatul ager. 
  Feciorii primblau încă chingaţi, înşelaţi caii 
  Pînă să-i dea la iesle sub tinsele umbrare. 

  În case-era-ntuneric; în sus, în capul scării,
  O surdă licurire din îngînată lampă
  Îşi revărsa lumina în lunga intrătură
  Şi arăta vederii bătrîni, gălbui păreţii.
[128]
  La uşa de intrare a sălii de ospeţe
  Sta un fecior din casă cu mîna sa pe cheie.
  În fund, în fundul sălii, un pat cît ţinea latul;
  O scoarţă purpurie în late vergi florate,
  Ţesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,
  Şi atîrna la vale stufoşi şi mîndri ciucuri;
  Şi laviţi prelungite în dreapta şi în stînga
  Roşeau într-o dimie întinsă-n ţinte albe,
  Ţesută iar în casă. O tavolă rotundă
  Şi mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,
  Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dînsa,
  Cu tot, de tot de aur; o carte ferecată
  În smalţ şi nestemate, şi luminări trichellii,
  O vargă pastorală şi sacrele vestminte,
  Pontificala mitră lucea naintea crucii.
  În cap, în faţa uşii, un jeţ de nuc prea neted
  Şi vechi din alte zile, cu perna, rezemîntul
  De catifea verzuie, cu ţinte pe el galbeni
  Ş-auree-n jos funde. La răsărit, icoane
  De la străbuni lăsate, ş-o candelă măreaţă
  Ardea întru tăcere, în sus, dasupra uşii,
  Însemnele băniei în arme-nchipuite,
  Cu lănci între stindarde, în jur ul unei perne,
  Cu un toiag pe dînsa ş-o neagră gugiumană
  C-o penişoară albă; şi două steaguri drepte
  Drapa băneasca uşă. În partea cea din stînga
  Erau două coloane masive, de stil moric.
  Din una pîn’ la alta, o vargă de fier groasă
  Ş-o draperie deasă de dînsa suspendată,
  Cu ciucuri şi cu funde, ţinea uşor intrarea
  Cea largă, spaţioasă, formată-ntre coloane.
  Un alt fecior din casă, nepot de sor’ lui Manta,
  Aci lîngă cortină introducea pe oaspeţi
  În stanţa afundată, trecînd prin intrătura
  Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,
  Bătrînul banul Manta şi banul al Craiovei,
  Mihalcea, belicosul, şi vornicul Dumitru,
  Şi Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,
  Isar şi Teodose, mintoşi logofeţi ambii,
  Vistierii Dan şi Pană, spătarul Vintilică,
[129]
  Spătarul Văcărescul şi aga Vitejescul,
  Şi aga Luca-Lungul, şi Radul Bărcănescul,
  Tustrei fraţii Buzeştii, Calofirescul Radul,
  Şi capul lor, păstorul Eftimie zelosul.
  
  Era-nvestiţi cu toţii ca-n zile de paradă: 
  Îmbrăcătura strîmtă, îngust găitănată, 
  Intra în cizme galbeni ce zornăiau în pinteni.
  Pieptare pe corp strînse în găitane late,
  La căpătîi cu nasturi; pe umeri chepenege
  În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,
  Pe margini cu hîrşie, lovea-ntr-o parte coapsa.
  D-o bellică centură ce cuprindea mijlocul
  Într-o curea cu ţinte, cu zale aurite,
  O sabie-appendută suna-n toată mişcarea.
  De gît decora pieptul colana cea de aur,
  Cea rămăşiţ-antică de cavalerii Romei.
  Pe spalle cădeau plete din mica gugiumană
  Şi pusă la o parte, cu fundul lăsat roşu.
  Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,
  Un lung şi splendid conteş; la mijloc cingătoarea
  Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,
  Masive, d-aur copce, ş-o pană-n gugiumană.
  Iar chiriarhu-n straie de lînă umilită,
  Ş-o glugă monahală acoperea cărunte
  Şi cuvioase plete, căci pîn’ atuncea încă
  Gîmfarea bizantină nu corupsese clerul.
  “Rău se-ncuibă păgînul în ţară, badeo Udreo! —
  Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!
  Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!
  Pe cînd eram eu june ş-aleserăm cu toţii
  Din Afumaţi pe Radul, cînd paşa din Nicopol
  Venea ca bei al ţării, cinci bătălii tot una
  Avurăm cu păgînii şi-nfrînserăm trufia
  Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe ţară!
  Cadiu în tot oraşul ! Turcime în tot satul!
  Junghieri şi pradă mare! Erau turbaţi păgînii.
  Junimea boierească p-atuncea avea sînge;
    Cu mic, cu mare, ţara era în arme toată
  Şi mi-ţi făcea pe turcul să ne respecte dreptul.
  Turcii d-acum sunt loaze, borfaşi, suferiţi trîntori.
[130]
  Cîţi cugetaţi să fie cu toţii-n toată ţara?”
     “Sunt mulţi, ucigă-i crucea! — răspunse Dan vistierul; 
Vro trei mii rămăşiţe de la domnii trecute 
Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare 
Şi moalea cîrmuire, rămaseră în ţară 
Ca negustori, să zicem, şi-n faptă ca lăcuste. 
Pe lîngă ei veniră pungaşi cu punga seacă, 
Acei ce-mprumutară pe hoţul de Lisandru 
Să-şi cumpere o ţară ca să o poată vinde; 
Şi spre-a-şi lua iar banii, luară în arendă 
Veniturile ţării cu oameni dimpreună. 
Şi datoria-aceea e rea, mare gangrenă, 
Din zi în zi tot creşte, se tot mulţesc datornici; 
Se-nfipseră în ţară ca lipitori mîrşave 
Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi şi carnea.” 
  “Le dai un praf de sare d-a neagră ca şi ele, 
  Şi-apoi le vezi cum varsă, stîrcindu-se, ăl sînge”. 
  Prorupse Rad’ Buzescul c-un eroism sarcastic, 
  Şi rîseră boierii c-un rîs de răzbunare 
  Ce-anunţia mari fapte. 
  “Pe lîngă-aceste fiare, alţi vro trei mii ne-aduse 
  Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre pază,
  Să stoarcă cu ei ţara şi să domnească-n pace, — 
  Urmă tot Dan vistierul, — căci el le da simbria.” 
  “Despotul în putere nu e fatal atîta 
  Ca deşirata iazmă de un tiran molatic, 
  Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare. 
  Cea temere vulpeană, cea remuşcare cruntă,
  Ne-ncrederea în toate şi frica şi de umbră
  Îl fac uimit s-alerge la simbriaşi venetici
  Şi-n mînă le dă viaţa cu ţara dimpreună.
  În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere
  În lung şi-n lat o pradă!” “Unde mai pui acuma, 
  Urmă iar vistierul, p-aceştia din urmă,
  Măriii-sale gvardii, ce din Constantinopol
  I-aduseră în ţară şi nu mai vor să fugă?
  Spahiii se-ndulciră la mierea şi la untul
  Ce cură copioase ca-n raiul ce visează
  Păgîna spurcăciune! Mult le plăcu viaţa
  Trîndavă, vagabondă şi mult le veni bine
[131]
  Cu traiul cel uşure al celor dinainte
  Pungaşi, ş-adică gvardii ce mi-i aflară-n ţară.”
    “Noi nu ştim ce le place, adăugi bătrînul, 
Nici cum le vine bine. Noi întrebăm acuma: 
Stau ei după tratate? Avem vro legătură? 
Se află vreun ordin al Porţii spre aceasta, 
Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul? 
Ca, dacă coconaşii nu ştiu cu arma-n mînă 
Să-şi apere moşia şi să-şi păstreze dreptul 
Ce bunii lor, bătrînii, ştiură, cu-al lor sînge, 
Să-l lase-n moştenire pe mari, sînte temeie, 
Încai să afle lumea că ne-am supus de frică. 
E vrun firman al Porţii ce nu va să cunoască 
Tratatele-n fiinţă, şi noi, biet, nu cunoaştem 
Nici cum se ţine pala, nici cum se-mpumnă lancea, 
Şi d-aia turcul astăzi se joacă cum îi vine 
Cu casca dorobanţă, cu conciul femeiuţei? 
Aceasta voi să aflu, să ne luăm de una.” 
Atuncea logofătul, mintosul Teodose: 
“O, unchiule, răspunse, se ştie că vrun ordin 
Nu este de la Poartă a ne călca tratate, 
A ţine turcii-n ţară şi a-i lăsa să-şi facă 
Geamii şi locuinţe, să stoarcă pe creştinul, 
Să ne batjocorească şi legea, şi credinţa, 
Să-şi facă jucărie cu viaţa noastră însăşi. 
De faţă vreun ordin e drept că nu se vede; 
Vedeţi însă c-aicea e marghiolie mare, 
Că e hiclean păgînul şi nu ştie de lege. 
Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul, 
Şi noi astăzi de voie, iar mîine de nevoie, 
Şi mai tîrziu de frică, să-i dăm ca de la sine, 
Ştii, una cîte una, pînă s-or face toate. 
Prin colonii urzite, d-o parte crescînd turcul, 
De alta stînd romînul, îţi ia astăzi copila, 
Mîine-ţi ucide tata, îţi spînzură flăcăul 
De ce să aibă suflet să-şi apere surora 
Ş-o mumă disperată; copilul ţi-l turceşte, 
Pe desfrînat ţi-i face beşleagă, să momească 
Pe alţii ca şi dînsul, pînă cînd, iată, ţara — 
Curat ţară turcească. Impuneri d-alde astea 
Nescrise şi piezişe cu mult sunt mai fatale 
[132]
Decît cele d-a dreptul, pînă cînd mai e sînge 
De romînel prin vine şi vrun boier ca Manta 
Ş-o biată spadă-n mînă, că ştii unde te afli, 
Şi ori mori ca romînul, ori mi-ţi înveţi pe turcul 
Să-ţi recunoască braţul, d-a dreptul repezindu-l 
În sînul unei hurii.” Se bucurau bătrînii 
La vorbele frumoase ce deştepta curajul 
În inimile june. Cît el de nalt se scoală 
Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe, 
Şi-şi spune al său cuget: “Ce ordin ori neordin? 
Vedem cum merge treaba... De ici se îndreptează, 
Şi colo e-ajutorul.” Şi sună ţeapăn pala, 
Nălţînd la ceruri braţul, fierbînd de răzbunare. 
  “Sunt semne bune! bravo!” strigă banul Mihalcea. 
  “Şi binecuvîntate să-ţi fie ale vorbe”, 
  Adăugi păstorul, ştergînd lacrime calde. 
  “Nu s-au pierdut romînii! strigă şi banul 
  Udrea, Ci staţi, să ştim ce facem. Noi ne sculăm cu arme, 
  Şi ţara e puţină, de tot dărăpănată. 
  N-ar fi de cuviinţă întîi să ne-nţelegem 
  Sau cu vecinii noştri, sau c-o putere mare, 
  Să cerem ajutoare?” “Ce ajutor, nea Udreo?! 
  Precurmă logofătul Isar cu carte multă; 
  Nu este la loc vorba: pesemne d-alianţă 
  Ai vrut s-aduci cuvîntul; căci fratele moldavul 
  Şi dincoaci transilvanul e într-aceeaşi stare, 
  Şi toţi avem nevoie să ne întindem mîna 
  În strînsă legătură şi unul pentru altul 
  Să sară spre-ntărire, iar serbul şi bulgarul, 
  De-şi simte scăpătarea şi jugul, scoată arma 
  Şi cauză comună cu noi vie să facă. 
  Aşa înţeleg lucrul. Iar dacă mergi cu mintea 
  La neamţ sau leah, sau ungur, să cerem ajutoare, 
  La astfel de-mprumute e camăta prea mare, 
  Şi lipsa d-ajutoare ce nu le mai poţi duce! 
  Nu vă-ncurcaţi cu şoangheri şi cu puteri de astea, 
  Că unii ca aceştia or să ne puie capul 
  În numele credinţei. D-o fi să scăpăm astăzi 
  Ca să cădem iar mîine, schimbînd mereu la juguri, 
  Sau să întindem mîna, cerşind cînd ici, cînd colo 
  Scutire şi protecţii, mai bine, fraţi, cu turcul, 
[133]
  Mai bine jugul aspru; devie toată ţara 
  Un paşalîc în formă: căci tot mai ai d-a crede 
  Că poţi scăpa odată. Despotul d-altă lege, 
  Ce nu prea ştie multe, încai te-nvaţă minte 
  Să poţi fi om odată. Să ştiţi că turcul scade, 
  Căci legea îi e oarbă; ş-atunci creştinul neted 
  Îşi ia cele pierdute. Eu, zău, rîvnesc la grecul, 
  C-acum e pus prea bine şi a scăpat de smorfuri, 
  De titluri bizantine, şi nu-i rămase alta 
  Decît căzute templuri ş-aducerea-aminte 
  De gloria străbună, servată într-o limbă 
  Curată şi divină; şi suveniri c-acestea 
  Reîntregesc popoare. Să ştiţi că ei odată 
  Or să mugească astfel cum să-i auză lumea 
  Şi pe temeiuri bune-şi vor re-ntări fiinţa.” 
  Se scoală după-acesta Calofirescul Radu 
  Şi zice mai d-a dreptul: “Boieri, cu alte vorbe 
  Îmi place mie pala ce-n ambele părţi taie 
  Şi luce pe dasupra popoarelor corupte, 
  Şi capul ce se nalţă mai sus de apa dreaptă 
  Mi ţi-l retează iute, să vie la măsură. 
  E bună, zău, măsura, şi-n noi capete multe 
  Le văz cam ţuţuiate”. “E bună vorba, tize! 
  Adăugi şi Radul Buzescul din Craiova; 
  S-a îngîmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul; 
  S-a dus acea virtute de suflete romîne, 
  Ce îi părea batjocuri oricare alte titluri 
  Ce ies din rînduiala anticelor costume.
  Mărimea cea romînă a fost numai în nume,
  Ce-şi face omul singur, şi-n titluri ce posede
  Pe-ntreagă demnitate şi numai pe persoana-i.
  Acum îl vezi c-aleargă după grăfii străine,
  Să-şi împletească coada cu bendă baronală
  Şi cruci să mi-şi atîrne p-un piept făr’ de virtute,
  Să iasă de vînzare ca marfa necătată.
  Boier e meserie de apărarea ţării,
  Iar nu nobilitate; căci nobil tot romînul
  A fost întotdauna, ca cetăţean de Roma.
  Zău, legiuni atîtea ce stinseră dăcimea
  Nu mi-au venit p-aicea a domina tărîmul
[134]
  Sacrat cu al lor sînge, ca să-şi repuie-n urmă
  Romanele lor drepturi. De cînd pierdu romînul
  Orgoliul de sine ş-uită a sa mărime
  Şi începu să lingă străină nobilare,
  D-atunci prevăz că ţara e p-a pierzării cale,
  Nu scapă pînă-n urmă de soarta ce-o aşteaptă
  Şi vine drept la vorba cu multă cumpănire
  Ce zise logofătul. Protecţii d-alde astea
  La nepoţeii noştri or să le dea prin piele.
  Departe d-aste locuri relaţii d-ajutoare!
  Şi eu prefer mai bine o pală ce te-nfrînă
  Decît veninul dulce din cupă poleită
  Ce-mbată şi desfrînă ş-omoară de tot statul.”
  “O, fiilor, să fie cu dumneavoastră Domnul! 
  Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare. 
  Ce bună vă e vorba şi mintea bărbătească! 
  De ce nu am putere să fac să cugeteze 
  Pe toţi boierii astfel! căci toate le-aţi zis bine. 
  E mare tirania cînd, chiară şi sinceră,
  Se dă d-a drept pe faţă şi, nepărtinitoare,
  N-alege mic sau mare, egali pe toţi îi face
  C-a cerului dreptate. În ea se-nvîrtoşează
  Şi braţ, şi piept spre luptă, şi suflet se-mbărbată
  Spre marea suferinţă a crudelor martire
  Şi-ntreaga scuturare a jugului tiranic.
  Ea-ţi ia viaţ’, avere şi însăşi libertatea,
  Îţi luptă legea-n faţă, te sforţă să o lepezi,
  Te cheamă la martiriu să întrevezi stîlparea.
  Se santifică omul în asprele catene,
  Sunt fraţi în fiare sclavii, se întăresc în Domnul.
  Se pietrifică braţul la bandele metalici,
  Şi cînd într-însul bate oţelul tiraniei,
  Răscapără scînteia divin’ a libertăţii
  Şi-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.
  E rea acea vulpeană, ascunsă despotie
  Ce-n planuri şovăite, c-o mînă lungă, lungă,
  Sub mască de credinţă confrate se preface
  Şi-ţi sapă din temeie străbunul edificiu,
  Spoindu-l pe dasupra să crezi că îţi va bine.
  Nu-ţi ia a tale drepturi, te face-a i le cede
  Corupt, de bunăvoie; insuflă-mperecherea,
[135]
  Discordia din casă, dezbărbătează suflet,
  Dezmădulează corpul, îţi nalţă de modele
  Fiinţe sfemeiate, îţi face şi-ţi desface
  Fundamentala lege, te face să rupi singur
  Străbune legăminte, îţi pîngăreşte limba
  Şi datini şi costume; şi te orbeşte-atîta,
  Să-ţi placă pîngărire şi să-ţi conservi, ca naiba,
  Drept coarne infamia, să crezi că eşti şi mare
    Cînd, înger al sclaviei şi tîrîtor ca dînsa 
    Şi tont, fără simţire, devii singur unealtă 
    A-ţi amăgi un frate, făcîndu-ţi-l complice 
    La-ntreaga subjugare, la moartea generală 
  Ş-a numelui cel mare... 
  Jug cesta se numeşte şi faptă a Satanei; 
  Iar ceealaltă este o stare primitivă, 
  Cel mult sălbăticie; e omenirea pruncă 
  Ce are şi viaţă, şi viitor nainte. 
  Sălbaticul, barbarul e omul neştiinţei; 
  Şi dacă te subjugă, cu numărul te-mpilă 
  Şi peste corp domină, iar nu şi-ntr-al tău suflet. 
  Barbarul nu străbate în Roma şi Bizanţiu 
  Decît peste corupţii; vandalul, turcu-apare 
  Ca angel de urgie dreptăţii cei din ceruri 
  Cînd omul uită legea; e foc de lămurire 
  Ce inima prepară să simtă libertatea 
  Şi preţul ei cel mare. 
  E rău la soare-apune, că trage-a întuneric, 
  După apus te-aşteaptă că vine miezul nopţii; 
  D-acolo iezuiţii prepară tirania, 
  D-acolo fiare-eterne ş-al sufletelor jug. 
  Tiranii din Europa or să ne puie capul, 
  Anticrist n-a să fie păgîn de altă lege, 
  Creştin va fi, spurcatul! ca-n numele credinţei 
  Altarul să profane şi legea să o surpe 
  Cu chiar numele legii... 
  E rău a fi cu turcul; ci iazmă e creştinul 
  Ce îţi declamă legea ca să te tragă-n cursă: 
  Cordele de mătase uşor încolăcite 
  Ce te sugrumă-ndată cît vrei să scapi din ele; 
  Eşti prins şi te înghite; ţi-e şters din cartea vieţii 
  Şi însuşi al tău nume. O, fii! cuvîntul este 
[136]
  A scutura jos jugul ş-a nu-l schimba cu altul 
  Mai greu şi mai durabil. Ia să venim la capăt, 
  La scopul ce ne-adună: ce facem noi cu turcul?” 
  “Rezbel şi răzbunare!” strigară toţi dodată.
  “Dar cine ne e capul?  întreabăBărcănescul,
   Cu cine-avem d-a face? cu turcul şi cu vodă, 
  Sau numai cu păgînul? Cum am putea străbate 
  A fi-nţeleşi cu domnul ş-al trage-n partea noastră? 
  Să n-avem două lupte, căci certele civile 
  Desfiinţează naţii; de ele tot romînul 
  Să-şi facă sînta cruce, şi cît poate să fugă.” 
  “Prea bine zici, cumnate, — urmă vornicul Mitrea. 
  Aici e mult de cuget de unde să începem. 
  Cînd te încurci cu domnii, deschide-ţi întîi ochii 
  Şi-i pipăie la vînă. Cunoaştem noi lui vodă 
  Şi inimă, şi cuget pe toată-ndoitura?” 
  Răspunse-atunci bătrînul, păţitul banul Manta: 
  “Copii, vodă nu este străin, îl ştim cu toţii; 
  El e Mihai spătarul, e banul al Craiovei; 
  El a ţinut cu ţara punîndu-şi în joc capul, 
  Cînd vrea ca să-l ucidă spurcatul d-Alexandru. 
  Nu crez să asurzească acum la vocea ţării.” 
  “Dar, unchiule,-l cunoaştem, — urmă Isar mintosul. 
  Îl ştim de pe atuncea cînd ne mîncam amarul 
  Cu dînsul dimpreună. Dar astăzi... deh! domneşte; 
  Şi ştii că-n timpii noştri domnia n-o ia nimeni 
  Cu degetul în gură: ce legături ascunse 
  Şi ce de mai promiteri pînă s-ajungă vodă! 
  Domnia azi d-afară se cumpără şi vinde, 
  Alegerea e formă sau intrigi, violare. 
  Domnia e arendă pe care îţi dai suflet 
  Şi-n care arendaşul e una cu pristavul 
  Ce-a mijlocit vînzarea... E bun, biet, tot romînul, 
  Ci intră dracu-ntr-însul cum s-a văzut călare 
  Cu buzduganu-n mînă...” 
  “Noi să-ncercăm, nepoate”, răspunse banul Manta 
  Cu aer de om sigur. 
  “Ce facem astă-seară? prorupseră Buzeştii, 
  Se pune jurămîntul?” 
  “O, fii, vream mai nainte un soţ nou a propune”, 
  Răspunse chiriarhul. 
[137]
  “Tătuţă! Suntem siguri, urmă greu banul Udrea,
   Că noul nostru frate e om de omenie, 
  Romîn să pui credinţă, cînd ni-l propune-o dată 
  Păstorul nostru însuşi.” 
  “Cu toţii suntem siguri; dar cine-e? Cum îl cheamă?” 
  Strigară iar cu toţii. 
  Atuncea chiriarhul cătă la banul Manta 
  Şi îi făcu cu capul să nu mai piarză timpul. 
  Se scoală banul Manta şi trece-n sala mare; 
  La uşa cea din dreapta respectuos s-arrestă 
  Şi-ncet de trei ori bate. Dinîntru îl întreabă:
  “Sunt toţi?” “Toţi!” îi răspunde... şi uşa se deschide.
  Îndată, drept şi sigur, un mare om propasă
  Şi repede-şi aruncă ochire acvilee
  Şi pasă drept la jeţul ce sta naintea cr ucii.
  Un stat înalt şi nobil, un port de majestate,
  O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,
  Scînteietori ochi ageri, sprîncene ebenine,
  Un nas roman, o buză pacefică, ridentă,
  O barbă marţială, un piept ce sparge soarta
  C-o tare paţienţă şi braţe musculoase.
  Tunică cîrmîzie de catifea deschisă
  Cu ghinde, frunzi de aur la piept şi-n jur pe poale,
  Cădea p-o-mbrăcătură colana strîmt pe pulpe,
  Pe care coturni bellici roşea pîn’ la genunche
  Cu pinteni d-argint ageri. O copcă scînteindă
  În suma de brillante strîngea a lui centură
  Ce talia pronunţă. De dînsa-n partea dreaptă
  O pală strălucente sub mînă tare-appînde,
  E şi-mpumnat mînerul. Mijloc şi late spete
  Şi umeri se deseamnă sub mantă purpurie
  Şi largă şi uşure, în copci ca două stele
  Cavalereşte prinsă. De gît decora pieptul
  Colana cea de aur. O pelerină neagră
  De samuree piele cădea rotund pe mijloc.
  Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumană,
  Drept bellică emblemă; ne-ncinsă-i era fruntea,
  Şi capul drept şi liber; descoperite plete
  Cădea pe pelerină, ca dînsa negre, lucii,
     Eroic onduloase. 
[138]
  O cugetare scurtă umbri creţindu-i fruntea; 
  Ş-apoi, decis cu totul, aţintă pe ban Manta: 
  “Să vie, badeo Manta!“ Şi banu-ndată pasă 
  În stanţele din stînga, şi-ndată iară iese 
  Cu chiriarhu-n sală. Acesta se înclină 
  Şi sacrele vestminte cu pietate-nveste, 
  Plecat pe cap îşi pune pontificala mitră 
  Şi-n dreapta îşi ia cîrja. 
  Iar trece banul Manta în stanţa adunării 
  Şi-n treacăt ceva spune feciorului din casă. 
  Intrînd: “Boieri! le zice, păstorul în vestminte 
  La jurămînt ne cheamă; şi noul soţ aşteaptă 
  Unire să conjure.” 
  Cu toţii trec în stanţa intrării şi vecină 
  Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul, 
  Feciorul trage coarda, cortina se deschide... 
  Boierii împreună văd toţi pe însuşi vodă! 
  Toţi repede pun mîna şi-mpumnă strîns mînerul; 
  Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate: 
  Şi trădămîntul negru, ş-a planului plinire. 
  Ardeau făclii sacrate, splendoarea era mare! 
  Uimiţi erau boierii la umbră de lumină. 
  “Încoa, boieri!le zice asigurat eroul,
  Cu voi aveţi un frate ce stă naintea crucii, 
  Simbol creştin de chinuri, de moarte, de martiriu 
  La care el se-nchină spre mîntuirea ţării. 
  Curajul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă 
  Şi piepturi credincioase, şi braţele romîne 
  Îmi sunt prea necesare la multa mea voinţă 
  Şi fapta ce-ntreprindem... Veniţi: eu sunt al vostru, 
  Şi voi a mele scuturi. Pe sîntul evangeliu 
  Eu vă anunţ de bine: o soartă ne aşteaptă
   Ş-o glorie comună. Veniţi, c-a mea chemare 
  Vă adună aicea.” 
  “Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, 
  Prepusuri la o parte! e mare domnul ţării: 
  Această adunare ş-unire într-un cuget 
  Nu este a mea faptă, e planul său ce însuşi 
  L-a conceput în Domnul; el însuşi mă trimise 
  Şi-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea 
  Şi dorul pentru ţară.” 
[139]
  Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare 
  Şi focul ce s-aprinse în inime romîne, 
  Ce rechema acuma senaturile Romei, 
  Ce se lupta cu soarta şi-ntemeia mărimea 
  Împărătesei lumii. Răpiţi erau boierii 
  În marea bucurie: li se părea-nceputul 
  La fericitul termen. A lor minte străbate 
  Pe aripe de flăcări în glorioasa cale 
  Ce duca le deschide. Vin toţi în jurul mesei; 
  Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană, 
  Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul 
  Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena: 
  Semn mare că triumfă cel închinat la moarte. 
  Cu tarea-i mînă stîngă eroul scoate brandul 
  Ce fulgeră-n tot latul şi punta o depune 
  Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mîna dreaptă. 
  Trag săbii toţi boierii, şi şuieră oţelul, 
  Şi punta se depune respectuos pe masă, 
  Onoare de oşteni. 
  Ce semăna eroul, o, muză sinaită 
  Ce-ncorporaşi întruna poporul Israel, 
  Dînd naţiei un nume, un suflet ş-o viaţă? 
  Fiinţă muritoare pe Mihail-arhangel 
  Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări; 
  În mijlocul de angeli cînd jură-n cer credinţă 
  Şi curăţă-empireul de impiile duhuri. 
  Imaginaţi acuma pe Mihail al nostru, 
  Cu gladiul în mînă între romîne piepturi, 
  Că jură răzbunare şi curăţirea ţării 
  De crimele păgîne, şi veţi putea-nţelege 
  Cereasca curăţire, pe cît poate icoana 
  Material aduce ideea spirituală. 
  Păstorul ia în mînă făclie arzătoare, 
  Şi-ntr-însul intră spiritul cel dătător de viaţă 
  Popoarelor căzute. 
    
[140] 
MĂCEAŞUL ŞI FLORILE		
	
Un măceaş ghimpos, sălbatic,	
De prin locuri depărtate,	
Noduros, rîios, iernatic,	
Smuls de criveţe turbate,	
Aruncat într-o grădină	
Avuţită, roditoare,	
Vrea să prinză rădăcină
Între flori mirositoare.
Pir avea pe lîngă sine,
Buriană blestemată
Ce se-ntinde-n mii de vine,
Incleştată, înţesată,
Şi tărîmu-nţeleneşte,
Îl usucă şi-l stirpeşte, 
Stinge neamul d-orice floare,
Suge sucul din livede,
Fruct, legumă abia vede
Muncitorul. cu sudoare.

Astea toti le ştiu prea bine,
Dar măceaşu-i mărăcine,	
Ştiţi că nu e de vro mană.
Speculă, dar, întru sine
Să-şi dea nume cu pomană
(Căci la dînsul suvenire
Va să zică pomenire).
Zise, dar, că e de viţa
Trandafirilor faimoşi,
Să se bucure leliţa 
[141]
Şi flăcăii năzuroşi.
Îngîmfat d-a lui mărime,
Ca un semn de nobilime
Că se trage de la noadă
Şi că simte, pătimeşte,
La folos obştesc gîndeşte,
Îşi puse ş-un of în coadă
Nodurosul mărăcine,
Şi crezu că-i stă prea bine.

Of! încoaci, of! încolo,
Of! grădina răsuna;
Floricele curioase
Una p-alta se-ntreba:
— Trandafir să fie, lele?
— Nu e trandafir, surato.
— Vai de noi, de floricele!
— Ce-a mai fi de noi, cumnato?
— E măceaş, lua-l-ar naiba!
Viorelele strigară.
E semn rău, ca scaiul, zgaiba!
E sălbătăcie-n ţară!
— Surori bune, dumneavoastră,
Nu vd temeţi, surăţele,
Rujii, noi, din firea noastră,
Şi noi facem floricele.
Sunt d-o lege-n astă ţară
De Domnul blagoslovită
La spor mare vă invită
Viţa mea de dinafară.
— Mai măceaşe, măi măceaşe,
Măi spioane, măi ploscaşe,
Da-ne pace şi te cară,
Du-te dracului din ţară,
Eşti un proclet mărăcine,
Nu ne-aduci to vreun bine.
Pirul ăla e rea-piază
Unde-apucă de-ncuibează.
Bagă nasul, sfredeleşte,
[142]
Sapă locul, găureşte.
Dă-ne pace şi to cară,
Du-te dracului din ţară.

Într-acestea, iată, vine
Grădinarul să aşeze
Binişor pe mărăcine
Si-ntre flori să-l  încuibeze.
— Nene, tată grădinare,	
— Ia gîndeşte-te mai bine
La primejdia cea mare,
Ce-a să faci c-un mărăcine?
Floricelele strigară	
Şi fierbinte se rugară.	
Ia astupă acea groapă,	
Vin' mai bine de ne-adapă.	
Dă la cioare pe roşcatul,	
Că ai să ne tragi păcatul.	
— N-auziţi? tacă-vă gura!	
Strigă omul supărat.	
Mie-mi trebuie răsura;	
Voi nu ştiţi a ţine sfat.
E obrăznicie mare
Să-mi ziceţi curat ş-anume:	
<<Groap-astupă, grădinare,
Dă la dracul pe roşcatul>>
Mi-e ruşine şi de lume
Să-mi strigaţi că trag păcatul,
Cînd eu iarna, toată vara,	
Zi şi noapte asudez
Să v-adăp, să vă lucrez,
Cît m-a obosit povara.
Eu voiesc obştescul bine
Ş-a grădinei avuţie;	
Eu ştiu şi din mărăcine
Să scoţ flori cu măiestrie.
Altoi-voi eu răsura
Tot cu roze franţozeşti,
Trandafiri împărăteşti.
Să vă tacă vouă gura!
— Nene, tată grădinare,
[143]
Vezi primejdia cea mare.
D-ar fi trandafir, tot merge,
Ci vedem ghimpoase verze
Ş-acel of grozav din coadă
Ce cu trandafir se-nnoadă!...
Tot mai multe ştie satul ;
E sentimental spurcatul
Ş-oftătura lui rău pute,
C-om merge din bute-n bute.
Nu vezi pirul ce ne-aduce?
N-ar mai apuca s-apuce!
E o proastă buriană
Şi se-ntinde pe poiană,
Se prăseşte în grădină,
Ne stinge din rădăcină.
Ce-ţi veni cu avuţia?
Lasă-ncolo măiestria,
Curcitura, altoirea,
Că tot lucru-şi are firea:
Măceaşul e mărăcine
Ciomăgos şi plin de spine;
Floarea este iarăşi floare,
Ce dă spirt, iar nu duhoare.
Pune-o-n piept, la cap, pe masă;
Mărăcini nu pune-n casă:
Vorba, ştii, de la părinţi.
Lacrăme vărsăm fierbinţi,
Noi ştim rîvna înfocată,
Ştim sudoarea lăudată;
Preţuim ştiinţa mare,
Nene, tată grădinare;
Ci măceaşul e ispită,
E sămînţă de gîlceavă,
De dihonie cumplită:
Vai de noi şi d-a ta slavă! 
Ţipă-l paste gard afară,
Meargă dracului din ţară.
— Florilor, tăceţi acolo,
Că vă dau cu sapa-n cap;
Am făcut odată groapa
Ş-acum cinstea voi să-mi scap.
[144]
Ce-am făcut nu se desface; 
Pîn-acum nu s-a mai dat
	Grădinar să ceară sfat
De la flori; şi daţi-mi pace !
Grădinarul, ostenit 
De atîta gîra multă,
 Sapa ia, nu mai ascultă
Şi s-apucă de sădit.
Cînd tot vîntul de apus
 Face-o vijălie mare,
Un vîrtej rotează tare, 
Şi măceaşul zboară sus!
Peste cap ţi-l înviîrteşte, 
Ameţit ţi-l răsuceşte, 
În bucăţi î1 împărţeşte
Şi la dracul ţi-l trănteşte... 
Şi-n grădină pace bună
Grădinar cu flori adună: 
Unul sudă şi lucrează, 
Alta cîmpul însmăltează; 
Unul sapă şi pliveşte, 
Alta fructul însuteşte.

Grădinare, grădinare,
 Vezi de pir a te feri,
Că iţi face muncă mare; 
Fugi de of cît vei trăi. 
Florilor, luaţi aminte,
Flori nevinovate fiţi;
Nu prea cereţi iar cuvinte, 
Că nu-n toate nemeriţi.

[145]
LA D-LLA CAROL, PRIMADONNA ABSOLUTA,
PENTRU REPREZENTAŢIA BORGIEI

1845, aprilie 7

Răpit parterul sună d-aplaude torente
Ş i glasul nu-i ajunge în marea lui răpire; 
Entuziasmul, fulger în inime ardente, 
Revibră şi recreşte, se sparge în... uimire.

 Estazul numai simte maternele lamente 
Cînd Borgia se nalţă prin marea ta simţire 
Şi crimele-i se-nneacă în dulcele-ţi accente. 
0, Carol, eşti sublimă în dor şi amăgire!

Tu ai schinteia sacră ce-ncinde poezia, 
Ce muzica ilustră şi ambe le mărită;
Poet, maestru-n tine văd chiar cugetul lor:

Şi Norma cea divină, şi Borgia — orgia, 
Şi victima Bolena, cînd arta-ţi le imită,
Realul e de faţă; tu eşti un creator.

[146]
G.B.

Suspinul mă adoarme şi mă deştept suspine, 
Veghez întreagă noaptea şi ziua iar veghez 
În cugete spinoase şi în răpiri divine; 
La soartea unui popol neadormit lucrez.

 Lucrez şi îmi deseacă şi sînge, şi puterea,
Creţitu-mi-s-a fruntea şi palid mă raşăz;
În lunga mea lucrare pieritu-mi-a vederea,
Închiz şi deschiz ochii şi singur eu mă văz!

Sunt singur întru toate: în local bucuriei, 
În doma. prinţiară, în splendidu-mi palat,
În recile afecţii, în pompa. curteniei,
În tot ce mă-ncongiură, în tot m-am săturat.

De fruntea ipocrită, d-acea credinţă rece, 
De repedele-ntîmpin curteanului avînt,
[147]
D-acea-ncuviinţare capriciului ce trece, 
De lauda-minciune, sătul de toate sunt.

Suspinul mă adoarme şi mă deştept suspine, 
Veghez întreagş noaptea şi ziua iar veghez 
În cugete spinoase şi în răpiri divine;
La soartea unui popol neadormit lucrez.

Ş-în astă alarmantă singurătate mare
Nici mîngîiere nu e, nici pace-ntr-al meu piept, 
Ai mei m-abandonară, l-a sale fiecare,
Şi pacea-mi rătăcită în darn o mai aştept.

Deşteaptă-te, o, suflet, şi cată-n Romînie: 
Ea are consolaţii cu miile, cu mii; 
Afla-vei şi tu vruna, surîde-vor şi ţie 
Un viitor ferice, o zi de bucurii.

Îti cată un soţ suflet, să simţă ca şi tine, 
Să-mparţi cu el viaţa, şi binele, şi rău,
Să te contîmple-n faţă, să te-nţeleagă bine, 
Pe frunte-ţi să citească destinul lui ş-al tău.

Îşi are Romînia eu miile fecioare,
Şi candide, şi belle: cosiţe aurii, 
Cosiţe ebenine, ca raza lucitoare,
La zefir undoioase, cosiţe castanii;

Ochi ageri de gazelă, lumină amoroasă:
Reflettă unii cerul şi alţii dau schintei, 
Blondina e senină, bruneta e focoasă 
Ş-a lor căutătură încîntă silfii-zmei.

Au sînuri undătoare, de unde spiră dorul, 
Au sîngele fierbinte şi de simţire plin, 
Au inimi tinerele, d-unde suspin-amorul, 
Sunt rumene ca roza şi albe ca un crin.

Surîsul lor încîntă şi graţiile zboară
Din buze coraline, din dinţi mărgăritar  -  
Divina romîncuţă, cînd amă şi adoară, 
E templu a ei frunte şi inima-i altar!

[148]
Deşteaptă-te, o, suflet! Văzut-ai cea blondină
Cu inima de flacări, eu ochi schinteietori, 
Ca tiparoasa-n plante, în vergini ca regină, 
Ca crinul într-o vale, ca roza între flori?

Văzut-ai tu dumbrava acelor dese gene 
Şi razele divine ce-ntr-însele lucesc,
Acel gît d-alabastru, trăsuri aeriene,
Cel puf de columbelă, cel aer îngeresc?

I-ai auzit tu glasul şi vorba cea naivă? 
I-ai urmărit mişcarea şi gestul copilin, 
Statura de rumînă şi aria de divă?
Simţit-ai cînd îi scapă vreun furtiv suspin?

Ah! te-am văzut, columbă, regală soţioară, 
Şi inima-mi în pieptu-mi pătrunsă a săltat. 
Şi-n dorul său cel dulce neîncetat te-adoară, 
Şi sufletele noastre de mult s-au măritat.

Dar vino, surioară! vei fi încoronată, 
O ţară ca şi mine te va întimpina,
Cu flori şi cu profume ţi-e calea semănată,
Şi vergini, şi matroane sosirea-ţi vor cînta.

Te-aşteapt-a mea columbă, vestminte prinţiare,
Şi carul tău aureu d-onoare-ncungiurat,
Încurătorii ageri în sunet de fanfare,
Talamul nunţii tale d-arome profumat.

Popoare două gemeni pe Milcov se adună,
Şi domnii lor nainte-ţi te-ntimpină cu-amor:
Îţi dă unul un sceptru, şi altul o cunună,
Şi bellice metale răsun triumfător.

Pe fruntea-ţi basarabă voi pune diademă,
Voi cinge al tău mijloc cu braţul meu leal; 
Vei face frumos tronul şi romîneasca stemă,
Vei fiinţa-al meu cuget, sublimul ideal.

[149]
Consoartea vieţii mele, soţia cugetării 
Pe calea cea spinoasă a prinţului romîn,
Tu cugete romîne inspiră guvernării, 
Tu viaţa-mi fă frumoasă şi-nsuflă al meu sîn. 

Ajută-mi, surioară, la marea-mi cugetare, 
Cest popol ce te-adoară e popol mlădios; 
Proclamă-te-a lui mater în dragostea-ţi cea mare, 
Să-l creştem împreună, să-l facem glorios.

Acele făclii sacre ce ard l-a noastră nuntă
Simbol luminei fie, ce îl va lumina,
Simbol al aurorei ce-n inima ta spuntă
Şi preste el se varsă din somn a-l deştepta.

leşiţi, matroane, vergini, ieşiţi spre-ntimpinare; 
Mult scumpule-al meu popol, voi, dragilor mei fii,
Priviţi p-a voastră mumă în sacra ei jurare, 
Ş-aclame şi răsune aplaude cu mii.

E bell-a mea consoartă şi inima ei bellă, 
Şi bate romîneşte în generosu-i piept; 
La voi e consacrată regala-mi turturelă,
Prin ea a mele drepturi în sînul vostr-aştept.

[150]
  EPITIMV LA O FEMEIE COCHETĂ

  Aici zace Zamfirica, ce-n viaţa sa a stat
  O minune-n frumuseţe, un fenice-ntre femei;
  Şi precum ea plăcu lumii, precum lumea a-ncîntat,
  Tot aşa şi lumea-ntreagă i-a plăcut şi dumneaei.

[151]
CUNUNIA

A primăvării fiice în horă se adună.
Învoalte şi purpurii, în mistice cîntări, 
Şi vesel', răcoroase încheie o cunună, 
Elisabeto, astăzi, în ziua de urări;

Dar alte flori divine încing modesta-ţi frunte, 
Eterne, nepălite d-arsură sau de ger; 
Virtuţile creştine ce cresc pe sfîntul munte, 
Libanul evangelic, Sionul cel din cer:

Credinţa conjugală, materna preveghere,
Matroana cîrmuire, modelul. de soţii,
 Compătimirea caldă, fierbintea mîngîiere, 
Maternitatea sacră către orfanii fii

Şi pietatea castă, fugirea de profane,
Surîsul şi candoarea ce-mpodobesc pe drepţi, 
Tezaurarea zestrei copilelor sărmane 
Din avuţii morale, din plata ce aştepţi.

Aceste amarante învolt, curat crescute 
Şi fructe vietoare a spiritului sfînt
Fac splendidă — augustă creştina ta virtute 
Şi lină-aureolă pe creştitul tău sunt.

[152]
FIGARO ŞI DON PASCALE

Loc la martirul, 
Loc la eroul 
Şi la poetul!
A! ce mai viaţă! 
Ce mai plăcere 
Pentru un geniu 
Ca ale noastre! 
Bravo şi mie! 
Bravo şi ţie! 
Bravo, bravissimo, 
Fortunatissimo
În adevăr!

Loc la martirul
Şi la poetul, 
Autor mare 
Al Romîniei, 
Politic mare, 
Arhipolitic, 
Arheologic, 
Mineralogic, 
Diamantissim! 
 Arhiistoric, 
Arhifilosof. 
Ontologia,
 Ortografia, 
Cosmologia 
Şi poezia,
[153]
Zoologia,
Democraţia
Şi monarhia, 
Toată botanica, 
Toată chimia, 
Toată retorica, 
Astronomia,
Le am pe degit 
Ca nimeni altul.

Alţii învaţă,
 Se pun cu pieptul 
Şi îşi bat capul ; 
Noi procopseala 
Avem din fire: 
Cu ea ne naştem. 
Scrisul, citirea 
Ne cam încurcă; 
iar minte, geniu?... 
Noi suntem mintea, 
Noi suntem geniu!
Ducă-se naibii 
Clasuri, examen! 
Naibii diplome 
Şi atestate!
Trăiască-amicii, 
Frăţia-ntreagă, 
Că te înalţă
Pînă la ceruri. 
Eu şi ai noştri 
Suntem ce suntem: 
Noi Romînia, 
Noi libertatea, 
Noi poezia, 
Unianitatea!

Baţi cu piciorul, 
Şi legioane
De draci, de îngeri 
Ies înainte-ţi; 
Şi scîrţa, scîrţa!
[154]
Broşuri, volume,
Foi zburătoare, 
Ştiinţa lumii,
Împlu cetate
Şi ţara-ntreagă,
De la colibă 
Pîn'la. palat. 
A! bravo mie !
Bravo şi ţie,
Buni fraţi de cruce ! 
Orest, Pilade 
Se duc la naiba 
Pe lîng-a noastră
Frăţie strînsă.

A! ce mai viaţă, 
Cc mai plăcere 
Pentr-un politic 
De calitate !
Loc la martirul, 
Tunet şi fulger, 
Fulger şi trăsnet, 
Că vă ia dracul 
Pînă la unul!
Ţara mi-e mînă. 
Şi cască gura 
La. a mea voce 
Şi 1-al meu geniu 
Cu ochi de Argos,
Ochi de arhangel 
Cu ochelarii
Călări pe nas, 
Ca. poezia
Peste Pegas.
Loc la. poetul 
Creat de sine, 
Loc la. martirul, 
L-arhipoetul
Şi poetissim,
L-arhimartirul
[155]
Şi martirissim 
Viu-viuleţ !

Sune trombeta, 
Tromba. marină, 
Fulger şi trăsnet! 
S-auză ţara,
S-auză viii,
S-auză morţii, 
Să-şi plece capul; 
Omer, Virgiliu, 
Pindar şi Dante, 
Tasso or Schiller, 
Milton, Byron 
Şi Machiavelli 
Şi Taleirande, 
Jos la pămînt!
A! bravo mie, 
Bravo şi ţie,
Frate de cruce 
Şi eu sunt mare, 
Şi tu eşti tare; 
Bravo,	bravissimo, 
Furtunatissimo !
În adevăr! 
Că ţara. toată 
Mă recunoaşte 
D-al său  politic 
Angel custode, 
Zeu tutelar:
Marele martir 
Şi poetissim, 
Marele martir 
Şi martirissim 
Viu-viuleţ!
Bravo,  bravissimo, 
Fino, finissimo,
În adevăr! 
Satira astăzi, 
Mîine ciomagul, 
Poimîine spada;
[156]
Palme la dreapta, 
Palme la. stînga, 
Paf la o parte, 
Plici d-astălaltă;
Martiru-n sus, 
Martiru-n jos, 
Unde mi-l cauţi 
Mi-l şi găseşti: 
Azi cu-mpăraţii,
Mîine cu gloata; 
Azi democratic, 
Mîine monarhic; 
Cu demagogii 
Or cu tiranii
La noi e una: 
Unul cu altul 
Se-nţeleg foarte, 
Fac la minuni.

Ş-apoi?... Ş-apoi?...
A! bravo mie! 
Bravo şi ţie!
Şi eu sunt mare, 
Şi tu eşti tare! 
Noi facem toate,
Unde ne cauţi 
Ne şi găseşti, 
Noi facem totul; 
Bravo, bravissimo! 
Fino, finissimo !
Saarsaaailissimo!!!	
În adevăr.

[157]
FRAGMENT
(Seena reprezentă cîmpul în depărtare; mai în faţă, tinda ducală; în faţa tindei, MIHAI pensiv; mai departe, un fustaş în sentinelă.)

MIHAI
Scumpă Romînie, a Romei filie!
 Cu pieptul ai ţinut atîţia seculi 
Torentul răpede d-orde barbare 
Şi Europa o salvaşi d-atîtea
Crunte, din Orient, mari devastaţii. 
Tu ai fost ca poarta nenvinsă d-aramă 
În care plumbul saracin fu moale
Ş-oţelul ager se-nfrînge-ntr-însa. 
Sînge de martir ai vărsat şiroaie
În onoarea şi susţinerea crucii;
Ai grase cîmpuri, văile şi munţii, 
Şi dai eroii ca spice-auree.
Ai ţinut atîta subt Mircea, Radul, 
Triumfaşi în urmă cu răzbunarea
Şi teroarea-n mînă.. Istrul s-adoarnă 
Cu glorioase, romîne trofee.
Vinge-vei ş-acuma. Bravi sunt romînii, 
Se luptă eroic; ci un braţ mai foarte 
De sus îi protege, acela-i ţine
Şi niciodată romînul nu piere.

(Pasă spre rugă.)

Mare Doamne al puterii!
De sus cată p-a mea ţară,
[158]
Ochiul tău, al provederii, 
Vază soarta ei amară
Ş-o protege nencetat.
Crucea ta ce am purtat-o 
Împlînta-voi drept în cale; 
De va-nvinge, a călcat-o 
Inemicul crucii tale.
	Aşadar am triumfat.

Ea ne apără, scuteşte
Şi acum, şi-n viitor.
De păgîn ne scapă, Doamne, 
De creştin amăgitor...
(Se aud trombe d-alarmă, intră BUZESCUL, oşteni se văd alergînd la posturi, cei mai mulţi se adună lîngă tinda ducală.)

MIHAI
Buzescule, ştiri bune? în cîmp onoarea 
Ne-aşteaptă?

BUZESCUL

Măria-ta, ne cheamă, 
Ninchează cursierii, muşcă fierul; 
Nor de pulbere înalţă copita
Ce bate-n neastîmpăr la sonul trombei.
Sute de mii de saracini prepară
Ai noştri lauri. Sinan comandă.

MIHAI
Să tremure păgînul! il aşteaptă 
Pieirea lui, îl aşteaptă romînul.
Buzeşti am cu mine, Bărcăneşti, Fărcaşi, 
De dorobanţi braţe tîrgoviştene, 
Oltenii mei, belicosul Mihalcea, 
Romanaţi, Jieni, Roşii-de-Vede, 
Şi-n capul lor eel Preaînalt comandă.

Tremură, Sinan, m-aşteaptă,
Să simţi paloşul romîn,
Răzbunarea lui cea dreaptă
Cum îngheaţă un păgîn.

[159]
Să vezi fusta lucitoare
Răpezind fustaşul drept, 
S-auzi flinta tunătoare 
Cum îţi şuieră în piept.

HOR

S-auzi flinta tunătoare 
Cum îţi şuieră în piept.

MIHAI

Gloria, copii, ne cheamă, 
După mine toţi veniţi; 
Tiranul acuma geamă, 
Cu voi sunt, cu mine fiţi
.
Fraţi romîni, aidi la bătaie, 
Moartea-n mînă toţi purtaţi; 
Curgă sîngele şiroaie
Al tiranilor spurcaţi.

[160]
SARADĂ PROGRESIVĂ

Ce de feţe am în cap!	                                                TU
Am expresie d-amor,
De amicul mai intim, 
De sălbatic, grosolan,
De muma cea mai cu dor, 
De conjugul legitim, 
De despot umilitor, 
De ultrarepublican... 
Mă mir cîte-i mai încap!

Am un corp fulgerător:	                                TUN
Vai de sclavul gemător 
Ce va cuteza să ceară 
Ce-nsemnează a lui fiară! 
Vai de, iar, şi de tirani
Cînd o dată li se-nfundă!
Vai de mîrşavi curtezani, 
D-infamia for profundă!

Apoi iţi mai am o coadă                                       UN	
Care nu se mai deznoadă;
Cînd adun în ea popoare
Subt o lege, o credinţă
În mintea eugetătoare,
Atuncea, de e putinţă,
Cerce despoţii să mlnţă.
Ce e unul nu e doi:
Vă-nsemnaţi cu ea, eroi.

[161]
Iar întreg ştiţi voi ce sunt? 
0 plantă ce dau pe nas 
Cînd vă puneţi la taifas,
Un fum care piere-n vînt.                                TUTUN
De credeţi fanfaronadă 
Astă bellică tiradă,
Cel puţin tot vă stau bun, 
Că v-am dat şi un tutun.
Şi, zău, nu rîdeţi de mine 
Că vă spui ceea ce-mi vine.

[162]
  ÎN AŞTEPTAREA LUI 1848
  
  PREZIUA 
  
  PSALM
  
  Strigarea-mi ajungă pînă la tine
  Şi-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
  Amar mi-e plînsul; nu-ţi întoarce faţa,
  Auzi-mi chemarea-n ziua durerii
  Ş-al înfrîntei inimi astupat geamăt.
  
  Răpede m-ajută şi mă susţine,
  Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul,
  Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
  Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,
  Aridă inima îmi e ca piatra;
  De suspin, de geamăt mi-a rămas carnea
  Pe oase uscată; mi-am uitat pîinea
  Cum se mai mănîncă. Deşert mi-e sînul…
  
  Ca pelecanul mi-am sfîşiat pieptul,
  M-am asemănat corbului de noaptea
  Şi tutulor altor cobe nopturne;
  Întru veghere nopţile trecut-am
  Şi m-asemănai păsării veghinde
  Ce stă nemişcată dasupra casei.
  
  Toată ziua mă culma de ultrage
  Inemicii; şi cei ce-odinioară
  Mă lăuda jură acum asupră-mi.
    Avut-am cenuşă în loc de mîncare
  Şi-n lacrămi mi-amestecai băutura
  Numai la vederea mîniei tale
[163]
  Şi la înalta şi dreapta-ţi urgie.
  Înălţatu-m-am şi m-ai surpat, Doamne,
  Ca umbra trecură zilele mele,
  Şi eu ca iarba mă uscai, ca paiul.
  
  Trecător sunt şi m-am consumat, Doamne,
  M-am topit ca ceara ş-am ars în zelul
  Să-ţi înalţ templu. Focul mi se stinge...
  Tu însă, eterne, eşti nemutabil,
  Ş-a ta memorie în seculi trece,
  Din generaţiune la-alta pasă.
  
  Tu-n pietate vei ardica braţul
  Şi-n pietate pe romîn salva-vei,
  Căci ora salutei, ora venit-a.
  E d-ajuns; plîng servii tăi, plîng lumina,
  Gem altarele, plîng d-a lor ruină.
  Sunat-a ora, şi acum se vor teme
  Ginţile toate de naltul tău nume,
  Şi d-a ta glorie trema-vor regii.
  Din cenuşa-i sălta-va Romînia,
  Înnoi-se-vor ale ei juneţe
  Ca ale acvilei; şi-n vestmînt candid
  Ca o mireasă va ieşi nainte-ţi;
  Splendida ei, sacră candelă d-aur,
  În oliu limpede, oliu de pace,
  Vărsa-va lumina ce dă viaţă
  Şi va încinge virginala-i frunte
  Cu-aureola ce geniul poartă.
  
  Tu, Doamne, singur, fiinţă supremă,
  Vei rentregi această Sion nouă.
  Arăta-te-vei în gloria toată
  În rentregita Romînie bellă;
  Pruncii-n a ta cale nălţa-vor imne,
  Văduva, -orfanul afla-vor scutire
  Şi împilaţii alţa-vor capul;
  La locul propriu se vor pune toate
  Şi capacitatea la a ta dreaptă.
  
  Auzi tu, generaţie fiitoare?
  Pentru tine se scriu acestea.
  
[164]
CÎNTECUL URSULUI

Ni, ni, ni şi na, na, na, 
Pui de popă satara, 
Ursule neţesălat,
Pui de codru-nverşunat. 
Diuha! diuha-măi!

Vine ursul mormăind, 
Babele s-ascund bocind; 
Cîinii ni s-au deşteptat, 
Vînătorii s-au armat.
Sună cornul şi răsună, 
Potecaşii se adună.
Diuha! diuha-măi!

Puneţi, bătăiaşi, pe goană 
Pe dihania rîtană;
Măi dihanie, rea fiară, 
Dracul te aduse-n ţară? 
Că voinicii dau de tot
Şi mi-ţi pun lanţul de bot. 
Ursăreasa te aşteaptă,
Cu ciomagul te deşteaptă.
Diuha! diuha-măi!

Cată-ţi, ursule, de mure, 
Du-te naibii în pădure, 
Pui de popă răspopit,
Tat' tău te-a dezmoştenit,
[165]
Şi ca vîntul cel turbat 
Cu holera intri-n sat; 
Dar ursarul te aşteaptă,
Cu ciomagul te deşteaptă. 
Diuha! diuha-măi!

Ursăreasa te-a crescut, 
Măgădău mi te-a făcut, 
Te-a-nvăţat la diuhănit, 
Cu lulea te-a dichisit.
Nu-ţi mai laşi din bot ţigara, 
Tinga, tinga, gara, gara!
Diuha! Diuha-măi! 

Tinga, tinga, na, na, na, 
Pui de popă satara, 
Meştereasa ne ghiceşte
Şi de bine ne vesteşte; 
Iar prin lume se răsună
Că acum e piază-bună.
Meştereasa te-mboldeşte,
Păru-ţi smulge şi-1 pîrleşte, 
Că e bun de speriat,
Babele te-au descîntat:
Ca să- nu fii deocheat,
Drept în gură te-au scuipat.
Diuha! Diuha-măi!

Moş popa te-a tămîiat
Şi molitfa ţi-a citit:
Din lac, din bălţi, din smîrc, din trestie, stuf,
Din munţi, din văi, din codri, fugi, ascunde-te, puf !
Diuha! Diuha-măi!

Cotoii ţi-au miorlăit,
Nevăstuicile ploscaşe, 
Veninoase şi zăcaşe,
Ţi-au trîntit uleiul jos,
Să-ţi bagi botul noroios! 
Diuha! Diuha-măi!

[166]
(Se schimbă cîntecul.)

Vino, ursule, la joc
Şi pămîntul bate-n loc,
Şi mi-ţi joacă muschiceşte, 
Ad' piciorul căzăceşte; 
Joacă bine, măi Martine, 
Să-ţi dau pîine cu măsline, 
Să-ţi mai dau şi altceva, 
Să fie pe seama ta.
Diuha! Diuha-măi

Să te văz, fecior de lele, 
Fă o tumbă d-ale grele, 
Să ne-arăţi vrun marafet, 
Alivanta! berechet!
Tinde cracul, deh, skarì! 
Cu piciorut fă palì!
Că pînă la împăratul ... 
Zicătoarea-o ştie satul, 
Mînca-l-ai să-1 mănînci tot,
Să te lingi cu el pe bot!
Diuha! Diuha-măi!

Nais te chirasaimos 
Te delo del bah 
Dabulè flandăra
Andoi gheneral baros, 
Dabulè bacşişul,
Că vin hoţii de păgubaşi.



[167]
PĂCALA ŞI TÎNDALĂ.
                 SAU
CAVALERUL ŞI SCUTIERUL

I
Lele mază cîntăreaţă, 
Mult pestri-ţă şi fîşneaţă, 
Ce cotoi şi mîţe sute
L-al tău. miau rămîn ca mute! 
Punciul chiar, punciul ghebos, 
Şarivari pîntecos,
Uită toba şi chindia
Şi cimpoiul şi tipsia,
Gură-cască te ascultă 
Şi învaţă carte multă ;
Că eşti şi bătută-n minte,
Şi colţaşă tare-n dinte:
Procopseala  o ai toată,
Lumea-n deget o faci roată.
Uite-mă, mă făcui ghem 
Şi te-nvoc şi mi te chem; 
C-am să fac o poezie,
Or să fie, -or să nu fie,
Ca să zboare vorba-n lume
Şi d-al tău, şi d-al meu nume.
Versul meu pe romîneşte 
Piaptănă-l şi-1 dărăceşte, 
Ca să fie ca acelea
Ce mi-ţi zvîntă ca bici pielea:
Am să-ţi cînt un cavaler 
Ce nu s-a mai dat sub cer.

[168]
II
Vino mai curînd, o, muză !... 
După nas şi după buză 
Şi cochetele-ţi grimazuri
Te cunosc că-mi faci la nazuri. 
Vino, deh, nu te mai face, 
Codirea de loc nu-mi place... 
Ce! nu vrei? Du-te la dracul!
 Ai cojoc? Am şi eu acul. 
Uite colea secătură
Şi pocită aventură!...
 Eu o iau cu binişorul, 
Ea parecă-şi dă brînişorul
La vrun şoangher sau vrun rus, 
Aşa ţine nasu-n sus !
Lucru mare parcă eşti, 
Aşa mi te fuduleşti! 
D-alde tine noi romînii 
Cîte, cîte am trecut, 
Ca şi rima ce-am făcut, 
Şi căciula la o parte. 
Te ştiu cine eşti, leliţă; 
Parc-ai fi şi tu domniţă! 
În Parnas eşti venetică, 
Prin saloane, o calică; 
Caracter oficial,
Nici cît arhonta Ziarul; 
Vreun aer marţial,
Nici ca nenea vinărarul 
N-ai avut, nici vei visa, 
Nici vrodată vei pupa.

III
Uite că şi fără tine
Torn la versuri foarte bine; 
Şi cată să fie bune,
Căci mie-ml plac de minune...

[169]
Eroul meu este mare, 
Cît pereche nu mai are. 
Măre, numai descriindu-1 
Şi frumos încondeindu-l
Trec şi eu la nemurire 
Fără multă ticluire;
Căci de mult — cine nu ştie? —
 Că şi chiar fără tichie
Cînd te pui p-un model mare
Şi mi-l scoţi de lumînare, 
Nu e, nu-i de mîn-a treia, 
Este glorie ş-aceea;
Şi dator sunt numai mie, 
Făr-a fi da.tor şi ţie.
Eu cînd dau d-un chilipir, 
E pe-ndată la chimir.
Glorie de pe saltea, 
Cu ciubuc şi cu cafea! 
Mă-nnebunesc după tine,
Că eşti şi cum se cuvine: 
Fără pic de osteneală
Ai şi bani, şi procopseală. 
Eu cu tine mă-nvoiesc, 
Şi d-aia mă pizmuiesc
Mai toţi marţialii mei 
Ce cu toţi, ca nişte lei, 
Cu sîngele ce-au vărsat, 
Şi Broştenii au luat.

IV

O, voi ce vă adăpaţi,
Ce-nnotaţi şi vă scăldaţi 
-Cîteodată vă-nnecaţi
În Dunărea suverană,
Dîmboviţa dolofană,
Cum şi-n arhon banul Olt, 
Şi-n marele vornic Argeş,
Şi-n vel-logofătul Rîmnic,
Şi-n pandurul meu de Jii,
[170]
Şi-n polcovnicul Buzeu, 
Ce se-mbată tot mereu
Şi varsă ca un muscal 
Încît trece peste mal; 
Voi din Rîmnicul-Sărat, 
Ce cazaci aţi botezat, 
Naşi de muc lui Sovarof,
Barzii lui Trandafirof; 
Argeşeni, cîmpulungeni, 
Voi livenţii mei olteni, 
Strănepoţi de roşiori, 
De fustaşi şi verzişori;
Voi, bădiţă moldoveni,
Scumpii mei basarabeni,
Ai Siretului copii,
Călăraşi de bidivii,
Moşoroi ce vă culcaţi
Şi Movilă vă sculaţi,
Bine că scăpai de muze,
De leliţe din Parnas,
Cînd în manţe, cînd în bluze,
Şi de gloaba de Pegas! 
Aid' să tragem din vioară
Ca moşii d-odinioară,
Să-ntindem pe romînie
A coardă de istorie.
Voi aţi fost muzele mele, 
Voi, conducătoare stele.

V

Ia spuneţi cum î1 cheamă şi cine-i cavalerul 
Ce talia, figura şi însuşi cursierul
În toate ne recheamă p-eroul împlinit
Al Manciei celebre leit şi ticluit?
Ce sfidă munţii, codrii şi mările sărate, 
Ce-n cap şi-a luat lumea şi văile străbate,
Ce din Paris la London, din London la Stambul 
Şi din Stambul la Roma, de intrige sătul, 
Aleargă cu credinţă, turbat de sacră sete,
Să ia putere nouă, să dea pe toţi pe bete;
[171]
Ş-apare-n Romînia, şi fără frîu în bot 
A Dunăre o trece cu albul său, nu-nnot,
Ci drept pe pod de vase ce poate sa mi-ţi culce 
Tot pe urechea aia muscal şi turtă dulce.
Cin', cine-i cavalerul ce fără frîu în bot 
A Dunăre o trece cu albul său, nu-nnot? 
Să-1 vază şi romînii şi toţi să mi se mire
De ce-a să dea dintr-însul şi de zmeiasca-i fire.

VI

În van, că nume n-are. Inconit, neştiut 
Şi vine, şi se duce, de toţi necunoscut. 
În cartea anonimă către imperator,
În litere pestriţe e-nscris nemuritor.
El dă consilie nalte la regi şi la regine
Şi planuri peste planuri, cît , nu te mai poţi ţine;
Împarte, partea-şi face, şi chiar ca din senin 
Trăsneşte o idee, şi mii altele-i vin.
O, geniu, geniu mare! c-un ochi pus la făină,
Cu altul la slănină!
Precum din întunerec a răsărit lumină,
Asemenea din ochii-ţi ce fulgeră idei 
les raze de consiliu cc iniml şi de lei,
Şi de-mpăraţi rischiară spre-a lurmii căpuire, 
Cu spuza p-a ta turtă ş-a Daciii-mpărţire.

VII

Şi voi fără astîmpăr, mari, mici conspiratori 
De ieri, de azi, de mîine şi toţi cei, fiitori,
Aflaţi şi căscaţi gura că prodele mi-e mare,
E comunist d-aceia ce semeni nu mai are.
,,Nimica de la mine, al tău să fie-al meu"
E singura-i deviză şi singur Dumnezeu,
[172]
Cu care-n revoluţii şi pînă-n gît s-afundă, 
Cu inima sa plină, cu punga sa rotundă,
Şi se revoltă-n contra  —a cui? mă întrebaţi —
A voastră, mizerabili poloni ce emigraţi. 
Şi daca tot ţiganul îşi laudă ciocanul,
De ce el să nu aibă nici drept cît şi ţiganul? 
Ba are şi prea are; pe toţi vă pune jos, 
S-avîntă, se rotează, se-nfige bătăios, 
Şi după-a sa credinţă şi lege vă învinge; 
Căci... bagă mîna-n miere şi degetul îşi linge,
Şi iarăşi o mai bagă, şi iaraşi o mai linge,
Si tot pe voi, desculţii, vă-nfrînge şi vă-nvinge. 
Bătaia el şi-o face pe turta sa, s-o ştiţi, 
Canalie ce sunteţi, poleaci afurisiţi. 
Pe lemne, scînduri putrezi el nu pune piciorul,
Azi merge lumea iute cînd merge cu vaporul.
.....................................................................
....................................................................
Ca cugetul acuma el răpede s-avîntă
Şi sabia o scoate şi-şi face crucea sfîntă,
Şi-ncrăcănează zmeul călare ca pe băţ 
Şi uită dezmierdare, repaos sau ospăţ,
Şi sînge roşior,
Puzderii din fuior
Visează; şi o pleacă ca fulgerul de tare...
Dar, uite, o nanie! că stete d-a-ncălarel 
Şi-aduse, biet, aminte că, după legea sa – 
De domni, de-mpăraţi lege — nu poate-ncălica 
De nu va fi nainte or tuns, or tîrnuit 
Da cavaler în formă, cu diplomă numit.

VIII

Descalică îndată; feerica cetate
Sultanilor o lasă; şi-n marea-i pietate
0 pleacă drept la Roma, cu totul repentit 
De primele-i păcate; şi umil, ticăit, 
Căşună drept în case şi mistică, şi sîntă.
Cu mîna la căciulă, cu inima înfrîntă:
[173]
,,Al meu general! zice către faimosul cap
Al negrelor legioane şi rase cocean nap, —
Al meu general ! iacă, sunt oaia cea pierdută!
Ci sacra-ţi disciplină, puterea-ţi nevăzută
M-a-ntors la calea dreaptă; şi cerbul n-a dorit
A apelor sorginte precum eu sunt topit
Să fiu sub ascultare-ţi din punt şi din virgulă,
Să fiu, pe lîngă tine, mai jos decît o nulă.
Voi face să mă crează tot omul păcătos
Că, astfel cum mă vede de nalt şi uscăcios,
Tot semne şi prodige din mine dau şi zboară,
Minuni tot de acelea ca-n timpi d-odinioară.
Păresimi, cu profanii; iar cu ai tăi soldaţi,
Petreceri, carnavale, ca freţi adevăraţi !
Şi, spre uimirea lumii, în orice zi voi merge
(Să zicem) ]a confessă, ce chiar şi crime şterge,
Dar — ştii — după canoane, făr-a mărturisi,
Sau... ce să le mai spunem? pricepi făr-a vorbi.
Voi face să crez toate, şi cele răposate,
Şi cîte nu crezi singur, şi cele-ncornorate;
Nu voi lua cu mine soldaţi a mă urma,
Decît tot pui de lele, făcuţi a te-asculta.
Relaţii să nu scrie decît cu credincioşii,
Cu orbii din sistermă; să fug de păcătoşii
Ce scotocesc să ştie şi ei cîte noi ştim,
Ce-şi vîră şi ei nasul în cîte noi dorim.

IX

Drept preţ l-a mea credinţă şi rugi, şi preveghere 
Comandă, şi voi face a armelor veghere, 
Ş-apoi dă-mi lovitura cea plină de mister
Şi sacra-ţi acoladă de-ntregu-ţi cavaler.
Să pot chiar după lege ieşi la luptă dreaptă, 
Să dau şi pe la spate, şi-n cei ce nu m-aşteaptă. 
Insuflă-mă cu spirtul acelei dibăcii 
Ce-nfruntă însuşi cuget şi toate cîte ştii.
Dă-mi cheia ce deschide şi cele mai secrete
Şi face nevizibil să intri-n cabinete: 
La Beci, la Nesselrode, la anglul Aberdin,
[174]
Şi pîn' la doctrinarul şi paşa Saladin,
Şi însuşi pîn' la magul ce singur azi domneşte
În Orient, c-o vargă lucrată englezeşte. 
Căci inima îmi cere, şi-mi cere-nflăcărat,
Să pui şi eu, biet, mîna p-o treanţă de regat. 
Am zis şi zic o treanţă, căci toate-s vanitate 
Şi lucruri trecătoare venite din păcate!
Şi nu-1 doresc de alta decît spre a-1 scăpa
De cîte ereticii se ceare-a-i insufla,
De libertăţi şi alte cercări dievoleşti,
Numite constituţii şi fapte omeneşti. 
Spre-aceasta îţi  voi cere a tale legioane,
Să vie să aşeze şi reguli, şi canoane.
Să crească a junime la jug a suferi,
Căci jugul — ce e dreptul — o face-a se sfinţi, 
Îi taie limbuţia, şi oarbă, ca şi mută,
Din leagăn pîn' la groapă pe placu-ne făcută,
Ne dă nouă tot bunul pe lipsa ce le-o dăm, 
Averi, moşii, viaţă pe vînturi ce cîntăm; 
Şi-n lume ne înfigem, domnim cu bună pace, 
Legăm, nodăm şi facem cum nu se mai desface. 
Şi ştii proverbul nostru: Astuţul nu e tont,
Şi nătărău e justul. Ce-mpunge nu e bont."

X

A zis — şi generalul şi fiu adevărat, 
Mintosului Loyola (celebru răposat), 
Miratu-s-a de mintea şi multa-nţelepciune 
Eroului şi prode, încît a zis: ,Minune!"
Precum odinioară faimosul cavaler
Ce nemuri şi Mancia, şi chiar pe scutier
Şi pe Cervante însuşi, cu spadă, fără spadă, 
Luă hirotonirea şi-ntreaga acoladă 
Din mîna strălucită acelui castillan
Dibaci la tîrnuire, deşi fără ciocan,
Ce gurele profane zicea că vindea ţuică 
Şi ceapă şi lulele şi dres de nevăstuică,
[175]
Sau că era pe faţă un simplu cîrciumar, 
Iar bietele princese, un fel de barabar;
Asemenea ş-acuma eroul dumneavoastră,
Cu voia dumneavoastră,
Din cap pînă-n picioare fu consacrat formal 
Celebrului Loyola de fiu spiritual
Şi cavaler de ordin, să lege, să dezlege,
Cu drept să facă toate, şi chiar fărădelege. 
Se zic — dar cine ştie că paladinul meu 
Putu să aib-onoarea ce-abia o crezui eu? —
Se zice ca l-această cermonie-mportantă 
S-aflară camariera şi chiar o guvernantă
A eminenţei-sale, precum ş-un nepoţel
C-un muc de lumînare, în chip de mărturel. 
D-o fi una ca asta, apoi e lucru mare! 
Căci astfel de onoare nu e de fiecare: 
Calicii şi desculţii nici morţi n-au lumînări,
Necum de vii să aibă acest fel de tractări. 
Sunt lucruri mari promise şi fierbe ceva-n oală, 
Căci astfel de persoane nu stau cu mîna goală.

XI

Spre a lua parola la Beci a s-afişa, 
Din Roma a purcede şi marea a sfida
Şi la Bebek cu carte, cu semne, cu putere
Ce porţi, verigi deschide cu vrere, cu nevrere, 
A fi da ben venuto şi frater iezuit,
Spălat d-ale trecute, ca untul curăţit,
Da cavaler cu baier s-adoarmă reaua soartă
Şi pe la paşi, rigeale, şi chiar la Nalta Poartă 
A-i fi deschisă calea, ciubuc a-1 aştepta, 
A-i fi văzută cartea cu gravul evala,
A fi suit la gradul ce-ncepe de la noadă, 
Cu dreptul ca să poarte întîi şi-ntîi o coadă.
De cal sau şi de vulpe, sau şi de suitari, 
Ca unul ce-are rangul de baş-mamamuşi;
[176]
A fi numit, în fine, din fir şi pînă-n aţă, 
Pe port şi după faţă,
Ca tot ce-mpumnă lancea de cavaler errant; 
A fi numit, c-o vorbă de general vacant
Şi fără soldăţime, şi baş-nafelea, poate, —
Ca cît ţi-ai şterge ochiul, se rasoliră toate 
În nu ştiu cîte zile, şi treaba găitan 
D-acilea înainte îi merse napristan.

XII

Ce-i mai lipseşte-acuma eroului şi prode 
De Tavola întinsă să fie după mode? 
0 bellă-nteresantă, un ce ce n-a mai stat 
La ochi şi la sprîncene, la păr şi la îmblat. 
Amorul intră-n reguli; căci este barieră
Ce nu se poate trece 1-a armelor carieră
Eroul daca n-are şi Dulcineea sa,
Pe care să o poată în luptă invoca,
Pe care să se jure cînd are să-mplinească 
0 faptă destinată şi dracii să uimească.
Se namoră, vezi bine; şi dama ce ochi 
Fu blonda Polonie, făcută a domni
Pe inima-i, în pieptu-i, pe cugetele sale, 
În somnu-i şi aievea în glorioasa-i cale.
E bellă Polonia şi geme greu sub jug,
În zornetul de fiare vampiri sîngele-i sug;
Fermecătorul ursei o ţine în catene,
Un vă1 de plumb apasă pe langidele-i gene; 
Regina şi-n suspinuri, şi-n manta sa de lutt  
Cumplitul da mojică o flagelă cu cnut.
Şi cine nu suspină? cui inima nu-i plînge 
De lunga-i suferinţă, de lacrăme de sînge? 
Toţi vor a ei scăpare, toţi libertatea ei, 
Toţi sîngele să-şi verse aleargă- paralei. 
Eroul nostru, însă, e foc inim-albastră,
Leit regele Iudei ce bate la fereastră
Şi-şi cîntă judăneşte şi-şi spune al său dor
[177]
Dilectei tîrnuite în focul de amor.
Şi nu e-ncai amorul să fie cum să fie: 
Ca culme peste toate, e mare gelozie!
Căci prodele mi-ţi este gelos, foarte gelos; 
Nici turcu-n ziua d-astăzi, nici tigrul furios 
Nu simte foc mai mare, nici ură mai ţestoasă 
Ca paladinul nostru cu inimioara stoarsă.
El va peste cap lumea s-alerge a muri,
Să-i scape Dulcineea şi el să fie-aci
În drept de mărturie cu dresurile sale, 
Cît glonţul nu-1 ajunge în glorioasa-i cale, 
Nici dracul de amiază, nici fulger din senin, 
Căci fraterii din carte i-au dat cuvînt deplin.
Ş-apoi cine nu ştie şi-n Ţara Romînească 
Proverbul: toţi să moară, şi Manea să trăiască? 
Să moară, că scris este la orice luptături 
Fruntaşii să ia gloanţe, dibacii prăjituri. 
El va, dar, după reguli, să fie ginerică
Cu floarea la căciulă şi fără nici o frică;
Să stea numai de faţă, în piept cu.-al său amor, 
Cînd alţii zbier, se luptă, cînd alţii gem şi mor. 
A lui, şi nu a altui Polonia scăpată 
S-alerge drept în braţe-i, ducilă, namorată,
Să plece din nou capul, să ştie de bărbat 
Şi jugul nou s-adoare, genuchele plecat; 
Polonia să fie a lui proprietate,
Căci sclav a fi de voie e însuşi libertate.

XIII

Acestea după lege se ştiu, ce să mai zici? 
Nu-ncape îndoiala decît la eretici.
Ca să-mplinească, însă, o lege şi mai mare, 
Eroul nu începe a armelor cărare,
Şi cheamă mărturie rai, iad, cer şi pămînt, 
Şi face solemnelul, teribil jurămînt: 
Nici pîine, nici tu sare, nici pic de băutură 
Pe masă cum se cade să nu mai bage-n gură; 
Cămaşa să nu schimbe ca lucrul cel dîntîi, 
Urechea să nu puie pe crîmp de căpătîi;
[178]
Pe ochi să nu se spele, pe mîini şi pe picioare,
Ş toate să le facă jurat d-a din călare, 
Şi mai vîrtos nici însuşi de micul-mitutel 
Să nu scrie descalic nici însuşi pentru el. 
Ci frîu şi abstinenţă de toate pîn' la una, 
Căci astfel vine harul, celenghiul sau cununa.
Nici faţa sa ridentă s-arate undeva,
Ci trăsnete şi plesnet, chioruş a se uita;
Şi toate pînă-n ziua cînd bella-i, răzbunată, 
Ieşi-va înainte-i pe gustu-i adornată. 
(Căci el are şi gustul al său particular,
Clocit cu mare artă, şi-1 ţine-n buzunar; 
El va s-o-ncerceleze c-o geamănă pereche: 
Moldova să-i atîrne d-o parte la ureche, 
Valahia de alta; Ungaria o las;
Iar biata Bucovină,
Flindcă e vecină,
Şi chiar Basarabia să-i spînzure de nas.)
 ,,Acest fel şi nu altfel, o, bellă adorată, 
Ieşi-vei înainte-mi în ziua destinată, 
În ziua nunţii tale, la patul nupţial,
Şi eu să mi-ţi descalic, cum sunt şi marţial, 
De pulbere, de arme, de sus pînă jos glorie, 
Nici nas să mi se vază, venind de la victorie... 
Acesta-i jurămîntul eu lumea toată-n faţă; 
Şi-1 fac şi mai teribil... să pierz şi o mustaţă!
Să nu-mi zică pe nume... s-ajung un... democrat!"
 Nici Joie mai teribil pe Styge n-a jurat.

XIV

Acum ce-i mai lipseşte? Dar cînd ştiu mocanul 
Să spuie, să priceapă şi el ce e şofranul, 
Să ştiţi şi voi, mananii ce n-aţi fost cavaleri,
Nici marţiali vrodată, ba nici romanţieri? 
Spuneţi, deh, ce-i lipseşte, voi, pleavă şi ţărînă, 
Ce cartea pribegiei nici n-aţi lust în mînă! 
0, proştilor ce sunteţi! Cînd zic un cavaler, 
Voi cată să-nţelegeţi pe loc ş-un scutier.
Că-e lege cunoscută
[179]
Şi regulă ştiută:
E-n fabulă asinul, e martie în post,
E fantele cu riga ce toţi îl ştiu de rost; 
E Păcală
Cu Tîndală;
E vlădică cu diacon,
General cu ajutant.
Aţi priceput acuma? Vă spui pe romîneşte: 
Scutierul îi lipseşte;
Şi d-aia ş-a meg rimă tot îmblă vagabondă 
Încolo şi încoace, pe reguli saribondă,
Şi-1 cată, după datini, cam scund şi cam burtos, 
Dar paladinul nostru îl află cam ghebos 
Şi plin de marafeturi şi prea bătut la minte: 
Cînd rîde îţi rînjaşte, că se sumete-n dinte.
Şi are şi patentă şi el de la Bebek,
Şi semne de acelea ce-n lumea mare trec. 
El astă carieră n-o începea ca Pancia:
Pe el nu-1 cheamă Sanco, ci-i zice nenea Oancea. 
Sub consolii drăciei din Ieşi, din Bucureşti, 
A-ntors dulapuri sumă pe reguli tătăreşti.
 De vor tăcea romînii ţestoşi de gelozie, 
Poteci, cărări ascunse vă ies de mărturie, 
Căci uşele secrete şi scărele din dos
Vazutu-l-au adesea pitiş şi mai ghebos;
Ş-apoi un biet ţîrcovnic, ce-i zic Naţionarul,
V-astupă la toţi gura cînd îmflă buzunarul.
Nu tac nici dracii astăzi, ci adevărul zic
Şi Negru Aghiuţă, şi chiar Gin-Bimbiric.
În Orient pe unde domnesc fermecătorii
Ca Kalcha şi Ismeno de cînd cu stavroforii, 
A practicat la şcoala acelui pehlivan
Ce turcii gură-cască, toţi turcii-i zic  Şaitan. 
Cu-acesta paladinul, eroul meu şi duce,
E-n mare cărdăşie şi frate bun, de cruce.
A fost — d-a fost vrodată — de cînd cu moşii vechi, 
Cînd îngerii cu bolduri şi cu divine strechi
Scula la luptă dreaptă creştini mic, cu mare, 
Călugărul cu laic, pedestru şi călare,
Spre-a bate vrăjitorii şi vracii ciarlatani 
Ş-a conjura pe dracul şi chiar din Cypriani,
[180]
Pe cînd nu era pace cu om ce schimbă legea, 
Nici nu fierbea-ntr-o oală onoarea cu sperlegea; 
Dar astăzi este licit sperjurii cu sfinţoii
Să nu se mai încaiere, ca cîinii cu cotoii; 
Şi după legea nouă, şi însuşi după plac, 
Nu-ntîrzie tingirea să dea peste capac.
În bot se sărutară,
Concordie jurară;
Ş-atuncea pehlivanul îi scoase, drept plocon, 
Pe Oancea scutierul, ghebosul Lombordon. 
Şi astfel cartea toată atunci o scotociră 
Să-şi dea şi cîte-un nume; şi astfel se-nvoiră 
Ca unul, pentru setea şi focul arzător
Şi scurgerea luminei în marele său dor,
Să fie nou Tîndală;
Iar cellalt Păcală,
Ca unul ce-are rolul de scutier stîrcit
Şi colţul de rînjire şi statul de Thersit.

XV

Află pe scutierul; ci tot îi mai lipseşte
Un mag plin de putere ce varga-ţi învîrteşte 
Şi-ncîntă şi descîntă şi domni, şi împăraţi, 
Şi ferică victime, desferică-nfieraţi. 
Îl află şi p-acesta, căci soarta îi e bună:
Cutezători ajută a oarbă de Fortună.
Şi mai vîrtos papeţii, cînd se mai pun şi ei, 
Şi dracii cu colacii îţi vin ca nişte zmei:
Ca îngeri te-ncongiură şi-ţi dau tot ajutorul, 
Nici piatra, nici gunoiul să nu-ţi frîngă piciorul,
Ci ţeapăn să încalici, să stai ca Făt-Frumos,
Ş leul şi balaur să-şi stoarcă untul jos.
Şi s-aibi deschisă calea şi pretutindeni parte, 
Ca toate să se facă din reguli, după carte. 
Bătrînul Calidoniu, celebru mag mistreţ,
Ce tot dintr-o căldare şi tot c-un făcăleţ
Din clocote mi-ţi scoase tractate unul ş-unul, 
Ce smulg la Basarabii cînd Franţa dă cu tunul 
Şi dîrdîie de frică oştirile ruseşti;
[181]
Tractate ca acelea, ca cel din Bucureşti,
Ca cel din Adrinopol, cînd ciuma şi holera 
Stingea la muscălime mai mult şi decît guerra; 
Ş-apoi Balta-Limanul, ce da şi răpăia
Şi-n Ţarigrad d-a dreptul drum neted deschidea, 
Cînd ungurul făcuse pe neamţ de o sfeclise
Şi turcul era tare — romînul 1-întărise — 
Acelaşi mag, trecutul prin apă şi prin foc, 
Ce scoase-atîtea alea (departe de ast loc!), 
Precum pe Catîrgiul ce despuia cu steag, 
În calea-avînturoasă de cavaler pribeag, 
Şi Smirna speriase p-uscat ca şi pe mare
De faptele-i faimoase p-ascuns şi-amiaza mare. 
În van diregetorii ş-armate-l alunga, 
Căci magul î1 dresese ş-ocult îl apăra. 
Odată, din păcate, un paşă se sumese
Să puie pe el mîna, şi-ndată înţelese
Cu cin-avea d-a face, căci valvîrtej căzu, 
Şi curăţel c-argintul tîlharul apăru. 
Minuni ca d-alde astea în oricare cetate 
Şi-n orice zi cu sute sunt foarte repetate 
Oriunde magul pune vrun semn a s-arăta, 
D-ar fi şi chiar o treanţă drept steag a flutura; 
Căci unul este magul celebru Calidoniu: 
L-al lui nume se-nchină întregul pandemoniu. 
De orice neam şi lege, judan sau tauşan, 
Raia, fugar or sudit, tîlhar sau calpuzan 
Ferice e de dînsul de-1 va protege magul, 
Şi vai de omul păcii ce nu-i adoară pragul.
Nici turcii nu mai pupă vrun loc sau vrun husmet 
De vor căta ca tonţii să ţie de devlet, 
De nu se vor convinge d-a magului putinţă
 Şi vor cerea să-şi ţie a lor independinţă.
Hei bine, magul ăsta p-al nostru cavaler 
Luatu-l-a subt umbră-i, ca şi pe scutier. 
Şi tare îi promise şi mîna, ş-ajutorul,
De gentilman parolă, să-i fie protectorul 
La orice întreprinderi, ocult şi nevăzut;
[182]
Căci au urzit să facă ce nu s-a mai făcut,
Un fel de chiulaf mare pe capul ş-al Turciei, 
Ş-al Franţei-mperiale, cu masca cărdăşiei.

XVI

Se zice că atuncea şi Oancea-ăl prefăcut, 
Ce dracul şi nu altul scuipă de 1-a făcut, 
Ce ştie că azi boul
Mai bine-i decît oul
Şi-n mînă ce luceşte de loc nu e părere,
Ci-ntreagă realitate şi lucru la vedere, —
Se zice că atuncea, spre-a fi asigurat, 
Ceru mai dinainte, ca lucru regulat,
Să vază insulica, şi fie cît de mică,
Căci sigur a fi astăzi pe mîine nu ne strică,
Şi căci acuma timpii sunt răpezi, foarte iuţi, 
Cînd azi învaţă carte şi orbi, şi surzi, şi muţi; 
Azi scutier e omul ce e-n chiverniseală, 
Iar nu un cască-gura ce stă pe pricopseală.
Îmbăierat cu carmeni şi-n sîn c-un talisman,
Mai mult decît Tadeo s-alese c-un caftan, 
C-un fel de papa-tace; dar speră la mai mare, 
Căci nu îmblă prin tină oricine e călare. 
Ş-apoi mi-ţi are-un socru ce lucră de la Beci, 
De unde turta dulce se coace în ghiveci.
Din insulă, acuma, şi cumpără, şi vinde, 
Filete, undiţi, plase d-acolo lung întinde
În ramuri foarte-ntinse ce trec şi peste Prut;
Şi peşti, şi mulţi, şi varii, într-însele-au căzut. 
Dar peştii, tonţi ca dînşii, dar peştii prinşi o dată
Sunt numai de mîncare, cu salţa, preparată. 
O, juni! nu fiţi ca peştii la curse milioane,
Căci Oancea de v-o prinde, pe toţi vă dă plocoane; 
La voi nici nu se uită, el va scoici nestimate 
Spre-a-nchelbăra cerceii miresei liberate;
Sau, cum va bate vîntul, muntean or băltăreţ, 
Aşa să mi v-aducă grămadă în coteţ.

[183]
XVII

Hei, muc de lumînare, ş-un pumn drept în cocoaşă!
Cîntai şi eu odată pe Cavaler Gugoaşă! 
Dar unde-e bătălia? Dar unde fapte crunţi?
Dar unde episoade prin selbe şi prin munţi? 
De vreţi de d-alde astea, vă duceţi în Crimeea, 
Pe placul dumneavoastră vă faceţi epopeea; 
Vorbiţi de argonauţi, de Iason, de Theseu, 
De Media, Colchida, de moşii lui Atreu,
De taur, de balaur
Şi de tunsuri de aur.
Ci azi e altă carte ce neamţul ne-a-nvăţat:
,,Să bagi şi-n buzunare cînd punga s-a îmflat", 
Şi, făr-a mai bea vinul de unde broasca cîntă,
Să-nvingi fără bătaie, să nu descarci o flintă. 
Să moară cine moare sau cine a trăit,
 Şi tu cel de la coadă să fii mai folosit. 
Fermecătorii astăzi îşi fac trebile-n mare,
Şi d-aia şi-eu pe dînşii mi-i cînt de luminare.
Îmi place turta dulce, şi azi la umbra sa
(D-a fi avînd vreo umbră)
Îmi zbîrnîi biata diblă să pot înainta. 
Poet mă făcui mare, şi unde-a fi, să fie, 
De nu mai mult, ţîrcovnic ajung la bărăţie.

XVIII

Să n-aşteptaţi la cînturi sau zeci de rapsodii,
Precum făcea păgînii cînd sta de poezii.
Eu mi-am ales eroii tot unul şi tot unul,
Ce fără nici o luptă să ştie mînca bunul;
Şi daca nu sunt sîngiuri, nici morţi, nici schilăviţi,
Poema-mi se termină cu vii şi fericiţi.
Cînd poţi să cumperi ieftin, eu cred că e mai bine; 
Cînd poţi să faci mai facil, de greu nu te mai ţine. 
Cînd va o muieruşcă, ce-ncape-a suspina? 
Cînd porţile-s deschise, asalturi nu mai da. 
Mulţi au o mîncărime şi mor să vază sînge, 
Părinţi, amante-n doliu, o mumă ce greu plînge
[184]
Şi famete licnită, şi morburi, şi măcel, 
Incendiuri, cenuşe, catene de rezbel 
Şi vergini violate, Ecube în sclavie,
Or d-alde Clitemnestre ce pot şi-n văduvie, 
Ullisi, Enei, tempeste, Caribde şi Ciclopi, 
Sau şi mai rău: privaţii şi chin de Penelopi 
Ce arde-n patul văduv, de vie se topeşte,
Cui ochii i se scurge, încît — Doamne fereşte! —
Eu fug d-aste descripţii, de sîngeros noroi,
De cîte alea toate ce fac părul vîlvoi.
Şi ducă-se cu norii: vă scap pe dumneavoastră, 
Căci azi păgînătatea nu face legea noastră. 
Azi legea o protege d-o parte han-tătar,
De alta o lumină papeţii ca c-un far.
Azi cînd începi un lucru, pe mîine se termină; 
Pui viţă şi bei vinul şi chiar fără grădină, 
Numai să aibi cu tine, în loc de Dumnezeu, 


Or umbra Loyolii, or, ceea ce n-am eu,
Pe magul Calidoniu. „Dar p-aialaltă, nene, 
0 ai, pe cum se vede, de mi te îmfli-n pene?" 
Ba nici pe ceealaltă, mă ştiţi şi după mers, 
Decît să fie vorbă, să-mi fac şi bietul vers.
Ci, cum avui onoarea, v-am spus că am speranţă
Să fiu cu amîndouă; şi sper cu siguranţă, 
Căci un poet ca mine, c-o vervă ca a mea, 
Şi pîn' la cucuiata se poate cocoţa.
La Beci am dresuri bune, şi mai vîrtos la Roma, 
Cînd cred, cum vedeţi toate, întocmai ca şi Toma,
Şi m-am luat cu bine cu magi, cu doctrinari, 
Cu toţi ce au putere, cu iezuiţi, tătari. 
Eroul meu o pleacă, şi are ce doreşte, 
Şi capătul poemei aci e, prea fireşte.

XIX

Ba nu e terminată! căci cată să vorbim
Şi de puţine fapte ce am văzut şi ştim. 
Muscalu-nchelbărase acea faimoasă ceată 
Numită numai bine cu nume de cruciată, 
Compusă tot de ţanţoşi cochinţi determinaţi,
[185]
Ce zornăia custura tot trezi şi nemîncaţi.
La buţi şi la butoaie, la sticle, la pahare
Mi-ţi sta ca-n gura puştei, aprinşi de curagiu mare, 
Dibaci la scotocire, şi pe muscali pălea, 
Căci n-apuca să pice, şi ei pe loc găsea. 
Hei, bine! Paladinul, cardaş cu pehlivanul, 
Mai jos nu se lăsară şi-ncinseră colanul, 
Colan ce făcu ceata d-ovrei şi de scopiţi, 
De cîte naţii toate, şi chiar şi de bandiţi, 
D-o parte biata Cruce, de alta biata Lună, 
Şi lancea şi custura de ambe părţi răsună.
De-o parte vezi un tată leit ca un cruciat, 
De alta vezi pe fiul lunatic căciulat,
Şi gratulînd de mumă pe tat' său pe turceşte, 
Ce şi el nu se lasă şi-njură muschiceşte, 
lar mai tîrziu şi tată, şi pehlivan, şi fiu
Sunt destinaţi să facă un mare vai şi chiu.
Pe tată-1 dă muscalul la neamţ de bun spion, 
lar pehlivanu-i scoase pe fiul drept plocon, 
Cu care să dospească o lege marţială, 
Să n-aibă ce mai zice a ordine legală.
Ş-apoi cînd este vorba de sîngiuri, dibăcie, 
Cît poate turta dulce Galiţia o ştie.

XX

Dar spre-a freca ridichea muscalului deplin,
Nu s-arrestă acilea al nostru paladin.
Din posturi, din veghere, din aspră-nchinăciune 
Îi mai plesni prin minte să facă-o legiune 
De unul şi tot unul, aleşi tot după dinţi, 
Nu ca cruciaţii aia de slavi şi de cochinţi; 
Şi pentru că aleşii nu sunt ca toţi chemaţii, 
Ci prea puţini la număr — aşa ne spun şi fraţii —,
D-aceea legiunea e încă la-nceput:
Se află generalul, soldaţi nu s-a văzut. '
Şi generalul scoase, în loc de legiune,
[186]
Să facă-o bărăţie şi loc de rugăciune
Prin care sî-şi aducă ied, iadă, capră, ţap
La rai pe calea dreaptă, cu pătura în cap. 
În Şumla,-n bulgărime, e propaganda mare, 
Biserica errantă, biserica călare
De caşcaval, de brînză şi iezuiţi cît vrei: 
Popime ca aceia, tot sfinţi fără femei.
Bulgarul, sîrbul, grecul ca păcătoşi aşteaptă 
Loyola, paladinul, să-i dea pe calea dreaptă. 
Pe strade azi eu steagul, azi zbiară la minuni, 
Procesii nencetate, cîntări şi rugăciuni. 
Azi Şumla n-are frică să puţă îngălată,
Căci toată e stropită cu apă d-a sărată. 
E drept că la biserici diavolii nu fac,
Dar paladinul nostru — se poate eu s-o tac? — 
Făcu una şi bună, să-i fie de pomană, 
Bulgarilor să plouă din cer numai la mană!
Cu cavaleri ca asta şi turcii se sfinţesc, 
Şi muscălimea toată o sting ş-o potopesc. 
De dragoste-şi făcură cu mai toţi cristianii, 
Căci astfel de lipice au mai toţi pehlivanii.

XXI

Apoi daca eroul mi-e-aşa de pietos
Cît Godofred, Enea rămîn cu totul jos,
Ce n-are să aştepte în calea bătăliei?
Timbane, ceamparale şi pana. istoriei,
Şi versuri d-ale mele, legende fel de fel.
Te uită numa-n ochii şi vezi ce dă din el.
Cu toate că eroul, credinţă de Loyola
Şi de sfinţoi de frunte, şi-a dat onest parola 
Că-n toate cîte face e prea nenteresat
Şi că — ferească Domnul ! — el nu e de regat, 
Ci are-un unchi c-aceia, cărunt, cu minte mare,
C-un fiu ce nu aşteaptă decît o-ncoronare;
Şi că orice victorii vor fi pe seama lor,
Şi el nu se încarcă decît cu chin, cu dor; 
Dar cine se închină la. lipsă şi la chinuri, 
La viaţă umilită, la rugi şi la suspinuri,
[187]
Acelui pînă-n urmă, prin semne şi minuni,
Îi pică partea bună, îi plouă la cununi;
Şi cine de la Roma începe a sa cale,
Nu merge, nici descinde ca racul sau la vale.
Ş-apoi, cine mai ştie secretele cereşti
Ascunse, nepătrunse de minţile-omeneşti?
Dodată — cine ştie? — şi unchişorul moare, 
Şi însuşi verişorul, în zi bună cu soare; 
Căci astfel de cînd lumea minunilor se fac 
Cînd sfinţii pentru tine se roagă şi nu tac:
Oricine stă în cale-ţi e mare eretic, 
Ca paravatul însuşi, şi moare ca Enric. 
lar ţie-ţi merge bine, cum speră şi eroul,
Şi Oancea, ce nu-nghite ţînţar, da-nghite boul. 
De va muri, dar, unchiul ş-al lui moştenitor,
Nepotul e acilea de sus cu ajutor.
Şi culpa e a celui ce cască şi mi-ţi moare 
Cînd masa e întinsă şi-nvită la mîncare.

XXII

Dar mai uitasem una; nu cred s-o devinaţi, 
Ş cată s-o spui singur, că surda vă-ncercaţi. 
Eroul, unchiul, vărul şi însuşi pehlivanul, 
Cu toată sinodia, cu toţii şi-au dat planul: 
Că de va vrea şi cerul precum doresc şi ei, 
Să scape Polonia de jug, de urşi şi zmei, 
Şi de vor curăţi-o pe placu-le, ca-n baie, 
Atunci s-o curtenească ca moşul pe brăzaie: 
Căci cel dintîi act public din noul lor regat 
Va fi să nu mai lase picior de emigrat 
A mai intra să spurce Polonia regală, 
Căci au s-o-nţorţoleze leit ca p-o geamală. 
Erou-n gelozie-i e prea prepuitor
Că poate-a sa consoarte, de marele său dor, 
L-atîţia fii ce plînge amar neconsolată
De moartea-le cumplită, de viaţa disperată, 
Va fi leit ca o mamă cu cei ce n-au crepat 
De fame, persecuţii, şi sper-adevărat 
Să aibe şi ei mamă, să albă şi ei ţară
[188]
Şi drepturi şi averea ce alţii confiscară. 
Apoi cînd este vorba de focul de amor, 
Putea-va Polonia să aibă şi alt dor
Decît d-al ei consoarte şi domn p-a ei voinţă, 
Pe inimă, pe cuget, cum cere a credinţă?
 Şi iar cînd fiecare va cere înapoi 
Averea confiscată, atuncea vai de noi, 
Familia regală! cu ce dotăm coroana,
Cu ce-n stînga şi-n dreapta conteasa şi baroana
Şi tronul şi altarul să stea în sus şi drept? 
0 ! cine e cu minte, acela e-nţelept

[189]
O FESTĂ ÎN COMEMORAŢIA ZILEI DE 23 SEPT. 1854
SAU
COBZA LUI MARINICĂ

Opera seria în două părţi.
Tralala, Trala, Trala, adică Etcetera.

Iar tu, Donner wetter Şoangher, kukish-metter, 
Taifel, balalau,
Rău o să to lau!
(Un duet contimporan.)

I
EFIGIE
sau
PRIMA PARTE SENTIMENTALĂ

I. UVERTURĂ SAU INTRODUCŢIE

Nu ştiu de holeră 
Or d-a sîntă guerră,
Făină rusească
Or pază nemţească.
Vinăraru Hesse, 
Afară cînd iese, 
Făcu... iertăciune, 
Nu se poate spune; 
Dar alţii o zic:
Făcu un limbric 
Foarte uscăţiv, 
Foarte costeliv, 
Lung şi deşirat 
Şi piţigăiat,
Ca fîşii de tei: 
Al Ştirului bei.
[190]
Cît se zvîrcoli,
Cît se tăvăli
În burta nemţească, 
Ca-n casa domnească, 
Mai putu trăi
Şi s-adăposti,
Cînd mai liventat, 
Cînd înslăninat 
Şi-ncîrlionţat
Ca un tifaric 
Prinţipul Limbric.

Dar afară scos,
Pe sus sau pe jos, 
Bietul Limbricel, 
Tras ca prin inel, 
De colo, de ici... 
De! n-ai ce să zici, 
De va şi mişca, 
Cat-a-nţepeni:
Or îmbălsămat, 
Or împomădat, 
Cată a muri 
Principul Limbric, 
Că eu ştiu ce zic. 
E lege firească 
Soarta limbricească: 
Ştie şi-mpăratul, 
Ştie şi băratul, 
Ştie şi beşleaga, 
Ş-alde baba Neaga; 
Ştie şi franţezul, 
Ştie şi englezul, 
Mai ştie şi rusul, 
Şi moş, popa Fusul, 
Ş-apoi şi romînul,
 Cît îi e tărîmul. 
El cu usturoi
Cîntă pe ciocoi; 
Ş-usturoiul este,
La mare, la mic,
[191]
Chiar şi la neveste, 
Leacul de limbric.

2. VINE FIRSTUL
 (Marş cu pas iute)

(Pe cîntecul Moaca sau 
D-ai şti fusul învîrti 
Cum te ştii sulemeni.)

Ce mai prinţ! ce mai limbric!
Rîsul dracului!
Ce mai loază de nimic,
Loaza, nagoda!
Prinţul ici, prinţul colea,
Prinţul drumeşul! 
Bietul prinţul havalea,
Rîsul cioarelor!
Cînd la kaiser, cînd la ţar,
Musca calului!
Azi e first, ieri gospodar,
Tîrşul curţilor! 
Vine Ioaza ca un bei,
Beiul Ştirulul!
Poponeţ ca un ardei,
Cloanţa Ştirbelor!
 Vine firstul de la Beci,
Firstul fainul!
Cornorat ca un berbeci,
Buba oilor!
Vine prinţul cătrănit, 
Prinţul ţanţoşul!
Că e neamţul cam stîrcit,
Neamţul şoangherul!
Vine firstul pe vapor,
Firstul lupilor! 
Val de ţară şi popor,
Ţara morţilor!
Cu patentă muşchicească,
Firstul flencheşul! 
Şi cu oaste şuşterească,
Oastea ţarului!
[192]
Vine firstul tidincheat,
Prinţul peneşul!
Cu păru-ncîrlionţat, 
Părul grivului!
Ţară-ntreagă! trage danţul, 
Danţul morţilor!
Că engher avem pe neamţul,
Neamţul chinului! 
Vine firstul la papară,
Sic, romînilor ! 
Cochinţii-1 întîmpinară,
Lepra caprelor!
Măi cochinte, neam falit,
Ciuma traiului!
Arendaş afurisit, 
Soţul pradelor!
Aleargă să mi-1 aduci, 
Du-mi-1 ş-adu-mi-1!
Or pe palme, or în furci,
Fătul ielelor!
Ad' pe neaica ca p-un bei,
Beiul Ştirului!
Că ţi-oi face-un retevei,
Lepra caprelor!
De pe miriştea de mei, 
Vechea mirişte.
Alergaţi la el, baieţi,
Fătul ielelor!
Cu cunună de scăieţi,
Fala dracului!
Şi cu unt de pitulice, 
Untul, fir-ar unt!
Să fie de el ferice, 
Creanga, heria!

3. NOUL SOLOMON ŞI FETELE SIONULUI

Intrare triumfală

(Cîntecul Ispravnicul, om străin.)

Ai, soro, să-1 miluim, 
Ca pe el să-1 omenim,
[193]
Nici cu pîine, nici cu vin, 
Numai cu miros străin: 
Mirodenii tot alese
De la vinăraru Hesse. (bis)

Ai, soro, să-1 omenim 
Şi să-i zicem aferim! 
Că mi-a fost şi simţitor 
În pustiul de Hamor:
A ajuns de s-a lignit
De mult ce-a fost tescuit. 
Mult e lung şi puţintel 
Limbricelul, vai de el! 
Ofilit şi mai uscat,
Deşirat, pitigăiat.
Ai, soro, să-1 mîngîiem, 
Toaleta să-i făcem: 
Pieptănaţi-1, încreţiţi-1, 
Pomădaţi-1, liventiţi-1;
Aduceţi o mădămioară
Să-i dea pe la mustăcioară, 
Favorite, bastioară. (bis)

Nu mai şiţi vrun marafet?... 
Chemaţi p-aga de Ruset
Să-1 mai strîngă din corset, 
Şoangher-moangher să se mire 
D-al lui mijlocel subţire... 
Laibălul, laibălul, Ţico! 
Şi cordonul, surăţico!
Că e roşu, ghiurghiuliu, 
Şi e omul sefdaliu.
Ce n-a făcut, ce n-a dat 
Pînă şi l-a cîştigat?!
A dat tot, şi iar mai dă...
0 ! ce frumuşel îi stă!

Acum scoateţi din dulap
Şi mi-i puneţi drept pe cap 
Pălăria în trei colţuri
[194]
Şi cu pene şi cu moţuri.
Pîn’ s-o facă, ce-a mai tras!...
 Vezi să nu-i cadă pe nas. 
Puneţi-o cam la o parte, 
Tocmai ca la Buna-parte, 
Că e cruce de voinic
Prinţul nostru de Limbric. (bis)

Ai, soro, să-1 mai lăsăm 
Şi la el să ne uităm,
Ochii să ni-i desfătăm... 
Mult e lung şi puţintel
Limbricelul, vai de el!
 Soro, soro, parcă-e viu! 
Ce-i lipseşte? -un bidiviu. 
În zornetul lanţului
Trageţi calul neamţului
Şi mi-1 puneţi cîtinel 
Pe voinicul Limbricel. 
Cum stă ţeapăn, marţial, 
Cavaler sentimental!

0, ce nostim cavaler!
Daţi-i şi un scutier.
Mai găsiţi-i vro pereche;
Ca pe-un crai de Curtea-Veche 
Daţi-1 rîsul tîrgului 
Pe spinarea murgului,
Să se ducă pomina 
D-aici pîn' la Slatina 
De prăsila pirului
Şi de beiul Ştirului. (bis)

4.BANCHETUL

(Pe cintecul dezgovelei.)
Frunză verde busuioc,
la sculaţi, boieri, la joc! 
Puneţi firstului cunună 
Şi vă faceţi voia bună.
[195]
Omeniţi-1 ca p-un uns, 
Daţi-i zvon de popă tuns. 
Pînă ieri cu naşi-brat, 
Astăzi neamţului jurat; 
Pînă ieri Balta-Liman, 
Astăzi first după firman. 
Tronca, tronca pîn cămară, 
C-a venit firstul în ţară; 
Tronca, tronca scotoceşte 
Visteria, o sleieşte.
Pe crăie se prepară,
Vai de om şi biata ţară! 
Ce-a fost verde s-a uscat, 
Ce-a-nflorit s-a scuturat. 
Să trăiască-un tifaric,
Mare principul limbric. (tris)

SCHIMB-O, IONICĂ!

(Lasă furca la pustia
 Vin' cu neica la Rusia.)

Lasă pitulicea-n pace, 
Vino-mi-ţi la noi încoace, 
Heria şi herghelia
Dă-le-ncolo la pustia! 
Vin' la noi la Bucureşti, 
Să-mbraci haine boiereşti, 
Buzele să le-ndulceşti, 
Azi de la vistierie, 
Mîine din postelnicie, 
Cu mustul logofeţiei, 
Cu smîntîna vorniciei, 
Să-ncalici şi pe bănie,
Să mi-ţi sari peste domnie; 
Ş-apoi, ca un gospodar, 
Să-ntreci şi pe han-tătar.
Cu muscal, cu neamţ călare,
Să trăieşti în dezmierdare; 
La cîntecul dracului 
Să trăieşti învierşunat, 
La plînsul săracului 
Să-mi adormi ca legănat.
[196]

ALTA, MARINICĂ!

(Cintecul Nani, nani.)

Nani, nani, pui de spîrc, 
Rîşchitor de cocostirc! 
Nani, nani, pui de bufă,
Nu cobi, ci dormi pe tufă. 
Pui de cucuvaie, nani!
Că s-adună toţi corcanii. 
Of! nani, pui de balaur, 
Sătul de sînge, de aur!
Pui de şarpe, dormi în pace, 
Că ţara de gemet tace:
E secată de putere, 
E stătută de durere.
Pui de lup, ca dormi o data!
Că ţi-i rînza îmbuibată, 
Şi de multa-ţi îmbuibare
Vită ţara nu mai are. 
Pui, pui de omidă, nani! 
Că s-au uscat toţi tufanii. 
Nani, nani, lighioane, 
De locuste milioane:
Bucatele dumicarăţi, 
Iarba, fir nu mai lăsarăţi. 
Pui de zgripţor, cioc de fier, 
Ţipă lumea pîn' la cer. 
Două ciocuri căzăceşte,
Alte două şoanghereşte 
Sfîşie, croncăie, mug, 
Creierii, măduva sug. 
Nani, ca dormiţi o dată, 
Că e ţara-ngenucheată.

ALTUL, ŢIGANE!

Frunză verde lemn trăsnit, 
De m-aş vedea-n deal suit...

ALTUL, BARAOANE!

Sub potcoava cizmei mele
[197]
Şade dracul ş-o muiere 
Şi mă-nvaţă...

ALTUL, ALTUL, CIOARĂ!

Vă sumeteţi, vă sumeteţi, 
Pile, lance scuturaţi; 
Vă-ncumeteţi, vă-ncumeteţi,
Cu plumb bicele sfîrcaţi.
Armăşei de puşcărie,
Încălicaţi pe agie,
Zbirilor şi chiorilor,
Oamenii fiorilor!
Şi la dreapta, şi la stîngă
Daţi, să rîză, să nu plîngă;
Urechi, capete cîrpiţi,
Oase, fluiere zdrobiţi,
Nici femei, nici prunci cruţaţi,
Frigeţi pielea şi zvîntaţi,
Răpăiţi ca din călare
Şi strigaţi în gura mare
“Să trăiască! să trăiască
Firstul nostru din Brabeţi!
Ţara toată s-o sleiască,
Din Focşani pîn’ la Cerneţi.
Să trăiască! să trăiască! 
Neamţului să vă robească. 
Lege ! Cruce ! Mamă ! Lapte !
De şapte ori cîte şapte ! (Bravo!) 
Să vă tundă ca pe oi,
Să vă vîndă ca pe boi 
Şi legea să v-o pocească
După legea bărăţească." (Vivat!!!)

Aide, căpitan Costache, 
Sari, Radule Rusetache,
Plainò, pune-mi-ţi dinţii, 
Cum te-ar cere toţi cochinţii, 
Papă-tot şi cocean-nap, 
Neaică, dă-te peste cap; 
Mame Iene Avestiţe,
[198]
Poale peste cap, domniţe; 
Crai de verde peşecher, 
Peliţat Robert-Maker, 
Hîrr ! poc! Otetilişene, 
Creanga, heria, oltene!
Mavre, Ioanid, consorţi! 
Villarà, ieşi dintre morţi! 
Să cunoşti odată traiul, 
Să ştii şi tu ce e raiul; 
Umbra dracului Heinau
Ş-a ţarului Belzebut,
Peste voi cu Doamne stau; 
Nimic n-aveţi de temut: 
Aripele şi-au întins,
Ţara toată au coprins.
Chiorilor de la agie, 
Daţi mereu în carne vie, 
Uliţele încuraţi,
Om peste om răsturnaţi, 
Peste ei cu caii daţi,
Răpăiţi şi mîngîiaţi
Şi la dreapta, şi la stîngă, 
Daţi, să rîză, să nu plîngă. 
Vai!...vivat! şi chiu! vivat!
 Că Limbricul e-mpărat.
Junghi, colică, sentiment 
Domnesc cu Regulament.
Vai! chiu! ţiu!...Vivat! vivat! 
Tropot, ţipăt, frămîntat, 
Trosnet, plesnet, pocnet, zvon,
Tunul... toba lui Samson, 
Zornet, bronz, urlet, tac! pac! 
Ghiont, gîrbaci, ciomag, baltac, 
Răcnet, turbare, urgie, 
Fata dracului stafie
Cînte, zbiere, dănţuiască 
Peste Ţara Romînească!
Foc, potop, locusti, cutremur,
[199]
Frică, spaimă, spasmuri, tremur, 
Că e mare bucurie,
Ospăţ tins la tiranie: 
E luarea minţilor
Şi scrîşnirea dinţilor; 
Rău înţeapă strechile: 
A-mpuiat urechile, 
Ţiuie şi greieră; 
Şoimanele treieră, 
Îşi argăsesc pielele, 
Se căţelesc ielele; 
Ielele, şoimanele,
Fîţîie crăcanele, 
Fleici azvîrle ţîţele, 
Miorlăie ca mîţele, 
Danţă hora boalelor 
În mocirla balelor.
Zmeii îşi bat coadele 
Şi-ţi scutură noadele, 
Îşi pun la loc nasele, 
Îşi întăresc oasele
Şi-şi zbîrlesc mustăţele
Să-şi facă răsfeţele; 
Strigoii le-ncaieră, 
Draceşte le-mbaieră, 
Scot buba-dalacului, 
Zbor pe calul-dracului;
Orăcăiesc broaştele, 
Zbiară morţii, moaştele; 
Năpîrcele şuieră,
Şerpii ca junghi fluieră; 
Toţi cotoii miorlăie,
Liliecii zornăie; 
Chiscani bat tipsiile, 
Bufele chindiile;
Dindavîntul bucină, 
Îmflă fălci şi zdruncină;
[200]
Năjtul cu acele 
Zbîrnîie daracele.

Satana balaurul,
Verşunat ca taurul, 
Bate coada ţeapănă,
Peste cap o deapănă 
Şi-şi dezleagă betele
 Să-şi gonească fetele, 
Să-şi facă prăsilele, 
Ca să-i iasă milele
Din bordelul Beciului, 
Din nasul cîrneciului, 
Din palatul ţarului, 
Din fundul Tartarului.

Este miezul nopţii oare?
Visezi, nene? or tu minţi? 
— Ba e zi-n amiezea mare 
Şi e soarele cu dinţi, 
Şi se uită ca un beat, 
Că e tare fermecat.
E ziua-n amiezea mare; 
Nu vezi că plouă cu soare? 
E nunta lui Aghiuţă, 
Colăcer îi e Bărbuţă. 
Romînul e stors la lin:
Curge sîngele ca vin, 
Curge, măre, vai de noi! 
Că e mustul la ciocoi. 
Cupa spumegă la gură 
De sînge, de băutură,
Că e mare bucurie, 
Ospăţ tins la tiranie: 
E nunta lui Aghiuţă, 
Colăcer îi e Bărbuţă, 
Ziafetul dracilor,
Danţul vîrcolacilor.
[201]

II
ZGRIPŢORUL
sau
PE CEEALALTĂ FAŢĂ

Partea eroică

A să-ţi dau un faier, 
Main liber taier,
Să se pomenească
'N Ţara Romînească
De cînd cu calicul 
Hesse şi Limbricul.
(Un poet contimporan.)

1. CE-A FOST GLUMĂ NU E GLUMĂ


Neamţule, vorbă curată, 
Eu la toate mă aştept, 
Acum nu e c-altădată,
Să stăm strîmb, să vorbim drept; 
Să-ţi vorbesc din istorie:
Veneai de la bătălie; 
Cîinele mi ţi-l mîncaseşi, 
Vinul ţi 1-ai fost băut, 
Custura ţi-o lepădaseşi, 
Laibălul ţi-ai fost vîndut; 
Iar puşca (de-i fi avut)
Spun că nici n-o descărcaseşi 
(Bunioară ca ş-acuma, 
Cînd întrece toată gluma); 
Rămăseseşi în nădragi 
Şi c-o treanţă de disagi 
Şi c-o zeamă-n tinichea, 
Turbure ca vai de ea. 
Şi ţineai că e o pintă 
De vin d-unde broasca chintă.
Ce să facă şi rumînul 
Cînd aşa era jupînul,
Într-o stare cam nemţească?
Era timp să-1 fluşturească 
Or de laibăl, or de mumă? 
Făcu şi el, biet, o glumă. 
Ca speriat se uită:
[202]
Turcii!!! jupîne! strigă.
Iar dumneata, o nanie, 
0 tulişi fără tichie. 
Tiutiuca! cin' te mai ţine? 
Tari sau moi bietele vine; 
Nici te mai uiţi înapoi,
Ca tot omul la nevoi; 
Şi nevoile ca mii,
Pîn' la pod nici te mai ţii. 
Ce făcuşi, ce nu făcuşi... 
Ce să mai vorbim acuşi?
Să-ţi fie faţa curată
Şi acum ca ş-altădată! 
Tremuraşi cît tremuraşi; 
Iar cînd te încredinţaşi
Că turci de fel nici c-au fost
Şi că rumînul e prost, 
Că nu se uită-ntîi bine 
Să vadă cum se cuvine, 
El zise c-a fost un joc; 
Dumneata te făcuşi foc,
Sau — să mă esprim mai bine— 
Facut mînios la tine. 
Şi cum erai cătrănit, 
Acuma şi oţelit,
Fulgerai, săreai, tunai,
Vii şi morţi nu-i mai lăsai, 
Îi dai probe ca să ştie 
D-a neamţului vitejie, 
Şi-1 trăgeai la judicată 
Ca să afle lumea toată
Că d-a fost a lui o glumă, 
Ce e-n nădragi nu e glumă. 
El putea să mi te-nhaţe, 
Să-ţi pîrrrîie ale aţe 
Şi vîrtej să mi te-aducă
Şi să-ţi îmfle biata bucă. 
Dar lasă gluma tot glumă 
Şi te gratuli de mumă, 
Rîzînd şi lăsîndu-ţi pace 
Să te duci oriunde-ţi place.
[203]

2

Bine, jupîne, atuncea
A fost, de, pe cum a fost, 
Or curată, or spălată, 
Ştie lumea cam de rost. 
Să 1ăsăm trecute lupte, 
Că rău se cos cele rupte; 
Hasan poate te-a cîrpi
Cum să n-ai cum mai cîrmi. 
Dar acum naiba te-a pus
Să vii chiar pe cum te-ai dus? 
Şi apoi să mai ai nas, 
Lăut, tuns, de ungur ras, 
Să ceri, făr-a semăna, 
Să mi-ţi seceri dumneata? 
Fără să descarci o flintă 
Sau să scoţi biata custură, 
Mi te pui pe băutură, 
Nu de unde broasca chintă, 
Ci din vinul bravilor, 
Pe îndemnul slavilor. 
Nu te mai uiţi nici la nume, 
Nici ruşine ţi-e de lume. 
Apoi la neamţ speculirt 
Una ca şi retirirt,
Aide şi la speculaţii
Cu nume de proclamaţii, 
Cu producte
Şi cu fructe
Ca cele d-alaltăieri,
Altoite de engheri.
Să lăsăm ş-astea ca ele: 
Ne-or da or ţi-or da prin piele; 
Treacă, meargă la o parte, 
Că e cine le desparte.
Dar ca om de omenie,
[204]
Ce nu-mi place să glumesc
Nici să fac la poezie,
Eu pe proză te-nteţesc.
Şi te-ntreb: i a spune-mi mie 
Cum se făcu, cum se drese
Aşa poponeţ şi-nfipt, 
Cine dracu ţi-a zis Hesse? 
Mînca-ţi-ai numele fript!
Asta glumă e, fîrtate, 
Sau e lucru serios?
Vis e sau realitate? 
Spune sigur, omenos.
Rîd şi jupînesele,
Rîd şi chiar prinţesele
(Ce nu sunt una sau două,
Să fie rîsul mai mic,
Ci tot plouă şi tot plouă; 
Şi tot eu, săracul, stric.) 
Şi nu rîd de naşu-tău 
Şi de her-fon tată-tău,
Ci rîd chiar de dumneata, 
Că eşti şi de mascara. 
Ai împlut saloanele, 
Liventişi madamele,
Au fugit cocoanele,
S-au speriat mamele 
De oarba băieţilor,
De ploaia scăieţilor,
De puf! al boierilor,
Chiar ş-al vistierilor;
Că nu e de jucărie,
Nici chiar de mîncătorie. 
La naiba! eşti de ocară, 
Du-mi-te şi mi te cară.
Poţi, jupîne, chiar din nume,
Fără să mai faci ceva; 
Pînă s-afli de la lume, 
Uită-te şi dumneata.
Că şi p-ascuns, şi de faţă, 
Toată lumea are greaţă. 
Fug, crede-mă, şi calicii,
[205]
Poate-or rămîne limbricii,
 Că aşa e firea lor
Cît trăiesc şi pînă mor.

BUCHETUL

Dar tu, Curu-Nini! 
Şoriciul slăninii,
Om de mucava... 
Buzele-ţi, gurica, 
Leit Zamfirica
Cînd pune canà
După ce se laie 
Şi iese din baie.

Turtă dulce, miere! 
Vezi că lumea piere,
Şi tu, ţoropoc!
Pieptene-ţi lipseşte, 
Drîngul te opreşte
Ca să ieşi la joc. 
Ieşi, neutră geoarţă, 
Tindeche-te, fleoarţă!

Dar eu să-ţi spui una 
Ce zic totdauna:
Ţara Romînească,
Ea să năzuiască
La un om pierdut, 
La o secătură
Şi lepădătură,
Talian vîndut?
Tu să ne dai lege,
Om fără de lege?

Vino cu salame
Sau cu macaroane, 
Or să joci căţei, 
Or cu clarinetul,
[206]
Or cu flaşinetul,
Vino oricînd vrei; 
Cumpără şi vinde, 
Nimeni nu te-ntinde.

Dar cu arma-n mînă 
Mai ai vreo vînă
De sînge roman 
Să vii la romînul, 
Să faci pe stăpînul
C-un stors de oltean? 
0, ce-adunătură!
Pupaţi-vă--n gură,

V-aţi şi lovit bine, 
Cum vi se cuvine,
Lot afurisit!
Şi-a nemerit dracul
Tingirii capacul
Cum nici n-a gîndit: 
Hesse şi Calicul, 
Curu şi Limbricul!

Adică buchet
Mai cu marafet 
Şi mai înnodat
Nici că s-a mai dat!
Main compliment, 
Das ist ain present
Bun de Austria 
Şi lelea Sohia.

    
     
  [207]
  SÎNTA CETATE 
  (Terţa rima) 

  Crist-popolul, lumina şi puterea, 
  Errînd, sudînd, străin într-ale sale, 
  Producînd singur viaţa şi averea, 
  Nici selbă-aflînd, nici munte, nici vale 
  Unde-ori căminul, or capul a pune 
  (Lungă laboare! foarte lungă cale!), 
  Străbate lumea, lumea să radune, 
  Seculi şi famea sufere şi gerul, 
  Derîderi şi bătăi, de spini cunune, 
  Crucea, roata, focul, plumbul şi fierul, 
  Sclavie, glebă, clacă şi uzură; 
  Custodul punge, punge cavalerul, 
  Cazacul punge, flagelă şi fură; 
  Magnat, idalg, ciocoi despoaie, bate; 
  Pontefice, instructor minte, jură. 
  Crist-popolul suspină şi străbate 
  Şi secoli, şi tărîmuri, tot pămîntul, 
  Asudă, geme, suferă păcate, 
  Iartă, le şterge; seamănă cuvîntul: 
  Cînd prunc orfan, plîngînd, mendicînd viaţă, 
  Cînd muribond ce n-are nici mormîntul, 
  Cînd june discolor cu moartea-n faţă, 
  Fără mîine şi azi, şi fără lumină, 
  Iarnă şi vară,-n seară, dimineaţă; 
  Or ca om, or sub forma sa divină, 
  Tot proletar la cîmp şi la cetate, 
  De la altar şi pînă la salină, 
  Cu-acelaşi dor, cu-aceeaşi greutate. 
[208]
  Schimbe-se timpii, fie domn cezarul, 
  Patriciu sau baron, prinţ sau abate, 
  Forţă or lege, Brama, papa or ţarul, 
  El nu se schimbă, aceeaşi laborare, 
  Tot proletar, tot puns, tot bînd amarul. 

  După secoli de sînge, lăcrimare, 
  După varii şi multele turmente, 
  În toţi membrii, în corpul său cel mare, 
  Uns împărat de ambe testamente, 
  Verb-suveran în fine se proclamă, 
  Jude-ndolat de lacrămi şi lamente, 
  Mîntuitor ce morţi la viaţă cheamă, 
  Ce surzii face surzi să nu mai fie, 
  Ce repentirea răilor recheamă 
  Şi-n care orbii văd lumină vie, 
  Ce paraliticii împle de vigoare 
  Şi lumii-aduce pace, bucurie. 
  Fulger îi e faţa, vocea tunătoare; 
  Pe tron sovranul judică pămîntul 
  Cu dreptate, putere şi splendoare; 
  Lumină ş-adevăr îi e vestmîntul. 
  Tremură regii, stirpea păcătoasă; 
  Cad porţi d-aramă, rupt e jurămîntul! 
  Verde se nalţă valea lăcrămoasă; 
  Apocaliptica, sînta cetate 
  A lumii nouă splende radioasă 
  De speranţă, d-amor, de libertate; 
  Încinge muri nenvinşi de adamante, 
  Se coroană de turre nestimate, 
  Nalţă coloane de porfir gigante, 
  Pur ca cristalul aurul străluce. 
  Rubin, safir, smerald, iacint, brillante 
  Ţin unghiuri, fundament ce le produce. 
  Rîul vieţei curge de lumină, 
  Minţilor sănătate dă şi-aduce. 
  S-adumbră ridente-eterna grădină 
  D-arburi fructidori, d-arte, de ştiinţe, 
  Lin şi armonic aure suspină, 
  Sacrele voi inspiră şi dorinţe; 
  Flori amarante cîmpurile-nsmaltă. 
[209]
  Nalte-afecţiuni, sperări şi credinţe 
  Candide cresc şi vergini se dezvoaltă, 
  Assorb viaţă,-amor la verbul-soare. 
  Asta e cetatea ideală, naltă, 
  Aci justiţia este domnitoare, 
  Aci frăţia e realizată,
  Aci virtutea e putere, valoare
  Ş-orice nevoie este uşurată. 
  Unul pentru toţi, toţi iar pentru unul: 
  Liberă voie, soartă nivilată, 
  Verul, frumosul, marele şi bunul, 
  Eternă pace, viaţa socială, 
  Propriul sacru, rizolvat comunul. 
  Cetate! rezidenţă-imperială 
  Mirelui-popol, d-angeli custodită, 
  Tindă cerească şi universală! 
  Profeţii te-au visat trei-fericită, 
  Crist ţi-a pus însuşi piatra angulară, 
  Evangelistul te-a văzut urzită, 
  Ţie martirii sîngele-şi vărsară, 
  Drepţii,-nţelepţii, verii cristianii 
  Spre-a ta înălţare mult ei laborară; 
  Gali, angli, italieni, poloni, germanii, 
  Maghiari, romîni, de popoli milioane 
  Jos au surpat şi idoli, şi tiranii, 
  Au spulberat tiare şi coroane; 
  Cu-al lor sînge ţi-au frămîntat cimentul 
  Şi-ţi înălţară primele coloane. 
  Candid, august, frumos ţi-e pavimentul! 
  Văzut-am splendoarea-ţi. Frînt e păcatul; 
  În drept mirele vine cu testamentul. 
  Deschide-ţi porţile: intră Împăratul. 

   [210]
[TRESĂRI-VA L-AL TĂU NUME PĂMÎNT  L]

Tresări-va 1-al tău nume pămîntul,
Ginţile toate cere-vor viaţă
Şi d-a ta glorie trema-vor regii.
Din cenuşă sălta-va Romînia,
Ca-a acvilei noi-se-vor a ei juneţe;
Şi-n vestmînt candid, bellă, radioasă,
Ieşi-va nainte-ţi ca o mireasă.
A ei splendidă, a ei candelă d-aur
Vărsa-va lumina ce dă viaţă
Şi va încinge virginala-i frunte
Cu-aureole ce geniul poartă.

[211]
LA SCHILLER 
  
   “Între ai tăi ai fost, o, Schiller, 
   şi ai tăi nu te-au cunoscut” 
  
  Este o viaţă moartă, precum ş-o moarte vie;
  Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte.
  Unii prefer pe una, şi alţii-şi aleg alta.
  E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
  Prin chinuri şi privaţii, şi lupte şi amaruri,
  Şi deziluzii crude, paţienţă-adamantină,
  Prin forţă,-asalt eroic să ia Cetatea Sîntă,
  Al cerului imperiu şi vera libertate.
  
  Mult suferişi, o, Schiller, şi luptă avuşi mare!
  Căci lungă e durerea, şi fericirea scurtă!
  Şi strîmtă şi spinoasă e-a cerului cărare!
  Şi greu, inert e corpul! greu dreptul la viaţă!
  
  Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
  În sus, pe calea strîmtă, cu filii, cu consoarte;
  Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
  Cu limbile de şarpe, cu ochi de vasilisc
  (Calumnia, minciunea, invidia, trădarea),
  
  Cu forţa împilării, cu reaua tiranie;
  În sus! pe calea strîmtă nici apă, nici merinde,
  Nici unde să-ţi pleci capul la frigurile lentei;
     Şi luptă-te da prode! 

  Avuşi de adversariu pe om, ş-atît ajunge: 
  Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort; 
[212]
    Insultă-l, te onoară; striveşte-l, te adoară; 
  Dă-i glorie, onoare — te-mpilă de ultragiu; 
  Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
  Dă-i adevăr, dreptate — calomnia ţi-e parte.
  
  E orb şi-i dai lumină? el vede cîte n-ai;
  E mut şi-l faci cu limbă? te muşcă ca vipera;
  Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul;
  Realţă-l pîn’ la ceruri — de viu te-afundă-n iad.
  Acesta e păcatul sau omul cel căzut!
  
  Mai mult decît eroic ţi-a fost, Schiller, asaltul;
  O luptă de arhangel, triumful de martir.
  A!!! rece este piatra încinsă de coroană !
  Ci mîinile de vergini îi dau astăzi viaţă
  Ş-o rencălzesc atîta cît flăcărează inimi,
   Şi lacrimele curg... 

  Cîntaţi, vergini, dreptatea 
  Ş-a Terrei împărţire, 
  Daţi partea la poet;
  Cîntaţi azi libertatea
  Ş-a omului unire.
  Onoare la profet! 

  Şi repetiţi în horuri, prin mii de miriade, 
  Germania întreagă, America, Anglia; 
  Răsune tot pămîntul oriunde e om liber; 
  Cîntaţi patria, onoarea, virtutea, libertatea, 
  Tot ce adoară Schiller; cîntaţi pe Dumnezeu 
  Ce scapă inocenţa şi focului dă crima. 
  Suspinele lui Schiller în horuri repetaţi! 

[213]
    
GHICITOARE 

Este o cămară
Care se deschide
Şi ne dă afară,
Şi iarăşi se-nchide 
Cu aceeaşi cheie: 
Ghici camera ce e?

A trecut o iarnă, 
A trecut şi-o vară; 
Va mai trece-o iarnă, 
Şi-n a primăvară 
Va vedea romînul 
Cine-i e stăpînul.

[214]
  DULCAMARA
    
     
  E bun de orice rău
  Arcanul, leacul meu,
  Licoarea extrafină,
  Ambrozia divină:
  Lixirul eminent,
  Lixir omnipotent!
    Cum bei, îţi ia cu mîna,
  Căci el este fîntîna,
  Sorgintea ş-a vieţei,
  Sorgintea tinereţei.
  Ş-apoi... ş-a frumuseţei...
     Compratelo, compratelo, 
  Că, iată-mă, mă duc.
  E bun de orice rău
  Arcanul leacul meu:
     Şi friguri,
  Şi lîngoare,
  Şi tifos,
  Şi holeră,
  Şi oftică,
  Şi ciumă,
  Cum bei, îţi ia cu mîna.
  Lepră,
  Chelie,
  Virus
  Şi rîie,
  Scrofuli,
  Rahit,
[215]
  Spasme
  Şi asme,
  Revme,
  Podalgă,
  Lovă,
  Scorbut,
  Toate le spală.
  Toate le stinge
  Marea virtute-a leacului meu.
  Cum bei, îţi ia cu mîna,
  Căci el este fîntîna...
  Toate le spală,
  Toate le stinge:
  Şi bătrîneţea,
  Şi gîrbovia,
  Şi cărunteţea,
  Şi chiar orbia,
  Şi zbîrcitura,
  Şi ştirbitura,
  Şi innoranţa,
  Şi nebunia!
  O, mare virtute-a leacului meu!
  Părul negreşte,
  Pielea albeşte
  Şi rumeneşte!...
  Dinţii... -ntăreşte.
  Dă şi avere,
  Oricît ai cere,
  Chiverniseală
  Fără tocmeală;
  Pe ciarlatanul
  Face om mare,
     Pe calpuzanul —
  Om de onoare,
  Pe ucigaşul —
  Diregător,
  Pe fur de frunte —
  Judicător.
  Pe sceleratul
  Reîntregeşte,
  Pe cotoroanţa
[216]
  Întinereşte!...
  Glorie mare
  Leacului meu!!!
  Cum bei, îţi ia cu mîna,
  Căci el este fîntîna,
  Sorgintea tinereţei,
  Sorgintea frumuseţei,
  Mehenghiul de candoare,
  Patentă de onoare,
  Patentă de martir,
  Divinul meu lixir!
  Glorie mare leacului meu!!! 
  Cum bei, eşti patriot, 
  Al Bruţilor nepot, 
  Celebru liberal, 
  O dată năciunal; 
  Celebru, celebrissim, 
  Arhipatriotissim, 
  Şi membru doctorissim 
  FRĂŢIEI MEDICALE! 
  O! marea ta minune, ce nu se poate spune, 
  De leac omnipotent!!! 
  Licoare extrafină!
  Ambrozie divină!
  Al cerului agent!
  Lixir omnipotent!
  Compratelo, compratelo, 
  Că, iată-mă, mă duc! 
  
    
     
[217]
  MUŞTELE ŞI ALBINELE

  Judecată foarte mare oarecînd s-a rîdicat 
  Între muşte şi albine, încît lumea-au speriat. 
  Muştele zbîrnia tare 
  Şi, prin probe vederate, 
  După gust şi demîncare 
  Demonstrau ca avocate 
  Trecute prin doctorat
  (Căci avea şi ochelari,
  Ca toţi docţii cei mai mari),
  Demonstra învederat,
  De la una pîn’ la mie,
  Că se trag din carne vie
  Şi că tabăra le-e leagăn
  Şi botezul lor în sînge,
  Că-ntreţin şi bărbăţia
  Supărînd pe cel ce lînge,
  Căci ele ciupesc eroii
  Şi-i deşteaptă la rezbel
  Şi-i învită la măcel;
  Ele-mpung şi-ndeamnă boii
  La cărat, la arătură;
  Ele cailor dau ghes
  La suiş spre culmătură,
  Şi că unde-o fi să fie,
  Mai curat şi pe-nţeles,
  La-mbuibări călugăreşti,
  La ospeţe-mpărăteşti,
  Ele mare au protie:
[218]
  La dulceţe, la plăcinte,
  Cu dreptul de prezidinte
  Ele-ncep de căpătîi,
  Ele pişcă mai întîi;
  Şi că-n fine, peste toate,
  Fără însă, fără poate,
  Musca este coconeaţă,
  Că se pune poponeaţă
  Peste tot ce-a vieţuit,
  Peste tot ce s-a mîncat,
  Pe orice s-a cheltuit
  Şi-n colibă, şi-n palat.
  Prin deci dar argumentau
  Şi aşa învederau:
  Cum că mierea, din dreptate, 
  E a lor proprietate, 
  Căci albina n-are gust 
  Ca muscoii după must, 
  Nici încai isteţul bot 
  Ca să dea ca musca-n tot, 
  Ci tot dă din floare-n floare, 
  Adunînd ca cerşetoare. 
  Ba drăcoaice, 
  Tîlhăroaice,
  Hoaţe de conservatoare,
  Retrograde, trădătoare!...
  Astfel muştele turbate
  Dau şi ele prin dreptate,
  Prin progres şi libertate
  Şi prin cîte alea toate.
  Şi zbierau la lumea-ntreagă
  Ca să judece, s-aleagă,
  Nimului nu mai da pas,
  Zbîrnîia
  Şi se punea
  Avocaţilor pe nas.
  Timpul muştelor venise
  Ca şi timpul la ciocoi,
  Căci natura se stîrpise,
  Producea tot la muscoi.
  Şi era-n dispreţ laboarea,
[219]
  Artele, ştiinţa,-ardoarea
  Către binele comun.
  Şi cînd muştele se pun,
  Ele, ştiţi, cu iertăciune,
  Că ce fac nu se mai spune.
  Ş-apoi ş-un muscoi isteţ
  Şi din toţi mai precupeţ,
  Ca un mare mierolog
  Striga tot din terfelog:
     “La legi noi,
  Lingariţi noi!”
  Şi lingariţii cei noi
  Se aflară ăi muscoi,
  Şi zbura şi zbîrnîia,
  Se-ndesa, se răpezea,
  Unul p-altul se-njura;
  Şi la luptă cînd era,
  Piept la piept nu cuteza,
  Ci dau tot pe dinapoi,
  După legile mai noi.
  Şi în mierea ce fura,
  Acolo se şi-nneca.
  
  Iar albinele tăcute,
  Ca oricare muncitor,
  Erau toate prevăzute
  Dinapoi cu acul lor.
  Ş zicea, laborioase: “Noi de ceară să cătăm,
  Templele să luminăm, 
  Şi a miere ce producem bărbăteşte s-apărăm. 
  Daca muştele codarde vor să dea pe dinapoi, 
  Zbîrnîind,
  Calomniind,
  Binele parodiind,
  Tot la coadă prea fireşte cată să ne-armăm şi noi. 
  Iar albina conductoare, 
  Pîn-aci ascultătoare, 
  Se sculă 
  Şi cuvîntă: 
  “V-aţi armat, fetele mele; însă ştiţi ceva mai bun? 
  Vă cătaţi de lucrul vostru şi de binele comun.
[220] 
  Miere cît de multă fie şi apuce măcar cine, 
  Că muştele cu-al lor bot,
  Ce dau lacome prin tot,
  Se sting, uite-le, de sine:
  Cînd în miere înnecate,
  Cînd de aburi opărite,
  Cînd de flacăre pîrlite,
  Cînd de crivăţ degerate.
  Ascultaţi, fetele mele,
  Nu-i pericol de la ele:
  Despre urs, ucigă-l toaca! fiţi cu ochii luminaţi: 
  Numai pentru botul lui, 
  Mai mult decît al oricui, 
  Acele vi le păstraţi.” 
  
    
     
[221]
     CORBUL ŞI VULPEA 

  Corbul sta pe loc tot corb 
  (Precum orbul e tot orb 
  Şi ciocoiul e tot ciocoi 
  Cît sa-l cînţi cu usturoi), 
  Nicidecum nu mai albise, 
  Nici acuilă devenise 
  Precum vulpea-i promisese 
  Pe cînd caşul îi ştersese. 
  Ca un corb, dar, mai aflase,
  De pe unde tot îmblase, 
  Un codroi de caşcaval; 
  Şi cu dînsu-n cioc se duse 
  P-un copaci şi mi se puse 
  Ca un bun industrial. 
  Vulpea, tot ca jupîneasă
   Ce cam rar o dă p-acasă, 
  Iar ieşise la premblare; 
  Şi bunul miros ce are 
  D-ici, de colo o-ndreptă 
  Sub copaci, şi-n sus cătă: 
  “Jupîn corb?... o! plecăciune!... 
  O, Doamne! ce frumuseţe! 
  Ce pasăre! ce minune! 
  Ce splendoare! ce mîndreţe! 
  Dar unde-i guriţa lui? 
  Cui s-o ceri şi cui să spui? 
  De l-aş auzi o dată 
  N-aş da-o pe lumea toată.”
[222] 
  Corbul toate le-auzea, 
  Se făcea că nu simţea: 
  Îşi căta de cina sa, 
  Caşcavalul îşi mînca. 
  “Doamne corb! o rugăciune! 
  Excelenţă!... plecăciune!... 
  Alteţa domniei-tale 
  Trece peste-un deal ş-o vale, 
  Încît vestea ţi s-a dus.” 
  Corbul nici că asculta, 
  Peste cîmpuri se uita 
  Şi de cină îşi căta, 
  Şi făcea un chef nespus. 
  “Graţioasă maiestate! 
  Strălucite, preanălţate, 
  O, ce mare împărat!... 
  Dar e mut... ah, ce păcat!” 
  Corbul, însă, tot tăcu 
  Pînă cina îşi făcu; 
  După ce o termină 
  Şi bine se ospătă, 
  Către vulpe s-adresă 
  Şi aşa îi cuvîntă: 
  “Hei! a fost pe cînd a fost, 
  Pe cînd era tata prost, 
  Că vulpea c-o zicătură 
  Îi ştergea caşul din gură; 
  Dar acum e altcevaş, 
  Gura nu mai pui pe caş. 
  Hei, vulpoi de năciunal, 
  N-a fost bun ăst caşcaval?”
   
  Dacă ştii că de demult 
  Din punga celor ce-ascult 
  Linguşitorii trăiesc, 
  Să-ţi spun şi eu una lată: 
  Că cei ce-au minţit o dată
  Anevoie mai trăiesc. 
    
     
[223]
  AREOPAGIUL BESTIELOR

  Un lup odată se plîngea tare 
  Că, de ce merge, lumea se strică:
  Bestie mare,
  Bestie mică
  Azi e totuna, ori lupi, ori miei...
  Grele prefaceri! timpi şi mai grei!
  Că pe el, lupul, toţi îl înjură
  Şi toţi cu totul îl pradă,-l fură!
  Ş-apoi cînd e o vulpe de rea reputăciune, 
  D-o viaţă prea urîtă, ce nu se poate spune, 
  Şi, culme peste toate, 
  Vecină, din păcate, 
  Îl fură, blestemata, întocmai ca un frate. 
  Şi n-o mai poate duce cu portu-i cilibiu, 
  Căci marea-i paţienţă îl bagă-n iad de viu. 
  Făcu, dar, peticiune,
  Cu foc şi rugăciune,
  P-o limbă reformată,
  Şi trase-n judicată
  Şi el, ca năciunal,
  Pe vulpe-n tribunal,
  Compus, ca niciodată,
  D-un urs cu brînca lată,
  D-un bucefal-pardos,
  D-un zripţor şi cocoş;
  Era ş-un ’rangutan,
  Era şi un curcan:
[224]
  Toţi judici ca aceia, înalt areopagiu, 
  De bestii arbitragiu. 
  Petiţia pornise pan lupul, să se plîngă, 
  Şi-n dreapta-şi luă locul, iar vulpea în a stîngă. 
  Procesul era-n forme, avea şi avocaţi, 
  Tot zmei de doctoraţi
  P-o limbă bestială
  Ce-i zic şi năciunală,
  Erau şi speptători,
  Aptriţe şi aptori;
  Vorbea d-un reglemînt,
  Scotea ş-un testămînt
  Pe limba bestială,
  P-atuncea năciunală.
  “Princip! proprietate!” nea lupul nainta; 
  “Frăţie! libertate!” lea vulpea declama. 
  “Justiţie!” “’Mpilare!” “Virtute!””Strîmbătate!” 
  “Ba cauză!” “Ba gaşcă!” “Minciune!” “Veritate” 
  “Martiriu, abnegaţii!” “Desfrîu, ipocrizie!” 
  “Ba Dumnezeu mă ştie!”
  “Ba binele comun!”
  “Ba binele străbun...”
  Ba lupul şi d-onoare cu dinţii se ţinea,
  Şi pînă la candoare şi vulpea întindea.
  D-acestea talmeş-balmeş din ambe părţi tuna,
  Spelunca de cicane, de uiet răsuna.
  Bătea cu laba lupul, pe hoaţa fulgera,
  Sărea, ţipa şi vulpea: “Calomnie!”striga,
  Şi iarăşi la martiriu, şi iar la libertate,
  Şi iarăşi la onoare, şi iar la veritate.
  Şi vulpea, ca isteaţă, 
  A lupului trecute le da de tot pe faţă; 
  Ci de trecutul vulpii şi lupul se înhaţă. 
  Ajunseră, în fine, a-şi arunca în nas, 
  Pe tîrnuit, pe ras, 
  Ultrage foarte grele l-a unuia domnie 
  Ş-a vulpei dibăcie; 
  Ajunse pîn’ să zică că lupii sunt rapaci! 
  Şi lupul să întoarcă că vulpile-s cîrpaci!... 
  Atunci să fi văzut
  Ce nu s-a mai văzut!
[225]
  Scot dreptul natural,
  Scot dreptul criminal,
  Ba dreptul zoologic,
  Ba cursul patologic
  Frăţiei medicale... scotea şi la patente, 
  Din cele mai potente, 
  Şi dezvolta amarnic ştiinţa economică 
  Şi arta hironomică, 
  Şi drepturile toate, pe faţă şi pe dos, 
  Din scoarţă pînă-n scoarţă retorice sofiate. 
  Demostene, Cicero ar fi rămas pe jos 
  Cu gurile căscate. 
  Nu prea ştia de carte ăi judici bestiali, 
  Ş-avînd cam pe a rînză pe zişii năciunali, 
  Pe unul şi pe altul într-una condamnară,
  Sentinţa pronunţară: “
  Tu minţi, jupîne lupe, cînd ne vorbeşti d-onoare, 
  Că n-ai princip, nici lege; 
  Şi tu, vulpe, de unde ieşişi cu a candoare? 
  Pe amîndoi să-i lege! 
  Furatele de vulpe de lup s-au fost furat, 
  Văzute-nvederat, 
  Şi toate să s-aducă aci în tribunal. 
  Articolul — cutare — din dreptul bestial 
  Le dă neapărat,
  Dup-al naturei curs,
  La zgripsor şi la urs.
  Cocoşul şi curcanul,
  Precum şi ’rangutanul,
  Precum şi bucefalul vor fi de mărturie, 
  Să puie-aci pecetea, precum ca să se ştie.” 

[226]
UN MUIEROI ŞI O FEMEIE

  Cînd e vorba să vorbiţi 
  De princip şi de idee, 
  Ascultaţi să auziţi: 

  Un muieroi ş-o femeie, 
  Cum şi cînd nu prea ştim bine, 
  Peste drum era vecine; 

  Ca albina laborioasă 
  Femeia-şi căta de casă: 
  La intrigi pregetătoare 
  Şi la vorbe ruşinoasă, 
  La lucru cutezătoare 
  Şi la certe prea fricoasă, 
  Nu-i lipsea nici foc, nici masă. 

  Muieruşca nevăstuică, 
  Ochi de linx, bot de curuică, 
  Nu sta locului nicicum: 
  O lua papuc la drum, 
  Tot oraşul colinda, 
  Treiera şi vîntura, 
  Loc, căsuţă nu lăsa, 
  Peste tot s-amesteca. 
  Ştia orice s-a făcut 
  Şi cîte nu s-a-ntîmplat: 
  Care cînd s-a fost născut, 
  Cînd cutare s-a-nsurat, 
[227]
  Cînd aia s-a măritat, 
  Cînd vro puică a ouat;
  Purta vorba peste tot
  Ş-o schimba cum îi venea,
  Soţi, amicii dezbina.
  Azi se săruta în bot
  Şi pieziş îşi da la coate,
  Mîine ocăra pe toate.
  Înţepa ca o lanţetă,
  Era rea şi veninoasă
  Ca o viespe costelivă,
  Vai de om!... ca o gazetă
  De limbută, guralivă.
  
  Ce cu gîndul n-ai gîndi ! 
  Vorbea şi de libertate; 
  Ce prin cap nu ţi-ar plesni! 
  De dreapta nepărtinire, 
  De buna vecinătate, 
  De-nfrăţire, de UNIRE! 

  Şi, ca culme peste toate, 
  Mai avea ş-o guşă mare. 
  Şi la ceartă,-ncăierare, 
  Hîrîia şi spumega, 
  Limba singură-şi muşca, 
  Toată vorba deşira; 
  Se certa pe romîneşte, 
  Şi credeai că-i ţigăneşte 
  (Ea zicea că-i boiereşte). 

  Şi-nvăţase, din păcate, 
  Şi franţuzeşti d-alea toate: 
  Princip, bon ton, santiman, 
  Pardon, bonjur, galantom, 
  Soarè şi amiuzan, 
  Exclusiv şi junul om... 
  Ş-alte cîte şi mai cîte, 
  Tot mai slute şi urîte. 

  Ce avea, ce nu avea, 
  De vecina se plîngea, 
[228]
     De biata femeia blîndă, 
  Coşemar îi sta pe piept 
  Ca la nebuni un ’nţelept. 
  Şi sta ne-ncetat la pîndă: 
  O vedea, ori n-o vedea, 
  Ea la poartă-n drum ieşea, 
  În şold mîinile-şi punea, 
  Relele ce-avea pe ea 
  Pe vecina le-arunca. 
  Şi tuna, striga, zbiera: 

  “Au ca mine eşti tu, sluto? 
  Au ca mine eşti tu, muto? 
  Uscăţivo, 
  Costelivo, 
  Exclusivo! 
  Stai închisă, mototoală, 
  Sufli-n foc şi bagi în oală, 
  Exclusivo!
   Inclusivo! 
  Taci, vezi bine, că eşti toantă — 
  Şi ce-ai să mai zici, mă rog? — 
  Furcă strîmbă, fus olog!
  Ac pocit şi sulă boantă!
  Ştii tu ce se face-n lume?
  Ţi-ai făcut şi tu vrun nume?
  Lea Papelco de la foc,
  Ştii vro modă, ştii vrun joc?
  Tu principele le ţii?
  Franţozeştele le ştii?
  Nici bonjur, nici bonsoar
  Nu-nvăţaşi şi tu măcar.
  Nevăstuică, baraoană,
  Ai tu vro ’ducaţioană?
  Ai fost şi tu de bonton?
  Ştii să zici încai pardon?
  Îngălato,
  Dezmăţato,
  Uscăţivo,
  Costelivo,
  Exclusivo!
[229]
     Zi-mi de poţi, zi-mi, guralivo, 
  Ia deschide-ţi a guriţă, 
  Iezuito, Neagă-rea, 
  Chiraţiţă 
  Avestiţă! 
  Ai fost tu la soarea? 
  Ştii ce este libertaua? 
  Ştii ce este-egalitaua? 
  Ai fost tu la bal masché? 
  Amur şi fidelité 
  Ai simţit tu vreodată, 
  Tistimel, paftală lată?
  De la foc, de la corlată,
  Din argeaua de neveste,
  Ştii politica ce este?
  La princip ai fost constantă,
  Ca şi mine de galantă...
  Vai de mine! mai ales
  Eşti d-alea ce poartă feees!!!
  Ha! ha! ha! lea Poartă-fes!
  Uite fes! ia uite feees!
  Zi, deh, să văd ce-o să zici?
  Ce-o să-ndrugi? te-am înfundat!
  Nu cumva porţi şi tîrlici,
  Mămăligă cu păsat?...
  N-ai mai fi de buze mute,
  Ci ca rupe-o din tăcute.
  Nu ţi-e lene, lea Muşată,
  Ca dezleagă limba-odată“...
  
  . . . . . . . . . . . . .
  
  Ş-unde din picior bătea 
  Şi vorbea de se spărgea, 
  Dodată, pe neaşteptate, 
  Fata mă-sei, pe la spate, 
  O trăgea şi o-mboldea 
  (Căci avea mă-sa şi fată, 
  Tot ca mă-sa de guşată): 
  “Mamă, mamă! îi zicea, 
  N-auzi, mamă? zi-i odată, 
  Zi-i că este şi guşată, 
  Pînă nu ţi-o zice ea.” 
[230]
  *
  Toţi cîţi sunteţi cititori,
  Domnilor alegători,
  De nu credeţi, din ’tîmplare,
  Cîte spui că s-au urmat,
  Vedeţi în amiezea mare
  Boroboţ învederat:
  Uitaţi-vă la gazete
  (Şi la fraţii căuzaşi
  Şi la toţi cîţi plăpămaşi),
  Gazete de coterii,
  Că vă dau pe toţi pe bete,
  Sute, sute, zeci de mii:
  Voi tăcuţi — voi guralivi,
  Voi creduli — voi exclusivi:
  Voi din gaşcă şi guşaţi,
  Cîţi în gaşte nu intraţi...
  
  Vai de tine, moş Sofroniu,
  De n-ei fi din pandemoniu!

[231]
TABLETE	

I. DUMNEZEU, PATRIA

Avem cu toţii-n ceruri un singur comun pater: 
Lui laudă în seculi! Lui gloria, tăria!
Jos iar avem cu toţii comuna noastră mater, 
0 patrie duioasă. Trăiască Romînia!

II. DUMNEZEU ŞI OMUL

Trecut-a umbra legii la razele dreptăţii; 
Auzi ce zice Domnul, principul verităţii:
 „Eu, Domnul ce exduce din casa servituţii"
(Ast Domn e libertate,
Principul libertăţii),
„Eu, Domnul ce conduce pe căile virtuţii"
(Ast Domn e haritate,
Principul bunătăţii).
„P-aproapele tău amă atît cît şi pe tine" 
(E vera-egalitate
Din absolutul bine).
„Voi filii mei, eu pater." (Mai vreţi fraternitate 
Mai naltă, mai dlvină? Mai vreţi egalitate 
Mai veră, mai perfectă, şi altă libertate?)

III. LEGE — DREPTATE

Ce semeni vei culege, ce dai ţi se va da,
Legi, oameni te măsoară cum tu vei măsura; 
Ce vrei să-ţi facă alţii aceea fă la toţi; 
De vrei să afli bine, fă binele cît poţi.

[232]
IV. GARANŢIA LEGII — RELIGIA

Din inimă, din suflet pe Dumnezeu adoară, 
Supune-te la lege, pe genitori onoară;
Respectă cărunteţea, adună pe orfan;
Nu trece cu vederea pe văduvă, sărman.

V. ADORARE

Fereşte-te de vorbe, de lauda-mpănată, 
Căci fapte cere Domnul şi inimă curată, 
Durere la durere. P-al frigurilor pat
Consolă şi ajută pe orice scăpătat;
La casa de suspinuri, la poarta încuiată, 
Ca angel de scăpare captivului te-arată; 
Pe inocent liberă, îndreaptă pe cel rău; 
Ajută pe aproape, c-adori pe Dumnezeu.

VI. OMUL SAU DREPTURI

Ca liber, să nu suferi nici varga tiraniei, 
Nici limba adulării, nici jugul anarhiei: 
A fi or sclav, or tiran, călcat or călcător, 
Or oaie eşti, or tigru. Fii om cuvîntător, 
Imagine divină; viază în dreptate:
Justiţie pretinde cereasca libertate.

VII. DATORII — MORALĂ

Drept, cată adevărul: ce este-aeeea spune
Şi fugi de nedreptate ca însuşi de minciune; 
Uraşte calomnia în cel asupritor: 
E flu al răutăţii un martur delator.
Drept, cată adevărul şi fugi de jurămînt, 
Respectă al tău suflet, te ţine de cuvînt. 
Cunoaşte-te pe sine şi nu te degrada
La oameni, dar te teme mai. mult naintea ta; 
Aibi lumea de amică, ţinînd tot dreapta cale,
Preferă amicia a conştiinţei tale.
De impii te fereşte, de rea vecinătate: 
Distinge-ipocrizia din vera pietate.

[233]
ARMATA ROMÎNĂ
ÎNAINTEA DOMNULUI PUTERILOR


Domn, Domnul puterilor naintează, 
Legiuni d-angeli preced şi-1 urmează. 
Cînte serafimii! Domnul tăriei
Aibă lauda-n seculi, lauda armoniei.

La rînd, romîni! tromba bellică sună, 
În sus cu toţi, subt acvila străbună!
Fruntea la cer! Înfipţi! Dreapta la piept!
 Arma la braţ! Ochiul caute drept!

Trece Domnul victoriei, 
Trece pe carul gloriei,
D-a lung pe culmea Carpaţilor,
Răsun văile sarmaţilor: 
Trece Domnul victoriei, 
Trece pe carul gloriei.

Fulger îi e faţa, vocea tunătoare, 
Răspunză-i salpetra salve d-onoare: 
Baum! ura! Viu e Domnul Sabaot! 
 Glorie lui, laudă peste tot!
Trece-n revistă fiii Romîniei,
De la răsărituri trece l-apus.
Moldavie, saltă, te scoală-n sus! 
De la tine vin vocile armoniei. 
Strîngeţi, romîni, nodurile frăţiei, 
De la Roman pînă la Romanaţi,
 De la Sever ş-ale lui Traian punţi
[234]
La Ismael, pînă la Elispunţi,
Ş i de dincoaci, dincolo de Carpaţi 
Strîngeţi, strîngeţi nodurile frăţiei.
Viu e Domnul Sabaot
În etern şi peste tot!

HOR

0, Doamne al unirii 
Şi Domn peste tărie, 
Şaizeci şi nouă fie 
Şi anul fericirii!

Revarsă-n noi ştiinţă, 
Precum reverşi lumină
Şi pacea-n conştiinţă
 Şi viaţa cea mai lină. 


0 cerem cînd e pace,
Cînd bronzul bellic tace; 
Iar cînd rezbelul tună, 
Cînd armele răsună, 
Atunci în bătălii,
La Ian, 1-a lui poartă, 
Schimbăm viaţa moartă 
Pe moartea color vii.

Creştini suntem, o, Doamne, 
Dar suntem şi romani 
De sute, mii de ani.
Şi lupa ne-a-alăptat, 
Şi mama ne-a jurat, 
La braţ cu mărţişor, 
Pe tata Numitor.

Creştini suntem, romani
De sute, mii de ani, 
Pe nume, după limbă; 
Şi lupa păru-şi mută,

[235]
Dar ‘văţul nu şi-1 schimbă. 
La Ian, 1-a lui poartă, 
Schimbăm viaţa moartă 
Pe moartea celor vii 
Oricînd în bătălii.

0, Doamne al unirii 
Şi Domn peste tărie!
Şaizeci şi nouă fie 
Şi anul fericirii!


[236]
  MIRCEA ŞI LAZAR

  MIRCEA 

  . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
  Răstriştea ce ne-mpăcată d-atîţi ani ne-a alungat,
  Aceeaşi ne şi uneşte şi ne leagă nencetat,
  Soarta armelor zîmbeşte acestui, comun vrăjmaş
  Ş-atîţia aprinde-ntr-însul acel nesaţiu trufaş:
  Va să ne propuie pace cu un chip defăimător,
  Sol spre-aceasta ne trimite însuşi p-acel vînzător,
  Pe Dan, ce setea domniei, setea de a guverna
  Îl făcu să-şi vînză cuget, Dumnezeu şi legea sa.
  Spre-aceasta chemai boierii către un sfat de război.
  Însă mai nainte, cneaze, sfatul tău însuşi îl voi.
  Legea, politica stare, rudenia dintre noi
  Leagă-ale noastre foloase, fericiri, cum şi nevoi.
  Eu voiesc a ta părere.
  
  LAZAR 

  Părerea mea o poţi şti... 
  Vezi cine este vrăjmaşul, şi gîndeşte cum pot fi: 
  Prădătorul ţării mele, ucigaş tatălui meu, 
  Gonitorul casei noastre, gonitor de Dumnezeu, 
  Răpitor al sorii mele, de altare destructor, 
  Păgîn vărsător de sînge, al lumii pustietor. 
  Condiţiile-i sunt lege şi protecţia lui, jug. 
  Iar pacea...o preparare de nelegiuiri ce-i fug. 
  Încă văz rana fatală a tatălui meu jertfit, 
  Înc-auz ţipăt de sînge norodului îngrozit;
[237]
  Oraşele-mi în vîlvoare încă le văz a luci, 
  Cîmpul încă-ncheagă sînge ce nu-l poate înghiţi. 
  Şi a sorii-mei ruşine în lanţul lui a o şti?... 
  Şi răzbunarea mă-mpinge şi pe dîns-a o jărtfi. 
  S-o ştiu moartă e un balsam l-al meu suflet sfîşiat. 
  Nu, Doamne, cu hotărîre, între noi nu e tractat. 
  Voi să zbor cu moartea-n mînă prin mijlocul celor morţi, 
  Să văz tabăra-i aprinsă d-ale răzbunării torţi; 
  Arză şi-nsuşi a mea ţară, piară tot norodul meu,
  Ca un strigoi după dînşii, răzbunînd, să rămîi eu,
  Să omor pe ucigaşul şi iarăşi să-l mai omor,
  Să-l sugrum, să-l sparg, să-l sfîşii, de răzbunare să mor.

    
[238]
ŞOLCAN

FRAGMENT EPIC

I

Să vă spui o istorie, 
Care, unde-a fi să fie, 
E poveste ţigănească 
Sau o poznă romînească.

E ştiut de lumea toată 
Că romînii, altădată,
 Şi pedestri, şi călare, 
Alerga cu mic, cu mare, 
Pentru lege şi moşie,
Se lupta cu vitejie, 
Bătea unguri, ungureni, 
Şi-n a focului văpaie
Mi-ţi tăia, precum se taie, 
Şi poleci, şi lipoveni,
Şi cazaci zaporojeni; 
Şi a Dunăre bătrînă
Ştie gloria romînă. 
Martur spune nencetat 
Mircea, Vlad cum s-au luptat
Şi cu turci, şi eu tătari, 
Pe cînd mi-i punea în pari.

II

Îi mai ştim din istorie 
Şi d-a lor înţelepţie,
[239]
Cînd, de voie, făr' de voie, 
Era gata la nevoie,
De nu putea prin cuvinte 
A-nvăţa pe nebuni minte. 
Şi cînd era gros pe gros, 
Cînd cuţitul sta la os, 
Cînd Moldova amuţea 
Căci jidanii alegea,
Jidanii şi hoţomanii,
Cînd împărăţea golanii
 Ş-alegea pe un ţigan,
Scuturîndu-1 din bordei, 
Să le fie căpitan
Ca să-i vînză la Andrei, 
Atunci, de, cu iertăciune, 
Să nu fie supărare,
Fără multă rugăciune 
Romînii erau călare.
Atunci drrum! drrum! la primejdii, 
Drrum! pe aripa nădejdii, 
Şi făcea să sune toba 
Să s-auză în Moldova; 
Răpezi Milcovul trecea, 
Pe nebuni îi ciufulea, 
Şi scăpînd pe moldoveni 
De vînduţi la ungureni, 
Şi pe toţi golanii goi 
Răzbindu-i bine prin foi, 
Ordinea restabilea,
Fulger pe Sinan cădea.

III

Cam p-atunci şi mai încoace, 
Saţii mult de lupta mare, 
Ca vulturii din ghioace
Cînd aţintă drept la soare, 
Cam p-atunci le veni-n minte
[240]
Jos s-azvîrle orice jug; 
Le-era inima fierbinte 
Să s-apuce de alt plug 
Şi de altfel de arat, 
De altfel de semănat, 
De grîul Cuvîntului 
În faţa pămiîntului, 
Ca să aibă strănepoţii 
Cînd s-or deştepta cu toţii.

IV

Pe cînd romînii muncea 
Şi brazda mereu trăgea 
Ş-ardica la mănăstiri 
Apărate de-ntăriri,
Pe cînd şcoale-ntemeia 
Şi scriptura întindea, 
Şi puşcării şi snagoave 
Prin auree hrisoave
Le prefăcea în tipare, 
Tipărind cartea cea mare, 
Atunci,
Ce cu gîndul n-ai gîndi, 
Din pămînt parcă ieşi 
Un păcală de ţigan,
Ce zicea că-i moldovan
Şi le spuse romîneşte
Dar vorbea pe ţigăneşte:


V

“Ştiţi voi una, rumînică,
Că eu nu mai am bunică,
C-am luat-o de soţie,
Nevastă de cununie,
Şi o ţiu pe despuiete
[241]
Ca să-mi crească hale fete. 
Şi m-am dus la mănăstire 
(Pe căit şi pe sfinţire), 
Argint, candeli găsilii,
 Triodul mi ţi-1 trîntii—
 Arde-1-ar focul să-1 arză!—
Drept în putina cu varză. 
Banii toţi i-am... cîştigat 
Fără teamă de păcat.
Iar pe hoţul de vlădică..."
“Ce, ţigane, te-a bătut?"
 „Ba, vă spui ce am făcut: 
Nu cătaţi la părul meu, 
Să mă bată Dumnezeu!
Ţi 1-am făcut ca p-un miel
Iac-aşa
Şi o şa rea,
Că i-am zis
Şi-a rămas scris
Că nu voi să ştiu de el...
Că nu mi-e de nimeni frică:
Eu sunt popă, eu vlădică;
Şi pe cine voi popesc,
Î1 descînt şi-l rasolesc.
Ş-apoi ţin'te, măi Şolcane, 
La odoare, la plocoane!
Ia la bani
Şi la curcani,
Ş-am mîncat
Şi am băut,
Am îmblat
Şi m-am plimbat, 
Am făcut ce mi-a plăcut. 
Numai una n-am facut — 
O să mă leg şi d-un turc:
O să mă duc să mă urc
Din Bucureşti
La Frăţeşti 
[242]
Ş-o să-1 înjur şi de mumă, 
Să ştie că nu-i de glumă;
O să spui eu lui Hasan 
Că-s eu turc şi el ţigan... 
V-am mai spus eu, rumînică, 
Că nu voi să ştiu de frică. 
Lăsaţi cartea la pustia,
Că ne-aşteaptă bătălia,
Şi ştiţi că mă fac...şi gîde..."

VI

Romînii-ncepur-a rîde.
Un poznaş
De romînaş:
,Nu rîdeţi, copii! le zice; 
Asta-i pui de pricolice, 
Mare neam de baraon, 
Strănepot de faraon; 
Moşu-său fu harambaşa,
Fu gonit de bulibaşa
Cînd veni din Trapezunda, 
Fi-l-ar fi înghiţit unda!
Ş-a murit,
Ş-a pierit
Nesărat,
Nemurat,
Ca un cîine spînzurat. 
Acum, dar, ne poate spune 
Ca să-i dăm d-ale cunune,
C-a zburat ca un ciocoi 
De pe furci pe moşoroi. 
Nici moşie, nici tu lege, 
A plesnit din fărdelege. 
Să trăieşti! bravo, ţigane,
Meşter mare de găvane!
[243]
Tu eşti Leon Parpaleon, 
Tu eşti grozea Apoleon 
Di Pocalis ş-Agaftanghel, 
Talmeş-balmeş cu sparanghel. 
Tu eşti Peneş-împărat, 
Ţorţolit şi-ncoronat. 
Alergaţi pe el, băieţi, 
Cu cunună de scaieţi, 
Daţi-i şi un măgăruş, 
Să zică ţiganul: ciuş! 
Îmbrăcaţi-l cu caftan, 
Că e mare căpitan."

VII

„Sau n-oi fi? o, vai de tine! 
Care din voi e ca mine?
C-a mai fost un domn ţigan, 
Ce-i zicea şi lui Şolcan,
Care drept din ţigănie
A ieşit la bătălie.
Şi au nu mi-ar şedea bine 
(Ticălosule de tine!)
Călăreţ pe un zarpan, 
Învîrtind un buzdugan?

DITIRAMBE

VIII

Dar ştiţi una?...
Na is tekirasaimos,
Te delo del bah
(La anul şi la mulţi ani 
Să trăiţi cu sănătate!),
Să vă dea Dumnezeu noroc, 
Că minte aveţi destulă; 
Să vă dea Dumnezeu noroc
[244]
Şi parte ca şi mie, rumînică,
S-aveţi ghibacie şi putere 
Să spargeţi şi să despuieţi
Toate bisericele!
Să nu mai rămîie
Nici aur,
Nici pietre scumpe,
Candele şi terereze de argint
Ale voastre să fie toate!
Canoane şi trioade, 
Cărţi de ale stricate... 
Foc şi pîrjol să le daţi! 
Liturghia s-o faceţi cu bragă,
Pe vlădica să-1 înjuraţi de barbă;
Să vă însuraţi fără cununie,
Cu două, cu trei surori dodată,
Şi pe nevestile voastre cu cununie
Să le puneţi să crească
Copiii voştri din... dabule, cumetrie.
Şi s-aveţi parte
Şi s-aveţi noroc
Să n-apuce să pice
Şi voi să găsiţi;
Şi căpitanii voştri de poteră...
Să-i lumineze Dumnezeu
Să fie mai dibaci decît hoţii din codru, 
Să se facă miei, 
Să fie fraţi de cruce 
Cu toţi tîlharii
Şi cu pungaşii 
Şi cu borfaşii,
Ca să se facă şi ei oameni de omenie
Şi, Dabuleke, boieri mari.
Iar pe hoţii de păgubaşi...
Să le puneţi belciugul de nas,
Să-i purtaţi prin tîrguri, 
Să-i jucaţi, să-i jucaţi
Cum joacă ursarul ursul; 
Să le omorîţi babele,
[245]
Să le omorîţi copiii-n uliţă 
Şi fetele în fereastră.
Şi pe cine îţi pune ochii, 
Cine nu s-o uita la voi...
Cu ochi de cumătră,
Să aveţi putere să-1 omorîţi 
Chiar în poarta Metropoliei, 
Şi puşcăria să nu v-ajungă.
Să dea şi să mai dea Dumnezeu 
Să scăpaţi d-orice ruşine:
Să îmblaţi despuieţi, 
Cu căciula-ntr-o parte;
Să piară apa, să izvorască vinul, 
Din beţie să nu vă mai treziţi; 
Ş s-ardicaţi la palate,
La pezevenghii voştri, 
După ce vă veţi mînca,
Dumica
Biserica ca ţiganii.
Noroc
Şi tot noroc
Să vă dea Dumnezeu! 
Numai porunciţi... 
Să-mi dea şi mie
Vreo trei ocale de vin
Ş-o...litră de rachiu, 
Dabule flandăra."

IX

“Bravo! să trăieşti, ţigane, 
Zdrobe mare de firmane! 
Daţi-i vin să se îmbete
Şi rachiu în tîrbăceală. 
Daţi-mi-l frumos pe bete, 
Că e bun de tăvăleală; 
Mi-1 scoateţi la bătătură, 
Să-i descînt de trîntitură.
[246]
Trageţi calul ţigănesc, 
Bidiviul vătăşesc,
Daţi-i coada-n loc de frîu
Şi puşcoaie două-n brîu, 
Şi o puşcă de cucută,
Ghintuită, prefăcută, 
Şi o sabie de tei
Acăţată d-un curmei."
Băieţii alergară, 
Cu scaieţi l-încorunară
Şi mi-1 puseră călare, 
Strigînd toţi în gura mare:
„Faraoane!
Baraoane!
Vivat Peneş-împărat,
Ţorţolit şi-ncornorat ! 
Hai cu el la bătălie, 
C-a ieşit din ţigănie, 
Să vezi rîsul dracului 
Pe marginea lacului.
Clonc, clonc,
Codo-clonc,
Scoate coarne boiereşti, 
Bate oştile turceşti 
Şi te du la Dunăre
Şi bed apă turbure,
Oarrrbaaa!!!"

X

Iar ţiganul, îngîmfat 
Ca şi Peneş-împărat, 
Drept la Dunăre porni,
Ca să ias-unde-o ieşi. 
Toţi bătrînii se cruciră, 
Băieţoii-1 urmăriră, 
Pîn' la Dunăre veniră; 
Rîdeau rîsul rumînesc
De curagiul ţigănesc, 
Gălăgia răsuna
Pînă la Hasan-paşa.

[247]
Şi se temu,
Căci crezu
Că, de unde sta pe pace, 
Cu rumîni are d-a face. 
Ş-un deliu cu un voinic 
Pot să iasă piept la piept, 
Ştiu să dea la ţintă drept,
 Nu 1-e frică de nimic.
Nici că le plesnea prin minte 
C-o să iasă un ţigan,
Cum nu se gîndesc la linte 
Cînd e timp de bairam.

XI

Un turc, dară, se ivi
Ca să vază ce va fi.
Iar ţiganul o sfecli,
Strigă: fu...spre a-njura, 
Dar degeneră în ga!
“Fu ...ga,-ndărăt, rumînică, 
Că turcul mă ia de chică"!
Turcul, cam tiriacliu, 
Călare p-un bidiviu,
Unde să-1 mai urmărească! 
Ci stătu ca să-1 privească 
Şi se-ntoarse c-un talîm, 
Zicînd: “ţenghene takîm". 
Ţiganul, de, tot fugea, 
Şi romînii tot rîdea; 
Fuga, drept la sănătoasa, 
Ş-acolo la ruşinoasa
Bidiviul î1 trînti,
Şi tîrtiţa îi pocni.
Hîc ! şi buf ! răsună locul, 
Ţiganul îşi scoase focul, 
Căzînd jos, şi zise: “mă-sa!" 
Ce-o fi-nţeles, nu ştiu bine, — 
Ştii ceva tu, măi vecine? 
Că eu rima mi-am pierdut, 
Am uitat şi ce-am ştiut.




[248]
XII

S-o slăbim din poezie, 
Ca Şolcan din vitejie,
Şi pe proza d-a pedeastră, 
Cînd oloagă, cînd măiastră,
Să dăm capăt istoriei 
Şi-ultimatul ţigăniei.

*


,,Mă-sa!" sughiţă Şolcan; 
Iar romînul l-întrebă: 
„Ce bolboroseşti, ţigane?"
„Nu ţi-am spus eu, romînică, 
C-o să-njur şi eu un turc?" 
„Dar de ce fugişi, dihanie?"
 „Apoi, de, ştii, romînică, 
Ha poveste fără veste:
Turcul turcos,
Ţiganul fricos." 
„Dar povestea hailaltă? 
Ai uitat-o, baraoane? 
Nu ştii că ţiganul zice:
‹‹Daca nenai puterinţa,
La ce chichirezi gîlceava?››"

*

Zic c-a mai venit ş-alt turc 
Şi-ntrebă cam mîniat:
„Bre, ţenghene, ce-ai zis tu?"
,Coconaşule, mă iartă, 
Ago, mînca-ţi-aş...gura.
Că, uite-mă, sunt beat mort, 
Şi romînul m-a-mbătat, 
A zis că sunt ce nu sunt,
Că sunt Peneş-împărat, 
Că sunt Leon Parpaleon; 
Dar dau înscris cu ferman
Că tu eşti turc,
Şi eu tot ţigan."


[249]
TRADUCĂTORUL LA V. HUGO

E şi mai facil, mai demnă soartă 
A nălţa vocea la popoli, regi, 
Cînd, avînd cheia d-eterna poartă, 
Nume de Victor cineva poartă 
Ş-a provedinţei apără legi;
Cînd l-aud seculi, naţii întregi, 
Cînd ca un geniu ceruri străbate 
Şi-n frunte-aţintă diva dreptate, 
Ştie să vază egalitate;
Cînd jos la plîngeri intră d-a drept 
La condamnatul ce des suspină, 
La proletarul ce va lumină, 
Dreptul şi verul ce îl alină, 
L-ai depurtatului soţial piept;

Cînd e de faţă şi-n fulger bat 
Fiii minciunii şi-mpilători 
Ai Italiei încatenate,
Ai Romei sacre crucificate
 Şi legii sînte violatori,
Şi omenirii ucigători;

[250]
Cînd î1 ascultă lumea întreagă
Şi verbu-i lumea convinge, leagă,
 Ca libertatea să înţeleagă;
Atunci, ca centru universal,
Ca un gigante se poate pune 
În capul Lighei, ca să adune 
Popolii mizeri ce vor răpune 
Dreptul minciunii, drept infernal.

Atunci în giuru-i italianul,
Polonul ager, bravul maghiar, 
Credul croatul, serbul, germanul, 
Irlandul mizer, creştin romînul, 
Ulan, pandurul, drabanţ, husar, 
Nălţa-vor liberi la Crist altar.

“Hei colo, kaiser! viu e germanul! 
Vivat maghiarul, italianul! 
Ţar temerariu, ce-ai cu romînul? 
Popoli şi stirpe, ce aveţi voi? 
Turcule simple, ce uiţi cuvîntul?
Călcaşi tractate şi jurămîntul, 
Folosul propriu ţi-l svoală vîntul, 
Lăsaşi romînul pradă-n nevoi!"

Umanitatea acestea strigă,
Şi Crist în capu-i s-a proclamat!
Arme, coroane, cepi şi verigă, 
Furci, cetăţuie la sînta ligă 
Ca porţi tartarei frînte s-abat; 
Cînta-vor pace cîţi n-au cîntat?



     
[251]
  POEZIA

  Din ceruri descindută, a mea candidă liră 
  N-am atîrnat vrodată la poartă de-mpăraţi; 
  Cînd însă-ale lor fapte venind o-nsufleţiră, 
  Din secol pîn’ la altul etern au fost cîntaţi. 

  Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă, 
  Ca zeu pre pămînt are şi templu, şi altar; 
  Şi viciul, din contra, din neagra locuinţă, 
  Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar. 

  Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează, 
  Şi libertatea mumă a fericirii fac; 
  Eu timpului dau aripi, prin mine el viază, 
  Şi-n candidă fecioară eu pacea o prefac. 

  La cîmp şi la cetate, în noapte şi în rază, 
  În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cînt; 
  Conserv ale lor nume în secoli de viază, 
  Fac vie-a lor ţărînă, dau suflet în mormînt. 

  Fu noapte, şi acuma, cînd soarele răsare, 
  Venii eroii voştri în lume-a celebra; 
  A lor ţărînă sacră la vocea mea tresare. 
  Şi dacă dormiţi încă, cei morţi vă va-nvia. 

  Tîrgoviştea e templu l-a mea călătorie 
  Şi p-ale ei ruine în pace mă aşăz, 
  Şi lupte valoroase pe-ntinsa ei cîmpie, 
  Şi fapte mari, victorii naintea mea le văz. 
  
    
     
  
[252]
ADIO LA PATRIE

  Te las, patrie, soţie,
  Ah! şi dorul v-a-mpilat,
  Jugul greu v-a-ngenuncheat,
  Viaţă-amară, moarte vie!
  
  Te las, patrie,-n lamente
  Şi-n catene fiii tăi;
  Rîd şi danţă toţi cei răi
  La suspinele-ţi ardente.
  
  Pruncul ţipă, mama plînge,
  Tata geme greu sub fier,
  Junii nalţă pumni la cer,
  Şi tiranii-s beţi de sînge.
  
  Rusul bate, neamţu-ntinde,
  Veneticul blestemat,
  Lor ce naibei s-a-nchinat,
  Ţară, fată, toate-şi vinde.

  Te las, patrie,-n sclavie;
  Şi-n pămînt şi loc străin
  Nu m-aşteaptă decît chin,
  Viaţă-amară, moarte vie.
  
  Voi vedea munte şi vale,
  Fetişoare, ochi frumoşi,
  Gesturi, datini, juni voioşi,
  Dar nimic ca ale tale.

[253]
  Rîuri, mare, vînturi, stele,
  Toate-s surde l-al meu chin;
  Nu eşti, Oltule, străin:
  Spune tu de ale mele.
  
  D-oi vedea şi lumea-ntreagă,
  Spune că nu sunt ai mei;
  D-oi vedea eroi şi zei,
  Nu e Romînia dragă.
  
  Te las, dulce Romînie,
  Dar, d-a vrea şi Dumnezeu,
  A veni şi rîndul meu
  Să mor, să trăieşti tu vie.
  
  Moartea pentru-a ta scăpare
  A fost toată ţinta mea;
  Fericirea-mi cea mai mare
  E să mor cînd vei via.

[254]
0 VOCE

La Ecaterina Ghica


Voce-auz, voce de pace, 
Şi orice durere tace.
Eolian instrument, 
Inima-mi vibră, tresare 
Într-o mistică mişcare
În fericele-i turment. 
Voce-auz, voce de pace, 
Şi orice durere tace.

Cînd deşteaptă bucuria, 
Cînd dulce melanholia,
Cînd al angelilor dor; 
Cînd consolă haritatea, 
Cînd aprinde pietatea,
Cînd acel divin amor. 
S-aude voce de pace,
Şi orice durere tace.

Undele de melodie
Legănînd sufletu-mbie
Către ţărmii celestini,
Şi aude întonare
D-o serafică cîntare
Sărbătorilor divini.
Voce-auz, voce de pace, 	
Şi orice durere tace.
[255]
Eşti frumoasă, eşti senină,
0, cerulee lumină
Din cei ochi inspiratori, 
Eşti divină,-ncîntătoare, 
0, seraf-privighetoare,
Ce încînţi nemuritori.
Voce-auz, voce de pace, 
Şi orice durere tace.

[256]
LA ISTRU

Tu, geniu onduloase şi făcător de bine,
Al rîurilor rege, protector Romîniei,
Auguste, sever Istru! Tu ai trecut romanii
Pe maiestoasa-ţi coamă şi secoli apărat-ai
Şi patria, şi legea-i de reaua, cruda soartă.
Acura să te văz, Istre: alină-a tale unde,
Ia sarcina mult scumpă; din umedele-ţi plete	
Fă leagăn, şi întreagă, voioasă şi ferice	
Să-mi duci pe blînda-Elena în braţele paterne;	
Şi în curînd retoarn-o pe patriele plage,
În sunet de fanfare, după dorinţa ţărei.	
Ş-atunci îţi promit, dive, o odă ca şi tine	
D-eroică şi mare, ş-auree coroană	
Pe unda-ţi voi depune.	


[257]
LA ELENA

Am văzut-o, surioară:
Mult e dulce, graţioasă,
Ca un angel de frumoasă!
De-i vedea-o, n-o mai uiţi.

Cu cosiţa castanie,
Ochii-albaştri ca seninul,
Faţa-i albă-ntrece crinul;
S-o vezi, soro, n-o mai uiţi.

Mult e bună! mult e blîndă!
Mult e dulce, columbiţa!
Şi o cheamă Eleniţa.
De-i vedea-o n-o mai uiţi.

În surîs, mărgăritarul
Printre rodii întralbeşte,
Pacea-ntreagă cînd vorbeşte;
De-i vedea-o, n-o mai uiţi.

Cînd se mişcă, împregiuru-i
Toate graţiele zboară,
Fericirea o congioară;
De-i vedea-o, n-o mai uiţi.

Nici nu ştie, blîndişoara,
Cît e dulce, graţioasă;
E ca muza de frumoasă.
S-o vezi, soro, n-o mai uiţi.

[258]
    LA MARIA
    
     
  În apogeul nopţii, în concentrarea-n sine, 
  Cu candela nainte cînd rogi pe Dumnezeu, 
  De vrei să ştii atuncea ceva şi despre mine, 
  Întoarce-te, şi-n umbra din urma ta sunt eu. 

[259]
  PRIMUL BACIU
  
   “Rămîi fără suflare,
   Rămîi fără simţire
   Şi moartă toată sunt.
   . . . . . . . . . . . . . . . .
   Ci totul să cuteze
   Să iartă la sărac.”
   (Sappho) 

  Extazea mă învie... Ca mort sunt de plăcere,
  Fiinţa-mi muritoare în ceruri se strămută...
  Genunchii-mi se mlădie; şi-n timida tăcere
  Se roagă numai ochii, căci limba-mi este mută.
  Întind a mele braţe, ş-a tale s-au deschis
  Şi s-au întins şi ele ca aripi protectoare;
  La sînul tău e sînu-mi. Aievea e, ori vis?
  Că buzele-ţi electrici ş-a mele arzătoare
  Se-ntîmpină în baciu; şi sufletul mă lasă,
  În sînu-ţi se răpede, din chin ca-n paradis,
  Din marea lui durere la fericire pasă.
  Un baciu! şi iar altul! şi altul înc-o dată!
  Că sufletul meu văduv cu-al tău azi se mărită
  Prin astă sărutare, la zei invidiată,
  La oameni neştiută, la angeli mult dorită.
  
  E primul baciu, ş-ultimul fie
  Nou, şi iar primul să cheme alte;
  Viu — să-mi dea moartea, mort, să mă-nvie,
  Să svol cu dînsul la preaînalte!
  
    
     
[260]
UN BUCHET DE MIREASĂ

  Ce doruri ies din ochii-ţi prin raza lor senină 
  Ce fulgeră şi-ncîntă uimita mea vedere?... 
  Prin gene-ţi se strecoară o rouă cristalină 
  Şi cade p-a mea frunte, p-aprinsa mea durere. 

  Dar nu-mi alină focul, mai tare se încinde... 
  Să fug, să fugi, Marie, căci flacăra-mi profană 
  Te-ajunge şi păleşte fiinţa-ţi diafană; 
  Fereşte-te de mine, de focul ce m-aprinde. 

  Vezi îns-a mele lacrimi şi ruga mea ascultă:
  Buchetul de mireasă să-l faci cu mîna ta, 
  Pe sînul tău îl pune, ş-alege cît de multă 
  Plăpîndă simţitivă ş-un trist nu-mă-uita. 
  
[261]
  PORTRETUL
    
     
  Era poet în suflet, era artistul june,
  Şi creator penelu-i; în contîmplarea sa
  Trăsurile-ţi divine, în marea-i pasiune
  Voind să le imite, un angel copia.
  
  Şi a făcut un angel în toată-a lui candoare,
  O vergine cerească femeia-serafim,
  Şi-a pus umana artă şi zelul şi ardoare
  Să reproducă fapta Artistului sublim.
  
  Ci unde e schinteia din blînda-ţi căutare?
  Şi unde e seninul din ochii-ţi cerulii,
  Şi sufletul acela din oricare mişcare,
  Şi fruntea-ţi elocventă, ş-acele culori vii?
  
  Ci unde-e copilina vorbire inspirată,
  Acele fierbinţi unde ce-nsuflă al tău sin,
  Exoticu-alabastru, rujoarea colorată
  De rumenul serafic pictorului străin?
  
  Cel ochi îl vezi că tace; al tău vorbeşte, luce:
  În el eu văz şi suflet, şi cuget, ş-al tău dor,
  E magică oglindă din care restrăluce
  Acel de inimi fulger, acel divin amor.
  
  Acele buze rumeni sunt bine imitate;
  Ci nu văz eu viaţa din buzele-ţi de foc,
  Al lor diafan rumen acolo nu străbate,
  Nu-ngheaţă, nu-ncălzeşte acel feeric joc.

[262]
  Marie, fii tu muza ce rimele-mi conduce,
  Cu-ai tăi doi sori aprinde, însuflă sînul meu;
  Ş-al tău portret aievea, real voi reproduce
  Şi-l voi via cu focul furat de Prometeu.
  
  Ai cugetat vrodată, ai admirat în sine
  Metalica oglindă a artei lui Daguerre?
  Pe ea ştii cum modelul s-assoarbe şi se ţine
  Şi cum se-ntipăreşte printr-un arcan mister.
  
  Ideea e ferice, invenţia — divină;
  Dar este-mprumutată din ochii lui Amor;
  Nu-mi pare mie nouă, de loc nu mi-e străină.
  D-a fost amant artistul, a fost şi creator.
  
  In ochii-mi ca-n oglindă se vede-a ta fiinţă
  Ş-aievea se reflettă în sînu-mi înfocat;
  Pe inimă ca-n placă, prin calda mea credinţă,
  Imaginea-ţi întreagă ca zeu s-a întronat.
  
  Domneşte şi e vie, şi anii n-o vor stinge,
  Şi-n sacrul meu deliriu spuind-o, voi cînta,
  Ca suflet fără vîrstă, ce timpul nu-l învinge,
  Ş-o va cunoaşte lumea în admirarea sa:
  
  “Frumoşi îţi sunt ochii, frumoasă ţi-e faţa!
  Frumos îţi e svolul, angel d-Osana!
  Şi de-mi este scumpă, de-mi place viaţa,
  E d-ast sfînt nesaţiu d-a te contîmpla.”
  
  Erai vergine castă, aveai pe cap cunună,
  Pasai să juri credinţă l-altar, la imeneu,
  Cu buclele-ţi aurii beteala împreună
  Forma aureola unei copile-zeu.
  
  Şi chipul tău atuncea mi-a inspirat cîntarea
  Ce-nvoacă serafimul, al meu consolator.
  Acolo ţi-e ritratul şi-ntreagă-asemănarea,
  Şi-n piept mi-a fost secretul un foc consumator.

[263]

  Sunt secoli de atuncea la lunga-mi aşteptare;
  Mi-e teamă să pui mîna s-ating acel portret,
  Şi lira-mi îl repetă în sacra-i fiorare;
  Pe pictorul d-atuncea îl faci acum poet.
  
  E june, încă june în dulcea-mi suvenire
  Imaginea-ţi divină, modelul meu sublim,
  Ce-ntinereşte-n mine şi cuget, şi simţire,
  Şi-ţi spune cine este frumosu-mi serafim.
  
  Eşti liberă acuma; eşti însuşi idealul
  Acelui frumos angel. Ascultă ruga mea,
  În inimă-mi citeşte, şi-ntr-însa vei vedea:
  “Dă copia la pictor, şi mie-originalul”.

  [264]
  ANATOLIDA 
  SAU 
  OMUL ŞI FORŢELE
    
    
I. EMPIREUL ŞI TOHU-BOHU 

  Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,
  În sfînta atmosferă luminei celei vii,
  De unde-emană viaţa; şi rîul fericirii
  Adapă, răcoreşte cereştile cîmpii,
  
  Şi spiritul agapei burează ambrozie
  Şi-nmărgărită cîmpii eternei beatituţi,
  Spre-a creşte-haritatea, angelica tărie
  Din care purced pacea, divinele virtuţi;
  
  Pe muntele de aur, în stînci de adamante,
  Cu pulbere de stele, verzit de imortali,
  Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante
  Şi unde se dezvoltă virtuţile florali;
  
  Acolo unde-adie zefirul de clemenţă
  Prin arborii ştiinţei ce Domnul! Domn! şoptesc
  În quietutea naltă d-amor, de inocenţă,
  La rîuri de viaţă ce Domn! iar murmuiesc;
  
  Pe culmea astui munte, sub tinda-omnipotinţei,
  Încongiurat de angeli, puteri de serafimi,
  Acolo este tronul divinei provedinţei,
  Pe mii de miriade de răpezi cherubimi.

[265]
  Cerească armonie organe mii răsună;
  Poeţii-eternităţii, serafi întraripaţi,
     Sub degete d-auzuri vii arpele înstrună,
  Răpiţi în adorare, de Domnul însuflaţi.
  
  Fiinţe de simţire, cu totul de vedere,
  Contîmplă în mirare p-eternul Iehova,
  În marele panhymniu, în sînta preveghere
  Întreg nemărginitul răsună: Osana!
  
  P-acelaşi tron, d-a dreapta, născut în preştiinţă
  În sînu-eternităţii, de angeli nevăzut,
  Etern era şi Fiul, cu Pater d-o fiinţă,
  Ca dînsul fără margini şi fără început.
  
  Cînd pater al puterii, voind să-l glorifice
  Ca un moştean al gloriei, ca Verb şi creator,
  Puteri, virtuţi într-însul să se identifice
  Şi-ntr-însul să cunoască p-al lor începător,
  
  Cereşti, eterii trombe în spaţiuri răsună,
  Puteri, tării de angeli svol repezi, lin se pun;
  În juru-Omnipotenţei miniştrii toţi s-adună,
  Atenţi în tot amorul, ascultă, se supun,
  
  Văd toţi pe Fiul gloriei l-a Patrelui său dreaptă
  Şi cunoscut se face Cuvîntul peste tot;
  La vocea-i mundiferă creaţia aşteaptă
  Şi laudă, mărire din arpele lor scot.
  
  Şi spirite, şi geniuri, şi minţi ce nasc ştiinţă
  Se-ntrec să se închine la Marele Cuvînt,
  Prin el să se-ntregească în toată-a lor fiinţă
  Şi-ntr-însele să cheme al lui coborămînt.
  
  O nouă sărbătoare în ceruri se serbează;
  Trag toţi cu-ardoare sfîntă, aduc carul cel viu
  Ce splende de lumină şi de ştiinţi derază.
  Pe dînsul se aşează Divinul Verb şi Fiu,

[266]
  A lui de flăcări roate iau drumu-ntraripate;
  Sunt cherubimi prea repezi ce-n mii de ochi lucesc;
  Orele-eternităţii la dînsul înhămate,
  D-apocalipse duse, spre secoli propăşesc;
  
  De angeli miriade preced şi îl urmează,
  Şi carul naintării propasă ne-ncetat,
  Din iute în mai iute, şi-n calea-i însemnează
  Al lumii plan simbolic, d-atunci predestinat.
  
  Tăria înconjoară în sfîntă armonie
  Şi cerurile toate de glorie se-mplinesc;
  Dreptatea, adevărul, ştiinţa, bucuria
  Răsar într-a lui urmă şi cresc şi se-nmulţesc.
  
  Iar spiritele-ntr-însul, prin tragerea centrală,
  Celebră imeneul, arzînd ca mii de sori,
  Fiinţe mii într-una în nuntă-universală,
  O flacără din flăcări, volvoare din volvori.
  
  Al păcii spirt e una cu-al dragostei, blîndeţii,
  Al dragostei ş-al păcii într-una se unesc
  Cu al inteligenţei ş-al naltei frumuseţii,
  Şi toate iar în Domnul şi cresc, şi vieţuiesc.
  
  Tot este viu în ceruri şi totul e viaţă,
  Ş-o sfîntă armonie ş-o unitate fac;
  
  Un plan e tras d-atuncea, şi totul ne învaţă
  Că sufletele noastre tot astfel se înfac.
  
  Tot astfel se mărită, tot astfel se-mpreună,
  Aşa purced şi astfel solia-şi împlinesc;
  Aşa-ntr-a lor agape ca flăcări se adună
  Şi tot aşa ca raze la centru se unesc.
  
  Astfel Fiul Puterii în glorie naintează
  Din margine la alta, în drum triumfător;
  Iuţimea naintării prin şoapte cuvîntează
  Şi vine iar de şade pe tron imperator.

[267]
  Se împle tot de glorie, de laudă, mărire,
  Un singur cap arhangel rămîne nemişcat;
  Distat în deitate, putere, fericire,
  Iar ca ministru-al cerului, el singur protostat.
  
  Onori şi nemurire, tărie, libertate
  Avea în cele nalte, de tot se bucura;
  Ci cum văzu Cuvîntul, a lui divinitate,
  Îl dezvoltă în sineşi, şi greu îl apăsa.
  
  Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,
  Sta neclintit la postu-i şi buzele-şi muşca,
  Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,
  D-a tîmplelor bătaie ochi, faţă se roşea.
  
  Oribilă durere de frunte îl cuprinde
  Şi fruntea i se umflă, nu-l mai încape loc;
  În cugetu-i prin ură concepe şi s-aprinde,
  Turbează apostatul, o spumă e, un foc.
  
  Plesneşte al lui creştet. Născu păcătuirea; 
  Frumoasă şi ridentă îi svoală împrejur, 
  Arhangelul răsuflă, resaltă-n el simţirea, 
  Se-ncîntă d-a sa filie întîiul duh sperjur. 

  Se înamoră; ea îl răpeşte,
  Şi mii de angeli o numesc sor’,
  La toţi ea rîde, ascuns fior
  Pe toţi petrece. La toţi clipeşte,
  Pe toţi provoacă, la toţi se-ntinde,
  Cu toţi e dulce, ochii-i vorbesc;
  Şi cap, şi inimi la toţi aprinde,
  Ard de plăcere, tremur, doresc,
  
  Ce mare şi teribilă la angeli încercare! 
  Pe cine frumuseţea-i nu l-ar fi tulburat? 
  O filie d-arhangel, născută-n cugetare, 
  O femine în spirit! Frumosul încarnat! 

[268]
  Răpindă, graţioasă, plăpîndă,-amăgitoare, 
  Şi umede şi rumeni dulci buzi de Lucifer, 
  O faţă de speranţă şi mîini prea dătătoare, 
  Un viitor ferice frumoşii-i ochi ofer. 

  A sexului ei graţii inspiră voluptatea 
  Şi farmec peste farmec în corpu-i aerin; 
  Mişcarea ei seduce ca însăşi libertatea 
  Şi-n faţa ei străluce ca fulger în senin. 

  Cochetă fără margini, cerească curtezană, 
  Încatena voinţa, pe toţi îi captiva, 
  Şi toţi în ea văzură de cer o suverană;
  Spre-a-i merita favoarea a-mpărăţi dorea.
  
  La toţi le vine-n minte a-şi pune rezidenţa
  Mai sus de tronul păcii ş-a se-ndumnezei,
  A-şi însuşi, a smulge pe seamă-şi providenţa
  Şi sceptrul preatăriei spurcat a mînui.
  
  În spiritul tiranidei strigară: Libertate!
  O mască-amăgitoare infamei tiranii,
  Iar boltele eterii răsună: Strîmbătate!
  Din margine la alta trosnesc din temelii.
  
  A reuşit cocheta; dar ţipă,-ngălbeneşte,
  L-al său părinte-aleargă, şi ochii îi sclipesc,
  Şi tremură la sînu-i, de el strîns se lipeşte,
  La piept şi el o strînge, şi-ntr-una se unesc.
  
  Bubuie cerul, se scoală Împăratul;
  Duduie eterul, că pasă urgia;
  Fulgere, vîlvoare în spaţiu şerpuiesc;
  Focul se-ntinde, curăţă păcatul.
  Marea-exploziune arrestă-eternitatea;
  Saltă firmamentul şi sorii se spăimîntă,
  Cugetul de crimă pe unde se-ntinde
  Tot desfigurează, ca trăsnet încinde;
  Foc negru şi roşu lumina se preface,
  Plumb e uşurinţa şi cerul se desface;
  Cad rebelii-n spaţiu şi vîjîie căzînd,
[269]
  Haos, abis mare-i aşteaptă căscînd.
  Pică şi se schimbă pe cît trec din cer
  Capete de angeli, de demoni picioare,
  Aripă cerească una se mai vede,
  Alta infernală la vale-nnegreşte,
  Monstru la alţi capul în abis precede
  Tălpile, lumină în cer mai luceşte.
  Neagră, fumegîndă acum sunt volvoare,
  Nume, suvenire din ceruri le pier.
  
  Se-nchide empireul. Ca fulgerul străluce
  Un gladiu de flăcări ce ţine Mihael,
  Ce miriade d-angeli comandă şi conduce,
  Şi pacea le anunţă prea blîndul Gabriel.
  
  “Cu tremur şi teroare să stăm pe loc, cu frică,
  La toţi atenţiune! Căzutul e Satan!”
  Satan! răsună cerul, Satan! se nalţă, pică
  Satan! din sferă-n sferă, şi-n haos urlă — AN!!!
  
  Cu mult este mai mare căderea spirituală,
  Şi nu pot fi cuvinte a se asemăna
  Cu oricare cădere ce e materială,
  E mică-asemănare concret a se-arăta.
  
  Cînd aste întunerici de lumi nenumărate,
  Nestrămutate astre şi sateliţi, planeţi
  Ce-şi ţin ale lor giruri prin căi preînsemnate,
  Sori, centre parţiale, spăimîntători comeţi,
  
  Cînd toate s-ar exmulge din marea concentrare,
  Ieşind din a lor axe, şi nu s-ar mai ţinea,
  S-ar precipita-n spaţiu spre-eterna lor pierzare
  Şi una peste alta zdrobindu-se-ar cădea.
  
  Ast uiet ce ar face totala-anomalie,
  Amestecul, ciocnirea, zgomult material,
  În ceartă elementele, cutremur în tărie,
  N-ar face-atîta uiet ca-ast zvon spiritual.

[270]
  Ca soarele de mare, mai mare între stele
  Şi stinşi d-a lor lumină ca Urius, Titan,
  Aşa cad legioane de spirite rebele,
  Moloh, Baal, Asmode, Dagon, Rimnon, Satan.
  
  Cad repezi nouă zile; căderea se-ndesează,
  Din regiune-ntr-alta mai repezi vîjîiesc,
  Se-ntoarce fiecare spre ceruri, să mai vază,
  Şi trăsnete-nmulţite din ur mă îi ajung.
  
  Cad unul peste altul, ruine spirituale,
  Şi se resping teribil, în spaţiu se-ntind;
  Minţi, spirite stupide, perverse şi fatale,
  Ca flăcăre în vortici tot haosul aprind.
  
  Şi cad căzînd ca mintea, s-afundă în turmente,
  Vîrteje ascuţite, şi tot se ascuţesc,
  Şi şuieră vîlvoarea ca lupta-n elemente,
  Şi negri, cît s-afundă, cu-atîta se negresc.
  
  Plesneşte universul, abisul se despică,
  Tartarul se deschide; de foc un ocean
  Se-ntinde fără margini, şi demonii tot pică,
  Cei mari tot mai nainte, din toţi mai greu — Satan.
  
  Acesta, ca alt soare, şi încă şi mai mare
  Şi repede ca mintea, cu uiet ajungînd,
    În Tartar urlînd cade, s-afundă ca-ntr-o mare, 
   Cît universu-n spaţiu deschide volborînd. 

  Se varsă, stropesc flăcări, ca insola răsare, 
  Lăut în focul gheenei, ca-n jurămînt fatal, 
  Uimit scutură capul, se-neacă de turbare 
  Şi grinţă la cer dinţii teribil, infernal. 

  Cu-acelaşi zgomult cade şi Belzebuth, Astaroh, 
  Talmuth, Hamos, Asmode, Dagon, Mamuth, Baal, 
  Astoret, Isis, Orus, Moloh, Balmol, Briaroh, 
  Brihmuter, Gorgon, Bulhah, Rimnon şi Belial. 

[271]
  Tartarul zbiară, grinţă şi tremură-n turbare, 
  Şi ţipete teribili răsţipă, bubuiesc; 
  Lung urlă şi răsurlă vendictă, răzbunare, 
  Blestemă providenţa, la ceruri greu hulesc. 

  Ca unde-ntărîtate cînd stă o vijelie, 
  Dezmăsurate unde cînd grele cad, plesnesc, 
  Aşa munţii de flăcări, dup-astă-anomalie, 
  În flisv plesnesc, se nalţă, iar cad şi iar plesnesc. 

  S-alină-apoi tumultul şi nu mai e vedere, 
  Profund, mare-ntuneric în mijlocul de foc, 
  Vîrteje de fum negru rotează în tăcere; 
  Zdrobiţi abia demonii se-ntorc, îşi cată loc. 

  Şi ce loc să-şi mai afle? în locul de durere, 
  În locul din afară şi unde nu ajung 
  Nici pace, nici repaos, nici semne de tăcere: 
  Exotic întuneric ş-eternul suspin lung? 

  Cînd s-ar lua unime în loc de măsurare 
  O rază de la soare şi pînă la pămînt, 
  D-aci pînă la ceruri e mare depărtare! 
  Unimi d-astă măsură nenumărate sunt. 

  Sau cît este din centrul al centrelor tăriei 
  Şi pînă peste polul şi cel mai depărtat, 
  De şapte ori atîta principiul fericirii 
  A-mpins răul din ceruri damnării rezervat. 

  Aci, stătuţi demonii de lunga lor cădere, 
  De trăsnetele juste pătrunşi şi sfîşiaţi, 
  Încep să mişuiască în vasta încăpere, 
  Într-un noroi de flăcări de tot desfiguraţi. 

  Juraţi d-atunci la rele, l-a cerului urgie, 
  D-atunci asupra lumii inventă şi trimit 
  Invidia, impostura, infama calomnie 
  Şi morburile toate, păcatul înmulţit, 

[272]
  Corupţiunea toantă, trufia-mpilătoare, 
  Codarda-ipocrizie, parodiat amor, 
  Teribila minciune şi moartea destructoare, 
  Discordii paricide, rezbel ucizător. 
  Orice flagel al lumii şi orice sacrilege 
  Şi guerrele civile aicea se încep; 
  D-aicea screme iadul şi domnii far’de lege, 
  Popoarele rebele aicea se concep. 

  II. IMNUL CREAŢIUNII

  I. Lumina 
  Ai zis: “Fie lumină!” şi iată, sunt, eterne; 
  Împlut-am universul ca peplu împrejuru-ţi, 
  Şi spiritul vieţii se poartă peste ape; 
  Pătrunsu-s-a abisul d-o mistică ardoare 
  Şi l-a cuprins fiorii; 
  Tresare şi concepe. Ai haosului germini 
  Spre viaţă şi spre nuntă aşteaptă a ta voce. 
  Materia inertă şi vagă, şi infor mă 
  Se pune în mişcare. E plin, plin este cerul 
  De gloria-ţi eternă, şi peste tot splendoarea-ţi 
  Prin mine se revarsă suavă, lină, blîndă. 
  Arhangeli ai puterii! voi, Eloimi, la faptă, 
  Glorificaţi pe Domnul prin operele voastre, 
  Cîntaţi, căci vocea voastră e însăşi armonie, 
  Creaţie divină. 
  Ca fulger din tenebre am răsărit lumină, 
  Lumină creatoare, 
  Şi-n haos echilibrul şi ordinea se puse: 
  Tenebrele d-o parte iau numele de noapte, 
  Şi părţile luminii, din Zeu, se numesc ziuă. 
  Tot spaţiul se umple, şi timpul ia măsură. 
  Se face prima seară, se face dimineaţă, 
  Şi periodu-acesta zi una se numeşte. 
  Lumină, întuneric, glorificaţi pe Domnul, 
  În ziuă şi în noapte etern preaînălţaţi-l! 

[273]
  II. Firmamentul 
  Ai zis să fiu, şi iată, la-omnipotenta-ţi voce, 
  Din planul preştiinţei extinsu-m-am ca domă 
  La sfîntul tabernacol, nemărginitul templu! 
  Ţesutu-s-a-mprejiuru-mi catenă-adamantină 
  Prin care se ţin toate — şi m-a încins tăria. 
  În tot nemărginitul, în multul nalt de ape, 
  Mai sus decît zenitul, mai jos decît nadirul, 
  Sub tîlpile-ţi divine ai zis să fiu tărie 
  Şi solidar cu toate. Chematu-m-ai pe nume 
  Şi firmament mi-ai zis. 
  Dasupră-mi ascindură ca spirit ape vergini, 
  Şi cîte se nuntiră sub mine descindură 
  Să fie fecundate. 
  În mijlocul lor, Doamne, m-ai rotunzit ca domă, 
  Şi cer e al meu nume, 
  Coprinsul fără margini omnipotenţei tale. 
  Te bucură, eterne! princip al frumuseţii! 
  Căci opera-ţi e mare ş-o recunoşti de bună. 

  Se face iară seară, se face dimineaţă; 
  Ai istoriei angeli, în deltele eterne 
  Înscrieţi ziua-a doua. 
  Glorificaţi pe Domnul, că sfînt e al lui nume! 
    
  III. Apele 
  
   Vocea Domnului peste ape, 
   Peste ape gloria lui. 
  
  Puteri primordiale, principe, Eloimi, 
  La nuntă, la creare sculaţi! suntem chemate; 
  Prunci-angeli ai răcorii cu aripi diafane, 
  Lucide ca-adamantul, 
  Formaţi-vă în rouă, din rouă-n picăture, 
  Din picăture-n ploaie, cîntaţi şi trageţi danţul,
    Descindeţi şi risorgeţi, formaţi fîntîni, pîraie, 
Luaţi cursul în rîuri, sisteme, congregaţii, 
Umpleţi şi văi, ş-abisuri, şi mări, pelage toate, 
Formaţi de oceane catena prelungită 
Şi trageţi, trageţi hora; încingeţi tot pămîntul, 
[274]
  Scăldaţi-l, fecundaţi-l;
   Din sînul vostru iată-l că iese ca mireasă 
  Din nupţială baie. 
  S-aude-al picăturii încîntătorul timbru 
  Ca-adamantine coarde de vînt înfiorate; 
  Fîntîne, sorginţi vergini, uniţi susurul vostru 
  Cu-a rîului murmură, cu uietul cascadei, 
  Cu spumegosul gemet fugoaselor torente, 
  Cu gravul flisv al mării ş-al valurilor muget, 
  Pangosmie-armonie! 

  Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte 
  Şi cele mai profunde! 
  Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape; 
  A zis şi, iată, suntem. 
  Cît e de bine, Doamne, cînd tu zici că e bine! 

  Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră, 
  Prepară-te de nuntă; 
  Pe creştetul tău pune a munţilor coroană, 
  Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte, 
  Safire, adamante, de-ntregile-ţi tezauri. 
  Ai munţilor nalţi cedri, dumbrăvile-ebenine 
  Şi fructidorii arbori adorni de multa floare: 
  Sunt brunele-ţi cosiţe, regala-ţi capellură; 
  Aromele lor toate — cosmeticele tale. 
  Să înflorească pomii, să-şi dea ale lor fructe, 
  Să germine-n tot locul şi iarba, ş-orice plantă, 
  Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul, 
  S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă; 
  Şi aşternutul candid amorurilor tale 
  Întindă-se-n tapete, arhetipe modele 
  De orice ţesătură, de orice adornare. 
  Ai graţiilor angeli, formaţi cununi, festoane 
  Spre marea sărbătoare. 
  Cîntaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe Domnul 
  Pe idioma voastră, vă exalaţi profumul 
  Spre ceruri ca tămîie. Formaţi sublime-acorduri; 
  Armonie d-arome. 
  Natura este-n nuntă, serbare-universală. 
  La germinare, plante, ş-eternă propagare! 
[275]
  Pe generi şi pe speţii vă daţi a voastre fructe 
  Cu propria sămînţă ş-a lumii abondanţă. 
  Glorificaţi pe Domnul, c-aroma vă e imnul 
  Şi sacrificiu fructul. 
  Eternul se complace în existenţa voastră, 
  Contemplă— şi e bine! 

  Şi iar se face seară, şi iarăşi dimineaţă, 
  În deltele eterne se-nscrie ziua-a treia. 

  IV. Astrele

  A zis şi, iată, suntem luminători ai lumii. 
  Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină. 
  Focare arhicentre de raze, de splendoare, 
  Planeţi, astre, luceferi, sisteme de lumină, 
  Să lăudăm pe Domnul! 
  Spre luminarea zilei, spre luminarea nopţii 
  În firmament ne puse drept candele de aur, 
  În templul său cel mare, 
  A fi imagini însăşi nespusei lui splendoare: 
  Reprezentaţi pe Domnul, naraţi a lui putere 
  Şi gloria-i divină prin legea ce vă puse. 
  Lumina vă e vocea, prin ea vorbiţi vederii; 
  În cursul periodic vă exprimaţi cuvîntul, 
  Distingeţi între vară, distingeţi între iarnă, 
  La timpi, la ani, la zile fiţi semne nemutabili: 
  Aceasta va e legea. 
  Armatelor de stele, străbateţi firmamentul, 
  La veghiele voastre glorificaţi pe Domnul 
  În tot nemărginitul, fiţi eho l-a lui voce, 
  Căci zice că e bine. 

  Se face iară seară, se face dimineaţă; 
  În tablele eterne se-nscrie ziua-a patra. 

  V. Peştii şi păsările 

  A Domnului iar voce răsună peste ape, 
  Şi aerul şi marea se umplu de viaţă, 
  Dau ramuri zoofite, polipii iau simţire, 
  Se umple tot abisul, cuprinsele marine 
[276]
  De lucitorul nacru, de candidele perle, 
  De rumenul coraliu. 
  Înoată peştii-n ape, în aer păsări svoală 
  Şi, binecuvîntate d-omnipotenta voce, 
  Tresar de bucurie, celebră fiecare 
  Amorurile sale, 
  Spre-eterna propagare şi varia-nmulţire 
  De generi şi de speţii. 
  Cîntaţi, din aripi bateţi, fiinţe svolătoare, 
  Nălţaţi la ceruri imnul prin cîntecele voastre; 
  Voi, notători, asemeni jucaţi-vă în ape, 
  Umpleţi cuprinsul mării, cîmpiile eterii; 
  Sunt binecuvîntate a voastre tinereţe 
  Şi candide fiori. 
  L-aspectul vostru Domnul exclamă că e bine. 

  Şi vine iară seara, se face dimineaţă, 
  Se-ncheie ziua-a cincea. 

  VI. Animalele pămîntului 

  La viaţă, la lumină,-n sus orice suflare, 
  Luaţi formele voastre, de la insect şi vierme 
  Şi pîn’ la patrupede ce paşteţi cîmpi, dumbrave, 
  Şi pînă la sălbatici ale pădurii fiare; 
  Ieşiţi pereche toate în masculi şi în femini,
  Serbaţi nuntele voastre, vă propagaţi în secoli
  Pe generi şi pe speţii, vă reproduceţi semeni,
  Nutriţi, vă creşteţi puii ce îşi aşteaptă cuibul
  Întîi la sînul vostru ş-apoi la al naturii,
  Ospăţ universale ce-ntinde providenţa
  La tot ce e viaţă, la toată răsuflarea.
  S-a pus şi vouă lege, urmaţi dup-a ei voce,
  Vă înmulţiţi şi creşteţi, glorificaţi pe Domnul
  În varii idiome, după natura voastră,
  Căci, binecuvîntate, aveţi o providenţă
  Ce-i place să vă ţie, şi zice că e bine.
  
  * 
  
  Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente, 
  Drept în picioare omul apare ca un rege; 
[277]
  Contemplă universul, cer, soare, lună, stele, 
  Şi parcă va să svoale, în sus să-şi ia avîntul. 
  Se uită împrejiuru-şi, contemplă munţi, văi, cîmpuri, 
  Şi tot care germină, şi tot care răsuflă, 
  Şi flori, şi păsărele, şi arbori, ş-animale, 
  Şi tot ce este-n mare, şi tot ce svoală-n aer; 
  Din toate omul simte misterioasa voce 
  Ce-i spune că e tipul, imaginea divină. 
  Contemplă, se contemplă şi Zeul, ca şi omul: 
  În sus se uită unul, ardică la cer fruntea, 
  Umana-inteligenţă simte pe Zeu în sine, 
  Iar Creatoru-şi vede în om asemănarea 
  Şi se dilectă-ntr-însul. “Creat-am pe om, zice, 
  Imagine divină, asemănarea noastră. 
  Vă înmulţiţi şi creşteţi şi dominaţi pămîntul, 
  Vă bucuraţi de dînsul, a voastră-avere este,
  Al vostru eritagiu; şi tot ce e pe dînsul
  De domni să vă cunoască.”
  Ci, rege peste toate, de ce omul e singur, 
  Cînd tot care viază şi simte şi se mişcă 
  Îşi are şi soţia? Tot animalul este 
  Un individ în parte, pereche — două corpuri, 
  Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul, 
  În sînul său o poartă, la inimă-i palpită 
  Ş-o simte că viază. Bărbatul şi femeia 
  E el şi ea-mpreună, aceeaşi creatură, 
  Acelaşi corp şi carne, 
  Vivificaţi d-un suflet, trăind aceeaşi viaţă. 
  Amorul lor nu este unirea întîmplării, 
  Atracţia ce trage pe vită către vită; 
  E naltul, suveranul amor al providenţei, 
  Serafica ardoare ce suflete mărită,
  Ş-aci transpare Zeul. 
  Înalta Beatitute, văzîndu-şi a sa faptă, 
  Într-însa se dilectă ş-exclamă: bine foarte! 

  Se face iară seară, se face dimineaţă; 
  În deltele eterne se-nscrie ziua-a şasea, 
  Şi-ndată Creatorul reintră în repaos. 

[278]
  VII 

  Cît eşti de mare, Doamne! şi cît de admirabili 
  Sunt operele tale! 
  Glorificaţi pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli, 
  În arpele serafici cîntaţi, preaînălţaţi-l; 
  În cer şi pretutindeni răsune osana! 
  Lumină, întuneric, puteri şi elemente, 
  Seri, astre şi luceferi, răsune firmamentul 
  De laudele voastre, 
  Pămînte, trage danţul în cercul horei tale 
  Şi tot ce este-asupra-ţi ardice a sa voce 
  Şi rugă către ceruri. Ai munţilor nalţi cedri, 
  Plecaţi al vostru creştet, vă înclinaţi, o, arbori, 
  Şi plante cîte sunteţi, verdeaţă, pom şi floare, 
  Nălţaţi profumul vostru. 
  Tot ce viază-n mare şi tot ce svoală-n aer 
  Şi pre pămînt se mişcă, şi om, şi animale, 
  Pe idioma voastră, pe limba-şi fiecare 
  Uniţi vocile voastre, şi cerul, şi pămîntul 
  Răsune osana! 
  Materie şi minte, cîntaţi lauda mare, 
  Cîntarea creaţiunii, panhimniul fiinţei! 
  Cîntaţi ziua a şaptea, a Domnului zi sfîntă: 
  Sînt, sînt, sînt este Domnul, omnipotent eternul! 
  Plin este timpul, locul, plin cerul şi pămîntul 
  De gloria-i divină! 

  III. VIAŢA SAU ANDROGINUL 
I
  Se completară toate, şi cerul, şi pămîntul, 
  Ş-adornamentul lor. 
  Era grădină mare cum n-a mai fost vrodată; 
  Era-n edenul păcii plantaţie divină, 
  Terestru paradis. 
  Acolo fu pus omul, ca-n sînul fericirii. 
  Şi rege peste toate, de toate a dispune 
  Şi a se bucura. 
  Ca un străin şi singur, uimit, fără să ştie 
[279]
  Nici cum, nici unde s-află, nici d-unde-aci venise, 
  Sta jos pe flori, pe iarbă şi răsuflînd profumul 
  În dulce reverie. 
  Se uită, vede lumea pe cît vederea-ajunge, 
  Şi-n toate cîte vede nu ştie să distingă 
  Departele d-aproape, distanţa-ntre obiecte. 
  Se pipăie şi simte senzaţiune dublă: 
  De pune la ochi mîna, el simte totdodată 
  Cu mîna şi cu ochii; de îşi atinge fruntea, 
  Simţirea-i e-ndoită: şi-n degete, şi-n frunte; 
  De-şi pipăie genunchii, asemenea simţire, 
  Asemenea cu pieptul, cu membrele lui toate. 
  D-atinge-mprejiur iarba, de ia în mînă floarea, 
  Nu simte tot asemeni ca-n prima pipăire: 
  Prin degete pricepe, nu însă şi prin floare. 
  Ardică la cer capul, şi soarele îi pare 
  Că-n ochii săi străluce, şi-ntinde iară braţul 
  Să ia soarele-n mînă. Ci sare în picioare, 
  Că soarele-e departe. 
  Asemenea cu munţii, asemeni cu dumbrave, 
  Cu pomi, cu flori, cu fructe, voieşte să le-atingă 
  Cum s-a atins pe sine, cum cele dimprejiuru-i, 
  Se mişcă şi cu pasul, se-ncearcă să le-ajungă, 
  Să măsure distanţa cu-a tactului simţire. 
  Ca ochii la lumină, aşa i se deschide 
  La minte cugetarea, şi-ncepe a distinge 
  Între aci ş-acolo, între subiect ş-obiecte, 
  Pe sinele său propriu din tot ce nu e sine. 
  La început crezuse că toate era-ntr-însul. 
  Cînd vine pruncu-n lume, abia condus, cu anii 
  Ajunge să cunoască în stadiul prunciei 
  Şi al copilăriei, în anii-adolescenţei 
  Cîte, ajuns în floare, ca june le cunoaşte 
  Şi judecă şi ştie. Cu-ncetul se deprinde 
  Cu orice cunoştinţă. 
  Iar primul om apare din mîinile divine 
  Întreg şi deodată plin de vigoare, june, 
  Apt d-a distinge-ndată din rău şi dintre bine, 
  Şi mintea-i se dezvoaltă în cîteva momente 
  Cum nu se mai dezvoaltă la noi, posteritatea, 
[280]
  Cu anii şi cu secoli. 
  Începe să se mişte, voieşte a cunoaşte, 
  Atinge şi numeşte obiectele pe nume. 
  Ia plantele d-a rîndul, se uită la văi, dealuri, 
  La rîuri, la fîntîne, la cîmpuri, la dumbrave, 
  În toate se-nţelege şi dup-a lor natură 
  Prin nume le define. 
  Cu toate se cunoaşte, cu tot care vegetă, 
  Cu tot care viază, cu pasăre, cu vită; 
  Şi-l recunosc iar toate de domnul lor şi rege. 
  Pe dinainte-i toate, voioase, fără teamă, 
  Perechi şi după speţii trec rînduri spre-nchinare, 
  Trec păsări, păsărele, şi ciripă şi cîntă: 
  Cu soţu-i filomela, şi amoros columbul 
  Cu tînăra columbă, fidela turturelă 
  Cu soţul vieţii sale, 
  Berbecele cu oaia, junicea lîngă taur, 
  Cu-a sa lionă leul, şi tigrul cu tigresa.
  Ienă, lup şi vulpe vin umili înainte-i,
  Cu limba îi sărută picioarele şi mîna,
  Se tăvălesc, se joacă, şi-arată bucuria,
  Spre semn de mulţumire, luîndu-şi al lor nume.
  Şi trec l-a lor păşune şi jocuri inocente: 
  Junicea cu liona sunt bune vecinele, 
  Cavalla pe tigresă voioasă pune nara, 
  Tigresa pe cavallă c-o labă pufulină 
  O mîngîie uşure, şi mutual se cearcă; 
  Şi pîn’ la pisicuţă, cu şoricelu-n labe 
  Se joacă resăltîndu-l, ca pruncul cu o minge. 

  II 

  În toate omul simte nespusă bucurie, 
  Şi cerul, şi pămîntul îl pune în extaze. 
  Frumoasă-i pare lumea, şi Cosmos o numeşte 
  (De marea-i frumuseţe), divin adornament. 
  Ci n-are cui să-mpartă nici marea bucurie, 
  Nici cuget, nici plăcere, căci e cu totul singur 
  Şi n-are sie semen. E om, şi n-are oamă, ca leul o lionă, 
  Ca turturelul soaţă. Cu toate-acestea simte 
[281]
  O voce-interioară, misterioasă voce 
  Şi tînără, ce-i spune că nu e, nu e singur, 
  Că poartă un alt sine în sinele său propriu, 
  Ce-n sînul său viază, la inimă îi bate, 
  Cum simte mama-n sînu-i cînd saltă embrionul; 
  Ea ştie că într-însa începe o viaţă 
  Din propria-i viaţă ca un depozit sacru, 
  Ea ştie că e fructul amorurilor sale,
  Obiectul adorabil ardorilor materne.
  O ştie cum ştiură în sus d-atîţia secoli
  Şi tînăra ei mamă, cum a ştiut bunica,
  Străbunele-n sus toate, cum ştie-orice femeie;
  Iar primul om şi mire, augustul nostru pater,
  De unde-avea să ştie ce saltă şi s-agită
  În sînu-i, l-a sa coastă, de inimă aproape?
  Nu ştie, ci resimte că nu se află singur;
  Şi-n neastîmpăr straniu dorinţe-l înfioară,
  Se-mbrăţişează singur şi amă cu ardoare
  Şi nu ştie ce amă... Se înamoră-n sine
  De cel mai inefabil, legitim amor propriu.
  Suspină şi se simte ferice-n suferire,
  Îşi rătăceşte paşii şi cată-n neastîmpăr.
  Se pune spre repaos sub arbore la umbră.
  Uimit ca în extaze, adoarme cum dorm pruncii,
  Ca-n leagăn de verdeaţă, de tinerele roze,
  Şi petrecut de perle unei sudori ferice.
  În somn, ca-n aromire, ca şi cum e aievea 
  Cînd omul dulce doarme şi simte şi aude 
  Cîte-mprejur se-ntîmplă, apare o fiinţă 
  Augustă, radioasă. Era Divinitatatea. 
  În formă de-om apare, cărunt şi venerabil 
  Şi plin de bunătate. S-apropie afabil 
  Şi pune a sa mînă pe coasta lui din stînga. 
  Atoatecreatorul operator devine 
  Şi blînd desparte coasta şi uşurel o smulge, 
  Ca dintr-un argil nobil spre plastica divină; 
  Şi o desparte astfel precum desparte Zeul 
  În faptele-i divine, să dea viaţă nouă 
  În loc de a distruge. 
  Profundă este plaga, şi omul simte dorul; 
  Ci dorul este dulce ca dorul ce provine 
[282]
     Din mîna providenţei, ca dorurile-agapei. 
  Cine-a simţit amorul o ştie cît de dulce 
  Îi este şi durerea. Sub mîna creatoare 
  Se-nchide-ndată plaga, cum vine la loc apa 
  Cînd mîna se afundă să ia dintr-însa parte. 
  Sub mîna creatoare palpită caldă carnea 
  Şi coasta se mlădie. Într-însa Zeul suflă. 
  Mai mult decît viaţă, amorul divin suflă. 
  Şi edifică Domnul acea vitală coastă 
  Ce din Adam luase, ca templu, în femeie. 
  Cum iese creatura din mîna creatoare, 
  Suavă se mlădie şi moale se-angeliză, 
  Şi Dumnezeu, văzînd-o, din graţia-i cea mare 
  O şi numi muiere. 
  Cînd ne tot spun poeţii de fabula Minervei, 
  De creierii lui Joie, d-a lui cefalalgie, 
  De marea-ndemînare la meşterul Vulcan 
  Şi de severitatea, de candida belleţe 
  A verginei Pallade, ce copie obscură, 
  Ce palidă-imitare după originalul 
  Al omului arhetip! Şi ce e de poetic 
  În cea grotească armă, a lui Vulcan secure, 
  Cum şi-ntr-o amazonă coifată,-mpăvăzată, 
  Săltînd toată armată din creştetul lui Joie, 
  Cum iese o păpuşă săltînd dintr-o cutie? 
  Divina noastră Evă —şi Eva e viaţa, 
  Cui mai tîrziu şi Ebe îi ziseră poeţii, 
  Juneţe, re-nnoire, viaţă în splendoare — 
  Divina noastră Evă, în toată nuditatea,
  E tot ce e mai nobil, mai graţios, ferice,
  Mai adorabil... însă curînd şi vom vedea-o,
  Căci iat-o că dispare, precum dispare Zeul,
  Şi omul se deşteaptă din dulcea aromire.

III
  
  La umbră, lîng-un dafin, ca p-un aşternut moale, 
  Pe iarba mlădioasă cu flori îndamascată, 
  Ca pruncul într-un leagăn dormea prima femeie, 
  Cu tîmpla p-a sa mînă, sublimă de inocenţă, 
  În toată nuditatea divinelor ei graţii. 
[283]
  Ca peplu peste corpu-i se răsfira în raze, 
  În unde de lumină, cosiţele-i de aur 
  Şi-i coperea d-a lungul augusta nuditate 
  Şi sînul d-alabastru şi braţele-i rotunde. 
  Pe frunte-i o sudoare de perle transparente 
  Şi un surîs pe buze, c-al pruncului ce doarme, 
  Spunea de beatitutea a unui vis ferice. 
  Susurul apei vie fîntînii de aproape, 
  Murmura fr unzăturii, cîntarea filomelei 
  Ş-a vîntului suflare ca un fior pe frunte-i 
  Din somn o deşteptară. Deschide la cer ochii. 
  Se uită împrejuru-i; nu ştie unde s-află, 
  Nu ştie d-unde vine. Se scoală în picioare, 
  Se pipăie, tresare l-al degetelor carmen, 
  Şi-n repedea mişcare, în gestele-i naive, 
  I se răsfiră părul; şi părul atingînd-o, 
  O dulce-nfiorare d-a lungul o cuprinde. 
  Din toate cîte vede, pe flori îşi pune ochii; 
  Şi-ncepe a culege, şi pasă înainte Săltînd din floare-n floare. 
  Din multele fîntîne curgea limpede apă 
  Şi-n rîurile limpezi se aduna-mpreună, 
  Formînd ca o cîmpie lichidă, cristalină, 
  Ca cerul de albastră şi lucie şi lină, 
  Cît celesteu s-ar zice. La lucida lui faţă, 
  L-a arborilor umbră atrasă de răcoare, 
  Şi-ndreaptă-acolo paşii. Şi vrînd să se aşeze, 
  Plecîndu-se spre apă, apare drept în faţă-i 
  O formă-ncîntătoare. Se-ntinde să se uite, 
  Se-ntinde ş-acea formă. Tresare, se retrage, 
  Şi forma se retrage. Revine încîntată, 
  Ridente-ntinde braţe, revine iar şi forma; 
  Ridente-ntinde braţe, şi braţele întinse 
  Ating, tulbură apa.... 
  O astfel de-ntîmplare, şi unică în lume, 
  D-a se mira în apă ş-a se vedea pe sine 
  Ca însuşi într-un specol, şi făr-a şti că este 
  Imaginea sa însăşi, şi făr’ a-şi da cuvîntul 
  De cîte i se-ntîmplă, n-a mai putut s-advie 
  Decît primei copile, ce, singură sub soare, 
  Nu mai văzuse încă imagine umană; 
[284]
  Ş-apoi atît de bellă, atîta de perfectă! 
  Acesta e-adevărul, acesta prototipul 
  D-o scenă-atît naivă ş-atît de graţioasă. 
  Iar fabula antică d-a lui Narcis fîntînă 
  Şi de înamorarea a lui cu sine însuşi 
  E palidă minciună, contrarie naturii. 
  Revine iară Eva şi-şi vede iar ritratul, 
  Se înamoră-ntr-însul, şi vana ei ardoare 
  O face să s-arunce şi-n braţe să-l apuce. 
  Se scaldă-n apa rece şi, neaflînd nimica, 
  Rămîne-extaziată, cu totul disperată 
  Din apă se retrage. 

IV

  O voce-interioară o face să dorească 
  Să-şi aibă o soţie ca forma ce văzuse, 
  Şi inima îi bate d-amor şi de speranţă. 
  Era preocupată d-obiectul ce-o-ncîntase, 
  Era înamorată de bella ei figură. 
  Noi nu putem descrie acele frumuseţi, 
  Ci-n cîteva cuvinte. 
  Ne tot vorbesc de angeli, ne tot deping la angeli 
  Sculptorii şi pictorii, poeţii-ntr-a lor vervă. 
  Să mergem la sorgintea-i de vrem să ştim frumosul. 
  Atoatecreatorul, principul frumuseţii, 
  Din graţia divină cînd trase idealul 
  Belleţei absolute, imaginii divine, 
  Prin mîna-i creatoare-l înfiinţă în faptă 
  Şi-n plină realitate prin om, a sa făptură, 
  Şi toată frumuseţea o puse în femeie, 
  În verginea primară. Frumoasele din secoli, 
  Ce-au apărut oriunde şi au să mai apară, 
  Cîntatele lor graţii, proporţiuni simetrice, 
  Faimoasele belleţe într-una adunate, 
  N-ar întregi o Evă (ce cuprindea în sine 
  Ca-n germene tot sexul), cap-d-operă-a naturii 
  Şi filia dilectă divinei frumuseţi. 
  Mulţi ochi s-asemănară cu-a cerului culoare, 
  Cu sori şi cu luceferi; ci, d-aţi avut nainte 
  Doi ochi ce adorarăţi şi razele-amoroase
[285]
  De v-au pătruns vrodată, ce v-a păsat atuncea
  D-a cerului culoare, de soare, de luceferi.
  Pe lîngă căutarea dilectei ce vă face
  Să ştiţi ce e viaţa, ce este fericirea?
  Ce comparare-ncape între-acei ochi şi soare?
  De ştiţi d-acea extaze, nespusă fericire,
  Mulţiţi-o, înălţaţi-o la maxima putere
  Şi veţi avea idee de ochii, fruntea Evei,
  A nobilei, divinei viragini primitive,
  Model de frumuseţe la angelii din ceruri
  Cînd vin ca să reveste imaginea umană.
  Acest fel era Eva, comuna noastră mater,
  Cînd de fiori cuprinsă, cu fruntea radioasă,
  Cu ochii plini d-ardoare, căta în neastîmpăr
  Părerea ce văzuse şi dispăruse-n apă.
  
  V
  
  În intervalu-acesta, Adam, deştept sub platan 
  Dup-acel vis ferice, avea tot înainte 
  Augusta, glorioasa figură creatoare, 
  Şi mai vîrtos fiinţa din coasta lui creată, 
  Atît de graţioasă, bellissimă şi moale, 
  Cui i s-a zis muiere; iar numele de Eva 
  C-o mistică putere îi mîngîia auzul 
  Şi-i încînta fiinţa. Ci fericirea scurtă 
  A visului trecuse. Trecînd şi reveria 
  Ce-l consola atîta, văzu că e tot singur, 
  Cu totul solitariu. 
  Pierzînd orice speranţă, ca-mpuns sări-n picioare. 
  Atunci îl vede Eva: el n-avea-aceleaşi graţii, 
  Acelaşi aer dulce imaginii din apă.
  Era d-o frumuseţe mai forte, mai severă,
  Ce, inspirînd respectul, atrage şi impune.
  Cu bucuria-ndată ş-o teamă o cuprinde,
  Căci junele, văzînd-o, venea voios spre dînsa,
  Văzîndu-şi idealul. Intimidată, Eva
  Îşi strînge sînu-n braţe, s-acopere cu părul,
  Şi-ntoarce napoi faţa ca prin instinct de fugă,
  Deşi nu-i desplăcuse a junelui figură.
[286]
    În forma lui virilă, în nobila-i statură,
  Era plin de vigoare şi plin de maiestate.
  Cea gravitate blîndă şi seriosul aer
  De autoritate intimidă pe Eva
  Şi o făcu să fugă.
  Adam, recunoscîndu-şi obietul adorabil 
  A1 visului ferice, strigă, iuţindu-şi paşii: 
  “Stai, bella mea dilectă, întoarce-te, o, Eva! 
  Os nobil, adorabil din propriile-mi oase, 
  Din carnea mea eşti carne, viaţă din viaţa-mi; 
  Te cată al meu suflet, fiinţa-mi te reclamă 
  Ca parte integrantă a existenţei mele, 
  Să fim întotdauna, precum am fost, un corp.” 
  Stă verginea, s-arrestă, căci fiecare-şi cată, 
  Mai mult decît soţia, să nu mai fie singur, 
  Îşi cată jumătatea din sinele său propriu. 
  Adam îşi simţea dreptul ce-avea într-ale sale, 
  Şi Eva datoria, nevoia-mperioasă 
  D-a reveni la sine, de unde emanase. 
  Vocaţia spre nuntă era-nnăscută-ntr-însa, 
  Cu ea venise-n lume, ca şi cu modestia 
  Virtuţii virginale, ca şi cu conştiinţa 
  D-a sexului valoare ş-a demnităţii sale.
  Întinde mîna, cade l-ardoarea juvenilă,
  S-arrestă şi aşteaptă. C-o blîndă maiestate
  Adam o-mbrăţişează; ea s-abandonă placid,
  I se mlădie corpul sub braţul ce o strînge,
  Îşi lasă docil capul şi-l pleacă p-ai lui umeri;
  Iar sînul de-alabastru în unde i se gonflă
  Sub vălul transparente al blondelor ei plete,
  Întîmpină ş-atinge şi electriză sînul
  Divinului său mire. El tremură ş-o strînge,
  La pieptu-i se lipeşte, şi-n sacrul său deliriu
  Depune p-a ei frunte nupţialul primul baciu.
  Ea îşi ardică ochii şi amoroşi, şi langhizi,
  Şi plini de elocinţă, ca raze de lumină
  Se pun pe a lui frunte, cu-aceea tinereţe,
  Drept dulce recompensă l-ardentea sărutare.
  Nici cerul, nici pămîntul nu-i oferise încă
  Ceva mai adorabil! Descoperă într-înşii
[287]
    Ce n-a putut edenul a-i prezenta mai dulce,
  Mai răpitor, mai nobil ş-a-l încînta atîta.
  Adam pierde puterea, jos în genunchi se lasă.
  Din ast moment începe sub soare adorarea.
  Şi-n adevăr, femeia fu viul edificiu,
  Însufleţitul templu ce a putut să-nspire
  Amor şi adorare, şi pe altarul cărui
  Din inimă, din cuget se puse-n olocaust
  Al laudei ş-al păcii sincerul sacrificiu.
  Lăsa-va omul tată, lăsa-va p-a sa mumă
  Şi de a sa femeie lipi-se-va cu suflet,
     Ş-un singur corp va face.     
     ......................................................................
     ......................................................................
  VI 

  Se scoală-Adam; şi Eva în braţele-amoroase 
  Îl strînge cu ardoare; el mai ardent o strînge, 
  Şi sîn la sîn ferice se-mparadisă mirii. 
  Ţinîndu-se de mînă în mutuali afecţii, 
  Adam duce pe Eva în leagănul d-aproape 
  De flori şi de verdeaţă. Nici un talam vrodată 
  Din stanţele regale augustelor mirese 
  N-avu atîta artă, nici adornare simplă 
  Cu-atîta maiestate, decor mai admirabil. 
  Flori, viţe în festoane, cum nu produce arta, 
  În toată abondanţa, în toată frumuseţea 
  Suav decora bolta, pereţii şi intrarea, 
  Extazia vederea şi încînta mirosul. 
  Pe un tapet de iarbă cu flori presemănată 
  Se desemna ridente şi roza amoroasă, 
  Şi candid’ iasomie, safranul, iacintul; 
  Pe aşternutul moale de iarbă ca mătasea 
  Acante, lăcrimioare, voioase viorele, 
  Odorifere plante broda talamul nunţii. 
  Atoatecreatorul, principul frumuseţii, 
  A fost decoratorul cînd a plantat edenul. 
  Conduşi d-al nunţii angel, mireasa cu-al său mire, 
  Ţiindu-se de mînă în sfînta nuditate 
[288]
  De care n-avea teamă nici d-angeli, nici de Domnul, 
  Nici unul despre altul, intrară-n sanctuarul 
  Misterelor divine şi d-unde-avea să iasă 
  Întreagă omenirea spre-a popula pămîntul. 
  Au fost sacraţi de preoţi, de mîna preaînaltă, 
  Dodată cu viaţa, venirea lor pe lume, 
  De patriarhi ai legii conubiului sacru. 
  Cine-ar putea descrie nespusele transporturi, 
  Candoarea virginală şi graţiile Evei, 
  A lui Adam fervoare, întreaga fericire 
  Şi-extrema pietate l-a ritului plinire? 
  Împinşi d-angelul nunţii pe aşternutul moale, 
  Sunt unul lîngă altul în toată inocenţa; 
  Adam începe ritul; c-o dulce rezistinţă 
  I se supune Eva şi-n olocaust cede 
  A se-mplini misterul.
     ......................................................................
     ......................................................................

  Atuncea împreună, în toată fericirea, 
  Simţiră paradisul şi-ntreaga beatitute. 
  Ca fulger fiori multe cuprinseră pămîntul 
  Ş-electrizat revarsă profumul fecundării, 
  Şi pulberea-auree zefirii o răsfiră, 
  O spulberă-amoroasă, ia plantele d-a rîndul, 
  Se-mbată în delicii, din floare peste alta. 
  Se-nfiorară păsări d-amor, de bucurie, 
  Din aripi, aripioare bătură şi cîntară 
  Şi celebrară ritul misterelor vieţii. 
  Luceferi, astre, stele şi însăşi casta lună 
  Aprinseră ca martori făcliile nuntale, 
  Şi angelii agapei cîntară-epitalamul 
  Şi acţiuni de graţii, d-amorul conjugal. 

  În horul astor angeli, o, bard al Albionei, 
  O, Milton, treci la rîndu-ţi! De ai pierdut vederea, 
  Ţi-e inima-n lumină şi geniul în ceruri; 
  Cu arpa ta de aur celebră imeneul,
  Salută ca un vate amorul conjugal
  Cu care numai omul a fost dotat din ceruri.
  
  IV. ARBORUL ŞTIINŢEI 
I
  De este o cădere, a fost ş-o stare cultă 
  De arte, de ştiinţe, de pace, de dreptate, 
  D-amor, de armonie, de bunuri legitime, 
  A fost ş-o fericire. 
  A Greciei cădere în sine presupune 
  Ş-o mare naintare, în care înfloriră 
  Virtuţi, ştiinţe, arte şi drept, şi libertate, 
  În care se născură ş-atît se dezvoltară 
  Talente, minţi şi genii, eroi şi legislatori; 
  A Greciei cădere ne dă să înţelegem, 
  Din fapte-nvederate, c-a fost a lumii şcoală, 
  Precum căderea Romei ne-nvederează-n faptă 
  C-a fost odinioară şi doamnă, şi potente. 
  A omului cădere de ce să n-aibă-n sine 
  Aceeaşi însemnare? de ce să nu ne spuie 
  D-un nalt grad de cultură în care omenirea 
  A fost ajuns odată şi a căzut la urmă? 
  Toţi popolii din lume conservă suvenirea 
  D-o stare foarte naltă din care căzu omul. 
  Tradiţia îi dete şi forme variate, 
  Şi nume, după locuri: la unii ev de aur, 
  La alţii paradise, la mulţi divină eră, 
  Cereasca-mpărăţie, perfecta fericire. 
  S-a zis că pe atuncea locuitorii Terrei 
  Erau mai sus de oameni cu mintea, cu puterea, 
  Cînd, domni pe elemente, răsstrăbătea pămîntul 
  Şi aerul şi marea, cînd spaţiul şi timpul 
  Erau al lor domeniu; perfecta fericire 
  Sau absolutul bine era a lor avere, 
  Legitim eritagiu. 
  Tradiţiuni c-acestea era-n mare credinţă 
  În Asia întreagă, şi cîţi n-ar fi crezut-o 
  Ar fi trecut de empii, nedemni de existenţă. 
  Să le luăm d-a rîndul, făcînd aceeaşi cale 
  Ce au făcut şi ele prin lumea primitivă 
  D-a omului cădere. 

[290]
II

  Să-ncepem d-unde-ncepe credinţa despre starea 
  Acei culture nalte de unde căzu omul. 
  Aşa de fostul bine, d-antica fericire 
  Se nară pretutindeni şi-nvederează fapta 
  C-a fost ce nu e astăzi, un nalt progres în toate, 
  În care omenirea se bucura ferice 
  De dreptul la viaţă. 
  Acea antică eră s-arată, cum am zis-o, 
  Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume: 
  În Indii se numeşte maharchiane faste, 
  Căci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii, 
  Mai mari decît pămîntul, atotpotenţi ca zeii; 
  Şi leii, tigrii, lupii, momiţele, asinii, 
  Şi înşişi peştii mării aveau mai multă minte 
  Decît regii de astăzi; iar vulpile şi lupii 
  Se pricepeau mai bine decît toţi fariseii 
  Spre a-ncela şi-a smulge. 
  O singură cetate era tot globul nostru; 
  Maharchii, cetăţenii acestei urbe vaste, 
  Erau cît universul de mari şi formidabili. 
  Pe lîngă ei pămîntul era ca o puntură 
  Şi — o, minune mare! — că ei, maharchi cît lumea, 
  Cu mii şi milioane se desfăta pe dînsul 
  Şi bea la ambrozie şi se punea la luptă, 
  Precum se luptă zeii sau regii pînă astăzi. 
  În mijlocul cetăţii, ce-era ca o grădină, 
  Şi arborul ştiinţei creştea superb spre ceruri, 
  Nemărginit cu trunchiul. Ca şi ştiinţa însăşi 
  Se împărţea în ramuri, în crace,-n rămurele, 
  În secţiuni aparte, capitoli, paragrafe, 
  Articoli, axiome şi cîte-are ştiinţa 
  Să semene cu pomul. 
  Acest arbore mare era ca orice plantă, 
  În jos cu rădăcina, spre cer cu-ale lui ramuri, 
  Şi rădăcine-ntinse ce sfredelea pămîntul 
  Şi străbătea profunde în iad ca nişte pompe, 
  Cît să spăimînte mintea şi să-nfioare carnea. 
  D-acolo-şi trăgea sucul şi-l răspîndea în fructe 
  Ca, d-or veni vrodată p-acest pămînt şi oameni, 
[291]
  Precum veniră-n urmă, să nu guste dintr-însul, 
  Căci moartea îi aşteaptă în stirpea lor întreagă, 
  În toată-eternitatea. 
  P-acest fel de credinţe şi Brahma, şi brahmanii 
  Îşi stabiliră siguri şi tronul, şi altarul, 
  Şi ordinea legală. 

  III 

  Un eretic odată, potente cît maharchii, 
  Arhibrahman din leagăn, sacrat de sine însuşi 
  Şi suveran pontefice, c-un braţ de naltă forţă 
  Ia pomul şi, smulgîndu-l din cele mai profunde, 
  L-întoarce şi-l înfige cu rădăcina-n ceruri. 
  Cu ramurile-ncoace spre noi ca nişte raze, 
  Să-nveţe d-altădată să nu mai sugă moartea 
  Ca pîn-atunci din iaduri, ci viaţă şi lumină 
  Din cele preaînalte; să crează fiecare 
  Că cine din el gustă ia viaţă şi putere 
  Spre a combate forţa ce se credea că este 
  Ea însăşi absolutul. 
  D-această cutezanţă se zbucină pămîntul; 
  Toţi sfinţii, toţi maharchii strigară: “Sacrilegiu! 
  Trădare,-apostazie!”, căci după dînşii lumea 
  S-a-ntors, ca niciodată, cu josul său în sus. 
  Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa, 
  Cuvioşia toată, cu scribi, cu farisei, 
  Nu-şi sparseră vestmîntul şi nu strigar-atîta 
  Cînd încarnat Cuvîntul, spre nutrimentul minţii, 
  Îşi dete al său sînge, doctrina sa divină. 
  Nici însuşi sfîntul papa n-a fulgerat atîta, 
  Din culmea Vaticanului, urgie şi-anateme 
  Cînd Luther ereticul se puse să proteste, 
  Altissim să proclame şi voia conştiinţei, 
  Şi liberul examen. 
  Era nevoie mare în Indiile toate! 
  Şi de aci nainte persecutări, martire, 
  Furci, bende, rugi şi roate, cu moartea toţi să moară 
  Şi cîţi n-au atins pomul. 
  Ci arborul ştiinţei fu transplantat în China 
  Cu rădăcina-n ceruri. 
[292]
     P-atunci China, mai simplă, cu totul primitivă 
  N-avea atîtea-nvăţuri ca cele de prin Indii; 
  Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe 
  Cum mii de universuri, de colosali maharchi, 
  Putea să se desfete pe glob ca un grăunte. 
  Au fost auzit însă din tată la alt tată 
  C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite, 
  În care-şi mînca omul fără laboare pîinea 
  Şi oamenii cu toţii erau nici viermi, nici humă, 
  Ci suverani cu toţii, imperatori celebri, 
  În strictă alianţă cu cele preaînalte, 
  Căci cerul cu pămîntul erau ca două sfaturi 
  Vecine şi amice, în bună armonie. 
  P-atunci imperatorii (c-aşa se zicea omul) 
  Pe căi d-argint, de aur, de fier peste tot locul, 
  Cu trăgători d-aramă vărsînd flăcări pe gură, 
  Mergea unul la altul şi, devorînd distanţa 
  În cîteva minute, în ţări prea depărtate. 
  Iar alţii-n vehicule ca stelele volante, 
  Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de repezi 
  Îţi străbătea prin aer de la pămînt la lună, 
  Din lună drept la soare. 
  P-atuncea toată lumea 
  Era în fericire, p-atunci erau şi rîuri 
  De miere şi de lapte. 
  Dar cum, nu se prea ştie, că-ncetul cu încetul 
  Se tot corupse lumea, şi iată şi căderea. 
  Spre consolare, însă, advine pomul ştiinţei, 
  Şi, tot gustînd dintr-însul (cum gustă din ştiinţă), 
  Locuitorii Chinei inventă astăzi una, 
  Inventă mîine alta; cu corpul şi cu mintea
  Se puseră-n travaliu, se deteră la arte,
  La măiestrii, ştiinţe; aflară nişte semne,
  Spre-a se putea-nţelege cu cei ce sunt departe
  Şi cu posteritatea; făcură tipografii,
  Hîrtia inventară, făcură cărţi sau table;
  Ţin mult la industrie, ş-a cîmpului cultură
  O au drept lucru mare, că ară şi-mpăratul;
  Şi le-a rămas credinţa că au să mai ajungă
  Tot cum mai fură-odată, nainte de cădere,
  Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie
  Şi vărsători de flăcări, distanţa să devoare
[293]
  Şi lumea să străbată din margine la alta,
  Şi c-or s-ajungă încă ca-n clipă, ca un fulger,
  Apus cu răsăritul să stea gură cu gură
  A se-nţelege-n vorbă, ca-n zilele acelea
  Ce le numea divine.
  Acestea le cred toate, şi încă şi mai multe, 
  Ci nu se pun să facă, aşteaptă să le vie 
  De peste mări decindea, din lumea cea mai nouă, 
  Din ţara lui Franklin. 
  Căci ei au o credinţă, şi ţin prea mult la dînsa, 
  Ca soarele, lumina tot de la răsărituri 
  S-a învăţat să vie, cînd alţii, bunăoară, 
  Aşteaptă să le vie de la apus sau nord. 

  IV 

  În secolul de faţă progresul nu e încă 
  La gradu-n care-n China se crede c-a fost omul 
  Nainte de cădere; cînd însă după secoli 
  Va tot nainta omul, şi dup-o catastrofă
  Ar recădea cu totul în nouă barbarie
  (. . . . . . . . . . . . . . . . . .
  
  VIII
  . . . . . . . . . . . . . . . . . . )
  
  Şi-oricînd pe el se pune al Domnului nalt spirit.
  Iar mitul despre lemnul ştiinţei era încă
  În credit între stirpea lui Abraham sau Brahma,
  Ci-l nară omeneşte, ca şi cum nu l-ar crede,
  Căci prea cu pietate vorbeşte de ştiinţa
  Ce Dumnezeu pusese în inima cea dreaptă
  Lui Betseel, s-opere şi să arhitectone
  A Mărturiei tindă.
  El face istorie din fabula trecută, 
  El spune că edenul e parte din Asia, 
  Prin care trece Tigrul, Gehon şi Eufratul, 
  Şi poate şi-nsuşi Istrul, cui şi Phison se zise, 
  Grădină ce-avea-ntr-însa Siria,-Etiopia, 
[294]
  Cu Indii împreună, cu ţările-Evilat. 
  El spune că acolo era stabilit omul, 
  Cultivator, custode, de mîna preaînaltă; 
  C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultură, 
  Era ca o grădină cum nu e azi Europa, 
  Că omul, mîncînd pîinea în toată abondanţa, 
  Fără sudoarea feţei, ne dă să înţelegem 
  Machine de laboare ce-au fost liberat braţul 
  Ş-o mare naintare d-industrie, de arte; 
  Că-n plină libertate femeia-era consoarte 
  Mai sus d-o Aspasie, mai sus decît o Sappho,
  A lui Pindar emulă, şi, întregind pe omul
  Ca demnă jumătate, năştea fără durere;
  Că arborul ştiinţei, ca-n orice ţară cultă,
  Crescuse-n cea grădină şi prospera d-alături
  Cu arborul vieţei.
  Ne spune de o stare de pace, d-armonie 
  În care azi Europa s-a pus pe drum s-ajungă 
  Şi d-unde omenirea căzu ca şi Egiptul, 
  Şi Grecia, şi Roma. C-Adam, ca o figură, 
  Personifică omul din era de prodige 
  Culturii primitive, căzut în barbarie. 
  Şi-n marea lui cădere, lipsit d-orice mijloace, 
  Lipsit d-orice ştiinţă, de tot ce uşurează 
  Şi braţele, şi corpul, de orice instrumente, 
  Redus, precum se zice, într-o informă sapă 
  De lemn foarte ingrată, şi astfel a-şi susţine 
  Viaţa cu laboarea, a-şi blestema fiinţa, 
  A-şi face din femeie o sclavă tremurîndă, 
  ar din posteritatea-i moştenitori durerii, 
  Ai gemetului filii. 
  Narată pe-omeneşte, tradiţiunea-antică 
  Ne face să-nţelegem enigma ce agită, 
  De şaptezeci de secoli, umana raţiune. 
  Aci s-aude clară a istoriei limbă 
  Ce-atîta se distinge d-al fabulei haracter, 
  Ce ne descrie anii şi zilele de aur 
  Ai evului ferice, atîta de contrariu 
  Cu însăşi fericirea. 
  O viaţă monotonă d-o-ntreagă nemişcare, 
  Cînd rîurile d-astăzi erau rîuri de lapte, 
[295]
  Pîraie curge-miere, cînd fructele din arbori 
  Era poame de aur, şi oamenii la umbră 
  Şi neatinşi de soare stau răsturnaţi ca pruncii 
  În leagăn de mătase, făr-a mai şti de mîine, 
  Şi arborii de sine plecau ale lor ramuri 
  De fructe încărcate, ca muma ce îşi pleacă 
  Cu tinereţe sînul l-a pruncului său buze. 
  Nici artă, nici ştiinţă, nici frămîntarea minţii, 
  Nici semn de raţiune. Se poate fericire 
  În plină neacţiune, monotonie-ntreagă? 
  Şi-n care loc al lumii au fost aste tărîmuri? 
  În visele-indiene? în cîmpuri elizee? 
  Grădinile-esperide c-acele încîntate 
  Grădini-ale Armidei, create ca prin farmec 
  Şi care niciodată şi nicăieri n-avură 
  Nici loc, nici existenţă? 

IX

  În adevăr, căderea a fost şi este-o faptă, 
  Căci degradat fu omul mai jos şi decît vita; 
  Şi oricare-ar fi forma prin care se transmise, 
  Învederează timpii de-ntreagă fericire 
  Şi d-o cultură naltă, cît li s-a dat şi nume 
  De timpi divini, timpi d-aur. 
  Ci care e cuvîntul căderii deplorabili, 
  Al unei catastrofe atîta de complete? 
  Să ascultăm răspunsul sau paradoxul mare: 
  Căci cuteză să guste din arborul ştiinţei!!! 
  Şi ce, au moare omul cînd gustă temerariu 
  Din fructele ştiinţei? 
  Problema se prezintă mai mult decît enigma. 
  Ci, studiind progresul cu istoria-n mînă, 
  Se poate ca-n enigmă s-aflăm şi adevărul. 
  Să trecem peste toate cîte putu să-nvente 
  Şi să fabrice omul spre-a lui necesitate: 
  Invenţiuni de vase, de varii instrumente, 
  Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase. 
  Sunt însă legi eterne, cuprinse-n marea carte 
  Ce s-a numit natură ş-a căror existenţă 
  Şi-ntreagă împlinire fu ordinea naturei 
[296]
  Cînd a ieşit din haos, şi care nu se calcă 
  Nepedepsit de nimeni. 
  Pe apă nu se umblă, prin aer nu se svoală; 
  Ştiinţa însă vine şi îi produce vase 
  Şi nave şi batele ş-aerostate înseşi. 
  Aceste admirabili ale ştiinţei fructe, 
  Gustate fără cumpăt sau fără sprevedere, 
  Pe lîng-a lor foloase aduseră şi moartea. 
  Tot fructe-ale ştiinţei sunt ş-armele de luptă, 
  Măciuca ori securea, ori gladiul, ori spada, 
  Săgeata, arcul, lancea, făcute spre-apărare 
  Şi-n fond spre a distruge. 
  Progresul e mai mare, ştiinţa mai departe 
  Cînd ne produce fructe ca pulbera tonante, 
  Ş-alăturea cu dînsa fulgerătoare arme 
  Şi tot mai mortifere ca cele mai din urmă 
  Şi cele ce cu timpul mai repede vor stinge 
  Şi arde, şi distruge. 
  Cîţi aţi gustat din aste ingenioase fructe, 
  Tot fructe-ale ştiinţei spre-a subjuga, distruge 
  Ş-a domina ca zeii, trăit-aţi cu viaţă 
  Sau aţi murit cu moarte, făcîndu-vă ori Caini, 
  Ori victime ca Abel? 
  Să punem ipoteza de ce-ar putea s-advie 
  D-acum în cîţiva secoli de-nvenţiuni, progrese. 
  Se-ntrarmă astăzi omul cu electricitatea, 
  Dispune după voia-i d-a aburilor forţă, 
  Şi toţi le recunoaştem foloasele immane. 
  Ci tot mai e progresul pe cît există încă 
  Şi mai există timpul. 
  Străbată-se uscatul de forţele de aburi, 
  Mulţească-se ca peştii pe mare piroscafe; 
  Din popol la alt popol, de la un stat la altul, 
  Din urbă l-altă urbă şi din comună l-alta 
  Încingă-se pămîntul de căile ferate; 
  Locomotive, fabrici mulţească-se-n tot locul; 
  Consume-se cărbunii şi umple atmosfera 
  De gazuri, cînd natura ni-l dă-n stare compactă, 
  Să-şi imagine omul la ce grad ar ajunge 
  Progresul în doi secoli şi cei ce au să vie; 
  Ci fără preştiinţă sau fără prevedere 
[297]
  Ce-ar fi cînd atmosfera dodată s-ar aprinde 
  În general incendiu şi cataclism de flăcări 
  Ar arde ş-ar reduce progresul în cenuşă? 
  Acest fruct al ştiinţei nu ar aduce moartea 
  La cîţi au vrut să-l guste lipsiţi de preştiinţă 
  Şi înşişi la aceia ce n-au gustat dintr-însul, 
  Posterităţii înşeşi din germene extinse 
  Nainte d-a se naşte? 
  Sau fără a ne-ntinde în ipotezi asemeni, 
  Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari, 
  Ar recădea iar omul precum căzu Egiptul
   Şi Grecia, şi Roma şi n-ar rămînea semne 
  De marea naintare în care s-află lumea; 
  Cine-ar scăpa atuncea din astă catastrofă 
  Ar spune cum pot spune căzuţii şi barbarii 
  De cîte-a pierdut omul. Prin forme variate 
  Tradiţia-ar începe a deveni iar mituri, 
  Divini, fabuloşi secoli. Şi ori credul, ori sceptic, 
  Ori humă, ori zeu, omul din nou ar reîncepe
  Tot în sudoarea frunţii să-şi ţie o viaţă 
  De chinuri, de durere; prin luptă, prin travaliu 
  Din nou ar reîncepe o cale lăcrimoasă 
  D-o lungă, grea laboare şi aspră, şi ingrată 
  D-invenţiuni tîrzie, cît şaptezeci de secoli 
  De luptă, de turmente, sudînd, laborînd unii 
  Şi tot culegînd alţii, n-ar fi d-ajuns ca omul 
  Să vie iar în starea în care ajunsese 
  Nainte de cădere. 

X 

  Scriptura cam acest fel ne dezveleşte mitul 
  Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace 
  A dezlega enigma. 
  Mois’, crescut în Egipt, mai conserva d-acolo 
  Şi datini, şi doctrine, şi tot mai întrevede 
  Divinitatea-n forţă, şi Eloim îi zice. 
  Ca stirpe-abramiană reţine iar credinţa 
  Ştiinţei prohibite; d-aceasta în Geneze 
  Mai dă divinităţii antice atribute 
  Sau calităţi păgîne, o lasă ca şi alţii 
[298]
  Tenace în vendictă, teribilă-n mînie, 
  Avară şi geloasă în cauza ştiinţei;
  În fond însă-l repumnă absurdul şi nedreptul:
  În Eloim transpare divinitatea veră.
  Căci însuşi prin femeie prescrie re-ntregirea,
  Regenerarea plină umanităţii-ntrege.
  Ea are să strivească culpabila, perfida
  A şarpelui rea ţeastă.
  E cu metod Scriptura, căci atestînd căderea 
  Ne spune cîte-există şi cum vorbeşte lumea 
  De arborul ştiinţei şi lasă o speranţă 
  De cîte au să fie, prin contraziceri înseşi 
  Descoperă-adevărul. 
  Căderea este-o faptă, ş-aşa o recunoaşte; 
  Ci care e cuvîntul? de unde provenise? 
  Scriptura ni-l transmite aşa cum se didese 
  D-adoratorii forţei, satrapii-antichităţii, 
  Şi pare că s-adresă la mintea omenirii, 
  Zicîndu-i: “Au se poate un zeu gelos şi pater? 
  Un zeu plin de vendictă în marea-i bunătate? 
  Un zeu plin de rancurră în lunga lui clemenţă? 
  Şi dacă vreţi cuvîntul căderii deplorabili, 
  Vi-l spui cum vor să-l spuie potenţii, impostorii: 
  Creat cu simţiri omul, dotat cu judecată, 
  Distins prin raţiune cu naltă facultate 
  Să studie, s-observe şi altor să comunice 
  Ideea, cugetarea, acesta este omul, 
  Imaginea divină. 
  De altă parte, iară, o lege de teroare 
  Divinamente dată, nerevocabil pusă 
  Să nu cumva să puie în uz aceste daruri, 
  Să nu cumva să guste din arborul ştiinţei, 
  Ce-atît se dezvoltase în lumea cunoscută 
  Cît paradis se zise! că va muri cu moarte 
  În tot superlativul şi el, ce-a comis fapta, 
  Ş-a lui posteritate.” 
  Prin aste contraziceri Scriptura ne deschide 
  Un drum de judecare şi d-a conchide singuri: 
  De este cu putinţă un zeu pervers cu mintea, 
  Gelos d-a sa făptură, nedrept, cumplit, teribil, 
  Neconsecvent cu sine, lipsit de raţiune, 
[299]
  Într-un delir culpabil de ură, de vendictă, 
  Să dea pe mîna morţii umanitatea-ntreagă, 
  Să martirize filii d-a tatălui păcate 
  C-o ură ne-mpăcată, să-şi facă un deliciu 
  Din lungile suspine ş-universalul gemăt? 
  Acel zeu nu există şi n-a putut să-existe; 
  E zeul ficţiunii infamilor ce vrură 
  Să-mpile omenirea în numele credinţei 
  De dînşii inventată, făcînd divinitatea 
  Egală şi complice cumplitelor lor crime. 
  Scriptura îi denunţă prin contraziceri înseşi, 
  Şi toată nefiinţa, ca zeii ficţiunii, 
  Dispare ca minciuna cînd adevăru-apare 
  În Iehova-Fiinţă, şi cînd mai dinainte, 
  Prin luptă decisivă şi foarte neleală 
  D-o noapte foarte lungă, învinse omul forţa, 
  Ce pe lîngă tărie adăugea şi dolul, 
  Punîndu-i mii de piedici la coapsa lui virilă. 
  În alba dimineţii teribila fantasmă, 
  Divinitatea-Forţă, cu toată-a ei tărie, 
  Manopere şi curse, era jos răsturnată; 
  Iacob e cu genunchii pe pieptul şi gîtlejul 
  Lui Eloim cel tare, ce graţie îi cere.
  Nu graţie, ci pumnă, te luptă d-aci, oame
  Dezmoştenit, te luptă!
  Cu propriul tău sînge respinge ignoranţa, 
  Nu crede imposturii; Scriptura ce-ţi depinge 
  Figurile erorii te face să vezi singur 
  A ta regenerare în fructele ştiinţei, 
  În Dumnezeu-Cuvîntul. 
  Căzut-ai prin eroarea-ţi, lipsit de preştiinţă; 
  Prin Dumnezeu-Cuvîntul te nalţă la splendoarea,
     La starea-ţi primitivă. 
  Desparte din substanţa divinităţii vere 
  Nedemnele-atribute ce-i dete impostura; 
  În legile-armoniei vezi legea providenţei, 
  Principiul bunătăţii; divinitaitea-ntreagă 
  Sta însăşi în dreptate, cînd faptele-ţi perverse 
  Răstoarnă echilibrul. Cînd ieşi din calea dreaptă 
  Şi predomină răul, convinge-te că bunul 
  Răsare din excesul al răului, şi darul 
[300]
  S-adauge oriunde păcatul se-nmulţeşte; 
  Ca lucea din tenebre din rău binele iese. 

  V. MOARTEA SAU FRAŢII
I
  Căderea-a fost şi este, nu însă preursită 
  Din planul providenţei, ci din fatală-eroare. 
  D-aci în ignoranţă, în lipsă căzut omul, 
  Ajunse-a se susţine ca fiarele cu prada, 
  Ca păsări cu ciupitul, sau laborînd pămîntul 
  În chinuri şi sudoare, cu palmele, cu braţul, 
  În lipsă d-instrumente, a se arma cu lemnul 
  Şi mai tîrziu cu piatra spre-a răsturna pămîntul. 
  Dotat cu raţiune, îşi construi umbrarul; 
  Castorul, rîndurela îi fură drept maeştri 
  Spre a-şi clădi coliba, şi alte animale 
  Spre a-şi căta spelunce şi a scobi pămîntul 
  Să se alberge iarna. 
  Domă cavallul, boul şi le împinse jugul 
  D-a trage greutatea cu dînsul dimpreună 
  La asprele lui sarcini. Domestici şi păsări, 
  Formă de vite turme, dispuse d-al lor lapte, 
  De lînă şi de piele, d-a lor progenitură. 
  Cu fiara veni-n luptă şi, vingător adesea, 
  Întreaga-i despuiere îi atestă valoarea 
  Şi-l revesti ca mantă, emblemă de victorie, 
  Trofeu al luptei sale. 
  Cu furie mai mare, cu ură mai cumplită 
  Veni cu omu-n luptă şi, vingător sau pradă, 
  Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil 
  Al fratelui său însuşi, carnefix ori victimă. 
  Urmînd după Scriptură, lua-vom înainte 
  Drept arhetip de viaţă adamiana stare, 
  Familia întreagă ce reprezintă-n sine 
  Viaţa primitivă; vom spune cu durere 
  De cele întîmplate după cădere-ndată 
  Ca nişte consecinţe. 
  Pierdu Adam edenul, primara fericire, 
[301]
  Căzu omul din culmea progreselor cîntate 
  De toţi profeţii lumii popoarelor antice. 
  Un cataclism teribil, universal incendiu
  Se pare că cuprinse, distruse moştenirea,
  Averea omenirii; că cherubimi de flăcări
  Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante
  Rota neîmpăcată. Nu mai era speranţă:
  Cu mîinile-atîrnate, cu palmele-ncleştate,
  Îşi pleacă omul fruntea şi jos la pămînt cată.
  Iar sventurata-i soaţă în lacrimi sta în urmă-i.
  Cu părul în desplete în marele său doliu.
  Expatriat e omul, dezmoştenit cu totul 
  Din marele său bine, din toată-a lui avere; 
  În faptele lui toate e blestemat pămîntul: 
  E roşu de arsură, triboli abia produce 
  Şi spini şi pălămidă; chin şi sudori l-aşteaptă 
  Spre a-şi susţine viaţa; mai vine şi insectul 
  Să-i dispute, să-i roază productele laborii. 
  Pe lîng-acestea-o voce din sînul său se nalţă 
  Şi-i spune implacabil că nu e decît humă 
  Şi-n humă-o să reintre. 
  Frumoasa lui consoarte, cea graţioasă Eva, 
  Docilă îi urmează, supusă servitoare; 
  În lacrimi şi lamente, labori de tot ingrate, 
  Îşi pierde ai ei carmeni şi graţiile toate, 
  I se păleşte faţa, i se deseacă pieptul 
  Şi buzele îi crapă. Cu scobitoru-n mînă, 
  Drept instrument laborii, i se năspreşte palma, 
  Cînd tălpile, călcîiul i se-ntăresc ca osul, 
  Ca-a vitelor copită. Durere o aşteaptă 
  În viaţa-i lăcrimoasă spre-a naşte şi a creşte 
  Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii 
  Ce au să-ngraşe cîmpii cu sînge, cu sudoare. 
  În toată nuditatea, expuşi la ger, la vînturi, 
  Tunice pellicee le coperiră corpul, 
  Şi viţa, sicomorul le oferiră frunze 
  Spre-a-şi coperi mijlocul. 

[302]
II

  În astă scăpătare şi lipsă despre toate 
  Născu lui Adam Eva pe-ntîiul filiu, Cain, 
  Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei păsări 
  Se împleti un leagăn de flori, plăpînde frunze. 
  Acolo puşi copiii, ca doi Columbei tineri, 
  Fură-ardicaţi spre ceruri de mîinile paterne, 
  Primiţiile-agapei. 
  Se mai născu şi Abel, şi gemenea Helia. 
  Părinţii se-nmuiară cu inima, cu dorul, 
  Cum foarte des se-ntîmplă, spre cel mai june frate, 
  Şi gestele lui toate, mişcări, apucăture 
  Li se părea mai tineri, mai blînde, graţioase, 
  Cît din fatalitate, şi încă din pruncie, 
  Redeştepta în Cain o tristă gelozie. 
  Cînd se măriră fraţii, căzu-n partea lui Cain 
  A cîmpului cultură, întru sudoarea feţei 
  A-şi întreţine viaţa; iar Abel îşi alese 
  Viaţa pastorală, a turmelor sporire. 
  În arşiţa căldurii sudînd labora unul; 
  Asprindu-i-se palma, curbîndu-i-se corpul, 
  I se năsprea-mpreună şi inimă, şi cuget. 
  În urma turmei sale, la umbră, la răcoare 
  Sta în veghere altul, cu inima în pace, 
  Cu sufletu-n repaos. 
  Stătut de labori unul, ca negura de noaptea 
  Se returna la tindă; îşi întrista părinţii 
  Şi tînăra soţie. 
  Blînd, plin de bucurie, cu oile, cu mieii, 
  Venea voiosul Abel ridente ca seninul 
  În braţele Heliei, ambilor săi genitori. 
  Familia întreagă era în voie bună, 
  Căci devenise Abel cel mai dilect al casei. 
  Pe lîng-acestea iară intrase-n ale rugii, 
  În cîte îşi expande spre cer inima omul, 
  Şi datina d-a-aduce din fructe ş-animale 
  Spre-a le-nchina de sacre l-altar, în olocaust, 
  Oblaţiuni, ofrande. 
  Cu ritul dimpreună, cu observări de forme,
   Nu mult, şi supravine şi o credinţă-absurdă 
[303]
  D-o teamă, d-o speranţă, şi pîn’ la degradarea 
  Să uite ale rugii şi să observe numai, 
  Cînd focul se aprinde, cum flăcările joacă, 
  Cînd drept se suie fumul sau cînd apucă-n lături, 
  Cînd bate vîntu-n dreapta sau dacă bate-n stînga, 
  Cînd păsări trec sau svoală d-o parte sau de alta, 
  Cînd victima se lasă păşind l-altar voioasă 
  Sau face vro mişcare, ori înapoi se ţine; 
  Cînd măruntaie, oase cuprind cutare semne 
  Ce-nseamnă ori dezastre, ori fericire mare; 
  Să mai acuze încă pe cel care ofere 
  D-a lui bunăvoinţă sau de vro coditură 
  De inimă, de suflet. 
  Adam, precum se vede, ca omul ce ignoră 
  Şi va şi el să ştie, şi n-are cum să afle, 
  Căci n-are de la cine, observă şi întreabă 
  Obiectele inerte, ş-atît cele-ntîmplate,
  Cît mai vîrtos pe sine; din sînul solitudinii
  Se forţă-a-şi da cuvîntul de tot ce-aduce-azardul,
  De jocul întîmplărilor, a tot ce e materie
  Şi n-are voie liberă, nici raţia drept duce;
  Voind prea mult să ştie, în supraştire-ajunge,
  Şi-n loc de veritate s-afundă-n superstiţie,
  Ce, oarbă de lumină, să-nvăluie în umbre,
  Ş-a noastră neştiinţă, în toată neputinţa
  D-a o-nsemna cu nume, se crede că ajunge
  A-şi dezlega problema dacă din gură-i scapă
  Pomposul sacru nume, expresia mister.
  Mai mult decît tot omul Adam cătă s-ajungă
  Prin via, primitiva-i imaginaţiune
  În regia fantasmelor, ş-a-şi face o sistemă
  În practicarea ritului şi explicarea semnelor.
  Şi-iniţiaţi de dînsul, şi Abel, ca şi Cain,
  Cu multă pietate în cele rituale,
  În seară, dimineaţă îşi aduceau ofranda
  L-altar în sacrificiu. Unul venea cu fructe,
  Producte ale terrei ş-ale laborii sale,
  Cu primogeniţi altul, din mieii turmei sale.
  Să fie întîmplare, să fie voie însăşi 
  De sus a providenţei, precum Scriptura-afirmă, 
  D-a preferi p-un frate aşa din chiar senin 
[304]
  Mai mult decît pe altul? Că fumul de la Abel 
  Făcea coloană dreaptă suindu-se spre ceruri, 
  Pe cînd cel de la Cain se disipea în lături, 
  Ca fum dezagreabil la nările divine. 
  “Semn rău, precum se vede!” strigară asistenţii; 
  Semn rău, crezu în sine şi Cain svînturatul. 
  Se negură la faţă, crezîndu-se-n urgie 
  În cele preaînalte şi el, şi ale sale. 
  Tentaţia fu mare, şi o simţi ca omul 
  Cui nu-i dă pas laboarea, fatica şi durerea, 
  Ca tot dizgraţiatul. Mai auzi ş-o voce 
  Ce răsuna severă: “De ce astă-ntristare 
  Şi negură pe frunte-ţi? D-aduci întru dreptate, 
  Întru dreptate-asemeni împarte sau desparte, 
  Căci altfel se comite în pe deplin păcatul.
    Acesta te alungă, şi tu pune-ţi puterea
    A-l domina-nvingîndu-l.” 
  D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe 
  De e vro raţiune c-apucă fumu-n lături, 
  Sau vreo cuviinţă l-a ritului plinire 
  Că se împarte-ofranda la dreapta sau la stînga; 
  Ci ştim că răscredinţa aduse rele multe. 
  Aceasta n-a fost vocea divinei raţiuni, 
  Ci vană aiurare, tentaţie supremă 
  La inima dolente, în omul ce se vede 
  Dezmoştenit de toate. 
  Se negură la faţă dizgraţiatul Cain; 
  I se negriră ochii şi-ntunecat ia cîmpii. 
  În inimă-ncuibată invidia-l cuprinde, 
  L-agită şi-l turmentă; astîmpăr nu-i dă ura. 
  Necutezînd s-abhorre pe fratele său Abel, 
  Se blestemă pe sine, doreşte starea vitei, 
  Doreşte nefiinţa şi va să moară-ndată. 
  La cugetarea morţii îi vin părinţii-n minte 
  Ş-un dor nespus l-apucă de tristele lor zile, 
  De filii, de soţie şi de suror’ şi frate. 
  Cu repentirea-i vine dorinţa să-i mai vază, 
  I-e frică şi ruşine naintea lor s-apară, 
  I-e frică d-al său sine. 
  Trist, palid, plin de spaimă, stătut d-atîtea 
  chinuri, 
[305]
  De dor, de repentire îşi rătăceşte paşii 
  Şi intră în dumbravă să-şi caute repaos. 
  Aci, rupt de fatică, bătut de remuşcare, 
  S-aşează să răsufle, şi cugete-n amestec 
  Îl tulbură cu mintea, cu corpul îl frămîntă. 
  Aci, în murgul serii, în mijlocul tăcerii, 
  Nu mai avea nainte decît o viaţă-amară 
  Şi grea ce-avea să tragă prin căile spinoase, 
  Şi nici o consolare, şi nici o bucurie.
   I se părea că este obiectul unei ure 
  Oriunde s-ar întoarce. 
  Din cuget în alt cuget era în neastîmpăr, 
  Şi orele de noapte treceau fără să poată 
  A-şi mai închide ochii sau vrun repaos s-afle. 
  Spre ziuă, în turmente, somn greu pe dînsul cade 
  Şi visuri vin grămadă să-i prelungească chinul; 
  I se părea că vede că-n umilita-i stare 
  L-ameninţa sclavia. Simţea foamea şi setea, 
  Angaria, laboarea, amarurile, jugul 
  Posterităţii sale într-însul rezumate, 
  Le resimţea în corpu-i, pe pieptu-i grămădite. 
  Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur, 
  Mugea ca om, ca tată ce simte cu simţirea 
  A mii de individe şi scumpe, şi dilecte. 
  P-atunci era şi ziuă, şi Abel îşi mişcase 
  Către păşune turma şi o-ndreptase-n partea 
  Dumbravei unde Cain îşi petrecuse noaptea. 
  S-apropie, îl vede. Dormea şi gemea încă; 
  Se miră, se attristă văzîndu-l aşa singur,
  Voieşte să-l ia-n braţe, ci îi respectă somnul;
  Stă-n loc şi nu cutează să-l mişte, să-l deştepte.
  L-aude şi-l observă cum geme şi s-agită
  Şi că e-n prada vrunui oribil vis tenace.
  Pătruns de tinereţe, d-ardoarea lui fraternă,
  Se pleacă şi cu-ncetul îl mişcă şi îl cheamă:
  “Te scoală, frăţioare, te scoală preadilecte.”
  Ca-mpuns, speriat Cain răsare şi se scoală 
  Feroce, spăimîntabil ca unul ce e-n luptă 
  C-un inemic de moarte; i se zbîrlise părul, 
  I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări 
  Şi cu furoarea-n faţă: “Ce! fiii mei sclavi vouă? 
[306]
  În servitute fiii, a mea posteritate? 
  Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină 
  Să moară tirania!” răcneşte, se repede, 
  Ia furios măciuca şi capul drept în două 
  Lui Abel îl despică. 
  Ca fulgerul jos cade blînd, inocentul frate, 
  Şi-n ultima-i cătare răsstrăluci clemenţa, 
  Amorul şi iertarea , cu un surîs pe buze-i 
  Fiori îl petrecură şi-i coperiră ochii. 
  Se stinse. Şi pămîntul săltă cuprins d-oroare, 
  De sîngele ce curge s-orbil îl întină. 
  Cade şi Cain, ţipă, ia repede în braţe 
  Victima ce făcuse; şi vede, svînturatul, 
  Că nu era fantasmă, nu inemic de noapte, 
  Ci fratele său însuşi ucis de a sa mînă.
   Îl cheamă, îl sărută, îl mişcă, iar îl cheamă, 
  Cutremur îl apucă şi crede că-l apucă 
  Pe dinapoi o mînă şi că aude-o voce. 
  Era divina voce cui zicem conştiinţă: 
  “Şi unde este Abel? şi unde e-al tău frate?” 
  Ce are să răspunză? “Nu ştiu! (Căci n-are încă 
  Întreagă cunoştinţă d-a faptei împlinire.) 
  Nu ştiu!... n-am fost custode!” 
  Şi cînd îşi veni-n sine, cînd îşi aduse-aminte 
  De cele de cu seara, de cugete sinistre 
  Ce nu-l lăsau să doarmă, de visele oribili 
  Şi de suprema luptă să-şi apere copiii, 
  Posteritatea-ntreagă de fiare, de sclavie, 
  Atunci disperat strigă: “Ucizător de frate, 
  O, mizerabil Cain! Iertare cît de mare, 
  Cît Dumnezeu de mare, păcatul meu o-ntrece 
  Şi nu mai e speranţă. Deschisu-s-a pămîntul 
  Şi buzele lui sînge vărsat de a mea mînă, 
  Al fratelui meu sînge a supt”; şi în rărunchii-i 
  L-a apucat cutremur. “Să fug…” Şi pînă astăzi 
  Aşa fug fratricizii, aşa fug criminalii. 

III

  Şi frica, remuşcarea-l împing ca o tempestă 
  Ce-mpinge peste valuri un vas lipsit de cîrmă 
[307]
  Ş-al căruia pilotul e şi nebun de spaimă, 
  Nu ştie unde fuge, cînd repezit la dreapta, 
  Cînd zbucinat la stînga. Îi pare că pămîntul 
  Îi fuge sub picioare. Stătut cu corp, cu mintea,
   Jos cade, şi-i detună şi creierii ca locul; 
  Ca mort aci rămîne şi stă în nesimţire. 
  Durerea îl deşteaptă... şi cînd îi vine-n minte 
  A fratelui figură, fatală lovitură 
  Răsună-ntr-al lui suflet; ca pe cărbuni se simte
  Şi sare plin d-ardoarea să-l mai revază-o dată:
  Aleargă şi ajunge la locul de păcate
  Şi cade peste corpul abandonat de suflet.
  La pieptul său îl strînge, şi ţipă, se lamentă,
  Curg lacrimi de durere, fierbinţi îi ard vederea,
  Şiroaie cad, se-ncheagă cu inocentul sînge;
  E desecat cu dorul ce-l sparge şi-l sfîşie,
  Sughiţele-l îneacă, îşi pierde răsuflarea,
  Cu mîini, cu capul cade pe pieptul adorabil
  Mai micului său frate.
  În mare neastîmpăr de multa-ntîrziere,
  Adam, Eva, Helia, Azruna după dînşii,
  Căta pe Cain ş-Abel, şi-n astă prosternare
  Îi află... O, spectacol! Părinţi, copii, soţie,
  Vă lamentaţi şi plîngeţi, vă smulgeţi în cap părul,
  Ţipaţi, că iată moartea în pragul tindei voastre
  Oribil grinţă dinţii.
  Dizgraţiat Adame, al patrilor părinte! 
  Mult lăcrimoasă Evo, a mamelor strămater! 
  Pe cine-aveţi d-a plînge? pe justul ce trepasă, 
  Sau pe ucizătorul mai hîde decît crima, 
  Oribil de cutremur, de spaimă, repentiri? 
  Căci unul, ca şi altul, sunt scumpii voştri filii. 
  Ca tată te-ntreb, Doamne, al totului părinte, 
  De cine simţi durerea mai mult şi pietatea: 
  De fiul ce blînd cade ucis de al său frate, 
  Sau de dizgraţiatul ucizător frenetic? 
  Întreci sau te-ntrec, Doamne, părinţii în durere? 
  Mai bine zeci de filii la oricare părinte 
  Ucişi de mîna morţii (de s-ar putea vrodată 
  O astfel de urare), decît un singur filiu 
  Ucizător de frate! 
[308]
  Dă, Doamne,-acolo lacrimi şi graţia ta toată, 
  Împacă (de se poate) dizgpaţiatul suflet 
  Damnat de sine însuşi turmentelor eterne! 
  Aibi pietate, Doamne! miserere lui Cain! 
  Clemenţă, re-ntregire la sventurata ginte, 
  A lui posteritate! Răscumpere-se-n secoli 
  Prin chinuri ce-i aşteaptă, prin gemet, prin laboare, 
  Prin cuget şi travaliu! Mulţească-se iertarea
   Oriunde e păcatul mai mult, mai deplorabil! 
  Fiorător spectacol! Tabelul se prezintă 
  Oribil, plin de sînge. E amplu şi se-ntinde 
  Cît omenirea-ntreagă, trecută şi prezentă, 
  Şi-n secoli se destinse ca două mari figure 
  Ce ne-ncetat arată ce-a fost şi este omul: 
  Cînd fiară, cînd victimă; sus unul, în picioare, 
  Şi tremurînd şi livid e Cain fratiricidul; 
  Jos, palid, justul Abel, scăldat într-al său sînge, 
  Lăsînd orfani copiii, se vede pînă astăzi 
  Din secol în alt secol, din ginte l-altă ginte, 
  Trecînd din dogmă-n alta, din lege-n altă lege. 
  Vedeţi după cădere cît este de oribil, 
  Lugubru tot aspectul. Figure două-n sine 
  Răsună omenirea, şi o desparte-n două: 
  În Caini şi în Abeli. Scriptura ne-o descrie 
  Şi o personifică în doi fraţi ce ieşiră 
  Din sînul tot acela şi din aceeaşi coapsă. 
  Şi Cain se înseamnă pe frunte-i ca cu-o stemă, 
  Să nu-l omoare nimeni; şi Cain nu mai moare, 
  Ca însuşi despotismul ce-n secoli se succede, 
  Schimbînd formele toate, luînd toată figura, 
  Ş-a libertăţii însăşi. Şi de se mai nasc Abeli, 
  Vin tot spre-a fi victime, tentaţie invidiei. 
  “Dă, frate, şi ucide, dezmiardă-te-n sudoarea-mi 
  Te-mbată d-al meu sînge!” Aceasta e strigarea 
  Şi ţipătul cel mare de şaptezeci de secoli. 
  Juni, vergini, daţi la fiare, daţi şi mai rău orgiei 
  Mii, mii de ecatombe idolului de Marte, 
  Damnării de-inchiziţii şi autodafede, 
  În olocaust corpuri, şi suflete-azvîrlite 
  La flăcările gheenei! Măciucă, lance, gladiu, 
  Rug, furci şi roată, cruce, salpetră şi pucioasă, 
[309]
  Plumb, fier, bronz, acioaie, jug, carcere şi bende, 
  Cepi, fiare şi verige, sclavie, servagiu, glebă, 
  Impozite, uzură... 

IV

  Dispare de durere, de frenezie Cain, 
  Nu mai putea să vază îndoloraţi părinţii, 
  Oribilul spectacol, cu-atîta mai lugubru, 
  Cu cît cele umane acum de prima oară 
  Şi pe neaşteptate se-nspăimîntară horrend 
  D-atîta catastrofă. 
  Ci Abel sta cu faţa şi palidă, şi rece, 
  Ca cel care aşteaptă spre cer şi mut imploră 
  O graţie din urmă. Lamentele-ncetară; 
  Părinţii şi soţia, cu cît cătau la dînsul 
  Şi-l mai sorbeau cu ochii, şi-l mai luau în braţe 
  Şi-l sărutau pe frunte, cu-atît simţeau nevoia 
  Sau marea veritate d-eternă despărţire; 
  N-o cunoscuse încă, ş-acum le-o spunea sufletul,
  Convins d-a sa durere. Avea supreme drepturi
  Dizgraţiatul Abel, ş-acestea-imperioase
  Se impun ca datorie l-ai săi ce îl contemplă.
  A fost mai naturală din toate datoriile
  L-asemenea mari pierderi, l-asemenea durere,
  La o transfigurare atît de spăimîntabilă,
  Să facă să dispară tot ce era oribil;
  Nu mai putea să vază acel scump, sacru sînge
  Negrindu-se-n tăcere cu cît se-nchega rece
  Şi-i macula tot corpul ş-aureea lui coamă,
  Lipindu-i în dezordin, pe frunte şi pe tîmple
  Şuviţele lugubre şi-l desforma atîta.
  Spălară, curăţiră, cu lacrimi inundară
  Acele scumpe membre; îi sărutară fruntea
  Şi mîinile, şi ochii şi vrea ca să-l adorne,
  Magnefic să-l prepare spre-a mai face un pas
  Ca să apară candid în faţa Creatorului.
  I-acoperiră corpul cu flori, tinere plante,
  Şi fruntea îi încinseră cu lauri ş-amarante,
  Îi puseră ca aripe d-a lungu-n ambe părţile
  Stîlpări de palmifer, cîntînd toţi aleluia.
  Şi toată solitutea ce sta atît d-atentă
[310]
  Răsună în lamente din vale pînă-n vale,
  Ca angelii durerii: “Amin şi aleluia!”
  “Eterna lui memorie! mai ziseră părinţii,
  Ca-a noastre lungi suspine!” şi frunzele din selbe
  Înfiorat răspunseră: “Ca-a noastre lungi suspine!”
  Se uită-n toate părţile, la cer cîtă părinţii, 
  Şi parcă cer o graţie, vro naltă prevedere 
  Spre-a veghea cu martirul într-o viaţă nouă 
  Unde n-avea nici soaţă, nici mater să-l adoare, 
  Nici pater să-l conducă. 
  Cu toţi laetemente îşi adresară vocea, 
  Neavînd cui să se roage, şi Eva în durere 
  Acest fel se exprimă: 
  “O, aer ce verşi viaţa spre-a răsufla-n suspine, 
  Nu mai răsuflă Abel!... L-abandonaţi, etere! 
  L-ai curăţit, o, apă! Albitu-l-ai ca lîna 
  Şi c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai în unde 
  Ca lacrimile mele ce m-ard... şi lui căldura 
  Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine, 
  L-aşteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust,
   Îmi ceri ast sacrificiu în arderea de tot; 
  Ci ard şi frig cărbunii, şi dorul e prea mare, 
  Şi nu-mi laşi pînă-n urmă nici dulcea lui imagine, 
  Să nu-mi mai vază mintea decît cenuşă stinsă. 
  De ar simţi oiţa cînd i se arde mielul, 
  Şi d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză. 
  Nu-l pot preda la flăcări... O, mater, sacră Terră! 
  Ia-l tu-n braţele tale, să-i ţii tu locul meu; 
  Deschide-ţi al tău pîntece şi poartă-l tinerelă, 
  Precum l-am purtat însămi, pînă să-l naşti d-a doua 
  Spre o viaţă mistică şi fără chin, durere. 
  În sînul tău, o, mater, depui pe al meu filiu!” 
  Adam îşi şterge ochii, se scoală în picioare 
  Cu gravida idee ce-i deşteptase Eva, 
  Şi ia genunchii fiului, îi mai sărută-o dată, 
  Îi strînge cu vigoare, şi stinsul corp încovăie 
  Şi îl mlădie-atîta, cît pumnii şi genunchii 
  I-aduce pîn’la gură, ca filiul să-i semene 
  Cu pruncul cînd se află în pîntece materne. 
  L-acest aspect patetic cu toţi se consolară 
  Şi toţi puseră ochii la stînca colosală 
[311]
    Pe care blîndul Abel îşi aducea ofrandele 
  În seară, dimineaţă, la cer în sacrificiu 
  Şi unde era grota cui, prunci încă, copiii 
  Ei singuri îi ziseseră în jocuri inocente: 
  Aidem în sînul Terrei, zicînd stîncii dolman. 
  Luară cu toţi corpul, prin norii de profume, 
  Ş-acolo-l mormîntară dolenţi şi plini de lacrimi. 
  Iar angelii blîndeţii, drept preoţi, intonară 
  Cîntarea despărţirii ş-a sărutării ultimi 
  Şi imnul nemuririi. 
  În grotă, lîngă Abel, îi puseră drept steme 
  Şi vargă pastorală, şi gladiul de cremene 
  Prin care-njunghea mieii l-altar în sacrificiu, 
  Velocile săgete de silex, adamante 
  Şi toată armătura ce-avea ca un păstor. 
  Acea stîncă şi grotă ca monument rămase, 
  Ca punct de demarcaţie, hotar între doi secoli: 
  Intre edenianul, sau zisul ev de aur, 
  Şi durul, asprul ev de sudori, laboare.
     D-aci se începură şi-ntîiul ev de cremene, 
    Şi epoha faimoasă, epoha a dolmanilor. 


[312]
ORACOL LA ROMÎNIA

I

Emblema pietăţii d-a inimii nălţare 
Îţi cade, Romînie, ca piatră cardinală
La templele natale spre-a omului salvare.
Tu, încarnarea Verbului, drept fede naţională,
Ţi-ai însuşit drept viaţă în ţara ta promisă
Ş-ai dat drept de cetate vieţei spirituale:
L-ai tăi fii evangeliul fu lege-n inimi scrisă.

II

Drept gladiu al triumfului, drept armă purtaşi cruce 
Şi creştinat-ai barbarii, ca Dacia conquisă
În calea-ţi glorioasă avuşi Cuvîntul duce
Şi te-ai luptat cu braţul, cu mintea spre-a convinge
 Şi-a demonstra că soarele la răsărit străluce
Şi c-acvila romană prin cruce se destinge.

III

D-atîţi ş-atîţia secoli un geniu te protege, 
 Ca scutitorul angel şi mistic ca o sfinge:
Acesta e credinţa ce-avuşi d-eterna lege
Că bunele principe dau consecinţi mai bune,
[313]
Că ceea care semeni aceea vei culege.
Licurg, spre-a-ntări legea, în cuget îşi propuse 
S-abdice la coroană, la interese-umane,
L-afecţiuni, la patrie, căminele străbune,
 Şi zice: “0, viri, ai Spartei, prunci, vergini şi matroane, 
Juraţi a ţine legile intacte,-nviolate;
Juraţi că numai legile au drept de suverane, 
C-avînd aceleaşi drepturi, o singură dreptate 
Aveţi ţi datorie la patria comună,
La zei, la stat, 1-a omului întreagă libertate.
Eu v-abandon de astăzi, şi voi toţi împreună 
Vă guvernaţi de sine, supuşi la vocea legii,
Ş-o respectaţi în toate cu-amor, cu voia bună, 
Şi pînă 1-a mea-ntoarcere supuşi să fiţi la regii 
Ce singuri veţi alege să vă guverne-n pace, 
Să vă conducă-n arme, să bată sacrilegii,
Recompensînd virtutea şi cetăţeni a face." 
A zis; şi toţi jurară, şi el de bunăvoie
S-expatrie-n t6cere, ca omul care tace
Cînd serios decide, c-anangă sau nevoie
E zeul-consecinţă, şi toţi la ea se-nchină,
Şi raţia supremă, toţi zeii şi-nsuşi Joie.
Ea pe pămînt şi-n ceruri ordonă şi domină. 
Se duse legislatorul, decis să nu mai vie, 
Şi nu se mai întoarse din lumea lui străină,
Ca în etern spartanii sub jurămînt să fie 
Că vor definde legea mai mult decît viaţa
Şi că spartanul patria prin moartea-şi ţine vie.
În adevăr că Atropos îşi uită-a tăia aţa 
L-asemenea principe, şi dură orice ginte
Ce îşi respectă legile şi-nfruntă moartea-n faţă.
Licurg semănă-n Sparta credinţă, nenterese, 
Şi toată lumea ştie, confirmă precum simte 
Că şi-nsuşi după moarte devotament culese.
Cu cît e sacrificiul, cu-atîta ş-al lui premiu, 
Şi sacrificiu mare destinul îşi alese
De la romana ginte şi marele-i imperiu.
Ca să trăiască-n secoli cu-o misiune mare, 
Să-ntinză verbul Greciei în vechiul emisferiu,
[314]
Al tău Brut, Romînie, Părintele tău are
Speranţe mai înalte şi drepturi mai sublime
Să ceară-eternitatea cetăţii ce răsare
Din sîngele tău propriu prin voturi marinime.
Îşi sacrifică fiii spre-ntemeierea Romei
Pe pietrele dreptăţii, temeie legitime
Ş-a Romîniei-ntrege, prin arderea Sodomei
Tiranului Tarquiniu. Auzi, o, Romînie,
Şi-ţi vezi a da origine şi fundamental Romei
Cînd Brutu uită toate, nature, părinţie.
Spre-a-ntemeia republica, contîmplă-i sacrificiul:
„Părinţi conscrişi, exclamă, vă duceţi la Senat;
Eu nu mai pot acolo să cer a lua locul.
Vă duceţi, sterminaţi-mi culpabila mea stirpe
Şi pedepsiţi într-însa pe pater mai nainte
În sîngele meu propriu, ce este al lui sînge,
Pe mine mai nainte, sa nu rămîie Romei
Nici umbra, nici cuvîntul d-a fi mai generoasă.
………………………………………………..
0, zei ! fie-vă voia! Decideţi, mă supui.
Răzbunători ai legii, răzbunători ai Romei,
Voi aţi fondat prin mine al libertăţii noastre
Eternul edificiu, puind temei dreptatea.
Vreţi voi a surpa singuri aceste fondamente
Şi sacre, şi eterne? şi-n contra faptei voastre
S-armaţi pe ai mei filii?
Ah! soarta spăimîntabilă! cînd numai Tiberiu
În furia-i funestă ar fi servit tiranilor
Trădîndu-şi a sa patrie, durerea-ar fi fost mare
Căci trădătoru-acesta era fiul meu propriu.
Ci, Titul! el, eroul, amoral ţărei sale!
Speranţa mea din urmă ş-a toatei Romîniei,
Titu! o, zei!..."
Şi cînd Titu apare, auzi-1, Romînie:

BRUTU
La doi fii din rărunchii-mi mă dete cerul pater; 
Pe unul nu-1 mai am... A! svînturate, spune, 
Mai am încăi un filiu?

[315]
TITU
Nu, mai mult nu ai.

BRUTU
Răspunde, dar, la jude, data nu mi-ai zis pater:
Ai fost resolut singur spre-a patriei-mpilare
Ş-a frînge jurăminte?

TITU
N-am resolut nimica.
Plin d-un venin de moarte ce-n spaimă mă devoră,
Inima-mi supraprinsă de marea-mi rătăcire,
Răpită de la mine, fu un moment culpabilă;
Şi ast moment m-acopere d-o-eternă turpitute
Şi scumpei mele patrie pierdui a mea eredinţă.
Trecînd momentul ăsta, mustrarea conştiinţei
E tot atît de mare ca-oribila mea crimă,
Şi-n dreptul său răzbună a Romei libertate.
Pronunţă-a mea sentinţă, că Roma to contîmplă
Şi cere-a mea pedeapsă pentr-un exemplu mare:
Prin justul meu supliciu se cere-a-nspăimînta
Pe viitor romanii ce-ar încerca să facă
Aceea ce-am facut.
A mea moarte va face atîta bine Romei,
Pe cît ş-a mea viaţă, şi sîngele acesta
Util patriei mele ş-a cărui puritate 
Azi nu mai e-ntinată, era ursit să curgă
Şi tot să se mai verse, s-adape şi să crească
Al libertăţii arbor.
O, console al Romei, în ultima mea oră
Prevăd dintr-o cetate ca... iese-o Romînie...
Să moară Titu, pater. Trăiască Romînia!

*

Auzi tu, Romînie, din care edificiu
Deschis-ai ochii-n lume şi cari-ţi sunt părinţii
Şi cum durerea naşterii ca delicios supliciu 
Le-a fost ca să producă în exaltarea minţii 
O filie ca tine, şi foarte, şi virilă,
Etern predestinate din planul preştiinţei

[316]
Spre-o misiune naltă, o vergine ducilă; 
O filie ca tine, să iei forme gigante,
Să creşti atîţia secoli, avînd lumea pupilă 
Şi-n mînă-ţi destinatele-i să ţii ca un Atlante, 
Din naltul Capitolului să-ţi ai larii, penaţii, 
Pe Bruţi şi pe Valerii, şi scutiri d-adamante,
Pe Muţii de Scevola, Oraţii, Curiaţii
Şi Regulii, şi Marii, Ispanicii, Scipionii, 
Spartacii, Catilinii, Mecenii, Cincinaţii 
Şi Bruţii şi Cezarii, Pompeii şi Catonii,
Virgilii, Augustii, Ovidiii, Lucanii
Şi Plauţi şi Horaţii, Antonii, Ciceronii, 
Taciţi, Livii, Seneci, Clemenţii, Cristianii,
Iustinii, Ieronimii, ecclesiei coloane,
 S-evangelize sufletul, regenerînd romanii 
Să reinsufle inima la vergini, la matroane,
La eroismul virilor, la rug, la roată, cruce, 
Să-ntreacă în virtute leene şi spartane,
Să dea curagiu bărbaţilor stîlpările a-şi duce,
Să moară pentru patrie şi cu Traian să vie 
Unde Andrei apostolul cu Piu şi străluce,
Să-nvingă Decebalii spre-a da fiinţă ţie,
Spre-a-ndoctrina Zamolxii cu nalta ta doctrină,
 Luceafăr între stele şi-ntre păgîni creştină.
Ca primitiva-ecclesie din gintea mai aleasă 
În candida-ţi tunică, în manta ta divină,
Purtînd candelă d-aur, te-alese Crist Amnelul.
La mistica ta nuntă îţi oferi inelul,
Te proclamă de mater, augustă-mpărăteasă.
În tinda mărturiei destinsu-ţi-ai drapelul
Cu acvila cruciată în cercul evangelic,
P-al cărui focar splendid rezidă Crist Amnelul.
Martirele te cîntă în horul lor angelic,
Celebră cu profetul pe radiosul rnunte 
Şi angelii repetă în imnul lor cel bellic:
„Din sînul tău ieşiră arhimartiri de frunte,
Părinţi mari ai ecclesiei, prin verva lor divină
Martire adorabili, bravînd torture crunte,
Clemente Isapostolul, Drosida mult senină, 
Franklin-dacic sau Sava, arhimartir de frunte,
[317]
Quintilian, Niceta, Doclida eroina,
Maxim, Ermil, Stratonic, toţi purtători de cruce, 
Emilian căpitan, Gautia inclită
Şi Teotim celebrul ce ca un zeu străluce,
Ulfila-arhipăstorul, onoarea renumită, 
Părinţi toţi ai ecclesiei, ş-acea viaţă d-angel,
Luciferantul Dada, ca faclă înmiită,
Ş-acel tip al virtuţilor, modest ca un arhangel, 
Mult sapientul Sava, şi Ciril cuviosul,
Şi geniul picturei, model lui Michel-Angel,
Maestru al lui Dante, vatele radiosul, 
Metodicul Metodiu, care fedel depinse
Judeţul după urmă, infernul fiorosul
Şi paradisul splendid, şi paganismu-mpinse
Să ia nume de angel, modern Iezechiel,
Din lăcrimoasa vale tot crinul îl distinse, 
Şi din Bogore face un angel Mihael.
Ai îmblînzit barbarii prin sîntul evangeliu,
Ai creştinat geţi-goţii, chemînd în Israel,
Germanii luminat-ai cu al dreptăţii heliu,
Ai creştinat bulgarii cu slavii împreună,
Ai romanit cumanii şi cu-al baptesmei oliu
Ai uns stirpea maghiarilor, dînd cruce şi cunună
La Ştefan, 1-a Corvinilor familie romană;
Ai federat regate cu-o patrie comună,
Al romîno-bulgarilor în Dacia ripiană 
Şi-al Ungro-Valahiei din Istru pîn' la Tisa,
Dominiu al Carpaţilor în Dacia Traiană.
Avuşi nume-auguste în ţara ta promisă,
Albinii şi Negrinii, Ioani, ca loan unul,
Radi, Mirci, Vlazi, Ştefani, Corvini (să fie zisă), 
Cercel, Mihai, Mihai şi Alexandru Bunul
Şi Cantimiri, Alexandru, George, Carol primul, 
Ioani cu toţi în secoli, ca Calăian străbunul, 
Ce precursori înseamnă la zeul-om sublimul. 
Ţi-aduci aminte, inclită, dilectă Romînie,
De Brutu, al tău paten, de Titu marinimul,
Ce te prevede splendidă în sînta agonie,
Strigînd: “Să moară Titu, Romînia trăiască!"

[318]
IV

Trăieşti, sublimă mater, de trei mii d-ani aproape 
Şi peste-eternitate vei mai trăi şi încă
Cît va trăi Cuvîntul sau Raţia divină.
Cunoşti însă-adevărul eternităţii tale? 
Sau fiii tăi ştiu oare afundu-astui mister? 
A cauzelor cauză acestor mari prodige
E, cum am zis, credinţa ce-avuşi d-eterna lege 
Că bunele principe dau consecinţi mai bune 
Şi ceea care semeni aceea vei culege:
Licurg semănă-n Sparta credinţă, nenterese, 
Şi după moarte însuşi devotament culese. 
Ci Brutu pentru Roma îşi sacrifică fiii
Şi Titu şi mai mare abnegă viaţa moartă 
Spre-a creţte,-o, Romînie, să aibi viaţa vie 
Predestinată-odată spre sîntul evangeliu, 
Ca Romînia-aceasta, crescută, educată, 
În secoli preparată cu-asemenea principe;
Această Romînie fiind democraţia
Întreagă, grandioasă, ungîndu-se devine 
Ecclesie mireasă a popolului-Crist.
Părintele tău Brutu îşi sacrifică fiii 
Pentru romana ginte. Iar Pater cel mai mare, 
Universalul Pater, îşi sacrifică fiiul,
Divinul, primogenitul şi consubstanţialul, 
Dilectul, coneternul şi unicul său filiu,
Nu-n parte pentru Roma, ci-umanitatea întreagă.
Aceasta e doctrina ce lîngă cea romană
Te revesti cu zeul în omul acest nou,
Din filie a Bruţilor ai devenit apostol,
Arhimartir şi splendidă prin lungele-ţi martire, 
Prin lupte de arhanghel, prin lacrime amare, 
Ca să te bucuri, inclită, curată, luminată
Prin focu-experienţei la marea destinată, 
Ca să ajungi acolo... Te uită, o, arhangel,
La EVUL DOUĂZECEA. Citeşte al lui nume:
‘A......................’A.........
Tu ai să-i deschizi porţile şi regii să te-admire.

[319]	
V

Din multele-ţi triumfe, decepţiuni amare,
Adesea-n neastîmpăr de cele fiitoare,
Cu-o minte maladivă, ţi-ai fost pierdut curagiul; 
Ci ai avut şi angelul ce te conservă-ntreagă
Şi te scuteşte-n cale, ca nu cumva de stînce
Piciorul să se-mpiedice, şi peste lei, balauri 
Să treci triumfătoare.

VI

Avuşi mare încredere ş-afară, şi înîntru, 
Şi mult ai fost delusă în marea ta speranţă; 
Ci angelul custode, credinţa-ţi exemplară
Te-asicură în toate că cît e sacrificiul, 
Atîta e şi premiul, şi la martiriu mare 
E mare şi coroana.

VII

Trădată în mari pacte, promisiuni banali 
Ca individ ţi-aduce dizgustul, gălbeneala,
Ca stat paralizia te scurge în putere,
În sîngele finanţelor, în mersul guvernării. 
Ci-n braţul tău cel tare vei rumpe legăminte, 
Vei sparge-orice obstacol, şi-n secolul ce vine 
Vei da exemplu mare popoarelor seduse
De patru mii de ani.
Şi arătînd salvarea, vei face să cunoască 
Că răsărit e numele-i, vei proclama ş-erige 
Sau splendida creştină republică romînă, 
Sau turma şi păstorul, cezariatul-Crist.

[320]
SERAFITA

Eşti dulce ca viaţa, şi viaţa fără tine
Nu are nici valoare, nici raţie d-a fi.	
Tot ce e om şi ştie vedea-ntre rău şi bine
Dă viaţa să to aibă, preferă a muri.


Eşti bellă, căci eşti fructul ieşit din preştiinţă
Ce oferi femeia în paradis la om,
Şi preferi să moară umana-i neputinţă	
Spre a gusta din tine, din al ştiinţei pom.

Eşti bellă, Serafita, bellissimă-ntre zee!
Tu eşti al frumuseţei şi gemă, ş-ornament;
Te văz şi văz Olimpul, grădinele-empiree,
Eşti fericirea lumii şi centru-n firmament.

A cerului regină, polară constelaţie,	
În giurul tău gravită zei, universu-ntreg,
Pe calea propagării, pe calea de creaţie;
Eşti misticul triangul ce-ador şi înţeleg.

Imaginea-ţi mă-nfioară d-angelica extaze.
Nu e aşa de dulce nici însuşi primu-amor;
Tu eşti a lui sorginte, viaţă ş-a lui baze,
Al divelor orgoliu, adornamentul lor.

Orgoliul Iunonii şi Iris de speranţă,
Paladiul Minervei, al Proserpinei foc,
Splendoarea Aurorei, a Vinerii baldanţă,
Grădină înflorită 1-al graţielor foc.

[321]
În sînu-ţi se procree misterele intime,
Ardoarea părintească, amorul filial,
Fierbintea tinereţe, amorul conjugal,
0, mater tinerelă virtuţilor sublime!

Din sînul tău emană blîndeţea, haritatea,
Tot ce e simpatie, or graţie, or dor,
Tot legămîntul sacru ce strînge societatea,
Tot ce numim frăţie, tot ce numim amor.

Din sînul tău emană simţirea-egalităţii,
Tot estrul care face din om un semizeu
Şi însuşi eroismul, tăria libertăţii.
Pandora eşti, dilecto, cu verul Prometeu.

Eşti vergina-ntre stele, eşti Venus-Urania
În prima ta creare, şi-un Iupiter gelos,
Voind a mă combate, comise parodia
Cutiei dezastroase. Malicios Titan!

A! bellă eşti, dilecto! şi capellura-ţi blondă,
De voluptate peplu, ca crinii lui Amor,
Cu buclele lui Phebu te-ammantă, te circondă
Electric radioasă. Te-acoperă, că mor!

Coraliul e palid şi rozele n-au soare,
Nici rumen n-au, nici lacrămi atîtea mii de flori
Pe lîng-a tale buze, umide, rumeoare,
Înamorat ridente, umbrite de fiori.

P-aceste buzişoare al său arc de coraliu
Amoru-a pus custode; şi limbuliţa ta
Străbate ca prin laţe d-olimpian seralliu
Mai repede, ardente decît săgeata sa.

Aci află Amoru puterii sale locul
Din punta astei darde, sorginte de simţiri;
Din ast focariu sacru îşi împrumută focul
S-aprinză olocaustul divinilor uimiri.

[322]
La singura-ţi vedere delirul creaţiunii
Cu totul mă coprinde, mă simţ zeu din atom, 
Întreg realitate, nu fruct al ficţiunii,
Şi fur din ceruri focul spre a crea pe om.

Sau daca eşti, dilecto, acel viu tabernacol 
Al templului vivente din coastă construit,
 În verva Eloimilor, să dea primul oracol 
Spre-a lumii populare, progresul infinit,

Atunci eu în extaze, tremînd în a ta faţă, 
Sunt somnul sacerdote, eu consacrat deplin 
Spre a deschide poarta ce duce la viaţă, 
Eu execut misterul în sînul tău divin.

[323]

A N E X Ă



[325]
DANCIUL

Dănciucul se hotărîse
Să meargă la Ţarigrad,
Să nu-şi mai mute romînul 
Via dincolo de gard.

Dar pe drum, pînă s-ajungă, 
Îi păru calea cam lungă, 
Văzu turc şi măgăruş,
Şi pe turc l-auzi ciuş!

Ciuş învaţă şi Dănciucul; 
Se-ntoarce-acasă pe loc; 
Cine cu el mai vorbeşte? 
Ca Danciul se face foc.

Mă-sa sare să-1 sărute,
Dănăceii să-i ajute;
Însă Danciul nu glumeşte: 
Ciuş! grozav la toţi răcneşte.

Mă-sa: mîcă! — Danciul: ciuş!
Fraţii: nene! — Danciul: ciuş! 
Tica: Danciu! — Danciul: ciuş! 
Gaga: lele! — Danciul: ciuş!
— Mîncar-ai vrun pui de cioară?
Mîncar-ai ceva ce zboară?

Danciul: hici! şi iarăşi: ciuş! 
Trişti, bieţii părinţi acuş
[326]
Aleargă la romînică, 
Ca să vie să-i deszică.

Romînul ţi-1 ia de chică,
Ş-unde ţi-1 mai tîrnuieşte, 
La pămînt nu ţi-1 trînteşte,
Valvîrtej ţi-1 învîrteşte.

Î1 trage pe bătătură, 
Descîntînd de trîntitură:

— Faraoane, baraoane, 
Rupe vorba, progresoane;
Din turceşte, sfranţozeşte, 
Mai rupe-o pe romîneşte!

— Ciuş! aoleo ! vai de mine! 
Mai lasă-mă, romînică, 
Mai slăbeşte-mă de chică!
— Aoleo! că-i dă-n de bine! 
Mai dă-i, mai dă-i, rumînică! 
E cu leac descîntătura, 
E bună, mînca-ţi-aş gura! 
Mai ado-1, mai învîrteşte,
C-o rupse pe rumîneşte.

Descîntat de trîntitură, 
Danciul se răslecui
Şi îi fu de-nvăţătură 
D-a nu se mai răţoi.

Şi romînul, doctor mare, 
D-atuncea fu cunoscut 
Dibaci bun la descîntare, 
La făcut şi desfăcut.

Bonjuriştii să-nţeleagă,
S-o rumpă pe romîneşte; 
Progresişti, nu fiţi beşleagă, 
Că romînul nu glumeşte.


[327]
LA ELENA

I

Citesc în al tău suflet: sunt facultăţi prea rare, 
Sunt calităţi sublime în geniu-ţi fecund! 
E nestimat tezaur în spaţiosul fund, 
În inima-ţi frumoasă, în inima ta mare:

Surîsul în suspine, şi-n suferiri blîndeţea; 
Ca mamă şi consoarte eşti însuşi tinereţea. 
Sub stellă fericită venişi, trăieşti pe lume;
Ca să-ndulceşti amarul, fii demnă d-al tău nume.


II
      
Am zis şi zic amaruri, căci triste-evenimente
Vor pinge la discordii, la lacrămi şi lamente; 
Ci, mamă şi consoarte, eşti însuşi tinereţea,
 Surîsul în suspine şi-n suferiri blîndeţea.

III

Al tău suflet se cheamă candoare, inocenţă, 
Şi este totodată o rară-inteligenţă.

IV

Ai ordinea în fapte, ca şi activitatea, 
Priceperea-n consiliu, în gură veritatea.

[328]
V

Fidelitate mare 1-a tale predilecţii
Şi probitate naltă în tinerele-afecţii.

VI

D-aceea în dizgraţii, unde-adevărul tace,
Tinzi mult spre izolare în loc retras de pace, 
Departe de minciune, de limba veninoasă, 
De multă împilare, de lumea vanitoasă. 
Sunt facultăţi sublime în geniu-ţi fecund, 
E nestimat tezaur în candidu-acel fund.

VII

Turmente,-amaritudini, dezgust, melancolie 
Rempinge-va-al tău suflet cu mare energie, 
Căci sub ferice stellă se află-al tău destin, 
Surîsul în suspine, şi-n negură senin.


[329]
VIZIE

La M...

N-am singur conştiinţa de versurile mele,
N-auz, ci văz o voce, parc-aş citi pe stele.

I

În seară sau la nuntă, voioasă adunare,
Vor fi mai multe vergini şi belle, şi frumoase,
Ci graţia, candoarea, sublima ta purtare,
Angelica blîndeţe vor fi victorioase.
Spre fericiri înalte si zile glorioase
Vei întîlni o mînă ş-un ochi cunoscător, ,
Şi-ţi va propune nuntă un suflet arzător.

II

Un vechi cu fruntea a1bă, cu ochii de balaur,
Cu avuţie mare, plin de argint şi aur, 
Va tinde şi el mîna, — să fugi de a lui faţă, 
C-averea lui e rece, iar inima-i, de gheaţă.

III

Vei pierde genitorii, paterna prevedere,
Vei pierde şi speranţa în marea ta durere.

[330]
IV

Ci inima-ţi, ferice d-a ei blîndeţe mare, 
Afla-va un repaus ş-o mistică-alinare. 
La doruri, la turmente,
La lacrămi şi lamente
0 inimă amică, o inimă sublimă
Va da-n sînul tău pacea şi fericire-intimă.

V

Vei renunţa la lume, la rece ajutoare,
La calde persecuţii, căci viciul-femeie 
Copilei iartă toate, afară de candoare:
Nu e de trai virtuţii-ntre Messalini, Medee; 
Ca erimită-n lume te vei retrage-n pace 
La loc de izolare, unde-orice viespe tace.

VI

0 bună, scump-amică comise imprudenţă
Ce fericirea toată cumplit i-a-nveninat. 
La astfel de eroare a ta inteligenţă
Deşteaptă-se îndată, de nu s-a deşteptat.

VII

Căci jos, în fundul cupei ce dulcele ofere, 
Ascuns foarte mult zace ucizător amar, 
Amar de repentire, de chinuri, de durere,
În fund vei afla fiere crezînd că bei nectar.

[331]
LA CITERA MATILDEI

Ce deget vă atinge, o, coarde dureroase?...
Ci nu e-al vostru gemet ce inima-mi străbate, 
E palpitul vivace, e virginal suspin 
Ce scapă dintr-un suflet, şi voi î1 repetaţi 
Ca firele electrice, şi spuneţi şi durerea, 
Şi bucuria-ntreagă, şi inocent-ardoare, 
Şi pacea inocenţei, beatitutea-ntreagă 
Prin vocea armoniei şi repede purtate 
Pe aripe serafice.


[332]
EPITAFE

LUI SCARLAT BĂRCĂNESCU

Cu Radu Negru încă stătură Bărcăneştii .
Şi cu Mihai Viteazul işi apărară ţara
Cu braţul şi cu mintea. Scarlat, a lor mlădiţă, 
Aci e în repaos ş-aşteaptă şi-nvierea
A morţilor de seculi, şi palengenezia
Romanilor din Dacia.

LUI EUFROSIN POTECA

Aci cu corpul zace Eufrosin cuviosul;
Cu sufletul e-n ceruri, eu mintea-n cele scrise, 
Cu numele în şcoale, în inima junimei.
Te bucură, Eufrosin: potecele virtuţii, 
Înguste şi spinoase, ştiuşi a le străbate; 
Ai onorat viaţa de preot, de profesor,
D-apostol al lui Crist.

LUI VIRGILIU ZISSU

Privighetoarea Mantovei trăi, cîntă şi-ncîntă,
Iar tu, Virgiliu Zisse, cu viaţa-ntr-al tău nume,
[333]
Cu doruri şi suspine ai vrut cereasca harpă. 
L-acordurile tale răsună-n zi şi-n noapte 
Al mamei tate suflet.



[LUI ...)

11 legăna-n durere Romînia.
Trăi, lucră, muri spre-a ei salvare; 
Azil, mormînt îi oferi Turcia,
 Şi patria-i fu ultima suflare.



[334]
CINCI EPIGRAME ŞI UNA PE DASUPRA


I

Ce-ţi amestici şi pelinul 
Cînd vorbeşti de mozaic? 
Ori vrei să te-nspire vinul,
Poetaşule pitic?

II

Cum ţi-e vorb', aşa te poartă,
Ori vorbeşte după port;
Moşul ţi-a deschis o poartă
Care n-o s-o vezi nici mort.

III

Îngrozişi bietele muze,
Profanator de Parnas,
Scălîmbînd din cap, din buze, 
Scrîntitule de Pegas.

IV

Mozaicul e italic,
Limbagiul ţi-e arlechin;
Nu-ţi simţi titlul papagalic, 
Păcălitule deplin?

[335]
V

Regală porfiră-aur
N-o mai cere, Atentop; 
Cere piele de balaur,
Cazacule protopop.

VI

Îţi va spune tot vecinul
Ce e romînescul ma;
Cnutul numai şi streinul
Te va sătura de da.

[336]
RASPUNS 
LA CALEMBURUL LUI I. VĂCĂRESCU

Tot calemburu-ţi cată la iad; 
Drac negru însă mă ispiteşte; 
Ferice cela ce-1 îmbrînceşte, 
Şi-n veci rămîne tot Eliad.
		
Dar anevoie e dezbinarea
La eel ce-n vine s-a trîndăvit; 
Şi mai urîtă e răzbunarea...
Merg prea departe, mult am vorbit.

O, zi de mîine, voi, mii trecute,
În cer v-am martori şi pre pămînt, 
Timp, ce-adevărul tu pe tăcute 
Descoperi, — spuneţi, eu vine sune?

Şi tu, o, zise că eşti Hristos,
Din vîrful slavei unde te-ai pus,
Aruncă-ţi ochii puţin în jos; 
Cele trecute acum s-au dus. 
Vezi-te bine, eşti fericit?


[337]
RĂSPUNS 
LA SATIRA LUI GR. ALEXANDRESCU

I

Cine-i deşteptul care visează.
Atîtea fleacuri, mari secături,
Şi vrea de boală lumea să-1 crează 
Cînd plînge, zbiară pe sub păduri?

II

E gugumanul sau Gugurică, 
Care se crede şi satiric; 
0 blasnă slută, ofiţerică, 
Cu săbioara tic-tiric-tic.

III

Eu în credinţă n-am nici o milă 
Cînd văz atîţia oameni cinstiţi
Că pun pe goană potaia-silă,
Dulău de scaune-evropieniţi.

IV

Din vreme-n vreme aripi îşi cată, 
Sufletu-şi nalţă cu foc, suspin;
Inima, însă, a lui spurcată 
Al vicleniei poartă venin.

[338]
V

Parcă cu dracii el se rudeşte, 
De părinţi, rude-l auzi vorbind; 
De porunceală lacrămi pişteşte,
La Pluton, Cerber orăcăind.

VI

Nemulţumirea i-e sentimentul, 
Om de nimica şi ticălos; 
Crede lătrarea-i că e talentul
Şi că-i la muze prea de folos.

VII

Cu dibla dosul peste cîmpie 
Aleargă fuga drept la Parnas;
 Ş-apoi începe o poezie
Cu necioplitu-i lăbărţat glas.

VIII

Ş-atuncea zice 'ăst  poet mare,
Cînd vro moliftă i s-o citi,
Că e ca dînsul cînd doarme tare,
 Cînd maica-i cîntă nani-nani.

IX

Amorezata-i muză-nfocată 
Î1 desfătează cu frumuseţi,
Şi pe potaia acea turbată
Mi ţi-o răsfaţă numa-n tandreţi.

[339]
X

El ca să scrie îi trebuieşte 
Să is patentă de autor; 
Merge ciocoiul şi iscăleşte...
.............................................

XI

Cine mai poate ca să-1 auză, 
Lătrînd, potaia, ca un turbat? 
Căci din greşală blejdita-i muză 
Gura căscată i-a cam 1ăsat.

XII

Şi viteaz, naiba, ţeapăn de gură, 
Dueluri spune cum c-a avut,
Şi nici stăpînii chiar, el se jură, 
A-i sta-mprotivă nu au putut.


XIII

Închizînd ochii, dînsul ne spune
Cum că odată el a fost mic, 
C-a avut zile rele sau bune,
Şi multe lucruri mai de nimic.

XIV

După aceasta pare că zboară, 
Parcă e tată şi norocit;
Pe urmă viaţa îi pare-amară, 
Defaimă totul ce a cinstit.

[340]
XV

Şi chiar fiinţe nevinovate,
Carii la dînsul nici că gîndesc, 
Cu văpseli negre şi-ntunecate
Încondoiete să pomenesc.
XVI
Apoi vulpoiul, ca să ne-nşale, 
Zice că visul care-a citit
Este din scrieri orientale,
Ce un prieten i-a povestit.

XVII

Ne spune lucruri prea nensemnate, 
Cînd flencăneşte neruşinat,
……………........................
E castravete acum sărat.

XVIII

Cavaler, hoţul, plin de-nfocare
………….
Şi mi-l înhaţă streaja-n obor.

XIX

Picaţi, el zice, lacrămi şiroaie
...............................................
...............................................
Muştele-aleargă 1-aşa putori.
[341]
XX

Azi cere milă, mîine defaimă, 
N-are nici cinste, nici caracter; 
Şi zefiraşii, coprinşi de spaimă,
De ţigănilă s-ascund în cer.

XXI

Dar pe morţi omul cînd îţi înjură, 
El dopotrivă i-a lăudat;
La potăiasca lui lătrătură
Odîr! îi zice omul cercat.

XXII

Acesta este, să-i dăm dreptate, 
Precum se cade trage-l de nas; 
Potăii javre daţi-i pe spate,
............................................

[342]
24 IANUARIU 1860

E ziua azi ferice şi salt', o, Romînie, 
Căci lanţul tiraniei se rupse azi un an! 
Tu eşti aniversarea ş-a naţiei mîndrie; 
Revino, augusto, d-acum peste un an
Şi fă ca acel nume ce-i dat de domnitor
Să fie-n Romînia etern nepieritor.

Primeşte salutarea, o, prinţ adevărat, 
Ce inima sinceră la tronul tău depune, 
Credinţă şi ardoare ş-amor nemăsurat;
Şi ţara-ţi împleteşte de laure cunune 
Şi-ntreagă roagă cerul, şi azi, şi-n viitor, 
Ca numele să-ţi fie etern nemuritor.

Ci-ntoarce-te, o, prinţe, şi vezi dorul fierbinte 
Ce simte azi romînul, întreg poporul tău,
Şi vine să te roage să fii al lui părinte, 
Să-1 mîntui de-mpilarea a omului cel rău; 
Te scoală,-ntinde mîna şi fă-te scutitor, 
Şi numele tău fie etern nemuritor.

Rodinii ţes pieirea în machină drăcească,
Suvelniţele poartă turbaţi, negri strigoi
Şi ţes ca să deţească, se prind să ne răcească 
Pe noi toţi despre tine, pe tine despre noi, 
Cînd noi ridicăm ruge, şi azi, şi-n viitor, 
Ca numele să-ţi fie etern nemuritor.

[343]
Şi care ne e crima atît de neiertată
Cît să voieşti, părinte, prin draci a ne lovi? 
Unde aflaşi fiinţa atît de scelerată
Ce-n curse de pierzare să vrei a ne-mbrînci? 
Nu-i mai cunoşti trecutul? Ce-aştepţi pe viitor? 
El nu-şi cumpără ştreangul ca Iuda vînzător.

Adună toţi ştrengarii, turbate-ortale bete, 
Trei sute polaci astăzi ce mişuie prin ţară 
La scopul lui s-ajungă; şi ducă-se şi piară: 
Copil, soţie, tată şi mamă dă pe bete,
Răstoarnă şi altarul al nostru vînzător;
Nu ştii că în Moldova ţi-a fost un trădător?

Organ al dezunirii din gaşca de păgîni, 
S-a-nfipt ca să răstoarne a casei temelie 
Ce o au pus străbunii ş-o ţin bunii romîni
Cu-atîtea sacrificii în seculi de urgie. 
Rînjaşte rău, Tartuful! Ci sceptrul domnitor 
Zdrobească-i a cocoaşă; şi fii nemuritor!

E urzitor de vrajbe, de orice turburare; 
Goni şi Adunarea de care-ai fost ales,
Zicînd că parted stîngă este turburătoare, 
Că dreapta nu cunoaşte al patriei progres. 
El vede că progresul e strîmb şi cocoşat 
Şi merge înainte, ca lupul leşinat.

Dar douăzeci şi patru destul mărturiseşte
D-al Camerei bun cuget, de calda ei dorinţă,
De tot ce făcu mare, de tot ce ne uneşte
Doi popoli împreună cu prinţul prin credinţă,
 Şi care roagă cerul, şi azi, şi-n viitor,
Ca numele să-ţi fie etern nemuritor.

[344]
Şi iar te rugăm, prinţe, fii bun ca un părinte
Şi-ţi scutură iacaua de scai şi de ciulini,
D-organul lui Loyola, d-infamul de Rodin.
Ascultă azi urarea şi ruga-ne fierbinte:
Ne scapă şi te scapă , şi fii nemuritor,
Şi fie al tău nume etern nepieritor.


[345]
ŞOARECII ŞI CĂMARA

Şoareci mulţi din toată ţara, 
Adunaţi în număr mare, 
Umpluseseră cămara, 
Scotocind după mîncare. 
Rîţa, rîţa, ronţăiau
Şi din colţ în colţ săreau.

Unii roşii, jigăriţi
Şi de foame leşinaţi, 
Alţii negri, năpîrliţi, 
Puţintel mai săturaţi; 
Dar cu toţii căutînd 
Bucăţelele pe rînd.

Ca să roază s-adunară 
La firimituri de pîine 
Cc ştiau că-s în cămară, 
Rămase de azi pe mîine, 
Şi aşa să prăpădescă
Cămăruţa boierească.

Hotărîţi ca să nu lase 
Nemîncat orice găsea, 
Şi chiar temelia casei, 
Daca nu le ajungea
Mezelicurile-ascunse
Ce-n dulapuri erau puse.

[346]
Ce grozav cînd flămînzeşte 
Soarecile jigărit!
Mai vîrtos cînd îl lipseşte 
Stăpînul ce 1-a hrănit; 
Atunci roade nencetat,
Căci aşa e învăţat.

Dar dodată, fără veste, 
Mulţi cotoi intră-n cămară 
Şi la rînd se pînduieşte 
Ca să-i poată da afară;
Ei erau cu toţii şase, 
Toţi aleşi d-aceeaşi rasă.

Unul galben, mohorît, 
Lat în frunte şi-ndesat, 
Dintre toţi cel mai urît,
De spinare cocoşat, 
Se sui pe o fereastră 
 Şi-ncepu să pufuiască.

D-acolo se puse-a toarce; 
Şi torcea, mereu torcea;
Şi apoi el se stîrcea
Şi ghearele pregătea 
Să-i înghiţă, să-i sfîşie, 
Ca un tigru în mînie.

Ceilalţi patru miorlăia:
Unul negru, mustăcios,
 Altul bălţat şovăia; 
Unul mic, preaurîcios, 
Slăbănog, pipernicit, 
Părea a fi îndrăcit.

Sărea-n sus de bucurie 
Lîng-altul cu părul chel, 
Aşteptînd rîndul să-i vie 
Să prinză vrun şoricel 
Ce-i trecuse peste nas
Cînd şedea el la taifas.

[347]
Dar al cincelea, fudul, 
Cotoi vechi de case multe, 
Semăna a fi sătul
De vînatul du-prin curte, 
Ce-1 mănîncă ca un hoţ, 
Făr-a fi părtaş cu toţi.

În sfîrşit, cotoiu-ă1 mare, 
Ce torsese pîn-aci,
Făcu punere la cale
Pe şoareci a-i izgoni;
Şi pe loc la goană-i luară, 
Pînă ce îi sfîşiară.

Şoriceii fug în lume, 
Flămînzi precum au venit; 
Şi motanu-şi făcu nume 
Că pe şoareci a topit, 
Neputînd să vie iară
Şoareci roşii în cămară.

Iar această-nştiinţare,
 Făcută d-un şoricel 
Către şoaricele-ăl mare 
Ce venise din Muscel, 
Î1 rugă s-o priimească 
Ca p-o stimă şoricească.

[348]
GINERILE ŞI SOCRUL

GINERILE

Iată, socrule,-un decret
Cu stafetă de la Iaşi,
Ce-o aduce prea secret
Vătaful de Călăraşi;

Prin ea mi se ordona
Camera a dizolva;
Socrule, crezi că e greu
Să ţi-1 joc cum voiesc eu?

Socrule, dă-mi o povaţă,
Că poziţia mi-e grea;
Aşa să trăieşti, mă-nvaţă
Cum să trag folos din ea.

D-oi lua măsure bune
Să s-aleagă oameni noi,
Cîştig,	ce e drept, un nume,
Dar cu ce ne-alegem noi?

Ş-atunci, socrule, e greu
Să mi-l joc cum voiesc eu.

Iată vremea d-a sumete,
D-a trînti p-orice boier,
C-apoi mă dau ei pe bete,
Peste cap din minister;

[349]
Golanii din stînga, iară,
Ştiu că	i-am tot înşelat;
După dînşii peste ţară
Cîrjaleşte m-am urcat.

Vezi, măi socrule, că-i greu
Să mi-l joc cum oi vrea eu?

S-aleg d-afară, mai bine,
Leşinaţi tot din toptan
Ce cască gura la mine
Să le-arunc cîte-un ciolan.

Arendaşii s-ajutară
Cu-mpliniri de la ţărani;
Aceşti oameni nu uitară
Că n-am vrut să le iau bani.

Socrule, gîndeşti c-aşa
Camera să fie-a mea?

Socrule, d-oi avea parte
Să le-aduc precum voiesc,
Atunci să te dai doparte
Şi să vezi cum le-nvîrtesc.


Şi d-oi fi în Adunare
Deputat, ştii, pîntre ei,
Cînd vor veni la votare
Pot face ca cu ai mei.

Socrule, nu e aşa
Că domnia e a mea?

SOCRUL

S-alegi oamenii isteţii,
Ţeva rude, cunoscuţi,
Ţeva avuţii sireţii,
Ipochimenii stiuţi.

[350]
Cată, psihi-mu, s-apuţi 
Pe vlahii se biruimo,
Che stare avem cu toţii 
Rizaliki che se fimo.

Si asa n-avem vro greo,
lanachi, copil a meo.

Daca nu aveţi ţiocoii,
Ivangi che poliţai, 
Arendasii che slugoip, 
Atunţi, zeo! parte n-ai.

Si daca prohorisesti
 S-aleagă-n toată Vlahia,
Afefta te-afanisesti,
 Se duţe si vorniţia.

S-atunţia ne vine greo,
 Ianachi, copil a meo.

Tu s-alegi pe Costesco
Si pe Pano Olanesco 
Si pe mico Buzoiano, 
Pe ţelebi Pantazaki, 
Pe catergari Ganesco, 
Pe diavolo Suţaki
Si pe arhon Anghelesco.

Che astfel nu este greo,
 Ianachi, copil a meo.

Pe Tachi Bolintineano, 
Pe caraghiosi Marino
Si pe tinero Cretzeano, 
Pe Filitis ţela fino,

Pe Grigore-Alecsandrescos, 
Perifimos piitis,
 P-avocatos Boerescos
Si pe Tachi Hristofis.

[351]
Si astfel, copil a meo, 
Crede-mă, nu este greo.

Pe cartofi Iorguleţo, 
Pe babaca Aristidis,
Pe ala, de! to isteţo, 
0 chiopoolos Ioanidis;

Si pe Nico Lahovaris, 
Pe streino Marţianis, 
Pe Arcudi to Panakis,
Pe Stefanomenos Zanis.

Ghidi, ghidi, prifacuto!
Chiţi ţiraţi tu ai facuto!

Pe Carabeti Melichi, 
Pe Paharnicos Boliaki;
Dau si eu un tefarichi, 
Pe al meo Vasilescos;

Pe Calemzis Tatarano
Si pe Stanciulo Predescos, 
Pe didascalos Vioreano,
Pe caimeni.....

Atunţia credo si eo
Ke domnesti, Ianache-a meo.

Faţe treabă buniţica 
Si Arapilo al teo,
Paleóloghi a mica, 
La asta nu este reo.

Pe Serghiadis inginero
Să nu uite se alegi,
Pe Gavrilo pişichero
Să faţi tot ca să nu-1 pierzi.

[352]
Si asa crezo si eo
Să domneşti, Ianaki a meo.


Polihronion zarafi,
Steriadis hasnatari,
Limbriht de la telegrafi
Ke ton Gugio palicari.

O Miticas Creţulescos, 
Tufeccis ke Ţorbagis;
Se nu uiţi niţi pe Balţescos, 
Niţi pe kelo Alexandris.

Vezi, cu asti credo si eo 
Să domneşti, copil a meo.

S-apoi ţe faţe golanii 
La ananghi-politichi,
Daca treaba gaitani 
Evrete is to tapi?

Io ţi-o zico, fos-mu Ianaki 
Ke golanii puţin banda 
Stiu se facă buclucaki,
Tixi Iane, tixi panda.

Să m-asculţi, copil a meo, 
Ke eu sunt ca tatal teo.

Telespandon, Ienculeţa, 
Faţem, stii, ca la Fanari;
Stiu un mico prafuleţo, 
Singe bun de porumbiţa.

Si atunţi nu este greo
Să domnesti, copil a meo.

Ma de bomba cu capaki
Se o faţem misticos
Si s-o punem la iataki
Kindo este somnoros.

[353]
Pak! Bum! s-a catortosito; 
S-atunţi pe golani zaverdzi 
Cari ne-a catatrecsito
Să-i punem la puşcari.

S-atunţi, Zita! ke Utra!
Să trăiesti, măria-ta!

GINERILE

Socrule, toate sunt bune,
Planul ţi-este minunat; 
Candidaţii după nume 
Pe listă i-am aşezat.

Prăfuleţul nu-mi displace, 
Cît se poate e de bun,
Că e mut, tace şi face, 
Iar nu zbiară ca un tun.

Dar de bombă mi-este teamă: 
Ştii c-am fost dus în Divan 
Ş-a cătat să-mi dau greu seamă
Pentru cea d-acum un an.

Socrule, poate-ai uitat 
C-asta m-a cam deocheat.

[354]
[EPITAF]	
	
În lume-am fost, şi lumea rar foarte m-a văzut,
În studiu, meditaţii cu-ai mei am petrecut. 
Puţină e viaţa d-alăturea ştiinţei,
A mea fu mai puţină naintea provedinţei.

[355]
ESOP ŞI MĂGARUL
[fragment]

Nu mai e secret, se ştie, 
Că Esop, ca moralist
Şi ca bun naturalist,
În acel time de sclavie 
Ca să poată spune-n lume 
Adevăruri mii şi sume, 
Deveni şi fabulist.

[356]
IMNUL DRACILOR

Glorie întru cele infernale lui Satan, 
Şi pe pămînt rezbele şi morburi,
 Între oameni încăierare!
Oarba, Satan! Oarba, Satan! 
Negură exotică, maiestate tenebroasă,
Lăudămu-te şi te binecuvîntăm, 
Ţie peste cap ne dăm,
Pentru coada ta cea lungă. 
Lungi îţi sînt ghearele, 
Profunde planurile,
Întinse cursele
Şi mari victoriele.
Oarba, Satan, întunerec exotic! –
Ai ameninţat cerul,
Ai zbucinat pămîntul,
Legiuni de angeli i-ai adus valvîrtej
Cu a ta formidabilă coadă. 
Cu dînsa ai pus piedică omului,
L-ai făcut să cadă
Şi l-ai pervertit,
Şi l-ai învîrtit,
L-ai dat în tîrbăceală.
Ţie se cuvine confuzia lui Babel,
'I'u, eşti fondatorul faraonismului,
Tu inventatorul idolatriei,
Tu protectorul Imperiului roman şi bizantin. 
Din coapsa ta ieşi fariseismul,
[357]
Tu eşti părintele iezuitismului,
Din scremetele tale ieşi ciocoismul.
Jos cu ambrozia cerului,
Mirodeniile tale să împle nasurile
Şi inimile oamenilor!
Fie lăudaţi Cainii
Şi toţi Iuzii pămîntulu!
Fie lăudaţi Neronii şi Heliogabalii!
Glorie Apoleinilor apocaliptici!
Vivat Anticrist,
Şi toţi ciocoii lui,
Şi toţi zbirii lui,
Şi toate puterile!
Papă Satan, papă Satan,
Oarba tutulor divinităţilor infernali!
Învestitu-te-ai cu întuneric,
Înarmatu-te-ai cu minciunea şi calumnia, 
Încungiuratu-te-ai de angelii corupţiunii 
Şi d-a ta glorie spăimînta-se-vor drepţii.
Fie blestemată virtutea,
Fie batjocorită onoarea,
Fulgere-se dreptatea,
Fie proscris adevărul,
Fie a cioarelor de angeli caritatea.
Să trăiască eroarea,
Turbeze ura, învingă invidia,
Întroneze-se viciul,
Zbiere de bucurie corupţia,
Împărăţească păcatul.
Orgie întru cele infernale,
Şi pe pămînt discordie,
Între oameni încăierare!
Oarba! Bîrrrr, pac, papă Satan!
Cronc, cron, ga! meu, chiţi-chiţi , meau, buha! cu-cu-va, 
Cra, ca-ca-ca-ca, papă Satan!
De treisprezece ori centauri, spingi, satiri şi harpii, cerberi şi Eumenide,
Draci şi drăcoaice se deteră peste cap şi trecură la postul lor, legiunile porniră ca nori de lăcuste şi acoperiră Romînia.


[358]
[CORUL ÎNGERILOR]

Sînt, sînt, sînt este Domnul al puterii,
De trei ori sînt e Domnul provederii!
Între cei de sus lui Iehova glorie!
Pace-ntre romîni, celor buni victorie!
Cu noi fii, Doamne, Domnul al puterilor, 
Pîinea dă la toţi, Doamne al averilor. 
Celor mari blîndeţe,
Celor mici ştiinţă, 
L-avuţi haritate,
La săraci virtute, 
Văduvei credinţă, 
Verginii candoare, 
Patria drept mater 
Micului orfan,
Şi din preştiinţa-ţi 
Ştiinţa exactă. 
Repaos şi pace, 
Lină conştiinţă 
Dă color bătrîni,
Iar pentru juneţe 
A ta preştiinţă 
Reverse ştiinţe, 
Arte creatoare.
Cherubi cu ochi mulţi,
Focuri de viaţă
Spre a-ntări mintea,
A-ntări şi corpul, 
Inima-ncălzind.
[359] 
Cursieri de fulger,
Drumuri tunătoare, 
Răsărit şi-apusuri, 
Nordului lumină 
Facă să răsaie.
Punturile Crucei, 
Punturi cardinale, 
Aibă d-al lor centru, 
Centru de unire, 
Inima lui Crist.

Sînt, sînt, sînt este Domnul al puterii,
De trei ori sînt e Domnul provederii;
Întru cei de sus lui Iehova glorie,
Pace-ntre romîni, celor buni victorie!