ÎNCEPUI A SCRIE
     „ISTORIIA LUI ISOP”
     
     
     [175] Acesta era de ruda lui de la Moreiu, cetate din ţara Frighiei cea mare, şi de norocul lui au fost tot rob. Cum scrie şi Platon adevărat în cartea lui, ce să chiamă Gorchiia, că de multe ori aceaste lucruri nu sint într-un chip firea şi obiceaiul, căce firea au făcut sufletul lui Isop slobod, iară obiceaiul oamenilor dat-au trupul lui în robie. Şi nici aşa nu i-au putut strica sloboziia sufletului. Şi căci au îmblat dintr-un loc într-alt loc, nu l-au scos din firea lui. Şi n-a fost numai rob, ce au fost şi mai grozav decît toţ oamenii cîţ au fost în vreamea lui. Că era ascuţit la cap şi ochii întorşi şi turtit la nas şi duplecat la ceafă şi cu buzele răsturnate şi negru şi bursecos şi picioarele lui strîmbe şi gîrbov. Şi încă acest lucru era mai rău la dinsul: zăbăvitori la limbă şi la grai netocmit. Deci aceastea toate au făcut pre Isop rob şi mare lucru era, avînd el un trup aşa [176] necuvios, a scăpa de mreaja robiei. Însă el de trup aşa era, într-acestaş chip, iară den suflet şi den mintea lui era foarte de o minte bună şi întru toate gîndurile era gata la răspunsu./
     Iară stăpînul lui îl trimise la grădină să sape, ca un om ce nu era nici de o trebuinţă acasă. Şi să duse el cu toată inima de să apucă de lucru. Şi să duse stăpînul la grădină să-ş vază lucrurile. Iară un săpători culease zmochine de ceale bune şi-i aduse poclon şi lui îi plăcu frîmseaţea acelor poame. Şi zise unui fecior, ce-i era numele Agapiton, să puie zmochinele bine. Iară stăpînu-său, mergînd acasă, mearse şi Isop. Deci mergînd stăpînu-său la baie, iară Isop, pentru o treabă ce avu, întră în casa unde pusease zmochinele. Deci Agapitom mearse şi zise cătră soţiia lui: „De ţi-e voia, blem să ne săturăm de zmochine! Iară, de va întreba stăpînul, noi vom mărturisi amîndoi cum au întrat Isop în casă şi au mîncat zmochinele furiş. Şi mai vîrtos căci au întrat în casă, noi vom putea adaoge multe minciuni. Şi nu va putea unul cu 2 prinde şi fără de mărturii nu va putea grăi”. Şi, plăcîndu-le lor aceastea, să apucară de lucru. Şi, mîncînd zmochinele toate, zicea rîzind: „Vai de tine, Isoape!” Şi, deaca să întoarse stăpînul de la baie, cerşu zmochinele. Şi-i spuseră că le-au mîncat Isop. El cu mînie zise să chiiame pre Isop. Şi chemîndu-l zise: „Iani spune-mi, o proclete,// ţe-ai rîs de mine de-ai întrat în cămară şi ai mîncat zmochinele ce era gătite mie?” Iară el auziia şi să pricepea, ce nu putea grăi nici într-un chip pentru zăbava limbiei. Şi vru să-l bată, căce sta pîrîşii tare. Deci Isop, văzind că-l pîrăscu, el căzu la picioarele stăpînului şi să rugă să-l îngăduiască puţintel. Deci alergă Isop de aduse [177] apă caldă şi o bău şi-ş băgă deagetul în gură şi borî numai apă. Şi să rugă şi celor ce-l pîrîia să facă şi ei aşa, pentru să să vădească cine au mîncat zmochinele. Iară stăpînul să mira de gîndul lui şi zise celoralalţi să facă şi ei aşa. Iară ei să sfătuiră să bea apă şi să nu-ş bage deagetul în grumaz, ce să-l poarte prin buce. Şi încă nu apucară să bea, iar apa cea caldă îi făcu de le veniia a borî. Şi, fără de voia lor, scoaseră zmochinele afară, deci vădindu-să cu această faptă de acea pîră rea. Iară stăpînul zise să-i bată despoiaţ. Şi aşa le făcură, precum să zice zicătoarea: „Cine ce înşelăciune găteaşte altuia, el îş găteaşte lui răutate, neştiind”.
     Iară a doao zi, mergînd stăpînul la cetate, iară Isop săpa cum i-au fost zis. Iară neşte popi ai lui Artemidie şi alţi/ oameni greşise calea şi nemeriră la Isop. Şi să ruga pentru Dumnezău să le arate calea ce mergea la cetate. Iară el duse pre oameni întîi supt o umbră de copaci şi le puse cină bună. Apoi le arătă drumul şi-i scoase la drum. Iară ei să mira şi pentru ospăţ şi pentru povăţuitul drumului. Şi-ş rîdicară mînile cătră ceri şi, cu rugăciune, întoarse bine lui Isop. Iară Isop să înturnă şi să culcă să doarmă de muncă şi de căldură. Şi desupra lui să arătă norocul, dăruindu-i dezlegarea limbii şi graiul cuvîntului şi ştiinţa poveştilor. Şi, deaca să deşteptă el într-acel ceas, zise: „O, cît durmii de dulce şi visai un vis frumos! Şi iată că grăiescu neîmpiedicat: bou, măgari, sapă. Cu adevărat mă pricep de unde mi-au venit atîta bine, căce am făcut bine oaspeţilor. Derept aceaea, cine face bine easte plin de [178] bună nădeajde”. Deci aşa veselindu-să Isop pentru acest lucru şi iară începu a săpa. Iară cela ce era mai mare după lucru, ce-l chiema Zinas, mearse la lucrători şi lovi pre unul de aceiia cu o nuia, căce greşise puţintel lucru. Iară Isop începu a striga şi zise: „Ome, pentru ce baţ pre acel om nevinovat nemica// şi în toate zilele ne baţ pre toţ? Să ştii că cu adevărat voi să spui aceastea stăpînului mieu!” Iară Zinas, auzind aceastea de la Isop, să spăre foarte. Şi zise: „Deaca începu Isop a grăi, mie nici de un folos nu-m easte, ce mă voi duce eu mai nainte la stăpînul şi-l voi pîrî”. Deci mearseră în grabă la stăpînul şi sosind gîlcevind, şi zise: „Bine-ai fi, stăpîne!” El zise: „Pentru ce vii aşa spăimat?” Zinas zise: „Făcutu-s-au un lucru minunat la grădină”. Stăpînul zise: „Au doară vrun pom au făcut poame fără vreame? Sau vrei vită au născut fără de fire?” Ce el zise: „Ba nu aşa, ce Isop era întîi fără de grai, iară acum el au început a grăi”. Iară stăpînul zise: „O, nu-ţ fie de bine, de ziseş tu că easte această minune!” El zise: „Cu adevărat, aşa easte! Şi cum m-au înjurat pre mine şi nu bagă în samă pre nimea şi au înjurat pre tine şi pre Dumnezăul tău. Adevărat, nu e de-a răbdarea!” Iară stăpînu-său, auzind aceastea, să mînie şi zise lui Zinas: „Iată că-ţ dau pre Isop. Vinde-l, dăruiaşte-l, ce veri cu dînsul fă!” Iară Zinas, deaca avu puteare pre Isop şi deaca-i spuse lui, el zise: „Fă ce vrei să faci, deaca ţi să poate!”
     Şi să tîmplă unui om să cumpere vită şi trecînd pre lîngă acea grădină, întrebă şi pre/ Zinas. Iară Zinas zise: „Nu poci să-ţ vînz vită, iară, de veri vrea, să-ţ vînz un [179] trupşor de bărbat ce easte la noi”. Iară neguţătoriul zise să-i arate trupşorul. Şi trimise Zinas pre Isop, iară neguţătoriul văzindu-l rîse tare şi zise cătră Zinas: „De unde ai dobîndit această oală? Om e acesta, au un trunchiu? Acesta, de n-are acea mişcare, nu l-am socoti că e om”. Deci, cumpărîndu-l neguţătoriul ca pre o vită şi ducîndu-l cătră a sa casă […]. Şi deaca întră în casă şi deade mîna, şi-l văzură slugile lui şi ziseră: „Ce răutate au agiunsu pre stăpînul nostru, de au cumpărat acest trupşor aşa grozav? Au doară l-au luoat să fie spaimă copiilor?”
     Şi preste puţină vreame, neguţătoriul vru să să gătească de cale şi zise slugilor să să gătească de cale. Cînd era a doao zi, să gătiră să să ducă la Asiia. Deci ei începură a-ş împărţi unealtele. Iară Isop să ruga să-i dea ce va fi mai iuşor, ca unui om cumpărat de curînd şi nu era […] într-aceaste slujbe. Iară ei îi deaderă voie, de va vrea, să nu ducă nimic. El zise nu să cade, deaca toţ munciia, el să şază în zadar. Şi-l lăsară să rîdice ce-i va plăcea. El, căutînd încoace, încolea, primprejur, văzu multe unealte, saci şi aşternuturi şi coşniţe. El zise// să-i încarce un coş plin de pîine, carele dintr-înşii nu-l vrea putea purta. Iară ei rîsără zicînd că: „Nu e nimea mai nebun decît această spurcăciune, că dintîi cerea ce va fi mai iuşor, iară acum el încarcă ce e mai greu. Deci să-i facem pre voie”. Şi luoară coşul şi i-l puseră în spinare. Iară lui apăsîndu-i acea povară, îmbla şuvăind. Iară neguţătoriul, deaca-l văzu, să mira şi zicea: „Isop, cum au fost bucuros a munci! Elu-ş mări cinstea că au rîdicat povară cît un dobitoc”. Iară deaca fu vreame de prînzu, [180] lăsară şi zise lui Isop să împarţă pîine. Şi să deşertă coşul jumătate, că era mîncători mulţi. Deci după prînzu, fu povara mai iuşoară şi îmbla mai veasel. Şi veni sara şi lăsară şi iară împărţi pîine. A doao zi, puse coşul a umăr deşert. Şi meargea înaintea tuturora. Şi, deaca îl văzură slugile alergînd înainte, zicea întru eiş: „Cel putred Isop easte acesta, au altul?” Şi, deaca-l cunoscură că e el, să mira cum acel omşor negru făcu mai înţelepţeaşte de toţ, căce au încărcat pîine ce să cheltuiaşte mai curînd, iară ei s-au încărcat de aşternuturi şi de alte unealte, care nu să cheltuiescu.
     Iară neguţătoriul, deaca sosi în Efes, vîndu cu multă dobîndă pre ceialalţi robi, şi-i rămaseră 3/ robi: un grămătic şi un cîntăreţ şi Isop. Iară un priiatin al lui îl învăţă să-i ducă în Şama, că acolo îi va vinde mai cu multă dobîndă. Deci neguţătoriul, deaca sosi în Şama, îmbrăcă pre grămătic şi pre cîntăreţul cu haine noao, iară pre Isop, deaca n-avu cumu-l mai împodobi, căce era aşa îndărăcnat, îl îmbrăcă cu un sac şi-l puse între amîndoi robii, derept să să mire cine vrea vedea şi să zică: „De unde easte această urîciune ce întunecază pre alalţi?” Iară Isop, bogat că-l rîdea toţ, el sta şi căuta tuturor cu îndrăznire.
     Iară Xantu filosoful, carele era unul din boiarii care era în Şama, mearse la tîrgu şi văzu cei doi feciori ce sta frumoş şi în mijlocul lor pre Isop şi să mira de mintea neguţătoriului, căci puse pre cel grozav în mijloc, derept să arate şi cei 2 voinici frumoş, pentru cel grozav. Şi să mai apropie şi întrebă pre cîntăreţ de unde easte. El zise: „De la Capadochiia”. Xantu zise: „Dară ce meşterşug ştii [181] face?” El zise: „Toate”. Iară Isop de aceasta rîse. Iară ucenicii ce era cu Xant, deaca-l văzură rîzind, şi arătîndu-ş dinţii, le părea că rîde o ciudă. Altul zise: „Ce veade el// de rîde?” Altul zise că n-au rîs, ce au rînjit de frică şi pohtiia toţ să ştie pentru ce au rîs. Iară unul dintr-înşii să apropie lîngă Isop şi-i zise: „Derept ce rîseş?” Isop zise: „Du-te de aicea, oaie de mare!” Iară el, nepricepîndu-să nimica de acel cuvînt, să depărtă. Iară Xant zise neguţătoriului: „Cîtu-i preţul cîntăreţului?” El zise: „1000 de caraş”. Şi mearse la celalalt, deaca văzu că e scumpu. Şi-l întrebă filosoful de unde easte. El zise că e de la Lidiia. Şi-l întrebă: „Ce ştii face?” El zise: „Toate!” Isop iară rîse, iară un ucenic nu ştiia derept ce rîde. Altul zise: „De ţi-e voia să-ţ zică şi ţie ţap de mare, întreabă-l!” Iară Xantu iară întrebă pre neguţători cîtu-i preţul grămăticului. El zise: „3000 de caraş”. Şi nu-i plăcu filosofului scumpeatea preţului şi să duse. Iară ucenicii lui întrebară: „Au nu-ţ plăcu ceale trupşoare?” El zise: „Plăcutu-mi-au, ce să zice zicătoare: «Să nu cumperi robi de cei scumpi»”. Iară unul dintr-înşii zise: „Deaca easte aşa, încai cumpără cel grozav, că-ţ va fi şi el de slujbă şi vom da noi preţul lui!” Xantu zise că: „Ruşine are fi eu să cumpăr robul, iară voi să daţ preţul. Alta încă easte că muiarea mea easte curată şi nu va suferi să-i slujască o slugă/ aşa grozavă”. Ucenicii ziseră: „Ce să zice zicătura: «Să nu faci de toate pre voia muierei»”. Filosoful zise: „Iani să ispitim doară ştie ceva, ca să nu-i piară preţul în zadar!” Deci mearse la Isop şi-i zise: „Bucură-te!” Iară el zise: „Dară nu mă întristezu!” Xant zise: „Închinu-mă ţie!” El îi zise: „Şi eu ţie!” Iară Xant şi cu alţii să mira de răspuns gata. Şi întrebă: „Ce feal eşti?” El zise: „Negru!” Xantu zise: „Nu zic eu aşa, ce [182] unde ai născut?” El zise că: „Nu mi-au spus mumă-mea, în deal au în vale”. Filosoful zise: „Dară ce ştii face?” El zise: „Nimica”. Xant zise: „În ce chip?” El zise: „Deaca aceştiia zic că ştiu toate, mie nu mi-au lăsat nimica să ştiu”. Iară ucenicii le păru bine pentru aceaste cuvinte şi ziseră: „Cu adevărat răspunse bine, că nu e nici un om să ştie toate şi pentru aceaea rîdea el”. Xant zise: „Vrea-vei să te cumpăr?” Isop zise: „Au veri să-ţ fiu sfătuitori într-acest lucru? Care-ţ pare mai bun, aceaea fă: sau să cumperi, sau să nu cumperi, că niminea nimica nu face cu sila, că aceasta easte după părearea ta. Iară de vei vrea să cumperi, deşchise uşa pungei şi numără banii! Iară de nu, nu-ţ bate joc!” Ucenicii ziseră: „Cu adevărat că birui pre dascalul nostru”. Iară Xant zise: „De te voi cumpăra, fugi-vei?” Iară Isop, rîzind, zise: „De voi vrea să fac// acel lucru, nu te voi întreba pre tine, ca şi tu pre mine întîi”. Xant zise: „Bine zici, ce eşti grozav!” El zise: „Tribuiaşte, filosoafe, să cauţ mintea, nu obrazului”. Atuncea Xant să apropie de neguţători şi zise: „În cît vinzi pre cest grozav?” El zise: „Tu ai venit să rîzi de neguţătoriia mea, că ai lăsat pre cei mai destoinici şi ai ales pre cest mai grozav. Ce cumpără unul de aceştea, iară cestu grozav ia-l să-ţ fie adaos în casă-ţ!” Xant zise: „Nu-m tribue, ce numai acesta”. Neguţătoriul zise: „Ia-l derept 60 de caraş”. Iară ucenicii aciiaş scoaseră de-l plătiră. Iară Xant şi-l luo să fie al lui.
     Iară vameşii, deaca auziră de acest negoţ, întrebară cine-au vîndut şi cine au cumpărat. Iară lor le era amînduror ruşine să spuie pentru împuţinarea preţului. Iară Isop stătu în mijlocul lor şi strigă: „Ce se-au cumpărat sînt eu, cine m-au cumpărat easte cesta şi cine m-au vîndut easte cela. Iară ei, deaca tăcură, eu sînt slobod”. Iară vameşii rîsără şi-i dăruiră lui Xant robul şi să duseră. Isop mergea [183] după Xant şi era vreame den amiazăzi şi fiind zăduh. Iară Xant, mergea şi-ş rîdica haina şi să pişă. Deci Isop, văzind aceasta, el îl apucă de haine dinapoi şi zise: „Cum mai curînd să mă/ vinzi, că eu voi fugi!” Xant zise: „Derept ce?” El zise: „Căce n-aş putea sluji la stăpîn ca dumneata, că fiind stăpîn şi nu te temi de nimea şi nu-ţ dai răpaosul firei, ce te pişi îmblînd. Dară de să va tîmpla să mă trimiţ pre mine la vreo slujbă şi de-m va abate un lucru ca acesta, va tribui zburînd să mă cac”. Xant zise: „Aceaea te sminteaşte pre tine? Pişu-mă îmblînd, pentru să-m gonescu 3 reale”. El zise: „Carele?” El răspunse: „Căci de voi sta, soarele îm arde capul şi picioarele meale îm fierbîntă pămîntul; iuţimea pişatului îm strică mirositul nasului”. Isop zise: „Pasă că ţi-e pre voie!”
     Şi deaca sosiră acasă, Xant zise lui Isop să să puie după uşe, căci că muiarea era curată şi nu tribuia fără veaste să vază atîta grozăvie, pîna nu va grăi cineva înainte cu cuvinte bune. Iară el, deaca întră, zise: „Jupîneasă, de-acum nu-m veri mai împuta de slujbă, că ţ-am cumpărat un fecior, care vei vedea frîmseţi ce nu ai mai văzut”. Şi stătu după uşe şi deaca grăi aceastea. Iară slujnicele crezură cuvintele lui şi să priciia întru ealeş, carele din eale îi va fi ibomnic. Iară jupîneasa lui Xant zise să-l chiiame înlăuntru. Deci una dintr-însele să pripi să-l chiiame, ca să fie// aceaea chiemare în loc de arvună. Iară Isop strigă: „Iată-mă-i eu!” Ea zise: „Nu întra înlăuntru, să nu fugă toţ!” Şi ieşi. Şi altă fată, deaca-l văzu, să [184] bătu preste obraz şi zise: „Întră încoace şi nu te apropiia de mine!” Şi deaca întră, stătu înaintea jupîneasei. Iară deaca-l văzu, îş întoarse obrazul cătră bărbat şi-i zise: „De unde mi-ai adus această ciudă? Ia-l dinaintea obrazului meiu!” Iară el zise: „Fie-ţ, jupîneasă, nu-ţ rîde de robul mieu!” Iară ea zise: „Bine să cunoaşte, Xante, că m-ai urît şi veri să aduci alta! Ce dară ţi-e ruşine să-m grăieşti să ies din casă? Ce mi-au adus acest cap de cîine, pentru să nu poci răbda slujba lui, ce să fug? Ce-m dă, dară, zeastrea mea şi mă voi duce!” Iară Xant să jeluia cătră Isop, căci pre cale grăiia cuvinte de glumă, cînd mergea pişindu-să, iară acum, înaintea muierei nu zice nimic. Isop zise: „Bagă-o în iad!” Iară Xant zise: „Taci, spurcăciune! Au nu ştii că o iubescu ca pre mine şi foarte mi-e dragă?” Iară Isop, pentru acest cuvînt, bătu cu piciorul în pămînt şi striga tare: „Xant, filosoful, e biruit de o muiare!” Şi să întoarse cătră stăpîna-sa şi zise: „Tu, jupîneasă, ai vrea să-ţ fie cumpărat filosoful o slugă tînără şi frumos la obraz/ şi neated să te aşteapte despoiat în baie şi să să joace cu tine, în ruşinea filosofului. Ovrepide, eu ţie zic că e gura ta de auru, cînd zici că: «Multă mînie la valurile măriei/ Şi multe suflări apelor şi focului fierbinte,/ Rea e şi sărăciia, reale sînt şi alte fără număr./ Iară nici un lucru nu e mai rău decît muiarea cea rea!» Iară tu, jupîneasă, fiind muiare filosofului, nu iubi să fii slujită de voinici tineri şi frumoş, ca să nu faci ruşine filosofului!” Iară ea, deaca auzi aceastea, nu putu să zică nimic. Şi zise cătră Xant rîzînd: „De unde ai vînat [185] această frîmseţe, că easte limbut acest putred şi e şi glumeţ? Ce mă voi împăca eu cu el”. Iară Xant zise: „Iată, să împăcă jupîneasa cu tine”. Isop zise: „Ce mare lucru easte a îmblînzi o muiare!” Iară Xant zise: „Taci de acum înainte, că te-am cumpărat eu pre tine pentru slujbă, nu pentru răspunsul!”
     Iară a doao zi, zise Xant lui Isop să meargă după dinsul pînă la o grădină, să cumpere vearze. Iară grădinariul culease o legătură de vearze şi o luo Isop. Şi vru Xant să-l plătească. Iară grădinariul zise: „Lasă, jupîne, ce mă rog să-m spui oarece!” El zise: „Ce?” El zise: „Ce va să fie că varza care o sădescu eu şi// săpîndu-o eu, iară ea creaşte anevoie? Iară ceaea ce creaşte din pămînt de voia ei, măcară ce nu o grijaşte niminea, ea creaşte mai tare!” Iară Xant, fiind această întrebare filosofească, nu să pricepu, ce zise: „Aceasta easte din grija lui Dumnezău, ca şi alte lucruri”. Iară Isop rîse. Filosoful zise cătră dinsul: „Rîzi, au baţi-ţ joc?” Isop zise: „Batu-m joc nu de tine, ce de cela ce te-au învăţat, căce lucrul ce să face cu voia lui Dumnezău tribuiescu să să dezleage de oameni ştiutori”. Şi zise: „Iani întreabă-mă pre mine, că eu voi dezlega!” Xant să întoarse şi zise grădinariului: „Nu să cade, o, oame, eu, ce am fost la multe descălii, de am dezlegat multe, acum să dezleg în grădină nu poci. Ce feciorul mieu, carele au învăţatmulte, elu-ţ va dezlega”. Iară grădinariul zise: „Acestu grozav ştie carte? O, vai de mine! Spune-mi dară ceva bun, de ştii cu adevărat!” Iară Isop zise: „Muiarea, cînd vine la a doao măritare, şi are coconi cu bărbatul cel dintîi, [186] şi, de va găsi bărbatul să aibă coconi cu muiarea dintîi, feciorilor ce au adus ea, acelora li e mumă, iară carii au găsit la bărbat, acelora le easte maştehă. Ce easte o tocmală mare într-amîndoao părţile, căci coconii ei cu dragoste mare şi cu grijă îi hrăneaşte. Iară ceiia ce sînt de/ munca altora, nu-i iubeaşte, ce le ia bucatele dinaintea lor şi le dă coconilor ei. Către ai ei de feal, ca pre ai ei îi hrăneaşte, iară ai bărbatuluo, ca neşte streini îi ţine. Aşijderea şi pămîntul: acelor vearze, ce răsar de voia lor, acelora le era mumă, iară cealea ce sădeşti tu, acelora le <e> maştehă. Pentru aceaea, ca pre ale lui le hrăneaşte. Iară cealea ce sînt sădite de tine, nu le iubeaşte, ce deade hrană ca unor copile”. Iară grădinariul zise: „Creade-mă că m-ai scos dintr-o grijă şi dintr-o întristare rea. Du-te şi-ţ fie dăruite vearzele, şi, de cîte ori îţ vor tribui vino în grădină de ia ca din grădina ta!”
     După cîteva zile, mearse Xant la baie şi să împreună cu neşte priiatini şi zise cătră Isop să alearge acasă şi să bage o linte să fiiarbă în oală. Iară Xant cu priiatini lui să scăldă şi-i chiemă să prînzească. Şi le zise că: „Va fi mîncare bună şi mîncarea va fi de linte, că nu tribuiaşte să ispitim priiatinii cu fealiuri de bucate, ce cu inima”. Ei l-ascultară şi să duseră acasă. Şi Xant zise lui Isop: „Dă-ne să bem din baie!” Şi-i deade apă din baie. Xant să împlu de putoare şi zise: „Vai, dară aceasta ce e, Isoape?” El zise: „Din baie, cum mi-ai zis”. Iară Xant îş conteni mînia pentru priiatinii/ ce era acolea şi zise să aducă lighinul. Iară Isop i-l puse dinainte şi sta. Iară Xant zise: „Că ce nu mă speli?” El zise: „Porînca ta îm easte ca să fac cîte mi-ai zice, iară tu nu mi-ai zis: «Toarnă apă în [187] lighin şi-m spală picioarele şi-m dă cizmele şi altele!»”. După aceastea, zise Xant oaspeţilor: „Au doară am cumpărat eu slugă? Ba cumpărat-am un dascal”. Şi deaca şezură la masă, iară Xant zise şi întrebă pre Isop: „Doară e fiiartă lintea?” Iară el luo grăunţul de linte cu lingura şi i-o deade. Xant o luo să vază fiiartă e şi o străvi în deagete şi zise: „Bine e fiiartă! Adu-o!” Iară el turnă numai apă în tipsie. Iară Xant zise: „Unde e lintea?” Isop zise: „Luoatu-o-ai cu lingura şi o ai strivit”. Xant zise: „Dară numai un grăunţu ai hiertu?” Isop zise: „Cum mi-ai zis: «Numai o linte». Nu mi-ai zis: «Linte multă». Iară Xant nu mai ştiia ce va să facă, ce zise priiatinilor: „Acest om mă va nebuni!”
     Şi să întoarse cătră Isop, pentru să nu fie de ruşinea priiatinilor şi-i zise: „Du-te de cumpără 4 picioare de porcu şi le bagă să hiiarbă curînd!” Iară el făcu curînd cum îi zise şi le fiiarse. Iară Xant vru să bată pre Isop cu vină. Deci Isop, avîndu-ş el lucru, iară Xant luo un picior de porcu furiş din oală şi-l/ ascunse. Şi preste puţină vreame, veni Isop şi căută în oală şi, deaca văzu 3 picioare numai, să pricepu că easte o înşelăciune făcută pentru dinsul. Şi alergă în curte şi tăie piciorul unui rîmători ce-l hrăniia, şi-l jepui şi-l aruncă în oală şi-l fiiarse cu alalte. Iară Xant să spăre că, de nu va afla piciorul în oală, va fugi. Deci iară îl aruncă în oală. Iară Isop, deaca turnă picioarele în tipsie, să aflară cinci. Deci puindu-le şi văzind Xant că sînt 5, întrebă pre Isop: „Un rîmăori cîte picioare are?” Isop zise: „4”. Xant zise: „Dară aicea sînt 5!” Isop zise: „Acii sînt 5 şi rîmătoriul carele îl hrăneşti easte cu 3 picioare, ce sînt 8 la doi rîmători”. Iară lui Xant îi păru foarte rău pentru rîmători şi zise cătră oaspeţi: „Au [188] nu v-am spus întîi că acest om mă va nebuni foarte curînd?” Şi Xant, deaca nu putu afla vină să-l bată, tăcu.
     Iară a doao zi, unul din ucenici găti ospăţ şi chiemă pre Xant şi pre alţii la ospăţ şi mîncînd ei şi veselindu-să, iară Xant alease din bucate neşte părticeale şi le deade lui Isop, că sta după dinsul, şi-i zise: „Du-te de dă preaiubitei meale!” Iară el să duse şi zicea întru sine: „Acum easte vreamea să-m izbîndescu pre jupîneasă, căci cînd m-aduş întîi cum//părat, ea-ş bătu joc de mine. Ce voi vedea de-i va fi drag stăpînul mieu”.
     Şi deaca sosi acasă, el şezu în prag şi chiemă pre jupîneasă şi scoase coşniţa cu bucatele şi le puse înainte şi zise: „Jupîneasă, aceastea toate le-a trimis jupînul, ce nu ţie, ce iubitei lui”. Şi avea o căţea de o chema Lichina. Şi zise Isop: „Vino, Lichino, de mănîncă, că ţie au zis jupînul să-ţ dau!” Şi le deade toate căţealei. Dup-aceaea, să duse iară la stăpînu-său. Şi-l întrebă datu-le-au toate iubitei? El zise: „Toate! Şi le-au mîncat toate înaintea mea”. El iară întrebă: „Dară ce zicea cînd le mînca?” El zise: „Mie nu mi-au zis nimica, iară de la inimă îţ mulţămiia”. Iară jupîneasa lui Xant gîndi acestu lucru a nu fi bun, căce o au făcut mai jos decît căţeaoa, în dragoste, de cătră bărbat şi zise: „De acum înainte, nu voi mai lăcui cu dinsul”. Şi întră în cămară de plîngea.
     Iară băutorii de la ospăţ tot mergea înainte şi să întreba de multe. Iară unul dintr-înşii nu ştiia cînd vrea fi turburarea în oameni. Iară Isop sta dinapoi şi zise: „Cînd să vor scula morţii şi-ş vor ceare ce e al lor”. Iară ucenicii, rîzind, ziseră: „Înţeleptu e acest cumpărat de curînd”. Altul iară întrebă: „Că ce oaia, cînd o duc să o giunghe, [189] nu zbiară, iară porcul// prea tare zbiară?” Isop iară zise: „Căce oaia, cînd o duc, e învăţată să o mulgă şi să o tunză, ce să duce cu tăceare. Pentru aceaea, cînd veade hierul, nu gîndeaşte nici un rău, că-i pare că va să-i facă obiceaiul ei. Iară porcul, nici-l mulgu, nici îl tundu, nici ştie pentru ce-l trag. De aceaea ţipă”. Deaca auziră aceastea toate, ucenicii lăudară pre Isop.
     Şi deaca să săvîrşi ospăţul, Xant să duse acasă şi vru să înceapă a grăi cu muiarea, cum le era obiceiul. Iară ea să întoarse de spre dinsul şi zise: „Nu te apropiia de mine, ce-m dă zeastrea să mă duc, că nu voi mai lăcui cu tine de acum înainte. Iară tu te du de mîngîie cîţeaoa ce i-ai trimis bucate!” Iară Xant să spăre şi zise: „Să nu fie făcut Isop vreo răutate”. Şi zise cătră muiare: „Jupîneasă, eu am băut şi tu eşti beată? Cui am trimis eu bucate? Au nu ţie?” Iară ea zise: „Nu mie, ce căţealei”. Iară Xant chiemă pre Isop şi-i zise: „Cui ai dat bucatele?” El zise: „Iubitei tale!” Xant zise: „N-ai luoat nimica?” Ea zise: „Nimica!” Isop zise: „Dară cui mi-ai zis să le dau bucatele?” El zise: „Iubitei meale!” Iară el chiemă căţeaoa şi zise: „Jupîneasa te iubeaşte, iară pentru puţintel lucru să mînie şi suduiaşte şi fuge. Iară căţeaoa, bate-o,// goneşte-o, nu va fugi, ce uită de toate şi iară bate cu coada şi să bucură stăpînu-său. ce ţe-au fost să zici, jupîne: «du bucatele fămeiei meale, nu iubitei?» Xant zise: „Vezi, jupîneasă, că greşala nu e a mea, ce a sluj<i>toriului, ce rabdă dară, că n-am pentri ce-l bate”. Iară ea nu să îmblînzi, ce furiş fugi la părinţii ei. Isop zise: „Au nu ţ-am spus, jupîne, cu dereptul, că te mai iubeaşte căţeaoa, decît jupîneasa-ţ?”
     [190] Şi deaca trecură cîteva zile, şi muiarea fiind tot mînioasă. Şi trimitea Xant neşte rude la dinsa, ca să o întoarcă. Ea nu vrea să asculte. Şi căzu Xantu într-o inimă rea. Isop să duse la dinsul şi zise: „Nu te întrista, jupîne! Eu mîine o voi face de va veni la tine, de voia ei!” Şi curînd îş luo de cheltuiala şi să duse în tîrgu. Şi cumpără gînşte şi găini şi alte pasări ce trimease la casa părinţilor stăpînă-sa şi să făcea că nu ştie că e casa lor, nici a şti că e stăpînă-sa acolea. Şi întrebă pre un om din casă, doară au ceiia din casă ceva de nuntă să vînză. Iară acela întrebă: „Cui trebuiescu aceastea?” El zse: „Lui Xant, filosoful, că mîine face nuntă, să ia altă muiare”. Iară omul acela/ mearse în casă, de spuse muierei ce au auzit de Xant. Iară ea, într-acel ceas, alergă şi mearse la Xant şi începu a striga şi zise dupre altele şi aceasta: „O, Xante, tu nu te veri împreuna cu altă muiare, pînă voi fi eu vie!” Şi aşa fu dusă în casă pentru Isop, şi pentru dinsul fugise.
     După cîteva zile, chiemă Xant ucenicii la prînzu şi zise lui Isop: „Du-te de cumpără ce e mai bun de toate”. El să duse şi zicea întru sineş: „Învăţa-voi eu pre stăpînul mieu, de nu va grăi nebuneaşte”. Şi să duse în tîrgu şi cumpără tot limbi de porcu şi le găti oaspeţilor. Şi deade unuia cîte o limbă fiiartă, iară ucenicii lăudară bucatele, ca neşte bucate filosofeşti, pentru slujba limbei cătră cuvînt. Iară Isop puse iară limbi fiiarte. Şi iară cerură şi alte bucate. El alt nu mai punea, numai limbi. Iară ucenicilor li să urîră cu un feal de bucate. Şi ziseră: „Pînă cînd tot limbi? Ne vor durea limbile noastre.” Xant zise cu mînie: „Nu mai ai alt, Isoape?” El zise: „Nu!” Xant îi zise: „O, omuşor blestemat! Dară nu ţ-am zise să cumperi ce va [191] fi mai bun?” Isop zise: „Prea-ţ mulţemescu că mă cerţi într-atîţia oameni filosofi. Ce-are fi mai de treabă şi mai bun în viiaţă decît limba? Că toată ştiinţa şi filosofiia// să învaţă cu dinsa. Pentru dinsa sînt dările şi închinăciunile şi toate cîntările şi scopotele. Pentru dinsa să fac nunte şi să dereg cetăţile şi să ţin oamenii şi mai pe scurt ai zice: toată viiaţa noastră pentru dinsa stă. Ce nimica nu e mai bun decît limba!” Pentru aceasta, ucenicii ziseră că au grăit Isop derept şi dascalul au greşit. Şi să duseră cineş pre acasă.
     Iară a doao zi iară împutară lui Xant de aceastea. El răspunse că nu era aceastea cu ştirea lui, ce cu hicleniile acei slugi de nimica, că „astăzi voiu schimba […] voi grăi înaintea voastră”. Şi zise să cumpere ce e mai rău şi mai prost, că „vor să cineaze ucenicii miei cu mine”. Iară Isop, neschimbîndu-să nimica şi iară cumpără limbi şi le găti şi le puse dinaintea oaspeţilor. Iară ei şoptiia unul cătră altul: „Iară limbi de porcu!” Şi mai preste un ceas, iară puse limbi şi mai apoi iară limbi. Iară Xant nu putu răbda, ce zise: „Ce e aceasta, Isoape? Dară nu ţ-am zis iară să cumperi ce e mai bun şi mai scumpu, ce ţe-am zis să cumperi ce e mai rău şi mai prost!” Iară el zise: „Dară ce e mai rău şi mai prost decît limba, o, stăpîne? Au nu să rîsipescu pentru dinsa cetăţ? Au nu să ucig oamenii pentru jurămintele strîmbe pentru dinsa? Au nu să strică nunte şi domnii şi împărăţii pentru dinsa? Şi mai scurt ai zice: viiaţa toată pentru dinsa easte plină de destule greşale!” Deaca zise Isop aceastea, unul din ceiia ce şedea zise lui [192] Xant: „De nu-ţ veri ţinea minţile, iară acest om te va nebuni, că cumu e chipul, aşa e şi sufletul”. Iară Isop zise: „Tu mie îm pari o, ome, întărîtători şi iscoditori, întărîtînd stăpînul asupra slugei!” Iară Xant zise cătră acestea, aflîndu-ş prilej să bată pre Isop. Şi zise: „Robule, deaca făcuş pre priiatinul iscoditori, tu-mi adu om neiscoditori!”
     Şi ieşi a doao zi Isop în tîrgu şi căutînd împreujur spre trecători şi văzu un om ce şedea într-un loc de multă vreame. Şi gîndi că e un om fără lucru şi prost şi-i zise: „Chiiamă-te jupînul să prînzeşti cu dinsul”. Iară acel ţăran nu iscodi nimica să afle cine e el şi de cine e chiemat. Şi intră în casă şi şezu la masă cu aceale încălţăminte. Xant zise: „Cine e acesta?” Isop zise: „Om neiscoditori!” Iară Xant şopti la ureachea jupîneasei: „Să nu te scîrbeşti de ce voi zice să faci, pentru să bat pre Isop cu vină”. Şi-i zise: „Bagă, jupî//neasă, apă în lighin şi te du de spală picioarele oaspelui”. Şi gîndiia el că oaspelui îi va fi ruşine de dinsa, iară Isop va fi de ruşine şi de bătaie, căce fu un om neiscoditori. Iară ea băgă apă în leghin şi mearse să speale picioarele oaspelui. Iară el cunoştea că e muiarea jupînului, ce gîndi întru sine: „Doară va să mă cinstească, pentru aceaea, cu mînile ei va să me speale, carea putea zice slujnicelor să facă aceasta!” Şi întinse picioarele şi zise: „Spală-mă, jupîneasă!” Şi, deaca-l spălă, el şezu. Iară Xant zise să dea oaspelui să bea vin. El iară gîndi că are tribui să bea el întîi vin. „Iară deaca au vrut el aşa, eu ce voi mai iscodi?” Şi luo şi bău. Şi mîncînd ei, puse bucate înaintea oaspelui. El, flămînd fiind, mînca cu foame. Iară Xant zise bucătariului că nu le-au fiertu bine, şi-l despoie şi-l bătea. Iară ţăranul gîndiia întru sine: „Bucatele sînt foarte bune şi nu au nici o vină. Iară deaca [193] va el să-l bată fără vină, mie ce mi-e?” Iară lui Xant îi păru rău, căce oaspele nu iscodi nimica.
     Apoi, la fîrşenie, aduseră plăcinte. Iară oaspele, ca un om ce nu mai mîncase plăcinte, le strîngea şi le glomoziia şi le mînca ca pîinea. Iară Xant băga vină pitariului zicînd: „O, blestemate! Că ce ai făcut/ plăcintele fără miiare, fără piperi?” El zse: „Deaca e crudă plăcinta, tu mă bate! Iară deaca nu-s griite cum să cade, nu-m da vină mie, ce jupîneasei”. Iară Xant zise: „De va fi făcut muiarea mea aceasta, acum o voi arde de vie!” Şi iară făcu muierei sămnu să să lase să facă ce va zice, pentru Isop. Şi zisă să aducă legătură de viţ, să aţîţe focul. Şi luo pre muiare şi o duse lîngă grămada leamnelor, să o arunce în foc. Şi să ca<m> zăboviia Xant şi căuta ţăranului, doară să va scula să-l oprească de ce s-au apucat. Iară ţăranul iară cugeta întru sine cum, nefiind vină, derept ce să mînie? Apoi zise: „Deaca ai judecat, jupîne, acest lucru să fie! Aşteaptă-mă puţintel pînă mă voi duce să-m aduc muiarea mea de la vie să le arzi pre amîndoao”. Aceastea deaca auzi Xant, să mira de inima tare a omului şi zise: „Isop, easte adevărat! Om neiscoditori îţ aduş”. Şi luo aşadar de biruinţă.
     A doao zi, iară zise Xant lui Isop să să ducă la baie să vază, easte gloată, că va să să scalde. Deci mergînd el, să întîmpină cu căpitanul şi-l cunoscu că e a lui Xant şi-l întrebă unde să duce. El zise: „Nu ştiu!” Căpitanul gîndi că întreabarea lui nu o bagă în samă şi zise să-l bage în temniţă. Şi ducînd-//du-l, Isop strigă tare şi-l lăsară. Deci mergînd la baie, văzu gloată multă într-însă. Şi văzu o piiatră zăcînd în mijlocul uşei. Şi cine întra şi cine ieşiia, [194] toţ să împiedica de dinsa. Numai un om o luo şi o mută într-alt loc.
     Deci să întoarse la jupînu-său şi-i zise: „De veri, jupîne, să te băiezi, numai un om am văzut în baie”. Iară Xant să duse şi văzu oameni gloată. Şi zise: „Ce e aceasta, Isoape? Dară n-ai zis că ai văzut numai un om?” El zise: „Ba aşa!” Şi-i arătă cu mîna acea piatră, zicînd: „Această piatră o am găsit înaintea uşei şi de dinsa să împiedeca toţ şi cine intra şi cine ieşiia. Iară un omu o a rîdicat şi o au pus într-alt loc pentru să nu să împiiadice. Cu aceaea ţ-am zis că am văzut numai un om. Iară Xant zise: „Nimica nu e zăbavă la Isop a răspunde”.
     Altă dată, Xant, deaca ieşi de la umblătoare, întrebă pre Isop: „Oare că ce omul, după ce şade derept eluş, elu-ş caută să vază ce au făcut?” […] „El zăboviia la umblătoare multă vreame pînă-ş lepădase şi mintea. Deci dintr-acea vreame, să tem şi alţi oameni, ce-ş caută pentru să nu o paţă şi ei aceaea. Iară tu nu te teame, că n-ai minte!”/
     Iară într-o zi, găti Xant ospăţ şi şezură cu alalţi filosofi la masă. Şi biruindu-i băutura, era multe întrebări între dînşii. Şi Xant începu a să turbura. Isop, stînd acolea, zise: „Jupîne, vinul are 3 amestecături: cea dintîi, a veseliei; a doao, a beţiei; a treia, a suduiturei. Şi voi, deaca <aţ bă>ut şi deaca aţ mîncat, lăsaţ şi cealealalte!” Iară Xant zise: „Ba taci! Du-te de sfătuiaşte cu cei din iad!” Iară un ucenic, văzind că Xant easte trecut de beţie, zise: „Dascale, poate vrun om bea marea?” El zise: „Poate! Că eu încă voi bea!” Iară ucenicul zise: „Dară, de [195] nu veri putea, ce veri da?” Xant zise: „Pune-voi casa mea toată!” Şi într-aceastea, puseră inealele şi întariră rămasul. Şi atuncea să duseră.
     Iară a doao zi, să sculă Xant de demineaţă şi-ş spălă obrazul şi nu-ş văzu inelul. Ce întrebă pre Isop de dinsul. El zise: „Nu ştiu ce să va fi făcut, că ştiu un lucru: că tu veri ieşi din casă-ţ”. Xant zise: „Pentru ce?” „Căce ieri, beat, te-ai rămăşit să beai marea şi ţe-ai pus şi inelul mărturie”. El zise: „Cum voi putea creade eu aceaste lucruri mari? Ce acum eu mă rog ţie, de easte vreo înţelepciune sau vreun meşterşug sa vreo ştiinţă, dă-m agiutori, ca să biruiescu şi să stric rămasul!” Iară Isop zise: „Să biruieşti// nu veri putea, ce voi face să strici mărturiia. Iară deaca vă veţ aduna astăz, iară nici într-un chip să arăţ că ţi-e frică! Şi ce ai zis în beţie, zi şi treaz! Şi zi să-ţ puie aşternutul şi masă lîngă mare şi copii gata cu păhară să-ţ dea apă din mare. Iară deaca vor vedea gloata toată strînsă, tu pas de şezi şi zi să umple păharăle din [ma]re. Şi le ia, să vază toţ. Şi zi celuia ce te-ai rămăşit cu dinsul: «Cum ne-am rămăşit noi?» Elu-ţ va răspunde că te-ai rămăşit să beai marea. Iară tu te vei întoarce cătră toţ zicînd: «Aşa voi, şamilor, bine ştiţ şi voi cîte ape întră în mare. Eu m-am rămăşit numai să beau marea, nu apele cîte întră într-însa. Meargă dară acest filosof întîi să oprească apele toate să nu între în mare! Apoi şi eu voi bea marea»”. Iară Xant, zicînd că va putea strica cu aceastea, prea să veseli. Iară gloata se pornise la mare, ca să vază ce era să să facă. Iară Xant făcu cum l-au învăţat Isop. Iară şamii striga şi să mira de dinsul şi-l lăuda. Iară filosoful atuncea căzu la picioarele lui Xant şi mărturisi însuş că e [196] biruit şi să ruga să dezleage rămasul. Xant făcu aşa, că-l rugară oamenii. Şi de-acii să duseră acasă.
     Isop zise cătră Xant: „Eu, făcîndu-ţ bine în toată viiaţa ta, doară voi fi acum volnic să mă slobozeşti”. Iară Xant îl înjură şi-l goni şi zise: „Au nu voi să fac eu aceasta! Şi ieşi afară înaintea uşei şi caută de veri vedea 2 cioară, tu-mi spune, că easte o vrajbă ca aceasta! Iară de veri vedea una, easte rea”. Deci ieşi Isop şi să tîmplă de văzu 2 cioară stînd într-un copaci. Şi mearse de spuse lui Xant. Iară deaca ieşi Xant, zbură una şi văzu numai una. Şi zise: „Dară nu-m ziseş tu mie, o, blestemate, că ai văzut 2?” El zise: „Ba aşa, ce au zburat una”. Iară Xant zise: „Numai ce-ţ lipsiia, să-ţ rîzi de mine!” Şi zise să-l dezbrace să-l bată. Şi, bătînd pre Isop, veni oarecine de chiema pe Xant la cină. Iară Isop începu a striga: „Oh, vai de mine! Eu, căce am văzut 2 cioară, sînt bătut, iară tu ai văzut una şi eşti chiemat la ospăţ. În zadar au fost dară această vrajă”. Iară Xant, mirîndu-să de bună mintea lui şi zise să nu-l mai bată.
     Iară după cîteva zile, Xant chiemă filosofii şi zise lui Isop să stea înaintea uşei şi să nu lase să între fiece oameni neştiuţ şi neînţelepţi, ce numai pre cei ştiuţ. Iară la vreamea de prînzu, Isop încuie uşa şi şezu înlăuntru. Şi veni unul din cei chiemaţ şi bătu la uşe. Isop zise din//lăuntru: „Ce clăteaşte cîinele?” El gîndi că-i zice lui cîine, ce să duse mînioas, părundu-i că-l înjură Isop, căce întrebă dinlăuntru pre toţ aşa. Iară unul din ceiia bătu la uşe şi auzi zicînd: „Ce clăteaşte cîinele?” El răspunse: „Coada şi urechile”. Iară Isop socoti că au răspuns bine şi [197] i-au descuiat uşa şi-l duse la stăpînu-său. Şi zise: „Nici un filosof n-au venit să prînzească cu tine, o, filosoafe, fără de acesta”. Iară Xant să întristă foarte şi să ţinu înşelat de ospăţ. Iară a doao zi, deaca să adunară la ospăţ la şcoală, împutară lui Xant, zicînd: „O, dascale, fiindu-ţ ruşine de cel putred Isop, l-ai pus înaintea pragului pentru să ne înjure şi să ne facă cîini”. Iară Xant zise: „Visu-i acesta, au poveaste?” „Adevărat e!” ei ziseră. „Adevărat e!” Şi într-acel ceas fu chiemat Isop şi-l întrebă cu mînie: „De ce ai întors priiatinii cu ruşine?” El zise: „Dară nu mi-ai zis tu, jupîne, să nu las nici un om neştiut la masa ta să vie, ce numai pre cei ştiuţ?” Iată Xant zise: „Dară aceştea au nu-s ştiuţ?” „Nu, nici într-un chip, că, bătînd ei la uşe şi eu întrebînd ce clăteaşte cîinele, ei nici unul dintr-înşii n-au priceput cuvîntul. Deci arătîndu-să ei oameni neştiuţ, n-am băgat pe nici unul în casă, fără numai acesta, care au ştiut răspunde”. Şi deaca răspun/se Isop aşa, ei ziseră toţ că răspunde bine.
     După cîteva zile, Xant, mergînd cu Isop după dinsul, mearse la morminte şi cetiia slovele ce era scrise în mormînte. Iară Isop văzu neşte slove într-un mormînt: (((((((. Şi le arătă lui Xant, şi-l întreba doară le ştie. Iară el socoti foarte şi nu putu să spuie tîlcuirea lor şi zise că nu ştie nimica. Iară Isop zise: „Dară de voi afla derept acest lucru, cu ce mă veri dărui?” Xant zise: „Fii veasel, că-ţ veri luoa slobozie şi-ţ veri lua jumătate de bani!” Atuncea să depărtă de stîlpu 4 paşi şi, săpînd, luoară comoara şi o duse stăpînu-său. şi zise: „Dă-m făgăduita, pentru ce am găsit comoara”. Xant zise: „Nu aşa, ce-m spune şi mie înţelesul acelor slove să le ştiu şi eu, că [198] mai de cinste-m va fi decît aflarea comorei!” Iară Isop zise: „Cela ce au îngropat comoara, ca un om înţelept şi ştiut, au săpat ceaste slove care zic: ( „delungă-te”, ( „paşi”, ( „patru”, ( „săpîndu-o”, <(> „găsi-veri”, ( „comoara”, ( „de aur”. Iară Xant zise: „Deaca vreame ce eşti tu aşa ştiut, nu veri fi slobod”. Iară Isop zise: „Eu voi întoarce să să dea comoara împăratului de Vizantiia, căce lui au fost îngropată”. Iară Xant zise: „De unde ştii tu aceasta?” Isop zise: „Din slove, căce că zice aşa: ( „deasă”, ( „împăratului”// ( „lui Dionisie”, ( „care”, ( „au găsit”, ( „comoară”, ( „de aur”. Iară Xant, auzind că easte comoara a împăratului, zise lui Isop: „Ia jumătate şi taci!” Iară el zise: „Nu-m da tu mie aceasta, ce cela ce au îngropat aurul aicea şi în ce chip, ascultă cum zic slovele: ( „luînd”, ( „meargeţ”, ( „împărţit”, ( „carea”, ( „aţ găsit”, ( „comoara”, ( „de aur”. Iară Xant zise: „Iani blăm în casă, să împărţim şi comoara şi să fii şi tu slobod”. Şi deaca mearseră, iară Xant să temu de Isop, căce era prea grăitori şi zise să-l bage în puşcărie. Iară Isop, cîndu-l ducea, zicea aşa: „Aceastea sînt făgăduialele filosofului, că nu numai nu-m dai slobozie, ce mă bagi şi în puşcărie”. Iară Xant zise să-l lase. Şi zise cătră dinsul: „Foarte bine zici, ce de veri fi tu slobod, fi-m veri mai mare pîrîş”. Iară Isop zise: „Ce veri să-m faci, tu fă, că să ştii, cu adevărat că mă veri slobozi tu fără voia ta”.
     Iară într-acea vreame, să tîmplă în Şam fiind o sărbătoare, iară un vîltur luo un inel al cetăţei şi-l lăsă în sînul unii slugi. Iară şamii să turburară şi căzură în multă întristare pentru acel lucru. Şi să adunară toţ şi întrebară pre Xant, ca un om ce era mai dinainte […] şi filosof, să le spuie arătarea acelui semnu. Iară el, ca un om ce nu/ ştiia [199] nimica de acealea, cerşu vreame şi să duse acasă. Şi era foarte trist şi plin de gînduri, ca un om ce nu ştiia a luoa seama nimica. Iară Isop, cunoscînd acea întristare a lui Xant, mearse la el şi zise: „Derept ce, o, jupîne, eşti aşa trist? Lasă pre mine şi părăseaşte întristarea! Iară mîine, te du în tîrgu şi zi şamilor: „Eu n-am învăţat să dezleg seamnele, nici să vrăjescu pre pasări. Ce am o slugă, carele ştie prea multe. Ci el va dezlega ce întrebaţ voi. Deci eu, de voi nimeri să dezleg, ţie îţ va fi cinste, avînd o slugă ca aceaea. Iară de nu voi nimeri, numai mie îm va fi ruşine”.
     Iară Xant ascultă şi să duse a doao zi în tîrgu. Şi stătu în mijloc şi grăi celora ce era adunaţ cum îl învăţase Isop. Iară ei aciiaş ziseră să chiiame pre Isop. El, deaca veni, stătu în mijloc. Şi, deaca-l văzură şamii obrazul lui, ei-ş bătea joc de dinsul şi zicea: „Din trup grozav ca acesta, bine nu vom auzi noi”. Şi începură a rîde. Iară Isop amerinţă, făcîndu-le să tacă: „Voi, şamilor, ce vă rîdeţ de obrazul mieu? Nu tribuiaşte să căutaţ obrazului, ce minţiei. Că, de multe ori, şi obrazului grozav, pusu-i-au firea minte bună. Au voi căutaţ frîmseţei vasului de lut dinafară şi bunătatea vinului ce e înlăuntru// nu socotiţ?”
     Deaca auziră aceastea toate de la Isop, ei ziseră: „Isoape, de poţ ceva, tu spune!” Iară el zise: „Oamenilor din Şam, fiind un n<o>roc învrăjbitori, pus-au vrajbă între stăpîn şi înt<re> slugă. Că, de să va arăta sluga mai mic de stăpînu-său, el se va duce bătut. Iară, de să va arăta mai bun, şi aşa tot va fi bătut. Ce, de-m veţ da voi mie slobozie pentru îndrăznirea graiului, eu bucuros vă voi spune de ce întrebaţ”. Atuncea gloata, toţ într-un cuvînt, strigară cătră [200] Xant: „Slobozeaşte pre Isop şi fă pre voia şamilor! Dăruiaşte cetăţei sloboziia lui!” Iară Xant nu arătă lor chip de a-l lăsa. Iară mai-marele cetăţii zise: „Eu, într-acest ceas voi slobozi pre Isop, şi atuncea îţ va fi ţie potrivnic”. Atuncea Xant, fără voia lui, slobozi pre Isop. Iară pristavul striga: „Xant, filosoful, slobozeaşte şamilor pre Isop”. Şi aciiaş să împlu cuvîntul lui Isop cînd zise că: «Şi fără de voia ta mă veri slobozi»”.
     Văzindu-să Isop slobod, stătu în mijlocul lor şi zise: „Voi, şamilor, vîlturul, cum ştiţ că easte împărat pasărilor şi căce au luoat inelul cetăţei şi l-au lăsat în sînul slugei, aceasta arată că un părat de aceştea ce sînt acum va să robească sloboziia voastră şi leagea voas/tră va să vă facă a fi fără de stăpîn”. Deaca auziră aceastea şamii, să împlură de întristare. Şi, preste puţină vreme, veniră şi cărţi şamilor de la împăratul Lidiei, scriind cum să-i dea bir de-acum înainte. Iară, de nu vor asculta, să fie gata de război. Iară ei să sfătuiră toţ, căce să temea să fie supt mîna lui Cri<s> şi să gîndiră să întreabe şi pre Isop. Şi deaca-l întrebară, el zise: „Deaca au dat păreare celor mai-mari ai voştri, să fie ascultători supt mîna lui Cris împărat să dea bir, eu sfat nu voi da, ce vă voi spune poveaste şi veţ cunoaşte folositura. Norocul au arătat doao drumuri în viiaţă: una a sloboziei, căriia începătura easte anevoie a umbla şi sfîrşeniia easte neatedă, şi cealalaltă a slujbei şi începătura-i easte […] cu muncă”.
     Aceastea deaca auziră şamii, strigară: „Fiind noi slobozi de nevoia noastră, nu ne vom da robiei”. Şi pre [201] solii care venise, trimiseră-i fără pace. Şi Cris, deaca înţelease aceastea, să sfătui să facă război asupra şamilor. Iară solul zise: „Nu veri putea supune supt mîna ta pre şami, pînă va fi Isop pre lîngă dînşii, sfătuindu-i”. Şi zise: „Putea-veri, o, împărate, a trimeate soli să ceară de la dînşii pre Isop, făgăduindu-l<e>// lor pentru dinsul să le dai alte daruri şi sloboziia birului ce-ai porîncit? Atuncea doară de vei putea birui”.
     Atuncea plăcînd lui Cris aceastea, trimise sol să ceară să dea pre Isop. Iară Isop, deaca înţelease aceasta, stătu în mijlocul tîrgului şi zise şamilor: „Şi mie îm easte cu cinste să mă duc la picioarele împăratului. Ce voi să vă spui o poveaste. În vreamea aceaea ce grăiia gadinile, lupii făcură război cu oile. Şi era şi cîinii într-ajutori oilor şi goniia pre lupi. Iară lupii trimeaseră sol şi ziseră oilor: de vor să fie cu pace şi să nu aibă frică nici de un război, să le dea cîinii lor. Iară oile, pentru nebuniia lor, ascultară şi le deaderă cîinii. Iară lupii sfărîmară pre cîini. După aceaea, lesne stricară şi pre oi”. Iară şamii să pricepură de pilda poveştii. Şi să sfătuiră să ţie pre Isop la dînşii, să nu-l dea. Iară el nu vru, ce împreună cu solul, să duse la Cris împărat.
     Şi deaca sosiră la Lidiia, împăratul văzu pre Isop stînd înaintea lui. Să mînie şi zise: „Căutaţ ce omşor mi-au fost opreală, de n-am putut supune acel ostrov mare!” Iară Isop zise: „O, mare împărate, nu de vreo mărire sau de vreo nevoie am venit la tine, ci de voia mea./ Şi rabdă puţintel să asculţi: un om culegea lăcuste şi le ucidea. Şi prinse o cicoare. Şi, deaca vru să ucigă şi pre dinsa, ea zise: «Nu mă ucide în zadar, că eu nici stric spic, nici fac vreo strîmbătate, nici alt nimica nu fac, iară cu clătinarea trupului mieu cînt. Deci veselescu călătorii şi în mine alt nimica nu veri găsi, fără numai glasul». Iară, deaca auzi aceastea, el o lăsă să să ducă. Şi eu, o, împărate, [202] atingu la picioarele tale, pentru să nu mă ucizi fără vină, că eu nu sînt putearnic să fac rău cuiva, ce, în trup de nimica, eu grăiescu cuvînt de fire”.
     Iară împăratul să miră şi i să făcu milă de dinsul şi-i zise: „Isoape, nu-ţ dau eu ţie traiul, ce ţi-l dă norocul. Ce ci ţi-e voia, ceare şi veri luoa”. Iară el zise: „Rogu-mă ţie, împărate, împacă-te cu şamii!” Iară împăratul zise: „Împăcat sînt”. Iară el căzu la pămînt şi-i mulţămi. Dup-aceastea, el ş-au scris poveştile lui, care sînt şi pînă acum şi le lăsă la împăratul. Şi luo cărţi de la dînsul pînă la şami, cum pentru Isop s-au împăcat cu dînşii. Şi cu daruri multe să duse în Şam. Iară şamii, deaca-l văzură, ei aduseră cunună şi făcură hore pentru dinsul. Şi el ceti cărţile de la împăratul şi// le arătă sloboziia lor, ce le-au făcut şi el, cum au avut de la dinşii.
     Dup-aceastea, ieşi Isop din ostrov şi îmbla prin lume, pricindu-să prin toate locurile cu filosofii. Şi să duse la Vavilon şi, arătîndu-ş ştiinţa, să făcu om mare şi de cinste pre lîngă Chir împăratu.
     Într-aceale vremi, avînd împăraţii pace între dînşii, trimitea gîcitori filosofeşti unul la altul, pentru să-ş petreacă. Deci, ceia ce dezlega luoa dajde de la ceiia ce le trimitea gîcitori. Iară ceiia ce nu le dezlega gîcitorile, ei da dajdea aşijderea. Iară Isop, pricindu-să, el dezlega gîcitorile care era trimease la Chir. Şi făcea împăratului laudă. Şi el trimetea altele de la Chir la împăraţ şi dintr-aceastea, multe rămînea nedezlegate. Deci împăratul strîngea multă dajde.
     Iară Isop nu făcuse feciori, ce luo pre unul de o rudă bună ce-l chiema anume Ino şi-l făcu să-i fie ca un fecior al lui şi-l deade la împăratul. Şi preste puţină vreame, [203] îmblă Eno cu muiarea lui Timon. Şi deaca înţelease Isop aceasta, era să-l gonească din case. Iară el să mînie pre dinsul şi făcu o carte mincinoasă, cum are zice de la Isop, la ceiia ce tri/mitea gîcitorile la Chir, cum easte el gata să să lipască mai bine la dînşii decît la Chir. Şi o deade în mîna ămpăratului, pecetluită cu inelul lui Isop. Iară împăratul crezu pentru peceatea şi prea să mînie. Şi aciiaş zise lui Erimin să nu mai întreabe nimic,ce, ca pre un iclean, să piarză pre Isop. Şi atuncea i să arătă un priiatin şi-l ascunse într-un mormînt, neştiind niminea şi-l hrăniia pre ascuns. Iară împăratul zise lui Eno să ia el locul lui Isop. Şi preste cîtăva vreame, Nehtenav, împăratul Eghipetului, auzi că au murit Isop. Şi aciiaş trimise lui Chir o carte, zicîndu-i să trimiţă zidari să zidească un turn, să nu atingă nici de cer, nici de pămînt şi răspunzători de toate de ce va întreba. Iară de nu va face acest lucru, el să-i dea dajde. Iară de va face, el să nu dea dajde. Aceastea cetindu-le, Lichir să întristă, căce nu putea niminea din priiatini să dezleage gîcitorile turnului. Şi zicea împăratul că au perit Isop, stîlpul împărăţiei lui. Iară Ermin, auzind de întristarea împăratului pentru Isop şi să duse la împăratul şi luo colac că e viu şi spuse pentru ce nu l-au pierdut, căce ştiia el că într-o vreame va fi de treabă. Iară împăratul foarte să veseli pentru aceastea cuvinte şi fu// adus Isop grozav şi rînced. Iară, deaca-l văzu împăratul, el lăcrămă şi zise să-l speale şi să-l grijască de toate. Şi de ce au fost el pîrît, toate să vădiră. Pentru aceaea, împăratul vru să ucigă pre Eno. Iară Isop îi ceru iertăciune de la împăratul. Dup-aceastea, împăratul [204] deade cartea împăratului din Eghipet lui Isop să o cetească. Iară el aciiaş să pricepu de dezlegarea gîcitorei şi rîse. Şi zise să-i răspunză „că, deaca va treace iarna, vom trimite zidarii turnului şi răspunzătoriul întrebărei lor”. Şi împăratul trimise soli eghipteanilor şi deade lui Isop mesereaia şi toată cinstea cea dintîi şi-i deade pre Eno. Iară Isop, deaca lui pre Eno, nu-i făcu nici un rău, ce-l luo iară să-i fie fecior şi-l învăţă iară cu alte cuvinte. Şi-i zise: „Fătul mieu, teame-te de Dumnezău mai vîrtos de toate lucrurile şi cinsteaşte pre împăratul şi vrăjmaşilor te arată tare, ca să te bage în seamă, iară priiatinilor te arată blînd, pentru să te iubască şi să le veri binele lor în toată vreamea. Cu muiarea ta să viezi bine, pentru să nu să ispitească cu alt bărbat şi muieretecul feal easte iuşor. Şi nu priimi ascultarea ascuţită cătră cuvînt şi limbă şi nu-ţ pară rău de ceia/ce fac bine, ce te veseleaşte cu ei! Că, de-ţ va părea rău, ţie strici. Oamenilor din casa ta poartă-le grija, ca să să teamă de tine ca de un stăpîn şi să le fie ruşine a te învăţa ce e mai bun. Muierei să nu crez a da tainele tale, că apoi caută să fie mai mare decît tine! Fii dulce-grăitori celora ce te întîmpină, fiindcă acum dobîndeşti pîinea copiilor! Şi cînd eşti bun, nu-ţ pară rău şi goneaşte din casa ta omul mozavir, că ce veri face şi ce veri grăi în casa ta, el te va spune altora!” Aceastea şi mai multe deaca învăţă Isop pre Eno, cu aceastea cuvinte el ca cu o săgeată fu rănit la inimă şi, după puţine zile, muri.
     Iară Isop, el chiemă toţ vînătorii de păsări şi le zise să prinză 4 pui de vîltur. Şi deaca prinseră, aşa-i hrăni şi-i dume<s>nici şi-i învăţă bine, că-i ţinea cu neşte copii în coşuri legaţ de dînşii şi zbura în sus cu dînşii. Şi aşa asculta de copii, că unde vrea copii<i>, zbura oare în sus, [205] oare pre pămînt, acolea zbura. Iară, deaca trecu iarna şi veni vara şi găti Isop toate ce tribuiia lor şi luo şi copii<i> şi vîlturii. Şi să duseră la Eghipet. Iară Nehtenav, deaca auzi că au venit Isop, zise cătră priiatini: „Acum eu sînt înşelat că am auzit// că Isop au fost murit. Iară a doao zi, zise împăratul: „Toţ boiarii şi judecătorii să să îmbrace în haine albe. Iară el să îmbrăcă cu haine de lînă şi cu stemă cu pietri scumpe şi şezu într-un loc înalt. Şi zise să aducă pre Isop. Şi zise: „Isoape, cui mă potriveşti pre mine şi pre ceştea cu mine?” El zise: „Pre tine, soarelui de iarnă, iară pre ceiia dimprejuru-ţ, spicelor coapte”. Iară împăratul să miră de dînsul şi-l dărui bine.
     A doao zi, iară să îmbrăcă împăratul cu haine foarte albe. Iară boiarilor le zise să să îmbrace cu haine roşii. Şi, deaca întră Isop, iară îl întrebă întrebarea dintîi. El zise: „Pre tine te protivescu soarelui, iară ceiia ce sînt împrejuru-ţ zorilor”. Iară Nehtenav zise: „Pare-m că Lichir împărat easte întru mine, ca pre lîngă împărăţiia mea”. Iară Isop rîse şi zise: „Nu aşa lesne grăi de dînsul, o, împărate, că cătră oamenii voştri easte împărăţiia noastră lucie ca soarele, iară de-i vor potrivi, sloboază o mîţă la copii şi, deaca o vor prinde, să o poarte prin oraş bătîndu-o”. iară eghipteanii cinstiia pre acea gadină. Şi deaca o văzură că pate aşa rău, alergară şi scoaseră mîţa din mîna copiilor ce o bătea. Şi spuseră cum mai curînd împăratului acea patimă/. Iară el chiemă pre Isop aproape şi-i zise: „Au nu ştii că noi cinstim pre mîţa ca pre Dumnezău? Dară derept ce ai făcut aşa?” Isop zise căce au făcut strîmbătate împăratului, lui Chir. „O, împărate, că alalta seară, ceastă mîţă au ucis un cocoş al lui foarte bărbat şi războinic şi încă era spuitori de ceasuri noaptea”. [206] Iară împăratul zise: „Nu ţi-e ruşine, Isoape, a minţi? Cum au putut mearge o mîţă într-o noapte din Eghipet la Vavilon?” Iară el, rîzind, zise: „Dară cum, o, împărate, cînd nechieza caii din Vavilon, iară iapele de aicea îngreca?” Iară împăratul, deaca auzi aceastea, lăudă înţelepciunile lui.
     Şi dup-aceastea, chiemă oameni de la Ipoli, ştiutori de gîcitori şi le spuse de Isop şi-i chiemă la ospăţ împreună cu Isop. Şi, deaca şezură, iară unul din ceiia de la Ipoli zise cătră Isop: „Eu sînt trimis de Dumnezăul mieu să te întreb o întrebare să o dezlegi”. Iară Isop zise: „Minţi, că lui Dumnezău nu-i tribuiaşte să-l înveaţe oamenii. Ce şi tu pîrîşi numai pre tine ce şi pre Dumnezăul tău”. Altul iară zise: „Easte o bisearecă mare şi într-însa easte un stîlpu care are 12 oraşe şi e pus unul pre cîte 30 de grinzi şi împrejurul lor umblă doao muieri”. Iară Isop zise: „Această gîcitoare pre la noi şi copii<i>// o dezleagă: că biseareca easte această lume; oraşele sînt lunile, grinzile sînt zilele, ceale doao muieri easte zioa şi noaptea care vine una dup-alta”.
     A doao zi, chiemă Nehtenav pre toţ oaspeţii, şi zise: „Pentru acest Isop, noi sîntem datori lui Lichir cu bir”. Iară unul de aceştea zise: „Să-i zicem vreo gîcitoare, să ne spuie de cealea ce nici ştim, nici am auzit”. Isop zise: „Mîine voi răspunde de acest lucru „. Şi să duse de scrise o carte, cum Nehtenav era datori 1000 de talanţi. Iară dimineaţa să duse la împăratul şi deade cartea la împăratul. Iară oaspeţii împăratului, încă nefiind cartea dată, ei toţ ziseră: „Noi ştim aceasta şi am auzit şi ştim adevărat”. Iară Isop zise: „Mulţemescu-vă de mărturie”. Iară Nehtenav, deaca ceti zapisul de datorie, zise: „Eu [207] nefiind datori lui Lichir, iară vo mărturisiţ”. Iară ei începură a să lepăda şi ziseră: „Nici am văzut, nici am auzit”. Iară Isop zise: „Deaca easte aşa, e dezlegată zicerea mea”. iară Nehtenav zise: „Ferice de Lichir, căce are atîta ştiinţă întru împărăţiia lui!” Şi tocmi birul şi-l deade lui Isop şi-l trimise cu pace. Şi deaca sosi Isop în Vavilon, spuse lui Lichir tot ce să făcu în Eghipet şi-i deade birul. Iară Lichir porînci să-i facă chipul lui Isop de aur/.
     Şi preste puţină vreame, Isop să sfătui să meargă în ţara grecească. Şi făcu tocmală cu împăratul şi jurămînt cum, fără greşală, să să întoarcă în Vavilon şi acolo să-ş sfîrşască viiaţa. Şi încungiură oraşele elineşti şi-ş arătă înţelepţiia lui. Şi să duse şi la delfi. Iară delfii îl asculta bucuros cînd grăiia. Iară nici într-un chip nu-l cinstiia. Iară, pricepîndu-să, zise cătră dînşii:”Delfilor, deaca mi să cade să vă potrivescu unui lemnu purtat pre mare. Deci văzindu-să de departe purtîndu-l valul mărei, ne pare că e un lucru de mult preţ. Iară deaca să apropie, ne pare un lucru de nimica. Aşa şi eu, fiind de departe de oraşul vostru, eu mă miram de voi, ca de neşte oameni vreadnici şi destoinici. Iară acum, deaca venii la voi, vă aflaiu mai nevreadnici decît toţ. Ce aşa m-am înşelat”.
     Aceastea deaca auziră delfii, să temură să nu meargă Isop şi la alte cetăţ să-i grăiască de rău. Şi să sfătuiră cu înşelăciune să-l piiarză. Şi luoară dintr-o bisearecă a lui Apolon un păhar de aur şi-l ascunseră furiş în aşternutul lui Isop. Iară Isop nu ştiia că era făcut cu hiclenie de dînşii, ce ieşi să să ducă cătră Fusida. Iară delfii alergară şi-l opriră şi-l judecară ca pre // un fur de lucruri sfinte. Iară el să lepăda şi zicea că n-au făcut. Iară ei, cu sila îi dezlegară aşternutul şi-i găsiră păharul în aşternut. Şi-i [208] ziseră: „Nu e acesta din biseareca lui Apolon?” Şi-l legară şi-l băgară în temniţă. Şi şezu pînă a doao zi. După aceaea, veniră delfii şi-l scoaseră din temniţă şi-l trăgea tare pre un mal. Iară el zicea cătră dînşii: „În vreamea aceaea, cînd grăiia gadinile şi şoarecele să împrietenise cu broasca şi o chiemă pre [el la] ospăţ. Şi o băgă în comoara unui bogat, unde era multe bucate. Şi-i zise: «Veseleaşt-te, priiatină broască!» Şi deaca mîncară, chiemă şi broasca pre şoarece în casa ei la ospăţ şi-i zise: «Pentru să nu te osteneşti înotînd, voi lega cu o aţă pi<cio>rul tău de al mieu». Şi aşa făcură. Şi săriră în baltă şi-l trăgea broasca afund. Iară şoarecele să îneca şi zicea: «Eu de la tine mori. Iară de la altul mai mare va fi izbînda mea».
     Şi, plutind şoarecele pre apă, mort, să lăsă un vîltur şi-l luo pre dînsul şi pre broască, ce era de dinsul legată. Şi-i mîncă pre amîndoi. Aşa şi eu murind de voi cu sila, avea-voi şi eu izbînditori. Că Vavilo-/nul/ şi ţara grecească toate ceare-va moartea mea de la voi”. Deci ei nu băga samă, ce mai tare-l trăgea. Deci iară zise: „O, delfilor, aşteptaţ puţin să vă spui o poveaste: că era un om şi-ş îndrăgise fata lui. Şi-ş trimise muiarea la grădină. Şi apucă pre fată şi-i făcu silă. Iară ea zise: «O, tată, rău faci! Că mai vreare-aş să-m facă silă alţii streini, decît tu, ce-m eşti tată!» Aceasta zic şi cătră voi, o, delfilor fără-de-leage! Că aş mai vrea să cazu în valul şi în vîrtejul mărei decît să mori de voiu, fără de vină. Şi eu blestem pre voi cu oraşul vostru şi mărturisescu la Dumnezău cum, fără de nici o vină, pieru. Ce Dumnezău va face izbîndă pentru mine”.
     Şi deaderă pre Isop de mal şi muri. Şi nu după multă vreame, deade ciuma. Şi auziră de un proroc că să izbîndeaşte moartea lui Isop. Şi văzură bine că l-au ucis fără vină.
     Koneţ Isopiei
     
??

??

??

??

EN