[I]HALIMA

sau

POVESTIRI MITOLOGICEŞTI
ARĂBEŞTI,

pline de băgări de seamă, şi de întîmplări foarte frumoase, şi de mirare.



Compuse în limba Arăbească de preaînvăţatul 
dervişu Abuberic,

şi traduse din alte limbi streine în cea romînească

de 

I.GHERASIM GORJAN,

Profesorul.





Tomul al treilea.


1837. 











  
  
  [II]De adevăr nu mă voiu teme, nici voiu înceta a grăi în toată viaţa mea; iar al minciunei am fost cel mai neprieten. Deşi m-am atins de dînsa vreodată, însă spre folosul obştii; căci omul în parte nu e nimic fără dînsa.

I.G. Gorjan.




  Ştiu că mulţi din doritori şi iubitori de cetire, care vor fi cetit tom al  2-lea cu mare dragoste, vor fi aşteptat şi pă acesta al 3-lea tom, care cu mila şi ajutoriul lui Dumnezeu, iată-l gata, şi în scurt timp, veţi avea la mîini şi pă al 4-lea tom, şi aşa va lua sfîrşit Halimaoa.
I.G.G. 

[III] Domnule 

COSTACHE IPPITES,

Doftorul Carantinei Brăilei.

	Deşi îmi eşti cu totul nevăzut şi necunoscut, dar cele ce auz neîncetat pentru Tine prin nenumărate rugi vrednice de tot adevărul, din care spre dovadă este şi D. ANDONACHE TEODORID; C. M. şi alţ, acestea, zic, de vor fi şi pă jumătate totuşi potu a te recomanda tutulor de cel mai bun patriot; dar de vor fi toate? Atunci întru adevăr covîrşescu toată lauda ce Ţi s-ar cuveni. Ippites, eu sînt prea încredinţat despre Tine, şi pociu a zice cu bună dovadă, că numai cu Tine singur, s-ar putea lăuda toată naţia întreagă. Eu nu ştiu să vorbesc fleacuri, ci adevăr de rumîn, fiindcă nu am nici o tribuinţă de Tine, şi nici că doresc a te vedea în persoană, căci mai fericiţi sîntu cei ce n-au văzutu şi credu. Fii dară sinătos şi tot întru aşa fel pentru folosul iubitului tău neam. Iar celce nu crede zisele mele, nevrednic să fie de numele său de nu mi se va înprotivi cu adevăruri.
			Şi rămîiu pentru Tine pururea tot precum auzişi
I.G. Gorjan.
În Văleni de munte, în şcoala Naţională de aci. 

[IV] Iubite Gherasmie (*) Gorjane!

Halimaoa tradusă de domnia ta, deşi este cu nume de Mitologie Arăbească, şi s-a tipărit de obşte în ideea tutulor ca o poemă plină de minciuni, însă fii încredinţat (zic aceasta şi prin critica a multor învăţaţi) că nu poate fi altă carte în lume mai folositoare pentru omenire decît dînsa, afar de sf. Evanghelie. Orice sfătuire bună şi sfîntă curge în rîuri de miere dintr-însa, ajunge numai să o citească fiecare cu de aproape băgare de seamă, şi cu judecată naltă. Ea este un farmec atît de puternic, încît cu voe şi fără de voe aduce pe cei răi la cunoştinţa bunului, şi pe cei buni îi întăreşte întru cele bune, ca în veci să nu se smintească. Care carte dară poate fi mai plină de daruri atîta de active în sufletul fiecărui? Cu toate că mă laud zicînd cum că am citit nenumărate cărţi morale, dar ca dînsa nu mi s-a întîmplat, şi întru adevăr că nici va mai fi alta. Fii dară sinătos! Isprăveşte prin tipar şi tomul al 4-lea, şi crede-mă întru adevăr că prin traducerea ei, ţ-ai rîdicat monument vecinic în mijlocul patriei, la care vor privi cu multă plăcere şi zel toţi viitori romîni.

Şi sînt al dumitale ca un frate şi slugă 
1836 Maiu 10.
N. IPĂTESCU.


[1]HALIMA


Urmarea, şi isprăvitul Istoriei Faruhnazei fetei împăratului Casmiriei.

După ce se-întremă Halima din slăbiciunea ce s-a zis în sfîrşitul tomului al doilea, o îndemnă împăratul Aidin cu mare nerăbdare ca să înceapă a povesti sfîrşitul Istoriei măritişului Faruhnazei, şi alte istorii, precum i se făgăduise cînd îl ruga ca să o scoale din boală. Care începu precum urmează, subt nume de Sultameme.
	A doa zi cînd se gătea împărătiţa Faruhnaza ca să se ducă la bae după obiceiul ei, îi veniră veşti că frate său Farocuz e bolnav preagreu. Iar împăratul Togrulbeiu tatăl lui Farocuz şi al Faruhnazei, chemă numaidecît pe dohtoricei mai meşteri ai împărăţiei, cari viind şi cercetînd despre boala sa, nu putură săvîrşi nimic(*). Mîhnirea *[2] netămăduirei sale, şi temerea împăratului că îşi va pierde fecioru, turburară pe toţi ai împărăţiei, şi încotro făcei, vedei întristarea jugrăvită în faţă fiecărui.  Se deteră porunci numaidecît *[3] ca să înceteze toate desfătările dintre lăcuitori ţinutului. Faruhnaza nu voi să se mai ducă la bae, şi i se tăe tot gustul de a mai asculta la istorii. Împăratul nu se deslipea d-ici pînă colea de lîngă bolnav, mîhnindu-se prea mult de primejdia vieţii fiului său. Şi în vorbă scurtă, tot palatul şi oraşul erea foarte întristaţi, şi toată vorba lor erea între dînşi numai pentru moartea şi boala lui Farocuz, căci îl iubea foarte.
	Într-una de zile se duse împăratul de se întîlni cu marele Derviş (feliu de episcop) al Capiştei idolului Dumnezăului Chesaghea, şi îi zise: mare şi minunate Derviş! Prea bine îţi este ştiut cît iubesc pe fiul meu Farocuz! Ştiinţa doftorilor mi se păru prea de nimica, şi cu urmare pierduiu toată cinstea ce puteam să amu la dînşi, şi toată nădejdea vieţii fiului meu de la meşteşugul lor; nu mai amu altă mîngîere şi nădejde la nimenea în lume, fără numai la sfinţiea ta, ca doară prin rugăciunile tale cătră Chesaghea(*), să aflu mîngîere [4] mîhnitului meu suflet. Marele Derviş ascultînd cu mare umilinţă duiuasăle rugăciuni ale împăratului, răspunsă zicîndu-i: eu nu voiu înceta, împăratul meu, rugînd pe Chesaghea ca să dăruească sinătate iubitului tău fiu.  Deseară mă voiu duce la geamiea sa, şi mîine voiu da răspuns la cererea ta.
	A doa zi marele Derviş se duse de întîlni pe împăratul şi îi zise: Chesaghea ascultă rugăciunea mea, şi fiul tău se va mîntui de boală. Împăratul plin de bucurie pentru bunele nădejdi, luă pe Derviş şi îl duse la fiul său, care, numaidecît ce îi citi molitfă (o rugăciune), începu a rupe de boală, şi sculîndu-se din pat, începu a umbla şi a munca, ca cum nu ar fi fost bolnav niciodată. Această minune mare se înprăştie ca fulgerul în auzul tutulor lăcuitorilor acelii împărăţii, şi încetînd vorba de boala lui Farocuz, începură a se mira de darul şi puterea acelui Derviş. Atunci Faruhnaza auzindă de această mare ispravă a Dervişului, şi de sfinţeniea sa, pofti să îl vază şi să vorbească cu dînsul. Într-una de zile se duse cu roabele după dînsa la Episcupiea sa, şi intrîndă la dînsul în casă, rămasă încremenită cînd văzu o slugă a Dervişului zicîndă-i că nu este slobodă a intra în casă la preaosfinţiea sa.
      Împărătiţa se întoarse plină de mînie asupra sa şi veni acasă, şi de afrontul acesta se duse de se jălui tatălui său împărat. Împăratul voi ca să meargă însuşi la Derviş şi să îl întrebe de ce nu a primit-o;  întrebîndu-l împăratul, Dervişul îi răspunsă: pricina că nu amu primit pe fata împărăţiei tale este fiindcă nu se supune voinţilor celui preaînalt, şi fuge de bărbaţi, şi nu voeşte să se mărite, lucru cu totul înprotiva celui ce a binecuvîntat pe oameni şi a zis “creşteţi de [5]umpleţi pămîntul ca frunza şi ca nisipul mării şi stăpîniţi tot pămîntul cu toate ce sînt într-însul”, de aceasta mi-a poruncit Chesaghea ca să n-o primesc ca pre o păgînă şi nelegiuită. Iar de va voi să îşi cunoască greşala, şi îşi va eşi din aste păreri săci, pociu să o primesc şi să o sfătuesc spre folosul său. Împăratul auzind aşa, tăcu ca un mut; se duse acasă şi spuse numaidecît fetei sale zisele Dervişului, şi o îndemnă prea mult ca să se mai ducă la Derviş, căci are mare credinţă întru sfinţeniea sa, şi cu urmare are nădejde prea bună că îi va scoate din cap acele păreri săci asupra bărbaţilor, şi cu sfinţeniea sa îi va sădi altele mai pline şi mai bune în fundul inimei sale.
      Împărătiţa se supuse poveţilor părinteşti, şi a doa zi nu uită a merge la dînsul; care intrîndă fără opreală în Episcopie, trecu printr-o sală mare, şi acolo o primi Dervişul cu o căutătură măreaţă. Ea îndată ce îl văzu se duse numaidecît să cază la picioarele sale. Iar el popridu-o îi zise: o fata mea Faruhnazo, marele Chesaghea este cu totul mînios pă tine, fiindcă faci cu totul înprotiva voinţilor cerului! Tu se vede treaba că te stăpîneşti de Cornea. Şi el te pune la această cale înprotiva tutulor bărbaţilor! M-am rugat marelui Chesaghea ca să îşi facă milă cu tine. Dar cu toată puterea ce are, nu te socoti că poate să te ajute, şi să te scoaţă din adîncul rătăcirei întru care eşti căzută, dacă şi din partea ta nu te vei sili să eşi!
      Dervişul vorbind aşa, băgă de seamă la împărătiţă şi o văzu plîngîndă de frica vorbelor lui. Şi îi zise: fiica mea, şterge-te de lacrămi! Văz’ că inima ta se apleacă din rătăcire spre adevăr! *[6] Îţi făgăduesc puterea mea şi a marelui Chesaghea că te voiu smulge din preaspurcatele braţe ale necuratului; ajunge numai să asculţi de sfătuirile mele. Atunci împărătiţa îi făgădui că va împlini cu mare osîrdie orice îi va porunci. Şi sărutînd mîna marelui Derviş, se întoarsă la palat coprinsă de gînduri şi de frică mare.
      În zioa viitoare se mai duse la Derviş, şi fiind numai singuri amîndoi, îi zise Dervişul: împărătiţa mea, astă noapte am văzut în vis pe marele Chesaghea, carele mi-a zis: “o Dervişule, ascultaiu şi primiiu rugăciunea ta, şi voiu goni pe necuratul de la Faruhnaza. Însă tribue a se cununa cu un fecior tînăr de împărat, care o iubeşte foarte mult; căci aşa e scris în ceriu, să ia pe acesta de bărbat, iar pe alt niminea din lume”. Împărătiţa se miră prea mult de aceste vorbe, şi zise cătră Derviş: cum se poate să mă cunun eu cu o persoană streină, de care nici am auzit că este în lume, dar nici că l-am văzut vr-o dată? Dervişul îi zise: marele Chesaghea mi-a spus că tînărul acesta este fiul împăratului Persiei, şi se numeşte Caruc, carele este atîta de frumos şi plin de toate darurile, încît altă mumă pre pămînt de la zidirea lumii nu s-a mai învrednicit să nască fiu asemenea lui.
      O cuvioasă părinte, îi zise împărătiţa, aceste vorbe mă umplu de mirare! Un fiu de împărat, ce nu m-a văzut niciodată, cum se poate să mă iubească atîta? Dervişul îi răspunsă: îţi voiu spune eu cum s-a întîmplat aceasta; fiindcă Chesaghea mi-a spus această pricină cu tot amăruntul ei. Şi ca să te scot de la mirare, îţi spuiu că Caruc feciorul de împărat, a visat într-o noapte că te-a văzut într-o livede foarte frumoasă, şi [7] spăimîntîndu-se de frumuseţa ta a voit să îţi deschiză vorbă de amur, şi dumneata ai fugit de dînsul zicîndă-i cu mînie, că toţi bărbaţi sînt vicleni şi înşălători, şi de aceea nu amu ochi să îi văz înaintea mea nici măcar o clipă în toată viaţa mea. Mîhnirea acestor cuvinte îi pătrunsă inima, şi îl făcu să se deştepte. Iar părerea acestui vis i s-a întipărit atîta de mult în minte, încît un minut nu se poate odihni din ceasul acela. Şi cu toate că nu are vre o nădejde a fi norocit de frumuseţele tale, însă cu toate acestea e plin de dorul tău.
      La aceste vorbe ale marelui Derviş, ohtă Faruhnaza, şi zise cu ochi rîdicaţi spre ceru: o Dumnezăule bune, cum se poate acest fecior de împărat să vază tot aşa vis ca şi al meu. Asemenea vis am văzut şi eu prea cuvioasă părinte, şi se vede treaba că marele Chesaghea nu ţ-a spus pe amîndoaă visele cu amăruntul. Se părea, preacuvioasă, odată că eream într-o livede prea frumoasă, în care am văzut pe cel mai frumos din lume fiu de împărat. Acesta venise la mine să îmi vorbească de amur, şi eu m-am întors cu spatele cătră dînsul defăimîndu-i vorba cu neascultarea şi cu nebăgarea în samă. Însă din ceasul acela m-am simţit că mi-a rămas oare ce plăcere în suflet pentru acest tînăr. Şi ca să nu biruească frumuseţea sa urîciunea ce aveam pentru toţi bărbaţi, mă văzuiu silită de filotimie ca să fug de lîngă dînsul. Această ură ce am asupra bărbaţilor mi s-a pricinuit din alt vis ce am văzut cu o cerboaică, ce se afla prinsă într-o cursă, şi un cerb se uita la dînsa fără să îi dea vreun ajutor. Şi din acest vis am intrat la bănueală că şi toţi bărbaţi sînt vicleni şi fără milostivire cătră muerile lor. Dar acuma [8] îmi cunosc greşala, şi cunosc că bărbaţi sînt credincioşi muerilor lor, precum zicea tot dauna biata Sultameme, şi eu nu credeam, dar de va voi bunul Dumnezeu, voesc şi eu din tot sufletul meu să mă cunun cu fiul împăratului Persiei, şi numai să voească el, eu iată sînt gata într-acest minut.
      Marele Derviş rămasă plin de bucurie pentru înduplecarea împărătiţei spre măritiş, şi îi zise: fata mea, tribuinţa cere ca astă seară să mă sfătuesc cu Chesaghea asupra aceştii pricini, ca să vedem ce este de lipsă să faci ca să îţi înplineşti gîndul, şi mîine îţi voiu spune răspunsul şi hotărîrea sa. Împărătiţa se întoarsă la palatul său foarte mulţumită, şi i se părea minutul un an pînă să îşi dobîndească aceea ce dorea; fiindcă tocmai atunci îi venisă în gînd acea frumuseţă negrăită a acelui fecior de împărat, pe care îl visească, pentru care se afla fără astîmpăr în toată zioa aceea, şi nu se odihnise macar un minut în noaptea aceea. Cum începu a se lumina de zioă, se duse la Derviş, care îndată ce o văzu o şi cunoscu că i se turburasără simţirile a se mărita.
      Ea numai aşteptă pe Derviş ca să îi spue hotărîrea lui Chesaghea; ci apucă de îi zise mai nainte ea: aşa, preacuvioasă părinte, este în ceru scris pentru mine? Şi cerul te-a făcut ca să mă cunoşti şi să îmi vorbeşti aşa? El ţ-a zis să mă mărit? Dară, fata mea, răspunsă Dervişul. Marele Chesaghea mi-a zis că la noapte negreşit să te iau eu însumi şi să te duc la fiul împăratului Persiei care te iubeşte foarte, să te cununi cu dînsul şi să rămîi acolo împărăteasă; mi-a mai zis încă să ceiu şi voe de la tatăl tău pentru acest lucru, şi aşa să plecăm la noapte.
      [9] De va voi tatăl meu ca să mă lasă, îi zise împărătiţa, eu sînt supusă în orice minut să ascult porunca şi voinţa marelui Chesaghea, cu toate că o asfel de călătorie nu îmi prea este plăcută, dar văz că tribue s-o fac. Aşa este fata mea, îi zise Dervişul, tribue s-o faci pentru răsplătirea păcatului ce n-ai voit să te măriţi pînă în vîrsta aceasta, şi pentru ura ce ai avut asupra bărbaţilor, fără să aibă vre o vină. Aşa dară dumi-te acasă, şi mi te găteşte, şi eu mă voiu duce la tăicuţul dumitale ca să îi ceiu voe pentru plecarea noastră. Faruhnaza făcu precum îi zise, şi Dervişul pă de altă parte se duse la împăratul, şi îi vesti porunca şi voinţa marelui Chesaghea, şi toate cîte se făcusără şi se puseseră la cale de dînsul şi de împărătiţă. Împăratul auzind de această înduplecare a fetei sale, se umplu de bucurie. Şi avînd mare credinţă la Chesaghea, şi la cuvintele Dervişului, primi-această cerere, şi dete voe fetei sale să plece cu dadaca sa, rugănd pe Derviş să poarte grija de dînsa ca însuşi de copilul său. Dervişul i se făgădui să fie odihnit, căci nu este el cela ce va purta grija pentru ele, ci însuşi marele Chesaghea. Noaptea sosi, şi ei plecară cîteşi trei, adică împărătiţa, dadaca sa, şi Dervişul, fără să mai ia pe alt cineva cu dînşi, căci aşa zicea Dervişul că a poruncit Chesaghea.
      Plecară cîte trei călari pă cîte un cal bun, şi mersără toată noaptea fără să stea undeva, şi în răvărsatul zorilor descălecară ca să se mai odihnească într-o livede mare, smălţuită cu felurimi de feţe de flori, ce umplea vederea de o plăcere nespusă, şi mirosirea de o mulţumită mare, ca într-un raiu pămîntesc. Pă la sfîrşitul livezii erea un palat foarte minunat, cu o grădină nespusă *[10] de frumoasă, pă lîngă care curgea în multe cotituri şi ramuri o gîrlă ca de cristal. Dervişul  acolo unde privea la frumuseţele acestui loc, de năprasnă i se schimbă faţa, şi i se făcu  întocmai ca de mort. Împărătiţa şi dadaca sa spăimîntate de aşa vedere îl întrebară de pricina acestui lucru. O împărătiţo, răspunsă Dervişul văzîndu-le spăimîntate, cine dracu ne a adus aici?! Acest palat ce vedem, mi se pare c-o să fie grozavul lăcaş al fermecătoarei Merhanei, care, de ne va vedea, ne prăpădeşte pe toţi. O vai mie! Eu îţi spuiu întru adevăr că pentru mine nu amu nici o frică, ci numai pentru tine. De aşu fi fost singur, aşu face o mare isbîndă, şi mai mai că oiu s-o fac.
      Împărătiţa îi zisă, fă părinte orice ştii şi pune în gînd că eşti numai singur; şi dacă vrăjmaşa noastră soartă va voi să perim aicea,        n-avem încotro să facem, şi o să răbdăm. Şi pociu zice că am plătit soartei mele cu o statornicie după cuviinţa nobleţii singelui meu. O prea frumoasă împărătiţă, o strigă Dervişul, hotărîrea ta şi curajul tău în care te văz, îmi dau mai multă putere, şi suflet mai îndrîsneţ. Aşa dară hotărăsc şi eu ca ori să iau cununa slavei nemurirei, sau să pieiu aicea. Rămîneţi aicea dară, şi de nu mă voiu întoarce în vreme de un ceas, va fi voaă sămn că n-am săvîrşit aceea ce doresc, şi aveţi-mă de pierdut. Acestea zicînd îşi destecă sabia, şi se duse de intră în acel palat al fermecătoarei.
      După ce se duse el, împărătiţa cu dadaca ei cerca mare întristare şi frică, neştiind cum o să le fie scrisa. Şi pline de groază aştepta sfîrşitul ori spre bine, ori spre rău. Vremea întristării lor nu fu atîta de lungă, căci păste un ceas văzură *[11] pe Derviş viind plin de bucurie, şi cu buze zimbitoare le zise aşa: mulţumire Cerului! Merhana  nu mai poate de acum înainte a ne vătăma cîtuşi de puţin! Acest loc atîta de frumos, ce ajunsese groaza omenirei prin farmecile ei, se făcu acuma loc de liniştire şi plin desfătare fără vre o frică pentru orice omu. Acuma dară, o prea frumoasă împărătiţă, sosi vremea a îţi dovedi cine sînt eu, şi cum mă numesc; de acuma înainte nu mă avea de Derviş, şi de slujitor al marelui Chesaghea, precum m-ai avut, ci aibi-mă de tainic al fiului împăratului Persiei, şi zi-mi pă nume Sirmog, că aşa mă cheamă, iar nu preacuvioase, şi preasfinte părinte; căci aceste nume îmi sînt urîte cu foc, dar ce să fac; de nevoe le-am primit ca să îmi fac placul. Voesc dară ca în puţintele vorbe să îţi povestesc istoriea mea, şi apoi d-aci să intrăm şi în palatul Merhanei, în care vei vedea lucruri foarte de mirare; aşa dară ascultă istoriea mea.
	Marele împărat al Persiei are de moştenitor al scaunului său numai pe un fiu anume Caruc, carele văzîndu-te în vis, precum ţ-am povestit, se bolnăvi foarte greu fără să îşi dea pă leac cu toată silinţa ce făcu tatăl său ca să îl tămăduească. Doftori nu putea să îi cunoască boala nici de cum. Tatăl său, ce îl iubea foarte mult, se temea grozav ca nu cumva să îi moară. Eu într-acele zile mă aflam dus într-o  slujbă, şi cînd veniiu la curte, tatăl său îmi spusă numaidecît pentru primejdiea boalei fiului său, şi îmi porunci ca să mă duc la el şi să îl cercetez prin taină despre boala sa, şi să îl iau cu binişoru cu felurimi de mijloace ca doară îmi va spune adevărul boalei sale. Îi făgăduiiu că îmi voiu pune toată *[12] silinţa a descoperi patima sa, precît îmi va fi putinţa. Aşa mă duseiu la împărat fiul acolo unde zăcea, îl cercetaiu cu binişorul şi cu iscusinţă, ca să îmi destăinuească pricina bolirei sale.
	El avînd toată îndrîzneala cătră mine, nu se sfii nici de cum a îmi dovedi pentru ce îi este boala, şi visul ce văzuse pentru dumneata, precum ţ-am povestit, şi cum că o să moară de nu te va dobîndi întru căsătorie luişi. Eu îi arătaiu că e cu neputinţă a dobîndi o persoană ce a văzut-o în vis, pe care nici a văzut-o aevea, dar nici c-o ştie unde lăcueşte. El îmi răspunsă că alt mijloc nu este fără numai să plecăm prin lume din împărăţie în împărăţie cercetînd despre o aşa persoană, sau să o găsească, sau să îşi piarză viaţa. Eu văzînd că e statornic întru hotărîrea sa, şi puind în gînd primejdiea în care se afla, pe care de nu îl ascutam murea negreşit, şi văzîndu-l întru desnădăjduire, începuiu a îl buna cu felurimi de făgădueli, şi îi hotărîiu că voiu face după voea sa, zicîndu-i aşa: fii pă pace, nu mai avea grijă, iubite stăpîne, că eu oiu să spuiu împăratului alte pricini despre dumneata ca să îţi dea voe a te călători ori încotro vei pofti. Mă duc dară ca să-i spuiu, şi dumneata fă-ţi inima bună, căci sînt prea încredinţat că va face după placul tău.
	Atuncea Caruc rămîind prea mulţumit de făgădueala mea, mă înbrăţişă cu mare bucurie, şi lăsîndu-l acolo mă duseiu la împăratul de îi spuseiu cu amăruntul voinţa fiului său. Asemenea şi pricina boalei sale ce îi venisă din vederea unui vis, şi cum că voeşte cu hotărîre ca negreşit sau să dobîndească persoana ce a visat, sau că moare de dorul ei negreşit. Eu ca să nu îl desnădăjduesc întru *[13] părerile sale, şi întru furiea tinereţelor, nu mă înprătiviiu cîtuşi de puţin visului său, şi mai vîrtos văzîndu-l cam năuc de minte şi prăpădit de slab, ci îi făgăduiiu că îşi va plini dorinţa, şi să nu-i mai pese de aci nainte, de vreme că o dată îşi mărturisi mie focul său şi dorinţa sa, şi am şi hotărît, puternice împărate, de va fi şi voea împărăţiei tale, ca să ne dai voe să călătorim prin lume, şi văzînd felurimi de locuri şi ţări cu deosăbite obiceiuri, îi va eşi din gînd persoana ce a visat, din care i se trage această boală şi poate să şi moară, alah giostermesîn! Părerea aceasta fu plăcută împăratului, şi porunci numaidecît a se găti cele spre călătorie pentru fiul său, carele însoţit de mulţi ofiţeri şi soldaţi, plecă cu mine din Persiea cu destulă pompă.
      De acolo umblînd vreme delungată spre a găsi ceea ce dorea, sosiream într-un oraş, ce este cam aproape de aicea, în care intrînd văzurăm pe toţi lăcuitori că erea întristariţi(*). Curiozitatea  ne făcu să întrebăm despre aceasta, şi aflarăm că murise fiul unul născut şi moştenitor al scaunului împărăţiei lor, pe care îl iubea prea mult împăratul şi toţi supuşi împărăţiei. Şi de ce moarte a murit, întrebaiu eu pe un om? De dragoste, îmi răspunsă, fiindcă auzisă de marea frumuseţe a împărătiţei Faruhnazăi fata împăratului Casmiriei, şi o iubea afară din cale, pentru care a şi cerut-o în multe rînduri de la tatăl ei, şi nu a fost cu putinţă să o dobîndească de nevastă luişi, dar nu cum că nu voea tatăl ei ca să-i o dea, ci din pricina ei, căci nu voea să se mărite cu nimenea din [14] lume, fiindu-i urîţi şi scîrboşi toţi voinici şi bărbaţi lumii, care îi venisă din trun vis cu un cerb, ce lăsasă pe o cerboică în cursă, fără să îi dea vreun ajutor. Şi visul acesta a umplut-o de păreri, cum că şi toţi bărbaţi sînt aşa cătră muerile lor, şi de aceea nu voea ca nici să auză de nume bărbătesc, sau să vază bărbat înaintea ei, necum să se mărite după vreunul din lume, fie cel mai vestit şi bun dintre toţi ai lumii. Aceasta este pricina morţii fiului împăratului nostru.
      Caruc, ca unul ce erea asemenea pătimaş, ascultă această istorie cu mare neplăcere, şi simţi o mare turburare în sufletul său, şi cugeta întru sineşi cum că aceasta o să fie sujetul visului său, care fugea de bărbaţi, şi îi erea foarte urîţi. Aşa dară această povestire îi soli bucurie şi întristare, bucurie, fiindcă află despre ceea ce îi rănisă inima, şi întristare, pentru hotărîrea ei întru urîciune asupra bărbaţilor, şi cum că nu voea cu nici un mijloc să auză despre măritiş, care îl băgă într-o mare grijă şi frică, temîndu-se că nu va lua nici un sfîrşit dorinţa inimii sale. Şi începu a se întrista de isnoavă. Iar eu văzîndu-l aşa, îi ziseiu numaidecît: o prea iubite stăpîne, nu te teme cîtuşi de puţin! Norocirea ta va fi întru fiinţă! Ea nu a perit, aşteptînd braţele tale! Noi acum tribue să avem bucurie mare, că ştim încotro să apucăm şi unde să mergem. Drept aceasta nu îţi pese, avîndu-mă pe mine înputernicit asupra aceştii pricini, la care numai cerul poate să mi se înprotivească, iar alt nimic în lume! Şi nu voesc alt ceva de la înălţimea ta, fără numai să faci ceea ce te voiu învăţa eu. Rămîi înălţimea ta aici în oraşul ăsta cu toată suita, şi să mă duc numai eu la împărăţiea Casmiriei, şi îţi făgăduesc *[15] pre numele împăratului, că fără zăbavă îţi voiu aduce aici persoana ce doreşti. Şi nu mă întreba cum oiu să săvîrşesc aceasta, căci nici eu nu ştiu, ci vremea şi întîmplarea îmi vor fi sfătuitori şi povăţuitori; şi în scurtă vorbă voiu întrebuinţa orice mijloace voiu putea ca să înplinesc dorinţa mărirei tale. Caruc înduplecat cuvintelor mele, şi vredniciilor mele că care mă arătasăm şi pînă aci în deosebite pricini, mă înbrăţişă, şi de aci pînă seara petrecurăm întru desfătări şi întru bucurie.
      A doa zi luaiu voe de la Caruc, şi plecaiu călare pă un cal foarte frumos, şi viteaz. După multe zile încălătorie, ajunseiu în locul acesta, şi văzînd această cîmpie frumoasă, vruiu să mă odihnesc aci puţintele ceasuri, şi descălecînd, mă duseiu pă lîngă palatul ăla, colo unde vezi acei pomi frumoşi, şi şezuiu la umbra lor, pă lîngă care erea un şipot de apă isvorîtoare întocmai ca cristalul limpede, şi rece ca ghiaţa, ale cărui şipciiri uimea pe ascultător. Băuiu din această apă, şi amăţindu-mă de mirosul florilor şi de adierea aerului celui curat şi răcoritor, ce se legîna prin flori, mă prinsă un somn foarte dulce şi plin plăcere, parcă ar fi fost o însuflare cerească, şi aşa dormiiu vr-o cîteva ceasuri. Deşteptîndu-mă, văzuiu înprejurul meu vr-o cinci şase cerboaice albe ca zăpada, învălite cu cîte un cioltar de atlaz havaiu, şi la picere cu brăţeri de aur.
      Eu văzîndu-le atîta de aproape lîngă mine, începuiu a mă mira de ele, şi a le mîgîea, şi făcînd aşa le văzuiu vărsinde lacrămi şiroae din ochi, şi făcînde-mi felurimi de semne şi chipuri. Aceasta mă umplu mai mult de mirare, nepricepîndu-mă nici de cum pentru cele ce vedeam la ele. Şi [16] acolo unde mă miram de unele ca acestea, îmi-aruncaiu ochi cătră palat, şi văzuiu o damă foarte frumoasă stînd la fereastră, şi făcîndu-mi sămn să mă duc la dînsa. Îmi lăsaiu calu numaidecît aci unde eream, şi plecaiu să mă duc la ea, cu toate că cerboaicele mă oprea cu felurimi de semne, trăgînde-mă cu gura de haine, şi puinde-mi ce în cale ca să nu pociu să mă duc. Cu toate că mă prindea o mirare mare de faptele şi lacrămile acelor dobitoace, dar tot îmi veni încuget că aceste lucruri o să fie vre o taină mare. Însă rîvna ca să văz pe acea persoană, îmi ştersă toată cugetarea, şi mă îndemnă a merge spre dînsa ca un orb la groapă.
      Ajungînd la acel palat, fuseiu primit cu mare prieteşug de acea cocoană, n-ar fi mai fost pă pămînt, a cării frumuseţă erea cu mult mai plăcută de aproape decît de departe. Şi luîndu-mă de mînă, mă dusă într-un iatac foarte minunat, şi mă dusă de şezuiu cu dînsa pă o canapea cu totul de aur şi de pietri scumpe. După ce mai trecu niţel, iată veniră vr-o cîteva roabe cu felurimi de fructe în farfurii de China, şi cu brilanturi pă dungi. Acea drăcoaică de doamnă alegînd o fructă îmi dete să mănînc, şi numaidecît ce o mîncaiu îşi schimbă cocoana faţa, şi cu mînie îmi zise: “obraznice călător! Neomenitule streine! Gustă şi tu din pedeapsa cea gătită şi cuviincioasă pentru cîţi obrăznicesc a intra în palatul Merhanei! Lasă-ţi firescul tău chip, şi prefă-te în cerb! Pierde-ţi cuvîntarea omenească, şi rămîi numai cu priceperea ca să simţi mai multe greutăţi, şi să-ţi fie pedeapsa mai cumplită!” Nu apucă să isprăvească aceste cuvinte şi mă pomeniiu transformat în cerb, şi puind pă mine un [17] feliu de învăliş ca un cioltar, porunci să mă ducă într-un obor, unde erea preste doaă sute de cerbi, sau să zic mai bine de oameni, pe care îi adusese nenorocul lor acolo ca şi pe mine, şi îi transformasă în cerbi.
      Văzîndu-mă pe sinemi întru acest chip, începuiu a mă gîndi despre starea cea ticăloasă, şi nu mă întristam atîta de mult pentru sinemi, ci mai mult pentru slujba cu care mă însărcinasăm să fac lui Caruc, pe care îl iubeam, şi ardeam de dorul său. Ah, vai mie sirmanul, ziceam pă tot minutul! Ce va fi făcînd prea iubitul meu Caruc?! Oare cine va putea împlini dorinţa sa? Nimenea altul din lume, de nu voiu scăpa d-aici! El mă va aştepta, şi în veci nu va mai vedea pe credinciosul său sfetnic, şi ne mai văzîndu-mă, mă tem că va cădea întru desnădăjduire, şi va peri scumpul meu tînăr monarh, pentru care aşu voi cu mare bucurie a pătimi pînă la cea mai din urmă picătură a singelui meu! Acestea ziceam tînguindu-mă şi altele asemenea, şi eream foarte mîhnit, căci nu vedeam nici o rază de scăpare!
      Într-una de zile fiind tot în aşa stare, văzuiu o altă doamnă cu mult mai frumoasă de cît Merhana, îmbrăcată în haine foarte scumpe şi strălucitoare în tocmai ca soarele, cu vre o zece roabe după dînsa, şi zise la una din trînsele, uitîndu-se la cerbi: întru adevăr îmi pare prea mult rău de aceşti nenorociţi! Ce cîinoasă este soru-mea Merhana! Ce suflet rău are! Ea se vede treaba că meşteşugul ce ştie nu îl întrebuinţează la alt nimica în lume, fără numai spre ticăloşiea omenirei! Prea rău face, nu i se cuvine această faptă urîtă şi feroasă! Adevărat este că şi eu am învăţat meşteşugul farmecilor, şi pociu zice că [18] de zece ori mai bine decît dînsa, însă îl întrebuinţez la alte lucruri de folos, iar nu de vătămare omenirei noastre, pe care ne-a zidit bunul Dumnezău cu mare dragoste după chipul său; nu mă iartă cugetul să vatăm oameni din lume pentru orice enteres mare al meu; eu pă cît aşu putea să îi ajut la orice îmtîmplare şi nenorocire. Şi fiindcă soru-mea nu este aci acum de o cam dată, am dorinţă mare să fac un bine astăzi, pe care aşu dori să îl fac în toată viaţa mea, numai să am putere. Du-te dară, zise către o roabă, să îmi-aduci în iatac un cerb de aceea, dar umblă mai curînd să nu vie soru-mea. Şi zicîndă aceste cuvinte se duse în palat.
      Acea roabă după întîmplare mă prinsă pe mine şi mă dusă la stăpînă sa, care văzindu-mă, deschisă o cutioară ce erea cu nişte alifie, şi mă unsă pă la nări zicîndu-mi: ”o omule lasă chipul cerbului, şi ia pe cel firesc al tău.” Îndată ce zisă aceste cuvinte mă pomeniiu precum eream dintîiu, şi căzuiu la picerele acelii Cocoane ca să îi mulţumesc. Dar ea rîdicîndu-mă mă întrebă cum mă chiamă, şi de unde sînt, şi cum s-a întîmplat de am căzut în mînile sorusă-i? Eu îi răspunsăiu la toate cîte mă întrebă fără să îi ascunz ceva. Şi isprăvindu-mi vorba îmi zise aşa:
      Fiindcă îmi dovedişi cine eşti, şi de unde, iată că îţi spuiu şi eu cine sînt şi din ce parte de loc. Eu sînt fata unui sfetnic ai curţii Casmiriei, la care o să te duci, şi mă numesc Gulnaza. Aceea ce te-a transformat în cerb, este soru-mea mai mare a nume Merhana. Ea este o fermecătoare din cele mai grozave şi înfricoşate, de a cării putere           s-ar cuveni să se teamă tot omul din lume. Alta afară de mine nu ar fi putut în veci [19] să te mîntuească din mînile ei, şi cu toate că eu îi sînt sor, însă de ar afla că eu te am scăpat, m-aşi teme prea mult să nu mă pedepsească cu muncile cele mai grele. Dar întîmple-mi-se orice va voi, eu tot nu mă căesc de binele ce ţ-am făcut, şi ca să îmi fii mai mult recunoscător şi mulţumitor, voesc din tot sufletul ca să te ajut cu orice mijloc voiu putea a face fericit pe iubitul tău stăpîn. Îţi mărturisesc întru adevăr că este prea cu anevoe a dobîndi această fericire, căci celce doreşte a dobîndi aceasta, tribueşte mai întîiu să aibă cunoştinţa şi prieteşugul fetei împăratului, pe care tu nu le poţi avea, de nu vei face orice mijloc a îţi eşi nume de sfînt şi de cuvios, care să se auze pînă la împăratul tatăl fetei ce voeşti, şi nu gîndi că vei putea cu alte mijlociri a înplini voea stăpînului tău, de nu vei face aşa, căci lumea în astea crede.
      Eu îi răspunseiu: dar cum pociu să dobîndesc eu un asfel de nume, şi să mă creadă lumea acelui ţinut de un asfel de omu, în vreme că sînt prea departe de sfinţenie? Alt nimic nu ai să faci, îmi zise Gulnaza, fără numai aceea ce te voiu învăţa eu. Acestea zicîndu-mi, intră în iatac şi eşi cu o garafă plină de apă, şi îmi zise: aceasta este ce îţi va sluji spre înplinirea slujbei tale. Ia-o dară şi te du în cetatea Casmiriei, ce este prea aproape de aicea. Însă să nu intri în cetate îmbrăcat cu aste haine, ci în haine devrişeşti, adică călugăreşti, şi te unge preste tot trupul cu apă de aceasta, şi aşa intră în cetate. Te vei întîlni cu pasnici oraşului, şi ei îşi vor zice: o prea cuvioasă Derviş, de unde vii sfinţiea ta? Şi tu să le răspunzi: eu sînt Derviş, şi viu de pă la mărginile apusului ca să mă închin marelui Chesaghea, *[20] căci am mare credinţă la dînsul, ca un Dumnezeu ce este. Ei îndată ce vor auzi că te duci spre închinăciunea acelui chip vopsit, din tr-un loc aşa de departe, vor cădea la picioarele tale, şi te vor duce cu mare smerenie înaintea lui Tohrulbeiu, carele te va înfăţişa la marele preot al Capiştei marelui Chesaghea.
      Acel preot al Chesagei, şi toţi închinători săi, te vor duce la capişte, a cării frumuseţă şi podoabă nu se află în toată lumea aceasta. Această capişte este încunjurată cu un şanţ foarte adînc plin de apă, care ferbe pururea în colcot fără de foc. Dincolo de acest şanţ se vede o pardoseală de oţel curat scoţind flacără dintr-însa ca cum ar fi un soare aşternut pă jos, de acării strălucire se pare toată Capiştea ca cum ar fi un munte de foc. Atunci îţi va zice mai marele capiştei: o luceafăr al veacului acestuea, tu ai suferit multe şi meri primejdii, şi osteneli nenumărate pînă să ajungi aicea. Marele Chesaghea, pentru care ai făcut aşa călătorie lungă, aici lăcueşte, acesta îi este preasfîntul său lăcaş. El aici se află ascuns prin sfîntul său jărtfelnic. Oameni pentru păcatele lor, nu pot ca să îl vază, de nu vor trece mai întîiu prin această apă ce ferbe în colcot, şi să umble desculţi pă această de foc pardoseală. Dară dumneata neputînd face aceasta, tribueşte a te închina lui de aicea, fără să treci prin această apă fiartă şi să calci pă pardoseala de foc, şi vei avea tot aceeaş plată.
      Atuncea dumneata, îmi zise Gulnaza, vei striga cu mare bucurie, zicînd: sînt gata să fac acestea, şi după credinţa mea am nădejde la marele Chesaghea că nu voiu pătimi nimica, nu numai ei, ci nici un fir de păr al meu nu va simţi cea mai [21] mică stricăciune. Şi zicînd aceste cuvinte îndrîsneşte fără vr-o sfieală, căci apa ce îţi dedeiu va birui puterea apei din şanţ şi a pardoselei, şi nu te vor arde cîtuşi de puţin. Intrînd în capişte vei vedea chipul cel vopsit al marelui Chesaghea, şi să stai toată zioa închinîndu-te înaintea sa în vederea tutulor, ca să îţi dea mai multă cinste prostimea norodului. Pă urmă va veni marele preot să vorbească cu tine, şi te va vesti de moştenitor al scaunului său. Vei trăi cu dînsul paisprăzece zile, şi a cinsprăzecea, dormind el îi vei unge nările cu nişte praf ce îţi voiu da eu, şi îndată nu va mai fi viu, şi tu vei rămînea moştenitor în locul său. Şi cînd vei ajunge în această slujbă, te vei duce să faci vizită feciorului împăratului Casmiriei, ce este bolnav de o mulţime de vreme, părăsit şi hotărît spre moarte de toţi doftori împărăţiei. Tu îi vei citi o rugăciune, pe care îţi voiu da-o eu, şi îndată se va însănătoşi. Vestea aceştii tămăduiri se va înprăştiea prin tot ţinutul Casmiriei, şi te vor avea toţi lăcuitori de sfînt mare şi făcător de minuni. Şi Faruhnaza fata împăratului Casmiriei, auzindă vestea ta, va pofti ca să te vază; mai mult nu încape să te sfătuesc, căci de aci înainte vremea te va învăţa ce să mai faci şi tu de la tine, de vei fi vreun iscusit, atîta numai îţi zic, să fii cît vei putea făţarnic; să vorbeşti tot de marele Chesaghea; să defaimi cele lumeşti în auzul oamenilor; să umbli cu capul tot înjos, strîns la piept, şi posomorît la faţă; să nu te speli pă obraz des, şi cînd te vei spăla să te speli cu apă caldă şi să dai cu zamă de lămîe, ca să ţi se veştejească faţa şi să bată în galben-smolit ca faţa celor sfinţi. Şi în scurtă vorbă să faci toate ale făţărniciei ca [22] şi treaba să îţi înplineşti, şi să-ţi rămîe şi nume de sfînt.
      Eu mă făgăduiiu din tot sufletul că voiu urma sfătuirea Gulnazei, care îmi dete în cea mai de pre urmă praful ce îmi zisese şi rugăciunea scrisă, pe care erea să o citesc pă capul bolnavului fiu de împărat, şi mă slobozi zicîndu-mi: pleacă mai curînd pînă să nu vie soru-mea, şi să ne muncească pe amîndoi, fiindcă am făcut cele ce nu îi plac ei.
      Eu mulţumuindu-i după cuviinţă pentru aşa mare facere de bine, şi dîndu-i să înţăleagă cum că îi rămîiu pururea îndatorat, şi luînd cîte îmi dedese, plecaiu plin de bucurie mare. Şi ajungînd aproape de oraşul Casmiriei, după vre o doaă zile cumpăraiu o haină devrişească, şi ungîndu-mă cu apă de aceea peste tot trupul, mă îmbrăcaiu cu dînsa, şi mă duseiu l apoarta cetăţii; pasnici mă luară cu mare smerenie şi mă dusără înaintea împăratului. Împăratul mă înfăţişă la marele Derviş; trecuiu prin acea apă, şi călcaiu pă pardoseala de oţel fără să fiu vătămat cîtuşi de puţin; intraiu şi în capişte şi văzuiu pe marele Chesaghea, al cărui idol cioplit erea pus într-un jeţ mare şi nalt cu totul de aur şi de pietri scumpe. Acest idol, precum îl ştii prea bine, este foarte mare făcut de oase de elefant; ochi săi de doaă pietri mari de rubin; în cap are o coroană de pietri foarte preţioase, şi este încins cu un chimir ţăsut în brilanturi mari.
      Stătuiu înaintea sa toată ziuliţa închinîndu-mă mereu. Veni mai marele Capiştei, şi mă vesti de moştenitor al său; îl adormiiu pentru totdauna în acinsprăzecea zi, adică îl puseiu bine, şi rămăseiu în locul său. În cea mai de pre urmă [23] tămăduiiu pe fratele tău, cu care faptă slăvită mă vestiiu în tot ţinutul, şi poftişi şi dumneata să mă vezi şi să vorbeşti cu mine. De aci nainte ştii prea bine ce am mai făcut, şi cum te am înduplecat să laşi acea hotărîre seacă şi nepotrivită cu dreptul firesc, de care orice omu se leapădă, minte ca un omu de treabă, şi defaimă înţeleapta faptă a bunului Dumnezău; şi fii încredinţată că întru acest păcat mare şi neertat cu nici o pocăinţă, vor cădea toţi oameni lumii, şi toate muerile, fie cît de sfinţi şi sfinte. Acestea toate, o prea frumoaso Faruhnază, urmă Dervişul a zice, se făcură pentru tine, şi socotiiu că e de cuviinţă a nu ţi se ascunde. Iartă-mi planu ce făcuiu pentru dumneata ca să te scot din urîtele păreri ce avei asupra bărbaţilor, în care de rămînei, erea să fii căită în toată viaţa ta, şi foarte grozav oropsită de prea bunul Dumnezău, care strigă ne-ncetat “creşteţi şi vă înmulţiţi, şi să faceşi doi un trup”, ferice de tine de te măritai, dar mai fericită eşti acuma; căci ai să trăeşti cu cel mai frumos şi mai înţelept fiu de împărat din lume. Las a înşira toate darurile sale; atîta numai îţi spuiu, că e prea înţelept, vrednic şi prea cinstit, care daruri sînt cele mai de căpetenie întru căsătorie.
      Atunci împărătiţa, pă cît ţinu vorba aceasta, făcea feţe-feţe de ruşine, şi se cunoştea prea bine că se căeşte socotindă că e amăgită de acel Derviş. Însă dragostea ce simţea umblîndă prin vinele sale pentru fiul împăratului Persiei, nu o îngădui a se necăji şi a se supăra pă prefăcutul Derviş. Acum s-a făcut ce s-a făcut, zise ea, nădejde la Dumnezeu şi de acuma înainte; şi rămîne să îmi spui ce ai făcut şi ce ai săvîrşit colo în palatul [24] ăla al fermecătoarei adineaori cînd intraşi într-însul? Prea frumoasă Faruhnazo, începu să zică el, cînd ajunseiu la palat găsiiu poarta deschisă, şi intrînd în lăuntru nu văzuiu pe nimenea, ci auziiu numai un glas de jale şi de tînguire, ce eşa dintr-o parte a palatului; merseiu după glas, pînă ce intraiu într-un iatac mare. Acolo dedeiu păste o cocoană tînără frumoasă, feruită mîni-picere(*), cu capul între genuchi, şi îşi jelea starea cea nenorocită. Mă apropiei de dînsa îndemnat de milă, ca doar voiu putea să o ajut şi s-o mîntuesc; dar o cît mă miraiu de mult cînd văzuiu că chinuita aceea erea făcătoarea mea de bine frumoasa Gulnaza!
      La o asfel de vedere vrednică de lacrămi mă făcuiu ca un leu cînd se mînie. O preafrumoasa mea Gulnazo, ce stare este aceasta în care te văz?! Ce mîni cumplite au fost, care te au îngreueat cu atîta fiară multe? Turbarea mîniei mă face, prea iubita mea, a nu mă încrede cum că ai fi însăţi tu făcătoarea mea de bine! Ah iubitul meu Sirmog, îmi răspunsă ea; oare tu să fii acela ce văz?! Ce nenorocire te a adus iarăşi  p-aicea!? O vai mie ticăloasa!!! În prea puţine minute vei fi şi tu pradă surorei mele cei crunte! Ea m-a priceput că te am slobozit din farmecile ei, şi ca să mă pedepsească, m-a băgat în aste lanţuri încă de atunci de cînd ţi am dat drumu pînă în zioa de astăzi. Dar mai mult mă întristează primejdiea vieţii dumitale, în care te văz că ai căzut singur! Du-te, fugi pentru Dumneză, şi pentru hatîrul meu! Piei cît mai curînd, ca să nu te găsească aicea şi să te muncească tirana de Merhana! Ah, stăpîna *[25] mea, şi cum voeşti dumneata să fug eu d-aicea, şi să te las fără vreun ajutor?! Atît de neomenit mă socoteşti dumneata? Aşa nemulţumitor? Ah, îţi mărturisesc, iubita mea doamnă pă sfîntul adevăr, că nu mă mişc d-aicea pînă ce nu-mi voiu răsbuna înprotiva ei, şi pînă nu te voiu scăpa din această stare! Moartea şi muncile ei nu vor putea birui pe un recunoscător al tău, a cărui viaţă este numai de la tine! Înzadar va pune înlucrare toate farmecile ei înaintea unui hotărît ca mine au spre moarte, au spre viaţă, şi îşi alege aste doaă soarte ca pe cea mai mare fericire şi slavă din lume! Spune-mi-aşa să trăeşti, ca ce lucru ar tribui să fac pentru mîntuirea ta, spune-mi, rogu-te stăpînă, şi eu sînt gata a îl pune în lucrare fie cît de anevoe!
      De vreme că eşti atîta de viteaz şi cu suflet mare, răspunsă Gulnaza, mîntuirea mea şi scăparea mea stă în braţul tău. Du-te în grădină, şi acolo doarme soru-mea pă o canapea de iarbă şi de flori, şi subpt căpătîiu are o punguliţă de atlaz, şi de vei putea să o ei fără să te sîmtă, treaba e făcută; fiindcă întrînsa are cheile de la lanţurile mele, şi cu acest mijloc poţi ca să mă scapi din aceste fiară grele şi cumplite, iar alminrelea voiu fi în toată viaţa mea în starea ce mă vezi; căci aşa mi s-a jurat pă numele lui Solomon stăpînul tutulor duhurilor celor necurate. Iar din protivă de te va simţi luîndu-i punguliţa, îţi vestesc mai înainte că eşti prăpădit de soru-mea Merhana. Lasă, îi răspunseiu eu, să fac ori cum voiu şti, şi mă făgăduesc că îţi voiu aduce căile, fără vr-o primejdie cîtuşi de puţină. Acestea zicîndu-i, eşiiu numaidecît din palat, mă duseiu în grădină, şi găsiiu pe Merhana dormindă, cu punguliţa subpt căpătîiu. 
      [26] Văzînd că e cu neputinţă a o lua fără să se deştepte, hotărîiu de îi tăeiu capu, şi aduseiu punguliţa la soru-sa, căriea povestindu-i ceea ce făcusem, rămasă uimită de corajul meu, fără să îi dea macar un pic de lacrămă din ochi pentru moartea soru-sei. Pă urmă scosăiu cheile din punguliţă şi scăpaiu din acea pedeapsă pe frumoasa mea stăpînă şi făcătoare de bine. Cu acest mijloc, începu a zice Sirmog, scăparăm de muerea cea mai rea din lume. Acuma dară putem să mergem pîn palat fără vreo o frică. Gulnaza ne aşteaptă să ne primească cu cea mai mare slobozenie şi bucurie; căci pă cît este vesălă de mîntuirea vieţii sale, cu atîta se bucură şi de venirea dumitale la dînsa. Acestea zicînd Sirmog, luă pe împărătiţa Faruhnaza de mînă şi cu dadaca ei şi o dusă în palat. Gulnaza venea spre întîmpinarea lor, şi cînd văzu pe împărătiţă, căzu la picioarele ei; însă Faruhnaza o rîdică numaidecît, şi o înbrăţişă cu multă frăgezime şi dragoste curată. Frumoaso Gulnază, îi zise, am simţit mare bucurie şi mulţumită în sufletul meu, că viteazul nostru Sirmog te a mîntuit după datoriea ce avea cătră făcătoarea sa de bine. Aşa e cu adevărat, îi răspunsă ea zimbindă, căci, avea oare care datorie mică a îngriji pentru mîntuirea mea, şi ori în ce chip va judeca cineva, erea mai mult dator a mă scăpa, decît a mă lăsa în aşa pedeapsă grea şi vecinică. Şi de aicea poţi a te încredinţa domniea ta prea bine că cînd cerboaica va avea tribuinţă de ajutor, nu o lasă cerbul niciodată în nevoe şi să fugă.
      După aceste vorbiri şi altele despre multe lucruri, intrară în palat, care i se păru Faruhnazăi foarte minunat. De aci eşind cu toţii, se [27] dusără la obor în care erea o cireadă mai mare de trei sute de cerbi. Sora răposatei Merhanei îi făcu să îşi ia fireasca lor stare ca şi Sirmog. Şi fiecare îndată ce îşi lua firescul său chip, cădea la picerele milostivei sale stăpînă şi se închina şi îi mulţumea după cuviinţă. Din aceste persoane erea cei mai mulţi feciori de oameni nobili din părţile Anadolului, care venea şi se ducea, trecînd pă lîngă palatul Merhanei, la împărăţiea Casmiriei; fiindcă acest drăcesc palat erea tocmai în marginea drumului celui mare al Casmiriei prin care se comunica cu tot Anadolul (*).
      Dar o ce mirare mare coprinsă pe Sirmog povăţuitorul Faruhnazăi cînd văzu că erea şi iubitul său fiu de împărat între acei tinări ce fusesără cerbi. Alergă numaidecît şi îi căzu la genuchi; [28] o preascumpul meu stăpîn, strigă credinciosa slugă; oare înălţimea ta să fii moştenitorul Persiei? Şi cum se poate una ca aceasta să fii şi tu aici?! O iubitul meu prieten, îi răspunsă el, rîdicîndu-l de la pămînt, tu să fii Sirmog acela ce văz înnaintea mea? Dară preaiubitul meu stăpîn, îi zise Sirmog, eu sînt însumi-acela ce vezi. Şi pentru mai mare bucurie, iată că îţi aduc şi pe iubita ta împărătiţă a Casmiriei. După ce săvîrşi aceste cuvinte, îl duse cătră Faruhnaza, care cunoscu numaidecît că el este chiar acea persoană pe care o văzuse în vis. Asemenea şi fiul de împărat cunoscu în acel minut, cum că Faruhnaza erea tînăra aceea, a cării frumuseţe îi erea pururea tipărită în minte, şi se topea de ea ca să o dobîndească.
      Bucuriea acestor doaă persoane amurezate prin vis, pentru întîlnirea lor a evea, nu se poate povesti nici prin graiu, nici prin condeiu, atîta erea de mare. Şi după ce se cunoscură între dînşi mai cu desăvîrşire, întrebă Sirmog pe fiul de împărat al Persiei, cum a căzut în mîinile acelii crunte fermecătoare? Şi îi răspunsă aşa: văzînd că zăboveşti prea mult, o iubitul meu Sirmog, şi ne avînd nici o ştire despre dumneata, după ce plecaşi la Casmiriea, vruiu să viu şi eu însumi după tine, ca să văz cu ce fel de mijloace ăi să pui în lucrare dobîndirea lucrului meu celui prea dotir, şi să aflu de e cu putinţă, ori nu. Şi aşa trecînd prin livedea asta, mă întîlniiu cu fermecătoarea plimbîndă-se prin trînsa, care mă pofti cu multă nobleţă ca să mă duc să o vizitez acasă. Eu văzîndu-o atîta de nobilă şi cu vorbe foarte dulci şi blînde, mă duseiu la palatul ei, fi-lar fi ars focul; şi după ce îmi făcu atîtea [29] ţirmonii, cinstindu-mă cu felurimi de dulceţuri şi şerbeturi, îmi dete şi nişte fructe (poame) prea frumoase la vedere, ca şi eva strămoşului nostru Adam, şi numaidecît ce mîncaiu din aceste fructe îndrăcite, mă transformaiu în cerb, şi mă dusără în oborul ce aţi văzut, unde mai erea şi alţi ca mine. Şi petrecuiu în dobitocie pînă ce venirăţi voi spre ajutorul meu ca însuşi Adam şi strănepoţi lui pînă la venirea mîntuitorului Isa Pegamber (viului Proroc).
      Pă cînd ei îşi povestea unul altuea necazurile ce trăsese, Gulnaza se duse în livedea ce păştea cerboaicele, şi le făcu şi lor asemenea de îşi luară chipul cel firesc întru starea ce dintîiu. Acestea erea tot fete de boeri, foarte frumoase şi tinere cu mult haz; şi viinde-şi în chipul cel firesc, fură aduse de Gulnaza înaintea împărătiţei, şi a fiului de împărat, de care fură îndatorate prin poftiri a îşi povesti fie care istoriea sa. Toate aceste fete de boeri îşi avea acolo ibovnici lor, şi rămasără încremenite şi pline de mirare cînd îi văzură şi pe dînşi sloboziţi din farmecile Merhanei, şi se mirară mai mult că nu s-ar fi cuvenit a scăpa de dobitocie, ce le este soarta cea dintîiu în lume. Aceştea toţi mulţumind precum se cuvenea mîntuitoarei lor, îşi luă fiecare amureaza sa şi plecă la ţara sa de unde venisă.
      Alt-nimenea nu mai rămasă în acel palat, fără numai Gulnaza cu toată companiea Faruhnazăi, şi a fiului de împărat cu credinciosul său Sirmog, şi petrecură acolo vreo cîteva zile întru mare bucurie şi desfătare nespusă. Pă urmă plecară cu toţi înpreună la Persiea, şi acolo făcură nunţile [30] cu cea mai mare şi strălucită paradă, şi se cunună Faruhnaza cu Caruc feciorul împăratului Persiei, iar Gulnaza cu Sirmog, pe care îl cinsti Caruc cu cele mai mari boerii, şi îl dărui cu lucruri multe şi scumpe pentru slujbile sale cele credincioase, şi în cea mai de pre urmă îl făcu ministru cel mai dintîiu al împărăţiei sale; fiindcă după puţintele zile, de la întoarcerea lor în Persiea, muri împăratul părintele lui Caruc, carele se părea a fi păstrat întru vieţuire numai şi numai pînă va vedea pe fiul său viind sinătos şi însurîndu-se cu iubita sa visată. Atunci se sui Caruc numaidecît în scaunul părintesc, şi îşi petrecură rămăşiţa vieţii cu cea mai mare dulceaţă şi mulţumită întru toate, bucurîndu-se cu toţi pentru norocirea lor, şi pentru dobîndirea cea după dorinţa fiecăruea din trînşi.
      Întru acest chip isprăvi Halima istoriea împărătiţei Faruhnazei, şi a celor lalte persoane ce s-au ăntîmplat prin trînsa cu deosebite pricini. Împăratul Aidin îi arătă mare mulţumită şi pentru aceasta, asemenea şi soru-sa Medina, şi nu înceta a îi lăuda şirul cel frumos al vorbirei sale, asemenea şi ţinerea ei aminte, ce erea o minune din cele mai mari ale veacului acela. Atuncea Halima luîndă mai multă îndrîsneală cătră Aidin, fiindcă îl vedea foarte mulţumit de dînsa, îi zise şi i se făgădui, că mîine, de va fi cu voea sa, are să îi povestisă pînă aci. Aidin  îi răspunsă, că nu numai pe această istorie o va asculta-o cu mare plăcere, şi pe orice istorie va spune de acuma înainte, fiindcă a băgat de seamă că toate istoriile ei sînt pline de frumuseţe şi de înţelepciune. Aşa dară viind a doa dimineaţă *[31] după făgăduinţa istoriei, Medina deşteptă pe    soru-sa Halima, rugîndu-o să înceapă istoriea ce se făgăduise. Aidin aştepta cu mare nerăbdare să o auză, şi Halima începu numaidecît în chipul următor.
      
     Istoriea minunatelor întîmplări ale lui Culuf.
     
      Erea o dată în Damasc un neguţetor bătrîn a nume Abtula, de care se auzea că este cel mai bogat dintre toţi neguţetorice erea într-acel ţinut. El fiind atîta de bogat, se mîhnea prea mult întru sineşi fiindcă nu avea nici un moştenitor după moartea sa. Aşa dară făcu toate mijloacele cîte îi erea prin putinţă ca să dobîndească un asfel de lucru. Uşa sa erea pururea deschisă întru primirea celor săraci şi scăpătaţi. Punga sa vărsa pă toată zioa cu mare dărnicie întru milostenii pă la case de copii sirmani, pă la şcoli publice, pă la spitaluri de oameni streini, şi pă la beserici scăpătate, ca doară se va milostivi Dumnezău şi îi va dărui vreun moştenitor; şi toate acestea îi fură în zadar.
      Într-una de zile află cum că ar fi venit în Damasc(*) un doftor prea vestit de meşter. Îndată trimise la dînsul de îl chemă, şi îi povesti dorinţa inimii sale, ca să dobîndească vreun fiu. Iar doftorului îi fu prea milă de dînsul, şi îşi pusă toată osîrdiea ca doară îl va bucura. În sfîrşit de toate prin ştiinţa doftorului, şi prin [32] voinţa stăpînului fiinţilor, dobîndi un fiu în prea puţină vreme, pe care îl numi Culuf. La naşterea acestui fiu făcu destule veselii, şi multe milostenii la cei săraci şi streini, dar mai întîiu de toate slăvi pe Dumnezău, ca unul a tot-puternic şi stăpîn al rînduelii firei. Deci crescînd Culuf, îl dete tatăl său la învăţătura cărţii, şi învăţă atîta de bine, încît cînd erea în vîrste de optsprăzece ani, desăvîrşise toate ştiinţile şi limbile ce se obicinuea p-atunci, şi mai cu seamă erea desăvîrşit întru toate deprinderile cele trupeşti, adică la luptă, la ştiinţa arcului, la a săbiei, la sărituri, şi la altele asemenea, încît se mira lumea de dînsul, şi îl iubea tatăsău atîta de mult, încît nu putea să trăească fără dînsul nici un minut. Tatăl său se socotea cel mai norocit în lume, avînd aşa fiu. Dar moartea, care nu are plăcere a vedea pe vreun om fericit în lume, îi tăe firul vieţei, precum face şi pînă în zioa de astăzi, şi va face pînă la sfîrşitul lumii. Aşa dară Culuf rămasă moştenitor preste toată averea părintească, însă aceste mari bogăţii nu îl bucurară pentru multă vreme. Căci rămîind preste ele stăpîn desăvîrşit, începu a le prăpădi; zidi palaturi frumoase, se dete la lucs cu felurimi de trăsuri, de cai buni, de haine preţioase şi netrainice; cumpără roabe frumoase, luă mulţime de slugi cu simbrie, şi îşi adună o mulţime de dalcauci tineri întru petrecerea sa cea nesăţioasă, cu cari făcea blăstemăţiile şi crailîcurile cele mai mari din lume; îşi deschisă casa şi masa la toţi ocabazi şi măscărici(*). Cu aceştiea îşi petrecea zilele [33] vieţii, iar oameni de ispravă nici voea să vază în ochi săi. în casa sa se gătea bucatele cele mai scumpe cu mare îndestulare pentru mulţimea crailor şi berbanţilor, şi în tot minutul nu îi lipsea lăutari şi tot felul de cîntăreţi; casele sale se clătea din temelie şi se dărîma de jocuri şi sărituri, slugile şi toţi dalcauci îi erea hasnatari. El însuşi nu făcea cabul să îngrijească de ale casăi sau să ţie cheea banilor şi a cămărilor sale, ci care cum apuca. Acestea toate în prea puţină vreme îi scoasără la căpătîiu toate averile sale pînă la o para. Tribuinţa bletemăţiilor sale îl sili să îşi vînză toate palaturile, şi robi, şi niţel cîte niţel ajunsă într-o stare încît nu avea după ce să înghită apa, şi aşa se bucurară toţi vrăjmaşi săi.
      Pă cînd rămasă în sapă de lemn, se căi prea mult pentru faptele sale cele desfrînate, şi năzui la persoanele ce îi ajutasără spre ticălişiea sa. Prieteni mei, le zicea, voi îmi sînteţi destui martori pentru îndestulările şi averile mele în care am fost, de care nu v-am lăsat nici un minut neînpărtăşiţi, şi acuma mă vedeţi prea bine în ce stare ticăloasă mă aflu; nădejdea mea e numai la voi ca să îmi-ajutaţi a eşi din astă ticăloşie. Aduceţi-vă amînte de dărniciea mea cea mare ce vă făceam cînd vă aveam pă lîngă mine în casa şi la masa mea. Nu mă îndoesc cîtuşi de puţin că voi nu veţi tăgădui ajutorul ce vă ceiu, ci veţi alerga cu toţi ca să mă scoateţi din astă primejdie mare. Cu asfel de cuvinte şi altele asenemea, umbla bietul Culuf să îndemne prieteni săi ca să îl ajute în ticăloşie. Însă el sirmanul striga şi grăea lemnelor şi pietrilor. Uni i se arăta prefăcîndu-se că le pare rău, şi i se făgăduea că se [34] vor ruga lui Dumnezău ca să îi ajute. Alţi îi zicea alah cherîm. Alţi idîr alah; alţi îi zicea: aşa ţi se cade; pentru ce nu ţ-ai deschis ochi mai nainte de a cădea în groapă? Alţi: sacul cu făină se iconomiseşte cînd se începe, iar nu cînd ajunge la fund. Alţi: bagă-te slugă, ca să cunoşti cum se căştigă bani. Alţi iarăşi nu îl băga în seama, şi se făcea că nu îl cunosc, şi în vorbă scurtă, toţi fuge şi se lepăda de dînsul, ca cum nici l-ar fi cunoscut, nici l-ar fi văzut vreodată, şi toţi îi da oarba pă din dos, şi îl defăima cu felurimi de cuvinte, numindu-l craiu, berbant, şi neghiob. O prieteni mincinoşi, strigă bietul Culuf! Nerecunoştinţa voastră, şi purtările voastre cele neomenoase cătră mine mă mîhnesc prea mult. Vina este a mea că m-am amăgit socotindu-vă prieteni. Iată proverbul rumînesc acum se înplini: “veniţi înţelepţilor de muncaţi la masa nebunului”. Eu am fost nebun, şi voi înţelepţi! Voiu învăţa minte de acuma înainte! Ah tocmai acuma cunosc, că cu banul şi cu mintea este omul fericit întru toate! Bine zic rumîni:
      “Cu Minerva şi cu Pluton fiind însoţit,
      În orice războiu din lume, vei fi nebiruit.”
“Cu chei de argint şi d-aur toată uşa vei deschide,
Şi nici raiul pe a sa nu ţ-o va închide,
Undiţi de argint şi aur la tot omul fie,
Şi va prinde peşte viu chiar şi pă cîmpie.”
	Acestea  şi altele multe zicînd bietul Culuf, se întrista şi îi părea rău mai mult pentru prieteni săi, ce îi ajutasără să cază în prăpastie, de cît pentru starea sa în care se afla. Aşa dară hotărî să fugă din Damasc, ca să nu mai vază în ochi pe aşa berbanţi. Deci plecînd din Damasc pă drumul ce ducea la Caraiţi, zicea întru sineşi [35] “adamîn acîlî soradan ghielior” (mintea omului, după ce pate necazul, îi vine în cap). Acestea zicînd, şi altele multe, ajunsă la cetetea Caracoram, în care împărăţea Caralcam. Acolo găzdui într-un han, şi cu bănişorice îi mai rămăsesără îşi făcu o haină şi o legătură de cap după moda locului. Şi umbla toată ziuliţa ca să afle şi să vază toate lucrurile cele mai vrednice de privit ale oraşului, şi seara se trăgea la gazdă.
      Într-una de zile află că împăratul Caralcam se gătea cu mari oştiri înprotiva a doi împăraţi vecini, ceri venea cu mari puteri să îi stăpînească locurile împărăţiei sale; şi se duse la împăratul, zicîndu-i că voeşte să-l slujească, şi fu orînduit în rîndul soldaţilor. Tînărul Culuf se purtă la acest răsboiu cu atîta vitejie şi înţelepciune, încît prin biruinţile sale se învinsără toţi vrăjmaşi împăratului. Aşa dară luă mari cinsti dela împăratul, şi îl  lăudară toate căpeteniile; şi mai cu seamă de toate intră şi în dragostea lui Mungar fiul împăratului. Norocirea şi slava nu îl lăsă numai într-acestea; căci după încetarea acestui răsboiu, se rîdicară alţi doi împăraţi cu mai multă silă înprotiva lui Caralcam, aşa dară cerea tribuinţa ca să se lupte şi cu aceşti doi vrăjmaşi prin puterea armelor şi a vitejiei. Atuncea Culuf îşi arătă înmiită vitejie şi iscusinţă de arme, mai mult decît ceea ce îşi arătasă în răsboiul celălalt. Această de a doa cunună a sa luată prin vitejii mari, îl făcu să intre cu desăvîrşire în dragostea şi cinstea lui Mungar fiul împăratului, care îl iubea atîta de mult, încît nu îl lăsa să se mişce de lîngă dînsul nici un minut, şi din zi în zi îl iubea mai mult; şi în scurtă vreme ajunsă Culuf omul cel [35] mai tainic şi mai de aproape al lui Mungar. După vr-o cîteva vreme muri împăratul Caralcam, şi se sui fiul său Mungar în scaunul împărăţiei, şi numaidecît, după ce se vesti de împărat, umplu pe Culuf cu felurimi de ranguri, şi îl făcu ministru cel mai întîiu a toată împărăţiea.
      Atuncea Culuf văzînd că treburile sale au luat altă direcţie, adică îndreptare, şi cum că niciodată nu a fost mai fericit decît cum erea atuncea, zicea întru sineşi: adevărat este, şi nu încape îndoeala cea mai mică cum că toate patimile şi toate stările omenirei nu sînt scrise în ceriu pă scaunul celui a toate făcător şi îngrijitor. Pă cînd trăeam în Damasc întru atîtea desmirdări, oare cugetam eu vreodată că voiu ajunge întru ticăloşii? Şi viind aici în Caracoram, puteam să nădăjduesc că voiu fi aceea ce sînt eu acuma? Niciodată. Toate fericirile noastre şi toate ticăloşiile atîrnă de prea înalta voinţă!
      “Să trăim dară trăim ori cum vom găsi, (*)
      D-ale soartei noastre nimic a ne păzi.
      		Ea e curioasă,
      		Şi prea cuvioasă.
      	Îşi bate joc de toţi,
      De vii şi de morţi;
	Uneori în slavă o vezi înălţindu-i,
Şi alte ori în iaduri auzi pogorîndu-i.”
	Acestea zicînd Culuf, se lăsă în mîna lui Dumnezău şi a soartei sale fără vre o înprotivire din partei, fiindcă vedea prea bine că nu stă în mîna sa nimic. 

[37] Istoriea prea frumoasăi Dilara.

	Într-una de zile eşind Culuf din palat ca să se plimbe prin oraş, se întîlni cu o nevastă bătrînă înpropodită cu un peşchir de Indiea, ale cărui mărgini erea cusute cu aur şi cu rubinuri. Într-o mînă avea un şir de mărgăritar mare, şi în ceea laltă un toeag, cu cinci roabe după dînsa iar înpropodite. Culuf se apropie de dînsa şi o întrebă, dară roabele îi sînt de vînzare? Da, zise bătrîna. Însă acestea, cu toate că sînt frumoase, dar nu fac pentru tine. Şi fiindcă te văz a fi un om nubil, doresc a îţi alege singur pe cea mai frumoasă din toate cîte am acasă, şi de îţi este voea, vino după mine să le vezi pe toate. Acestea zicînd plecară cu Culuf acasă la dînsa. Şi ajungînd înaintea unui mecit(*), îi zise bătrîna: aşteaptă-mă aci, domnule, şi mă întorc acuma. După un ceas iată că veni bătrîna cu o fată după dînsa ce aducea o bohcea, cu un fel de cearşaf în trînsa şi cu o ferengea, cu care înbrăcară şi învăliră pe Culuf zicînde cătră dînsul: domnule, noi sîntem persoane cinstite, şi nobile, şi nu ne este cinste a intra un strein la noi în chiar portul său, şi de aceea te înbrăcarăm cu haine femeeşti, ca să nu te cunoască cineva. Culuf nu zise nimica, şi urmă după mătuşă, care îl dusă într-un palat mare şi necunoscut de dînsul, în care intrînd vedea toate lucrurile de mare cuviinţă, cu podoabe de mult preţ, şi în cea mai bună rîndueală. Şi după ce trecu printr-o curte [38] mare, ce erea pardosită cu marmure foarte alb şi sprevăzător, ajunsă într-o sală înpodobită cu cea mai mare cuviinţă din lume, în mijlocul căruiea erea un lighian în faţa rubinului plin cu apă, şi într-însul înota felurimi de peşti cu pete de aur, şi uni cu pete de rubin ca păstrăvi, şi privind Culuf cu multă mirare la prşti aceea, văzu că se apropie de dînsul o copilă cu totul frumoasă, cu faţă zimbindă şi veselitoare, şi făcîndu-i compliment, îl luă de mînă, şi îl pohti să şază pă o perină ţăsută în aur; şi şezînd el jos, începu a îl şterge acea tînără de năduşala feţei cu o batistă foarte subţire şi plină de miroase cu totul pătrunzătoare şi întremătoare, şi ştergîndu-l îi zimbea de rîs, şi   făcîndu-i cochitării multe şi semne din ochi, rămasă Culuf rănit de dragostea ei.
      Pă cînd el cugeta despre frumuseţa ei, care îl rănisă pînă la ficaţi, şi hotăra întru sineşi ca să o şi cumpere, iată văzu altă copilă cu mult mai frumoasă decît cea dintîiu, al cării păr în faţa aurului, lung şi răshirat, făcea unde pă spetele ei ca un isvor auriu, care veni la dînsul cu multă delicatenţă, şi luîndu-i mîna, îi o sărută cu mare frăgezime, şi pă urmă începu a se găti ca să îi spele picioarele într-un lighian de aur, răsfrîngîndă-şi mînecile, şi puindă-şi pă dinainte un peştiman cu totul de aur, şi înprejurat cu pietri preţioase. El nu se supusă ca să îl spele pă picere, păzînd respect şi sfieală cătră acea tînără, şi fiind întru mirare de frumuseţa ei cea multă, se sculă să cază la picere-i cu hotărîre ca să o şi cumpere. Dar d-odată rămasă încremenit ca unul ce îşi pierde toată simţirea trupească şi sufletească, văzînd alte doaăzeci de tinere [39], care mai de care, cu mult mai frumoase decît cele doaă. Acestea încunjura pe o doamnă cu mult mai frumoasă şi mai înbrăcată decît toate cîte erea în acel palat, şi se cunoştea prea bine întru toate că ar fi stăpîna lor. Lui Culuf i se părea că vede un soare încunjurat de luceferi, şi de frumuseţa ei cea negrăită şi preste firea omenească, căzu la pămînt, fără să mai ştie unde se afla. Roabele alergară numaidecît ca să îl ajute întru primejdiea sa, şi aducîndu-l întru simţirile sale prin felurimi de mîngîeri şi miresme, doamna, ce îl adusese întru această uimire, şi zise aşa: bine ai venit nobilule tinere. Culuf, după ce i se închină, scoasă un ohtat din inima sa, atîta de adînc şi de înfocat, încît li se păru ca cum ar fi fost dintr-un cuptor ars. Pă urmă îl dusără să şază, şi îi deteră de bău un fel de şărbet foarte minunat din tasuri de aur curat încunjurate cu pietri de brilanturi, şi îl bău înpreună cu acea doamnă minunată. Ea văzîndu-l aşa de uimit, şi zăpăcit întru toate, încît nu putea nici să scoată graiu, îi zise: de ce eşti atîta de turburat, şi cu faţa tristă? Nu cumva îţi aduce neplăcere companiea noastră? ah, preaslăvită şi frumoasă doamnă, îi răspunsă el, uitîndu-se la dînsa cu căutătură lină şi plină de amor; încetează rogu-te, încetează de a mă mai supăra cu aşa cuvinte. Dumneata o ştii prea bine, că ori cine, privindu-ţi frumuseţa şi multele daruri, e cu neputinţă a nu se sminti. Îţi mărturisesc că sînt cu totul uimit. De cum te zăriiu mă curpinsă o mare turburare, încît nu pociu să ţ-o jugrăvesc. Minutul zărirei tale îmi răni simţirile cu mii de săgeţi. Eu nu ştiu unde mă aflu, însă acestea toate, deşi grozave şi pline de foc, dar îmi sînt [40] foarte plăcute. Fă-ţi coraj, fii voinic, îi zise acea doamnă, şi   adu-ţi aminte că ai venit să cumperi o roabă. Aideţi dară cu toţi înpreună să şedem la masă, şi am nădejde bună că adunarea noastră îţi va alina toată ferenegra(*), şi vom fi cu toţi întru veselie.
      Acestea zicîndă doamna, luă pe Culuf de mînă, îl duse în altă sală, şi acolo şezură toate la o masă foarte lungă, ce erea plină de felurimi de bucate şi de băuturi foarte delicate. După ce mîncară şi băură, se sculară roabele de la masă. Unele luară felurimi de istrumenturi muziceşti şi cînta cu ele, şi altele cînta din gură cu glasuri îngereşti, iar altele juca felurimi de jocuri. Ele încetară, şi luă doamna o arfă, şi cîntînd cu ea, cînta şi din gură; această armonie întrecea toate plăcerili lumii, glasul ei covîrşea armoniea cerului, de care zic învăţaţi cum că se uimesc şi chiar planetele cerului.
      Culuf auzind aceste cîntări ale ei, de care sălta şi cele neînsufleţite, nu mai putu răbda săgeţile amorului ce îi sfăşiea rărunchi cu cea mai dulce plăcere; doamna mea; strigă, tu mă uimişi întru toate; tu mă lăsaşi ca un mut, tu mă înlemnişi, tu mă zăpăcişi, tu îmi rîdicaşi toate simţirile mele. Săgeţile dumitale mă răniră cu desăvîrşire! Dă-mi voe, te rog, să mă închin mînilor tale, şi să sărut urmele talpelor înălţimei tale! Acestea zicînd bietul Culuf, prins fiind foarte grozav în cursăle amorului, căzu la pămînt ca unul ce numai este întru simţirile sale, şi făcînd coraj se închină şi îi sărută mîna cea [41] dreaptă cu multă frăgezime. Iar acea doamnă tînără şi prea frumoasă, înpodobită cu toate darurile plăcerii, cu multă mînie şi sălbăticie îl înbrînci de la dînsa, şi îi zisă: orice persoană vei fi, mie nu îmi pasă; atîta numai îţi zic, fii cinstit dacă ai venit aicea, şi nu păşi preste hotarăle bunelor purtări. Eu sînt fată nobilă. În zadar te osteneşti a dobîndi ceea ce nu este de potriva ta; şi fiindcă nu ştii mijloacele prin care ai putea să mă dobîndeşti, de aceea nu mă vei mai vedea din acest minut. Acestea zicîndă ea, se trasă cu toate cele lalte, şi el rămasă singur.
      Culuf rămasă coprins de mîhnire văzînd supărată pe iubita sa, şi sta la mii de gînduri ca un uimit în acea sală. Căinţa lui erea cu totul nespusă. Atuncea veni cătră dînsul bătrîna ce îl adusese în acel palat, şi îi zise: nu se cuvenea să te porţi aşa cu doamna. Şi cu toate că eu ţ-am spus că sînt roabe, însă tu, după marea cuviinţă a palatului acesta, şi după scumpetea hainelor lor, tribuea să socoteşti şi să înţelegi cum că sînt alt feliu de persoane. Doamna, pe care ai supărat-o cu puterile tale cele cu obrăznicie, este fata unui boeru din cei mai însămnaţi ai curţii împărăteşti. Graiurile bapei adăogară în inima lui Culuf nu numai amorul asupra acelii doamne, ci şi mîhnire multă, şi căinţă mai presus de moarte, pentru nebuneasca sa purtare cătră dînsa, şi îl trecea sudori de moarte cu foc mistuitor ca să o mai vază ş-altă dată.
      Atuncea doamna aceea, înbrăcată şi mai bine cu deosăbite haine, veni iarăşi în sală cu cele lalte tinere, şi începu a rîde, văzindă pe Culuf coprins de mîhnire şi de întristare. Eu socotesc, zise ea, că te-i fi căit destul pentru greşala ce [42] ai făcut cu purtarea ta; de aceea dară voesc a te erta, însă cu tocmeală ca de acuma nainte să fii cu purtări mai bune şi mai potrivite la persoana mea, şi să îmi spui cine eşti şi din ce familie(*), dorinţa sa erea ca să se mai vază o dată cu dînsa, şi zică-i orice va pohti; aşa dară îi fu prea cu uşurinţă a îi dovedi cum că se cheamă Culuf, şi cum că este cel mai de aproape tainic al împărăţiei.
      Domnule, îi zise ea, de o vreme încoaci auz tot-dauna pentru isprăvile tale, şi cum că eşti cel mai iubitul al împăratului; şi aveam dorinţă mare a te cunoaşte şi a te vedea în persoană. Îmi pare bine dară că am aflat astăzi această mulţumită. Cîntaţi dară, fetelor şi să dănţuim cu toate, făcînde orice lucru purtător de veselie ca să întoarcem pe acest tînăr strein dintru mîhnirea şi uimirea sa. Toate tinerile începură a cînta în fel de fel de chipuri, şi a dănţui cu cele mai mari iscusinţi, pînă în murgul sării. După ce înoptă aprinsără felurimi de luminaţii tot de făclii poleite legate cu flori de brilanturi în sfejnice de aur, şi de candele săpate în robinuri umplute cu unt de garoafe. Toată casa erea ca un soare, dar cam cu ceaţă prin trînsa de fumegarea miresmelor, precum de odagaciu, de aloiu, de curse, şi altele asemenea. Cina se gătea, şi doamna cu domnul Culuf petrecea numai amîndoi întru felurimi de vorbe şi poveşti, între care veni vorba şi despre împăratul, pentru care întrebă doamna *[43] pe Culuf de are roabe frumoase în saraiul său? Dară, doamna mea, îi zise Culuf, el are roabe prea frumoase: şi acuma se iubeşte cu una a nume Guladama. Aceasta este o tînără foarte frumoasă, şi de nu m-aşu fi învrednicit a te vedea pe domniea ta, aşu fi socotit că e cea mai frumoasă din lume; căci frumuseţa dumitale nu are asămînare cu alta în lume, şi cu urmare o întreci cu mii de ori mai pre sus.
      Aceste linguşiri fură preplăcute doamnei Dilara (aşa se numea acea doamnă frumoasă), ce erea fată a lui Vocruc marele domn al Caraitei, care nu se afla acasă p-atuncea, fiindcă se dusese din partea împăratului său, ca să gratuleze(*) pe Usvac Han, ce se suisă atuncea pă tronul Tatariei; şi în vremea lipsii sale, Dilara avu pohtă a aduce în casă pe cîte un tînăr să îşi petreacă cu el din vreme. Însă erea plină de nazuri, şi mai vîrtos cătră cei ce nu se purta cărtră dînsa cu sfieală şi politică multă, şi să o laude la toate; (precum se bicinueşte la cei nobili pînă în zioa de astăzi). Întru adevăr arăt, că pînă în ceasul acesta, şi poate pînă oiu muri, sînt urît de o persoană nobilă, fiindcă am greşit de am zis unui căţel al său potae, căci tot sărea pă mine, şi mă umplea de păr, şi îmi lua şapca de se juca cu dînsa. O ticăloşie! Asta nu-i nobleţă, ci e nătăfleţă!
      Aşa dară cocoana Dilara rămasă prea mulţumită de linguşirile lui, şi mai vîrtos cînd îl auzea slăvindu-o că e cu mii de ori mai frumoasă decît ţiitoarea împăratului. Eu nu crez, zise Halima cătră Aidin, să fi fost atîta de frumoasă *[44], dar se vede treaba că aşa îi da mîna lui Culuf să zică, ca să îşi înplinească dorinţa, pătruns fiind de cele ce plac nobililor dame. Laudele şi linguşirile o învioeară, şi o umplură de vorbă mai multă, de glume, şi în scurtă vorbă o ameţiră şi o înduplecară, şi mai vîrtos asupra cinei se cunoscu prea bine că, după multele ei glume, se amurezase de Culuf, care luă şi mai multă pricină a se răni de dînsa.
      Aşa dară cînd erea se plece Culuf a casă, începînd iarăşi laude şi linguşiri, se sculă în picere cu mînile la piept, şi stînd înaintea doamnei Dilara, zise cu inimă înfrîntă: doamna mea şi a vieţii mele, stăpîna şi isvorul frumuseţei, eu de aşu şedea cu domniea ta o sută de ani întregi, tot mi s-ar părea că nu am şezut nici un minut. Despre mulţumita mea este în zadar a vă mai grăi, căci nu se poate tîlcui mărimea ei cea nespusă, atîta numai zic că mă văz silit a mă duce şi a vă da pace ca să vă odihniţi. Greu minut îmi este acesta, însă îl jărtfesc pentru liniştirea stăpînei vieţii mele. Mîine de va fi cu porunca dumitale, voiu mai veni iarăşi. Ţi se dă voe să mergi, îi răspunsă ea, însă mîine cătră murgul sării să te afli iarăşi la poarta mecitului, şi eu voiu purta grija pentru tine a te aduce aicea. Acestea zicîndă ea, Culuf i se închină şi se duse acasă.
      Ajungîndă a casă, toată noaptea nu închisă ochi, gîndind la frumuseţa vestitei Dilara, şi la cîte văzuse în zioa aceea. A doa zi îndată ce se sculă, se duse numaidecît la împăratul. E, hoşgheldîn! De unde vii, îi zise împăratul, îndată ce îl văzu? Unde ai fost eri, de nu te ai mai văzut pă la mine? Stăpînul meu, îi răspunsă Culuf [45], cînd vei afla împărăţiea ta cîte mi s-au întîmplat, sînt încredinţat că mă vei erta pentru nevenirea mea; şi numaidecît începu a îi povesti toate cele ce văzuse şi i se întîmplasă. Hair soile! Şi este cu putinţă, zise împăratul, să fie atîta de frumoasă domnişoara aceasta, precum mi o jugrăveşti tu? Tu îmi povesteşti cu prea multă pohtă, şi aceasta mă face să nu îţi dau crezemînt. Stăpînul meu, îi mai zise Culuf, să-ţi vorbesc în scurt: este atîta de frumoasă, încît, cel mai vestit jugrav din lume, nu s-ar putea bizui a îi asămîna frumuseţa cu cele mai vii văpsăli. Maşala. Destul îmi este acuma, îi zise împăratul. După spusa ta îmi faci pohtă să o văz, şi negreşit voesc la noapte să merg şi eu cu tine, de te vei duce la dînsa.
      Această hotărîre a tînărului împărat cam pusă pă gînduri pe domnul Culuf; bine e stăpîne; dar cum oiu să pociu eu să te iau cînd mă voiu duce la dînsa, în ce chip, şi cu ce mijloc? Şi ce să îi spuiu eu că îmi eşti? Eu, zice împăratul, să mă înbrac cu haine de rob, şi să mă numeşti că sînt rob al tău, puindu-mă să stau în vreun colţ de departe şi să privesc la toate faptele voastre. Culuf, cu toate că se căea pentru această destăinuire, dar nu îndrîsni a se înprotivi stăpînului său, care înbrăcîndu-se cu haine de rob, se dusără cătră seara la poarta mecitului. După cîteva minute văzură pe babă viindă, care zise: pe rob nu e tribuinţă ca să-l ei cu tine; lasă-l, şi vino numai singur. Prea scumpa mea mumăşoară, îi zise Culuf, te rog, aşa să trăeşti, să laşi ca să vie şi robul acesta cu noi înpreună; căci este un tînăr foarte iscusit, cîntă prea frumos, face versuri (stihuri) cu mare lesnire, şi alte lucruri pline *[46] de haz şi de rîs, şi în scurtă vorbă este foarte mucalit; şi sînt prea încredinţat că nici doamnei tale îi va părea rău văzîndu-l, ci din protivă va fi foarte mulţumită, fiind şi el întru petrecerea noastră. Bătrîna nu îi mai zise nimic, ci luîndă-i pe amîndoi de mînă, îi duse la doamna Dilara.
      Ea văzîndă pe rob, îi zise: de ce ai adus şi pe acest rob cu tine? Iar el îi răspunsă, cum că acest rob este prea gulmeţ şi foarte mucalit, cîntă prea frumos cu chimbalu, şi din gură foarte minunat, ş-apoi este şi poet, adică făcător de tot felul de versuri; şi sînt prea încredinţat că veţi face pre mult haz de dînsul. Dacă e aşa, răspunsă Dilara, bine a venit, însă, n-auzi dragă, zise cătră rob, bagă-ţi minţile în cap şi să te porţi bine cu fetele mele, c-apoi o iei păste nas, şi pă urmă să nu-ţi pae rău. Împăratul văzindu-se că e silit să fie caraghiuozu lor, începu a face glume şi caraghioz-lucruri, cu aşa de bune purtări, încît făcu pe domnă să zică către Culuf: întru adevăr că sluga dumitale este prea gulmeaţă şi mucalită cît se poate, şi am nădejdi bune că vom petrece cu dînsul foarte minunat. Find că are norocire a vă fi plăcut, zise Culuf cătră dînsa, să vă fie dăruit, şi din minutul acesta nu mai este al meu, ci al dumitale frumoasa mea stăpînă. Doamna zise mulţumim, şi îşi netezea robu pă spate.
      Asupra acestor vorbe, iată veni o roabă şi le dete veste că masa este gata. Doamna şi Culuf şezură la cină, şi robul sta în picere; dar fiindcă doamna rămasă prea mulţumită de glumele sale, se rugă de preaiubitul său Culuf ca să îi dea voe să şază şi el la masă. Culuf cam nevrînd [47] aceasta, în cea mai de pre urmă îi porunci să şază, şi îl pusără între dînşi, şi începură a cina; şi viind vremea de vin, doamna umplu un pahar şi cinsti pe rob, şi îi zise: bea întru sinătatea mea. Împăratul sărutîndu-i mîna ce ţinea paharu, îl luă, şi îl bău întru sinătatea ei. Doamna mai umplîndă ş-alt pahar, zise cătră Culuf voindă să-l supere în glumă, beau acest pahar întru sinătatea drăguţăi dumitale, adică a prea frumoasăi Guladamei, amoreaza împăratului tău. Doamnă, răspunsă Culuf ruşindu-să la faţă, nu fie una ca aceasta să mă înalţu eu cu cugetul pînă la amoreaza stăpînului meu! Respectul meu e mare cătră dînsul, căci îmi e stăpîn. Ei, ba că bine zici respect, şi ce, nu cumva ăi să tăgădueşti acuma? Ţ-ai uitat de eri pînă astăzi, cînd îmi spunei pentru dînsa, şi îţi pierduseşi cumpătu? Nu îmi spunei dumneata că eglendiceşti cu dînsa cînd lipseşte împăratul? Atunci bietul Culuf de aceste vorbe de glume, din care ştiea prea bine ce o să paţă sirmanul, se turbură foarte mult, şi zisă cătră dînsa: rogu-te stăpînă, încetează de gluma aceştii pricini, căci eu n-am îndrîsnit niciodată a face aşa faptă înprotiva cinstii stăpînului meu, dar nici că am cugetat, necum să vorbesc despre una ca aceasta. Şi mă iartă doamna mea, că asfel de glume nu sînt potrivite cu o persoană înţăleaptă. Moralul ne învaţă ca nic o dată să nu glumim cu lucruri preste putinţa noastră, adică cu lucruri dumnezăeşti şi împărăteşti, şi adevăr de vor fi, necum păreri şi vînturi.
      Ruşinea, supărarea, şi nevinovăţiea ce se jugrăvisără în faţa lui Culuf deteră şi mai multă pricină doamnei a rîde cu hohot. Şi în scurtă vorbă, pă cît se supăra Culuf mai mult de aceste [48] vorbe, adică de o aşa glumă neghioabă şi lungă, cu atîta Dilara îl supăra şi mai mult. Acestea erea supărări şi glume, însă împăratului îi intră cuiul în inimă despre acest lucru; dar ca un înţelept se făcea că nu bagă de seamă, şi îşi urma glumele, bînd, şi mîncînd cîte trei. Vinul, după obiceiul său începu a îşi face lucrarea sa prea desfrînătoare, încît niţel cîte niţel împăratul îşi uită că este subpt chip de rob, şi începu a zice cătră Dilara cu ton de om mare: doamna mea, ia fă bine de zi vreun cîntec din cele mai frumoase ce ştii. Dilara ca unui caraghioz voi să îi facă hatîrul; luă o arfa şi începu a cînta cu dînsa şi din gură, încît se părea că este o cîntare îngerească.
      Împăratul, ca unul ce numai auzise aşa cîntare dulce şi frumoasă, şi cu meşteşug, rămasă atîta de mulţumit şi pătruns, încît uitîndu-şi că  petrecea drept rob, strigă cu multă mirare: să-ţi spuiu întru adevăr, doamna mea, că mă uimi cîntecul tău. Macarie cîntăreţul meu, vestit mai în toată lumea pentru meşteşugul şi glasul său, e cu mult mai jos decît dumneata! Culuf rămasă ca un mort pentru dovedirea sa. Şi Dilara pricepîndă din aceste vorbe, că celce se socotea de rob şi măscăriciu, e însuşi împăratul, se sculă numaidecît de unde şedea, şi alergă cu multă grabă să ia un şal ca să-şi învălească capul, după obiceiul cadînelor. Aman, sîntem  prăpădite, zise binişor cătră cele lalte tinere! Ăla nu e rob, ci chiar împăratul!(*) Acestea zicîndă *[49], şi uimită fiindă, veni iar acolo unde erea împăratul, şi nu mai avu coraj să şază lîngă dînsul. Şez cocoană, îi zise el, căci mie mi se cuvine să şez în picere înaintea ta, ca un rob ce mă numesc.
      Dilara începu a plînge cu foc şi cu amar, şi căzîndă la picioarele lui, cerea ertăciune despre cele ce îi va fi greşit necunoscîndu-l cine este. Împăratul rădicîndu-o îi zise: nu te teme domnişoară. Pă urmă o întrebă, cine este, şi ea îi spusă pă scurt ca să îi plinească voea, şi aflîndă despre dînsa ce persoană este, luă pe Culuf şi se dusără acasă.
      Glumele şi supărările ce dedese Dilara lui Culuf despre Guladama amoreaza împăratului, pricinuiră foarte rele lucruri. Împăratul, crezînd după vorbele Dilaraei cum că va fi avînd Culuf ceva cu amoreaza sa, fără să mai cerceteze despre adevăr, porunci a doa zi oamenilor săi ca să nu mai lase pe Culuf să vie înaintea sa, şi în doaăsprăzece ceasuri să îşi piarză urma din toată împărăţiea sa, iar de unde nu îi stă capu la picere.
      Bietul şi dreptul Culuf iubitul împăratului, mîhnit pînă la suflet pentru renoirea ticăloşiei sale, şi mai vîrtos că se ştiea fără vre o vină, umbla cu felurimi de mijloace ca să se înfăţişeze la împăratul şi să se îndrepteze, însă nu fu cu putinţă. Atunci îşi plecă grumaji la voinţa soartei sale. Se supusă poruncii împărăteşti, şi întovăroşindu-se cu un chervan mare, ce mergea la Tataria, se duse cu dînsul la Samarcanda (capitala Tatariei), şi fu acolo răndînd soarta sa cu marinimie, răzimat de voinţa Cerului, şi aşteptînd scrisa sa. Şi nemai gîndind cîtuşi de puţin la norocirea sa, din care scăzuse, ca un lucru prea de [50] obşte pentru toată omenirea, se afla prea liniştit; şi erea aşa, pentru că avea mare înţelepciune, şi ştiea să judece batjocura soartei omeneşti, în orice stare va fi bietul muritor; şi erea prea vesăl pă cît avea părăluţă; şi  isprăvindu-le, se aşeză la poarta unui mecit (mînăstire sau schit) şi cerea milostenie.
      Într-una de zile văzîndu-l Imamul (egumenul) mecitului, îl cercetă despre ale legii, şi aflîndu-l că erea de lege turcească, îi orîndiu doaă pîini tain pă zi, şi cu acestea trăea foarte mulţumit. Într-o dimineaţă după întîmplare mergea la mecit un neguţetor a nume Muzafer, care îşi aruncă ochi cătră Culuf, şi chemîndu-l îi zise: tinere, din ce parte de loc eşti, şi de ce ai venit aici prin ţara noastră, cu vre o altă treabă, sau numai cu cerşitul?  Domnule, îi răspunsă Culuf, eu sînt din Damasc, şi făcînd tacsid cu felurimi de mărfuri încoaci spre Tatariea, puţin oare ce departe de Samarcanda, oraşul acesta, mă întîlni o ceată de tîlhari, cari îmi omorîră pe toţi oameni ce aveam cu mine, şi îmi luară tot, lăsîndu-mă cum mă vezi.
      Muzafer ascultîndu-l, îl crezu la toate, şi îi zise: nu te mîhni, fătul meu, că norocirile omenirei sînt pururea însoţite cu ticăloşii:
      “Ele îşi bat joc de toţi,
      De vii, şi de morţi!
	Uneori în slavă le vezi înălţindu-i,
	Ş-alte ori în iaduri auzi pogorîndu-i!
		Batjocură le sîntem,
      Fără să le sîmtem!”
Tu poţi fi aicea foarte mulţumit, pentru că sînt multe mijloace, cu care poate tot omul a trăi fără nici o grijă şi vesăl tot-dauna; scoal şi vino *[51] pînă acasă la mine. Culuf se sculă cu mare bucurie, şi ajungînd acasă la Muzafer, cunoscu învederat că e un neguţetor putred de bogat. Muzafer primindu-l cu mare dragoste şi iubire de omenire, iată veni în acel minut şi un hoge, care apucînd de mînă pe Culuf, îi zise: iubite tinerel, domnul Muzafer, stăpînul casăi aceştiea, are o voinţă foarte bună asupra dumitale, pe care voeşte ca să o pue şi în lucrare cîtuşi de curînd, şi crez că îţi va fi spre mare folos în starea ce te afli.
      Ascultă fătul meu, el are numai un fiu a nume Tahîr, cu o fire foarte iute, şi arţăgos alah ghiostermesin, care nu de multă vreme s-a cununat cu o fată a unui domn mare strein. El cu firea sa cea iute şi arţăgoasă la toate, cu cale şi fără cale, îşi certă nevasta fără nici o vină; ea îi răspunsă asupra arţagului cu mînie şi cu vorbe cam atingătoare, de care se mînie atîta de mult Tahîr, încît o goni cu mare urgie din casă. După vr-o cîteva zile se căi Tahîr; fiindcă erea o tînără prea frumoasă, şi o iubea foarte mult. El acum voeşte să o ia d-al doilea de nevastă luişi, dar pravila nu îl sloboade pînă nu se va cununa cu altul de isnoavă,       ş-apoi să o despartă de acela şi să o ia el. Dorinţa lui Muzafer este să te cununi tu cu dînsa astăzi, şi mîind cu dînsa într-o noapte, a doa zi să te desparţi de ea, şi să o ia fiul său. Pentru osteneala ta îţi făgădueşte să-ţi dea cincizeci de galbeni mangeari. E, ce zici, voeşti să îi faci această bunătate? Bucuros, baş iustiunde, îi răspunsă Culuf, iată-mă gata spre slujbă-i.
      Dar să-ţi mai spuiu una, urmă hogea a mai zice, că aici în oraşul nostru sînt mulţi ce voesc [52] a fi hulale la asfel de întîmplări, şi fără a lua plată atîta de multă. Dar stăpînul voeşte ca acest hula(*) să fie mai bine un om strein; fiindcă aşa lucruri tribuesc să se facă prin taină, fără să ştie lumea, şi de aceea te alege Muzafer pe dumneata. Cinul meu este vlădică, şi după puterea ce am te pociu însura cu dînsa numaidecît, şi de vei voi şi acum în acest ceas putem săvîrşi aceasta. Ori cînd îmi vei porunci, răspunsă Culuf, eu sînt gata tot-dauna. Prea bine, zise hogea, însă întîi tribueşte să te chezeşueşti cu mine că te vei despărţi mîine de dînsa, şi al doilea să pleci numaidecît din acest oraş, cu bănişorice vei lua pentru această slujbă. Căci familiea domnului Muzafer nu te poate suferi a te mai vedea p-aicea, după acest lucru.
      Eu îţi făgăduesc, răspunsă Culuf, că numaidecît o las, şi mă duc ori unde îmi veţi zice, şi de nu mă credeţi, mă jur pe prorocul. Îndată ce se jură, vlădica dete de veste lui Muzafer că tînărul strein este gata să fie hula; cu tocmeală ca mîine să se despartă de dînsa, şi să îşi piarză urma de pîn locurile astea. Atunci Muzafer chemă pe fiul său Tahîr pă la murgul sării, şi pe toată familiea sa, şi fiind cu toţi faţă, cunună vlădica pe Culuf cu tînăra aceea, fără să o vază, fiindcă erea învălită păste tot din porunca lui Tahîr fiul lui Muzafer. Pă lîngă aceasta porunciră ca toată noaptea să nu aibă lumînare nici decum în casa ce vor dormi, fără să le treacă prin gînd, că treaba lor ce va putea face şi prin întunerec, şi poate că şi mai bine. Dar se vede treaba că ei au făcut aceasta ca să nu se vază unul [53] pe altul, şi să o îndrăgească el, şi aşa să nu voească a doa zi să se despartă de dînsa; dar n-au nemerit-o nici aşa.
      Aşa dară sosi noaptea, şi băgară pe Culuf în casa de mire, în care băgîndu-l îi stinsără şi luminara numaidecît, şi rămasă pă întunerec cu acea frumoasă, care se şi suise în pat mai naintea lui, ca să se plinească proverbul “te sui în pat mai nainte ştii ca văduvile”. Culuf încue uşa cu felurimi de zăvoară, par că avea gînd să se bată cu tătari, se desbrăcă şi căuta patul dibuind pă întunerec, şi cum dete păste el, se aruncă întrînsul ca un cavaler din stegul otuz bir lîngă nevasta sa. Ea simţindă că a venit lîngă dînsa, se supăra foarte mult văzindu-se silită a fi prada unuea ce nu o vede la faţă, adică ce nu îi cunoaşte harul frumuseţei ei. Şi mai vîrtos ştiindă prea bine că la asfel de obiceiuri şi fapte nu lua nescai oameni vrednici, ci tot nişte bătrîni şi oameni nevoeşi. Pă de altă parte Culuf, fiindcă îi spusesă vlădica despre frumuseţa ei, se aprindea foarte mult ca cum ar fi cu putinţă să o vază şi el însuşi. Această dorinţă a sa îi înmulţea dorul, fiindcă nu putea cu nici un mijloc să ş-o înplinească, şi îşi luă inima în dinţi a zice cătră dînsa: domnişoară, eu socoteam că noaptea aceasta va fi cea mai fericită pentru mine, şi acuma văz că e cea mai cumplită, fiindcă nu am norocire a îţi vedea frumuseţa; pentru care voiu fi pururea mîhnit, căci mîine sînt silit a mă despărţi de tine pentru tot-dauna, fără să te cunosc. Drept aceasta, domnişoara mea, milostiveşte-te încai a îmi grăi o vorbă, să nu fiu lipsit şi de aceasta, lucru ce e cu putinţă.
      [54] Răsuflîndu-şi focul său cu chipul acesta, încetă ca să asculte ce o să-i răspunză. Dar o minune mare, cît rămasă de uimit cînd aui în loc de răspuns să zică cătră dînsul: o tu, pe care te a ales Tahîr ca să renoeşti întîlnirea noastră, dovedeşte-mi cine eşti, cum te chiamă, şi de unde?! Glasul tău mi se pare că îmi este foarte cunoscut.aceste cuvinte ale doamnei se părură lui Culuf ca patruzeci de îngeri vestitori de bucurie, şi zise cătră dînsa: doamna mea, glasul tău mi se pare că ar fi al unei doamne, pe care o cunosc! Ah mult milostive doamne, oare tu să fii ceea ce gîndesc?! Ei minunea ta doamne, Culuf! Strigă ea, tu eşti care îmi vorbeşti Culuf?! Da, stăpîna mea, îi răspunsă el! Eu sînt nenorocitul Culuf! Eu sînt mult pătimaşul Culuf! Însă eu tot nu mă încrez a fi tu iubita Dilara. ─ fii încredinţat, că eu sînt ticăloasa Dilara, ce te am primit în casa mea cu împăratul Morgan subt nume de rob; şi cu nebuneştile mele glume şi supărări, ce îţo dam pentru Guladama amoreaza împăratului, te am făcut nenorocit şi oropsit de împăratul tău, şi pe care tribue să mă socoteşti de cea mai mare vrăjmaşă a vieţii tale, fiindcă eu sînt însămi pricina şi isvorul ticăloşiilor tale! Încetează, doamna mea, răspunsă Culuf, încetează, aşa să-mi trăeşti, şi nu te mai dojeni singură. Mulţumită Cerului, care a binevoit, ca întru ticăloşiile mele, să văz o asfel de întîmplare minunată şi plină de bucurie pentru mine, deşi numai pînă mîine! Dar o prea frumoasă stăpînă, urmă a zice Culuf, cum s-a întîmplat a fi nevastă lui Tahîr? Numaidecît îţi voiu spune, răspunsă aceea, şi ascultă cu luare aminte.
      [55] Tatăl meu pă cînd se afla aici în Samarcanda, venisă în gazdă la casa aceasta a socru meu Muzafer, pe care îl cunoştea şi mai dinainte; şi aflîndu-se amîndoi, au pusără la cale acest măritiş al meu după Tahîr fiul lui Muzafer, şi viind tatăl meu acasă, mă trimisă aicea mireasă cu multe slugi şi roabe ale mele. Mă supuseiu cu de-a sila voinţii părinteşti din pricina ta, şi îţi spuiu întru adevăr, o scumpul meu Culuf, că te iubeam foarte mult, cu toate că nu mă arătam ţie, dar numai eu ştieam ce foc ardea în mine pentru persoana ta. Măritişul meu după Tahîr nu a putut să te depărteze din fundul inimii mele cîtuşi de puţin. Dar a tribuit ca să mă lupt cu doaă focuri mari, că al supunerii la porunca părintească, şi cu dorul tău. Apoi lîngă aste doaă, jiganiea de bărbat ce am, cu purtările sale cele cu totul de hiară sălbatică cătră mine, mă făcu a te dori cu mii de ori mai mult, şi nădejdea mea nu se lua de la cel prea înalt, că în cea mai de pre urmă vei fi tot al meu, şi eu roaba ta; şi iată providenţa cerului că nu zăbovi a înplini nădejdile mele tocmai la puntul cel mai scîrbos pentru mine, prin mirele cel vremelnic, pe care mi-l deteră chiar vrăjmaşi vieţii mele, nepuind în gînd tainele lui Dumnezău, şi puterea lacrămilor unei credincioasă. O minune, şi întîmplare slăvită preste putinţa oamenilor! O taină cerească! Întru adevăr îţi spuiu, iubite Culuf, că mă îndoesc a crede; dară ce să zic, că unde voeşte cerul, se biruesc toate ale omenirei!
[56] Urmarea şi isprăveniea Istoriei lui Culuf, şi a prefrumoasăi Dilara.

	Aceste cuvinte avură  destulă putere a încredinţa pe Culuf cum că ceea ce vorbea erea iubita sa Dilara, şi cum că se afla cu dînsa în acelaşi pat şi casă, şi strigă cu bucurie: o preafrumoasă Dilara, ce prefacere norocită pentru mine? Oare pentru care adaos al multelor mele minunate întîmplări trăiiu de ajunseiu iarăşi întru gradul cel mai nalt al fericirilor mele? Spune-mi; tu să fii, cu care fuseiu dator a mă cununa numai pentru o noapte; şi nu pentru totdauna, precum dorea sufletul meu? Tu să fii aceea, al cării preadulce chip se află jugrăvit cu cele mai vii feţe pă lespezile inimii mele cei mult pătimaşă? Tu să fii stăpîna mea, pe care nu mai aveam nădejde s-o mai văz în această lume? Tu să fii aceea, pentru care aşteptam să-mi vie moartea cu mii de bucurii, ca doară oiu mai vedea-o pă lumea cealaltă? Ah stăpîna vieţii mele, ah împărăteasa mea, cui ar fi putut trece prin gînd această întîlnire cu totul nepreţuită şi covîrşitoare a orice bucurie din lumea aceasta? Dilara nu putu să fie nepătrunsă de aceste vorbe ale lui Culuf pînă la ficaţi, şi petrecură toată noaptea, fără vreo o aromeală, întru cea mai mare bucurie, pe care numai mintea omenească o poate închipui, căci prin condeiu nu se poate spune.
      A doa zi pînă a nu se lumina bine, veni un rob din ai lui Tahîr, şi bătînd în uşa lor, striga des şi tare, hula, hula, n-auzi măi hula, scoală mai curînd că s-a făcut zioă albă! Culuf nu voi nici răspuns a da, necum să-i deschiză, şi se apucă iarăşi de glume şi petreceri cu iubita sa. Dar d-o dată *[57] ca d-un trăsnetli se tăeară glumele fiindcă îl coprinsă o mîhnire foarte mare, şi zisă ohtînd din adîncul inimii: ah, iubita mea stăpînă, rudeniile dumitale, şi bărbatul tău, se grăbesc prea mult a ne despărţi. Lui Muzafer i se păru noaptea asta o mie de ani, dorind să vază pe fiul său iarăşi însurat cu tine, şi mie din protivă mi se păru numai un minut! Ah sfîntă natură! Ah pămîntule, căci nu mai zăbovişi întru rotaţiea ta ca să mai lungeşti această preadulce noapte şi mai norocită decît toate nopţile de la începutul lumii! Ah vai mie ticălosul, acuma cunosc că s-au înmiit necazurile mele! Numai un minut mi te dărui norocul, şi acuma pentru totdauna ne aruncă în focuri şi mai mari. Şi nu îmi este de alta, ci numai pentru jurămîntul ce am făcut că te voiu lăsa astă dimineaţă! Şi ce ai de gînd? Nu cumva ăi să păzeşti aşa jurămînt spurcat şi tiranicesc? îi zise Dilara. Ştiei tu cum că aceea, pentru care te ai jurat să o despătţeşti, că o să fie Dilara? Aşa dară tu nu eşti dator să păzeşti asfel de jurămînt, pe care l-ai făcut fără vr-o ştiinţă; şi mai pă urmă de toate, mai scump este un jurămînt pă neştiute decît Dilara? Calcă-ţi jurămîntuş, şi eu dau răspuns înaintea Cerului! Ah Culuf, mai zise plăngîndă, tu se vede treaba că nu mă iubeşti, şi pentru aceasta te laşi moale a te despărţă de mine! Bine, doamna mea, răspunsă Culuf, şi socoteşti dumneata că această dragoste stă în mîna mea? Călcîndă eu jurămîntul, pociu fi eu în pace ca să pociu să îmi-arăt dragostea ce am cătră dumneata? Îţi trece prin gînd vr-o dată că un strein ca mine şi fără parale se va putea pune înprotiva bogatului Muzafer? Dară, zise Dilara, poţi prea cu lesnire! Nu îi băga [57] în seamă făgăduelile sale, nesocoteşte-i toate înfricoşările, şi în scurtă vorbă, nu te teme cîtuşi de puţin la toate cîte vor face ei toţi, şi chiar prăvilile lor te vor ocroti şi îţi vor ajuta. Şi de vei fi om statornic, vei nimicci prea curînd toate înfricoşările lor. Prea bine, stăpîna mea, îi zisă Culuf plin de bucurie. Tu vei rămînea foarte mulţumită; hotărîiu dară şi eu, ca mai bine e să moriu, decît să mă despărţesc de tine.
      Pă cînd Culuf încredinţa pe nevasta sa precum se zise mai sus, Tahîr nemai putînd răbda zăbava lor în casă, se duse la uşă, în care bătînd cît putea, zise cu un glas sălbatec: măi hula, ce va să zică atîta zăbavă? Zioa iată c-a sosit, şi tu nu te scoli să-şi faci datoriea? Ori pe semne aştepţi să te roage! Culuf la aceste vorbe se sculă numaidecît, se înbrăcă eşind afară, şi luîndu-l Tahîr cu binişorul, îl dusă la bae. Şi după ce se înbăe, îl dusă la tatăl său, unde erea şi vlădica. Cari văzîndu-l, îi pusără să şază la masă cu dînşi ca să dejoneze cu toţi (*). După  ce dejonară, îl luă vlădica într-o parte, şi îi dete cei cinzeci da galbeni şi un peştiman de cap legat într-o gevrea, şi îi zise: primeşte tînărule dreptul tău mai cu prisos, şi te pofteşte Muzafer să nu zăboveşti cîtuşi de puţin aici în Samarcanda. Aşa dară despărţeşte-te de muerea ta după lege prin înscris, şi caută-ţi de trebuşoară fără vr-o zăbavă.
      Mă mir de sfinţiea ta, zise Culuf cătră vlădică, aruncîndu-i galbeni şi peştimanu de cap, cu ce cap mă sileşti şi cu ce cuvînt să mă despart eu [59] de nevestica mea, pe care mi-a dat-o legea prorocului înaintea sfinţiei tale! Un om cinstit ca mine nu face asfel de lucru. Astă faptă este numai pentru nişte nevoeaşi şi oameni de nimic. Şi cum se poate una ca aceasta să fac eu în viaţa mea? Mă scol de viu în Samarcanda, un neguţetor se găseşte de mă roagă să mă însor după lege, şi a doa zi să mă despart de nevastă? Slavă domnului, mai am niţel colarez în cap. Asta nu se poate tată, şi te rog dă-mi pace. Ha, de am vreun cusur; de nu trăesc bine cu ea; de nu pociu să o hrănesc; de nu mă voeşte ea, dovedească-se, şi atunci aveţi dreptate. Iar almintrelea nici habar nu am, şi faceţi orice veţi voi, dar mi e teamă că în zadar o să vă osteniţi.
      Vlădica rămasă încremenit cînd auzi aşa, şi alergă numaidecît la domnul Muzafer, şi îi zice: o păţirăm cît de bună! Hulaoa nu va să îşi lasă nevasta, şi îl văz prea tare întru hotărîrea sa, dară mi se pare că mai-mai o face aceasta ca să mai scoată ceva de chelciug. De va fi aşa, zise Muzafer, mai dă-i cinzeci de galbeni, şi dă-i răvaş de drum să se ducă cioarălor. Culuf ce asculta de daparte, strigă în gura mare: ba nu-nu, asta este vorbă, jupîn Muzafer, înzadar vă osteniţi a îmi da plata îndoită! De mi-aţi da şi un milion de galbeni, tot nu m-aşu face de rîs oamenilor, şi păgîn al legii, lăsindu-mi nevasta, şi deslegînd legătura sfintei legi, pe care nici o pravilă îndrîsneşte a mi o deslega, ci mai vîrtos mi o apără şi mi o ocroteşte! A, tu ţ-ai lungit nasu, cum se vede treaba, strigară cu toţi; de nu voeşti cu binele, vei binevoi dumneata şi almintrelea; Catiul te pofteşte prin canalul dreptăţii; acestea zicînd, îl chemară la dreptatea judecăţii.
      [60] Catiul văzînd pe Culuf începu cu binişorul ca doară îl va îndupleca să îşi lasă nevasta de buna sa voinţă; dar văzîndu-l prea statornic, începu cu înfricoşeri, şi neputînd face nimica nici cu înfricoşerile, voi ca să îl şi bată, şi îi trasă o sută de nuele în falangă de o cam dată; şi pă urmă îi zise: du-te da mai dormi şi astă seară cu nevasta ta, şi mîine ia-ţi seama să te despărţeşti de dînsa, iar de unde nu îţi voiu face cu mii de ori mai rău decît cele ce ţ-am făcut astăzi. Aşa bietul Culuf, deşi bătut cum erea şi flămînd ca vai de el, alergă cu mare bucurie la iubita sa. Şi cum o văzu îi trecu usturimea talpelor, şi îi povesti toate cîte pătimisă în zioa aceea.
      Atuncea Dilara de bucurie mare nu mai ştiea ce să facă, şi îi zise: ah iubitul meu Culuf, deschizîndă-şi braţele, vino sufleţelul meu, să îţi dau plata statorniciilor tale, fiindcă ai avut plăcere mai bine să pătimeşti, decît să mă laşi. Dar o  vai mie, că liniştea sufletului meu tot nu este cu desăvîrşire, puindă în gînd ce o să-ţi facă şi mîine acei barbari de oameni. Ei sînt oameni bogaţi, precum ai zis, şi o să înpingă la bani cît vor putea, şi poate să te asuprească! Cum se poate, doamna mea, ăi zise Culuf? Dară o dată nu sloboade pravila ca să mă despărţească, pot ei să facă aceasta? Pot vezi bine, zise Dilara, căci toată pravila judecătorească stă întemeeată pă enteres de galbeni, şi celce dă mai mult, are dreptate mai multă, iar celce e sărac, fie toate ponturile, capetile, listurile, şi paragrafurile prăvilii în favorul său, totuşi ese osîndit de la judecată. Dumneata Culuf nu ştii, ca un strein ce eşti că oameni cei mai bogaţi de aici din Samarcanda [61] sînt numai judecători şi advocaţi. Ei stîng lumea cu pravila lor, trăsni-i-ar Dumnezău. Judecăţile celor bogaţi iau sfîrşit numaidecît de la întîiul tribunal, iar ale ceor săraci merg pînă la împăratul. Doamna mea, răspunsă Culuf, orice vor voi să îmi facă prin orice pedeapsă, eu tot nu mă las să ştiu că oiu şi muri, cu toate că cerul nu a atîta de crunt ca să îmi ia viaţa, lipsindu-mă de tine. Acum ai nimerit-o, zise Dilara, că toată judecata, văzindă pe un om desnădăjduit, îi face dreptate, ca să nu dea ceva faţă în auzul oamenilor. Aibi coraj Culuf, şi sînt prea încredinţată că cerul nu te va lăsa să pătimeşti nescai rele; căci numai providenţa sa mi-a dat în gînd un lucru prea bun, cu care vei amăgi pe vrăjmaşi tăi şi pe toţi judecători, pe care ascultă-l:
      Îţi mai spuseiu că judecăţile celor bogaţi iau sfîrşit curînd, iar acelor mai săraci se prelungesc foarte lung; aşa dară mîine cînd te vei duce şi te vor scoate înaintea Catiului, spune-i că eşti feciorul lui Masud, ce este un neguţetor foarte bogat în Coghenta. Tu vei zice cu mare statornicie înaintea lor că îţi este tată, cum că o să-l înştinţezi numaidecît despre cele ce pătimeşti aici de la ei. Întrebuinţează vicleşugul ăsta acum de o cam dată, ca să te mai uşurezi de ceea ce îţi gătesc ei, şi fii încredinţat că Catiul auzînd de numele acestui bogat vestit, te va lăsa în pace să ne odihnim, pînă ce vom născoci alte mijloace şi să fugim de aicea. Masud, prin bogăţiile sale, a dărăpînat mulţime de judecători, şi de aceea auzîndu-se numai numele lui la judecată, va intra dracu în toţi. 
      [62] Această socotinţă plăcu lui Culuf prea mult, şi îi veni oare care inimă bună; şi după ce hotărîră să urmeze în chipul acesta, petrecură rămăşiţa zilei şi noaptea întreagă întru bucurie şi înbrăţişeri, mirîndu-se pentru scrisa lor. Dar după ce se făcu zioă iar se turbură bucuriea lor. Tahîr aduse oameni de la Catiu, adică slujitori, cari bătînd în uşă la Culuf, zicea: hula, vremea a venit ca să te înfăţişezi la Catiu; scoală mai curînd, căci n-o să aştepte toată zioa pentru hatîrul tău. Culuf auzind aceasta ohtă din adîncul inimii, şi nevasta sa începu a plînge. Mitiutelule Culuf, îi zise, cît de scump te va costisi nevasta! Doamna mea, îi răspunsă el, încetează plînsul, că mai rău îmi tai coraju; nădejde la Dumnezău, şi el ca un judecător drept, ne va da mînă de ajutor asupra vrăjmaşilor. Braţul său e nebiruit! El nu ia mită, nici caută la faţă de omu asupra judecăţii. El da va şti că va fi casa ta mai fericită cu mine decît cu Tahîr, negreşit o să ne binecuvinteze; iar de unde nu, o să ne aducă tot răul înprotiva noastră. cine a nădăjduit într-însul vreodată cu toată inima sa, şi cu tot sufletul său, şi nu a aflat ajutorul său în orice primejdie şi la orice tribuinţă? Acestea zicînd, se sculă şi se înbrăcă, şi se duse la Catiul cu slujitori judecăţii după dînsul.
      Catiul  văzindu-l îi zise numaidecît: e hula, ce ai hotărît? Ai de gînd să îţi laşi nevasta, ori voeşti să îmi guşti mîniea mai mult decît ieri? Nu te vezi sirmane că eşti un golan şi un ticălos? Apoi mai voeşti să aibi şi asfel de doamnă de nevastă ţie, căriea nici slugă nu ai putea fi, necum ds bărbat. Cu ce ăi s-o ţii? Eşti tu pentru dînsa, ticălosule? De ce eşti neghiob?! Domnule Catiu, îi [63] zise Culuf, de mă socoteşti că sînt ticălos şi golan, ai mare greşală! Au nu ştii ce zice vorba: “să nu cauţi sacului, ci ce este în sac?” Eu am văzut, domnule Catiu, mai de multe ori saci înpetecaţi şi foarte urîţi plini de galbeni şi de scumpeturi, decît străluciţi şi cu aşa lucruri în trînşi. Dacă hainele frumoasă şi galanteriile ar fi temeiul casălor, ar fi vai de casăle acelea. Dacă ar avea omul cît de multe bogăţii rămasă de la altul, şi el nu va fi vrednic de ele, ce folos ar fi? Au doară unul ca acesta nu ar fi ca o păpuşă şi ca o gîrlă din ploi? Pă lîngă acestea, domnule Catiu, vei şti dumneata că nu lucrurile ţin casa, ci omul; nu lucrurile fac pe om, ci omul pe ele apoi vei şti şi alta, că nu sînt vreun neam prost, precum ţi se pare; dar văzîndu-mă silit de puterea dumitale, să îţi spuiu cine sînt eu, eu, domnule Catiu, sînt fiul unul născut al domnului Masud vestitul neguţetor din Coghenta. Tatăl meu întrece cu bogăţiea cu mii de ori pe Muzafer. Şi de ar fi aflat el cîte pătimesc eu aicea, aţi fi văzut înşivă ce bogăţii mi-ar fi trimis, şi ce fel de cărţi pentru recomandaţie chiar şi la împăratul. Şi fiindcă nenorocirea mea m-a dus de m-au jăfuit tîlhari pă drum, şi am fost silit să ceiu milostenie ca să îmi ţiu viaţa acum de o cam dată, pentru aceasta nu sînt vrednic să ţiu o muere, de vreme că sînt în stare să ţiu şi o sută? Iar domniea ta cinstite Catiu, dară nu mă crezi la cîte îţi spuiu, poţi prea lesna să trimiţi ştafetă la tatăl meu, că nu este atîta departe, ci numai cale de opt zile, şi atunci te vei încredinţa despre acest adevăr.
      Catiul auzind pe Culuf vorbind în acest chip, rămasă încremenit; şi întorcîndu-se cătră Muzafer *[64] şi Tahîr, le zise: după dovezile şi zisăle acestui tînăr, eu nu pociu face nici o silnicie mai mult de atîta, şi după legea ce avem poate să îşi ţie nevasta, fără să îl mai supere cineva. Muzafer şi fiul său încremenind strigară, nu îl crede domnule Catiu, că ăsta e un şiret şi jumătate, şi un chiolhaniu, vai de capul lui, şi cu asfel de minuni umblă să ne înşale pe toţi. Iar Culuf le zise: pravila zice aşa: “celce cere tribue să şi dovedească”. Voi de vreme că ziceţi cum că sînt asfel de om, dovediţi-mă. Eu nimic nu am făcut fără de lege; pentru ce dară mă numiţi şiret şi chiolhaniu? Tatăl meu încă trăeşte; drumul e deschis ca să-l întrebaţi; mai multe nu ştiu, şi nici face tribuinţă ca să mai vorbesc. Vorbească acum pravila, că d-aceasta este pusă la noroade. Atunci le zisă Catiul: alt nimica nu pociu să hotărăsc, fără numai să trimitu ştafetă la Coghenta şi să cercetăm, şi pînă atunci să îşi ţie nevasta; şi de nu va fi precum zice el, vă fpgpduesc să îl spînzur.
      Această hotărîre dîndu-se de către Catiu, se duseră prigonitoarele părţi fie care întru ale sale. Muzafer, şi fiul său Tahîr nu întîrzieară cîtuşi de puţin cu ştafeta cătră Coghenta, ca să cerceteze despre adevăr. Iar Culuf alergă numaidecît ca sî îşi dea socoteala despre toate cîte se urmasără la judecata Catiului. Bravo, iubitul meu mire, zise Dilara, mă bucur prea mult că te-ai purtat aşa, fiindcă treaba noastră va merge foarte bine. Acuma noi, pînă să se întoarcă ştafeta, putem prea cu lesnire a fugi d-aicea ci se ne ducem la Bocara cît vom putea mai curînd, şi acolo vom trăi cu zestrea mea, şi giuvaericalele mele, că le am pe toate cu mine, şi vom trăi prea [65] bine şi fără vre o turburare de cătră vrăjmaşi noştri.
      Culuf găsi prea cu cale această socotinţă a iubitei sale, şi începură a se găti ca să fugă. Dar fiindcă se afla în casa lui Muzafer, şi nu putea a îşi pune în lucrare voinţile lor, temîndu-se ca să nu îi sîmtă, hotărîră să cee voe de la Muzafer, şi de nu va voi el să cee de la Catiu, ca să ese din casa aceea, şi să se ducă la alta, după placul lor, ca să fie slobozi şi cu încăpere mai multă, căci acolo avea numai o odăiţă, şi le erea prea strîmt.
      După această hotărîre a lor, se duse Culuf la jupîn Muzafer, şi îi spusă hotărîrea sa. El cu fiul său se înprotiviră la această cerere, şi nu voiră cu nici un mijloc a eşi Dilara din casa lor şi a se depărta cîtuşi de puţin. Atuncea Culuf îi dusă la Catiu şi îi spusă pricina. Catiul îl cercetă pentru ce voeşte să ese de acolo, şi Culuf îi răspunsă, că are poruncă de la tatăl său Masud, că acolo unde şăd vrăjmaşi mei să nu stau nici o zi macar, şi pentru aceea, zise Culuf, tribue să fug din casa lor cu nevasta mea, care voeşte acest lucru şi mai mult decît mine. Minciuni spui tu, răspunsă Tahîr, Dilara plînge şi se vaetă pentru această greşală ce s-a făcut cu tine, şi tu spui minciuni că şi ea voeşte să se mute d-acolo cu tine? Ghidi şiret ce eşti! Domnule Catiu, mai zise Tahîr, eu voesc să-i dau minciuna de faţă. Porunceşte să vie Dilara aici la judecată, şi de va zice şi ea precum zice acest om viclean şi spărgător de case, mă mulţumesc înaintea dumitale a nu o mai cere de nevastă mie, iar de unde nu să îl pedepseşti ca pe un şiret şi mincinos ce este! (*). 
      [66] Catiul trimisă numaidecît şi adusă pe Dilara înaintea sa, care îndată ce o văzu venită, o întrebă dacă îi este voea să ese din casa lui Muzafer. Şi dacă are mai multă aplecare şi dragoste asupra hulalei, adică a lui Culuf, sau asupra bărbatului ei cel dintîiu. Atuncea Tahîr plin de bucurie socotind că o să răspunză în favorul său, rămasă ca un mort cînd o auzi răspunzindă aşa către Catiu: domnule Catiu, fiindcă mă întrebi ca să afli tot adevărul, îţi voiu spune şi eu în tocmai aceea ce este pă numele prorocului. Fiul lui Masud, bărbatul meu de al doilea, este şi va fi stăpînul vieţii mele, şi toată dragostea mea; şi te rog ferbinte, domnule Catiu, ca să ne dai voe a ne muta din casa lui Muzafer, ca să ne avem odihna. O, zisă atunci judecătorul cătră Tahîr, iată-ţi minciunile tale, ci adevărul hulalei! Nu rămîne dară nici o înprotivire strămutării lor din casăle voastre, şi să le daţi pace să se mute ori unde vor pofti. (66)
      [67] Atuncea Tahîr puţin lipsi să crape de necaz. Dar neputînd a cîrmi din hotărîrea Catiului, lăsă pe Dilara de eşi din casă-i cu toată zestrea ei, şi se mutară în altă casă după placul lor, şi Catiul le pusă pasnici la poartă ca nu cumva să fugă, pînă ce se va întoarce ştafeta cu scrisorile încredinţătoare de la Masud pentru Culuf. Numaidecît cumpărară robi ca să le slujască, şi alte multe tribuincioasă ale casăi, toate cu bani Dilaraei, căci Culuf nu avea nici o părăluţă, şi după ce îşi pusără toate lucrurile la orîndueală, începură a petrece întru bucurie cu toată slobozeniea, arătîndu-şi dragostea cea desăvîrşită unul cătră altul, pînă ce vor găsi vreme cu prilej să fugă.
      Muzafer şi cu fiul său Tahîr făcură tot felul de mijloace ca să nu îi afle lumea despre acest renghiu ce păţiră cu hulaoa; dar în zadar se osteniră, căci toată tinerimea cea mai nobilă a oraşului aceluea alerga cu înbulzire ca să vază aceste doaă persoane, pe care le unisă amorul atîta de tare; de ale căror înbulziri nu avea acei doi tineri nici un minut liniştit. Într-una de zile pîntre cele lalte înbulziri de oameni le veni în casă şi un tînăr nobil, carele zise că e ofiţer al împărăţiei. Acesta, după ce băgă de seamă la toată dragostea şi unirea lor între dînşi, şi mai vîrtos la înţelepciunea lor, le făgădui din parte-i orice fel de ajutor ce îi va fi prin putinţă; iar ei din partea lor amîndoi îndatorară pe acel ofiţer, cu purtările lor cele înţelepte, ca să îi aibă la cea mai mare dragoste, asemenea se purtă şi ofiţerul cătră dînşi, încît numai gîndea alt nimic, fără numai la nobleţa şi la omiubirea sa, ce arătasă către dînşi. (67)
      [68] Deci văzîndu-l ei cu atîta aplecare asupra lor spre orice ajutor, îl ruga ca să le facă tovărăşie a prînzi cu dînşi, care şi rămasă pentru dragostea lor, şi ca să-l facă să cunoască mai bine smereniea lor cea cătră dînsul, se desvăli Dilara la faţă înaintea sa pă cît şezu cu dînşi, căci aceasta însămna mare respect cătră cel ce o făcea. Acel ofiţer rămasă rămasă atîta de uimit pentru frumuseţa ei, încît strigă şi zise: a iubitul meu hula, acuma nu mă mai mir nici de cum pentru statorniciea ta ce ai arătat înaintea judecăţii! Ai toată dreptatea! Pentru aşa damă cu asfel de statornicie, vrednicie, şi frumuseţă mare, cu tot dreptul cuvînt să fi pierdut şi viaţa ca să o scoţi din mînile acelui barbar de Tahîr, nu avei nici un păcat! Şi isprăvind aceste cuvinte şezură la masă, şi mîncară cu destulă veselie şi bune petreceri. Iar după ce prînziră şi vreau să se scoale, veniră numaidecît în gîndul lui Culuf necazurile ce trăsese pînă în ceasul acela, şi cele ce erea să tragă şi de aci înainte, întru care îi sta viaţa în primejdie, socotind că e prea cu neputinţă a fugi de acolo, după placul lor, fiindcă erea încunjuraţi de pasnici, şi începu a plînge cu amar.
      Ofiţerul văzîndu-l că plînge aşa, îl întrebă pricina. Culuf oftînd din adîncul inimii, răspunsă zicînd: ce folos îţi este domnul meu ca să afli pricina? Eu îmi-aduseiu aminte de necazurile mele, ce am pătimit, şi de acelea ce mă aşteaptă, şi de aceea mă cuprinsă multă întristare fără mîngîere, şi începuiu a plînge. Ofiţerul împăratului zise cătră dînsul: iubite tinere, te jur pă numele prorocului să îmi povesteşti toate întîmplările tale, şi nu voesc aceasta ca să le [69] aflu, ci numai pentru o aplecare mare a inimii mele ce am asupra voastră, ca doar vă voiu putea ajuta, de îmi va sta prin putinţă, şi am nădejde bună că nu te vei căi, spuindu-mi-le cu tot adevărul. Vorbeşte-mi dar cu toată slobozeniea, neascunzîndu-mi cîtuşi de puţin; fiindcă te pricep după părerea mea că eşti un tînăr nobil, şi voesc să te ajut. Domnul meu, zise Culuf, istoriea mea este foarte lungă, dar dacă îmi porunceşti, şi ai atîta curiozitate ca să o afli, bucuros să ţ-o spuiu, ca să nu îţi stric plăcerea.
      Atuncea Culuf îi povesti toate întîmplările sale cu tot adevărul, şi îi dovedi că nu este fiu al lui Masud, şi cum că a năzuit la minciuna aceasta ca să dobîndească pe Dilara. Dar minciuna, zise tot el, nu are tăriea ce voesc să am eu, fiindcă s-au trimis ştafete la Coghenta ca să cerceteze pentru mine, şi peste trei zile vine ştafeta negreşit, şi atunci oiu să mă dau de gol cu minciuna mea, şi o să mă spînzure negreşit Catiul, cu toate că moartea mea nu mă întristează atîta de mult, pă cît mă mîhneşte despărţirea iubitei Dilara, ah-ah!
      Pă cînd îşi spunea el istoriea, mestecată cu lacrămi şi cu suspin, Dilara pă de altă parte se jălea şi ea şi se tînguea fărăă mîngîere, şi se vedea că pătimeşte tot acea mîhnire ca şi Culuf iubitul ei. Ofiţerul împăratului simţea tot aceeaşi întristare pentru starea lor cea vrednică de lacrămi, şi uitîndu-se la dînşi cu întristare de prieten adevărat, le zise: sufletul meu e foarte pătruns pentru mîhnirea voastră(*). Aşu voi din [70] tot sufletul meu ca să vă ajut la această întristare, şi să vă uşurez de dînsă, dar aceasta nu stă în puterea mea, ci numai într-a lui Dumnezău, şi de îl veţi ruga cu credinţă şi cu ferbinţeală, vă va ajuta negreşit şi fără îndoeală, şi vă va veseli întru toată viaţa voastră. Acestea zicînd acel dumnezăesc înger de ofiţer, ceru ertăciune şi se dusă. Atuncea zise Dilara, întru adevăr să zic, că lumea aceasta are felurimi de oameni ciudaţi şi cu felurimi de firi. Vin să îşi arete ajutorul cătră oameni; îi îndeamnă şi îi face să îşi dea talantul inimii lor şi tot păsul ce au ca să îi ajute, le aud toate întîmplările cu amăruntul, şi în loc să îi ajute, le zic să aibă nădejde la providenţa cerului, şi îi îndeamnă la răbdare, ce le sfăşie pieptul, şi se duc lăsîndu-i cu asfel de vorbe, parcă nu ştie tot omul să aibă nudejde la cer şi răbdare cînd se află în nevoe. Cine nu ar fi nădăjduit întru aşa om ca acesta, care ne află tot adîncul inimii, şi în loc să ne ajute, precum nădăjdueam, ne lasă în providenţa lui Dumnezău *[71], şi se dusă p-aci încolo? A, ştiu eu ce voiu face de acuma înainte, precum zice moralul; să nu îmi spuiu taina mea la fiece omu, şi păsul inimii mele. De unde îl ştiu eu ce fel de omu este? Poate că e vreun spion, şi iată că ne deterăm singuri de gol! Doamna mea ce zici, zise Culuf, şi ce voeşti dumneata să ne facă el întru ajutorul nostru? Eu să-ţi spuiu întru adevăr că mi se păru de om foarte nobil, şi nu fie ce nobil, că mulţi nobili sînt mai proşti şi mai nătărăi şi boi din  coşar, ci om din cei mai simţitori şi compătimaşi, care sînt nobili cei adevăraţi; te încredinţez că după nobleţa sa să nu ai nici o bănueală despre cele ce îi spusărăm. Dar ca să ne ajute e prea cu neputinţă, că primejdiea în care ne aflăm este foarte mare, şi bine a zis el că să avem toată nădejdea noastră la mila lui Dumnezău, căci întru adevăr numai el poate să ne ajute la orice păs vom avea în străinătatea asta. El îşi făcu datoriea ce are ca un musulman adevărat a ne lăsa această mîngîere, dar şi eu din parte-m nu mă puteam depărta în orice necaz de ajutorul celui prea înalt; şi nici că tribueşte niminea în lume a se depărta de nădejdea cea în Dumnezău; că ce e mai dulce şi mai mîngîitor, şi în scurtă vorbă mai tare şi mai sfînt decît nădejdea la omu? Credinţa, iubita mea, şi nădejdea, sînt doaă arme la oameni atîta de tari în orice nevoe, încît toată lumea să se scoale asupra celui întărit în aceste doaă tării, nu îl vor vătăma cîtuşi de puţin; însă la lucruri ca acelea, iar nu la săcături, spre pildă: uni au credinţă şi se închină făpturilor, iar nu făcătorului. Uni ca aceştiea pot avea cît de multă, dar în zadar se vor osteni, aşteptînd să dobîndească ceea ce doresc. Alţi iarăşi *[72] în nişte săcături, dar şi aceştiea vor fi tot ca cei dintîiu. Şi alţi iarăşi cer ajutorul lui Dumnezău la lucruri de nimic şi neplecute lui, dar şi aceştiea nu vor dobîndi nimica, căci Dumnezău nu e judecător nedrept, să dea ajutorul său după capriţiile fiecărui.
      Aşadară acei bieţi tineri sta încremeniţi, aşteptîndu-şi moartea şi necazul, şi petrecură acele puţine zile întru cea mai mare întristare, neştiind ce sfîrşit o să aibă viaţa lor, dar nădejdea şi închinăciunea cătră Dumnezău nu înceta cîtuşi de puţin. Umblară să găsească prilej ca să fugă, însă nu fu cu putinţă, fiindcă pasnici erea prea credincioşi, şi aşa se desnădăjduiră cu desăvîrşire din partea ajutorului omenesc. Sorocul ştafetei ca să vie de la Coghenta sosi, şi ei nu mai ştiea ce să facă, şi în scurtă vorbă erea ca nişte morţi cu prea puţină suflare, şi îndată ce sosi această zi grozavă pentru dînşi, Culuf se sculă din pat pă vremea judecăţii să meargă spre moarte fără să-l mai cheme; şi văzînd pe iubita sa cu ochi plini de lacrămi, cu faţa schimbată întocmai ca a morţilor, şi uimită din toate simţirile, îi zise cu glas obosit şi sperieat: te las iubita mea în mila lui Dumnezeu. Adieo pentru tot-dauna! Aceasta ne este vederea cea mai de pre urmă în această lume! Mă duc, stăpîna mea, să înplinesc scrisa vieţii mele, şi să mă jărtfesc pentru tine prea frumoasa mea şi dulce Dilara! Fii în pace despre mine, şi adu-ţi aminte cîte o dată şi pentru cela ce s-a jărtfir pentru tine şi pentru dragostea ta! Ah, Culuf, strigă ea, uimită de plînsori! Tu te duci la moarte, şi pe mine mă îndemni ca să mai trăescu în lume fără tine?! Ah, cumplite, tu se vede treaba că voeşti să am zile amărîte, şi întunecoase *[73]? Pă numele cel sfînt al marelui proroc, că nu mă despart de tine, ci voesc să fim amîndoi şi în braţul morţii, ce e fericirea mea, şi în focul iadului, răcorirea sufletului mue! Nu voesc o dată cu capul ca să văz pe barbarul de Tahîr bucurîndu-se pentru moartea ta! Voiu să fac să mă cunoască toată lumea, cum că ceea ce am iubit e toată plăcerea mea în această lume, şi cum că voesc să mă duc cu dînsul şi în lumea cea de umbre! Voesc să cunoască toţi cum că viaţa mea ai fost numai tu, şi numai pentru tine    m-am născut în lume, şi tu pentru mine! Şi dacă soarta mea va fi gătindă pentru mine, după moartea ta, cea mai mare slavă în lumea aceasta, o poftesc să o ţie pentru dînsa, şi pentru vre o ticăloasă, ce  s-ar afla în starea mea, şi nu ar fi să preţuească bunul! Ah dulce şi iubită moarte la această întîmplare! Toate ajutoarele m-au părăsit, iar moartea, pe care o socotesc oameni că e tiranul cel mai mare, iată că îmi-arată calea cea mai fericită!
      Pă cînd vorbea Dilara aceste cuvinte, auziră un sgomot foarte mare pă la poarta cea despre uliţă, şi tot de o dată văzură şi pe Catiul intrînd în curtea lor cu o mulţime de inşi după dînsul, pîntre care erea şi Muzafer cu fiul său Tahîr. Dilara văzindă această înbulzire (calabalîc), căzu leşinată ca o moartă, şi Culuf ne mai ştiind ce să facă, alergă cătră Catiu să îi cee îndurare şi milostivire. Dar judecătorul nu venea ca să îl pedepsească, ci să i se închine pînă la pămînt, şi să-i zică cu faţă plină de veselie şi cu mult respect: domnule, poşta a venit înpreună şi cu un om credincios al casăi lui Masud tatăl dumitale, care îţi trimite şi patruzeci de cămile încărcate cu felurimi de mărfuri şi scumpeturi. Acum nu [74] mai avem nici o îndoeală cum că nu eşti fiul lui Masud, şi bucură-te întru toată slobozeniea cu iubita ta nevastă, şi ne rugăm prea plecat ca să ne dai ertăciune pentru cîte ţ-a făcut. Culuf rămasă înţelinit, şi nu ştiea ce să răspunză la cîte auzea. Lui i se părea că Catiul vorbit fiind cu ceelalţi îşi bate joc de dînsul, şi cum că vorbele lor nu se potrivea una cu alta. Dar atuncea asupra acestoe cugetări ale sale, veni un rob de îi sărută mîna, şi îi dete ş-o scrisoare, zicîndu-i: domnul meu, părinţi dumitale amîndoi se află sinătoşi, şi te doresc foarte mult a mai veni pă la dînşi.
      Culuf se cuprinsă de ruşine, şi ameţit de cele ce vedea şi auzea, nu ştiea ce să răspunză. Cu toate acestea ia scrisoarea, o deschide, şi citindu-o, rămasă uimit cînd văzu că îi scriea tatăl său Masud atîtea cuvinte dulci şi pline de dragoste părintească, şi îi trimetea atîtea bogăţii cu un credincios al său a nume Ghioer, numindu-l de fiu al său, bucurîndu-se de însurarea sa, şi altele asemenea. După ce isprăvi scrisoarea de citit, iată că intrară şi cămilele în curte, şi veni şi credinciosul Ghioer de i să înfăţişă zicîndu-i: domnule, porunceşte unde pofteşti să descarce cămilele ce îţi trimite tatăl tău Masud. Ce naiba o să fie acestea ce văz? Asta este o drăcie foarte marte, zicea Culuf întru sineşi mirîndu-se foarte mult. Mi s-a întîmplat să văz mii de întîmplări ciudate, dar ca asta niciodată. Ghioer credinciosul îmi vorbi în tocmai ca cum aşu fi fost însuşi fiul lui Masud. Catiul şi Muzafer mi se par prea încredinţaţi din cele ce văz în curtea casăi mele; eu în credinţă nu ştiu ce să zic şi ce să hotărăsc. Fie dară, las să fie, să crez şi eu cum că norocul mi-a [75] trimis această întîmplare neauzită în lume pînă în zioa de astăzi, ori pentru vr-un bine al meu, sau mai spre rău pentru mine. Şi cu toate că Culuf erea prea zăpăcit pentru cele ce vedea, dar îşi făcu coraj a nu se cunoaşte că se miră despre aşa lucruri, şi porunci numaidecît ca să descarce cămilele, şi să pue mărfurile prin beciuri pă subt case. Şi pă cînd îşi descărca mărfurile, Catiul, Muzafer, şi fiul său Tahîr îşi luară zioa bună de la Culuf şi plecară întru ale sale fiecare, fiind încredinţaţi cu desăvîrşire cum că el este fiu al lui Masud.
      Pă urmă Culuf alergă numaidecît la nevasta sa, şi îi povesti cele ce i se întîmplară, arătîndu-i şi scrisoarea ce îi scrisese Masud. Atuncea Dilara strigă cu glas mare de bucurie: o cerule prea drepte, ţie tribue să îţi mulţumim, pe tine să te slăvim pentru această minune ce ai arătat cu noi, şi te ai milostivit spre noi pe care ne ai unit prin voinţa ta cea sfîntă! Doamna mea, îi zisă Culuf, tot nu tribueşte încă a ne bucura cu desăvîrşire şi a ne eşi grija din inimi, căci mă tem prea mult ca nu cumva să se fie făcut vre o greşală cu această întîmplare; căci mi se pare fără îndoeală că fiu lui Masud să se fi aflînd în acest oraş; căci almintrilea ar fi fost prea cu neputinţă să vie aceste lucruri la noi. Şi vai de noi atuncea de va fi aşa, că lucrul acesta o să aibă vreun început şi vreun sfîrşit, căci aflîndu-se el prin acest oraş, tribue să afle preste o zi doaă de venirea acestor lucruri. Patruzeci de cămile sînt acestea, nu e lucru mai puţin, şi de aceea tribue să se auză prin tot ţinutul acesta în prea puţină vreme, şi o să afle şi el negreşit, de va fi p-aicea, iar de unde nu zică am scăpat prin voinţa cerului. Aşa dară [76] nu tribue să prălungim vremea, ci să fugim de aicea cît mai de curînd, ca nu cumva să ne calce focul ce ne amerinţa pîn-acuma, fiindcă această întîmplare a noastră mi se pare cu totul preste fire, şi tot nu pociu să o crez cu desăvîrşire.
      Această părere fu plăcută şi doamnei Dilara, şi de aceea şi hotărîră ca să fugă negreşit chiar în acea noapte, fără să stea un minut. Dar pîn murgul acei sări auziră un zgomot foarte tare, şi d-odată văzură că li se umplu curtea de ostaşi tot călăreţi. Acei doi tineri văzind aşa lucru, rămasără ca nişte morţi, socotind că li s-a descoperit minciuna, şi vine Catiul cu ostaşi ca să îi prinză şi să-i omoare. Dar frica aceasta trecu prea curînd, fiindcă aceşti ostaşi nu erea ai Catiului, ci ai împăratului. Căpeteniea acestor ostaşi îndată ce intră în curtea lor, descălecă şi mersă la Culuf, şi i se închină zicîndu-i: domnule, eu am venit din partea împăratului Usvec-Ham; care avînd poftă să te vază, mă trimise să te duc la dînsul, fiindcă a aflat despre toate întîmplările tale, şi se vede că pofteşte să le auză şi din gura ta.
      Culuf se supusă numaidecît poruncii împărăteşti, şi plecă cu aceea căpetenie, încălecînd pă un cal foarte frumos şi înpodobit cu arme de aur, pe care i-l trimisese însuşi împăratul ca să îi facă cinste. Deci ajungînd Culuf în curtea împăratului, alergar numaidecît adiotanţi împărăteşti, şi îl suiră în saraiu, şi îl dusără înnaintea împăratului, ale cărui haine erea înmuete de sus şi pînă jos în diamanturi, în robinuri, şi în zmaranduri, şi şedea pă un tron foarte nalt de aur curat şi de os de elefant, în prejurul căruea sta ca sfejnicile toţi domni cei mai [77] însămnaţi ai Tatariei. Această vedere făcu pe Culuf să crează cum că vede un soare încunjurat de luceferi; şi rămasă coprins de spaimă şi de mirare văzînd atîta strălucire în sala aceea, în care se afla Usvec Han, şi în loc să îşi rădice ochi la împăratul, îi pironi în pămînt, şi căzu la picere tronului său.
      Împăratul poruncindu-i să se scoale, îi zise aşa: fiule al lui Masud, am aflat că ţi s-au întîmplat nişte lucruri foarte de mirare, pe care voesc a mi le povesti cu tot amăruntu lor, întru adevăr. Culuf auzind glasul acela îşi rîdică ochi, şi cunoscu în chipul împăratului pe chiar ofiţerul acela ce venisă de îi făcusă vizită, pe care fiindcă îl socotisă de chiar ofiţer al lui Usvec-Han, îi povestisă ca la un prieten adevărat toată taina sa şi ascunsul inimii sale. Şi cunoscînd atuncea că ofiţerul acela a fost însuşi împăratul îmbrăcat tiptil, căzu cu capul la pămînt tremurînd ca de frigurile cela mai grozave. Vezirul împăratului, ce erea aci de faţă îl rîdică numaidecît, şi îi zisă: nu te teme dragă, ci apropie-te de împăratul, şi sărută-i poala. Culuf tremurînd şi plin de frică şi de respect, se apropie de picerele împăratului, şi îi sărută poala. Iar împăratul se pogorî numaidecît din tronul său, apucă pe Culuf de mînă cu mare delicatenţă, şi ducîndu-l într-un cabinet usebit îi zise aşa:
      Culuf, fii pă pace de acuma înainte, linişteşte-ţi sufletul şi gîndurile, şi nu te mai teme de vreo înprotivire cîtuşi de puţină a soartei tale. De Dilara nevasta ta nu vei mai fi despărţit, vei trăi rămăşiţa vieţii tale cu dînsa în curtea mea, şi vei avea tot aceeaşi slujbă ce ai avut şi [78] în Caracorana la împăratul Murgan. Eu asupra povestirilor ce am auzit pentru statorniciea şi dragostea ta către nevasta ce ai, am intrat la o mare băgare de seamă, şi am venit în casa ta subt formă de ofiţeru, şi numaidecît ce mi-ai povestit istoriea ta cu multă îndrîsneală ca la un prieten al tău adevărat, am simţit întru sinemi o aplecare nespusă asupra necazurilor voastre, şi am binevoit ca să vă ajut, şi ca să te bucur am şi făcut precum însuţi ai văzut. Pe cele patruzeci de cămile le am scos chiar din grajdiul meu; am poruncit să cumpere mărfurile cu care erea încărcate, şi îngrijitorul ce ţi le-a adus, erea un famen al meu foarte credincios, care nu eşea niciodată din saraiul meu. Am poruncit de ţ-au scris scrisoarea precum ai văzut-o. Şi pentru frica poştei ca să nu sosească mai nainte de planurile mele, am trimis înainte-i un ofiţer al meu, şi i-a poruncit din partea mea să povestească stăpînilor săi, precum l-am învăţat eu. Aceasta a fost, Culuf, o cercare pentru petrecerea de vreme, şi mulţumesc cerului că am nimerit-o după placul meu.
      Îndată ce tăcu împăratul din vorbă, Culuf mai căzu o dată la picerele sale, şi îi mulţumi din adîncul inimii pentru preaslăvita sa mare dărnicie, şi pentru aşa facere de bine şi iubire de omenire, şi îi făgădui cu mari jurăminte că va fi în toată viaţa sa recunoscător. Şi chiar în zioa aceea îşi adusă şi pe iubita sa Dilara în curtea împărătească cu toate darurile ce îi dăruisă împăratul, şi lăcuiră în saraiul împărăţiei, şi trăiră cu cea mai mare cinste subt protecţiea acestui mare şi preaslăvit împărat, care a şi poruncit, ca istoriea acestor doi tineri să se scrie cu [79] slove de aur spre vejnică, pomenire o asfel de dragoste.
      Cum ţi se păru această istorie, puternice împărate, zisă Halima cătră Aidin, căci o isprăviiu precum auzişi? Istoriea aceasta, zise Aidin, este cea mai frumoasă din cîte ai povestit pînă acuma; ea este plină de moral, adică de credinţă cătră Dumnezău, de statornicie, şi mai cu seamă de marinimie, precum tribue să fie toţi împăraţi. Usvec-Han a lăsat o pildă întocmai ca o oglind pentru împăraţi cei viitori prin faptele sale, nu numai prin aceea ce a făcut către Culuf, ci şi prin altele nenumărate către toţi supuşi săi, precum ne spune Istoriea. El a fost păstorul cel bun, care îşi punea sufletul său pentru oi. El socotea toată fericirea sa născută din buna petrecere a supuşilor săi. el priveghia, flămînzea, şi însătoşa de multe ori, pentru dreptatea şi toată fericirea norodului său.
      După ce isprăvi Aidin această vorbire, zisă Halima: puternice împărate, fiindcă te auziiu că îţi plăcu prea mult această istorie, socotindu-o de cea mai frumoasă din cîte am spus pînă acuma, şi fiindcă mi-ai dat slobozenie să spuiu orice voiu şti mai frumos, îmi veni în gînd o istorie cu totul mai frumoasă şi decît aceasta ce isprăviiu acuma. Aceasta este istoriea împăratului Calaf, şi a împărătesei Chinei, pe care am auzit-o de la un om foarte învăţat întru toate, a nume Mahmut Derviş; pe care auzindu-o sînt încredinţată, că vei uita toate istoriile pă lîngă dînsa. Acestea zicînd Halima, Aidin se sculă şi se dusă la treburile sale după obiceiu, şi odoa zi nu uită nici de cum această făgăduinţă, şi deşteptă pe Halima [80] mai de pă la mezul nopţii ca să îi povestească minunata Istorie, precum se făgăduisă a lui Calaf şi a împărătesei Chinei; şi ea începu precum urmîză mai la vale.
      
     Istoriea împăratului Calaf, şi a împărătesei Chinei.
     
     	Vă rog de ascultare!
      
      Istoriile cele vechi ale Tătarilor povestesc, cum că a fost o dată din vechime un Han al Tătarilor Nogaiţi, a nume Timurta, care a avut un fiu a nume Claf. Acest Calaf a fost tînărul cel mai frumos şi mai viteaz pă vremile acelea, şi mai înţelept decît toţi înţelepţi cei de pă atunci. El ştiea toate tainele Alcoranului (evangheliei turceşti), şi avea tipărite în mintea sa toate hotărîrile şi aşezămînturile legii lui Moamet; şi în scurtă vorbă îl numea toţi oameni de p-atunci luceafăr al veacului aceluea; fiindcă nu erea vre o învăţătură, ori vreun meşteşug, sau vre o ştiinţă, pe care să nu o fi învăţat cu desăvîrşire. El erea temeiul sfaturilor lui Timurta tatălui său, şi cînd da el vre o sfătuire la orice întîmplare, nu se găsea nimenea din cei mai cu minte ca să nu îi placă, sau să n-o primească. Usăbit de aceste daruri erea şi cel mai cu coraj la orice primejdie, şi se vîra în trînsa ca un leu turbat mai nainte de toţi cei mai viteji. El erea fruntea răsboelor celor mai grozave şi mai sîngeroase, şi făcea atîtea mari şi multe biruinţi, încît nici un neam pă vremile sale nu îndrîsnea să rîdice răsboiu înprotiva sa.
      [81] Această împărăţie avîndă pace multă vreme, văzu într-une de zile că veniră soli de la Amur împăratul Casmiriei ca să cee de la Timurta birul, pe care îl da lui Amur de multă vreme, şi nu voea să îl mai dea de vre o cîţi va ani. Soli venisără cu asfeliu de hotărîre, că, de nu va voi să îl plătească pînă aci, şi de aci înainte, a hotărît împăratul Amur să se scoale cu răsboiu asupra sa, şi să îi ia toate locurile ţinutului săi. timurta se cam spăimîntă, şi mai că voea să împlinească cererile lui Amur, fiindcă îi erea frică de împăratul acesta, ca unul ce erea mai tare decît toţi împăraţi pă vremile acelea. Calaf nu voi precum vrea tatăl său, ci îi zisă ca să nu se teamă cîtuşi de puţin, căci are bune nădejdi a îl birui cu armele, cu toată puterea sa cea vestită în lume. Şi aşa hotărîră să i se înprotivească, slobozind şi pe soli lui Amur fără vre o ispravă, după cererile lor.
      Amur necăjindu-se ca un leu pentru nesupunerea lor, adună ca la doaă sute mii de oaste aleasă, şi porni asupra lui Timurta. Iar Timurta dete poruncă să se strîngă toată oastea sa cea mai aleasă, şi subt comanda lui Calaf fiului său, să pornească înprotiva vrăjmaşilor săi. Mai trimisă şi la împăratul Cerchezilor de se împrumută cu şaizeci de mii oaste tot aleasă, subt comanda unui vezir al Cercheziei, şi unindu-se aceste doaă oştiri, deteră într-o dimineaţă un răsboiu foarte grozav oştirilor lui Amur, în care Calaf săvîrşi nişte biruinţi cu totul slăvite şi neauzite. Şi viind seara se trasără oştirile, ca să se odihnească. A doa zi iar începu răsboiul, şi tot Calaf biruea cu mare vărsare de sînge vrăjmăşesc; şi se urmă tot [82] aşa bătăliea lor vr-o cîteva zile pă rînd, şi biruea tot Calaf.
      În cele mai de pre urmă văzînd Amur că nu o poate scoate la căpătîiu cu Calaf, începu cu vicleşug a făgădui mari şi multe daruri vezirului Cercheziei, ca să se tragă cu oştirile sale, şi rămîind Calaf numai cu ale sale, poate că îl va birui. Acestea socoti Amur, pe care le şi pusă în faptă numaidecît, şi se făcu după pofta sa. A doazi, începîndu-se războiul, vezirul îşi trasă oastea sa, şi plecă numaidecît, lăsînd pe Calaf cu prea puţină oaste. Dar Calaf înţelegînd vînzarea sa la vrăjmaşu de cătră acel mişel de vezir, nu îşi pierdu corajul şi vitejiea cîtuşi de puţin, ci aducîndu-şi puţina sa oaste, ce îi mai rămăsese, se bătu cu multă vitejie; dar în cea mai de pre urmă văzind că nu face nici o ispravă, şi temîndu-se ca să nu se prinză rob, aleasă vreo cîţiva ostaşi din cei mai viteji, şi fugi cu dînşi, şi viind la tatăl său, îi adusă jalnica veste, spuindu-i vînzarea ce îi făcusă vezirul Cercheziei.
      Împăratul Timurta han luînd această veste jalnică, se mîhni cu desăvîrşire, şi se desnădăjdui cu totul. Şi nu îi fu destulă numai aceasta, ci în prea puţină vreme veni un ofiţer de îi aduse veste, că împăratul Amur, după ce că omorîse toată oastea lui Calaf, apoi a plecat şi spre capitală ca să omoare toată familiea sa, şi să stăpînească tată împărăţiea Tătariei. Atuncea Timurta Han, văzind primejdiea în care se afla, luă pe împărăteasa sa Elmera, şi pe fiul său Calaf, şi poruncind să încarce scumpetele sale ce avea în hasnaoa sa, eşiră din Tatariea, şi plecară cu hotărire să meargă în ţara Rumînească, în [83] care erea p-atunci mare liniştire prin armele ei. Deci trecînd marea Caspie, şi intrînd prin munţi Cafcazului, ce se întind de la marea ce ziseiu şi pînă la marea Neagră, îi întîlniră patru mii de tîlhari, pogorîţi fiind de prin părţile Schitiei, în care se afla p-atunci oameni cei mai păgîni şi mai sălbatici din lume, cari năvălind asupra lor, tăeară pe toţi ostaşi lor ce avea spre pază, şi nu mai lăsară pe alt cineva, decît numai pe Han, pe muerea sa, şi pe fiul lor Calaf. Iar averea lor o jăfuiră pînă la un fir de aţă, şi pe ei, spre mai păgînească faptă, îi lăsară goi în pielea goală, şi lipsiţi cu totul de hrană în mijlocul muntelui.
      Mîhnirea Hanului erea cu totul nepovestită, cînd se văzu întru aşa stare. Şi viind întru desnădăjduire, căuta să se sinucidă (să se omoare singur), şi rîvnea prea mult la norocirea oamenilor săi ce murisără înaintea sa. Împărăteasa pă de altă parte se topea de plîns, şi numai Calaf îşi făcea coraju a suferi sarcina cumplitei lor soartă, şi a nimicci jalnica lor scrisă; fiindcă erea prea învăţat întru Alcoran, şi întru cuvintele lu Moamet, asupra scrisei omului, precum zic Turci:
      
      	“Bughiun vizîm,
      Iarîm sizîn,
      Sora chimsenîn,
      Ia chim bilîr chimîn.
      Alah binec iaptîrîr,
      Er duşene caldîrîr,
      Iucsene da bidîrîr!” 
[84] adică:

      “Astăzi noaă,
      Mîine voaă;
      Pă urmă nimunui,
      Sau cine ştie cui:
      Dumnezău e scări făcînd,
      Tot căzutul rîdicînd,
      Şi pe nălţat pogorînd!”
      
Dar mai zisă Calaf şi alte versuri de la sineşi cătră părinţi săi aşa: iubiţi părinţi, soartei noastre toţi oameni,

      “Batjocură îi sîntem,
      Fără să o sîmtem;
      De la mic pînă la mare,
      În orice naltă stare.
      Ori cum ea voeşte,
      Aşa ne-nvîrteşte!
      N-ai să scapi de ea,
      Încotro vei da!
      Rabdă să ai pace,
      Că n-ai ce îi face!
      Căci numai răbdînd,
      O vezi începînd
      De asupra ta,
      Din cruzimea sa!
      
      	“Omul îşi tocmeşte
      		Vieţii alte planuri,
      	Şi ea îi croeşte
      		Spre greutăţi hamuri!” 
      
      [85] Aceste cuvinte, şi altele asemenea zicînd marinimosul Calaf, avea o statornicie şi o răbdare nespusă, cu care încoraja şi pe părinţi săi; şi întru adevăr aşa tribueşte să fie tot omul întru necazurile sale, căci mai multe sînt ele decît orice fericire; şi de aceea foarte mult greşaşte cel ce zice că este fericire în lumea aceasta fără întristare şi necaz, precum zice un rumîn din vechime: “necazul şi mîhnirea este cea mai întîiu şi mai de aproape avere din cîte are omul în această lume, de la naştere şi pînă la trei zile după moartea sa.”
      Calaf numai avea altă întristare, ci numai de părinţi săi, văzîndu-i că nu se prea mîngîea, fiindcă nu erea atîta de învăţaţi şi pătrunşi de adevăr. De aceea începu a le zice în chipul următor: “A taică şi maică, nu vă lăsaţi aşa de molîi întru nenorociri! Socotiţi însinevă că însuşi Dumnezău ne cearcă cu aşa nenorociri şi ticăloşii! Să ne supunem dară plăcerilor sale; căci nu sîntem numai noi nenorociţi şi scăpătaţi în lume! Cîţi şi mai cîţi împăraţi au fost şi vor fi cu mult mai mari decît noi, cari au fost şi vor fi întru ticăloşii mai mari decît ale noastre! Mulţi din împăraţi lumii au ajuns mai rău decît noi, şi iar s-au înălţat întru cinstea lor! Nu v-au spus că aşa este lumea şi soarta muritorilor? De ce nu mă credeţi? Aşa dară să ne îndreptăm şi noi nădejdile noastre, cu care intră şi în pămînt fiecare ticălos, cătră prea înaltul cer, şi poate că se va fi săturat de ceea ce ne face; poate că vor fi străbătut plîngerile voastre pînă la nalta sa boltă, şi poate că va zice soartei lase-i, că le ajunge, ş-apoi iar ţi îi voi mai da pă mînă! Au nu ştiţi ce zice scriptura *[86]:  Dumnezău pe celce iubeşte, îl ceartă şi îl pedepseşte? Au doară nu ştiţi că omul cînd este întru necazuri, atunci este mai plăcut lui Dumnezău? Atunci răspunsă Timurta Han, şi zise: iubească Dumnezău pe vrăjmaşi mei cu această dragoste, şi fie-i plăcuţi ei în locul meu”. Acestea zicînd, să cam sperie Calaf pentru tatăl său, temîndu-se ca nu cumva să cază întru mai mare desnădăjduire.
      Cu toate acestea Calaf nu încetă a le povesti despre soarta omului “cum îl pogoară şi cum îl sue iarăşi, şi despre milostivirea cerului, cum că nu lasă pe nici un nenorocit nemîngîeat, şi iarăşi pe nici un mîndru nedărăpînat” şi aşa începură a se mai mîngîea păriţi săi împăraţi. “Să ne lăsăm, zisără părinţi săi, în mînile Cerului, şi să avem răbdare suferindu-le pe toate, căci toate ale vieţii noastre sînt scrise în Ceru, şi nu putem scăpa de ele ori încotro vom face; coraj dară coraj, răbdînd mîniea norocului nostru, pînă ce se va sătura!” Acestea zicînd începură a merge pă jos, neavînd macar un cal, dar nici vr-o greutate pă dînşi. Umblară destulă vreme trăind numai cu poame pădureţe, şi cu erburi, cu toate că nici de acestea nu se prea găsea. Şi intrînd înt-un bunget foarte mare şi necălcat vreodată de picere omeneşti, decît de jigănii, rămasără lipsiţi şi de această puţintică hrană, şo nu putea găsi cîtuşi de puţin vreun lucru cu care să poată a îşi momi foamea. Aşa dară li se înmue corajul, uitînd toate pildele filosofilor; Hanul fiind în vîrste bătrînă simţea din ceas în ceas că îi scad puterile. Împărăteasa obosită şi ea de atîta cale, şi mai cu seamă de foame, numai putea să se mişce d-ici pînă colea, încît marinimosul *[87] Calaf, cu toate că şi el nu mai putea de ostenit, însă îi ducea în spinare pă cîte unu-unu, ca să îi mai odihnească. Ah ticăloasă omenire!
      În cea mai de pre urmă abia cu suflare cîtetrei de sete, de foame, şi de osteneală, ajunsără într-un vîrf de munte plin de rîpi foarte grozave, şi de hobăi mai de spaimă decît iadul. Culmea muntelui acestuea erea foarte îngustă, şi pă de lături din toate părţile ocolită de prăpăstii nevăzute de cînd lumea de om şi de soare, adînci cu nemărginire, şi pline de noori şi de ceaţă albă ca bumbacul, pîntre care deşi se zărea cîte un colnic(*), însă erea prea cu primejdie a apuca pă dînsul, şi să treacă la o poeană lată, ce se zărea din culmea acelui munte; şi nu putea găsi nici de cum vre o cărăruea, fiindcă tot muntele erea înbîcsit de bunget tot de mărăcini, de măceşi, de cătină, şi de rugi, ca cum ar fi fost o leasă înţesută într-adins numai pentru aceşti nenorociţi împăraţi; şi cel mai rău decît toate că îşi perdusă şi calea pă unde venisără. Şi în scurtă vorbă se afla într-acel munte întocmai ca în iad, căci nici lumina cerului nu se mai putea vedea, ale cării raze erea cu neputinţă a străbate pîntre aşa bunget(**).
      Cînd văzu împărăteasa aceste prăpăstii atîta de grozave, răcni cît putu de frică şi de spaimă, şi Hanul Tătariei îşi perdu toată răbdarea, şi căzu întru mîhnire nespusă. Nu mai tribueşte alt nimica, zise cătră fiul său; iată că îmi plec grumaji norocirei mele celii vrăjmaşe şi [88] nemilostivă, şi mă duc să mă arunc într-o prăpastie din astea, ca doar se va sătura cu jărtfirea mea, şi să vă erte pe voi; căci se vede treaba că asfel de mormînt mi-a pregătit cerul. Mai bine să moriu o dată ori cum voiu muri, decît să trăesc aşa viaţă cu foc, şi să fiu batjocură norocului meu, a cărui plăcere este numai cînd te vede în foc şi în necaz! Hanul desnădăjduit erea gata să se arunce în prăpastie. Atunci fiul său Calaf alergă şi îl apucă în braţe. A părinte, îi zisă, ce este aceasta ce voeşti să faci?! Ce desnădăjduire a coprins sufletul tău!? Şi ce gîndeşti, cu aceasta umbli să scapi de ursita ta? Au doară nu ştii, au nu ţ-am mai spus că cu răbdarea se biruesc toate? Aceea ce e scrisă pentru fiecare de la ziditorul său, tribue a se înplini. Cine ştie după atîtea necazuri ale noastre ce norociri ne aşteaptă? Au doară nu mă crezi că cerul voeşte numai să ne cerce de avem răbdare sau nu? Nu pociu zice că nu sîntem   într-o stare foarte rea, şi în primejdie cu desăvîrşire, din care e prea cu anevoe a scăpa; dar iarăşi să zic, cine poate şti că nu vom găsi vre o cărărue sau vreun colnic şi să trecem în acea cîmpie? Au doară nu ştii ce zice scriptura lui Dumnezău? “Dreapta ta doamne mă va sprijini în toate zilele vieţii mele. Domnul înţelepţeşte pe cei orbi şi întunecaţi. Domnul rîdică pe cei căzuţi. Domnul desleagă pe cei ferecaţi. Glasul domnului în pustie şi preste ape multe. Au nu ştii că adîncul este ca  haină spre îmbrăcăminte luişi? Şi de te vei arunca în aste prăpăstii gîndeşti că nu te va sprijini braţul său cel nalt şi puternic?” Noi nu sîntem dară în nici o peire, ci în braţul domnului, ci de aceea să nu avem nici o frică. Aşteaptă, fii cu [89] răbdare, pînă să mă duc să caut cu amăruntul, ca doară voiu găsi vre o potecuţă cîtuşi de îngustă, sau vre o cărărue, şi mă întorc acuşica; şi am prea bună nădejde că voiu găsi negreşit. Du-te dară, fătul meu, îi zisă tatăl său, şi noi te aşteptăm aicea, şi nu te teme pentru desnădăjduirea mea pînă ce te vei întoarce.
      Calaf se duse şi ocoli rîpile şi prăpăstiile sărind din stîncă în stîncă, fără să poată zări vre o potecuţă cît de mică. Deci mîhnindu-se prea mult, căzu în genuchi, şi se rugs Cerului cu lacrămi şi cu suspin din adîncul inimii. Pă urmă sculîndu-se, se mai întoarsă o dată căutînd vreun drumuleţu. În cea mai de pre urmă găsi o potecuţă foarte strîmtă pă care abia încăpea, şi apucînd pă dînsa, dete mulţumită cerului pentru aşa îndurare, şi mergînd pă dînsa se pomeni că îl scoasă subt poalele unui copaciu foarte mare, ale cărui braţe umbrea o fîntînă cu apa ca cristalul, şi destul de rece. Copaciul acesta erea un ştejar foarte grozav tocmai în marginea cîmpiei ce se vedea din munte. De aci uitîndu-se văzu pă cîmpie o mulţime de pomi încărcaţi de roade foarte mari şi coapte, şi mirîndu-se prea mult de această descoperire a sa prin voinţa Cerului, alergă să dea de veste părinţilor săi, şi se bucurară cu toţi văzînd că a început providenţa Cerului a îi scoate la liman de mîntuire, şi a le uşura multele necazuri şi desnădăjduiri. Calaf, cu multă greutate, îi luă pe amîndoi cîte unu-unu, şi strecurîndu-i prin acea potecuţă cu mii de cotituri, îi dusă la acel isvor, şi îşi potoliră dogoreala setei, ce îi muncea ca pe prigori. Pă urmă mîncară destule pometuri aduse de Calaf, care deşi pădureţe, dar li se părură foarte minunate. Taică, [89] zisă Calaf cătră Timurta, cunoşti acuma greşala dumitale, că socotei cum că ne-a părăsit Cerul despre ajutorul său? Iată că ni a ajutat şi nu ne-a lăsat să perim. Dumnezău nu este surd către cei ce îl roagă din adîncul inimii cu răbdare şi cu credinţă; ci noaă ni se pare ca nişte proşti ce sîntem cum că nu ne ascultă şi nu vrea să ne ajute.
      Aşa dară şezură de se odihniră vre o trei-patru zile lîngă acest isvor subt umbra ştejarului, şi de aci plecară spre cîmpie, cu nădejde ca doar vor găsi ceva lăcuinţi de oameni. Şi mergînd vr-o cîteva ceasuri, zăriră un oraşu cu zidiri foarte minunate în marginea acelii cîmpii. Porniră spre acest oraş, şi pînă a nu se apropiea de poarta cetăţii, găsiră cu cale a rămînea afară pînă în sărat, căci le erea ruşine să intre înlăuntru fiindcă erea mai în pelea goală, plini de praf şi de noroiu; şi aşa se dusără de şezură subt nişte copăcei, rămîind aci pînă va însăra bine. Deci odihnindu-se subt acei copaci, văzură în murgul sării pe un bătrîn viind acolo întru preumblare din oraşu, şi apropiindu-se de dînşi le dete bună vremea cu unglas prea vesel şi mîngîiosu, şi pă urmă şezu lîngă dînşi.
      Atuncea Timurta îl întrebă cum se numeşte oraşul acela. Ghiau se numeşte, răspunsă bătrînul, ce este capitala a tot ţinutul acesta; şi împăratul ei se numeşte Aleng Han. Dar cum mi se pare, au streini sînteţi dumneavoastră? Dară, îi răspunsă Hanul, noi sîntem dintr-un loc foarte depărtat; născuţi şi crescuţi în împărăţiea Casmirului, de mesăriea negustorească; şi într-una de zile ducîndu-ne la bîlciul Capalcamului, ne eşiră hoţi înnainte, ne jăfuiră tot ce aveam, şi ne lăsară precum ne vezi acuma în această ticăloasă stare, [91] nu numai pe noi, ci şi pe alţi mulţi neguţători, şi rătăcindu-ne numai noi cîte trei, ajunsărăm prin locurile acestea. Bătrînul ce erea fireşte compătimitor la ticăloşiile aproapelui său, se milostivi de dînşi, şi îi pofti întru ale sale ca să se mai odihnească. Hanul îi mulţumi prea mult pentru această îndurare, şi aşa bătrînul acela îi duse pe toţi înpreună acasă la dînsul, care erea un lăcaşu foarte simplu, mic, şi înpodobit cu cea mai mare smerenie, şi toate cu bună orîndueală în lăuntru şi prin prejur. Toate mobilile sale erea de cele mai simple ce eşea din ţara aceea, şi cele mai multe erea făcute de chiar mîna acelui bătrîn.
      Îndată ce intră acel bătrîn în casă şopti la orechea unui robu al său, care eşind afară, veni iarăşi după cîteva minute cu un neguţetoru ce avea înt-o bohcea felurimi de haine bărbăteşti, şi femeeşti. Din aceste haine porunci de alese şi îmbrăcă pe acei goi nemernici, şi plătind neguţătorului îi dete drumu. Pă urmă porunci robilor săi să gătească cina, pe care gătindu-o numai într-o clipă cu felurimi de mîncări şi băuturi, puse tot în vase de lut simplu ce eşa în acea ţară, şezură cu toţi înpreună şi cinară cu mare mulţumită şi prieteşugu. Bătrînul prinzînd niţel chef, începu a se cam veseli şi a spune glume, şi făcea toate mijloacele ca doar vor începe a se veseli şi oaspeţi săi, şi văzînd că nu îi poate îndupleca, fiindcă erea prea trişti pentru nenorocirile lor, le zise:
      Eu văzu foarte bine că înzadar mă muncesc a vă scoate din gînd patimile şi necazurilor voastre ce vi s-au întîmplat, pe care le aveţi pururea în gînd, ca cum le vedeţi în ochi. Drept aceasta, de este cu voea dumneavoastră, voesc a vă [92] face să pricepeţi, că în loc să fiţi cufundaţi în gînduri, tribueşte a vă mîngîea, şi a vă sili pă căt veţi putea ca să fiţi pururea veseli. Nu gîndireţi nici de cum la celea ce v-au luat tîlhari. Asfeliu de întîmplări, domni mei, sînt obicinuite la bieţi muritori. Acestea sînt cele dintîiu şi mai de pre urmă hrăni ale oamenilor, şi mai vîrtos ale neguţătorilor şi ale călătorilor. Eu însumi în tinereţele mele am fost jăfuit de hoţi pînă la cămaşă, luîndu-mi bogăţii nenumărate, şi rămîind ca şi voi acuma, şi poate că şi mai rău, şi cu toate acestea mi-am făcut inimă bună, şi iată slavă Cerului că trăesc pînă în zioa de astăzi cu mare mulţumită, şi mai bine decît toate că mă aflu sinătos şi fără vre o grijă. Atîta numai că mă întristam prea mult atunci de o cam dată, puind în gînd din ce slavă şi mărire am ajuns să ceiu milostenie; însă după vre o cîteva vreme  adunîndu-mă tot cu oameni învăţaţi, am ajuns să cunosc cu încredinţare, cum că afar de sinătate, de liniştirea sufletului şi de mulţumita fiecărui întru cele ce se află, sînt toate deşărtăciune născute din deşărtăciunea deşărtăciunilor. Să poruncească omul Cerului cu toate ce sînt într-însul, în zadar îi va fi această putere pă cît stă moartea între noi; dar şi de ar lipsi ea, nu ar fi nici o fericire pentru dînsul, căci ar fi pururea înpovărat de griji, lucru ce ar pătrunde ficaţi şi inima sa, şi iată că ar muri fără să fie şi moarte. Aşa dară socotesc că e prea de tribuinţă a vă spune istoriea mea dintîiuaşdată şi pînă acuma, şi sînt prea încredinţat că vă veţi folosi pre mult auzindu-o. Şi numai cel ce aude istoriea ticăloşiilor mele, acela va crede prea cu lesnire cum că toate ale lumii sînt vînt şi părere, ascultaţi-o dară ca să vă încredinţaţi.
      
      
     [93] Istoriea împăratului Fudlad fiul lui Minortoc împăratul Musulului.
     
     
      Eu, domnilor, sînt fiul lui Minortoc marele împărat al Musulului, care văzîndu-mă în vîrste de doaăzeci de ani, vru ca să mă însoare. Porunci de adusără o mulţime de roabe cu totul frumoase şi tinere. Eu le priviiu pe toate cu ochiu foarte rece, şi nu fu cu putinţă a mă îndupleca nici una din ele spre această faptă. Se întoarsără fiecare pă la stăpîni lor cu mare afront, fiindcă nu a putut nici una ca să mă rănească la inimă. Asemenea şi tatăl meu se miră prea mult pentru nesimţirea mea asupra muerilor. El voi ca să mă mai cerce ş-altă dată pentru acest lucru, însă eu îi ziseiu cu hotărîre că nu mă trage inima ca să mă însor, din pricină că am mare dorinţă a călători prin alte ţări streine; pentru care îl şi rugaiu ca să îmi dea voe să mă duc numai pînă la Bagdat, şi întorcîndu-mă de acolo, să împlinescu voea sa; şi nu mi se înprotivi cîtuşi de puţin la această cerere. Şi ca să bată la ochi intrarea mea în Bagdat, porunci să se facă mari gătiri cu deosăbită pompă ca să mă trimită ca pe un fiu de împărat mare ce eream. Încărcă doaăzeci de cămile cu galbeni, şi altă sumă mare deosăbit pentru gepharşlîc (cheltueala buzunarului), şi îmi dete şi doaăsute de ostaţi tot unu şi unu viteji şi iscusiţi spre slujba şi paza mea.
      Aşa dară plecaiu cu acestu numără de oameni ai mei de la Musul la Bagdat. Călătorirăm destule zile pă drum prin pustietăţi fără să păţim ceva; şi într-o noapte pă cînd ne odihneam într-un locu, ne călcară o mulţime de arapi tîlhari, [94] şi îmi omorîră pe cei mai mulţi oameni. Eu văzînd primejdiea în care mă aflam, strînseiu oameni ce îmi rămăsesără nevătămaţi, şi mă înprotiviiu cu multă vitejie, şi omorîrăm din trînşi mai mulţi de trei sute inşi. Dar făcîndu-se zioă şi văzînd tîlhari că sîntem prea puţini şi îi băturăm toată noaptea atîta de grozav, se umplură de ruşine, şi îndoindu-şi puterile, ne bătură cu mare desnădăjduire. În cea mai de pre urmă ne deterăm robi la dînşi, căci nu mai aveam putere, fiindcă erea prea mulţi, şi tot se mai adăoga din ceas în ceas cu sutele. Ne jăfuiră atîta, încît ne lăsară în pieile goale, şi în loc să ne ia robi, sau să ne dea drumu, ei voiră ca să îşi răsbune tăindu-ne bucăţi. Aşa dară făcură ciopăţi pe toţi oameni mei, şi viind şi la mine cu multă cruzime ca să îmi facă tot asemenea strigaiu cu glas mare: staţi neomeniţilor, ruşinaţi-vă şi vă temeţi de sîngele împărătesc! Eu sînt fiul lui Minortoc marele împărat al Musulului, şi moştenitor al împărăţiei! Mai bine îmi pare acuma, răspunsă căpeteniea arabilor, că aflaiu ce feliu de omu eşti; sînt vr-o cîţiva ani de cînd avem necaz şi pismă de moarte pă tatăl tău Minortoc! Pe mulţi din noi a spînzurat el cînd au căzut în mînile sale! Şi de aceea să îţi facem şi noi ţie asemenea.
      Aşa dară porunci ca să mă lege, şi mă dusără în poalele unui munte, între doaă bălţi, unde erea mulţime de colibi pentru lăcuinţa lor. Pe mine mă dusără în coliba căpitanului, ce erea tocmai în mijlocul celorlalte colibi, şi se părea că e mai mare decît celelalte şi oare ce mai bine făcută. Acolo şezuiu la opreală toată ziuliţa. Către sară mă dusără de mă legară de un copaciu, şi stătuiu acolo toată noaptea cu ochi blejdiţi la [95] stele, aşteptîndu-mi moartea din ceas în ceas. A doa zi pă cînd îmi-aşteptam ceasul vieţii cel mai de pre urmă fără îndoeală, veni un spion la căpitan, şi îi zisă: la un loc într-o pădurice, cale de o zi departe de aici, este să conăcească de seară un chervan de neguţători cu multe bogăţii, şi de voeşti aga, tribue să plecaţi cît mai curînd ca să îi apucaţi acolo, ca nu cumva să se scoale păste noapte şi să plece. Atunci hrăpitorul Căpitan îşi adună oameni săi şi plecară ca năluca după chilipir, şi eu rămăseiu legat la acelu copaciu, cu gînd ca doară voiu muri pînă să se întoarcă ei. În această vreme, Cerul, care nimicceşte toate sfaturile oamenilor, nu mă lăsă neajutat întru aşa stare şi primejdie. Muerea căpitanului hoţilor se milostivi de mine, şi veni spre seară de mă deslegă, şi dîndu-mi o haină mai ponosită din cele ce îmi luasără, şi vr-o trei-patru pîini, îmi zisă: apucă pă drumul ăsta şi fugi cît mai curînd, că de se va întoarce bărbatul meu, şi te va găsi aici, te omoară negreşit, căci aşa îi erea vorba. Eu mulţumiiu prea mult aceştii făcătoare de bine, şi luîndu-o la picioru, umblaiu toată noaptea călcînd preste felurimi de şerpi, şi întîmpinîndu-mă mulţime de hiară, fără să m-abat cîtuşi de puţin din drumul ce îmi-arătasă, şi o minune Dumnezăească, căci nu mă vătămară cîtuşi de puţin, ci mai vîrtos se da în lături din calea mea ca nişte mieluşei.
      A doa zi văzuiu un omu înaintea mea trăgînd un cal cu povară după dînsul; mă siliiu de îl ajunseiu, şi dîndu-i bună zioa, îl întrebaiu unde merge; şi el îmi răspunsă că se duce la Bagdat, şi cum că în doaă zile are nădejde să ajungă acolo. Întîlnirea sa mă bucură prea mult, şi întovărăşit *[96] cu dînsul, ajunsărăm la Bagdat, şi intrînd pă poarta cetăţii, el se dusă acolo unde avea treabă; iar eu intraiu într-o curte de geamie, şi rămăsăiu acolo o zi întreagă şi o noapte, fiindu-mi ruşine a eşi pă uliţi în starea ce eream, şi temîndu-mă să nu mă întîlnesc cu vreunul din Musul şi să mă cunoască. Dar în cea mai de pre urmă foamea le goni pe toate; şi ne mai putînd răbda, mă supuseiu nevoei, ce este la toţi de obşte cînd se află întru aşa stare, adică hotărîiu să ceiu milostenie ca un sirman şi scăpătat ce eream, ca să pociu trăi încai despre hrană.
      Aşa dară eşind din curtea geamiei, mă duseiu la poarta unui palat mare, şi strigînd în gura mare ceream milostenie. Atunci o babă roabă veni cu o pîine să mi o dea, şi cînd deschisă portiţa, văzuiu o doamnă plimbîndu-se prin curte, şi erea tînără şi frumoasă preste fire. Această vedere mă făcu uimit, uitîndu-mi şi de foame şi de toate, luaiu pîinea fără să ştiu unde mă aflu, şi rămăseiu înţelenit înaintea babei; şi în loc să îi mulţumesc după obiceiul cerşitorilor, eream atîta de uimit, atîta de zăpăcit de dragostea acelii coconiţă, încît baba mă socoti de nebun. Şi fără să îmi zică ceva, se trasă înlăuntru, închisă portiţa, şi eu plecaiu pă uliţă uitîndu-mă sperios în toate părţile ca doar voiu cunoaşte poarta ca să viu altă dată; mă întorsăiu iarăşi în apoiu ca doară se va mai deschide acea portiţă, şi aşteptaiu acolo pînă însără, şi nu mai văzuiu aceea ce doream.
      Deci văzînd că însărează, vruseiu să mă trag de acolo; şi pînă a nu mă depărta mult de la acel palat, întrebaiu pe un bătrîn ce trecea pă lîngă mine, al cui este palatul acesta? Şi el îmi [97] răspunsă, este casa lui Mufac domnul cel mai însămnat, fiul lui Adlene. El este o persoană foarte bogată, cinstită, şi nobilă din neam în neam. Cu puţină vreme mai nainte a fost şi cîrmuitor al oraşului acesta. Şi pentru nişte prigoniri ce a avut cu Cadiul, l-a scos împăratul din slujbă, fiindcă a dat crezămînt mai mult la zisele Cadiului.
      Făcînd socoteală asupra cuvintelor ce îmi spusese bătrînul, eşiiu din oraşu fără să pricep, şi mă duseiu de intraiu într-un dormir(*) mare, cu hotărîre să mîiu acolo în noaptea viitoare. Mîncaiu pîinea cu prea puţină poftă, de vreme că ar fi tribuit să o mănîncu ca un flămînd de trei zile ce eream; pă urmă mă culcaiu lîngă un mormîntu cu capul pă nişte glii de piatră(**). Multe ceasuri nu putuiu să închiz ochi nici de cum, căci simţeam focu mare în mine(***). Fata lui Mufac îmi turbura toate simţirile, de îmi perisă şi foamea, şi setea, şi tot. chipul ei cel plin de toate darurile erea ţintuit în inima mea şi în gîndul meu; şi de aceea nu aveam odihnă nici într-un minutu; dar în cea mai de pre urmă mă birui somnul, însă înzadar, căci nu putuiu dormi nici un ceasu; fiindcă fuiu silit a mă deştepta de o gălăgie mare ce se auzea prin acel dormiru. Mă sperieiu foarte mult, neştiind ce o să fie, şi mă sculaiu să fug, şi vrînd să es afară, mă opriră tot d-o dată doi inşi ce păzea pă întunerec la uşa dormirului, şi mă întrebară, cine sînt, şi ce [98] am făcut înlăuntru în dormir. Eu sînt, le ziseiu, un omu scăpătatu, şi neavînd unde să-mi puiu capu, am intrat în acest dormiru ca să mă odihnesc în noaptea aceasta. Fiindcă eşti cerşitoru, îmi zise unul din trînşi, muţumeşte Cerului că ne întîlnişi. Noi voim să îţi dăm să mănînci şi să bei cu îndestulare. Atuncea zicîndu-mi, mă dusără în fundul dormirului, şi acolo patru tovarăşi ai lor mînca rădichii mari, şi hurmale, şi bea la rachiu.
      Mă pusără de şezuiu cu dînşi în prejurul unii lespezi mari de piatră, şi fusăiu silit a mînca şi a bea cu dînşi ca să îi mulţumesc, socotind că sînt nescai oameni veniţi de pă lumea cealaltă; dar numaidecît îi pricepuiu că ei sînt nişte hoţi(*), fiindcă începură a povesti între dînşi pentru un furtişag mare ce făcusără. Şi acolo unde mîncam, îmi zisă căpitanul lor, voesc să fiu tovarăşu cu dînşi de aci înainte? La această întrebare mi se ameţiră minţile, neştiind ce să răspunz, temîndu-mă că de voiu zice ba, să nu se necăjească pă mine, şi poate să mă omoare, şi gîndindu-mă ca ce răspunsu să le dau, iată că sosi la uşa dormirului Başbeşleaga al Cadiului cu vre o cîţiva Ieniceri toţi înarmaţi, şi intrînd în dormiru, prisără pe toţi hoţi şi pe mine înpreună, şi ne dusără cu cîrdu în temniţă. Hoţi îşi [99] mărturisiră vina, şi se osîndiră la moarte; iar pe mine, mărturisindu-le tot adevărul cum s-a întîmplat să fiu cu dînşi în dormiru, mă scoasără din temniţă, şi mă pusără în alt locu deosăbit şi oare ce mai de cinste.
      Iar a doa zi mă chemă Cadiul ca să îi povestesc cine sînt şi din ce parte de locu. Eu îi povestiiu întru adevăr toate întîmplările mele, tăinuind numai familiea mea. Îi mai povestiiu şi cele ce mi se întîmplasără în zioa trecută, cu ducerea mea la poarta lui Mufac să ceiu milostenie, adică cum că am văzut acolo o damă foarte frumoasă şi tînără, de a cării frumuseţe am rămas cu totul rănit.
      Pă cînd mă auzi Cadiul pomenind de numele lui Mufac, îl văzuiu că i se umplură ochi şi toată căutătura de mînie; şi pă urmă tăcu vreo cîteva vreme fără să-mi zică cuvîntu. Apoi tocmai tîrziu îmi zise cu chipu vesel: tînărule strein, numai tu poţi dobîndi pe tînăra aceea ce ai văzut eri. Fără îndoeală că ea o să fie fata lui Mufac, şi ori cît ai fi de neam prostu, eu voiu mijloci ca să îţi împlineşti pofta şi dorinţa. Lasă-mă pe mine asupra aceştii pricini, şi voiu îngriji prea mult pentru folosul tău. Eu îi mulţumiiu fără să pricepu ceea ce avea el de gînd să facă. Pă urmă de aceste vorbe, porunci unui famenu din ai săi ca să mă ducă la bae. Şi pă cînd mă aflam eu la bae, judecătorul trimise doi ciohodari la Mufac, zicîndu-i că îl chiamă să-i vorbească pentru nişte pricini prea enteresante pentru dînsul. Mufac veni numaidecît la Cadiu, şi îndată ce îl văzu Cadiul, alergă de îl înbrăţişă.
      Mufac se miră prea mult de aşa primire. Mare minune este aceasta, ca vrîjmaşul meu cel mai [100] mare să mă primească astăzi cu atîta dragoste, zicea Mufac întru sineşi, asta tribue să fie un ce! Mufac Aga, îi zise Cadiul, cerul nu voeşte să fim vrîjmaşi multă vreme. El ne înfăţişază un mijloc prea bunu, cu care să se şteargă vrîjmăşiea ce ne-a recit prieteşugul de atîţa ani dintre familiile noastre. Fiul împăratului Barsăi a venit aseară aicea în Bagdat îmbrăcat tiptil, şi este în gazdă la mine. El a plecat într-adins din Barsa fără voea tătîni-său, fiindcă a auzit prin lume vorbind despre frumuseţa cea mare a fiicei dumitale, şi s-a rănit atîta de mult pentru dînsa, încît a venit ca să se şi cunune cu dînsa, şi voeşte ca această însoţire să se facă prin mijlocirile mele, de care mă bucur prea mult, fiindcă va fi un mijloc prea bun a ne înprieteni iarăşi.
      Mă prinde mirare multă, răspunsă Mufac, ca fiul de împăratu al Barsăi să primească a lua de nevastă pe fii-mea Zămbruda, şi cum că să fii chiar dumneata acela prin care să se facă această însoţire, de vreme că nu ai încetat a îmi face orice rău ţ-a trecut prin mînă! Lasă acuma cele trecute, să nu le mai ţinem aminte, o Mufac efendi, îi răspunsă Cadiul. Să uităm cele pînă acum între noi, aşa să trăeşti, şi cu unirea fetei dumitale întru căsătorie cu acest fiu de împăratu mare, să ne unim şi noi iarăşi întru prieteşug adevărat şi vecinic(*). 
      [101] Pă cît erea Mufac de bunu şi cu inimă curată, cu atît erea Cadiul de viclean şi foarte şiretu, şi se înşălă de minciunile Cadiului, şi fără să aibă vre o bănueală se îmbrăţişară, şi se jurară că vor avea între dînşi o dragoste vecinică(**). Pă cînd vorbea ei aceste vorbe între dînşi, intraiu şi eu acolo la dînşi, dus fiind de famenul ce mă îmbrăcasă cu felurimi de haine scumpe şi cu o cealma de rulpan de Indiea, cusut numai cu fir de cel fainu, cînd eşirăm de la bae. Împăratul meu, îmi zise Cadiul, îndată ce mă văzu intrînd la dînşi, slavă preanaltului Ceru, că m-am învrednicit a te primi în casa robului înălţimei tale, care nu mă socoteam niciodată a fi vrednic de aşa cinste mare; iată acesta este Mufac, pe care l-am făcut să înţeleagă despre pricina venirei înălţimei tale în oraşul nostru; el voeşte să îţi dea pe fiisa de nevastă, şi se socoteşte prea norocit a fi rudă cu asfel de persoană mare. Atuncea Mufac îmi făcu o închinăciune cît toate zilele de mare, şi îmi zisă: o prea slăvite fiu de împărat, eu sînt ameţit prea mult de cinstea ce voiţi să faceţi fetei mele. Ea o să se numească de lume cea mai fericită cînd se va învrednici să fie roabă înălţimei tale.
      Vă lasu acum să gîndiţi înşivă ca cîtă mirare mă prindea atuncea de aceste vorbe ale lor, de care rămăsesem ca un înlemnit, şi nu ştieam ca pămîntu ce să le răspunz, sau ce să le vorbesc. Cu toate acestea făcuiu un compliment mutescu lui Mufac fără să îi zic vre o vorbă. Iar Cadiul, văzindu-mă *[102] ameţit, şi temîndu-se ca nu cumva să mă dovedesc pă vreun răspunsu, şi să rămîe zadarnic vicleşugul său, începu a zice: nu ar fi de cuviinţă să pierdem vremea înzadar vorbind una şi alta, căci, precum mi se pare, vorba multă este sărăcie, şi tribue să facem cartea de învoire pentru însoţire în minutul ăsta, să nu mai perdem vremea nici macar o clipă. Acestea zicînd porunci logofătului său ca să întocmească în scrisul de învoire cît mai curînd; şi pă urmă iscălindu-l amîndoi, zise Cadiul lui Mufac: dumneata eşti omu înţeleptu şi ştii foarte bine că lucrurile oamenilor mari se fac pururea prin taină, pînă cînd vor voi ei să le dea de faţă; aşa darăpăzeşte în taină aceasta ce se făcu; căci almintrelea cădem în primejdie de moarte. Acuma dară ia pe ginerile tău şi primeşte-l întru ale tale cu mare cuviinţă după mărimea persoanei sale şi a ta, şi dă poruncă fetei tale ca să i se supue întru toate cu cinste şi cu dragoste, cununîndu-i negreşit în această noapte. Mufac mulţumind prea mult Cadiului, mă luă şi ne pogorîrăm din casa Cadiului, şi încălecarăm pă doi catîri, ce îi gătisă Cadiul foarte frumos pentru noi, şi ajungînd acasă, descălecarăm, şi luîndu-mă de mînă cu multă smerenie, mă sui în iatacul fiicei, şi mă lăsă acolo numai cu dînsa, dar întîiu îi dovedi cele ce se făcusără la Cadiu, ş-apoi trasă uşa şi se dusă.
      Zămbruda încredinţîndu-se prin tatăl său despre măritişul ei cu mine, mă primi ca pe un bărbatu al ei ce erea să o înalţă într-una de zile pă tronul împărătescu. Şi eu aflîndu-mă prea mulţumit şi amurezat de dînsa mai mult decît fiecare omu, petrecuiu toată zioa cu capul pă genuchi acelii dame frumoasă, după placul şi dorinţa ce [103] aveam, dar şi ea nu mai puţin; mă siliiu cu vorbe dulci şi amurezate ca să o înduplec spre ceea ce doream, şi nu mă osteniiu multu; căci o pricepuiu că şi ea erea pătrunsă de amur şi cu multă aplecare spre roadele lui; şi nu erea greşită, căci eream şi eu prea frumosu şi tînăr, şi foarte cu duhu. Cîtă bucurie simţea sufletul meu cînd o vedeam că mă iubeşte şi îmi face toată voea, şi neştieam ce politică să îi mai arăt, şi cum s-o mîngîiu mai bine!
      Eu petreceam precum ziseiu, iar Mufac stropolea de nuntă ca să ne cunune în noaptea aceea, care se şi făcu înpreună cu toate rudele şi prieteni săi, bînd, mîncînd, şi dănţuind pînă pă la mezul nopţii. Asupra aceştii desfătări, mă pomeniiu cu muma miresăi că o luă de mînă şi se dusără amîndoaă; pă urmă veni Mufac de mă luă şi pe mine, şi mă dusă într-unu iatacu prea împodobitu, în care erea unu patu aşternut cu paplomi numai de firu de auru, şi cu mulţime de făclii aprinse înprejuru-i. Zămbruda se sui în patu mai naintea mea, iar Mufac şi cu soacră-mea ne urară bune petreceri, şi luînd pe toate roabele de prin iatac, trasără uşa şi se dusără lăsîndu-ne numai pe amîndoi în pace şi linişte. Eu mulţumind Cerului pentru aşa întîmplare bună, mă desbrăcaiu, şi mă culcaiu lipindu-mă pă lîngă acea persoană cu totul frumoasă, pe care o iubeam mai mult decît pe însuşi viaţa mea.
      Iar a doa zi pă cînd se crăpa de zioă, auziiu bătînd ăn uşa iatacului meu cam cu obrănicie; eu sculîndu-mă din patu şi deschizînd uşa, văzuiu pe logofătul Cadiului, avînd în mîni o legătură mare cu haine, pe care socotiiu că mi le-a trimis Cadiul de daru, însă fuseiu amăgitu de aşa părere *[104], fiindcă îmi zise cu vorbe cam necioplite: domnule streine, în bătae de jocu, îţi dă bună dimineaţa stăpînul meu Cadiu, şi m-a trimis ca fără zăbavă să îmi dai hainele şi peştimanu cu care te împrumutat eri ca să te înfăţişezi ca fiul de împăratu al Barsăi, şi na-ţi trenţele tale! Mă întunecaiu cu totul de acestu afrontu grozavu; şi atuncea avuiu destulă pricină a cunoaşte vicleniea acelui blestematu de Cadiu, şi plin de ruşine dedeiu logofătului toate hainele stăpînului său, şi îmi luaiu trenţele mele, pe care mi le adusese în bohcea.
      Zămbruda auzi din aşternut mai toate vorbele ce îmi zisese logofătul, şi văzîndu-mă îmbrăcat cu trenţele mele, strigă sperios: săracan de mine, ce va să zică acestu mascaralîc, ce ocară este asta?! Oare ce îţi zisă omul ăla, ce vorbişi cu el în uşă? Doamna mea, îi răspunseiu, Cadiul ăsta este un viclean şi un porcu de cîine din cei mai mari din oraşul vostru, şi te încredinţezu că îşi va mînca viaţa chiar el singur. El socotea prin vicleşugul său că îţi va da de bărbatu un omu prostu şi ticălosu, dar fii încredinţată că ai de bărbatu cu adevărat pe un fiu de împăratu, şi nu sîntu cu nimic mai jos decît cu cel ce ai socotit că te ai cununatu. Eu, doamna mea, mă numesc Fudlad, şi sînt fiu unul născut al marelui Minortoc împăratul Musulului. Şi dovedindu-mă ei, îi povestiiu şi toată istoriea mea, fără să ascunz cîtuşi de puţin.
      După ce îmi isprăviiu toată istoriea, îmi zise Zămbruda; împăratul meu, să ştii prea cu încredinţare că şi de nu vei fi precum îmi spui dumneata, eu tot nu te voiu iubi mai puţin decît pe un împăratu. Şi îţi spuiu întu adevăr că toată *[105] mulţumita mea pentru aflarea familiei dumitale, este numai şi numai pentru liniştirea gîndurilor părintelui meu, fiindcă numai el are oare care îndoeli despre una ca aceasta. Iar cît pentru mine va fi destulă laudă a avea un soţu, care să mă iubească din toată inima sa; căci nu este alt lucru mai scump întru căsătorie decît dragostea, din care isvorăsc toate celelalte fericiri prea cu înlesnire. La aceste cuvinte ale sale îi făgăduiiu şi eu că o voiu iubi cu cea mai sfîntă dragoste cît voiu trăi în lume, şi ea îmi mulţumi prea mult despre această încredinţare. Pă urmă chemă o roabă şi îi zisă să se ducă numaidecît printr-ascuns la un neguţător al casăi lor, şi să îmi aducă un rînd de haine din cele mai scumpe şi de mare cuviinţă.
      Roaba ascultă porunca stăpînei sale, şi făcu precum îi zisă, şi veni numaidecît cu un rînd de haine foarte scumpe şi de mare cuviinţă, între care erea şi un peştiman pentru legat la capu întocmai ca cel ce îmi dedese Cadiul, încît numai într-o clipă mă pomeniiu îmbrăcat cu mult mai frumos decît eream întîiu. Ce zici domnule, mă întrebă Zămbruda; crezi dumneata că jupîn Cadiu va fi avînd mare bucurie despre ceea ce făcu pentru însoţirea noastră? El o socotit să facă o mare batjocură familiei noastre, însă cerul îi adusă cinste şi mărire; şi iată adevărul cuvîntului ce zice:”una omul socoteşte, ş-alta Dumnezău găteşte”. Oare ce amărîciune va străbate prin sufletul său, cînd va afla că fără voea sa a pricinuit în casa vrăjmaşului său atîta cinste şi slava? Însă pînă a nu îi da înţeleagă ce persoană eşti, ar tribui ca să îi pedepseşti vicleana sa faptă, şi să cunoască, măgarul, cum că voinţa şi [106] aplecarea sa cea neomenită şi plină de fapte rele îi sînt peire luişi singur. Eu, să îţi spuiu întru adevăr, urmă a zice ea, mă însărcinez cu această răsplătire; cu toate că răsplătirea cu rău pentru rău este faptă numai a celor răi şi neînvăţaţi, dar de multe ori aduce pe vinovat la buna cunoştinţă. Aici în oraşul ăsta este un văpsitor (boiangiu), ce are o fată atîta de urîtă, şi grozavă încît nu se poate povesti. Nu îţi spuiu mai mult, iar mai zise ea, atîta numai să ştii frăţico, că am hotărît să îmi răsbun cu un mijloc prea nemericios, încît să aduc pe jupîn Cadiu la mare desnădăjduire, şi să îl fac de ocară şi de rîsul a tot ţinutul acesta.
      Ea erea atîta de supărată pă Cadiu şi pornită spre a-şi răsbuna înprotiva sa, încît i se părea că vor fi o mie de ani pînă să pue în lucrare cugetile de această faptă. Aşa dară se îmbrăcă într-o dimineaţă cu haine smerite, şi împodobită se duse în curtea Cadiului, şi intrîndă în casă, se trasă într-un colţu şi asculta la judecăţile Cadiului ce făcea în deosăbite pricini; şi isprăvindu-şi judecăţile, îşi aruncă ochi şi la dînsa, şi o văzu stîndă cu multă smerenie, şi chemîndu-o, o întrebă, ce cauţi? Ea îi răspunsă că este fat-a unui meşter, şi că avea să îi vorbească oarece prin taină. Atuncea Cadiul, ca unul ce se zimbrea de cele frumuşale(*), o luă şi o dusă într-o odae usăbită, şi puindu-o să şază lîngă dînsa, îi zise cu glas curtenos(**);     spune-mi domnişoară taina ce ai să-mi vorbeşti, şi să văz ca ce lucru am să fac? Domnule Cadiu, îi răspunsă ea, desvălindu-se la cap; măriea ta ai putere de la Dumnezău *[107] a face ca să se păzească dreptatea nestrămutată atît între cei săraci, cît şi între cei bogaţi, şi în scurtă vorbă între toţi de obşte; ia aminte rogu-te, şi fii cu îndurare la păsurile mele, milostivindu-te cu desăvîrşire la ticăloşiile în care mă aflu. Cadiul pătruns de milostivire îi mai zisă: desluşaşte-mi păsurile în care te afli, şi voiu face toată mijlocirea a te mulţumi, şi a te mîngîea. Fii încredinţată dragă, că nu vei rămînea mîhnită, zău pe legea mea.
      Atuncea Zămbruda îşi desvăli capul cu totul, şi răsfirîndu-şi părul cel întocmai ca beteala cea de aur pă spete la vale pînă la genuchi tot în viţioane tălăzite şi strălucitoare ca flacăra de făclii, zisă Cadiului suspinîndă şi cu îndrîsneală: vezi boerule, urîcioasă este această cosiţă?! Este vrednică de hulă?! Vezi-mi chipul aşa să trăeşti boerule, vezimi-l te rog cu multă băgare de seamă, şi spune-mi fără vreo părtinire, ce socoteşti pentru dînsul, şi cum ţi se pare?! Cadiul văzînd aşa frumuseţe se uimi cu totul, şi nu ştiea ce să răspunză. Pă urmă, viindu-şi niţel în fire, strigă cătră dînsa: pe jărtfa muntelui Mecăi, că nu aflu nici un cusuraş la toate ale tale din creştet pînă la picioare:
      “Fruntea ta e o tăbliţă de argint foarte curat;
      Sprîncenele-ţi doaă arcuri întinse spre săgetat:
      Obraji doi trandafiri, în faţa cea mai vie,
      Ochi tăi doaă brilante, că alt nu au ce să fie;
      Şi în scurt eşti o zăiţă coborîtă pă pămînt,
      Să răneşti pe ori ce om de la mirean pîn la sfînt!”
      Zămbruda fu mulţumită prea mult de aceste vorbe, şi se sculă numaidecît în picere, şi făcu doaă-trei volte prin casă înaintea sa; şi pă urmă zisă cătră Cadiu: uită-te la statul meu, vezi-mi [108] trupu, şi spune întru adevăr, nu seamîn ca o zăiţă? Nu sînt de sus pînă jos plină de nuri şi de frumuseţa?! Cine poate zice, cine poate ca să mă defaime, zicînd că eu sînt urîtă? Şi s- mai văzut vreo dată în acest ţinut vreo damă mai frumoasă decît mine? Eu sînt cu totul uimit pentru frumuseţa ta, răspunsă Cadiul, căci nu mi s-a mai întîmplat a vedea în toată viaţa mea asemenea tînără cu asfel de frumuseţe, şi plină de nuri de sus şi pînă jos. Dar aceste mîni, urmă ea a zice, desgolindă-le pînă din sus de cot, cum ţi se par? Nu sînt albe ca zăpada şi pline de colo pînă colo ca cum ar fi trase în strungă? Ah vrăjmaşo, îi zise Cadiul precurmîndu-i vorba cu glas pătruns de săgeata amorului; tu cu aceste fapte mă faci să îmi es din minte, şi să moriu ca un uimit! De ai să îmi spui vreo altă pricină, spune-mi, aşa să trăeşti, cît mai de curînd, pînă nu îmi es din minte, privind la chipul tău cel ceresc! Domnul meu, îi zisă Zămbruda, vei şti dumneata întru adevăr, că cu toată frumuseţa mea ce vezi, mă aflu osîndită a petrece zilele vieţii mele, şi a mi se veştezi această podoabă firească într-un loc prea întunecos, şi într-o casă cu totul retirată de ori ce adunare atît bărbătească cît şi femeească, cu care aşu putea şi eu a mă mai ciopli întru ale lumii, şi m-aşu mai mîngîea întru aşa sîngurătate grozavă, de a cării liniştire parcă cad casăle pă mine pă ceas de mii de ori. Nenumărate persoane tot unul-şi-unul de treabă şi bogaţi m-au cerutără întru căsătorie, şi aşu fi fost de mult măritată, de erea cu voea tatălui meu şi de nu mă defaima cu felurimi de cuvinte la cîţi m-au cerut. Nu ştiu ce are cu mine; căci la uni le zicea că sînt uscată ca lemnul, şi sbîrcită ca o poamă: [109] la altul că sînt cu patima dropiciei: cătră alţi că sînt ciungă şi oloagă, luată din ele, şi la alţi că sînt o slută a firei şi spaimă omenirei, cu totul nevrednică pentru căsătorie, ba încă şi o greutate de prisos şi nesuferită a mai trăi în lume; şi aşa mi a dat un nume la oameni, încît toţi se feresc nu numai a mă cere de nevastă, ci şi a mai trece pă lîngă casa noastră, socotind şi crezînd pe tatăl meu cum că eu sînt batjocura firei şi groaza omenirei. Şi aşa coconaşule mă aflu silită întru osîndire pentru toată viaţa a nu mai da ochi cu lumea, şi lumea cu mine, temîndu-se ca să nu se sperie de aşa grozăvii precum le spune tată meu, fără să am vreo vină sau vreun cusur din cîte zice el, săracan de mine coconaşule!
      Zămbruda isprăvindă aceste cuvinte se făcu că plînge precum obicinuesc damele cînd voesc să amăgească pe vr-un cavaler sau şi pe bărbaţi lor, şi îşi reprezăntă frumuseţa sa cu atîta iscusinţă, încît amăgi foarte grozav pe jupîn Cadiu. O părinte barbar şi fără de omenie, strigă el cătră acea tînără! oAre cum te lasă inima ta cea cumplită a munci o fată atîta de dulce, atîta de nurlie, şi frumoasă preste fire? Şi ce are de gînd tatăl tău cu tine, zise el cătră Zămbruda? Spune-mi aşa să trăeşti stăpîna mea zăiţă, de ce nu voeşte ca să te mărite? Nu mă pociu pricepe nici eu coconaşule, răspunsă Zămbruda înprospătîndă iarăşi prefăcaniea de plîns: nu ştiu nici decum ce are de gînd cu mine. Atîta numai îţi mărturisesc ca unui duhovnic că m-a biruit răbdarea, şi nu mai pociu trăi în starea ce mă aflu; necazul şi [110] nevoea mă făcură a găsi prilej ca să es din casă şi să năzuesc la dreapta judecată a domniei voastre, şi să te rog ca să îţi faci milă şi pomană a chema pe tatăl meu şi a-i zice ca să mă mărite, şi să scap de supt aşa tiranie părintească; iar de unde nu încredinţă că mă sinucid. (mă omor singură cu mînile mele).
      Aşa cocoana Zămbruda, cu aceste vorbe ale ei, încetă a mai turbura mintea acelui Cadiu. Ba nu-nu, îi răspunsă el, ferească Dumnezău de una ca aceasta! Tu nici vei muri, dar nici că vei mai trăi supt această tiranie, dacă o dată ai venit la mine! La voinţa ta rămîne a te mîntui de întunerecul ce ascunde frumuseţa ta, şi a te face soţie după lege Cadiului din Bagdat, arătîndu-se pe sineşi. Aşa domnişoara mea cu chip mai presus de înger, eu sînt gata chiar în minutul acesta a mă cununa cu tine, ajunge numai să pofteşti. Domnul meu, îi răspunsă ea, eu din partea mea nu dosesc de această facere de bine ce voeşti a mi face, dar atîta numai sînt la îndoeală că nu vei putea să îndupleci pe tatăl meu spre această faptă, fiindcă este prea sucit la fire; şi d-o apuca să zică într-un feliu, rămîne întru aceea, macar nu ştiu ce să-i faci, precum vei vedea cu ochi, de îl vei chema aici. Nu îţi pese de aceasta, îi zisă Cadiul, eu îl înduplec la toate voinţile mele, spune-mi numai în ce mahala şedeţi, ce mesărie face tatăl tău, şi cum se numeşte, şi rămîi în pace despre toate celelalte. Tatăl meu este boiangiu, se numeşte Osta Omer(*), şi îşi are casa tocmai [111] lîngă piaţă. Ajunge atîta, îi zisă Cadiul. Acum poţi merge acasă, şi în scurtă vreme va fi după placul tău. Atuncea Zămbruda, rănindă pe Cadiu cu o căutătură prefăcută de amor, se împodobi şi veni acasă la mine. 
      [112] Viindă acasă îmi dete socoteala pentru toate cele ce vorbise cu Cadiul, şi simţea o mare bucurie şi mulţumită în inima sa, încît i se părea o mie de ani pînă ce va vedea această ispravă a ei pusă în lucrare. O să ne răsbunem înfricoşat, îmi zicea: prietenul nostru, ce a voit să fim de batjocură în lume, o să fie el acuma de rîs în tot ţinutul; şi zău că aşa a fost, căci îndată ce plecă Zămbruda de la dînsul, trimesă numaidecît un Cavaz la Osta Omar de îl chemă să îi vorbească despre cele ce vorbisă cu Zămbruda. Boiangiul veni înaintea sa tremurînd de frică, pe care văzîndu-l judecătorul, îl pusă de şezu lîngă *[113] dînsul; el rămasă încremenit pentru ţirmoniile ce îi făcea judecătorul. Şi se mira prea mult ca ce vor să fie astea. Osta Omer, îi zisă Cadiul, îmi pare prea bine de venirea dumitale la mine, şi mă socotesc de norocit a vedea în casa mea pe un omu ca dumneata. De atîta vreme auz lumea vorbind despre darurile dumitale cele bune şi despre pesoana dumitale cea cinstită întru toate; toţi vorbesc de la mic pînă la mare cum că eşti plin de moral, şi cum că eşti Musulman adevărat, nelipsind niciodată de la slujba Geamiei de cîte cinci ori pă zi, rugîndu-te şi închinîndu-te cu toată osîrdiea, şi altele asemenea, pentru care simţ prea multă bucurie şi mulţumită în sufletul meu avînd aşa omu cuvios ca dumneata în oraşul nostru. Mai auz vorbind de dumneata cum că îţi creşti şi copila ce ai de măritat cu prea bună educaţie; atîta numai mi se pare că păcătueşti foarte grozav, fiindcă ai zăbovit prea mult a o mărita; şi aceasta întru adevăr că e păcat cu totul neertat înprotiva voinţei Prorocului, ce voeşte ca să se îmulţească lumea prin această faptă sfîntă şi prea plăcută lui.
      Domnule judecător, răspunsă Osta Omer, toate sînt adevărate cîte îmi ziceţi, afar de cele pentru fii mea; şi ascultă pricina de ce nu voesc a o mărita, nu că nu voesc, dar nu pociu păcatele mele! Vîrstea ei este trecută pentru măritişu, fiindcă are treizeci şi şapte de ani, şi nu e în stare ticăloasa de trei ori a vedea faţă de bărbat. E beteagă, vai de ea, ciungă oloagă; nebună, lipsită; gîrbovă, schimonosită, şi în scurt batjocura firei. Prea bine, zise Cadiul zimbind niţel de rîs: aceasta voeam şi eu să auz din gură-ţi; jupîne Omer. Eream prea încredinţat, şi ştieam prea [114] bine că aşa obicinueşti a vădi pe fii-ta cătră toată lumea, şi a îi pune ponoase cîte nu ţ-ar da prin gînd. Însă fii încredinţat scumpul meu prietine, că această fată cu toate schimonositurile şi ponoasele ei, pe care tu i le dai, fără să fie aşa cîtuşi de puţin, această urîtă, zic, este prea iubită de o persoană însemnată ca să o ia de soţie, şi acea persoană sînt eu însumi care mă vezi.
      Atuncea boeangiul se uită drept în ochi judecătorului cu multă mirare, şi îi zise: de ai poftă Coconaşule ca să îţi baţi joc de mine şi de biată fata mea, stăpîn eşti, bate-ţi ori cît vei pofti; însă m-aşu ruga de domniea ta să binevoeşti a înceta despre această batjocură, căci cel ce a schimonosit pe fii-mea, poate să schimonosească şi pe cei ce rîd de dînsa. Ferească Dumnezău, răspunsă Cadiul, eu nu îmi bat joc de niminea în lume, ci iubesc pe fii-ta, şi pentru aceasta ţ-o ceiu de nevastă. Meşterul Omer auzind aceste vorbe leşină de rîs, şi strigă: pe numele prorocului, domnule, că trebue să fie un şiret prea mare cel ce te a adus la această amăgire, fiindcă eu îţi spuiu întru adevăr că fii-mea este o schimonosită cît n-a mai născut firea, este zic ciungă, oloagă, zgîrcită făcută ghem, cu capul între genuchi, cu gura largă pă la orechi, şi nu poate să o închiză: cu dinţi ca lopeţile: cu orechile lungi ca de elefant: mînile ei lungi şi subţiri ca nişte rîşchitoare: picerele întocmai ca picioroangele: pă tot minutul tuşaşte de se cutremură casa: mănîncă cîte şapte pîni, şi putere nu are să se mişce dici pînă colea: geme de te îngrozeşti: se spurcă subt dînsa de n-ai să trăeşti în casă, şi în scurt este groaza şi spaima omenirei. Acestea, coconaşule, îţi spuiu întru adevăr pă numele prorocului. Lasă, lasă, meştere, [115] ajunge-ţi atîtea, îi zisă Cadiul, astea sînt pricinuiri ale dumitale, ca să nu îmi dai pe fii-ta, şi mă mir prea mult de ce le faci astea; eu nu ştiu mai  multe, ci să mi o dai de nevastă, şi fie cum va fi; mie îmi plac prea mult asfel de schimonosite; aşa voesc eu, şi ţie nu-ţi pese de gusturile mele. Eu îţi mai spuiu încă o dată, zisă boiangiul, că fii-mea nu este de măritat, şi nu face pentru măriea ta, căci este cu totul schimonosită precum îţi spuseiu. Ajunge-ţi atîtea obrăznicii, îi zisă Cadiul cu mînie! Mă supăr de aşa vorbe meştere Omer! Eu voesc să mi o dai de nevastă aşa urîtă şi grozavă precum se află ea, şi nu îmi mai răspunde cu asfel de săcături! Vala hi, bilea hi că!… ş-apoi ţ-o iau cu de-a sila!
      Boiangiul văzîndu-l atîta de întărit întru hotărîrea şi voinţa sa a lua pe fii-sa, şi cunoscînd prea bine că ş-a bătut joc cineva de el a îl face ca să o ia de nevastă, zise întru sineşi, cu alt chip nu pociu să-l scap de ocară, fără numai să îi spuiu că zestre nu-i dau nici de cum, fiindcă sînt omu scăpătat, şi poate cu aceasta îl voiu face să n-o ia, şi să scape de ocara lumii. Domnule Cadiu, îi zise, eu primesc prea bucuros a înplini voinţa dumitale, dacă nu am crezămînt la cîte ţ-am spus, dar să ştii că zestre nu am să îţi dau nici un fir de aţă, şi de o voeşti aşa, ţ-o dau cu tot sufletul, iar de unde nu lasă-o să şază acasă la mine pă oasăle mele. Şi aceasta e un şiretlic şi o pricinuire a ta, îi zise Cadiul, ca să nu mi-o dai; dar cu toate acestea eu o primesc şi fără de zestre cu toată mulţumita, şi zicînd aceste vorbe, ceru în acel minut ca să se facă şi cartea de învoire. Boiangiul i se înprotivi zicînd, că nu iscăleşte nici mort cartea învoirei *[116], de nu vor fi faţă o sută de martori, cari să fie toţi de parte besericească, adică, Imami, Mulale, şi Hogi. Tu te îndoeşti prea mult, şi nu mă crezi de una ca aceasta, îi zise Cadiul; dar cu toate acestea nu mă vatămă nimica nici aceasta, şi aide să îţi fac pă voe, pentru hotîrul fetei tale, pe care o iubesc din tot sufletul meu, şi tu nu cunoşti sirmane cinstea ce voesc să-ţi fac. Atunci judecătorul trimisă ciohodari de chemă asfel de mărturii, şi în scurtă vreme veniră mai mulţi de cîţi cerea boiangiul.
      Deci adunîndu-se toţi acolo, zisă boiangiul cătră Cadiu: domnule eu îţi dau pe fata mea de nevastă după lege, precum singur ai voit, însă îţi spuiu întru adevăr faţă cu atîtea obraze de cinste, că de nu îţi va plăcea, să nu fii volnic a o despărţi cu nici un mijloc, şi dacă cumva o vei despărţi-o să aibi a îmi da o mie de galbeni întîiu ş-apoi să o desparţi. Foarte bucuros, răspunsă Cadiul, sînt prea mulţumit de această cerere, şi te încredinţez prin jurămînt al credinţei mele faţă cu toate cuvioasăle persoane ce sînt aicea că voiu fi următor întocmai precum ziseşi. Fiţi martori vă rog, zise Cadiul şi boinagiul cătră cei ce erea de faţă. Aşa dară legîndu-se Cadiul în chipul acesta, şi iscălindu-se cartea de învoire de toţi ce erea acolo, boiangiul eşi afară, zicînd că se duce să îi trimită mireasa, şi cu ducerea boiangiului se sparsă toată adunarea mergînd fiecare întru ale sale, iar Cadiul rămasă singur în casă plin de bucurie mare, şi i se părea o sută de ani pînă va vedea în ochi pe iubita sa mireasă.
	Aşa dară Cadiul acesta erea însurat de doi ani şi mai bine cu o fată a unui neguţetor foarte bogat, care auzind că voeşte să mai ia şi altă [117] nevastă, se mînie atîta de mult şi se supără pă dînsul cu mare părere de rău, încît nu mai voi să şează cu dînsul nici un sfert de ceas din acel minut, şi chemîndu-l îi zisă: îmi spusără astăzi că voeşti să mai iai şi altă nevastă, pentru care îţi spuiu întru adevăr, că de vei lua-o, nu mai şez cu tine nici un minut de acuma înainte, fiindcă nu am nebunit să îţi rabd aşa afront mare ce îmi faci, şi sînt cu mii de ori mai bucuroasă să îmi dai desoţenie(*), de cît să te mai văz şi cu alta lîngă tine. O! ce bine îmi făcuşi de îmi ziseşi tu mai nainte despre una ca aceasta, îi zise Cadiul, căci eu nu prea îndrîsneam să îţi spuiu despre nuao mea însurare; dar fiindcă vrei aşa, îţi fac voea cu tot sufletul meu. Acestea zicînd muerii sale cei dintîiu, deschisă lada şi îi numără o mie de galbeni, zicîndu-i aşa: ia-ţi nevastă zestrea ta, şi du-te cu Dumnezău unde vei voi. “Mă despart de tine o dată, d doaă ori, de trei ori, şi de mii de ori cu tot sufletul meu, şi ca să fii mai bine încredinţată, îţi dau şi în scris aceste cuvinte ce ziseiu şi întărite de episcopul nostru după pravilă”. Şi aşa se despărţi de nevasta sa ce erea o muere cu totul nepreţuită, care îşi luă zestrişoara pînă într-un fir de aţă, şi se dusă acasă la părinţi.
	Îndată ce se dusă nevasta sa, porunci Cadiul să îi gătească casăle cu felurimi de mobile şi podoabe de mare cuviinţă, aşteptîndu-şi tînăra mireasă din clipă în clipă cu multă nerăbdare; şi cu toate că mireasa erea tot întru acel oraş, departe *[118] de casăle sale cu un sfert de ceas, dar lui i se părea că este în Netoţiea(**). Nu trecură multe ceasuri, şi iată se pomeni cu un Hamal aducîndu-i la spinare o ladă învălită cu un covor verde, şi o pusă jos în mijlocul casăi. Ce mi aduci prietene dragă, îi zise Cadiul? Domnule, îi răspunsă Hamalul, aici este coconiţa mireasa dumitale. Rîdică covorul şi vez-o cît e de frumoasă şi cu totul delicată. Cadiul rîdică covorul cu multă bucurie, şi văzu cu mare spaimă un chip de muere cu totul grozav; a cării cocoaşă din spinare erea mai naltă decît capul; luată de mîni şi de picere: obrazul ei mai lung al unui cal, şi plin de băşici şi răni: ochi ei roşi ca focul, şi boboşaţi cît pumnul: cu gura mare şi lată întocmai ca de Crocodil: cu dinţi ca de vier mistreţ, şi cu nările atîta de late şi mari, încît se părea ca doaă coptoare. Această vedere fu cu neputinţă a nu îngrozi şi a nu băga în friguri pe domnul Cadiu; şi o învăli la loc, zicînd către Hamal: cine te a trimes la mine cu această slută, dobitocule! Gugumanule!? Domnul meu, îi zisă Hamalul, aceasta este fata lui jupîn Omer boiangiul, care mi a spus că ai luat-o de nevastă din dragoste, şi mă trimisă cu dînsa ca să ţ-o aduc, şi mă iartă, domnul meu, fiindcă o aduseiu aşa în ladă, căci almintrilea nu se putea nici de cum, fiindcă răcneşte doamne fereşte cînd vede oameni. Atuncea strigă Cadiul:
	“Cerule drepte şi sfinte,
	A toată lumea părinte! 
	[119] Este oare cu putinţă,
	Prin a ta naltă voinţă,
		Ba, această grozăvie,
		Mie soţie să fie?!”.
      Atuncea boiangiul prevăzînd spaima Cadiului ce o să-i aducă fata sa, se grăbi a merge şi el după Hamal, şi intrînd în casă, îi zise Cadiul: ticălosule boiangiu, ce mă socoteşti că sînt? Dar nu ştii tu jupîn boiangiu că eu am putere să te pedepsesc ori cum voiu voi: să te bag în fiară: să te fac surghiun, să te spînzur: şi în scurtă vorbă să îţi fac mii de răutăţi? Cu ce obraz ai îndrîznit să îmi faci această ocară? Ticălosule mojic, teme-te de mîniea mea! Fie-ţi frică de puterea mea!   Respectează-mă ca pe un Cadiu, şi în loc de această slută şi spaimă a naturei, dă-mi pe cealaltă fată, de a cării frumuseţă mi s-a rănit sufletul. Iar de unde nu vei cunoaşte mîniea unui Cadiu şi puterea sa! Domnule Cadiu, îi zise Omer, ajunge-ţi cu atîtea îngroziri, aşa să trăeşti, şi nu te mîhni pe mine cîtuşi de puţin la această pricină, căci ori cîte vei zice, eşti singur de vină, şi eu foarte drept cu ceea ce am în sîn. Mă jur pă numele Cerului că nu mai am altă fată afară de această. Ţ-am spus de milioane de ori că aceasta nu e pentru dumneata, şi n-ai voit să mă crezi; aşa dară nu am nici o vină; eu sînt om prea drept, precum cîntă şi înscrisul ce…… Cadiul îşi veni puţin în fire, şi zise cătră Omer: azi de dimineaţă a venit la mine o fată cu totul frumoasă, şi mi a spus cum că este fata ta, şi cum că nu voeşti să o măriţi, defăimîndu-o în lume cu felurimi de ponoase, ca pe o slută şi spaimă a toată omenirea de subt soare, şi zicea că faci aceasta numai şi numai ca să nu ţ-o cee nimenea întru [120] căsătorie; apoi lîngă toate acestea m-a încredinţat cum că tu ai vrea să o ţii pe seama ta. Ferească Dumnezău, îi zise boiangiul; aceasta e prea cu neputinţă la sufletul meu; de soare că s-ar stinge vreo dată, şi chiar în zilele noastre, poate că mi aşu fi adus aminte, iar de una ca aceasta niciodată. Cu toate că eu sînt om prost, domnule Cadiu, dar să fii încredinţat cum că acest renghiu ţi l-a jucat vreun prieten prin dama ce zici, şi a vrut cu adevărat să te facă e rîs tutulor şi de bătae de joc. Fii încredinţat, căci almintrelea n-are cum să fie această pricină.
	Atuncea Cadiul îşi veni cu totul în simţiri, îşi adusă aminte cum că este om supus amăgirilor fără usebire de ceelalţi oameni, şi începu a se trabarbi, adică a se trage de barbă cam cu tot nadinsul; şi zise cătră boiangiu: aceasta este o nenorocire şi pată cinstei mele; se vede că cerul a voit aşa, sau că neghiobiea mea, sau că e vreo răsplată a vreunui neprieten, şi alt nu rămîne fără numai să tăcem întru răbdare. Fă bine, aşa să trăeşti, de îţi rîdică fata de aici, de voeşti ca să fim prieteni în toată viaţa noastră, şi na, ia-ţi şi miea de galbeni, şi mai cu prisos, dîndu-i şi vr-o sută păste mie. Boiangiul, ca să nu se mai lungească vorba între dînşi, şi să îşi facă vrăjmaşu pe un oblăduitor, priimi miea de galbeni cu adaos, şi îşi luă pe fie-sa, însă despărţindu-o întîiu de Cadiu după lege prin obrază duhovniceşti.
	După ce se cortorsi Cadiul de această grozăvie a naturei, pe care singur îşi o adusese în casă, zicea întru sineşi: iacă-mă, o păţiiu cît de bună! Mi o făcură blestemaţi! Mi o jucară! Sic Cadiule; satură-te de blestemăţii! De, bine este să fiu şi globit şi fără nevastă? Dracu mă punea la cale [121] să mai iau ş-altă muere? Da vezi cap pe mine; auzeam prin lume de vicleşugul mueresc, şi eu nu credeam usca-mi-s-ar capul! Ah imanînî sevdîm, ce blestemăţiea dracului şi orbire căzu păste mine! Cum oiu să mai es în lume? Crez că aşa ciulaf al dracului n-a mai purtat altul afară de mine, şi tocmai eu Cadiu! Ce să mai zic? Nu ştiu; sabur sălemet! Capul face, capul trage.
	Cu toate că se sili Cadiul prin felurimi de mijloace să-şi acopere această ruşine, dar îndeşert îi fu osteneala; căci se înprăştie ca fulgerul şi ca vîntul prin tot ţinutul acela, şi se făcu de rîs şi de ocară tuturor lăcuitorilor de la mic pînă la mare; cari multă vreme alt nimica nu vorbea, ci numai de această comedie ce păzise. Iar eu cu nevasta mea ne bucuram mai cu usebire pentru acastă răsbunare înprotiva Cadiului, fără să ştie cineva. După această răsbunare, trecînde vreo cîtea zile, scriseiu tătîni-meu prin ştafetă, povestindu-i toate cîte mi se întîmplasără de cînd am plecat de acasă, şi îl încredinţam că în scurtă vreme să îl găsesc sinătos că oiu se mă întorc cu iubita mea soţie ce luasăm. Dar o nenorocirea mea! Că acolo unde aşteptam să primesc vreun răspuns de bucurie, văz că îmi scriu cum că tatăl meu împărat, auzind că s-au omorît de arapi tîlhari toţi oameni mei pădrum, şi ne-au jăfuit cu totul, şi socotind că m-au omorîtără şi pe mine, a murit de întristare şi de mîhnire multă; şi cum că în locul său s-a suit pă scaunul împărăţiei un văr al meu anume Amadedin, care îmi scriea deosăbit chiar cu mîna sa despre bucuriea cea mare a sa şi a norodului, auzind că mă aflu sinătos. Şi chiar el mă jura prin scris ca să viu cît mai curînd, şi să îmi dea tronul ce mi se cădea cu toată *[122] părerea de bine; căci el fiind om foarte învăţat şi pătrîns de zădărniciile omeneşti, precum am zice de ranguri, de cinuri, şi de tot felul de mărire omenească, care nu sînt alt ceva, fără numai un fum plin de amărîciuni, şi un noor plin de trăsnete pentru cel ce le doreşte, fugea de unele ca acestea ca de focul cel mai topitor al vieţii omeneşti. Această înştiinţare mă făcu să mă grăbesc cu întoarcerea la Musul, patriea mea. Luaiu binecuvîntarea socru meu Mufac, şi     luîndu-mi soţioara, întovărăşit de mulţi ostaşi pasnici, pe cari mi îi dedese craiul Bagdatului, după ce aflasă ce persoană sînt eu, plecaiu spre Musul.
	Abia ajunsesem pă la calea jumătate, şi iată văzuiu pe Amadedin viind cu mulţime de norod, şi cu cei mai însămnaţi ai Musulului spre întîmpinarea mea, şi sosind aproape de mine descălecă numaidecît, şi viind mi se închină cu toată curăţeniea şi bucuriea sufletului său cel de înţelept, precum se vedea şi chiar prin scrisoarea ce îmi trimisese, de care v-am mai spus. Pă urmă veniră toţi cei mai însămnaţi de mi se închinară, şi îmi urară vestindu-mă de împărat al lor. Şi aşa întovărăşit de toată mulţimea aceea, intrarăm cu pompă mare în Musul. Tot norodul, prin strigările sale cele duioase, da dovadă prea învederată cum că se bucura foarte mult de vederea mea întru sinătate şi împărat preste dînşi. Şi prăsnuiră venirea mea trei zile şi trei nopţi cu cele mei simţitoare veselii.
	Liniştindu-se aceste veselii, ămi puseiu toată împărăţiea la bună orîndueală, şi cîrmuiiu pe toţi suppuşi cu mare dorinţă şi dragoste, precum se cuvine unui împărat de voeşte să fie iubit de supuşi săi, lucru cel mai scump la un stăpînitor [123] decît toate averile sale; fiind prea încredinţat cum că toată fericirea unui domn stă întru a îşi iubi pe suppuşi săi fără usebire de naţie mai mult decît chiar pe sineşi şi pe familiea sa. Ah fraţilor! Stăpînitori cari nu ştiu să îşi iubească norodul ce cîrmuesc, şi cu urmare sînt urîţi de dînsul, precum este fireşte că pe cel ce nu iubeşti nici el te iubeşte, mai bine ar fi uni ca aceea să nu păstorească dobitoace cuvîntătoare, ci de celelalte; şi decît să ţie schiptru în mîni, mai bine o bîtă, că poate le-ar şedea mai bine! Ferice de stăpînitorul cel iubit de suppuşi săi! Împărăţiea mea erea împărăţiea liniştirei, şi iubeam pe Zămbruda mai mult decît oricînd; trăeam o viaţă cu totul liniştită, şi mi se părea că mă leagăn în braţăle fericirei cei mai nalte de subt soare. Dară ce folos, că această fericire mare nu fu pentru mine zile delungate! Şi iată din ce pricină: mă pomeniiu într-una de zile că se pripăşi prin curtea mea un Derviş prea tînăr; care, cu multele sale daruri ce avea, şi cu vicleniile ce lipi pă lîngă mai mari saraiului meu, şi îl luară toţi la nazar, şi mari saraiului meu, şi ori care din trînşi îmi intra în casă, cea mai dintîiu vorbă îi erea să îmi laude darurile acestui Derviş, şi să mi-l recomandeze ca pe un om foarte iscusit şi de cuviinţă pă lîngă un împărat. Vruseiu să-l văz într-una de zile, şi aflîndu-l cu mai multe daruri decît mi-l recomanda, şi cu haz la toate, din ale cărui daruri cel mai mare erea că zicea la toate precum ziceam eu, îmi lăuda toată fapta, şi mi se scula înainte strîngîndu-se la piept de cîte ori vorbeam, acestea zic mă amăgiră ca pe un prost ce eream şi nepătimaş de asemenea tîlhari, şi mi se lipi de inimă atîta de mult, încît *[124] îl făcuiu ca pe unul din cei mai întîiu miniştri ai împărăţiei mele, numai şi numai ca să îl am pururea pă lîngă mine, şi să mă îndestulez de povestirile sale, şi de vorba sa cea cu multă iscusinţă; căci cu toate că erea tînăr, însă erea umblat prea mult prin lume, şi adăpat de multe lucruri şi întîmplări, precum ştii că sînt călugări.
      Într-una de zile aflîndu-mă la vînat într-o pădure deasă, mă depărtaiu de oameni mei, şi rămăseiu numai cu acel Călugăr. Umblînd cu dînsul încoaci şi încolo, pîntre celelalte istorii ce îmi povestea du prin osăbite ţări şi împărăţii ce umblasă, îmi povesti şi pentru un Călugăr bătrîn Chinez, cu care îmi spunea că a avut mare conoştinţă şi prieteşug. Acest om vestit, îmi zise, ştiea o mulţime de minuni şi taine de ale firei lucrurilor, toate vrednice de multe mirare. Acest Chinez mare mă iubea prea mult, şi de multa dragoste ce avea asupra mea, m-a învăţat o taină de ale firei foarte minunată; şi m-a legat cu jurămînt grozav ca să n-o descoper nimunui. Ca ce fel de lucrare să aibă această taină, îl întrebaiu eu, nu cumva să fie aceea cu care prefac plumbu şi feru în aur? Ba nu, împăratul meu, această minune, de care vă spuiu, e cu mult mai pre sus decît ceea ce ziseşi. Taina ce ştiu eu are putere a înviea trupurile cele moarte; nu că doară să dau suflet mortului, pe care numai Dumnezău poate să o facă, ci să fac a intra sufletul meu în ori ce trup mort, şi să învieze. Şi ca să îţi mulţumesc dorinţa, voiu cerca această minune prin cerboaica ce omorîrăm astăzi, iar eu îi ziseiu că mă va îndatora prea mult făcînd acest lucru în vederea mea, ca să văz şi eu. 
      [127] Atunci îmi zise el; ia aminte la ceea ce oiu să fac. Îndată ce isprăvi aceste cuvinte, văzuiu cu mare spaimă că îi căzu trupu jos ca un trunchiu de lemn fără vreo simţire, şi tot de odată văzuiu pe cerboaică sculîndu-se vie, şi alergîndă încoaci şi încolo ca cum ar fi voindă să fugă, şi pă urmă viindă la mine şi lingîndu-mă pă haine şi pă picere, şi linguşindu-se pîn prejurul meu ca pisica şi ca cîni cînd nu îmi văd stăpînul multă vreme. Şi după ce făcu vr-o cîteva sărituri de bucurie încoaci şi încolo, căzu cerboaica jos moartă ca şi mai nainte, şi învie trupul Dervişului ce zăcea mort lîngă mine. Această vedere îmi spăimîntă mintea, mă coprinză multă groază şi mirare, şi rugaiu pe acel Călugăr, pe care de nu l-aş fi văzut ar fi fost cu mult mai bine, ca să îmi descopere şi mie această taină grozavă. Şi el îmi răspunsă că pentru jurămîntul ce a făcut nu poate să o descopere nimunui. Iar eu văzîndu-l că nu voeşte cu nci un mijloc să mi o spue, mă aprindeam mai mult de dorinţă ca s-o aflu; şi făcînd vr-o cîteva nazuri vicleneşti la multele mele rugăciuni, în cea mai de pr urmă se înduplecă să mă înveţe şi pe mine. Atuncea îmi zise, iată împărate că îţi plinesc dorinţa şi hatîrul. Toată puterea aceştii minuni stă în aceste cuvinte “ Halvilaha! Mihul, iardîm ol bize”, pe care zicîndu-le în gînduri de trei ori, numaidecît îţi va chedea trupul jos mort, şi sufletul va trece în trupul cel mort de ori ce neam va fi, şi va înviea numai cît te ştergi la ochi.
      Dar o ticăloşie, că acest spurcat meşteşug înmi adusă un şir de necazuri şi de amărăciuni! Îndată ce învăţaiu aceate cuvinte, vruseiu să le cerc puterea tot prin cerboaica aceea, pe care zicîndu-le, [128] mă transformaiu numaidecît în chipul dobitocului acela. Dar ce folos că bucuriea ce aveam văzîndu-mi meşteşugul pus în lucrare după cum doream, mi se întoarsă prea curînd întru atîta mîhnire şi durere; căci numaidecît ce se mută duhul meu în trupul cerboaicei, nelegiuitul şi spurcatul de călugăr îşi mută sufletul său în trupul meu, şi îndată luă arcul meu şi armele mele, şi vru ca să mă omoare. Eu avîndu-mi simţirile întregi, deşi în trup de cerboaică, şi pricepîndu-i spurcata cugetare, o croiiu d-a fuga prin tufe, şi cu toată silinţa sa gonindu-mă ca pe un leu turbat să-mi rîdice viaţa şi din acel dobitoc ca să rămîe sigur în scaunul meu, însă fu cu neputinţă a plini spurcata sa voinţă. Iată ş-altă stare a mea vrednică de lacrămi, din împărat puternic, să ajung o vită slabă, şi din aşternuturi ţesute cu pietri scumpe, să dorm prin frunze şi prin peşteri, batjocură vremilor!! Aş fi fost prea fericit de nu aş fi avut simţirile pă deplin, afar numai de un graiu. Căci nu aţ fi gustat atîtea amărăciuni, precum veţi auzi mai la vale, care sînt cu totul pătrunzetoare de inimi simţitoare şi cu judecată!
      Pă cînd eu îmi tîngueam soarta, văzindu-mă în rînd cu dobitoacele pustiiului, spurcatul de Călugăr oblăduea scaunul Musulului, şi gusta din dulceaţa slavei, în braţăle iubitei mele Zămbruda, la care cînd gîndeam, mi să sfăşiea rărunchi! Deci văzîndu-se el împărat cu desăvîrşire preste toate, şi temîndu-se ca nu cumva să mijlocesc prin puterea meşteşugului să înviez iarăşi, şi să îi turbur odihna şi slava în care ajunsesă, porunci cu mare străjnicie la toţi vînători ca să nu mai lasă nici puiu de cerboaică prin pădurea care fusesem cu dînsul. Vînători se porniră spre pădure ca o armie *[129] întreagă, şi eu aflîndu-mă într-un vîrf de munte culcat pă o stîncă naltă, şi văzîndu-i cum venea, le pricepuiu gîndul, şi începînd a fugi prin pădure încolo, dedeiu preste o privigătoare moartă, şi parcă mă lumină Dumnezău a îmi muta sufletul în această păsărică, şi a lăsa trupul cerboaicei. Şi subt acest chip nuou zburaiu cătră palat, şi mă puseiu într-un pom tocmai la ferestrile doritei mele Zămbruda. Acolo cuprinzîndu-mă focul ticăloşiilor mele, începuiu a cînta cu mare durere şi jale, şi nu îmi tăcea gura nici cît o clipă de ochiu, uitîndu-mă tot des la ferestrile scumpei mele soţioară. Dînsa auzindă o asemenea cîntare plină de dor şi de jale, dulce şi pătrunzătoare, eşi la fereastră ca să m-asculte mai bine, iară eu văzindu-o îmi urmaiu cîntările cu mai multă sirguinţă şi cu foc mai mare, ca cum aş fi voit să îi dau să înţeleagă despre ceea ce îmi pătrundea inima. Dar vai mie ticălosul, că ea, în loc să se înpărtăşască de mîhnirea mea ce voean să îi arăt prin duioasăle cînturi, rîdea şi făcea mult haz de mine, hihiindă şi glumindă la fereastră cu o roabă ce o iubea preste fire.
      Hotărîiu să rămîiu în acea grădină pentru multă vreme, şi aşa făceam totdauna precum am zis mai sus, mîngîindu-mă oare ce cu privirea la iubita mea Zembruda, deşiîn formă de păsărică, dar simţirile îmi erea ca şi mai nainte. Iubita mea Zămbruda avea mare bucurie văzindă-mă tot-dauna, şi în cea mai de pr urmă dorindă a mă avea întru stăpînirea sa, şi mai de aproape, porunci păsărarilor ca să facă ori ce mijlocire a mă prinde viu nevătămat. În zadar să mai sirguiră a întinde laţuri iscusite, căci eu mă prinseiu în ele de buna mea voe cu mare bucurie, şi crez că nu va fi [130] dat în laţ vreo păsărică pînă în zioa de astăzi cu aşa plăcere ca mine. Toate fîlfăe şi se sperie cînd s-apropie de ele mînă omenească, iar eu nu aşa, ci…… mă luară binişor şi mă dusără la Zămbruda. Ea de bucurie multă mă luă în mîni, mă pusă pă la pieptu-i, mă neteza cu obrazul, mă da pă la guroţă-i, şi mîngîindă-mă cu feluri de cuvinte dulci, mă săruta tot pă cioc şi în ochi, lucru ce mă săgeta pînă la ficaţi! Atunci începuiu şi eu a mă scutura, a mă umfla în pene, şi a mă apropiea cu ciocul de guriţă-i. Eu socoteam că o sărut, dar mai mult o supăram cu înboldirea ciocului, îi intram prin sîn, şi în scurt făceam ce ar putea face tot pătimaşul ca mine; de atîtea mîngîeri ce făceam Zămbrudei, o făcuiu de îmi zisă: ghidi pasăre şireată: ghidi scrofuliţă, se vede treaba că tu pricepi cele ce îţi zic! Îţi plac şi ţie ţiţele, budulină mică? Îţi place guriţa puişor marghiol? O sufleţelul meu sufleţel, ce nostimă eşti: ce dulcişoară şi blîndă: ce cu minte ş-înţeleaptă. Şi făcîndă-mi ş-alte mîngîeri mai multe, mă băgă într-o colivie cu totul de aur, şi adevărat că mi se cădea în aşa lăcaş, şi atîrnă coliviea în iatacul ei tocmai în vederea ochilor cînd şedea în pat. În toate dimineţile o deşteptam cu trei ceasuri pînă la zioă în cele mai dulci şi înfocate cînturi. Somnul ei să o a doarmă pe dînsa, adormea el mai nainte de viersuirile mele cele pătimaşe. Cînd venea Zămbruda să îmi dea ceva de mîncare, în loc să fiu sperios, veneam şi eu cătră dînsa, îmi răshiram penele, fîlfăeam din aripi, şi îmi căscam ciocu să iau bucătura; şi d-ar fi fost cu putinţă, i-aş fi înbucat şi mîna, însă fără să o supăr cîtuşi de puţin, ci numai ca să îmi mai răcoresc focul ce mă dogorea. Ea rămînea [131] uimită cînd mă vedea atîta de blînd, şi uneori mă slobozea şi prin casă; sburan încoaci şi încolo, însă nu mă depărtam de dînsa. Fîlfăeam înprejurul ei, mă puneam pă umeri-i, şi îi dam cîte o ciupitură uşurică, scoţind felurimi de versuri, pe care de le-ar fi înţeles ea ar fi rămas uimită. Şi aşa mă iubea atîta de mult, încît fără mine nu putea nici un minut să trăească.
      În starea ce mă aflam simţeam oare care mulţumire, căci eream pă lîngă iubita mea, însă mă costisea prea mult cînd vedeam pe spurcatul de Călugăr purtînd trupul meu şi petrecîndu-şi cu iubita mea înaintea ochilor mei; ah ce foc nespus, ce jale şi inimă pătrunsă! Întru adevăr că şi acuma cînd îmi aduc aminte, mi se înfiorează trupul şi mă îngrozesc! Eu privind la cîte făcea ei amîndoi, îmi rîdicam ochi pă tot minutul spre cer, şi îl rugam pentru răsplătire la păgînătatea acelui Călugăr, şi eream plin de mînie încît nu mă încăpea acea colivie, dar nici tot palatul de aş fi fost slobod. Cînd voea şi el spurcatul să mă mîngîe cîte odată, văzindu-mă în braţele Zembrudei, îl ciupeam din cît îmi erea puterea, şi mă lăsa numaidecît. Dar mîniea mea îi făcea să rîdă mai mult de mine şi să se supere unul pe altul în glume cu strînsori şi sărutături, care mă făcea să crăp de necaz.
      Patimile şi focurile ce am păţit aflîndu-mă privigătoare nu au isprăvire zece ani de le-aş povesti, însă ascultă cu ce mijloc m-a scăpat Dumnezău de ele. Zămbruda avea în iatacul ei o căţea, pe care o iubea atîta de mult încît nu se poate spune. Această căţăluşă se întîmplă de muri din fătare. O adusără moartă înaintea ei ca s-o vază, şi de mult ce o iubea nu lăsă pe slugi ca s-o arunce *[132] afară, ci porunci să îi aştearnă ceva în colţul supatului şi să o aşeze acolo binişor, cu gînd ca să o pue în balsamuri preste vr-o doaă trei zile. Moartea aceştii căţăluşă îmi lumină mintea ca să fac şi a treea cercare spre mîntuirea mea; să vede, ziseiu, ce o să facă Zămbruda văzindă-şi privigătoarea moartă, o să-i pae rău, sau nu, şi să văz de a minune cum o s-o jălească? Acestea zicînd eu îmi trecuiu duhul în stîrvul căţelei, şi lăsaiu privigătoarea moartă, şi stătuiu pă loc acolo supat, ca nu cumva să dau vreo bănueală spurcatului de Călugăr ca unuea ce cunoştea puterea acestui meşteşug. Planul meu fu bun, şi chiar cerul mi-l trimisă ca să îmi răsbun.
      Cînd îşi aruncă Zămbruda ochi la privigătoare şi o văzu moartă, răcni atîta de tare, încît sculă în picere pe toţi oameni palatului; alergară roabele la dînsa şi o întrebară: ce ţi s-a întîmplat? Ce ai păţit domnişoara noastră bună? Ah credincioasăle mele supuse, eu sînt perdută cu totul, le răspunsă, şi mai bine aş fi voit eu să moriu de trei ori pă ceas, decît să îmi văz păsăruica mea cea scumpă moartă şi fără suflare! Ah iubită privigătoare, tu murişi o dată, şi eu de mai multe ori! Ce îmi foloseşte viaţa fără să te am pe tine?! Acestea şi altele asemenea zicîndă, plîngea cu amar, şi auzeam de supat cum o săruta cu foc şi se da cu capul de toţi păreţi, parcă ar fi nebunită. Toate slugile văzînde că e cu neputinţă a o mîngîea, deteră de ştire Călugărului să vie cît mai curînd, că împărăteasa e  întru primejdie a îşi perde viaţa, care alergă numai într-un suflet, căci o iubea foarte mult. Făcu toate mijloacele ca să o înpece, dar se munci înzadar, căci ea sta cît p-aci să îşi dea şi sufletul *[133], şi eu mă topeam auzînd din fundul supatului.
      În cea mai după urmă văzîndu-o că nu se mîngîe cu nici un mijloc, îi zise: fii pă pace iubită Zembrudo, şi nu te mai tîngiu; căci eu ştiu o taină minunată prin putere fermecătorească, cu care pociu să fac ca în toate dimineţile să învieze dorita-ţi privigătoare, şi să te mîngîe cu dulcile ei versuri cîte un ceas şi mai bine, şi mîine de dimineaţă vei vedea zisele mele puse şi în faptă. Nu mă socoti de vreo neghioabă, aşa să trăeşti, îi răspunsă ea; nu-ţi mai bate joc de mine! Nu umbla să mă înşeli ca pe un copil, zicîndu-mi că mîine ăi s-o înviezi, şi o să-mi cînte, parcă acum îmi dau dinţi! Ah! Înzadar umbli să mă amăgeşti, şi e cu neputinţă a te crede; lasă-mă, dacă mă iubeşti, să îmi astîmpăr focul ce am pentru dînsa cu pîraele de lacrămi! Să plîng pe iubita mea ori cît voiu trăi! Ferească Dumnezău draga mea împărăteasă, îi răspunsă el, eu nu îţi vorbesc amăgiri şi fleacuri, şi ca să mă crezi iată şi lucrul aevea.
      Atunci poruncind să ese toate slugile afară, rămasără numai amîndoi. Iar eu ca o căţeluşă, ce mă aflam atuncea în fundul supatului, nu mai ştieam ce să fac de bucurie auzînd hotărîrea lui, şi rugam pe Dumnezeu ca să o pue în faptă, şi să îmi răsbun înprotiva nelegiuirilor sale. Deci luînd spurcatul de Derviş un jeţ, şezu într-însul, şi zicînd acele doaă cuvinte, rămasă înlemnit fără de simţiri. Şi privigătoarea începu a cînta numaidecît cu multă mirare a Zembrudei. Iară eu găsînd asfel de vreme cu prilej, lăsaiu numaidecît stîrvul cpţelei, şi de grabă mă remutaiu într-al meu; şi în minutul acela alergaiu ca [134] un fulger, răniiu privigătoarea din colivie, o rupseiu în bucăţele, şi aşa o omorîiu, călcîndu-o şi cu picerele cu mînie ca de leu. Ce faci împărate, îmi zise Zembruda. Ce va să zică aceasta de îmi omorîşi iubita privigătoare cu atîta furie? De nu voei ca să învieze, de ce o mai adusei întru viaţă de al doilea?
      Mulţumită Cerului, strigaiu eu atuncea, fără să dau ascultare la cîte zicea ea. Şi vă spuiu întru adevăr că toată lumea să fi sărit cu gura pă mine, nu aş fi înţeles-o cîtuşi de puţin la necazul în care mă aflam ca să răsplătesc nelegiuirea acelui Derviş, care îmi călcasă cinstea cu vicleniea sa cea călugărească. Zembruda se miră prea mult auzimdă-mă zicînd acele cuvinte. Şi iar mă întrebă: împărate, ce va să zică aceatea ce grăeşti? Eu atunci îi povestiiu toate întîmplările ce pătimisăm din pricina acelui păgîn de Călugăr, stînge-li-s-ar neamul! Şi băgam de seamă, că cînd îi povesteam cele ce o văzusem făcîndă cu dînsul, i se umplea faţa de ruşine şi se ruşea pă minut de zece ori, şi se îngălbinea ca turta de ceară, mustrîndu-o cugetul de necinstea ce îmi făcusă, sirmana, fără vr-o ştiinţă sau voe de sineşi. Şi de necaz mult mai îşi eşisă din minte fără să voească a se mîngîea cîtuşi de puţin. Nu putea să aibă nici o îndoeală despre mine cum că nu sînt eu adevăratul bărbat al ei, căci stîrvul Dervişului, ce s-a găsit în pădure, îi erea destulă dovadă a nu se mai teme de vreo amăgire.
      Dreptul cuvînt cerea ca să povestesc Zembrudei toată întîmplarea acestui lucru de mirare, dar mă căiiu foarte mult, şi mai bine ar fi fost să nu-i fi spus nici de cum, căci putea să îmi trăească şi pînă în zioa de astăzi! Dar ce zic eu? [135] De ce mă uimesc? Au doară nu ştiu că toată fericirea stă în mîna cerului? Au doară nu se pogoară de la dînsul toată darea cea bună şi tot darul cel desăvîrşit? Au doară încape îndoeală la oameni cei cu minte cum că nu e scris în cer aceea ce are să petreacă fiecare în această lume? Dar Zembruda mea să mîhni atîta de mult pentru amăgirea ei, încît nu o putuiu întoarce cu toate puterile mele. O încredinţaiu prin feluri de poveţi şi istorii cum că toată vina erea a acelui diavol de Călugăr, dar mă căsniiu degeaba. Zilele vieţii sale stătură prea puţine după această întîmplare, şi îşi dete sufletul pă braţele mele, cerîndu-şi ertăciune pînă în minutul cel mai după urmă cu mare umilinţă pentru o nelegiuire ca aceasta, la care nu a fost ea pricina.
      E cu neputinţă a vă povesti cu amăruntul toată mîhnirea sufletului meu pentru pierderea unei asfel de nevastă credincioasă şi cu minte; iconoamă şi bărbată, daruri cu totul nepreţuite care încoronează pe o femee, şi o face vrednică de toată lauda. O îngropaiu cu cinstea ce i se cădea, şi plin de mîhnire, chemaiu pe vărul meu Amadedin, şi ziseiu: “vere, eu moştenitor nu am; de aceea priimeşte scaunul împărăţiei Musulului; paşte turma mea: cîrmueşte-o cu dragoste şi cu dreptate: iubeşte-o mai mult decît pe sineţi şi pe fii tăi: desfătează-te în scaunul meu, şi întru mărirea sa: nu lăsa nici un prilej a nu priveghea pentru fericirea tuturor supuşilor: nu căuta faţă la judecată, ci pe toţi de o potrivă îi judecă şi îi cîrmueşte, iar pe cei cu vrednicie îi deosăbeşte cinstindu-i după cuviinţă. Înalţă fapta cea bună, şi stinge pe cea rea. Nu socoti că eu te orînduesc împărat, ci chiar cel de sus. Nu te amăgi de linguşitori *[136]. Nu crede nimica pînă nu vei afla fiinţa adevărului. Nu socoti că eşti stăpîn, ci slugă tuturor. Fii blînd, milostiv, darnic la cei vrednici, şi răbdător de necazuri, căci sarcina este grea, şi alt nimenea nu îţi poate mulţumi pentru greutatea ei, fără numai părintele cel din ceruri, fiindcă eu voesc de acuma înainte să trăesc rămăşiţa vieţii ca tot omul de rînd, de focul Zembrudei, iubita mea soţie!” Amadedin, ce mă iubea foarte mult din toată inima sa, se munci cu feluri de mijloace a mă scoate dintr-această hotărîre, însă îl făcuiu să înţeleagă că în zadar îi sînt ostenelile şi toate sfătuirile.
      Aşa lăsaiu pe Amadedin în scaunul Musulului, şi întovărăşit de puţintei robi, merseiu în Bagdat cu multe bogăţii în bani şi în pietri scumpe. Mă duseiu în gazdă la socru-meu Mufac, cari se mirară foarte mult cînd mă văzură într-un chip foarte smerit. Se mîhniră foarte mult cînd le spuseiu despre moartea fetei lor Zembruda, pe care o iubeau prea mult pentru darurile ei, pe care le află cineva la prea puţine mueri în vremea de acum. Le spuseiu toată istoria vărsind pîrae de lacrămi cu dînşi din preună. Zăbava mea în Bagdat fu cu totul scurtă; căci mă întovărăşiiu cu o ceată de hagii, şi mă duseiu la Meca(*). Şi după ce mă închinaiu acelor sfinte locuri, mă întovărăşiiu cu nişte hagii tătari, şi cu dînşi veniiu în Tataria, şi plăcîndu-mi acest loc unde mă vedeţi, rămăseiu *[137] aici pînă în zioa de astăzi, de sînt acuma patruzeci de ani de cînd lăcuesc aicea; petrec o viaţă prea fericită întru singurătate, uşurat de toată grija lumească ce topeşte pe tot omul fără vreme; şi nu am a face cu nimenea din orăşani, ca nu cumva să mă încurc iarăşi întru valurile lumei. Chipul Zembrudei îmi este pururea jugrăvit în gînd, şi mă mulţumesc prea mult socotindu-mă cel mai fericit că am avut asfel de soţie coroană femeilor; dar poate veţi zice că dacă toţi oameni, ce gustă soartamea, s-ar trage întru singurătate ca mine, ar fi pustiiul plin de nenorociţi; aşa este, fraţilor, dar dacă omul nu are parte de la Dumnezeu a fi norocit în soţietate pînă în vîrste ca de patruzeci de ani, se vede treaba că şi pustietatea este un lăcaş pentru omenire, lăcaş de scăpare şi de uşurare a cumplitelor necazuri, ce năpădesc pă bietul muritor îndată ce se naşte. Adevărat este că omul în asfel de locuri nu poate lucra nici un bine spre folosul obştii, pentru care e dator tot omul mai mult decît ori ce în lume, dar dacă soarta nu-l îngădueşte, încai să nu mai încurce pe cei ce au mijloace spre asfel de datorii sfinte.
      
     Urmarea, şi sfîrşitul Istoriei împăratului Calaf, şi a împărătesei Chinei.
     
      Isprăvindu-şi Istoriea împăratul Musulului, zise cătră mosafiri dăi: aceasta este viaţa mea, precum o vedeţi. “Aş dori prea mult ca să luaţi seama necazurilor şi ticăloşiilor mele, precum şi a lor voastre, şi să înţelegeţi prea cu desluşire că viaţa omului este întocmai ca o trestie ce se [138] pleacă încotro o suflă vîntul: şi nu o suflă numai unul, ci treizeci şi doaă din atîtea părţi; unul mai încet: altul mai tare; şi altul o culcă jos în mocirlă, şi cum vi se pare că mai lesne doboară la pămînt pe cea mai naltă; asemenea şi pe copaci cei mai falnici ai munţilor; aci îi vezi trecînd cu vîrfurile mai presus de noori, şi parcă ar vorbi cu cerul, şi aci îi vezi zăcînd în mii de fărîmături prin fundul prăpăstiilor pradă putrejunei. Dar această soartă nu se întîmplă şi la cei mai mici copaci; căci ei se adăpostesc de cei mai nalţi decît dînşi; şi pînă va veni vremea să dărame vîntul vreunul şi din trînşi, pier o mie din cei ce sînt mai mari! O ticăloşie pă bietul muritor! Cel ce crede cum că este fericire într-această lume, nu ştie ce crede, şi este foarte amăgit! Vezi pe împăraţi încunjuraţi de slavă şi de mărire, de putere şi de bogăţii, dar întru adevăr că ei trăesc viaţa cea mai ticăloasă, cufundaţi în grijuri şi cuprinşi de frică din zi pînă în noapte! Răsar  din somn ca nişte bîntuiţi: mănîncă ca nişte bolnavi: umblă ca nişte sculaţi după lungoare, şi în scurt ei nu cunosc că trăesc în lume! Vezi pe cei bogaţi că şi în somn vorbesc despre dobînzi şi despre poliţi. Merg pă drum dînd din mîini şi socotind pă degete ca nişte bătăioşi. Se jură pă zi de nenumărate ori, şi sînt în stare, de ar avea putinţă, să vînză şi pe Dumnezău cu ori ce preţ ar găsi. Vezi pe cel sărac muncind în toată viaţa sa pentru un codru de pîine, rupt şi trenţiros; dar ce să zici, că acesta poate fi cel mai fericit dintre ceelalţi; dar cu mult mai fericit cel ce este mulţumit pă aceea ce are din ostenelile sale cele prin putinţă, nesilindu-şi soarta să-i dea [139] cele mai pre sus de dînsul şi vătămătoare liniştirei sale. Eu dară, după a mea părere, am ales partea cea mai bună dintru ale lumei, şi trăesc o viaţă prea liniştită, şi plină de mulţumire, şi mai vîrtos cînd îmi aduc aminte că am lucrat ceva şi pentru folosul obştii, pentru care, precum vă mai ziseiu, e dator tot omul ce vine în lume. Vă spuiu întru adevăr că nu a fost om în lume, să fi gustat atîtea fericiri ca mine, şi toate au fost în zadar; dar am nădejde bună că în scurtă vreme voiu gusta şi din fericirea cea adevărată şi vecinică, pe care o poate afla tot omul numai în mormînt. El este fericirea omului cea adevărată, el odihna, el scăparea, şi marginea a toată dorinţa noastră.” Timurta, muerea sa, şi împăratul Calaf lăudară mărimea sufletului său, poveţile sale, şi răbdarea sa la cîte a pătimit, şi îl privea ca pe un om ceresc. Asemenea îi deteră mare drăptate şi pentru hotărîrea ce făcusă a petrece întru singurătate şi întru liniştire despre valurile lumei. Pă urmă bătrînul orîndui oaspeţilor săi trei paturi pentru odihnă în noaptea aceea. A doa zi se dusă bătrînul la dînşi şi le zise: iată că nu sînteţi numai voi ticăloşi în lume. Astăzi auziiu că a venit o poruncă de la împăratul Casmir, şi zice, că dacă cumva se va dovedi pă aici împăratul Nogaidilor fugit cu familiea sa, să îl prinză numaidecît, să îl pue la opreală, căci are să se pedepsească ca un rob ce a căzut subt mîna biruitorului său. La această veste rămasără ca nişte muţi, înlemniţi de frică, şi li se schimbară feţele întocmai ca cum ar fi fost morţi.
      Bătrînul văzîndu-i întru aşa stare, le zise: prieteni mei, ce va să zică această turburare ce văz [140] în feţele voastre? O domnule, răspunsă Timurta, noi sîntem aceea pentru cari a venit această poruncă grozavă cu om împărătesc trimis într-adins de acolo ca să ne şi cunoască. Eu sînt acel ticălos Han al Nogaidilor! Iată nevasta mea şi fiul meu. Am fi fost prea de nimic de nu ţ-am fi mărturisit toată taina inimilor noastre şi păsul ce avem, de vreme că domnia ta te-ai arătat cătră noi cu cea mai mare dragoste şi facere de bine. De aceea şi acum avem nădejde mare că prin sfătuirea dumitale vom scăpa de primejdiea aceasta. Eu, răspunsă bătrînul acela, v-aş sfătui frăţeşte şi părinteşte ca să o ştergeţi d-aicea ori încotro veţi putea. Lăsaţi drumul ce aţi apucat cătră ţara rumînească, căci şi acolo s-a întîmplat acuma un răsboiu foarte grozav, adică marele Traian monarhul veacului d-acuma se duse acolo cu oaste nenumărată, ş-a făcut plan să întărească pod păste dunăre, lucru ce nu s-a mai auzit, şi trecînd să bată pe Daci, neam foarte tare, ci apucaţi drumul spre Berla, şi acolo veţi fi odihniţi petrecînd în linişte. Hanul se mulţumi foarte mult de sfătuirea împăratului Musulului, care dîndu-le trei cai, merinde pentru vr-o cîteva zile, şi o pungă cu galbeni, plecară foarte mulţumiţi de aceste mari faceri de bine ale acelui adevărat om cu suflet sfînt.
      Plecîndi ei d-acolo trecură rîul Irtih, şi după vreo cîteva zile ajunsără pîn preajma Berlei, şi se opriră la cortul ce văzură mai întîiu prin acel ţinut, căci toţi lăcuea prin corturi. Sloboziră cai prin livezi, şi trăea foarte liniştiţi pă cît avură părăluţe; şi isprăvindu-le se dusără mai nainte pînă ajunsără la corturile celor mai mari ai oraşului; acolo intrară într-un cort ce erea făcut într-adins pentru cei streini, şi rămasără într-însul *[141] fără vreun ajutor. Calaf hotărîsă de cerea milostenie; dar ce folos că această faptă mîhnea prea mult pe tatăl său Han, văzîndu-se din împărat mare şi tare cerşitor pă uliţi. Cu toate aceastea Calaf căştigă vr-o cîteva părăluţă şi îşi cumpărară toate cele spre hrană numai pentru o zi, el ar fi căştigat mai mult, de nu ar fi fost oameni îngrijoraţi de groaza romanilor, căci în acele zile venise şi vestea de cele ce făcusără Dacilor şi craiului lor Decebal, precum spusese bătrînul. Tatăl nu voea nici decum să vază pe fiul său cerşitor, lucru cel mai necinstit din lume la un om sinătos. Fiul său, ca să îi facă pă voe, hotărî a nu mai cerşi, ci a se apuca de muncă scoţindu-şi hrana vieţii cu sudoarea feţei, lucru cel mai cinstit şi păcut lui Dumnezău, şi aşa se apucă de sărcinit (de hamalîc); dar din nenorocirea sa nu căţtigă nici o para în zioa dintîiu, şi ducîndu-se de necaz într-o pădure, îşi plîngea soarta cea rea, şi cerea ajutorul Cerului, căci erea plin pînă în gît de amar şi de mîhnire; şi ca un obosit, adormi supbt un copaciu; şi deşteptîndu-se văzu în preajma sa un curîiu (feliu de pasăre vînătoare) foarte frumos, cu un lănţişor de aur legat de picior ferecat cu pietri de rubin şi de diamanturi.
      Calaf, ce erea deprins prea bine la meşteşugul curîilor, îl chemă, şi viind îi prînsă; şi precum i se păru după semne pricepu că acel curîiu erea al împăratului locului aceluea, şi fu tocmai aşa; căci pe acest curîiu în trecuta zi îl pierduse chiar împăratul la vînat, care, de mult ce îl iubea, erea să moară de întristare, pentru care pusese pristav că cine îl va aduce, să îi facă trei cereri ori ce feliu vor fi după placul găsitorului. 
      [142] Aşa dar Calaf cunoscînd prea bine că este al împăratului, îl duse drept la cortul împărătesc. Împăratul alergă cu multă bucurie şi dorinţă, şi luînd curîiul îl săruta cu mare dragoste. Pă urmă întorcîndu-se cătră Calaf îi zise: ce om eşti dumneata iubite? Pare-mi-se că ai fi strein; spune-mi dară cum te afli prin ţinutul meu? Domnul meu, îi răspunsă Calaf, eu sînt fiul unui neguţetor din Basra, care a avut multe bogăţii, şi călătorind cu el şi cu mumă-mea ca să ne ducem în ţara Rumînească, şi trecînd prin munţi Arabiei ca să eşim în limanul mării Ierusalimului, şi de aci să apucăm pă marea însus şi să intrăm în marea Neagră ca să mergem la ţinutul ce ziseiu, ne întîlniră nişte tîlhari Arabi pă munte, şi ne luară tot ce am avut, lăsîndu-ne numai cu trupurile şi cu niţel suflet în ele, şi nevoea ne fu de povaţă a cere milostenie din sat în sat, lăsînd calea ce apucasăm, şi ajunsărăm aicea. Îţi cunosc mare facere de bine şi mă bucur foarte mult, îi zise împăratul, că s-a întîmplat să-mi găsească curîiul un om ca dumneata, căci m-am făgăduit cu jurămînt strajnic ca cine îl va găsi şi mi-l va aduce, să ia de la mine cu toată mulţumita trei cereri ori cum va voi; aşa dară cere: şi ţi se vor da numaidecît. Atunci Calaf zise; fiindcă porunceşti a cere trei daruri, iată că le ceiu. Deocamdată aş vrea ca pe tatăl meu şi pe mumă-mea, ce sînt acuma în gazda e streini săraci, să îi hrăneşti pă toată viaţa lor în curtea măriei tale, şi să îi pui în numărul sfetnicilor împărăţiei tale, căci sînt oameni prea cu judecată şi cercaţi prin multe întîmplări. Al doilea mie să îmi dai un cal din cei mai buni înarmat şi gătit cu toate cele tribuincioase. Şi al treilea un rînd de haine din cele [143] mai scumpe, o pungă cu galbeni, şi un cal iar bun povotnic, ca să fac o călătorie de spiculaţie ce am în gînd de multă vreme, şi îmi place foarte mult. Cererile tale, zise împăratul, se vor plini întocmai. Adu-mi azi pe părinţi tăi, şi voiu purta grija de dînşi întocmai precum ai cerut, şi mîine îţi voiu da şi ţie toate cîte îmi ceruşi. Calaf se închină împăratului şi eşind se duse la părinţi săi de le spusă purtarea de grijă a lui Dumnezău ce are pentru cei ce cred într-însul cu statornicie şi rabd vitejaşte necazurile lumii, “fără care nu de dobîndeşte nici un bine; căci precum lumina nu ar fi iubită de ar lipsi întunerecul, şi una fără alta nu ar putea fi, aşa şi necazul făr fericiri, şi una fără alta nu poate fi cunoscută şi preţuită de oameni. Las aici a socoti ori ce fericit în lume, şi tot necăjitul.” Părinţi săi fură plini de bucurie auzind această veste, şi urmînd după Calaf, îi duse înaintea împăratului. Acest împărat, se ţinu prea bine de făgădueala sa mult mai cu prisos, şi ei rămasără foarte mulţumiţi.
      A doa zi Calaf îmbrăcă hainele cele de mult preţ date de mînă împărătească, cu o sabie foarte scumpă, şi alte podoabe, asemenea luă şi punga cu galbeni. Pă urmă îi adusără şi calu înpodobit cu toată cuviinţa înpreună şi cu alt cal de rezervă, şi mulţumind împăratului, încălecă şi se duse pă la părinţi săi unde erea orînduiţi de împăratul, şi le spusă Calaf că are mare dorinţă să vază vestita împărăţie a Chinei, şi de aceea a hotărît să se ducă acolo, ca doar îşi va dobîndi o norocire mai bună. Părinţi săi îi priimiră cererea, şi luînd bunacuvîntare de la dînşi, plecă să meargă la China. 
      [144] Ajungînd la Pechin capitala Chinei, găzdui în casa unei văduvi bătrînă, şi după ce descălecă zise văduvei să trimiţă pe cineva ca să îi cumpere ceva de ale mîncării, căci erea flămînd. Văduva trimisă numaidecît un copil să cumpere toate ce îi tribuea. Pă cît zăbovi copilul în tîrg, Calaf cercetă pe văduvă despre ale Chinei, adică ce fel de obiceiuri sînt într-însa, ca cîtă lume să aibă, ca ce prăvili, şi altele asemenea. În cea mai după urmă veni vorba şi despre împăratul Chinei, de care întrebă Calaf pe văduvă ca ce fire de om este; îşi iubeşte pe supuşi; îi cîrmueşte cu osîrdie? Dară, îi răspunsă văduva. El este împăratul cel mai bun şi mai înţelept de cînd este China, şi numele lui e vestit în toată lumea pentru multa sa bunătate şi vrednicie întru toate. Supuşi săi de la mic pînă la mare se jărtfesc pentru dînsul la ori ce întîmplare, pentru că şi el se jărtfeşte pă tot minutul zioa şi noaptea pentru fericirea şi buna petrecere a lor. Aşa dară, zise Calaf, precum îmi spui dumneata el este monarhul cel mai fericit în lume. Cu toate acestea, îi mai zise văduva, nu se poate socoti că este fericit cu desăvîrşire, căci îi turbură prea mult liniştea vieţii o fată ce are singură născută, anume Tudora. Şi de care pricină, îi zise Calaf, fie-sa să îl necăjească atîta de mult? De pofteşti, îi zise văduva, îţi voiu spune toată pricina, căci o ştiu prea bine, fiindcă am o fată la dînsa de o slujaşte. Bucuros, îi zise Calaf, spune-mi aşa să trăeşti.
      Această împărătiţă, începu văduva să spue, este în vîrste de noaăsprăzece ani, şi este atît de frumoasă, încît s-au căsnit toţi jugravi cei mai vestiţi ai împărăţie ca să îi jugrăvească portretu, şi nici unul nu a putut să o sămuească cu frumuseţa *[145] ei cea firească. Aşa dară frumuseţa ei se vesti în toată lumea, şi alt nimic nu se văzu dintr-aceasta, fără numai sfîrşituri urîte, necazuri şi mîhniri. Pă lîngă frumuseţa aceasta ea mai are şi un duh atîta de iscusit întru toate, încît se poate socoti că e minunea cea mai dintîiu a lumii. Iar despre ale învăţăturei ştie foarte bine aritmetica, gheografia, filosofiea, matematica, legile, şi cea mai mare iconomiea casăi cu creşterea cea mai bună de copii, ca o podoabă din cele mai strălucite ale unei femei, şi în scurtă vorbă este înpodobită cu toate ştiinţile şi darurile bune. Dar toate acestea se întunecă de o cruzime şi pismă ce are neasămînată cu firea de om; sînt doi ani de cînd a trimes împăratul Tembei să o cee de soţie, fiindcă s-a încredinaţt despre frumuseţa ei cea negrăită. Tatăl său avînd mare poftă a se încuscri cu dînsul, spusă fetei sale. Ea ca o împărătiţă mîndră ce este, care o strică prea mult, şi ca una ce are o urîciune nespusă asupra bărbaţilor, încît nici să auză vorbind de bărbat, defăimă cu multă nesocotinţă propunerea tatălui său. Împăratul se mînie foarte mult pă dînsa şi o îngrozi, că de nu va priimi de buna sa voinţă, va întrebuinţa mijloace de silnicie. Iar ea se mîhni atîta de mult de aceste cuvinte, încît se bolnăvi foarte greu. Doftori cunoscîndu-i pricina boalei zisără împăratului, că toate doftoriile lor vor fi în zadar, şi că împărătiţa moare negreşit de va fi statornic întru hotărîrea sa ca să o mărite fără voe după împăratul Tembei.
      Atuncea împăratul, ce o iubea foarte mult, temîndu-se nu cumva să moară, se duse ca să o vază, şi o încredinţă că nu îi va mai pomeni de măritişul acesta. Aceasta nu mă mulţumeşte, răapunsă *[146] împărătiţa; eu am hotărît să moriu, de nu îmi vei hotărî cu jurămînt că îmi vei plini o cerere ce am să îţi fac. Împăratul îi făgădui, cu jurămînt grozav, că îi va înplini ori ce cerere va face. Atuncea zisă împărătiţa: voesc să dai publicaţie afară; că ori cine mă va cere de nevastă, să nu mă poată lua nimenea pînă a nu îmi deslega cîte îi voiu propune eu, şi pînă nu îmi va răspunde la cîte îl voiu întreba faţă cu toţi filosogi şi învăţaţi; şi de îmi va răspunde cum se cade, şi mi la va deslega în tocmai după înţelesul lor, acela îmi va fi mie bărbat şi eu lui nevastă. Iar din protivă de nu va putea, să i se tae capul în curtea palatului tău faţă cu toată adunarea.
      Împăratul se căi pentru jurămîntul ce făcuse, căci cererea fetei sale erea pres cumplită şi primejdioasă. Cu toate acestea socotind că nimenea nu îşi va pune viaţa în asemenea primejdie, o încredinţă că îi va face după voinţă; şi trimise numaidecît pretutindenea vestiri despre această poruncă şi hotărîre; iar împărătiţa văzindă că i s-a făcut cererea, se întremă ca şi mai nainte.
      Vestea frumuseţi Tudorei, şi proclamaţiile împăratului pă la toate împărăţiile, trasără o mulţime de împăraţi şi prinţi din deosăbite părţi ale pămîntului în capitala Pechin; cari bizuindu-se întru sinele şi întru ştiinţele lor că vor deslega propunerile prinţesei Tudorei, alerga ca nişte orbi din toate părţile la moarte de buna lor voe, căci nimenea putea să ghicească propunerile ei cele cu totul adînci; şi pă toată zioa alt nimic nu se auzea, fără numai omoruri de prinţi şi de împăraţi. Şi cea mai multă întristare a norodului, zicea văduva, este pentru un prinţ foarte frumos, a cărui [147] moarte se aşteaptă astă seară fără îndoeală, căci este rîndul să se întrebe cu prinţesa; nenorocitul de el! Soarta lui l-a adus le peire de buna sa voe! Mititelul! Calaf asculta cu mare băgare de seamă pe muerea văduvă, şi îi zise: o doamne dragă măiculiţă, mie mi se pare prea cu a nevoe să crez că această prinţesă va fi atîta de cruntă ca să vază omorîndu-se atîţa oameni tineri şi nobili, şi să nu aibă întrînsa macar o picătură de milă şi de îndurare! Şi mai mult mă prinde mirare de nebuniea atîtor prinţi ce merg de voe la moarte, neluînd pildă unul de la ticăloşiea altuea! Aceasta, măiculiţă, o să fie o mare diavolie şi amăgire drăcească!
      Domnul meu, zise acea bătrînă, crede-mă la cîte îţi spuiu, că frumuseţa prinţesei este atîta de mare şi negrăită, încît ori cine o va vedea-o, îşi ese din minte, şi nu mai gîndeşte nici la moarte nici la ori ce patimă în lume, şi ori ce rău îi va pune cineva înainte îl socoteşte întru nimic. Dar aceste ghiciri, răspunsă Calaf, ce feliu de lucru să fie atîta de anevoe, încît să nu le poată ghici nimenea? Eu nu crez să fie atîta de adînci. Aceste vorbiri grăind ei între dînşi, îi apucă noaptea, şi de o dată auziră răsunînd istrumenturi muziceşti în tot ţinutul acela. Calaf întrebă pe văduvă, ce va să zică aceste răsunete de muzică? Şi ea îi răspunsă că acestea dau de veste omorîrea prinţului de care ţ-am spus astăzi, fiindcă nu a putut deslega întrebările şi ghiciturile prinţesei. Calaf curioz ca să vază o asfel de moarte, se duse numaidecît în curtea împăratului, şi se vîrî pîntre îmbulziri unde erea se omoare pe acel prinţ nenorocit. 
      [148] El văzu în mijlocul norodului un pat înălţat pă care şedea acel prinţ, şi îşi aştepta pierzarea din clipă în clipă; după o mulţime de ţirmonii şi de luminaţii, se sui gealatul la dînsul şi îi tăe capul. Pă urmă veniră patru preoţi Chinezi cu multă ţirmonie de îi rîdicară trupul şi îl dusără ca să îl arză tot acolo unde mai arseseră şi pe ceelalţi asemenea nenorociţi prinţi. Calaf rămasă încremenit văzînd asfel de faptă cumplită, şi blestema cruzimea prinţesei, zicînd întru sineşi: cît de frumoasă să fie, cu asfel de cruzime, ar tribui ca ori cine să o scîrbească, şi nici să auză de numele ei, necum să mai vorbească cu dînsa, şi să îşi pue viaţa în primejdie pentru o floare, “ce astăzi zimbeşte, şi mîine se veştezeşte! Acum verdeşifrumoasă, păst-un ceas zace supt coasă! Astăzi se leagănă-n vînt, mîine zace pă pămînt!” Pă cînd zicea el aceste cuvinte întru sineşi, iată că veni lîngă dînsul un omu plîngînd cu amar. Calaf îl întrebă: nu cumva acel prinţ nenorocit ţ-a fost vreun prieten bun?
      A! domnul meu, mai bine ar fi fost să nu îi fi avut cunoştinţa şi prieteşugul! Eu îi am fost dadaca lui şi l-am crescut pă mîinile mele, şi mă bucuram să îl văz pă tronul părintesc, şi acuma din nenorocirea sa îl văzuiu pă scaunul de omor şi mort precum îl văzuşi şi dumneata! Blestemat să fir jugravul, urmă a zice acel om, care a jugrăvit portretu acestei prinţese, şi după nenorocirea sa l-a văzut şi s-a rănit de frumuseţa ei cea plină de moarte şi de otravă! Fie ca mîinile lui să se fi uscat, căci îndată ce l-a văzut, a plecat la Pechin cu toate stînjinirile ce ăi făcea tatăl său, şi parcă erea nebun să o vază şi mai multe nu prin ori ce primejdie! O nenorocire, o ticăloşie! [149] O neghiobie pă tineri lumii, şi mai cu seamă pă prinţi, şi pă fii de boeri! Na portretul ăsta este pricina pierzării lui; şi aşa zicînd, scoasă portretul ei, ce îl avea la dînsul, şi trîntindu-l pe pămînt cu multă defăimare, se duse de aci.
      Calaf luă de jos portretu împărătiţei, ca să îl privească a doa zi cu mai multă băgare de seamă căci atunci erea în murgul sării. A doa zi Calaf deschisă cutiea portretului cu multă nerăbdare. Însă pînă a nu o deschide zicea întru sineşi: ce umblu eu să fac? Vezi minune că singur îmi caut beleao cu deschiderea unui portret plin de primejdii, şi jugrăvit cu atîta singe de voinici! Ia-ţi seama bine cocoane Calaf că ăi să cazi şi tu în cursa celorlalţi! Înfrînează-ţi pofta, vino-ţi în simţiri; chindine ghel be şaşcîn! Dar ce zic eu? Şi e cu putinţă să mă sperie un portret al unei mueri? Nu e Calaf de aceea. De îmi va fi frica aşa, îmi va cădea dragă; iar de nu, ce mă vatămă. Aceste curajuri făcîndu-şi Calaf întru sineşi, deschisă cutiea cu portretu. Se uită la dînsul; îl întoarse încoaci şi încolo; ia seama la frumuseţa chipului; la aerul cel dulce; îi privi croeala gurei şi zimbetul cel fremecător; ochi cei plini de săgeţi; şi în scurtă vorbă le află pe toate cu desăvîrşire mai pre sus de mintea omenească. Şi în cea mai după urmă rămasă uimit de o asfel de frumuseţe plină din toate părţile de laţuri amăgitoare; şi cu toate că privi la acest portret cam îndorulelei, precum se lăudasă mai nainte, dară fu rănit pînă la ficaţi de o aşa frumuseţă.
      Nu trecură cinci minute la mijloc şi îl coprinsă o uimire negrăită fără să ştie de undeşipentru ce. Ah, zise, ce flacără mistuitoare mă coprinsă? Ce foc este acesta de mă pătrunde pînă [150] la ficaţi? Ce turburare îmi soleşte tutulor simţirilor portretul acesta?! Să te văz jupîn Calaf! Dumnezeule prea drepte se vede că tu însuţi voeşti a bea eu păharul celorlalţi nenorociţi; şi oare se poate ca eu să fiu amăgit de frumuseţa unei dame atîta de cruntă şi vărsătoare de singe? Vai mie sirmanul, că şi eu mă aflu prins în cursa ce a fost şi cel ce a avut acest portret fermecătoresc! Ah cum mă prefăcuiu numai decăt din hotărîrile mele cele strajnice! Blestemat să fie cel ce zice că nu se poate birui de frumuseţa muerii! Mai adineaori ziceam că cum au putut unchip de femee să ducă pe atîţa inşi ca pe nişte orbi la moarte, nesocotindu-şi viaţa întru nimic, nici puind în gînd la pierzarea ei mai rău decît dobitoacele, şi acuma iată că ajunseiu şi eu în doagă mai slabă decît dînşi cu toată voiniciea mea. Nu voiu să ştiu de moarte; frica morţii îngrozeşte numai pe cei nevoeaşi! Te iubesc domniţa mea, te iubesc cu toată cruzimea ta; şi iată că hotărăsc, sau să mi te dobîndesc, sau să paţ ca ceelalţi pentru tine răposaţi! Acestea zicînd Calaf hotărî să se ducă în China la tatal aceştii fete, ca să îi cee voe a se întreba cu dînsa.
      Atuncea Calaf îmbrăcîndu-se cu haine strălucite, şi afumîndu-se cu feluri de miresme, se vedea a fi mai frumos decît un soare; şi aşa ajunsă la curtea împărătească. Un ofiţer împărătesc văzîndu-l că e strein, îl întrebă, ce cauţi aici? Eu sînt un prinţ strein, răspunsă Calaf, şi am venit să rog pe împăratul şi să îmi dea voe ca să mă întreb cu fii-sa, şi să îi răspunz la cîte mă va întreba. Ofiţerul la asfel de vorbe ale sale, uitîndu-se lung la dînsul, îi zise: prinţule, mă prinde mirare multă de tine; ştii tu că aici este moartea [143] ta? Cine te-a înpins să vii la dînsa nesilit de niminea? Ce bine ai face să te duci acasă, şi să nu mai umbli după săcături! De ce ţ-ai urît viaţa aşa de timpuriu? Caută-ţi de treabă frate, şi mi te du d-aci, că-i păcat de tinereţele tale! Nu fii atîta de prost ca să umbli după fleacuri. Cu doară ce ai plecat să dobîndeşti pe prinţesa Tudora, vei însoţi fără îndoeală pe ceelalţi în sălaşul morţii, şi e păcat de tine. Şi parcă te auz zicînd: ghiaurun acîlî sorodan ghelîr. Apoi să tot zici aşa, nu vei avea ajutor de la nimenea, nici chiar de la Dumnezău; că ceea ce îşi face omul singur, nici Dumnezău poate să i-o desfacă. Foarte mulţumim, îi zise Calaf, pentru sfătuirea ce îmi dai, însă vei şti domnule că eu n-am venit aicea ca să mă mai duc acasă. Eu multe am tras, oiu s-o trag şi asta ori pă bine ori pă rău. Du-te dar la moarte, îi zise ofiţerul, căci nu vrei să mă asculţi spre folosul tău. Şi aşa îl lăsă de intră în curte, şi zicea ofiţerul întru sineşi: uite neghiobie la oameni, uitr nerozie, parcă o prinţese are vreo deosăbire de o ţărancă cu zeghe; parcă n-ar fi d-o potrivă la toate ale ei, şi poate şi mai bună, afar numai de un nume ce este ca un vis! Pă cînd intra Calaf auzea chiar singur pe oameni zicînd: ce frumos e prinţul ăsta, şi păcat de viaţa sa că ş-o pierde fără vreme. Se vede că nu e în firea sa, şi lipseşte şi ăstuea o doagă ca celorlalţi prinţi; de mirare lucru că cele mai grozave neghiobii şi nerozii se află încuibate prin capetile prinţilor, şi capriţiile cele mai scîrboase îi poartă de nas;    ş-apoi lucru cel mai rău că nu înţeleg de cuvîntul nimunui. Crede-mă că de nu ar fi acest nume la uni din oameni, neroziea s-ar întoarce prin [144] capetile boilor de unde a eşit. Ce dracu de nume e ăsta, că cum îl dai cuiva, îşi ese din minte şi se uimeşte cu totul. Pîn-aci îl vezi om desăvîrşit, şi d-aci numai chip de om! Poate el s-o nemerească; dar ce folos că s-au prăpăditără o grămadă.
      În cea mai după urmă Calaf ajunsă acolo unde împăratul sta pă un scaun nalt, şi asculta norodul. Tronul împăratului erea în chip de bălaur aripat şi foarte grozav, ferecat în aur de cel bun cu pietri de mult preţ, şi în preajma sa sta mulţime de ostaşi cu săbiile destecate şi gata spre lovire; şi văzînd pe Calaf, trimisă un adiotant de îl întrebă ce caută şi pentru ce a venit aci. Calaf îi spusă gîndul său, zicîndu-i, am venit să mă fac ginere al său. Altun Han împăratul Chinei, îndată ce auzi de pricina venirei sale, îşi schimbă faţa numaidecît, şi rămasă înlemnit; şi după ce îşi mai veni în simţiri, se pogorî din tron, şi se apropie de Calaf zicîndu-i: tînăr îndrîsneţ, auit-ai tu din lume hotărîrea mea cea cruntă, şi ticălosul sfîrşit a celor ce au îndrîsnit pînă în zioa de astăzi ca să cee pe fie-mea prinţesa de nevastă lor? Auzit-ai ce au pătimit cu îndrîsneala lor cea neghiobească? Dară, împăratul meu, răspunsă Calaf plin de coraj; cunosc toată primejdiea în care mă bag singur, şi chiar de ochi mei au fost mărturie la omorul ce ai făcut eri acelui prinţ, însă eu am nădejde mai bună decît ceelalţi că voiu deslega toate propunerile prinţesei fetei înălţimei tale, şi îţi voiu fi de ginere şi ea mie de nevastă; fii pă pace împărate că nu vei vedea la mine cele ce ai văzut la ceelalţi [145] prinţi; căci eu am pătimit multe şi am învăţat multe, şi nu sînt clocit ca ei, şi neghiob!
      Atunci împăratul începu să-i vorbească dulce şi să-l sfătuească în tot chipul a se lăsa de o hotărîre ca aceea, căci îi părea foarte rău a se prăpădi un asfel de tînăr frumos şi nobil întru toate cu adevărat; dar toate cuvintele sale nu avur nici o trecere. Atunci împăratul văzîndu-l statornic întru hotărîrea sa, îl trimisă zicîndu-i: du-mi-te acasă, socoteşte bine primejdiea vieţii tale în care vrei să intri singur, sfătueşte-te cu prieteni, ia-ţi seama cu amăruntul pentru lucrul cel mai scump din lume pe care voeşti să-l pierzi, şi mîine vino aici cu altă hotărîre. Calaf eşi foarte mîhnit căci nu îi fu pă gînd şi după dotinţă în zioa aceea. Dar a doa zi dis-de-dimineaţă fu cel mai întîiu care se înfăţişă la împăratul tot cu cea dintîiu hotărîre. Împăratul văzîndu-l tare întru hotărîre, şi neputînd să-l scoată din ideea sa şi cu alte sfătuiri mai proaspete, hotărî în zioa viitoare ca să se facă adunarea cea obicinuită de toţi învăţaţi Chinei, înaintea cărora erea să se facă propunerile fetei sale, ca nu cumva să se facă vreo greşală la deslegările întrebărilor.
      Calaf întorcîndu-se acasă erea plin de gînduri avînd în cugetul său toate sfătuirile ce îi didese împăratul, şi ceelalţi prieteni, ca să nu se bage în aşa primejdie; dar în cea mai după urmă se învinse de amorul Tudorei, şi hotărî cu deadinsul sau să moară, sau să triumfeze, bizuindu-se îmvăţăturilor sale celor multe şi înalte; şi aşa a doa zi se duse iar la împăratul.
      Împăratul văzîndu-l porunci cu multă mîhnire de suflet ca să se facă adunarea. Şi după ce se adunară toţi învăţaţi în divanul, în care erea [146] să se facă întrebările, se duse împăratul singur de aduse pe fie-sa prinţesa învălită preste cap cu un văl ţesut în brilante. În mijlocul adunării erea doaă tronuri nalte ferecate în aur şi în pietri scumpe, din care pă unul şezu împăratul şi pă altul fii-sa. Înprejurul tronurilor sta adiotanţi în haine strălucite şi cu săbiile destecate în mîni, iar doaă roabe frumoase sta aproape de tronul prinţesei. După ce se aşezară ei în tronuri, şezură şi toate celelalte persoane ale adunării fiecare după treapta sa, cu capetile plecate în jos, afar de Calaf, care îşi arunca ochi în toate părţile adunării, fără vreo sfieală, dar mai cu seamă privea la prinţese, prinzîndu-l multă mirare de marea ei cuviinţă, şi de purtările ei cele măreţe.
      Atunci împăratul se întoarsă cătră fata sa şi zise: iubita mea fiică, toată adunarea aşteaptă să grăeşti; propune întrebările ce ai cătră acest prinţ tînăr, şi rog pe milostivul Dumnezău a îi da putere şi înţelepciune ca să deslege, şi să nu piee un asfel de tînăr frumos, căci este păcat! Prinţesa zise la aceste vorbe: martor îmi este Cerul că simţ multă mîhnire în sufletul meu pentru pierzarea atîtor prinţi tineri; şi sînt cuprinsă de multă mirare pentru pisma lor ca să mă dobîndească; de ce nu mă lasă în pace, şi mă tot supără? Ei cu aceasta nu fac alt nimica, ci numai mă necăjăsc turburîndu-mi liniştirea vieţii! Eu am făcut această lege numai şi numai ca să se ferească şi să se depărteze fiecare a mă cere de nevastă, pentru că n-am nici un gust a mă mărita. Dacă dară ei voesc a îşi pune viaţa în aşa primejdie, eu nu am vreo vină; ei sînt proşti, parcă au perit fetele din lume; parcă o să dobîndească un ce [147] mai mult decît o muere ca toate de obţte; sînt greşiţi, dar lasă-i să pătimească. Să ştii tînăr îndrîsneţ, urmă a zice ea, întorcîndu-se cătră Calaf, că nu vei avea nici un cuvînt de îndreptare a mă numi cruntă cînd vei fi osîndit la soarta celorlalţi prinţi! Tu singur îţi cauţi moartea, căci eu nu-ţi fac vreo silă a mă cere de nevastă, ghiunah geanîna olsun.
      Preafrumoasa mea împărătiţă, răspunsă prinţul Calaf, eu ştiu foarte bine ceea ce vrei să grăeşti asupra aceştii pricini. Propune-mi întrebările şi ghiciturile ce ai, şi eu mă voiu sili cu ori ce mijloc a le ghici şi a le deslega. Foarte bine, răspunsă Tudora. “ Ia spune-mi, ce zidire este aceea care în toată lumea este prieten bun cu toate zidirile, şi nu sufere a vedea pe altă zidire asemenea cu dînsa?” Prinţesa mea, răspunsă Calaf, gîndindu-se niţel, acesta este Soarele. Dară dară, strigară toţi învăţaţii, acesta este soarele. Tudora iar mai zise: “Ce mumă este aceea, care după ce îşi neşte fii şi îi face mari, îi înghite pe toţi?” Aceasta este marea, răspunsă Calaf; căci rîurile ce se varsă în mare, îşi au începutul tot din mare. Înţelepţi lăudară foarte mult isteţimea lui Calaf la deslegările întrebărilor Tudorei. “Care copaciu este acel, mai zise prinţesa, ale cărui frunze pă de o parte sînt negre, şi pă alta albe?” Şi zicînd aceste cuvinte, se desvăli la faţă, ca doar îl va ameţi cu frumuseţa chipului, şi îl va face să piee. Tînărul Calaf, de frumuseţa chipului ei cel întocmai ca un soare, rămasă ca un mut vreo cîteva minute, fără să zică macar un cuvînt. Tot divanul fu coprins de spaimă, căci toţi dorea ca să isbutească tînărul Calaf. Chiar împăratul se făcu galben ca turta de ceară, şi crezu că [148] tînărul prinţ o să piee negreşit. Dar Calaf viindu-şi în fire din uimirea ce erea, şi adunîndu-şi toate simţirile, şi ca să mai prelungească vorba şi să se mai dedea cu frumuseţa ei, începu a zice: prea frumoasa mea stăpînă, te rog să mă erţi căci ziboviiu niţel cu răspunsul. Întru adevăr îţi spuiu că mi se păru că văz o fecioară din cele cereşti, care sînt gătite şi zidite chiar de Dumnezău cu toată iscusinţa frumuseţelor ce a putut el, şi le-a aşezat în raiu pentru Musulmani săi cei credincioşi cînd vor merge acolo. Nu putuiu să îmi ţiu firea văzîndu-te mai presus de toată frumuseţa lumii. Te încredinţez, stăpînă, că şi în raiu vei fi coroana frumuseţei. Fă bunătate stăpînă de mai propune o dată ghicitoarea ce ziseşi, căci o uitaiu, ameţindu-mă de frumuseţa ta cea cu totul negrăită. Eu te-am întrebat, zise prinţesa, care este copaciul acela, ale cărui frunze sînt pă de o parte negre şi pă de alta albe? Acest copaciu, răspunsă Calaf, este anul, ce este compus din zile şi nopţi. Acest răspuns făcu mare sgomot de bucurie prin toate gurile celor adunaţi, şi lăuda în tot chipu înţelepciunea lui Calaf. Iar prinţesa văzîndă că o să rămîe biruită, se aşeze pă întrebări cu prinţul Calaf, ca doar îi va răpune viaţa, şi începu aşa: Tudora, tinere obrasnic, de eşti tu atîta de simeţ, tribue sp ştii multe, şi ca să mă încredinţez despre ştiinţile tale, voesc să te cerc şi la filosofie: ia răspunde-mi rogu-te, cînd o să fie toţi oameni fericiţi şi liniştiţi? Calaf: cînd vor avea stăpînitori înţelepţi, nesupuşi linguşirilor, şi va lipsi lucsul dintre dînşi. Tudora: Cînd este împăratul puternic şi nebiruit? Calaf: cînd se iubeşte de supuşi săi; şi aceasta se întîmplă cînd îi iubeşte mai mult el pe dînşi. [149] Tudora: de ce nu es oameni de treabă uni din tineri? Calaf: pentru că îşi necăjesc pe părinţi, şi pe învăţători, şi cu urmare nu le iau binecuvîntarea. Tudora: de ce lăcuitori unor ţeri sînt săraci lipiţi şi cu totul neînvăţaţi? Calaf: pentru că au multe sirbători; pentru că productele ţerii lor se duc de se lucrează în altă parte, şi pă urmă le cumpără iar ei cu preţ însutit pă cît le-au vîndut; şi pentru că nu îşi învaţă întîeaş dată cartea limbei lor. Tudora: pentru ce nu se încuibează ştiinţile şi meşteşugurile prin unele ţinuturi? Calaf: fiindcă stăpînitori lor nu ştiu să cinstească pe cei ce le ştiu şi ar putea să le împărtăşască şi la ceelalţi. Tudora: prin ce ţinuturi sînt pricini multe de judecată? Calaf: prin care se obicinueşte mita la persoanele dregătoare, şi lenevirea sau desfrînarea coprinde pe şeful ţinutului. T. care om este fericit cu desăvîrşire în lume? C. acela ce se mulţumeşte pă cîte are dobîndite, şi poate a le înmulţi prin osteneli potrivite şi drepte. T. care om nu se teme de Dumnezău ca de un tiran? C. acela ce nu a făcut ceva înprotiva dreptului cuvînt, de care să-l mustre cugetul. T. în ce stă liniştirea unei familii? C. în a nu priimi vizite dese şi de rînd, şi a nu suferi să auze în casa ei cîtuşi de mică zavistie. T. cînd este prietenul mai drag? C. cînd îl vezi mai rar. T. pă ce poţi cunoaşte pe omul rău şi viclean? C. pă închinăciunea multă şi lată, şi pă cap, cînd îl ţine plecat în pămînt. T. cu ce purtări se înfăţişază vicleanul şi înşălătorul? C. cu chipul smereniei cel pă dinafar, şi cu laude la toate cîte îi vorbeşti. T. care cetate este mai mare în lume? C. aceea care este îngrădită cu unirea şi cu îngăduirea lăcuitorilor ei. T. ce este mai mai sigur la [150] om dintre toate ale lumii? C. meşteşugul; căci numai acesta rămîne cu omul pîntre valurile vieţii. T. pentru ce oameni miluesc numai pe cei orbi şi şchiopi, şi nu şi pe cei învăţaţi şi scăpătaţi? C. fiindcă orbi şi şchiopi sînt încredinţaţi că vor ajunge prea lesne, iar învăţaţi niciodată. T. în ce ţară poate fi mai multă lenevire? C. acolo unde se fac prasnice multe. Văzindă Tudora pe Calaf atîta de iscusit la răspunsuri, se întristă foarte mult, dar se şi miră mai mult de isteţimea sa întru filosofie, şi tăcu de a-l mai întreba. Atuncea Altun-Han tatăl ei zisă cătră dînsa: acuma fiica mea tribue să mărturiseşti singură că rămăseşi învinsă de acest prinţ tînăr şi preaînvăţat, şi să priimeşti a te cununa cu dînsul ca cu cel mai vrednic dintre toţi pentru tine. Ceelalţi n-au putut să răspunză nici la o întrebare de ale tale, iar acesta se vede că ar fi în stare să îţi răspunză un an întreg la ori ce îl vei întreba, şi să ţi le deslege pe toate cu mare înţelepciune. El încă nu a luat cununa biruinţei, zise Tudora,  acoperindu-se la chip ca să ni i se vază întristarea ce se jugrăvise pă obraz, şi lacrămile ce vărsa pentru că se biruisă. Mai am şi alte întrebări, pe care i le voiu propune mîine, şi atuncea îl voiu vedea eu.
      Asta este vorbă, zise împăratul, tu eşti biruită cu desăvîrşire de acest tînăr plin de daruri, şi mărturie îmi este tot divanul plin de oameni învăţaţi mai mult decît noi. Atuncea răspunsără toţi învăţaţi şi zisără într-o glăsuire: să trăeşti întru mulţi ani împărate cu măria sa Tudora, noi nu am auzit cu toată vîrsta noastră pînă în zioa de astăzi asfel d răspunsuri nalte şi prea înţelepte de la nimenea ca din gura acestui [151] prinţ tînăr. El este cel mai vrednic pentru prinţesa noastră, şi dea cerul ca să aibă parte de dînsul. Dă mîna, zise împăratul cătră fii-sa, cu dînsul ca să îţi fie de mire şi tu lui mireasă, şi nu mai fi atîta de tare la inimă. Adu-ţi aminte de făgădueala ce mi-ai dat, că cel ce se va găsi să îţi deslege toate întrebările, acela să îţi fie de mire. Eu după făgădueala ta am urmat aşezămînt crunt cu atîtea vărsări de singe pînă în zioa de astăzi. Dar de acum înainte să nu socoteşti că voiu mai urma această neomenită faptă, căci mi-am înplinit jurămîntul ce ţ-am dat. Aceste cuvinte ale învăţaţilor şi ale părintelui ei o înduplecară, dar mai vîrtos se înduplecă văzîndu-se biruită, şi pricepîndă că luptătorul ei este un om cu totul învăţat şi adînc ca nici unul din prinţi, se întoarsă către Calaf şi zise: Ah Calaf vrăjmaşe, cine te-a îndemnat să vii la mine ca să îmi turburi odihna? Tu te-ai născut pentru mine, căci de nici un prinţ pînă în zioa de astăz, adică de nici un bărbat nu am fost pătrunsă pînă la ficaţi ca de tine acuma. Toată ura mea ce aveam asupra tutulor bărbaţilor lumii, acuma se întorsă în dragosta numai asupra ta. Dragostea tatălui meu ce are asupra ta, şi darurile tale cele multe, mă făcură să priimesc a te lua de bărbat, căci altul nu va fi în lume asemenea ţie şi vrednic de persoana mea. Asfel de prinţ doream eu, iar nu cătărău.
      La acesta cuvinte ale ei răsună tot divanul de strigări de bucurie pentru hotărîrea prinţesei şi pentru isbînda lui Calaf, carele prin înţelepciunea sa strică o asfel de lege cruntă. Împăratul se pogorî din tron cu mare bucurie, şi luînd pe fie-sa de mînă o duse la Calaf, pe care sărutîndu-l îi [152] zisă iată rodul ostenelilor tale, să fiţi binecuvîntaţi întru mulţi ani fericiţi; şi porunci numaidecît să se facă nunta, pe care o şi sărbară cu cea mai strălucită pompă. Din toate frumuseţele aceştii nunţi să arătăm numai puţintele: iatacul de mireasă erea făcut dintreg de farfurie de China; tavanul şi pă jos erea căptuşit cu tăblii de aur şi ferecat cu brileante; ferestrile de cleştar. Înprejurul patului ei erea doaăzeci şi patru de sfeţnice cît omul de nalte, cioplite din rubin întreg, şi în fiecare, în loc de făclie, erea cîte o piatră nestemată cît un pepene, ce lumina ca razele soarelui; dar cea mai scumpă decît toate acestea a fost că, după ce se luară întru căsătorie, trăiră cu mare îngădueală şi unire între dînşi. După săvîrşirea nunţii, Calaf rugă pe socru său împăratul Chinei ca să trimeată să aducă aci şi pe părinţi săi, ce se afla prin împărăţiea Berlei; şi trimeţind îi aduse în puţină vreme, cari se bucurară foarte mult pentru norocirea fiului lor. Iar împăratul Chinei îi restatornici în scaunul lor cel răpit de vrăjmaşi, trimeţind amerinţeri şi îngroziri împăratului Casmir, ca să le dea înapoi scaunul, iar de nu, se va dechera vrăjmaş al său pînă la moarte. Casmir ştiind puterea împăratului Chinei, le dete scaunul numaidecît. Şi cu acest mijloc la mîntui împărăţiea, şi îi trimise în patria lor cu cinste mare şi cu mulţime de oaste. Pă cînd erea se plece ei le zise Calaf fiul lor: e părinţi mei iubiţi, văzurăţi în faptă cele ce vă ziceam eu prin graiu despre providenţa Cerului? Credeţi dar acuma că Cerul ştie şi firul de păr cînd se mişcă din capul fiecărui omu? Fiţi acum în pace, călătorie bună, să nu mă uitaţi, şi nu fiţi mîhniţi pentru cîte aţi păţit; căci Dumnezău cel [153] ce ceartă, ştie să şi mîngîe, şi toată certarea sa este spre învăţătură omului, şi să ne vedem sinătoşi. Sărutînd Calaf mînile părinţilor săi, şi ei pe dînsul, plecară, şi Calaf rămasă aci în braţele preaiubitei sale Tudorăi. După vreme de trei ani, aflînd Calaf că murise tatăl său, plecă de la împărăţia Chinei cu iubita sa Tudora, şi cu doi copii ce dobîndisără într-acea vreme, şi se duse la împărăţiea Nogaizilor, şi moşteni scaunul părintesc, şi trăi mulţi ani întru fericire şi dragoste cu scumpa sa nevastă, pe care o dobîndise prin multe primejdii de viaţă. Ticăloşiile ce trăsese pînă aci îl făcură să împărăţească cu multă înţelepciune, cu dragoste cătră supuşi, şi fără pregetare întru toate cele spre folosul lor. Şi zicea totdauna întru sineşi: întru adevăr pă numele Cerului, “că de nu ar fi necazuri şi ticăloşii în lume, ar fi toţi oameni proşti, nătărăi, şi mai rău decît dobitoacele”.
      Aicea isprăvi Halima istoria sa, pe care o plăcu împăratul Aidin foarte mult, pentru că fu plină de învăţături prea folositoare şi bine întocmite, şi iar începu să o laudeşisă-i mulţumească dîndu-i usebite daruri şi foarte de mult preţ, între care îi dărui şi un diamant cît un ou de gîscă, ferecat în aur, şi o piatră de carbun tot atît de mare, care lumina la întunerec mai mult decît zece făclii mari. Asemenea dărui şi Medinei multe daruri preţioase, şi Halima rămîindă foarte mulţumită pentru aceste daruri, zisă cătră Aidin: mă cunosc prea norocită, puternice împărate, văzîndă că te mulţumesc toate istoriile mele ce ţ-am spus pînă acuma; însă am bună încredinţare, că istoria ce îţi voiu povesti de acuma înainte, pentru frumuseţa ei, şi pentru [154] multele întîmplări ce se coprind într-însa, te va mulţumi cu mii de ori mai mult decît cele pînă acuma. Această istorie este a preavestitului împărat Vedredin Lolu, şi a Vezirului său, care arată cu încredinţare că nimenea nu se poate numi fericit într-această lume, fără grijă şi fără necaz, fie cît de bogat şi de slăvit între oameni; şi de aceea va fi mai lungă această istorie decît cele pînă acuma, şi mai înţesută cu deosăbite alte istorii şi întîmplări prea enteresante şi vrednice de multă luare aminte. Pentru aceasta te rog preaplecat ca să nu te superi ascultîndu-o, căci vei rămînea foarte mulţumit. Şi fiindcă acuma nu e vremea a o începe, pentru întinderea ei, o las pentru mîine. Se mulţumi Aidin pă cuvîntul Halimalei, şi aşa se duse la divan după obiceiu. A doa zi veni Medina de o deşteptă după rîndueală, şi îi zise să înceapă istoria cea făgăduită, pe care o şi începu precum urmează mai la vale într-un chip foarte frumos şi de mirare.
      
     Istoriea împăratului Vedredin Lolu, şi a Vezirului său.
     
	Vedredin Lolu împăratul Damascului, avea de vezir al său pe un om foarte cu minte şi credincios; el se numea Talmuh, şi erea atîta de osîrdnic şi credincios la slujbile împărăteşti, încît împăratul îl avea întocmai ca pe lumina ochilor săi. Toţi supuşi erea foarte mulţumiţi pentru cîrmuirea sa cea cu totul înţeleaptă, şi pentru bunele sale urmări şi purtări cu toţi de obşte. Acesta fu numit de oameni cu numirea de Trist sau Negrafer, pentru că erea totdauna trist şi posomorît *[155], şi nu rîdea niciodată la ori ce glume s-ar fi întîmplat. Într-una de zile îi spunea împăratul nişte taine, şi pentru o întîmplare cu totul ciudată rîsă pînă se strîmbă, de care, întru adevăr ar fi leşinat de rîs ori cine ar fi auzit-o, atît erea de ciudată şi de curioasă. Dar vezirul său asculta această poveste cu atîta nebăgare de seamă şi cu receală, încît împăratul rămasă plin de mirare pentru posăcia sa. Talmuh, îi zise împăratul, tu eşti un om foarte curios, că nimica nu te poate face să rîzi şi tu ca oameni, ci stai totdauna trist şi posomorît; sînt acuma zece ani de cînd eşti pă lîngă mine, şi niciodată nu te-am văzut atîta de posac şi fără zimbet în buzăle tale?
      Împăratul meu, răspunsă vezirul, înălţimea ta nu tribue să te miri de una ca aceasta, căci tot omul din această lume îşi are necazurile şi grijile sale ce îl rod de inimă nencetat pă tot minutul. Nu poate fi om în lume de la mic pînă la mare care să nu aibă necazuri şi griji,   socotească-se de lume că e cel mai fericit. Răspunsul tău nu îmi place, zise împăratul; dacă tu ai vreo mîhnire ascunsă în sufletul tău, din aceasta nu poţi hotărî că toţi oameni din lume să îşi aibă mîhnirile lor, şi că nu e unul fără întristare şi fără necaz. Despre aceasta, zise Talmuh, te încredinţez, o împărate, cu desăvîrşire, că toţi strănepoţi lui Adam nu pot fi almintrelea, fiindcă cea mai dintîiu şi mai de aproape moştenire a lor e necazul, grija, şi mîhnirea. Inima noastră nu poate fi niciodată mulţumită cu desăvîrşire pentru ori ce bine are, şi la aceasta te am de pildă întîiu pe înălţimea ta; şi spume-mi întru adevăr *[156], eşti pururea mulţumit cu atîta slavă ce ai, cu atîtea bogăţii, şi cu atîta putere de arme înprotiva tutulor împăraţilor lumii, cari tremură auzind numai de numele Vedredin? O, cît pentru mine, nu pociu socoti că sînt mulţumit şi fără de grijă, căci am destui vrăjmaşi; sînt îngreueat cu împărăţia, mii de gînduri mă pătrund pă tot minutul, şi îmi turbură odihna vieţii. Mulţi or fi zicînd că eu cu atîta slavă şi bogăţie sînt cel mai fericit, şi întru adevăr că eu sînt cel mai ticălos, fiindcă port numele cel mai mare din lume. Dar cu toate acestea sînt încredinţat că se află oameni în lume fericiţi cu desăvîrşire, şi fără vreo mîhnire.
      Vezirul Talmuh nu eşea din părerea sa ce avea, şi văzîndu-l împăratul atît de statornic întru ideile sale, îi zise: adevărat o fi precum zici tu, dar cu atîta întristare ca tine nu crez să fie alt om în lume. Şi cu aceasta mă faci să te cercetez cu amăruntul pentru pricina întristării tale; spune-mi dară pricina, şi te jur pă Talmut şi pă Alcoran, de nu îmi vei spune-o întru adevăr.  Bucuros, împărate, îţi voiu mulţumi dorinţa, şi îţi voiu descoperi toată mîhnire sufletului meu, povestindu-ţi viaţa mea pînă în zioa de astăzi, care este cu totul de mirare, plină de întîmplări şi de necazuri cu totul neauzite, precum urmează.
      
     Istoria Vezirului Talmuc, ce s-a numit Trist sau Negrafer, şi a Prinţesei Cealicăi.
     
      Puternice împărate, eu sînt fiu unul născut al unui neguţetor giuvaergiu foarte bogat din Bagdat *[157]. Tatăl meu ce se numea Abdula, nu a lăsat nici un prilej cu mari cheltueli ca să mă înveţe şi să mă crească cu cea mai bune creştere. M-a dat de am învăţat tot cursul filosofiei, Matematica, legile, şi alte multe ştiinţi, şi mai cu seamă limbi streine. Şi după ce ajunseiu în vîrste pravilnică, îmi veni plăcere de a cheltui fără vreo socoteală la toate cîte vedeam şi auzeam. Tatăl meu se mîhni prea mult pentru urmările mele. Se sili destul cu sfătuirile sale cele înţelepte ca să mă desbere de unele ca acestea, dar înzadar se osteni; cu toate că, ca un părinte, m-ar fi desbărat, însă prea erea bătrîn. Într-una de zile plimbîndu-ne prin grădina casăi noastre, şi el după obiceiul părintesc dojănind şi mustrînd urîtele mele fapte, stătu niţel în loc, şi îmi zise: o fiul meu dragă, am cunoscut foarte bine pînă în ceasul de acuma, că sfătuirile mele cele părinteşti nu au loc în orechile tale, şi nu se lipesc de tine cîtuşi de puţin, dar vei scăpa prea curînd de unul ce îţi turbură auzul nencetat pentru folosul şi binile tău. Moartea mea nu e departe, şi ca unul ce mi-am făcut veacul, oiu să mă mut în lumea ceealaltă, şi ţie oiu să-ţi las mari şi multe bogăţii, însă vezi să nu le cheltueşti la lucruri netrebnice şi fără socoteală; şi dacă din nenorocirea ta le vei isprăvi, nu uita a năzui la pomul acesta din mijlocul grădinei; spînzură-te de craca lui cea mai groasă, ca să scapi de ruşinea lumii şi de sărăcie; căci pomul acesta are darul prorocului ca cîţi vor muri spînzuraţi de dînsul, şi mai cu seamă de craca lui cea mai groasă, vor merge drept în raiu fără vreo crecetare de păcate.
      Nu trecură multe zile după această sfătuire a sa, şi se culcă de răposă; şi după ce îl îngropaiu *[158] cu mare paradă, moşteniiu toată bogăţia sa, pe care o aflaiu multă preste seamă, şi destulă pentru faptele mele cele desfrînate şi fără de saţiu. Îmi adăogaiu numaidecît numărul slugilor şi al robilor; trăseiu pă lîngă mine pe toţi dalcauci şi lingăi oraşului, cari bătea din călcîe cînd auzea că trage să moară tatăl meu, şi d-atunci începusără a mă vizita mai des, şi a-mi pune cununi de linguşiri; drăguţele se întrecea fîlfăinde ca nişte paice pă la ferestrile mele, ba şi multe din cele cinstite pentru că le mirosise galantomia mea. De mirare lucru am băgat de seamă la toţi lingăi mei că toate să fi fost mai mulţi de o sută, şi nici unul nu îmi eşea din cuvînt şi din voinţă; le ziceam daţi-vă d-aberbeleacu: puneţi-vă cu capu în jos şi cu picerele drept în sus: jucaţi în pieile goale: strigaţi ca toate lighioile: înjuraţi-vă precum va fi mai scîrbos unul pe altul: spuneţi asupra mesei măscările cele mai urîte, şi ei toate le făcea fără să-mi calce hatîrul cîtuşi de puţin. Încălecam pă ei şi jucam geretul ca pă nişte armăsari; îi  ciupeam: le dam palme: îi scuipam: îi puneam de mă legîna, sau mă trăgea în căruţ: îi înjuram de mume, de surori, şi de toată casa lor; şi ei nu se supăra de leac. Ci mai vîrtos mă făcea cu nişte prefăcănii ale lor să îmi vie poftă şi mai multă a îi supăra şi bată-i să îi bată, că erea şi politicoşi: toată lumea îmi zicea jupîne Talmuc, ca un fecior de negustor ce eream, iar ei din cocoane, din cilibi, din măria ta, din luminăţia ta nu mă mai scotea! Masa îmi erea întinsă pururea, şi casa deschisă la ori cine venea. Boltaşi erea la mine cu feluri de modeşigalantarii întocmai ca la bîlciu. Muftagii nu mai încăpea pîn case, şi în scurtă vorbă [159] mă dedeiu cu totul la toate desfrînările şi blestemăţiile, încît în vreme de vr-o doi trei ani fituiiu toate averile părinteşti. Pe toate slugile mele, şi pe toţi prieteni parcă îi mătură vîntul duprin casa mea. Ce schimbare vrednică de jale văzîndu-mă singur nemernic! Toată puterea mea se văzu d-odată mai slabă decît a epurului, şi tot saltanatul meu se stinse ca fulgerul în noori cei mai groşi. Atunci îmi veniră în gînd cuvintele cele mai din urmă ale tătîni-meu; însă erea prea tîrziu ca să fac ceea ce mi se cădea, şi ziceam în sinem lovindu-mă cu pumni în cap: de ce să nu ascult sfătuirile părintelui meu? Pentru ce să fac asfel de fapte urîte, şi să ajung rîs şi batjocură celor de vîrsta mea şi a tot Bagdatul? Pentru ce să fiu atîta de nebun şi să nu-l ascult la cîte mă sfătuea? Dar dacă nu l-am ascultat la ceea ce mi-a zis mai nainte, încai să-l ascult la ceea ce mi-a zis mai pă urmă. Mă duc dară să mă spînzur precum mi-a poruncit, ca să scap de toată ruşinea lumii, şi de necazurile ce o să năpădească pă mine de acuma înainte, căci ele aşa sînt, cînd încep să-şi facă drum, apoi să te ţii!
      Acestea zicînd luaiu un ştreang ţeapăn, şi mă duseiu în grădină, mă apropieiu de pomul ce îmi arătasă tatăl meu, şi uitîndu-mă la dînsul mi se păru prea destoinic pentru ceea ce voeam. Îmi puseiu nişte pietri ca să ajung la cracă, legaiu de dînsa ştreangul, ungîndu-l bine cu săpun ca să mă strîngă mai curînd, şi să nu mă căsnesc mult; şi puindu-mi laţul de gît, mă smîciiu după pietri, şi rămăseiu în vînt bănănăind şi svîrcolindu-mă de acolo pînă colo, ca în leagănul satanei; şi cînd erea să fiu sugrumat cu desăvîrşire, se despică *[160] craca de  multa greutate, căci eream şi mai gros decît acuma, şi căzu cu mine jos. Rămăseiu mîhnit pentru osteneala mea, şi uitîndu-mă la cracă şi la locul de unde se despicase, văzuiu cu multă mirare că ciuruea nişte pietricele frumoase din despicătura trunchiului. Alergaiu numaidecît şi văzuiu că scorbura pomului erea plină de asfel de pietricele; luaiu o săcure şi tăindu-l din rădăcină, îl aflaiu de sus pînă jos plin de diamanturi, de rubinuri, de smaranduri, şi de alte pietri de mult preţ. Atunci îmi scoseiu laţu din gît, şi mă prefăcuiu din desnădăjduire întru bucurie mare.
      În loc se mă apuc iar de mişălii, hotărîiu mai bine să mă apuc de meseria tatălui meu, adică de giuvaergie. Cunoştinţă aveam foarte bună de tot felul de pieri, şi eream prea încredinţat că voiu merge foarte bine cu meşteşugul acesta. Făcuiu tovărăşie cu doi neguţetori giuvaergii ce erea prieteni ai tătîni-meu, cu cari hotărîiu să ne ducem după neguţetorie la oraşul Orma, ce erea pă luncile mării Indieşti. Găsirăm o corabie, şi întrînd într-însa, începurăm a călători. Călătorie noastră fu într-un ceas bun, căci pluteam prea cu lesnire şi iute, de care ne bucuram foarte mult. Dar în călătoria noastră, tovarăşi mei îmi deteră să înţeleg că nu erea oameni cinstiţi; căci în noaptea ce eream să intrăm în limanul Ormei, scoasără felurite vinuri, şi făcură tot mijlocul de mă îmbătară. Şi văzîndu-mă cu desăvîrşire beat, mă rădicară amîndoi şi mă aruncară în mare. Dar marea fiindă umblată de vînturi, nu mă cufundaiu, ci valurile ei, ca cum le-ar fi poruncit însuşi Dumnezău, mă aruncară supt poalele unui munte. Şi desmeticindu-mă din beţie, mă pomeniiu aci ca cum ar fi fost un vis, unde şi rămăseiu pînă [161] la zioă, mulţumind lui Dumnezău şi pentru atîta.
      Zioa îşi deschise auritul văl, şi eu cu multă strădanie mă suiiu în vîrful muntelui, ce erea prea cu anevoe de suit. Acolo mă întîlniiu cu nişte săteni cari scotea cristaluri dintr-un fel de pietri, şi le ducea de le vindea în cetatea Orma. Acestora le povestiiu cu amăruntul toată viclenia tovarăşilor mei, şi primejdia din care scăpasăm, şi li se păru un lucru prea ciudat cum să scap eu sdravăn din fundul sînului morţii. Ei fiind oameni binecuvîntaţi, li se făcură milă de mine, şi îmi deteră de mîncaiu din ceea ce mînca şi ei; şi de aci plecarăm cu toţi şi mă dusără în cetatea Orma, în care trăsăiu la un han, şi omul ce întîlniiu întîeaş dată, fu unul din tovarăşi mei. El se miră foarte mult văzînd pe un om, de care erea prea încredinţat că s-a făcut pradă peştilor. Alergă numaidecît de vesti tovarăşului său pentru sosirea mea aci, şi se sfătuiră ca cum să scape de mine. După vreo cîteva minute îi văzuiu viind d-arasna unul după altu, şi intrară în han unde eream găsduit, şi trecură pă dinaintea mea, prefăcîndu-se că nu mă cunosc.
      Atuncea strigaiiu cu glas mare şi ziseiu: o nelegiuiţilor, cerul a zădărnicit sfatul vostru cel spurcat! Eu încă trăesc pentru ruşinarea faptei voastre cei neomenite! Daţi-mi diamanticalele, căci nu mai voesc a fi întovărăşit cu asfel de oameni păgîni! La aceste cuvinte ale mele, ce socoteam că îi va zăpăci, ei strigară dinprotivă cu multă îndrîsneală: Hoţule! Tîlharule! Cine eşti tu de strigi asfel de cuvinte, şi de unde vii?! Ce trăncăneşti tu? Ce diamanticale visezi că ne-ai dat? Ce lucruri ai tu la noi? Vino-ţi în fire sirmane, c-apoi te-nţelepţim *[162] noi! Eu le mai ziseiu o dată, însă mai cu binişorul, şi ei începură a mă încărca de pumni, ş-a mătura drumul cu mine. Pă urmă văzînd că oiu să mă duc să-i trag la Catiu, apucară ei înainte, căruea îi deteră să înţeleagă cum că sînt un nebun şi lipsit cu totul de minte, şi un craiu de cafenel; şi ca să le ajute mai mult, îi dăruiră multe pietri scumpe, şi sînt încredinţat că erea chiar din ale mele. Cine este omul care vă supără pe domnia voastră? le zise Catiul, aduceţi-mi-l încoaci, şi să îi arăt eu cum să necinstească persoane de treabă ca domnia voastră(*)! Cocoane, strigară ei, noi nu îl cunoaştem pe ast om, nici l-am mai văzut vr-o dată, şi ne căzu în spinare ca urdubelea, neteam-nesam din văzduh! Pă cînd zicea ei aşa, sosiiu şi eu în curtea Catiului. Iar ei îndată ce mă văzură începură a striga mai tare: Cocoane-cocoane, cilibi Cati, uite blestematul ălă, a  venit şi în curtea dumitale să ţ-o necinstească; vezi ce obraznic este; el gîndeşte că i-o fi ş-aicea ca pîn hanul unde şade; ei minune de ast om! Marinimosule judecător şi preanobile, te rugă ferbinte, ca pe unul ce toate le poţi, să ne ocroteşti de un hoţ ca acesta şi de un şiret! Eu atunci mă apropieu de Catiu ca să mă jăluesc; dar neavînd ceva daruri să îi duc, nu vru nici să mă asculte(**); ci porunci de mă închisără. Şi ei văzîndu-mă la popreală, plecară plini de bucurie. 
      [163] Săteni, cu care venisem în cetate, aflînd năpăstuirea ce mi se făcuse, alergară numaidecît la Catiu şi îl încredinţară cum că adevărat sînt precum îi spusesem eu; adică cum că mă găsiseră prin pădure; cum că le povestisem toată fapta tovarăşilor mei, şi în scurtă vorbă, cum că nu spuiu minciuni cîtuşi de puţin. Catiul auzînd asfel de mărturii pentru mine, îşi deschise ochi, şi intră la bănueală că va pierde mita ce luasă, şi trimise ciohodari pretutindinea să îi caute; însă ei nelegiuiţi văzînd că eream la închisoare, şi temîndu-se nu care cumva să li se vădească hoţia, întrară într-o corabie numaidecît şi îşi pierdură urma din acel oraş. Fuga lor pîntr-ascuns încredinţară pe Catiu cum că au fost nişte tîlhari, şi porunci de mă sloboziră de la închisoare. Acesta este căştigul ce am dobîndit din tovărăşia mea cu acei hoţi de giuvaergii, precum auzişi.
      Ca unul ce abia scăpasăm din mare şi de la închisoare, rămăseiu ca vai de mine, fără cheltueală, fără cunoscuţi, şi fără vreun credit. În stare de mijloc pentru hrana vieţii, plecaiu de la Orma fără să ştiu unde. Umblînd vreo cîteva zile, ajunseiu într-o cîmpie aproape de Sînul Persic, unde mă întîlniiu cu un chervan de neguţetori indieni, cari mergea la Cîrazul Persiei, unde se făcea un tîrg foarte vestit. Mă amestecaiu în chervan, şi cu ascultarea ce făceam tutulor neguţetorilor la ori ce îmi zicea, şi mai de multe ori fără să îmi zică, mă hrăniră foarte bine despre ale mîncării, pînă ce ajunsărăm la Cîraz, în care erea scaunul împăratului Shatam.
      Într-o zi eşind de la mecit mă duceam la gazdă, şi iată văz un ofiţer al împăratului Persiei, [164] îmbrăcat foarte galant, şi cu aer prea măreţ, care se uită la mine cu multă băgare de seamă, şi chemîndu-mă îmi zise: n-auzi dragă, de unde eşti dumneata? Mie mi se pare cum că ai fi strein. Iar eu îi spuseiu că sînt de la Bagdat, şi îi povestiiu cu amăruntul toate întîmplările mele, pentru care văzuiu pe ofiţer că îi păru cam rău; şi pă urmă îmi zise: fă-ţi coraj, fătul meu, şi vino după mine; eu îi urmaiu, şi mă duse într-o odae foarte înpodobită în saraiul împărătesc, şi acolo mă întrebă cum mă numesc, şi de cîţi ani sînt; Talmuc îi ziseiu că mă numesc, şi sînt în vîrste de doaăzeci şi doi de ani. Mă mai cercetă şi de altele mai multe, şi eu îi răspunseiu la toate cu cumpăt şi cu măsuri bune. Talmuc, îmi zise, eu sîmt oare care mîhnire în sufletul meu pentru cîte ţi s-au întîmplat, şi de aceea voesc a îţi fi întocmai ca un părinte; şi îţi spuiu să ştii că eu sînt Capîaga al împăratului Persiei; este loc vacant pentru un om între cei doisprezece ciohodari ai cabinetului împărătesc, şi voesc a te pune în locul acesta. Tu eşti tînăr, curăţel, şi făcut bine la stat; eşti prea bun pentru aceasta, şi nădăjduesc a nu mă ruşina cu tine. Eu mulţumiiu Capîagalei pentru bunătatea sa ce arătă cătră mine. Aşa mă luă supt a sa protecţie, mă îmbrăcă după uniforma ciohodarilor, şi mă puse în numărul ciohodarilor, şi în scurtă vreme făcuiu cinste prin vredniciile mele stăpînului meu.
      În curtea împăratului erea poruncă strajnică cum că, cel ce va întîrziea prin grădina saraiului mai mult de ceasul hotărît, să se pedepsească cu moarte fără usebire; în care grădină, la doaăsprezece ceasuri seara, după ce eşea toată partea bărbătească *[165] afară, intra        pîntr-ascuns toate muereturile saraiului de se plimba printr-însa vreo cîteva ceasuri. Într-una de zile aflîndu-mă singur prin grădină, şi gîndindu-mă la o umbră deasă pentru ticăloşiile mele cele trecute, uitaiu să es la soroc. Îmi veniiu în fire că am zăbovit, alergaiu să es, şi rămăseiu înlemnit cînd văzuiu porţile închise. Pă cînd mă socoteam cu ce mijloc să es, văz o doamnă că îmi eşi fără veste înainte, care, cu toate că erea întunerec, mi se păru a fi prea frumoasă. Dragă tinere, îmi zise ea, cum s-a întîmplat să rămîi aicea pă vremea aceasta? Ah doamna mea, îi ziseiu, din zăpăcire şi din nenorocirea mea am rămas aici păste vremea hotărîtă; şi te rog pentru Dumnezău, aşa să trăeşti, arată-mi pă unde să es, ca să nu îmi răpuiu viaţa! E cu neputinţă, îmi răspunsă ea, să eşi de aicea într-această noapte, căci sînt închise toate porţile, şi se păzesc de ostaşi cu mare străjnicie. Şi tu în loc să te mîhneşti pentru această întîmplare, tribue să mulţumeşti norocului tău, căci almintrelea cu nici un mijloc nu mă puteai întîlni. O ticălosul de mine, strigaiu eu ohtînd, scăpaiu din atîtea primejdii numai cu o mînă de viaţă, şi acuma ajunseiu s-o pierz şi p-aceasta! Ah nenorocire, ah ticăloşii pînă cînd cu atîtea vrăjmăşii pornite asupra mea?! Nu te tîngiu, îmi zise acea tînără; mîhnirea ta se va preface întru bucurie. Uită-te la mine că nu sînt vreo urîtă; sînt în vîrste numai de ani optsprăzece, şi după a mea părere sînt prea frumuşică. Frumoasă domnişoară îi ziseiu, cu toate că e noapte, dar îţi cunosc frumuseţa atîta de bine şi lămurit, încît mă aflu uimit cu totul de dînsa. Dar judecă starea mea aşa să trăeşti, şi spune-mi întru adevăr, nu e [166] plină de primejdii? Adevărat aşa este, răspunsă acea domnişoară, dar pierzarea vieţii tale este încă neştiută; căci împăratul nostru are un suflet prea mare, şi te iartă negreşit, fiindcă nu e plin de asfel de idei nerozeşti. Acum dară lasă-te în mila lui Dumnezpu pentru cele viitoare, şi fii ceva mai vesel şi glumeţ. De ai şti tu cine sînt eu, şi cîtă norocire o să-ţi aducă această întîmplare, te-ai socoti pe sine cel mai fericit din lume.
      În urmă de toate fuseiu biruit de cuvintele acelii doamne; frica mi se duse, mă umpluiu de îndrîsneală, şi vruseiu să nu pierz acest prilej bun, o îmbrăţoşaiu cu sete, dar ea în loc să se aplece voinţilor mele, strigă cît putu şi mă îmbrînci cu multă asprime, şi numaidecît mă pomeniiu pîn prejurimi cu vreo zece copile tot una şi una ca de porunceală, care fuseseră ascunse aci p-aproape de noi, ca s-asculte ce vorbim. Atunci crezuiu fără îndoeală că acea persoană îşi bătuse joc de mine cu toate vorbele ei; şi cugetaiu întru sinemi că erea vreo roabă a împărătesei, şi a vrut să îşi petreacă vremea cu mine luîndu-mă în rîs. Muereturile ce deteră păste noi se umflară de rîs mult; şi una dintr-însăle zise cătră aceea ce erea cu mine. Calecaro, mai ai poftă de glumit cu tînărul acesta? Ba să mă erţi doamna mea, răspunsă Calecara, nu voesc asfel de glumă precum îmi baţi pilda; de aş fi numai eu…… dar cînd stăpînul e de faţă, toate căpeteniile să îşi ia măsurile; eu mi-am înplinit ceea ce doream cu dînsul.
      Pă urmă toate roabele mă încunjurară şi începură să mă ia în rîs: una zicea, ciohodarul ăsta s-a născut pentru întîmplări ciudate; alta răspundea, că de m-ar fi găsit numai singură s-ar fi iubit cu mine; şi toate celelalte zicea pentru mine [167] care cum se pricepea. Mie îmi crăpa fierea din mine, şi ele se tăvălea de rîs; şi după ce se seturară de rîs şi de batjocură cu mine, auziiu pe Calecara zicîndă cătră o altă doamnă: în mîna dumitale stă slăvită împărăteasă pentru chipzuirea acestui tînăr; porunceşte pentru soarta sa. Voeşti să-l ajuţi, sau să-l laşi fără vreun ajutor? Tribue să-l scap din primejdia în care se află, răspunsă împărăteasa, şi voesc să fac aceasta ca să ţie minte mai multă vreme mîntuirea sa prin mine, şi să-l fac mai mulţumit întru soarta sa de acuma înainte. Aideţi să-l băgăm în casă la mine unde pînă în ceasul acesta n-a călcat picior de bărbat. Acestea zicînde, mă dusără în casa împărătesei.
      Deci întrînd eu în iatacul Cealicăi (aşa se numea împărăteasa), văzuiu în mijlocul casăi că erea o grămadă de perini tot de fir, pă care şezură toate roabele ce erea cu dînsa, şi mă făcură să şez şi eu. Cealica porunci de adusără multe feluri de băuturi de băură toate şi îmi deteră şi mie. Pă urmă gătiră o masă cu multă îndestulare despre toate, şi mîncarăm foarte bine. Şi petrecurăm întru multe glume la această masă, parcă am fi fost toţi ameţiţi de vin, de vreme că lipsea cu totul orice fel de sicheră. Calecara, ce şedea înprotiva mea, se uita tot des la mine zimbindă de rîs, şi se părea că nu e supărată de obrăznicia ce arătasăm în grădină. Eu iarăş din partea mea îmi aruncam cînd şi cînd ochi la dînsa, dar cînd mă vedea îi pironeam în pămînt. Împărătiţa cu celelalte roabe pricepură că ne olastisim amîndoi, şi mă silea cu tot chipul ca să fiu mai îndrîsneţ. Cealica mă întrebă cum mă chiamă, şi cîtă vreme am fost ciohodar, şi răspunzindu-i *[168], îmi zise: Talmuc, voesc să fii slobod la cuvînt, să vorbeşti fără sfieală întocmai ca cu nişte obraze de seama ta, fără să mai pui în gînd că te afli în haremul împăratului. Uite-te bie la fiecare din noi, şi să nu ai parte de orice te vei ruga lui Dumnezău, de nu vei spune fără vreo temere care îţi place mai mult din toate cîte sîntem la această adunare.
      Eu aflîndu-mă prins în asfel de danţ tribuea să joc şi fără de voe; şi ca să o mulţumesc spuseiu întru adevăr, şi ziseiu: Ah împărătiţa mea, de pofteşti să vorbesc întru adevăr, mă rog să nu te superi. Calecara îmi răneşte inima, cu toate că sînteţi tot una de frumoase, şi pociu zice întru adevăr că ea este cea mai urîţică, dar ce să fac căci mi-a căzut dragă. Abia isprăviiu cuvîntul, şi toate roabele se umflară de rîs, fără să pae rău vreunia din ele pentru alegerea mea; asemenea şi Cealica, fără să se supere cîtuşi de puţin, îmi zise: eu sînt foarte mulţumită că ai dat întîinicia Calecarei, căci ea îmi este cea mai iubită şi mai credincioasă din toate; aceasta te arată că ai gust prea bun, şi nu te-ai înşălat cu persoana ce ai ales; şi această părere nu este numai a mea, ci şi a tutulor ce vezi înprejurul nostru. Fie-vă de bine, şi cu norocire.
      După acestea începu împărătiţa să supere pe Calecare pentru triumful frumuseţelor ei înprotiva mea. Pă urmă Cealica zise Calecarei de cîntă cu un istrument, a cărui armonie erea atîta de frumoasă, încît se părea că dau ascultare şi cele neînsufleţite, şi inima de om să fi fost cît de înpietrită şi nesimţitoare, tribuea să se pătrunză de multă plăcere, şi sfîrşitul aceştii cîntări fu rănirea cea mai mare pentru mine; şi nemaiputînd *[169] răbda, uitaiu unde mă aflam, şi căzuiu la picioarele ei ca unul fără de simţiri. Această faptă a mea iară dete pricină celorlalte muereturi de rîsără pînă se strîmbară. Atunci veni o babă roabă şi le spuse că e aproape de zioă. Cealica se duse de aci cu toate roabele ei înpreună şi cu Calecara, şi pă mine mă luă acea babă de mînă, mă băgă pă o portiţă, mă strecură d-a latu pîntre nişte ziduri pînă ce mă scoasă afar din saraiu şi se făcu nevăzută.
      Cu chipul acesta eşiiu din saraiu şi scăpaiu din primejdia cea nuaă, în care căzusem din nebăgare de seamă. După ce se lumină bine, mă duseiu de mă întîlniiu cu tovarăşi mei. Odabaşa al ciohodarilor mă dojăni pentru ce să rămîiu noaptea afară din saraiu, pe care abia îl îmblînziiu cu oarecare îndreptari. Mă miraiu prea mult pentru cele ce mi se întîmplasără în noaptea aceea, şi mă tot gîndeam la acele persoane cîte una una, şi la cele ce îmi vorbisără, şi cîte făcusăm eu cu ele; însă eream prea întru nerăbdare ca să mai văz o dată pe acea frumoasă damă ce se numea Calecara. După vreme de opt zile mă pomeniiu cu un famen anume Cabur, care îmi dete un pitac, şi plecă numaidecît.cetesc pitacul şi văz că Cealica mă chema în seara viitoare tot acolo în grădină unde fusesem în seara trecută. Eu cu toate că îmi intrasă o idee cum că mă iubeşte Calecara, dar ca să îmi trimiţă şi pitac nu gîndeam odată cu capul. Plin de bucurie pentru o norocire ca aceasta, ce dedese peste mine, îmi ceruiu voe de la Odabaşa al nostru pentru seara viitoare, lipindu-i o minciună cum că am să mă întîlnesc cu un prieten Derviş, ce a venit de la Meca. L-aş chema aicea, ziseiu către Odabaşa, dar nu îndrîsnesc să bag subt  acoperişul *[170] casăi noastre pe un om venit din locul cel mai sfînt al pămîntului; şi ca cînd mă învăţă şăitănică această minciună, că numaidecît îmi dete voe, şi încă cu multă evlavie, zicîndu-mi: du-te fătul meu, şi de va fi cu putinţă să mi-l aduci şi în casa mea, mă voiu socoti prea fericit; iar de unde nu sileşte, aşa să trăeşti a îmi aduce încai numai un sămn după dînsul, o zdreanţă cît de mică, sau macar un fir de păr din cuvioasa sa barbă. Cît p-aci erea să mă umfle rîsul ca ce fel de păr gîndeam să-i aduc d-acolo de unde mă duceam. Atunci alergaiu numaidecît pă furiş în grădină, şi aşteptaiu în locul cel ştiut pînă în sărat. În noaptea dintîiu eream foarte mîhnit pentru că întîrziesem din greşală, iar în această de a doa eream cu nerăbdare cînd să vie acea fericită vreme, şi mi se părea minutul un an. Abia trecură acele minute cît ani de lungi, şi văzuiu viindă o doamnă, pe care după umblet o cunoscuiu că erea iubita mea Calecara.
      Începuiu şi eu a pîşi cătră dînsa ca pisica spre vînat, cu ochi stîlpiţi, cu gura uscată, abia răsuflînd, cu inima tîcăindă, şi călcînd ca pă spini; toate acestea sînt nişte punturi vrednice de jale, dar ce să zic că îmi erea plăcute. Plin de bucurie mă apropieiu de dînsa, căzuiu la  picere-i, şi fără vreo simţire de marea bucurie, rămăseiu ca un mut cu faţa pă pămînt, atît eream de uimit. Scoală Talmuc, îmi zise dumneaei, eu voesc să te cerc de mă iubeşti sau nu; dar această cercare nu se face prin tăcere şi prin nemişcare; dragostea nu se înplineşte cu asfel de lucruri. Vorbeşte-mi fără sfială, mă iubeşti mai mult decît pe Cealica şi decît pe celelalte toate? Adevărat e ca să ştiu? E de crezămînt ca ochi tăi să fie mai mulţumiţi *[171] cînd privesc la mine decît la celelalte? Nu fii la nici o îndoeală, îi răspunseiu eu, o plina mea de daruri şi dulce stăpînă. Din minutul ce am avut norocire a te vedea mi s-a rănit inima, şi d-atunci nu mai am odihnă, căci chipul tău cel frumos mi se înfăţişază pururea înaintea ochilor. Alta nu văz, la alta nu gîndesc, decît la Calecara; ea e doamna mea şi stăpînul vieţii mele. Eu mă mr, răspunsă ea, ce va să zică aceasta, că şi eu pătimesc tot asemenea ca tine din ceasul ce te-am văzut. S-a potrivit sîngele; dar mai cu seamă m-au robitără tinereţa ta, puterea trupului ce se vede că ai, deşteptăciunea minţii, şi mai mult de toate aceste daruri este că m-ai plăcut pe mine mai cu usebire dintre celelalte, care lucru nu e puţin pentru o damă; aceasta mă îndatoră prea mult; şi întîlnirea noastră de acum te va încredinţa mai bine; roadele dragostei sînt coapte, şi aid să le cercăm. Roadele se cercară, şi pă urmă îmi zise Calecara: vai mie, Talmuc, nu ştiu; să mă bucur pentru întîlnirea noastră, sau să-mi jălesc nenorocirea ce poate să am mai pă urmă!?
      Ah, doamna mea, îi răspunseiu eu, de ce îţi trec prin gînd asfel de cugete rele tocmai asupra focului desfătării noastre, fără să aibi vreo pricină? Departe întristarea de noi; acum este un punt prin care nu se poate strecura nici o gîndire înprotivitoare! Acestea ce zic eu, răspunsă Calecara, sînt adevărate, şi numai eu ştiu aceea ce mă mîhneşte. Prinţesa Cealica te iubeşte foarte mult, care, deşi nu voeşte a îţi da să pricepi despre una ca aceasta, însă preacurînd îţi va vesti fericirea ta pe care ai să o dobîndeşti prin dragostea ce veţi avea amîndoi; cînd ea îţi va dovedi şi te va încredinţa cum că te iubeşte, şi cum că îţi găteşte [172] fericiri pentru toată viaţa ta, atuncea tu pentru cinstea de a avea a face cu o prinţesă, şi pentru enteres, mă vei uita numai decît; şi de aceasta mă aflu tristă cu desăvîrşire, căci oiu să te pierz! Nenorocita de mine că de ereaţi mai mulţi, puteam să ne împăcăm luînde fiecare cîte unul, dar acum toate pă unul, e lucru prea greu şi cu neputinţă! Cît de amăgită este madmoazela Cealica, îi răspunseiu eu, nu numai prinţesa să îmi propue despre unele ca acestea, ci chiar împăratul să îmi dăruească tronul său cu toată slava şi bogăţia sa, încă nu voesc a îl asculta de voiu fi fără de tine. Mai bine să fiu în starea cea mai proastă şi să te am lîngă mine, decît să fiu împăratul cel mai puternic din lume şi fără de tine. Toată fericirea lumii ce doresc a dobîndi, s-a mărginit cu dobîndirea dumitale, şi te încredinţez cu ori ce jurămînt mă vei îndatora cum că nu îţi vorbesc vînturi! A doamna mea, nu mă socoti atîta de nesimţitoru la dragostea ce îmi arăţi! Nu cinstea şi bogăţia, ci chiar şi moartea cea mai cumplită nu va putea să mă despărţească de tine şi de dragostea ce am asupra dumitale! Sînt gata a priimi ori ce pedepsi mai aspre şi mii de morţi cumplite, şi să nu fiu despărţit de aceea, a cării frumuseţe m-a rănit pînă la suflet!
      Eu îi grăiiu aceste cuvinte cu atîta umilinţă, încît făcuiu pe acea doamnă de îmi zise: Ah Talmuc iubite Talmuc, încetează de a te mai tîngui şi a te mai turbura, căci mă aduseşi întru uimire cumplită prin statornicia ta. Acum tribueşte a îţi dovedi tot adevărul ca să te scoţ dintru amăgire văzîndă-te aşa de statornic precum dorea sufletul meu. Fii încredinţat iubite că eu nu sînt roabă a Cealicăi precum ai socotit, ci [173] sînt chiar prinţesa Cealica. Alaltăeri noapte cînd erai la noi, am voit pentru cercare ca să mă numesc Calecara, şi Calecara să se numească Cealica, şi am făcut aceasta pentru o petrecere, şi pentru o cercare precum îţi mai ziseiu. Cum să poate domnule să rabd eu a fi vreuna din roabele mele mai frumoasă decît mine, te duce mintea pînă acolo să pociu suferi una ca aceasta? Zicîndă aceste cuvinte, chemă pe o roabă ce erea ascunsă aci p-aproape după o tufă de chiparos, care după ce veni o cunoscuiu pă glas că erea aceea ce se numise Cealica.
      Atuncea zise cătră mine, iată aceasta este adevărata Calecara, şi eu adevărata Cealica; numai fii întru nedomerire şi întru amăgire de acuma înainte. Tu eşti fericit deopotrivă cu mine, căci nu ai fost amăgit nici greşit pentru persoana ce ai iubit dintîiaşi dată. Fii bine încredinţat că eşti fericit prin dragostea ce dobîndişi cu o prinţesă, care te iubeşte foarte mult. Nici eu nu întîrzieiu a îi dovedi precum mă pricepuiu cum că o iubesc foarte mult, şi cum că îi sînt cu totul îndatorat pentru cinstea ce îmi dedese prin dragostea sa cătră mine, înălţindu-mă atîta de mult încît să mă pismuească mulţi împăraţi tineri pentru dobîndirea ei. La aceste vorbe îmi tăe cuvîntul zicîndă-mi: Talmuc, încetează de a te mai mira pentru cele între noi; că de nu te socoteam vrednic de dragostea mea, nu te-aş fi ales dintre atîtea persoane mari, ce au vrut să îmi dobîndească dragostea. Cu asfel de vorbiri între noi ne apucă zioa în grădină, şi ca să nu ne dovedim, îmi zise Cealica: Talmuc, du-mi-te sinătoşel, adu-ţi aminte de mine cum că te iubesc, şi am nădejde că curînd o să ne întîlnim iarăşi, şi îţi făgăduesc cum că întru scurtă vreme vei cunoaşte mărimea şi [174] mulţumirea dragostei mele ce am asupra ta. Eu căzuiu la picere-i, şi îi mulţumiiu din adîncul inimii pentru făgăduelile ce îmi dete; şi aşa ne despărţirăm, şi eşiiu din grădină tot cu chipul ce eşisăm şi întîiaş dată din saraiu, adică prin babă.
      Ducîndu-mă pă drum să intru în saraiu, mă tot umfla rîsul ca ce fel de derviş fu acela pentru care spusesem stăpînî-meu, şi ca ce fel de păr i-aş fi dus de aş fi luat. Eu cîrpiiu minciuna cum putuiu, şi prinsă loc mai presus de adevăr. Să venim la starea mea şi la gîndurile mele după aşa întîmplare. Fiind încredinţat că mă iubeşte prinţesa, mă socoteam cel mai fericit din lume; toate zilele îmi erea pline de sănin şi foarte strălucite; mîhnirea erea departe de mine cît cerul de la pămînt. Nimic alt nu mă turbura din toate ale lumii, fără numai ceasul întîlnirei cu Cealica. Pă cînd mă hrăneam cu aceste gînduri şi mi se părea ceasurile cele între întîlnirea noastră mai lungi decît veci, auziiu fără nădejde că Cealica e bolnavă, şi după doaă zile muri. N-aş fi putut crede niciodată această veste foarte mîhnitoare pentru mine, dar mă încredinţaiu cu desăvîrşire cînd văzuiu gătirile cele de îngropăciune. Atunci eu sirmanul ajunseiu în starea cea mai ticăloasă; mă uimiiu cu totul, îmi eşiiu din minţi, şi mă sfăşieiu cu cuţite păste toată carnea, încît atîrna cărnurile după mine în şuviţe pînă la pămînt, şi eream o privire foarte jalnică la oricine mă vedea. După ce o îngropară, mă luară prieteni mei ciohodari, mă dusără pă braţe acasă, şi ungîndu-mă cu un balsam în vreme de trei zile mă vindecaiu cu desăvîrşire. De rănile trupului mă tămăduiiu, dar de ale sufletului, pe care mi-l [175] rănise Cealica, erea cu neputinţă a mă vindeca. După moartea Cealicăi mi se părea că saraiul împăratului este o peşteră de surghiun pentru mine; pă tot minutul mi se părea că se dărîmă asupră-mi; toate strălucirile şi slava lui erea pentru mine o noapte îndelungată plină de furtuni mai rău decît pă marea întru lupta vînturilor celor mai turbate. Acestea nemaiputînd suferi, plecaiu de aci într-o noapte prin ascuns.
      Umblînd toată noaptea ca un rătăcit, mă pomeniiu la zioă într-un loc foarte depărtat de saraiu. Acolo unde şedeam ca să mă mai odihnesc, mă pomeniiu cu un om îmbrăcat în nişte haine foarte ciudate, care îmi dete în mînă o stîlpare de finică, şi începu a cînta milogeşte ca să îi dau milostenie. Eu ca unul ce nu aveam nici o părăluţă, nu îi dedeiu nimica; şi socotind el cum că nu înţeleg limba persiană, începu a cînta Arăpeşte şi văzînd că n-am ce să-i dau, îmi zise: frate, mă prinde multă mirare; ce, au doară nu ai parale asupră-ţi? Atîta eşti de sărac şi scăpătat? Aşa este cu adevărat, îi răspunseiu eu. Nu am nici o para, sînt om scăpătat cu desăvîrşire, şi nu ştiu unde să îmi plec capul, căci sînt şi nemernic după toate celelalte! A sirmane şi nenorocite, ce stare esre aceasta în care te afli, cum a căzut păste tine? Mi-e milă de tine, şi voesc a te ajuta. Mă prinsă multă mirare cînd auziiu, ca, cel ce îmi ceru milostenie să îmi vorbească aşa de marinimos; şi socoteam că ajutorul ce îmi făgăduea vor fi numai nescai rugăciuni cătră Dumnezău  pentru mine, precum obicinuesc cerşitori şi călugări, lucru foarte lesne şi fără vreo cheltueală. Atuncea el urmîndu-şi vorba, zise cătră mine: eu sînt unul din proşti cei nuoi, numiţi cerşitori *[176], ce au eşit acum modă nuaă; şi cu toate că noi trăim cu milostenii, însă trăim o viaţă cu mare îndestulare despre toate, fiind că ştim meşteşugul cerşitoriei cu desăvîrşire, şi cu urmare e prea cu neputinţă a cere de la cineva, şi a nu îl face să dea milostenie mai cu usebire decît la ceelalţi cerşitori, cari nu au învăţat regulile meşteşugului, adică prefacerea întru umblet, sdrenţuirea hainelor, schimbarea glăsuirei, tremurarea mădulărilor, smolirea feţei, şi cuvinte nalte şi umilitoare, precum despre dobîndirea desfătării raiului, înfăţişarea la judecată, şi altele asemenea. La vedere noi sîntem nişte oameni cu totul vrednici de lacrămi, iar întru ascuns trăim foarte fericiţi şi slobozi despre orice muncă şi podvadă; şi care meşteşug e mai lesne, mai căştigos, şi mai liniştit despre ori ce angara decît acesta al nostru? Voeşti dar şi tu să fii unul din ai noştri? De pofteşti, aideţi să mergem în oraşul Bosta să ne întîlnim şi cu alţi tovarăşi ai noştri ce s-au dusără acolo după căştig.
      Cu toate că acel Cerşitor prin vorbele sale îmi dete să înţeleg că ceelalţi doi tovarăşi ai săi şi el însuşi erea nişte beţivi şi desfrînaţi, dar cu toate acestea eu nu ziseiu ba la propunerile sale, şi mai vîrtos le lăudaiu fapta şi metodul, ca unul ce eream silit a linguşi orice om cu orice năravuri. Îndată ce mă făgăduiiu că voiu face ceea ce el îmi zicea, mă însoţiiu cu dînsul şi mersărăm în Bosta. Pă drum petrecurăm cu mari îndestulări despre ale mîncării şi ale băuturei; căci ori prin ce sat treceam şi auzea cîntările cerşitorului, alerga toţi cu totul de ne miluea cu tot felul de mîncări, încît nu aveam unde le mai pune, şi aşa sosirăm în Bosta. Acolo intrarăm *[177] într-o casă mititică, unde furăm primiţi cu braţele deschise de cătră ceelalţi doi tovarăşi ai săi, pe cari îi cunoscuiu că se bucura prea mult pentru hotărîrea mea cu dînşi. În prea scurtă vreme mă învăţară meşteşugul lor, şi cînd mă simţiră că l-am priceput cu desăvîrşire, mă îmbrăcară ca pe dînşi adică în uniformă creşitorească, şi mă îndatorară a merge prin sate, să dau oamenilor prin mînă cîte o stîlpare verde de finic sau de maslin, şi cîntînd versuri umilitoare, precum mai ziseiu, să le ceiu milostenie; cu acest mijloc mă întorceam acasă totdauna cu destule părăluţe pentru suptul nostru toată noaptea.
      Mulţumirea ce aflaiu într-această viaţă slobodă şi calică, mă împodobi cu tot felul de beşie şi de mişălie, încît mă făcu să uit dorul frumoasăi Cealicăi, însă tot scoteam cîte un suspin cînd îmi aduceam aminte de dînsa. Petrecuiu cu dînşi aproape la doi ani de zile, şi aş fi petrecut mai mult, dacă nu îmi propunea cerşitorul, ce cunoscusăm dintîiu, pe care îl şi iubeam mai mult decît pe ceelalţi, ca să facem o călătorie amîndoi. Talmuc, îmi zise într-o zi, am dorinţă să văz oraşul Cantahar, şi de vei voi să mergem amîndoi, vei rămînea foarte mulţumit văzînd aşa oraş vestit. Eu avînd dorinţă ca să mai văz ş-altă lume, şi ca un ce care mă trăgea să merg într-acolo, îi dedeiu făgădueală că sînt gata spre aceasta. Aşa dară plecarăm, şi după zile nu puţine sosirăm în Cantahar, şi acolo găsduind într-unhan, ne chiverniseam prea bine cu meserioara noastră, a cării uniformă ne recomanda la toţi pînă a ne mai deschide gura să le cîntăm versuri; şi zău că bun lucru este uniforma căci prea lesne te cunoaşte lumea de ce meserie eşti, fără să [178] îţi mai baţi capul a le spune tu. După vreo cîteva zile se dete veste prin tot ţinutul acela ca oricine va voi să meargă să privească la prăsnuirea de naşterea împăratului, să se ducă fără de sfieala, căci porţile Saraiului sînt deschise la tot omul. Aflînd şi noi acest prilej bun pentru meseria noastră, ne strecurarăm înlăuntru curţii; acolo unde şedeam de-o lături pîntre alţi cam de rîndul nostru, mă pomeniiu că mă trage unul de haină pă dindărăt; mă întorseiu să văz cine este, şi o minune că văzuiu pe famenul Cealicăi, care îmi dedese pitacul ce am zis mai sus.
      Talmuc, îmi zise el, cu toate că eşti îmbrăcat aşa de ciudat, dar eu te cunoscuiu numaidecît, şi sînt încredinţat că nu m-au amăgit ochi, şi se poate să te găsesc eu aici? Dar tu, îi ziseiu eu, ce cauţi şi ce faci aici în Cantahar? De ce ai lăsat curtea împăratului Persiei? Ce, nu mai eşti acolo? Ţi s-a întîmplat ceva de ai eşit, sau moartea Cealicăi te-a făcut să năpusteşti curtea precum şi pe mine? Acum deocamdată, îmi răspunsă el, nu pociu să îţi povestesc pricina, dar în scurta vreme vei afla-o cu desăvîrşire. De voeşti să fii şi mîine aicea tot pă vremea asta, îţi voiu povesti lucruri foarte de mirare, şi fii încredinţat că toate sînt spre folosul şi binele tău. Mii de gînduri mă munciră şi îmi obosiră mintea păn la ceasul hotărît de întîlnire cu dînsul. Sosi ceasul cu multă nărăbdare din parte-mi, şi famenul fu aci, care îndată ce mă zări, îmi zise: vino după mine să găsim vreun loc mai lăturat ca să vorbim mai pă larg. Urmaiu după dînsul, şi trecînd pîntre multe cotituri şi uliţi, mă duse la nişte case măreţe, scoase cheile din sîn, şi intrarăm înlăuntru. Podoabele acestor case erea cu totul [179] preţioase, şi în mijlocul lor erea o grădină foarte frumoasă udîndu-se de multe isvoară limpezi ca brilantul. E, ce zici Talmuc, cum ţi se pare lăcaşul acesta, îţi place? Nu e destul de frumos? Dară, îi răspunseiu eu, îmi place prea mult. Foarte bine, îmi rezise el, dacă e aşa, vino după mine. Aceasta zicînd, mă duse într-o bae cu totul frumoasă, cioplită dintr-un marmure întreg ca faţa lulachiului, şi îmi zise să mă scald. După ce mă spălaiu fain ca un jinduit de bae, iată patru robi îmbrăcaţi în albe ca zăpada; doi îmi adusără peştimane foarte delicate şi cusute pă la colţuri cu floarea numită Onutma-beni, (nu mă uita), înprejurul cărora ereau aceste versuri:
      “Gustul dispută nu are,
      Şi nu-ncape vr-o mirare.
      	Gustul cel ce nu-şi plineşte,
      Degeaba-n lume trăeşte.”
                                  ____________

      “Nu la cîte vede toate,
	Ci numai la cîte poate.
		Gustul cel spre fapte bune,
			Pentru folosul obştesc,
		De sfînt ce e, nu se spune,
			Căci este lucru ceresc;
		Iar cel spre folos înparte, 
		Cetitorul meu scump frate,
			E lucru dobitocesc!!!”
				Doritorul tău Gorjan.
Iar ceelalţi doi robi îmi adusără un rînd de haine foarte preţioase şi cu totul strălucite, şi mă îmbrăcară cu ele. Eşiiu din bae plin de mirare, neştiind cine este acela care îngrijaşte atîta de mult pentru mine, şi îmi face atîtea ţirmonii; şi întrebam *[180] adeseori pe famen, şi el alt nimica nu-mi spunea, fără numai că nu este vremea a-mi spune despre acest lucru, căci aşa mi-a poruncit cel ce a binevoit despre îngrijirea ta, să nu-ţi spuiu nimica, să fac şi să tac, şi îmi pare foarte rău că te afli întru nedomirire şi întru mirare pentru cîte ţi se facu, dar deseară vei afla cu desăvîrşire aceea ce doreşti.
      Cu toate că după vorbele şi purtările famenului se înţelegea un sfîrşit prea bun pentru mine, însă nerăbdarea mă chinui toată zioa, încît nu se lipea de mine nici somn, nici tutun, nici mîncare nici ─ nimic. Noaptea sosi şi casăle străluceau din toate părţile de lumini nenumărate în feluri de feţe, dar mai cu usebire un iatac strălucea mai mult decît soarele, în care bătîndu toate luminile casălor, şi isbindu în brilanturile sale cele înţesute pă păreţi-i, se răsfrîngeau ca un rîu de flacări şi însuteau lumina duprin toate casăle. Acolo unde şedeam de priveam cu famenul acela, auzirăm tot d-odată că se deschise poarta cea spre drum, şi văzuiu pă negîndite că mi se înfăţişe madam Calecara. Vederea aceasta mă uimi cu desăvîrşire, încît alt nimica nu putuiu să fac nici să grăesc, fără numai mă frecaiu la ochi, socotind că este părere.
      Talmuc, îmi zise ea, oricît de multă mirare va fi în sufletul tău pentru că mă vezi aicea, nu este nimica pă lîngă aceea ce am să-ţi povestesc, după ce zise aceste cuvinte, se duseră toţi din casă şi famenul şi robi, şi rămasă numai ea cu mine. Şezurăm alăturaţi pă o  canapea, şi începu a îmi povesti în chipul următor. Talmuc, ţii minte făgădueala ce  ţ-a dat Cealica în seara cea mai după urmă cînd erea să pleci din grădină? Pentru această *[181] făgădueală m-a chemat a doa zi şi mi-a zis: iubita mea Calecaro, eu de multa dragoste ce am asupra lui Talmuc, voesc să-l fac fericit, şi am poftă să trăesc cu dînsul, ş-oiu sţo fav aceasta să ştiu că mi-o chedea viaţa în mii de primejdii. Ce drum mă înveţi să apuc surioară, ca să-mi dobîndesc dorinţa? Eu la aceste vorbe ale ei mă siliiu cu toate mijloacele a o stînjini dintru hotărîr-ei, dar în zadar îmi fu toată osteneala a îi stînge flacăra amurului pentru tine; şi văzîndu-o atîta de statornică întru pornirea sa, ăi ziseiu şi eu:
      Doamna mea, alt nimica nu pociu zice ca să faci, ci numai aceea care te voiu învăţa, după priceperea mea; şi făcîndu-o, sînt în credinţată că vei dobîndi ceea ce doreşti, fără vr-o primejdie pentru amîndoi; dar mă tem că ţi se va părea cam cu greutate. Spune-mi Calecaro, îmi zise atunci prinţesa, şi sînt gata a pune în lucrare orice îmi vei zice; eu sînt foarte mulţumită a vieţui cu Talmuc în starea cea mai proastă, decît să trăesc cu altu întru cea mai strălucită! Spune-mi, aşa să trăeşti, în ce chip să mi-l dobîndesc? Atunci văzîndu-o că nu e nădejde să mai ia de sfătuiri înprotivitoare dorinţilor ei, începuiu a îi arăta mijloace mai cu lesnire la fapta ce hotărîse. Cunosc, îi ziseiu, o iarbă ce se zice Mortavie, pe care puindă-o în oreche te va ameţi atîta de mult, încît vei fi întocmai ca o moartă, şi vei putea răbda această slăbiciune pînă ce-ţi vor scoate iarba din oreche; cu acest mijloc socotindu-te de moartă, te vor îngropa. Mormîntul fiind botit, nu vei cerca nici o stricăciune. Eu atuncea voiu veni la tine, şi prin puterea altei ierbi, ce se numeşte Viinţă, te voiu însinătoşi, şi voiu mijloci a te găsi cu Talmuc, şi a vă duce amîndoi încotro veţi vrea. 
      [182] La aceste vorbe eu tăeiu cuvîntul Calecarei, şi strigaiu; o Cerule sfinte! Oare vie să fie Cealica? Şi se poate ca Cealica să nu fie moartă? Trăeşte Cealica?! Cum s-a întîmplat? Spune-mi mai curînd aşa să trăeşti; spune-m rogu-te, că sînt plin de nerăbdare! Talmuc, îmi zise Calecara; ea acum trăeşte, dar te rog ascultă-mă, şi vei afla pă deplin aceea ce doreşti. Cealica, urmă Calecara, mă îmbrăţişe pentru ceea ce o învăţaiu să facă, părîndu-i-se foarte lesne şi cuviincioasă, pe care o şi pună în lucrare numaidecît, şi îndată fu întocmai ca o moartă. Lucrarea aceştii erbi erea să se cunoască după doaă zile, şi de aceea ştiindu-i puterea, cînd i se apropie lucrarea cea desăvîrşit, chemă pe tatăl său împăratul, după sfătuirea mea, şi îi zise:
      Iubite al meu părinte şi împărat, rogu-te din adîncul sifletului meu cel călător pentru totdauna, pentru dragostea ce ai avut cătră mine, de voiu fi aflat har înaintea ta, pentru mine zic fiica ta, care îţi face rugăciunile cele mai după urmă pentru despărţirea vecinică, să binevoeşti, ca în loc de pasnic la mormîntul meu, să nu orîndueşti pe alt nimenea, ci numai pe Calecara; căci ea ca o credincioasă ce mi-a fost în viaţă, îmi va fi şi după moarte, rugîndă pe Dumnezău, după obiceiu la mormîntu-mi pentru greşalele mele; şi desrobindu-o pentru hatîrul meu, să o dărueşti cu vreo stare spre ţinerea vieţii sale, căci m-a iubit foarte mult, şi mi-a fost cea mai credincioasă dintre celelalte. Împăratul o ascultă cu multă jale şi mîhnire, şi îi făgădui că va urma întocmai după dorinţa sa. Isprăvindu-se aceste cuvinte, iarba ajunse în puntul ei cel de lucrare; Cealica îşi pierdu toate simţirile de omu viu, şi tatăl *[183] său se trase într-o laturi înnotînd în lacrămi şi cu pieptul apăsat de suspinuri înfocate; pă urmă de toate porunci să o îngroape cu pompă împărătească, precum însuţi ai văzut.
      Eu, ca una ce eream orînduită la mormîntu-i, precum îţi spuseiu, îndată ce sosi noaptea, cea mai dintîiu treabă îmi fu a ăi scoate mortavia din oreche, şi a îi da să miroasă iarba numită Viinţă, şi aşa o aduseiu în starea cea dintîiu a vieţei sale; d-aci o luaiu şi ne dusărăm într-o căscioară unde ne aştepta Cambur; şi furăm acolo pînă a doa zi. Dimineaţa trimiserăm pe Cambur la saraiu; după dînsul mă duseiu şi eu de vestiiu împăratului starea petrecerii la mormîntul fii-sei. Atunci el scoasă de îmi dete zece mii de galbeni, mă dărui cu slobozenia vieţii; şi pă lîngă darurile ce îmi făcu, îl rugaiu de îmi dete pe Cambur famenul ca să îmi fie de pază şi de slujbă, el mi-l dărui cu mare bucurie. Luîndă aceste daruri nu puţine, ne dusărăm unde erea Cealica, cu care ne bucurarăm foarte pentru întîlnirea noastră.
      A doa zi trimisărăm un copil cu o scrisoare la tine în saraiu, şi aflarăm cum că eşti bolnav. Mai trimisărăm şi a treia zi ca să te înştiinţem despre noi unde ne aflăm, şi îi spusără cum că nu îţi au de ştire încotro ai apucat. Nu pociu să îţi povestesc ca cîtă mîhnire pătrundea inima Cealicăi cînd auzi de această veste, neştiindă încotro  te-ai dus, şi nu putea să se mîngîe cu nici un mijloc; şi se căi foarte mult de ce să nu-ţi fi spusă aceea ce avea de cînd să facă; sirmana şi nenorocitan de mine, ce sînt pentru totdauna, strigă Cealica turburată preste fire! Ce m-am folosit că am jărtfit atîtea mijloace pline de primejdii, şi acum să pierz pe Talmuc! Toate au fost pentru *[184] dînsul! Acestea şi altele asemenea zicîndă cu mare desnădăjduire, trimisărăm prin tot oraşul ca să afle despre tine, dar nefolosinde-ne nimica, şi pierzinde toate nădejdile noastre, eşirăm noaptea din oraş, şi apucarăm drumul spre rîul Indu(*), socotinde că ai apucat pă drumul acela, şi ori pă unde treceam întrebam de tine pe cine întîlneam.
      Într-una de zile, ducîndu-ne din sat în sat, şi cu toate că eream cu un chervan de neguţetori, ne întîlniră tîlhari, şi luîndu-ne tot orice aveamu, ne adusără aici în Cantahar, şi ne vîndură la un neguţetor de roabe pe care îl avea prieten. Acest neguţetor văzînd frumuseţa Cealicăi socoti de cuviinţă a o duce de vînzare la împăratul. Acest împărat se miră prea mult cînd văzu aşa frumuseţe, şi fără să se mai tocmească atîta de mult cu el, ne cumpără pe amîndoaă, şi ne puse în haremul nevestelor sale.
      Calecara isprăvindă aici povestirea sa, o cerule sfinte strigaiu eu! Oare fi-va cu putinţă să mă veselesc întru întîlnirea iubitei mele Cealica? Dar ce zic eu, şi ce nădejde să mai am cînd auz că o are acest mare împărat supt pază în haremul său? Nu te îndoi, îmi zise Calecara, că nu vei mai vedea-o, căci ea are dorinţă mai multă decît oricare a se întîlni cu tine, fie întru orice pază; ea a poruncit lui Cambur de a făcut aceste pregătiri *[185] ce vezi numai pentru tine şi pentru întîlnirea voastră, cînd va avea prilej. Acum deocamdată mă trimisă pe mine credincioasa sa ca să îţi povestesc cîte a tras pentru tine, şi mîine de dimineaţă va veni chiar ea să te întîlnească. Zicîndă Calecara aceste cuvinte, plecă cu Cambur, şi eu rămăseiu întru multă nerăbdare pînă a doa zi.
      Dis-de-dimineaţă, pă cînd se crăpa de zioă auziiu bătînd în poartă. Robi alergară de deschisără, şi văzuiu pe Ceaşica intrîndă tiptil în iatacul meu cu mare însătoşare. Te las acum să socoteşti ca ce fel de bucurie, ca ce săltare de suflet, ca ce amorţire, ca ce înfocare, ca ce uimire, şi ca ce uitare de toate ale lumii erea între noi în acel minut! Căzuiu la picere-i ca un semimort, tremurînd şi plin de lacrămi; ea mă rîdică, şi puindă-mă să şez lîngă dînsa, îmi zise aşa: Talmuc, mulţumită Cerului că ne-a împreunat iarăşi, mărit să fie numele său în veci, şi am nădejde prea bună la dînsul că ne va înlesni şi de acuma înainte orice înpiedecare spre a trăi amîndoi fără frică şi sfială; acum deocamdată să avem răbdare pînă vom găsi prilejul pentru ceea ce dorim.    Mulţumeşte-te acuma a ne întîlni oricînd voiu putea pîntre picături. Şi alahcherim vom fi precum dorim. După ce ne împăcarăm între noi, ştii ca omul, îmi zise: spune-mi acum sufletule, cum s-a întîmplat de au ajuns prin locul acesta, şi ce necazuri ai tras pînă în ceasul acesta? Eu îi povestiiu toate întîmplările, cum fusesem cerşitor, cum am petrecut cu dînşi, şi toate celelalte. După ce vorbirăm şi glumirăm aproape de trei ceasuri, veni Calecara şi Camburul de ne spusă că a sosit ceasul şi tribue să meargă Cealica la saraiu că s-a sculat împăratul. Îi blestemaiu *[186] pe amîndoi pentru vestea ce adusără, turburîndu-ne aşa petrecere dulce. Ei se dusără cîte trei, şi eu rămăseiu în acele case plin de nădejde şi de bucurie, părîndu-mi-se ceasurile ani întregi pînă să ne mai întîlnim iarăşi.
      Cu toate că eream plin de bucurie, şi mă socoteam cel mai fericit, însă nu uitaiu a îmi aduce aminte şi de tovarăşul meu cerşitor,   gîndindu-mă la întristarea ce va fi avînd căci nu ştiea unde mă aflu. Eşiiu din casă prin oraş ca să-l caut, şi îl întîlniiu pă o uliţă, care îmbrăţişindu-mă de bucurie silită îmi zise: o prietene, multă întristare ai adus în sufletul meu neştiind încotro eşti, şi temîndu-mă să nu fi păţit ceva! dAră ce schimbare este aceasta în care te văz? În ce haine te văd ochi mei? Nu cumva să fie părere? Au doară ai ajuns în vr-o stare fericită? Dară, prietenul meu, îi răspunseiu eu, s-a milostivit norocul cu mine, a început a mă milui şi a mă iubi; voesc ca şi tu prietenul meu să te împărtăşeşti din fericirea mea; precum am fost prieteni întru sărăcie, aşa să fim de acum înainte întru fericire, şi încă mai mult. Lasă-ţi gazda unde eşti, şi vino să şezi cu mine. Acestea zicîndu-i veni cu mine acasă, şi îi arătaiu toată mărirea şi frumuseţa lăcaşului meu. El se bucura din gură, zicîndu-mi că îi pare bine, însă îl pricepeam foarte bine că mă pismuea. În cea mai după urmă nu mai răbda pisma sa, şi începu a zice: o doamne, ce lucru a făcut Talmuc mai vrednic de laudă decît ceelalţi, şi ai început a îl umplea de atîtea fericiri?! Au doară numai el ştie a se-nchina ţie? Ce prietene Facîr, (că aşa se numea cerşitorul) îi ziseiu eu, nu cumva îţi pare rău de fericirea mea? Eu te înţeleg că te mîhneşte prea [187] mult norocirea mea. Nu te teme fătul meu, că vei fi uitat de mine, sau nebăgat în seamă precum fac cei proşti şi sperieţi cînd se văd în oarece strălucită stare. Eu nu sînt de aceia. Bogăţia este la om ca fulgu şi ca noorul ce nu au statornicie prin suflarea a unui vînt cît de mic, iar prieteşugul este ca piatra de moară, pe care ca s-o urnească tribuesc mîini multe; eu atîtea ştiu pentru un om ca tine ca să înţelegi mei lesne. Ba nu-nu, îmi zise el, eu glumesc prietene, şi dinprotivă mă bucur prea mult pentru fericirea ta; acestea zicînd mă îmbrăţişe ca să îmi dea să înţeleg cum că mă iubeşte.
      Eu mă încrezuiu lui ca unui fără cuget rău înprotiva mea, şi îl aveam cu mine fără usebire întru toate, dar am greşit prea mult, căci    m-am încredinţat celui mai rău, mai pismaş, mai viclean, şi mai vrăjmaş din lume al fericirei mele şi a toată starea mea. Avîndu-l întru atîta credinţă, merseiu cu dînsul la prînz în casa de masă unde mîncam totdauna. Şezurăm la masă, şi mîncarăm din toate bucatele ce îmi gătisără robi, şi băurăm îndemnîndu-ne atîta de mult încît ne şi îmbătarăm. În furia beţiei se sili acel Facîr cu orice mijloc a îi dovedi pricina fericirei mele, încredinţîndu-mă pea mult prin jurăminte grozave că îmi va fi cel mai tainic la cîte îi voiu spune; şi mă înşălă de îi spuseiu toată istoria mea de la început pînă în ceasul acela, fără să mă tem de cugetul său cel spurcat, descriindu-i şi frumuseţa cea multă a prinţesei mele Cealica. Şi o cît mă amăgiiu de îmi dedeiu taina în mînile altuea!
      Facîrul acela, după ce se prefăcu că e plin de mirare pentru cîte îi spuseiu, îmi zise: Talmuc, *[188] să las fericirea ta ce îmi spui, căci o văz eu singur, dar pentru frumuseţa ce îmi descrii a prinţesei nu pociu să te crez. Aşa este îi ziseiu eu, precum îţi spuseiu; persoana aceasta e atît de minunată întru frumuseţe, şi întru cele mai bune daruri, încît este vrednică de împăratul cel mai vestit de subt soare, şi încă mai mult. Ea la noapte vine aici negreşit, pe care văzîndu-o chiar cu ochi tăi, vei mărturisi cum că este main presus de ceea ce îţi spuseiu. La cuvintele acestea mă sărută Facîr cu multă poftă, zicîndu-mi că e plin de bucurie ca să o vază chiar cu ochi săi. Noaptea sosi, şi eu ziseiu Facîrului că cînd va veni prinţesa, ar fi bine să nu îl găsească în iatacul nostru, ca nu cumva să se supere; şi lasă-mă pe mine să te duc eu la dînsa înlăuntru cu alte mijloace, spuindu-i că îmi eşti prietenul cel mai scump din lume, şi cel mai credincois. După vreo cîteva minute se auzi bătînd în poartă, şi iată intră Cealica. Atunci Facîr dete fuga şi se ascunse, şi eu mă duseiu de o luaiu de mînă, şi o duseiu în iatac, unde, după multe vorbiri între noi, îi ziseiu: doamna mea, te rog să îmi hărăzeşti o facere de bine, şi ştii ce? Facîrul cu care am venit în oraşul acesta, a găzduit la această casă a domniei tale, şi îmi este prieten credincios; e cu voea dumitale să îl chemăm la msă cu noi? Talmuc, îmi zise ea: tu nu pui în gînd nici o întîmplare supărătoare pentru noi, făcîndu-se ceea ce îmi zici. Tu tribuea ca în loc să mă vădeşti la unul ca acesta, să mă fi apărat cu orice mijloc, să mă aibi întru ascuns ca numai noi să ştim şi supuşi noştri despre cele între noi. Îmi pare foarte rău că eşti omu prea simplu, şi multa simplitate e prostie mare. Doamna mea, îi răspunseiu eu, el [189] este un omu prea cu judecată, înţelept, şi prieten credincios al meu, şi pentru aceasta îndrîsnesc a ţi-l înfăţişa. Nu pociu să îţi stric hatîrul, îmi zise Cealica, atîza numai îţi spuiu că prevăz o mare neplăcere pentru noi avîndu-l în casa noastră: “căci doi inşi pă o comoară e prea cu neputinţă a nu se dovedi, precum şi la hoţie; asemenea şi un al treilea obraz între doi amurezaţi, sau căsătoriţi, nu se poate niciodată a nu pismui, şi cu urmare a nu face intrigi între dînşi; acestea îţi zic, şi scrie-le pă lespezile inimii tale, că sînt atît de adevărate ca soarele pe Cer.” Ba nu împărătiţa mea, îi ziseiu, nu te teme de nimica pentru acest om, şi fii încredinţată pă vorbele mele.
      Isprăvindu-se aceste vorbe, chemaiu pe Facîr şi îl duseiu în casa la împărătiţa. Ea, pentru mulţumita mea, îl priimi cu multă nobleţă; şi pă urmă şezurăm la masă cîte trei. Tovarăşul  meu erea om ca de treizeci de ani, avea duh prea mult, erea deştept la orice, şi isbuti prea curînd a îl cunoaşte doamna cum că e un om foarte iubitor de petreceri, precum place nobililor, adică feluri de măscări şi ocabazlîcuri asupra mesei şi pă tot minutul; lîngă acestea îl socoti prinţesa, prin şiretlicurile sale, cum că e un om nu sărac, fiindcă erea trenţuros, ci cum că uraşte lucsul. După ce mîncă, bău atîta de mult, încît îşi pierdu tot felul de ruşine şi de sfială ce trebuea să aibă cătră aşa persoană. Nu îi ajunsără numai acestea, ci se întinsă cu multă obrăznicie de luă pe Cealica de după gît şi o sărută. Cealica se umplu de mînie, şi îmbrîncindu-l cu multă supărare îi zise: ticăloase de trei ori, pentru obrăznicia ta cea porcească s-ar fi cuvenit să poruncesc robilor ca să [190] nu îţi lase nici un oscior sdravîn! Dar cinstea ce am cătră prietenul tău opreşte a o pune în lucrare! Acestea zicîndă se împropodi şi se duse necăjită din iatacul meu. Mă siliiu cu orice mijloc a o îmblînzi, dar nu fu putinţă. Tu îţi vezi greşala ta, îmi zise, că mi-ai adus în casă pe un asfel de mişel, şi cunoşti în faptă ceea ce îţi ziceam eu că o să se întîmple, şi poate că îmi dai tot dreptul fiindcă nu voeam să îl primesc între noi! Pă cît va fi el cu tine nu mă vei mai vedea viindă      p-aici! Aceastea zicîndă, mă siliiu a o înpăca, dar îmi fu toată osteneala în zadar, căci se duse plină de mînie.
      Mă întorseiu foarte mîhnit cătră prietenul meu, şi îi ziseiu: Ah, ce făcuşi tu astă seară; te purtaşi prea neomenit şi dobitoceşte cătră împărătiţă, şi o făcuşi de se înmînie cu totul asupra noastră. cine ştie de mă va mai erta pentru aceasta, sau nu? Căci eu sînt de vină, fiindcă      te-am dus la dînsa. Nu te mîhni Talmuc, tu nu cunoşti bine muerile pînă acum, eşti ageamiu despre aceasta. Nu crede că e cu adevărat mînia ce îţi arătă pentru fapta mea; pă dinafar aşa ţi se păru, dar pă dinlăuntru fii încredinţat cum că nu e supărată cîtuşi de puţin, şi dinprotivă are mulţumire în sufletul său pentru cele ce făcuiu. Acestea sînt prefăcănii ageamiule! Acestea şi altele asemenea zicînd, văzuiu că vorbeşte din păhar, iar nu de la sineşi, şi abia îl făcuiu de se culcă, fiindu-mi milă de vreme că o pierdeam în deşărt cu un om eşit din fire-i. Aşijdirea mă culcaiu şi eu, dar nu putu să mă fure somnul de leac, tot gîndindu-mă la cele ce făcuse Facîr cu multă obăznicie. A doa zi îl văzuiu cu multă usebire şi foarte căindu-se de cele ce făcuse în [191] noaptea trecută, şi mă încredinţa cum că îi părea prea rău pentru supărarea ce îmi adusese. Şi ca să îşi pedepsească vina, mi se făgădui că îşi va pierde urma din acel oraş, şi îmi vorbi nişte cuvinte încît mă umiliiu foarte mult asupră-i.
      Scriseiu numaidecît Cealicăi cum că Facîr s-a căit prea mult pentru obrăznicia sa, cerîndu-mi şi eu ertăciune de greşală, şi că a hotărît să îşi piarză urma din acel ţinut spre pedeapsă faptelor sale. Ea îmi răspunsă prin Cambur că îl iartă dacă îşi cunoaşte vina, şi cînd va pleca d-aci va veni şi ea la mine. Arătaiu Facîrului cele ce îmi scrisese ea, şi rămîind mulţumit, se gătea să plece. Mie îmi părea prea rău de ceea ce se făcuse, şi pentru despărţirea noastră din această pricină, şi spre sămn de dragoste cum că îl iubesc făr de făţărie, voiiu să îi dau o pungă plină cu galbeni ce îmi lăsase Cealica, şi dîndu-i-o, îl petrecuiu plîngînd după dînsul cu suspin şi cu ohtări, atît îl iubeam de mult.
      După ce plecă Facîr, dedeiu de veste Cealicăi, şi cum că o aştept să ne veselim şi să îi ceiu ertăciune. Ea nu zăbovi înştiinţindu-mă cum că mă iartă din toată inima sa, şi că deseară vine să mă vază negreşit. Seara aceea erea pentru timpul cel mai scump al vieţii mele, dar acolo unde o aşteptam să vie, auz bătînd în poartă o bătae foarte tare şi cu hîţeituri. Alergaiu să văz ca ce să fie aceasta, şi văzuiu cu mare spaimă o mulţime de ostaşi ai împăratului Farugean; aid să mergi cu noi, îmi zise căpitanul; poruncă avem de la împăratul să te ducem la saraiu. Dar ce vină am făcut? ziseiu eu, şi de ce mă chiamă, aşa să trăiţi? Noi nu ştim drăguţă, îmi zise căpitanul, atîta numai ştim că avem poruncă să te ducem *[192] acolo; şi ei văzînd că îmi e frică, îmi zise cel mai mare: nu te teme dragul meu, căci împăratul nostru e prea înţelept şi marinimos, milostiv şi îndurat, ca nici un împărat din cîţi sînt în lume. De vei fi tu vinovat te va dojăni ca un părinte; iar de vei fi pîrît de vreun pismaş, fii încredinţat că vai de pîrîtoru; căci el are multă ură asupra zaviznicilor, ca uni ce turbură liniştirea oamenilor, lucru cel mai scump din viaţă.
      Tribuea să mă duc cu dînşi de voe şi făr de voe. Pă drum cînd mă duceam alt nimica nu socoteam fără numai că va fi aflat împăratul despre cele între mine şi Cealica; dar mă îndoeam prea mult că cine să îi fi spus un asfel de lucru atît de primejdios. Nu credeam în sinemi să fie un asfel de om spurcat şi fără de suflet, cît de vrăjmaş să-mi fi fost. Deci ajunsărăm la curte şi fuseiu înfăţişat chiar la împăratul, carele erea într-o casă prea împădobită numai cu vezirul său şi cu Iuda de Facîr, pe care îl plînsesem cu amar socotind că pleacă şi nu îl mai văz, văzind eu pe acest vînzător nelegiuit, pricepuiu că el m-a prădat. Atunci îmi zise împăratul; tu eşti cela ce petreci întru ascuns cu iubita mea roabă? Nelegiuite ce eşti! Tu eşti om foarte obraznic de ai îndrîznit să calci cinstea mea! Au perit mişelule, muerile din lume, de ţ-ai pus viaţa în aşa primejdie din care nu te poate mîntui nimenea din lume? N-ai ştiut că eu sînt cel ce pedepsesc prea strajnic pe cei vinovaţi?!
      Prea nălţate şi mult milostive împărate, îi răspunseiu eu cu nare umilinţă şi cu vorbă slobodă; înţelepciunea nălţimei tale ştie foarte bine că amurul face îndrîsneţ pe orice ticălos. Un om  cînd [193] cade în această patimă prea puternică, nu mai pune în gînd despre orice întîmplare din lume, macar să o vază chiar cu ochi săi stîndu-i înainte, şi amerinţindu-l cu orice asprime. Cînd milostivirea ta cea nemăsurată se va răvărsa preste roaba ta, atuncea sînt gata cu tot sufletul meu a fi jărtfă dreptei tale mînii; căci eu sînt de vină, ca unul ce am venit în acest oraş de i-am renoit dragostea ce am avut-o cu dînsa, pe care o hotărîse numai şi numai pentru împărăţia ta după despărţirea noastră. pă cînd ziceam eu aceste cuvinte, iată veni şi Cealica din porunca împăratului înaintea sa, ce erea însoţită de Calecara şi de Cambur. Cealica auzindă cuvintele mele cele mai din urmă, alergă la împăratul, şi cîzîndă la picere-i, zise: milostive împărate iartă pe omul acesta că nu e vinovat, şi întoarce-ţi mînia cea dreaptă asupra mea roaba ta, că eu sînt de vină. A, oameni de nimic şi foarte blestemaţi, să nu aşteptaţi de la mine nici unul, nici altul vreo milostivire, ca uni ce aţi îndrîsnit să îmi călcaţi cinstea! Vezirule! se întoarse şi strigă, ia-i dinaintea mea, căci nu mai rabd să îi văz! Porunceşte să le tae capetile amîndurora, şi trupurile lor să le dea la cîni!!!
      Atunci eu căzuiu la împăratul, şi ziseiu: milostive împărate, dărueşte-mi răfaz de cinci şase minute usebit într-o odae păzit de ostaşi; fă-mi această bunătate din mila ta cea nespuse, că am să fac un ce, prin care vei afla lucruri mari şi minunate. Voea mi se dete; mă băgară într-o casă străjuit din toate părţile şi priveghiat de orice lucru cu care ar fi bănuit şi s-ar fi temut că m-oiu face sinucid. Îngenuncheiu la pămînt, rîdicaiu mînile spre cer, şi cu gîndul mă suiiu pînă [194] la scaunul celui atotputernic şi drept judecător, şi începuiu a zice şoptind: “Dumnezeule, părinte a toate în cer şi pre pămînt, nemitarnicule judecător; cunoscătorule de inimi şi de cugete, nu lăsa în primejdie pe cel ce te roagă umilit, căci toate le poţi, ca unul ce ai făcut toate. De am lucrat ceva înprotiva firii cu care m-ai zidit, lucru ce nu se poate, caze preste mine mînia ta cea dreaptă, iar nu a oamenilor, lucru ce nu are niciodată potrivire cu ideea ce au oameni pentru însuşirile tale. Bate-mă tu stăpîne o mie de ani, decît ei un minut, căci bătaea ta este binecuvîntare, iar a lor mînie şi blestem. Răsplăteşte cum vei şti celor ce am făcut bine, şi ei mi-au răsplătit cu rău. Dă-i pă mîna oamenilor, şi le va ajunge. Caze ei în cursa ce au întins pentru mine, iar nu eu în cursa lor, ce n-am lucrat niciodată asfel de unelte. Nu îngădui ca cei răi să se înalţe şi să se gîmfeze lucrînd rău fraţilor lor, şi tu să priveşti la dînşi isvor al milii fiind şi al dreptei judecăţi. Caută spre mine părinte al lumii că n-am la cine să năzuesc, ci numai la tine. Strein sînt întru fraţi mei, iar la tine nu. Necunoscut de dînşi, iar de tine prea ştiut dintru zămislirea mea, căci tu mi-ai dat fiinţă şi viaţă pînă în ceasul de acum, şi m-ai sprijinit cu braţul tău cel nebiruit în orice scîrbă şi ispită am căzut ca unul ce sînt supus la patimi nenumărate în tot cursul vieţii. Fie ca dreapta ta să ţie cumpăna dreptăţii, şi nu mă voiu teme. Întinze-se preste mine mînia ta cea părintească, şi voiu fi cel mai îndreptat. Luminează-mă ca ce răspuns să dau celor ce mă judecă, şi sînt prea încredinţat că vor umili asupra greşalei noastre." 
      [195] Acestea zicînd în acea odae, o minune că mi se deslegă limba şi mi se lumină mintea, ca cum ar fi trecut un soare prin capu-mi; şi ducîndu-mă la împăratul, începuiu a zice: împărate, ia-ţi seama bine ca un înţelept ce eşti, că nu te-au pus Dumnezău pe scaun pentru alt ceva, ci numai pentru judecăţi drepte. Nu face una ca aceasta unei fiici de împărat. Poartă cinste cătră sîngele cel împărătesc cu toată mînia ta. Împăratul auzind aceste cuvinte, se miră prea mult întru sineşi, şi zise cătră Cealica: care împărat este tatăl tău? Atunci împărătiţa se uită aspru la mine, şi îmi zise: nemulţumite Talmuc, de ce să mă dovedeşti ceea ce am fost, lucru ce doream a fi tainic în toată viaţa mea? Nu cumva aceasta îmi este de laudă? Ah prostule! Aşu fi fost mai mulţumită să moriu de mii de ori într-un ceas, decît să mă dovedesc a cui fată sînt; cu aceasta, budala, mă ruşinaşi foarte mult! Fie dară, împărate, urmă a zice ea vorbindă cu dînsul; ascultă dacă voeşti să afli cine sînt: roaba, pe care împărăţia ta o hotăraşte spre moarte, este fiica marelui Şatama împăratul Persiei; şi tot deodată îi povesti cu amăruntul şi istoria vieţii sale. După ce îşi isprăvi toată istoria sa, se miră împăratul cu mii de ori mai mult decît întîiu. Aceasta, o împărate, urmă a zice Cealica, este o taină foarte scumpă pentru mine, pe care, de nu ţ-ar fi dovedit-o nemulţumitorul Talmuc, nu ai fi aflat-o de la mine să mă fi prăjit de vie pă foc; ah ruşine ce păţiiu cu dovedirea aceasta! Te rog dară puternice împărate, fii milostiv mie, pentru numele cerului şi slava împărăţiei tale, porunceşte să-mi rîdice viaţa, pe care o am drept o sarcină cu totul nesuferită de acuma înainte, că aceasta este cea mai [196] mare facere de bine ce aş cunoaşte de la împărăţia ta!
      Doamnă, îi zise împăratul, eu îmi schimb hotărîrea mea, şi cu tot dreptul cuvînt vă ert de greşala în care vă aflaţi, îţi dau slobozenia ca unul ce nu mă cunosc destoinic a avea asfel de roabă, şi vei trăi pentru Talmuc, şi norocitul Talmuc va trăi numai penru tine. Duceţi-vă dară fericiţilor şi desăvîrşiţilor amurezaţi ai veacului acesta, şi vă petreceţi viaţa ce mai aveţi, şi rog pe bunul Dumnezău ca să v-o lungească şi să  v-o apere cu braţul său cel prea puternic de orice turburare! Maşala Talmuc şi Cealico, voi sînteţi minunea cea mai mare ce am văzut în toată viaţa mea! Voi sînteţi care ştiţi a cinsti şi a păzi darul cel mai scump din lume! Iar cît pentru tine, urmă a zice tot împăratul cătră Facîr; vînzătorule, vei afla plata vînzării tale, şi a vicleniei tale! Inimă de nimic, spurcată şi pismaşă, care nu te-a răbdat să priveşti la fericirea prietenului tău, ci venişi la puterea mea de mi-l vînduşi ca să îi pierzi viaţa. Ticăloase de trei ori tu vei fi acuma jărtfă răutăţii tale şi a pismuirei tale! Ghidi nemulţumitorule şi vrăjmaşule ale fericirei oamenilor! Acestea zicînd, porunci Vezirului să îl tae în mii de bucăţi  d-an picioarele şi să îl dea cînilor, pedeapsă precum se obicinuea          p-atunci pentru cei ce spărgea lăcaşele cele sfinte, şi le jăfuea.
      Nelegiuitul Facîr se ducea de gîdea la jărtfelnicul morţii, şi noi Cealica şi eu căzurăm la picerele împăratului de le udam cu lacrămi ca să-l erte, şi nu stătu cu putinţă. Deci sărutarăm picerele împăratului, le spălarăm cu lacrămi, şi îi mulţumirăm pentru îndurarea sa cea multă cătră *[197] noi; pă urmă ne scularăm şi plecarăm amîndoi amurezaţi luîndu şi pe Calecara şi pe Cambur; şi ajungîndu acasă, ne bucurarăm prea mult întru slobozenia noastră. Nu trecură doaă zile la mijloc, şi veni Vezirul trimis de împăratul de ne aduse o mulţime de daruri tot preţioase, şi bani fără număr. Mulţumirăm foarte mult marinimiei împăratului, şi văzîndu că aceste daruri ne sînt prea destule a trăi în altă parte, ne înpreunarăm cu un chervan de neguţetori şi ne duserăm la Bagdat, petrecîndu pă drum foarte bine. Acolo găzduirăm într-o casă bună, şi odihnindu-ne ceva, eşiiu prin tîrg ca să mă întîlnesc cu prieteni de ai mei. Ei  văzîndu-mă se mirară foarte mult, zicîndu-mi, că tovarăşi cu care ai plecat de aici, ne-au spus că ai murit. Eu îndată ce aflaiu că tovarăşi mei giuvaergii sînt acolo, mă duseiu de căzuiu la picerele vezirului şi îi povestiiu toată istoria cum m-au jăfuitără tovarăşi mei. Vezirul îi aduse înaintea sa şi îi întrebă de sînt adevărate cele ce zic eu; şi ei tăgăduiră cu feluri de minciuni; însă Vezirul ca un înţelept ce erea, pricepu că sînt vinovaţi, şi încredinţindu-se despre fiinţa adevărului, porunci să îi pue la opreală, pînă să dea de ştire Califului, ca cu ce moarte să îi osîndească. Ei simţindu hotărîrea soartei lor, orbiră pe străjari cu dare de bani mulţi şi îi făcură scăpaţi. Împăratul aflînd a doa zi de fugirea lor, pe străjari îi osîndi la moarte, iar casele fugiţilor fură luate cotrobon, din care doaă părţi rămasără pă seama împărăţiei, iar a treea parte mi se dete mie spre despăgubire de cele ce îmi luasără.
      După acestea alt nimica nu mai doriiu, şi să îmi puiu viaţa la orîndueală, şi să trăesc liniştit [198] cu Cealica mea. Petreceamu foarte bine într-un cuget ş-o gîndire; şi toată rugăciunea noastră erea cătră Dumnezău a ne ţinea neclintiţi întru aşa stare. Dar dorinţa ce aveamu se făcu prea curînd zadarnică pentru noi, “căci aşa e soarta muritorilor a nu se bucura vreme multă de fericirile ce au. Necazurile şi ticăloşiile e prea cu neputinţă a nu le turbura odihna şi fericirea. Ele îi pîndesc ca vrîjmaşi cei mai răi, şi cînd îi vădu zimbindu şi oarece gustîndu din păharul fericirei, îndată năvălesc şi le dau de beau din vasul cel făr de măsură al lor! Nimic nu este mai aproape de bieţi muritori, decît necazul şi scîrba. Un ceas de sînt întru bucurie, îl răsplătesc cu ani îndelungaţi încărcaţi de amărîciuni! Toată viaţa lor stă atîrnată într-un fir de păr asupra unei prăpăstii cu totul nemărginită; şi tot pămîntul, pă care se nasc, geme de mulţimea jărtfelor morţei!”
      Deci, într-o seara viind mai tîrzior acasă de la nişte prieteni, bătuiu la poartă, şi nu îmi răspunse nimenea, şi nici îmi deschise; mă miraiu prea mult de aceasta. Mai bătuiu şi de-al doilea, şi pustietate goală. Atunci mă prinse mirare mai multă. Ce va să zică aceasta, ziceam întru sinem? Nu cumva m-o fi călcat vr-o ticăloşie nuaă?! De bubuitul cel mult se sculară toţi vecini şi veniră ca să vază ce mi s-a întîmplat. Prin ajutorul vecinilor hîţăirăm porţile pînă le deterăm jos, şi intrîndu în casă, găsirăm toate slugile sugrumate ca oile de lupi. Trecurăm în iatacul Cealicăi, o! Vedere jalnică! şi găsirăm pe Cambur şi pe Calecara jărtfiţi fără milostivire, tăvăliţi în singele lor! Strigaiu pe împărătiţa, şi nu îmi răspunsă la tremurîndul meu glas. Alergaiu prin toate [199] casăle ca doar voiu găsi-o, şi văzînd că nu o aflu, căzuiu lăşinat păste morţi ceelalţi, şi fuiu sprijinit de braţul unui vecin. Ah! Ce norocit m-aş fi socotit atunci, dacă mîna morţii mi-ar fi tăeat firul vieţii! Această faptă a ei ar fi fost cea mai mare fericire pentru mine decît orice în lume! Dar nu! “Cerul vru să mai trăesc, ca să fiu în această întristare fără mîngîere pă toată viaţa mea, precum mă vezi acuma! Se vede că îi place; se vede că se mulţumeşte văzînd pe muritori întru aşa stare! Bunătatea sa cea multă, după ideea noastră, se vede că e cruzime! Ar fi putut ca un stăpîn să rîdice orice necaz dintre omenire, şi se umple universul de o fericire vecinică, că destul ne este moartea pentru orice răsplătire, dar se vede că n-a vrut!”
      După ce mă ajutară vecini mei de mă întremaiu şi îmi veniiu în simţiri, alergaiu la Catiu de îi spuseiu necazul ce mă călcase. El trimise călăreţi cu multă străjnicie de alergară pă uliţi şi pă la străji ca doar vor prinde pe ucigaşi, însă nu folosiră nimica. Atunci eu de mîhnire mă bolnăviiu foarte rău pentru multă vreme. Şi după ce mă însinătoşiiu, vînduiu tot orice aveam, şi luînd cu mine bani ce strînsesem, mă duseiu de lăcuiiu în Musul. Şăzînd acolo fără vreo treabă, după vr-o cîtăva vreme intraiu ciohodar la împăratul, şi niţel cîte niţel, prin bunele mele purtări, mă făcu împăratul şi vezir al său, şi mă iubea foarte mult pentru  cîrmuirea mea cea bună şi fără de preget la orice întîmplare. Dar vrăjmaşul meu noroc nu fu mulţumit cu cîte mă apăsase pînă aci! Un oarecare boer de-ai împăratului prinse o pismă atîta de mare asupra stării mele, încît, prin feluri de mijloace, făcu pe [200] împăratul ca să mă scoaţă din slujbă, şi se înceteze toată ura ce avea asupra mea acel blestemat de boer. Aceasta fu pricina de lăsaiu Musulul şi veniiu aici în Damasc, unde avuiu norocire a intra în slujbă la împărăţia ta.
      Aceasta este Istoria vieţii mele, mulţi ani trăir-ai împărate, şi pricina adîncei mele întristări, în care sînt totdauna cufundat ca într-o noapte vecinică. Omorul cel năpraznic al oamenilor mei, dar mai cu seamă răpirea Cealicăi se află tipărită în sufletul meu, şi nu mă lase nici a zimbi la orice veselie. De aş şti că nu mai trăeşte această prinţese, poate am uita-o ca şi la întîmplarea dintîiu, puind în gînd că s-a dus unde oiu să merg şi eu cu toţi ai lumii; dar mă tem ca nu cumva să fi trăindă întru vreo neplăcere, şi de aceasta nu pociu ca să mă mîngîiu cu orice în lume. Acum te las împărate ca să judeci singur, de am dreptate să fiu totdauna trist şi fără mîngîere, sau nu, ştiu că îţi aduc multă supărare cu starea în care mă aflu, dar să îmi dai ertăciune, căci nu pociu almintrilea de aş ajunge fără de Cealica în starea cea mai strălucită a lumii aceştia!
      
     Tot urmarea Istoriei împăratului Vedredin Lolu, şi a lui Talmuc vezirului său.
     
      După ce isprăvi Talmuc istoria întîmplărilor sale, îi zise împăratul Vedredin, acum nu mă mai prinde mirare de întristarea ta în care te văz totdauna, căci ai tot cuvîntul; dar la ceea ce mi-ai zis, că nici un om nu poate fi nemîhnit în lume, la aceasta să mă erţi, căci ai greşală mare, fiind lucru prea cu neputinţă; eu fără să îţi aduc *[201] mulţime de oameni spre pildă cum că trăescu fără vreo grijă, îţi aduc numai pe Săif Moltuc iubitul meu, pentru care sînt încredinţat că petrece viaţa sa întru fericirea cea mai desăvîrşită, fără să aibă vr-o grijă cîtuşi de puţină. Eu nu ştiu de aceasta, răspunsă vezirul, dar mă tem prea mult că el o să fie cu nemulţumirea cea mai simţitoare. Voesc să îmi dovedeşti, strigă împăratul, ş-apoi vei cunoaşte cîtă amăgire ai la ideile ce porţi! Şi îndată, după aceste cuvinte, trimise un ministru de aduseră înaintea sa pe Săif Moltuc.
      Prinţul se înfăţişe înaintea împăratului, care începu a îi zice în chipul următor: Prinţule Moltuc, fă-mi hatîrul de îmi spune întru adevăr, de eşti mulţumit întru norocirea ta, sau nu. Ah! Împăratul meu, răspunse Moltuc, înălţimea ta poate pricepe mai bine de sînt mulţumit, sau nu; eu aflîndu-mă subt umbrirea înălţimei tale, ocrotit de o mînă atît de puternică, şi încunjurat da marinimia ta cu toate îndestulările, nu pociu fi nemulţumit pentru norocirea mea. De aceasta sînt încredinţat, răspunse împăratul; dar eu am dorinţă să-mi spui întru adevăr, dacă vreun lucru îţi turbură fericirea în care te afli; căci vezirul meu hotăraşte cu încredinţare, cum că nu e nici un om în toată lumea aceasta a nu avea mîhnire în orice fericire va fi; drept aceasta rogu-te a îmi vorbi şi a-mi spune fără de sfială, dacă ai vreun ce cît de mic, care să te supere în cugetul tău, sau prin auzire, sau şi prin vedere? Domnul meu, zise atunci Săif Moltuc, fiindcă cei adevărul de la mine asupra aceştii pricini, cuvîntul vezirului nu are nici o greşală, căci eu însumi, cu toate îndestulările ce am, cu toate bunătăţile, cu toată slava şi bogăţia, sîmt un ce în sufletul [202] meu, care mă mîhneşte şi mă întristează pă tot minutul, şi de nu mi-ar fi ruşine de lume, aş rîcni în gura mare, atît mă supără şi mă turbură de mult. Adevărat este, că om ca mine îngrădit de toate părţile cu fericiri, mai că nu se află; apoi de, că tot nu sînt fericit cu desăvîrşire, ba încă socotesc că eu sînt cel mai amărît. Nu că doară îmi lipseşte ceva, dar viermele ce sîmt în fundul inimii mele cu neadormită lucrare, mă usucă d-an picerele. Lumea mă fericeşte despre atîtea bunătăţi, şi eu ohtez pîntr-ascuns de îmi seacă inima. Mă arăt în lume cu zimbet, cu glume, dar sufletul meu ştie ca ce foc îl dogoreşte. Împăratul Damascului rămase încremenit cînd auzi aceste cuvinte din gura celui ce socotea el că e cel mai fericit, şi cugetă întru sineşi că şi lui îi vor fi răpit vreo prinţese ca şi lui Talmuc vezirului său. Povesteşte-mi dară fără de zăbavă turburarea fericirei tale, căci mă băgaşi în multă mirare ca să îţi ascult Istoria cu poftă nespusă şi cu băgare de seamă. Moltuc începu să îşi spue toată istoria vieţii din ceput pînă în ceasul acela, şi este foarte minunată şi cu băgări de seamă, precum urmează, iată.
      
     Istoria prinţului Săif Moltuc, şi a portretului Frosinei.
     
      Ştii prea bine, începu Moltuc, că am avut norocire a vă povesti cum că sînt fecior al lui Ben Săfovan  Sultanul Eghiptului, şi cum că Sultanul ce împărăteşte în zioa de astăzi preste Eghipet e frate cu mine, şi ca unul ce e mai mare decît mine s-a suit pă scaunul părintesc, că aşa se cuvenea *[203]. Eu, din întîmplare, cînd eream ca de cinsprăzece ani, găsiiu hasnaoa tatălui meu deschisă; şi intrînd într-însa începuiu a privi cu multă mirare ca un copil la atîtea lucruri minunate şi de mult preţ ca se afla acolo. Între atîtea scumpeturi şi antichităţi de cînd lumea, văzuiu şi un săpecior ferecat în pietri scumpe preste tot pă dinafar, cu căiţă de aur curat. Eu, pentru curiozitate, îl deschiseiu numaidecît, în care văzuiu un inel atît de minunat şi frumos, încît limbă omenească nu îl poate spune; lîngă dînsul erea şi o cutiuţă turnată de aur, şi avea într-însa un portret de damă. Mă uitaiu cu amărîntul la acest portret, îi băgaiu de seamă bine, şi văzuiu că erea atît de minunat, atîta de viu, atîta de măreţ, şi atîta de meşteşugit, încît hotărîiu că nu e cu putinţă să fie pă lume întru vieţuire o asfel de damă, ce e cu mult mai presus decît orice frumuseţă din cîte a făcut firea. Ochi mei nu se lua după acel portret, nu puteam să mă satur cu privirea, încît mă amurezaiu de dînsul. Hotărîiu întru sinemi că de nu ar fi asfel de chip viu, nu s-ar vedea jugrăvit; aşa dar tribue să fie vreo prinţese vie, şi pentru aceasta a jugrăvit-o vreunul ca un lucru de minune; şi atît mă încredinţam despre una ca aceasta, încît mă amurezaiu cu desăvîrşire. Închiseiu cutia şi o băgaiu la piele în sîn, înpreună şi cu inelu ce ziseiu mai adineaori, şi aşa eşiiu din hasna.
      Aveam un prieten tainic anume Saed, şi erea fiu al unui domn mare din Eghipet. Îl iubeam prea mult, căci eream tot cam de-o vîrste; îi povestiiu întîmplarea mea cu acel portret; el mi-l ceru şi i-l dedeiu. Se uită bine la dînsul, şi căutîndu-l ca doar va fi însămnat al cui portret este, află scris [204] cu slove Arăbeşti înprejurul cutiei pă dinlăuntru acest nume “Frosina fiica împăratului Cahvalei.” Această desluşire mă bucură prea mult, şi rugaiu pe Saed ca să cerceteze în ce parte de loc se află împărătiţa Cahvalei. Cu toate cercetările sale, nu se află nimenea să îi spue unde este; şi văzînd aşa, hotărîiu ca să umblu toată lumea, şi pînă nu voiu găsi pe frumoasa Frosinica, să nu mă întorc la Eghipet; aşa dară mă rugaiu de Sultanul tatăl meu ca să îmi dea voe să mă duc pînă la Bagdat să văz saraiul Califului şi toate minunile acelui ţinut, căci este plin de lucruri foarte de mirare. El îmi făcu cererea, şi aşa luaiu pe Saed şi doi robi ai mei credincioşi, şi plecarăm din Eghipet.
      Puseiu în deget inelu cel minunat; şi pă drum vorbeam cu Saed numai pentru frumuseţa acelii împărătiţe după care ne duceam ca să o găsim. Deci ajungînd în Bagdat cea mai dintîiu treabă îmi fu ca să mă duc să întreb pe cei mai învăţaţi de acolo pentru împărăţia Cahvalei; dar niminea nu se găsi să îmi spue încotro se află, fără numai unul dintr-înşi mă povăţui să mă duc la Basra, în care se află un bătrîn prea învăţat la geografie, şi acsta poate să mă îndrepteze la această împărăţie. Plecaiu numaidecît de aci, şi ajunseiu în Basra. Găsiiu pe acel bătrîn geograf, şi întrebîndu-l îmi spuse, că această împărăţie se află tocmai în Indiile cele dinlăuntru(*) într-o insulă; hartele aşa arată, dar nu că am fost p-acolo, sau că a venit p-aici vreunul d-acolo. Mulţumiiu bătrînului că îmi dete bucurie că poate îl vom [205] găsi, ne dusărăm la portul Basrei, şi   înbărcîndu-ne cu nişte neguţetori, plecarăm spre India. În zioa dintîiu avurăm un vînt foarte priicios şi ne duserăm o cale cu totul îndelungată; dar a doa zi ne apucă o furtună atîta de strajnică, încît corăbieri îşi pierdură toate nădejdile de scăpare; şi lăsînd corabia în suflarea vîntului, ne ducea încotro îi erea voea, dar minune Dumnezăească, căci nu păţirăm nici o stricăciune. În cea mai dupre urmă ne ajută cerul de sosirăm într-unul din ostroavele Maldive(**). Această insulă ni se păru a fi nelăciută; ereamu gata să eşim pă dînsa ca să ne facem provizia de lemne, dar un corăbier bătrîn şi cu ştiinţă despre acest loc, ne popri spuindu-ne, cum că aci lăcuesc Arapi şerpicrezi, ce credeau într-un şarpe mare, pe care îl hrăneau numai cu oameni ce prindeau aruncaţi de vremi, sau veniţi după întîmplare prin insula lor. Căpitanul îl crezu ca pe un om cu ştiinţă, şi porunci ca în noaptea aceea să nu ese nimenea din corabie, şi pînă a nu se răvîrsa zorile să plecăm numaidecît din aşa loc plin de primejdii. Această hotărîre ar fi fost prea bună de s-ar fi pus şi în lucrare, însă de amu fi plecatu în acel minut; căci pă la mezul nopţii furăm năpădiţi de o mulţime de Negri, cari ne legară cot la cot de ne plesnea pieptul, şi ne dusără grămadă prin lăcaşurile lor.
      Făcîndu-se zioă, ne duseră acei Negri într-un cort ceva mai mare decît celelalte, în care lăcuea împăratul lor, al cărui tron erea făcut de coji de scoică şi de ahivade, grămădite în formă de ţarc, şi cînd se punea într-însul, parcă şedea *[206] într-o cocică întunecoasă; acest împărat erea un Arap urît preste fire, mare ca un uriaş, gol în pielea goală, întunerecul cel mai adînc ar fi fost mai alb decît dînsul; o halcă de carne de treizeci de oca ar fi fost mai mică decît buza sa cea din jos; noorul cel mai gros şi ruşit de soare după ce apune ar fi fost mai plăcut vederei decît ochi săi; prin crăpăturile pielii sale ar fi intrat o roată de car pînă în căpăţină, şi în scurtă vorbă se părea mai grozav decît Veelzevul părintele dracilor. Lîngă dînsul şedea fii-sa, care nu avea nici o deosebire de grozavul ei părinte, şi erea în vîrste ca de şaptezeci de ani. Acest împărat se bucură foarte mult, căci ne dobîndise; şi dăruind cu îndestulare pe cei ce ne prinsesără, porunci vezirului său de ne puse la opreală, şi pă toată zioa să dea cîte unul din noi să îl mănînce şarpele, căruii se închina ei. Vezirul făcu porunca, şi ne da să mîncăm la închisoare tot păsat de meiu şi de orez ca să ne îngrăşăm mai bine pentru jărtva şarpelui.
      Păste vr-o cinci zile veniră doi negri şi luă pe unul din noi de îl dete şarpelui. A doa zi făcură asemenea, şi aşa din zi în zi pă cîte unul din noi ne da la acel şarpe, pînă ce se isprăviră toţi tovarăşi mei, şi rămăseiu numai eu cu Saed; şi aşteptamu şi noi tot aceeaş soartă a prietenilor noştri. Şi în zioa viitoare ereamu foarte mîhniţi, căci venise rîndul a unui din noi, şi nu ştieamu pe cine or să ia întîiu, de aceea ne erteamu înbrăţişindu-ne unul pe altu. Veni zioa, şi cei doi arapi sosiră la uşa temniţii, cari îmi făcură sămn să merg upă dînşi ca şi ceelalţi; eu încremeniiu de frică, îmi periră toate simţirile, atîta numai că apucaiu de îmi luaiu adiiul cel mai [207] din urmă şi pentru totdauna de la prietenul meu Saed; dar ce folos că nu puteam grăi nici un cuvînt unul cătră altu, atît ereamu de încremeniţi, decît numai prin semne şi căutături ce puturăm face.
      Negri sau arapi mă dusără subt un cort mare, unde socoteam că va fi locul de jărtvă; dar o arăpoaică ce îmi eşi înainte mă mai încurajă cu aceste vorbe, zicîndă-mi: Nu te teme tînărule, căci tu nu vei gusta din păharul celorlalţi nenorociţi! Doamna mea Usnara, fata împăratului, a hotărît pentru tine o soartă prea norocită. Eu nu îţi mai spuiu de atîta, căci chiar mărirea sa îţi va face cunoscută toată fericirea ta. Eu sînt roaba ei, şi mi-a poruncit ca să te duc în casă la mărirea sa, căci te aşteaptă cu multă nerăbdare. Zicîndă roaba aceste cuvinte, se trasără arapi într-o parte, şi ea luîndă-mă de mînă mă duse la doamna sa, care şedea pă o grămadă de piei de hiară sălbatice în loc de tron împărătesc. Această prinţese avea frumuseţa următoare, adică: erea cu faţa verde-neagră, cu ochi foarte mici mai cît lintea, plini de urdori, roşi ca arama, şi cufundaţi în fundul capului; nasul ei erea pleoştit întocmai ca un ţăst; gura se părea întocmai ca o gură de ocnă părăsită, şi puţea să ferească Dumnezău de nu puteai să te străveşti pă lîngă dînsa; buzele ca nişte cesvîrţi de carne stătute vr-o trei zile la soare şi în vînt; dinţi îi erea foarte lătăreţi şi galbeni ruginiţi ca şofranul; părul capului erea gros ca de urs, scurt, creţ, şi negru ca corbul şi înţesut de lindini şi de mătreaţă; în cap avea o tichie galbenă de zăblău, cusută cu arniciu roşu; şi în loc de moţ la dînsa avea un mănucuiu de pene de tot felul. Toate hainele ei [208] ereau numai o piele de tigru atîrnată cu băeri de spate pînă la pămînt numai pă dindărăpt, iar încolo erea precum a născut-o mumă-sa, n-ar fi mai născut-o!
      Ea îmi zise cu un glas spărtigos ca de urs: apropie-te încoaci, măi voinice şi şezi lîngă mine; căci am să îţi vorbesc nişte vorbe prea de bucurie mare pentru tine. Pă cînd zicea aşa, făcea nişte moţăituri din cap, şi nişte schimonosituri din tot trupul, cu care umbla să mi se arate că este cochetă; dar în loc de a se arăta aşa, se părea că are epilipsie, şi parcă o bîntuea necuratul. De nevoe mare mă închinaiu ei şi şezuiu lîngă dînsa cu multă scîrbă şi neplăcere. Atunci urmă a îmi zice: mi se pare că tu ai multă nerăbdare ca să afli ceea ce voesc să îţi grăesc astăzi, şi te ert de greşala asta. Dar după ce vei afla, am nădejde foarte bună că te vei bucura prea mult, şi te vei socoti cel mai fericit, dar te ert. Îţi spuiu dară, că de cînd te-am văzut în ochi, mi-ai plăcut prea mult, şi mi-ai căzut drag, dar te ert. Eu am hotărît ca scăpîndu-ţi viaţa, să mă iubesc cu tine, dar te ert. Să mă joc cu tine, dar te ert. Să mă culc cu tine, dar te ert. Să mă pupuesc cu tine, hoh! Dar te ert. Şi să îţi spuiu întru adevăr, pă tronul tătîni-meu, că tu îmi placi cu mii de ori mai mult decît toţi ministri împărăţiei noastre; ei se nebunesc de dragostea mea, de delicateţa mea, de nuri mei cei mulţi, şi de toate darurile mele, de care  s-a dus vestea prin toate pustietăţile, dar lasă-i să crape, că eu oiu să îmi fac pofta mea ca o împărăteasă ce sînt. Ei se nebunesc după mine, dar eu habar nu am, dar te ert. Şi moţăiturile nu îi lipsiră nicidecum pă cît îmi vorbi. 
      [209] Încredinţarea şi dovada ce îmi făcu ea cum că mă iubeşte, mă amăgi şi îmi turbură stomahu atîta de mult, încît rămăseiu înlemnit, fără să ştiu ce să îi răspunz; căci de ziceam ba, mă temeam să nu mă omoare. Şi ea văzindă-mă întru atîta uimire şi tăcere, îmi zise: eu pricep foarte bine, măi voinice, că te-ai ameţit de multa mea frumuseţe, dar te ert; pe tine te prinde multă mirare văzîndă-mă că primesc a te face de ibovnic mie cu toată mojicia ta. Sînt încredinţată, că de multa bucurie îţi vine această blictiseală şi stanaforie; dar să ştii că te ert, şi îmi pare bine că nu îmi spuseşi prin graiu norocirea şi bucuria ce sîmte inima ta pentru dobîndirea mea, ci mi-o arătaşi numai prin tăcere. Ai dreptate la micşorarea ce eşti pă lîngă slava şi mărirea mea, dar te ert. Eu crăpam de necaz, îmi chiorăea maţăle de scîrbă, scuipatul mi se făcuse lut în gură; îmi venea greaţă pă tot minutul de duhoarea ei, şi ea îmi da zor cu ceea ce dorea. După ce îmi vorbi multe lăudîndă-se pe sine, îmi dete mîna să i-o sărut spre sămn cum că este prea mulţumită de mine; dar o Dumnezeule ce duhoare grea!
      Pă cît această ciumă curată erea încredinţată cum că sînt uimit de dragostea ei, cu atîta eu pătimeam de greaţă şi de scîrbă văzindu-o în ochi-mi, şi auzindu-o mormoindă ca o ursoaică, dar şi mai grozav. După ce îi sărutaiu mîna de frică, îmi zise: ca să te încredinţez cum că te iubesc, şi cum că voesc să te fac cel mai fericit din lume, am hotărît să mă cunun cu tine. Aşa dară mă duc acuma la tatăl meu împăratul să-i fac rugăciune ca să vă dăruească viaţa la amîndoi; căci şi Mirofa roaba mea cea credincioasă are multă dragoste şi poftă să ia de bărbat pe tovarăşul tău. [210] Acuma iubite voinice du-mi-te la cortul tău, fii pă pace că ai dobîndit ceea ce doreai; şi vesteşte şi tovarăşului tău norocirea sa precum îţi spuseiu. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că în loc de grozava soartă a celorlalţi tovarăşi ai voştri, vi se găteşte norocirea cea mai vestită din lume.
      Atunci eu mulţumiiu prinţesei Usnarei pentru norocirea ce îmi prevesti, cu toate că eream hotărît mai bine să moriu decît să fac ceea ce îmi propunea. Mă trimise la cort cu un arap slugă după mine. Bucuria lui Saed, cînd mă văzu viu, fu atîta de mare, încît nu se poate spune. Atuncea strigă Saed: ah, tu eşti iubitul meu prinţ? Oare nu mă înşală vederea? Eu eream încredinţat că pînă acum te va fi mistuit acel şarpe spurcat; te plîngeam cu ochi plini de lacrămi, precum însuţi vezi, şi tu acum venişi să îmi ştergi toate lacrămile, şi să mă prefaci întru bucurie! Ah mărire ţie Cerule prea sfinte! Spune-mi, aşa să-mi trăeşti, cum s-a întîmplat această minune mare? Saed, îi ziseiu eu, viaţa mea stă în mîna mea, ori să o am, ori s-o pierz. Ah scumpul meu domn, este oare cu putinţă una ca aceasta? Aşa este cu adevărat, îi răspunseiu, dar de oiu să îmi apăr viaţa, pociu să fac aceasta cu încredinţare, însă este un mijloc foarte necinstit pentru mine; şi după ce vei afla, sînt încredinţat că nu te vei bucura atîta de mult; căci ai fi mai mulţumit să o pierz, decît să trăesc cu aşa necinste. Atunci îi povestiiu cugetul fetei împăratului Negrilor, ce îmi dovedise, precum s-a zis mai sus.
      După ce îi povestiiu toate vorbele Usnarei, îmi zise Saed ohtînd; îţi spuiu întru adevăr că este o mîhnire din cele nespuse a te vedea în braţele aceştii grozăvii; ai toată dreptatea să fii întristat [211] şi fără voinţă despre una ca aceasta, dar în cea mai dupre urmă tribueşte să prefereşti(*) viaţa, ca [212] una ce e mai scumpă decît orice în lume. Atunci eu îi răspunseiu la vorbele acestea, şi ziseiu: o Saed, iubite Saed, ce fel de sfat este acesta? Ce povăţuiri îţi dai? Şi crezi tu vreodată că voiu putea eu să priimesc una ca aceasta? Să te vedem şi pe tine putea-vei să faci ceea ce îndemni pe alţi ca s-o facă; căci şi tu te afli întru asemenea soartă; slujnica roabă a împărătişei are tot acea dorinţă pentru dumneata ca şi stăpînă-sa pentru mine, şi voeşte ca fără zăbavă să se cunune cu tine; despre frumuseţa sa nu deosăbeşte de stăpînă-sa cîtuşi de puţin, şi pociu zice că e şi mai groaznică. Te ţine cureaoa să îi rabzi mîngîerile ce o  să-ţi facă la noapte cînd vă veţi culca într-un aşternut? Te oiu vedea eu…..
      Saed încremeni auzind aceste vorbe, şi strigă: Cerule prea drepte, ce cuvinte îmi străbat auzul?! Acea roabă prea urîtă, acea scîrbă a fiinţelor voeşte ca să-i fiu de soţ pentru toată viaţa?! Ah, mai bine ar fi să mă facă jărtfă ca şi pe ceelalţi, decît să-i fac după voe! Iată acuma, îi ziseiu, că singur judecaşi ceea ce s-ar cuveni să fac şi eu pentru însurarea mea cu prinţesa; de ce dară mă sfătuei ca să fac pasul acesta numai şi numai pentru apărarea vieţii? Şi ce îmi tribueşte viaţa cu asfel de căsătorie? Tu cela ce mă sfătuei ca să fac aceasta, fă-o tu întîiu, şi s-o fac şi eu. [213] Răspunse Saed, şi zise: ai toată dreptatea iubite stăpîne, şi mă cunosc foarte greşit la cîte te sfătueam. Şi găsesc cu cale ca mai bine să perim, decît să trăim pentru aşa persoane urîte şi batjocură a firei. Deci hotărîţi amîndoi ca mai bine să muri cu orice moarte cumplită, decît să trăim cu asfel de neveste urîte şi grozave, aşteptamu noaptea cu multă nerăbdare ca să le dăm să priceapă multa ură ce avem asupră-le; şi cum că moarte voim în orice chip vor pofti, iar pe ele de neveste niciodată; atît ereamu de nemulţumiţi şi scîrbiţi de ele.
      Noaptea sosi, şi cei doi Arapi veniră de ne dusără la cortul prinţesei; ea şi roaba ei ne priimiră cu multă bucurie; care şedea răsturnate pă pămînt preste nişte piei de bou rîncezite; vino de şezi lîngă mine, îmi zise Usnara, iar Saed tovarăşul tău să şază lîngă Mirofa roaba mea. Şezurăm cu feţele triste şi posomorîte, fără să scoatem cuvînt din gurile noastre. Ce staţi aşa trişti, ne zise Usnara, şi nu vă bucuraţi pentru marea norocire ce a căzut preste voi? Au doară vă este ruşine de feţele noastre? Eu vă ert, şi vă dau toată slobozenia ca să vă arătaţi dragostea ce aveţi asupra noastră. eu ştiu foarte bine că marea noastre cuviinţă, slava, frumuseţa, şi delicateţa noastră v-a uimit, dar vă ert, şi fiţi îndrîsneţi. aTunci noi nemaiputînd răbda, în scurte cuvinte le deterăm să înţeleagă cum că în deşert se ostenescu pentru dobîndirea noastră de soţi lor. Cuvintele noastre avură destulă putere; şi îndată văzurăm pe doamnele noastre că îşi schimbară feţele. Începură a ne căuta ponciş, cu mînie, şi îmi zise cu asprime fata împăratului: ticăloşilor de voi, cu asfel de chip ştiţi să răsplătiţi dragostea [214] noastră ce avem asupra-vă? Aceasta este răsplata şi mulţumita atîtor faceri de bine ce aţi văzut de la noi?! Au nu ştiţi cîtă putere am să vă fac cel mai cumplit rău? Nemulţumitorule, să-ntoarse şi îmi zise numai mie, te lasă vreodată inima şi cugetul să fii atît de mojic şi obrasnic la dragostea ce ţ-am arătat?! Ce cusur vezi tu la mine care să-ţi aducă neplăcere? Ah nemulţumitorule, boeri cei mai mari ai împărăţiei noastre se nebunesc după mine, şi tu…..
      Zicîndă aceste cuvinte, se sculă plină de mînie şi zise cătră roaba sa: să ne răsbunăm înprotiva acestor blestemaţi şi oameni de nimic; Auzi uni ca aceştea să nesocotească şi să necinstească persoanele noastre! Nu este de suferit! Ei nu tribueşte să mai fie vii! Să-i dăm şarpelui; chiamă pe arapi încoaci să-i ducă d-aci! Dar ce zic eu?   Dîndu-se la şarpe, o să moară numaidecît, fără să simţă vreo greutate. Omorîrea grabnică a unor mişăi ca aceştea este pentru dînşi o fericire. Trăească mai bine o viaţă plină de munci şi de necazuri. Să-i trimiţ să rîşnească meiu, întru care slujbă vor fi muncindu pururea zioa şi noaptea. O asfel de viaţă a lor plină de muncă şi de osteneli ămi va aduce mai multă plăcere şi mulţumită de răsbunare, decît omorîrea lor cea grabnică prin gura bălaurului. Aceste vorbe zicîndă, porunci arapilor ca să ne ducă la rîşniţi, şi puindu-ne să rîşnim, să nu ne lase să ne odihnim cătuş de puţin. Începurăm dară să rîşnim; şi atîta e ereamu subt urgie, încît numai cît dai în amnar de voeamu să răsuflăm, spurcaţi de arapi ne căptuşeau spinarea de bîte, de ne săca inima. Această slujbă erea prea grea pentu noi, căci nu ereamu obicinuiţi a munci; şi fericeamu pe cei ce sînt obicinuiţi cu orice muncă grea, pentru întîmplări ale norocirei. 
      [215] Într-una de zile acei păgîni de arapi ne lăsară o cîtăţime foarte mare de meiu, şi ne zisără: noi ne ducem pînă la capiştea bălaurului pentru oarecare trebuinţe, şi cînd ne vom întoarce să găsim tot meiul rîşnit, iar de unde nu, vai de capul vostru ce vi se găteşte. Deci rămuindu numai eu cu Saed, îi ziseiu: iată sîntem numai noi amîndoi, să nu pierdem vremea aceasta, şi să ne folosim cu dînsa: folosul nostru este să fugim cît mai curînd ca să ajungem mai devreme la ţărmuri mării, că doar vom afla vreo corabie şi să scăpăm din primejdia aceasta; dar şi aceasta nefiind, să ne aruncăm în mare; şi sînt prea încredinţat că mai bine este a muri prin apele mării şi a fi mîncaţi de peşti, decît să trăim aşa viaţă plină de ruşine, şi cuviincioasă numai la nevrednici. Această părere fu plăcută lui Saed, şi numaidecît plecarăm, şi ajunsărăm pă luncile mării. Umblîndu încoaci şi încolo, găsirăm o luntre deţărmită a unui arap pescar. O desţărmirăm, şi înbarcîndu-ne, pornirăm pă luciul mării, lăsîndu-ne viaţa în buna voinţă a vînturilor şi a valurilor. Ne depărtarăm foarte mult prin ajutorul a doaă crîmpee de lemne în loc de lopeţi, ajunsărăm într-o poziţie unde alt nimica nu mai vedeamu, fără numai cer şi apă, şi începuse a da soarele în deseară, pentru care ne bucuram foarte mult. Mulţumirăm cerului pentru această luminare, şi cu toate că ne aflam în mijlocul luciului, în luntre mai putrigăită, şi fără un dram de hrană, dar de multa groază din care scăpasărăm, ni se părea că sîntem în sînul mîntuirei.
      Soarele se povîrni după horizon ca să facă răvărsatul zorilor pentru emisferul celălalt, şi noi plutindu toată noaptea, despre zioa ne aflarăm *[216] pă lîngă o insulă mică, în care intrarăm. Preumblîndu-ne  printr-însa, ne mirarăm foarte mult văzindu o mulţime nespusă de pomi încărcaţi de feluri de fructe în deosăbite feţe, cu totul frumoasă, şi cu poalele pînă în pămînt, las a zice pentru gustul şi dulceaţa lor la mîncare, căci nu o pociu povesti, atît erea de minunată. Mîncîndu cu îndestulare din aceste poame, deţărmirăm luntrea cu de-adinsul şi plecarăm ca să ne preumblăm şi mai încolo prin insulă. N-am mai văzut de cînd sînt aşa loc plin de frumuseţe nespuse. Acolo ereau păduri întregi de lemnul ce face odagaciul şi aloiul. Iarba cea mai proastă se părea că este din raiu. Florile, prin care se legîna zefiri, înbăta cu mirosul lor cel negrăit pe orice muritor, şi cu feţele cele de nenumărate înpistrări, şi ameţeau vederea. Acolo curgeau gîrlile şi isvoarăle cele mai limpezi şi dulci; şi altele asemenea, pe care nu le poate povesti limbă omenească.
      Iar ceea ce ne-a făcut să ne mirăm mai mult a fost, că acel minunat loc erea nelăcuit de trup omenesc, de care nu se vedea nici un sămn. Şi acolo unde ne gîndeamu despre acest lucru, îmi zise Saed: domnul meu, pustietatea acestui loc este un sămn prea învederat că nu tribue să mai zăbovim aici; căci tribue să aibă vreo pricină foarte însămnată de este pustiiu. Şi vai mie că vorbele lui Saed fură cu toul adevărate ca cum ar fi fost însuflat de Dumnezău, dar ce să fac că nu le credeam, ci tocmai după ce le văzuiu în faptă. Nu îl ascultaiu, ci ne deterăm întru desmirdare toată ziuliţa; şi după ce însără ne făcurăm saltele de acele flori prea frumoase, cu gînd să mînem acolo. zEfirul cel dulce ne aromi într-un somn [217] dumnezăesc.dar vai mie că deşteptîndu-mă pă la mezul nopţii, rămăseiu înlemnit văzînd că Saed nu e nicăirea. Îl strigaiu de multe ori, şi nerăspunzindu-mi, mă sculaiu ca să îl caut. Alergaiu încoaci şi încolo, şi neaflîndu-l nicăiri, mă întorseiu iar la culcuş socotind că doar va fi venit acolo. În deşert îl aşteptaiu pînă la zioă, toată zioa, şi în noaptea viitoare. După ce crezuiu că n-o să-l mai văz, umpluiu toată insula de jale şi de ohtări, a cării eho erea întocmai ca sunetul clopotului. Ah prea iubite Saed, unde eşti? Mîngîerea şi uşurarea năvălirilor nenorocirilor noastre în ce loc te afli? M-ai lăsat iubite Saed, sau să mai trag nădejde că te voiu mai vedea încă o dată? Ah, dulce Saed, fericirea mea cea mai dorită ar fi fost să fim amîndoi întru orice stare vei fi tu acuma, fie cea mai cruntă, căci cu tine mi-ar fi cu totul plăcută. Ah ce folos îmi este viaţa fără de fiinţa ta?
      Pierzarea lui Saed nu putea să mă mîngîe cîtuşi de puţin, şi nedomerirea pentru dînsul ca ce să se fi făcut mă turbura cu totul şi mă umplea de neastîmpăr. Aşadară mă desnădăjduiiu cu totul de a îl mai găsi, şi hotărîiu ca să pieiu şi eu întru acea insulă. Mă duc, ziceam întru sinemi, să răscolesc toată insula cu amăruntul ca, sau să găsesc pe Saed, iubitul Saed, viu, ori mort, sau să dau preste vr-o peire capului meu, să mă prăpădesc şi eu. Deci plecînd spre o pădure, pe care o zărisăm de departe, şi ajungînd acolo, văzuiu pîntre copaci în mijlocul ei o cetăţue prea frumos zidită, şi încunjurată cu şanţuri largi şi adînci pline de apă, preste care erea slobozit un pod rîdicător. Intraiu în curtea cetăţuei care erea pardosită cu marmoră albă întocmai ca zăpada *[218], şi mă apropieiu de uşile unui palat prea frumos. Uşile acestea erea de lemn de aloiu săpate în feluri de patrupede şi de sburătoare, pe care, un zăvor de fier gros ca pă picior, le ţinea foarte strîns închise; dar cheile lacătilor şi ale broştilor ereau atîrnate de un ivăr. Le luaiu, şi cum începuiu să descuiu, se fărîmă acel zivor gros în mii de fărîmături ca cum ar fi fost de sticlă, şi canaturile uşii se deschisără de sinele fără să trag vreo greutate; aceasta îmi pricinui o mirare cu toul nespusă. Cum intraiu pă uşi, văzuiu o scară de marmură neagră ştii ca abanosul, pă care suindu-mă, intraiu într-o sală foarte mare înpodobită cu covoară şi cu perini ţăsute numai cu aur. De aci trecuiu într-un iatac, în care văzuiu o doamnă cu toul frumoasă, întinsă pă un aşternut cu totul de aur şi de pietri scumpe, şi cu capul răzimat pă o perină cusută, îmbrăcată cu nişte haine ce nu se pot spune de scumpe ce ereau, şi lîngă dînsa erea o tablă de joc de marmură albă şi sprevăzătoare ca cristalul. Această damă fiindă cu ochi închişi, şi socotindu-o de moartă, mă apropieiu de dînsa şi o văzuiu că răsufla.
      Privind la dînsa vreo cîteva minute o văzuiu că erea prea frumoasă, şi aş fi prins-o amurează de nu aş fi fost cu totul închinat pentru Frosinica. Eream cu totul întru nedomirire pentru o damă atît de frumoasă şi singură întru aşa loc pustiu şi într-un palat atîta de înpodobit şi fără alt suflet de om, afară de dînsa. Aveam dorinţă prea multă ca să se deştepte; şi văzindu-o dormindă într-un somn adînc, nu întrîsniiu să o deţtept şi să-i stric odihna; eşiiu din cetăţue cu gînd ca preste vreun ceas doaă să mă întorc şi să o deştept. Ocoliiu vreo cîtva loc prin insulă, [219] şi văzuiu cu mare spaimă mulţime de jigănii mari precum tigri, pardoşi, lei, şi altele asemenea, care cînd mă vedeau nu se speriea cîtuş de puţin, şi sta simeţe şi dîrze. Mai întîlniiu şi alte hiară sălbatice destul de grozave; dar cu toată grozivia lor se părea că îmi dau oarece respect. După ce umblaiu vr-o cîteva ceasuri, şi mă săturaiu de feluri de fructe, mă întorseiu iar în cetăţue, şi acea damă tot dormea. Şi avînd poftă prea multă ca să îi vorbesc, făcuiu sgomot mare prin casă tropoind şi tuşind. Văzînd că nu se deşteaptă cu atîta sgomot, mă apropieiu de dînsa şi o strînseiu de mînă atîta de tare, încît orice om cufundat în somn cît de greu, s-ar fi sculat negreşit, dar ea nici decum, ca cum ar fi fost chiar moartă. Aceasta mi e păru cu toul preste fire; şi pricepuiu îndată că vreun farmec o ţine întru aşa somn. Pă cînd mă gîndeam cu ce chip să o deştept, văzuiu pă o tablă nişte slove scrise. Eu intraiu în bănueală ca nu cumva să fie scrise pă dînsa nescai cuvinte fermecătoreşti, şi vruiu să o mişc din loc, şi îndată ce rîdicaiu tabla din loc, se deşteptă acea tînără într-un ohtat foarte mare şi adînc.
      Cu toate că mă miram şi eu prea mult de o damă singură atîta de frumoasă într-un palat pustiiu, dar mirarea ei, cînd mă văzu pe mine, fu cu mii de ori mai mult decît a mea. Ah tînăr viteaz, îmi zise ea, cum ai putut să birueşti atîtea stăvili grozave, şi să intri în această cetăţue, care lucru este cu toul preste putinţa omenească? Eu mă îndoesc a crede cum că eşti vreun om prost şi de rînd cu ceelalţi; tu tribueşte să fii negreşit vreun prooroc. Ba nu doamna mea, [220] îi răspunseiu eu; sînt un om de rînd ca toţi oameni din lume, şi te încredinţez că am intrat aici fără vreo zăticnire cîtuşi de mică.toate uşile se deschisără numai căci le atinseiu cu cheile; zăvorul cel gros de fier se făcu mii de fărîme. Mă suiiu pînă aici fără să întîlnesc vreo înpiedecare cît de puţină, şi fără să văz macar umbră sau urmă de om. Toată osteneala mea a fost numai ca să te deştept, iar altceva nicidecum.
      Atunci îmi zise acea doamnă: nu mă pociu pricepe cîtuşi de puţin despre cele ce îmi spui; atîta numai zic cu încredinţare cum că tu să fii un om cu un ce mai mult şi mai presus decît ceelalţi oameni; căci om de rînd ca toţi oameni nu ar fi putut să facă niciodată aceea ce ai făcut tu. Doamna mea, îi mai ziseiu eu, poate să fiu oarece cu usebire de ceelalţi oameni de rînd, căci sînt fecior de împărat, dar cu toate acestea sînt un om. Spune-mi dară, zise doamna, pentru ce ai lăsat palatul împărătesc şi braţele părinteşti? Şi cum s-a întîmplat să cazi prin această insulă? Atunci îi povestiiu toată istoria mea cu tot amăruntul, şi cum că m-am amurezat de chipul Frosinicăi văzîndu-l jugrăvit, pe care i-l şi arătaiu, căci îl aveam la mine înpreună cu inelu. Pă urmă îi mai povestiiu şi alte întîmplări mai proapete ale mele pînă în ceasul acela. După ce isprăviiu eu istoria mea, o rugaiu să-mi spue şi ea pe a ei, pe care începu să mi-o povestească în chipul ce urmează, cu totul frumoasă şi de mirare. 
      
     [221] Istoria prinţesei Malca, fata lui Şerendiv împăratul Indiei.

	  Să luăm aminte.

      Eu sînt fata una născută a împăratului din insula Şerendiv în ţinutul Indiei. Într-una de zile aflîndă-mă cu roabele mele la preumblare prin grădina împărătească, poftiiu să mă scald într-un jghiab mare de marmură albă, făcut în formă de lighian, ce erea plin de apă limpede în mijlocul grădinei. Porunciiu numaidecît ca să mă desbrace, şi intraiu într-însul cu o roabă a mea ca să mă spele. Îndată ce intrarăm, se rîdică un vînt foarte puternic; se înformă numaidecît un noor de pulbere pă   d-asupra noastră cu totul întunecos. Toţi pomi grădinei fură smulţi din rădăcină şi crăcile lor prin văsduh. Namiazul zilei erea mai grozav decît al nopţii celii mai întunecată. Văzduhul erea cuprins de un noor cu totul grozav şi negru, din care se ivi eşind o pasăre foarte mare. Se repezi asupră-mi ca uleul pă a sa pradă, şi răpindu-mă în ghiară, mă rîdică în văzduh, şi mă pomeniiu adusă aici unde mă vezi în cetăţuea aceasta. Puindu-mă jos, se transformă din pasărea ce erea într-un măestru tînăr ca de doaăzeci de ani. Prinţese, îmi zise, eu sînt unul din măestri cei mai vestiţi din lume, şi trecînd prin văzduh pă d-asupra insulei Şerendiv, te văzuiu scăldîdă-te şi mă răniiu de dragostea ta; şi ziceam întru sinemi cînd priveam de sus la tine: aceasta este o împărătiţă cu totul frumoasă; este păcat pentru dînsa a fi norocirea vreunui om muritor; ea este vrednică de a fi soţie unui măestru din cei mai vestiţi *[222]; să o răpesc dară, şi să o duc într-o insulă pustie; acestea ziceam în gîndul meu, iubită prinţesă, şi acuma zic în auzul dumitale ca să uiţi pe tatăl tău împăratul, şi să te uneşti cu rîvna dragostei mele ce am asupra dumitale. În această cetăţue nu vei fi lipsită de orice bun din lume, ajunge numai să zici, şi eu sînt gata a îţi plini toată dorinţa numai într-o clipă; căci nu este nimica în lume, care să fie cu neputinţă la mine.
      Pă cînd îmi vorbea măestrul sau mai bine Smeul aceste cuvinte, eu plîngeam şi mă tîngueam. Nenorocită Malco, ziceam, aceasta este norocirea ce se gătea pentru tine?! Iubitul meu taică se vede că m-a crescut numai spre mîhnirea sa pentru o răpire cumplită! O vai mie! El nu ştie unde mă aflu, şi mă tem ca nu cumva să şi moară pentru pierzanie mea. Nu te tîngui prea iubita mea, îmi zise atuncea măestrul, că tatăl tău nu va muri pentru pierzania ta. Şi tot ce te mîhneşte pe tine, socotesc prea scumpa mea, că se va preface într-o dragoste prea mare asupra mea, şi vom trăi o viaţă cu totul fericită şi înprumutată. Nu avea vreo nădejde în toată viaţa ta, îi răspunseiu eu, socotind că mă vei putea face cu orice mijloc ca să te iubesc. Răpirea cea plină de cruzime care mi-au făcut, va fi pururea objetul cel mai viu al urei mele cătră tine, şi nu se va şterge din sufletul meu pînă ce iubita moarte va pune hotar între noi. Aşa zici acuma, îmi răspunsă el, însă vremea te va obicinui prea bine cu mine, şi vei fi cea mai mulţumită a trăi cu mine, şi toate cîte ţi se par acuma, vor fi ca mîine uitate. Şi eu îi răspunseiu bătîndă-mi joc de dînsul: domnule, vremea ce zici dumneata nu va putea face această minune visată *[223] de dumneata; ci dinprotivă va adăoga ura mea asupră-ţi di zi în zi mai multă.
      Măestru în loc de a se supăra de vorbele mele, el zimbea de rîs, şi încredinţat fiind cum că după vreme îl voiu iubi, se silea cu orice mijloc a mă mulţumi cu desăvîrşire, dăruindu-mi lucruri foarte mari şi nevăzute de ochi omeneşti. Şi văzînd în cea mai după urmă că nu poate să mă înduplece cu nimic în lume ca să îl iubesc, pierdu răbdarea, şi hotărî ca să îmi răsbune înprotiva mea pentru atîtea nemulţumiri ce îi arătam la oricîte îmi făcea cu o dragoste nespusă. Supărat fiind pă mine pînă în suflet, îmi turnă pă cap nişte apă descîntată după meşteşugul farmecilor; din această stropitură mă coprinsă un somn foarte adînc; mă întinsă pă patul acesta, şi apropiind lîngă mine tabla aceasta cu slove măestreşti, mă ursi ca să fiu cufundată într-un somn greu pînă la sfîrşitul veacului. Mai făcu şi alte doao framece: unu, ca cetăţuea aceasta să fie nevăzută şi negăsită de om pămîntesc, şi altu, ca porţile ei să nu se poată deschide de mînă omenească, şi pă urmă mă lăsă precum m-ai găsit aicea, şi se duse în locuri depărtate. El tot mai vine pă la mine cîteodată, şi mă întreabă de am început ca să îl iubesc, şi auzind că nu, mă cufundă de isnoavă în somnul ce a născocit spre pedeapsa mea, şi iară se duce. Acum dară domnul meu, urmă a zice tot ea, dumneata mă deşteptaşi, deschiseşi porţile cetăţuei, care nu putu să se ascunze de vederea ta precum erea ursită; şi scurt săvîrşişi o faptă ce este destulă dovadă cum că nu ai fi vreun om ca toţi oameni; şi mă mir prea mult, cum ai scăpat viu? Căci chiar gura măestrului a zis cum că a ursit pe toate hiarăle cele mai [224] cumplite din această insulă, de care este o mulţime foarte însămnată, ca să sfăşie şi să mănînce pe tot omul ce vor vedeau prin acest ţinut, din care pricină este şi pustiiu precum îl vezi pînă în zioa de astăzi.
      Pă cînd vorbea aceste cuvinte domnişoara Malca, auzirăm prin curtea cetăţuei un sgomot foarte mare. Ea tăcu din vorbă ca să ascultăm ce lucru să fie acesta; şi auzirăm nişte urlături şi nişte vaete cu totul de spaimă şi de groază. Vai de noi, acuma, zise Malca, sîntem prăpădiţi! Acesta este măestrul, eu îl cunosc numai pă glas; viaţa ta nu are scăpare; e cu neputinţă a mai scăpa tu viu! Ah nenorocite prinţ, ce norocire cumplită te-a îndemnat ca să vii prin aceste locuri? Din mînile arapilor scăpaşi cum scăpaşi, dar din mîna celui ce m-a răpit pe mine cu o cruzime nespusă, nu scapi niciodată, căci e cu neputinţă la cruzimea sa? Atunci îi răspunseiu eu: doamna mea, eu îmi vedeam moartea cu ochi din clipă în clipă prin această insulă, şi aici în cetăţue; adevărat că îmi părea rău pentru viaţă, însă de cînd te văzuiu, mi se pare că moriu plin de toate fericirile. Măestrul intră înlăuntru cu o căutătură plină de mînie; în mînă avea o frîntură de oţel, şi erea cu un trup foarte voinicos. Să uită lung la mine; şi în loc să mă isbească cu frîntura, sau să îmi vorbească aspru, se apropie de mine tremurînd, şi căzu la picioarele mele, vorbindu-mi precum urmează. O fiu de împărat, porunceşte-mi  să-ţi slujesc la orice vei pofti, şi sînt gata totdauna ca cel mai supus al tău. Vorbele măestrului mă umplură de mirare. Nu mă puteam dumeri pentru ce să mi se arate acest măestru puternic atîta de supus şi cu respect cătră mine, şi să îmi vorbească parcă [225] mi-ar fi fost un rob din cei mai supuşi ai mei. În sfîrşit mă domeriiu pentru toate, începînd chiar el să îmi spue precum la vale urmează: inelu ce porţi în deget este pecetea lui Solomon, şi oricine o poartă la dînsul, nu poate fi întru primejdie niciodată, sau nenorocit în toată viaţa sa. Domnia ta poţi pluti pă marea cea mai viforoasă cu o luntre cît de proastă abia să se ţie, şi nu vei fi vătămat cîtuşi de puţin. Hiarăle cele mai crunte port respectul cel mai adînc cătră dumneata. Asupra măestrilor eşti deplin înputernicit, şi stăpîn desşvîrşit preste toate duhurile din văzduh, de pre pămînt, du prin ape, şi de subt pămînt. Toate fierăriile se sdrobesc în mii de bucăţi atingîndu-te de ele, şi toate farmecile se fac nevăzute dinaintea ta. Şi în scurtă vorbă, îţi mărturisesc pă numele marelui Solomon stăpînul nostru, că acest inel de va încăpea pă vreo mînă de om viclean, făţarnic, şi iubitor de slavă, va face cu dînsul atîtea minuni, încît va crede lumea că e Dumnezău, afar numai de o nemurire, pe care nu o iartă dreptul cuvînt al firei ca să fie între oameni, iar alte minuni oricîte vei socoti, va putea săvîrşi cu mare lesnire prin chemarea duhurilor ceor din văzduh.
      Atunce aziseiu cătră măestru: fiindcă am acest inel asupra mea, de aceasta nu am avut primejdii pă mare, şi nu m-au supăratu mulţimea hiarălor ce am întîlnit? Dară, domnul meu, îmi zise măestru, acesta este pricina, şi vei fi apărat de orice primejdie în toată viaţa ta avîndu-l asupră-ţi. Spune-mi, îi mai ziseiu eu, ştii ceva despre tovarăşul meu, ca ce să fi păţit, şi unde să fie? Tovarăşul dumitale, îmi zise măestrul, s-a mîncat de hiarăle ce sînt în chip de furnici, [226] însă mari cît boul, precum le-ai văzut; ele l-au răpit de unde durmea lîngă tine. Aflarea aceasta îmi sfăşie inima ca o sabie cumplită cu mii de ascuţişuri dintoase, şi plîngeam cu amar pe iubitul meu Saed. Cercetaiu pe acel măestru despre împărăţia lui Cahval ca în ce parte de lume să fie, şi dacă trăeşte Frosinica fata sa, sau nu? Domnul meu, îmi răspunsă el, această împărăţie se află prin această mare, dar pentru împăratul Cahval, şi pentru fata sa Frosinica nu se aude în zioa de astăzi nicăiri; atît numai pociu să îţi spuiu că aceste doaă persoane trăeau pă vremea prea înţeleptului Solomon. Cahval tatăl fetei, erea un om foarte înţelept, căruea şi chiar Solomon îi da respect mai mult decît fiecărui. Zmăranda soţia lui, erea o nevastă drept eczemplu de cinste, de vrednicie, de iconomie şi de creşterea copiilor după un metod foarte înţelept, şi în scurt ar fi fost destoinică să povăţuească pe toţi concetăţeni ei spre cele bune şi de folos; iar Frosinica fata lor, de care întrebi, erea cu adevărat frumuşică, dar tot ce o înpodobea, erea că nu deosăbea de apucăturile mumei sale întru nimica. Atîta numai căci avea vrăjmaşe multe, fiindcă nu se într-aduna cu ele la jocuri şi la desfrînări, pe care neghiobia lor le socotea de iuschiuzarlîcuri. Acestea ştiu, domnule despre cele ce întrebi pă vremea lui Solomon, iar acuma n-am de ştire ca pămîntul. Şi cum se poate, îi mai ziseiu eu, Frosinica nu trăeşte pă vremea aceasta? Nu, domnule, fii încredinţat despre cîte îţi spuiu eu. Ea, şi bărbatul ei, de al cărui numă vor fi toţi veci plini, şi pentru care vei afla altădată mai pă larg, nu trăesc trupeşte, căci sînt la treizeci de veacuri de cînd ereau vii, iar numele lor vor fi cît lumea neşterse din cartea [227] neuitării, atît au fost de vestiţi la cei ce au avut norocire să-i cunoască.
      Rămăseiu plin de ruşine auzind că iubeam şi căutam pe o persoană ce murisă de atîtea veacuri. O ce nebun am fost, de ce să nu întreb eu pe tatăl meu sultanu a cui a fost acest portret, de îl ţinea cu atîta cinste în vistieria sa? Tatăl meu cu nevastă, şi să fie asfel de lucru, nu este alt sămn, fără numai pentru înţelepciunea fetei cea mare îl păstra întru cele mai preţioase ale sale, precum îmi spusă şi măestru despre dînsa, şi acum îi crezuiu cu desăvîrşire. De aş fi întrebat pe tatăl meu pentru dînsa, aş fi aflat prea cu lesnire, şi nu aş fi tras atîtea necazuri şi primejdii în care pierduiu pe iubitul meu Saed. Tot ce mă mai mîngîe, urmai a zice tot eu întorcîndu-mă cătră Malca, este de a putea să îţi fiu spre vreun folos; şi toată dorinţa mea este, de vei pofti şi dumneata, să te duc la tatăl tău împărat prin puterea inelului ce am. Tot atuncea ziseiu şi cătră măestru aşa: domnule, fiindcă norocirea a binevoit ca să fiu moştenitor al marelui Solomon, şi fiindcă am putere deplină asupra măestrilor şi a tuturor duhurilor din văzduh, supune-te voinţelor mele. Eu îţi poruncesc ca întru acest minut să mă duci dinpreună cu prinţesa Malca în insula Şerendiva. Gata sînt poruncilor dumitale, domnul meu, îmi zise măestrul, cu toate că mă lipseşti de prea iubita mea Malca, dar tribue să mă supuiu. Acestea zicînd, ne luă pe amîndoi la subsioară, şi într-acel ceas ne pomenirăm în insula Şerendiva. Lăsîndu-ne jos, fugi numaidecît, temîndu-se ca nu cumva să-l pedepsesc pentru răpirea Malcăi. Ne duserăm numaidecît şi găzduirăm într-o căscioară; după ce ne odihnirăm [228] vr-o cîteva ceasuri, hotărîiu să mă duc eu însumi ca să dau de veste împăratului pentru venirea şi aflarea fetei sale. Ducîndu-mă la palat îl văzuiu zidit într-un chip foarte minunat: Temelia lui erea pă o mie de stîlpi de marmură foarte bună; şi mă suiiu pă o scară cu trei sute de trepte de o piatră minunată. Trecuiu pîntre o strajă, şi un ofiţer cunoscîndu-mă de strein, mă întrebă ce caut, eu îi spuseiu că am tribuinţă să vorbesc chiar cu împăratul pentru o pricină foarte însămnată. Atunci el mă duse la vezir, şi vezirul mă scoasă la împăratul.
      De unde eşti voinice, îmi zise Sultanul, şi cu ce tribuinţă ai venit aicea? Împăratul meu, îi răspunseiu eu; Eghipetul ştie despre naşterea mea; sînt acum trei ani de cînd n-am văzut pe tatăl meu, şi într-acest curs de vreme am tras necazuri nenumărate şi ticăloşii cu totul nepovestite, şi norocul meu, voind ca să mă fericească, mă îndreptă cătră înălţimea ta să-ţi aduc o veste pentru fata ce ai pierdut. Dar ce veste, strigă el cu multă mirare, poţi să-mi aduci dînsa? Nu cumva voeşti să îmi spui cu ce moarte a murit?! Tu se vede treaba că ai fost de faţă la această întîmplare jalnică pentru toată viaţa mea? Vai mie că am pierdut-o, şi n-o găsesc nicidecum de sînt trei ani de cînd o caut cruciş şi curmeziş. Ba nu nu, îi răspunseiu eu, luminăţia sa încă trăeşte, şi vei vedea-o foarte sinătoasă chiar într-acest ceas, de vei porunci. Şi unde ai întîlnit-o? zise împăratul? Unde erea ascunsă? Spune-mi aşa să trăeşti cît mai curînd, căci nu pociu răbda.
      Atunci eu îi povestiiu toate întîmplările mele, şi mai cu seamă lungiiu şirul vorbii mai mult asupra măestrului, ce răpisă pe fie-sa, şi celelalte, [229] îndată ce isprăviiu istoria, se sculă împăratul şi mă îmbrăţişe. Prinţule Săif, îmi zise cu ochi plini de lacrămi, îţi sînt dator foarte mult pentru cîte îmi spuseşi; căci iubesc cu deosăbire pe fie-mea Malca. Toate nădejdile mi se luasără de a mai vedea-o. tu eşti cela ce mi-o dărueşti acuma; şi cu ce să îţi răsplătesc această nespusă facere de bine? Ah prea iubite Săif nu mă mai întîrziea cu înfăţişarea ei. Cît mai curînd iubite,că arde sufletul în mine ca să o mai văz o dată. Atunci eu însoţit de o pompă din cei mai nobili ai împărăţiei, cu trăsuri împărăteşti ferecate numai în aur şi pietri scumpe; toată mulţimea cu făclii aurite şi aprinse, îmbrăcaţi toţi în haine albe ca zăpada, cu bucheturi de flori în mîni şi pă umeri, cu cîte o cunună pă cap iar de flori, cu o mulţime de fete mari înpodobite ca miresele, cu muzici şi cu cîntări ne dusărăm de o luarăm.
      Despre bucuria împăratului şi a fetei sale cînd se văzură, las a ghici tot cetitorul, căci eu nu o pociu scri cu condeiul, atît a fost de mare. După ce povesti şi es însuşi toate întîmplările sale, şi mîntuirea ei prin mine, îmi mulţumi împăratul foarte mult pentru toate purtările mele cele vitejeşti şi cu înţelepciune cătră dînsa. Mă orîndui să fiu în palatul său întru toate ca şi dînsul. Pă urmă porunci ca prin toate geamiile să se facă tedeu spre mulţumirea Cerului pentru aflarea fetei sale; care moartă a fost, şi a înviat; pierdută, şi s-a găsit. După acestea tot norodul făcu veselie zece zile în tot ţinutul său pentru această pricină. Împăratul mă luă la atîta dragoste, încît nu putea fără mine să şază nici un minut; şi într-una de zile îmi zise: fiule, iată sosi vremea ca să îţi dovedesc hotărîrea [230] mea. Tu mi-ai dăruit pe fie-mea, şi cu aceasta m-ai uşurat de o mîhnire mai simţitoare decît oricare alta în lume; de aceea doresc foarte multe ca pe această scumpă fată a mea una născută, să ţ-o dau de soţie, şi să te vestesc şi moştenitor coroanei împărăţiei.
Mulţumiiu prea mult împăratului pentru marinimia sa ce arătă cătră mine, şi îl rugaiu din toată inima ca să nu îi pae rău de nu voiu priimi cele ce îmi poruncea; mare cinste este pentru mine, îi ziceam, cele ce voeşti să îmi faci; întru adevăr că nici sînt de obrazul meu, fiindcă tatăl meu, precum ştii, este cu mult mai de jos decît împărăţia ta, dar ce să fac că dorinţa ce am de Frosinica a o vedea în fiinţă îmi pune stavilă acestor fericiri; nu pociu încredinţă să mai am dragoste asupra altei mueri, avînd pe Frosinica pururea tipărită în vederea gîndului, iar fiica măriei tale, ca una ce este plină de daruri, fii încredinţat că va avea mai bună norocire dîndu-o după altul, decît după mine. Bine fătul meu, zise împăratul, dar cu ce voiu răsplăti eu dumitale pentru atîtea faceri de bine ce ai arătat cătră mine? Bunătatea împărăţiei tale, priimirea cea bună ce mi-ai arătat, mîntuirea prinţesei din mînile acelui măestru, în sfîrşit bucuria ce te văz că ai pentru dobîndirea ei, acestea toate, împăratul meu sînt cele mai scumpe răsplătiri pentru mine. Toată cererea mea de la împărăţia ta este ca să îmi înlesneşti o corabie ca să mă ducă la Basra. Împăratul simţi multă întristare pentru nepriimirea sa de a lua pe Malca de soţie(*), şi înarmă o corabie din cele mai de [231] frunte, umplîndu-o cu tot felul de ale mîncării, şi dîndu-mi daruri foarte multe şi preţioase, şi oameni mulţi ca să nu îmi fie urît, şi luîndu-mi zioa bună de la împăratul şi de la prinţesa Malca, cărora le părea cu totul rău, plecaiu întovărăşit pînă la liman de un număr foarte mare de boeri şi de alte trepte de oameni însămnaţi, şi d-aci intraiu în corabie întru răsunarea a o mie şi unul de tunuri (*), şi începurăm a ne depărta pă luciul mării. Păţirăm destule necazuri în călătoria aceasta, şi de nu aveam inelul lui Solomon, ne-aru fi înghiţitu valurile mării de mii de ori într-o clipă. Pă urmă după o plutire destule de prelungată, ajunsărăm fără vreo stricăciune la Basra; acolo însoţindu-mă cu un chervan de negustori, sosiiu în Eghipet.
	Aflaiu mare schimbare în curtea împărătească; tatăl meu răposase, şi tronul se cîrmuea de un frate al meu. Acest sultan nuou mă priimi cu multă dragoste, şi foarte se bucură că mă văzu sinătos. El îmi spusă, că după plecarea mea nu au trecutu multe zile, şi deschizind tatăl meu la hasna, a văzut că lipseau inelul lui Solomon şi portretul prinţesei Frosinicăi, şi socotind că le-am furat eu, se bolnăvi şi muri de întristare. Atunci eu îmi mărturisiiu cătră frate-meu greşala ce făcusăm, şi îi înmînaiu inelu şi portretu. El erea [232] prea trist pentru nenorocirile mele ce trăsesem, şi conpătimea cu mine. Mila sa cea cătră mine îmi mai uşura mîhnirea ce aveam în sufletul meu. Dar toate cîte arăta el cătră mine ereau nişte prefăcături pline de făţărnicie şi de vicleşug; căci în noaptea viitoare porunci de mă închisără într-o culă, unde trimisă şi un ofiţer ca să îmi tae capul. Dar acel ofiţer, fiind om de treabă, îmi dovedi gîndul frăţini-meu, care, temîndu-se ca să nu îi răpesc tronul cu vreo revoluţie, îl trimisese ca să îmi rîdice viaţa. Bunul ofiţer, în loc să facă precum avea poruncă, el îmi dete drumul din cula aceea. Mulţumiiu prea mult ofiţerului pentru buna sa voinţă ce arătă cătră mine, şi o şterseiu d-a fuga încotro vedeam cu ochi, lăsat cu totul în providenţa lui Dumnezău. Şi eşind din hotarăle fratelui meu, intraiu după norocire în ţinutul înălţimei tale, preaputernice împărate, şi aflaiu în curtea împărăţiei tale limanul cel mai liniştit al mult pătimaşei mele vieţi.

Urmarea Istoriei tot a împăratului Vedredin sau Bedredin Lola, şi a vezirului său.

	Prinţul Seif sau Şăif Moltuc isprăvindu-şi Istoria, zise cătră împăratul Damascului: Aceasta este  ce voei să afli de la mine, domnul meu; socoteşte dară de sînt eu fericit cu desăvîrşire, sau nu; aceasta poate s-o cunoască fiecare. Pururea mă aflu întru nemulţumire şi întru turburare, căci n-am putut dobîndi ceea ce doreşte sufletul meu, adică pe Frosinica. Este o nebunie din cele mai mari pentru mine a dori şi a iubi o persoană făcută ţărînă de atîtea veacuri, eu cunosc prea bine că este [233] aşa, dar chipul ei domneşte pururea în sufletul meu, şi nu îmi dă odihnă nici într-un minut, nesimţind cîtuşi de puţin orice desfătare din lume. Vedredin se mira prea mult de o dragoste atîta de oarbă, şi zicea întru sineşi: “multă nerozie zace în prinţul acesta; alt nimica nu îl face să aibă în gîndul său asfel de nimicuri, fără numai înbuibarea despre toate ale vieţii. Ia să îi dea cineva o sapă în mîni sau o coasă, şi să-l ia la trei parale pă hăl cîmp lung şi lat, şi să îi dea de mîncare numai mălaiu şi cu ştir, şi apoi ai vedea cum îi sbor din cap aceste săcături. Numai la asfel de oameni se încuibează toate blestemăţiile; oftica, podagra, gălbinarea, trînşi, icnitura, sculamentu, sfrinţia, dropica, şi scorbutul, şi mai cu seamă amorul, sînt cele mai dintîiu şi mai de aproape zariflîcuri ale coconaşilor. La cei ce muncesc şi aleargă zioa şi noaptea nu mai vezi aceste blestemăţii. Oi crişana muncă, şi… la asfel de cilibii, ş-apoi să mai vezi ce pas ai scoate dintr-înşi, şi ce treabă. Şederea este muma tutulor răutăţilor, şi mai cu seamă a boalelor. Aş gîndi ceva lucruri mai nalte, adică despre sîngele şi despre vinele trupului ca în ce fel de stare bună se află cînd munceşte omul, şi în ce stare ticăloasă cînd şade ca coconaşi pă saltele şi în paplomi moi, dar mă las, căci nu mă iartă vremea. Eu, cu toate că mă grăbesc, dar să mai cuget şi alta despre slăbiciunea sufletească şi trupească a coconaşilor noştri. Toată lumea ştie că eu cunosc ceva despre ale învăţăturilor filosofeşti, şi vorbele mele vor fi destule dovezi despre simţirile mele la critica celor pă viitorime. Toată lumea ştie că legea lui Mohamet nu ne porunceşte să postim. Eu însă îndrîsnesc [234] a hotărî posturi, şi de ar fi cu putinţă să rîdic mîncarea cărnii dintre oameni cu desăvîrşire, şi să aşez postul pentru totdauna, şi lucrarea între toţi de obşte de la ţăran şi pînă la împărat. Eu nu pociu să aşez între oameni aceste doaă lucruri prea sfinte şi dătătoare de viaţă îndelungată şi de sănătate întreagă, dar cei viitori, sînt prea încredinţat, le va pune în lucrare, socotind părerile mele de bune şi de sfinte. Şi ce gîndeşti că au adus pe acest prinţ întru aşa săcături? Au doară nu mîncările atîtor grăsimi, şi şederea toată ziuliţa pă aşternuturi moi; numai ele, iar alt nicidecum!” Atunci vezirul Negafer văzind pe împăratul cufundat pă gînduri, zise cătră dînsul binişor. Acum poţi împărăţia ta să judeci foarte curat şi să crezi din istoria lui Seif Moltuc, cum că nu e nici un om în lume fericit şi mulţumit cu desăvîrşire, şi fiecare îşi are necazurile şi mîhnirile sale, ce îl rod de ficaţi ca viermi cei neadormiţi; “crede dară cum că oameni nu s-au născut pă pămînt a fi mulţumiţi cu desăvîrşire, ci a se roade de acel vierme pă toată viaţa lor; a gîndi tot înainte, şi a se pomeni tot înapoi; a gîndi tot la cele înalte, şi a rămînea tot jos; a gîndi tot la cele ideale, şi a rămînea tot între cele materiale; a gîndi  tot la mult, şi a se alege cu nimica; şi în scurtă vorbă a gîndi şi a dori tot ce nu pute nas de om. Şi aşa a trăi o viaţă mai ticăloas decît orice alt vieţuitor în lume.” Atunci răspunsă împăratul, şi zise: nu pociu crede niciodată ca să stăpînească pe toţi oameni de obşte atîta nerozie, şi să nu se afle nici unul în toată lumea mulţumit cu desăvîrşire. 
      [235] Voind împăratul a face pe vezirul său să vază cum că se află oameni în lume mulţumiţi cu desăvîrşire, zise cătră Săif: du-te de umblă prin tot oraşul; treci prin neguţetori şi prin toţi prăvăliaşi şi meşteri, şi adu-mi aici pe cel ce vei vedea mai vesel şi mai cu inima bună din toţi. Săif Moltuc făcu voea împăratului, şi ocolind tot oraşul, află pe mulţi oameni veseli şi rîzînd unul cu altul, dar mai cu seamă găsi un tînăr pînzar anume Malec, carele nu înceta cîtuşi de puţin din rîsuri şi din glume, şi erea prea vesel. Întrebă pentru dînsul şi pe alţi vecini ai săi de este totdauna aşa vesel, sau numai cîteodată, şi îi spusără cum că aşa     l-au pomenit totdauna cu inimă bună, şi spuind la glume din zi pînă în noapte. Chiar şi Săif întrebă singur pe Malec, de este aşa, şi îi răspunsă că niciodată nu ştie ce va să zică inimă rea. Atunci prinţul luă pe Malec, şi îl duse la împăratu, şi lăsîndu-l afar, intră înlăuntru şi zise: împărate, aflaiu pe un tînăr mai vesel decît ceelalţi oameni, cu toate că ereau mulţi cu inima bună rîzîndu şi glumîndu, dar acesta mi se păru mai cu usebire; el se numeşte Malec pînzarul, şi este aci afar, de pofteşti să-l chem şi înlăuntru. Atunci zise împăratul de îl chemă înaintea sa, ca să-l cerceteze pentru toată viaţa sa.
      Tînărul Malec căzu la pămînt înaintea împăratului ca să i se închine; iar împăratul îi zise: rîdică-te în sus Malec; şi mărturiseşte-mi întru adevăr dacă eşti atîta de mulţumit întru toate ale tale, precum te arată faţa; şi dacă nimica nu îţi turbură viaţa; căci auz că rîz şi glumeşti toată ziuliţa; şi toţi văzîndu-te aşa, te socotesc de cel mai fericit în lume, şi fără cea mai [236] mică turburare întru ale vieţii tale; cu adevărat să fie aşa, sau nu? Spune-mi cu toată îndrîsneala fără să te sfieşti cîtuşi de puţin, sau să ascunzi cel mai mic lucru din inima ta. Prea înălţate împărate, răspunsă pînzarul sculîndu-se în sus, te rog prea ferbinte, aşa să îţi dăruească Dumnezău o viaţă prea îndelungată şi plină de fericiri fără vreo mîhnire, iartă pe robul împărţiei tale de a-l mai sili ca să-ţi plinească această curiozitate. Atîta numai pociu să zic, că toate glumele mele sînt numai nişte prefăcănii pentru ochi oamenilor; iar inima mea numai cel de sus o ştie. Cu toată inima mea cea bună, cu toată faţa mea cea veselă, cu care mă arăt în lume, sînt cel mai nenorocit dintre oameni. Mulţumeşte-te, împăratul meu, numai pă atîtea vorbe, şi nu mă sili mai mult ca să îmi destăinuesc toate nenorocirile mele în lume, căci am hotărît cu jurămînt mare să le tăinuesc în inima mea. Malec, zise împăratul, tu mă aduseşi în mai multă băgare de seamă şi dorinţă ca să aflu toată viaţa ta din început şi pînă în ceasul acesta; şi îţi poruncesc strajnic să mi-o povesteşti cu tot amăruntul. Tînărul nemaiputind cîrmi, începu precum urmează.
      
     Istoria lui Malec, şi a prinţesei Şirina, care este cu totul frumoasă.
      
     Eu prea puternice împărate, sînt fecior unul născut al unui neguţetor bogat din Surat. Prea în scurtă vreme, după moarte tătîne-meu, prăpădiiu tot ce îmi rămăsese de la dînsul cu prieteni şi cu alte fleacuri. Într-una de zile, aflîndu-ne la masă cu toţi prieteni mei, între care erea şi [237] un strein, între alte vorbe, veni vorba şi pentru călătorii. Uni ziceau că călătoriile sînt un lucru plin de desfătare şi de petrecere bună; alţi ziceau că sînt pline de necazuri şi de primejdii nespuse; şi fiecare îşi da părerea sa asupra aceştii vorbiri. Cei ce călătorisără dintr-înşi, ne povestea lucruri foarte minunate ce văzuseră prin alte locuri. Eu, auzindu-i povestind asfel de lucruri nevăzute şi neauzite, doream foarte mult să călătoresc şi eu; însă primejdiile ce întîmpină toţi călători, îmi tăeau toată pofta. Pă cînd vorbeau ei asupra aceştii pricini, ziseiu şi eu: cînd aş şti că voiu putea să călătoresc fără cea ami mică primejdie de la o margine a pămîntului şi pînă la cealaltă, întru adevăr că aş pleca în ceasul acesta. La această vorbă a mea se umflă de rîs toată adunarea; iar streinul zise: domnule Malec, de ai poftă să călătoreşti prin lume fără vreo primejdie, cînd vei hotărî aceasta, să te învăţ eu ca să umbli din ţinut în ţinut fără cea mai micăpîntueală cu fesul într-o parte. Mi se păru că glumeşte; dar isprăvindu-se masa, mă chemă într-o parte, şi îmi zise, că mîine de dimineaţă iar o să vie la mine, şi îmi va arăta un lucru foarte usăbit, şi cu totul de mirare.
     A doa zi veni iar streinul acela, şi îmi zise: iată mă ţinuiu de parolă precum am zis ieri; însă lucrul ce ţ-am zis ca să-ţi arăt, încă nu e gata; dar după puţine zile se găteşte negreşit, şi îl vei vedea. Trimite o slugă a dumitale să-mi cheme aici un lădar din cei mai meşteri, şi să aducă cu dînsul şi vreo cîteva tinichele de scînduri de brad uscate; şi i se făcu dorinţa numaidecît. Viind lădarul îi porunci acel strein să facă o ladă de şapte palme de lungă, de cinci lată, şi naltul [238] cît şi lungul. Lada se isprăvi în prea puţine ceasuri; pă cît lucrase lădarul la ladă, lucrase şi streinul la nişte maşini de tot felul şi meşteşugite, ca să le aşeze în lada aceea. Aceste maşini asemînau prea mult cu ale ceasornicului, adică precum roate, lanţuri, zemberecuri, globuri, dar erea şi un vas în formă de căzănel, şi altele asemenea, din care pe cele mai multe la adusese gata într-un sac. Zioa  aceea lucrară amîndoi; dete drumu lădarului după ce isprăvi, şi streinul lucră şi a trea şi a patra zi, muncindu-se zioa şi noaptea la aşezarea maşinilor în ladă.
     În a cincea zi lada fu gata cu desăvîrşire; o învălirăm cu un covor mare, şi poruncirăm de o dusără afar la cîmpie; iar oameni ce o dusesără se întoarsără acasă din voinţa meşterului c să nu vază şi ei lucrarea acelii lăzi. Rămîind numai noi amîndoi, streinul acela intră în ladă şi se închise înlăuntru; şi tot deodată se rîdică lada în vînt atîta de repede, încît numai într-o clipă se depărtă prin văzduh foarte mult de mine; şi iar numaidecît se pogorî lîngă mine. Nu pociu, împărate, să îţi povestesc mirarea ce mă cuprinsese văzînd asemenea lucru. Văzuşi, îmi zise streinul, după ce eşi din ladă, văzuşi lucru minunat cu care să călătoreşti, fără să cerci vreo primejdie de cătră tîlhari şi de cătră ape? Acesta este mijlocul cu care ţ-am zis să călătoreşti fără să te temi de nici o primejdie. Eu îţi dăruesc această ladă, şi s-o întrebuinţezi sinătoşel oricînd vei pofti să călătoreşti în vreun loc depărtat, fără primejdii în călătorie(*). 
     [239] Eu mulţumiiu foarte mult acelui strein pentru aşa dar minunat, şi îi dăruiiu şi eu o pungă plină de galbeni. Pă urmă îl întrebaiu cum să mă slujesc cu acea maşină; şi ca să mă înveţe mai bine, îmi zise de intrarăm amîndoi în ladă, şi aşa mă desluşi cu desăvîrşire cum să mă înnalţ *[240] cu dînsa, cum să umblu mai tare sau mai încet; cum să o opresc în văsduh, cum să mă pogor oriunde voiu vrea, şi cum să umblu cu dînsa chiar şi în răspărul vînturilor celor mai puternice. Aceste toate mi le arătă pă sus prin văzduh, şi d-acolo ne pogorîrăm acas la mine în grădină. Ascunseiu lada într-o magazie, şi o păstram ca pe o comoară din cele mai preţioase şi mari. D-aci înainte iar începuiu la ospeţe cu prieteni, pînă ce topiiu toată averea pînă într-o para. Pă urmă începuiu a mă înprumuta de la unul şi de la altul; pînă ce mă pomeniiu dator pînă în gît. Îmi pierduiu tot creditul şi numele cel lăudat în tot Suratul. Creditori bîjbăeau pă tot minutul la mine, şi mă înfrunta care mai de care cu feluri de cuvinte necioplite, cerîndu-şi bani de la unul ce nu avea para chioară. Aşa dară văzîndu-mă cufundat în datorii mari, şi temîndu-mă ca să nu moriu prin temniţi, sau ghepsuit la pomeni, căzuiiu la lada mehanicească.
     O scoseiu într-o noapte din magazie; luaiu ceva de merinde, şi nişte părăluţă ce îmi mai rămăsesără, şi mă încueiu într-însa. Porniiu roata ce avea putere ca să sue lada drept în sus, şi suindu-mă cît tribuea, porniiu altă roată ce avea putere a umbla drept pă d-asupra pămîntului, şi mă depărtaiiu prea mult de Surat, şi de datornici, fără să mă mai tem de dînşi cîtuşi de puţin. Mă duseiu cu acea ladă toată noaptea mai iute şi decît vîntul. Despre zioă mă uitaiu pă o ferestrue a lăzii, şi alt nimic nu văzuiu, ci numai munţi, văi, rîpi, şi o pustietate grozavă. Şi încotro mă uitam nu puteam să zăresc nici un fel de lăcaşuri omeneşti. Aşadară fuiu silit a umbla pîn văzduh toată ziuliţa aceea şi toată noaptea viitoare. *[241]. În zioa următoare mă pomeniiu pă d-asupra unei păduri foarte dese, şi lîngă dînsa se vedea un oraş prea frumos zidit pă un cîmp mare şi desfătat. Deşi erea mare acest oraş, deşi avea casă şi palaturi grozave, înse de unde eream se părea numai cît văcălia ciurului, şi casele cît găurile lui, iar oameni nicidecum, ci numai o larmă ca de roiu, şi o ceaţă ca de mocirlă neagra-vînătă.
     În marginea aceştii cîmpii se vedea un palat frumos strălucind în soare, căci erea învălit ci tinichia. Doream foarte mult ca să ştiu unde mă aflu, şi mă tot gîndeam cum să îmi plinesc această dorinţă;     pogorîndu-mă mai jos, zăriiu un muncitor într-o ţarină. Atunci mă pogorîiu de tot într-o pădurice, şi lăsîndu-mi într-însa maşina, mă duseiu la dînsul şi îl întrebaiu; cum se numeşte acest oraş drăguţă? Acest oraş iubite voinice, îmi răspunse, se numeşte Gazna; în care prea dreptul împărat Vahman îşi are tronul său. Dar în acel palat frumos de marginea cîmpului  cine lăcueşte? Împăratul l-a zidit, îmi răspunsă el, ca să-şi ţie acolo pe prinţesa fata sa Şirina, pentru care l-au încredinţatără maghi că viindă în vîrste se va înşela de un om şi îi va strica cinstea fecioriei. Bahman, ca să nu păţească această necinste, şi să scape de această preursită, porunci de făcu acest palat numai de marmură de cea tare şi încunjurat cu şanţuri adînci pline de apă; şi porţile lui de oţel de China. Cu toate că chiar împăratul ţine cheile, dar mai are un număr de ostaşi foarte mare porunciţi ca să străjuească pă rînd zioa şi noaptea înprejurul acestui palat, ca nu cumva să se apropie de dînsul nici pasăre sburătoare, necum suflet de om. Împăratul se duce pă săptămînă o dată de îşi vizitează fata, [242] şi pă urmă iar se întoarce în capitală. Gazna este în palat numai cu o femee bătrînă îngrijitoare a ei, şi cu vr-o doaă trei roabe.
     Eu, mulţumind acelui muncitor pentru descoperirile ce îmi făcu, mă duseiu de intraiu prin oraş ca să-l văz. Ajungînd printr-însul, întîlniiu pe împăratul plecînd cu pompă foarte mare şi frumoasă la fii-sa ca s-o vază. După ce ocoliiu mai prin tot oraşul şi văzuiu o mulţime de lucruri pline de mirare, mă întorseiu iar la iubita mea ladă. Şezuiu de făcuiu niţică gustare din merindea ce îmi mai rămăsese într-însa; şi sosind noaptea, hotărîiu să mîiu în păduricea aceea, cu nădejde să dorm odihnit, căci nu dormisem de trei zile. Însă nu putuiu dormi cîtuşi de puţin, gîndindu-mă toată noaptea la ceea ce îmi spusese ţeranul pentru prinţesa noastră; şi ziceam în gîndul meu pentru dînsa: dacă prinţesa este aşa preursită, va fi prea cu neputinţă să scape de ceea ce îi este scrisă pă frunte de sus, şi cu urmare tatăl său în deşert să osteneşte a zădărnici voinţa naltului cer. Gîndindu-mă acestea, dam cu socoteala cum că această copilă tribue să fie cu totul frumoasă, pofteam ca s-o văz, şi hotărîiu să îmi plinesc voea prin puterea lăzii. Oiu să sbor în curtea palatului într-o noapte, să intru în casă la dînsa pă la mezul nopţii, şi să văz nu cumva voiu fi eu preursitul de care au zisără maghi, şi să vezi că aşa o să fie; are haz.
     Tinereţa mea mă făcea destul îndrîsneţ; şi văzînd că îmi prisosea curajul spre această faptă atît de îndrîsneaţă, sburaiu cu lada în aer, şi mă opriiu d-asupra palatului în dreptul unei ferestri pă care se vedea lumină. Mă lăsaiu pă coperişul palatului, şi d-aci binişor ca un cotoiu intraiu *[243] pă oches(*) , mă pogorîiu în podul palatului; şi d-aci mă lăsaiu pă o scară în sala odăilor luminate, ş-apoi intraiu drept in iatacul prinţesei; pe care o găsiiu dormindă într-un iatac numai de aur şi de pietri scumpe, înprejurul căruea ardea doaăsprezece făclii albe în sfejnice de mult preţ, mi se păru cu totul frumoasă de mii de ori mai presus după cum gîndeam c-o fi. Mă apropieiu de dînsa ca s-o văz mai bine, şi îmi pierduiu minţele de atîtea frumuseţe însoţite cu nuri cei mai de primejdie; o apucaiu binişor de mînuşiţă şi îi o sărutaiu cu multă smerenie. Atunci ea se deşteptă, şi văzîndă om lîngă dînsa, răcni cît putu, şi deşteptîndu-se guvernanta ei alergă spre ajutoru-i din odaea cealaltă. Mando, îi zise prinţesa, aleargă de mă scapă! Vezi cum a intrat omul acesta aicea, sau tu l-ai băgat? Cine? Eu să-l bag? O doamne prinţeso, cu aceasta mă asupreşti în deşert; şi pentru ce să-l bag? Mai întîiu pă unde aş fi putut să-l aduc aici, cînd o dată străjuesc atîţa ostaşi de jur înprejurul palatului zioa şi noaptea, şi chiar împăratul ţine cheile? Eu încă mă mir poate şi mai mult decît înălţimea ta, văzîndă pe acest tînăr obraznic aici înlăuntru; şi sînt la mare mirare cum a putut să se strecoare aici cu atîtea străjnicii; asta nu e om curat.
     Eu stam ca un mut şi mă tot gîndeam ca ce răspuns să dau; în sfîrşit nevoea mă învăţă, dar mai mult puterea maşinei, şi le dedeiu să înţeleagă cum că sînt proorocul Mohamet, zicîndu-le: o prea frumoasă prinţesă, nu vă minunareţi atîta de mult văzinde-mă aici. Eu nu sînt di amurezi *[244] aceea, carii cheltuesc mulţime de bănet, şi cu feluri de mijloace desfrînate şi prea uricioase caută să îşi plinească pofta cea trupească. Eu nu am acea dorinţă a îmi plini pofta cu călcarea cinstei şi a curăţeniei tale; eu sînt proorocul Mohamet, carele, nemaiputînd suferi osînda închisorii tale în florea tinereţelor, mă milostiviiu de tine, şi veniiu ca să te povăţuesc a nu te teme cîtuşi de puţin de preursita ce au zisără cititori stelelor, cu care au speriatără pa Vahman tatăl tău. Fii dară în pace cu sufletul liniştit pentru scrisa ta, care se va preface în slavă şi în fericire pentru tine, căci te vei învrednici a fi soţie lui Mohamet; şi am socotit aceasta ca să nu cazi pă mîna vreunui om de rînd cu atîta frumuseţe ce ai. Îndată ce se va vesti măritişul tău, toţi împăraţi pămîntului se vor înfricoşa foarte mult de socrul proorocului, şi toate împărătiţele lumii vor rîvni la slava şi norocirea ta.
     Prinţesa şi Manda se uita una la alta ca cum s-ar fi gîndit ce vor să răspunză la vorbele mele. Îţi spuiu întru adevăr, puternice împărate(*), că mă temeam prea mult de aşa minciună mare; dar muerile ce doresc tot lucruri mari, şi se amăgesc de ele numai dintr-o vorbă, fură biruite de multa mirare. Manda şi stăpînă-sa îmi crezură basnul. Mă socotiră chiar de Mohamet, şi eu îmi luaiu plata ostenelilor minciunei cu îndestulare. Acea noapte crez că va fi fost cea mai fericită de cînd s-a urzit pămîntul. Toată nopticica dumneaei prinţesa Gaznei petrecu în braţele marelui prooroc; şi cum începu a se lumina de zioă plecaiu de la dînsa cu făgădueală că iar voiu veni în noapte următoare *[245]. Intraiu în maşină, şi mă rîdicaiu foarte mult întru nălţime, ca nu cumva să mă vază vreun pasnic. Mă pogorîiu într-un crîng, şi lăsîndu-mi lada ascunsă, mă duseiu prin tîrg de îmi cumpăraiu merinde de o săptămînă, şi cu o pungă de galbeni ce îmi dedese prinţesa ca s-o duc la nişte rude ale ei pă lumea cealaltă, îmi făcuiu un rînd de haine foarte strălucite şi de mare cuviinţă; cumpăraiu şi o mulţime de miresme, şi alte galantarii bune de prezent la dame. Cheltuiiu toate părăluţăle, şi mi se părea că numai pînă aci este lumea pentru mine, iar pentru viitorime nici că mai visam; căci întîmplarea aceasta avea destulă putere a mă pune la asfel de idei.
     După ce ajunseiu în crîng petrecuiu toată ziuliţa înpodobindu-mă cu hainele, şi afumîndu-mă cu miresme. Noaptea sosi pentru mine şi eu sosiiu pentru prinţesa d-asupra învălişului palatului ei, înpodobit spilcă. Intraiu în iatacu-i ca şi mai nainte; şi îmi dete să pricep că mă aştepta cu multă nerăbdare. O prooroace mare şi prea puternic, îmi zise prinţesa, eu începusem a mă îndoi că vei fi uitat pe mireasa ta. Ah prea scumpa mea prinţesă, îi răspunseiu eu, şi ai putut cugeta vreo deşteptăciune în capul dumitale, că proorocul va fi nestatornic la amor în veac de vecie? Aşa este, zise ea, dar te rog prea plecată să îmi spui de ce eşti aşa de tînăr? Căci eu socoteam după auzite, că proorocul este un bătrîn foarte cuvios. Nu eşti amăgită, şi aşa s-ar cuveni să mă crează toţi închinători mei. De aş fi venit precum sînt, tu m-ai fi văzut un bătrîn foarte veşted, cu barba mare şi albă ca bumbacul, şi pleşuv la cap. Dar am socotit cu înţelepciunea mea că îţi va plăcea mai [246] bine un chip mai tinerel, decît un pleşuv şi cu barba albă. Asta este pricina chipului meu cu care mă vezi. Împărătiţa crezu cu adevărat şi minciuna asta, şi aşa cu retorica îi rîdicaiu orice îndoeală din suflet, şi ne desfătarăm toată nopticica.
     Despre zioă iar fugiiu temîndu-mă ca să nu mă prinză cineva şi să mă dea de gol. În noaptea următoare iar veniiu ca albina la stupică, şi mă purtam cu atîta iscusinţă, încît nu le mai rămasă nici un fel de îndoeală cum că nu aş fi eu chiar proorocul. Aşadar Şirina rămasă încredinţată de adevărată muere a lui Mohamet, şi Manda de bună prietină a sa în toată viaţa aceasta şi în cealaltă. După puţintele zile tatăl fetei veni cu pompă strălucită ca să viziteze pe Şirina; şi deschizînd palatul cu cheile ce le purta chiar el, în odaea fetei sale. Ea văzîndă-l, rămasă uimită de frică şi de ruşine. Împăratul o pricepu numaidecît, şi vru să afle pricina. Curiozitatea sa adăogă uimirea Şirinei, care în sfîrşit văzîndă că nu se poate cura de întrebările tătîni-seu, îi mărturisi tot adevărul.
     Acuma, puternice împărate, poţi socoti singur ca ce fel de mirare să fi cuprins pe împăratul Gaznei auzind această veste din gura fetei sale, şi văzîndu-se pe sineş că o să fie socru marelui prooroc. Ah, strigă, ce nelegiuire mare este aceasta! Ce îmi spui bre aceste fleacuti şi blestemăţii?! Ah Şirino, ce nelegiuită eşti! O cerule sfinte, acuma pricep că e prea cu neputinţă ca să scape omul de ursita sa! Aceea ce s-a zis pentru Şirina se şi înplini, şi se vede treaba că vreun şiret a amăgit-o grozav. Acestea şi altele zicînd împăratul, eşi din iatacul Şirinei foarte turburat, şi mă caută cu sabia destecată prin toate colţuleţele palatului ca doar [247] mă va găsi să mă facă bucăţele, şi se osteni în deşert. Şi plin de mînie zicea întru sineş: dar cum dracu să fi putut intra el prin atîta străjnicie şi tărie mare? Asta este nu mă pociu pricepe, adică demboro na catalavo.
     Atunci strigă de afară pe vezir şi pe toţi cei mari cari venisă cu dînsul, şi ei alergară numaidecît după glasul stăpînesc; şi văzindu-l turburat, îl întrebă vezirul ce i s-a întîmplat. Împăratul le povesti toate cîte auzise din gura fetei sale, şi îi întrebă cum li se pare această întîmplare atît de însămnată. Atunci răspunsă întîiu vezirul şi zise: cu toate că acest măritiş al prinţesei e supus la oarecare îndoeli, dar poate fi şi adevărat; băsnos lucru, dar are şi ceva de crezut; căci proorocul poate ca să facă orice va voi cu supuşi săi musulmani. Ofiţeri ceelalţi, ca să facă pă voea vezirului, îi întărea părerea. Iar ciohodarbaşa dinprotivă răspunsă şi zise aşa: mă prinde multă mirare a vedea aşa oameni mari şi cu păreri mici, aşa persoane cu nume de minte naltă şi cu judecăţi prea de nimic. Ce fel de minte purtaţi, şi vă tae capul vreodată ca slăvitul nostru prooroc să caute nevastă aici pă pămînt, de vreme că el în ceruri este încunjurat pururea de milioane de copile nici una mai sus de cincisprezece ani, şi frumoase întocmai ca şi îngeri, şi care stau tot întru aşa vîrste şi frumuseţe. Şi dacă împăratul va crede asfel de păreri deşarte, greşaşte prea mult. Se cuvine dară o împărate, ca să cercetezi şi să ei în prea bună băgare de seamă această pricină, şi sînt încredinţat că vei afla prea curînd pe acel amăgitor ce ţ-a călcat cinstea supt numele sfîntului proroc Mohamet.
     [248] Cu toate că Vahman erea lesne credincios, şi mai cu seamă încredinţindu-l prea mult vezirul şi rîgealurile despre însurarea lui Mohamet cu fii-sa, însă începu a se îndoi despre una ca aceasta, intrîndu-i la inimă mai mult cuvintele başciohodarului, şi hotărî a afla acest lucru de este aşa, sau nu. Aşadară voi să  urmeze dovedirea cu înţelepciune, şi hotărî ca numai el singur să vorbească în persoană cu numitul prooroc. Aşa trimise la Gazna e vezir cu toţi ceelalţi, şi le zise ca să vie tocmai a doa zi. Atunci rămîind numai el cu fii-sa, începu a o cerceta cu amăruntul asupra aceştii pricini pînă însără; o mai întrebă de a mîncat cumva proorocul vreodată aci cu dînsa, şi ea îi răspunsă, că n-a stătut  cu putinţă a mînca sau a bea, cu toate rugăciunile ce îi făcusă ea; o mai întrebă şi altele multe, şi el asculta cu mare luare aminte răspunsurile ei. Întîrziind ceva din noapte şezu Vahman pă un scaun avînd doaă lumînări aprinse pă o masă lîngă dînsul, şi sabia destecată ca să o întrebuinţeze la vreme de cuviinţă pă tot minutul i se părea că sosesc, atîta îi erea dor să mă vază.
     Noaptea aceea se întîmplă a fi nooroasă spre ploae şi prea întunecoasă, şi un fulger mare îl făcu să crează că îmi vesteşte venirea la fii-sa; şi apropiindu-se de fereastra pă care îi spusese Şirina că intru la dînsa, văzu în văzduh multe fulgere din pricina vremii. Pe toate aceste lumini ale vremii le socotea drept sămn pentru venirea mea la dînşi, şi i se părea că se deschid porţile cerului ca să ese proorocul şi să se pogoare pă pămînt; Norocirea mea cu părerea vezirului său şi a celorlalţi, că îi umpluseseră inima şi capul de mii de superstiţii.
     [249] După starea în care se afla atunci inima şi duhul împăratului, puteam să mă înfăţişez lui de mii de ori într-un minut, fără să mă tem ceva, şi fu tocmai aşa, că arătîndu-mă la fereastră unde mă aştepta el, în loc să-l aflu strjnic, el căzu să mi se închine picîndu-i sabia din mînă cît colo; şi ca să mă înblînzească mai mult şi să mă aibă de mai bun mijlocitor pentru păcatele sale, mai căzu o dată la picere proorocului cu mai mare frică şi smerenie; el se ţinea tot de mătănii şi de îngenucheri înaintea mea, şi eu tot îl rîdicam, încredinţindu-l prea mult (tremurînd de frică) că îi voiu fi întru ajutor încotro va face. În sfîrşit de toate, voind ca să-mi arate nobleţa, se trase tot d-andăretele în altă cămară, şi eu petrecuiu toată noaptea cu Şirina, avînd pe tatăl său împăratul de pasnic al nostru; şi pînă a nu se răvărsa de zioă, sburaiu cu lădiţa, şi merseiu în crînguleţul ştiut.
     La zioă vezirul şi cu ceelalţi veniră la palatul prinţesei, precum erea porunciţi. Întrebară pe împăratul dacă a aflat ceva de ceea ce dorea; dară, le zise împăratul; am făcut ce erea de tribuinţă, şi am văzut chiar cu ochi mei pe marele prooroc, şi am şi vorbit cu dînsul; el este cu adevărat mirele Şirinei, şi eu socru al său, şi numai voesc să mă încredinţeze nimenea despre una ca aceasta, căci e prea adevărată. atuncea vezirul şi celelalte rîgealuri se întoarsără cătră başciohodar şi îl dojăniră cu prisos. El fiind statornic întru părerea sa cea adevărată, se înprotivi cu feluri de cuvinte, încredinţind pe împăratul cum că e cu neputinţă să facă proorocul o faptă atîta de ruşinoasă; dîndu-i să priceapă că el n-a făcut o asfel de blestemăţie nici cînd a fost ca toţi oameni pă [250] pămînt, necum acuma îndumnezăit; dar această faptă este întru adevăr de un om foarte iuschiuzar şi fecior de lele. Minciună şi amăgire este aceasta, striga bietul başciohodar, minciună, puternice împărate, şi nu te amăgi. Cu tot adevărul său puţin lipsi să îşi piarză viaţa; şi se făcu batjocură şi de rîs a tot palatul pentru că nu vrea să crează o minciună adeverită de atîtea persoane mari. În sfîrşit bietul başciohodar, am aflat pă urmă, că a fost zicînd încetinel pă tot minutul aşa: vai de supuşi nătărăilor stăpîni! Neghiobia se vede cu încredinţare că mai multe petrece în capetile celor cu nume de nobili, decît la cei de rînd. Ei crezînd această minciună, despreţuesc pe prooroc cu desăvîrşire. Nu pot socoti neghiobi, că dacă Mohamet va fi prooroc mare, precum ne învaţă legea, ce tribuinţă ar fi să se facă atîta de mic, amestecîndu-se în putorile pămîntului, şi despreţuindu-se pe sineşi cu asfel de faptă scîrboasă? Şi iarăşi, dacă Mohamet nu va fi precum credem, ci un om ca toţi oameni, ar mai putea ţărîna lui să facă asfel de blestemăţii? Întru adevăr că toţi cei mari ai noştri sînt măgari mari, iar nu oameni; nătăfleţi, iar nu nobleţi!
     O întîmplare mai nuaă ce se făcu în zioa aceea încredinţă pe împăratul şi pe ceelalţi întru părerile lor: cînd se întoarsă împăratul cu toată suita sa ca să vie în capitală de la acel palat, îi apucă pă cîmp o furtună grozavă, încît nu puteau să se mişce di-nci pînă colea de fulgere şi de trăsnete atîta de mari şi dese, parcă ar fi fost potopirea lumii. Se brodi din întîmplare ca calul acelui başciohodar ce nu credea, să se sperie de un fulger mare, şi trîntindu-l îi frînsă un picior. Această întîmplare fu crezută ca o pedeapsă *[251] cerească pentru necredinţa lui. O sirmane, strigă împăratul văzîndu-l jos trîntit, acesta este chiar rodul necredinţei tale! Tu nu vrei să crezi, şi iată ce îţi lucrează proorocul! Şi pă urmă poruncind să-l rîdice, îl dusără beteag acasă la dînsul. Mă duseiu şi eu în zioa aceea ca să mă plimb prin oraş, şi aflaiu toate cele ce se făcusără, de care urla lumea. Nu pociu, împărate, să îţi povestesc pentru norodul acelui oraş cît erea de lesne crezător la lucruri de nimic şi plin de superstiţii; striga în toate părţile şi se veselea grăind: trăească Vahman socrul proorocului, şi alte săcături.
     Veni şi noaptea aceea, şi eu după obiceiu mă duseiu la prinţesă. Frumoasă Şirino, îi ziseiu cînd intraiu la dînsa. Tu nu ştii ce s-a întîmplat astăzi pă cîmp: un başciohodar ce se îndoea a crede cum că nu ai fi nevasta lui Moamet, fu pedepsit asupra pentru necredinţa sa. Porunciiu vînturilor de făcură o furtună cu toul grozavă, asvîrliiu un trăsnet pă la ochi calului său, încît speriindu-se, îl trînti, de îşi sdrobi un picior care nu se va mai vindeca. Şi făcuiu cu dînsul pildă cătră toţi cei ce vor avea îndoeală pentru luarea noastră întru căsătorie. Eu după obiceiu mă crezu la toate; pă urmă ne veselirăm toată noaptea cu Şirina, şi la vremea cea obicinuită iar fugiiu de acolo.
     În vremea acestor fapte ale mele isprăviiu toată merindea, şi fiindcă nu mai aveam nici o părăluţă de cheltueală, i se înfundasără toate minciunile proorocului. Mohamet cel plăsmuit erea cufundat pă gînduri de foame, abia miorlăind, şi îmi veni în gînd un şiretlîc prea bun. Doamna mea, înziseiu cînd mă duseiu la dînsa, noi am uitat să păzim o regulă prea neapărată la însurarea [252] noastră; dumneata nu mi-ai dat nimica de zestre, şi îmi pare rău, căci tocmai noi umblăm să călcăm regulile prăvilii, şi să dăm pildă urîtă credincioşilor noştri. Bine, iubitul meu mire, răspunsă ea, mîine viind tatăl meu, îi voiu spune despre aceasta, şi el îmi va trimite aici toate averile mele cele de zestre. Ba nu nu, îi răspunseiu eu; prea puţin să-ţi pese de toate averile lui şi de toată slava lui; nici nu tribueşte să îi deschiz vorbă pentru aşa lucru mic pă lîngă mărirea noastră; eu mă mulţumesc pă un giuvaerlîc cît de mic, ajunge numai să ştiu că e din mîna dumitale spre sămn de logodnă; eu atîta zestre ceiu, căci toate vistieriile lumii sînt în mîna mea şi a ta. Şirina ar fi dat toate giuvaericalele ei ce avea acolo ca să se arate că are zestre multă; dar pentru multe sfîrşituri, mă mulţumiiu să iau numai doaă diamanturi foarte mari, pe care le vînduiu a doă zi la un giuvaergiu, şi cu bănişori ce luaiu putuiu să reprezentez oarece chip de Mohamet.
     Petrecuiu mai o lună cu nume de prooroc, şi trăiiu o viaţă nespusă; şi iată veni sol de la un împărat vecin ca să cee pe fata lui Vahman de muere lui; căruea ăi răspunsă Vahman cum că îi pare rău căci nu poate înplini această cerere a sa, fiindcă îşi mărită fata după proorocul Mohamet. Solului îi păru pă acest răspuns că împăratul Gaznei s-a înebunit. Şi supărîndu-se prea mult, se duse de spusă stăpînului său împărat ceea ce a zis Vahman. Acest împărat mîniindu-se prea mult asupra lui Vahman, rîdică oaste grea să îl bată ca pe un nebun şi lipsit. Împăratul acela se numea Caşim, şi erea cu mult mai puternic decît socrul  lui Mohamet; care se şi găti cum putu ca să se înprotivească vrăjmaşului său. Caşim îi [253] prăpădi multă oaste, şi strică toată tabăra lui Vahman; încît abia scăpă în zidurile Gaznei. Aşa socrul proorocului bătut mîrcă de viteji lui Caşim, începu a îşi pierde toate nădejdile şi a întra în grijă mare. Îndată porunci ca să se facă divan şi să vază cum o să rămîe această înprejurare; la care divan ciohodarul cu piciorul frînt vorbi în chipul următor: Mă mir prea mult de împăratul nostru pentru ce să se îngrozească atîta de mult de frica şui Cheşim, de vreme că el ar putea să sdrobească toate împărăţiile lumii, avînd pe Mohamet ginere; alt nimica nu rămîne, împărate fără numai să năzueşti la proorocul; el este dator a îţi ajuta mai cu usebire decît celorlalţi; căci precum mi se pare el ţ-a rîdicat acest răsboiu grozav ca să îi cunoşti puterea.
     Cu toate că vorbele ciohodarului ereau în batjocură, ca un înţelept ce erea şi om cu ştiinţă, dar adusără destule nădejdi şi îndrîsneală în inima lui Vahman. Ai dreptate, zise ciohodarului; mă duc dară să îl rog, şi am nădejde prea bună că mă va asculta. Aşa veni degrabă la palat şi se vorbi cu Şirina a mă ruga amîndoi ca pe un prooroc să le ajut la acest păs mare; Şirina îi făgădui şi îl încredinţă că marele prooroc îi va înplini toată dorinţa prea lesne; şi aşa mă aştepta amîndoi cu multă nerăbdare şi cu dorinţă nespusă ca să viu şi să mă roage; noaptea viitoare merseiu după obiceiul meu ca calul la grăunţă şi ca vaca la bătătură. Atunci împăratul şi fiica Şirina căzură cu lacrămi la picerele mele, cerîndu-mi ajutorul. Eu rămăseiu înlemnit pentru aşa cerere şi rugăciune ce făceau de la un ticălos ca mine, dar cu toate acestea îmi ţinuiu firea. Le ziseiu ca să se scoale, făgăduindu-le că le voiu plini [254] dorinţa. Viind ceasul cel obicinuit fugiiu de acolo, umplînd pe Şirina de bune nădejdi la cererea lor.
     Închinăciunile şi rugăciunile ce îmi făcură ei mă băgară la o bănueală grozavă încît erea să îmi es din minte, socotind şi chiar eu pentru sinemi că voiu fi Mohamet, şi eu nici nu ştiu. Plin de aceste bănueli mă duseiu a doa zi prin văzduh cu lada pă d-asupra oştirilor lui Caşem, şi le priviiu cu amăruntul, asemenea şi cortul în care şedea împăratul. Văzindu-le bine pe toate mă pogorîiu pă un prund, şi strînseiu o mulţime de pietri mai mari şi mai mici pă cît putu să rîdice lada. În noaptea viitoare mă pogorîiu în tabăra vrăjmaşului, pă cînd dormeau străjari; şi, văzînd pe Caşem dormind, îi trăseiu un pietroiu după ureche, şi îl răniiu grozav. Recnetul lui Caşem deşteptă şi puse în picere toată tabăra, cari alergîndu şi văzîndu-l tăvălindu-se în sînge mai mort, începură a striga şi a să văeta, jălind pe împăratul.
     Toată tabăra fu coprinsă de frică şi de spaimă, şi înpreştiindu-se vorba cum că împăratul se răni fără să se ştie de cine, se făcu o turburare între dînşi cu totul nespusă. Aflîndu-se ei întru aşa uimire, mă rîdicaiu în aer, şi sloboziiu destule pietri ca o grindină de ploae de sus pă deasupra lor, încît toţi se spăimîntară cu desăvîrşire; şi mulţi dintr-înşi se răniră, şi alţi muriră; şi se răspîndi vestea cum că ploaă pietri pă cortul împăratului; şi aflînd toată oştirea de una ca aceasta, o tuliră toţi d-a fuga; zicînd cum că proorocul s-a mîniat foarte mult pă împăratul Caşem. Aşa fugiră toţi precum putură, rămîind mulţime de pradă pă cîmpia Gaznei.
     A doa zi mergînd vestea la Vahman, rămasă prea mulţumit, şi fu plin de bucurie pentru învingerea [255] vrăjmaşului său prin puterea proorocului; şi eşind la cîmp, făcu mare stricăciune celor ce făgeau, şi se întoarsără toţi în Gazna plini de jafuri. După acestea toate se făcu luminaţie vestită şi veselie nespusă în toată cetatea; şi alergară toţi pă la mecituri ca să deau slavă de mulţumire proorocului Mohamet, sau mai bine lui Malec. În noaptea aceea se duse numai împăratul la Şirina şi zise: fata mea, iată am venit să dau mare mulţumită slăvitului prooroc pentru stricăciunea ce a făcut vrăjmaşilor mei, precum ai aflat. Pentru care sînt coprins de o nerăbdare multă, şi îmi vine să-mi cază leşin să îl văz viind ca să mă închin lui, şi să îi sărut picioarele udîndu-le cu lacrămi, cu toate că mă socotesc păcătos a mă atinge de sfînt trupul său, dar am nădejde mare că îmi va face această priimire.
     Vahman dobîndi dorinţa sa prea cu lesnire; după obiceiu intraiu în iatacul Şirinei, unde ştiam prea bine că o să-l găsesc. El văzindu-mă, căzu la picioarele mele numaidecît, şi sărutîndu-le cu multă smerenie, îmi făcu destule închinăciuni şi dovediri de mulţumire; eu îl rîdicaiu şi îl sărutaiu pă frunte, şi pă urmă îi ziseiu: e împărate al muritorilor, socoteşti vreodată că nu te voiu ajuta la primejdia în care căzuseşi pentru dragostea mea? Ai văzut prea bine cum am bătut pe obrasnicul Caşem, care avea de gînd să îţi prade împărăţia, şi răpind şi pe Şirina, ce e hotărîtă pentru solul cel mai mare al cerului, să o pue în numărul roabelor sale. Nu e Şirina de roabă a unui muritor, ci de….. Nu te mai teme pă viitorime de nici o putere omenească înprotiva ta; şi dacă cineva din nerozia omenească va îndrîsni să îţi turbure liniştirea, voiu porunci cerului să ploaă preste [256] dînsul şi preste toate puterile sale foc şi pucioasă aprinsă, încît să îi facă pe toţi praf şi cenuşă.
     După ce îl mai încredinţaiu că voiu purta grija totdauna pentru dînsul la orice păs va avea, şi după ce mai vorbirăm ceva pentru prăpădenia oştirilor lui Caşem, se trasă ca să ne lasă în ticnă cu Şirina; care şi ea îmi mulţumi foarte mult pentru cele ce făcusem, şi mă încredinţă despre aceasta cu nenumărate mîngîeri ce îmi făcu toată noaptea; şi aşa eream cufundat cu totul întru desfătări cu dînsa, şi despre zioă mă trăseiu la locul obicinuit.
     Toţi lăcuitori Gaznei ereau atîta de încredinţaţi cum că eu sînt Mohamet, încît şi eu singur precum ţ-am mai spus, puţin a lipsit să crez pentru sinemi cum că oiu fi chiar proorocul pentru atîtea cumedii ce făcusăm, şi mai cu seamă de gurile atîtor sute de mii de oameni, cari fireşte obicinuesc, şi mai vîrtos ai Gaznei, a face lucrurile din ţinţar măgar, şi din şchioapă stînjăn. Cu doaă zile mai pă urmă de aceste întîmplări, porunci împăratul Gaznei ca în tot ţinutul său să se facă veselii mare, nu numai pentru învingerea vrăjmaşului său, ci şi pentru măritişul Şirinei cu Mohamet proorocul, de care poruncă, zău că îmi erea ruşine de ruşinea şi prostia lor, şi tot gîndeam la înţeleptele cuvinte ale ciohodarului, şi îmi erea milă de dînsul că toţi nebuni şi proşti ţineau de nebun şi prost pe un asfel de înţelept şi cun minte; şi crede-mă că l-aş fi ajutat prin vreun marafet, dar ce să fac că nu mă lăsa enteresul şi iubirea de sine. Poruncile se deteră pentru serbarea mea, şi eu socotind că s-ar cuveni să măresc şi să slăvesc cu vreun lucru de mirare această prăsnuire [257] obştească întru cinstea mea, mă duseiu în oraşul Gaznei, şi cumpăraiu iarbă de puşcă, pucioasă, silitră, şi altele asemenea tribuincioase, şi mă căsniiu toată ziuliţa în crîng de făcuiu o mulţime de artifiţii. Sosind noaptea pă cînd băjbîea norodul pă toate uliţile făcînd veselii, mă duseiu şi eu cu lădiţa mea pă d-asupra oraşului, şi rîdicîndu-mă foarte spre nălţime, aprinseiu toate artifiţiile, şi se văzură în văzduh usebite focuri, precum soare luminos, lună, stele, roţi, cară cu cai de foc, şerpi, bălauri, grădini, palaturi, şi altele asemenea tot de foc, pe care le învăţasăm cînd am fost la China. Acestea văzîndu-se de oameni rămasără toţi uimiţi cu gurile căscate şi cu capetile întoarse spre cer; după ce isprăviiu şi astă comedie, mă trăseiu plin de bucurie în obicinuitul crîng. A doa zi mă duseiu şi eu prin tîrg ca să mă bucur de cele ce voiu auzi pe norod zicînd pentru isprăvile mele; şi nădejdea îmi fu pă deplin. Tot norodul povestea isprăvile mele cu mii de ori mai usebite decît precum le făcusăm: uni ziceau cum că Mohamet însuşi a făcut aceste semne pă cer spre mulţumita cinstei ce se făcea întru numele său pă pămînt; alţi: cum că nu e mulţumit, şi amerinţă lumea cu foc să o arză; alţi: cum că Mohamet s-a apucat să prefacă toţi planeţi cerului, căci s-au învechit ceelalţi; alţi: cum că au văzut pîntre lumini chiar pe Mohamet cu barbă albă şi prea cuvios, şi în scurtă vorbă fiecare plăsmuea cîte o minciună, pe care o adeverea cu Alahacîicin, boile ghiordum, boile emiş; adică se jura pă dreptul Dumnezău, că aşa a fost, că aşa a văzut.
     Eu să-ţi spuiu întru adevăr, puternice împărate, că am făcut un haz nespus de aceste vorbe ale lor; Alah ghiostermesîn ahmac adamlarda. Prostia *[258] şi eresurile Gaznenilor ereau în puntul cel mai de sus. Dar vai mie, că pă cînd eu rîdeam şi făceam haz de prostia lor, nenorocirea mea jăfuea în crîng: lada mea, iubita mea ladă; scumpa mea lădiţă, istrumentul minciunilor mele şi al slavei mele ardea în crîng; cum se vede vreo schintee din focurile ce făcusăm în aer căzusă într-însa, şi nefiind eu se aprinsese cu încetul, şi ardea cînd mă duseiu încît îi rămăsese numai fundul! Un părinte, cînd ş-ar găsi pe fiul său unul născut rănit pă o mie de locuri cu rane de moarte, tot nu s-ar fi întristat mai mult decît mine de această ladă! Păduricea răsuna de suspinurile mele, şi de ciuda mea. Mă rupseiu de haine şi de cărnurile trupului, şi mă mir cum nu m-am şi omorît singur cînd pierduiu eu aşa lucru mare şi nepreţuit. Cu toate acestea răul n-avea nici un leac; şi tribuea să îmi apuc drumul pă jos ca un prooroc ca să caut altă norocire. Aşadară Mohamet lăsă în pace pe Vahman împăratul şi pe prinţesa Şirina, şi fugi ca vai de el din Gazna, şi cel mai rău din toate erea că nu avea nici de cheltueală.
     După trei zile dedeiu păste un chervan de neguţetori conăciţi într-o pădure, cari mergeau la Eghipet, şi mă duseiu şi eu cu dînşi acolo, unde fuiu silit a învăţa meşteşugul pînzăriei ca să îmi scot pîinea cea din toate zilele; şezuiu acolo vr-o cîteva vreme, pă urmă veniiu în Damasc, unde mă ţiu tot cu acest meşteşug. Mă arăt în lume a fi prea mulţumit de starea în care mă aflu, însă numai inima mea ştie ce foc o dogoreşte. Nu pociu să uit nicidecum fericirea în care mă aflam. Şirina îmi este totdauna jugrăvită în gînd, şi aceasta mă face prea nenorocit. Aceasta este istoria mea, puternice împărate, pentru care mă silişi ca [259] să ţ-o povestesc. Ştiu prea bine că mă învinovăţiţi la toate cîte am făcut cu lada aceea, dar mă bizuesc bunătăţii voastre că mă veţi erta; căci împărăţia ta fuseşi pricina silindu-mă să destăinuesc ascunsele mele cu de amăruntul.
     Atuncea zise împăratul cătră Malec: bine, eu te iert de toate acestea, care nu ai fost tu pricina a le săvîrşi, ci lada aceea, cu care şi eu aş face aşa, de aş avea-o, şi prostiea împăratului Vahman şi a rîgealurilor lui; dar spune-mi tu mie, umblînd cu aşa maşină pă sus prin văsduh, tot de cumedii te-ai ţinut, sau ai băgat seamă şi la alte lucruri asupra pămîntului şi asupra tutulor trupurilor cereşti? Dară împărate, răspunsă Malec; eu de mica mea copilărie am învăţat prin multe şcoli, în care am trecut şi tot cursul gheografiei fireşti şi matematiceşti; şi după cum îmi spuneau dascăli mei, eu suindu-mă întru nălţimea cerului, am aflat multă usăbire la zisele lor, şi le dau dreptate, căci niminea, afară de mine; nu s-a suit în văzduh ca să vază lucrurile cerului aşa de curat precum le-am văzut eu. Împăratul zise: fă-mi plăcerea de a îmi spune şi despre acestea ceva, căci numai tu ştii adevărul ca unul ce le-ai văzut chiar cu ochi tăi, iar nu ca dascăli noştri, cari povestesc aceea ce aud prin cafenele şi după la babe. Bucuros împărate, răspunsă Malec, şi începu precum urmează mai la vale foarte frumos, desluşit şi adevărat.
     Te rog de ascultare, puternice împărate: Aceea ce vezi cît pot vedea ochi în văzduh, care ni se pare cu o faţă havaie, nu este alt nimica, ci numai aer. Cerul, precum se zice de obşte, este întocmai ca o boltă înpreunată din toate părţile ca o băşică. El este plin de acel aer havaiu, pe [260] care îl numim Hava, sau văzduh, în care stau toate trupurile cereşti, fără să fie atîrnate sau lipite de ceva, ci numai înotînde într-însul ca şi noori.
     Aceste trupuri cereşti sau văzduhnice, sînt: pămîntul, soarele, luna, şi nenumăratele stele; care sînt toate rătunde ca un pepene, şi cu mii de ori mai mari decît le vedem noi de aici de jos. Toată faţa pămîntului este mai mult acoperită cu ape, decît uscată. Soarele, precum am văzut cu încredinţare, nu răsare, nici apune, ci stă în loc nemişcat; ci pămîntul, precum şi celelalte trupuri ale cerului, se învîrteşte cînd în loc, şi cînd în ocol înprejurul său ca să se lumineze şi să se încălzească. Toate pădurile, munţi, văile, gîrlile, şi mările ce sînt pă pămînt, sînt asemenea şi în soare, şi în lună, şi în multe stele, de care m-am putut apropiea ceva. Despre lăcuitori într-însăle nu pociu să te minţu, atîta numai îţi spuiu cu încredinţare că în lună şi în soare am văzut colibi negrinde, şi corturi albinde pă nişte cîmpii, şi focuri lucinde, şi fumuri fumegăinde, şi prinprejurul lor mişcotinde nişte fiinţi ca furnicile de mici, însă forma lor nu am putut să o văz cu desluşire. Eu m-aş fi dus cît de aproape la vreun trup ceresc, dar un cearcăn ce este învîrtindu-se şi vîjăind înprejurul fiecăruea, nu mă lăsa să mă apropiiu. Pămîntul nostru, cît se pare că este de mare, dacă te rîdici în văzduh ca la cincizeci de miluri, îl vezi numai cît o nucă, negru şi întunecos pă o parte, şi pă alta alb şi strălucios. Toată frumuseţa lui ce ni se pare pă dînsul, cînd te uiţi de sus o vezi foarte urîtă şi scîrboasă. Un haut se rîdică după dînsul în aer, de ţi se sbîrleşte părul, şi ţi se pare că ai [261] auzi o mulţime mare de lupi şi de cîini turbaţi mîncîndu-se pă vreun hoit. Duhoarea ce se rîdică în sus după dînsul, nu deosăbeşte cîtuşi de puţin de ceea ce ar fi dintr-o groapă plină de cîini morţi. Mulţimea oamenilor se pare că ar fi ca nişte viermi într-un stîrv. Palaturile cele măreţe şi scumpe întocmai ca nişte cuiburi de rîndunică. Tot ce am băgat de seamă mai cu usebire asupra pămîntului este, că el are doaă căpătîe sau mărgini mai apăsate înlăuntru ştii ca partea dovleacului unde îi este coada şi floarea. Aceste părţi, cît am umblat prin văzduh, nu s-au văzut luminate nicidecum, ci dinprotivă întunecoase, viforoase, şi pline de ghieţuri şi de zăpezi. Iar părţile lui cele despre soare răsare şi apune cu totul dinprotivă. De multe ori m-au apucasără vremi cu tunete prin văzduh; de multe ori a turnat chiar lîngă mine, şi mi-a mirosit fumul trăsnetului chiar ca fumul ce ese din puşcă. Cînd treceam prin noori mă umpleam de bură, şi am cunoscut că noorul nu este alt ceva, ci numai nişte aburi apătoşi şi îndeşiţi în aer.
     Mi s-a părut un lucru prea de mirare, că cînd mă înălţam uneori prea mult în sus, şi nu vedeam lună nicidecum de jos, o vedeam plină de sus. Pricina a fost, precum am băgat de seamă, că cînd la noi nu se vede luna nicidecum, partea ei cea cătră noi este întunecoasă, adică neluminată de soare, şi d-aceea nu putem să o vedem, iar cealaltă parte cătră soare, luminată şi frumoasă. Cînd iarăşi o vedem de pre pămînt plină, după ce mă sueam sus, nu o vedeam nicidecum. Tot asemenea întîmplări am văzut şi pentru pămîntul nostru adică partea lui cea cătră soare este luminată, şi [262] atunci zicem că avem zioă; iar cea în dos fiindă întunecată, zicem că e noapte.
     Focurile ce vedem lăsîndu-se ca un şarpe prin văzduh, pe care le numesc proşti smei, şi alţi zic că cade steao celui ce moare într-acel minut, nu sînt alt nimica, fără numai nişte materie ce se aprinde în aer de razele soarelui şi de frecătura unia cu alta, şi care put întocmai ca pucioasa, sau ca iarba de puşcă. Mulţimea trăsnetilor, de ar cădea toate pă faţa pămîntului, l-ar face ca ciurul, şi s-ar prăpădi mulţi oameni, case, şi dobitoace. Pricina necăderii lor este că fulgerul nu se aprinde niciodată în faţa noorului cea cătră pămînt, ci în cea d-asupra, adică în partea cea cătră soare. Adevărat este că multe pornesc spre pămînt, însă trecînde prin grosimea noorilor, se sting în apa lor, sau de trec apucă prin văzduh pierziş, nelăsîndu-le aerul pămîntului să se apropie de dînsul. O ghiulea cît de grea, şi cît de sbucnită de vreo putere înfocată din văzduh drept la vreo ţintă pă pămînt, nu poate nimeri niciodată, ci numai după întîmplare, căci nu o lasă aerul să vie d-a dreptul, ci în şovăituri. Aceasta este pricina şi a şovăirilor sau a cotiturilor ce vedem făcînde fulgerile. Asemenea ar cădea pă noi şi noori de nu ar fi vîntul, şi dinprotivă iarăşi nu ar fi nici noori de nu ar fi vînt, dar nici vînt, de ar lipsi noori. Curcubeul, pe care zic proşti noştri că l-a făcut Mohamet ca să se odihnească pă dînsul, nu este altceva, ci numai răsfrîngerea razălor ariei soarelui în vreun noor ploos. Iar de multele lui feţe să nu te miri nicidecum, căci lumina sau razele soarelui le înformează; şi nu numai pe acelea, ci şi pe cele ce vedem pre pămînt obicinuite *[263] la oameni. De unde negrul, stînd la soare, precum lîna, se face roşu ca sîngele? De unde galbenul, precum ceara, stînd la soare, se albeşte ca zăpada? De unde albul, negru? De unde nooriul, verde? Albul, negrul, roşul, şi verdele, se fac din razele soarelui; iar celelalte feţe din meşteşugul oamenilor.
     Gheografi noştri zic că sînt numai trei părţi sau trei uscaturi ale pămîntului, adică: Asia noastră, Africa, şi Europa, şi vreo cîteva ostroave; şi eu umblînd pă sus am mai văzut vreo trei patru ca dînsele, şi o mulţime foarte mare de ostroave unele mai cît Africa; şi dea Dumnezău să trăeşti mulţi ani împărate, că toate vei şi stăpîni din cele ce eu zic, şi ei nici nu visează de fiinţa lor. Acestea sînt băgările mele de seamă ce am făcut cînd eream şi eu Mohamet; iar acuma împărate, fiindcă am ajuns Malec, iartă-mă să tac, căci nu mai pociu de ciudă şi de ostenit. Împăratul se miră foarte mult de iscusinţa sa, şi îi dete mii de bravuri, dăruindu-l şi cu bani.
     Halima, obosindu-i-se mintea de atîtea istorii frumoase, rugă pe Aidin ca s-o erte şi să se mai odihnească. Aidin, fiind pătruns de mirare atîtor povestiri pline de înţelepciune şi de frumuseţe, rămasă încremenit de duhul cel ager şi nalt al Halimalei; şi o dărui cu o baniţă de brilanturi tot ca oul de porumbiel; şi i se jură că ea îi va fi comoara cea mai scumpă din această lume; după Dumnezău, numai ei se va închina, şi nu va eşi din poruncile ei cîtuşi de puţin. Atuncea Halima, văzîndă pe Aidin împăratul atîta de mulţumit pentru Istoriile ei, zise: puternice împărate, fiind că te văz atîta de mulţumit de Istoriile mele, am de gînd să îţi povestesc altele de acuma înainte [264] atîta de frumoase, minunate, şi pline de înţelepciune, încît frumuseţa lor să fie cu mii de ori mai presus decît a celor ce ai auzit pînă acuma; şi de nu va fi aşa, te jur pă numele proorocului şi pă al lui Dumnezău să mă tai bucăţi, şi să mă dai hiarălor ca să mă mănînce. Aidin auzind aceste făgădueli mari, şi ştiind că de cîte ori i s-a făgăduit ori cu ce, nu a eşit de minciună, ci încă mai presus decît zisese, îi dete voe ca să înceteze, şi să mai răsufle; însă o întrebă ca ce istorie o să înceapă mîine, şi ea îi răspunsă: tot urmarea Istoriei lui Verdredin sau bedredin Lola, şi a vezirului său, care se sfîrşaşte într-un chip foarte de mirare şi plin de frumuseţe; asemenea şi altele după dînsa, foarte minunate. Vremea sosi, şi Halima începu precum urmează la vale, într-un chip cu totul de mirare.
     Aceea ce se făgădueşte Halima(*) lui Aidin urmează în tomul al   4-lea şi cel mai după urmă al trupului de Halima. Nu pociu să vă mai încredinţez şi eu din parte-mi cum că următorul tom al patrulea va coprinde istorii cu miloane de ori mai frumoase decît cele ce aţi auzit în celelalte trei, căci oricum vă voiu spune mai nainte, nu voiu putea covîrşi frumuseţa lor. Mi se pare că v-am spus [265] de multe ori tot aşa prin tomurile trecute, şi sînt încredinţat că nu m-aţi aflat mincinos. Fiţi dară sinătoşi, şi cititori cu luare aminte, căci nu e nici o carte, care să aibă tribuinţă de cititor meşter ca Halimaoa, şi aşteptaţi cu încredinţare şi pe tomul următor în scurtă vreme.
     
      Traducătorul Gorjan.
     
      
      
      Contenirea Tomului al 3-lea. 
      

      
      
      
      
      
      
      
      [266] TABLĂ
    
pentru Istoriile ce se află în acest tom al 3-lea.

__________


Urmarea şi isprăvitul Istoriei Faruhnazei fetei împăratului Casmirie…………………. 1
Istoria minunatelor întîmpări ale lui Culuf ………………………………………….. 31
Istoria preafrumoasei Dilara, înpreună cu Culuf …………………………………….. 37
Urmarea şi isprăvitul Istoriei lui Culuf şi a prefrumoasei Dilara ……………………. 56
Istoria împăratului Calaf, şi a împărătesei Chinei …………………………………… 80
Istoria împăratului Fudlad fiul lui Minortoc împăratul Musulului ………………….. 93
Urmarea şi isprăvitul Istoriei împăratului Calaf şi a împărătesei Chinei …………... 137
Istoria împăratului Vedredin Lola, şi a vezirului său ………………………………. 154
Istoria vezirului Talmuc, ce s-a numit şi Negrafer, şi a împărătiţei Cealica …….…. 156
Urmarea Istoriei lui Vedredin Lolu, şi a Vezirului său …………………………….. 200
Istoria prinţului Săif Moltuc, şi a portretului prea frumoasăi Frosinica ……………. 202
Istoria prinţesei Malca, fata lui Şerendiva împăratul Indiei ………………………... 221
Urmarea Istoriei împăratului Vedredin Lolu, şi a Vezirului său …………………… 232
Istoria lui Malec, şi a prinţesei Şirina …………………..………………………….. 236 



(*) Din greşală îţi zicu oameni Gherasim, căci eu ştiu poate şi mai bine decît dumneata că te numeşti Gherasmie.
(*) Un istoric Turcu povesteşte pentru aceşti doftori în chipul următoru: “Împăratul Tohrulbeu neştiind în toată viaţa sa ce va să zică boală sau doftorie, şi nici că îi călcasă prin casă vreun doftoru; însă auzind de la mulţi boeri cum că doftori au meşteşug mare de a scula pe oameni din boale, se îndemnă şi elu a chema ceva doftori la boala fiului său Farocuz, şi zise să vie numai cei mai învăţaţi din mahalaoa ce se numea  Hiunchear-mahalesi. Doftori veniră în numări de treizeci, şi Tohrulbeiu împăratul rămasă încremenit, şi se umplu de mînie cînd îi auzi zicînd cum că fiul său zace de lungoare, şi tribue să bea lapte acru, cîte o litră pă tot ceasul. Altul zicea că are urdinare, şi să bea cîte o jumătate oca zeamă de prune afumate, la cîte un sfert de ceas. Altul zicea că are tusă înfundată, adică năduh, şi să bea cîte o litră de zeamă de sardele la cîte zece minute. Altul zicea că are friguri, şi să bea zeamă de raci, sau să mănînce numai raci rasol, şi să bea apă cînd îi va fi sete. Altul zicea că are rematica la picere, şi tribue să îi lasă singe din nas. Altul zicea că i s-a încueat stomahul, şi să bea zeamă de coarne pisate cu restichiu amestecate. Pă cînd făcea doftori acest vestit consult, veni un neguţetor ce nu mai avea traiu în casă de pureci, şi întrebă pe doftori de ştiu vreun leac ca să piee pureci? Unul din doftori, ce se părea mai galant, şi mai priceput, scoasă o mînă de troscot, ce este o burueană prea plăcută porcilor şi purecilor, şi îi dete, cu tocmală de 15 lei. Şi întrebîndu-l neguţetorul cum să facă aceste burueni ca să moară pureci? îi răspunsă doftorul: să le fierbi într-o oca de apă, pînă ce va scădea jumătate. Pă urmă cînd vei  prinde pureci pă tine, sau pîn aşternut, sau pîn casă, să îi înpiedeci numaidecît cu fire de păr din capu-ţi, să ei zeamă de aceea cu vîrful unui acu inglezesc foarte subţire, şi să îi bagi în gură; şi cînd i se-va pogorî acea zeamă în stomah, va crăpa numaidecît, şi aşa te vei uşura de pureci numai în doao trei zile. Atuncea pătimaşul zise: Măriea ta ecsohogate, pardon şi mă iartă, că oiu să te întreb de un lucru: dar cînd voiu prinde eu pureci în degete, nu e mai bine să îi strivesc în unghii precum este obiceiul? Iar doftorul îi zise: pe noi aşa ne învaţă bătrînul Ipocrat, dar cum vei voi, că bine e şi precum zici tu, bine e şi precum zic eu. Atuncea Tohrulbeiu goni pe doftori cu mare necinste, şi năzui la mila lui Dumnezău cu rugăciuni sfinte (în legea lor), şi află uşurare fiul său. Iar doftori, ce venisără ca nişte cerbi cu capetile pă sus, vorbind între dînşi ca nişte cloncani, tropoind pîn casă ca tauri de streche; şi plimbîndu-se şi umblînd ca nişte cocoşi, se-duseră ca nişte opăriţi, şi ca curcile ploate. Însămnare: cu toate că mulţi au cinste la meşteşugurile cele vechi, însă eu unul nu amu; şi îndreptarea mea vor fi aceşti doftori, de va fi aşa.”
(*) Numire ce însemnează Dumnezău atotputernic.
(*) Îmbrăcaţi în haine de întristare. verb. întristaresă.
(*) Cu mînile şi cu picerele încărcate de feară; adică legată ferecată cu feară de mîni şi de picere.
(*) Istoriea Merhanei cu meşteşugul ei de a preface pe tineri Anadolului în dobitoace, şi răutatea ei de a îi vedea pururea în aşa stare, nu dă nici o bănueală cum că nu a fost aşa; căci o vedem aceasta şi în zisele noastre. Merham, zicere arăbească, va să zică voinţa celor mai mari şi puternic. “merham et sutanîm, va să zică: arată-ţi voinţa cea puternică stăpînitorul meu. Şi se zice aşa numai la cei întru putere. Din această zicere se derivează şi zicerea Merhana, care a fost fată de omu cu multă putere asupra norodului. Pă vremile noastre nu pociu zice, cum că se află oameni bogaţi şi puternici, sau stăpînitor, cărora să le placă văzînd pe mai mici lor cufundaţi întru neştiinţă şi îndobitocie ca cerbi Merhanei; iar pă vremile cele de demult erea toţi stăpînitori aşa, precum adeverează şi însuşi istoriea, ca să nu se deştepte norodul şi să le priceapă vicleşugurile. Eu ziseiu că nu ştiu să fie aşa stăpînitori în vremile de acuma; aşa este, fiindcă nu sînt vreun om umblat, că de aşu fi, poate că mi-ar fi venit acru.”
Traducătorul Gorjan.
(*) Damascul erea o cetate foarte mare şi frumoasă, în ţinutul Siriei, între Arabiea şi marea Mediterană, de la Ierusalim spre meazănoapte, lîngă un lac.
(*) Precum fac şi uni din boeri noştri în zioa de astăzi, pă lîngă cari, de vei fi caraghioz bun, şi mucalit întru vorbe de ocară, vei fi primit cu mare bucurie, iar almintrilea nu. O ticăloşie!
(*) Versuri ale unui poet rumîn din vechime.
(*) Fel de loc pentru îngroparea morţilor turceşti, şi cu încăperi de lăcuinţă. Schit sau mînăstire.
(*) Melanholiea. Se zice că omul are fiere neagră, care umplîndu-se la nescai întristări, întunecă veseliea feţei, şi o posomoraşte, şi desumflîndu-se, se luminează.
(*) Se vede treaba că şi p-atuncea se obicinuea numele “familie;” şi cînd zicea neştine, precum zice un istoric turc, Simitoulu, Pogacioulu, Schimbeoulu, Ceanacoulu, Caşicoulu, însămna mare lucru, precum şi acuma.
(*) Să îi ureze (bune norocire şi altele).
(*) Ce pildă frumoasă pentru mîntuitorul lumii Is.Hr., fiul lui Dumnezău, împăratul cerului, care a venit în lume subpt chip de rob, şi petrecînd cu oameni, şi ivindu-se la draci, îi cunoştea puterea şi striga: a, tu eşti fiul lui Dumnezău împăratul lui Israil.
(*) Ţinere d-o noapte. Hula sing. Hulale îmulţit.
(*) Să facă gustare înaintea prănzului.
(*) Aici îmi pare rău de bietul Tahîr şi de prostiea sa, fiindcă se leagă atîta de tare înaintea judecăţii, neştiind lanţul şi puterea amorului ce lucruri mari săvîrşaşte în toată lumea nu numai între oameni, ci şi între dobitoace. Învitarea cea mai multă, şi vitejiea cea mai mare la orice întîmplare, şi orice faptă slăvită, se naşte din amor. Cine a slăvit pe romani, şi pe greci din vechime şi din zilele noastre, atîta de mult pînă la ceriu? Numai amorul patriei. Cine pe Mihai vodă Viteazul mai pre sus de stele? Numai şi numai amorul cel cătră Dumnezău şi cătră fapta cea bună, ce este tot Dumnezău. Dar vai mie! Că oiu să mor, şi no-iu să văz aceasta şi între ai miei. Oiu să mor în braţele cumplitei neuniri, a vrajbei, şi a pismuirei!						Traducătorul Gorjan.
(*) Ferice de oameni aceea, ce trăea pă cînd erea în lume între mic şi mare dragoste adevărată şi iubirea de omenire, şi vai de cei de acuma; căci lipseşte dintre dînşi acest dar dumnezăesc. Cel mai bun prieten îţi este vrăjmaşul cel mai grozav, atîta numai că nu îţi face răul înaintea ta, şi cu această amăgire se mai ţine numele de prieteşug. Cel mai mare nobil, care s-ar cuveni să fie lăcaşul şi isvorul adevărului, se strică prea curînd pentru un prea puţin enteres, sau pentru o minciună a vru-nui linguşitor! În cel mai cuvios părinte afli masca cea mai îndrăcită! “nu este nu; nu este pînă la unul. Toţi s-au abătut din calea adevărului, şi toţi înpreună răi şi vicleni s-au făcut,” precum zice David. Ferice, şi de trei ori ferice pentru celce moare în vremea de acuma, meargă şi la iad; căci tot vor fi mai bun draci de acolo, decît oameni de aicea.
Traducătorul.
(*) Colnic va să zică cărărue sau potecuţă foarte îngustă şi cu cotituri pă vîrful munţilor, şi prin părţi.
(**) Crîng foarte des şi înţesut prin mijlocul pădurilor pă unde umblă omul foarte rar.

(*) Dormir, boltă pentru îngroparea morţilor.
(**) Glii, colţi, sau fărîmături de piatră.
(***) Ce îţi lipseşte chelule? Scufie de mărgăritar. El mort de foame şi golu ca vai de el,       ş-apoi mai umbla şi după amoru. Taman a nemerit-o!
(*) Hoţu se numeşte celce fură şi omoară pîntr-ascuns. Tîlhariu, celce face toate răutăţile, adică omoară, fură, jăfueşte, înşală şcel. mai cu seamă prin oraşe mari, cu felurimi de mijloace, de care sînt şi mai mulţi prin lume. Haiducu, celce jăfueşte şi omoară numai prin codru, adică prin păduri. Borfaşu, celce fură numai haine, şi nu omoară. Şi hoţu de cai, ce fură numai vite. Iar găinaru, ce fură găini, şi cele asemenea.
(*) De multe ori vrîjmaşi noştri, voind să ne facă rău, Dumnezău ne pregăteşte bine. Ştiţi aceasta şi din istoriea lui Iosif fiul lui Iacob, că fraţi lui voind să-l prăpădească prin vînzarea la cei de alt neam, Dumnezău îl rîdică în tot Egipetul ca şi un împărat, şi îl făcu vestit în toată lumea. Dar aceasta am văzut-o chiar şi mie întîmplîndumi-se, voind nişte mişei ca să îmi facă rău. 
Traducătorul.
(**) Omul bun şi cu inima curată nici p-atuncea nu plătea nimica, pă cînd nu prea erea drăcii multe, dar mite acuma, pă cînd se miră şi dracu de oameni.
(*) Făcea zimbre.
(**) De zampargiu, de amor şcel.
(*) Nebunească ceartă a fost şi încă mai este între Greci pentru Poetul Omer, voind cum că este Grec; dar în cea mai de pre urmă îl hotărîră că e născut din Smirna, cu trei sute ani după luarea Troadei. Cu toate că cetatea aceasta este un port al Aziei Mici, şi cu urmare toţi lăciutori ei Azieni curaţi, pe care niciodată nu au stăpînit-o Greci, însă limba poemilor lui Omer, ce este o limbă Arabo-grecească, ce se obicinuea pă vremile acelea ca şi în zioa de astăzi cea Coţovlăhească, şi numele său de Omar, sau Omiros pă grecie, sînt destule dovez cum că acest poet este curat Eghiptean, iar nu Grec, precum voesc ei. Nu pociu zice cum că înţeleg ceva Arăbeşte, dar zic întru adevăr că un Arab adăpat în limba sa, precum striga şi răposatul Arab Costantin Vardalah, înţelege prea bine poemile lui Omar sau Omer. Greci cei vechi au avutără toate darurile cele bune, precum îi slăveşte lumea pînă în zioa de astăzi, atîta numai că mai mult au transformat şi au greci autori Eghipteni, dîndu-le nume grecesc, decît să compue singuri. Numele Omar, sau după grecie Omiros, schimbată alfa în ita şi cu adaos de os după terminaţiea limbii lor, este destulă dovadă că Omer sau Omar a fost Eghiptean.
	Precum Vîlcan şi Stoean nu pot fi nume rumîneşti, şi bulgăreşti: şi precum Pîrvu, Şărban nu pot fi nemţeşti, ci numai rumîneşti; şi iarăşi: precum Anesti, Arghip Diamandache şi Iane nu pot fi nume turceşti, ci greceşti, aşa şi Ibraim, Mahmut şi Omer nu pot fi nume greceşti, ci numai turceşti, sau arăbeşti. Mai avem şi altă dovadă. Poetul Omer defaimă pe Greci cu desăvîrşire în toată poeziea sa de la început şi pînă la sfîrşit, lucru ce nu ar fi putut face nici un Grec pă vremile acelea, pă cînd tot căpitanu peste o sută doaă de greci erea un monarh. Mai sînt şi alte dovezi cum că Omer a fost Eghiptean, şi acestea sînt, că nici un autor din ai Grecilor, în proză sau în versuri, nu aseamînă la limbă sau la stil cîtuşi de puţin cu Omer. Şi dacă Omer a vrut să se arate că ştie şi el ceva greceşte, şi eu în această Haaima cum că ştiu vreo cîteva cuvinte turceşti, aceasta nu e de mirare. Ţineţi minte vorba mea, că cu vreme o să auziţi pe Greci zicînd că a fost Grec şi G. Brîncoveanu, ce a tradus filosofiea lui Ainechie în elineşte, fiind rumîn ceaoş, şi ce ştiţi ce patridă îi vor da. Aceasta e prea de crezut, că ei umblă să arate de neam Grec şi pe Mihai Vodă Viteazul, pe care îl mărturisesc toţi scriitori de rumîn adevărat, şi chiar ţara noastră întreagă, a cării a fost fiu şi părinte. Mai de mirare lucru este iubirea de adevăr şi înţelepciunea unui omu, ce este lucru rar, decît neghiobia, lucru mai la toţi cu îndestulare. Şi aceasta este, că auz vorbind, şi pe uni îi văz scriind şi pomenind “de la împărăţiea Grecilor în Ţarigrad, şi cel.” De lege Grecească, şcel. Apoi de! Nu e neghiobie asta? Şi cînd au împărăţit Greci în Ţarigrad, sau cine a început legea Creştinească? Întemeetori şi stăpînitori Ţarigradului, pînă la luarea sa de Turci, au n-au fost Romani? Şi orbi sînt uni ca aceştiea de nu cetesc istoriea? Grec a fost domnul Hs. şi apostoli legii sale? O ce neghiobie! !
Gorjan.
(*) Carte de despărţire; şi soţenie carte de însoţire, sau răvaş de cununie.
(**) Netoţiea sau Otentoţiea este un ţinut al Africii, lîngă capul ei cel despre Meazăzi; de aci se trag netoţi ce umblă prin ţară.
Traducătorul.
(*) Meca este o cetate vestită pentru negoţul ei şi pentru bogăţiile ce se cară întrînsa de hagii turci. Aci este mormîntul lui Moamet, adică hagilîcul turcilor. Bogăţiile acestui mormînt nu se pot socoti. Meca este în Arabiea cea fericită, pă ţermuri golfului Arabic, spre miază zi de la ţara Rumînească.
(*) Cu prilejul acestui Catiu aşi avea destulă materie de vorbă, dar mă las, fiind încredinţat că veţi putea ghici ceea ce aş vrea să scriu.
(**) Îmi vine să rîz de uni cînd îi auz dorind de lucrurile vechimei. Apoi uite ce erea    p-atunci pă la dregătorii! Unde se aude acuma de asfel de păgînătăţi? Cît să fie frate, civilizaţia de acum te învaţă încai să le transformezi.
(*) Rîul Indu isvoraşte dupîntre muntele Mustag şi Himalaiu, ce sînt în partea Chinei cea despre Sudovest, şi curmînd munţi Himalaiu, trece prin ţinutul Cabul, d-aci prin Beluşistan, şi se varsă în Sinul de Oman în Marea Indiană, după care ş-a luat şi India numirea sa.
Traducătorul.
(*) Insulile Sonde pă Ecvator, adică insula Sumatra, Borneea, Iava, şi cel.
(**) Tot pă Ecuator spre Sud de la Comorin Capul Industanului.
(*) Să protimiseşti. Infinitivul a prefera. Mod hotăr. prezent: preferez, preferezi, preferează. Înmul. preferămu, preferaţi, preferează. Nesăvîr. preferam, preferai, prefera. Înmul. preferamu, preferaţi, preferau, şi ceelalţi timpi. Să mă erţi domnule Grămătice, căci verbul acesta îmi dete pricină a mă amesteca în treaba dumitale, şi a scri aşa: sing. sînt, iar nu sîntu; căci acesta e persoana a trrea la înmulţit. Şi cu urmare (u) al dumitale, de care ai umplut Grămatica, şi m-ai făcut să umplu şi eu Halimaoa, nu are loc alt undeva, ci numai la verbul de persoana înmulţitului, precum: sînt, şi îs, spre deosăbirea lui sîntu şi îsu, ce este înmulţitul persoanei a treea de la prezent. Nesăvîr. sing. eram, eari, era. Înmul. eramu, eraţi, erau. Asemenea şi pentru modul Condiţionel. Sing. aş, ai, ar. Înmul. amu, aţi, aru. Aşa vei zice şi pentru Nehotărîtul, adică: am fost, ai fost, a fost. Înmul. amu fostu, aţi fostu, au(†) fostu. Iar despre ceea ce zici la foaea 76, aşa: Neamuri şi numere prezentul partiţipiilor nu are, să mă erţi că are de cînd lumea, şi iată cum: bărb. sing. fără articol: mergînd, înmul. mergîndu. feme. sing  mergîndă, înmul. mergînde. Iar cu articol ca nişte substantive, aşa: băr. N. mergîndul, G. a mergîndului, D. mergîndului, sau la mergîndul, Ac, pe mergîndul, V. o mergîndule, Ab. de la mergîndul. Înmul. mergînzii, a mergînzilor, mergînzilor, sau la mergînzi, pe mergînzii, o mergînzilor, de la mergînzii. Fem N. mergînda, G. a mergîndăi, D. mergîndăi sau la mergînda,  V. o mergîndo, Ac. pe mergînda, Ab. de la mergînda. Înmul. mergîndele, a mergîndelor, la mergîndele sau mergîndelor, Ac. pe mergîndele, o mergîndelor, Ab. de la mergîndele. Iar (de) ce îl pui dumneata la Abla. Nu are nici un loc. Căci nu putem zice nicidecum: am luat cartea de Stanciu, ci de la Stanciu; căci cînd oiu zice, de Stanciu, va să zică cartea cea făcută de Stanciu; apoi toate lucrurile ce luăm de la oameni, nu sînt făcute de ei, ca să zicem de, în loc de de la. Acestea ş. cel. Domnul meu, şi iartă pe Gorjan, prietenul dumitale.

__________
(†) Acest (au) se pune la sfîrşitul înmulţitului persoanei a treea a Nesăvîrşitului, spre deosebirea singuritului, şi nu te mira, că tocmai aşa este.
(*) Aci las pă cititori a ghici ca ce persoană vorbi aceste doaă rînduri. Nota aceasta nu prea are loc aici, dar o făcuiu ca să aduc aminte cetitorului că citirea Halimalei are tribuinţă de cititor foarte meşter, şi cu duh prea iscusit.
(*) De va zice cineva că unde ereau tunuri şi iarbă de puşcă pă atunci, unul ca acesta să mă erte, căci este o născocire atîta de veche, încît se uitasă pînă mai dăunăz. Întrebe chinezi, dacă nu mă crede.
(*) Poftesc pe tot cititorul a nu se mira de această ladă mehanică, de nume de ceasornic, de iarbă de puşcă, de vasul în forma căzănaşului, ce se vede că a fost pentru lucrarea cu aburi pă vremile de atunci; să nu se mire zicînd că nu poate să fi fost; ci să crează cu adevărat, că meşteşugurile de p-atunci, adică din vechime, abia au început în vremile noastre a se zămisli în pîntecile maicei lor, şi mai au vreme multă pînă să se nască, şi încă mai multă pînă să crească în vîrstea lor cea de atunci. Egoismul a avut putere multă de a le şterge din lume, pe care îl vedem şi în zioa de astăzi; că pentru un lucru prea de nimic te rogi de cel ce îl ştie ca să te înveţe şi pe tine pînă faci spume la gură, şi nu voeşte nici într-un chip. Asta este egoismul, adică numai el să ştie, şi să facă minuni între oameni cu meşteşugul său, ca să fie numai el slăvit şi lăudat. Din rostul lui Gorjan citire. Aşa zice duhul încelepciunei: fi-vor cele învechite şi pierdute, ca cele nuoi şi aflate. Cele necrezute, şi nevăzute, şi de multă mirare, crezute văzute, şi la toţi de obşte. Fi-vor toţi muritori pămîntului întocmai ca îngeri întru toate, afară de moarte, căci aceasta este spiculaţia naturei. Întoarce-se-vor toţi la toate cele dintîiu, şi vor lua veacurile din cap; aşa zice duhul adevărului. Zioa de astăzi va rîde de lucrul celii de eri, şi cea de mîine va zimbi de al amîndurora, şi va face pasuri uriaşeşti aprinse de el. Ani cei mulţi vor fi ca o săptămînă, şi iar ca cei mulţi, cunoscîndu-se între cei muritori ceea ce cere natura. Cei ce mor nu se vor mai hrăni din cele muritoare, ci din cele fără sînge, şi atunci vor avea zile îndelungate. Spirturile vor peri ca unele ce sînt pila cea mai oţălită a vieţuitoarelor trupuri; şi înpreunările trupeşti nu fără de vreme, ci după legea naturei.
(*) Oches, se numeşte fereastra învălişului casăi.
(*) Bagă de seamă şi vezi cine, şi cătră cine vorbeşte aci.
(*) Halima, tîlcuindu-se, va să zică, (luîndu-se de la Halîma) întîmplările fiecărui. Ah, halîma salt alah bilir; întîmplările mele, sau necazurile mele numai Dumnezău le ştie. Halem, ăecaz, de unde şi, alem, scoţind pe h, ce va să zică lume; care se înţelege aria sau vatra necazurilor şi ale întîmplărilor. Şi aşa este cu adevărat că mai toate ale omenirei, precum slava, bogăţia, sărăcia, lacrămile şi rîsul, sînt după întîmplare, ş-apoi şi cele mai de obşte între toţi.
Gorjan.
??

??

??

??

1


1