MARINO FALIERO
				DOGE DE VENETIA

			TRAGEDIE IN CINCI ACTE.





				Dux inqueti turbidus. Adriac. Horace.














PREFAS,A
	 Conspiraţia lui Doge Marino Faliero este una din întîmplările cele mai însemnate ale vieţii şi norodului celui mai estraordinar din istoria modernă. S-a întîmplat în anul 1355. Toate cîte se ţin de Veneţia sînt sau au fost estrordinare; priveliştea ei seamănă un vis şi istoria ei un roman. Conspiraţia lui Doge Faliero se află în toate hronicile; mai cu deosebire este arătată cu deamănuntul în Vieţile Dogilor de către Maris Sanuto, ce îl citez în apendic. Povestirea lui simplă şi lămurită este poate mai dramatică în sine de cît ori-care altă dramă asupra acestui sujet.
	Se pare că Marino Faliero a fost un om de talent şi du curagiu. Eu îl aflu comandant căpetenie al puterilor de uscat la împresurarea dela Zara, unde băiu pe Riga Ungariei şi armia lui de opt-zeci de mii ostaşi, din care omorî opt mii fără a înceta de a ţine pe cei împresuraţi în strimtoare, isbîndă cu care nu se aseamănă nici una în istorie, afară de a lui Cezar la Alezia şi a prinţului Euţen la Belgrad; după aceasta se făcu comandant al flotei în acelaşi războiu şi luă capul de Istritia.
	 A fost ambasador la Genova şi la Roma, cînd priimi vestea despre alegerea sa de Ducă al Veneţiei; nefiinţa lui de faţă este o dovadă că el n-a făcut nici o intrigă spre a dobîndi această slujbă, pentru că într-acezaşi vreme află şi moartea predecesorului său, şi puoa sa dregătorie. Insă seamănă că ar fi avut un haracter iute. Sanuto povesteşte că cu muţi ani mai nainte de apriimi titlu de Doge, şi cînd era Podesta şi căpitan la Treviza, el a dat o palmă episcopului care zăbovise de a aduce ostia; şi asupra aceştia bunul Sanuto face o judicată în protiva lui întocmai ca aceea cu care Twachum izbeşte pe Square1 însă nu ne spune dacă el a fost pedepsit sau mustrat de către senat pentru această ocară. Se vede mai pe urmă că el îşi făcuse pacea cu biserica, căci îl vedem ambasador la Roma şi investat cu drepturile de Val di Marino, pe treptele Trevizei, cu titlu de conte Lorenşa, conte-Episcop de Geneva. Despre aceste întîmplări, autorii mei sînt Sanuto, Vettor Sandi, Andrea Navegero, şi relaţia împresurării dela Zara, publicată mai întîi de către neobositul abate Moredi, în ai săi  Monomenti Veneziani di varia litteratura, tipărite în anul 1796; m-am sfătuit cu aceşti autori în limba originală.
	Modernii Darru, Sismondi şi Langier mai se potrivesc cu hronicii cei vechi. Sismondi atribuie conspiraţia lui Faliero, le gelozie. însă eu nu aflu nicăiri această părere întărită de istoricii naţionali. Vettor Sandi, este adevărat că zice: altri scissero che.......della gelosa suspicion di esso Doge siasi fatto (Michael Steno) staccar conviolenza etc. etc. Insă se vede că această părere n-afost de obşte; Sanuto şi Navagero nu spun nimic despre această, şi Sandi şi el însuşi adaogă mai pre urmă [...].
	Fără îndoială întîiul său îndemn fu afrontul cel gros al vorbelor scrise de Michel Steno asupra jăţului ducal şi pedeapsa uşoară şi nepotrivită care o hotărîră cei Patruzeci înpotriva vinovatului ce era unul din ai lor tre capi. Seamănă asemenea cu gîndul lui Steno mergea în ocara sa asupra unia din femeile soţiei lui Doge iar nu însuşi asupra Dogoresei, înpotriva căria nu se ardică un fel de clefetire în mijlocul laudelor făcute frumuseţii sale, şi cu toate că ea fu vrednică de însemnat prin strălucita sa juneţe. Nimini nu o zice hotărît (afară ră numai dacă cea ce pretinde Sandi nu va fi o adeverire) că Doge a fost aţîţat de gelozie; întărîtarea lui a fost mai mult pentru respectul său către soţia sa, şi pentru cinstea sa însuşi, pe care slujvele sale trecute şi dregătoria în care se afla trebuia să o facă sfinţită.
	Eu nu crez că autorii englezi să fi vorbit de conspiraţia lui Faliero, afară de Doctorul Moore în a le sale << vedute ale Italiei>>. Povestirea lui este greşită, este un fel de flecărie plină de glume foarte groase asupra bărbaţilor bătrîni şi femeilor tinere, şi el se miră cum o întîmplare aşa de mare a avut o pricină aşa de mică. E necuviincios lucru ca un observator de oameni, aşa de adînc ca autorul lui Zeluca să se mire de această faptă istorică. El ştia că un basin de apă stropind asupra rochii mistrisi Marsham ardică comanda din mîinile Duchii de Marlborough şi adduse pacea de Utrecht; că Ludovic XIV fu tîrît în războile cele mai grozave pentru că ministrul său s-a înţepat de a-l vedea criticîn o fereastră, şi voi săi dea alte ocupaţii. El ştia că Elena a perdut Troia, că Lucreţia goni pe Tarkini din Roma, că Kava (Cava) aduce pe Mauri în Spania; că un bărbat acărît chemă pe Gali la Cluzium şi de acolo la Roma; că un singur vers al lui Frederic II asupra abatelui de Bernis, şi o vorbă asupra Doameni de Poumpadour fură pricina răsboiului dela Rosbach;  fura pe furiş a Dearbhorgil cu Mare Murchard pricinui robia Irlandei; ca o pîră personală între Maria Antoneta şi Duca de Orleans grăbi cea din tîiu izgonire a Burbonilor; el ştia în sfîrşit, ca să nu mai înmulţim esemplele că Kommodor Domeţian şi Caligula nu fură jertfe ale tiraniei lor, ci ale unei răsbunări particulare; şi că poruncea d-a desbarca pe Cromwell din vasul în care el era să se ducă în America, fu dărăpănarea Rigii şi a naţiei. Destul să se socotească cineva asupra acestor esemple ca să vază că cu adevărat este estrordinar lucru ca doctorul Moore se minunează cum un om obişnuit a poruncit, şi care împlinise slujbele cele mai însemnătoare, să arate un ressintiment atît de barbar pentru un veac atît de barbar pentru afrontul cel mai grosier ce ar putea cineva face unui om, fie prinţ fie vasal. Vîrsta lui Faliero nu este o piedică, dimpotrivă face lucrul mai putincios de a întîmpla.
	The young man's wrath is like straw on fire.
	But like hot steel is the old man's ire.
	Young men soon give and soon forget affront
	Old age is slow at both.
	"Mînia unui june este ca flacăra de paie; dar a bătrînului seamănă cu ferul roşit în foc. Junii lesne fac un afront şi lesne îl uită, bătrîneţea încă este mai zăbovnică şi de a-l face şi de a-l uita."
	Reflecţiile lui Laugier sunt mai filosofice. [...]
	Unde a aflat doctorul Moore că Marino Faliero a cerut viaţa ? am căutat în hronice; şi nu aflu nimic de asemenea. Este adevărat că el a mărturisit toate; fu dus la locul chinuirilor; dar nu se zice undura că a cerut milă judecătorilor; şi chinuirea dovedeşte alt ceva, iar nu lipsă de statornicie, care negreşit ar fi fost pomenită de acei istorici slugarnici porniţi asupra lui. Una ca aceasta ar fi fost înpotriva haracterului său de războinic, în veacul în care a trăit el şi în vîrsta în care a murit, ca şi înpotriva istoriei. Eu nu pociu să suffer a se desvinovîţi cine-va asupra depărtării vremii cînd defăimă o persoană istorică. Cu adevărat, adevărul este al morţilor şi al celor nenorociţi; cei care au murit pe eşafod au îndeobşte îndestule greşale, nu trebuie a le mai lipi şi pe acelea pe care primejdiile şi moartea ce au înfruntat ei le fac foarte anevoie de crezut.
	Vălul negru ce e zugrăvit în locul unde trebuia să fi potretul lui Marco Faliero între al Dogilor, scara Uriaşilor unde el a fost încoronat, despuiat de coroană şi unde i s-a tăiat capul, făcură asuprămi o adîncă impresie, precum şi haracterul lui arzător şi ciudata lui istorie. Am fost în 1819 de mai multe ori ai căuta mormîntul în biserica lui San Giovani şi San Paolo; în vreme ce eram în picioare aproape de monumentul unei alte familii, un preot veni şi-mi zise: " pociu să-ţi arăt nişte monumente mai frumoase". Ii ziseiu că eu caut pe al familiei Faliero şi mai vîrtos pe a lui Doge Marino. " O ! îmi răspunse, să-ţi-l arăt, " şi ducîndu-mă afară îmi arătă cu degetul un sarcofagiu pus în perete cu o inscripţie care nu se putea citi. Imi spuse că sarcofagiul (mormîntul) acesta fusese la o mînăstire din preajmă, şi s-a addus acolo unde se afla cînd-l am vizitat eu, din vremea sosirii Francezilor. Imi scpunea că el -la văzut cînd-lau deschis la strămutare, cuprindea în trînsul cîte-va oase, dar nici un semn hotărît de tăiere de cap.
	Statua călare despre care pomenesc în actul al trei-lea nu este al unui Faliero, ci a vre unui alt războinic uitat în zioa de astăzi, cu toate că se vede că este mai din coaci.
	Au stat şi alţi doi Dogi din această familie înintea lui Marino: Ordelafo ce a murit la bătaia de la Zara în 1117 (unde în urmă abiruit pe Huni urmaşul său), şi Vilal Faliero care a domnit în anul 1082. Familia sa, origilală din Feno era una din cele mai strălucite şi mai bogate ale cetăţii ce cuprindea familiiel cele mai vechi ale Europei. Toate cercetările ce au făcut pentru sujetul meu vor proba interesul ce îmi însăffla. De am isbutit sau nu în tragedie, dar am adus în limba noastră o faptă istorică vrednică de pomenire.
	Patru ani am meditat opul acesta şi pînă să intru bine în cercetarea lui cu de a mănuntul, aveam de gînd să-i dau drept temeiu gelozia lui Faliero; însă băgînd de seamă că cu aceasta am greşi în istorie, şi apoi, gelozia fiid o patimă sleită în teatru i-am dat o formă mai istorică. M-am hotărît asemenea întru aceasta de sfaturile lui Matthew Lewis căruia îi spuneam gîndul meu la Veneţia 1817- " De îţi vei face eroul gelos (temător), ămî zise el, aduu-ţi aminte că ai a te lupta cu nişte autori însemnaţi, lăsînd   d-oparte  pe Shakeaspeare şi a face nişte objecţii asupra unui sujet slut. Ţine-te de haracterul arzător şi natural al bătrînului Doge, care te va scoate la căpătîiu de-l vei descrie bine; şi fă-ţi planul cît mai regulat se va putea ". 
	Sir Wiliam Drummond îmi dete mai aceleaşi sfaturi. Nu mi se cuvine mie a hotărî pînă la care punt am urmat aceste instrucţiuni sau dacă-mi au fost ele folositoare. N-am nici un gînd pentru teatru; căci în starea lui de acum nu poate fi un object nalt de ambiţie; afară de aceasta eu am fost foarte înapoi după culise şi nu m-am socotit niciodată cu dînsele. Eu nu mă pociu înţelege cum un om de de-un haracter iute se pune în mila unui parter.......Cititorul despreţuitor, criticul badjocoritor, articolele amare ale unui jurnal sunt nişte defăimări risipite şi depărtate, însă cînd un auditoriu luminat sau neghiob calcă în picioare o producţie care, bună sau rea, a fost o lucrare a minţei pentru autor, iată un venin înfiinţă şi nemijlocit, adăogat încă şi cu îndoială în care se află cineva despre volnicia judicătorilor şi cu încredinţarea despre nebunia ce a făcut alegîndu-i de asfel. De am fi fost capabil de a compune o tragedie ce ar fi judicat -o vrednică de scenă, reeşirea  (isbănda) nu-mi ar fi pricinuit nici o păcere, şi căderea ei mi-ar fi amărît suffletul. Pentru aceasta cînd eram mădular al comitetului unui teatru, nu m-am încercat niciodată  a debuta într-însul ca autor, şi nu mă voiu încerca niciodată. Sunt cu adevărat talente dramatice într-o ţară unde se află Joanna Boillre, Milman şi John Wilson. Cetatea Ciumei şi multe alte pasage din Ethwald şi din Moretfort, Căderea Ierusalimului sînt pline de un material pentru tragedie mai bun de cît a putut cineva să vaza de la Horace şi Walpole. Acum este moda a despreţui pe Horace şi Walpole; întîiu pentru că era nobil şi apoi pentru că era un gentleman (om de lume); însă, ca să nu zic nimic despre compoziţia scrisorilor sale neasemănate şi despre Castelul Otrantei, el este ultimus Romanorum, autorul Mumei misterioase, tragedie de întîia treaptă şi nu o dramă de amor sgomotos; el este tatăl întîiului romanţ şi al celii după urmă tragedii din limba noastră, şi vrednic cu adevărat de o treaptă mai înaltă decît ori care autor din zilele noastre.
	Vorbind despre tragedia lui Marino Faliero, am uitat să spuiu că ori cît de departe sînt încă de unime, dorinţa de a mă feri de neregularea împutată bucăţilor de teatru englezesc m-a povăţuit de a înfăţişa conspiraţia formată mai din nainte pînă între Doge întrînsa, în vreme ce în adevăr, el însuşi o pregătise cu Israel Bertucio. Cele lalte haractere (afară de al Ducesii), întîmplările şi mai şi vremea fantei care fu cu deosebire scurtă pentru un project în viaţa omenească, toate sînt cu scumpătate istorice; mă abat încă asupra locului conferinţelor care s-au urmat în palat. De am fi păzit bine puntul acesta, unumea ar fi fost mai bine păstrată însă-şi a plăcut mai bine a duce pe Doge în mijlocul cetei conjuraţilor, de cît a-l face ne-ncetat a dialoga într-un chin monoton cu aceiaşi oameni. Incît pentru adevărul istoriei, trimiţ pe cititor la estractele Apendicsului. 































		MARINO FALIERO 
		DOGE DE VENEŢIA 

			



PERSOANE
MARINO FALIERO Doge de Veneţia
BERTUCCIO FALIERO , nepot lui Doge.
LIONI, Patriciu şi Senator
BENINTENDE, cap al sfatului de Zece.
MICHEL STENO, unul din trei capete din cei Patrezeci.
ISRAFL BERTUCCIO, căpetenie a arsenalului
FILIPU CALENDARO (conjuat)
DAGOLINO,		   (conjuat)			
BERTRAM.		   (conjuat)
SIGNORI DI NOTTE,
I CETĂŢEAN
II CETĂŢEAN
III CETĂTEAN, şul
VICENZO (ofiţer al palatului ducal)
PIERTO     (ofiţer al palatului ducal)
BATTISTA (ofiţer al palatului ducal)
SECRETARUL SFATULUI DE ZECE
STEJARI
CONJURAŢI
CETĂŢENI
SFATUL DE ZECE
GIUNTA, şul. şul.
ANGIOLINA, soţia lui Doge.
MARIANA, prietena sa.
SLUJNICE, 
		Scena este în Veneţia, în 1355.

INSEMNARE
A traducătorului.

	Cititorule, de vei vedea în această traducţie încă ortografia veche despre ă şi î şi altele sunt dator a-ţi da socoteală, că această tragedie începuse a se tipări încă din anul 1837 şi cu toate că s-a săvîrşit acum, dar nici traducătorul nici tipografia n-a putut a schimba ortografia în vreme ce se începuse odată altfel.
	Dar o să zică cineva: ce fel! pe tot anul şi luna o să ni se schimbe ortografia ? Aşa Domnule, ai dreptate cînd am fi avut ortografie; dar n-am avut; şi fie cine a scris cum i-a venit mai bine sau cum s-a priceput. Şi ca să ajungem la adevărata noastră ortografie, trebuie să păşim treptat pentru multe împrejurări. Cărţile ce se tipăresc dinan în an cu oare care prefacere, vor fi odată nişte documente a le istoriei literaturei rumîneşti. 



				ACTUL  I

				SCENA  I

			Anticamera palatului ducal:
		   PIETRO intrînd vorbeşte lui BATTISTA

				Pietro	
	Trimisul nu s-a întors încă ?
				Batistta
	Încă nu; eu am trimis foarte des, după cum mi-ai poruncit-o; însă senatul se află tot la sfat unde se cercetează de atîta vreme pîra lui Steno.
				Pietro
	De atîta vreme ...... cel puţin astfel crede Doge.
				Batistta
	Cum sufere el aceste minute de aşteptare ?
				Pietro
	Cu o răbdare silită. Stînd la masa ducală pe care stau toate hîrtiile pricinilor statului, jălbi, depeşe, judecăţi, raporte, se arată că ar fi absorbit în trebile acestea: însă de cîte ori aude sunetul vre unei uşi ori cît de departe, sau altceva care îl face să crează că vine cineva la dînsul, sau cînd aude vre un glas şoptind, ochiul lui se întoarce cu repejiune, şi de odată sare din scaunul său; pe urmă se opreşte, se aşează iar şi îşi aţintează căutăturile pe cîte o hîrtie: însă am băgat de seamă că în vreme de un ceas n-a citit o faţă.
				Batistta.
	S-aude că este prea supărat, şi cu adevărat Steno i-a pricinuit o ocară vrednică de moarte.
				Pietro.
	Aşa, daca ar fi fost Steno un om sărac ..... însă el este patriciu, june, plăcut, vesel şi mîndru.
				Batistta.
	Şi crezi tu că nu i se va face judecata după toată străşnicia ?
				Pietro.
	Ar fi fost destul să fi fie judecat după dreptate; dar nu este treaba noastră să nu dăm părerea asupra hotărîrei celor Patruzeci.
				Batistta.
	E, Iato ..... ce ştii  nuou, Vicenţo ?
							        Vicenţo intră
				Vicenzo.
	Hotărîrea judecăţii s-a făcut, dar sentenţa nu este încă cunoscută: am văzut pe prezidentul pecetluind Pergamentul care va duce la Doge hotărîrea judecăţii celor Patruzeci, şi mă grăbesc ca să mă duc să-i dau de ştire.

				SCENA  II 
			    Apartamentul lui Doge 

                              MARINO FALIERO, Doge; şi nepotul său 					BERTUCCIO FALIERO


				Bertuccio Faliero.
	Este cu putinţă să nu-ţi dea dreptatea ?
				Doge.
	Dar, precum mi-au dat-o şi Avogadorii cari îmi trimiseră plîngerea către cei patruzeci, ca Steno să fie judecat de semenii săi şi de tribunalul unde el este mădular.
				Bertuccio Faliero.
	Semenii lui nu vor putea să-l apere căci printr-aceasta vor aduce toată autoritatea vrednică de defăimat.
				Doge.
	Nu cunoşti tu cine este Veneţia ? Nu cunoşti tu cine sînt cei Patruzeci ? cu toate acestea prea curînd vom vedea.
							        Vicenţo intră:
				Bertuccio către Vicenţo.
	Ei bine ! ce nou ?
				Vicenzo.
	Sunt însărcinat a sppune înălţimei sale că curtea mi-a dat hotărîrea, şi că îndată ce formele cerute de lege se vor săvîrşi cu scumpătate, sentenţa va fi trimisă la Doge; iar pînă atunci cei Patruzeci trimit ale lor închinăciuni prinţului republicii şi îl roagă să priimească încredinţarea smereniei lor.
				Doge.
	Aşa este, ei sînt tot d-auna plecaţi şi tot d-auna umiliţi ...... osînda  s-a hotărît, zici ?
				Vicenzo.
	Dar stăpîne, prezidentul îi punea pecetea, cînd mă chemară ca să viu cît mai în grabă a îţi da de ştire despre punerea ei în lucrare, nu numai ca unei căpetenii a republicii ci şi ca a patriei ce jălueşte.
				Bertuccio Faliero.
	N-ai înţeles ca ce fel de hotărîre au făcut ei ?
				Vicenzo.
	Nu, domnul meu, domnia ta ştii tainele de care se înpresoară tribunalele Veneţiei.
				Bertuccio.
	Aşa este; însă un băgător de seamă cu duh, şi o căutătură pătrunzătoare tot pot să citească ceva. Pentru un acest fel de om este destul o vorbă încet, o şoptă sau şi numai feţile judicătorilor mai vesele sau mai posomorîte. Cei Patruzeci sînt oameni ..... oameni vrednici de cinste, înţelepţi, drepţi şi cu minte, şi eu zic tot aşa ..... ei sînt asemenea de tăcuţi ca şi mormîntul la care osîndesc pe cei vinovaţi; din gura lor nu ese nici un fel de pîră sau defăimare ..... Cu toate acestea pe chinul lor sau cel puţin pe al celor mai tineri dintre dînşii un ochiu pătrunzător, un ochiu ca al tău, Vicenţo, ar putea să citească sentenţa încă mai nainte şi de a fi hotărîtă.
				Vicenzo.
	Domnul meu, eu am plecat numai de cît, şi nu am avut vreme să bag de seamă de ceea ce să urmeză între judicători şi nici chiar asupra chipului lor; şi afară de acestea eu mă aflam aproape de pîrîtul Mihel Steno, care .... 
				Doge precurmîndu-l.
	Şi ce fel de aer avea el ? ..... spune-mi ?
				Vicenzo.
	Liniştit, însă fără obosire, se arăta că este hotărît să sufere osînda ori ce fel i se va face. Dar iată că vine să citească înaintea înălţimei tale.
			Secretarul celor Patruzeci intră.   
				Secretarul.
	Augustul tribunal al celor Patruzeci trimite smeritele sale închinăciuni lui Doge Faliero, celui din tîiu dregător al Veneţiei şi roagă pe înălţimea sa de a citi si a găsi cu cale hotărîrea judecăţii înpotriva lui Mihel Steno, patriciu şi pîrît de vina unor fapte ce se coprind în acest înscris, unde vei vedea asemenea şi a lui osîndire.
				Doge.
	Lăsaţi-ne singuri şi aşteptaţi puţin afară.
			Secretarul şi Vicenţo se trag. 
				 către Bertrucio.
	Tu, ia hîrtia aceasta: un nor îmi scunde literile din naintea ochilor, şi nu pociu să privesc la ele.
				Bertuccio.
	Răbdare scumpul meu unchiu; pentru ce tremuri asfel ? toate bor fi după dorinţa noastră.
				Doge.
	Citeşte.
				Bertuccio. citind.
	"Sfatul într-o glăsuire a găsit ca Mihel Steno, pentru cî s-a mărturisit însuşi de vinovat că în cea din tîiu noapte a carnavalului, a scris asupra tronului lui doge cuvintele următoare ......"
				Doge.
	Ce ! ai putea să boeşti ale repeta şi tu ! ..... ai putea să le repeţi tu, Faliero ? Ai putea să rosteşti nişte vorbe spre ocara casii noastre batjocorîte în numele chiar al căpeteniei ei ! .... a aceştii căpetenii ce este prinţul Veneţiei cea din tîiu cetate din lume! .... să vedem hotărîrea.
				Bertuccio.
	Iartă-mă, Domnul meu, mă supuiu. citeşte..... " ca Mihel Steno, în vreme de o lună să fie depărtat din cetate. "
				Doge.
	Ei ! să vedem mai nainte.
				Bertuccio.
	Domnul meu, atîta este.
				Doge.
	Ce zici ? atîta numai ! cum se poate ? .... ai greşală; dă-mi încoaci hîrtia......
						Ia hîrtia şi citeşte:
	" S-a găsit cu cale şi s-a hotărît de către Sfat ca Mihel Steno...." ... ţine-mă, nepotul meu.
				Bertuccio.
	Nu te turbura, linişteşte-te, eu nu văz nici o pricină vrednică a te supăra atîta .... mă duc să chem a veni spre ajutor.
				Doge.
	Stăi, oreşte-te, n-am trebuinţă mai mult ajutor.
				Bertuccio.
	Cu adevărat nu pociu să mă opresc a vedea înpreună înălţimea ta că această pedeapsă nu este potrivită cu ocara ..... Nu este cinstit din partea celor Patruzeci a hotărî o pedeapsă asfel de uşoară unui om care te-a batjocorît şi te-a mîhnit atîta de adînc pe înălţimea ta şi pe dînşii însuţi ca nişte suppuţi ai voştri: însă nu este iar un rău fără tămăduire, poţi să apeli chiar la tribunalul lor şi la Avogatori, carii, văzînd că dreptatea este uitată, se vor însărcina acum cu dinadinsul cu pricina care mai întîiu n-au luat-o în băgare de seamă şi îţi vor răsbuna în protiva unui vinovat obraznic. Ce, nu crezi, unchiul meu ? pentru ce ai rămas nemişcat ? nu mă asculţi.
	Doge îşi scoate toca ducală, o aruncă, şi va să o calce în picioare, dar nepotul cău îl opreşte.
				Doge.
	Ah ! de ce nu e Sarasinul în piaţa San-Marco ! iată într-acest chip aş cinsio.
				Bertuccio.
	Pentru numele cerului şi al tutulor Sfinţilor ! Stăpîne ...
				Doge.
	Lasă-mă. - De ce nu face cerul ca Genovezii să se afle acum în portul acesta ! de ce nu aduce dumnezeu pe Turci, pe cari eu i-am bătut la Zara, să-i băz rînduiţi spre bătae înprejurul palatului acestuia !
				Bertuccio.
	Nu se cuvine ca duca de Veneţia să vorbească într-acest chip.
				Doge.
	Duca de Veneţia ! cine este în zioa de astăzi duca de Veneţia ? aratămi-l să-l văz, să-mi facă dreptate.
				Bertuccio.
	Daca ai uitat titlu şi dregătoria ce ai, adu-ţi aminte de datoria ce ai ca om de a supune mînia. Duca de Veneţia .....
				Doge precurmîndu-l 			                  
	Nu se mai află nici un Ducă de Veneţia; in nume singur ! şi ce este mai ră......numele ducă este o porocle,  un craiu. Nenorocitul cel mai batjocorit, silit a îşi cerşi pîinea, daca nu-l ascultă nimeni, tot poate afla o inimă care săi fie milă de dînsul; acela însă care se vede depărtat de toate dreptăţile sale, prin aceia însuşi a cărora slujbă le este de a fi drepţi, acela este mai sărac de cît cerşătorul despreţuit: este un rob, aceea am ajuns eu, din ceasul acesta, aceea eşti şi tu însuşi din preună cu toată casa noastră. Cel mai din urmă din meşteri poate să ne arate cu degetul, şi trufaşul patriciu să ne scuipe în faţă ..... şi unde să alergăm ?
				Bertuccio.
	La pravili prin'ul meu.
				Doge precurmîndu-l
	Tu vezi ce fel de pravili avem. Eu nu am alergat de cît la pravili; eu nu am căutat răsbunare de cît a pravililor, eu nu am vrut alţi judicători de cît pe aceia ce sînt orînduiţi de pravili, ca un suveran eu m-am îndreptat la suppuţii mei, la aceţti suppuşi ce m-au făcut suveran, şi printr-aceasta mi-au dat un îndoit drept de a le fi. Driturile postului meu, ale naşterii şi ale slujbelor, cinstele şi anii mei, aceste răni, părul acesta alb, aproape de optzeci de ani de slujbă, primejdiile, ostenelile, sîngele şi sudorile mele fură puse în cumpănă cu neomenoasa şi groasa ocară, şi vrednica de osîndă batjocoră a unui mişăl, de nimic şi obraznic patriciu .... ei nu au fost destui că mi-o ardice ! trebue şi eu să o sufer ? 
				Bertuccio.
	Eu nu zic aceasta. Daca apelaţia voastră nu va fi priimită, atunci noi vom afla mijloace cum să îndreptăm lucrurile.
				Doge.
	Incă o apelaţie ! fiul fratelui meu eşti tu ? mlădiţă a casei de Faliero ? nepotul lui doge ? strenepot al unei familii ce pînă acum a dat trei prinţi Veneţiei ? dar ai dreptate ..... acum trebue să fim plecaţi.

				Bertuccio.
	Prinţul meu, eşti foarte necăjit .... nu tăgăduesc că ocara a fost nevrednică, şi că vinovatul a scăpat fără cuvînt de pedeapsa ce i se cuvenea; însă mînia vostră covîrşaşte tot felul de supărare. Daca sîntem batjocorîţi, vom cere dreptate şi daca nu ni se va da, atunci o vom luao noi. Insă la toate acestea să lucrăm cu linişte. Cea mai grozavă răsbunare este fiică a tăcerii. Eu abia am a treia parte din anii voştri; eu iubesc casa noastră, şi cinstesc în voi pe căpetenia ei, pe protectorul şi prietenul juniei mele; însă cu toate că simţ a voastră durere şi mă împărtăşăsc de a voastră mîhnire, dar mă îngrozesc de această mînie ce o văz asemenea cu valurile Adriaticului care trec peste ori ce mal şi se desfiinţează în spumă.
				Doge.
	Ţi-am spus .... şi încă îţi mai spuiu .... aceea ce tată-tău ar fi înţeles-o şi fără vorbe. Tu n-ai de cît simţiri ? ... suflet n-ai ? ... cîtu-şi de puţin trufie? ... cîtuşi de puţin de patimă ? nici o simţire de cinste ?
				Bertuccio.
	Acum pentru întîiaşi dată cinstea mea o văz la îndoială; nimeni altul de cît voi n-ar adăoga de doă ori această întrebare.
				Doge.
	Tu cunoşti batjocorîrea acestui ticălos pe care în lăsară asfel nepedepsit, a aceştii de nimic tîrîtoare care mi-a stricurat tot veninul în înscrisul ce l-a făcut în protiva cinstei ..... o dumnezeule ! a soţiei mele ! a acelia asupra căria stă cinstea cea mai preţioasă a omului ! vînzătorul a făcut a se împrăştia calomnia şi a umbla din gură în gură pîntre trîndavii artizani carii o mai împodobesc şi ai cu groasele lor glume, în breme ce nobilii, batjocoritorib cu un chip mai acoperit şi pentru aceasta şi mai desfrînat, şoptea băsnuirea la ureche unul altuia şi se spărgea de rîs pentru minciuna ce mă asemăna cu dînşii, neroziiînvoitori ce sufere necinstea cu răbdare şi chiar şi cu fală.
				Bertuccio.
	Dar aceasta a fost numai o scornitură năpăstuitoare; ştii prea bine că toţi o ştiu aceasta ca şi voi.
				Doge.
	Nepotul meu, trufaşul Roman zicea: "că muerea Cezarului nu trebue să fie nici bănuită " şi el a gonit-o din casa lui.
				Bertuccio.
	Aşa ...... dar în vremile noastre.
				Doge.
	Ce fel ! aceea ce un Roman nu putea să sufere, prinţul Veneţiei să o rabde ? Bătrînul Dandolo nu vru să priimească diadema Cezarilor şi purtă această tocă ducală pe care eu o calc în picioare pentru că astăzi s-a batjocorît.
				Bertuccio.
	S-a batjocorit cu adevărat.
				Doge.
	Aşa s-a batjocorit, s-a batjocorit. Eu nu boiu să pedepsesc o femee nevinovată, jărtfa unei mişăloase calomnii, pentru că ea a priimit de bărbat un bătrîn carele multă vreme fu prietelul tatălui ei şi protectorul casei ei .... ca şi cînd inima femeei nu ar fi cunoscut altă dragoste de cît a desfătărilor, şi a unei juneţe desfrînate ! eu nu o pedepsescu pe dînsa pentru neruşinarea unui nimicit, ci chem dreptatea patriei mele asupra capului celui vinovat, dreptatea ce se cuvine şi chiar celui mai de jos om care are o soţie a căria cinste face fericirea lui, o casă a căria cinste este tot pentru dînsul .... acea dreptate ce i se cuvine cînd cele ce lui îi sînt mai preţioase i se prihănesc de suflarea cea moleşitoare a clefetirei.
				Bertuccio.
	Şi ca cefel de pedeapsă voeai să i se facă pentru a lui nelegiuire ?
				Doge.
	Moartea. Nu sînt eu suveranul Statului ? batjocorit asupra tronului, am ajuns un object de defăimare aceia ce trebue să mi se suppue ? Ca un soţiu nu fuseiu atins la a mea cinste ? ca om nu fuseiu despreţuit ? şi ca prinţ nesocotit, batjocorit, necinstit. O ocară ca aceasta din partea lui Steno, nu se poate socoti ca o uneltire de bînzare şi de batjocoră ? şi el trăeşte ! .... daca în loc de a prihăni cu minciuile sale tronul lui Doge, ar fi îndrăsnit să supere acoperemîntul unui clăcaş numai, sîngele său ar fi ruşit bragul numai decît, pentru că clăcaşul numai de cît i-ar fi vărsat rărunchii.
				Bertuccio.
	Nu te îndoi, că el nu mai trăeşte, apusul soarelui nu-l appucă; lasă-mă pe mine cu aceasta şi fii odihnit.
				Doge.
	Stăi, Bertucio, răsbunarea aceata m-ar fi îndestulat eri; astăzi mînia mea nu este mai mult asupra lui.
				Bertuccio.
	Ce vrei să zici ? ocara nu este îngreuiată de această infamă .... nu voiu să zicu cîrmuire fără  frîu; căci aceasta e mai rău, aceasta e destăinuire a ocării ce o lasă nepedepsită.
				Doge.
	Ocara este îngreuiată, însă nu de dînsul: cei Patru zeci sînt care au hotărît o depărtare pentru o lună; şi noi trebue să ne suppunem la cei Patru zeci.
				Bertuccio.
	Să ne supunem lor ? carii şi-au uitat datoria către al lor suveran ?
				Doge.
	Cum ! pînă în sfîrşit înţeleseşi cum merg lucrurile ? Ei mă desbrăcară de toate drepturile mele şi ca pe un cetăţean care cere dreptate şi ca pe un Doge ce poruncesc a se face; pentru că şi suveranul este un cetăţean. Cu toate aceste nu te atinge nici un fir de păr din capul lui Steno. - Multă vreme nu-l va mai purta el pe umerii săi.
				Bertuccio.
	Nu l-ar fi mai avut nici doăsprezece ceasuri mai mult, daca mi-ai fi lăsat grija asupra mea. Daca m-ai fi ascultat cu linişte, ai fi înţeles că eu nu mă gîndeam ca să las să scape ticălosul acesta. Te rog însă cu lacrămi, ca să-ţi potoleşti furia mîniei, ca să putem a ne chipzui înpreună mai cu temeiu asupra mijloacelor cum să-l curăţim.
				Doge.
	Nu, Bertucio, el să trăiască; o viaţă asemenea ca a lui nu ar însemna numica în ceasul acesta. In vremile cele vechi oare care jărtve cerea numai o singură junghere; iar la înblînzirile cele mari era de trebuinţă ecatombe.
				Bertuccio.
	Dorinţele voastre sînt lege pentru mine, şi cu toate acestea îţi voiu dovedi prea curînd cît cinstea casei noastre este de scumpă inimii mele.

				Doge.
	Nu te teme de nimic; tu vei putea să mi-o dovedeşti la vremea şi locul cuviincios; dar nu fii asfel de necăjit cum eram eu. Acum mi-era ruşine însumi de a mea mînie, şi te rog să mi-o erţi.
				Bertuccio.
	Ah ! acum recunosc pe unchiul meu, bărbatul de stat, căpetenia republicii şi pe stăpînul de sine însuşi. Mă îngrozeam de mirare văzîndu-te să uiţi înţelepciunea la vîrsta în care te afli, cu toate că pricina ....
				Doge.
	Dar gîndeşte-te la pricină, şi nici de cum să nu o pierzi din ţinerea de minte. Cînd te va fura somnul ea să înfăţişeze visurilor tale posomorîtele ei colore; şi cînd dimineaţa se va ivi iară, ea să stea între soare şi între tine întocmai ca un nor cobitor de răstrişte într-o zi de sărbătoare. Ea asfel va fi pentru mine; dar nu borbi numic, nu face nimic; lasă asupra mea grija pentru toate ! avem îndestule să facem şi tu îţi vei juca rolul însă tragete şi lasămă singur.
				Bertuccio.
		Ardică toca ducală şi o pune iar pe masă. 
	Mai nainte de a te lăsa, te rog repriimeşte această tocă ce ai  asvîrlit-o; păstreazăo pînă cînd  o vei schimba în coronă. Eu te las şi te rog să te încrezi asupra dragostii mele şi să mă vezi ca o rudă credincioasă şi ca un suppus nu mai puţin legiuit.
						Bertucio ese.
				Doge.
	Adio credinciosul meu nepot.
						ia toca ducală.
	Zadarnică jucărie, ti eşti ocolită de toţi spinii unei corone fără însă să şi împodobeşti, cu a tot puternicia majetăţii rigilor, fruntea cea batjocorită care te poartă. Podoabă netrebnică şi degradată, te mai iau încă ca şi cînd aş lua o mască.
						pune toca în capul său.
	O cît de greu apeşi a mea frunte ! tîmplele imi bat cu svîcnirea frigurilor subt sarcina ta ruşinată. - Nu voiu putea eu să te schimb în  diademă ? nu voiu putea eu să sfăram acest îmmulţit şentru care armează cu putere acest senat cu o sută de braţe, care a adus norodul întru dărăpănare şi care din prinţ face un rigă de teatru ? Eu am săvîrşit în viaţa mea întreprinderi şi mai grele, şi pentru aceştia care îmi răsplătesc asfel ? Nu voiu putea să le plătesc şi să mă desfac de dînşii ? Ah ! nu aş dori de cît numai un an, numai o singură zi din juneţea mea cea fierbătoare, cînd aceste mădulari slăbite se suppunea sufletului meu întocmai ca armăsarul numai a cîte ba braţe ca să păpădească asupra acestor patricii îngîmfaţi de trufie şi să-i răstoarne; astăzi mă văz silit să caut alta mijloace ca să ajutorez acesta albit de vîrstă. Ah ! cel puţin el îţi va urzi planurile sale ca să nu lase a veni această pricină mai presus de puterile omeneşti, cu toate că projetele mele pînă acum nu sînt încă de cît un haos de posomorîte cugetări, şi sămînţa lor nu s-a desvoltat încă. Imaginaţia mea se află în lucrarea ei cea din tîiu şi încetul cu încetul se apropie de lumina închipuirilor confuze, ca judecata mai pe urmă mai liniştită să-mi facă alegerea ..... oştirile sînt prea puţine în ....
						Vincenţo intră.
				Vincenzo.
	Un om cere audienţa înălţimei tale. 

				Doge.
	Sînt bolnav .... nu pociu să văz pe nimeni, nici chiar un patriciu .... meargă să-şi facă plîngerea la sfat.
				Vincenzo.
	Stăpîne, mă duc săi dau răspunsul înălţimei tale. Cu toate că pricina nu este însemnătoare. Omul acesta este un plebeu, patronul unei galere, după cum mi se pare.
				Doge.
	Cum ? nu zise-mi patronul unei galere ? .... voiu să zic un slujbaş al Statului bagă-l în lăuntru; el vine poate pentru pricini publice.
						Vincenţo se duce.
				Doge. singur
	Patronul acesta se poate cerca; eu voiu să-l cercetez. Eu Ştiu că norodul este nemulţumit, şi are dreptate de a fi din zioa cea nenorocită de la Sapienţa în care Genova fu învingătoare; pricini sînt şi mai multe încă, de cînd el numai e nimic în trebile Statului şi mai puţin de cît nimic în ale cetăţii, sau un simplu instrument osîndit a slugării nobililor plăceri a patriilor. Plata oştirilor nu se  dă la vreme. Soldaţii mîglisiţi cu nişte deşarte făgăduinţe murmue suppăraţi .... O nădejde de schimbarea lucrurilor poate să-i împingă prea departe. Se vor despăgubi despre a lor simbrie din jafuri ... dar popii ? ... mult mă tem că clerul nu va fi cu noi; el mă uraşte din zioa aceea de îndrăzneală, în care, ne mai putînd suferi lenea şi zăbava episcopului Trevizi l-am isbit să-l grăbesc pe drumul datoriei. Cu toate acestea poate cineva să-l cîştige, sau cel puţin pe pontiful Romii prin îndemnatice danii; însă mai nainte de toate trebue să lucrez cu grabă; mă aflu la appusul vieţii mele. Să scap numai Veneţia şi să-mi răsbun ocările, şi mi-e destul cît am trăit; după aceasta şi chiar după un minut prea mulţumit voiu merge a mă odihni cu părinţii mei. De nu voiu putea să-mi mulţumesc această dorinţă, mai bine voesc ca şaizeci de ani ai vieţii mele octagenere din ceasul acesta să meargă unde toate se duc a se perde .... prea puţin îmi pasă de va fi aceasta oricît de curînd .... D-ar fi făcut cerul nici să mai fi fost vre odată în viaţă decît să ajung aceasta ce tiranii mei voiră a mă face .... să ne sfătuim ... Trei mii de ostaşi se află în postul lor la ....
			Vicenţo întră şi aduce pe Israel bertucio.
				Vicenzo.
	Inştiinţez înălţimei tale că acelaş patron pentru care v-am vorbit, aşteaptă ca să binevoeşti ai da o audienţă.
				Doge.
	Lasă-ne singuri, Vicenţo,
					Vicenţo ese.
	Vin mai aproape, ce pofteşti ?
				Israel Bertuccio.
	Dreptate.
				Doge.
	De la cine ?
				Israel Bertuccio.
	De la dumnezeu şi de la Doge.
				Doge.
	Ah ! prietenul meu ! tu te îndreptezi la aceia ce dobîndesc cea mai puţină cinstire şi dragoste în Veneţia. Trebuia să ceri dreptatate de la sfat.

				Israel Bertuccio.
	Ar fi în zadar, pentru că acela ce m-a ocărît este mădular al sfatului.
				Doge.
	Obrazul ţi-e plin de sînge de unde este sîngele acesta ?
				Israel Bertuccio.
	Este al meu; nu este acum întîiaşi dată că mi-am vărsat sîngele pentru Veneţia, dar acum întîiaşi dată că mi.l varsă un Veneţian: un un nobil m-a isbit.
				Doge.
	Şi mai trăeşte încă ?
				Israel Bertuccio.
	Incă puţină vreme .... nădăjduiam, şi nădăjduesc tot d-auna că voi, prinţul meu, şi soldat ca şi mine vei răsbuna pe acela ce legile Veneţiei şi ale disciplinei nu îi iartă de a-şi răsbuna însuţi .... de nu mă amăgesc .... mai mult nu zic numic.
				Doge.
	Nu zici, dar vei face .... nu este aşa ?
				Israel Bertuccio.
	Sînt om, stăpîne.
				Doge.
	Şi acela ce te-a isbit este asemenea om va şi tine.
				Israel Bertuccio.
	Are un nume de om; şi încă este şi nobil .... cel puţin în Veneţia; însă pentru că a uitat că şi eu sînt om ca dînsul .... viermele pe care îl calcă îşi întoarce şi el capul şi ....
				Doge.
	Numele şi familia lui ?
				Israel Bertuccio.
	Barbaro.
				Doge.
	Pentru ce pricină ? şi cu ce pricinire.
				Israel Bertuccio.
	Eu sînt căpetenia arsenalului, însărcinat deocamdată cu reparaţia unor galere derăpănate din vremea răsboiului din urmă cu Genovezii. Astăzi de dimineaţă Nobilul Barbaro veni cu gura plină de ocări pentru că meşterii au lăsat lucrul ce poruncise a se face la casa lui pentru nişte petreceri trecătoare şi au venit să săvîrşească poruncile Statului. Eu am îndrăsnit să desvinovăţesc pe bieţii oameni, dar el a ardicat mîna şi .... vezi sîngele meu, acum întîiaşi dată curge cu necinste.
				Doge.
	De multă vreme eşti în slujbă ?
				Israel Bertuccio.
	Cam de mult şi se pare, daca îmi aduc aminte de împresurarea Zarii, daca m-am luptat subt căpetenia care învinse pe Huni; acela care fu atunci al meu general, astăzi este Doge Faliero.
				Doge.
	Cum ! noi sîntem camarazi ! .... manta ducală mă împodobeşte prea de puţină vreme, şi eşti orînduit căpetenie a arsenalului mai nainte de întoarcerea mea de la Roma. Iată pentru ce nu te-am cunoscut .... cui eşti tu dator slujba în care te afli ?

				Israel Bertuccio.
	Celui din urmă Doge; eu ţiu numele tot al slujbei mele, celii vechi de patron al galerii, postul meu cel nuou mi se dete spre răsplătire a vreo cîteva rane ( într-acest chip predecesorul nostru bine voi a se esprima. ) Nici că m-aş fi socotit că această facere de bine a lui ar fi putut să mă aducă a mă ruga nenorocit la picioarele următorului lui, şi cel puţin pentru asfel de pricină.
				Doge.
	Rău eşti rănit ?
				Israel Bertuccio.
	Foarte greu, şi într-un chip ce nu se mai poate vindeca în cinstea mea.
				Doge.
	Vorbeşte deschis, nu te teme de nimic .... la o asfel de necinste ce ai face ca să-ţi răsbuni ?
				Israel Bertuccio.
	Aceea ce nu îndrăsnesc să zic; dar aceea ce o voiu face oricum.
				Doge.
	Aşa dar ce ai mai venit să faci aici ?
				Israel Bertuccio.
	Am venit să cer dreptate .... pentru că generalul meu este doge şi nu va suferi ca soldatul său să fie călcat în picioare. De ar fi fost altul ori cine şi nu Faliero pe scaunul ducal, sîngele acesta ar fi fost spălat pînă acum în alt sînge.
				Doge.
	Ai venit să-mi ceri dreptate .... mie, Doge de Veneţia. şi nu pociu să ţi-o dau: nu pociu eu singur s-o dobîndesc .... Nu e un ceas de cînd mi-au refuzat-o în vileag.
				Israel Bertuccio.
	Ce spui înălţimea ta ?
				Doge.
	Steno e osîndit la isgonire d-o lună.
				Israel Bertuccio.
	Ce fel ! acela ce cuteză să întine tronul ducal cu acea neagră minciună ce răsună cu ruşine în toate urechile în Veneţia !
				Doge.
	Ah ! fără îndoială răsunetul a repetat-o din arsenal şi s-a amestecat în sgomotul năcovalii ca o minunată glumă între lucrători; s-a cîntat în hor de nimiciţii robi ai galerelor noastre ce să fericesc plini de bucurie că nu se împărtăşesc de ruşinoasa învălmăcire a Dogelui.
				Israel Bertucccio.
	Este cu putinţă ? o lună de închisoare ! Steno nu s-a pedepsit mai straşnic ?
				Doge.
	Tu cunoşti ocara; ştii acum care e şi pedeapsă, ş-apoi îmi ceri dreptate ! .... Dute să afli pe cei Patruzeci carii au judecat pe Michel Steno; aceeaşi pedeapsă, fără îndoială vor pronunţia şi înprotriva lui Barbaro.
				Israel Bertuccio.
	Ah ! d-aş cuteza să-mi spuiu cugetul ! ....
				Doge.
	Spune făr-a ascunde; numai e nici o ocară pentru inima mea.

				Israel Bertuccio.
	Ei bine ! o vorbă, nu stă decît în mînă-ţi a pedepsi şi a dobîndi răsbunare. Eu nu mai vorbesc de slaba mea ocară; ce să fie o isbire ? oricît de ruşinoasă, o isbire la un om ca mine ? Eu vorbesc de infama batjocură făcută la rangul şi la persoana voastră.
				Doge.
	Prea mult îţi înalţi puterea mea ce abia e o deşartă pompă. Astă tocă nu e coroană d-un monarh;  manta asta poate să pricinuiască mila ca şi sdenţele unui cerşător; şi mai mult încă, sdrenţele unui cerşător sînt ale lui, veşmintele astea sînt numai împrumutate unei momîi ce trebue a se mişca după uneltiri streine.
				Israel Bertuccio.
	Vrear-ai să fii rigă ?
				Doge.
	Dar al unui norod fericit.
				Israel Bertuccio.
	Vrear-ai să fii prinţ suveran al Veneţiei ?
				Doge.
	Dar, daca norodul s-ar împărtăşi de această suveranitate, încît nici el nici eu să nu mai fim robii aceştii idre aristocratice, ale căria capete veninoase au suflat asupră-ne o adevărată ciumă.
				Israel Bertuccio.
	Cu toate acestea tu născuşi şi trăişi patriciu.
				Doge.
	Blestemat să fi fost ceasul cînd m-am născut astfel ! naşterii mele sînt dator a fi un doge ocărît; dar am trăit ca un soldat, slujbaş al Veneţiei şi al norodului, iar nu al senatului. Folosul lor şi slaba mea îşi fură toată răsplătirea. M-am luptat şi mi-am vărsat sîngele; m-am luptat şi am trimfat; am făcut pacea, sau am aprins focul răsboiului în ambasadele mele după cum o cerea interesul patriei noastre. Am străbătut uscatul şi mările peste şaizeci de ani, tot d-auna credincios datoriilor mele către Veneţia, care fu al meu leagăn şi al părinţilor mei. A revedea încă odată aste turnuri drage a se înălţa departe preste seninul luciului, îmi era un destul preţ al ostenelilor mele. Dar pentru nici o sectă, pentru nici o înperechere nu mi-am vărsat sîngele şi sudorile mele ! vei tu să ştii care mi-a fost cugetul ? întreabă pelicanul pentru ce şi-a sfîşiat sînul. Daca pasărea asta ar putea să-ţi vorbească, ţi-ar răspunde că pentru toţi copii săi.
				Israel Bertuccio.
	Cu toate acestea nobilii te-au făcut Doge.
				Doge.
	Aşa, m-au făcut Doge. N-am cerut eu aste lanţuri de aur: ele au venit înaintea mea la întoarcerea-mi de la Roma. Eu nu refuzasem pînă atunci niciodată nici un fel de osteneală nici o sarcină pentru binele Statului, n-am refuzat asemenea, către apusul zilelor mele, nici titlu cel mai nobil pe dinafară din toate şi cel mai ticălos pentru ceea ce ne osîndeşte a face şi a suferi. Te iau pe tine martur, pe tine supusul meu batjocorit căruia nu pociu să-i fac dreptate precum nici mie însumi.
				Israel Bertuccio.
	O vei face şi unuia şi altuia de vei voio, şi încă o vei face la mii de cetăţeni numai puţin împilaţi, care n-aşteaptă decît un semn .... vei tu să-l   dai ?
				Doge.
	Tu vorbeşti în enigme.
				Israel Bertuccio.
	Mă voiu tîlmăci cu primejdia vieţii mele, de vei binevoi a mă asculta.
				Doge.
	Vorbeşte.
				Israel Bertuccio.
	Tu, şi eu nu sîntem numai noi singuri ocărîţi, despreţuiţi, şi călcaţi în picioare; ci norodul întreg geme de împilarea ce-l apasă. Soldaţii streini subt solda senatului sînt nemulţumiţi de zăbava plăţii. Marinii şi soldaţii Veneţiani se înpărtăşesc de aceeaşi simtimente cu prietenii lor. Care e acela dintre dînşii ai căruia fraţi, copii, tată, femee sau sor n-au fost împilaţi sau batjocotiţi de nobili ? Răsboiul desnădăjduit înpotriba genovenilor se urmează cu sîmgele norodului şi cu o vistierie plină cu preţul sudorilor lui .... Dar răsboiul adapă nemulţumirea .... astăzi însuşi .... Dar, eu uit că vorbind astfel îmi glăsuesc poate osînda de moarte.
				Doge.
	După ce ai suferit astfel .... te mai temi încă de moarte ? taci dară şi trăeşte ca să fi batjocorit de aceia chiar pentru care ţi-ai vărsat sîngele.
				Israel Bertuccio. 
	Nu, voiu vorbi şi întîmple se orice. Daca Doge de Veneţia se va face trădător, ruşine şi nenorocire lui ! pentru că el va pierde mai mult decît mine aci.
				Doge.
	Nu te teme de Doge, săvîrşaşte.
				Israel Bertuccio.
	Afară dar că este o adunare secretă de bărbaţi legaţi printr-un jurămînt frăţesc, inimi credincioase şi viteze, care au trecut prin toate ispitele norocului şi multă vreme au gemut preste ursitele Veneţiei: ei au dreptate să o facă; slujindu-o în toate climele şi mîntuindu-o de vrăjmaşii săi din afară, cugetă să o sloboază de cei ce se află în zidurile ei; numărul lor nu este nici prea însemnător dar nici mai jos de întreprinderea lor. Au arme, bani, nădejdea, credinţa, statornicia şi curajul.
				Doge.
	Şi ce aşteaptă dar ?
				Israel Bertuccio.
	Ceasul de a isbi.
				Doge, în parte. 
	Clopotul sfîntului Marcu îl va suna.
				Israel bertuccio.
	Mi-am dat în mînă-ţi acum viaţa, cinstea şi toate nădejdile mele din lumea aceasta; însă în statornica încredinţare că nişte ocări ca ale noastre care au tot aceeaşi pricină vor produce aceeaşi răsbunare. De este aşa, fii căpetenia noastră deocamdată..... Mai tîrziu suveranul nostru.
				Doge.
	Care e numărul vostru ?
				Israel Bertuccio.
	Nu răspunz la întrebarea aceasta pînă nu vei răspunde la a mea.
				Doge.
	Cum, mă amerinţi tu ?
				Israel Bertuccio.
	Nu, întăresc cugetul meu. M-am tradat singur; dar nu este nici o chinuire în puţurile misterioase săpate subt palatul vostru, nici în chiliile nu mai puţin grozave ce le numiţi plombi care să poată să smulgă de la mine un singur nume a vreunuia din tovaroşii mei. Puţurile şi pionbii ar fi zadarnicce: ar putea să facă să mi să scurgă tot sîngele .... Dar, să mă silească la trădare către ceilalţi, niciodată ! boiu trece grozava punte a suspinelor, vesel a cugeta că cel din urmă dintr-ai mei ba fi asemenea cel din urmă care va repeta răsunetul undei blestemate ce curge între ucugaş şi jertfe ce adapă temniţa şi zidurile palatului ....Voiu lăsa după mine suflete ce nu mă vor uita şi mă vor răsbuna.
				Doge.
	Daca astea sînt projetele şi puterea ta .... pentru ce vii aci să ceri dreptate, aflîndu-te în ajunul de a ţi-o da singur ?
				Israel Bertuccio.
	Pentru că omul ce reclamă apărarea stăpînirei dovedeşte a sa încredinţare şi supunere şi nu poate nici de cum să fie bănuit de un cuget spre a o dărăpăna. De aş fi rămas în tăcere după o isbire ce am priimit, fruntea-mi mîhnită şi nişte amerinţări pe jumătate rostite m-ar fi făcut a mă trimite la inchiziţia celor Patru-zeci; dar o plîngere în gura mare, oricare vor fi năsprimea vorbelor ce o esprimă este puţin de temut şi puţine bănueli pricinueşte; afară de acestea, eu aveam alt rînd.
				Doge.
	Care ?
				Israel Bertuccio.
	Auzisem că Doge era năsprit pentru actul Avogatorilor carii trimitea în cercetarea celor Patru-zeci judecata lui Mihel Steno. Eu slujisem subt tine şi te-am cinstit; simţeam că nu poţi să suferi a fi necinstit fără a-ţi răsbuna, fiind dintr-acel clas de duhuri care întoarce înzecit şi binele şi răul. Dorinţa mea era să te încerc şi să te împing la răsbunare. Acuma ştii tot .... dovedească-ţi primejdia mea că spuiu adevărul.
				Doge.
	Mult te-ai aruncat în primejdie, şi aceasta trebue să o facă aceia ce voesc să dobîndească mult .... nu pociu să-ţi răspunz decît un lucru .... taina ta e în siguranţă.
				Israel Bertuccio.
	Asta-ţi e singurul răspuns ?
				Doge.
	Daca nu imi destăinueşti tot, ce răspuns altul poţi să mai ceri ?
				Israel Bertuccio.
	Aş dori să aibi încredinţare în acelea ce îţi dă în mînă viaţa.
				Doge.
	Trebue să cunosc planurile, numele voastre; poate cineva să adaoge numărul, să coacă projetele.
				Israel Bertuccio.
	Sîntem destui de mulţi, tu singurul aliat ce mai dorim.
				Doge.
	Fă mă să cunosc căpitanii voştri.
				Israel Bertuccio.
	O voiu face îndată ce îmi vei da o chezeşuire pentru taina ce îţi voiu încredinţa.
				Doge.
	Unde, şi cînd ?
				Israel Bertuccio.
	La noapte voiu aduce în apartamentul vostru doi din cei mai de căpetenie conjuraţi; un număr mai mare n-ar putea să vie afară a se primejdui.
				Doge.
	Opreşte ! trebue să mă gîndesc la aceasta .... de aş merge a mă da în mîinile boastre, de aş eşi din palat ....
				Israel Bertuccio.
	Vei veni singur.
				Doge.
	Nepotu-meu cu mine.
				Israel Bertuccio.
	Nu, şi chiar de ar fi fiu-tău ....
				Doge.
	Nenorocite ! cutezi a numi pe fiu-meu ? el peri la Sapienţa cu armele în mînă pentru astă nemulţumitoare republică .... Ah ! de ce nu trăeşte încă, şi de ce nu sînt în mormînt ! sau de ce n-a trăit pînă mă voiu pogorî eu ! n-aş avea acum trebuinţa unui ajutor îndoios al streinilor.
				Israel Bertuccio.
	Nu e niciunul din aceşti streini de care tu te îndoieşti; care să nu te privească cu simtimentele unui fiu, de le vei păstra credinţa de tată.
				Doge. 
	S-au săvîrşit, s-au aruncat sorţii ! unde va fi întîlnirea ?
				Israel Bertuccio.
	La miezul nopţii eu voiu fi singur şi subt mască în locul unde înălţimea ta vei voi să-mi horărăşti; acolo te voiu aştepta şi te voiu duce în locul unde vei priimi închinăciunile noastre şi vei judica planurile noastre.
				Doge.
	La cere ceas răsare luna ?
				Israel Bertuccio.
	Tîrziu, însă atmosfera e posomorîtă şi plină de ceaţă. Bate siroco.
				Doge.
	La miezul nopţii dar, lîngă biserica unde dorm părinţii mei, şi care are îndoitul nume al aposolilor, Pertu şi Pavel; în strimtul canal ce trece pe lîngă zidurile ei, o gondolă armată cu o singură vîsală să se strecoare         p-acolea: tu să fii întrînsa.
				Israel Bertuccio.
	Intocmai aşa voiu urma.
				Doge.
	Trage-te acum.
				Israel Bertuccio.
	Mă duc cu nădejcea că înălţimea voastră vei fi statornic în marele acesta projet. Prinţe îmi iau congediul.
							(Israel Bertucio ese).
				Doge.
	La miezul nopţii, aproape de Biserica lui San Pertu şi San Paulu, unde dorm nobilii mei strămoşi, acolo mă duc .... pentru ce ? ..... să ţiu sfat în întunerec cu nişte volgari conjuraţi, împerechiaţi spre dărămarea Statului ..... şi părinţii mei nu se vor repezi de subt bulţile unde fură depuşi doi Dogi ce stătură înaintea mea, ca să mă tîrască cu dînşii în mormîn ? .... O! dece nu pot face una ca aceasta ! m-aş odihni, nu fără cinste, lîngă nişte strămoşi cinstiţi. Vai ! nu trebue mai mult a mă socoti la dînşii ci la aceia carii m-au adus a fi nevrednic de un nume aşa de slăbit ca nici unul din acele nume consulare ce ni le-au păstrat marmurile Romei. Insă voiu restatornici acest nume în slava lui cea veche prin răsbunarea mea asupra tuturor ticăloşilor cetăţei ce bcoprinde Veneţia în sine, şi prin libertatea ce voiu dao celorlalţi; sau îl voiu da în prada tuturor negrelor calomnii ale vremii ce nu scuteşte niciodată pe cel ce cade, şi care judică ce Cezari şi Catilini prin adevărate piatră de încercare .... prin isbîndă.

			Sfîrşitul Actului I.


	

ACTUL II
SCENA I
			(Apartament în palatul Ducal )

			ANGIOLINA MARIANA

				Angiolina.
	Care a fost răspunsul lui Doge ?
				Mariana
	Că era pentru un minut chiemat la o conferinţă, care s-a şi săvîrşit. Nu e multă vreme de cînd am vîzut pe senatori îmbărcîndu-se; şi se poate vedea cea din urmă gondolă strecurîndu-se prin mijlocul bărcilor ce acoper undele strălucitoare.
				Angiolina.
	O de s-ar întoarce mai curînd ! Nu e mult de cînd se afla în prada celui mai straşnic neastîmpăr, şi vremea nu i-a domolit nicidecum duhul cel arzător, nici i-a slăbit trupul ce seamănă a fi hrănit de un sufflet atît de activ şi de turburat, încît un altul mai slab ar fi fost mistuit .... Puţină putere are vremea asupra ressintimentelor, şi mîhnirilor lui. El nu e din acei oameni carii în pornirea cea din tîiu a patimii îşi răsipesc afară tot necazul sau durerea: toate întrînsul au o faţă de vecinicie; cugetările, simtimentele, patimile sale, bune sau rele, n-au bătrîneţe întrînsul, şi frunteai trufaşă poartă numai semnele de ranele suffletului lui, cugetările vîrstei iar nu scăderea bătrîneţii. De cîtăva vreme e mai turburat decît altă dată. Oh ! de ce nu se întoarce ! pentru că eu singură am oarecare influinţă asupra neastîmpărului său.
				Mariana.
	Este sdevărat că înălţimea sa  se află foarte turburat din pricina afrontului lui Steno, şi cu toată dreptate; fără îndoială în momentul acesta vinovatul este osîndit pentru, obraznica lui ocară a-şi lua o pedeapsă vrednică de a-l face a respecta virtutea femeilor bşi nobilul sînge al prinţilor.
				Angiolina.
	Cu adevărat a fost o crudă ocară. Cu toate acestea nu mă uit la colomnie ci la efectul şi adînca întipărire ce a pricinuit în suffletul lui Faliero, lui Faliero, atît de trufaş, atît de iute, atît de straşnic .... straşnic pentru toţi afară de mine. Tremur cînd mă socotesc unde poate ajunge aceasta.
				Mariana.
	Cu adevărat, Doge nu poate să te bănuiască.
				Angiolina.
	Să mă bănuiască ? pe mine ! nici Steno n-a cutezat-o ! cînd se tîrî pe furiş la lumina lunei ca să-şi scrie impostura, însuşi conştiinţa lui îi mustra fapta; fiecare umbră asupra zidurilor îl privia cu un aer amerinţător ca să-i facă ruşine de ticăloasa lui calomnie.
				Mariana.
	Ar trebui să fie straşnic pedepsit.
				Angiolina.
	Este.
				Mariana.
	Cum ! sentinţa s-a rostit ? este osîndit ?
				Angiolina.
	Nu ştiu; dar este hotărît de vonovat.
				Mariana.
	Şi crezi că e destul aceasta pentru o astfel de ocară ?
				Angiolina.
	N-am vrea să fi judicător al pricinii mele, şi nu ştiu ce fel de pedeapsă din lăuntru poate să atingă un sufflet desfrînat ca al lui Steno; însă daca ocările lui nu vor face în duhul judicătorilor o mai mare întipărire decît ceea ce a făcut într-al meu, atunci, credem, că drept toată pedeapsa va fi aăsat în confuzia şi neruşinarea lui.
				Mariana.
	Trebue o jertfă la virtutea batjocorită.
				Angiolina.
	Ei ! şi ce e virtutea cînd ar avea trebuinţă de o jertfă, sau cînd ar atîrna de vorbele oamenilor Brutul murind zise: că virtutea nu e decît un nume: şi cu adevărat n-ar fi altceva, daca buzele oamenilor ar putea să o producă sau să o dărapene.
				Mariana.
	Cu toate acestea sînt mii de soţii fără prihană şi credincioase bărbaţilor lor, ce ar ressimţi mai viu calomnia aceasta; nişte dame mai puţin straşnice, dupe cum sînt un mare număr în Veneţia, ar reclama dreptate în gura mare şi ar fi neîmpăcate.
				Angiolina.
	Asta dovedeşte că cinstesc mai mult numele virtutei decît virtutea însuşi. Unele az aflat că ar fi o sarcină grea de a-şi păstra cinstea, fiind că boiesc să fie sărbătorită pretutindenea; şi acelea care nu-şi au păstrat-o, caută şi doresc să aibă chipul cinstei ca o podoabă a căria îi simt trebuinţa, dar nu şi pe care o cred trebuincioasă; ele trăiesc în cugetarea altora şi ar vrea să treacă de virtuoase după cum le trebue să treacă de frumoase.
				Mariana.
	Ciudate idei ai înălţimea ta ca o soţie patriciană.
				Angiolina.
	Sînt ideile tatălui meu, şi singura moştenire ce mi-a lăsat dinpreună cu numele său.
				Mariana.
	De ce moştenire ai fi avut trebuinţă înălţimea ta, soţia unui prinţ .... căpetenia republicei ?
				Angiolina.
	N-aş fi cerut nici o moştenire, şi d-aş fi fost soţia unui vasal; însă nu simţ mai puţin dragostea şi recunoştinţa ce sînt datoare tatălui meu pentru că a dat mîna mea vechiului şi credinciosului său prieten, contelui Bal-di-Marino, Dogele nostru de acum.
				Mariana.
	Şi dinpreună cu mîna ţi-a dat şi inima ?
				Angiolina.
	N-ar fi putut da pe una fără cealaltă.
				Mariana.
	Cu toate acestea nepotrivirea vîrstei voastre cu a soţului vostru, şi iartă-mă să adaog şi nepotrivirea haracterelor, face pe cineva a se îndoi că o asemenea unire ar putea să te facă cu statornicie fericită şi înţeleaptă.
				Angiolina.
	Lumea are gînduri lumeşti; inima mea a fost credincioasă la datoriile sale care sînt cu adevărat numeroase, dar niciodată grele.
				Mariana.
	Şi îl iubeşti ?
				Angiolina.
	Iubesc toate nobilele calităţi ce merită amorul nostru; şi iubiam pe tatăl meu, care cel din tîiu m-a învăţat a cunoaşte ce trebue să iubim în ceilalţi, şi a opri ori ce aplecare nevrednică de noi. El a dat mîna mea lui Faliero. El ştia că soţul meu era nobil, viteaz, generos, cu bogăţie înzestrat cu toate cualităţile unui soldat, cetăţean şi prieten; eu l-am aflat întocmai dupe cum îl descrisese tatăl meu: greşalele lui sînt graşale ale suffletor trufaşe obicinuite întru comandare; multa trufie şi acele patimi repezi pe care le-a hrănit întrînsul purtarea patriciilor, şi o viaţă trecută în mijlocul viforilor guvernului şi răsboiului .... ele mai sînt încă şi aţîţate printr-un viu simtiment de cinste, care viind pînă la o teeaptă este o datorie, şi care se face un viţiu cînd e împins prea departe; mă tem să nu fie asfel în Faliero. El tot d-auna a fost necăjicios din juneţea sa; însă această greşală a fost rescumpărată prin atîta mărime de sufflet, încît cea mai înţeleaptă din republici i-a încredinţat toate slujbele sale de căpetenie, de la cea din tîiu luptă la cea după urmă ambasadă, unde dregătoria de Doge i se trimise şi îl chiemă înapoi.
				Mariana.
	Insă pînă a nu te mărita nu ţi-a bătut inima pentru breun nobil veneţian, a căruia juneţe ar fi putut să-ţi făgăduiască un soţ mai potrivit; sau de atunci încoa n-ai văzut vreunul carele ar fi putut să pretinză mîna fiicii lui Loredan cînd ar fi fost de dat ?
				Angiolina.
	La cea dintîiu întrebare ţi-am răspuns; spuindu-ţi că mi-am ales şi am priimit un soţ.
				Mariana.
	Şi cea de adoa ?
				Angiolina.
	N-are trebuinţă de răspuns.
				Mariana.
	Iartă-mă, te-am supărat.

				Angiolina.
	Nu sînt supărată, ci în mirare: pentru că nu ştiam că inima unei soţii poate a-şi ierta să se gîndească că ce ar fi putut să-şi mai aleagă, după ce şi-a făcut odată alegerea.
				Mariana.
	Alegerea cea din tîiu ne face adesea să socotim că am fi în stare mai bine să alegem de am putea să o desfiinţăm.
				Angiulina.
	Aceasta se poate; dar îmi era necunoscute aceste cugetări.
				Mariana.
	Iată Doge .... Să mă trag ?
				Angiolina.
	Vei face poate, bine a mă lăsa. - Seamănă asorbit în cugetările sale, ce aer plin de gînduri are !
							(Marina ese).
			(Doge intră cu Pietro.	 
				Doge pe gînduri.
	Este în arsenal un oarecine a nume Filin Calendaro, care se află în capul a patru zeci de oameni, şi care pe lîngă aceasta are o mare influinţă asupra camarazilor săi. Zic că acest om este hotărît, popular, iute, îdrăsneţ, şi cu toate acestea discret; bine ar fi a-l cîştiga. Trebue a nădăjdui ca Israel Bertucio să se asigereze despre dînsul însă ....
				Pierto.
	Stăpîne, iartă-mă că îţi precurm meditaţiile; senatorul Bertucio, nepotul vostru m-a însîrcinat a veni după înălţimea ta şi a te ruga ca să-i hotărăşti ceasul în care poate să-ţi vorbească.
				Doge.
	La apusul soarelui .... Aşteaptă un minut .... să mă socotesc .... Zii să vie la al doilea ceas din noapte.
							(Pietro ese ) .
				Angiolina.
	Stăpîne ....
				Doge.
	Scumpa mea coniţă, iartă-mă .... Pentru ce zăboveşti a te apropia de mine ? .... Nu te vedeam.
				Angiolina.
	Erai cufundat, în gînduri, şi acesta care se  duse putea să aibă vre o solie însemnătoare din partea senatului.
				Doge.
	A senatului ?
				Angiolina.
	N-am vrut să-l precurm în vreme ce îşi împlinea datoria sa şi a senatului.
				Doge.
	Datoria senatului ! Te amăgeşti, noi avem datorii a împlini către senat.
				Angiolina.
	Eu credeam că Doge e stăpîn în Veneţia.
				Doge.
	Va fi .... Dar să lăsăm acestea, să alegem o vorbire mai veselă: cum eşti ? ai eşit afară ? zioa e posomorîtă însă liniştea valurilor înlesneşte vîsla uşoară a gondolierului. Ţi-ai văzut azi de dimineaţă prietenele ? sau ai vrut mai bine să rămîi singură a te ocupa cu muzivca ? Este vre un lucru ce ai dori şi slaba putere lăsată lui Doge să poată aţi-l înlesni ! Prin ce mare cuviinţă, prin ce plăceri aş putea să-ţi mulţumesc inima şi să o despăgubesc de atîtea ceasuri de urît petrecute cu un bătrîn obosit de griji ? Vorbeşte şi vei fi îndestulată.
				Angiolina.
	Tot d-auna eşti plin de bunătăţi cu mine; n-am nimic a dori şi cere decît a te vedea mai liniştit şi mai des.
				Doge.
	Mai liniştit ?
				Angiolina.
	Aşa mai liniştit, Domnul meu .... Ah ! pentru ce te depărtezi ? Ce păşeşti cu asfel de mari pasuri, şi laşi a ţi se vedea pe faţă nişte mişcări ce arată nu numai ce ea le-au făcut a se naşte, ci zic încă şi mai mult.
				Doge.
	Ce zic şi mai mult ? ... Şi ce .... ce vede cineva pe faţa mea.
				Angiolina.
	O inimă în neastîmpăr şi turburată.
				Doge.
	Nu e nimic copila mea; tu ştii că grijile din toate zilzlz obosesc pe toţi aceia ce guvernează astă republică înlărmată; cînd isbită de Genoveni din afară, şi cînd de chiar ţetăţenii săi nemulţumiţi .... Asta e ce mă face mai gînditor şi mai puţin liniştit decît altă dată.
				Angiolina.
	Cu toate acestea grijile n-au lipsit niciodată, şi niciodată iar nu te-am văzut ca în zilele acestea. Iartă-mă, se vede în inima voastră un ce mai mult decît grija slujbelor publice. O lungă obicinuinţă şi nişte talente ca ale voastre te-au făcut a ţi se părea uşoare, şi încă au ajuns ca o trebuinţă spre a-ţi apăra suffletul de nelucrare. Nişte vecini vrăjmaşi sau alte primejdii nu pot să te pue în neodihnă, pe înălţomea ta care ai cercat toate vijăliile fără a te obosi vreodată, pă înălţimea ta care ai ajuns la vîrful puterii fără a şovoi vreodată în drumu-ţi; care înălţat atît de sus, poţi încă a-ţi aţinta privirea mai jos de sineţi fără a te mira. Galerele Genuvii ar putea fi în port, răsboiul civil a-şi ecsersa furiile sale în piaţa Sfîntului Marcu, şi înălţimea ta nici să te mişti, ci ai cădea după cum te-ai şi înălţat, cu o frunte neschimbată .... simtimentele-ţi de acum sînt cu totul de altfel;  trebue să fie ceva ce ţi-a mişcat trufia mai mult decît patriotismul.
				Doge.
	Trufia, Abgiolina ! şi mi-au mai lăsat trufie ?
				Angiolina.
	Aşa, acelaşi păcat ce au perdut pe îngeri stăpîneşte cu înlesnire şi pe muritorii ce se apropie mai mult de îngeri. Mişeii sînt deşărţi, dar o inimă mare pîşaşte către trufie.
				Doge.
	Aveam în fundul suffletului meu trufia cinstei .... a cinstei tale: dar să schimbăm vorba.
				Angiolina.
	Nu ! tot d-auna am încercat bunătăţile voastre în momentele-ţi de fericire; nu mă depărta acum în mîhnirile ce simţi .... de ar fi fost vorba de trebile Statului ştii că niciodată n-am căutat şi nici nu voiu căuta vreodată a-ţi scoate vre o vorbă; dar simţ că mîhnitea ţi-e particulară, este a mea datorie să ţi-o îndulcesc sau să mă împărtăşesc de dînsa .... de o zi încoace de cînd calomnia lui Steno ţi-a tulburat odihna; eşti cu totul schimbat şi aş dori să pociu să isbutesc a te duce în liniştea-ţi cea veche.
				Doge.
	In liniştea-mi cea veche ! .... ai aflat judicata ce s-a făcut înprotiva lui Steno ? 
				Angiolina.
	Nu.
				Doge.
	Isgonire de o lună.
				Angiolina.
	Şi nu e destul ?
				Doge.
	Destul ! .... aşa pentru un rob beat ce murmue înprotiva biciului stăpînului său, dar nu şi pentru un nimicit viclean ce veştejaşte cu răceală cinstea unui prinţ şi a soţiei sale pînă pe tronul unde el stăpîneşte.
				Angiolina.
	Mi se pare îndestul de pedepsit, numai că i-a cunoscut oamenii neruşinarea, el un patriciu ! orice altă pedeapsă ar fi uşoară pe lîngî perderea cinstei.
				Doge.
	Astfel de oameni nu au cinste decît numai viaţă, şi viaţa le se iartă.
				Angiolina.
	Dar nu ai fi voit să fie pedepsit cu moarte.
				Doge.
	Acuma, nu .... Fiind că trăeşte, trăiască oricît de mult va putea. A încetat de a merita moartea. Iertarea vinovatului a osîndit pă judecători; pentru că în acest ceas crima este a lor.
				Angiolina.
	O ! daca acest obraznic calomniator şi-ar fi vărsat sîngele spre pedeapsa neghioabei sale libele, din minutul acela inima-mi n-ar fi cunoscut nici bucurie nici somn în pace.
				Doge. 
	Legea cerului n-a zis că sîngele se resplăteşte cu sînge ? acela ce îl mînjeşte e mult mai ucigaş decît cel ce îl varsă. Nu cumva, durerea isbirilor, sau ruşinea ce pricinuesc ele chiamă o răsbunare de moarte asupra ce ne isbeşte ? Legile naţiilor nu poruncesc a se vărsa sînge pentru trădare ? Nu e dar nimic de a învenina sîngele în  aceste vine ! Nu e nimic de a feşteli numele tău şi al meu, cele mai nobile nume din Veneţia ? Nu e nimic de a aspune un Prinţ în dispreţul norodului său ? de atrece cu vederea respectul ce lumea dă juneţii în femee, şi bătrîneţii în bărbat, virtute-i în secsul vostru, şi vredniciei într-al nostru ! ....
				Angiolina.
	Cerul ne porunceşte se iertăm vrăjmaşilor noştri.
				Doge.
	Dar cerul iartă vrăjmaşilor săi ? Satan este mîntuit de urgia cea vecinică ?
				Angiolina.
	Ah ! încetează de la aceste cuvinte grozave, cerul ne iartă şi pe noi şi pe vrăjmaşii noştri.

				Doge.
	Fie ca cerul să îi ierte.
				Angiolina.
	Şi voi să nu-i ertaţi ?
				Doge.
	Dar, cînd vor fi în cer.
				Angiolina.
	Ţi pînă atunci, nu ?
				Doge.
	Ce le pasă de iertarea mea, de iertarea unui bătrîn gîrbovit de ani, adăpat de ocară şi de despreţ ! ce le pasă de iertarea, sau de ura mea ! şi una şi alta ar fi nertebnice .... am trăit destul .... dar să schimbăm vorba .... copilul meu, soţie batjocorit, fiica lui Loredan, puţin se socotea acest tată cinstit şi pravilnic că unindu-te cu prietenul său el te părăsea în mîinile ocării .... Bai ! în mîinile ocării şi fără greşală, pentru că tu eşti nevinovată .... De ai fi avut de soţ pe oricine altul, şi nu pe Doge, calomnia aceasta, hula aceasta niciodată n-ar fi căzut asupră-ţi. Atît de tînără, atît de frumoasă, atît de curată, să suferi afrontul acesta şi fără să fii răsbunată !
				Angiolina.
	Sînt îndestul răsbunată, pentru că mă iubeşti tot d-auna, şi îmi păstrezi încrederea şi stima voastră. Toţi oamenii ştiu că eşti drept şi că eu sînt credincioasă. Ce aş putea să cer şi ce ai putea să pretinzi mai mult ?
				Doge.
	Prea bine, şi poate că toate vor merge mai bine încă; dar, ce se va întîmpla, bine-voeşte a cinsi cel puţin pomenirea mea.
				Angiolina.
	Ce vrei să zici ?
				Doge.
	Nu e nimic ... dar vream să zic un lucru ce alţii gîndesc de mine, că mă cinsteşti acum şi achiar cînd voiu fi în mormînt.
				Angiolina.
	Ce îmi zici aceste vorbe ? cînd am lipsit din datoria mea şi din cinstirea ce îţi sînt datoare ?
				Doge.
	Vino încoace copila mea. Voiu să-ţi vorbesc un moment. Tată-tău a fost prietenul meu; norocul nepotrivit în favorile sale îl făcuse a-mi fi dator pentru oarecare puţine slujbe ce strîng mai mult legăturile oamenilor virtuoşi. Cînd, mîhnit de boala sa cea din urmă, dori nunta noastră atuncea fu vremea ca să se plătiască de mine; cu toate că o făcuse încă de mai mult prin legiuitul său prieteşug. Gîndul lui era a depune pe fie-sa orfelină la adăpost despre primejdiile, care în această cetate pîngărită de viţiuri, înpresoară pe o tînără singuratică şi fără zestre. Gîndul meu nu se potrivea cu al lui, dat n-am voit să mă înprotivesc unui cuget ce îl mîngîia pe patul său de moarte.
				Angiolina.
	Eu n-am uitat nobilitatea cu care mi-ai zis să-ţi  spuiu curat daca tînăra mea inimă n-avea vre o înclinaţie ce ar fi putut să o facă mai fericită; n-am uitat făgăduiala ce mi-ai făcut să-mi dai zestre de o potrivă cu acelii mai bogate moştenitoare din Veneţia, şi să te lepezi de toate drepturile care ţi le lăsa cele din urmă vionţe ale tatălui meu.
				Doge.
	Aşa dar vezi că n-a fost un nimicit capriciu al unei bătrîneţi stravagante, nici desfrînarea  amăţitoare a unei inimi sleite, ce mă făcură să doresc o frumuseţe feciorească şi o tînără copilă. Eu în tinereţile mele, şi am putut să stăpînesc asemenea patimi, dar în vîrsta mea înaintată care e scutită de această lepră de desfrînare ce pîngăreşte cei din urmă ani ai oamenilor viţioşi şi îi face să sleiască pînă şi drojdiile din cupa plăcerilor ? Sînt mulţi cari cumpără printr-o căsătorie o tînără jertfă foarte săracă încît ca să poată goni o stare cinstită şi foarte simţitoare ce o face a nu-şi cunoaşte a sa nenorocire .... Nunta noastră n-a fost de felul acesta; eu ţi-am dat slobozenia să alegi, şi spre a fi soţie ai priimit a te supune la alegerea tatălui dumitale.
				Angiolina.
	Aşa o am primit în faţa cerului şi a pămîntului, şi niciodată nu mi-a părut rău de mine, ci adesea ori de voi socotindu-mă la cele din urmă griji şi mîhniri ce vei avea.
				Doge.
	Ştiam că inima mea nu te-ar trata vreodată cu asprime: ştiam că zillel mele nu era să te supere multă vreme; şi după moartea mea fiica vechiului meu prieten, fiica lui cea virtuoasă, slobodă din nou în alegerea sa, mai bogată şi mai ajunsă în judecată, în floarea vîrstei, ami bine în stare de a alege după cîţiva ani de încercări, moştenitoare a numelui şi a averilor unui prinţ, şi spre preţul indulgenţii sale cătră un bătrîn în vreme de cîteva veri, în adăpostul şicanelor şi puterii unei familii geloase, fiica celui mai bun al meu prieten ar putea încă să întrebunţeze drepturile sale, să-mi afle un soţ a căruia cîrstă să fie mai potrivită cu a ei şi o inimă vrednică de credinţa ei.
				Angiolina.
	Stăpîne, ca să-mi împlinesc toate datoriile şi ca să mă arăt virtuoasa soţie a aceluia ce îmi are mîna, eu n-am ascultat decît de inima-mi şi dorinţa tatălui meu ce se făcuse sfinţită prin vorbele-i cele din urmă; niciodată o nădejde ambiţioasă n-a turburat visurile mele; şi daca ceasul de care vorbeşti ar sosi, aş şti să-l încerc.
				Doge.
	Te crez, şi îţi cunosc virtutea, pentru că amorul, acest amor romantic a căruia iluzie mi s-a descoperit în juneţea-mi, şi pe care niciodată nu l-am văzut statornic ci adesea fatal, amorul acesta n-a putut să mă stăpînească nici chiar în sîrsta patimilor mele, cu cît mai vîrtos astăzi, de ar mai fi rămas vreo urmă din trîndul. Aşa, eu aşteptam de la tine respectul şi tinerile griji ce ar fi putut să ceară un prieteşug curat şi o nesilită complăcere ce a-ţi împlini toate dorinţele; recunoscînd virtuţile tale, ascunsa mea privighere acoperea în umbra sa acele uşoare slăbiciuni la care juneţea este suppusă; fără să ţi se descopere d-adreptul, ea te aducea cu încetul încît schimbarea-ţi să ţi se pară isprava alegerii tale. Eram mîndru, nu de frumuseţea ci de purtarea ta .... încrederea mea,  o tinereţe deosibită mai mult decît o oarbă cinstire, acestea ere titlurile ce credeam că am în cinstirea ta.
				Angiolina.
	Tot d-auna ai avut-o.
				Doge.
	Aşa socotesc. Incît pentru nepotrivirea anilor noştri, tu o cunoşteai de atunci cînd erai slobodă să alegi, şi m-ai ales. Increderea mea nu era însuflată de calităţile mele; căci ele n-ar fi fost destule ca s-o însufle, nici cît darurile din afară ale naturei, cînd eram la a doă-zeci şi cincilea primăvară a vieţii mele. Eu mă încredeam în sîngele lui Loredan ce curgea în vinele tale, în sufletul ce Dumnezeu ţi-a dat .... în macsimele ce ţi-a recomendat tatăl tău. In Credinţa ta la cer .... In blîndele-ţi virtuţi, în statornicia şi cinstea care e cel mai sigur chezaş al cinstei mele.
				Angiolina.
	Bine ai făcut ....îţi mulţumesc de această încredere, n-am încetat niciodată un minut de a te cinsti şi mai mult.
				Doge.
	Cinstea sprijinită de înţelepte învăţături este tăria credinţii conjugate. Cînd ea lipseşte nişte cugetări copilăreşti şi deşertăciunea plăcerilor lumei se strecoară în inimă, şi daca nişte dorinţe trupeşti o răstoarnă, ştiu prea bine că ar fi în zadar unui om să caute virtutea într-un sînge pîngărit, şi chiar cînd aceea cu care este însoţit l-ar iubi mai mult decît orice. O vie icoană a dumnezeului Poeţilor cu  toată frumuseţea ce e datoare Daltei Artistului, sau semizeul Alcid în majestatea formelor sale divine. n-ar fi îndestul să suppue o inimă în care nu se află virtutea. Stăruirea singură dă virtutea şi o încearcă. Viţiul nu e statornic, şi virtutea nu o poate să se schimbe .... O femee ce a căzut odată, cade şi altă dată, şi altă dată. Viţiul, am zis că nu e statornic şi caută varietatea, în vreme ce virtutea stă nestrămutată ca soarele, şi tot ce se învîrteşte înprejurul ei priimeşte de la dînsa viaţă, lumină, şi strălucire.
				Angiolina.
	Voi ce judecaţi aşa de bine această virtute în alţii ( mă rog iartă-mă stăpîne, ) pentru ce te laşi a te suppune de cea mai fatală din patimi ? pentru ce îţi turburi augustele-ţi cugetări printr-o ură atît de nesăţioasă înprotiva unei fiinţe ca a lui Steno ? 
				Doge.
	Nu mă înţelegi. Nu mă turbură Steno; de ar fi fost numai el, ar .... dar să uităm aceasta.
				Angiolina.
	Care e dar pricina ce te mişcă atît de afund ?
				Doge.
	Mărimea siluită a Veneţiei, batjocorită tot de odată şi în prinţul şi în legile ei.
				Angiolina.
	Vai ! pentru ce să iei lucrul într-acest chip ?
				Doge.
	M-am socotit la dînsul pînă cînd .... dar să venim la ceea ce ziceam .... După toate chibzuirile acestea, te-am luat de soţie .... lumea atunci îmi da dreptate asupra cugetului meu, şi purtarea-mi dovedi că lumea mă judeca drept, în vreme ce purtarea ta era vrednică de toate laudele. Erai slobodă ..... priimeai cinstirile, şi grijile soţului tău şi familiei sale. Mlădiţă din aceia ce făcea prinţi în Veneţia, şi răsturna prinţii streini dupe tronurile lor, întru toate te arătai vrednică de a fi cea dintîiu din femeile noastre.
				Angiolina.
	Unde vrei să vii ?
				Doge.
	Acum vom fi acilo .... Suflarea veninată a unui ticălos va putea totul să dărapene .... un nimicit cetăţean a căruia nebunie, în mijlocul celii mai mari sărbători a noastră, mă sili a porunci să-l dea afară ca să înveţe a se purta în palatul ducal, unticălos ca dînsul va fi în stare să lase asupra zidului veninul inimii saale îmfalate de turbare, ce se va face o ciumă generală ! .... Nevinovăţia femeiei,  cinstea bărbatului vor fi atunci numai un nume ! trădătorul ! după ce a batjocorit smerenia feciorească, printr-un afront făcut în public urmaşelor tale, în mijlocul celor mai nubile dame a Veneţiei, trădătorul, îşi va răsbuna de cuvenita sa gonire, înnegrind soţia suveranului său; şi va fi desvinovăţit de semenii săi care îşi laud a lor vicleană milostivire! 
				Angiolina.
	Dar s-a osîndit la închisoare.
				Doge.
	Negreşit că e destul pentru un om ca dînsul să fie aruncat în temniţă, şi temniţa lui e un palat în care va petrece luna de numita sa închisoare .... Destul am vorbit de dînsul, voiu să isprăvesc cu tine.
				Angiolina.
	Cu mine stăpîne ?
				Doge.
	Aşa, copila mea... Nu te mira: mă lăsasem în ideile acestea pînă cînd simţeam că viaţa poate să-mi mai fie luptă, acum însă aş vrea să urmezi cu cinstire gîndurile mele ce se arată în acest înscris .... (îi dă o hîrtie ) .... Nu te teme, toate sînt spre binele tău, citeşte-o în zioa şi ceasul cuviincios.
				Angiolina.
	Stăpîne, ăn viaţa voastră şi după moarte-ţi, tot d-auna vei fi cinstit de mine: dar facă cerul ca zilele voastre să fie lungi.... Şi mai fericite decît astăzi ! Mînia aceasta se va potoli, te vei îmblînzi, şi iarăşi vei fi acela care ai mai fost.
				Doge.
	Eu voiu fi acela ce trebuie să fiu, ori nimic; însă niciodată, oh niciodată dulcea pace a sufletului nu-şi va mai vărsa fericitele raze asupra puţinelor zice ce mai sînt păstrate pentru tristele bătrîneţe ale lui Faliero. Niciodată acele umbre ce le lasă suvenirea unei vieţi ce nu fu nici rău întrebuinţată, nici fără slavă, nu vor îndulci cele din urmă ceasuri ale vieţii mele, ca să mă pregătesc de lungul somn al mormîntului. Puţin lucru mi-a mai rămas a cere şi a nădăjdui; atîte mai doresc: cinstirea datoare la sîngele meu vărsat, la sudorile şi obosirile sufletului meu ce le-am nesocotit pentru slava patriei mele .... Ca o slugă a ei .... ca sluga ei, cu toate că îi eram cap. Eram să merg să mă unesc cu părinţii mei cu un nume fără pată ca al lor; dar aceasta nu mi-au iertat-o ....Ah ! de ce nu am murit la Zara !
				Angiolina.
	La Zara, ai mîntuit republica: trăeşte dar ca s-o mai mîntueşti încă; o singură zi, o altă zi ca aceasta ar fi cea mai bună împutare ce le-ai face şi singura răsbunare vrednică de voi.
				Doge.
	O zi ca aceea nu luceşte decît odată într+un veac; viaţa mea n-a împlinit un veac, şi e destul că norocul mi-a dat odată aceea ce un norocit cetăţean abia poate s-o dobîndiască după un mare număr de ani. Dar pentru ce vorbesc astfel ? Veneţia a uitat zioa aceea .... Pentru ce dar eu să-mi mai aduc aminte de dînsa ? Adio, tînăra mea Angiolina ! trebue a mă trage în cabinetul meu .... Mai am încă multe a face .... şi ceasul fuge prea repede.
				Angiolina.
	Adu-ţi aminte ceea ce ai fost.
				Doge.
	In zadar ar fi: suvenirea fericirei nu e mai mult o fericire, în vreme ce suvenirea mîhnirei e tot d-auna o mîhnire.
				Angiolina.
	Cel puţin, ori care va fi pricina care te sileşte, te rog a-ţi lua puţină odihnă; somnu ţi-a fost atît de turburat în mai multe nopţi încît deşteptarea-ţi era o facere de bine: dar eu nădăjduiam că natura va doborî în sfîrşit aceste cugetări ce îţi turbure atît de crud nopţile. Un somn de un ceas numai, te va aduce a îţi reîncepe îndeletnicirile cu idei şi cu puteri nuoă.
				Doge.
	Nu pociu să dorm .... n-ar trebui .... şi chiar de aş putea ! .... Nici odată n-am avut atîtea cuvinte de a-mi prelungi privegerile: încă cîteva zile .... Aşa, şi apoi voi dormi un somn foarte adînc .... dar unde .... Ce-mi pasă. Adio, Angiolina mea.
				Angiolina.
	Dă-mi voe a rămînea încă aproape de voi, încă un minut.... un singur minut încă, nu pociu să te las astfel.
				Doge.
	Vino dar, copila mea .... Iartă-mă, tu te-ai născut pentru o soartă mai fericită decît aceasta ce o împarţi cu mine. Norocul meu se face mai posomorît cu cît se apropie de această profundă vale, unde moartea şade învăluită într-un nemărginit întunerec ce se întinde preste tot. Ah ! cînd aş înceta de a fi .... şi poate că asta se va întîmpla mai curînd decît o vestesc anii mei, pentru că simţu înlăuntrul inimii mele, asupra capului meu, înpreajmă-mi o turburare ce va înlăcui mormintele aceştii cetăţi da atîta jertfe ce răsboiul sau ciuma .... cînd eu nu voiu mai fi nimic, fie numele meu pronunciat de dulcele tale buze, cugetarea ta aducă-ţi o suvenire de ceea ce-am fost. Nu voiu lacrăme, numai o suvenire ceiu .... Aide copila mea .... vremea grăbeşte.
								( es )




SCENA II
	Un loc depărtat aproape de Arsenal
ISRAEL BERTUCCIO, şi FILIP CALENDARO.
				

				Calendaro.
	Ei Israil, ce ispravă a dobîndit plîngerea ta ?
				Israel Bertuccio.
	O ispravă foarte norocită.
				Calendaro.
	Este cu putinţă ? Aşa dar se va pedepsi ?
				Israel Bertuccio.
	Negreşit.
				Calendaro.
	Cum, cu globire, sau cu închisoare ?	
				Israel Bertuccio.
	Cu moarte.
				Calendaro.
	Ori că visezi, saz că te socoteţti a-ţi răsbuna însuşi cu mîna te, după a mea povaţă.
				Israel Bertuccio.
	Aşa, şi ca să-mi răsbun înprotiva unui om, să las oare marea răsbunare ce am pus de gînd pentru Veneţia ? Să schimb o viaţă de nădejdi, p-o viaţă de eczil ? Să strivesc o scornire şi să-mi las prietenii, familia şi concetăţenii în prada a altor mii de scorpii ? Nu, Calendaro, spre răscumpărarea acestui sînge ce a curs cu ruţine, voiu vărsa sîngele tot al omului ce m-a ocărît; însă voiu mai vărsa şi alt sînge. Noi nu vom isbi numai împinşi de nişte supărări particulare: astfel de pricini sînt destule patimilor egoiste şi oamenilor furioşi: pentru un tiranucid însă nu sînt vrednice.
				Calendaro.
	Tu ai mai mult răbdare şi decît mă silesc eu să arăt. D-aş fi fost martur la ocara ce ai priimit de la Barbaro, l-aş fi omorît în loc, sau m-aş fi omorît singur în zadarnica silinţă de a-mi stăpîni turbarea.
				Israel Bertuccio.
	Mulţumită lui Dumnezeu că n-ai fost .... Căci altfel s-ar fi pierdut tot; cum furiile au trecut, pricina noastră va merge bine.
				Calendaro.
	Tu ai văzut pe Doge .... Ce ţi-a răspuns ?
				Israel Bertuccio.
	Că nu e nici o pedeapsă pentru nişte oameni ca Barbaro.
				Calendaro.
	Nu ţi-am spus că e în zadar să aştepţi dreptate ?
				Israel Bertuccio.
	Cel puţin am adormit bănuiala, dînd oarecare încredinţare. DE m-aş fi arătat protivnic, sbir nu rămînea care să nu-şi aibă ochiul deschis asupra mea socotindu-mă ca unul ce ar putea să medite o răsbunate tăinită.
				Calendaro.
	Dar pentru ce nu te-ai adresat la Sfat ? Doge nu e decît o păpuşă ce abia poate să dobîndească dreptate pentru sine: pentru ce să te adresi la dînsul ?

				Israel Bertuccio.
	O vei şti mai tîrziu.
				Calendaro.
	Şi pentru ce nu acum ?
				Israel Bertuccio.
	Aşteaptă mezul nopţii .... Ia-ţi listele şi zi prietenilor noştri de a se găti; toţi să fie gata a da lovitura cea mare, poate în cîteva ceasuri; mult am aşteptat un moment priincios; momentul acesta va fi însemnat poate de aurora de mîine. De vom zăbovi mai mult, poate că ni se vor îndoi primejdiile. Fă, ca toţi să fie puntuali la întîlnire şi toţi armaţi, afară de aceia din cei şaisprezece ce vor sta în mijlocul trupelor ca să aştepte semnul.
				Calendaro.
	Aste fericite vorbe au răvărsat o viaţă nouă în inima mea. Mi s-a urît ca atîtea sfîtuiri prelungite. Zi după zi, şi de lanţul nostru din zi în zi se mai adaogă cîte o nuoă toartă, sau un nuou afront pentru noi, sau pentru fraţii noştri ce făcea să crească tăria şi trufia tiranilor noştri .... Ce stăm ? puţin îmi pasă de ispravă; fie moarte sau libertate, m-am obosit neaflînd nici pe una nici pe alta.
				Israel Bertuccio.
	Vom fi slobozi în viaţă, sau în moarte. Mormîntul n-are lanţuri. Gătituţi-ai toate listele ? cele şaisprezece companii au ajuns la numărul complet de şaizeci ?
				Calendaro.
	Toate, afară de doă care sînt mai puţine cu doăzeci de inimi.
				Israel Bertuccio.
	Puţin ne pasă, fie şi fără dînşii. Care sînt aceste doă companii ?
				Calendaro.
	A lui Bertram, şi a bătrînului Soranţo, care amîndoi se arată mai puţin înrîvnaţi decît noi în pricina noastră.
				Israel Bertuccio.
	Haracterul tău cel înflăcărat te face să priveşti de reci pe toţi cîţi nu sînt vrăjmaşi ai odihnei; însă în duhurile concentrate află cineva mai mult îndrăsneală decît acelea ce le însuflă o răsbunare mai sgomotoasă ... nu te teme de dînşii.
				Calendaro.
	Nu mă tem de Soranţo, dar în Bertram, un nu ştiu ce fatal văz ce mă împinge de a putea a mă încrede la o întreprindere ca a noastră. Am văzut pe omul acesta plîngînd ca un copil asupra nenorocirei altora şi iutînd pe a sa, deşi era mai mare. Intr-o ceartă de curînd l-am văzut îngălbenindu-se la vederea sîngelui deşi era al unui mişel.
				Israel Bertuccio.
	Vitejii cei adevăraţi au inima tînără; varsă cu înlesnire lacrămi, şi gem de aceea ce datoria cer de la dînşii. De multă vreme cunosc pe Bertram, nu se află un suflet mai cinstit decît al lui.
				Calendaro.
	Se poate. Dar mai puţin mă tem de trădarea decît de slăbiciunea lui ... Cu toate acestea cum nu e la mijloc nici amoreză, nici femee care se influenze în duhul lui, poate că va sta a se împotrivi ispitei. Norocire că este orfelin fără alţi prieteni ca noi. O femee, sau un copil l-ar fi făcut mai neîndrăsneţ decît dînşii.

				Israel Bertuccio.
	Astfel de legături nu sînt nimic pentru oamenii chemaţi la ursite mari care curăţă republicile corupte; noi trebue să uităm toate simtimentele afară de unul ... Trebue să lepădăm toate patimile ce se împotrivesc la întreprinderea noastră; nu trebue să cunoaştem decît patria noastră şi moartea s-o socotim sălbatică, ca jertfa noastră să se înalţe pînă la ceruri, şi să o facă vrednic priincioasă Libertăţii.
				Calendaro.
	Dar de vom cădea ?
				Israel Bertuccio.
	Nu cad niciodată aceia ce mor pentru o pricină mare; eşafodul poate să se întine de sîngele lor, capul lor poate să se rostogole asupra pămîntului, mădularele lor să fie espuse la porţile cetăţilor, pe zidurile castelelor, dar sufletul lor va fi nemuritor. In zadar anii se strecoară şi alţii vin după dînşii cu aceiaşi ursită, că în veci adaogă cugetările profunde ce triumfă însfîrşit şi conduc lumea către libertate. Ce am fi fost noi daca ar fi vecuit Brutu ? El muri slobozind Roma, dar lasă după sine o învăţătură vecinică, un nume slăvit, şi un suflet care se îmmulţeşte în şirul veacurilor, cînd cei răi dobîndesc putere şi un stat se face servil. Brutu şi prietenii săi se surnumiră: "Cei din urmă romani. " Să fim noi cei din tîiu adevăraţi Veniţiani, mlădiţe ale Romii cei vechi.
				Calendaro.
	Părinţii voştri n-au fugit din aintea lui Atila, în aceste insole unde s-au înălţat palaturi asupra ţărmului smulse de la ocean; n-au fugit ca să recunoască în locul lui alte mii de despoţi. Mai bine ar fi fost a-şi pleca capul subt Huni şi a chema un stăpîn Tatar decît a ierta pe nişte împilatori dintre noi înşine. Atila cel puţin era unul singur şi se sluji cu sabia ca cu un sceptru; aceşti ticăloşi nobili poruncesc săbiilor noastre, şi ne guvernează cu o vorbă numai ca printr-un fermec.
				Israel Bertuccio.
	Fermecul asta se va desfermeca el. Tu zici că toate gata; eu astăzi nu mi-am făcut ocolul obicinuit, ştii pentru ce; dar bărbăţia ta a împlinit locul meu, nişte porunci de curînd spre a se îndoi lucrările pentru dreptatea galerelor mi-au slujit de pretecst spre a băga mai mulţi dintr-ai noştri în arsenal, precum şi nişte nuoi lucrători sau recruţi făcuţi în grabă spre a complete echipajele flotei ... Sînt căpuiţi toţi de arme ?
				Calendaro.
	Dar, toţi la cîţi am crezut că pociu să le încrez secretul. Sînt cîţiva ce socotesc că este înţelept ai ţine în neştiinţă pînă în momentul de a isbi. Ii vom arma cînd, în sgomotul mişcării acelui ceas însemnat, nu vor avea vreme de a se gîndi, şi se vor lăsa după aceia ce vor voi să-i tragă.
				Israel Bertuccio.
	Bine ai făcut .... Ai însemnat bine pe toţi aceştia de care îmi   vorbeşti ?
				Calendaro.
	Am însemnat pe cei mai mulţi, şi am recomandat celorlalte căpetenii de a avea aceeaşi băgare de seamă în companiile lor; crez că sîntem îndestul de numeroşi ca să facem această întreprindere sigură, de a se va întîmpla mîine; dar pînă să înceapă, fiecare ceas e roditor în primejdii.
				Israel Bertuccio.
	Toţi cîte şaisprezece să se adune la ceasul obicinuit, afară de Soranţo, Nicoleto Blondo, şi Marco Ciuda, care vor sta la postul lor în arsenal şi vor fi gata aşteptînd semnul la care ne vom învoi.
				Calendaro.
	Niciunul nu vom lipsi.
				Israel Bertuccio.
	Să vie şi ceilalţi căci am un strein ale îmfăţişa.
				Calendaro.
	Un strein ? Cunoaşte el taina ?
				Israel Bertuccio.
	Dar.
				Calendaro.
	Şi ai îndrăsnit tu să pui în primejdie viaţa prietenilor tăi printr-o îndrăsneaţă încredere într-un om ce nu-l cunoaştem ?
				

				Israel Bertuccio.
	N-am pus în primejdie p-a nimului viaţă decît p-a mea ... fii încredinţat. Acela pe care voiu să vi-l înfăţişez este un om al căruia ajutor poate să facă şi mai sigură isbînda noastră. De nu va priimi, atunci şi el este în mîinile noastre. El vine singur cu mine şi nu poate să ne scape; cu toate acestea nu sa va trage în apoi.
				Calendaro.
	Asta e un lucru de care nu pociu să judic mai nainte de a-l cunoaşte. De clasul nostru este el ?
				Israel Bertuccio.
	Dar, prin simtimentele sale, cu toate că este un fiu al mărimei. E un om destoinic a ocupa un tron sau de a-l răsturna .... El a făcut mari lucruri, şi a văzut mari schimburi. Nu e un tiran, cu toate că fu crescut pentru tiranie; viteaz în răsboiu, şi înţelept în sfaturi, din fire nobil, şi trufaş, iute şi înţelept tot de odată, dar atîta plin de oarecare patimi încît de va fi întărîtat şi amăgit după cum a şi fost niciodată furie asemenea cu aceea ce îi sfîşie sînul cu îmflăcăratele-i mîini, încît el este în stare a se face destoinic de orice numai ca să-şi răsbune. Să adăogăm că el iubeşte libertatea, că vede că norodul se află subt un jug apăsător şi că se împărtăşaşte şi el de suferinţele lui; însfîrşit, noi avem trebuinţă de oameni ca dînsul, şi astfel de oameni au trebuinţă de noi.
				Calendaro.
	Şi ce rolă vrei tu să joace cu noi ?
				Israel Bertuccio.
	Poate de căpetenia noastră.
				Calendaro.
	Ce fel ! tu ei să-i laşi comanda ta însuţi ?
				Israel Bertuccio.
	Negreşit. Cugetul meu este de a face să isbutească pricina noastră, iar nu de a mă ardica la putere. Esperienţa mea, căteva talente şi alegerea ta mă hotărîseră de a voastră căpetenie, pînă cînd mi se păru altul mai vrednic de a fi. De am aflat pe omul acesta ce trebue a fi mai preferat decît mine, după cum îl vei cunoaşte înşivă, socoteşti tu că mă voiu stăpîni de eroismu ? lacom de o scurtă autoritate .... Voiu face eu să spînzure înteresurile noastre de mine singur, mai mult decît să dau luc aceluia ce are mai mult decît mine toate calităţile unei căpetenii. Nu Calendaro, cunoaşte mai bine pe prietenul tău. Dar tu vei judica despre toate .... Adio, să ne întîlnim la ceasul hotărît; băgare de seamă, şi toate vor merge bine. 
				Calendaro.
	Vrednice Bertuccio ! Tot d-auna te-am cunoscut credincios, viteaz, şi îndemînatec a face projete ce eu tot d-auna le-am slujit cu rîvnă. Incît pentru mine nu voiu căuta o altă căpetenie. Nu ştiu ce vor zicce ceilalţi, dar sînt dinpreună cu tine după cum am fost tot d-auna în toate întreprinderile npastre. Acum adoi, pînă la miezul nopţii.
									( es )
Sfîrşitul Actului II





ACTUL III


SCENA I

	(Scena se petrece între canal şi Biserica San Giovani şi San Paolo înaintea căria ce vede o statue călare. -- O gondolă este în canal în depărtare.)

			DOGE întră deghizat.
				Doge singur.
	Iată-mă înainte de ceas .... De ceasul al căruia sunet fatal răsunînd în bolta nopţii ar putea să sgudue aste palaturi de marmură şi să întrerupă somnul celor ce lăcuesc în trînsele, în momentul cînd un vis grozav îi înştiinţează poate printr-o presimţire întunecoasă dar spăimîntătoare despre soarta ce îi amerinţă ! Aşa, trufaşă cetate ! Ai trebuinţă a te curăţi de sîngele corupt ce face din tine o gaşcă de tirani. E o datorie către care sînt silit şi care n-o căutam nici decum. Aşa am fost eu pedepsit pentru că am lăsat să se întinză astă ciumă patriciană pînă cănd în sfîrşit veni pînă la mine să mă apuce în somnul meu. M-am mînjit, m-am molipsit şi pe mine şi am trebunţă a spăla într-o undă mîntuitoare petele contingerii .... Măreaţă zidire, unde odihnesc părinţii mei ! Umbra statuelor lor se întinde asupra marmurii ce ne desparte de cei morţi. In monumentele astea toate inimile marinime ale neamului nostru zac prefăcute în ţărînă. Şi ceea care acum abia e un pumn de cepuşă, a fost destul oarecînd se sgudue pămîntul ... Templul al sfinţilor protectori ai casii noastre ! Boltă unde odihnesc doi dogi ai mei strămoşi, ce muriră unul obosit de grijile Statului, şi altul în cîmpul bătăii .... Azil din urmă al unui lung şir de înţelepţi şi de căpetenii ale cărora mari osteneli, răni şi sînge au fost toată moştenirea mea ! .... Deschiză-se toate mormintele pînă cînd acest sfinţit coprins să fie lăcuit de morţi, şi vie ei să-şi aţinte căutăturile asupra mea. La ei mă plîng de pricinile răsbunării mele; merg să răsbun afrontul făcut nubilului lor sînge, trofeelor de slavă şi strălucitului lor nume necinstit în mine, nu de mine ce de nemulţumitorii Patricii .... Noi ne-am răsboit ca să-i facem d-o potrivă noă,  şi nu stăpînii noştri ... Tu mai vîrtos, viteazu le Ordelafo ce perişi la Zara, unde eu am  îmvins de atunci ! ... Ecatombele vrăjmaşilor tăi şi ale vrăjmaşilor Veneţiei înjunghiaţi de uraşul tău, merită ele o asemenea răslpătire ? Umbre reverate, bine boiţi a mă însufla cu zimbirea voastră: pricina mea e a voastră pricină .... Daca aceia ce nu sînt puim: aibi numai curaj. Noi pricina vrem să apărăm mai mult decît voinţa noastră ce ne porunceşte asemenea fapte. Vom spăla toate petele de sînge ce vor mînji mîinile noastre, în isvorul libertăţii ! .... Salutare, Israel.
					(Israel Bertucio intră cu Doge deghizat )   
				Conjuratzii.
	Bine ai venit ! Viteazule Bertucio, prea mult te-am aşteptat ... Cine e streinul asta ?
				Calendaro.
	E vremea să ni-l spui. Aflînd de la mine că este să ne aduci un frate mai mult în pricina noastră, tovarăşii noştri sînt gata a-l priimi frăţeşte: alegerea ta e priimită de toţi; atît de mare e încrederea noastră în tine ! Descopere se.

				Israel Bertuccio.
	Streine, înaintează.
							(Doge se descopere.)
				Conjuratzii.
	Armele ! ..... Sîntem vînduţi !... E Doge .... să înjunghem şi pe vicleana noastră căpetenie şi pe tiranul la care ne-a vîndut.
				Calendaro. trăgînd sabia.
	Staţi ! staţi ! cine va face un pas către dînşii, aci pere. Staţi .... Să ascultăm pe Bertucio .... Ce fel ! v-aţi speriat că aţi văzut un om singur, fără apărare şi fără arme în mijlocul vostru ? Israel vorbeşte, tîlmăceşte-ne, misterul asta.
				Israel Bertuccio.
	Lasă-i să vie şi isbească-se singuri în inimă însuşi, isbundu-ne pe noi ! Ucigaşi nemulţumitori ! pentru că de viaţa noastră spînzură norocul şi nădejdile lor.
				Doge.
	Isbiţi ! ... De mă temeam de moarte.... O moarte mai grozavă decît aceia ce pot să-mi dea săbiile voastre, eu n-aş fi fost acum aci .... O nobil curaj ce-l paşte frica, curaj ce singur vă face viteji  înprotiva acestui cap cu părul alb ! Iată dar nobilii căpitani ce ar vrea să reforme o republică şi să răstoarne senate ! Iată-i învălmăşiţi de turbare şi de groază la vederea unui patriciu ! jertfiţi-mă, că puteţi; puţin îmi pasă .... Israel, aştia sînt acele inimi viteze de car îmi vorbiai ? Uite-te la dînşii.
				Calendaro.
	In adevăr ne-a ruşinat şi are cuvînt. Asta vă e încredinţarea către căpetenia voastră Bertucio ? Voi întoarceţi săbiile voastre înprotivă-i şi înprotiva oaspetelui său ! băgaţi-le în teacă şi ascultaţi-l.
				Israel Bertuccio.
	Nici că mă micşorez a le vorbi. Ei ar fi trebuit să ştie că o inimă ca a mea nu e destoinică de prădare. Niciodată n-am fost făcut abuz din puterea ce mi-au dat-o de a împinge întreprinderea lor prin mijloace ce aş judeca cuviincioase. Ei trebuia să fie asiguraţi, oricine ar fi fost omul ce l-am aduce în mijlocul lor, carele stă la dînsul să alegă a se face sau fratele sau jertfa noastră.
				Doge.
	La care alegere mă osîndiţi voi ? Pentru faptele voastre mă fac a mă îndoi de sînt slobod să aleg eu însumi.
				Israel Bertuccio.
	Stăpîne, amîndoi am fi perit înpreună daca aceşti nebuni nu s-ar fi oprit; vezii că s-au ruşinat de nebuna împingere a unui moment, şi şi-au lăsat capetele în jos; crede-mă că sînt astfel după cum ţi i-am descris .... Vorbeşte-le.
				Calendaro.
	Dar, vorbeşte ! că te ascultăm cu nerăbdare.
		Israel Bertuccio. îndreptîndu-se către conjuraţi. 
	Sîntem toţi în siguranţă; şi încă şi mai mult că vă aflaţi în triumful vostru. Ascultaţi dar şi aflaţi că tot ce vă spuiu este adevărul.
				Doge.
	Voi vedeţi aci, după cum a zis-o unul din voi, un bătrîn fără arme şi fără apărare: Eri încă m-aţi văzut prezidînd în palatul ducal, Suveran în vedere a mai mult de o sută de insole, înbrăcat cu purpură, dînd afară decretele unei puteri ce nu este nici a mea nici a voastră ci a stăpînilor noştri patricii. Voi ştiţi, sau credeţi a şti pentru ce am fost în palat... Pentru ce mă aflu aci ? .... Acela carele dintre voi a fost mai mult batjocorit sau călcat ca un verme în picioare, acela singur poate să răspunză pentru mine, întrebînd însuşi inima sa despre ceea ce l-au adus aci ... Cunoaşteţi istoria afontelor mele din urmă; toţi oamenii o cunosc, şi o judică altfel iar nu ca aceia cari au dat o hotărîre ca să grămădească asupră-mi dispreţ preste dispreţ ... Scăpaţi-mă de a vă povesti aceasta din nuou ... Batjocura este aci în inima mea; povestirea nefolositoarelor mele plîngeri va face a-mi arăta şi mai mult slăbiciunea, şi viu ca să dau putere celor mai puternici; viu să-i silesc a se mişca, şi a nu isbi pe jumătate. Dar am oare trebuinţă de a vă aţîţa ? Ocările ce am suferit fiecare vin din viţiurile aceştii .... Nu pociu că o numesc republică nici rigat, din viţiurile acestui Stat care n-are nici prinţ, nici norod, şi care adună la un loc toate greşalele Spartei ce vechi fără să aibă niciuna din virtuţile ei, cumpătul şi vitejia. Domnii Lacedemoniei era adevătraţi soldaţi; ai noştri sînt sibariţi şi cel mai micşorat, deşi împodobit ca să ţiu o pompă publică, întocmai ca unul din acei robi ce grecii îi îmbăta oarecînd ca să-i facă privelişte la copiii lor. Voi b-aţi adunat ca să răsturnaţi acest Stat monstruos, acest guvern vrednic de rîs, acest aceptru ce trebue a.l boteza cu sînge ca să înnoiascî mai pe urmă veacurile de dreptate şi de adevăr .... Noi vom restatornici o curată şi nevicleană democraţie, nu o egalitate oarbă şi nesigură, ci nişte drepturi deopotrivă, proporţionate întocmai ca coloanele unui templu ce îşi făgăduesc una altia puterea şi alcătuesc totul zidirei trainic, frumos şi graţios, incît nici o parte nu se poată lua fără a vătăma simestria generală. In fapta aceştii mari prefaceri eu cer a fi unul din voi ... De vă încredeţi în mine .... De unde nu, isbiţi fără a mai zăbovi ... Viaţa-mi e în primejdie, şi sînt bucuros mai bine să mor de mîinile unor bărbaţi slobozi, decît să trăiesc o zi mai mult ca să fiu un tiran în chiverniseală al unui Se nat despotic, eu nu sînt tiran, n-am meritat niciodată numele asta .... Citiţi analele noastre; pociu să vi le aduc aminte în guvernul meu de mai multe coprinsuri. Zică-vă de am fost un împilator, sau un om atins de relele unora. Poate, daca aş fi fost aceea ce Senatul cerea să vază în mine, un om cu pomnul împodobit ca să figurez în Stat ca icoana unui Suveran; de aş fi fost biciul norodului. un jude gata a întări toate sentenţele, un partizan al Senatului şi al celor Patruzeci, nepriimind decît ceea ce găsea cu cale sfatul celor Zece, de aş fi fost slugarnic lor lingişitor, instrumentul lor, o păpuşă, ei n-ar fi încurajat niciodată pe ticălosul ce a cutezat să-mi facă un afront. Ceea ce sufer mi se pricinueşte din mila ce am avut către norod. Astea sînt ce le cunosc mai mulţi, şi aceia ce nu le cunosc încă, le vor afla într-o zi. Cu toate acestea, orice se va întîmpla, eu jertfesc întreprindere-i voastre cele din urmă zile ale vieţii mele .... Şi puterea mea nu ca Doge, ci ca un om care fu mare pînă nu se degradă cu titlu de Doge, şi care încă îşi are curajul şi mijloacele individuale. Imi primejduesc slava ( căci am avut slvă odată ! ) ... Cea din urmă suflare a vieţii ( căci ceasul se apropie pentru mine ) nădejdile mele, şi sufletul meu. Mă dau voă astfel cum sînt; priimiţi, sau lepădaţi în mine un prinţ ce nu va să fie mai mult decît un cetăţean, şi care îşi părăseşte tronul ca să-l poată dobîndi.
				Calendaro.
	Să trăiască Faliero ! .... Veneţia va fi slobodă.
				Conjuratzii.
	Să trăiască Faliero !
				Israel Bertuccio.
	Tovarăşi ! făcut-am bine ? .... Un astfel de bărbat nu preţueşte căt o armie în pricina noastră ?
				Doge.
	Nu e vremea de laude, nici locul de strigări: mă priimiţi a fi unul din tovarăşii voştri ?
				Calendaro.
	Dar, şi cel din tîiu, după cum ai fost cel din tîiu în Veneţia ... Fii generalul şi căpetenia noastră.
				Doge.
	Căpetenie ! General ! .... Am fost general la Zara .... căpetenie la Rodos şi la Cipru .... Prinţ în Veneţia; nu pociu să mă cobor .... voiu să zic nu sînt destoinic să povăţuesc o ceată de .... patrioţi. Cînd mi-am depus vredniciile ce mi se cuvenea n-am vrut ca să mă îmbrac cu altele ci ca să fiu semen cu tovarăşii mei .... să venim la pontul de căpetenie. Israel mi-a desvoltat tot cugetul vostru. Este îndrăsneţ, dar se poate săvîrşi de vă voiu ajuta, şi trebue să-l punem în lucrare numai de cît.
				Calendaro.
	Din minutul ce vei voi ! ...Toate le-am pus la cale pentru o isbire fără veste ! Cînd trebue să lovim ?
				Doge.
	In răsăritul soarelui.
				Bertram.
	Aşa de curînd ?
				Doge.
	Aşa de curînd ? ... Poate că e prea tîrziu ... fiecare ceas grămădeşte primejdii peste primejdii, şi mai vîrtos acum cînd mă şi aflu din numărul vostru ... Nu cunoaşteţi sfatul şi pe cei Zece, spionii, patricii ce nu se încred robilor lor, şi încă şi mai mult astăzi prinţul ce şi l-au făcut asemenea rob ? Vă zic că trebue să isbim fără întîrziere, să isbim Idra în inimă ... Capetele ei vor cădea numai decît.
				Calendaro.
	Eu mă îmvoiesc din tot sufletul .... Companiile noastre sînt gata; se alcătuesc din şaizeci de bărbaţi ce sînt armaţi în minutul acesta subt poruncile lui Israel; toţi privighează la particularele lor locuri de întîlnire, şi aşteaptă o mişcare. Fiecare dintre noi meargă la postul său ... Stăpîne care îţi va fi semnul ?
				Doge.
	Cînd veţi auzi clopotul cel mare al Sfîntului Marcu, ce nu poate să sune decît după o deosebită poruncă a lui Doge ( cel din urmă privilegiu ce au mai lăsat prinţului lor ), atunci alergaţi la sfîntul Marcu. 
				Israel Bertuccio.
	Şi acolo ?
				Doge.
	Vă veţi ăndrepta prin deosebite uliţi; fiecare companie va eşi fără veste pe la cîte un cotiş; strigaţi pretutindenea că, genovezii se apropie, şi că flota lor s-a vestit în răvărsatul zorilor. Rîduiţi-vă în bătae în pregiurul piaţii, în mijlocul căria mă voiu arăta cu nepotul meu în capul clienţilor casei noastre ce sănt îndestul de numeroşi şi hotărîţi. Cînd clopotul va suna, strigaţi: "San Marco ! vrăjmaşul e în Adriatic. "

				Calendaro.
	Pricep acum ... Dar urmează mai nainte, nobilul meu stăpîn.
				Doge.
	Toţi patricianii vor alerga la sfat ( nu vor cuteza a se împrotivi la chiemarea acestui semnal grozav ce va resuna din vîrful turnului Sfîntului lor patron ). Vor fi adunaţi ca spicele coapte de curînd, şi noi îi vom secera cu sabia în loc de coasă. Daca vor întîrzia unii a se îmfăţişa, sau vor lipsi, noi îi vom isbi mai lesne în retragerile lor, după ce ne vom desface de cei mai mulţi.
				Calendaro.
	Dea Domnul să sosească ceasul acesta ! .... că nu vom isbi pe jumătate.
				Bertram.

	Incă odată, Calendaro, mai fac întrebarea care ţi-am mai făcut-o mai nainte pînă să nu unească Bertucio la cauza noastră pe acest puternic aliat, carele o face şi mai sigur, şi care prin urmare ne iartă să facem a luci o lumină de milostivire  asupra unei părţi din jertfele noastre ... Peri-vor ele toate în măcelul acesta ? 
				Calendaro.
	Cei care  se vor afla subt braţele noastre vor afla mila care ne-au arătat şi ei noă.
				Conjuraţii.
	Peară toţi ! toţi ! ... Vreme e acum să vorbim de milă ? ei cînd ne-au arătat milă ? ... sau cînd s-au prefăcut cel puţin vreodată că simtu pentru noi.
				Israel Bertuccio
	Bertram, mila ta fără vreme este o nebunie şi o ocară pentru tovarăşii tăi şi cauza ta. Nu vezi tu că de vom scuti cîţiva patricii, aştia vor trăi ca să rasbune pe ceilalţi ? Cum o să deosebeşti pe nevinovat de vinovat ? Faptele lor sînt faptele tutulor, o singură pornire a aceluiaşi trup. Ei s-au adunat ca să ne împileze. Este mult de vom lăsa şi viaţa fiilor lor, ba mă îndoiesc daca trebue să-i lăsăm pe toţi Vînătorul poate să propească vreunul din puii tigrului, dar cine s-a gîndit vr-o dată să scape tigrul ca să piară el în ghearele lui ? Cu toate acestea eu voiu fi de părerea ce îşi va da Doge Faliero; hotărască el de este vreunul ce merită d-a trăi.
				Doge.
	Nu mă întrebaţi nimic ! ....... Nu mă puneţi în ispită cu o asfel de întrebere; hotărîţi voi înşivă.
				Israel Bertuccio.
	Voi cunoaşteţi virtuţile lor private mai bine decît noi, care nu simţim decît viţiurile lor publice şi cruda apăsare ce chiamă răsbunarea noastră; de este vreunul între dînşii ce merită de a fi respectat numeşte-l.
				Doge.
	Tatăl lui Dilfino mi-a fost prieten, şi Lando s-a luptat d-alăturea cu mine; şi Marco Cornaro mi-a fost ajutor în ambasada de la Genova, am scăpat viaţa lui Veniero ........ să i-o mai scap şi altă dată ? Să dea Dumnezeu să-i scap pe toţi şi pe Veneţia cu dînşii, înpreună ! Toţi oamenii aceştia sau părinţii lor mi-au fost prieteni, pînă să nu mi se facă suppuşi; de atunci m-au părăsit întocmai ca frunzele necredincioase ce părăsesc floerea cînd stă să se veştejească; m-au delăsat în singurătatea mea, ca p-o tulpină veştedă ce nu poate a-şi sluji de sprijin ! ..... Peară.
				Calendaro.
	Nu vor putea sta dinpreună cu Veneţia slobodă.
				Doge.
	Cu toate că cunoaşteaţi şi simţiaţi ca mine întregul communelor noastre ocări, însă nu ştiţi ce otravă este ascunsă în instituţiile Veneţieii, otravă fatală isvoarelor vieţii, legăturilor omenirei, la tot ce este sfinţit între oameni. Toţi patriciii aceştia era prietenii mei; îi iubeam, răspundea cinstit la prieteşugul meu, am fost slujit, ne-am fost luptat înpreună; ne-am fost amestecat lacrămile şi plăcerile noastre; ne-am fost aliat prin cruscrenii; creşteam în vîrstă şi în cinsti, pînă cînd dorinţa lor şi ambiţia mea îi adduseră a mă alege de al lor prinţ; şi atunci, adio orice pomenire a legăturilor noastre; adio învoirea cugetărilor noastre; adio toate nodurile acelor vechi prieteşuguri între oamenii care survieţuiesc după generaţia lor şi după nobilele isbînde care le ia într-u a sa cercetare istoria; adio, mîngeaerea vechelor noastre zile, tu care ne faci să vedem tabloul unui jumătata de veac pe fruntea unui frate, tu care chemi în preajma noastră o mulţime de alţi tovarăşi ce de mult se află în mormînt, ce vine a ne vorbi şoptindu-ne despre trecut, şi cari încă seamănă că mai trăesc atît, cît din acea ceată de oameni atît de veselă odată, atît de vitează, şi atît de slăbită, au mai rămas încă doi bătrîni ca să suspine la adducerea aminte despre aceia ce nu sînt mai mult şi ca să vorbiască de faptele lor, carii fără dînşii n-ar mai fi fost pomeniţi de marmura tăcută .... Vai ce voiu să fac ?
				Israel Bertuccio.
	Stăpîne eşti foarte mişcat; nu este acum momentul a te socoti la acest fel de lucruri.
				Doge.
	Aveţi puţină răbdare ..... nu mă căesc nu mă trag înapoi ....... Luaţi seama dinpreună cu mine la posomorîtele viţiuri ale acestui guvern: din ceasul ce mă prochemară Doge, ce mă făcuiu odată Doge, adio trecut; muriu pentru toţi aceia ce îmi fuseseră prieteni, sau mai bine ei muriră pentru mine: nici un aliat, nici o familie, nici o viaţă privată; tot mi se răpi, nu se mai apropie nimeni de mine pentru că îşi da bănuială; nu mai putu nimini să mă iubească, legea nu i-o zicea. Intr-u toate trebui să mă ia pieziş, într-u toate a mi se înprotivi, aceasta era politica Senatului ..... Se juca cu mine, şi aceasta era o datorie a patriicilor; mă batjocoria, şi aceata era dreptul Senatului: nu putea nimini să-mi dea dreptate, pentru că da bănuială. Eram dar robul suppuşilor mei; Spioni aveam drept paznici ..... manta ducală drept putere ...... pompa drept libertate ....... temniceri drept sfat ...... incvizitori drept prieteni ....... şi viaţa era pentru mine un iad. Imi rămăsese un isvor de odihnă, îl înveninară ! curaţii mei dumnezei domestici mi i-a a sfărîmat în vetrile mele, şi pe altarele lor a venit a se pune desfrîul hidos şi dispreţul cu rînjirea batjocoritoare.
				

      Israel Bertuccio.
	Foarte crud ai fost ocărît şi foarte nobil vei fi răsbunat în cîteva ceasuri.
				Doge.
	Toate am răbdat ...... am sufferit ...... dar îmi răbdam soarta ...... pînă cînd cupa amară a dat însfîrşit pe dinafară ...... pînă la acest după urmă afront nu numai iertat ci şi sfinţit ...... M-au despuiat de tot ce îmi mai rămăsese din acele simtimente ce la nimiciseră, le desfiinţaseră ei de multă vreme chiar pentru mine în jurămîntil mincinoasei lor credinţe. Cînd l-au rostit, atunci se lepădară ei de prietenul lor şi-şi făcură dintrînsul un suveran precum îşi fac copii o jucărie ca să o sfarme după ce le-a mulţumit capricele ! Din ceasul acesta n-am mai aflat decît nişte senatori plini de de bănuială în opoziţie cu Doge, ascunzînd o ură şi o temere reciprocă ei temîndu-se ca nu cumva el să le smulgă tirania din mîini; şi el urînd şi fiindu-i scîrbă de tirani. Pentru mine dar aceşti oameni nu mai sînt socotiţi în viaţa privată, şi nu pot să reclame nişte legături ce le-au rupt ei însuşi; îi socotesc ca nişte senatori vinovaţi de fapte  silnice ...... Fie osîndiţi ca asfel.
				Calendaro.
	Si acum să ne socotim a lucra. Aidem tovarăşi, la posturile noastre; şi să fie această noapte cea din urmă întrebuinţată în vorbe deşarte; eu tremur de nerăbdare. Marele clopot al Santului Marcu mă va afla la răvărsatul ziorilor.
				Israel Bertuccio.
	Duceţi-vă la posturile voastre; fiţi neschimbaţi şi deştepţi; socotiţi-vă la împilarea ce ne apasă şi la drepturile ce vom apăra. Zioa aceasta şi noaptea aceasta vor fi văzut cele din urmă ale noastre pericole. Cum veţi auzi semnalul, porniţi numaidecît. Eu mă duc să-mi întîlnesc ceata; ficare să stea gata a mă ajuta din parte-i. Doge se va întoarce la palatul ducal ca să pregătească toate pentru întîmplarea aceasta; ne despărţim ca să ne întîlnim iară cu libertate şi slavă.
				Calendaro.
	Doge, întîia-şi dată cînd te voiu saluta, închinăciunea mea va fi capul lui şteno în vîrful sabiei.
				Doge.
	Nu; fie păstrat pentru cel din urmă; nu vă întoarceţi ca să-l isbiţi pînă cînd nu veţi înjunghia o pradă mai nobilă: ocara lui a fost rezultatul numai al corrupţiei generale, ce trebue să o dăm la o vinovată aristrocraţie. In nişte vremi mai cinstite el n-ar fi cutezat să o facă ! Eu mi-am înnecat tot remimtimentul particular în cugetarea marei noastre întreprinderi. Un rob mă ocăraşte ....... cer pedeapsa de la trufaşul său stăpîn; dă mi-o o tăgădueşte, ocara o cunosc de la dînsul, lui am a răspunde.
				Calendaro.
	Cu toate acestea pentru că el este pricina nemijlocită alianţei ce asigură şi înnobilă marele nostru plan, îi sînt dator atîta recunoştinţă; încît aş vrea să-i răsplătes cu după cum merită ...... ce, nu pociu ?
				Doge.
	Domnia ta ai vrea să ciunteşti un mădular al unui trup căruia eu voiu a face să cază capul; Dumneatat ai vrea să pedepseşti pe şcolar şi eu pe învăţător; dumneata cauţi pe Steno, şi eu Senatul. Eu nu pociu a mă socoti să urăsc un singur individ cînd sînt absorbit de ideea unei nemărginite răsbunări ce va trebui să pustiiască tot fără deosebire, întocmai precum ploaia cerului căzu oarecînd asupra celor doă cetăţi a cărora cenuşe le-a stin Marea Moartă.
				Israel Bertuccio.
	Porniţi dară, duceţi-vă la posturile voastre, eu rămîiu un moment ca să însoţesc pe Doge pînă la locul întîlnirei, şi se băz daca vr-un spion nu ne-a observat pasurile; de acolo alerg să mă puiu în capul companiei mele armate.
				Calendaro.
	Adio dar pînă dimineaţă.
				Israel Bertuccio.
	Isbînda fie cu voi.
				Conjuraţii
	Bom fi norociţi ........ aideţi ! ......... Monsenior, adio. 
	(Conjuraţii salută pe Doge şi pe Israel Bertucio, pe urmă se trag conduşi de Filip Calendaro. )
	Sînt în mrejile noastre ....... întreprinderea noastră nu poate să scapete ! ..... Acuma iată-te cu adevărat suveran, şi numele-ţi, nemuritor va fi cel mai mare din nume. Inaintea noastră cetăţeni slobozi au isbit Rigi, Cezari au perit, şi însuşi mîini patriciane au înjunghiat dictatori precum pumnalul plebeian au atins pe patricii. Insă pînă astăzi care prinţ vreodată, a conspirat pentru libirtate norodului său sau şi-a primejduit viaţa ca să-şi sloboază suppuşii ? Tot d-auna şi tot d-auna prinţii conspiră înprotriva norodului ca să le încarce braţele da feară de care nu le slobod decît ca să le armeze înprotiva naţiilor vecinice, încît din jug robia şi moartea ascut setea tiraniei nesăţioasă. Acum, Stăpîne, să săvîrşim întreprinderea noastră. Ea este mare şi încă şi mai mare este răsplata ce ne aşteaptă ....... pentru ce stai pe gînduri ? ......... nu e un moment decînd erai cu totul nerăbdare.
				Doge.
	Aşa dar s-a hotărît ? Trebue să piară toţi ?
				Israel Bertuccio.
	Cari ?
				Doge.
	Aceia ce-şi puia cu mine sîngele, prieteşugul, vîrsta şi comunele noastre isbînzi ....... senatorii.
				Israel Bertuccio.
	Singur le-ai hotărît osînda ....... este dreaptă.
				Doge.
	Aşa, dreaptă ţi se pare ....... e dreaptă pentru tine. Tu eşti un patriot, un Gracus plebeu ...... oracolul rebelilor ........ trimisul norodului ..... nu te osîndesc; nu te suppui la vocaţia ta; ei te-au iubit, te-au împilat te-au despreţuit ........ am fost jertfă ca şi tine; dar tu n-ai vorbit niciodată cu dînşii; nu te-ai împărtăşit din pîinea şi sarea lor; cupa lor nu s-a atins de buzele tale; n-ai fost crescut dinpreună cu dînşii; nu ţi-ai amestecat lacrămile cu ale lor; n-ai fost la sărbătorile lor; n-ai răspuns niciodată cu un zîmbet la zîmbetul lor; nu ţi-ai pus credinţa într-înşii; nu i-ai purtat în inimă ca mine. Vezi perii mei ..... au albit de vîrstă ca şi ai acestor bătrîni ai sfatului; îmi aduc aminte de timpii cînd era negrii ca pana corbului, cînd mergeam dinpreună a hrăpi prada noastră în preajma insolilor luate de la vrăjmaşul musulman; putea-voiu eu să-i văz tăvăliţi în sînge ? orice isbire de pumnal mi-ar părea o sinucidere.
				Israel Bertuccio.
	Doge ! Doge ! ce stai pe gînduri ca un copil ! poate că ai crezut în a doilea copilărie, rechiamă-ţi curagiul, şi nu acoperi de ocară pe tine cu mine dinpreună. Pe Dumnezeul cerului ! mai bine aş dori a mă lăsa de întreprinderea noastră şi a nu isbuti-ntr-însa decît să văz pe bărbatul ce îl cinstesc a se trege înapoi de la cuget aşa de nobil printr-o slăbiciune plină de sfială. Ai văzut curgînd sîngele tău şi al vrăjmaşului în mijlocul luptelor; însuşi ai vărsat sîngele; putea-vei dar a te îngrozi de sîngele unor bătrîni strigoi hrăniţi cu sîngele atîtor mii de oamnei ?
				Doge.
	Urmează-mi, voiu a pîşi aşa de departe ca şi tine; voiu înfige atîtea lovituri; nu gîndi că şovăesc: o ! nu, încredinţarea că negreşit o voiu săvîrşi aceasta mă face să tremur atîta; dar lasă-mă să mă sloboz în durerile mele, la care noaptea şi tu sînteţi singurii marturi ..... fii nebăgător în seamă ca dînsa; cînd va sosi ceasul eu voiu da semnalul morţii şi voiu isbi cea dintîiu lovitură. Mă vei vedea a despopula palatele, a răsturna cei mai nalţi arbori genealogici, a strivi roadele lor sîngerînde şi florile lor a-le face sterpe ...... iată ceea ce voiu ....... sînt dator să o fac ....... am jiurat-o ! nimic nu poate să mă abată de la ursita mea; însă tremur socotindu-mă la aceea ce mă voiu face şi la ce am fost ... vino cu mine.
				Israel Bertuccio.
	Intăreşte-ţi curagiul; nu simţ eu asemenea mustrări de cuget, nici nu le-nţeleg ...... Pentru ce oare să-ţi schimbi gîndul ? ....... slobod ai lucrat şi slobod lucrezi.
				Doge.
	Aşa ...... tu nu simţi mustrări de cuget; nici eu, sau te voiu înjunghia aci însuşi ca să mîntiu mii de vieţi printr-o ucidere care nu va fi una numai. Nu simţi mustrări de cuget ...... Te duci la acest măcel ca şi cînd aceşti patricii ar fi fost nişte jertfe hotărîte la cuţite. Cînd se va svîrşi tot, vei fi slobod şi mulţumit, îţi vei spăla cu linişte mîinile sîngerate. Dae eu; ce voiu merge mai departe decît tine şî tovarăşii tăi în măcelul acesta, voiu fi ...... voiu vedea ....... voiu simţi ...... O Dumnezeule! O Dumnezeule ! bine zici tu şî bine faci a răspunde cî eu lucrez slobod, şî cu toate acestea te amăgeşti ...... voiu lucra, nu te îndoi ..... nu te teme îţi voiu fi tovarăşul cel mai nemilostiv; dar nu voiu lucra slobod nici chiar după adevăratele mele simtimente ce-mi strigă să mă opresc ..... un iad e în mine şi în preajmă-mi .... ca demonul ce crede şi tremură, astfel sînt silit a împlini o faptă ce îmi face groază ...... lasă-mă, lasă-mă ! tute de-ţi întîlneşte tovarăşii; eu mă duc să-mi adum în grabă vasalii casei noastre; fii sigur că clopotul sfîntului Marcu va deştepta pe toţi cetăţenii Veneţiei, afară de senatul său sugrumat; pînă să nu vie soarele în mijlocul cursului său peste îdriatic se va înălţa un glas de durere şi deţipetele înjungherii ce vor acoperi mugirea valurilor ..... sînt hotărît ....... Vino.
				Israel Bertuccio.
	Din toată inima. Faliero, pune un frîu acestor strănutări; adu-ţi aminte de ceea ce ţi-au făcut toţi oamenii aceştia; adu-ţi aminte că jertfa aceasta va fi urmată de veacuri de fericire şi de libertate pentru Veneţia; un tiran ar fi pustiit imperuri fără să simţă ciudata milă ce te mişcă în momentul de a pedepsi nişte oameni trădători ai norodului; crede-mă, o astfel de milă ar fi mai rău întrebiunţată decît iertarea senatului către Steno.
				Doge.
	Israel, mi-ai atins coarda care turbură în inima mea toată armonia naturei ..... Aide-ţi la datoria noastră.
									(es)






Sfîrşitul Actului III 
	  














ACTUL  IV

SCENA I 


(Palatul patriciului Lioni )


Lioni îşi pune masca jos cum şi manta ce nobilii Veneţiani
purta  în public. După dînsul vine o slugă.


				Lioni.
	Să mă odihnesc puţintel, în adevăr m-am ostenit în balul acesta; de multe luni n-am văzut altul mai strălucitor; cu toate acestea nu ştiu de ce    n-am petrecut nicidecum: simţiam pe inimă-mi o greutate dureroasă; chiar în momentul cel mai vesel al danţului şi atunci eram apăsat, cu toate că privirile mi se întîlnia cu ale objetului dragostei mele, şi mîna-mi strîngea pe a ei; sîngele îmi îngheţa în vine, fruntea-mi era plină d-o sudoare întocmai ca a morţii. In zadar mă cercam a goni departe de mine astă cugetare tristă ...... In mijlocul acoardelor d-o muzică melodioasă, venia la urechi una de îngropare, întocmai ca murmura depărtată ce fac a se auzi noaptea valurile Adriaticului, luptîndu-se înprotiva ţărmului de Lido. Am ieşit din bal afară s-aştept a se isprăvi şi viu să aflu uitarea în patu-mi unde nişte idei mai liniştite ...... Antonio, ia-mi masca şi manta şi aprinde lampa în camera mea.
				Antonio.
	Numaidecît, domnul meu. Porunceşti vreun lucru răcoritor ?
				Lioni.
	Nu, nu cer decît numai somnul pe care nu-l pociu dobîndi ..... Să nădăjduim cel puţin, cu toate că neastîmpărul îmi turbură sînul ( Antonio    ese ) : să cerc aerul nu-l va mai potoli. Ce frumoasă noapte ! vîntul vijălios ce venia despre răsărit s-a tras în umeda sa peşteră, şi luna străluceşte în firmament.(Lioni va să se pue într-un balcon deschis) ce linişte ! ce contrast cu locul ce lăsa-iu ! unde nişte mari torţe şi lucirea mai galbenă a lampelor răspîndesc asupra înturecimei ce domneşte în întinsele şi posomorîtele galerii o desime întunecătoare de lumini meşteşugite care desnatură forma tuturor objetelor ce ele ne arată. Acolo vrînd să-mi aducă aminte trecutul netăgăduit după ce nimic n-a lăsat ca să se împrumute de la toaletă colorele primăverii sale, înaintea oglindei foarte credincioasă, femea veştejită de ani ajunge strălucitoare de podoabă; uitînd vîrsta sa şi încredinţîndu-se aceştii mincinoase luciri ce amăgeşte pe cei ce luminează, ea crede că ceilalţi o uită şi nu e decît un objet de batjocură. Acolo juneţea care n-are trebuinţă de aceste deşarte împrumuturi şi nici nu se gîndeşte la dînsele vine să-şi jertfească frăgezimea, sănătatea, şi frumuseţele sale, trufia bărbatului său într-un aer bolnăvicios ce-l răsuflă în mijlocul unei grămezi de nişte veseli desfrînaţi. Ea vine să-şi mistue ceasurile preursite pentru odihnă, crede că acolo e plăcerea, şi aşteaptă ca aurora să lucească pe obrajii ce galbeni, şi pă ochii ei cei stinşi ce n-ar fi trebuit să aibă acea faţă decît după mulţime de ani. Muzica, ospăţul, cupele pline de vin ...... ghirlandele, florile, mirosul trandafirilor ........ diamantele podoabelor ochii şi mai strălucitori încă ..... braţele de alabastru, părul cel negru ca ebenul  ....... braţetele, sînurile asemenea fulgilor lebadii, sălbile ce parcă sînt înşirate din toate comorile Indiei, şi care ating mai mai puţin decît gîtul ce îl împodobesc cu ocoalale lor, rochile transparente fluturînd ca nori cei uşori ce aleargă în seninul cerului; picioarele sprintene întocmai ca ale silfilor, şi ale cărora formă graţioasă făcea a-şi închipui cineva taica simmetrie a unui turn ce se sfîrşaşte aşa de bine ...... toate iluziile aceştii sărbători strălucitoare, încîntările, înfiinţate şi închipuite ........ arta, natura ce se îmfăţişea la căutăturile-mi hrăpite de atîta frumuseţi întocmai ca oglindirea amăgitoare a nisipurilor Arabiei, ce îmfrăţoşază setii cei amăgite a călătorului vederea unui limpede lac ....... toate se făcură nevăzute. Nu văz mai mult în preajmă-mi decît undele şi stelele ....... Lumi strălucitoare răsfrînte în ocean, privelişte preferabilă din aceea a torţilor ce se răsfrînge într-o oglindă îngîmfoasă ! împăratul elementelor ce este către spaţiul aceea ce e oceanul către pămînt ne acopere cu întinsa sa tărie de senin, parfumată de cele dintîiu mirosuri ale primăverii. Luna străbate cerescul său drum şi argintează cu moalea sa lucire aste momente trufaşe, şi aceste palate ocolite de mare a cărora coloane de porfir şi bogatele frontoane, împodobite de marmuri aduse din orient, sînt întocmai ca altarele aşezate în lungul canalului, şi es din sînul apelor întocmai ca nişte trofee slăvite şi nu mai puţin streine ochilor ca acei uriaşi de arşitectură, monumente mistărioase care în cîmpiile Egiptului rechiamă acele vremi ce nu au alte anale. Totul e linişte ....... Nu se aude nici un sunet care să nu fie armonios; şi tot ce se mişcă în voială cu noaptea se strecoară ca un duh aerian ...... Auz un sunet de chitară ce un amant, uitînd somnul vine să cînte subt balconul iubitei sale; nu mai puţin deşteaptă decît dînsul, ea deschide cu repejiune fereastra ca să-i arate că l-a auzit; inima lui se înfiorează ca şi coarda armonioasă la vederea aceştii mîini delicate, frumoasă ca o rază a lunei din care seamănă că e o parte; ea tremură siluind apărarea mumesei. Mai departe vîsla despică valurile şi face să isbească o lucire fosforică ce se amestecă cu repedea lumină a gondolelor ce se văd alunecînd d-asupra undei. Recunosc cîntecul gondolierilor ce îşi răspund în hor la vers cu alt vers. O urmă întunecă prin intervale Rialtul, vîrful srtălucitor al unui palat, sau creştetul conic al unui obelisc. Acestea sînt singurele objete ce domnesc preste Veneţia. Astea sînt singurele sgomote ce se aud în această cetate fiica a Oveanului şi Regină a pămîntului. Cît e de dulce ceasul acesta de tăcere ! O noapte ! îţi mulţumesc ! tu ai isgonit din inimă-mi îngrozitoarele presemtimente ce n-am putut a le răsipi în mijlocul unei sărbători. Mă duc a mă înţelege în patu-mi suflarea de bine a pacinicei tale influinţe ...... Cu toate acestea o mărturisesc că ocăraşte cineva priveliştea sublimă ce tu îmi înfăţoşezi voind să o uite în mijlocul somnului. ( de afară bate ) S-ascultăm ...... Ce, sgomotul acesta ? ...... Cine poate să vie în ceasul acesta ?
						( Antonio intră. )
				Antonio.
	Stăpîne un om ce zice că are o treabă grabnică, te jură să-l laşi a se îmfăţişa înainte-ţi.
				Lioni.
	Este strein ?
				Antonio.
	Chipul îi este ascuns în mantă, dar mi să pare că mersu-i, glasul îmi era cunoscut. L-am întrebat numele şi nu va să-l spue decît dumitale; se roagă cu dinadinsul să-l laşi ca să-ţi vorbească.
				Lioni.
	Omul acesta ! ceasul în care vine, toate îmi aţîţă băniuelile ! Cu toate acestea primejdia nu este mare. Nobilii Veneţiani nu s-au înjunghiat în casele lor; însă cu toate că nu ştiu să am vreun vrăjmaş în Veneţia bine ar fi să mă-ngrijesc. – Zii să între şi tragete tu; dar chiamă numaidecît pe cîţiva din tovarăşii tăi cari să stea pe aci ....... Cine poate să fie omul acesta ?
	( Antonio iese, şi intră iară dinpreună cu Bertram învăluit în manta sa. )
				Bertram.
	Domnul meu Lioni, numai avem vreme a perde, nici dumneata, nici eu ! ..... Porunceşte să iasă omul acesta; voiu să-ţi vorbesc îndeosebi.
				Lioni.
	Mi se pare că este glasul lui Bertram ....... ieşi, Antonoi (Antonio iese) Acum, streine, ce vrei cu mine pe vremea aceasta ?
							(Bertram se descopere ) 
				Bertram.
	Un favor, nobilul meu patron; multe ai făcut pentru sărmanul dumitale client; mai adaogă încă una ca să faci pe Bertram fericit.
				Lioni.
	Din copilărie mai cunoscut tot d-auna gata a îţi sluji pentru înainterea ta în toate slujbele ce se cuvin unui om de treapta în care te afli; ţi-aş făgădui să-ţi împlinesc cererea daca ceasul acesta purtarea ta, şi această ciudată îmfăţoşare nu m-ar face să bănuesc că vizita-ţi are vreun gînd tainic ...... Dar vorbeşte. Ce s-a întîmplat ........ ce zarvă neprevăzută ? vr-o beţie, vr-o ceartă, sau vr-o lovire de stilet ? lucru ce se întîmplă în toate zilele ...... sînge numai patrician să nu fi vărsat, că eu îţi chezăşuesc asigurarea ta; dar într-o astfel de împregiurare trebue să fugi, pentru că prietenii şi rudele în cea din tîiu pornire a răsbunării sînt de temut în Veneţia mai mult decît legile.
				Bertram.
	Domnul meu, îţi mulţumesc; dar ......
				Lioni.
	Dar, ce dar ! Ardicat-ai vr-o mînă obraznică înprotiva vreunui mădular din ordinul nostru ? de ai făcut vreuna ca aceasta, pleacă, piei ..... şi nu mi-o mai spune. N-aş voi moartea ta: însă nici n-aş mai putea să te scap ..... Acela ce a vărsat sîngele vr-unui patrician ......
				
      Bertram.
	Eu viu să mîntui sîngele patrician şi nu ca să-l vărs. Si trebue să mă grăbesc ...... fie-ce minut preţueşte viaţa unui om; pentru că vremea şi-a schimbat zăbavnica sa coasă într-o sabie cu doă tăişuri, şi în loc de nisip spulbera ţărîna mormintelor ca să-şi umple orologiul său ! ....... Nu ieşi mîine de dimineaţă din palat.
				Lioni.
	Pentru ce ! Ce însemnează această amerinţare ?
				Bertram.
	Nu căuta să afli însemnare ! fă numai ceea ce te jur să faci ..... nu ieşi nicidecum, orice sgomot vei auzi; chiar daca zarva unei gloate adunate ..... ţipetele femeilor şi gemetele copiilor ..... Glasul murind al bărbaţilor ...... isbirea armelor ........ bătaea tobei, acra trombetă şi tuciul sonor al clopotelor te vor înştiinţa de o mare larmă ! nu eşi pînă cînd tocsinul nu va înceta, şi atunci chiar aşteaptă pînă mă voiu întoarce.
				Lioni.
	Incă odată te întreb ce va să zică această ?
				Bertram.
	Eu iar îţi mai adaog să nu mă întrebi nicidecum în numele a tot ce ai mai scump în cer şi pre pămînt ...... pă suffletele augustilor dumitale strămoşi, pă nădejdea dumitale de a semăna cu dînşii şi de a lăsa nişte urmaşi vrednici de dumneata şi de neamul dumitale ..... pe toate cele mai fericite suveniri ale dumitale ....... pe tot ce ai a te teme mai mult în viaţă ..... pe toate facerile de bine ce îţi sînt dator, şi care aş vrea se le recunosc prin faceri de bine şi mai mari ...... Rămîi în palatu-ţi ...... De mă crezi, încrede-ţi mîntuirea la dumnezeii tăi domesticii şi înştiinţării ce îţi fac ..... Daca nu, eşti perdut.
				Lioni.
	Sînt zăpăcit de mirare ...... fără îndoială tu aiurezi ! De ce am a mă teme ? ...... Cari îmi sînt vrăjmaşii ...... Sau daca am, pentru ce tu eşti legat cu dînşii ? ..... Sau de eşti legat cu dînşii, pentru ce vii să mă înştiinţezi la ceasul acesta şi nu mai dinainte ?
				Bertram.
	La aceasta nu pociu să-ţi răspunz ...... Vei să ieşi cu toată această credincioasă înştiinţare ce îţi fac ? .....
				Lioni.
	Nu sînt născut ca să mă tem de o deşartă amerinţare căria nu-i cunosc pricina. La ceasul sfatului eu nu voiu putea să fiu socotit între cei ce lipsesc.
				Bertram.
	Nu vorbi aşa ...... Pentru cea după urmă dată, eşti hotărît să ieşi ?...... 
				Lioni.
	Sînt ...... şi nimic nu poate să mă oprească.
				Bertram.
	Aibă dar Cerul milă de suffletul tău ! Adio.
							( se găteşte să iasă )
				Lioni.
	Stăi ...... un lucru mai mult decît asiguranţa mea mă îndatorează a te chema înapoi. Nu trebue să ne despărţim astfel: Bertram este multă vreme de cînd te cunosc.
				Bertram.
	Din cea mai fragedă a mea vîrstă, stăpîne, ai fost protectorul meu. Ne-am jucat înpreună în zilele neîngrijatei copilării. Atunci nobilitatea ta îşi uită rangul, sau mai bine nimic n-o învaţă încă recile ei privilege. Adesea ori ne-am amestecat jocurile, zîmbetele, şi lacrîmile. Tatăl meu era clientul tatălui dumitale, şi eu fratele de lapte al fiului său. Ani ne-au văzut fericiţi şi uniţi într-u dragoste ! Oh ! Dumnezeule ce deosebire între vremile de atunci, şi între cea ce acum.
				Lioni.
	Bertram, tu ai uitat acele vremi.
				Bertram.
	Nici astăzi, nici tot d-auna. Orice lucru ar fi putut să se întîmple eu aş fi voit să te scap. Cînd noi am ajuns în vîrsta bîrbîtească şi naşterea ta te-a îndatorat în grijile Statului, Bertram, născut într-un rang mai umilit, şi osîndit la lucrări mai umilite de rangul său, Bertram n-a fost părăsit de tine; daca norocul meu nu s-a suit mai sus, nu este greşala aceluia ce de mai multe ori a venit cu generozitate în ajutorul meu, şi mi-a fost reazemul cînd aveam a mă lupta înpvotira şîroiului Intîmplărilor cate tîra după sine pe omul cel slab; niciodată un sînge mai nobil n-a curs într-o inimă mai nobilă decît a ta; tu ai dovedit-o săracului blebeu. Căci nu-ţi seamănă tovarăşii tăi senatori ?
				Lioni.
	Ce fel, ce ai să zici înprotiva senatului ?
				Bertram.
	Nimic.
				Lioni.
	Stiu că sînt nişte duhuri neastîmpărate, nişte turburători care îşi murmură încet supărările lor, trăesc ascunşi în locuri retrase şi nu ies decît noaptea învăluiţi în mantele lor ca să blesteme în întunerec; aştia sînt nişte soldaţi dizertori, nişte nemulţumiţi iubitori, ce se învîrtesc şi-şi petrec vremea prin cîrciumi. Tu Bertram, tu nu ai a face cu astfel de oameni ...... Este adevărat că de cîtăva vreme te-am perdut din vedere; dar tu erai obicinuit la viaţă cumpătată; nu te adunai decît cu prieteni cinstiţi, şi   chipu-ţi avea tot d-auna un are de veselie. Ce ţi s-a întîmplat , ochi-ţi cufundaţi, obrajii galbeni, şi gesturile pline de neastîmpăr, toate dovedesc că durerea, ruşînea şi conştiinţa de sfădesc cu inima ta.
				Bertram.
	Ruşinea şi durerea să cază asupra blestematei tiranii ce corumpe şi aerul Veneţiei, şi face pe bieţii oameni a aiura întocmai duprecum ciuma turbură prin furiile sale ceasurile din urmă ale moribondului.
				

      Lioni.
	Trădătorii s-au încercat să te cîştige, Bertram; nu esr asta limbagiul tău de mai nainte, nici cugetările tale; vreun ticălos ţi-a împărtăşit nemulţumirile sale; dar nu trebue să te las a te rătăci asfel, mărturiseşte-mi tot ....... încrede-te mie ....... tu cunoşti haracterul meu ....... ce aţi hotărît, tu, şi tovarăşii tăi, care trebue să mă oprească, pe mine prietenul tău, singurul fiu al prietenului tatălui tău ....... Ah, prieteşugul nostru este o moştenire ce sîntem datori a o lăsa la copii noştri asfel după cum am primit-o sau am mărit-o ........ Ce aţi hotărît, îţi zic, care poate să te facă om primejdios pentru mine şi să mă faci a rămînea în casă, ca o femee bolnavă ?
				Bertram.
	Nu, încetează de a mă întreba, trebue să ies ........
				Lioni.
	Si eu să fiu sugrumat ! ........ Vorbeşte, nu ziceai tu aceasta adineaorea, scumpul meu Bertram ?
				Bertram.
	Cine vorbeşte de ucideri ? Ce ţi-am spus eu care să poată a te face să crezi ommoruri ! ........ Nu este adevărat, n-am zis astfel de lucruri.
				Lioni.
	N-ai zis; dar selbaticul tău ochiu ce abia îl cunosc atît este de schimbat are o căutătură fatală de ucigaş ...... de este vorba de viaţa mea,   ia-o ....... sînt fără arme ......... şi porneşte ...... n-aş vrea să fiu dator viaţa la o capricioasă milă a unui om ca tine, şi a acelora care te-au înrolat între dînşii.
				Bertram.
	Decît să vărs sîngele tău, mai bine primejduesc pe al meu, decît să ating un singur fir din capul tău, mai bine puiu în primejdie o mie de capete din care unele sînt aşa de nobile, şi şi mai nobile decît al tău.
				Lioni.
	Aşa; astfel este treaba ? iartă-mă Bertram, nu sînt nicidecum vrednic a fi dat d-o parte în nişte ecatombe aşa de strălucite ...... Care sînt aceia ce se află în primejdie, şi aceia ce o pricinuesc ?
				Bertram.
	Veneţia şi toţi ce se află în coprinsul zidurilor ei sînt desghinaţi întocmai ca fiii unei aceliaşi case şi vor peri mîine în răvărsatul zorilor.
				Lioni.
	Iarăşi taine, şi taine grozave ! dar acum sau tu, sau eu, ori amîndoi poate sîntem pă marginea prăpastiei. Vorbeşte slobod: tu cu aceasta scapi viaţă de oamnei şi dobîndeşti slavă; căci este mai cinstit a mîntui, decît a sugruma în întunerec ...... Ruşine ertram ! astă vînzare nu e vrednică de tine ce ai face tu văzînd să ducă în vîrful unei lance, înaintea unui norod hrănit de groază, capul aceluia a căruia inimă ţi-a fost tot d-auna deschisă ? asfel va fi soarta mea; pentru că îţi jur aci că oricare va fi primejdia cu care mă amerinţi, voiu eşi din palatul meu, afară numai de-mi vei spune pricina şi urmările despre ceea ce te aduce la mine.
				
      Bertram.
	Nu este dar nici un mijloc de a te scăpa ? Ceasurile sboară şi tu eşti perdut ! ...... tu, singurul meu făcător de bine ! singurul meu prieten ce mi-a fost credincios în toate întîmplările ! Cu toate acestea nu face din mine un trădător ! lasă-mă să te scap ....... şi păstrează-mi cinstea !
				Lioni.
	Cinstea se poate afla într-o clică de ucigaşi ? Care sînt adevăraţii trădători ? Aceia ce trădau Statul.
				Bertram.
	O clică este un contract cu atît mai mult leagă inimile sincere cu cît vorbele lor trebue să ţie loc de lege. Simţ că nu este trădător mai mare decît acela a căruia vînzare domestică îmfige ferul în inima ce se odihnea pă încredinţare.
				Lioni.
	Si cine va îmfige ferul în inima mea ?
				Bertram.
	Negreşit că nu eu. La toate aş putea să-mi hotărăsc suffletul, afară de aceasta. Tu nu trebue să mori. Vezi cît mi-e de scumpă viaţa ta, pentru că a atîtor oameni o puiu în primejdie, şi încă mai mult decît viaţa, libertatea generaţiilor fiitoare ca să mă fac ucigaşul tău, după cum tu nu te-ai temut de a mă numi ....... încă odată te jur, nu trece pragul porţii tale.
				Lioni.
	Nu, nu ....... în minutul acesta ies.
				Bertram.
	Ei bine ! peară Veneţia mai bine decît prietenul meu ! o să descoper ...... să fac să cază în cursă ...... să vînz ....... să înjunghiu ....... oh ce om blestemat voiu să mă fac pentru tine !
				Lioni.
	Zi mai bine că te faci mîntuitor prietenului tău şi al Statului ! ...... Vorbeşte, nu te îndoi ....... toate răsbunările, toate chezăşiile ce-ţi vor încredinţa siguranţa îţi sînt făgăduite ...... îţi făgăduesc toate comorile ce republica le dă celor vrednici ai săi cetăţeni ..... şi încă şi mai mult, şi însuşi nobilitatea ....... nu cer mai mult de la tine decît a fi credincios şi pocăit.
				Bertram.
	Mă socotiiu; şi nu pociu face una ca aceasta ...... te iubesc şi o ştii .... Venirea mea aci este o dovadă învederată, deşi a cea după urmă; dar după ce mi-am împlinit datoria către tine, sînt dator acum a fi întreg al patriei mele ! Adio ! ...... Nu ne vom mai vedea în lumea aceasta ..... Adio !
				Lioni.
	Ei colo ! ..... Antonio ....... Pedro ! ...... staţi la uşă ....... nimini să nu iasă; opriţi pe omul acesta. ( Antonio şi alte slugi intră armaţi şi pun mîna pe Bertram ..... Lioni urmează ) Luaţi seama ca nimini să nu-i facă nici un rău; daţi-mi sabia şi manta; patru bîsle să fie la gondolă ....... curînd. (Antonio ese) Vom merge la Giuvani Gradenigo, şi vom trimite să chieme pe Macr Cornago ..... nu te teme nimic Bertram, astă siluire trebuincioasă este atît pentru siguranţa ta, cît şi pentru a Statului.
				Bertram.
	Unde vei să-ţi duci prizonierul !
				Lioni.
	Mai întîiu la sfatul de Zece şi de acolo la Doge.
				Bertram.
	La oge !
				Lioni.
	Negreşit ....... nu este el căpetenia Statului ?
				Bertram.
	Mîine de dimineaţă poate.
				Lioni.
	Ce vrei să zici ? Dar o vom afla numaidecît.
				Bertram.
	Eşti sigur ?
				Lioni.
	Aşa de sigur cît pociu să fiu, nădăjduind că toate mijloacele blînde vor fi destule ca să mă facă s-o aflu; dar de nu vor isbuti, tu cunoşti pe cei Zece şi tribunalul lor, şi ştii că San marco are temniţe, şi aceste temniţe chipurile lor.
				Bertram.
	Intrebuinţează-le mai nainte de răvărsatul ziorilor ...... încă cîteva momente, şî vei peri de moartea ce-mi păstrezi.
							(Antonio intră.) 
				Antonio.
	Gondola e gata, stăpîne, şi te aşteaptă.
				Lioni.
	Păziţi pe prizonier ....... Bertram, ne vom chipzui înpreună pe drum mergînd la palatul înţeleptului Gradenigo.


SCENA II 

( Palatul ducal. – Apartamentul lui Doge. )

DOGE şi nepotul său BERTUCCIO FALIERO. 


				Doge.
	Sînt adunaţi toţi oamenii casii noastre ?
				Bertuccio Faliero.
	Toţi sînt gata şi aşteaptă cu nerăbdare semnalul în preajma palatului nostru de San-Polo. Eu am venit să iau cele din urmă porunci.
				Doge.
	Bine ar fi fost să fi avut vreme a aduna un mai mare număr din vasalii noştri de la domenul de Val – di – Marino ....... Dar e prea tărziu.
				
      Bertuccio Faliero.
	Mi se pare, stăpîne că trebile merg mult mai bine astfel cum sînt; adaosul grabnic al numărului oamenilor noştri ar putea să deştepte bănuiala. Deşi viteji şi credincioşi, însă vasalii acestui canton sînt prea grosieri şi sfăditori, şi nu pot să ţie multă vreme disciplina tainică, care e trebuincioasă la o astfel de întreprindere, pînă cînd vrăjmaşii noştri vor fi isbiţi. 
				Doge.
	Aşa; dar cînd să vă da odată semnalul, aceşia sînt oameni ce ne trebue; robii aceştia ai Veneţiei, toţi îşi au consideraţiile lor particulare, slăbiciunele lor pentru sau împrotiva cutăruia nobil, care pot să-i facă a merge prea departe, sau a aţîţa într-înşii o neînţelepciune sau o milă nebună; credincioşii servi ai comitatului meu de Val – di – Marino ar săvîrşi poruncile stăpînului lor fără a întrebuinţa rău a lui răsbunare prin vrăjmăşiile, sau slăbiciunele lor particulare. Pentru dînşii Marceli şi Cornari sînt tot una; ei nu fac nici o deosebire între un Gradenigo şi un Foscari; ei nu sînt obicinuiţi a se îmfiora cînd aud vreun nume dintr-acestea, nuci a-şi pleca genuchele înaintea unui senat. O căpetenie armată este suveranul lor, şi nu un nobil înveşmîntat în cacom.
				Bertuccio Faliero.
	Sîntem îndestui de numeroşi; şi încît pentru dispoziţiile clienţilor noştri împrotiva Senatului răspunz eu.
				Doge.
	Ei bine, sorţii sînt aruncaţi ....... Dar cînd e vorba de o slujbă militară în cîmpul bătăii, vorbeşte-mi de vasalii mei. Ei răriră rîndurile Hunilor în vreme ce păliţii niştri cetăţeni dosia şi se ascundea subt tentele lor, tremurînd la sunetele biruinţei chiar a trobelor lor. De vom afla o slabă împrotivire, vei vedea pe aceşti citadini schimbaţi în lei întocmai ca steagul lor; însă daca pricina va fi mai serioasă, atunci îţi va părea rău, ca şi mie, de ce să n-avem în dosul nostru o ceată de viteji vasali.
				Bertuccio Faliero.
	Daca aceasta e cugetarea voastră, trebue să mă mir pentru ce ai hotărît aşa de curînd şi fără să mai aştepţi, o isbire hotărîtoare.
				Doge.
	Astfel de isbiri trebuesc date sau fără veste sau nicidecum. După ce am doborît mincinoasa mustrare de cuget ce-mi turbura inima, şi am făcut să tacă suvenirea trecutului, mă hotărîiu a isbi, mai întîiu temîndu-mă a nu mă suppune din nuou la asemenea mişcări, şi pe urmă, pentru că din toţi oamenii aceştia numai Israil şi Filip Calendaro sînt acărora le cunosc şi curagiul şi credinţa. Zioa de mîine ar putea să afle între dînşii un trădător care să ne pearză, precum zioa de ieri a aflat o mie gata a sugruma Senatul. Insă încleştaţi odată în înjunghere cu săbiile sîngerînde în mînă, vor fi siliţi chiar pentru a lor siguranţă a-şi mîna pricina înainte. Să dea ei numai cea din tîiu lovitură, şi singurul instinct a lui Cain ce tot d-auna este ascuns în inima oamenilor, cu toate că  împregiurările pot să-l adoarmă, instinctul acesta singur îi va împinge către ucidere ca pe lupi. Vederea sîngelui adaogă pentru norod setea sîngelui, întocmai ca cea din tîiu cupă de vin ce îndeamnă la lungi beţii, Cînd vor începe odată, va fi mai greu de ai opri, decît ai aţîţa; dar pînă să vii acolo o singură vorbă, o umbră numai sînt în stare a le răsturna toată hotărîrea lor. Fi-va oare mult pînă la zioă ?
				Bertuccio Faliero.
	Nu crez să întîrzie pînă să va lumina.
				Doge.
	Aşa dar e vreme a suna clopotul. Oamenii noştri sînt la posturile  
 lor?
				Bertuccio Faliero.
	Trebue să fie; dar au poruncă să nu facă nimic pînă cînd nu voiu aduce poruncile voastre.
				Doge.
	Prea bine ! ..... Dimineaţa va mai întîrzia încă pînă să stingă focurile acestor stele ce mai schinteează pe bolta Cerurilor ? Eu sînt lin şi fotărît: Sila ce m-a obosit pînă să-mi iau hotărîrea a curăţi republica prin foc, însuşi această silă mi-a dat toată statornicia suffletului. Am plîns, am tremurat la cugetarea aceştii grozave datorii; dar acum am dat d-oparte orice patimă netrbnică, şi mă uit aţintat la stîmpetea ce se apropie întocmai ca pilotul unui vas-amiral; cu toate acestea (putea-vei crede nepotul meu ? ) Mai mult m-a ciuntit aceasta decît apropierea unei lupte de care atîrna soarta de naţii, şi în care eram în capul unei armii a căria mii de soldaţi era hotărîţi la o moarte sigură ...... Aşa, ca să vărs sîngele corumpt a cîţiva despoţi, m-a ciuntit mai mult ca să mă hotăresc la o întreprindere ca aceea ce făcu pe Timoleon nemuritor, decît a privi în faţă ostenelele şi primejdiile unei vieţi de lupte.
				Bertuccio Faliero.
	Mă bucur a vedea că înţelepciunea vostră a isbutit a doborî furia ce te turbura atîta de crud mai nainte de a te hotărî.
				Doge.
	Neîncetat am fost tot acela. La cea din tîiu cugetare a unei mari întreprinderi eram în prada turburării, şi patima mă strămuta şi mai mult. Insă în momentul lucrării eram aşa de liniştit întocmai ca şi morţii ce sta întinşi în preajma mea. Aceasta o ştiu foarte bine, n-au uitat-o aceia ce m-au făcut aceasta ce sînt; ei se încredea la puterea ce aveam a-mi stăpîni ressimtimentele, după ce trecea cele din tîiu furii ale patimi: însă nu s-au socotit că sînt nişte lucrări care prin reflecsie fac din răsbunare o virtute, iar nu o împingere oarbă a mîniei. Daca legile dorm, dreptatea privighează; suffletele ocărîte dau adesea un drept public la a lor batjocoră particulară, şi îndreptează în ochii lor a lor lucrare. Mi se pare că e aproape de zoiă, nu este aşa ? ....... Vezi şi tu, ochii tăi nu sînt ca ai mei slăbiţi de vîrstă ...... aerul răsufflă răcoarea dimineţii, şi mi se pare că văz marea albind pîntre balcon.
				Bertuccio Faliero.
	Dar, aurora începe a colora orizontul.
				

      Doge.
	Pleacă dar ...... Dute, şi fără zăbavă fă a suna semnalul; la cea din tîiu lovire a clopotului înaintează înprotiva palatului cu toţi clienţii casei noastre ...... Să ştii că acolo te aştept ...... Cei şaisprezece din preună cu tovarăşii lor se vor duce într aceeaşi vreme în coloane despărţite ...... Nu uita a-ţi lua postul la poarta cea mare; cei Zece, voiu să cază chiar în mîinile noastre; ceilalţi, gloata patriciană, cază în sabia mai îndiferentă a acelora ce sînt însoţiţi cu noi. Adu-ţi aminte că strigarea de răsboiu este: San- Marco ! Genovezii sosesc ..... la arme ! San- Marco şi libertate ! ...... Acum e vremea de lucru.
				Bertuccio Faliero.
	Adio, dar unchiule; ne vom revedea subt umbririle libertăţii şi a unei suveranităţi adevărate, sau nu ne vom revedea mai mult.
				Doge.
	Vino în coace, scumpul meu Bertucio ....... să ne îmbrăţişăm ....... Grăbeştete, căci zioa se apropie ....... trimite-mi un vestitor ca să-mi spue cum merg lucrurile, îndată ce te vei întîlni cu oştirile noastre; şi atunci înceapă şi tocsinul a suna din bîrful turnului santului Marcu.
							( Bertucio Faliero iese. ) 
				Doge. singur. 
	Se duse, şi fiecare din paşii săi hotăraşte despre o viaţă ...... S-au săvîrşit. Acum îngerul dărăpănător se poartă peste Veneţia şi se opreşte mai nainte de a vărsa gurna fatală, întocmai precum vulturul cată la a sa pradă, şi cumplit în mijlocul erului, întinde un minut mişcarea aripilor lui şi stă ca să se repează de odată asupra pămîntului cu gheara-i nemilostivă ..... O zi ! ce vii atît de încet ca să luminezi valurile ! Grăbeşte ..... Aleargă, n-aş vrea să isbesc în întunerec. Voi să pociu a povăţui toate loviturile mele. Si voi, talazuri senine, v-am văzut ruşind de sîngele Genovezilor, al Sarazinilor şi al Hunilor, cu care se amesteca al Veneţiei, însă al Veneţiei triumfătoare. Astăzi nu e nici un amestec în sîngele ce vă va colora din nou ! Sîngele barbarilor nu va putea să ne împace cu grozava privelişte a ceştii feţe de purpură: şi prietenii şi vrăjmaşii, toţi vor fi cetăţeni. Trăit-am eu pînă la optzeci de ani ca să mă fac autorul unei asemenea înjungheri ? eu ce m-am numit mîntuitorul republicii, eu al căruia nume făcea să sboare în aer steagurile ale unui milion de cetăţini şi îndemna strigările cetăţii întregi ce ruga cerul să reverse asupră-mi binecuvîntările, slava şi ani îndestulaţi ? ..... Trăit-am dar ca să fiu martur aceştii zile ! ....... însă această zi, fatală în analele noastre, va fi urmată de veacuri de fericire. Dogele Dandolo a trăiit peste noăzeci de veri ca să învingă Regii şi să refuze diademele lor. Eu voiu depune o coroană şi voiu reînnoi libertatea Statului ....... Insă Dumnezeule ! prin ce mijloace ! Un cuget nobil le va îndreptăţi ....... Ce sînt cîteva picături de sînge omenesc ? Dar ce zic ! sîngele tiranilor nu e sînge omenesc. Intocmai ca molohii Impeliţaţi ei se Ingraşă de al nostru pînă cînd vine vremea de ai băga în mormintele ce au fost lăcuite de dînşii ...... O lume ! o muritori ! Ce sînteţi voi ? şi care sînt cugetele voastre cele mai bune, daca noi trebue a pedepsi nelegiuirilr prin alte nelegiuiri, şi a ne grăbi a sugruma pe vrăjmaşii noştri, ca şi cînd n-ar fi dînşii o altă poartă a morţii, în vreme ce cîţiva ani numai ar fi destui să facă sabia netrebnică ? Trebue ca eu, în vreme ce mă aflu pe marginile acestor regii necunoscute, să trimiţ înaintea mea atîtea erozi înainte mergători ? ....... Să gonim aste gînduri ...... ( moment de tăcere .....) Să ascultăm ! n-auz o murmură de glasuri depărtate şi sgomotul măsurat al paşilor unei cete armate ? Dorinţele noastre chiamă dar şi însuşi fantasmele sunetelor ? ....... Nu poate fi nimic ...... Semnalul n-a răsunat încă ....... De ce întîrzie ? ....... Vestitorul nepotului meu trebuia să fie pe aproape; poate că el însuşi în momentul acesta sgudue pe grelele sale zăvoară poarta turnului unde se leagănă clopotul tînguios, ce nu sună decît pentru moartea unui prinţ, sau al căruia uet fatal vesteşte numai primejdiile Statului ...... Sune odată şi fie toscinul acesta cel mai grozav şi cel după urmă. Sune pînă cînd să şovăe turnul ! ....... Ce ! încă dimneşte tăcerea !   M-aş duce  însumi, daca postul meu n-ar fi aci ca un centru unde să se adune elementele resipite ce alcătuesc clicele de felul acesta, şi spre a încuragia pe cei slabi sau pe aceia ce s-ar îmmuia cînd vor afla împrotivire ....... căci, daca patricii vor sprijini lupta, atunci la palat va fi lucrarea cea mai fierbinte; aşa dar aci e postul meu ca o căpetenie a tutulor mişcărilor ...... Dar să ascultăm ! Vine ...... vine vestitorul nepotului meu, al viteazului Bertucio ...... Ce vesti îmi aduce ? ....... se află în marş ? ....... îsbutit-a el ? ce văz eu aici ? ...... Tot e perdut ! ....... însă să mai fac o încercare.
( Un domn de noaptea (Signor di notte) intră cu paznici şcel.)
				Domnul de noaptea.
	Doge, te arest pentru înaltă vînzare.
				Doge.
	Eu, prinţul tău, vinovat de vînzare ? .......  Care sînt aceia ce cutează a-şi învălui a lor vînzare subt o astfel de poruncă ?
				Domnul de noaptea arătîndu-şi porunca. 
	Iată porunca Sfatului de Zece adunat.
				Doge.
	Si unde sînt ei, şi pentru ce s-au adunat ? Nu, un asfel de sfat nu poate fi legiuit decît numai cînd prinţul prezidă, şi la mine priveşte aceasta ..... îţi poruncesc să mă duci la camera Sfatului.
				Domnul de noaptea.
	Doge ! aceasta nu se poate; cei Zece nu sînt adunaţi în locul obicinuit al seanţelor lor, ci în Mănăstirea Santului – Mîntuitor. 
				Doge.
	Cutezi tu a nu mă asculta ?
				Domnul de noaptea.
	Eu slujesc Statului, şi sînt dator ai sluji cu credinţă; aduc porunca a celor ce îl guvernă.
				Doge.
	Pînă cînd iscălitura-mi nu va fi pe acea poruncă, ea e nelegiuită, şi în momentul acesta esterăscolnică ...... Socotitu-te-ai tu că îţi primejdueşti viaţa cînd ai îndrăsnit a te însărcina cu o slujbă nelegiuită ?
				
      Domnul de noaptea.
	Slujba mea nu mă îndatorează a răspunde ci a lucra ...... sînt trimis aci ca să strejuesc persoana ta, iar nu ca un jude ce ascultă şi hotăraşte.
				Doge la o parte.
	Să cîştigăm vremea ....... Numai clopotul Sfîntului Marcu să sune, şi toate pot să meargă încă bine ! ....... Nepoate, grăbeşte, grăbeşte, grăbeşte ! Ursita noastră tremură în cumpună; şi vai de cei învinşi, fie ori Prinţul şi norodul, ori robii şi Senatul ! ( S-aude clopotul cel mare al sfîntului Marcu . ) Ascultă, domnule de noapte, şi voi sateliţii lui, frica vă face să tremuraţi, simbriaşi ticăloşi ! iată semnul morţii voastre ...... răsună tu, mai răsună încă şi mai tare, o tuciu răsunător ! ....... Acum nimiciţilor, socotiţivă a vă răscumpăra viaţa ! ......
				Domnul de noaptea.
	O nenorocire ! luaţi armele, şi strejuiţi poarta ...... tot e perdut daca grozavul acesta clopot nu va înceta de a mai bate ..... Ofiţerul negreşit se va fi amăgit asupra drumului, va fi împlinit rău porunca, sau va fi întîmpinat vreo stavilă ...... Anzelm, mergi degrabă cître turn cu cumpania ta ..... Ceilalţi rămîe cu mine.
							( O parte din gvardie iese. ) 
				Doge.
	Ticălosule ! De mai ţii încă de viaţă, roagă mila mea ! tu nu mai ai un minut a trăi ! .... Aşa, trimite-ţi mişeii de soldaţi; că nu se vor mai întoarce.
				Domnul de noaptea.
	De va fi aşa, ei vor muri împlinindu-şi datoria, şi eu voiu muri ca dînşii.
				Doge.
	Nesimţitorule ! vulturul se isbeşte la o pradă mai nobilă decît tine şi ticăloşii urmaşii tăi ...... Tu vei trăi, de nu vei chema moartea prin împrotivirea ta; şi daca nişte sufflete cufundate ca al tău în întunerec pot să suffere lumina soarelui, învaţă a fi slobod.
				Domnul de noaptea.
	Si tu învaţă a te da prins ....... ( Clopotul tace ) ..... Nu se mai aude, acest viclean semnal ce era să repează gloata asupra Patriciilor ca ogarii asupra vînatului. Semnul de moarte răsună, însă nu pentru Senat.
				Doge. după un moment de tăcere.
	Tot tace ! ..... Tot e perdut !
				Domnul de noaptea.
	Acum, Doge, aratămă ca robul unui sfat răsvrătit. Nu mi-am făcut datoria ?
				Doge.
	Taci ticălosule ! ai făcut o nobilă isbîndă, şi ai cîştigat preţul sîngelui; aceia ce te întrebunţează îţi vor răsplăti. Insă tu eşi trimis ca să mă strejueşti şi nu ca să mă faci s-auz deşartele tale cuvinte; cum ziceai adineaora ..... împlineşte-ţi dar slujba în tăcere, după cum eşti dator. Daca sînt prizonierul tău, îţi sînt asemenea şi Prinţul.
				Domnul de noaptea.
	N-am venit cu gînd să mă abat de la cinstirea ce se cuvine rangului vostru. Mă suppun întru aceasta.
				Doge la o parte. 
	Nu-mi mai rămîne acum decît a muri ! ....... aş fi cîzut cu mulţumire şi plin de trufie în ceasul triumfului; dar să-l văz că-mi scapă asfel !
	( Alţi Domni de nopte imtră cu Bertucio Faliero, ptizonier )
				Al doilea Domn de noaptea.
	L-am prins în momentul cînd eşea de la turn, unde dupe poruncile lui Doge semnalul şi începuse a suna.
				Anteiul Domn de noaptea.
	Sînt bine strejuite toate drumurile ce duc către palat ?
				Al doilea Domn de noaptea.
	Dar: însă ce ne pasă; căpeteniile lor sînt toate în feară, şi unii s-au şi pus în cercetare ..... Tovarăşii lor s-au împrăştiat, şi cei mai mulţi sînt prinşi.
				Bertuccio Faliero.
	Unchiul meu !
				Doge.
	Acum cu adevărat se luptă cineva împrotiva norocului. Slava a părăsit casa noastră.
				Bertuccio Faliero.
	Cine ar fi crezut-o ? Ah ! un minut mai nainte !
				Doge.
	Minutul acesta ar fi schimbat faţa veacurilor; acesta d-acum ne dă în mîinile veciniciei ..... Noi vom şti a ne arăta ca nişte bărbaţi al cărora triumf nu e în isbîndă, dar care ştie să stea faţă cu răstriştea. Nu te mîhni, asta e o trecere foarte scurtă ..... aş vrea să o săr singur; însă daca după cum e vrednic de crezut, ei ne vor trimite împreună, să pornim vrednici de prinţii noştri şi de noi înşine.
				Bertuccio Faliero.
	Nu te voiu face a te ruşina unchiule.
				Anteiul Domnul de noaptea.
	Stăpîne poruncile noastre sînt de a vă strejui în doă apartamente deosebit, pînă cînd Sfatul vă va chiema ca să vă întrebe.
				Doge.
	Ca să ne întrebe ! ..... vor împinge şi pănă acolo obrăznicia lor ? Urmeze cu noi după cum am fi urmat şi noi cu dînşii, însă cu mai puţină pompă. Asta e un joc de ucigaşi, ce au tras la sorţii ca să ştie cine vor fi înjungheaţi mai întîiu: Patricii au cîştigat printr-o vicleană meşteşugire ..... Cine a fost al nostru Iudă ? 
				Anteiul Domnul de noaptea.
	N-am poruncă să răspunz la această întrebare.
				Bertuccio Faliero.
	Voiu răspunde eu în locul tău ..... Un oare-cine Bertram care în momentul acesta face desluşirile către o comisie tainică.
				
      Doge.
	Bertram Bergamascul ! Cu ce ticăloase instrumente ne slujim pentru viaţă, sau pentru moarte ! mişelul acesta, pîngărit de o îndoită vînzare se găteşte acum să-mi adune răsplătirile şi cinstirile, şi va fi pus în istorie dinpreună cu gîştile Capitolului, ale cărora acre strigări deşteptară Roma, şi care dobîndiră un triumf anual; în vreme ce Manlius, ce dărăpănă pe Galii în rîpa Tarpeiană fu aruncat într-însa el însuşi.
				Anteiul Domn de noaptea.
	 Manlius s-a făcut trădător şi a vrut să hrănească tirania.
				Doge.
	A mîntuit Statul, şi a vrut să-l formeze după ce l-a mîntuit ! Dar ce deşarte cuvinte ..... Daţi Domnilor, împliniţivă datoria.
				Anteiul Domn de noaptea.
	Nobile Bertucio te rugăm să treci în celalalt apartament.
				Bertuccio Faliero.
	Adio unchiul meu; nu ştiu de ne vom revedea mai mult într-această viaţă; însă ei poate vor lăsa cenuşele noastre a se amesteca înpreună.
				Doge.
	Aşa, şi suffletele noastre se vor uni astfel, şi vor face într-o zi aceea ce n-a putut frageda lor îmbrăcăminte ce le slujeşte de temniţă. Vinovaţii senatori nu vor putea să se atingă de pomenirea acelora ce au voit să răstoarne tronurile lor; şi asfel de ecsemple vor afla moştenitorii, deşi poate în vremi depărtate.














Sfîrşitul actului IV








ACTUL V

SCENA I

	( Sala Sfatului celor Zece, cu Senatorii ce sînt adunaţi ca să alcătuiască tribunalul numit Giunata şi care sînt chiemaţi ca să judice pe Marino Faliero şi pe ceilalţi conjuraţi  pîrîţi de vînzare )
				Gvardii, ofiţeri şcel: şcel: 
	ISRAEL CERTUCCIO şi FILIPU CALENDARO, în lanţuri; BERTRAM, LIONI, marturi şcel: şcel: Prezidentul celor Zece BENINTENDE.
				Benintende.
	După încredinţarea dovedită despre îmmulţitele lor nelegiuiri, nu rămîne mai mult decît a da sentenţa acestor oameni înăspriţi: Sarcină foerte grea pentru aceia ce ascultă ! Vai ! pntru ce s-a păstrat pentru mine această sarcină ? ..... Pentru ce vremea slujbei mele să fie pătată în analele veacurilor viitoate printr-această neagră vînzare, urzită pentru dărăpănarea unui Stat slobod şi drept, cunoscut de tot pămîntul ca o stavilă a creştinilo împrotriva Sarasinilor şi a Grecului Shismatic, înprotiva selbaticului Hun şi a Francului mai puţin barbar ? Ca să sape tronul unei cetăţi ce a deschis Europei comorile Indiei, cea din urmă scăpare a Romanilor goniţi de Atila, împărăteasa Oceanului, mîndra rivală a trufaşei Genove; înprotiva unei asemenea cetăţi nişte oameni perduţi şi-au primejduit ticăloasa lor viaţă ..... Aşa fie pedepsiţi cu moartea.
				Israel Bertuccio.
	Sîntem gata, mulţumită chinurilor voastre. Ducă-ne la moarte.
				Benintende.
	Daca aveţi vreun lucru a zice care să vă facă a dobîndi o împuţinare a pedepsii., Giunta priimeşte a vă asculta ....... De aveţi vreo mărturisire, a face iată momăntul: poate că veţi culege roadele lui.
				Israel Bertuccio.
	Noi săntem aci ca să ascultăm iar nu ca să vorbim.
				Benintende.
	Nelegiuirile voastre sînt îndestul dovedite de tovarăşii voştri şi de împregiurările ce vin spre ajutorul mărturisirei lor. Cu toate acestea noi am vrea să auzim din gura voastră destăinuirea bînzării voastre pe margile aceştii negre prăpăsiei ce nici un muritor nu poate s-o mai treacă înapoi; adevărul singur poate să vă fie folositor asupra pămîntului sau în ceruri: spuneţi-ne dar ce pricină v-a îndemnat la aceasta !
				Israel Bertuccio.
	Dreptatea.
				Benintende.
	Iar cugetul vostru ?
				Israel Bertuccio.
	Libertatea.
				Benintende.
	Scurte îţi sînt răspunsurile Israel. 
				Israel Bertuccio.
	Aşa e obiceiul meu; m-am crescut ca un soldat iar nu ca un Senator.
				Benintende.
	Poate că te gîndeşti cu această scurtate să înfrunţi pe judicătorii voştri şi să zdrobeşti sentenţa.
				Israel Bertuccio.
	Fiţi aşa acurţi ca şi răspunsurile mele, şi credeţi că mai bine aş preferi această grabă, decît iertarea ce mi-aţi da.
				Benintende.
	Si acesta ţi-e singurul răspuns înaintea Tribunalului ?
				Israel Bertuccio.
	Mergeţi de întrebaţi chinurile voastre despre ceea ce au putut să smulgă din gura noastră, sau puneţi-ne de isnoavă pe dînsele; căci mai avem încă cîteva picături de sînge; ne-a mai rămas încă cîtăva sinţire în mădularele noastre sfîşiate în munci; dar nu îndrăsniţi mai mult să o faceţi; pentru că de vom cădea acolo ...... şi ne-aţi lăsat prea puţină viaţă ca să putem răbda nuoă chinuri ....... de vom cădea acolo, veţi perde priveliştea prin care vreţi să însufflaţi groaza în robii voştri, şi să întăriţi a lor robie ! însă oricare va fi statornicia sau slăbiciunea noastră, nişte gemete nu sînt vorbe, nici agonia o adeverire; o întărire nu este adevărul, daca natura foarte slabă sileşte suffletul către minciună spre a dobîndi o scurtă răsuflare.
				Benintende.
	Cari sînt tovarăşii voştri ?
				Israel Bertuccio.
	Senatul.
				Benintende.
	Ce vrei să zici cu aceasta ?
				Israel Bertuccio.
	Intreabă norodul pătimaş că nelegiuirile patriciilor au împins către nelegiuire.
				Benintende.
	Cunoşti pă Doge ?
				Israel Bertuccio.
	Am slujit cu dînsul la Zara, în cîmpurile bătăliei, în vreme ce voi vă deprindeaţi în meseria voastră de acum, noi ne primejduiam vieţile noastre, şi voi primejduiaţi viaţa celorlalţi prin pîrîle sau apărările voastre. Afară de acestea, Veneţia îşi cunoaşte Dogele său prin faptele lui cele mari, şi prin ocările Senatului.
				Benintende.
	Avut-ai înţelegere cu dînsul ?
				Israel Bertuccio.
	Sînt prea obosit, şi mai obosit de întrebări decît de chinurile voastre; vă rog porunciţi osînda noastră.
				
      Berintende.
	Nu va întîrzia ...... Dar dumneata Filip Calendaro ce ai să spui ca să scapi de cea din urmă pedeapsă.
				Calendaro.
	Eu n-am fost niciodată un vorbitor din cei mari, şi nu mi-a rămas nimic ce să zic să fie vrednic de ascultat.
				Benintende.
	Roata va putea să-ţi mai schimbe puţin tonul.
				Calendaro.
	Aşa fără îndoială va putea să-l schimbe şi a şi făcut-o: însă nu-mi va schimba şi vorbele; sau şi de a face .......
				Benintende.
	Ei bine ?
				Calendaro.
	Mărturisirea mea în chinuri va fi-va priimită de lege ?
				Benintende.
	Negreşit.
				Calendaro.
	Si fie oricare va fi acela pe care îl voiu arăta de trădător ?
				Benintende.
	Fără îndoială va fi dat spre judicată.
				Calendaro.
	Si mărturisirea mea îl face să piară ?
				Benintende.
	Numai destăinuirea-ţi să fie cu deamănuntul şi dreaptă cu negreşit e în primejdie să-şi piarză viaţa.
				Calendaro.
	Aşa dar găteştete trufaşule prezident ! în numele veciniciei ce se deschide înaintea mea, jur că tu, tu singur, tu vei fi arătat ca trădător în chinurile Roţii de mă vor întinde pă dînsa şi a doilea oară.
				Un Mădular al Giuntei.
	Domnule prezident ar fi mai bine să dăm hotărîre; nu e să mai scoaţă cineva vreo vorbă din gura acestor oameni.
				Benintende.
	Nenorociţi vinovaţi, gătiţivă spre o grabnică moarte: firea nelegiuirei voastre ..... Legea şi primejdia Statului nu vă mai dărueşte nuci un ceas de adăstare ........ Paznici, luaţii, şi fie în grabă săbîrşiţi asupra balconului unde, în zioa sărbătorii Joii cei mari, Dogele s-a pus ca să privească lupta taurilor ..... Mădulările lor încă bătîndu-se să rămîe espuse la vederea norodului ..... şi aibă cerul milă de suffletele lor.
				Giunta.
	Amin.
				Israel Bertuccio.
	Stăpîne, adio ! Un asemenea loc nu ne va vedea mai mult împreună.
				

      Benintende.
	Si ca nu cumva să se încerce a răsvrăti mulţimea rătăcită ..... strejari, gurele să le fie în căluş în vremea săvîrşirei. Duceţii.
				Calendaro.
	Ce fel ! nu vom putea să zicecem nici adio către vreun prieten, sau să avem un moment de ispovedanie cu duhovnicul nostru ?
				Benintende.
	Un preot vă aşteaptă în vestibul; însă încît pentru prieteni, nişte asfel de adio pe ei i-ar întrista şi voă nu vva fi de folos.
				Calendaro.
	Stiam că noă ne era gura astupată în toată viaţa, cel puţin aceea ce n-avea curagiul de a înfrunta moartea ca să-şi esprime slobod gugetările; însă credeam că în puţinele minute ce ne mai rămîn, slobozenia cuvîntului ce olasă celor ce-şi dau suffletul nu ne va fi oprită ...... pentru că .....
				Israel Bertuccio.
	Lasă-i să facă ce-or vrea viteazule Calendaro ! Ce pot folosi căteva cuvinte mai mult sau mai puţin ? las să murim fără a priimi de la dînşii cel mai mic favor. Sîngele nostru se va ardica prea curînd în protiva lor către cer. Va mărturisi împrotiva cruzimilor lor mult mai bine decît un volum compus din cele din urmă cuvinte ale noastre. Sunetul glasului nostru îi face să tremure ..... Lor le e frică şi chiar de trecerea noastră ...... Trăiască în groazele lor ! ...... Să-i lăsăm a se părăsi în cugetările lor şi noi îndreptăm p-ale noastre către cer ! Luaţi-ne paznici; sîntem gata.
				Calendaro.
	Israel, de m-ascultai, nu se întîmpla asfel, şi acest ticălos Bertram ce-l văz îngălbenind ar fi ..... 
				Israel Bertuccio.
	Tăcere, Calendaro ! ce ne foloseşte acum a ne gîndi la aceasta.
				Bertram.
	Vai ! eu vream ca voi să puteţi muri în pace cu mine. N-am căutat nicidecum să joc rola aceasta, am fost silit ...... Spuneţi-mi că mă iertaţi, cu toate că nu pociu niciodată să-mi aflu adevărata iertare. Nu vă uitaţi la mine cu acest aer de mînie.
				Israel Bertuccio.
	Eu mor, şi te iert.
				Calendaro scuipîndu-i în faţă.
	Eu mor şi te despreţuesc.
	( Israil bertucio şi Filip Calendaro es dinpreună cu strejarii şcel. )
				Benintende.
	Acum după ce se săvîrşi judicata acestor criminali, e vremea a da hotărîrea împrotiva celui mai mare din toţi trădătorii cunoscuţi în analele lumei, împrotiva lui Doge Faliero ! Dovezile sînt îndestule. Vremea şi nelegiuirea cer o grabnică cercetare; trebue să-l chiemăm aci ca să-şi auză citirea hotărîrei ?
				Giunta.
	Dar, dar.
				Benintende.
	Avogadori, porunciţi ca să aducă pe Doge în sfat.
				Un Madular din Giuntă.
	Si cînd se va face judicata celorlalţi conspiratori ?
				Benintende.
	După ce va săvîrşi osînda tutulor căpeteniilor lor. Unii au fugit la Chioza, dar mai mulţi de 1000 de soldaţi s-au trimis în urmele lor, şi apoi atît pe uscat cît şi în insole că niciunul din aceşti vinovaţi nu va scăpa ca să meargă a repeta în rigatele streine viclenele lor pîri înprotiva Senatului. 
( Doge intră ocolit de strejari şcel. )
	Doge ! .... pentru că tot eşti Doge; şi legea te socoteşte de asfel, pînă cînd va veni ceasul de a-ţi goli de toca ducală capul acesta ce n-a putut să se mulţumească cu cinstea de a purta o coroană mai nobilă decît a Rigilor ...... Ai conspirat ca să răstorni pe semenii tăi care te-au făcut aceea ce eşti, şi ca să stingi în sînge slava unei cetăţi .... însă noi am şi pus înaintea ochilor voştri în apartamentul vostru, prin mijlocirea avogadorilor, toate dovezile care mărturisesc înprotivă-ţi; niciodată nu s-au sculat dovezi mai grozave ca să zăpăcească pe un trădător. Ce ai să zici ca să te aperi ?
				Doge.
	Ce să vă zic, pentru că apărarea-mi, ar fi osîndirea voastră ? Voi într-aceeaşi vreme sîteţi şi vinovaţi şi pîrîşii, şi judicătorii şi gîzii ! ..... faceţi ceea ce aveţi putere d-a face.
				Benintende.
	Cei mai de căpetenie tovarăşi ai voştri au mărturisit tot şi n-a mai rămas nici o nădejde pentru voi.
				Doge.
	Si care sînt ?
				Benintende.
	Numărul le este mare, dar cel mai dintîiu este înaintea voastră, Bertram de Bergama ..... vrei să-l întrebi ?
( Doge se uită la Bertram cu un aer de dispreţ )   
				Doge.
	Nu.
				Benintende.
	Mai sînt încă doi: Israil Bertucio şi Filip Calendaro au mărturisit că într-alor nelegiuire se află şi Doge.
				Doge.
	Si unde sînt ei ?
				Benintende.
	In locul de osîndă, şi acum răspund înaintea cerului ce ceea ce au făut asupra pămîntului.
				Doge.
	A ! plebeul Brutus, murit-a el şi dinpreună cu dînsul şi Casie al arsenalului ? ...... Cum au suferit  ei a lor osîndă.
				

      Benintende.
	Socoteştete la a vostră ..... Acum îţi vei vedea hotărîrea; dar nu primeşti a-ţi apăra pricina ?
				Doge.
	Nu pociu să mă apăr înaintea mai micilor mei, nici să recunosc că voi aveţi drept pravilnic de a mă judica ...... Aratăţi-mi legea.
				Benintende.
	In împrejurările cele mari şi neprevăzute, legea trebue prefăcută s-au, îndreptată. Părinţii noştri n-au hotărît nici o pedeapsă pentru o nelegiuire ca a voastră, întocmai precum în anticele table ale Romei sentenţa împrotiva fiu-ucidului fusese uitată. Putea ei să hitărască o osîndă pentru o faptă al căria nume şi cuget însuşi nu se afla în nobilile lor inimi ? Cine ar fi putu să prevază că natura ar fi atît de corumptă ca să ierte un atentat ca acela al taţilor împrotiva fiilor lor, şi al prinţilor împrotiva rigatelor lor ? Nelegiuirea voastră ne-a făcut să hotărăm o lege nuoă; şi va sluji de pildă trădătorilor de un rand înălţat, carii nemulţumiţi de sceptrul lor ce nu-l pot preface în sabie cu doă tăişuri, conspiră ca să ajungă la tiranie ! Vrednicia Dogelui nu-ţi era destul ? Ce alt mai nobil este decît Domnia Veneţiei ?
				Doge.
	Domnia Veneţiei ! Voi m-aţi trădat ...... Voi ...... Aşa, voi ...... Trădători ce sînteţi ...... eram d-opotrivă cu voi prin naştere, şi mai presus decît voi prin faptele mele. Voi m-aţi addus de la cinstitele mele osteneli din ţări depărtate ...... De la ostenelele mele pă mare ....... în cîmpul de bătae ...... şi în cetăţi ...... M-aţi însemnat ca o jertfă ce o încorunează; însă ca o jertfă încărcată de legături şi tîrîtă la altar la care singuri voi puteaţi sluji. Nu cunoşteam nicidecum ....... nu căutam ....... nu doriam ....... nu mă socotiam nicidecum la alegerea mea cînd mi s-a făcut cunoscută la Roma şi m-am suppus; însă la sosirea mea am aflat că afară de privigherea pismaşă ce vă făcea a străbate cele mai bune gînduri ale suveranului vostru, voi aţi profitat întredomnia călătorii mele ca să mai trunchiaţi încă şi din acele puţine privilege ce mai rămăsese Dogelui Veneţiei. Sufferiiu toate acestea şi le-aş fi sufferit tot d-auna daca vetrile mele domestice n-ar fi fost pîngărite de veştejirea desfrîului vostru şi văz în mijlocul vostru pă ticălosul desfrînat ....... jude vrednic de un asfel de tribunalul ........
				Benintende, precurmîndu-l
	Mihel Steno se află aci în puterea slujbei sale ca mădular al celor Patruzeci; cei Zece cerînd de la Senat o giuntă de patricii, spre ajutor la greaoa lor cercetare şi nuoă pînă acum, el s-a alobozit din pedeapsaa ce era hotărîtă asupră-i pentru că Doge care trebuia să apere legile, căutînd să le dărapene, nu poate să ceară ca să pedepsească ceilalţi prin statutele ce tăgădueşte şi le silue însuşi !
				Doge.
	El pedepsit ! ....... Doresc mai bine să-l văz acolo pe scaunul său, săturînu-se de a mea moarte decît suppus la o pedeapsă vrednică de rîs, ce vicleana voastră asemănare de dreptate a hotărît asupra lui, oricît de nimicită a fost a lui nelegiuire, el este nevinovat asemănîndu-se cu protectorii săi.
				Benintende.
	Cum se poate ca Doge al Veneţiei, însărcinat de greutatea a unei vieţi de optzeci de ani şi de atîrea cinstiri, să-şi lase a sa furie, întocmai ce un copil, spre a doborî ocice simtiment, toată înţelepciunea şi toată temerea, numai pentru că a fost atins de un tînăr ?
				Doge.
	O schintee produce flacăra; cea din urmă picătură face a da pe dinafară cupa, şi a mea se împluse. Voi împilaţi prinţul şi norodul. Eu am vrut să mîntuiu şi pe unul şi pe altul, ş-a trebuit să răsufflu odată. Preţul isbîndei era să fie slava, răsbunarea, biruinţa. Veneţia era să se potrivească înistorie cu Grecia şi Siracusa, cînd ele au fost slobozite şi îmfloritoare atîtea veacuri; şi numele meu era să fie d-alăturea cu a lui  Gelon şi Trasibul. Căzut din nădejdea mea, ştiu că pedeapsa învinsului este defăimarea şi moartea pentru vremea de acum; viitorul ne va judica; cînd Veneţia nu va fi mai mult, sau cînd va fi slobodă: pînă atunci adevărul va sat mut. Nu staţi în cumpănă; eu n-aş fi avut nicidecum milă; şi nici nu cer de la voi; viaţa-mi s-a pus în primejdie într-un hazard primejdios ! Am perdut; îndestulaţivă acum. Eu aş fi rămas singur în mijlocul mormintelor voastre; voi puteţi să alergaţi la al meu, şi să-l călvaţi în picioare după cum cînd trăiam îmi călcaţi inima.
				Benintende.
	Aşadar voi recunoaşteţi dreptatea tribunalului nostru ?
				Doge.
	Mărturisesc că n-am isbutit. Nenorocirea este femeie. Din juneţea mea ea m-a încărcat cu binevoiinţele sale; greşala mi-a fost c-am nădăjduit că ea binevoi încă a zîmbi şi la perii mei cei albi.
				Benintende.
	Aşadar nu reclami într-u nimic împrotiva dreptăţii noastre ?
				Doge.
	Nobili Veneţiani, nu mă-ntărîtaţi cu întrebările voastre. Eu sînt hotărî la toate şi cele mai rele; însă tot se mai află în vinele mele cîteva picături din sîngele juneţei, şi nu pociu să am o răbdare care să suffere ispita. Vă rog apăraţi-măde nişte întrebări ce nu pot să slujească decît ca să se schimbe o judicată în desbateri. Tot ce am răspunde n-ar putea decît ca să vă supere şi să placă vrăjmaşilor voştri ....... numeroşi întocmai ca o armie. Este adevărat că aste posomorîte ziduri n-au răsunet ....... Dar zidurile au urechi ..... şi încă şi mai mult au limbi; şi daca adevărul nu are alt mijloc ca să străbată în coprinsul acesta, voi însuşi, voi mă osîndiţi, voi ce vă temeţi de mine să mă sugrumaţi, nu veţi putea să pastraţi în tăcere pînă la mormînt aceea ce veţi auzi de la mine. Taina oricarea fost, ar fi foarte tare pentru suffletele voastre: lăsaţi-o dar să doramă într-al meu, afară numai daca nu veţi voi să mergeţi înaintea unei primejdii ce va fi îndoită decît aceea din care scăpaţi. Asfel ar fi a mea purtare cînd aş avea cugetul şî vremea să o fac vestită; pentru că cuvintele adevărului sînt nişte lucruri, şi ale oamenilor ce mor rămîn după dînşii şi îi răspund adesea. Lăsaţi-mi cuvintele învăluite în sînul meu daca voiţi să mai trăiţi după mine. Priimiţi această povaţă folositoare, şi cu toate că adesea, mi-aţi turburat viaţa întărîtîndu-mi furia, lăsaţi-mă acum să mor în pace ...... puteţi să-mi dăruiţi acesta favor ...... Nimic nu tăgăduesc ...... într-u nimic nu mă apăr ...... şi nu vă cer nimic decît tăcerea mea,  şi hotărîrea judicăţii.
				Benintende.
	Destăinuirea aceasta ne apără de aspra nevoire spre a întrebuinţa muncile ca să smulgem de la voi tot adevărul.
				Doge.
	Muncile ? şi în toate zilele m-aţi pus pă dînsele de cînd mă aflu Doge; de voiţi însă să adăogaţi şi chinurile trupului, puteţi; aceste mădulări obosite de vîrstă se vor încovoia la impresia sfîşiitoare a ferului; însă este un lucru în inima mea care va fi mai tare decît roţile voastre.
						( Un Ofiţer intră. )
				Ofiţerul.
	Nobili Veneţiani, Ducesa Faliero cere să se îmfăţişeze înaintea Giuntei.
				Benintende.
	Ce ziceţi părinţi conscrişi*, este priimită ?
			Unul din Mădularele Giuntei.
	Ea poate să ne dea oareşicare desluşiri interesante pentru Stat; pricina aceasta trebue să ne facă a asculta ce mulţumire jeluirea ei.
				Benintende.
	Sîntei toţi într-o glăsuire Domnilor ?
				Toţi.
	Dară.
				Doge.
	O ! legi minunate ale Veneţiei, care iată a sa aduce de faţă femeea cu nădejde că va putea să mărturisească ceva înprotiva bărbatului ! Ce de slavă pentru Doamnele cele cinstite ale Veneţiei ! însă nişte oameni obicinuiţi a blestema orice fel de cinste, nişte oameni spre pildă ca aceia ce se află într-această judicătorie fac foarte bine de a urma aplecărilor lor. Acum, nimicite Steno daca femeea aceasta va arăta slăbiciune, îţi iert a ta inpostură, răsbunarea-mi căzută, moartea-mi grabnică şi defiimata-ţi viaţă.
								( Ducesa intră )
				Benintende.
	Doamnă, dreptul acesta tribunal a hotărît a-ţi priimi cererea, cu toate că e ciudată, şi a te asculta cu tot respectul cuviincios strămoşilor, rangului şi vrutelor Dumitale. Dar te îngălbeneşti ...... ţineţi pă Ducesa; să dea un scaun.
				Angiolina.
	Nu este nimic, un moment de slăbiciune ..... A trecut ..... Vă mulţumesc; nu pociu să şez înaintea soţului şi prinţului meu, cînd el stă în picioare.
				Berindente.
	Ce pofteşti Dumneata ?
				Angiolina.
	Nişte vorbe ciudate; însă adevărate, daca ochi-mi şi urechile nu mă amăgesc, au venit în auzu-mi; am venit să cunosc adevărul, chiar de va fi şi mai rău. Iertaţi-mi graba şi silinţa mea. Este el ..... ? Nu pociu să vorbesc ...... Nu ştiu cum să-mi esprim întrebarea...... însă Dumneavoastră îmi răspundeţi mai dinainte Intorcîndu-vă ochii prin aerul îngrozitor al chipurilor Dumneavoastră ....... O Dumnezeule ! asta e tăcerea mormîntului.
				Benintende. După un moment de tăcere.
	Apărăne, apărăte însuşi de a repeta aceea ce au fost o datorie a noastră către cer şi către oameni ..... O datorie grozavă şi ne-nduplecată.
				Angiolina.
	Ah, vorbeşte, mai vorbeşte: Nu pociu ....... Nu pociu ...... Nu, nu pociu să o crez nici chiar acum ....... este el ....... osîndit ?
				Benintende.
	Vai !
				Angiolina.
	Este vinovat ?
				Benintende.
	Doamnă, fireasca turburare a ideilor dumitale într-un astfel de moment trebue să facă a-ţi ierta cineva această întrebare; în orice altă împregiurare o asemenea îndoială împrotiva unui tribunal drept şi de sineşi stăpînitor, ar fi o nelegiuire, însă întreabă pă însuşi Doge; şi de poate el să tăgăduiască dovezile ce îl împilează, crede-l nevinovat ca însuşi inima dumitale.
				Angiolina.
	Este adevărat ? ...... Domnul meu, Stăpînul meu ..... prietenul tatălui meu ...... Tu, atît de mare în cîmpul bătăii, atît de înţelept în sfat, spune, dovedeşte, că minte omul acesta ! ..... Dumnezeule ! tu taci ? 
				Benintende.
	El mi-a făcut destăinuirea nelegiuirei; Dumneata bine vezi că acum nu o tăgădueşte.
				Angiolina.
	Bine .... Dar nu trebuie să moară ! lăsaţi puţinii ani ai vieţii ce-i mai rămîne; durerea şi scîrba prea curînd îi va scurta. O zi de vină şi fără ispravă nu va putea să stingă o jumătate de veac de slavă şi de isbînzi.
				Benintende.
	Osînda lui trebuie să se pue în lucrare fără întîrziere şi fără amînare ...... Aici nu e glumă, e un decret hotărît.
				Angiolina.
	De este vinovat, este însă şi milostivire.
				Benintende.
	Milostivirea aci ar sminti dreptatea.
				Angiolina.
	Vai ! Domnul meu, cel ce e numai drept acela e crud, cine ar mai trăi pe pîmînt cînd toţi oamenii ar fi judecaţi după dreptate.
				Benintende.
	Osînda lui este mîntuirea Statului.
				Angiolina.
	Cîtă vreme a fost suppus al Statului, slujit cu cinste; a fost generalul vostru, a mîntuit Veneţia; este suveranul vostru, a guvernat republica.
				Un Mădular din Sfat.
	Este un trădător, a vîndut Statul.
				Angiolina.
	Bine, dar fără dînsul nu era să mai fie Stat, nici d-al mîntui, nici d-al dărăpăna; şi voi cari staţi aci pă scaune ca să hotărîţi şi să daţi sentenţa de moartea slobozitorului vostru, voi aţi fi gemut într-o galeră, sau încărcaţi de feare aţi fi esploatat minele Hunilor.
				Un Mădular al Sfatului.  
	Nu, sinioră, sînt şi alţi cetăţeni cari ar muri mai bine decît să trăiască robi.
				Angiolina.
	De se află în această adunare, tu negreşit nu eşti din numărul lor; cei adevăraţi viteji sînt generoşi către cei învinşi .... Nu este mai mult nădejde ?
				Benintende.
	Doamnă nu e cu putinţă să mai fie.
				Angiolina. întorcîndu-se către Doge.
	Mori dar faliero, daca trebue să fie asfel ! mori cu curagiul prietenului tatălui meu. Tu ai fost vinovat de o mare greşală care pă jumătate e ştearsă prin cruzimea acestor oameni i-aş fi rugat .... aş fi cerut milă de la dînşii întocmai ca săracul flămînd ce cerşaşte a sa pîine ..... aş fi plîns, după cum vor plînge ei ca să ceară milostivirea cerului, ce le va da răspunsul care-mi dau şi ei mie ..... Dar acestee rugăciuni, aceste lacrămi ar fi fost nevrednice de numele tău şi al meu, şi cruzimea ce răsufflă ochii lor cei înghieţaţi mă înştiinţează că o furie neînduplecată mistueşte ale lor inimi, înfruntă dar a ta ursită, după cum ar trebui să o facă un Prinţ.
				Doge.
	Am trăit destulă vreme şi pociu să ştiu a muri: rugăciunile-ţi îndreptate către asfel de oameni ar fi ascultate întocmai ca plîngerile mielului de  căter înjunghetor, sau ca ţipătul mateloţilor de către adîncimea ce stă să-i înghiţă. N-aş vrea să fiu dator, nici chiar o viaţă vecinică, la nişte ticăloşi de la care m-am încercat să sloboz un norod împilat.
				Mihel Steno.
	Doge, doresc să-ţi vorbesc un moment precum şi aceştii nobile Doamne pe care am mîhnit-o atît de crud. Facă cerul ca durerea, ruşinea, sau pocăinţa ce simţ să fie destoinice a desfiinţa trecutul ce nu se poate schimba. Insă fiind că aceasta nu este cu putinţă, cel puţin să ne zicem adio ca nişte creştini şi să ne despărţim în pace. Cu inima înfrîntă vă rod şi vă cer nu iertarea, ci mila vostră, şi îmi înalţ către Dumnezeu rugăciunile mele pentru voi oricît de slbe ar putea să fie.
				Angiolina.
	Inţelepte Benintende, astăzi cel din tîiu jude al Veneţiei, către tine mă îndreptez ca să răspunz domnului acesta. Invaţă pă desfrînatul Steno că niciodată infamele vorbe ale unui om ca dînsul, n-au aţîţat în inima fiicei lui Loredano alt simtiment decît mila unui moment. Facă cerul ca alţii să   n-aibă pentru dînsul decît despreţul ! prefer mai bine a mea cinste decît mii de vieţi ce ar adăoga cineva la numărul zilelor mele. Insă n-aş vrea nici un om să-şi pearză viaţa pentru că a atins ceea ce e mai presus de toată putinţa omenească ..... conştiinţa virtutei ce nu-şi cere răsplătirea decît de la sine însuşi şi nu de la aceea ce oamenii o numesc nume bun. Minciunile lui Steno au făcut asupră-mi isprava vîntului asupra stîncei. Insă vai ! sînt duhuri mai necăjicioase asupra cărora asfel de vifore cad întocmai ca vijeliile asupra valurilor ..... Sînt sufflete, cărora umbra necinstei li se pare mai grozavă decît moartea în această lume, şi vecinicia în cealaltă .... Nişte oameni cărora singura greşală le este de a se înfiora la batjocurile viţiului; oameni cari, în ispita amăgirilor plăcerilor şi a chinurilor durerii, se fac slabi cînd numele asupra căruia se înălţa nădejdile lor este espus înaintea unei sufflări necurate, şi care sînt geloşi întocmai ca vulturul în aria sa. Fie ca aceasta ce vedem astăzi să se facă o învăţătură pentru toţi ticăloşii care în necazul lor să joacă cu nişte fiinţe mai presus de dînşii ! nişte insecte de multe ori au aţîţat turbarea leului; o săgeată în călcîiu răsturnă pe cel mai viteaz din eroi; necinstea unei femei se făcu dărăpănarea TroieiŞ necinstea unei femei goni pentru tot d-auna pe rigi din Roma; un bărbat ocărît băgă pe Gali în Clusium şi de aci în Roma care peri pentru cîtăva vreme; un gest necuvios, custă viaţa lui Caligula ale căruia cruzimi le sufferise lumea pînă atunci; ocara unei fecioare făcu din Spania o provinţie Maură; şi calomnia lui Steno coprinsă în doă neruşinate rînduri, a primejduit Veneţia, a pus în pericol Senatul, care are opt veacuri de antichitate, a destronat un prinţ i-a tăiat capul despuiat de diademă, şi a făurit feare nuoă pentru un norod nenorocit. Fie mîndru de ceea ce a pricinuit, de-i place ticălosului, precum şi cutezanţa ce a dat Persepoli în prada flacărilor ..... căci asta e o trufie vrednică de dînsul. dar să nu ocărască prin rugăciunile sale ceasul cel din urmă al aceluia ce a fost odată un erou, fie orice va fi astăzi; căci dintr-un asemenea isvor nimica bun nu poate să vie; noi nu vrem s-avem nimic        d-amestec cu dînsul, nici acum nici niciodată. Noi îl părăsim întru sine însuşi şi în inima-i, abis de mişelie. Cineva iartă oamenii, iar nu tîrîtoarele .... Noi n-avem pentru Steno nici iertare, nici ressimtiment: Nişte fiinţe ca dînsul trebue să-şi mişce limba veninoasă, şi oamenii virtuoşi să suffere; asta e legea vieţii. Omul ce moare de muşcătura viperii poate prea bine să strivească tîrîtoarea, însă nu ressimpte nicio mînie. Vermele se suppune instinctului său; şi se află oameni ce merită numele acesta mai bine decît aceia ce trebuesc din despoierile mormîntului.
				Doge. cître Benintende.
	Domnule, săvîrşaşte d-a-mplini aceea ce crezi că-ţi este datoria.
				Benintende.
	Mai nainte de a împlini această datorie, am vrea să rugăm pre prinţesa de a se trage. Ii va fi foarte dureros de a se afla martur.
				Angiolina.
	O ştiu, şi cu toate acestea trebue să o suffer, pentru că este asemenea o parte din datoriile mele ..... Nu mă voiu deslipi decît prin silă de lîngă coasta soţului meu ..... Prigoniţi, nu vă temeţi nici de suspunuri, nici de ţipete, nici de lacrămi; inima-mi poate să se sfărîme, însă va rămînea mută .... Vorbiţi, căci am în mine curagiul de a sufferi toate.
				Benintende.
	Marino Faliero, Doge de Veneţia, conte de Val - di - Marino, şi pe cîtăva vreme general al flotei şi al armiei, nobil Veneţian, de mai multe ori însărcinat de stat cu slujbe însemnătoare pînă la cea mai înălţată din toate, ascultă sentenţa ta .... Incredinţat prin dovezi, marturi şi însuşi destăinuirile tale, de o nelegiuire de înaltă vînzare neauzită pînă astăzi ...... tu vei sufferi pedeapsa de moarte; bunurile tale sînt confiscate în folosul comoarei; numele tău este ras din analele Statului, afară numai din zioa cînd noi von sărba isbăvirea noastră minunată. Vei fi pus în calendarele noastre cu cutremurile noastre de pămînt, cu ciuma, cu răsboaiele din afară, cu marele vrăjmaş al oamenilor şi cu toate biciurile, ca un object de jertfă de recunoştinţă ca să mulţumească cerului căci a păzit de gîndurile tale cele sacrilege cetatea şi patria noastră. Locul unde, în calitatea ta de Doge, trebuia să-ţi aibi chipul din preună cu celelalte ale străluciţilor tăi predecesori va rămînea gol, şi va fi acoperit de o marmură neagră, subt care vor fi săpate aceste cuvinte: "Aci este locul lui Marino Faliero, descăpăţinat pentru nelegiuirile sale."
				Doge.
	Care nelegiuiri ? N-ar fi mai bine ca să scrie acolo faptele, ca acela ce le va citi să poată găsi cu cale, sau cel puţin să afle pricina nelegiuirilor acestora ? Cînd un strein va vedea că un Doge a conspirat să ştie pentru ce .... Aceasta e istoria dumneavoastră.
				Benintende.
	Vremea va răspunde la aceasta; fiii noştri vor judica despre hotărîrea prinţilor lor care o citiiu acum .... înbrăcat ca un Doge cu manta ducală, vei fi dus pă odihna scării uriaşului, unde prinţii noştri sînt investaţi cu dregătoria lor; şi acolo după ce ţi se va lua după cap corona tot în locul unde ţi s-a dat odinioară, ţi se va tăia capul .... Aibă cerul milă de suffletul tău !
				Doge.
	Aceasta e hotărîrea Giuntei ?
				
				Benintende.
	Aceasta.
				Doge.
	O priimesc ..... şi cînd va fi săvîrşită ?
				Benintende.
	Fără nici o întîrziere ..... Fă-ţi pacea cu Dumnezeu; peste un ceas vei fi înaintea lui.
				Doge.
	Sînt de acum; şi sîngele meu se va sui către tronul lui mai înainte de suffletele acelora care l-au vărsat ..... Toate moşiile mele sînt confiscate ?
				Benintende.
	Toate ..... precum şi comorile şi podoabele tale, afară de doă mii galbeni despre care poţi să hotărăşti cum îţi va fi voiea.
				Doge.
	Clauza aceasta e aspră ..... Aş fi dorit să rămîe moşiile mele de lîngă Treviza, cu care m-am investat de către Lorenţ, contele Episcop de Ceneda ca de o domnie vecinică şi urmaşă la moştenitorii mei. Aş fi voit, zic să le împarţ la soţia şi rudele mele, ş-aş fi lăsat Veneţiei palatele şi comorile mele.
				Benintende.
	Rudele tale sînt subt poprirea Statului, căpetenia lor, nepotul tău este în primejdie să-şi piarză viaţa: însă deocamdată i se amînă judicata. De voeşti să faci o danie văduvii tale, nu te teme nimic, îi vom face reptate.
				Angiolina.
	Domnilor, nicidecum nu împarţ cu voi jafurile de la bărbatul meu. Aflaţi că din zioa aceasta eu sînt a lui Dumnezeu, şi o mînăstire a singura scăpare ce caut.
				Doge.
	Aidem ! ceasul acesta ce-mi mai rămîne poate să fie dureros, însă va trece .... Mai am ceva să mai suffer înainte de moarte ?
				Benintende.
	Nimic decît să te ispovedueşti şi să mori. Preotul este înbrăcat în odăjdiile sale; securea este goală; şi unul şi ceealaltă te aşteaptă ..... însă mai nainte de toate, să nu-ţi treacă prin gînd a cuvînta norodului; el aleargă în grămadă la porţi, căpeteniile celor Patruzeci vor fi singurii privitori ai morţii dumitale, şi sînt gata a strejui pe Doge.
				Doge.
	Pe Doge ? 
				Benintende.
	Aşa pă Faliero, Dogele; ai vecuit şi vei muri Suveran; pînă în momentul ce-l va preceda lovitura securei, capul tău şi corona ducală vor fi împreunate. Tu ţi-ai uitat datoria coborîndu-te a conspira cu trădători bolgari; noi nu vrem s-o uităm, noi care recunoaştem prinţul chiar cînd îl pedepsim. Ticăloşii tăi tovarăşi au perit de moartea zăvozilor şi a lupilor; dar tu vei cădea după cum care leul în mijlocul vînătorilor îndestul de mîndri de a-l  plînge şi de ageme pentru moartea lui neapărată ce o cerea furia lui selbatecă şi rigală. Iţi lăsăm acum odihna de a te pregăti. Grăbeştete, pentru că peste puţin vom veni înşine a te conduce în locul unde odinioară ţi-am fost uniţi ca suppuşi, şi ca senat al tău, şi unde îţi vom zice adio fără a înceta d-aţi fi ..... Paznici strejuiţi pe doge la apartamentul său. (ies)





SCENA II

(Apartamentul lui Doge)

DOGE prizonier şi DUCESA.


				Doge.
	Acum după ce a eşit preotul, ar fi nefolositor să mai prelungim cu cîteva minute ceasul ce mi s-a dat ...... încă o durere crudă, aceea de a-ţi zice, adio, şi toate aş fi săvîrşit cu vremea.
				Angiolina.
	Vai ! şi eu sînt pricina, nevinovată; această fatală căsătorie, această unire de tînguire ce compiacinţa ta asupra tatălui meu te făcu să-i făgădueşti pe patul lui de moarte, iată ce te face a perde viaţa.
				Doge.
	Incetează d-a o mai crede: tot d-auna a fost în sufletul meu un presimtiment de oarecare mare nenorocire; aceea mă mîhneşte pentru ce să fie înfiinţată astăzi .... Cu toate acestea soarta-mi mi-a fost prezisă.
				Angiolina.
	Cum ! prezisă ?
				Doge.
	Este multă vreme ..... atît de multă încît nu pociu să-mi adduc aminte epoha; însă s-a păstrat în analele noastre ! Cînd june încă slujiam Statul şi republica ca Podestă şi căpitan al cetăţii de Treviza, în zioa unei sărbători, episcopul ce ţinea sfînta ostie, mi-aţîţat nebuna-mi mînie printr-o zăbavă prelungită şi printr-un răspuns obraznic ce a făcut împutărilor mele. Am ardicat braţul şi isbindu-l l-am făcut se şovoiască pe sfînta lui sarcină ardicîndu-l de jos, el îşi întinse către cer mîna tremurîndă de o pietoasă mînie, pe urmă arătîndu-mi cu degetul ostia căzută pe pămînt, se întoarse către mine şi-mi zise " Ceasul va veni în care acela ce tu l-ai răsturnat te va răsturna: slava va părăsi casa ta, înţelepciunea va vorbi în suffletul tău şi atunci cînd duhul tău va fi în toată mătorimea sa,  o nebunie a inimii te va stăpîni. Patimile te vor sfîşia; atunci cînd la ceilalţi oameni încetează de a mai aţîţa, sau cînd se schimbă în virtuţi. Vrednicia ce coronează celelalte capete va înpodobi pe al tău numai ca să-l facă a ţi-l trunchia; cinstile nu vor fi pentru tine decît nişte prevestitori ai stingerii; albul tău păr îţi va vesti ruşinea şi moartea, şi o moarte cu totul înprotivă de ceea ce se cuvine unui bătrîn ...." a zis, şi şi-a urmat drumul ...... Ceasul a sosit.
				Angiolina.
	Nu puteai după ce ai auzit acestea, să cauţi a goni momentul acesta fatal şi a-ţi îndrepta greşala prin pocăinţă ?
				Doge.
	Mărturisesc că cuvintele acestea mi-au pătruns inima atît de adînc încît mi le aduceam aminte în mijlocul sgomotului vieţii ca şi cînd mi-ar fi fost repetate de glasul unii iesme într-un vis peste fire; m-am căit, dar n-am ştiut să-mi iau o hotărîre nestrămutată: nu puteam să opresc aceea ce trebuia să se întîmple, şi n-aş fi voit să mă tem de dînsa ..... Pre lîngă acestea, tu   n-ai uitat aceea de care toţi îmi aduc aminte, că, în zioa în care m-am desbarcat aci ca Doge la întoarcerea mea de la Roma, un nor de o desime nepomenită merse înaintea Bucentaurului întocmai ca colona de aburi ce povăţui pe Israil afară din Egipt; pilotul se rătăci şi în loc de a ajunge la ţărmul Della Paglia, ne făcu să ajungem între stîlpii Sfîntului Marcu, unde, după un vechiu obiceiu se dau la moarte toţi criminalii Statului ..... Toţi cetăţenii Veneţiei se înfiorară la acest cubitor semn.
				Angiolina.
	Ah ce ne folosesc a ne aduce aminte acum de astfel de lucruri ?
				Doge.
	Aflu o mîngîiere a mă socoti că tot ce mi se întîmplă este fapta tristei ursitei; pentru că  aş dori mai bine a mă pleca voinţei Dumnezeilor decît a oamenilor; aş dori mai bine să mă adăpostez în fatalitate, decît să crez pe aceşti patricii că sînt ceva mai mult decît nişte oarbe instrumente ale unei puteri atotputernice. Aceia din cari cei mai mulţi sînt aşa de despreţuiţi ca şi pulberea .... de sine însuşi putut-ar fi ei să învingă pă acela care atîta de des a învins pentru apărarea lor ?
				Angiolina.
	Intrebuinţează minutele  ce îţi mai rămîn în nişte cugetări mai mîigîitoare, şi fii în pace cu aceşti ticăloşi ca să poţi a-ţi lua sborul către cer.
				Doge.
	Mi-am făcut pacea cu dînşii: sînt dator aceasta încredinţării ce am că va veni o zi în care copii copiilor lor, această măreaţă cetate, aceste valuri de senin, şi tot ce se vede aci mare şi strălucitor vor fi numai nişte ruine, objetul blestemurilor şi batjocureei noroadelor pămîntului, o Cartagenă, un Tir,  un Babel al Oceanului.
				Angiolina.
	Incetează de a mai vorbi asfel; unda patimilor te acoperă pînă în cele din urmă minute: te amăgeşti însuţi şi nu poţi să vatemi pe vrăjmaşii tăi .... fii mai liniştit.
				Doge.
	Eu mă şi aflu în vecinicie, şi văz într-însa, dar, aşa de sigur precum văz dulcele tău chip ce numaidecît nu-l voiu mai vedea; descoper în zilele cu care amerinţ aceste ziduri întinse de valuri şi pre cei ce lăcuesc într-ănsele.
								( Un paznic intră. )
				Paznicul.
	Doge de Veneţia, cei Zece aşteaptă pă înălţimea ta.
				Doge.
	Adio dar, Angiolina ! o după urmă sărutare ...... Iartă bătrînului care a fost pentru tine un soţ tînăr, însă fatal ..... Fie-ţi dragă a mea pomenire ... N-aş fi cerut atîta d-aş fi trăit încă; însă tu poţi să mă judici mai cu blîndeţe, văzînd că toate urîtele mele cugetări s-au stîmpărat .... Din lungii mei ani, din slava mea, din comorile mele, din puterea şi numele meu, lucruri ce în de obşte lasă oarecare flori şi chiar asupra mormîntului, nu-mi rămîne nimic nici chiar puţină dragoste, prieteşug, sau cinstire .... ca să compue un epitafiu monument al deşertăciunii familiei mele. Intr-un ceas am desfiinţat toată viaţa-mi trecută. Toate au murit înaintea mea şi am trăit după dînsele, afară de inima ta atît de curată, atît de generoasă, atît de tînără, de inima ta ce va geme adesea în durerea-i nemîngîiată şi fără deşarte strigări ..... Te îngălbeneşti .... Vai ! a leşinat, nu mai răsuflă; inima-i a încetat d-a bate .... paznici, veniţi întru ajutor ...... Nu pociu să o las asfel; şi cu toate acestea să o lăsăm pentru că fiecare moment din această moarte trecătoare o scapă de nişte chinuri sfîşiitoare ..... Incît pînă nu va veni iarăşi la viaţă, eu voiu fi cu cel Vecinic .... Chemaţi femeile ...... să o mai văz încă odată ...... Cît îi e mîna de rece; a mea va fi asemenea, pînă nu se va deştepta ea ..... Oh ! aveţi îngrijire de dînsa şi primiţi iertările mele cele din urmă ...... Sînt gata.
	( Femeile Angiolinii intră şi o încongiură, Doge ese ocolit de strejari. )


SCENA III

( Curtea palatului ducal ale căruia porţile din afară sînt încuiate ca să nu intre norodul )


	Doge intră îmbrăcat în veşmintele dregătorii sale. - înaintează în mijlocul sfatului de Zece, şi altor patricii urmat de paznici pînă la scara uriaşului ( unde Doge jurase credinţă Veneţiei. ) Acolo împlinitorul dreptăţii stă cu securea sa. - Ajungînd o căpetenie din zece despoaie capul lui Doge de toca ducală.
				Doge.
	Iată dar acum, Doge numai e, şi m-am făcut însfîrşit iarăşi Marino Faliero. Drag îmi e să fiu, cu toate că e numai pentru un minut. Aici am fost încorunat. Fii-mi martur, cerule ! că simţ multă bucurie a mă lăpăda de această nălucire strălucitoare, de această diademă de rîs, decît ceea ce am încercat cînd am primit pentru cea din tîiaşi dată această podoabă fatală.
				Un Mîdular din Sfatul de dece.
	Tu tremuri Faliero !
				

				Doge.
	Poate că din pricina vîrstei.*
				Benintende.
	Faliero ! n-ai nimic a recomanda Senatului care însă să fie după dreptate.
				Doge.
	Aş voi să recomand pe nepotul meu la mila, şi pe soţia mea la dreptatea lui; pentru că mi se pare că moartea mea, o moarte ce aceasta trebue să fie rescumpărat toate între Stat şi între mine.
				Benintende.
	Se va face dreptate rugii tale cu toată-ţi vina cea neauzită.
				Doge.
	Neauzită ! Intru adevăr, nu este istorie care să nu ne arate mii de conspiratori încorunaţi, armaţi înprotiva norodului; dar nu se află decît numai un suveran care moare pentru că a voit să-l facă slobod, şi astăzi mai moare încă unul.
				Benintende.
	Şi care sînt suveranii ce au murit pentru o astfel de pricină ?
				Doge.
	Riga al Sparte, şi Doge al Veneţiei ..... Agis, şi Faliero.
				Benintende.
	Mai ai ceva a zice sau a face ?
				Doge.
	Pociu să vorbesc ?
				Benintende.
	Poţi; însă aduţi aminte că norodul e prea departe şi nu poate să te auză.
				Doge.
	Eu nu vorbesc Omului, ci Vremii şi Veciniciei din care sînt a face parte .... Voi elemente, cu care numaidecît mă voiu amesteca, fie glasul meu ca un suflet pentru voi ! Valuri de senin ce purtaţi odată steagul meu; vînturi ce vă plăcea să vă jucaţi cu dînsul şi îmflaţi velele vasului ce mă ducea către biruinţă; o tu ! pămînt la meu de naştere pentru care mi-am vărsat sîngele, şi tu, pămînt strein ce ai fost stropit cu dînsul; voi trepte de marmură, ce nu veţi înghiţi pe acesta ce-mi mai rămîne şi al căruia abur fumegător se va sui către ceruri; voi ceruri ce-l primiţi; tu soare ce ne luminezi, şi Tu care aprinzi şi stingi sorii ..... vă iau de mărturie că nu sînt nevinovat! .... însă oamenii aceştia sînt ei nevinovaţi ? .... Pier: însă voiu fi resbunat; veacuri foarte depărtate înnoată în abisul vremii viitoare şi descoperă în ochii aceştia ce stau să se închiză soarta fiitoare astei trufaşe cetăţi .... Las vecinicul meu blestem pe dînsa şi pe fiii ei ... Aşa ceasurile, nasc în tăcere zioa în care această cetate zidită ca să slujească de stavilă înprotiva lui Atila, se va supune ticăloasă unui alt nuou Atila, fără să verse, pentru a se apăra, nici atîta sînge cît o se curgă, în jertfirea mea, din aceste vine adesea ori sleite ca să o apere .... Ea va fi vîndută şi cumpărată şi lăsată drept moştenire la aceia ce o vor despreţui. Din imper se va face provinţie, din capitală, orăşel unde nişte robi vor alcătui un Senat, nişte cerşători vor fi ai ei patricii, şi nişte neruşinaţi simbriaşi al ei norod.Cînd jidovul va lăcui în palatele tale, Hunul în cetăţuele tale, şi cînd Grecul va străbate în tîrgurile tale şi îţi va hrăni comorile zîmbind; cînd patriciii tăi vor cerşi o pîine amară pe uliţile tale, şi în ruşinata lor ticăloşie vor face din nobilitatea lor un objet de milă; cînd aceia ce vor mai păstra cîteva rămăşiţe din moştenirea moşiilor vor linguşi pe ministrul unui Rigă barbar într-acelaşi palat unde ei au stat odinioară ca suverani, şi unde suveranul lor s-a înjunghiat de dînşii; cînd, trufaşi încă de un nume desgradat, sau vlăstare ale unei femei preacurvare, mîndre că s-a lăsat unui gondolier vîrtos, sau unui soldat strein, ei îşi vor avea de cinste că şi-au păstrat pînă la a treia generaţie defaima originii lor; cînd fiii tăi vor fi în cea mai din urmă treaptă a oamenilor, robi, trimişi la cei învinşi de către vingători, despreţuiţi de către însuşi acei mişei, mai puţin mişei decît dînşii şi de scîrbă vrednici celor viţioşi pentru viţiuri monstruoase, al cărora nume şi icoană nu vor fi în fiinţă; cînd dim moştenirea Ciprului ce astăzi e supus legilor tale, nu-ţi va rămînea decît ruşinea strămutată la fiicile tale ale cărora neruşinări vor face a se da uitării neruşinările aceştii insole trecute în proverburi; cînd toate relele Statelor stăpînite se vor lipi de tine, viţiul fără strălucire, nelegiuirea fără  fermecul amorului ca să-i îndulcească şi să-i dresuiască vederea; groasele desmierdări fără patimă, a cărora obicinuire ţi se va face o trebuinţă şi prefăcătoria precugetată a unei reci desfrînări ce face un meşteşug de slăbiciuni de o natură stricată ....Cînd toate bicele acestea vor trece peste tine; cînd rîsul fără veselie, petrecerile fără mulţumire, juneţea fără cinste, bătrîneţele mişelate, slăbiciunea şi un simtiment dureros înprotiva căruia nu vei îndrăsni nici a te lupta nici a cîrti, te vor aduce să fii tot ce e mai rău şi cel din urmă din pustiurile lăcuite; atunci în agonia ta, în mijlocul uciderilor la care vei fi martur, gîdeşte atunci la a mea. Cavernă de oameni beţi de sîngele prinţilor, Iar în mijlocul apelor, Sodomă a Oceanului te dau şi te închin Duhurilor infernale pe tine şi tot neamul tău de vipere. ( Aci Doge se întoarce către gîde. ) robule, fă-ţi datoria ! isbeşte precum isbiam eu pe vrăjmaşul ..... isbeşte precum aş fi isbit pre tiranii tăi; isbeşte cu puterea blestemului meu .... isbeşte cum să fie destul o lovitură !
	( Doge se pune în genuchi şi în momentul cînd gîdea ardică securea pînza cade. )












SCENA IV


	( Piaţa şi piaţa cea mică (piaţţeta) sfîntului Marcu .... Poporul se adună în mulţime în preajma grilelor palatului Ducal care sînt închise. )


				înteiul cetîţean.
	M-am apucat de grile, şi pociu să văz în preazma lui Doge pe cei Zece înbrăcaţi în hainele lor de ceremonie. 
				al doilea cetîţean.
	Eu nu pociu, cu toate sinlinţele mele, să merg aşa de departe ca tine. Ce se petrece acolo ? Vorbeşte cel puţin, pentru că numai aceia ce se află lîngă drugii grilei pot să vază.
				înteiul cetîţean.
	Unul din trînşii se apropie de Doge; îi ia după cap toca ducală .... Doge îşi ardică ochii spre cer; îi văz strălucind, şi buzele-i se mişcă .... tăcere ! ... tăcere! .... nu e numai o murmură ...... A ! blăstemată fie depărtarea ! nu pociu să auz ce zice; însă glasu-i se ingroşază întocmai ca un tunet surd, căci nu ştiu ce zice, căci nu putem auzi o vorbă încai !
				al doilea cetîţean.
	Tăceţi, poate c-om auzi ceva.
				înteiul cetîţean.
	In zadar; nu pociu .... Părul lui cel alb înpoată pe umerii lui ca spuma pe valuri. Acum; acum ingenuche ...... se face un cerc înpregiurul lui. Nu se mai vede nimic .... Dar zăresc securea ardicîndu-se în sus .... A ! ascultaţi ... isbeşte.
								( Norodul murmue)
				al treilea cetîţean.
	Au ucis pe acela ce voia să ne sloboază.
				al patrulea cetîţean.
	El tot d-auna a fost bun pentru norod.
				al cincilea cetîţean.
	Bine au făcut de i-au închis porţile. De am fi ştiut ce umbla ei să facă, am fi venit aci cu armele ca să le spargem.
				al şaselea cetîţean.
	Sînteţi siguri că l-a omorît ?
				întaiul cetîţean.
	Am văzut căzînd securea. Insă vedeţi .... Vin nu ştiu ce să ne arate.
	( O căpetenie din Zece se înfăţişează pe balconul palatului, cu o sabie sîngerîndă, o sgudue de trei ori în ochii norodului şi strigă:)
	Dreptatea a isbit pă trădător !
	( Porţile se deschid, gloata se îmbulzeşte asupra scării Uriaşului în locul unde s-a făcut tăierea. Cei din tîiu strigă celorlalţi: )
	Capul sîngerat se rostogolă pe treptele scării.
( pînza cade )
















Sfîrşitul lui Doge de Veneţia.




















































N O T E .
 
	 
				
		


















N OT E.

_____________


NOTA I, ACT I, SCENA II.
Am isbit pe episcopul Trevizei.
Faptă istorică. Vezi viaţa Dogilor, din Marino Sanuto.

NOTA II, ACT I, SCENA II.
O gondolă cu o singură vîslă.
Gondola nu seamănă cu vasele noastre obicinuite; o duce cineva cu înlesnire cu o vîslă ca şi cu doă (cu toate că atunci mersul nu-i este aşa repede ); să întrebuinţează o vîslă ca să meargă mai pe taină, sau ( de la căderea Veneţiei ) de economie.

NOTA III, ACT III, SCENA II.
Toţi se cred în taină împiegaţi către senat şcel. 
Faptă istorică.

NOTA IV, ACT IV, SCENA II.
Palatul nostru de San - Polo.
Acesta e palatul unde lăcueşte familia lui Doge.

NOTA V, ACT IV, SCENA II.
Un domnu de noaprea.
Signiori di notte avea odinioară un rang însemnător în republică.

NOTA VI, ACT V, SCENA I.
Zioa sărbătorii joii cei mari.
Lord Biron zice că n-a putut să traducă din vorbă în vorbă ( literalemente), în versurile sale, giovedi grasso pe care o arată prin zicerile festal thursday.

NOTA VII, ACT V, SCENA I.
Gura în căluş.
Această faptă este istorică. Vezi Sanuto în apendice ce urmează.

NOTA VIII, ACT V, SCENA I.
Părinţi conscrişi.
Senatul Veneţiei avea, ca şi senatul Roman, titlul de părinţi conscrişi.

NOTA IX, ACT V, SCENA III.
Este isprava a vîrstei.
Acesta fu răspunsul ce făcu Baili mairul Parisului, unui franţez ce îi făcu aceeaşi împutare văzîdu-l păşănd către eşafod. Şase ani era de cănd citisem: V e n e ţ i a  m ă n t u i t ă; am aflat întrînsa (după ce s-a sfîrşit tragedia mea ), că autorul dă în gura lui Rinald un răspuns asemenea într-o ocazie cu totul deosibită.

NOTA X, ACT V, SCENA III.
Cerşători patricii săi ( and PANDARS for people).
Daca tabloul acesta se pare foarte încărcat, citească cineva istoria în epoca cînd prooroceşte Doge; sau mai bine cîţiva ani mai nainte. Voltaire socotea les nostre bene Meritrici regulate ale veneţiei pînă la 12,000, fără a socoti volintirii şi miliţia locală. Nu ştiu pe ce autoritate se întemeia; însă poate că aceasta e singura parte a norodului ce n-a căzut, Veneţia avea altădată 200,000 lăcuitori; astăzi abia are 90,000, şi ce lăcuitori !!! Este cu neputinţă a-şi închipui cineva şi a descri starea în care a ajuns această nenorocită cetate......

NOTA XI, ACT V.
Cănd Israilitul va lăcui în palatele tale.
Cele de căpetenie palate ale Veneţiei sînt în zioa de astăzi proprietăţi ale ovreilor, care, în anii cei din tîiu ai republicei era relegaţi în Mestre, şi nu putea să intre în Veneţia. Acum tot comerciul este în mîinile ovreilor şi Hunii formează garnizona.

NOTA XII, ACT V.
Cavernă de cetăţeni beţi de sîngele prinţilor.
Din cinzeci cei din tîiu Doge, cinci se lepădară, cinci fură isgoniţi după ce li s-au scos ochii, cinci fură ucişi, noă fură scoşi; încît din cinzeci, noăsprezece perdură tronul în siluire, afară de cei care au perit în cîmpul bătăii. Aceste întîmplări sînt cu mult mai nainte de domnirea lui Marino Faliero. Unul din predecesorii săi cei mai d-aproape, Andreiu Dandolo, muri de mîhnirile ce îi pricinuiră, şi Marino Faliero peri cum se povesteşte. Intre urmaşii săi, Foscari, dupe ce şi-a văzut pe fiul său pus la chinuire, şi gonit din republică, fu scos; muri spărgîndu-i-se un vas al sîngelui cînd auzi clopotul St. Marcu sunînd întru alegerea urmaşului său. Morozini fu pîrît despre perderea Candiei, însă mai nainte de a fi Doge. In vremea domnirii sale el a stăpînit Morea şi fu numit Peloponisian. Faliero putea dar să zică în adevăr:
" Thou den of drunkards with the blood of princes ! "

NOTA XIII, SCENA din urmă ACT V.
Căpetenie celor zece.
Un caro de-dieci este espresia hroniceii lui Sanuto.














SFIRŞITUL NOTELOR ŞI AL LUI MARINO FALIERO. 
  


	 
				
1 Tom Jones
*  Vezi nota.
* Vezi nota.
??

??

??

??




1