CAPITULU LV.
     
     CONFIDENTELE.
     
     Stătui multu timpu pînă se simţu, daca se poate zice aceasta, compătimirea în care mă punea întrevorbirea mea cu D. de Roşegunu. Elu avea atăta curăţie de inimă şi atăta lealitate, în cătu nu mă îngrijii în relaţiunile noastre de reserva ce s-aru fi căzutu să mi-o impuiă mărturisirea sa. Eu urmamu de a-lu vedea mai în toate serile la doamna de Ricavila, unde elu venea mereu, precum şi ceilalţi amici ai ducesei; îlu văzui adesea şi pe la mine dimineaţa. Aveamu atăta încredere în mine şi în elu, în cătu mă lăsamu fără teamă fermecului acestei afecţiuni născănde. Nu mă fereamu de aceasta: eramu măndră, şi, mi se pare, cu dreptu măndră de probele înclinării pe care mi le-a datu D. Roşegunu, şi de nobila influinţă ce o avusei pe neştiute asupra vieţii sale. Mă bucuramu de succesele sale, care se îmulţeau pe toată zioa. Elu vorbea a rarea în camera pairiloru, însă elocuinţa sa făcea să vibreze toate inimele generoase; cu cătu independinţa sa era mai absolută, cu atătu mai multă putere ava influinţa cuvăntului său. Elu nu era de niciunu partitu, sau mai bine, era de toate partiturile căndu se afla într-însele ceva nobilu şi înaltu; fiindu partisanu declaratu alu oricărui lucru era dreptu, umanu, măreţu, adevăratu, naţionalu, era neînduratu pentru oricare laşităţi, egoismuri, ipocrisii, făr` a se infeuda la nimeni, `şi făcuse astu-felu o posiţiune escepţională, stearpă pentru foloasele personale pe care aru fi pututu să le tragă d-aci, dar foarte fecunde pentru augustele adevăruri pe care le răspăndea în Francia, în Europa.
     Resunetulu numelui său şi alu caracterului său celui frumosu merse atătu de departe; în cătu unu suveranu din Nordu, după ce resistase la toate instanţele diplomaţiei francese pentru o concesiune ce i se cerea, trimise o scrisoare D-lui de Roşegunu, prin care îlu informa că, deşi nu-lu cunoştea în persoană, îşi făcea o plăcere d-a acorda consideraţiunii numelui său şi şi serviţiiloru ce făcea causei umanităţii . . . ceea ce refusase pîn` atunci. Era mi separe, atăta stimă atingătoare cătu şi înaltă bine-voinţă în acestu omagiu alu unui principe care, neavăndu pîn` aci nici o relaţiune cu D. de Roşegunu (care era cu totulu streinu la ceea ce se tracta), şi ştiindu neinteresarea sa la fucţiunile publice, afla cu toate acestea mizloculu de a-i face o parte nobilă în afacerile ţării, acordăndu numai influinţei caracterului său o concesiune din cele mai importante. Nu voiu uita niciodată bucuria D-lui Roşegunu căndu veni să-mi încredinţeze această noutate bună, nici graţia atingătoare cu care avu a mă încredinţa că, trăgăndu-şi toate inspiraţiunile cele nobile din cugetare la mine, mie mi se cădea elu să rapoarte această favoare însemnată de care era atătu de măndru. Cu toate că era nesperată această fraţie, mai multu înculmă pe amicii D-lui de Roşegunu de cătu îi puse în mirare. Filantropia sa cea luminată, talentulu său de oratoru, răsbelile ce le făcuse, instrucţiunea sa profundă, variată, făceau dintr-însul unu personagiu foarte eminintu.
     Mai toţi străinii cei distinşi, sau prin ştiinţă, sau prin naştere, ţineau multu de a fi primiţi în casa doamnii de Ricavila; şi se vedea fără greutate că societăţii ducesei îi plăcea aşi face o paradă din D. de Roşegunu, care-şi conciliase simpatiile cele mai înalte şi cele mai linguşitoare şi cu toate acestea, cîndu era în intimitate, nimini n-avea artea ca dănsulu de a face uitată, cu o simplitate încăntătoare, cu o voioşie dulce şi comunucativă, avea superioritate atătu de strălucită şi cunoscută. Elu n-avea numai talentulu celu raru de a plăcea, dar încă şi p-acela de a face ca cineva să aibă dorinţa de a plăcea: Preferinţele sale pentru mine, şi pentru ce oare n-aşu spune-a, preferinţele mele pentru dănsulu, căci afecţiunea care le dicta n-avea nimicu care să fi pututu a mă face să roşescu, păreau aşa de naturale, şi erau atătu de mărturisite de noi în societatea doamnei de Ricavila, încătu cinevaşi aru fi făcutu unu srupulu, ca să zicu aşa, de a lipsi pe D. de Roşegunu de mine; această bine-voinţă din partea unoru persoane care suntu cunoscuţi pentru esactitudinea loru, învedera destulu cătu de onorabilă era înclinarea noastră. Aveamu o amicie tînără pentru doamna de Ricavila: în fiecare zi ea îmi mărturisea alte bunătăţi mai noue. Iubeamu pe Ema precum amu fi iubitu o suroră mai mică, niciodată nu fusesemu mai fericită. Petreceamu mai toate seratela mele la doamna de Ricavila, afară de zilele mele în care mă duceamu la Vuffi, şi altele zile în care şedeamu singură cugetăndu. Dimineaţa, făceamu cîteva preîmblări; cîteva visite intime, sau că mă puneamu la piano. Mă aflamu aşa de bine în ceea ce se atingea de această viaţă nouă atătu de lină şi intimă, în cătu nu voisem să consimţu de a merge căte odată la balu. Un lucru, poate neauzitu în fastele societăţii, făcu să se vază sub o lumină nouă caracterulu D-lui Roşegunu care fusese pîn-aci atătu de escentricu. Spre a înţelege cineva ceea ce va urma, cată să spuiu ceea ce uitasemu aşa de curăndu, că D. Gastonu de Senevila, nepotu alu doamnei de Ricavila, se ocupase de mine, cugetăndu fără îndoeală că învederatele îngrijiri ale D-lui de Roşegunu, şi că învederarea nu mai puţinu mare cu care le primeamu, constitueau unu felu de amicie frăţească care-lu făcea, pe dănsulu, D. de Senevila, să aibă toate sorţile putincioase de a-mi inspira unu sintimentu mai tînăru. Elu era foarte june; era mi se pare, de douăzeci ani. Doamna de Ricavila îlu primea cu bunătate: elu era nulitatea în eleganţă, şi neînsemnarea în graţia cea bună cea mai perfectă; avăndu însă nişte maniere prea bune şi împlinindu lipsa spiritului cu unu usagiu alu lumii atătu de precoce, în cătu purtările lui alesu formaliste făceau unu contrastu cam de ridiculu cu figura sa frumoasă, care era încă copilărească. După copiii cei învăţaţi, şi fetele care voru să treacă de doamne, nu cunoscu nimicu mai supărătoru de cătu acei prea juni care, în loculu voioşiei şi sturderiei celei încrezătoare a etăţii loru, iau unu aeru seriosu, şi unu despreţu profundu pentru totu ce este voiosu şi desfătătoru. Intr-adevăru, această esagerare ceremonioasă e mai de preferită de cătu neîngrijirea sau familiaritatea, cam grosolană, a multoru oameni din societate; de aceea, eu şi doamna de Ricavila, glumeamu că multă intimitate asupra înfumurării nepotului ei care era atătu de grabă şi parcă era măsurată cu compasulu. Ilu primisemu cu atăta bună voinţă căci nu credeamu cea mai mică pretindere din parte-i. Cu toate acestea omagiurile pe care mi le făcuse era ca de la unu omu bine crescutu către o femee; dar, în zilele noastre, oamenii de compania cea mai bună suntu aşa de rari, şi bărbaţii se ocupă aşa de puţinu de femei, în cătu cele mai mici considerării devinu compromitătoare. Astfelu, ceea ce se credea în cerculu prea miculu alu doamnii de Ricavila că era ştiinţa vieţuirii, căta să treacă fără îndoeală dreptu curte foarte asiduă şi foarte luminată, într-o societate mai puţinu restrînsă şi mai puţinu aleasă. Era neapăratu scena pe care o arătai ca să înţeleagă cineva intenţiunile care se atribuiase D-lui de Senevila, sau pe care le manifestase elu însuşi, dar care n-avusesemu niciodată celu mai micu prepusu.
     Doamna de Ricavila intră la mine într-o dimineaţă, şi îmi zise îmbrăţişindu-mă.
     - Mă văzu nebună de bucurie, eşti eroina unei fapte neauzite, necrezute: oare cine te iubeşte, te admiră cum n-aru putea trece prin minte cuiva. Elu voeşte a te indemnisa de totu ce ai suferitu. Căndu îţi ziceamu că lumea are şi ceva bunu ! elu îţi dă dreptate: eată-mă optimistă decisă.
     Doamna de Ricavila părea aşa de esaltată, în cătu îi zisei surăzăndu:
      - Aşadar esplicăte ! spune-mi dar ce felu amu devenitu, fără să ştiu, eroina acestei fapte neauzite şi necrezute.
     - Ti-o voiu spune şi te voiu face să roşeşti ! . . Oh ! dar să roşeşti din toate puterile, căci laudele nu ţi-au fost uitate; însă, totu ce e frumosu e că nepotu meu, Gaston de Senevila, a făcut o nebunie care a inspiratu D-lui de Roşenegu vorbele cele mai elocuinte . . . . . . şi . . . . . .  Dar îţi voiu spune totu. Stii că aseară, întămplare, mi-amu închisu uşea spre a mă duce la joea doamnei de Longpre. Nu puteamu să mă scapu de aceasta: Buna noastră principesă şi principele îşi făceau totu asemenea mustrări. Mă învoi cu dănşii alaltăeri să mă ducă să-i iau: eri ajungemu căte trei la doamna de Longpre. Eu nu stimezu caracterulu acestei femei. Cu totu spiritulu ei, îi lipseşte curagiulu; ea aru lăsa pe cineva să sfîşiă cu cruzime înaintea eu pe celu mai devotatu dintr-aceia pe care îi numeşte ea amici intimi, făr` a face altă observare de cătu de: „ Ah ! Dumnezeulu meu ! ce spui ? N-aşu fi crezutu niciodată una ca asta ! . . . . 
     Dar, e adevărtu ?  . . . Fără îndoeală aceasta e esageratu, etc. „ Principele d`Ericurtu ese atătu de puţinu în lume acum, în cătu venirea sa la doamna de Longpre fu ca unu evenimentu. N-ai fi pututu crede, scumpa mea Matildă, efectulu celu imposantu pe care-lu produse presinţa sa, şi cătu de iute schimbă ea aspectulu acesui salonu în momentulu în care intrarămu.
     Aşa de tare se vorbea acolo, încătu abia s-a auzitu cănd ne-au anunţatu: Căndu răsună numele princepelui, se făcu îndată o tăcere profundă; toţi oamenii, şi chiaru vr-o căteva femei june se sculară.
     - Suntu de părerea dumitale, zisei doamnei de Ricavila; cugetăndu la acele omagiuri făcute unui omu ce este în zioa de astăzi căzutu d-într-atăta strălucire trecută, dar care poartă la înălţimea sa unu nume din cele mai frumoase ale Franciei, că cineva se împacă cu lumea.
     - Nu e aşa ? Dar aşteaptă finele, te vei mira şi mai multu. E de prisosu de aţi mai spune că doamna de Longpre vede totu Parisulu: Casa ei e curioasă, pentru că într-însa întîmpină cineva somităţile (adevărate sau contestate) ale tuturoru opiniilor şi tuturoru societăţiloru. După venirea princepelui şi a nevestii sale, doamna de Longpre, care, pe lăngă altele, face de minune onorile casei sale, în locu de a îcuragia, după învăţulu său, o conversare malicioasă şi răutăcioasă, aduse vorba la unu tonu demnu de oaspeţii dei cei noui. După căteva minute, ajunde şi D. Roşegunu. Discursulu său d-alaltăeri la camera pairiloru făcuse mare sgomotu. Toţi îşi îndreptară ochii asupra lui; princepele îi întinse măna, şi-lu primi, ca totu d-auna, cu acea cordialitate afectuasă care devine o distingere precioasă. Mai veniră şi alte persoane; într-acestea din urmă, era şi scumpulu meu nepotu, Gastonu de Senevila, în cravatulu super-bine, cu unu cugetu rănitoru la cheiotoarea sa, şi presintăndu-se, îlu ştii, cu acea nepăsare măsurată cu compasulu, cu acea graţie studiată care te facu să răzi . . . . . 
     - Si care te disperă.
     - Neapăratu; eu suntu prea bună consăngenă, şi aşu la ce mă desola . . . .  Aşadar era lume multă la doamna de Longre. Cată să-ţi înşiri persoanele care se aflau acolo: vei afla pentru ce. Era, într-alţi, doamna de Csernica şi bărbatulu său celu selbatecu, aceasta m-a încăntatu; vei afla şi asta pentru ce. Era doamna ambasadriţa Austriei, aceasta m-a încăntatu iar într-unu altu sensu, pentru că nu poate să-i scape nimicu ce e delicatu şi înaltu. Mai era încă ( elu venea într-acelu timpu cu noi) acelu mare omu de statu de care D. Taleirand a zisu atătu de minunatu de bine: „ Elu imposă şi se reposă”.
     - E peste putinţă de a-lu descrie cineva mai bine, zisei doamnei de Ricavila; dar nu-ţi place aşamultu ritratulu ce îi făcea mai deunăzi principele d`Ericurtu: „In contra mai cu toţi oamenii, elu ştie să facă pe lume a-l iubi prin tăria sa bărbătească, să-lu respecte prin graţia sa aleasă, să fermece prin facultăţile cele mai serioase, şi a fi popularu prin ilustrarea naşterii sale.”
     - Eu aflu şi ritratulu acesta foarte asemănatu, îmi zise doamna de Ricavila, cu toate că elu este departe încă de originalu, căci este totu altu de greu de a reproduce nuanţele unui caracteru nobilu cătu şi a unei fisionomii frumoase: ce să-ţi spuiu ? se aflu adunaţi la doamna de Longpre floarea Parisului, şi fui răpită de a vedea astu felu lumea foarte complectă fiindu martoră la scena ce-ţi voiu spune.
     - Spune dar mai iute că moru de impaciinţă,
     - Doamna de Ricavila urmă:
     - D. de Roşegunu vorbea cu doamna de Longpre lăngă căminu. Veni vorba de concertulu celu din urmă alu conservatoriului, unde eramu împreună şi mă întrebară dacă eşti bună musicană; din vorba aceasta se deschise conversarea asupra dumitale.
     - Neapăratu, respunsei, şi este o nefericire pentru amicii doamnei de Lancri de a fi foarte timidă; căci ea îi lipseşte adesea de plăcerea d-a o auzi. Ea are o metodă escelintă şi unu gustu perfectu.
     - Intîia oară căndu amu auzitu pe doamna de Lancri vorbindu, zise D. de Roşegunu, eramu încredinţatu că ea cată să cănte de minune; timbrulu ei nu este unu talentu, dar unu felu de langagiu musicalu. Doamna Csernica care nu te eartă, fără îndoeală, scumpa mea Matildă, pentru răulu pe care a vrutu să ţi-lu facă odinioară, surîse cu unu aeru perfidu, şi zise c-unu tonu dulcinosu D-lui Roşegunu, vrăndu fără îndoială să-lu ameţească:
     - Eşti oare vreunulu din admiratorii cei mari ai doamnei de Lancri; domnule ?
     - Aşa, doamnă ! dar eu o iubescu poate cu mai multă tinereţe de cătu o admiru, zise D. de Roşegunu cu o voce aşa de fermă, cu unu tonu aşa de francu, aşa de respectuosu, aşa de pasionatu, încătu această mărturisire publică, cu toată singularitatea sa, păru celu mai cuviincios lucru din lume.
     - Cunoscutu mai bine decătu oricine lealitatea D-lui de Roşegunu, zisei doamnei de Ricavila roşindu; ca să fi avut elu francheţea să arate între dumneata şi între amicii dumitale, înclinarea ce o simte pentru mine, fie; dar, înaintea unoru persoanedespre a cărora bine voinţă nu suntu asigurată . . . . . .
     - N-ai dreptu, scumpa mea Matildă; finele acestei acene îţi va proba că amiculu nostru s-a purtatu, din contra, foarte bine. Doamna de Csernica se întoarse iar` la vorba de tinereţe, şi zise D-lui de Roşegunu cu resfăţare, vrăndu să-i dea o lovitură periculoasă:
     - Celu puţinu eşti cam indiscretu. Stii că aceasta e unu de declarare care aru putea prea bine s-ajungă la urechile doamnei de Lancri ?
     - Ei ! . . . . Crezi doamnă, zise D. de Roşegunu, că nu e multu timpu de căndu amu declaratu doamnei de Lancri că o iubescu cu pasiune ?
     Doamna de Csernica luă unu aeru de mirare, de uimire, îşi plecă ochii, îi redică iar, îi mai plecă cu o espresiune de pudoare alarmată, şi zise în fine:
     - Imi pare foarte rău, domnule, că amu provocatu, printr-o glumă, unu respunsu ale căria doamna de Lancri; şi . . . . 
     D. de Roşegunu nu o lăsă să termine, şi-i zise că aerulu celu mai naturalu din lume:
     - Si pentru ce oare doamnă, reputaţiunea doamnei de Lancri aru suferi de ceea ce amu spusu ? Nu se cade oare a mă măndri de admirarea şi amorulu ce simţu pentru dănsa ? cineva nu-şi face o gloriă de a fi simţitoru la totu ce este nobilu şi mare ? Oare se cade a şi preface entusiasmulu, pentru că ea e o femee jună şi frumoasă care are unu sufletu nobilu şi mare ?
     - Nu, fără îndoeală, domnule, respunse doamna de Csermica cu surîsulu ei celu perfidu. Numai, acelu entusiasmu aru putea să facă pe cărtitori a prepune că persoana care-lu inspiră nu e nesinţitoare la acestea . . . .  . 
     - Dar totu ce dorescu, este că acei cărtitori să fie convinşi mai înainte de oricine, că doamna de Lancri nu e delocu nesimţitoare la entusiasmulu care mi-lu inspiră, strigă D. de Roşegunu aruncăndu o căutătură de dispreţu aspru asupra doamnei Csernichii. Cărtitorii ! . . . . . .dar dacă din întămplare cunoşti vreunulu dintr-înşii, doamnă, fă-mi graţia de ai spune că doamna de Lancri ştie amorulu celu profundu pe care mi-lu inspiră, că ea are pentru mine o înclinare sinceră, că o văzu în toate zilele, şi că nu e fericire comparabilă cu aceea pe care o gustu în această intimitate încăntătoare.
     D. de Roşegunu, stabilăndu astufelu cu măndrie şi cutezare o intimitate pe care însînuirile doamnei de Csernica îmblau s-o lase într-o îndoială perfidă, resturna toată pompa ei cea răutăcioasă; ea era uimită, şi vru să chieme în ajutor pe nepotulu meu Gaston de Senevila, care se declarase, după cum se vede, de adoratorulu dumitale, şi detese lumii să înţeleagă că dumneata nu-i resmpingi pretinderile.
     - Dar D. de Senevila nu mi-a spusu niciodată o vorbă care să mă fi făcutu să prepuiu una ca aceasta, zisei eu . . . . Si nici eu însămi . . .  . 
     - Dumnezeulu meu, scumpa mea copilă, o ştiu prea bine, îmi zise doamna de Ricavila întrerupăndu-mă; aşa vei vedea cătu de pedepsitu a fostu nepotu meu pentru neruşinarea sa. Cuvintele cele drepte ale D-lui de Roşegunu îlu supăraseră prea multu, cum poţi să înţelegi. Se făcuse roşu, doamna Csernica îi zise uităndu-se la elu c-unu aeru batjocoritoru:
     - Ei bine ! domnule de Senevila, ce cugeţi despre ideile D-lui de Roşegunu asupra discreţiunii ?
     Nefericitulu meu nepotu nu străluceşte prin improvisare. Cătă să vorbească însă, chiaru de aru fi trecutu de unu prostu. Vei vedea că nu se folosi multu rumpăndu tăcerea. Respunse dar c-unu aeru sentenţiosu la întrebarea doamnei de Csernica.
     - Mi se pare, doamnă, că D-lui de Roşegunu nu pre-i pasă de misterulu amorului, şi eu nu pociu fi de părerea sa; e atăta fermecu în întunericu, încătu . . . . în semi-zioa în care cineva . . . 
     Si apoi acesta fu totu respunsulu; îi fu peste putinţă lui Gaston d-a merge mai departe. Vocea îi se alteră, toate căutăturele s-aţintară asupră-i, vru să mai îngăne ceva, tuşi; D. de Roşegunu se coprinse de îndurare pentru dănsul, şi-i răspunse mai întăiu c-unu felu de afabilitate părintească, apoi însufleţindu-se puţinu căte puţinu.
     - Te încredinţezu, scumpulu meu domnule de Senevila, că ştiu totu preţulu umbrei şi alu misterului . . . de esemplu pentru o frumuseţe îndoioasă, sau asupra înturpării, pentru o perfidie ticăloasă, pentr –unu amoru mincinosu sau culpabilu; dar, vezi căndu e vorba de o frumuseţe atătu de puru, atătu de prelucitoare ca o frumoasă marmură antică luminată de primele raze ale soarelui (pentru doamna de Lancri zisu aceasta), alătură elu printr-o parenteze batjocoritoare uităndu-se aţintatu la doamna de Csernica; dar, căndu e vorba de unu simtimentu care face orgoliulu şi fericirea acelora care-l împărtăşescu (de amorulu meu vorbescu astufelu), spre a scoate această frumuseţe, acestu amoru la lumină, nu cunoscu zi destulu de radioasă, azuru destulu de limpede, voce destulu de sonoră, adorare destulu de resunătoare . . . . Atunci comparăndu divinile bucurii pe care le gustă cineva astu felu cu inima măndră, cu fruntea redicată, cu ochiulu cutezătoru, comparăndu-le, zicu, cu plăcerile întunecoase, ruşinoase şi fricoase, mă întrebu cine a pututu vreodată să compare acera cu buha, soldatulu cu asasinulu, onoarea cu infamia, ceea ce se zice cu ceea ce se tace; te întrebu în fine chiar pe dumneata, doamnă, dacă într-acestu momentu nu se cade să fiu de o mie de ori mai fericitu putăndu să pronunţu în gura mare numele femei pe care o iubescu, de cătu fiindu nevoitu a îngăna roşindu acestu nume iubitu sau de a-lu profana prin impudinţa mea.
     Niciodată, zice doamna de Ricavila cu esaltare, nu-ţi vei putea imagina, scumpa mea Matildă, admirabila espresiune a tresureloru D-lui de Roşegunu pe căndu elu vorbea astu felu, accentulu mişcatu, pasionatu, alu voci sale, atitudinea sa totu deodată calmă şi imperioasă ! Ce să-ţi spuiu ? impresiunea pe care o produse fu electrică; toţi aceia care sistau la acea scenă, Gaston, doamna de Csernica însăşi, se împărtăşiră de entusiasmulu cavalerescu alu D-lui de Roşegunu pe căndu cu acelu momentu atătu de raru, atătu de fugitivu, în care toate sufletele urcate la unu acordu generosu vibră cu nobleţe la nişte cuvinte măndre şi elocuinte. Nu e destulu; după ce s-a stămpăratu întăia esaltare, principele d`Ericurtu vrăndu să dea o consecrare supremă cuvinteloru D-lui de Roşegunu, principele d` Ericurtu, a căruia voce are atăta autoritate, o ştii, în materii de principii şi de onoare, strigă luăndu măna D-lui de Roşegunu într-ale sale:
     - Bine, bine, amiculu meu ! să fie celu puţinu odată prăclamatu şi probatu în faţa lumii că suntu şi amoruri aşa de înalte, aşa de onorabili, încătu aceia care le îmărtăşescu potu lua pe toţi oamenii de inimă şi pe cei buni de confidinţi; fi siguru că societatea va primi acestu amoru cu atăta lealitate precum e posat înaintea ei. Se cuvenea dumitale şi celei femei june alu căreia nume îlu pronunţu cu interesulu celu respectuosu pe care-lu merită, de a face să peinviiă în zilele noastre una dintr-acele afecţiuni pure şi sante care esală sufletele frumoase pînă la eroismulu.
     - Ai dreptate, amiculu meu, alătură venerabila principesă d`Ericurtu. Celu puţinu o biată femee june care a suferitu multu va ştie că, dacă din nefericire lumea a fostu fără nici o putere spre a o scuti de nişte supărări spăimăntătoare, a lăudat-o pentru curagiuluei, pentru resignarea cea pietoasă ce a apărat-o, şi că-i mărturiseşte simpatia sa respectăndu consolările pe care le caută într-unu simtimentu cu care persoanele cele mai austere s-aru glorifica.
     - Să sperămu asemenea, zice principele cu o voce imposantă şi severă, că ce s-a zisu aci va avea unu resunetu salutariu . . . . că aceste cuvinte voru prinveni pînă l-aceia care credu că societatea n-are nici puterea nici energia de a pedepsi escesele cele ticăloase pe care justiţia omenească nu le poate ajunge. Că odată celu puţinu, şi dea Dumnezeu ca acestu esemplu să fie fecundu ! vocea publică să vestejească pronunţăndu în contra lui unu felu de despărţire morală; ca această voce să zică femei celei nobile şi nefericite a acelui omu: „ Nu eşti datoare nimicu, doamnă, aceluia care te-a adăpatu cu amărăciuni şi cu ultrageri, aceluia care s-a despărţitu de dumneata spre a se desonora printr-o viaţă plină de unu cinismu revoltantu, nimicu nu eşti datoare decătu a-i conserva numele fără pată, pentru că numele său d-aci înainte e alu dumitale . . . . inima-ţi evunlerată, biată femee; după ce ai suferitu multu timpu şi ai plănsu în tăcere, afli nişte consolări dulci într-o înclinare atătu de devotată cătu şi delicată. Nici Dumnezeu nici oamenii nu te potu defăima. „ Acestu simtimentu e nobilu, curatu şi francu; lumea îl aplaudă, cărtirea sa-lu scuteşte ! O mai zicu odată, onoare şi glorie să-ţi fie, amiculu meu, alătură principele strîngăndu c-o nouă emoţiune măna D-lui de Roşegunu. D-aci înainte, celu puţinu, două inime nefericite, şi despărţite prin legile umane, voru putea fără temere să caute fericirea într-unu simtimentu de care nu voiu avea să roşească . . . . Esemplulu dumitale va fi fostu călăusa loru şi salutarea loru. Dacă-i calumnia cineva, ei aru uita numele dumitale,, şi calumnia aru tăcea . . . . 
     - Dumnezeulu meu ! zisei doamnei de Ricavila stergăndu-mi ochii, căci eramu profundu mişcată, Dumnezeulu meu ! cătu de rău îmi pare că e vorba de mine, căci nu pociu spune destulu cătu de multu admiru acestu langagiu !
     - Si încă, scumpa mea Matildă, mă esprimu rău şi fără putere, suntu sigură; şi apoi cum să-ţi descriu maestatea fisionomiei principelui, mănia cea nobilă care-i făcu fruntea să se roşească sub părulu său celu albu, căndu cualifică urîta purtare a bărbatului dumitale, şi espresiunea bunătăţii nespuse cu care vorbi de dumneata ! iar îţi mai zicu, cată să renunţu de a-ţi descrie afectulu acenei acesteia; şti că principele şi principesa personifică onoarea, religiunea, demnitatea, naşterea. Judecă dar, încă odată, despre mărimea cea imposantă a acestei scene, care avea martoră floarea Parisului ! Acum, ai curagiulu de a defăima pe D. de Roşegunu pentru indiscreţiunea sa?
     - Nu, fără îndoială, respunsei luăndu măna doamnei de Ricavila, căci suntu datoare indescreţiunii sale unulu din cele mai dulci momente ale vieţii mele.
     - Nu e aşa ?
     - De n-ai fi fostu dumneata care să-mi spui aceasta, amica mea, aşu avea greutate de a crede ceea ce auzu, aşa de departe îmi pare scena aceasta de învăţurile noastre, de moravurile noastre, de timpulu nostru,
     - Dar iar, zise doamna de Ricavila, crezi că principele, că principesa, că D. de Roşegunu suntu aşa de multu din timpulu nostru ? Nu vorbescu de dumneata, scumpă copilă, căci m-ai ţine de rău; dar crezi că se poate vedea adesea unu omu cu o lealitate atătu de recunoscută, că te onoară şi te pune, ca să zicu aşa, mai presusu încă în opiniunea publică printr-o mărturisire care, în oricare altă gură, ţi-aru fi compromisu numele pentru totu d-auna ? Cum, autoritatea acestui caracteru cavalerescu e atătu de mare, încrederea pe care o însuflă e atătu de multă, încătu persoanele care represintă ce e mai eminintu şi mai veneretu în societate, consacră amorulu acestui omu pentr-o femee care nu e a sa, atătu de sublimu e acestu amoru şi atătu de multu îlu merită femea aceasta ! . . . . Ah ! Matildo . . . . Matildo . . . . îmi zise doamna de Ricavila c-unu accentu de ruşine ş de remuşcare care mă pătrunse, niciodată n-amu simţitu mai bine distanţa care esistă între dumneata şi mine, niciodată nu mi-a părutu rău mai amaru pentru greşelele pe care le-amu comisu . . . . 
     - Ce cutezi să spui ! îi zisei, vrei să mesteci vr-o amărăciune într-acestu omagiu pe care-lu meritu atătu de puţinu ? . . . . Dar ce-amu făcutu, Dumnezeulu meu ! spune a merita aceste laude, acestu interesu pe care le suntu datoare amiciţiei dumitale constante şi ingenioase ? Nu eşti dumneata care ai pusu totu spiritulu inimii dumitale spre a da o valoare singurei mele cualităţi, care e foarte negativă, vai ! resignarea mea, voiu să zicu ? Dumnezeulu meu ! fi-va dar atătu de greu lucru de a suferi cineva ? Luptatu-m-amu celu puţinu ? Probatu-mi-amu celu puţinu amorulu prin vr-o trăsură, mi se pare; dar în fine, nu s-a înfăţişatu ocasiune. N-amu arătatu br-unu caracteru energicu care se sacrifică cu curagiu la infortunele cele nobili, care nu se îndoeşte între fericirea sa şi a fiinţeloru ce merită interesulu şi simpatia oameniloru onesti. Nu, nu, înc-o dată, nu; amu iubitu cu abnegarea cea ticăloasă a unei sclave pe unu omu care nu merita de mine, şi chiaru printr-aceasta suferinţele mele au fostu lipsite de mărire. Nu mă compara dar cu dumneata, care ai ştiutu cu atăta bărbăţie să recapeţi de o mie de ori mai multu din ceea ce ai perdutu . . . . In contra cărei seduceri luptatu-m-amu ? Chiaru acestu amoru de care suntu măndră, o mărturisescu, ce m-a costatu de a-lu inspira ? . . . . Nimicu . . . . M-amu lăsatu numai să mă iubească. Nu modestia mea falsă mi-a datu aceste convingeri; dar îţi juru, amico, că stau încă, să pricepu patima pe care amu inspirat-o D-lui de Roşegunu. In adevăru, simţu în mine instincte generoase; dar D. de Roşegunu nu iubeşte presimtimentele mele. In cele din urmă, amica mea, toţi laudă delicateţea şi curăţia acesui amoru; dar aceste delicateţi şi această curăţie nu mă costă, n-amu nici chiaru a mă lupta în contra unoru resimtimente mei vi. Dacă comparu ceea ce simţu pentru D. de Roşegunu cu ceea ce simţeamu altă dată lăgă D. de Lancri înaintea maritagiului meu, şi pe căndu cu rarele momente de fericire pe care le-amu gustatu . . . . cătă diferinţă ! . . . . In fundulu tutuloru emoţiunilor mele de atunci, oricătu de fericite aru fi fostu, totu se afla în ele unu felu de turburare, de ne asămpăru; lăngă D. de Roşegunu, nu e nimicu asemenea. Căndu îlu văzu, simţu o binefiinţă, o seninătate nespusă; inima mea, în locu d-a sălta mai tare, pare că bate mai egalu de cătu In ordinaru; înfăţişarea, conversarea, mărturisirile chiaru acestui amicu prea scumpu nu mă tărbură; cercu unu felu de voioşie de inimă care aţîţă mereu în mine admirarea pentru orice lucru generosu şi bunu, lectura unei cărţi frumoase, contemplarea unui spectacolu nobilu, sau recitarea unei fapte eroice.
     Doamna de Ricavila se uită la mine mai ăntîiu cu mirare, apoi din capu surîzăndu cu tristeţe.
     - Totu ce dorescu este ca să ţiă acestu calmu, scumpa mea Matildă. Te cunoscu; chiaru de nu ţi-aru fi principiile astu felu, amorulu ţi-e pusu acum atătu de susu în faţa tutuloru, încătu mai bine ai muri decătu să renunţi l-această glorie unică sau s-o profani.
     - Dacă se cuvine să-ţi spuiu totu, respunsei, suntu căte odată spăimîntată văzăndu că numai simţu  nici o esaltare, nici unu entusiasmu pentru D. de Roşegunu, deşi-i preţuescu cualităţile cele rare mai bine decătu toţi. Se zice că amorulu vivace nu e acela care se desvoaltă deodată ca acele plante efemere care germină, crescu şi moru într-o zi . . . . dar acela care-şi aruncă puţinu căte puţinu rădăcinele nevăzute în celu mai profundu locu alu inimii,  dar acela care creşte pe tăcute şi care nici că trece prin mintea cuiva, căci cutropirile lui se facu pe nesimţite . . . . Ei bine ! aşa, uneori mă temu să nu fie ascunsu în înclinarea cea calmă pe care o amu pentru D. de Roşegunu vr-unu simtimentu mai viu a căruia ardoare născănde s-o simţu îndată poate. Atunci, amica mea . . . . de voiu resista l-aceste întrageri, de voiu triumfa peste ele, voiu merita laudele dumitale, şi acelea pe care mi le dă lumea; dar acum . . . . virtutea mi-e foarte facilă încătu să mai mă măndrescu cu ele . . . .  
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
      
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU   LVI.
     
     CORESPONDINŢĂ.
     Căteva zile după conversarea pe care o spusei, primii aceste două scrisori noue de la D. de Lancri prin mizloculu misteriosu de care vorbii. Aceste scrisori, adresate totu la aceea persoană necunoscută, erau iar însoţite de unu buchetu de flori veninoase, simbolu alu suvenirii D-lui Lugarto.
     
     D. de Lancri către * * *.
     
     Parisu, Martiu 1834.
     "Toate m-apasă deodată, îmi vine să nebunescu de turbare şi de ruşine. Eată acum că lumea îmi imagină de a moralisa şi de a mă declara proscrisu de către unele coterii prude şi aspre. Mi-amu fi bătutu jocu foarte multu de aceste filipice virtuoase căndu n-aru fi făcutu ele oarecare reacţiune asupr-acelei femei care seamănă născută pentru nefericirea mea, şi pe care, cu toate acestea, o iubescu încă făr-a voi, mai nebuneşte decătu niciodată. Căndu vei citi aceasta în fundulu bruenelor tele celoru selbatice, te vei întreba, suntu siguru: dacă ne aflămu iar în timpulu Amadisiloru şi alu Galaoriloru. Nu ştiu dac-ai întămpinatu altă dată în lume pe unu marchisu de Roşegunu, omu destulu de originalu, foarte înavuţitu, aşa de filantropu precum era şi părintele său, romaneascu de mirare, ducăndu-se ca unu cavaleru retăcitoru să facă resbelulu ici şi colea, alminteri brevu, nu fără spiritu, şi vorbindu în camera pairiloru, aci în contr-amiciloru, măine pentru inamicii lui, dacă amicii sau inamicii îi atacă principiile. Altu felu, omu fără eleganţă, neştiindu nici a se bucura nici a-şi face onoare de averea sa, căci are mai bine de trei sute mii lire venitu, din care cheltueşte abia şeaizeci după cum spunu. Se pretinde că dă multu cu leimosinele, dar în celu mai mare secretu, acesta e mai economicu. În cătu pentru figura sa, e destulu de caracterisată dar după şi fără fermecu. Cu toate acestea femeile suntu suntu atătu de singulare, în cătu în Italia, în Spania, şi chiaru la Parisu a avuiu destule aventure ca să poată ca să poată pretinde nişte succese mai puţinu serioase de cătu acelea pe care le ambiţionează.
     "Dup-o călătorie de doi sau trei ani, a revenitu astă earnă la Parisu. Trăsurele lui s-au bronzatu de necrezutu sub cerulu Orientului. Acestu agrementu, unitu cu nişte mustăşi brune dese, şi cu manierele lui oarecum măndre, aspre şi tari, îi dă fisionomia unui bravo italianu; cu stupiditatea sa cunoscută, lumea care admiră totudauna totu ce e nou, a prinsu patimă pentru acestu lăudărosu, pentru acestu soldatu-avocaţiaru, pentru acestu milionaru avaru, şi într-acestu minutu toţi jură în numele său. De mă vei întreba pentru ce mă întinzu cu atăta complăcere asupr-acestui ritratu, cuvăntulu e simplu că D. de Roşegunu e amantulu nesestii mele. Nu lua celu puţinu aceasta dreptu unu cinismu: vorbindu astufelu, mă facu eco alu oameniloru celoru mai gravi, celoru mai religioşi, care au luatu acestu amoru frumosu şi atingătoru sub protecţiunea loru. Aşa, ei au proclamatu pe doamna de Lancri liberă de orice legămîntu către mine; unica condiţiune pe care au pus-o la această despărţire mărginită e de a-mi păstra numele curatu şi fără pată. Afară de aceste reserve, ea e dar deplinu autorisată de a gusta în pace şi în zioa mare toate dulceţile caste ale amorului platonicu cu D. de Roşegunu, pentru cuvăntulu că eu suntu unu miserabilu; şi că mi-amu lăsatu nevasta ca să trăescu cu amoreasa mea într-unu cinismu revoltantu.
     " Ştii cine s-a făcutu acusatoru publicu înaintea societăţii în numele soaţei mele ultrase ? e bătrănulu principe d' Ericurtu, omu puru şi onorabilu, marele senioru prin escelinţă. Îmi vei mărturisi că joacă unu rolu singularu, şi cu atătu mai multu singularu, că recuisitoriulu său moralu a venitu în urma unei escentricităţi noue din partea D-lui de Roşegunu, care într-o zi îi s-a părutu de minune să declare înaintea Parisului întregu că iubea cu patimă pe nevastă-mea, şi că ea îi întorcea amorulu totu de bine şi cu toată onoarea, se înţelege. Într-acestea bătrănulu principe şi cu principesa ( o devotă angelică, însemnează bine acestea) au începutu să strige bravo, să felicite pe D. de Roşegunu pentru francheţea sa. În fine entusiasmulu, sau mai bine prejudecata cea ridiculă a fostu astu felu, încătu o femee din amicele mele, care mi-a spusu această scenă, mi-a mărturisitu, rîzăndu chiaru singură de sine, că unu momentu nu putu să resiste la esaltarea generală. Ştii bine, totulu e modă la Parisu; astu felu pentr-unu minutu lumea e nebună pentru ceea ce numeşte ea lealitatea cavalerească a D-lui de Roşegunu. Femeile îşi perdu  capulu după dănsulu, oamenii suntu geloşi sau se temu de elu. Doamna de Lancri e arătată ca unu modelu admirabilu de pasiune virtuoasă; şi deocamdată amorulu platonicu şi inocintele lui consolări făcu furoare. Cu totu platonicismulu acesta, îmi vine căte odată să crezu că D. de Roşegunu e celu mai mare desfrănatu din căţi amu cunoscutu pîn-acum. N-aru fi niciunu lucru mai comodu cătu acestu modu nou de a conduce cineva o legătură; aru înfăţişa o femee ca pe cea mai francă, ca pe cea mai virtuoasă din lume, şi, sub adăpostulu acestui mantelu complăcătoru şi castu, aru rîde de nerozi şi de sufletele cele bune . . . . Cu toate acestea, nu, nu, cunoscu pe nevastă-mea; sau că e schimbată de necrezutu, sau că numele meu a remasu totu     d-auna fără pată. Din parte-i, D. de Roşegunu e atătu de originalu încătu nu va afla ceva picantu într-acestu amoru eternu, a căruia nematerialitate ba ţine cătu va putea.
     "Mai repetu odată că mi-aşu bate tare jocu de toate acestea, dacă cuvintele severe şi afectate ale bătrănului principe d'Ericurtu n-aru fi avutu pentru mine nişte urmări crunte; nu pociu s-o ascunzu, e unu felu de oraculu consideratu şi foarte ascultatu; a vestejitu ceea ce numea elu indemnitatea purtării mele către nevastă-mea, zicăndu că societatea se cădea să resbune pe doamna de Lancri mărturisindu-mi o receală semnificativă, din nefericre aceste cuvinte au avutu eco: nişte rivali care mă invidiau, nişte nerozi pe care îi atinsesemu în amorulu loru propriu, nişte femei june pe care le înşelasemu, urîtele pe care le despreţuisemu au culesu aceste frumoase vorbe ale principelui, şi văzu de vr-o căteva zile că lumea mă primeşte cu o tăcere închisă, cu o politeţe glaciară, de mii de ori mai supărătoare decătu impertininţa, căci nu pociu afla cuvăntulu d-a mă plănge sau de a mă mînia. Dacă principele d'Ericurtu nu era bătrănu, m-aşu fi suitu pînă la sorgintea acestei alianţe miserabili, şi l-aşu fi provocatu; dar nu se cade nici să mai cugetu la aceasta. Îmi remăne Roşegunu: de douăzeci de ori pe zi, îmi vine să mă batu cu elu; dar mi-e teamă de ridiculu: aru crede cineva poate că gelosia mea produce acestu duelu. Cu toate acestea mi-aru plăcea a omorî pe acestu omu, căci îlu urescu cu focu; de căndu l-amu văzutu pentru întăia oară mi-a fostu antipaticu cu suveranitate: era amiculu lui Mortane, pe care nu mai amu a-lu detesta. Înaintea maritagiului meu mi se părea nesuferitu prin obscurele lui afectări de caritate, de binefaceri misterioase; dar celu puţinu n-avea această fisionomie imperioasă, această atitudine insolintă pe care o are acum.
     "Alaltăeri l-amu întămpinatu; era călare şi eu asemenea. Săngele mi se urcase în faţă; speramu că nu mă va saluta, şi poate aşu fi fostu destulu de nebunu ca să-i cautu ceartă. Maledicţiune ! m-a salutatu; dar salutarea sa a fostu o ultragere care n-are nume, n-are formă, pe care o resimte cineva pînă în sufletu şi care nu se plănge: mi s-a părutu a citi pe trăsurele lui cele aspre şi impasibili, în căutătura sa severă şi pătrunzătoare, că în mine saluta pe omulu alu căruia nume-lu purta doamna de Lancri, sau că saluta pe bărbatulu amoresei sale; căci în cea după urmă, suntu prea smintitu de a crede în virtutea nevestii mele ! Dar încă nu, nu, fără voea mea, amu vrea s-o crezu uneori culpabilă; mi se pare c-amu resufla mai liberu . . . . că nedreptăţile pe care îi le-amu făcutu mi-aru fi mai puţinu odioase; dar nu pociu să ţiu în seamă debilităţile ei: ea nu va avea niciodată energia de a comite br-unu păcatu; va ştie să plăngă, să geamă, dar să-şi resbune, niciodată. Cugetăndu la aceasta, îmi place mai bine să crezu în virtutea sa: cu toate că n-amu niciunu amoru pentru dănsa, mi-aru fi poate şi mai penibilu decătu aru putea să-mi treacă prin minte ştiindu-o culpabilă: aceasta aru fi o plagă mai multu amorului meu propriu.
     "Ceea ce mă obsede, ceea ce mă întărîtă afară din cale, e de a vedea că nimului nu se pare ridiculu acestu Roşegunu; într-această circumstanţă, care însuflă atătu de multu bătaea de jocu, douăzeci alţii în loculu său ar fi fostu flueraţi. Ce devine dar răutatea lumii ? sau mai bine ce putere are acestu omu care se joacă cu foculu, care o scoate la cale unde ceilalţi toţi n-aru putea reuşi ? Cum face elu de a fi pre de modă afişăndu nişte pricini care îndreptează, fie şi pentru cincisprezece zile chiaru, amorulu platonicu, caducu şi nerodu alu copiiloru, alu pensionariloru saau alu bătrăniloru ? . . . Nu, nu, este cu neputinţă să joace acestu jocu cu cugetu curatu.
     "Şi cu toate acestea, căndu aru fi vr-o faptă desfrănată aceasta, nu-ţi pare acestu omu şi mai demiratu încă; Nu e unu lucru admirabilu să ia pentru deînşelaţi, pentru complăcători, pentru apărători, nişte persoane precum principele d'Ericurtu şi femeea sa . . . Eată . . . e o problemă omulu acesta ! dar orice va fi, îlu urescu, oh ! îlu urescu pînă la sănge . . . mai vărtosu de cătuva timpu; nu ştiu pentru ce. E o ură surdă; e ca unu felu de presimtimentu că acestu omu îmi va face rău, că mă va atinge în ce amu mai scumpu . . . Căndu e cea după urmă, de ce să mai cotescu vorba cu dumneata ?  îţi scriu spre a-mi vărsa foculu din inimă, spre a esalta ferberile sufletului meu. Ei bine ! de căndu acestu omu, directu sau indirectu, a fostu causa primirii celei reci care mi se face în lume, Ursala a devenitu neînduplecată în privinţa mea. Nu ştiu dacă se află umilită de umilirile care mi se impunu, nu ştiu dac-amorulu ei propriu suferă pentru ea sau pentru mine; dar a cutezatu să-mi zică că meritamu această tractare pentru purtarea mea cea odioasă către nevastă-mea, a cutezatu să-mi zică că societatea bine făcea de a mă defăima astu felu, şi că s-aru cădea să puiă în lucrare mai adesea o asemenea resbunare, care poate să pedepsească nişte viţiuri sau crimini ce scapă de legi.
     - Dar, amu strigatu încremenitu de această audacie, nu eşti asemenea atacată ca şi mine, insultată ca şi mine ?
     - Ei ! m-auzi plăngăndu-mă ? mi-a respunsu ea. Lumea e dreaptă; amu vrutu cu orice preţu s-aru fi pututu (şi cu ce preţu, Dumnezeulu meu !) a fi o femee de modă, a străluci la Parisu, a fi idolulu serbătoriloru sele . . . . Amu fostu ce amu zisu. Lumea crede că din amoru te-amu luatu de la nevasta dumitale, şi mă aflu odioasă; are cuvăntu; căndu aru fi ştiutu că nu te amu iubitu niciodată, m-aru afla multu mai odioasă, multu mai imfamă încă, şi aru avea totu cuvăntulu. Te întrebu, nu era bunu s-o omoru cu măinele mele ? Dar de multu mă învăţase cu supărăciunile ei, cu capriciile ei, în cătu nu mi-aru fi păsutu atătu de multu pentru asprimile sele, dacă de vr-e cătuva timpu, nu i-aru fi devenitu umoarea aşa de tristă şi de taciturnă. Nu cutezu să-ţi spuiu nici chiaru dumitale nebuniile pe care le-amu făcutu spre a o scoate dintr-acelu felu de melancolie închise în care era scufundată. Totulu fu în deşertu: acum numai vrea să se dea josu la damicela de Maran. Dănsa, care a suferitu fermecarea acestei femei, e totu ca şimine neputinte ca s-o distragă. Ursula o primeşte căteodată cu indiferinţă, căteodată cu despreţu. Petrece zile întregi singură citind şi visăndu; femeeasa de cameră, care e a mea, îmi zice că doamnă-sa cată să fie sub imperiulu unei întristări profunde, că n-o mai recunoaşte, că se preămblă căteodată ore întregi în camera sa plină de turburare; că pe urmă cade, apăsată, ascunzăndu-şi capulu în măini.
     " O aflu într-adevăru schimbatu; s-a făcutu mai macră, şi a perdutu acea culoare care o făcea să aibă o fragezime ideală, şi a perdutut acea grăsime uşoară care da atăta fermecu taliei sale înalte; ochii ei s-ai înfundatu: de o lună n-o mai văzu rîzăndu acelu rîsu batjocoritoru şi atătu de seducătoru la dănsa. Nu ştiu pentru care capriciu, va adesea să remăiă singură în obscuritatea cea mai completă; atunci, refusă de a primi pe cineva. Căndu amu văzutu aceste simptome de tristeţe a cărora causă o neştiamu, speramu că suferinţa aru destinde poate acestu caracteru neînduplecatu. Fericită şi voioasă, resipisemu auru multu spre a mulţumi cele mai mici capricii ale ei; melancolică şi amărită, aşu voi să oferu spre consolare tesaure de amoru delicatu şi pasionatu, tesaure pe care le adunamu a i le desveli, atătu de multu mă temeamu de bătăile ei de jocu ! ziceamu în sine-mi: în fine, este momentulu în care voiu putea a o domina, poate, prin influinţa devotamentului celui mai tănăru. Ei bine ! nu, nu, iar îmi scapă . . . . . În genuchi, în genucgi înaintea ei, udăndu-i mănele cu lacreme . . . . căci această femee mă face să plăngu ca unu copilu; în deşertu strigai:
     - Aibi îndurare, şi spune-mi ce te întristează; spune-mi suferinţele tale, ca să le înparţu cu tine; spune-mi că pociu spera de a te consola puţinu, şi vei vedea căte mizloace neauzite vei afla în inima mea. Oh ! nu, nici că-ţi trece prin minte cătu de capabilu suntu de a-ţi depărta turmentulu din inimă. Te-ai miratu căte odată de minunile pe care le operamu spre a-ţi înculma dorinţele cele mai smintite, ei bine ! asta nu e nimicu, nimicu pe lăngă miraculile de tinereţe pe care mi le-aru inspira încrederea ta şi speranţa de ate scuti de căteva suferinţe !
     "Oh ! crede-mă, ceea ce spuneamu, plăngăndu la picioarele acestei femei, le simţeamu pe toate, cercamu ceea ce niciodată nu resimţisemu pîn-atunci, o durere profundă, o sfăşiere de inimă spăimăntătoare, numai pentru că vedeamu pe Ursula desperată. Neştiamu causa supărăriloru ei; dar suferea şi sufereamu şi eu . . . . . aveamu nişte avănturi de sufletu neîncetate către sufletulu său. Ţi-o spuiu ţie, astă dată eramu sinceru; rugăciunile mele eşeau din fundulu inimii mele, plănsetele din fundulu pănteceloru mele . . . . Lacremele mele erau amre, arzătoare ca adevăratele lacreme ale disperării . . . . . .     Ei bine această femee sta mută, indiferintă şi întunecoasă, ca cum nu m-aru fi priceputu sau auzitu. Dar e stupidă sau nebună femeea aceasta, dacă nu vede cătu o iubescu ! Dar nu ştie, nefericita ! ce va să zică a avea cineva celu puţinu o inimă pe care să se poată întemeia totu d-auna ! Dar nu ştie cătu de lucru raru e de a inspira o patimă ca aceea pe care mi-o inspiră ! dar nu ştie că, oricătu de criminalu mi-ar fi amorulu, e o crimine de a-l arunca în văntu ! dar nu cugetă la fiitoru ! dar nu cugetă că într-o zi juneţea ei, frumuseţea ei, voru fi numai o suvenire, să că va fi prea fericită de va putea afla aceată afecţiune pe care o despreţueşte acum, această afecţiune ce cată să fie eternă fiindu c-a resistatu la capriciile ei, la despreţuirile ei, la ingratitudinea ei ! . . . .  Dar, eată, asta e de spaimă. Nebunescu de turbare în contra mea şi în contra ei. Nu pociu să urmezu această scrisoare . . . . mînia şi durerea mă oprescu. "
     Parisu . . . . 
     "Eri îmi fusese cu neputinţă de a urma această scrisoare; o începu iar, alte evenimente noue s-au întămplatu. Speru că-mi voiu lumina ideile scriindu-ţi, căci capulu meu e unu astu felu de caosu, încătu toate ideile mele ferbu într-însulu fără ordine şi fără urmare. Să adunămu faptele şi suvenirile mele. Eri, după ce amu întreruptu această scrisoare, mă dusei să văzu pe Ursula; îmi ziseră că nu-i era bine, că nu primea pe nimeni; de trei ori mă presintai la dănsa, peste putinţă de a intra pe uşea apartamentului său. Mă mai întorsei azi dimineaţă; cătă-mi fu încremenirea căndu îmi spuse damicela de Maran de totu mişcată (ea mişcată !) că Ursula îi detese de ştire că dorea să părăsească aspelulu de Maran, şi să vieţuiască singură d-aci înainte ! Făr a mai asculta ceva, alergu la Ursula; în deşertu femeea ei de cameră nu va să mă lase a intra, pătrunzu în salonu mai cu forţa; o aflu aşezăndu nişte hărtii în scriptoriulu ei.
     - Adevăratu e aceasta ! strigai eu în  retăcirea mea, făr a-i spune la ce lucru făceamu alusiune.
     Se uită la mine c-unu aeru întunecatu şi distrasu, şi-mi respunse:
     - Ce vrei ?
     - Damicela de Maran îmi spuse că părăseşti ospelulu acesta . . . . Asta nu e cu putinţă.
     Ea dete din umeri şi-mi zise, urmăndu de a-şi pune hărtiile în ordine:
     - Aceasta e cu putinţă, fiindu că e aşa.
     - Nu va fi aşa, strigai eu afară din sine . . . . nu te lasu eu: aceasta nu se va întămpla !
     - Nu mă laşi ? aceasta nu se va întămpla ? Şi cu ce dreptu îmi vorbeşti astu felu, domnule ? zise ea uităndu-se măndru la mine.
     - Amu drepturi asupră-ţi, legitime sau nu, dar le voiu face s-aibă valoare.
     - Şi pe lăngă cine, domnule, le vei face s-aibă valoare ?
     - Îţi zicu că nu voiu să părăseşti această casă, sau de nu, te voiu însoţi pretutindeni unde te vei duce ! îi respunsei.
     - Voiu părăsi această casă, domnule, şi nu mă vei însoţi.
     - Ascultă, Ursula, nu mă scoate din cale, nu mă esaspera. Îţi voiu spune în două cuvinte pentru ce nu putemu a ne părăsi unulu pe altulu d-aci înainte; ţi-amu sacrificatu nevasta mea, suntu mai desonoratu în lume. Bine vezi dar că nu ne putemu părăsi; din fatalitate suntemu încatenaţi unulu cu altulu d-aci înainte. Oricare-mi va fi soartea, te vei împărtăşi de dănsa. Înţelegi bine, nu e aşa ? îi zisei strîngăndu din dinţi cu turbare, căci săngele celu rece şi impasibilu cu care m-asculta ea mă scotea afară din sine.
     "Ea-mi respunse uităndu-se la mine pînă în fundulu sufletului meu, şi făr a-şi pleca ochii înaintea ochiloru mei.
     - Eu, îţi voiu spune în două cuvinte pentru ce nu se cade se mai avemu vr-o daravere înpreună. Nici unulu în lume n-are vreunu dreptu asupra mea; voiu părăsi această casă oricăndu voiu voi; şi de mă vei supăra . . . . cu toate că n-aru fi nimicu mai vulgaru de cătu această purtare, mă voiu îndrepta unde se cuvine spre a fi apărată în contra persecutăriloru dumitale.
     - Te vei îndrepta la autoritate, la poliţie, fără îndoială ? îi respunsei c-unurîsu convulisivu; apoi; uităndu-mă în mirarea mea înprejuru, văzui pe o sofa unu dominu negru de mătase. Unu fulgeru de gelosie îmi pătrunse spiritulu; îmi adusei aminte că în ajunu erazioa semipăresi mului. Luai dominulu în mănă şi îi-i arătai, zicăndu-i
     - Ai fostu aseară la balulu de operă, cu toate pretinsele dumitale suferinţe, cu toată pretinsa dumitale melancolie ?
     - M-amu dusu într-adevăru la balulu de operă aseară cu toate suferinţele mele, cu toată pretinsa mea melancolie, respunse ea, ceea ce-ţi învederează, şi se pare, că dorinţa de a mă duce acolo era prea tare.
     - Văzu totu, înţelegu totu, strigai eu; iubeşti pe cineva, ai o intrigă,unu amantu; dar, pe infernu ! acela pe care vrei a te duce să-lu vezi cu atăta neruşinare nu va eşi viu din mănele mele . . . Şi mai întăiu, mă aşezu aci, nu mă mişcu din locu, strigai eu şezăndu pe o sofa.
     - Cum îţi va plăcea, domnule, îmi zise ea, şi făr a se arăta că mi-a văzutu înfăţişarea, urmă ceea ce întreprinsese. Acestu sănge rece, această cruzime, această neruşinare mă esasperară; îi smulsei din măini hărtiile pe care le ţinea, şi le aruncai în mizloculu salonului. Ea se uită la mine c-unu aeru impasibilu, dete din umeri, şi făcu o mişcare spre a eşi. O apucai tare de braţu.
     - Nu vei eşi, îi zisei, nu vei eşi pîn a nu-mi spune pentru ce te-ai dusu astă noapte la balulu de operă făr a mă înştiinţa pe mine, după cum ţi-e şi rău, căci eşti palidă şi foarte schimbată . . . . Nefericită femee ! îi zisei făr a mai putea învinge întinerirea mea şi lacremele mele la vederea obrazului său înăcritu, ce motivu imperiosu a pututu dar să te conducă la balulu acela ! . . . . Respunde . . . . 
     Făr a-mi zice o vorbă, se desfăcu încetu de strînsoarea mea, eramu înaintea uşii, nelăsănd-o să easă; ea şezu, îşi rezemă cotulu pe braţulu unui fotoliu, îşi puse bărbia în mănă, şi stătu astu felu nemişcată şi mută. Cunoşteamu acestu caracteru neînduplecatu, blăndeţea, rugăciunea nu puteau obţine de la dănsa cătu-şi ameninţările şi violinţa; mă umili încă odată cu laşitate. Resoluţiunea pe care o luase era atătu de repede, îmi sfărăma speranţele într-unu modu atătu de spăimăntătoru, încătu vrui să cercu pentru cea din urmă oare a îndupleca această femee; îi spusei totu ce poate inspira patima cea mai desordonată, devotamentulu celu mai orbu, disperarea cea mai adevărată, cea mai durerosu adevărată . . . rugăminţi, plănsete, mănii, totulu fu în deşertu, nimicu nu reuşi într-această inimă de marmură. Vrăndu cu orice preţu a o face să easă dintr-o tăcere care mă esaspera, ajunsei pînă la injurii, pînă la mustrările cele mai nenobili: nimicu, nimicu . . . . nici o vorbă. Aru fi zisu cineva că era o statuă. Nici că m-auzea. Minţile ei erau aiurea. Căutătura sa vagă, distrasă, semăna a urma nu ştiu care cugetare în spaţiu: de două ori rătăci pe buzele ei un surisu uşoru şi tristu, şi făcu o mică mişcare din capu, ca cum aru fi respunsu unei reflesiuni interioare.
     "Disperatu, mă detei josu la damicela Maran. Totu d-auna egoistă, această femee vedea în determinarea Ursulei numai ceea ce o atingea personalu. Ea strigă, într-unu necasu furiosu, că îndată ce aru pleca Ursula, ospelulu de Maran aru deveni desertu; că ea se învăţase cu spiritulu Ursulei şi cu voioşia ei; că nu mai putea suferi acum cugetarea de a fi despărţită de dănsa, atătu de multu o spăimînta singurătatea; mă conjura de a-mi uni puterile cu ale sele spre a reţine pe Ursula, ca cum n-aru fi fostu unica mea şi singura dorinţă aceasta; în cele din urmă damicela de Maran, cu toată avariţia ei crescăndă, zise că nu căuta la niciunu sacrifiţiu spre a ţine pe Ursula lăngă dănsa; că dacă cele 40,000, franci pe care mi-i da nu ajungeau a-i face casa plăcută, mi-aru da mai multu, oricătu aru fi necesariu, căndu chiar şi-aru resipi toate capitalurile, atătu de puţini ani îi mai rămăneau de trăitu, încătu putea să facă această nebunie, zicea ea. Intru într-aceste amănunte spre a-ţi arăta înfluinţa Ursulei: ea putea învinge avariţia sortită a damicelei de Maran, care pîn-atunci abusase cu neruşinare de prodigalitatea mea, şi-mi detese cu multă greutate pe totu anulu banii pe care mi-i promisese ca să-i ţin casa. Ne suirămu iar la Ursula cu damicela de Maran. Ea o rugă, îţi puse în lucrare totu spiritu, toate lingurişirile, spre a o decide să n-o părăsească. Ursula fu neînduplecată. Damicela de Maran plănse (damicela de Maran să plăngă ) ! şi zise că soartea unei biete femei bătrăne, singure şi părăsite îngrijiriloru valeţiloru ei, era de spaimă; că mărturisea c-a fostu destulu de rea ca să-şi fi făcutu atăţi inamici, că de va pleca Ursula, nimeni n-aru mai veni s-o vază; că revoluţiunea din iuliu respăndise anticele relaţiuni pe care aru fi pututu să le mai aibă. Ursula fu neînduplecată. 
     "Atunci damicela de Maran, intrăndu într-unu accesu de turbare furioasă, îi făcu cele mai săngeroase mustrări, îi vorbi de ingratitudinea sa, de reaoa sa purtare. Ursula surîse, şi nu zise nimicu. În cele din urmă, o întrebarămu cum va vieţui; ne respunse că-i mai rămăneau aproape la treizeci mii franci din dota sa, şi că aceasta îi va ajunge. Astu felu e posiţiunea cea crudă în care mă aflu; cunoscu destulu de bine caracterulu Ursulei, încătu suntu siguru că, afară de vr-o minune, ea nu se va muta cătu de puţinu din resoluţiunile ei. Suntu aproape două ore de căndu amu părăsit-o făr a putea să-i scoţu o vorbă; în deşertu mi-amu sfărămatu capulu ca să pătrunzu causa acestei determinări repezi, n-o scoţu la cale precum n-o pociu scoate la cale nici spre a pătrunde causa întristării şi apăsării în care o văzu de vr-o căteva timpu. Pentru dănsa, aceasta nu poate fi remuşcarea păcătuirii sale. Mai întăiu o prepusesemu că cerca o patimă reală şi profundă; dar cu toate c-o văzusemu făcăndu cochetării la mai mulţi oameni din societatea sa, cu toate c-amu avutu adesea îndoeli niciodată certitudini, nimicu din relaţiunile ei lumeşti pe care le avea cu oamenii de care aramu mai multu gelosu n-avusese caracterulu unei patime: Ursula era cu dănşii ca şi cu mine, inegală capricioasă, fantască, măndră, dar niciodată n-o văzusemu tristă şi visătoare precum se află de o lună încua . . . . 
     "Dar . . . . . eată . . . . o idee . . . . îmi vine într-acestu minutu: aşa . . . pentru ce nu ? . . . . Nu rîde de pietate . . . . . Pentru ce tristeţea crescăndă a Ursulei să nu fie causată de părerea de rău că m-a făcutu să risipescu mai multu de jumătate din averea mea ? ceea ce m-a ţinutu totu d-auna în amorulu meu cu toate capriţiile şi măndriile Ursulei, e convingerea cea profundă că ea simţea pentru mine unu amoru multu mai viu decătu acela pe care mi-l arăta, disimulăndu astu felu şi din orgoliu, şi temăndu-se de a mă lăsa să pătrunzu influinţa pe care o aveamu asupră-i crezăndu că mă va domina mai siguru printr-aceste alternative de tinereţe, de receală sau de despreţu. Părăsindu aşa de repede pe damicela de Maran făr a-mi spune cuvăntulu acestei plecări, pentru ce Ursula nu vrea să-mi probeze că mă iubeşte pentru mine însumi renunţăndu la splendorile cu care o împresurasemu pîn-aci ? Spune, pentru ce nu ? învinsă în cele din urmă de atătea probe de patimă această femee nu e destulu de bizară despreţuindu acum acelu lucsu care o sedusese la începutu ? Poate visează o viaţă obscură şi lină într-unu colţu depărtatu alu Franciei sau într-o ţară străină . . . . . Căndu aru fi aşa . . . . . căndu aru fi aşa . . . . . ah ! aşu muri de bucurie. Ea mi-a resturnatu gusturile în învăţurile pe d-întregulu; acum urescu lumea atătu de multu pe cătu o iubeamu atunci. Singura mea dorinţă aru fi de a-mi petrece zilele lăngă dănsa în fundulu vreunei singurătăţi necunoscute, celu puţinu acolo aru fi cu totu a mea, n-aru fi nici unu minutu din viaţa ei să nu fie alu meu.
     "Nu lua aceasta ca nişte vorbe deşerte, ca nişte esagerări. Eată mai bine de doi ani de căndu ţine această relaţiune, şi iubescu pe Ursula cu mai multă disperare încă decătu în zioa d-întăiu. Mă cunoscu, ştiu mizloacele spiritului său atătu de picantu, atătu de originalu, atătu de neprevăzutu; frumuseţea ei totu d-auna preovocătoare nu e ca să zicu aşa totu d-auna nouă? o posede cineva o femee ca dănsa, nu va să zică a posede unu seraiu întregu ! Amu petrecutu luna mea de miere singuru cu nevastă-mea; după cincisprezece zile, nici că mai era vorbă despre ceva; a fostu o monotonie, o greutate de tinereţe nesuferită, niciunu avăntu, nici o întragere . . . . . Pe căndu cu Ursula . . . . . Oh ! o asemenea viaţă . . . . . cu Ursula . . . . aru fi,  ţi-o repetu, să nebunească cineva de bucurie . . . . Eată . . . . eată mă înşelu, nu, totulu îmi este esplicatu acum. După ce a disimulatu atătu de multu timpu, Ursula nu mai poate acum; amorulu ei pentru mine, comprimatu atăta timpu îndelungatu, în cele din urmă se va da pe faţă. Căndu e cea după urmă, fiva cu putinţă, fiva probabilu şi naturalu ca o femee, oricătu de coruptă, oricătu de nesimţitoare aru fi, să nu se lase în fine a se mişca de atătu amoru ? Orgoliulu nu mă opreşte, mărturisirile cele umilitoare ce ţi le facu îmi potu da dreptulu de a mă redica puţinu şi eu: suntu june, amu avutu destule succese, nu-mi lipseşte nici lumea nici spiritulu, amu fostu iubitu, iubitu cu patimă de femei care, în ochii lumii, preţuiau mai bine decătu Ursula, începăndu de la nevastă-mea, şi de la intima sa amică doamna de Ricavila. Pentru ce dar Ursula să nu se împărtăşească de pasiunea mea ? să, totu zică ea că, însuşi pentru că suntu foarte înamoratu de dănsa, ea nu resimte nimicu pentru mine . . . . acestea suntu nişte paradocse cu care-şi adoarme necasulu, se simte dominată de amorulu ei, şi nu va să zică că e aşa.
     "Dar acelu dominu . . . . Poate că e geloasă de mine ! . . . . Aşa . . . . acum îmi aducu aminte că i-amu zisu, suntu căteva zile, că mă voiu duce la acelu balu din semipăresimu. Ceea ce s-a petrecutu eri nu m-a lăsatu a mă duce. Ursula neştia aceste schimbări în preoiectele mele; va fi vrutu să mă spioneze. Aceste urmări prefăcute suntu de multe ori ale caracterului ei. Cătu îmi pare bine că ţi-amu scrisu ! mă simţu mai bine şi mai stămpăratu terminăndu această scrisoare decătu căndu amu început-o. Mă renaşte speranţa. Aşa, cu cătu cugetu, cu atătu mai de bunaugură mi se pare trecerea cea obstinată în care s-a aflatu Ursula despre proiectele sale şi despre causa tristeţii sale, poate că s-o va fi temutu de a-mi respunde ca să nu o pătrunzu. Afectata ei distracţiunea a servit-o după placu. După doi ani de o legătură, care adesea a fostu turburată de gelosie şi de receală, pociu s-o mărturisescu, dar cu toate acestea, urmată, nu lasă cineva astu felu pe unu omu făr a-i da cuvăntulu, nu e aşa ? după sacrificiile cele nemărginite pe care le-amu făcutu pentru dănsa, astu lucru aru fi inobilu, barbaru, amintitu . . . . . în fine, cine a nevoit-o a reveni la Parisu ? Barbatu-său era destulu de amorosu încătu putea a o relua, după scena de la Maran . . . Bine cugetasemu la o înturnare l-acelu bărbatu . . . . această femee e atătu de bizară . . . . dar nu, nu . . . . asta nu se poate . . . . Fără multu orgoliu, pociu să mă simtu multu mai presusu de D. Securin.
     "Acum, îmi adecu aminte de unele însemnări care la începutu nu-mi făcuseră atătu de multă întipărire: căndu amu ajunsu către dănsa pînă la ultragere n-amu văzutu în ochii ei nici mînie nici ură. Era o indiferinţă deplină. Aşadar, Ursula e prea violintă, prea măndră ca să nu fi simţitu cu vioiciune această insultă. Unu cuvăntu pretinde a îndatorat-o de a disimula; aşadar care poate fi cuvăntulu acesta, dacă nu interesulu amorului meu ? . . . Eată, încă odată, nu pociu că-ţi spuiu cătă mă fericescu că ţi-amu scrisu şi că-ţi scriu, cugetăndu astu felu destulu de profundu, şi cu încredere, din raţionamentu în reţionamentu, din consecuinţă în consecuinţă, amu plecatu de la o impresiune oribilă de tristă ca s-ajungu la o speranţă mai realisată. Închizu iute această scrisoare; respunde-mi cu fiecare curieru, leneşule blestematu, căci cele d-întăiu trei scrisori ale mele suntu încă fără respunsu. Nu mă supăru însă pentru aceasta, căci vei judeca mai bine starea prin împreunarea fapteloru. Lunga ta esperiinţă de lume, recea ta desamăgire, nepărtinirea ta în toate acestea, şi mai alesu spiritulu tău curatu şi fermu, îţi voru permite de a preţui totulu limpede, de a-mi da învăţături serioase, şi mai alesu de a-mi spune dacă judeci că suntu dreptu. Totulu depănde d-aci. Fiitorulu meu spănzură de această determinare din urmă a Ursulei. Ea m-a spăimăntatu mai întăiu foarte tare, acum din contra, o văzu sub o lumină atătu de frumoasă, care face să radieze în ochii mei o mie de speranţe adorabili. Îţi voiu părea foarte ticălosu, dar, te conjuru, nu resipi aceste speranţe făr a-mi da cuvinte foarte bune pentru aceastea, căci mă vei afla prea opiniatru într-această speranţă din urmă . . . . 
     "Patru ore.
     "Maledicţiune pe capulu meu . . . . . şi p-alu ei . . . . . oh ! pe alu ei ! Amu primitu îndată o scrisoare de la ddamicela de Maran, Ursula a părăsitu ospelulu, nu se ştie unde s-a dusu . . . . a înştiinţatu pe damicela de Maran, printr-un biletu, că n-o mai va vedeao niciodată . . . E de spaimă ! că să facu ? ce să facu ? . . . . oh ! presimtimentele mele . . . . oh ! speranţele mele nebune şi stupide . . . . Acum văzu . . . .  dar voiu fi resbunatu. Respunde-mi . . . . respunde-mi . . . . Ah ! suntu pre nefericitu . . . . Turbare şi infernu . . .  voiu fi resbunatu !
     G. DE LANCRI.
     
     
     
     
     
      
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU LVII.
     
     BALULU MASCATU.
     
     Scrisoarea prin care D. de Lancri înştiiţa pe unulu din amicii săi necunoscuţi despre repedea dispariţiune a Ursulei completa prin mai multe trăsuri viui istoria amorului celui fatalu alu veri mele şi alu bărbatului meu. Terminamu această lectură căndu D. de Roşegunu intră la mine. Nu-lu văzusemu în ajunu, după ce mi-amu petrecutu zioa întru a complini unu peregrinagiu pietosu înpreună cu Blondela, remăsesemu singură seara sub o influinţă melancolică.
     - Ei bine ! îmi zise elu întinzăndu-mi măna, cum te afli ? Eri, ai fostu curagioasă ?
     - Curagioasă ? . . . . aşa, căci nu m-amu temutu de a mă lăsa în voea tutuloru păreriloru de rău pe care căta să mi le inspire cugetare bunului amicu pe care l-amu perdutu . . . . Cu toate acestea, se cade să ţi-o mărturisescu ? în mizloculu amărăciunii mele, mi-a venitu o idee mai penibilă, pentru că semăna a ingratitudine . . . . .
     - Cum asta ?
     - Pentru c-aşu plănsu poate mai multu pe D. de Mortane dacă nu te cunoşteamu.
     - Aşu putea să-mi facu o asemenea mustrare, Matildo; dar mă reasiguru: a iubi pe cine era iubitu de amiculu nostru, a protege pe cine era protectatu de dănsulu, nu va să zică, a uita, ci va să zică a fi credinciosu la suvenirea sa; numai căte odată stau de zicu cu întristare: cătu de fericitu şi măndru aru fi fostu de fericirea noastră !
     - În elu . . . . ce apărătoru amu fi avutu, amiculu meu !
     - Avemu dar nevoe de vr-unu apărătoru ? amorulu nostru nu e primitu de lume, care credea atătu de puţinu în simtimentele pure şi neinteresate ? . . . . Amorulu nostru ! . . . . căndu ai ştie fermeculu acestoru cuvinte ! . . . . căci mă iubeşti, Matildo . . . . mă iubeşti . . . . 
      Oh ! . . . aşa . . . aşa, te iubescu . . . . Şi stau căteodată de mă întrebu prin ce transformare nesimţitoare a urmatu acestu amoru dup amicia profundă . . . . şi mai respectuoase, pe care o aveamu pentru dumneata.
     - Ascultă, Matildo . . . . vrei a mă face prea fericitu ?
     - Vorbeşte . . . . . vorbeşte . . . .
     - Ei bine ! întreabă-ţi inima în gura mare, ca să ştiu ce simţi pentru mine, astăzi, într-acestu minutu; ori bune sau rele impresiuni, spune-mi totu curatu, cum voeşti mai bine; îţi voiu face şi eu totu aceaşi confidinţă.
     - Această idee îmi pare foarte frumoasă; mi-aru plăcea multu a constata astu felu, din căndu în căndu, avuţia amorului nostru.
     - Va fi asemenea cu a constata totu d-auna îmulţirea tesaureloru noastre, adevărată plăcere a unui milionaru.
     - Şi apoi, îmi vine în minte, amiculu meu, că poate într-o zi acestu felu de confesiune a inimii aru putea să ne lumineze asupra periculiloru care, sau din debilitate sau dintr-o ruşine falsă, amu vrea poate să le cunoaştemu . . . . şi. ştii bine, cată să avemu o severitate neîmpăcată pentru noi înşine, cugetăndu la garanţia cea nobilă care protege amorulu nostru.
     - Aşa, nişte inime mai puţinu brave de cătu ale noastre aru dori poate înălţimea cea supremă în care suntemu astu felu puşi, Matildo. Dar se întămplă cu unele posiţiuni ca şi cu unele regate ameninţate . . . nu poate să le abdice cineva fără desonoare; cu cătu vomu avea a ne lupta, cu atăta lupta noastră va fi mai onorabilă.
     - Zi asemenea cu atăta fericirea noastră va fi mai mare. Eată, principele d'Ericurtu spunea deunăzi o trăsură care m-a întipăritu. Îţi voiu spune îndată ce asemănare voiu să tragu dintr-aceasta. Însărcinatu cu o misiune cu atătu mai dificilă căci avea a apăra cea mai bună causă din lume, căta să tracteze cu nişte diplomaţi de cea mai cercată îndemănare; în locu de a întribui mizloacele viclene, elu urmă cu simplicitate impulsiunea caracterului său celui nobilu, şi se arătă cu o inimă atătu de deschisă, încătu adversarii săi îşi perdură cu totulu măsurele şi misiunea lui avu cele mai fericite resultate; astu felu îmi spunea elu că, în viaţă, o linie nedefăimabilă nu mai era cea mai onestă, dar şi cea mai sigură, cea mai folositoare, şi aru putea zice cineva cea mai îndemănată, căndu avu putinţă de a face binele prin calculu.
     - Aceasta o numeşte elu fineţea oameniloru oneşti, îmi zise D. de Roşegunu surîzăndu. Suntu de părerea saa. Dar să vedemu aplicarea acestei teorii generoase.
     - Încă unu momentu . . . . cată mai întăiu să te înştiinţezu că astăzi amu dispusu de dumneata.
     - Adevăratu ? Ce surprindere dulce ! . . . .
     - Suntu trei ore; amu să mai cumpăru căte ceva, e vorba de nişte bronzuri antice pentru care aşu vrea să văzu şi gustulu dumitale. E unu timpu foarte frumosu, vomu eşi pe josu, îmi vei da braţulu.
     - E de minune; şi . . . . 
     - Aşteaptă, nu e numai atătu . . . . Astă sează te voiu afla la doamna de Ricavila, unde vei prănzi ca şi mine; ne vomu duce pe urmă la concertu cu dănsa, cu Ema, cu doamna de Semur, cu ducesa de Granval şi cu bărbată-său; apoi vomu reveni să luămu ceaiulu la mine; căci inauguru această căscioară şi siguru cunoşti acestu secretu mare. . . . .
     - Eată, Matildo, îţi mărturisescu, spre ruşinarea mea, că acum suntu mai indiferintu la aplicarea teoriei bunului principe.
     - Cu toate acestea, cată să mă mai auzi. Amu cea mai mare dorinţă de a vedea tabele anticului Museu; vorbeşti de o pictură ca unu poetu. Aceasta nu e o epigramă, e o laudă, şi pentru mine e o sărbătoare de a face o escursiune cu dumneata.
     - Dare eu ! amu cugetatu totu d-auna că, spre a simţi cineva toate frumuseţile capiloru d-operă ale arţii, cată să fie înamoratu şi iubitu; atunci le vede prin nu ştiu care reflesu de auru şi de lumină care le face să strălucească divinu . . . . Dar ni se va cădea multe zile spre a le admira toate.
     - O speru prea bine, amiculu meu; căci vomu fi prea leneşi. Ne vezi, cu braţulu meu rezematu pe alu dumitale, stăndu multu în admirarea noatră înaintea unui Rafaele sau unu Tiţianu ? Ce testu nesecabilu de vorbiri lungi şi dulci !
     - Spiritulu dumitale e atătu de impresionabilu, atătu de eminintu ai simtimentulu frumosului ! . . . 
     - Şi dumneata, amiculu meu, nu ştiu ce fermecu afli totu d-auna secretulu de a readuce totu la amorulu nostru; suntu sigură că în frumoasele preîmblări la Museu vei ştie să-mi probezi că Tiţianu, Veronese sau Rafaele au produsu atătea lucruri de geniu numai spre a oferi alusiuni tinereţii noastre . . . . Egoistu ce eşti !
     - Într-adevăru, geniulu dă tutuloru şi fiecăruia; elu respunde la toate cugetările, precum Dumnezeu respunde la toate rugăciunile . . . . 
     - Oh ! nu-ţi va fi greu de a te justifica; pe lăngă aceasta, crezu că-ţi voiu ajuta eu însămi . . . . . Acum eată aplicarea teoriei principelui d'Ericurtu. Crezi c-amu putea realisa atătea proiecte plăcute, a trăi fără supărare şi fără scrupulu, într-această intimitate de toate zilele atătu de facilă cătu şi adorabilă, dac amorulu nostru n-aru fi ceea ce este ! Ah ! amiculu meu, îi zisei, nemaiputăndu-mi ţine o lacremă de fericire, cată să fie cineva femee ca să simţă cu cătă recunoştinţă tănără şi nespusă suntemu pătrunse pentru acela a căruia delicateţe ştie să ne scutească de ruşinarea şi de remuşcările amorului !
     - Şi cată să fie cineva iubitu de dumneata, Matildo, spre a înţelege că suntu nişte răpiri în care sufletulu se pare esaltatu într-o adorare pasionată; că suntu în cele din urmă nişte bucurii totu deodată atătu de pure şi atătu de vine încătu întemeiază instinctele noastre terestre în estasea cea nespusă în care ne răpescu . . . . Oh ! Matildo . . . . acum crezu . . . . în deliciile uniunii sufleteloru.
     - Şi apoi, ceea ce mă răpeşte şi mai multu în amorulu nostru, zisei D-lui de Roşegunu, e că nu poate fi supusu frasiloru şi variaţiuniloru unui amoru ordinariu: în sfera cea înaltă în care plană, va scăpa totu d-auna de periculile saţiului şi inconstanţei. De ce să nu ţiă în eternu ?
     - În eternu, aşa, Matildo, în eternu, căci ai vorbitu adevăratu, e desfăcutu de totu ce e în ordinariu fatalu sau mortalu ! Ai vorbitu adevăratu, libertatea cea precioasă de care ne bucurămu e o reconpinsă măreaţă. Căndu ai ştie cătu de frumoasă şi de fericită mi-aru părea viaţa, astu felu petrecută lăngă dumneata ! . . . . Căndu ai ştie toate planurile pe care le formezu !
     - Dar eu, amiculu meu ! nu poţi să-ţi faci idee despre proiectele mele: uneori m-aflu confusă, atătu de multu încatenează fiitorulu nostru.
     - Aceasta caută spre dumneata, Matildo; acestu fiitoru e alu dumitale, nu mă mai amestecu, şi confusiunea dumitale . . . .
     - Confusiunea mea, e turburarea în care mă aflu despre avuţii; amu mii de scopuri, şi nu stau la niciunul. nu ştiu toate romanţele în care eşti erou . . .  cu toate acestea amu remasu la unu scopu, adică de a face în anulu acesta o călătorie în Italia; o vomu face dinpreună cu doamna de Ricovila. Principele şi principesa d'Ericurtu, căndu voru reveni de la Goritţ, ne voru întămpina la Florinţa.
     D. de Roşegunu se uită la mine c-unu aeru de mirare, apoi zise surîzăndu:
     Căndu e cea după urmă, de ce să mă miru ? Nu doreamu altu ceva în lume. M-ai înţelesu, totulu acesta e foarte naturalu.
     - Foarte naturalu ?
     - Aşa. Căndu chiaru ţi-ai rîde de metafisica mea, pretinzăndu că, dintr-unu simtimentu copilărescu, cată să se nască nişte proiecte asemenea; cu cătu mai esaltatu va fi acestu simtimentu, cu atătu mai concentrare va fi în imaginare, cu atătu mai frecuinte şi mai normale voru fi aceste misterioase simpatii de voinţă. Eartă-mi această vorbă spăimăntătoare.
     - Ţi-o ertu în favoarea sistemului dumitale: deşi e prea nebunu, dar îmi place multu. Aşadar, călătoria mea în Italia . . . .
     - Mă încăntă. Ia pune-ţi în minte . . . . să străbatu înpreună cu dumneata acestu pămăntu promisu alu arţiloru !
     - Poate chiaru să ne şi stabilimu cătăva timpu într-acea ţară . . . . O earnă la Neapole sau la Roma . . . . ce ai zice ? Doamna de Ricavila aru fi rănită d-o asemenea petrecere.
     - Nu zicu nimicu, Matildo, nu voiu nimicu, nu cugetu nimicu. Ai viaţa mea, dispune de ea . . . . .
     - Ei bine ! aşa, petrecemu earna la Neapole; apoi revenimu din Italia prin Germania, spre a vedea ţărmurile Rinului în toată natura loru particulare. Poate chiaru şi să remănemu cătuva timpu într-unulu dintr-aceste castele vechi care domină acestu rîu frumosu.
     - Încă una din plăcerile dumitale, Matildo, care aru avea dreptulu d-a mă surprinde, atătu de simpatică mie, totu această idee-mi venise şi mie. La înturnarea mea de la Roma, închiriasemu castelulu d'Arnesberg, care e situitu într-o posiţiune răpitoare; acolo amu petrecutu trei luni . . . Îlu vei recunoaşte, suntu foarte siguru; atătu de multu timpu l-ai locuitu cu mine . . . Dar ia vezi ce fiiitoru adorabilu, Matildo . . . . ce fericire de a vieţui cu dumneata într-acea intimitate a călătoriei, care e şi mai strînsă, d-a ne schimba pe fiecare zi împresiunile, bucuriile, visările şi tristeţile noastre !
     - Tristeţile noastre ?
     - Aşa, căci în cele din urmă dorinţa tatălui meu s-aru fi pututu realisa.
     - Fi cu minte, amiculu meu. Nu se cade să mulţumimu lui Dumnezeu pentru fericirea nesperată pe care ne-o dă ?
     - Oh ! Matildo, nu e nici o amărăciune într-această părere de rău: această părere de rău e plină de melancolie. Figurează-ţi unu omu fericitu pe pămîntu cu suveranitate . . . . dar visăndu fericirea cerurilor.
     - dar, ia vezi puţinu; cătu de departe suntemu de esaminulu nostru de inimă ! nu te scapi cu asta.
     - Să vedemu, Matildo, ce resimţi pentru mine în minutulu acesta ? Te ascultu cu orgolioasa luare aminte a unui poetu care aude citindu-i-se opera . . . . căci în fine, amorulu dumitale e opera mea.
     După căteva momente de cugetare, în care mă întrebamu cu sinceritate, respunsei D-lui de Roşegunu;
     - E o mare diferinţă între ceea ce resimţeamu pentru dumneata acum cătuva timpu şi cu ceea ce resimţu acum . . . . N-aşu putea delocu să-ţi esplicu aceasta fără vr-o comparaţiune. Adineaori vorbeamu de călătorii, de unu castelu romanticu situitu pe ţărmurile Rinului. Ei bine ! eu, turistă . . . . care suntu pătrunsă de admirare la vederea unei situaţiuni totu deodată maestuoase, pitoreşti şi încăntătoare, cugetarea mea se reposă într-ănsa cu fericire; zicu în sine-mi c-aru fi dulce de a-şi petrece cineva viaţa în mizloculu acestei singurătăţi însufleţite prin vederea spectaculiloru celoru mari ale naturei. Totulu mă fermecă : liniile severe ale munţiloru, recoarea livezilor rîzătoare, profundimea misterioasă a umbreloru, curăţia apeloru, aspectulu cavalerescu alu turnuleloru înalte. Admiru, şi această contemplare nu e făr amărăciune, căci aci se uneşte şi o invidie secretă . . . .  Dar că, dintr-unu capriciu fericitu alu ursitei, toate aceste magnificinţe naturale suntu pentru totu d-auna într-acestu Edem: atunci, admirarea mea devine esclusivă; atunci, aceste frumuseţi devinu ale mele; atunci mă glorificu, mă măndrescu cu ele; atunci, e castelulu meu.
     - Bună şi tînără Matildă ! dea Dumnezeu ca încredinţarea şi securitatea acestei posesiuni . . . .  să te îndemniseze de toate magnificinţele care îi lipsescu spre a fi demnă de dumneata !
     - Oh ! securitatea mea e întreagă, amiculu meu . . . . Nu e o confidinţă ce nu-şi are loculu: nu voiu fi niciodată geloasă de dumneata, căci nu vei putea cerca pentru nici o altă femee simtimentulu pe care-lu cerci pentru mine.
     - Nu acela, nici altu, ţi.o juru.
     - Amiculu meu, să vorbimu de ceea ce e probabilu: suntu unele dorinţe eterne pe care numei de la o femee le poate cere cineva, şi pe care numei o femee poate fi sigură că le va împlini.
     - Ascultă-mă, Matildo, nu voiu să esageru nimicu. Nu numai că-ţi vorbescu cu sinceritate, dar însuşi îţi pociu cita din fericire o faptă care va susţine ceea ce-ţi spuiu.
     - Adevăratu ? ce apropositu !
     - Seriosu, Matildo, de căndu ştiu că mă iubeşti, nu mai e femee pentru mine afară de dumneata: eşti unu puntu de composare la care readu totulu, şi totulu devine indiferintu pentru mine. Amu proba, îţi zicu, o probă foarte de curăndu.
     Ce probă ? fă-mi curăndu această confidinţă, zisei surîzăndu, să văzu dacă suntu atătu de puţinu geloasă precum o zicu ?
     - Alaltăeri, eşindu de la doamna de Ricavila, unde petrecuserămu serata înpreună, mă înturnai acasă; aflai unu biletu care coprindea mai următoarele vorbe:
     "O persoană foarte nefericită, care are oarecare drepturi la îndurarea dumitale, te roagă a-i acorda unu momentu de întrevorbire; dar împrejurările suntu astu felu, că această persoană nu poate să te vază în altu timpu, fără numai în noaprea aceasta . . . . . la balulu de operă."
     - L-aceste vorbe ale D-lui de Roşegunu, nu ştiu ce cugetare nebună şi funestă îmi pătrunse mintea. D. de Lancri, în scrisoarea pe care o citisemu, vorbea de mustrările ce le făcuse Usului în urma balului din semipăresimu unde ea se dusese în secretu; îmi imaginai că vară-mea era eroina aventurei pe care mi-o spunea D. de Roşegunu. Spaima mea fu atătu de mare încătu strigai:
     - La balulu de operă . . . . în noaptea de alaltăeri !
     D de Roşegunu atribui această esclamare la o altă causă.
     - Aceasta ţi se pare de miratu, Matildo; dar uiţi că în noaptea d-între joi şi vineri era noaptea de semipăresimu. Această întrevedere mi se păru foarte bizară: întăia mea mişcare fu de a nu mă duce; dar după ce cugetai îmi luai seama că în cea după urmă o adevărată infortună nu cuteza poate a mi se descoperi astu felu, dacă nu sub această mască de sărbătoare uitai să-ţi spuiu că eramu să fiu aşteptatu înaintea orologiului de la miezulu nopţii pînă la patru ore de dimineaţa. Această probă de paciinţă opiniatră întări oarecum prepusurile mele. Mă dusei dar l-acelu balu; din nefericire pentru acea întrevedere, fui prinsu cum amu intratu de doamna de Longpre, pe care o recunoscui dup-o conversare d-unu pătratu de oră; apoi de o altă femee foarte voioasă, foarte batjocoritoare, pe care n-o putui recunoaşte, s-a căria limbuţie m-aru fi desfătatu prea multu, căndu n-aşu fi cugetatu că poate eramu aşteptatu cu smăcinare; în cele din urmă ajunsei înaintea orlogiului; băteau două ore şi jumătate.
     - Ei bine ? . . . . zisei D-lui de Roşegunu cercăndu să surîzu ca să-mi ascunzu smăcinarea.
     - Ei bine ! văzui în picioare, înaintea orlogiului o femee în dominu de mătase neagră. Capulu ei era plecatu pe peptu. Ea nu mă văzu căci fără îndoială va fi fostu absorbită de vr-o meditare profundă. Vrăndu să văzu dac-această persoană era acea pe care o aşteptamu, m-apropiai de ea şi-i zisei:
     - Dac-aştepţi pe cineva, doamnă, acela e totu deodată prea fericitu şi prea culpabilu.
     Domnulu meu tresări, îţi redică iute capulu, şi-mi zise cu o voce mişcată:
     - Domnule, te rogu, să eşimu din sala căminului.
     Era multă lume, stăturămu căteva minute pîn a nu putea traversa o mulţime deasă ale căria oscilaţiuni m-apropiară căteodată destulu de acea femee necunoscută, încătu, dăndu-i braţulu, simţii inima bătăndu cu o putere care descopera o turburare violintă.
     - Şi această femee era înaltă ?
     - Puţinu mai înaltă decătu dumneata, Matildo, prea subţire, şi mi se păru c-avea o talie minunată. Spre a scăpa de mulţime, ne suirămu în coridorulu lojiloru d-alu doilea. Această femee tremura de totu, îi propusei să şează.
     - Nu, nu, respunse ea c-o voce mişcată, strîngăndu-mi braţulu c-o tresărire convulsivă, e întăia oară că pociu să mă rezemu pe acestu braţu nobilu . . . . va fi asemenea şi cea din urmă . . . . Să mergemu.
     - Dar în fine, ce ţi-a spusu această femee, ce vrea ea ?
     - A-mi vorbi de dumneata.
     - De mine ?
     - Cu o admirare profundă.
     - Vrea să-ţi vorbească de mine, de mine, de mine ? Strigai eu fiindu încă încredinţată că acelu dominu misteriosu era Ursula.
     - Aşa, să-mi vorbească de dumneata, Matildo, şi cu nişte termini de care o invidiamu. Niciodată inima dumitale, spiritulu dumitale, nefericirile pe care le-ai trasu, n-au fostu apreţuite, n-ao fostu lăudate cu o elocuinţă mai atingătoare. Eramu în răpire ascultăndu l-acea femee necunoscută; eramu sedusu de admirarea cea pasionată cu care-mi vorbea de amorulu nostru, de fericirea noastră. Într-adevăru, Matildo, ca să înţeleagă cătu de înalte erau aceste simtimente, cată să fi fostu mai în stare de a le cerca . . . .
     - Crezi, amiculu meu ? . . . . .
     - Nu mă îndoescu. Ce să-ţi spuiu ? îndată ce începu această întrevorbire, ca să zicu aşa, sub invocarea, sub fermeculu numelui dumitale, văzui cu durere ajungăndu momentulu de a se termina. Niciodată n-amu datu peste unu spiritu mai viu, mai iute, mai incisivu. Dup-admirarea amorului nostru veniră sarcasmele în contra oameniloru care o invidiau sau că mă înşelu multu, sau că această femee e dotată d-unu caracteru plinu d-o energie rară, căci, dintr-unu contrastu straniu, atătu de dulce şi pătrunzătoare era vocea ei căndu vorbea de dumneata şi de mine, şi atătu de împerioasă şi aspră era căndu  era vorba de inamicii noştri sau de invidioşii noştri. Nu voiu uita în viaţa mea ritratulu pe care l-a făcutu despre bărbatulu dumitale şi despre infernala dumitale vară.
     - Ţi-a vorbitu de Ursula ? . . . . . strigai eu.
     - Oh ! prea multu încă, şi cu cătă vervă de indignare ! cu cătu dispreţu ! Ea şi D. de Lancri au fostu omorîţi fără îndurare. Vara dumitale a fostu poate şi mai rău tratată decătu bărbatulu dumitale; amica noastră necunoscută se părea plină de o bucurie crudă de căteori defăima ruşinoasa purtare a acelui femei. Spiritulu ei satiricu s-a esercitatu asemenea foarte crudu şi asupra damicelei de Maran, şi toate acestea cu unu fermecu, cu o strălucire, cu o putere ce mă uimeau . . . .  Altă dată, şi acolo voiu s-ajungu, Matildo, altă dată mi s-aru fi întorsu mintea dup-acea necunoscută, aşu fi nebunitu dup-acelu spiritu care se făcea audaciosu şi mai cinicu căndu era vorba s-atace viţiulu şi de simţibilitate căndu vrea să laude ceea ce era nobilu şi frumosu. Ei bine ! aceste contraste atătu de însemnătoare în femeea asta mi-au făcutu o mare întipărire într-acelu momentu, dar peste puţinu m-au lăsatu prea puţinu curiosu şi prea indiferintu, pe căndu altădată, ţi-o repetu, aşu fi făcutu orice spre a pătrunde adevăratulu  caracteru alu acelei fiinţe misterioase . . . .  Dar asta se înţelege, totu ce nu e Matilda îmi însuflă antipatie; m-ai făcutu foarte, dificilu, şi de se poate zice acestea, ai purificatu, divinisatu gustulu meu şi inima mea. Aşa, într-acestu minutu, semănu cu acei fanatici după arte care nu-mi potu lua ochii dupe timpulu augustu şi idealu pe care mi le-a lăsatu antichitatea; îndată ce ajunge cineva l-această religiune a frumosului, îndată ce se deprinde întru a-lu contempla în seninătatea sa maestuoasă, a-lu adopta în mărirea sa, a-lu iubi în simplicitatea sa, îi vine desgustulu şi antipatia în contra fantasiei, a capriciului, în contra oricărui lucru frumuşelu, prefăcutu, în fine care diferă de această unuiate măreaţă care seamănă că produce de la Dumnezeu . . . .  Vezi, Matildo, cătă dreptate aveamu zicăndu-ţi că totu ce nu e Matilda nu esistă . . . 
     - Şi femeea aceasta, e crezi frumoasă şi jună ?
     - Frumoasă, nu ştiu; dar încătu pentru jună, îmbletu ei celu suplecatu, mă facu să o crezu . . . . Ce zicu ? nu mă îndoescu; uitasemu că i-amu văzutu măna goală; şi, de n-aşu văzutu pe a dumitale, mi s-aru fi părutu a sa cea mai frumoasă din lume; dar, celu puţinu albeţea ei, conturele ei rotunde şi polite, anunţau neapăratu că era jună.
     - Şi cum se termină întrevorbirea asta ? ce vrea în fine, această femee?
     - Avea, îmi zise ea, singura conversare care să-i fi fostu cu putinţă de a o avea cu mine, a judeca prin ea însă-şi dacă totu ce îi se zice de mine era adevăratu . . . . şi a-mi esprima urările pe care le făcea pentru fericirea noastră şi apoi . . . . Dar vei rîde de mine şi de necunoscuta mea  . . . . şi vei avea prea multu cuvăntu . . . . . 
     - Spune, te rogu.
     - Mai întîiu, Matildo, cată să te înştiinţezu c-amu fostu surprinsu . . .  Pe onoare, la nimicu nu m-aşteptamu mai puţinu decătu l-aceaastă probă mai multu decătu bizară a admirării sale.
     - Spune, spune, te încredinţezu, amiculu meu, că nu voiu rîde de dumneata.
     - Ei bine ! în momentulu căndu era să mă părăsească, această femee singulară, îmi întinse măna cu cordialitate; eu o luat . . . . . Atunci, dar într-adevăru, atătu de ridiculu e să stea cineva să spuiă o secătură ca asta, pe cătu e d-a o comite.
     - Voiu să ştiu totu.
     - Preparăte dar să rîzi. Ei bine ! atunci, necunoscuta mea-mi aduse măna la buzele ei sub barba mascei sale cu o mişcare de supunere fricoasă, de servilitate pasionată care mă uimi de mirare . . . . Îşi avea capulu plecatu; o lacremă căzu pe măna mea, şi dominulu meu dispăru deodată în mulţime. . . . .
     Aflai unu pretesu neînsemnătoru, şi amănai pentru măine preîmblarea pe care eramu s-o facu cu D. de Roşegunu, ca să remăiu singură.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
       
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU LVIII
     
     DESCEPTAREA.
     
     
     "Îmi venise de multe ori să spuiu D-lui de Roşegunu cine era dominulu misteriosu cu care vorbise la operă; dar temăndu-mă să nu urmezu cu uşurinţă, vrui să-mi reservu timpulu reflesiunii. Cunoşteamu inima şi caracterulu D-lui de Roşegunu; căta să simţă atătu despreţu cătu şi aversiune pentru Ursula; cu toate acestea, seducerea acestei femei era putinde . . . . Aveamu probe fatale despre aceasta. prin îndemănarea cu care-mi făcu lauda, ea ştiuse mai întăiu să facă de D. de Roşegunu a o asculta cu favoare, să-i placă, să-lu intereseze, să-i aţîţe curiositatea cu vioiciune şi să-lu întragă. Nu eramu singură că voiu stinge toate impresiunile acestea numindu-i pe vară-mea; nenumindu-i-o, poate c-aru uita acea întrevedere misterioasă. D. de Lancri, în scrisoarea sa la unu amicu necunoscutu, vorbea de tristeţea cea închisă de care era apăsată Ursula de cătuva timpu, de schimbarea cea straordinarie care pîn-atunci era atătu de neîngrijită, atătu de uşoară, era resolută, zicea elu, a părăsi ospelulu de Maran atătu de voiosu şi atătu de strălucitu, şi împlinise această resoluţiune. Apropiindu faptele de aventura de la balulu de operă, mă întrebai dac-o patimă violintă, imperioasă, pentru D. de Roşegunu, pe care-lu cunoştea din vedere, şi de care vorbea toată lumea, nu coprinsese sufletulu Ursului . . . . Îmi rechiemamu acelu pasagiu din insolinta sa scrisoare către bărbatu-meu, în care îi descria, c-o elocuinţă atătu de arzătoare, amorulu pe care era să-lu resimţă poate vreodată pentru omulu care aru domina-o despoticeşte. În fine, această femee mă pătrunsese deja în cele mai scumpe afecţiuni ale mele; nu putea să stăruiască în ura sa şi să mai vrea să mă mai pătrunză ?
     Nu puteamu a mă îndoi de D. de Roşegunu, nu mă înjoseamu printr-o modestie falsă; dar . . . . presimţeamu oarecum o nefericire nouă, vr-o lovitură neşteptată . . . . Nu mă înşelamu: această nefericire se întămplă, această lovitură îmi fu dată . . . . . dacă nu de către Ursula, celu puţinu, prin influinţasa, ca cum această influinţă să-mi fie totu d-auna fatală. Ceea ce-mi rămăne a mărturisi e o analisie aşa de delicată, de o psicologie aşa de deslegată, încătu amu cătatu să-mi întrebu suvenirile cele mai intime multu timpu pîn-a nu lega aceste fire care-mi scăpau adesea din mănă, care se termină la unulu din incidentele cele mai importante şi cele mai dureroase ale vieţii mele. Mi-amu promisu de a spune totu, debilităţi ruşinoase sau erori ticăloase: nu voiu păcătui înaintea unei mărturisiri, oricătu de stranie s-aru părea. Ştie Cineva ceea ce mă pătrunse mai multu căndu aflai întrevederea Ursulei cu D. de Roşegunu ? Stie cineva ce m-a făcutu să resimţu o comoţiune profundă, necunoscută ? Stie cineva ceea ce domină toate cugetele mele, ceea ce mi-a rescolitu toată esistinţa deodată ? Stie cineva, în cele din urmă, ceea ce causă întăia roşire care mi s-a urcatu în frunte, întăia ruşine care mi s-a urcatu în inimă, care mă făcu să mă îndoescu de sinemi, de cugetulu meu; de virtutea mea, de drepturile mele la stima cea înaltă de care eramu împresurată ? O ştie cineva ? . . . . . Aceasta fu sărutarea pe care Ursula o dete pe măna D-lui de Roşegunu . . . . . Aceasta se pare o nebunie, unu ce peste putinţă; e unu ce miserabilu, o ştiu; căci, chiaru şi într-acestu momentu, în care scriu aceste linii în singurătate, îmi plecu ochii ca cum toate căutăturile mi-aru vedea turburarea şi confusiunea . . . . . Aşa, căndu D. de Roşegunu vorbi despre acea sărutare, faţa mi se rumeni; simţii unu felu de lovire electrică; o emoţiune necunoscută; totu deodată ardintă şi dureroasă, îmi produse nu ştiu ce înfiorare de mănie . . . . Totu săngele meu îmi curse în inimă, fără să voiu, pe căndu vorbea D. de Roşegunu . . . . Căutăturele mele nu putură să se desprinză dupe măna sa, ca cum aru fi căutatu cu smăcinare urma sărutării de flacără pe care I-o detese Ursula.
     Pentru întăia oară înţelesei . . . . sau mai bine îmi plăcu a însemna că această mănă era perfectă despre frumuseţe . . . . Pentru întăia oară cercamu unu simtimentu de gelosie crudă făr a cuteza să întrevăzu nici sorgintea nici consecuinţele ei. Oricătu de copilescu aru fi acestu resimtimentu, mă spăimăta ca simptomă. Dar aru fi fostu amorulu meu atătu de puru, atătu de eteratu precum se părea, nu mi-aru fi păsutu de acea sărutare. Această învederare nouă a cinismului Ursulei m-aru fi supăratu poate . . . . dar nu m-aru fi turburatu . . . . . Vai ! nu voiu să spuiu că, de n-aru fi fostu această circumstanţă a întrevederii D-lui de Roşegunu cu Ursula, aşu fi scăpatu pentru totu d-auna de aceste emoţiuni. Poate că amu întrecutu chiaru acestu momentu fatalu în care se cădea să recunoscu desertăciuea scopuriloru mele celoru nobili, debilitatea caracterului meu, puterea cea neresistibilă a unui amoru culpabilu . . . . Dar, mă juru pe totu ce amu suferitu, această descoperire fu foarte crudă pentru mine. Aceia care s-au încrezutu multu şi cu mare orgoliu în sinele, în soliditatea şi înălţimea principiiloru, care îi făcea să fie multu mai presus de vulgu, aceia voru înţelege durerea mea. Nu mă înşelamu. Precum e destulă o schintee ca s-aprinză unu incendiu, fu destulu şi această împresiune ca să mă lumineze deodată asupra naturei amorului meu. Care mi-aru fi viaţa d-aici înainte ? dacă eramu destulu de curagioasă spre a resista l-această înclinare care a devenitu criminală, căte lupte, căte dureri ascunse, căte lacreme ardente, ruşinoase, mistuite în tăcere ! . . . . Ce supliciu de fiecare momentu nu mi-aru impune atunci această intimitate care pîn atunci era atătu de facilă ! cătă constrîngere a veghia, a veghia neîncetatu asupr-acestui secretu nefericitu, pe care l-aru putea trăda o inflesiune de voce sau o căutătură ! A vesteji, a desnatura prin temere, prin reservă, această afecţiune care pîn-aci a fostu atătu de încrezătoare, atătu de leală, atătu de santă ! . . . . . .
     Si apoi, pentru cea mai mare, amărăciune şi miserie, să fi fostu cea d-întîiu care să profanu acestu amoru prin cugetu . . . . . şi să lasu lumea să prepuie poate . . . . Oh ! nu, nu, strigai eu, mai bine de mii de ori moartea decătu acestu din urmă terminu de înjosire . . . . . Si dacă eramu destulu de nefericită ca să subcazu, nu numai că justificamu părăsirea bărbatului meu, dar abusamu fără omenime de cea mai venerabilă protecţiune. Singură, părăsită, sfărămată de disperare suferindu cele mai urîcioase calumnii, nişte amici au venitu la mine, mi-au întinsu măna cu generositate, m-au apăratu, m-au împresuratu cu îngrijiri, cu devotamentu; şi mai multu încă, ei s-au înduratu de nefericirile mele trecute, au văzutu preferinţa pe care o acordamu unui omu demnu de mine, şi acesti amici mi-au zisu: „Ai suferitu multu, inima ţi s-a sfăşiatu; dar, curagiu, speră zile mai frumoase, pentru tine, care ai fostu atătu de multu timpu făr afecţiuni, nu e destulu amicia cea tînără ce ţi-o mărturisimu: unu simtimentu mai viu, dar atătu de puru precătu e şi ardinte, îţi va împlea viaţa; avemu în tine şi în omulu pe care-l iubeşti o credinţă atătu de întreagă, încătu vomu lua cu măndrie acestu amoru sub apărarea noastră.” Si eu, eu, indemnă de acestu rolu, unicu poate în fastele lumii, aşu fi destulu de infamă încătu s-abusu de această încredere sublimă ! în adăpostulu acestoru garanţii austere, aşu avea laşitatea d-a ascunde unu amoru culpabilu ! Mare Doamne ! . . . . nu m-aşu înjosi oare mai prejosu de Ursula ? Celu puţinu ea a manţinutu spăimăntătorulu curagiu alu greşeleloru ei, ea calcă în picioare legile lumii, dar înfruntă resbunările lumii; pe căndu eu aşu scăpa de ele prin ipocrisia cea mai odioasă. Nu ! nu ! strigai iar, mai bine de mii de ori moartea decîtu acestu din urmă terminu de înjosire !
     Astu felu era însă fiitorulu pe care mi-lu făcuse o singură cugerare, arzătoare şa repede ca fulgerulu . . . . Mai întăiu mă revoltai în contr-acestoru idei, vrui să le alungu din mintea mea; ele reveniră neîncetate, neîncetate. Fără să voiu cugetamu la trăsurele D-lui de Roşegunu la graţiile persoanei sale, eu care pîn-aci fusesemu indiferintă, sau mai bine fără luare aminte l-aceste daruri, eu care admirasemu într-însulu numai caracterulu său şi cualităţile lui cele mari. Incă în minutulu acesta; stau să înţelegu cum a pututu unu incidentu atătu de uşoru pe care l-amu arătatu să-mi facă o rescolire atătu de mare; cătă să fi avutu de multu încă şi fără ştirea mea germinulu acestoru cugetări, şi care a aşteptatu momentulu de a resări . . . . . Oh ! n-aşu putea spune spaima mea căndu contemplamu fiitorulu, tristele mele previsiuni, deşertele mele temeri ! Cată să mărturisescu totu . . . . . vai ! în disperarea mea, îmi părea rău de ce să fiu pusă atătu de susu în opiniunea lumii ! căzăndu dintr-însa eramu să paru îndoitu culpabilă. Aşa, uneori ambiţionamu condiţiunea comună; de mi-aşu fi călcatu datoriile, ziceamu eu, lumea n-aru fi fostu pentru mine mai întolerantă decătu pentru atătea alte femei, odioasa purtare a bărbatului meu nu m-aru fi scusatu încă. Ce să facu, ziceamu eu, ce să facu ? să fugu . . . . . să părăsescu cea ce iubescu . . . . . dar iar mă izolezu, dar iar mă dau lacremeloru, disperării. Nu, nu, suntu sătulă de suferinţe. Si apoi, să părăsescu nişte amici atătu de buni, atătu de înclinaţi; şi apoi în fine să-lu lasu pe elu . . . . . căci îlu iubescu . . . simţu că-lu iubescu cu patimă . . . . . cu idolatrie . . . . Vai ! era dar cu amorulu acesta ca şi cu toate amorurile, a cărora putere neresistibilă se revelă la cele d-întîiu amărăciuni ? . . . . Pentru întăia oară mă costa lacreme . . . . pentru întăia oară recunoscui toată imensitatea sa . . . . 
     Aşteptamu cu o smăcinare crudă momentulu d-a adeveri dac-alarmele mele aveau vr-unu temeiu. Poate imaginarea mea îmi esagerase resimtimentele. Dacă, în prima mea întrevedere cu D. de Roşegunu, nu descopereamu nici o schimbare în inpresiunile mele, căutamu să fiu astămpărată. Pe la şease ore, mă urcai la doamna de Ricavila. D. de Roşegunu prănzea în zioa aceea la dănsa cu mine, şi eramu pe urmă să ne ducemu la concertu.
     - Ei bine ! scumpa mea Matildă, îmi zise ducesa, ai profitatu de această frumoasă zi rece ca să te duci să-ţi faci cumpărăturile. Ce cugetă D. de Roşegunu de aceste bronzuri antice ? e atătu de cunoscătoru, încătu aşu avea o credinţă oarbă în gustulu său. Pentru întăia oară simţii că mă roşu vorbindu de dănsulu. Mă cercai a respunde cu o voce fermă:
     - N-amu eşitu; amu avutu puţină micronie.
     Doamna de Ricavila surîse, m-ameninţă cu degetulu, şi-mi zise:
     - Oh ! lenişea, va fi remasu multu lăngă foculu ei stăndu de vorbă cu amiculu său, şi bronzurile voru fi fostu sacrificate.
     - Dar nu, te încredinţezu . . . . amu  . . . . 
     - Intre noi, ai multă dreptate; atătu de greu lucru e de a se smulge cineva de la fermeculu unei devorbe tinere . . . .  Ah ! într-adevăru ! Speru că nu l-ai ţinutu prea tărziu ? . . . . . Concertulu începe printr-o simfonie de Bethoven, pe care n-aşu vrea s-o perzu.
     - D. de Roşegunu m-a părăsitu prea curăndu.
     - Cată dar să fi avutu vreunu mare interesu spre a nu-mi termina dimineaţa cu dumneata, după învăţulu său . . . . Intr-adevăru, scumpa mea Matildă, căte oadtă îmi pare că visezu punăndu-mi în minte că o astu felu de intimitate esistă între o femee de douăzeci de ani şi unu omu de treizeci, fără ca cei ce cărtescu să cuteze a zice o singură vorbă, căci lumea are şi ea ceva bunu că s-entusiasmă de totu ce e nou; aşa, n-aşu respunde că imitatorii voştri nu voru fi atătu de fericiţi după cum sunteţi . . . . făr a mai pune c-aru fi foarte dificilu d-a afla două persoane care să reunească garanţiile pe care le puteţi opune calumniiloru ordinare, dumneata şi cu D. de Roşegunu.
     Aceste vorbe ale doamnei de Ricavila, care, în ajunu, mi-aru fi fostu foarte plăcute ca totu d-auna, mă turburară, şi mă făcură să roşescu din nou; din fericirea mea, doamna de Ricavila schimbă subiectulu convorbirii, şi nu văzu emoţiunea mea.
     - Ah ! oamenii de inimă şi de onoare suntu aşa de rari ! zise ea, nu pociu să depărtezu această reflesiune din mintea mea căndu cugetu că va veni o zi în care va trebui să măritu pe Ema . . . . 
     - Ce ai să te temi, amica mea ? ce-i lipseşte ca să afle unu omu care să merite de ea ?
     - Dac-amorulu maternu nu mă orbeşte, nu-i lipseşte nimicu; dar, vai ! scumpa mea, a merita, va să zică a obţine ?
     - Ia cugetă cătu de frumoasă e şi cătu de minunatu dotată.
     - Aşa e, dar naşterea ei ! zise ducesa suspinăndu. Voiu fi fără îndoială nevoită de a-i căuta unu bărbatu într0o clase mai prejosu decătu a noastră. Această temere nu vine din orgoliulu meu, dar din fragezimea mea, suntu mii de delicateţi de ştiinţa vieţuirii ca să zicu aşa tradiţionale, şi oarecum generale în lumea noastră, care se află foarte raru aiurea. Aşadar, cu cătu se desvoltă mai multu caracterulu Emei . . . . cu atătu mai multu recunoscu că i-aru fi peste putinţă de a suferi unele maniere, unele purtări; aşa . . . . ajungu să-mi pară rău văzănd-o cu o suscebilitate atătu de impresionabilă; e o adevărată simţitivă . . . . Dar, fiindu că vorbimu de această copilă scumpă . . . . cată să-ţi spuiu unu lucru despre care amu tăcutu pîn-acum.
     Mă uitai la doamna de Ricavila cu mirare.
     - Pesemne mă voiu fi înşelatu, urmă ea, fiindu că însemnareace ţi-amu făcut-o nu ţi-a produsu nici o întipărire . . . pe căndu mai vărtosu te interesă aşa de multu.
     - Pe mine ? Esplică-te, te rogu.
     - Ei bine ! urmă doamna de Ricavila, c-o îndoinţă uşoară, n-ai descoperitu, de vr-o cătuva timpu nici o schimbare în purtarea Emei către dumneata ?
     - Nu, într-adevăru; sau, ca să zicu mai bine, mi s-a părutu că şi-a îndoitu îngrijirile şi preveninţele . . . . Si altuceva, uitasemu de a-ţi vorbi despre această copilărie, care învederează şi mai multu tînăra sa înclinare: suntu vr-o optu sau zece zile de căndu o văzusemu cugetătoare, precum e adesea acum, şi-i zisei:
     - Ema, la ce cugeţi ? . . . . 
     - Cugetu c-aşu vrea să mă numescu Matilda ca dumneata, îmi respunse ea.
     - Şi pentru ce, numele de Ema nu e frumosu ?
     - Aşa e, dar preferu pe alu Matildei.
     - Dar, te mai întrebu, pentru care cuvăntu ?
     - Îlu  preferu, pentru că e alu dumitale.
     Crezu că adevăratu această scumpă copile resimte această preferinţă . . . fiindu că o spune, căci acestu sufletu angelicu, nu voiu să zicu n-a minţitu niciodată, dar numai nu s-a îndoitu în sinceritatea sa.
     - Ai dreptate, Matildo, amu studiat-o destulu de bine, într-însa frumuseţea e involuntarie, spontaneă, ceea ce mi-a esplicatu multu unele din aparintele ei bizarerii, aşa: Ema ştie prea puţinu a se preface, ea are o atătu de mare nevoe d-espansiune, încătu îşi revelă ideile după cum îi vinu, şi făr-a ştie chiaru scopulu la care ţintescu. Într-unu cuvăntu, această scumpă copilă resimte ca să zicu aşa prea susu, şi causa şi tendinţa resimtimenteloru ei îi scapă adesea. Uneori, mă temu ca nu cumva această singulară dispunere de spiritu să fie vr-o debilitate a judecăţii . . . 
     - Poţi crede aceasta, pe căndu din contra Ema te pune în mirare, atătu pe dumneata cătu şi pe amicii noştri, prin minunata sa facilitate de a învăţa totu, prin încăntătoarea graţie a respunsuriloru ei ? Nu. Mi se pare, mie, care adesea vai ! amu abusatu de analisie, mi se pare că numai unu sufletu se află c-o puritate angelică, c-o aleasă candoare, mai ideală, care să poată desveli astu felu fără temere şi fără esaminu impresiunile pe care le primeşte . . . căci instinctulu îi zice că impresiunile ei suntu nobili şi generoase.          Într-adevăru, nu ţi se pare, din contra, multă mărire într-unu spiritu care, foarte adesea, nu se înjoseşte a se întreba nici despre cuvăntulu nici despre terminulu cugetăriloru ei ?
     - Aşa, ai dreptate, m-astămperi; inima dumitale o înţelege; o iubeşti ca o suroră, şi biata copilă ţi-a închinatu totu aceleaşi simtimente; n-ai putea crede ce felu de cultu apre pentru dumneata. M-a rugatu s-o lasu a te imita, adică a se incoifa singură şi tot într-unu modu ca şi dumneata; aceasta nu m-a făcutu să mă miru, coifura dumitale îţi şeade prea bine. Mi-a cerutu asemenea să o portu ca dumneata, pe cătu se poate acorda aceasta cu posiţiunea unei persoane june.
     - Scumpa Ema ! cătu mă iubeşte ! ai învăţat-o să esagere atătu de nebuneşte acele daruri pe care crezi că le amu, încătu, în naivitatea sa, ea crede că nu poate a-mi proba admirarea sa, decătu munai imităndu-mă.
     - Poate ai dreptate, scumpa mea Matildă; cu toate acestea e unu lucru care mi-a făcutu multă întipărire . . .adică . . . . 
     Într-acelu momentu Ema intră în salonu . . . Doamna de Ricavila îmi făcu semnu de a fi cu luare aminte.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
       
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU LXIX.
     
     CONCERTULU.
     
     
     Ema s-apropiă de doamna de Ricavila, care o sărută pe frunte . . . apoi, după învăţulu său, după ce a îmbrăţişatu pe mumă-sa, veni spre mine, dar deodată stătu ca pătrunsă d-o reflesiune subită; frumosulu ei obrazu şi gătu-i de alabastru se rumeniră ca o rosă viuă; aţintă unu momentu asupra mea nişte ochi mari c-o espresiune nespusă, apoi îi lăsă în josu sub plopele loru cele lungi, pe căndu figura ei se nuanţa c-unu carminu şi mai viu încă. Mumă-sa îmi făcu semnu ca cum aru fi vrutu a-mi zice să esaminu pe Ema. Ea dup-o tăcere d-unu momentu, îmi puse amăndouă măinele pe inimă, şi zise c-unu accentu de candoare plină de fermecu:
     - Dumnezeulu meu ! cum îmi bate inima încă . . . şi alătură uităndu-se la mumă-sa.
     - Nu ştiu pentru ce acum nu mai pociu să văzu pe doamna de Lancri făr a roşi: mă simţu atătu de mişcată încătu mă îndoescu unu momentu pîn-a nu o îmbrăţişa. Şi, ca cum aru fi triumfatu în vreo luptă interioară, care se vădi printr-unu felu de contracţiune a trăsureloru sele, îmi sări pe gătu zicăndu-mi c-o încăntătoare:
     - Ah ! bine că mi-a trecutu . . . dar într-unu momentu ce rău a făcutu.
     Doamna de Ricavila îmi aruncă o căutătură nouă, şi zise Emei:
     - Dar în fine, copila mea, ce simţi ? pentru ce mişcarea asta ?
     - Nu ştiu, respunse ea mişcăndu frumosulu ei capu c-unu aeru inocinţă angelică; veneamu plină de voe bună; dar deodată, la vederea doamnei de Lancri, începu inima să-mi bată şi să mi se strîngă durerosu . . . Dar această impresiune se sterse îndată, şi toată fericirea mea îmi vine la locu îmbrăţişăndu-o.
     Şi Ema mă îmbrăţişă din nou.
     - Şi de căndu, scumpă copilă, simţi aceasta ? îi zisei luăndu-i mănele într-ale mele.
     - Nu ştiu; aceasta mi-a venitu puţinu căte puţinu. Şi ceea ce nu pricepu, e că pe fiecare zi îmi creşte şi supărarea şi plăcerea. Şi încă, nu, alătură ea, parcă s-aru fi întrebatu pe sine, nu . . . . e ceva mai multu decătu plăcere ceea ce simţu după minutulu de supărare pe care mi-a produs-o presinţa dumitale . . . . 
     - Dar ce să fie asta ? o întrebă mumă-sa, interesată şi ea ca şi mine pînă în celu din urmă gradu.
     - Seamănă a fi conştiinţa unei fapte bune pe care aşu fi făcut-o . . . . respunse ea cu îndoinţă, seamănă ca cum aşu fi triumfatu peste unu cegetu rău.
     - Dar acestu cugetu pău . . . . care e ? îi zisei eu.
     - Nu ştiu, crezu că niciodată n-aşu avutu vreunulu, îmi respunse ea; dar mi se pare că totu unu asemenea pău mi-aru fi făcutu elu.
     Doamna de Ricavila şi eu ne uitarămu una la alta în tăcere. Doamna de Semur, ducele şi ducesa de Granvalu s-anunţară succesivu. Conservarea se făcu generală, numai D. de Roşegunu se aştepta. Elu ajunse îndată. După ce a strînsu măna doamnei de Ricavila, veni la mine; fără să voiu şi în contra învăţului meu, întăia mea mişcare fu de a refusa măna pe care mi-o întindea. Dar văzăndu-i-o mirarea, detei îndată . . . . Nu ştiu dac-o află arzăndă sau îngheţată, nu ştiu dacă văzu roşeala mea şi uşoara tresărire care mă turbura, nu ştiu dacă înţelesese emoţiunea care mă sfăşia; dar îmi ţinu măna într-a sa o secundă mai multu poate decătu era convenabilu a o ţine, eu o retrăsei d-o dată.
     - Cum te afli ? ţi-a trecutu micrania ? îmi zise elu cu interesu.
     - Îţi mulţumescu de o mie de ori, domnule, totu mai suferu puţinu.
     - Respunsulu meu produse o nouă mirare D-lui de Roşegunu; familiaritatea noastră era aşa deschisă declarată în miculu cercu alu doamnei de Ricavila, încătu nu-i ziceamu niciodată domnule. :i elu nu/mi zicea niciodată doamnă. Pentru întăia oară, fui confusiată de preoba acestei intimităţi. Se anunţă ducesei că era servită; D. de Granvalu îşi oferi braţulu doamnei de Ricavila, ca mai matoru ce era decătu D. de Roşegunu, şi elu îmi dete pe alu său. Îi zisei încetu cam c-unu tonu de mustrare:
     - Şi doamna de Semur ?
     Era foarte tărziu; doamna de Semur, trecăndu pe d-înaintea noastră, luase cu voioşie braţulu Emei. Acum că-mi aducu aminte una căte una toate neîndemănările acelea, sau mai bine toate acele mărturisiri involuntarii, n-amu unde să le atribui fără numai la cruda mea turburare, la absolută mea neştiinţă de prefăcătorie. Făr-a mă crede culpabilă perdusemu acum şi seninătatea conştiinţei mele; nu-mi venea să mai mă bucuru de privilegile cele dulci de care atunci mă simţeamu mai puţinu demnă. Dacă reflesiunea nu m-aru fi convinsu îndată despre puterea imprudinţeloru mele espresiunea trăsureloru D-lui de Roşegunu, inflesiunea vocii sale (şedea la masă alături cu mine ), m-aru fi înştiinţatu despre aceasta.
     - Dumnezeulu meu, dar ce ai de vreo căteva minute, îmi zise elu c-unu tonu dulce şi tristu . . . 
     Aceste vorbe mă rechiemară în sinemi, şi mă făcură să înţelegu pentru întăia oară necesitatea de a disimula; la orice întămplare, lăsai de a afla mai tărziu mizloculu de a justifica respunsulu meu, şi respunsei surîzăndu D-lui de Roşegunu:
     - N-amu nimicu, e o copilărie pe cate ţi-o voiu esplica; şi apoi încă suferu puţinu de micrania mea, dar simţu că îmi va trece . . . 
     D. de Roşegunu, reasiguratu printr-aceste vorbe, s-amestecă în vorbă cu ordinara sa întragere; mă întremai de totu. Decătu ceea ce mi se păru cam singularu, fu întămpinarea căutăturei cu care Ema vrea de multe ori să citească pînă în fundulu cugetului meu. Mai întăiu, susţinui acea nepasibilă ca o mască de marmură, şi ochiada sa deveni aţintată şi pătrunzătoare, încătu pînă în cele din urmă sinţii unu felu de neastămpăru care mă făcea să mă ferescu de ea. Aproape eramu să-mi perzu iar simţirile, crezăndu nebuneşte că Ema înţelegea cugetele care mă turburau; dar îmi făcui o sforţă nouă, unu nou avăntu de voinţă, şi mă înălţai peste toate preocupările acestea. Apoi, dup-această mişcare de contrîngere, urmă nu ştiu care întragere la care nu putui să resistu: în locu de a-mi fi ruşine de emoţiunea pe care o cercamu lăngă D. de Roşegunu, mă lăsai orbeşte, şi simţii pe faţa mea o uşoară căldură febrilă; reserva mea se resipi cu totulu, mă făcui pre vorbitoare, şi de multe ori doamna de Ricavila şi cu amicii noştri s-esclamară asupra voioşiei mele de care mă miramu eu însămi. Prănzulu fu foarte desfătătoru. Mai îndată dup-aceasta plecarămu la concertu; astă dată primi, cu multă bravură braţulu D-lui de Roşegunu. Luai o resoluţiune violintă, vreamu să facu o cercare decisivă într-acea serată petrecută toată lăngă D. de Roşegunu; nu schimbai nimicu din învăţurile mele de familiaritate. Nu vreamu să-mi refusu nici una din nouele impresiuni ce aşu putea cerca lăngă dănsulu. Îndată ce aşu fi convinsă că temerile mele suntu întemeiate, m-aşu determina într-unu felu cu toată tăria. Ajunserămu la concertu. Şedeamu în rangulu întîiu, între doamna de Ricavila şi doamna de Granvalu; oamenii din societatea noastră erau în dreptulu nostru.
     Nu ştiu dacă emoţiunile mele pe care le combătusemu, şi le călcasemu în picioare, se uniseră c-unu felu de întărîtare nervoasă în care m-aflamu, ca să mă predispuiă mai bine decătu altă dată la plăcerea musicei, dar ştiu atăta că simţi nişte răpiri de nespusu, şi că sufletulu meu îmbătatu se înecă în valurile armoniei care mă strămutau. Îmi aducu aminte mai alesu unu momentu în care, dintr-o cincidinţă bizară, totulu concurse întru a mă mai esalta. Rubini căuta deliciosu aria sa din Somnambula, doamna de Ricavila, dintr-o admirare involuntarie, m-apucase de mănă zicăndu-mi.
     - Dumnezeulu meu ! ce sublimu e aceasta !
     După mine şedea D. de Roşegunu. Elu era puţinu mai în fată încătu auzea mai bine pe Rubini; suflarea sa uşoară îmi atingea umărulu celu golu şi buclele părului meu, pe care-lu simţeamu tresărindu . . . . în fine ascultăndu acele căntece pasionate cu atăta adorare, aspiramu profumulu pătrunzătoru alu unui buchetu măreţu de rose şi de stefanotisi, dar scumpu de la o mănă foarte scumpu. Nu, nu, în viaţa mea nu voiu uita acelu momentu de fericire atătu de complectu . . . A avea alături cea mai bună amică, a simţi aproape pe omulu adoratu, a fi legănată de acente încăntătoare îmbătăndu-se de mirosulu îmbălsămitu alu aforiloru date de unu amantu . . . nu va să zică a absorbi cineva beţia plăcerii prin toate simţurile ? Nu mă voiu înlături d-înaintea nici unei mărturisiri, amu spus-o: recunoscui c-unu felu de smăcinare voluntuoasă că pîn-atunci nu simţeamu nimicu asemenea. Niciodată înfăţişarea D-lui de Roşegunu nu mă turburase cu atăta violinţă, nu mă mişcase cu atăta deliciu. Recunoscu în fine că prefacerea care se operase în amorulu meu, oricătu de culpabilu aru fi fostu această prefacere, da tutuloru impresiuniloru mele, care erau însă atătu de dulci şi atătu de senine, unu ce muşcătoru totu deodată şi amaru şi arzătoru, care mă încănta şi mă spăimănta într-acelu timpu.
     În fine într-acelu momentu, eu care eramu atătu de puţinu glorioasă, mă simţi frumoasă, căci, după bucata lui Rubuni, întorcăndumă şi eu şi doamna de Ricavila spre partea în care se afla D. de Roşegunu, ducesa mă contemplă unu minutu în tăcere, apoi zise încetu amicului nostru:
     - Dar uităte la Matilda . . . niciodată n-amu văzut-o aşa de frumoasă.
     Elu-şi aţintă ochii pe ai meu c-unu aeru de mirare, tresări uşoru, şi mărturisi dintr-unu semnu de capu espresivu că se împărtăşea de admirarea doamnei de Ricavila.
     - Adevăratu, îi zisei încetu, îţi părui frumoasă ? . . . Ei bine ! aşu fi încăntată pentru aceasta, alăturai uităndu-mă aţintată la D. de Roşegunu; niciodată n-aşu fi fostu mai fericită de frumuseţea mea.
     D. de Roşegunu se uită şi elu la mine aţintatu ca la vr-o secundă. Nu e cu putinţă să arate cineva puterea electrică a acelei cău tăture, care mişcă pînă la cele din urmă fire ale inimii mele . . . Într-unu spaţiu care scapă din cugetare, resimţi nişte îmbătări, nişte sveniri, nişte estasi, nişte spaime, care mă smulseră din presinte, din trecutu, din fiitoru . . . În fine, într-acea căutătură d-o secundă care respundea la a mea . . . văzui deodată aprinzăndu-se focurile pasiunii celei mai infortunate . . . Concertulu urmă. D. de Roşegunu căsu ca apăsatu rezemăndu-şi fruntea pe amăndouă măinele. De multe ori îmi întorsei puţinu capulu spre a-lu vedea; era totu într-acea posiţiune. După încetarea concertului, se vorbiră de a lua ceaiulu la mine. Invitai căteva persoane de societatea noastră pe care le văzui la concertu. Reveneamu în trăsură cu doamna de Ricavila, cu Ema şi cu D. de Roşegunu. Elu fu tăcutu, preocupatu. Întrebai pe Ema dac-o mulţumise musica.
     - Nu, mi-a făutu rău . . . Aşu suferitu prea multu, îmi zise ea încetu; amu avutu toate greutăţile din lume ca să nu plăngu; mi s-a părutu că acele cătece se transformau pentru mine într-o armonie plină de tristeţe sfăşiitoare. Ajunserămu la mine. Trecăndu pe d-înaintea unui speculu, sui înmărmurită văzăndu espresiunea obrazului meu. Pentru ce să nu mărturisescu oare acea lucire de vanitate ? Precumi îmi spusese doamna de Ricavila. M-aflamu multu mai frumoasă decătu în alte dăţi . . . Îmi aducu aminte că purtamu o rochie de moaru albastră prea deschisă, garnită cu dantele şi cu noduri de bantlică rosă; camelii totu de această culoare erau puse în părulu meu blondu, ale căruia bucle lungi se lăsau mai pînă la umerii mei. Într-acelu momentu repede mă contămplamu cu unu felu de complăcere, mi se păru cătalia mi-era mai suplecată, ochii mai strălucitori, faţa mai transpirată, buzele mai rumene, mersulu mai deschisu; mă simţeamu oarecum însufleţită şi dominată de o putere superioară: aveamu nişte radiări, nişte speranţe de fericire care ajungeau pînă la idealu căndu întămpinamu căutătura amoroasă şi plină de neastămpăru a D-lui de Roşegunu. Îmi plăcea s-admiru nobila sa fisionomie atătu de bărbătească şi atătu de cutezătoare; mă miramu cum de nu însemnasemu destulu pîn-atunci cătu de frumosu era de acea frumuseţe măndră care e la oameni ceea ce e graţia la femei; fiecare din căutăturele sele m-ajingea la inimă şi mi-o resturna. Oh ! nu, nu, nu mai puteamu amă înşela, această esperimentare fatală îmi desveli toată întinderea, toată profundimea acelui resimtimentu pasionatu. Acea serată trecu ca unu visu; lucru singularu ! cu toate preocupările mele, făcui de minune onorile casei mele; căndu doamna de Ricavila mă părăsi, mă sărută, şi-mi zise:
     - Îţi voiu repeti şi pentru spiritulu dumitale ceea ce ţi-amu spusu pentru obrazu, că n-a fostu niciodată mai încăntătoru decătu astă seară.
     Cu toată tănăra mea afecţiune pentru doamna de Ricavila, doreamu s-o văzu eşindu, simţeamu puterea mea cea faptiţie care mă susţinuse pîn-atunci că mă părăsea. Abia mă lăsase ducesa, şi eu scursă de emoţiunide de cu zioă, simţi că mă sveneamu; îndată căzui mai fără cunoştinţă în braţele bietei Blondele. Cercetarea pe care vrusesemu s-o facu nu-mi lăsă nici o îndoială. Amorulu celu curatu, celu eroicu, era unu visu, o chimeră . . . Debilitatea mea, ardoarea juneţii, ele făcuseră oare să peară aceste ilusiuni admirabili ? sau că unu asemenea amoru e una dintr-acele utopii periculoase, unulu dintr-acele miragii funeste care ascundu unu abisu ? Nu ştiamu. Altele afară de mine ştiuseră oare să ţiă unu ecuilibru justu şi înţeleptu între receală şi întragere ? Se puteau afla caractere destulu de tari, virtuţi destulu de înalte, spre a stinge pînă la dorinţa cea mai timidă şi secretă ? Nu o ştiu . . . Amorulu platonicu în fine putea fi posibilu între doi inşi juni care se iubescu cu toate instinctele cele călduroase ale etăţii loru ? O speramu, o credeamu; îmi plăcea mai bine să mă îndoescu de mine decătu să mă îndoescu de alţi şi s-atingu o idealitate morală şi consolantă . . . Ceea ce mă spăimănta, era acea rapiditate cu care ideile cele rele îmi coprindeau sufletulu; era vederea aceloru reflese palide ce le aruncau d-asupra înclinării celei calme care, chiaru în ajunu, era destulu pentru inima mea. Atunci, cătu de ternă şi înghieţată mi se părea ! cu cătă ingratitudine barbară despreţuiamu zilele trecute în care gustasemu atătea plăceri nobili !
     Această schimbare repede era şi e încă o problemă pentru mine. De mi-aşu fi uitatu datoriile pentru D. de Roşegunu, ziceamu eu, şi cuvintele lui totu aşa de tinere erau să fie, preveninţepe lui totu aşa de plăcute, îngrijirile lui totu aşa de delicate, întrecerile lui totu aşa de viui. S-aru putea dar afla ar-unu atrasu fatalu într-o greşeală, în remuşcările pe care le produce ? S-aru putea afla unu felu de fermecu crudu şi neresistibilu în mişcările cele violinte ale unei conştiinţe turburate ? Sau mai bine, credemu că, spre a ne proba amorulu într-unu modu absolutu, cată să-i facemu sacrificiulu celu mai durerosu . . . . adic-alu virtuţii noastre, alu repausului vieţii noastre întregi ? Eramu încă amaru umilită cugetăndu că afecţiunea noastră era poate profanată de mine singură, că D. de Roşegunu aru avea destulă voinţă, destulă paţiune spre a-şi înfrăna patimele, spre a preferi o fericire curată şi durabilă mai multu decătu smăcinările unui amoru culpabilu şi fără îndoială efemeru şi despreţuibilu. Aşa, despreţuibilu, aşa efemeru . . . . căci conştiinţa unei păcăturid-întîiu este oribilă, pentru că face se germine îndoiala şi neîncrederea în sine. Dac-a păcătuitu cineva odată în contra resoluţiuniloru celoru nobili, pentru ce să nu mai păcătuiască din nou ? Acrezutu întăiu în dominarea sufletului şi a simţuriloru, s-a înşelatu . . . de ce să nu se înşele asemenea şi despre durata şi constanţa amorului pe care-lu cearcă ? Oh ! o mai zicu odată, nu e nimicu mai oribilu decătu ideea acestei degradări succesive şi logice, ca să zicu aşa, pe care cată s-o tărască din fatalitate o abatere a virtuţii.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
       
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU LXX.
     
     MÎRTURISIREA.
     
     
     
     
     Se miră cineva poate văzăndu c-atunci raţionamu ca cum aşu fi fostu culpabilă. Cuvăntulu e că prevedeamu că dacă D. de Roşegunu era atătu de debilu ca mine, n-aşu fi avutu puterea de a resista la aplecarea mea. Într-acelu momentu dar consecuinţele morale ale acestei păcătuiri uşoare erau totu aceleaşi ! făceamu puţină diferinţă între certitudinea d-a o comite şi remuşcarea d-a o avea comisă. Totu ceea în care mă mai întemeiamu era delicateţea şi onoarea D. de Roşegunuş căutamu dar a-i ascunde cu orice preţu ceea ce simţeamu . . . . Dacă puteamu fi înţeleasă de dănsulu, eramu perdută. Aşteptamu să văzu pe D. de Roşegunu a doua zi după concertu. Veni într+adevăru pe la două ore, şi mă rugă d-a pune să-mi închiză uşea. Îlu văzui palidu, apăsatu; trăsurele sele aveau o espresiune de langoare atingătoare pe care n-o mai văzusemu niciodată la dănsulu. Încătu pentru mine era vorba de unu momentu decisivu; destinata mea întreagă era să spănzure din resoluţiunea mea. Îmi adunai toate puterile, chiemai într+ajutorulu meu toată disimularea de care eramu capabilă, spre a-mi compune obrezulu şi a m-arăta neîngrijată şi voioasă. Mă grăbi să zicu mai ca o nebună D-lui de Roşegunu.
     - Eri dimineaţă ţi-amu părutu prea neplăcută, nu e aşa ? După ce ţi-amu cerutu braţulu ca să esu, te-amu lăsatu să te duci; mărturiseşte că suntu capriţioasă de spaimă ! D. de Roşegunu tăcu unu momentu; apoi îmi zise:
     - Matildo, mă crezi omu onestu ?
     - Dumnezeule ! ce debutu gravu, amiculu meu . . . 
     - Gravu, într-adevăru, foarte gravu . . . . şi cată să fie astu felu.
     - Şi pentru ce aşa ?
     Dup-o nouă tăcere, elu urmă:
     - Matildo, n-amu minţitu niciodată. Eri, ţi-amu juratu că-ţi voiu încrede toate cugetele mele . . . bune sau rele . . . . nu credeamu că voiu căta să ţiu acestu jurămîntu aşa de curăndu.
     - Într-adevăru, amiculu meu, mă cam sperii . . . Ce schimbare subită!
     - Matildo, asta mi se pare unu visu. E cu neputinţă să esplicu ceea ce simţu . . . Mă supuiu nu ştiu cărui fermecu falatu care, de eri, mi-a întorsu ideile cele mai ficsate, principiile mele cele mai solide; nu mă mai recunoscu . . . . nu te mai recunoscu nici pe dumneata chiaru.
     - Ce spui ?
     - De eri, amu văzutu în dumneata o femee pe care n-o văzusemu încă.
     - Nu . . . . te înţelegu, zisei cercăndu-mă a surîde, nu ştiu cum, de eri, amu pututu să-ţi aratu sub o lumină atătu de diferintă.
     În deşertu amu vrutu să pătrunzu causa acestei transformări, n-amu pututu. În deşertu m-amu întrebatu pentru ce vederea dumitale mi-a produsu eri o emoţiune pe care n-o resimţisemu niciodată. Fisionomia dumitale nu mai era totu aceea . . . . Doamna de Ricavila a văzutu aceasta ca şi mine, fără îndoială, căci ţi-a zisu că niciodată n-ai fost mai frumoasă. Aceasta era adevăratu . . . . Căutătura dumitale care, în ordinaru era atătu de dulce, atătu de plină şi atătu de limpede o vedeai aci strălucitoare, aci iar plină de turburare şi de langoare; vocea ţi-era mai vibrantă, faţa mai însufleţită, surîsulu mai prelucitoru . . . . Plecatu pe umerulu dumitale, amu crezutu că-lu vedeamu înfiorăndu-se de suflarea mea . . . . Erai împresurată  de nu ştiu care atmosferă magnetică ce m-atrăgea şi mă îmbăta . . . . Nu, aceasta nu e ilusiune: erai, şi eşti acum mai frumoasă decătu niciodată . . . . sau mai bine eşti frumoasă de o frumuseţe mai multu.
     - Lasă, amiculu meu, eşti mai poetu decătu altă dată; vei să cerci linguşiri noue . . . Poate, eri, aveamu unu portu care mă prindea prea bine . . . .eată totu misterulu acestei schimbări. Ceea ce mi-a remasu nechimbatu, suntu numai simtimentele pe care ţi le-a mărturisitu o amică, o suroră . . . 
     - Surora mea . . . surora mea ! Niciodată nu te-amu iubitu ca p-o suroră . . . . ţi-amu spus-o . . . . Decătu pîn-aci amu avutu curagiu, pîn-aci amu avutu voinţă . . . pîn-aci amu crezutu c-aru putea iubi cineva p-o femee ca dumneata pe netemute . . . pîn-aci amu crezutu că intimitatea în care vieţuiamu înpreună mi-aru ajunge, şi amu crezutu sublimitatea unui amoru idealu, că admirarea pe care mi-o însufla, m-aru prăpi din orice pasiune omenească . . . .  Ei bine, Matildo, nu mai amu acestu curagiu, nu mai amu aceste credinţe: jurăminte, urări, promiteri, le-amu uitatu . . . Pasiunea mea, comprimată atătu de multu timpu, esbucneşte pînă în cele din urmă . . . şi suntu eu . . . numai unu culpabilu . . . şi suntu eu; dar celu puţinu îndurare, îndurare pentr-unu amoru arzătoru . . . smintitu . . . care-mi răpeşte mintea !
     Mă înfiorai de periculu în care m-aflamu. D. de Roşegunu, descriindu-mi emoţiunile lui, îmi spunea pe ale mele. Nu putui învinge unu simtimentu secretu de fericire şi de orgoliu văzăndu-mă iubită cu atăta nebunie; dar îmi rechimai curagiulu îndată: mă simţii mai tare văzăndu pe D. de Roşegunu atătu de debilu . . . Îmi zisei că mi-aru şedea frumosu mie d-a realţa acestu sufletu mare pînă la înălţimea sa, şi d-a mă scăpa şi pe mine şi de elu. Mă temeamu de îmbătarea mea numai de s-aru împărtăşi şi elu dintr-însa. Dup-o tăcere d-unu minutu, îi respunsei c-unu tonu afectuosu, dar linu şi seriosu:
     - Eată-mă, amiculu meu, pentru că amu respunsu atătu de uşoru: îmi dai o probă de încredere prea atingătoare făcăndu-mi această mărturisire, îţi mulţumescu. Şi-i întinsei măna cu demnitate. Reserva langagiului meu îi făcu întipărire; urmai:
     - Cu toate că se află o esagerare în ceea ce mi-ai spusu, nu mă miru delocu, m-aşteptamu l-aceasta.
     - Dumneata, Matildo !
     - Aşa . . . . amiculu meu; aduţi aminte de conversarea de eri . . . . nu mi-ai zisu: "Intimitatea de care ne bucurămu amu achis-o numai cu preţulu sacrificiiloru noastre; cu cătu voru fi mai mari, cu atătu ne voru fi mai multu ţinute în seamă !"
     - Matildo, strigă elu cu esaltare, nu-mi vorbi de trecutu: unu abisu desparte zioa de eri de cea de azi !
     - Atunci dar, amiculu meu, îi zisei surîzăndu dulce, atunci, ca zîna legendei, voiu arunca o punte nevăzută asupr-acestui abisu, te voiu lua de mănă, şi te voiu aduce iar în regiunea noastră cerească, radiăndă de puritate, de nobleţe şi de onoare, unde, ca şi în trecutu, amăndouă sufletele noastre voru plana încă măndre şi radioase de înălţarea loru.
     Cu totu surîsulu pe care-l aveamu pe buze, inima-mi era sfăşiată; D. de Roşegunu se părea afectatu durerosu de vorbele mele. Stătu cătuva timpu tăcutu, apoi zise, cu o tristeţe dulce, apăsată şi cam fricoasă:
     - Ai dreptate, Matildo; trecutulu a fostu astu felu precum îlu descri. Amu avutu aceste credinţe generoase, aceste inspirări nobili; te-amu iubitu astu felu. Caracterulu meu era energicu, voinţa fermă, cuvăntulu meu sacru, inima mea bravă şi cutezătoare. Prin ce fenomenu neesplicatu s-a schimbatu totu ? Nu ştiu. Aşa, asta e adevăratu; chiaru eri ţi-o spuneamu, mai presusu de fericirea de care mă bucuramu lăngă dumneata vedeamu numai realisarea urării din urmă a tatălui meu. Ei bine ! într-o zi, ambiţiunea mea a crescutu pînă la deliru, dar această ambiţiune nu m-a făcutu să cazu în propria mea stimă; ea ma redicatu.
     - Ce vei să zici; amiculu meu, nu se profană oare amorulu nostru dacă . . . 
     Nu mă lăsă să terminu, şi zise c-unu aeru gravu şi pătrunsu:
     - Să se profane ! oh ! nu, Matildo, nu; nu vedea în ceea ce voiu să-ţi spuiu o subtilitate sacrilege sau scusa ipocrită a unui amoru culpabilu. Nu suntu numai dorinţele pasionate ale juneţii pe care le esprimu aci, nu, esprimu încă urarea cea mai nobilă pe care a pus-o Dumnezeu în inima omului, urarea acelei fericiri din toate minutele pe care numai în dulceaţa încăntătoare a căminului dumesticu o poate gusta cineva. Într-unu cuvăntu, mă vei pricepe, Matildo, în dumneata aşu adora, poate mai multu consoartea decătu amoresa. Eşti totu deodată atătu de frumoasă şi atătu de santă încătu beţia pe care o inspiri devine castă şi serioasă. E destulu cugetarea dumitale spre a face totu puru, spre a da unu amoru culpabilu scopulu, caracterulu sacru alu unei uniri solemne.
     - Ei bine ! amiculu meu, te conjuru în numele acestor simtimente pe care mi le acorzi, alină-ţi esaltarea.
     - Nu, nu ! fericirea de care mă bucuru lăngă dumneata nu mă satisface, pentru că e necompletă; acum nu voiu numai libertatea de a te vedea . . . ci a-mi petrece viaţa întreagă lăngă dumneata. Auzi Matildo ! aşa, fie între noi vorba, voiu nişte legăminte nedesfăcute ca să-ţi fiu pentru totu d-auna încatenatu: voiu toate drepturile ca să-ţi probezu toate devotamentele: toate fericirile, ca să-ţi fiu datoru toate recunoştinţele.
     - Dar pîn-aci, amiculu meu, n-ai fostu pentru mine plinu de devotamentu şi de bunătate ?
     - Ei ! ce este aceasta pe lăng-o viaţă intimă, concentrată în propria sa fericire, în care se bucură cineva de toate darurile pe care le-a grămăditu Dumnezeu asupr-acelora ce îi iubeşte, în care se reposă cineva de o adorare printr-o idolatrie, în care frumuseţea morală face şi mai preţioasă frumuseţea fisică; căci dac-a vrutu Dumnezeu ca unu sufletu frumosu s-aibă unu învelişu, a făcut-o ca să confunde aceste două fermece într-unulu singuru; de le va despărţi cineva ultrage natura !
     - Ah ! langagiulu acesta . . . 
     - Contrastă cu acela pe care-lu ţineamu eri; dar eri amu vorbitu adevăratu precum şi astăzi.
     - Dar această schimbare atătu de repede ?
     - Mă confundă, m-apasă, Matildo. Ca să-lu esplicu, cată s-alergu l-această comparare vulgară dar dreaptă a picăturei de apă care face să se reverse cupa. Circumstanţele cele mai din urmă decidude evenimintele cele mai grave căndu le-a venitu ora . . . Nu mă îndoescu, măine, o strîngere de mănă, accentulu vocii dumitale, aru putea face să resufle toate violinţele acestei pasiuni care a fostu atătu de multu timpu comprimată. Eri, vorbindu-ţi de sacrificii, Matildo, nu mă serveamu c-unu terminu deşertu. Dar eroismulu are margini. Şi apoi o cugetare fisică, unică, acum e neîncetatu înfăţişată în spiritulu meu: adică de a vieţui înpreună în fundulu nu ştiu cării singurătăţi. Pentru noi amăndoi plăcerile lumii suntu o deşertăciune, Matildo . . .  Ah ! căndu ai vrea . . . Şi se întrerupse, temăndu-se să nu fi spusu prea multe.
     Îlu pricepeamu destulu de bine; totu o asemenea dorinţă îmi venise şi mie: se cădea iar ca buzele mele să-mi desmintă cugetulu. L-aceste avănturi misionate, a cărora lovire o simţeamu, fără să voiu, pînă în fundulu inimii, cătai să respunzu prin nişte cuvinte reci şi severe . . . 
     - Într-adevăru, amiculu meu, îi zisei, nu te mai recunoscu . . . dumneata . . . dumneata-mi propui să calcu în picioare toate cuviinţele, toate datoriile; să înşelu amicia, încrederea amiciloru noştri . . . Ia judecă . . . cu căte sarcasmenu i-aru persecuta lumea ! Să-i facemu complici la greşala noastră, să-i supunemu la nişte batjocuri amare, că au o credinţă oarbă în onoarea noastră . . . eată, fi francu, şi respunde . . . de voiu consimţi să fugu cu dumneata . . . Ce aru zice pentru noi principele d'Ericurtu, nevastă-sa, care ne-au preotectatu amorulu cu atăta lealitate ?
     Această chestiune interzise pe D. de Roşegunu: se îndoi căteva momente de a vorbi, îmi părea foarte rău de ce să-i zicu astu felu căci mi se părea, vai ! că noi nu puteamu respunde l-aceasta. În întrevorbirea asta, cu toată reserva cea de faţă a cuvinteloru mele, mă simţii mai turburată, mai înamorată decătu niciodată . . . Eramu, vai ! cutezu a o spune, poate mai multu de părerea D-lui de Roşegunu decătu însuşi elu, amorulu pentru dănsulu ajungea la parocsismulu său; pe fiecare minutu eramu aproape de a-i zice: - Să fugimu . . . 
     Elu urmă  cu întristare:
     - N-amu minţitu niciodată, Matildo . . . . nu voiu minţi nici în această ocasiune . . . De vei consimţi a-mi urma . . . mă voiu duce la principele, şi-i voiu spune totu. . . 
     - Şi ce mustrări n-aru avea dreptulu de a-ţi face, elu, elu ! . . . 
     - Ei ! căndu e cea după urmă, strigă D. de Roşegunu c-o impaciinţă dureroasă, ce-mi pasă de principe, de judecăţile lumii ! vremu să le brevămu? Desperăndu din societate, nu ne condemnămu, nu renunţămu la stima sa, la interesulu său ? Ce mai va cineva ? Nu puteamu urma mai puţinu nobilu, abusăndu de această încredere pe care ne-o mărturiseau; e dar atătu de greu a înşela cineva nişte ochi preveniţi !
     - Ah ! şi dumneata şi eu eramu incapabilu de o asemenea infamie !
     - O ştiu; astu felu amu avea curagiulu d-a renunţa cu bărbăţie la înalta posiţiune pe care ne-o făcuserămu; pe cătu amu statu într-însa, n-amu fostu demni de ea ? O cădere ruşinoasă nu ne-aru face să ne perdem meritulu; aceasta aru fi o renunţare liberă, voluntarie. Amu preferitu fericirea noastră mai multu decătu admirarea lumii; aci nu e nici laşitate, nici trădare . . . Aşu spune-o faţă cu toţi . . . precum amu spusu . . . 
     - Vai ! amiculu meu, îi zisei întrerupăndu-lu, amu înceta oare de a fi culpabili mărturisindu în gura mare că suntemu astu felu ? Această mărturisire n-aru mai fi o audacie generoasă, dar o neruşinare groasă. Ah ! crede-mă, de vomu subcădea, s-aru cuveni să fugimu cu ruşine, şi să ne ascundemu ca nişte criminali.
     - Oh ! viă aceea zi binefericită, Matildo, şi niciodată fruntea mea nu va fi mai măndră . . . mai cu dreptu măndră !
     - Poţi să vorbeşti astu felu ! şi ruşinea . . . şi desonoarea pentru mine? 
     - Desonoarea ! nu eşti liberă ? Lumea n-a pronunţatu unu felu de despărţire morale între dumneata şi bărbatulu dumitale ? Posiţiunea în care te afli se şi bărbatulu dumitale ? Posiţiunea în care te afli se poate asemăna cu a vr-unei altei femei ?
     - Aşa, astăzi, într-acestu minutu chiaru, nu mă pociu asemăna cu nimeni; dar să-mi uitu datoriile, şi măine voiu fi, ca atătea alte femei, o femee ce-şi resbună de ănşelătoriile bărbatului său înşelăndu-lu şi ea. Mai multu decătu atătu, după ce amu avutu audacia neruşinată de a voi să trecu ca o femee mai superioară decătu debilităţile omeneşti, voiu fi resturnată dup-acestu pedestalu orgoliosu în mizloculu despreţuirilor universale.
     - Şi unde te voru ajunge aceste despreţuri ? Vino . . . . oh ! vino, Matildo, amorulu meu te v-apăra de ele . . . . fericirea te va resbuna . . . . Cine trăeşte pentru lume şi prin lume se poate teme de ea; cine trăeşte pentru sine şi prin sine în retragere o despreţueşte şi o înfruntă. Amici, ambiţiune, orgoliu, datorie, amu uitatu totu; numai pentr-o singură cugetare trăescu şi numai pentr-o singură dorinţă . . . dumneata, dumneata, mereu dumneata.
     - Dar cariera dumitale, dar avenirea dumitale, dar atăţi infortunaţi care esistă numai prin dumneata, dat ţara dumitale, la care ţi-e vocea atătu de folositoare de multe ori ?
     D. de Roşegunu dete din umeri.
     - Visări seci şi sonore, sterpe utopii de toată politica astă deşeartă. Încătu pentru nefericiţii mei, e altu ceva: din fundulu acestei retrageri vomu veghia asupra loru, vomu fi Provedinţa loru misterioasă; ei nu voru perde nimicu . . . . Nu cumva unu amoru ca alu nostru n-aru ajunge spre a ne face generoşi şi binefăcători chiaru n-amu fi fostu astu felu ?. . . Te uiţi la mine cu mirare, Matildo . . . te miri auzindu-mă că-ţi vorbescu astu felu, eu care cu toate acestea suntu atătu de gelosu de ceea ce despreţuescu astăzi . . . . Şi eu chiaru mă miru şi mă bucuru pentru aceasta . . . 
     - Ce spui ?
     - Aşa, astă repede schimbare în ideile mele îmi probează că influinţa dumitale asupra mea creşte încă.
     - Altă dată eramu măndră de această influinţă, căci îţi însufla faptele cele mai nobili; astăzi mă  roşescu de ea, căci îţi însuflă numai nişte resoluţiuni indemne de dumneata.
     - Şi cine-ţi spune aceasta ? şi cine-ţi spune că din pasiunile noastre tumultoase nu voru eşi nişte esemple mari, vreunu devotamentu sublimu ? Nu ştiu ce ne reservă viitorulu, dar Dumnezeu nu ne-a apropiatu în deşertu. Aşa, căderea noastră de faţă cată s-ascunză vr-o resurecţiune măreaţă; două suflete ca ale noastre nu potu a se întămpina într-unu amoru adevăratu, prelucitoru şi profundu, făr a lăsa după ele vreo suvenire de maestate; aşa, o voce care nu m-a înşelatu niciodată îmi zice că, cu toate mustrările, cu toată depărtarea poate momentane a amiciloru nostri, ei ne voru reveni, prin forţa evenimenteloru, mai devotaţi decătu altă dată, pentru că niciodată nu vomu fi mai demni de dănşi . . . 
     - Cum ?
     - Nu ştiu, dar suntu siguru de aceasta; ăţi mai spuiu odată, Matildo, că oricum va părea acestu amoru, e nobilu şi mare ca niciodată; îţi spuiu ca fiitorulu va învedera aceasta.
     Accentulu, fisionomia D-lui de Roşegunu esprimau atăta credinţă în ceea ce zicea, mă simţeamu asemenea şi eu atătu de fatalu convinsă că amorulu nostru căta s-aibă nişte destinate strălucite, încătu, cu toată resoluţiunea mea d-a remănea rece şi reservată, nu putui resista la o mişcare de atragere şi strigai:
     - Aşa, aşa, te crezu, ceea ce spui, o simţu, mi se pare că traduci mişcările cele mai secrete ale inimii mele !
     - Matildo ! . . . strigaă elu căzăndu la picioarele mele şi luăndu-mi măinele într-ale sele cu o mişcare de adorare pasionată, oh ! vino . . . Să fugimu dar . . . Vino . . . vino . . . amica mea, surora mea, amanta mea, nevasta mea . . . .
     Aceste vorbe, căutăturele îmbătate ale D-lui de Roşegunu, totulu mă rechimă la sine-mi; mă sculai repede . . . 
     - Matildo, strigă elu ascunzăndu-şi faţa în măinele sele, eartă-mă . . . suntu smintitu !
     Căteva minute îmi ajunseră spre a-mi alina emoţiunea. Îi zisei cătu de repede îmi fu cu putinţă:
     - Eşti smintitu într-adevăru de vei crede că mă voiu espune vr-o dată a roşi de dumneata şi de mine. Elu aruncă asupra mea o căutătură desolată; apoi zise c-unu tonu sfăşiitoru:
     - Ah ! nu mă iubeşti cum te iubescu . . . 
     Şi plănse. O mărturisescu, o Dumnezeulu meu ! dacă n-avui puterea de a nu-lu desamăgi, de a nu-i zice că mă împărtăşeamu de patima sa nebună, de ideile sele drepte sau nedrepte, înalte sau culpabili, cuvăntulu e că într-acelu momentu chiaru îmi venea să fugu cu dănsulu dacă, dup-o cercetare din urmă şi curagioasă, nu puteamu învinge acea tărîre funestă.
     Spre a-mi reserva toată libertatea d-a lucra, cătamu atunci să-i redicu toată speranţa, şi astu felu să mi-lu facu fără ştirea lui ausiliaru în lupta cea supremă pe care vreamu s-o cercu.
     - Nu te iubescu ? îi zisei. Poţi să-mi faci această mustrare crudă ! Nu vezi că numai pentru că te iubescu cu tinereţe amu curagiulu de a te scuti, precum şi pe mine, de nişte remuşcări eterne ?
     Se sculă, şi începu să îmble cu turburare stergăndu-şi ochii. Fui iar pusă la o cercetare cruntă. Căteva bucle din părulu său se puseră în desordinu, şi-i văzui fruntea cu semnulu plagei pe care o primise altă dată venindu să afle nuvele despre mine, căndu căzuse într-o cursă pe care i-o întinsese D. Lugarto. Vederea acelui semnu, aducăndu-mi aminte de căţi ani ţinea devotamentulu D-lui de Roşegunu, mă făcu să-mi fie mai cu greu de a-i ascunde ceea ce simţeamu în mine. Elu stătu deodată înaintea mea, ţi-mi zise:
     - Matildo, crezi că-mi va fi cu putinţă d-a ascunde în ochii amiciloru noştri emoţiunile care mă turbură ?
     - Crezi că, cugetăndu la urmările cele crude care . . . 
     Elu mă întrerupse:
     - De voiu cugeta, de voiu voi, zise elu, nu voiu avea puterea d-a conţine, d-a disimula unu simtimentu atătu de violintu. Către acestea, pe fiecare minutu, nu va însemna cineva între noi o constrîngere, o reservă afectată, care va contrasta prea multu cu părăsirea noastră în sine pe care amu avut-o pîn-acum ?
     - Poate . . . amiculu meu, şi observăndu-te bine . . . Şi apoi lasă-mă să speru c-această esaltare trecătoare se v-alina, că dumneata, care eşti atătu de curagiosu vei învinge această îmbătare nebună.
     - Chiaru pentru că-mi era caracterulu tare şi curagiosu, Matildo, simţu şi mai bine purterea cea neresistibilă a simtimentului care mă domină . . . dar asemenea pentru că suntu tare şi curagiosu voiu avea puterea de a lua singurulu partitu care aru putea să ne scape pe amăndoi !
     Apoi, cu buzele contractate de disperare, zise c-o voce alterată:
     - Voiu avea putere d-a te părăsi . . . 
     Această lovitură era atătu de teribilă, m-aşteptamu atătu de puţinu la ea, încătu strigai unindu-mi măinele.
     - A mă părăsi ! dar nu e cu putinţă ! . . . Dumnezeulu, meu nu cugeţi delocu.
     - Dar ce vrei să facu, atunci, femee nefericită ? . . . Încetăndu d-a te vedea voiu deşerta mii de prepusuri, voiu proba chestiunile amiciloru nostri, care voru fi cu atătu mai presante cu cătu nu vomu avea nimicu a ascunde . . . A vieţui lăngă dumneata ca altă dată îţi spuiu c-aceasta-mi este cu neputinţă. Voiu pretesta dar o călătorie; voiu pleca.
     - Nu vei pleca . . . nu voiu eu să pleci . . . Te iubescu, eu . . . amu pusu atăta speranţă în dumneata . . . totu fiitorulu vieţii mele. E cu neputinţă să mă părăseşti astu felu ! nu vei avea această cruzime !
     - dar ce să facu atunci ? ce cale să iau ?
     - Nu ştiu . . . . dar, în numele cerului . . . . pe memoria tatălui dumitale . . . . nu mă părăsi . . . . N-aşu mai putea vieţui dup-aceasta . . . . Amu fostu destulu de nefericită . . . . Dumnezeulu meu ! încătu nu voiu avea puterea să mai tragu alte dureri noue.
     - Ascultă, Matildo . . . . Nu mă crezi capabilu d-a te ameninţa cu plecarea mea spre a te nevoi să-mi urmezi . . . . Niciodată nu vorbescu, nu urmezu cu uşurinţă . . . . După ce amu consideratu totu, văzu că nu-mi remăne altu ceva decătu a pleca . . . Voiu pleca dar . . . Fie-mi Dumnezeu într-ajutoru !
     - Cerule ! mă spăimănţi, strigai eu, pătrunsă de espresiunea cea sinistră a trăsurelor sele.
     Elu mă înţelese, şi-mi respunse:
     - Amu despre sinucidu nişte idei care nu se voru schimba niciodată: e o laşitate . . . Nu voiu fi niciodată laşu . . . Şi pentru că nu voiu putea a mă omori, voiu fi d-aci înainte omulu celu mai miserabilu.
     Şi-şi ascunse iar figura în măini înecatu de plănsete. Învinsă de lacremele sele, eramu să-i mărturisescu totu, să renunţu la o luptă din urmă, să-i zicu cătu îlu adoramu, căndu dup-unu momentu de tăcere îşi redică capulu şi-mi zise:
     - Căndu e cea după urmă, suntemu smintiţi dacă vremu a decide într-o oră destinulu vieţii noastre întregi . . . Matildo . . . nici o vorbă . . . Suntemu sub lovitura unoru întipăriri foarte viui încătu putemu urma această întrevorbire. Plecu astăzi, voiu reveni după cincisprezece zile totu cu aceste idei pe care le iau cu mine . . . . ţi-o spuiu mai d-înainte . . . . Dar, dumneata . . . vei avea timpulu de a cugeta cu maturitate la propunerea pe care ţi-amu făcut-o. Voiu reveni dar spre a-ţi consacra viaţa mea întreagă sau spre a-ţi zice adio eternu. Nu-ţi voiu scrie . . . . Te voiu lăsa singură cu sineţi. Toată speranţa mea e că trecutulu îţi va vorbi de mine . . . şi că fiitorulu . . . îţi va vorbi pentru mine . . . 
     Apoi, întinzăndu-mi măna cu o solemnitate tristă, îmi zise c-o voce profundă mişcată:
     - După cincisprezece zile . . .
     Îi strînsei măna repetindu:
     - După cincisprezece zile !
     Mă părăsi.
     
        
     
     
     
     CAPITULU LXXI.
     
     O VISITĂ.
     
     După plecarea D-lui de Roşegunu, începui să plăngu amaru; mă ţinui de rău pentru nesimţirea mea de faţă; me temui să nu-lu fi disperatu, şi să nu fi riscatu de a-lu depărta poate de la mine. Îmi păru amaru rău de ce să nu urmezi întăia mea mişcare, care-mi zicea d-a părăsi totu spre a-i urma lui; dacă mă părăsea, aşu fi pututu compensa oare perderea acestui amoru prin stima cea rece a lumii, acestu amoru, zicu, în care îmi concentrasemu toată fericirea, toate spetanţele vieţii mele ? În mizloculu acestoru perplesităţi străpungătoare, mă întrebamu dacă nu resistamu mai multu prin orgoliu decătu prin datorie: cercamu a mă convinge de această cugetare, ca s-amu unu pretestu d-a mă supune dorinţelor D-lui de Roşegunu. Atunci, visamu cu deliru la viaţa care m-aştepta lăngă dănsulu. Securitatea caracterului său, spiritulu său, tinereţea sa aleasă, totulu îmi preştiinţa esistinţa cea mai fortunată. Din ce în ce recunoşteamu adevărulu vorbeloru D-lui de Roşegunu. Amorulu meu pentru D. de Lancri fusese, într-adevăru o "suprisă de inimă ?" N-avusesemu, ca să zicu aşa, niciunu cuvăntu seriosu de a-lu iubi înaintea maritagiului meu. Esteriorulu său celu plăcutu, graţia spiritului său, mă ameţiseră. În opiniatritatea în care m-aflamu de a mă însoţi cu dănsulu, cu toate înţelentele învăţături ale doamnei de Ricavila, şi ale D-lui de Mortane, o făcusemu mai multu ca să mă văzu într-unu felu, mai multu ca de dorinţă ca să scapu de damicele de Maran, decătu de vr-o patimă bine cugetată. Mai tărziu, pe căndu nedreptăţile pe care mi le făcea bărbatulu meu deveniră atătu de odioase, stărui întru a-lu iubi prin învăţu, prin eroismu de suferinţă şi de abnegare mai neresistibile pe care o ia totu d-auna asupra unei fete întăiulu omu pe care ea-lu iubeşte.
     În mizloculu supărăriloru mele, urîsemu acestu amoru fără nume; mă roşisemu de elu ca de o faptă rea. Şi cu toate acestea, iubindu astu felu pe bărbatulu meu, împlineamu o datorie sacră. În fine, căndu, esasperată de cea din urmă trădare care mă costase copilulu meu, scăpasemu de spăimăntătoarea dominare a D-lui de Lancri, atunci îmi remăsese pentru dănsulu numai unu despreţu de ghiaţă . . . . Din contra, cătă diferinţă în fasile înclinării mele pentru D. de Roşegunu ! Devotamentulu său generosu pe care-lu avea pentru mine, admirarea pe care mi-o inspira rarele sale cualităţi, ami întăiu aruncaseră în inima mea, şi mai fără ştirea mea, rădăcinele profunde ale acestui amoru. Apoi, căndu m-aflai moraliceşte liberă, atunci fără alte probe noue ale afecţiunii celei mai constante şi celei mai nobile. Atunci, pe lăngă admirarea ce o aveamu pentru dănsulu, simtimentu severu şi imposaantu, se uni şi o amicie afectuoasă şi tănără . . .  apoi amorulu curatu şi idealu . . . apoi, în cele din urmă, pasiunea arzătoare. Gradarea constantă a acestui simtimentu îi asigura destulu de multu durata. Precum toate lucrurile cele mari, cele puternice şi cele eterne în omenire, acestu amoru avea o base profundă şi nestrămutabilă. Asemenea unui cedru, pe care trăsnetulu îlu afăramă şi nu-lu desrădăcină, acestu amoru se mărise cu încetulu şi pe nesimţite . . . .  Vijelia sau stagiunile puteau desfruni ramurele sele verzi şi  fragete, dar niciodată nu puteau să-lu smulgă din pămîntulu în care era născutu. Într-unu cuvăntu, aceasta era diferinţa aceloru două amoruri: iubindu pe bărbatulu meu, devotăndu-mă pentru dănsulu cu cea mai oarbă abnegare, cercasemu unu felu de ruşine, fusesemu femeea cea mai nefericită, şi, lăsăndu-mă cu curagiu în voea soartei, suferinţele mele însuflaseră unu interesu: resignarea mea semănase stupidă. Din contra, eramu fericită şi măndră de amorulu meu pentru D. de Roşegunu; lumea m-aproba, mă simţeamu atunci înălţată, mărită printr-acestu simtimentu, pe care o morală inflesibilă l-aru fi pututu reproba. Uneori mi se păreau aceste reflesiuni atotuputernice în favoarea D-lui de Roşegunu, alte ori aflamu în ele o forţă nouă spre a-i resista. Posiţiunea în care eramu amăndoi mi se părea atătu de magnifică, încătu nu mă puteamu decide a o perde. Dar, atunci, comparamu fără voea mea încăntămintele unei vieţe amoroase şi necunoscute la sacrificiile pe care mi le impunea această strălucită coroană de puritate, această suveranitate de virtute, această prelucitoare maestate de renunţare. Oh ! atunci, mi se părea unu lucru smintitu de a preferi unu palatu şi rece făcutu de marmură şi de auru, în care că şezu singură . . . mai multu decătu o retragere în care s-ascunzu unu amoru fericitu în mizloculu verdeţii şi floriloru . . . . Vai! cată să fie cineva femee ca să înţeleagă aceste lupte teribili ale pasiunii şi ale datoriei. Oamenii nu le cearcă niciodată; crudele loru alternative se reducu întru a obţine sau a nu obţine . . . . pe căndu noi, numai după nişte turmentespăimăntătoare şi după nişte smăcinări dureroase, acordămu ceea ce dorimu mai multu a acorda. Oamenii resimtu aceste smăcinări spăimăntătoare căndu e vorba de onoarea loru, dar niciodată căndu e vorba de a noastră. D. de Roşegunu era tipulu oameniloru de inimă, de curagiu şi de lealitate cavalerească: cu toate acestea nu se îndoise niciunu minutu între amorulu său şi depărtarea amiciloru săi, între pasiunea sa şi ruşinea mea . . . 
     Aceste resoluţiuni, căndu debile şi căndu eroice, ţinuseră mai multe zile. Plecarea D-lui de Roşegunu m-apăsa, îmi scurgea multă putere. Această absinţă fără dănsulu. Ajunsesemu să nu mai admitu această ipotese, aşu fi consimţitu mai bine la orice altu lucru decătu a-lu perde: speramu numai de a-lu face să mai cerce odată de a vieţui lăngă mine ca şi în trecutu, să-şi puiă toată puterea de a se învinge, chiaru de s-aru fi căzutu să renunţămu pentru cătăva timpu la dulceţile intimităţii noastre de totu d-auna. Îndată ce aşu fi fostu pusă în alternativa de a-lu perde sau a-i urma, ce eramu să facu ? să disperu . . . pe elu care mi-a fostu devotatu totu d-auna şi de atătu de multu timpu . . . pe elu pe care-lu iubeamu, pe care-lu iubeamu din toate puterile sufletului meu . . . Să-lu disperu . . . pe căndu dintr-unu cuvăntu, dintr-unu singuru cuvăntu, făcăndu fericirea vieţii sale . . . realisamu idealulu vieţii mele . . . Nu . . . nu . . . niciodată . . . Şi eramu aproape de a-i scrie . . . Vino . . . vino . . . să plecămu . . . Orele, zilele, nopţile treceau într-aceste incertitudini; puţinu căte puţinu ele-mi împuţinară curagiulu: îndată . . . simptomă funestă, nu mai cutezai a-mi întreba inima, atătu de sigură eramu că o voiu vedea respunzăndu-mi în favoarea D-lui de Roşegunu. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
     D. de Roşegunu detese doamnei de Ricavila o esplicare de totu naturală despre plecarea sa, anunţăndu-i că unele afaceri importante îlu chemau la una din moşiile lui. Pretestasemu şi eu o micranie violintă ca să remăiu singură seara. Într-o zi, doamna de Ricavila, la care mă dusesemu să-mi facu visita ca totu d-auna, îmi zise că Ema, aflăndu-se de căteva zile în oarecare indisposiţiune, îi era foarte rău, şi era multu mai absorbită decătu altă dată. Cerui s-o văzu; dormea, şi eu nu vrui s-o deşteptu. Trimisei de multe ori pe Blondela să afle despre dănsa cum îi mai era, zioa aceea trecu destulu de pacibilă. A două zi prea de dimineaţă, doamna de Ricavila intră la mine; fui pătrunsă de alterarea tresurelor ei.
     - Mare Dumnezeule . . . ce ai ? îi zisei.
     - Ema mă neastămpără afară din cale, îmi respunse ea; petrecui noaptea lăngă dănsa . . . Adineaori, oluă somnulu puţinu: profitu de acestu momentu spre a veni . . . spre a veni să plăngu lăngă dumneata ! zise ea ne mai putăndu-şi ţine lacremele, căci înaintea ei nu cutezu . . . Şi biata mumă începu să plăngă cu focu.
     - Dar reasigură-te, îi zisei, nu poate fi nimicu seriosu în indispoziţiunea Emei. Eri ce ţi-a spusu mediculu dumitale ? Nu se află vreunulu mai îndemănatu şi mai sinceru . . . 
     - Însuşi pentru că este foarte îndemănatu, şi pentru că mi-a mărturisitu neştiinţa sa în ceea ce s-atinge de maladia Emei, suntu aşa de rău spăimăntată; nu află nici o causă de faţă la langoarea care apasă din ce în ce pe această nefericită copilă . . . I-a descoperitu o febre lentă şi nervoasă; dar mărturiseşte că dintr-unu momentu într-altu . . . se poate arăta o crise violintă.
     - Dar Ema suferă ?
     - Nu; celu puţinu o zice, poate se teme să nu m-afecteze.
     - Dar astă noapte ce a cercatu ? Pentru ce eşti mai multu neastămpărată azi dimineaţă ?
     - Astă noapte a fostu prea turburată . . . . Aseară, m-amu pusu lăngă dănsa . . . . îi era mai bine. Faţa îi era palidă, dar calmă; nu dormea. I-amu propusu să-i cetescu o meditaţiune dintr-ale D-lui de Lamartine, mi-a mulţumitu cu tinereţe, după ce m-a ascultatu, mi-a zisu cu acea graţie naivă pe care numai ea o are: "Dumnezeulu meu, cătă dulceaţă într-aceste versuri admirabili ! Mulţumescu ! oh ! mulţumescu, mă simţu mai bine . . . mi se pare că mi-e mai puţinu greu; dar, fiindu că langagiulu sufletului îmi face atătu de bine . . . atunci dar sufletulu e care-mi suferă ?"
     - Biată copilă ! zisei doamnei de Ricavila, aceasta e de mirare.
     - Aşa, prea de mirare, Matildo, şi aceste cuvinte au deşteptatu în mine o temere spăimăntătoare . . . . 
     - Şi care temere ?
     - Toată noaptea m-a urmăritu o cugetare crudă, căndu turburarea Emei îi s-a întorsu c-unu accesu de căldură, căndu de multe ori căutăturele ei strălucitoare s-au aţintatu pe ale mele . . . Oh! . . . Matildo, mi s-a părutu că văzu într-însele o mustrare secretă.
     - Dar esplicăte, amica mea; nu te înţelegu . . . 
     - Ei bine ! făr-a putea să devinu cum aru putea afla acestu secretu fatalu . . . tremuru să nu ştiu că-i suntu mamă . . . Oh! Matildo! acestu sufletu e atătu de candidu, încătu această lovitură aru fi mortală pentru dănsa . . .
     Mă uitai la doamna de Ricavila cu mirare; această idee mi sse întipări atătu mai multu, că cătu îmi esplica şi trista preocupare a Emei. Nu mai mă îndoiamu asemenea depre descoperirea acestui misteru cătu de fatalu aru fi fostu pentru această fată jună, care cerca o oroare neînvinsă pentru faptele ruşinoase sau criminale. Această ignoranţă precioasă şi angelică fusese cu îngrijire întreţinută de către muma sa, şi însemnemintele de care Ema le afla în întrevorbirea amiciloru doamnei de Ricavila esaltaseră încă delicateţea sa cea escesivă. Judece dar cineva despre spăimăntătoarea turburare pe cere aru fi adus-o în spiritulu Emei o asemenea descoperire, ce luptă de spaimă s-aru fi prinsu între susceptibilitatea ultrasă a principiiloru ei şi înclinarea cea profundă pe care o resimţea pentru doamna de Ricavila. Să afle că ea îi era mumă, spre a fi forţată a o despreţui . . . 
     - Ei bine ! urmă ducesa cu smăcinare, nu e aşa, Matildo, că temerile mele suntu întemeiate ? E de spaimă . . . strigă cu disperare . . . Ea ştie totu . . . Nu voiu mai cuteza să mă uitu la ea fără ruşine . . . Ah! aceasta e o puniţiune teribilă . . . a roşi cineva înaintea copilului său . . . Resbunarea lui Dumnezeu nu e încă satisfăcută . . . Oh! suntu prea departe d-a-mi fi secatu cupa de amărăciune, zise ea cu descuragiare.
     - Nu crede aceasta, îi zisei, şi pentru că mă împărtăşescu de temerile dumitale, pentru că cunoscu caracterulu Emei şi efectulu ce l-aru produce asupră-i o asemenea descoperire . . . crezu că ea are prepusuri, poate . . . dar nu o certitudine . . . . care aru fi causatu într-însa o clătinare violintă.
     - Matildo, vei să mă reasiguri; în numele cerului, vorbeşte-mi curatu.
     - Biata mea amică, m-adresu la dreptulu dumitale cuvăntu. Cunoşti ca şi mine inima Emei, totu amăndouă amu analisatu francheţea ei pe care o are atătu de imperioasă, că-şi revarsă toate impresiunile după cum îi vinu ele, fără chiaru a prevedea unde ţintează. Ei bine ! crezi că îi va fi cu putinţă de a-ţi ascunde unu secretu d-o asemenea importanţă, de a disimula agitaţiunile pe care le-aru resimţi dintr-însulu ? . . . Şi eată, acum mergu mai departe: s-aru putea ca instinctulu inimii sale să fi ajunsu spre a deştepta într-însa nişte mici prepusuri pe care nu le înţelege încă . . . 
     - dar ce-mi pasă; cătu de depărtatu să fie pericilulu, nu e mai puţinu ameninţătoru! strigă doamna de Ricavila. Căndu acestu secretu aru fi numai alu dumitale şi alu meu sau alu D-lui de Roşegunu, n-aşu avea nici o temere; dar bărbatu-meu, dar acelu infamu Lugarti, dar acea femee indemnă care îi lu-a  văndutu, toţi ei cunoscu acestu secretu; din momentu în momentu această lovitură mă poate ajunge ?
     - Nu prevedea nefericirea de aşa departe, amica mea; îţi voiu părea poate prea optimistă, dar cugetăndu mai multu, crezu că e mai bine ca aceste mici prepusuri să se deştepte puţinu căte puţinu în spiritulu Emei; poate că salutarea noastră aru fi aci. Fără îndoială atunci va putea cineva, va căta poate să redice cu fereală vălulu care îi acoperă naşterea, şi să previă astu felu vr-o descoperire neaşteptată care . . . mi-e teamă, şi cată să-ţi mărturisescu, amica mea . . . aru fi periculoasă pentru dănsa.
     - Matildo, eşti angelulu meu tutelaru; cuvintele tele, pline de tineteţe şi de dreptu cuvăntu, mergu totu deodată în spiritu ţi în sufletu . . . Crezu ideea pe care mi-ai dat-o şi e plină de simţu . . . Aşa, aru fi cu putinţă poate, cu cea mai mare circumspecţiune, a o prepara pentru această mărturisire şi a-i amorţi efectulu. Atunci, oh! atunci, voiu fi prea fericită de a putea să-i zicu: Fiia mea . . . Oh! Dumnezeulu meu! dar nu . . . nu . . . o asemenea felicitate nu poate fi reservată pentru mine . . . alătură ducesa cu întristare; aru fi multă fericire aceasta. Cată să espui naşterea Emei . . .  
     - Dar n-ai espiat-o printr-atătea supărări, n-ai rescumpărat-o prin viaţa dumitale esemplară?
     - Mă temu să nu-ţi primescu părerea foarte orbeşte, suntu prea interesată la dănsa . . . Eată, îndată ce se va înturna D. de Roşegunu, vomu vorbi cu dănsulu despre aceasta; de va fi de părerea dumitale, vomu căuta mizloacele de a face adevărulu cunoscutu Emei. Bună . . . de mii de ori bună şi sinceră amică, strigă doamna de Ricavila strîngăndu-mi măinele într-ale sele . . . Ah! meriţi prea bine toată fericirea de care acum te bucuri . . . Ah! pentru c-a venitu vorba de fericire . . . şi încă nu . . . căci nefericirea reiloru nu poate fi o fericire pentru dumneata . . . ştii ce s-a întămplatu damicelei de Maran?
     - Nu. Ce lucru ?
     - De vr-o căteva zile, a apucat-o unu atacu de paralisie; era inconsolabilă pentru dispariţiunea verii dumitale infernale, şi această lovitură din urmă cată să-i fie prea crudă. Alminteri e urîtă de toată lumea astu felu, încătu nimeni nu se va duce s-o vază; cineva se scapă chiaru şi de cea mai simplă politeţe în privinţa ei, sau abia întreabă despre starea în care se află, şi ea stă părăsită în mănele oameniloru ei.
     - Şi o plăngu, căci celu mai anticu şi principalu servitoru alu ei a fostu spaima copilăriei mele, îi zisei. Parcă văzu şi acum acea fisionomie sinistră, care ajunsese şi mai respingătoare încă printr-o urîcioasă pată de vinu.
     - Încătu pentru vara dumitale, se crede c-a părăsitu Parisulu; toate cercetările bărbatului dumitale spre a o reafla au fostu deşerte, şi se zice c-a începutu iar să joace cu furie ca să se distragă de părăsirea Ursului.
     Eramu aproape de a spune doamnei de Ricavila aventura balului mascatu; şi a-i arăta cuvintele pe care le aveamu de a cugeta că D. de Roşegunu detese ochi cu dănsaa acolo; dar cu această aventură aveau înclinare presintele mele nedeterminări: nevrăndu a face nici o alusiune la aceasta, şi vrăndu să mă consultu numai cu sine-mi, tăcui.
     - Şi D. de Lancri, întrebai pe doamna de Ricavila ?
     - Mai întăiu prepusese pe Ursula că se dusese la bărbatulu său, îndată s-a dusu într-ascunsu la Vuvrai, şi a primitu certitudinea că acea femee odioasă nu se înturnase lăngă D. de Lancri. Toată lumea se uneşte a zice că s-a dusu în secretu să reafle în Italia pe Lord S . . . care, astă earnă, s-a ocupatu multu de dănsa. Aceasta mi se pare probabilu, căci Lord S . . . . e avutu în putere. Aşu fi vrutu, ca şi doamna de Ricavila, să crezu în absinţa Ursulei; dar fără voea mea unu presimtimentu tristu îmi spunea că vară-mea nu era departe. Nu mă temeamu de rivalitatea sa pe lăngă D. de Roşegunu; ci mi-era teamă de turbarea ei căndu s-aru vedea despreţuită de dănsulu, ceea ce neapăratu căta să se întămple dac-avea audacia de a i se face cunoscută.
     - Dorescu să fi bine informată, şi că în adevăru Ursula să fi părăsitu Parisulu, zisei ducesei. Dar vrei să ne ducem să vedemu pe Ema ? voiu aştepta la dumneata pînă se va deştepta; astăzi îţi voiu ţine loculu pe lăngă dănsa, mai alesu în astă noapte, dacă-i mai e încă rău . . . 
     - Nu . . . nu . . . scumpa mea Matildă, chiaru şi dumitale nu ţi-e bine.
     - Mă simţu mai bine acum; dacă vrei să mă faci să-mi treacă de totu, lasă-mă să împarţu cu dumneata îngrijirile pe care le-ai pentru astă scumpă copilă; şi apoi ştii că nu-mi lipseşte perspicacitatea; voiu observa, voiu studia, voiu întreba pe Ema cu multă luare aminte: aceasta va putea a ne servi şi a ne învăţa ce să facemu la întămplare d-amu mai crede că va folosi darea pe faţă a acestui misteru.
     - Ştiamu bine că vei afla cele mai bune cuvinte din lume spre a mă nevoi să primescu această probă de înclinare . . . Ei bine dar! o primescu precum mi-o oferi . . . cu fericire.
     - Amica mea, te rogu, să nu mai vorbimu de înclinare . . . mă confusi . . . cătu nu-ţi mai suntu datoare, eu ! . . . cum mă voiu achita vreodată!
     - Matildo!
     - Căndu cugetu că înaintea maritagiului meu, făr a mă cunoaşte, veneai să-mi faci unu serviţiu de mumă, şi că te-amu primitu cu receală . . . cu asprime . . .  că amu cutezatu să insultu ceea ce era mai admirabilu în pasulu ce l-ai făcutu . . . Oh! eată, amica mea, în viaţa mea nu mă voiu erta pentru că te-amu necunoscutu atunci. Aceasta va fi pentru mine o remuşcare eternă.
     - Şi pentru mine asemenea, scumpă copilă, căci dumneata de mă vei fi ascultatu . . . ai fi astăzi doamna de Roşegunu . . . Ştiu că soartea a făcutu ca să fi foarte aproape de destinata pe care şi eu şi bietulu D. de Mortane o visaserămu pentru dumneata dar, nobila mea şi curagioasă Matildă . . . ştiu asemenea nemărginita diferinţă care esistă între amorulu astu felu precum datoriile şi fermitatea dumitale ţi-lu impunu, şi între viaţa încăntătoare care te aştepta lăngă D. de Roşegunu. Acum, pentru că poţi să-lu preţueşti ca mine, mai bine decătu mine alătură ea surîzăndu, mărturiseşte că elu e mai vărtosu omulu intimităţii; nu e aşa că aci nu mai poate cunoaşte cineva totu fermeculu caracterului său şi alu spiritului său ? căci numai în intimitate consimte a pune în lucrare darurile miraculoase cu care e dotatu. Mai e atnci br-o conversare mai înclinătoare decătu a sa, o ştiinţă totu deodată mai universală, mai modestă şi mai picantă în espresiunea sa? Şi ce de talente variate! Şi mai alesu ce caracteru! se mai află omu mai dulce, mai egalu, mai boiosu, dintr-acea voioşie care esprimă seninătatea unui sufletu frumosu? În fine, căte mizloace la dănsulu! Înaintea înturnării dumitale, amu petrecutu adesea ore întregi cu dănsulu şi cu Ema; la finele întrevorbirii ne lăsa şi mai minunaţi decătu la începutu; aru putea petrece cineva zile, ani lăngă dănsulu, făr-a resimţi, nu zicu unu momentu de urîtu, dar făr-a resimţi unu momentu împuţinăndu-se interesulu pe care-lu inspiră . . . Dup-acestea, cată să spunemu totu, într-acele serate lungi vorbea neîncetatu de dumneata, şi ne zicea cu voioşie: Niciodată nu stau de vorbă aşa de bine ca cu dumneavoastră, pentru că iubiţi şi admiraţi asemenea pe doamna de Lancri; şi, după cum e mai totu d-auna în fundulu cugetării mele, mă pricepeţi dintr-o jumăta de vorbă, vorbimu ca să zicu aşa totu aceeaşi limbă."
     - Îlu recunoscu prea bine dup-acestea, îi zisei roşindu, şi pe dumneata asemenea, amica mea, care, ca şi dănsulu vorbiţi totu d-auna langagiulu celu nobilu alu binevoinţei şi alu devotamentului . . . Dar ne ducemu să vedemu pe Ema? alăturai eu, căci abia puteamu să-mi conţiu emoţiunea.
     - Vino, speru că va fi deşteaptă, îmi zise doamna de Ricavila.
     Îi urmai, încă turburată de straniulu apropositu cu care îmi deschisese cu atăta răpire fericirea ce putea gusta cineva în intimitatea D-lui de Roşegunu. Una din femeile doamnei de Ricavila îi spusese că Ema dormea încă. Fiindu că starea aceasta putea fi salutarie pentru dănsa, nu vrurămu s-o turburămu. M-aflamu de vr-o cătuva timpu la doamna de Ricavila, căndu unu valetu de picioru, pe care-l aveamu de curăndu, veni să mă înştiinţeze că unu omu, care avea să-mi vorbească despre o afacere foarte importantă, a-aştepta la mine acasă, ştiindu că eramu la doamna ducesa de Ricavila. Fără îndoială, cată să fie vreunulu din oamenii noştri de afacere, îmi zise ea. Dute, scumpa mea Matildă, îţi voiu trimite vorbă căndu se va deştepta Ema. Venii acasă la mine. Judece cineva de înfiorarea mea, de spaima mea. În salonulu meu, şezăndu şi citindu lăngă căminu, văzui pe D. de Lancri . . . pe bărbatu-meu.
     
     
     
     
     
     
     
     
       
     
     
     
     
     
     CAPITULU. LXXII.
     
     ÎNTREVEDEREA.
     
     Stătui îmărmurită şi nemişcată în uşea salonului, cu o mănă pusă pe o mobilă ca să mă susţiu, cealată mănă semăna că vrea să mă comprime bătăile inimii mele. D. de Lancri se sculă, îmi puse binişoru cartea p-o masă, şi stătu înaintea căminului învităndu-mă c-unu gestu de a veni lăngă dănsulu . . . Espresiunea fisionomiei sale era aspră, sardonică, şi trăda nu ştiu care satisfacere secretă. Nu cutezamu a înainta; credeamu că visezu: D. de Lancri veni la mine.
     - Ce primire dup-o despărţire atătu de lungă! îmi zise elu vrăndu să mă ia de mănă. Mă retrăsei deodată; elu surîse c-unu aeru ironicu.
     - Aşa! dar . . . asta e ură cum se cade . . . . scumpa mea!
     Aceste vorbe îmi întărîtară totu deodată indignarea şi mănia; înaintai c-unu pasu fermu în mizloculu salonului:
     - Ce doreşti, domnule?
     - Oh! dorescu multe lucruri; dar, pentru că e foarte lungu de esplicatu aceasta . . . voeşte mai întăiu a şedea . . . 
     - Domnule . . . . 
     - Cum îţi place . . . stăi ţi în picioare . . . 
     Şi elu şezu.
     După căteva momente de tăcere cugetată, elu redică capulu, şi-mi zise:
     - Mărturiseşte, scumpa mea amică, că suntu unu bărbatu comodu şi puţinu supărătoru.
     - N-ai venitu aci, domnule, ca să-ţi rîzi într-unu modu miserabilu . . . Fără îndoială, cată s-aibi unu motivu gravu spre a-mi împune o întrevedere atătu de penibilă . . . . Vorbeşte a o prescurta.
     - Vei fi aşteptăndu poate pe D.de Roşegunu ?
     Roşala mi se urcă în frunte; nu respunsei nimicu.
     - Cătr-aceasta aşu fi şi eu încăntatu de a-lu revedea, urmă elu, şi lui chiaru i-aru părea bine de această întămpinare. Eată ceea ce este plăcutu în posiţiunile france! eată folosulu relaţiuniloru virtuoase şi platonice; nimului nu-i vine rău, nici femeii, nici amantelui, nici bărbatului. Apoi aruncăndu o căutătură, înprejurulu său, alătură: - Dar ştii că eşti de minune stabilită aci? e unu locu cu totulu singuraticu şi misteriosu.
     Îţi mai zicu odată, domnule, putea-voiu să ştiu ceea ce doreşti de la mine ?
     Făr a-mi respunde, D. de Lancri mă esamină cu luare aminte, şi zise;
     - Eşti tare în frumuseţe, condiţiunea dumitale de femee părăsită te prinde de minune; mi se pare că te-ai pusu pe cale. Nici cea mai mică emoţiune, nici chiaru espresiunea urei, nici o mustrare . . . . Unu despreţu impaciintu, eată totu ce presinţa mea îţi inspiră după mai multu de trei ani de despărţire.
     - Dacă e aşa, domnule, simţi cătu de iute aşu vrea să terminămu această întrevorbire, căci nu-i înţelegu nici scopulu nici motivulu.
     - Pricepu prea bine ce însemnează această întrevedere, cu toate că e atătu de puţinu linguşitoare cătu şi puţinu . . . . morală şi . . . . conjugală; căci în fine, scumpa mea amică . . . . mi-eşti nevastă . . . nu uita dar această circumstanţă, oricătu de neînsemnătoare ţi-s-aru părea poate.
     - Mulţumită lui Dumnezeu, amu uitat-o; cată să fi de faţă ca să-mi aducu aminte.
     - Şi e destulu să nu fiu de faţă ca să se steargă din nou această suvenire importantă, nu e aşa? Prea bine, înţelegu tăcerea dumitale. E unu respunsu ca oricare altu; dar din fericire, doamnă, n-amu şi eu asemenea facultăţi oblitative: eatră-mi acestu barbarismu. Eu, îmi aducu prea bine aminte că-ţi suntu bărbatu, mai alesu văzîndu-te atătu de plăcută; aşadar viu să-ţi ceru ertare pentru că te-amu neîngrijitu atătu de multu timpu . . . . 
     - E inutilu, domnule, de a-mi cere ertare pentru o părăsire pe care n-o resimţu, pe care n-amu resimţit-o . . . . 
     - Făr-îndoială; şi scusa mea e numai unu achitu de conştiinţă, unu mizlocu d-a aduce graţia pe care o solicitu de la dumneata . . . . 
     - Te ascultu, domnule . . . . Dar pîn-aci vorbeşti în enigme.
     - Într-adevăru, zise elu aruncăndu-mi o căutătură plină d-o răutate profundă, într-adevăru, vorbescu în enigme ? Ei bine ! eată înţelesulu acesteia: e cu neputinţă d-a mai trăi fără dumneata, şi te rogu d-a pune unu terminu l-această despărţire atătu de lungă.
     Detei din umeri de pietate făr-a zice o vorbă.
     - Poate crezi că glumescu ?
     - N-amu nimicu a-ţi respunde, domnule . . . .
     - Îţi spuiu, doamnă, că-ţi vorbescu seriosu.
     - Îţi spuiu, domnule, c-această întrevorbire a ţinutu prea multu; e de necrezutu ca să vi la mine să vorbeşti asemenea vorbe.
     - La dumneata? . . . cum, la dumneata? întrebă c-unu mare rîsu sardonicu.
     - Aşa! îţi perzi dar minţile. Aru fi prea multu acum dacă eu, capu alu comunităţii noastre de bunuri, cu titlu universalu, însemnează bine aceasta . . . cu titlu universalu . . . ţi-aşu permite de a zice la mine, căci aci te afli la mine.
     - Dar, domnule . . . 
     - Dar, doamnă, ai cititu codulu civilu ? . . . nu, aşa e ? ei bine, ai avutu nedreptu, căci ai ştie care-mi suntu drepturile.
     Crezui că înţelegu scopulu celu odiosu alu acestei visite; mă roşii de indignare.
     - Fără îndoială, vei bani, domnule ? îi zisei c-o căutătură plină de unu despreţu sfăşiitoru. Elu se sculă cu vioiciune, cu figura contractată de mănie. 
     - Doamnă. ia aminte !
     - Şi vi fără îndoială să-ţi pui absinţa la preţu. Îmi pare rău mai multu decătu niciodată că m-ai ruinatu, domnule; căci nu-mi remăne din nefericîre destui bani spre a cumpăra de la dumneaata această favoare nestimabilă.
     - Ah! faci epigrame, nefericită ce eşti! strigă elu cu ochiulu înflăcăratu de turbare şi de ură, dar nu şti însă că te afli în măna mea ? că suntu aci în casa mea, că-mi eşti nevastă, auzi ? că eşti încă nevasta mea ! că dispuiu de dumneata, şi că-ţi pociu face orice voiu voi; că n-ai să zici nici o vorbă, că amu legea pentru mine, şi că măine, că azi pociu a mă stabili aci sau a te lua la mine!
     - Ştiu, domnule, că vei să mă sperii ameninţăndu-mă astu felu, şi într-adevăru ameninţarea e bine aleasă; singură această cugetare m-aru putea face să moru de frică, căndu aşu fi condamnată a vieţui lăngă dumneata; dar nu judeci, domnule, că scandaloasa, dumitale purtare a fostu astu felu că ţi-ai perdutu toate drepturile asupra mea !
     - Adevăratu, mi-amu perdutu drepturile asupra dumitale ?
     -Încătu pentru visita dumitale, domnule, pentru că totu scopulu ce l-aru putea avea e numai de a-mi cere bani, şi că din nefericire abia mi-ai lăsatu cu ce trăi, îţi repetu că n-ai s-aştepţi nimicu de la mine.
     - Eată, alătură elu c-unu sănge rece întunecosu, şi mai spăimăntătoru decătu furia de mănie care-l aprinsese, d-aşu mai fi fostu susceptibilu de vr-o îndurare, mi-ai inspirat-o, biată nebună ! Ascultă-mă; această flecărie mă fatigă. Vorbindu de scandaloasa mea purtare, faci alusiune l-amorulu meu pentru Ursula şi la legătura mea cu dănsa, nu e aşa ? Ei bine ! după terminii legii pociu avea zece amorese fără ca s-aibi a zice cea mai mică vorbă, destulu numai să nu le introdusu în domiciliulu conjugalu; aşadar, mă prinzu de vei putea proba că Ursula să fi pusu piciorulu în casa mea.
     - Domnule, nu e vorba numai de Ursula !
     - Bunu! vei să zici de prodigalităţile mele, de resipirile mele? Îţi voiu repeti ceea ce ţi-amu zisu altă dată, apropositu de imaginarea dumitale de ospiciu, că după terminii legiloru numai mie se cuvine întribuirea bunuriloru noastre. Fie bună sau rea această întreibuire, nimeni n-are dreptulu d-a o controla, n-amu să dau nimului contu. Eată, precum speru, posiţiunea mea destulu de curatu stabilită şi drepturile mele probate deajunsu.
     - Foarte curatu, domnule, şi . . . 
     - Să terminămu; voinţa mea e ca să revi d-aci înainte cu mine. Îţi lasu patruzeci şi optu de ore spre a-ţi face preparativele. Azi e vineri; duminecă dimineaţă voiu veni să te cautu. Aşu putea să te iau astă seară, chiaru Într-acestu minutu; dar aceasta nu intră în punerile mele la cale. Decătu pentru că aru putea să-ţi viă deodată fantasia de a călători pînă duminecă, cineva care e foarte siguru nu se va mişca d-aci şi te va urmări pretutindeni ca să ştiu unde să te reaflu . . . Încătu pentru amantele dumitale celu platonicu, îi vei putea zice din parte-mi că-lu scutescu de visitele lui . . .  afară numai de va voi să-mi facă mie vreuna . . . personalu . . . şi atunci . . .  atunci . . . restulu nu te atinge pe dumneata.
     - Vorbeşti de minune, domnule; mă voiu cerca de a-ţi respunde totu aşa de curatu. Fi în pace nu voiu lua supărarea de a pleca, dar niciodată nu te voiu urma de bună voe. Ca să mă constrîngi l-aceasta, cată să întribiu forţa. Numai unu magistratu poate ordona întribuirea forţei; aşadar, îndată ce va interveni justiţia între dumneata şi mine, chestiunea va fi nemediatu deschisă.
     - Ah! ah! ah! eşti fără îndoială unu avocatu prea îndemănatu şi prea subtilu, doamnă; dar mă temu să nu-ţi perzi întăia causă. Vei să zici fără îndoială că-ţi vei cere despărţirea ? amu cugetatu l-aceasta. E numai o necuviinţă, că nu e destulu unei femei de a voi o nedespărţire spre a o obţine. Crezăndu chiaru lucrurile ajunse în cea mai rea stare, ne vomu judeca. Îmi vei zice: Ursula, Îţi voiu respunde: Roşegunu. Vocea publică mă v-acusa, te v-acusa asemenea, şi ne voru da drumulu mai însuraţi decătu altă dată, după egalitatea posiţiunii noastre.
     - Domnule, nu te duce cu injuria pînă l-această comparaţiune.
     - Aşa! dar e minunată. Cum, pentru că unu bătrănu mai în copilărie, femeea sa cea bigotă, sau o vestală de puterea doamnei de Ricavila, voru veni s-ateste despre curăţia relaţiuniloru dumitale cu D. de Roşegunu, îţi trece prin minte c-aceasta va fi deajunsu? Ei bine! eu, mă voiu da asemenea ca unu erou alu platonicismului, şi, la nevoe, damicela de Maran şi amicii ei voru veni să mărturisească cu toţi despre curăţia angelică a relaţiuniloru mele cu Ursula; pe cuvăntulu meu, va fi unu procesu prea desfătătăru. Totulu acesta e pentru fiitoru, se înţelege bine. Încătu pentru presinte, pîn la eşitulu procesului, unu magistratu, astu felu zisu comisaru de poliţie, îţi va ordona provisoriu d-a intra nemediatu în domiciliulu conjugalu, scumpă oiţă retăcită.
     - Nu o crezu, domnule.
     - Ce vorbă ! şi prin care filtru putinte, prein care fermecu magicu vei mişca inima D-lui comisaru ?
     - Printr-unu mizlocu foarte simplu, domnule, punăndu sub ochii acestui magistratu probele positive ale relaţiunii dumitale criminale cu doamna Secherin, şi a culpabilii întribuiri ce ai făcut-o din averea mea.
     - Probe ? O atestare a principelui d'Ericurtu, fără îndoială, sau unu certificatu de l-acea frumoasă ducesă repentită ?
     - Mai multu decătu atăta, domnule.
     - Atunci va fi vr-o doleanţă a bietului D. Secherin sau a doamnei mumii sale, femeea de menagiu a Provedinţei ? precum zicea damicela de Maran.
     - Ia aminte, domnule, îi respunsei eu, ia aminte: poate fi în adevăru br-unu ce provedinţialu în destinata cea tristă a acestei familii.
     Mi adusei aminte fără voea mea acele ameninţări de moarte pe care le pronunţase D. Secherin în contra D-lui de Lancri.
     - Într-adevăru, cată să fie vr-unu ce provedinţialu, căci acestu bietu D. Secherin mi se pare afară din cale predestinatu, îmi zise bărbatu-meu surîzăndu de această glumă grosolană.
     - Domnule, nu ştiu ce e mai mare, indignarea sau desgustulu. Voiu dintr-unu cuvăntulu să terminu  această scenă: probele în numele cărora voiu cere d-a mă retrage provisoriu la monastirea din Sacre-Coreur pînă se va pronunţa despărţirea noastră . . . . 
     - Probele, doamnă . . . . Să vedemu.
     - Aceste probe, domnule, suntu epistolele scrise de chiaru măna dumitale la unu din amicii dumitale din Bretania asupra relaţiunii dumitale cu Ursula. Acum fu rîndulu D-lui de Lancri d-a se uita la mine cu îmărmurire. Mănia, ruşinea turbarea, ura, îi întunecară fisionomia. Mă luă de braţe şi strigă c-o voce teribilă:
     - Nefericire ţie, dac-ai cititu acele epistole, nefericire ţie !
     Îmi simţi curagiulu urcatu pînă la înălţimea circumstanţei. Respunsei desfăcăndu-mă de strînsoarea cea brutală a D-lui de Lancri:
     - Amu cititu acele epistole, domnule!
     - Le-ai cititu! . . . Şi unde suntu ele ? unde suntu ele ?
     - În posesiunea mea.
     - Oh! . . . . strigă elu aruncăndu o căutătură înprejuru-i parc-aru fi vrutu a descoperi unde puteau fi ele. Oh! aceasta aru fi o trădare infamă! şi aru plăti-o cu viaţa sa. Apoi, punăndu-şi amăndouă mănele crispate pe frunte c-o espresiune de furoare spăimăntătoare şi dăndu tare din picioru, strigă:
     - Eată . . . . nu-mi repeti că le-ai cititu, acele epistole, sau nu mai voiu respunde de mine . . . Sunai îndată. Valetulu meu de cameră intră.
     - Stăi în salonulu celu micu, îi zisei c-o voce fermă; voiu avea îndată a-ţi da căteva ordini.
     Aceste vorbe rechiemară pe D. de Lancri în sine . . . . Făcu căţiva paşi turburatu, şi reveni spre mine . . . . 
     - Dar cum ţi-au intratu în mănă aceste epistole? . . . . Pe infernu, cată s-o aflu chiaru într-acestu minutu.
     Puţinu îţi pasă, domnule, de vei afla de la cine le amu . . . . Ceea ce e siguru, e că suntu în mănele mele. De mă vei forţa, le voiu întribui.
     - Şi le-ai arătatu fără îndoială, strigă elu, c-o ruşine disperată; le-ai colpurtatu în societatea dumitale ca s-arăţi pînă unde mă despreţuia Ursula şi mă făcea nefricitu, nu e aşa ? Oh! cătu vei fi triumfatu, dumneata şi păcătoşii dumitale amici! dumneata şi ei aţi rîsu multu d-aceste plage săngerate ale inimii mele, nu e aşa ? Asta a fostu unu amoru foarte ridiculu, foarte nerodu, nu e aşa? A mă ruina pentr-o femee care-şi bătea jocu de mine . . . Să vedemu, alătură elu c-unu rîsu convulsivu, căte copii ai făcutu dumneata şi cu Roşegunu? căte se află în circulare în minutulu acesta ? Acestu prepusu nenobilu mă revoltă.
     - Amu nefricirea şi ruşinea d-a-ţi purta numele, domnule; această puniţiune e destulu de umilitoare, la ce s-o mai mărescu oare?
     - Asta nu va să zică a respunde. Epistolele, cine ţi le-a datu? de căndu le ai?
     - Căndu e cea după urmă, nu văzu, domnule, nici o necuviinţă de a-ţi spune ce felu la posedu. Cele două d-întăiu au fostu aduse la mine într-unu cartonu care coprindea unu buchetu de flori asemenea cu ale D-lui Lugarto pe care mi le trimisese elu altă dată prin întremiterea dumitale. Amu dar totu cuvăntulu de a crede că elu a făcutu să-mi prinviă aceste epistole. Cum şi-le-a procuratu nu cunoscu. Încătu pentru cea din urmă, mi-a ajunsu prin postă.
     - Nu mai e îndoială, Lugarto se află în secretu aci, strigă elu, nu mă înşelaseră . . . Îlu văzuse lumea . . . Însă e unu omu dintr-ai mei în care aveamu toată încrederea şi care a pusu la postă aceste epistole . . . Şi mai multă încă, persoana căria le scrisesemu, mi-a respunsu nu cum le-aru fi primitu.
     - N-aru fi întăia oară în care D. Lugarto să-ţi fi contrafăcut scrisulu şi să-ţi fi coruptu oamenii.
     - Aşa . . . . aşa aste, pe infernu; dar pentru ce s-ascunde? . . . oh! de-lu voiu descoperi . . . Încătu pentru scopulu său . . . dac-a fostu ca să mărească pînă la ura cea mai neîndurată aversiunea pe care o aveamu pentru dumneata, a reuşitu, auzi . . . a reuşitu peste dorinţele lui . . . Moarte şi infernu! şi să zici că dumneata . . . dumneata . . . ai cititu astu felu în inima mea cugetele mele cele mai ruşinoase, cele mei secrete: şi încă mi-o şi mărturiseşti! dar nu cugeţi că esecrarea mea creşte în proporţiune cu avantagiulu ce ţi-lu dau aceste apistole asupră-mi? Acele epistole . . . îţi zicu, acele epistole, cată să mi le dai îndată!
     - Uiţi, domnule, că ameninţările dumitale mi le facu mai multu precioase.
     - Ascultă, Matildo, nu mă scoate din cale! fiindu că le-ai cititu, cată să fi văzută în ele că sufletulu mi-era înecatu de fiere. Ei bine! aceasta era mai o mansuetudine pe lăngă ceea ce cercu într-acestu minutu. Îţi mai zicu odată, nu mă scoate din cale . . . 
     - Să trăimu ca în trecutu, domnule, despărţiţi unulu de altulu, şi aceste epistole voru remănea necunoscute.
     - Îţi zicu că trebue să vi a locui cu mine; că mai multu decătu oricăndu aceasta cată să se facă acum, m-auzi?
     - Voiu pune în lucrare toate mizloacele putincioase spre a scăpa de soartea cea spăimăntătoare cu care m-ameninţi.
     - Dar îţi zicu că eşti nebună, că cu toate epistolele acestea vei fi îndatorată mai întăiu de a-mi urma şi aştepta la mine resultatulu acestui procesu.
     - Vomu vedea, domnule, dacă faţă cu o asemenea presompţiune în contra dumitale, nu mi se va permite d-a mă retrage într-unu asilu neutru . . . într-o monastire . . . ei bine, domnule, îmi voiu suferi soartea.
     - Aceasta e vorba dumitale din urmă? . . . 
     - Aceasta e vorba mea din urmă . . . Cu toate acestea, pentru interesulu dumitale şi pentru alu meu, căci amu oroare, ţi-o mărturisescu, d-a scormoni toate gunoaele trecutului dumitale! . . . ascultă-mă cum se cade: ţi-o repetu, chiaru străruinţa pe care o ai de a te apropia de mine poate fi numai o ameninţare, numai unu mizlocu de a mă face să consimţu la br-o propuner interesată; poate că vrei să mă faci să renunţu la pensiunea pe care mi-ai recunoscut-o, şi pe care ai redus-o. De va fi aşa . . .  ca să te scutescu de ruşinea rolului celui urîciosu pe care-lu joci, consimţu . . .
     Mă întrerupse c-o nouă violinţă.
     - Căndu aşu fi redusu în miseria din urmă şi m-ai încărca de auru, auzi, totu n-aşu înceta d-a esercita dreptulu pe care-l amu asupră-ţi; şi, de nu m-aru fi împedicatu o circumstanţă imperioasă . . . n-aşu aştepta pînă poimăine, auzi ? . . . dar te-aşu lua cu mine chiaru într-acestu minutu.
     
     - Dar asta e o nebunie feroasă! strigai eu; este cu neputinţă d-a mai fi vr-o dată înpreună. Singuru mi-ai spus-o adineaori . . . că mă ureşti celu puţinu pe cătu te despreţuescu . . . ce vrei dar de la mine? Aci se află unu misteru oribilu . . . dar mulţumescu lui Dumnezeu, nu mai suntu singură, amu amici acum; ei voru ştie a mă apăra. Bătură trei ore.
     - Trei ore, de acum trei ore, zise elu cu împaciinţă. Apoi alătură: Cată să plecu; pentru cea din urmă oară, refusi de a veni poimăine a locui cu mine ?
     - O refusu.
     - Ia aminte!
     - Refusu, numai la forţă mă voiu supune.
     - Vei să faci sgomotu . . . scandalu ?
     - Nu ştiu, domnule, ce vrei să faci cu mine, şi acum, alăturai cu teroare, te crezu capabilu de orice . . . 
     - Ei bine ! . . . aşa . . . aşa, strigă elu cu retăcire, voiu fi capabilu de orice spre a te nevoi să-mi urmezi . . . Pentru că se ameninţă ceva mai multu şi decătu viaţa mea. Apoi, ca cum s-aru fi temutu să nu fi spusu prea multu, alătură surîzăndu cu amărăciune: Pentru că se ameninţă fericirea mea . . . fericirea mea interioară . . . dulcea mea Matildă; căci ne aşteaptă zile foarte frumoase; aşadar duminică la amiazi. Eşi repede . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
     După plecarea sa toată puterea faptiţie şi febrilă care mă susţinuse pîn-atunci mă părăsi cu totulu; atătui cătuva timpu într-unu felu de inergie, făr-a putea să-mi strîngu ideile. Acea scenă fulgerătoare le sfărămase; avui nevoe de căteva momente calme ca să cugetu şi să mi le străngu spre a mă uita cu receală la consecuinţele ameninţăriloru D-lui de Lancri, şi pînă unde le-aru putea esecuta. Încătu pentru cuvintele ce le-aru putea avea de a vieţui înpreună cu mine, nu le puteamu pătrunde; dar cătau să fie sinistre. Aceasta însă mă supăra puţinu, căci eramu decisă a nu mă înturna niciodată lăngă dănsulu, remănea chestiunea de a ştie dacă putea să mă ia cu ferţa. Acesea oamenii mei de afacere mă îndatorează cu rugăciune a-mi cere despărţirea, neîndoindu-se despre facila sa obţinere: dar fugeisemu totu d-auna de unu asemenea lucru pentru oroarea scandalului: însă niciodată nu le trecuse prin minte nici loru nici mie de a prespune că domnulu de Lancri aru cutesa vr-o dată să mă invite a reveni să locuescu cu dănsulu. Mi se părea peste putinţă că la vederea apistolelor pe care le aveamu în măna mea să fiu forţată a sta, chiaru pentru unu timpu scurtu cu domnulu de Lancri. Pe de altă parte, legea era adesea atătu de multu nedreaptă către noi femeile, încătu nu eramu deplină astămpărată. Scrisei dar îndată unui iurisconsultu foarte distinsu, care se ocupase cu interesele doamnei de Ricavila rugăndu-lu de a veni cătu mai curăndu i-aru fi cu putinţă să vorbească cu mine. După nişte reflesiuni mature şi profunde, resultatulu acestei scene teribili fu pentru mine oarecum fericitu. Elu ficsă incertitudinile mele în ceea ce atinge pe domnulu de Roşegunu. D. de Lancri mi se arătase cu unu aspectu atătu de respingătoru, pretinderile sele erau deodată atătu urîcioase şi atătu de spăimăntătoare, încătu mi-era necazu de ce să pui unu momentu în paralelu purtarea mea cu a sa. Dar era o distanţă atătu de mare între elu şi mine, încătu pînă în cele din urmă mi se făcu îndurare de scrupulu meu.
     Calea pe care eramu să urmezu şi pe care fui decisă a o urma era prea simplă: a mă judeca pentru despărţirea de corpu şi de bunuri în contra D-lui de Lancri; după obţinerea acestei despărţiri, să urmezu după urările inimii mele, şi să mă ducu în vreo retragere necunoscută, să aşteptu pe D. de Roşegunu spre a-i consacra remasulu vieţii mele. O despărţire legală, completă, era unu felu de divorţiu; mă consideramu ca liberă de totu. Fără îndoială aru fi fostu o faptă mai eroică de a urma rolulu de abnegare sublimă la care mă condemnasemu; dar în definitivu, mă credeamu smintită s-ajungu pîn-acolo cu esagerarea datoriiloru mele. Niciodată n-aşu fi provocatu o despărţire care să viă pe la mine; şi astu felu poate mi-aşu fi eternisatu scrupululu; dar D. de Lancri mă punea într-această estermitate: deşi sub unele raporturi ea îmi fu penibilă, o primi însă cu bucurie_ căci eramu să-i fiu datoare fericirea restului vieţii mele, şi eramu să-i mai fiu datoare acelu fiitoru radiosu pe care fusesemu aproape de a-lu sacrifica. Niciodată nu-mi simţii minţile mai ferme, mai curate, mai line, mai deschise decătu dup-acea sguduire violintă; niciodată nu luasemu o determinare mai iute. Nimicu nu mă oprea, şi nu mă detei în lături d-înaintea niciunei prevederi, oricătu de sfăşiitoare aru fi fostu ea. Mă presupusei forţată de a locui cu D. de Lancri pînă în momentulu procesului meu; eramu sigură că voiu suferi cu tărie această cercare, fiindu susţinută de certitudinea fericirii care m-aştepta pe urmă. Mă dusei şi mai departe încă presupusei procesului meu perdutu, şi soartea mea în mănele D-lui de Lancri. Dar atunci această nedreptate era atătu de flagrantă, judecata societăţii, resumată printr-acestu verdictu, era s-aibă o părtinire atătu de revoltantă, încătu nu mă mai credeamu datoare s-amu nici unu respectu, nici o datorie către o asemenea societate parţială cu atăta monstruositate . . . îmi încredeamu fiitorulu şi viaţa tinereţii D-lui de Roşegunu. Aceasta fără remuşcare, fără temere, în faţa şi sub invocarea lui Dumnezeu, apelăndu pentru judecata oameniloru la tribunalulu său supremu, celu din urmă refugiu, cea din urmă speranţă a oprimanţiloru.
     Cu toate că eramu foarte sigură de resoluţiunea mea, atătu a mă îndatora către D. de Roşegunu cătu şi pentru a-i cere consiliului şi ajutorulu în nişte circumstanţe atătu de grave, îi scrisei aceste vorbe îndată:
     - "Revino . . . revino iute . . . tănărulu met amicu . . . astă dată voiu fi pentru totu d-auna a dumitale . . . viaţa mea îţi aparte." Chiemai pe Blondela şi-i zisei.
     - Să te duci la ospelulu de Roşegunu, vei remite această scrisoare intendentului, zicăndu-i din parte-mi d-a o trimite îndată domnului său printr-unu curieru.
     Abia eşise Blondela, căndu una din femeile doamnei de Ricavila intră la mine plină de lacreme şi ca o perdută:
     - Pentru numele cerului ! strigă ea, vino . . . damicela Ema moare; doamna de Ricavila e în deliru. 
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
      
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU LXXIII.
     
     O CONSULTARE.
     
     
     Ce spectaculu durerosu, Dumnezeulu meu, se înfăţişă vederii mele ! Cele mai mici amănunte din scena aceasta suntu pentru totu d-auna întipărire în memoria mea. Tintura camerei Emei era de muselină albă, precum şi cortinele şi draperiile patului ei; obloanele semiînchise abia lăsau o lumină uşoară să pătrunză într-acelu apartamentu. Abia se vedea, în mizloculu albeţii văluriloru care o împresurau, figura Emei cea palidă şi angelică, încadrată cu bendele părului ei blondu şi puţinu umedu; ochii ei cei mari mai fără căutătură erau semiînchişi sub plondele loru cele lungi, care aruncau o umbră transparintă pe obrajii ei ce acum erau săpaţi de maladie: uneori buzele ei se mişcau uşoru; îşi ţinea amăndouă mănuşoarele încrucişate pe sînulu ei virginalu într-o atitudine plină de graţie şi de modestie. Nu văzusemu pe Ema de vr-o două zile; fui spăimăntată de schimbarea trăsurelor ei. Doamna de Ricavila, îngenunchiată la căpătăiul ei, o străngea cu o strîngere convulsivă, şi acoperea cu lacreme şi cu sărutări ochii ei, obraji ei, fruntea ei, părulu ei. Una din femeile ei, înecată de plăndete, era pe jumătate plecată pe patu, ţinăndu o tasă în mănă.
     - Mare Doamne! ce e ? strigai eu alergăndu la doamna de Ricavila şi îngenuchindu lăngă dănsa. Ea nu respunse nimicu şi-şi îndoi măngăerile. Apucai pe Ema de mănă, era uscată şi arzăndă; resuflarea ei cea tare semăna penibilă, îngreuiată, şi causa mai vărtosu alarmele doamnei de Ricavila.
     - Trimis-a cineva să caute pe medicu ? întrebai încetu pe femeea de cameră.
     - Vai! nu. doamnă; crisea damicelei a fostu aşa repede, încătu toţi şi-au perdutu mintea.
     - Dă-mi acea tasă, şi dute îndată să trimiţi după D. Gerard, îi zisei. Fata eşi iute.
     - Ema . . . Ema, copila mea ! dar nu mă auzi? . . . Dumnezeulu meu! dau nu mă vezi? strigă doamna de Ricavila, între plănsetele ei, te rogu . . .  bea puţinu . . . 
     Şi, înturnăndu-se spre a lua tasa mă văzu:
     - Ah! nu-ţi spuneam eu! murmură ea arătăndu-mi pe fiiă-sa cu o căutătură disperată . . . perdută . . . Nu voiu putea trăi după dănsa ! . . . 
     - Tăcere . . . aibi îndurare de dănsa şi de dumneata, tăcere!
     - Nu te mai recunoaşte, nu va să ia nimicu din măna mea . . . Această beutură aru scăpa-o poate . . . Şi apropiă o lingură de buzele junei fete, care îşi întoarse capulu încetu . . . . 
     - Îţi spuneamu eu . . . ea ştie totu . . . mă despreţueşte . . . mă ureşte . . . Oh! Dumnezeulu meu ! va muri blestemăndu pe mumă-sa . . . 
     Şi doamna de Ricavila perzăndu-şi minţele de totu, îşi frăngea braţele de disperare; plănsetele ei deveniră convulsive, apoi încetară deodată; îi stătură lacremele, îi se îndoi corpulu, şi fu îndată prada unui atacu de nerve spăimăntătoru. Sunai să viă femeile; ele o transportară în camera sa, şi eu remăsei lăngă Ema. Doctorulu veni îndată. Elu ceru unu contu despre noaptea, care fusese foarte turburată. Dimineaţa, Ema adormise puţinu deşteptăndu-se, se uitase multu la doamna de Ricavila; apoi spusese căteva vorbe pe înţelese în minutele delirului său de ferbinţeală. Îndată ce a trecutu această crise, căzuse iar într-acea stare de toropeală şi de nesimţire în care se afla. Domnulu Gerard se apropiă de patu, consideră cătuva timpu pe Ema, şi ascultă resuflarea ei cu luare aminte. Observai trăsurele medicului cu smăcinare: părea tristu şi îngrijatu. După ce şi-a adunatu minţile unu momentu, îmi zise:
     - Doamnă, aşu dori să remăiu unu momentu cu dumneata, fiindu că doamna ducesa de Ricavila din nefericire nu e în stare să m-auză . . . 
     Făcui unu semnu; amăndouă femeile eşiră.
     - Dumnezeulu meu! domnule, zisei eu, dar ce este? . . . 
     - Pericululu e mare . . . prea mare . . .
     - Pentru numele cerului, domnule . . . e dar perdută toată speranţa.
     - Mi-e teamă, doamnă . . . Ştiinţa din nefericire n-are putere să combată nişte cause curatu morale, care producu nişte reacţiuni fisice totu d-auna renăscănde. În deşertu se luptă cineva în contra efecteloru răului . . . Căndu vatra răului ne scapă. Aşadar, de faţă cu starea atătu de gravă a damicelui Ema . . . Suntu datoru . . . Cată . . .
     Văzăndu îndoiala domnului Gerard:
     - Domnule, îi zisei, eu suntu cea mai bună amică a doamnei de Ricavila, iubescu pe Ema ca pe o suroră. Pociu respunde la toate întrebările dumitale . . . 
     - Aşa şi eu te-amu rugatu, doamnă, de a trimite afară femeile doamnei ducese. Ceea ce amu a spune e cu totulu confidinţialu. Dup-o nouă pause elu urmă:
     - Amu făcutu toate îngrijirile damicelei Ema, şi la Sacre-Coeur, şi aci. Caracterulu ei mi s-a părutu totu d-auna cu o esaltare concentrată, imaginarea ei foarte viuă, spiritulu foarte impresionabilu, candoarea sa profundă . . . Nu ştiu dacă m-amu înşelatu.
     - Delocu, domnule; . . . decătu, căndu e cu doamna de Ricavila şi cu mine, Ema e totu d-auna francă, şi cu o espansiune ca să zicu aşa involuntarie, atătu de imperioasă e în casa ei . . .
     Domnulu Gerard cugetă căteva minute, şi urmă:
     - Totu aceasta mi-a spusu adesea şi doamna de Ricavila; şi această asiguranţă, din partea unei persoane care cunoaşte atătu de bine pe damicela Ema, fusese deajunsu ca să depărtezu pîn-aci nişte prepusuri care îmi veniseră, şi pe care îmi pare rău foarte amaru că nu ţi le-amu încredinţatu.
     - Cum asta, domnule?
     - Voiu avea îndată onoarea de a-ţi spune pentru ce . . . Doamnă, după cum crezu eu, causa maladiei damicelei Ema este cu totulu morală: visările ei mai dese, starea ei de langoare datează de multu timpu; dar aceste simtome au unu caracteru mai seriosu de căteva săptămăne; deodată gravu de vr-o căteva zile, şi foarte de temutu de eri . . . . Acum, ceea ce îmi permite a-ţi spune, doamnă, e prea delicatu; dar viaţa acestei copile se pare cam ameninţată.
     - Domnule, te rogu!
     - Ei bine! . . . . doamnă . . . . dumneata care vezi în toate zilele pe damicela Ema, dumneata care vieţuieşti în intimitatea sa, n-ai nici unu cuvăntu de a prepune că are . . . . vr-o aplecare . . . . vr-o înclinare . . . . vr-o înclinare contrariată?
     - Ema? . . . . nu, domnule . . . . nici una . . . dar ce lucru te poate face să crezi aceasta?
     - Ţi-o repetu, doamnă, simtomele maladiei sale au totu caracterulu acestoru afecţiuni de langoare causate de către nişte supărări secrete ale inimii. Adesea amu fostu aproape de a-ţi esprima îndoelile mele; dar doamna ducesa, şi dumneata, doamnă, vorbindu-mi neîncetatu despre francheţea cea straordinarie a acestei persoane june, aţi depărtatu ideea aceasta . . . .
     După ce amu cugetatu din nou, neaflăndu într-adevăru nimicu care să fi pututu justifica presupusurile D-lui Gerard, îi respunsei:
     - Nu, domnule, nu pociu să presupui la Ema nici unu amoru contrariatu, şi nu m-aşu mira chiaru că ţi-a venitu această cugetare, dacă ştiai ca şi mine că Ema are o candoare şi o neştiinţă copilărească, ca să zicu aşa. Pe lăng-aceasta, i-aru fi cu neputinţă de a ascunde unu asemenea secretu sau doamnei de Ricavila, sau mie.
     - Aceaastă candoare, această neştiinţă copilărească, doamnă, în locu de a-mi derăpăna convingerile, le măreşte şi mai multu.
     - Dar cum asta, domnule?
     - Poate că nici ea nu ştie aplecarea pe care o resimte. Rechemăndu-ţi confidinţele ei, revelaţiunile ei, doamnă, nu-ţi aduci aminte unele înprejurări care de faţă suntu atătu de neînsemnătoare, dar care, de se voru esplica şi se voru interpreta astu felu, aru putea să ne lumineze?
     - Nu, cu cătu mai multu cugetu, domnule, îi zisei după unu momentu de reflesiune, cu cătu mai multu cugetu, cu atătu mai puţinu îmi vine să primescu o asemenea suposiţiune . . . Cu toate acestea,  făr-a mă esplica de totu asupra unui secretu care nu e alu meu, şi cerăndu-ţi ertăciune pentru reserva mea, cată să-ţi spuiu că doamna de Ricavila şi eu ne-amu temutu ca Ema să nu fi făcutu o descoperire de o mare importanţă pentru dănsa . . . . o descoperire relativă la familia sa . . . . şi că biata copilă să nu fi fostu, să nu fie tare afectată.
     D. Gerard se părea din ce în ce mai turburatu, ceea ce-i spusesemu pare că nu-i făcu nici o impresiune; clăti din capu c-unu aeru de îndoială, se duse din nou lăngă Ema, îi asultă resuflarea, care semăna oarecum alinată, îi pipăi văna, şi-mi zise:
     - Îi e rău, foarte rău . . . . o causă morală produce toate derăpănările acestea, numai de la o vindecare morală poate cineva aştepta ceva . . . Suntu esemple miraculoase despre persoane care au fostu rechemate la viaţă prin singura înfăţişare a fiinţei de care purtau dorulu sau pe care doreau a o vedea . . . . Şi . . . nu ţi-o ascunzu, doamnă, s-aru cădea unu miraculu de genulu acesta ca să scape pe damicela Ema.
     - Ah! domnule, mă spăimănţi! strigai văzăndu espresiunea cea funestă a fisionomiei medicului.
     - Asta e foarte siguru, urmă elu, şi ştiu prea multu, doamnă, spre a te convinge că pericululu în care se află e foarte mare . . . . căci numai această considerare îmi poate învinge respumnanţa de a-ţi vorbi despre o comunicare bizară, care mi s-a făcutu într-unu modu foarte neplăcutu.
     - Ce vrei să zici, domnule? de ce felu de comunicare vrei să vorbeşti?
     Azi dimineaţă unu comisionaru necunoscutu a adusu la mine unu ciferu micu coprinzăndu zece bilete de o mie franci, şi o scrisoare pe care cată să ţi-o arătu, cu toate că mă costă.
     D. Gerard citi ceea ce urmează:
     "Aceste zece mii franci suntu ai dumitale, de te vei însărcina să spui doamnei de Lancri că damicela de Lostangeli moare de amoru după D. marchisu de Roşegunu . . . . "
     Sunt unele emoţiuni morale ca unele fapte fisice, ţi se dă o lovitură violintă în capu, te restoarnă; la începutu nu resimte cineva nimicu fără numai o comoţiune profundă . . . o ameţeală dureroasă care-ţi stinge toată cugetarea. Cazi avăndu numai conştiinţa deşteaptă a unui periculu mare . . . . Astu felu fu pentru mine acea revelire fulgerătoare. Primii în inimă o lovitură spăimăntătoare, ideile mi se turburară într-o ameţeală penibilă; o secundă, nu mai văzui nimicu, nu mai auzi nimicu. Apartamentulu era atătu de întunecosu, încătu mediculu nu văzu cătu de alterate-mi erau trăsurele; elu urmă de a vorbi:
     - N-amu nevoe de a-ţi spune, doamnă, că cele zece mii framci au fostu nemediatu trimise la spitale; dat înfine, înaintea unoru ochi preveniţi, nu puteamu să paru că servezu nu ştiu care interesu misteriosu, descoperindu sau doamnei de Ricavila, sau dumitale, doamnă, unu faptu sau celu puţinu o presimţire gravă pe care o ştiamu de cîtuva timpu, şi pe care cuvintele ce ţi le-am spusu, doamnă, mă făcuseră s-o tacu pîn-acum! . . . o mai zicu odată, convingerea mea era formată încătu pentru simtimentulu, pe care căta să-lu cerce damicela Ema, iar nu încătu pentru obiectulu acestui simtimentu, căci n-amu onoarea d-a cunoaşte pe D. de Roşegunu decătu din nume. În fine, doamnă vei crede cuvăntulu unui omu onestu: îndată ce amu primitu azi dimineaţă această comunicare stranie, aşu fi împărtăşitu pe doamna ducesa de Ricavila de temerile mele, sau mai bine de convingerile mele, atăta de alarmantă e starea damicelei Ema. Acum, doamnă, crezi că aplecarea cea necunoscută sau contrariată pe care o cearcă damicela Ema s-aibă de obiectu pe D. de Roşegunu? Îlu vedea adesea oară?
     - Îlu vedea domnule,  . . . elu o vedea în toate zilele . . . . 
     - Şi crezi că D. de Roşegunu se împărtăşeşte de această afecţiune, sau celu puţinu că o cunoaşte ?
     - Nu crezu, domnule . . . nu, nu o crezu.
     Dup-o tăcere de unu minutu zisei îndată doctorului c-o voce alterată şi c-unu tonu solemnu:
     - Aşadar, această copilă se află în periculu de moarte . . . şi ceea ce o omoare e o pasiune concentrată?
     - O crezu, doamnă, pe anoarea mea o crezu; şi dacă remăne o singură speranţă de scăpare pentru nefericita copilă . . . această speranţă e d-a o convinge că D. de Roşegunu se împărtăşeşte de amorulu ei. Mai înainte de orice cată s-o scăpămu . . . 
     - Acum, domnule, pentru interesulu scăpării Emei . . . îmi remăne de a-ţi cere unu serviţiu de cea mai mare importanţă . . . . 
     - Doamnă, vorbeşte . . . . 
     - Voeşte a-mi permite acea scrisoare, şi a-mi da cuvăntulu dumitale de a nu spune nimului . . . . nimului c-ai primit-o.
     - D. Gerard se consultă unu minutu, fără îndoială să nu urmeze cu uşurinţă, şi respunse:
     - Conştiinţa mea n-are să mă mustre pentru minicu, cei neabuţi profită de zece mii franci, revelaţiunea pe care ţi-amu făcut-o se acoardă cu conştiinţa mea, nu văzu nici o pedică întru a-ţi da biletulu acela şi cuvăntulu pe care mi-lu ceri, doamnă.
     - Îţi mulţumescu, domnule.
     - Cugetă bine, doamnă, îmi zise doctorulu Gerard c-unu tonu gravu, imposantu, înturnăndu-se lăngă patulu Emai, cugetă bine că te însărcinezi cu o responsabilitate gravă . . . momentele suntu preţioase; amu văzutu pe doamna ducesa, ea nu în stare de a se ocupa într-acestu momentu cu juna sa consăngenă . . . Soartea acestei copile reposă cu totulu asupra dumitale . . . dac-ai să-i dai vreo speranţă, fă-o cătu mai curăndu se va putea . . . cu cele mai mari menageminte. Accesulu ei de ferbinţeală s-a împuţinatu, alătură elu pipăindu-i pulsulu, a furat-o somnulu puţinu, poate că va fi încetatu delirulu . . . De va putea atunci a te auzi, dacă cervelulu nu îi e de totu smintitu, remăne oarecare speranţă de scăpare.
     - Ai dreptate, domnule, îi zisei cu amărăciune, responsabilitatea mea e mare, foarte mare . . . . teribilă încredinţă.
     După ce a mai consideratu încă odată pe Ema, doctorulu îmi zise:
     - Mi se pare că văzu o lacremă sub genele ei . . . . aceasta e o probă de destindere, o îmbunătăţire uşoară . . . Îndată ce va putea a te auzi, vorbeşte-i de D. de Roşegunu, mai întăiu cu reservă; vei esamina cu multă luare aminte efectulu ce-lu va produce acestu nume într-însa . . . sau pe fisionomia sa . . . . 
     - Aşa, domnule . . . aşa . . . voiu observa.
     - Apoi, de vei vedea c-acestu nume deşteaptă într-adevăru vreo emoţiune într-însa fie oricătu de uşoară, îi vei putea vorbi de speranţa de a-lu revedea îndată . . . aci se află elu ?
     - Nu . . . . nu, domnule, lipseşte de multe zile.
     - Şi într-adevăru, suntu mai multe zile de căndu starea damicelei Ema s-a înrăutăţitu . . . . Această plecare i-a produsu crisea din urmă . . . . Vei putea dar să vorbeşti damicelei Ema despre înturnarea D-lui de Roşegunu, care va fi în celu mai scurtu terminu; să-i spui c-o va revedea cu plăcere . . . poate chiaru că i-a şi devinatu simtimentele şi că se împărtăşeşte din ele . . . ce e mai importantu e d-a o scăpa mai întăiu . . . . 
     - Fără îndoială, domnule . . . . cată s-o scăpămu, îi zisei mai multu mecaniceşte.
     - Astu felu, de esemplu, dacă cuvintele dumitale voru aduce vreunu resultatu neaşteptatu, vei putea poate, ca să dai o lovitură decisivă, s-o faci a întrevedea speranţa d-a se mărita cu D. de Roşegunu . . . Înc-o dată-ţi maizicu că e periculu de moarte, e vorba d-a o scăpa . . . Dac-această unire e imposibilă să i-o spuneţi mai tărziu, poate c-atunci va fi mai puţinu periculu; nu cearcă cineva de două ori o asemenea crise.
     - Crezi, domnule?
     - Fără nici o îndoială . . . Dacă din miraculu i-aru reveni viaţa, s-o lăsaţi într-această confidinţă pînă se va întrema, care, neapăratu, va fi prea curăndu. Fericirea e unu măntuitoru atătu de mare ! în maladiile morale, ea operă adesea minuni. Ascultă, doamnă, nu-ţi zicu să speri . . . dar curagiu . . . Fără îndoială responsabilitatea dumitale e mare; dar nimeni mai multu decătu dumneata nu poate face această cercare, la care se cere atăta delicateţe, atăta tactu şi atăta devotamentu: dumneata eşti amica intimă a doamnei de Ricavila, eşti ca o suroră a acestei biete copile; cea din urmă speranţă care o mai ţine în viaţă nu poate fi încrezută în nişte măini mai sigure şi mai devotate. . . . Aşadar deseară, doamnă, voiu reveni.
     După ce a ordonatu căteva prescripţiuni, eşi. Una din femeile doamnei de Ricavila veni să-mi spuiă că ducesa se afla totu într-o stare nervoasă şi deplorabilă. Îi zisei a se înturna lăngă doamna sa, că Ema dormea. Şi remăsei singură . . . . singură cu acea nefericită copilă, care, în inocinţa sa, îmi da lovitura cea mai crudă din căte aru fi pututu să m-ajungă . . . O Dumnezeulu meu, o şti, căzui în genunchi lăng-acelu patu funebru, te rugai cu ferbinţeală d-a alunga de la mine cugetele cele detestabili, instinctele omucide . . . aşa, omucide . . . . căci uneori ucide cineva cu cuvăntulu sau cu tăcerea, precum ucide cu ferulu. Doamne, Doamne! tu de la care nimicu nu scapă, ai pututu atunci să descoperi în cele mai secrete îndoituri ale inimii mele . . . acele resimtimente care seamănă a fi crimini . . .
     
     
     
     
     
     
     
      
     
     
     
     
     CAPITULU LXXIV.
     
     REVELIRE.
     
     
     Eramu acolo singură . . . . singură cu Ema, aşteptăndu deşteptarea sa . . . . aşteptăndu unu momentu lucidu alu agoniei sale spre a-i întreba inima . . . . spre a-i reveli unu amoru pe care-lu resimţea şi pe care-lu neştia poate . . . . Eu . . . . eu . . . . să-i revelu acestu amoru ! Şi acestu amoru . . . . ea-lu cerca. Îndată ce s-a deschisu această cale teribilă în cugetarea mea, mersei cu o rapiditate spăimăntătoare; nu puteamu să pricepu orbirea mea trecută. Îmi esplicai unele bizarerii din purtarea şi din vorbele Emei. Mi de resuveniri mi se întipăriră atunci . . . . astu felu, între altele, ea cerca o emoţiune penibilă căndu văzu căzăndu ninsoarea . . . . şi ninsoarea era să servească de sudariu D-lui de Roşegunu. În fine, cea din urmă probă, fatală probă! de vr-o cătuva timpu nu cerca ea, ştiindu fără îndoială, unu viu simtimentu de gelosie pe care i-o însuflamu, la care Ema se supunea mai mai întăiu roşindu, şi pe care o învingea pe urmă, nu demonstra puterea amorului ei ? Si cătr-acestea astu amoru nu era probabilu, neapărabilu? . . . . Această copilă văzăndu pe fiecare zi unu omu astu felu ca D. de Roşegunu, auzindu numai laude despre dănsulu, putea să nu-lu iubească oare ? Unu momentu acusai amaru pe doamna de Ricavila ca imprudintă . . . Biată mumă nefericită! . . .  Pe urmă căzu asupra D-lui Lugarto totu greulu esecraţiunii mele. Oh! elu îmi resbuna de răulu pe care mi-lu făcuse . . . . îşi resbuna într-unu modu foarte crudu . . . . Dar cum, elu care nu vedea niciodată pe Ema, pătrunsese unu secretu pe care nu-lu ştia nici doamna de Ricavila nici eu, unu secretu care abia trecea prin mintea doctorului Gerard?
     Ducesa se credea sigură de oamenii ei; dar D. Lugarto nu putea să fi corumptu vreunii dintr-înşii? şi afară de aceasta cum au cititu chiaru acesti oameni în inima Emei mai bine decătu mumă-sa, mai bine decătu mine? Cugetăndu mai multu, aceasta se înţelegea destulu de bine . . . . Eramu necontenitu preocupată de amorulu meu, chiaru doamna de Ricavila avea unu interesu viu pentru acestu amoru; unele însemnări, unele evidinţe, cată să ne fi scăpatu: prepusulu pasiunii Emei era o mie de leghe departe de cugetulu nostru . . . . Ema avea dar vr-o confidintă printre femeile doamnei de Ricavila? aceasta nu era în caracterulu ei, şi acele femei se păreau toate devotate mumii sale. Încătu pentru acestu devotamentu . . . aurulu e, vai! unu corupătoru putinte . . . . şi D. Lugarto era foarte avutu. Aceste reflesiuni se paru calme, reci, cam copilăreşti, faţă cu lovitura de care eramu ameninţată; dar ele nu mă împedicau d-a fi într-acelaşi timpu împresurată de spaimele cele mai sfăşiitoare. Precum ochiulu lui Dumnezeu îmbrăţişează deodată toate lucrurile, îmbrăţişai unu minutu şi dintr-o singură căutătură toate lumile durerii . . . toate spaţiurile disperării . . . de la causele cele mai spăimăntătoare pînă la cele mai din urmă efecte. Alteori nu puteamu crede moraliceşte această nimicire fulgerătoare a speranţeloru mele. Aceasta mi se părea supră anaturalu. Era contrariulu miraculiloru; oricătu de pipăibilă să fie realitatea . . . . refusamu d-a o crede.
     Opusei evidinţa fapturiloru nişte cuvinte care mi se păreau aşa de puternice, aşa de nemutabile ca şi legile naturei.
     - Nu, nu, îmi zisei eu, Ema nu poate iubi pe D. de Roşegunu; ea nu poate una ca aceasta: acestu amoru i-aru causa moartea sau nefericirea eternă . . . . . şi eu nu voiu moartea acestei copile june, şi nu voiu să fiu în eternu nefericită. E cu neputinţă să renunţu l-amorulu meu, să mă înturnu lăngă D. de Lancri; e cu neputinţă să fi atinsu fericirea aşa d-aproape ca să o văzu stingăndu-se astu felu înaintea ochiloru mei . . . e cu neputinţă să fiu închinatu unui fiitoru atătu de spăimăntătoru precum aru fi alu meu . . . . Împlinirea acestoru temeri mi s-aru fi părutu unu visu monstruosu. Această grămădire de nefericiri d-asupra unei singure fiinţe nu trecea peste marginile posibilului? Dumnezeu nu putea voi aceasta; căci astu felu aru fi damnatu foarte siguru şi foarte facilu unu sufletu . . . Mă revoltamu în contra neînpăcatei persecuţiuni a destinatei. Întrebamu ce făcusemu . . . . eu, ca să-mi fi fostu soartea atătu de fatală!
     Atunci nu ştiu care voce totu deodată şi severă şi paternă îmi respundea:
     - „Şi această copilă, acestu angelu care e în agonie, ce-a făcutu ea ? şi ea moare . . . Sufletulu ei e atătu de curatu, încătu nu cunoaşte chiaru amorulu pe care-lu resimte . . . Nu l-a spusu niciodată, nu se va plănge niciodată, şi e pe moarte! . . . Ca florile care se vestejescu căndu soarele le lipseşte, şi care nu ştiu ce va să zică soare . . . a simţitu amorulu care va face să-i lipsească viaţa . . . . şi s-a vestejitu . . . . Ea n-avea nevoe de sofisme, de subtilităţi, ca să-şi justifice amorulu . . . . Era jună şi liberă . . . . A iubitu unu omu june şi liberu ca dănsa . . . Amorulu ei a fostu după legile lui Dumnezeu şi ale oameniloru . . . E de şeaisprezece ani, şi moare . . . Închideţi pentru totu d-auna ochii, biată copilă; amorulu tău virginalu va fi îmormăntatu înpreună cu tine. Nu-ţi fie teamă de nimicu . . . Toată lumea-lu va neştie ca tine. Văzăndu-ţi cineva amăndouă mănuşoarele palide şi îmăcrite încrucişate d-asupra sînului tău, aru zice că instinctulu tău pudicu va s-ascunză acestu amoru, ca cum l-aru putea devina cineva prin limpeditatea sufletului tău . . . . Dormi . . . . dormi somnulu celu eternu . . . . Biată copilă.”
     Şi  atunci mă simţii întinerită fără voea mea. Apucai ochii mei umezi d-asupra figurei celei dulci şi murinde a Emei. Noaptea era aproape; frumosulu ei obrazu, albu ca alabastru, semăna că strălucea în mizloculu umbreloru care cutropeau alcovulu ei. Somnora uşoru; biata ei figură, îndurerită şi tristă avea într-acelu momentu o espresiune magnifică de resignare şi de suferinţă candidă . . . .
     - O Dumnezeulu meu ! Dumnezeulu meu ! strigai eu căzăndu în genunchi, e de spaimă nefericită! Dar celu puţinu nu cunoaşte causa suferinţeloru ei, aru muri fără părere de rău . . . şi eu, n-aşu trăi într-o disperare eternă . . . . Apoi cugetăndu cătu de oribilu era această urare, îmi înecai plănsetele şi cerui ertare de la Ema. În remuşcarea mea c-amu conceputu această cugetare criminală, mă esaltamu pînă la eroismu. Auzi din nou vocea misterioasă; ea făcea să vibre mai fără voea mea coardele cele mei generoase ale sufletului meu.
     „Curagiu . . . . curagiu . . . . biată femee . . . . îmi zicea ea, crucea ta e grea; curagiu, încă unu pasu, şi te vei urca pe cima măgurei tale . . . . Atunci . . . de acolo . . . . din înălţimea renunţării tale sublime, precum Cristulu din înălţimea crucii sale, puse între oameni şi Dumnezeu, vei contempla desubtulu tău această copilă pe care vei fi scăpat-o, pe mumă-sa care te va binecuvănta . . . . Încătu pentru omulu care e atătu de demnu de tine, pe care-lu iubeai cu atăta demnitate . . . . vei zice ascunzăndu-ţi lacremele: Căndu aru ştie! curagiu . . . . Oh! tribue o resoluţiune mai multu decătu omenească spre a încinge atătu de involuntariu cununa săngerată a unui martiriu necunoscutu. Dar iar ce balsamu voru respăndi d-asupra plageloru tele nespusele şi materne consolări ale conştiinţei tale! Oh! tu nu şti încă, biată femee, ce va să zică a căuta, prin multe sacrificii, dreptulu de a plănge asupră-şi! Oh! tu nu şti pietoasa dulceaţă a acestoru lacreme sante şi fecunde . . . Tu nu şti cu cătu orgoliu misericordiosu le simte cineva curgăndu căndu ştie că alţii le-aru vărsa . . . dar mai amare, dar mai arzătoare încă . . . Tu nu şti voluptăţile religioase ale durerii! Tu nu şti cum suferă cineva şi cum se bucură totu deodată, zicăndu-şi, cu inima strugită, cu ochii înecaţi de lacreme, cu buzele trăsărindu de plănsete: „Suntu soarte nefericită! dar celu puţinu suntu fericiţi . . . . aceia pentru care suferu atătu de multu . . . .” Oh! aşa . . . fi măndră de acestu amoru, în numele căruia te vei sacrifica . . . Fi măndră . . .  aceasta e întăiulu tău, singurulu tău, nobilulu tău amoru. Vezi cugetele pe care ţi le inspiră, vezi ce resimţi, în loculu unei gelosi grosolane ca aceea care te aprindea altă dată în contra Ursulei . . .
     Ce simţi pentru Ema? Aspirările cele mai înalte, cele mai atingătoare . . . Moare de amoru pentru acela pe care-lu iubeşti . . . îi vei smulge din buzele ei murinde acestu secretu pudicu . . . vei renunţa însă-ţi în favoarea ei, la visulu tău de auru, la cerulu tău . . . şi ai numai lacreme de tinereţe şi de îndurare pentru Ema. Aşa . . .aşa . . . Matildo, amorulu tău e mare, amantele tău ţi-o spunea . . . Dintr-acestu amoru cată să resară într-o zi nişte devotamente magnifice, nişte esemple sublime. Altă dată ai ştiutu numai să suferi pasivu pentr-o causă indemnă . . . a venitu ora să suferi şi să lucrezi pentru causa cea mai  sntă. Ţine-ţi aureola virtuţii cea dibină; nu cădea nici în ochii tei, nici în ochii acelora pe care îi iubeşti; sacrifică-te pentr-o copilă inocintă şi pură, scapă-o de moarte . . . lucrează întru fericirea sa . . . . Curagiu . . .  Dumnezeu te vede . . . . Dumnezeu îţi surîde în eternitatea sa.”
     Şi, precum se cearcă cineva a resista la o fermecare culpabilă, la întragerea consiliiloru ruşinoase,mă cercamu să-mi închizu inima la accentele acelei voci generoase. Eramu sătulă de suferinţe. Pentru ce să dau acestei nefericite copile o speranţă pe care n-aru realisa-o niciodată D. de Roşegunu? căci mă iubea pe mine, căci mă iubea ca unu nebunu, şi spăimăntătorulu meu sacrificiu aru fi deşertu pentru fericirea acestei copile june. În mizloculu acestoru reflesiuni atătu de sfăşiitoare, Ema făcu o mişcare uşoară, întoarse capulu lăncedu spre mine, deschise ochii suspinăndu, şi se uită la mine. Oh! parcă o văzu şi acum, acea căutătură profundă, totu deodată atătu de dulce, atătu de tristă, atătu de resignată . . . Mi se păru că mă implora, că-mi cerea viaţa, fericirea . . . După ce m-a contemplatu unu minutu cu mirare, închise lungele ei plope; două lacreme curseră pe obrajii ei, care luară unu minutu culoarea unei pose palide.
     - Ema, ce ai ? îi zisei încetu, te văzu plăngăndu! . . . suferi?
     - Sufletu, îmi respunse ea c-o voce lină făr-a deschide ochii, te iubescu . . . . şi cu toate acestea înfăţişarea dumitale îmi face rău . . . Nu te supăra pe mine pentru aceasta . . . cată s-aibi îndurare pentru cei ce suntu pe moarte.
     - Ce zici! . . . nu avea asemenea idei, biată copilă, m-ai amări şi pe mine şi pe buna dumitale amică.
     - Ştiu bine că voiu muri . . . în visulu meu, Dumnezeu mi-a spus-o.
     - Ce visu?
     - Oh! unu visu straniu, urmă ea ţinăndu-şi mereu ochii închişi, nu cutezu a ţi-l spune.
     Ema, te rogu . . . .
     - Mă simţeamu că moru; simţeamu în mine ca o putere mare care vrea să mă răpească din ceruri . . . şi apoi . . . mi s-a părutu c-auzu o voce care zicea: Se cade să moară? se cade să moară?
     - Şi cui vorbea această voce, copila mea?
     - Oh! ferbinţeala . . . . . îmi făcea ideile acestea . . . . Ele suntu nebune.
     - Dar cui spunea vocea aceasta: Se cade să moară?
     - Ea o spunea . . . . unei femei . . . . unei femei a căreia figură nu o vedeamu . . . . se grăbi Ema să zică.
     Înţelesei . . . . nefericita copilă mă înşela; pe mine mă văzuse ea în visu.
     - Şi acea femee? îi zisei.
     - N-a respunsu nimicu, şi vocea a zisu: Ema, cată să mori! Apoi, mustrăndu-se fără îndoială în sine c-a fostu impresionată în contra mea printr-acelu visu, şi revenindu la naturalulu ei celu dulce şi plăcutu, deschise ochii, şi se uită la mine astă dată c-o espresiune de tinereţe, de repentire, atătu de ingenioasă, încătu nu-mi putui ţine lacremele. Se plecă spre mine, îmi luă măna într-ale sele, a adus-o la buzele ei, vai! reci, foarte reci . . . . apoi o puse pe sînulu ei zicăndu-mi:
     - Mi se pare că căldura mănei duitale îmi va încălzi înima, care era îngheţată adineaori . . . .
     - Ema, mă iubeşti dar multu?
     - Acum . . . te iubescu . . . . ca p-o a doua mumă . . . . nu iubescu nimicu în lume mai multu decătu pe dumneata . . . . 
     - Nu iubeşti pe nimeni ca pe mine . . . . . . copila mea?
     - Pe nimeni . . . . Aşu fi vrutu să-ţi semănu întru toate . . . . se fiu însă-ţi dumneata . . . .
     - Şi cu toate acestea uneori . . . . mă urşti, zisei cu destulu vioiciune. Ea făcu o mişcare iute, îmi strînse şi mai multu măna pe inima ei; simţii uşoarele sele bătăi iuţindu-se puţinu. Ema urmă surîzăndu durerosu:
     - Vezi ce rău îmi faci zicăndu-mi aceasta . . . . . Te încredinţezu că te iubescu . . . . Aceste mişcări . . . . pe care puteamu  altă dată să le ţiu văzăndu-te, amu descoperitu ce înseamnă ele . . . . Şi se cercă de a mai surîde . . . . 
     - Adevăratu . . . . Şi ce însemnau.
     - Era instinctulu inimii mele care mă înştiinţa că fără voea mea îţi causasemu vreo supărare . . . . Atunci abia cutezamu am-apropia de dumneata, cercamu ca unu felu de remuşcare pentru greşala mea; dar tănăra dumitale bunătate o făcea să peară îndată, şi m-aruncamu în braţele dumitale.
     Cum să nu fi fostu întinerită auzindu pe Ema cum se sforţa d-a interpreta astu felu gelosia de care se mustra singură, şi a căreia causă nu putea să şi-o esplice? . . .
     - Mă crezi; aşa e ? alătură ea . . . . Îţi juru că nu te urescu . . . . În momentulu căndu mă voiu duce înaintea lui Dumnezeu n-aşu vrea să minţu.
     - Vorbeşti mereu de muritu, copila mea . . . . Din fericire nici că e vorba despre aceasta . . . Nu ţi-aru părea dar foarte rău d-a părăsi pe aceia care te iubescu, d-a părăsi viaţa . . . .
     - Oh! . . . aşa, mi-aru părea foarte rău să părăsescu pe doamna de Ricavila, pe dumneata, da pe dumneata, dar pentru viaţă . . . . nu-mi pare rău.
     - Şi pentru ce aşa ?
     - Pentru că . . . . fără cuvăntu . . . . oh! fără nici unu cuvăntu, mă simţeamu pe fiecare zi mai nefericită . . . . Toate mi se păreau negre înprejurulu meu . . . . toate cugetele mele ce sfărămau în contra unei pedice nevăzute.
     - Dar pîn-a nu fi astu felu nefericită?
     - Oh! zise ea unindu-şi amăndouă mănele şi înălţăndu la ceru ochii ei cei frumoşi radioşi de unu felu de estase, de resuvenire, oh! înainte de aceasta, mi se părea că eramu să trăescu totu d-auna; timpulu trecea binecuvăntatu, aveamu ideile cele mai ridinte . . . Eramu atătu de fericită . . . . atătu de fericită, încătu mi se părea că într-o zi . . . . aşu reafla pe mumă-mea . . . . cu toate că ştiamu că era moartă . . . . 
     - Iar căndu erai la monastire erai totu aşa de fericită, scumpa mea copilă?
     - La monastire era o altu felu de fericire; aveamu amicia camaradeloru mele, bunătatea doamnei de Ricavila, acea fericire, precum şi supărările mele d-atunci, mi le esplicamu . . . . Cealaltă fericire . . . . multu mai viuă, multu mai mare, o resimţeamu făr-a mi-o esplica . . .  precum şi supărările care au urmatu după ea.
     - Dar . . .  poate bucuria c-ai eşitu din monastire te făcea să fi atătu de mulţumită?
     - Nu . . . mi-amu doritu camaradele, şi la monastire vedeamu pe doamna de Ricavila precum o văzu acum.
     - Cearcă de a-ţi aduce aminte oarecum căndu a începutu pentru dumneata această felicitare care ţi-a schimbatu aspectulu vieţii . . .  care a datu unu scopu esistenţei dumitale . . . care a aruncatu pe totu lucru, nu e aşa? ca unu felu de lumină mai strălucită şi mai frumoasă . . . .
     - Aşa . . . aşa . . . chiaru aceasta e . . . pe care amu resimţit-o . . . 
     - Şi nefericirea dumitale! nefericirea dumitale! n-a începutu puţinu după venirea mea . . . ? Vai! disperarea dete fără îndoială cuvinteloru mele, fisionomiei mele, unu accentu de mustrare totu deodată spăimăntătoru şi crudu, căci Ema, sculăndu-se pe jumătate, s-aruncă în braţele mele înecată de lacreme, şi-şi ascunse capulu în sînulu meu strigăndu c-o voce sfăşiitoare:
     - Eartă-mă ! . . . . eartă-mă! . . . . 
     Apoi, după ce m-a strînsu cu o putere convulsivă, o simţii svenindu-se. Spăimăntată, o pusei iar pe căpătăiul ei, şi alergai să iau unu flaconu. Avea o paloare mortală, obrajii ei erau vineţi . . . . . . mănele ei reci ca marmura. Sărurile pe care îi le detei să le respire nu o reînsufleţiră; îmi pusei măna pe inima ei, ea nu mai bătea. Îmi apropiai obrazulu de buzele ei întredeschise . . . . nu simţii nici o suflare. Crezui c-amu omorît-o. Acesta fu unu momentu oribilu; căzui în genunchi strigăndu:
     - Eartă-mă! eartă-mă! Dumnezeulu meu! rechiam-o la viaţă; facu urare de a mă sacrifica pentru dănsa, d-a întribui toată putereacare-mi mai remăne spre a lucra pentru fericirea ei, ca cum aru fi fostu surora mea . . . . fiia mea . . . . Doamne, mă juru . . . că mă voiu sacrifica . . . . de m-aru fi costatu chiaru şi viaţa! dar fă ca să nu fi omorît-o . . . .  Dumnezeulu meu! fă ca să nu fi omorît-o! . . . 
     După căteva momente de smăcinări spăimăntătoare în care stamu plecată d-asupra Emei şi spionamu cea mai mică a ei suflare, cea mai mică mişcare a ei, Dumnezeu mă esauzi. Ea suspină uşoru; circularea săngelui, suspendată unu momentu îşi reluă cursulu. Din vineţii ce-i erau obrazii, deveniră iar palizi. Ea trăia . . . . Dumnezeu Imi auzise jurămăntulu. Cătamu să mă închinu, totu era cunsumatu, totulu era  finitu pentru mine . . . . totulu . . . . Dintr-acelu momentu cătamu să-mi îmormăntezu amorulu, bietulu meu tristu amoru, în celu mai profundu alu inimii mele ca într-unu sepulcru. Se cădea să luminezu acea nefericită copilă, şi să cercu d-a o mai ţine în viaţă prin speranţă. Nu mă mai puteamu îndoi, înfortunata murea de amoru şi de gelosie. Dar elu, elu pentru care ea murea, cum să-lu deslipescu de la mine, cum să-lu interesezu l-amorulu Emai, cum să-lu facu a se împărtăşi de dănsulu? Atunci, o mărturisescu, cugetarea-mi lipsea; abia-mi remănea destulă putere de a înştiinţa pe Ema despre ceea ce o putea scăpa. Mai înainte de toate se cădea s-o scapu.
     
     
     
      
     
     
     
     
     CAPITULU LXXV.
     
     SALUTAREA.
     
     
     Mediculu îmi lăsase unu cordialu c-unu efectu putinte, recomandăndi-mi a-lu da Emei de va fi necesariu spre a-i susţine şi a-i aduce moralulu la locu pentru cătuva timpu. Profităndu de debilitatea ei, îi adusei la gură o lingură dintr-acea beutură; ea beu mecaniceşte. Căteva minute dup-aceasta, o roşeaţă uşoară îi culoră obrajii, şi deschise ochii plini de mirare, ca cum s-aru fi deşteptatu dintr-unu visu. Nevrăndu s-o mai lasu să-şi aducă aminte acea impresiune dureroasă care îi causase svenirea, vrăndu să dau o lovitură decisivă, strigai:
     - Deşteaptă-te dar, leneşo! D. de Roşegunu a sositu, se află dincolo cu doamna de Ricavila.
     Abia fusese pronunţatu numele D-lui de Roşegunu, şi inima Emei reîncepu să bată cu o putere care mă spăimăntă. Ea se uită la mine c-unu aeru suprinsu, radiosu, dar fără cea mai mică confesiune.
     - D. de Roşegunu s-a înturnatu? murmură ea.
     - S-a înturnatu, îi zisei c-o voce întretăiată şi febrilă, simţindu că fiecare vorbă omora căteuna din speranţele mele; aşa, vine cu nişte proiecte mari atingătoare de dumneata, şi de care vorbeamu totu d-auna cu dănsulu; îlu iubeamu cu totu amorulu ce-lu avea pentru dumneata, dar nu puteamu să-ţi spunemu încă nimicu; erau multe pedice, mari pedice, ca să afli atunci scopurile sele. Aşa, numai la dumneata cugetamu noi, şi credeai că cugetamu numai la dănsulu, şi că elu cugeta numai la mine. Aceasta e cuvăntulu pentru care aveai în contra mea acele resimtimente, auzi, biată copilă! gelosie foarte nedreaptă, căci D. de Roşegunu te iubeşte pe cătu îlu iubeşti făr-a-ţi face cunoscutu acestu amoru. Aşa, te iubeşte, te iubeşte . . . .  acum nu mai poţi să te îndoeşti nici de dumneata nici de elu; pedicele care esistau nu mai esistă. Te cere de maritagiu de la a doua dumitale mumă, şi ea consimte. Aşadar vei petrece d-aci înainte viaţa cu dănsulu; dar cată să nu-ţi fie rău cătu de curăndu; şi să-ţi reiei frumoasele culori rose. Ei bine! vei mai vorbi acum de moarte?
     Cată să renunţu d-a esprima miile gradaţiuni prin care acea biată figură atătu de suferindă şi atătu de descolorată trecea asemănatu cu vorbirea mea: suprinderea, bucuria, îmărmurirea, temerea, ruşinea, estasea se desemnară pe trăsurele cu o vivacitate, o energie care mă spăimăntară. Cu toate acestea prevăzusemu că într-acea împrejurare, nu operamu revoluţiunea profundă, fulgerantă, pe care se cădea s-o caute cineva mai înainte de toate într-o descoperire de unu efectu atătu de eroicu. Ema fu scăpată. Dar n-avui la începutu această credinţă fericită: sguduirea fu teribilă. Multe ore fui în spaime de moarte. După ce Ema îşi mai merdu simţirile de multe ori căzu într-unu accesu de debilu în care pronunţă nişte frasi fără urmare, dar în care distingeamu mai vărtosu numele meu însoţitu de aceste vorbe:” Eartă-mă, angele custode!” Dintr-o uitare stranie, sau mai bine dintr-unu instinctu putinte de o delicateţe castă, ea nu pronunţă niciodată numele D-lui de Roşegunu. Această crese febroasă se termină din fericire, nu printr-o  toropeală penibilă, dar printr-unu somnu binefăcătoru. Mediculu veni în momentu căndu Ema începea să adoarmă. Eu asemenea eramu îngreuiată şi-mi perdeamu puterile.
     - Ei bine, doamnă? îmi zise elu cu smăcinare. Făr-ai respunde îi arătai pe Ema printr-o căutătură de ochiu, şi-mi ascunsei figura în măini plăngăndu.
     După ce trecură căteva secunde în care domnulu Gerard a vrutu fără îndoială a se asigura de starea copilei, elu zise cu o espresiune de bucurie nespusă:
     - E mai scăpată. I-ai vorbitu! Ah! doamnă, asta e o înviere, unu miraculu! E de mirare! Poate că îţi va fi datoare viaţa. Această sguduire violintă a operatu resulatulu celu mai salutariu. Vezi, ea doarme, doarme profundu şi de cinci zile ea n-a avutu repausu decătu, o somnolinţă grea. Dar cum i-ai făcutu această descoperire, doamnă? Spusei doctorului totu, afară de ceea ce se atingea de mine. Căndu îi spusei ce felu făcui pe Ema să afle pretinsa înturnare a D-lui de Roşegunu, mai întăiu se înfioră, apoi se reasigură zicăndu-mi:
     - Ai avutu, doamnă mai multu curagiu, mai multuă minte decătu mine. Această fată era perdută, numai o singură crise violintă putea s-o scape. Menagemintele n-aru fi pututu să aducă acestu resultatu neaşteptatu. După toate semnele putemu crede că se va pune îndată la calea vindecării: Acum, doamnă, spre a-ţi termina lucrarea, înţelegi cătu de importantu este a o asista la deşteptarei. Ea va crede întăiu că a fostu jucăria unui visu; remăne la dumneata a o asigura prin atle amănunte şi a da faţa adevărului la vorbele pe care ai fostu îndatorată a i le spune; mai vărtosu, doamnă, nu o lăsa să-i treacă prin minte că aceasta e o prefăcătorie; de s-aru întîmpla să îi întoarcă răulu, acestu rău i-aru fi mortalu. D. de Roşegunu nu e aci, s-aru cuveni să-lu înştiinţeze cineva, elu e făcutu ca să priceapă toată importanţa înturnării sale celei repezi.
     Cugetai la scrisoarea pe care o trimisesemu printr-unu curieru zicăndu-i de a reveni îndată, şi zisei:
     - D. de Roşegunu e înştiinţatu, domnule; va fi aci poimăine fără îndoială.
     - S-a şi înştiinţătu, şi de către dumneata încă! zise Gerard. Mirăndu-mă de această însemnare, îi respunsei:
     - Mi-e teamă să nu mă părăsească puterea, domnule.
     - O vei reafla, doamnă, căndu vei cugeta că de nu o vei afla totulu aru fi perdutu. Această crise atătu de salutarie şi atătu de miraculoasă aru fi fostu inutilă. La deşteptarea sa, damicela Ema va întreba poate pe una din femeile de cameră ale doamnei ducese; dumneata nu poţi a le spune acestu secretu: Aşa dat totu aru fi datu pe faţă.
     - Dar doamna de Ricavila, domnule?
     - Amu văzut-o . . . . Ordonasemu să i se dea o beutură alinătoare, şi acum doarme. Afară de aceasta a petrecutu trei nopţi d-a pîndulu lăngă damicela Ema. Era foarte fatigată. Nu e dar nimicu de temutu din perte-i, dacă judeci că nu e cuviinciosu a o pune într-această confidinţă.
     - Mai puţinu decătu altă dată, domnule; te conjuru, ca acestu secretu să fie între dumneata şi mine.
     - Ţi-amu promis-o, doamnă. Dar pînă la deplina sa vindecare cum vei reţine pe damicela Ema de a vorbi cu doamna de Ricavila despre D. de Roşegunu şi despre maritagiulu ei? Căndu se va întrema de totu, va putea cineva puţinu căte puţinu a depărta această promitere; dar pîn-atunci . . . . .
     - Eată, Domnule îi zisei întrerumpăndulu, numai de unu lucru mă temu ca nu care cumva Dumnezeu să-mi ia minţile. Nu ştii; nici că pociu să ştii ce amu suferitu astăzi. Capulu meu nu va resista. Care suntu simtimentele nebuniei domnule? Nu căndu simte cineva arterele tămpleloru că i se batu de se repune? Ast-felu catu ale mele, domnule.
     - Doamnă . . . . .
     - Nu căndu îşi simte inteliginţa şovăindu ca flacăra unei lumănări care stă să se stingă? Astu felu simţu într-acestu momentu, domnule.
     Domnulu Gerard mi-a zisu mai tărziu că fusese unu minutu spăimăntatu de retăcirea şi contracţiunea trăsurelor mele, şi că ştiindu ceea ce ştia elu se temuse în realitate să nu-mi fi lipsitu puterea morală necesarie întru împlinirea faptei mele de devotamentu.
     - Doamnă, vino-ţi în sine, îmi zise elu alinăte, voeşte a te rezema pe braţulu meu . . . Vino . . . mă ducu să deschizu una din ferestrele acestei camere; seara e magnifică, căteva adieri de aeru curatu şi dulce potu fi salutarii la biata noastră amalată . . . Mediculu deschise fereastra care da în grădină. Eramu la finele lunei lui Martiu. seara era cumpătată, unu începutu de primăvară, luna strălucea în mizloculu steleloru. Aspira cu nesaţiu acelu aeru însufleţitoru; îmi espusei fruntea arzătoare la acea adiere dulce şi recoroasă. Puţinu căte puţinu mă alinai . . .  Îmi înălţai ochii la ceru cu o resignare plină de durere de amărăciune. Contemplăndu imensitatea firmamentului mi se păru că se deschise o comunicare misterioasă între mine şi Dumnezeu; mi se păru că auzeamu din nou acea voce care mă consultase şi mă susţinuse:
     -„Curagiu, îmi zicea ea, curagiu femee nobilă, te-ai înălţatu pînă la regiunile cele sublime ale sacrificiului . . . ale durerii celei sante şi mari . . . . Nu poţi să suferi mai multu, nu-ţi lăsa dar lucrarea necompletă: încrede-te în Dumnezeu . . .  elu te va inspira, elu îţi va da mizloacele d-a rumpe pedicele care acum ţi se paru neînvinse . . . Elu nu lasă niciodată inimele generoase . . . între toţi aceia pe care îi iubeşte mai multu . . . Spiritulu lui îi conduce . . . lumina sa îi luminează . . . puterea sa îi susţine . . . „
     Aceste cugetări îmi făcură bine . . . ele fură pentru sufletulu meu celu apăsatu ceea ce era adierea aerului pentru fruntea mea arzătoare.
     - Eăti mai bine, nu e aşa, doamnă? îmi zise mediculu dup-o tăcere lungă; luna îi lumina deplinu figura cea gravă şi severă. Două lacreme mari curgeau pe obrajii lui.
     - Ce ai, domnule? îlu întrebai eu.
     - Elu se uită lamine cătuva timpu făr a-mi respunde, apoi îmi zise cu o voce întinerită.
     - Mi-ai cerutu tăcerea, doamnă . . . ai cuvăntulu meu . . . dar din fericire nu se află secretu pentru acela care e acolo susu, alătură elu redicăndu-şi degetulu către ceru. Domnulu Gerard ştia oare, din ceea ce se suna în lume, înclinarea mea pentru D. de Roşegunu? sau că o aflase din zioa aceea? Nu ştiamu. Cu toate acestea elu nu prea era omu din lume, în ceea ce atinge de sgomotele ei sau de defăimările ei. Cată dar să nu fi cunoscutu delocu pîn-atunci ceea ce făcea atătu de penibilu sacrificiulu meu. După căteva recomandări noue pentru Ema, mă părăsi . . . Remăsei iar singură cu Ema, aşteptăndu-i deşteptarea . . . Dar astă dată totu era înplinitu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .   
     După trei ore de somnu profundu Ema se deşteptă. Dacă, pentru consolarea mea, aru fi fostu destulu să ştiu că amu scăpatu acea nefericită copilă de la moarte, s-aru fi căzutu să fiu mulţumită; pe căndu cu somnulu Emei celu pacibilu se operase o schimbare într-adevăru atătu de straordinare, încătu nu mai era de cunoscutu, speranţa o scăpase; ea se ştia, sau mai bine se credea iubită pe cătu iubea şi ea . . .: Vai! mă înfioramu căndu cugetai la consecuinţele cele funeste ale minciunii pe care eramu nevoită să o spuiu . . . Închisei ochii înaintea abisului, şi aşteptai totu de la Dumnezei. Căndu s-a deşteptatu Ema, a căutatu să-şi strîngă ideile şi a zisu:
     - Adevăratu e? Dumnezeulu meu! aceasta să fie adevăratu. Dumneata eşti . . . 
     - Aşa, aşa, eu suntu, copila mea, ceea ce ţi-amu spusu este adevăratu . . . Iubeşti pe D. de Roşegunu, şi elu te iubeşte . . . Vomu vorbi de toată fericirea aceasta; dar cum te afli?
     - Acumu suntu fără putere . . . . Dar simţu nevoea de a trăi . . . . precum adineaori simţeamu nevoea de a muri.
     - Eşti dar prea fericită?
     - Oh! dar . . . văzu că D-lui de Roşegunu eramu datoare acele momente atătu de fericite pe care nu le înţelegeamu . . . Simţu că de aci înainte nu voiu mai avea acele supărări care mă făceau a te iubi mai puţinu . . . . 
     Ea stătu unu momentu cugetătoare, cu fruntea plecată pe măini; apoi urmă:
     - E de mirare cum descoperirea ce mi-ai făcut-o îmi arată trecutulu sub o altă lumină . . . Cu toate acestea observamu prea bine că de căte ori elu era fericirea mea creştea şi mai multu . . . Dar nu-mi trecea prin minte că de la dănsulu îmi venea acea emoţiune atătu de dulce . . . Decătu totu ce zicea elu, o ţineamu minte; ariile pe care le cănta, le ţineamu minte îndată. Mi se părea că aveamu în minte eco sufletului său . . . Căndu îlu auzeamu lăudăndu, aceasta îmi făcea atăta plăcere ca cum m-aru fi lăudatu cineva pe mine . . . Căndu îlu însoţeamu la piano eramu prea sigură că esecutamu mai bine decătu altă dată . . . Căndu sta de vorbă cu mine, în locu de a avea vr-o teamă, cugetamu şi vorbeamu mai bine decătu altă dată.
     - Şi cum n-ai spusu aceasta niciodată doamnei de Ricavila sau mie?
     - Este adevăratu . . . Pentru ce ? zise ea cugetăndu, fără îndoială pentru că astu felu fusese chiaru din zioa d-întăiu în care văzusemu pe domnulu de Roşegunu. Nu credeamu să fi fostu altu felu. Aceasta mi se părea atătu de naturalu, încătu nu mai vorbeamu despre asemenea lucruri . . . A fi fericitu lăngă dănsulu . . . era pentru mine asemenea cu a respira . . . cu a trăi . . . cu a vedea . . . cu a simţi . . . În fine eramu ca cineva care s-aru fi bucuratu de binefacerile lui Dumnezeu . . . făr-a ştie că este unu Dumnezeu . . . decătu, căndu fericirea mea era turburată de vreo temere sau de vreo suvenire, nu-mi puteamu ascunde întristarea . . . Acum, pricepu ce însemnau lacremele mele învoluntari căndu vedeamu căzăndu ninsoarea . . . Pentru că domnulu de Roşegunu fusese aproape să peară sub ninsoare . . .
     - Dar înaintea venirii mele, vorbea uneori de mine cu doamna de Ricavila, nu e aşa?
     - Oh! totu d-auna, te cita neîncetatu ca pe o persoană cea mai complinită şi pe care o iubea mai multu: Aceasta e cuvăntulu pentru care te iubeamu atătu chiaru înainte de a te vedea . . . . D. de Roşrgunu aştepta înturnarea dumitale cu atăta impaciinţă . . . Cu toate acestea . . . .  
     - Spune . . . . spune-mi totu, biată copilă . . . . . . . acum poţi . . . . .
     - Cu toate acestea, fără să ştiu pentru ce . . .  îndată ce te văzui atătu de desu lăngă dănsulu, mă simţi visătoare, tristă . . . Oh! atunci, vrusei să moru . . . Dar luăndu-mi vorba înapoi, alătură cu dare de inimă: La ce să mai aducu aminte acele supărări trecute . . . acum se cade să reşescu . . . . Oh! Indurare! Lasă-mă să uitu aceasta . . . . fi bună şi generoasă ca totu d-auna.
     - Aşa . . . aşa . . . să uitămu trecutulu, să uitămu . . .  şi eu dorescu din sufletu aceasta.
     - Dumnezeulu meu, cu toate acestea îţi suntu datoare viaţa! strigă ea.
     - Şi dumneata asemenea poţi să faci multe . . . multe lucruri pentru mine, scumpă copilă.
     - Cum asta?
     - Acordăndu-mi cea mai oarbă încredere . . .  ascultăndu-mi învăţăturele, urmăndu-mi consiile, încredinţăndu-te mai vărtosu că nu voiu altu ceva decătu să te văzu fericită.
     - Oh! o ştiu . . . . o crezu . . . îţi promitu totu.
     - Cupreţulu acesta . . .  maritagiulu dumitale . . . cu D. de Roşegunu se va face în curăndu . . . poate chiaru mai înainte din ceea ce sperai. Oarecare pedice de puţină importanţă se voru redica fără greutate; dar ai suferitu atătu de multu, eşti încă fără putere, încătu să nu-ţi treacă prin minte că-lu vei revedea înainte de căteva zile; vederea sa ţi-aru produce o emoţiune periculoasă.
     - Oh! nu . . . nu . . . mi se pare că m-aru vindeca de totu.
     - Copilă . . . dar elu, căndu te-aru reafla atătu de schimbată! căci mai multu după plecarea sa maladia dumitale a făcutu progrese repezi.
     - Aşa . . . căndu a plecatu, mi s-a părutu c-amu primitu lovitura din urmă, că totulu se stingea înprejurulu meu . . . . amu închisu ochii şi amu erutu de la Dumnezeu să mă ia la dănsulu . . . . Dar în misericordia sa mi-a trimisu unulu din bunii săi angeli spre a veghia aspra mea.
     Şi-mi sărută mănele cu tinereţe.
     - Lasă-mă dar să te conducu, copila mea . . . şi mai alesu nu face o întristare viuă D-lui de Roşegunu.
     - Eu, Dumnezeulu meu . . .
     - Fără îndoială; văzăndu urmele suferinţeloru pe trăsurele dumitale, s-aru mustra singuru de ce să ţi le causeze prin tăcerea sa. Nu voiu dar să-lu primeşti pîn-a nu deveni iar fragetă şi frumoasă ca în trecutu . . . Mai e încă unu lucru prea importantu scumpa mea Ema, de care cată să-ţi vorbescu . . . . Doamna de Ricavila ţi-e ca o a doua mumă, ea doreşte să te unească cu D. de Roşegunu; dar neştiindu dacă simţi ceva pentru dănsulu . . . şi aflăndu-te încă prea jună . . . a judecatu de cuviinţă să nu-ţi spuiă încă proiectele ei . . . Ea mi le-a încredinţatu, mie . . . rugăndu/mă mai vărtosu foarte multu de a nu ţi le spune . . . Dorinţa de a-ţi face cunoscută o novelă bună care putea s-aibă o influinţă fericită asupra sănătăţii dumitale, m-a făcutu să comitu o indiscreţiune foarte gravă. Nu se cuvine, scumpă copilă, să mă faci a-mi părea rău pentru aceasta; aşadar să-mi promiţi că nu vei vorbi către buna dumitale amică despre ceea ce ţi-amu încrezutu . . . Pe lăng-aceasta ea nu va întărzia de a ţi-o face cunoscută; dar nici chiaru atunci nu se cade să te arăţi că-i şti proiectele . . . Nu-ţi ceru vr-o minciună . . . ci tăcerea. Astu felu, doamna de Ricavila nu va avea cuvăntu de a mă ţine de rău că i-amu trădatu secretulu, şi că amu lipsit-o mai alesu de plăcerea de a-ţi spune unu maritagiu care va înculma atătu dorinţele dumitale cătu şi ale sele . . .
     - Voiu face ceea ce doreşti . . . va fi întăia oară în care voiu disimula ceva. Dar dorinţa mea d-a te asculta nu mă va lăsa a fi indiscretă.
     - Nu e destulu, biata mea Ema, zisei cercăndu de a surîde, te voiu condamna şi la alte disimulări.
     - Cum asta ?
     - D. de Roşegunu te iubeşte . . . te iubeşte cu tinereţe; dar n-a pututu a-ţi face această mărturisire pîn-a nu afla de la doamna de Ricavila . . . dacă ea sau dumneata n-aveţi vr-o obiecţiune a face în contr-acestui maritagiu, pe care-lu doreşte cu ardoare; se va cădea dar, către D. de Roşegunu, să te arăţi asemena că nu cunoşti delocu proiectele lui; şi, mai tărziu, cădu îţi va fi soţiu, vei ţine iar acestu secretu pe care ţi-lu încredinţezu astăzi . . . Înţelegi că n-aru fi de cuviinţă să ştiă că ţi-amu făcutu mărturisirea sa . . . înainte de a ţi-o face elu . . . 
     - Oh! dar . . . . înţelegu toată solicitudinea dumitale pentru mine . . . şi apoi aceasta va fi secretulu nostru amăndurora . . . alătură ea c-o bucurie naivă.
     - Nu va fi de cuviinţă pentru aceasta să-ţi schimbi maniera cu D. de Roşegunu.
     - Dar acum că ştiu că-lu iubescu . . . Că mă iubeşte . . . cum să i-o ascunzu?
     - Din contra, nu-i ascunde nici una din impresiunile dumitale, scumpă copilă; fi cu dănsulu naturală şi adevărată, aceasta va fi mizloculu de a urma să-i placi. Dacă vreunu evenimentu pe care nu pociu să-lu prevăzu . . . mă va nevoi a pleca pentru cătuva timpu . . . şi vei avea a-mi cere oarecare consilii . . . pînă căndu îţa va vorbi doamna de Ricavila despre proiectele ei, îmi vei putea scrie prin buna mea Blondela, pe care ţi-o voiu trimite din căndu în căndu . . . îţi voiu respunde totu printr-acestu mizlocu.
     - Făr-a preveni pe doamna de Ricavila? îmi zise ea c-unu aeru de mirare, ca cum acestu misteru aru fi îndărătnicitu sufletulu ei celu dreptu şi sinceru.
     - Uiţi, copila mea, că doamna de Ricavila nu ştie nimicu, şi că nu se cade să ştiă nimicu din toate acestea . . . . Mă cunoşti destulu de bine încătu să fi prea sigură că nu te îndatorezu la o faptă rea . . .
     - Oh! Dumnezeulu meu! îţi poate trece prin minte? . . . Din contra voiu fi prea fericită de a vorbi cu dumneata despre totu ce este acum viaţa mea! Dar pleca-vei aşa curăndu, şi pentru multu timpu?
     - Nu . . . . nu crezu.
     - Oh! nu, nu, poţi părăsi pe Ema dumitale care ţi-e datoare totulu . . . . Oh! spune, spune, cum numai căteva vorbe schimbă astu felu aspectulu trecutului, schimbă chiaru trecutulu ?
     - Nu cerceta causele fericirii, biată copilă . . . Mulţumeşte lui Dumnezeu care ţi-o trimite . . .
     - Zioa era să pară, îndată Ema adormi din nou. Eu însămi învinsă de fatigă, printr-atătea emoţiuni diverse, mă supusei somnului.
     A doua zi fui deşteptată de către Blondela; era aproape de amiază; ea-mi aduse o epistolă de la D. de Roşegunu, zicăndu-mi:
     - D. marchisu nu era la Roşegunu, doamnă, era la proprietatea sa lăngă Fontainebleau. Acolo au adusu epistola dumitale, acum venise acasă. Deschisei epistola tremurăndu, şi citi următoarele vorbe:
     „Destinata noastră se împlineşte. Suntu unele bucurii imposante, solemne, ca rugăciunea . . . . Căndu ţi-amu primitu epistola, amu căzutu în genunchi şi amu plănsu . . . . . . . . .
     La ce oră te voiu vedea?”
     Respinsei îndată:
     „La o oră te aşteptu.”
     La o oră D. de Roşegunu intră la mine.
     
     
     
     
     
     
      
     
     
     
     CAPITULU LXXVI.
     
     ÎNTURNAREA.
     
     După ce amu intratu în camera mea, cea d-întăiu mişcare a D-lui de Roşegunu fu d-a se arunca la picioarele mele, de a-mi lua mănele şi d-a mi le acoperi cu lacreme de fericire . . . elu, care se domina totu d-auna, se părea a fi prada unei bucurii nebune. Niciodată nu văzusemu trăsurele fisionomiei sale, care, ca să zicu aşa, erau luminate de acea radiare interioară produsă de bucuriile cele mari şi neaşteptate. Ochii mei erau uscaţi şi aprinşi; îmi secasemu lacremele, mă simţeamu stupidă: nu prevedeamu ceea ce eramu să respunzu D-lui de Roşegunu, căndu m-aru întreba despre resturnarea cea subită a speranţeloru lui. După ce i-a trecutu întăia mişcare se uită la mine aţintatu: abia atunci văzu derăpănările pe care le făcuse durerea în trăsurele fisionomiei mele. După ce m-a contemplatu unu minutu cu espresiunea interesului celui mai atingătoru, îmi zise cu întristare:
     - Văzu bine . . . . această resoluţiune te-a costatu multu . . . . înţelegu . . . . suntu măndru c-amu triumfatu într-această luptă . . . . Oh! prin căte tinereţi te voiu face să uiţi aceste lacreme . . . . cele din urmă pe care le vei mai vărsa, Matildo !
     - Vreamu . . . . . . .
     - Oh! nu, zise elu întrerumpăndu-mă cu volubilitatea fericirii, nu-mi spune nimicu, nu-mi vorbi . . . lasă-mă a te contempla, a te admira cu gelosia, cu lăcomia cea selbatică a avarului pentru tesaurulu pe care-lu posede în fine . . . . lasă-mă a savura încetu această femee care se află acolo . . . . că această femee e a mea . . . . că e soaţa ideală a viseloru mele din copilărie şi din juneţe . . . . Lasă-mă să zicu . . . . acea pe care oamenii, pe care evenimentele, pe care voinţa sa, se păreau c-o despărţea pentru totu d-auna de mine . . . . e aci . . . . e a mea . . . . Oh! n-amu crezut-o . . . . e colo . . . . Nu, numai acum voiu s-o crezu, ca să nu perzi nimicu din îmbătarea pe care ai causat-o, şi cu toate acestea căte odată simţeamu că puterea cea neresistibilă a amorului nostru ne închina fericirii, că aceasta era numai o chestiune de timpu. Uneori mă temeamu de scrupulu dumitale; alteori, din contra, mă disperamu. Oh! ascultă, acele zile petrecute departe de dumneata . . . . în aşteptarea aceea, într-acea îndoială mortală . . . au fostuspăimăntătoare . . . . Nu poţi să şti ideile cele oribili şi smintite care au traversatu spiritulu meu căndu cugetamu că peste căteva zile puteamu fi redusu întru a-ţi zice: Matildo . . . adio . . . şi pentru totu d-auna adio . . . . Oh! voiu să nu şti ce amu suferitu . . . . te-aru mustra cugetulu pentru că m-ai făcutu nefericitu.
     - Crede că voiu avea totu d-auna remuşcăr, cugetăndu la suferinţele pe care ţi le-emu causatu i zisei mecaniceşte.
     - Dar iar nu suntu generosu, Matildo nu-ţi zicu că dacă singurătatea mea amu avutu zile urîte de îndoială n-amu avutu şi zile de speranţe foarte răpitoare . . . . chiaru într-unulu dintr-acele momente mi-a plăcutu, cu o plăcere de copilu, a face schiţa unei retrageri delicioase, pe care amu visat-o pentru dumneata la Castelamare . . . . Fiindu că-ţi place Italia atătu de multu . . . . Înprejurulu nostru flori . . . . d-asupra capului nostru arbori seculari, la picioarele noastre marea, la orisontu Vesuvulu . . . . ce zici de cadrulu acesta pentru amorulu nostru?
     - Amiculu meu, eu . . . . 
     - Eartă-mă, eartă-mă, Matildo, desraţionezu, e adevăratu, n-avemu o mie de interese mai serioase decătu aceastea . . . . o mie de resoluţiuni de luatu? ce vomu spune amiciloru nostri? Pleca-voiu înainte sau după dumneata? . . . . Pe cine lua-vei de însoţitoriu într-această călătorie? Dumnezeulu meu! bietulu capulu meu, care în ordinariu e atătu de tare, se întoarce după văntulu tutuloru felicităriloru omeneşti . . . . nu scriu eu dacă suntu ameţitu; unu uraganu alu fericirii m-aruncă aci la picioarele tele . . . . Dar, Dumnezeulu meu! . . . . ce aeru tristu, apăsatu . . . . Matildo . . . . nu fi atătu de nebună ca mine, o voiu . . . . Dar, celu puţinu, să văzu unu surîsu pe buzele tele, o căutătură tînără în ochii tei . . . . Într-adevăru, Matildo . . . . cu cătu te văzu mai multu . . . .  Dar nu te-amu văzutu niciodată c-unu aeru aşa de întunecatu . . . . mai sinistru . . . Ce ai să-mi spui?
     - Oh! nişte lucruri prea întunecoase, prea sinistre . . . . 
     - Nu te înţelegu . . . . ce se va fi întămplatu oare? Nu mi-ai scrisu: Vino . . . . vino! . . .
     - Destulu, te rogu . . . . oh! îndurare . . . . nu-mi rechiema acea scrisoare.
     - Să nu-ţi rechemu acea scrisoare? . . . . Şi pentru ce? . . . 
     - După ce ţi-amu scrisu . . . . acea scrisoare, prespunsei cu ochii plecaţi şi ferindu-mă de căutătura sa, amu  văzutu pe D. de Lancri.
     - Pe bărbatulu dumitale? . . . . şi unde?
     - La mine. Aci!
     - Aci? . . . a cutezatu să viă la dumneata . . . Şi pentru ce? . . . . Pentru vr-o răutate nouă, fără îndoială . . . . Dar ce ţi-pasă de elu? . . . Eşti despărţită pentru totu d-auna de dănsulu . . . . Ce poate fi în viaţa dumitale elu acumu . . .  Ai dănsulu . . . ura şi despreţulu pe care le merită . . . . ce însemnează venirea sa? . . .  e o probă nouă despre cinismul său, eată totu.
     Mă simţeamu murindu . . . momentu venise de a da o lovitură teribilă, d-a redica de la D. de Roşegunu nu numai toată speranţa pentru presinte, dar asemenea şi pentru fiitoru, d-a ucide dintr-unu cuvăntulu amorulu pe care-lu avea pentru mine . . . . făr-aceasta sacrificiulu meu era inutilu.
     Ca să ia pe Ema, căta să numai mă iubească pe mine, să nu mai aibă nici o speranţă de a fi iubitu de mine . . . . Oh! Dumnezeulu meu! te implorai; mulţumită ţie, avui curagiu . . . . . 
     - Dar, înc-o dată, Matildo, zise D. de Roşegunu, ce-ţi pasă de visita bărbatului dumitale? . . . . Poate că te-ai lăsatu să te înfricoşeze cu ameninţările sele? . . . . 
     - Ameninţări? . . . Nu . . . aşu fi vrutu mai bine să m-ameninţe.
     - Cum? . . . ce vei să zici?
     - Din contra, a venitu la mine . . . tremurăndu . . . nefericitu . . . . cu vorbe pline de repentire şi de tinereţe . . . . . . . . .
     Şi ai putut crede într-acea înturnare ipocrită . . . ai simţitu poate vreunu scrupulu deşteptăndu-se în dumneata. Ai fostu deînşelata acestei comedii?
     - Te încredinţezu că D. de Lancri vorbea cu sinceritate . . . . cu toate menagemintele, cu totu respectulu putinciosu. Şi-a mărturisitu nedreptăţile trecute, a pusu într-această mărturisire atăta generositate şi atăta francheţe, încătu, făr a-lu scusa cineva, aru putea să îi le erte.
     D. de Roşegunu se uita la mine cu mirare. Măsura binevoitoare cu care vorbeamu de bărbatu-meu îlu ameţea. Apoi clăti din capu, şimi zise c-unu tonu atingătoru şi pătrunsu:
     - Lasă, lasă, înţelegu; generosulu dumitale sufletu crede într-această repentire, oricătu de imposibilă aru fi, spre a nu mai avea ocasiunea d-a urî . . . Ei bine! ca şi dumneata, crezu acum că nu se mai cade să urîmu nici să despreţuimu . . . Să uitămu: uitarea e despreţulu, resbunarea inimeloru fericite.
     - Elu n-a venitu numai ca să-mi esprime profunda sa părere de rău că m-a necunoscutu . . . mi-a zisu . . . a pretinsu . . .  că, nefiindu despărţiţi prin nici unu actu legalu . . . eramu datoare . . . D. de Roşegunu mă întrerupse cu vioiciune. Vai! spre cea mai mare părere de rău, elu avu totu acea cugetare pe care o avusesemu şi eu, şi zise; 
     - Ei bine! atătu mai frumosu, căndu e cea după urmă . . . are dreptateŞ posiţiunea dumitale şi a mea, voru fi astu felu mai curate; despărţirea de corpu şi de bunuri echivală mai unu divorţiu . . . astu felu vei fi pentru tot d-auna scăpată de bărbatulu dumitale. Apoi stătu şi-mi zise: Oh! acum îţi pricepu întristarea; te temi cu dreptu cuvăntu de scandalu unui procesu . . . . nu pentru dumneata . . . . Dumnezeulu meu, căci va fi în folosulu dumitale văzăndu-ţi purtarea dată la lumină; dar cugeţi că purtarea cea urîtă a omului alu căruia nume îlu porţi va fi desvelită cu ruşine într-aceste triste desbateri . . . . aceasta e adevăratu, dar pînă în cele din urmă să se facă dreptate . . . . destulu timpu te-ai sacrificatu. Cugetă că după ce se va îndeplini această formalitate, libertatea fiitorului dumitale e asigurată într-unu modu legalu. Cele din urmă îndoeli ce ai putea conserva asupra dreptului dumitale moralu voru fi astu felu resipite . . . 
     Smăcinarea mea devenea de netoleratu. Îmi adunai toate puterile şi zisei D-lui de Roşegunu c-o voce scurtă şi repezită:
     - Mi-e cu neputinţă a te mai lăsa multu în eroarea în care eşti . . . .  ţi-amu scrisu o epistolă: într-acea epistolă îţi ziceamu să revi . . . . că primeamu fiitorulu pe care mi-lu ofereai: abia plecase epistola, căndu eată că mi se înfăţişă D. de Lancri.
     - Ei bine!
     - Atunci, ţi-o mărturisescu, atinsă de remuşcările lui, de tinereţea sa, de nefericirile sele, de protestările ce mi le făcea, mişcată de atătea suveniri antice . . . fără voea mea . . . eu . . . . eu . . . i-amu promisu d-a nu-lu mai părăsi. Scosesemu aceste vorbe ca cum mi-aru fi arsu buzele, făr-a cuteza să mă uitu la D. de Roşegunu, şi cu bătăi de inimă nespuse. După căteva secunde, fui turburată nemai auzindu-lu şi-mi redicai capulu. Elu semăna c-asculta la vorbele mele, nu cu îmărmurire şi cu disperare, dar cu o curiositate neastămpărată . . . . După ce-amu vorbitu, îmi zise prea cu receală:
     - Amu auzitu prea bine . . . . ceea ce mi-ai spusu; te ştiu incapabilă d-a face o glumă atătu de funestă într-unu momentu atătu de gravu; vocea ţi-e tremurătoare, figura descompusă, emoţiunea dumitale spăimăntătoare; şi cu toate acestea, scumpa mea Matildă, ca tă să vezi, după espresiunea trăsurelor mele, că nu crezu nici o vorbă din ceea ce ai spusu.
     - Nu crezi?
     - Aceasta e cu neputinţă de crezutu, pentru c-aceasta nu poate fi, pentru c-aceasta nu este.
     - O simţu, unu sufletu ca alu dumitale să crează de imposibilă o asemenea debilitate; dar . . . . 
     - Nu analisu, nu comparu. Îţi spuiu simplu c-aceasta nu poate fi, c-aceasta nu este. Ceea ce mă neastămpără, e turburarea şi paloarea dumitale. Încătu pentru causa care te face să vorbeşti astu felu, nu o pătrunzu acum . . . . dar o voiu pătrunde.
     - Nu se cade să fiu mişcată, să tremuru, să fiu disperată, căndu, victimă a unui simtimentu pe care-lu pociu supune, respunzu astu felu la amorulu dumitale?
     D. de Roşegunu dete din umeri, şi-mi zise c-unu sănge rece care mă îmărmuri:
     - Neastămpăratu, Matildo, cată s-aibi cuvinte foarte tari să mă primeşti printr-o asemenea revelire. Din fericire credinţa mea în dumneata e în cercare . . . amu studiatu destulu propria mea inimă spre a cunoaşte pe a celorulalţi, mai vărtosu pe a dumitale. E vorba numai de a-mi aduce aminte de ceea ce mi-ai spusu d-o mie de ori, înaintea plecării mele. Acele vorbe nu eramu deşerte; era adevărate . . . . simţite . . . . 
     - Dar . . . . 
     - Dar scumpa mea Matildă, în douăzecişipatru de ore o femee ca dumneata nu se degradă. Proba pentru care nu te crezu capabilă de unu asemenea lucru, e că într-acestu minutu suntu totu precum amu fostu căndu ţi-amu intratu în casă; nu crezu nici o vorbă din fabula visitei bărbatului dumitale. Îlu despreţuieşti, îlu ureşti celu puţinu p-atăta sau mai multu decătu l-ai urîtu pîn-acum; eată adevărulu.
     - Mă crezi capabilă d-a minţi . . . 
     - Dar, într-adevăru, pentru vreunu scopu mare şi gloriosu . . . . şi suntu siguru că se află într-aceasta vreunu devotamentu misteriosu, aşa, prea nobilu, prea frumosu, fără îndoială; căci, spre a espune ceea ce ai riscatu, cată s-aibi înalte compensări. Dar, din fericire, nu mai eşti singură în viaţă, Matildo; grijea fericirii dumitale îmi aparte mie, mie şi se cade să veghiezu asupra bunului meu, asupra nevestei mele, şi te voiu apăra în contra dumitale chiaru. Lumea-mi acoardă destulă perspicacitate . . . . . înainte de douăzecişipatru ore, biata mea Matildă, secretulu dumitale va fi descoperitu.
     Eramu totu deodată rănită pînă în lacreme şi spăimăntată de a mă vedea astu felu devinată. Cu orice preţu însă căutamu să desfacu absolutu pe D. de Roşegunu de mine, să-i redicu orice speranţă, şi mai vărtosu să nu-lu lasu să crează că mă devotamu pentru cineva. Dac-aşu fi atribuitu apropierea mea de D. de Lancri la conveninţe sau la îndurare, D. de Roşegunu totu s-aru fi crezutu iubitu de mine, şi mi-aru fi făcutu şi mai peste putinţă scopulu de a-lu uni cu Ema. Cătamu dar s-amu curagiulu de a mă preface că simţu unu amoru pasionatu pentru D. de Lancri, ca să facu pe D. de Roşegunu să pearză toată ilusiunea despre mine. Posiţiunea mea are totu doedată foarte dificilă şi foarte crudă, pentru că era vorba şi de Ema, de biata nefericită copilă, căreia eramu datoare să-i dau seama de promiterile ce fusesemu obligată a-i face. Puterea mea dar era de o simplitate şi de o logică spăimăntătoare: a omorî absolutu amorulu, pe care-l avea D. de Roşegunu pentru mine, şi, după ce-i va inima liberă, a-lu aduce să-i treacă prin minte şi să recunoască amorulu Emei. Numai astu felu îmi făceamu sacrificiulu mare şi profitabilu: Ema era fericită; D. de Roşegunu era fericitu asemenea; căci nu putea să lipsească d-a apreţui acea natură angelică, şi eu, mă bucuramu celu puţinu de o consolare amară. Dacă nu, de nu o scoteamu la cale, sacrificiulu meu celu sterpu era să facă nefericirea a două persoane pe care le iubeamu mai presusu de orice pe lume . . . . . . . . . Vai! aceste reflesiuni îndeverează destulu că eramu nevoită de a simula pentru D. de Lancri unu amoru atătu urîciosu cătu şi neesplicabilu.
     Zisei dar D-lui de Roşegunu:
     - Necredulitatea dumitale nu mă face să mă miru; purtarea mea e atătu de culpabilă în ochii dumitale, încătu nu poţi s-o primeşti nici ca putincioasă . . . . Eartă-mă de a mai vorbi de trecutu: căndu în cele din urmă ai plecatu atătu de supăratu şi atătu de neastămpăratu; căndu în singurătatea dumitale, treceai de la speranţă la disperare, primeai cu toate acestea posibilitatea . . . . unei despărţiri . . . . pe care singuru mi-o prepuseseşi.
     - Fără îndoială . . . . şi cu toată epistola dumitale atătu de presantă . . . . Matildo, la înturnarea mea, de te-aşu fi aflatu neresolută, schimbată chiaru în ceea ce s-atinge de determinarea aceasta . . . . aşu fi aşteptatu de la timpu, de la influinţa mea, spre a te aduce iar la promiterile dumitale . . . . Dar ca să fiu atătu de nebunu să crezu că dumneata . . . . Matildo, te-ai înamoratu din nou şi aşa deodată după D. de Lancri pe căndu lipseamu eu, te-aşu crede mai multu capabilă d-a avea douăzeci de amanţi decătu a comite o asemenea laşitate.
     - Şi pentru ce dar să fie o laşitate? nu e bărbatulu meu? Dacă-i pare rău pentru relele pe care mi le-a făcutu, nu e faptă generoasă din parte-mi să îi le ertu? . . . . Şi ai văzutu, cu toată aplecarea mea . . . . cu toată afecţiunea mea pentru dumneata . . . . eramu legată, cu obstinare legată la datoriile mele . . . . Pentru că te iubeamu numai ca p-unu frate; îmi inspirai o amicie viuă . . . . întăiulu meu amoru care nu era bine stinsu făcea toată virtutea mea.
     D. de Roşegunu era multu mai presusu de ceilalţi oameni, şi prin caracterului său, şi prin rarele sele cualităţi; şi cu toate acestea, ca unu vulgaru dintre oamenii elu dete mai multă credinţă l-acestu cuvăntu din urmă, sau, ca să zicu mai bine, l-a resimţitu mai cu vioiciune decătu ceilalţi oameni, pentru că-i atingea profundu amorulu propriu.
     - Ah! asemena cu a se îndoi cineva de tată-său strigă elu c-o mişcare de oroare pe care n-o putu învinge. Dumneata . . . . dumneata . . . . să vorbeşti astu felu . . . . Şi aceasta s-a văzutu . . . . aşa, au fostu nişte fermecări neresistibili . . . . nişte pasiuni fatale, care au încatenatu pentru totu d-auna nişte angeli de nobleţe şi de puritate la coastele oameniloru celoru desfrănaţi şi perduţi . . . . Dar nu, nu, urmă elu printr-o mişcare de mănie, nu, nu e fermecu, nu e fatalitate: acestea suntu vorbe pe care le-a invenatatu debilitatea, laşitatea sau ruşinea. Eu îţi spuiu că nu te crezu: nu mai iubeşti, nu mai poţi iubi pe acelu omu, afară numai de vei fi aşa de perversă aşa de perdută ca dănsulu.
     Elu vorbea adevăratu; pricepeamu, admiramu nobila sa mănie; dar, pentru verasemănarea tristului meu rolu, căutamu şi eu să apăru şi prefăcutulu meu amoru pentru D. de Lancri, şi pe D. de Lancri însuşi.
     - Oh! cătu mulţumii lui Dumnezeu că mi-a lăsatu puterea d-a ascunde pîn-atunci D-lui de Roşegunu amorulu ardinte şi pasionatu, pe care-lu resimţisemu de multu şi-lu resimţeamu pentru dănsulu . . . . Căndu l-aru fi devinatu, căndu îi l-aşu fi mărturisitu, cum aşi fi putut, făr-a muri de confusiune, să-i zicu că înfăţişarea D-lui de Lancri făcuse a se naşte în mine o îmbătare nouă? . . . . Oh! nu, nu, D. de Roşegunu n-aru fi crezutu niciodată de a-lu încredinţa despre dănsa . . . . . . .
     Elu îmbla cu paşi mari, şi suferea într-unu modu învederatu; vreamu să prescurtezu îndată această scenă atătu de penibilă.
     - Eşti nedreptu, îi zisei, de m-acusi că suntu perversă, pentru că unu amoru pusu din fatalitate, fie, dar, căndu e cea după urmă, legitimu, se redeşteaptă în mine: n-amu fostu ani întregi sub fermeculu bărbatului meu? N-amu sacrificatu totu acestui omu, a căruia înfăţişare are asupra mea o putere neresistibilă . . . . Pînă în momentulu în care l-amu revăzutu, amu fostu demnă, curagioasă . . . . Dar, îndată ce amu aflatu că e nefericitu, îndată ce l-amu văzutu mustratu de cugetu la picioarele mele, îndată ce i-amu auzitu vocea, îndată ce i-amu întămpinatu căutăturele . . . oh! atunci, demnitate, curagiu, supărări, toate le-amu uitatu, şi amu alergatu cu bucurie înaintea cateneloru mele.
     - Dar e de spaimă . . . . dar e unu cinismu întru a mărturisi cineva o influinţă atătu de ruşinoasă. Eşti nebună . . . nu te crezu, nu voiu să te crezu.
     - Cu toate acestea, de s-aru cădea să mă crează cineva, eşti dumneata, căci îţi vorbescu cu o francheţe deplină! nu cautu să culorezu această apropiere prin nişte asemănări false. Aşu putea să-ţi spuiu ceea ce voiu spune amiciloru noştri . . . că îndurarea pentru nefericirile, pentru remuşcările bărbatului meu, cu esagerarea datoriiloru mele mă facu să urmezu astu felu, dar dumitale îţi spuiu ceea ce este, îţi spuiu adevărulu, oricătu de brutalu aru fi . . . Ei bine! aşa, aşa . . . îlu iubescu c-unu amoru pe care nu cutezu a-lu cualifica . . . fie . . . dar ălu iubescu: e unu ce fatalu . . . involuntariu . . . dar e aşa.
     Dar asta e o infamie, doamnă . . . dar te iubescu, eu . . . dar mi-ai spusu că mă iubeşti . . . 
     - Şi cine-ţi spune că nu te iubescu? care din noi a vrutu s-atace puritatea relaţiuniloru care ne unea! Nu eşti dumneata? Şi pentru că, într-unu momentu de debilitate şi de compătimire, ţi-amu scrisu cu imprudinţă: Vino . . . era o promitere nerevocabilă? Nu mi-ai spusu că dacă, după înturnarea de la călătoriile dumitale, nu m-afali despărţită de bărbatu.meu, mi-ai fi propusu lealu înclinarea pe care o ai pentru mine? . . . . Nimicu nu s-a schimbatu dar, afecţiunea ce o amu pentru dumneata e totu aşa de devotatu, aşa de pură, aşa de frăţească. Căndu e cea după urmă, cine aru avea dreptulu d-a mă defăima? Însuşi amicii noştri, în austeritatea loru, îmi voru aplauda pentru c-amu uitatu nedreptăţile bărbatului meu, şi m-amu înturnatu la dănsulu căndu l-amu văzutu nefericitu şi părăsitu.
     - Ei bine! celu puţinu, zi aceasta . . . . mai e timpu încă de a nu mă depărta pentru totu d-auna de la dumneata. Umanitatea, spune aşa, şi voiu pricepe că umanitatea e astu felu făcută că află mizloculu de a abusa chiaru de devotamentulu celu mai admirabilu printr-o ambiţiune amintită . . . . Voiu crede că sufletele cele mai nobili potu, într-o eroare fratală, să sacrifice totu necesităţii de a fi admiraţi . . . . Sau turbării eroismului . . . . zi că printr-unu simtimentu de îndurare austeră te înturni la bărbatulu dumitale . . . . te voiu crede . . . . Vei fi tot d-auna pentru mine femeea între toate femeile, aceea căreia mi-amu închinatu viaţa. Ce vrei? îţi ai esagerarea vortuţiloru . . . precum alte femei au esagerarea virtuţiloru loru . . . Dar pentru îndurarea dumitale şi a mea, nu mai spune că unu amoru neresistibilu te aruncă în braţele acelui omu; nu veni să-mi spui că ţi-e bărbatu! Elu nu mai îţi este: Urîta sa purtare a pusu între dumneata şi elu o barieră neînvinsă . . . Poţi să iabi pentru dănsulu îndurare, cleminţă, bunătate, toate simtimentele, în fine, afară de amoru.
     - Şi cu toate acestea aste e singurulu, sau mai bine celu mai viu din căte mă readucu la dănsulu! zisei eu ca să puiu unu terminu la această scenă crudă. Aşa, chiaru de m-ai despreţui, într-însulu iubescu pe întăiulu omu care a făcutu să îmi bată inima; într-însulu, iubescu . . . . pe bărbatu-meu; într-însulu, iubescu pe amantele meu . . . . aşa, pe amantele meu; şi pentru aceasta voiu să mă înturnu lăngă dănsulu.
     D. de Roşegunu îşi  ascunse fruntea în măni, şi stătu multu în tăcere. Apoi zise cu semivoce, şi ca cum s-aru fi ascultatu cugetăndu.
     - Aceasta e straniu! Amu spus-o totu d-auna, dar n-aşu fi crezut-o niciodată . . . . Se cădea să văzu ceea ce văzu.
     - Ce ai? Îlu întrebai eu, spăimăntată de aerulu său retăcitu, ce ai?
     - Unu fenomenu bizaru se petrece în mine, Matildo, urmă elu vorbindu în sine. Aşa . . . aşa . . .  speranţele mele, convingerile mele cadu încetu, una căte una . . . ele cadu ca frunzele uscate dintr-unu arbure . . . şi aceasta sfăşiere, la fiecare plagă . . . . . . în loculu unei dureri vie, e o amorţiune rece . . . . . . . Acestea nu suntu violinţele mîniei sau ale durerii . . . nu, e unu despreţu amaru, mestecatu cu compătimire dureroasă . . . Totu trecutulu vieţii mele, pe care îlu credeamu nealterabilu, se surpă, se micşorează şi se sterge. Bine, amu luatu ninsoarea care se topeşte la cele d-întăiu arşiţe ale soarelui în locu de o marmură neperitoare . . . .  Încă odată, asta e unu straniu, adineaori, cugetăndu că puteamu fi nevoitu de a renunţa la această femee atătu de adorată, numai această suposiţiune mi se părea unu abisu pe care nu-lu puteamu contempla făr ameţeală . . . Eat-acum că în loculu acestui abisu grandiosu şi spăimăntătoru . . . nu văzu alta decătu unu felu de mocirlă dupe care voiu să-mi retragu vederea cătu de curăndu . . . . Şi cu toate acestea, duntu eu, prea eu, eu, alu căruia acestu amoru fusese polulu, ideea dea ficsă, unică . . . . eu care, de zece ani nu petrecusemu o zi, o oră, făr-a cugeta la acestu amoru; eu care, susţinutu, purtatu de acestu amoru, amu cercatu, amu îndeplinitu lucruri mari . . . eu, care alergamu eri ca unu copilu . . . eu, care adineaori simţeamu una dintr-acele bucurii, smintite, divine, pentru că m-apropiamu de terminulu nesperatu alu viseloru mele . . . Eibine! acum deodată, nimicu . . .  nimicu . . .! într-acestu puntu încătu cautu loculu acelui edificiu giganticu şi sublimu care pîn-atunci era înălţatu  în sufletulu meu cu o ardoare atătu de santă, cugetare cu cugetare, suvenire cu suvenire . . . Nimicu, nimicu . . . şi iar nimicu . . . O suflare a făcutu o ruină, o sfărămătură, o urmă . . . Spune, spune, nu e lucru straniu acesta, Matildo? . . . 
     Oh! nimicu nu-mi era mai spăimăntătoru decătu căndu îlu auzeamu analisăndu astu felu resturnarea speranţei sale şi a credinţei sale pe care le avea în mine . . . încă odată, fui aproape de a-i spune cătu îlu înşelamu, cătu îlu iubeamu. Cuvine-se să mărturisescu această laşitate, ceea ce îmi făcu o descuragiare trecătoare fu acelu felu de resignare despreţuitoare din partea D-lui de Roşegunu . . . . Şi cu toate acestea, acestu despreţu alu său căta să-mi ajute proiectele. Disperarea sa mi-aru fi datu o putere nouă, căci mi-aru proba că totu eramu iubită . . . şi cătamu să nu mai fiu iubită. Elu urmă, îndreptăndu-se la mine:
     - Aceasta aru fi de neînţelesu din partea oricărui altu afară de mine . . . . Dar caracterulu meu este altu felu, că veninulu celu mai subţire şi celu mai repede, nu e mai mortalu decătu despreţulu meu căndu se atinge de afecţiunile mele, oricătu de vivaci aru fi ele. Apoi se sculă deodată.
     - Căndu e cea după urmă, zice elu, umanitatea e totu umanitate . . . frămăntată cu auru şi cu noroiu. S-aru fi căzutu să amu îndurare de retăcirea în care te afli, cugetăndu la cualităţile care o rescumpărară . . . S-aru fi căzutu să aruncu în văntulu uitării şi alu neantului zece ani de afecţiune santă şi mare . . . zece ani de idolatrie, de cultu . . . dar nu pociu vedea altu ceva în dumneata decătu o dinitate sau o femee vulgară. Pe cătu timpu ai fostu înălţată d-asupra pedestalului dumitale, te-amu adoratu . . . Acum că te-ai datu josu după dănsulu cu ruşine . . . . acum, eşti ca celelalte femei . . . . Mă lepădu de adorările mele trecute. 
     - Aşadar îi zisei cu amărăciune, de te-aşu fi ascultat căndu mă rugai de a-mi uita datoriile . . . fără îndoială despreţulu aru fi resplătitu acelu sacrificiu . . . precum într-acestu minutu, te-ai fi lepădatu de adorările dumitale trecute . . . căci, şi atunci, m-aşi fi datu josu cu ruşine după pedestalulu meu . . . . Eu mă supuiu unei aplecări legitime şi dumneata mă despreţuieşti . . . . Dar căndu m-aşu fi supusu unei adorări culpabile? . . . .
     Această reflesiune păru a-i face întipărire; rămase cugetătoru. Apoi strigă cu o violinţă abia conţinută:
     - Ţi-amu spusu, mai de multu, că dacă mă îndoiamu vreodată de dumneata . . . m-aşu îndoi şi de mine . . . . Ei bine! ora a venitu . . . Mă îndoescu de mine şi de toţi . . . Aşa . . . nefericire fie-ţi că ai resturnatu toate noţiunile mele de bine şi de rău . . . . Nefericire fi-eţi că ai pututu să inspiri aversiunea împlinindu o datorie sacră . . . . Nefericire fie-ţi care poţi să fi înrăutăţită supunăndu-te unui amoru legitimu . . . Aşa, despreţuescu mai puţinu încă ipocrisia viţiului decătu virtoasa-ţi neruşinare. Şi eşti cu vioiciune. Numai era vorbă . . . . Elu mă despreţuia . . . . mă urea . . . Dintr-acelu momentu, sacrificiulu meu fu împlinitu pe dintregulu . . . Simţeamu că îmi fugea inima de la locu . . . . elu mă făcuse cu cruzime să asistu la agonia, la moartea amorului său şi a stimei sale pentru mine; nu mai aveamu nici o îndoială, inima îi era deşeartă . . . Cine aru ocupa-o?
     Într-acelu minutu unu cugetu infernalu îmi pătrunse mintea . . . 
     - Şi Ursula! strigai eu, de se va cerca să-lu seducă? Acum că e liberu, supăratu, acum că crede în rău, fiindu că se îndoeşte de mine . . . nu se află oare în singura dispoziţiune de spiritu în care să poată resimţi fatala influinţă a acelei femei? Şi Ema . . . acea copilă căreia amu promisu amorulu acela, şi Ema care moare făr-acelu amoru, putea-va vreodată a se lupta în contra Ursulei . . . Mai vărtosu dacă Ursula iubeşte cu patimă? Şi eu să renunţu de voe bună la amorulu meu spre a vedea pe acea femeeurîcioasă ocupăndu inima D-lui de Roşegunu! . . . Evenimintele se grămădiseră atătu de multu încătu nu mai mi-aduceamu aminte de intrevederea Ursulei cu D. de Roşegunu la balulu de Operă. Dacă mi-aru fi venitu această idee, aşu fi avutu poate cruzimea de a sacrifica pe Ema mai binde decătu de a risca să văzu pe Ursula iubită de D. de Roşegunu.
     
     
     
     
     
     
     
     
     
     
      
     
     
     
     
     
     
     CAPITULU LXXVII.
     
     ADIURILE.
     
     
     Îndată ce-mi priponii resoluţiunea, scrisei D-lui de Lancri că după ce amu cugetatu la dorinţa ce mi-o mărturisise, consimţii bucurosu a mă reînturna lăngă dănsulu. Mă temeamu să nu voiască a întribui vr-o violinţă legală, şi să nu compromită astu felu toate proiectele mele făcăndu-lu să se îndoiască despre dorinţa mea de a mă între afla cu elu. După plecarea, D-lui de Roşegunu, mă dusei să văzu pe doamna de Ricavila şi pe Ema. Aceasta din urmă se afla multu mai bine. Doctorulu credea că însănătoşirea ei va fi sigură. Ducesa, de totu întremată fiindu, îmi mulţumi cu cea mai tînără dare de inimă pentru îngrijirile ce avui pentru fiăsa. Căndu înştiinţai fără veste pe doamna de Ricavila despre dorinţa ce aveamu d-a mă reînturna lăngă D. de Lancri, şi care dorinţă credeamu că-mi provine din cumpătimirea ce-mi însuflau nefericirile sele şi mustrarea sa de gugetu, ducesa mă crezu nebună, şi-mi făcu toate observările, toate rugăminţile şi toate mustrările putincioase; nimicu nu mă mişcă. Principele d'Ericurt şi femea sa se uniră cu amica mea spre a mă face să înţelegu purtarea mea cea absurdă. Eu îi întrebai dacă perdeamu stima loru. Îmi respunseră că nu, că ceea ce făceamu era o esagerare laudabilă, fără îndoială, dar că aru putea fi d-unu esemplu funestu, şi că era de plănsu lucru de a vedea pe cineva perzăndu atătea semne de devotamentu pentru viciulu şi corupţiunea. În deşertu puneamu înainte nefericirea şi mustrarea de cugetu a bărbatului meu; ei îmi respunseră că nefericirea sa era meritată, şi că mustrarea sa de cugetu era delocu probată. Mai mulţi ani de o purtare nedefăimabilă abea aru merita proba oarbei înclinări ce-i arătamu.
     Mai multu decătu oricare simţeamu adevărulu acestoru remustrări, dar atătu de multe interese erau acum puse în jocu, încătu ne se mai putea să mă dau îndărătu nici unu minutu din calea ce mi-o însemnasemu. Însă recunoscui cu întristare, că pricinele şi femea sa cercară pentru mine unu felu de receală; perdui multu în spiritulu loru; ei m-aflară debilă, fără demnitate. Sufereamu într-adevăru, şi cu cuvăntu, văzăndu-mă că renunţamu la intimitatea loru protectoare, care-mi fusese cu atătu de mare consolare, ca să mă ducu a reafla un omu pe care-l despreţuiamu, pe care-lu urau pentru totu răulu ce-mi făcuse, şi de care, ca să zicu aşa, mă despărţiseră moraliceşte. În fine, le păru rău pentru că s-au interesatu la nişte supărări pe care însăşi eu le uitamu aşa de iute. Eu zisei atătu aceloru amici totu deodată drepţi şi aspri, cătu şi doamnei de Ricavila, că numai pietatea m-apropia iar de D. de Lancri . . .
     Vai! numai înaintea ochiloru omului pe care-l iubeamu, şi pe care-lu respectamu mai presusu de orice pe lume, căutamu să-mi ascunzu un amoru ruşinosu pentru bărbatulu meu. În deşertu mă ruga ducesa de a remănea lăngă dănsa, şi d-a urma să locuescu în pavilionulu meu, chiaru d-aru fi căutatu să învingă aversiunea ce-i însufla vecinătatea D-lui de Lancri; eu refusai; relaţiunile mele cu soţulu meu aru fi fostu supraveghiate foarte de aproape, dac-ar fi cunoscutu cineva prea curăndu minciuna mea. N-aşu putea spune lacremele şi desolarea doamnei de Ricavila, ea, în curăţia amiciei sale, în furia supărării sale, mă ţinu de rău foarte crudu . . . Eu suferi în tăcere; căci aceasta îmi proba puterea iubirii sale pentru mine, şi, în ochii ei, eu meritamu de a fi astu felu ţinută de rău.
     Pentru întăia oară în viaţa mea, simţii acestu felu de bucurie amară pe care o gustă cineva văzăndu-se necunoscută, defăimată şi zicăndu-şi: dintr-unu cuvăntu aşu putea schimba aceste defăimări în adorări . . . . Mi se păru unu lucru frumosu de a putea împlini astu felu eu singură, acusată de toţi, o lucrare, pe care aru fi admirat-o toţi. Atunci pricepeamu (într-o ţintă nobilă) acele lupte surde, neîncetate, înverşunate, pe care unele persoane la întreprindu în contra societăţii făr-alte mizloace decătu înţelegerea loru, făr-altă putere decătu voinţa loru. Singură în posiţiunea dificilă în care m-afalmu, căutamu s-aducu pe D. de Roşegunu spre a se însoţi cu Ema, cu toate intrigile şi seducerile pe care Ursula le-aru fi pusu în jocu necontenitu, dacă iubea pe D. de Roşegunu. Nu voiu s-o asscunzu, dorinţa mea cea ferbinte d-a ajunge la terminulu acelei întreprinderi, esaltarea pe care o dă o convingere generoasă, învinseră moralulu meu, întărîtară energia mea, şi mă împedicară d-a rămănea strivită sub greutatea sacrificiului meu.
     Oh! încă într-acelu minutu mai recunoscui diferinţa cea mare care se afla între amorulu meu pentru D. de Roşegunu, şi acela pe care-lu simţeamu altă dată pentru D. de Lancri: Altă dată eramu apăsată, îngreuiată; nu ştiusemu altu lucru decătu a suferi . . . . făr-a urma ceva . . . . Într-acelu minutu, din contra, sufereamu atătu de multu, dar nu vreamu ca suferinţa mea să fie stearpă; astă dată lacremele mele căutau să fie fecunde; pînă chiaru la supărările mele, vreamu să fiu demnă de omulu pe care-lu adoramu.
     Oh! ce măndră eramu de amorulu acela, de acea perlă a inimii mele, conservată fără nici o pată . . . . Dacă vreo dată mă simţeamu că mi se îndoia resoluţiunea, îmi aduceamu aminte acele vorbe pe care mi le însuflase Dumnezeu la căpătăiul Emei murinde: Dacă ştia elu! Da, ziceamu în sinemi: Măine să desvelescu totu D-lui de Roşegunu, nu va reîntoarce mai pasionatu decătu altă dată?
     Cu toate acestea, pentru că-l iubeamu totudauna, şi mai multu decătu niciodată, aveamu momente de apăsare crudă, de disperare spăimăntătoare . . . . Atunci îmi aduceamu aminte ceea ce-mi mai zisese vocea divină pe căndu cu acea noapte fatală . . . . Curagiu . . . . femee nefericită . . . . tu nu şti ceva să zică căndu a căpătatu cineva, prin multe sacrificii, Dreptulu de a plănge pe sine . . . . şi într-adevăru aflamu ăntr-acele lacreme o tristă voluptate! Şi apoi în cea din urmă, îmi ziceamu eu dac-o scosei la cale cu proiectele mele, îndată ce se va asigura bine fericirea Emei, căci D. de Roşegunu nu va remănea nesimţitoru l-acelu amoru atătu de viu şi atătu de ingenuosu, şi-lu va apreţui împărtăşindu-lu, cine mă va împedica d-amă despărţi legalu de bărbatulu meu, de a mă reînturna să vieţuescu lăngă doamna de Ricavila, şi poate de a spune totu D-lui de Roşegunu, atunci soţulu Emei? Sigură de dănsulu şi de mine, voiu putea fără temere a-i desveli acelu misteru şi a-i proba că n-amu încetatu niciodată de a fi demnă de dănsulu . . . . şi că-mi este datoru fericirea de care se bucură pe lăngă Ema. Încătu pentru mine ce dulce resplată pentru atătea supărări suferite în tăcere! . . . . Cătu de pacibilă şi fericită ar fi atunci viaţa mea, pe care amu fi petrecut-o astu felu lăng-aceia ce iubeamu atăta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
     Aşteptamu pe D. de Lancri duminică dimineaţa. Înaintea plecării sale, mă dusei să văzu pe Ema pentru cea din urmă dată; ea era singură. În timpulu scurtei noastre întrevorbiri, i-renoui toate recomandările mele atingătoare de secretulu ce căta negreşitu să-lu ţiă de D. de Roşegunu şi doamna de Ricavila, îi promisei să-i scriu prin Blondela îndatorănd-o de a-mi respunde totu printr-acelu mizlocu. Aflăndu reînturnarea mea lăngă soţulu meu, biata copilă nu putu să-mi ascunză o mişcarre de bucurie involuntarie, cu toată înclinarea sa destulu de reală pentru mine. Eu nu acusai inima sa pentru aceasta, ci instinctulu amorului său. Îi detei cuvăntulu de a veni adesea s-o văzu, fiindu decisă de a ţinea acestu cuvăntu, atătu necesariu la scopurile mele. Duminecă dimineaţă, D. de Lancri mi se presintă după cum mă înştiinţase. Amu uitatu să spuiu că, după părăsirea Ursulei, fără îndoială, bărbatulu meu, absorbitu de preocupările sele cele împungătoare, se dusese aşa departe cu neîngrijirea portului său şi a persoanei sale, încătu ajunsese să fie foarte sortitu; trăsurele lui erau derăpănate de supărare, de veghieri, şi de la oarecare timpu chiaru diferite escese în care căutase a-şi ameţi nebuna şi neîmpăcată patimă; ochii sei roşiţi, figura sacuprosată, barba sa cea lungă, coama sa nepeptenată, vocea sa reguşită şi aspră, totulu într-însulu semăna a personifica tipulu viciului şi mai şi alu miseriei (aflai îndată că acea miserie era adevărată. ) Şi acesta era omulu pe care cu căţiva ani mai înainte îlu văzusemu în strălucirea eleganţei sale şi a succeseloru sele . . . . 
     Elu îmi zise intrăndu:
     - Îţi facu complimentu, doamnă, pentru buna dumitale voinţă, cu toate că mi se pare c-această supărare neaşteptată ascundea vr-unu cugetu secretu; dar nu-mi pasă . . . . nu crede că te joci cu mine . . . . Îţi voiu proba că ceea ce voiu . . . o voiu.
     - Căndu plecămu, domnule?
     - Îndată, doamnă, îndată . . . . Dar n-ai vr-unu adio tînăru s-adresezi intimului dumitale amicu? îmi zise în rîsu; n-aveţi să schimbaţi ceva lacreme? să nu-ţi fiu pedică . . . . amu cinci minute la serviciulu dumitale pentru acele îmbrăţăminte pătrunzătoare.
     - Mi-amu luatu adio azi dimineaţă de la doamna de Ricavila, domnule. Pe lăng-acestea, speru s-o revăzu puţinu.
     - Oh! încătu pentru aceasta, vei vedea pe cine vei voi, libertatea nu-ţi va lipsi delocu . . . afară numai . . . afară numai dacă mai tărziu . . . voiu cugeta altu felu . . . . 
     - Domnule, căndu vei voi, îţi voiu urma.
     - Unu minutu, cată să te înştiinţezu, scumpă amică, că apartementulu în care locuescu nu e strălucitu, este numai un simplu cuartiru . . . . pe care l-amu luatu după ce mi-amu licenţiatu casa . . . pentru cuvinte pe care le-ai înţelege fără greutate . . . N-amu avutu dar timpulu de a m-ocupa cu amănuntele interiorului; te înştiinţezu mai înainte că vei fi multu mai puţinu bine stabilită decătu aci.
     - Mă mulţumescu, domnule, de ceea ce te va mulţumi . . . . numai să pociu avea o încăpere pentru mine, şi una alături cu a mea pentru Blondela . . . Mă voiu căpătui cu mobilele care-mi voru fi necesarii.
     - Şi voiu scoate la vănzare pe celelalte, căci cată să-ţi mărturisescu doamnă, că săntu de totu strămtoratu . . . Te miri pentru aceasta? cu toate astea e astu felu. Cunoşti acum supărările inimii mele . . . N-amu nimicu a-ţi ascunde . . . Ei bine! în cele din urmă . . . voindu să-mi resipescu minţile . . . amu jucatu . . . amu jucatu foarte multu . . . şi amu perdutu foarte multu. Ai fără îndoială ceva economi?
     - Mi se pare domnule, c-amu putea să vorbimu mai tărziu despre afaceri.
     - Ai mare cuvăntu, doamnă . . . Vei braţulu meu?
     Plecarămu. Mă urcai în fiacru cu D. de Lancri; Blondela-mi urmă într-o altă trăsură, cu căteva pachete indispensabili. Ordonai valetului meu de cameră de a veni, chiaru în seara aceea, şi să-mi aducă mai multe lucruri de care aveamu necesitate. După ce intrarămu în trăsură, D. de Lancri îmi zise:
     - Amu ţinutu unu dumesticu . . . Este un lucsu, dar băiatulu acesta mi-e foarte înclinatu, ne va fi destulu . . . cu doamna Blondela dumitale. Iar findu că nu voiu prănzi niciodată acasă, poţi să zici să-ţi aducă demăncare de la birtulu vecinu. Portiera casei v-ajuta pe Blondela spre a-ţi face menagiulu.
     - Suntu şease ani, domnule, mai totu în epoca aceasta, căndu reveneamu de la Cantilii, îmi secriai şi atunci starea casei ce eramu s-avemu . . . timpii s-au schimbatu.
     - Foarte schimbatu, doamnă, ceea ce probează adevărulu acestei masime: că zilele urmează una dup-alta, dar nu seamănă una cu alta . . . A, într-adevăru, dar îmi pare că eşti în venă epigramatică; săngele de Maran s-arată. Căndu îţi va plăcea . . . suntu bunu principe . . . dar cu toate acestea nu totu d-auna. Dar eată-ne ajunşi.
     Stăturămu înaintea unei case vechi pe strada Burgoniei. Traversarămu o curte întunecoasă, umedă şi tristă. După ce amu sositu l-al doilea planu, o uşe mi se deschise de către valetulu de cameră al D-lui de Lancri, chiaru acela care mă însoţise pe căndu cu noaptea cea fatală din casa cea isolată. Figura acelui omu era sinistră.
     o mică anticameră în care se afalu grămădite mai multe geamantane în desordinu; unu salonu abia mobilatu; la dreapta, camera bărbatului meu; la stănga, a mea, c-unu cabinetu pentru Blondela: astu felu era apartamentulu pe care eramu să-l împarţu cu D. de Lancri. Hărtiele erau necurate, ferestrele erau fără pertele, lemnăriile erau afumate, parchetele cam pline de tină; abea pătrundea lumina în fundulu acelei curţi umede . . . . La începutu mi s-apăsă inima durerosu, şi pe urmă avui teamă. Acelu apartamentu mi se părea deşertu, isolatu; mă uitamu înprejurulu meu cu neastămpăru.
     Biata Blondela mea nu mă părăsea delocu, şi se înghesuia în mine tremurăndu.
     - Fără îndoială, acestu localu ţi se pare inobilu? . . . îmi zise D. de Lancri c-unu aeru ironicu. Dar timpulu ospeleloru a trecutu, scumpa mea; amu măncatu mai întăiu păinea noastră cea albă.
     - Mă voiu acomoda cu toate, domnule. Numai, voiu pune să facă aci oarecare reparaţiuni pe apărate.
     - După cum îţi va plăcea . . . . Nu-ţi voiu face totu aceleaşi mustrări ca la Maran pentru sgomotulu celu nesuferitu al lucrătoriloru; căci esu prea de dimineaţă, şi mă întorcu prea tărziu acasă . . . . căteodată chiaru nu mă mai întorcu delocu. Vei putea face prin urmare aci orice vei voi.
     - Atunci, domnule, îţi voiu cere să ţiu pe valetulu meu de cameră; elu se va culca într-această anticameră. Este un omu de încredere. Eu nu cunoscu această casă, şi suntu prea fricoasă.
     - Dac-ai cu ce plăti acestu dumesticu, fă cum te vei pricepe. Friţu se culcă sus.
     Blondela eşi.
     Acum, doamnă, cată să-ţi declaru, cu acea curăţie care se cuvine între soţi că-mi remăne, de toată starea, la vr-o mie de scude. Ai nişte diamante, nişte scule; se va cădea să ne economisimu cu ele. Pînă în anulu trecutu, ţi-amu servitu o pensiune de douăzeci mii franci. Nu se poate să fi cheltuitu toată suma aceasta . . . . căci, la Maran, vieţuiai ca o ermită . . . . 
     - Dar, domnule, îi zisei, spăimăntată, este fără putinţă ca să fi perdutu pînă într-aceste estremităţi.
     - Căndu a despărutu Ursula, mai aveamu la vr-o două sute cincizeci mi franci din starea noastră. Atătu de disperare cătu şi pentru a-mi resipi minţile şi pentru nevoea de a-mi cerca soartea, amu jucatu, şi precum ţi-amu spusu, amu jucatu foarte nefericitu jocu, pentru c-amu perdutu totu . . . . Dar, fiindu că ne-amu înţelesu despre aceasta să n-o mai vorbimu: nu-mi aducu aminte niciodată de banii pe care i-amu cheltuitu cu plăcere . . . . şi cu atătu mai multu de aceia pe care i-amu perdutu la jocu.
     - Dar, atunci, domnule, zisei eu, m-ai nevoitu să reviu lăngă dumneata spre a mă împărtăşi de o esistinţă atătu de spăimăntătoare? . . . La ce aşu putea să-ţi fiu folositoare? Zici că nu eşti niciodată acasă; . . . Care dar este scopulu dumitale? strigai înspăimăntată, şi părăndu-mi rău mai de ce să mă dau aşa de voe între măinele D-lui de Lancri, dar aceste păreri de rău erau tardive şi de prisosu; cătamu să suferu toate consecuinţele pasuriloru mele, să remăiu cătu va timpu înlăţată cu destinulu acelui omu, sau să renunţu la proiectele care singure îmi dau puterea de a -mi suporta soartea. Nu mai îmi era ertatu nici să mă plăngu la nimeni, nici să ceru consiliu sau ajutoru de la oricine aru fi fostu chiaru. În ochii tutuloru, mă dusesemu liberă, de voie, a reafla pe D. de Lancri; aşadar se cădea să paru fericită de partitulu pe care-lu luasemu.
     Bărbatulu meu respunse astu felu la întrebările mele:
     - Mă întrebi, scumpa mea surioară, care mi-e scopul rechemăndu-te lăngă mine; mai întăiu este că amu vrutu să mă bucuru de amabila dumitale companie . . . . şi apoi . . . asta nu caută spre dumneata . . . .
     - Prin urmare, domnule, ai nişte proiecte foarte urîcioase, pe care nu poţi să le mărturiseşti?
     - Nu este vorba de proiectele mele; amu dreptulu de a te ţine acasă la mine, şi te ţiu. Încătu pentru loviturile ce ai avea de a scăpa din măinele mele, sau acum, sau mai tărziu, sub fabulosulu cuvăntu al despărţirii, te îndatosezu a medita, pentru distracţiune, o consultare întru acestu subiectu, a căruia copie eat-o. Ea e redactată de către cei mai faimoşi iurisconsulţi din Parisu, şi m-a costatu cincizeci de ludovici ferecaţi, rogu-te . . . Este o nebunie, în starea în care m-aflu eu; dar nu crezu c-amu plătitu scumpu asigurarea d-a vieţui lăngă dumneata . . . . şi-mi remise o hărtie.
     - Vei vedea că, la întrebarea de a cunoaşte dacă poţi avea cea mai mică putinţă de a căpăta o separare, căte trei avocaţi au declaratu în unanimitate că "nu", căci gura publicului ne-ar artibui l-amăndoi nedrepturi reciproce . . . . Aceasta era părerea loru particulară, care nu prejudeca întru nimicu pe a iustiţiei; dar credeamu că potu s-afirme că nici unu tribunalu n-aru voi nici chiaru să dea vr-o urmare cererii dumitale pentru despărţire, căndu va fi probatu formaliceşte că te-ai întorsu în domiciliulu de bună voe . . . căci acestu pasu din parte-ţi aru fi fostu privitu ca o amnistie generală a trecutului, oricătu de grave chiaru aru fi fostu nedreptăţile mele către dumneata. Neaşteptăndu-mă, ţi-o mărturisescu, a te afla aşa de bine compusă . . . mă mulţumeamu dar cu părerea celoru trei consiliari ai mei, şi eramu să cercu pe lăngă dumneata celu după urmă mizlocu de împăcăciune (de care simţeamu toată importanţa) pîn-a nu-ţi trimite vr-unu aprodu. Judecă dar despre  mirarea mea, despre bucuria mea, căndu amu primitu acelu plăcutu biletaşu de la dumneata, prin care îmi ziceai că după ce ai cugetatu bine, nu vedeai nici unu cuvăntu de a trăi mai multu timpu despărţită de mine.
     Nu putui să reţiu o mişcare de disperare puindu-mi în minte acea fatală imprudinţă; acea mişcare nu scăpă din vederea D-lui de Lancri.
     - N-ai cugetatu l-aceasta, mai zise elu, o văzu eu; îţi pare rău de acelu micu pătratu de hărtie satinată şi profumată, care-mi căzu aşa de rău în mănă, zise elu cu o crudă ironie, arătăndu-mi scrisoarea mea, care-ţi ţinteşte catena pentru totu d-auna . . . . care nu va fi totu d-auna de flori, mi-e teamă foarte . . . . Acum mă ducu să mă îmbracu . . . . căci astăzi printr-un ce straordinaru, ţiu prea multu a mă face frumosu.
     Şi D. de Lancri mă lăsă îmărmurită şi spăimăntată. Cerezusemu că-mi voiu ipoteca numai presintele . . . . dar îmi ipotecasemu şi fiiitorulu într-unu modu irevocabilu. Ast-felu vedeamu pentru totu d-auna perindu-mi speranţa de a mă reînturna într-o zi să vieţuiescu lăngă doamna de Ricavila şi să mă bucuru în fine de resplata atătoru sacrificii, desvelindu D-lui de Roşegunu toate motivele purtării mele. Acelu minutu fu spăimăntătoru . . . . Ceea ce-mi spusese D. de Lancri era foarte adevăratu: acea scrisoare fatală mă perdea sau celu puţinu remănea ca o presumţiune spăimăntătoare în contra mea . . . . Ce cuvăntu aşu invoca oare spre a căpăta d-aci înainte o despărţire, căndu bărbatulu meu avea în măinele sele o probă scrisă despre libera şi voluntarie supunere la dorinţele lui? . . . . Vai! astu felu eramu închisă şi strînsă din toate părţile de cerculu de feru alu posiţiunii mele . . . . O lovire după urmă veni, dacă nu să m-apese încă, celu puţinu să-mi arate că tăcerile mele erau întemeiate în ceea ce privea pe Ursula. Seara . . . în minutulu în care făceamu înpreună cu biata Blondela căteva preparative spre a petrece fără multă spaimă întăia mea noapte într-acelu apartamentu lugubru, mi s-aduse o scrisoare în următorii termini:
         "Doamnă"
     Unulu din cei mai buni amici ai dumitale, care de cătuva timpu îşi face o plăcere de a-ţi raporta totu d-auna cele mai secrete cugete ale bărbatului dumitale, va să fie celu d-întăiu care te înştiinţează că Ursula este care a ordonatu D-lui de Lancri de a te rechiema lăngă dănsulu, ca să-ţi rumpă legătura cu D. de Roşegunu de care este înamorată cu patimă. Ursula n-a văzutu pe soţulu dumitale; i-a scrisu numai că singurulu mizlocu ce-aru fi avutu spre a o face să consimţă de a-i mai acorda încă căteva întrevorbiri era de a te relua la dănsulu şi a te ţine acolo . . . este bineînţelesu că promiterile Ursulei voru fi deşerte, şi acelu nefericitu Lancri nu cunoaşte că servează aşa de minunatu patima Ursulei despărţindu-te de Roşegunu. S-a văzutu în măinele Ursulei originalulu unei consultări susemnate de trei faimoşi iurisconsulţi şi copia unei scrisori a dumitale în care anunţă cu cea mai bună graţie din lume că eşti gata a te reînturna lăngă D. de Lancri. Această noutate, unită cu părerea ce ne-a datu doctorulu, complică chestiunea foarte singularu. Din toate acestea cată să resulte: 1 că Ema va muri de întristare . . . ceea ce nu va lipsi de a fi oare cum simţitoru pentru doamna de Ricavila, şi pentru dumneata, care te vei sacrifica fără folosu: 2 că Roşegunu se va învinge de seducerile amicei dumitale Ursule, ceea ce nu-ţi va fi asemenea indiferintu; 3 şi că nu vei mai părăsi pe soţulu dumitale . . . chiaru şi căndu aru fi văzutu că Ursula şi-a rîsu de dănsulu. Îi se voru da alte motive de a te ţine . . . . ceea ce s-ar cădea să te spăimănteze destulu dac-ai darulu de a citi în fiitoru . . ."
     Nu puteamu să mă mai îndoescu, această scrisoare era de la D. Lugarto. Astu felu erau pedicele pe care le aveamu să le învingu . . . Astu felu eramu periculile pe care eramu să le cercu.
??

??

??

??

1