[137]

I. PĂSTORUL ÎNTRISTAT

Un păstor tînăr, frumos la faţă,
Plin de mîhnire cu glas duios
Cînta din fluier jos pă verdeaţă,
Sub umbră deasă de pom stufos.

De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate sta împrejur:
Rîul oprise apa din cale,
Vîntul tăcuse din lin murmur.

Cît colo turme de oi frumoase
Se răspîndise pe livejui
Şi ascultîndu-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.

Cîinele numai mai cu durere
Stînd lîngă dînsul căta în jos
Şi ca s-aducă lui mîngîiere,
Glas cîteodată scotea milos.

Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Şi cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.

[138]

Viu lîngă dînsul, pătruns de milă
Şi cu blîndeţe îl întrebai:
„Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gînduri ai?

Viaţa voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Şi-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.

Vouă natura vă este dată;
Cîmpii şi codrii voă zîmbesc;
Vînturi şi rîuri voă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.

Soarele încă voă răvarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Şi cerul iarăşi mila îşi varsă
Spre fericire voă deplin.”

El cu suspinuri atunci răspunse:
„Frate, se poate vrun muritor
Oricît să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?

Orice viaţă supusă zace
Sub patimi grele mult mai puţin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulţumire a fi deplin.

Precum nu-nceată de vînt suflarea
Nici către crînguri, nici pe cîmpii;
Aşa nu-nceată nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.

[139]

Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăţie eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.

Dar mai puternic, greu a supune
Orice simţire, simţ pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.

Iubesc prea dulce o păstoriţă
Cu chip prea dulce, prea drăgălaş!
Pentru ea numai simţ neputinţă,
Pentru ea numai sunt pătimaş.

De lîngă mine ea cînd lipseşte,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mîhneşte,
Orice privire e de prisos.

Şi drept aceea a tînguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsînd şi turma în năpustire,
Vărsînd şi lacrimi din ochi mereu.
[140]

II. ÎNSERAREA 

Pe cînd abia se vede a soarelui lumină
În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,
Şi zefirul mai rece începe de suspină
Pîn frunze, pe cîmpie cevaşi mai tărişor ;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De gomot mai de laturi eu totdauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă aşăz cu jale,
Singurătăţii încă petrecere de ţiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăşi jos,
Ş-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Şi inimă şi suflet găsesc mai cu prisos.

Cînd o cîmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care osteneşte vederea alergînd,
Ş-a căria văzută de flori împestriţată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintînd,

Cînd o dumbravă deasă, cu frunte prea măreaţă
Încorunează cîmpul, s-arate mai frumos
Şi nencetat din sînu-i răvarsă cu dulceaţă
Pă-ntinderea cîmpii un vînt mai răcoros,

[141]

Pe de o parte iarăşi o gîrlă şărpueşte,
Întocmai ca o pînză se vede albă-n jos
Şi ni se pare încă în vînt că fîlfîeşte,
Mişcîndu-se de pietre talazu albicios,

Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstoriţe, un fluer de păstor,
Ce după cîmp cu turma se-ntoarce la o parte
Şi lasă, cînd se culcă, pe cîine păzitor.

Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură;
De rîu să fie oare, ce curge nevăzut ?
Pe lîngă el cînd trece păstorul, nu se-ndură
D-un pas să-şi depărteze auzul un minut.

Cît colo filomila, de multă-ntristăciune
Ascunsă în stuf, cîntă cu glas pătrunzător,
Ce prin Eho se duce şi altora de spune
Că pieptul d-unde iese hrăneşte mare dor.

De lături şi zefirul ascultă cu plăcere
Şi pîntre frunzi se plinbă ca umbra de frumos;
El numai cîtodată rugîndu-se îi cere
Ca cîntecul să ţie ceva mai multişor.

P-acea singurătate ce ochiul sus priveşte,
Cînd razile de soare natura stăpînesc,
Îndată ce şi umbra de noapte se iveşte,
Grămăzile de stele încep de strălucesc.

Încet, încet şi luna, vremelnică stăpînă,
Se urcă pe orizon cîmpiile albind,
Şi plină de plăcere, c-o frunte mai blajînă
Îşi caută de cale adesea mulţumind.

[142]

Acum şi somnul vine uşor, de odihneşte
În braţurile sale p-oricare muritor;
Fiinţa milostivă de sus îi porunceşte
Pămîntului să fie în veci mîngîitor.

De multă nemişcare, ce face piste toate,
Vederea înprejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pămîntul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Şi cerul ni s-arată acum mai cu răcori.

Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mîngîere,
Odihnă, mulţumire nu-i pociu găsi deloc;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Şi de aceea umblă fugar din loc în loc.

Ce caută nu ştie, dar simte că lipseşte
Fiinţa care poate să-l facă fericit,
Şi neputînd găsi-o, în vreme ce-o doreşte,
În negura mîhnirii mai mult s-a rătăcit;

Întocmai ca o luntre ce, slobodă pe mare,
Nu poate de furtune a mai găsi pămînt;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întîmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vrun vînt.
III.  RUINURILE  TÎRGOVIŞTEI

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime-naltă şi voi aţi strălucit,
Pă cînd un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pămînt robit!
Dar în sfîrşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osîndirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Şi-n vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu rîvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi ...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Cînd ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gînduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fer
[144]
A omenirei fapte din faţa lumei per;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, cînd să fie în toate săvîrşit,
Pe negîndite, cade sau piere în sfîrşit.
Eu unul, în credinţă, mai mult mă mulţumesc
A voastră dărămare pe gînduri să privesc,
Decît zidire-naltă, decît palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ş-întocmai cum păstorul ce umblă pre cîmpii,
La adăpost aleargă cînd vede vijălii,
Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri.
Nici muzelor cîntare, nici milă voiu din cer,
O patrie a plînge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sînteţi de cuvinte şi de idei isvor.
Cînd sgomutul de zioa înceată preste tot,
Cînd noaptea atmosfera întunecă de tot,
Cînd omul de necazuri, de trude ostenit
În liniştirea nopţii se află adormit,
Eu nici atunci de gînduri odihnă neavînd,
La voi fără sfială viu singur lăcrămînd
Şi de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lîngă mormînt al slavei strămoşeşti
Şi simţ o tînguire de lucruri omeneşti;
Şi mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicînd aceste vorbe: ,,Ce, vai! a mai rămas,
Cînd cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
[145]
Cînd duhul cel mai slobod cu dînsa a căzut".
..........................
..........................
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Şi a huli viaţa în stare m-au adus.
..........................
..........................
Deci priimiţi, ruinuri, cît voiu vedea pămînt,
Să viu spre mîngîiere, să plîng pe-acest mormînt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimîntat!

[146]
IV. RUGĂCIUNE
Fiinţă naltă, lungă vedere,
Isvor puternic de mîngîiere,
Pavăză sfîntă astui pămînt!
Dă ascultare, nu-ţi fie silă,
Unui glas jalnic, ce cere milă,
Ce a se plînge are cuvînt.

Nu se cuvine a se răpune
În vînt ca fumul o rugăciune
Cu plîns făcută lîngă altar,
Unde nădejde are oricine
Să dobîndească cerînd vrun bine
Sau lui să-ncete vrun ce amar,

Unde tot omul, cînd îţi vorbeşte
Vorbe în taină, smerit priveşte
A ta fiinţă de faţă stînd;
Unde tu însuţi simţi datorie,
S-arăţi oricărui spre bucurie,
Că vrei fierbinte s-ajuţi oricînd!

A ta putere nemărginită
În veci urmează a fi pornită
[147]
Spre uşurinţă şi spre folos;
Nici să nu lase p-a ta zidire
Tristă să zacă în asuprire,
Să nu te simţă de reazăm jos!

Nu cer prisoase sau nălucire;
Voiesc dreptate, cer mîntuire
Patrii mele, jalnic pămînt
Vai! ale cărui necazuri multe
Ce suflet poate să le asculte
Şi să nu plîngă dînd crezămînt!

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,
Cum a se plînge însuţi se teme,
Privind că este tuturor joc,
Unde dreptatea cătare n-are
Nici asupritul face strigare,
Căci el în vină cade pe loc.

Destule veacuri, de cînd o soartă
Nemilostivă, mereu ne poartă
Spre osîndire, cum e mai rău!
Destule veacuri, de cînd suspină,
Mîhnirii jertfă, fără lumină,
Încît nu vede nici cerul tău!

Vîntul îi suflă tot neplăcere,
Norii îi ploă nemîngîiere,
De flori nu gustă plăcut miros,
A primăverii dulce ivire
Pentru ea n-are înveselire,
Ei nu răvarsă nimic frumos.

Din ale tale bunătăţi, fapte
Spre fericire tuturor date,
[148]
Ea numai parte n-are deloc,
Ea numai rîvna unui părinte
Puternic foarte deloc nu simte,
Ca să-i aducă dulce noroc.

Nu cumva, Soare, că merit n-are
Să ne numească naţie mare,
Să guste dreptul cuviincios,
Cînd în tot chipul spre fală poate,
Nepreţuite daruri s-arate
Cu care lumii să dea folos?

Cu dreptul este, naltă fiinţă
A fi în astă grea neputinţă,
Acum s-ajungă aşa de prost
Fiica acelor, ce, cît se poate
Cu strălucire urmînd în toate,
Stăpînitorii lumii au fost?

Cu ce dreptate pradă să fie,
Să tot încerce sfîntă urgie,
Cînd împrotivă-ţi ea n-a urmat?
Cu ce dreptate streinii calcă
Dreptul asupră-i, cînd rău să facă
Ea lor vrodată n-a cugetat?

De e greşit ţie, Părinte,
Milostivire în sfîrşit simte,
Te rog, înceată-i biciul de foc;
Iar dacă soarta de răutate
O asupreşte, pe nedreptate,
Fără de vină a fi deloc,

Cum poţi să suferi cu mulţumire,
Nevinovata în asuprire
[149]
Să aridice glas în zadar,
Cînd împrotiva voinţii tale
Nimic nu poate ca să te-nşale,
Nici să urmeze un pas măcar?

A ta vedere zăreşte toate,
Mîna ta iarăşi îndată poate
Să zăticnească răul din drum
Şi cu adîncă înţelepciune
Să-mprăştieze lumii tot bune,
Spre mîngîiere a fi oricum.

Deci cu dreptate,-naltă Putere,
Dă ascultare unui ce cere
Patriei sale bine, folos.
Cunoaşte-i dreptul uitat de tine
Şi de aceea călcat d-oricine,
Ce i-se cade, dă-i cu prisos.

Apleacă mîna de o ardică
Şi-ndată fă-o mare din mică,
Să lase nume nemuritor.
Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,
Pe calea vieţii în veci să calce,
De strălucire avînd isvor.

Trimite-i încă plăcută rază
Negură tristă să nu mai vază,
Arată-i cerul tot cu senin!
Şi patriotul să aibă fală
A-şi pune viţa naţională
La întrebarea unui strein.

Cîte acuma sufere rele,
Ca vîntul praful, în laturi dă-le,
[150]
Să nu mai vază nici urma lor
Şi neştiută să nu mai zacă,
Ci înpotrivă sgomot să facă
În toată lumea răsunător.

Dar ea cu lacrămi l-a ta fiinţă
În veci închine recunoştinţă,
Să glăsuească numele tău,
Urmînd întocmai voinţii tale,
Cerînd şi rîvna inimii sale
A-i fi spre pază la orice rău.

Dar ce să fie acea lumină,
Ce sus se vede de focuri plină,
Şi dimpreună un sgomot lin?
Nu crez să fie semn de furtună,
Cînd deloc vîntul nori nu adună,
Cînd peste toate privesc senin.

Nu cumva, Soare, veste să fie
Patriei mele spre bucurie,
Că rugăciunea ce a făcut,
De către sfîntul se-nbrăţişază,
Şi că prin focuri încredinţează
A ei lucrare nu dupe mult?

Adevăr este acea lumină,
Vesteşte soartă de raze plină,
Ce se găteşte ăstui pămînt;
Ce din poruncă supusă vine,
Patriei mele în veci să-nchine
A ei credinţă cu jurămînt.
[151]
MARŞUL LUI CÎRLOVA
Dragii mei copii răsboinici, ascultare mumii daţi,
Iată vreme, mic şi mare armele s-înbrăţişaţi,
    Strigînd toţi c-o glăsuire,
    Spre a mumii fericire
    S-alergăm de obşte fraţi.

Cerul voă vă deschide un drum foarte lăudat,
Ca să mergeţi cu pas mare către slavă ne-ncetat.
    Vie-vă, copii, aminte
    Că Europa însuşi simte
    În ce cale aţi intrat.

Glasul patrii să sune în auzul tutulor,
Strigînd voă : „Lenevirea ruşinată subt picior”,
    Toţi acuma c-o mişcare,
    Spre a voastră înnălţare
    Să daţi mînă de-ajutor.

Acea armă ruginită şi ascunsă în mormînt
Braţurile să-nfierbinte; iasă iarăş pe pămînt.
    Tinerimea s-o-ncunune
    Cu izbînde foarte bune;
    Pe ea facă jurămînt.

[152]

Înnaintea fieşcărui îndestul v-aţi umilit,
Îndestul şi lenevirea în somn greu v-a stăpînit.
    Acea soartă fără milă,
    Sau de voie, sau de silă,
    În sfîrşit v-a slobozit.

Priviţi slava de aproape; voi în urmă-i aţi călcat
Şi pe fruntea fieşcărui raza ei a luminat.
    Deci la arme daţi năvală
    Şi la rînd eşiţi cu fală,
    Corbul iată s-a-nălţat.

El subt aripă-i vă chiamă şi vesteşte ca să ştiţi,
Că d-acuma înainte naţie să vă numiţi.
    Deci cu dînsul înnainte
    Alergaţi cît mai fierbinte,
    Laudă să dobîndiţi.

Pe această sfîntă cale înfruntaţi orice nevoi.
Biruinţa pretutindini să se ţie dupe voi,
    Şi strigaţi c-o glăsuire:
    „Slavă, dragoste, unire
    În veci fie lîngă noi !”

Înainte-vă vrăjmaşii să aplece fruntea lor,
Să-şi cunoască neputinţa, ca să scape de omor;
    Dar atunci a voastră mînă
    Pe ei fie mai blăjină,
    Dîndu-le şi ajutor.

Vitejia şi răbdarea aici încă moştenesc,
Încă curge pîntre vine acel sînge strămoşesc,
    Ce la vreme se arată,
    De nu piere niciodată,
    Ca un dar dumnezeesc.

[153]
Pe cîmpia rumînească o tăcere pînă cînd,
Pînă cînd de arme pline să nu sune cînd şi cînd,
    Şi p-a căria lungime
    Să nu iasă cu iuţime
    Cetile mereu la rînd?

Aici şcoala biruinţii într-o vreme a stătut,
Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.
    Dar acum fără zăbavă
    Acea strămoşască slavă
    E să vie în minut.

Glasul vostru strigînd „slavă” pe strămoşi a deşteptat,
Ale cărora ţărînă în mormînturi s-a mişcat,
    Ş-umbrile în veci tăcute
    Stau cît colo nevăzute,
    Privind corbul înnălţat.

Ce privire dulce mie ! Steagul fîlfîe în vînt,
Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,
    Tinerimea îndrăzneaţă,
    Mîndră, falnică, măreaţă,
    Uşor calcă pre pămînt.

Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat !
Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sîn tu n-ai picat !
    Arma iată că luceşte,
    Slava iată că zîmbeşte,
    Corbul iată s-a-nălţat !