Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Rumîneşti, de F. Aaron, profesor de istoria generală în Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti. Tomul III, Bucureşti, în tipografia lui  I. Eliad, 1838.

		Precuvîntare

	[I] Iată şi al III-lea tom al ideii repezi de istoria prinţipatului Ţării Rumîneşti. Eşirea lui la lumină precurmează aşteptarea tuturor acelora care dorea să cunoască şîrul întîmplărilor Ţării Rumîneşti, şi pe mine mă scapă de o datorie cu care m-am legat către publicul cititor, că după tomul II va urma şi al III-lea. Poci dar a mă socoti norocit că am împlinit şi dorirea cititorilor şi mi-am făcut şi datoria.
	[II] Pătruns de recunoştinţă cătră cei ce au binevoit a ajuta tipărirea acestor trei tomuri mă simţ dator a le aduce aici mulţumirile cele cuviincioase. Acelui ajutor făcător de bine se cuvine şi tot dreptul de mulţumire din partea oricăruia care poate simţi vreun folos din aceste cărţi ce au văzut lumina.
	Dar aceste trei tomuri ce au eşit pînă acum abia coprind a treia parte din totalul faptelor şi al întîmplărilor ce trebue să alcătuiască întreagă istoria Ţării Rumîneşti. Vremile cele dintîi şi vechi ale aceştii ţări sînt cam necunoscute şi întunecate, şi de aceea sînt şi foarte sărace de întîmplări. Nu m-am oprit mult la acele vremi pentru că nici are cineva ce să scrie despre dînsele; am păstrat o scriere mai întinsă asupra altor vremi mai dincoaci.
	Cu cît înaintează istoria şi se apropie de vremile noastre de acum, cu atît sfera ei se lăţeşte, cu atît faptele, întîmplările şi relaţiile Ţării Rumîneşti sunt mai cunoscute şi [III] mai interesante. La aceste vremi adevărat istorice, nu numai poate, ci şi trebue scriitorul să se oprească mai mult, pentru că are materie îndestulă, interesantă şi vrednică de a trage băgarea de seamă a cititorilor. Aşadar, poate să se socotească, de la vremea unde se opreşte tomul III, pînă la vremile noastre, trebue încă cel puţin cinci tomuri mari ca să coprinză faptele şi întîmplările Ţării Rumîneşti.
	Mi-ar plăcea să isprăvesc un lucru ce l-am început; aş dori să am mulţumirea de a da afară şi acele cinci tomuri ce mai lipsesc, şi aş vrea să îndestulez pe deplin dorirea acelor cititori buni care vor să dobîndească o idee întreagă de toate întîmplările Ţării Rumîneşti de la început pînă în zilele noastre. Dar îmi pare rău că pentru a isprăvi acest lucru nu e destulă numai voinţa mea de a jertfi osteneala: lipsa mijloacelor tipăririi mă desnădăjdueşte cu totul. Poci oare îndrăsni a mă mai adresa la buna voinţă a publicului cititor, ca, precum [IV] a ajutat tipărirea celor trei tomuri, să înlesnească eşirea la lumină şi a celorlalte cinci tomuri. Chemarea aceasta o fac la toate inimile generoase; isprava ei va hotărî soarta acelor cinci tomuri ce lipsesc spre a completui istoria Ţării Rumîneşti.

									F. Aaron.


		ŞERBAN BASARAB

		[1] Şerban Basarab
			sau
		      Radul Şerban	
		A domnit de la 1602-1610.

	După moartea cea jalnică a lui Mihai Viteazul, boierii aceia care i-au fost credincioşi pînă la cel mai după urmă minut al vieţii sale, şi care au fost faţă şi la uciderea cea hoţească sub care au căzut scumpul lor prinţ, părăsiră cîmpul Turzii ca pe un loc blestemat pentru fărădelegea ce s-a săvîrşit acolo, şi cu durerea în inimă eşiră din Transilvania ca dintr-o ţară unde a apus steaoa norocirii lor. Cu dînşii împreună veniră descurajate şi mîhnite şi rămăşiţele din trupele acele falnice ale lui Mihai, care mai nainte vesele şi mîndre [2] în vitejia şi triştea prinţului lor, s-au răsboit cu destulă ispravă sub steagurile sale cele biruitoare. După ce cu mare greutate, slăbănogiţi de întîmplarea aceea tristă, şi goniţi de trupele cele necredincioase ale ucigaşului Basta, trecură Carpaţii dincoaci în ţara lor, aşezară lagărul la satul Stăneşti aproape de Argeş. Aici la locul acesta s-au adunat şi alţi boieri pe care deosebite întîmplări i-au fost împrăşiat într-o parte şi într-alta. Tocmai într-această vreme şi boierii Buzeştii, plini de biruinţe şi de slavă, se întorcea de la bătălia cea norocită în care a înfrînt puterea Moldovii, şi au gonit pe Simeon Moghilă din Ţara Rumînească, unde nădăjduia că, prin protecţia Poloniei şi favorul Porţii otomane, va domni mai multă vreme.
	Bucuria Buzeştilor, a armiei lor şi a toată ţara care a scăpat de suferirile la care o au fost aduşi moldovenii, în cîtă vreme a şezut aci, s-a prefăcut într-o jale de obşte, după ce de la lagărul de la Stăneşti s-a împrăştiat vestirea aceea tristă că a murit Mihai Viteazul. Ţara întreagă răsuna de ţipete de tînguire pentru pierderea acelui rumîn mare care se născuse pentru a face fericirea şi slava rumînilor. Nu [3] era nici o iluzie să fi fost în stare de a întoarce inimile şi de precurma lacrămile ce toţi vărsa fără deosibire pentru eroul acel minunat care, în inima şi braţul său cel viteaz, ţinea destinaţia Ţării Rumîneşti şi a toată rumînimea. Era o nemîngîere şi o desnădăjduire de obşte pentru toţi, că cu dînsul împreună s-au dus în mormînt şi nădejdele cele frumoase cu care se legăna, că se vor învrednici de o stare mai plăcută, şi că se va pregăti un viitor strălucit pentru generaţiile următoare pierzînd pe Mihai, li să părea că au pierdut tot.
	După ce plînseră îndestul moartea celui mai bun prinţ al lor, şi după ce din toată inima îi plătiră cele mai după urmă datorii, boierii Buzeşti, aflînd că ceialalţi boieri şi armia care au fost cu Mihai în Transilvania, să află lăgăruind la Stăneşti, se grăbiră a se duce şi ei acolo, ca să se sfătuiască împreună ce măsuri trebue să ia în asfel de împrejurări. Aici se înnoi plîngerea de care răsuna tot lagărul cu cele dinprejur. Îmbrăţişarea boierilor şi a vechilor ostaşi era o şenă din cele mai jalnice. Numele lui Mihai nu se pomenea de nimeni [4] făr’ a vărsa lacrămi; dar toate acestea era în zadar, căci Mihai nu mai era!
	În starea aceasta de plîngere în care se afla boierii şi tot lagărul, aducîndu-şi aminte de sfîrşitul cel grozav al lui Mihai, şi socotind pierderea aceea mare ce o cearcă în el atît Ţara Rumînească, cît şi toată rumînimea, se aprinse în toţi un foc de răsbunare ce trebuia să ia despre ucigaşii prinţului lor, şi cu aceasta să uşureze pomenirea lui. Li se părea că lumea de atunci şi veacurile următoare îi vor blestema, că au lăsat nerăsplătită moartea acelui om mare. Abia se auziră aceste vorbe în lagăr, şi în toţi s-a aţiţat flacăra mîniei şi a răsbunării; piepturile tuturor bătea ca să se-ntoarcă îndărăt în Transilvania, şi cu sînge să spele moartea marelui lor prinţ. „Răsboi împotriva lui Basta!” Acesta era glasul tuturor acelora care simţea mai viu pierderea cea netămăduită a lui Mihai, şi care ştia să preţuiască scopul lui cel sfînt care era de a-şi desrobi ţara sa, de a înfrăţi pe toţi rumînii într-una, de a forma o naţie numeroasă şi de a întemeia un stat puternic, vrednic de a se apăra de vrăjmaşii din afară, şi în stare de a se bucura de drepturile ce le are oricare stat mare. Abia cu mare [5] greutate au putut cei mai astîmpăraţi şi aceia care cunoştea mai bine poziţia ţării şi împrejurările ei, să potolească iuţeala duhurilor ce se aprinsese, şi să oprească sborul de război ce-l luase mai toată armia.
	După ce s-au liniştit duhurile cele înfiebîntate care în cel dintîi minut de aprindere era gata a porni şi a trece în Transilvania ca să răsbune moartea lui Mihai; după ce lăsară ca judecata de obşte a lumii şi veacurile următoare să ia isbîndă despre aceea fărădelege urîtă, boierii îşi întoarseră băgările lor de seamă asupra ţării. Aceasta în vremea cea scurtă a domniei lui Mihai a fost un teatru frumos de cele mai minunate isprăvi ce poate produce patriotismul şi slobozenia; acum însă a simţit mîna cea grea a soartei care o apăsa, şi s-a umilit. Socotind boierii ce trebuie să facă acum, după moartea lui Mihai, găsiră cu cale, că ei trebue să pue armele jos şi să se întoarcă pe la casele lor, asemenea şi toată armia; să se mulţumească că pronia a vrut de astă dată numai să arate rumînilor ce sînt ei în stare de a săvîrşi, cînd sînt pătrunşi de simtimentul cel sfînt al patriotismului şi al slobozeniei; să lase ca proiectul acel mare al lui Mihai de a-şi desrobi [6] ţara, de a slobozi pe toţi rumînii şi de a forma din ei o naţie numeroasă şi puternică, să rămîe ca un monument vecinic de slava lui şi ca o îmvăţătură pentru rumîni; iar acum să se mărginească în hotarăle cele vechi ale ţării lor, şi să se silească din toate puterile a-şi apăra cel puţin drepturile de care s-au bucurat mai înainte de epoha aceasta, cînd norociţi sub steagurile lui Mihai făcea pretenţii pentru drepturile unei naţii mari.
      Nimic nu era mai înţelept decît această găsire cu cale a boierilor; şi nimic mai trebuincios decît a lua măsuri spre a o pune în lucrare; dar şi acest lucru se părea a fi greu după poziţia la care i-au adus întîmplările. Ţara din pricina răsboaelor celor dese şi sîngeroase ce a purtat în vremea domniei lui Mihai, era sleită de oameni şi de celelalte mijloace care fac puterea unui stat. Lăcuitorii era descurajaţi şi slăbiţi din pricina catastrofii acei jalnice a morţii scumpului lor prinţ care, fiind în viaţă, le da suflet şi putere. Sultanul de la Constantinopol era plin de furie asupra ţării rumîneşti, pentru că rumînii au îndrăznit să scuture jugul ce nu-l putea suferi, şi pentru că în răsboaele ce le-au luptat pentru [7] desrobirea lor, i-au făcut de lucru vreo cîţiva ani, prăpădindu-i armii întregi, pustiind oraşe şi cetăţi şi pricinuindu-i şi alte pagube simţitoare. Austria care, în răsboaele mai dinainte cu turcii, dobîndise oarecare foloase asupra lor în Ungaria şi Transilvania, şi care se amestecase oarecum mijlocit în răsboaele ce le-a întreprins Mihai pentru desrobirea patriei sale, socotea să întinză şi să întemeieze influenţa sa şi în Ţara Rumînească. Moldova necredincioasă şi vrăjmaşă, care mai înainte cercase să coprinză Ţara Rumînească, nădăjduia că acum poate să fie mai norocită, şi să isbutească în întreprinderea sa de a o supune, după ce a pierdut pe prinţul său care era steaoa sa cea norocită şi spaima vrăjmaşilor. Polonia care dintr-o pismă urîtă a pus în mişcare felurimi de intrigi şi a adus grămadă de nenorociri asupra capului lui Mihai, nu înceta de a îmboldi şi de sprijini pe Moldova ca să năvălească şi să coprinză Ţara Rumînească, nădăjduind că mai pe urmă să va folosi numai ea singură, făcîndu-se stăpînă asupra amîndurora prinţipatelor rumîneşti.
	Din băgările de seamă asupra acestor împrejurări, boierii văzură că poziţia Ţării Rumîneşti [8] este foarte critică; şi simţiră că dintr-aceasta nimic nu o poate scăpa, decît o reculegere iute a duhurilor celor descurajate, şi o hotărîre înţeleaptă de a-şi alege în grabă un prinţ împrejurul căruia să se strîngă şi să se unească voinţele tuturor. Acest prinţ, ce se va alege, să lase planurile cele răsboinice ale lui Mihai Viteazul; să se silească a încheia prieteşug şi pace sigură cu toate puterile vecine pe care le-a fost sguduit răsboinicul Mihai pentru nişte sfîrşituri mari; să rămîe vasal credincios al Porţii cu drepturile cele vechi; şi pe urmă întemeind pace şi linişte în toată ţara, să-şi întoarcă privirea asupra îmbunătăţirei şi îndreptării ei de suferirile ce le-a pătimit. Măsura aceasta de a-şi alege prinţ cu chipul acesta se păru tuturor cea mai cuviincioasă şi la vreme; dar temerea tuturor era că Sultanul nu se va învoi nici cu alegerea lor, nici cu drepturile cu care cerea ei să rămîe credincioşi ai Porţii după cum au fost în vremile vechi. Ca să isbutească mai bine în hotărîrea lor, găsiră cu cale să întrebuinţeze mijlocirea vreunei puteri streine, care, fiind în bună înţelegere şi avînd prieteşug cu Poarta, să aibă trecere la dînsa spre a dobîndi pentru Ţara Rumînească drepturile ce le cerea.
	[9] Sighismund Batori deşi a fost bătut şi biruit mai înainte de Mihai şi de Basta; dar mai tîrziu prin ajutorul Poloniei şi al turcilor, s-a norocit ca să coprinză Transilvania pe care o stăpînea ca vasal turcesc. Boierii nu putură găsi pe nimini altul mai bun şi mai îndemînatic spre a mijloci pentru Ţara Rumînească la Sultanul, decît pe dînsul; dar greutatea era că el era vrăjmaş al Ţării Rumîneşti, din pricina ambiţiei cei nemăsurate a lui Mihai. Cu toate acestea, boierii nu pierdură curajul; trimiseră la dînsul o deputaţie prin care îi făcea cunoscut, că ei au hotărît să rămîe iar credincioşi ai Porţii, şi se ruga să erte orice neplăcere i s-a pricinuit mai înainte din partea Ţării Rumîneşti. Către aceasta îl poftea ca să închiee cu dînşii pace şi prieteşug, şi să binevoiască a mijloci pentru Ţara Rumînească la Sultanul ca să dobîndească favorul de care s-a bucurat mai înainte. Sighismund Batori priimi deputaţia boierilor, le arătă, prin cele mai vii mărturisiri, că nu ţine mînie pentru cele trecute, şi că doreşte din toată inima ca între Transilvania şi Ţara Rumînească să se întemeieze o unire şi dragoste, după cum trebue să fie între doă ţări supuse la acelaşi stăpîn; în [10] sfîrşit încredinţă pe deputaţi, că nu va întîrzia a-şi întrebuinţa tot creditul ce are la Poartă, ca Ţara Rumînească să nu pătimească nimic pentru cele ce au îndrăsnit rumînii a întreprinde înprotiva înaltei sale voinţi; să dobîndească o amnistie de obşte; boierii să fie slobozi a-şi alege prinţ după vechiul obicei, pe care mai pe urmă să-l supue la întărirea Sultanului, şi în sfîrşit să nu piarză nici unul din drepturile de care s-au bucurat mai înainte.
	Sighismund Batori făgădui boierilor mijlocirea sa pentru Ţara Rumînească, dar nu făcu nimic; căci nici el nu era împăcat cu sine; nu era hotărît nici de a rămînea prinţ al Transilvaniei, nici de a lăsa stăpînirea ei în mîinile Împăratului Rudolf. Patru luni aşteptară boierii ca să vază vreo ispravă din partea aceluia pe care îl alesă mijlocitor. În sfîrşit după ce văzură că sînt atîrnaţi de o nădejde zadarnică, pierdură răbdarea; şi neavînd pe altul pe care să-l poftească a mijloci pentru ţara lor la Sultanul, hotărîră ca să-şi aleagă prinţ, şi pe urmă acesta să lucreze singur spre a-şi dobîndi întărirea de la Sultanul, precum şi celelalte drepturi ce le cerea ţara.
	[11] Alegerea ce s-a hotărît a se face pentru nuoul prinţ n-a fost slobodă de intrigi şi de alte mijloace viclene ce se întrebuinţez la altfel de întîmplări. Afară de intrigile ce se făcea de partidele dinlăntrul ţării, era şi intrigă streină. Basta care, după plecarea cea din urmă din Transilvania a lui Sighismund Batori, avea comanda trupelor împărăteşti şi administraţia acelei ţări, cu toată că cunoştea toată ura aceea mare ce o avea toată Ţara Rumînească înprotiva lui, nu s-a putut stăpîni de a nu se amesteca şi el la această alegere. Nădăjduia că se va recomenda înaintea stăpînului său, daca va putea intriga spre a se alege un prinţ care să fie mai mult de partida împărătească; de aceea s-a silit din toate puterile ca să se aleagă un boier numit Mircea, fiu al prinţului Petru II. O parte din boierii alegători propunea şi ajuta din toate puterile pe altul numit Vistierul Stoica. Dar partea cea mai mare a patrioţilor nu se îmvoia cu nici una dintr-aceste doă propuneri. Unul li se părea prea aplecat la interesurile curţii Împăratului Rudolf; celalalt se vedea a nu avea toate însuşirile cuviincioase ce se cerea pentru un prinţ care să stăpînească Ţara Rumînească în vremea aceasta critică. [12] Glasul celor mai mulţi era pentru un boier Şerban care se trăgea din vechea familie a Basarabilor şi care era şi ginere al lui Mihai Viteazul, fiindcă luase de nevastă pe Ancuţa, fiica aceluia. Afară de aceste titluri ce îi da drept la scaunul prinţipatului, Şerban era cunoscut de obşte de patriot bun, de gheneral vrednic şi de om cercat. Toate partidele se uniră spre a-l alege de prinţ, şi ţara cu prilejul acesta îşi arătă o îndoită recunoştinţă către familia Basarabilor şi către a lui Mihai Viteazul care a făcut o dată ca slava ei să fie nemuritoare.
	Şerban Basarab era vrednic în tot chipul ca să şază într-un scaun pe care l-au strălucit o mulţime de prinţi din familia aceea vestită din care se trăgea el. Rumînii nu uitaseră faptele şi lucrările acestora cărora era datori mult; îşi închipuia că acestea vor fi model pentru Şerban ca să se silească a le urma, a le îmmulţi şi a lăsa în ţinerea de minte a rumînilor merite întocmai ca ale familiei acei mărite. Dar mai mult decît lucrările cele mari ale prinţilor din familia sa, trebuia să lucreze în inima şi duhul lui Şerban isprăvile cele minunate ale socrului său Mihai Viteazul, a căruia aducere aminte era proaspătă încă la rumîni. Ceea ce a făcut acesta [13] pentru patria sa era o învăţătură foarte înţeleaptă pentru Şerban, cum trebue să cîrmuiască ţara ce i s-a încredinţat. În scurt alegerea boierilor nu putea fi mai potrivită; căci Şerban a răspuns pe deplin la dorirea tuturor şi la trebuinţa de obşte: în vreme de pace a făcut fericirea populului al căruia era prinţ şi tată; în vreme de răsboi a apărat cinstea numelui rumînesc, dînd lumii să cunoască ce pot rumînii totdeauna cînd sunt norociţi de soartă ca să se cîrmuiască de un prinţ vrednic.
	Temeiul ce a ales Şerban spre a cîrmui ţara ce i s-a încredinţat, era pacea şi liniştea; aceasta era dorirea tuturor de obşte. Cum s-a suit pe tron unde îl chemase vredniciile sale, cea mai de căpetenie grijă a sa a fost ca să întemeeze prieteşug şi pace cu staturile vecine de care avea a se teme, şi cu chipul acesta să asigureze pace şi linişte. După cererea de obşte a ţării, şi după găsirea cu cale a boierilor, a trimis mai întîi soli la Constantinopol, ca să îmbuneze pe Sultanul ducîndu-i şi daruri multe. Trimişii aceştia arătară Sultanului că ţara dinpreună cu prinţul cel nuou se întorc iar la supunerea de mai nainte. Ridicarea lor mai dinainte cu armele a fost o urmare a stării [14] de desnădăjduire, la care i-au fost adus apăsările cele nemilostive cu care i-au luminat creditorii prinţilor de mai nainte, şi cetele acele de turci care se preumblă prin ţară fără nici o sfială. Cu toate acestea, întorcîndu-se acum şi puind armele jos, se roage ca să erte toate cele trecute, şi să întărească pe prinţul cel ales. Ţara din partea sa dinpreună cu prinţul cel nuou se făgăduesc că vor rămînea credincioşi ai Porţii, vor plăti pe tot anul tributul obicinuit din vechime, numai şi ei să poată a se bucura nezăticniţi de drepturile ce le-au recunoscut toţi Sultanii de mai demult.
	Sultanul priimi solia lui Şerban, dar nu dete răspuns în grabă la arătările şi cererile sale. Zăbava aceasta a fost o pricină de temere pentru dînsul; de aceea, făr’ a face cunoscut boierilor, îşi schimbă gîndurile şi începu a se pleca mai mult către curtea Împăratului Rudolf. Politica aceasta se vedea a fi cea mai potrivită pentru Ţara Rumînească, cît pentru vremea de atunci. După ce întîrzierea Sultanului îi dete pricină ca să înceapă a se corăspunde cu comisarii Împăratului, a urmat a încheia prieteşug şi pace şi cu celelalte staturi vecine; cu toate că unele purta încă vrăjmăşie vechie înprotiva Ţării Rumîneşti. 
	[15] Şerban asigurîndu-şi oarecum domnia, şi dînd ţării oarecare nădejdi de pace şi linişte, îşi întoarse privirea asupra stării dinlăuntru a prinţipatului, şi prin silinţele sale cele neobosite a adus la buna orînduială toate lucrurile, pe care nestatornicia vremii le turburase foarte rău. Măsurile ce le-a luat pentru îmbunătăţirea ţării şi îndreptarea tuturor ramurilor administraţiei statului, au fost atît de înţelepte şi atît de energice, încît în scurtă vreme toate s-au desmeticit din ameţeala în care le adusese neodihna şi răsboaele vremii de mai nainte; toate au primit prefacerea şi îmbunătăţirea ce se socotea că au trebuinţă. Ţăranul sigur despre vrăjmaşii din afară şi apărat înlăuntru de dreptatea prinţului, lucra cu bucurie cîmpul care a adus îmbielşugarea; meşterii şi neguţătorii care din pricina vremii cei răsboinice, luaseră armele în mînă ca să se bată pentru patria lor, şi îşi năpustiseră casele, acum se întoarseră iar la dînsele, ca în pace şi linişte să se îndeletnicească cu meseriile lor; boierii descingîndu-se de sabia pe care o au luptat cu destulă cinste în vremea domniei lui Mihai Viteazul, ajuta pe prinţul lor în însărcinarea cea grea de a îndrepta, de a îmbunătăţi şi de [16] a ferici ţara, pe care o mulţime de nenorociri o au fost sguduit foarte rău. Cu un cuvînt toţi de obşte fericea cîrmuirea cea blîndă şi dreaptă a prinţului Şerban; toţi ruga cerul pentru îndelungarea zilelor sale.
	Dar în vremea în care toţi aceia care au dorit pacea şi liniştea, se bucura folosindu-se de rodurile ei, vrăjmaşul liniştii a aţiţat iar răsboae; zilele cele ticnite ale rumînilor iar se turburară, şi viaţa cea dulce ce o gusta se umplu de amărăciuni. Din sînul păcii au fost chiemaţi la arme; căci după duhul vremii numai cu puterea acestora putea să dobîndească siguranţă, mulţumire şi cinste.
	Furtuna aceasta neaşteptată veni din partea Moldovii. Ieremie Moghila, prinţul Moldovii, învitat de Polonia, încă nu se lăsase de planurile sale cele viclene de a coprinde Ţara Rumînească şi de a se face stăpîn peste dînsa. Neisbutirile sale de mai înainte au întărîtat şi mai mult pofta lui cea nesăţioasă. Credea că are drept pentru această întreprindere, căci Simeon, fratele său, a avut norocire de a şedea pe scaunul ei ce i s-a fost dat chiar de către Sultanul. Vreme mai bună de a mai cerca coprinderea Ţării Rumîneşti nu i se părea alta, decît [17] aceasta, cînd Mihai Viteazul, spaima vrăjmaşilor săi, nu mai era în viaţă, şi cînd Şerban, prinţul de nuou, nu-şi priimise încă întărirea de la Sultanul. Aşadar, fără zăbavă, Iremie Moghila cu un trup mare de armie trimite pe fratele său Simeon în Ţara Rumînească. Intrarea cea fără de veste a acestuia şi iuţeala armiei sale a tăiat curajul rumînilor de a-i sta împrotivă. Abia s-a împrăştiat vestea că Simeon Moghila a intrat în ţară, şi el a şi ajuns la zidurile capitaliei. Şerban, neînştiinţat şi nepregătit pentru o asfel de întîmplare, n-a avut alt mijloc de a scăpa din mîinile biruitorului acelui semeţ decît să fugă. Dar şi la hotărîrea aceasta întîmpina o grămadă de neînlesniri. Peste Dunăre la turci nu putea să fugă, căci aici nu era cunoscut de prinţ; în Transilvania era învălmăşală de răsboi; aşadar a ales să treacă prin Transilvania la Basta care se afla în Ungaria cu comanda trupelor împărăteşti. Aici îşi arătă Şerban poziţia sa şi întîmplarea aceea nenorocită ce l-a lipsit din scaunul ţării sale; şi rugă pe Basta ca să mijlocească spre a se restatornici, făgăduindu-i că pentru această facere de bine se va arăta recunoscător cătră curtea împărătească.
	[18] Basta a priimit cu bucurie pe Şerban, şi l-a mîngîiat pentru nenorocirea sa, făgăduindu-i că, spre a-l restatornici în scaunul ţării sale, nu aşteaptă decît o vreme cuviincioasă. Această vreme dorită pe care Şerban o aştepta cu nerăbdare a sosit atunci, cînd Basta a plecat cu putere mare din Ungaria ca să supue Transilvania; căci această ţară, după plecarea din urmă a lui Sighismund Batori, deşi s-a fost dat sub protecţia Împăratului; dar s-a rebelat acum subt un gheneral numit Moisi Secheli care, luînd titlul de prinţ, s-a dat sub protecţia Porţii otomane.
	Şerban veni în Transilvania cu armia împărătească, şi Basta au norocit că în curîndă vreme au bătut pe Moisi Secheli, a curăţit ţara de rebeli sau îi aduse la pocăinţă şi a întemeiat iar administraţia împărătească. După ce s-a liniştit Transilvania, Basta nu şi-a uitat de făgăduelile ce le-a dat lui Şerban, şi îi înlesni trupe ajutoare de nemţi şi transilvaneni cu care să biruiască pe vrăjmaşul său, Simeon Moghila. Abia trecu Şerban Carpaţii dincoaci, şi toţi patrioţii se grăbiră a se strînge împrejurul persoanei sale. Cu o armie îndestul de număroasă şi însufleţită de pricina [19] cea dreaptă ce apăra, Şerban a înaintat către capitală. Aici deşi îl întîmpină Simeon Moghila cu ai săi; dar n-a putut suferi iuţeala şi curajul armiei lui Şerban, şi a apucat fuga către Moldova de unde a fost venit. Şerban după ce a curăţit ţara de vrăjmaşi pe care i-a gonit pînă la hotar, s-a sirguit a întroduce iar pacea şi liniştea.
	Dar datoria cea dintîi a lui Şerban era să se arate mulţumitor către Împăratul Rudolf pentru ajutorul ce i l-a dat ca să se restatorniceze pe scaunul ţării sale, şi totdeodată să se arate credincios făgăduelilor ce le-a arătat prin Basta şi în alte prilejuri. De aceea trimise la Împăratul la Praga în Boemia pe clucerul Radu şi pe Aga Luca. Aceştia sosind aici la 21 dechemvrie în anul 1602 aduseră Împăratului daruri şi-l rugară ca să priimească supunerea ce i o aduc din partea ţării şi a prinţului lor. Darurile era săbii, şale împodobite şi lucrate cu aur şi argint, şoimi îmvăţaţi, cai de Dobrogea şi o trăsură frumoasă. Împăratul a priimit cu bucurie atît solia cît şi darurile ce i s-au adus. Spre a da dovadă de mulţumirea sa, încredinţă pe soli, că priimeşte supunerea Ţării Rumîneşti, nu într-atît [20] ca să-şi mărească statul şi puterea sa, cît ca să o apere de vrăjmaşii săi care îi turbură pacea şi nu o îngăduesc să se bucure de foloasele ei; a adăogat că Şerban, în cîtă vreme va fi credincios interesurilor curţii împărăteşti, va putea stăpîni în pace şi nesupărat, cu drepturile şi privileghiurile acele ce se coprind în tractatul ce l-a încheiat Mihai Viteazul cu comisarii împărăteşti. După aceasta dete şi el daruri atît pentru Şerban cît şi pentru solii săi.
	Abia s-a restatornicit Şerban pe scaunul său şi abia a început a se îndeletnici cu măsurile acele patriotice de la care se aştepta buna orînduială şi ticnita petrecere în Ţara Rumînească, şi alte împrejurări răsboinice l-a turburat în sînul păcii ce socotea că a dobîndit pentru sine şi pentru ţara sa. De astă dată supărarea şi necazul i-au venit din partea Transilvaniei care era tăiată în doă partide mari, cea împărătească şi cea turcească, şi din a cărora fierbire s-au întîmplat destule nenorociri atît pentru ţara aceea, cît şi pentru Ţara Rumînească.
	Moisi Secheli care împins de ambiţia sa şi sprijinit de partida turcească, se făcuse prinţ al [21] Transilvaniei, deşi a fost biruit mai nainte de Basta, şi a fost silit să fugă din Transilvania, dar iubirea de stăpînire nu l-a părăsit pînă la sfîrşitul vieţii sale. Scăpînd la turci în Ungaria ceru şi luă de la dînşii ajutoare; asemenea ceru ajutoare şi de la Hanul tătăresc şi veni cu putere mare ca să gonească pe Basta şi să smulgă Transilvania din mîinile Împăratului Rudolf. Basta se temu de un vrăjmaş aşa de puternic, şi neavînd destulă încredere în trupele sale ce le avea cu sine, a socotit să dobîndească ajutoare şi dintr-alte părţi. Trimise la Şerban o solie care să-i facă cunoscută starea cea critică întru care se află de a pierde Transilvania; îi aduse aminte facerile sale de bine cu care l-a îndatorat mai nainte ajutîndu-l să se restatorniceze pe scaunul său; îi arătă că acum este vreme ca să se arate recunoscător pentru acel ajutor, şi să dea dovezi adevărate despre credinţa ce a făgăduit Împăratului, şi-l rugă ca să-i trimiţă trupe ajutoare cu care să poată înfrînge semeţia vrăjmaşului său. Trebuinţa de ajutor era atît de simţitoare pentru Basta încît în două rînduri a trimis la Şerban ca să nu zăbovească a-i înlesni ajutorul cerut, fără care [22] pricina Împăratului era în primejdie şi îi scăpa Transilvania din mîini.
	Şerban biruit de rugăciunile cele necontenite ale lui Basta, dar mai mult de făgăduelile sale ce le-a fost făcut Împăratului, a hotărît ca să nu lase pe Basta în poziţia aceea grea întru care se afla, făr’ ai trimite oarecare ajutor prin care să se recomandeze şi Împăratului Rudolf, că este credincios interesurilor curţii sale.  Strînse numaidecît 1500 soldaţi pedestrime şi cavalerie şi îi trimise în Transilvania dîndu-i sub comanda a doi ghenerali, Lupul cel Mic şi Ioan Ciontul. Acestora le dete poruncă ca să meargă prin prinţul Braşovului, să treacă prin scaunele săseşti şi să pătrunză pînă în Transilvania de sus ca să se unească cu Basta care, bătut fiind mai în toate părţile, se trăsese cu rămăşiţa armiei sale în părţile acelea, unde aştepta să-i vie şi alte ajutoare dintr-alte părţi. Mai tîrziu a mai trimis încă 200 soldaţi sub comanda unui căpitan Dumitru care era poruncit ca să întărească trupul de armie de sub comanda Lupului şi a lui Ioan Ciontul. Acest ajutor deşi se părea puţin, de ar fi putut ajunge cu norocire la locul unde a fost orînduit să meargă, ar fi făcut [23] slujbe mari lui Basta. Dar Moisi Secheli care se înştiinţase despre corespondenţa ce este între Basta şi Şerban, şi care se temea de ajutorul ce vrea Şerban să trimiţă lui Basta, cum a priimit veste că acel ajutor de armie a trecut în Transilvania, a trimis numaidecît înaintea lor un trup de 3600 turci, tătari şi transilvaneni, sub comanda lui Gheorghie Maco, Mehmet Beb, Ac Murza şi Cantemir. Aceştia eşiră Lupului înainte la satul Sf. Dimitrie în ţinutul Bistriţii, şi hotărîră ca fără de veste să dea năvală asupra armiei rumîneşti şi să o cotrupească cu totul. Lupul după ce a simţit că sînt aproape vrăjmaşii cu o putere îndoit de mare după cum era a sa, ca un gheneral cercat, a luat toate măsurile de apărare; coprinse toate strîmtorile şi drumurile şi le întări cu străji, şi după ce s-a aşezat într-o poziţie bună, a dat foc la vreo cîteva case ţărăneşti din sat, ca de va îndrăzni vrăjmaşul să facă vreo năvălire, să-i astupe drumul nu numai cu sabia ci şi cu focul. Dar gheneralii lui Moise Secheli aşteptînd pînă cînd s-a potolit focul, deodată deteră navală asupra armiei rumîneşti; rumînii se luptară voiniceşte, mulţimea însă a vrăjmaşilor îi mişcă [24] din poziţia lor, îi împrăştie. Un număr mare muriră cu cinste în locul bătăliei; o parte cu fuga a scăpat sau la Basta sau în ţara lor, iar o parte au căzut prinşi în mîinile vrăjmaşilor între care era chiar şi gheneralul Lupul. Moisi Secheli ştiind să preţuiască vîrtutea şi talentele acestuia, îl răscumpără de la tatari cu doă sute de galbeni, şi priimindu-l în slujba sa, în multe prilejuri s-a încredinţat despre vitejia lui şi s-a mulţumit de purtarea cu care s-a deosibit. Nici celalalt trup de armie rumînească sub comanda căpitanului Dumitru n-a fost mai norocit decît cel dintîi; căci abia s-a arătat şi s-a văzut la oraşul Sighişoara, şi trupele lui Moisi Secheli, în număr mai mare îl sparseră şi îl împrăştiară. Asfel Moisi Secheli după biruirea trupelor rumîneşti a putut să se folosească de toate prilejurile ce îi înlesnea biruinţele sale; coprindea o cetate după alta, şi nădăjduia că în scurtă vreme o să supue toată Transilvania. De Basta n-avea nici o temere; frica cea mai mare îi vinea de la Şerban, bănuind, că acesta necăjit despre nenorocirea ajutoarelor dintîi, poată să strîngă armie mai mare şi să o trimiţă în Transilvania spre a se despăgubi de nenorocirea mai dinainte. [25] Ca să-i facă de lucru şi să-l oprească de a nu întreprinde nimic în favorul lui Basta, a trimis soli la Iremie Moghila, prinţul Moldaviei, pe care îl ştia că are vrăjmăşii cu Şerban, şi-l îmvită ca să-i fie de ajutor spre a coprinde Transilvania; să năvălească în Ţara Rumînească şi să ţie pe Şerban acolo ca să nu poată ajuta nici într-un chip pe Basta. Ieremia Moghila crezînd că din prilejul acesta poată să tragă şi el foloase mari pentru sine, şi nădăjduind că va putea coprinde Ţara Rumînească unde să restatorniceze pe fratele său Simeon, a făgăduit lui Moisi Secheli că nu aşteaptă decît vreme cuviincioasă ca să întreprinză o expediţie înprotiva lui Şerban vrăjmaşului său. Moisi Secheli plin de bucurie pentru alianţa aceasta, urma cu coprinderea cetăţilor în care se afla garnizoane de ale lui Basta; dar acestea arăta o împotrivire desnădăjduită, întocmai ca cum ar fi fost sigure, că poate norocirea să le favorizeze ca să le sosească ajutor de undeva cu care să se împuternicească spre a înfrînge de la zidurile lor şi de a goni pe vrăjmaşii cei semeţi.
	Nu s-au înşelat garnizoanele lui Basta din cetăţile care era jertfite interesurilor curţii [26] împărăteşti, în nădejdea ce şi-a fost pironit că vor dobîndi ajutor. Cînd Moisi Secheli după coprinderea de mai multe cetăţi a ajuns la Sighişoara pe care o au încungiurat strîmtorîndu-o ca să se predea, cetăţenii trimiseră la Basta nişte soli care să-i arate poziţia cea rea întru care se află şi să-l roage ca să nu zăbovească a veni ca să-i scape din primejdia care îi apasă. Totdeodată făcură sfat ca să trimiţă solie şi la Şerban, prinţul Ţării Rumîneşti, şi să-l roage ca, după credinţa ce este dator Împăratului Rudolf, să nu-i lase ca să cază în mîinile lui Moisi Secheli care deşi a coprins cea mai mare parte din Transilvania, dar cetăţile fiind întărite bine şi provizionate cu toate cele trebuincioase pentru hrană, nu le-a putut coprinde încă. Îmvoindu-se cu sfătuirea aceasta cetăţenii şi cu oarecare din gheneralii lui Basta ce se afla acolo, trimiseră în grabă la Şerban pe Stanislau Cracher care de naţie era polonez, dar fiindcă intrase în slujba lui Basta, s-a fost strălucit prin multe lucruri vrednice de laudă, şi da nădejdi că solia sa va isbuti.
	Cracher luînd titlul de comisar împărătesc veni la Tîrgovişte unde se afla Şerban, şi după [27] ce ceru audienţă ce i se dete numaidecît, îl rugă, nu atît în numele sighişorenilor şi al lui Basta, cît într-al Împăratului Rudolf, ca să-şi aducă aminte de credinţa ce i-a dat în vremile cele mai grele pentru dînsul, şi să o arate acum în primejdia Transilvaniei care pînă la cel mai după urmă minut va să rămîe credincioasă Împăratului; îi arătă că acest ajutor ce se cere nu este pricinuitor de folos numai Transilvaniei şi interesurilor împărăteşti, ci chiar şi Ţării Rumîneşti, căci Moisi Secheli după ce va coprinde Transilvania, necunoscînd hotar la biruinţele sale, prea lesne poate să întreprinză mişcări vrăjmăşeşti şi asupra aceştii ţări; în sfîrşit Cracher n-a lăsat nimic nezis din cîte putea să aprinză ambiţia lui Şerban, şi a întrebuinţat toată puterea vorbirei sale ca să-l mişce şi să-l încredinţeze că este de trebuinţă ca el singur în persoană să ia parte la războiul acesta şi să comandeze armia ce o va da spre ajutorul Transilvaniei.
	Cererile lui Cracher au băgat pe Şerban în nişte griji mari. Poziţia sa nu-l erta a se hotărî nici pentru Moisi Secheli nici pentru Basta. Daca hotăra a da ajutoare mari lui Basta înprotiva lui Secheli, putea toată alianţa cu Poarta [28] şi se hotăra de vrăjmaş al său, care lucru nu se potrivea cu împrejurările de atunci şi cu starea ţării sale. Ar fi voit prea mult a sprijini partida creştinătăţii şi a îndatora pe Împăratul Rudolf; dar vedea că lucrurile împărăteşti nu merg bine; că Împăratul mai mult vorbeşte decît face; că deşi în Ungaria se poartă război necontenit între dînsul şi între turci, foloasele însă cele mai mari sînt tot despre partea turcilor; în sfîrşit găsi cu cale ca la întîmplarea aceasta este mai bine să rămîe neutru pînă cînd vremea să-l înveţe ce trebue să facă. Aceste chibzuiri le făcu Şerban cunoscute şi boierilor săi, şi toţi le găsiră prea înţelepte. Aşa, a treia zi după îmfăţişare, Şerban chiemă la sine pe Cracher şi îi spuse că, cît va trăi, nu va uita niciodată facerile de bine cu care l-a îndatorat Împăratul Rudolf. Credinţa ce îi este dator o va păzi totdeauna sfîntă şi necălcată, şi nici o învoire sau legătură cu vrăjmaşii nu va face fără ştirea şi fără voia Împăratului. Dar sunt multe pricini care îl opresc de a nu putea da ajutorul ce se cere; pentru că despre o parte nu s-a plătit de mult lefile soldaţilor săi; despre altă parte nici bani nu sînt în vistierie, [29] după starea în care se află ţara. Din pricina aceasta nici nu poate strînge soldaţi, nici nu poate a-i aduce afară din ţară; căci şi de îi va strînge şi îi va porni, avînd trebuinţă o să-şi ceară lefile şi neavînd să le plătească o să facă turburări mari; pentru că ce este mai primejdios decît soldaţii neplătiţi? Altă pricină este temerea de Ieremie Moghila care cum va simţi că el lipseşte dinlăuntrul ţării sale, sau că ţara este lipsită de apărare şi de soldaţi, fără zăbavă o să năvălească şi o să-i coprinză scaunul după care însetează de mult. În sfîrşit îi hotărî că, după starea şi împrejurările în care se află ţara, nu stă mijloc de a împlini cererile ce le-a făcut în numele Împăratului.
	Văzînd Cracher că venirea sa în Ţara Rumînească este zadarnică şi că n-a putut dobîndi ajutorul ce l-a cerut de la Şerban, nu s-a desnădăjduit, ci a cercat şi s-a silit în tot chipul ca în locul lui Şerban să amăgească pe gheneralii şi pe soldaţii săi. Între căpeteniile oştirilor Ţării Rumîneşti era mulţi, care în răsboaele mai dinainte deteră probe minunate de vitejie, şi făcură cinste ţării, pricinii ce au apărat şi numelui părintesc. Boierii care, în [30] vremea domniei lui Mihai Viteazul, lăsară viaţa cea trîndavă, şi care încingînd sabia, în fruntea armii lor îşi străluciră numele; acum după moartea aceluia, cînd toate se întoarseră la orînduiala cea vechie a lucrurilor, îşi lepădară cei mai mulţi armele ce le-au purtat cu cinste şi se deteră la viaţa cea pacinică. Era însă mulţi de aceia care, făcîndu-şi condiţie a vieţii purtarea armelor, rămaseră comandiri ai rămăşiţelor acelora de trupe ce le avea ţara pentru paza şi siguranţa sa. Între gheneralii aceştia figura cu deosebire Gheorghie Sîrbul şi Deli-Marcu. Cel dintîi cu toate că era sîrb de naţie, dar meritele sale ce le-a dobîndit vărsîndu-şi sîngele şi slujind subt comanda lui Mihai Viteazul, îi deteră drept de a se statornici în Ţara Rumînească şi de a coprinde unul din rangurile cele înalte ale ţării. Deli-Marcu deşi era mult mai tînăr decît Gheorghie Sîrbul, dar vîrsta sa nu i-a stătut nimic înprotivă ca să nu fi luat şi el parte la biruinţele ce le-a dobîndit Mihai Viteazul asupra vrăjmaşilor săi. Iuţeala şi furia sa cu care da năvală asupra vrăjmaşilor i-a cîştigat titlul de Deli, numire plină de cinste pentru dînsul. Cracher atît din vedere cît şi [31] din auzite a avut prilej de a cunoaşte pe aceşti doi ghenerali viteji care, din copilăria lor încingînd sabia, îmbrăţişară viaţa militară, şi al cărora element era răsboiul; fără care nu putea trăi. Mai întîi s-a apropiat de Deli Marcu pe care îl ştia mai viu şi mai neastîmpărat, şi cu felurimi de vorbe şi făgădueli s-a ispitit a-l mişca ca să cerce a îndupleca pe Şerban spre a lua parte la răsboiul din Transilvania; sau nevrînd a se îmvoi la aceasta, şi fără voia şi ştirea lui să ia trupele ce le are sub comanda sa şi să treacă în Transilvania spre a da ajutor lui Basta înprotiva lui Moisi Secheli. Ca să-l tragă mai mult în părerea sa, îl încredinţă, că răsboiul nu va ţinea mult, din pricină că la arma rumînească o să se adaoge trupe de săcui, unguri, saxoni şi nemţi, şi că Moisi Secheli nu are armie mare, fiindcă, crezînd că nu o să-l costisească mult coprinderea Transilvaniei, a dat drumul tătarilor ca să se întoarcă la ţara lor, şi n-a oprit cu sine decît puţintei turci şi pe Paşa Becta care este tovarăş nedespărţit al său. Ca să-i aprinză şi mai mult duhul său cel tînăr şi ambiţios, îi arătă cununile acele de biruinţe ce o să le culeagă dupe cîmpul răsboiului, [32] şi jafurile şi prăzile acele bogate care vor fi răsplata ostenelilor sale, afară de recunoştinţa ce Împăratul îi va rămînea dator, şi pe care se va grăbi a o dovedi prin mărturisire de cea mai adevărată mulţumire. Deli-Marcu îmbătat de vorbele şi făgăduelile cele mari ale lui Cracher, nu s-a socotit mult, şi făr’ a se gîndi că are stăpîn, fără a căruia voe şi ştire nu poate îndrăsni de a întreprinde cevaşi, a făgăduit lui Cracher că el este gata să plece în Transilvania cu trupele ce le are sub comanda sa. Mai multă osteneală a trebuit să pue Cracher spre a îndupleca pe Gheorghe Sîrbul. Acesta era militar vechi, îmbătrînise cu armele în mînă, s-a aflat în deosibite împrejurări şi cercarea i-a întărit judecata. Lumea îl cinstea deopotrivă şi pentru vitejiile sale ce le-a arătat în bătălii, şi pentru pătrunderea şi isteţimea sa cu care s-a deosibit în multe solii cu care a fost însărcinat în vremea domniei lui Mihai Viteazul. Cînd i-a propus Cracher ca să urmeze pilda lui Deli Marcu şi să ia parte cu trupele sale la răsboiul din Transilvania, a răspuns, că el nu se împrotiveşte la nimic, dar mai întîi trebue să cerce voinţa prinţului său Şerban, şi atunci, la cel mai [33] mic semn de îmvoire a sa, este gata şi el să pornească în Transilvania unde este teatrul răsboiului. Cracher după ce îşi isprăvi rola, se trase la o parte, şi a lăsat pe Gheorghie Sîrbul şi pe Deli Marcu ca să lucreze spre a îndupleca la Şerban. Aceştia merseră de mai multe ori la prinţul lor şi întrebuinţară toate mijloacele spre a-l face să hotărască ca să dea ajutoare lui Basta şi să smulgă Transilvania din mîinile lui Secheli.
	Şerban luînd în aproape băgare de seamă toate împrejurările, şi văzînd dorirea şi neastîmpărul ce-l arăta gheneralii săi de a întreprinde expediţie în Transilvania; asemenea conoscînd şi duhul a toată armia care era îmvăţată şi obicinuită la răsboae, a găsit cu cale de a nu sta înprotivă la sborul acest răsboinic, din care pricină lesne s-ar putea aţiţa o rebelie care să fie primejdioasă nu numai pentru scaunul său, ci şi pentru toată ţara. Deci, hotărî ca toată armia ce era gata şi înarmată să treacă în Transilvania. Cu chipul acesta folosea foarte mult ţara uşurîndu-o de o greutate mare ce avea de a hrăni o miliţie numeroasă în vreme de pace, şi cînd vistieria ţării era sleită de bani şi n-avea mijloc [34] de a plăti banii lefilor. Către aceasta, să arăta credincios Împăratului Rudolf, recomendîndu-se că i-a dat ajutorul cerut spre a supune o ţară rebelă; şi în sfîrşit daca se întîmpla ca să triumfeze Moisi Secheli, putea să se spele de orice vină i s-ar fi împutat, desvinovăţindu-se că armia rumînească fără voia şi ştirea sa a trecut şi Transilvania, şi că el n-a avut mijloace cu care să i se fi împrotivit spre a-i opri trecerea.
	După ce o dată s-a îmvoit ca să se întreprinză expediţia în Transilvania, şi după ce toată armia a luat ştire despre această hotărîre, Şerban nu putea să-şi mai întoarcă vorba făr a da pricină de turburări mari. Dar ca întreprinderea aceasta să se încununeze cu cel mai bun sfîrşit, şi din iuţeala şi grăbirea ei să nu isvorască ceva nenorociri pentru Ţara Rumînească, a luat toate măsurile cele mai înţelepte ce putea să i le dicteze mintea şi pătrunderea sa. Mai întîi a chiemat pe Gheorghie Sîrbul în care avea mai multă încredere, şi care purta un nume mai strălucit decît toţi ceialalţi ghenerali de armie. Acestuia îi dete comanda cea mai înaltă, dîndu-i şi instrucţiile cele cuviincioase despre mijlocul cum trebue să se poarte. Îi porunci ca plecînd să nu grăbească [35] a ajunge în Transilvania, ci cît va putea să amînece sosirea într-aceea ţară. În sfîrşit îi recomendă cu deosibire că, intrînd în Transilvania, să se ferească cît îi va sta prin putinţă de a nu se lovi cu trupele vrăjmăşeşti ale lui Moisi Secheli, pînă cînd nu va veni şi el singur în persoană aducînd altă armie cu care să se unească şi pe urmă să facă bătălie cu vrăjmaşii. Sub comanda lui Gheorghie Sîrbul era ghenerali mai mici Deli-Marcu, sîrbul Aloisie Radivrati, italianul Bicomernati, Mîrzea cel mare şi Mîrzea cel mic, Cracher şi alţii. Toţi aceştia era comandiri cercaţi, şi toţi au cîştigat merite mari în expediţia aceasta, împlinîndu-şi datoriile cu cea mai mare vrednicie, şi dînd în toate locurile pe unde s-au aflat, dovezi netăgăduite, că Şerban a încredinţat armia în mîini sdravene. 
	Pornirea armiei rumîneşti de la Tîrgovişte a făcut sgomot mare; mai înainte de ce ar fi ajuns la granţele ţării, Moisi Secheli a luat ştire despre mişcările ei şi despre scoposul pentru care vine în Transilvania. Bucuria sa pentru biruinţele ce le-a repurtat pînă aci despre Basta, s-a prefăcut în întristare; i să părea că toate nădejdile sale sînt nimicite şi că Transilvania i s-a răpit din mînă. În starea [36] aceasta de mîhnire chiemă pe Paşa Becta; se sfătuiră amîndoi ce trebue să facă şi hotărîră ca să îmbie pe Şerban cu pacea, să deschiză cu dînsul tractaţii în pricina aceasta, şi într-acest chip să amînece vremea, şi să tragă foloase din zăbava aceasta pentru pricina lor. Numaidecît a trimis la Şerban pe Ladislav Zalanţi ca să-i propue pace, prieteşug şi unire cu Sultanul. Îl sfătuia ca să părăsească partida Împăratului Rudolf, de la care nu poate aştepta nici un ajutor la vreme de trebuinţă şi de strîmtorare pentru sine şi pentru ţara sa. Prin amerinţări speriecioase îl îmfricoşa ca să se teamă mai mult de Sultanul care este mai aproape şi a căruia mînie poate să pricinuiască ţării sale nenorociri mari. Pe urmă îl încredinţa că, daca apără interesurile Împăratului Rudolf, pentru că se teme de Sultanul, ei să vor sili în tot chipul a-şi întrebuinţa creditul lor la Poarta otomană, ca Sultanul să-l priimească în favorul său, şi cu o uitare de cele trecute, să şteargă toate vătămările ce i s-au putut pricinui din partea Ţării Rumîneşti.
	Şerban priimi pe Ladislau Zalanţi cu toată cinstea cuviincioasă, şi după ce îi ascultă propunerile [37] cu care era însărcinat, i-a zis că acest lucru trebue să-l dea în desbaterea şi hotărîrea boierilor săi. În adunarea ce s-a făcut pentru pricina aceasta, Şerban deşi era plecat mai mult spre răsboi, dar boierii atîrna mai mult pentru pace. Ca să încredinţeze pe Moisi Secheli şi pe Paşa Becta despre sintimentele lor cele pacinice, atît Şerban cît şi boierii din partea lor trimiseră scrisori, prin care cu vorba sigure îi încredinţa, că priimesc pacea şi prieteşugul ce li s-a propus şi că mai mult doresc odihna şi liniştea decît să mai poarte răsboae cu turcii şi cu tatarii. Zicea că s-a vărsat sînge destul, şi că acum, după atîta neodihnă şi nesiguranţă, este vreme ca să se bucure de foloasele ce le chezăşueşte o pace temeinică. Dar fiindcă ei nu sunt siguri despre inima şi cugetul Sultanului, cer ca să mijlocească la Înalta Poartă ca Ţara Rumînească să dobîndească o amnistie generală de toate cele trecute, şi prinţul ei să fie priimit în treapta aceea de favor de care s-au bucurat ceialalţi prinţi din vechime. Către aceasta, fiindcă Simeon Moghila, îmvitat şi ajutorat de fratele său Ieremie Moghila, prinţul Moldovii, nu încetează de a hrăni cugete viclene pentru coprinderea [38] Ţării Rumîneşti, şi nu aşteaptă decît prilejuri norocite ca să facă alte năvăliri nuoă, cer ca să-l mijlocească şi să-l oprească de a nu le mai supăra odihna şi liniştea. Amîndoă scrisorile acestea ce s-au făcut din partea lui Şerban şi a boierilor, s-au încredinţat slugerului Emanuil şi armaşului Zlata, să le ducă la Moisi Secheli, şi totdeodată era însărcinaţi ca să fie organe din partea prinţului şi a ţării pentru pacea şi prieteşugul ce doresc a întemeia cu dînsul.
	Într-acestea Gheorghie Sîrbul cu armia, luînd drumul către Transilvania, pe Valea Teleajănului, trece Munţii Carpaţi, şi îşi aşază lagărul la satul Feoldvar, în ţinutul Braşovului, aşteptînd din zi în zi ca să vie şi prinţul Şerban după nădejdea ce i-a dat. Ar fi voit să treacă la Basta în Ungaria şi să se unească cu dînsul, daca ar fi dobîndit prilej bun ca să pătrunză pîntre armiile vrăjmăşeşti, şi să-şi fi putut a-şi deschide drum prin mijlocul Transilvaniei. Dar văzînd că acesta este un lucru mai cu neputinţă, a socotit mai bine să aştepte în lagărul de la Feoldvar, ca sau Şerban să sosească, sau Moisi Secheli să vie spre a-l sili la bătae, decît să-şi primejduiască [39] cinstea şi numele şi să facă o mare greşală arătîndu-se nesupus poruncilor prinţului său. Cu toate acestea, Gheorghe Sîrbul n-a şezut la Feoldvar nefăcînd nimic. Trimise scrisori în scaunele săcueşti, prin care îmvita pe săcui ca să ia armele în mînă, şi să vie să se unească cu dînsul spre a goni pe turci din ţara lor, şi spre a face să triumfeze pricina creştinătăţii înprotiva turcilor. Săcuii, împilaţi de nobilii, stăpînii lor, ce sprijinea pe Moisi Secheli, şi care mai mult dorea stăpînirea turcească decît cea împărătească, alergară la cea dintîi strigare a lui Gheorghie Sîrbul, ca să se unească cu armia rumînească, nădăjduind că precum în vremea domniei lui Mihai Viteazul, aşa şi acum vor scăpa de apăsările stăpînilor lor, şi se vor bucura de drepturile ce vor cîştiga de la Împăratul. Numărul de trei mii săcui pedestraşi şi călăreţi sub comanda lui Ioan Matiş şi Şerba Bedeu a îngroşat mult armia rumînească, şi i-a dat o poziţie care însufla spaimă mare în inima vrăjmaşilor. Fiindcă o mulţime mare din soldaţii ce se afla în lagăr n-avea nici armele trebuincioase nici semnele cele cuviincioase, Cracher, cu banii ce a dobîndit pe creditul Împăratului, a cumpărat arme, le-a împărţit [40] la soldaţi, şi a îngrijit a face şase steaguri de mătăsărie roşie cu marca împărătească care îmfăţişa vulturul cu doă capete, cu aripile răsfirate, şi în mijlocul cărora era curtea îndoită. Pe urmă după ce s-a făcut toată îngrijirea de cele trebuincioase pentru o armie gata de răsboi, Gheorghie Sîrbul a pus pe toţi să jure, în numele Împăratului Rudolf, că nu vor părăsi steagurile, şi că vor fi credincioşi interesurilor sale, pînă la cel mai dupe urmă minut al vieţii lor.
	Gheorghie Sîrbul se afla de vreo cîteva zile în Transilvania. Despre o parte nădăjduia că va sosi Şerban după făgăduiala ce i-a dat, despre alta aştepta pe Moisi Secheli. Dar nici Şerban s-a văzut, cu toate că a avut îngrijire de a-l înştiinţa despre aşezarea sa cu lagărul la Feoldvar şi despre toate cele ce s-a întîmplat pînă atunci; nici vrăjmaşul nu s-a arătat spre a-i pricinui cea mai mică supărare. Zăbava aceasta lungă a adus armia la nerăbdare de a şti pentru ce pierde vremea în zadar şezînd în lagăr fără nici o treabă. Felurimi de bănueli fierbea în capetele tuturor. Mişcarea aceasta de duhurile soldaţilor s-a îmmulţi şi mai mult după ce au înţeles, că Moisi Secheli se află [41] în tractaţii de pace şi de prieteşug cu Şerban. Atunci fieştecare din gheneralii cei mai mici, din căpetanii şi din soldaţi îşi făcea fel de fel de închipuiri. Unii se plîngea că Şerban i-a înşelat şi i-a adus în ţară streină ca să se prăpădească, făr’ a face vreo ispravă; alţii striga că pierd vremea în zadar şezînd şi nefăcînd nimic, şi că ar fi mai bine să se întoarcă pe la casele lor. Adăoga că nu numai s-a închieiat pacea, ci că Moisi ar fi dăruit lui Şerban vreo cîteva cetăţi din Transilvania ca să le stăpînească; asemenea se zicea că ar fi făcut daruri bogate şi boierilor săi. Înteţindu-se vorbele şi bănuelile acestea, tot lagărul să afla într-o turburare asfel de mare încît era aproape a se sparge şi a se împrăştia, daca Gheorghe Sîrbul nu şi-ar fi întrebuinţat toată puterea spre a împăciui duhurile cele aprinse. Acesta, ca să scoaţă din capetele soldaţilor bănuelile cele zadarnice, a chiemat numaidecît la sine pe gheneralii cei mai mici şi pe toţi căpitanii, şi îi întrebă, ce e pricina de sînt duhurile în mişcare, pentru ce se face turburarea aceea mare în lagăr? După ce îi spuseră pricina, le porunci straşnic ca să meargă şi să spue tuturor, că e deşartă de adevăr vestirea [42] aceea că s-ar fi închieiat pace între Şerban şi Moisi Secheli; şi că aceasta este numai o scornire înşălătoare din partea acelora care doresc pacea cu vătămarea numelui creştinesc. Îi îndatoră să încredinţeze pe soldaţi ca să fie statornici şi credincioşi jurămîntului ce au făcut; să nu-şi piarză curajul şi să ştie că toată norocirea răsboiului este în mîna lor. Peste puţină vreme o să sosească Şerban, şi atunci, împreună cu dînsul, o să-şi arate vitejia înprotiva vrăjmaşului creştinătăţii. Să nu-şi facă spaimă cînd aud că se trimit soli de la Moisi Secheli la Şerban, şi de la Şerban la Moisi; căci aceştia sunt mai mult vestitori de răsboi, decît de pace. Către aceasta, să lase secreturile acelea la o parte, şi rămîind pe lîngă disciplina militară, să asculte de poruncile căpeteniilor lor.
	În vremea în care s-au întîmplat mişcarea aceasta în lagărul armiei rumîneşti de la Feoldvar, pe care Gheorghie Sîrbul o a liniştit cu desăvîrşire; Moisi Secheli care de frica lui Şerban era mai mult aplecat spre închiere de pace, decît spre răsboi, a oprit la sine pe armaşul Zlata, şi dînd drumul slugerului Emanoil ca să se întoarcă la stăpînul său, a trimis cu [43] dînsul înpreună iar pe Ladislau Zalanţi şi pe Şerban Castroţi ca să ducă răspuns lui Şerban: că daca voeşte din toată inima ca să închiee prieteşug cu dînsul, cu condiţiile ce a cerut, să trimiţă lui Moisi o diplomă întărită cu jurămînt şi trei din boerii cei mai aleşi, pe ale cărora vorbe să se poată încrede. Să-şi cheme îndărăt armia pe care o a trimis în Transilvania sub comanda lui Gheorghie Sîrbul. Să se scoale Şerban să vie la Braşov, căci şi Moisi are de gînd să sosească acolo, unde să se întîlnească amîndoi şi să isprăvească închierea păcii care se doreşte de amîndoă părţile. Daca Şerban se va îmvoi a împlini aceasta, atunci şi Moisi din partea sa nu va zăbovi a îndeplini cele ce a făgăduit prin solia sa dintîi. Solii priimind însărcinarea aceasta luară drumul prin ţinutul Haţegului, şi trecură prin plaiul Vîlcanului ca să vie în Tîrgovişte la Şerban.
	Dar Gheorghie Sîrbul după ce a înţeles că amîndoi prinţii vor să se întîlnească la Braşov ca să închiee o pace temeinică, s-a temut ca nu cumva vestea aceasta şi trimiterea cea deasă de soli de la un prinţ la altul, să dea pricină de mişcări nuoă în lagărul său. De aceea, după [44] cum cunoştea duhul cel răsboinic al rumînilor şi al săcuilor, şi după cum ardea şi chiar el însuşi de o poftă mare de a se însemna prin vitejii nuoă, a găsit cu cale să se trimiţă spioni într-o parte şi într-alta, să prinză şi pe solii lui Moisi Secheli şi pe ai lui Şerban ca cu chipul acesta să închiză drumul păcii şi să înzădărnicească nădăjdile amundurora de a înceta de la răsboi. Viclenia aceasta nu era numai o scornire din capul lui Gheorghie Sîrbul; poate că Şerban singur i-a fost dat instrucţii ca să urmeze aşa, pentru ca la orice întîmplare să se poată desvinovăţi, ca nu din pornirea sa, ci întărîtat de Moisi Secheli şi silit de împrejurări, s-a sculat cu arme înprotiva lui. Cu adevărat Gheorghie Sîrbul prin spionii săi a prins mulţi soli trimişi de la un prinţ la altul cu deosibite însărcinări; pe unii îi ţinea prinşi în lagăr; pe alţii îi omora, daca vedea că cere trebuinţa; şi într-acest chip întîrzia sau înşela voinţele ce era aplecate spre pace şi grăbea deschiderea răsboiului.
	Moisi Secheli, din pricina întîrzierii răspunsurilor ce aştepta de la Şerban, din prinderea şi din oprirea solilor în lagărul de la Feolvar s-a desnădăjduit de a putea să închiee pace. Temîndu-se [45] ca nu cumva prin zăbava şi îndoiala sa să-şi aducă lucrurile în primejdie mai mare, a socotit să ia alte măsuri prin care să silească pe Şerban şi fără voia sa de a se îndupleca spre pace. Deci, a hotărît ca mai înainte de ce va sosi Şerban cu altă armie spre a îmmulţi şi a întări lagărul de la Feoldvar, să împrăştie şi să nimicească avangarda de sub comanda lui Gheorghie Sîrbul. Îşi închipuia, că, daca va fi norocit ca să săvîrşască acest lucru cu fericită ispravă, atunci Şerban se va lăsa de întreprinderea răsboiului, şi singur va veni ca să-l îmbie cu pacea pe care mai înainte n-a vrut să o priimească. Să întărea în părerea aceasta cu ştirile ce a priimit, că armia din lagărul de la Feoldvar nu este primejdioasă, că duhurile soldaţilor sînt schimbătoare, şi că luptîndu-se cu frica şi cu nădejdea, se vor împrăştia la cea dintîi lovire. În vremea aceasta Moisi Secheli se afla cu lagărul la Mediaş. De aici trimise pe Gheorghie Maco şi pe Mihail Imeci care amîndoi era cei mai buni ghenerali ai săi, şi care în multe bătălii dobîndiseră o cercare militară bogată. Acestora le dă trei mii din cei mai aleşi călăreţi ai săi, adăogîndu-se şi cinci sute de tatari sub comanda lui Cazi şi [46] al lui Murza şi Balad Sultan. Aceştia apropiindu-se de Braşov, într-o depărtare potrivită de lagărul rumînesc, îşi aşază lagărul la satul Remete. Moisi Secheli a făgăduit gheneralilor acestora că şi el vine încet pe urma lor; dar le-a poruncit straşnic ca să nu înceapă bătălia care va zăticni închieerea păcii şi poate să primejduiască armia ce li s-a încredinţat; să-l aştepte pe dînsul ca cu puteri unite şi mai mari să întreprinză răsboirea vrăjmaşilor; pînă atunci să se ferească de a da pricină de bătălie; să se mărginească numai a se apăra cînd vrăjmaşii lor vor îndrăzni a face vreo năvălire înprotiva lor. Dar Maco şi Imeci arzînd de pofta d-a se străluci, uitară porunca stăpînului lor e împărţiră armia în patru părţi, şi într-o dimineaţă, fac o năvălire iute asupra lagărului rumînesc. Gheorghie Sîrbul, aflînd de mişcarea vrăjmaşilor rupe din armia sa doă mii de călăreţi şi în dă sub comanda gheneralului rumîn Mîrzea cel mare. Acesta a sprijinit furia vrăjmaşilor cu răceală; i-a ţinut pînă s-a ostenit, atunci se repede şi el asupra lor; bătălia a fost învierşunată; atît unii cît şi alţii se lupta cu vrednicie ca să răpească unii de la alţii cel dintîi triumf al răsboiului. În [47] sfîrşit către apusul soarelui rumînilor le zîmbeşte norocirea biruinţii, dobîndesc puteri nuoă, şi atunci îmfrîng pe vrăjmaşi, îi iau la goană silindu-i ca să lase pe cîmpul răsboiului un număr mare de morţi.
	După bătălia aceasta în care biruinţa a fost despre partea rumînilor, Maco şi Imeci ridicară lagărul de unde îl avea aşezat mai nainte, şi-l mutară într-un loc mai depărtat de lagărul rumînilor. Pierderea ce a cercat Maco şi Imeci, la cea dintîi lovire cu rumînii, a fost simţitoare. Deşi, după isprăvirea bătăliei şi după retragerea lagărului, a trimis lui Moisi Secheli doă steaguri ce a luat de la rumîni împreună cu doi sîrbi care slujise în armia rumînească, ca nişte semne doveditoare de oarecare biruinţă a sa ce a repurtat despre vrăjmaşi; dar îl rugară ca el singur în persoană să vie cu toată armia sau să le trimiţă ajutoare din destul. Îi făcea cunoscut că armia rumînească este cu mult mai număroasă şi mai puternică decît a lor; de acestea să nu întîrzieze ajutorul cerut pentru ca să nu se întîmple armiei lor vreo primejdie mare din partea vrăjmaşilor. Moisi Secheli a cunoscut poziţia cea grea a gheneralilor săi care avea a se lupta cu [48] o armie mai puternică, şi a trimis numaidecît la Maco şi la Imeci pe Franţisc Redei cu trei sute de soldaţi, ca să le vestească că a hotărît să strîngă puteri mari, să le adune la un loc şi într-o bătălie să dea sfîrşit unui răsboi care se trăgănează spre nenorocirea sa şi a ţării, şi că în grabă o să vie şi el în persoană ca să se unescă cu dînşii. Pînă atunci să aibă îngrijire de a se feri ca să nu supere pe vrăjmaşi şi de a nu mai da pricină ca să se facă vărsare de sînge fără nici un folos învederat.
	Moisi Secheli după cum a făgăduit gheneralilor săi, au luat toate măsurile de a strînge soldaţi cît se poate mai mulţi. Se grăbea a-şi face o armie mare, pentru că auzise că Basta, pe care nenorocirile de mai nainte l-a fost aruncat în Ungaria, acum cu trupe multe se apropie de Transilvania.
	Cînd Moisi Secheli îşi punea toate silinţele spre a se împuternici ca să poată sprijini pe Basta care îi ameninţa de la spate, şi să biruiască pe rumîni care îl îngrozea în frunte, Gheorghie Sîrbul, deşi a tras multe foloase din bătălia cu trupele lui Moisi Secheli, a văzut că poziţia lagărului său de la Feoldvar nu este îndestul de tare. Ca să se asigureze mai bine [49] despre orice întîmplare nenorocită ce ar putea să-i aducă vremea viitoare, căci cu cale ca să se strămute lagărul la Rîşnov, spre a fi mai aproape de Ţara Rumînească, spre a se înlesni mai mult comunicaţia ce avea cu dînsa, şi spre a tăia toată nădejdea ce avea vrăjmaşii de a-l încungiura şi de a-l pune la mijloc. Abia mută Gheorghie Sîrbul lagărul, abia îl întări după cuviinţă, şi Maco şi Imeci, socotind, că această schimbare s-a făcut din pricină că rumînii se tem şi au frică de a fi aproape de  lagărul vrăjmăşesc, fac toate pregătirile trebuincioase spre a-i isbi. Se afla pe lîngă dînşii mulţi militari bătrîni şi cercaţi în felurimi de împrejurări ce întovăroşesc răsboaele; aceştia se silea a desmînta şi a întîrzia orice întreprindere pînă la venirea lui Moisi Secheli şi pînă cînd nu se vor mai adăoga trupe nuoă ca să înmmulţească puterea lor. Dar Imeci într-al căruia piept tînăr ferbia sîngele spre a-şi răsbuna despre pierderea ce a cercat mai înainte, şi ardea de pofta de a se străluci prin fapte doveditoare de eroismul şi vitejia sa, numi fricoşi pe aceia care zicea că nu trebue să se întreprinză nimic înprotiva rumînilor. Maco, care nu vrea să strălucească altul înaintea sa, [50] nu numai nu s-a împrotivit la părerea lui Imeci, ci încă lăundîndu-o, a prins inimile tuturor soldaţilor ca să cerce norocirea, şi, înainte de venirea prinţului lor, să se însemneze printr-o biruinţă slăbită care să facă cinstea armiei şi bucuria lui Moisi Secheli. Aşadar, nu aştepta decît prilej cînd să înceapă bătălia care să şteargă neplăcuta aducere aminte pentru pierderea de mai nainte, şi să le cîştige drepturi nuoă pentru recunoştinţa stăpînului lor. Rumînii au băgat de seamă la mişcarea şi pregătirile ce se făcea în lagărul vrăjmăşesc; nu pierd nici un minut spre a-şi întări lagărul de toate părţile, şi spre a fi gata la cel dintîi semn de bătălie ce-l vor da vrăjmaşii. Deşi avea curaj îndestul spre a se împărtăşi de o cinste ce li-o da îndrăsneala de a începe ei bătălia; dar a socotit că este mai drept şi mai cuviincios a asculta de poruncile prinţului lor, şi a se mărgini ca să se apere. În sfîrşit sosi zioa în care Maco şi Imeci îşi împart armia în opt părţi, şi vin ca să isbească lagărul rumînilor. Iuţala lor era nespusă şi repeziciunea furioasă. Rumînii sînt reci şi aşteaptă pe vrăjmaşi cu o neînspăimîntare vrednică de pildă, şi toate isbirile lor le împing îndărăt cu [51] pierdere simţitoare a lor. Maco atît cu fapta cît şi cu cuvîntul îmbărbăta pe ai săi ca să rupă şanţurile, să desfacă carăle care închipuia al doilea şanţ şi să pătrunză în mijlocul lagărului, făcîndu-şi drum pîntre poziţiile rumînilor. Dar în zadar; carăle rumînilor era legate cu lanţuri asfel de groase, încît nu era cu putinţă a se desface, mai vîrtos cînd rumînii înghiesuiţi unul lîngă altul le apăra cu o vrednicie ce la făcea laudă. Un ceas a ţinut lupta aceasta învierşunată în care Maco şi Imeci dorea că spargă lagărul pe care rumînii îl apăra cu o vitejie rară. După atîtea osteneli înzadarnice, se deznădăjduiră de a rupe şanţurile rumînilor, şi curajul tuturor slăbi; şi vrînd să lase bătălia în îndoială, fără să se ştie care a biruit, încep a se retrage. Dar rumînii cunoscură că rîvna şi dorirea lor s-a răcit, că învierşunarea asupra vrăjmaşilor s-a schimbat în desnădăjduirea şi osteneala i-a silit ca să înceteze şi să se tragă îndărăt. Atunci Gheorghie Sîrbul dă poruncă ca să se desfacă drumurile, şi fieşcare gheneral cu trupul ce comandează să iasă şi să dea năvala asupra unui vrăjmaş obosit şi fricos. Maco văzînd mişcarea rumînilor îşi [52] opri armia ca să-i sprijinească în frunte. Dar abia ţinu lupta un sfert de ceas şi rumînii îl îmfrînseră; toată armia vrăjmăşească o luară în fugă; rumînii tăiară fără milă şi omorîră fără deosibire. Opt mii de paşi a ţinut goana, pînă cînd vrăjmaşii scăpară în pădurea de la Coldea; pînă acolo însă, pe cîmpuri şi pe văi lăsară o mulţime de trupuri moarte. În fuga aceasta Imeci s-a omorît; Maco rănit a căzut prins în mîinile rumînilor, afară de alţii mulţi care au fost de aceeaşi soartă cu dînsul. Toată pierderea vrăjmaşului a fost de o mie cinci sute morţi; abia Ac Murza şi Cazii povăţuitorii tatarilor au putut scăpa cu viaţă ca să meargă să descrie lui Moisi Secheli întîmplarea aceasta nenorocită. Rumînii prădară lagărul vrăjmăşesc, se umplură de jafuri, şi după aceea, Gheorghie Sîrbul strămută lagărul de la Rîşnov la Timiş. Aici lui Maco i s-a tăiat capul, pe care Gheorghie Sîrbul l-a trimis lui Şerban la Tîrgovişte, descriindu-i şi biruinţa aceea strălucită şi silindu-se cu toate mijloacele a-l îndupleca ca să plece şi să vie în Transilvania.
	Cînd a priimit Moisi Secheli ştire despre bătălia aceea nenorocită, în care s-a nimicit cu [53] totul trupul de armie de sub comanda lui Maco şi a lui Imeci, a fost trecut Oltul, se apropiese de ţinutul Braşovului şi aşezase lagărul la satul Apaţa. Nenorocirea aceasta l-a adus la atîta descurajare, încît nu ştia daca trebue să înainteze mai departe înainte sau să se întoarcă îndărăt. Armia sa pierduse tot curajul şi n-avea poftă de a se îmfăţişa înaintea rumînilor care se împuterniciseră prin cele doă bătălii, în care s-au strălucit cu o vitejie rară. Cu toate acestea, ca să nu se arate că s-a desnădăjduit despre pricina sa, ca să dea suflet şi putere armiei sale şi să micşoreze mîndria şi semeţia rumînilor a înaintat pînă aproape de Braşov. Acolo, lîngă valea ce se numea Trapeţ, unde era o moară de hîrtie, s-au adunat toate trupele sale, în număr de şase mii, şi care se alcătuia din unguri, tatari şi turci. După ce alese o poziţie bună, aşeză lagărul şi-l întări; dar Paşa Bicta cu turcii şi tatarii n-a vrut să intre şi să se închiză înlăuntrul întăririlor. Braşovul, la apropierea armiei aceştia, s-a supus lui Moisi Secheli, şi atît cu trupe, cît şi cu arme şi cu alte lucruri trebuincioase pentru armie, l-a ajutat şi i-a înlesnit scopurile sale.
	[54] Dar inima lui Moisi Secheli era coprinsă de o întristare adîncă, deşi făcea toate pregăririle cuviincioase ca să se lovească cu vrăjmaşul, o presimţire nenorocită se părea că îl încredinţează, că pricina sa nu o să isbutească. Ca să ocolească o întîmplare care l-ar putea face să piarză tot, a socotit să deschiză învoiri de pace cu Împăratul Rudolf, prin care, despre o parte să cîştige foloase pentru sine fără vărsare de sînge; despre altă parte, de nu va fi norocit ca să se săvîrşească închieerea păcii, cel puţin să cîştiga vreme spre a se împuternici mai bine ca să poată nimici armia rumînească care singură îi sta piedică la înaintările sale ce le-a făcut pînă acum spre coprinderea Transilvaniei şi pe urmă să se întoarcă înprotiva lui Basta.
	Într-această vreme Gheorghie Sîrbul nu înceta, prin rugăciuni din partea sa şi a toată armia rumînească, a ruga pe Şerban, ca sau să-i trimiţă rămăşiţa de trupe ce se afla în Ţara Rumînească, sau să vie singur şi să se pue în fruntea rumînilor. Şerban, fiindcă nu hotărîse încă cu desăvîrşire daca trebue să întreprinză expediţie înprotiva lui Moisi Secheli, sau daca trebue să se împăciuiască cu dînsul [55] ca să răspunză la întrebările şi la rugăciunile cele dese ale lui Gheorghie Sîrbul, trimite la dînsul doi boieri pe Dan Logofătul şi pe Constantin care se trăgea din familia domnească. Printr-aceştia îi face cunoscut, înprospătîndu-i tot aceea poruncă ce i-a fost dat şi atunci cînd a plecat cu armia din Ţara Rumînească în Transilvania, ca să se ferească de a lovi cu vrăjmaşii; să respecteze îmvoirea de împăciuire ce a deschis cu Moisi Secheli, şi să fie răbdător; căci în grabă o să vie şi el, ca sau să închiee pacea cu desăvîrşire sau să urmeze răsboiul. Răspunsul acesta nehotărît ce a dat Şerban, în loc de a domoli nerăbdarea armiei, a aţiţat un duh de nemulţumire care se simţea în fieşcare soldat. De la nişte vorbe groase prin care se plîngea toţi că Şerban şi cu boierii săi i-au înşelat, trec la nişte fapte îndrăsneţe şi urîte. Nevrînd a mai asculta de poruncile lui Gheorghie Sîrbul, se aruncă asupra solilor, îi tîrăsc, îi bat şi îi căznesc cu feluri de munci, pînă cînd aceia nemaiputînd suferi îşi detere sufletul. În zadar s-au împrotivit căpeteniile ca să nu facă asfel de lucruri care se vor pomeni cu urîciune în toate vremile; în zadar s-au silit ca să apere şi să [56] scape viaţa nenorociţilor acelora; furia soldaţilor nu cunoştea nici un frîu, nici o supunere. După săvîrşirea acei fără de legi, se sfătuesc toţi şi trimit la Şerban o deputaţie ca să-i vestească că ei au luat armele în mînă ca să se lupte înprotiva vrăjmaşului de numele creştinesc: şi că niciodată nu vor suferi ca să se închiee pace. Daca Şerban voeşte pe seama sa ca să se împrietinească cu Moisi Secheli, să ştie că ei vor lupta ca să biruiască, şi după ce îl vor goni din Transilvania, se vor întoarce în patria lor şi vor aşeza alt prinţ. Pe lîngă deputaţia aceasta Gheorghie Sîrbul a trimis pe Aloisie Radivrati ca să descrie cu de amăruntul toată întîmplarea mişcării cei furtunoase ce au făcut soldaţii; să-l încredinţeze despre fiinţa adevărului şi să desvinovăţească pe căpetenii ca pe unii ce nu numai n-au luat parte la răscoala aceasta urîtă, ci s-au silit din toate puterile ca să domolească aprinderea duhurilor şi să le aducă la ascultare. La acestea să adaoge, ca să nu lase a-i scăpa din mîini o biruinţă care îi străluceşte stăpînirea sa şi-l face spaimă tuturor vrăjmaşilor săi; nici să zăbovească mult a veni în Transilvania spre a se pune în fruntea oştirilor sale; căci poate întîrzierea [57] cea lungă şi fără vreme să aducă alte întîmplări nenădăjduite şi primejdioase atît pentru dînsul cît şi pentru ţara sa.
	Vorbele cele ameninţătoare ce deputaţii a adus lui Şerban de la adunătura aceea de oameni din lagărul din Transilvania, l-au înspăimîntat şi l-au silit ca să precurmeze corespondenţa şi negoţiaţiile de pace cu Moisi Secheli. În grabă trimise la Gheorghie Sîrbul alt sol care să şteargă toate bănuelile ce armia şi-a făcut despre dînsul şi să o încredinţeze că nu va zăbovi a veni şi el spre a se uni cu dînsa. După ce s-a priimit şi s-a ascultat solia, armia îi răspunse, că ea pune jos făţărnicia şi nu-şi va aduce aminte de cele trecute, numai prinţul lor să fie statornic şi să-şi plece inima la voinţa soldaţilor săi.
	Înainte de întîmplarea aceasta care a grăbit hotărîrea lui Şerban spre a întreprinde expediţia în Transilvania, au fost sosit la dînsul Ladislau Zalanţi şi Şerban Castroţi, solii pe care i-a fost trimis Moisi Secheli. Aceştia abia începură a-i îmfăţişa scopul trimiterii lor cu care era însărcinaţi, şi Şerban a apucat înainte a se plînge că stăpînul lor, daca doreşte pacea şi prieteşugul, nu trebuia să [58] înceapă vrăjmăşiile; că el deşi a trimis un trup de armie rumînească în Transilvania, dar i-a poruncit straşnic ca se se ferească de a nu întreprinde nimic, fiindcă s-au deschis tractaţii de pace. Solii au întrebuinţat toate mijloacele spre a desvinovăţi bătăliile ce le-au început gheneralii stăpînului lor şi care s-au isprăvit cu mare nenorocire a lor, şi îl rugară ca, lăsînd la o parte tot cugetul viclean, să nu întîrzieze a închiia pace statornică, Încă nu apucase Şerban să dea răspuns solilor şi priimi vestire despre mişcarea aceea turburătoare ce a isbucnit în lagărul său şi care l-a hotărît să rupă toată relaţia de împăciuire cu Moisi Secheli. Tot într-aceea vreme a sosit vărul său, Comisul Luca, care fusese trimis la Împăratul Rudolf pentru ajutoare de bani ce i s-au fost făgăduit spre ţinerea armiei. Împrejurarea aceasta, dinpreună cu celelalte au precurmat starea de îndoială în care se afla Şerban şi s-a hotărît pentru răsboi. Chiemînd pe soli le spuse că nu va întîrzia a împlini toate cîte se cer spre a întemeia o pace statornică între dînsul şi stăpînul lor, şi le zise, că ei pot pleca, întorcîndu-se în ţara lor tot pe drumul care au venit. Dar cînd au ajuns [59] la Craiova, banul de aici a fost priimit instrucţii ca să-i pue la opreală, unde au şi rămas pînă după isprăvirea răsboiului.
	Hotărîndu-se odată răsboi înprotiva lui Moisi Secheli, nu mai putea să se schimbe. Şerban s-a ridicat din Tîrgovişte cu toată armia ce avea lîngă sine, şi a trecut Carpaţii ca să se unească cu ceealaltă armie de sub comanda lui Gheorghie Sîrbul. Mişcarea lui Şerban a pătruns în grabă pînă la Moisi Secheli, şi zăbava şi întîrzierea solilor săi l-au încredinţat, că nu este mijloc de a închieia pace, şi că trebue cu armele să se ţie în poziţia în care se afla. Cu toate acestea, aducîndu-şi aminte de pierderile cele însemnate ce le-a cercat mai nainte în lovirile cu gheneralii lui Şerban, şi văzînd că nu are putere îndestulă spre a se împrotivi la o armie număroasă şi care arde de pofta de a se bate, a socotit să cerce pentru cea mai după urmă oară a îndupleca pe Şerban ca să închie pace. Trimite aşadar la dînsul pe Ştefan Halmaghi şi doi orăşani din cei mai însemnaţi ai Braşovului. Acesta după ce s-a îmfăţişat înaintea lui Şerban îi spuse, că voinţa stăpînului său este plecată spre a închieia pace fără vărsare de sînge; că nu este cu cuviinţă ca [60] să se lase după aplecarea soldaţilor care cer răsboi, făr’ a judeca urmările care se pot întîmpla după dînsul; iar daca politica sa îl sfătueşte că poate să tragă mai multe foloase dintr-un răsboi al căruia sfîrşit este necunoscut, decît dintr-o pace sigură, atunci şi stăpînul său va fi silit prin puterea armelor a-şi apăra drepturile sale cele netăgăduite. Abia Halmaghi cu tovarăşii săi şi-au fost dat solia, şi auzindu-se în lagărul lui Gheorghie Sîrbul care era în oarecare depărtare de al lui Şerban, că Moisi Secheli i-ar fi trimis soli care să lucreze spre închierea păcii, toată mulţimea soldaţilor s-a turburat, şi prin vorbe şi fapte necuviincioase a-şi arăta nemulţumirea. Unii care era mai neastîmpăraţi îmvitară tot lagărul, ca să meargă la Şerban şi să ceie îndestulare pentru această nedreptate ce li se face de a întîrzia răsboiul pentru care sînt trimişi aci de vreo cîtăva vreme. Mai întîi vreo cîteva cete, după aceea toţi plecară cu o furie neauzită şi năvăliră în lagărul lui Şerban. Aici se apropiară de cortul lui, vrea să intre înlăuntru; dar păzitorii de la uşă îi opriră. Atunci cu glas mare strigă ca să le dea pe Halmaghi ca să-l pedepsească ca pe unul care [61] a venit de la Moisi Secheli ca să semene neunirea care trage după sine nenorociri. Amerinţează că, daca Şerban nu se va îmvoi ca să-l dea afară în mîinile lor, ei prin silnicie vor intra înlăuntru în cort şi-l vor tîrî afară ca să sufere pedeapsa de care este vrednic.
	Şerban s-a speriat de turburarea aceasta fără de veste şi de strigările cele răsbunătoare ale furioşilor soldaţi, dar nu şi-a pierdut curajul.  Fără înspăimîntare ese afară dinaintea cortului, chiamă pe căpitanii lîngă sine şi cu un glas puternic vorbeşte la toţi şi îi întreabă: „Că ce au de gînd să facă cerînd pe Halmaghi ca să-l pedepsească? Nu ştiu că dreptul solilor este nevătămat şi sfînt, şi că se păzeşte şi la cele mai varvare naţii. Nu trebue să pîngărească dreptatea răsboiului spurcîndu-şi mîinile cu sîngele unui om. Daca au atîta dorire de a se bate, el îi va duce negreşit în cîmpul răsboiului, unde vor dobîndi destul prilej de a învîrti sabiile pîntre vrăjmaşi. Acum să meargă şi să se odihnească pînă cînd va veni ceasul cînd se va da semnul de pornire înprotiva vrăjmaşului. Cît pentru Halmaghi, daca au vreo bănuială rea despre dînsul să ştie că nu-l va [62] slobozi, ci-l va ţinea la sine pînă după isprăvirea răsboiului. Soldaţii să-şi aducă însă aminte că datoria lor este de a asculta de poruncile mai marilor săi, fiindcă fără această condiţie nu este nici o disciplină militară şi fără aceasta comanda celui mai cercat gheneral nu foloseşte nimic pe o armie cît de mare. Soldaţii pot să ştie ceva din cele ce vorbesc şi se fac de către prinţii lor, dar nu trebue să le ştie toate. Datoria căpeteniilor este de a chibzui şi de a sfătui ce trebue să se facă, şi datoria soldaţilor de a pune în lucrare ceea ce s-a hotărît. Aceasta e singură ce trebue să ştie un soldat.” Cu chipul acesta Şerban a împăciuit turburarea ce s-a făcut; Halmaghi însă a rămas în cortul lui, făr’ a îndrăsni să iasă afară, pentru că se temea ca vederea lui să nu dea pricină de o furie nuoă între soldaţi.
	Într-aceste, Basta strîngînd soldaţi destui şi făcînd toate pregătirile trebuincioase pentru purtarea răsboiului, s-a ridicat de la Satmar din Ungaria, şi a venit pînă la satul  Maitin lîngă Someş cu gînd ca, daca nu se va putea isprăvi închieerea păcii ce s-a început între Împăratul Rudolf şi Moisi Secheli, după [63] cum nici nu s-a isprăvit, să înceapă din nou răsboi cu dînsul, şi chiar de nu-i va da vreun ajutor Şerban prinţul Ţării Rumîneşti. Dar soarta a hotărît pe Şerban ca să isprăvească răsboiul acesta.
	Moisi Secheli pătrunsese cugetul lui Basta; poziţia sa era foarte primejdioasă; se afla între doi vrăjmaşi puternici care daca se apropia şi lua ştire unul despre altul, lui nu-i rămînea nici o nădejde de scăpare. Făr’ a mai aştepta ajutoarele ce i s-au fost făgăduit de la Ieremie Moghila şi dintr-alte părţi, hotăraşte ca să lovească mai întîi pe Şerban care era mai aproape de sine, şi fiind norocit ca să biruiască, să-şi întoarcă după aceea armele înprotiva lui Basta.
	Şerban luînd ştire despre cugetul lui Moisi Secheli, fără întîrziere se ridică din locul unde se afla şi unindu-se cu Gheorghie Sîrbul, îşi aşeză lagărul între satul Rîşnov şi Vîlcan. Pofta de a se însemna l-a hotărît ca să nu lase lui Moisi Secheli mulţumirea de a lovi el întîi. De aceea făcu soldaţilor ca să gătească de bătălie care era vestirea cea mai plăcută pentru dînşii. În sfîrşit s-a hotărît ca 17 iulie 1603 să fie zioa de lovire cu vrăjmaşii. [64] Dimineaţa îşi întocmi oştirea împărţindu-o în patru părţi. Latura stîngă o dete sub comanda celor doi Mîrzi, cea dreaptă o dete lui Gheorghie Sîrbul. În mijloc a aşezat toată pedestrimea şi pe haiduci, dîndu-i sub comanda lui Deli-Marcu; pentru sine a oprit rezerva cu care să poată alerga spre a da ajutor şi spre a împuternici partea care se va slăbi de vrăjmaşi. Toată armia lui Şerban era de patru mii călăreţi şi şase mii pedestraşi. Cu această armie întocmită bine porneşte către Braşov. Dar temîndu-se ca aproape de oraş să nu fi întins Moisi Secheli niscaiva laţuri viclene în care să cază şi să-l prinză, a trimis mai întîi spioni ca să cerceteze locurile. După ce aceştia îi aduseră încredinţare că toate sînt sigure, că nu se vede nici un vrăjmaş, decît să aud tunuri, a înaintat cu îndrăsneală cătră lagărul vrăjmăşesc. Fiindcă acesta era întărit şi şenţuit cu cară ce era legate bine unul de altul, încît era cu greu călăreţilor de a năvăli asupra vrăjmaşilor, Şerban a poruncit ca daca pedestrimea nu va putea singură, să descalece şi călăreţii, şi după jos, uniţi cu pedestrimea, să năvălească asupra carălor, să le desfacă şi să facă drum înlăuntrul lagărului. [65] După aceasta puind înainte patru tunuri pe roată, a înaintat cu toată puterea către vrăjmaşi. Cînd a fost aproape de lagăr, rumînii toţi deodată ridicară un glas cutremurător; unii chiema într-ajutor pe sfîntul Nicolae, alţii pe sfîntul Gheorghie, şi toţi cu o iuţeală nespusă năvălesc asupra lagărului vrăjmăşesc. Se părea că s-au întors zilele acele de slavă pentru rumîni cînd, comîndaţi de Mihai Viteazul, era siguri de biruinţă pentru care desfăşura cea mai înaltă putere de curaj şi de vitejie. Asfel şi acum, înfierbîntaţi de duhul acel răsboinic cu care se îndeletniciseră mai înainte, mai multă vreme, şi încurajaţi cu aflarea de faţă a prinţului lor care, atît prin vorbe cît şi prin fapte, le însufla neînspăimîntare şi îndrăsneală, rumînii se aruncară cu o furie grozavă asupra vrăjmaşilor şi le disputează biruinţa care le era foarte dragă, pentru că se obicinuiseră cu dînsa, şi pentru că o cîştigaseră de multe ori. Cea dintîi năvălire a făcut Deli-Marco cu toată pedestrimea ce era sub comanda sa. Acesta plin de acea îndrăsneală tînără şi de acel curaj sălbatic ce caracterisează pe un soldat crescut în răsboaie, nesocoteşte bubuitul tunurilor [66] şi şueratul gloanţelor care vinea asupra sa din lagărul oştăşesc, nu bagă în seamă nimic ploaia de săgeţi ce-l isbea în faţă, şi înaintează pînă la cară cu care era întărit lagărul. Deci porunceşte la ai săi ca să desfăşure toată puterea şi isteţimea ca să spargă întăririle; să întrebuinţeze săcuri, topoară şi alte unelte cu care să desfăcă carăle şi să facă drum înlăuntrul lagărului. Acei ce era înarmaţi mai uşor s-au aruncat pîntre cară, scot roatele, desleagă, tae, rup legăturile şi deschid drum mulţimei care vinea după dînşii, şi prin aruncături iuţi de săgeţi îi apăra de vrăjmaşii dinlăuntru care apăra întărirele cu cea mai mare desnădăjduire ca pe cel mai dupe urmă mijloc de la care îşi aştepta scăparea şi mîntuinţa. În zadar Moisi Secheli aleargă în toate părţile, dă porunci la ai săi ce trebue să facă, îi încurajează ca să-şi împlinească datoriile, şi le însufleţeşte puterile cele slăbite, arătîndu-le prin pilda sa ca să nu bage în seamă primejdiile. Rumînii după o luptă sîngeroasă înaintea întăririlor unde tae şi se tae, în sfîrşit isbutesc ca în mai multe locuri să spargă şi să deschiză drum cătră lagărul vrăjmăşesc. Atunci toată mulţimea [67] năvăleşte înlăuntru fără a-i sta împrotivă vreo piedică ca să o oprească, şi turbură tot lagărul. Întăririle era acum spre mai mare vătămare a vrăjmaşilor; căci îmbulziţi fiind de rumîni de toate părţile, n-au nici mijloc de fugă. Tatarii care era afară din lagăr arătară dintru-ntîi oarecare împrotivire la armia rumînească; dar după ce a văzut că rumînii au pătruns înlăuntru şi că s-au făcut stăpîni peste lagăr, apucară fuga, nemaigîndindu-se la altceva decît la mijloace, cum ar putea scăpa cu viaţă. Împrejurarea aceasta a avut o urmare nefericită pentru toată armia lui Moisi Secheli; căci văzîndu-se părăsită şi de acest ajutor, a pierdut şi acel puţin curaj ce-i mai rămăsese. Făr’ a se gîndi nici măcar la mijlocul de scăpare care era tăiat prin astuparea găurilor lagărului de către rumîni, s-a lăsat în voia soartei ca să moară cu cinste în cîmpul bătăliei. Măcelăria a fost foarte grozavă. Rumînii îşi aducea aminte de pierderea lor cea simţitoare ce a cercat de la transilvaneni în vremea domniei lui Mihai Viteazul, la satul Mirislo. Aducerea aminte de această nenorocire cercată îi învierşuna şi mai mult înprotiva vrăjmaşilor, şi în bătălia aceasta [68] socotea să ia despre dînşii o răsbunare grozavă cu care să uşureze pomenirea soldaţilor rumîni care au rămas morţi în răsboiul acela. Cu nici o armă n-au făcut în bătălia aceasta mai mare vărsare de sînge, decît cu nişte suliţe lungi ce le întrebuinţa cu mare înlesnire spre omîrîre de vrăjmaşi. În strîmtoarea aceea mare, un rumîn singur cu o suliţă lungă mînată bine străpungea pe mai mulţi deodată şi îi omora. Biruitorii rumîni peste grămezi de trupuri moarte trebuia să treacă ca să facă alte grămezi de morţi din acei ce mai era în viaţă. Oricine mai rămăsese viu din nobilii şi din soldaţii Transilvaniei, după atîtea nenorociri ale sale, aici norocul i-a fost strîns grămadă ca să moară toţi înpreună şi să se îngroape într-acelaşi mormînt. Aflară de Paşa Becta care mai de la începutul bătăliei a fugit cu tatarii şi turcii, foarte puţintei au putut să scape din măcelăria aceasta obştească. Moisi Secheli după ce îndestul s-a luptat în zadar, şi după ce cu însuşi ochii săi a văzut cum cad înprejurul său voinicii în care avea toată nădejdea sa pironită, a cercat multă vreme ca să găsească loc deschis ca să scape cu fuga.  În sfîrşit a fost norocit ca împreună cu puţini [69] de ai săi să se strecoare prin îmvălmăşeala aceea grozavă în care se afla tot lagărul său, şi a apucat drumul către Braşov. Dar soarta sa era ca să moară şi el acolo unde s-a îngropat armia şi stăpînirea sa asupra Transilvaniei. Gheorghie Sîrbul care n-a pierdut din ochi pe comandirul armiei vrăjmăşeşti şi care se socotea destoinic de a-şi măsura puterea cu dînsul, cum l-a zărit că fuge, a luat cu sine vreo cîţiva rumîni şi gonindu-l, îl ajunse şi îl sili ca să stea. Îi propuse ca să se predea prins; dar Moisi îi răspunde, că numai mort poate să cază în mîinile vrăjmaşilor. Atunci se începu o luptă sîngeroasă între dînşii şi între oamenii lor. Cînd Moisi Secheli încunjurat de toate părţile se apăra bărbăteşte, un soldat rumîn cu glonţul ce l-a slobozit dintr-o puşcă îi găureşte spatele şi el atunci cade jos, Gheorghie Sîrbul aflîndu-se aci cu spate îi tae capul, care mai pe urmă s-a trimis de Şerban la Braşov, ca văzîndu-l lăcuitorii să nu mai aibă vreo nădejde despre dînsul. Pielea ce s-a tras după cap s-a spînzurat pe zidurile cetăţii Făgăraşului; iar căpăţina plină de noroi şi alte necurăţenii a zăcut multă vreme în piaţă spre batjocura celor ce o privea, [70] pînă cînd un cetăţean din Braşov o a luat şi o a îngropat în grădina sa.
	Asfel s-a sfîrşit bătălia aceea grozavă între Şerban şi Moisi Secheli. Din şase mii de transilvaneni foarte puţintei au scăpat cu viaţă; floarea nobleţii Transilvaniei ce mai rămăsese din bătăliile de mai nainte, s-a prăpădit toată în bătălia aceasta din cîmpul Braşovului. Lăcuitorii acestui oraş cu ajutorul ţăranilor făcură o groapă mare în care băgară grămadă toate trupurile morţilor, şi nenorocirea bătăliei o veciniciră prin distihul acesta. 

	„Aici a închis Transilvania pe cetăţenii pe care i-a născut; Vai, ce nenorocire mare zace într-acest mic mormînt!”
	După bătălia aceasta în care s-a îngropat mai toată Transilvania, soldaţii rumîni care se umpluse de jafuri din lagărul lui Moisi Secheli, dorea alte prăzi nuoă şi acestea socotea să le găsească în Braşov. Aici o mulţime de nobili transilvaneni îşi grămădiseră bogăţiile şi mulţi fugiseră aci ca să scape cu viaţă. Cer dar toţi rumînii şi silesc pe Şerban ca să-i ducă [71] asupra Braşovului şi să-l dea în puterea lor ca să-l jefuiască. Lăcuitorii Braşovului, care cu inima plină de ghiaţă aştepta sfîrşitul luptei, după ce au înţeles că biruinţa este despre partea rumînilor, n-au pierdut vreme şi o deputaţie dintr-înşii a alergat la Şerban. Cer ertăciune desvinovăţindu-se că groaza de Moisi Secheli i-a silit să se dea în partea lui, şi se roagă ca să priimească supunerea lor la orice le va porunci, numai să nu dea frîu soldaţilor săi şi să nu-i îngăduiască ca să prade oraşul. Şerban a priimit supunerea braşovenilor şi a făgăduit deputaţilor că se va sili orice rău ar putea să li se întîmple din pricina furiei soldaţilor. Cu greu a putut Şerban să oprească şi să ţie în frîu pe soldaţii săi care aprinşi fiind de pofta de a prăda şi a jefui, striga neîncetat făcînd sgomot, ca să-i ducă asupra Braşovului. A trebuit să le făgăduiască sume mari de bani şi cu aceasta să potolească lăcomia care îi împingea la tot felul de neorînduială. Ca să strîngă bani a pus o gloabă mare asupra lăcuitorilor Braşovului, şi a îngăduit ca să se răscumpere prin bani toţi nobilii transilvaneni care luară parte la răsboiul acesta şi care era prinşi de rumîni. Cu [72] chipul acesta s-a pus în stare ca să mulţumească pe soldaţi, încît a încetat toată murmurarea ce se auzea înprotiva Braşovului.
	Dar grija cea mai mare a lui Şerban a fost ca să se vestească lui Basta şi Împăratului Rudolf biruinţa aceasta strălucită ce a repurtat despre Moisi Secheli, şi să dovedească credinţa sa cea adevărată ce a făgăduit de a fi partizan şi apărător al interesurilor împărăteşti şi ale creştinătăţii. În grabă după liniştirea lucrurilor ce era însgomotate de neorînduiala la care le adusese răsboiul, a strîns 30 steaguri ce s-au luat de la vrăjmaşi şi le-a trimis mai întîi la Basta şi după aceea la Împăratul Rudolf la Praga. Purtători de trofeele acestea şi de vestirea biruinţei au fost Clucerul Radul, Vistierul Nicolae, Mircea şi viteazul Aloisie Radibrati. Aceştia după ce trecură pe la Basta şi-l înştiinţară despre cele ce s-au lucrat în favorul său şi interesul Împăratului, ajunseră la Praga. Împăratul Rudolf a priimit cu mare cinste pe deputaţii rumîni şi a poruncit ca steagurile ce le-au adus să se poarte cu pompă prin cetate şi în biserică. După aceasta ca să-şi arate mulţumirea pentru slujbele cu care l-a îndatorat Şerban, îi trimise o diplomă prin [73] care îi asigura stăpînirea Ţării Rumîneşti, lui şi la toţi următorii săi, în linie dreaptă bărbătească. Către aceasta i-a trimis şi un lanţ de aur de mare preţ de care era atîrnat portretul Împăratului; afară de aceasta i-a dăruit şi doă mese cu vasele şi cele trebuincioase pentru mîncare, toate lucrate cu aur şi argint. A dat şi trimişilor daruri vrednice de mărirea împărătească.
	Basta după ce a înţeles cele ce s-a săvîrşit de vitejia rumînilor, s-a ridicat cu lagărul de la satul Maitin din Ungaria şi a pornit către Transilvania, ca să ia stăpînirea după instrucţiile ce le avea de la Împăratul. Dar mai înainte de sosirea sa, nobilii transilvaneni era desnădăjduiţi cu totul, şi îşi plîngea soarta că iar au căzut sub stăpînirea unui prinţ rumîn. Îşi aducea aminte de cele ce au pătimit în vremea stăpînirei lui Mihai Viteazul, cînd acesta a desrobit şi a uşurat pe ţărani şi a împovărat pe nobili luîndu-le din drepturile şi privileghiurile lor cele vechi; îşi închipuia că această vreme iar s-a întors acum, cînd biruitorul Şerban cu o mulţime de rumîni a biruit pe Moisi Secheli şi se află în ţara lor. Gîndirile aceste triste au făcut pe mulţi ca să-şi [74] părăsească patria şi casele şi să fugă în Banat sau în partea Ungariei unde se afla puterea turcească. Şerban nu s-a lăsat să se ispitească de pofta de a ţinea pentru sine Transilvania pe care el o au cuprins cu armele; prin măsuri straşnice păzea liniştea şi buna orînduială, şi prin publicaţii sfătuia pe nobili ca să nu-şi părăsească ţara. Cu toate acestea, pribegirile celor mai însemnaţi se urma necontenit. Fuga nobililor a întemeiat pe rumînii de acolo în părerea că Şerban va să ţie pe seama sa Transilvania, şi i-a întărîtat ca să se ridice înprotiva neomeniţilor lor stăpîni de la care suferise cele mai urîte tractări. Privind în Şerban un alt Mihai Viteazul care a venit ca să-i uşureze de jugul cel greu cu care era împilaţi, s-au ridicat în mai multe locuri şi au dat pilde de cea mai răsunătoare răsbunare. Cruzimile acestea au înspăimîntat şi mai mult pe nobilii unguri şi i-a silit ca să fugă încătro putea să scape.
	Şerban înţelegînd că Basta a trecut din Ungaria în Transilvania ca să ia stăpînirea aceştii ţări, n-a mai aşteptat ca să se întîlnească cu dînsul; ci a lăsat numa pe Gheorghie Sîrbul cu doă mii de rumîni ca să păzească liniştea pînă [75] la sosirea lui, şi să-i fie de ajutor la vreme de trebuinţă. După aceasta s-a grăbit a se întoarce în Ţara Rumînească încărcat de slavă pentru biruinţa ce a săvîrşit. Norodul care era încîntat de bucurie pentru isprăvile ce le-a făcut prinţul său cel vrednic, a eşit întru întîmpinarea lui şi l-a petrecut pînă la rezidenţia sa încărcîndu-l de binecuvîntările cele mai adevărate.
	Cînd a sosit Basta în Transilvania a găsit ridicate toate piedicile. N-a avut altă osteneală decît să împăciuiacă duhurile cele turburate şi să restatorniceze liniştea  de care avea trebuinţă toată ţara. După ce atît prin pedepse cît şi prin făgădueli a introdus buna orînduială, putea să stăpînească cu pace; dar aceasta n-a ţinut mult pentru sine. Împăratul Rudolf vrînd ca să lucreze cu mai multă energie înprotiva turcilor din Ungaria, a concentrat mai multe puteri la un loc. Nimic nu-i lipsea decît un gheneral cercat, şi acesta era Basta. Îl chiamă aşadar din Transilvania ca să-l însărcineze cu comanda răsboiului din Ungaria, şi în locul lui trimite nişte comisari ca să administreze lucrurile ţării. Basta a cunoscut că dreptatea sa o să dea pricină [76] de răscoale nuoă; căci răsboaele cele necontenite au sălbătăcit pe tot norodul, şi nu era nici o siguranţie că liniştea o să ţie multă vreme. Ca să înspăimînteze pe transilvaneni şi să le tae tot curajul de a îndrăsni ca să întreprinză ceva înprotiva stăpînirei împărăteşti, a găsit cu cale ca mai nainte de plecarea sa să chieme pe Şerban la Braşov şi să se înţeleagă cu dînsul. La anul 1604 se şi întîlniră amîndoi la locul hotărît. Basta făcu cunoscut lui Şerban că el este silit a lăsa Transilvania, fiindcă este chiemat în Ungaria spre a fi însărcinat cu alte slujbe. După aceasta îi făcu aducere aminte de recunoştinţa ce i-a arătat Împăratul pentru credinţa şi slujbele cu care s-a însemnat, şi l-a îndemnat ca şi de aci înainte să rămîe statornic în făgăduelile ce a dat că va apăra totdeauna cu rîvnă interesurile împărăteşti. I-a arătat că această credinţă şi statornicie nu foloseşte numai pe toată creştinătatea şi pe Împăratul, ci o mulţime de foloase isvorăsc dintr-însa şi pentru Ţara Rumînească; căci oricare putere vrăjmaşă ştiind că Împăratul protectează drepturile ei se sfieşte şi nu cutează a o supăra; către aceasta fiind în unire şi relaţie [77] cu Europa cea luminată, lumina şi orice născoceşte şi desăvîrşaşte duhul europaic se poate strecura cu înlesnire şi în Ţara Rumînească. I-a făgăduit că Împăratul din partea sa nu va uita niciodată îndatoririle sale de a-i trimite pe tot anul ajutorul de bani ce a făgăduit; numai şi el pe vrăjmaşii Împăratului să-i privească ca pe nişte vrăjmaşi ai săi. În sfîrşit l-a încredinţat ca să nu aibă nici o temere de către Moldova, că el se chiezăşueşte că nici Ieremie Moghila, nici fratele său Simeon nu vor îndrăsni a supăra pacea şi liniştea Ţării Rumîneşti care este aliată cu creştinătatea şi cu împărăţia Germaniei.
	După ce i-a isprăvit vorbirea, şi după ce Basta s-a încredinţat despre cugetele lui Şerban, întru semn de prieteşug, îşi deteră unul altuia daruri. Basta s-a întors la Cluj ca de acolo să plece în Ungaria; iar Şerban a venit îndărăt în ţara sa.
	Dar în vremea în care Şerban s-a aflat zăbovind la Braşov, în Tîrgovişte se urzea un complot înprotiva lui ca să-l depărteze de la tronul Ţării Rumîneşti. Începător al acestui complot era un boier numit Ştefan om foarte ambiţios, şi care se zicea că este fiu firesc al [78] fostului prinţ Petru. Acesta după ce şi-a tăinuit mai nainte familia şi după ce a ţinut ascunsă şi pofta sa de a se face prinţ, acum cînd nu se afla Şerban în ţară, îşi decopere tot cugetul său mitropolitului din Tîrgovişte. Cu toate că Şerban s-a silit a mulţumi şi pe mitropolitul şi pe Ştefan, dar ei uitîndu-şi de facerile sale de bine, pun în mişcare toate mijloacele ca să răstoarne din stăpînire pe făcătorul lor de bine. Mitropolitul nădăjduind de la Ştefan mai multă cinste decît ceea ce avea de la Şerban, a început a face cunoscut cugetele lui şi la alţi boieri, recomendîndu-l de om mai vrednic decît Şerban. Zicea că Ştefan are mai mult drept asupra prinţipatului decît Şerban, fiindcă se trage din familie de prinţi legiuiţi, în vreme ce Şerban este îndesat prin sila Împăratului Germaniei pe care l-a îndatorat cu jurămînt de a-i fi totdeauna credincios şi pe care l-a ajutat a coprinde o ţară pe care el nu era în stare de a o supune. Amerinţa că daca boierii de frica lui Şerban nu vor îndrăsni a priimi pe Ştefan de prinţ, el ştie şi alte mijloace spre a face ca să isbutească; vor veni ajutoare de la Sultanul turcesc şi de la Hanul tătărăsc a cărora protecţie [79] a făcut ca să înflorească Ţara Rumînească şi să se bucure de o pace dorită; căci de cînd s-a amestecat în trebile Ţării Rumîneşti alte puteri, toate nenorocirile au căzut pe lăcuitorii ei. Cu aceste vorbe şi cu altele asemenea Mitropolitul a tras în partea lui Ştefan mai mulţi boieri ghenerali şi căpitani. Unii s-au lăsat a se amăgi de frică că Ţara Rumînească o să se facă pradă turcilor şi tatarilor din pricina alianţii lui Şerban cu creştinătatea; alţii s-au înşălat cu făgădueli mari de bani, slujbe şi ranguri. După ce cu chipul acesta se pregătiră toate lucrurile, nu mai rămăsese alt decît să se săvîrşască ţeremonia prin care Ştefan să se întroneze şi să se cunoască de prinţ. Dîndu-se într-o zi masă mare la care era poftiţi cei mai mulţi din boierii ce era partizani ai lui Ştefan, Mitropolitul împarte tuturor haine de mătase şi alte daruri; după aceasta îmbracă şi pe Ştefan cu haină domnească şi-l proclamează de prinţ al Ţării Rumîneşti. Boierii care era pregătiţi pentru întîmplara aceasta îşi uniră glasurile lor cu al Mitropolitului; ceialalţi uimiţi de mirare pentru întîmplarea aceasta nuoă, vrînd nevrînd îşi amestecară şi ei voinţa pîntre a celoralalţi. Asfel Ştefan [80] prin intrigile Mitropolitului se făcu prinţ şi spre a dovedi că întronarea sa este legiuită arătă o diplomă de la Vezirul Mehmet prin care Şerban se declara de scos din prinţipat şi prin care lui Ştefan i se da numirea şi puterea de prinţ legiuit al Ţării Rumîneşti. 
	Ştefan n-a avut plăcerea de a şedea multă vreme pe scaunul prinţilor. Cît a fost de grabnică întronarea lui, atît i-a fost de iute şi scoaterea. Pentru că Şerban după ce a priimit veste despre cele ce se fac în Tîrgovişte, în grabă părăseşte Braşovul şi se grăbeşte a veni în ţara sa. Ştefan, Mitropolitul şi partizanii lor au luat măsuri de apărare, dar în zadar; Şerban cu puterea şi iuţeala sa i-a găsit pe toţi nepregătiţi şi puind mîna pe Şerban, pe Mitropolitul şi pe partizanii lor a desfiinţat tot complotul şi a adus lucrurile iar la orînduiala dintîi. După aceasta, lui Ştefan şi Mitropolitului le-a tăiat nasurile, i-a băgat în puşcărie şi mai pe urmă, ca să facă un compliment lui Basta, sub pază bună i-a trimis  la dînsul la Cluj. În vremea aceasta s-a întîmplat ca Ieremie Moghila să trimiţă la Basta, pe vistierul Damian cu daruri şi să-l încredinţeze că, deşi Ţara Rumînească să cuvine după [81] dreptate fratelui său Simeon, el nu mai face nici o pretenţie pentru dînsa, şi lasă pe Şerban ca în pace şi în linişte să se bucure de stăpînire cît va trăi; mai vîrtos că şi el doreşte ca să înceteze răsboaele şi să nu se mai verse sînge creştinesc. Solul moldovean după ce şi-a isprăvit solia, a cerut din partea prinţului său pe Ştefan şi pe Mitropolitul care era închişi în Cluj. Basta, ca să mulţumească cererea lui Ieremie Moghila şi să-l lege mai mult de interesurile sale, n-a zăbovit a-i trimite pe acei doi vinovaţi însemnaţi. Şerban s-a bucurat că Basta înainte de plecarea sa, nu şi-a uitat a lucra pentru Ţara Rumînească ca să aibă pace din partea Moldovii; s-a întristat însă după ce a înţeles că pe acei doi vrăjmaşi ai săi i-a dăruit altui vrăşmaş vechi al său. Îşi închipuia că în cîtă vreme aceia vor fi slobozi, cu viaţă, şi pe lîngă Ieremie Moghila, niciodată nu vor înceta de a întrebuinţa toate mijloacele ca să-l surpe pe dînsul din scaun.
	Şerban putea acum, după întruducerea liniştii, a se îndeletnici cu măsurile cele înţelepte spre înbunătăţirea stării lăcuitorilor de obşte; dar turburarea Transilvaniei îi pricinuia încă multe piedici. Norodul acelii ţări din pricina [82] schimbării iuţi a stăpînilor săi, a ajuns a nu mai cunoaşte nici un frîu, nici o putere care să-l oprească de a face orice-i plăcea. Averea, cinstea şi viaţa fieşcăruia era în primejdie, pentru că nu era nici o siguranţă. Adeseori cete de tîlhari mulţi eşea fără frică şi trecea graniţele altor ţări, jefuia şi plini de prăzi se întorcea îndărăt. Ţara Rumînească ca vecină încă a trebuit să pătimească de la aceşti tîlhari ai Transilvaniei. Odată o bandă număroasă din Haţeg trecînd în partea ţării dincolo de Olt, a prădat moşiile Logofătului Teodosie, ale Clucerului Radul şi ale Banului Preda Brîncoveanul. Şerban despre o parte a înştiinţat pe comisarii împărăteşti, despre altă parte a îngrijit a pune ca să se străjuiască graniţele ţării ca să se contenească asfel de năvăliri hoţeşti care supără buna petrecere şi liniştea lăcuitorilor.
	Dar temere mare a căzut asupra Ţării Rumîneşti în vara din anul 1604, atunci cînd Hanul tătărăsc de la Crîm a luat poruncă de la Sultanul ca să se ridice cu toată puterea sa şi să vie să se unească cu armia turcească din Ungaria. În vreme cînd acesta îşi făcea pregătirile sale de pornire, a trimis pe Ahmet Celebi [83] în Ţara Rumînească ca să aducă lui Şerban semnele domniei şă să-i propue că daca va părăsi partida Împăratului Rudolf şi se va întoarce ca să cunoască suzerenitatea Porţii otomane, după cum au făcut  şi alţi prinţi din vechime, îşi va întrebuinţa tot credetul spre a-l împăciui pe Sultanul şi îi va dobîndi favorul. Asemenea propunea că el este gata a fi mijlocitor şi pentru Transilvania ca Împăratul Rudolf să o stăpînească în bună pace şi nesupărat de Sultanul. Cerea însă pentru săvîrşirea acestor doă trebi mari, ca atît Şerban pentru Ţara Rumînească, cît şi Împăratul Rudolf pentru Transilvania, fieşcare să-i dea cîte 10000 galbeni. Şerban a priimit cu toată cinstea cuviincioasă pe trimisul tătărăsc; dar la cele ce-i propuse i-a dat un răspuns nehotărît, zicînd că fiindcă pînă la vremea aceasta n-a putut dobîndi semnele domniei de la Sultanul, a fost silit oarecum de împrejurări de a se da în partea Împăratului Germaniei; că el este gata şi acum a cunoaşte suzerenitatea Porţii, numai solul să se înţeleagă cu comisarii împărăteşti din Transilvania spre a se încheia pace între Sultanul şi Rudolf, şi atunci el fără nici o greutate poate [84] a se desface de legătura ce a făcut cu Împăratul, va priimi semnele domniei şi se va socoti de vasal credincios al Înaltei Porţi. Ahmet Celebi neluînd de la Şerban nici un răspuns îndestulător, a plecat din Tîrgovişte la Cluj ca să se întîlnească cu comisarii împărăteşti. Şerban ca să-i facă cinste i-a dat ca să-l întovăroşască pe gheneralul Atilie Vicomercati, pe Aga Ioniţă şi pe secretarul său Vistierul Antonie. Comisarii împărăteşti au priimit cu toată gătirea de cinste atît pe solul tătărăsc, cît şi pe trimişii din partea lui Şerban. La cele ce le-a propus Ahmet Celebi au răspuns: că Împăratul Rudolf doreşte din toată inima ca să se închiee o pace care să pue sfîrşit la o vărsare de sînge zadarnică, şi să întemeieze liniştea şi fericirea lăcuitorilor din părţile unde este teatrul răsboiului; dar fiindcă ei nu sunt împuterniciţi spre a tracta în lucrul acesta, nu pot să hotărască nimic, cu toate acestea, se vor sili a înştiinţa pe Împăratul, şi socotesc că nu se va înprotivi la cele ce se propun şi se cer din partea Hanului tătăresc. Ei cer însă pentru aceasta un soroc de cincizeci şi cinci de zile, în care vreme pot să priimească deslegare şi împuternicire de la stăpînul lor. [85] Pînă atunci Hanul tătărăsc să nu facă vreo pornire vrăjmăşească sau asupra Ţării Rumîneşti sau asupra Ungarii, şi care ar putea strica tot începutul de a se încheia pace între părţile ce se răsboiesc. Asemenea vor îngriji ca să înştiinţeze şi despre Şerban prinţul Ţării Rumîneşti, daca poate să priimească semnele domniei şi să se împăciuiască cu Sultanul după condiţiile ce le propune Hanul tătărăsc.
	Ahmet Celebi, ca să dea mai multă putere cererilor sale, a amerinţat că daca nu se vor împlini cele ce a propus el, Hanul tătărăsc va trimite 40000 tatari ca să pustiască atît Ungaria cît şi Ţara Rumînească şi toate ţările aliate cu împărăţia Germaniei. Comisarii împărăteşti răspunseră şi la aceasta că ei nu pot săvîrşi nimic pînă nu vor priimi porunci de la stăpînul lor. După aceasta comisarii sloboziră pe sol ca să se întoarcă îndărăt, dîndu-i un ceasornic scump ca să-l ducă Hanului tătărăsc.
	Hanul tătărăsc s-a necăjit că solia sa n-a luat nici un sfîrşit bun. Daca nu s-ar fi temut de mînia Sultanului, ar fi lăsat ca să cază toată furia sa asupra ţărilor care nu i-a băgat în seamă propunerile şi amerinţările sale, [86] ridicînd o mulţime mare de tatari îi dete sub comanda fiului său Toctan ca să treacă în Ungaria. Moldova tremura la apropierea aceştii armii număroase. Prinţul ei Ieremie Moghila ca să o îmblînzească de a nu prăda şi a jefui pe lăcuitori, a trimis lui Toctan daruri multe. Cu chipul acesta tătarii se stăpîniră de a face rău Moldovii, şi trecînd Nistru veniră la Dunăre în pămîntul Dobrogii.
	Într-acestea Şerban auzind că Toctan cu tatari ese din ţinutul Moldovii şi se apropie de hotarăle Ţării Rumîneşti, a întrebuinţat toate mijloacele cîte îi sta prin putinţă şi care putea să apere tronu şi ţara sa de furia tătărască. Despre o parte a ridicat în picioare toate oştirile sale şi le-a armat; despre altă parte a trimis o solie la comisarii împărăteşti rugîndu-se ca să-i dea oarecare ajutor spre a putea să se apere, întîmplîndu-se ca tatarii să năvălească în ţara sa. Aceştia îi trimiseră bani, 2000 săcui sub comanda lui Gheorghie Sîrbul, şi încă un trup de 600 haiduci. Cu ajutorul acesta şi cu trupele ce a strîns din ţara sa, Şerban era încredinţat că va ţinea în respect pe vrăjmaşul de la coastele sale. Dar alt mijloc şi mai sigur avea Şerban de a ţinea [87] în frîu pe tatari. Deşi era Şerban pînă la vremea aceasta un apărător fierbinte al interesurilor împărăteşti, şi dorea să stăpînească Ţara Rumînească subt umbrirea împărăţiei Germaniei; acum însă, după pregătirile ce se făcea, vedea că răsboiul între Sultanul şi Împăratul o să se înceapă cu mai multă furie, şi că în împrejurările acestea, Împăratul nu-l va putea apăra îndestul de către turci. Aşadar a socotit ca să lucreze şi el mai cu dinadinsul spre a se împăciui cu Sultanul şi spre a se cunoaşte de prinţ legiuit al Ţării Rumîneşti. Prilej mai bun nu era decît vremea de acum, cînd Toctan se însărcina singur de a fi mijlocitor în pricina aceasta. Şerban a trimis la dînsul o deputaţie care îi duse daruri, şi i-a făgăduit că el se trage de către Împăratul ale căruia interesuri le-a apărat pînă acum, şi că priimeşte semnele domniei ce i s-au fost dat mai nainte de către Hanul; numai Toctan să priimească însărcinarea de a mijloci ca să se îmciuiască desăvîrşit cu Sultanul. Toctan s-a bucurat că în drumul său a cîştigat pentru stăpînul său o putere nuoă; iar Şerban a rămas mulţumit că tatarii care era să pricinuiască mult rău Ţării Rumîneşti, a trecut numai pe lîngă dînsa atingîndu-o. 
	[88] Şerban nu s-a înşălat în nădejdea ce a pus asupra mijlocirii lui Toctan de a-l înprieteni cu Poarta otomană; căci într-adevăr a priimit mai tîrziu de la Sultanul steagul de domnie şi buzduganul. Cu toate acestea Ţara Rumînească nu s-a bucurat vreme îndelungată de pacea ce era dorită de obşte. Nemulţumirea transilvanenilor cu stăpînirea Împăratului Rudolf, a dat pricini de turburări nuoă. Nobilii unguri ridicîndu-se iar, aleseră de prinţ al lor pe unul Bocicai, care mai întîi fu nenorocit în bătăliile ce le-a făcut cu trupele împărăteşti; dar mai pe urmă aruncîndu-se în braţele turcilor, a dobîndit de la dînşii ajutoare, şi cu acestea a fost în stare de a se înprotivi vrăjmaşilor şi de a se ţinea prinţ al Ungariei şi al Transilvaniei. În anul 1605, cînd trupele împărăteşti era biruite în toate părţile de trupele lui Bocicai, comisarii împărăteşti strîmtoraţi au trimis la Şerban ca să ceie ajutor, aducîndu-i aminte ca să nu-şi uite de ceea ce a făcut Împăratul cu dînsul, şi la vremea aceasta de mare trebuinţă să le trimiţă oarecare ajutoare cu care să poată apăra drepturile ce le are Împăratul asupra stăpînirei Transilvaniei. Şerban deşi se cunoscuse de vasal turcesc [89] şi deşi ştia că, dînd ajutor comisarilor înprotiva lui Bocicai, vatămă interesurile Sultanului care îl protectuia; dar ca să-şi arate recunoştinţa, a trimis pe Gheorghie Sîrbul cu oarecare trupe. Acesta după ce a trecut în Transilvania, ce a fost pentru dînsul un teatru unde a jucat deosebite role, şi după ce a fost priimit de sasi cu destulă bucurie, a socotit să tragă şi pe săcui în partea sa, să-şi îngroşeze armia şi cu aceasta să facă pentru folosul Împăratului Rudolf isprăvile cu care s-a recomendat în vremea lui Moisi Secheli. Săcuii n-a vrut să mai intre în alianţă cu Gheorghie Sîrbul: cu toate acestea el ca un gheneral cercat şi care cunoştea foarte bine poziţia locurilor Transilvaniei, cu mîna aceea mică de soldaţi ce comanda, a făcut mult rău trupelor lui Bocicai. Încurajaţi cu norocirea aceasta a lui Gheorghie Sîrbul, comisarii împărăteşti, sasii şi chiar Gheorghie Sîrbul au socotit să cerce a îndupleca pe Şerban ca să întreprinză o expediţie, după cum a făcut cînd a scăpat Transilvania de Moisi Secheli. Organ al hotărîrilor acestora şi om mai destoinic de a îndupleca pe Şerban nu era altul decît chiar Gheorghie Sîrbul care a şi venit în Ţara Rumînească [90] pentru pricina aceasta. Dar orice cuvinte a întrebuinţat, n-a fost, cu putinţă de a face pe Şerban ca să ia parte în persoană la expediţia la care îl chema. El se desvinovăţează zicînd: că nu e de mult de cînd a priimit de la Sultanul semnele domniei, şi că ar călca credinţa ce i-a făgăduit, cînd ar lua armele în mînă ca să folosească interesurile împărăteşti. Adăoga că dorind a stăpîni în pace şi a nu-şi mai încurca ţara în rosboae streine, el a slobozit toate trupele sale, socotind că nu are trebuinţă de dînsele, în vreme ce, ţiindu-le înarmate, înpovărează ţara cu o greutate foarte vătămătoare. Gheorghie Sîrbul nu s-a desnădăjduit cu răspunsul acesta al lui Şerban. Întocmai ca şi mai înainte a cercat ca să amăgească gvardia lui Şerban care se alcătuia din 800 soldaţi; dar şi aceştia îi răspunseră că ei nu mai au poftă de a vedea vărsîndu-se sînge fără nici un folos. Într-acest chip Gheorghie Sîrbul s-a înşelat cu totul în părerea sa. Ca să nu se întoarcă însă în Transilvania fără cea mai mică ispravă, s-a preumblat prin toată Ţara Rumînească şi a strîns un număr de soldaţi în socoteala comisarilor împărăteşti. Cu trupele acestea şi [91] cu cele ce avea strînse mai dinainte a împiedicat mult înaintările lui Bocicai şi l-a stînjinit de a dobîndi întreagă stăpînirea Transilvaniei. Bocicai supărat pe Şerban că cu ajutoarele şi gheneralii săi sprijineşte pe comisarii împărăteşti, s-a plîns la Vezirul Mehmet ce se afla la Buda în Ungaria, şi l-a rugat ca să mijlocească spre a-şi trage Şerban trupele sale din Transilvania. Vezirul a luat partida lui Bocicai clientului său şi a făcut cunoscut lui Şerban, ca să-şi desfiinţeze gvardia, pentru ca să nu se amăgească de cineva şi să meargă spre a sluji interesurilor împărăteşti. La aceasta a adăogat, ca de aci înainte nu numai să nu întreprinză nimic înprotiva lui Bocicai; ci dinprotivă să-i fie mînă de ajutor la cele ce va avea trebuinţă.
	În grabă după porunca aceasta a Vezirului, Şerban a trimis la Bocicai pe Ştefan Halmaghi şi pe Postelnicul Simeon ca să-l încredinţeze spre a nu lua în nume de rău alianţa sa ce a avut pînă acum cu Împăratul Rudolf, căci împrejurările l-au silit ca să facă aşa. Acum însă, părăsind partida ce a fost apărat, trece în partea Sultanului căruia se făgădueşte că-i va rămînea credincios, şi roagă pe Bocicai [92] ca să mijlocească spre a rămînea nestrămutat în scaunul domniei Ţării Rumîneşti. Fiindcă Bocicai este chiemat ca să cîrmuiască crăia Ungariei, şi fiindcă şi transilvanenii îl poftesc ca să fie prinţ al lor, Şerban doreşte ca să trăiască cu dînsul în pace statornică şi în prieteşug credincios. Să nu bănuiască ceva Bocicai despre credinţa lui Şerban, căci el n-a priimit numai semnele domniei şi întărirea de la Sultanul, ci a trimis la Constantinopol pe Stoica, unul din boierii săi, ca să fie agent al său lîngă Poarta Otomană. Fiindcă la Dunăre stă Heder Paşa cu 12000 turci după cererile lui Bocicai, îl roagă ca să mijlocească spre a se depărta acest trup, care păzeşte aci de prisos, cînd el a făgăduit credinţă statornică şi Sultanului şi lui Bocicai. Pe lîngă acestea îi trimite şi puncturile învoirei ce a făcut cu Sultanul, pentru statornicirea sa în scaunul Ţării Rumîneşti.
	Bocicai avea în Transilvania locoţiitor al său pe Ladislau Ghiulafi. Acesta a fost trimis în Moldova pe Gheorghie Corniş ca să ajute lui Ieremie Moghila spre a scoate din prinţipatul Ţării Rumîneşti pe Şerban ca pe un partizan al Împăratului Rudolf. Şerban n-a întîrziat [93] a trimite o solie la Ghiulafi rugîndu-l ca să înceteze de a mai bănui despre credinţa sa, fiindcă el este cunoscut din partea Sultanului de prinţ legiuit al Ţării Rumîneşti, după învoirea ce a făcut cu Poarta şi după semnele domniei ce a priimit. Îl ruga ca să mijlocească spre a se închieia pace între dînsul şi Bocicai, şi îi făgăduia că va da ajutor lui Bocicai trei mii de soldaţi şi la opt sute de călăreţi ungureşti le va plăti leafă din casa sa. Ca să se recomandeze şi mai mult înaintea lui Bocicai şi Ghiulafi, Şerban a scris şi lui Gheorghie Sîrbul şi sasilor din Transilvania ca să pue armele jos, să se plece spre pace şi să nu se mai silească în zadar a sprijini interesurile împărăteşti, care, după cursul ce au luat lucrurile, nu era cu putinţă de a le mai ţinea ca să nu cază.
	Ghiulafi a priimit cu bucurie pe solii ce a trimis Şerban la Bocicai, la care a adăogat şi el vreo cîteva persoane ca să-i întovăroşască pînă în Ungaria la Casovia unde se afla prinţul Bocicai; asemenea a priimit cu destulă cinste şi pe solii ce îi trimisese la dînsul. A făgăduit lui Şerban că-şi va întrebuinţa mijlocirea spre a se înprieteni cu Cocicai; şi ca să-i [94] dea o dovadă de sintimentele sale, a trimis numaidecît în Moldova ca să se întoarcă de acolo Gheorghie Corniş unde era trimis, ca înpreună cu Ieremie Moghila să lucreze spre a-l scoate din scaun.
	Într-acestea Ştefan Halmaghi şi postelnicul Simeon au socotit la Bocicai, care i-a priimit cu toată cinstea cuviincioasă. După ce a ascultat propunerile lor, i-a trimis îndărăt ca să spue lui Şerban că poate stăpîni cu pace şi neturburat, numai să dea îndărăt toate tunurile care le-a fost luat de la Moisi Secheli cînd l-a biruit la Braşov. Către acesta le-a zis că Şerban să se înţeleagă despre orice lucru cu Ghiulafi locoţiitorul său.
	În grabă după priimirea acestor răspunsuri, Şerban a trimis în Transilvania la Ghiulafi pe Clucerul Radul şi pe Vistierul său. Scopul soliei aceştia era ca Ghiulafi, pentru închierea păcii între Ţara Rumînească şi Transilvania, să trimiţă patru persoane vrednice de toată cinstea şi credinţa amîndoror prinţipatelor; una să fie din partea nobilimei ungureşti, alta din partea săcuilor şi doă din partea sasilor. Ghiulafi cu învoirea de obşte a ales pe Gavriil Haler din nobili, pe Ioan Calnochi din săcui şi [95] pe Mihail Feier şi Marcu Poicavonc din partea sasilor.
	În vremea în care aceşti patru deputaţi veniseră la Tîrgovişte ca să închiee pace. Şerban a auzit că Simeon Moghila se află în Transilvania cu 4000 soldaţi. La plîngerile ce le-a făcut Şerban asupra acestui punt, Gavriil Haler îi spuse, ca să se odihnească, căci acea putere nu este venită ca să-i ameninţeze lui, ci ca să dea ajutor lui Bocicai înprotiva trupelor împărăteşti. Cu toate acestea, Şerban, nevrînd a se încredinţa întîmplărilor şi temîndu-se ca nu cumva Bocicai întru semn de răsplătire să ajute pe Simeon Moghila spre a se face prinţ al Ţării Rumîneşti, a întîrziat închierea păcii şi pe subt ascuns a scris cetăţenilor de la Sibiu, ameninţîndu-le că, de vor părăsi partida Împăratului şi se vor uni cu Bocicai, să ştie că va năvăli în Transilvania şi cu focul şi cu sabia va pustii locurile pe unde va ajunge el. Această scrisoare a făcut o schimbare mare în inimile sasilor şi au început toţi a murmura înprotiva lui Bocicai şi a lepăda credinţa ce au fost jurat lui Ghiulafi. Ca să se împăciuiască duhurile din amîndoă părţile, a trebuit Gavriil Haler să întrebuinţeze toate mijloacele [96] spre a încredinţa pe Şerban, ca să nu aibă nici o temere şi să fie sigur de tronul ce-l coprindea.
	În sfîrşit la 5 august 1605 s-a închiiat învoirea între plenipotenţii Transilvaniei şi Şerban prinţul Ţării Rumîneşti. În fruntea învoirei era jurămîntul următor din partea lui Şerban:
	„Eu Şerban Voevod, jur pe Dumnezeul cel viu, pe Tatăl, pe Fiul, pe Sfîntul Duh şi pe prea sfînta Troiţă, pe Evanghelie, pe preacurata Maria Fecioară şi pe toţi sfinţii, că în toată viaţa mea voi fi apururea cu adevărat credincios în toate prea luminatului domn Ştefan Bocicai, cu mila lui Dumnezeu, prinţ al Ungariei, al Transilvaniei şi al părţilor supuse; voi fi în toată viaţa mea prietin al prietinilor săi şi vrăjmaş al vrăjmaşilor săi şi mă voi sili din toate puterile mele spre folosul luminăţiei sale şi al ţărilor sale; nu voi face nimic, nici pe faţă, nici pe subt ascuns, înprotiva sa şi înprotiva ţărilor sale, nici voi suferi ca să facă altcineva din supuşii mei; daca alţii fără ştirea mea vor face ceva, eu nu numai să nu iau parte la aceasta, ci cum voi afla despre un astfel de lucru, daca nu voi putea [97] să-l opresc, să fiu dator a înştiinţa cît mai în grabă pe Luminăţia sa sau pe dregătorii săi care sînt aproape de ţara mea; în sfîrşit mă făgăduesc că voi păzi din toate puterile neclintite articolile de mai la vale şi voi îndatora şi pe supuşii mei ca să facă asemenea.”
	Articolile cu care s-a legat Şerban era cele următoare:
	„1) Eu Şerban Voevod al Ţării Rumîneşti, dinpreună cu toţi boierii mei, am depus jurămîntul de mai sus după forma ce se vede.
      2) Cînd Luminăţia Sa prinţul va eşi la răsboi înprotiva vrăjmaşilor săi în Transilvania, să fiu dator şi eu fără zăbavă a veni în persoană, aducînd cu mine toate puterile mele spre ajutorul său; iar daca va fi numai gheneralul său sau altă persoană din magnaţii săi, atunci să-i trimiţ numai ajutorul îndestul.
      3) Pentru tunurile ce le-am luat de la Moisi Secheli, să fiu dator a mă învoi cu Luminăţia Sa.
      4) Mă făgăduesc dinpreună cu boierii mei că vom chiema îndărăt din Transilvania pe Gheorghie Sîrbul dinpreună cu toţi cei ce sunt cu dînsul.”
      [98] Deputaţii Transilvaniei făcură şi ei jurămînt lui Şerban şi boierilor săi, a căruia formă este cea următoare:
      „Noi Gavriil Haler, Ioan Calnochi, Marcu Şoicaboic şi Mihail Feier jurăm pe Domnezeul cel viu şi pe Fiul Său Isus Hristos, că orice am închieiat cu prea luminatul Domn Voevod al Ţării Rumîneşti şi cu boierii săi, în numele Transilvaniei, toate le vom păzi nesmintite şi le vom ţinea dinpreună cu toată ţara şi ne făgăduim că vom fi pritenilor săi prietini şi vrăjmaşilor săi vrăjmaşi. Aşa să ne ajute Dumnezeu.”
      Articolele ce s-au legat a le păzi sînt cele următoare:
      „Orice nenorociri şi desghinări, din vremea stăpînirei lui Mihai Voevod s-au ivit între amîndoă părţile, pînă între Transilvania şi Ţara Rumînească, toate să se şteargă cu o vecinică uitare; şi de aci înainte să se păzească vecinătatea aceea bună şi prieteşugul care au domnit între amîndoă părţile în vremile mai de demult.
      2) Făgăduim şi aceasta în numele ţării noastre că, daca Simeon Voevod va cugeta a năvăli în Ţara Rumînească, ne vom sili în tot [99] chipul a-l opri de la aceasta; şi nu numai nu-l vom ajuta cu trupe înprotiva Ţării Rumîneşti, ci, pe lîngă solii domnului voevod, ne vom sili a mijloci ca Luminăţia Sa prinţul să ajute domnului voevod înprotiva lui Simeon Voevod.
      3) Daca se va întîmpla ca Sultanul turcesc să scoaţă din domnie pe Domnul Voevod, atunci noi cu toată ţara noastră ne vom sili a mijloci, ca să-i rămîe domnia cît va trăi, nădăjduim că şi Luminăţia Sa prinţul va fi gata a mijloci pentru acest lucru.
      4) Întîmplîndu-se însă ca să se gonească din prinţipat, făgăduim că Transilvania va fi scăpare atît pentru dînsul cît şi pentru boierii săi, nu li se va face de la nimini nici o piedică, daca nu vor da singuri pricină la aceasta; ci toate clasile ţării îi vor lăsa în pace.”
      După săvîrşirea învoirei aceştia, Şerban a trimis în Transilvania pe Nicolae Literatul, secretarul său, dinpreună cu alţi boieri ca să ducă jurămîntul şi articolele păcii şi să silească pe Gheorghie Sîrbul ca să pue armele jos. Viteazul acesta se afla atunci în cetatea Sighişoara pe care o apăra cu multă bărbăţie înprotiva trupelor lui Bocicai. Supuindu-se la poruncile lui Şerban a dat cetatea în mîinile gheneralilor [100] lui Bocicai şi pe urmă jurînd credinţă a intrat în slujba armiei ungureşti.
      Statornicindu-se pacea înlăuntrul Transilvaniei, a venit Bocicai în persoană ca să se încoroneze prinţ al acelii ţări. După ce a mulţumit lui Simeon Moghila pentru ajutorul ce a dat în folosul interesurilor sale, l-a slobozit să se întoarcă în Moldava. Dar acesta aştepta altă răsplătire de la Bocicai; nădăjduia că-l va ajuta ca să gonească pe Şerban din scaun şi să se facă el prinţ al Ţării Rumîneşti. Aşadar Simeon ese din Moldova mîhnit; şi ceea ce n-a putut dobîndi de la Bocicai, se sileşte a dobîndi dintr-alte părţi. Ceru ajutor de la tatari şi aceştia era gata a se răsboi în tot locul unde putea găsi lucruri ca să-şi sature lăcomia lor de a prăda şi a jefui. În asfel de chip Simeon cu o armie mare de moldoveni şi cu o mulţime de tatari comandaţi de însuşi Hanul tătărăsc, se ridică din Moldova şi năvăleşte în Ţara Rumînească. Şerban cum a auzit de mişcarea aceasta a vrăjmaşilor, a strîns pe toţi cît putea să poarte arme şi a eşit înaintea lor la rîul Telejăn. Aici s-a făcut o bătălie grozavă care a ţinut trei zile. Rumînii se luptară ca nişte lei înprotiva armiei  [101] acei număroasă alcătuită de moldoveni şi tatari şi deteră dovezi de o vitejie vrednică de laudă pentru dînşii şi pentru ţara lor pe care o apăra cu atîta eroism. În bătălia aceasta, între mulţimea de vrăjmaşi ce s-au omorît, a căzut mort şi chiar nepotul Hanului tătărăsc care s-a omorît în duelul ce a făcut cu Preda Buzescul, de a căruia mînă s-a omorît. Preda Buzescul încă s-a rănit la cap şi ca să se vindece s-a dus la Braşov; dar rana era netămăduită şi a murit acolo plîns de toţi tovaroşii săi de arme şi de toţi rumînii la care a lăsat un nume slăvit şi o pomenire neuitată pentru faptele sale cele eroice cu care s-a însemnat şi pentru slujbele cele mari ce le-a făcut pentru patria sa. A treia zi după începutul bătăliei, vrăjmaşii slăbiră cu totul; rumînii dinprotivă se îmbărbătară şi mai mult, gonind biruinţa. În sfîrşit în cea din urmă seară rumînii învrednicindu-se de o biruinţă strălucită în care se prăpădiră o mulţime de vrăjmaşi, Hanul tătărăsc s-a desnădăjduit de scăpare şi a întocmit toate spre fugă. Dar mînia sa lăsa scîntei asupra lui Simeon. Cînd a hotărît ca să fugă dinaintea armiei rumîneşti şi în asfel de chip să-şi [102] scape viaţa sa şi a rămăşiţii din armia sa cea prăpădită, a poruncit să pue mîna pe dînsul şi să-l lege pe un cal şi într-această stare l-a tîrît o noapte întreagă după armia tătărască pînă la malurile Dunării. Nenorocirea aceasta a tăiat lui Simeon curajul de a mai hrăni cugete viclene asupra Ţării Rumîneşti şi de a se mai linguşi cu o nădejde zadarnică că se va învrednici de a şedea pe tronul ei. Şerban după biruinţa aceasta strălucită, în care a apărat cu bărbăţie vrednică de laudă drepturile tronului şi ale ţării sale înprotiva unui duşman semeţ şi viclean, s-a întors cu triumf în capitala sa, unde a fost priimit de tot norodul ce cele mai vii strigări de bucurie de care era încîntat, şi cu cele mai doveditoare semne de recunoştinţă şi mirare. Biruinţa aceasta asupra lui Simeon Moghila şi ceealaltă ce a repurtat despre Moisi Secheli, le-a vecinicit prin zidirea a doă mînăstiri Cotmeana şi Cozia, pe care le-a înălţat ca nişte monumente de mulţumirea sa către ceriu, pentru împuternicirea braţelor sale înprotiva vrăjmaşilor. 
      După întîmplarea aceasta în care a dat probe luminate de vitejie, Şerban s-a bucurat vreo cîtăva vreme de o pace neturburată. Vremea [103] aceasta liniştită o a întrebuinţat în lucrurile păcii, îndeletnicindu-se a îmbunătăţi soarta ţării şi starea lăcuitorilor ei. O gîndire tristă îi apăsa inima sa, că s-a desghinat de partida creştinătăţii. Pe Împăratul Rudolf încă nu-l costisea mai puţin aceasta, după ce a înţeles că Şerban a priimit semnele domniei de la Poarta otomană, şi că s-a aliat cu dînsa. Înprejurările care amerinţa Ţara Rumînească în vremea aceea cînd a fost silit a se supune voinţei Sultanului, îl desvinovăţea de orice împutare putea să i să facă. Deşi a priimit a fi credincios Porţii otomane, şi deşi împlinea cu sirguinţe toate îndatorile cu care s-a legat către dînsa, inima lui Şerban bătea tot pentru creştinătate, şi ca un patriot bun, în protecţia şi lucrările aceştia îşi pironise gîndirea şi nădejdea, că ţara sa se va învrednici vreodată de un viitor  mai bun pentru dînsa. În mai multe rînduri dînd dovezi de credinţa şi sintimentele sale către Împăratul şi creştinătate, această aplecare plină de rîvnă i-a cîştigat pentru totdeauna dragostea curţii împărăteşti. Împăratul încă n-a pierdut niciodată din ochi trebuinţa de alianţă cu Ţara Rumînească şi foloasele care isvora dintr-această [104] unire. De aceea n-a lăsat să treacă nici un prilej în care putea să lucreze ca Ţara Rumînească să fie unită cu sine şi prinţul ei să lucreze înpreună cu creştinătatea înprotiva puterii turceşti. De aceea, cînd s-a închieiat pace între Împăratul Rudolf şi Bocicai, Arhiduca Matia la preliminarele păcii a adăogat şi aceasta, ca prinţul Bocicai să se silească spre a face ca prinţul Ţării Rumîneşti dinpreună cu toată ţara sa să rămîe credincios al Măriri sale împărăteşti; sau daca se va fi făcut dintr-aceasta, să pue toată silinţa spre a-l face partizan al interesurilor împărăteşti.
      Dar pacea de care s-a bucurat ţara vreo cîtăva vreme subt cîrmuirea cea înţeleaptă a lui Şerban, iar a început a se turbura, din pricina nestatorniciei lucrurilor din Transilvania. Bocicai cu care Şerban a trăit într-o înţelegere bună, a murit otrăvit la anul 1606. Transilvania care în vremea stăpînirii sale a fost unită cu Ungaria, s-a desghinat iar prin intrigile nobililor unguri, care îşi aleseră de prinţ al lor pe bătrînul Sighismund Rakoţi. Acesta ca să se întărească mai bine în scaun, a căutat să întemeieze prieteşug şi pace cu puterile vecine. În Ţara Rumînească a trimis pe Baltazar [105] Silvaşi care după ce a venit în Tîrgovişte şi a descoperit sintimentele stăpînului şi ale ţării sale, a priimit de la Şerban încredinţare, că lui nimic nu-i este mai dorit decît o pace statornică şi un prieteşug adevărat, care trebue să domnească între Transilvania şi Ţara Rumînească. Transilvania nu s-a bucurat multă vreme de stăpînirea cea dreaptă şi blîndă a lui Sighismund Rakoţi. Acesta după o stăpînire de un an numai a părăsit Transilvania şi s-a dus în Ungaria. Transilvanenii aleseră în locul lor pe Gavriile Batori din familia prinţilor Batorei, care a coprins tronul Transilvaniei prin protecţia turcilor. Este vrednic de însemnat fermanul Sultanului prin care Gavriil Batori s-a întărit prinţ. Într-acesta se coprindea, ca Gavriile Batori să dea ajutor prinţilor rumîni din Ţara Rumînească şi Moldavia, cînd se va întîmpla ca să fie supăraţi de cazaci sau alţi vrăjmaşi; asemenea şi prinţii rumîni să fie îndatoraţi a-i da lui tot ajutorul cînd se va întîmpla ca să fie strîmtorat de vreo putere du prin prejur. Dar puntul care trage mai mult băgarea de seamă este acesta, ca Gavriil Batori să nu îngăduiască nicidecum pe prinţii rumîni, al Ţării Rumîneşti [106] sau al Moldovii, ca să-şi cumpere cetăţi în Transilvania; către aceasta pe prinţii rumîni rebeli nu numai să nu-i priimească nicidecum în ţara sa, ca să-şi găsească scăpare, fugînd de o pedeapsă meritată; ci să-i prinză numaidecît şi să-i dea Porţii otomane ca să-şi ia pedeapsa de care sînt vrednici.
      Nimic nu era mai potrivit cu starea în care se afla împărăţia turcească şi cu relaţiile în care sta cu staturile aliate cu sine, decît politica aceasta infernală de a ridica pe un prinţ asupra altuia, de a pune pe unul spion asupra altuia, de a semăna zizanie între dînşii şi de a se folosi din desghinarea lor spre a-i ţinea în supunere pe toţi. Tonul acel aspru şi amerinţător al fermanului lui Gavriil a legat şi mai mult pe Şerban cu interesurile împărăteşti. După ce a înţeles despre instalaţia noului prinţ al Transilvaniei, a grăbit a trimite soli ca să-l complimenteze pentru suirea în scaun. Gavriil Batori a priimit pe solii rumîni cu cinste, a mulţumit prinţului lor pentru sintimentele sale ce le descopere, şi după ce le-a făcut destule ţeremonii, i-a slobozit ca să se întoarcă în ţara lor.
      Prieteşul ce Gavriil Batori a făgăduit lui [107] Şerban n-a ţinut mult. O ură veche glodea inima acelui prinţ înprotiva Ţării Rumîneşti. Îşi aducea aminte de nenorocirile ce familia sa a cercat de la rumîni şi aceasta aprindea în el pofta de a-şi răsbuna; asemenea ştia că Sighismund Batori şi Andrei Batori au avut vasali pe prinţii rumîni şi el nu se socotea  mai puţin vrednic de o asemenea cinste. Aceste doă motivuri l-au hotărît ca să facă plan de a coprinde Ţara Rumînească şi Moldova şi de a le stăpîni el, cercînd de la Sultanul voe ca să se cunoască de prinţ a acestor doă prinţipate. Nimic nu-i cinstea lui Gavriil Batori spre înfiinţarea proiectului său decît un pretext, dar şi acesta îi era la îndemînă. Fiindcă în vremea aceasta s-a întîmplat o gîlceavă între doi magnaţi polonezi Stadniţki şi Opoliinski, Stadniski a chiemat într-ajutor nişte haiduci unguri. Aceştia mergînd în Polonia, după împăciuirea gîlcevii, s-a apucat să jefuiască locurile pe unde au umblat; Gavriil Batori pricinuia acum că polonezii au de gînd să-şi răsbune pentru acele jăfuiri şi învitaţi fiind şi de Kendi, un fugar transilvan, socotesc prin Moldova să năvălească în Transilvania. La acestea adăoga că polonezi s-au înţeles cu [108] Kendi şi cu Şerban, prinţul Ţării Rumîneşti, care este cu toată inima credincios Împăratului Germaniei, ca să-l gonească pe dînsul din scaunul Transilvaniei şi în locul său să aşeze pe Kendi.
      Gavriil Batori nu s-a gîndit mult asupra expediţiei ce vrea să întreprinză înprotiva Ţării Rumîneşti şi a Moldovii a cărora stăpînire o dorea din tot sufletul. În anul 1610 le 11 dechemvrie, cu o armie mare a venit la Sibii. Aici nepăzind nici o disciplină, a dat voe soldaţilor ca să necăjască pe lăcuitori cu tot felul de supărări. Ridicîndu-se cetăţenii şi lăcuitorii de prinprejur cu plîngeri înprotiva acestor neorîndueli, Gavriil Batori pricinuia şi îi învinovăţea că li se cuvine să li facă şi alte pedepse mai mari, pentru că ei sînt pricina de pierderea bătăliei de la Şelimbăr în care rumînul Mihai Viteazul a ruinat pe Andrei Batori. După ce a pedepsit îndestul pe sibieni, Gavriil Batori, la 25 dechemvrie, în zioa de Crăciun, s-a ridicat cu lagărul de la Sibiu şi a trecut peste Carpaţi în Ţara Rumînească. Pregătirea expediţiei aceştia s-a făcut atît de tainic încît Şerban n-a putut înţelege nimic despre cugetele cele vrăjmăşeşti ale lui Gavriil [109] Batori. Intrarea cea fără veste i-a tăiat toate mijloacele de a putea să i se înprotivească. N-avea vreme de a-şi aduna armia cea împărţită; de aceea a hotărît ca împreună cu boierii săi să fugă în Moldova la prinţul Constantin Moghila, fiul lui Ieremie Moghila, cu care Şerban se afla într-o bună înţelegere. Gavriil Batori a coprins Tîrgoviştea şi după aceasta trupele lui gonind pe Şerban pînă la satul Pelin, pe dînsul n-a putut să-l ajungă, iar mumă-sa dinpreună cu toate comorile sale a căzut în mîinile vrăjmaşilor. Fiindcă intrarea aceasta fără de veste a lui Gavriil Batori a înspăimîntat toată ţara şi o mulţime de lăcuitori s-au ridicat şi vrea să treacă Dunărea la turci ca să scape de groaza unui biruitor semeţ, trupele de la Pelin a cîrmit şi a luat linia Dunării în sus ca să oprească pe lăcuitori şi să-i întoarcă pe la casele lor, ca să sufere necazurile ce le pregătea pentru dînşii. Trei luni a şezut Gavriil Batori în Ţara Rumînească. Răutatea, jefuirile şi tirania ce a făcut aci, nu s-a mai auzit să se fi făcut vreodată, nici chiar de turci; urmele sale au rămas multă vreme neşterse du pe pămîntul Ţării Rumîneşti, şi rumînii cu durere şi poftă de răsbunare au [110] ţinut minte de ceea ce au suferit de la dînsul. Afară de proprietatea particularilor ce era în jaful soldaţilor săi celor nesăţioşi, apoi şi cele sfinte, bisericile şi mînăstirile n-au rămas neatinse de barbaria lor cea fără margini. În vremea în care ţara întreagă ţipa subt apăsările aceste fără margini, Gavriil Batori şedea în Tîrgovişte; s-a dat cu totul la plăceri şi desfrînări, lucru care îl făcea şi armia sa.
      Între plăcerile cu care se îmbuiba Gavriil Batori, i-a venit în minte ca să lucreze spre a rămînea prinţ al Ţării Rumîneşti. De aceea, din Tîrgovişte a trimis la Poarta otomană pe Andrei Cheresti ca să săvîrşească treaba aceasta. Solul ajungînd la Constantinopol a spus, că precum Mihai Viteazul a prăpădit pe Andrei Batori care era vasal credincios al Porţii, şi precum Şerban a ruinat pe Moisi Secheli care asemenea era vasal credincios al Sultanului, aşa a vrut şi Şerban, prin înţelegerea sa cu polonezii, să prăpădească pe Gavriil Batori. De aceea, acesta a fost silit ca să apuce mai înainte şi a intrat în Ţara Rumînească ca să nimiceze planurile lui. La aceasta a adăogat, că Şerban nici acum nu se astîmpără, ci cu ajutorul [111] Poloniei şi al Împăratului Germaniei strînge armie; Poarta să poruncească Hanului tătăresc Beglerbigului de la Silistra ca să împiedice mişcările ce ar avea să facă această armie înprotiva interesurilor Sultanului. Fiindcă Gavriil Batori a smerit pe Şerban, care era rebel, şi fiindcă el se află acum în Ţara Rumînească, roagă pe Sultanul ca să-i dea lui stăpînirea aceştii ţări.
      Şerban încă n-a şezut în zadar în locul unde se afla. A trimis şi el la Poarta otomană un sol, ca ministrilor şi paşilor turci să le facă cunoscută purtarea lui Gavriil Batori atît cu sasii în Transilvania cît şi cu rumînii în Ţara Rumînească; să-i încredinţeze că n-a intrat în Ţara Rumînească, prin sila armelor din altă pricină; decît ca să răsufle o ură veche ce purta familia Batoreilor asupra rumînilor şi ca să se facă stăpîn peste Ţara Rumînească de unde are de gînd ca să năvălească şi în Moldova. Cînd s-a îmfăţişat la Poarta otomană trimisul din partea lui Şerban; s-a întîmplat ca să vie şi o deputaţie din partea sasilor din Transilvania; aceştia prin plîngerile lor înprotiva tiraniilor ce le-au suferit au adeverit purtarea cea neomenită [112] a lui Gavriil Batori în Ţara Rumînească, şi au dat putere la spusele trimisului franţez din partea lui Şerban. Sultanul la auzirea acestor nenorociri, s-a necăjit foarte tare pe începătorul lor; şi cu toate că Gavriil Batori în cererile sale de a i se da Ţara Rumînească, se răzima pe stăpînirea faptelor şi a slujbelor cu care s-a însemnat familia sa către Poarta otomană, şi cu toate că prin sume mari de bani ce s-a silit a cîştiga în favorul său pe Vezirul Gazi Mehmet, Sultanului nu i-a plăcut purtarea sa şi s-a interesat de soarta Ţării Rumîneşti. Despre o parte a poruncit comendantului de la Timişoara ca să năvălească în comitatul Bihar şi Sabolci din Ungaria şi să supere lăcaşurile haiducilor, şi care au avut de urmare, ca aceştia să părăsească armia lui Gavriil Batori din Ţara Rumînească şi să alerge spre a-şi apăra averile din patria lor. Despre altă parte a trimis la Tîrgovişte pe Ceauş Ibraim ca să silească pe Gavriil Batori a da socoteală pentru năvălirea sa în Ţara Rumînească. Batori n-a avut nici acum ce să răspunză la întrebările trimisului turc. Învinovăţirile cu care încărca nevinovăţia lui Şerban era goale de adevăr şi se întemeia numai pe bănueli, [113] care toate dovedea dreptatea pricinii lui Şerban. Văzînd că cercetarea ce se face la faţa locului nu ese după pofta inimii sale, Batori s-a grăbit a mai trimite la Constantinopol pe favoritul său Ioan Imrefi. Dar şi această solie n-a fost mai norocită decît cea dintîi şi i-a adus mai multă vătămare decît folos. Batori în loc de a-şi cunoaşte greşala, mărturisea dreptul ce avea de a coprinde Ţara Rumînească; şi în loc de a se smeri înaintea puterii căruia el era supus, a vorbit cu un ton aspru, lăudăros şi care a vătămat auzul celor mai mari de lîngă Sultanul.
      Fiindcă Sultanul a hotărît ca Ţara Rumînească să-şi aibă prinţul său şi să nu să dea altuia, Şerban avea nădejde temeinică că se va învrednici în grabă de a-şi dobîndi iar scaunul său. Dar în zadar; scopul Porţii otomane era altul; Şerban s-a hotărît că nu e vrednic să stăpînească o ţară pe care o a părăsit la apropierea vrăjmaşului, lăsîndu-o în mîna acestuia fără a da o lovitură de sabie ca să o apere. De vreme ce Şerban s-a scos din domnia Ţării Rumîneşti trebuia să se aleagă altul; căci boerii dinpreună cu toată ţara au trimis o deputaţie la Sultanul rugîndu-l, ca să le numească [114] un prinţ care să întroducă şi liniştea şi să-i mîngăe de durerile ce le-au suferit, de cînd ţara se află fără stăpînitor al său; asemenea se ruga ca să poruncească spre a se ridica deasupra lor Gavriil Batori care prin apăsările şi tiraniile sale a adus toată ţara la nesuferire.
      Într-aceea vreme se afla la Constantinopol un boier numit Radul fiu al prinţului Mihnea III care se turcise. Acesta de multă vreme aştepta vrednicia de prinţ, pe care o gonea atît prin jocul intrigilor, cît şi prin combinarea împrejurărilor. În sfîrşit a sosit vremea cea de mult aşteptată pentru dînsul. Sultanul îl numi prinţ, şi Ceauş Ibraim a luat poruncă ca cu armie turcească să meargă în Ţara Rumînească spre a-i face instalaţia în scaun şi spre a sili pe Gavriil Batori ca să părăsească o ţară, al căria stăpînitor nu putea fi, pentru că nu se potrivea cu politica Porţii otomane. La sosirea nuoului prinţ, Gavriil Batori, pentru că nici putea nici era în stare de a se înprotivi, a părăsit Ţara Rumînească. Dar înainte de a pleca, la 11 martie 1611, a trimis din Bucureşti o scrisoare la Constantinopol prin care se plîngea să Sultanul a crezut mai mult [115] spusele lui Şerban decît îndreptările sale şi a preţuit mai mult pe altul decît pe sine spre a fi prinţ al Ţării Rumîneşti. Împuta Porţii că, precum pre Sighismund şi Andrei Batori şi pe Moisi Secheli, asemenea şi pe el l-a făcut jertfă germanilor şi rumînilor. Aceste plîngeri şi împutări mai mult a vătămat decît a folosit pricina sa; căci el a trebuit să părăsească Ţara Rumînească şi la 8 aprilie s-a aflat în Sibiu.
      Şerban după ce a înţeles scoaterea sa din scaun, s-a căit foarte mult că a fugit făr’ a fi cercat ca să se înprotivească lui Batori. Deşi a aflat că Radul, fiul lui Mihnea, este instalat, el făcu proiect de a cere ajutor de la Polonia şi Moldova şi de a-şi dobîndi scaunul prin puterea armelor. Polonia pe acea vreme se afla în bună înţelegere cu împărăţia Germaniei care protectuia pe Şerban; Moldova, care se învîrtea după voinţa Poloniei, s-a interesat de soarta lui Şerban. Pe lîngă acestea Şerban nădăjduia că, după ce va intra în ţara sa toate puterile care îi era prietine se vor sili a mijloci ca să poată rămînea în scaunul său. Dar mai înainte de toate a socotit să cerce duhul şi aplecarea rumînilor către sine. [116] Ca să iscodească aceasta, a trimis pe slugerul Stanciul care, după ce a vorbit cu boierii şi soldaţii roşii şi după ce îşi arătară toţi dorinţa de a-l avea pe Şerban prinţ, s-a întors şi l-a întemeiat în părerile sale ca să nu zăbovească a întreprinde expediţie în Ţara Rumînească. În urma aceştii trimiteri iscoditoare a cerut ajutor de la Polonia de la care a dobîndit 800 călăreţi şi 400 pedestrii; la aceştia a adăogat oarecare trupe şi Constantin Moghila prinţul Moldovii. Cu ajutorul acest mic Şerban n-ar fi întreprins o expediţie primejdioasă; dar nădejdea sa era în bunavoinţă şi aplecarea rumînilor către sine, în iubirea lor ce i-a fost arătat prin Slugerul Stanciul şi în nădejdea că el va intra în Ţara Rumînească fără lovitură de sabie.
      Şerban pregătit în asfel de chip veni în Ţara Rumînească; soldaţii cu care prinţul Radul a eşit înaintea vrăjmaşului său au trecut în partea lui făr’ a arăta cea mai mică înprotivire. Radul părăsit de boieri şi de tot norodul a fugit peste Dunăre la turci şi biruitorul Şerban a intrat cu pompă în Tîrgovişte. Aici n-a zăbovit mult. Cu norocirea ce l-a întovăroşit pînă acum, şi cu puterea ce o avea în mîna [117] sa a socotit să se slujească şi spre alt sfîrşit. Nu putea să-i iasă din gînd silnicia ce i-a făcut Gavriil Batori spre a-l goni din scaun; în pieptul său ardea un foc de răsbunare înprotiva acelii urmări nedrepte din partea vrăjmaşului său. Făcînd aşadar proiect ca fără zăbavă să întreprinză o expediţie în Transilvania, a luat toate măsurile trebuincioase spre acest sfîrşit. Boierii şi soldaţii rumîni era toţi însufleţiţi de duhul lui Şerban şi toţi se afla într-un fel de neastîmpăr de a-şi răsbuna despre Gavriil Batori pentru necazurile şi suferirile ce le-a pricinuit ţării lor în vremea în care s-a aflat el aci. După ce s-a încredinţat de aplecarea a toată ţara şi după ce a făcut toate pregătirile trebuincioase, Şerban despre o parte a început a trimite trupe să treacă peste munţi în Transilvania; despre altă parte printr-un manifest aspru a făcut cunoscut lui Gavriil Batori că el este hotărît prin puterea armelor să-şi facă îndestulare pentru nedreptatea ce i s-a făcut lui şi ţării sale. Vestirea aceasta de răsboi înprotiva lui Batori a umplut de bucurie pe sasi care nu mai putea suferi apăsările şi purtarea cea barbară a prinţului lor. Ei aştepta cu nerăbdare un [118] asfel de prilej ca să-şi răsbune despre dînsul. Despre o parte a trimis o deputaţie la Şerban ca să încheie cu dînsul o învoire de ajutor şi sprijinire înprotiva lui Batori; despre altă parte a luat toate măsurile pentru a strînge trupe, a le înarma şi a le proviziona cu toate cele trebuincioase şi pentru a face pregătirile cuviincioase spre a priimi pe Şerban şi armia sa. În fruntea trupelor săseşti să puse Mihail Vais judecătorul Braşovului. Acesta a trimis înaintea lui Şerban călăuze care să-i arate drumul şi să-l priimească în toate locurile cu gătirea şi cinstea cuviincioasă.
      Gavriil Batori după ce a înţeles duhul lui Şerban din pregătirile ce se făcea în Ţara Rumînească şi în scaunele săseşti şi din manifestul lui cel amar, s-a gătit ca să sprijinească pe un vrăjmaş care intrînd în ţara sa pentru pentru pricină de răsbunare, era să-şi verse furia în toate părţile pe unde ajungea, şi care şi mai pe urmă coprinzînd Transilvania, cu greu ar fi putut să se gonească din mijlocul ei. Fiindcă Şerban avea aliaţi pe saşi, a scris şi la Constantinopol cerînd ajutoare: dar Poarta otomană nu s-a interesat mult la o pripă de răsbunare; dinprotivă simţea bucurie cînd vedea [119] că prinţii creştini se bat ei între sine. Cu toate acestea, temîndu-se ca trebile să nu ia vreun curs primejdios, a poruncit Beglerbegului de la Buda din Ungaria, ca să fie cu luare aminte la răsboiul acesta ce se face între prinţii creştini.
      Gavriil Batori după ce a strîns trupele sale care se alcătuia mai cu seamă  de haiduci şi de săcui, a trimis înainte cu avantgarda pe Gavriil Betlen ca, subt munţii Braşovului să oprească intrarea lui Şerban în Transilvania; iar el cu ceealaltă armie a venit mai pe urmă vărsîndu-şi furia, pe unde trecea, asupra satelor şi oraşelor săseşti. Dar şi această armie s-a mai înpuţinat, căci gheneralul haiducilor Albert Naghi, primiind bani şi făgădueli de la sasi, sau înspăimîntîndu-se de puterea lui Şerban, a lăsat pe drum pe Batori şi s-a întors îndărăt. Armia lui Batori n-a fost în stare de a opri şi de a desfiinţa corpurile armiei lui Şerban, care au trecut rînduri rînduri peste munţii Carpaţi. La 12 iunie 1611, a sosit şi Şerban la Braşov cu 7000 călăreţi şi 1500 pedestri, cetăţenii l-au priimit cu braţe deschise şi l-au dus înlăuntru ca în triumf. După ce s-a odihnit el şi toată armia sa, au dat porunci ca să se gătească de bătae. 
      [120] Armia lui Batori se alcătuia din 12000 călăreţi şi 3000 soldaţi pedestrii; în aripa dreaptă a orînduit pe Gavriil Betlen subt a căruia comandă era haiducii care au rămas credincioşi; aripa stîngă au dat-o lui Gheorghie Tracter care era soldat bun, dar necredincios şi subt a căruia comandă era săcuii; iar rezerva a oprit-o ca s-o comandeze el. Fiindcă trupele sale au ajuns la Braşov mai curînd decît ale lui Şerban, au luat poziţia de bătălie, aproape de Braşov pe un loc jumătate mărăcinos. Armia sa a şezut înarmată o zi întreagă fără să se arate vrăjmaşul. În sfîrşit către seară s-a arătat şi armia lui Şerban la moara de hîrtie; aripa stîngă se compunea din rumîni, polonezi şi doă excadroane din fugari transilvaneni care urma pe Chendi; aripa dreaptă se alcătuia din polonezi, moldoveni şi tatari chiemaţi într-ajutor de Constantin Moghila; centrul se forma de trupele cele mai alese din rumîni şi alte naţii avînd şi trei tunuri împrumutate de la cetăţenii Braşovului. Înainte de a se întîlni şi a se lovi armiile, Gavriil Batori a făgăduit nobilitate, moşie cu 100 ţărani, drept răsplătire aceluia care va omorî pe Şerban sau îl va prinde viu.
      [121] Bătălia între Şerban şi Batori s-a început cu mare furie. Pedestrimea transilvană fiind numeroasă a apucat mai întîi ca să împingă îndărăt pe pedestrimea rumînă; dar cavaleria lui Şerban s-a purtat cu atîta vitejie încît, după ce a înfrînt pe cavaleria vrăjmaşă, a adus tot lagărul la o nerînduială foarte mare. Ştefan Bedeo şi Gheorghie Sîrbul, căpitani în slujba lui Batori, s-au desnădăjduit de a putea înfrînge puterea rumînilor şi apucară fuga. Întîmplarea aceasta a hotărît soarta bătăliei. Rumînii au luat curaj nuou, şi Şerban văzînd turburarea vrăjmaşilor, se puse în fruntea pedestrimei şi a cavaleriei sale şi a isbit centrul ce sta sub comanda lui Batori; acesta n-a putut sprijini repeziciunea armiei rumîneşti, îşi părăsi poziţia şi a fost să-şi caute mîntuinţa în fugă. În vremea în care pedestrimea vrăjmaşă se măcelărea de pedestrimea romînă, Şerban a luat în goană pe Gavriil Batori şi un mil de loc l-a acoperit cu trupuri moarte de ale vrăjmaşilor. Gavriil Batori n-a putut scăpa cu viaţă într-alt fel, decît a lepădat din coiful său penele ce purta ca să nu-l cunoască, şi a scăpat în părţile Sibiului. Zioa aceasta [122] plină de slavă, în care Şerban şi-a răsbunat cu prisos despre vrăjmaşul său, a costisit scump pe Transilvania. Gavriil Batori a lăsat 6000 morţi pe cîmpul răsboiului; dar bătălia aceasta învierşunată a costisit mult şi pe rumîni, căci şi ei au pierdut 4000 oameni. Mulţi nobili şi de rînd din armia lui Batori au căzut prinşi în mîinile rumînilor; între aceia se afla şi chiar Gheorghie Sîrbul. Şerban a poruncit ca acestuia să i se tae capul în piaţa Braşovului. După aceasta a dat porunci la satele du prinprejur ca să strîngă trupurile cele moarte şi să le îngroape la un loc. Făcînd o movilă mare, Şerban a poruncit ca să se ridice deasupra o cruce înaltă pe care a scris cu slove rumîneşti aurite: că nu el, ci Batori este vinovat că s-a vărsat atîta sînge. Această cruce deasupra movilii a şezut, pînă cînd a scăpat Batori de frică, şi atunci ca să-şi ascunză ruşinea, a poruncit ca să se ia de acolo. Trofeile aceştii biruinţe strălucite pentru rumîni au fost 120 steaguri ce s-au luat de la vrăjmaşi, afară de arme şi alte lucruri peste care se făcură rumînii stăpînitori.
      Şerban avea să tragă foloase mari din biruinţa de la Braşov. Ridicîndu-se cu armia sa de [123] aci, s-a luat după Gavriil Batori pînă la Sibiu; ar fi vrut să înainteze şi mai departe prin Transilvania: dar fiindcă turcii de la Timişoara, auzind de nenorocirea lui Gavriil Batori, au venit ca să-i dea ajutor, Şerban a contenit de a mai goni pe vrăjmaşul său; şi ca să nu se încurce cu turcii în bătălie, şi să nu-şi vatăme mai rău pricina sa pentru care s-a ridicat cu armele, a găsit de cuviinţă să se întoarcă la Braşov.
      Expediţia aceasta norocită din Transilvania veselea pe toţi rumînii care ardea de focul răsbunării înprotiva lui Batori; numai inima lui Şerban era plină de grijă. El ştia că este scos din scaunul Ţării Rumîneşti pe care l-a dobîndit prin puterea armelor, gonind pe Radul; dar nu ştia daca Sultanului îi va veni ca să-l sufere şi să-l întărească.
      Radul după ce a trecut Dunărea la turci, a dobîndit de la dînşii trupe ajutoare; şi în vremea în care Şerban se afla în Transilvania încurcat în răsboiul înprotiva lui Gavriil Batori, a intrat în Ţara Rumînească şi fără vărsare de sînge a coprins scaonul din Tîrgovişte. Şerban înţelegînd cele ce s-au făcut în urma sa, a cercat prin felurimi de mijloace ca să [124] intre în favorul Sultanului. Despre o parte a trimis un sol la Constantinopol ca să ducă 41 din cele mai frumoase steaguri ce a luat de la vrăjmaşi, şi să făgăduiască toată supunerea; despre altă parte, a trimis şi la Împăratul Rudolf 32 steaguri rugîndu-se, ca să mijlocească spre a se restatornici iar în scaunul său. Dar în zadar; cu politica Porţii otomane nu se potrivea nicidecum ca să se priimească prinţ unul care cu sabia în mînă a gonit pe acela care l-a numit ea. Şerban pierzînd toată nădejdea de a isbuti prin mijlocul intrigilor, a socotit să facă un pas îndrăsneţ şi cu puterea armelor să dobîndească şi să ştie un drept ce Poarta nu avea să i-l dea. Radul aştepta pe Şerban la rîul Teleajănului cu o mulţime de turci şi tatari. Şerban n-a trecut Carpaţii înprotiva locului unde îl aştepta vrăjmaşul său, ci a căutat alt loc mai cu depărtare de dînsul. Dar Radul îi eşi înainte şi acolo. Şerban văzînd că puţinele sale trupe, ce se micşoraseră foarte mult prin bătălia cea cruntă din Transilvania, nu vor fi îndestule spre a se înprotivi armiei cei număroase a lui Radul, şi fiindcă şi acelea din pricină că era încărcate de jafuri, sau înspăimîntate [125] de puterea vrăjmaşului, n-arăta curaj îndestul spre bătae, şi să împrăştia, a socotit mai bine să fugă în Moldova la prietenul său Constantin Moghila. Radul a simţit fuga lui Şerban şi a trimis după dînsul cete de tatari ca să-l prinză; aceştia gonindu-l pe cîmp slobod era aproape să pue mîna pe dînsul: norocirea însă l-a ferit şi cu putinţei oameni de ai săi a trecut în Moldava la Suceava unde se afla nevastă-sa.
      
                      			Radul VII.
      
      Fiul lui Mihnea ce s-a turcit.
      
      A domnit de la 1611 – 1615.

	Fuga lui Şerban a înlesnit pe Radul ca a doa oară să coprinză scaunul domniei. Netemîndu-se că vrăjmaşul său va mai face vreo cercare spre a-l goni din stăpînire, şi-au întors toate privirile sale asupra liniştii ţării pe care au fost sguduit-o întîmplările trecute. Dar mai nainte de toate trebuia să se asigureze despre [126] credinţa boierilor, a slujbaşilor ţării şi mai cu seamă a soldaţilor roşii care, la cea mai mică nemulţumire ce ar fi cercat din partea prinţului lor, era gata a ridica steag de răsvrătire şi a trece în partea altuia care i-ar fi momit cu făgădueli mari şi cu daruri. A chiemat aşadar pe toţi boierii, slujbaşii şi soldaţii şi i-a pus să jure că-i vor fi credincioşi şi supuşi la toate ce le va porunci ca un stăpînitor. După ce un asfel de chip s-a asigurat despre credinţa ţării, s-a silit prin felurimi de mijloace ca să o uşureze de nenorocirile ce le-a pătimit mai nainte, să îmbunătăţeze soarta lăcuitorilor, şi cu chipul acesta să se facă vrednic de dragostea de obşte a tuturor. Într-adevăr anii cei dintîi ai stăpînirii sale, în care s-a bucurat de o pace şi odihnă statornică, i-a întrebuinţat cu destulă ispravă spre a cîştiga merite la mulţumirea şi recunoştinţa a tot norodului. Măsurile sale cele înţelepte, întocmirile cele drepte ce le-a pus în lucrare spre folosul ţării, au făcut ca stăpînirea sa să fie vrednică de laudă şi toţi să binecuvinteze numele său. Dar toate acestea ce făcea el pentru binele ţării era o mască sub care îşi ascundea o inimă vicleană; de aceea şi rumînii l-au lăudat, [127] dar nu l-au iubit niciodată; nici că putea să o facă decît cu vînzarea sintimentelor lor. Pricina pentru care inimile rumînilor era înstreinate despre dînsul şi reci, era aplecarea cea mare a sa ce avea către streini mai cu seamă către grecii fanarioţi.
      Mai înainte de intrarea turcilor în Europa, era oarecare înclinare între Ţara Rumînească şi împărăţia grecească de la Constantinopol. Vecinătatea înlesnea pe rumîni ca să treacă în împărăţia grecească, şi pe greci ca să vie în Ţara Rumînească. Această trecere împrumutată atîrna de la o credinţă, de la o religie ce avea amîndoă naţiile acestea şi de la supunerea ce avea clerul rumînesc către Patriarhul de la Constantinopol. În vremea cînd sau călugării grecii venea în Ţara Rumînească, sau rumînii pentru sfinţenie trecea în împărăţia grecească, s-au întîmplat ca mulţi greci să vie şi să se aşeze cu lăcuinţa în Ţara Rumînească. Rumînii au privit ca pe nişte fraţi ai lor, pe aceşti streini care era tot de o religie cu dînşii, şi care ori nemulţumirea din patria lor ori nădejdea cîştigului i-a adus în Ţara Rumînească.
      Cu intrarea turcilor în Europa s-a sguduit [128] toată împărăţia grecească. Trecerile grecilor în Ţara Rumînească au fost mai dese dupe cum era şi în alte părţi ale Europii. Aceşti nenorociţi au găsit în rumîni nişte inimi pline de bunăvoinţă şi o priimire de streini plină de rîvnă. Cu toate că mai pe urmă nici Ţara Rumînească n-a rămas ferită de isbirile turcilor, streinii greci care însă au venit aici era oarecum depărtaţi de stăpînirea aceea barbară de a căruia groază şi-au părăsit patria şi au fugit ca să găsească scăpare. Între aceşti greci streini se afla multe familii nobile care s-au priimit după cuviinţa şi cinstea rangurilor lor. Cei mai mulţi dintr-aceştia pierzînd nădejdea de a se mai întoarce în patria lor, mai cu seamă după căderea Constantinopolului, se statorniciră pentru totdeauna în Ţara Rumînească, se încuscriră cu rumînii, îmbrăţişară limba, obiceiurile şi nărăvurile lor şi se naturalisară rumîni.
      După ce întîmplările cele nenorocite au adus cu sine ca Ţara Rumînească, din pricina răsboaelor celor îndelungate şi sîngeroase ce le-a purtat înprotiva turcilor, rumînii au pierdut din drepturile cele scumpe ale lor, şi a ajuns lucrul ca prinţii lor să-şi priimească [129] numirea şi întărirea de la Constantinopol. Dreptul acesta ce şi l-a însuşit Poarta otomană prin puterea cea grozavă a armelor sale, a fost un mijloc de un cîştig bogat pentru favoriţii şi cei de aproape ai Sultanului. Nici unul din prinţii rumîni nu putea să dobîndească semnele domniei decît după ce vărsa sume mari de bani. Spre nenorocirea ţării, egoismul ridica în picioare mai mulţi boieri rumîni deodată care umbla după domnie; acel însă numai se învrednicea de dînsa care cunoştea mai bine focul intrigilor şi care da mai mulţi bani. Se întîmpla ca unii din intriganţii aceştia, mergînd la Constantinopol, să nu aibă cu sine bani îndestui spre a mulţumi lăcomia acelora de la care atîrna soarta domniei lor. Era aşadar siliţi ca să se împrumuteze de la unii alţii, armeni, turci, ovrei; dar mai cu seamă de la deosibiţi neguţători şi speculanţi greci care se afla la Constantinopol. Aceşti creditori vinea sau singuri, sau se aducea de prinţul cel nuou în Ţara Rumînească, ca să-şi priimească banii cu dobînda lor. Cu cît se făcea de dese schimbările prinţilor acelora care prin putere de bani dobîndea domnia, cu atît se îmmulţea şi numărul acelor creditori streini care vinea [130] în Ţara Rumînească. Unii dintr-înşii după ce îşi priimea banii cu dobînda lor se întorcea îndărăt; cei mai mulţi însă zăbovea mai mult aci, sau se statornicea pentru totdeauna în Ţara Rumînească, şi mai îmvita şi pe alţi prietini şi cunoscuţi ai lor ca să vie spre a se folosi dintr-o ţară unde ei juca role mari, pentru că era creditori ai prinţului ţării. Ca nişte speculaţi căuta tot felul de mijloace prin care să strîngă bani şi să se îmbogăţească. Industrie, negoţ, slujbe, ranguri şi orice putea aduce oarecare cîştig se pipăia cu de-amăruntul de aceşti oameni flămînzi de bani şi de cinste şi se folosea dintr-însele cu mare pagubă a rumînilor şi vătămare a drepturilor lor ce li se călca în picioare în ochii prinţului care protectuia pe acei năvălitori în drepturi streine. În industrie şi negoţ vicleni, în slujbe şi dregătorii trufaşi, streinii aceştia se purta către pămînteni cu o semeţie nesuferită, către mai mici lor cu nemilostivire, către cei mai mari cu despreţ. Trufindu-se cu un nume deşărt, nu se amesteca cu rumînii; nu cinstea limba şi obiceiurile lor; cu un cuvînt, aceşti streini făcea o naţie deosibită în mijlocul naţiei rumîne, şi închipuia oarecum un stat în stat.
      [131] Purtarea aceasta semeaţă a streinilor a amărît foarte mult inimile rumînilor, şi i-a adus la punt de a nu mai putea suferi ca să fie călcaţi în picioare, în ţara lor, de nişte vinetici, care nu avea alt drept în care să se razime pentru lucrările lor cele obrasnice, decît puterea prinţului care atîrna oarecum de la dînşii. Murmurarea era de obşte, dar aceasta nu era îndestulă spre a înfrîna lăcomia cea fără margini a streinilor: a trebuit să ia măsuri serioase prin care să se smerească trufia lor, şi să li se tae mijloacele de a se mai întinde în drepturile rumînilor şi foloasele unei ţări pe care ei o ocăra cu purtarea lor cea vrednică de defăimare. Vreme mai întocmită spre a se pune în lucrare acele măsuri n-a fost decît în domnia cea slăbită a lui Mihai Viteazul care în tot chipul s-a silit să desrobească ţara şi drepturile rumînilor. Atunci streinii au suferit o lovire grozavă. Acest prinţ patriot nu numai a apărat pe rumîni depărtînd şi gonind pe streini care se îndesa cu d-a sila în drepturile lor; ci şi prin tractaturi încheiate în faţa lumii a fulgerat înprotiva lor. În tractatul ce l-a încheiat cu Sighismund Batori prinţul Transilvaniei, a hotărît [132] un articol întreg pentru slăbirea şi nimicirea puterii streinilor şi asigurarea drepturilor politice ale rumînilor. Într-acest articol se coprinde ca „în numărul celor 12 boieri juraţi care închipuia divanul cel mai înalt al ţării să nu se priimească nici un grec de naţie; asemenea grecii să nu se poată lua nici o slujbă sau dregătorie de ale Ţării Rumîneşti”.
      Mihai Viteazul a lucrat în duhul rumînilor care era obosiţi de nedreptăţile ce li se făcea mai înainte de streinii pe care îi protectuia prinţii ţării. Hotărîrea lui înprotiva streinilor a fost un trăsnet grozav pentru dînşii. Nemaiputînd să se împărtăşească de drepturile rumînilor şi foloasele ţării lor, rămîind pradă părerii de obşte care îi pedepsea foarte urît, cei mai mulţi au fugit peste Dunăre, ducînd cu sine bogăţiile ce le-a strîns şi părerea de rău că sînt siliţi să părăsească o ţară în care le era slobod a face toate cîte le cerea inima şi lăcomia lor. Alţii mai înţelepţi luîndu-se după pilda altor streini mai vechi care se naturalisară rumîni, lepădară fumurile acele seci cu care se trufea pînă la vremea aceasta şi îmbrăţişară mijloacele cele [133] dulci prin care s-au lipit de rumîni. Cinstind lucrurile naţionale ale rumînilor dobîndiră dragostea de obşte; hotărînd a rămînea pentru totdeauna în Ţara Rumînească, învăţară limba rumînească, priimiră toate obiceiurile  ţării, se încuscriră cu rumînii şi naturalisîndu-se rumîni, se amestecară în familia cea mare a lor; şi făr’ a fi mai putut cineva să le împuteze că sînt streini, se împărtăşiră de aci înainte de toate drepturile şi foloasele ţării.
      Şerban Basarab a lucrat şi el în duhul lui Mihai Viteazul şi al părerii de obşte a rumînilor. Străinii se priviră ca streini şi nevolnici de a apuca slujbe şi ranguri şi de a se folosi din drepturile ţării. Rumînii uitară patima aceea veche ce o avea asupra lor şi toate era în bună orînduială. Dar cu suirea lui Radul VII pe scaunul ţării, s-a schimbat starea lucrurilor de mai nainte şi s-a turburat armonia care domnea în toată ţara şi între toţi lăcuitorii. Acesta fiind silit în doă rînduri a merge la Constantinopol, prin bani a dobîndit semnele domniei şi prin bani s-a restatornicit, cînd Şerban îi desputa scaunul. Sumele aceste mari de bani prin care a înlesnit drumul intrigilor sale, le-a împrumutat de la [134] neguţetori de acolo. În doă rînduri aducînd cu sine pe creditorii săi iar a umplut ţara de streini; pentru că acei creditori totdeauna venea întovăroşiţi şi de alţii care în deosibite chipuri au putut îndatora pe prinţul în vremea în care se afla la Constantinopol stăruind după domnie. În asfel de chip curtea prinţului gemea de streini; rumînii care se credea mai nainte scăpaţi, se pomeniră iar împresuraţi de oameni vicleni, trufaşi, semeţi şi năvălitori nedrepţi în drepturile unei ţări care nu numai nu le era datoare nimic; ci dinprotivă avea a se teme de faptele şi lucrările lor prin care o vătăma cu chipul cel mai nesuferit. Rumînii speriaţi de cele ce era să le vie de la aceşti streini a cărora inimă, cuget şi fapte le cunoştea de mult, murmurară înprotiva lui Radul. El nu numai n-a luat în băgare de seamă aceasta; ci ca cum ar fi vrut să-şi răsbune despre rumîni, căci îl părăsiseră o dată şi trecură în partea lui Şerban, slujbe, dregătorii, ranguri, cinsti, drepturi toate le grămădea pe streini, lăsînd pe pămînteni obidaţi şi mîhniţi pînă la suflet. În zadar aceştia striga că este năpaste răsunătoare ca să li se răpească drepturile lor şi să se dea [135] streinilor; Radul era surd la toate arătările acestea.
      În vremea în care Radul, prin aplecarea cea mare ce avea către streini şi prin protecţia ce le da, înstreina inimile rumînilor de la sine, Şerban care din Moldova de la Suceava a fugit în Polonia pentru ca să fie mai sigur pentru viaţa sa, auzea cu plăcere cele ce se făcea în Ţara Rumînească; şi poate a luat şi el parte la nemulţumirea de obşte cu stăpînirea lui Radul, îndemnînd pe boieri ca să facă vreo mişcare înprotiva unui prinţ care îi tiraniseşte cu chipul cel mai urît. Radul a îngrijit a se asigura de intrigile lui Şerban care era un vrăjmaş al său puternic, căci era sprijinit de Moldova, Polonia şi de Împăratul Germaniei. A scris la Poarta otomană plîngîndu-se că el nu se crede sigur nici nu este în stare de a ţinea ţara în pace şi în linişte, în cîtă vreme Şerban va fi în viaţă şi aproape de hotarăle Ţării Rumîneşti. Polonia a trimis un ceauş cu scrisoare în formă de ferman prin care poruncea craiului Poloniei că, de nu-i va trimite capul şi banii lui Şerban, să aştepte cu încredinţare năvălirea tatarilor. Craiul Poloniei a fost mai îndrăsneţ decît să [136] se teamă de amerinţarea Sultanului, şi a fost mai generos decît să dea pe Şerban în mîinile turcilor. Poarta necăjită a scos din domnia Moldovii pe Constantin  Moghila prietenul lui Şerban şi care se făcuse prinţ prin influenţa Poloniei; cu toate acestea Şerban a rămas în Polonia lucrînd în toate părţile spre a-şi dobîndi scaunul pierdut; nădejdea sa însă cea mai mare era răzimată în Împăratul Germanii. Curtea împărătească n-a uitat niciodată slujbele cu care o a îndatorat Şerban, şi nu nădăjduia că-şi va putea întemeia puterea sa în Ungaria şi Transilvania de nu va avea pe Şerban, aliatul său, prinţ al Ţării Rumîneşti. De aceea nici n-a trecut cu vederea nici un prilej prin care putea să ajute pricina acestui prietin credincios al său, ca să poată dobîndi iar domnia. Cînd a trimis la Constantinopol pe ambasadorul Negroni ca să schimbe articolele cele smintite ale păcii de la Sitvatoroc, ce s-a fost închieiat mai dinainte între Poartă şi curtea împărătească, i-a poruncit ca să lucreze şi pentru restatornicirea lui Şerban, Negroni după porunca stăpînului său şi-a pus toată silinţa ca să recomandeze pe Şerban, dar în zadar: Caimacamul Porţii otomane îi răspunse: [137] că Împăratul Germaniei n-are nici un drept de a se amesteca în lucrurile Ţării Rumîneşti, ale Moldovii şi ale Transilvaniei; că Şerban ca unul ce a fugit la Batori şi a părăsit scaunul făr’ a-l apăra şi mai pe urmă a vrut a se îndesa prin puterea armelor, nu e vrednic de a se mai lua în băgare de seamă; dar fiul său are drept  de a nădăjdui toate cele bune de la milostirea Porţii otomane.
      Radul a ştiut foarte bine să-şi facă intrigile sale spre a fi sigur de către Şerban. Cu cît era de mare liniştea de care se bucura cu atît supăra mai amar pe boieri şi pe toţi rumînii cu favorarea cea peste măsură ce o arăta streinilor, şi cu atît creştea şi ura rumînilor înprotiva streinilor şi nemulţumirea cu stăpînirea lui. Fiindcă Gavriil Batori prin tiraniile sale s-a făcut nesuferit de către transilvaneni şi fiindcă aceştia îl pîrîră la Poarta otomană rugîndu-se ca să-l scoaţă şi să orînduiască pe altul, Poarta ca să cîştige inimile lăcuitorilor Transilvaniei, a ascultat cererile lor şi a hotărît ca Batori să fie scos din prinţipat. Dar acesta şi în vremea aceasta critică pentru dînsul să lăuda cu strălucirea familiei sale şi se trufea cu faptele strămoşilor [138] săi. Nevrînd a asculta de porunca Porţii otomane, cu armele în mînă vrea să se ţie în scaunul Transilvaniei. Poarta a poruncit lui Radul ca să trimiţă transilvanenilor ajutor de trupe, la care a şi trimis 600 călăreţi rumîni care s-au unit cu armia transilvană ce o comanda Andrei Gheţi înprotiva lui Batori. Cînd a fost ca să se lovească armia aceasta cu a lui Batori, cei 600 de călăreţi rumîni au priimit poruncă de la prinţul lor Radul ca să se grăbească a se întoarce îndărăt; transilvanenii au pierdut bătălia şi Gavriil Batori ca să-şi răsbune şi-a vărsat toată furia mîniei sale asupra scaunelor săseşti, căci acestea stăruia mai mult ca să se scoaţă stăpînul lor cel nemilostiv şi crud. Turcii n-au grăbit ca să se scape Transilvania de furiile anarhiei şi de vărsarea de sînge ce se făcea acolo fără nici un folos; ei se uita cu plăcere cum se sfîşie şi să măcelăresc creştinii între sine, şi alerga numai atunci cînd nu-i costisea pierdere de mulţi oameni şi cînd se lucra pentru un folos mare al lor.
      Pricina pentru care Radul a chiemat îndărăt din Transilvania pe cei 600 călăreţi era un complot grozav ce se formase înlăuntru ţării [139] înprotiva sa, şi care îi amerinţa nu numai scoaterea din scaunul ţării, ci chiar şi pierderea vieţii sale.
      Ura naţională a rumînilor înprotiva streinilor ajunsese la puntul cel mai înalt şi nemulţumirea lor cu stăpînirea cea nedreaptă a lui Radul i-a adus le desnădăjduire de a nu mai putea suferi. Fiindcă Radul era nesimţitor la glasul obştii şi la desele arătări ce i le făcea boierii, ca să nu-şi bată joc de ţară protectuind pe streini şi nedreptăţind pe pămînteni, s-a format un complot grozav ca să se aleagă alt prinţ în locul lui Radul şi să se gonească toţi streinii care a sleit ţara fără milostivire. Sufletul complotului acestuia era marele Stolnic Berca, din satul Merişani din judeţul Teliorman. Acesta dinpreună cu alţi boieri patrioţi făcură jurămînt ca să aleagă prinţ pe Cămăraşul Mihail. Cu toate că aceşti boieri complotisti au luat toate măsurile ca să isbutească în proiectul lor ce l-au întreprins; dar Radul care de-a pururea era bănuitor despre credinţa boierilor patrioţi ce murmura înprotiva sa, prin spionii săi, a aflat de urzirea acelui complot, şi pînă a nu apuca complotistii ca să facă vreo mişcare, el a trimis [140] pe subt ascuns soldaţi ca să-i prinză şi să-i aducă la dînsul. Ca să dea o pildă grozavă şi să înspăimînteze şi pe alţii de a nu mai îndrăsni ca să facă comploturi înprotiva sa, a poruncit ca la 8 boieri care era căpeteniile complotului să li se tae capetele în mai multe locuri ale ţării.
      Această întîmplare grozavă mai mult a vătămat decît a folosit lui Radul; şi în loc de a astupa gurile rumînilor ca să nu murmureze înprotiva lucrărilor sale celor despotice, i-a întărîtat şi i-a aţiţat mai mult înprotiva sa şi a streinilor. Nimini n-a găsit cu cale osînda la moarte a acelor 8 boieri care şi-au pierdut viaţa pentru că au vrut să apere drepturile naţionale înprotiva unui prinţ care idolatrisea pe streini; toţi prin semne adevărate îşi descoperea nemulţumirea şi mîhnirea lor pentru săvîrşirea acelii fapte nedrepte; toţi lucra pe faţă şi pe subt ascuns ca să se scoaţă Radul din domnie şi aştepta vreme ca să răsufle ura ce o purta înprotiva streinilor care necăja ţara de multă vreme fără frică de pedeapsă.
      De a arăta într-acestea, transilvanenii nu înceta cu plîngerile lor la Poarta otomană, [141] că nu mai pot suferi tiraniile lui Batori, Sultanul ca să mîngîe pe acei nenorociţi şi să smerească trufia prinţului lor celui semeţ, care prin puterea armelor vrea să se ţie în tronul Transilvaniei, a hotărît cu desăvîrşire scoaterea lui şi a întărit în locul lui pe Gavriil Betlen. Dar fiindcă credea că Batori nu o să supue la înalta sa poruncă şi că o să arate înprotivire, a însărcinat pe Şahîighilai Hanul tătăresc şi pe amîndoi prinţii rumîni pe Radul din Ţara Rumînească şi pe Ştefan Tomşa din Moldova, ca cu trupe să meargă în Transilvania şi să ajute pe Gavriil Betlen spre a coprinde scaunul acei ţări. Puterile aceste unite la 1 octomvrie 1613 s-au aflat la Sibiu. Batori n-a avut curaj de a sprijini pe vrăjmaşi în frunte; a căutat mijloc ca să scape din mîinile lor şi a fugit în Ungaria unde s-a şi omorît mai pe urmă la Oradia mare. 
      Înainte de această întîmplare, pe vremea cînd Poarta a fost hotărît scoaterea lui Batori, acesta a cercat prin intrigi ca să dobîndească favorul pierdut şi să rămîe prinţ al Transilvaniei. A trimis la Constantinopol soli cu rugăciuni şi cu deosebite propuneri, care ca să isbutească, a trebuit Ischender Paşa că le ajute [142] din toate puterile sale. Una din propunerile lui Batori era şi aceasta că, de-i va ierta Poarta tributul de 15000 galbeni ce trebue Transilvania să plătească pe tot anul; de-i va da şi 40000 de galbeni şi de va sili pe prinţul Ţării Rumîneşti şi pe al Moldovii ca fieşcare să-i dea ajutor cu cîte patru mii călăreţi şi să-i plătească lui tributul jumătate; asemenea daca va îndatora şi pe Paşii de la Agria şi Timişoara şi pe beii de la Ghiula şi Somoc din Ungaria ca să fie sub comanda lui; atunci el va intra în Ungaria cu 30000 haiduci, va învoi vremile lui Bocicai şi va întinde hotarăle Transilvaniei pînă la Dunăre şi pînă la Pojoi. Propunerea aceasta nu s-a priimit; şi cu toate că Ischender Paşa s-a silit din toate puterile ca să ajute pe clientul său, Sultanul a hotărît şi a pus în lucrare scoatea lui Batori pe care turcii îl numea „Deli craiu”.
      După fuga lui Batori liniştindu-se Transilvania de sgomotul răsboiului, Gavriil Betlen a venit la Turda unde s-a întîlnit cu puterile aliate şi la 23 oct. s-a ales prinţ al Transilvaniei după formele obicinuite. Mădularii dieţii care se adunase pentru alegere, temîndu-se ca să nu se mai întîmple vreo nenorocire care [143] să turbure liniştea unei ţări care a suferit destul din pricina răsboaelor civile, au cerut de la Betlen ca să încheie legătură de alianţă şi prieteşug cu prinţii rumîni care se afla acolo. Betlen al căruia interes era de a fi sigur din partea Ţării Rumîneşti şi a Moldoviei şi de a avea în ele ajutoare credincioase la vreme de trebuinţă, a încheiat fără zăbavă cu Radul şi cu Şerban o legătură de pace şi bună înţelegere. Isprăvindu-se toate acestea, Şahîighirai şi prinţii rumîni se întoarseră în patria lor; şi fiindcă pentru slujbele ce au făcut nu s-au răsplătit cu nimic, au socotit să se despăgubească prin jafuri şi prăzi ce au făcut din locurile din drumul lor pe unde se întorcea.
      Sultanul ca să statorniceze mai bine pe Betlen şi să-l întărească în stăpînirea sa cea nuoă, a dat poruncă atît Paşilor turci du pe lîngă Dunăre şi celor din Ungaria, cît şi prinţilor rumîni din Ţara Rumînească şi Moldova, ca, întîmplîndu-se să fie lovit de vreun vrăjmaş, să-l ajute din toate puterile lor; şi aceasta să nu o facă numai vara, ci chiar iarna de va face trebuinţă.
      Murind Batori, Betlen a scăpat de vrăjmaşul său cel mai mare de care avea a se teme totdeauna. [144] Poarta otomană însă a crezut că va fi sigur în scaunul Transilvaniei; de aceea la 1 iulie 1614 Ischender Paşa a închieiat cu dînsul un tractat între celelalte articole ce se coprindea în actul acela, era şi acestea: Betlen să nu vatăme cu nimic Ţara Rumînească şi Moldova, căci acestea se privesc ca nişte cherale ale Sultanului; să nu îngădue pe craiul Poloniei şi pe prinţul Ţării Rumîneşti sau al Moldovii ca să-şi cumpere cetăţi în pămîntul Transilvaniei. Prinţilor rebeli din Ţara Rumînească şi Moldova să nu le dea nici o protecţie; întîmplîndu-se să fugă acolo ca să scape, să-i prinză şi să-i trimiţă la Constantinopol; pe cei prinşi să-i dea fără plată.
      În vremea în care Radul se afla cu expediţia în Transilvania, unii din boierii patrioţi au găsit vreme ca să fugă la Constantinopol şi să se plîngă înprotiva lui Radul pentru tiraniile sale, pentru nesocotirea cea nesuferită ce o arăta către pămînteni şi pentru favorul şi protecţia cea mare ce da streinilor cu mare pagubă a ţării şi vătămare a drepturilor naţionale ale pămîntenilor. Sultanul biruit de plîngerile aceste necontenite, a mîngîiat pe patrioţi făgăduindu-le că nu va întîrzia a [145] scoate pe Radul din domnie şi a întări pe altul. Cu adevărat, Sultanul n-a zăbovit a hotărî scoaterea lui Radul; în locul lui a întărit pe Alexandru Ilie.
      Pe cînd se lucra pentru schimbarea aceasta, Şerban Basarab care se afla în Polonia, nu pierduse încă nădejdea de a mai dobîndi încă o dată domnia Ţării Rumîneşti. Lucra neîncetat pentru aceasta, atît prin Curtea împărătească, cît şi prin Polonia şi prietinul său Şerban Tomşa, prinţul Moldaviei. Dar toate intrigile sale era zadarnice. În sfîrşit a pierdut răbdarea şi a hotărît prin puterea armelor să facă o cercare de năvălire. Dobîndind bani de la Curtea domnească, ajutor de la Polonia şi de la Ştefan Tomşa, a intrat fără de veste în Ţara Rumînească. Şerban n-a putut isbuti nimic; s-a întors îndărăt, şi necrezîndu-se sigur de viaţa sa nici în Polonia, a fugit dinpreună cu toată familia sa la Viena, ducînd cu sine dorirea cea vecinică de care ardea sufletul său de a mai dobîndi scaunul Ţării Rumîneşti. Negroni solul împărătesc de la Constantinopol s-a silit în tot chipul a desvinovăţi pe Şerban şi a-l recomenda favorului Sultanului; dar toate silinţele sale s-au isbutit [146] spre alt, decît să-i dobîndească iertare de cele ce a făcut.
      Împăratul Matias a priimit pe Şerban, credinciosul aliat al Curţii împărăteşti, cu toată cinstea şi buna voinţă, arătîndu-i prin dovezile cele mai adevărate că Curtea împărătească nu uită niciodată slujbele şi îndatoririle ce le face cineva pentru dînsa, Şerban dinpreună cu familia sa a rămas la Viena, trăind în odihnă şi linişte pînă la sfîrşitul vieţii sale; Curtea împărătească îngrija pentru cele trebuincioase ale sale, dîndu-i ajutoare de bani. După moartea sa, nevastă-sa şi cele doă fete ale sale Ancuţa şi Elena au rămas tot la Viena trăind cu lucrul mîinilor şi cu ajutorul ce li se făcea de la Curtea împărătească. Mai tîrziu făcîndu-se prin al Ţării Rumîneşti Matei Basarab, acesta a îngrijit de dînsele cu durere, le-a adus în patria lor şi le-a purtat de grijă pînă cînd văduva a murit şi fetele şi-au dobîndit norocirea lor.
      
      Sfîrşitul Tom: III.