CRONICI ŞI POVESTIRI
ROMÎNEŞTI VERSIFICATE

POVESTE DE JALE ASUPRA UCIDERII POSTELNICULUI CONSTANTIN CANTACUZINO (20 DECEMBRIE 1663)
                    
                    		[37] Pămîntule şi ceriule, stélele, şi tu, lună,
                    		Boiari, striini şi rudelor, s-ascultaţi d-ănpreună,
                    		Înpăraţii şi prinţipii, şi toată politiia,
                    		De la mare pînă la mic, să vedeţi istoriia,
                    		Pentru ca să vă minunaţi de marea strîmbătaté,
                    		Care scrie că s-au făcut din multă răutaté!
                    		Zic, dară, şi voi, pietrilor şi liamnelor, să plîngeţi,
                    		Şi tuturor săracilor, de jale să vă atingeţi!
                    		Şi toată ticăloasa Ţara aciastă Rumînească,
                    		Cu toate mănăstirile înpreună, să jălească
                    		/[38] Pre Costandin postialnicul, pre Cantacozinescul,
                    		Pre marele acela omu, şi prea înţeleptul!
                    		Că priiatenii săi cei buni, care-i iubiia foarte,
                    		Aceia l-au zavistuit şi l-au adus la moarte
                    		Cel ce cu blagocesvie şi frică dumnezeiască,
                    		Şi cu smerire pururea, pohtiia să trăiască!
                    		Priiatenii lui cei aleşi, care-i trăgea nainte,
                    		Şi pentru dînsul toţi era la milă şi la cinste!
                    		Că din săraci şi din nimic i-au scos la boerie,
                    		Şi i.au făcut pre ei slăviţi, cu multă bogăţie!
                    		Aceia sînt lui vînzători, multe minciuni mărturisescu-i
                    		Şi ca să-l omoară pre el, multe meşterşugescu-i,
                    		Zicîndu-i c-ar fi umblat ca să schimbe domniia
                    		Şi, domnului care era, să aducă mazăliia!
                    		O strîmbătate ce-au făcut aceia, vînzătorii,
                    		Şi de sînge [ne]vinovat, aceia vărsătorii!
                    		Şi ca să ştie tot omul aceaia strîmbătate,
                    		Care-au făcut acei vrăjmaş, cu multă răutate,
                    		În cartea ceasta eu li-am scris, precum s-au întîmplat,
                    		Că, cînd l-au omorît pre el, de faţă m-am aflat.
                    		Cînd Mihnea s-au întîmplat în Ţara Rumînească,
                    		Scîrba pustietăţii, şi el ca să domnească,
                    		Pre toţ boiarii cei fruntaş vrut-au ca să-i omoare,
                    		Ca să lucréze ce ar vrea, precum lui i să pare
                    		Pre şaisprezéce boiari mari îndată i-au închis,
                    		Şi într-o noapte i-au omorît şi casele li-au stinsu.
                    		Numaidecît i-au sugrumat pîngăritul acela
                    		Nejudecaţi, nevinovaţi, ucigaşul acela!
                    		Omorît-au şi pre ai lor, averile au luat,
                    		Şi pre alţii mulţi de ai lor în temniţă au băgat.
                    		Atuncea Cantacuzino, cu multă înţelepţie,
                    		Au cunoscut, şi au pribegit, cu a sa avuţie,
                    		Şi în Moldova au trecut, cu toată casa lui.
                    		Unde mergînd el, s-au găsit pre cei doi fraţi ai lui,
                    		Pre Toma şi Gheorghie, cei ce era slăviţi.
                    		Şapte luni în casa lor şăzut-au tot slăviţi.
                    		Mihnia, dar, dacă au aflat de a lor pribegie,
                    		Numaidecît, cu multe daruri, scrie la Înpărăţie,
                    		Multe pungi făgăduiaşte, ca doară i-ar face moarte!
                    		Scrie că e obrezuit, şi alte cîte poate,
                    		Şi cum că, cîte ficlenii s-au întîmplat domniei,
                    		Toate de el că s-au făcut, dă ştire Înpărăţiei.
                    		Şi pentru aceaia au pribegit, pentru ca să scoarnească
                    		Înpărăţiei scandălă, şi réle să pornească!
                    		Şi cu mînie s-au pornit veziriul şi înpăratul,
                    		/[39] Şi capigii cu cărţi trimit, ca să-i aducă capul,
                    		Însă scriind la Ghica Vodă, să facă nevoinţă,
                    		Pre Costandin postelnecul îndată să trimiţă,
                    		Că de domnie s-a lipsi şi capul îş va pune!
                    		Care văzînd Ghica vodă că acéstea nu sîntu bune,
                    		Dăstulă groază l-au coprinsu; fiind şi cu credinţă,
                    		Nu putea face într-alt chip, fără cît să-l trimiţă,
                    		Ca urgiia înpăratului el să o potolească,
                    		Aşa el socotiia bine să nemerească.
                    
                    		Eşit-au, dar, cu fraţii-s, cu toată familiia,
                    		Plîngere mare să făcia la toată politiia!
                    		Neavînd nădiajde a-l mai vedea, şi să aibă mîntuire,
                    		Nu să putia îndura dă el, nici a să dăspărţiré
                    		Decii, aşa, numaidecît singur călătoréşte,
                    		Lăsînd pre toţi alalţi ai săi, la Ţarigrad soséşte.
                    		Şi nici pre unul n-au luat, dăn cîţi era cu dînsul,
                    		Fără cît pre nepotu-său luatu-l-au cu dînsul,
                    		Pre Dumitraşco adecă, căci îl avea mai bine,
                    		Nedespărţit de fii lui, aşa îl avea mai bine,
                    		Şi de céle ce-i să întîmpla, spre el avea credinţă,
                    		Numai cu el să sfătuia, făr(dă nici o ferinţă,
                    		Neavînd nădéjde dăspre el să aibă răutate,
                    		Căci nepot avînd pre el, ştiia o direptate.
                    		Din Ţarigrad era născut, a neamului stîlpare,
                    		Din mahala dă la Fener, tocma dă lîngă mare.
                    		Şi rămîind el acolo sărac, făr(dă părinte,
                    		Nepedepsit şi neînvăţat, era şi fără minte,
                    		Sărac, lipsit, nenorocit, fără dă nici un bine,
                    		El era şi desfrînat şi fără dă ruşine.
                    		Iar niamul lui nu l-au lăsat a fi într-acea ruşine,
                    		Ci l-au trimes la unchiu-său, că să-ş găsească bine,
                    		Ca să slujască, mult-puţin, să dobîndească minte.
                    		Şi unchiu-său l-au priimit cu bine şi cu cinste,
                    		Şi între coconii lui îl avea, la mare socotinţă,
                    		Ca pre un fiiu îl iubiia, cu bună cuviinţă,
                    		Cu totul nevoindu-să ca să să pedepsească,
                    		Şi de réle ce avea el să se pedepsiască.
                    		Iar încăş şi mătuşă-sa, acia dă bună viţă,		
                    		A domnului Şărban vodă fiică era iubită,
                    		Tocma ca oichii îl ţinia, cu multă căutare,
                    		Şi cu coconii să afla la multă dăzmierdare.
                    		Căci la blagorodnie şi bunătatea ei
                    		Alta în lume nu să află înnaintea dumneaei,
                    		/[40] La înţelepciune ce avea şi multa cunoştinţă,
                    		La priimire de striini, cu mare cuviinţă.
                    		Iar şi coconii dumnealor, tocma ca pre un frate,
                    		Aşa întru dînşii îl avea neosebit, la toate.
                    		Ce învăţătură n-au luat nimica de la dînşii,
                    		Nice el firea ş-au schimbat, încît au fostu cu dînşii!
                    		Că arapul, cu spălatul, nu poate să să albească,
                    		Nici hirea cea ria lesne ca să să părăsească!
                    		Iară încăş cu acéstea toate, fericitul acela,
                    		Ci hirea lui o cunoştea înţeleptul acela,
                    		Să nevoia cu învăţături ca să-l învéţe minte,
                    		Şi cu totul să siliia ca să-l scoaţă la cinste.
                    		La domnul Costandin vodă pre el l-au curtenit,
                    		Şi la cămara domnului pre el au rînduit,
                    		Şi înnainte îl trăgea, să aibă îndrăzniré.
                    		Iar curînd şi acolea ş-au arătat hirea,
                    		Şi-n scurtă vréme l-au gonit, pentru bicisniciia
                    		Că răutăţile ce avea nu îngăduia domniia:
                    		Necurăţii şi curvării şi multe furtişaguri,
                    		Să nu să tinză şi mai multu, să facă ş-alte jafuri!
                    		Şi aşa norocul i-au slujit cu boiariul acesta,
                    		Că la pedeapsă ar fi ajunsu becisnicul acesta,
                    		Că nu puţine răutăţi, ce multe făcea foarte,
                    		Iară Costandin postélnecul i-au scos capul dîn moarte.
                    		Şi iarăş ca pre un fecior, de pururea îl iubiia,
                    		Nicidăcum uitîndu-să la céle ce auziia,
                    		Nici de lîngă dumnealui atuncea l-au lăsat,
                    		Ci ca pre un bun credincios, cu dînsul l-au luat.
                    		
                    		Şi aşa dîn porturi s-au schimbat, altele au luat,
                    		Şi pre suptu cumpăt au purces, calea ş-au căutat.
                    		Sosit-au şi la Ţarigrad, şi noaptea au întrat,
                    		La casa dragomanului curînd au alergat,
                    		La Panaiotachi, zic, precum aţi auzit,
                    		Ca la un priiaten bun, la el au năzuit,
                    		Care ajutoriul creştinilor pururea să arată.
                    		Şi, cum află, au alergat, l-au înbrăţişat îndată,
                    		De-ale norocului tîmplări foarte se minunează,
                    		Şi nu puţin den inimă cu lacrămi suspinează.
                    		Cu mîngîiare înţelepţească la sine îl priiméşte,
                    		Întreabă-l şi de patime, şi bine-l socotéşte.
                    		( Roagă, zice, pre Dumnezeu, nu te întrista nimica,
                    		Că acéstea toate s-or griji şi las[ă] toată frica!
                    		Şi alte multe mîngîeri ca acéstea i-au adusu
                    		Şi apoi cu cinste în casa lui pre dînsul au ascunsu.
                    		Atuncea dar, cu mintea lui şi voia cea veghiiată,
                    		/[41] Care avea acel boiar şi cinstea de la Poartă,
                    		În scurtă vréme am aflat să-i fie isprăvit,
                    		Şi urgiia şi mîniia toată o au potolit.
                    		Adecă a viziriului şi altor tuturor,
                    		Şi apoi dă faţă că l-au scos naintea tuturor,
                    		Şi la vizirul că l-au dus, de s-au înpreunat,
                    		Şi priiaten credincios a fi l-au aşăzat,
                    		Cu un vizir ca acela, ce foarte era vestit,
                    		De vriadnec şi de înţelept şi foarte iscusit,
                    		Şi n-au priimit pungile ce Mihnea îi trimesése,
                    		Că cu o sută de povări de bani îl ajunsése.
                    		Iar dă la el mai puţinel, mai şi de jumătate,
                    		Au priimit şi au poruncit să aibă dreptate,
                    		Cît nimeni n-ar mai fi crezut un lucru ca acesta,
                    		Că va scăpa şi va fi cu cap, boearenul acesta!
                    		Iar Dumnezeu l-au izbăvit, acasă-ş l-au adus,
                    		Şi pre ficleanul Mihnea vodă foarte rău l-au supus.
                    		Că cel ce groapa altuia să sape să brodéşte,
                    		Acela într-însa va cădea şi nu să domiréşte!
                    		Şi cine răul altuia a face să gîndéşte,
                    		Nu ştie, ticălosul, că la capul lui soséşte!
                    	
                    		Atuncea, dar, Ghica vodă ţara că au domnit,
                    		Care mai nainte vréme Moldova au stăpînit,
                    		Şi pre acestu boiar, ce am zis, la cinste îl avea,
                    		Măcar că el nicidăcum boerie nu vrea,
                    		Nici la curte pururea să miargă pohtiia,
                    		Ci ca să şază pururea la sate-ş fugiia,
                    		Ca să petreacă în lineşte întru a sa smerire.
                    		Şi cînd domniia îl chiema, de vr(o ajutorire,
                    		Pentru vr(un sfat sau altu ceva, atuncea el mergea,
                    		Şi iar curînd să înturna, la sate-ş să ducea.
                    		Pre Dumitraşco să aducă nainte siliia,
                    		Şi din coconii săi nimic pre el nu osébiia.
                    		Iar nu cu alte ficlenie-i, răpiri şi meşterşuguri,
                    		Cum el apoi s-au arătat, cu multe ficleşuguri.
                    		Ce încă pre el să nevoia ca să-l înbogăţească,
                    		Căci îl ştiia că e sărac şi vrea să dobîndească.
                    		Şi nebuniile ce făcea, toate i le tocmiia,
                    		Şi mai vîrtos ruşinile i le acoperiia;
                    		Şi cu totul să trudiia trebile ca să-i facă,
                    		Ca el să fie odihnit şi întru toate să-i placă.
                    		Şi acéstia toţi văzîndu-le, tare îl cinstiia,
                    		Şi, suptu aripa unchiu-său, dă el toţi să temea.
                    		Luat-au şi dregătorii, la cinste au încăput:
                    		Ciauş, portariu şi vistiiar, domniia l-au făcut.
                    		/[42] La toate, în casa domnului, el liagă şi dăzleagă,
                    		Ca cum ar hi fost sîngele, pre nimeni nu întreabă.
                    		
                    		Deci, cînd paşa al Dîrstorului în ţară au venit,
                    		D-au prinsu pre domnul Ghica vodă, de l-au şi mazîlit,
                    		Şi cu răpire l-au luat, nimica nu i-au lăsat,
                    		Şi la înpăratul cu dăgrab trimisu-l-au legat,
                    		Pentru că nu vrea să trimită bani la înpărăţie,
                    		Nici ţara să scuture de multa datorie.
                    		Pentru acéia s-au lipsit îndată dă domnie.
                    		Şi aşa la temniţă îl trimite, cu scîrbă şi urgie,
                    		Şi de domnie socotescu pre altul ca să facă
                    		Şi să mira: care ar fi viziriului să placă?
                    		Iar Costandin postialnecul, aflîndu-să la Poartă,
                    		Stătut-au cu osîrdie la înpărăţiia toată,
                    		Pre nimeni altul n-au pohtit s-apuce dă domnie,
                    		Pentru că lui i să trecea atunci la înpărăţie.
                    		Ci pre Grigorie au pohtit, de i s-au dat domniia,
                    		Pre-acesta ce l-au omorît, pentru prieteniia!
                    		Aşa fac şi năpîrcile, mumăni-le-ş omoară,
                    		Că daca crescu, le găurescu, şi iale le omoară!
                    		Foarte peste putinţă mi-e să ţi le povestescu,
                    		Cu graiul şi cu scrisoarea să ţi le dovedescu,
                    		Cu cîte slujbe acestui domnu el i s-au arătat,
                    		Şi la cîte boiarenul acesta s-au aflat,
                    		Cu slujbe şi cu sfaturi bune, cu driaptă credinţă,
                    		Cu numele cel bun al lui, cu multa nevoinţă!
                    		Că atunci el de ar hi lipsit, n-ar hi luat domnie,
                    		Nici tată-său n-ar hi scăpat atunci den puşcărie.
                    
                    		Ce după ce au mersu în ţară, au fost cu vrednicie,
                    		Şi cu vréme au uşurat ţara de datorie.
                    		Că sfiatnic bun lui îi era, şi bun învăţătoriu,
                    		Cît îl făcuse de-i zicea (drept judecătoriu(.
                    		Şi după ce domniia bine de tot să întemeia[se],
                    		El încă s-au tras înnapoi, la ţară să dusése,
                    		La satele-ş să preunbla, cu lunile el şădea,
                    		Aşa pustiul iubiia, ca şi o turturea.
                    		( Eu, zice, am bătrînit, ce mai voi eu în lume?
                    		Că părticiaoa ce mi-au fost, eu mi-am luat dăn lume!
                    		Nu-m trebuiaşte boerie, nici să fiu la curte,
                    		Feciorii miei că vor sluji domnului, la curte.
                    		Eu să-m păzescu bisérica şi să mă pocăescu,
                    		Şi să-m postescu sufletul, de moarte să gîndescu!
                    		Acéstia ziciia şi scriia, la sate-ş fugiia,
                    		Că la casa lui să şază, aşa el pohtiia.
                    		/[43] Cînd au fost cursul anilor, în mai trecuţi ani,
                    		La o mie şai [sic] sute şaizeci şi trei de ani,
                    		Atuncea s-au rădicat turcii ca să oştiască,
                    		Şi cu gréle oşti au mersu în Ţara Ungurească
                    		La cetatea Uivarului, de o au încongiurat,
                    		Şi cu putére şi războiu pre dînsa o au luat.
                    		Atuncea dar, şi domnului de Ţara Rumînească,
                    		Venitu-i-au şi lui degrab( poruncă înpărătească,
                    		Şi cu oastea lui au mersu unde i-au poruncit,
                    		La cetatea Uivarului, precum aţ auzit.
                    		Lăsatu-s-au şi ispravnec a fi mare şi tare,
                    		Pre Dumitraşco, care am zis, vistiiariul cel mare.
                    		Şi el, numai cum s-au văzut la atîta volnicie,
                    		Aşa i să năuciia, ca cum ar hi avînd domniia.
                    		Atuncea, răutatea lui să ascunză nu mai poate,
                    		Şi lăcomiia ce avia, să spui, nu mi să poate.
                    		Ca cînile făr(dă băţu, ca ursul dăzlegat,
                    		Şi ca şarpele de iarbă, cînd iaste deşteptat,
                    		Ca lupul cînd întră în stînă şi vulpea în coteţu,
                    		Înalţă-să, truféşte-se şi foarte e semeţu,
                    		Şi oichii i să turbură de marea lăcomie,
                    		Şi pre nimeni nu mai vedea, de multa trufăşie!
                    		Scos-au biruri şi nevoi atuncea pre creştin
                    		Şi ei, cu lacrămi plătiia şi le da tot deplin.
                    		Unde află de argintu, trimite dă-l răpéşte,
                    		Şi totdeauna el timin şade de tipăréşte,
                    		Foarte mulţi, nenumăraţi, la Ţarigrad trimite,
                    		Şi de frica lui Dumnezeu nu-ş aduce aminte.
                    		Şi alte réle ce făcea, de nu sîntu să să scrie,
                    		Nici în urechile cuiva iaste ca să să spue.
                    		Iar bătrînul postialnecul în ţară rămăsése,
                    		Şi cîte trei feciorii ai lui la oaste să dusése.
                    		El nu putia îngădui, daca vedea de acéstea,
                    		Mîhnéşte-se, întristează-se, şi-i zise: ( Ce-s acéstea,
                    		Bre, Dumitraşco, ce lucrezi? Bre, străngeţ mintea în cap,
                    		Şi socotéşte cea de apoi ce-ţ va veni la cap!
                    		Că tu ştii ţara aceasta, că mulţi ca tine au pus,
                    		Şi Dumnezeu pre cei ce sînt răi, la bine nu i-au dus!
                    		Precum aspidei e cu greu cîntarea să auză,
                    		Şi, auzind, să turbură şi fuge să nu auză,
                    		Să otrăviaşte dă mînie, cît va ca să plesnească,
                    		Şi, de ar şti pre cîntăreţu, ar vrea ca să-l zdrobească!
                    		Aşa şi lui, cuvintele unchiu-său nu-i plăcură,
                    		Căci vedea şi pricepea că réle de el fură.
                    		Să sfărîma cu inema şi vrea ca să să pléce,
                    		Gîndindu că de să va vădi, mai bine să să înnéce.
                    		Şi atîta să năcăjiia, nu ştie ce va face,
                    		/[44] Véde că să dăscopere, miră-se ce-a mai face,
                    		Şi rialele ce au făcut stă dă le socotéşte,
                    		Că multe-s şi nenumărate, aciastea el gîndéşte.
                    		Că de vor veni boiarii din Ţara Unguriască,
                    		Şi slujitorii ceialalţi de Ţara Rumînească,
                    		Şi vor afla ce-au lucrat acest cîine turbat,
                    		Vor alerga cu mic cu mare, ca cerbul însetat,
                    		La izvorul cu apa riace, la Costandin Bătrînul,
                    		Şi-ş vor plînge obidile de Dumitraşco păgînul!
                    		Şi el, ştiindu-i faptele, nu le va îngădui,
                    		Ci în faţă, toate, Domnului i le va vădi!
                    		Drept acéia socotéşte rău sfat să săvîrşească
                    		Pre făcătoriul lui de bine, de viiaţă să-l lipsească.
                    		( De no a lipsi bătrînul, zice, acesta de la mijloc,
                    		El, toate cîte am făcut, scoate-le-va la mijloc,
                    		Şi piarde-voiu cîte-am furat, zău, poate fi şi viiaţa!
                    		Iar dacă va peri acesta, eşi-m-va toată ghiaţa,
                    		Toate pre voe îm vor fi, cinstea îm voiu mări,
                    		Strînge-voi şi avuţie şi mă voi înbogăţi!
                    		O, Iuda fără de lége, ce-s ciale ce gîndeşti
                    		Şi dreptul Dumnezeu, nimic nu chibzueşti?
                    	
                    		Şi atunci mii de răutăţi la domn încépe-a scrie,
                    		Şi pre bătrînul, unchi-său, vrăjmaş că-i iaste, scrie.
                    		Cum că nu lasă pre săraci dăjdile să-ş plătească,
                    		Adecă pre pămîntiani, nimica să plătească.
                    		Cuvinte réle sămăna de domnul; n-au perit
                    		Şi cum nu mai iaste el domnu, aşa el au minţit!
                    		Ce-n locul lui Grigorie pre Şărban au făcut,
                    		Pre fiiul postélnecului, aşa el l-au vîndut!
                    		Aciastea el, ca un păgîn, domnului le scriia,
                    		Că le scornéşte unchiu-său, aşa el bîrfiia.
                    		Ca acéştia multe scorniia, că ţara le grăiaşte,
                    		Ca el să aducă pacoste unchiu-său, să trudéşte.
                    		Şi cum că nimeni nu-l ascultă, nici îl mai cinstéşte,
                    		Pre el, ca pre un ispravnec nici îl socotéşte.
                    		Mergia la doamna, zvăpăiat şi rău să obidiia,
                    		Tocma ca un îndrăcit, aşa să izmeniia,
                    		Cu jurămînt să bleasteme pre unchiu-său, să jură,
                    		Cum dă la el să nascu acéstea, pre Dumnezeu să jură!
                    		Şi pre doamna o spăimînta, îi zice, ca să fugă.
                    		La turci dăcindea, îi zicea, să treacă să să ducă:
                    		( Că bătrînul Costandin asupră-ni să scoală,
                    		Că cu rumînii s-au unit şi au făcut răscoală!
                    		Şi céia pre el îl credea. La domnu şade dă scrie,
                    		De cîte el că-i zicia cu această ficlenie,
                    		Pînă cînd domnul au crezut şi tare să scîrbéşte,
                    		Spre feciorii bătrînului cu greu el să pornéşte,
                    		/[45] Cu înfruntare el îi suduiaşte făr(dă nici o pricină,
                    		Tot înpotrivă le grăiaşte, făr(dă nici o vină.
                    		Iară ei bine-ş cunoaştea şi mult să dosădiia,
                    		Şi de mîniia domnului rău să năcăjiia.
                    		Şi Caragia, ce pohtiia ca să ciocotniţească,
                    		Găsit-au vréme să aibă a face şi multe să pornească.
                    		Altele zice către domnu, altele către dînşii,
                    		Pînă au întărîtat pre domnu cu mînie spre dînşii.
                    		Că toţi îl ştiţi pre Caragea, pre cînile acela;
                    		Drept acéia voi să zic de puciosul acela!
                    		Pă Dumitraşco l-au făcut priiaten şi fărtaţi,
                    		Ca să mănînce pre bătrîn, cîinii era turbaţi.
                    		Scrie acela de acolo, şi acesta le întăréşte,
                    		Unul pre alaltu în răutăţ bine să povăţéşte,
                    		Pînă ceia ce doriia s-au învrednicit să fie,
                    		Că domnul munte s-au făcut, de multa lui mînie.
                    		Atuncea, după ce-au aflat striinii: moldovénii,
                    		Carii cu domnul să afla, şi toţ ţarigrădénii,
                    		Şi nici un folos nu avea, nice o volnicie.
                    		Drept acéia, să bucura de cea ce era să fie,
                    		Ca să tînpléze doar şi lor să apuce boerie,
                    		S-aducă şi ei biiatei ţări multă becisnicie,
                    		Să mănînce şi să strice, să facă şi ei silă,
                    		Şi sîngele săracilor să-l bea făr de milă,
                    		Să răpească şi să fugă la a lor pustietăţi
                    		Neavînd cine le lua siaama de răutăţi.
                    		Drept acéia au început ca să ciocotniţească,
                    		Lui Caragea a să închina, şi ca să-l văznisească.
                    		Şi el acéstea le pohtiia şi bine-i povăţuiaşte,
                    		Şi încă la domnul, cîte unul, pre toţi îi curteneaşte,
                    		De fii postélnecului minciuni mărturisescu,
                    		Că cutare din boiari acéstea povestescu:
                    		( Aşa au zis şi către noi, şi noi îi amăgim,
                    		De să dăşchid ei către noi, şi-i meşterşugim!
                    		Ca cu de acestu fél Caragea amesteca domniia,
                    		Şi cu multe meşterşuguri el înşăla domniia
                    		Atîta, cît au poruncit să-i scoaţă dăn boerie,
                    		Pre trei fii ai postélnecului, cu scîrbă şi mînie,
                    		Să nu mai aibă volnicie, ci ei lipsiţi să fie,
                    		Să să ducă pre la sate, la curte să nu vie!
                    		Şi Caragea tot nu înceta, ci grea pîră le face,
                    		Şi Dumitraşco, d-acolo, pentru bătrîn nu tace.
                    		Şi aşa urgiia domnului dîn zi în zi o sporescu,
                    		Şi tot spre réle hotărîri să vie, o întărescu.
                    		Întoarse-se dă la războiu şi-n ţară cum soséşte,
                    		Pre Şărban ş(alţi din boiari să-nchiză poruncéşte.
                    		/[46] Eşitu-i-au şi bătrînul întru întîmpinare,
                    		Să i să închine cum ştiia, că ficleşug el n-are,
                    		Şi obraz sălbatic află, alte lucruri véde,
                    		Uită-se la panurghii şi multe réle véde.
                    		Ciarcă să afle, nu poate, pricina ce să fie,
                    		Şi dragoste ce era întîi s-au întorsu spre vrăjmăşie.
                    		Roagă-se pentru feciori, nici cum nu-l aude,
                    		Îi pomenéşte slujbele, nimica nu-i răspunde.
                    		O, vrăjmăşască tiranie, inimă înnegrită,
                    		Prieteşug nestătătoriu, multă slujbă perită!
                    		Aşa să întoarnă înnapoi, să duce către casă,
                    		Şi cum că domnul au crezut multe obăzi varsă,
                    		Cuvintele unui nebun, păgîn şi îndrăcit,
                    		Şi aşa, cu ale lui minciuni, de tot l-au prelestuit!
                    		( Întreabă, zice, pre boiari, pre preoţi, şi pre alalţi,
                    		Şi atuncea facă hotărîre, la cei ce-s vinovaţi!
                    		Acéstea el să obidiia şi cerea judecată:
                    		( De iaste, zice, vinovat, să-ş piiară după faptă.
                    		Iară Dumitraşco era mortu, să nu să dăzgolească,
                    		Ruşinile şi faptele să nu i să dovedească,
                    		Sau să nu auză săracii, de năpastea aceasta,
                    		Şi-or alerga, de vor striga nedreptatea aceasta.
                    		Drept acéia, au alergat ca o hiiară turbată:
                    		( Doamne, zice, iată perim şi noi şi tu odată!
                    		Plînge, strigă, să ucide şi zice: ( Acum grăbéşte,
                    		Că bătrînul în acest ceas la toţ el poruncéşte,
                    		Cu răvaşă şi scrisori, să vie să ne înpresoare,
                    		Şi ei, cu mic cu mare vin, pre noi să ne omoare!
                    		Şi pre la turci au poruncit să vie să cuprinză,
                    		Că domnul, zice, e hainu, să vie ca să-l prinză!
                    		Pre légea mia, doamne, zicea, pre Dumnezeul mieu,
                    		Să [n-a]m parté dă Ruxandra mea, că nu-s dîn capul 						mieu!
                    		Ce bătrînul opincile va să-ş încalţe, zice;
                    		Şi pre noi, de undi-am eşit, va să ne bage, zice!
                    		Şi mincinoase mărturii atuncea-au scos îndată,
                    		Pre Caragea şi pre Vărzarul, ce striga totodată:
                    		( Doamne, omoară-l, nu-l ţinia, că iaste rău dă noi,
                    		Că vei vedea măriia ta, că te-i căi apoi!
                    		Şi domnul chiamă un căpitan şi cu poruncă îi zice,
                    		Să miargă cu slujitorii, pre bătrîn să-l rădice
                    		Şi îndată, după poruncă, la casa lui s-au dus,
                    		Şi fără viaste l-au luat şi-ntr-un car l-au pus.
                    		Singur pre dînsul l-au luat, nu ştie unde-l duce,
                    		Şi, cu grabă dă olac, la Sinagov îl duce.
                    		Zicea pre cale şi-ntreba: ( Oare unde mă duce?
                    		În ce pustiiu şi în ce munte mă duc ca să mă arunce?
                    		Şi căpitanul îi zicea: ( Nu te întrista, jupîne,
                    		La mănăstire ne ducem, la Sinagov anume,
                    		/[47] Să ca şăzi ceva acolo, pînă cînd va mai tréce
                    		Urgiia, zice, a domnului şi cu bine să pléce,
                    		Şi iar la cinstea cea dintîi şi acea volnicie
                    		Te va aduce Dumnezeu, cu multă bucurie!
                    		Şi aşa la Sinagov sosesc, tocma la mănăstire,
                    		Şi cu podul balta-l trecură, la locu de peire.
                    		Şi acolo el sosind, avu puţină mîngîiare,
                    		Şi can dă vréme să culcă, de multa întristare.
                    		Şi atuncea, iar numaidecît, aceia vînzătorii,
                    		La domnu au mersu, de-au grăit, de moarte îndemnătorii:
                    		( Doamne, acum pre tată-său feciorii vor să scape,
                    		Şi într-o noapte vor să-l ia, cu toţii vor să scape!
                    		Că satele-ş vor rădica, să miargă să-l răpească,
                    		Şi în cea de apoi, ce vor lucra, tot omul socotească!
                    		Şi noi, doamne, cu mic cu mare, vom fi de peire,
                    		Că de domnie ne vom lipsi, zău, şi de stăpînire!
                    		    Şi domnul, cu mai rea scîrbă atuncea să pornéşte,
                    		Ca să-l omoară numaicît, îndată poruncéşte.
                    		O, poruncă păgînească şi mare tiranie!
                    		Pîrîşul nefiind de faţă, ei sîntu toţ mărturie,
                    		Vrăjmaşii îi sîntu pîrîş lui, ei mărturisescu,
                    		Şi foarte strîmbă judecată îndată săvîrşăscu!
                    		Grebescu-să înpotrivnicii moartea să săvîrşască,
                    		Ca nu cumva, lor, faptele să li să dovedească!
                    		Porunca, dară, numaidăcît trimit la mănăstire,
                    		La căpitanul poruncesc ca să-i facă peire.
                    		Şi acela, foarte degrab să toace, poruncéşte,
                    		Şi bisérica o deşchide, nimic nu zăbovéşte.
                    		Decii să duc şi la boiariu, îi zic să să dăştépte,
                    		Să miargă la bisérică, nimic să nu aştépte.
                    		Şi el, mirîndu-să, zicea: ( Oameni buni, nu e vrémea,
                    		Că dă cu seară încă iaste, de utrănă nu e vremea!
                    		Şi cu degrab să sculă, la bisérică miarse,
                    		Şi lacrămi neîncetate începu ca să viarse.
                    		Véde făclii şi lumănări, că toate era aprinse,
                    		Închină-se şi roagă-se, cu inimă întinsă.
                    		Atuncea îi zic: ( Jupîne, mergi, mergi să te priceştueşti,
                    		Că viiaţa ceastă putredă vei să o priimeneşti!
                    		Şi îndată să spovedui la duhovnic părinte,
                    		Şi cu smerire să ruga cerescului părinte.
                    		Toată noaptea stă la rugă, cu multă osîrdie,
                    		Şi diminiaţa s-au aflat la sfînta liturghie,
                    		Şi ertăciune, cu smerere, despre toţ ş-au luat,
                    		Apoi cu frică el au mersu, de au îngenunchiat,
                    		Şi cu prea sfintele taini el să priciştuiaşte.
                    		Şi, mulţămita domnului, cu lacrămi săvărşaşte.
                    		( Fie numele domnului, de-acum blagoslovit!
                    		Aceasta zice şi tăcu acest prea fericit.
                    		/[48] Nu să îngroziaşte nicicum, nici să spăimîntează,
                    		Nice plînge cu obidă, nici să întristează.
                    		Ce cum au fost el mai nainte, la toate pedepsit,
                    		Aşa şi-asupra morţii au stătut îndîrjit.
                    	
                    		Eşiră dîn bisérică şi miarsără în casă,
                    		Şi porunci egumenul să grijească dă masă.
                    		Să facă ospăţu boiariului, ca să-l mai înbunéze,
                    		Şi de multa inema rea ca să-i mai alinéze
                    		Şi el la masă au şăzut, după orînduială,
                    		Nimic dîn obşte n-au eşit fără de socoteală,
                    		Iar din masă n-au luat nimic să bage în gură,
                    		Nici bucate, nici ceva, sau măcar băutură.
                    		Ce zice: ( Eu am ospătat pîinea cea îngerească,
                    		Şi păhar eu am priimit, să-m dea viiaţă cerească!
                    		Mîncat-am trupul lui Hristos, nu voiu altă mîncare
                    		Şi sîngele lui am băut, să nu aib însetare.
                    		Vriadnică iaste hrana ceasta dă saţiu ca să-m ţie,
                    		Şi altă mîncare nu pohtescu, măcar cum să fie!
                    		Acéstea şi altele zicea. Nimica n-au mîncat.
                    		Ce pu....		
                    CPRV *), II, p.37(48
                    
                    CRONOLOGIA DOMNILOR MOLDOVEI
                    
	[50] Prealuminatului întru pravoslavie, blagocestivului şi preacinstitului şi milostivului nostru d[o]mn Ioan Duca voevoda, din mila lui Dumnedzău domn ţărăi Moldovei şi Ucrainei.
	De la vécinica svintei Troiţe putiare poftim mării tale, sănătate şi pace, cu viaţă nărocită să petreci măria ta pururia adevăr.

		Domnii ţărăi Moldovei pus-au nevoinţă
		De-au învăţatu-şi ţara direaptă-n credinţă
		Pravoslavnica liage ferind necorcită
		Şi-n ceriu Hristos el cruţă viaţă fericită.
		Descălecat-au ţara domnul Dragoş vodă
		Fericită, buiacă, cu tot fial de roadă.
		Cînd au adus într-însă rumîniască limbă
		De bun niam şi ferită de la calia strîmbă
		Să trage de pre sînge rudă-mpărătească.
		Dumnedzău l-au sporitu-l nainte să-i crească.
		Şi fiiu-său Sas vodă  şi cu Bogdan vodă
		Cu doamnă sa Mariia lăsînd bună rodă
		Pre Fedor Bogdanovici Laţco să numiaşte,
		Cu doamnă-sa cu Anna de să pomeniaşte.
		Pătru vodă pre urmă purceasă cu viţă,
		Carele-i dzic Muşatin în bună priinţă.
		Stătut-au după-acesta luminată roadă
		Stăpîn ţărăi Moldovei domnul Roman vodă.
		Acesta ce să scrie-ntr-a ţărăi urice
		Mare samodărjaveţ şi-n bună ferice,
		C-au stăpînitu-şi ţara din plai pînă-n mare.
		Lăsatu-ş-au în scaun putiarnic mai tare
		Ce-au născutu-şi din doamna, din Anastasiia,
		Pre Alexandru cel Bun în trai cu fericiia,
		C-au înpodobit ţara cu besiarici late,
		Cu mănăstiri vestite-n frămseţi, luminate:
		Bistriţa iaste una, a doă-i Moldoviţa
		Ş-alte besiarici multe ce-ş da cuviinţa.
		/[51] Adus-au şi pre svîntul Ioan în ţară,
		De ş-au vestitu-şi cinstia şi preste ghotară.
		Naintea lui mai fost-au Ştefan şi cu Iuga
		Şi Dumnedzău cu bine le-au ascultat ruga.
		Iară după Alexandru fiiu-său Ilie
		Şi Ştefan a lui fapte, ne scurtă bucurie.
		Diiaciia Bogdan vodă domni mică vriame
		Şi ş-au mutat sălaşul unde nu să tiame.
		Lăsînd pre urmă viaţă şi rod bun în ţară,
		De i să nalţă viastia şi preste ghotară,
		Pentru Ştefan acel Bun ce-au bătut războae
		De-au făcutu-şi de toate inemii pre voe.
		Prin ţînuturi, prin toate să văd a lui siamne,
		Mănăstiri şi besiarici ce-au fapt fără liane.
		Că nu numai prin sate şi pre la oraşe,
		Ce şi prin munţi şi-n codri, lui Hristos sălaşe
		Ce-au făcut zugrăvite de dau strălucoare,
		Să-i trăiască pomana-n bun nume supt soare.
		Pre fiiu-său, pre Bogdan, ş-au lăsat să-i şadză
		În scaun, să-ş domniască ţara, să să-ncreadză.
		Că ş-a lui nevoinţă n-au fost cu nemică
		De-a lui al său părinte să fie mai mică.
		Svînta mitropolie cea noă-n Suceavă
		De dînsulu-i făcută, cu multă zăbavă.
		C-avea destulă luptă şi treabă de oste
		Cîndu-şi bătia pizmaşii lovindu-i din coaste.
		De-a lui destoinicie scrie şi-n cronice,
		Că ş-au apărat ţară cu bună ferice.
		Pre fiiu-său, pre Ştefan, tînăr, după sine
		Ş-au lăsatu-şi în scaun domn bun cum să vine.
		Dup-acesta stătut-au Rareş Pătru vodă,
		De toate bunătăţi plin de cerească rodă.
		Î-i Pobrata sălaşul unde odihniaşte,
		Cu doamnă-sa Elena, de să pomeniaşte.
		C-au fapt multe besiarici din-treg şi-nnoite,
		La ţară şi la munte mari mănăstiri svinte.
		Pre urma lor domnit-au a lor bună rodă:
		Ilie şi cel tînăr Ştefăniţă vodă.
		Nemică n-au stricatu-i vrăjmăşasca morte,
		Că iaste-n ceriu cu svinţii depreună-n sorte.
		Şi soru-sa Roxanda, să nu stîngă neamul,
		Luă pre Alexandru, ce-i dzîc Lăpuşneanul.
		Domni ş-acesta bine şi-n Slatină-şi fiace
		Mănăstire frumoasă, pre toate le-ntriace.
		Pe urma acestora fiiul Mihnii vodă,
		Din Ţara Muntinească sufletiască rodă.
		Pătru-l chiamă pre nume şi n-ară prihană,
		/[52] Lăsatu-ş-au în ţară slăvită pomană
		Mănăstiria ce iaste în deal la Gălata,
		Că iaste pentru ospeţî cu masa tot gata.
		Fiiu-său Ştefan tînăr stăpîni domniia;
		După Aron domnit-au domnul Eremiia.
		Acesta de pre rudă i-i nume Movila,
		Că Dumnedzău ş-au tinsu-şi şi preste dînşi milă.
		După dînsul domnit-au şi Simeon vodă.
		Lăsat-au şi pre-acesta Dumnădzău cu rodă,
		Că i să ştiu cuconii sufletească viţă,
		De i-au făcut cu domnul în ceriu cunoştinţă.
		După dînşii şi Ştefan Tomşa ce-au fapt Solca,
		Domn destoinic şi-n dzîle-şî au potolit gholca.
		Că-n dzîlele acialia, prin diase războe,
		Lăcuitorii ţărăi trăia cu nevoe.
		Deaciia Radul vodă au domnit cu pace,
		Cu bună-nţălepciune tuturor cum place.
		Şi Alexandru Iliiaş cînd i-au venit rîndul
		Au domnit şi el ţara nu cum i-au fost gîndul.
		Barnovschi Miron vodă are îndrăznire
		La Dumnedzău cu svinţii fără de-ndoire.
		Moysei voevoda-n cereasca movilă
		Cu fraţîi săi treiaşte-ntr-a lui Hristos milă.
		Şi Vasilie vodă precum i-au fost gîndul,
		I-au dat Hristos odihnă cu svinţii în rîndul.
		Şi doamnă-sa Todosca viiade cu dulceaţă,
		Cu ale ei odrasle, pre Hristos în faţă.
		Gheorghiţă Ştefan vodă încă să nu-şi piardză
		Nediajdia de la domnul, ce tot să să-ncreadză,
		Că pentru tot greşitul Dumnădzău grijiaşte,
		Cine cu derept cuget la dîns năzuiaşte.
		Şi pentru Ghica vodă laudă să dzîce
		Că de-a rîndul cu svinţii trăiaşte-n ferice.
		Lui Ştefăniţă vodă Dumnedzău să-i facă
		Odihneală cu svinţii, de viaţă să-i placă
		Cu a sa bună maică, cu Ecaterina,
		La giudeţ den direapta să-i fie odihna.
		Evstratie Dabijia scris iaste la viaţă
		Să trăiască cu svinţii în rînd fără greaţă
		Cu iubita sa hiică, cu doamna Mariia,
		Să nu li să mai stîngă în viaci bucuriia.
		Şi doamnă-sa Dahina încă să să vadză
		La Dumnădzău în casă cu dînşi să să-ncreadză.
		Şi Duca voevoda Dumnădzău să-l crească
		/[53] Să-şi domnească în scaun şi să-mbătrînească
		Cu cinstita sa doamnă, cu Anastasiia,
		Cu cinstite odrasle-n toată fericiia.
		Din ceriu să le trimiţă Dumnedzău cunună,
		Să-ş petreacă în viaţă cu inemă bună.
		Iliiaş Alexandru cînd stăpîni-n ţară
		Prin săraci ce da milă ş-au tins spre ceriu scară.
		Şi Petriciaico vodă încă-ş are parte,
		În ceriu cu domnii ţărăi şi-ntr-a vieţii carte
		Cu luminată, cinstită doamna sa Mariia,
		În ceriu să le gătiadze Hristos bucuriia.
		Lui Dumitraşco vodă bine să să dzîcă,
		Că certă pre viclianii de le diade frică.
		Domnit-au după dînsul Antonie Ruset,
		S-aibă cu domnii parte ş-a lui cinstit suflet,
		C-au lăsatu-şi pomană cît au putut face
		Dia-i Dumnădzău cu svinţii trai în ceriu cu pace.
		
	Şi sosînd cu verşurile păn acii, iarăşi rugăm de la milostivul Dumnedzău mării tale, prealuminatului şi milostivului nostru domn Ioan Duca voevoda şi a cinstita şi-ntru tot blagoslovita doamna mării tale gospojda Anastasiia şi a cinstiţi şi cu de toată blagosloveniia dăruiţi fiii măriii voastre, măria sa Ioan Costantin voevoda, Ioan Matei voevoda, Ioan Ştefan voevoda. Şi blagosloviţii tinerii măriii tale Ioan Ştefan voevoda şi cinstita doamnă Ecaterina, iubita şi întîi născuta fiica mării tale. Şi alalţî blagosloviţi lui Dumnedzău cuconi a măriii vostre ( să vă cruţe milostivul Dumnedzău şi să vă blagoslovască precum au blagoslovit pre Avraam, şi Isac, şi Iacov; şi cum au blagoslovit pre Iosif cu Asinetha şi cuconii lor, aşa să te blagoslovască milostivul Dumnedzău cu blagoslovenie viacinică întru domnul nostru Isus Hristos, cu duhul svînt, amin.
	Rugătoriul mării tale smeritul Dosoftei, mitropolitul cu toată inemă smerită rugăm măriii tale.
CPRV *), III, p.50(53 

ISTORIA LUI COSTANDIN VODĂ BRÎNCOVEANUL

			[60] O povéste minunată
			Auzită în lumea toată
			Din-ceput şi din vecie
			Precum şi la cărţi ne scrie
			Cuvîntul cel tipărit
			Carele iaste adeverit.
			Că lumea iaste trecătoare
			Şi încă foarte înşălătoare
			Şi mai mult amăgitoare,
			De-i face şi-i amăgéşte,
			Şi tot aşa îi priilestéşte
			Pre domni şi pre înpăraţi mari
			Şi pre cei ce sînt mai tari,
			De vorbescu de avuţie
			Şi să ţin în sămeţie,
			Ca cîndu nu ar avea nici o moarte
			Şi într-un ceas le lasă toate!
			Precum, iată, am privit
			/[61] Şi Costandin vodă ce-au domnit;
			Întru ani doaozeci şi şase
			Bine să înrădăcinase
			Totodată să sculară
			Şi duşmanii îl luoară
			Din scaun, din Bucureşti.
			Ia să-mi şezi şi să priveşti
			De-acest domnu mare şi bogat
			În ce féli s-au adevăratu
			Că tiranul de înpărat
			Un agă mare ş-au mînat.
			Şi cum el au sosit,
			Fără de véste l-au lovit
			Şi-i spune cu urgie
			Cu cuvinte de mazilie.
		
			Pre boiari tare îi strigă
			Toţi la dînsul să să strîngă,
			Ca fermanul să-l cetească
			Şi porunca să-i înplinească.
			Cîndu fermanul cetiia
			Toţi boiarii că plîngea.
			Aşa lor le porunciia
			Pre Costîndin vod să-l dea
			Cu fii [şi] cu ginerii
			Şi cu toţi credincioşii.
			Unde vodă auzise
			Foarte mult că să scîrbisă.
			Pre boiari îi întreba
			Şi prea tare îi mustra:
			    ( Care din voi mă vicleniră,
			Fără de véste mă loviră?
			Dar nu den destul v-am cinstit
			Şi boiari mari v-am făcut?
			Cum de mine vă înduraţi
			Den ţară mă înstriinaţi?
			Domnul va face dreptate
			Pentru a voastră răutate.
			    Toţi boiarii să lepăda,
			/[62] Foarte tare să jura,
			Cum că nu sînt vinovaţi,
			Nici nimic amestecaţi.
			Iar Costandin vodă au grăit:
			( Faceţi, dar, ce v-au poruncit
			Că eu sînt ca şi un gonit.
			
			Din spătărie eşise,
			Despre doamne trecusă.
			Atunci doamna plîngea
			Şi cu glas mare să jălea
			Şi toate le sfîrşisă
			Pentru amar ce le sosisă
			Şi coconii începură
			Cu glas mare şi cu-o gură:
			( Oh! amară primăvară,
			Cum ne iau turcii den ţară,
			Lipsindu-ne den domnie,
			Şi ne duc în grea urgie.
			Acest foc, ce ne soséşte,
			Nu spre bine ne sfetéşte.
			Domnul să se milostivească,
			Pre noi să ne izbăvească.
			    Cînd cocoanele auziră,
			Toate la curte veniră,
			Pre rîndu în case întra,
			Cu multă jale suspina:
			( Voi, taică, vă înstriinaţi,
			Pe noi cu duşmanii ne lăsaţi.
			    Iar cînd fu a doao zi,
			Imbri[h]orul că sosi,
			Şi cum el că au [so]sit,
			La boiari au poruncit,
			/[63] Toţi boiari la el să vie
			Dentre ei domnu ca să-ş pue.
			Cînd boiarii să adunase,
			Pre Ştefan spătariul îl alesase
			Şi cu halai îl luase
			Şi la curte îl adusase.
			Ştefan vodă au întrat
			Tocma în casa cea de sfat.
			Toţi boiarii, pre rîndu,
			În casă întra
			Şi mîna îi săruta.
			
			Dacă de la Ştefan vodă eşiia,
			Tot la Costandin vodă trecea,
			Cu plecăciune să închina
			Şi mîna îi săruta,
			Iar Costandin vodă grăia,
			Pre Ştefan vodă pedepsiia:
			( Dacă ţa-u fost ţie de domnie
			De ce nu mi-ai spusu tu mie?
			Eu ţie să ţ-o fiu dăruit,
			Cu pace să o fi stăpînit.
			Dar de Dumnezeu nu te-ai temut,
			Ci tiranilor ne-ai vîndut.
			Să ştii, cu adevărat,
			Că nici ţie nu-ţ va zăbovi
			Ci Dumnezeu îţ va plăti.
			    Iar Ştefan vodă să jura,
			Foarte tare să blestema:
			( Să ştii, doamne, adevărat
			Că eu nu sînt vinovat,
			Nici nimic amestecat.
			Iară în ştire de-m va fi,
			Dumnezeu îmi va plăti,
			Ci mă rog cu plecăciune
			Să am şi eu ertăciune.
			    Iar Costandin vodă să închinase,
			/[64] Zioa bună îş luasă.
			Cînd pre poartă eşiia
			Toată ţeara să strîngea
			Şi după dînsul mergea,
			Cu glas mare îl plîngea
			Şi den gură aşa îi grăia:
			( Domnul cu pace să te păzească,
			În grab să te învîrteşeşti,
			Iar pre noi să ne domneşti
			Că cît tu că ne-ai domnit,
			Cu pace că ne-ai păzit.
			    Şi den Bucureşti eşiia,
			Drumul Giurgiuvului apuca
			Şi dacă turcii Dunărea îi trecură,
			Ei mai mult să vesăliră.
			Şi în Giurgiuvu au zăbovit,
			Pînă Paştile au făcut.
			Şi în Ţarigrad l-au dus
			Şi în Ediculea l-au închis.
			Iar turcii năvăliră
			Şi toate ale lui jăfuiră
			Şi averea lui cea de mulţi ani
			O luară acei tirani.
			Iar, în urmă, îmbrionul
			[I]e portul şi tot ocolul.
			Den Edecolé îl scoasă
			La bostangi başa îl dusă.
			Cîndu postul sîntă Măriei au venit,
			Îmbrionul au sosit
			Şi la înpăratul mersésă
			Sama de toate îş dedésă.
			Şi atunci vréme ş-au găsit
			Şi mai mult că l-au pîrît.
			Iar păgînul de înpărat
			Şi mai rău s-au turburat
			Şi la bostangi başa au poruncit
			/[65] Şi tot postul l-au muncit.
			Iar cînd au fost în zioa de sîntă Măriia Mare,
			Frică şi cutremur tare,
			Că înpăratul poruncisă
			Pre Costandin vodă îl gătise,
			Cu coconii dinpreună,
			Să-i aducă pren grădina înpărătească
			Ca însuş înpăratul să-i privească.
			Iar Costandin vodă striga,
			Pre înpăratul blestema:
			( Oh păgîne şi spurcate,
			Cum ne tai fără dreptate?
			Cu ce-ţ sîntem vinovaţi,
			De perim nejudecaţi?
			Că tu ce mi-ai poruncit,
			Eu toate le-am înplinit!
			Măcar [să] fiu eu vinovat,
			Dar copii ce au stricat?
			Foc din ceri să să pogoare
			Şi aicea să să aprinză,
			Pre voi pre toţi să vă coprinză.
			Cu sabie îngerească
			Pe toţi să vă prăpădească.
			Iar coconii mîna îi săruta
			Şi cumplit că suspina,
			Naşterea lor blestema
			Şi plîngea cu omilinţă:
			( Ce vom să ne facem, tăiculiţă,
			Că vom să ne pristăvim
			Şi de lume ne lipsim.
			Iar Costandin vodă dulce îi săruta
			Şi den gură îi mîngîia:
			( Nu vă, fiilor, spăreaţi
			Ci pe Dumnezeu rugaţi, strigaţi;
			Şi strigaţi cu tărie
			Şi cu glas de bucurie,
			Că puţintică durere vom lua,
			Cu Dumnezău din ceri ne vom încununa.
				Atuncea gealatu i-au luatu
			Şi pre rînd că i-au tăiat
			/[66] Halalii că i-au rădicat
			Şi în mare i-au aruncat.
			Iar doamna dac-au auzit,
			Aici îndată au leşinat,
			Cutremure mari o şi lovi
			Şi-a treia zi să trezi,
			Cu glas mare că striga:
			( Oh! păhar ce l-am băut,
			Tot trupul mi s-au otrăvit!
			Şi cîţi în lume de vor afla,
			Toţi de aceasta să vor mira,
			De lucru ce s-au făcut
			N-au mai fost pre acest pămînt,
			Că duşmanii ne vîndură
			Cu Iuda să înprotiviră.
			Urgie din ceri să pogoare
			Pe duşmani ca să-i omoare
			Şi domnul să le răsplătească
			Şi în tartar să-i muncească,
			Muncile să nu sfîrşască.
			Ei ţara să o stăpînească!
			Că toţ Ţarigradu s-au mirat
			Cum tatăl cu fii s-au tăiat!
			Şi toţi într-un ceas din zi
			În veci să vor pomeni.
			Vedeţi lumea cea bogată
			Cum este întru toate deşartă?
			Cît ne pare că este bună,
			Întru toate e nebună!
			Şi cît o videm frumoasă
			Şi rămîne mincinoasă.
			Cîţi cu lumea să vor uni,
			Tot în iad vor vieţui.
			Şi toţi să să jălească,
			Ca în ceruri să să slăvească,
			Dumnezeu să-l pomenească.

PAVEL POPOVICI, <PLÎNGI NEAM ROMÎNESC>, 1813

			/[67] O, pizma cîtu-i de mare
			Şi cît[ă] face stricare!
			    Plîngi neam romînesc
			Dintru început Ea domneşte
			Şi pre cei buni pustieşte [refrenul].
			Că, cum pre Iosif de demult,
			Ca să nu-l vază mai mult,
			L-au vîndut din pizmuire
			Fraţii din urgisire,
			Aşa şi pre acest domn mare
			Pizma-l trase la pierzare.
			Boerii rău sfătuiră
			Şi turcilor îl pîrîră,
			Nu că doar ar fi vinovat,
			Ci că nu plini al lor sfat.
			Şi mustra de strinătate,
			Ca ei să facă dreptate.
			Ei apoi s-au supărat
			Şi pre turci i-au învitat
			Ca să-l scoaţe din domnie
			Şi să-l piarză cu urgie:
			Că el Ţara Rumănească
			Vr( singur să o domnească,
			Cu nemţii să se unească
			Ca pe turci să-i izgonească.
			Al turcilor împărat
			Foarte rău s-au supărat.
			Iară turcii au trimis
			Pre Constantin vod de l-au prins,
			Şi fără-a nimănui sfat
			La moarte l-au judecat
			Şi numele lui l-au stins
			Cu a feciorilor lui l-au prins,
			Scoţîndu-i din viaţa lumească
			Cu sabia cea turcească.
			/[68] Precum la ei vă uitaţi
			Cum stau de faţă, păiaţi!
			Plîngeţi acum, romînilor,
			Că aţi rămas în jugul turcilor
			Şi n-o mai fi vod ca Constantin
			Ca să vă scoaţe din robie turcească.
			Şi să nu fiţi robi turcilor
			În veci şi-n vecii vecilor.
CPRV *), IV, p.60(68 
                    
                    PLÎNGEREA SFINTEI MĂNĂSTIRI A SILVAŞULUI DIN 					EPARHIIA HAŢĂGULUI DIN PRISLOP
                    
                    		[74] Ia aminte, ceriule, şi voiu grăi,
                    		Plîngînd cu amar, mă voiu tîngui.
                    		Auzi-mi, pămîntule, cuvintele
                    		Şi să-mi cuprinzi lacrămile.
                    		Şi firea toată cea omenească,
                    		Împreună cu mine, acum să se tînguiască:
                    		Că, iată, eu fata Sionului cea iubită,
                    		Mănăstirea Silvaşului cea vestită
                    		Rămăsăiu acum pustie şi ufilită,
                    		Jalnică, ca o văduvă cernită,
                    		Arsă cu foc şi surpată.
                    		Şi de toate cele ce avuiu prădată.
                    		Vază toţi ceia ce trec pre lîngă mine,
                    		De iaste la cineva durére, precum la mine.
                    		Că de s-ar fi sculat asupră-mi necredincioşii
                    		Eu m-aş fi păzit de dînşii.
                    		Sau turcii de m-ar fi ars şi surpat
                    		Nu aş avea atîta mare bănat,
                    		Ci aciia ce împreună cu mine a fi s-au socotit,
                    		Credincioşii aciia m-au pustiit!
                    		Să vie, dar, moartea preste eii
                    		Şi să-i pogoară în iad de vii!
                    		O, Prislop, numit loc,
                    		Cum fusăşi făr de noroc!
                    		( Ba, eu bine am fost norocit,
                    		Căci sfîntul Nicodim întîi aici s-au sălăşluit
                    		Şi întîiu, sfîntul Nicodim mie
                    		Mi-au pus temelie,
                    		Caré stă de veacuri multe,
                    		Acum de oameni trecute,
                    		Mai nainte cu mulţi ai
                    		De domniia lui M(tiiaş crai.
                    		Că acestui prea cuvios părinte şi sfînt
                    		De la Dumnezeu i s-au vestit
                    		Locul pişătorilor să-l găsească
                    		/[75] Şi acolo mănăstire să zidească.
                    		Şi în Ţara Rumînească, preste munte,
                    		Au trecut şi au cercat locuri multe.
                    		Locul cel mai dintîiu
                    		Iaste în Surduc, sus pă Jîiu.
                    		Acolo peşteră au găsit
                    		Şi într-însa s-au sălăşluit,
                    		Care peşteră şi pînă acum să găséşte
                    		Şi (a sfîntului Nicodim( să numéşte.
                    		Apoi s-au dus în ţară şi mai înlăuntru
                    		Pînă la apa ce să zice Motru.
                    		Acolo puţin au conocit
                    		Şi, dupre vréme, mănăstire s-au zidit.
                    		De acolo s-au dus spre Vodiţa,
                    		Unde-i acum schitul Topolniţa.
                    		Dupre acestea, pişătorile au găsit,
                    		Unde şi sfînta lavră Tismeana o au zidit,
                    		Unde şi moaştele sfîntului să găsăsc
                    		Şi minunile i să vestesc.
                    		Deci, de la sfîntul Nicodim s-au făcut
                    		Tuturor de obşte început
                    		În Ţara Rumînească, la multe zidiri
                    		Bisérici, schituri şi mănăstiri.
                    		A doao lavră, Coziia, Mircea voevod o au zidit
                    		Şi sfîntul Nicodim o au sfinţit.
                    		Dintru acélé zile bune şi norocite
                    		Multe bisérici şi mănăstiri sînt zidite
                    		Prin toată Ţara Rumînească,
                    		Şi în toată cea Muldovenească.
                    		Şi aici, în Ardeal, sînt multe
                    		Dintru acélé vremi făcute
                    		De domni şi de boiarii Ţărăi Rumîneşti
                    		Şi de a Ţărăi Muldoveneşti.
                    		Şi atîta de multe sînt,
                    		Cît nu le pociu scrie întru acest cuvînt;
                    		Zic numai una, cea mai aleasă din toate
                    		Care au fost vestită în gloate:
                    		Din Belgrad mitropoliia,
                    		Scaunul ţărăi şi tăriia,
                    		Pre care o au zidit
                    		Mihai voevod Viteazul, cel prea vestit,
                    		Mari şi frumoasă, cu totul de piiatră
                    		Şi foarte bine întemeiiată;
                    		/[76] Şi dintru aceasta să arată.
                    		Că era o pravoslavie adevărată
                    		Întru acéste trii ţări şi o credinţă
                    		Dreaptă întru sfînta Troiţă.
                    		Atunci Dumnezeu bine au voit
                    		Şi eu a doao oară m-am înnoit
                    		De o doamnă mare şi vestită,
                    		Samfira, cea pururea pomenită,
                    		Fata lui Moysi voevod din Bucureşti
                    		Din neamul marilor Basarabeşti
                    		La anul cinci sute doao zăci preste o mie,
                    		Mi-au pus a doa oară temelie
                    		Noao, frumoasă, de piiatră,
                    		Prea foarte înfrumusăţată
                    		Şi prea bine întemeiată
                    		Şi cu zid încunjurată;
                    		M-au înzăstrat cu moşii,
                    		Cu sate şi cu vii
                    		Şi cu odoară m-au înpodobit
                    		Întru tot desăvîrşit.
                    		Apoi, dupre sfîntul Nicodim au urmat
                    		Şi Tisménei să-i fiu fată m-au închinat.
                    		Şi aşa, cu a lui Dumnezeu bună vrére,
                    		Am stătut multă vréme în putére,
                    		Cu tot Ardealul în buna credinţă întărită,
                    		De niciun eres clătită.
                    		Şi atunci, un tînăr oarecare din sat,
                    		Numele lui Ioann, sfîntului Nicodim au urmat,
                    		Din lume şi din rudenii, cu totul, au eşit.
                    		Şi aici la mine au venit,
                    		Întru o stîncă chilie ş-au făcut,
                    		În caré, slujind, lui Dumnezeu i-au plăcut
                    		Şi pre el, dupre sfîrşit,
                    		Dumnezeu l-au proslăvit.
                    		Peştera şi acum să găséşte
                    		/[77] Şi (chiliia sfîntului( să numéşte.
                    		Iar dupre oarecare întîmplare,
                    		Cu a lui Dumnezeu mai nainte apărare,
                    		Rudele sfîntului, céle din sat,
                    		Moaştele cu totul le-au rădicat
                    		Şi în Ţara Rumînească, le-au dus,
                    		La oarecare mănăstire le-au ascuns.
                    		Însă la neamul lui pururea să pomenéşte,
                    		Fiindcă şi o părticică din moaştele lui să găséşte:
                    		Pînă aicea s-au umplut
                    		Cuvîntul cel din început.
                    
                    		Acea istorie pentru mine grăită
                    		Că am fost bine norocită,
                    		Vrînd să arăt ce să grăesc
                    		Acum de mirare mă uimesc.
                    		Nu ştiu de unde să încep.
                    		Şi a grăi nu mă pricep,
                    		Să fac o jalnică povestire
                    		Pentru mine, sfînta mănăstire
                    		A Silvaşului cea vestită
                    		Acum pustie şi răsipită.
                    		O limbă ritoricească
                    		Trebue acum să grăiască
                    		Să arate această întîmplare
                    		Groaznică şi de mirare
                    		Şi o mare nenorocire
                    		De care gîndind te îngrozăşti preste fire
                    		Cum pravoslaviia în toată lumea să arde
                    		De cumplita tirănie a papei şi să scade
                    		Prin trimişii lui cei cu cheltuiială multă,
                    		Carii neîncetat cu pravoslavnicii se luptă,
                    		Ca pravoslaviia să o piiarză,
                    		Au, cît ar putea mai tare, să o scază,
                    		Aceasta în toate părţile s-au dus
                    		Şi pînă şi la Ardeal au ajuns.
                    		Şi atunci, Ardealul, cîtu-i de mare,
                    		Au simţit de la papa mare turburare:
                    		La anul şapte sute şi unul preste o mie,
                    		Pierzare cumplită şi urgie.
                    		Atunci Athanasie mitropoliia şi bisérica îndrepta
                    		Şi a norodului crestinesc grijă purta.
                    		Atunci popii latineşti om pre a lor voe au găsit
                    		Pre acest arhereu, prea lesne de amăgit,
                    		Sfătuindu-l 4 dogme să primească
                    		Din credinţa lor cea latinească,
                    		Că cu acéstea (zice) légea nu să strică,
                    		Nici credinţa cea bună să rădică.
                    		Să le crează bine, aşa l-au învăţat şi i-au spus,
                    		/[78] Că va fi cu Hristos în ceriu sus,
                    		Fiindcă la papa iaste aceia
                    		A ceriului cheia;
                    		El deşchide la toţi şi le face întrare,
                    		Că preste toate iaste mai mare.
                    		Şi aşa foarte s-au amăgit,
                    		Ponturile papii au priimit.
                    		Nu ştiu din ce au căzut ( din prostie sau din mîndrie (
                    		La atîta cumplită ticăloşie
                    		Că fiind om muritoriu în lume
                    		Şi-au căutat titlul de mărime
                    		Acestui vlădică, décă s-au unit, săracu,
                    		I-au umplut papa sacu
                    		De tituluşuri înalte,
                    		Mincinoase şi deşarte;
                    		Popilor şi norodului le-au dat nădéjde,
                    		Precum că iobăgiia să va piiarde
                    		Şi vor fi némişi eii
                    		Şi feciorii lor ( vai de eii!
                    		Acest dar mare le-au făgăduit,
                    		Cu care i-au şi amăgit
                    		Pînă s-au lepădat de Răsărit
                    		Cu blestem şi cu jurămînt.
                    		Şi n-au cîştigat nici o dobîndă,
                    		Măcar nici cît o ghindă.
                    		Apoi norodul tot s-au pus în price,
                    		Ca legea şi credinţa lor să nu să strice,
                    		Dar nemic n-au folosit,
                    		Că pre toţi i-au fost biruit.
                    		Supt acest arhiereu, pre Ardealul
                    		Ticăloşaşte l-au înpresurat amarul,
                    		Că au rămas cu latinii în unire
                    		Spre a lor vécinică peire.
                    		Unaţiia, deacă bine s-au aşăzat
                    		Şi cu toţii desăvîrşit s-au împăcat,
                    		Îndată s-au arătat prieteniia,
                    		Că au surpat din Beligrad mitropoliia,
                    		Ca nici semn să nu să mai găsească,
                    		De pravoslavie să se pomenească,
                    		Vai! Să mai fac încă acum pomenire
                    		Cu amar şi tînguire!
                    		Cîte răotăţi asupra mea veniră
                    		Şi cu totul mă pustiiră.
                    		Că, dupre ce Ardealul cu papistaşii s-au uniiat
                    		Şi la papa cu totul s-au plecat,
                    		Atuncea şi maica mea, Tismana, s-au scîrbit
                    		Şi cu totul pre mine m-au părăsit;
                    		/[79] Şi părinţii călugări m-au urît,
                    		Toţi de la mine au fugit.
                    		Am rămas pustie şi săracă,
                    		Neavînd ctitori, nici maică.
                    		Atunci pizmaşii s-au sculat
                    		Şi de toate părţile m-au prădat,
                    		Cei di prinprejur calvini
                    		Şi cu uniţii rumîni;
                    		Unii au luat satele şi moşiile,
                    		Alţii grădinile şi viile
                    		Şi din odoară ce-am avut
                    		Au luat cine ce-au putut
                    		Şi m-am făcut, dupre prorocie,
                    		Ca o colibă părăsită într-o vie,
                    		Pustie şi ufilită,
                    		De toţi cu totul părăsită.
                    		Pentru că uniia era neîntemeiată
                    		În Ardeal, ascunsă şi nearătată,
                    		Venea la mine, de multe ori, părinţi,
                    		Mulţi, din multe porţi,
                    		Pentru ca să se odihnească
                    		Şi pre mine dupre cuviinţă să mă grijască.
                    		Însă slugile lui Hs a odihni n-au putut,
                    		Că uniiaţii neîncetat i-au gonit,
                    		Căci Ardealul era îngropat tot cu uniia,
                    		Precum de demult, în răotăţi Ninéviia.
                    		N-au vrut Dumnezău să piiarză ardelénii,
                    		Precum nici atunci piieviténii.
                    		Că pre plăcutul său domnul l-au ales,
                    		Pre prea cuviosul Visarion şi l-au trimes
                    		Om minunat şi plin de dar,
                    		Puternic l-au trimis la Ardeal.
                    		La anul o mie şapte sute patruzăci şi patru
                    		S-au descoperit răotatea şi păcatu.
                    		Aşa poruncă avea să strige şi să vestească,
                    		Ca toţi să se pocăiască;
                    		Să nu rămîe cineva cu papa în unire,
                    		Că va fi întru peire.
                    		Au strigat în Dobra şi în Deva şi în Orăştiia,
                    		Precum Ion( 3 zile în Nineviia.
                    		Au zis că ciia ce sînt uniiaţi
                    		Nu sînt creştini adevăraţi.
                    		Şi popii, de cînd s-au unit,
                    		Nici o taină sfîntă n-au săvîrşit.
                    		Şi altele multe au zis din Scripturi,
                    		Care sînt adevărate învăţături.
                    		Aceasta deacă s-au vestit,
                    		Ticăloasa unaţie rău s-a bolnăvit
		/[80] Şi i s-au făcut rană mare,
		Fiindcă au rămas la defăimare.
		Apoi, sfîntul de la Orăştie au venit pă drum în sus,
		Şi pînă la scaunul Săliştii au ajuns,
		De Dumnezeu fiind îndreptat,
		Că acolo om uniiat nu s-au arătat,
		Ci singuri prostateci rumîni
		Şi cu prostine, buni creştini.
		Săliştea este supt munte, deoparte,
		Scaun de şapte sate.
		În Sălişte, mi să pare, 3 zile au şăzut,
		Cuvînt şi o sfeştanie le-au făcut.
		Şi din Sălişte în cetatea Sibiiului au venit,
		Cu vlădica Inochentie Clain s-au întîlnit,
		Multe cu dînsul au vorbit şi l-au mustrat,
		Însă toate cuvintele acélea nu le-am aflat.
		Numai acésta întîiu i-au zis, de împreunarea latinească
		Cu totul să se părăsească.
		Atunci, lîngă vlădica protopopul Băianu s-au aflat.
		Acesta cu ocară s-au rădicat
		Asupra acelui om cuvios
		Cu hulă, numindu-l păduchios
		Şi degrab, ticălosul, s-au bolnăvit
		Din Sibiiu bolnav au eşit.
		Şi pînă acasă păduchii l-au năpădit
		Şi mîncîndu-l, au murit.
		L-au dus pă Visarion şi la divan, în gobérnium
		Să-l vază, cine-i şi ce fél de om.
		În divan deacă s-au dus,
		Tot adevărul le-au spus
		Şi le-au zis, de vor voi,
		Să le arate pre Athanasie, cel întăi unit,
		Cum stă întreg, neputrăzit,
		Căci iaste de besérica Răsăritului despărţit
		Şi pentru aceiia stă împietrit şi afurisit.
		Atunci, un boierin,
		De lége calvin,
		Din divanul gobérniei s-au sculat
		Şi pă cuviosul mult cu ocară l-au cercat
		Şi mult ispitindu-l, o dambie rea l-au găsit
		Şi abiia din Sibiiu au eşit
		La curtea sa, în Sumeră, au ajuns
		Şi chelariului său toate i-au spus:
		( Eu, (zice), sfîntul vostru tare m-am împotrivit
		Şi iată, cumplit m-am bolnăvit.
		/[81] Deci acela jumătate s-au uscat,
		Pă picioare n-au mai umblat,
		Însă au mîncat şi au băut,
		Iar a vorbi n-au mai putut,
		Ci numai ca o hiară au răgnit
		În viiaţă, cît au trăit.
		Acéstea cîte s-au spus, toate s-au făcut,
		Că cei ce le-au văzut şi le-au auzit
		Ei le-au mărturisit.
		Şi alte minuni de Visarion s-au lucrat,
		Mai ales încă la Bănat.
		La oraşul Lipova, unde au fost episcopie,
		Acolo, preacuviosul ( de toţi să ştie (
		Ninéviia prin Ion( s-au mîntuit,
		Iar uniţii, prin Visarion, nu s-au căit,
		Ci au rămas tot în unire
		Spre a lor vécinică peire.
		Pre Ion( din mare l-au lepădat afară
		Acea cumplită fiară.
		Iar cuviosul Visarion fiind pă uscat,
		Primejdie de la slugile papii i s-au întîmplat,
		Ci unde-i putérea cea dumnezăiască,
		Nu poate răotatea omenească.
		Atunci Clain, păstoriul şi arhiereu,
		Temîndu-să de Dumnezeu,
		Ca nu cumva turma lui Hristos să piiară
		Şi din mîinile lui să se ceară,
		Au voit sobor mare a să face,
		Toate îndreptîndu-le şi pre norod să-l înpace.
		Poruncă protopopilor au dat,
		Scriind să vie tot popa şi un om din sat,
		Ca dupre porunca arhierească
		La sobor să se găsească.
		Zi rînduită au însămnat
		Şi toţi la scaun s-au aflat.
		Vlădica pă protopopi i-au luat
		Cu ei în polată au întrat.
		Au zis: ( Iată, unaţiia fu pînă acum tăinuită,
		Iar acum cu totul descoperită.
		Pînă acum au fost legată
		Ca într-un sac ascunsă şi băgată.
		S-au dezlegat şi au eşit afară
		Şi se véde de toţi în ţară.
		Şi de veţi voi cu toţii să stăm
		Şi de ia să ne spălăm.
		Deacă vom sta cu toată ţara, putem
		Cu totul să o lepădăm.
		    /[82] Iar un protopop din sobor s-au sculat
		Şi pă arhiereu cu obrăznicie l-au mustrat.
		I-au zis: ( Măriia ta, tot Ardealul stăpîneşti
		Şi ca un copil mic vorbeşti.
		Au pentru un călugăr mincinos
		Să-mi las eu cinstea cea de folos ?
		Vlădica atunci s-au scîrbit
		Şi din sobor au eşit
		Şi din polată, afară,
		La norodul cel di pin ţară:
		    ( Auziţi, fiilor, eu cînd am venit
		Păstoriu la voi, în unire v-am găsit.
		Eu trebue să mă duc la înpărăţie,
		Puind silinţă să vă scot din unie.
		    Deci soborul s-au răsipit
		Şi vlădica de călătorie s-au gătit.
		Acum, nu mai iaste mîngîere,
		Ci plîngire şi durére.
		Cînd sfîntul Visarion în Ardeal au propoveduit,
		Atuncea şi Petru Aron de la Roma au fost venit
		Din şcoli, foarte învăţat,
		Iar de pravoslavie rătăcit şi depărtat.
		Şi cînd soborul de Clain au fost adunat,
		Atunci şi Petru Aron în sobor s-au aflat.
		O! de nu s-ar fi mai născut,
		Că multe răotăţi acest om au făcut!
		Că, cîte vlădica în sobor au vorbit,
		El toate le-au fost auzit;
		Şi asupra celui ce i-au făcut lui bine
		Şi l-au hrănit pă el cu pîine
		Călcîiul ş-au rădicat
		/[83] Şi din scaun l-au surpat,
		Vlădica Inochentie la Beciu au plecat
		Şi în locul său namésnic pă Nicolae au lăsat
		Şi orice pricini în cliros să se întîmpléze,
		Toate, de el să se îndreptéze.
		Aron acum, bună vréme au găsit,
		Pre Inochentie la crăiasa l-au pîrît,
		Zicînd, că umblă cu făţărie
		Şi nu-i drept la înpărăţie.
		Iar cătră vlădica s-au arătat
		Priiatin bun dîndu-i şi sfat,
		Însă prin scrisori l-au viclenit.
		Şi pînă la Roma l-au izgonit,
		Acolo în robie s-au închis
		Şi în toată viiaţa sa au plîns.
		Apoi la Nicolae Balomireanul s-au întors
		Şi din curtea arhierească cu urgie l-au scos
		Şi nu numai că l-au scos şi l-au gonit
		Ci şi din Ardeal, cu totul, l-au pustiit.
		Atuncea Sălişténii,
		Cu cei de lîngă ei înprejureni,
		Au căutat oameni să găsească
		Treaba lor să le-o înplinească.
		Şi cu toţii s-au sfătuit,
		Pe trii oameni au găsit
		Doi preoţi şi un mirean
		Din Sălişte şi din Scaun:
		Preotul Măcenic şi cu Oprea Miclăuş
		Şi preotul Ioann din satul Galeşi.
		Pre aceşti trei i-au ales,
		La chesaro-crăiasa i-au trimis.
		Crăiasa rugăciunea lor o au priimit
		Şi cu drag li s-au făgăduit,
		Cum că ia silă lor nu le va face,
		Ci să se odihnească în pace
		Şi cu unaţiia nimene să nu-i silească,
		Ci întru a lor pravoslavie să trăiască.
		Atunci Aron, ca un leu răgnind, s-au sculat,
		Prin scrisori după eii au alergat
		Şi pă cîte trii în Viena i-au închis
		Şi acolo viiaţa lor s-au stins
		Aron, cîte răotăţi pînă aici au făcut,
		Încă stăpînie el n-au fost avut!
		Atuncea, cîţva protopopi ardeléni,
		Prea ticăloşi şi vicléni,
		/[84] Pre stăpînul lor Clain l-au părăsit
		Şi cu Aron, lupul s-a însoţit.
		Şi ei, cu toţii au stătut,
		Mai mare lor l-au făcut.
		Şi, fiindcă unaţiia rău să bolnăvisă
		De cînd Visarion propoveduisă,
		Iară ei acum, cu toţii s-au pornit să găsească
		Doftorii să o tămăduiască.
		Dar nicicum n-au găsit,
		Că Dumnezeu i-a urgisit
		Aron, vrînd ticăloasa unaţie să o întărească,
		S-au sculat cu putére tirănească,
		Şi în cincisprăzéce ani de zile
		Au făcut la creştini multe necazuri şi sile:
		Pre unii din preoţi i-au amăgit
		Şi cu deregătorii i-au cinstit.
		Pre alţii, mai proşti, cu minciuni i-au înşălat
		Şi învăţăturilor sale i-au plecat.
		Pre alţii, neplecîndu-să lui, i-au prins
		Şi prin temniţe i-au închis.
		Unii în temniţe au degerat
		Şi picioarele de frig le-au picat.
		Alţii, de-a lui groază şi frică,
		Au fugit neluîndu-şi nemică.
		Casele şi moşiia ş-au părăsit
		Şi întru alte ţări au fugit,
		Ale cărora casă cu totul le-au prădat,
		Nici aşternut copiilor n-au lăsat!
		Dar cîte oraşe şi sate
		De acestea au fost prădate!
		Întru aceşti ani, ce mai sus am arătat,
		Trii oameni cu rîvnă s-au aflat,
		Toate ale lor au părăsit
		Şi la mine au venit,		
		Nu ştreini şi din altă parte,
		Ci dintru această patrie, neavînd nici o răotate:
		Vasile Topliţanu
		Şi Ioann cu Pavel Sălăgeanu.
		Aceştea de sărăciia mea nu s-au scîrbit,
		Ci ca fii pre maică ş-au iubit;
		Şi îndată s-au apucat de chilii să le înnoiască,
		/[85] Ca într-însăle să se odihnească.
		Chiliile le-au înnoit,
		Pre mine de gunoiu m-au curăţit
		Şi alte chilii încă au mai rădicat
		Care s-au fost mai surpat.
		Şi au pus multă nevoinţă
		Pentru mine, cu credinţă,
		Vrînd, cît vor putea, să mă înnoiască
		Şi cu mine să lăcuiască.
		Den afară, preste tot m-au acoperit,
		Din lăuntru prea frumos m-au zugrăvit.
		Deci alţi călugăraşi s-au mai adunat
		Şi întru toate, acestora au urmat.
		Acum Aron neîncetat doria
		Iar calvinii şi luteranii nu-l îngăduia
		Pravoslaviia să o răsipească,
		Ca să nu să mai pomenească.
		Să vezi aici lucru mare
		Nesăturat de mirare!
		Că vechia răotate
		Nu poate să se facă noao bunătate:
		Popii lui cei uniiaţi
		Era bine întemiiaţi
		Cu poroncă înpărătească,
		Nimene din starea lui să clătească.
		El preveleghiia lor o au stricat
		La domni să-i stăpănească, i-au dat.
		Şi o cărticică de la sine au izvodit,
		(Floarea adevărului( o au numit,
		Împrotiva biséricei cu totul mincinoasă
		Din gura iadului scoasă
		Şi cu aceasta pre toţi i-au înpăcat
		Şi lui voie să fie vlădică i-au dat.
		Deci, deacă de la toţi voe au luat,
		Îndată la tatăl său, papa, au alergat
		Pentru ca să-l blagoslovească,
		Unaţiia să o propoveduească;
		Şi de la împărăteasa putére au luat
		Şi spre Ardeal au plecat.
		Deacă trebile bine s-au isprăvit,
		La Blaj, în scaun au venit.
		Dacă în scaun bine s-au aşăzat,
		De lucru lui s-au apucat.
		Vezi pre acest lup de Ar(viia
		Cum dorea să înghiţă pravoslaviia!
		/[86] Ori cu totul să o piarză,
		Sau cît va putea să o scază.
		Întîi, după ce au venit,
		Molitvetnice şi liturghii au tipărit,
		Dintru care dogmele biséricii au stricat.
		Neghini şi eresuri într-însăle au sămănat
		Pe preoţi pre cîţi au putut i-au prins
		Şi în Blaj, la el, i-au strîns.
		Carii lui i s-au plecat,
		Pace şi voe slobodă le-au dat;
		Iar cîţi lui nu s-au supus
		I-au scos afară-n tîrg şi i-au tuns.
		Şi au avut putére să-i batjocorească,
		Iar de preoţie n-au putut să-i lipsască.
		Şi pre alţii dintru a lui neam nu i-au cruţat,
		Ci prinzîndu-i, în cătane i-au dat.
		Iar pe popa Ioann de la Răchită
		El îl socotia ca pre o vită
		Şi cu urgie au mînat de l-au prins
		Şi în Sibiiu l-au trimis
		Un an l-au ţinut închis;
		Însă pentru a lui multă răbdare
		Dumnezeu au făcut cu el milă mare.
		Dar încă alte cîte Aron au făcut,
		Cine poate să le cuprinză în cuvînt?
		O răotate nespusă,
		Prinsă şi strînsă cursă,
		De care, numai deacă gîndeşti,
		Foarte te îngrozăşti.
		Mai vino încă dupre mine şi vezi
		Lucru de care să te minunezi;
		Să mérgem în satu, în Cut,
		Să vezi vrăjmaşul Aron ce a făcut:
		Cutu au fost fiscuşăscu sat
		Iar Aron l-au cumpărat
		Ca pe copii în şcoală să-i hrănească
		Şi cu învăţătură să-i procopsească.
		Dar cum i-au procopsit
		Iţ voiu spune mai la sfîrşit.
		    Întru acel sat era o bisérică creştinească,
		Zidită de un domn din Ţara Rumînească,
		Cu ţigle roşii acoperită
		Şi din lăuntru prea frumos zugrăvită;
		/[87] Că vrînd el pravoslaviia de tot să o piarză
		Nu putea bisérica creştinească să o vază.
		S-au sculat, pizmaşul, de o au surpat
		Şi pînă-n pămînt o au stricat
		Şi alta în locul ei au zidit
		Precum el au voit.
		Apoi, după ce copii toţi la şcoală s-au strîns,
		Pre toţi la cătane i-au scris:
		Pre unii i-au numit tisturi mai mari,
		Pre alţii i-au pus să fie căprari,
		Aşa, pre toţi i-au scris şi i-au înşălat
		Cu catalog la némţi i-au dat.
		Pe unii, după ce în oaste i-au luat, departe i-au dus
		Unde nici cu gîndul n-au ajuns,
		Alţii moşiia, casăle şi părinţii au părăsit
		Şi prin alte ţări au fugit
		Şi în toate părţile s-au dus
		Pînă şi la Ţara Noao au ajuns.
		Şi aşa i-au procopsit,
		Că pre toţi i-au răsipit.
		Vezi răotatea cea nespusă şi mare
		Carea sfîrşit, nu mai are!
		Creştinii credinţa lor o păzăsc,
		Iar silnicii neîncetat îi dosădesc
		Trii neguţători din Beligrad cu Visarion s-au în[tî]lnit,
		Cînd la Sibiiu au fost venit.
		Unul dintru aceşti trei
		Au fost pînzariul Andrei.
		Aceştea pre mulţi pentru unaţie au sfătuit
		Şi ca să nu o priimească, i-au întărit.
		Aceasta Aron deacă au auzit,
		Asupra lor, ca un silnic, s-au pornit
		Şi pă cîte trii i-au prins
		În temniţă la Băligrad i-au închis
		Unul dintr-înşii, cu numele Ioan Măeguţă, s-au bolnăvit
		Şi cu péntele în picioare au murit.
		De aceasta tiranul s-au ruşinat
		Şi pre cei doi slobozindu-i, în pace i-au lăsat.
		La mijlocul cîmpiei, la Pogăceaoa în sat,
		Un creştin prea viteaz, cu numele Némis Toader, s-au 		aflat 
		Pre mulţi oameni învăţîndu-i
		Şi întru pravoslavnica credinţă întărindu-i.
		Şi de aceasta Aron a auzit
		Şi nicidecum nu l-au suferit,
		Ci feciorii popilor i-au adunat
		Şi cu haine cătăneşti i-au îmbrăcat.
		Aceştea pe cîmpie în sus s-au dus
		Pînă la satul Pogăceoaoa au ajuns.
		/[88] Acolo să vezi ce tîlhării au lucrat!
		Pe Némeş Toader în curtea lui l-au înpuşcat.
		De acolo înapoi s-au înturnat
		Şi cu slujba lor lui Aron s-au închinat.
		Mult au fost creştinii dosădiţi,
		Dar încă n-au fost biruiţi.
		Acum ce să zic sau să grăesc?
		Că foarte mă îngrozăsc
		De acest prea viteaz bărbat
		Pentru lucrurile ce au lucrat
		Care înnainte îi vor mérge,
		Şi vina lui nu să va ştérge.
		De mînie s-au umplut ca un pardos
		Şi asupra cinului călugăresc s-au întors,
		Ca de tot să-l prăpădească,
		Prin Ardeal să nu să mai găsească.
		Mănăstirile céle de piiatră le-au surpat,
		Schiturilor de lemn foc le-au dat;
		Şi deacă toate le-au răsipit şi le-au stricat
		Gura lui spre hulă o a căscat.
		(Zice): ( Nu jertvétnice am stricat
		Ci casă tîlhăreşti am surpat.
		    O, de te-ar fi ars focul, Blaj,
		Că tu multe răotăţi lucraşi!
		Tu, din început, de la strămoşi,
		Ai avut stăpîni tirani şi necredincioşi,
		Că întru tine au fost muncit
		Savva arhiereul şi mitropolit
		De necredinciosul Apafi Mihai,
		Al ţării calvin crai.
		Acestui Apafi, Aron întru toate i-au urmat,
		Încă şi mai tiran s-au arătat!
		Apafi pre mitropolitul Savva l-au omorît,
		Iar Aron mulţi preoţi şi miréni au prăpădit.
		Mihai Apafi besérici n-au stricat,
		Iară Aron cinzăci şi patru au surpat.
		Lucruri ca acesta n-au făcut
		Mai nici tiranii ceii de demult.
		Aciia pe mucenici îi muncea,
		Iar beséricile să zidea.
		Acesta beséricile au răsipit
		/[89] Şi pe creştini i-au dosădit;
		Toate acestea înnainte îi vor mérge
		Şi păcatul lui nu să va ştérge.
		Iar acum, la început întorc cuvîntul
		Şi voiu face şi sfîrşitul:
		Cum ceriului am vestit
		Şi pămîntului m-am tînguit.
		Oamenilor am arătat
		Toate cîte mi s-au întîmplat
		Întru acéste vremi cumplite; şi cu durére
		Cîte am pătimit eu, ticăloasa, neavînd nici o  mîngîiare
		Sau pe cineva să mă străjuiască,
		De vrăjmaşi să mă păzească.
		Am aşteptat ajutoriu de la Răsărit:
		Elisaveta, fiind departe, n-au venit.
		Aveam nădéjde de păzitori, despre Apus
		Să-mi vie, despre Dunăre, din sus;
		Şi aşteptam cu multă bucurie
		De la Buda pă Vlădica Dionisie să vie:
		Au venit, dar nu să-mi folosească,
		Ci numai arzînd eu în foc, să se încălzască.
		La anul o mie şapte sute şasăzăci şi doi
		Mi s-au sculat asupră-mi pizmaşi noi:
		Pavel Aron de la Blaj
		Şi Nopceştii catolici din Silvaşi,
		A cărora nume, amîndoi,
		Le cuprinde un pocoi
		Să fie casa lor pustie
		Şi cu cei drepţi să nu să scrie.
		Şi Aron pe unii din călugăraşi i-au prins
		Şi în temniţă, la Sibiiu, i-au închis,
		Zéce luni şi jumătate
		Neavînd ei nici o răotate;
		Nici scîrbă mare au avut
		Ştiind că toţi sfinţii aşa au pătimit.
		Iar alţii, de a lui groază şi frică
		Au fugit neluînd nemică
		Şi au trecut în Ţara Rumînească,
		/[90] Acolo de eretici să se odihnească.
		Acest vlădică Aroneanul
		Stingă-l Dumnezeu cu tot neamul,
		Că s-au sculat cu calvinii de au venit
		Şi pre mine cu totul m-au pustiit,
		Grădinile au stricat şi le-au surpat,
		Chiliile, cît au putut, le-au surpat
		Iar pă mine să mă surpe jos n-au putut,
		Că praf şi tunuri n-au avut.
		Ci lémne înlăuntru au grămădit şi le-au aprins,
		Arză-l focul Gheenii cel nestins.
		Acum pizmaşul s-au bucurat
		Mănăstirea Silvaşului o au surpat;
		Dar nu-i mănăstirea Silvaşului,
		Ci a lui Ioann Bogoslovului.
		Deci sfîntul Ioann pentru mine
		Va răspunde la judecata ce vine,
		Unde pizmaşul nu va putea răspunde
		Şi vina nu i să va ascunde.
		Pre călugăraşi din Sibii i-au scos
		Şi i-au gonit pă Olt în jos,
		Surguni în Ţara Rumînească,
		De mine să nu să mai pomenească.
		Toţi, acum, pentru mine vor uita,
		Iar pietrile neîncetat vor striga:
		Să fie de toţi şi de besérici blăstămat,
		Acela ce m-au surpat;
		Şi de sfinţii părinţi afurisit
		Cela ce m-au pustiit;
		Partea cu drepţii să nu-i fie
		La cereasca înpărăţie.
CPRV *), V, p.74(90 

ISTORIIA LUI IORDACHE STAVARACHE BIV VEL SPĂTAR ŞI BAŞI CAPICHIHAIA AL ŢĂRII MUNTENEŞTI, S-AU SCRISU LA ANII 1767 ÎN IUNII 22

		[93] Ian ascultaţi, fraţi şi priiatini, istoriia aceasta,
		A lui Stavarache, zicu, ce au pătimitu în lumea aceasta.
		În Ţarigradu s-au aflatu un boiariu mare,
		/[94] Spatariu după vredniciie, ca un balauriu de tare.
		Elu şădea la Fanari şi era foarte bogatu,
		Cît altulu ca pe dînsulu din greci n-am aflatu.
		Pungi multe avea şi viisterii mari;
		Dar mărgăritariu şi alte scule, totu lucruri tari.
		Nici un copilu n-au făcutu ca să-l clironomisească.
		Ci la miri l-au dăruitu acolo ca să să găsească.
		Şi dobletulu l-au cinstitu, casabaşi l-au făcut îndată,
		Care această vredniciie numai la turci iaste dată.
		Elu au făcut ca să nu vînză tabacul.
		Ştiţi pentru ce au făcutu? Ca să nu cîştige altulu.
		Şi de-ar fi vîndutu cinevaş, fără ştirea lui, tabac
		Sau pre ascunsu a vinde de s-ar fi aflatu,
		De înpărăţiie rău să să pedépsească,
		Şi toată averea aceluia să o ia, domnească.
		Şi numai 3 dramuri de-o para să vînză tabacu,
		Tabac avea-le-ar în suflet păcatul.
		Elu au fostu al Ţării Rumîneşti capichihaia,
		Şe nefiindu domnu ţării, ţinea domniia.
		Elu la Balata avea casa minunată,
		Şi la Pietri al doilea, foarte ciudată.
		Şi cu aceste doaoă n-au fostu îndestulatu,
		Ci şi la Mega Refma să facă alta s-au apucatu.
		Meşteri acolo optu ani la lucru să muncea,
		Foişoare şi băi foarte frumoase zidiia.
		/[95] Întraiu înlăuntru, stai şi te mirai,
		De zugrăvele şi de frumuseţe te minunai.
		În ohadaia spătarului era zugrăvite
		Moldova şi Vlahiia, bine înpodobite.
		Iar în hodaia spătăresei era frumosu zugrăvite
		Ţarigrad şi Moscoviia bine închipuită.
		Dudude şi canari mulţi în hodaie avea
		Şi totudeauna cu dînsele eglindisea.
		Acestea nu era pă părete zugrăvite,
		Ci era în colivii, de toţi văzute.
		Una cînta mai încetu, alta mai tare,
		Să fi întratu înlăuntru, te lua mare mirare.
		Dar ce să stau multe să povestescu,
		Că niciodată nu le mai isprăvescu.
		Dulapuri de argintu şi altele cu sedefuri,
		Toate în Veniţiia lucrate cu multe meşte[şu]guri.
		Dar oglinzi frumoase, înprejuru cu pervazuri,
		Cu aur totu poleite şi cu atîtea zaraflîcuri.
		Ciubuce minunate cu imamele de chihlibariu
		Şi înprejur la luléle avea totu mărgăritariu.
		Ibricele dă cafea de argintu le făcuse
		Şi filigenile de farfuriu din China aduse.
		Un tacîm de zarfuri avea:
		Cîte o piiatră era pă cîte un zarfu, 12 pungi făcea.
		Şi farfuriia de dulceaţă cu pietri înpodobită
		Mai multu decît cu zeci pungi era plătită.
		Siniia era dă aur, pe care mînca.
		Macaturi, paplome şi perni cusute
		Toate de fir cu multu meşteşug ţăsute.
		Vizirulu s-au minunatu şi foarte s-au spăimîntat
		Că au mersu la dînsul odată şi bună zioa i-au dat.
		Încă i s-au dăruitu di la înpărăţiie
		Să facă ce va vrea, cu mare vredniciie.
		Şi într-o zi, înaintea împăratului au căzutu
		Şi plîngîndu, i-au zisu: ( Nu mai viu eu aici mai multu.
		Mi-e frică că mă vor pizmui totu ricialul
		Şi te vor face de-mi vei tăia capulu.
		Împăratulu, jurîndu-să, i-au zisu: ( Corcoma, lumina 		mea,
		Ghiorcachi, să nu te temi de nimini în viiaţa mea.
		/[95] Dar caută să te arăţi credinciosu la înpărăţiie.
		Şi ce vei cere ţi să va da fără dă nici o dorire.
		Şi au cerut o cerire ( să nu o fiie cerutu mai bine (
		Ca pe cine va vrea, să ducă la urgiie.
		Pre boiari cei dă la Fanari pe toţi îi [în]fricoşa
		La catercă băgîndu şi surgunu pe alţii făcea.
		Pe Hagi Aslan surgun l-au făcutu înpreun cu Scanăvi.
		Cin pute să-i zică: aceasta ce poate fi?
		Să fi trăitu şi pe hatman şi pe Rusetu prăpădea.
		Înpreună cu dînşii şi pe Iacovache surgunea.
		Din înălţimea lui cea multă făcu vrajbă cu patriiarhul
		Şi avea gîndu ( vai, de elu ( lui Samoilu să-i puiă 		capul.
		Dar blestemile prea-sfinţătului patriiarh,
		În adîncul mării l-au afundat.
		La viziriulu Chehaiăzi au eşitu la judecată
		Patriiarhului Samoil nedreptate să-i facă,
		Dar Dumnezeu cum au răbdatu cu dreaptă judecată
		Care le-au făcut într-acea vară toată!
		Şi să vezi în ce fel Dumnezeu cu el au lucrat:
		Tătar han, pă la Moldova, aşa s-au întîmplat,
		Că atunci venea la Ţarigrad.
		Toate pentru creştini Dumnezeu l-au îndămnatu
		Cîndu tatar hanu în Moldova să aflat,
		Moldovenii, plîngîndu, răvaş dă jalbă au datu,
		Tatar hanul i-au întrebatu: ( Ce plîngeţi cu mic, cu 		mare?
		Ei au răspunsu: ( Măriia ta, Stavracul ne-au speriiatu 		foarte tare.
		Şi iar au întrebat: ( Stavarache ce omu iaste?
		Ei au răspunsu, cum că el iaste din Ţarigrad,
		Între greci e al doilea înpăratu.
		Atîta raia au tăiatu şi turci au omorît,
		Încă şi din inicéri, cît nu poate spune cuvîntu.
		( Dar vezi, domnul nostru, dă aceasta să ne mîntueşti,
		/[97] Di la acestu tiranu, de-i vrea, tu ne izbăveşti.
		Tatar hanul le-au răspunsu: ( Eu de acesta vă vom scăpa
		Şi în adîncul mării sugrumatu îl voiu arunca.
		Şi îndată ce hanul ce-a(junsu la Ţarigrad,
		Înpăratul l-au priimitu şi foarte s-au bucuratu
		Şi în jăţu au şăzutu aproape de înpărat
		Şi întîia ceriré i-au fostu, ca să piiarză pe Stavrache.
		Şi îi zise: ( ai lăsatu pe un gheauru de aşa s-au 			întemeiatu,
		Cu bani cei mulţi ai lui pe toţi turcii au spăimîntat.
		Dar banii lui la haznea mai bine să-i aducă
		Că trebue oştilor, încă de-abiia să le ajungă.
		Şi aşa am bine socotitu, ca pe elu să-l pierzi,
		Că poate fugi la Moscoviia şi-apoi şi bani pierzi-i.
		Şi aşa au hotărît, numai să fiie lucru tăcut,
		Pînă cînd pă Stavarache a-l pierde a fi vrut.
		Dar Stavarache n-au ştiutu, ci merge la han să i să 			închine.
		Şi şapte haţiii îi dărueşte foarte înarmaţi bine.
		Şi atîta i-au împodobit bine şi frumos,
		Cît să-i fi dat pă unul 12 pungi de bani, nu era bucuros.
		Încă şi o blană dă samur frumoasă i-au dat.
		Dar hanul toate le-au luat, dar gîndul nu l-au mai 			schimbat.
		Daruri destule i-ai dus, sărace,
		Dar vei vedea mîine hanul ce-ţi va face.
		El îţi sapă o rîpă adîncă şi mare
		Ca să te dea pe tine, caimene, acolo, în iad, di vale.
		Iar hanul, după ce-au vorbit cu înpăratul, au plecat.
		Şi înpăratul pe bostangiu başa l-au chemat
		Şi pentru Stavarache toate i-au arătat şi la Poartă e 			chemat.
		Bostangiu başa îndată într-un edii cefti caicu s-au aruncat
		Şi la Stavracul îndată au sositu
		Şi în caic ca să să puie [ia], curîndu i-au poruncitu
		După ce s-au pusu în caic, la locul lui au şăzut,
		Iar bostangi başa îl ocărîia ca un bun prefăcut:
		( Sata gheldim Stavracuolu, cum ţ-e cheful dumitale?
		Acum ai căzut în laţul mieu, vai de zilile tale.
		Ştii, cîndu pă la chioşcul mieu treceai,
		Tu nicidecum nu mă bindeseai.
		Acum ţiie cît voiu putea îţ voiu slujîi
		Şi cu munci de moarte rău te voiu chinui.
		Iar Stavrache îi zise vorba aceasta:
		( Cu banii miei scap eu de aceasta,
		Fiinducă avea la sînul lui ghemuiţi,
		O mie de galbeni, tot vinitici noi.
		Iar bostangi başa îi zise: ( Încă înfricoşăzi
		Şi nu ştii că mîine eu voiu să te pierzu.
		Şi încă rîzi şi gîndeşti că e glumă?
		Mîine vei vedea ce-i să tragi dintr-a mea mînă.
		    Iar bostangi baş( au mersu la înpăratul şi i-au zisu:
		( Altu ce să fac, că pă el aici l-am adusu
		Şi la mare închisoare, pre el l-am băgat,
		Dar altu ce-mi porunceşti ca să-i mai fac?
		Iar înpăratul cătră bostangi başa au zisu:
		( Mergi curîndu şi tot ce are, să-i coprinzi
		Şi să-i pecetlueşti casa bine
		Şi apoi să vii îndărăt la mine.
		    Bostangi başa casa şi beciuri au pecetluitu
		Şi îndată la înpăratul au venit.
		Acum zice înpăratul: ( Şi în harem afară îl scoate
		Numai cu cămăşile ce au pentru noapte.
		La cancebaş bostangi baş au întrat
		Şi au luat caice cîte acolo au aflat.
		Au luat şi patruspreze[ce] maune,
		Ca să încarce sepeturi şi alte lucruri bune.
		La Mega Refma au ajunsu îndată ş-au eşit
		Şi sus, la harem spătăresc, s-au suitu.
		Şi ia foarte mult s-au spăimîntat
		Şi la o roabă au poruncit şi uşa au încuiat
		Şi bostangi başa la dînsa au întrat,
		Cercei din ureche numaidecît i-au luat.
		Ia pricepe lucru şi începe a plînge (
		/[99] Precum: ( Pre bărbată-mieu l-am pierdut, zice.
		Iar bostangi başa tăcu, nu-i zise nimică,
		Pentru că era lucru mare, iar nu nimică.
		Şi ia avea un ceasornicu, la Viniţiia făcut,
		Dooaăzeci pungi plătea şi încă şi mai mult.
		Îl scoate şi-l dărueşte dumisale,
		Ca să-şi [ia] numai zestrile dumisale.
		Bostangi başa ceasornic au luat,
		Iar vorba în seamă nu i-au băgat.
		Şi josu la aliman îndată au dat-o
		Şi cu cămăşile dă noapte, aşa au lăsat-o.
		Şi la Cinghelcuiu, la soro-sa o au trimis-o.
		( Mergi di te odihneşte acolo ( aşa i-au zisu.
		Dar ştii de ce au trimis-o acolo să să odihnească?
		Că la lacrimi şi soru-sa să să parigorisească;
		Că acestu lucru i-au răsplătit
		Ceasornicul cel frumos ce i l-au dăruitu.
		Îndată fugiră logofeţi şi slugile,
		Umplură munţii, încă şi viile,
		Toţi s-au ascunsu ca să nu-i găsească,
		Cîţi era acolo de vrea să-i procopsească.
		Du[pă] aceia puseră de pogorîră sepeturi,
		Împreună cu dînsăle şi alte scumpeturi.
		Dişchi[d] chevghiri, stau şi tot gîndesc şi să privescu,
		Ce au văzut în chevghiriu stau şi tot gîndesc.
		O grămadă ici de galbini şi alta acolea de lei,
		Iar alta de caragroşi şi alta bani mai grei.
		Iar bostangi başa deaca i-au [văzut], au încremenit
		Şi traseră capacele şi el le-au pecetluitu
		Şi în maune toate le-au băgat.
		Macaturi şi plapome, nimic acolo n-au lăsat.
		Bostangi baş( la înpăratul au întrat:
		( Toate, zice, le-am adus şi nimic n-am lăsat.
		Dar acum, lui, înpărate, ce să-i fac?
		Că trebue să-şi spuie, în viiaţă-i ce au lucrat?
		Această avere multă cum au cîştigat?
		Că, ca la dînsul, nici la unul n-am aflat.
		    Înpăratu pe tefteriudariu l-au chemat
		Şi pe viziriul cu bostangi baş( i-au mînat:
		( Şi de voi să fiie într-această noapte căznit,
		/[100] Ca să spuie din tinereţe ce au agonisit.
		Şi tefterdariu să ia toate în scrisu.
		Spuindu-i că împărăţiia mea v-au trimis.
		Merseră la închisoare şi vezirul îi zise:
		( Spune tot ce-ai cîştigat, nepuindu price,
		Din Ţara Rumînească, din Moldova şi din casabaşlîc;
		Toate le cere înpărat[ul], pînă la un peşlîc.
		Iar Stavracuolu zise: ( Unde pociu să ţiu eu minte,
		Că cîţi bani am cîştigat nici nu-mi trece prin minte;
		Fără Stathache şi Iurgache, ei ştiu adevărat,
		Că aceia îmi era logofeţi şi de multe ori i-au numărat.
		Că eu în viiaţa mea bani[i] nu i-am numărat,
		Ca să ştiu să vă spuiu cîţi am cîştigat.
		Iar logofeţel Iurgache toţi bani[i] spuse
		Şi tefterdariu, toţi, pînă la unu scrise.
		Şi după ce la tefterdari toţi bani[i] au întrat, 
		Tefterul în mîna înpăratului l-au dat:
		( Iată, că tot au mărturisit; ce e voia împărăţii tale?
		Stavrache să roagă să erţi zilile vieţii sale.
		Înpăratul porunceşte de va să să facă turcu.
		Şi pe muftiu întrebă: lui Stavrache ce să-i facă?
		Iar viziriul zise: ( De-l vei lăsa pre el cu viiaţă,
		Pe urmă îţi vei aduce mare greaţă.
		( Luaţi gealatul cu voi, înpăratul zise, şi capul îi tăiaţi
		Şi pă altu nimini cu voi nu mai luaţi.
		Dar să-l duceţi, să-l tăiaţi în casă la el
		Şi vedeţi să nu vă scape acel mişăl.
		Iar bostangi başa: ( În casă la el nu putem să-l tăiem,
		Că e din ortaoa altîlîş beş şi eu mă tem;
		Şi el în orta iaste de toţi lăudat
		Şi că-l vor vedea, din mînă ne iaste scăpat.
		Că eu am auzit aseară pe iuldaşi[i] lui,
		/[101] Că viiaţa îşi vor pune pentru capul lui.
		Înpăratul zise: ( La noapte să-l sugrumaţi
		Şi mortu la fereastra lui să-l spînzuraţi.
		Pînă la cinci ceasuri din noapte.
		Să le isprăviţi acestea toate.
		    Iar ei mersără la închisoare şi el dormea.
		Şi el adormit fiind, să să atingă de el, să temea.
		Iar pe urmă l-au deşteptat şi laţ în gît i-au băgat
		Şi cu bine pe Stavrache l-au întrebat:
		( Stavracuolu, vei să te turceşti,
		Ca de această moarte cumplită să te izbăveşti?
		El le zise: ( Eu nicidecum nu mă voiu turci,
		Dar voi faceţi cu mine ce veţi şti.
		Şi numaidecît îl dezbrăcară
		Şi îndată îl sugrumară,
		Într-o rogojînă veche îl înfăşurară
		Şi numaidecît în caicu îl băgară.
		Ducîndu-l acasă, dă fereastră l-au spînzurat
		Şi pe Stavrache numai cu izmenile l-au lăsat.
		Unde-l vedeai, săracu, spînzurat,
		Cum îi şădea rău dăzbrăcat!
		În[că] şi în pieptu o hîrtiie îi lipise,
		Acolo toate faptele lui scrise.
		Iar spătăreasa cu ocheanul să uita
		Şi pe el greu îl jăliia
		Trei zile au şăzut spînzurat,
		Că înpăratul aşa poruncă i-au dat:
		Pe Stavrache să nu-l îngroape în pămînt,
		Ci să-l lepede într-al mării afund.
		Patriiarhul porunceşte să nu-l pomenească,
		Nici colivile nimini să nu le primească.
		Şi casele cîte trele să i le [strice] din pămînt,
		Fiindcă aşa au eşit di la înpăratul cuvînt.
		Pentru că i-au sfărîmatu casele, să nu vă miraţi:
		Înpăratul gîndea că şi în zid vor fi bani băgaţi.
		Dar eu zic că céle din vînt adunate
		Dracul acéle le stăpîneşte acelea toate.
		/[102] Poate va fi făcut şi milostenii multe,
		Dar toate acelea di la creştini au fost răpite.
		Vedeţi, boiari, avérea cea multă ce face,
		La ce hal şi la ce moarte pe om trage?
		Pe cum l-au trasu şi pe acest boiar mare
		De să ţinea că este ca un leu de tare.
CPRV *), VI, p.93(102 

CUVINTE ÎN VERSURI A CETĂŢII HOTINULUI

			[106] Hotiné, Hotiné,
			Găteşti-té biné,
			Că moscalul vine
			Ş-a fi rău de tiné!
			Saltă şi te vesăleşte,
			Că moscalul sosăşti
			Şi turcilor le vesteşti,
			Ca să aibă vesti,
			Că viné armiia tari,
			Cu puteri mari
			Şi la Hotin năvăleşti,
			De turci nimică nu gîndeşti.
			Vin cu tunurile,
			Spargu zidirile
			Vin cu tunuri mari
			Şi spargu cetăţ tari.
			Paşa Ismail
			Cătră Rumeli o grăi:
			( Cardaş, mi-au venit o vesti,
			Că ghiaurul sosăşti.
			Ian, caută în sus pi dial,
			Tot stiaguri de moscal;
			/[107] Caută şi mai la vali,
			Stiaguri de cătani
			Şi pe lîngă munţi,
			Stiaguri de arnăuţi
			Mestecaţi în doao
			Tot cu oasti noao.
			Rumeli grăeşti,
			Pe turci sfătueşti
			Ca Nistrul să triacă
			La războiu să margă:
			Cu inimi cheşchine,
			Cu armile pline,
			Ca, de vor sta bine,
			Ghiaurul nu vine:
			( Rugaţi pre Mehmet
			Cu mult salamet
			Cu inimi curate,
			Cu cururi spălate,
			Cu milă să-i fie
			Di-atîta urdiie;
			Şi să le agiuti
			Să d( iuruş iuté
			Şi pe moscal să-l supui,
			După a lui voi;
			Să fie stăpîn
			Leşilor deplin,
			Iar pe mosc să-l bată,
			Să-i ia ţara toată
			Păr la Petreabur;
			Să le dè lor bir.
			Şi dîndu-le învăţătură
			Îndată oaste trecură
			Şi făcură meterezi,[g1]
			Ca moscalul să nu cutezi.
			Şi sfat făcură între dînşii,
			Ca să dè iuruş într-înşii.
			Frunzi verdi bareboiu,
			Cîntă surla de războiu
			/[108] Şi trîmbiţă ca mai multe
			Să dea iuruş foarte iute,
			Iar meterhaniaoa cè mari
			Faci oştii deşteptare;
			Ca un versu foarté mîngăios
			Faci oştii mult folos.
			Bat tobile foarté tare.
			Dau oştilor îndemnari; 
			Zic toate-a vesălii
			Dar n-au nici o bucurii,
			Că izbînda-i la moscal,
			Că li-au dat Dumnezău dar.
			La moscal îi vesălii,
			Că li-au dat domnul tării.
			Şi începură a încăleca
			Şi iuruş turcii a da
			Asupra moscalilor,
			În frunte săldaţilor.
			Cu acest iuruş ce făcură
			Nimică nu isprăviră,
			Că cîţi la iuruş au fost
			Nici unul nu s-au întorsu,
			Căci un tun i-au întîlnit
			Şi pe toţi i-au omorît,
			Că au fost bombă cu soţii,
			Legată cu marghiolii
			Şi-atîta să spăimîntară
			Cît şi turcii să întristară,
			Că sta turcii la pămînt
			Ca nişte butuci la prund.
			Cîtu-i turcul de vitiaz
			Iar moscalul faci iaz
			Şi-i omoară la pămînt,
			Că n-am văzut de cînd sînt.
			Căhrăman paşa striga:
			Şi pe turci îi îndemna:
			( Iuruş, cardaş, birdahà
			Să trecim în Leşasca
			/[109] Daţi, să mergem în ceambur
			Păr la Petreburh
			Să punem suliţa în poartă
			Ca la ţara noastră.
			Bezim patişà,
			Cheşchin maşalà
			Că cît războiu au făcut
			Nimică n-au isprăvit.
			Frunză verdi cardamà,
			Gheneral mari strîga:
			( Stupai raita, catanà
			Căhrăman păgîn paşa
			Spune-ni, ce-ai făcut oastea ta?
			Iabena màti canali
			Nu fugi tari la vale.
			Stă, cîine, la meterezi
			F...a ta legi.
			Ştii că tu ti-ai lăudat,
			Că-i mergi păr la Varşav!
			Cu craiul leşăscu ce-ai făcut
			Într-acest pămînt?
			Li-i faci să stăpîniască,
			În Ţara Leşască!
			Şi încă ti-ai mai lăudat
			Ebioma mati durac
			Că-i mergi păr la Sibir
			Şi vi-i aduci chilipir.
			Stăi să-ţi mai arăt un muştru:
			Nu te băga în Nistru,
			Că şi în Nistru di-i sări
			Nimică nu-i isprăvi.
			Iar cîinii de turci,
			Morţi ca butucii,
			Şi cealmalile
			Stau ca florile
			Cînd pojarul le pîrleşti
			/[110] Şi le vestezăşti.
			Că acesta-i foc moschicesc,
			Nu-i de cel nemţăsc:
			Stă la bătălii
			Să vezi vesălii!
			Mai adă-ţi urdiia
			Să-ţi văd vitejiia.
			Bè o cahfé moschicească,
			Să uiţi pè ce nemţască
			Şi nu faci măraz,
			C-ai fost bun vitiaz.
			    Căhrăman paşà
			Turceşti striga:
			( Aman ioldaşim,
			Haide Cacealăm, braalîm Hotin
			Tutalăm Bender
			Că Moscov îi mult
			Şi ni-au prăpădit.
			Di-au fost şi puţini,
			Nici noi nu-i mai ştim
			Că eu văzuiu deodată
			Oaste impresurată
			Di săldaţi pedestri
			Tot cu begnestri
			Intrînd pin urdii
			Cu multă mînii
			Şi striga: Stupai! stupai!
			Oh, amar şi vai,
			Pe la mez de noapti,
			Cu suliţa în spati!
			Cînd ni-am mai uitat,
			Noi ni-am spăimîntat.
			Tot siferiul nostru,
			Înnoată pin Nistru,
			Cu capul pi-afund,
			Să lupté mai mult.

			Mergu pe Nistru în gios
			Vesăli şi voioşi
			/[111] Şi nici morţi nu scapă
			Că-i scot de-i dezbracă
			Şi iar îi dă în apă,
			La Hotin să margă.
			Paşa încă-i sfătueşti:
			( Daţi să înnotăm epureşti,
			Că Moscov ne grămădeşti
			Şi pe toţi ne prăpădeşti.
			Decît rob la moscal,
			Mai bini rob la şăitan,
			Că şăitan şi cu Mahmet
			Ni-aştiaptă în zeiafet,
			Ne poftesc cu bucurii,
			Să mergim la vesălii.
			Vesăliia iasti în iad,
			Cu şaitan cel mare,
			Unde sfîrşit nu mai ari
			Plîngire şi întristare.
			Şi li-au zis să margă întinsu,
			Că şădi iadul deşchisu,
			Cum vor mergi să-i priimască
			Şi înuntru să-i mîntuiască
			Lîngă prorocul Mahmet,
			Să nu ias în vec de vec.
			Strîgă Mehmet din iad tare,
			Că de moscal frică n-are
			Şi de-a muscalului armii
			El nimică nu vra să ştii.
			
			Dar moscalul grăeşti
			Cătră turci să adivereşti,
			Că la iad cîţ vor întra
			Aciia toţi că vor scăpa.
			Iar, mai mult, pe-acest pămîntu
			N-a să lasi rod de turcu,
			Ce tot niamul păgînului
			Va să-l dei dracului.
			Frunză verdi de mălin
			Prozoroschi-i în Hotin
			/[112] Şi Hotinul l-au luat
			Şi pe turci i-au înnecat.
			Iar cîţi au mai rămas vii
			Fugi tot făr de mestii.
			De la Hotin mai la vali
			Fug turcii făr de celmali
			Şi pe cîţi în ochi zăresc
			Tot moscal li să năzăresc,
			Că li-au dat cahfea herbinte
			De o ţin şi-amu minte.
			Şi purceg de la Hotin
			Şi mergu tocma la Berder
			Fără cort, fără căzan
			Că fug tari de moscal.
		
			Iar prea-înălţatul vizir
			Fugi pre un căluşel de Misir;
			Fugi cît poati la vali,
			Că avea frică foarti mari,
			Faci conac la Răbăia
			De-şi mai aştaptă urdiia.
			Şi scrii la împărăţii
			Cărţi de mare vesălii:
			Ca să facă dulalmà,
			Fiindcă au luat Zvancea;
			Că pe moscal l-au bătut,
			Cari nici nu l-au văzut.
			Şi mai scrii dedesupt
			Tot într-acel mehtup
			Pentru Ţara Leşască
			Cum să o stăpîniască.
			Că el foarti s-au silit
			Şi pe moscal l-au gonit,
			Leşasca au dobîndit
			Şi craiu nou că au făcut.
			Iar piste doao-trii zile,
			Cunoscu viziriul biné
			/[113] Că urdiia ce-au avut
			Cu sinet s-au prăpădit.
			Cărăiman paşa i-au spus,
			Că toată în Nistru s au dus
			Şi el încă au scăpat
			Dar cu capul spart.
			Vizirul s-au mîniet
			Şi pe dînsul l-au tăiat
			Bucăţăli din picioare,
			Că au vrut să-l şi omoare

			Iar pe urmă, după-acesté
			Luă împăratul vesté,
			Cum că a vezirului toate
			Sînt tot halturi răsuflate.
			Şi îndată începu să scrii
			Foarti cu mare mînii,
			Pe vizirul să-l rădice
			Ca pe-un ghiaur făr de legi
			Şi mînă pe silihtrariu
			Ca să-i cetiască fermanu;
			Pe serascher să-l aducă
			La foarte mari chin şi muncă,
			Fiind că au făcut omor
			Omor mari, mult în turci.
			Şi să mai aducă,
			Cu mare poroncă,
			Pe beiul Bogdan
			Că este viclian:
			Că au dat la moscal
			Zaharea din han.
			Şi încă i-au mai dus
			Şi oasti pi-ascunsu.
			Şi cum i-au dus faţi,
			Într-o dimineaţi,
			Nici i-au întrebat,
			Nici i-au cercetat,
			/[114] Ce făr de judecată
			I-au tăet diodată,
			Căci aşa să procopsăşti
			Cini turcilor slujăşti:
			Să mînii pe ghiaur
			Şi tai pe-a lui vizir;
			În ciuda moscalului
			Tăia-i capul beiului
			Şi-aşa-ş mai potoleşti
			Ca cînd cevaş izbîndeşti.
CPRV *), VII, p.106(114

 ISTORIE DI PATIMA GĂLAŢILOR LET 1769 NOEMVRIE 29

			[116] Cu jăli să încep a scri
			Şi să facu o istorii
			Di-orci întîmplari
			Şi cu primejdi mari
			Ci s-au tîmplat la Gălaţ.
			    /[117] Şi mă rog să ascultaţ,
			Că voiu să scriu cu tocmală,
			Să nu fac vreo greşală;
			Şi să o scriu înprejur,
			Să nu lasu vreun cusur.
			Daţi-m voi să încep,
			Şi să scriu încet, încet,
			Să arăt cum am aflat,
			Pricina cum s-au tîmplat
			Di acest oraş vestit,
			Cari acum s-au pustiit,
			Să încep, dar, să grăesc,
			Gălaţii să-i tănguescu.
			( Ticăloşilor Gălaţi,
			Cîţ eraţ di disfătaţi!
			Săraci oraş vestit,
			Cum te-u arsu şi ti-au topit!
			Of! săraci tîrgu frumos,
			Mulţi ti plîngu făr di folos,
			Că ti văd acoperit,
			Şi cu scrum di foc, cirnit
			Cel ci erai înflorit
			Ca un raiu înpodobit
			Şi erai îndistulat
			Cu di toati înbişugat.
			Doă ţări le sprijănei
			Şi li şi chivirnisăi,
			Că oricini ci ducè,
			Tot alijviriş făcè,
			Că cu bun preţu li vindia
			Şi nevoia-îş prindè.
			    Fiind scheli înpărătiască
			Era să nu să găsască
			Mulţimi di neguţitori,
			Di tot feliu cumpărători?
			La toţ era ca o mană
			Ci-i dătătoari di hrană.
			A fi frumoasă priivială,
			Şi mai ales gios la scheli,
			Videi un nărod ferbînd,
			Alijverişuri făcînd;
			Videi corăbii în vad
			/[118] Sosiţi din Ţarigrad
			Cu feliu di fel di bucati.
			Întrai, cumpărai di toati;
			Cafe, năramză, migdali,
			Alămîi şi portocali
			Şi alti multe mezăli,
			Di ti îndulcei di eli.
			Videi ghimigii giucînd,
			Di prin corăbii eşind
			Cîti cinci-şăsi înpreună,
			Tot cu chef şi voi bună;
			Şi auzăi străgănd
			Şi heiamola cîntînd.
			Dar să mă crezi în credinţă,
			Că nu era cu putinţă
			Ca să nu pitreci o viiaţi
			Foarti cu mari dulciaţi
			La cist tîrg di disfătat
			Şi di toati indistulat.
			    Diiavolu ei au lucrat,
			Şi-ascultaţi ci s-au tîmplat:
			    Duminică diminiaţi,
			Din jos să vedi negriaţ[i],
			Tătar[i] cu turci amestecaţ[i]
			Vin ca nişti cîni turbaţ[i],
			Şi vin întinsu la Gălaţi;
			Zic să fi fost chemaţi
			Di Chirica Cionoiul,
			După cum au spus Cărpoiul,
			Că ei au spus că au trimăs
			Cărţile carili le-au scris
			Cătră Ali iazagiul
			Şi la Mehmet ciorbagiu,
			Şi li-au poroncit aceste,
			Să lovască fără vesti
			Ca să nu să zăbăvască
			Şi Gălaţii să-i lovască;
			Că-i osti cam puţintică,
			Aşă şi moscali nimică,
			Ci mai mulţi sînt volintiri,
			Di cari nici să ti meri.
			    /[119] Să încep dar a ohta,
			Lumea a o difăima.
			O! minuni proslăvită,
			Gre urgii stă pornită,
			Gre urgii şi cumplită,
			Di sabii ascuţită,
			Mînii dumnezăiască
			Va pri toţi să-i prăpădiască.
			    Ticăloasa ţara noastră,
			Cum rămasi în stari proastă!
			Ticălosi ţară bună,
			Pravoslavnică, creştină,
			În cumpănă stărueşti,
			Ci Dumnedzău o păzăşti.
			În multe rănduri sosis[ă]
			La mulţi nedejde perisă.
			Reu războiu au rădicat
			Turcii di la Ţarigrad.
			Mulţi turci di la răsărit
			La Moldova au vinit,
			Cu moscalii să s[ă] bată,
			Din Leşască să întoarcă.
			Vide-vii cum i-au bătut
			Şi ei izbîndă au făcut.
			Numai la mulţi creştini piiri
			Din a turcilor răptşiri.
			    O! ticăloasă Gălaţi,
			N-ai cunoscut ci-i să paţ[i]!
			    Un an diplin încheet
			Mulţi turci ti-au spăriet
			Cu trecire turcilor
			În vremile oştilor!
			Mii di mii, ninumăraţ[i]
			Trecură pre la Gălaţi,
			Ci Dumnezău te-au răbdat
			Şi tot fusăşi apărat.
			Ci, dar, pîră în sfîrşit,
			Piire ti-au covîrşit;
			Şi ce feliu di piire:
			Di sabii cu urgii!
			Duminică dimineaţi
			Di doî părţi stă negraţi;
			Duminică în răvărsat
			Greu foc te-u înpresurat,
			În doăzăci a lui noemvri
			Şi în noă-a lui dichemvri!
			/[120] Mulţi turci în mal la Şărbeşti
			Mulţ[i] tătarî la Giurgiuleşti;
			Turcii cu moscalii să bat
			Tocma la Şărbeşti în sat;
			La straja de la Şărbeşti
			Războiu mari să priiveşti!
			Iar moscalii din Galaţ[i]
			Eşiră la cielalţi
			Şi mergînd drept la Şărbeşti
			Răsboiu mari să priiveşti!
			Greu războiu, pîră la moarte,
			Bat moscalii pre turci foarti.
			Şi rău pre turci i-au bătut,
			În Brăila-au sprijinit.
			    Aceste sînt la Şărbeşti,
			Dar să vezi în Giurgiuleşti!
			Stînd turcii la Giurgiuleşti
			Şi moscalii la Şărbeşti,
			Di undi luoară ştiri,
			Căzu pre Gălaţ piiri.
			Stînd moscalii dipărtaţi,
			Turcii sosiră-în Gălaţi
			Cu sabiili goali în mînu,
			Ca cosaşii vara în fînu.
			Vărsari di sîngi, mari,
			Ca apa ce curgi tari.
			Nu vor turcii să-i robască,
			Ci pre toţi să-i prăpădiască.
			Pre cari undi îl apuca
			Cu sabiia îl dispica:
			Domnu Cos[tan]d[i]n
			Şi Tudori cel bătrîn,
			Tudori baş-bulucbaş
			Şi Deli Eni fruntaşi,
			Başi neguţitori din Gălaţi
			Periră cu cielalţi.
			Şi alţii mulţi ninumăraţ[i],
			Carii nu sînt însămnaţi.
			Bărbaţ, fămei şi copii,
			Nici unul n-au rămas vii!
			Feti, tineriţi [sic] mlădiţi,
			Dispicati pre uliţi,
			Nici pre una n-au robit,
			Prin sabii le-au trecut,
			Feti, tiniri ficiori,
			La luoa caii în picioari.
			Plîngiţi, dar, cu amărări,
			De-a Gălaţilor piiri!
			Plîngu părinţii şi doresc
			Di ficiori ci nu găsăsc;
			/[121] Plăngi şi ti omileşti,
			Di gălăţăni ti jăleşti,
			Că sînt rămaşi di soţii
			Şi săraci di avuţii.
			Unul copil nu-ş găsăşti
			Altu părinţi jăleşti.
			Cruceroaia-a lui Şărban
			În codru Ghenghii stînd un an,
			Şi înainti cu trii zili,
			În Gălaţi cu totul vini,
			Şi în Gălaţi au poposit
			Popasul cel cu sfîrşit;
			Cu doî feti măritate
			Di carili n-avu parti
			Şi di altă fată mari,
			Ci părinti jăli n-ari!
			Sta închisă în mănăstiri
			Undi li sosi piiri.
			Ce pre aceste le-u robit
			Şi tari le-u jăfuit.
			Iar cii ci-au hălăduit
			La moscali au năvălit,
			Cu sufleti au eşitu,
			Toată avere au perdut,
			Toati turcii le-u căratu
			Şi în Decula le-u băgat
			Stînd mănăstirili plini
			Di averi şi mult bini.
			Şi foc tîrgului au dat
			Şi di istov l-au strîcat.
			Mari jăli şi cu plănsu
			Di oraş, ce s-au stănsu!
			Să plîngim cu amărări
			De-a Gălaţilor piiri.
			Suspin cu amar mult
			De-a Gălaţilor sfîrşit.
			Oh! oraş, mari, vestit,
			Astăzi ai luoat sfîrşit.
			Scheli mari şi vestită.
			Astăzi eşti pîrjolită.
			Corăbii cu trii cătargi
			La Gălaţ n-au la ci tragi.
			Galioani şi volici
			La Gălaţ n-au ci să duci.
			Borozan şi dulalmali
			Li să închisă această cali.
			Iar şăici şi giamuri din Beciu
			Ca cînd n-au mai fost din veci!
			/[122] Plîngiţi, săraci Gălaţi,
			Că aţ rămas fără fraţi,
			Şi pre păgîni blăstămaţi
			Împreună cu cielalţi.
			Suspinaţi şi urgisîţi
			Că aţ rămas fără di părinţi;
			Pentru a voastri dureri
			C-aţ rămas fără de ficiori,
			Şi săraci di avuţii,
			Şi dispărţiţi di soţii.
			Văduvilii să suspini
			Şi părinţii de-acist bini
			Şi părinţii di copii,
			Şi fraţii fiişticui
			Şi mumili di ficiori
			Să plîngă făr di curmări.
			Codrii, munţii să jăliască
			Şi cîmpii să nu înfloriască;
			Dunăre să să negriască,
			Ţarina să nu rodiască.
			Şi petrili să dè glas
			De-a Gălaţilor năcaz.
CPRV *), VIII, p.116(122 


ISTORIIA ŢĂRII RUMÎNEŞTI DĂ LA L(T 1769

			[128] Săracă Ţara Rumînească,
			Cine întîiu să te jălească?
			Unde erai minunată
			De toată lumia lăudată,
			Domnie ca o crăie,
			Acum rămăseşi pustie!
			Boerii cei cinstiţi
			Prin alte ţări răspîndiţi
			Toţi oameni răsipiţi,
			Pînă în pămînt sărăciţi.
			Cîmpii au rămas pustii
			De cirezi, dă herghelii.
			Sate, oraşe frumoase
			Toate pînă-în pămînt arse.
			La Rîmnic şi la Buzău
			Tot ferise Dumnezeu,
			Din mănăstiri şi din case
			Tot rămăsese nearse!
			Iar acuma, de curînd,
			Le-au arsu ş-acelea de rînd
			Că în oraş, în Bucureşti,
			De ce întăiu să te jăleşti,
			Unde este minte omenească
			Să poată să socotească?
			/[129] Acel oraş frumos şi mare
			La o jalnică schimbare.
			Acel oraş împodobit
			Atîta schimonosit,
			Că nu are asemănare.
			Ci e lucru dă mirare,
			Că curţi boereşti şi grădini
			Să le vezi şi să suspini.
			Pîn toate iaste drum mare
			Tocmai ca Drumu de sare.
			    Ce întîiu să scriu, să fac?
			Mai bine este să tac,
			Că primejdiia e mare
			Şi mintea mea temeiu n-are,
			Istorie este multă
			Şi mintea mea este scurtă.
			Dar n-oi să scriu istorie,
			Ci numai o protimie
			Pentru ţara mea să fac,
			Măcar să nu fiie pă plac.
			În patru părţi ale lumii
			Prea numiţi era rumînii
			Că sînt escusiţi la fire
			Dar n-au între ei unire
			Şi dintre a lor neunire
			Va veni ţării peire.
			Acum, iacă, o văzum
			Şi cu toţ o crezum,
			Că uni din neunire
			Şi alţi din nemulţumire
			Mîniind pre Dumnezeu
			Au sosit ceasul cel rău.
			Că la leat şaizeci şi noao
			Să făcu altele mai noao;
			/[130] Unde turci cu tătari
			Avea războiu cu muscalii.
			Noi, dup-a noastră stare,
			N-aveam altă supărare:
			Cherestele, zaherele
			Ne deprinsesem cu ele.
			Iar la noemvrie în şapte,
			Spre vineri într-o noapte,
			Auzim un ţipăt mare
			Un zgomot şi o strigare
			Un huet şi-un chiloman
			De stupai şi de aman,
			Nu puteai ca să pricepi
			Ce socoteală să-ncepi:
			Unii zicea că sînt muscali,
			Cei mai mulţi că sînt tătari.
			Anevoie să credea
			Un lucru ce nu să vedea.
			Iar după ce să lumină,
			Oareşce mai alină
			Acel huet şi strigare
			Şi acel chiloman mare,
			Începum a vedea bine
			O mascare de minune.
			Ce să spuiu şi ce să zici?
			O gramadă dă calici,
			Blestemaţi şi porci de cîine
			Toate uliţile pline,
			Cu cîte-un pişchir la mînă
			Şi în cap pene de găină.
			Orice mergeai, dă întrebai
			Ei îţi răspundea: stupai!
			N-aveai ce să mai alegi,
			Nici ca să le înţelegi.
			/[131] Atît auzeam: stupai,
			Şi ne curăţeam de cai.
			Pînă să ne domirim
			După-n hanuri să eşimu,
			Ei prădase, jăfuise,
			Pe greci îi harpaladisise.
			Iar maiorul Zgurali,
			El putu dă năvăli
			Şi cu toţ ai lui întrase
			Tocmai la vodă în case.
			Vodă daca l-au văzut
			Că tot la el au căzut,
			Ca să-l deisfendisească
			Şi să nu-[l] harpaladisească.
			Iar el cu o mojîcie
			Şi cu rea obrăznicie,
			Nici să-l auză nu vrea,
			Ci cu Deli Costea vorbea
			[...]
			[...]
			[...],
			[...]?
			Şi atîte îl dezbrăcară
			Cît nimica nu-i lăsară
			Un rîndu de haine îi lăsară,
			Şi curînd îl rădicară
			La sfete Gheorghe în hanu
			Unde era şi velu banu,
			Fratele mării sale,
			/[132] Cu haremul dumisale.
			Şi, după ce îl aşăzară,
			Iar la curte să înturnară.
			Să lăsămu pînă aici
			Ca să vorbimu şi dă turci

			Minune dumnezeiască
			Făcu legea creştinească,
			Ajutor dumnezeescu
			Făcu neamu creştinescu,
			Această minune
			Pentru a turcilor mulţime,
			Atîţia anadoleni,
			Arnăuţi, nicopoeni
			Şi-atîţea mici agalari
			Unul şi unul neamdari
			Să-i vezi fugindu făr dă şale
			Dă ţigani, de haimanale.
			( Dumnezeu cerescu,
			N-am gură să-ţi mulţumescu
			Că mîna ta ne-au păzit
			Turcii de s-au îngrozit.
			Acum de turci să lăsămu
			Şi iar vorbe să apucămu.
			
			După ce la curte veniră
			Luară ce mai găsiră
			Aleseră mai cu capu
			Pă Gligore sin Scarlatu,
			Îl făcu ca un hatmanu
			Să meargă la sfete Ioan în han
			Şi fără de vorbe multe
			Să aducă pă boeri la curte.
			El fiindu politicosu
			/[133] Ii ducea pîn tină, pă josu.
			Brîncoveanu ostenise
			Pin tină să năduşise.
			Să mira cumu să găsească
			Tropsu să să răcorească
			Dar pî[nă] îşi luo seama,
			Volintirii îi luară blana.
			După ce merseră la curte,
			Văzură acolo obraze multe
			Să uita toţi cumu mai tare
			Să vază cine e între ei mai mare
			Cîndu să vezi, ce-i să vezi,
			Să rîzi, ori să lăcrămezi?
			Că şădea în spătărie
			Acel polcovnicu Ilie
			Pe porecle Lepuşneanu
			Cu conteşu lui Ciocîrlanu
			Înbrăcatu, înfăşurat,
			Părea că este un gînsacu umflatu;
			Cu o săbioară încinsu
			Şi la vorbă camu cu plînsu,
			La obraz rumeor,
			Umbla totu cu capu golu.
			Din dreapta lui, Argeşanu
			Şi din stînga Veroşanu
			Amîndoi arhimandriţi
			Cu minte şi iscusiţi
			Şi d-alde (măriia ta(,
			(Blagorodniciia sa(
			Atîta dă dese era,
			Cîţ îţi venea a vărsa.
			Amîndoi ţinea bastoane
			/[134] Şi judeca din canoane.
			Pe armeni şi pă ovrei
			Îi lăsase numai în pei.
			Boerii tot aşteptară
			Treabă, pînă să lăsară,
			Că văzură rău pă Ilie
			Dăspre dalba veselie.
			Dar apoi nu zăboviră
			Ci să pliroforisiră,
			Cum că [ca] un omu viteazu
			Nu e niciodată treazu.
			Rele veşti venea de-afară
			Cum că sînt turcii prin ţară,
			Taie, arde, jăfueşte
			Şi pe creştini îi robeşte.
			Dar, ca acest fel de cărţi,
			Ne vinu din toate părţi.
			Noi întrebam cum mai tare
			Pentru oastea lui Nazare,
			Dar ne coprinse frică,
			Că văzum că nu e nimică.
			Ce foc îi să te faci
			Cu o sută de cazaci!
			Că el, biet, atîta-avea
			Şi că el pă toţi îi lua.
			Frate, ce să mai nădăjdueşti
			Şi ce să mai îngădueşti,
			Că alaltaeri, din sine,
			Zicîndu că turcii vine,
			Vedeai pe aceşti socarici
			Cum fugea fără opinci.
			Ci la acest fel de oaste
			Nu pot lupta firi mai proaste,
			Ci destule, şti dumneata,
			Orice treabă îi căuta,
			Că nu este de noi
			A cîrmui la războiu.
			Şi dumnealui vel spătar,
			/[135] Văzînd că umblă în zadaru,
			Că nici manafest nu crede,
			Ci l-e frică de ce vede.
			    Adevărat, de-ocamdată,
			Să arată treaba ciudată.
			Ci nu fiţi la îndoială
			Şi işiţi din bănuială,
			Că, fără amfivolie,
			Trebue oaste să viie.
			Că, iată, într-adinsu
			Pe frati-mieu Mihaiu am trimisu.
			    Văzîndu că nici cu aceştea nu foloseşte,
			Să apucă bărbăteşte şi toate le orîndueşte.
			Orîndui ispravnici pîn judeţe, ca să fie
			Şi să facă şi ostaşi de judeţ cîte o mie.
			Făcu şi ostaşilor orînduială
			Ceia ce era cu socoteală:
			Una, pentru ostaşi, ca să fiie pe-afară,
			Alta, ca să nu ia zaherea din ţară.
			Comisu Răducanu,
			Ce-i zice Slătineanu,
			Aflîndu-se ispravnic la Dîmboviţă,
			Să puie mare silinţă ca ostaşi să trimiţă.
			Şi cîţi ostaşi făcuse,
			Doi căpitani le puse,
			Oameni foarte iscusiţi,
			Dar la fugă potriviţi:
			Pă Stănescu Gheorghiţă
			Şi pă Fundăţeanu Ioniţă.
			Cînd întrară în Bucureşti,
			De drag să stai şi să-i priveşti,
			Tot unul şi unul, voinici;
			Tocmai steagu de socarici
			Venea pă pod răschiraţi,
			Cu glugile îmbrăcaţi;
			Gheorghiţă, cu un cojocel,
			De n-ar fi fost scurticel,
			Nu puteai să-l cunoşti
			Că el este mai mare peste oşti.
			Şi cu o cuşmă de frînghie,
			Plină dă blestemăţiie.
			Arsu şi negru ca o cioară
			Tocmai căpitan dă ţară.
			Este să viie de-acest fel dă oaste,
			Dar sînt cu armele mai proaste.
			Şi merseră toţi la Nazare
			/[136] Dă le făcu căutare,
			Scriindu-i pe toţi, anume,
			Ce oaste este călărime.
			Şi pă toţi îi văzu mişăi
			Dă nu făcea treabă cu ei:
			Toţi, blestemaţi şi nebuni.
			Dar unde sînt cei mai buni?
			Şi unde aveam oaste tare,
			Acum e frică foarte mare.
			Apoi ne veni bună vestire,
			Ca să facem mare gătire,
			Că vine adevărată
			Oaste regulată.
			Şi cînd îi văzum că vine
			Foarte ne păru bine.
			Încă clopotile trăgea,
			Lumea pă cap alerga,
			Maiori şi ofiţeri
			Şi vlădica cu boeri,
			La biserică, la Sărindar întrară
			Şi oastea rămase afară.
			La mustră să orînduise
			Şi tunurile le gătise.
			Paraclise începură
			Şi îndată le sfîrşiră.
			Ne rugăm lui Dumnezeu,
			Ţara, boerii şi eu,
			Ca mulţi ani să trăiască
			Înpărăteasa creştinească,
			Înpărăteasa Ecaterini
			Pînă la marginile lumii.
			
			Din Sărindariu,
			Merse la dumnealui vel spătar,
			Arătînd ca mai mare să fiie,
			Dîndu-i şi cavalerie.
			Din vorbe şi din cuvinte
			Să văzură oameni cu minte.
			Ceru voie şi să duse
			La conac, unde îi gătise
			Ca şi conacu lui să fiie,
			Tocmai lîngă mitropolie.
			În zioa sfintei Ecaterini,
			Pentru-al înpărătesi nume,
			Făcură o mare veselie,
			Sus, în deal, la mitropoliie.
			Foarte frumosu o cinstiră,
			/[137] Dar muschiceşte băură.
			De la masă să sculară,
			Care vrură şi jucară.

VARIANTA M (CONTINUARE)

			[137] Le veni vestea în curte,
			Că mai vin ostaşi să între
			Şi îndată încălecară
			Şi eşi din curte-afară.
			Noi, biet, ne mai veselim
			Şi eşim ca să privim,
			Doar va veni cinevaşi.
			Să te mai încrezi cevaşi!
			Clopotele trăgea toate,
			Lumea alerga pe moarte.
			Cînd la oaste, ce să vezi?
			Să priveşti, or să oftezi?
			Venea un Marco căpitanul,
			Un mojic şi un rătan,
			Cu o fudulie mare,
			De abia şedea călare
			Toate altele să laşi
			Şi să priveşti din ostaşi:
			Numai oieri şi plugari,
			Ţigani şi mămăligari,
			Încît a să numi oaste,
			Foarte este cu năpaste!
			Unii cu frîne de tei,
			Alţii cu scări de curmei;
			Cîte unul-doi călare,
			Mulţi cu bice la spinare;
			Alţii pe unde trecuse
			Ce găsise, jefuise.
			Cîte o armă ce avea
			Să o poarte, nu ştiea.
			Unii cu sabia-n dinţi
			Şi de sosire, alţii frînţi.
			Alţii cu lănci de la oi.
			Mulţi cu strămură de boi.
			Şi aşa venea pe pod,
			De să mira un norod:
			Care în treapăt, care-n pas,
			/[138] Dar sărita... o las!
			După ei venea Ilie,
			Cu o mare fudulie,
			Cu capul gol şi călare
			Şi cu evlavie mare,
			Să ajute, să păzească,
			Acea oaste creştinească.
			Bieţii popi lua icoane
			Şi îmbrăcaţi în filoane,
			Cu cadelniţile în mînă,
			Întîmpină oastea creştină.
			Clopotele le spărgea,
			Aşa de mult le trăgea!
			După ce oastea-am văzut,
			Tocma atunci am crezut
			Că sîntim de toţi periţi
			Şi rămăsem amorţiţi.
			Aşteptam tunuri să vie
			După polcovnicul Ilie,
			Iar boerii cei mai mulţi,
			Făcea gătire de munţi,
			Să ducă calabîlîcul
			Coconii şi [indescifrabil].
			Dumnealor şi alţii să vie
			De treaba ţării să fie.
			Aşa zicea cînd plecară,
			Dar nu să mai înturnară.
			Iar boierii Creţuleşti
			Rămase în Bucureşti,
			Încă şi cu prea-sfinţitul
			Părintele mitropolitul
			Racoviţă şi Dudescul		
			Şi cu Pană Filipescu.
			Iara Mihai Măgureanul,
			Logofătul Brîncoveanu,
			Vistierul Enăchiţă.
			Ziseră că-i de trebuinţă
			Pînă la Focşani să se ducă,
			Oaste, tunuri să aducă
			Împreună cu Nazare
			Polcovnicul cel mare
			Ce să află la Focşani
			/[139] Cu oaste japoronani.
			Cu aceasta să pripiră
			Şi nu se mai cheltuiră
			Rămaseră ceilalţi,
			Dar cu frică-ndestulaţi.
			Nu făcea nici o mişcare
			Numai şedea la mirare
			De dumnealui vel spătar,
			Că au fost meşteşugar.
			Şi strigară fieşcare.
			Mari şi mici, în gura mare,
			Că din Cantacuzineşti
			S-au mai tras ţării năpăşti,
			Că multa lor viclenire
			Au adus ţării peire.
			Dumnealui iar răspundea
			Lucru care să cădea:
			( Cum că, cu adevărat,
			Acestea eu am lucrat.
			Văzum peste ce am dat,
			Că nu era de răbdat
			A grecilor fudulie,
			Desfrînată făţărie,
			A lor multă îngîmfare.
			Şi se părea că vor să zboare.
			Îi cinsteam, ne căciuleam,
			Tot în voe nu le intram.
			De la Ţarigrad ne-am dus,
			Tot al nostru am răpus.
			N-am făcut nici un folos
			Şi tot noi cei cu ponos.
			De-aldi celebi Costache
			Şi [indescifrabil] Iordache,
			Postelnicul Vănturache
			Şi ca celebi Lucache
			Cum venea în ţara noastră
			Lua o fire măiastră.
			Să lăsăm pe ceşti mai mari.
			Dar cărcimari, cojocari
			Venea, umplea biata ţară,
			Era mai mare ocară
			Acest fel de grecotei
			Să te ploconeşti la ei!
			Am răbdat, am suferit
			Pănă nu am mai putut!
			Şi aceasta am făcut
			Pentru că am hotărît
			Moara mai bine să arză,
			Ca şoarecii să să piarză.
			Dar, după cum am făcut,
			/[140] Iată, nu e de plăcut!
			Numai ştie Dumnezeu
			În ce chip a fost gîndul meu!
			Dar oamini ca Argişanul
			Or Sofrone Viereşanul,
			Amîndoi s-au potrivit
			Tocma cei de la un schit,
			De n-am putut să aleg
			Dintru ei un om întreg.
CPRV *), IX, p.128(140

LUPTELE DINTRE RUŞI, TURCI, 1769 ( 1772

       		        . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
		[142] Atunce Răpnin cum au priceput,
		La vaduri, la toate, străji au poroncit.
		Şi în grabă scrie lui feldmareşal să vie
		Căci el va să triacă, să dč bătălie
		Şi numaidecît Prutul au trecut,
		Că pe la Răbăia pod nu iara gătit.
		Turcii şi tătarăi ei cum văzură
		Nici pic dé zăbavă mai mult nu făcură;
		S-au tras mai din gios, să afle folos
		Şi piste Ţiganca în locul mai frumos.
		Şi şăd cu urdiia, acolo aştiaptă
		Să vie moscalii cu dînşii să să bată.
		Atunce feldmarşal urdiia îş lasă
		Şi aşa, călare, încalică să iasă
		Lui Răpnin nainte ca să să întîlniască
		Lagărul să vadă şi să sfătuiască,
		Lagărul cum vine. Începe a slobozi
		Tunurile toate giumătate de zi
		/[143] Turcii şi tătarăi îndată ce-au [aflatu]
		Că au mai venit oaste, prč s-au priceputu,
		Şi de la Ţiganca iar să trag mai gios,
		Dispre Pelinei, că-i loc mai frumos
		Şi-ş tocmăsc urdiia cu orînduială.
		Turcii malul apucă să nu dč năvală;
		Moscalii silič apa să le-apuce
		Apoi sînt periţi făr de liac de price.
		Iată şi moscali încet, încet vinu
		Şi chiar pe podiş lagărul îş punu.
		Lagările toate să pun de-a o parte
		Atît de frumoase cît nu să mai poate.
		Atunce doaă oşti să vadă oricine
		Va să socotiască cu minte pre bine:
		Unde s]nt mai mulţi a fi biruinţa,
		Dar nu este-aşa, ce undi-i voinţa
		A lui Dumnezău, cu agiutoriul său
		Vrînd ca să ajute norodului său.
		Pîn să-să lovască aceste oşti doaă
		Esu la hăreţît dintru amîndoaă,
		Acolo vitejii ispitescu norocul
		Că ori să cinsteşte ori rămîni locul.
		Cum şi maiorul Zorici acel lăudat
		Au eşît atunce noroc ş-au cercat.
		Că cu-n arap iesi, bini să loveşte,
		Chiar ca un vitiaz şi să hărăţăşte.
		Şi cînd să-ş întoarcă calul înnapoi
		S-au împiedecat de un moşinoi.
		Piste cap au dat şi-ndată l-au prinsu
		Şi cu mare grabă la hanul l-au dus.
		Hanul iar îndată peşcheş îl triimiti
		La vizirul, zic, şi-i stă înnainte.
		Viziriul îl întriabă şi-ş dă sama bine
		Şi apoi cu cinste îl ţinu lîngă sine.
		Şi apoi, după aceasta, n-au trecut pre mult
		Oştile amîndoaă ele s-au bătutu.
		Şi iar moscalii fură eii biruitori
		Rămasără atunce ca şi alte ori.
		Iar turcii şi tătarii de-a fugă plecară
		Şi toată urdiia la moscali lăsară.
		Atunce dar degrabă întră în urdie
		Moscalii cu toţii cu o bucurie,
		Corturi apucă şi alt ce găsiră
		De la paş( rămase, toate curăţiră.
		A hanului cort era minunat
		Că chiar înpăratul singur i l-au dat
		Poţi să socoteşti, de la o înpărăţie
		Pentru un han ca acela, ce cort va să fie!
		Feldmarşal îl are acel cortu frumos
		Că i să şi cadé, fiind norocos.
		/[144] Războiul acesta lui bine îi vesteşte
		Căci priste tot locul tot el biruieşte
		Căci acesta întîi războiu au avut
		Cu turcii cu tătarii şi i-au biruit.
		Atunce feldmarşal face mulţămire
		Celui de sus, din cer, pentru izbîndire.
		Muzicanturi multe tunuri îş sloboade
		Toţ să veselescu precum să şi cade,
		La înpărătiasa triimit vestire
		De-acea frumoasă a lui izbîndire.
		
		Şi apoi mai şăd vro cîtva pe loc
		Pîr aude de turci că-s strînşi la un loc
		Şi mulţime multă de turci se adună
		Iar să să facă urdie bună
		Că toată putere acolo-i venisă
		Precum şi viziriul atunce trecusă,
		Cu toată gătire ei să aşăzară
		Şi şanţuri pre mari îndată săpară.
		Acolo gîndiră norocul să-şi vadă
		Cu toată putere să ste să să bată.
		Că într-adivăr poate să socotiască
		De-i după mulţime vor să biruiască
		Că cu adivărat era mult mai mulţi
		Turci decît moscali, fiind strînşi cu toţi,
		Că moscalii dé toţi şaptispreci mii
		Iar turcii, pot să zic, şi sute de mii
		Că moscalii o samă au mai rămăsasă
		Lîngă praviant unele îl trăsăsă
		Apoi feldmarşal iar porînceşte
		Ca tot pr[a]viiantul să vie, sileşte
		Căci că socotisă că tătarîi, poate,
		Acolo la urmă ori mergi, s-or bate
		C-au orînduit vro cîteva mii
		Să apere bine, precum bun temei.
		Ş-adivăr, tăta(ri năvală au dat
		Iar moscalii din pusci i-au înprăştiiat.
		Atunce feldmarşal, lîngă Cahul vine
		Acolo în prejmă lagărul îş pune
		Avč înnainte pe Răpnin cu ai săi
		Cum şi pe Baur cu oamenii săi.
		Şi aşa dacă văd mulţime de turci
		Feldmarşal cunoaşte şi noapte atunci
		Face orînduială cu bună tocmală
		Trii batalioani nefăcînd smintială.
		Batalion cari-i din driapta să ţie
		Comandor aice Baor să fie,
		Iar din-a stînga lui Răpnin s-au dat
		Să-i poarte de grijă, ca un învăţat,
		Al triile care cel din mijloc, iar
		/[145] Comandir să fie singur feldmarşal.
		Şi altelerie orîndueşte
		Lui Melisino i să poronceşte,
		Cum şi călărime aripi o aşăză
		Şi toate pre bine cum să cade învaţă
		Şi aşa de toate, după cum să cade,
		Poronceşti-nvaţă pe la miez de noapte.
		După miez de noapte un ceas mai trecusă
		Şi toată oştime îndată o pornisă
		Cu molcomiş mare pîn la troian vine.
		Turcii habar n-au, nici îi simte nime
		Cum s-au făcut zioă, troianul trecură
		Şi-ndată de războiu gătire-ncepură.
		Turcii cum îi văd să umplu dé frică
		Vor să să gătiască pre cu mare pripă
		Deodată călărime le esă înnainte:
		Hala! hala! zic cu năvăliri multe.
		Atunce şi vizirul din inicerime
		Mulţi viteji alegi şi tot pedestrime
		Pi-aceştie numeşte dalcălici să fie
		Ca nişte îndrăzneţi la moscali să vie.
		Şi-ndată, cum purceg, aşa pînză mergu
		Unde era Baor ca să să aliagă.
		Cu săbiile goale întră, năvălescu,
		Careoa mai spargu şi tot să silescu.
		Atunce feldmarşal sîngur au stătut,
		Din careua doao granatiri au zmultu
		Aloş granatiri din pervoe polcu
		Şi cu mare grabă întrară la loc,
		Îndată şi degrabă iarăş să tocmiră
		Focul din pusci mici nincetat îş cură
		Şi să fii văzut pe eii buni viteji
		Unul piste altul cum stătură leş.
		Tunuri nu-ncetiază, desă, foarte multe
		Iar Baor cu ai săi îşi merge înnainte.
		Careoa din stînga unde era Răpnin
		Mai din dial privie cum turcii îş vinu
		Că mai pe din dial o samă de turci
		Viteji, pre aleşi în sabii şi-n pusci,
		Dispre un colţu din dial ei tare loviră
		Şi ca nişte lupi aşi năvăliră
		Ca a lui Răpnin batalion care
		Şi acolo să strice să silie tare.
		Atunce dar Răpnin îndată cum vede
		/[146] Pre cu mare grabă el nici pic nu şade.
		Tunuri mari apucă din altelerie
		Şi acolo îndată esă cu tărie
		Începe din tunuri şi din pusci mai mici
		Şi îndată îi sparge pe mişăii turci.
		Pre mulţi au perit, iar cîţi şi scăpară
		Volintirii, husarii în goană îi luară,
		Pre cîţi îi agiungu supt sabie i-au pus,
		Puţini au rămas, cu fuga s-au dus,
		Iar Baor din driapta şi cu cialalţi	
		Tot în plin îş mergu pînă lîngă şanţu.
		Atunce cum vede oaste cea turcească
		Că nu-i cu putinţă să mai spreginească
		La ordiia întrase cafeaoa la foc
		Şi-ndată purgeg di-acolo din loc,
		La Dunăre mergu, gheceturi apucă,
		Unul peste altul dau cu mare frică,
		Vizir mai degrabă trece în ceia parte,
		Înspăimîntat să teme de moare
		Iar ciialalţi încă cîţi au mai rămas
		Năvălescu, să înniacă, cît n-au mai rămas.
		Iar o samă încă ce mai rămăsesi
		Pe di iasta parte la Smil să dudăsi.
		Ia să videm în urmă-napoi la urdie
		Să văz fel de feliuri şi ce bogăţie!
		Întră în urdie cu toţi înpreună,
		Apucă şi eu toţi cu mînă plină
		Cîţi au fost în oaste cu toţii înplut
		Şi fiişticine luă cît au vrut.
		Orice ai fi vrut putei să găsăşti:
		Şi corturi şi alt, orici să pofteşti.
		Atunce feldmarşal după izbîndire
		Cu toţii înpreună face mulţămire,
		Esu din bisărică, tunurile toate
		Gătate fiind, atunce, le sloboade
		Şi puşcile mici nici pic nu-ncetiază
		Ce toati le sloboade şi Vivat lucrează
		Şi pîră în desară ei să zăboviră
		Şi cu vesălie zioa petrecură.
		După aceasta dar feldmarşal îş chiamă
		Pe toţi ofiţării ca să-i dea samă
		Pe cîţi s-au rănit şi cîţi au murit
		Şi după poroncă izvod au făcut;
		Şi morţi s-au aflat trii suti trizăci
		Iar cii răniţi cinci sute cinzăci
		Iar cît pentru turci, din robi s-au aflat
		Cînd i-au cercetat mai adivărat
		Patruzăci de mii precum s-au perit
		Afară dintr-înşii care s-au robit
		Iar robi pîr atunce s-au aflat robiţi
		/[147] Peste doaă mii din ostaşi eşiţi
		Iar tunuri mari încă trii şi doaă sute
		Şi dobe şi tunuri şi stiaguri pre multe.
		Pînă la Dunăre Baor îi goneşte
		Şi pe alţi agiunge, pe toţi prăpădeşti.
		La Dunăre încă, acolo la mal,
		Agiunsăsă turcii foarte la rău hal
		Şi Baor decît îndată poronceşté
		Armile să-şi lasă, pe toţi îi robeşté.
		Atunce feldmarşal pe Răpnin îl chiamă
		Şi un corpos de oaste lui i-l dă pe samă
		Şi de Smil îi zice, să margă cu grabă
		Şi cuibul turcescu di-acolo să-l spargă.
		Cum s-apropiiasă moscalii, diodată,
		Ia şi cîţiva turci iesu ca să să bată
		Şi aşa în prejmă vin, dar nu pre aproape,
		Ca de-a fi ca să fugă, îndată să scape.
		Atunce dar Răpnin şi Podgoriceanul
		Trii carele fac ş-apucă meidianul.
		Iar Patonchie încă cu o samă di-a lui
		Drept la Smil că întră, cu toţi să închină lui,
		Iar cei din afară stătură deodată,
		Cu proastă nădejde gîndind să se bată
		Şi începu războiul. Moscalii atunce
		Nainte tot mergu gonindu-i dîn puşce.
		Turcii dacă văd că nu să mai poate
		Şi Smilul îl lasă şi altile toate
		Şi aşa diodată toţi de fugă pliacă
		La Dunăre mergu şi mulţi să înniacă;
		Gheceturi, caice cîţi pot să apuce
		Fac năvală mare, s-apucă de price
		Şi aşa petrec turcii de la Smil.
		Iar moscalii cu toţii întră în Smil.
		
		După aceasta, iar mergu la Chiliia
		Şi încungiură bine, să-i cerce tăriia;
		Opt zile o ţîn aşa încungiurată
		Şi prilej îş cearcă cînd de cînd s-o bată
		Iar pisté opt zile esu din cetaté
		Doi agalari mari cu vorbe legaté;
		La Păpnin veniră şi cu plecăciune
		Din toată cetate spun închinăciune
		Zic să le dea voe, să-i lasă să iasă
		Şi toată cetatea lor să le o lasă
		Şi caice încă lor ca să le dea
		Şi pînă în trii zile nimi n-or şădč.
		Atunce Răpnin cu mare cuvinte
		Ca pre nişte soli şi le zice multe:
		Orici să poftiască, le făgădueşte,
		Şi şăice ca să triacă toate le găteşte.
		/[148] Pre unul sloboadé, iar pe altul ţine,
		Căci aşa-i cu cale pentru înşălăciune.
		Atunce es şi alţii încă şi mai mulţi
		Care dă Răpnin toţi au fost priimiţi
		Şi pînă în trii zile ca un iarmaroc
		Cu toţi înpreună era la un loc.
		Orice vindea turcii, ce-ai fi întrebat,
		Numai să să vadă viu, cu capul scăpat,
		Şi oricîţi din turci s-au înpreunat
		Cu Răpnin, atunce toţi l-au lăudat
		Şi aşa rînduri rînduri Dunărea o tréc.
		Şi husari de oaste pe dînşii petrec
		Şi petrecuţi fură. Oastea din Chiliia
		Dunărea trecusă cu toată mîndriia.
		Atunce dar creştinii de-a loc, cîţi fusără,
		La Răpnin venisă, darul adusăsă,
		Mulţămire îi fac că i-au mîntuit
		De supt jugul turcescu ce i-au fost ţinut
		Acolo Răpnin oareşce mai şadé
		Nu face zăbavă, la Bender purcede
		Şi-ndată cu Palin cum să-npreunară
		Mai cu mare grabă triaba apucară
		Că întîi tătarăi cei de la Bugeagu
		Şi getsanii nohai la dînşii îi trag
		La dînşii îi chiiamă pe cîţiva mîrzaci
		Le făgădueşte orice lor le place
		Şi să încredinţază mîrzacii, cu dînşii,
		Că de acum la turci n-or mai fi dintr-înşii
		Şi încă s-or sili la crîmleni să scrie
		La toate cu dînşii ca una să fie
		Şi di-acum cu turcii una să nu fie,
		Iar cu moscalii prietini să fie.
		Şi acest zapis dau şi îl întărescu
		Giurîndu-să toţi şi să iscălescu.
		Turcii din Bender cum au auzit
		De aceste toaté, pre rău au slăbit,
		Că mai înnainte chiar la ivală
		Eşind din cetate ades da năvală,
		Iar după aceasta s-au tras în cetati.
		Nu videi nici unul vr-un bine să caute.
		Panin ghinărariul triimeti în cetati
		Om ca să le spue despre a sa parti
		Că mai bine ar fi făr-de bătaie
		Cetate s-o lasă, să nu să mai tae.
		Că agiunge atîta de sînge vărsasé
		Despre amîndoaă părţi iesti înpuţinare.
		Mai bine să iasă cu armile lor
		Şi orice-ar vrea să-ş ia toati ale lor.
		Şi răspunsu din-nuntru acestu fel îi dau:
		Că pîr la un an iei răspunsu nu dau.
		/[149] Palin ghinărariu, aşadar, cum véde
		S-apucă de triabă nicicum şade.
		Şanţuri le porunceşti să sape de grabă
		Drept asupra porţii şi să facă triabă;
		Strîmbe să le facă şi toaté cîrjoete
		Pîn lîngă hindichiu ş-acolo s-aştépte.
		Acele găteşti, oste întră-ntr-însa
		Nimé din cetate dé veste nu-i prinse.
		Apoi şi aiure la alt loc, iară
		Pre cu mare grabă scări rădicară.
		Pe de altă parte, bombile-s gătiti
		Să-nceapă s-arunce diodată în cetati.
		Şi la alt loc iară ei îş dau năvală
		Ca cii din cetate să aibă amăgeală
		Unde, la ce parte, dincotro s-or strînge
		Pentru apărare şi doar i-ar înfrînge.
		Unde că moscalii încep să să suie
		Alţii pe la porţi umblă să descue
		Bombé ne-ncetate aruncă-n cetate
		Focul să aprinde. Oh, ce răutate!
		În trii părţi s-aprinde şi diodată cuprinde
		Şi fumul şi para piste tot să-ntinde.
		O samă de turci, cii mai îndrăzneţi,
		O samă de pedestri, cii mulţi călăreţi
		Pe din vale es şi la mal apucă.
		Deznădăjduiţi purceg ca să fugă.
		O samă de oaste din polcuri rămasă
		La bătăi atunce înnuntru nu-i trasă.
		Pe turci cum îi văd îndată s-au gătit,
		Cînd au fost drept dînşii un pali li-au dat
		Şi aşa mai toţi acolo picară.
		Cîţi au mai rămas de fugă plecară
		Iar cii dinnăuntru, cîţi mai rămăsăsă,
		Şi cu-n sarascher atunce fusăsă,
		Un Mehmet Emin şi cu alţi doi paşi
		Şi cu acii de loc şi cu alţi ostaşi.
		Toţi să sfătuiră şi află că-i bine
		La Panin în grabă cetate s-o închine
		Şi pe dînşii să-i lase cu toate să iasă
		Şi într-acest fel ei un om gătasă.
		Şi-l scot afară, la Panin să vie
		Şi aceste toate lui să i le spuie.
		Panin, dar, cum vedi pe acel triimes,
		Şade şi-l ascultă toati cîte i-au spus.
		Şi aşa, cu mînie îndată-l goneşti
		Şi la cii din nuntru de sîrgu poronceşti,
		De nu s-or da vii, pre toţi să-i omoară
		C-un ceas mai în grabă şi să-i scoată afară.
		Deci, cum auziră, ca nişte morţi fură
		Şi ca să s-închine îndată începură.
		/[150] Putč ca să vadă oricini ar fi vrut,
		Cu ce plecăciune atunce au eşit
		Turcii şi toţi paşii, bărbaţi şi muieri,
		Şi copii şi fete şi alte avéri.
		Aceştia sînt ciia ce zicč odată
		Precum că Benderiul ie fată curată;
		De cînd s-au făcut, nime, niciodată,
		Orice fel de oaste n-au putut să-l bată.
		Iată, acum se vede şi toată tăriia
		Şi a turcilor, toţi, toată vitejiia.
		Afară din paşi robiţi, s-au aflat
		Cinci mii şi cinci sute cînd s-au numărat
		Şi cinzăci şi patru piste tot ei fură
		Atunci cînd i-au scos ş-au pus di-i numără.
		Cum şi tunuri mari găsîră-n cetate,
		La tabii, la porţi, unde era gătate.
		Noaă sute doaă şi cu şaşzăci
		Havanuri turceşti, opt şi doaăzăci
		Şi altile multe orice ar fi cercat
		În ţaphana înnuntru orice ai fi aflat.
		Iar robi, pisti tot, s-au aflat de toţi
		Piste mii unsprezăci număraţi dă toţi
		Şi încă noaîzăci şi cu şăpte sute
		Cu numele lor la izvod trecuté.
		Aşa dar Benderiul acel pre vestit
		Cu acest fel de chip au luat sfîrşît.
		
		Şi după aceasta şi Cetate Albă făr de zăbavă
		Să-nchină degrabă.
		O mie şi trii sute piste toţi şi trii
		Ostaşi era-ntr-însa, eniceri, spahii.
		Ei dacă au văzut că nu să mai poaté,
		La moscali să-nchină cu ce au, cu toate.
		Atunce Romenţov, cît să zăbovisă
		Pe la Cahul, zic, el orînduisă
		Pe un ghinărar, Glebov ce-i zicč,
		Să meargă-n Brăila şi numai s-o ie.
		Cum agiunsă, dar, şi o încungiurară
		Să să bată-ncepu şi fac mare îndrăznială,
		Dar vro stricăciune nici pic nu pot face
		Că o încungiuras[ă] numai pe dincoaci.
		Iar pe dispre apă nu era putinţă
		Undé era nădejde cea di biruinţă.
		Ş-aşă-n multe rînduri şi cîteva zile
		Din puşci şi din tunuri nici nopţi nici zile
		Nimică nu-ncetiază ce tot le slobod,
		Cum şi cii dinnuntru să apară cît pot.
		Glebov dacă vedi că nu-i cu putinţă
		Ca să facă atunce vreo biruinţă
		Îndată să rădică, la Macsăneni vine
		/[151] Şi cu toată oasté acolo rămîné.
		Lui feldmarşal încă îi scrie îndată
		Precum că nu poate mai mult să să bată.
		Atunce Romenţov nefăcînd zăbavă
		Şasă mii pihotă triimete în grabă.
		Lui Glebov îi scrie cu ceva mînie
		Să margă-n Brăila cu mare tărie.
		Călărime toată la un loc nu şade
		Şadé pin pregiur, turcii ca să-i vadă,
		Turcii să gîndiască cum c-au mai vénit
		Oaste moschicească şi s-au înmulţit,
		Di n-or putč sta pînă în sfîrşit.
		Şi într-acesta chip aşa au făcut
		Turcii din Brăila cîţ era-n cetate.
		Dacă văd moscalii, văd că nu să poate
		Ca să o mai ţie, căci şi iarna vine
		Şi agiutor nici pic nu văd că le vine
		Şi aşa cu toţii ei să sfătuiesc,
		Din mic pîn la mare cu cale găsăsc,
		Ca tot să purceadă, Dunărea să triacă,
		Să lasă cetate, la Saccč să margă
		Undi e vizîriul cu toată urdiia
		Acolo să şază cu toată tăriia.
		Şi aşa, într-o noapte, Dunărea trecură
		Cetate lăsară, moscali nu ştiură.
		A doa zi, dar, dis-de diminiaţă,
		Moscalii căutară pre turci ca să-i vază.
		Caută-n toate părţi şi iau sama biné
		Să vadă pe turci şi nu văd pe nimi.
		Atunce purceg, la cetate mărgu
		Şi vin pîr la poartă şi nu trec,
		Căci că să temură lagum să nu fie
		Cu înşălăciune şi aprinsu să fie
		Ca să prăpădiască pre toţi deodată
		Şi să fie în lume faptă lăudată.
		Ş-aşč ei gîndind, vro cîţiva turci văd,
		Bolnavi şi bătrîni la un loc că şăd;
		Îi chiamă afară, cu dînşii grăiescu
		Şi îi cercetiază şi le adiverescu,
		Precum nici lagumuri, nici altă nimică,
		C-au lăsat cetate numai pentru frică.
		Dacă aud aceste, s-au încredinţat
		Şi numaidecît înnuntru au întrat.
		De lucru s-apucă, pun şi curăţăscu
		Şi zaherea multă acolo găsăscu.
		Glebov ghinărariul îndată că scrie
		La feldmarşal merge acea bucurie
		Şi feldmarşal încă cu slavoslovie
		Mulţumită-nnalţă şi cu bucurie
		/[152] Celui de sus, zic, marele înpărat
		Celui ce-n războaie prea i-au agiutat.
		Şi după aceasta mai orîndueşte
		O samă de oaste pentru Bucureşti.
		Şi piste Olt încă, tot din oastea lor,
		Patonchii, Zametin cu oamenii lor
		Îi orîndueşte ca să şadă dé pază.
		Şi cît pentru turci, să caute să vază!
		După ci-i învaţă şi-i orîndueşte
		Toate cum să cade, la Iaş să porneşte
		Şi vine pe Prut, pîr la Chipereşti,
		De acolo încoaci să şăzi, s-o prăveşti,
		Să vezi alai mult şi rînduri tocmit
		Şi-n şăs la Frumoasa lagăr au făcut.
		Că acolo, dar, şi mitropolitul
		Şi arhiereii îş tocmăsc cuvîntul
		Cel de mulţămire la înpreunaré,
		După cum să cadé ca unui mai maré.
		Aşa dar, cum vine, fără de mîndrie,
		S-au înpreunat cu ţăromonie.
		Atunci şi vlădica nu prea cu lungime
		Mulţămită-i face, oraţie spune.
		Şi arhiereii iară să înpreună
		Şi cunoscu o faţă vesălă şi bună.
		După arhiereii s-au înpreunat
		Toată boerimea şi i-au întrebat
		Pe fiişticare, pîn la cel mai mic,
		N-au arătat mîndrie nici pic.
		Toţi ni-am minunat di-atîta mărime
		Cum poate să fie fără de mîndrime?
		Era şi alţi boeri atunce veniţi
		A Vlahii, zic, acii mai vestiţi:
		Brîncoveanul unul logofătu cel mare
		Şi Dudescul încă era, vornic mare,
		Mihai Măgureanu şi el îş venisă,
		Cum şi Filipescu Pană aice fusăsă.
		Aşa şi ei, dar, s-au înpreunat
		Cu feldmarşal, zic, şi cinste li-au dat.
		Şi pisté trii zile toţ s-au rădicat
		La cfartir în Eş cu toţ au întrat.
		Iar Răzăvschie încă atunce, dé curînd,
		Pentru vreo slujbă ghinăral eşind,
		Comandir îl face aici în divan;
		Ce, cum s-au purtat, n-au plinit un an,
		Apoi Corsacov s-au orînduit,
		Aice în divan pe dînsu l-au făcut
		Comandir să fie, trebile să poarté
		/[153] Şi samă să dea el pentru toaté.
		Aşa şi la Smil, el orîndueşté
		Pi-un polcovnic Veisman, şade dé păzăşté.
		Veisman la Smil îş face o chibzuire
		Pentru Tulce, zic, să-i dea o loviré.
		Caice apucă şi şăici cîteva
		Şi-aşa, făr de veste, cu oasti cîtăva
		Dintr-o diminiaţă, el face năvală
		Şi pe cîţva turci el îi şi omoară.
		O samă dintr-înşii, ca cîţ mai scăpasă
		La Baba şi-n Sacce acolo întrasă.
		Moscalii cum văd că ei fug, nu şăd,
		Ce găsescu apucă şi să întorcu, nu şăd;
		Tunuri doaăzăci şi geaphaniaoa încă
		Toate le rădică, nu lasă nimică.
		Feldmarşal în Iaş şadé iarna toată
		Şi la Bucureşti dă oardili să bată,
		Că un Manoli vodă, domnul ce fusăsă
		Şi cu-n paşă maré atunce venisă,
		Întră în Bucureşti, în scaun că şadé.
		Toţ boerii fug, nimine nu şadé.
		Atunce poroncă şi feldmarşal încă
		Oastea din Focşăni să nu ste nimică,
		Drept la Bucureşti cu grabă să margă
		Pe turci di-acolo să-i bată, să-i spargă.
		Atunce să porniră moscalii, de grabă,
		Din Focşani eşiră ş-agiunsără-n grabă
		Şi să apropiiară lîngă Bucureşti
		Aşteptînd dinuntru ca să audă veşti.
		Vestea cînd aud şi pe turci îi văd,
		Îndată să gătiră şi nici pic nu şăd.
		Aşa dar moscalii rînduri să tocmăscu,
		La un cap de pod să orînduescu.
		Turcii cum îi văd nimică nu şăd,
		Toţ cu tocmală şi vremea nu pierd.
		Îndată începură ca să dea din tunuri
		Moscalii în turci, undé şidea rînduri.
		Ş-atunce cunoscu turcii că nu poate nimi
		Cu Moscul să prindă, oricîţ sînt pe lume.
		Lasă Bucureşti, alăturea trecu
		Ş-aliargă cît pot pîr Dunărea o trec.
		Volintiri husari cît pot îi gonescu
		Şi pe cîţ agiungu, pe toţ prăpădescu.
		Atuncea şi vodă pe la Olt îş trece
		Şi iar la Dunăré dincolo îş trece.
		Atunce moscalii întîi Bucureşti
		Ş-o samă îi triimeti de străjă în Ploeşti.
		/[154] Pun străji şi pi-aiure, la Dunăre încă,
		Şi aşa petrec făr de liac, dé frică.
		Feldmarşal în Iaş petrece pre bine,
		Cu toţi înpreună pîră vara vine
		Aşadar în iarbă dă poroncă, în grabă,
		Toţ să să gătiască să margă la triabă
		Şi numaidecît aşa au eşit
		La lagăr afară şi toate au gătit.
		Şi aşa purceg şi încet ei mergu
		La Covurlui trec şi-acolo petrec.
		O samă de oaste elu mai triimite
		Drept la Bucureşti şi să-i fii aminte,
		La Ghiurghiov să cerce; să le fie-aminte
		Ca turcii să nu vie şi iar s-or întinde.
		Ş-acolo lăsasă cîtăva pihotă
		Călărime multă şi oaste slobodă.
		Ghinăral Răpnin era-n Bucureşti
		Şi cu altă oaste aştepta den veşti.
		Atunce, dar, turcii trec din ceia parte,
		Vro cîteva mii trec în iasta parte,
		Mergu şi dau năvală la Giurghiov, afară.
		Moscalii cîţ era îndată să-nşirară,
		Dar văzînd mulţimi, socotesc cu cale
		Şi lui Răpnin scriu să vie mai taré,
		Agiutor s-aducă că-i lucru dé frică,
		Că turci sînt prea mulţi şi nu-i triabă mică.
		Mai era la Ghiurghiov şi un alt maior
		Şi, fiind sfădit, n-au dat agiutor
		Răpnin încă, în grabă, atunci n-au vénit
		Şi dintr-acea oaste mulţi s-au prăpădit,
		Că abia cu fuga puţini au scăpat,
		Iar turcii îndată cetate au luat
		Şi cu mare grabă ei o întărescu
		Şi îndată îş aduc ci le trebuescu.
		Răpnin după aceasta merge mai pe urmă
		Şi văzînd mulţimea să trage la urmă.
		Romanţov îi scrie cu mare mînie
		Să facă ce ştie cîti vitejie.
		Pi-acii doi maiori îndată i-au rădicat
		Cu fiiară în picioare întru i-au mînat,
		Turcii la Ghiurghiov să adao[ga]ră mulţi,
		Fac mare gătire; toţ îs sfătuiţi
		În Bucureşti chiar diodată să margă,
		Să bată moscalii şi pe toţ să-i piiardă.
		Iar moscalii, o samă, mai di demult încă
		Era scoş de strajă, avînd ceva frică
		Dispre o fîntînă a Radului vodă,
		Să şadă de străjă s-audă să vadă.
		Şi la Ialomiţă încă era duşi
		O samă de oaste acolo supuşi
		/[155] Şi [şi]de [de] strajă acolo dé pază,
		Cînd s-or porni turcii să caute să vază
		Ca ce ştie, şăd păzînd acole.
		Iar feldmarşal încă şăzînd dincole,
		Unde-au mersu întins drept la Covurluiu;
		Acolo şăzusă cu lagărul lui
		Veisman, dar, atunce din niscareva turci
		O vesté audé, că iarăş sîntu turci
		În cetatea Tulce, de curînd veniţi,
		Vro cîteva mii şi bine gătiţi.
		Îndată purcedé cu cîtăva oasté,
		Pihotă mai multă; ş-aşa, făr de veste,
		Într-o diminiaţă, la Tulce agiunge,
		O bate, o strică şi tot nu-i agiungé.
		La Babadag merge, că era urdie,
		Vizîriul cu toţii şi toată tăriia.
		Turcii cum îi văd, nimică nu şăd
		Şi plecînd, de fugă, nădejdea îş pierd.
		Moscalii eu toate cele ce găsiră
		Şi cu toţii drept la Sacce veniră.
		Bat şi ard Sacce şi cu ce găsăscu,
		Cu bună dobîndă la Smil ei sosăscu.
		Îndată, cu poştă, lui feldmarşal ei fac ştiré
		Di-acea minunată a lor izbîndiré.
		Mult s-au bucurat feldmarşal atunce
		Di-acele izbînzi, cum şi pentru Tulce.
		
		Iar la Ghiurghiov încă să odăosăsă
		Mulţime de turci, atunci să strînsăsă.
		Musun-(lu încă sarascher era
		Şi Manuil vodă lîngă dînsul s-afla.
		Atunce, de la Ghiurghiov, turcimé pre multă
		Înspre Bucureşti vinu, bine tocmită;
		S-apropie bine pînă la Văcăreşti.
		Atunce moscalii es din Bucureşti,
		Batalion care îndată să facu
		Şi stînd la bătai, îndată îi spargu:
		Era vreo doi paşi cu oaste înpreună
		Şi pliacă de fugă cu toţii înpreună.
		Atunce şi Răzăvschie de la Radul Vodă
		Le aţine cale cu oaste slobodă,
		Întră-ntr-înşii, cu grabă tae şi goneşte
		Pe la Ialomviţi, acolo îi loveşte.
		Cielalţi moscali ce era supuşi,
		Cum am zis mai sus, mai didemult duşi,
		Cu toţii îi gonescu, pe cîţ agiungu tae
		Pînă lîngă Ghiurghiov, să vezi ce stupae!
		Acolo mai stau ceva să să bată,
		Norocul să-ş cerce, ca şi altă dată.
		Moscalii cu iuţimé şi mînie mare,
		/[156] Fac năvală mare şi să bat pre tare.
		Turcii dacă văd că nu-i cu putinţă
		Cearcă mai sus, devremi, cea di trebuinţă
		Gheceturi gătescu şi corăbii încă
		Şi cu[m] vine noapte nu mai şăd nimică
		Cîţ pot ca să triacă fug din ceia parte,
		Întră la Ruşciuc, că nu era departe.
		Iar cîţ rămăsăsă de nu au trecut
		Pi-aciia, pe toţi, moscalii i-au robit.
		Cantimir întîi întră în cetaté,
		Ca un bun vitiaz, ce nu să mai poate.
		Ceialaltă oasté pradă şi apucă
		Şi orice găsăscu, nu lasă nimică.
		Atunce Cantimir esă în grabă afară
		Cu alţi ofiţări şi tunuri aflară
		Şi-ndată li-aprindu cu toată tăriia
		Şi le îndreptiază undé era urdiia.
		În ostrov, aproape, sarascheriul şădč
		Musun-ólu, zic, aşteptîndu prăvič.
		Atunce dar, îndată, cum au văzut dînd
		Tunuri drept spre dînşii şi glonţuri viind,
		Pre cu mare grabă nici pic nu şade,
		Urdiia o lasă şi-ndată purcede,
		Gheceturi apucă şi năvăliri fac
		Şi unul piste altul a întra nu-ncap.
		Trec în ceia parte cu spaimă pre mare
		Şi care de care să fugă mai tare
		Urdiia întriagă cu tot ce-au avut
		La moscali o las şi ei au fugit.
		Iar Manoli vodă neputînd să triacă,
		Cu cîţva di-a lui, au vrut ca să margă
		Piste Olt di-a dreptul, să nu zăbovască
		Şi di-acolo iar în Ţara Unguriască.
		Iar la Ghiurghiov încă îndată s-apucă
		Orice-au rămas, toati să le strîngă,
		Urdiia cu totul, cum au fost întriagă,
		O eu şi o înpărţăscu pre cu mare grabă.
		Ghiurghiovul grijăscu şi oaste aşază,
		Înnuntru acolo să şază de pază,
		Lui feldmarşul încă îi scriu de izbîndă
		Şi c-au biruit cu mare dobîndă.
		Atunce îndată altul iar sosăşte,
		Corosciu în grabă din Crîm nemereşte,
		Scriia bucurie cnezul Delguruchi,
		Cum c-au luat Crîmul, mare noroc,
		Şi schelile toate din giur-înpregiur.
		Au aşăzat toate acolo înpregiur
		Şi şerinii toţ cu o legătură
		Ş-au făcut tocmală cît nici o gîndiră
		Han[ul] lor. Ş-au făcut şi zăloage-au dat
		/[157] Şi la înpărăţie cu toţii s-au plecat.
		Acesti vestiri atît minunate
		Romenţov li-aude, laudă cît poate
		Pre cel de sus, zic, mare apărător
		Care totdiauna le fu agiutor.
		Intră-n bisărică, face mulţămire
		Vivat peste vivat cu bună tocmire
		Masă mare faci la toţ ofiţării,
		Face mulţămită şi la toţ oştenii.
		Apoi, după aceia, la Iaş să porneşte
		Şi făr de zăbavă aice sosăşte,
		Boerimea toată nainte eşiră.
		După-npreunare cu toţii veniră,
		În Iaş au întrat şi s-au aşăzat
		Iar la acel ceas grafu au întrat.
		Iar după trii zile, oasti ceialaltă
		Fiind mai pe urmă, au sosît o dată.
		Pe toţ la cfartiré i-au orînduit
		Ş-afară şi-n Eş şi s-au odihnit.
		Féldmarşal aice încă cu toţ bine
		Şi cinste le dă, cum li să cuvine.
		Petrece cu toţii, dragoste li-arată,
		La mesă mari iară cu toţii să şază.
		A Ecaterinii fiind sărbătoaré,
		Pentru înpărătiasa face masă mare,
		Un ziiafet face, cu lumînări multe
		Şi-aprinde făşîcuri de noi nevăzute,
		Pojară cu slové şi cinci biruinţă
		Şi boorul şi corbul pentru o credinţă,
		Toate aceste focuri frumoase le arată;	
		Şi din doi stîlpi mari esă cîte o roată,
		Sus pe cer candile pline de lumine
		Privind cineva îş eşă din sine.
		Întru-nuntru iar focuri, muzicanturi multe.
		Pîr la miez de noapte şi mai înnainte
		Acesta zăiafet şi altile iară
		Oricîte au făcut, mie mi să pare
		Dintr-o bunătate c-aceste sînt toate.
		Aceste ce scriu, pe cît mi să poate,
		Laudă să-i dau cu toată dreptate.
		Şi, ca să-i arăt toată bunătate,
		Opt stihuri i-am scris, numele i-am pus
		În rîndu, la(nceput, cîte-o slovă i-am pus:
		Cine[a ne]a vrea citiască, bine să-l cunoască
		Pre acest om mare şi să-l precinstiască,
		Că multă silinţă şi vitejii mari
		Au făcut, la turci apărînd pré tari,
		Că astăzi cu toţii slobozi de sîntem
		( Cu o gură toţ noi lui să-i zicem:
		/[158] Roma niciodată s-au învrednicit
		Oricînd ca să aibă feldmarşal vestit;
		Mi să pare mie că nici Sţipionii
		Amîndoi n-au fostu ca tini, nici unii,
		Nu că mă-nbunezu, ce adivăr arăt.
		Ţie ţi să cadé ( şi pietrile văd (
		Orice fel de cinste şi laudă mare,
		Va zice oricine făr de apărare.
		
		Pentru al Roşii feldmarşal, zic
		Ca orice trec, om fu, ne-ndoit nici pic.
		Lui că i să cadé, faptile îl arată
		Că nume ce-au dat nu-i în lumea toată.
		Iar noi, moldovenii, cu o plecăciune
		Pentru a lui viiaţă facem rugăciune:
		În războiu oricînd să fie ferit
		Şi în toată viiaţa tot nebiruit.
		1790 oct[ombrie] 12
CPRV *), X, p.142(158

ISTORIE CE AU SCOS DOMNILOR ŞI BOERILOR

			[160] Oh! lume înşelătoari,
			De înpăraţi învrăjbitoari!
			Cum erai de dulci mieri
			Acmu eşti-amară fiere.
			Şi cu toate-înpodobită,
			Acmu ai căzutu prè urîtă.
			Îndestulată eşti di toate,
			Şi domnii n-avură nici o parte!
			Că de ce nu s-au temut,
			Acee acmu li-au sosîtu.
			Macar căzămîntul boerilor
			Esti ca vai de capitile lor;
			Că dintr-înşii sîntu periţi
			Cu sărăcie înpodobiţi
			De năcaz şi di sudori
			Să bolnăvăscu pe zî de cinci ori.
			/[161] Nu mai le esti pe dreptate
			Să le pat-aceste toate.
			Nu-i cu cale să grăimu,
			Ca să nu-i mai pedepsîmu.
			Să scriemu tot de domnie,
			Că-au rămas la gre urgie.
			Din bezădele, cum vădu eu,
			Or să rămîe-în halul mieu,
			Macar că eu sînt o slugă,
			Slujescu, mănîncu şi puiu în pungă.
			Dar ei fiind învăţaţi în bini
			Or să le cadă cu ruşine:
			Cînd n-or avè omu să-i slujească,
			Atunce vor să se pedepsască,
			Că n-or putè să ţîe slugă,
			C-apoi pînea n-a s-ajungă.
			Acista tot va să să facă
			Ceva vremi să mai triacă.
			Cheltuiala au sfîrşit,
			Că-au fostu bani di fumăritu.
			Blăstămuri di fămei săraci
			Nu le vor fi lor în paci.
			Ce şi casăle celor ce ari
			Or să rămîe la vînzari.
			Că di cînd s-au dischisu oştile
			Şi-au perdut şi minţîle,
			Tot îmblînd din casă-în casă
			Cu inime fripte şi arsă
			Şi să afle pentru paci,
			Ca doar Moldova să va întoarci!
			Cum să-arată, nu să întoarci,
			Pe cum văz, di aice încoaci.
			Boerii vor să se eglindisască
			Ca să nu se-nebuniască
			Şi toţi la o vorbă să fie
			Pe datornici să-i mîngîe
			Fiinducă strigă-n gura mari,
			Că-i vor pune la închisoari.
			Şi, di voie ră ce au
			Slugele odihnă n-au.
			Nu mai avemu sănătate,
			De le putem răbda toate.
			Stăpînii las să grăiască,
			Ca să să mai răcoriască,
			Că au foarte inemă amară.
			De ce, Moldovă, bună ţară,
			Că unde stau de gîndescu
			Inemile li să topăscu
			Di zefchiuri ce au făcut,
			Preumblîndu-se pe la Prut
			/[162] Cu butea cu patru cai,
			Făcîndu zefu[chiu] ca nişti crai.
			Lăutarii le cînta
			Şi ei, de grija ţărăi nu purta!
			Dumnăzău aşe văzîndu,
			Îi lăsă în vecu plîngîndu
			Plîngîndu-şi păcatele
			Ca să-şi cunoască faptele.
			Faptele pe-n ţări ce au făcut
			Acum toate lor le-a sositu
			Că zăfchirile ce au tras
			Acmu le varsă pe nas.
			N-or sfîrşi inima rè
			Cîte zîle vor avè.
			Unde-aminte îşi aduce
			Pîne nu putu să mănînce.
			Ca cîţi oameni audu trecîndu
			Tot călăraşi le esti în gîndu
			Şi se scoală di la masă
			Cu inimile fripti, arsă
			Şi tot stă di gîndeşti
			Şi din gură aşe grăeşti:
			( Moldova că ni-au lipsît,
			Mai bini am fi muritu,
			Să nu mai trăim cu ocară
			Mai mult cu inimile amară!
			De pe-acum au început lume
			A nu-ţi căuta la cuvînt
			Pre cari nu avem prepus
			Acum s-au-nălţat mai sus.
			Îi dăm bună dimineaţa
			El nu va să ne vază faţa.
			Aceste nu sînt nemică, frate,
			Ori să vie rele foarte,
			Că vii să mergi la bărbierie
			Să te rază pe datorie.
			Şi vor să ne amăriască
			Pentru Ţara Romîniască.
			Bătîndu cu cuvintele,
			Ce am făcut pungele?
			Dar noi ce răspunsu să dăm,
			Ca să nu ne ruşinăm?
			Zicîndu c-au fost pungi pe nedreptate,
			Şi n-am avut d-eli parte.
			Cu toate aceste n-or să creadă,
			Zicîndu că sînt la ladă
			Şi le ţinem tot ascunsă,
			Pin ghiavghiruri sînt pusă
			Şi nu ştiè că în sanduci
			N-au şoaricii ce s-apuci.
			/[163] Să venim dar la cercetari,
			La ce di pi urmă stari,
			Că boierii di divan
			Vor s-ajungă baccevan
			Şi să strîngi pe socacu,
			Vînzînd tot praji şi spănacu.
			Aciasta di nu le vine
			Şi vor să trăiască bini,
			Apuce-se di băcălie,
			Că esti mai mari boerie.
			Şi aciasta di nu le placi,
			Pe hamal. Vază ci faci
			Că cît esti zîoa de mari,
			Cară lemni în spinari.
			Sîntu şi-alte mansupuri multe,
			De nu pot să-i vie-aminte,
			Nici pociu să le povestescu
			Că mă tem să nu răcescu!
		
		Şi s-au sfîrşit halturile muntenilor pînă aici.

CPRV *), XI, p.160(163

VERSURI PENTRU MOARTEA DOMNULUI GRIGORIE GHICA, ÎNTÎMPLATĂ LA ANUL 1777 OCTOMBRIE 1

			[179] Vrînd să arăt şi să grăesc,
			De mirare mă uimesc.
			A grăi nu mă pricep,
			Nu ştiu de unde să încep,
			Să facu o jalnică vorbă
			De Grigorie Ghica vodă,
			Cel puternic şi vestit,
			La ce sfîrşit au venit.
			/[180] O limbă ritoriciască
			Ar trebui să vorbască,
			Să arate aciastă tîmplare
			Gro[a]znic[ă] şi de mirare,
			Din care îi cunoscut foarte
			Halul lumii cei deşarte
			Şi cum n-are nici un bine
			Lumia, statornic în sine.
			Să cugete orice om
			Tîmplaria acestui domn.
			Ca să vază înnalta stare
			Ce primejdie grè are.
			Era plin de bucurie
			Luînd a triia domnie.
			Şi în vremia cît au domnit
			Cu mari nădejdi s-au hrănit.
			Dar aceste nădejdi multe
			Nu putură să-i agiute,
			Ca să pue la lucrare
			Cugetul mării sale,
			Nici putu să să păzască
			De urgie înpărătească.
			Căci făr de veste îl ajunsă
			Primejdie cè ascunsă,
			Primejdie gria de moarte,
			Cu care li-au sfîrşit toate.
			Şi nu de moarte firiască,
			Ce de sabie turciască.
			S-au vestit în ţara toată
			Cum că vine de la Poartă
			Un capigiu rînduit
			Şi conace i-au gătit.
			Iar nimeni nu ştiè,
			Cu ce trebi că viniè.
			Numai vodă au zis că ştie,
			/[181] Arătînd în spătărie,
			Fiind boerimia toată
			Şi obicinuita gloată,
			Cu o săptămînă înnainte,
			Au zis aceste cuvinte:
			( Acest capigiu ce vine
			Este prieten cu mine
			Şi-i trimes ca să vestiască
			De poronca înpărătiască,
			Că nu-i grijă de război
			Aicia în ţar[ă] la noi.
			Şi-aduce ferman de pace,
			După cum ştire ne face.
			O, ci urît prieteşug
			Şi aşa gro[a]znic vicleşug!
			O, ce vestire tăcută
			Numai la duşmani plăcută!
		
			După ce s-au auzit
			Că la Şanta au sosit,
			I s-au trimis înnainte
			Alai cu domniască cinste,
			Ca să-i facă întîmpinare,
			Fiind bei şi agă mare
			Şi cu pompă să-l priimiască
			Ca pre-o slugă înpărătiască,
			Căci s-au vestit tuturor,
			Cu paia de ibrihor.
			Şi aşa întrînd în oraş
			Acest prieten ucigaş,
			Mergînd cu al său agarlîc
			La casăle de beilic,
			Sîmbătă diacă au sosit,
			Vezi, vicleşug ce au găsit!
			Au zis, cum că-i bolnav foarte
			Şi au cerşut doftor să-l caute,
			/[182] Trimiţînd lui vodă ştire
			Cum că au slăbit preste fire.
			Şi ar vrè să vie la curte
			Avînd a vorbi multe,
			Trebi mari, lucruri înalte
			Şi fermanuri să-i arate,
			Dar nu poate pentru boală,
			Căci nici din pat nu să scoală.
			Vodă auzind, au crezut
			Ca cum l-ar fi şi văzut
			Şi neavînd nici un prepus,
			I-au trimis acest răspuns:
			Să nu facă osteneală
			Fiind supărat de boală,
			Că a merge măriia sa
			Acolo la gazda sa.
			Şi mai mult să amăgisă
			Pentru boeri ce fugisă,
			Să facă cu turcu sfat,
			Ca să le vie de hac.
			De ar fi spus drept Fotachie
			Precum a spus Gavrilachie,
			Poate ar fi putut prepune
			Acè ascunsă înşălăciune.
			Dar ce să zicem mai mult;
			Ciasul morţii nu-i ştiut!
			Deci, duminică sara,
			O, ce cias şi zi amară!
			Poruncisă să gătească
			/[183] Carîta sa cia domniască
			Cu atîta grăbire mare,
			Ca cum ar merge la pri[m]blare.
			Adese zicè şi întreba:
			Ce nu-i aduc carîta?
			( Ziceţi, mai curănd să tragă,
			Ca vremea să nu se treacă.
			Şi aşa, în grabă purcezînd,
			Au rămas doamna plîngînd,
			Căci i-au zis să nu meargă
			Pînă a cerceta[t] să vadă
			Acel turc aşa numit,
			Cu ce porunci au venit?
			Dar, fiind ca şi mai-nainte,
			La nimic n-au vrut să asculte.
			Nici atunci n-au ascultat
			Acest folositoriu sfat.
			Iar, cînd au vrut să purciagă,
			Tufiingiu paşa întriabă:
			( Afendi, amu ar fi bine
			Să mai eu oameni cu mine,
			Macar cîţva tufiingii,
			Că mărg numai doi copii
			Şi dintre boernaşi,
			Al doilea cămăraş.
			Atunci vodă i-au răspuns:
			( Nu trebue, sînt de-agiuns!
			Bostangii să gătisă,
			/[184] Precum li se poruncisă.
			Şi i-au eşit înainte,
			L-au întîmpinat cu cinste.
			Şi, suindu-se pre scară,
			Sprijinit de suptsuoară,
			Uni îl ţinè de poale,
			Alţi făcè temănele.
			Dar acele gătiri, toate,
			Er[au] tocmite spre moarte.
			Căci dacă s-au suit sus
			Şi la capigiu s-au dus,
			L-au privi[t] cu bucurie,
			Arătîndu-i prietenie,
			Zicînd: bine-ai venit,
			Prietenul meu cel dorit!
			Dar cheful le era cu diadins
			Pentru vodă, că l-au prins
			Şi lesne l-au amăgit,
			Precum n-au nădăjduit.
			Pre copii, cu tufingiul
			I-au luat la cafegii
			Adică, ca să-i cinstiască
			Pre orînduiala turcească,
			Cu ciubuc, cu cafele,
			Să nu stè pe la perdele;
			Ca de-or auzi strigare,
			Să nu facă turburare.
			Uni turci şădia la uşi,
			Alţi prin cămări ascunşi,
			Precum era porunciţ,
			Decuvreme rînduiţ.
			Atuncia au întrat în casă
			/[185] Aciia ce să armasă
			Şi uşile închizînd
			Au stătut cu toţi rînd.
			
			Văzînd vodă-aşa strămutare,
			L-au cuprins rece sudoare,
			Căci atuncea-au cunoscut
			Silţa ( în care au căzut,
			Din care-a scăpa nu poate
			Şi sfîrşitul i-i aproape!
			Deci, făcînd puţină vorbă
			Capiciul cătră vodă:
			Ce i-au zis, cum l-au mustrat,
			Nu ştiu, că nu m-am tîmplat
			Acolo unde vorbè.
			Au cerşut tăbac să bè
			Tabacherea o deşchis
			Şi cătră vodă o întins.
			Şi cînd vodă s-au plecat,
			Adecă să ia tăbac,
			Face semn la haznatariul
			Să-l lovască cu hamgeriu.
			Şi îndată îl loveşte în spate
			Şi-i dete o rană de moarte.
			Atunci vodă căzînd pre pat:
			( Aman, efendi ( au strigat;
			Fie-ţ milă, nu mă pierde,
			Că nu am nici o nădejde!
			Ce, de poţ, chiverniseşte,
			Cu chip de mă maizileşte
			Şi mă scoate din urgie
			Nu-mi lăsa casa pustie.
			    Dar, cine vria să-l asculte
			Sau să vie să-i agiute?
			/[186] Căci, îndată, ciialalţi
			Bostangii ce sta armaţi,
			Năvăli ca nişte hiară
			Şi în cuţite îl luară.
			El, de spaimă şi de frică,
			Să smînceşte şi să aruncă;
			Şi cu dînşii s-au luptat,
			Pînă ş-o fereastră-au spart,
			Vrînd să iasă şi se scape
			De acia cumplită moarte.
			Dar n-au cîştigat folos.
			Căci că l-au coborît jos.
			Şi, pentru ca să nu strige,
			Un turc de grumazi îl strînge.
			Tufigiu paşa prepune,
			Cum că semnile nu-s bune.
			Ia aminte şi ascultă
			Aşteptînd ceva să audă.
			Şi aude un sunet tăcut
			Şi un huit necunoscut.
			Mai ales, au auzit
			Un glas slab şi amorţit
			A lui vodă, ce striga
			Cînd cu turci se lupta
			Şi alergă să între în casă,
			Iar cei de la uşă nu-l lasă.
			Deci i-au căutat să se întoarcă,
			Că, singur, ce vrea să facă?!
			Iar vodă cu atîtia munci,
			Precum am zis, de mucenici,
			După ce au slăbit de tot
			Şi s-au văzut ca un mort.
			Atunci, dar, şi gelatu
			I-au tăet de la trup capul,
			Ţiindu-l, mişcînd, în mînă,
			Capigiului îl închină.
			/[187] Iar trupul cel mult căznit
			Şi de cuţite răzbit
			Şădè pre faţa casei([n]tins,
			Izvorînd sînge dintr-îns;
			Şi se bate ca un peşte,
			În sînge să tăvăleşte.
			
			După ce l-au dezbrăcat,
			Cu o frînghie l-au legat
			Şi l-au dat pe-o feriastră gios
			Despre grădină, din jos,
			Unde bostangii sapă
			Şi acolo, gol, îl îngroapă,
			Din averile lui toate
			Neavînd la a sa moarte
			Macar patru coţi de pînză
			Pe trup să i să tinză.
			Iar capul într-o cutie
			S-au trimis la împărătie
			Cît şi averile lui toate
			S-au luat [din] beilic, la Poartă,
			Ca cunoscut( să fie
			Împărăteasca urgie.
			Şi aşa s-a săvîrşit
			Ghica vodă cel vestit,
			Cu o moarte-atîta de cumplită,
			Straşnică şi necinstită.
			Şi las ca să socotiască
			Orice minte ominiască,
			La cel hal este rămasă
			Această vestită casă.
			Că tot într-acia toamnă,
			Au pornit şi biata doamnă:
			Mult jalnică şi mîhnită,
			Văduvă, la port cernită,
			/[188] Cu tinere bezedele,
			Cuprinsă de multă jale.
			Din curte s-au rădicat,
			S-au pornit la Ţarigrad
			
ISTORIIA LUI GRIGORIE VODĂ GHICA, DOMNUL MOLDOVII, CARE L-AU TĂIAT CAPIGI BAŞA AHMET, CU JERMAN DE LA POARTĂ, PENTRU CARE,
			Vă rog fraţi,
			Să ascultaţi,
			Să vedeţi lumea cea bogată
			Cum este întru toate deşartă, iproci.
			În toată lumea s-au vestit
			Că nu s-au mai pomenit
			Acest lucru însemnat
			Mult groznic şi minunat:
			În Ţara Moldovenească
			Plîngere să să pristosască
			Că Grigore vodă Ghica
			Nu s-au temut de nimica
			Ca, ştiind, să să păzască,
			Peirea să nu-l găsască;
			Să fugă, să pribegească
			Tocma în Ţara Moschicească.
			Ci în toată vremea în veselie
			În halai şi cu chindie,
			Nimic gîndind c-a să-i vie
			Aşa amar şi urgie
			Şi sabie sîngerată
			De la prea-înnălţata Poartă,
			Cu hotărîre să-l tae,
			Ca pe-un miel şi ca pe-o oae.
			Şi să-l piiarză tiraneşte,
			Ca taină şi făr de veste
			/[189] Dintr-acel scaun, din Iaşi,
			Tocma dintr-al său oraş.
			    Deci, la sept. în 30 de zile
			Auzindu-să venire
			De un capigi başa Ahmet
			Să vie în Iaşi, în memlechet,
			Cu ferman şi cu olace
			Să facă ţărăi pace,
			Să nu să mai băjănească
			Lăsînd al lor, tot, să să prăpădească,
			Temîndu-să de tătari
			Şi de războiuri prea tari
			Care în lume s-au ivit.
			Şi noi toţi le-am pătimit,
			De la mic pînă la mare
			Am rămas la prostă stare
			Pentru patimi şi întîmplări
			Cu feli de feli de supărări
			Care nu s-au pomenit
			Acest semn ce s-au ivit,
			Prea luminate domn,
			Cum îi sosi greu sodom,
			Toate întru în zadar îţi fură
			Şi ca clipa să trecură.
			La leat 1777,
			Iată, te înjugaşi cu moarti.
			Vezi, dar, cu ce bucurie
			Aşteptai caftan să-ţi vie,
			Să te-aşeze în domnie
			Cu gînd de statornicie!
			    [Iată, dar, ce suspinare,
			Un plengit foarte mare
			Făcîndu-se între domniţe
			Şi între ale curţii cuconiţă;
			Plîngere şi gemere
			Groază şi gră temere
			Là ceasul cel osîndit
			Cîndu vestirea le-au venit.]
			Căci numitul imbrihor
			Pusese gînd stator
			Să să facă ostinit
			Pentru calea ce-au venit
			Şi bolnav să să facă,
			/[190] Gîndul său să şi-l înplinească,
			Care era prin ferman dat
			De la al său înpărat
			[Care el nu-l arătase
			Cînd întîi să înpreunase,
			Ce ţinea capu să-i ia
			Şi nimărui nu spunia.
			Iar ferman ce-l numise [cum că]
			Pace ţării prisosise,		
			Acolo l-au citit în divan
			Ca să-l înbrace cu caftan,
			Adică cu statornicie
			Să ţie a sa domnie]
			Arătîndu-i mulţămire
			Cu un sul prea supţire.
			[Şi cătră toţi cei mari boeri
			Le arăta mîngîieri,
			Ca să fie cu privighere
			Spre a ţerii întemeere.]
			Care prea puternicul prag
			Arăta ferman pre larg
			Dumnealor boiarilor
			Şi tuturor lăcuitorilor,
			[Cum că toţi sînt cu silinţă,
			Cu statornică credinţă.]
			Şi aşa toţi să bucurase
			Şi veselie luasă.
			[Dupre acestea, după toate,
			După semnele de moarte,
			Iată aici am însemnatu
			În ce chip s-au întîmplat:
			Tahminul ce-l avusese,
			Ce de la Poartă îl dedese.]
			Iar domniia, ca o dreaptă,
			Nu ştiia această faptă,
			Ci porunciia, ca un crai
			La toţi, să-i facă halai
			Şi să-i facă cinste mare,
			Să nu aibă împutare.
			Iar acest mai sus numitu,
			Care însuşi îşi ştiia gîndul,
			Ca un şoim plin de mînie
			Nu avea statornicie
			/[191] La drumuri şi cu olace
			La odihnă şi la pace.
			Ci foarte tare să ducea,
			Conacele trecea.
			[Şi aşa, numitul răposat,
			Lui multă cinste i-au dat:
			I-au eşit cu veselie
			După a sa datorie.
			Şi nimica n-au pohtit.
			Dreptu la conac au sosit.
			După asta au poruncit
			Domnul ţării cel numit:
			Toţi să fie cu înţelepciune
			Şi cu multă plecăciune.
			Să scurtăm, dar, istoriia,
			Să zicem ce-au fostu mîniia,]
			[Că numitul imbrihor
			Pusăsă gînd stătător.
			Că el, cum au sosit,
			Îndată la curte au poruncitu,
			Ca doftor să-i găsască,
			Să vie să-l lecuiască
			Şi îndată au fost trimis
			Dreptu la imbro[ho]r au mersu.]
			[Viind doftoru Fotache
			Cu doftorie descîntate
			Ca să-i dea de osteneală
			Şi să-şi vie în socoteală,
			Au întrat, s-au ploconit,
			Acestu cuvînt au grăit:
			( Stăpînul mieu cel supus,
			Iată, pre mine au trimis
			Cu aceste doftorii.
			Şi te pohteşte să bei.
			Şi să nu aibi firoseală
			Căci aceasta e din răceală.
			[Iar el] ca unu ce să numiie
			[Pe] nesimţite capul să-i ia,
			Au răspuns că era ramazan
			Şi postul lor într-un anu.
			Şi aşa luînd hîrtiia,
			Nu-şi arătase mîniia,
			Ci numai zicea că au răcit
			Pentru calea ce-au venit.
			Şi arătîndu plecăciune
			/[192] Cu cioc seleam să să închine
			La Grigorie voivod
			Ce stăpînea un norod.]
			Şi aşa numitul iatros
			Dîndu-se pe scară jos,
			S-au pus întru a sa butcă
			Şi au plecat să să ducă.
			Cînd la vodă au ajuns
			Ploconindu-să i-au spus:
			( Capigi başa care-au venit
			Este foarte ostenit
			Şi cam bolnav să numeşte.
			Pe măriia ta poftéşte,
			Că are vorbă într-ascuns
			Şi cuvînt mare de spus
			Şi mîine va să purcegă
			Tocma la Hotin să tragă.
			[Vodă au poruncitu,
			Tufiggi başa au venitu;
			Şi daca au venit înnainte,
			I-au grăit aceste cuvinte:
			( Gătéşte-te să mergem,
			La capigii başa să ne alegem,
			Luînd cu noi puţin norod,
			Căci nu mă duc să mă bag la foc.
			    Iar d[o]amna daca au auzit,
			C[ăt]ră vodă că au grăitu:
			( Făr de cătane nu merge,
			Că nu şti ce ţi să va alége,
			Că acest păgîn
			Ce şti ce are în gînd?
			    Iar vodă nici nu să uita
			La cuvintele doamnii ce grăia,
			Ci prietin l-au numit
			Pre imbriorul ce-au sositu.]
			Iar Grigorie vod[ă] Ghica
			Porunci să-i tragă butca.
			Şi aşa plecă la vale
			Noaptea, cu masalale.
			Şi mergînd pîn la un loc,
			/[193] Stătu şi ohtă cu foc.
			Şi îndată porunci,
			Tuficci başa veni
			Şi aşa lui grăi-i:
			( Mie mi să pare
			Că vine o negură mare
			Şi mă lovi un vînt cald,
			De nu mai poci să rabd.
			Şi-aşa stătu în socoteală
			Cu gînd de îndoială.
			Aşa dar, că au purces,
			La Ahmet bei au mers.
			Şi cinste mare că i-au dat
			Atunci cînd au întrat.
			Că boerii ce să întîmplasă
			Ciohodarii îi luase,
			Să-i ducă să să cinstească,
			Să nu să mai stăruiască,
			La capigi başa înainte
			Să asculte ale lor cuvinte.
			Şi toţi să înprăştiiară,
			Iar turcii făcea pază pe-afară.
			Şi după ce să cinstise,
			Ahmet bei aşa grăise:
			( Beiule, cum ţi să pare
			Venirea mea aşa tare?
			Şi boala care o pătimesc
			Tot ca să te dobîndesc.
			Citeşte acest ferman
			Căci ai rămas la aman.
			Şi aşa îl puse pe braţă
			Fiind faţă la faţă.
			Fermanul aşa scriia
			Ca cum capul să i să ia.
			Şi aşa singur l-au citit,
			Lacrămile l-au podidit.
			Cu ohtat şi cu plîns
			Către Ahmet bei au zis:
			( Dar eu ce-am fost vinovat
			Să fiu pin sabie dat?
			Eu am fost supus la toate
			Şi am făcut ţărăi dreptate.
			[194] Şi pre toţi i-am mîngîiat
			Şi boiarilor boerii le-am dat,
			Îmbrăcîndu-i cu caftan
			Întru al mieu cinstit divan,
			Petrecîndu-i cu veselie
			Prin curţile lor, cu chindie.
			Şi eu aşa am socotit,
			Să fiu slăvit şi numit.
			Iar acum sînt osîndit,
			Întru nimic socotit!
			Să mă dau patimii cei rele
			Ca o oae spre junghiiare?
			Am doamnă şi bezagdele
			Şi astăzi voi să rămîi făr de iale!
			Oh, ce foc şi ce pîrjol mare
			Şi ce osîndită stare!
			Astăzi m-am întîmpinat
			Şi viiaţa mi s-au scurtat!
			Vai amar şi greu sodom,
			Cu ce caznă voi să mor!
			Eu sînt pus domn de trei crai,
			Cum îndrăzneşti ca să mă tai?
			    Şi alte multe i-au zis
			Cu greu ohtat şi cu plînsăte
			Şi în toate părţile să uita,
			Ca doar de să va întîmpla
			Să-şi vaze boerimea
			Şi toată slujitorimea,
			Să-l scoaţă la selamet
			De la acest bei Ahmet.
			    Iar turcul s-au priceput
			Că el aceasta au gîndit.
			Semnu într-ascuns au făcut
			Şi îndată l-au năpădit,
			Cu ştreangul jos l-au trîntit.
			Iar numitul voivod,
			/[195] Fiind la mîini slobod
			Şi vîrtos ca un ajder,
			Scoase al său hanger,
			Pe capigi başa să-l lovească,
			Inimii sale să-şi izbîndească.
			Iar ei, ca nişte armaşi,
			Ai domnului ucigaşi
			Cu hangerele l-au lovit
			Şi foart rău l-au rănit.
			Aşa, jos, l-au înpilat
			Şi aduseră al lor gealat.
			Şi sabiia i-au lucit,
			Nimic nu l-au mai muncit.
			Ci capul i-au tăiat
			Şi la Ceadîr başa l-au dat,
			Să-l pecetluiască în cutie,
			Să-l trimeaţă, la înpărăţie.
			Făcîndu-l teslim la Poartă
			Să să ducă vestea în lumea toată
			Deci toată curtea să să cernească,
			Pe acest stăpîn să-l jălească,
			Ca în cercuri să să slăvească,
			Dumnezeu să-l pomenească.
					1777 sept. 30

OCCISIO GREGORII IN MOLDAVICA VODAE TRAGEDICE EXPRESSA SCENAE MUTAE

			1. occiduntur milites
			2. oppromitur Voda
			3. Strangulatur
			4. Turris
			5. Tr[a]gedica

PRAEAMBULUM

			1. Acum tocma nu de mult
			         Lucru groaznic de temut,
		 	    În Moldova s-au tîmplat:
			         Perire ca de împărat.
			    Locu-i vestit şi oraş,
			         Să numéşte, să ştiţi, Iaşi,
			    Cu primejdie şi ostaşi!
			2. Ghica voevod Grigorie,
			         Domn în mare dregătorie,
			    Vrînd a sta lîngă credinţă
			         Şi neamului mîntuinţă,
			    Cu vicleşug s-au chiemat
			         Tirănéşte s-au tăiat
			    De başa turcesc legat
			3. O amară prăpădire:
			         Însuş mérge la perire!
			    Că argintul l-au zăbovit
			         Şi cu capu s-au plătit!
			    Că turcii îl năpădiră,
			         Măcar că doi [din] ei căzură (
			    Şi viiaţa îi luară.
			4. Care pînă vom arăta
			         Faceţi bine-a asculta.
			    Şi de-om greşi, a erta,
			         Toate bine a îndrepta,
			    Că tîrziu toţi ne-am sculat,
			         Fără gînd ne-am apucat
			    Iată, dară, am şi lucrat.
CPRV *), XII, p.179(196 

STIHURI ASUPRA PEIRII RĂPOSATULUI MANOLACHI BOGDAN VEL VORNIC I A LUI IOAN CUZA BIV VEL SPATAR CARII CU URGIIA ÎMPĂRĂTIASCĂ ŞI DE SABIIA DOMNIASCĂ S-AU SĂVĂRŞIT ÎN DOMNIIA MĂRII SALE COSTANDIN DIMITRIA MORUZI VOEVOD, LA LT. 1778 AUGST 18 ZILE

			[203] O, cé groznică întîmplare,
			O, cé primejdiia mare,
			O, cé cumplită cădere,
			/[204] O, spăimîntată vedere,
			La mici cum şi la cei mari,
			La slabi cum şi la cei tari!
			La săraci şi la bogaţi
			Şi la toţi ciialalţi!
			În oraş şi la polată
			Cum şi la obştiia toată!
			În norodu, ce spăimîntare
			Şi în boiari grijă mare!
			Ascultaţi să auziţi,
			Ceia ce n-aţ văzut, priviţi.
			Cé multu vrednică de plînsu,
			A pizmii cei prè ascunsu!
			O, cé jale, ce întristare,
			O, cé plînsu cu suspinare!
			Istoriia iaste lungă
			Iară minte îmi iaste scurtă.
			Cé, pre cît mă voiu pricepi
			A o scriia voiu începi
			Şi voiu faci arătare
			De această întămplare.
			Arătare voi să facu,
			Măcar nu fiie pe placu.
			Căci a o lăsa să tacu
			Făr de minte mă facu
			Şi mă arăt nepriceputu
			La lucrul ce-am începutu.
			Deci, numaidecît începu
			Zicînd pre cît mă pricepu.
			Într-acestu vec de acumu
			Trăind astăzi, ce văzumu?
			Văzumu ceia ce n-amu văzut,
			Ca un visu dar de crezutu!
			Într-o zi grea turburare
			În curte, cu spăimîntare:
			Aducere a o samă
			Din boiari, ca să de samă
			/[205] De eftalile ce-au scrisu,
			Cari domniia le-au prinsu,
			Cu pîră, făr de socotială
			Care au eşitu la ivală.
			De Dărmănescu fu scrise
			Şi la Bender pi ascuns trimise
			C-o slugă prè ticăită.
			Eşi sluga neplăcută
			Lăsîndu-le prin gemii
			La agii, nu la alţi,
			Cum şi pre la cafineli
			Unde sîntu musafireli,
			Ca turcii să le găsască
			Jaloba să să vediască.
			La paşi şi la sarascheri
			Şi la ascheriul din Benderi.
			Dărmănescul iasti făr de minte
			Arătîndu jalobi multi.
			Avut-au la acestu sfatu
			Pe Cuza cel destrămatu
			Cu carile s-au unitu
			Şi pre mulţi i-au amăgit
			Tregîndu-i la acel sfat
			Prin giurămîntul ce l-au dat
			Ca să fiia totu într-un cuvîntu
			La lucrul ce-au începutu.
			Logo[fătu]l Bălănescul
			Fu giuratu de Dărmănescul,
			Précum şi Canta spătarul
			Şi Romano cămănarul.
			Iară dintr-aceste eftale
			Ce s-au trimesu făr de cale
			Fu prepusu pre Dărmănescul,
			Pré Cuza, pré Bălănescul,
			Cum şi pré Canta spătarul
			Şi Romano cămănarul,
			Dintru a Ghicăi domniia
			C-au înblatu cu vicleniia
			Cu fuga lor la Hotin
			/[206] Pîrîndu pre Ghica de hainu
			Deci, numaidecîtu domniia
			Fu aprinsă de mîniia
			Şi răpezi în Dărmăneşti
			Tot aleşi oameni domneşti
			Cum şi la cei mai susu
			Pomeniţi la acestu prepusu.
			I-au adus pre toţ în curte
			Făr vorbe sau cuvinte
			I-au pus pre toţ la propială
			Prin beciuri, nu la ivală;
			Nu i-au scosu la arătare
			Păr n-a faci cercetare.
			Cé, bătîndu pre Dărmănescul,
			Arătîndu pre Bălănescul,
			Mărturisî că-i viclianu
			Arătîndu şi pre Bogdanu
			Şi pre toţ pre cei închişi
			Că sîntu cu Bogdanu agiunşi;
			Încă şi pre cămănarul
			Şi pre Canta spătarul.
			Iară Romano luînd ştire,
			Ca să scape de peire,
			Trecu cordonul nemţescu
			Lăsîndu locul creştinescu
			Şi ţara cè de moşiia
			Ca să scape de urgiia
			Iată, vei vidè cum va scăpa
			Şi la ce sfîrşit să va afla!
			Iară cel mai mare viclianu
			Iaste vornicul Bogdanu.
			Deci, veni Bogdanu la curte
			Arătîndu şi nazuri multe
			Şi să arătă voios
			Şi la vorbă mîngăios
			Vorbindu cu fiştecare
			Cu-un chefu şi c-o primblare,
			Vrînd să fiia-acoperitu
			La ceia ce iera veditu.
			Căci şi sîngur cunoscusă
			Din paza ce văzusă
			Căci delii îl păzè foarte
			/[207] În totu ciasul, zi şi noapte.
			Bogdanu cel naltu între sfatu
			Zis-au şi l-au arătat
			Ca taina să o păzască,
			Iară iai să s-odihniască;
			Taina să ţiia păzită,
			Iară traba iaste gătită:
			( Lăsaţ toate-asupra mea
			Şi ieu voiu lucra ce-oi vrè.
			Acu, cu cine şi prin cine,
			Să le lucrez toate bine.
			    Vide-vii cum ai lucrat
			Şi ce sfîrşit au luatu!
			Avut-au minte înnaltă:
			Vrea să răzbată la Poartă,
			Ca stăpînu mare să fiia
			În patrie cu domniia
			Şi îi giură cu tăriia
			Cu izvod de boeriia.
			Află vornicul Bogdanu
			Pe Efendi Sulimanu.
			Scrisu arzu cu pîră mare
			Arătîndu jalobă tare
			Pentr-o samă din boiari,
			Să dè ştire la Benderi,
			Că la trecuta oştire
			Iei adusără pieire,
			În toată armiia turciască
			Cu-a lor fire tireniască,
			Precum şi în anul trecutu
			Iei pe Ghica l-au sfătuitu,
			Ca Ghica să să hainiască,
			La Moscu să pribegiască
			Ca iei să hălăduiască
			De urgiia înpărătiască.
			Aceşti vicleni înpărăţii
			Ce pitrec în sămiţii,
			Care sîntu de toţ văzuţ
			Că de beiul sînt cinstiţi,
			Că după a lor ră fire
			Vor faci ţării piire.
			/[208] Căci dorescu de megiiaş
			Şi-[i] poftescu să viia în Iaş.
			Să fiia Porţii în ştire
			Că stă ţara spre piire.
			Ce cîtu de sîrgu să grăbască
			Ca să nu o prăpădiască.
			Şi spre nume că-i arată
			Să fiia ştiuţi la Poartă.
			Logofătul Ioan Canta
			Ca el întăiu să-ş ia plata;
			Cum şi pe logofătul Razul
			Nu-l trecu nescrisu cu arzul;
			Şi pe vistierul Balş
			Îl făcu ştiutu la paş.
			Aceştiia cîte trei uniţ
			Şi de lucru nou gătiţ,
			Iară acestu arzu ci-au făcutu
			Lui Sulimanu nu i-au plăcutu,
			I l-au trimesu iară la sine
			Arătîndu că nu-i scris bine,
			Ca de iznoavă să-l facă,
			Să-l scriia şi să-l prifacă,
			După cum sîngur l-au dus
			Atunce cîndu l-au trimesu
			Mai cu asupră de măsură
			Dresu de Sulimanu cu pîră.
			Atîta l-au fostu trasu Bogdanu
			Pre afendi Sulimanu,
			După cum iel au poftitu
			Aşa i l-au prifăcutu:
			Turceşti, pre arăpiia
			Ca un tăinuitu să fiia
			Şi cu bună socotială
			Să nu iasă la ivală!
			Bogdan zi şi noapte îi paşti
			Şi aştaptă ce să va naşti.
			Dar aceia ce s-au născutu
			Pre Bogdanu n-au cunoscutu!
			Fiindu că ştire din fire (sic!)
			/[209] Să-l scoaţă de la peire.
			Aice am cunoscutu
			Greşala ci i-au făcutu
			Acel cu minte Bogdanu;
			Nu c-au scris lui Sulimanu,
			Ce cum de au tras la acel sfatu
			Pre Dărmănescul cel blăstămatu!
			Căci iaşti de toţ ştiutu
			Că-i din fire abătutu.
			Cine ştiia de Bogdanu
			Sau ce dregi Sulimanu?
			Iară aceli eftali
			Fu trimisă făr de cale
			Şi nu ştiu nici Bogdanu,
			Nici efendi Sulimanu
			Ce, de-odată să văzu
			Că Băgdanu tare căzu.
			Cîndu nu avè nici un gîndu
			Le văzu toate pre rîndu,
			Înşirate ca pre-o aţă
			Le văzu toate de faţă.
			Cunoscu şi-a sa peire
			Şi a viiaţii săvîrşire.
			Şi cu adîncu suspina
			Norocul îş blăstăma!
			Chipzuindu acestu amar,
			Vedi pe baş ciohodar,
			Care stîndu-i dinainte
			Îi zicè aceste cuvinte:
			( Poronca mării sali
			Ca să fii la închisoari.
			    Luîndu-l de suptu susioară
			Îl scoasără jos pe scară.
			Din vorniciia cea mare
			Să văzu la închisoari,
			Într-un beciu întunicos,
			Tocma la curte din dos,
			Pre o salte la pămînt,
			Unde nu-i treci nici vîntu;
			La vreme de năduşală
			/[210] Cu pripă, cu herbintială,
			În vreme de vară
			Arzînd ca într-o pară
			În luna lui iuliia.
			În loc de bucuriia
			Sta gătit de moarte,
			Cari nu-i departe.
			Săraca giupîniasă
			Oaricîtu plîngè acasă,
			Oaricît să boceşti.
			Şi să necăjeaşti.
			Măngăeri n-ari:
			Crezu, nu mi să pari!
			Căci iasti st[r]eină,
			Nu-i dintr-a sa vină.
			Şi unde să alergi
			Şi cui să să pleci?
			Săracii cuconaşi
			Micii năsturaşi!
			Da o fetişoară
			Cè mai mărişoară!
			Sta cu toţ rîndu
			Vădu maica plăngîndu,
			Începu şi iei, cu toţii,
			Să plîngă şi morţii
			Cîtu şi piatra sacă
			Ia să să desfacă,
			Să facă glasu mari
			Cu-a sa dispicari.
			Şi huite multe
			Să să auză în curte
			Ca doamna să auză
			Şi să să pătrunză
			Ca de-o jale mare
			De grè întristare,
			La vodă să alergi
			Să roagi cu legi,
			Cu legi firiască,
			Ca cè creştiniască,
			Pe Bogdan să-l scoată
			Pentru gloata toată,
			/[211] Pentru giupîniasă
			Să nu rămîie în casă,
			Lume să petriacă
			Văduvă săracă
			[În] strai cernite
			În lacrimi ferbinte
			În plînsu necontenitu
			În somnu neadormitu
			În multa plînsoare
			De grè întristare,
			În grè sărăciia
			De grè văduviia.
			Iară Bogdan stîndu la închisoari
			Cuprinsu de grijă mari,
			Aşteptăndu din ciasu în ciasu
			Sfîrşitul cel cu năcazu,
			Căci spătarul Caragè
			Adesu la dînsul mergè,
			Însă cu zisa domniască,
			Ca iel să mărturisască
			De aceli pîrături
			Cu a lui amestecături,
			Îngrozîndu-l cu moarte
			Ca să arăti dreptate.
			Socoti însuş Bogdan
			Că-i cunoscutu de viclianu
			Şi nu-i de tăgăduitu
			Că eşti lucrul ve[dit].
			Arată că-i vinovatu
			Prin arzul care au datu
			La afendi Sulimanu
			Avîndu voroavă di anu;
			Că nici să fiia prepusu
			Că de domnu s-ar fi atinsu;
			Căci mai puţină pîră
			Sau pî[ri] (?) di amestecătură
			/[212] Şi mai vîrtos să să crază
			Voi însuş să vază:
			Iaste şi suretul scrisu
			De pe arzul care-am scrisu,
			În casa, pusu pe patu,
			Suptu postav, lîngă măcatu;
			Iaste postavul bătutu
			Cu şiretu şi ţintuitu
			Aşăzatu cu socotială
			Şi cu bună chipzuială.
			Şi pentru ca să i să crază,
			Aducă-l vodă de-l vază.
			Iară după ce s-au văzutu
			Suretul şi iscălitu
			De Cuza şi de Bogdanu,
			S-au cunoscutu de viclianu.
			Era în arzu iscălit,
			Şi ciia boiari pomeniţ
			Dar n-avură atîta vină
			Iscăliţ nu di a lor mînă,
			Ci de mîna lui Bogdanu
			Şi a Cuzii celui avanu.
			Acestu suretu ce să văzu
			Făcu pe beiul di crezu
			Că boerii ciialalţi
			Nu sîntu atîta vinovaţ.
			Şi aciasta i-au îndreptatu
			Cu viiaţa di-au scăpatu!
			Stă Bogdanu la închisoari,
			Unde mîngîiari n-ari,
			Nici nedejde de scăpatu
			După fapta ce-au lucratu.
			Ce numai la Dumnezeu
			Răzămîndu cugetul său.
			Toate a lui, pecetluite
			Cu multe zile înnainte,
			Şi în casă şi în cămară,
			Cu-a lui bani şi alte odoară
			/[213] Să păzăscu di arnăuţ
			Şi di toţ cei rînduiţ
			Iară giupîniasa scoasă
			Într-un beciu tocma suptu casă
			Plînge şi să văiarază.
			Dar cine putè ca să o vază,
			Sau să-i dè vro mîngîiari
			La atîta hal şi jali?
			Ce, dar, pentru cari faptă
			Să făcu şi giudecată?
			Tragu pe Bogdanu la divanu
			Avîndu-l ca pe-un duşmanu.
			Aprinsu fu vodă de mîniia
			Înnuntrul, în spătăriia,
			Cum şi boierime toată
			Cè obicinuită gloată
			Poronceşti de Bogdanu
			Să-l aducă la divanu
			Tocma di la închisoari
			Aşa cu fiarili în picioari.
			Duce-l cu grăbire mare
			Şi cu fiarili în picioari
			Şi cînd fiiarili suna
			Norodul să întraista,
			Dar de fel boiarii mari
			Văzîndu-l cu fiiarili în picioare
			Fiind atîta norod multu
			Cari nu s-au pomenitu!
			Săracul, dacă i-au spusu,
			Căzu la mare prepusu
			Că ceasul ar fi sositu
			Tocma cel pentru sfîrşitu
			Şi altă nu pricinuiaşti.
			Numai să olăcăiaşti,
			Zicîndu: ( Că de-aice n-oi ieşi
			Pînă cîndu mă voiu sfîrşi;
			Decîtu să mă tragă în fiară,
			Mai bini să mă omoară.
			Deci îl duse în spătăriia
			Unde nu iaşti făţăriia.
			L-au mustrat, l-au judecatu;
			Ce el nu s-au apărat,
			/[214] Ce-au spusu dreptu, că-i vinovat
			Prin arzul care au dat
			Şi c-au greşitu ca un omu
			Înainte unui domnu
			Din săminţiia cè mare,
			La vîrsta care o are.
			Roagă-se să-l miluiască
			Şi zili să-i dăruiască:
			( Fie-ţi milă de-a mè casă
			De saraca giupăniasă,
			De ticăloşi copii
			Că rămăn ca vai di iei!
			Vodă fiindu mîniosu,
			Nu văzu Bogdanu folosu;
			Ce-l mustră că pe un omu
			Şi-l judecă ca un domnu.
			Zici-i dar şi-i arată
			Fiindu boiarime toată:
			( Cangrina ce s-au născutu
			Iată vechi s-au făcutu.
			Şi-au dobînditu carne rea
			Care, de nu s-a tăia,
			Nu să poate vindica,
			Că pînă la osu va strica,
			Vătămînd şi pre ciialalţi
			Cari nu sîntu vinovaţi.
			    Şi aşa i-au hotărîtu:
			Să-şi ia pedepsa după fapta ce-au făcutu.
			Poroncit-au să să rădici
			Şi la acel beciu că-l duci.
			Iară cînd fu vineri sara,
			Sosi sara cè amară,
			Cè mai de pre urmă noapte
			Aducătoare de moarte.
			Încă era decuvremi,
			Poronci pre Balş să-l chemi,
			Adică pre marile armaş,
			Ce-i zic zapciu pre ucigaş.
			/[215] Îi zici şi-i porunceşti:
			( Pas acum, te găteşti,
			Mergi de scoate pre Bogdanu,
			Cel cîne viclianu
			Dintr-acel beciu ce-i din-dosu
			Şi-l du în başca din-giosu.
			Şi pre Cuza cel destrămat
			Ce eşti cîne spurcatu,
			Pe acei cîni netrebneci
			Că de totu răul sînt vrednici.
			Ia îndată şi gelatul
			Şi acum le tae capul.
			    Tînăr Balşi, fricosu tare,
			Îl prinsă cutremur mare
			Şi nici mai putu să grăiască,
			Nici din locu să să clătiască.
			Atunce beiul au răspunsu,
			Fiindu foarte mînios,
			Acesta: ( Nu iaşti di armăşiia
			Fiind slabu tare la fire.
			    Şi îndată l-au datu afară
			Făcîndu-l de ră ocară.
			Deci, nu miiarsă Balş acasă
			Ca vorba să nu iasă,
			Căci fu opritu de domniia
			Ca un chip de urgiia
			Şi zisă: ( Chemaţi pre condicariul,
			Precum din vechiu uricariul.
			    Şi îndată ce-i poronceşti:
			( Numaidecît să te găteşti
			Şi dreptu la temniţă mergi
			Şi de[n] cei închişi alegi
			Pre un Pavăl căpitan
			Căruia zicu Sorocianu.
			Zici-i: Vino după mine,
			Ia-ţ şi sabiia cu tine.
			    Pavăl nevrîndu să înţeliagă,
			/[216] Nicidecum nu vra să miargă,
			Zicînd: ( Că nu sîntu gelatu de boiari,
			Ce sîntu giambaş de muiari.
			    Îndată îl scoati din butuci
			Şi-i dede cîtiva măciuci
			C-o măciucă armăşască,
			Avîndu poroncă domnască.
			Şi-i dede o cifartă di horilcă,
			Ca să nu-i fiia nimică,
			Făcîndu-l mai simeţu
			Şi la sînge îndrezneţu.
			Iară dacă miarsă în başcă,
			Vrură să mărturisască
			Iară cum stau cei gătiţ
			Şi dă moarte hotărîţ,
			N-au în gîndu, nici în ştire
			Di acè grabnică peire.
			Văzîndu că condicarul vine,
			Cunoscură că nu-i bine.
			Aşa pe la mez di noapte
			Intrară în presupusu di moarte.
			Iată şi duhovnicul
			Ţiindu molitvănicul
			Şi pèthrahirul într-o mînă.
			Acolo, în başcă, să închină
			Pe rînduiala popască,
			Vrîndu ca să-i mărturisască
			Iară dacă îi mărturisiră,
			După lege îi şi grijiră.
			Intră dar şi gelatul
			Şi după dînsul şi altul,
			Ca mînile să le legi
			Pi a gilaţilor lege.
			Atunce dar Deliorman
			Să închină lui Bogdan.
			Cu sabiia goală în mînă.
			La spătarul Cuza să închină.
			Iar ticălosul Bogdanu
			Cătră acel căpitan
			Suspinîndu cu lacremi, zisă:
			/[217] ( Dar aceasta ce mai agiunsă?
			Veniţ priiatini şi vecini
			Di vă luaţi ertăciuni.
			Vin şi tu, a mea soţiia,
			Care-mi eşti cu cununiia.
			Veniţ şi voi copilaşi,
			Dragii taicăi cuconaşi.
			Veniţ şi voi ale meli surori,
			Di mă videţ cum moriu!
			Săracii copii miei,
			Cum rămîn ca vai di iei!
			Prè iubita a mea soţiia
			Cu ce-în lume să să ţiia?
			Cu o ră ticăloşiia,
			Cu cernita văduviia,
			Cu plînsori năpărăsite
			Cu lacremi necontenite.
			O, prè mincinoasă lume,
			Vrednică di acestu nume!
			O, lume prè ticăloasă,
			Cum mă disparţu di-a mè casă!
			O, lume aducătoare
			Şi de grabă peritoare!
			O, lume vremelnică,
			Viiaţă netemeinică!
			Acum ieu capul mieu plec
			La lume di vecu
			Şi pe drapta judecată
			Astăz iau căzuta plată,
			Căci după a mea ră fire
			Am căzutu la răsplătire;
			Căci cu cuvîntul rău m-am pus
			Înpotriva celui unsu;
			Pre domnul mieu am pîrîtu
			Cari-i lucru mai urîtu.
			Greşit-am, dar, ca un omu,
			Pizmuind pre cap de domnu,
			Făcui vărsari de sînge,
			O, cum acum nu voi plînge?
			/[218] Voiu plînge şi voi striga,
			Pre Dumnezeu voi ruga,
			Pre cel puternic şi tare
			Ca să mi se dè ertari;
			Deplină ertari să iau
			Acum prin sîngele mieu
			Cari acum tot să varsă
			Luîndu căzuta pedepsa
			O, prea drepte giudecătoriu,
			Fii miia acum, scutitoriu
			Cruţă, dar, sufletul mieu
			Prin pedapsa care ieu!
			O, ce înnălţime naltă,
			Cum cade deodată!
			Fiindu Bogdanu şi învăţatu,
			Cum pe Dumnezeu am uitatu?
			Aceste zicînd, săracul,
			Îş plecă îndată capul
			Şi zisă cătră gelatu:
			( Fă-ţi poronca ce ai luat!
			Atunce Pavel căpitan,
			Au răspunsu cătră Bogdanu:
			( Poronca ce-am luatu
			Numaidecît voiu să o facu
			Măcar că şi ieu sîntu vinovatu.
			Ca să iau acestu păcat.
			Atunce Cuza au auzit
			Şi îndată au săritu
			Puindu pricină piste fire
			Ca să scape di piire.
			Dar cum putè ca să scape
			Fiind gelatul aproape?
			Şi auzindu gelatul
			Întîiu lui i-au tăiat capul.
			Şi-aşa singile sărè,
			Şi trupul să bătè.
			Atunce auzindu Bogdan
			Îndată-au strigat: aman,
			/[219] Zicîndu: ( Mă rog, bade căpitane,
			Doară nu mi-i năcăji făr de cale,
			Ce deodată
			Să-mi ieu căzuta plată.
			Atunce îndată mînule i-au legatu,
			Coborîndu-l giosu din patu
			Şi deodată gelatul
			I-au tăiet şi lui capul.
			Făcîndu multă voia bună
			Că i-au văzutu pus la mînă.
			Şi îndată di strai i-au dizbrăcatu,
			Nici cămeşile nu li-au lăsatu!
			/[220] Şi luîndu trupurile goale
			Fer de capitile sale,
			La sfeti Neculai
			Ducîndu-le goali.
			Şi degrabă li-au îngropatu neînvilite
			Ca nimini să nu simte.
			Iar capitile li-au pusu în poartă domniască,
			Tot norodul să le privască;
			Să vază cei ce pre domnu părăscu,
			Cum degrabă să vedescu
			Şi îş ieu căzuta plată
			După a lor ră faptă!
			Nici o înnălţime
			Nu iaşti făr de pogorîre:
			Înnălţatul în vec multu
			Coborîtu într-un minutu.
			Din bogăţiia cè mare,
			Vezi, acum ce parte are?
			Ce-au strînsu din copilărie
			Acum o ieu la meriia!
			O, ce lume mincinoasă!
			Cum s-au dispărţitu di-a lui casă?
			Şi toată casa lui cè cinstită
			Au rămasu la o nimică!
			Şi aşa s-au săvîrşitu
			Bogdanu cel învăţatu şi multu vestitu.
			CPRV *), XIII, p.203(220 

FUGA FIILOR LUI ALEXANDRU IPSILANTI

		         [222] ...Şi toţi care au auzit
			Foarte le-au dat crezămînt
			Au poftit cu bună bucurie
			Acea comedie să fie,
			Băgînd muzicanţiia în casă
			Nevrînd nimic ca să vază
			Poruncind lu State, vătaf de beizadele
			Ca să fiie cu privighere,
			Ca nimănui să nu spue,
			Nici uşile să descue
			Pînă vor face acea gătire
			Şi să-i cheme la privire;
			Nici muzicanţii să tacă,
			Ci să cînte să le placă.
			Şi cu această meşteşugire
			Foarte s-au făcut gătire
			Acuma îm vine o jale
			De o minune mare.
			Nici eu nu ştiu ce voiu zice,
			Că firea mă-ndeamnă a plînge
			Cu lacrămi de tînguire
			Pentru o mare despărţire,
			Socotind cum să îndurară
			De această bună ţară,
			Lăsînd părinţii la jale
			Şi la mare întristare,
			Şi cele haine domneşti
			/[223] Pentru bunele nemţeşti,
			Părăsind acea domnie
			Întocmai ca o crăie.
			Şi numaidecît să-nbrăcară
			Cu alte haine strimptişoare
			Care să chiamă nemţeşti,
			Cam în chip ofiţăreşti.
			Din haine domneşti, minunate,
			Luară strîmpte şi ciudate!
			Şi-acelea, într-acel ceas,
			Sosi Costandin sin Aivas
			Cu saniia cu patru telegari
			A dumnealui Ioniţă biv vel căminar.
			Şi-aceşti doi frăţiori
			Cu portul de nemţişori
			Care era beizadele
			Plecară cu o tăcere.
			Şi dintr-o curte domnească
			Nu e nimini să-i privească,
			Să-i întrebe, ce-au poftit,
			Cu portul ce s-au gătit?
			Şi cu amar să-i jălească
			Pentru că vor să pribegească
			Şi-ai curţii, micu şi mare
			Aştepta acea uitare
			Care [nu era] mai denainte,
			Le era făgăduite.
			La doao ceasuri din noapte
			Socotesc şi mi să pare
			Să fie acea plimbare.
			Numai fraţii amîndoi
			Cu Costandin, sluga, trei,
			Mergînd cu grabă foarte tare
			La Băneasa în plimbare,
			Unde, cu a lor minte,
			Au fost trimişi mai denainte
			Pe unu Vasile, sluga ce-l avea
			Cu patru telegari îi aştepta,
			Care i-avusese hrăniţi
			Pentru acea cale gătiţi.
			Iar după ce au plecat,
			Pe Stan, vizitiu, au chemat
			Zicîndu-i ca să şază,
			Nicidecum să nu purceză,
			Că au plimbare să facă
			Şi iar îndărăt să să intoarcă.
			Iar după ce au plecat
			Vizitiu au aşteptat
			/[224] Şi văzînd zăbave multe
			S-au întorsu singur la curte.
			Iar cele doao beizadele
			Plecară cu o tăcere
			Ca şi doao păsărele
			Ce di şoimi ar fi gonite
			Nu pot a fi odihnite.
			Cît au fost noaptea de mare.
			Viindu cu grabă foarte tare,
			Vineri, la vreme de prînzu,
			La Cîmpina au fost ajunsu
			Mai odihnindu-să puţintel
			La un adăpost niţel,
			Unde şăzînd în picere
			Au făcut ceva gustare.
			Cu vicleşug mare au fostu luat răvaş
			De la dumnealui vel spătar.
			Pe dumnealui vel spătar Mvrocordat
			Cu vicleşug l-au înşălat,
			Că singur s-au făcut chezaş
			Pe nume de trîmbiţaş.
			Care în răvaş ce-l avea
			Într-acest fel să numea:
			Proglov şi Nicol trîmbiţaşi
			Ce sînt trimişi de domnie
			Să aducă muzicile pentru veselie.
			Iase vodă în divan
			Cu suspin şi cu amar,
			Copii din casă
			Suspină şi lăcrămează.
			Întră doamna în cafas
			Cu suspin şi cu necaz.
			Iar cînd au întrat în cafas
			Au zis: ah, la ce-am rămas!
CPRV *), XIV, p.222(224

A. (CRONICA ANONIMĂ( DESPRE DOMNIA LUI MAVROGHENI

			[229] [lipseşte începutul]
			    Binelui să mulţumim.
			Căzurăm toţi la mîndrie
			    Şi la mare fudulie.
			Ne făcurăm la firi grei,
			    Ca cînd eram dumnezei,
			Toţi cu firile schimbate,
			    Cu tabeturi grele foarte;
			Şi aşa, cu cît mergea,
			    Răul tot să înmulţea,
			Ne avînd întoarcere
			    Spre binele facere.
			... mulţi neunirea,
			    Vrajba şi cu pizmuirea
			Între toţi ce o au fire,
			    Ca o veche moştenire.
			Şi-ncepu să iscodească
			    Pîrî, nevoi să să înmulţească
			/[230] Făcîndu-să tot tarafuri
			    Şi vorbe feluri de lafuri.
			Unii cerînd să să suie
			    Şi pe alţii să-i supue,
			Alţii cum că li să cade
			    Şi încă nu mai pot să rabde,
			Fără de a mai gîndi
			    Că iarăşi n-om pedepsi
			Ce care netemători
			    Răului lor voitori
			Pre Dumnezeu mîniiară
			    De mai vrea ţara să piiară.
			Dar, ca o dumnezeire
			    Ce e cu milostivire
			Şi ca un sfînt ziditor
			    Norodului doritor
			Nu vru răsplătire a face
			    Ca doar dă ne vom întoarce.
			Ce trimise arătări
			    Semne de înfricoşări,
			Cum secetă şi lăcuste
			    Şi cutremuri dese, multe,
			Potoape şi înnecări
			    P-alocurea cufundări;
			Auzea pămîntul că crăpà
			    Eşînd păcură şi apă,
			Bătăi cu piiatră în toate
			    Şi în dobitoace moarte;
			Şi alte multe mînii
			    Cu schimbare dă domnii,
			Care toate fu văzute
			    Şi trebueşte crezute,
			Că în puţin vacu ce trecu
			    De la pace pînă acù
			Cîte schimbări să făcură
			    Şi cîţi domni se prefăcură!
			Toţi domni buni, ca nişte miei,
			    Nu unul sau doi, ce trei.
			
			Alexandru Ipsilant
			    Cel vrednic şi minunat,
			Care dorea dîn toţi tare,
			    Miluind pă fieşicare,
			Cum cu scutelnici şi multe:
			    Dar cui oare fu plăcute?
			Neculae Vodă Caragea
			    Pentru ce nu ne plăcea?
			/[231] Că atît de bun era,
			    Încît obştea să mira:
			Orce i-ar fi spus, credea
			    Ştii, ca cînd nici nu vedea!
			Şi tot de rău îl vorbeam
			    Şi îl catigoriseam,
			Pînă cînd să mazîli
			    Şi Mihai vodă veni.
			Iarăşi domn cu cuviinţă
			    Şi de ţară cu dorinţă,
			    Încît era cu putinţă
			Care iar aşa să duse
			    Mazîliia cînd îi fuse.
			Nici unul nu ne plăcură,
			    Pă voia noastră scoşi fură.
			
			Ah, ce este nemulţumirea!
			    Şi a stăpîni voirea,
			Pă orcare măcar fie,
			    Cînd răul bine le ştie
			Să află supus la voe
			    Şi să trezeşte anevoie.
			
			Săraca ţară osîndită
			    Sau să zic nenorocită!
			Că de ai avea noroc,
			    N-ai arde adesea în foc!
			Sau d-oi fi mulţămitoare,
			    Binelui cunoscătoare,
			Răul de tot ar lipsi
			    Şi nu te-ai mai pedepsi!
			Dar care n-ai fost şi eşti
			    Pofteşti tot să pătimeşti,
			Atîtea patimi trăseşi
			    Şi din ce ştii, nu mai eşi,
			Chiar ca o hiară cumplită
			    Ce-[i] e tot la rău pornită.
			
			Răzmiriţa ceilaltă
			    Cu totul îţi fu uitată
			Sărăciia, cum şi alte
			    Drept nimic le avuseşi toate.
			Bine zice la Scriptură,
			    Cu feluri de învăţătură,
			Că multa nemulţumire
			    Aduce rea osîndire.
			Şi niminea nu le crede,
			    Pînă în ochi nu le vede.
			/[232] Cum biata patria noastră
			    O socotiţi dumneavoastră?
			Şi dă n-o fi păcum zic,
			    Eu iarăşi sînt cel mai mic
			Şi mi să cade iertare,
			    Că n-am vreo vină mare.
			Căci că după mazîlie
			    Eram toţi în aporie,
			Neputînd ritos să ştie
			    Ce domn ţării o să vie.
			Vorbia obştea toată multe:
			    Să nu zic una, ci sute.
			Zicea unii dă Moruz,
			    Dar ne mergea on docuz.
			Foarte ne cam îngrijasem
			    Şi de gînduri ne luasem,
			Căci mic şi mare aflase
			    La Moldova cum urmase,
			Cu Cozea şi cu Bogdan,
			    Boeri veliţi de divan,
			Ce cu a lor fandasie
			    I-au cuprins a sa mînie
			Şi, ca nişte nesupuşi,
			    Cu urgie fură puşi.
			Pentru care, cum v-am spus,
			    Avum frici cît nu i[e] de spus
			Dar apoi veni ştiinţă
			    Şi deterăm toţi credinţă
			Că-i Mavrogheni voivod
			    Domnul acestui norod.
			Noi rămasem aşteptînd
			    Cînd să vie mai curînd
			Să privim domnie noao,
			    Precum ne este dat noao.
			Însă unul ce-l ştiia,
			    Ţara foarte o căia,
			Zicînd că este tiran,
			    Groaznic şi foarte duşman,
			La răpuneri rîvnitor
			    Şi de sînge vărsător
			Şi că Morea s-au stîns
			    De el ca d-un foc aprins;
			Cum şi alte rele fapte:
			    Hrăpitor mare, prea foarte
			/[233] Dar lucru ce nu să vede
			    Cam anevoe să crede;
			Şi, cînd nu e pătimire,
			    Nu vei să crezi auzire,
			Căci tot lucru trecător
			    Curînd este următor,
			Cum să şi politiceşte
			    Şi toţi făr de griji trăeşte.
			Aşa dar sosi aici
			    Şi merseră mari şi mici,
			Unii să-l hiritisească
			    Şi cei mai mulţi să-l privească.
			Îl văzum domol la stare
			    Cu ghimpoasă căutare,
			Cum şi domnescul său tarz,
			    Cu semne de om viteaz;
			Vorba cam cu prelungire
			    Şi graiul cu îngrozire;
			Chipul lui îi era falnic,
			    Iar statul de voinic harnic,
			La umblet foarte sprînţar
			    Uşure ca un ţînţar
			Ehpaia avea prea mare,
			    Dar toţi haramini de mare,
			Tot spînzuraţi chisagii,
			    Cu port de galaongii,
			La cap legaţi cu peşchire,
			    N-avea dă turci osăbire:
		         Toţi cu arme înarmaţi,
			    Pîn la genuche nădragi,
			Mintene tot găitane,
			    La brîu groaznici iatagane,
			Gol imineu pă piceor
			    La căpută rătunjor.
			
			Apoi pas dă mai priveşte,
			    Or şăzi dă te odihneşte,
			Că păcatile aduse
			    Ţara ce nu mai văzuse!
			Era între toţi mirare
			    De aşa domnească stare.
			Vorbia de rău şi de bine,
			    Ca oameni or fieşcine.
			
			Şi aşa, cu halai mare,
			    Cum ţara obiceiu are,
			Veni în domneasca curte
			    Cu aşa podoabe multe,
			Şi începu semne bune
			    Spre toţi cam cu spereciune,
			/[234] Cu fel de apucături
			    Meşhure prefăcături,
			Toate necunoscătoare
			    A nu fi pricepătoare,
			Arătînd galantonie
			    Şi o mare bogăţie,
			Cum şi alte megalii.
			    Cu feliu de apsifisii,
			Dăruind pă fieşcare
			    De la mic pînă la mare
			Cu galbeni, bani dă cei laţi
			    Căindu-i că sînt săraci.
			Şi alte bunătăţi multe
			    Carele îţi sînt plăcute,
			Toate bune şi temeinici:
			    Evlavie la biserici,
			A fi în zi şi-n noapte deşchise,
			    Cu făclii, candele aprinse,
			Preoţi să nu lipsească,
			    Neîncetat să slujească,
			Seara otrănia, denii
			    Acafiste şi ectenii.
			O! vai de popi, ce canon,
			    Că nu lipsesc din advon;
			Şădea cu ochi stîlpiţi
		            Uitîndu-să pe uliţi,
			    Stăruia în zi şi-n noapte
			Cu grijă şi groază foarte.
			    Că n-avea preget nimica
			Umblînd tot în tiptilică,
			    Uneori galaongeşte,
			Alte ori călugăreşte,
			    Mai de multe ori turceşte.
			Amorţea mintea de om
			    De un aşa ciudat domn!
			Era toţi la aporie,
			    Ce minune va să fie,
			Căci nu avea potrivire
			    Cu a noastră auzire,
			A fi straşnic şi tiran
			    Şi asupra ţării duşman;
			Avînd evlavie mare,
			    Încă şi credinţă tare
			Nici la toate celelalte
			    Fiind galanton prea foarte,
			Că se vede domn bogat
			    Şi a fi îndestulat,
			Spuind chiar în gura mare
			    /[235] Corăbii ce are pe mare
			Care îi aduc venit
			    De nu e de povestit.
			Şi aşa după părere
			    Ne mîngîiam după vrere,
			Lipsind auzirea frica
			    Ca minciuni şi drept nimica
			Urmînd iarăş fiieşcare
			    După vechea noastră stare.
			Dar văzînd unile fapte
			    Cu începături ciudate,
			Zicea unii că nu ştie
			    Erzul domnii să-şi ţie,
			Fiind trăitor pe mare
			    Ca un om fără de stare.
			Şi e omul speriiat,
			    Căci domniia au luat;
			Alţii, iarăş, că-i smintit
			    Şi urmează negîndit.
			Vorbiam toţi verzi şi uscate
			    Şi făr de temeiu urmate.
			Iar apoi, după acestea,
			    Vrînd să i se ducă vestea,
			Dete în scris obştii ştire
			    Prin cărţi dă publicuire
			Cu o străşnicie mare
			    Şi foarte spăimîntătoare,
			A-l şti toţi de domn prea straşnic
			    Şi la pedepse năprasnic:
			Celor răi răsplătitor,
			    Celor buni miluitor.
			Şi să nu carecumvaş
			    Să se înşale cinevaş
			A nu-l crede că e vrednic,
			    Cum şi la toate temeinic;
			Că hotărîre ce va face,
			    Nimini nu-l mai poate întoarce,
			Că îi va da plată dreaptă,
			    Măcar fie orce treaptă.
			Mai scrise şi ( alte porunci
			    Straşnice şi foarte iuţi,
			Cu feluri mii de tirtipuri,
			    Jurîndu-se în multe chipuri,
			Către zapcii şi ispravnici
			    Şi la cei în slujbe starnici
			De hrăpiri să se ferească
			    Şi toţi să se părăsească,
			Că este să cerceteze
			    /[236] Ca să se adevereze.
			Mai vîrtos toţi să o ştie,
			    Că şi însuşi o să vie
			De a face cercetare
			    Făr de nici o pregetare
			Şi pă care-l va găsi
			    Cu moarte îl va pedepsi.
			Că are braţe deschise
			    Şi la dreptăţi mîini întinse.
			Şi oricare măcar fie
			    Năpăstuit de să ştie,
			Să alerge cum mai tare
			    Şi-şi va afla îndreptare.
			Aşa dar, spre pilduire,
			    Şi spre semne de îngrozire
			Puse ţepi pe la răspîntii
			    Scrise cu atîta litii
			Tot vorbe de îngrozire
			    Şi cu spaimă de peire.
			Oh! vai de noi şi de ceilalţi,
			    Ce ne ştiam întinaţi!
			Numaidecît, ştii, ca clipa
			    Pă toţi ne cuprinse frica
			Pentru că să şi brodise
			    Şi atunci curînd venise
			Bietul sameş din Focşani
			    Pîrît pentru nişte bani.
			Şi îl văzum că îl bate
			    Cu nuele veninate,
			Nu de alt lemn, ci de corn,
			    Încît murè bietul om.
			
			Iar după ce vesti toate
			    Şi toţi auziră foarte
			Care foc întîi să-l vezi
			    Şi să nu te spăimîntezi?
			Şi care foc început
			    A-l privi să fi putut?
			Că să pornise rumînii
			    Învierşunaţi ştii, ca cîinii,
			Năvălind mare şi mic
			    Dă dà jalbă de nimic
			Cu pîri grele de răpus,
			    Cît numai era de spus.
			Că din reaua mojîcie
			    Sau să zic obrăznicie,
			Vorbia cu vodă de faţă.
			    Apoi socoteşte, viiaţă,
			De rămîne mijlocire
			    Să poţi scăpa din peire!
			Că şădea pe tun călare
			    /[237] Întrebînd ce jalbă are
			Şi fără să cercetetze,
			    Dreptul să-l adevereze,
			Vedeai aceia în dată
			    Poruncă straşnică dată
			Să meargă numaidecît
			    Să aducă pe pîrît
			În hiiară şi cu urgie
			    Şi cu treapăd pîn la mi[n]e.
			Vai de acela pîrît,
			    Şi cum mai rău osîndit
			Că măcar drept să fi fost!
			    Şi în dulce mînca post
			A se spăsi mai curînd
			    Avînd moartea tot în gînd,
			Că nu mai era de traiu
			    Să-l vezi ori să-i auzi graiu,
			Răcnind tocmai ca un leu,
			    Cu pleznete ca de smeu;
			Căci cînd zicea: ( (bre hărsăz
			    Hainlar-şi-ep de siz(
			Şi d-alde (kiopec domuz(,
			    Îţi lua bietul auz.
			    Te uitai în spătărie
			În sus, în jos, tot urgie,
			    Toţi păreţi încunjuraţi
			    Cu feluri de arme înarmaţi,
			D-alde săbii, d-alde puşci
			    Iatagane şi măciuci,
			N-aveai încătr-o s-apuci:
			    Mai pistoale, kiorbaltace
			Cum suliţe şi mazdrace
			    Încă şi sîneţi şi arce
			Atît multe, fără seamă,
			    Încît te coprindea spaimă.
			
			Rămînea încremenit
			    Cel cu pîra vinuit
			Că, cînd vedea că apucă
			    Vren kiorbaltac sau măciucă
			Di-o iglindisea în mînă
			    Spre semn de croire bună
			Şi doar numai cît clipeai
			    Caldărşi ( un auzeai.
			Ce atunci, d-aveai putere,
			    /[238] Puteai să stai în picere,
			Iar dacă nu, leşînai
			    Şi colea pe loc cădeai.
			
			O, ce groaznică urgie
			    Şi rea acatastie,
			Cu acest fel de pornire
			    Şi iuţime peste fire!
			Judecată cît de mare
			    O hotăra d-an picioare.
			Apoi rea or dreaptă fie,
			    Dumnezeu putea să ştie,
			Că nimini n-avea să-i zică
			    Vorbă măcar cît de mică
			De este aşa sau nu e
			    Şi, cum e dreptul să-i spue,
			Numai dumnealui vel vornic
			    Fiind de patrie dornic
			Ca un Văcăresc prea vrednic
			    Şi, cum i-am mai zis, temeinic,
			Împotrivă îi sta foarte,
			    A urma dreptăţi la toate
			Zicînd, nesfătuit, multe
			    Dar puţine vrea s-asculte
			Urmînd după cum îi place,
			    Şi nimini nu-l putea întoarce.
			Începea nişte croiri
			    De care să te tot miri,
			Cu prefăcături o mie,
			    Să nu poată om să ştie;
			Toate cu meşteşugiri
			    Să fure minte şi firi,
			Întocmai ca nişte curse
			    Ce spre prindere sînt puse.
			N-avea nimini să-l cunoască
			    Dintr-însul ce o să nască
			Şi ca ce fel de sfîrşire
			    Va să ia a lui croire.
			Să închipuia că rîde
			    Şi vorbia cu toţi în pilde:
			Toate, vorbe veninate,
			    Otrăvitoare de moarte,
			Uneori acoperit,
			    Alteori descoperit
			Arătînd fapte prin vis,
			    Răni ce are de deschis.
			Spunea adesea de faţă
			    /[239] În fieşce dimineaţă
			Fieştecui ce va să facă
			    Şi din mîinii ci o să tragă;
			Şi cum ş-alte înfruntări
			    Varvarîtichis ocări
			Cu (bre (tu( şi cu (esi(
			    Fără a mai psifisi.
			
			Dar cine putea să crează
			    Că în faptă o să vază
			Şi cui prin minte să treacă
			    Că ce zice o să facă?
			Gîndind că sînt trecătoare
			    Şi din fire pornitoare,
			Ca un vînt ce se iveşte
			    Şi pă urmă apesteşte,
			Şi ca norul cu ploae mare
			    Care, dacă stă, e soare!
			
			Ah! şi rea ne fu părerea
			    Cu a nu-i cunoaşte vrerea!
			Ne asemănarăm noi,
			    Întocmai ca nişte oi
			Ce n-au în ele simţire
			    Cînd vine lupu spre hrăpire
			De nu ştiu să se unească
			    Cu un gard să se-îngrădească.
			Şi să facă strejuire
			    A stà cu înpotrivire,
			Cu zgomot şi cu zbierare
			    La ciobani şi cîini ce are,
			Pentru că ei sînt datori
			    A fi turmii păzitori,
			Fiindcă să hrănesc cu foarte
			    Din rodul turmei cu lapte
			Şi trebuie să năvălească
			    Pă lup ca să-l izgonească.
			Dar, ca nişte dobitoace,
			    Nevrînd acest fel a face,
			Vine lupu, le hrăpeşte,
			    Ciobanii, cîinii n-au veste
			Lupul face ce voeşte
			    Căci că unirea lipseşte.

			Aşa şi noi tocmai furăm,
			    Asemenea petrecurăm
			Că la leat optzeci şi şapte
			    /[240] Nu ne-ajunse celelalte
			Patimi, rele frici, nevoi
			    Ce să afla tot pă noi;
			Nici că să dete în ştire
			    Amărîta rea vestire,
			Cum că nu mai este pace,
			    Ci e războiu de a face
			Poarta othomanicească
			    Cu muscali să să oştească.
			De această auzire
			    Şi cumplită rea vestire
			Noi ne întristasem toţi,
			    Rămîind ca nişte morţi,
			Văzîndu-ne strîmtoraţi
			    Cu focuri înconjuraţi
			Cu un foc al stăpînirii
			    Şi cu altul al oştirii:
			Amîndouă arzătoare
			    Şi de tot răpuitoare
			De care unde să fugi
			    Ş-apoi unde să te duci?
			Pentru că fără zăbavă
			    Ne mai veni ştire o trabă
			Că Kesariceasca Poartă
			    În picere e sculată
			Şi este să să pornească
			    Spre turci ca să să oştească.
			Dar crezum şi nu crezum,
			    Pînă adevăr văzum,
			Că toţi nemţii să sculară
			    Şi cu agante plecară
			Ne mai rămîind aici
			    Nici măcar dintre sudiţi.
			
			Să făcu foc peste foc
			    Şi nu mai rămase loc.
			Toate ni să încuiară,
			    Nădejdea ni să tăiară,
			Ne temeam ori-fieşcare
			    De cele întîmplătoare,
			Să nu fie robiciune
			    Şi de tot răpuiciune
			Din pricinile urmate
			    Cum lechèle neuitate
			Adecă d-acei măgari
			    Volintiri sau găinari.
			
			Dar apoi ne mai întoarsem
			    Din auzire ce luoasem:
			/[241] Că aici turci n-o să vie,
			    Nici bătălii n-or să fie,
			Ce la locuri depărtate,
			    Tocmai pă mări a să bate.
			Noi, ca cei întristaţi foarte,
			    Le credeam acestea toate
			Şi mai mult ne încredinţam
			    Că şi pă vodă vedeam
			Făcînd ţării străjuire,
			    Spre turci cu înpotrivire,
			Ca pă aici o să treacă
			    Niscai zulumuri să facă
			Apoi, de grab, cu iuţime
			    Strînse oaste o mulţime
			D-alde sîrbi şi plăcintari
			    Cum simigii şi brăgari
			Încă şi dintre brăgari
			    Pînă încît şi ţigani,
			    Vrednici să le zici: sirmani,
			Că era toţi groşi la vine
			    Deşi pot să fugă bine
			
			Găti, tunuri, gephanele
			    Cum iarbă, gloanţe, ghiulele
			Şi alese din boeri
			    I goi, viteji la păreri, (sic)
			Cum şi din ostaşi prea mulţi,
			    Încă şi din arnăuţi
			Şi aşa îi şi trimise
			    Şi poruncind, le şi zise,
			Să meargă, de vre, să facă
			    Prin judeţe să să întoarcă
			Una pă turci să-ngrozească
			    Şi alta să să vestească.
			
			Deci plecară spre Buzău
			    Cu destulă frică, zău,
			Că măcar că erau mulţi,
			    Dar avea frică de turci
			Şi, spre a fi îndrăzneţi,
			    Zioa, noaptea umbla beţi,
			Că drept la ostaş e dat
			    Şi o au lege şi şart.
			Cum şi focul să brodească
			    Spre Buzău să să întîlnească
			Cu o mulţîme de turci
			    Din cei firi răi şi urîţi.

			Îi văzură de departe
			    Şi să îngroziră foarte
			/[242] Şi începură fieşcare:
			    Vai de ei, vai de căscioare
			    Că turcii o să-i omoare!
			
			Era tunuri, gephanele
			    Dar trebuia şi curele
			Că de multă îngrozire
			    Din beţie se treziră.
			Apoi cînd fricoşi şi treji,
			    Cum putea a fi viteji?
			Turci încă nu sosise
			    Şi ei toţi să răsipise
			Tunurile le lăsase
			    Şi de fugă o luase
			Nu îi ajungea nici vîntu
			    Că fugea rumpînd pămîntu
			
			Apoi vezi oaste curată
			    Să stea cu turci să să bată?
			Adevăr, turcu turcos,
			    Rumînu nostru fricos;
			Să nu fi fost arnăuţi
			    Era peire la mulţi!
			Dar ei stînd puţin la foc
			    S-au întors turci pă loc
			Şi d-acolo cum scăpară
			    În sud Prahva răzimară
			Unde făcură ezbîndă
			    Sus, să zic, ţării osîndă.
			Căci că, după ce veniră,
			    Unii din boeri fugiră:
			Iancu Cantacozino
			    Neculae brat ego		
			Şi amîndoi Cîmpinenii,
			    Cum şi fraţi Măgurenii
			Şi dumnealor Lipoenii
			    Luînd pă mulţi împreună
			    Spre tovărăşie bună;
			Cum vătafu Mihalache,
			    Edecliu Antonache,
			Kir Constandie Misleanu
			    Şi părintele Brebeanu,
			Cuviosu Sinaitul
			    /[243] Cu Poenarul slăvnitul,
			Osăbit şi alţi mulţi,
			    Dar n-au ticlu de ştiuţi.
			Ci dumnealor vru să scape;
			    Iar d-alde noi moară, crape;
			Dumnealor la selemet,
			    Iar noi cu jupîn Ahmet
			Să-i dăm carne, miere, unt
			    Pîine, orez şi orz mult.
			Apoi, ia vedeţi, dreptate
			    Or bietii ţări strîmbătate?
			Pentru că ia îi hrăneşte
			    Şi toate le împlineşte
			Şi în loc de mulţumire,
			    Mai vru s-o dea în robire
			Şi în mare prăpădire.
			    Numai, iarăş, nu e mirare
			Că un om de frică moare
			    Şi năzueşte la scăpare.
			Şi nu o fi minune,
			    Că şi la istorii spune
			    Pentru aşa urmări bune
			Cum că iar da fricii voe,
			    Şi amăgirii nevoe!
			Ar fi mai fost întîmplări
			    Şi asemenea urmări
			De au tras ţara năpăşti
			    Cu osîndiri de prăpăşti,
			Numind-o că e haină
			    Iar după a unora spaimă
			Şi pînă aicea rămîe:
			    Unde a înserat să mîe
			Pentru că să prelungeşte
			    Şi scrisul mă osteneşte,
			Or, să zic, mă înghicseşte!
			Deci, fără poliloghie,
			    Fiindcă preget a scrie:
			Ceilalţi rămaşi în Ploeşti
			    Plecară la Bucureşti
			Cu aşa mujdea prea mare
			    De a fugirii întîmplare
			Şi să făcu vodă foc
			    De nu-i mai ajungea loc,
			Pentru că aşa vestire
			    Ii da şi lui înghicsire
			Şi avea mare dreptate
			    Să să turbure prea foarte
			De care, fără oprire,
			    /[244] Să schimbă în rea pornire
			Şi scrise pă la sărhaturi
			    Meştupuri şi cărţi cu şarturi
			Cu o aprinsă mînie,
			    Mulţime de turci să-i vie
			Rămăsesem apelpisiţi
			    Şi de frică amorţiţi!
			Ce să faci, unde să fugi
			    Şi încotro să apuci?
			În sus rău, în jos iar foc,
			    Otrava ş-aici pă loc,
			Că stăpînitorul domn
			    Să făcu leu, iar nu om
			Începînd cu faptele rele
			    Şi spre boeri urgii grele.
			Pă unii să-i surghiunească
			    Pă alţii să-i jăfuiască.
			Ţipa ţara şi divanu,
			    Ştii, ca de Foca tiranu,
			Că avea nişte procatori
			    Tot unul şi unul tartori;
			Şi îl tot povăţuia
			    Cum să facă, cum să ia
			Cu felurimi de numiri,
			    Dă era să te tot miri.
			
			Să las cei cu el veniţi,
			    Iar, ca el, răi otrăviţi,
			Dar era şi dintre noi
			    Izvoditori de nevoi
			Care, pentru enteresuri,
			    Scornea mulţimi de eresuri,
			Cum kircibaşa cutare,
			    Ce luoase obraz mare
			Şi nu era temător
			    De vre-un veac viitor
			    Că-i va fi răsplătitor,
			Sau să îşi judece mintea
			    A-ş cunoaşte starea, cinstea.
			Ci şi el, cu răutate
			    A înjura şi a bate
			Boeri şi oameni de cinste.
			    Un caţaon fără minte!
			Mai vîrtos să i se pae
			    Că şi omu poate să tae
			Vedeţi cît se gurguţase
			    Şi cît de lat o luase!
			S-auzi din kir Dumitrache
			    /[245] Să-i zică mulţi Cilibache
			Şi cum, dar, să nu-ţi faci cruce
			    De lucru ce vremea aduce?
			O, nimenea, pă pămînt
			    Strîngător de caş, de unt
			Şi să nu-i aibi ce să-i faci
			    Decît să rabzi şi să taci!
			Oh! şi ele treacă toate,
			    Să răbdăm pentru păcate
			Şi nu trebue mîhnire
			    Sau vro altă îndoire
			Căci că vacul aşa urmează:
			    Şi bucură ş-întristează.
		
			O, ticăloasă ţară, ce îţi sosi să vezi?
		      Lucru ce mai nainte n-ai fi putut să crezi!
		Că să-ţi fi şi spus măcar fieşce om,
		      Nicicum n-ai fi crezut să-ţi vie aşa domn!
		Să vezi ce n-ai gîndit, încă şi alte rele:
		      Boeri surghiuniţi şi multe urgii grele
		Cunoaşte dar acuma ce este nemulţumirea,
		      Că plata ei cea dreaptă îi este urgisirea.
		Cine îţi strică ţară şi cine e vinovat,
		      Că eu mă spăl pe mîini întocmai ca Pilat?
		Dar nici, zic, că sînt drept să poţi a mă supune,
		      Că ţi vor sta înpotrivă cele ce îţi voi spune.
		Ori nu eşti tu aceia care ai tras prea multe
		      Cum patimi şi nevoi în vremile trecute?
		Iarăş din rele fapte şi chiar din neunire,
		      Căci vrajba şi cu pizma o ai de moştenire.
		Ce-i să-mi zici, aici, că sînt păreri şi vise!
		      Ba, ba, răutăcioaso, că eu le găsesc scrise!
		Eu n-am fost pînă atunci, acum îmi eşti văzută,
		      Dar acei răposaţi au scris să fii ştiută
		Ci cum ai fost atunci încă şi mai rău eşti
		      Şi cu cît mergi, acum ai rîvnă să le creşti.
		Acest fel te-ai croit şi aşa te vei sparge;
		      Vinovată eşti foarte; acum întinde şi trage
		Şi să ajungi mai rău, chiar ca o ticăloasă,
		      Că nu te mulţumeşti de bine, ca o nesăţioasă,
		Şi tot răspunsul tău, atît ţii de la mine.
		      Şi s-ar şi căde să n-am milă de tine,
		Dar n-am ce-m face capului, ci iarăş mă întorc
		      Să te jălesc cît voi putea la acest cumplit foc.

		      Ah, soare prea luminos,
		      Pogoară-te din cer jos,
			/[246] Biata ţară de o mîngîe,
			    La ei multă urgie!
			Ah, lună purcegătoare,
			    Ce eşti noaptea călătoare,
			Din mersul tău încetează
			    Şi ţara o înbunează
			Că să află întristată
			    Pîn la moarte speriiată.
			
			Plîngi, ţară, şi lăcrămează,
			    De boerii tăi ohtează,
			Că, iată, au priimit urgie
			    Şi cumplită surghiunie,
			Departe în ţări străine,
			    Căci au stătut pentru tine.
			Ca d-o patrie ce eşti,
			    Jafuri să nu pătimeşti.
			Iată, dar, că ai pierdut
			    Stîlpii tăi ce ai avut.
			Cine să te mai dorească
			    Şi să nu te jăfuiască?
			Sau cui o să-i fie milă
			    Să te apere de silă?
			Care să te cumpănească
			    Sau dreptatea să-ţi păzească?
			Că, vezi, nişte stăpîniri
			    Străine, să te şi miri!
			Încă şi înfumuraţi,
			    Cu tarzuri de împăraţi!
			Apoi unde să alergi
			    Neavînd la cin(să mergi?
			Sau cum să nădăjdueşti
			    Şi să nu te îndoeşti,
			Văzînd acet fel de chipuri
			    Şi cu feluri de tertipuri?
	
			Plîngi, ţară, te tîngueşte,
			    De starea ta te jăleşte,
			Că la stare ce ai ajuns
			    Eşti prea vrednică de plîns!
			A ohta să nu încetezi
			    Ce să te şi întristezi,
			Că pînă acum ardeai
			    Dar flacără nu vedeai;
			Dar acum vin turci pă noi
			    Să tragem mai rău nevoi,
			Ca păcătoşi urgisiţi
			    Spre pedeapsă rînduiţi.
			Că fără de prelungire
			    Fu a turcilor venire;
			/[247] Mii dă lei armăţocheni
			    Mulţimi de turtucăeni
			Răzgradlii, anadoleni
			    Maraşlii, nicopoeni
			Brăileni, serdinghecitii
			    Gheţi, arnăuţi şi delii
			Nebolii şi dărstoreni
			    Ruşciuclii şi giurgiuveni
			Mulţime nenumărată
			    De umplură ţara toată.
			
			În scurt după a lor venire
			    Fără nimic zăbovire
			Făcu vodă saraşcheri
			    Pă vreo cîţiva boeri
			Cum pă clucerul Ghiurgiul
			    Fiind ştiut de meşhur,
			Că atunci era păharnic
			    Şi la aşa vreme harnic;
			Care, după vrednicie,
			    I s-au dat şi spătărie,
			Încă şi postelnicie
			    Şi la urmă vistierie.
			Iar nevoi şi frici ce au tras,
			    Nu le mai scriu, ci le las.
			Şi-i trimise la boazuri
			    Cu turcii, să le dea harzuri
			Cum la Craiova, Piteşti,
			    Focşani, Văleni şi Ploeşti
			    Şi la alte locuri multe
			    Care pot a fi ştiute.
			Deci, rînduiţi boeri
			    Sau, cum le-am zis, saraşhieri,
			Plecară toţi şi să duse
			    La locuri ce vi să spuse
			Ca să facă străjuire
			    Cu mulţime de oştire
			Şi să comanderisască
			    Ţara să nu pătimească.
			Pentru că să suna tare
			    Ca nemţi or să să pogoare
			Şi să stea la bătălie
			    A nu îi lăsa să vie.

			Noi şi după auzire
			    Aveam pă nemţi în fericire,
			Că vor fi biruitori
			    Şi la foc îndrăznitori,
			Ca o oaste regulată
			    Şi ştie cum să să bată.
			/[248] Şi aşteptam să sosească
			    Ca să ne cortorosească,
			Socotindu-i ca pă ruşi
			    Care, cînd pleacă, sînt duşi
			Izbotind cu biruinţă
			    Precum le este voinţă.
			Dar ei [nemţii ( D. S.] nişte calicoşi,
			    Şi atîta de fricoşi
			Încît cînd vedea pă turci,
			    Să fi fost ei cît de mulţi,
			Atît îi coprindea frica
			    De nu da foc la nimica!
			Cum acei bieţi gologaşi,
			    Ori să zic de tot golaşi
			    Şi prea de tot nevoiaşi,
			Da turcii de tot năvală
			    Fără de nici o sfiială
			Şi-i tăia, ştii, ca pă oi
			    Şi ei sta ca nişte boi!
			Să scîrbise tuturor
			    De căpăţînele lor
			Şi le căra tot cu cară
			    Şi puţea rău fiind vară.

			Muream cu toţi de necaz
			    Că luoa turcii obraz
			Şi puţină izbîndire
			    Îi făcea răi peste fire
			Dă n-aveai să mai trăeşti,
			    Tainaturi să le împlineşti:
			D-alde pîine, carne, unt
			    Orez, miere şi orz mult
			Cum fîn, lemne, bani şi alte
			    Mai mult n-avea cum să poate,
			Căci la atîta boazuri
			    Se da mulţime de hargiuri.
			O, ce cumplită urgie,
			    Mai rău n-avea cum să fie,
			Pentru că, pă lîngă turci,
			    Era mai răi alţi mulţi,
			De mînca bieţii creştini
			    Mai rău decît nişte cîini!
			Cu luaturi necurmate
			    Şi cu cîte jafuri toate
			Care, crez, c-or fi ştiute.
			    Şi nu încape mai multe
			Că să face vorbă lungă
			    Şi pînă aici ajungă.
			Ci să încep alte stihuri
			    D-ale lui vodă tipicuri
			/[249] Că avea o strămoni mare
			    Din boerii Perdicari
			Şi îi făcea arătare
			    Cu-[a] aremului cătare
			    Zicînd că i se arată
			    A fi vreme să se bată
			Şi curînd să năvălească
			    Oastea să-i iurudusească
			Că negreşit, birueşte
			    Întocmai precum voeşte.
			Vodă ca cel cu dorinţă,
			    Ascultà şi-i da credinţă
			Că pă a sa arătare
			    Sau, să zic, de întîmplare
			Brodise de să întîmplase
			    Capete de mai luoase
			Şi cu aceiaşi rîvnire
			    Că va face biruire.
			Şi începea porunci a face
			    Şi a trimite încoace
			La saraşcheri, la binbaşi
			    Şi pă unde era paşi,
			Să meargă să năvălească
			    Ca să ia Ţara Nemţească,
			Căci că auzea de vamă
			    Şi-i părea c-o are în palmă,
			Socotind şi pă Braşov
			    Al Colintini ostrov.

			Telos pandon; din poruncă
			    Trebuia ca să se ducă;
			Care într-odinioară
			    Se gătiră şi plecară
			Luînd cu ei potecaşi
			    De ai locului plăiaşi
			Tot oameni care ştia
			    Cum pot vama să o ia
			Şi, adevărat, îi duse
			    Prin nişte locuri ascunse
			  Lovind pă nemţipă la spate
			    Cu un iuruş mare foarte
			Şi nu numai că-i tăiară,
			    Ci şi în vamă întrară
			    Si doao tunuri luară
			Care, făr de îndoire,
			    Cînd să fi fost şi unire,
			Ar fi mers şi mai nainte
			    Dar, geaba, că n-a fost minte,
			/[250] Pentru că să întîmplase
			    Cealăoglu de picase,
			    Căci că chiar ei îl mîncase.
			Şi-i coprinse pe turci frica
			    D-o streajă mai dă nimica
			...   bă lungă
			... , epură să şi fugă
			...   dat vămii foc.
			Şi să întoaseră la loc
			Iarăş în bieţii Văleni
			    Unde de nemţi nu putem
			Căci că chiar că isbîndise,
			    Dar frica nu le eşise,
			Că şi din ei mulţi perise
			
			Vodă să înştiinţase
			    Cum că vama o luase
			Şi să bucura săltînd
			    Avînd şi la Braşov gînd,
			Precum şi mai sus am zis,
			    Dar, geaba, că au fost vis!
			Căci că dacă au aflat
			    Izbînda cum s-a întîmplat
			Foarte mult s-a întristat
			Încît de multul necaz
			    Vru ca să facă alt tarz,
			Să iasă el prin judeţe
			    Ca însuşi pe turci să înveţe
			Mai vîrtos să i şi silească
			    Să meargă să năvălească
			    Vrînd nevrînd să isbîndească
			Pentru că să prea pripise
			    Ceatal mizil de pornise
			    Dînd de ştire la dovlet
			De al vămii hărăchet
			    Şi-i era ruşine, bietu!
			Deci el veni drept la Ploeşti
			    Cu toţi cei din Bucureşti:
			Boeri, curtezeni şi turci,
			    Arnăuţii şi alţii mulţi;
			Ordiia o aşăzară
			    Pă a Dîmbului apşoară
			Şi făcură oturac,
			    Că era destul conac
			Eu, şi după a mea stare
			    /[251] Cu a locului aflare,
			Eram privitor nevrînd
			    Şi vedeam cele urmînd
			O, ce vrednică minune
			    Cine poate a le spune!
			Că a ţinea minte toate
			    Crede-mă-ţi, că nu să poate
			Ne fiind sute ci mii
			    Şi care întîi să ţii?
			Chema pă paşi, pă agale,
			    Pă seraşchiri şi ortale
			Că va scri la împărăţie
			    De a lor nehărnicie
			Şi, de le-a face, le-au dat
			    Cum şi tain ce au mîncat
			Că au stins biata raia
			    Şi vama nu pot să o ia.
			O face oaste din ţară
			    Şi va fi a lor ocară;
			Şi-o merge şi el să să bată
			    Să ia şi Braşov şi toată
			Că aceasta nu-i e de altu
			    Ci ca să şază la tahtu
			Armăsarii să-şi hrănească
			    Şi ei să să odihnească.

			Amorţise bieţii turci
			    Şi rămăseseră muţi
			D-alde (moftangi domuz(
			    Urechi să fi fost să auzi!
			Ce să facă? De nevoe,
			    Urma turcii după voe,
			Că de supt cort, cum eşiră,
			    Să strînseră şi vorbiră
			    Cu toţii să sfătuiră
			Să facă un iuruş foarte
			    La boazurile toate.
			Adică să năvălească
			    Din tot locu să lovească,
			Să între în Ţara Nemţească
			Aşa dar, cu acest sfat
			    S-au gătit şi au plecat.

			Vodă nu merse, rămase,
			    De plimbaturi se luase
			Umblînd în colea şi (ncoace,
			    Să vază, turcii ci or face?
			Socotind c-or izbîndi,
			    /[252] Cererea a-şi dobîndi
			Fiind întristaţi cu toţii
			    De mujdeaua ce-au dat Porţii
			Cum că vama au luat
			    Şi Braşov are naht
			Şi avînd muhaserea
			    N-am ca să dea gio e vrea (sic).
			Dar nimica nu făcură
			    Ci mai vîrtos să piară vrură,
			Că le dedese frecuşuri
			    Încă şi dă drum paşuşuri
			Şi fugiseră să moară
			    Viind toţi răniţi prin cară.

			Iar apoi, după acestea,
			    Ca să mai scurtăm povestea
			Ale lui vodă plimbări
			    Şi din loc în loc umblări
			Ne băga la bănuială
			    Şi la mare îndoială
			Gîndind că o să dobîndească
			    Să fugă în Ţara Nemţească
			Şi să petrecem nevoi
			    Căci turcii rămîn pă noi
			Ne întristasem de peire
			    Cum să avem mîntuire,
			Că nădejdea despre nemţi
			    N-aveai la ce s-o aştepţi,
			Pentru că o socoteam
			    Starea lor ce o vedeam;
			Şi ne era cunoscuţi
			    Că lor l-e frică de turci.

			Ne-au slujit, dar, norocirea
			    Iar gata era peirea.
			Fiind păreri şi nimica
			    Că geaba să tragem frica
			Căci că vodă n-au fugit,
			    Ci doar noi ne-am amăgit,
			Pentru că acea plimbare
			    Era pentru întîmplare
			Iar dă v[r]ei, o zic lucrare
			    Pentru a vieţii scăpare.
		
			Mergînd pînă spre Piteşti
			    Şi să întoarse în Bucureşti
			De unde cu grab trimise
			    Prin judeţe cărţi deschise
			A se face dintre dajnici
			    Ostaşi ţării a fi paznici
			Care, fără prelungime,
			    /[253] Să strînseră o mulţime;
			Că da rumînii năvală
			    Auzind pentru scuteală;
			Şi, spre a fi cu unire
			    A oştirii rînduire,
			Se făcură şi mai mari
			    Cu ticlurile sărdari,
			Cum şi alte căpetenii,
			    Iar dintre ai lor nimenii. (sic)
			Nişte mojici şi văcari,
			    Căpitani, ceauşi, stegari
			Care dacă îi gătiră
			    Îi chemă şi-i dăruiră
			Cu cîte un biet capod,
			    De făcea cu tot un zlot
			Şi de ostaş cîte un tult,
			    Că nici să cădea mai mult.

			Apoi după dăruire,
			    Le dete povăţuire
			Ţara cum să o păzească
			    Şi cum foarte s-o dorească,
			    Ca o oaste creştinească,
			Căci că pentru a lor ţară
			    Datori sînt ca să şi piiară;
			Cum şi alte vorbe multe
			    Ce la rumîni sînt plăcute,
			Că vorbile cu dulceaţă
			    Pă mojici şi proşti încalţă
			Şi numai ceia ce vede
			    Întru atîta şi crede
			Iar ca să mai socotească,
			    Ale urmii să gîndească,
			    N-au fire să ostenească,
			Ci, or bine sau rău fie,
			    Ei nu mai vor ca să ştie
			Şi aşa, după poruncă,
			    Le porunci să să ducă.
			Însă după ce eşiră
			    Şi pă pod să şîruiră,
			Năvăliră în prăvălii
			    Unde era rachirii
			Şi de multă bucurie
			    Să aşternu pă beţie.
			Atît de mult se cinstiră,
			    Încît beţi se pomeniră,
			Pentru că să bucurase,
			    Ticluri de ostaş luase.
			Noi, ca lumea, ne dusem
			    Oastea ţării să vedem,
			/[254] Că era mulţime foarte
			    Mai pă podurile toate.
			Şi după cum o văzum,
			    Adevărat şi crezum
			Că aşa oaste curată
			    Cine focu să n-o bată?
			Ci, fără de îndoire,
			    De tot desnădăjduire
			Că toată treaba s-o laşi
			    Să mergi să priveşti ostaşi
			Şi să te îndestulezi,
			    Ce n-ai mai văzut să vezi
			    Ori mai bine să ohtezi!
			Toţi rumîni mămăligari,
			    Ciobani, purcari şi văcari,
			Lingători de putinee,
			    Încă şi încinşi cu teie,
			Prăpadnicii laptelui,
			    Stingători mălaiului,
			Nişte beţivi şi dăzmetici.
			    N-avea pă ei d-un ban petici,
			Atîta de nevoiaşi,
			    Cerşetori, iar nu ostaşi.
			La trei-patru un pistol
			    Fără cremenee şi gol,
			Cu ciomege cei mai mulţi,
			    Prea puţini vedeai cu puşci.
			Aveau unii cîte un cal,
			    Dar de slab nu avea hal;
			Cum şi alţii cîte o iapă
			    De nu plătea nici o ceapă,
			Că-i da beţe şi călcîe
			    Şi ea nici nu vrea să stee
			În treapăd nu ar fi dat
			    Măcar lupi s-o fi mîncat.
			Auzeai acei sărdari
			    Zbierînd ca nişte măgari
			La ceauşi, la căpitani
			    Şi mai sus numiţi gligani
			Ca să meargă fiecare
			    Cu comanda lui ci-o are
			Şi să să pue de rînd
			    Halaiu să arate vrînd
			Că nu ştiia cum să meargă
			    Sau ce fel să să aleagă.
			Că unii ce nici văzuse
			    De cînd mă-sa îl făcuse
			Şi trebuia s-însereze
			    Pînă cînd să să-îndrepteze,
			Că mergea un mers frumos,
			    /[255] Unii în sus şi alţii în jos,
			Chiuind şi şovăind
			    Feluri de vorbe vorbind.

			O, ce rea obrăznicie
			    Rumînească mojîcie,
			Că nu are potrivire
			    Cu nici o lege sau fire!
			Şi cine le-au zis rumîni
			    Mai bine le-ar fi zis cîini!
			Că de n-ar fi stăpîniţi
			    Şi de voia lor opriţi,
			Mai vîrtos să n-aibă frică,
			    Şi starea lor ar fi mică.
			Ce răutăţi nu ar face
			    Şi ce dă dînşii n-am trage!
			Că să fi fost să asculţi
			    Cum vorbea între ei mulţi
			Numai să frigă să arză
			    Iar nu doar să facă pază.
			
			Zicea ce gîndea cu tare,
			    De îmi făcea necaz mare:
			( Iacă, mă făcui ostaş
			    Ş-oi să-l omor f [...]
			Şi l-aş prinde pe zapciu
			    Cu ochii la foc să-l ţiu
			F [...] cicoiu
			    Oasele să i le moiu
			Căci că mă bătea de bir
			    Şi eu n-aveam mălai fir
			( Şi încă stăpînul moşiii
			F[...] copiii
			Dîn nimic n-o să-i dau dijmă
			    Că am de mult pă el pizmă,
			Căci că mă tot lua la clacă
			Să-l văz, acum ci-o să-mi facă?
			( Dar şi pă cîrciumăreasă
			Iarăş n-oi s-o las...,
			Că dă beam vin în dator
			    Îmi lua zălog hodor.
			Apoi pas de mai trăeşte
			    Sau te mai nădăjdueşte
			Ca să avem strejuire
			    Cu acest fel de oştire!
			În adevăr, prăpădire
			    Răpunere şi peire,
			Căci că vodă să dusese,
			    La Giurgiu şi ajunsese,
			Turcii pă noi rămăsese;
			    Care, ce n-ar fi făcut,
			    /[256] Rele şi ce ar fi vrut!
			Dar a lui Dumnezeu voe
			    Apără orice nevoe
			Şi atîta strejueşte,
			    Nici fir din cap nu clăteşte
			Căci, cum luarăm de ştire
			    De a nemţilor venire,
			Ca clipa turcii fugiră
			    Şi-n Giurgiu să pomeniră.
			Rămîind prea puţintei
			    Ce n-aveam frică de ei,
			Ca să fi fost vr-o nevoe
			    Eram şi noi mulţi de voe
			Numai ne veni şi ştire
			    De a nemţilor venire
			Că sînt unii în Afumaţi
			    La Colintina ceilalţi.
			Începu zgomot a face,
			    Clopotile a le trage,
			    Frică turcilor să bage,
			Şi, adevărat, fugiră,
			    Nimic nu mai zăboviră.
			Deci eşirăm fieşcare
			    La nemţi spre întîmpinare
			Şi văzum oaste frumoasă
			    Dar o cunoscum fricoasă,
			Că nu vrea nicicum să vie
			    Fiind intraţi in fandasie.
			Cum că vor fi turci ascunşi
			    În Bucureşti, mulţi nespuşi,
			Şi vor eşi fără ştire
			Asupra lor la oştire.
			Le spunea ai noştri toţi
			    Şi nu vrea să crează, morţi,
			Pînă cînd să şi jurară
			    Şi cu vai, cu chin întrară,
			Dar ş-atunci cu îndoială
			    Şi cu o mare sfială.

			Ne miram şi mari şi mici
			    Dar ce focul să mai zici!
			Că, adevăr, la privire
			    /[257] Nu rămînea îndoire
			Ce frumuseţe nespusă
			    Şi la regula ei pusă;
			Mai vîrtos acei husari
			    Stînd înfipţi ca nişte pari
			Pă acei cai potriviţi
			    Ca cînd era zugrăviţi;
			Cum şi la ale lor toate
			    N-avea mai mult, cum să poate,
			Cusur, numai de fricoasă,
			    Iar încolo prea frumoasă.
			Dar apoi şi de nevoe
			    Ne mulţumiam fără voe,
			Pentru că o neputinţă
			    Supune pă nevoinţă.
			Şi, precum n-ai vrea, te face
			    Ca să primeşti ce nu-ţi place.
			Ce vrînd nevrînd ne bucurarăm
			    De turci pentru că scăparăm,
			Socotind c-om avea ticnă
			    Şi biata ţară odihnă.
			A da numai zaharele
			    Podvade şi cherestele,
			Iar cum bani ş-alte nevoi,
			    Chirii de cară şi oi
			    Nici le mai socoteam noi!

			Că auzisem de nemţi
			    Că sînt oameni foarte drepţi
			Şi nici e de pomenire
			    La ei jafuri şi hrăpire;
			Căci regulă este dat
			    De a fi toate cu şart
			Hrana ce-i trebueşte
			    Şi altele ce lipseşte,
			Cum cară şi salahori
			    Trebuind de multe ori.
			Şi este ţara datoare
			    A fi şi răspunzătoare.
			Iar altele dări nu o să fie,
			    Fiind şi în micropripie,
			/[258] Că lafă şi altă plată
			    De la împărat le e dată.
			Deci geaba ne fu crezuta:
			    Auziri, dar nu văzuta,
			Căci cînd seama ne luarăm
			    Mic şi mare ne mirarăm
			Văzîndu-i cu o lăcomie
			    Şi cu o mare neomenie,
			Fiind scumpi şi strînşi la dat,
			    Porniţi numai la luat.
			Că, fără de pregetare,
			    Gonea paraua călare
			Socotea că o să fugă
			    Şi călare să o ajungă....

B. PITARUL HRISTACHE, 
ISTORIA FAPTELOR LUI MAVROGHENI VODĂ
ŞI A RĂZMIRIŢEI DIN TIMPUL LUI, PE LA 1790

			/[258] O poveste minunată
			Cînd se-ntîmplă cîteodată
			La vreo parte de loc
			Din al acei ţări noroc,
			Toată firea e pornită
			A n-o avea tăinuită,
			Ci pentru o pomenire
			O pun spre publicuire
			Ca după vremi să citească
			Ce nu ştiu să pomenească.
			Drept acea dar şi eu,
			Cu mila lui Dumnezeu,
			Încep după-a mea idee
			Cu vr-o cîte-va condee
			Povestea mavroghenească
			De la Ţara-Romînească,
			Că nu e după dreptate
			A o lăsa la o parte,
			Fiind lucruri minunate
			Şi peste fire ciudate.
			Întîmplări nepomenite
			Şi fapte neauzite,
			Care de le-oi scri pe toate
			Mavrogheneştile fapte,
			Nu-mi ajunge nici hîrtie,
			Nici condee-n mîni să-mi fie:
			Ci din cele mai mărunte
			Să nu vi se pară multe
			Şi vă rog, oricîţi nu ştiţi,
			Ascultaţi să pomeniţi.
			/[259] La leatu opt-zeci-şi-şase
			După ce s-aridicase
			Cu domnia din norod
			Mihail Şuţul Voevod,
			Nu trecu cîteva zile
			Şi auzim de domn, că vine
			Unul ce a fost în treabă,
			Dragoman pe Marea Albă
			Ce-i zice şi Mavrogheni,
			Iscusit şi om al trebii;
			Şi încă un dar mai are,
			Căci e om şi viteaz mare.
			După care auzire
			Cu atîta-mpodobire
			Toţi cu mare veselie
			Îl aşteptam ca să vie.
			După ce intră-n Bucureşti
			La ce întîiu să priveşti?
			La galantomie mare
			Sau la blînda-i căutare?
			Că-l vedeai cu-o plecăciune,
			Încît era o minune!
			Şi cu o galantomie
			Plină de elefterie:
			În toate părţile dînd
			Bacşişuri şi aruncînd
			Lei, esindarii şi groşi...
			Sta azvîrliţi pe drum groşi;
			Iar dacă sosi la curte
			Să mai vezi bacşişuri multe!
			Sta răvărsaţi pe tipsii
			Tot stamboli şi fonduclii
			Şi cari din boeri mergea
			Mîna de îi săruta,
			Vedeai cum îi atîrnă
			Cu pumnul galbeni pîn mînă.
			Ne miram toţi, ce să fie
			Această galantomie?
			Şi nimeni nu pricepea
			Aceasta ce-nţelegea
			Şi toţi mulţumiam, zicînd,
			Că am dobîndit domn blînd.
			După ce s-a aşezat
			/[260] De nizam s-a apucat
			Şi puse toate la cale
			După a sa cugetare,
			Arătînd o hărnicie
			Cu o mare străjnicie.
			Dete-ntîiu poruncă mare,
			Ca toţi să-i dea ascultare,
			Că cele ce el va zice
			Nimenea să nu i le strice;
			Fie bune, fie rele,
			El şi-o da seamă cu ele.
			Apoi mai dete-un nizam
			Să nu umblăm cum umblam
			În zariflicuri şi-n plimbări
			Şi în alte desfrînări,
			Ci oareşice mai feriţi
			C-apoi vom fi pedepsiţi.
			Noi, după a noastră fire,
			O socotiam îngrozire
			Cu care domnii s-arată
			Puţin, întîi, deocamdată (
			Şi tot nu-i dam crezămînt,
			Văzîndu-l la fire blînd,
			Că o socotiam drept glumă,
			Dar văzurăm că nu-i bună,
			Că de o mică pricină
			Te pomeniai că-l anină.
			Numai ce-l vedeai deodată
			Prin tîrg trecînd fără gloată,
			Cu vre-o doi, trei dinpreună
			Cu cîte o sapă-n mînă
			Şi după ce se-ntorcea
			Vedeai colea şi colea
			Cîte-unul atîrnat,
			De vreo şandrama legat,
			Iar pe afară prin cîmpuri
			Stau ţepele-nfipte pîlcuri,
			Pe unii în ţepi căznind,
			Iar pe alţii spînzurînd,
			Încît ne cam speriarăm
			Şi toţi la grijă intrarăm,
			Văzînd fapte întocmite
			Şi lucruri deosebite
			Care altul n-au avut
			Din cîţi domni am petrecut.
			/[261] Dacă mergeai şi la curte
			Vedeai altele mai multe.
			Te uitai prin spătărie,
			Rămîneai la aporie:
			Vedeai săbii ferecate
			Tot prin păreţi spînzurate,
			Mai pistoale, buzdugane,
			Măzdrace şi iatagane,
			Suliţi, hangere, cuţite,
			Ca acele ascuţite,
			Măciuci, mai puşti ghintuite,
			Toate prin păreţi lipite.
			Apoi stai, te socotiai,
			Şi-n rost nu puteai să-i dai.
			Vedeai casele de-o parte
			Numai de arme-ncărcate;
			De-altă parte te uitai
			Şi la el şi îngeţai!
			Că-l vedeai cu-un hîrz strein
			Nu-şi semăna a creştin.
			Cînd îl auziai vorbind,
			Încremeniai tremurînd.
			Din damuit şi din chiafîr
			Şi din as şi din caldîr
			Nu-l mai puteai potoli,
			Nici a-l mai înconteni.
			Atîta un dar avea:
			Foarte evlavios era.
			Şi la celelalte toate,
			La chip, la vorbă, la fapte
			Nu avea deosebire
			Dintr-un păgîn d-altă fire.
			Avea cîţiva spînzuraţi
			În port schimbat îmbrăcaţi,
			Cu nişte mintene scurte
			Numai pîn-la brîu făcute,
			Cusute cu găitanuri
			Şi la brîne iataganuri.
			La cap cu şaluri turceşti,
			Cu şalvari largi încălţaţi
			Şi cuţa pîn-la genuche
			Cu găitanuri pe muche
			Cu iminei în picioare
			Şi în genuchile goale;
			Cu mînicile sumese
			Şi prin mîini gloanţele dese.
			Galeongii le zicea,
			De lîngă el nu lipsia.
			/[262] Cînd făcea vre-o plimbare
			Nu mergea cu pompă mare,
			Ci călare voiniceşte
			Şi la cap legat turceşte,
			Cu galeongii dimpreună
			Şi mazdrac ţiind în mînă;
			Şi pe unde nu gîndiai
			P-acolo îl întîlniai
			Tiptil, pe jos şi călare,
			Prin tîrg şi prin mahalale,
			Uneori în port turcesc,
			Alteori călugăresc.
			Mai avea obicinuit
			Un tun: seara nelipsit
			La un ceas îl slobozia
			Cînd străjile se pornia
			Ca să fie semn de strajă,
			Mic şi mare s-aibă pază
			De la un ceas să nu umble
			Nimeni, nici să se mai plimbe
			Nici călare, nici cu butca,
			Că ştreangul îi va fi munca.
			Deci noi ne mai speriarăm,
			De plimbări ne mai lăsarăm
			Şi cum auziam dînd tunul
			Numai, toţi, pe-acasă drumul!
			Şi nimeni nu îndrăznia
			Să stea la musaverea.
			Că, cît era noaptea de mare,
			În strajă făcea plimbare
			Şi te pomeniai cu el
			Tiptil, în port fel de fel,
			Turceşte, călugăreşte,
			Schimbat ca doamne fereşte!
			Apoi dacă mai trecu
			Alt ceva mai nou făcu:
			Dete straşnică poruncă
			De puse pe popi la muncă,
			Ca, cîte biserici sînt
			Şi cîte s-or fi aflînd,
			Să stea pururea deschise
			Şi cu lumînări aprinse
			Şi popa să nu lipsească
			De lîngă ea, s-o păzească
			Pentru vre-o întîmplare
			Ori de moarte sau de boale;
			Ca, cînd îl va căuta,
			Să-l poată curînd afla.
			Săracii popi ce păţise
			Şi la ce potop sosise!
			/[263] Ce muncă şi ce canon,
			Că nu lipsiau din amvon
			Cît era ziua de mare.
			Stau priveghind în picioare,
			Cu ochii pe drum sticliţi
			Şi cu dinţii tot rînjiţi,
			Să nu cumva să sosească
			Şi poate să nu-i găsească,
			Că ştia că-obicinueşte
			De-i lovia tot făr-de veste.
			Cînd nu le trăznia prin gînd,
			Atunci îl vedeai venind
			Ori cu vreo cialma în cap
			Sau cîte un camilaf,
			De nu puteai să-i alegi
			Nici ca să-i mai înţelegi,
			Ci sta bieţii popi, săraci,
			În zbangă, ştii, ca soldaţi,
			Toată ziua nelipsiţi
			Uitîndu-se pe la sfinţi,
			Avîndu-i parigorie
			La a lor melancolie.
			Iar colea mai înserat,
			Cînd gîndiau că au scăpat,
			Începea iar a toca
			Şi iar la slujbă intra
			La orton de dimineaţă.
			Apoi iată, uite viaţă!
			Apoi le mai porunci
			Şi alta-i mai sfătui:
			Ca toţi să pue în cap
			Cîte un grecesc potcap;
			La nimeni să nu-l mai ia,
			Cum unii obicinuia,
			Ci ca un dar neclătit
			De tot să fie oprit.
			Deci şi-aceasta o urmară,
			Toţi căciula lepădară;
			Gata la poruncă fuse
			Şi toţi potcapiuri puse.
			Că n-avea cum să nu pue,
			Văzînd că nădejde nu e
			A-i mai sta cu-mpotrivire
			Sau a-i mai da sfătuire;
			Că se temea de el foarte
			Să nu-ncapă la vr-o moarte,
			/[264] Că întru nimic nu avea
			A tăia şi-a spînzura.
			Încă el făcea un haz
			A zice (al( şi nu (az(
			Ci ce cîntec le cînta
			Acela şi ei juca.
			Ne miram toţi, ce să fie
			Acest foc şi grea urgie
			Şi nimeni nu putea s-afle.
			Ce-nchipuesc aste fapte.
			Unii zicea că-i om bun,
			Cei mai mulţi că e nebun.
			Alţii îl ţinea de prost
			Şi nimeni nu-i da de rost.
			Cînd şedeai cu el la sfat,
			Chiar nebun adevărat.
			Cînd începea num-a-ţi spune
			Nişte bazne de minune,
			Cum şi ce fel s-a purtat
			Şi noaptea ce-a visat.
			Unele îl întrebai,
			Alte răspunsuri luai.
			Iar la zile-mpărăteşti
			Cînd vreai să-l heretiseşti,
			În loc de logos să facă
			Spunea: (după Marea Albă(.
			Apoi uită-te şi vezi
			De puteai să-i mai alegi!
			Ci care, cum zic, vorbia
			După cum se pricepea
			Şi nimeni, de nicăirea,
			Nu putea să-i afle firea.

			Şi mai avea încă una,
			Că credea lesne minciuna.
			La dînsul cît te-ai fi dus,
			Vreo minciună să-i fi spus,
			Pe loc intrai la nazar
			De te avea mai mandar
			Însă ce fel de minciună?
			Cu zavistia-mpreună
			Să ştii să paradoseşti
			Şi să catigoriseşti
			Pe unii de buni de-o parte,
			Pe altul de rău de altă parte.
			Şi aşa prohorisiai
			Şi cinste îţi dobîndiai.
			/[265] Numai să te ţii şi bine
			Că rîde-or toţi de tine,
			Cum păţi bietul Deşliu
			De-o pomeni mort şi viu!
			Aşa-ntrase deocamdată
			Şi el la această treaptă,
			Avîndu-l la un nazar,
			Încît îi dete caftan
			De armaş mare, pafta
			După slujba ce-i făcea
			Şi aşa o surdisi
			Pînă cînd o şi greşi,
			C-atîta ni-l forfecară,
			De nu nemeria pe scară
			Şi-i fuse într-un zadar
			Mavroghenescul nazar.
			Şi să fi ştiut sărmanul
			La ce-o să-l scoaţă caftanul,
			Mai-mai că s-ar fi lăsat
			De-acest caftan pipărat.
			După ce-şi perdu nazarul
			Intră de rînd Perdicarul
			Cu minciuni, zicînd că ştie
			Foarte bine astronomie,
			Adicăte că-i gîcitor
			Şi de stele cititor
			După care amăgire
			Credea-ntr-însul peste fire,
			Ştii, ca turcii-n Mahomet,
			De-l ţinea om sfînt şi drept;
			Astfel şi el îl ţinea
			Şi de toate îl credea.
			Noaptea căuta pe stele,
			Ziua venea cu muşdele,
			Arătînd lui Mavrogheni
			Cursul anilor şi al vremii
			Şi cele întîmplătoare
			Ale vremii viitoare.
			Apoi nici el n-o lungi,
			Că-ncepu a-l părăsi,
			Pentru că vedea că-i spune
			Nişte minciuni de minune.
			Uneori biet le ghicia,
			Iar mai adesea minţia.
			După ce eşi şi el
			Dintr-acest meşteşugel,
			Apoi altu-n loc căzu
			Care pînă-n sfîrşit fu:
			Adicăte Turnavitul
			Dumitrache procopsitul,
			/[266] Cu şoptele, cu momele
			De-i intrase pe sub piele.
			Orice i-ar fi arătat,
			Nu eşia dintr-al lui sfat,
			Atît i se-ncredinţase
			Încît pe toţi îi uitase.
			Nu mai avea şi dreptate,
			Că îi semăna la toate!
			Adevărat, îşi găsise
			Omul, după cum poftise,
			Cu toate încoronat
			Chiar Iuda cel spînzurat.
			Acum dar, să mai lăsăm
			Şi altă vorbă s-apucăm.

			La leatul opt-zeci şi opt
			Dete spaimă în norod
			Auzindu-se că vine
			Oaste turcească mulţime,
			Avînd turcii şi tătarii
			Groaznic război cu muscalii.
			Deci, iarăşi luarăm veste
			De răzmiriţă că este.
			Şi văzurăm ca un aslan
			Pe Mavrogheni-n divan,
			Începînd a se găti,
			Războiul a-l întocmi
			Şi degrab sabia scoase
			Şi în spătărie-o trase
			Din teacă pe jumătate
			Cu pioşchioluri atîrnate
			Şi-acolea o spînzură,
			Semn de război arătă.
			Apoi scoate şi sîngeacul,
			Adecă tuiul şi steagul
			Şi le aşeză în curte
			A fi la toţi cunoscute,
			Că sînt puse într-adins,
			După cum mai sus am zis.
			După aceea, porunci
			Să facă catagrafii
			De cîţi nemţi se află-n ţară
			Şi pe toţi să-i scoaţă afară;
			Pe sudiţi şi ceilalţi
			Şi cîţi sînt lor închinaţi,
			Cum mai în grab să-i pornească
			Să plece-n Ţara Nemţească;
			Avînd şi cu ei bătae
			Grabnică şi foarte mare,
			Că pîn-a-ncepe cu Rusia
			/[267] Se sculase şi Austria.
			Iar după ce îi porniră
			Toate scheile se porniră
			Şi porunci cărţi de scrise,
			Prin judeţe le trimise
			Într-auz să le citească
			Cu bună pliroforie
			De această bătălie
			Şi nimeni să n-aibă frică,
			Ci să stea toţi în odihnă,
			Că pe toţi îi va păzi
			Nimic nu vor pătimi;
			Numai să stea cu credinţă
			La această răsmiriţă.
			Că intrase bănuială
			După a lui socoteală,
			Să nu fugă cineva
			La vrăjmaş care cumva
			Să se facă ciaşitlicuri
			Şi alte multe hainlicuri
			Cu cari sînt obicinuiţi
			De le fac în răzmiriţi
			Care acea bănuială
			O avea, fără-ndoială,
			După vremile-ntîmplării
			Mai mult pe boierii ţării
			Ca cei ce sînt mai semeţi
			Şi la toate mai isteţi...
			Pentru că cum mai trecu,
			Nu ştiu ce i-se păru,
			Pe boerii Filipeşti
			Îi surghiuni din Bucureşti
			Cu feluri de cazne multe
			Tocmai într-un vîrf de munte.
			Iar după ce-i surghiuni
			Drept la case năvăli
			Şi toate zapt le făcu,
			Scule şi alte ce avu:
			Butci, rădvane şi carîte
			Ş-alte lucruri mai mărunte.
			Deci pînă turcii sosi
			El cătă vreme a găsi
			Să strîngă şi de aici
			Vro sumă de voinici;
			Să dea o ajutoriţă
			La această răsmiriţă.
			/[268] Oaste începu a strînge
			Pentru vărsare de sînge:
			Toţi condoraţii, cizmarii,
			Precupeţii, cîrciumarii,
			Osebit romîni de ţară
			Ce-i strînsese de pe afară
			Şi le făcu baerac,
			După cum l-era pe plac,
			Făcîndu-i tot cete, cete,
			Înarmaţi cu pusci pe spete,
			Rînduindu-le şi leafă
			Numai ca să facă treabă.
			Iar pe romînii de ţară,
			Ce-i strînsese de pe-afară,
			După ce le făcu leafă
			Îi mai puse la o treabă:
			Ca să-nveţe şi muştra
			Să ştie să dea cu puşca,
			Apoi să stai să priveşti
			Şi cu drag să pomeneşti
			De romînaşii voinici
			Încălţaţi toţi cu opinci!
			Să te fi dat la o parte
			Să vezi regule curate,
			Cît erau de drăgălaşi
			Şi născuţi a fi puşcaşi!
			Se mira cine-i vedea
			Şi gura la ei căsca,
			Căci părea c-au fost cătane
			De cînd au eşit din foale.
			De aşea muştră curată
			Se tot mira lumea toată,
			Cum mergeau peste cîmpie
			Mîndri şi cu veselie.

			Grecii, ca nişte măgari,
			Se mira de opincari,
			Care de cînd s-au născut,
			Puşca în ochi n-au văzut,
			Pe care-i credea mişei
			Neslujindu-se cu ei,
			Căci ei, cînd venea în ţară,
			Întra cu oameni de-afară;
			Buni pentru ostăşie
			Nu credeau romîni să fie;
			Şi-acum în oaste de-i punea,
			Mai multă fală făcea.
			Iar după aceste toate
			Văzurăm că alte scoate:
			Dete strajnică poruncă
			/[269] Boerilor să se strîngă
			La curte, toţi înarmaţi,
			Pe cai buni încălecaţi,
			Carii după ce veni,
			De război îi sfătui
			Şi-i trimise la Focşani
			Să dea război în muscali.
			Boerii, plecînd, se duse.
			Pînă la Buzău n-ajunse
			Şi trimise să se-ntoarcă,
			Zăbavă să nu mai facă.
			Nu-i trimitea d-altceva,
			Numai firea le-o-ncerca
			Ca să vază cum s-arată:
			Supuşi sau haini deodată.
			Iar clucerul Cîmpineanul
			Ca să scape de tiranul,
			Adică de Mavrogheni,
			Apucă drumul Vienii
			Spre părţile Ţării Nemţeşti,
			Lăsîndu-şi toate-n Bucureşti,
			Numai călare cu trupul
			Ca oaia cînd vede lupul.
			Mavrogheni, cum simţi,
			Ca un balaur scrîşni
			Şi degrab orîndui
			Casa de pecetlui,
			Orînduind într-adins
			De le-au luat toate-n scris:
			Haine, scule, argintării,
			Carîte, moşii şi vii
			Şi ori-ce au mai aflat
			Pe toate le făcu zapt.
			Atunci să fi văzut jale
			Şi plîngere foarte mare,
			Că, după-ce i le luă,
			Pe cocoană-i ridică
			Dimpreună cu copii
			De-i supuse la urgii.
			În Ţarigrad îi trimise.
			Acolo îi surghiunise.
			Iară dacă mai trecu
			Şi-altul iar aşa făcu:
			Spătar Iancu Măgureanul
			În urmă după Cîmpineanul.
			Vodă cum văzu aşa
			Că-ncepură-a se căra
			/[270] Cîte unul, cîte unul,
			Nu mai lăsă pe niciunul
			Şi-i porni-n Ţara Turcească
			Ca să nu-l mai necăjească.
			După ce dar îi porniră,
			Iată şi turcii sosiră,
			Nenumărată mulţime
			Cu tunuri şi cu tărime,
			Unul şi unul delii,
			Răsgrădeni şi vindelii
			Hotoneni şi nicopeni
			Siştoveni, turtucăeni,
			Manafi, arapi, anatoleni,
			Dancălici şi giurgiuveni,
			Ortale peste ortale
			Cu feluri de saltanale.
			Gemea Ţara Romînească
			Numai de oaste turcească!
			Care, după ce veniră,
			La conace năvăliră,
			Deşertînd casele toate
			Ce era mai îmbrăcate,
			Toţi cei mai mari, agale
			Ce aveau pompă mai mare.
			Iar cei mai mici năvăliră
			Care pe unde putură,
			Umblînd tot învierşunaţi,
			Ştii, ca nişte cîini turbaţi.
			Nimeni n-avea să le zică
			Vre-o vorbă cît de mică,
			Că cum te-ar fi auzit
			Punea mîna pe cuţit.
			Mă cutremur cînd gîndesc
			La acel farsart turcesc
			Şi la acel căpătîi
			Ce-l avea turcii întîi.
			Atît avea semeţie
			De nimeni nu vrea să ştie.
			De avrad şi de-anasîna
			Pe-atunci se-ngroşase gluma.
			Mulţi se lipsiră de case
			Şi toţi prin hanuri intrase,
			Nefiind obicinuiţi
			A şedea cu atîţia-turci.
			Carii, dacă mai trecu,
			La zurbale începu
			Şi la alte multe rele,
			/[271] Ce era deprinşi cu ele.
			Nu era zi netrecută
			A nu fi zurba făcută.
			Numai auziai trîntind,
			Pistoale, pusci slobozind.
			Iar viteazul Mavrogheni,
			Ca un norocit al vremii
			Şi ca un cîrmuitor
			Straşnic oblăduitor,
			Avînd putere deplină
			Dată prin firman în mînă,
			Ce va face, ce va zice?
			Nimeni să nu le strice!
			Să spînzure şi să tae
			Fie măcar cît de mare!
			Îndată orîndui
			Paznici spre a străjui,
			Dînd straşnici poronci tari
			Întîi pe la cei mai mari:
			Să fie cu privighere
			Spre făcătorii de rele,
			Că, în urmă, mai simţind
			Pe vreun turc rău făcînd
			De la orice baerac,
			Aga le vinè de hac.
			Asemeni fu porunciţi
			Şi ceilalţi ai lui zabiţi
			Adică: spătarul, aga,
			Cum şi a lor toată tagma,	
			Unde vor simţi ostaşi
			Făcînd vreun rău undevaşi,
			Făr-de altă întrebare,
			Să-i prinză şi să-i omoare.
			Apoi de-aci să te ţii,
			Să vezi bătăi la zapcii;
			Tot cu sapa, neghiobeşte,
			Vedeai numai că-i loveşte:
			Nu căuta nici de mînă,
			Nici de picior, nici de gură;
			Unde le venea, lovia,
			Vai de ei ce pătimia!
			Încît şi ei se speriese
			De atîtea bătăi dese
			Ce pătimia bieţii turci
			De zapcii şi de arnăuţi,
			Atît de cei spătăreşti,
			Mai vîrtos de cei ageşti.
			Că, cum auzia de aga,
			Tremura turcii ca varga,
			Ştiindu-l că e deliu
			/[272] Ce îi zice Hangerliu.
			Atît îi luase frica
			De nu mai zicea nimica.
			Cînd îl vedea prin tîrg trecînd,
			Se scula toţi tremurînd,
			Ştii, ca cînd ar fi trecut
			Vreun turc mare cunoscut;	
			Aşa se scula la rînd
			Toţi cu toţii tremurînd.
			Brava, Mavrogheni, brava!
			Altul ca tine mai sta-va
			Aşa tot grantul să-şi ţie
			Cu atîta străşnicie?
			Unde s-a mai auzit
			Şi unde s-a pomenit
			De-un ghiaur să se-ngrozească
			Atîta oaste turcească
			Şi cu răcorile numa
			Să-şi sigurifsească slujba?
			Mă rog, ce putere tare
			Şi ce străjnicie mare
			Ce avea oamenii lui? (
			Te întreb, mie să-mi spui:
			De n-ar fi fost Mavrogheni
			S-ar fi sumeţit puterii?
			Ci cu răcorile lui,
			Se temea şi de a lui,
			Că toţi turcii îl ştia
			Ce fursant mare avea!
			Vedeai gogeamite paşi
			Şi atîţia mari bimbaşi
			Cu barbele lungi lăsate,
			Pînă la brîu spînzurate
			Aşteptînd pe la perdele
			Neputîndu-i găsi vreme.
			Apoi voevod era
			Sau a vizir semăna?
			Care domn au mai stătut
			Trei tuiuri să fi avut?
			Şi care alt să se bată
			Cu doi împăraţi de-odată?
			De mare cinste e vrednic
			Mavrogheni cel puternic!
			Adevăr spun, că prăda,
			Dar nevoia-l îndemna:
			Cum era să odihnească
			Atîta oaste turcească?
			Şi de ar fi fost alt domn
			Ar mai fi scăpat vreun om
			Cu atîta mare-oştire
			/[273] Ce căzuse pe creştini?
			De cîte ori s-au ispitit
			Şi-n-cîte rînduri s-au pornit
			Să dea foc şi să robească
			Şi să iarmaladisească
			Şi el, cu a sa putere,
			I-a oprit de aste rele!
			Pe cîţi paşi şi turci vestiţi
			I-a omorît surghiniţi,
			Numai căci se ispitise
			La rău, iar nu se şi pornise.
			Lipon, la aşa amar,
			Nu-i era bani-n zadar.
			Oare n-ai fi bucuros
			De la moarte să fii scos
			Şi să dai pentru scăpare
			Şi cămaşa din spinare?
			Vrei să zici că jefuia:
			Jefuia unde ştia.
			Pe care ştia că n-are
			Nu-i mai făcea supărare,
			Ci unde vedea mai gloată
			Acolo da cîte-o roată.
			Să lăsăm dar pîn-aici,
			Să începem de răzmiriţi.
			
			Veni vremea să pornească
			Oaste spre Ţara Nemţească.
			Deci făcu mare gătire
			Pentru-a turcilor pornire
			Şi găti vre-o zece mie
			Cu o mare protimie.
			Tuturor lefi împărţi
			Şi spre Braşov îi porni.
			Iar pe cei mai mari agale
			Îi îmbrăca şi cu blane,
			Sfătuindu-i cum să facă
			Şi pe la ce locuri să treacă,
			Pentru Braşov ca să-l ia
			După cum nădăjduia.
			Apoi după ce-i porni,
			Altă oaste mai găti,
			Atît turci, cît şi tătari
			Şi-i trimise spre muscali.
			Iar peste puţine zile
			Primi o rea vestire:
			/[274] Cum că Rusia s-a-ntins
			Şi Moldova a cuprins
			Şi din cîţi turci s-au aflat
			Mai nici unul n-a scăpat.
			După care auzire
			Iarăşi mai făcu oştire
			De ostaşi să mai trimiţă
			Spre a da ajutorinţă
			Ca să meargă drept la Iaşi
			Să gonească pre vrăjmaşi.
			Şi porni o sumă mare
			De ieniceri şi ortale
			Îmbărbătîndu-i cu vorba,
			Ca să stea să ia Moldova.
			Iară cum plecă din loc,
			Ştii, ca cînd dete pe foc,
			Că toţi turcii se topiră,
			Nici unu nu mai veniră.
			
			Apoi văzînd că nu poate
			Pe muscali din Iaşi a-i scoate,
			Se mai lăsă de Moldova
			Şi s-apucă de Europa;
			Căci vedea că cam spre nemţi
			Venea turcii mai semeţi;
			Iară încolo, spre ruşi,
			Cum să ducea era duşi.
			Rar, cînd unul de scăpa,
			De voinic se lăuda.
			Deci pîn-a găti oştire
			Şi veni bună vestire
			Că cei despre Austrie
			Au făcut o vitejie,
			Adică mergînd în sus
			Pîn-la vamă au ajuns
			Şi că vama au cuprins,
			Pe nemţi cu totul i-au stins.
			Deci de grab şi porunci
			Tunurile-a slobozi.
			Pe atunci trăznea tunurile
			De le mergea fumurile.
			De trăznet mult şi de pleznet
			Îţi sbura, părul din creştet.
			Iar peste puţine zile,
			Văzurăm numai că vine
			Vreo sută de nemţi mai bine,
			/[275] Aducîndu-i dinnapoi
			Turcii ca pe nişte oi:
			Unii vii, alţii răniţi
			Alţii prin mazdrace-nfipţi.
			Vedeai din turci pe oricare
			Cu cîte un cap la spinare.
			Iar Mavroghene văzînd
			Atîţia nemţi aducînd,
			Cu tunuri, cu terhanele
			De iarbă şi de ghiulele,
			Chiamă pe turci, pe agale,
			Şi-i îmbrăcară cu blane,
			Pe alţii i-a-npodobit
			Cu celenchiuri de argint
			Celenchiuri, blane, capoate
			N-avea cin-să le mai poarte
			Atîta era de dese;
			Nici marfă mai rămăsese.
			Croitorii, cojocarii
			Şi săracii, argintarii,
			Nu mai putea tot lucrînd
			Blane, celenchiuri făcînd.
			Apoi, după ce-i cinstiră
			Iar înapoi îi porniră
			Drept la Braşov, ca să-l ia;
			Dar nimic nu folosia,
			Că oastea de tot slăbise
			Şi turcii să mai rărise,
			Unii la război perise,
			Alţii de frică fugise.
			În sus a să mai întinde
			Sau a mai merge nainte
			Vedea că nu izbutise
			De cîte ori se pornise.
			Da numai cîte-o năvală
			Şi se opria iar la vamă
			Şi de la vamă prin giur
			De făcea cîte-un ciabur.
			Găsia cîte-o caraulă,
			Cum am zice, mură-n gură.
			Şi, cînd le venia-n-demînă
			Ştergea cîte-o căpăţînă
			Şi la Bucureşti năvală
			Ca să le dea vodă blană.
			Asta le era izbînda:
			Tot cîştigul şi dobînda;
			De-ntîi de nu borbonia,
			Încai tot mai frunzăria;
			/[276] Iar de la o vreme-ncoace
			Aşa-i vedeai că se-ntoarce.
			
			Văzînd aşa Mavrogheni
			Că se dedeseră lenii,
			Se socoti ce să fie
			Aceasta a lor mişelie
			Şi împotrivă noroc,
			Că cum merg aşa se-ntorc?
			Şi fiindcă pentru leafă
			Nu-i trag inima la treabă
			Şi nu ştia că, din fire
			Şi din a lor norocire
			Nu pot să prohorisească,
			Pe vrăjmaş să biruiască.
			Deci, după celelalte multe
			Cisluiri mari şi mărunte
			Ce le presăra prin ţară
			Atît aici cît şi-afară,
			De ne luasem de gînduri
			Cu cisle tot rînduri, rînduri (
			Mai află un vicleşug,
			Să-i ia cu alt meşteşug:
			Şi-ncepu a se porni
			Spre cei mici, a-i boieri,
			Făcînd pe unii şetrari,
			Pe alţii pitari, serdari
			Ca să vază cei mai mari
			Să să îndemne a da bani.
			Apoi de-aci să te ţii
			Şi să mai vezi boerii!
			Alergînd care de care
			Să ia caftanul mai mare,
			Măturînd tot de prin casă
			Şi dînd pînă la cămaşă,
			Numai şi numai să fie
			În rînd l-archontologie
			Să nu rămîe mai jos
			Decît un altul mai prost.
			Chiar se punea şi ţăranii
			De da cu duiumul banii
			Şi care nu-ţi trecea-n gînd
			Vedeai caftan îmbrăcînd
			Şi dintr-un mojic plugar
			L-auziai arhon şatrar!
			Deci cu mijlocul subţire
			Îi spălase pe toţi bine.
			/[277] Apoi văzînd că oştirea
			Tot nu-şi părăseşte firea
			Să facă şi ei vreo treabă,
			După ce le dete leafă,
			Nu! Ci se ducea în munţi
			Şi să-ntorcea jumuliţi,
			Găsi, dar, a fi cu cale
			Ca însuşi să se pogoare
			Cu toţi turcii după el
			Să-şi aleagă la un fel;
			Ori spre bine ori spre rău,
			În mila lui Dumnezeu;
			Că se supărase foarte,
			Văzînd că nicicum nu poate
			Nici Braşovul ca să-l ia
			Nici turcii spre ruşi mergea.
			Începu a se găti
			Spre vrăşmaşi a se porni
			Şi strînse toată turcimea
			Şi toată a lui boerimea
			Şi ai curţii mari şi mici,
			Ciohodari şi ecpaici
			Spătar, agă, dorobanţi
			Şi zapciii toţi ceilalţi
			Şi merse întîi cu-urdie
			În cîmp sub Mitropolie.
			Şezu dar cîteva zile
			Acolo sub mînăstire.
			Apoi iar se ridică
			Şi drept în sus apucă,
			Luîndu-şi oştirea toată
			Spre vrăjmaşi ca să se bată.
			Iar aici în Bucureşti
			Ţi-era scîrbă să priveşti,
			Că-şi lăsase pe iubitul,
			Adică pe Turnavitul
			Vechil în locu-i să fie.
			Apoi vezi blestemăţie!
			Din cîţi boeri rămăsese
			Pe dînsul îl alesese
			Mai harnic, mai credincios,
			Şi la treabă practicos,
			Mojic, gros şi necioplit
			Şi-un fudul deosebit!
			Vai, o Ţară-Romînească
			Vezi, cin-să te stăpînească?
			Un Dumitru Turnavit,
			Care n-ai mai fi gîndit!
			Păi, să te fi dat de-o parte,
			Şi să vezi ale lui fapte
			/[278] Că făcea prin Bucureşti
			Tot tarturi mavrogheneşti.
			Apoi avea o mîndrie
			Lipită de mojicie
			Şi-atîta o semeţie,
			De nimeni nu vrea să ştie!
			Venia la dînsul boeri
			Pentru niscareva trebi,
			Ca la un stăpînitor
			Ţării oblăduitor;
			Iar el, ca un blestemat,
			Şedea în pat răsturnat
			Şi boerii în picioare
			Stînd cu capetele goale.
			Alteori sta prin pridvor
			Pînă se scula din somn.
			În scurt, se afla al vremii
			Al doilea Mavrogheni.
			Avea în cap o căciulă
			Ţuguiată, ca o sulă;
			Şi o ghebă în spinare
			De nu făcea cinci parale,
			De aba roşie ruptă,
			Cu aţă albă cusută,
			Cu poturi, cu iminei,
			Se deprinsese cu ei.
			Iar să-l fi văzut călare
			Chiar vătaf de haimanale!
			Cu-o grămadă de voinici
			Tot arnăuţi, socarici,
			Avîndu-i pe lîngă dînsul
			De nu puteai să-ţi ţii rîsul;
			Şi da prin tîrg cîte-o raită
			Ca să-l vază lumea toată
			La ce treaptă a ajuns
			Şi cît s-a-nălţat de sus.
			Aferim, Dumitrăchiţă,
			De-ar mai fi vr-o răzmiriţă
			Şi un Mavrogheni domn,
			Ştiu că tu te-ai face om!
			Acum iaţi nădejdea, frate,
			Că aia nu se mai poate.
			Ce gîndeai? Că-a ta domnie
			Pînă-n sfîrşit o să ţie,
			De umblai aşa pe sus,
			Cît cu Mavrogheni dus?
			Nu socoteai că e vînt
			Asta ce umblai făcînd?
			Care, suflînd, te-ngrozeşte,
			Apoi iar se potoleşte?
			/[279] Nu ştiai că lumea este
			O roată ce se-nvîrteşte;
			Care altă treabă n-are
			Decît să sue, pogoare?
			Cu toate aceste, dar,
			Să zicem că e un dar
			Şi un noroc negîndit
			De la Dumnezeu venit;
			Că toate la om cînd vine
			Ori rele vor fi ori bune,
			Sînt tot după norocire,
			Iar nu născute din fire.
			
			Dar să le lăsăm de-o parte.
			Să-ncepem de alte alte:
			A vedea sfîrşitul trebii
			Ce a făcut Mavrogheni.
			După ce eşi afară,
			Se plimbă cîtva pe-afară
			Şi plecă drept spre Focşani
			Să dea răz boi cu muscali.
			Apoi văzu că nu-i vorbă
			Că-i dete un praf de torbă
			Atîta de oţelit
			Încît n-a mai zăbovit
			Ci pe loc s-a strecurat
			Şi spre nemţi a apucat.
			Nemţii încă se pornise
			Mai pîn-la Buzău venise
			Apoi sta! Ca să să bată,
			Venia treaba cam ciudată,
			Că turcii se risipise,
			De frică mai toţi fugise.
			Deci văzînd şi el aşa
			Că nimic nu isprăvia,
			De tot se dăznădăjduise,
			Şi ţara o părăsise
			Şi trecu-n Ţara Turcească
			Să nu se mai nevoească,
			Rămîind vreo doi trei paşi
			În Bucureşti, cam golaşi
			Ca vreo mie de turci
			Toţii-toţi, iar nu mai mulţi;
			Care şi ei aştepta
			Prilej de a se depărta
			Cînd de cînd să se strecoare
			Nu cumva să-i împresoare, 
			/[280] Că nemţii se întinsese,
			Toată ţara cuprinsese.
			Iar Mavrogheni gîndi
			Încă pîn-a nu fugi,
			Că-n Bucureşti au rămas
			Vre-o cîţiva turci de pripas,
			Să nu cumva să ia ştire
			De a nemţilor venire
			Şi pînă ei o sosi
			Să-nceapă a parladisi.
			Şi chemă pe Filaret
			De-l trimise la nemţi drept
			Ca să-i parachinisească
			Cum mai curînd să pornească.
			Sfinţiia sa plecă, se duse
			Şi spre Buzău îi ajunse
			Şi i-a întîlnit viind
			Spre Bucureşti coborînd:
			Că poruncă priimise
			Şi de-aceea să pornise.
			După ce s-apropiară,
			Stătură la îndoială,
			Arătînd multe cuvinte
			Şi nu îndrăznia să intre
			Pentru că aflase de turci
			Că-n Bucureşti sînt cam mulţi.
			După-aceea se sculară
			Arnăuţii ce s-aflară
			Şi toţi caii-ncălecară
			Şi spre turci se ridicară.
			Merse de le dete veste
			Că neamţul pe margini este
			Şi decît să se lovească
			Mai bine să se pornească
			Şi Dunărea să o treacă,
			Ca spre Giurgiu cu toţi să meargă.
			Turcii nu mai zăboviră,
			Ci îndată se porniră,
			Plecă pîn-la Văcăreşti..,
			Apoi gîndi-n Bucureşti
			Pentru ce însă aşa
			Să nu le facă ceva?
			Întîi s-armaladisească
			Şi mai apoi să pornească;
			Mai vîrtos că nemţi nu sînt,
			Ci raia i-a amăgit.
			Aşadară se socotiră,
			Iar înapoi se porniră.
			/[281] Ia spune-mi acum ce faci
			Şi unde să te mai bagi?
			Unii spre nemţi apuca,
			Alţii prin hanuri intra.
			Nemţii nu se mai vedea,
			Turcii se apropia.
			Ce milă dumnezeiască
			Făcu legea creştinească, 
			Că pe toţi turcii orbi
			Şi înapoi se porni.
			Dar tot nu se întorcea
			Clopote de n-auzia.
			Ci, cum începură-a trage,
			Nu ştia cum s-or întoarce,
			Socotind adevărat
			C-atunci nemţii au intrat.
			Iar nemţii tocmai pe seară
			Au intrat şi ei, de-afară,
			Însă din volintirime,
			Puţin şi din călărime.
			A doua zi a intrat
			Tot obusul regulat,
			La leatul optzeci şi nouă
			Octombrie douăzeci şi nouă.
CPRV *), XV(XVI, p.229(281

STIH GĂNĂRARIULUI NEMŢĂSCU ANUMI ARVAT
	
			[284] Arvat cel pre lăudat
			Cu oaste în gios au plecat,
			Într-o zi di sărbătoari
			Cu o puteri prè mari.
			Şi-au tăbărît în Uricheştii
			Cu ostaşii austreştii.
			Patroani, volintiraştii
			Au trimis la Odobeştii,
			Să ştè să străjuiască
			De oaste odomăniască
			Volintirii [să-şi] şi husarii
			Tot aleşi, viteji şi tarii.
			Mavrogheni înţălegînd,
			El însăşi oaste pornind,
			La Odobeştii au venit,
			Şi pe trii părţi i-au lovit.
			Şi îi tăiară fără milă
			Într-acel ceas ce sosîră.
			Şi i-au aflat pe toţi beţi
			Pin crămii şi uliţi, ogrăzi.
			Maiur Laeş cel vestit
			Cu cătanii-au opintit
			Vrînd ca să le dè imdat
			Celor ce au mai scăpat,
			Dar nimic n-au folosit
			Căci acolo au venit!
			Ci patru tunuri dişărtînd,
			Înnapoi ţurucu făcînd
			Şi la urdii mergînd,
			Di mari frică vesti dînd.
			Deci Arvat făcînd gătiri,
			Înnapoi, strîgînd, porniri.
			/[285] Iar Nemeş fiind păţit
			Că-au mai fost o dată robit,
			Mai înnainte au fugit
			Şi în Grozăştii au sprijînit.
			Ţara văzăndu s-au spăimînt
			Şi la munţii tari au plecat,
			Plîngănd cu amar şi jale
			Blăstămînd pe Arvat tari.
			
			Nu vremi multă trecînd,
			Di Arvat înţălegînd,
			La sat, la Rîpii s-au întorsu
			Cu-a sa oaste ci-au fostu,
			Făcănd lagăr pre frumos
			Pe cămpul Răpilor de gios.
			Acolè găsînd răhot,
			Mîncînd vacile din sat,
			Undi fiind mulţămit,
			Iată, o carti i-au sosît,
			Nu ştiu de undi i-au venit,
			Prin cari i s-au poroncit:
			Şi într-acel cias s-au pornit
			Fiind de Ierusalim gătit (sic!)
			Gioi, fiind la chindii,
			Purcegînd cu vesălii
			Şi cu o mîndrii mari
			Pin Ciortolomul cel tari,
			De-a lui sfetnici s-au aflat
			Şi acest sfat mari i-au dat:
			( O, doamne, mărie-ta,
			Eu am socotit aşa,
			Să triimitem zaereaoa,
			Dinpreună şi hazneaoa,
			Pi drumul cel mari, în gios,
			Că-i locul neted, frumos,
			Toate aceste le zîcè
			Stamatii le hotărè.
			Gramatic, că mi-ş tăcè,
			Cu ochii Tomii făcè,
			Ca cînd, (ti văd( ( stă rostind.
			Nu multă vremi făcînd,
			După cum s-au sfătuit
			Aşa au şi pătimit,
			După cum li să cădè.
			Şpionlăcurii nu făcè,
			Că, după a lor hotărîre,
			Curînd s-au făcut pornire.
			Nici din turcii ştire avè
			/[286] Că asupră-le vinè.
			Iar cînd fu la Bălca-în sat,
			Loviră turcii pe Arvat,
			Pi cătani că-i tăiară,
			Zaereoa le luară;
			Nu numai pe zaezè
			Ce şi carul cu hazne.
			Iar carul cu giaphanè
			Cu mare pară ardè.
			Nemţăi că s-au spăimîntat
			Pi munţi văi s-au înprăştiet.
			Delibaşa s-au mîniet
			Şi după turci au plecat.
			Turcilor iuruş au dat,
			Zaereoa le-au luat
			Şi înnapoi s-au înturnat,
			După ce au cîştigat.
			Arvat, tare paitaş, cum strîga,
			Nimine nu-l asculta.
			Piste-un cias s-au adunat
			Şi (Ezuş Marie( au strîgat.
			Cînd arnăuţii să-întorcè,
			Stîndu nemţii, bulucu privè,
			Să mira: ce va să fie,
			Părîndu-le grè urdii,
			Urdii odomăniască,
			Gătind tunuri s-o lovască.
			Iar arnăuţăi au strîgat:
			( Ai, ticăloasă Arvat,
			Cu acest chip te-ai arătat
			Pentru că ţi-am agiutat.
			El tot nu s-au încredinţat;
			Di al doile i-au giurat
			Şi aşa s-au amestecat
			Şi spre Ocnă au plecat,
			Toată noapte au venit
			Ticălos şi văicărit,
			Vrînd să găsască liman
			În dial, la vie lui Aslan.
			Nici acolo găsînd răhat,
			Şi în şanţu că s-au băgat,
			Şi au făcut hotărîre
			Să şadă două-trii zîli.
			Iar într-o luni, în desară,
			Toţ din şanţurii să rădicară:
			Nu ştiu, ce veste le viniră,
			Că în două părţii să făcură
			Şi cii mai mulţii au venit
			Şi în Grozăştii-au poposît
			/[287] Pavăl cu ai săi fugind
			Şi spre moscalii opintind.
			Nemţăi tari s-au întristat
			Di aciasta ce s-au întîmplat.
			Pi Şălbocu după-întămplare
			L-au împuşcat, nu ştiu care.
			Arvat s-au spăimîntat tare
			Şi au intrat noapte în părcani.
			Acum bè, să vesăleşti,
			Dar frica nu-i mai lipsăşti;
			Di-a nemţălor mişălătati	
			Ei că s-au spăimăntatu foarti.
			CPRV *), XVII, p.284(287 

INTÎMPLĂRILE VIEŢII FERDMAŞULUI CNEAZ POTENKE AL ÎNPĂRĂŢIEI MOSCOVII, ÎN STIHURI
		
			[291] Ţie zic o lume, lume,
			Nu te-ai cinsti cu alt nume
			Pentru a tale schimbări
			Ce faci ori în care stări!
			Văz în tine norociri
			Covărşite cu măriri
			Cu aşa aşezămînt
			Ca cînd n-ar ave sfîrşit.
			Şi cînd acolo rădici
			Căci mai mult n-ai ce să zici,
			Atunci te arăţi şi schimbată
			Precum firea ţi-i lăsată.
			/[292] Şi, ori cu a morţii grăbire,
			Ori altă nenorocire,
			Aşa n-ai întrebat de nime
			Îl ei dar iar la tine
			Şi pre ticălosul om
			Îl dărîmi ca pre un pom:
			De cinste şi de dulceaţă,
			Mai pre urmă şi de viaţă
			Şi-l aduci la acea stare
			A fi vermilor mîncare.
			Precum nu las să nu zic
			De Potemkim cel vestit:
			Că acest mare bărbat,
			Fiind cel întăiu de sfat,
			Ministru împărătesc
			Şi feldmarşal oştenesc
			Vetejilor celor tari
			A Rosiei cei mari,
			De care, într-această vreme,
			Mulţi sînt siliţi a să teme.
			După ce s-au ostenit
			Ca un comandir vestit
			De-au supus şi-au biruit
			Şi cetăţi au risipit
			Ismail şi Vozie,
			Akerman şi Chilie,
			Benderiul şi alte multe
			Care las toate ştiute,
			Şi-au prins într-a sale mreji
			Vrăjmaşii săi cei viteji,
			De-au cerut să facă pace
			Neavînd alta ce mai face.
			Şi din turci cei mai aleşi
			Au venit şi aice în Iaşi
			Reiz afendi şi mulţi,
			Pentru pace hotărîţi.
			Iată şi moartea îi sosăşte,
			Talharul cel fără de veste,
			Şi cu mare îndrăzneală
			Îl face de esă afară
			Din palatul ce era
			Bolnav, precum să afla.
			/[293] Şi, cînd găsiră cu cale
			Ca să facă o primblare,
			În spre Nistru au purces
			Din oraş, de-aice, din Iaşi,
			Căutînd loc de scăpare
			Dentr-a morţii vînătoare.
			Iar ceasul cel hotărît
			Mai mult n-au îngăduit,
			Decît au mers o zi cale,
			Unde se numeşte-o vale,
			Codru Fundul Bîcului
			După starea locului.
			Şi văzînd că-l ajungea
			Aceia-ce îl gonea,
			Acolo au poruncit
			Să-i aştearnă pre pămînt,
			Să stea carăle în drum,
			Să odihnească puţin.
			Şi privind în toate părţi
			Pre cîmpii cei laţi şi verzi,
			Au oftat dintr-al său gînd,
			Lumea categorisînd,
			Dîndu-i aşa defăimare
			Cum că nici un preţ nu are;
			Şi că cel ce o iubeşte,
			La sfîrşit prea să căeşte.
			Zis-au şi cu cuvîntare
			De a vieţii scurtare:
			( Iată averea mea cé multă
			Acum ninică nu-mi ajută;
			Diamanturi, brileanturi
			Nu-mi trebuie, staţi în laturi!
			Cinuri şi cavalerii,
			Vă las de-acum celor [vii].
			Prietinii credincioşi
			Acum sînt neputincioşi,
			/[294] Căci decît rudele toate
			Moartea-mi este mai aproape
			Şi grăbeşte prea tare
			Să facă a sa lucrare.
			Are zapcii întrarmaţi.
			Să-mi las caii înhamaţi
			Şi, ca să purceg îndată
			Unde n-am fost niciodată,
			Să las ai mei cunoscuţi,
			Să merg cu cei neştiuţi.
			Deci, ceru să-i dea la sine
			Icoana ca să să închine.
			Şi, începînd a lăcrăma
			Şi spre-ai săi a căuta,
			Îi învaţă cu cuvinte,
			Ca cum le-ar fi fost părinte,
			Şi le aduce aminte
			Ca pe dînsul să nu-l uite,
			Ca unul ce vede bine
			Că pier toate de la sine.
			Şi, după aceste toate,
			Schimbă viaţa pre moarte
			Şi să dusă sprintinit
			La locul cel rînduit,
			Să-şi ia a sa răsplătire,
			Ori milă, ori osîndire.
			Deci fiind şi al meu lăcaş
			Aice într-acest oraş,
			Unul din cei ce-au privit
			Al său fericit sfîrşit,
			Tîmplîndu-se aici, în ţară,
			Om aşa mare să moară,
			N-am găsit cu stricăciune
			A să scrie şi de mine
			O scurtă istorioară
			De o întîmplare aşa rară
			Zioa ce s-au săvîrşit
			Fie în veci pomenit.
Duminică, 1791 octomvrie 5.

ISTORIIA CNIAZULUI POTEMKIN CELUI CE-AU RĂPĂUSAT ÎN ŢARA MOLDOVII, LA LET 1792

			[296] Oh! tu, amăgitoari lumi
			Nu-ţi voiu zice de alt numi
			Pentru ale tale schimbări
			Ce sînt într-acesti stări.
			Văz în tine, nenorocită lume,
			Covurşită cu măriri,
			Ţii un aşăzămînt
			Ca cum n-ai ave sfîrşit!
			Şi cînd perdeaoa o rădici,
			Tu uiţi, nu ştii ce să zici;
			Atunci te arăţi schimbată
			Precum fire ţi-i lăsată,
			Ori cu a morţii grăbire,
			Ori cu altă nenorocire.
			Şi, neîntrebînd de nimi,
			Îţi ei darul iar cu tini
			Şi pi ticălosul om
			Îl dărîmi ca pe un pom,
			De cinsti şi de dulceaţă,
			Mai pre urmă şi de viiaţă
			Şi-l aduci la această scăpari
			De-l faci viermilor mîncari.

			Precum şi acu voi să zic
			De Potemkim cel vestit (
			Că acest mari bărbat
			Fiind cel mai întîi de sfat,
			Ministru înpărătescu
			Şi fertmaşal oştinesc
			Vetejilor celor tari
			A Rosii cii mari,
			De cari într-această vremi
			Mulţi sînt sîliţi a să temi (
			După ce s-au întîlnit
			Cu un comandiri vestit
			/[297] De au supus şi au biruit
			Şi cetăţi au răsăpit,
			El mai luoa şi Voziia,
			Achermanul şi Chiliia,
			Benderiul şi alte multe,
			Cari de toţi sînt ştiute.
			Şi au prins într-ale sale mreji
			Vrăjmaşii săi cii veteji
			De au cerut să facă paci.
			Neavînd altă ce faci,
			Din turcii cii mai aleşi
			Au venit aice în Eşi
			Raiz afendi cu mulţi
			Pentru paci hotărîţi.
			Atunci moarte că soseşti,
			Tîlhariul cel făr de vesti,
			Şi cu mari îndrăznială
			Îl făcu de eşi afară
			Din curţile ce era
			Şi, bolnav precum să afla,
			Găsind aceasta cu cali
			Ca să iasă la primblari,
			Şi spre Nistru c-au purces
			Di aici din oraş din Eş,
			Căutînd loc de scăpari.
			Iar ceasul cel hotărît
			Mai mult n-au îngăduit!
			Şi cît au mers o zi cali
			Undi să numeşti vali,
			În codru, în fundul Bîcului,
			După stare locului
			Şi văzînd că-l agiunge
			Moarte care îl gonie.
			Şi acolo au poroncit
			Să-i aştearnă pre pămînt,
			Să ste carîta în drum,
			Să odihniască puţin.
			Şi privind în toati părţi
			Pre cîmpii cii frumoşi şi verzi
			Şi-au oftatu dintru adîncu
			Lume cu totul hulind,
			Dîndu-i aşa defăimari
			Cum că nici un preţ nu ari:
			Că cel ce bini o iubeşti,
			La sfîrşit, rău să căeşti.
			Zis-au şi cu cuvîntări
			Di-a vieţii sale scurtări
			Şi cu ochii lăcrămaţi
			Şi din gură aşa grăind:
			( Ah! ticălosul meu trup,
			/[298] Cum va mergi în pămînt!
			Ah! ticălo[a]sa me viiaţă
			De trup va să să desparţă!
			Iată, avere me ce multă
			Acu nimic nu-mi ajungă!
			Diiamanturi şi brilanturi,
			Nu-mi trebuiţi, staţi, în laturi!
			Cinuri şi căvălării,
			Rămîneţi a celor vii,
			Că de acum înainte
			Nu voi mai grăi cuvinti.
			Prietenii cii credincioşi
			Acum sînt neputincioşi,
			Că la ce hal am intrat
			Nu-i nedejdi de scăpat.
			Trupul mi să îngreuiază,
			N-am nedejdi de viiaţă.
			Dar măcar di-aş fi trăit
			Pînă aş fi izbîndit
			Cele ce eu li-am gîndit
			Şi sînt eu orînduit.
			Dar acum văz şi eu bini
			C-or să rămîi toati de mini.
			Şi decît rudile toate
			Moarte iaste mai aproapi
			Şi grăbeşti cu tării
			Făcînd a sa datorii,
			Puind străjeri înarmaţi
			Tot cu cai înhamaţi,
			Ca să mă gonescă îndată
			Unde n-am fost niciodată;
			Să-mi las a mei cunoscuţi
			Să merg cu cii neştiuţi!
			Şi încep-a lăcrăma
			Şi spre ai săi a căuta.
			Şi începînd cu cuvinti
			Ca cum li-ar fi fost părinti.
			Şi le aduce aminte
			Ca pre dînsul să nu-l uite,
			Ca unul ce vedi bini
			Că pier toati de la sini.
			Şi după aceste toati
			Schimbă viiaţa pe moarte.
			( Şi voi să mergu sprintenat
			La locul cel mai gătit,
			La judecata ce mari
			Unde lume îi dătoari
			Să-mi eu a me răsplătiri,
			Ori milă, ori osîndiri.
CPRV *), XVIII, p.291(294; 296(298

MAZILIREA LUI ALEXANDRU MORUZI DIN DOMNIA ŢĂRII ROMÎNEŞTI

			O, ce tîmplare
			Şi jalnică întristare
			Tînărului oblăduitor
			Alexandru stăpînitoriu!
			O, ce lucru de mirare
			Nimini avînd cugetare!
			Ia, vedeţi, ce i s-au întînplat
			Numitului prinţipatu?
			La avgust doăzeci de zile,
			De nicăiri avînd ştire
			Ca să o străjuiască,
			Că vinu să-l mazilească,
			Avea mare bucurie
			C-au săvîrşitu sfînta mănăstire.
			Şi porunci cu străşnicie tare
			Să strîngă oameni, gloată mare,
			Că, după sfinţire,
			Acolo, la mănăstire,
			Va să facă masă mare
			Şi frumoasă uitare,
			Că, pînă cel mai jos, negustoriu.
			La acel domnesc izvoriu
			Porneşte şi mitropolit
			Cu halaiu preslăvit,
			Partea cliricească
			Şi cea preoţească.
			Însă şi măriia sa, după ospăţu,
			Pleacă cu halaiu mare,
			Foarte atîta să grăbeşte,
			Încît nici chindii a cînta nu primeşte.
			Dar ce să zicem mai multe!
			Poate aşa i-au fost rînduitu,
			Vedem că nu-i ce v[r]a omul,
			Ci ce porunceşte domnul!
			Deci, să venim la cuvîntul dintîi,
			Să arătăm pînă în căpătîi.
			/[301] Ajunge cu bucuriie mare
			La acel loc de dezmierdare
			Şi face rînduială cu cale
			Fiieştecăruia, după a lui stare:
			Partea boerească
			Cu cei de curtea domnească,
			Partea mitropolească
			Cu tagma arhierească,
			Partea nigoţătorească,
			Tot cete, ca să privească,
			Toţi, cu băuturi, cu mîncări,
			Socotind să facă dezmierdări.
			Ia, vedeţi, dezmierdări ciudate,
			Că la trei ceasuri din noapte,
			Cine să socotească,
			Că vor să-l mazilească?!
			Îndată vin licaoneşte
			Şi eltis cămara pecetlueşte.
			Nu mă pricep a zice mai mult (
			Poate că şi Dumnezeu au vrut.
			Acolea unde să veseleşte,
			Iată şi fermanul îi soseşte,
			Ferman de mazilie,
			Ca domnu să nu mai fie.
			Trimite la cămară iute
			Şi află toate pecetluite.
			Să întristează, să mîhneşte
			Nimeni nu-i foloseşte.
			O, ce întristare ticăită,
			Şi jale cu totul mîhnită!
			Să întoarce, să olicăeşte
			Şi nimeni nu-l parigoriseşte.
			A tuturor dragoste să răceşte
			Auzind că fermanul îi soseşte.
			De la mic pîn la mare
			Luară toţi înştiinţare
			Cum că Ipsilant domn vine,
			Carele au fost ţării voitor de bine
			Şi măria sa, cu adevăratu,
			A stăpîni în veci, n-au cugetat;
			Socotesc, nu gîndea să fie
			Aşa lipsit din domnie.
			Făr de grije domniia,
			Că şi o to[c]mală iei-i scriia:
			( De vei păzi poruncile înpărăteşti,
			În toată viiaţa ta să domneşti.
			/[302] Pre toate acestea le avea
			Şi nimic de alt nu să temea.
			De aici poate să priceapă
			Toată omeneasca ceată,
			Că a lumii întemeere
			Este ca un vis şi părere.
			Puţin oareşce îndulceşte
			Şi mai pre urmă foarte amărăşte.
CPRV *), XIX, p.300(302 

[MAZILIA ŞI UCIDEREA LUI HANGERLI VOEVOD]

			[307] Nu pociu să mă pricep,
			Ce să scriu şi ce să-ncep:
			Ale lumii învîrtejiri,
			Ce sînt totu cu îndoiri
			Noi cu ochi le vedem
			Şi totu nu ne încredinţăm,
			Ci pornim la răutate
			Căutăm la strîmbătate,
			Pe alţii să-i jăfuiască
			Ca cinstea să ş-o înmulţească.
			Să lăsămu acum raiaoa
			Ce cîştigă cu paraoa;
			Să venim la boerime
			Ce iau totu de la prostime.
			Fac carîte şi rădvane
			Giuvaeruri la cocoane.
			Dar ţara nu sărăceşte,
			Ci înnainte foloseşte.
			Şi cîndu vine v-o domniie
			Care este cu hainiie
			Atunci plînge, lăcrămează
			Din blesteme nu încetează.
			Frunză verde măr sălciu,
			Cum au fostu şi Hangerliu!
			Că hainu s-au arătatu
			Şi la ţară au prădatu,
			/[308] Cu dajdiie, cu zaherea
			De la săraca raia.
			Dijmăritu şi oeritu
			Lua totu îndoitu,
			Încă şi tutunăritu
			Ce era de toţi ştiutu.
			Iar cîndu fuse în cea după urmă
			Să trecuse şi de glumă!
			Că au scos şi văcăritu,
			Ce era cu blestem opritu,
			Să dea seracii şi prostimea
			Cumu şi toată boerimea,
			De cal şi de vită mare
			Să dea doi lei de fieşcare;
			Şi de viţel şi de cîrlanu
			Ce era dă cîte-un anu
			Să dea numai pă jumătate
			Nefiind ca celelalte.
			Şi vrea ca să să arate
			Că are şi bunătate:
			Pă mulţi îmbrăca în caftane
			Şi-i cinstea pîn divane.
			Socotindu că face bine,
			Înbrăca şi din prostime.
			Din mojici şi din rîtani,
			Din care vrea să dea bani,
			Fiind domnu cu fuduliie
			Şi pornitu spre lăcomiie.
			Pînă cîndu au aflatu
			Prea puternecul înpăratu,
			Care, cu dreaptă mîniie,
			I-au trimis şi mazîliie.
			Avîndu milă de raia,
			Au zis şi capul să ia.
			Şi, după ce l-au mazilitu,
			Peschirgiu au pornitu,
			Dîndu-i şi dooă fermane,
			Ca pă vodă să-l sfărame
			Într-unul să numia
			Ca mutlacu capul să ia;
			Într-altul aşa scriia:
			Ca socoteala să-ş dea
			Dă cîte lefuri şi zaherea
			/[309] S-au răspunsu de la raia,
			La ostaşii arculii
			Care s-au bătutu la Dii.
			Şi au sositu ca un voinic
			La casile de beilic
			Şi îndată au chematu
			Pă turcu şi pă harap
			Şi le-au poruncitu să tacă,
			Cu nimini vorbă să nu facă,
			Ci armile să-şi gătească
			Şi sabiie să-ş ascuţească.
			Şi, cîndu va zice să saie
			La vreunul ca să-l taie,
			Atunci să fiie gătiţi
			Şi la dînsul repeziţi.
			Şi nevorbindu-le multe,
			Au plecat cu ei la curte
			Trei turci şi un harap
			Cu peşuri legaţi la cap.
			Frunză verde coliliie
			Au întratu în visteriie
			Unde era adunaţi
			Toţi boeri cei chemaţi
			Şi, numai cîtu îi văzură,
			Toţi din gură amorţiră.
			Numai dumnealui spătar Manu,
			Fiindu venitu caimacam,
			A putut de-au îndrăznitu
			Şi sus în patu i-au pohtitu.
			I-au întrebatu: ce poveste,
			De unde şi cine este,
			Cu ce treabă şi cuvînt,
			Au de la Poartă au venitu?
			Capigiu au răspunsu;
			Ca să n-aibă vreun prepus,
			/[310] Ci este un călător
			Şi prin ţară trecător;
			Numai, cunoştinţă are
			Cu vodă; viind pă mare
			Şi i-au adus şi o carte
			De la al său iubit frate.
			Boiari s-au încrezut
			Şi sus ştire au făcutu.
			Şi luîndu vodă ştire
			Au zis să nu-i e prea bine,
			Ci pînă va bea un şerbetu,
			Că au cam răcitu la piept.
			Capigiu-au aşteptatu,
			Pînă sus l-au chematu
			Şi, întrîndu în maischem
			Au zis: ( O cafea să bem.
			Şi aridicîndu perdeaoa,
			Aduseră şi cafeaoa.
			Şi dîndu la peschirgiu
			Şi apoi la Hangerliu.
			Care, ei începîndu a bea,
			Harapu nu vru să ia.
			Dar vodă sărmanul,
			După ce i-au datu fermanu
			Ce-i cerea şi ce-i scriia
			Ca socoteala să-şi dea,
			Îndată au priceputu
			Că peirea au sositu.
			Şi începîndu ca să le citească
			N-avea cum să să ferească.
			Să zică la cineva,
			Turci seama îi băga;
			Să viie niscareva neferi de pază
			Cîndu vor videa vreo groază.
			Ci gîndea că să fereşte,
			Că turci nu ştiu greceşte,
			Au zis greceşte, cam îngînatu,
			Spătarului Mavrocordatu:
			[...]
			[...].
			Şi pă loc au şi plecatu
			Spătaru Mavrocordatu,
			/[311] Ca să cheme niscareva delii,
			Ciohodari şi tufeccii.
			Dar, n-ar fi mai pomenitu,
			Că norocu nu i-au slujitu,
			Că turcu zicîndu să saie
			Harapu pă vodă să-l taie,
			Îndată s-au repezitu
			Cu hangeru l-au lovitu,
			În ţîţă l-au rănitu.
			Şi o dată au strigatu:
			( Gineri-mieu, ce mă laşi,
			La aceşti doi ucigaşi?
			Atuncea s-au repezitu
			Gineri-său cel iubitu
			Ca să nu-i lase, să-i ia capu.
			Dar, ce folos de el, săracu,
			Că să bătea leşinatu
			Ca un peşte pă uscatu
			Din ochi vărsa lăcrămioare
			Şi plîngea cu glas de jale:
			( Ticăloasă, doamnă-a mea,
			Astăzi rămîi fără de ea.
			Am doamnă şi beizadele
			Astăzi rămîiu făr de ele.
			Unde sînt ca să mă vază,
			Ca să plîngă şi să-m crează?
			Că de astăzi înnainte
			Nu le mai grăescu cuvinte.
			/[312] Iar Ştefanache ibrictaru
			Fiindcă lipsea spătaru,
			Au apucatu pă harapu de gîtu,
			Cam pă lîngă capu.
			Harapul s-au mîniiatu
			Şi o dată au strigatu:
			( Gheri domuz gheaurlar
			(Ben bechile gheti
			Ichi ferman var.
			Apoi au scos pistol din brîu
			Şi au lovitu pă Hangerliu;
			Pă urmă au scos hangeru
			Şi el era înnegritu ca fieru.
			Şi pă loc l-au şi tăiatu,
			Ca pe un rău vinovatu.
			Pă urmă l-au dăzbrăcatu,
			Numai în izmene l-au lăsatu,
			Tîrîndu-l pă scară, în jos,
			Sărmanu nenorocos,
			Aruncîndu-i trupu în ghiaţă
			Că aşa îi scriia să paţă:
			În noroiu şi într-o baltă,
			Ca să-l vază lumea toată,
			Să stea şi să-l privească.
			
ISTORIIA VOEVODULUI HANGERI

			[312] O, ci groaznică osindă
			De la Dumnezău orîndă!
			Văzum fără zăboviri
			A osîndirii sosiri
			Lui Hangeri voevodu
			Domnul acestui norodu,
			Care nu s-au pominitu
			Aci în ţară ivitu:
			Aşa patimă înfocată,			
			/[313] Să dea curînd şi îndată!
			Că, osăbit dă mazilie
			Şi scoatire din domnie,
			Îi mai sosi o bătae,
			Ca şi capul să i-l taie
			Caprigi başa Osmanu,
			De la Dovlet cu firmanu
			Alcătuit de măşhuri
			Oamini de ştire furi.
			Prin care l-au vinuit
			Pentru căci s-au îndrăznit
			Dă a scoate văcărit,
			Numindu-l goştenărit,
			Lucru ci au fost oprit
			Cu blăstăm afurisit;
			Osăbit dă alte madele
			Cari şi acelea grele:
			Adecă multe hrăpire
			Şi a ţării prăpădire,
			Cu răspunderi necurmate,
			Şi al[te] dări necurmate!
			Căci plătiră îndoit
			Oerit şi dijmărit
			Încă şi tutunăritu!
			A mări ticăloşiia
			Împărătească urgiia
			Mai rău n-avè cum să fie!
			Că, făr dă a fi judecat
			Sau altu cuvînt dă îndreptatu
			Să spue: cine l-au îndemnat
			Aşa fapte de-au urmat?
			Nu l-au prelungit mai multu,
			Că a spune, ar fi vrut,
			Pă acei îndemnători,
			Patrii răivoitori
			Şi chiar lui omoritori,
			Spre a-i şti cei cu săvdea
			Frumos titlu a le dea,
			A-i cunoaşte cei din urmă
			Să facă modă şi furmă
			Unor cîini ce muşcă turmă,
			Pentru că n-au mulţemire,
			Căci din turmă au hrănire.
			Şi, în locu să o păzască
			Dă lupu să nu o bîntuiască,
			Ei mai mult găsesc culpul
			Dă o rup mai rău decît lupul.
			Căci că, pentru enteresuri,
			Scornesc mulţimi de-a rîsuri
			/[314] Precumu cu pogonăritu
			( Veni-le-ar şi lor sfîrşitu!
			Că mai vrusese să-l scoaţă
			Dentr-a dumnealor povaţă,
			Să petrecem micu şi mare
			Stringere şi rea prădare.
			Fiind mulţime de vii,
			Pogoane sute de mii
			Şi apoi cîte cinci lei
			Dă unde vrei ca să-i ei?
			Vedeţi oameni fără de milă
			Cumu facu lui Dumnezău silă,
			Rîvnind singuri să-l mînie
			A le trimite urgie!
			Şi mă tem că o să vie,
			Căci n-au frică dă blăstemu,
			Nice de păcat să temu,	
			Urmînd numai reotăţi
			Zaviştii şi nedreptăţi.
			Ca şi cu bieţii brăslaşi
			Şi d-alde străini ruptaşi:
			Pă locu o afăvrisiră
			Şi cu cale o găsiră
			De[-i] dete cu ţărani-în rînd,
			Slujbă să arate vrînd.
			Oare, atîtea suspinuri
			Nu o să aducă niscareva chinuri?
			Nu aş crede plînsul lor
			Să tr[e]acă pi dumnealor,
			A nu gusta vreo papară
			Veninată şi amară;
			Că domnul cel ziditor
			Este-în delungu răbdător
			Dar apoi, dă adichie,
			Numai îndată să mînie
			Şi fieşcui, după faptă,
			Îi trimite plată draptă
			Macar fie orice traptă
			După cum o văzum în faptă
			/[315] La prea luminat domnu
			Urgie şi greu sodomu.
			Şi dă veţi vrea, înţelegeţi,
			Iar de nu, urmaţi cum mergeţi,
			Că eu mă întorcu a scrie
			A lui vodă istorie,
			Cum moartea i-au fost să fie.
			Vineri, după luni a mare,
			La 18 februare,
			Merse la domnul, la curte,
			Boeri şi obraze multe,
			Ca să vază: ce-o să nască,
			Din firman ce-o să citească?
			Iar la cîteva din zi,
			Şi capugiul sosi,
			Împreună cu alţi trei
			Şi un arap între ei.
			Carele, descălecînd, 
			Cu cugetul rău în gînd,
			Adică să-l săvîrşească
			Şi întocmai să-mplinească
			Porunca împărătească.
			N-a vrut să se urce sus
			Spre a nu-i da vr-un propus;
			Ci, ca un leu în mînie,
			A mers drept la visterie,
			De unde a minisit
			Pe vodă cum c-a venit.
			Şi, d-o fi vreme să vie,
			Să-i dea răspuns, ca să ştie,
			Că e trimis de devlet
			Să-i spue un merhamet,
			Ca să nu mai aibă dest
			Sau vr-un fel de casabert.
			
			Celălalt vrînd isihie
			Nici nu aude, cîţi nici nu ştie
			Măcar ce-o fi să fie
			Că de nimic nu-i pasă,
			Ci zice: ( fugi şi mă lasă
			Căci eu îmi catu de casă.
			Alţi şi de nu sînt fraţi,
			Dar aflîndu-se cumnaţi
			Stau numai dă rugăciuni,
			Cu ceasuri, închinăciuni.
			Doar temburi au oglindisesc
			Iar acest fel să spăsesc?
			/[316] Altul avînd copii mari
			Şi văzînd ghiotumuri mari,
			Dă joacă icosă miia
			Şi pierde bani cu miia;
			Sileşte de face damuri
			Cumu şi pentru cîştig la hari;
			Mai avînd o îngrijire
			Şi pentru a slujbelor venire,
			Din vremi să cerceteze
			Ca să să adevereze,
			Să le ia după voinţă,
			Avînd din toate ştiinţă
			Şi la aşa socoteală
			Că-şi strînge agonisală
			Nu încape îndoială,
			Avînd omu şi sfiială.
			Ci, în scurtu, fieştecare
			Fără de altă arătare
			Toţi petrec în dezghinare
			Sau să zicu, în gust ce are,
			Că de ar pune toţi drugu
			Ar scoate brazdă ca plugu
			Şi-ar netezi ca strungu.
			
			Ci lăsînd pă dumnealor
			Ca să petracă cum vor,
			Să venim la întîlnire
			Şi a lui vodă peire,
			Ca să spuiu cum s-au întîmplat
			Şi cumu capul i-au luatu.
			Acel trimis mergînd sus
			Toate lui vodă i-au spus
			După cumu i le zisese
			Turcul, cînd îl trimisese,
			Şi precumu şi eu arătu
			La istorie-îndărătu.
			Vodă la aşa mujdea
			S-au bucurat şi credea
			Că, păcat, cine-l goneşte
			Pă orcare îl orbeşte;
			Şi nicicumu nu-l domireşte
			Pînă cînd nu-l răsplăteşte
			Şi aşa cu o bucuriia
			I-au poruncitu să şi vie
			Tocmai sus în spătărie
			Cu boerii parisie.
			Deci, după ce au întratu
			Şi selamu-alechi i-au datu,
			/[317] El, ca cel ce să ştiia,
			Că simpsind capul să ia,
			Aù început să vorbească
			Şi camu cu rîs să zîmbească,
			Cu o schimă ş-orînduială
			A nu dea vreo bănuială,
			Zicînd cu o îndrăzneală:
			( Valea, a bei muazil
			Nu fii tristu că eşti mazil!
			Dovlet mezil saulsucu
			Casavit olmesicu,
			Că, precumu ţe-am arătat
			Prin mujdeaoa ce ţ-amu dat,
			La Moldova eşti mutat.
			Şte fermane ocuiasîn
			Pă ggiuzil ichemblasîn
			Izbănu ocum me iesîj
			Igun iaca fermanu să-l citeşti,
			Să te pliroforiseşti
			Ca să mă anthimiseşti
			De grabnica lui venire
			Cu a domnii vestire.
			Vodă dădese poruncă
			Şerbet, cafe să aducă,
			Că din semnu ce văzusă
			Oarece şi pricepusă.
			Ş-avè prea frică mare
			De-a harapului uitare,
			Că să uita la el drept
			Cu ochi crunţi în piept,
			Fiind prea foarte grozavu;
			Lung, buzat, negru, scîrnav.
			Şi cînd cafeoa sosise
			Capigiul îi mai zise:
			( Beiule, de acest icramu
			Foarte mulţemire amu
			Că nu beau cafea, şerbet
			Avînd patimă şi dert
			Şi mă supără la piept.
			Vodă atunci în vorbire
			Fiind coprinsu de-îngrozire
			( Sau, să zicu, că fu brodire (
			/[318] Suci capu să să uite
			Pă o ferestră în curte,
			Că erea adunări multe
			Şi socotea să-l ajute.
			Iar acest capigiu
			( Să nu-i mai zic piscălgiu
			Ci mai bine chisargiu (
			Avînd el la spate puse
			Pistolesă mici ascunsă,
			Gătite, cu gloanţe pline,
			Ca să-l lovască pre bine.
			Cînd vodă vru a să întoarce
			Vorbă cu turcul a face,
			Prea cu usul supţire
			Şi cu o meşteşugire,
			I-au pus un pistol în pieptu
			Lovind prin ţîţe dreptu.
			Şi iute, ca un ajderu,
			Şi lovi şi cu-n hangeru.
			Apoi degrabu şi harapu
			Ca clipa îi tăe capu.
			Şi se săvîrşi, săracu.
			Oh, ce foc şi jale mare
			De-aşa osîndită stare!
			Că, după ce l-au tăiatu,
			Pă loc, l-au şi dizbrăcatu,
			Doar izmene i-au lăsatu!
			Îi tîrî trupul afară
			Jos, pă pietre, lîngă scară.
			Vineri, la şase din zi,
			Toţi văzu şi auzi
			A lui moarte osîndită
			Ce-i fusă rînduită,
			Cu aşa grabnic sfîrşit
			Ce nu s-au mai pomenitu!
			O, prea luminat domnu,
			Cum îi sosi greu sodomu!
			Toate în zadar îi fură
			Şi ca clipe să trecură!
			( Nu ştiuşi să te păzeşti
			Sau să fugi, să pribegeşti
			Să nu bei aşa pahar
			Mult veninat şi amar!
			Dar, pă semne, vru păcatul
			Care îl vei fi urmat;
			Acela te-au gonit foarte
			Ca să piei cu aşa moarte,
			/[319] Precumu domnu Mavrogheni,
			Căci au tăiat pă Petrache (
			Aşa şi măriia ta:
			Căci pierduşi pă Dumitrică.
			Acel Petrache numit
			Au fost iar ca Turnavit,
			Pravoslovnic şi creştin,
			Iar nu daţi păsuri şi chin,
			Să-i pieri, deci, fără de milă
			Suflet să luaţi în silă!
			Vezi a sîngelui vărsare
			Cum făcu la cer strigare?
			Cunoaşte, dar, că Scriptura
			Drept îţi dă învăţătura:
			Însuşi cum ţie nu-ţi place
			Nici altuia nu face.
			Iată, dar, ce folosiţi,
			Că Scriptura nu păziţi!
			Alergaţi singuri la vină
			Ca să faci morţii pricină,
			Să-ţi întristezi casa foarte
			Cu a mării tale moarte
			Ş-orcare bucurie avè
			Cînd ai luat domniia!
			Iar acumu, ce întristare,
			Ce plîngere, cu ohtare!
			Că de-ai fi viu, să vezi,
			Ai plînge să lăcrămezi:
			De doamna şi de domniţe
			Şi-ale curţii cuconiţe,
			Cum cu foc te jălescu ele
			Cu bietele bezdedele,
			Văzîndu-te jos, tăiatu
			Făr de capu şi dezbrăcat
			Făr de capu şi plin de singe!
			Şi cum n-or ţipa şi plînge,
			Să vază un domnu slăvit
			În aşa hal osînditu?
			/[320] Ce inimă o să fie
			Plînsu să poată să-l ţie,
			Şi să nu să obidească
			Cu lacrimi să să jelească!
			
ZILOT ROMÎNUL, DOMNIA LUI COSTANDIN-VODĂ HANGERLIUL MAZILIA ŞI PERDEREA SA

	[320] Alcătuită pre scurt în stihuri de Zilot Romînul, în copilărească vîrsta sa, din îndemnarea iubirii de patrie şi afierosită la iubitorii de patrie fraţii săi compatrioţi; în anul de la Hristos 1800.
	Către cititori.
	
	Lăcomia fu pricină omului de au căzut
	Din cinstea ce de la Domnul i s-au dat d-început
	Lui Adam l-a sa zidire Dumnezeu i-au dăruit
	A fi stăpîn preste toate ce el le-au alcătuit,
	Şi spre lăcuinţă raiul, locul cel mai fericit,
	Înfrumuseţat de toate, cît nu e de povestit!
	Dar i-au dat poruncă tare: ( Din tot pomul să mănînci,
	Numai de pomul vieţei nicidecum să nu te-atingi
	Fiindcă numai îndată ce dintr-însul vei mînca
	Moarte fără îndoială, să ştii cum că vei cerca.
	    Diavolul şi atîta, văzînd pre om fericit,
	Prin muiere ficleneşte pre Adam l-au amăgit,
	Îndemnîndu-l să mănînce, spre a se face şi ei,
	Ca al lor ziditor Domnul, d-o potrivă Dumnezei,
	Se înşeală ticălosul şi ascultă acest sfat.
	Şi numai căci rodul gustă, se vede gol despoiat,
	Lipsit de atîta bine şi cu sudori trăitor,
	Precum şi noi toţi acuma şi, fireşte, muritor.
	( Adame, dar nu-ţi ajunse un raiu d-atîta rod plin?
	Nu-ţi ajunse, o făptură, numai tu a-i fi stăpîn?
	Nu! ci lăcomişi, nebune! Mîncaşi dintr-un pom oprit.
	Numai ca să-ţi faci peire, a trăi tot dosădit!
	Vruşi şi tu de o potrivă a fi cu al tău ziditor,
	Dar iată nemulţămirea te făcu şi muritor...
	Vedeţi, dar, toţi cititorii! lăcomia hotărît
	Lui Dumnezeu este-un lucru cel mai hulit şi urît
	D-aceia şi cîţi se-nşală de urmeaz a lăcomi,
	Trebue pînă în urmă negreşit a pătimi.
	Precum ( să las cele scrise mai de mult istorii (
	Puteţi cunoaşte mai bine din ceste nouă şi vii,
	Care dup-a mea ştiinţă le voiu arăta curat,
	Din vedere ş-auzire, precum sînt îndatorat.
	/[321] Deci, mă rog, avînd greşeală undevaşi la vr-un cuvînt,
	Să-mi hărăziţi iertăciune, ca unuia cel ce sînt
						  al părţii bunilor patrioţi,
								iubit frate,
							     Zilot Romînul
 
DOMNIA LUI COSTANDIN-VODĂ HANGERLÎU, MAZILIA ŞI PERDEREA SA

	A tarei cetăţi Vidinul nesupunere au silit
	Poarta Otomanicească oaste grea de au pornit
	Asupră-i, cu hotărîre s-o sfărîme din pămînt
	Şi supt sabie să puie pe cei nesupuşi de rînd.
	Deci, se rîndui mai mare oştii otcîrmuitor
	Căpitan-paşa al mării stăpîn şi poruncitor,
	Care ( orică rugat fuse, sau de sineşi aşa vru (
	Că îndată de la Poartă acest lucru îl ceru:
	Pe Costandin Hangeriul, al său iubit dragoman,
	De-acestei ţări domnie să-l îmbrace cu caftan.
	Aşa dar, cu săvîrşire, Poarta se înduplecă
	Şi dup-obiceiu, chemîndu-l, cu caftan îl îmbrăcă;
	Şi fu pornit cam cu pripă aici în ţar-a veni
	Pre toţi, cu orînduială plecată, a stăpîni.
	Să las dar că şi venirea în scaun îi fu ciudat:
	Întrînd pe Podul Mogoşoaii, ca nimeni dintre domni alt,
	Cu care vru, cum se vede, să arate tuturor
	C-o să fie foarte dosnic şi ţărei prăpăditor;
	Să mai las că nici pohfală, cum se cade a avea
	Un domn şi stăpîn al ţărei, nici într-un chip nu o vrea
	Să zic că nu vrea mîndria, ci vrea blînd a se purta?
	Aceasta prea peste fire, că domnu nu s-asemăna.
	/[322] Stricase acea mărire ce are acest Principat,
	Care la toată Evropa e vestit şi lăudat,
	Aducîndu-l la o stare vrednică de a-l jeli
	Cu mişelie destulă, cît nu pociu a povesti.
	Dar să vin la cumpănirea ce urmează a(vea un domn
	Către vericare să fie părinte şi ighemon.
	Aşa trebue să fie
	Cel ce are stăpînie:
	Nici tocmai straşnic ca leul,
	Nici tocmai blăjin ca mielul,
	Ci ca taurul cel falnic (
	Că e şi blajin şi straşnic.
	Straşnic, căci pe hiare-mpinge
	De cireadă-i nu s-atinge;
	Blăjin căci o îmbunează,
	Vrajba din ei depărtează
	Cum am zice, înpăratul
	Sau vericare stăpîn altul
	Straşnic spre vrăjmaşi să fie,
	Iar pre supuşi să-l mîngîie.
	Aceasta-i lipsia cu toul; încă-încă mai vîrtos
	La nişte porniri tirane era cu destul prisos.
	Că cum s-aşează în scaun, alt nimic nu-ngrijui
	Decît :oare, cum ar face ţeara reu a jefui?
	Se aflară şi d-aicea asemenea rîvnitori
	Şi cu dînsul înpreună pe-o cale călători.
	Şi mai întîi sfătuiră să scoaţă o angarea
	Pre boeri de toată starea şi pă bresle foarte grea,
	Pă mănăstiri şi pă schituri; şi văduvele să dea
	Fieşicare, după stare-i, că şi lor li s-ar cădea,
	Numindu-o cum că este ajutor de cheltueli
	Pentru-ascherii ce s-adună la Diiu, ş-alte rîndueli.
	O, ce groaznică văpae numaidecît au aprins,
	Arde-i, doamne milostive, în părîu de foc nestins!
	Încotro aruncai ochii, alt nimic nu mai vedeai
	Decît jelbi unul la altul, cum ar face, auziai:
	Cum ar face să răspunză acest bir nepomenit?
	Mai vîrtos acei călugări blestemau necontenit,
	Strigînd la cer cu credinţă, ajutor mare avînd
	Ale văduvelor lăcrămi ce vărsa neîncetînd;
	Pînă cînd milostivirea cea de sus se revărsă
	Şi pe cei ce o scornise a săvîrşi nu-i lăsă,
	Ci cum ştiù, risipire sfatului cel rău au dat
	Ş-îndată publicuire se făcu, că s-au iertat
	Slavă ţie, înpărate! cela ce din început,
	Rău în bine totdauna, prin rugi, ni l-ai prefăcut,
	Precum şi aicea iarăşi arătaşi minunea ta,
	/[323] Că-i făcuşi, fără de voe, angareaua a ierta
	Deci aceasta fu cum fuse, că fu Dumnezeu cu noi,
	Dar pentru nemulţumire, ne lăsă iar în nevoi,
	Că-ncepu iar stăpînirea sfaturi rele a croi;
	Orice huzmet al cămărei pe ţeară a-l îndoi.
	Cum şi fu astă-ndoire mai întîiu la oierit.
	Care cu destule zoruri din ţeară s-au împlinit;
	Veni vremea dijmăritul a se scoate-obicinuit,
	Şi acesta născociră de-l scoase iar îndoit.
	Se sili săraca ţeară îndestul de l-au răspuns,
	Numai pentru ca să scape şi de acest foc nespus;
	Cînd făcu o socoteală că au scăpat negreşit,
	Iată şi tutunăritul, iar îndoit i-au isbit.
	O, săracă ţeară oarbă, ce socotişi că scăpaşi?
	Dar nu te uiţi împrejuru-ţi să vezi ai tăi tari vrăjmaşi?
	Tu, mai bine te găteşte, că d-aici se-ncep dureri;
	Cît ai tras pînă acuma, toate-au fost nişte păreri
	Ele cestea fu cum fură; că făcură ce făcu
	Şi toate pînă la una le respunse cum putu.
	Iar cînd fu pe la dechembre, cam aproape de Crăciun,
	Îndemna dracul pe vodă spre alt gînd groaznic nebun:
	Ca să scoaţă văcăritul, un huzmet prea blestemat,
	Prin cărţi de afurisanii de arhierei legat,
	Nicidecum a se mai scoate, orice stăpîn va veni
	Foarte mult să se ferească nicidecum a-i pomeni.
	Pentru că cîţi lăcomiei au fost supuşi şi l-au scos
	Toţi aceştia pîn la urmă au venit cu capu-n jos,
	Precum curat se arată într-al ţării hronograf,
	Că de toţi domnii aceştia nu s-au ales stur şi praf;
	D-aceia şi prin soboare bisericeşti s-au legat,
	Ş-aceste legături toate în păstrări bune s-au dat.
	Deci, de la o vreme-ncoace, s-au păzit nestrămutat,
	Şi cîţi din domni creştini fură, prea tare s-au depărtat.
	Iar acest domn Hangerîul nimica nu s-au temut,
	Ci ca un păgîn şi tiran nici să-l auză n-au vrut
	Că s-au dus mitropolitul şi curat i-au arătat
	Acele legături toate; iar el mult l-au înfruntat,
	Zicîndu-i cuvinte proaste şi că toate fleacuri sînt
	Şi minciuni, chiar şi dă faţă, nimic gîndul său lăsînd.
	Cerescule părinte!
	Te ştiu cu bunătate
	/[324] Şi prea mult răbdător;
	Dar iarăşi ştiu, stăpîne,
	Că faptelor păgîne
	Eşti şi răsplătitor.
	Trimite, dar, răsplată
	Cu dreaptă judecată
	Ş-acestui rău stăpîn,
	Căci vezi cum te huleşte,
	Legea ta îţi jertfeşte,
	Ca cum ar fi păgîn!
	Încă mai cu denadinsul îndată au poruncit
	Dumnealui vel vistier Nicolae Brîncoveanul de-au venit
	Şi zise ca să-ntocmească ponturi de acest huzmet:
	Însă doi zloţi vita mare, şi cea mică un zlot drept.
	Care auzind-o, foarte întristat s-au scoborît
	În casa de visterie şi peşin au hotărît
	Ponturile să s-aşeze; însă fiind necăjit,
	Nu ştiu ce-l întunecară că pă de drept au greşit,
	Poruncind ca să se puie vita cea mare lei doi,
	Iar cea mică cîte unul. Ah, doamne, vezi ce nevoi!
	Şi aşa se rînduiră prin judeţe taxildari,
	Dîndu-le porunci cu ponturi, straşnice şi foarte tari,
	Ca cu toată vrednicia, pînă la zile atît,
	Negreşit să se silească a trimite hotărît
	Catastişe osebite de suma ce va eşi
	Pă la oricare din sate la-ntîia catagrafi;
	Iar pînă l-atîtea zile şi istovul negreşit
	Cu catastişe-ncheiete, socoteli de săvîrşit.
	Carii şi după poruncă începură a lucra,
	Prin slujbaşi ce rînduiră vitele a număra.
	Ca şi la oierit
	Văz şi la văcărit,
	Că fac cu scumpătate
	Boerii epistate,
	Destule cercetări
	L-al vitelor aflări,
	Pentru ca să s-arate
	Cu sadacat la toate.
	Atuncea poruncind:
	( Berbecii osebind
	Oile să le-aleagă,
	Ca să se înţeleagă
	Cîte sînt bărbăteşti
	/[325] Şi cîte femeeşti,
	Din oi cum şi din capre;
	Acel epistat crape!
	Acum iar în condeiu
	Să scrie cu temeiu
	Cu orice semne vita,
	Nerămîind nimica.
	Şi pentru ce sfîrşit?
	Eu nu pociu desluşit
	Să aflu, ci-i zic iarăşi:
	( Crape c-al lui tovarăşi!
	A le lua în scris părul şi cu verice semne alt_
	Aici vedeţi şi-nţelegeţi ce grozăvie de halt!
	Îns-aceasta, pă d-o parte, se silia a isprăvi
	Ca la vreme să trimiţă ceruta catagrafi;
	Iar pe d-alta, cu zor mare început-a cere bani,
	Muncind pe creştini, săracii, tocmai ca nişte tirani.
	Nu era doar nicăiria sau vreun alt ajutor,
	Ci cu toţii d-impreună ardea ca într-un cuptor,
	Că Dumnezeu aprinzîndu-şi groaznică mînia sa,
	Ne lăsa pentru păcate sudori grele a vărsa.
	Încăş-alta peste aceasta, dintre bătăi foarte rea:
	Deodată ne trimise o zăpadă mare, grea,
	Cu viscole prea grozave, vrednice de pomenit
	Cît nu numai vite multe, ci şi oameni au perit.
	Cu care aceste două, cititorule, vă rog,
	Socotiţi şi luaţi seama, cum lupta bietul norod!
	Eu cu bună-ncredinţare, încă şi prin jurămînt,
	Arăt că de mari năprasne mai perea bietul pămînt:
	Nu crez să fi fost vr-odată acest fel de mari nevoi,
	Ca acestea ce acuma petrecum şi văzum noi!
	Oh şi vai! ţară săracă,
	Nu te deznădăjdui!
	Strigă la cer ca să-şi facă
	Milă a te milui;
	Strigă, nu aibi îndoială,
	Ştiind cum că i-ai greşit;
	Strigă ( zic ( fără sfială,
	Şi vei lua negreşit!
	Dar şi tu te părăseşte
	A umbla în rătăciri,
	/[326] Şi aşa tare-ndrăzneşte
	L-ale lui milostiviri;
	Că ştii bine, curat foarte,	
	Nu-ncetează a grăi:
	( (Nu voesc a voastră moarte,
	Dacă vă veţi pocăi(.
	Ştii de Ninevi cetate,
	Care hotărît-au fost
	Pentru ale ei păcate
	La al pierzaniei rost?
	Dar dacă, prin pocăinţă,
	Îndreptare şi-au făcut,
	Iarăşi cea de sus voinţă
	Răul i l-au prefăcut.
	Ci aşa şi tu, săracă,
	Vezi ca să te pocăeşti,
	Ca asemenea să-ţi facă
	Rău în bine, cum voeşti.
	Iar de nu-şi făcea iar milă Dumnezeu a ne scăpa,
	Toţi ar fi vrut, ori să moară, sau de vii a se-ngropa.
	Dar al săracilor glasuri ce le-auzia, ne-ncetînd
	Pre stăpînitorul tiran nu într-un chip blestemînd;
	Ale văduvelor lacrămi ş-ale noastre tuturor,
	Care de s-ar fi strîns toate, ar fi fost întreg izvor;
	Ale popilor litanii cu creştineşti rugăciuni,(
	L-au întors a-şi face milă ş-a arăta iar minuni.
	Că trimise ştire Porţii, prin străine rîndueli,
	De prăzile şi peirea ce-au făcut bietei raieli;
	Şi măcar că înţelese de lucrul ce s-au urmat
	Şi ( cam vrînd-nevrînd ( îndată văcăritul l-au iertat
	Dar aceasta fu de giaba, nimica nu-i folosi
	Căci că de nevoe poate binele a prisosi,
	Ci după puţine zile mazilia îi sosi,
	Fără veste, negîndită, ş-amărît i se vesti.
	Şi nu-i fu numai atîta, numai a se mazili,
	Ci peste puţine zile îl văzum că şi peri.
	Şi din parte-mi îndemnare vă fac, toţi ca să-l iertaţi
	Şi d-ale lui rele fapte prea mult să vă depărtaţi,
	Rugîndu-vă la cer foarte, pururea în orice zi,
	De tîlhărească osîndă şi jungheri a vă păzi.
	Aici deocamdată
	Vrusei ca să tîmpesc,
	Fiind vremea-nserată;
	Dar iarăşi vreodată
	Gîndesc să isprăvesc;
	Că sînt destule foarte
	/[327] Care s-au mai făcut
	După a sa rea moarte,
	Şi mai ales din toate
	Acel lucru tăcut.
	Să se blagoslovească
	Gura ce-au grăit;
	( Făină zi rusească
	Nu şi ce să vă-ngrozească(
	Aici s-au potrivit.
	Însă aceasta-n parte
	La multe stări o văz
	Că se urmează foarte,
	D-aceia nici se poate
	Prin stihuri s-o aşăz;
	Ci las pîn s-o preface
	A nopţii ceaţă grea,
	Şi ziuă cînd s-o face,
	Atunci nici mie-mi place
	Să tac, ci spuiu ce-oiu vrea.
	Iar acuma de toate
	Acestea voiu să tac,
	Şi vinuind de moarte
	P-acest lacom prea foarte,
	Şi săvîrşire fac.
	Te-ntreb acum, ticăloase, să-mi spui: ce ţi-ai agonisit?
	Din atîtea prăpăstii ce făcuşi, oare ce-ai dobîndit?
	Tot mijlocul hrăpirii lăcomind, îmi arătaşi în faptă;
	Dar oare, rogu-te, să-mi spui: la moarte ai gîndit vr-odată?
	Gîndit-ai cum că Dumnezeu, precum e dă haruri dătător,
	Aşa, celor ce nu-i mulţumesc, este şi drept răsplătitor?
	N-ai gîndit, sărace, n-ai gîndit! Eu ştiu fără a-mi da răspuns
	Că de-ai fi gîndit, în adevăr, n-ajungeai cum ai ajuns.
	Şi această-ntunecare, ştiu iarăşi de unde ţi-au venit:
	Lăcomia, fără îndoială, ea aşa groaznic te-au orbit.
	Ea pre Adam dintru-nceput, de unde era nemuritor,
	L-au făcut a fi supus morţii şi, ca noi toţi acum, muritor;
	De unde era-împărat raiului şi plin de orice bine,
	A fi rob şi supus sudorilor, căindu-se pre sine.
	Ea, şi pre tine-acum! De unde erai al ţărei ighemon,
	Te-au făcut fără veste mazîl, cu hulă dăspre verce om!
	Ea, iarăşi: de unde trăiai plin de atîta fericire,
	/[328] A peri ( ah, mă cutremur ( cu o prea groaznică peire!
	Sărace, te siluişi ca să strîngi blestemată avuţie,
	Lucru ce niciodată n-au fost bun, nici e, nici va să fie.
	Nu crezuşi celor ce ţi-au arătat al ţărei mitropolit,
	Nu le crezuşi, necredincioase, încă cu totul le-ai hulit.
	De aceia îţi zic şi eu, că dreaptă răsplătire ai luat
	Pentru toate, şi mai vîrtos la necredinţa ce-ai arătat.
			Vrăşmaşă lăcomie,
			Pe mulţi văz supuşi ţie,
			Ş-acum şi nici gîndesc
			Că eşti o rădăcină
			D-amărăciune plină,
			Cum singur te privesc.
			Săracii, văd, nu vede
			Că tu îi faci de perde
			Dreptul de a-l vedea;
			Şi vede hangereşte,
			Ş-acolo nemereşte
			Unde şi el zăcea.
			Ci, fraţi, băgaţi de seamă;
			Foarte vă fie teamă
			Mai mult a lăcomi;
			Că cei mai mulţi viermi face,
			Ca mana se preface
			Din dulce a puţi;
			Şi vai celui ce pute!
			Sabie se ascute.
			Pentru al lui grumaz.
			Şi Gheena l-aşteaptă
			Într-a cărui judecată,
			Ah, doamne, să nu caz!
CPRV *), XX, p.307(328

1802 IULIE 1. STIHURILE BOTOŞANENILOR

			[329] Oamenii eşiani
			Întreabă pe botoşani:
			( O, voi, botoşani vestiţi,
			Ce sînteţi aşa lipsiţi
			Şi cu totul ticăiţi,
			/[340] Nu precum voi vă numiţi?
			Pînă eri vă lăudaţi
			Că sînteţi îndestulaţi  
			Şi-aţi avè oameni cinstiţi (
			Aşa, singuri vă vestiţi!
			Şi că ar fi îndestulare
			De cele trebuitoare.
			În zădar v-aţi lăudat,
			Că nu este-adevărat:
			Nu aveţi oameni de trăit
			Ca la Eşul cel iubit.
			( Ce ziceţi voi, eşeni,
			Pentru noi, de Botoşani?
			Toate cele adevărate
			Vi le zicem cu dreptate.
			Oare, adevărat grăiţi,
			Voi, eşanii cei vestiţi?
			Vă zicem cu hotărîre,
			Că sînteţi urîţi din fire.
			Cum aţi văzut c-am venit,
			Toate cele aţi crezut:
			Că un lucru de-o păra
			Mai nu-l poţi cumpăra;
			Că pînă-a nu întra în dugheană
			Musafirul de afară,
			Îi cereţi mai înainte
			Pe lucru ce-aveţi a vinde
			Şi cereţi preţu-întreit,
			Ca să luaţi îndoit.
			Şi pe suflet vă juraţi
			Pîn şi banul vi luaţi.
			Că o coală de hîrtie
			Şi-aceia îi pricupie
			Şi marfa cè mai multă
			Şi aceasta-i învechită.
			Că cereţi preţu cît nu face
			Şi şade marfa de zace.
			Şi nu sînteţi de trăit
			Politicit în pămînt!
			Că cu cei din Movilău,
			Aşa vă socotesc eu,
			Cu aceia vă uniţi,
			La nărav vă potriviţi,
			Fiind şi ei precupeţi,
			Şaferi şi şereţi.
			Că pînă nu înşelaţi,
			Într-acè zi nu mîncaţi.
			Şi tot perpelii umblaţi,
			Ca cei oameni blăstămaţi.
			Apoi vă mai jeluiţi,
			/[331] Ca oamenii cei ticăiţi;
			Că mult vă înşelaţi
			Părale să cîştigaţi
			Sînteţi plini de făţărie
			Cu mai rè mişelie.
			( Pînă-şi iau sama, de eşeni
			Ce să află în Botoşani:
			De la voi-au învăţat
			Şi ei acum s-au stricat!
			Aşî nouă s-arătaţi
			Voi cu ce vă lăudaţi?
			Toată limba omenească
			Nu poate să zugrăvască,
			Nici să pot afla cuvinte
			Îndestul înpodobite
			Să vă peragrafisim
			Eşul să-l istorisim,
			Ce în puţine cuvinte
			Nostime şi iscusite.
			Toată starea înfloreşte
			Politica înpărăţeşte.
CPRV *), XXI, p.329(331

STIHURILE PRE-ÎNĂLŢATULUI DOMNU ALECSANDRU COSTANTIN MORUZI VOEVOD, 1806

			[334] O, ci groaznică întîmplare
			Şi la opştiia de mirari,
			Maziliia lui Moruzi
			Jălnică şi nu-i de spus:
			Maziliia fără vesti.
			Sîmbătă noapte, să să ştie,
			Toată ţara să să strîngă:
			( Pre-nălţate doamni, să zică,
			Iarăşi să te învredniceşti
			Moldova să o stăpîneşti;
			Într-această ţară creştinească
			Cu pace şi odihnă,
			Că de cînd în scaun ti-ai încoronat
			Mari milă ai arătat,
			Că pe sărăcime toată,
			La noroade şi la gloate.
			Şi apile ai izvorît
			Să ne fiia de băutu,
			Că tot norodu plînge
			Şi de săte să frice;
			Api răci şi îndestulate
			Pe la răspîntiile toate,
			Că orice răcoreală au cursu
			Tot din mila lui Moruz.
			/[335] Încă şi podurile ai făcut
			Cum mai bini s-au putut,
			Sărăcimii de umblare
			Boiarilor de primblare.
			Întîi curte ce pîrlită
			De nime nesocotită
			Că nu putè treci nimene
			De multă înpuţăciuni
			Cari într-însa să făcusă,
			O putoari ră, nespusă.
			Iară măriia sa au poroncit
			Şi îndată s-au curăţit
			Şi franţuz de la Pariz
			Arhitectoni l-au adus
			Fiindu poronca mării sale
			Să să zidiască pălat mari.
			Şi au început ei a zidi
			Cum mai bini vor socoti,
			Să lucreze cum mai bini
			Pentru a lui Moruz nume,
			Ca să-l pominiască:
			Măriia [sa] să trăiască!
			Li-au făcut curţi domneşti
			Săraiuri înpărăteşti
			Pentru a ţării adunari
			Şi a mării sale desfătari.
			Ce staţi, ţară, şi nu vă strîngeţi
			Şi din gură aşa să ziceţi.
			( Fiia lui Moruzi lăudată
			Că dreptate n-au călcat,
			Strîmbătate s-au ascunsu
			În zilele lui Moruzi.
			Cine la Moruzi merge
			Dreptate lui-şi găsi
			Nu dreptate, ce dar şi milă.
			Plînge ţara şi suspină
			De-aşe domnu cu cuviinţă,
			La saraci di trebuinţă.
			Maziliia lui Moruz
			S-au făcut un plînsu nespus.
			Cine la curte mergi
			Toţi suspina şi plîngè
			După Moruz cel vestit,
			Cari acum s-au mazilit,
			El, coroana domnilor
			Şi tatul săracilor.
			Toată ţara să vă strîngeţi
			Şi din inimă să plîngeţi,
			/[336] Să plîngeţi, să suspinaţi
			Şi pre Dumnezeu să-l rugaţi,
			Încă o dată să domniască
			Şi cu pace să stăpînească;
			Moruz domnu să viia
			Cu dar şi cu bucuriia
			Cu bezădelile sale
			Şi cu doamna mării sale.
			( O, ce ceas şi zi amară
			Fu sîmbătă îndesară!
			Pe la şapte ceasuri din noapte
			Tari inima-m să bati,
			Căci prin cuget nu mi-au trecut
			De maziliia aşe curînd!
			Cînd gîndii ca să domnesc,
			În curţi noao să trăiesc,
			Cu toţi boierii dimpreună
			Şi cu toată ţara în odihnă,
			Iată, şi maziliia mi-au venit
			Şi de toate m-am lipsit.
			Şi îndată-au poroncit
			Cai di mazil au gătit.
			Boerime şi ţara plîngè.
			Moruzi cu alai trecea.
			Drumul pe aiure vrè să-l facă
			Pe uliţa mari să nu triacă
			Nicidecum, chip, nu s-au putut:
			Drum pe aiure n-au găsit
			Şi au purces pe lîngă curte.
			Plînge Moruz cu lacrămi necontenite.
			Şi la curte să uita
			Şi lume tari o difăima,
			Zicînd că-i înşelătoari
			Şi în toate îi prifăcătoari.
			( Eu, săraiuri am gătit
			Lui Calimah de şezut.
			Pe cît minte m-au agiunsu
			Tot, chipul, la dînsăle-am pus,
			Ca să le înpodobăsc,
			Avîndu gînd ca să domnesc
			Cu o mari iscusinţă,
			Fiind la toţi de trebuinţă.

STIHURILE LUI MORUZI VODĂ

			[336] Frunză vérde iasomie,
			Ce jalnică mazilie,
			Maziliia lui Moruzi
			Jalnică şi nu-i de spus!
			/[337] Toată ţara vă strîngeţi:
			( Prea-nălţate doamne, ( să ziceţi
			Iară să te învredniceşti
			Moldova să stăpîneşti,
			De cînd în scaun ai întrat,
			Mare milă ai arătat
			Cătră sărăcime toate,
			La noroade şi la gloate
			Şi apele au izvorît
			Ca să fie de băut,
			Ape reci şi îndestulate
			La răspîntiile toate.
			Pentru care norodul plînge
			Şi de sete să frînge.
			Orice răcoreală-au curs
			Tot din mila lui Moruz.
			Podurile s-au făcut
			Cum mai bine s-au făcut
			Boerilor de plimplare
			Săracilor de urmare.
			Întîi curtea cea pîrlită
			De nimine socotită,
			Că nu poate treace nimine
			De urîtă împuţiciune
			Di care să făcusă
			O putoare nespusă.
			Măriia sa au poruncit
			Şi îndată s-au curăţit.
			Şi fra[n]ţez de la Pariz au pus
			Ca să înceapă a zidi
			Precum mai bine vor şti,
			Să lucrezi cum mai bine
			Pentru a lui Moruz bine.
			Şi ca să pomenească:
			Măriia sa să trăiască!
			Şi au făcut curţi domneşti,
			Sărăiuri înpărăteşti.
			Cine la Moruzi mergea
			Dreptate i să făcea,
			Dreptate şi milă
			Plîngea ţara şi suspină
			De un domn cu cuviinţă
			Şi la săraci de priinţă.
			O, că s-au făcut
			Un nespus plînsu!
			/[338] Cine la curte mergea
			Dreptate i să făcea.
			Tot căuta şi plîngea
			Neavîndu cine-i mîngîia,
			După mila ce-au făcut.
			Acum s-au mai jălit
			Coroana domnilor
			Şi tată săracilor.
			Iară cînd au vrut să între în săraiuri,
			Au auzit că de la împărăţie
			(Şi ferman i-au arătat)
			Că înpărăţiia l-au măzilit.
			Şi cînd vra să iasă la Galata,
			Pe aiurea vrea să meargă,
			Pe la curte să nu treacă.
			Dar n-au putut, nici n-au găsit
			Pe la curte să nu meargă.
			Şade Moruz drept curte,
			Plînge cu lacrimi multe
			Şi din gură aşa zici:
			( Multă lume prifăcută
			Şi nestatornicită!
			Că am făcut curţi domneşti,
			Saraiuri înpărăteşti,
			Şi le-am făcut şi le-am gătit,
			Lui Calimah de şăzut.
			    Plîngè ţara şi suspina
			Şi pre Dumnezău rugaţi
			Ca în veciie
			Domn ţării va să vie,
			Cu bezădelele sale,
			Cu doamna măriei sale.
			Şi cînd la Gălata au ajuns
			Şi din gură aşa au zis:
			( O, faţă prea îndestulată,
			Şi de bunătăţi sătulă foarte,
			De m-ar învrednici Dumnezeu
			Măcar un an domn Moldaviei să viu
			Şi-apoi să nu mai grăesc cuvinte!
			De astăzi înnainte,
			Rămîi, ţară, sănătoasă.
			Şi de mine fie-în pace,
			În veci, amin.
CPRV *), XXII, p.334(338 
						

			

 
				 

 
			 
			
			   
 
			
		
			         
			
		 
 
 
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.

*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu. 
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu. 
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
*) Cronici şi povestiri romîneşti versificate (sec. XVII(XVIII); studiu şi ediţie critică de Dan Simonescu.
Page: 41
[g1]
??

??

??

??




1
L. D. L.