[I] HALIMA

sau

POVESTIRI MITOLOGICEŞTI
ARĂBEŞTI,

pline de băgări de seamă, şi de întîmplări foarte frumoase, şi de mirare.



Compuse în limba Arăbească de preaînvăţatul 
dervişu Abuberic,

şi traduse din alte limbi streine în cea romînească

de 

I.GHERASIM GORJAN,

Profesorul şcoali Călăraş.





Tomul al patrulea, şi mai după urmă.


1838.


Să află de vînzare la librieria cea rumînească în Bucureşti la D. I. Romanov, şi I. Popovici, şi la Visarion Rusul, cîte 4 tom. - La Iaş la D. D. Nica, - în Focşani la D. Hrist, Hagi Calciu- şi în Craiova la D. Gr. Dimitriu, Marchita.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     [II] Slava cea nemuritoare a unui înţelept este a răbda cît de multe patimi pentri binile ce face; căci tot ce este bun, ete şi zavistuit.
     
     
     
     
     
     
     
     
       
       
       
       
       
       
       
Cîte trupuri de Halima nu vor avea următoarea iscălite în tomul al 4-lea, se vor cunoaşte de retipărite de altul şi unele ca acelea, vor fi poprite cît voiu trăi eu.












[III] Înnainte Cuvîntare.


Acest tom al 4-lea de Halima, care este, şi sfîrşitul Halimali mele ce m-am străduit, de le-am tradus din alte limbi străine, în strămoşască noastră limbă romanească, care din pricina mărimi, şi a grăutăţi traduceri s-au cum întîrzieat tipărirea lui, însă tot am bucurie de a mă mai apuca şi de alte traduceri, fiindcă din doritori de cetirea cărţilor şi în limba noastră am aflat gust domnilor ce au avut la cetirea Halimali mele, la tomurile 1, 2, şi 3. Şi pînă vor isprăvi de citit pă al 3-lea eu încă sînt gata cu acesta al 4-lea tom, la care sînt rugaţi toţi aceea ce au luat pă celelalte să ni ne voiască a primi şi pă acesta, de al 4-lea, iară cîţi nu le vor fi luat să binevoiască, a le lua, să nu lase pă G. J. la pagubă atît de ostenelile sale cît şi fără corajie de a mai traduce şi alte cărţi în limba romanească care şi rămîne ca un mai mic al dumneavoastră


G.J.


[1] HALIMA.

Urmarea Istoriei lui Vedredin Lola, şi a vezirului său.

După ce se mai desmetici Halima de oboseala povestirilor sale celor multe, precum s-a zis în sfîrşitul tomului al 3-lea, o rugă Aidin împăratul Indiilor ca să înceapă iarăşi frumoasăle Istorii, de care el se mulţumea mai mult decît de orice alt în lume, şi Halima le începu cu o pregătire de frumuseţe a cuvîntului foarte minunată, precum urmează.
      Împăratul Vedredin Lola, după ce ascultă pe Malec cu destulă mirare, şi după ce îl dărui cu bani mulţi pentru ştiinţele sale ce avea despre ale cerului, îi dete drumul; pă urmă zise cătră vezirul său şi cătră iubitul său Şăif sau Săif: întîmplările acestui pînzar şi iscusinţa duhului său nu sînt cu nimic mai proaste decît ale voastre; şi cu toate că el nu este mai fericit şi mai mulţumit întru ale vieţii decît voi, însă să nu socotiţi vreodată că mă veţi putea face să crez cum că nu se află om fericit şi mulţumit cu desăvîrşire [2] întru ale sale. Voesc, zise împăratul, să îmi cercetez pe toţi boeri şi ofiţeri palatului meu. Du-te, vezirule, şi zi-le să vie cîte unu unu înnaintea mea. Vezirul făcu porunca sa, şi numaidecît aduse pe boeri celor politiceşti, pe cari cercetîndu-i, află că toţi se plîngeau şi se jălueau unul de una şi altul de alta; şi văzînd că nu află pe nici unul fără să fie mîhnit îi slobozi pe toţi de se dusără afară. În cealaltă zi porunci de îi adusă pe toţi ofiţeri oştirei, şi cercetîndu-i şi pe dînşii, îi află mai oleoleo decît pe ceelalţi; şi între atîţa inşi iscusiţi, cu nume de bogaţi, în haine galante, slujbaşi vechi, boeri bătrîni, ofiţeri încărcaţi de cavalarii, cu echipajuri frumoase, nu se află nici unicul care să nu se jeluiască de un ce; şi cu un cuvînt toţi erau nemulţumiţi despre soarta lor. Atunci zice împăratul: văz prea bine că dintr-înşi nu este nădejde a afla pe vreunul după pofta mea, oiu să cercetez pe toţi ai palatului pînă la cel mai mic dintr-înşi; avu destulă bătae de cap şi cu dînşi pînă să îi cerceteze pe cîte unu-unu, şi aceştia îi răspunsără tot ca cei dintîiu, adică cum că toţi îşi au necazurile lor. Unii să jălueau cum că nu îşi mai pot înfrîna muerile de la lux, de la mode şi de la feluri de mişelii dărăpînătoare de cinste şi de averi, şi chiar de viaţă; alţi se plîgeau de copii cum că sîntu nebuni, neascultători, mişei, blestemaţi, şi mai cu seamă cei crescuţi de suflet; alţi că erau săraci, alţii că au stare şi sîntu tot bolnăvicioşi, şi în scurtă vorbă toţi îşi aveau păsul şi durerea, cărora le răspunsă împăratul aşa: boerilor şi ofiţerilor le zise, să nu joace în cărţi nicidecum; să îşi caute moşiile singuri; să nu aibă vătaşi [3] prin curţi, şi să-şi gonească lucsul din casă, şi aşa vor fi prea puţini nemulţumiţi pentru soarta lor, iar nu toţi cu totul. Celor ce se plîngeau de mueri le dete voie ca să le gonească, de nu îşi vor veni întru cunoştinţă părăsindu-se de toată dărăpînarea. Celor cu copii le porunci ca pînă în vîrste de doisprăzece ani să le rabde toate faptele, iar de aci încolo să îi dea negreşit pă la stăpîni, ştiind şi neştiind carte, şi aşa vor scăpa de acest necaz, şi fii lor vor ieşi oameni de treabă; şi mai cu seamă le poruncea să îi dea la meşteşug de orice treaptă vor fi, că aşa nu vor mai scăpăta niciodată întru ticăloşii. Celor săraci le porucea să slujească, să se supue la cei mai mari ai lor, şi să lucreze din zi pînă în noapte, neţiind nici o sirbătoare preste an, afar de doaă baeramuri, şi de o vineri pă toată săptămîna; dar şi în aceste zile, de vor avea de lucru să nu şază, şi păcatul lor să fie în sufletul său; iar celor bogaţi şi bolnăvicioşi le zicea să muncească, şi aşa vor scăpa de boală. 
      Împăratul cu toate acestea nu se desnădăjdui cum că nu va afla vreun omu să fie şi fără de necaz şi fără de grijă în lume, şi zice cătră vezir: eu sînt mulţămit să aflu numai unu precum doresc eu, numai şi numai în necazul tău, căci prea te ţii tare; aşa este împărate, precum îţi spuiu eu, şi iar îţi mai zic cu încredinţare, cum că este precum zic eu; cu toate acestea, zice împăratul, nu mă las nicidecum, şi mai că o să fac un lucru ce îmi veni în gînd, cu care oiu să aflu negreşit aceea ce doresc. Aceasta zicînd, porunci numaidecît să se dea publicaţii în tot ţinutul său, ca oricine va fi mulţumit întru starea *[4] sa, în soroc de zece zile să se arate la împăratul, şi unul ca acesta va lua un dar mare. Sorocul trecu, şi nimeni nu veni la împăratul; şi se da cu socoteala că o să fie toţi ca şi cei mai dinainte. Deci văzînd împăratul că nici unicul nu i se înfăţişează, se miră prea mult; şi strigă zicînd: nu mă pociu pricepe ca ce lucru să fie acesta, în tot Damascul atîta oraş de mare, şi să nu se afle unul mulţumit?! Împăratul meu, zise vezirul, de vei cerceta în toată lumea de sub cer, nu vei afla nici un om să fie mulţumit; şi te încredinţez că în zadar te osteneşti, şi te frămînţi a afla ceea ce nu e cu putinţă; necazul şi mîhnirea e la toţi de obşte, de la rob şi pînă la cel ce socoteşti că e mai fericit în lume, asta este, rezise împăratul, nu mă pociu pricepe, precum este vorba; mirarea îmi este destul de mare la acest lucru, încît nu mă pociu odihni toată nopticica, dar cu hotărîre că oiu să ocolesc lumea întreagă şi se vedem cine o să rămîe de minciună din noi amîndoi, şi nu oiu să mă întorc nicidecum pînă nu voi găsi macar numai unu. Ah domnul meu în zadar o să te osteneşti cu hotărîrea ce ai, căci nu vei afla ceea ce doreşti; şi iar zic cu hotărîre că nu poate fi om în toată lumea care să fie mulţumit pentru cîte are, curgă-i bogăţiile ca Oltul din Vlahmemlechet, şi stăpînească lumea de subt cer; aşa e omul născut, aşa e făcut, şi în zadar cauţi într-însu mulţumire, căci nu vei afla nici cît grăuntele de muştar.
      Vezirul Talmuc dorea foarte mult ca să îşi ese stăpînul său din astă părere şi se nu se mai ostenească în deşert, frămîntîndu-şi trupul prin călătorii, căutînd ceea ce nu se poate găsi niciodată; *[5] dar împăratul nu se lăsă nicidecum, şi după ce îşi orîndui îngrijitor preste împărăţie pe un alt vezir înţelept, plecă luînd pe Talmuc şi pe Săif Moltuc şi puţintei robi; călătoriea le fu întîeaş dată la Bagdat, în care ajungîndu, trasără în gazdă la un han; şi acolo se vestiră cîte trei de giuvaergii veniţi din Egipet, cari umblă din împărăţie în împărăţie, avînd marfă preavestită, ei spre dovadă că sîntu giuvaergii, avea şi o mulţime de pietri scumpe cu dînşii. Într-una de zile plîmbîndu-se prin oraş, văzură un propoveduitor, care striga în mijlocul a o mulţime de oameni şi zicea în gura mare: “o iubiţi mei oameni mici şi mari! Nerozia, ce vă îndeamnă a strînge bogăţii multe, este cu totul nesuferită! Voi sînteţi preanesimţitori a vă osteni pentru aşa lucru! Ele vă sîntu cu mii de ori mai scumpe şi mai dragi chiar şi decît viaţa, şi cînd se apropie moartea ca să îi tae firul, voi aţi da toată bogăţiea ca să o scăpaţi, şi nu este cu putinţă! Cum dar iubiţi atîta de mult pe un lucru ce nu vă poate ajuta cîtuşi de puţin la nevoea cea mai mare? După acestea toate apoi nu puteţi trăi nici viaţa fericită, nici simţiri vreo mulţumită într-această lume, gîndindu-vă tot la averi şi la strînsori. Iată eu, nu sînt tot om ca şi voi? Am dat tot ce am avut pă la săraci, şi rămuind fără nici o părăluţă şi numai cu cele ce vedeţi pă mine, trăesc o viaţă prea bună şi plină de mulţumiri, fără grijă şi fără vreun necaz”.
      Auzind aceste cuvinte împăratul Vedredin, zice cătră vezir: Talmuc, tu auzişi ca şi mine ceea ce zise învăţătorul acesta; nu mai tribue să călătoresc, căci aflaiu ceea ce dorea sufletul meu, [6] acest propoveduitor se vede că e prea mulţumit întru toate ale sale, şi cu urmare cel mai fericit. Împărate, zise vezirul, pînă nu vei cerceta cu amăruntul, fă bine de nu te încrede, chiamă-l deosăbi cercetează-l mai pă larg, şi atunci vei afla tot adevărul; eu ştiu că nu e mulţumit, şi ceea ce zice el, sîntu numai nişte vorbe precum obicinuescu învăţători. Aşa voiu face, zise împăratul, dar pe urmă să nu îţi pae rău cînd vei rămînea de minciună, nu îmi pare nicidecum, îi zise vezirul, ci mai vîrtos mă voiu bucura că m-ai scos din amăgirea ce mă stăpînea atîta vreme; dar nu crez să fie o minune ca aceasta niciodată, hotărîră amîndoi ca să vorbească deosăbi şi mai pe larg cu acel învăţător; care isprăvindu-şi povăţuirile de cătră norod, adună destule părăluţă, adică o tavă plină de lei, de iusluci, de echilîci, şi de parale mărunte, şi se duce la căscioară.
      Împăratul şi vezirul văzîndu unde lăcueşte acel învăţător, se duseră numaidecît la dînsul ca să-l întîlnească, învăţătorul îi priimi cu multă cinste şi smerenie; şi pe urmă îi întrebă de au să îi poruncească ceva. Atunci Vedredin îi puse o pungă de galbeni în mînă zicîndu-i: îţi fac acest dar mare cu tot sufletul meu, însă cu tocmeală ca să îmi descoperi toată inima ta, şi să nu îmi tăinuieşti lucrul cel mai mic; căci noi sîntem trei neguţetori giuvaergii tovarăşi; şi unul din noi zice cu tot dinadînsul cum că nu se poate afla om în lume fericit şi mulţumit pentru cîte are, sau fără vreo grijă, eu zic dinprotivă la aceasta,şi mai adineaori te auzii zicînd cum că petreci o viaţă cu totul fericită, spune-mi întru adevăr, aşa este? Avemu trebuinţă mare a afla [7] tot adevărul din gura dumitale, şi vomu rămînea foarte îndatoraţi, învăţătorul luă punga mulţumind lui Vedredin, şi îi zise: domnilor, fiindcă poftiţi ca să aflaţi adevărul, iată că vi-l spuiu cu tot dinadinsul, să ştiţi domni mei că şi eu însumi nu sînt mulţumit, şi cu urmare plin de necazuri; cu toate că m-aţi auzitu zicînd cătră norod cum că sînt prea mulţumit întru ale vieţii mele, dar acestea, domni mei au fostu numai nişte vorbe, m-aţi auzitu defăimînd bogăţia şi averile, dar aceasta a fost numai şi numai ca să îndemnez pe ascultători a îmi da ceva părăluţe mai multe. Noi învăţători şi propoveduitori trăimu o viaţă prea ticăloasă cu gînd ca să dobîndimu o fericire cu desăvîrşire, pe care toţi o caută în deşert, nu o vor afla-o cît lumea, eu am tot aşa părere, domnul meu, şi îţi spui cu încredinţare cum că nu se află om în lume fericit şi fără necazuri, nici un lucru nu poate mulţumi pe ticălosul om, el îndată ce dobîndeşte ceea ce dorea, sîmte numaidecît că i se naşte în inimă altă poftă spre mai multe; şi aceasta e la toţi deobşte, care nu îi lasă să sîmtă şi ei de vreo fericire în toată viaţa lor, fii încredinţat domnul meu, că tot omul, după ce vede că îi vine un ce, cu atîta doreşte ca să îi vie mai mult. Cearcă aceste vorbe ale mele, şi vei afla adevărul: găseşte un sărac cu desăvîrşire, scoate şi îi dărueşte un milion de galbeni, spune-i că ai de aceştea cu ambarele acasă, şi pă urmă întreabă-l cu jurămînt să îţi spue de s-a mulţumit de acel milion; şi vei afla zicînd aşa: vezi ce fel de om cumplit! Cu atîtea bogăţii, şi mie să-mi dea numai atîta; te miră că îl lăsă dracu de inimă să-mi dea şi p-aceştea. *[8] L-a încălecat satana, şi în sfîrşit el o să aibă parte de bogăţiile lui.
      Vezirul, auzind pe învăţător vorbind după placul său, se bucură foarte mult; şi aştepta din minut în minut să îi zică împăratul evala, adică să îşi cee pardon. Şi întru adevăr că începu a îşi cunoaşte greşala şi amăgirea în care se afla, plecară de la învăţător, şi se duseră la o cafenea ca să mai petreacă din vreme. Mergîndu, şezură lîngă, doi oameni nobili, care după întîmplare vorbeau de ticăloşiile lumii la care sîntu supuşi toţi oameni de la mare pînă la mic; şi lăudau tocmai pe împăratul Astrahanului, zicînd cum că numai acela cunoaşte de fericirea lumei aceştia, căci trăeşte viaţa cea mai ticnită şi fără vreo grijă cîtuşi de puţin; şi în scurtă vorbă cum că este cel mai fericit din toată lumea de subt cer; şi cu drept cuvînt să şi numeşte împăratul cel fără mîhnire.
      Această convorbire a lor se întipări foarte adînc în inima împăratului; şi eşindu din cafenea, zise cătră vezir; mîine să plecamu fără zăbavă la Astrahan; căci voesc să văz pe acest monarh fără mîhnire. Şi eu am mare dorinţă, îi zise vezirul, să văz un lucru ce nu poate fi în lume, şi iată sînt gata a îţi urma oriunde îmi vei porunci. A doua zi plecară cu un chervan de neguţetori, şi după cîteva săptămîni ajunsără la Astrahan unde împărăţea Ormoz împăratul fără mîhnire. Găzduiră într-un han şi se vestiră de giuvaergii. Ei se mirară foarte mult cînd văzură tot norodul cufundat întru desfătări şi întru veselii din zi pînă în noapte. Încotro făceau, alt nimica nu vedeau, ci numai jocuri, plimbări, [9] şi feluri de veselii. Vedredin întrebă pe hangiu, de ce sînt atîtea veselii în acest oraş nu cumva prăsnuescu lăcuitori nescai sirbători? Hangiul îi răspunsă că asfel de veselii nu sînt pentru alt nimica din lume, ci numai pentru hatîrul împăratului, căci iubeşte prea mult desfătările, fiindcă este cel mai fără de grijă şi fără mîhnire din toţi oameni din lume; şi cu urmare este un împărat atîta de bun, de milostiv, şi de îndurat, încît nu se mai află în toată lumea aceasta; şi de aceasta i s-a dat şi dat numirea de împărat fără mîhnire şi fără de grijă. Atunci zisă împăratul cătră vezirul său: după spusa acestui hangiu, ce se vede un om foarte de treabă, crez că îţi vei cunoaşte greşala, căci aflarămu ceea ce căutamu. Stafur alah, adică ferească Dumnezeu, zise vezirul; căci eu sînt prea încredinţat cum că şi acesta este întocmai ca învăţătorul, şi poate cu mii de ori mai rău. Şi de ai mijloc să vorbeşti cu el însuşi, şi să îţi destăinuească inima sa, vei afla tot adevărul, de care mă ţin eu, şi în veci voiu fi biruitor. “ Nu te amăgi împărate, căci unde vezi veselii mai multe, saltanaturi, case preste case ale unuea, slugi multe, adunări mai dese, prieteni dalcauci mai mulţi intrînd şi eşind, chip vesel, vorbe de bogăţii mari, acolo e ticăloşia cea mai mare”. Bine dară, zise Vedredin; eu voiu face orice mijlocire ca să vorbesc chiar cu dînsul, şi să îi aflu toată inima; şi de va fi şi acesta, precum tu zici, îţi hotărăsc cinstit, că nu voiu mai căuta ceea ce am hotărît, şi îţi voiu cere pardon; şi întorcîndu-mă acasă, voiu pune pristav să strige cum că nu e nici un om în lume fără de mîhnire. Foarte bine, răspunsă vezirul; [10] acuma dar numai aceasta rămîne ca să găsim mijloc a vorbi cu dînsul şi a ne încredinţa despre adevăr.
      În zioa viitoare se sfătuiră să meargă cîtetrei la împăratul sub nume de giuvaergii. Aşa luară cîte o cutie plină de pietre scumpe, şi mergîndu la palat, cerură ca să vorbească chiar cu împăratul; se vesti împăratului cum că trei giuvaergii ce umblă din împărăţie în împărăţie, dorescu a vorbi cu dînsul în persoană; Ormoz porunci să intre la dînsul; cari intrîndu, îi arătară multe feluri de pietre scumpe prefăcîndu-se că aru voi să le vînză. Împăratul le privi cu multă mirare; iar cînd văzu un rubin cît oul de găină, se minună foarte mult, şi de frumos ce erea, nu mai înceta lăudîndu-l cu feluri de cuvinte. Atunci Vedredin văzîndu-l că îi place prea mult acel rubin, zise: noi sîntem plini de mirare şi de părere de bine văzindu că marfa noastră e plăcută împăraţiei tale; pe care, vă rugămu cu plecăciune ca să îl priimească din parte-ne drept un dar prea mic, şi înţelepciunea împărăţiei tale ne va ierta de îndrîsneala ce arăteamu făcîndu-vă un dar atîta de prost.
      Ormoz îl priimi cu multă plăcere, şi zise cătră dînşi, că cîtă vreme vor mai fi prin Astrahan, ar dori prea mult să îi aibă în palatul său la gasdă. Ei îi făcură după voinţă şi chiar în zioa aceea se mutară în palat; cărora li se dete o casă foarte înpodobită numai cu aşternuturi de fir şi de mătasă, şi vreo cîţiva boeri ca să le slujească. Acel monarh socotindu-i ca pe nişte persoane ce umblă prin toată lumea şi se cunosc cu toţi împăraţi, îşi puse silinţa ca să îi mulţumească întru toate cu multă purtare de grijă şi cinste, [11] ca printr-înşi să se slăvească la toţi ceelalţi împăraţi şi stăpînitori ai noroadelor. Pă toată zioa îi desfăta cu cîte un fel de petreceri; îi ducea cînd la vînat, cînd la lupte, cînd la baluri, şi cînd la teatruri. Cu toate ce le făcea Ormoz, ei nu ereau mulţumiţi pînă nu vor afla de este atîta de vesel şi pe dinlăuntru precum se vede pă dinafară. Şi neputîndu afla chiar din gura împăratului, hotărî Vedredin ca să i se dovedească cine este, şi cu acest mijloc poate vor afla tot adevărul, căci almintrelea erea prea cu neputinţă; şi hotărîră toţi într-o părere ca să facă aşa.
      Într-o zi cerură voe de la împăratul ca să vorbească cu dînsul deosăbi în taină, care cerere li se şi făcu. Atunci Vedredin începu întîeaş dată a vorbi cu dînsul aşa: Noi, puternice împărate am venitu aici numai şi numai ca să aflămu un lucru de care ne pricimu între noi de sînt acuma vreo cîţiva ani; deslegarea pricei noastre stă în mîna împărăţiei tale, de vei binevoi ca să ne dai slobozenie a îţi vorbi cu toată îndrîsneala. Voea li se dete, şi Vedredin începu a zice: puternice împărate, noi nu sîntemu giuvaergii precum ne-amu vestitu. Eu sînt împărat ca şi înălţimea ta, şi împărăţesc preste norodul Damascului; şi aceşti doi oameni pe care îi socoteşti de tovarăşi ai mei, unul este ministru al meu de taină, şi celălalt vezir tot al meu. Ormoz se miră prea mult pentru îndrîsneala sa, dar cu mult mai mult se miră cînd îi spusă pricina pentru care au plecatu din Damasc. Ormoz se făcu că rîde de această povestire, şi pe urmă răspunse aşa: dar cum se poate domnule, ca vezirul dumitale să fie atîta de tare întru aşa părere? Şi se poate a nu fi om în lume [12] fără mîhnire? Are greşeală prea mare. Dară, împărate, răspunsă Vedredin, asta este care nu mă pociu pricepe; şi spre încredinţare am cercetat chiar eu însumi pe toţi supuşi mei, şi n-am aflat pe nici unul ca să fie mulţumit întru ale sale; să zic că cei săraci îşi aveau oarecare îndreptări, dar celor ce sîntu milionişti ca şi mine ce poate zice neştine? Cum că sîntu oameni fericiţi cu desăvîrşire, asta este negreşit, dar unde lăcuesc aceşti oameni, nu mă pociu pricepe; că destul am ocolit şi am cercetat, şi n-am putut să dau nici peste unul. Deci obosit de atîtea călătorii şi cercetări în deşert, hotărîrămu ca să ne întoarcemu la patria noastră, dar afîndu de împărăţia ta prin nenumărate guri vrednice de crezămînt cum că eşti împăratul cel mai fără grijă şi fără mîhnire în lume, fuseiu îndemnat de curiozitate ca să te văz şi să-ţi vorbesc în persoană, şi am băgat de seamă veseliile cele necurmate ale tutulor supuşilor împărăţiei tale sîntu destule mărturii şi dovezi cum că este fără grijă şi fără mîhnire. Te jur dară domnule pă ce îţi va fi mai drag în lume, ca să îmi spui de sîntu cu adevărat aşa, sau numai nişte prefăcănii pentru ochi lumii acestea ce se vădu în tot coprinsul împărăţiei tale; şi dacă însuţi simţi mulţumită şi fericire cu desăvîrşire întru toate ale tale; spune-mi aşa să trăeşti şi să îţi dăruească cerul ori ce vei dori.
      Ormoz nu putu ţine de rîs la aceste cercetări ale lui Vedredin, şi zise cătră dînsul: cu adevărat să fie domnule, că ţi-ai lăsat scaunul şi ai plăcat prin lume ca să afli pe vreunul mulţumit cu desăvîrşire? Aşa este cu adevărat, răspunsă Vedredin; şi iarăşi te rog să îmi dovedeşti adevărul *[13] şi toată inima ta. Atunci zise Ormoz: fiindcă mă rogi atîta de mult pentru acest lucru, şi voeşti ca să afli tot adevărul prin mine, iată că ţi-l spuiu: vezirul dumitale nu greşaşte cîtuşi de puţin la ceea ce zice, şi sînt şi eu tot la o părere cu dînsul; iar cît pentru mine sînt departe cît cerul de la pămînt de ceea ce ţi se pare. Sclitada ce mi s-a dat de împărat fără mîhnire nu este adevărată, căci eu sînt cel mai ticălos din lume, şi nenorocit cu desăvîrşire. Zimbetul ce vezi jugrăvit în faţa mea este prefăcut. Toate veseliile ce vezi între supuşi mei sîntu numai şi numai ca doar mă voru mai întoarce şi mă voru mai mîngîea la întristarea ce am, care pă tot minutul mă pătrunde fără milă pînă la ficaţi ca o carie cu mii de ascuţişuri. Prea puţin lipsi să cază dambla împăratului Damascului cînd auzi pe al Astrahanului vorbind aceste cuvinte; şi intrînd la multă mirare, făcu ce făcu şi înduplecă pe împăratul Ormoz ca să îi spue toate amăruntele întristării sale; care i se făgădui cînd va găsi vreme cu prilej. Atunci Vedredin cu ai săi aşteptau cu mare dorinţă să afle mîhnirea lui Ormoz, care, găsînd vreme cu prilej începu a îşi descoperi tot focul inimii sale în chipul următor.
      Într-o noapte pă cînd erea tot palatul său liniştit, trimise doi oameni ca să îi cheme la dînsul. Ormoz cum îi văzu le zise. Iată în sfîrşit de toate că m-am gătit a vă înplini făgădueala ce v-am dat. Şi vă las a judeca singuri, de am dreptate să zic că sînt împăratul cel mai nenorocit şi ticălos din lume, precum v-am mai spus, sau nu. Acestea zicînd el, luă de mînă pe [14] Vedredin împăratul, şi pe ceelalţi, şi trecîndu-i prin doaă odăi, îi duce la uşa unei odăi de a treea, unde le zise ca să steau cu mare luare aminte şi privească bine. Vedredin îşi aruncă ochi în acea odae, şi văzu şezîndă pă un tron de aur o doamnă cu totul frumoasă, de a cării frumuseţe rămasă înlemnit. Albeţa ei se întrecea cu a zăpezii, şi ochi ei amerinţa soarele ca să-l întunece. Faţa ei zimbea ca livezile cele, înflorate în luna maiu, şi se părea că dă ascultare la o babă ce vorbea aci pe lîngă dînsa.
      Vedeţi şi priviţi, zise Oromoz, vedeţi pe acea doamnă şezîndă în acel tron? Aţi mai văzut dumneavoastră aşa frumuseţe cu desăvîrşire? Puteţi zice că natura nu ş-a pus toată silinţa ca s-o facă numai pe dînsa în lume cu toate podoabele? Aceasta, domnilor, este pres iubita mea împărătiţă ce mă face a fi cel mai ticălos şi mai pedepsit din lume!! Nu care cumva să nu te iubească, zise Vedredin? Ba nu-nu, zise Oromoz; de aceasta nu mă vaet eu; eu mă închin ei, şi sînt prea mulţumit. – Apoi cum zici dară că ea este care te face nenorocit? Acum-acum veţi vedea, zise Oromoz. Staţi aci cîtetrei la uşă, şi priviţi la ceea ce veţi crede zisele mele.
      După ce isprăvi aceste cuvinte, intră Oromoz în casă şi mergea către împărătiţă; şi pă cît se apropiea el de dînsa, o vedere neauzită şi cu totul de mirare! Cu atîta ea îşi pierdea faţa şi toată frumuseţa. Obraji ei ce ereau mai rumeni decît trandafiri, se prefăcură numaidecît întocmai ca de mort galbeni pămîntii. Ochi ei îşi trasără în jos perdelele cele întunecoase ca ceea ce [15] scurge păharul morţii. Deci ajungînd Oromoz lîngă dînsa, şăzu pă un scaun cu obrazul răsman în mînă, ca unul ce bea cu gura plină din amărîciunea cea mai cumplită din lume, şi aruncîndu-şi ochi plini de jale şi de dragoste asupra ei, îi zise: împărătiţa mea cea iubită şi prea scumpă, deschide-ţi ochişori şi vezi pe ticălosul şi nenorocitul tău mire, căci starea în care te afli îmi pătrunde inima ca o sabie cumplită. Împărătiţa nu îi răspunsă nicidecum, şi nici că se văzu vreun sămn cum că l-ar fi auzit, căci nu osebea cîtuşi de puţin de o femee moartă cu desăvîrşire. Oromoz nemaiputînd suferi să vază aşa lucru lăcrămabil, începu a veni cătră Vedredin; şi pă cît se depărta de la dînsa, cu atît îşi venea întru frumuseţa şi chipul cel dintîiu; şi în scurtă vorbă dup ce se depărtă de tot bărbatul ei de dînsa îşi veni cu totul în fire; care lucru pricinui o mirira atîta de multă la cei ce o priveau, în tot omul cu judecată o poate ghici.
      Împăratul Damascului, ministrul său şi vezirul, rămăseseră cu ochi aţintaţi privindu la Ormoz, şi nu puteau să se dumirească de mirare multe. Atunci le zise Ormoz: văzurăţi ticăloşiea mea? Mai puteţi crede că eu sînt omul cel fericit, la care veniţi căutîndu-l de atîta vreme? Ba nu, domnul meu, răspunsă Vedredin, noi acuma sîntem prea încredinţaţi cum că eşti împăratul cel mai nenorocit din lume; vederea, ce nu am fi crezut-o să ne fi spus toată lumea, ne este destulă dovadă spre a fi încredinţaţi cu desăvîrşire. Dar aş vrea să ştiu, rogu-te, de ce, cînd te apropii de dînsa, îi vine aşa leşin grozav, şi iarăşi cînd te depărtezi îşi vine în fire? De îmi trece rugăciunea, fă bunătate *[16] de îmi spune, căci mă cuprinde o mirare cu totul nespusă.
      Eu nu mă mir nicidecum de cererea ce îmi faci, căci aceasta aşteptam şi eu, îi zise Ormoz; aveţi tot cuvîntul a vă mira cît de mult de ceea ce văzurăţi. Dar ca să aflaţi cum se cade ceea ce doriţi, tribue să suferiţi ascultîndu o istorie nu puţintel scurtă, însă foarte de mirare, şi cu întîmplări grozave; eu sînt gata a începe, ajunge numai s-o poftiţi. Vedredin şi ai săi îl încredinţară că cu aceasta îi va îndatora mai mult decît cu orice alt lucru din lume; aşadară Ormoz începu istoriea ca cum urmează mai în jos. Pe care ascultaţi-o cu băgare de seamă căci este foarte frumoasă şi minunată.

     Istoriea împăratului Ormoz, ce s-a numit împărat fără mîhnire, şi a împărătiţei sale anume Regia.
     
      Eu, domnilor, de cînd eream în vîrste de doisprăzece ani, am vrut să fac voiaj (călătorie) prin lume. Am cerut voe de la tatăl meu împăratul, şi mi-a dat-o cu toată inima, poruncind multor ofiţeri ca să mă însoţească şi să mă slujească pă drum la orice voiu porunci; şi mi-a dat mulţime de bogăţii nenumărate ca să pociu a îmi da nume şi cinste pă la orice împărăţii voiu merge; căci tatăl meu avea un rang de împărăţie mai vestită decît a celorlalţi împăraţi ai lumii, afar de scaunul Romii, care poruncea la toţi. Aşeadară plecaiu din Astrahan cu oameni ce îmi dedese tatăl meu, între care erea şi unul ce mă slujea [17] ca un povăţuitor, adică ca o dadacă. El se numea Hasan, şi mă iubea foarte mult; erea om prea învăţat întru toate, şi îmi plăcea mai mult pentru că la orice vream, şi la orice pofteam eu, nu mi se înprotivea voinţelor mele cîtuşi de puţin, ci făcea toate mijloacele ca să mă mulţumească; şi în scurtă vorbă erea un omu întocmai după capriţiile coconaşilor, ce îşi dau toată inima dintr-înşi la uni ca aceştia, precum mi-o dedesem şi eu lui la orice faptă şi cugetare. Eu nu mai eream Ormaz, ci Hasan întreg.
      După ce plecarăm din Astrahan, trecurăm prin multe locuri şi împărăţii; şi ori pă unde treceam, bogăţiile ce aveam, din care dam cu îndestulare, mă făceau vestit pînă şi la cel mai mic din faşe. Cînd eream însurat, ziseiu într-o zi guvernantului meu: Hasan, mi s-a urît a mai călători cu nume de prinţ; mi s-a aplecat de atîtea ţirmonii ce îmi face lumea ori pă unde trec; tot gustul călătoriei este a fi cineva neconuscut, şi mai vîrtos unul ca mine. Eu supt numele ce port, pierz aşa lucru plăcut. Saltanatul şi slava ce am mă sileşte a lăsa multe lucruri de mirare nevăzute. Aş dori să fiu ca toţi oameni de rînd ca să pociu vedea orice lucru cît de prost, care fără îndoeală îmi va aduce mai multă plăcere şi deşteptăciune. Hasan, după obiceiul său, îmi lăudă această voinţă, şi nu zăboviiu a îmi pune dorinţa în lucrare. Numaidecît în zioa aceea trimeseiu şi toţi oameni ce mă însoţeau la tatăl meu înnapoi, rămîind numai eu cu Hasan; şi luîndu vreo cîteva giuvaericale, plecarăm de acolo; după vreo cîteva zile ajunsărăm în cetatea Carismului, în care împărăştea Clîg Arşelan.
      [18] A doa zi, după sosirea noastră acolo, eşirăm să ne preumblăm prin oraş, şi ni se păru foarte frumos. Ne trasărăm la o parte ca să privim un palat, ce ni se păru că este făcut prea cu osăbire d-a rasna de celelalte case, de marginea oraşului, încunjurat cu ziduri scundace, şi înprejurul zidurilor curţii cu o mulţime de cule foarte nalte şi înguste. Curiozitatea acestui palat ne trasă ca să îl privim de aproape; şi ducîndu-ne auzirăm eşindă din acele cule o larmă foarte mare de oameni mulţi, ce ereau închişi într-însăle, şi vorbeau în gura mare; uni cîntau, uni rîdau, şi alţi plîngeau. Aceste semne ne făcură să dăm cu socoteala cum că aceste încăperi vor fi vreo cas nebună, adică încăpere unde se închidu nebuni; şi mergîndu mai nainte, ne încredinţarăm cum că e aşa; fiindcă aiureau, adică vorbeau aiurea, şi toată vorba între dînşi erea pentru amur, încît crezurăm că ei sîntu nebuni din dragoste, şi de aceea îi au închişi în acele cule.
      Pă cînd ne gîndeam şi vorbeam între noi pentru acei nebuni, întîlnirăm pe un pasnic eşind din acel palat, pe care îl şi întrebarăm de ce nebuni aceea vorbescu numai pentru iubit? Nu vă miraţi, ne răspunsă acel om, pentru că vorbescu tot de dragoste; căci printr-însa le-a venit această răutate. Dumneavoastră se vede că sînteţi veniţi de curînd în Carism, şi de aceea nu ştiţi că ei sîntu nebuni fiindcă au văzutu pe Regia fata Sultanului nostru; şi fiindcă nu ştiţi pricina, voesc ca să v-o spuiu eu.
      Ascultaţi-mă. Această prinţese joacă uneori giretu faţă între toată lumea, cu faţa desvolbată, şi o privescu toţi cu slobozenie; şi vai de aceea *[19] cari vor sta să o privească mai mult cu amăruntul, căci îi săgeată prin inimă o dragoste atîta de grozavă, încît uni leşină voindu ca să o pue la mînă; alţi desnădăjduiţi, se omoară singuri; şi alţi îşi pierdu minţile, pe cari îi aducu de îi închidu în aceste cule, ce sîntu făcute de Sultanul într-adins pentru acest lucru. Împăratul, în loc să poprească pe fie-sa de a mai eşi în lume desvălită ca să nu se facă această stricăciune oamenilor, el dinprotivă îşi face fală cu dînsa că e atît de frumoasă. Pă cînd acest pasnic ne povestea aşa, văzurăm o mulţime de norod încunjurînd pe doi tineri, pe care îi trimisese Sultanul ca să îi închiză în cule, şi se strinsese lumea pă lîngă dînşi ca să îi privească. Vedeţi, zise el, pe aceşti nebuni de curînd, pe cari îi aduc aici? Pă aceasta se cunoaşte că astăzi iar a eşit Regia la girit.
      Îl lăsaiu numaidecît, şi îi ziseiu: mă duc şi eu ca să văz cum dă cu giritu; şi voesc să îmi dau şi eu părerea pentru frumuseţa ei, căci mai că n-o să fie precum te auz. Guvernantul meu înghieţă cînd mă auzi că oiu să mă duc s-o văz, şi se munci în tot chipul a mă stînjini. Domnul meu, îmi zise cu multă durere de inimă, nu te birui de această poftă rogu-te, aşa să-mi trăeşti; cine naiba ţ-a mai adus-o în gînd! Iată că vedem chiar cu ochi noştri şi auzim cu orechile cumplitele sfîrşituri ce se nasc din a o vedea neştine! Te jur pă marele prooroc, nu te arunca în aşa primejdie mare; ai destulă pildă pe ticăloşi aceea ce stau închişi prin cule din pricina Regiei.
      Eu mă umflaiu de rîs văzînd pe Hasan că s-a speriat atîta de mult pentru aşa lucru de nimica; [20] şi îi ziseiu: măi Hasane, tu se vede treaba că ţ-ai eşit din minte; şi crezi tu asfel de nimicuri? Îţi trece prin gînd vreo dată că privirea mea la o frumuşică să mă facă să îmi es din minţi? Tu ştii prea bine cîte roabe frumuşale are tatăl meu, şi niciodată mi-a trecut prin gînd vreo turburare cîtuşi de puţină despre iubit. Nu te teme dară că într-un minut văzînd pe Regia mă voiu sminti ceva; fii pă pace despre una ca aceasta, căci d-alde astea nu mă oprescu pe mine în veac de vecie. Regia o fi tot precum a fost, şi eu tot prinţul Ormoz. Habar n-am de asfel de fleacuri.
      Guvernantul meu îşi îndoi toate mijloacele de rugăciune a mă lăsa de această hotărîre, însă eu parcă nu-mi erea d-a bună îmi puseiu în pismă şi plecaiu. Ducîndu-mă întîlniiu pă drum un imam, şi îl întrebaiu unde joacă prinţesa în girit ca să mă duc să o văz şi eu? Ah nenorocitule, îmi răspunsă el cu adevăr din inimă, tu se vede treaba că ţi s-a urît a fi cu minţile întregi! Nu ţ-a povestit niminea ca ce lucru dobîndeşte cel ce vede pe Regia? De ai auzit drăguţă, şi nu ai crezut, iată că îţi spuiu şi eu că e vai de tine îndată ce vei vedea-o; şi de nu vrei să înţelegi, eşti un tînăr prea de nimic şi desnădăjduit a trăi viaţă liniştită. Îmi mai zise el şi altele, dar văzînd că nu poate să mă înduplece, îmi arătă drumu cu mînie. Du-te, îmi zise, singur la peirea ta! Aide, defol şaşcîn acîmîz! Nu trecu nici un minut după ce mă despărţiiu de imam, şi auziiu pristavul strigînd şi zicînd: Regia joacă în girit în cîmpul numit Poeanafetei, şi cine este fără minte să meargă să o vază, şi toată vina pentru răul ce i se va întîmpla să fie în sufletul său şi pă capul său.
      [21] Mergînd eu pă drum acolo unde juca, alt nimica nu auzeam, decît frică mare şi vaete între părinţi. Uni îşi băteau copii şi îi închideau ca să nu se ducă să vază pe Regia; alţi îi căutau văetîndu-se prin înbulzirea norodului, şi alţi iarăşi îşi plîngeau pe fii ce se nebuniseră şi îi ţineau ostaşi legaţi ca să îi ducă în cule. Eu rîdeam de toate acestea, şi îmi băteam joc de lume, asemenea şi de Hasan al meu, care tremura de frică. Cînd mă apropieiu acolo unde juca prinţesa, erea mulţime de oameni, însă toţi bătrîni, şi prea departe de dînsa; şi cu toată bătrîneţa lor, totuşi se temeau ca nu care cumva să îşi sevîrşască viaţa închişi în acele cule, şi în scurtă vorbă toţi se fereau de frumuseţa ei cea preste fire de om ca de focul cel mai grozav ce poate fi pă lume. Cu toate acestea, şi cu alte sfătuiri ce îmi deteră nişte bătrîni cuvioşi ca să mă întorc înnapoi, mă vîrîiu pîntre lume, eşiiu unde juca ea, însă prea tîrziu; căci tocmai într-acel minut isprăvi Regia jocul, şi plecă înpropodită, şi nu văzuiu nimica, ci numai purtarea şi umbletul ei, care mi se păru de o mare cuviinţă şi plin de lipiciu.
      Şi întorcîndu-mă cătră Hasan al meu, îi ziseiu: tiu păcatul mare, ce nenorocit fuseiu să nu fi venit cu un minut mai nainte ca s-o văz şi eu! Ba zău bogdaproste, îmi zise Hasan, că nu o mai văzuşi. Slavă cerului de una ca aceasta, că încredinţă te pierdeam! În zadar îţi pare bine, ziseiu eu, că oricînd va mai eşi să joace, eu oiu să o văz mai nainte de oricare, şi lasă să pătimesc orice va voi norocul. Am hotărît aceasta, şi nu mă las o dată cu capul să ştiu că mi-oiu pierde şi viaţa cu mintea; dar eu nu crez niciodată.
      [22] Petrecuiu toată zioa cu această hotărîre; iar a doa zi strigă pristavul prin tîrg că Regia nu o să mai joace girit de faţă cu lumea, şi nici că o să se mai desvălească vreodată la obraz, din pricină că tot Divanul şi toate rîgealurile s-au sculatără în picere asupra împăratului pentru prăpădeniea ce se face oamenilor din vederea chipului Regiei. Această vestire îmi păru atîta de întristătoare, pă cît se păru lui Hasan de veselitoare, care nemaiputînd a îşi ascunde părerea de bine, îmi zise: Ah scumpul meu domn, acuma te văz scăpat din orice primejdie, ca cum mi te-ar fi dăruit cerul din morţi. Prinţesa nu o să mai ese în lume niciodată desvălită ca pînă acuma; frumuseţa ei, fi-ar fi mîncat-o pămîntul, nu o să mai vatăme pe nici un tînăr de acuma înainte, şi nu ştiu cum să mai dau mulţumită cerului pentru acest bine mare. Tu eşti prost Hasane, îi răspunseiu eu, şi te amăgeşti gîndind că nu oiu să pociu s-o văz; şi te tae capul că n-oiu să-mi fac eu pă plac? Cu toate că deocamdată e cu anevoe ca s-o văz, dar oiu să mă fac luntre şi punte, şi tot oiu s-o văz!
      Spre isbînda hotărîrei mele, mă gîndiiu vreo trei patru zile cum să mi-o înplinesc; aşadară îmi plesni în cap să iau cu mine mulţime mare de galbeni, şi să mă duc să fac cunoştinţă cu grădinarul împărătesc; la care îndată ce mă duseiu, îi puseiu în mînă o pungă cu galbeni; priimeşte dragă tătuţă îi ziseiu, această punguliţă cu trei mii de galbeni, şi încă mai mulţi îţi voiu da de îmi vei face un bine. Grădinarul erea un suflet de om foarte bun, a cărui nevastă erea tot de o vîrste cu dînsul; luă punga cu galbeni, şi zimbind [23] îmi zise: bine dragă voinicel, darul este prea bogat, dar cererea care este? Eu, tată bătrînule, îi ziseiu, am să te rog pentru un lucru, adică să mă bagi în saraiu cum vei şti ca să văz pe prinţesa Regia, fiindcă de cînd s-a dat poruncă a nu mai eşi afar, nu o mai poate vedea nimenea, şi am mare dorinţă ca s-o văz numai o dată. Grădinarul auzind asfel de cuvinte, numaidecît îmi dete galbeni înapoi, zicîndu-mi: du-te de la mine tînăr îndrîsneţ, căci nu ai nici o socotinţă pentru sfîrşitul cererii tale; după ce că îţi bagi mintea în primejdie, care fără îndoeală se va sminti numaidecît văzînd pe Regia, apoi umbli să mă bagi şi pe mine şi pe sineţi în pierzanie de viaţă. Du-te dară fătul meu, du-te mai tare d-aci, şi nu mai cerca marea cu degetul; că nu-ţi fac aceasta să ştiu că m-ai face numai aur de sus şi pînă jos.
      Vorbele sale nu îmi tăiară nădejdea, ci îi ziseiu: o dragul meu tătuşor, redîndu-i punga cu galbeni, nu mă depărta de la ajutorul şi înpreună lucrarea dumitale; am o dorinţă prea multă să văz pe prinţesa, şi prin altul e cu neputinţă a dobîndi aceasta, decît prin dumneata, şi de nu îmi vei face această cerere mică pă lîngă mijloacele ce ai, fii încredinţat că moriu negreşit. Grădinăresei, auzindă-mă aşa, i se făcu milă de mine; şi unindu-se cu mine începurăm a ruga pe bărbatul său ca să îmi plinească această dorinţă. Abia îl văzurăm că începu a se gîndi, şi a nu mai zice ba. Şi socotindu-l că stă la chipzuri cum să hotărască, scoseiu de îi mai dedeiu şi vreo cîteva diamanturi, ca să-l înduplec mai mult, pe care văzîndu-le strălucinde, se deşteptă din gînduri; fiule, îmi zise, nu tribueşte să-mi dai aceste diamanturi *[24] ca să mă îndemni mai mult spre voinţa ta; căci din minutul ce te-am văzut am simţit o dragoste prea multă în sufletul meu asupra ta; am hotărît să îţi slujesc, şi îmi veni în gînd o năsdrăvănie ca să îţi fac după voe, fără să fim în primejdie nici tu, nici eu. Îmbrăţişaiu pe bătrîn pentru nădejdea ce îmi dete şi îl întrebaiu cum o să facă aceasta. Tribueşte, zise, ca să te îmbraci prost; căci oiu să le spuiu că eşti slugă la mine. Şi fiindcă eşti cu părul galben, lucru ce poate da bănueală de nobleţă, de aceea să-ţi puiu o băşică în cap; şi aşa te vor socoti de un chel, fără să mai dea cuiva în gînd de vreo cercetare.
      Îmi plăcu tertipu lui, şi mă îmbrăcaiu cu haine proaste ca o slugă a grădinarului. Îmi ascunseiu părul cît putuiu subt băşică, şi mă prefăcuiu într-un chip atîta de sărăcăcios şi prost, încît orice muere cît de sfiicioasă şi ruşinoasă ar fi putut să se uite la mine şi să îmi vorbească fără vreo sfieală; pă cînd făceam eu acestea, Hasan al meu intrînd la bănueală de atîta zăbavă a mea, mă pomeniiu cu dînsul la grădinar ca să mă vază ce fac; care văzîndu-mă în asfel de chip se umflă de rîs, şi mai că nu mă cunoştea de nu îi vorbeam. Şi după ce îi spuseiu hotărîrea mea, îi dedeiu poruncă să mai vie cîteodată pă la mine ca să mă vază ce fac, şi ce o să se întîmple. Aşadară mă luă grădinarul numaidecît şi mă dusă în grădină, şi arătîndu-mi cele ce am să fac şi să lucrez, mă lăsă şi se duse. Lucrînd eu acolo, trecură pă lîngă mine vreo cîţiva fameni, şi socotindu-mă de chel cu adevărat, uitîndu-se cătră mine şi rîzindu ziceau: ăsta este [25] slugă nuaă a grădinarului nostru; vedeţi ce chel cu haz este? Pă urmă se duseră, şi eu rămăseiu bucurîndu-mă că nu intrară la nici o bănueală despre mine.
      Pă la murgul sării veni grădinarul de mă chemă să cinăm; şi ducîndu-mă într-o margine a grădinei, găsirăm masa întinsă pă verdeaţă subt umbra unor pomi lîngă un isvor limpede şi rece, şi şezurăm să cinăm. După masă, bătrînul fiind cam cu chef de vinul ce băusărăm, începu să cînte cu o tambură ce avea la dînsul; şi mai că nu ştiea ce face şi ce cîntă, căci îl ajunsese vinul; dar cu toate acestea eu îi dedeam coraj lăudîndu-l cum că cîntă prea frumos şi cu meşteşug. Atuncea el mulţumindu-se prea mult de mine, încetă, şi îmi dete mie tambura ca să cînt şi eu; na copilul meu, îmi zise, ia-o şi tu ca să te vedem cum cînţi. Eu îl ascultaiu; şi fiindcă ştieam să cînt cu dînsa prea bine, începuiu a cîntea o bestea şi din gură, ţiind acompaneman cu tambura, şi bătrînul auzindu-mă rămasă cu gura căscată la mine şi ca un uimit, lăudîndu-mă cu tot dinadînsul.
      Eu credeam că numai bătrînul mă priveşte şi m-ascultă, dar n-a fost aşa. Vezirul, ce se întîmplase p-atunci să se plimbe prin grădină, auzindu-mă cîntînd, veni cătră noi. Eu văzîndu-l, şi sfiindu-mă cu smerenie de dînsul, mă sculaiu să plec d-aci. Stăi,îmi zise, de ce vrei să fugi? Ce se potriveşte, domnul meu, îi ziseiu, nevrednicia mea nu se socoteşte cu destoinicie a sta înaintea măriei voastre. Stăi, îmi rezise, şi spune-mi cine eşti? Bătrînul văzîndu-mă că le pierdusem de ruşine, răspunse vezirului, şi zise în locul meu: măriea ta, ăsta este sluga mea, şi se pricepe prea bine la lucrul *[26] grădinăriei, încît fără să-l mai învăţ eu, le ştie pe toate, şi sînt foarte mulţumit că mi-a căzut în mînă un asfel de om. Vezirul, după ce ascultă pe grădinar, îmi porunci să mai cînt ca să mă asculte. Eu cîntaiu din gură şi din tambură atîta de frumos şi cu meşteşug, încît îl făcuiu de rămasă încremenit. Maşala, îmi zise, maşala, toţi cîntăreţi palatului nu sîntu nici la degetul cel mic al tău; şi îmi pare rău, zise cătră grădinar, că s-a întîmplat să fie beteag de chelie, care îi întunecă toate darurile ce are, şi se scîrbeşte fiecare uitîndu-se la dînsul. De n-ar fi avut acest cusur, l-aş fi luat eu ca să mă eglendisească, şi să-l scoţ din această meserie. Se duse vezirul, şi a doa zi spuse împăratului: nu ştii împărate, că în grădina palatului este o comoară prea însămnătoare, şi tot deodată îi povesti despre mine. Sultanul, după spusa vezirului său, pofti să mă auză. Oiu să mă duc astăzi, zise, ca să îl auz şi să-l văz ce fel de chel este, de va fi precum îmi spui. Acestuea zicînd, porunci ca să se adune toţi cîntăreţi, şi se meargă ca să facă prin grădină un conţert de cîntări. Musiceşti din gură şi din istrumenturi; şi veniră cu toţi de umplură grădina.
      Îndată ce se aşeză Sultanul într-un pătţean frumos înpodobit, eşiiu înainte-i cu o cănăţue plină de feluri de flori. Puseiu cănăţuea la picere-i, şi cu smerenie multă mă trăseiu în lături d-andăretele. El mă cunoscu numaidecît că eu sînt de care îi spusese vezirul. Be cheleş, îmi zise, ce faci tu aici? Grădinarul ce erea pă lîngă mine, îi răspunsă, şi zise: puternice împărate, el este argat al meu, şi ştie grădinăriea prea bine; şi [27] îi spuse despre mine cu atîta încredinţare ca cum ar fi fost chiar aşa. Împăratul privindu-mă cu multă băgare de seamă, zise grădinarului: adevărat este cum că această slugă a ta cîntă bine cu tambura şi din gură? Dară, împărate, îi răspunsă grădinarul: are un asfel de viers, încît socotesc că nu vei fi mai auzit pînă acuma ca dînsul. Voesc să-l ascult, zise împăratul şi zi-i să înceapă.
      Înprejurul împăratului ereau mulţi măscărici, din care unul, voind ca să facă de rîs împăratului şi celorlalţi, veni să mă ia de mînă ca să joc cu dînşi. Dar fu amăgit sirmanul, că acolo unde mă trăgea în silă de mînă, îi lipiiu o sfîntă de palmă atîta de strajnică, încît căzu pă brînci cocoloş. Această faptă a mea făcu rîs la toţi de obşte mai mult decît cel ce voea măscăriciul să facă cu mine în jos. Sultanul, vezirul, şi toţi ceelalţi, umflîndu-se de rîs, îmi deteră mii de bravuri; pă urmă îmi adusără o tambură ca să cînt; şi cîntaiu cu multă iscusinţă; îmi mai deteră şi alte multe feluri de istrumenturi, şi cîntaiu cu toate, poate şi mai bine decît cu tambura, la care eream învăţat cu desăvîrşire; cîntaiu şi din gură o mulţime de bestede tot nuoi şi frumoase, încît se uimiră toţi cei ce ereau pîn prejurimi de mă ascultau.
      Împăratul, rămîind foarte mulţumit, porunci numaidecît hasnatarului de îmi dete omie de galbeni tot dei turalii; pe cari luîndu-i, îi împărţiiu pă la cîntăreţi; de această faptă a mea se mirară toţi ai împăratului. O dată om acest tînăr, ziceau între dînşi, maşala! Dar păcat că este chel! Împăratul se miră şi mai mult decît ceelalţi, şi mă cercetă de ce nu am ţinut galbeni, [28] şi eu îi răspunseiu; de vreme că norocirea m-a adus subt umbrirea împărăţiei tale, şi m-a învrednicit cu cinstea de a vorbi chiar cu un monarh, nu mai am nici o tribuinţă de bani; Sultanul rămasă prea mulţumit de răspunsul meu. După toate ce se făcură în grădină, se trasă împăratul cu toţi curtezani săi, şi mai plimbîndu-se niţel, se dusără în palat. Şi eu rămăseiu numai cu bătrînul, cu care vorbind despre toate ce se făcuseră pă cît fu împăratul prin grădină, îi arătaiu că nu mai pociu răbda pînă nu voiu vedea pe Regia. Ar fi bine să nu o mai vezi copilaşu taicăi, îmi zise bătrînul; dar fiindcă ai atîta poftă de multă, prea curînd ăi s-o vezi viindă aici. Încă nu isprăviserăm bine aceste cuvinte, şi iată văzuiu o roabă înpodobită viindă la mine, şi îmi zise: du-te mai curînd de strînge feluri de flori din cele mai frumoase, şi adu-le prinţesei, că uite este colo prin grădină. Numaidecît, coconiţă, ziseiu eu; dar cum o să es înainte-i cu asfel de stare ce am? Nu strică nimica, îmi răspunsă ea, căci ştie prea bine cum că eşti un biet de chel; şi încă chiar ea îmi zise, du-te de zi lui cheleşafendi să îmi adune flori, şi se le aducă; şi toate muerile amu auzitu pe toţi vorbindu pentru tine în favorul tău, adică tot lucruri de bine; drept aceea nu te sfii cîtuşi de puţin a eşi înaintea prinţesei Regiei.
      După dorinţa ce aveam a sluji la o asfel de poruncă, mă duseiu îndată de adunaiu mulţime de flori de cele mai frumoase; le puseiu într-o năstrapă, şi plecaiu cu roaba de la duseiu prinţeseiu, care şedea într-o rînă pă o saltă numai de fir subt umbra unui pîlc de tot felul de pomi şi de copaci, şi încunjurată de treizeci de roabe [29] tot una şi una de frumoase; şi întru adevăr că frumuseţa Regiei de asfel de chipuri avea tribuinţă să fie ocolită. Eu apropiindu-mă de dînsa, şi văzîndu-o atîta de frumoasă, încît firea nu mai putuse face alta asemenea ei, rămăseiu înlemnit cu gura căscată la dînsa, şi începură toate să rîze de mine; şi eream atîta de uimit şi de ameţit, încît lesne ar fi putut zice că m-am nebunit; şi întru adevăr, că starea în care mă aflam, nu avea nici o usebire de a unui om lipsit şi smintit. Du-te mai aproape, îmi zise roaba ce fusese cu mine, du-te mai spre dumneaei, nu fii ca un dobitoc înlemnit şi fără simţiri! Du-te de du florile prinţesei. Mă deşteptaiu din zăpăcire, şi apropiindu-mă de dînsa, puseiu florile jos, şi căzuiu cu capul la pămînt pînă ce îmi zise Regia: scoală-te în sus, căci avem dorinţă a te vedea de aproape. Eu o ascultaiu; şi atunci toate muereturile privinde-mi băşica din cap, se umflară de rîs şi de hohot, strigînde în gura mare încît mă pierduiu de ruşine. După ce rîsără de mine pănă se seturară, Regia porunci de îmi deteră o tambură, şi îmi zise ca să cînt, însă şi din gură, zicîndă-mi: tu astăzi ai plăcut prea mult Sultanului tatălui meu; de aceea am dorinţă ca să te auz şi eu, şi să vedem aşa este cu adevărat. Începuiu să cînt cu acea tambură, zicînd şi din gură o bestea nuaă persienească atîta de frumoasă, încît rămasără toate uimite cu gura căscată la mine; şi mă lăudară toate cu o glăsuire. Pă urmă îmi deteră un naiu, o vioară, şi alte feluri de istrumente musiceşti, cu care cîntaiu foarte bine, şi mai luaiu şi alte bravuri de la toate damele.
      [30] Regia nu se mulţumi numai cu acestea, ci vru ca să şi joc. Şi aşa aducînde-mi o pereche de sdrancale()*) jucaiu atîta de frumos de tot de jocuri, încît le făcuiu pe toate să se mire cu deosăbire, şi să îmi dea mii de laude, zicîndă fiecare din ele: una, ah bată-l să-l bată ce frumuşel joacă, parcă nu atinge de pămînt nicidecum: alta, ce glas frumos are şi pătrunzător, parcă ar fi de înger; şi de nu ar fi fost chel, încredinţă că nu ar fi avut a face pă lîngă dînsul nici un cîntăreţ din lume. Pă cînd muereturile mă lăuda toate care cum se pricepea mai bine, Regia privea la mine cu mare băgare de seamă, fără să zică ceva; pă urmă deslegîndu-şi tăcerea, şi sculîndă-se să plece la palat zise: ce păcat să fie chel acest tînăr cu aşa talenturi! Şi îndată ce scoasă aceste cuvinte din gură-i, plecă spre palat; iar muerile ce mergeau după dînsa, zicea una cătră alta: ah, iazic, boile acighioz delicanlî chel olsun! Necadar leazîmlî olurdî bize boile bir adam!
      După ce plecară ele, mă duseiu numaidecît acasă la grădinar, unde găsiiu şi pe guvernantul meu Hasan, ce venise ca să afle ceva despre mine, îndată ce intraiu înlăuntru, le povestiiu cum că pînă într-acel minut fusesem şi petrecusem cu Regia prin grădină. Ei, cînd le spuseiu, se uitau la mine sperieţi şi tremurîndu, socotindu cum că mi-am eşit din minţi fiindcă văzusem pe Regia, însă vă spuiu întru adevăr, că cu drept cuvînt s-au [31] nebunitără toţi cei ce au văzutu-o; şi tot deodată le povestiiu cu amăruntul şi pă larg cîte făcusem cu dînsa şi cu celelalte muereturi, şi le spuseiu cum că oiu să merg adeseori pă supt acei copaci unde fusesem cu ele, şi oiu să mă silesc din totă puterea ca doar voiu plăcea Regiei. Atunci Hasan şi grădinarul îmi pusără înainte multe înpiedecări ca să mă stînjinească de la aşa hotărîre, zicîndu-mi cum că îmi ajunge pă cît am văzut-o, ca să nu mi se întîmple vreo primejdie, sau alte necazuri. Însă eu lui Hasan îi porunciiu ca să tacă, iar bătrînului îi mai unseiu osia cu vreo cîţiva ochi de vulpe, ca să mă lase în pace subt forma ce eream, şi să îmi fac planul.
      A doa zi după prînz, vruseiu ca să mă odihnesc, şi mă duseiu pă lîngă un canal, adică pîrău meşteşugit, ce erea încunjurat de copăcei deşi şi stufoşi, cu nădejde ca doar voiu găsi pe Regia, căci obicinuea a se plimba p-acolo. Şezuiu la umbra lor privind la apa canalului cea limpede ca cristalul, şi rece ca ghiaţa, şi eream cufundat în mii de gînduri încurcate şi pline de plăceri, care nu puteau fi la altul, ci numai la unul orbit de amur ca mine. Dar aceste gînduri nu ţinură mult; căci uitîndu-mă cu deadinsul în apa canalului, îmi văzuiu chipul cel urît şi scîrbos, de care mă întristaiu foarte mult; şi oftînd din inimă, ziseiu cu amar: o cerule preanalte, pentru care sfîrşit am ajuns într-această formă scîrboasă, cu care să fiu silit a mă înfăţişa la o prinţesă ce iubesc?! Oare pociu nădăjdui că subt acest chip de nimic voiu putea să trag vreo inimă asupră-mi ca să mă iubească?! Ce lucru ciudat! Şi începuiu să îmi scoţ băşica din cap zicînd aşa: de ar fi fost [32] cu putinţă să mă înfăţişez la Regia precum sînt din fire, şi cu hainele ce am, aş fi avut vr-o nădejde, dar aşa precum mă aflu, alt nimica nu-i aduc, ci numai o scîrbă şi ură! Acolo unde ziceam aşa, şi îmi puneam tichia cea de băşică în cap, mă pomeniiu cu o roabă viindă cătră mine. Chelule, îmi zise, mă trimise doamna să îţi spuiu că la noapte o să te bage în palatul ei, ca să o eglendiceşti cu cîntările ce ştii; ţine minte ceea ce îţi spuseiu, şi să fii deseară aici pă la un ceas din noapte, auzitu-m-ai? Nu care cumva să nu te ţii de cuvînt, că apoi…..
      Eu ca unul ce doream de un asemenea lucru, după ce fugi roaba aceea, alergaiu la grădinar de îi povestiiu pentru norocirea mea, şi îi ziseiu să nu mă aştepte în noaptea aceea; pă urmă întorcîndu-mă iar acolo, aşteptam minutul cu multă nerăbdare. Pă la un ceas din noapte văzuiu viind un famen la mine, care îmi şi zise vino după mine, eu urmîndu-i plin de bucurie, mă băgă în harem pă o portiţă ascunsă şi mică numai cît abia încăpea omul, de la care numai el ţinea cheile, şi mă duse în iatacul Regiei, care şedea răsturnată pă nişte saltele cusute numai cu fir de cel bun şi cu diamanturi; şi înprejurul ei ereau tot muerile acelea cu care erea şi în grădină; care îndată ce mă văzură întrînd înlăuntru, se sculară în picere strigînde: iată chelul că veni; bine venişi chelule. Tinere, îmi zise prinţesa, ieri mi-ai adus multă plăcere cu cîntările şi cu jocurile tale, drept aceea vruiu ca să te mai văz şi să te mai auz. Şi tot deodată mi se deteră multe instrumenturi musiceşti, şi cîntaiu şi din gură cu mult mai frumos decît în zioa trecută; pă urmă îmi porunci ca să şi [33] joc; eu ca să-mi arăt iscusinţa ce aveam, vruseiu ca să joc un feliu de cotradanţ ce avea preste şaizeci de figuri, care eşise p-atunci de curînd din Roma capitala lumii la toate ştiinţele, şi acolo unde sărăm cu iuţeală, îmi pică băşica din cap, şi numaidecît chica mea cea galbenă ca beteala şi lungă pînă la vine, mi se răsfiră pă spete ca un voal strălucios.
      Roabele cunoscînde vicleşugul meu începură a ţipa, şi Regia se mînie foarte mult, şi îmi zise: Ah ticăloase de tine, cu asfel de vicleşug ai vrut să te dovedeşti înaintea mea?! Obrăsnicia ta cea mare tribueşte negreşit a se dojăni cu multă asprime, şi nu socoti că plăcerile ce mi-ai făcut vor avea putere cîtuşi de puţină a mă înblînzi. Acestea zicîndă, porunci să cheme pe fameni săi; cari sosindu numai într-o clipă, mă răpiră ca o trăsură de foc, şi mă temniţară într-un beciu pînă să se facă zioă. După ce se lumină, deteră de ştire împăratului pentru mine; ş-apoi fuseiu dus înaintea sa. Ah ticălosul de tine, îmi zise împăratul; pentru ce sfîrşit te-ai schimbat aşa, şi te-ai băgat slugă la grădinarul nostru?! Ce gînd ai avut?! Hai!? Hotărîseşi cum se vede să îmi necinsteşti palatul? Aşa ticălosule!? Dar mărire cerului că ţi s-a vădit planul cel viclean, pentru care te vei şi munci fără îndoeală. În acest minut oiu să poruncesc să te lege de picerele unui cal şi să te tîrască prin toată cetatea, pînă să te faci mii de bucăţele, şi un pristav să strîge înaintea ta despre vicleşugul ce ai vrut să faci; asemenea voiu face şi ticălosului de grădinar, car s-a unit cu tine spre această faptă; pe care îl şi aduseră într-acel minut.
      [34] Pă cînd făcea împăratul această hotărîre, sosi şi un sol de la împăratul Gaznei, care cerea pe Regia de nevastă lui; şi de nu va vrea, zicea că o să vie cu răsboiu. Această vestire făcu pe împăratul a lăsa pricina noastră pentru zioa viitoare; şi aşa porunci ca să ne arestuească. Guvernantul meu aflînd de ticăloşia noastră, puţin lipsi ca să moară de inimă rea; dar cu toate acestea nu încetă toată nopticica a îmi căra la temniţă mulţime de bogăţii în bani şi în pietri scumpe, cu care isbutiiu prea mult; că orbind cu ele pe toţi păzitori, ne deteră drumul şi fugirăm cu ei dinpreună; şi se înplini proverbul romanului, care zise:
      “Cu chei de argint şi aur toată uşa vei deschide,
      Şi chiar raiul pe a sa nu ţ-o va închide.”
Deci fugind toată nopticica cu pasnici înpreună şi cu grădinarul, cînd se făcu zioa, ne pomenirăm afar din hotarăle împărăţiei Carismului, atîta fugirăm de iute, şi ne văzurăm scăpaţi din toată primejdia.
      Guvernantul meu Hasan, nu înceta nicidecum dojănindu-mă pă drum pentru primejdia vieţii în care singur intrarăm, şi cum că de nu i-ar fi dat în gînd fapta ce făcuse el cu aducerea bogăţiilor, amu fi peritu negreşit. Şi întru adevăr că această slujbă a sa m-a făcut să-l iubesc mai cu prisos; şi m-am făgăduit lui că de aci înainte îl voiu asculta la orice mă va sfătui. Deci văzîndu-mă scăpat din hotarăle Carismului, ziseiu grădinarului ca de va voi să vie cu mine la împărăţia mea, îi voiu face multa bunătăţi pentru necazurile ce păţise din pricina mea. El nu vru; ci îmi zise că mai bine ar fi pentru dînsul a se duce în [35] patria sa, adică în Gazna, şi să îşi audcă ori cum va putea şi nevasta acolo, ca să îşi petreacă întru liniştire rămăşiţa vieţii; şi aşa se şi făcu; asemenea şi toţi pasnici temniţii, îşi luă fiecare drumul său încotro voi, şi se răspîndiră toţi. Atunci rămîind numai eu cu Hasan, hotărîrăm să apucăm drumul spre împărăţia noastră; şi mai avînd ceva diamanturi, îi făcurăm părăluţe pentru cheltueala drumului. Pă cînd eream aproape de Astrahan, întîlnirăm un mezil, prin care mă înştiinţa tatăl meu cum că e foarte bolnav, şi doreşte a mă mai vedea pînă să nu moară. Această vestire mă întristă foarte mult, şi îmi grăbi ducerea. Dar vai mie, că cu toate silinţile mele a ajunge mai curînd, nu putuiu găsi pe tatăl meu viu; căci în ceasul ce descălecaiu îşi dete şi el sufletul. Nu pociu să îţi povestesc ca cîtă întristare a pătruns prin sufletul meu căci nu-l ajunseiu în viaţă. Aşa a fost scrisa mea, şi tribueşte să rabd, că n-am încotro……
	În zioa viitoare îl îngroparăm cu pompa cuviincioasă, şi mă suiiu în scaunul împărăţiei; şi mă siliiu cu toate mijloacele a mulţumi toată obştea despre cîrmuirea mea. Norocirea îmi sluji de le făcuiu toate precum dorea sufletul meu, şi fuseiu împărtăşit de cele mai bune petreceri din lume, pe care nu crez să le fi avut alt împărat pînă în zioa de astăzi. Toţi supuşi mi se închinau, şi mă iubeau foarte mult, precum şi pînă acuma. Şi precum eu mă silesc din zi pînă în noapte pentru fericirea lor; aşa şi ei pentru mine se jărtfesc în orice chip a mă mulţumi cu desăvîrşire, şi a îmi face sirbători întru cinstea mea cu feluri de petreceri nuoi. Cu chipul acesta curtea [36] mea s-a făcut lăcaşul desfătărilor şi a veseliilor. Nu crez ca să mai fie alt norod în lume mai ticnit şi mai fericit decît norodul meu. Mie îmi pare prea bine de norocirile sale, şi temîndu-mă ca să nu îl turbur, mă silesc din orice îmi este putinţa a îmi ascunde mîhnirea ce mă înpresoară. Eu sînt prea încredinţat că de ar şti ei cum că sînt mîhnit, iar nu vesel cu adevărat precum mă arăt înaintea lor, i-ai vedea numai într-o clipă îmbrăcîndu-se de la mic pînă la mare în haine de jale şi plîngîndu-mă pă toate cărările.
      Nu trecu multă vreme la mijloc după ce îmi puseiu toate trebile în bună orîndueală, şi îmi veni în gînd că fericirea mea cea desăvîrşită ar fi în dobîndirea prinţesei Regiei, de a cării dragoste nu mă simţeam liniştit nici într-un minut. Aşadară hotărîiu ca să trimiţ sol pe Hasan la împăratul Carismului să cee pe Regie fata sa de soţie mie. Solul meu se duse, şi preste puţine zile se întoarsă fără vr-o ispravă; aducîndu-mi veste cum că o făgăduise tatăl său să o dea de nevastă împăratului din Gazna, care îl îngrozise cu armele, şi de nu vrea să i-o dea, erea să facă răsboiu foarte sîngeros; şi cum că preste doaă zile după plecarea lui Hasan de acolo erea gata să o şi trimiţă cu nuntă la Gazna, precum se şi vedeau toate gătirile ce se făceau în palat spre acest sfîrşit.
      Auzirea aceştii vestiri mă întristă foarte, şi puţin lipsi a îmi eşi din minte. Multa întristare mă aruncă la o boală cu totul primejdiioasă, şi nu mă pociu pricepe cum am mai putut trăi, căci nu se lipea de mine doftorie din cîte am cercat. Cu toate că m-am însinătoşit, însă inima-m erea tot turburată; gîndul meu erea aţintat la [37] frumuseţa Regiei; mi se părea că o văz pă tot ceasul în braţele fericitului ei mire, şi acea idee cruntă îmi turbura liniştirea ne-ncetat, fără să simţ fericire nici într-un minut.
      Într-una de zile aflîndu-mă în gîndurile mele cele obicinuite, veni vezirul meu de îmi spusă că de vreo doaă trei zile s-au isvoditu nişte băi pă dinafar de porţile Astrahanului cu nişte ape foarte limpezi, care sîntu de o mirare nespusă. Şi aceste băi sîntu zidite tot pă stîlpi de marmură de cea bună, şi tot norodul din oraş aleargă neîncetat ca să le privească; şi nu se miră atîta de mult pentru marea cuviinţă cu care sîntu făcute, şi cum şi cînd se făcură, căci numai într-o dimineaţă s-au pomenitără cu ele făcute precum se vădu, mă miraiu prea mult de această spunere, şi voiiu ca să văz şi eu un asfel de lucru cu totul ciudat. Mă duseiu neconit (tiptil) cu vezirul meu la acest băi, şi fuseiu coprins de o mirare nespusă cînd priviiu la făptura lor şi la marea cuviinţă ce aveau într-însăle. Usebit de toate celelalte, care covîrşau toată iscusinţa meşteşugului, apoi tineri ce spălau pe cîţi se duceau la aceste băi, erau atîta de frumoşi şi bine făcuţi, încît erea o minune din cele preste fire, şi încă mai de mirare erea asemînarea lor, căci atîta de mult asemîna unul cu altu întru toate ale trupului, încît erea cu neputinţă a usebi pe unu de altu. Stăpînul acestor băi, ce erea în vîrste ca de cinzeci ani, se vedea a fi un om prea de mare cuviinţă, stăruea cu multă osîrdie pă lîngă oameni săi ca să mulţumească pe toţi muşterei ce veneau să se înbăeze; cărora, după ce eşau din bae, li se da să bea feluri de şerbeturi, făcute într-adins, şi toţi plecau foarte mulţumiţi.
      [38] Întorcîndu-mă la palat plin de mirare nespusă pentru cele ce văzusem, hotărîiu să chem pe stăpînul băilor acestora, ca să-l cercetez cu ce meşteşug le-a făcut aşa de frumoase şi fără de veste; aşadară trimiseiu şi numaidecît mi-l adusără. Care viind înaintea mea, căzu la picere-m şi mi le sărută. Eu îl rîdicaiu şi îl priimiiu cu cinste. El văzîndu-se îndatorat de ţirmoniile şi de cinstea care îi făcuiu, îmi făcu destule laude, şi se înfipsă la vorbă atît de frumoasă şi plină de iscusinţă, încît mă miraiu foarte mult de dînsul atît eu, cît şi toţi sfetnici mei. Conversaţia cu dînsul erea atîta de plăcută şi plină de haz, încît fiecare afla mare mulţumită numai să-l auză. După ce îşi isprăvi vorba, îi ziseiu: preaslăvite filosoafe, fiindcă nu este atîta de anevoe ca să te cunosc cum că eşti un om foarte mare, îndrîsnesc a îţi cere o facere de bine: spune-mi cu adevărat, fără să îmi ascunzi ceva, cu ce meşteşug ai zidit băile acelea, fără să te ştie cineva, şi fără să te vază? Împăratul meu, îmi răspunsă el, eu am subt comandă mea patruzeci de meşteri, ce sîntu atîta de meşteri iscusiţi şi vrednici întru toate, încît asemenea lor nu crez să mai fie alţi în toată lumea aceasta. Cu lucrarea lor şi cu meşteşugul ce au, pociu într-o vreme mai puţină de o zi să zidesc asfel de palaturi, încît să nu se mai afle în toată lumea de subt soare. Meşteri aceştea sîntu muţi, însă înţelegu orice le va zice fiecare. Nu e tribuinţă a le spune cineva aceea ce are să facă, şi a le porunci, căci ei îi cunoscu şi gîndul fără să le spue. De pofteşti şi împărăţia ta să le porunceşti ceva ca să facă, şi vei afla aceasta fără să îi mai înveţi, ajunge numai [39] să gîndeşti ceea ce doreşti să-ţi facă. Hotaraşte, şi eu acum îi aduc înaintea împărăţiei tale, ca să-ţi înplinească voea din tot sufletul meu.
      Eu avînd multă dorinţă ca să cerc acea ce mi se făgăduea, trimiseiu un ciohodar şi îi aduse aci, pe cari îi cunoscuiu numaidecît că ereau chiar aceea ce îi văzusem lucrîndu în băi. Atuncea marele filosof îmi zise ca să le poruncesc orice voiu pofti; însă întîiu să scoţ pe toţi oameni mei afară şi să rămîe numai ei singuri în casă, ca să nu le vază nimenea meşteşugu lor. Oameni mei auzindu aceste cuvinte eşiră toţi afară fără să le mai zic eu, şi rămăseiu numai eu cu dînsul şi cu cei patruzeci de meşteri ai săi. După ce mă socotiiu ca ce să le dau de lucru, le porunciiu să-mi zidească un foişor nalt în mijlocul curţii mele. Nu apucaiu să le fac sămn despre ceea ce voeam, şi ei periră numaidecît din vederea mea; şi în prea puţine ceasuri se întoarseră toţi încărcaţi, uni cu lemne, alţi cu pietri, uni cu var, şi într-un cuvînt cu tot materialul ca să îl zidească. Începură a lucra cu o iuţime şi cu o iscusinţă nespusă, şi în prea puţine ceasuri îmi deteră foişoru gata; care erea atîta de frumos şi meşteşugit, încît se părea a fi o minune din cele mai preste fire. Înprejurul său erea 12 stîlpi de antică vînătă ce străluceau întocmai ca oglinzile; la toată laturea sa erea cîte o apăsaltă(*) foarte minunată, din care se asvîrlea apa foarte sus cu o repeziciune mare, şi cădea cu sgomot mult în albii de marmură vişinie.
      [40] Eu aflîndu-mă coprins de mirare pentru lucrurile ce vedeam şi pentru ştiinţa şi meşteşugul filosofului, îl rugaiu ca să îmi dea să pricep cu ce putere se fac aceste lucruri atîta de minunate. Împăratul meu, îmi zise, ca să-ţi tîlcuesc despre toate cum se facu, tribueşte vreme multă, atîta numai îţi ceiu voe ca să îţi mărturisesc cum că eu am subt stăpînirea mea treizeci şi noaă de ştiinţi. Acest cuvînt al său îmi adăogă băgarea de seamă ca să îl ascult cînd îmi va povesti istoria sa; îl luaiu în de bine cu fel de fel de cuvinte, şi pă urmă îl întrebaiu din ce parte de loc este. Eu sînt, îmi răspunsă, din ţara numită Ainamor, şi mă chiamă Egroeg Razal, şi de voeşti să-mi auzi istoria, ce este foarte întinsă, iată-mă sînt gata să ţ-o spuiu. Eu îi răspunseiu că mă va îndatora foarte mult cu aceasta, şi îl voiu asculta cu multă bucurie. Iar el începu aşa:
      
     Istoria preaînţeleptului Egroeg Razal.
     
      Eu sînt, începu înţeleptul, născut şi crescut, adică din neamul lăcuitorilor în ţara Ainamor, pămîntean de acolo neam din neamul meu. Îndată ce am ajuns în vîrste de şapte ani, părinţi mei avîndu multă dragoste asupra învăţăturilor, mă trimisără cu şederea în şcoalele cele mai nalte din Ieirtsua, în care trecînd toate învăţăturile cel mai adînci, în vreme de opt ani; mă strămutară de acolo la şcoalele din Sirap, unde covîrşiiu cu silinţa şi cu isteţimea duhului pe toţi şcolari de la învăţăturile cele mai nalte şi misterioase. Învăţăturile mele cele mai de temeiu sîntu Matematica, Astrologhia, Filosofia, Doftoria, şi [41] Teologia, cu care dedeiu un nume foarte vestit în auzul tutulor învăţaţilor. Încă nu eream în vîrste de doaăzeci ani, şi numele meu fu vestit pînă la India, şi aveam corespondenţă mai cu toate naţiile, căci ştiam şi zece limbi cu desăvîrşire.
      Într-una de zile îmi veni dorinţă ca să mă înstreinez din patria mea, şi aşa plecaiu în părţile răsăritului, şi mă opriiu mai multă vreme în cetatea Samarcanda, în care voiiu ca să văz şi eu saraiul împărătesc. Acolo găsiiu mulţime de prieteni din cei mai însămnaţi ai curţii, cari fără să mă vază mi se făcusără prieteni numai prin auzite, ei mă recomandară cu toată osîrdia şi la cei ce nu auzisără de numele meu; şi aşa mă înprieteniiu cu toţi lăcuitori mari şi mici; se vesti numele meu şi vezirului, care îndată pofti ca să vorbească cu mine, şi să îmi aibă prieteşugul. El rămasă foarte mulţumit de conversaţia mea, şi hotărî ca să şez cu dînsul; şi atîta mă iubea de mult, încît nu făcea nimica, fără să cee întîi sfat de la mine. Acest bun cîrmuitor nu trăi atîta mult; şi după ce muri, împăratul mă alese de vezir în locul său; căci mă iubea şi el foarte; şi cu toate că înplineam greutăţi nenumărate ce are veziria, tot îmi mai prisoseau vreo cîteva minute ca să mai învăţ ceva. Osîrdia ce aveam spre învăţătură, şi dinprotivă minutele cele puţine ce îmi prisoseau ca să o urmez, mă sili ca să mă trag din această slujbă, şi să îmi urmaz dorinţa spre învăţături. Ceruiu voe de la împăratul, şi mi-o dete cu multă părere de rău, căci erea foarte mulţumit de slujbele mele; însă cu tocmeală ca să nu mă depărtez după înprejurul său, ba nici să es din palatu-i.
      [42] Eu îl ascultaiu de rămăseiu în curtea sa într-o odăiţă deosăbi, şi mă ţineam de învăţătură. Şi cînd nu învăţam mă duceam şi la împăratul de petrecere. Nu îmi ajunsă învăţătura filosofiei şi altele asemenea, şi mă apucaiu să învăţ şi Himia tainică; căci printr-însa puteam să descoper toate lucrurile firii. Învăţaiu mai cu osăbire Lighianoghicirea, şi mă făcuiu desăvîrşit la meşteşugul acesta. Pă cînd eream dat cu totul la aceste învăţături, veni un sol de la Cutbedin împăratul ţinutului Caşgar cerîndu-mă de la împăratul pe mine şi pe Achetop, alt filosof, ca să ne ducem la dînsul, voind ca să ne vază, căci şi împăratul acela erea unul din cei învăţaţi filosofi. Împăratul ne chemă, şi ne spusă cererea împăratului din Caşgar. Achetop şi eu, ca să nu ne arătăm nesupuşi la împăratul nostru, ascultarăm de porunca sa, cu toate că această călătorie erea fără voea noastră, dar n-avurăm ce face.
      Împăratul rămîind foarte mulţumit, pentru că îl ascultarăm, îmbrăcă pe sol caftan numit de Aur, şi îl trimise la împăratul său zicîndu-i, că preste puţine zile vor veni şi filosofi spre închinarea împăratului. Achetop erea om mai de o vîrste cu mine, şi întru adevăr că avea prea bune învăţături; însă tot nu erea atîta de vestit precum auzise Caşgar pentru dînsul. Aşadară acel filosof, cu vreo cîteva zile mai nainte de plecarea noastră, veni de mă întîlni, şi îmi zise: minunate filosof Egroeg Razal, fiindcă lumea ne are de doi filosofi vestiţi, am găsit de cuviinţă a nu călători ca toţi oameni de rînd, ci se facem vreun lucru mai deosăbit. Vrei să facem ca să mergem de aici pînă la Caşgar nemîncaţi şi nebăuţi? Eu aceasta *[43] socotesc că nu este vreo propunere anevoe la un filosof ca dumneata, şi că va fi foarte bună, căci călătoria ne este prea lungă; şi nu vom avea în grijă altceva fără numai de hrana robilor noştri; cari vor fi destule mărturii în Caşgar pentru postirea noastră cea multă, şi cu urmare se va mira toată împărăţia de noi şi ne va respecta cu mii de ori mai mult decît pînă acuma, aflîndu de o aşa faptă a noastră cu totul neauzită.
      El nu îmi făcu această problemă pentru alt sfîrşit, ci numai pentru că ştiea să facă nişte hapuri mititele, din care numai unul singur avea atîta putere, încît sătura cu desăvîrşire pe un om într-o zi întreagă, ca cum ar fi mîncat la masa cea mai îndestulată. Aşadară socotindu-se el ca cîte zile o să călătorim, şi luînd şi atîtea hapuri după numărul zilelor, fu încredinţat că nu va cerca nici o lipsă de hrană în toată călătoria. El gîndea cu asfel de lucru ca să se arate mai iscusit decît mine, şi nici că credea că îi voiu primi această propunere. Însă eu cunoscînd vicleşugul său, o primiiu foarte bucuros, adică voiiu să călătorim fără să bem şi să mîncăm. Şi aşa făcuiu şi eu un fel de magiun cu mii de ori mai puternic spre această tribuinţă. Aşadară plecarăm din Samarcanda la Caşgar, fără să ne ştim unul pe altu ce o să mîncăm.
      În zilele dintîiu ale călătoriei noastre petrecurăm foarte bine, şi unul şi altul; căci tainica noastră hrană lucra minunat, şi eream prea siguri despre hrana vieţii. Luam seama totdauna celuilalt tovarăş, ca să văz de are vreo schimbare de postul ce văcea, asemenea şi el mie. Eu în loc să mai slăbesc, din zi în zi mă întăream şi îmi [44] mergea foarte bine; dar aceasta nu urma şi la filosoful meu; căci pierzindu-şi hapurile, precum aflasăm, slăbise şi se mîrşevise atîta de mult, încît mă încredinţa că petrece foarte rău; şi îmi tăinuea această întîmplare; şi răbdînd într-ascuns acest rău, se prăpădea niţel cîte niţel, deci văzîndu-l într-o stare vrednică de milă, îi dedeiu niţel din magiunul meu; însă el nu vru să primească, şi hotărî ca mai bine să moară de foame, decît să se arate că are tribuin de ajutorul meu. Moartea lui Achetop mă întristă foarte mult, îl udaiu cu lacrămi, şi prin ajutorul oamenilor mei şi ai săi, îl îngropaiu subt poalele unui munte. Toate paralele ce găsiiu la dînsul, şi aveam şi eu, pe care ni le dedese împăratul ca să avem de cheeltueală pă drum, le înpărţiiu pă la toţi robi ce ne însoţeau, şi le dedeiu slobozenie să se ducă fiecare încotro va vrea, şi eu rămăseiu numai singur în muntele acela.
      Văzîndu-mă singur, mai zăboviiu ceva acolo de plînseiu nenorocirea bietului Achetop filosoful, defăimîndu-i multa sa nesocotinţă, neghiobie şi mîndrie. Pă urmă mă gîndeam ce oiu să fac; şi aşa nu mă duseiu nici mai nainte, dar nici înapoi nu mă mai întorseiu la Samarcanda; ci hotărîiu să călătoresc singur prin alte părţi de lume. Mă duseiu la Ucicud, ş-apoi d-aci la Coghente, şi în sfîrşit după multă vreme ajunseiu la Carism, într-una de zile plimbîndu-mă prin oraş, auziiu totdeodată un sgomot, o turburare şi un vaet în norod, încît toţi se turburară foarte mult, de nu ştieau ce se mai facă şi încotro să apuce. Această turburare a lor erea din pricina unei publucaţii ce se făcea prin oraş zicînd: cîţi iubiţi ştiinţele, [45] veţi lua de ştire că mîine se deschide înfricoşata peşteră, şi cel ce doreşte să meargă a intra într-însa, să se afle acolo.
      Eu auzind pristavul zicînd asfel de vorbe, mă luaiu după dînsul ca să aflu mai cu desluşire. Spre seară, după ce îşi isprăvi strigarea, şi vrea ca să se ducă acasă, îl întrebaiu cu politică să îmi spue mai cu desluşire ca ce va să zică această peşteră, în care o să intre cei ce doresc ştiinţele; pristavul îmi răspunsă zicînd: vei şti dumneata drăguţă, că afar de porţile cetăţii, este un munte, în ale cărui poale este o peşteră foarte largă, în care intră pă o uşă, ce se deschide prin puterea unui sinet(*), şi iarăş se închide singure, aceasta se face o dată pă an. Cei ce au dorinţă intră înlăuntru despre zioă. Într-însa găsesc o mulţime foarte mare de tot felul de cărţi. Îşi aleg cîte le placu, şi esu cu ele afară degrabă; că uşa peşterii stă deschisă numai un ceas şi un sfert; şi dacă din nenorocire va zibovi cineva înlăuntru numai un minut mai mult preste soroc, se închide uşa, cu el înlăuntru, şi moare de foame. Şi aceasta se întîmplă de multe ori; căci uşa nu se mai deschide pînă la anul. Se aude prin lume, urmă a zice tot el, cum că înţeleptul Habedin ce a fost din vechime, ar fi făcut această peşteră, ca să închiză într-însa toate cărţile atît ale sale, ce a compus singur, cît şi pe celelalte, ce a strîns din toată lumea, şi aceste cărţi toate sîntu [46] minunate şi pline de învăţături nalte, şi sîntu doaăzeci de mii de bucăţi; în care se coprinde piatra filosofească, meşteşugul de a găsi comori, şi altele asemenea. Se mai află şi alte cărţi prin care învaţă cineva să facă minuni foarte mari, se prefacă pe om în dobitoc, şi se însufleze pe cele neînsufleţite, se învieze morţi, şi altele. Şi cu un cuvînt toate ascunsăle firei sîntu în cărţile acelea, cu care, de le-ar avea cineva, ar face minuni foarte mari în lume, şi mai cu seamă cu cele ce a compus el singur. Să ştii şi această, că dacă cineva va lua vreo carte din peştera aceea, şi la anul cînd se va deschide uşa, nu o va duce înapoi, acela negreşit moare. Şi aşa se păstrează toate cărţile din peşteră întocmai şi întregi, fără să lipsească vreuna dintr-însăle.
      Deci aflînd eu toată pricina de la pristav, îi mulţumiiu foarte mult şi plecaiu. Inima sălta în mine de bucurie cînd să vie zioa de mîine mai curînd ca să intru în peşteră cu cei doritori de lucruri asemenea. Eu nu hotărîiu ca numai să intru înlăuntru, ci să şi rămîiu acolo mai pă urma tutulor şi să mă înprotivesc la orice mi se va întîmpla. Şi fiindcă ştieam prea bine Lighianoghicirea(*), nu mă temeam cîtuşi de puţin de duhurile ce se afla acolo. În acel minut eşiiu din oraş, mă duseiu subt poalele muntelui, şi aflînd acolo o livezue tot de trandafiri ce miroseau foarte frumos, şezuiu printr-înşi toată noaptea aşteptînd zioa viitoare şi deschiderea peşterei cu multă bucurie şi cu răbdare nespusă. Cum se răvărsă [47] de zioă, văzuiu alergîndu mulţime de doritori ca să intre în peşteră. Eu văzîndu-i, alergaiu spre uşă ca să nu rămîiu coada celorlalţi la intrare. Pă cînd lumina stelelor începea a se slăbi şi a se cufunda niţel cîte niţel în noeanul cel de lumină întinsă prin tot universul al luceafărului zilei, atunci tot deodată se făcu un sunet mare ca de cutremur grozava, şi iată se văzu că se deschise uşa peşterei, care erea făcută de lemn Indian şi ferecată în oţel mare. Toţi intrară înlăuntru ca năluca, şi se răspîndiră ca pui de potîrniche prin peşteră, ce rea foarte încăpătoare. De jur înprejur pă dinlăuntru ereau tot mese aşezate foarte frumos, pă care ereau puse toate cărţile cu o rîndueală delicată, şi pă fiecare carte erea lipit cîte un bilet, în care se cuprindea pă scurt toată pricina din carte. Multe locuri se vedeau deşarte de cărţi, dar le împliniră îndată ce intrară cei ce le luasără în anul trecut, puindu-le pe toate la locul lor după număr; şi după ce mai luară şi altele ce le tribuea, eşiră numaidecît. Puţin ceva mai în urma lor se făcu iar sunet mare cînd se închisă uşa, şi eu rămăseiu înlăuntru sîngur. Şi aşa rămăseiu în peşteră numai singur ce erea întunecoasă mai mult decît iadul. Atunci văzîndu-mă numai eu întru acel adînc întunerec, şi ştiind meşteşugul Lighianoghicirei, începuiu a chema duhurile ce ereau îngrijitoare preste acea bibliotică foarte minunată, şi viinde duhurile înaintea mea, le porunciiu ca să lumineze peştera, şi să o ţie tot luminată pretutindenea, mai mult decît ca cu lumina zilei.
      Duhurile, ca nişte preasupuse şi ascultătoare de cei ce ştiu să le sorocească, se duseră numaidecît, *[48] şi îndată se întoarsără cu atîta lumină de multă, încît socoteai că ar fi aduseră soarele în peşteră. Nu mi s-a mai întîmplat să văz asfel de luminaţie frumoasă ca aceea, pe care o făcusără întru sărbarea intrării mele în peşteră. Nu erea loc gol pă păreţi de candele în deosăbite feţe nici cît să pui degetul; pă lîngă bibliotici ereau nenumărate făclii tot de ceară albă de jur înprejur spre lesnirea mea. Atunci eu începuiu a citi fel de fel de cărţi tot însămnate şi pline de băgări de seamă; într-însăle găsiiu minunile himicei, şi toate ştiinţele cele ascunse şi tainice, şi alte lucruri cu totul de mirare. Eu avînd tribuinţă a dupăscri ceva însămnat, şi neavînd cele tribuincioase ale scrierii, duhurile ce îmi ereau supuşi cei mai credincioşi şi vrednici, îmi aduceau de toate. Isprăvindu-mi-se magiunul ce mîncam, ei îmi purtară grija de ale mîncării cu toate cele tribuincioase. Pă toată zioa îmi aduceau usebite feluri de bucate, şi băuturi foarte minunate, încît petreceam în peşteră cu mii de ori mai bine decît un împărat întru toată slava scaunului său. Şi nu erea un lucru cît de mare sau cît de mic la care să poftesc şi să nu mi-l aducă ei numai într-o clipă chiar de la marginea lumii.
      Deci petreceam foarte bine în peştera aceea, citind totdauna pă cărţi minunate întru o liniştire nespusă, pînă la anul deschiderii, fără să mă obosesc cîtuşi de puţin, sau să îmi lipsească ceva, şi m-am folosit prea mult din toate, dar mai cu seamă am învăţat cu desăvîrşire tainele firei. Aşadară isprăvindu-se anul şi sosind sorocul cel obicinuit, se deschisă uşa iarăşi, şi intrară cărturari înlăuntru; dar ca uni ce ştieau că acolo nu se [49] vede nici schintee de lumină, văzîndu aşa luminaţie, fură cuprinşi de o groază cu totul nepovestită; şi aruncîndu-şi cărţile ce aduceau înapoi, o tuliră toţi d-a fuga îndărăt; şi mă socotiiu să es şi eu afară tot atuncea; însă tribue să ştii, o împărate, că în vreme de un an ce şăzusem acolo, îmi crescusă părul şi barba atîta de mult din pricina umezelii, încît eream foarte urît şi grozav. Şi chipul meu alt nimica nu făcu, ci numai să sperie pe acel norod ce venise la deschiderea peşterii, şi să îl facă să strige în gura mare fugînd: fugiţi fraţilor, că Magul Mouc a eşit din peşteră.
      Acel Mag, ce li se părea că sînt eu, a fost un om foarte rău, a cărui mulţumire erea numai ca să facă stricăciuni şi răutăţi în tot ţinutul acela. El îşi uneltea nevrednicul meşteşug numai şi numai ca să vatăme neamul omenesc. Toţi îl blestemau, şi Sultanul Carismului îşi pusese toată silinţa ca să-l prinză şi să-l omoare, dar n-a fost cu putinţă; căci el prin farmecile sale ştiea să se apere de orice cursă întinsă în calea sa. Îndată ce văzuiu şi înţeleseiu că mă socotescu drept un Mag, vruseiu ca să îi scoţ din această bănueală; fraţilor, strigaiu cît putuiu, lăsaţi această părere; căci eu nu sînt Mouc ce socotiţi voi, ci sînt un om ca şi voi! Ei auzindu-mă că le vorbesc, stătură din fugă, şi fără să îmi dea răgaz a le desluşi mai multe, mă încunjurară toţi din toate părţile, şi mă prinsără ca să mă ducă la Sultanul şi să mă omoare ca pe un Mouc după ideea lor, eu puteam prea lesne a îi turbura foarte grozav, şi să scap din mînile lor; dar voiiu să văz ce au de gînd să îmi facă; şi prefăcîndu-mă că îmi [50] este frică de dînşi, vruseiu să îi umplu de nădejde că o să poată să îmi facă orice voru voi.
      După ce mă legară cot la cot de îmi plesnea pieptul după părerea lor, că aşa striga unul cătră altul să mă lege strîns; mă dusără la Catiu răcnindu şi sărindu de bucurie cu o larmă foarte mare. Ha-ha-ha, îmi zise acel judecător îndată ce mă văzu în ochi, hoşghedîn în ghiarăle mele; e! Jupîne, te dete şăitănică pă mînile noaste!? Acum spurcăciuneo, nu mai socoti, nici nu mai trage nădejde că vei scăpa de moarte! Ei! Drăguţă! Cîte perechi de opinci o fi spart drăcuţul pînă să te vază batjocură tutulor! De cînd se spurcă aerul cu nelegiuirile tale; aşadară un păgîn şi o bală spurcată ca tine tribueşte în acest minut să pe din fiinţă, ca să nu mai vatăme lumea cu dievoliile sale! Acestea zicînd, porunci vătafului său să mă ducă în mijlocul tîrgului şi să mă omoare. Vătaful, dîndu-mă în mînile gîdei şi a pasnicilor, se duse să întrebe pe Sultanul ca cu ca moarte voeşte să mă omoare. Sultanul aflînd de la vătaf că vestitul Mag Mouc s-a adus la locul de osîndă, încălecă numaidecît şi veni ca să mă vază, ca pe un lucru foarte de mirare; şi numai ce mă zări aşa grozav cum eream, mă osîndi cu moarte de ardere în foc. Abia începu a porunci, şi norodul alergă ştii ca smei de adusără o mulţime de lemne, încît ar fi fostu destule să arză şi optzeci de Magi; atît doreau de mult ca să mă vază cît mai curînd prefăcut cenuşă.
      Răbdaiu pînă ce mă legară la un steajăr, adică la un lemn bătut în pămînt; şi mă încotropiră de ţendări uscate; dar îndată ce pusără focul ca să le aprinză, ziseiu vr-o cîteva vorbe din [51] Solomonie, şi îndată mă pomeniiu deslegat. Atunci puseiu mîna pă un drug de lemn, şi citindu-i vreo cîteva cuvinte, se prefăcu acel drug într-un car triumfător. Mă suiiu într-însul, şi înălţindu-mă în văzduh, mă plimbam în aer ca un melec (înger) pă deasupra norodului în vederea tutulor, cărora nu le părea atîta de bine, ci mai mult ar fi dorit să mă vază ars cenuşă decît înger întru slavă. Atuncea oprindu-mi trăsura în aer, mă întorseiu cătră împăratul şi ziseiu: Sultane nedrepte, tu care ai voit să pieiu ca un vinovat din cei ticăloşi, afla şi pricepe că eu nu sînt acel Mag ce socoteşti tu, ci sînt un om învăţat, şi pociu să fac minuni cu mii de ori mai mari decît cele ce priviră ochi tăi. Acestea zicînd, periiu din vederea lor, iar împăratul cu toţi ceelalţi rămasără coprinşi de frică şi de mirare.
      După această întîmplare umblaiu zece ani prin lume. Am fost la Babilon, la Eghipet, la Persia, şi oriunde am fost eu am făcut norociţi pe toţi cîţi au avutu a face cu mine; dar mai cu seamă mi-am arătat toată silinţa şi iscusinţa în Ainamur dulcea mea patrie, în care am lăsat atîtea monumenturi de lucruri bune, încît toţi veci nu le voru putea şterge dintre patrioţi mei. În sfîrşit umblînd prin toată lumea, veniiu aici în Astrahan, în care am bună nădejde că voiu lăsa asemenea monumenturi de fapte strălucite prin ştiinţele ce am, şi să vorbească tot norodul de mine ca de un lucru mare. De această pricină eşiiu afar din oraş, merseiu în pădure, şi tăind patruzeci de trunchi prin puterea Solomoniei, îi însufleţiiu, şi le dedeiu chip de om, cu cari am făcut băile ce vezi afar din Astrahan. Aceştia sîntu [52] cei patruzeci de robi ai mei, puternice împărate, cari slujescu la zidiri ca chioşcul dumitale, şi altele asemenea.
      
     Urmarea şi sfîrşitul Istoriei împăratului Ormoz, ce s-a numit fără întristare.
     
      Aici prea înţeleptul Egroeg Razal îşi isprăvi istoria sa, şi eu plin de mirare pentru cîte îmi povestise, strigaiu şi ziseiu, o preavestitule înţelepte, care bună norocire te-a trimis la mine ca să te cunosc? Domnul meu preaînţelepte, toate cîte îmi spuseşi, sîntu foarte adevărate, şi încă mult mai jos de puterile ce ai. Eu acuma nu mă mai mir nicidecum de slugile tale văzîndu-le făcînde atîtea minuni, căci tu însuţi eşti ce le faci pre toate prin înţelepciunea ta cea multă şi negrăită. Eu socotesc că de le vei porunci dumneata să-mi aducă aici pe frumoasa Regia, prinţesa Carismului, nu vor cerca nici o neputinţă? Dară fără îndoeală, îmi răspunsă filosoful, ei potu să meargă numaidecît în palatul împăratului şi să o răpească din mijlocul tutulor, şi tot deodată, de pofteşti, să ţ-o aducă aici. Prea mult îmi doreşte sufletul de una ca aceasta, îi răspunseiu plin de bucurie. Ah scumpul meu prieten, aceasta este o facere de bine din cele mai mari ce ai putea să îmi faci; fii pă pace îmi mai zise filosoful; căci am necaz pă Sultanul Carismului, şi voesc să îmi răsbun, fiindc-a vrut să mă arză.
      Abia isprăvi filosoful aceste cuvinte, şi aruncîndu-şi ochi la unul din cei patruzeci de robi ai săi, îi făcu sămn ca să plece, fără să îi mai zică *[53] altceva. Robul peri ca năluca, şi după vreo cîteva minute îl văzurăm că veni cu prinţesa Regia.
      Te las acum să pricepi ca ce fel de bucurie aveam cînd văzuiu în ochi şi în casa mea pe iubita mea Regia. Nu mai ştieam ce să fac de părere bună. Cu toate acestea ea îmi tăe toată nădejdea de a îi arăte bucuria ce simţeam pentru dobîndirea ei. Nu că doară îmi zicea ceva, ci numai cu căutătura îmi săca inima, şi îmi da să înţeleg că sînt prea departe de a mă bucura de dînsa după placul meu. Mă temeam foarte mult ca nu cumva să fie vreo părere subt chipul Regiei, şi ochi mei nu cutezau să crează un asfel de lucru. Rogu-te, ziseiu filosofului, Regia să fie ce vădu ochi mei, sau altă părere? Spune-mi aşa să trăeşti cum să socotesc pentru acest lucru? Regia să fie, sau ba? Nu te îndoi împăratul meu, zise el, aceasta este chiar Regia; vezi-i frumuseţa, şi te bucură de dînsa după dorinţa inimii tale.
      Încredinţindu-mă cu desăvîrşire de la filosof, căzuiu numaidecît la picerele Regiei. Ah împărătiţa mea, tu eşti aceea ce nu mai aveam nădejde ca să te mai văz? Ah Dumnezeule, am rămas cu totul îndatorat acestui filosof mare pentru aşa facere de bine ce covîrşaşte toată slava lumii; mărit să fie numele său în toată lumea, că cu înţelepciunea sa mă făcu să îmi dobîndesc fericirea cea mai scumpă şi lucrul cel mai dorit ce aş putea să am întru toată slava mea, care este mai scump şi decît chiar toată viaţa mea. Tu eşti lumina vieţii mele, şi toată mîngîerea mea; tu eşti odorul cel mai scump pentru mine, pe care nu l-aş da schimb de mi-ar da cineva toată lumea. Cunoşti în mine, sufletul meu, pe tînărul ce ţi s-a înfăţişat *[54] ca un argat al grădinarului? Şi care am suferit pentru dragostea dumitale a mă face chel? Ştii prea bine, doamna mea, cu ce cruzime ai poruncit să mă dea afar tîrîş grăpiş din saraiul dumitale, cînd ai priceput că sînt neconit (tiptil), şi cum mi-a slujit norocul de am scăpat de moartea ce mi se hotărîsă din pricina dragostei ce aveam asupra dumitale; şi eu cu toate cruzimile şi asprimile dumitale asupra mea, nu am încetat de a te iubi, scumpa mea stăpînă! Acum, împărătiţa mea, după ce îmi auzişi toate îndreptările, poţi să pedepseşti şi să dojăneşti oricum vei pofti pe un îndrîsneţ ca mine, ce am năzuit la fapta silniciei ca să mi te dobîndesc. Dar întîiu socoteşte-te, o împărătiţa mea, că acest obrasnic îndrîsneţ, nu este altă persoană, ci chiar împăratul Astrahanului, care de nenumărate ori te-a cerut cu binele de nevastă luişi de la tatăl tău, şi nu s-au ascultatu întru nimica cererile sale. Adevărat că mijlocul cu care te dobîndiiu este foarte crunt şi barbar, însă dinprotivă e întemeeat pă mii de îndreptări.
      Pă cît mă miraiu eu de mult cînd văzuiu că e chiar aceea ce dorea sufletul meu, cu mii de ori mai mult puteţi socoti că s-a mirat şi Regia, văzindă-se numai într-o clipă dusă într-un loc atîta de depărtat şi necunoscut ochilor ei; şi unde? În mînile chelului pe care ea poruncisă să-l dea afar tîrîş, şi să îl omoare; şi acuma cum să-l vază? În tronul Astrahanului strălucind ca soarele. Cu toată mărimea mea, să-ţi spuiu întru adevăr, că aşteptam de la această prinţese mîndră un potop de dojăniri, pe care le-aş fi răbdat bucuros, şi m-aş fi făcut teacă de pămînt. Atîta o iubeam de [57] mult şi o slăveam, socotindu-mă pe sinem, cu toată mărimea, nimica pă lîngă dînsa. Dar nu fu aşa precum gîndeam eu. Ci ea dinprotivă, după ce îşi mai veni ceva în fire, începu a îmi zice aşa: Acum te cunosc, domnule, şi crez cine eşti, de ai fi făcut altădată obrăsnicia aceasta cu atîta îndrîsneală, nu aş fi putut să ţ-o ert nicidecum, dar acuma n-am ce face. Erea cît p-aci să mă cunun cu alt împărat, ce îmi erea foarte urît încît nu voeam nici să-l văz în ochi; şi de aceea nu pociu să mă supăr de o silnicie ca a dumitale, prin care am scăpat de cel ce îmi erea urît, şi voea ca să îi fiu şi nevastă.
      Dar cum, o Regio, îi tăeiu eu vorba, şi cum, dumneata nu eşti nevastă împăratului din Gazna? Nu, domnul meu, zise ea. Nu am ajuns pînă acolo; căci după ce a plecat solul dumitale de la tatăl meu, s-au întîmplatără mulţime de pricini, încît n-a fost vreme a se face nunta pînă în ceasul acesta. Gătirile nunţii se făceau, şi mai ereau trei zile pînă să ne cununăm, dar acolo unde aşteptam cununia cu mirele cel prea urît mie, mă pomeniiu răpită în văzduh, şi aduse aici unde mă vezi, lucru parcă ar fi voit cerul cu mine ca să scap de aşa bărbat cu totul neplăcut.
      Mă bucuraiu foarte mult cînd auziiu că Regia nu e măritată, şi strigaiu de bucurie: Ah împărătiţa mea, nu ştiu cum să mulţumesc cerului, că m-a învrednicit a mi te dobîndi după cum doream; nu sînt vrednic a răsplăti cu nimic în lume prea înţeleptului Egroeg Razal pentru binele ce mi-a făcut. Acestea şi altele asemenea zicînd eu, pricepuiu pe Regia că se înduplecă spre a mă iubi; şi ca să mă încredinţeze mai bine, îmi dovedi zicîndă: [56] eu, domnule, sînt hotărîtă cu de-adinsul a întări şi a statornici norocirea dumitale, ajunge numai să ei vorbă şi cu tatăl meu împăratul. La aceasta mă sfătuiiu şi cu Egroeg Razal, care îmi zise aşa: dumneata trimite la Sultanul de cere pe fie-sa de nevastă, arătîndu-i unde se află, şi despre celelalte întîmplări, ce vor putea să urmeze, lasă-mă pe mine a le potoli pe toate. Făcuiu după sfatul filosofului, şi trimiseiu de sol pe Hasan la împăratul Carismului. Pă urmă luaiu pe Regia de o puseiu într-un loc deosăbit al haremului, şi aşteptamu hotărîrea tatălui său cu multă nerăbdare. Pe filosof îl opriiu în curtea mea, şi îi făcuiu toate răsplătirile ce ar putea face un împărat cătră unul ce i-a pricinuit fericirea cea mai mare din lume. Şi spre mai multă dovadă de cinste îl făcuiu şi ministru al tutulor tainelor împărăţiei, avîndu-l pururea cu mine la masă şi la toate adunările cele mai strălucite, pentru care erea foarte mulţumit.
      Acum tribueşte să îţi povestesc în ce stare a găsit Hasan curtea împărătească a Carismului cînd a ajuns acolo. Sultanul îndată ce a aflat răpirea fetei sale din curtea împăratului Gaznei, căci o trimisese acolo, a adunat pe toţi cititori de stele ai împărăţiei sale ca să afla pentru fie-sa ce să se fi făcut. Şi unul dintr-înşi mai iscusit dovedi că se afla în saraiul meu, şi cum că eu am fost pricină răpirii sale. Pă acest temeiu trimise de înştiinţă pe împăratul Gaznei cum că Regia se afla la mine răpită prin sfatul meu; şi cum că să se gătească cu oştire multă, şi înpreunîndu-se cu oştirea sa, să vie amîndoaă puterile asupra mea ca să îmi prăpădească toată împărăţia pentru necinstea *[57bis] ce le-am făcut. Asupra acestor turburări, sosi şi ministrul meu la curtea Carismului, şi se înfăţişe după datoria ce erea pusă asupră-i.
      Sultanul îndată ce îl văzu îi zise cu chip sălbăticos şi aspru: eu pricep pentru ce este solia ta, fără să îmi spui; tu venişi să îmi vesteşti din partea nelegiuitului tău stăpîn cum că ţine în saraiul său pe fie-mea, lucru cu totul înprotiva dreptei legiuiri, pentru care se va căi foarte mult în prea puţină vreme; şi necinstea ce mi-a făcut mie, se va întoarce pă creştetul său cu mii de ori mai cumplită. Şi ca să fac început mîniei mele, poruncesc să îţi tae capul, şi nădăjduesc tot asemenea pedeapsă şi blestematului de stăpîn al tău, care prin spurcate farmece îmi răpi pe fie-mea, şi îmi călcă cinstea în picioare. Acestea zicînd porunci gealatului său să îi tae capul în mijlocul curţii sale. Bietul Hasan al meu fu dus şui-şi-pui de nu atingea de pămînt pînă în mijlocul curţii, unde erea o mulţime de norod ca să vază moartea sa; dar cînd gealatul îşi rîdică satîrul ca să îi tae capul, Hasan fu răpit în văzduh din mijlocul tutulor privitorilor, de care minune rămasără toţi spăimîntaţi, şi împăratul cuprins de frică şi groază, prevăzînd un ce rău pentru sineşi.
      Atunci Sultanul pricepu mai cu desluşire că cu ce putere se răpi Hasan dinaintea sa, tot cu aceasta s-a răpit şi fie-sa; pentru care se mînie şi mai mult decît întîiu; şi numaidecît porunci să meargă ostaşi înarmaţi să prinză pe oameni solului şi să îi omoare ca să îşi răsbune mînia. Şi ducîndu-se ostaşi, îi găsiră pe toţi ca un pîlc cu trăsuri cu tot rîdicîndu-se în văzduh prin puterea *[58] credincioasălor slugi ale marelui înţelept Egroeg Razal. Acestea toate le aflaiu de la Hasan după ce veni înaintea mea, şi mai cu seamă îmi povesti despre mînia Sultanului asupra mea, şi despre gătirile cele grozave ce făcea înpreună cu al Gaznei ca să vie să îmi prăpădească împărăţia şi scaunul dupre faţa pămîntului. Cînd îmi povestea Hasan despre unele ca acestea, erea de faţă şi marele filosof, şi rîdea de se strîmba; şi pă urmă mă încredinţă zicîndu-mi să nu mă tem cîtuşi de puţin, căci toate vor fi după voea mea şi după placul meu, iar nu după voea lui jupîn Sultan. Mulţumiiu foarte mult filosofului pentru îngrijirea şi dragostea ce are cătră mine, şi în loc să mă îngrozesc de gătirile vrăjmaşilor mei ce făceau înprotiva mea, aşteptam din minut în minut cu mare bucurie sosirea lor la hotarăle ţinutului meu, şi nu aveam frică de ei nici ca de un purece, căci aveam cu mine pe marele filosof preaiubitul meu prieten.
      Nu trecură multe zile la mijloc, şi se apropiară de hotarăle mele amîndoi împăraţi cu silă de oaste. Atunci veni filosoful şi îmi zise să aduc numai o roată de soldaţi, şi se eşim spre întîmpinarea vrăjmaşilor mei. Eu făcuiu precum îmi porunci, şi după ce se gătiră toate spre răsboiu, mă puseiu cu filosoful în fruntea oştirei, şi plecîndu, tăbărîrăm puţin departe de vrăjmaşi. Atunci filosoful meu cu învăţăturile sale puse vrajbă între amîndoi împăraţi ce veneau asupra mea, şi atîta se mîniară de mult, încît îşi întoarsără armele unul asupra altuea. După un răsboiu foarte sîngeros între dînşi, împăratul Gaznei rămasă ucis cu mulţime de ostaşi în cîmpul bătăliei, *[59] iar Sultanul rămasă triumfător şi stăpînitor a tot cîmpul şi a toată oastea ginerelui său, ce mai rămăsese din gura armelor sale; dar nu avu norocire a se bucura multă vreme de biruinţele sale, căci îndată ce aflarăm isprăvile sale, eşirăm înaintea sa cu oastea ce aveamu, şi începînd a îi da răsboiu, în prea puţine minute îl prinserăm viu cu oastea ce îi mai rămăsese, şi îl adusărăm în Astrahan.
      Rămasă prea mulţumit despre cinstea ce îi făcuiu în saraiul meu; căci nu îl duseiu ca pre un rob, ci întocmai ca pre un împărat la încoronare. Orice îmi fu prin putinţă făcuiu întru cinstea sa numai şi numai ca să îl îmblînzesc şi să ne blagoslovească însoţirea mea cu Regia fata sa; care lucru îl şi dobîndiiu foarte cu lesnire, căci voi din tot sufletul său cu multă bucurie a îi fi de genire. După cuvîntul ce îmi dete Sultanul de buna sa voe, căci aşa mă jurasăm înaintea sa, nu mai erea altă vorbă în tot coprinsul meu, ci numai despre nunta împăratului, şi despre veselii între toţi supuşi mei, cari se şi pregătiră cu multă osîrdie a îmi sărba cununia. Tot ţinutul meu, de la mic pînă la mare, în vreme de un an întreg, petrecură întru veselii cu totul strălucite, care ţin pînă în zioa de astăzi, de sîntu acuma preste cincisprăzece ani, şi ei nu mai încetează, atît mă iubescu de mult.
      Sultanul după nunta noastră plecă foarte mulţumit la împărăţia sa, lăsînd pe fata sa într-o stare foarte mulţumită. Socrul meu se duse foarte ajutat de mine şi despăgubit de toate cîte pierduse în răsboiu; iar eu rămăseiu plin de bucurie mare pentru dobîndirea prea frumoasăi Regiei; [60] pentru toată dragostea ce aveam asupra ei, îmi aflam destulă, căci mă iubea şi ea cu tot dinadinsul foarte mult. Din zi în zi se adăoga dragostea, unirea, şi liniştirea între noi, şi trăeamu o viaţă cu toul nepovestită de bună; dar ce folos, că acela ce a fost solitorul bucuriei şi a fericirei noastre, acela fu şi pricina stării noastre cei prea jalnice, precum veţi auzi d-aci înainte; la care găsesc de cuviinţă ca întîiu să vă citesc pă dinafară nişte versuri ce le-am găsit scrise pă o lespede de piatră în limba latinească, încă de cînd a fost Astrahanul gubernie romanească; cu toate că nu sîntu făcute de vreunul cu ştiinţă, ci chiar de un soldat prost de ai romanilor, dar au atîta înţelepciune într-însăle, încît fiecare ar tribui să le scrie pă lespedea inimii sale, şi să le repetească de mii de ori într-un ceas; şi după dînsăle să vă povestesc şi nenorocirea mea cum s-a întîmplat, ascultaţi dară aceste versuri de om prost, precum m-am încredinţat, căci i-am găsit şi numele supscris Misareg Uneatlo:
      “Precum acei ce hoţescu
      	Mai mulţi fiindu însoţiţi,
      Dintre ei se dovedescu,
      	Şi nu potu fi tăinuiţi;
      Aşa şi între doi
      	iubiţi, linişti,
      Precum ereamu noi,
       Fiind al treilea obraz,
       Negreşit va fi necaz;
       Vrajbă, ceartă, neunire,
       Ură multă, şi mîhnire.
	Taina între doi, abia e păstrată,
	Iar între mai mulţi ca şi publicată.
	[61] Tot omul, numai el singur
			Să ştie ce face,
	Şi atunci va fi prea sigur,
			Că are cu toţi pace.
	Taina între mulţi este mare dar, 
			Mai presus de toate;
	Însă e în lume lucru cel mai rar,
			Şi mai că nu se poate.”
		Iscălit M. U. soldat roman, din L. XIII.
      Acultaţi acuma şi vrednica de lacrămi întîmplare cu iubita mea soţie. Domnul filosof al nostru, cu toate ştiinţile sale cele mari, fu rănit pînă la inimă de prea frumoasa Regia, din care pricină rămăserăm în viaţa cea mai ticăloasă şi vrednică de plîns. Eu ca să încredinţez pe acel folosof cum că îl iubesc foarte mult, şi că am respect cătră caracterul său cel plăcut, îl lăsam să vază pe Regia, şi să aibă totdauna cu dînsa adunare şi vorbire slobodă ca şi cu mine; aceste petreceri dese făcură pe filosof a se amureza de Regia, şi a îi arăta cu încredinţare că voeşte să aibă întîlnirea ei. Împărătiţa se supără foarte mult pă dînsul cînd îi zise aşa vorbe. Dar ca o înţeleaptă ce erea, socoti că tribueşte să se poarte linişor cu un asfel de om, de a cărui putere erea prea încredinţată; şi de aceea voină ca să nu-l necăjască totdeodată cu cuvinte aspre, îi vorbi cu blîndeţă şi cu politică multă în chipul următor: domnule Egroeg Razal, rogu-te vino-ţi în fire, şi birueşte-ţi ca un înţelept cugetul ce îmi arăţi; fii triumfător preste aşa gînduri, iar nu ele preste dumneata. Gîndeşte la dragostea şi la respectul ce are împăratul către persoana domniei tale. Ştii prea bine cît mă iubeşte de mult împăratul, *[62] şi eu pe dînsul; aşadară e prea cu neputinţă a mai iubi eu pe altul afară de dînsul; şi te rog prea mult ca să încetez a îmi mai propune asfel de cuvinte; căci dumneata cu aceasta nu voeşti să faci altceva, ci numai să tulburi şi să strici o dragoste foarte mare, a cării întemeetor eşti însuţi dumneata prin înţelepciunile cele mari cu care cerul a binevoit ca să te înzestreze.
      Dulceaţa cuvintelor şi politica Regiei nu făcură alt nimica, ci îndîrjiră mai mult la obrăznicie pe filosoful nostru. El îşi urmă propunerile sale de iubit, şi sili pe Regia a se întîlni cu dînsul; iar ea în sfîrşit, văzîndă-se silită de obrăsnicia lui, începu a îi zice obrasnic, şi neruşinat, dojănindă-i îndrîsnirea cea obrasnică cu căutături, deşi femeeşti, însă foarte aspre şi pline de mînie. Filosoful se ruşină prea mult de aceste dojăniri, şi se mînie, şi îndată din amurez al Regiei se făcu vrăjmaşul ei cel mai mare; şi uitîndu-se la împărătiţă cu chip plin de mînie şi sălbatec, îi zise: nemulţumitoaro! Nu te socoti că vei rămînea fără pedeapsă pentru afrontul ce îmi făcuşi, şi pentru despreţuirea ce arăţi la dragostea mea cea cătră tine. Neascultarea ce îmi făcuşi va fi în sufletul tău o aducere aminte foarte jalnică întru toată viaţa ta. Te vei căi prea mult că nu mi-ai priimit cererea; dar în zadar, căci nu vei afla mîngîere! Pedeapsa ce îţi voiu face va fi cea mai simţitoare pentru tine, şi nu vei afla mîngîere nici odihnă de la nimenea în lume. Vei privi cu ochi la ceea ce îţi va fi mai drag, şi nu vei putea să o dobîndeşti. Acestea zicînd filosoful, şi bombănind nişte cuvinte solomoniceşti, suflă de trei ori în faţa Regiei, şi se făcu nevăzut.
      [63] Împărătiţa rămasă coprinsă de frică pentru aşa mustrări îngrozitoare, şi nesimţindă nici o schimbare asupra ei, socoti că filosoful a voit numai să o sperie prin graiu; pă urmă, după ce văzu că îi pier simţirile în doaă trei rînduri, cînd mă apropiam de dînsa, pricepu că starea în care o văzurăţi, este cumplita pedeapsă ce i-a făcut acel filosof crunt, de a cărui multă învăţătură este prea păcat s-o aibă, căci nu este însoţită şi cu judecata cea dreaptă, ce s-ar cuveni să aibă toţi învăţaţi lumii. Aceasta este domnilor, întristarea, şi mîhnirea vieţii mele, care nu mă lasă nici un minut să fiu şi eu părtaş de fericire cîtuşi de puţin. Cu toate că sînt cel mai ticălos din lume şi vrednic de lacrămi, însă tot mă mai cunosc dator cerului a îi mulţumi, că filosoful nu a rîdicat şi viaţa iubitei mele soţii; şi mă mai mîngîiu văzindu-o de departe în starea ei cea firească; iar de aproape aţi văzutu cu ochi cum se schimbă şi se grozăveşte. Dumneavoastră domnilor, aţi venitu să aflaţi în mine omul cel mai fericit şi mai norocit în lume, după spusa oamenilor, şi eu dinprotivă sînt cel mai nemulţumit pentru soarta mea, şi cel mai plin de mîhnire. Alt nimica domnilor nu vă mai pociu zice decît numai aceea ce am auzit de la un roman cu totul adevărat înţelept şi pătruns de ale lumii; carele fiindu-mi prieten scump, mi-a lăsat învăţătura cea mai mare, zicîndu-mi, asupra unei nenorociri ce i se întîmplasă mai simţitoare, aşa: “necazurile şi întristările mi-au fostu petrecerile cele mai dese şi mai de aproape într-această lume de la naştere, şi pîne într-această vîrste de o sută zece ani, în care nu mă apropiiu de mormînt numai cît grosimea *[64] firului de păr; şi sînt foarte încredinţat prin mii de cercări şi de băgări de seamă, că aceasta este soarta tutulor muritorilor de la mic pînă la mare”. Eu, domnilor, repetesc în gînd totdauna aceste sfinte cuvinte, şi vă rog şi pe dumneavoastră să le ţineţi minte, şi le veţi cunoaşte că sîntu prea adevărate.
      
     Tot urmarea Istoriei împăratului Vedredin Lola, şi a vezirului său.
      
      Ormoz împăratul Astrahanului, după ce îşi isprăvi istoria sa, Vedredin îi mulţumi foarte mult pentru buna sa voinţă a îi plini curiozitatea; şi tot deodată îi încredinţă că simte multă întristare în sufletul său pentru nenorocirea vieţii sale; după acestea toate se despărţiră aceşti doi împăraţi; Ormoz rămasă în scaunul său cel vrednic de lacrămi, iar Vedredin cu Talmuc şi cu Şăif plecară numaidecît la altă împărăţie. Toată vorba lor pă drum erea numai pentru starea în care se afla Regia. Într-una de zile vorbindu tot de această pricină, zise Şăif cătră Vedredin: să vorbim la adevăr, stăpîne, că nu crez să mai fie alta în lume frumoasă şi delicată ca Regia. Dar cu toate acestea, zicea el zimbind, văz că nu se nebuni nici unul din noi, deşi o privirăm de nenumărate ori. Cît pentru mine socotesc că portretul Frosinicăi ce port asupră-mi, mă va fi păzit de cursăle ei, iar pentru altul nu mă chezeşuesc. Şi eu, zise Talmuc, mă aflu tot întru aşa părere; şi nu e nici o mirare că nu mi-am pierdut simţirile văzindu-i frumuseţa; căci frumuseţa Cealicăi mă [65] face să privesc cu multă despreţuire toate damele din lume, fie cît de frumuşale. Mirarea noastră cea mai multă tribue să fie statornicia domnului nostru împărat, zise Şeif; care, cu toate că nu ştie ce va să zică dragoste cătră vreo damă pînă în zioa de astăzi, nu se vătămă cîtuşi de puţin nici de prea frumoasa Regia, care lucru ne face să credem, că dacă scăpă şi acuma, nu va pătimi niciodată de o asemenea boală.
      Voi aveţi mare greşală, le zise Vedredin; nu ştiţi ce vorbiţi, socotindu-mă nepătimaş de amor; aveţi dreptate, căci nu m-aţi văzut pînă în zioa de astăzi puind mîna pă vreo damă, nici m-aţi auzit vorbind despre dragoste; dar ca să vă scoţi dintru această părere uşure, gîndindu pentru mine că nu cunosc acest lucru, vă voiu spune cu încredinţare cum că şi eu sînt asemenea pătimaş ca şi voi de amor; şi aceasta este ceea ce îmi tulbură toată liniştirea şi fericirea vieţii. Inima mea nu este biruită şi rănită de vreo împărătiţă sau prinţese, ca a voastră, ci de o nevestică din treapta cea mai de jos; una ca aceasta domneşte cu multă putere preste inima mea; şi voesc a vă povesti această istorie prea minunată. Eu eream hotărît să nu dau afară această taină din mine, dar fiindcă îmi deterăţi pricină, oiu s-o dau spre ştiinţa tutulor, numai să mă ascultaţi, căci oiu să vă spuiu lucruri minunate.

     
     [66] Istoria preafrumoasei Arugăi.
      
      Nu sîntu ani mulţi, începu a spune Vedredin Lola, de cînd se afla în Damasc un neguţetor bătrîn anume Vanae, care avea o casă foarte frumoasă cu doaă magazii pline cu pînzeturi de India, între care avea şi o mulţime de mătăsării din cele mai preţioase şi frumoase. Acesta avea şi o nevastă prea tînără, a cării frumuseţe mai că se întrecea cu a Regiei. Vanae erea un omu ce iubea foarte mult desmirdările; cheltuea cu galantomie mare, da multe prezenturi pă la prieteni săi, şi împrumuta pe oricine avea tribuinţă de bani cît de mulţi. Ţinea familii multe scăpătate cu toată căltueală sa, şi în scurtă vorbă nu erea o zi ca să nu facă bunătăţi şi milostenii, şi mai cu seamă cînd mergea prin şcolile publice, cînd vedea şcolari de părinţi scăpătaţi, şi silitori la învăţături, pe uni ca aceştia zic îi umplea de daruri multe şi de laude, bucurîndu-se foarte mult pentru înaintarea lor ce făceau. Aceste nemăsurate cheltueli ale sale îl dărăpînară, încît ajunsă într-o stare foarte scăpătată şi plină de necazuri, fără să priceapă el, căci erea din fire prea galantom fără socoteală.
      După ce se văzu scăpătat cu totul din starea sa cea bogată, năzui pă la prieteni săi ca să îl ajute, şi în deşert îi fu osteneala, cu toate că le făcuse destule bunătăţi şi ajutorinţi la păsuri, dar acestea se uitasără. Avea nădejde multă la cei ce îi împrumutasă el ca doar îi vor plăti datoria. Dar şi aceştia uni îşi tăgădueau ceea ce avea să îi dea, şi alţi ereau cu totul scăpătaţi. Toate *[67] acestea întristară pe Vanae, şi se bolnăvi prea rău. Pă cînd se afla bolnav îşi aduse aminte că împrumutase pe un călugăr cu o mie de galbeni, şi chemîndu-şi nevasta îi zise: scumpa mea Arugo, să nu ne întristăm, şi să nu ne desnădăjduim; căci îmi aduseiu aminte că am împrumutat cu o mie de galbeni pa Hogea Ismail; du-mi-te la dînsul, şi spune-i că îl rog să facă bunătate ca să ni-i dea, căci am mare tribuinţă. Aruga se împropodi numaidecît, şi se duse la masa hogei, care o priimi cu multă nobleţă; şi după ce îi zise să şază, o întrebă ce pofteşte. Domnule hogeo, îi zise ea rîdicîndă-şi voalu după ochi, eu sînt nevasta neguţetorului Vanae; şi mă trimise ca să te rog să faci bine a îi da miea de galbeni ce te-a împrumutat, căci avem tribuinţă foarte mare, încît numai Dumnezău ne ştie.
      Călugărul văzînd pe Aruga atîta de frumoasă şi isteaţă la cuvînt, precît şi nobilă întru toate purtările ei, se răni în suflet de dînsa, şi îi zise: o preafrumoasa mea doamnă, eu să îţi dau aceşti galbeni cu tot sufletul meu, nu că doară sînt dator bărbatului tău, ci numai pentru hatîrul dumitale, căci mi-ai făcut mare cinste cu venirea dumitale în casa mea, pentru care mă socotesc astăzi că sînt cel mai fericit. Chipul dumitale mă face să îmi es din fire; tu poţi ca să mă faci norocit de vei vrea să îmi primeşti împlinirea dorinţelor mele; şi de mă vei asculta îţi făgăduesc pă viaţa mea că în loc de o mie, să îţi dau doaă mii de galbeni, căci am foarte mulţi tot de cei turalii, (adică de cei cu blangul), şi te încredinţez prin jurămînt să îţi fiu totdauna mai supus şi decît un rob. Acestea zicînd cuviosul călugăr *[68] al nostru, şi voind să o încredinţeze cum că toate cîte zicea îi erea tocmai din inimă, se apropie de dînsa, şi vru să o ia în braţe; iar nevasta supărîndu-se de obrăsnicia sa, îl îmbrînci zicîndu-i: ho părinte, stăi! Nu-ţ este ruşine de vrei să faci aşa lucru! Bravosu părinte! Parcă ai fi un taur învierşunat! A ferim călugăr! El mai obrăsnicind asupră-i cu multe linguşiri, şi tot atingîndu-se de dînsa, îi zise muerea: işec-cheşiş, şamarlarîm seni şindi, adică măgarule de călugăr, îţi trag palme….. du-te dracului d-aci, că eu nu sînt de cele ce socoteşti tu, macar să îmi dai toate bogăţiile din Eghipet! Şi cum s-ar putea blestematule, să calc cinstea bărbatului meu pentru nişte galbeni ai tăi, fi-ţi-ar de tămîe şi de doftorii să-ţi fie, buştenitule ce eşti!? Dă-mi galbeni ce eşti dator bărbatului meu, şi nu îţi mai bate capul în zadar să îndupleci pe una ca mine la dorinţa ta cea măgărească, şi spurcată. Călugărul rămasă prea ruşinat pentru afrontul ce îi făcu Aruga, şi fiindcă erea om cu suflet foarte rău, îndată îşi prefăcu dragostea în mînie, şi zise cătră dînsa: fugi d-aci obrasnico, eu nu sînt dator bărbatului tău nici o para! El ticălosul de le, după ce că a scăpătat din starea ce erea cu neghiobiile sale, apoi acuma ş-a pierdut şi minţile şi caută să scoaţă potcoave după la cai morţi ca să îşi ţie viaţa! Acestea zicînd călugărul cu multă asprime cătră Aruga, o dete afar cam cu sila, şi puţin lipsi de nu o şi bătu.
      Biata tînără se întoarsă acasă cu lacrămile pă obraz de la părintele. Scumpul meu Vanae, zise bărbatului său; călugărul dumitale, tăgădueşte şi el ceea ce îţi este dator, ca şi ceelalţi; şi n-ajunsă *[69] numai aceasta, şi vru ca să mă şi bată, silindu-mă ca să îmi calce şi cinstea. O nemulţumitorul, strigă negustorul! Şi se poate una ca aceasta să tăgăduească dreptul meu, cînd o dată eu l-am încrezut de om cu judecată şi cu suflet cuvios?! Aceasta nu e de suferit; oiu să-l trag la judecată, şi ce o vrea Dumnezău cu mine! Auzi nelegiuitul de călugăr; că după ce voeşte să-mi mănînce bani, apoi să-mi spargă şi casa?! Du-te soro la Catiu, şi spune-i toată şiretenia. Judecătorul ştiu că este un om foarte strajnic şi vrăjmaş al nedreptăţii; şi am nedejde bună că îi va fi milă de mine, şi îmi va face dreptate, ştiindu-mă în ce stare mă aflu.
      Tînăra nevastă a neguţetorului se duse numaidecît la Catiu, şi se înfăţişe înaintea sa acolo unde asculta jăluirile norodului. Catiul, ce firişte iubea nevestelele, îndată ce o cunoscu pă d-asupra că e frumuşică, se sculă de unde şedea, se apropie de dînsa, şi chemîndu-o, se duse cu ea într-o cămăruţă; şi după ce o pofti să şază jos, o îndatoră a îşi rîdica voalul după ochi; şi îndată ce o văzu atîta de frumoasă, fu rănit la inimă de dînsa ca şi cuviosul. Şi plină de dragoste asupra ei, zise: o trandafir preafrumos, spune-mi ce pofteşti, şi pentru ce ai venit? Şi fii preaîncredinţată că pentru hatîrul dumitale voiu face orice îmi vei porunci. Ea îi povesti toată şiretenia părintelui călugăr, şi îl rugă ca prin puterea ce are de stăpînire, să-l îndatoreze a despăgubi pe bărbatul său; ai toată dreptatea, răspunsă Catiul, şi se cade negreşit a îl sili numaidecît să plătească pînă într-o para. Fii pă pace că îi scoţ şi sufletul dintr-însu, necum dreptul [70] dumneavoastră, şi se făcu că strigă un ciohodar. Dar o zăiţă preafrumoasă, urmă a zice judecătorul, olastisind pe nevastă, socoteşte sufletul meu că păsăruica inimii mele se află prinsă în cursăle frumuzeţei dumitale, şi bine ar fi să mi-o sloboz ca să îţi fac şi eu treaba de care mă rogi; făgădueşte-mi ceea ce nu ai vrut să făgădueşti călugărului, şi chiar în minutul acesta îţi dăruesc patru mii de galbeni, iar nu doaă ca călugărul.
      Tînăra Aruga, auzindă asfel de cuvinte, începu a plînge cu amar. O cerule, nu e cu putinţă să aflu vreun om cu minte şi cu înţelepciune, sau cu niţică ruşine? Nu e cu putinţă să dau numai preste unul cu frică şi cu temere de Dumnezău? Ah! Dumnezeule! Cei ce au putere a pedepsi pe cei făcători de rele, aceea sînt cei mai răi şi mai nelegiuiţi! Şi ce mai urîtă şi mai păgînoasă faptă decît necinstea unei familii cinstite prin cel ce ţine cîrma dreptăţii! Acestea zicîndă, şi altele asemenea pe care le poate ghici fiecare, plecă cu lacrămile pă obraz din sala dreptăţii, şi viindă la bărbatul său, îi spusă că nu făcu nimica nici cu Catiul. Se întristă foarte mult bietul Vanae, că nu află pe nimenea a îi face vr-o dreptate la drepturile ce avea, sirmanul; şi cu amar din suflet zise cătră nevasta sa. Iubită nevestică, altă nădejde nu este, ci numai să te duci şi la vezirul, şi poate vom afla dreptate. Şi dacă şi el nu ne va face nici o îndreptare, nu mai sîntem pentru lume, ci tribue să murim. A doa zi Aruga împropodită se duse la vezirul, şi îi spuse toată pricina în taină, căci îl găsi numai singur; şi îl rugă foarte mult ca să o ajute, căci numai la dînsul îi a rămas nădejdea. Vezirul, ce erea şi el [71] de piele, fu şi el rănit de dînsa nu mai puţin decît Călugărul şi Caitul; şi cu un mijloc politicos începu să o olastisească, după ce o făcuse de se desvălise; şi mirîndu-se prea mult de frumuseţa ei, strigă: o ce frumuseţe şi nuri văz la această tînără; întru adevăr că n-am mai văzut aşa de cînd sînt în lume! O ce persoană nobilă şi drăgălaşă mi se arată înaintea ochilor! Zeu că e păcat a se bucura de dînsa un bătrîn sărac şi neputincios! Nu te teme o drăguţă tînără, că preste trei ceasuri voiu face ce negreşit să-ţi aducă chiar călugăru acasă la dumneata acea mie de galbeni. şi aceasta o voi face-o numai i numai ca să te mulţumesc, şi să nu rămîi mîhnită de la judecata mea; dar o scumpa mea tînără, alt nimica nu îţi ceiu pentru facerea de bine ce voesc să-ţi fac, ci numai să îmi potoleşti rîvna ce am asupra dumitale, şi usebit de galebni ce ai de la călugăr, îţi mai dau şi eu zece mii de galbeni; numai să te iubeşti cu mine; şi afar de acestea, vei fi ajutată totdauna de mine, şi îndestulată despre toate.
      Frumoasa Aruga la chip şi la minte, precum nu priimise propunerile Călugărului, şi ale Catiului, aşa nu primi nici p-ale vezirului, şi mîhnindă-se prea mult, eşi cu ochi plini de lacrămi şi de la vezir, şi ducîndu-se acasă, zise cătră bărbatul ei: o Vanae, ni s-au tăeat toate nădejdile. Nimenea nu ne ajută; nimenea nu ne face dreptate la dreptul nostru; ce să facem dară? Încotro să apucăm? La cine să mai năzuim? Aceste cuvinte adusără pe bătrînul neguţător la desnădăjduire, şi începu să blesteme pe toţi oameni. Mai tăcu niţel, şi cînd erea să înceapă iar a blestema şi a bărfi chiar şi [72] înprotiva lui Dumnezău, nevasta îi tăe vorba, şi zise: încetează de a mai blestema pe cei ce lucrează spre nenorocirea noastră; ce te foloseşte a te necăji aşa şi a te supăra, blestemînd pe unu şi pe altu? Mai bine e pentru noi a ne socoti cu alte mijloace ca să ne aflăm dreptatea, şi a scoate al nostru. Nu te mai necăji, că uite chiar în minutul acesta mă lumină Dumnezău o născocire cu totul folositoare la pricina noastră. Nu mă întreba ce lucru este; atît numai fii încredinţat în mine; lasă-mă să fac ceea ce am hotărît, şi vei vedea prea curînd ce răsplătire voiu face Hogei, Catiului, şi vezirului, de care să se ducă buhul în toată ţara; cu acest mijloc, bărbăţele, ne vom scoate şi dreptul nostru, şi vom fi şi lăudaţi de toată lumea.
      Acestea zicîndă nevasta, se duse numaidecît şi cumpără trei dulapuri mari pă cît încape omul într-unul, şi le aduse acasa. Pă urmă se împodobi cu hainele şi sculele ei cele mai bune şi mai strălucioase; aşa împodobită se duse acas la călugăr ca să-l prinză în cursăle sale precum îi erea voea; pe care găsindu-l numai singur, se desvăli la obraz pînă a nu-i mai zice el; pe care văzindu-o rămasă uimit de dînsa cu mii de ori mai mult decît întîiu; şi ea îi vorbi aşa: domnul meu părinte, am venit ca să te rog să faci bunătate a îmi da miea de galbeni ce eşti dator bărbatului meu, căci sîntem foarte strîmtoraţi chiar şi de ale hrănii; şi dacă îţi vei face pomană a ne da această datorie pentru hatîrul meu, de nu pentru altceva, îţi făgăduesc cu încredinţare că îţi voiu plini orice cerere îmi vei face, şi îţi voiu fi gata la dorinţa ce mi-ai zis. Doamnă frumuşică, îi zise cuviosul stariţ, eu sînt pururea tot întru acea [73] părere. Doaă mii de galbeni stau gata în sepet puse deoparte ca să ţi le dăruesc, de îmi vei face mulţumita şi binele ce ţ-am zis. Eu văz foarte bine, zise ea, şi cunosc că eşti tot întru acea hotărîre; şi îmi pare bine fiindcă mă iubeşti, şi de aceasta hotărăsc din tot sufletul a te mulţumi, te aştept dară deseară, să vii acasă la mine. Bate în portiţă binişor, şi o roabă a mea credincioasă îţi va deschide numaidecît, şi vom petrece toată noaptea precum pofteşti; dar nu uita de galbeni ca să îi iei cu tine. Prîcuviosul părinte de bucurie multă alergă la dînsa ca să o îmbrăţişeze; şi ea cu un usul subţire îi scăpă din mîni fără să o atingă; şi eşindă în uşă pă dinafar, stătu în loc, şi uitîndă-se la dînsul îi zimbea de rîs, precum am zice ca să-i facă necaz, şi să-l încurce mai mult în cursăle ei, de picere şi de mîni, şi chiar şi der barbă. Aşadară după ce îl prinsă şi îl ameci cum se cuvine, şi îl văzu că o să vie, se duse acasă de se mai drese ceva, şi mergîndă tot cu acest vicleşug înşelă şi pe Catiu, şi pe vezir; pe care îi făcu atîta de mult cu făţărniciile ei, încît nu ştieau cînd să vie seara mai curînd ca să se ducă la dînsa precum le făgăduise; pe cari îi şi soroci cu cîte un ceas unul după altul, ca nu, mergînd toţi într-o vreme, să i se vădească vicleşugul.
      După ce îndatoră pă cîtetrei pătimaşi de iubire în chipul ce auzirăţi, se duse nevasta acas la bărbatul său cu inimă odihnită; şi găti feluri multe de bucate şi băuturi ca să-şi ospeteze musafiri, şi să îi înşale cu chip frumuşel. Ea avea o roabă foarte credincioasă, căria îi destăinui ceea ce avea de gînd să facă, şi îi făcu cunoscute [74] toate purtările cum o să se poarte cînd vor fi prieteni cu dînsa în casă şi la masă. Deci puindu-şi toate la odrîndueală, îşi aştepta mosafiri din ceas în ceas ca să-şi împlinească scopul; noaptea sosi, şi la trei ceasuri dintr-însa veni perintele hogea, bătu binişor la portiţă, şi roaba deschizindă-i, îl aduse în cas la stăpînă-sa, zicîndă-i să calce binişor ca să nu îi simţă Vanae, şi să fie: vai, nai, e, ajunge. Aruga văzindă-l, îl primi cu multă ţirmonie, sărutîndu-i mîna, şcel. şi el binecuvîntînd-o, şcel. îi arătă bucurie mare, însă tot făţălniceşte, ca o leliţă mehenghe. Îl mîngîe, îl giugiuli, însă tot cu prefăcanie. Şi pă urmă îl rugă să şază ca să cineze. Atunci hogea plin de bucurie şi de părere de bine, scoasă un teşcoi în care erea doaă mii de galbeni, şi îi zise: iată trandafir de raiu făgădueala ce ţ-am făcut, care este lucru foarte mic pă lîngă norocirea ce îmi găteşti. Aruga zimbi auzindă aceste cuvinte; şi apucîndu-l de mînă îl mîngîe şi îl rugă să-şi scoaţă cealmaoa şi hainele, şi să şază cu toată slobozenia întocmai ca în casă la domnia sa cînd să culcă.
      Bietul părinte neştiind ce i se găteşte, se desbrăcă de rămasă numai în cămaşă şi într-un ilec, şi cu capul gol; pă urmă puindu-se la masă începură a mînca cu poftă multă, şi mai vîrtos călugărul. Pă la mijlocul cinei se pomeniră cu roaba viindă tot d-a fuga, tremurîndă, şi sperios zicîndă: coconiţă! Sîntem prăpădiţi sirmanele de noi! Coconul s-a deşteptat, şi o să vie jos să vază ce faci pînă pă la vremea asta cu luminarea aprinsă ca niciodată! Şi de nu vei face vreo rîndueală pentru domnia sa, o să se dea de faţă nedreptatea ce [75] îi faci, călcîndă-i cinstea. Atunci Aruga prefăcîndu-se că tremură şi e zăpăcită de frică, zisă cătră hogea: Ah preaiubite Ismail, sîntem prăpădiţi! Scoală mai curînd ca să te ascunz! Dă mai curînd sărăcan de mine şi de mine, că amîndoi perim de hiara de Vanae, că e un cîne şi jumătate! Ah, ah, zicea în auzul zamparegiului; iar întru sineşi ha-ha-ha, iaca ce, şi iaca ce. Atunci luîndă de mînă pe hogea, îl duse tot d-a fuga în altă odae, şi-l băgă într-un dulap din cele trei ce cumpărasă; şi închizîndu-l bine, îi zise stăi aci pînă se va duce bărbatul la naiba, şi apoi viu de te scoţ ca să petrecem în liniştire pînă despre zioă.
      În chipul acesta Aruga băgă pe derviş la odobeală, şi lăsîndu-l acolo, veni înapoi, şi zise încetinel cătră roabă: ce-o vrea Dumnezău, pe unul îl prinsărăm cumsecade în mrejile noastre; şi am nădejde să văz şi pe ceelalţi tot asemenea; şi pline de bucurie amîndoaă, aştepta şi pe cei doi să îi vază ca şi pe derviş. Nu după multă vreme iată veni şi catiul de bătu în portiţă. Roaba alergă numaidecît de îi deschisă, şi zicîndă-i şi acestuea ca să clace binişor, îl aduse înlăuntru la stăpînă-sa; pe care îl priimi tot ca şi pe hogea. După ce se sculară de la cină scoasă catiul şi îi dete făgăduitele patru mii de galbeni; pă urmă plin de dragoste şi de bucurie, nu mai înceta a îi face mulţime de laude şi de încorunări, dovedindu-i prin acestea că e foarte norocit a dobîndi o amorează atîta de frumoasă şi delicată, ce dorea prea mult ca să o pue la mînă; şi erea cu totul încredinţat că o are ca şi pusă. Atunci Aruga, ca să-şi arate şi ea dorinţa ce avea pentru [76] dobîndirea unei asfel de persoană mare, zise cătră dînsul: sărut mînile, domnul meu, şi te rog să ei osteneală a te desbrăca şi a intra în iatacul ăsta, că iacă-mă şi eu; numai să mă duc niţel să ascult pă la fereastră ca să văz ce face bărbatul meu, doarme, sau nu; şi viu acuşica.
      Catiul socotind că o are ca şi în braţe, se desbrăcă numaidecît de rămasă numai în cămaşă, şi se sui în iatac. Numai dară ce intră în pat, şi tot deodată se făcu p-afară un sgomot şi un tropoit ca de spaimă; şi se pomeni cu Aruga viindă în casă tot fuga şi spăimîntată, care zise cătră el: cocoane sărăcan de mine, a dat focul preste noi! Sîntem prăpădiţi; un rob de ai noştri, lovi-l-ar cataroiul, te-a văzut cînd ai venit, şi a spus bărbată-meu spuzi-s-ar să se spuzească de calic şi blestemat. Şi îmi spusă roaba că o să vie să vază de este aşa sau nu. Eu umblaiu cu feluri de cuvinte a îl îndupleca să nu crează, şi nu putuiu face nimica; aşa chemă toate slugile, şi îi lăsaiu înarmîndu-se ca să te şi omoare. Ei! Sărăcuţan de mine! Ei! Concenitan de mine! Ei minune! Fir-ar ceasul blestemat în care ne mai văzurăm şi ne îndrăgirăm. Ce să facem!? Ha! Scoal şi vino după mine să nu ne apuce înlăuntru! Dă mai tare, aşa să-mi trăeşti domnul meu, şi sufletul meu, ah nenorocitan de mine! Atuncea catiul spăimîntat, se sculă din aşternut numai în cămaşă şi se dusă după dînsa, care îl băgă în alt dulap de al doilea, şi încuindu-l binişor, îi zise că vine ea numaidecît, după ce va trece furia bărbată-său. Şi aşa îl prînsă şi p-acesta în capange. Acum îi rămăsese numai ecsălenţia sa marele vezir. Deşi ca un chip de mare, şi anevoe de prins într-o mreajă *[77] însăelată de o femee slabă, dar cu toate aceste veni şi dumnealui pă la ceasul hotărît; fu adus înlăuntru ca şi ceelalţi, însă priimit cu ţirmonie mai multă ca un vezir ce erea; şi după ce numără Arugăi zece mii de galbeni, fu dus şi închis în dulap.
      Atunci Aruga văzindă pe cîtetrei ibovnici ai ei prinşi în mrejile sale după cum dorea, încue bine şi tare odaea în care erea dulapurile, şi pă urmă se duse de spusă bărbată-său cele ce făcuse. Şi bucurîndu-se prea mult pentru acest renghiu al lor, adunară cele şaisprăzece mii de galbeni, le pusără la păstrare în ladă, şi se veseliră toată nopticica, mîncîndu şi bîndu întru sinătatea dulăpiţiloru ibovnici.
      Vrednica Aruga a doa zi, ca să îşi pue planu în mai desăvîrşită lucrare, şi ca să îşi facă o răsbunare vestită în tot ţinutul, precum se făgăduise bărbatului său, veni la palatul meu şi se înfăţise în divan unde ascultam norodul în deosăbite pricini; şi eu îndată ce o văzuiu cu atîtea frumuseţe, îmi aţintaiu căutătura mai de multă ori la dînsa, şi poruncindu-i veni tocma lîngă tronul meu. O întrebaiu ce voeşte, şi ea căzindă la pămînt începu a zice: preaputernice împărata, aşa să trăeşti ani îndelungaţi şi cu biruinţă pururea înprotiva vrăjmaşilor tăi, binevoeşte a mă asculta, căci am să îţi spuiu o istorie, de care sînt prea încredinţată că te vei mira prea mult. Spune ziseiu eu, nu te sfii nicidecum, şi iată-mă că te ascult cu toată luarea aminte.
      Eu sînt, zise, nevasta unui neguţător scăpătat şi supus al împărăţiei tale anume Vanae; e acum un an de cînd a dat înprumut părintelui [78] Hogea Ismail o mie de galbeni; la care ducîndă-mă ca să îi ceiu, îmi răspunsă că nu e dator nici o părăluţă; şi dacă îi voiu plini pofta, să fie cu ertăciune, îmi zise că îmi dărueşte doaă mii de galbeni. Alergaiu să mă jăluesc la catiu pentru aceste propuneri cu totul nepotrivite cuvioşiei hogei; şi el în loc să mă îndrepteze, îmi zise că nu îmi dă nici o dreptate de nu-i voiu făgădui ceea ce n-am vrut să dau hogei, adică să mă hăla cu dînsul, ertăciune împărate. Supărată de obrăsnicia catiului şi de nedreptatea sa, veniiu plină de nădejdi la vezirul împărăţiei tale; dar nu îl aflaiu nici pe dînsul mai cu omenie decît catiul; căci se nevoi cu toate mijloacele a mă dupleca la voinţa sa, şi aşa să-mi dea vr-o dreptate.
      Eu îndoindu-mă prea mult a crede spusele Arugăi, ziseiu cătră dînsa: să nu te miri nicidecum îndoindă-te că eu nu voiu crede cîte îmi spuseşi, căci eu cunosc foarte bine cum că hogea nu poate tăgădui aceea ce are să-ţi dea; şi vezirul cu catiul fără îndoeală îţi voru face judecata cuvenită, fără să se poarte precum zici, căci eu îi am aleşi de buni şi drepţi ca să judece pe norodul meu. O preaputernice împărate, se vede că te cam îndoeşti a crede cuvintele mele, întemeeat fiind pă caracterul şi pă numele acestoru oameni, dar am nădejde prea bună, că prin mărturiile ce am, vei cunoaşte cum că numai numele boeriei lor este vrednic de cinstea împărăţiei tale, iar sufletul şi faptele lor cu mult mai ticăloase decît a celor mai proşti din supuşi înălţimei tale. Numai numele îi deosăbeşte, iar faptele prea urîte. Unde sîntu aceste mărturii, îi ziseiu plin de mirare? Împăratul meu, zise muerea, sîntu chiar acas la mine, porunceşte [79] numai oamenilor înălţimei tale să meargă cu mine şi să îi aducemu. Atunci eu porunciiu ofiţerului de jurna de trimise vr-o cîţiva soldaţi cu dînsa, şi în puţine minute mă pomeniiu aducîndu-mi înainte trei şeladuci(*) cu cîte un dulap în spinare, şi le pusără aci, şi Aruga îmi zise: în aceste trei dulapuri sîntu mărturiile mele, ia aminte să le vezi; şi aşa zicîndă, scoase trei cheiţe, şi deschizindă cîte unu unu, vădi pe cei trei ticăloşi amurezaţi.
      Acum puteţi socoti ca cîtă mirare am avut, atît eu cît şi toată curtea mea, cînd văzurăm pe hogea, pe catiu, şi pe vezir numai în cămăşi şi cu feţe pămîntii de ruşine pentru dovedirea loru în fapte atît de ocară. Vă spuiu întru adevăr că n-am putut să ţiu rîsul, văzîndu-i întru aşa stare; cu toate acestea mă prefăcuiu vrînd nevrînd întru căutătură strajnică, precum se cuvine unuia ca mine la asemenea vedere, şi dojăniiu pe amurezaţi cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strajnice, căci destul le erea ocara, şi puteau ca să le cază dambla, dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare, şi puteam să dau vreo bănueală. Dar dojana loru cea mai de temeiu fu că pe hogea îl hotărîiu să mai dea lui Vanae încă doaă mii de galbeni, iar pe catiu şi pe vezir îi scoseiu din slujbe, şi puseiu pe alţi; pă urmă porunciiu *[80] de rîdicară dulapurile dinaintea mea, şi ziseiu Arugăi de se desvăli la faţă ca să îi văz frumuseţa ce amăgise pe cei trei inşi însămnaţi ca să o iubească.
      Nevasta lui Vanae se supuse voinţelor mele, şi rîdicîndă-şi vălul după cap, ne făcu ca să privim o frumuseţă nespusă, rămîindu toţi înmărmuriţi; căci întru adevăr asemenea chip frumos, vorbă, şi trup delicat nu mai văzuse nimenea, şi nici că mai putea să fie în tot ţinutul meu. Toate acestea mă făcură ca să dau dreptate celoru trei boeri. Toată boerimea ce erea de faţă, ca şi mine, rămasără uimiţi, şi îi făcură laude nenumărate fericindu pe bărbatul ei de asemenea comoară cu totul nepreţuită, nu numai de frunuseţă, ci şi de cinste, care e coroana la o muere frumoasă, apoi şi săracă. Toţi ziceau cu o glăsuire că Vanae este cel mai fericit şi mai bogat din lume, şi doreau să fie ca dînsul.
      După ce îmi făcu voea ca s-o văz la faţă, îmi mulţumi foarte mult pentru judecata ce îi făcuiu, se duse acasă; dar vai mie! Cu toate că ea nu erea de faţă, însă mi se jugrăvise în ochi gîndului meu, şi nu erea un minut depărtată din gîndirea mea. În sfîrşit de toate văzînd că îmi turbură toată liniştirea ori încotro mă duceam, trimeseiu de chemaiu pe bărbatul său, îl băgaiu în iatacul meu, şi îi vorbiiu aşa: ascultă-mă domnule Vanae, starea ta, în care ai ajuns acuma după inima ta cea galantă îmi este foarte ştiută; eu am hotărît ca de acuma nainte să-ţi fiu mînă d-ajutor, şi să te rîdic din aşa ticăloşie, ca pă vremea viitoare să nu mai scapeţi nicidecum, ci să fii tot fericit şi îndestulat de toate, însă de vei [81] vrea să-mi plineşti o cerere care stă în mîna ta şi întru voinţa ta. Inima mea e rănită de o dragoste cu totul vrăjmaşă de navasta ta; despărţeşte-te de dînsa cu orice mijloc şi mi-o trimite mie; fă-mi această jărtfă, te rog pe Dumnezău; şi după ce că te voiu înbogăţi cu mii de pungi de bani, şi cu alte scumpeturi nespuse, îţi dau şi această voe ca să îţi alegi din haremul meu orice roabă îţi va fi pă gust, ca să-ţi fie de nevastă în locul Arugăi.
      Puternice împărate, bogăţiile ce îmi făgădueşti, cu toate că sînt prea mari, dar să îmi dărueşti şi chiar toată lumea, tot nu ai putea ca să covîrşeşti ceea ce simţ eu în nevasta mea. Din toate ale lumi Dumnezău îmi este fiinţa cea mai scumpă, şi după el nevasta; şi nu că o iubesc pentru altceva, căci şi dînsa este o muere ca toate celelalte, ci numai pentru credinţa şi cinstea ei, lucru cel mai scump din lume la o nevastă cu bărbat, şi mai cu seamă ca mine scăpătat întru sărăcii şi întru lipsă despre toate. Ea crede în mine, şi mi se închină cu toată scăpătăciunea mea întocmai ca un om credincios întru Dumnezău, şi mă iubeşte mai mult decît pe sineşi. Şi ca să mă crezi despre cîte zic, trimite să ţ-o aducă, şi de vei putea să o amăgeşti ca să mă lasă, mă făgăduesc că şi eu o las din parte-mi cu toată voinţa. Trimeseiu de mi-o adusără, mă siliiu cu toate mijloacele ca să lasă pe bătrînul Vanae; să lasă pe un neguţetor sărac şi scăpătat, şi să fie împărătiţă slăvită de toţi; sî lasă o căşcioară întunecoasă ce sta să cază pe dînşi de povara paelor celoru putrede, şi să se sălăşluească într-un palat strălucit, poruncindă din tron cu pietri nepreţuite; *[82] şi toate aceste propuneri nu îi turburară auzul cîtuşi de puţin; în deşert îmi fu bătaea de cap; căci statorniciea ei şi credinţa cea cătră bărbatul său erea cu totul nespuse. Şi vruiu ca să îi mai cerc, adică şi cu îngroziri, dîndu-le soroc în vreme de trei zile ca să îşi ia seama, căci nu e bine de dînşi.
      Ei ducîndu-se acasă, socotiră întru sinele că eu le-am hotărît cu deadinsul să fac ceea ce ziceam întru silnicie, şi văzîndu că n-au încotro, fugiră într-o noapte amîndoi lăsîndu-şi toate ale casăi, şi apucară spre Eghipet. A trea zi la soroc văzînd eu că nu mai vinu, trimiseiu un ciohodar ca să mi-i aducă, şi să îi întreb ce au hotărîtu. Ciohodarul îmi aduse vestea cum că au fugitără pă drumul Eghiptului. Atunci rămăseiu uimit auzind o asfel de hotărîre cu totul pă negîndite de mine; şi de nu aş fi domnit preste patimile mele, foarte lesne prin putere aş fi luat pe Aruga de nevastă mie, numai şi numai în pisma ei; eu aveam toată puterea ca să trimit după dînşi şi să mi-i aducă; însă n-am voit să fac o asfel de faptă cu totul nelegiuită, şi mai cu seamă să silesc o inimă ca să mă iubească cu de-a sila, lucru ce nu mi-a plăcut să fac niciodată.
      Aşa lăsaiu pe Aruga întru slobozenie să fugă oriunde vor vrea, şi deşi s-ar fi întors, nu le-ş fi mai zis nimica. Mă siliiu cu toate puterile mele ca să biruesc dragostea şi dorul ei, dar îmi fu prea cu anevoe! Aruga, iubita Aruga, cu toate că mă silesc şi acuma ca s-o uit, însă parc-o văz de faţă întocmai precum erea; frumuseţa ei cea încorunată cu scumpa coroană a cinstei mi-a întipărit-o pă fundul inimi mele, şi crez că numai somnul *[83] cel de veci va avea putere a mă răcori de focul ei cel grozav; sîntu d-atuncea aproape de treizeci de ani, şi nu pociu vedea pe altă muere în lume să asemene cu dînsa cîtuşi de puţin. Am o sumă de fete în saraiul meu frumoase cît se poate, dar toate îmi sîntu năgre înaintea ochilor, cînd mă gîndesc la Aruga.
      
     Tot urmarea istoriei împăratului Vedredin Lola, a vezirului său, şi a sfetnicului său.
     
      Asfel Vedredin Lola îşi isprăvi istoria. Vezirul şi Şăiful sfetnicul său cel de taină îl întrebară de ştie carecumva unde se află Aruga. Şi el le răspunsă că nu ştie nicidecum din ceasul ce a plecat cu bărbatul său din Damasc pă drumul Eghiptului. Tribue acuma, zise Şăif, să mărturisim că noi sîntem nişte amurezaţi mai cu usebire din toţi cîţi sîntu în lume. Împăratul (zicea zimbind) se răni numai de-o vedere a unei neguţetorese, ce voea mai bine a avea de bărbat pe un om bătrîn şi scăpătat, şi nu poate să o uite de sîntu acuma aproape de treizeci de ani, şi lucru de tot înprotivă că ea nici habar nu are de una ca aceasta, dar nici că a avut. Eu iubesc pe o muere ce trăea pă vremea lui Solomon, uitr zăpăcire mare! Şi vezirul tot asemenea, o ce minte vrednică de rîs! Dar ce zic eu; cît pentu vezir, are tot cuvîntul; căci s-a văzut cu Cealica, şi a trăit cu dînsa vr-o cîteva vreme, dar pentru ăşti doi ce să zică cineva? Alt nimica, decît nebunie goală!
      [84] Monarhul Vedredin nu putu să ţie rîsul cînd auzi aceste cuvinte din gura lui Şăif, dar mai cu seamă îl coprinsă rîsul cînd văzu o mulţime de cămile şi de cai păscîndu pă o cîmpie; şi p-acolea pînprejur erea mulţime de corturi, subt care se vedea un număr foarte însemnat de oameni ce mîncau şi beau. Aid să ne apropiem de dînşi, zise vezirului şi lui Şăif, ca să vedem ce oamnei voru fi. Ajungîndu ei acolo, văzură că acele corturi ereau de o mare cuviinţă; iar un cort din mijlocul celorlalte erea cu totul măreţ, şi foarte înpodobit; subt care şedea un tînăr foarte îmbrăcat cu haine de pietri scumpe, şi sta lîngă o masă gătită cu de mîncare, şi începu a mînca tot din vase de aur şi cu diamanturi. Această persoană de cinste, ce erea în vîrste ca de cincizeci de ani, mînca numai singur, şi se slujea ca de treizeci ciohodari înmueţi în fie, ce steau înprejurul mesei ca nişte făclii, iar doi robi foarte viteji şi grozavi, înarmaţi de sus pînă jos, străjueau la perdeaoa cortului cu multă priveghere şi deşteptăciune.
      Acel nobil tînăr cum îi văzu de departe trimise un ciohodar ca să îi întrebe cine sîntu, ce oameni, şi unde se ducu. Vedredin răspunsă ciohodarului că sîntu negustori giuvaergii, ce vinu de la Astrahan şi se ducu la Bagdat; şi fiindcă îţi spuserăm şi noi cine sîntem, spune-ne şi tu cine este domnul tău, şi ce rang are? Domnul meu, răspunsă ciohodarul, este o persoană mare ce îşi are titlu de om generos, adică de marinimos, de galant, şi de darnic; se numeşte Abulvar, şi mai cu seamă are nume de mare voiajor, adică de călător mai prin toată lumea. Lăcuinţa sa este mai adeseori în Basra; priimeşte pe oricare ca să-şi facă [85] vizită, şi nici unul nu ese de la dînsul fără să ia vreun dar. El este cel mai însămnat din Basra, şi petrece mai mult cu împăratul la orice adunare, care află prea multă plăcere cînd îi povesteşte cele ce a văzut prin deosăbite locuri cîte a umblat; şi întru adevăr că istoriile sale sîntu un abis fără margine. Tribueşte dară, zise Vedredin, ca unuea ca acesta să i se fi întîmplat mii de întîmplări cu totul de mirare? Lucrurile ce a văzut acest om, şi patimile ce a tras, nu s-au întîmplat la nici un om din lume pînă în zioa de astăzi, răspunsă ciohodarul, şi de le veţi auzi, fără îndoeală, că o să vi se îngrozească minte, ş-o să fiţi coprinşi d-o mirare cu totul nepovestită.
      Atunci Vedredin, întrebă pe ciohodar de e cu putinţă să meargă să-l întîlnească. Dară, zise el, puteţi prea pă lesne, căci priimeşte pe oricare cu toată slobozenia şi cu bucurie mare. După cuvintele ciohodarului plecă Vedredin îndată cu ai săi şi se dusără la Abulvar; care îndată ce îi văzu se sculă numaidecît, şi îi primi cu multă nobleţă, şi îi pusă de şezură toţi la masă. După ce mîncară feluri de bucate, începură a vorbi despre usebite pricini, şi mai ales despre călătoriile sale. Abulvar la această conversaţie se arătă întru toate prea cu duh şi nobil, încît Vedredin şi ai săi se mirare foarte mult; şi foarte se bucura Vedredin că s-a întîlnit cu asfel de om înţelept, şi rugă pe Abulvar ca să meargă cu dînşi la Basra. El priimi aceasta cu multă bucurie. Zioa plecării sosi, şi plecară cu toţi dinpreună ce ereau preste cinci sute inşi; şi în puţine zile sosiră în Basra cu bună norocire şi plini de veselie.
      [86] Abulvar se amureză prea mult de Vedredin, şi de oameni săi, fiindcă îi vedea că au prea multă plăcere ca s-asculte povestirea călătoriilor sale. El singur zicea pentru sineşi cum că puţini voiajori vor fi în lume ca dînsul. Eu zicea, cunosc luncile mări Indiene şi toate ostroavele ei mai bine decît patria şi chiar ca mea. Am văzut lucruri atîta de mirare încît nu le pociu descri pe toate cu amăruntul, ci abia a suta parte din ele. Întîmplările mele sînt aşa de ciudate, încît nimenea din cîţi le-am povestit nu m-ar fi crezut, de nu m-ar şti toţi că sînt vrăjmaş al minciunei.
      Vedredin se mulţumea foarte mult de povestirile lui Abulvar, şi îl rugă ca să i le spue tocmai din început şi pînă în sfîrşit cu toate amăruntele lor. Bucuros, îi zise Abulvar, dar numai atît vă rog ca să nu aveţi nici o îndoeală, precum v-am mai zis, la cîte mă veţi auzi povestindu-vă; căci sîntu nişte întîmpări atîta de minunate, încît nu potu încăpea în mintea omenească; însă fiţi încredinţaţi că eu nu obicinuesc minciuna de mi-ar da cineva toată lumea asta. Întru adevăr că am avut prilej să ajung monarhul cel mai tare din lume numai cu doaă trei minciuni, dar nu am voit. Aşadară faceţi bine d-ascultaţi lucruri foarte minunate!
     
     Istoria minunatelor întîmpări ale lui Abulvar vestitul voiajor.
     
       Voiajul (călătoria) întîiu.
       
      Eu, domnilor, sînt fecior al unui corăbier din Basra, şi mă numesc Abulvar. Tatăl meu m-a avut *[87] pururea cu dînsul în toate călătoriile sale ce făcea pă mările Indiene, şi oriîncotro se ducea, încît cînd eream de cinsprăzece ani cunoşteam cu de-amăruntul toate insulile acestori mări nemărginite. Aceste călătorii înbogăţiră pe tatăl meu prin negoţ atîta de mult încît ajunsă unul din cei mai cu stare negustori; şi în vreme de zece ani fu numai el cel mai de frunte din toţi cîţi ereau în Basra. Deci avînd nişte socoteli cu un neguţetor comisioner al său în vestitul oraş Şărendiv, hotărî ca să mă trimiţă pe mine în locul său ca să le desfac; şi plecaiu cu o corabie neguţetorească din portul Basrei, care mergea la Surat şi la Şărendiv.
      Aşadar eşindu din sinul Basrei, ce este lung de o mie cinci sute de miluri, sosirăm la Orma ce este o cetate pă luncile mări; şi d-aci intrarăm în oceanul cel mare, şi avîndu vreme frumoasă, ajunsărăm cu pace în insula Şărendiv; ne desbărcarăm, şi eu mă duseiu în gazdă la comisionerul tătîni-meu, anume Abib; ce erea un om foarte cinstit şi din cei mai bogaţi ai Indiei. Mă priimi cu cea mai mare dragoste pă cît se cuvine unui prieten adevărat. În prea puţină vreme isprăvirăm toate socotelile, şi alt nimica nu mai rămăsese, decît să găsesc vreo corabie plecîndă la Basra, şi să mă întorc acasă; în sfîrşit găsind una, mă găteam să plec.
     
       Întîea întîmplare a lui Abulvar.
       
      Cu o zi mai nainte de plecarea mea din Şărendiv, pă vremea prînzului, cînd mă duceam duprin tîrg acasă la comisionerul meu, văzuiu că trecu [88] pă lîngă mine o doamnă prea bine făcută la trup, îmbrăcată cu haine galante, şi însoţită de o roabă. Cu toate că erea cu văl păste faţă, dar umbletul ei cel frumos şi trupul cel gingaş, îmi da să înţeleg că e o damă prea frumoasă. Stătuiu în loc să o privesc. Şi mai mult mă amurezaiu de dînsa, încît ziseiu întru sinemi că aceasta este cea mai frumoasă damă din tot oraşul acela, şi mira-te-ai de nu va fi amureaza împăratului, şi negreşit c-aşa o să fie. Ea mă auzi cînd ziceam aceste vorbe, şi întorcîndă-se cătră mine, mă privi cu destulă băgare de seamă; pă urmă îşi nătă de drum, fără să-mi dea să-nţeleg de s-a supărat sau nu de cîte zisesem.
      După ce o pierduiu din ochi, mă tot gîndeam la dînsa şi la delicatenţa trupului şi umbletului său, şi în cea mai după urmă începuiu a simţi prin inimă ceea ce nici visam pînă în ceasul acela. Plecaiu să mă duc acasă, şi iată mă pomeniiu cu o roabă oprindă-mă din drum. Eu o cunoscuiu că erea a doamnei ce văzusem, şi îmi vorbi cu un chip prea dulce zicîndă-mi; domnule, eu sînt poruncită ca să mă cinsteşti cu venirea după mine a te duce într-un loc. De va fi din partea stăpînei tale această poruncă, bucuros, îi ziseiu plin de uimire, bucuros o voiu plini-o, fie şi primejdioasă. Doamna mea, mai zise roaba, nu a vrut să-ţi zică nimica cînd ia-i vorbit dumneata; însă de vei vrea să îi aibă prieteşugul, crez că nu vei fi căit.
      Aşa hotărîiu a merge, fără să mai puiu în gînd că sînt călător în zioa viitoare. Urmaiu după acea roabă, şi mă dusă la un palat, a cărui vedere îmi sperie minţile. Întrarăm într-un iatac, de o mare şi nespusă cuviinţă, în care şedea acea [89] doamnă pă perini muete în fir de aur; şi erea încunjurată de roabe foarte îmbrăcate, ce sta înainte-i cu multă smerenie. Priviiu la acea doamnă, care fiindă desvolată, mi se păru că e cu mii de ori mai frumoasă decît cînd o văzusem pă drum învolată. Diamanticalele şi toate scumpetele ce avea pă dînsa se întuneca de frumuseţa ei cea firească întocmai ca nişte stele opace pă lîngă un soare. Rămăseiu coprins de mirare de atîta frumuseţă. Ea mă pricepu, şi îmi zise: apropie-te mai încoaci tinere voinice; orice damă ar fi fost în locul meu, s-ar fi supărat prea mult de cele ce mi-ai zis pă drum; dar eu cunoscîndă-te că eşti un tînăr strein şi neînsurat, te iert pentru toate; şi îţi spuiu că ursita mă îndeamnă ca să te iubesc, de vei fi recunoscător dragostei mele, pe care pînă în ceasul acesta n-am aratat-o la altu, şi nici că am făgăduit-o la nimenea din atîtea persoane însămnate ce au vrusără cu multă dorinţă ca s-o dobîndească.
      Aceste dovediri de dragoste ce îmi arătă ea cu multă nobleţă, îmi adăogă amurul şi mai mult asupră-i, şi mă bucuraiu prea mult. Ah Sultana mea, strigaiu căzînd la picere-i, oare visez eu cele ce văz şi auz, sau că sîntu aevea? La ce treaptă de norocire vrei ca să înalţi pe un strein ca mine, care nu este destoinic a îţi mulţumi cu nimic în lume pentru aşa mare facere de bine? Scoală-te în sus, zise ea, scoală-te şi spune-mi fără vr-o sfieală din ce ţară eşti, de ce neam, şi cu ce treabă ai veni taici în Şărendiv? Eu îi făcuiu toată voea; dar cînd îi spuseiu că mîine oiu să plec la ţara mea, i se schimbă faţa, îşi îmi tăe vorba, arătîndă-mi că nu are poftă să m-auză vorbindu-i asfel, [90] şi se poate Abulvar, zise ea, ca să mă laşi aşa de curînd? Doamna mea, îi răspunseiu, slujba mă sileşte ca să mă-ntorc mai curînd; şi mai ales că corabia ne aşteaptă numai să plecăm, şi de voiu scăpa acest ocazion, nu crez să mai găsesc altu multă vreme d-acuma nainte. Tu, cum văz, ai hotărît să pleci negreşit. Doamna mea, ziseiu, pentru cinstea şi bunavoinţă ce arăţi cătră mine, nu pociu hotărî după voea mea, ci după a dumitale. Rămasă prea mulţumită de aceste vorbe ale mele, şi cu mii de încredinţări mă făcu să o crez cum că mă iubeşte din tot sufletul.
      În sfîrşit de toate vorbirea mă puse de şezuiu tocmai lîngă dînsa genuche lîngă genuche, şi îmi spusă că se numeşte Gangeada; şi cum că a fost fata unui vezir mare a monarhului din Şărendiv, care după moartea sa îi a lăsat o bogăţie foarte însămnătoare; şi cum că au cerut-o de nevastă mulţi din tineri cei nobili, şi ea nu le-a dat nici o făgădueală. Lîngă acestea îmi dovedi cu cuvintele mele ce îi zisesem pă uliţă i-au săgetatără inima, şi cum că din ceasul acela a hotărît ca să jărtfească cu mine toate nenumăratele bogăţii ale tătîni-său, pe care le căştigasă în vreme de cinzeci de ani; şi întru adevăr că ereau necoprins de minte omenească. Eu îi mulţumiiu cu mii de cuvinte dulci pentru bunătatea ce îmi propunea, şi pentru dragostea ce arăta cătră mine; dovedindu-i că sînt plin de bucurie pentru aşa întîmplare. Isprăvinde-se cuvintele cele de amur din amîndoaă părţile, mă lua Gageada de mînă, şi mă dusă în altă odae unde erea masa gata ca să mîncăm amîndoi; şezurăm numai noi, şi mîncarăm feluri de bucate bune şi prea delicate. Fericită masă, căci [91] nu înbucam de doaă trei ori, şi să nu vorbim despre dragoste şi glume.
      După ce mîncarăm, chemă vreo cîteva roabe de ne cîntară cu feluri de istrumente unite cu glasul guri, o ce furmuseţă! Pă urmă începură a juca fel de fel de jocuri; şi ţinură toate veseliile pînă însărat. Deci sosindă noaptea şi vrînd eu ca să îmi iau seara bună şi să plec, se întristă doamna mea prea mult, şi cu faţă mînioasă zise: ce, tot ai în gînd să mă laşi? Tocmai acuma cîn dmă încredinţaşi singur că te laşi după voea mea?
      Hain se vede că eşti,
      Căci ţ-e dat să pedepseşti!
      Pe una ce te iubeşte, şi singură te-a ales,
      Şi fericirea-ţi doreşte, fără vreun enteres!
      N-aş fi crezut niciodată,
      Să-mi dai asfel de răsplată!
      Cu milioane de lei, n-ai fi putut să găseşti,
      Ceea ce tu să laşi vrei, acum, şi să părăseşti!
Atunci eu o făcuiu să înţeleagă cum că toată graba mea este pentru Abib comisionerul, ca nu cumva să intre la vreo grijă de mine, socotind că mi s-a întîmplat vreun neajuns; şi o încredinţam cu multe jurăminte că mîine iar mă-ntorc la dumneaei. Ea nu vru să mă lasă cu nci un mijloc ca să merg la gasdă; şi mă făcu ca să scriu domnului Abib, cum că în seara aceea să nu mă aştepte, fiindcă mă aflu cu nişte prieteni, fără să spuiu unde. Făcuiu acest răvaş, şi chiar ea cu mîna ei i-l trimisă cu un rob. După ce petrecurăm multe ceasuri întru desmirdări, porunci de mi se găti un iatac foarte galant pentru odihna nopţii; şi orîndui mulţime de robi întru slujba mea la orice voiu porunci.
      [92] După ce mă văzuiu singur, începuiu a mă gîndi despre starea mea în care ajunsesem. Ce sfîrşit o să aibă astea? Cum oiu să ajung? Şi mă miram foarte mult vorbind întru sinemi. Ce noroc o să fie asta? Oare aceste bogăţii multe, şi atîtea mii de scumpete; pentru mine să fie gătite? Pe mine m-oru fi aşteptatu? Pentru mine s-oru fi strînsu? Oare să pociu crede că această doamnă atît de frumoasă o să fie a mea? Nu Abulvar, nu! Nu te amăgi că sîntu pentru tine aceste fericiri atîta de mari şi neauzite! Nu este de nasul tău această locma! Nu mai nădăjdui dară, căci un asfel de noroc atîte de mare, fără să-ţi treacă prin gînd, poate să-ţi aducă nescai ticăloşii mari, şi sfîrşituri prea cumplite, şi să-ţi piee dinnainte ca umbra şi ca visul! Aceste gîndiri se făcură gonaciul cel mai cumplit al somnului meu toată nopticica. A doa zi Gangeada veni veselă la mine, şi mă întrebă de am dormit bine în noaptea aceea. Eu îi răspunseiu, că am petrecut cu nădejde că noaptea aceea îmi va dărui minutul de fericire. La acest răspuns zimbi de rîs, şi îmi zise: întîiu să vedem ce statornicie ai, dacă mă iubeşti cu tot adevărul; şi apoi să fac ceea ce ai aşteptat ca să îţi dea noaptea; şi îmi arătă destule îngrijiri, pe care nu le mai spuiu, ca să scurtez vorba. Şi aşa petrecuiu opt zile de rînd de rînd cu dînsa zioa şi noaptea întru cele mai fragete desfătări, pe care tot omul le poate ghici.
      Într-o zi pă cînd ne plimbam numai amîndoi prin grădina ei, Abulvar, îmi zise, eu sînt prea încredinţată cum că mă iubeşti, şi cu această nădejde am hotărît ca să te fac fericit dîndu-ţi întru stăpînire toate bogăţiile ce am prin legătura *[93] cea sfîntă a căsătoriei noastre; aceasta am hotărît, şi acuma nu mai încape să zici cum că eşti nenorocit, ci cu totul dinprotivă, adică cel mai fericit din lume. Aceste vorbe ale Gangeadei mă răniră pînă la ficaţi, şi mă amăgiiu de multa bucurie; orice altă norocire putea să-mi treacă prin gînd, iar aceasta nicidecum. Ea fiindcă erea Cuembră, adică de religie închinătoare de soare, şi eu Moametan, socoteam că face aceasta numai pentru un gust al ei firesc, iar nu să-mi propue ca s-o iau şi de nevastă; şi cum că religia nu va putea să îngăduească asfel de amestecări, de aceea mă prinsă multă mirare cînd o auziiu zicîndă-mi de căsătorie.
      Atuncea Gangeada văzindă-mă turburat şi cufundat în tăcere, pricepu că nu îmi prea place propunerea ei. Eu nu socoteam niciodată, îmi zise cu chip mînios, să-mi tăgădueşti dorinţa ce am, şi să-ţi fie atîta de neplăcută, şi eream prea încredinţată să te văz mai vesel, iar nu dinprotivă trist şi cufundat în mîhnire. Ce zici dară? Ai de gînd ca să mă ei de nevastă, sau ai vreo îndoeală? Spune-mi hotărît. Doamna mea, îi răspunseiu, nu este precum gîndeşti. Dumneata cunoşti prea bine dragostea, cinstea, şi respectul ce am cătră persoana dumitale; şi dacă dumneata doreşti numai o dată luarea noastră întru căsătorie, eu doresc aceasta de mii de ori într-o clipă; însă cerul ne pune o stavilă cu totul nebiruită. De aceasta sînt mîhnit, iar nu de ceea ce dumneata socoteşti. Care este, zise ea, această nebiruită stavilă, de care te sperii atîta de mult? Religia mea, îi răspunseiu. Eu nu îndrîsnesc a mă face călcător de legea ce îmi porunceşte să nu mă căsătoresc cu o nevastă ce [94] nu este de credinţa noastră cea Moametană. Şi eu tot aceasta zic, îmi răspunsă ea, pentru legea mea, şi n-aş voi niciodată să iau de bărbat pe un Moametan, de aş şti cu încredinţare c-oiu ajunge chiar împărătiţa cea mai vestită din lume. Eu gîndeam ca întîiu să te înduplec a te lepăda de credinţa proorocului, şi să priimeşti p-a noastră, ce este închinătoare de soare şi de foc, ş-aşa să te iau de bărbat; dar acuma fiindcă te îndoeşti a te lepăda de lege-ţi, nevrînd să primeşti p-a mea, şi cu aceasta să scapi de la mînă-ţi aşa fericire mare, ce îţi găteam eu, te vestesc de cel mai nerecunoscător din lume, de om prost şi de nimic.
      Sunetul acestor mai după urmă cuvinte ce îmi zise Gangeada, îmi speriară auzul, şi mă îngroziiu prea mult văzîndu-mă încurcat fără de nădejde că voiu mai scăpa, avîndu-mi viaţa în mîna pierzări. Ea, cu toate că mă vedea foarte turburat, însă nu înceta nicidecum d-a mă ocărî oricum îi venea la gură, şi de a mă dojăni pentru nemulţumirea mea despre cele ce îmi zicea ea; şi cu ochi plini de lacrămi fără vreo mîngîere mă făcea tot nătărău şi nerecunoscător, şi nu puţin mă răniiu pînă la ficaţi. Focul meu, şi focul ei ce îmi arăta mă făcu cu totul fără simţiri, încît amuţisem; şi vai mie, că puţin rămasă ca să mă înduplec.şi negreşit că m-aş fi amăgit, dacă legea proorocului nu m-ar fi ţinut neclintit întru hotărearea mea. Gangeada rămasă plină de mirare văzindă-mă atîta de ferbinte întru legea mea, şi lipsindu-mă de atîtea bunătăţi şi chiar şi de dînsa pentru dragostea credinţei. Cu toate acestea mai avîndă oarece nădejdi că mă va îndupleca, îmi vorbi aşa: mergi nemulţumitule şi neomenitule de [95] te du în odaea ta! Iată că îţi dau soroc de opt zile să îţi ei măsurile şi să hotărăşti cea mai după urmă; eu nu voesc să zici mîine poimîine că nu ţ-am dat vreme ca să te gîndeşti. Şi dacă după sorocul acesta nu vei hotărî să faci ceea ce ceiu de la tine, să aştepţi cu încredinţare osînda unei mueri plină de mînie pentru afrontul ce voeşti să îi faci prin înpietrirea inimii tale cei nesimţitoare.
      Acestea zicîndă, mă lăsă şi se duse cu chipul plin de mînie, şi foarte posomorîtă, care îmi dete o groază cu totul cumplită, şi mă temeam foarte mult să nu-mi pier viaţa nevrînd s-o iau de nevastă. Rămăseiu desnădăjduit de orice mîntuire. Lupta îmi erea prea mare; mă luptam şi cu legea, şi cu amurul; dar legea îmi erea mai scumpă, şi pentru dragostea ei priimeam cu bucurie orice necaz ar fi fost, chiar şi moartea cea mai cruntă. Şi nu încetaiu de a căuta orice mijlocire ca să scap din acel saraiu; dar nu putuiu nicidecum; căci prin porunca Gangeadei erea toate uşile şi ferestrile încunjurate de pasnici; şi văzînd că nu e treabă, alt nimica numai aşteptam, decît mînia Gangeadei să o văz vărsîndu-o asupră-mi. Zioa cea d-a opta sosi, şi Gangeada trimisă de mă chemă ca să vază ce am hotărît. Mă duseiu în iatacul ei, şi o găsiiu şezîndă pă un tron nalt şi încunjurată de roabe, a cării vedere şi căutătură erea mai mult de un judecător strajnic şi aspru, decît de o muere amurezată.
      După ce mă înfăţişaiu înaintea ei, îmi zise aşa: Abulvar, iată că s-a isprăvit sorocul ce ţ-am dat; te mai ţii de hainia inimii tale, sau te-ai prefăcut după cum doresc? Ah doamna mea, îi răspunseiu eu, tu îmi eşti fiinţa cea mai scumpă din [96] toate ale lumi; şi m-aş fi numit cel mai norocit dintre muritori dobîndindu-te, d-aş fi fost vreun om slab ca să calc şi să nesocotesc cinstea religiei mele. Taci om de nimic, îmi zise ea cu restire, taci! Te văz foarte bine că eşti un mişel necunoscător! Nu mai voesc de acuma înainte să ascult vorbele tale cele săci şi de nimica! Du-te! Piei d-aci! Tu eşti om nevrednic de cinstea ce am vrut să-ţi fac! Facerile mele de bine să-ţi fie pîrîşul cel mai grozav la orice nenorocire a ta! Ruşine ar fi pentru mine ca să mai îndemn la asfel de fericiri nespuse pe un ticălos ca tine! Eu dară nu îţi mai zic nimic d-acum înainte, ci te las întru nerecunoştinţa ta, ca să-ţi fie biciul cel mai crunt pîn la ceasul morţi tale! Zicîndă aceste cuvinte, ce mă îngroziră foarte mult, se duse prea necăjită; iar eu rămîind cu totul ameţit în mijlocul aceli săli mari, aşteptam din clipă-n clipă mînia necazului ei; şi doream prea mult sfîrşitul acestui lucru oricum ar fi fost.
      Nu trecură doaă ceasuri la mijloc, şi iată mă pomeniiu că veniră la mine zece robi ai Gangeadei, cari mai aduseră cu dînşi şi un număr mare de oameni îmbrăcaţi în haine cu totul deusebite de cele ce se obicinuea în insula Şărendiva. Cel ce se vedea că e mai mare preste dînşi mă privi cu multă băgare de seamă vreo cîteva minute fără să-mi zică ceva. În sfîrşit îmi zise cu glas poruncitor ca să îi urmez. Eu îl ascultaiu coprins de frică mare şi mă duseiu după dînsul; şi cînd ajunseră la poarta palatului ca să eşim afară, întrebaiu pe unul dintr-înşi, unde au de gînd să mă ducă? Asta vei afla-o la vremea ei, cînd vei vedea însuţi, îmi răspunsă el, iar acuma nu e vremea a ţ-o [97] tîlcui, şi ca s-o ştii mai nainte nu ţ-e de folos. Aşa merseiu între dînşi ca un osîndit, fără să mai zic ceva, şi mă dusără la o corabie, în care intrîndu cu toţi, învîntară vetrelile, şi plecarăm din portul acela. După ce ne depărtarăm pă luciul mări, îmi zise corăbierul; eu sînt de la împărăţia Golgondei; şi doamna Gangeada te-a dat la mine de rob, poruncindă-mi ca niciodată să nu te las a merge la Basra patria ta; şi m-am chezeşuit cu dînsa prin jurămînt ca să nu îi calc porunca.
      Aşa fu răsbunarea Gangeadei pe care o socoteam mai cumplită după necazul ce avea asupră-mi; şi mă mulţumiiu de această răsplătire. Iar pă de altă parte puind în gînd că n-oiu să mai văz patria mea şi pe tatăl meu, şi pe toţi ai casăi noastre, şi pe toţi prieteni, aflîndu-mă subt robie, mi se părea viaţa mai cumplită decît moartea; zilele dintîiu eream foarte supărat; dar făcîndu-mi coraj de necaz şi de nevoe, mă dedeiu pă brazdă a sluji stăpînului cu credinţă şi cu vrednicie. Domnul meu erea un om foarte cinstit întru toate, şi îndestulat de minte şi de pricepere; de aceea nu simţea nici o greutate la cîte îmi poruncea, şi dinprotivă mă sileam cu orice mijloc a face şi cîte nu îmi zicea el precum ştieam că îi place; şi cu acest mijloc mă iubea prea mult, şi m-avea întocmai ca pe un fiu al său.
      După ce pierdurăm din ochi insula Şărendiva, şi apucasărăm spre miază noapte ca să intrăm în sinul de Bengal, care este sinul cel mai mare al Aziei, în care sîntu împărăţiile Bengala şi Golgonda, se rîdică o furtună atîta de mare, încît nu s-a mai pomenit niciodată pă acele mări; ne muncirăm foarte mult ca să josim vetrelile, şi [98] vîrslindu să ne laţermim, adică să ne apropiem de ţermuri; dar în deşert ne fu toată osteneala, căci nu puturăm birui puterea vîntească. Corabia noastră ajunsese în puntul peirei, şi ca să o apărăm de sdrobire, o lăsarăm în voea furtunei, şi a valurilor, fără să-i mai facem d-ale meşteşugului. Această vreme protivnică ţinu cincisprăzece zile, şi ne întinsă în oceanul cel mare cincisprăzece mii de miluri departe de Şărendiva, prin nişte locuri cu totul necunoscute de corăbieri. În sfîrşit se linişti vremea, şi ne păru foarte bine; însă bucuria noastră peri numaidecît printr-o întîmplare foarte ciudată, pe care o să vă îndoiţi a o crede, atît e de mare şi de mirare.
     
       Întîmplarea a 2. A lui Abulvar.
       
      Începurăm a ne urma călătoria plini de bucurie, şi mai ne apropieam de insula Iava(*), dar totdeodată văzurăm aproape de noi pe un om în pielea goală luptîndu-se cu valurile mări ca să nu-l înghiţă. El ţinea foarte strîns o scîndură în mîni cu care se mai ajuta ceva la plutire, şi ne făcea sămn ca să alergăm întru mîntuirea sa. Omiubirea ne făcu numaidecît ca să aruncăm luntrişoara corăbiei în mare, şi să meargă vr-o cîţiva corăbieri a îl scăpa din peire. Cu toate că omiubirea sau mila de altul este o faptă din cele mai lăudate lui Dumnezeu, însă cînd nu îşi găseşte locul, e foarte primejdioasă, precum veţi auzi. Eu după părerea mea sfătuesc pe cititor, ca mai mult să se gîndească cînd face cuiva [99] vr-un bine, decît cînd îi face rău. De faci rău, curînd îţi ei răsplătirea, şi te curăţi de o grijă, văzîndu-te la un fel, adică ori scăpat cu orice mijloc, sau în vreo pedeapsă hotărîtă; iar cînd nimereşti din nebăgare de seamă să faci bine vreunui nemulţumitor, nu te ştii la nici un fel; căci îl ai vrăjmaş pă toată viaţa, şi nu ştii ce o să nască din cugetul său cel spurcat ca să te păzeşti din vreme.
      Aşadară se dusără corăbieri şi luară pe acel om în luntrişoară, adică îl răpiră chiar din mîna morţii cei mai netăgăduite, şi îl adusără în corabie. Acest om precum se vedea, erea în vîrste ca de patruzeci de ani, şi avea o căutătură cu totul feroasă; cu capul mare, şi cu părul scurt şi ca de ariciu; gurea îi erea foarte mare, şi cu dinţi lungi ca nişte colţi de mistreţ; cu mîinile groase şi foarte vînoase; palmele prea late şi cu ghiară ca de tigru; cu ochi iarăşi ca de tigru, adică roşi ca jarul; avea un nas lat şi pleoştit, cu nările foarte largi. Toate acestea ne deteră o groază foarte mare, dar o duceam cu bacalîm, sonu fetfadîr; şi căutătura lui avea destulă dovadă a ne face ca să ne căim de binele ce îi făcusem. Cînd acest om atît de grozav, precum vi-l descriseiu, se înfăţişe la corăbier, zise cu un ton foarte sălbatec: domnule, eu îţi sînt dator viaţa mea, că sta în puntul pierzări, de nu mă ajutai. Întru adevăr, îi zise corăbierul, că erea să fii prada peştilor, de nu ne aducea norocirea ta ca să te scăpăm. Nu mă speriea pe mine marea sau valurile ei, zise acel feros zimbind de rîs; căci am destulă putere a mă înprotivi ei ani îndelungaţi, fără să păţesc ceva, ci biruitorul şi slăbitorul puterilor [100] mele celor nebiruite este foamea, foamea zic m-a slăbit de erea să mă cufund în valuri, iar nu altceva; căci sîntu patru ceasuri de cînd n-am mîncat nimica; şi aceasta este o vreme prea delungată pentru unul ca mine, căci mi se pare ca cum n-am gustat nimica de patru ani întregi. Şi fă bine de îmi dă ceva să mănînc cît mai curînd, căci îmi sar ochi de foame, şi vă zăresc întocmai ca nişte muşte, atîta sînt de flămînd; şi nu căuta nescai bucate delicate, precum obicinuiţi, ci dă-mi orice va fi, căci nu am stomah nicidecum subţire; ha, eu de multe ori am înghiţit şi pietri, şi mi le-a rîşnit stomahul de le-a făcut ca cenuşa.
      Noi ne uitam unul la altul, şi toţi ne miram de o aşa povestire ce auzeam de la dînsul; şi gîndirăm că e speriat de groaza în care fusese, şi d-aceea nu ştie ce zice ca un zăpăcit. Dar domnul corăbiei socotind cum că e flămînd întru adevăr, porunci de îi adusără să mănînce pă cît s-ar putea sătura şase inşi de ceelalţi, asemenea îi dete şi haine ca să se îmbrace. Încît pentru haine, zise el, nu îmi tribuesc, căci aşa sînt eu din fire, gol precum vedeţi. Bine, îi zise domnul corăbiei, dar nu şade bine, şi nu e lucru cinstit a fi gol numai în piele înaintea noastră; e ruşine. Oha-o, răspunsă cu un ton grozav şi posomorît, vă tribue vreme multă ca să mă obicinuiţi! Acest răspuns feros ne băgă în multe bănueli şi în frică mare, deci silit fiind de foame, şi neputind avea răbdare la zăbava ce se făcea, tropoea din picioare de trosnea toată corabia, şi scîrşnea din dinţi de te lua groaza, apoi îşi întoarcea şi ochi pă dos de-ţi se făcea părul măciucă în cap. În sfîrşit văzînd demîncarea năvăli la dînsa de ne sperie. [101] Cu toate că demîncarea erea ca să sature şase oameni şi să mai rămîe, dar el o linsă numai cît te ştergi la ochi, şi ne mai ceru şi alta cu un glas grozav şi poruncitor, zicînd că cu aceea nu ş-a momit mici o măsea, necum toată burta.
      Naudomnul(*) vrînd să vază la ce sfîrşit o s-ajungă această foame a sa, porunci ca să îi mai aducă înc-atîta, şi le linse şi p-acestea numai într-o clipă ca şi pe celelalte; noi socotirăm ca se va fi săturat, însă furăm amăgiţi, că iar mai ceru cu un mod poruncitor, parcă ar fi ştiut şi gramatică. Unul din corăbieri nemaiputînd răbda neomeniile lui, necăjindu-se, luă un lemn ca să dea într-însul; dar sălbatecul pricepîndu-l, îl răpi se spete cu ghiarăle, şi îl făcu în zece bucăţi. Atunci năvălirăm toţi pă acel sălbatec cu săbiile destecate ca să-l omorîm; fiecare se silea ca să îl rănească de moarte, dar vai noaă, că vrăjmaşul nostru avea o piele tare ca şi diamantul. Săbiile noastre se rupeau cînd isbeam într-însul, şi nu făceam nici o isbîndă cîtuşi de puţină. Şi cu toate că nu se temea de vreo rănire, însă îl durea cînd îi căram pă spinare; de aceea se întoarsă de mai apucă pe unul cu o putere nespusă, ş-îl făcu mii de bucăţi înaintea noastră.
      Noi dacă văzurăm că nu putem să îi facem altceva, ne aruncarăm pă dînsul cu toţi, şi vrurăm ca să-l aruncăm în mare, dar nici aşa nu puturăm, căci îi aluneca pielea întocmai ca de helă. Apoi vîrîse şi ghiarăle în cormanul corăbiei, şi se ţinea atîta de tare, încît parcă ar fi fost tot una cu el; nu se mişca nicidecum cu toată [102] puterea noastră; şi în loc să se sperie de noi, ne zise rîzind de rîs; prietenilor, nu v-aţi apucat de lucruri bune cu mine; ar fi mai bine de voi ca să îmi daţi supunere; eu am prăpădit mii de oameni cu mii de ori mai tari decît voi; şi vă încredinţez că de vă veţi mai înprotivi mie la orice voiu face, toţi o să gustaţi patarama celorlalţi, şi încă mai cumplit decît aţi văzut.
      Aceste cuvinte ne trecură prin inimi ca nişte piroane arse, şi ne coprinsă groaza morţi; ş-aşa hotărîrăm să nu-i mai stăm înprotivă. Ne duserăm cu blîndeţe de îi mai adusărăm şi altă demîncare ca doar se va sătura. Mai mîncă şi a treea oară, şi în loc să se sature, îi creştea foamea mai mult. În sfîrşit cunoscînd el că ne-am supus voinţilor sale, se făcu prea blînd; şi ne arăta cum că îi pare prea rău de ceea ce a făcut; dar ce să fac, zicea, că nu sînt eu de vină, ci chiar dumneavoastră, că m-aţi întărîtat. Pă urmă ne spusă că ne iubeşte fiindcă l-am scăpat de la moarte, şi din mîna fomi; şi cum că pentru binele nostru ar dori să găsească o altă corabie mai bogată cu d-ale mîncări, să se mute cu fartirul acolo ca să-i dea cuşaiu, şi pe noi să ne lasă în pace. Şi acestea ne zicea cînd mînca, căci numai atunci erea ceva mai omenit, fi-ar fi bătut Dumnezău omenia încă de cînd erea prin valurile mări. Şi după acestea toate rîdea şi glumea ca toţi oameni, ş-am fi petrecut prea bine cu dînsul de am fi avut atîta merinde în corabie, încît să nu îi stea gura nici un minut, precum însuşi ne spunea.
      În sfîrşit ne mai ceru de mîncare şi a patra oară, şi îi deterăm ca şi celelalte dăţi; şi pă urmă, după ce mîncă, şezu ca la doaă ceasuri [103] fără să mănînce. În această scurtă vreme de înfrînare a mîncări, ne întrebă pe cîte unul unul cu blîndeţe, din ce loc sîntem, ce obiceiuri avem pă la ţara noastră, şi ce amu mai păţitu călătorindu pă mare. Noi trăgeam nădejde că desaburirea atîtor bucate ce mîncasă doar i se va sui în cap, şi îl va face să adoarmă; şi aşteptamu cu multă dorinţă ca să-l prididească somnul; şi ne sfătuisăm ca cînd va adormi, să îl aruncăm în mare, şi să scăpăm de dînsul, căcin ne lăsa muritori de foame cu atîta mîncare a sa. Dar ne amăgirăm cu astă nădejde; căci pricepîndu el cugetul nostru, ne spusă cum că el nu doarme niciodată, şi degeaba ne este nădejdea.
      Înţeleserăm cu multă întristare acest adevăr din gură-i; căci trei zile şi trei nopţi mîncă neîncetat, şi nu închise ochi spre somn nici cît dai în cremină. Şi căzurăm la desnădăjduirea cea mai după urmă pentru starea noastră cea cu totul jalnică; şi naudomnul nu mai avea nici o nădejde cu această întîmplare ca să mai vază pe Golconda patria sa. Totdodată văzurăm că se întunecă văzduhul, şi gîndirăm că este vr-o altă furtună ca şi ceea ce păţisăm, şi ne părea foarte bine, căci mai mult ne mulţumeam să ne înghiţă apele mări, decît acea jiganie de om; fiindcă de am fi isprăvit merindea, ne-ar fi mîncat cîte unu-unu. Întunecarea văzduhului nu fu de noori furtunoşi, precum gîndeam noi, ci fu o rocă (pasăre) din cele mai mari şi mai puternice după mările acelea. Această sburătoare grozavă, văzîndă pe vrăjmaşul nostru în pielea goală întins la soare pă marginea primnei, şi socotindă că e vreun stîrv, sau vreo vită despielată, precum am socotitu în urmă, [104] se pogorî din aer cu iuţeală ca de fulger, îl răpi în ghiară, şi iar se înălţă cu dînsul.
      Atunci văzurăm o luptă foarte ciudată în aer; omul cel feros avîndu-şi mînile slobode vru ca să se apere. El împlîntîndu-şi ghiarăle sau unghiile cele ascuţite ca secerea în trupu rocăi, începu a mînca de vîntră pe biata sburătoare. Roca simţi multă durere, încît cîrăea de răsuna tot văzduhul şi toată marea ca de un trăsnet grozav; şi voindă ca să îşi răsbune, scoasă cu ghiarăle ochi vrăjmaşului său. Ferosul, cu toate că rămasă orb, dar tot nu se lăsă pînă ce mîncă toată burta cu inimă cu tot a bietei rocă; care văzîndă-şi minutul cel mai după urmă al vieţii sale, îşi strînsă toate puterile de lovi cu ciocul foarte tare în cap pe acea bală de om, şi picară amîndoi morţi în mare aci p-aproape de noi; şi peri şi ea sirmana totdodată cu vrăjmaşul său, precum a zis puternicul Samson. Şi de ar fi avut suflet de om această pasăre binecuvîntată, întru adevăr că prin urările noastre de mîntuirea ce ne făcu, ar fi mers d-a dreptul în raiu fără vreo judecată.
      Aşa ne fu scăparea prin puterea cerului de acel sălbatec. Şi îndată ce ne mîntuirea de aşa primejdie, ne bucurarăm şi ne veselirăm foarte mult cu toţi; însă ne păru prea rău de moartea bietei rocăi, de care crezurăm toţi, şi eu crez şi pînă acum, cum că n-a fost altceva decît un înger din cer transformat în chip de rocă şi trimis pentru mîntuirea vieţi noastre. Urmarăm călătoria noastră cu vînt priicios, şi multă vreme ne fu vorba tot despre această întîmplare, şi ne miram prea mult cum poate să fie în lume un asfel de neam de oameni, dar cu vreme ne încredinţarăm cum că [105] sînt şi mai grozavi decît cela ce văzusemu, pentru care gheografi şi voiajori vremi viitoare îmi vor da dreptate, şi mai cu seamă de se va întîmpla să treacă pă lîngă insula Madagascar, şi prin multe locuri ale Africi. Totdauna d-aci înainte avurăm vreme prea bună, şi după puţine zile zărirăm şi uscatul, care ne umplu de bucurie nespusă; şi după băgarea noastră de seamă pricepurăm că sîntem aproape de capul cel despre apus al insulei Gaa.
      Mulţumiţi şi veseli pentru zărirea uscatului, mai adăogarăm vetrelile, şi în puţină vreme sosirăm acolo. După ce ne luarăm destulă provizie, iar plecarăm, şi în vreme de o lună ajunsărăm în Golconda, în care lăcuea stăpînul meu căpitan. După ce ne desbărcarăm ne duserăm la casa domnului meu, pe care îl priimi nevasta sa, şi fie-sa una născută, cu nespusă bucurie. După ce se mîngîeară şi se giugiuliră între dînşi ca uni ce nu se văzuseră de opt ani, mă recomandă stăpînul la nevasta-sa, şi îi spusă că îi sînt rob, însă mă iubeşte că sînt vrednic şi credincios; şi le rugă ca să fie mulţumite de slujbele mele, luînde-mă în de bine. În prea scurtă vreme mi se încredinţară amîndoaă foarte mult. Nimica nu făceau după placul lor fără să mă întrebe şi pe mine; şi dacă îmi plăcea, sau găseam cu cale că e bun lucru acela, aşa îl făceau şi ele; iar de nu, nu. Şi în vorbă scurtă, mă iubeau întocmai ca cînd aş fi fost unul din cei mai iubiţi dintre familia lor.
      
       Întîmplarea a 3-lea a lui Abulvar.
       
      Dragostea domnului meu asupră-mi creştea din zi în zi mai mult, şi ajunsă în atîta punt de [106] mare, încît îmi propusă ca să îmi dea de nevastă pe fie-sa, şi să mă lasă moştenitor preste toate ale sale, căci nu mai avea alt copil. Aceste vorbe ale lui Deuşc (aşa se numea domnul meu) mă turburară prea mult, căci nu îmi plăcea fie-sa nicidecum, şi nici c-o iubeam de leac. Şi ca să scap cu mijloc frumos, îi mărturisiiu că eu sînt Moametan, şi domnia sa statocredu (închinător de statue, sau idolatr). O copilul meu, zise el, de nu este altă pricinuire la mijloc, ci numai aceasta, e lucru prea lesne, şi traba ca şi făcută; căci eu hotărîsăm de multă vreme să mă fac Moametan, cu toată familia mea; fiindcă mi s-a urît închinîndu-mă la chipuri cioplite, la boi, şi la vaci; şi simţ foarte bine că mă aflu întru rătăcire. Aşadar am hotărît să mă fac Moametan cu toată familia mea ca şi tine, şi acuma fiul meu nu îţi rămîne decît să priimeşti propunerea mea, de nu vei avea altă pricină.
      Eu cu asta mă prinseiu, şi nu ştieam ce răspuns să-i dau, însă îi ceruiu soroc de trei zile ca să mă gîndesc, zicîndu-i că căsătoria după religia noastră e o taină din cele mai mari şi mai delicată, şi cel ce se însoară, să îşi ia măsurile bine, şi îmi dete cerutul soroc cu toată bucuria. Întru acest curs de vreme avuiu destul prilej a vorbi cu fie-sa; care după ce se dedete cu mine şi mai mult, îmi vorbi precum urmează: Abulvar, mă bucur prea mult că te-a ales tatăl meu de bărbat al meu; însă te pricep că nu ai nici o poftă ca să te însori; de aceea întemeeată pă această cunoştinţă a mea, am să-ţi ceiu o facere de bine, care va fi pentru folosul nostru amîndurora; te cunosc de om cinstit şi cu haracter, şi d-aceea îţi vorbesc cu [107] toată îndrîsneala; dar să îmi făgădueşti cu jurămînt că mă vei asculta. Atunci eu îi făgăduiiu prin multe jurăminte că nu voiu eşi din cuvîntul ei. Ascultă dar, îmi zise ea, ascultă ce facere de bine îţi ceiu: eu iubesc pe un fecior de neguţător de mă nebunesc, şi el asemenea pe mine. El de multe ori m-a cerut de la tatăl meu, şi nu a vrut să mă dea pentru o vrajbă ce au avutără între dînşi. Tu dar tribueşte ca să te cununi cu mine, şi pă urmă să găseşti vreo pricină ca să mă despărţeşti; apoi iarăşi să te prefaci cum că mă vrei de nevastă, zicînd că nu poţi fără muere, şi pe alta nu voeşti afară de mine; şi atunci după obiceiul legi să alegi pe ibovnicul meu de vechil de ginere în locul tău în noaptea dintîiu. Destul e, te pricepuiu, îi răspunseiu eu; tot scoposul dumitale este ca să mă cunun eu cu dumneata, şi să te dau la cel ce ţ-e drag; bine doamna mea, îţi voiu sluji cu credinţă după cum doreşti; dar ce o să-mi zică taicăl tău cînd va auzi că voiu să te las? De aceasta să nu-ţi pese nicidecum, îmi respunsă ea. Lasă-mă pe mine la aceasta, şi vei fi prea odihnit. Eu care doream din tot sufletul meu să mă descurc de una ca aceasta, o mai încredinţaiu cum ştiuiu mai bine că îi voiu sluji cu toată osîrdia la cîte mi-a poruncit. Atunci ea plină de bucurie nespusă îndemnă pe tatăl său cu rugăciuni făţuite ca să facă nunta cît mai de curînd; precum se şi făcu după puţintele zile; însă după ce priimiră toţi legea lui Moamet.
      Nu trecură nici trei zile la mijloc după însurarea mea, şi o despărţiiu precum ne-a fost vorba. Tatăl său plin de mirare pentru fapta mea, veni de mă întrebă, pentru ce să o desparţ, şi să [108] îl fac de ocară? Eu am priceput, îi ziseiu, că fata dumitale nu are nici o dragoste asupra mea, şi d-aceea am lăsat-o. El rîsă de prostia mea, şi mă sili ca s-o mai iau şi de al doilea, şi mă prefăcuiu c-o iau, numai şi numai ca să-l mulţumesc. Mă duc dară îi ziseiu, ca să găsesc vreun vechil de ginere, şi să-l aduc la noapte înpreună cu diaconul catiului fără să ne vază cineva. Şi a doa zi, după ce o va lăsa-o vechilul de ginere, precum se obicinueşte, s-o iau eu numaidecît. Socrul meu rămasă prea mulţumit pentru hotărîrea mea, şi se trasă la o parte. Atunci mă duseiu de găsiiu pe amurezul Facriniţei (aşa se numea nevasta mea), şi aducîndu-l, se cununară amîndoi înaintea mea; petrecură toată noaptea precum le plăcea, şi a doa zi nevrînd să o desparţă vechilul de ginere, mă duseiu la socrul meu cu lacrămi şi cu mîhnire de prefăcanie şi îi spuseiu toată pricina. Cum? Vechilul nu vrea ca s-o lasă?! Şi se poate una ca aceasta?! Eu îl voiu învăţa minte ca s-o lasă şi fără de voe! Atunci sosi şi diaconul catiului de îi spusă cum că vechilul de ginere este feciorul lui Amar neguţetorul, şi nu voeşte să se desparţă de fie-sa; cu cuvînt că i-a cerut-o de atîtea ori, şi nu a vrut să i-o dea; şi îl sfătuea diaconul prea mult ca să îi lase în pace, şi să se împace şi cu părinţi ginerului.
      Deuşc ca un înţelept, ascultînd de sfătuirile diaconului, şi pricepînd şi de sineşi că n-o să fie vreun rău pentru fie-sa, ci cu mult mai bine decît cu mine, căci eu eream un strein fără nici o stare în partea locului, şi cel mai rău cu nume de rob, rămasă prea mulţumit, şi aşa se săvîrşi cununia întreagă tot cu vechilul de ginere, prin voinţa şi a lui Amar; şi întări diaconul un prieteşug *[109] pentru toată viaţa între aceşti doi părinţi, adică între Deuşc tat-al Facriniţei, şi între Amar tat-al ginericăi, ce ereau certaţi de atîţa ani. Atuncea Deuşc domnul meu, ca să nu mă lasă mîhnit de acest nedrept ce mi se făcu, fără să ştie că erea cu voea mea, făcîndu-i-se milă de mine, îmi dete un număr foarte însămnător de galbeni, şi îmi dărui şi slobozenia cu toată voea sa ca să mă duc la Basra după cum doream de atîtea ori. Deci luînd gălbinaşi şi cartea de slobozenie, plecaiu din Golconda, mă duseiu la portul mării, şi găsind o corabie gata de plecare, mă puseiu într-însa, şi avîndu vreme prea bună, în prea puţine zile ajunserăm la Surat; acolo alt nimica nu aşteptam, decît o corabie plecîndă la Basra, şi să mă puiu într-însa.
     
       Întîmplarea a 4-tra a lui Abulvar.
       
      Aşteptaiu destule zile în Surat ca doar voiu găsi vreo corabie mergînd la Basra; şi fiindcă nu aveam nici o treabă, mă plimbam prin tot oraşul ca să-i aflu toate cele de mirare, ce erea destule; căci acest oraş erea cel mai frumos din toate ale Indiei. Într-una de zile plimbîndu-mă printr-o grădină plină de daruri şi de frumuseţe, mă întîmpină un om ca de patruzeci de ani, cînd eream să trec pă lîngă o apasvîrlă (maşină ce aruncă apa în sus, sau şadrivan pă turcie), care mă gratulă cu multă nobleţă; îi mulţumiiu şi eu, şi ne unirăm amîndoi la acea plimbare. Pă urmă după multe vorbe dulci ce îmi grăi, mi se dovedi că erea păgîn, şi cum că are o corăbioară în portul Suratului, cu care face pă tot anul cîte un negoţ pă [110] mare. Asemenea şi eu, ca să îl mulţumesc, văzîndu-l că e un om foarte bun, îi dovediiu că sînt Moametan, şi îi povestiiu toate întîmplările mele.
      Acest om mi se arătă cu atîta părere de rău pentru cele ce păţisăm, încît mă miraiu prea mult de atîta omiubire ce avea în sufletul său. Şi pricepînd el că mă prindea mirarea de dînsul îmi zise: văz o fiule că te miri prea mult de mine văzîndu-mă turburat şi coprins de întristare pentru necazurile ce ai pătimit; usăbit de aceasta, fătul meu, eu sînt un om atît de milos pentru nenorocirile altora, încît nu te poţi pricepe. Îţi mărturisesc că atîta de mult te iubesc din ceasul ce îmi povestişi nenorocirile ce ai gustat, ş-atîta-mi e milă de tine şi te căesc, încît de ai şti numai a zecea parte, te-ar coprinde o mirare cu totul nepovestită; deşi eu de altă lege, însă omenirea nu se deosăbeşte, la cei ce vor să ştie legăturile oamenilor cu care sîntem uniţi a trăi în soţietatea lumi, eu îi mulţumiiu prea mult pentru dragostea şi mila ce arăta cătră mine, pentru necazurile mele, încredinţindu-l că îi voiu fi pururea îndatorat. Atunci el iar începu să îmi zică cu căldură; sînt prea mulţumit fiul meu că norocul nostru te-au scos înainte-mi; căci adunarea mea cu tine îmi este prea scumpă: pă tot minutul mi să adaogă dragostea ce am cătră tine. Haid cu mine acasă, rogu-te, ca să te găsduesc; căci eu sînt un om bătrîn precum mă vezi, bogat, şi fără copii: te aleg de fiu şi moştenitor al meu. La aceste cuvinte ale sale îmi deschisă braţele şi mă strinsă atîta de părinteşte, ca cum aş fi fost adevărat fiu al său din cei mai cu minte şi cu daruri bune.
      [111] Tribuea ca să îi mulţumesc iară, şi după multe recunoştinţi ce îi arătaiu, mă luă de mă dusă acasă la dînsul, care erea una din cele mai galante la zidire şi la mobile din tot Suratul, şi în scurtă vorbă casa lui erea de cea mai mare cuviinţă întru toate. Şi ajungîndu acolo, mă rugă ca să mă scald împreună cu dînsul într-un vas foarte mare de marmură vişinie, în care erea apă întocmai ca lacrăma şi caldă din fire, ce isvora de subt pămînt în vasul acela. Eşindu noi din bae, ne încunjurară mulţime de robi, şi ne ştersără cu pînzeturi albe ca zăpada şi moi ca bumbacul, pă urmă ne dusărăm într-un balcon foarte mobilat şi de mare cuviinţă, unde aflarăm o masă cu totul bogată despre ale mîncării şi despre tacîmuri, care ereau numai de argint şi aur, şi de porţolan de China. Nucşoarele Malacăi, cuişoarele Nagcascarului, şi scorţişoara Şărendivei, rupte din copaci lor cu crechiţe în bucheturi, înpodobeau acea masă. Mîncarăm cît vrurăm, băurăm un fel de vin tămîioasă foarte delicat, şi ne veselirăm pă cît se putu de bine.
      După ce ne scularăm de la masă; îmi zise bătrînul: eu voesc să-ţi spuiu o taină, ca să mă cunoşti cît te iubesc: după cincisprăzece zile oiu să plec cu corabia la o insulă în care obicinuesc a mă duce pă tot anul; şi să mergi cu mine. În insula aceea, ce este pustie din pricina a multor pardali, sîntu preste doaă sute de ocniţi, în care se află mişte mărgăritar foarte mare şi alb ca zăpada, pe care nu le ştie nimenea, afară de mine. Pe aceste comori nepreţuite mi le-a dovedit şi mie un corăbier bătrîn la care eream rob şi credincer, şi m-a învăţat cu ce meşteşug să pociu a mă apropiea de [112] aceste ocniţi, ca să nu mă vatăme acele hiară sălbatice: adică cînd oiu să es din corabie tribue să fie noaptea, şi să am felinare sau torţe aprinse. Acele hiară fugu de lumina focului, şi aşa mă duc la ocniţi fără vreo frică, şi iau mărgăritare oricîte voesc nebîntuit de nimica.
      Aşadară să ne ducem amîndoi în această insulă, să luăm o cîtăţime însămnată de mărgăritare, să le aducem de vînzare aici şi prin alte oraşe, şi suma de bani ce vom lua, puindu-se preste cei ce mai am eu, se va face o sumă nenumărată de lei, pe care o vei moşteni-o tu după moartea mea, şi ca să mă încredinţeze despre cît îmi spunea, mă dusă într-o cămară cu uşi de fer foarte groase, şi îmi arătă acolo o mulţime de drugi de aur şi de argint, şi doaă lăzi mari pline de mărgăritar din care cel mai mic erea cît oul de porumbiel, pe care le avea din ocniţile ce îmi spusese. Cu asfel de mijloace lesnicioase a ne îmbogăţi mai mult decît cele ce vezi, zise bătrînul, n-ai voi şi dumneata? Vai de mine, ziseiu eu, ce se potriveşte, cum să nu voesc! Atuncea Izum (numele bătrînului) mă îmbrăţişe şi mă sărută, fiindcă nu mă înprotiviiu voinţelor sale. Şi aşa eşirăm din cămara cu comoara.
      Deci viindă zioa cea hotărîtă, intrarăm în corabie şi plecarăm. După plutire de trei săptămîni ajunserăm la dorita insulă. După ce însără porunci bătrînul corăbierilor săi ca să nu se mişce de lîngă corabie; iar noi amîndoi aprinzindu cîte un felinar foarte luminos, şi luîndu cîte o geacă mare, ne duserăm la acele ocniţi fără să cercăm vreo vătămare cîtuşi de puţină de cătră acele hiară. Atuncea bătrînul găsind o ocniţă din cele [113] mai adînci, zise cătră mine: aicea sîntu mărgăritarele cele mai multe şi mari; tu dar fiule ia disagi ăştea, pogoară-te înlăuntru, şi după ce îi vei umplea, răcneşte ca să te auz şi să te trag afară, eu îl ascultaiu numaidecît, şi mă pogoriu legat preste mijloc cu o frînghie lungă, de care ţinea el ca să nu caz şi să mă fac mii de fărîme, căci erea adîncă acea ocniţă ca de doao sute stînjini. Deci ajungînd în fund, simţiiu pă la picere mulţime de scoici cu mărgăritare. Aleseiu cele mai bune, după cunoştinţa ce îmi didese bătrînul, umpluiu disagi, pe care îi trase el afară cu frînghia; pă urmă îmi dete disagi iară şi făcuiu aşa de multe ori.
      După aceea curăţind el scoicile, şi văzînd că îi dau o povară de mărgăritare pă cît ar putea să o ducă numai singur la corabie, îmi zise de la gura ocniţei: voinice, rămîi sinătos; foarte mulţumim pentru slujba ce îmi făcuşi. Taică-taică, ziseiu eu, dar pe mine unde mă laşi! Scoate-mă tăicuţă şi pe mine de aicea! Tu eşti prea bine aci, îmi zise bătrînul viclean, culcă-te şi te odihneşte pă mărgăritare. Aşa obicinuesc eu ca pă tot anul să aduc aici drept jărtfă pe cîte un Musulman ca tine; alta nu-ţi rămîne, decît să năzueşti la jupîn Mohamet al tău, şi dacă el va fi atît de minunat şi puternic, precum tu crezi în el, te va scoate de aicea, şi nu va îngădui să piee un credincios al său cu asfel de mijloc. Isprăvind aceste cuvinte, se duse de aci, şi mă lăsă strigînd şi văetîndu-mă pă cît m-ajuta puterea.
      O sirmane Abulvare, ziceam întru sinem, în ce ticăloşii te aruncă soarta ta! Ce ai greşit, de te osîndeşte atîta de mult? Dar ce să mă bocesc [114] şi să mă jălesc pentru o ticăloşie pe care singur am căutat-o? Eu nu tribueam să mă încredinţez la nici una din cîte îmi arăta subt masca dragostei acel spurcat de statucred; ci mai vîrtos tribuea să mă tem de ele ca de o otravă mestecată cu zahăr, sau ca de un şarpe ce se linguşeşte prin flori; sau şi ca de unul ce se linguşaşte pă înaintea cailor pînă să-i apuce cu gura de nări! Bine mi-a făcut! Aşa mi se cade! Că de aş fi avut cît de puţină minte şi cunoştinţă, nu aş fi păţit aceasta! O căire fără de folos! Dar de ce să dau vina asupră-mi? Aşa se vede c-a fost scrisa mea, şi d-aceea negreşit, cît să mă fi păzit eu, tribuea să caz în această adîncime! Puterea ce ţine tot universul şi m-a ursit să ajung aici, tot aceea mă va scoate, şi nu tribue mai mult, ci să cînt cîntecul rumînului:
      
      	Cînd Dumnezău te ajută,
      Plumbul şi se face plută;
      Pă el călare pluteşti,
      Valuri, furtuni birueşti;
      	Din abisuri te rîdică,
      Tocmai ca p-o păsărică,
      Ce prin aer îmi ia sbor;
      Ca fulgul, şi mai uşor!

Această cugetare a mea mă făcu ca să nu ajung întru desnădăjduire de ajutorul cerului. Toată noaptea căutaiu lăţimea aceli ocniţi, care mi se păru foarte largă. Cînd umblam simţeam că calc preste oase şi căpăţini de oameni, şi pă aceasta cunoscuiu că mulţi au peritu în chipul acesta, adică ca şi mine. Pricina aceasta avu destulă putere a mă îngrozi, *[115] şi d-aceea căzuiu la proorocul ca să mă ajute. Îmi luaiu inima în dinţi şi plecaiu prin peşteră; ajunseiu cu destulă frică pînă pă la altă prăpastie mai în jos decît erea ceea în care erea. Eu nu o vedeam dar o simţiiu pă dibuite, şi pă un urlet foarte grozav ce eşea dintr-însa; acesta nu erea altceva ci numai vîjiirea multor ape ce treceau prin acea prăpastie şi cădeau în alta mai adîncă decît dînsa. Şi dînd eu cu socoteala că acele ape o să răsufle negreşit în vreo mare, hotărîiu să mă arunc în ele, ca ori să es la lumină, sau să pieu cu un ceas mai înainte; însă tot aveam nădejde de mîntuire după versurile ce cîntaiu mai sus. În braţul tău doamne, ziseiu, şi mă aruncaiu. Puţin lipsi ca să mă înghiţă; îmi periră toate simţirile, şi mă pomeniiu că mă scotu pă o crăpătură la un ţermure de mare.
      Viindu-mi în simţiri, şi luînd seama cu de-amăruntul la crăpătura prin care mă strecurasără apele, mă miraiu prea mult, şi căzuiu cu genuchi la pămînt de mulţumiiu cerului pentru mîntuirea mea din aşa primejdie grozavă. După ce făcuiu o rugăciune mare, mă sculaiu de omblaiu multe ceasuri prin insula aceea, însă fără să mă depărtez de ţermuri mări. Nu putuiu să văz nicidecum corabia acelui bătrîn viclean, fiindcă plecasă numaidecît. Atunci iar începuiu a mă gîndi despre altă groază, adică despre a hiarălor sălbatice, ce bîjbăeau pretutindenea. Eu tutun nu obicinueam, şi d-aceea nu aveam nici scăpărători la mine ca să fac foc noaptea pentru acele jigănii. Aşa făcuiu foc mort, adică frecaiu doaă lemne uscate, şi aprinzînde-se, făcuiu un foc prea mare pentru noaptea viitoare, care lumina pociu să zic cale d-un ceas, [116] şi aşa nu am păţit nimica de acele hiară. A doa zi dete Dumnezău de zăriiu o corabie pă luciul mări; de care mă bucuraiu foarte mult. Atunci îmi desdoiiu peştimanu de la cap, şi rîdicîndu-l într-o prăjină, îl fîlfăeam în vînt, făcînd sămnul cel obicinuit corăbierilor ca să vie întru ajutorul meu. Mă văzură vreo cîţiva din corabie, şi viindu cu luntrea, mă luară. Puteţi pune în gînd ca cîtă bucurie a fost în sufletul meu cînd într-acea corabie cunoscuiu în stăpînul ei pe un prieten din cei mai scumpi ai tătîni-meu; asemenea cunoscuiu şi pe ceelalţi oameni dintr-însa, şi pe toţi corăbieri că erea din Basra. Şi le povestiiu toată întîmplarea mea, şi pricina venirei mele în insula aceea.
      Toţi blestema pe acel păgîn bătrîn pentru răutatea şi spurcăciunea sufletului său. Cercetaiu pe căpitan pentru părinţi mei, şi pentru toate rudele, şi îmi dete veste bună; pă urmă iar ne veni vorba pentru blestematul de bătrîn. Atunci toată ceata corăbiei hotărîră să tragem la acel ostrov, şi să încărcăm corabia de mărgăritar, de se va putea. Aşea ne dusărăm în acel ostrov, şi fiindcă eream mulţi, nu ne temeam de mulţimea hiarălor, mai vîrtos că toţi aveau arme cu dînşi şi săgeţi, am fi făcut şi focuri sau masalale de şomoeşte de fîn, dar nu tribueau. Aşa merserăm la acele ocniţi fără vreo frică; şi intrînd mulţi inşi prin multe ocniţi, scoasără o sumă foarte însămnată de margascoici, adică de scoici cu mărgăritare. Zece zile curăţirăm la acele scoici, şi împărţirăm mărgăritarele cu baniţa, atîta erea de mult, şi rămasă fiecare foarte mulţumit.
     
       [ 117] Întîmplarea a 5-lea a lui Abulvar.
       
      După ce făcurăm acest vînat foarte bogat, plecarăm să trecem prin Şărendiva ca să-şi vînză acolo naudomnul nişte pînză ce avea, şi să rîdice scorţişoară. Plutirăm toţi plini de bucurie mare, însă tot d-odată fără veste se rîdică o furtună cu totul grozavă şi sălbatică, şi ne rătăcirăm din cale, fără să ştim unde sîntem şase zile ne-ncetat. A şaptea zi se linişti vremea, dar nimenea din ai corăbiei nu ştiea în ce loc sîntem. Vînt nu erea nicidecum, şi corabia noastră mergea de sineşi pă apă mai iute decît cu vînt; şi nu ne pricepeam nicidecum de ce merge aşa, sau ce să-i facem ca să o oprim; căci cu tot meşteşugul nostru, ea se trăgea ca năluca spre un munte ce văzurăm mai pă urmă. Acest munte avea întindere mare şi nălţime preste seamă. Erea foarte tare, şi ne mirarăm foarte mult cînd văzurăm că erea tot de oţel, şi lucea sau sclipea întocmai ca o flacără. Atunci un corăbier bătrîn oftă foarte din adînc, şi zise cu glas mare; sîntem prăpădiţi cu totul! Îmi aduc aminte că am auzit pe uni povestindu despre acest munte purtător de moarte, cari ziceau că cîte corăbii din nenorocire vor trece prin aste mări, se lipescu de dînsul ca d-un farmec, şi se prăpădesc toţi oameni dintr-însăle.
      Această povestire a bătrînului corăbier ne umplu pe toţi de frică şi de spaimă, căci n-aveam nici un mijloc de scăpare. Eu aflîndu-mă mîhnit mai mult de peirea şi întristarea tovarăşilor mei, decît de a mea, ziseiu cătră naudomn: domnule, ce ne foloseşte să ne întristăm fără de folos? Mai bine aid să vedem doară vom găsi vreo mijlocire ca [118] să scăpăm din astă primejdie; eu cît pentru mine nu mă speriu nicidecum, şi nu ştiu de ce; sau că nu o să păţim nimica de rău, sau că eu sînt cu coraj, sau că însuţi Moamet îmi dă mînă d-ajutor, şi d-aceea cum ziseiu nu mi-e frică cîtuşi de puţin; ia să vezi, că dacă vom ajunge subt poalele muntelui, şi ni se va lipi corabia de dînsul, precum zice bătrînul, o să facem vrun mijloc, cu ajutorul lui Dumnezău, ş-o să ne suim pă dînsul, şi d-acolo negreşit o să aflăm vreo rază de scăpare. Sîntem mulţi, şi nu ne pasă de orice pă uscat. Nu te teme domnul meu că bun este Dumnezeu cel ce înţelepţeşte pe orbi, şi rîdică pe cei căzuţi. Eu sînt mîncat d-al de astea, şi mila lui Dumnezău nu m-a lăsat niciodată.
      Căpitanul, ce erea mai cu coraj decît ceelalţi, se mai întoarsă niţel, şi mă asculta la toate. Îndată ce corabia ajunsă la munte şi se lipi de dînsul ca cum ar fi fost crescută d-aci, căpitanul şi cu mine sărirăm pă uscat; începurăm a ne sui pă munte, şi cu multă osteneală ajunsărăm în vîrfu-i. Acolo văzurăm o poeană foarte lată, în mijlocul căria găsirăm un stîlp de oţel nalt de şase stînjini, de care erea atîrnată cu zale de aur o tobşoară mică, şi cu un ciocan pentru bătut într-însa, şi pă tobă erea ţintuită o tăbliţă de abanos, pă care ereau scrise cu slove latineşti următoarele cuvinte. Latineşte nu ştiamu nici unul din amîndoi. Ne aduserăm aminte că în corabie este un neguţetor ce a petrecut multă vreme în capitala lumi, adică în Roma. Aşa mă pogorîiu însumi de întrebaiu pe acel neguţetor de ştie cumva să citească latineşte. El îmi zise că nu ştie alt nimic în lume mai bine decît această limbă, căci cu [119] dînsa s-a născut. O ce bucurie cînd îl auziiu aşa: îl luaiu numaidecît, îl duseiu tot de subţiori pînă sus în vîrf, şi citind acele cuvinte, ne tîlmăci acest înţeles: “Dacă vreo corabie din nenorocire se va înpinge pînă la acest munte, şi se va lipi de dînsul, nu va mai putea să scape la vale: tribueşte, ca un om, din compania corăbiei, să bată cu acest ciocan de trei ori în toba aceasta. La bătaea cea dintîiu se va depărta corabia pă cît bate o săgeată; la a doa nu se va mai vedea acest munte de cei ce vor fi în corabie; şi la a trea bătae, se va îndepărta pă drumul ei cel dorit fără vreo bîntueală. Însă omul ce va bate toba tribue ca de buna sa voinţă să rămîe aici, şi ceelalţi să se ducă.”
      După ce citirăm slovele acestea şi le înţeleserăm, car ni se părură ca un lucru Solomonicesc, ne pogorîrăm la corabie de spuserăm şi celorlalţi despre ceea ce aflarăm. Toţi se minunară şi se bucurară de aflarea mîntuirei, însă nici unul nu vrea să se facă jărtfă pentru ceelalţi. Cel mai ticălos şi mai mucos din corăbieri nu primea aceasta. Eu văzîndu că nu se află nici unul, îmi aduseiu aminte de cuvîntul proorocului Is. Nazarineanul, care zise că mai bine să piee unul pentru mîntuirea tutulor, decît să piee toţi înpreună; şi hotărînd să urmez acestui cuvînt dumnezăesc, ziseiu cătră toţi: fiindcă nu se află nimenea din dumneavoastră să facă acest lucru, primesc eu aceasta pentru mîntuirea voastră, căci tot oiu să pieiu eu de nu aş primi să rămîiu, că cine ar bate toba ca să scăpăm toţi? Atîta numai vă rog să îmi daţi merinde mai multă, şi arme din destul. Toţi se [120] bucurară pentru hotărîrea mea; căpitanul se părea că este trist pentru pierzania mea, dar mai mult îl pricepeam că îi pare bine să scape d-aci. Aşa îi îmbrăţişaiu pe toţi, şi le dedeiu sărutarea cea mai după urmă. Îmi cărară destulă merinde şi arme sus în vîrful muntelui, şi după ce îi văzuiu pe toţi gata în corabie, a cări plecare sta în mîna mea şi în răsunetul tobei, ziseiu doamne ajută-mi şi luaiu ciocanu în mînă; doamne caută spre mine şi spre nevinovăţia mea, şi isbiiu o dată în tobă. Precum se duse răsunetul ei de iute preste apă, aşa şi corabia se depărta de la munte. Loviiu de al doilea, ş-o pierduiu din ochi, încît parcă zăream o tufşoară pă luciul mării; şi cînd isbiiu şi d-al treilea, îşi apucă drumul încotro a vrut. Iar eu rămăseiu aci, aşteptînd mila cerului şi povăţuirea sa.
      O minune, că parcă erea cineva pă lîngă mine şi îmi spunea că n-oiu să paţ nimica. Intraiu cu coraj prin pădure. Umblaiu ca la doaă ceasuri, şi iată zăriiu p-un bătrîn atîta de mult, încît se părea că mai are să trăească numai un minut. El şedea pă o stîncă,lîngă care se vedea o covercuţă pentru lăcuinţa sa, şi nu putea să se ţie, fiindcă îl biruisără bătrîneţele şi îl îmbrăcasără cu haina tremurări, ca pe un cal ne-npilat cînd îi pune bunul călăreţ frîul în gură, şi se aruncă pă el. Tremura, vruseiu să zic, din toate mădulările de multe bătrîneţă! După ce mă apropieiu de dînsul şi îi dedeiu bună zioa, îl întrebaiu: de ce pricină se tragu corăbiile cu atîta iuţeală la muntele acela? Şi cine a făcut acel stîlp şi acea tablă, şi pe celelalte, prin a cărora lucrare se mîntuesc corăbiile din aşa peire?
      [121] Abia se sculă în cîrjă acel bătrîn, şi cu capul tremurînd, îmi răspunsă la cele ce îl întrebam: ascultă fătul meu, muntele acesta este de magnet, şi d-aceea trage toate corăbiile la dînsul fiindcă au fer printr-însăle; dar şi un sinet (hamailîu) ce este înlăuntru tobei, are tot această putere, adică să tragă; dar cine a făcut aceste lucruri de mîntuire, nu ţiu minte fătul meu, căci nici am pomenit. Iar de vrei, îmi zise, să mai cercetezi despre aceste lucruri, vino după mine să te duc la frate-meu, care este cu mult mai bătrîn decît mine, şi el poate să ştie. El vru să plece înainte, şi nu putu să umble sirmanul, dar îmi arătă o potecuţă, pă care de voiu apuca, îmi zise, voiu da păste frate-său. Auzind aşa, plecaiu, şi nu după multă vreme găsiiu pe un al doilea bătrîn. Acesta se vedea a fi mai tînăr decît ce dintîiu, căci atunci începea a cărunti; şi puteam să-l socotesc de fiu al celuilalt, iar nu de frate mai mare. Îl întrebaiu ca şi pa cel dintîiu de ştie cine a făcut acel sinet din tobă, şi pe celelalte? Nu ştiu, îmi răspunsă; dar frate-meu cel mai mare, pe care îl vei găsi mai nainte tot pă potecuţă asta, crez că îţi va spune. Plecaiu numaidecît, şi aflaiu şi pe bătrînul de al treilea, pe care îl găsiiu săpînd într-o ţarină. Acesta nu avea nici un fir de păr alb în capul său; şi mi se părea atîta de tînăr şi ţeapîn, parcă ar fi fost strănepot al celui dintîiu iar nu frate mai mare.
      O părinte, îi ziseiu, întîlniiu pe doi bătrîni, cari mă minţiră, şi mă luară în bătae de joc. Îi rugaiu de ştiu cine a făcut stîlpul acela pă munte, tabla, toba, şi sînetu ce este în tobă, şi [122] îmi răspunsără că nu ştiu; ci de voesc să aflu, să găsesc pe fratele lor cel mai mare, şi poate acela va şti. Zimbi de rîs acel bătrîn pentru cîte îi spuseiu, şi îmi răspunsă: o fiule, ei ţ-au spus întru adevăr, şi nu te mira că ţi s-au părutără mai bătrîni decît mine, şi ca să te încredinţezi, ascultă şi pricina: acela pe care ai întîlnit mai întîiu, este cel mai tînăr, în vîrste de cincizeci de ani, şi are trei pricini de se vede atîta de bătrîn şi prăpădit. Întîiu că a fost prea tirieachiu de tutun, şi de băuturi spirtoase, şi n-a prea iubit munca. Al doilea, că a avut muere rea şi neînţelegătoare, şi al treilea pentru c-a avut copii răi şi blestemaţi. Care cîtetrele veştezescu şi înbătrînescu pe om fără de vreme, precum l-ai văzut pe el. Cel d-al doilea este de optzeci de ani, şi se vede a fi mai tînăr şi mai ţeapîn decît cel dintîiu; şi este aşa fiindcă a băut tutun numai după masă cîte o lulea; a băut rachiu prea rar, şi atuncea numai înaintea mesei cîte un păhăruţ din cele mai mici, şi a avut nevastă bună şi stearpă; apoi lîngă acestea muncea mai des decît cel dintîiu. Iar cît pentru mine, care sînt frate al lor mai mare, în vîrste de o sută doaăzeci şi opt de ani, şi mă arăt mai tînăr şi mai ţeapăn decît dînşi, este pricina aceasta, că eu n-am făcut nici una din cîte au făcutără ei, nu m-am însurat nicidecum, şi am iubit munca cu mult mai mult decît ei. Iar pentru cele ce întrebi după vîrful muntelui, ţiu minte că am auzit în tinereţele mele că le-o făcut un filosof roman, pă cînd au trecutu romani p-aici de au bătutu toate Indiile; alt mai mult nu ştiu. Pă urmă îl întrebaiu *[123] de este vr-un sat pă aproape. Dară, îmi răspunsă, ţine tot poteca asta, şi în prea puţine ceasuri vei da păste un oraş foarte mare pă luncile mări. Însă ţine drumu drept tot în dreapta; căci de vei apuca pă altul, ce face în stînga; vei da păste nişte oameni răi într-o pădure deasă; cari facu săpun, şi au un fel de superstiţie, adică de părere seacă, cum că de vor arunca în cazanul cu săpunu cîte un om strein şi de altă lege, va fi săpunul lor cel mai bun din toată lumea; şi vai de cel ce cade în mînile lor, că nu scapă cu nici un mijloc.
      Mulţumiiu bătrînului prea mult pentru cîte îmi dovedi, şi mai cu seamă pentru pricina fraţilor săi celor mai mici de vîrste şi mai bătrîni şi mai prăpădiţi decît dînsul, din care cel mai tînăr erea cel mai ticălos pentru faptele sale cele nesocotite. Pă urmă apucaiu drumul ce îmi spusă el, şi eşiiu drept la un oraş mare şi înpopulat. Uliţile sale ereau foarte largi şi curate, zidirile frumoasă tot deopotrivă, şi puse pă linie, iar limanul sau portul plin de tot felul de corăbii, care mă făcu să înţeleg că o să fie un oraş de negoţ; şi mă încredinţaiu mai mult despre această părere, cînd văzuiu prin tîrg feluri de neguţetori din deosăbite locuri, şi de multe naţii. Într-una de zile plimbîndu-mă pă la port, văzuiu pe un om că se uita lung la mine, la care mă uitaiu şi eu; şi după ce îi luaiu seama bine, cunoscuiu într-însul pe Abib comisionerul nostru de la Şărendiva, şi după ce ne înbrăţişarăm mai de multe ori, strigă şi zise Abib: cine ar fi putut crede că oiu să întîlnesc aicea pe iubitul Abulvar?! Ce nenorocire te-a făcut să pleci pă ascuns din Şărendiva, fără să [124] îţi ei încai zioa bună de la mine?! Oare să mă bucur căci te întîlniiu aicea, sau ce să zic, spune-mi aşa să trăeşti, că mă pătrunde mirarea pînă la ficaţi?
      Îi povestiiu toate cîte mi s-au întîmplatu cu Gangeada, şi celelalte pă rînd. Atunci el rămîind uimit de mirare, îmi zise, că de voiu voi să mă duc cu dînsul iar la Şărendiva, să fiu gata, căci păste puţine zile pleacă negraşit. Eu care doream din tot sufletul de una ca aceasta, prinseiu bucuros, şi iar bucuros; şi păste doaă zile plecarăm cu o vreme foarte bună. Îmi părea prea bine că mă duc să mai văz o dată, de se va putea, pe iubita mea Gangeada. Aşadară sosirăm la Şărendiva în prea puţine zile, şi găzduiiu iar acasă la Abib.
     
       Întîmplarea a 6-sa a lui Abulvar.
       
      Aveam multă nerăbdare ca să aflu ceva despre Gangeada, pe care o mai iubeam încă, cu toate că îmi fusese vrăjmaşă. Eşiiu odată ca să mă plimb, dar mai mult cu gînd ca să cercetez prin oameni pentr dînsa. Acolo unde mă plimbam, mă întîlniiu cu un rob, şi numaidecît îmi zise: cunoşti-mă domnule? Ba nu te cunosc, îi răspunseiu eu, dar parcă te-am mai văzut, şi nu prea ţiu minte unde. Eu te cunosc foarte bine, zise el; nu eşti dumneata domnul Abulvar, căruea am avut cinste ca să îi slujesc de nenumărate ori în palatul domniţei Gangeadei, al cării sînt şi am fost rob? Ba eu sînt, îi răspunseiu.
      O ce bucurie mare simţiiu în sufletul meu cînd întîlniiu acest rob! Scumpul meu prieten, îi ziseiu, *[125] dăruindu-i un inel de mare preţ, spune-mi ceva despre starea domnişoarei, care pururea mi-a fost mai scumpă şi decît viaţa, cu toate cele ce mi-a făcut, precum ştii prea bine; tot în aşa stare este precum am lăsat-o? Ba nu domnul meu, zise acel rob; lucrurile ei s-au schimbatu prea mult de sîntu acuma trei luni. A poruncit împăratul ca să se cunune cu un boer mare din ai palatului său, care o iubea. Ea nu a putut să scape cu nici un mijloc d-această poruncă, şi acum se află măritată după dînsul. Atît mă întristaiu de această veste, încît se miră robul prea mult. Îţi pare rău, zise el, de măritişul Gangeadei? La aceasta eşti singur de vină, căci ai fi avut acum de nevastă pe cea mai frumoasă din lume, şi bogăţii fără număr; şi d-ai fi făcut aceasta, de cîte necazuri aţi fi scăpatu amîndoi! Căci după ce ai plecat, s-a bolnăvit foarte greu, încît a dat mîna cu moartea. Atunci mă răniiu prea mult de vorbele robului, şi îl rugaiu, ca de va fi cu putinţă, să îi spue cum că sînt în Şărendiva, şi cum că mă aflam desnădăjduit pentru c-am pierdut-o de la mînă, şi mai cu samă cînd am auzit că nu este mulţumită întru ceea ce se află.
      Robul îmi făgădui cu jurămînt că va face precum îi zisesem; şi îmi zise ca să mă mai mîngîe ceva şi să mă mai înbuneze, că e prea încredinţat că Gangeadei o să îi fie milă de mine, şi cum că o să facă toate mijlocirile ca să vorbească cu mine prin taină, căci el ştie foarte bine cum că ea gîndeşte totdauna la mine, şi cum că nu o să mă lasă mîhnit; după acestea plecă robul, hotărîndu-mi cu încredinţare că o să-mi aducă că o să-mi aducă vr-un răspuns de bucurie fără îndoeală. Cu toate că prefacerea *[126] Gangeadei întru stare mai urîtă mă mîhnea, dar pă d-altă parte mă umpleam de bucurie că poate să mă iubească iară. Plin de nădejdea aceasta, mă uitam pă tot minutul în calea acelui rob ca să-mi aducă vr-o veste bună la gazdă unde eream, precum îl învăţasăm.dar aşteptaiu în zadar mai mult de o lună, fără să aflu ceva despre dorita Gangeadă. Şi mă gîndeam întru sinem, că fiindă mînioasă asupră-mi, pentru că n-am ascultat-o, n-a mai lăsat nici pe rob să-mi mai aducă vreo veste pentru dînsa. Cufundat în aceste cugetări, pe care le socoteam de adevărate, mă amăram foarte mult, desnădăjduindu-mă că nu o voiu mai vedea.
      Adîncit întru mîhnire, eşiiu într-o zi afar din oraş ca să mă plimb pă cîmpie, şi din loc în loc, ajunseiu la o capişte de statucrezi, ce erea zidită pă marginea unui rîu, o jumătate de ceas depărtată de oraş. Acolo unde priveam la multe d-ale capiştei, văzuiu şi nişte preoţi clădindu o covercuţă în formă de şură de ţendări uscate. Mă aproieiu de dînşi şi îi întrebaiu ce-o să fie acel lucru, şi pentru ce tribuinţă? Unul din aceştia cunoscîndu-mă de strein îmi răspunsă, că aicea este locul de îngropăciunea celor statucrezi, şi locul unde se ardu trupurile lor, şi muerile lor dobîndescu o slavă nemuritoare. Acum a murit un ministru de ai împăratului, şi o să se arză aicea astăzi după cinci ceasuri şi o să se arză de vie şi iubita sa nevastă tot în acea flacără ce va mistui pe trupul bărbatului său. Şi auzînd eu acestea, ca unul ce nu mai văzusem o asfel de rîndueaă, cu toate că ştieam cum că tot se ai păstrează acest lucru prin India, hotărîiu să stau aci ca s-o văz şi eu.
      [127] Pă cît se apropiea ceasul al aceştii hotărîri cu totul grozave, cu atîta se strîngea norodul din toate părţile ca ploea de umplusă toată preajma. Eu ca unul ce doream să văz mai bine acest lucru, mă vîrîiu pîntre mulţime păn la acea covercuţă, ca să ştiu cu amăruntul toată fapta lor. Număraiu ca la treizeci de preoţi citindu pă cîte o carte, şi aşteptîndu trupurile cele de ardere spre jărtfă.
      Erea soarele în deseară, şi iată văzuiu o mîndră călăreaţă pă un cal alb foarte galant numai cu scumpeturi, şi ea înpodobită cu haine scumpe şi albe, şi cu o cunună de flori pă cap, urmîndă după trupul bărbatu-său, pe care îl aduceau şase inşi pă umeri pus într-un pat foarte înpodobit. După dînsa doaăsprăzece roabe iarăşi călăreţe, îmbrăcate tot în albe şi foarte înpodobite; şi pă lîngă dînsăle o mulţime de muzicanţi ce cîntau un marş foarte minunat. După aceştea ereau toate rudele şi prieteni ei, cari venea cîntîndu şi jucîndu, spre sămn de bucurie cum că au în familia lor o asfel de damă vitează şi bună la Dumnezău, care pentru dragostea bărbatului său, şi pentru binele cel vecinic în raiu al ei şi l rudelor şi prietenilor ei, priimeşte de buna sa voe ca să se arză de vie înpreună cu mortulo bărbat al ei. Doi preoţi o sprijiniră cînd erea să descalece, şi o dusără de subţiori pă marginea gîrli, acolo unde dusesără şi trupul bărbatu-său. Ea cu mîna ei îl scăldă de la cap pînă la picioare, şi îl dete în mînile preoţilor, cari îl dusără la covercuţa ce ziseiu de ţăndări şi de trestie, în care erea să se arză; pă urmă veni şi ea aci, şi ocoli covercuţa de trei patru ori, privindă-şi casa de jărtfă cu un coraj [128] nespus. Pă urmă se înbrăţişă înbrăţişarea cea mai după urmă cu toate rudele şi prieteni săi, cari se trasără numaidecît ca să nu o vază arzîndă. Se înbrăţişe şi cu roabele ei, care o jălea fără mîngîere; le dărui slobozenia, şi le împărţi toate giuvaericalele chiar dînsa cu mîna ei.
      Cînd erea să intre în covercuţă ca să se arză asupra trupului cel mort al bărbatului ei, rîdică după ochi o sangulie cu totul de fir şi cu pietri scumpe, de care nu o putusărăm vedea la faţă pînă în acel minut, deşi mă aflam foarte aproape de dînsa. Socotiţi ca ce ameţeli m-au coprinsără cînd văzuiu într-însa pe iubita mea Gangeada; Dumnezăule ziseiu atunci întru sinem, să crez oare cu adevărat aceasta ce îmi vădu ochi?! Oare pociu să mai am vreo îndoeală? Adevărat să fie Gangeada, ce aleargă cu atîta îndrîsneală ca să moară de buna sa voe?! Ah nu pociu crede! Dar în sfîrşit aflînd cu încredinţare, mă mîhniiu atîta de mult pentru jărtfirea ei, încît rămăsesem ca un mut, şi mai că nu ştieam unde mă aflu. În sfîrşit cu multă sdrobire de inimă o văzuiu dîndu-se de sine în mînile preoţilor, cari, după ce că o încurajară destul ca prin statornicia ei să se învrednicească cununilor nemurirei, ce o aşteaptă fără vreo îndoeală, o făcură să intre în covercuţă, şi îi deteră după obiceiu o făclie în mîni, ca singură ea să îşi aprinză covercuţa, şi să arză înpreună cu trupul bărbatu-său, pe care îl puseseră aci mai întîiu. Eu nemaiputînd răbda să văz acest lucru, mă trăseiu mai la o parte ca să mă duc la gazdă, foarte supărat şi trist. Îmi aruncam ochi tot mereu spre partea covercuţei, şi flacările ce înnotau în aer îmi dogoreau inima.
      [129] Deci ajungînd acasă la Abib; care îndată ce mă văzu atîta de trist şi mîhnit, mă întrebă, ca va să zică aceasta, ce ţi s-a întîmplat? Îi povestiiu toată pricina, şi plînsă şi el cu mine cînd mă auzi.
      Se miră şi el prea mult cum a voit Gangeada să moară pentru un bărbat bătrîn, pe care, după dovezile ce ereau, nu îl iubea nicidecum; şi mai ales că nici o muere nu erea datoare, nici silită de vr-o pravilă, ca să arză înpreună cu bărbatu-său, afar numai de l-ar iubi ea atîta de mult, şi să priimească focul de buna sa voe. Dar ea se vede că a vrut aceasta numai petru o slavă deşartă, şi ca să o aibă toţi de zăiţă; şi să vezi că aşa o să fie, iar nu că ş-a iubit bărbatu. Această socoteală sau critică a lui Abib îmi mai uşură mîhnirea şi durerea inimii; căci mă făcu să înţeleg că dacă m-ar fi iubit Gangeada nu s-ar fi aruncat în foc de buna sa voe, şi mai ales că aflasă prin rob fiinţa mea acolo. Cu toate acestea de cîte ori îmi aducea aminte de dînsa, de atîtea ori mi se înnoea părerea de rău şi mîhnirea; şi d-această pricină hotărîiu să plec d-acolo; şi aşa mă duseiu la port ca să aflu de este vreo corabie să plece la Indii; şi găsînd una care erea să plece după puţintele zile, mă bucuraiu foarte mult; mîhnirea îmi erea prea mare pînă să plec d-acolo, şi Abib nu înceta cu toate mijloacele a mă mîngîea; şi în zadar se muncea, căci Gangeada erea tipărită în sufletul meu, şi numai moartea, precum mi se părea atunci, ar fi avut putere s-o şteargă, iar alt nimica în lume, din inima mea.
      În zilele ce aşteptam corabia ca să se gătească şi să plec şi eu cu ea, iată văzuiu pe robul Gangeadei *[130] că veni la mine, şi îmi zise: ertăciune, domnul meu, căci te-am zăbovit cu răspunsul precum mi-ai poruncit; căci eu nu am nici o vină. Doamna mea îmi poruncisă ca să nu-ţi vorbesc nicidecum; ea ca o iubitoare de slavă deşartă, ca să se numească de cei viitori zăiţă, s-a ars singură în foc. Dar lasă să nu mai vorbim pentru dînsa, ci să o lăsăm în pace a se veseli întru slava ce-a dorit; şi să încep altă vorbă pentru care am venit aici la dumneata. Ascultă-mă domnule, o doamnă foarte bogată şi frumoasă ca Gangeada, la care slujesc acuma, doreşte prea mult să te vază; fiindcă i-am povestit istoria dumitale cum aţi petrecut cu Gangeada, şi pentru curiozitate, adică pentru mirare, mă trimisă ca să mergi la dumneaei. Fă-mi această bunătate de vino cu mine, şi nu vei fi căit căci m-ai ascultat. Mă miraiu prea mult de cele ce auziiu de la rob, şi îi ziseiu că nu am poftă să mai văz altă muere din lume, fiindcă am pierdut pe ceea ce iubeam. Robul nu mă slăbi nicidecum îndoindu-şi rugăciunile, pînă ce mă înduplecă să merg ca să văz acea persoană, ce dorea ca să mă vază, mai mult pentru o curiozitate, decît penru altceva. Mă luaiu după rob, care mă dusă la o căscioară mică, mă lăsă într-o odăiţă proastă, zicîndu-mi că se duce să aducă aci pe stăpînă-sa. Nu trecură multe minute aşteptînd eu acolo, şi iată veni o damă tiptil, în care cu multă mirare cunoscuiu pe preafrumoasa Gangeada, pe care o ştieam că s-a făcut cenuşă. Bucuria îmi erea cu totul negrăită la această vedere.
      Deocamdată socotiiu că este părere, sau că umbra ei a vrut să mi se arate prin vr-un farmec; drept aceea începuiu a tremura coprins de frică şi [131] de spaimă. Ea văzîndă-mă aşa, şi nemaiputîndă ţinea rîsu, îmi zise: aferim Abulvar, cenuşa iubitei tale nici s-o fi recit pînă acuma, şi tu ai plecat după alta! Să lăsăm glumele, că nu este vremea. Eu n-am voit să te văz ca să te speriu. Eu nu sînt umbra Gangeadei, ci chiar ea înseşi. Ai toată dreptatea ca să te miri; căci nu este puţin lucru a vedea cineva o persoană vie şi în fiinţă, pe care o ştie prea bine cum că a murit şi s-a făcut şi cenuşă. Eu dară sînt adevărata Gangeadă, şi ca să te scoţ din toată bănueala, îţi voiu povesti cum am făcut să nu mor, precum ai socotit.
      Eu pănă a nu mă duce la foc ca să mă jărtfesc, chemaiu pe arhiereul capiştei, şi îi făgăduiiu o sumă foarte mare de bani ca să facă oricum va şti el ca pă de o parte să mă vază tot norodul cum că mă jărtfesc, slăvindu-mă ca pe o zăiţă pă vremea viitoare, iar pă de altă parte să scap nevătămată şi vie. Şi el pentru suma banilor, făcu o gaură pă subt covercuţă, care răspundea în altă parte, şi mă învăţă, ca după ce oiu da foc covercuţei cu făclia ce ai văzut, să intru p-acea gaură; făcuiu aşa, şi după ce se potoli focul, mă scoasă nevătămată, îi dedeiu mai cu prisos ceea ce îi făgăduisem, şi veniiu pă la mezul nopţii aici în căscioara asta, pe care o păstrasăm mai dinainte într-adins; şi am făcut aceasta numai şi numai pentru dragostea ta, ca după acestea să mă fac Moametană, să mă cunun cu tine, şi să mergem la patria ta, fără să ne ştie cineva, ca să nu aduc vreo ruşine şi necinste familiei noastre; însă voiu face aceasta acasă la tine. Acuma dară nu te mai mira, şi vino-ţi în fire, căci aflaşi tot adevărul.
      [132] Dar cum nobila mea dragoste, îi ziseiu eu, pentru mine aă făcut acest meşteşug? Pentru mine şi ca să trăeşti cu mine ai hotărît să îţi laşi patria şi legea? O preafrumoasa mea Gangeadă, acesta este minutul întru care mă faci cel mai fericit dintre muritori pentru toată viaţa mea! Isprăvind aceste cuvinte, căzuiu la picerele ei şi le îmbrăţişaiu sărutîndu-le cu multă căldură şi spălîndu-le cu lacrămi de bucurie ()bine că n-ai turnat şi mir păste ele ticălosule, şi să le ştergi cu limbă). Scoală Abulvar, scoală, că Gangeada, zise ea, nu mai este aceea precum o ştiei bogată; căci am dat toate averile arhiereilor, şi celorlalţi, după obiceiul celr ce moru, şi mi-au rămas numai nişte giuvaericale. Eu îi tăeiu vorba, şi îi ziseiu că nu am iubit-o pentru bogăţii, şi numai pentru că m-a iubi fără vreun enteres, adică m-a iubit dragoste curată, şi cum că nu aş schimba-o pentru toată lumea, fie numai cu cămaşa; eu iubesc, mai ziseiu, numai o Gangeadă simplă, iar nu altceva în lume.
      După acestea şi altele asemenea vorbiri ale noastre, hotărîrăm ca cît mai curînd să fugim din Şărendiva, precum şi făcurăm după puţintele zile. Deci găsîndu o corabie gata să meargă la Basra, îmi luaiu zioa bună de la Abib şi fugiiu cu Gangeada pă la mezul nopţi p-ascuns, care mai luă cu dînsa şi vreo cîţiva robi şi o ladă plină de giuvaericale. După o călătorie îndelungată, însă fără vreo primejdie, ajunserăm precum doream în Basra. Bucuria tătîni-meu este nespusă cînd mă văzu; şi pă urmă după sărutările şi îmbrăţişerile cele dintîiu, îi înfăţişaiu şi pe Gangeada, spuindu-i că-mi e nevastă. El o priimi cu multă dragoste părintească, şi o iubi şi mai mult cînd îi [133] spuseiu cîte a pătimit pentru mine, şi cîte mijloace a făcut ca să mă ia de bărbat. Îi mai povestiiu şi toate întîmplările mele, şi rămasă plin de mirare. Îmi spusă că a priimit şi tot mărgăritaru ce îi trimisesem cu căpitanu corăbiei. Pă urmă luarăm pe Gangeada de o dusărăm la Catiu, care după ce o adusă în staulul Moametan, mă cunună cu dînsa; iar tatăl meu îmi sărbă nunta o săptămînă întreagă cu multe şi strălucite veselii, cu rudele şi prieteni.
      Aceasta fu povestirea şi descrierea călătoriei mele cei dintîiu;: dumneavoastră auzirăţi lucruri cam obicinuite mai la toţi; iar de acum înainte veţi auzi altele cu totul neauzite şi nepomenite de altcineva. Mîine o să vă povestesc despre călătoria mea cea de-al doilea; şi înşivă veţi mărturisi că nu s-au mai întîmplat la alt nimenea în lume cele ce veţi auzi că mi s-au întîmplat mie, atîta sîntu de grozave, pline de mirare, şi spăimîntătoare de mintea omenească; şi mă jur pă marele proroc că sîntu toate adevărate precum le veţi auzi, şi încă ceva mai scurtate din cîte au fost în fiinţă, iar nu adăogate.
      Abulvar marele voiajor sau călător încetă din povestirea sa, nu numai ca să se mai odihnească, ci ca să nu îngreueze şi pe cei ce îl ascultau. Cu toate acestea chervanul îşi urmă drumul, şi în seara aceea tăbărîră într-un cîmp foarte frumos, şi se odihniră toată noaptea. A doa zi îşi urmară drumul; iar Abulvar îşi începu şirul istoriilor sale în chipul următor.
      
     [134] Urmarea povestirei grozavelor şi plinelor de toată mirarea a întîmplărilor lui Abulvar, numitul mare voiajor.
     
       Călătoria a doa.
       
      Aflîndu-mă întru căsătorie cu preafrumoasa Gangeada, petreceamu întru dulceaţa vieţi cei mai fericite cu desăvîrşire, îngăduind unul altuea; şi nu încetau a ruga pe Dumnezău ca să ne ţie tot întru acea fericire pentru multă vreme. Dar vai mie! Cît se amăgesc bieţi oameni! Ei cînd socotescu că sînt fericiţi, tocmai atuncea îi calcă nenorocirea, şi le scurge în gură tot paharul ei cel plin de otrava ticăloşiilor celor mai grozave! Foarte rar să li se întîmple ca, aflîndu-se întru fericiri şi veselii, să nu li se întîmple mîhniri cu totul cumplite şi otrăvitoare. După vreo cîteva luni de la însurarea mea, muri tatăl meu; şi împărţiiu toată averea cu un frate al meu. Acest frate al meu anume Urma, vru ca să-şi mai adaoge avuţia prin negoţ. Cumpără o corabie şi o încărcă cu marfă ca s-o ducă la Indii, în care îşi băgă tot capitalu ce luasă în partea sa; şi în sfîrşit plecă; dar nu avu sfîrşit bun. I se fărîmă corabia aproape de un ţermur, şi nu scăpă altceva dintr-însa fără numai el cu pielea; şi văzîndu-l că veni în aşa stare urîtă, mi se făcu milă de dînsul. Îl priimiiu în gazdă la mine ca să-şi mai cumpere nescai marfă prin creditul meu. Se mai duse şi d-al doilea, însă se întoarsă ca şi dintîiu, şi îmi adusă această tristă stare a sa fiind pă jos cale de o lună, şi trăind cu milostenii.
      [135] Foarte mult mă întristaiu şi de aceasta, însă nu băgaiu nimica în seamă ca să-l bucur: vino frate, îi ziseiu, vin de şezi cu mine, că eu văz că nu ai trişte la neguţetorie, în zadar te mai osteneşti, şezi cu mine fără să dai vr-o para pă ceva din cele tribuincioase vieţi. Prinsă bucuros cuvintele mele, şi şezu acasă la mine. Şi obicinuindu-se cu lenea, ce isvoraşte din şedere, petrecea ca un dalcauc bînd şi mîncînd pă la uni alţi, şi plimbîndu-se ca o haimana toată ziuliţa. Mie iară nu-mi ardea de dînsul, ci de iubita Gangeada, pe care tribuea ca să o îngrijesc la toate de aproape, şi să îi fac gusturile. Venitul îmi erea prea mic pă lîngă cheltuelile şi saltanaturile ce aveam, şi în sfîrşit isprăviiu de moară. Însă îmi luaiu seama tocmai cînd ajunsese sacul pă fund; adică îmi socotiiu starea ce luasăm de la tatăl meu, şi văzuiu că rămăsese foarte puţină, şi temîndu-mă ca să nu rămîiu de tot sărac, hotărîiu ca să fac vreo spiculaţie de negoţ cu ceea ce mai aveam, adică să mă duc cu ceva mărfuşoară la împărăţia Golcondei, unde erea căutare la tot felul de marfă.
      Nevestei mele, cînd auzi că oiu să fac un negoţ atîta de mic, îi păru prea rău; în sfîrşit o încredinţaiu, că deşi mic, însă bănos în părţile locului; eu oiu să viu, îi ziceam, cu corabia plină de bogăţii, şi o să trăim pă urmă o viaţă prea liniştită şi fără de grijă că vom mai scăpăta, şi nici că voiu să mai am tribuinţă de vreun alt negoţ în toată viaţa mea. Aşeadară mă făcuiu tovarăş cu un alt neguţetor cunoscut al meu, cu care să cumpărăm mărfuri şi să le neguţetorim la Surat, şi de acolo să aducem altele în Basra. Sosindă zioa plecări mele, vărsaiu destule lacrămi [136] pentru Gangeada, şi înbrăţişind pe Orma îi ziseiu: iubite frate, ţie îţi las toată purtarea de grijă de nevasta mea şi de lucrurile mele; sileşte-te cît vei putea spre paza cinstei mele şi a iubitei mele soţii, şi vezi ca să nu îi lipsească ceva; păstrează-m acest odor scump ce îţi las, ca cînd mă voiu întoarce să-l aflu tot aşa precum ţi l-am lăsat.
      Orma la acestea mi se făgădui cu mari jurămînturi ca să las asupra cinstei sale toată grija mea, şi să fiu prea odihnit. Eu crezîndu-l pentru toate, plecaiu fără vreo grijă cu gîndul prea liniştit. Întinsărăm vetrelile şi ajunsărăm la Surat cu o vreme prea frumoasă. Acolo vîndurăm marfa cu mare căştig, şi cumpărarăm alta, şi făcîndu-ne socoteala, căştigam la una cinci; şi după ce isprăvirăm toată treaba, plecarăm să ne întoarcem la Basra.
     
       Întîmplare a 7-tea a lui Abulvar.
      
      Corabia noastră plutea cu vetrelile pline de vînt, şi ereamu prea încredinţaţi că o să ajungem cît de curînd şi cu norocire la patria noastră, dar se rîdică într-o noapte o furtună atîta de grozavă şi de tare, încît furăm siliţi a ne lăsa să ne ducă oriunde va voi ea; voinţa ei fu că ne duse pînă ne lovi de o insulă pustie, şi acolo ne sfărîmă corabia în mii de bucăţi. Toţi ceelalţi oameni se înnecară afară de mine şi de tovarăşul meu. Ne aruncarăm amîndoi în luntrea corăbiei; şi fiindcă nu eream aproape de uscat, ne lăsarăm în puterea valurilor. Dar vai mie că gîndeam cum că am scăpat de groaza cea dintîiu, dar însă ne [137] coprinsă alta cu mii de ori mai strajnică! Se apropiea să dăm de uscat; şi tocmai cînd rîdicam piciorul să calc pă uscat, iată un crocodil foarte mare, care lovind luntrea cu coada o făcu fărîme, şi căzurăm amîndoi în apă; şi bietul tovarăş al meu în acel minut fu înghiţit de acea jiganie; iar eu strîngîndă-mi puterile siliiu de-a înnoatele şi ajunseiu pă uscat, şi aşa scăpaiu de soarta tovarăşului meu.
      Umblînd ca un rătăcit singur prin acel ostrov pustiu, ajunseiu la un isvor atîta de limpede încît se părea că apa lui ar fi chiar de cristal; din care băuiu şi aflaiu un gust într-însa mai bun decît al unui şărbet din cele mai preţioase; pă urmă strînseiu burueni şi rădăcini ce ereau prea multe şi mîncaiu, căci le cunoşteam a fi bune de muncare. Priviiu la cel loc, şi mi se păru foarte îndestulat despre toate, pentu care mulţumiiu lui Dumnezău că încai după toate celelalte mă dusă într-un loc unde nu pociu ca să mor de foame şi de sete. Dar gîndindu-mă la hiarăle cele sălbatice, care puteau să fie prea multe, mă îngrozeam foarte mult; şi cu toate că eream prea ostenit, dar frica aceasta nu mă lăsa să mă odihnesc nici un minut.
      Deci umblînd din loc în loc, ajunseiu într-o pădure ce erea numai de aloiu şi de tisă. Şi după ce mai umblaiu printr-însa ca la cinci sute de paşi, ajunseiu într-o livede sau poiană, a cării surfaţă erea coperită cu o mie feluru de flori din cele mai mirositoare, de care erea aerul plin. În mijlocul aceştii livezi erea un copaciu foarte nalt şi stufos în vîrf, ce făcea o umbră cu totul de rîvnă; la a căruea tulpină erea un cort de mătasă [138] cu atîtea feluri de flori jugrăvite pă dînsul, cîte ereau şi p-acea livede; şi subt acel cort erea un om ce se părea ca cum ar dormi, a cărui mînă stîngă erea răzimată pă o lădiţă de aur; şi un smeu grozav şedea lîngă dînsul, care ţinea în gură o sticluţă cu balsam, şi îi da cu ea la nas tot adeseori.
      Cînd văzuiu lucrul acesta rămăseiu încremenit de frică. Vai mie ziseiu întru sinem! Ce folos că am scăpat din mare, şi de crocodil, şi veniiu spre mîncare acestui smeu? Şi aşa fugiiu, şi ascunzindu-mă în nişte tufşoare, priveam la omul, şi la smeul. După vreo cîteva ceasuri, văzuiu pe acel smeu, că se rîdica în aer întocmai ca un fulger, şi peri din ochi mei; după ce făcuiu socoteală că s-ar fi depărtat destul, îndrîsniiu de mă apropieiu cătră cort, ca să văz ce fel de om este acela ce se vedea a dormi subt dînsul; întrînd înlăuntru îl văzuiu ca cum ar dormi; şi se arăta pă chip ca cum ar fi fost de o sută doaăzeci de ani, şi cu toate că erea mort acolo de o mulţime de veacuri, însă se vedea ca cum ar fi fost viu. Stătuiu vreo cîteva minute de îl priviiu cu de amăruntul. Pă urmă luaiu lădiţa cea de aur, pă care îşi avea mîna rezimată, şi deschizindu-o, aflaiu într-însa nişte scăndurele vechi, asupra cărora ereau scrise următoarele cuvinte: “Eu, pe care vedeţi aicea, sînt Asi marele vezir al lui Solomon, şi fiu al lui Varhia. Eu văzînd că mi se apropie sfîrşitul vieţi, aleseiu această insulă pustie ca să-mi las muritorul trup subt cortul acesta spre folosul neamului omenesc. Să ştie dară toţi, cîţi, din nenorocirea lor vor ajunge prin aceste locuri, că de nu vor hotărî cu vitejie a se arunca în primejdiile *[139] cele mai grozave, nu se vor mai întoarce de aicea niciodată în patri lor; şi de vor fi viteji, să apuce de aici şi să meargă spre apus; vor ajunge la poalele unui munte, unde vor vedea o peşteră cu toul mare şi grozavă, în care să intre vitejaşte, şi să umble printr-însa neîncetat fără sfieală, pînă ce îi va scoate într-o livade mare, de a cări frumuseţe se vor mira foarte mult. Numai cu acest mijloc vor scăpa din acest loc plin de primejdii.”
      După ce citiiu aceste cuvinte, sărutaiu cu mult respect povaţa lui Asi. Pă urmă îngenuncheiu şi rugaiu pe Dumnezău cu multe şiroae de lacrămi, ca să-mi ajute precum din ocniţa ce v-am mai spus, aşa şi d-aici să scap, asemenea şi din primejdiile ce oiu să întîmpin. Atunci fără să pierz vreme apucaiu spre apusul soarelui, şi în prea puţină vreme ajunseiu la poalele unui munte unde întru adevăr văzuiu şi o peşteră cu totul mare, a cări grozavă întunecime mă umplea de frică şi mi se sbîrlea părul a intra într-însa presum eream povăţuit dar fiindcă eream prea încredinţat în persoana şi cuvintele preaînţeleptului Asi, nu mă temuiu nicidecum. Intraiu fără îndoeală; şi cu toate că erea foarte întunerec şi simţeam că merg tot în jos, însă nu mă sperieiu; şi umblînd fără să mă odihnesc cîtuşi de puţin, îmi veni în gînd că eu mă pogor în adîncurile pămîntului, unde sîntu sălăşluiţi toţi smei lumi. În sfîrşit se înprăştie întunerecul ce mă încunjura, şi văzuiu lumina zilei, pe care o socoteam că am pierdut-o pentru totodauna, şi foarte o doream. Mi se arătă o livede smăltuită de florile cele mai frumoasă şi de tot felul din lume, şi umbrită pă alocurea cu pomi [140] roditori de tot neamul şi înpovăraţi de roade. Mă apropieiu de un pom, şi mîncînd din roadele lui cele mai dulci decît mierea şi cu miros minunat, mă dedeiu niţel pă acele flori frumoase, şi erburi ca mătasa, ca să mă mai odihnesc de atîtea oboseli, însă adormiiu într-un somn foarte adînc. Şi cînd mă deşteptaiu văzuiu cu multă spaimă înprejurul meu doisprăzece smei foarte negri, uscăţii şi cu ochi flăcăroşi, cu chip mai de om, şi uni aveau şi cîte un corn lung în frunte, şi cu coade ca de cîine, adică încîrligate; şi alţi ereau cu totul schimonosiţi şi atîta de ciudat făcuţi, încît nu pociu să-i descriu.
      Fiule al lui Adam, îmi zise unul dintr-înşi, pentru care pricină te afli între smei pămîntului? Eu le povestiiu toate întîmplările mele; şi pă urmă îmi zise şi altul: vino să petreci cu noi, şi fii încredinţat că nu te vom vătăma cîtuşi de puţin; şi după ce ne vei sluji vr-o cîteva vreme, pentru răsplătire slujbelor tale, te vom duce ori în ce loc vei dori. Prinseiu bucuros propunerea sa. Făcuşi foarte bine, îmi ziseră ei, de priimişi aceasta de buna ta voe, căci almintrelea erea s-o primeşti şi fără de voe. Acestea zicîndu ei, ca să-mi arate puterea ce au, mă luară în văzduh, mă trecură pă deasupra multor munţi, pă deasupra multor mări, şi în sfîrşit mă dusără la lăcaşurile lor; care nu ereau altceva, fără numai o mulţime mare de peşteri subtpămînte, şi de crăpături prin munţi, şi în fiecare din acestea lăcuea cîte un smeu.
      Şezuiu cu dînşi un an întreg hrănindu-mă cu erburi şi cu rădăcini foarte bune la mîncare şi prea hrănitoare; iar cît pentru hrana lor erea numai *[141] de oase pe care le lepedau oameni după ce mînca carnea după ele, pentru care aveau zmei orînduiţi prin toată lumea de ele adunau du prin bătăturile oamenilor, şi le aduceau; dar mai cu seamă le plăceau oasăle cele de cal, pe care le strîngeau după la tătari, căci tătari mănîncă mai mult cai decît alte vite. Şi în scurtă vorbă mîncarea lor cea mai bună din toate le erea oasăle de tot felul de vită ce se mănîncă de oameni, dar mai ales cele de cai. Ticăloşia vieţi ce petreceam cu acei afurisiţi de smei, şi nevoea supuneri mele la dînşi mă întrista foarte mult; şi aceea ce îmi sfîşiea inima mai mult şi mă mîhnea foarte tare, erea defăimarea ce făceau ei Alcoranului, şi lui Moamet, mă popreau cu totul a îmi face închinăciunea, şi a îmi lua abdestu, adică a mă spăla. Dar cu toate acestea furam vremea cînd şi cînd, şi îmi făceam datoria legii, de la care ei mă opreau; deşi ştieam că oiu să pătimesc de mă vor afla, precum îmi ziceau tot des, dar prea puţin îmi păsa.
      Într-una de zile aflîndu-mă în peştera ce lucram, luaiu abdest şi îmi făcuiu rugăciunea, zicînd nişte cuvinte mari din Alcoran. Nu apucaiu să isprăvesc bine aceste cuvinte, şi tot deodată auziiu răsunînd văzduhul de glasuri de bucurie, şi de cîntări mîngîioase întru slava celui Prea Nalt. Mirîndu-mă plin de spaimă de cîte auziiu, eşiiu afară din peşteră ca să înţeleg mai bine ca ce pricină să fie de se făcu această schimbare. Văzuiu în văzduh un alt fel de smei îmbrăcaţi în albe, şi cu sarice în cap ca hogi; mi se păreau prea frumoşi aceşti smei, hrăniţi bine, şi cu multă usebire decît aceea la care slujeam eu. Văzduhul erea plin de aceste doaă neamuri de smei; ei se bătusără *[142] între dînşi, şi cei frumoşi biruindu pe cei urîţi, ce mă aveau rob, mulţumeau celui prea Nalt cu cîntări de laudă şi de mărire pentru biruinţa lor. Eu nemulţumindu-mă numai cu cele ce vedeam, îmi uniiu strigarea cu glasul biruitorilor, şi ziseiu cîntînd în gura mare: “nu este alt Dumnezău afară de unul, şi Moamet este prooroc.” Atunci veni la mine o mulţime de smei din cei biruitori, căci se mirară prea mult cînd mă auziră zicînd aceste cuvinte. Cine eşti tu, îmi zise unul dintr-înşi? Şi cine a putut să te înveţe şi să-ţi arate asfel de cuvinte? Noi nu ştim să se afle vreun musulman perin aceste locuri. Spune-ne dar de unde eşti? Şi cum ai putu să vii prin aste locuri? Eu le povestiiu ceea ce doreau să afle; pă urmă mă dusără la un smeu ce se părea a fi împăratul lor. Mă cercetă şi el ca şi ceelalţi, şi după ce îi spuseiu toate tot aşa, mă întrebă cum mă chiamă; şi eu spuindu-i îmi zise: Abulvar, eu sînt foarte mulţumit că tîi mîntuit din mînile spurcaţilor şi nelegiuiţilor smei; ei ca nişte făcător de rele, ereau să te omoare în vr-o zi; acuma poţi să te veseleşti şi să te bucuri prea mult, căci te afli între smei cei de legea lui Moamet ca şi tine.
      Împăratul acela al smeilor mă îndrăgi niţel cîte niţel; şi pricepîndu-mă că sînt prea adăpat din docmele credinţei lui Moamet, încît mă orîndui de imam al său ca să înplinesc toate ale legi pă vremea închinăciuni după orîndueală. Cînd posteam eu, postea şi el cu toţi ai lui; le citeam pă toată zioa Alcoranu, şi le tîlcueam toate înţelesurile şi pildele lui; şi de această pricină mă respectau foarte mult; şi cu un cuvînt ajunseiu foarte slăvit între dînşi, încît nimic nu făceau [143] fără sfatul meu, la oricîte le ziceam. Într-o noapte am visat că mă aflam în sfînta grădină a Mecăi, în care este Mormîntul lui Moamet, ci mi se părea că vedeam pe Gangeada că intra în acea grădină cu faţa foarte tristă şi mîhnită, şi intrîndă la mormîntul prorocului, se ruga precum urmează: “o Moamet, căruea am jărtfit statuele la care mă închinam, arată-ţi mila către o femee ce înplineşte legea ta cu toată rîvna. Fă ca să vie bărbatul meu, pe care nu-l ştiu unde se află, şi să se întoarcă în Basra, ca să ocrotească o inimă, pe care am închinat-o şi am dăruit-o lui, şi să mă scape de un nelegiuit ce umblă ca să mă înşale şi să mă amăgească”.
      Aceste cuvinte mă deşteptară, şi o turburare foarte grozavă, pe care nu pociu să o povestesc, îmi întunecă toată simţirea şi mintea, şi îmi veni în gînd din visul acela un sămn şi o prevestire prea urîtă. Socotiiu că nevasta mea este turburată şi prea supărată de vreun viclean, ce umbla să îmi răpească cinstea. Şi această cumplită gîndire şi cugetare îmi turbură toată mintea, şi îmi pricinui o întristare foarte adîncă ce nu puteam să o şterg din inima mea cu nici un mijloc de mîngîere.. Împăratul smeilor mă pricepu că sînt foarte trist, şi îmi zise, o Imamule ce ai? De vreo cîteva zile văz în faţa ta o întristare grozavă, spune-mi ce pricina? Ah puternice împărate, îi răspunseiu; un vis prea urît ce am văzut pentru nevasta mea, m-a turburat foarte mult, şi mi-a aprins dorul ca să o văz cît mai curînd, şi d-aceea sînt aşa mîhnit precum mă vezi; atunci îmi porunci ca să îi spuiu visul, şi după ce îl auzi, îmi zise:
      [144] Eu mă bucur foarte mult pentru cîte îmi destăinuişi, şi fiindcă ţ-e dragă atîta de mult nevasta ce ai, şi doreşti ca să o vezi, eu îţi făgăduesc că o vei vedea-o prea curînd; şi cîtă cale socoteşti că va fi de aici şi pîn la Basra? Ştii că sîntu şaptezeci de ani pînă acolo, de vei vrea să te duci pă jos? Cu toată depărtarea locului, eu voiu face ca să mergi foarte curînd, fără să prinzi veste; voiu porunci dară unui smeu de te va duce la Gangeada ce doreşti ca să o vezi. Acestea zicînd, mă luă de mună, şi mă dusă în marginea mări, de unde îmi arătă o insulă. Vezi tu, îmi zise, insula aceea, în care se vede o culă, al căria vîrf trece pîntre noori? Dară domnule, îi răspunseiu eu; prea bine, mai zise el; aceasta este o culă, care este ca o temniţă pentru toţi smei cei necredincioşi, cari nu voesc să mi se supue mie, şi pe cari biruindu-i eu, îi bag acolo la închisoare. Zicînd aceste cuvinte mă rîdică în văzduh şi mă dusă la acea insulă. Ne apropiarăm de poarta culei ce erea de fer; care se deschisă prin porunca sa; şi intrîndu în culă, văzuiu o mulţime de smei ce nu aveau număr, toţi legaţi şi încărcaţi de lanţuri de mîini şi de picere, şi între aceştia cunoscuiu vreo cîţiva şi din aceea la cari fusesem eu rob.
      Între toţi aceştea erea unul foarte mare, grozav, şi urît cît nu se mai poate, ce se numea African; el erea legat de un stîlp prea întemeeat cu lanţuri foarte groase, încît nu se putea mişca nicidecum. Împăratul întorcîndu-se cătră dînsul îi grăi aşa: o sirmane Africane, ştii cît mi eşti îndatorat? O puternice împărate, răspunsă Africanul, eu nu îmi tăgăduesc datoria mea; mi s-ar fi cuvenitu ca să mă munceşti cu mii de ori [145] mai cumplit decît aşa; dar mila împărăţiei tale m-a îngăduit p-atîta. Fie, răspunsă împăratul, ştii tu că eu pociu să-ţi dau slobozenia? Dară prea puternice, răspunsă Africanul, ştiu prea bine mila şi marinimia îmălţimei tale, care nu îmi este acum întîeaş dată. Aşadară te sloboz, îi zise împăratul, însă cu tocmeală ca să duci pe acest Musulman la Basra, şi voesc ca cît mai curînd. Numai în trei ceasuri îl duc, răspunsă Africanul, ajunge numai să îmi porunceşti. Atunci împăratul se întoarsă şi zise cătră mine: vei şti tinere, că acest African este un smeu foarte rău, vrăjmaş, şi făcător de rele, plin de necredinţă, şi nu pociu să-i dau atîta crezemînt la cîte îmi făgădueşte, şi mi-e teamă să nu mă înşale, dar ca să nu îţi facă ceva spre vătămare, îţi voiu da o rugăciune ca s-o zici în toată călătoria purtîndu-te pă umeri săi; şi cu aceasta fi încredinţat că nu te va vătăma cîtuşi de puţin, şi tot deodată mă învăţă rugăciunea, şi îmi arătă cum s-o zic.
      Atunci împăratul deslegă pe African din mulţimea lanţurilor şi a ferecărilor de fiare, şi chiar el cu mîinile sale mă pusă în spinarea lui, şi legîndu-mă la ochi ca să nu mă speriiu de lucrurile ce voiu vedea în această călătorie, îmi zise: părinte Abulvar, de la tine nu ceiu alt nimica, fără numai să te duci sinătos la Meca, ca să găseşti pe Omar împăratul credincioşilor musulmani, şi pe Ali Venabi ginerile lui Moamet, cărora să le vesteşti că subt pămînt într-o altă lume se află un neam de smei foarte mare de credinţa lui Moamet, cari niciodată nu mănîncă fără să zică întîiu Bismileahi, toţi iau abdes, şi fac toate ale credinţei lui Moamet, şi se răsboescu zioa şi noaptea [146] înprotiva altui neam de smei, ce sînt vrăjmaşi ai credinţei sale.
      Mă juraiu că voiu face toate cîte îmi porunci; şi pă urmă eşiiu din culă călare pă smeul ce îmi dedese. Vezi bine, îmi mai zise împăratul, să nu încetezi de a zice cuvintele ce te-am învăţat, căci almintrelea poate Africanu să-ţi facă ceva şi să te prăpădeşti; şi cu drept cuvînt îmi zicea aceasta împăratul, căci însumi am cunoscut că de încetam numai o clipă de a zice acele cuvinte, mă prăpădeam negreşit; Africanul, armăsarul meu, îndată ce încetam cît de puţin din acele cuvinte, răcnea şi urla de se cutremura cerul şi pămîntul; aci mă rîdica pînă la stele, şi aci mă pogora pînă aproape de pămînt, şi vedeam aceasta căci îmi căzuse legătura de la ochi; aci făcea să ploaă preste noi ploae repede şi grindină, aci umplea văsduhul de furtuni, de tunete şi de fulgere, ca doar mă voiu îngrozi şi voiu uita să citesc cele ce mă învăţeasă împăratul, însă în deşert se osteni, căci mă ţineam foarte bine de gîtul său, şi nu încetam din citit nici cît dai în cremină.
      În această călătorie a mea văzuiu multe şi prea minunate lucruri prin văzduh, din care să vă spuiu numai aceasta; tot deodată auziiu o larmă foarte grozavă în aer, şi uitîndu-mă într-acolo, văzuiu o mulţime nenumărată de smei, cu chipuri grozave şi foarte ciudate, cari se răsboeau prin aer; larma ce făceau, şi felul răsboiului lor, mă făcură de încetaiu vreo cîteva minute din cuvintele ce mă învăţasă împăratul, şi Africanul găsind vreme cu prilej pă cînd nu îmi făceam rugăciunea, mă trînti în marea pă d-asupra căria ne aflam [147] prin văzduh, şi dete fuga ca o nălucă de se amestecă cu ceelalţi smei ca să se bată. Eu, neaflîndu-mă departe de ţermuri mări, şi fiindcă ştiam să înnot prea bine, eşiiu numaidecît la uscat, pe care îl sărutaiu de nenumărate ori, mulţumind lui Dumnezău pentru mîntuirea mea. Cu toate că mă bucuram pentru mîntuirea vieţi mele din valurile mări şi din ghiarăle Africanului, însă pă de altă parte mă mîhneam cu nemîngîere ca unul ce nu ştiam unde mă aflu, şi doream prea mult de nevastă şi de ţara mea, pe care nu credeam că le voiu mai vedea.
      
       Întîmplare a 8-ta a lui Abulvar.
      
      Pă cînd mă tîngueam eu de soarta în care mă aflam, văzuiu o păsărică pă marginea mări, care venea cătră mine; asfel de păsărică frumoasă preste fire nu mai văzusăm niciodată. Veni pînă aproape de mine, şi alăturăndu-se binişor, îşi vîrî ciocul în gura mea, şi mi-o umplu de un şerbet foarte dulce şi răcoritor, şi pă urmă scoţindu-şi ciocul din gură-mi, îmi zise aşa: “tinere Musulmane nu fii mic la suflet; căci tu eşti ales, şi te-ai orînduit spre a fi de pildă oamenilor celor de credinţa ta; fiindcă va veni o zi cînd toţi vor auzi întîmplările tale, şi se vor folosi din ele prea mult”. O păsărică prealuminată şi nobilă, strigaiu eu, spune-mi pentru care minune ai darul vorbiri? Eu, răspunsă ea, sînt păsărica proorocului Isaac, şi sînt datoare a priveghea pă această mare, ca să ajut pe cei nenorociţi, cari după întîmplare nimerescu p-aicea, şi mai cu seamă pe Musulmani. Aşadară în loc de întristare, bucură-te şi fii [148] statornic întru necazuri, căci ele sîntu ca nişte răsplătiri la cei buni, ajunge numai să le rabde vitejaşte într-această vremelnică viaţă. Acestea vorbindă, îmi arătă drumul pă unde să apuc; încredinţindu-mă că nu voiu pătimi nici un rău mergînd tot pă dînsul.
      Aşadară apucaiu pă acel drum ce îmi arătă, şi umblaiu pă dînsul patruzeci de zile cu nopţi, şi minune, că într-această lungime de vreme nici osteniiu, nici flămînziiu, dar nici însătaiu; şi atunci am cunoscut că şerbetul, ce îmi turnasă în gură acea păsărică, îmi rîdică toată foamea şi setea, şi îmi didese putere multă. În sfîrşit ajunseiu într-o pustie la poalele unui munte, aproape de care văzuiu un palat foarte frumos zidit de pietri albe, fără să se vază că are vreo fereastră. Şezuiu la o umbră în preajma acestui palat, şi pă cînd mă odihneam, auziiu tot deodată un glas grăind cătră mine: fiule al lui Adam, tu ai sosit aicea într-o vreme foarte bună şi pentru tine, şi pentru mine. Mă întorsăiu cătră glas, şi văzuiu un alt zmeu African lungit pă pămînt, însă mult mai urît; gîtul său erea ca de elefant; ochiul cel stîng îi erea roşu ca focu, iar cel drept albastru. Vino aproape de mine, îmi zise, ca să te odihneşti, şi nu te teme nicidecum.
      De nevoe mă supuseiu la acest zmeu prea grozav, cu toate că vederea sa nu îmi da nici o nădejde bună, însă şezuiu lîngă dînsul, şi se bucură văzîndu-mă. Pă urmă îmi zise: o voinice, al cărui prooroc eşti următor? Al lui Moamet, îi răspunseiu eu; atîta mai bine, îmi răspunsă el, căci şi mie aşa om îmi tribueşte; am de gînd să fac [149] un lucru prea mare, şi nu pociu să-l isprăvesc singur; dar prin ajutorul tău am nădejde că-l voiu săvîrşi întocmai după dorinţa mea; şi se ştii că dacă voiu dobîndi aceasta, mă voiu face domn a toată lumea, şi pe tine, umplîndu-te de nespuse bogăţii şi cinsti mari, îţi voiu da şi o împărăţie care îţi va plăcea din toate ale lumi pentru mulţumită şi răsplătire. Foarte bucuros, ziseiu eu, mă voiu supune la orice îmi vei porunci; însă eu pentru aceasta nu ceiu de la dumneata spre răsplătire nici bogăţii, nici împărăţii, ci numai să mă duci la Basra. Dară, îmi răspunsă smeul, îţi fac jurămînt pă capul proorocului, şi te încredinţez că te voiu duce prea sigur şi bine. Eu iar îi ziseiu: acuma rămîne să îmi dovedeşti ca ce am să fac, şi voiu fi următor întocmai, de îmi va fi prin putinţă.
      Africanul rămasă prea mulţumit văzîndu-mă bucuros la orice îmi va zice; însă eu cam temîndu-mă de dînsul, începuiu să citesc acea rugăciune prin taină. Într-această vreme scoasă smeul din pozunar o mînă de gloanţe mărunte de plumb, şi dîndu-mi-le, zise: ţine minte ca, cînd mă vei vedea căzînd jos ca un mort, să arunci un glonţ pă mine. Eu îi ziseiu bucuros că voiu face întocmai aşa. El încredinţindu-se, se sculă, şi luîndu-mă de mînă, ne dusărăm cătră un palat. Africanul mai avea şi el din acele gloanţă, şi aruncă cu unul foarte repede spre poarta palatului, care se deschise numaidecît; intrarăm într-o curte pardosită cu marmură albă şi sprevăzătoare, în care văzurăm doi lei cu totul înfricoşători; cari îndată ce ne văzură, începură a sbiera foarte grozav. Însă tovarăşul meu îi lovi cu cîte un glonţ, şi rămasără *[150] nemişcîndu ca cum aru fi fostără morţi. De aci ajunserăm la o poartă de tumbac, care erea închisă cu un zăvor de argint.
      Cu toată tăria ei fu deschisă numai cu o asvîrlitură de glonţ, şi văzurăm înlăuntru o peşteră foarte grozavă şi largă; prin al căria mijloc curgea o gîrlă cu apa neagră ca păcura, şi pă ţermurile ei ereau doi bălauri cu totul spăimîntători. Aceste hiară grozave, îndată ce ne văzură, întinsără aripile, şi începură a sbucni flacări dintr-însăle ca din doi volcani, încît se sbîrlea părul pă om, atît ereau de grozave aceste focuri. Africanul aruncă spre dînşi doaă gloanţe, şi se înblînziră întocmai ca nişte miei. De aci trecurăm în altă curte, ale cării ziduri ereau de aur curat, şi pardoseala de argint. În mijlocu aceştii curţi erea un foişor foarte nalt de lemn roşu de India şi pă patru furci sau stîlpi de oţel de China, subt care erea un tron foarte mare turnat dintreg de aur; boltiţa acestui tron erea numai de brileanturi încît lua văzul omului mai mult decît un soare. Noi voirăm ca să ne apropiem de acest minunat lucru; însă doaă păsări cu totul mari şi grozave vrură să ne facă praf, dar puterea gloanţelor le domoli şi pe acestea, şi privirăm la toate cu amăruntul fără vreo stînjinire. Erea acolo un om foarte cuvios la chip, care se vedea că încă răsuflă; moartea, ce preface în urît pe orice persoane frumoase din lume, se vedea că respectează obrazul la care priveam.
      Acest om avea într-un deget mulţime de inele; între care erea unul foarte mare, şi pă dînsul scris numele Marelui Dumnezău. Africanul vru ca să scoaţă din degetul omului acest inel minunat; [151] dar tot deodată eşi un şarpe din boltiţa tronului, şi suflînd asupră-i, căzu mort la pămînt; mie venindu-mi în gînd, îl loviiu cu un glonţ ce îmi dedese el pentru aşa slujbă, şi numaidecît îşi veni iar în simţiri. Prea bine făcuşi, îmi zise el, aceasta este slujba ce vream de la tine. Urmează dar a face tot aşa de cîte ori vei vedea că tribueşte. Isprăvind aceste cuvinte, iar se încercă să scoaţă acel inel, dar şarpele cu suflarea iar îl dete jos ca pe un mort, şi eu iar îl învieiu cu lovirea glonţului. O Musulmane prietene, strigă Africanul, îţi mărturisesc prea multă îndatorare! Să ştii dară, îmi mai zise el, că mortul ce vezi subt boltiţa asta, este preavestitul prooroc Solomon, şi voesc să îi iau pecetea; căci cu aceasta mă voiu face stăpîn preste toată lumea, şi ţie pentru slujba ce îmi faci, îţi voiu răsplăti cu mari faceri de bine. Atunci eu îi ziseiu: dar de ce nu te slujeşti cu gloanţele dumitale ca să domoleşti şi pe şarpele acesta ca şi pe celelalte hiară? Nu pociu să îi fac nimica, îmi răspunsă el, căci are multă putere, şi de aceea aveam tribuinţă de ajutorul altuea. Pă urmă iar se mai cercă şi de a treea oară ca să scoaţă inelu proorocului, şi îl trasă pînă la mijlocul degetului. Dar şarpele cu suflarea sa iar trînti pe African jos.
      Eu iar mă găteam ca să arunc cu glonţu, şi cînd îmi rîdicaiu mîna, şarpele îmi vorbi aşa: “Stăi o musulmane, şi nu ajuta acestui smeu blestemat! Căci el este unul din cei şapte Africani cu totul spurcaţi şi vătămători în toată lumea, cari s-au răsvrătitără înprotiva marelui Solomon, care i-a închis în centrul pămîntului, spre mustrarea îndrîsnelei lor; tot cugetul său este ca [152] să dobîndească inelu acesta, pe a căruea multă putere o cunoaşte foarte bine; şi de multă vreme aşteaptă el acolo la poalele muntelui unde l-ai găsit ca să vază pe vr-un om trecînd, şi să-l ia spre ajutorul, pentru dobîndirea acestui lucru prea mare; dar în zadar s-a ostenit, şi mulţi se vor osteni, căci este subt paza mea; fiindcă eu sînt un smeu foarte credincios al lui Solomon, care niciodată nu îi am călcat porunca, şi nu îi voiu călca-o în veci; şi d-aceasta eu am mai multă putere decît acest African, şi decît cei şase tovarăşi ai săi. Lasă-l dar să zacă pînă la sfîrşitul veacurilor în starea ce îl aduseiu. Prevestiri de sfîrşitul lumi se vor ivi puţintele pă la mijlocul veacului de-al noaăspăzecelea al Isuhristilor; şi iată cum: jurămîntul, lucru cel mai grozav din lume, va fi pă alocurea la toţi de obşte prin guri, şi nimenea nu îl va păzi; şi vai de acele locuri, ca nici pămîntul nu îşi va mai da untul său cel săţios! Hrănirile, nedreptăţile, zavistiile, lucsul, desfrînarea, neruşinarea, egoismul, dărăpînarea averilor şi a cinstei, şi ambiţia cea seacă pînă întru cel mai mic pă vremea aceea se vor arăta ca iarba primăveri cînd începe a încolţi. Cinstea cătră cele sfinte va fi ca argintul spoit pă aramă. Mulţi se vor socoti de învăţaţi, şi numai din gură aceasta. Însă ploea cea ferbinte din focul învăţături cei sinătoasă a unor din oameni va veştezi cînd şi cînd colţi acestor burueni otrăvitoare, şi poate va mai prilungi răul lumi, dar tot el va birui. Ţine minte cele ce auzişi de la mine, vesteşte-le în lume, şi te depărtează de aicea, fugi cît mai curînd de la acest mormînt, nemaiturburînd odihna proorocului *[153] celui mare şi vestit, de la care am auzit cîte îţi spuseiu pentru semnele sfîrşitului veacurilor, pă cînd vor fi şi chiar timpi anului cei patru cu multă prefacere. Du-te mai curînd d-aci ca să nu te prăpădesc, lucru ce l-aş fi făcut îndată ce te-am văzut, dar dă slavă cerului că am păzit respect legii în care te afli, pentru milostenia şi îndurarea ce mai păstrează într-însa cătră cei vrednici de ele. Ţine minte însă ca cînd vei trece pă la hiarăle ce le-a domolit şi le-a adormit spurcatul acesta se African, să le vindeci cu puterea gloanţelor.”
      Mă supuseiu cu frică cuvintelor credinciosului smeu, mă întorseiu înapoi, şi în scurtă vreme ajunseiu la poalele muntelui, făcînd hiarălor acelora precum îmi zisese smeul, şi nu m-am vătămat de ele cîtuşi de puţin. De acolo mă luaiu după un centaur (dobitoc) pănă mă scoasă la o cîmpie, şi în această călătorie trecuiu pă lîngă o peşteră, din care eşeau un fum groa şi mult, şi o mulţime de flacări grozave şi mari; în care auziiu un zărnăit foarte mare de fiară şi de lanţuri, ce se loveau cu mult sgomot, cu jalete, cu tînguiri, şi cu sberete grozave şi spăimîntătoare. La uşa sau intrarea aceştii peşteri grozave sta un smeu, pe al cărui chip nu pociu să-l descriu, atît erea de grozav şi de urît; socotiiu că şi acesta va fi vreun African, căci asămăna foarte mult cu cei ce văzusăm; şi erea legat cu lanţuri foarte groase; atunci eu dedeiu fuga şi eşiiu la o cîmpie îngrozit şi plin de frică, şi apucaiu pă un drum ce pomi foarte frumoşi; şi ţinu aşa pînă la o baltă, dincolo de care se vedea o cetăţue, ale cării ziduri ereau de aur, şindrilită cu lespejoare de diamant, [154] şi cu străşinile de rubin, de care mă miraiu prea mult. Intraiu înlăuntru pă o poartă de diamant, al căria zăvor erea de zmarand; stătuiu în loc şi priviiu cu multă mirare la aşa lucru frumos preste fire, şi mă umpluiu de dorinţă a vedea şi înlăuntru ca ce fel de luru să fie; şi apropiindu-mă de uşă, văzuiu pă dînsa scrise următoarele cuvinte: “oricine va voi să intre înlăuntru, va şti că uşa aceasta nu se deschide cu chei, nici cu altceva, ci numai cu aceste cuvinte: Nu este alt cer, ci numai cerul, adică nu este alt Dumnezău afară de Dumnezău, şi Moamet este proorocul său; Adam este alesul lui Dumnezău; nu este alt Dumnezău, afară de Dumnezău, şi Ismail este jărtfa lui Dumnezău”.
      Nici nu isprăvisem bine citirea acestor cuvinte, şi uşa se deschise numaidecît ca de o putere mare. Oh, dar d-aicea ce să vă spuiu? Aicea erea ceea ce nu poate spune mintea omenească! Atîta numai puteţi înţelege cînd veţi pune în gînd că ereau lucrurile cele mai presus de firea omenească, mai presus de meşteşug, mai presus de toată frumuseţa, şi de toată iscusinţa lumi. Condeiul şi duhul poetului nostru Omar, deşi strălucite prin poeziile sale pînă în zioa de astăz, însă de ar fi văzut el aceste lucruri ce am văzut eu, ar fi rămasără înpietrite, mute, şi pline de spaimă; căci aci nu ereau Dumnezăi ciopliţi ai păgînilor, şi faptele lor cele scîrboase, ci putere de un Dumnezău atotfăcător, şi iscusinţă de un Moamet adevărat prooroc al său. Văzuiu mai înlăuntru curţii un palat zidit de o materie albastră, pe care nu am putut să o cunosc cum se numeşte; atîta numai că erea întocmai ca zamfirul. Meşteşugul nu asemîna a fi [155] omenesc. Planul casălor nu erea ca cele din toată lumea, căci usebea foarte mult. Casăle şi odăile cele cuptuşite cu lespezi de pietri scumpe şi aşternute numai cu ţesături de rubinuri şi de mărgăritar, covîrşeau toată frumuseţa. Iar jugrăvelile ce închipueau răsboaele lui Moamet prin care a întărit legea, ereau trase de mîini îngereşti; căci de omeneşti nu aveau vreo asămînare; fiindcă nici asemenea văpseli nu potu fi în toată lumea. După ce ocoliiu tot palatul, şi intraiu prin toate casăle şi odăile, fără să văz vreun om, mă duseiu de intraiu într-o grădină foarte mare şi cu totul negrăită de multa ei frumuseţă; minunaţi ei pomi în deosăbite feluri încărcaţi cu roade în mii de feţe; florile cele cu mirosul mai delicat şi pătrunzător; şadrivanele cele de aur şi cu apă ca brilantul; pasările cele frumoasă, de ale cărora cîntare răsuna toată grădina, şi asurzeau pe ascultător, toate acestea şi altele mai multe dovedeau o iscusinţă chiar dumnezăească, căci om nu le-ar fi putut nici pune în gînd, cît mai vîrtos să le facă, şi d-aceea nici eu nu le pociu descri în alt chip, fără numai pre cît auzirăţi.
      Prin această grădină cu totul frumoasă şi desfătătoare plimbîndu-mă eu cu multă mirare şi băgare de seamă, mă întîlniiu cu un domn mare fără de barbă, şi îmbrăcat în haine ţesute cu diamant; în capul său erea un fachiul (saric) plin de rubinuri prea mari, şi erea călare pă un cal în floarea trandafirului, şi acolo unde călca răsăreau flori prea frumoase în urmă-i, şi erea mai frumos decît luna şi decît toate stelele cele mai luminoase.
      [156] După marea cuviinţă în care îl văzuiu, socotiiu că va fi stăpînul grădinei, şi poate că îi va părea rău, pentru că am intrat într-însa fără voea sa, şi mă temuiu foarte mult. Dar el trecînd pă lîngă mine opri calu, şi îmi zise: tinere, tu nu eşti de la Basra? Dară domnule al meu, îi răspunseiu. Bine ai venit, îmi mai zise el; hoşgheldîn, safa gheldîn; eu ştieam prea bine că o să vii tu aici; dar spune-mi ai băgat de seamă bine toate minunile ce sîntu în acest lăcaş, şi mîncat-ai din bucatele ce se află aicea? Am văzut, îi răspunseiu, lucruri foarte de mirare şi preste firea omenească; dar bucatele ce îmi zici nu ştiu ce fel sîntu. Mergi dară p-aci pă unde ai apucat, îmi zise acel om, şi vei întîlni un om, care te va duce oriunde pofteşti, şi îţi va fi spre slujbă la toate dorinţile.
      Urmaiu tot pă acea potecă, sau şosea pîntre flori şi pomi, aruncîndu-mi ochi în toate părţile, şi nu puteam să mă satur de frumuseţele şi minunile ce vedeam înprejurul meu. În sfîrşit ajunseiu la un schituleţ, pă a cărui uşă ereau scrise aceste cuvinte “Nu este alt Dumnezău afară de Dumnezău; şi Moamet este proorocul său”, înlăuntru căruea erea un om îngenucheat şi se închina; şi după ce isprăvi îi ziseiu Săleam alichim şi el răspunzindu-mi cu alichim săleam, îmi zise: o tinere Musulmane, tu se vede că eşti prea iubit al lui Moamet, că ai putut să vii pînă aici. Ştii tu înce loc te afli? Ştii tu că această grădină este hotărîtă pentru prieteni şi rudele lui Moamet? Aicea este, fătul meu, fericirea vecinică de care ai auzit, şi mulţi au dobîndit-o, pe cari te voiu face să îi vezi. Atuncea mă dusă într-un loc unde ereau [157] trei rîuri; cel dintîiu de lapte; cel de-al doilea de unt, şi cel de-al treilea de miere; şi curgeau foarte lin înprejurul aceli grădini; pă ţermuri cărora şedea mulţime de norod toţi cu mesele întinse şi încărcate de tot felul de bucate. Între dînşi văzuiu mulţime de şerifi din neamul lui Mamet, şi şahbani adică prieteni şi ucenici ai acestui prooroc; cari văzîndu-mă, îmi deteră toţi săleam cu chip plin de veselie. De aci călăuza mea mă dusă într-un cîmp foarte desfătat, care erea plin de fete frumoase şi delicate, încît mi se sperie mintes de multa lor frumuseţă, pe care de le-ar şti ghiauri, adică creştini, s-ar face toţi Musulmani; unele cîntau din gură, altele cu istrumenturi, şi altele jucau; şi atîta îmi plăcură de mult la toate, încît puţin lipsi ca să îmi es din minţi.
      Vezi tu, îmi zise povăţuitorul meu, pe aceste copiliţe? Aceste cereşti bunătăţi şi frumuseţi sîntu gătite pentru toţi credincioşi lui Moamet; tu ai voe numai să te uiţi la ele, şi să le priveşti de departe, fără să te apropii de ele. Pînă acuma nu eşti volnic a le dobîndi precum se cuvine, căci nu ai băut păharul morţi ca să treci din lumea muritorilor şi să vii aicea; mai rabdă, şi le vei dobîndi. Zicînd el aceste cuvinte, mă luă de mînă cam fără de voea mea, căci nu prea mă trăgea inima să las acele fetiţe, şi mă dusă la altă Techia (fel de geamie), ce erea de marginea grădinei. Aicea lăcuescu eu mai cu seamă, îmi zise el; iar omul ce ai întîlnit călare şi fără de barbă este proorocul Ilie, şi are lăcaşul său în marginea cealaltă a grădinei; eu sînt proorocul Heder, şi lăcaşul îmi este aici, precum îţi mai spuseiu; şi stă la voinţa ta ca să lăcuim amîndoiu aicea, desfătîndu-ne [158] în aceste frumuseţe, ce nu sîntu în toată lumea; toată slujba noastră este numai să ne facem închinăciunea la vreme, şi încolo să trăim fără vreo grijă din cele lumeşti. Tutun bun gebeli este aici sumă; cafea asemenea, şi orice vei voi din lume. Aicea nu sînt schimbări de vremi; totdauna adie un vînt foarte dulce şi temperat; primăvara este vecinică prin locurile acestea; noaptea nu-şi întinde niciodată aripile sale cele negre preste ele, şi zioa ce ne luminează este foarte lină şi sănină.
      Priimiiu cuvintele proorocului Heder, şi şezuiu cu dînsul mai bine de un an. Toate aceste frumuseţi cereşti nu puteau să îmi şteargă din gînd pe Gangeada; şi cînd mă gîndeam la dînsa pricepeam prea bine că erea lipit de lumea cea muritoare, şi îmi plăcea mai bine aşa, decît precum îmi spunea Heder; şi nu simţeam nici o plăcere în locul acesta fără de dînsa. Heder cunoscînd nemulţumirea mea, îmi zise într-o zi: te cunosc prea bine că mai mult ai vrea să fii în Basra cu soţia ta, decît aicea macar şi cu dobîndirea fetiţelor noastre; şi dacă este aşa, am hotărît ca să îţi fac voea. Acestea zicînd, căută cu ochi spre cer, şi văzînd un noor mic îl popri, şi îl întrebă unde se duce. Noorul, sau mai bine smeul ce erea într-însul, răspunsă. Mare prooroace, eu mă duc la China, ai ceva să îmi porunceşti? Dar cu ce treabă te duci, îl întrebă Heder, să faci rău, sau bine? Să fac rău, adică să cert, îi răpsunsă. Dacă este aşa, îi zise Heder, urmează-ţi călătoriea, fiindcă nu îmi tribueşti.
      Nu trecu nici un minut şi iată alt noor. Heder îl cercetă, şi îi răspunsă că merge la Basra ca să facă bine. Fiindcă te duci spre bine, îi [159] zise Heder, îţi poruncesc să iei pe acest Musulman, să îl duci la Basra, şi să-l laşi tocmai la poarta curţii sale. Smeul ce erea ascuns în noor ascultă porunca sa, şi mă luă numaidecît; însă pînă a nu pleca mulţumiiu prea mult lui Heder pentru bunele priimiri ce îmi făcusă; îl rugaiu prea mult ca să mă pomenească totdauna la rugăciunile sale, şi plecînd, în vreme de trei zile sosiiu şi eu la Basra, şi fuseiu lăsat de smeu binişor tocmai în pragul porţilor mele.
      
       Întîmplarea a 9-oa a lui Abulvar, şi sfîrşitul Istoriei sale.
       
      Mă bucuraiu foarte mult cînd mă văzuiu pe sinemi la poarta casăi mele; şi fiindcă erea noapte, începuiu să bat într-însa ca să îmi deschiză. Veni un rob cu lumînarea în mînă, şi văzîndu-mă la faţă, îmi închisă portiţa necăjit şi bombonind; şi pă urmă mă întrebă din lăuntru cine sînt? Şi ce caut? Eu îi răspunseiu că sînt stăpînul casăi, şi îi porunciiu ca să îmi deschiză. Cînd mă auzi aşa, să dusă ca să dea de ştire nevestei mele, care şi veni ca să îmi deschiză. Dar ea în loc să mă priimească cu bucurie pentru venirea mea, începu să ţipe în gura mare îndată ce mă zări. Dar ce, îi ziseiu, te sperii de chipul meu? Ochi tăi au doară nu mă cunoscu? Au doară m-am prefăcut atîta de mult, de nu mă cunoşti? Chiamă degrabă pe fratele meu ca să vorbesc cu dînsul. Porunci numaidecît de veni şi frate-meu însoţit de un tînăr pe care nu îl cunoşteam. Frate-meu, uitîndu-se mult la mine, îmi zise că nu mă cunoaşte. Abulvar, începu a zice, nu îţi seamînă întru nimica, *[160] şi la nici un sămn. El este un om frumos şi tu prea urît. Acela grăsuliu, şi tu uscat ca o iasmă. Încetează dară de a te mai nevoi ca să ne faci să te credem cum eşti acela; şi cu toate că sîntu şapte ani de cînd lipseşte Abulvar, însă noi nu i-amu uitatu chipul. Lîngă toate acestea noi sîntem prea încredinţaţi că s-a înnecat într-o mare cu corabie cu tot, şi numai vreo doi trei inşi au scăpatără de au venitu şi ne-au spus.
      Rămăseiu foarte uimit de aceste cuvinte, şi credeam eu însumi pentru mine că voiu fi foarte schimbat la chip; dar nu putean să mă încredinţez că frate-meu nu mă cunoaşte nicidecum. Şi cum, o Gangeado, ziseiu cătră nevasta mea, se poate una ca aceasta să nu cunoşti în mine pe Abulvar, pe care l-ai iubit atîta de mult, şi el asemenea pe tine? Ah vai mie, cît de nenorocit voeşte să mă facă norocul! Nu nădăjdueam niciodată ca să mă primeşti la întoarcerea mea cu atîta receală şi întărire de inimă! De ce îmi nesocoteşti atîta de mult dorinţa ce aveam ca să te mai văz? Glasul tău, zise Gangeada, este ca al lui Abulvar, iar chipul şi aerul departe cît cerul de la pămînt; şi înţelege odată că în deşert umbli ca să mă faci să te crez cum că eşti acela. Nu pociu să te mai ascult; piei d-aci! Ah, îi ziseiu eu, nu mă isgoni de la căscioarele mele, iubită Gangeado, cu atîta asprime, că iată îmi vine să moriu! Spune-mi dară, zise ea, dacă tu eşti cu adevărat acela, de ce te-ai schimbat atîta de mult la chip de cînd ai plecat din Basra? Unde ai fost? Ce ţi s-a întîmplat de ai ajuns în halul acesta?
      Atunci îi povestiiu pă scurt toate întîmplările mele, şi cînd isprăviiu tînărul acela ce se [161] afla şi el aci, începu a îmi zice aşa: tu eşti un amăgitor blestematule! Cine dracu te-a adus cu asfel de basne ca să ne supări pă toţi, şi să îmi turburi norocirea? Te amăgeşti ticăloase, căci nu poţi să ne înşeli! Fiindcă eu astăzi m-am cununat cu Gangeada, de a cări frumuseţe mă voiu bucura pentru totdeauna, fără să mă turbur cîtuşi de puţin! Piei d-aci mincinosule şi schimonositule! Ghidi porc de cîine, şi berbantule ce eşti! Def ol şindigic! La aceste cuvinte mă uitaiu la frate-meu şi la nevasta mea, şi ei ereau întocmai ca nişte muţi, şi prea turburaţi. Ah, ce este aceasta ce auz, strigă eu!? Gangeada, pe care o ştieam de cea mai statornică în lume, ca şi mine, Gangeada să se mărite cu altu! Ah, cerule………ah…………şi nu mai putuiu să zic altceva, căci îmi veni leşin.
      Mă luară înlăuntru, dar nu ştiu cum, căci mă pomeniiu în casă. Toată noaptea petrecurăm întru pricini şi prigoniri cu tînărul acela; care, la orice ziceam mi se înprotivea cu feluri de cuvinte, iar frate-meu şi nevasta-mea ascultau plini de ruşine. După ce se făcu zioă, ne dusărăm cîteşipatru la Catiu. Domnule Catiu, zise tînărul acela, eri mă cununaşi cu Gangeada, şi aseară mă pomeniiu cu iasma aceasta zicînd că e nevasta lui, şi cum că el ar vrea să fie Abulvar.
      Catiul amerinţind din cap, zise: eu cunosc pe Abulvar prea bine, şi tu umbli cu minciuni şiretule! Nu ţi-e ruşine de umbli să vii de aiurea cu asfel de minciuni? Unde este chipul lui Abulvar cel frumos, şi unde al tău ca de drac?! Pă urmă întorcîndu-se şi uitîndu-se la Gangeada, zise: dar dumneata prea frumoasă damă cum ţi se pare pentru omul ăsta? Îl crezi de bărbat al dumitale? Domnule, *[162] de voeşti să-ţi spuiu adevărul, precum văz cu ochi, nu este el acela. El cu nimica altceva nu aseamînă lui Abulvar, decît numai cu glasul. O judecătorule al musulmanilor, ziseiu atunci cătră Catiu, rogu-te ascultă-mă. Ia seama bine ca să nu faci vreo hotărîre nedreaptă,. Şi dacă eu mi-am schimbat chipul, aceasta curge din pricina atîtor întîmplări ce am tras; şi mai cu seamă lăcuirea ce am avut în centrul pămîntului, m-a schimbat cu totul la faţă. Ce lucruri ciudate ne spui? strigă atuncea Catiul. Om viu poate vreodată să lăcuească în centru pămîntului?! Fără îndoeală, îi răspunseiu eu, şi de porunceşti, sînt gata a îţi povesti toate cîte mi s-au întîmplatără. Tînărul ne tăe vorba, şi zise cătră Catiu; domnule, el a pregătit un basn, şi te rog să nu îl crezi, că este plin de minciuni. Taci tu, îi zise Catiul cam restit; eu am poftă să-l ascult. Spune, îmi zise judecătorul, şi te încredinţez că nu vei rămînea asuprit.
      Eu începuiu numaidecît a îi povesti cu tot amăruntul călătoria mea cea mai după urmă cu toate întîmplările ei. După ce îmi isprăviiu istoria, se uită judecătorul la Gangeada, la frate-meu, şi la tînărul acela; această pricină, le zise, este foarte mare, şi nu pociu s-o hotărăsc; povestirea sa nu prea seamîna cu lucru adevărat; şi dă bănueală de un om cam mincinos. Şi iarăşi din protivă, cine poate şti că nu spune adevărul? Drept aceea nu pociu zice alt nimica, decît să vă duceţi cu toţi la Meca, să găsiţi pe Aliben Abitamvel ginerile lui Moamet, şi pe marele Omir căpetenia credincioşilor. Lucrul acesta cere ca negreşit să ese la lumină; pe care numai aceştia pot să-l judece, şi să-l înţeleagă.
      [163] După hotărîrea Catiului plecarăm numaidecît la Meca cîte patru; şi ajunserăm la palatul lui Omir, care îndată ce auzi întîmpările mele, îmi zise: toate cîte îmi spuseşi au temeiu de adevăr, şi să mergem la mormîntul lui Moamet ca să întrebăm şi pe ginerile său, şi crez că vom afla din sfînta sa gură tot adevărul cu desăvîrşire la cîte auziiu.
      Ne dusărăm cu Omar la mormîntul proorocului, şi găsirăm pe Ali închinîndu-se pă acel mormînt. O mare ginere al proorocului îi zise Omir, eu îţi aduc pe un om ce îmi povesteşte nişte lucruri foarte de mirare, încît nu-l pociu crede. Ali mă întrebă de numele meu, şi îi spuseiu că mă chiamă Abulvar din Basra. Atuncea el rîdicîndu-şi ochi spre cer, strigă cu mare bucurie, şi zise: o prooroace al lui Dumnezău, tu mi-ai spus tot adevărul. Domnule, urmă a zice el întorcînd-se cătră Omar, tribueşte să crezi cu desăvîrşire toate cîte ţi-a spus el; căci omul acesta nu este amăgitor, sau vreun mincinos cîtuşi de puţin; fiindcă Moamet mi-a dat de ştire cu multă vreme mai nainte cum că un om anume Abulvar o să vie într-o zi la Chiabe, şi îmi va povesti lucruri foarte de mirare, însă toate adevărate. Iată dară în sfîrşit că veni această zi, şi Abulvar tribue să-mi spue cu amăruntul toate cîte a văzut, de care doream prea mult. Atunci eu îi povestiiu toată istoria mea, şi îmi veni vorba şi pentru împăratul smeilor Musulmaneşti, şi îi spuseiu cele ce îmi zisese acest împărat ca să spuiu lui Omar şi lui Ali ginerile lui Moamet. Ei încremeniră cînd mă auziră cele ce spuneam; şi mă încredinţară amîndoi, numindu-mă de cel mai fericit dintre oameni, căci viu cu trupul [164] fiind m-am învrednicit a vedea locul cel orînduit pentru musulmani cei drepţi după ce vor trece din această lume.
      Atunci ei hotărîndu cum că eu sînt Abulvar, goniră pe acel tînăr, şi dîndu-mi şi anafora ca de la un departament al pricinilor credinţei, îmi redeteră şi pe Gangeada. Pă urmă Omar porunci de mi se deteră doaă sute mii de galbeni, cu o sută de robi, şi o sută de cămili. Luînd eu aceste bogăţii, mă întorseiu iar la Basra. Trăiiu cu Gangeada tot cu dragostea ce aveam şi mai nainte. Nu o dojăniiu cîtuşi de puţin pentru măritişul ei cu acel tînăr; căci întru adevăr se căea foarte mult pentru ceea ce făcuse; şi mai mult pentru aceasta am ertat-o. Frate-meu în lipsa mea, întrebuinţasă foarte rău toată starea mea, şi mai o prăpădise; şi tot el fusese şi pricina măritişului Gamgeadei cu acel tînăr, pentru că erea prieten al său, şi pentru că îl simţise cu ceva părăluţă. Avuseiu pe frate-meu şi de aci înainte tot în aşa dragoste ca şi pe nevasta mea; şi uitîndu-mi de toate cele trecute, începuiu iar a trăi cu cheltueli mari şi grele. Usebit de darul ce îmi făcusă Omar, care erea prea destul a trăi oricum voiu vrea, mai găsiiu şi o comoară cu totul bogată în casa mea; şi aşa făcuiu destule bogăţii încît nu le pociu isprăvi în toată viaţa mea, deşi cheltuesc cu atîta galantomie la toate.
      
     [165] Sfîrşitul istoriei lui Vedredin Lola, şi a celor doi tovaroşi ai săi.
     
      După ce îşi isprăvi Abulvar istoria sa, Vedredin şi tovaroşi săi îi ziseră, cum că nu au auzitără niciodată aşa povestiri prea minunate. În sfîrşit de toate acestea, domnule Abulvar, îi zise Vedredin, eşti încai mulţumit întru soarta ce te afli, şi liniştit despre toate? Te bucuri de o fericire cu desăvîrşire? Eu de multă vreme ocolesc prin lume a găsi un om aşa, şi îmi pare foarte bine că numai pe dumneata te găsiiu precum căutam. Tovaroşi mei, urmă a zice tot Vedredin, au o părere în cap cum că nu se află nici un om în lume fericit şi mulţumit cu desăvîrşire. Cît pentru mine le-am arătat toată inima mea, şi bine că îi am scos dintru amăgire, iar cît pentru dumneata nu vor avea nici un cuvînt a mai zice cum că nu eşti cel mai fericit şi mai mulţumit întu toate din această lume, ba încă şi întru viaţa cea viitoare, precum înţeleseiu din povestirile dumitale. Tu eşti dară cel mai fericit din toată lumea, şi nu mai încape vreo îndoeală cîtuşi de puţină.
      Iartă-mă, răspunsă voiajorul; căci ei au tot dreptul a se îndoi despre una ca aceasta, şi chiar domnia ta eşti foarte amăgit socotindu-mă pe mine că sînt cel mai fericit şi norocit dintre toţi ai lumi; şi de nu mă crezi, o prea scurtă povestire, ce o am lăsat-o din istoria mea, te va face a mă crede cum că eu sînt cel mai nefericit din lume, iar nu precum socoteşti. Gangeada iubeşte foarte mult pe tînărul cu care am găsit-o măritată; şi moare după dînsul, încît numai un ceas de nu îl va vedea, *[166] se nebuneşte, şi umblă ca o turbată; şi am priceput-o de mii de ori cu adevărat, şi nu am ce dracu să-i fac; şi acum vă las să judecaţi singuri ca ce fel de mîhnire este în sufetul meu, cînd ceea ce mă iubea cu desăvîrşire, şi îmi făcea norocirea, şi mulţumirea cea mai mare din lume, acum… acum zic, să-mi fie vrăjmaşă, şi să nu voească a mă vedea şi în ochi! Împăratul Vedredin auzindu-l aşa nu mai zise nici doaă boabe legînate, tăcu mîrcă, şi dete toată dreptatea vezirului şi ministrului său de taină. Se încredinţă cu desăvîrşire întru sineşi cum că nu e om în lume de la mic pînă la mare, adică de la cel născut de un minut pînă la cel mai înpovărat de bătrîneţe; şi de la rob pînă la împărat a fi fericti, liniştit şi fără necaz în lume. Şi zicea în gîndul său: ah Dumnezăule; deşi ai gătit pentru om o fericire vecinică în viaţa cea viitoare, precum scrie Alcoranul, pentru care mă cam îndoesc a crede, dar în lumea aceasta văz prea adevărat că e cel mai ticălos dintre toate vieţuitoarele….. Ah! Pă cît eşti de îndurat, cu mii de ori eşti şi ţiitor aminte de greşala ce a făcut strămoşul Adam; şi s-ar cuveni s-o uiţi ca un milostiv ce te numeşte scriptura, căci din neştiinţă a făcut aceasta pă vremile acelea; cînd noi vedem că acum în an cei mai luminaţi pe oameni cei mai învăţaţi că greşesc mai mult decît dînsul, şi nu se mai sminteşte toată lumea, ci îşi ia pedeapsa numai cel ce greşaşte.
      După vreo cîteva zile chervanul sosi în Bagdat; Abulvar rămasă aci pentru oarecare treburi ale sale, iar Vedredin cu ai săi se duse la împărăţia sa în Damasc; şi după ce aşeză pe vezirul şi pe Şăif Moltuc iar în slujbele lor cele mai dinainte, *[167] le zise aşa: acuma pricep şi mărturisesc, cum că nu e nici un om în lumea aceasta fără de necaz şi scîrmă. Persoanele cele mai socotite în lume de fericite, sîntu cu necaz şi grijă cu mii de ori mai mult decît cei de rînd. Să ne odihnimu şi să ne astîmpărăm d-acum înainte aicea întru ale noastre aşa bune rele cum sîntu; şi dacă noi cîte trei socotim că sîntem nenorociţi, să punem în gînd, precum am şi văzut, cum că sîntu şi alţi cu mii de ori mai nenorociţi în lume, cari rîvnesc la noi, cu toată nemulţumirea noastră ce avem. Aşa este, prea puternice împărate, zise Şăiful, aşa este, că se află milioane de oameni mai necăjiţi decît noi; şi nu ne prea tribueşte atîta marinimie a suferi nemulţumirile noastre, căci sîntu prea uşuri pă lîngă ale celorlalţi. Cît pentru mine mă voiu mîngîea cu alte mijloace că nu am putut să dobîndesc pe Alghemala. Iar domnia voastră, zise tot el zimbind, veţi avea asemenea bunătate a vă înbuna că nu aţi putut a vă dobîndi amurezele pînă în sfîrşit, şi că le-aţi perdut. Cu toate că ele trăesc, însă crez că înţelepciunea dumneavoastră le va pune la uitare, şi nu veţi mai gîndi la ele ca mai nainte. De aceasta dară să răbdăm orice necaz, să trăim mulţumiţi pă orice avem, să dăm slavă cerului pentru cîte s-a milostivit de ne-a dăruit, şi să pumen în gînd cum că nici un om nu este în lume a fi fericit şi fără necaz.
      După multe zila Halima isprăvi istoria lui Vedredin Lola, şi a vezirului său Feranegr, precum auzirăţi; iar împăratul Aidin zise cătră dînsa: ah prea iubita mea Halima, această istorie mă veseli foarte mult mai cu usebire decît cele mai dinainte. [168] Vezirul a avut toată dreptatea să fie statornic întru părerea sa cum că nu e nici un om în lume fără de necaz, şi fără de mîhnire; sfîntă părere aceasta, şi prea înţeleaptă; el a fost un filosof mare întru ale oamenilor; căci aceasta o cunosc şi chiar de la sinemi, fiindcă şi eu sînt părtaş de necazuri şi mîhniri; şi zic întru adevăr că sînt şi eu unul din cîţi a socotit Vedredin de fericiţi, şi pă urmă a aflat învederat că sîntu cei mai ticăloşi. Aşadară preaiubită Halima, îţi rămîiu foarte îndatorat pentru istoria aceasta; şi îmi pare foarte bine, că orice om va auzi-o, se va încredinţa cu desăvîrşire cum că nu e om în lume fără de mîhnire, fără de necaz, şi să fie fericit cu desăvîrşire; căci auzind aşa, şi încredinţindu-se, de va fi om cu judecată, se va mîngîea la necazurile şi scîrbele sale, puind în gînd şi ştiind cu încredinţare că nu este numai el aşa, ci toţi oameni din lume de la mic pînă la mare; şi pe cel ce va vedea că îl fericescu oameni mai mult, va şti că acela este cel mai nemulţumit întru ale sale, şi mai plin de gînduri şi de scîrbe. Mă bucur dară prea mult, zise Halima cătră împăratul, că rămăseşi mulţumit pentru istoria ce îţi povestiiu; însă am nădejde că istoria următoare îţi va plăcea mult mai bine decît cele ce ai auzit pînă acuma. Aceasta este istoria a doi fraţi măestri sau fermecători, şi e cu totul frumoasă. Bucuros, îi zise Aidin, o voiu asculta-o şi pe aceasta cu obicinuita mea mulţumire, şi fii gata mîine ca să mi-o povesteşti; vremea sosi, şi Halima începu precum urmează.
      
     [169] Istoria a doi fraţi măestri Adil şi Dalic.
     
      Să loumu aminte.
      
      Prin vecinatele locuri ale Musulbatanului, oraş al împărăţiei Golcondei, lăcuea o săteancă cu doaă fetiţe prea frumoase; cea dintîiu anume Fatme sau Frosinica erea de şaisprăzece ani; iar cea de-al doilea anume Catighe sau Catinca erea numai de doisprăzece. Această familie mică lăcuea într-o căscioară ţărănească d-a rasna din sat, şi îşi scotea hrana cea din toate zilele cu lucru de mînă şi cu spălatul de rufe ce îi dedeau du prin oraşul Musulbatan; pe care, după ce că le spălau prea frumos, le şi miresmau cu flori. Într-una de zile această ţărancă culegîndă flori spre această tribuinţă, fu muşcată de mînă de o năpîrcă, de a căria otravă i se umplu tot trupul numai într-o clipă, şi muri sirmana tot într-acea zi. Şi pînă a nu adormi întru somnul cel de veci, îşi chemă fetiţele, şi le zise: iată că îngerul morţi se apropie de mine, şi tribue să mor; mulţumesc dar cerului că după moartea mea nimenea nu mă va blestema pentru buna creştere ce v-am dat. Eu vă las crescute cu frica şi dragostea lui Dumnezău; vrednice şi cu ştiinţă la orice lucru de mînă; neiubitoare şi neobicinuite la haine preţioase; iconoame întru toate; supuse şi cu ruşine; cinstite şi iubite între voi, şi în scurtă vorbă cu toate năravurile cele bune, pe care să le păziţi neclintite precum v-am învăţat. Siliţi-vă cît veţi putea a păzi sfătuirile mele, şi trăinde cinstite cu munculiţa voastră, fiţi încredinţate că veţi afla mila [170] cerului totdauna ori în ce primejdie, şi braţul său cel preaputerinic pururea vă va ajuta. Vă mai poruncesc încă, de va fi cu putinţă, să nu vă despărţiţi una de alta, căci aceasta va fi norocirea voastră. Catincuţo maică, tu ca una ce eşti mai micuţă, tribue să te supui la Frosinica, ca una ce e mai mare, şi fii încredinţată că ea nu o să te sfătuească la lucruri vătămătoare şi urîte; iar tu Frosinico, ca o mai mare ce eşti, să porţi grija de dînsa întocmai ca o maică a ei în locul meu.
      După aceste sfătuiri şi altele asemenea, le îmbrăţişe pe amîndoaă, şi sărutîndă-le cu dulceaţă, îşi dete sufletul. Nu pociu a vă povesti jalea şi tînguirea acestor doaă fetiţe, ce văzură pe iubita lor măicuţă dîndu-şi sufletul pă braţele lor. După ce o jăliră şi o plînsără cu lacrămi foarte ferbinţi, o îngropară aci pă lîngă lăcaşul lor ceva mai departe, înpodobinde-i mormîntul cu de tot felul de flori; apoi, întorcînde-se acasă, adunară toate rufele ce aveau spălate, le pusără în coşuri şi le dusără a doa zi pă la stăpîni lor în Musulbatan. Abia se depărtară de căscioara lor ca cît asvîrle mîna, şi se întîlniră cu un bătrîn pitic, şchiop, ciung, şi îmbrăcat în haine preţioase; care stînd în loc rezimat în cîrjă, le privea cu multă băgare de seamă. Vîrstea acestui unchiaş se vedea trecută preste o sută de ani; dar cu toate acestea umbla ca un voinic; şi văzîndu-le după cum îi plăceau lui, le zise plin de bucurie: unde mergeţi voi o dragile mele copiliţe frumuşale? Ne ducem, îi răspunsă cea mai mare, în Musulbatan. Pociu a vă întreba, le zise bătrînul, fără să vă supăraţi, ce meserie aveţi? Şi aveţi vr-o tribuinţă ca să vă fiu d-ajutor?
      [171] Frosinica ohtîndă îi răspunsă: noi domnule sîntem doaă fete sirmane ţerance; eri perdurăm pe maica noastră pentru totdauna din muşcătura unui şarpe veninat, şi ne lăsă sirmane ca să ne hrănim cu meşteşugul de a spăla rufe pă la uni-alţi. Ah ce mult îmi pare rău, zise acel unchiaş, de nenorocirea voastră; şi să vă spuiu iubitele mele fetiţe, că simţ prea multă durere în sufletul meu pentru starea în care vă aflaţi. Deci voesc a vă fi de tată, şi vă sfătuesc ca să îndrîsniţi la mine despre orice păs veţi avea; şi atuncea veţi cunoaşte în faptă rîvna mea ce am pentru fericirea şi uşurarea necazurilor voastre. Vă încredinţez şi mă jur, zise iar bătrînul uitîndu-se la Catinca, că simţ în sufletul meu o dragoste nespusă pentru această fetiţă plină de daruri; îndată ce o zăriiu simţiiu întru mine o aplecare spre dînsa ce n-am mai simţit-o de cînd sînt în lume, deşi am văzut milioane de fetiţe şi neveste. De voiţi, veniţi după mine, şi eu vă voiu aduce pe amîndoaă întru starea cea mai fericită tot deopotrivă; şi veţi avea destulă pricină a mulţumi norocului vostru, fiindcă v-a scos înaintea mea.
      Isprăvind unchiaşul această vorbire, aştepta cu multă nerăbdare ca ce răspuns o să îi dea acele fetiţe. Vîrstea ca şi chipul său îi da destulă bănueală că nu îi vor răspunde acele fetiţe crude după placul său, şi de aceea se afla întru nerăbdare pînă ce va auzi cuvintele lor, la propunerile sale. Dar cu toate acestea Frosinica, ca una ce erea prea cu pricepere a cunoaşte cum că ceea ce i se propunea nu erea vrun lucru vrednic de nesocotinţă, după haracterul acelui unchiaş; ea stătu şi se gîndi fără să îi dea răspuns. Unchiaşul văzindu-le că sîntu [172] întru vălmăjire şi nu ştiu ce să răspunze, le zise: iubitele mele copile cînd aţi socoti primejdia ce poate să vi se întîmple lăcuinde singure într-acea căscioară, şi tribuinţa ce vă lipseşte prin ajutorul unui om cu putere de acuma înainte, nu aţi mai sta la îndoeală cîtuşi de puţin a urma propunerilor mele; căci sînt foarte bune şi de folos pentru voi; nu aveţi nici un cuvînt a vă sfii de mine, sau a vă teme nicidecum. Vîrstea mea poate să vă încredinţeze despre orice veţi fi avînde bănueală. Prin urmare voi veţi scăpa de o meserie ostenitoare, care abia vă dă pîinea cea din toate zilele, şi aceasta nu totdauna; voi la mine veţi fi fericite despre toate, şi mulţi vor rîvni la viaţa voastră şi la norocirea voastră. Nu mai perdeţi vremea, ci urmaţi sfaturilor mele pentru binele vostru.
      Frosinica începu a se îndupleca cuvintelor acelui bătrîn, şi începu a îi zice aşa: domnule înţeleseiu foarte bine bunătatea dumitale ce voeşti a arăta către noi, şi sînt gata a îţi urma sfatul; iar cît pentru dragostea ce ziseşi că ai cătră soru-mea, să o întreb de priimeşte sau nu, şi de este mulţumită. Vorbeşte Catinco, începu a zice ea cătră soru-sa; te simţi bucuroasă şi voioasă a înplini dorinţa acestui om? Poţi să.…? Adică poţi să-l aibi de bărbat? Poţi să ….? Eu îl socotesc de un om prea bun şi cinstit, şi nu crez că va voi să îşi bată joc de doaă fete sirmane şi scăpătate; a cărora nădejde ş-o răzimă pă cinstea vîrstei sale? Ba nu soru-mea, răspunsă Catinca ruşindu-se la obraz; el e prea bătrîn, şi foarte urît; acest răspuns nu îi plăcu Frosinicăi, şi îi zise aşa: ai dreptate că vîrstea în care te afli [173] nu este destoinică a judeca cele spre folos, şi de aceea răspunzi atîta de necioplit acestui bătrîn cuvios. Bine zău, răspunsă Catinca plîngîndă, bine mi-ar şedea să îi mulţumesc; eu nu pociu să ştiu dacă aceasta va fi pentru mine norocire; căci ce fel de norocire o să am cînd voiu vedea pururea în ochi mei pe un om ca dînsul? Bună trişte zău…. nu îl văzi că…. Nu vorbi aşa, îi zise soru-sa. Altfel nu ştiu să vorbesc, îi răspunse Catincuţa; şi dacă ştii că o să fie vreo norocire pentru mine, de ce nu îi faci dumneata voea? Ia-l dumneata de bărbat; fie-ţi dăruit; că ţi se şi cuvine ca una ce eşti mai mare, apoi şi mai frumuşică, căci aceasta caută, precum îl văz eu, ucide-l-ar pietrile de schimonosit!
      Neînduplecarea şi asprimea Catincăi mîhniră prea mult pe unchiaş. Vedeţi lucru ciudat ca acesta, şi brodeală blestemată! strigă acel bătrîn. Eu am văzut cele mai frumoase dame, şi copiliţe din lume, şi niciodată nu m-am biruit de ele cîtişi de puţin, ba nici prin gînd nu mi-a trecut de amor; şi acuma…. acuma cum să-şi bată joc de mine bătrîneţele, pe care le aşteptam să mă facă a da pilda de fapte cinstite, de înfrînare, şi de paza slujbelor besericeşti, iar nu să mă încurce cu o copilă ageamie de ţăran; şi în loc de cinste, să-mi auz ocară! Ocară zău, şi batjocură, şi întîiu de la o proastă! Ah! Eu văz că nu e treabă să fac chelemet cu dînsa, şi ciuda mai mare îmi este că oiu să caz în primejdie din pricina unei scîrbe, şi nemulţumitoare! Mi-am pierdut nădejdea! Ah, şi pentru cine?….. zău pentru o ludă! Dar şi capul meu… şi el este sec! Frosinica, văzîndă pe unchiaş tînguindu-se atîta de [174] mult şi cu ochi plini de lacrămi, şi fiindă fireşte bună cu inimă prea simplă, zise cătră dînsul: domnul meu nu te mai mîhni; căci răul acesta are leacul său; nu băga în seamă cuvintele cele dintîiu ale soru-mei, căci ea nu ştie ce face; vremea îi preface gîndul şi hotărîrea ce are; dumneata, drept să-ţi spuiu, nu eşti vreun tînăr, eşti destul de uitat între ceelalţi; însă precum mi se pare eşti foarte cinstit, care şi nevrînd a fi, tribueşte ca să fii, căci nu te mai lasă vîrstea a fi din protivă. Dragostea şi îngrijrea dumitale de toate plăcerile ei o vor face mai moale la fire. Noi te ascultăm, şi iată venim după dumneata ori încotro te ve duce; bine bine, soru-mea, îi zise Catinca, dar dacă el mă va sili ca să îl iubesc, eu îţi spuiu curat d-acuma, că nici mîna nu îl las s-o pue pă mine! Iacă-ţi spuiu, să nu zici pă urmă c-o fi, şi că meargă treacă, şi că nu ştiu ce! Eu ca la o mai mare ce eşti tribueşte să mă supuiu, dar nu şi la aceasta! La altele calea valea, dar la aceasta să mă erţi! Ba nu… nu, zise bătrînul, nu drăguţă Catincuţo; nu te voiu sili la nimica, şi îţi făgăduesc prin jurămînt strajnic, că nimica nu voiu face fără de voea şi fără de placul dumitale; vei fi stăpînă preste toate ale mele, şi chiar peste mine; şi iată mă jur, că oricînd te voiu simţi că îţi vine graţă şi blictiseală, sau stanaforie de încreţiturile obrazului meu, voiu fugi din casă, lăsîndu-te în pace, ca să nu mă vezi în ochi. Ce mai zici acuma soro Catincuţo, zise Frosinica? Ah ce proastă eşti, că nu ştii să trăeşti! Bine soro, zise Catincuţa, cum oiu să trăesc cu dînsul? În ce o să fie fericirea mea cu el? În ohtări? Lipsă soro d-aşa viaţă! Mai bine aşa cum sînt în [175] căscioara noastră, decît în palaturi strălucite, în haine de aur, în avere multă, şi amîndoi plini de ohtări! Lipsă …soro, lipsă d-aşa viaţă amărîtă! Dar bine, de ce ohtări, zise Frosinica, cînd odată o să fiţi îndestulaţi despre toate? De ce ohtări mă rog, şi ziseşi că amîndoi? El moare de dragul tău; tu o să fii plină de toate, şi preste toate stăpînă, pentru ce ohtări? Spune-mi aşa să trăeşti? Vrei soro să-ţi spuiu, zise Catincuţa? Dară, zise Frosinica, că eu nu mă pociu pricepe de ce să ohtaţi amîndoi. O domne ciudată eşti, zise Catincuţa, şi nu vezi de ce? Nu văz crede-mă, zise Frosinica, şi nici nu pricep. Şi spune-mi, de mă iubeşti. Iacă soro….. iacă …. eu …. eu de sînt precum mă …. iacă precum vezi…. să zic tinerică şi …. iacă frumuşică. Iacă cum mă vezi. şi uitîndu-mă la dînsul, oiu să ohtez negreşit, că este lucru din fire; şi d-acum am început. El iară văzindu-mă precum sînt, o să ohteze negreşit; că de ….. că o să mă vază că mi-e drag pă lume să …. nu-ţi mai spuiu acuma. Pricepuşi de ce ohtări? Îţi spuseiu? Lipsă-i toate, dacă de nu e mai tînăr! Acum pricepuiu, zise Frosinica, şi ai tot cuvîntul; dar ascultă-mă pe mine, că vremea şi tribuinţa o să te înveţe a-ţi mai răsipi ohtările; sîntu mijloace sora mea; sîntu, şi sîngură le vei afla. Apoi ştiu şi eu, zi Catincuţa. Ăi să ştii, zise Frosinica, ăi să ştii şi prea.
      Frosinica întemeează pă “apoi ştiu şi eu” şi “apoi de” al Catincuţei, ce sînt nişte cuvinte ale ţărancelor spre sămn de înduplecare cînd le roagă cineva; zise cătră unchiaş: soru-mea dă nădejde de primire pentru cîte îi făgădueşti; şi d-aceea tribueşte să ne laşi acuma ca să ne ducem despălatu [176] pă la muşterei; şi pă urmă ne întoarcem ca să îţi urmăm. Ah, nu mă lipsi de soru-ta, zise bătrînul, căci mi-e frică să nu vi se schimbe gîndul, şi zău că moriu de necaz! Du-te mătăluţă dragă, singurică, şi lasă pe Catincuţa cu mine; noi te aşteptăm aicea pînă vei veni, zău te aşteptăm. Bine dară, zise Frosinica, să fac precum pofteşti dumneata. Stăi aicea Catincuţo, şi acuşica mă-ntorc. Ba nu, nu, zise Catincuţa, nu… nu rămîiu eu singură cu această slută! Viu şi eu cu dumneata! Nu rămîiu eu cu el, nu! Ah, sărăcuţan de mine, cum să rămîiu eu cu dînsul, bătu-l-ar pîrdalnicu de loază înbăerată!? Şi de ce nu vrei, zise Frosinica? Eu mă-ntorc numaidecît; el este un bătrîn cinstit, de ce să-ţi fie frică cu el? Ascultă-mă soro, nu te teme nicidecum. Catincuţa se supuse Frosinicăi, pe care o avea întocmai ca pe o mumă, şi rămasă cu bătrînul, fără de voinţa sa. Atunci Frosinica luîndă toate rufele, se duse la treaba ei; şi în loc să se întoarcă precum se făgăduise, nu se văzu pînă seara.
      Nerăbdarea Catincuţei, aşteptîndu-o s-o vază, erea cu totul nespusă; toate halea i se făceau nălucă cum că o vede viindă; şi văzindă că se apropie noaptea, nu ştiea ce să mai facă de necaz mult şi de ciudă; şi îşi răsbuna ocărîndă şi mustrîndă pe acel bătrîn. Tu eşti pricina, zicea, de pierdui pe soru-mea, şi ne despărţirăm, înprotiva poruncilor maicăi, lovi-te-ar cataroiu de blîndă ce eşti, piază urîtă! Cine dracu te mai scoasă înaintea noastră?! Ah, sirmanican de mine, zău că te-aş lovi în cap, şi n-am cu ce, n-aş mai avea parte de tine. Aceste ocări şi mustrări umpleau de mîhnire pe unchiaşul nostru; nu ştiea ce să-i răspunză, [177] căci îi erea frică să n-o-ndîrjească mai mult, şi poate să-l şi bată; fiindcă vedea prea bine că are toată dreptatea să-i facă orice va vrea. În sfîrşit, după ce îl ocărî oricum îi veni la gură, hotărî să plece noaptea după soru-sa. El văzîndu-o aşa, o luă cu feluri de cuvinte dulci şi blînde ca să nu facă acest pas; şi mai bine, îi zicea, să ne întoarcem acasă la dumneavoastră; şi dacă Frosinica nu va veni pînă mîine, să ne ducem amîndoi prin oraş ca s-o căutăm.
      Aceste propuneri ale bătrînului mai domoliră ceva pe Catinca; şi ducîndu-se acasă la dînsa, ce erea o colibioară, cinară amîndoi cu hurmale şi cu apă rece. Biata fată plînsă toată noaptea, şi bătrînul nu avu nici o odihnă. A doa zi dis-de-dimineaţă plecară amîndoi în Musulbatan; prin care nu rămasă loc sau casă a nu căuta pe Frosinica, şi nu fu cu putinţă a o găsi nicăirea. Această întîmplare pă negîndite a Frosinicăi îi umplură de mîhnire şi de desnădăjduire; căci nu putură să îi dea în urmă nicidecumu cumului. Nu se mulţumiră că o căutară cruciş şi curmeziş prin tot oraşul de nu lăsară loc şi casă necălcat, şi o căutară şi prin toate satele ce ereau prin prejurul acelui oraş; nu rămasă sat, sau drum mare, sau pădure, sau văi şi vălcele ca să nu o caute, şi nu stătu cu putinţă a o afla nicidecum. În sfîrşit bătrînul cu multe cuvinte dulci şi mîngîitoare se muncea să ducă pe Catinca acasă la dînsul, zicîndu-i că nu e de cuviinţă a şedea singură în colibioara ei, de acuma înainte. Acuma fetiţa se văzu silită vrîndă şi nevrîndă a urma bătrînului oriunde va vrea. Oraşul unde şedea acel [178] bătrîn erea trei zile departe de coliba Catincuţei; în care sosind Dalic (aşa se numea unchiaşul) duse pe Catinca într-o casă foarte nobilă; şi după ce cinară, căci ajunsără seara, lăsă pe Catinca să se odihnească într-o casă prea frumos înpodobită, şi el se duse în alta ca să facă tot aşa.
      A doa zi îi croi vr-o zece rînduri de haine tot de fir şi de mătasă, şi îi dete şi o roabă spre slujit; şi orice va porunci să i se facă voea la toate. Catincuţa nu putea să priceapă nici se domirea pentru prefacerea stări ei cea proastă întru atîtea fericiri şi îndestulări într-o vreme foarte scurtă; şi uneori îşi venea în fire spre a fi recunoscătoare acelui bătrîn pentru atîtea bunătăţi, prin graiu nu zicea nimica pentru toate, dar cu inima erea îndatorată lui Dalic; care cu toate că o îngrijea atîta de mult cu feluri de bunătăţi şi podoabe, însă îşi păzea făgădueala a nu o sili ca să se cunune cu dînsul, sau să se culce cu el; sau să-i facă ceva înprotiva voinţilor sale. Şi d-acestea toate Catincuţa se vedea prea mulţumită de dînsul, însă nu prin graiu. Iar ca să-l iubească almintrilea, sau să-l vază în ochi ei eu vreo dragoste, aceasta lipsea cu totul.
      Trecură preste cinci luni şi Catinca nu putea să-şi uite mîhnirea ce avea pentru soru-sa. Dar vremea, precum e fireşte, niţel cîte niţel o făcu s-o uite, şi aşa petrecea mai uşurată despre toate, şi mai cu ticnire întru fericirile ce îi făcea bătrînul. Deci fiindu-i gîndurile liniştite, văzu într-o noapte un vis, care îi pătrunsă inima. Flămîndul codri visează; aşa şi Catincuţa: vise că văzu un tînăr cu totul frumos, îmbrăcat în haine strălucite, măreţ la căutătură, nalt subţire, [179] nobil la vorbire, rumen sprîncenat, şi cu părul plăviţ, ce îi făcea unde pă spete, care toate o răniră. Şi privindă ea la dînsul, zise el: “Ah Catinco, la ce îţi este gîndul? Ce te socoteşti? Uitaşi atîta de curînd pe Frosinica? Au doară hainele cele frumoase şi scumpetele cu care te-a înpodobit Dalic vor putea să te scoaţă din datoria ce ai a o căuta? Niciodată! Şi să ştii că nu vei fi nici un minut fericită, de nu te vei duce să o afli în insula Sumatra! Uită-te la mine cu multă băgare de seamă, şi vei afla în mine pe cel ce hotărît cerul de bărbat al tău”. Acestea zicînd, peri tînărul, şi Catinca se deşteptă speriată; şi i se păru această nu de vis, ci de mirare şi spaimă învederată; şi sculîndu-se hotărîtă ca să facă această călătorie, se duse în casă la Dalic; îi povesti visul, şi îi spusă că negreşit a hotărît să se ducă ca să găsească pe soru-sa.
      Dalic pentru hatîrul ei priimi această propunere; şi ducîndu-se la port, găsi o corabie ce erea să plece peste doaă zile la această insulă, pentru care se şi învoi cu stăpînul corăbiei. După doaă zile intrară amîndoi în corabie cu o slujnică; şi plecară cu o vreme foarte bun’. Tînăra amurează a lui Dalic se afla cam supărată de frica mări, ca una ce nu erea obicinuită cu asfel de călătorii; şi de aceasta Dalic făcea toate mijloacele ca să nu prinză de veste; aci îi povestea istorii foarte frumoase, aci o încuraja cu cuvinte vitejeşti, şi aci o sfătuea şi o învăţa cu povăţuiri pline de moral ca să îi înpodobească duhul. Şi pă urmă hotărî ca să îi dovedească cine erea el, ca doar o va bucura-o mai mult; însă în loc să o bucure, o coprinse spaimă, cînd începu să îi spue istoria sa aşa.
      [180] Cu toate că mă vezi atîta de urît şi bătrîn, însă vei şti dumneata preaiubita mea Catincuţo, că eu sînt nemuritor. Catincuţa începu a face feţe cînd auzi aşa; şi Dalic văzîndu-o aşa, îi zise: nu te mira atîta de mult pentru ceea ce îţi spuseiu, ca să poţi să te miri şi mai mult cînd vei auzi de ce precum mă vezi, şi de care pricină; eu din fire sînt foarte frumos ca mai mult să plac damelor, decît să nu le plac; florile şi frumuseţele luni lui maiu sîntu nimica înaintea mea; şi cu un cuvînt oricare din damele lumi, văzîndă-mă precum sînt eu fireşte, e cu neputinţă a nu se amureza de mine, şi a nu se răni pînă la suflet. De ce dară, îi zise Catinca, nu te faci iar precum zici că eşti din fire? Căci aşa precum te afli, îţi dobîndeşti ură şi scîrbă de la oricare te vede. Ah, răspunsă Dalic ohitind; aceasta nu este în mîna mea; şi d-aceasta mă aflu prea trist şi mîhnit; şi nu îmi este mai mult de altceva, ci numai de dumneata că mă vezi aşa, şi ţi se strică inima. şI nu se poate, zise Catinca, să îţi dai pă leac vreodată? Nu e cu putinţă, zise el, căci nu stă în voea mea. Bine, domnul meu, urmă ea a zice, voeşti dumneata, şi poţi gîndi vreodată, că pociu să te crez de un aşa lucru ce spui cu totul preste fire? Ajunge numai să îmi asculţi istoric, zise el, şi atunci nu mai încape vreo îndoeală de necredinţă la spusele mele.
      Din ceea ce ţ-am spus dară, începu a zice el, poţi pricepe cum că eu nu sînt ca toţi oameni ce ştii, şi sînt un măestru; şi sîntem doi fraţi gemeni, cu minte, şi viteji; eu mă numesc Dalic, şi frate-meu Adil; şi cu toată puterea şi stăpînirea [181] ce avem, nu putem ca să nu ne supunem la împăratul nostru anume Bracman; care ne iubea foarte mult pe amîndoi fraţi; şi ca să ne facă să înţelegem cum căne iubeşte, ne pusă ca să păzim pe o amurează a sa, căria nu îi prea da crezămînt cum că nuiubeşte; la care slujbă îi eream cei mai cu credinţă; şi totdauna nu lipseamu de lîngă această damă, cînd eu, şi cînd frate-mei; pe care o păzirăm vreo cîţiva ani, fără să arătăm vreo aplecare de amur cătră dînsa, sau ea cătră noi; şi ar fi fost ferice de noi de s-ar fi urmat aşa pînă în sfîrşit; dar ce să zic, că părerea ce s-a tipărit în capul aceştii mueri, ne aduse în starea ce mă vezi.
      Această damă după mulţi ani se amureză de noi, însă fără să cunoaştem; şi nu erea putinţă a nne iubi, căci eream foarte frumoşi, cupăr mult plăviţ în unde pă spete. Catinca cînd auzi acest cuvînt despre păr, îşi aduse aminte de visul ce văzuse, se uita la bătrîn cu maimultă băgare de seamă, şi simţea o îndatorire spre dînsul prin istoria ce îi spunea el. Noi după vreo cîteva vreme, urmă a zice tot el, pricepurăm că a început să ne iubească ea; şi cum că nu îndrîsneşte a ne dovedi aceasta, ruşinîndă-se de noi; de aceea hotărîrăm şi noi amîndoi fraţi ca s-o facem să ne arate tot cugetul şi gîndul ei; şi dacă va fi cu adevărat precum ni se părea noaă, să o scoatem din aste păreri cu orice mijloc va fi prin putinţă; căci cinstea noastră nu voea asfel de faptă, şi ne poprea foarte mult a ne supune voinţilor ei. Într-una de zile aflîndu-ne amîndoi cu dînsa, fiindcă bărbatul ei lipsea la un sfat al măestrilor, începu frate-meu să o linguşească cu vorbe dulci [182] şi plăcute, şi să o cerce de cumva doreşte ceea ce socoteam noi, sau că părerea noastră nu ne erea bună.
      Farazana, aşa se numea,ce aştepta cu multă dorinţă un asfel de prilej, ne dovedi prea curat dragostea ce avea asupra noastră; şi cînd o auzirăm aşa, rămăserăm cu totul uimiţi; căci erea necinste noaă a călca cinstea împăratului nostru ce avea asupra noastră. De aceea începurăm a o sfătui cu feluri de cuvinte ca să îiese din gînd una ca aceasta, căci este cu neputinţă a călca cinstea şi dragostea împăratului nostru ce avea în persoana noastră; ea văzîndă că sîntem protivnici voinţilor ei, începu a plînge şi a ohta, dojănindu-ne înpetrirea inimilor noastre, şi zicîndu-ne că ea o să moară de nu vom asculta-o. Noi ca uni ce eream statornici întru hotărîrea noastră, după multe sfătuiri şi povăţuiri ce îi făcurăm, o lăsarăm prea mîhnită şi ne duserăm acasă. Ea văzîndă că nu poate săvîrşi nimica cu lacrămile şi rugăciunile ei cătră noi, unelti alte mijloace ca să ne amăgească; şi îşi pusă toate silinţile cu vicleşugurile ei, pe care o deştepta amurul ca să le născocească, ca unul ce este prea iscusit la asemenea întîmplări, încît ne îndatoră pe amîndoi ca să o iubim şi să cădem în cursăle ei.
      După ce ne birui, erea tot veselă şi prea mulţumită căci triumfă preste statornicia noastră; ne miram foarte mult de frumuseţa ei ce se mai adăogasă după ce ne amurezasem de dînsa, şi o minune că nu erea nici un fel de temere între noi fraţi, şi trăeam prea mulţumiţi şi fericit. Nedreptatea ce făceam Bracmanului, cu toate că nu se sevîrşise, însă ne îngrozea de multe ori cînd gîndeamu la dînsul. Dar doamna aceea fiindă prea [183] meşteră întru ştiinţile cuvîntului, ne scotea adeseori din părerea noastră; şi niţel cîte niţel ne făcu ca să nu ne mai gîndim la greşala noastră, ci să o urmăm fără vreo îndoeală; însă această faptă ne aduse întru ticăloşia ce mă vezi acuma şi te miri de dînsa.
      Un Arap grozav, anume Torgut, slujea Bracmanului. Slujba sa erea a purta grija de o iapă pă care încăleca Farazana, adică erea saiz a o ţesăla şi a o înpodobi cînd erea să ese doamna la plimbare. Acest arap cu totul urît îndrîsni a îşi rîdica nasul pînă la doamna sa, şi a îi propune despre iubit cu dînsul; şi îi găsi vremea de îi zise chiar în faţă, însă numai cînd erea ea singură într-o grădină la plimbare. Aci începu el a îi povesti multe istorii frumoase şi ciudate încît rîdea ea prea mult; acest arap erea prea cu duh şi iscusit la istorii, de aceea şi doamna sa îl făcea haz prea mult cînd îl auzea. După acestea toate, începu arapu a îi povesti cum că a avut destule glume cu nişte fetiţe, şi le-a făcut şi cutare lucru. Cum se poate una ca aceasta măi Torgut, îi zise doamna, zimbindă. Un urît ca tine să poată îndupleca fetele? Nu te crez! De ce nu? răspunsă arapul. Au doară nu sînt şi eu zidire ca toţi oameni? Nu este nădejde dară pentru ceea ce gîndeam eu. Alta cugetam, şi alta mi se pare; eu gîndeam,şi poate că va fi după gîndul meu a te pune şi pe dumneata în numărul drăguţelor mele. Farazana rîsă foarte mult cînd îl auzi aşa, şi socoti că arapul spune ocabazlîcuri ca să o facă să-şi mai petreacă din vreme. Şi ai pus tu în gînd asfel de lucru pentru mine, zise ea? Să mă păzesc dară de un asemenea om rău ca tine, [184] ha-ha-ha. Torgut văzînd că ea nu se supără de cuvintele lui, se mai întinsă cu obrăznicia, încît îi şi zise ca să îşi facă pofta în acea grădină, şi să nu piarză în zadar asfel de vreme bună pentru aşa lucru….
      Farazana văzîndă că vorbele arapului nu sîntu glume, ci chiar cu de-a dinsul, îşi arătă mărimea; şi necăjită începu a îl ocărî, zicîndă-i că aceasta nu îl va trece pînă nu îl va spune la Bracman, ca să-l dojănească după cuviinţă pentru aşa îndrîsneală prea obrasnică; precum o şi făcu, căci îl munci Bracman foarte aspru. Torgut de necaz vru ca să-şi răsbune în chipul următor. Vicleanul şi spurcatul de arap cunoscînd pe Bracman că nu îşi poate mulţumi amureaza, fiindcă erea bătrîn; şi cu urmare nu putea nici ea ca să-i fie credincioasă, fiindă prea frumoasă şi deşteaptă, vru ca s-o vădească cu vreun ibovnic, de care îi cam trecea lui prin gînd; şi cugeta întru sineşi că fiindă atîta de frumoasă şi tînără, e prea cu neputinţă a nu avea ibovnic. Aşadară nu îi tribui multă osteneală a descoperi alianţa noastră ce aveamu cu dînsa; şi hotărî păgînul ca prin vînzarea noastră la Bracman să perim cîtetrei. Şi după ce îşi făcu această idee în cap pentru noi, ne pîrî cu mult mai presus de ceea ce i se părea, numai şi numai ca să-l necăjească mai mult, şi să ne piarză cît mai curînd pe cîtetrei amurezi.
      Bracman, ca unul ce ne avea prea de credincioşi, rămasă uimit cînd auzi această istorie, şi vru ca să vază chiar cu ochi săi, şi aşa să crează. Se prefăcu că se duce într-o călătorie de vreo cîteva zile; şi crezîndu-se această minciună a sa, o [185] nimeri prea bine, căci ne prisă pe cîtetrei într-o bae tainică. Ni se arătă totdeodată înaintea noastră, ca un judecător strajnic şi grozav înaintea unui osîndit. Goliciunea noastră nu ne îngăduea a cădea la dînsul să îi cerem ertăciune sau vr-o milă; şi ne afundarăm în apă ca să ne acoperim ruşinea; prea norociţi am fi fost dacă acele ape ne-ar fi acoperitu şi greşala, precum ne-au acoperit goliciunea. Farazana mai cu coraj decît noi umbla să-şi tăgăduească vina cu feluri de cuvinte, ca doar îl va îmblînzi, însă mai mult îndîrjiră pe Bracman. Numai de trei ori se uită, adică la fiecare cîte o dată, şi ne dete să pricepem răsbunarea sa, ce erea ca să ne-o facă.
      Nelegiuiţilor, zise cătră noi amîndoi fraţi! Nelegiuiţilor! Moartea cea mai cumplită ar fi munca cea mai uşure pentru vina voastră; dar fiindcă sînteţi măestri, să vă aduc într-o stare cu mii de ori mai cumplită decît moartea. Şi tu vicleano ce eşti, şi blestemată, zise cătră Farazana, fiindcă cinstea patului meu, şi bunătatea mea cea multă nu au pututără să te aducă la cunoştinţă ca să-mi fii cinstită şi credincioasă, te vei dojeni cu muncă pentru nerecunoştinţa ta. Şi totdeodată, fără să ne mai dea vreo ascultare la cîte îl rugamu cu ochi plini de lacrămi, începu a îşi citi farmecile şi jurările; o cît de grozavă fură! Numai într-o clipă se turbură şi se negri văzduhul; şi un întunerec adînc cuprinsă toată baea în care ne aflamu! Pă toată clipa tuna şi fulgera de se cutremura pămîntul, şi sufla nişte vînturi cu totul puternice!
      Doaă ceasuri petrecurăm întru acest întunerec foarte grozav, aşteptîndu-ne osînda ce ni se vestise [186] de dînsul. După aceasta se limpezi tot văzduhul, şi zioa iar îşi priimi lumina sa ca şi mai nainte. Dar o ce mirare ne coprinsă cînd ne pomenirăm amîndoi fraţi din bae unde ereamu tocmai într-o pădure cu totul neumblată subt formă de doi uncheşi urîţi şi schimonosiţi precum mă vezi acuma, prea frumoaso mea Catinco! Nemulţumiţilor, ne zise Bracman, purtaţi acuma sămnul nelegiuirei voastre şi al mîniei mele! Să nu mai aveţi nici o putere măestrească de acuma înainte asupra lucrurilor firei, şi numai nemurirea să vă usebească de ceelalţi oameni în lume, iar altă putere nu!
      După această hotărîre cumplită a Bracmanului, vru ca să ne şi cerceteze despre vina noastră. Noi îi arătarăm tot dreptul; îi spusărăm mirarea ce ni s-a pricinuit cînd Farazana ne-a spus că ne iubeşte; înprotivirile ce am arătatu la voinţa sa, ca doar o vom scoate-o din părerile sale, şi vicleşugul cu care ne-a pus la mînă, fără să prindem de veste. Aceste dovediri ale noastre întru adevăr îl pătrunsără la inimă, şi mai mult ne învinovăţi pentru slăbiciunea sufletului nostru, decît pentru într-adins voinţă de faptă rea şi viclenie asupra cinsti sale, care de s-aru fi doveditu, ne-ar fi pedepsit mai rău. Fiindcă vă iubesc prea mult, ne zise el, îmi pare prea rău că jurările ce făcuiu, fură prea tari şi cu putere, şi acum deocamdată e prea cu neputinţă a vă aduce iar întru chipul şi treapta ce aţi avutu; şi alt nu am ce face, decît să vă mai uşurez prea puţin certarea; voi veţi lua iarăşi chipul vostru cel firesc, cu toate darurile şi puterile voastre, numai atunci cînd veţi găsi cîte o fată frumoasă mai jos de doaăzeci de ani la vîrste, şi o veţi îndupleca-o ca să vă iubească.
      [187] Ah, domnul nostru, strîgă frate-meu cînd îl auzi cu aceste vorbe, întru ce desnădăjduire ne arunci? Şi care fată frumoasă ar vrea vreodată să iubească pe nişte bătrîni şi slutiţi ca noi? Este cu putinţă, răspunsă Bracman; fiţi pă pace, şi încredinţaţi cum că o să vie vremea să vă dobîndiţi toate darurile ce aţi avut pînă acum numai prin ce v-am zis eu şi v-am hotărît. Duceţi-vă dară de vă cercaţi triştea; tribueşte ca să umblaţi despărţiţi, şi să vă pliniţi canonul fiecare usebit; şi ne arătă şi locurile unde tribueşte să lăcuim fiecare, care erea depărtat unul de altul ca la trei sute de miluri. Pă urmă ne dete cîte o pungă cu cîte 50 mii de galbeni, şi ne porunci să trăim cinstit, pînă ce îşi va lua sfîrşitul ticăloşia noastră, şi îmbrăţişindu-ne, ni-l ură din toată inima sa ca să fie cît mai curînd.
      Iar Farazana se munci şi ea foarte cumplit; adică o închisă într-o culă pentru toată viaţa ei; asemenea făcu şi lui Torgut arapul, căci îl dovedise de pîrîtor pentru că nu voise Farazana ca să-i plinească pofta în grădină, precum s-a zis mai sus. După ce ne lăsă Bracman, ne despărţirăm frate de frate, şi cu şiroae de lacrămi ne duserăm prin locurile ce ne arătasă, cu hotărîre a nu ne mai vedea unul cu altul, fără numai cînd iar ne vom dobîndi chipurile cle dintîiu, car ni se părea că va fi totdeodată cu sfîrşitul veacurilor.
      Îndată ce sosiiu în oraşul ce mă sorocise, începuiu a mă neguţetori cu cei 50 mii de galbeni, ca nu cumva cheltuind d-a gata, să rămîiu sărac pînă la dorita vreme a transformării mele în chipul cel dintîiu. Aşadară mă neguţetoriiu numai vreo şase ani, şi noroc că căştigaiu mulţime de bani, [188] din care cheltuesc cu multă galantomie, fără să stric o para din capete; şi toată dorinţa mea este să aflu vreo fată tînără ca să mă iubească.
      Acolo unde eream petreceam zioa şi noaptea cu cele mai frumoase dame neveste şi fete, şi făceam orice mijloc ca doar le voiu fi plăcut. Toate mă cinsteau şi mă respectau ca pe un bătrîn părinte; iar ca să facă vr-un amur cu mine nici că le trecea prin gînd, chiar şi la cea mai schimonosită din ele. M-am silit cu toate mijloacele, cu multe dări de bani, şi n-a fost cu putinţă nicidecum. Am umblat prin multe oraşe şi locuri spre acest sfîrşit, şi cu alt nimica nu m-am folosit, fără numai cu a auzi de la toate fetele cum că e cu neputinţă a plăcea vreuniea cît negru subt unghie.
      De necaz căzusem întru desnădăjduire; trecură preste doaă sute ani căutînd aceasta, care nu fu cu putinţă, şi toţi se mirau de mine; căci acolo unde lăcueam, am petrecut la groapă pe toţi cîţi mă văzusără dintîiu; aceasta făcuiu şi fiilor lor, şi strănepoţilor lor, în vîrsta lor cea mai trecută. Toţi se mirau întru sinele, căci mă vedeau stînd tot întru o vîrste. Cei mai bătrîni presteo sută de ani mă arătau la copii lor cu degetul zicîndu-le: vedeţi pe acel om bun? Nu vă socotiţi că l-amu văzutu vreodată tînăr, ci tot aşa bătrîn, uscat, şi am pomenit din spusăle strămoşeşti cum că toţi aşa l-au apucatu; şi mai mai, că, prin bunătatea sa, o să fie călindarul lumi pînă în sfîrşit; toată obştea mă numea şi mă striga, moşule nemuritor, tată fără moarte, iar cei cărturari ai lor Nestor Indian, şi mulţi cu multe polecre asupra nemuriri mele.
      [189] Mie nu-mi păsea d-acestea cîtuşi de puţin, ci tot focul meu erea a găsi vreo copilă ca să mă iubească, plin de mîhnire nespusă, căci nu se găsea, mă duceam pentru oarecare treabă la Musulbatan; în care călătorie te întîlniiu şi pe dumneata cu soru-ta Frosinica. Vorbirile ce ai auzit cînd te-am întîlnit, te vor fi încredinţat, prea frumoasa mea Catinco, cît te iubesc eu de mult; dar vai mie că aceasta n-o văz şi-ntru tine! Căci te pricep foarte bine că ai multă scîrbă de chipul în care mă aflu.
      Aicea Dalic îşi isprăvi istoria sa cu multe vărsări de lacrămi; nu atîta pentru necazurile sale cele trecute, ci mai mult pentru că acea tînără nu îl iubea nicidecum, cu toate îndestulările şi bogăţiile ce îi da. I se făcu milă Catincăi de necazurile sale, şi pusă în gînd a îl mîngîea ceva în chipul următor: marinimosule, îi zise, eu zimţ toate mîhnirile tale cu cea mai vie întristare de suflet, care sîntu foarte ciudate, şi nu le-aş fi crezut de la alt nimenea, de nu mi le spuneai chiar domnia ta. Atîta numai îmi pare prea rău căci te auz zicînd cum că întru mine stă ca să ţi le uşurez, adică iubindă-te eu, vei scăpa de toate. Dar socoteşte rogu-te, e vrodată cu putinţă a îmi sili inima ca să te iubească fără voea ei? Ah preafrumoaso Catincuţă, curmă vorba unchiaşul; aceasta este bucuria ce aşteptam de la tine? Ah aceasta îmi mai adaogă ticăloşia, în loc să mi-o mai uşureze! Ce să fac, zise Catinca, căci nu pociu să îmi silesc inima a nu te urî, căci este plină de scîrbă pentru sluticiunea ta, precum nici chiar dumneata poţi tăgădui aceasta? Ce vină am eu dacă dumneata eşti atîta de urît şi cu chip foarte grozav? Vai mie, [190] rezise Dalic ohtînd din adîncul inimi, se vede că chipul acesta mi s-a făcut firesc, căci nu mai am nădejde ca să dobîndesc pe cel dintîiu! Iar Catinca simţea prea multă mîhnire în sufletul său, căci nu putea să îi fie d-ajutor cîtuşi de puţin.
      Corabia lor îşi căta de cale, plutindă cu vetrelile pline de vînt, încît în vreme de 15 zile luară o călătorie mai mult de doaă mii de miluri. În sfîrşit schimbîndu-li-se vîntul, îi apucă o furtună atîta de grozavă şi primejdioasă, încît se rătăciră pă luciul mări; şi cît p-aci ereau să piarză, dacă nu îi arunca vîntul într-o insulă necunoscută; în care pă cînd vreau să se desbarce, îi încunjurară o mulţime de feluci; din care eşindu o mulţime de oameni, intrară cu multă grabă în corabie la dînşi. Ei aveau trup ca tot omul, însă chipul lor, obraji, şi toate apucăturile lor ereau prea ciudate; hainele asemenea ereau şi ele ciudate; purtau un fel de haină lungă pînă în pămînt şi de pînză; pă care ereau jugrăviţi fel de fel de smei, bălauri, scorpii, şi alte multe hiară cu deosăbite chipuri. Iar în cap aveau scufe lungi ş-ascuţite de hîrtie cu multe văpsăli înpistrate.
      Treaba lor cea mai întîiu, după ce intrară în corabie, fu ca să cerceteze pe toţi oameni dintr-însa; îi pipăea; îi întorcea; îi căuta pă dinţi, şi mai ales le număra cu multă băgare de seamă sbîrciturile dupre obraz; asta le erea toată cercetarea. Bieţi călători sta încremeniţi neştiindu unde o să ese aceasta, şi ce sfîrşit o să aibă; dar pă urmă fu un lucru cu totul deosăbit de ceea ce socoteau ei. Cercetători alegeau la o parte pe cei mai bătrîni, şi se cunoşteau că portu grija mai mult de aceea, decît de cei mai tineri; iar cînd văzură pe [191] Dalic, pe Catinca, şi pe roaba lor cea bătrînă, rămasără uimiţi de bucurie multă; şi mai ales ghinărarul împăratului acelii insule; care aruncîndu-şi ochi la bătrîna roabă, şi văzîndu-o că este întocmai precum dorea el, căzula picerele ei, şi îi dovedi dragostea şi plăcerea sa ce află într-însa pentru aşa slujbă; şi o hotărî de ibovnică a sa în palatul său, pentru care baba prinsă foarte bucuros; şi i se părea minutul un an pînă să se vază întru aşa slujbă.
      Înţeleptul Dalic văzînd acest lucru, zicea întru sineşi: cum se vede treaba în insula aceasta este lipsă mare de mueri, cînd lor li se pare o asfel de cotoroanţă atîta de bună pentru nu ştiu ce, şi cui? Tocmai ghinărarului, darmite la cei mai mici? Şi se temea foarte mult pentru Catincuţa sa; ale cări frumuseţe socotea că vor face minuni foarte mari, cînd o babă făcuse atîtea; dar îi peri frica despre această părere, cînd văzu lucru în faptă. Tînăra sa amurează fu cu totul nebăgată în seamă de acel neam de oameni. Ghinărarul după întîmplare aruncîndu-şi ochi la dînsa, şi văzîndu-o cu atîtea haine scumpe înpodobită, îi zise: cum tu, o zidire atîta de urîtă şi grozavă, ai pus atîtea haine preţioase pă tine? Nu este păcat de atîtea scule cu totul nepreţuite, şi să fie pă o stricătură ca tine? Luaţi-o, zise soldaţilor săi, şi ducîndu-o la saraiul meu, puneţi-o la slujbele cele mai urîte şi mai scîrboase.
      De această poruncă cumplită se îngrozi fata, şi se sperie cu totul văzîndu-se pe sine atîta despreţuită, cînd ea se socotea, precum şi erea, de cea mai frumoasă; se uita la Dalic cu ochi plîntaţi în lacrămi, ca cum i-ar fi cerut ajutorul şi mila [192] întru soarta sa ce se vedea hotărîtă; şi se ruga foarte mult de acei barbari ca să o lasă, dar ei ca nişte crunţi, fără s-o asculte cîtuşi de puţin, o trăgeau şi o înpingeau fără vr-o milostivire ducîndu-o după poruncă. Măestrul văzînd pe Catinca sa întru aşa stare, i se sfîşieau rărunchi de milă şi de necaz. Umplu aerul de jale, de strigări, şi de ohtări. Pă cînd îşi tînguea el pierderea Catincăi, acei barbari îl priviu cu multă băgare de seamă; frumuseţele ce vedeau eipă dînsul, adică sbîrciturile obrazului, cocoaşa din spate; picerele sale cele strîmbe şi umflate ca putineele; faţa sa cea negricioasă şiplină de buboae din care curgea tot scîrbă; şi în scurtă vorbă toate cîte făcusără pe Catinca să nu îl poată iubi, acestea, zic, toate îi umplură de mirare; rămasără multă vreme ca muţi întru tăcere; şi nu îşi putură ţinea bucuria ce aveau în sufletul lor pentru frumuseţa lui Dalic, ci ş-o dovediră; începură a striga toţi cu glasuri de bucurie sărind şi săltînd, şi făcîndu-i mii de laude ca cum aru fi dobînditu chiar pe Dumnezău.
      Ghinărarul auzind asfel de strigări alergă între mulţime ca să vază ce s-a întîmplat; dar cînd văzu şi el chipul lui Dalic, căzu la picioarele sale numaidecît ca la un înger ceresc, zicîndu-i aşa: o! omule preafrumos cu chip chiar de înger! Nu mai sîntem vrednici de nici o ertare din parte-ţi. Te-amu ruga ca să ne erţi, dar greşala ne este prea mare, căci nu ţ-amu dat închinăciunile şi respectul ce ţi se cuvenea dintru-ntîiu. Iartă-mă pe mine încai, zise tot ghinărarul acela, căci eream cu totul ameţit şi preste fire uimit de frumuseţa şi strălucirea roabei ce avuseşi în corabie, căci îndată [193] ce o zăriiu, mă săgetaiu la ficaţi de dragostea ei, şi d-aceea o şi trimiseiu pă dată la palatul meu ca să îmi fie soţie; cu toate că frumuseţa ei covîrşaşte pe a tutulor muerilor din insula noastră, însă frumuseţa ta e cu mii de ori mai presus decît a ei. O omule preafrumos! O înger pămîntesc! O isvor al frumuseţei, iartă-mă te rog pentru nesocotinţa ce ţ-amu arătatu.
      Priimeşte rogu-te a veni cu mine la palatul împărătiţei; şi sînt prea încredinţat că îndată ce îţi va vedea împărăteasa frumuseţele ce ai, te va cinsti foarte mult, şi te va socoti; căci nu este om în palatul ei nici a zecea parte frumos şi nurliu ca tine. Ghinărarul vrea ca să îi mai înşire de asfel de laude, şi să îi vestească norocirea ce o să găsească în pămîntul lor, dar Dalic îi tăe cuvîntul cu asprime, zicîndu-i: în loc să îmi faci acestea ce te făgădueşti, care îmi sîntu cu totul nefolositoare, şi a mă lăuda în deşert cu cele de necuviinţă, poţi să îmi faci bunătate a îmi întoarce fetiţa ce îmi luaşi? Care, zise ghinărarul? Pe acea urîtă, şi scîrboasă? Pe ciuma aceea, pe care îmi fu scîrbă s-o şi văz în ochi, şi o rînduiiu la slujbele cele mai scîrboase? Ah! Preafrumoasă bătrîne! Nu te socoti aceasta, ci vezi cum să placi împărătesei noastre cei slăvite şi prea frumoasă din lume, la care o să te înfăţişem acuma numaidecît. Acestea zicînd, porunci oamenilor săi de luară pe Dalic cu voe şi fără de voe, şi îl dusără la palatul împărătesei. Dalic văzînd acest lucru, ce se făcea şi prin silnicie, socotea că îşi batu joc de dînsul, văzîndu-l atîta de urît şi schimonosit, încît firea nu mai putea naşte, şi zicea întru sineşi: cine ar fi socotit vreodată ca, [194] un măestru ca mine să ajungă de rîs şi batjocură strănepoţilor lui Adam?! Ah aceasta este cu mii de ori mai cumplită pentru mine din cîte ticăloşii am petrecut pînă acuma!
      Deci ajungîndu la împărăteasă, şi văzîndă-l ea, se răni numaidecît de dragostea lui; o minunate bătrîne, strigă ea, ce dumnezăire te-a trimis în insula noastră, şi ce loc te-a crescut atîta de frumos şi nurliu? Nu nădăjdueamu niciodată să vie în ţara noastră un asemenea bătrîn, a căruea frumuseţe întrece şi razele soarelui! O norocire pă noi! Acestea zicîndă porunci miniştrilor săi ca să cază înaintea sa şi să i se închine întocmai ca unui înger. După această primire, care nu plăcea unchiaşului, porunci împărăteasa famenului său de îl dusă într-un iatac al palatului foarte înpodobit cu scumpeturi. Deci Dalic mai mult supărat de primirile acestea, decît mulţumit, nu uita din gîndul său pe iubita sa Catinca, şi i se părea că visează cele ce i se făceau. Pă cînd el se lupta cu întristarea, şi îşi plîngea soarta, veni şi împărăteasa numai singură în iatacul ce erea, şi îi zise aşa: iartă-mă iubite, fiindcă te zăboviiu vr-o cîteva ceasuri cu venirea mea; nu e nici un sfert de ceas de cînd venişi aci, dar mie îmi păru un an, pentru că îmi eşti prea drag. Dară; dară-dară, zise bătrînul, eu aş fi dorit să nu te mai văz! Şi tremura de necaz unchiaşul. Ah nemulţumitorule, aşa ştii tu a răspunde uniea ce ţi se-nchină şi voeşte a te avea pururea?! Ah dă-mi sămn de dragoste, şi nu mă munci mai mult; nu fii atît de vrăjmaş. Cuvintele cele dulci şi mîngîioase ale împărătesei, nicăjiră pe Dalic şi mai mult din ce erea, şi îi zise cu mînie: să nu-ţi treacă vreodată *[195] prin gînd că mă voiu supune dorinţilor tale celor nerozeşti! Porunceşte să-mi dea pe Catinca, şi să ne ducem d-aci oriunde va voi cerul; căci noi nu sîntem supuşi ai tăi ca să ne opreşti din cale, şi să ne sileşti voinţilor tale! Ah barbarule, şi ai atîta coraj, strigă împărăteasa, ca să mă laşi şi să pleci?! Cinstile ce îţi făcuiu, şi dragostea ce îţi arăt, acestea, zic, te orbesc a nu-ţi vedea binele?! Nu potu fi acestea destoinice a te face încai milostiv asupra mea pentru bunătăţile cu care mă port cătră tine? Acestea şi altele, zicîndă împărăteasa, nu fu cu putinţă a face pe Dalic ca să se înduplece voinţilor sale. Deci mîniindă-se împărătiţa prea mult, chemă gvardia şi zise: luaţi pe acest bătrîn sucit, şi duceţi-l în culă să îşi facă viaţa acolo cu celălalt bătrîn, care îi seamînă prea mult, şi care n-a voit să-mi plinească voea ca şi acesta; acolo se vor căi amîndoi, şi îşi vor plini osînda nesupuneri. Acestea zicîndă, luară pe Dalic şi îl duceau în culă după porunca ei.
      Dalic mai mulţumit întru aşa osîndă, decît întru cele ce îi propunea împărăteasa, se ducea la temniţă vesel, puind în gînd că acolo se va mîngîea cu celălalt bătrîn osîndit. Dar ce mirare îl coprinsă cînd află pe frate-său Adil în locul celui ce gîndea! Vezi întîmplare ciudată amîndoi fraţi deopotrivă la toate necazurile! După ce se cunoscură între dînşi, se îmbrăţişară şi plîngeau de bucurie pentru întîlnirea lor cea pă negîndite. Pă urmă Dalic îi povesti toate întîmpările sale, şi cum a nimerit în insula aceea, şi cele ce îi făcusă împărăteasa ca să se iubească cu dînsa. Asemenea îi povesti şi Adil cum că i s-a [196] întîmplat tot aşa acolo; şi cum că văzuse în vis o fată prea frumoasă, care, zicea, că i-a zis cum că în zadar te osteneşti a găsi vreuna ca să te iubească, dacă nu te vei duce în insula Sumatrei; unde mă vei vedea precum sînt, şi vor lua sfîrşit toate necazurile tale. Aceasta fu pricina de plecaiu ca să mă duc acolo; şipă apăcale(*) ne apucă o furtună întocmai ca ceea ce te-a apucat şi pe tine. Care, aruncîndă-mă în această insulă, îmi fu povăţuitoare spre asemnea patimi ca şi ale tale cu împărăteasa. După această povestire îi zise tot Adil: să răbdăm frăţico, întru toate cîte amu păţitu; fiindcă am bună nădejde a se da sfîrşit patimilor noastre în prea scurtă vreme; căci ciudata aplecare a norodului acesta ce are asupra bătrînilor, ne este o prevestire de uşurarea necazurilor şi mîhnirilor ce tragem, subt această formă. Cu aceste mîngîeri sta în culă fără vreo frică, şi mai ales, că ei de ori ce muncă şi casnă, nu se temeau nicidecum, fiindcă ereau fără de moarte.
      După puţintele zile se pomeniră că veni la dînşi ghinărarul împărătesei, şi le zise: Nemulţumitori bătrîni, iată că împărăteasa, în loc să vă osîndească pentru nerecunoştinţa ce aţi arătatu voi cătră frumuseţa şi marinimia ei, vă iartă de toate acestea, şi voeşte ca să vă aducă şi tot norodul ei jărtfe ca la nişte Dumnezăi. Acestea zicînd, îi scoasă de acolo şi îi dusă la o [197] capişte; iar ei se duceau cu multă îndoeală, căci aceste cinsti nu le aduceau nici o bucurie; cînd se apropieau de capişte, îi întîmpinară preoţi spre cinste, cu haine lungi de rogoz, şi în loc de căciuli aveau pae măldărite în cap şi văpsite cu multe feţe, şi cîntau cîntări de laudă întru cinstea celor doi dumnezăi; şi la toată starea cîntărilor, se plecau măestri şi se închinau. După acestea, prin strigarea cea de bucurie a norodului, îi suiră pă un pat încălţat în mijlocul capişti, pă care ereau aşezate doaă tronuri. Patul erea nalt de zece coţi, subt care erea un jărtfelnic gătit spre jărtfirea unui ţap şi unui rîmător.
      Adil, şi Dalic, sufereau cu multă răbdare toate cîte le făceau; căci nu le da mîna să zică ceva, sau să se înprotivească obiceiurilor lor. Suindu-se amîndoi pă acele tronuri, priveau preste tot norodul, între care văzură şi pe împărăteasa încunjurată de curtezani, şi toţi erea veseli şi plini de bucurie pentru jărtfa ce erea ca să se facă. În sfîrşit începură jărtfa; junghiară cele doaă dobitoace, şi puindu-le pă foc cu miresme, cu mulţime de tămîe, şi cu pene de tot felul de pasări, se făcu un fumegaiu atîta de des şi iute, încît erea să moară acei doi dumnezăi, de nu ereau fără de moarte. În această fumărie vărsară destule lacrămi frecîndu-se la ochi de usturime, şi strănutară pînă nu mai putură pă tot minutul. Tot atunci prin fum se adunară mulţime de mueri şi fete şi jucară înprejurul jărtfelnicului, cîntînde toate din gură; dar totdeodată încetară veseliile pentru o întîmplare prea de mirare.
      Se pomeniră cu un cutremur de pămînt foarte grozav, cu un întunerec şi un haut prea spăimîmtător; şi după ce se alină văzură pe Dalic şi pe Adil schimbaţi din chipurile loe cele urîte în cele [198] frumoase dintîiu; şi ce groază se făcu în ceasul acela! Toată adunarea nu ştiu ce se făcu numai într-o clipă; se înbulzeau toţi la uşi. Şi se răspîndeau care încotro vedea plini de groază şi de spaimă. Capete sparte; mîini frînte; mueri stîrpite, şi altele asemenea ereau foarte eftine, şi în scurtă vorbă sicean delic bin altîn, adică gaura de şoarece erea o mie de galbeni. Împărăteasa ca şi toţi ceelalţi, fugi techer mecher de nu îi da călcîele de pămînt, şi nu mai rămasă altcineva fără numai cei doi măestri, cari foarte mult se bucurară văzindu-se întru starea lor cea dintîiu, şi întru toate puterile cele măestreşti, şi numaidecît gîndiră că li s-a făcut aceasta căci s-o fi amurezat de dînşi vreo fată din cele ce ereau adunate la veselia aceea, precum se înţelegea că fetele şi toate tinerile acelui ţinut, mureau după cei bătrîni, ori în ce formă aru fi fostu. Pă cînd se gîndeau ei la acestea, văzură totdeodată că li se înfăţişe Bracman, avînd cu sine şi o fată prea frumoasă, pe care o şi cunoscu Dalic că erea Frosinica; iar lui Adil i se păru că este chiar aceea pe care o visează; şi văzindu-o, strigă: ei minune! Iată ţărăncuţa cea frumoasă, ce nu îmi ese din gînd de atîta de vreme! Aşa este; o Adil, strigă atuncea Bracman, şi ţ-o aduseiu aicea ca să îţi plinesc toată fericirea. În sfîrşit copii mei, urmă a zice Bracman, aţi scăpat de toată osînda întru care vă adusese mîniea mea. Îmi erea milă de voi, şi nu puteam a vă scăpa mai curînd. Eu sînt pricina visurilor voastre ce aţi văzutu ca să vă duceţi la Sumatra; şi eu am făcut furtuna ce v-a aruncat într-această insulă; căci ştieam prea bine ceea ce o să vi se întîmple. Dalic, zise tot el, du-te de [199] găseşte pe Catinca şi fă-i după voe a vedea pe soru-sa. Dalic se dusă ca un fulger;şi găsîndu-o în bucătăriea ghinărarului, o luă şi o adusă la capişte. Se bucurară foarte mult cînd se mai văzură amîndoaă surorile. Frosinica se dete subt ascultarea lui Adil fără vreo îndoeală; iar Catinca subt a lui Dalic, şi se miră foarte mult cînd văzu într-însul pe cel ce viseasă atît de frumos şi plin de podoabe fireşti; şi de aceasta priimi cu toată mulţumita ei a îi plini dorinţa ce avea de atîta vreme. După acestea zise Bracman cătră măestri: iată că vă las, nemaifiindu subt stăpînirea mea; vă dau slobozeniea la amîndoi; duceţi-vă cu aceste doaă tinere oriunde vă place, şi trăiţi cîtepatru într-un gînd şi într-o unire; ş-acestea zicînd peri din ochi lor. Iar cei doi fraţi se dusără cu nevestele lor cele iubite şi lăcuiră într-o insulă, unde lăcuea mulţime de măestri, şi trăiră plini de bucurie şi de vesilie; şi să trăeşti şi înălţimea ta întru mulţi ani fericiţi, puternice Aidin.
      După ce isprăvi Halima şi această istorie, zise cătră dînsa împăratul Aidin, însă după ce rîsă vreo cîteva minute pentru cele ce se întîmplasără celor doi fraţi: preaiubită Halima, tu cu frumuseţa istoriilor mă îndatorezi totdauna a îţi mai lungi viaţa, şi a te iubi mai mult, căci mă mulţumeşti cu ele mai mult decît cu lumea toată, de mi-ar da-o cineva. Mi-ai schimbat hotărîrea jurămîntului, m-ai făcut să calc jurămîntul prin frumuseţele lor, şi mai cu seamă prin întîmplările acestor doi măestri, de care mă mir prea mult, şi rămîiu foarte mulţumit şi îndatorat pînă la ceasul morţi; mai recunoscător ţie, decît oricăruea din lume, ce mi-ar fi făcut slujba şi binele cel [200] mai mare; fiindcă acestea mă umplură de multe judecăţi şi înţelepciuni. Ah puternice împărate, zise Halima, cînd întîmplările celor doi fraţi măestri , şi cele din alte istorii au putusără să te mulţumească şi să te veselească atîta de mult, dar întîmplările cele cu totul negrăite şi neauzite ale preafrumoasei Despinei cît mai mult decît acestea? Pe care, de porunceşti, le voiu povesti, şi sînt prea încredinţată că acestea vor fi coroana tutulor istoriilor ce am spus pînă acuma; eu nu minţ, prea puternice împărate; căci stă întru puterea înălţimei tale a îmi porunci ca să le spuiu, şi atuncea adevărul va fi mai pipăit, şi lesne de înţeles. Atunci îi zise împăratul; le voiu asculta şi pe acestea cu toată bucuriea sufletului meu; şi după ce vei isprăvi şi această istorie, am nădejde că îţi va plăcea prea mult o hotărîre ce am pus în gînd. Aşadar mîine la vremea cea ştiută să o începi, şi la sfîrşitul ei vei cunoaşte marinimea lui Aidin, întru adevăr îţi spuiu. Acestea zicînd, se dusă după obiceiul său la divan şi la închinare; şi a doa zi, Halima deşteptîndă-se de soru-sa Medina, se sculă, şi începu precum urmează la vale. La care vă rog ascultaţi cu multă băgare de seamă, căci veţi auzi lucruri foarte de mirare şi adevărate. Şi dacă cineva va zice că, din Halima ce adevăr poate afla omul; aşa este, însă mă grăbesc a îi răspunde, că nici o istorie morală nu poate fi în nici o carte, fără a se pune subt formă de fabulă. O ce adevăruri sîntu în Halima de veţi citi cu luare aminte!
      
     [201] Istoriea minunatelor şi înfricoşătoarelor întîmplări ale preafrumoasei Despinca.
     
      Un neguţetor din Basra anume Duhin, se lăsă de meseriea sa, şi se dete cu totul spre fapte sufleteşti şi cuvioase. Acesta fiindcă erea om credincios şicu suflet, nu căştigă multe bogăţii ca ceelalţi oameni; de aceea nici avea casă mare şi strălucită, ci abia o căscioară într-o mahala de margine, unde lăcuea numai cu o fiică a sa anume Despinca sau Despa, pe care o crescusă cu frică şi dragoste pentru cele Dumnezăeşti, şi o deprinsese foarte mult întru a cunoaşte singură că hainele cele de mult preţ, adică mătăsăriile cele duprin altă ţară; că adunările pă la baluri; că plimbările; că jocurile şi complimenturile; că eşirile în lume adeseori; că şederile fără de lucru; că desfrînările şi modele sîntu cele mai dărăpînătoare de suflet şi de trup. Şi după toate acestea o făcuse foarte iconoamă şi bărbată, adică o încredinţasă cu desăvîrşire cum că de va voi să nu fie scăpătată niciodată, cînd se va mărita, să facă toate ale casăi singură, şi prin mîna ei să treacă şi firul de aţă, şi se vază şi se păstreze ş-o fărmitură de pîine; şi să îi fie mai milă ei de cel mai mic lucru al casăi, decît bărbatului ei; că doamne fereşte murindu-i bărbatul mai nainte, ea nu poate a trăi cu altceva, ci numai cu cele ce a iconomisit cînd trăea bărbatul său; şi în scurtă vorbă amîndoi petreceau întru rugăciuni, postiri, fapte bune, şi întru citirea cărţilor dumnezăeşti; şi ereau prea mulţumiţi întru starea lor, căci ei cunoscusă foarte bine cum că cel ce se amestecă [202] în multe de ale lumi, este prea cu neputinţă a nu-şi pierde sufletu, şi a nu trăi cu ohtări şi cu necazuri, şi în cea mai după urmă tot în groapă o să intre de la rob şi pînă la împărat, ş-o să zacă cu ţărîna în gură. Cu toate că Despinca, fata lui Duhin, lăcuea departe de adunările oamenilor, şi retirată de toate fleacurile şi nimicurile lumi, însă nu putu scăpa de acestea. Vestea creşteri ei cei bune îndemnă pe mulţi cavaleri a o cere de nevastă de la tatăl ei. Şi ar fi avut ea şi mai mulţi peţitori, de ar fi ştiutu că şi frumuseţa îi este deopotrivă cu faptele şi învăţăturile ei cele pline de înţelepciune. Tatăl său îi propusese în multe rînduri ca să se mărite; dar ea nu vrea nicidecum, zicîndă că se mulţumeşte mai bine nemăritată. Însă în cea mai după urmă, după ce muri tatăl său, şi se văzu singură, luă de bărbat pe un neguţetor tînăr anume Mateiu, cu o fire foarte bună şi blîndă. Pă lîngă bogăţiile ce găsi la bărbatul său, află de la dînsul şi o dragoste atîta de multă încît nu se poate spune; şi erea foarte cinstit şi statornic întru cuvîntul său, încît nu se afla altul asemenea lui. El erea foarte mulţumit, că avusese parte de aşa nevastă plină de daruri şi frumoasă, şi se socotea pe sineşi de cel mai fericit în lume. Dar ce folos sirmanul, că norocirea îi fu prea scurtă, şi fericirea ca fulgerul! Trăiţi cu multă şi mare frică, o oamenilor, păziţi-vă foarte bine, căci tocmai cînd gîndiţi că sînteţi în puntul cel mai de sus al norocirilor voastre şi al fericirilor, atuncea şi minutul prefaceri voastre întru necazuri şi mîhniri nu este departe, precum zice şi vorba de obşte “necazul şi mîhnirea sînt mai iuţi întru venirea lor [203] decît fulgerul, şi mai uşuri decît fulgul, iar cînd o să ese, mai grei decît munţi Pirinei, şi mai lipicioşi decît toate boalele!”
      Mateiu după un an de la însurarea sa fu silit să facă o călătorie de negoţ în părţile Indiei. El avea un frate anume Radu, pe care îl lăsă purtător de grijă păste mărfurile sale şi păste toată casa sa, şi mai cu seamă păste nevasta sa, rugîndu-l din tot sufletul ca să fie cu luare aminte la toate tribuinţăle şi păsurile ei întocmai ca şi dînsul. Radu i se făgădui prea mult că va fi întru toate următor fără cea mai mică abatere de neîngrijire, şi să fie odihnit. Încredinţindu-se Mateiu, plecă după neguţătoriea sa la India. Radu după ce plecă frate-său, se duse la cumnată-sa şi începu a îi face curte, făgăduindu-se cu feluri de cuvinte prefăcute că îi va fi mînă de ajutor la orice va avea tribuinţă şi păs. Despinca îi mulţumi cu multă nobleţă pentru aşa bunătate. Deci mergînd Radu adeseori pă la dînsa, îşi bătu necuratu joc de dînsul de se amureză de Despinca atîta de mult, încît se nebunea, însă tot se tăinuea. Dar în cea mai după urmă nemaiputînd a să lupta cu dragostea, se dete da faţă. Despinca cu toate că se supără prea mult şi se necăji de propunerile cumnatu-său Radu, dar îşi ţinu firea şi îi vorbi prea cu nobleţă şi ca o cumnată, rugîndu-l prea mult ca altă dată să nu mai vie în casa ei cu asfel de cuget ruşinos şi nepotrivit persoanei dumnealui; făcîndă-l să înţeleagă ruşinarea casăi frate-său ce s-ar întîmpla din această faptă, rîsul lumi, ocara lor, dărăpînarea cinsti, şi nespusa pagubă din această preaspurcată dorinţă a sa.
      [204] Jupîn Radu văzînd pe Despinca că îi vorbi dulce, nu îşi pierdu nădejdea cugetării sale, ci făcîndu-se şi mai îndrîsneţ, îi zise aşa: doamna mea, orice îmi vei zice la propunerile mele toate sîntu întru zadar; tribueşte dară să îmi plineşti voea, şi să-mi tămădueşti ohtările ce am pentru tine totdauna, dacă vrei să nu ne ştie lumea, şi să ne fie dragostea dragoste. Atuncea Despinca, namiputîndă răbda de mînie, strigă şi îi zise: tot cugetul tău şi fereala ta este ca să nu te ştie lumea, şi să nu te necinstească, iar de necinstea casăi frăţini-tău, şi de mînia cerului care ştie şi cugetile inimilor noastre, şi ceartă foarte strajnic, nu te gîndeşti nicidecum?! Încetează a îmi mai propune despre această păgînătate; căci aş vrea mai bine să mor de mii de ori într-un ceas cu moartea cea mai cumplită, decît să fac eu una ca aceasta! Cît de mişel să fi fost altul în locul lui Radu tot ş-ar fi venit în fire, şi s-ar fi închinat Despincăi pentru mintea şi înţelepciunea sa; iar el nu de trei ori blestematul; şi văzîndu-o că nu se înduplecă voinţilor sale, hotărî ca să o prăpădească; şi iată cum.
      Într-o seară fiindă Despinca duse într-o altă odăiţă ca să se închine după obiceiul ei, cumnatu său Radu băgă pîntr-ascuns un om în odaea ei unde dormea; şi păste noapte Radu însoţit cu patru inşi martori mincinoşi şi vicleni, intrară la dînsa în silnicie strigînd: aşa faci tu scroafă necredincioasă?! Ce om este acesta în casă la tine? Aşa cinsteşti tu casa şi patul fratelui meu?! Aşa te învaţă închinăciunile ce faci totdauna?! Bine că se întîmplară aceşti oameni de văzură, ca nu cumva mîine sau poimîine să-ţi tăgădueşti nelegiuirea ce faci [205] în casa fratelui meu! Blestemato! Pă dinafară te arăţi de cea mai cinstită şi cu frica lui Dumnezău, iar pă din dos eşti cea mai nelegiuită şi desfrînată! Acestea zicînd el în gura mare, deşteptă pe toţi vecini şi îşi defăimă cumnata.
      Cu acest mijloc viclean Radu făcu pe cumnată-sa preacurvă. Nu se mulţumi numai cu aceasta, ci alergă şi la Catiu cu mărturiile sale de o pîrî. Catiul după dovedirea mărturiilor hotărî să o îngroape de vie. Aşa dară porunci ceauşului său de se dusă şi luară pe Despinca de acasă; pe care ducîndu-o afară din oraş departe ca la cinci miluri, o îngropară pînă în gît, şi o lăsară acolo să moară chinuită. Aşa nevinovata Despinca rămasă numai singură în acest loc retirat întru starea ce s-a zis. P-acolo după întîmplare trecu pă la mezul nopţii un tîlhar arap călare, pe care văzîndu-l ea, îi zise: oricine vei fi, te jur pă numele cerului a mă scăpa de la moarte; uite că mă îngropară de vie fără vreo vină; pentru numele lui Dumnezău cel mare şi vecinic, fie-ţi milă de mine, şi de nevinovăţiea mea! Arapul, deşi tîlhar şi cum am zice om nelegiuit şi ucigaş, însă îi fu milă de zidirea lui Dumnezău văzîndu-o întru aşa stare, şi descălecînd o desgropă, şi puindu-o dindărătul său pă cal, plecă; domnul meu, şi mîntuitorul meu, îi zise Despinca, unde o să mergem? Acasă la mine, îi răspunsă, care nu este atîta departe; tu acolo vei fi la bună odihnă şi fereală; nevasta mea, ce este cu suflet prea bun, te va îngriji întocmai ca pe o fată a sa cu dragoste părintească. Ajungîndu ei în prea puţină vreme aproape de o mulţime de corturi în care lăcueau tot arapi tîlhari, sosiră şi la cortul său, şi descălecîndu, *[206] dete pe Despinca în mîinile nevestei sale, povestindu-i în ce stare a găsit-o. Nevasta arapului fiindă bună din fire, o priimi cu multă dragoste şi curăţenie de inimă, şi o rugă să îi povestească toată întîmplarea ei. Despinca începu a îşi spune toată istoriea, şi tot amarul inimi sale, pe care le povesti cu atîta aht şi foc, încît făcu pe nevasta arapului de prinsă o milă de dînsa foarte mare, şi i se făgădui că o va avea-o întru cea mai mare dragoste şi purtare de grijă; Despinca văzîndu-o cu atîta suflet bun, îi zise: foarte mulţumim, şi rămîiu prea îndatorată, doamna mea, pentru marinimea dumitale; eu văz foarte bine că cerul n-a voit să pieiu, şi d-aceea m-a îndreptat în braţe de oameni înduraţi şi milostivi. Te rog dară, fă bunătate a îmi rîndui un unghiu cît de mic subt acoperămîntul dumneavoastră, în care se fiu liniştită spre a îmi săvîrşi rugăciunile cătră Dumnezău pentru dumneavoastră; şi vei şti că aceasta o să-mi fie toată datoriea oricît voiu trăi.
      Nevasta arapului o duse într-o căscioară mică, şi îi zise: aicea te vei odihni prea bine, şi nu vei fi supărată de nimenea la închinăciunile tale. Aceasta bucură prea mult pe Despinca, fiindcă aflasă loc de scăpare şi de adăpostire, pentru care totdauna mulţumea lui Dumnezău. Dar o ce nenorocire pă dînsa mititica, că necazurile ei încă nu luasără sfîrşit numai pînă aici! Un arap rob săif al tîlharului fu rănit de dragostea Despincăi. O cît de frumoasă este nevestica asta, zicea întru sineşi, şi ce norocit aş fi cînd aş pune-o la mînă. Calid, (aşa se numea robul) cu toate că erea cel mai urît din toţi arapi, însă el erea întru fumuri *[207] că va avea parte de Despinca, şi îl va iubi. Aceste gînduri ale sale îi adăogară dragostea cătră dînsa, şi hotărî ca să-i şi spue. Deci găsînd vreme cu prilej pă cînd lipsea stăpînu-său, intră la dînsa în cămăruţă, şi începu a îi dovedi dragostea sa cătră dînsa, şi a o îndemna ca să se înduplece la propunerile sale. O sirmane, zise ea, şi cum nu îţi este ruşine a veni la mine cu asfel de vorbe scîrboase? De ai fi cel mai frumos din lume, nu s-ar putea nicidecum a face eu una ca aceasta! Fugi d-aci obrasnice şi neruşinatule, căci te spuiu stăpînului, şi apoi e vai de tine. Se mînie Despinca atîta de mult asupra lui şi se supără, încît îl făcu să înţeleagă că astă bucată nu este de dinţi lui. Dar fiindcă şi acesta nu erea ceva mai cu suflet decît Radu, cugetă să îşi răsbune pentru afrontul ce păţi, însă cu un chip prea crunt şi mai păgînesc cu mii de ori decît al lui Radu.
      Arapul stăpînu său avea un copil în leagăn, pe care îl iubeau amîndoi părinţi foarte mult. Calid se duse într-o noapte pîntr-ascuns de tăe capul copilului, şi duse cuţitul sîngerat de îl ascunsă subt aşternutul Despincăi, făcînd şi multe picături de sînge de la leagăn şi pînă în casa Despincăi, ca să cază vina asupra ei, şi s-o omoare părinţi copilului, ca pe una ce se va socoti de junghietoare. Dimineaţa cînd se deşteptară părinţi şi văzură copilu întru aşa stare, începură a îl jăli cu foc, a se sfîşiea pă obraz, a îşi rupe peri capului, şi a se ucide cu capetile de toate lemnele şi pietrile, şi cu pumni în piept. Calid alergă la dînşi întrebîndu-i pricina şi prefăcîndu-se cum că nu ştie nimica. Ei îi arătară copilu junghiat, [208] şi tăvălit în sîngele său cel nevinovat; văzînd el această faptă, se arătă prea mîhnit şi plin de jale, ca unul cu totul fără de vină; îşi rupe haine după el, răhneşte, şi strigă: o ticăloşie neasămînată! O neîndurare şi păgînătate cu totul nesuferită! Ah căci nu îl ştiu eu pă cel ce a făcut această cruzime, şi să-l fac mii de bucăţi chiar cu mîna mea?! Şi mai că o să-l aflu, zise el, pare-mi-se că îl ştiu, işala că-l dovedesc! Să ne luom după picăturile singelui, şi tribue să ne ducă la omorîtorul pruncului şi la vărsătorul lor!
      Acestea zicînd el se luă după picături cu stăpînu-său, şi îi dusără pînă în casă la Despinca. Robul se duse d-a dreptul şi scoasă cuţitul de subt aşternutul ei de unde îl pusese chiar el, şi îl arătă plin se sînge, asemenea şi nişte cămăşi i pînzeturi tot pline de sînge, pe care tot el le umplusese, şi pă urmă începu a zice aşa: vezi domnule ce mulţumită îţi face blestemata asta, pentru că ai primit-o şi ai cinstit-o în casa dumitale?! Stăpînul arap rămasă încremenit cînd văzu aceste semne de dovedire, şi crezu cum că chiar Despinca ar fi săvîrşit această nelegiuire.
      Fă ticăloaso ce eşti, aşa ştii tu să păzeşti legile priimirei de streini?! Aşa te învaţă cărţile ce citeşti să răsplăteşti făcătorilor tăi de bine?! De ce pricină vărsaşi nevinovatul singe al pruncului meu?! Ce ţ-a făcut acest lud, şi îi stinseşi viaţa?! O, nemulţumitoareo şi nerecunoscătoareo! Domnul meu, îi zise robul; şi ce mai tribueşte să îi vorbeşti aşa, spurcata şi nelegiuita? Ce! Numai cu dojănile din gură o s-o laşi? Numai cu atîta o să scape ea de această vină mare şi cu totul neertată? Mai văpseşte cuţitul acesta cu care a rîdicat *[209] viaţa pruncului şi în pieptul ei; că numai aşa îţi poţi răsbuna! Şi de nu vrei dumneata, dă-mi-o pă mîna mea, şi să-i arăt eu cum se rîdică viaţa de om! Şi aşa zicînd, sta gata cu cuţitul în mînă ca să-l împlînte în pieptul Despincăi, care erea atîta de uimită pentru această năpaste, încît nu putea grăi nici măcar o vorbă; şi aşa nu putea a grăi ceva ca să se îndrepteze. Şi cînd erea s-o străpungă robul, îl popri stăpînul. Ce faci, îi zise robul? Vrei să nu mă laşi a certa precum se cuvine pe această blestemată şi nelegiuită? Ah lasă-mă să curăţ pămîntul de o hiară ca aceasta, care cu vreme poate să facă şi alte răutăţi mai mari omeniri!!
      Tîlharul arap, deşi necăjit şi foarte mîhnit pentru pierzarea fiului său, dar tot nu îşi schimbă minţile şi judecata cea dreaptă; şi cu toate că semnele îl încredinţau prea mult că Despinca este vinovată, însă el se îndoea a crede, şi d-aceasta îi prelungi şi omorul, şi ar fi dorit prea mult ca să auză din gura ei numai un cuvînt, şi cum o să se apere şi să se îndrepteze. Deci o întrebă cu străjnicie de ce a omorît copilu, jurîndu-i-se că nu îi va face nimica, de îi va arăta dreptul adevăr. Ea începu a se jura şi a se da răului cum că nu ştie nimica despre una ca aceasta; şi pă urmă începu a plînge şi a se jăli cu atîta nevinovăţie, încît porni pe arap spre milă şi îndurare asupră-i. Robul pricepu că o s-o erte stăpînul său, şi cu toate că îi zicea şi îi poruncea să se dea în lături de lîngă dînsa, căci sta pă lîngă ea ca îngerul morţi, însă el tot vrea ca să o lovească şi să o străpungă; sila ce făcea el ca să o omoare, necăji pe stăpînu său, şi îi porunci [210] foarte strajnic să piee d-acolo. Def ol bunda Calid, căci prea mult te treci cu rîvna de răsbunare! Eu nu voesc să se omoare femeea aceasta; şi eu sînt protivnic semnelor ce o dovedesc de vinovată, căci ea n-a făcut aceasta, şi nu crez să îmi spue toată lumea!
      Nevasta arapului, cu toate că şi ea erea destul de mîhnită pentru uciderea pruncului, dar nu credea nicidecum ca Despinca să fie lucrat o asfel de faptă cruntă, cu care o năpăstueau; şi d-aceea zicea cătră bărbatul său că mai bine s-o gonească de aci, decît s-o omoare; căci nu ştiu cu adevărat de este vinovată, sau nu. Îi plăcu arapului sfătuirea nevestei sale, şi zise cătră Despinca; de eşti dreaptă, de eşti vinovată, eu nu pociu ca să te mai ţiu în casa mea; căci văzîndu-te în ochi, totdauna o să ne aducem aminte de copil, şi aşa întristarea n-o să mai lipsescă multă vreme din inima noastră; du-te dară de la noi unde vei putea. Şi în loc de casnă, îţi dau şi de cheltueală ca să poţi să te hrăneşti, pînă cînd soarta se va întoarce cu milostivire asupră-ţi.
      Despinca lăudă prea mult marinimiea arapului, cătră care zise: cerul este foarte drept a te face vreodată ca să cunoşti şi să descoperi pe săvîrşitorul aceştii fapte urîte şi păgînească. Pă urmă îi mulţumi prea mult pentru binele ce îi făcusă; cînd el vrea să-i dea o pungă cu o sută galbeni, ea îi zise: ţine-ţi bani tăi la tine, şi lasă-mă în judecata şi mila lui Dumnezău, şi el va purta grija de mine. Ba nu, îi răspunsă el: eu voiu să priimeşti aceştii galbeni, că o să-ţi tribuească de cheltueală pă drum, căci nu ai nici un ajutor de la nimenea, ca o streină ce eşti, afar de Dumnezău. [211] Ea îi luă numai ca să nu îl supere, căci îl vedea prea cu suflet şi cu judecată; şi după ce îi rugă destul ca să nu aibă vreo ură asupra ei, ca una ce nu e vinovată cîtuşi de puţin, plecă din casa lor cu ochi înmueaţi în lacrămi, şi plină de suspinuri.
      Umblîndă toată zioa, fără să se odihnească cîtuşi de puţin, despre seară sosi la un oraş aproape de mare. Şi după întîmplare bătu în uşa unei casă mici, a unei mătuşi cu suflet prea bun. Aceasta dechizindă-i uşa, o întrebă ce caută; dragă măiculiţă, îi răspunsă Despinca, eu sînt o streină, şi numai acuşica sosiiu în acest oraş; nu cunosc pe nimenea, şi te rog să mă priimeşti în casă-ţi. Bătrîna o ascultă, şi îi dete un loc de odihnă. Şi după ce cinară, povesti bătrînei toată istoriea sa, care se miră prea mult; şi pă urmă se culcară.
      A doa zi Despinca vru ca să meargă la bae, cu care merse şi baba. Mergînde ele pă drum, văzură pe un tînăr cu ştreangu de gît, ducîndu-l să-l spînzure, şi o mulţime de norod ce îl însoţea. Despinca întrebă pe unul, de ce pricină îl duc la spînzurători? Şi acela îi răspunsă, cum că a fost dator, şi nu a plătit; căci aşa e obiceiul aicea ca să spînzure pe cei ce nu îşi plătescu datoriea. Şi cît e dator? Întrebă Despinca. Ca vreo cincizeci de galbeni, îi răspunsă el; şi de îi vei plăti dumneata, îl scapi de la moarte. Bucuros, îi zise ea; şi băgîndă mîna în pungă, întrebă: dar cui să îi număr, ca să îl scăpăm? Celuea ce îl ţine de ştreag, zise el, căci acela este creditorul său. Atuncea chemară pe creditor, şi Despinca îi numără galbeni, şi scăpă pe acel tînăr din braţele morţii. [212] Tot norodul plin de mirare pentru îndurarea şi marinimiea aceştii streine, alergă unul păste altul înbulzindu-se ca să o vază ce fel de persoană este. Şi de această pricină rugă pe baba ce erea cu dînsa, ca în loc să meargă la bae, să ese afar din oraş ca să scape din ochi norodului, ce o pătrundea cu privirea de sus şi pînă jos, şi se mira foarte mult de această mare faptă; căci se vede treaba că pă la dînşi nu se obicinuea.
      Tînărul acela, după ce scăpă de la moarte, întrebă, cine este mîntuitorul său ca să-i mulţumească? Norodul îi spusă, că o streină, ce plecă numaidecît din oraş; cercetă pă unde apucasă dama, şi alergă după dînsa ca să o găsească; şi o ajunsă, întrebînd din om în om, la un ţermure de rîu, unde şezuse ca să se odihnească; i se închină după cuviinţă, şi se aduse pe sine ca să fie rob la dînsa, că cu altceva nu poate să-i mulţumească, fiindcă erea om scăpătat. Nu, drăguţă, nu: eu nu voesc să-mi plăteşti atîta de scump o cheltueală prea mică, ce făcuiu cu dumneata. Tu nu tribueşte ca să-mi fii atîta de îndatorat pă cît socoteşti, căci această faptă mică n-am făcut-o pentru tine, ci pentru dragostea celui prea înalt. Pă cînd vorbea ea aceste cuvinte, tînărul îşi ţinea ochi la pironiţi la dînsa, şi rănindu-se de frumuseţa ei cea negrăită, pofti la dînsa. Îi dovedi numaidecît dragostea sa, şi căzîndu-i la picere, o ruga cu lacrămi ca să i se asculte cuvîntul spre înplinirea poftei sale celii nebuneşti. Dar înţeleapta nevastă a lui Mateiu, în loc să vată cu bucurie la picere ei pe un amurez, se necăji foarte mult pă dînsul, şi îl ocărî mai cu prisos decît pe robul arap. O sirmane, îi zise! Tu cunoşti prea bine [213] că de nu aş fi fost eu, nici tu n-ai fi acum viu; şi te lasă inima cu atîta îndrîsneală şi obrăsnicie să sileşti cinstea dătătoarei tale de viaţă? Eşti obrasnic, şi preablestemat de îmi propui aşa vorbe!
      Preafrumoasă domnişoară, îi răspunsă el; eu nu crez să o necinstesc, cînd odată îţi destăinuesc cugetile inimii mele, ce se născură din datoriea ce am cătră dumneata, şi din frumuseţa cu care firea te-a înpodobit. Şi obrăsnicie mare socoteşti că este căci ţ-am spus, cum că chipul dumitale m-a făcut să te poftesc? Taci mişelule, îi tăe vorba Despinca! Să-ţi ese din gînd cum că vei putea ca să mă îndupleci voinţilor tale celor cu totul neomenite, şi dobitoceşti! Du-te, piei din ochi mei, şi nu mă sili ca să mă căesc pentru binele ce ţ-am făcut fără să mă rogi, şi fără să te ştiu! Tînărul văzînd că n-are nici o nădejde, plecă de aci fără să zică ceva; şi merse pă ţermuri mări, ce nu erea prea departe; văzu o corabie neguţetorească trasă la liman; se apropie de dînsa, şi găsînd pe stăpînul corabiei, îi zise: eu am o roabă foarte frumoasă, pe care am hotărît să o vînz, fiindcă nu mă iubeşte; de îţi face tribuinţă, ţ-o dau într-o sută galbeni; este ici aproape, de pofteşti vino s-o vezi. Corăbierul îi zise: dacă este aşa de frumoasă, o iau cu preţul acesta; aid să mergem dară ca să o şi văz. Acestea zicînd, se duseră la Despinca; şi îndată ce o văzu de departe îi plăcu prea mult, şi numaidecît numără şi suta de glabeni în mîna acelui tînăr; care după ce îi luă, plecă spre oraş.
      Căpitanul ce cumpără pe Despinca, se apropie de dînsa, şi îi zise: o frumuseţe nespuse! Să zic întru adevăr, că sînt cu totul uimit! De cînd [214] cumpăr eu la roabe, nu mi s-a întîmplat să am una ca aceasta; şi îţi spuiu că n-am mai văzut ca tine aşa de frumoasă! Ochi tăi pătrund mai mult decît razăle luminii, şi sînt mai luminoşi decît soarele; iar nuriţele ce ai, nu se mai potu dovedi în toată lumea aceasta. Auzindă Despinca aceste cuvinte, se miră prea mult, şi încă mai mult se miră, cînd văzu pe căpitan să o apucă de mînă, zicîndu-i: să mergem, doamna mea, la corabie, şi eu te voiu pune în locul cel mai bun al corăbiei; căci mă grăbesc, şi nu pociu să te mai aştept; şi daca vom ajunge acasă la mine, nu te teme, căci nu te mai vînz la altul, ci să fii cu mine oricît voiu trăi; şi te voiu iubi foarte mult, asemenea îţi voiu face şi toate plăcerile, pă cît voiu putea; şi dacă nu ai iubit pe tînărul, ce te-a vîndut la mine, am nădejde bună, că mie nu îmi vei face aşa, dar nici eu voiu fi ca dînsul.
      La aceste vorbe ce nu mai putea să auză Despinca, îi tăe cuvîntul, şi îi zise: ce vorbeşti tu mă? Ce vorbe sînt astea? strigă restit cătră dînsul. Eu n-am fost roabă de cînd sînt în lume! Eu sînt slobodă, şi nimenea nu are vreo putere asupră-mi, decît Dumnezău! Cine să mă vînză pe mine? Vino-ţo în fire drăguţă, că eu nu sînt roabă! Acestea zicîndă se smîci din mîna căpitanului, dîndu-i brînciu; dar el fiind cam iute din fire, şi cam arţăgos, îi păru rău foarte mult pentru afrontul ce îi făcu; şi se necăji numaidecît: cum îndrîsneşti tu, îi zise, prea nimicito ce eşti, a vorbi aşa stăpînului tău?! Eu te-am cumpărat, şi eşti roaba mea! Înţelegi tu? Ori nu vrei să înţelegi, şi căltea din cap. Cu voe şi făr de voe; ori cu bine, ori cu rău, eu oiu să te iau cu [215] mine! Grăind el aceste vorbe, o răpi în braţe, şi fără de voea ei, băgîndu-o în corabie, plecă pă luciul mări. O lăsă în pace vr-o trei patru zile; şi văzînd că ea nu are de gînd ca să-i dea vrun sămn de dragostea, fiindcă nu îl iubea nicidecum, vru ca s-o silească şi fără de voe a îi face pofta. Ea nu vrea nicidecum ca să se supue; şi erea prea mulţumită a suferi orice casnă, decît să îi facă voea. Deci văzîndu-o căpitanul că nu vrea de voea ei, hotărî ca să o facă prin mijloace silnice; şi pă cînd cugeta el întru sineşi să facă aceasta, se rîdică o furtună cu totul grozavă, şi numai într-o clipă sdrenţui toate vetrelile, cîrma corăbiei se făcu mii de bucăţi.
      Căpitanul şi vîrslaşi nemaiştiindu şi nemaiputîndu să cîrmuească corabiea, o lăsară în voea furtunei şi a valurilor; şi luptîndu-se multă vreme cu elementurile cele mai puternice, în sfîrşit biruiră ele, şi fărîmîndu-le corabiea se înnecară toţi oameni, afar numai de căpitanu, şi de Despinca, cari scăpară pă cîte o scîndură, şi eşiră la uscat unul într-o parte, şi altul într-alta. Despinca fu duse de valuri într-o insulă foarte lăcuită, unde împărăţea o muere; cînd din întîmplare, erea o mulţime de oameni pă ţermuri mări, cari îndată ce văzură pe Despinca eşindă sinătoasă la uscat, li se păru o minune, şi o încunjurară cercetîndu-o de întîmplarea ei. După ce îi făcu să înţeleagă, îi rugă ca să îi dea vreun loc de odihnă; ei toţi mirîndu-se mult de frumuseţa şi înţelepciunea ei, îi deteră un lăcaş prea bun, în care petrecu vreo cîţiva ani foarte liniştită, cîntîndă totdauna aceste cuvinte: “cei nelegiuiţi în vase meşteşugite cu putere multă, şi să făcură *[216] pradă peştilor; pentru că nu au chemat numele cerului, întru ajutorul lor; şi nu s-au temutu de dînsul, ca unul ce ştie toate şi e pretutindini faţă; iar cei ce se tem de dînsul, şi cunoscu puterea şi mila lui, numai pă o scîndurică eşiră la mîntuire”. Şi vrîndă să cînte şi pentru cel ce îl scăpasă din spînzurătoare, zicea: “Nu mă lăsa doamne! Nu mă lăsa bunule! Că pe cel ce nu am lăsat ca să moară, nu m-a lăsat să trăesc; însă braţul tău i-au zădărnicit voinţa; şi d-aceea strig dulcelui meu ziditor: nu sîntu niciodată sfaturile oamenilor ca ale lui Dumnezău; nici căile lor, ca ale sale.”
      Lăcuitori acestii insuli se mirau prea mult văzîndu-o trăindă o viaţă prea strîmtorată şi lipsită despre toate, şi oriunde se adunau între dînşi, alt nimica nu vorbeau, fără numai pentru dînsa, şi pentru virtuţile ei; pentru care o socoteau întocmai ca pe o sfîntă. Împărătiţa insulei o luă într-atîta dragoste, şi cinste, încît o hotărî de moştenitoare scaunului împărăţiei după moartea ei; şi făcu aceasta cu toată mulţumita norodului; care fiindcă erea bătrînă, muri prea curînd. Despinca arătă oarecare nevoi şi greutăţi a primi această sarcină; însă norodul o siliră de o priimi, şi nu se căiră; căci avură multă norocire cu asfel de înţăleaptă pă tronul împărătesc; fiindcă îi cîrmui atîta de bine, încît în prea puţintică vreme îi făcu pe toţi fericiţi, şi ei alt nimica nu ereau datori de buna lor voe, fără numai a se ruga cerului zioa şi noaptea pentru întregimea sinătăţi, şi a fericiri ei întru toate. Ea suindu-se pă tron, şi luîndă schiptrul în mînă, alt nimica nu făcea, fără numai să îşi cîrmuească [217] norodul precum se cuvine, fără părtinire cîtuşi de puţină, şi spre a face toate cîte le era de folos şi de fericire; şi cînd nu avea ce mai face, îşi petrecea vremea vorbindă cu o roabă bătrînă anume Elenca; care avea un duh foarte mare, şi înţelepciune destulă, căriea îi destăinuea toate ascunsele ei, şi se sfătuea cu dînsa la cele spre folosul împărăţiei.
      Într-o zi Despinca aflîndă-se cu Elenca începu a se gîndi la toate întîmplările ei cele trecute, şi la amăgirea în care s-o fi aflînd preaiubitul ei Mateiu bărbatul său, socotindu-o de moartă, subt nume prepus de preacurvă, precum i-oru fi datu să înţeleagă; şi hotărî să-şi destăinuească toate ascunsăle ei cătră Elenca aceea, ca doar va afla vreo mîngîere la aceste păsuri. După ce îi povesti toate întîmplările, se miră Elenca prea mult, şi stătu vreo cîteva ceasuri ca o mumă, neştiind ce mîngîere să dea doamnei sale; dar mai pă urmă viindă-şi în fire, începu a zice aşa:
      Îţi mărturisesc, doamna mea, că ticăloşiile ce ai tras au putere foarte multă a îndupleca şi pe inimile cele mai tari din lume spre compătimire, şi îţi spuiu întru adevăr că orice mîhnire şi durere simte inima înălţimei tale pentru cele ce ai tras, tot aşa simte şi a mea; căci dragostea ce ai asupră-mi, bunătăţile ce îmi faci, şi credinţa ce îmi dai la toate tainele, sîntu nişte pricini prea puternice a mă face să mă împărtăşesc şi eu de amărîciunile şi necazurile ce ai suferit. Mîngîe-te dară, prea dulcea mea doamnă, şi nu te mai mîhni; căci am nădejde prea bună, după bunătăţile înălţimei tale, ca în scurtă vreme cerul să te facă să vezi osîndiţi pe cei ce te-au năpăstuitu, şi să-ţi [218] vezi nevinovăţiea strălucindă ca lumina zilii; căci asfel de nelegiuiri nu rămîn necertate de cătră cel preaînalt; aşa este cu adevărat, zise Despa; cerul nu doarme, şi este judecător prea drept; dar aş fi dorit ca bărbatul meu să cunoască cu desăvîrşire vicleniea frăţini-său Radu, ce a arătat cătră mine, şi cruzimea sufletului său celui prea spurcat. Aceasta este toată dorinţa mea ce ceiu de la Dumnezău, şi pă urmă să mor în ceasul acela.
      Fiindcă ai această dorinţă, fii încredinţată că vei dobîndi-o, îi zise Elenca; eu pentru dragostea înălţimei tale, şi pentru bunătăţile ce arăţi totdauna cătră mine, nu voiu lăsa orice mijloc pînă nu îţi voiu vindeca dorinţa aceasta. Să ştii, doamna mea, că eu am o doftorie tainică pentru orice durere, care se vindecă prea lesne; şi n-am spus-o nimunui pînă în ceasul acesta; şi ca să te văz mulţumită şi liniştită, să ţ-o spuiu, pentru că avem să o punem şi în lucrare; se vor îndemna mulţime de oameni du prin toată lumea ca să alerge şi să vază multe lucruri minunate în insula noastră; şi între mulţimea de oameni ce vor veni, tribue să fie şi bărbatul tău cu frate-său Radu, şi cu ceelalţi pîrîtori ai tăi; şi aşa îţi va fi pă voe. Despinca se bucură foarte mult; şi îi păru prea bine de doftoriea ce avea Elenca pentru orice dorinţă şi patimă, şi pentru orice boală. Aşadară porunci ca să se zidească mulţime de spitaluri pentru gloata de bolnavi ce o să vie duprin toată lumea în acel ostrov. Pă urmă dete înştiinţări pă la toate împărăţiile, că oricine se va cunoaşte cu vreo boală fără de leac, să vie în acel ostrov, şi să-şi afle tămăduirea numaidecît, fără vreo cheltueală. În vreme prea scurtă înştiinţă toată [219] lumea, şi veniră milioane de bolnavi, şi toţi se vindeca de orice patimă ereau ţinuţi. Într-una de zile veniră de îi spusără că şase streini voesc să-i vorbească; din care unul erea orb, unul cu patimă lunatică, altul cu dropică, şi altul nebun cu desăvîrşire. Ea porunci ca să îi aducă înaintea sa, căci ea singură cu mîna ei da acele doftorii, şi de aceea tribuea ca toţi bolnavi să îi dea de veste cînd vor veni, şi să se arate la dînsa.
      Ajungîndu ei la palat, doaă slugi îi adusără înaintea împărătesei, care erea învălită păste ochi cu un zăbranic subţire. Streini căzură la picerele ei, şi îi cereau milă şi ajutor. Ea poruncindă-le să se rîdice în sus, îi întrebă de unde sîntu, şi ce voescu? Atuncea unul din partea tutulor începu a zice: prea slăvită împărăteasă, trăească-te cerul întru mulţi ani, apărîndu-te subt a sa putere! Noi sîntem nişte streini scăpătaţi, şi auzind de marinimiea înălţimei tale, am venitu să ne vindecăm de boalele ce sîntem coprinşi. Iar împărătiţa, după ce îi pătrînsă bine cu vederea, şi cu băgarea de seamă, le zise: vorbiţi mai desluşit; căci de nu îmi veţi spune toate înprejurările cum v-aţi bolnăvitu de aceste patimi, nu veţi afla nici un folos de la mine. Prea milostivă împărăteasă, zise unul dintr-înşi, bucuros ne vom supune poruncilor şi voinţilor înălţimei tale. Eu sînt un neguţetor din Basra, şi luasăm de soţie pe o copilă atît de frumoasă, încît nu se mai dovedea în toată lumea aceasta; şi ducîndu-mă într-o călătorie de negoţ, o lăsaiu subt îngrijirea fratelui meu, care este acest orb ce vezi, ca s-o ajute la tribuinţi în lipsa mea. Şi cînd m-am întors din călătoriea mea, mi-a spus el, că văzîndu-o chiar cu ochi săi necinstindă-mi *[220] patul, şi călcîndă-mi cinstea, judecata, după vina ei prin dovezi vrednice de crezămînt, a osindit-o spre moarte, îngropîndu-o de vie pînă la gît în pămînt; pentru care necinste şi ocară a familiei noastre, el ca un frate credincios a plîns foarte mult, şi d-aceea i s-au stors ochi, şi acum nu vede. Aceasta este istoriea mea, prea milostivăo împărăteasă; şi te rog ca să îi dai luminile ochilor, ca să vază iarăşi; fiindcă mila ta şi îndurarea cea multă, ne-au adus aici a te supăra cu vindecarea lui.
      Mateiu, ce erea chiar vorbitorul, isprăvi istoriea sa cătră Despinca soţiea sa, fără s-o cunoască, şi aştepta răspunsul împărătesei, care rămasă cu totul uimită şi coprinsă de mirare, văzîndă-şi pe bărbatul său aci, şi nu putu să îi răspunză nicidecum; iar după ce îşi veni în fire, zise cătră el aşa: este cu adevărat ca nevasta dumitale, ce s-a îngropat de vie, să-ţi fi făcut această nedreptate? Ţie cum ţi se pare? Cît pentru mine, răspunsă Mateiu, nu pociu să o crez, puind în gînd bunătăţile şi darurile ce avea; şi nu ştiu săracul de mine, că eu crez orbeşte în spusăle fratelui meu, şi poate cu încredinţare să fie cu totul nevinovată; ce ştii ce i s-o fi părut lui de a prepus-o la judecată!
      Cînd vorbea Mateiu aşa, împărătiţa tise, ajunge atîta; eu voiu cerceta mai bine decît tine, dacă nevasta ta s-a osîndit pă dreptate, sau nu; şi mîine îţi voiu spune, şi voiu vedea dacă fratele tău poate să-şi mai dobîndească vederea, sau nu. Pă urmă începu altul să zică tot din cei ce ereau cu Mateiu; împărăteasa mea, eu am un arap rob cumpărat şi crescut de mine încă din faşiea [221] sa, şi acuma pătimeşte de boală lunatică; cînd îl apucă dă pă foc, în apă, şi în orice prăpastie, de nu îl va păzi cineva; nici un doftor n-a putut să-l tămăduească, şi nu ştiu din ce pricină îi a venit această boală; de aceea l-am adus la picioarele înălţimei tale, nădăjduind că-l voiu vedea sinătos, ca să-mi stea inima la loc, pentru că îl iubesc prea mult. Împărătiţa după ce ascultă, cunoscu prea bine că cel ce vorbească erea arapul tîlhar, ce o scăpasă de la moarte, şi o găsduise, iar robul arap, cel ce o năpăstuisă, şi îi zise aşa: pricepuiu prea bine tot şirul spunerilor tale, dar fiindcă nu înţeleseiu bine, mîine mă voiu desluşi mai cu amăruntul. Dar tu, începu a zice ea, întorcîndă-se cătră altul, de ce eşti dropicos? Milostivă împărăteasă, îi răspunsă el, nici eu nu ştiu din ce mi-a venit această boală urîtă; dar mă tem că mi-o fi venit, fiindcă am vrut să silesc cinstea unei roabe prea frumoasă, pe care mi-a vîndut-o un tînăr într-un ţermure de mare.
      Împărătiţa cunoscu în acesta pe căpitanul ce o cumpărasă; se prefăcu că nu-l cunoaşte, ca şi pe ceelalţi, şi îl lăsă de îşi urmă vorba în chipul următor: mie mi se pare, zise el, că boala mea o să fie o certare prea dreaptă de la Dumnezău pentru vina mea; şi eu, strigă încă unul dintre dînşi, şi eu socotesc aceasta pentru nebuniea ce am, fiindcă ţ-am vîndut roaba aea, ce nu erea roaba, ştii colo în ţărmuru ălă, zicea cătră căpitan; pe care o luaşi cu de-a sila de o duseşi în corabie; eu sînt mai greşit şi mai vinovat decît tine; căci aceea erea o nobilă slobodă, şi îi eream dator toată viaţa mea, pentru un bine ce îmi făcuse fără să mă ştie; şi eu în loc de recunoştinţă, ca un [222] ticălos ce am fost şi blestemat, am vîndut-o ţie cu vicleşug pentru o sută de galbeni. Pricepu împărăteasa că este acela pe care l-a scăpat de la spînzurătoare, plătindă-i datoriea de cincizeci de galbeni; şi zise cătră toţi : bucuros, bucuros, mă voiu sili oricît voiu putea a vă tămădui; acum dară duceţi-vă pă la gasde, şi veniţi aicea mîine tot pă vremea asta; iar orbul, şi năbădăiosul, de voescu să se vindece, să-şi mărturisească toate greşalele lor, cu toate că eu le ştiu foarte bine, dar voesc ca să le auz de faţă cu toţi şi din gura lor, fără să mai adaoge ceva asupra adevărului; căci de îmi vor spune minciuni, în loc de vindecare, îi voiu munci prea cumplit!
      Atunci se dusără toţi streini pă la gazdele lor; şi doi dintr-înşi aveau prea bune nădejdi că se vor vindeca; iar fratele lui Mateiu, şi robul arapului ereau prea mîhniţi. Ei voeau mai bine să rămîe aşa pă toată viaţa lor, decît să-şi vădească nelegiuirile ce au făcut; şi umblau cu toate mijloacele ca să nu se auză aceasta de cătră aceea pe care ei vătămasără; dar nu fu cu putinţă, căci porunca se didese a se spovedi de faţă cu toţi ai lor; şi trecură toată noaptea întru multă scîrbă şi neodihnă.
      După ce plecară ei, Despinca rămasă foarte veselă; şi se trasă în iatacul cu Elenca tainica sa, ca să se sfătuească pentru doftoriile ce o să le dea pă la bolnavi, căci erea gloată multă din toate părţile lumi. Nu ţ-am spus eu doamna mea, zise roaba, că Dumnezău o să asculte rugăciunile înălţimei tale, şi cum că toţi cîţi ţ-au făcut rău o să-şi mărturisească de faţă cu mulţi nelegiuirile lor, dovedindu-ţi nevinovăţiea? Iată-i acuma că sîntu întru [223] stăpînirea ta, ori să-i erţi, or să-i osîndeşti după vina lor. Eu mă mulţumesc prea mult, iubită prietenă, zise Despinca, şi nu sînt destoinică a mulţumi cerului pentru binele c e mi-a făcut; căci oiu să mă îndreptez înaintea bărbatului meu, şi o să auză o mulţime de oameni nelegiuirile ce mi s-au făcut chiar prin mărturisirea adevărului celor ce le-au săvîrşitu; şi d-aceea voesc să-i tămăduesc pe toţi greşiţi mei, lăsîndu-i în judecata prea dreptului Dumnezău.
      A doa zi veniră toţi dinpreună, şi altă mulţime de oameni. E, le zise împărăteasa! Aţi hotărît să vă duceţi sinătoşi acasă, ţie zic orbule, şi ţie îndrăcitule, ori voiţi să luaţi muncile cele mai grozave?! Atuncea Radul şi robul arapului, văzîndu că nu e treabă, începură a îşi spune greşalele lor şi faptele cele prea spurcate de faţă cu toţi. Se spovediră cu multă sdrobire de inimă, şi cu umilinţă, fără vreo abatere cîtuşi de puţină din fiinţa adevărului. Mateiu auzind cele ce mărturisea frate-său, despre nevasta sa, răhni cît putu, şi căzu jos leşinat; cei ce se aflau înprejur îl rîdicară numaidecît, stropindu-l şi afumîndu-l cu multe miresme, îşi veni în fire, şi apropiindu-se de tronul împărătesei, zise: prea milostivă împărăteasă, mulţumeşte-te a trimite înapoi în Basra pe acest nelegiuit frate al meu aşa orb cum se află; căci nu mai doresc de vindecarea sa, ci mai bine de moartea sa. Voesc ca să-l duc eu însumi acolo unde au îngropatără pe nevasta mea prin pîrile sale, şi acolo să-l fac mii de ciopăţi. Vezi prea bine, şi auzi chiar înălţimea ta cîtă răutate mi-a făcut acest blestemat de frate, ş-apoi nu este vrednic de moarte? Aceste cuvinte zise şi arapul *[224] tîlhar pentru robul său, cînd îl auzi mărturisind chiar el că a omorît pe fiul său.
      Împărăteasa nu răspunsă nicidecum vreo cîteva minute, căci plîngea pă subt mahrama ce avea păste ochi; şi mai mult de starea cea proastă, în care vedea pe bărbatul său, decît de necazurile ei; şi după ce se şterse la ochi, zise aşa cătră Mateiu: eu te jur, negustorule, a îţi mai muea mîniea; asemenea zic şi dumitale, uitîndu-se cătră arapul tîlhar; şi să faceţi aceasta pentru dragostea mea. Frate-tău, zise lui Mateiu, a făcut o nelegiuire cu totul nespusă, dar fiindcă ş-o mărturisi singur de faţă cu toţi, şi se defaimă pe sineşi, tribue să-l erţi. Adu-ţi aminte că sînteţi amîndoi dintr-unul şi acelaş singe, şi pentru aceata mai potoleşte-ţi mîniea şi necazul. Atuncea răspunsă Mateiu, şi zise împărătesei: întru voinţa înălţimi tale stă aceasta; eu priimesc a îl erta, atîta numai să-şi mărturisească greşala aceasta şi în Basra, şi nevinovăţiea prea iubitei mele soţii; ca nu cumva să îi rămîe numele necinstit, precum se vorbeşte acuma.
      După ce tăcu Mateiu, împărătiţa porunci Elencăi de dete doftoriea orbului, şi celorlalţi pătimaşi, cari se vindecară numaidecît, şi strigă toată adunarea cu glas de bucurie: o prea slăvită împărăteasă! Fie-ţi ani îndelungaţi, că această minune nu s-a mai văzut în lume pînă în zioa de astăzi! Urmează că tu vei fi chiar de Dumnezău trimeasă pentr mîngîerea muritorilor! Atunci împărăteasa dete drumu la toţi, zicîndu-le ca să mai vi eşi mîine să vază lucruri mult mai minunate, pentru care o să rămîe toţi uimiţi.
      [225] În zioa următoare viindu toţi streini, împărăteasa chemă pe Mateiu, şi îl pusă de şezu pă un tron mic de aur, şi îi zise: Cunosc, o neguţetorule că ai suferit multe necazuri şi dureri; şi mă împărtăşesc şi eu de acestea; deci ca să-ţi uşurez necazurile tale, am hotărît să îţi dau de nevastă pe o roabă a mea cu totul frumoasă; şi de vei vrea, poţi să şi rămîi în palatul meu, ca să îţi petreci rămăşiţa vieţi ca un domn mare. Iar Mateiu, în loc să-i priimească propunerea, începu a plînge foarte cu amar, şi îi zise: marinimiea împărăţiei tale mă îndatorează cu atîtea mari faceri de bine, încît mă mir cum să-ţi mulţumesc căci mă văz uimit; şi te rog ca să nu te superi, de nu voiu priimi facerea de bine ce îmi propuneţi ca să mă însor; cît voiu fi trăind, altă muere, afar de Despinca, nu va avea loc în inima mea, şi în gîndul meu! Iubita Despincă, deşi moartă, însă domneşte preste toate cugetile mele, şi numai numele ei îmi ajunge drept toată mîngîerea cît voiu trăi pă pămînt; şi am hotărît cu jurămînt mare ca să mă duc să îmi petrec rămăşiţa vieţi udînd cu lacrămile ochilor mei locul unde s-a îngropat de vie.
      Despinca rămasă cu totul întru mirare, văzîndă pe bărbatul ei atîta de statornic întru dragostea nevestei sale, şi întemeeat pă cinstea ei; şi plină de bucurie că nu vrea să ea de nevastă pe roaba ce îi zicea, cu care vrea numai să-l cerce, îi zise: cînd ţ-ai vedea tu nevasta învieată, pentru care te afli atîta de mîhnit, ţ-ar părea bine? Ce ai zice, cînd ai vedea-o într-acest minut, mai cu slavă decît o ştieai? Acestea zicîndă, îşi rîdică voalu după ochi, şi Mateiu o cunoscu numaidecît [226] că este Despinca. Bucuriea lui că îşi văzu nevasta vie şi întru aşa mărire nu fu mai puţină decît mirarea şi spaima lui Radu, a robului arap, a căpitanului, şi a tînărului, cunoscîndu şi văzîndu în persoana împărătesei pe aceea, pe care năpăstuisără ei cu atîtea răutăţi. Dumnezăule, ce frică erea pă dînşi, şi ce groază, afar de bărbatul său, ce nu avea nici o vină. Deşi se vindecasără de boalele ce erea ţinuţi, dar atunci li se părea că o să-i întoarcă cu furii înmiite. Împărăteasa pricepîndă-i, le zise să nu se teamă cîtuşi de puţin, căci toate cîte mi-aţi făcutu voi mie, zicea ea cătră dînşi, voaă aţi făcut, voi aţi cugetatu rele pentru mine, şi Dumnezău a avut grijă de mine ca să nu fie pă voea vrăjmaşilor. Voi ca nişte proşti aţi făcut acestea, iar eu ca o înţeleaptă să nu vi le bag în seamă, că este cui să daţi seama. Acestea zicîndă, şi ei tremurîndu de frică, de groază, şi de ruşine, se întoarsă cătră bărbatul său Mateiu, şi îmbrăţişindă-l, îi povesti toate întîmplările ei în auzul tutulor boerilor şi ministrilor ei, faţă fiind şi streini aceea ce îi făcusără atîtea păgînătăţi, şi ea îi vindecasă, şi îi ertasă, cari rămasără cu totul uimiţi, şi mai vîrtos cei ce ereau vinovaţi. Pă urmă porunci să se dea arapului tîlhar zece mii de galbeni, şi un rînd de haine prea grele de fir în dar drept recunoştinţă mueri sale, ce o priimise şi o îngrijisă destul de bine în casa ei; după aceasta sfătui pe toţi cei ce îi făcusără rău, ca de aci înainte să se ferească de aşa nelegiuiri, ca să nu le fie lor mai rău; căci oricum va face cineva, aşa va găsi; cum va lucra, aşa îi va fi şi plata; cu ce măsură va măsura, i se va remăsură; şi în sfîrşit, oricum îşi va aşterne *[227] omul, aşa va dormi. Pă urmă făcînd compliment de adio cătră ceelalţi, luă pe Mateiu ala braţe, şi intrară în iatacu, unde îi zise aşa: legile locului de aici nu slobodu a împărăţi bărbat, şi d-aceea nu tribue să te superi dumneata, că eu aş vrea într-un ceas de mii de ori să te văz suit pă tronul împărăţiei în locul meu, dar ce să fac, căci nu se poate; almintrelea poţi trăi oricum vei vrea, ştiut de bărbat al meu, şi slujba cea mai naltă, apoi şi părtaş de veniturile împărăţiei, şi vom trăi o viaţă cu totul fericită. Iar pe frate-tău îl voiu orîndui într-o isprăvnicie, precum şi făcu, întru care va fi destul de mulţumit. În scurtă vreme Radul ajunsă şi comandirul cel mai mare preste toată împărăţiea; căci erea prea cu duh şi deştept, şi se trăgea amîndoi fraţi şi tatăl lor din Vlah memlechet. Iscunsinţa sa şi deşteptăciunea făcură pe toţi lăcuitori de la mic pînă la mare de îl iubeau foarte mult, şi toţi îl numeau Radu cel mare; şi trăiră toţi iubiţi şi într-o unire pînă la adînci bătrîneţe, născîndă Despa şi trei feciori ce se numeau unul Şerban, altul Pîrvu, şi cel de-al treilea Gorjan, din a cărui familie se mai află şi acuma, însă nu p-aici, ci poate că prin Vlah Memlechet; căci aşa ne spun istoriile, cum că s-ar fi tras de la ţara sa, după ce s-a făcut mare şi foarte bogat.
      O mie şi una de aurori(*) trecură povestindă Halima istoriile sale cătră Aidin împăratul; care [228] luînd în băgare de seamă cu multă mirare iscusinţa ţineri de minte, frumuseţa, şi înţelepciunea, cu care erea înpodobită Halima, şi că nu se îngreuea a le povesti, ci mai cu seamă născocea cîte una nuaă pă toată aurora atîta vreme îndelungată, cu a căror povestire bine întocmită şi întemeeată pă moral, îl făcu niţel cîte niţel să îşi uite de ura ce avea pentru necredinţa muerilor cătră bărbaţi lor; şi mai cu seamă văzînd înţelepciunea şi marinimiea Halimalei, care vru de buna sa voe să îi fie de nevastă, fără a se teme cîtuşi de puţin de moarte, ce erea să guste, ca şi cele dinaintea ei, hotărî în sfîrşit de toate a îi dărui viaţa, şi s-o ia şi de soţie pentru toată viaţa sa; deci sculîndu-se din tronul său, o înbrăţişe, şi îi zise: o prea dulcea mea şi prea iubită Halima, văz că prea frumoasăle şi plinele de înţelepciune istorii ale tale, ce mi le povesteşti de atîta vreme, mă folosiră prea mult, şi avură destulă putere a mă înblînzi din cruzimea ce hotărîsăm înprotiva firi femeeşti; deci, fiindcă tu ai putut cu ele să îmi birueşti hotărîrea cea strajnică, şi să nimiccezi o pravilă împărătească făcută [229] cu atîta putere nestrămutată, şi în scurt cuvînt, tu o copilă să poţi a umplea de învăţături atîta de folositoare şi pline de moral pe un monarh ca mine, iată că dau poruncă strajnică, ca toate istoriile tale să se scrie cu slove de aur, aşezîndu-se în vistieriea mea spre folosul celor înviitoare, în care vor afla învăţăturile cele mai bune şi folositoare pentru fiecare; şi fiindcă tu te numeai dintîiu Haleta, ce însămnează pusă în primejdie, de acuma înainte te vei numi Halima, şi istoriile tale tot aşa, căci numirea aceasta însămnează întîmplările sau necazurile fiecăruea, adică a tot omul; şi iată acuma te vestesc cu mare bucurie de soţie a mea pentru toată viaţa, şi de împărăteasă; şi de acuma înainte voesc şi poruncesc ca tot ţinutul meu să te respecteze întocmai ca pe una însuflată de duhul înţelepciunei cei de sus; fiindcă ai făcut prin înţelepciunea ta o faptă din cele mai strălucite din lume cu mîntuirea atîtor copile nevinovate, care fără vreo greşală, ereau să se facă pă toată dimineaţa cîte una una pradă mîniei mele cei crunte, şi jărtfă nesocotinţi unui monarh. M-ai biruit Halima, şi d-acuma înainte eu să te respectez pe tine, iar nu tu pe mine! La aceste cuvinte ale lui Aidin, Halima căzu la picerele sale, şi sărutîndă-le cu multă frăgeţime, îşi arăta bucuriea cea nespusă pentru biruinţa sa înprotiva omorului atîtor fecioare nevinovate, şi înprotiva legilor împărăteşti ce se aşezasără cu atîta străjnicie, pe care toată împărăţiea de s-ar fi sculat cu înprotivire nu le-ar fi putu strica, căci erea întemeeate prin jurămînturi grozave. Pentru toate acestea, şi mai cu seamă fiindcă se vesti de împărăteasă, se bucură Halima foarte foarte mult, [230] căci fu după gîndul şi hotărîrea ei cea dintîiu, precum se făgăduise cătră tatăl său.
      Împăratul Aidin rîdicînd pe Halima de la picerele sale, trimisă de chemară pe vezirul tatăl Halimalei, şi îi vesti această vestire de bucurie, pe care auzindu-o, căzu şi el la picerele împăratului, şi îi da mii de urări, şi mulţumiri pentru mîntuirea fetei sale din aşa primejdie grozavă, şi pentru înălţarea ei pă tronul împărăţiei. Pă urmă sculîndu-se de la picerele împăratului, luă poruncă a vesti această hotărîre la naltul divan, şi d-aci în tot ţinutul; şi se făcu nunta împărătească cu sărbări de bucurie şase luni în toată împărăţiea.
      Bucuriea norodului indiean erea cu totul nespusă pentru înţelepciunea Halimalei, cu care zădărnici crunta legislaţie a lui Aidin, care, de nu s-ar fi găsit Halima, sau mai bine a zice înţelepciunea, ar fi rămas şi pînă în zioa de astăzi nestrămutată, jărtfind morţi, sau mai bine a zice căpriţiilor unui monarh prost cîte o fecioară nevinovată pă toată aurora. Sfîntă eşti înţelepciuneo! Mare! Vecinică, şi în veci nebiruită!
      Sărbarea aceştii mîntuiri se mai ţine şi pînă în zioa de astăzi prin India, subt numire de Cîzcortuma, adică mîntuirea fetelor, cu mare cinste şi cu ţermonii religioase; făcînd pomeniri de laude şi de încoruneri înţeleptei Halima.
      Cu drept cuvînt se laudă Halima pentru fapta ei, însă fapta lui Mircea vodă pă la anul 1393, care prin armele sale cele comandate cu multă înţelepciune ţi vitejie înprotiva lui Sultan Vaiazit, este cu mii de ori mai mare, mai slăvită, şi mai vrednică de pomenit în tot minutul, căci a nimicnicit *[231] legislaţia numitului Sultan, prin care îndatora ţara noastră ca pă tot anul pă vremea viitoare să dea porţi cîte 500 copii şi zece mii galbeni. Prin cererea lui Aidin nu se sterpea neamul omenesc, iar prin a lui Baiazit s-ar fi prefăcut ţara noastră de mult în provinţie sau paşalîc plin numai de turci, şi toţi rumîn în Osmani şi Ibraimi. Mare eşti Mirceo! Slăvit în toţi veci! Şi nu sîntem vrednici a te pomeni după cuviinţă.
      
       Sfîrşitul a toată Halimaoa.
       
       __________________
       
      Nastradin hogea pilea lacătul unei prăvălii ca s-o spargă pă la mezul nopţii, şi să fure ceva dintr-însa. Unul trecînd p-acolo îl întrebă ce face; şi el îi răspunsă că cîntă cu vioara; acela îi zise: ce fel de vioară cîntă, că nu se aude nicidecum; iar Nastradin îi răspunsă că vioara sa e mută noaptea, şi se aude numai la cel ce o cîntă; iar zioa răsună prea tare încît s-aude în tot ţinutul.
      Acest fel de răspuns se va da şi celui ce va întreba că ce folos s-a făcut rumînilor cu această Halima.
      Eilic eile, denize brac; balîc bilmezse, mehelinde balli olagea.
      “Şi va fi mare în vreme, şi plin de lumină.”
I. G. Gj.

[232] SCARA

Istoriilor tomului acestuea al 4-lea.

___________


Urmarea istoriei lui Vedredin Lola, şi a vezirului său 				 1
Istoriea lui Ormoz, ce s-a numit împărat fără mîhnire, şi a împărătesei Regiea …	.16
Istoriea prea înţeleptului Egroeg Razal ……………………………………………40
Urmarea şi isprăvitul istoriei împăratului Ormoz …………………………………52
Urmarea istoriei lui Vedredin Lola, şi a vezirului său, şi a sfetnicului său Şăif …..64
Istoriea preafrumoasei Arouga …………………………………………………….66
       şi celelalte pînă la istoriea preafrumoasăi Despincăi …………………..201







__________






CUVÎNT

zis la cea de şapte ani desgropare a oaselor răposatului întru fericire şi bunului patron

Filip Treti Logofăt,

Din

Veleni de Munte,

în beserica de aci numită a lui Filip.

_________



O ce comoară cu totul nepreţuită ne răsare astăzi din acest mormînt! O prea fericită groapă! Tu ceea ce spăimîntezi şi întristezi pe tot muritorul, săgetîndu-l cu mii de fiori, te arăţi acuma vistieriea cea mai stălucită şi vrednică de iubit cu păstrarea odoarălor celor mai scumpe pentru noi! O ţărînă şi oase binecuvîntate, la a căror desgropare sîntem adunaţi cu cea mai vie dorinţă, şi toţi pătrunşi de mîhnire, căci nu mai sînteţi în viaţă, sărbăm de obşte duhovniceşte ivirea voastră la lumină ca a unor suveniruri purtătoare de slava şi cinstea oraşului nostru, pe car numai voi, cînd ereaţi însufleţite, îl împodobeaţi! O zădărnicie şi deşărtăciune! O prilej plin de moral pentru toate sirguinţile cele nefolositoare ale omenirii! Voi, prea iubitelor oasă, şi trăinde ne-aţi fost chipul cel mai povăţuitor spre blîndeţe şi faote bune; şi acum sol de moral şi de pocăinţă! Vedeţi fraţi iubiţi, priviţi şi vedeţi pe scumpul nostru PATRON FILIP TRETI LOGOFĂT, podoaba Vălenilor şi a tot judeţul Saac, în ce formă de jale este prefăcut! Ah! De jale şi de lacrămi numai pentru noi, căci el ş-a ales partea cea mai bună şi aici, şi unde este, de care în veci se va bucura; iar noi mîhniţi ş-întristaţi, văzîndu-ne lumea sirmani de aşa părinte bun! O prefacere grozavă! Cine ai poate cunoaşte pă dînsăle frumuseţa lui FILIP cea cu totul negrăită, şi chipul său cel măreţ? Obraji cei trandafirii; peliţa cea răsurie, şi acele cărnuri ca bulzi de candie şi bine întocmite; acel trup al său de sus şi pînă jod înmueat în graţii? Şi în sfîrşit de toate, oare unde o fi lăcuit nalta sa înţelepciune, prin care ne cîrmueam, şi nu greşam niciodată?! Aceasta cu adevărat dup-a sa nălţime şi iscusinţă nespusă a fost o rază din cele mai lucrătoare şi mai luminoase a dumnezăirei, şi s-a întrupat cu isvorul ei cel începător şi pururea fiitor; iar toate celelalte, din pămînt fiinde, iată-le ţărînă în faţă mucigăioase, şi în oase goale; pă care alt nimica nu se mai vede, fără numai faptele cele pline de virtute acelui ce le-a purtat, care cu multă putere se află săpate în toate pîşiturile sale cînd erea cu viaţă, şi în adîncul inimilor noastre, unde pururea vor fi trecînde din inimi în inimi.
      O ce adunare mare şi înbulzire nespusă văz încunjurînd lăcaşul aceştii comori cu totul fără de preţ, şi nici unul este cu ochi fără de lacrămi, precum şi eu însumi! Alt nimica nu se vede la această gloată, decît şiroase de lacrămi sticlinde pă feţe triste şi pline de trăsuri smolite şi posomorîte! Alt nimic nu mai răsună în acest lăcaş al Dumnezăirii şi jărtfelnic al morţii, decît suspinuri adînci, şi strigări foarte duioase, am pierdut podoaba noastră şi a tot judeţul! Am pierdut pe FILIP TRETI LOGOFĂT, şi nu mai avem coraj a ne numi Văleneni! O! ce pagubă nespusă cercară Văleni noştri! Pierdură reazimul lor; pierdură mîngîerea! Pierdură povaţa şi părintele cel bun. Ah! de am plînge fraţilor în toată viaţa noastră, LOGOFĂTUL FILIP, virtuosul om, fama şi podoaba noastră, nu mai este între noi, căci mare hotar s-a pus între vii şi morţi! Vai noaă, că am rămas sirmani de părintele cel fraged! Amar noaă, că sîntem fără căpetenie şi povăţuitor înţelept la orice înfăţişare de persoane însămnate! O sfinte lăcaşuri, tu care răsuni acuma de jalnicile noastre glasuri, şi priveşti la ochi-ne înnotîndu în lacrămi; tu lăcaş sfinţite cel de Maici după Teleajin; tu cel din Bughia de Sus, şi cel din Vărbilău, care cîte patru sînteţi rîdicate din temelie cu însăşi a sa cheltueală şi osîrdie; şi voi celelalte, ce sînteţi fără de număr, care aţi fost ajutate la întemeerea voastră de acest vestit cu orice s-a putut, tînguiţi-vă şi voi prin glasuri duhovniceşti înpreună cu noi pentru pierderea ctitorului vostru şi al nostru reazim şi stîlp de brileant!
      Ah! cine să vă mai poarte grija de cîte vă tribuesc; şi care altul ca dînsul să vă mai înpodobească stărnile cu acel glas îngeresc, şi cu aşa citanie ca a sa plină de dulceaţă mai mult decît mierea, şi sdrobitoare de inimi cît de crunte şi-ntărite? Cuvioşilor părinţi, ministri împăratului cel vecinic! Cine să vă mai ajute la orice păs veţi avea? Cine să vă mai mîngîe în toate sirbătorile cu cele de lipsă? Într-a cui casă veţi mai afla ca întru a sa atîtea îndestulări? Ah! a apus FILIP în groapă, au apus cu dînsul şi toate virtuţile din oraţul nostru! Săraci, cu mutarea sa d-aici, pierdură pe miluitorul; văduvile cele scăpătate, şi casăle cele grele pă mîngîitorul; bolnavii pe cercetătorul cel înfocat; streini pe priimitorul cel cu inimă curată; călători pe gazda cea bună şi gata în tot ceasul; scăpătaţi pe ajutătorul şi sprijinitorul; greşiţi pe îndreptătorul cel blînd; copii cei sirmani şi părăsiţi pă la beserici şi pă drumuri, pe crescătorul cel fraged; goli pe îmbrăcătorul; închişi nădejdea lor, şi noi toată podoaba noastră!
      Ascultă iubite Filipe; ascultă mult dorite din sinul lui Avraam, şi din corturile celor drepţi; ascultă fericite cum te strigă obştea cu glasuri duioase din inimi înfocate şi piepturi dogorite! Ascultă! Vai noaă! Cine să ne mai ocrotească casăle şi înprejmuirile noastre ca LOGOFĂTUL FILIP în vremea răsvrătirilor, cînd toţi fugeam prin munţi şi prin Braşov, şi el sta în mijlocul văpăii cu feluri de mijloace întîmpinînd răul chiar cu din ale sale, şi răbdînd îngenucheri de tăere şi căutături grozave ale gîzilor pă ceas de sure de ori?! Amar noaă! Cine să ne mai înprumute fără vreo camătă la tribuinţele noastre, şi fără să cugete ca să ne ia anareturile cele amanet cu preţ foarte de nimica, şi capetile tot capete?! O nenorocirea noastră cu pierderea lu FILIP! Cine să ne mai deschiză atîtea jigniţi cu bucate pă vreme de foamete, şi să dea, şi să rîsipească cu mare îndestulare precum făcea el la cei săraci şi lipsiţi? Ah! Care altul a mai rupt la ceasul morţii, sau va mai rupe ca FILIP zapise de zece mii lei, şi să erte de datorie pe o mulţime de văduve, şi oameni cu case grele, deşi cu acareturi, şi să zică precum a zis el: “cele ce rămîn în ladă, nu ştiu cui le las; iar cele ce las voaă, zicea cătră săraci cu un glas ca de om foarte sinătos şi fără vreo turburare cîtuşi de puţină, îmi sînt prea ştiute şi asigurate în vistieriea cerească”. Jalnici de noi! Cine să ne mai ocrotească de podvezi, ca să ne putem vedea de bucate, precum făcea acest binecuvîntat! Cine să mai meargă în locul nostru cu facerea fînului oştirilor împărăteşti pă vremi de răsboae pă cîmpul Băruganului, şi în pustiiul Dobrogea dincolo de Dunăre, precum se ducea acest bun patron mai în toate verile, lăsîndu-ne pe noi ca să ne vedem de toate ale casăi, şi el pătimind necazuri: foamete, însătoşeri; arşiţi de soare fără cea mai mică umbră; zădufuri, ploi şi furtuni; trăsnete şi grindini, şi răni de ţinţari; cu lunile nepremenit; neras, nespălat; trenţuit, şi rătăcit; de multe ori şi mai desculţ prin şteri de cosituri, şi alte multe neajunsuri de buna sa voe răbdînd pentru noi, pe care prea lesne le-ar înţelege tot omul cînd l-ar duce soarta să petreacă precum el veri întregi pă numitele cîmpii cu totul nemărginite şi nelăcuite! O de trei ori ticăloşi de noi! Cine să ne mai ţie corespodenţii prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului şi ale oraşului? Cine să ne mai citească şi să ne mai desluşească datoriile ce avem cătră nalta stăpînire!?
      O prea fericite FILIP şi de trei ori nobile(†), ce jale adîncă lăsaşi între oameni cu mutarea ta d-aici! Ce suspinuri şi ohtări neîncetate în inimile celor ce s-au norocit a te cunoaşte d-aproape?! Dar o scumpul nostru patron, oricît te vom plînge; oricît ne vom tîngui pentru paguba cea negrăită a plaiului nostru cu pierderea ta, vedem că nu este prin putinţă a ne mai ajuta, a ne mai sprijini; a ne mai mîngîea, şi a ne mai povăţui la toate cele spre folos, şi spre cinstea şi podoaba noastră, precum făceai cînd ereai în viaţă; dar slavă lui Dumnezău vecinicului nostru tată, care îndurat fiind din fire, şi mai îmblînzîndu-se ceva prin bunătăţile tale asupra neomeniilor noastre, pă de o parte s-a grăbit a rîdica mai de timpuriu pe cel bun dintre cei răi, ca să nu piară şi sufletul cuviosului cu ale celor păcătoşi, precum zice înţeleptul Solomon; iar pă de alta, pornit fiind mai cu seamă de mila fiilor noştri celor fără de răutate, a binevoit ca în locul tău, să ne lase mîngîere şi isvor de moralitate pe întru toate mai lăudata şi mai virtuoasa ta familie, ale căria sfinte şi prea înţelepte urmări, nu sîntu mai jos nicidecum decît ale tale, ci poate şi mai presus, lucru ce te bucură.
      Tu scumpul şi doritul nostru, vei fi adormit cu mîhnire văzînd că rămîne văduvă preaiubita ta soţie, vrednica de laudă şi nepreţuita damă ZMARANDA FILIPOAEA, cu şase fetiţă, şi cu trei feciori! Dar o fericite, te rugăm prea mult, şi îţi facem cunoscut din tot adevărul să nu te mîhneşti, odihneşte-te iubite; şi cît pentru aceasta nu mai îngriji, ci saltă şi mai mult în lanţul celor drepţi; căci preabunul Dumnezău, căruea slujeai din tot sufletul tău, poartă grija nencetat de toţi ai casăi tale; şi vedem în faptă la toată familia ta aceea ce ne învăţaşi şi pe noi, “că tot ce se lasă în mîna lui Dumnezău, creşte şi se înmulţeşte, şi nici un rău nu se atinge de dînsul.”
      Casa ta, iubite FILIPE, este şcoala cea mai naltă de moralul cel mai sfînt în tot judeţul nostru; scumpa ta ZMARANDA drectorul şi învăţătorul cel mai iscusit al aceştii şcoli; şi nepreţuitele tale fetiţe şi feciori, şcolari cei mai năintaţi la acete sfinte învăţături dintre toată tinerimea. Toată obştea neîncetat le înpleteşte cununi. Aci lucsul şi modele, stingerea şi dărăpînarea averilor omeneşti, nu încape nicidecum; căci preaînţeleapta ta soţie le-a pus o stavilă de apărare cu totul nebiruită. Aci mîndriea şi lenea, nu-şi găsesc loc nici o clipă. Aci stăpînul cu sluga e deopotrivă la orice lucrare în folosul casăi; cel ce este socotit de mai mare, e slugă la toţi; şi toţi uni altora slujescu cu dragoste şi unire. Adunările şi plimbările isvorul necinstei şi a învrăjbirii, şi cheltuitoare de vreme lucrul cel mai scump la om, se află cu totul lipsite de toţi ai nepreţuitei tale familii. Zavistiea şi minciunile, meseriea celor fără de treabă şi leneşi, sîntu cu totul isgonite din această casă, aci coconiţele, deşi au destulă zestre, dar ca să ş-o păstreze, şi să ş-o-nmulţească întru slava şi cinstea numelui bunilor părinţi, a toată familia, şi pentru fericirea lor, lucrează neîncetat: torcu, dărăcescu, ţesu; fac bucate, sfală rufe; croescu tot felul de îmbrăcăminte şi le cosu; şi cu un cuvîntu ele îşi vădu de toate ale casăi, nelăsîndu-se niciodată în nădejdea slugilor. Coconaşi dumitale, deşi nişte copii frageţi, însă aleargă zioa şi noaptea cu feluri de negoţuri preste munţi şi preste cîmpuri, supuşi înţeleptelor poveţi ale maicei lor; şi aşa casa dumitale s-a întreit din cît ştii, şi este cea mai dintîiu despre toate în tot oraşul nostru, ca soarele între stele-o binecuvîntaţi să fie părinţi lui FILIP şi ai ZMARANDEI soţiei sale, că au adusără în lume aşa soţ unit, plin de sfîntul moral, şi întru toate cel mai vrednic de laudă! Binecuvîntată să fie însoţirea lor, şi fericite să fie ţiţele ce au supt, şi braţele ce i-au purtatu; şi domnul Dumnezău să înmulţească familiea lor spre cinstea şi slava noastră!
      Priimeşte dară preaiubite FILIPE dovezile noastre cele de dragoste, mărturisite întru acest sfînt lăcaş asupra ţărînei tale, în auzul cuvioşilor ministri a sfintelor taine şi a cereştilor voinţi; deşi nu toate, pentru care am fi avut tribuinţă de o vreme preaîndelungată a ţi le descri, şi a le grăi. Şi te rugăm ferbinte ca să ne erţi de oricîte din prostiea noastră vei fi rămas mîhnit asupră-ne; saltă fericite şi te veseleşte în corturile celor drepţi; pe a căror strălucire şi vecinică fericire ai dobîndit-o urmînd întocmai după sfînta Evanghelie a domnului Hristos căruea se cuvine toată cinstea şi slava, ca unuea ce nu trece cu vederea pe cei ce îl iubescu şi păzesc poruncile sale cele în veci vecilor preasfinte şi preaslăvite, amin.
      
       Compus de un iubitor de adevăr, spre pomenirea şi nemurirea numelui celor virtuoşi.



(*) Şadrivan, ce saltă şi sbucneşte apa în sus.
(*) Tot lucru ce se poartă în sin, se numeşte sinet; greceşte se zice Engolpion. Traducătorul lui Frisun Engolpion, a zis pă rumînie Engolpion de Aur, şi face tot atîta ca cum ar fi tîlmăcit pe parashu chirie, parasco doamne.
(*) Meşteşug de a se uita într-un lighian cu apă şi a ghici prin înfăţişarea duhurilor necurate. Meşteşug foarte grozav, dar acuma mai că nu se află.
(*) Singurit şeladuc. înmulţit şeladuci, hamali. Fiindcă duce pe şale, iar nu pă spinare precum se zice de obşte. Se face şi verb: şeladuc, şeladuci; şeladucemu, şeladuceţi, şeladucu. Şeladuceam, şeladuceai, şeladucea. Şeladuceamu, şeladuceaţi, şeladuceau. Adică: sînt hamal, eşti-, este şcel. Dumneata vei rîde, dar ia-ţi seama binişor.
(*) Una din insulile Sonde, lîngă Sumatra, aproape de linia Echinocsială.
(*) Sau domnul corăbiei. Zi bogdaprosti pentru astă zicere ca şi pentru celelalte.
(*) Aşa s-ar cuveni să se zică călătoria pă mare, sau pă ape, şi să se declineze ca calea, adăogîndu-se numai apă: adică, apăcalea, apăcălii, şi cel.
(*) Franţezul, Neamţul, şi Italianul zice de nopţi; Grecul de zile; iar eu de aurori, ca şi Arabul mitolog, adică bin bir ndan, sau bin bir sabah agarmasî, mai pă înţeles. Dar poate zice cineva, că de unde un oltean să ese mai filosof decît atîţa traducător şi redactori ai Halimalei? Bravo domnule! Îl picnişi la docsa patri. Dar să nu mai zici aşa, că minţi: sau că te arăţi de prost; căci iată ce zice olteanul, Halima nu povestea istoriile ei nici noaptea, nici zioa; ci pă vremea aurori, adică în răvărsatul zorilor. O mie dar şi una de aurori ale Halimalei, iar nu o mie şi una de zile, sau de nopţi. Lîn acestea mai zice olteanul că numele Aidin, pricinuitorul Halimalei, însămnează luminători; căci lumina în limba arabească şi indianească se zice aidîn; şi aidîndan, de la răvărsatul zorilor. Un iubitor de adevăr.
(†) Bine zici domnule orator; căci adevăraţi nobili sîntu numai cei cu fapte bune şi folositoare obştii, fie cei mai proşti la vedere. Şi mai cu seamă că un rumîn adevărat, precum acest pururea fericit, este cel mai nobil.
??

??

??

??

97