[125] <f. 2r> ÎNCEPUTUL ÎNVĂŢĂTURILOR BUNULUI CREDINCIOS IOAN NEAGOE, VOIEVODUL ŢĂRII UNGROVLAHIEI, CARELE AU ÎNVĂŢAT PRE FIIU-SĂU THEODOSIE VODĂ 

Partea dintîi. Cuvîntul 1 
  Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cîntări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunerec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă.  O, cîtă iaste de multă mila ta, Doamne, şi gîndul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea <2v> spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pămîntu şi într-amîndoao desăvîrşit. Şi pre om şi-l făcu fiiu iubit şi moştean împărăţiii sale. O, mare iaste taina înţelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicînd:  „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pămîntul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au făcut, iar nu noi, şi acela iaste Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. Intraţi prin poarta lui în ispovedanie, în curţile lui, în cîntări, mărturisiţi-vă lui şi lăudaţi numele lui, că iaste bun şi milostiv Domnul şi sfînt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în veci, şi bunătatea lui cea multă“. Şi den nimic ne-au făcut de suntem şi făcu toate puterile cele făr’ de trupuri. 
  Dar pentru ce? Numai ca să lăudăm numele lui, cel ce ne-au făcut, Domnul domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor. Adusune-au în arătarea şi în slava numelui său cel sfînt, ca să-l proslăvească îngerii în ceriurile cele de sus cu numele sfintei şi a începătoarei de viaţă troiţă. <B.2v> Aşijderea au tocmit şi firea fiinţii noastre ceii omeneşti şi ne-au dat minte şi cuvîntu şi suflet îmbrăcate în trup, şi ne-au înfrumuseţat cu chip şi cu podoabă şi ne-au tocmit cu toate dichisile cele bune şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gură, cu urechi, [126] cu picioare, cu ochi şi cu mîini, ca acestea toate să le întindem şi să le lărgim în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate şi scîrnave şi făr’ de lege, carile nu să cad. 
  Drept aceia, să cinstim şi să slăvim pre ziditorul nostru şi să-i mulţămim ca celuia ce ne-au făcut şi ne-au cinstit. Trup ne-au dat, ca cu dînsul să slujim Dumnezeului celui puternic şi bun şi întru nimica să nu lăsăm soarta diavolului, vrăjmaşului lui Dumnezeu şi pierzătoriul sufletelor noastre, să nu-l lăsăm să ne stăpînească el, ci totdeauna să rugăm pre Dumnezeul cel milostiv, pentru că a lui făptură şi zidire suntem. Gură ne-au dat ca să o desfacem şi să o deschidem şi cu mare glas să lăudăm mărirea şi puterea lui, iar nu în cuvinte spurcate şi în vorbe scîrnave, care nu să cad, nici să cuvin, de care apoi vom da şi seamă la zioa cea mare şi înfricoşată a judecăţii, la a doao venire a lui Dumnezeu. Ochi ne-au dat ca să-i rădicăm în sus şi să vedem slava lui Dumnezeu, cu a căruia poruncă să făcură toate, că  „acela zise şi fură, acela porunci şi să zidiră“ ceriul, văzduhul, soarile, luna, stelile şi altile toate cîte suntu văzute şi nevăzute şi să mulţămim lui Dumnezeu, făcătoriul si dătătoriul tuturor. Limbă ne-au dat ca să slăvim şi să trimitem laudă în sus neîncetat numelui său celui sfînt, iar nu să o întoarcem spre bîrfele şi spre cuvinte deşarte, nici spre patimile cele drăceşti, care sunt trupului cu dulceaţă, iar sufletului cu nevoie şi cu muncă, nici să grăieşti cele ce sunt spre aţiţarea <B.3r> pohtelor trupeşti. Că şi apostolul zice:  „Vorbele cele rele strică şi putrezescu năravurile cele bune”. Urechile ni le-au făcut în cap ca cu dînsele să ascultăm şi să auzim cuvintele lui Dumnezeu şi să păzim toată legea şi să facem voia lui. Mîini ne-au dat ca să le lărgim şi să le întindem spre înălţimea ceriului şi să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate făpturile sale şi să le lungim spre mila lui. Picioarile ne-au dat, iar nu ca altor dihănii, care sîntu mute şi necuvîntătoare şi umblă pre pămîntu după cum le iaste firea şi voia lor şi orîncătro vor să să întoarcă, într-acolo să pornescu şi mergu. Ci noao să cade să păşim şi să călcăm dreptu spre cele cereşti şi cu trupul, şi cu capul, ca nu cumva să ne lunecăm în lucrurile cele trupeşti şi lumeşti şi putrede şi trecătoare, ci să umblăm pre căile cele nevinovate, cum zice fericitul David:  „Fericiţi cei nevinovaţi, carei umblă în legea Domnului!“ Şi să păşim şi să stăm spre priveghiarea cea de toată noaptea şi mai ales la zilile cele mari şi la praznicile cele dumnezeeşti şi în toate zilile vieţii noastre. Să păziţi precum iaste legea şi obiceiul şi să vă feriţi de toate răotăţile şi scîrnăviile şi [127] spurcăciunile şi să vă rugaţi lui Dumnezeu cu frică şi cu cutremur, ca să să milostivească spre voi. Şi lui Hristos să faceţi rugăciuni de mulţămire, cu cîntări pentru toate cele ce ne-au dat, cu rugă curată şi cu trup şi cu suflet neschimbat şi neclătit. În sfintile şi dumnezeieştile biserici, aşijderea sa aduceţi lui Dumnezeu jirtvă făr’ de sîngile şi să vă priceştuiţi sfintelor şi celor făr’ de moarte dumnezeieştilor taini ale lui Hristos, care cu adevărat suntu trupul şi sînge fiiului lui Dumnezeu, ca deaca vă veţi priceştui cu sfîntul lui trup şi sîngele, să împărăţiţi cu dînsul întru împărăţiia lui cea netrecătoare şi viaţa de veci, precum sîngur Domnul Hristos au zis:  „Cela ce va mînca trupul <B.3v> mieu şi va bea sîngele mieu, fiind vrednic, aceluia eu îi voiu dărui viaţa de veci”. 
  Vezi mila lui Dumnezeu, vezi dragostea lui cu carea au iubit pre noi! Vezi darul lui cu care ne-au dăruit!  Cît iaste de multă mulţimea milelor tale, Doamne! Că au urcat firea noastră cea omenească mai deasupra decît toate puterile cele cereşti. Dumnezeu s-au înălţat şi au şezut pre scaunul mărirei puterilor sale. Iar alte făpturi cîte suntu supt ceriu şi lucrurile ale lui Dumnezeu, toate suntu tocmite şi rînduite în treaba şi în slujba neamului omenescu: soarile, luna, stelile, vîzduhul, vîntul, ploile, pămîntul şi marea şi toate cîte-s într-însa. Iar pre omul făcu-l vieţuitoriu şi împărat şi biruitor tuturor faptelor sale cîte sunt supt cer, şi încă nu numai atîta; ci-l făcu soţ şi moştean şi iubit fiiu şi-l dărui de fu Dumnezeu şi biruitor împărăţiii sale cei cereşti, cum iaste scris şi zice:  „Fiţi sfinţi, cum suntu şi eu sfînt, fiţi dumnezei, cum suntu şi eu Dumnezeu!“ Şi iară mai zice:  „Eu ziş: toţi sunteţi Dumnezeu şi fiţi fiii Celui de Sus, iară voi muriţi ca oamenii şi ca unul din domni cădeţi”. 
  Iar domnii în ce chip cad de la Domnul şi Dumnezeul lor? Cad unii din credinţă, iară alţii din fapte. Deacii ei mor. Ca oamenii carii suntu suptu stăpîni, cu trupurile mor domnilor şi împăraţilor pămînteşti, iară cu sufletele ei mor lui Dumnezeu, dacă îi ajunge amarnica moarte şi suntu nepocăiţi de păcatile lor. Că măcar deşi zice că  „nu iaste după moarte plîngere, nici în iad tînguială şi vaete” iar cu adevărat iaste, şi acolo suntu ţipetile cele cu nevoe şi suspinile şi gemetile cele grele şi oftările cele amară. Că acolo lăcuescu în muncile cele groaznice şi fără sfîrşit şi în focul nestinsu totdeauna să află, <B.4r> avîndu plîngere necurmată şi nemîngîiată, şi nici de un folos le iaste. 
  Dreptu aceia, iubitul mieu fiiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pre mîna ta, pentru care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi mîntuitorul Iisus Hristos ş-au vărsat sfîntul sînge al său. Şi să nu omori pre niminea făr’ de judecată dreaptă şi făr’ de [128] ispovedanie, ca să nu fii şi tu junghiat fără de milă, ca noatenii şi ca mieii; că sîngile omului nu iaste ca sîngile vitelor sau ca altor fieri sau ca al păsărilor, ci iaste într-alt chip, sînge ales şi curăţit cu sfîntul sînge al Domnului nostru Iisus Hristos, care l-au vărsat pre cruce în cetatea Ierusalimului, în zilile lui Pilat de la Pont. Ca nu cumva, pentru pripa, să moară ţie cu trupul, iar lui Dumnezeu cu sufletul. Că şi noi însine carii suntem, măcară domni, măcară bogaţi, măcară săraci, tot greşim lui Dumnezeu şi suntem vinovaţi şi vom să stăm toţi dinpreună la înfricoşata judecată a lui Hristos. Că însuşi Hristos pentru sufletile noastre de bună voie a sa s-au dat spre moarte, ca pre noi pre toţi să ne facă fiii lui Dumnezeu. 
  Pilda: Eu ziş: „Toţi suntem dumnezei şi fiii celui de sus”. Tîlcul: Zise Domnul: „Ca un bun, pre toţi i-am făcut împăraţi şi domni şi puternici, iară ei se-au întorsu în lucruri rele şi deşarte”. Pilda: „Iar voi muriţi ca oamenii”. Tîlcul: „Iar voi cugetîndu cele pămînteşti, periţi”. Pilda: „Şi ca unul din domni cădeţi”. Tîlcul: „Şi satana era domnul îngerilor, iară pentru trufia lui căzu”. 
  Aşijderea şi fieştece domnu semeţ şi nemilostiv va cădea şi nu să va scula. Iar de să va tîmpla domnului să cază, iară apoi el să va întoarce şi ca plînge de căderea sa cu toată inima, are Dumnezeu putere să-l rădice; că Dumnezeu iaste judecătorul, şi a lui iaste judecata. <B.4v> Cum iaste zis:  „Domnul va judeca marginile pămîntului, ca un drept ce iaste, şi va da putere împăraţilor noştri, şi va înălţa cornul unsului său”. Dreptu aceia,  „să nu să laude înţeleptul cu înţelepciunea sa, nici puternicul cu puterea sa, nici bogatul cu bogăţia sa. Ci de acestea să să laude cel ce să lăuda”, măcară de ar fi împărat, măcară domnu, măcar biruitor, „tot să cunoască pre Dumnezeu, care l-au făcut, şi cu frica şi cu cutremur să facă judecată pre pămîntu”.  „Faceţi pace şi rugă cu toţi, că fără de acestea niminea nu va putea vedea pre Dumnezeu”. 
  Vezi iubitul mieu, pre împăratul cel mare, care ne-au iubit şi ne-au făcut şi pre noi împăraţi pre pămîntu, ca şi pre sine, şi-i iaste voia să fim şi în cer; şi daca vom vrea noi, vom fi, numai să facem bine şi vom fi împăraţi şi vom împărăţi în veci. Însă împărăţiile şi domniile ceste după pămîntu suntu în mîna şi voia lui Dumnezeu, şi în nevoinţile noastre cele bune se-au dat. Iară împărăţiia cea cerească încă iaste în voia noastră şi ne-o va da Dumnezeu, numai de vom vrea. Dară cunoşti care iaste împăratul cel mare şi puternic? Acela iaste împăratu împăraţilor şi domnu domnilor [129] şi Dumnezeul dumnezeilor, carele biruiaşte vii şi morţii şi au făcut toţi vecii. Pentru aceia dă slavă celui ce te-au rădicat din pămîntu şi te-au făcut lui fiiu şi ceriurilor împărat, şii noroadelor şi oamenilor biruitor mai mare şi poruncitoriu, şi te-au pus domnu pre pămîntu, să judeci oamenilor pe direptate şi săracilor în judecată, cum zice şi prorocul grăind:  „Doamne, dă judecata ta împăratului şi direptatea ta fiiului împăratului”. Dară de ce împărat grăiaşte prorocul? Grăiaşte de împăratul Hristos. Cunoşti că „tot darul cel desăvîrşit pogoară de sus, de la tatăl” şi pre împărat, şi pre domnu, şi pre <B.5r> preot, şi pre tot omul carele iaste al lui Dumnezeu. 
  Drept aceia să cade fiiului împăratului, carile iaste fiiu lui Dumnezeu, să judece dreptu,  că şi judecata a lui Dumnezeu iaste, iară alt a nimănui.  Şi vă plecaţi suptu puternica mîna lui Dumnezeu, cum zice apostolul, ca făcătoriului şi împăratului vieţii şi al veacului nostru, cu toată frica şi cutremurul, ca într-o vreme să vă înalţe şi să trăiţi mult pre pămîntu bun. Acum pricepeţi, împăraţilor, şi vă învăţaţi, toţi cei ce judecaţi pămîntul, lucraţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi cu cutremur, primiţi învăţături, ca să nu să mînie cîndva Domnul spre voi şi să pieriţi din calea dreptului, cînd se va aţiţa de pripă urgiia lui. Mîniiaţi-vă şi nu greşiţi de cele ce gîndiţi întru inimile voastre, în paturile voastre vă umiliţi. Şi iară mai zice prorocul: „ţie iaste lăsat săracul, şi meserului tu îi fii ajutoriu”. Că şi fiiul lui Dumnezeu săracu fu trimis în lume, cum iaste scris. Iar ţie ţi-au dat Dumnezeu împărăţia într-această lume scurtă. 
  Dreptu aceia să cade împăratului şi domnului să aibă judecată direaptă şi nefăţarnică, dinpreună şi alte bunătăţi toate, că  „cinstea împărătească şi domnească judecată iubeşte”, cum iaste zis; că împăraţii cei adeveriţi nimica nu fac făr’ de judecată, că cu judecata suntu îndreptători şi puternici. Tu, Doamne, ca un Dumnezeu ai gătit dreptatea ta şi o ai dat-o împăraţilor şi domnilor, iar adeverinţa o ai împărţitu tuturor oamenilor.  Judecata şi direptatea în Iacovu o ai făcut-o. Că Hristos iaste judecătoriu şi dreptatea şi adeverinţa. Şi zice:  „Iacovu iaste sluga mea cea aleasă“. Prorocul zice:  „Înălţaţi neîncetatu pre Dumnezeul nostru şi vă închinaţi razimului picioarelor lui”. Măcară de eşti împăratu, măcar domnu, măcară bogat, măcară <B.5v> sărac, tot vă închinaţi razimului picioarelor lui, că iaste sfînt, şi acela iaste domnul şi judecătorioul cel înţeleptu şi înfricoşat şi vecinic. Deci, de vei judeca pre cineva cu judecată nedreaptă şi făţarnică, Dumnezeu [130] va fi ţie şi oamenilor tăi judecător cu plată, că zice:  „Eu suntu izbînditoriul şi voi izîndi”. Iară prorocul zice:  „Jalea şi suspinile săracilor le-ai auzit, Doamne, gătirea inimilor lor le-au socotit urechea ta. Judecă săracului şi smeritului, ca să nu mai adaogă după aceia omul de a să mări pre pămîntu”. Dreptu aceia, ascultă, şi ia aminte şi socoteşte, să nu mai adaogă omul după aceia a să mai înălţa. Că iaste zis: „În zadar va fi turburarea celor ce să mărescu”. Iar de vei face judecată făţarnică, tu cugetă cîndu să va lua judecata de la tine şi să va da altuia, carile va judeca cu dreptate oamenilor lui Dumnezeu. Şi va face izbîndă Dumnezeu, precum au zis:  „şi suspinile săracilor nu vor peri pînă în sfîrşit”. Că măcară de eşti şi împăratu sau domnu, iar judecata tot iaste a lui Dumnezeu şi cu porunca lui eşti pus păstor tu, şi tocmitor faptelor lui. Pentru aceia scrie, de zice: „Fraţilor, judecaţi pe direptate <A.3r> şi priiatenilor şi streinilor şi celor mari şi celor mici. De niminea să nu-ţi fie ruşine, că judecata iaste a lui Dumnezeu”.  Ci cîtă vreme va fi dată pre mîna ta, fie-ţi grijă şi frică de slujba care ţi-au dat-o Dumnezeu în seama ta, că nici ai adus nimic cu tine într-această lume, nici vei să iai nimic. Ci, cum zice dreptul Iov:  „Gol te-ai născut din pîntăcile mîne-ta, iar gol te vei duce”, deaca nu vei fi îmbrăcat cu lucrurile cele ce să cad ale bunătăţii. Că  „nimic nu iaste al tău”, cum zice apostolul, ci toate-s ale lui Dumnezeu. Iar, desi ai tu, nu te lăuda, că de la Dumnezeu le-ai luat, ca să dai schiptrul şi steagul împărăţiei şi domniei tale cu multă mulţumire, cum şi împăraţii cei mai denainte vreme ş-au dat împărăţiile în mîna lui Dumnezeu tatăl, cu multă îndrăznire şi cu multă cinste şi cu mare îndreptare. Şi cu împărăţiile lumii aceştii trecătoare au dobîndit împărăţiia cea netrecătoare a ceriului şi au luat cununa bunătăţilor din mîinile lui Dumnezeu. Şi să nu ţi să înalţă inima, nici să te trufeşti de limbile şi de năroadele cele multe, că de la Dumnezeu <3v> fu dată putere voao şi biruinţă de la Cel de Sus. Că toată judecata iaste a lui Dumnezeu şi Dumnezeu va să judece oamenii. Dumnezeu iaste judecătoriu dreptu şi tare şi îndălungu răbdătoriu şi nu aduce mînie în toate zilele.  Acela iaste milostiv şi îndelung răbdătoriu şi îndurătoriu şi au gătit scaunul său spre judecată, şi iaste gata în toată vremea şi în tot ceasul să judece lumea cu dreptate şi oamenii aşijderea. Şi pre cei drepţi să-i încoruneze, iar pre cei păcătoşi să-i muncească. 
  Minunat iaste Dumnezeu în faptele sale, că cu mare cinste ne cinsti şi ne dede minte slobodă şi chibzuitoare, şi firea [131] omenească cea căzută o au înălţat mai pe deasupra îngerilor, cum ziş şi mai sus, după cuvîntul prorocului:  „Ce iaste omul, că-ţi aduseşi aminte de dînsul, sau fiiul omului, că-l cercetaşi?” Vezi cîtă dragoste are Dumnezeu cătră oameni şi ce făcu pentru dînşii? Făcu toate văzutele şi nevăzutele şi pentru dînsul să făcu om. Acestea toate pentru dragostea noastră le făcu, şi noi fiind pieriţi pentru greşala noastră, el iar ne <4r> înnoi.  Acestea toate le socoteşte prorocul şi ni le arată zicînd: „Ce iaste omul?” Cum ai zice, omul iaste o nimica, numai ce iaste slăbiciune şi urgie şi neputinţă. Iar mila lui Dumnezeu vezi cîtă iaste de mare, că de lucrurile cele ce făcu pentru dînsul să miră prorocul şi zice: „Ce iaste omul, de ai făcut atîtea măriri pentru dînsul?” Cunoaşte dar că cîte suntu văzute şi nevăzute, toate sunt făcute pentru dînsul. Pentru dînsul fu făcută vremea de la Adam pîn’ la venirea lui Hristos, pentru dînsul fu făcut raiul, pentru dînsul împărăţiia ceriului, pentru dînsul judecăţile şi caznele şi minunile, bunătăţile şi legile; pentru dînsul fiiul lui Dumnezeu fu om. Cine ar putea spune cele ce au făcut pentru dînsul şi cele ce vor să fie! Acestea toate le socoteşte prorocul şi zice: „Ce iaste omul de s-au învrednicit a atîtea bunătăţi, dar, şi cinste?” Că de ar vrea cineva să ştie adeverit şi să cunoască cîte au fost pentru dînsul şi cîte va să ia după acestea, el s-ar umplea de frică şi de mirare. Deci, ia aminte, să ştii cîtă grijă are Dumnezeu pentru oameni, că zice prorocul:  „Cu puţinel oarece l-ai mai micşorat decît îngerii?” Aici zice prorocul şi grăiaşte această micşorare, pentru că cu puţinel oarece au mai micşoratu Dumnezeu pre omu decît pre îngerii, pentru greşala <4v> şi călcarea ce greşi dentîi strămoşul nostru Adam în rai. Dar cu ce l-au micşorat puţinel decît pre îngeri? Micşoratu-l-au cu moartea.  „Cu slavă şi cu cinste l-ai cununat”. Slava o socoteşte prorocul măriia ceia ce o au luat întîi, iar cinstea ce o au luat Dumnezeu, iar care va să o ia după a doao venire a lui Hristos. Că dintîi i-au zis Dumnezeu:  „Toate fierile pămîntului şi pasările ceriului şi peştii mării să să înfricoşeze şi să să teamă de voi, şi voi să le stăpîniţi”. Apoi iar au zis:  „Să călcaţi şarpele şi scorpiia”. 
  Însă acum să lăsăm cele vechi şi de dă multu şi să căutăm spre ceste de acum, că slava şi cinstea cea mare din legea cea noao iaste, cînd ai cap pre Hristos, cîndu din trupu lui te priceştueşti, cîndu eşti frate lui şi moştnean şi întocma cu dînsul, cîndu ai cinste mai mare decît Moisi, cum zice [132] fericitul Pavel,  nu ca cum îşi acoperea Moisi faţa obrazului, că cel înălţat nu să înalţă de această slavă în slava înălţătoare; pentru această slavă spune prorocul mai nainte de vreme. Dar ce iaste mai slăvit decît aceasta, cîndu suntem soţii cu îngerii şi ne-am făcut fiii lui Dumnezeu, şi încă nici pre unul al său iubit fiiu ce au avut nu l-au cruţat, ci l-au trimis şi l-au dat pentru noi. Dar ce slavă poate fi mai mare decît aceasta, cînd făcu Dumnezeu acestea toate pentru <5r> călcarea şi păcatul cel dentîi! Că Adam n-ar fi făcut nici bine, nici rău. Dar cum ar fi putut face bine sau rău, nefiind el? Că cum să zidi, îndată dobîndi atîta cinste! Iată că şi noi, cîte răutăţi facem, iar Dumnezeu tot ne învredniceşte cu cinste mare şi nespusă. Socoteşte de vezi, că zice Hristos:  „De acum nu vă voi mai zice slugi, că sunteţi fraţii şi priiatenii miei”. Şi încă nu numai atîtea, ce şi îngerii ne slujăscu pentru mîntuirea sufletelor noastre şi nu suntem moşteni numai pre pămîntu, ci suntem părtaşi şi bunătăţilor lui Hristos celor cereşti. Acestea toate le cugetă prorocul şi zice că  „l-ai încununat cu slavă şi cu cinste şi l-ai pus mai mare peste faptele mîinilor tale, şi toate ai supus suptu picioarele lui. Oile şi boii, încă şi hierăle cîmpilor şi păsările cereşti şi peştii carii trec marea şi cărările mării. Doamne, Domnul nostru, cît iaste de minunat numele tău, preste tot pămîntul!” Iată, măcar deşi grăiaşte de făpturi, iar de îngeri nu pomeneşte, ce spune numai de cele ce suntu pricepătoare, iară în socoteală suntu groase şi nedomirite. 
  Întrebare: Dar ce va să să înţeleagă aceasta? Răspunsul: <5v> Aceasta iaste biruinţa pămîntească, care fu dată lui din-ceput şi iaste un lucru de minune, căci că omul mai nainte, pîn’ ce nu greşeşte, el fu dăruit cu atîta cinste, iar deaca greşi, iată că nu-l urgisi Dumnezeu, nice-l lipsi de cinstea care i-o dedese mai nainte. Ce zice: „cu puţinel oarecare l-ai mai micşorat decît îngerii”, cum s-ar zice, după ce greşi, judecă-l şi-l osîndi cu moartea. Ci însă, măcar de-l şi osîndi cu moartea, iar cinstea care i-o dedese întîiu, nu i-o luo. 
  Aici arată dragostea cea nespusă, care o are Dumnezeu cătră neamul omenescu. Că omul, deşi cunoscu el însuşi păcatul şi vina sa, iar Dumnezeu tot îl lăsă să fie încorunat cu cinstea şi cu slava cea dintîi, şi mărirea lui nu o strică; iar de-i si luo ceva puţinel de suptu puterea lui, şi aceasta pentru folosul lui fu: că, mai nainte de greşală, şi fierăle cele zvăpăiate şi cumplite le stăpînea omul, iar după greşală puţinel de această biruinţă-l opri. Însă şi acum tot biruiaşte şi stăpîneşte şi pre acelea, ce cu meşteşug şi cu frică şi cu [133] pază mare, că nici i-au luat toată biruinţa, nici i-au lăsat-o toată, ci cîte i-au fostu de treabă şi de slujbă i le-au lăsat, iar cîte <6r> suntu fiară sălbatece i le-au luat, ca pentru aceasta să-şi aducă aminte şi să cugete tot omul, pentru păcatul strămoşului Adam, şi să cunoască, că pentru acela nu să pleacă noao toate fierile, şi iaste şi aceasta de mare folos. Dar leul, măcar de s-ar şi pleca noao, de ce treabă ne-ar fi noao, sau pardosul, măcar de ar fi şi blîndu? Aşijderea şi alte hieri sălbateci şi spurcate, fără numai o trufă şi o mărire deşartă. Pentr-aceia lăsă Dumnezeu să fie acestea semeţe şi neplecate, iară cele ce ne sunt dă treabă, iale să fac plecate şi blînde, şi le supuse suptu mîinile noastre: boii, ca să arăm cu dînşii, oile, ca să îmbrăcăm goliciunea trupurilor noastre, iar alte dobitoace le lasă ca să poarte ce ne va trebui şi să ne hrănim cu dînsele. Aşijderea au făcut şi pasărire ceriului, aşijderea au făcut şi peştii, să ne fie de mîncare. Că cumu-şi goneşte cinevaşi feciorii săi din moşiile sale, pentru neascultarea lui, iar nu-l opreşte din toate, ci totu-i lasă ceva puţinel, ca să-l smerească, aşa şi Dumnezeu, ce însă nu într-acesta chip. Că omul, cînd îşi goneşte feciorul, el îl opreşte de cele mai multe şi-i dă puţinea parte; iar Dumnezeu numai ci-i opri oarece cît de puţinel, iar mai mult <6v> îi dede. Ci şi aceasta iaste tocmeala lui Dumnezeu, iar fu pentru folosul omului. Că dintîi toate avu omul supuse supt mîna lui. Deacii el să semeţi. Pentru aceia să schimbară, ca să aibă şi el grijă de cele ce-i vor trebui şi-i vor fi de hrană în viaţa lui. Şi nu lăsă să nu-i fie toate cu osteneală, nici iar cu odihnă, ci unele ce-i suntu de treabă suntu făr’ de osteneală, iar alte care-i suntu mai de mare treabă lăsă să le cerce mai cu mare osteneală şi cu multă nevoinţă. Ia aminte, de vezi, cum peştii carii umblă în fundul mării şi pasările carele zboară în slava ceriului, toate cu meşteşug le-au supus Dumnezeu ţie, omule, şi ţi le-au dat. 
  Întrebare: Dar, căci nu zice de toate cele văzute şi nevăzute, şi de sădiri şi de sămănături, şi de pomi şi de altele? 
  Răspunsul: Cît au zis de puţinel, iar toate le semnează, şi au lăsat celor ce le iaste voia să le ştie, să le spuie. Iată, iar vine cuvîntul să să sfîrşască la sfîrşitul cel mai dîntîi, unde zice:  „Doamne, Domnul nostru, cît e de minunat numele tău peste tot pămîntul!” Aceste cuvinte pui şi la început şi la sfîrşit, deci şi noi pururea să ne aflăm zicînd aşa: „Doamne, Domnul nostru, cîtu e de <7r> minunat numele tău preste tot pămîntul!“ Şi să ne mirăm de mila şi de dragostea [134] lui, care o are cătră oameni, şi de înţelepciunea lui şi de gîndul cel bun ce-l are spre noi. 
  Iată, auzindu noi aceste mile şi daruri ale lui Dumnezeu, care suntu spre noi, să păzim dreptatea şi legea lui Dumnezeu, cum zice prorocul:  „Fericiţi cei ce păzescu judecata şi fac dreptate în toată vremea”, şi mustrează pre cei ce judecă strîmbu! Şi iar mai zice:  „Pînă cînd veţi judeca nedreptu şi vă veţi îndoi de feţele păcătoşilor?“ Şi iar mai zice:  „Dumnezeu stătu în ceata dumnezeilor şi între dumnezei va să judece. Pentru aceia judecaţi pre sărac şi îndreptaţi pre mişăl, scoateţi pre cel smerit şi nemernic şi-l izbăviţi din mîinele păcătosului”. Iar de nu, tot cela ce iubeşte nedreptatea, acela-şi uraşte sufletul său, că  „Domnul iaste dreptu şi dreptatea au iubit şi dreptatea văzu faţa lui.” Şi iar zice:  „Păzeşte nerăutatea şi vezi dreptatea şi în gura dreptului să va învăţa înţelepciune şi limba lui va grăi judecata”. Că de vei păzi judecata cea dreaptă, tu vei fi fericit şi vei împărăţi pre pămîntu, iar cu Hristos Dumnezeu încă vei lăcui în veac. 
  <7v> Dar acuma ajunge-va credinţa şi judecata cea dreaptă, au mai lungi-vom şi cu alte bunătăţi? Că cu adevărat şi aceste bunătăţi suntu foarte bune şi vrednice de-a le lăuda şi îngerii, şi oamenii. Iar să ascultaţi şi cuvîntul lui Iacov apostolul, ce au zis că  „măcar de-ar umplea cineva toată legea şi toate poruncile lui Dumnezeu, iar de va greşi numai într-una şi să va zminti, decii în toate iaste vinovat”. Iar noi să rugăm pre Dumnezeul cel milostiv, să ne învrednicească să fim în toate lucrurile desăvîrşit şi în toate bunătăţile întregi şi nici într-unile să nu fim lipsiţi. Să păzim judecata şi să facem dreptate. Mintea cea întreagă şi curăţiia să ibuim, blînzi şi răbdători şi îngăduitori să fim tuturor în toată vremea şi într-alte bunătăţi în toate să lăcuim, întru care cine petrec şi lăcuescu, fericeşte-i Hristos la Sfînta Evanghelie şi zice:  „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora iaste împărăţia ceriurilor! Fericiţi cei ce plîngu, că aceia să vor mîngîia! Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul! Fericiţi cei flămînzi şi însetoşaţi pentru dreptate, că aceia să vor sătura! Fericiţi cei milostivi, că aceia <8r> vor fi miluiţi! Fericiţi cei cu inimile curate, că aceia vor vedea pre Dumnezeu!“ Şi alte bunătăţi, care suntu fericite de Hristos, cătră care suntu adaose şi alăturate şi judecata, şi dreptatea.  Iar şi judecata, măcar de iaste şi dreaptă, tot iaste făr’ de milă celor ce nu fac milostenie, că la judecată milosteniia va fi [135] lăudată, cum zice prorocul:  „Milostenie şi judecată voi cînta ţie, Doamne! Cîntu şi pricep în calea nevinovăţirii. Urît-am pre cei ce fac fărdelege!“ Şi iar mai zice:  „Împărţi şi dede celor săraci; dreptatea lui trăiaşte în vecii vecilor; cornul lui să va înălţa în slavă“. 
  Iată că suntem datori, noi ceşti puternici, să ajutăm celor slabi şi să-i îndreptăm, şi  să nu facem atîta în voia noastră, cît în voia vecinului şi săracului şi a neputernicului, că aşa zice marele Pavel. Iar Iacov apostol, care să cheamă fratele lui Dumnezeu, zice:  „Fratele cel smerit să să laude întru mărirea sa, iar cel bogat întru smereniia sa. Că, cum răsare soarele cu căldură şi să veştejescu buruenile, şi florile lor să scutură, aşa şi bogaţii carii nu să bogăţescu întru Dumnezeu, să vor veşteji întru umbletele lor”. Şi iar mai zice:  „Ni, acum bogaţilor, plîngeţi, văetîndu-vă de <8v> întristăciunile ce vin asupra voastră, că bogăţiia voastră au putrezit, hainile voastre le-au mîncat moliile, aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor fi-va voao mărturie şi va topi trupurile voastre ca focul, că i-aţi strînsu avuţie în zilele cele de apoi”. Iar Hristos au zis:  „Mai lesne va intra funea corăbiei prin urechile acului, decît bogatul întru împărăţiia ceriului”. Petru apostol încă au zis:  „Tot omul mai nainte de moarte să să împodobească cu judecată, cu milostenie, cu curăţie, cu mintea cea întreagă şi cu alte fapte bune, cu toate”. Că  „înfricoşat lucru iaste a cădea în mîinile Dumnezeului celui viu”. Iar cel ce să va nevoi cu milostenie, cu rugă şi cu alte bunătăţi, aceluia i să vor curăţi mulţimea păcatelor. Şi iar mai zice Hristos la Evanghelie:  „Nu îngropareţi avuţiia voastră în pămîntu, unde o strică viermii şi o puterezeşte putrejunea şi o sapă furii şi o fură, ci strîngeţi avuţiia voastră în ceriu, unde nici viermii o strică, nici putrejunea o putrezeşte şi unde furii nu o sapă, nici o fură. Că unde iaste avuţiia voastră, acolo va fi şi inima voastră“. 
  Iată acum iar făcum vorbă şi învăţătură pentru judecată şi pentru <9r> dreptate şi pentru milostenie, încă şi de altele cîte am putut, care suntu de folos şi să cade a le asculta omul şi a le face. Ci fi-va atîta destul? Au iar vom mai adaoge învăţătura? Au ba. Că să cade foarte cu de-adinsul să mai învăţăm şi să spunem, deaca vreme ce zice apostolul că  „de va face cineva toată legea şi va umplea toate poruncile, iar numai într-una de să va zminti, deaciie în toate iaste vinovat”. Dar noi, carii nu numai ce greşim într-o poruncă de ale lui Dumnezeu, ci de-abiia poate se va afla cineva [136] într-această vreme să îngăduiască măcară numai cu o poruncă a lui Dumnezeu şi cu o învăţătură de cele ce plac lui. 
  Drept aceia, frate, foarte iaste bine şi frumos şi să cuvine a le grăi şi a povesti de cele ce suntu de folos sufletului şi să citim sfintele scripturi şi să le socotim, că au zis Dumnezeu că  „într-însele vom afla viaţa de veci”. Şi iar au mai zis:  „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu”. Iată că nimic nu iaste mai drag lui Dumnezeu decît omul carele iaste curat cu inima şi cu sufletul, şi iar nimic nu-i iaste mai urît decît curvariul şi decît preacurvariul, <9v> că aceştia mai osîndiţi vor fi în ziua judecăţii, decît toţi tîlharii şi ucigaşii. Pentru că curvariul el însuşi să face jertvă junghiată înaintea diavolului, că-şi spurcă şi trupul şi sufletul cu spurcăciune spurcată. Că pentru unii ca aceştea grăiaşte fericitul Pavel apostolul şi zice:  „Oamenii aceştia n-au ispitit să aibă pre Dumnezeu în cugetele lor, pentru aceia şi Dumnezeu i-au dat în mintea şi în firea cea nebună, ca să facă cele ce nu să cad şi cele se suntu pline de toată nedreptatea: curvii, ficleşuguri, răutăţi, pizme, ucideri, pohte, înşălăciuni, lucruri rele, urîciuni dumnezeieşti, dosăzi, trufii, aflare de rele, neascultări de părinţi, neînţelegători, ţiitori de pizmă şi nepaznici de jurămînt şi nemilostivi, carii nu pricep dreptatea lui Dumnezeu şi carii de aceştea vor face lucruri ca acestea, vrednici suntu de moarte şi vinovaţi judecăţii lui Dumnezeu cei înfricoşate”. Şi încă mai zice:  „Ştim că legea iaste sufletească, iar eu suntu de trup, supus suptu păcate, că ce fac eu nu ştiu; că nu fac ce-mi iaste voia, ci ce-mi iaste urît, aceia fac; că nu fac binele care voiu, ci fac răul, care nu <10r> voiu. Că cei ce suntu trupeşti, cele trupeşti cugetă, iar cei ce suntu sufleteşti, cugetă cele sufleteşti; ce înţelepciunea şi cugetul trupescu iaste moartea, iar cugetul sufletescu iaste viaţa şi pacea; pentru că cugetul cel trupescu iaste vrajbă spre Dumnezeu.  Dreptu aceia, nimenea să nu să amăgească, ci de va gîndi cineva întru voi, că iaste înţeleptu, el să fie întru toate nebun, ca apoi să fie înţeleptu; că înţelepciunea lumii aceştiia iaste nebunie la Dumnezeu. Că iaste scris, de zice: „Prinde pre cei înţelepţi în meşteşugurile lor”. Şi iar: „Ştie Domnul cugetele omeneşti, că suntu deşarte”.” Pentru aceia zice:  „Păziţi-vă cu deadinsul cum umblaţi şi nu umblaţi ca cei neînţelepţi, ci ca cei preaînţelepţi, răscumpărînd vremea, că suntu zile rele”. Pentru aceia zice:  „nu fireţi nebuni, ci să pricepeţi ce iaste voia lui Dumnezeu şi nu vă îmbătareţi de vin, [137] dintru carii să întărîtă curviia, că lăcaşul şi traiul nostru iaste în ceriuri de unde aşteptăm şi pre mîntuitorul nostru Iisus Hristos”.  „Deci nu vă înşălaţi, că nici curvarii, nici preacurvarii, nici spurcătorii, nici cei ce curvescu cu bărbaţi, nici răpitorii, <10v> nici beţivii, nici dosăditorii nu vor moşteni împărăţiia ceriului.  Iar poama cea sufletească iaste dragostea, bucuriia, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, milosteniia, credinţa, blîndeţele, oprirea, curăţirea. Deci împotriva acestora nu-i lege.  Un Dumnezeu, o credinţă, un botezu şi un tată tuturor, carele iaste preste toate şi întru noi, întru toţi”. Goniţi pacea! Dreptu aceia, tot omul, sau împărat sau domnu, sau sărac sau mişel, sau buruitoriu, iaste datoriu să să păzească din tinereţele sale în frică şi în cutremur de toate spurcăciunile, de curvie şi de toate înfierbîntările trupeşti, care sîntu din aţîţarea şi din îndemnarea diavolului, şi de alte necurăţii de toate. Că zice Dumnezeu:  „Oarecine va căuta spre vreo muiare şi o va pofti, amu preacurvie făcu cu dînsa în inima sa”. Dar încă celor ce zac spurcatei curvii şi a preacurviei şi a curviei cu bărbaţi şi într-alte necurăţii în toate, ce muncă groaznică şi cumplită le va fi în ziua Domnului cea mare şi înfricoşată! Iar Pavel grăiaşte zicîndu:  „Fire-aş vrut să fie toţi oamenii ca şi mine. Ci să nu vă ispitească satana pentru neoprirea voastră“. Ci fieştecarele să să păzească în toată curăţiia şi în <11r> frica lui Dumnezeu şi în mintea cea întreagă, pînă ce va ajunge în vreme de vîrstă şi va trimite Dumnezeu cui ce-i va fi voia sa, să să facă după tocmeala şi după obiceiul legii, cum zice Scriptura, că  „curată iaste nunta şi patul nespurcat (în vremea sa, cînd i să cuvine şi să trimite de la Dumnezeu). Iar curvarilor şi tuturor spurcătorilor va judeca Dumnezeu”. 
  Drept aceia, iubitul mieu fiiu, de te vei nevoi să-ţi păzeşti trupul aşa, pînă vei ajunge de vîrstă, cum să cade, cu curăţie, cu înţelepciune şi cu altă bunătăţire te vei arăta înaintea lui Dumnezeu, tu te vei face de vei fi şi cu trupul şi cu sufletul biserică duhului sfînt, cum iaste zis:  „Voi sunteţi biserica Dumnezeului celui viu”. Deci, dă veţi umbla după legea lui Dumnezeu şi legea lui o veţi face dreaptă săracilor, şi veţi iubi cu toată inima blîndeţele şi milosteniia şi curăţiia, cu adevărat faţa lui Dumnezeu veţi vedea, şi ţie va da Dumnezeu împăraţiia dupre pămînt, şi pentru tine o va da şi feciorilor tăi, după tine, cum dede şi lui Solomon Dumnezeu împărăţiia, pentru tată-său David. Iar ţie şi împărăţiii tale să va dărui de la Dumnezeu bătrîneţe cinstite şi ţi să vor adaoge <11v> ţie anii vieţii, cum să adaoseră zilele şi anii Ezechiei, [138] împăratului ovreescu, 15 ani, cum vei vedea mai nainte spuindu. Şi orîncătro şi spre ce vrăjmaşi de ai tăi vei merge, tot îi vei birui şi-i vei pune suptu picioarele tale şi te vei întoarce iar cu mare cinste şi cu multă bucurie. Aşijderea vei birui şi pre toţi păgînii, carii vor veni asupra ta şi-i va da Dumnezeu în mîinile tale, iar cîţi vor scăpa, cu mare ruşine şi ocară să vor înturna în ţărăle lor. Iar de nu mă vei asculta, o, iubitul mieu fiiu, şi de învăţăturile lui Dumnezeu nu vei griji, şi nu vei face voia şi dreptăţile lui Dumnezeu, care ne-au învăţat şi le auzim noi din sfintele scripturi, ce vei începe a face împotriva învăţăturilor lui Dumnezeu şi cele ce nu să cad, şi vei mîniia pre duhul sfînt, cu carele ne-am semnat în ziua aceia ce ne-am curăţit de păcatul strămoşului nostru, omul cel ce fu zidit dintîi de mîinile lui Dumnezeu, şi vei batjocori lucrurile lui Dumnezeu cu niscare lucrure spurcate şi scîrnave, ce vei face, pentru nechibzuiala şi neînţelepciunea ta, să ştii că va lua Dumnezeu domniia de la tine şi o va da altuia, carele va face voia şi poruncile lui Dumnezeu. Iar zilele tale <12r> le va împuţina şi le va scurta, cum împuţină şi scurtă şi zilele Ofniei şi ale lui Fineos, feciorii lui Iliia popei şi judecătoriul isrăilitenilor, pentru că nu băgară seamă de învăţătura tătîne-său, nici păziră legea lui Dumnezeu. Pentru aceia cu rău să sfîrşi viaţa lor, şi sufletele şi le pierdură. Iar tu, de vei face poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu îţi va fi ajutor întru toate, ca şi lui Samoil proroc; că şi acela era judecătoriu israilitenilor, şi era Dumnezeu cu dînsul în toată vremea. Iar de nu vei face voia lui Dumnezeu, el va lua de la tine domniia, cum au luat şi împărăţiia de la Saul şi au dat-o lui David. Iar Saul, deaca mînie pre Dumnezeu, fu tot muncit şi căznit de duhul necurat şi cît împărăţi, tot în gîlcevi şi în năpăşti, şi tot era supărat de vrăjmaşi şi de păgîni în toată viaţa sa. Şi aşa să petrecu neamul şi împărăţiia de la dînsul pentru fărdelegile lui. Iar tu, de vei face poruncile lui Dumnezeu şi vei păzi legea lui, el îţi va înmulţi vremea împărăţiei tale, cum au înmulţit ale îngăduitorilor săi, ale lui David, ale Ezechiei, ale lui Ghedeon, carii şi ei judeca israilitenii, şi ale altora a mulţi, <12v> carii umbla după voia lui Dumnezeu şi au făcut poruncile lui. Iar de nu-ţi va fi grijă de poruncile lui Dumnezeu, nici vei băga în seamă învăţătura mea, păzeşte-te şi te fereşte, să nu paţi cumvaşi cum au păţit mulţi împăraţi pentru negrijirea şi nechibzuirea lor, cum fu Solomon, fie-său Rovoam şi Avesalim şi alţii mulţi, şi au căzut de la Dumnezeu şi ş-au scurtat viaţa, şi împărăţiile lor rău s-au petrecut şi s-au cheltuit. 
  [139] Şi această să nu le gîndeşti că le grăescu eu din capul mieu, ci toate le-am aflat în sfintele scripturi, şi ţi le grăescu ca să-ţi fie de certare şi de învăţătură şi de toată trezviia şi chibzuiala şi bucuriia ce va să fie, cum ţi le voi arăta mai nainte pre amăruntul şi le vei vedea chiar. Deci să nu pae cuiva rău, sau să aibă vreo împutăciune spre noi pentru aceste cuvinte, că pentru folosul sufletelor voastre ne-am nevoit, din adîncul inimii, şi v-am adus aminte. Drept aceia, ia aminte cu înţelegere şi cu socoteală şi vezi că de vei călca legea, şi poruncile lui Dumnezeu nu le vei umplea, deacii măcar de-ai birui toată lumea şi de ţi s-ar pleca toţi împăraţii lumii aceştiia ţie, şi de s-ar scula cu toată puterea lor <13r> să-ţi fie ţie într-ajutor, nici de un folos nu-ţi va fi, nici îţi va putea ajuta cineva. Că zice Scriptura: „Domnul iaste cela ce ţine în palma sa ceriul şi pămîntul, marea şi toate văzutele şi nevăzutele” şi  „în sfinţirea mîinilor lui toată făptura iaste ca o picătură de apă într-un sad”. Iar de vei păzi poruncile lui Dumnezeu şi te vei nevoi să le faci şi să umbli în voia lui Dumnezeu, deacii măcar de ar avea toată lumea pizmă pre tine şi s-ar scula cu toată puterea ei asupra ta, nimic nu-ţi va strica, nici îţi va face nici un rău, ci mai multu îşi vor face lor rău şi stricăciune, cum şi oarecînd petrecură oştile lui Faraon, carii să sculară asupra israilitenilor, oamenii lui Dumnezeu, şi-i gonea cu vrăjmăşie, iar ei să cufundară toţi în Marea Roşie, ca plumbul. 
  De acum nu trebuie să zăbovim de lucrurile cele ce am zis mai sus, ci pre scurt toate să le arătăm chiar cine din împăraţi şi în ce chip au îngăduit lui Dumnezeu şi iar cum au călcat legea şi au mîniiat pre Dumnezeu, şi cum fură ispitiţi de mîniia lui Dumnezeu şi unii dentr-înşii cum au întorsu pre Dumnezeu iar cu milă, pentru căinţa lor. Aşijderea <13v> alţii mulţi, pentru negrija lor şi pentru neîntoarcerea inimii, au pierit, că n-au ascultat învăţăturile părinţilor celor sufleteşti, nici sfaturile celor bătrîni. Deci să ascultaţi şi să înţelegeţi de viaţa lor şi vă veţi înţelepţi, de veţi lua aminte cu socoteală întru plecăciune inimilor şi sufletelor voastre. Şi vă feriţi fieştecare den voi de cele rele, iar în lucrurile cele bune neîncetat să vă nevoiţi a face bine. Dreptu aceia, ia aminte de vezi şi să ştii cum le-au fost începutul împărăţiii lor şi cum le-au fost împărăţiile şi cum le-au fost şi sfîrşitul. 
  Ilia era judecător şi popă ovreilor şi avea 2 feciori. Pre unul îl chema Ofni, iar pre altul Fineos.  Iar ei nu ştiia pre Dumnezeu, nici dreptatea tătîne-său cea preotească, care [140] junghea jertvă înaintea tuturor oamenilor. Ci venea feciorii lui unde hierbea carnea ceia ce era de să gătea pentru jărtvă şi lua un cîrlig ce era făcut de hier şi cu trei colţi şi-l băga într-acea căldare mare ce fierbea carnea de jirtvă.  Şi ce să lua şi să prindea într-acel cîrligu cu 3 colţi, era al popei. Aşa făcea tuturor israilitenilor cîţi venea să facă jertvă lui Dumnezeu. Iar feciorii lui Ilia <14r> preotul, mai nainte încă, pînă nu făcea jertvă lui Dumnezeu,  mergea şi zicea celor ce vrea să facă jertvă: „Daţi-ne carne să frigem preotului, deacii nu vom lua din căldare, cum iaste obiceiul”. Iar cei ce făcea jertvă lui Dumnezeu zicea:  „Îngăduiţi întîi să să slujască cum iaste legea, deaciia veţi lua ce veţi vrea”. Iar ei zicea: „De nu ne veţi da, iar noi vom lua şi făr’ de voia voastră“.  Deacii acel păcat al feciorilor lui Ilia fu foarte mare înaintea lui Dumnezeu, căci făcea necaz jertvei Domnului. Iar Ilia îmbătrînise tot cu efudul Domnului.  Şi înţelese ce fac feciorii israilitenilor şi-i chemă şi le zise:  „Pentru căci faceţi aşa? Că iată eu auzu pre toţi oamenii lui Dumnezeu plîngîndu-se de voi şi mie nu-mi place ce auzu de voi zicînd, ci să nu mai faceţi aşa.  Că de va greşi un om altui om, să va ruga pentru <14v> dînsul lui Dumnezeu; iar de va greşi lui Dumnezeu, deacii cui să va mai ruga?” Iar nu ascultară învăţătura tătîne-său, că vrea Dumnezeu să-i piiarză. Deacii veni un om a lui Dumnezeu la Ilia preotul şi-i zise:  „Aşa zice Domnul: „Au doar nu m-am arătat casei tătîne-tău şi celor ce era cu dînsul robi în ţara Eghipetului, în casa lui Faraon,  şi am ales casa tătîne-tău din toate casele lui Israil, că mi-au fost voia să slujască oltariului mieu şi să-l cădească cu cădelniţa şi am luat efudul şi l-am dat casei tătîne-tău, şi toate jertvele focurilor le-am dat, să fie mîncare israilitenilor.  Dar tu pentru ce-ai căutat spre tămîia mea cu ochiu ficlean şi spre jertva mea şi ai slăvit mai mult pre feciorii tăi decît pre mine, ca să blagoslovească jertvele lui Israil mai nainte de mine?”.  Iar acum iată, zice Dumnezeu: „Pre cei ce mă vor înălţa, îi voi înălţa, iar pre cei ce mă urgisescu, îi voi face de vor fi de ocară şi de batjocură“. [141]  Iată, vor veni vremi şi voiu piiarde sămînţa ta şi sămînţa casei tătîne-tău şi în veci bătrîni nu vor fi în casa ta. Şi te voi goni din oltariul mieu, şi voi urgisi ochii lui, şi voi blestema sufletul lui, şi alţii den casa ta toţi vor cădea de sabie bărbătească.  Şi acest semnu să-ţi fie ţie, că va veni moarte pre amîndoi feciorii <15r> tăi deodată, pre Ofni şi pre Finios, şi vor muri într-o zi amîndoi odată de sabie.  Şi în locul lor alt preot credincios voi rădica, care va face toate cîte-s pre voia inimii mele şi ale sufletului mieu.  Şi-l voi face casă credincioasă, şi va merge înaintea unsului mieu în toate zilele, şi va zice: „Ia-mă în casa ta, să mănîncu pîinea Domnului”.” 

AICIA MURIRĂ FECIORII LUI ILIA PREOTUL DE SABIE ÎN RĂZBOIU, ŞI CHIVOTUL LEGII VECHI FU LUAT DE PĂGÎNI 
  Şi fu cîndu vrură să să lovească oştile şi văzură israilitenii pre păgîni, iar ei căzură toţi înaintea păgînilor şi fu moarte foarte mare şi pieriră den israiliteni 30 de mii şi fu luat şi chivotul lui Dumnezeu şi pieriră şi feciorii lui Ilia amîndoi, Ofni şi Fineos.  Şi alergă un voinic din tabără, pre care-l chema Emmeni, în cetate, şi spuse toate ce fusese în cetate, iar cetatea începu toată a plînge şi a să văita. Şi auzi Ilie gîlceavă şi clicote <15v> şi zise:  „Ce va să fie aceasta?” Iar un om merse şi spuse.  Iar Ilia merse, bătrîn ca de 98 de ani, şi ochii lui era împăijănaţi şi nu vedea. Şi iar zise celor ce era cu dînsul: „Ce gîlceavă aşa mare face nărodul?” Iar omul acela ce venise den tabără zise: „Eu am venit din tabără şi astăzi am scăpat de acolo”. Ilia iar zise:  „Dar ce veste iaste acolo, fătul mieu?” Iar el zise: „Fugit-au israilitenii denaintea păgînilor şi fu moarte mare într-înşii. Şi tăiară şi pre feciorii tăi, pre amîndoi, şi luară şi chivotul lui Dumnezeu”.  Iar Ilia, deaca auzi că au luat şi chivotul lui Dumnezeu, căzu dupre scaunul care şădea înaintea uşilor, îndărăt pre spate în jos, şi i să frînseră spinările şi muri, căci că era bătrîn şi slab. 
  Vezi, iubitul mieu fiiu, că nu pot folosi nici părinţii feciorilor carei sîntu răi şi nu păzescu legea lui Dumnezeu, nici grijescu de poruncile lui, măcar de ar fi părinţii lor şi sfinţi şi drepţi. Că acesta Ilia, care fusese judecător israilitenilor, era om dreptu şi nevinovat şi preot Dumnezeului celui de sus, iar feciorilor săi nu le putu folosi, pentru că nu ascultară de tată-său. Însă că şi tată-său, măcar de-i şi învăţa şi-i <16r> certa, iar cu toiagul nu vrea să-i bată şi să-i facă să le fie frică [142] de dînsul şi, pentru acea frică şi bătae din tinereţe, să dobîndească mintea şi înţelepciunea. Dreptu aceia să sfîrşi şi tată-său în multă întristare pentru dînşii şi feciorii lui amîndoi fură tăiaţi în războiu şi viiaţa lor şi-o sfîrşiră rău şi cu amar. Iar sămînţa lor fu gonită de la Dumnezeu de împărăţie şi din preoţie, den neam în neam şi pînă în veac. Şi alţii după aceştia mulţi ş-au întorsu spre cele rele viaţa lor pentru fărdelegile lor, cum va spune învăţătura cea mai denainte. 
   După aceasta fu pus de Dumnezeu judecătoriu Samuil şi preot în locul lui Ilia.  Iar deacă îmbătrîni Samuil, el puse pre feciorii lui să fie judecători israilitenilor  şi-i chema pre feciorii lui, pre unul Ioil, iar pre altul Avia.  Deaciia ei începură a părăsi şi a nu umbla pre căile lui şi să întoarseră iar îndărăt spre calea periciunii şi lua mită şi întorcea dreptatea. 

<16v> AICI SFĂTUIRĂ FECIORII LUI ISRAIL SĂ CEARĂ DE LA DUMNEZEU ÎMPĂRAT 
   Deacii să adunară toţi israilitenii şi merseră la Samoil, tatăl lor, şi ziseră:  „Iată, tu ai îmbătrînit şi feciorii tăi nu umblă pre calea ta, deci acum tu ne pune împărat să ne judece, ca şi pre alte limbi”.  Şi să arătă hiclean şi urît acest sfat înaintea lui Samoil prorocul, căci ziseră: „Dă-ne împărat să ne judece”. Şi să rugă Samoil lui Dumnezeu, iar Samoil auzi pre Dumnezeu zicînd:  „Ascultă glasul oamenilor, carii strigă cătră tine, că nu urgisescu pre tine, ci pre mine, ca să nu fiu eu împărat, nici lor, nici altor făpturi ce am făcut.  Decii tu-i ascultă şi le pune lor împărat”. 
  Auzişi că zise Domnul cătră prorocul şi judecătoriul Samoil, grăind: „Ascultă-i şi le pune lor împărat”. Că ascultă Dumnezeu plîngerile şi vaetele şi rugăciunile săracilor, <17r> care făcea cătră dînsul, pentru nedreptăţile şi nevoile ce păţiia, măcar de nu şi plăcu lui Dumnezeu, căci cerşură împărat să-i împărăţească. Iar rugăciunile lor tot le ascultă Domnul. Iar pre judecătorii cei nedrepţi şi mitarnici, carii întoarseră dreptatea, îi urgisi Dumnezeu pînă în sfîrşit, şi biruinţa lor să luo de la dînşii şi cinstea judecăţii. 
  Iată că zise Dumnezeu lui Samoil:  „Ascultă glasul lor şi le pune împărat”. Şi iată era Saul, feciorul lui Chis, de căuta măgarii tătîne-său, că-i pierduse.  Iar Dumnezeu spuse lui Samoil de venirea lui Saul mai nainte cu o zi, zicînd:  „Mîine, la această vreme, voiu trimite la tine pre un bărbat din [143] sămînţa lui Veniamin, ci pre acela să-l ungi să fie împărat oamenilor miei israilitenilor; că va mîntui oamenii miei din păgîni. Căci căutaiu spre greutăţile oamenilor miei şi să suiră vaetele lor cătră mine”.  Şi iată văzu Samoil pre Saul şi iar îi zise Dumnezeu: „Samoile, iată acesta iaste omul care ţi-am zis eu. Acesta va începe întîi a împărăţi întru israiliteni”.  Şi merse Saul la Samoil <17v> în mijlocul cetăţii şi-i zise: „Spune-mi unde iaste casa aceluia ce vede?” Iar Samoil zise lui:  „Eu însumi sîntu acela ce cauţi tu. Ci pasă cu mine în cămară, să prînzim astăzi amîndoi, iar dimineaţă eu te voi lăsa şi toate cugetele tale îţi voiu spune.  Şi-ţi voiu spune şi măgarii ce i-au pierdut; şi nu mai gîndi de dînşii, că s-au aflat”.  Şi luo Samoil un cornu, în care era untdelemnu, şi-l turnă pre capul lui Saul, şi-l sărută. Şi zise Samuil cătră Saul: „Dumnezeu m-au trimis să te ungu şi să fii împărat israilitenilor, deci acum ascultă glasul Domnului: Dumnezeu te-au unsu să fii împărat oamenilor săi israilitenilor, şi tu vei fi mai mare în oamenii Domnului şi-i vei mîntui din mîinile vrăjmaşilor lor”. 
   Deacii după acestea, iar să sculară păgînii asupra lui Saul împărat, şi Saul nu să rugă lui Dumnezeu, nici să opri de curvie. Şi făcu jertvă de arsuri.  Şi zise Samoil cătră Saul: „În zadar iaste ţie aceasta, că n-ai păzit poruncile Domnului Dumnezeului tău, care ţi le-au dat ţie. Iar de le-ai fi păzit, ţi-ar fi întărit Dumnezeu împărăţia ta <18r> şi ar fi stătut pînă în veac biruinţa ta preste Israil.  Dar acum nu va sta, ci va căuta Dumnezeu alt împăratu, care-i va plăcea, şi pre acela-l va pune mai mare preste oamenii săi. Că tu n-ai păzit cele ce ţi-au poruncit Dumnezeu”. Apoi, după acestea, începu şi adaose Saul alte păcate multe cătră Dumnezeu şi călca poruncile lui Dumnezeu şi legea Domnului nu o păzea. Pre Agav craiul de la Amalic, îi porunci Dumnezeu să-l omoară, iar el nu vru, şi-l lăsă viu, carele era pizmaş lui Dumnezeu; şi făcu jertvă lui Dumnezeu den dobitoace păgîneşti şi ucise şi pre Avimeleh, preotul lui Dumnezeu, şi cu dînsul 85 de bărbaţi şi pre alţii, pre toţi carii purta efudul, şi pre muerile lor, şi pre feciorii lor, tot cu sabiia îi tăe, încă şi dobitoacele lor pierdu. Acestea toate le făcu din îndemnarea diavolului, pentru David robul lui Dumnezeu. 
  Dar acum şi în ce chip şi pentru ce rău să rădică pizmă asupra lui David? Cade-se, fătul mieu, să ştii şi aceasta.  După ce să întoarse cu biruinţă, deaca biruiră păgînii şi ucise David pre Goliath ghigantul, ieşiră ginghirese du pren toate cetăţile şi oraşăle <18v> întru întîmpinarea lui Saul împăratu şi zicea în [144] tambură şi într-alte timpane, şi cînta jucîndu şi zicea: „Birui Saul cu miile, iar David cu întunerecele”.  Decii Saul să mînie şi-i păru rău, şi fură ficlene acele cuvinte înaintea ochilor săi. Şi zise Saul lui David:  „Pre tine te cîntară cu întunerece, iar pre mine cu mii”.  Deci dentr-acea zi tot îmboldiia Saul cu cuvinte de pizmă asupra lui David. Aşijderea şi alte fărdelegi făcea, că chema la dînsul vrăjitori şi fărmecători, de-şi spunea visele, şi apoi cum zicea ei, el într-acelea credea. Şi pentru lucrurile sale cele spurcate, să mîniia Dumnezeu, şi să dăzlupi de Dumnezeu şi Dumnezeu încă să depărtă de la dînsul. 

AICEA ZISE DUMNEZEU CĂ-I PARE RĂU CĂCI AU FĂCUT PRE SAUL ÎMPĂRAT 
   Fu după aceasta cuvîntul lui Dumnezeu cătră Samoil zicîndu: „Îmi pare rău căci am unsu pre Saul împărat, căci s-au întorsu despre mine şi m-au uitat, şi cuvintele mele nu le-au păzit”. Iar Samoil <19r> merse la Saul:   „Îngădue să-ţi spuiu ce-au zis Dumnezeu cătră mine astă-noapte”. Saul zise: „Spune-mi”. Samoil zise:  „Au doar nu erai tu om de jos între alţi israiliteni?  Apoi nu te puse Dumnezeu mai mare steagului şi semenţiii lui Israil şi te unse pre împărăţiia israilitenilor şi te trimise Dumnezeu pe cale şi-ţi zise: „Pasă şi dăzrădăcinează pre Amalic şi să nu-ţi fie milă de cei ce au greşit înaintea mea, şi te bate cu dînşii pînă îi vei sfîrşi”.  Dar tu că n-ai ascultat cuvîntul Domnului, ci ai făcut hicleşug înaintea lui şi învăţăturile lui le-ai urgisit.  Drept aceia şi Dumnezeu te-au urgisit pre tine şi nu vei mai fi împăratu întru israiliteni”.  Şi să întoarse Samoil şi vru să să ducă de la dînsul, şi Saul să apucă de poalele hainelor sale şi le sfîşiia, iar Samoil zise:  „Astăzi au luat Dumnezeu împărăţiia din mîinele tale şi o au dat vecinului tău, carele iaste mai bun decît tine”. 
  Iar după ce luo Dumnezeu împărăţiia de la Saul şi unse pre David spre împărăţie, iar cu mîinile lui Samoil prorocul, şi încă tot împărăţea Saul, iar vremea şi viaţa şi-o petrecea tot cu grijă şi cu <19v> răutăţi, ca cela ce iaste urgisit şi lepădat de la Dumnezeu. Că zice Domnul:  „Pre cei ce mă vor înălţa, îi voi înălţa, iar pre cei ce mă vor urgisi, îi voiu urgisi şi vor fi batjocoriţi”.  Deacii odată iar să strînseră păgînii cu oşti asupra israilitenilor, iar israilitenii fugiră denaintea păgînilor şi cădea toţi răniţi şi tăiaţi de păgîni în muntele Ghelvanului şi să pogorîră păgînii dintracel munte cu Saul, [145] şi cu feciorii lui şi tăiară păgînii pre feciorii lui Saul, pre Ioanatham şi pre Aminadav şi pre Melhus.  Şi să porni războiul asupra lui Saul, şi-l ajunseră păgînii cei neobrezuiţi şi săgetătorii, şi-l săgetară pren coapsă.  Deci Saul zise slugii sale care-i purta armele: „Scoate suliţa şi mă junghie, pînă nu vin păgînii cei neobrezuiţi să mă junghe ei, şi să-şi rîză de mine”. Iar cel ce purta armele lui nu vru să facă aşa, că să temea foarte. Deci Saul luo el însuşi suliţa sa şi căzu el într-însa şi muri.  Iar sluga aceia, deaca văzu că muri Saul, luo şi el suliţa sa şi să lăsă şi el într-însa şi muri şi el cu Saul.  Şi într-o zi muri şi Saul şi feciorii lui, cîte trei, şi <20r> sluga aceia ce-i purta armele, şi toţi oamenii lui cu dînsul.  Iar israilitenii cei ce era de ceia parte de Iordan, deaca văzură că au fugit oştile ovreeşti şi au murit Saul şi feciorii lui, îşi năpustiră toţi cetăţile şi coşteele şi fugiră. Iar păgînii veniră şi le luară şi şăzură într-însele.  Deacii a doao zi merseră păgînii să scoată morţii şi aflară pre Saul şi pre feciorii lui cîte trei în muntele Ghelvanului,  şi-i luară sabiia lui şi-i tăiară capul şi-l luară de-l trimiseră în ţara lor.  Şi striga împrejurul idolilor lor şi al oamenilor lor cu dînsul, şi armele lor le puseră împreună cu alte arme, iar trupul lui îl puseră pre păreţii Vethsamului.  Iar oamenii cei ce lăcuia în Avisul Galadului, deaca înţeleseră ce au făcut păgînii lui Saul,  să sculară toţi, cîţi era mai mari, cu toată mulţimea lor şi să duseră toată noaptea şi luară trupul lui Saul şi al fie-său Ioanathan dupre acei păreţi ai Vethsamului şi le aduseră în Aves şi le arseră acolo.  Iar oasele le luară şi le îngropară supt biserica care era în Avis şi postiră 7 zile. 
  <20v> Vezi, fătul mieu, acestu împăratu, care dintîi fu rădicat de Dumnezeu den oamenii săraci şi-l mări şi-l puse împărat pre pămîntu, cum iaste scris:  „Domnul sărăceşte şi îmbogăţeşte, pleacă şi înalţă, carele rădică pre cel sărac din pămîntu şi din gunoi, pre cel mişăl îl înalţă şi-l pune mai mare şi biruitoriu oamenilor şi-l face moştnean scaunului slavei”. Văzuşi pre săracul, că fu rădicat din pămînt, şi pre mişăl, că fu înălţat din gunoiu? Cunoscuşi că fu pus pre scaunul mărirei şi cu cinstea împărătească cinstit, şi-l puse împărat şi biruitor şi proroc? Că zice Scriptura:  „Că şi Saul iaste întru proroci”. Şi să sfîrşi Saul prorocind, căci cînd fu el unsu de Samoil spre împărăţie şi să dăspărţi de la dînsul, cîndu să încetă şi el cetei prorocilor, duhul lui Dumnezeu fu pre Saul. Iar el, ca un nemulţumitoriu ce era, nu vru să mulţumească şi să laude pre Dumnezeu, carele-i dedese atîta putere, ci să porni cu fărdelegile sale în lucruri rele şi care nu să cădea, [146] cum ai auzit mai nainte spuindu de dînsul pre scurt. Şi pentru acele fărdălegi ale <21r> lui îl dede Dumnezeu în moartea cea amară, şi să sfîrşi rău şi cu ocară mare. 
  Dreptu aceia nimeni să nu să înşale şi să să amăgească gîndindu că doar are cevaşi întru înţelepţiia şi vredniciia sa. Că toate sîntu ale lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu sîntu dăruite oamenilor, ca să-i mulţumească cu frică şi cu cutremur, măcar de ar fi împăratu, măcar domnu, măcar boiariu, măcar sărac, măcar mişel, cu multă mulţumire să laude pre Dumnezeu în toată vremea, de toate de ce ne-au dat, pentru că suntem datori să plătim lui Dumnezeu pentru ce ne-au dat şi ne-au dăruit. Deci vă păziţi şi vă nevoiţi ca să îngăduiţi bine lui Dumnezeu şi să împărăţiţi cu dînsul şi să vieţuiţi. 
  Iar deaca omorîră pre Saul, şi să întoarse David biruindu pre Amalic. Dar cine iaste mai lăudat, din împăraţi, de Dumnezeu ca David? Că fu numit şi chemat tată lui Dumnezeu, proroc şi împărat sfîntu, din gura duhului sfîntu. Şi singur Dumnezeu zise: „Aflaiu bărbat după inima mea, blîndu, milostiv, lin, bun, răbdătoriu şi nu dă rău pentru rău”. Cum şi David singur zicea, cîndu îl gonea Avesalom, fiiul <21v> său: „De voi fi făcut rău celor ce mi-au făcut mie rău, să căzu dar de vrăjmaşii miei în deşărtu, să gonească dar vrăjmaşul sufletul mieu şi să-l ajungă şi să calce în pămîntu viaţa mea şi slava mea în ţărînă să să sălăşuiască“. Iar şi el tot fu împiedecat de diavolul şi făcu curvie şi ucidere şi hicleşug înaintea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu trimise pre Nathan prorocul la David şi, deaca merse la dînsul, îi zise: „Împărate, spune-mi acum o judecată: doi bărbaţi era într-o cetate, unul bogat, altul sărac, şi la cel bogat era cirezi multe de vite şi de bivoli, iar la cel sărac nu era nimic, ce numai avea o mieluşa, şi-i era milă dă dînsa şi o hrănea şi o creştea împreună cu dînsul şi cu copilaşii lui, şi mînca tot den blidul lui şi bea din păharul lui, şi-i era ca o fată. Deacii odată veni un călător la bărbatul cel bogat, şi bogatul acela nu vrea să ia den turmele sale, nici den bivolii săi să facă prînzu acelui călătoriu ce venise la dînsul, ce luo acea mieluşa a celui sărac şi o junghe şi făcu prînzu acelui călătoriu”. Iar David să mînie <22r> foarte pre acel bărbat şi zise cătră Nathan: „Viu Dumnezeu, că să cade să moară acel bărbat, care au făcutu un lucru ca acesta, iar mieluşaoa aceia să să întoarcă celuilalt de 2 ori înşeptită, deaca au făcut aşa”. Iar Nathan zise cătră David: „Tu eşti omul acela ce [147] au făcut aşa. Şi iată că-i zice Domnul Dumnezeul lui Israil: „Eu te-am unsu spre împărăţiia israilitenilor şi eu suntu cel ce te-am izbăvitu din mîinile lui Saul şi ţi-am dat casa lui Israil şi a Iudei, iar ţie tot nu ţi-au ajunsu şi casa stăpînă-tău şi muerile lui, şi tot nu-ţi iaste din dăstul! Dar căci ai spurcat învăţătura Domnului şi ai făcut hicleşug înaintea feţei lui, că ai ucis pre Urie, feciorul lui Hettei, şi ai luat muiarea lui să-ţi fie ţie muiare, pentru aceia de acum nu să va mai dăzlipi sabiia din casa ta în veac. Că m-ai urgisit şi ai luat pre muiarea lui Urie, feciorul lui Hetteu, să-ţi fie ţie muiare”. Aşa grăiaşte Domnul: „Iată eu voi da asupra ta toate răutăţile din casa ta şi voi da muerile tale vecinilor tăi şi să vor culca cu dînsele înaintea ta şi vei vedea că tu ai făcut aceasta în taină, iar eu voi face înaintea tuturor israilitenilor”.” <22v> Deacii David zise cătră Nathan: „Greşit-am Domnului Dumnezeului mieu”; iar Nathan zise cătră David: „Dumnezeu au luat păcatul tău de la tine şi nu vei muri”. 
  Văzuşi că acesta era bărbat dreptu şi sfînt şi să temea de Dumnezeu, iar căzu şi el în groapa păcatelor. Ci însă de cîte ori greşa lui Dumnezeu, cu nevoinţa pocăinţei să scula şi nimic nu zăboviia, şi aşa întorcea pre Dumnezeu spre sine iarăşi cu milă şi zicea: „Greşit-am Domnului mieu!“ Şi încă mai zicea: „Miluiaşte-mă, Doamne, după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale curăţeşte fărădelegile mele!” Într-aceia şi Nathan zise lui David: „Şi Dumnezeu încă au luat păcatul tău de la tine şi nu vei muri!” Că atuncea sta îngerul Domnului deasupra lui David cu sabiia goală în mînă şi el nu-l vedea; şi de n-ar fi grăbit David să cază curîndu la picioarele lui Nathan şi să ceae de la Dumnezeu milă, cu inimă înfrîntă şi plecată, n-ar fi dobîndit iertare. Că vrea îngerul să-l taie cu sabiia, măcar dăşi nu era nimini drag lui Dumnezeu ca David. Dreptu aceia vă păziţi cu tot de-adinsul şi luaţi aminte cum umblă diavolul, vrăjmaşul nostru, zbierînd ca un leu şi cearcă cum va înghiţi <23r> şi va înşăla pre ceia ce n-au temeiul cel bun al fricăi lui Dumnezeu în toată vremea în inimile lor. 
  Şi iar după cîtăva vreme cheamă David pre Ioav, domnul lui cel mai mare, şi-i zise: „Pasă acum în tot neamul lui Israil şi al Iudei şi fă seamă într-înşii şi în vineticii ce vor fi venit, să-i numeri pre toţi, să-i ştii cîţi sunt”. Iar Ioav zise cătră David: „Împărate, Dumnezeul tău să ajute oamenilor tăi să să înmulţească den cît suntu încă însutit şi să-i vază ochii stăpînului şi ai împăratului mieu. Dar, împărăţia ta, căci [148] gîndeşti gîndu ca acesta?” Iar împăratul întării cuvîntul cătră Ioav şi zise: „Pasă numai de te du”. Deci Ioav ieşi cu putere de la împăratul şi făcea seamă. Şi trecu şi Iordanul şi intrară în Aroir, dăspre dreapta cetăţii, care era între propastiele Gadiei şi ale Eleezirului şi merseră şi în Galaad şi în ţara Thavasonului şi în Thon şi în Dasc şi intrară în Danidain şi încungiurară pînă în Sidon; apoi veniră în Mapsar Tir şi în toaste oraşăle ghevuneilor şi ale hananeilor şi merseră spre amiază-zi, spre Iudea şi în Virsaviia, şi încungiurară tot pămîntul cît era suptu biruinţa lui David. Şi <23v> să întoarseră iar în Ierusalim. Şi să zăbovi Ioav pînă sfîrşi acea slujbă, 9 luni şi 20 de zile. Şi duse Ioav cisla israilitenilor la împăratul şi să aflară 800.000 de bărbaţi mari, carii vrea purta arme, şi iudianini 500.000 de bărbaţi de oaste. Şi să spăimîntă David căci au făcut seamă şi-şi cunoscu păcatul şi zise cătră Dumnezeu: „Doamne, făcut-am foarte păcat mare, căci am făcut seamă; ci acum Doamne, iartă-mi greşala aceasta, că am făcut foarte fără ispravă“. Iar a doao zi, deaca să sculă David, grăi Dumnezeu lui Gad prorocul în vis: „Pasă şi zi lui David: „Aşa grăiaşte Domnul: trei lucruri îi voi zice, deci să-ţi alegi unul dintr-însele, care-ţi voiu face”.” Deci Gad merse la David împărat şi-i zise: „Alege-ţi dentr-aceste trei lucruri unul, carele vei vrea să pohteşti: 3 ani să fie foamete în ţara ta sau trei luni să fugi de vrăjmaşii tăi şi ei tot să te gonească, sau trei zile să fie moarte în ţara ta. Deci de acum îmi răspunde, să ştiu ce voiu spune celui ce m-au trimis să-ţi zic aşa”. Iar David zise: „Cîte trele îmi suntu cu greu, ci mai bine să cazu în mîinile Dumnezeului mieu, că iaste îndurător şi milostiv; iar în mîinile oamenilor <24r> să nu caz”. Şi-şi alese David însuşi moartea. Şi era în vremea secerişului de grîu. Şi dede Dumnezeu moarte întru israiliteni şi muriră de dimineaţa pînă la prînzu 70.000 den Dan pînă în Virsaviia. Şi tinse îngerul lui Dumnezeu şi spre Ierusalim să-l strice şi să-l răsipească cu moarte, iar Dumnezeu îşi opri mîniia şi zise îngerului celuia ce strica oamenii: „Ajun-gă-ţi, acum ia-ţi mîna!” Iar îngerul lui Dumnezeu sta atuncea înaintea ariei lui Orna, feciorul lui Iesei. Iar David cîndu văzu îngerul lui Dumnezeu omorînd oamenii zise cătră Dumnezeu: „Doamne, eu suntu cel ce am grişit, eu suntu păstoriul carele am făcut răutatea, dar oile acestea ce au făcut? Fie acum mîna ta spre mine şi spre casa tătîne-mieu!” Deacii veni [149] Gad la David într-acea zi şi-i zise: „Pasă şi rădică oltariul lui Dumnezeu în ariia arăturei lui Ornei, feciorul lui Esei”. Şi stătu şi să conteni moartea. 
  Ia aminte, fătul mieu, şi aceasta şi vezi, că David pentru puţinea greşală ce greşi, numai căci numără oamenii cîţi era în ţara lui, iar de fu şi drept şi sfînt şi îngăduitoriu lui Dumnezeu, iar Dumnezeu tot umplu cuvîntul său cu izbîndă, cum zise lui Gad prorocul: „Pasă şi zi lui David: „aşa grăiaşte Domnul, trei lucruri îţi <24v> voi zice, iar tu-ţi alege unul dintr-însele, care-ţi voi face: sau trei ani foamete în ţara ta, sau trei luni să te tot gonească vrăjmaşii tăi, sau trei zile moarte în ţară“.” Însă iată că nu vru să întristeze detot pre îngăduitoriul său, ci-i zise: „Alege-ţi tu una dintr-aceste trei, den care am zis mai nainte”. Dar încă pre tine, deaca te vei da în spurcăciune şi în fărdelegi, cum te va cruţa Dumnezeu? Ba să ştii că nu te va cruţa, nici să te nădăjdueşti că vei afla vreo milă de la dînsul. Iar pentru căci cîndu împărăţea David întru împărăţiia sa şi îngăduia în toate lucrurile lui Dumnezeu, pentru aceia şi Dumnezeu era cu dînsul în toată vremea şi în toate zilele vieţii lui. 
  Deacii, deaca îmbătrîni şi să apropie vremea morţii sale, cheamă pre fiiu său Solomon şi-i zise: „Fătul mieu, eu voi să mergu pre calea ceia ce au mersu şi va să meargă toată lumea; iar tu te întăreşte şi fii om desăvîrşit. Şi să păzeşti legea Domnului Dumnezeului tău, şi să umbli pre căile lui, şi să fereşti poruncile lui şi dreptatea lui, şi să faci judecata, precum iaste scris în cartea lui Moisi. Şi tot ce vei face să faci cu sfat, şi cîte te învăţ, toate să le ţii minte”. Precum <25r> îi zisese lui Dumnezeu, zicînd: „Că de vor păzi feciorii tăi căile mele şi de vor umbla în inimile loru înaintea mea drept, şi sufletele lor în adeverinţă, nici eu nu-i voi scoate den scaunul israilitenilor”. 
  Iară Solomon şăzu în scaunul tătîne-său, lui David, şi fu împărat şi împărăţea preste israiliteni şi pre iudei în Ierusalim. Şi dede Dumnezeu minte lui Solomon şi înţelepciune şi inimă chibzuitoare şi lărgită, ca năsipul mării. Şi să umplu Solomon de minte şi fu mai înţeleptu decît toţi feciorii altor boiari şi decît toţi înţelepţii de la Eghipet. Şi era Solomon împărat foarte înţeleptu. Şi biruia toate împărăţiile din rîuri pînă în ţara filistimnenilor şi pînă în hotară Eghipetului, şi-i aducea daruri şi lucra în toată viaţa lui. Şi iubi Solomon pre Domnul şi umbla întru învăţăturile tătîne-său, lui David. [150] Şi făcea jertve şi cădea numai în munţi. Şi să sculă Solomon şi merse în Gavaon să facă jărtvă acolo, că acea cetate era mai în munte şi mai largă şi sui acolo o mie de jertve şi le făcu toate întracea cetate ce era în muntele Gavaonului. Şi acolo să arătă Dumnezeu lui Solomon noaptea în vis <25v> şi zise: „Cere de la mine ce-ţi iaste voia şi-ţi voi da”. Iar Solomon zise: „Tu ai făcut cu robul tău, tată-mieu David, milă mare, căci au umblat înaintea ta cu dreptatea şi cu adeverinţa. Dreptu aceia şi tu l-ai păzit cu mila ta cea mare şi i-ai dat astăzi de şade fie-său în scaunul lui. Deci acum, tu, Doamne Dumnezeul mieu, dă-mi mie să fiu în locul tătîne-mieu, lui David împărat, că eu suntu tînăr şi nu ştiu nici intrarea, nici ieşirea mea, şi suntu robul tău în mijlocul oamenilor tăi, carele suntu ales de mulţi oameni, ca năsipul mării, carele nimeni nu-l va putea număra. Şi dă mie, robul tău, inimă înţeleaptă spre ascultarea şi judecata cea dreaptă a oamenilor tăi, şi să pricep binele şi răul, că nimeni nu va putea judeca pre oamenii tăi cu judecată nedreaptă. Iar nu ceiu zile multe de la tine, nici bogăţie, nici ceiu sufletele vrăjmaşilor tăi, ci-ţi mărturisescu cugetul mieu, ca să-l crezi în dreptate”. Şi plăcu aceste cuvinte lui Dumnezeu, căci cerşu Solomon acestea, şi-i zise Dumnezeu: „Deaca vreme ce cerşuşi de la mine acestea, iată, după rugăciunea ta dau ţie inimă pricepătoare şi înţelepţie, care n-au fost pîn-acum <26r> nici la un om, nici va fi. Şi încă-ţi voiu da şi ce n-ai cerşut: bogăţie şi slavă, care nu o au avut nici un împărat. Şi de vei umla pre căile mele şi de vei păzi poruncile mele, ca şi tată-tău David, încă-ţi voi mulţi viaţa ta”. 
  Vezi, fătul mieu, că înmulţeşte Dumnezeu zilele celuia ce face voia lui şi poruncile lui? Iar ale celuia ce nu păzeşte legea şi poruncile lui, le împuţinează şi le scurtează. 
  Deacii să sculă Solomon şi să întoarse iar în Ierusalim şi stătu în Sion înaintea chivotului legii lui Dumnezeu şi făcu jertvă. Iar după jertvă făcu ospăţ mare de să ospătă cu toate slugile sale. Şi fu după ce umplură 440 de ani de cînd eşiră feciorii israilitenilor din Eghipet. Zidi Solomon biserică lui Dumnezeu deaca trecură 4 ani den împărăţiia lui şi 2 luni. Iar cuvîntul Domnului fu cătră Solomon zicînd: „Casa aceasta iaste, care o zideşti tu. Deci de vei umbla în poruncile mele şi vei face voia mea şi vei face judecăţile mele şi toate învăţăturile mele şi te vei întoarci într-însele, voi lăsa pre tine tocmeala mea, care o am tocmitu cu tată-tău David, şi voi lăcui întru israiliteni şi nu voi <26v> lăsa israilitenii, [151] oamenii miei”. Şi făcu Solomon casa Domnului şi o sfîrşi. Şi lucră Solomon la casa lui Dumnezeu şi la casele lui, pînă le sfîrşi, 20 de ani. Deacii chemă pre toţi mai marii israilitenilor în Sion, să rădice chivotul legii lui Dumnezeu den cetatea lui David. Şi merseră preoţii şi luară chivotul şi cortul legii şi vasele cîte era suptu umbrariul legii toate. Iar împăratul Solomon şi toţi israilitenii mergea înaintea chivotului lui Dumnezeu şi junghea berbeci ca de un an şi junci mulţi făr’ de număr. Iar în chivot alt nimic nu era, fără numai 2 table de piatră, care era tablele legii, care le pusese acolea Moisi, în muntele Horivului, şi acele table le dedese Dumnezeu israilitenilor şi scrisese într-însele legea cu sfîntul său deget, deaca-i scoase den robie den ţara Eghipetului. Iar deaca eşiră preoţii din biserică, un nor umplu biserica lui Dumnezeu şi nu putea preoţii să stea înaintea norului să slujască lui Dumnezeu, că să umplu biserica de slava lui Dumnezeu. Şi-şi întoarse împăratul faţa sa înapoi şi blagoslovi pre toţi israilitenii şi pre tot săborul, carele <27r> sta acolea, şi zise: „Bine iaste cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Israil astăzi, că toate cîte au grăit cu gura tătîne-mieu, lui David, le-au umplut. Că din ziua ceia ce am scos pre israiliteni, oamenii miei, din Eghipet, zice Domnul, dentru toate semenţiile lui Israil, n-am ales altă cetate în care să să facă casa mea şi să lăcuiască numele mieu în Ierusalim; şi am ales pre David să stăpînească pre israiliteni, oamenii miei. Şi vru tată-mieu David să facă biserică numelui Domnului Dumnezeului lui Israil, iar Dumnezeu zise tătîne-mieu, lui David: „Bun lucru ai cugetat să-mi faci mie biserică, iar tu să nu faci, ci feciorul tău, carele va eşi din trupul tău, acela să zidească biserică numelui mieu”. Şi tocmi Dumnezeu cuvintele carele grăi, şi mă rădică pre mine în locul tătîne-mieu, lui David, şi şăzuiu pre scaunul lui, cum zise Dumnezeu. Şi iată, zidiiu biserică numelui Dumnezeului lui Israil şi băgaiu într-însa chivotul în care suntu poruncile lui Dumnezeu, care tocmi Dumnezeu cu moşii noştri, cînd i-au scos din ţara Eghipetului”. Şi stătu Solomon înaintea oltariului lui Dumnezeu şi înaintea a tot săborul israilitenilor şi rădicîndu-şi <27v> mîinile cătră ceriu, zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, nu iaste alt Dumnezeu făr’ de tine, nici în ceriu sus, nici pre pămîntu jos. Păzeşte legea şi mila şi dă robului tău să umble înaintea ta cu toată inima lui, cum ai păzit pre robul tău, tată-mieu David, cum i-ai făgăduit şi cu gura ta ai grăit, iar cu mîinile ai isprăvit, încă şi pînă în ziua de astăzi”. Şi altele zise Solomon, pînă sfîrşi ruga. 

[152] JUDECATA CEA DINTÎI A LUI SOLOMON 
  Atuncea merseră 2 mueri curve la împăratul Solomon şi stătură înaintea lui şi zise una dentr-însele: „Judecă-mă, împărate! Eu şi ceastă fămee vecină a mea lăcuiam amîndoao într-o casă. Decii eu am făcut un copil. Iar după 3 zile au născut şi această vecină şi au făcut şi ia, iar copilu. Şi am fost numai noi amîndoao, iar alt n-au mai fost cu noi nimenea. Iar ceastă vecină ş-au împresurat noaptea, dormindu, copilul ei şi l-au omorît. Deacii, deaca s-au deşteptat ca la miezul nopţii şi ş-au aflat copilul împresurat de dînsa şi mortu, ia l-au luat şi au venit la mine şi m-au aflat adormită <28r> şi au luat copilul mieu cel viu de lîngă mine şi l-au adormit lîngă ia, iar al ei, cel mortu, l-au pus lîngă mine. Deacii cîndu m-am sculat să-mi aplec copilul, eu l-am aflat mortu. Iar a doao zi, deaca au luminat, eu am căutat şi am văzut că copilul cel mortu n-au fostu al mieu, ci au fostu al ceştii vecine, iar cestu copil viu, acesta iaste al mieu şi l-am născut eu”. Iar ceialaltă muiare zise: „Ba, împărate, nu iaste aşa. Ci acestu copil viu iaste al mieu, iar cestu mortu iaste al ceştiialalte”. Şi aşa să pricea iale amîndoao înaintea împăratului. Iar Solomon zise cătră dînsele: „Tu zici cestu copil viu că iaste al tău şi cel mortu al ceştialalte, iar ceia zise că iaste cel mortu al tău, iar cestu viu al ei. Ci într-altu chip nu va putea fi, ci numai să să dăspice copilul cestu viu în doao lospaturiţe şi cel mortu aşijderea şi să să dea ţie jumătate den copilul cel viu şi jumătate den cestu mortu, şi ceiialalte iar aşa”. Deci muiarea ceia căruia era copilul cel viu zise: „O, vai de mine, împărate, turbură-mi-se inima de copilul mieu şi de această judecată! Ci să nu văzu cu ochii miei dăspicîndu copilul <28v> mieu în doao, ci-l daţi viu ceştii vecine, să şi-l ţie ia, iar nu-l omorîreţi”. Iar ceialaltă muiare zise: „Ba, încai, să nu fie nici al mieu, nici al tău, ci să-l dăspice în doao, cum au zis împăratul”. Atuncea zise Solomon: „Nu omorîreţi, ci-l daţi cestii muieri ci zise să nu-l omorîreţi, iar nu-l daţi ceiialalte, că al aceştiia iaste copilul cestu viu, iar nu iaste al ceiialalte. Drept aceia îl daţi ei, că ia iaste muma copilului şi ia l-au născut”. 

[153] AICI VĂZURĂ TOŢI ISRAILITENII JUDECATA LUI SOLOMON ŞI SĂ TEMURĂ DE DÎNSUL ŞI PRICEPURĂ CĂ LĂCUIAŞTE ÎNTR-ÎNSUL ÎNŢELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU 
  Şi auzindu israilitenii toţi de această judecată ce făcu Solomon împărat, se temură de faţa lui foarte şi pricepură că iaste înţelepciunea lui Dumnezeu într-însul, ca să facă dreptate la judecată. 
  Şi era lui Solomon muerile foarte dragi şi-şi luo mueri lui den neamuri streine, pre fata lui Faraon şi den neamul lui Moavit şi a lui Idumei şi a lui Asirian şi a lui Hetthei şi a lui Amethan, de care neamuri şi limbi poruncise Dumnezeu israilitenilor: <29r> „Să nu ia lor mueri dintr-acele neamuri, nici muerile lor să nu ia bărbaţi dintr-acele limbi, ca să nu întoarcă sufletele voastre cătră idolii lor”. Iar Solomon să află cu dînsele în curvie multă şi-n toată necurăţiia. Deci, deaca îmbătrîni Solomon, atît îi întoarseră muerile inima de cătră Dumnezeul lui Israil cătră dumnezeii lor, cît nu era nimic cu Dumnezeu inima lui, ci umbla tot după spurcatele şi împuţitele lor lucruri şi jertve. Şi făcu Solomon păcat şi ficleşug mare înaintea lui Dumnezeu şi nu umblă pre voia Domnului, cum umblă tată-său David. 
     
     AICI SĂ DĂSPĂRŢI SOLOMON DE LA DUMNEZEU ŞI ÎNCEPU A FACE BISERICI ŞI CAPIŞTI IDOLILOR MUERILOR SALE, IAR DUMNEZEU SĂ MÎNIE PE DÎNSUL, CĂCI NU PĂZI LEGEA LUI
  Atunci zidi Solomon capişte naltă idolilor şi alte lucruri spurcate şi împuţite, aşijderea făcu şi tuturor muerilor sale deosebi şi făcea jărtve dumnezeilor lor. Iar Dumnezeu să mînie pre Solomon, căci îşi întoarse inima de cătră Domnul Dumnezeul lui Israil, carii i să arătase în 2 rînduri <29v> şi-i zisese într-amîndoao rîndurile de acestea de toate, ca să nu umble după alţi dumnezei, ci să păzească şi să ţie cum i-au poruncit Domnul Dumnezeul lui. Şi zise Dumnezeu cătră Solomon: „Deaca, de vreme ce ai făcut aşa şi n-ai păzit poruncile mele, care te-am învăţat, iată eu voi lua împărăţiia din mîinile tale şi 
o voi da slugii tale. Ci însă aceasta nu o voiu face în zilele tale, pentru tată-tău David, iar den mîinile feciorilor tăi eu o voi lua; iar pentru David, robul mieu, şi pentru Ierusalimul, cetatea mea, care o am ales, nu le voi lua împărăţiia toată“. Şi rădică Dumnezeu pizma şi asupra lui Solomon. 
  Auzise toţi căci, cînd să arătase Dumnezeu lui Solomon, îi zisese: „Cere de la mine ce-ţi iaste voia”, iar Solomon [154] zisese: „Eu sunt cocon mic şi tînăr şi nu ştiu nici întrarea mea, nici eşitul mieu; ci iată sunt robul tău, în mijlocul oamenilor tăi. Ci-mi dă, zice, robului tău inimă chibzuitoare, ca să ascultu şi să judec oamenilor tăi în dreptate şi să pricep dreptatea şi hicleşugul”. 
  Văzuşi că frica lui Dumnezeu naşte înţelepciune, cum zice prorocul: „Începătura înţelepciunii iaste frica Domnului”; că cîţi încep să vieţuiască întru înţelepciune pînă în sfîrşitul <30r> lor, ei rabdă şi pătimescu pentru Dumnezeu multe nevoi şi ispitiri. Pilda: Şi ună înţelegere iaste la toţi cei ce o fac. Tîlcul: Că slava şi lauda lui Dumnezeu iaste făr’ de sfîrşit şi toţi cîţi suntu cu frica lui Dumnezeu cuprinşi şi umblă într-însa. Însă nu pîn’ la o vreme, iar de la o vreme să să dăzlipească de dînsa, ci acelora a tuturor, carii umblă totdeauna şi cu tot sufletul în frica lui Dumnezeu, a acelora le iaste lauda făr’ de sfîrşit. Aşijderea şi Solomon, cîndu fu tînăr, el fu temător şi purtător de frica lui Dumnezeu; ci petrecea întru înţelepciunea şi chibzuiala duhului. Că zice că n-au cerşut nici aur, nici argintu, nici mărgăritar, nici pietri scumpe, nici slava lumii aceştiia, nici bogăţiia ei; ci au zis: „Dă-mi, zice, inima pricipătoare să ascultu şi să judec oamenilor tăi întru dreptate şi să cunoscu binele şi răul”. Dar Dumnezeu ce-i răspunse? Că plăcu lui Dumnezeu cererea lui Solomon şi zise cătră dînsul: „Deaca vreme ce cerşuşi de la mine aceasta, iată-ţi dau inimă înţelegătoare şi înţelepciune, care n-au fostu la nimeni mai nainte de tine, nici după tine nu va mai fi la altul. Şi iată că-ţi dau încă şi ce n-ai cerşut: slavă şi <30v> bogăţie, cît n-au fost la alt împărat. Şi de vei păzi poruncile mele şi vei umbla pre căile mele şi vei face legea mea, cum au umblat tată-tău David, eu îţi voiu mai lungi şi viiaţa”. Şi era Solomon în tinereţele sale dăruit de Dumnezeu cu înţelepciunea, care era mai mare decît înţelepciunile tuturor oamenilor cîţi era pre pămîntu, şi păzea dreptatea lui Dumnezeu, ca şi tată-său David. Şi zice că iubi Solomon pre Dumnezeu şi-i fu drag să umble după cum îl învăţase tată-său. Dreptu aceia şi Dumnezeu iubi pre dînsul, şi toate rugăciunile lui i le asculta Domnul, şi era Solomon mai mare decît alţi împăraţi, decît toţi. Şi-i da lui toţi haraci şi-i aducea daruri mari. Iar deaca începu Solomon a bătrîni şi cîndu trebuia minte şi înţelepciune mai multă, atuncea el cu îndemnarea diavolului îşi ieşi din fire şi din minte şi să lipsi de minte şi de înţelepciune. Că îngroşîndu, zice, îşi îngroşă şi-şi lărgi pîntecele cu mîncări multe şi cu beţii. Şi alte lucruri făcea, care nu să cădea; şi să dede [155] cu totul spre curvie şi spre toate spurcăciunile, şi lăsă pre Dumnezeu, care l-au făcut, şi părăsi pre Domnul şi mîntuitoriul şi mînie <31r> pre făcătoriul lui de bine şi-l umplu de amărăciune cu lucrurile sale cele spurcate. Că atîta zice că-i întoarseră lui Solomon inima de cătră Dumnezeu muerile lui, cătră dumnezeii lor, cît nici cum nu-şi mai aducea aminte de dînsul. Şi umbla Solomon tot în jertvele cele spurcate şi urîte şi dintr-însele mînca. Şi făcu lucru hiclean înaintea lui Dumnezeu, şi să mînie Dumnezeu pre Solomon, căci îşi întoarse inima de cătră Domnul Dumnezeul său, care i să arătase în 2 rînduri şi-i zisese: „De vreme ce n-ai păzit poruncile mele şi legea care ţe-am poruncit eu, voi lua împărăţiia din mîinile tale şi o voi da-o slugii tale; ce numai nu o voi face aceasta în zilele tale, pentru tată-tău David, ci voi lua împărăţiia din mîinile feciorilor tăi. Numai nu voi lua nici de la dînşii steagurile împărăţiilor tuturor, iar pentru robul mieu David şi pentru Ierusalimul, care l-am ales să-mi fie mie cetate”. 
  Dreptu aceia nimeni să nu să amăgească şi să să ţie mare, măcar să fie împărat, măcar domnu, măcar boiariu, măcar fieşte ce va fi; că acestea toate Dumnezeu le dă, Dumnezeu le ia. Şi lui Solomon iar Dumnezeu îi dede împărăţiia, că iaste scris şi zice: <31v> „Jură-se Domnul lui David cu adeverinţă şi nu să lepădă de dînsa că „din roada pîntecilui tău voi pune scaunul tău, de vor păzi legea mea, feciorii tăi”.” Iar feciorii lui David nu păziră legea lui Dumnezeu. Dreptu aceia îi scoase Dumnezeu din împărăţie, ca pre nişte nemulţumitori. Cel ce aude să asculte şi să înţeleagă. 
  Ierovoam, feciorul lui Navat, carele era la Efrathul de la Sarir, fecior de văduvă, slugă lui Solomon, şi acesta îşi rădică mîna spre Solomon împărat, că aşa era lucrul lui. Şi era Ierovaam om tare şi vîrtos, iar Solomon îl cunoscu că va să facă om bărbat şi de treabă şi-l puse ispravnic preste toate cîte era ale casei lui Iosif. 

IATĂ AICI AHIA PROROCUL DEDE LUI IEROVAAM
ZECE SORŢI AI STEAGURILOR ISRAILITENILOR ŞI ZISE:
„IATĂ ŢE-AU DAT DUMNEZEU ZECE STEAGURI ISRAILITENEŞTI”
  Şi fu în vremile acelea, eşi Ierovaam din Ierusalim; iar Ahia prorocul îl întîmpină pre cale şi-l întoarse din cale-şi. Şi era Ahia îmbrăcat în dulamă noao, şi era numai ei amîndoi [156] în cîmpu. Şi-şi tăe Ahia dulama sa cea noao, de o făcu 12 petece, şi zise <32r> lui Ierovaam: „Ţine ţie 10 sorţi, că aşa zise Domnul Dumnezeul lui Israil: „Iată eu voi lua împărăţia din mîinile lui Solomon şi-ţi voi da ţie 10 steaguri, iar 2 steaguri îi voi lăsa pentru tată-său David, robul mieu, şi pentru Ierusalimul, cetatea mea, care o am ales mie din toate semenţiile israilitenilor. Că m-au părăsit şi nu umblă pre căile mele, şi n-au făcut pre voia mea, ca tată-său David. Însă nu voi lua împărăţiia de tot din mîinile lui, pentru că i-o am făgăduit să fie a lui în toată viaţa lui, pentru tată-său David, care l-am ales mie rob. Şi voiu lua împărăţia din mîinile fie-său şi voi da ţie zece steaguri; iar fie-său îi voi da 2 steaguri, cum am făgăduit robului mieu lui David, în toate zilele înaintea mea, în cetatea mea Ierusalim, care o am ales să să pue numele mieu într-însa. Şi te voi priimi pre tine şi vei fi împărat spre ce-ţi pofteşte sufletul tău, şi tu vei împărăţi israilitenii”.” Deacii cerca Solomon să omoare pre Ierovoam, iar el fugi în ţara Eghipetului, la Susachim împărat, şi şăzu tot în Eghipet pînă muri Solomon. Iar deaca muri Solomon, stătu împărat în locul lui fie-său Rovoam. 

AICI VENIRĂ LA ROVOAM ÎMPĂRAT, FECIORUL LUI SOLOMON, <32v> ISRAILITENII ZICÎND: „IATĂ, TATĂ-TĂU SOLOMON NE-AU ÎNGREUIAT JUGUL FOARTE, CI ÎNCAI TU NI-L MAI UŞUREAZĂ“. IAR EL NU VRU SĂ-I ASCULTE. 
Cartea a 3-a a împăraţilor 
  Iară deaca începu Rovoam a împărăţi, veniră oamenii şi căzură înaintea lui zicînd: „Tată-tău ne-au îngreuiat jugul nostru, iar încai mai împuţinează tu lucrul tătîne-tău cel rău şi mai uşurează jugul lui cel greu, care l-au pus pre noi, şi-ţi vom lucra”. Iar Rovoam zise cătră dînşii: „Păsaţi şi îngăduiţi pînă în trei zile, deacii iar să veniţi la mine”. Şi să duseră. Iar Rovoam chemă pre toţi bătrînii, carii fusese cinstiţi la tată-său Solomon în viaţa lui, şi le spuse aceasta, şi-i întrebă ce va faci şi a treia zi ce răspunsu le va da. Iar ei ziseră: „Deaca vei asculta astăzi de aceşti oameni şi le vei sluji şi le vei grăi cuvinte bune, deacii ei îţi vor sluji şi-ţi vor lucra în toate zilele”. Iar el nu băgă în seamă sfatul care sfătuise cu dînşii, ci făcu alt sfat şi să sfătui cu copii tineri de potriva lui, carii era la dînsul de-i boerise pre aceia, şi le zise: „Dar voi ce ziciţi şi ce răspunsu voi da oamenilor acestora?” Iar ei ziseră cătră dînsul: „Aşa să zici oamenilor acestora carii au zis cătră <33r> tine, că tată-tău ne-au [157] îngreuiat jugul nostru, iar tu ni-l mai uşurează: „Mai groase sîntu tinereţele mele decît mijlocul tatîne-mieu; deci tată-mieu au pus pre voi jug greu, iar eu încă voi să-l mai însărcinez; şi tată-mieu v-au certat cu bătaia, iar eu voi să vă certu cu răsipirea”.” Iar deaca să umplură trei zile, iarăşi veni tot Israilul la Rovoam, precum îi zisese; iar Rovoam împărat le răspunse cuvinte grele şi mînioase, că uită şi nu băgă în seamă cuvintele sfetnicilor celor bătrîni, ci le grăi după cum îl sfătuise oamenii cii tineri şi le zise: „Tată-mieu v-au îngreuiat jugul, iar eu voiu să-l şi mai însărcinezu; şi tată-mieu v-au căznit cu rane, iar eu vă certu cu gonire şi cu răsipire”. Şi nu ascultă împăratul oamenii, că era acea întoarcere de la Dumnezeu, ca să-şi tocmească vorba sa, care o au grăit cu mîinile Ahiei prorocul lui Ierovoam, feciorul lui Navat. Iar israilitenii, deaca văzură că nu ascultă Rovoam împărat glasul şi jalba lor, strigară toţi înaintea lui şi ziseră: „Dar căci ne-au împărţit David aşa? Nu ne iaste noao a lăcui şi a moşteni între neamul lui Iesei”. 

ŞI DEACA VĂZURĂ TOŢI ISRAILITENII CĂ NU FOLOSIRĂ <33v> NIMIC LA ROVOAM, EI SĂ RĂSIPIRĂ ŞI ZISERĂ: „NU NE IASTE NOAO A LĂCUI ÎN NEAMUL LUI IESEI” 
  Iară deaca auzură cele 10 semenţii ale lui toate, că s-au întorsu Ierovoam din Eghipet, ei trimiseră la dînsul şi-l chemară la săbor şi-l rădicară împărat israilitenilor. Decii nu mai fură ascultători casei lui David, ci numai ce asculta cele 2 steaguri, ce era din neamul Iudei şi dintr-al lui Veniamin. 
  Pentru că zicea că au mersu oamenii la Rovoam împărat, feciorul lui Solomon, şi au zis: „Mai uşurează-ne jugul lucrului nostru, că foarte suntem împresuraţi şi vom lucra”. Iar el le zise: „Aşteptaţi pînă poimîine şi vă voiu da răspunsul”. Deci făcu Rovoam sfat cu oamenii cei de cinste şi bătrîni, şi-l sfătuiră bine şi ziseră împăratului să mai uşureze oamenii săi de lucru, iar el, ca un om ce uita binele şi era făr’ de chibzuială, nu-şi aduse aminte că iaste zis: „Întreabă pre tată-tău şi-ţi va da sfat bun, şi pre cei bătrîni, că-ţi vor spune”. Şi el, măcar de le şi spuse şi-i întrebă, iar sfatul lor nu-l băgă în seamă, nici îl ascultă. Pentru aceia, deaca nu-l ascultă, rău şi amar pătimi, că lepădă de la sine sfatul celor <34r> bătrîni şi înţelepţi şi ascultă sfatul copiilor celor tineri şi făr’ de minte ca şi sine. Că ziseră acei tineri, cînd îi întrebă împăratul de sfat: „Aşa să zici oamenilor tăi: „Mai groase suntu tinereţele mele decît mijlocul [158] tătîne-mieu, şi tată-mieu v-au căznit cu bătăi, iar eu voi să vă căznescu cu răsipirea şi cu izgonirea”.” Deci cînd fu a treia zi, ei veniră iarăşi după cum fu cuvîntul împăratului, iar împăratul le răspunse cum îl sfătuise acei copii şi oameni tineri, carii încă nu ajunsese ca să fie în toată vîrsta şi firea, nici în mintea cea desăvîrşită. Şi zise Rovoam împărat: „Tată-mieu v-au căznit cu bătaia, iar eu voi să vă căznescu cu răsipirea şi cu izgonirea”. Şi nu vru împăratul să-şi asculte oamenii, că-şi întorsese Dumnezeu mila de cătră dînsul, ca să-şi tocmească graiul care grăise cătră Ahia prorocul. 
  Pentru aceia, faptul mieu, tot cela ce va asculta de sfatul tinerilor şi al copiilor, acela niciodată nu să va bucura; iar cela ce va asculta de sfatul bătrînilor celor înţelepţi, acela nu să va căi. Că iată iaste zis: „Întrebă pre tată-tău şi-ţi va da sfat bun şi spune bătrînilor tăi şi-ţi vor da învăţătură bună“. Şi iar mai zice: „Bărbatul făr’ de sfat, el singur îşi iaste învrăjbitoriu”. Cum şi Rovoam <34v> făcu, că nu ascultă sfatul celor bătrîni, pentru aceia greşi şi-şi fu el însuşi învrăjbitor şi stricătoriu. Întreabă pre tată-tău şi-ţi va spune, şi pre bătrînii tăi cei înţelepţi şi temători de Dumnezeu şi cu sfat bun, şi te vor învăţa toate cîte să cad şi să cuvine a le face spre voia lui Dumnezeu şi spre folosul trupului şi al sufletului tău. Şi de vei asculta de sfatul bătrînilor, nu să va poticni piciorul tău de piatra poticnirii şi a smintelei, nici ţi să va întîmpla ca lui Adam şi ca altora a mulţi de la el încoace, carii au fostu neascultători. Dreptu aceia, fătul mieu, să cinsteşti bătrîneţele şi cărunteţele şi de sfatul lor şi de învăţătura lor să nu te sfieşti, nici învăţătura mîne-ta să nu o lepezi, cum zice Solomon. Boiarii tăi şi sfetnicii tăi cei buni foarte să-i cinsteşti şi să-i măreşti, şi pre alţi boiari, carii vor fi mai mici şi mai de jos, şi căpitanii, cu toată bucuriia să-i veseleşti, şi pre toţi voinicii carei să vor nevoi să îngăduiască lui Dumnezeu cu credinţă şi cu dreptate, tu-i dăruiaşte şi numaidecît îi rădică şi-i boereşte, ca să-ţi slujească domniei tale cu credinţă bună şi cu frica lui Dumnezeu, ca nişte creştini drepţi şi adevăraţi. <35r> Şi să asculţi la judecată de sfetnicii cei buni şi de mărturiile cele adevărate şi credincioase. Şi să iubeşti pre toţi tinerii ca pre ai tăi, şi cu cuvîntul să-i înveţi şi să-i îndulceşti! Aşijderea să iubeşti pre cei bătrîni şi pre cei tineri, pre cei mari şi pre cei mici, pentru dragostea lui Hristos. Iar pre fămăele cele bătrîne, pre toate să le aibi ca pre nişte mumînii, în locul mă-tei, şi toate fetele şi copilele şi văduvele cele tinere şi sărace să [159] le aibi ca pre nişte surori, pentru Iisus Hristos Dumnezeu, şi să le dai milă din mîinile tale, să să hrănească şi să-şi îmbrace goliciunea trupurilor sărăciei lor. Şi pre oamenii cei răi şi greşiţi cruţează-i şi fii îndurătoriu spre dînşii, ca şi pre tine să te cruţeze Dumnezeu şi să-i fie milă de tine. Că scrie şi la Sfînta Evanghelie, de zice: „Fiţi milostivi, cum şi tatăl vostru cel cerescu iaste milostiv”. Iar preste acestea, preste toate zice: „Cinsteşte pre tată-tău şi pre mumă-ta, ca să trăieşti mult pre pămîntu bunu”. 

<35v> AICEA ZICE PENTRU AHAV ÎMPĂRAT. 
A TREIA ÎMPĂRĂŢIE 
  Grăi Ahav împărat lui Navuthei, zicînd: „Dă-mi viia ta, să o fac să-mi fie grădină de flori, că iaste aproape de casa mea, iar eu îţi voiu da pentru dînsa altă vie mai bună. Iar deaca nu vei vrea aşa, eu ţi-o voiu plăti cu banii, şi-mi va fi o grădină de flori”. Iar Navuthei zise cătră Ahav: „Să nu dea Dumnezeu să-ţi dau eu moşiia părinţilor miei ţie”. Deacii Ahav veni acasă-şi mînios şi turburat, căci-i zisese Navurhei israiliteanul, că „nu voi da moşiia părinţilor miei ţie”. Şi să culcă în pat şi să acoperi la obraz şi nu vru să mănînce bucate. Iar Iezavela, muiarea lui, merse la dînsul şi-i zise: „De ce te-ai mîniiat şi ţi s-au turburat inima şi sufletul, şi nu vruseşi nici bucate să mănînci?” Iar el zise cătră dînsa: „Am zis lui Navuthei israiliteanul: „Dă-mi viia ta mie şi-ţi voiu da alta mai bună, sau ţi-o voiu plăti cu bani”.”; iar el mi-au zis: „Nu o voi da ţie, moşiia părinţilor miei”.” Iar Iezavela, muiarea lui, îi zise: „Dar tu, fiind împărat israilitenilor, faci aşa? Scoală şi mănîncă, că eu îţi voiu da viia lui Navutheiu israiliteanul”. Şi scrise carte pre numele lui Ahav împărat şi o pecetlui cu pecetea lui şi o trimise la bătrînii şi la slobodaşii carii lăcuia în oraş cu Navuthei. Şi într-acea carte era scris aşa: „Să vă postiţi cu ajun şi să puneţi pre Navuthei mai sus decît pre ailalţi oameni. Decii să căutaţi 2 mărturii mincinoase şi călcătoare de lege, să mărturisească spre dînsul zicînd că Navuthei n-au blagoslovit pre Dumnezeu şi pre împăratul, şi să-l scoateţi să-l ucideţi cu pietri, să moară“. Şi făcură mai marii oraşului aceluia aşa cum le poruncise Iezavela şi cum era scris într-acea carte, care le trimisese. Şi ziseră să să postească şi puseră pe Navuthei mai mare decît pre alţii oameni. Şi veniră 2 oameni feciori călcătorilor de lege şi mărturisiră [160] înaintea tuturor oamenilor mărturisire mincinoasă, zicîndu că Navuthei n-au blagoslovit pre Dumnezeu, nici pre împăratul. Şi-l scoaseră afară din oraş şi-l uciseră cu pietri. Iar Iezavela deaca auzi aşa, zise cătră Ahav: „Scoală-te acum şi moşteneşte viia lui Navuthei israiliteanul, care nu vrea să ţi-o vînză, că Navuthei au murit şi nu iaste viu”. Iar Ahav, deaca înţelese că au ucis pre Navuthei israiliteanul, să dăzbrăcă de hainele sale şi să îmbrăcă <36v> în nişte zăblae, iar apoi el să sculă după aceia şi să pogorî în viia lui Navuthei, ca să o ia pre seama lui şi să o moştenească el. Iar Dumnezeu grăi lui Ilie Thezviteaninul, grăind: „Pasă şi te întîlneşte cu Ahav împăratul israilitenilor, carele iaste în Samaria, că iată că iaste acum în viia lui Navuthei şi au mersu să o ia, şi-i zi aşa: „Aşa zice Domnul: Pentru căci ai ucis tu pre Navuthei şi i-ai luat viia? Dreptu aceia grăiaşte Dumnezeu, că în ce loc au mîncat pasările şi au linsu cîinii sîngele lui Navuthei, întru acela vor să mănînce şi vor să lingă cîinii şi sîngele tău şi vor să să scalde curvele în sîngele tău”.” Iar Ahav zise lui Ilie: „Aflatu-m-ai, vrăjmaşul mieu!” Iar Ilie zise: „Aflatu-te-am! Că tu în deşărtu şi pentru nimic te-ai aţîţat şi te-ai mîniat şi ai făcut hicleşug înaintea lui Dumnezeu şi l-ai pornit cu mînie spre tine. Deci aşa grăiaşte Domnul: „Iată, eu voi aduce răutăţile asupra ta şi voi stinge sămînţa ta şi toate cîte sîntu ale lui Ahav le voi răsipi; şi voi da casa ta, cum am dat şi casa lui Ierovoam, feciorul lui Navat, pentru mîniia ce m-ai mîniat şi ai greşit în israiliteni”. Iar pre Iezavela, muiarea ta, zice Domnul că „în neamul lui Israil întîi pre ia vor să o mănînce cîinii întru cei ucişi de ai lui Ahav. Şi după moartea <37r> lui Ahav, mînca-l-vor şi pre el păsările ceriului”. Că tu, Ahave, te-ai lipsit de mintea cea întreagă şi ai greşit înaintea lui Dumnezeu, pentru nedreptatea Iezavelii, muerii tale, care te-au izvrătit”. 
  Iar Ahav, deaca auzi aşa, el să umili înaintea feţei lui Dumnezeu şi să întoarse acasă-şi plîngîndu cu amar şi-şi lepădă hainele şi să îmbrăcă iar cu cele de zăblău, cu care să îmbrăcase şi cînd auzise de uciderea lui Navutheiu israiliteanul. Şi iar fu cuvîntul Domnului cătră Ilie pentru Ahav şi-i zise: „Văzuiu că să întoarse Ahav cătră mine, dreptu aceia nu voi aduce răutatea pre dînsul în zilele lui, ci în zilele fie-său voiu porni răutăţi spre casa lui”. 
  Vezi, o fătul mieu, cîtă miloserdie are Dumnezeu de multă, numai să nu mai adaogă omul păcate cătră păcat. Că de să [161] va întoarce cineva din păcatele sale, cu pocăinţă şi cu tot de-adinsul cătră Dumnezeu, deacii şi Dumnezeu să va întoarce cătră dînsul. Că iaste zis în Sfînta Scriptură: „Întoarceţi-vă cătră mine şi eu mă voiu întoarce cătră voi”. Şi „de vor fi păcatele voastre întunecate, iar le voi albi ca zăpada, sau de vor fi crunte ca sîngele, iar eu le voi face ca lîna cea albă“. Să cunoaştem şi pre aceasta, că atîta porni Dumnezeu mîniia sa cea dreaptă spre Ahav, cît zise că sîngele <37v> lui vor să-l mănînce păsările şi să-l lingă cîinii şi să să scalde curvele într-însul. Cum apoi să şi umplu cuvîntul lui Dumnezeu pre Ahav împărat, că iarăşi mai adaose a greşi. Că pentru greşala cea dentîi să căi Ahav şi să ertă acea greşală, că zise Dumnezeu cătră Ilie: „Văzuiu că să umili inima lui Ahav cătră mine. Dreptu aceia nu voiu aduce răutatea asupra lui în viaţa lui, ci în zilele fie-său”. O, cît suntu de înfricoşate lucrurile tale, Doamne! Că părinţii greşescu, iar feciorii să căznescu, încă şi pînă la al treilea şi al patrulea neam! Dreptu aceia vă feriţi toţi de răutăţi, că cuvîntul lui Dumnezeu nici într-un chip nu să întoarce făr’ de izbîndă, că şi Domnul însuşi mărturiseşte la Sfînta Evanghelie de aceasta şi zice: „Ceriul şi pămîntul va trece, iar cuvintele mele nu vor trece”. 
  Deacii, cîndu vru Ahav să facă război cu împăratul de la Siria, veni un om al lui Dumnezeu şi zise cătră împăratul israilitenilor: „Aşa grăiaşte Domnul: „Pentru căci zic siriianii că Dumnezeul israilitenilor iaste Dumnezeu morţilor, iar viilor nu iaste, dreptu aceia voi da putere mare în mîinile tale şi vei cunoaşte că eu suntu Dumnezeu şi să te tăbăreşti şi tu împotriva lor şi să te găteşti de război pînă în 7 zile”.” Iar deaca să umplură 7 zile, <38r> să apropiară oştile şi să loviră. Şi biruiră israilitenii pre siriiani şi periră den siriiani numai în-tr-o zi 120.000 de pedestraţi. Deacii, cei ce rămăsese, ei fugiră în cetatea Aftecului, iar zidurile cetăţii să rumseră şi căzură pre dînşii şi omorîră încă 27.000 şi dintr-acei rămaşi. Iar împăratul siriianilor fugi şi intră în casă-şi, în cămara cea de taină. Iar slugile lui merseră la dînsul şi-i ziseră: „Iată, acum ştim că împăraţii israilitenilor suntu milostivi! Deci acum să ne încingem cu zăblae şi să punem ştreanguri în grumazii noştri şi să ieşim la împăratul israilitenilor, cîndai doar ne va erta şi ne va lăsa vii”. Şi făcură aşa şi să încinseră cu zăblae pre la mijlocurile sale şi puseră ştreanguri de grumazi şi merseră la împăratul israilitenilor şi ziseră: „Robul tău şi împăratul nostru ţie ţi să roagă să-l ierţi”. Iar el zise: „De va fi scăpat viu, el îmi iaste frate”. Deci oamenii aceia, ei să veseliră şi să mîngîiară, deaca auziră cuvinte bune din gura [162] lui, şi ziseră: „Frate-ţi iaste feciorul lui Adar”. Iar împăratul zise: „Păsaţi şi-l aduceţi”. Decii ei merseră şi aduseră. Şi ieşi la dînsul feciorul lui Adar şi-l duseră la dînsul în carîtă. Şi-i zise împăratul israilitenilor feciorului lui Adar: „Iată, <38v> eu voi da ţie cetăţile cele ce le-au luat tatăl mieu de la tatăl-tău şi să-ţi faci loc de şăzămîntu în Damasc, cum făcu şi tatăl-mieu în Samaria, şi te voi jura şi te voi lăsa”. Şi-l jură şi-l lăsă. Decii un om den neamul prorocescu merse la un vecin al său şi zise: „Bate-mă!” (că aşa era cuvîntul lui Dumnezeu). Iar el nu vru să-l bată. Iar acel om ce era de neamul prorocescu zise: „Deaca n-ai vrut să asculţi porunca lui Dumnezeu, iată, cum te vei despărţi de la mine, va să te fărîme un leu”. Şi cum să despărţi, aşa-l întîlni un leu si-l fărîmă. Iar acela de neamul prorocescu află şi altu om şi-i zise: „Bate-mă!”. Deci el îl bătu şi-i sparse şi capul. Iar prorocul acela merse şi întîlni pre împăratul israilitenilor pre cale, şi-şi unse ochii cu pulbere, şi zise cătră dînsul: „Împărate, eu, robul tău, am ieşit în tabără la oaste, iar un voinic aduse la mine pre altu voinic şi zise: „Ţine cestu voinic la tine, iar de va scăpa şi va fugi, tu în locul lui vei fi, sau vei plăti şugubina”. Deci eu căutaiu ciciu şi ciia, şi nu fu omul acela nicăirea”. Iar împăratul zise: „Tu însuţi te judecaşi, că aşa-ţi merge judecata”. Iar el îşi şterse pulberea dupre ochi şi-l cunoscu împăratul că iaste prorocul. <39r> El zise cătră împăratul: „Aşa grăiaşte Domnul: „Pentru căci ai slobozit pre bărbatul cela ce era mai rău şi mai cumplit decît hiarăle cele rele, şi ţe-ai datu sufletul tău în locul sufletului lui şi oamenii tăi în locul oamenilor lui!”.” Deacii împăratul israilitenilor să duse acasă tristu şi îngrijat şi veni în Samaria. Şi şăzu 3 ani şi nu mai fură războaie între siriianii şi între israilitenii. 

AICI MURI AHAV ÎMPĂRAT SĂGETAT ÎN RĂZBOI,
ŞI-L ÎNGROPARĂ ÎN SAMARIA ŞI SĂ UMPLU CUVÎNTUL
LUI DUMNEZEU, CARE GRĂISE CU GURA LUI ILIIA PROROCUL.
CARTEA ÎMPĂRAŢILOR, GLAVA 12
  Iară odată, iar să strînseră oşti asupra israilitenilor şi să loviră şi săgetară pre Ahav împărat pren dăşărtu, pren la închieturile platoşei. Deacii împăratul zise hadîmului său: „Întoarce-te şi mă scoate din oaste afară, că m-au însăgetatu“. [163] Şi să înglotă oastea foarte într-aceia zi, iar împăratul tot sta înarmat împotriva siriianilor de dimineaţa pînă seara, iar sîngele tot curgea dentr-însul pînă i să umplu sînul. Deaciia, cîndu fu în apusul <39> soarelui, strigă pristavul şi zise: „Fieştecare să-şi meargă pre la oraş şi pre acasă-şi, că împăratul au muritu“. Şi merseră în Samaria şi îngropară pe Ahav acolo. Iar sîngele i să vărsă pe cîmpul Samariei, pre buruiane, şi linsără sîngele lui cîinii şi porcii şi să scălda curvele în sîngele lui, cum zisese Dumnezeu cu gura lui Iliia prorocul. 
  Aici să împlu cuvîntul lui Dumnezeu, care grăise cu Iliia prorocul pentru Ahav împăratu, că să scaldară cuvintele în sîngele lui şi linseră cîinii. Pentru aceia, fătul mieu, stai vîrtos şi bărbăteşte întru înţelepciunea şi mintea ta pînă în moarte, ca să nu te împiiadece cumva. Că deacii cuvîntul lui Dumnezeu nu va fi în dăşărt şi făr’ de izbîndă. 

AICI IUE ÎMPĂRAT SĂGETĂ PRE IUARAM, FECIORUL LUI AHAV, ŞI ZISE SĂ FIE PENTRU MOARTEA LUI NAVUTHEIU 
  Iară după ce trimise Dumnezeu pre Elisei şi unse pre Iue să fie împărat, iar Ioaram, feciorul lui Ahav, deaca văzu pre Iue îi zise: „Pace ţie, Iue!“. Iar Iue zise: „Ce pace iaste această pace a ta, cîndu curva mumă-ta Iezavela umblă tot cu vrăji şi cu farmece“. <49r> Deacii Ioaram să întoarse şi vru să fugă şi zise lui Ozie: „Ficlean eşti, o, Ozie!“. Iar Iue luo arcul în mînă şi o săgeată şi trase în Ioaram, şi-l săgetă între spete, şi trecu săgeata tocmai pren inimă. Deacii el căzu jos şi muri. Iar Iue împărat zise unui vătaf al său: „Pasă de-l ia şi-l aruncă în locul lui Navuthei israiliteanul“. Deacii vătaful acela făcu aşa, şi să umplu cuvîntul lui Dumnezeu. 

AICI IUE ÎMPĂRAT PRE IEZAVELA ÎMPĂRĂTEASA CU 2 GIUDELE ŞI O SCOASERĂ DIN CETATE ŞI MÎNCARĂ TRUPUL EI CÎINII, PRECUM ZISESE ILIE PROROC PENTRU DÎNSA 
  Şi veni Iue împărat în Israil, iar Iezavela împărăteasa lui Ahav, deaca auzi de venirea lui Iue împărat, îşi făcu sprîncenele şi-şi unse obrazul cu unsoare şi-şi netezi capul frumos şi să puse de priviia dintr-o fereastră. Iar Iue, deaca întră în cetate, zise: „Au doar are pace Iezavela, ucigătoarea bărbatului şi a împăratului său?“ Deci căută şi o văzu într-acea fereastră şi-i zise: „Cine eşti tu? Pogoară încoace!“ Şi să [164] pogorî. Şi să apropiară de împăratul 2 hadîmi, şi le zise: „Jungheaţi-o!“ Şi dederă amîndoi cu giudelele <40v> şi o jungheară şi să cruntară păreţii de sîngele ei, iar trupul îl călcară cu caii. Şi trecu Iue şi merse de şăzu la masă şi mînca şi bea. Deacii zise: „Păsaţi de luaţi pe acea procletă de o îngropaţi; că iată, că şi ea fată de împărat au fost“. Şi merseră să o ia ca să o îngroape, şi nu o aflară, făr’ numai ci-i găsiră ţestul capului şi palmele mîinilor şi talpele picioarelor. Şi să întoarseră şi spuseră lui Iue împărat, iar el zise: „Iată, acum să umplu cuvîntul ce au grăit Dumnezeu, cu gura robului său, lui Ilie, zicînd: „În locul lui Israil vor mînca cîinii trupul Iezavelii“. Şi iată semnul morţii Iezavelii. 
  Vezi, iubitul mieu, că Dumnezeu măcar deşi rabdă şi aşteaptă să ne întoarcem den păcatele noastre, iar izbîndă tot face pentru îngăduitorii săi, măcar şi pînă la al treilea neam, cum izbîndi şi pentru Navuthei pre Iezavela. Că zice că au mîncat căinii trupul Iezavelii, cum zisese Dumnezeu cu gura robului său lui Ilie Thezviteaninul şi să stropiră păreţii de sîngele ei, şi fu călcată de cai. Şi zise Dumnezeu cătră Iue: „De vei fi bun şi vei face lucruri bune înaintea mea şi care vor plăcea inimii mele, şi vei face casei <41r> lui Ahav după porunca mea, eu voiu dărui şi pre strănepoţii tăi cu împărăţiia întru Israil“. Iar el nu vru să umble, nici să păzească numele lui Dumnezeu şi să-l cinstească şi să umple voia lui, ci făcu păcat şi greşală mai mare întru israiliteni decît Ierovoam, feciorul lui Navath. 
  Deaciia, cîndu fu la al treilea an, în vremea împărăţiei lui Iosie, feciorul lui Ilai, împăratul israilitenilor, iar Ezechiia, feciorul lui Ahaz, împărăţiia Iudeea. Şi era om de 25 de ani, cînd începu a împărăţi, şi împăraţi în Ierusalimu 29 de ani. Şi fu acesta Ezechiia om dreptu şi umbla tot în legea lui Dumnezeu şi umplea toate voile şi dreptăţile lui, ca şi David moşu-său. Că el strică capiştile cele înalte şi sfărîmă idolii, şi bozii cei de lemnu îi sparse. Şi-şi puse nădejdea numai spre Domnul Dumnezeul lui Israil, carele iaste atotţiitoriul, ca cum nu mai fu altul în urma lui întru împăraţii Iudei, nici iar mai nainte. Că să apropie cu totul cătră Dumnezeu şi nu să mai dăzlupi de dînsul, şi păzi toate poruncile lui cîte le poruncise Moisi. Şi era Domnul tot cu dînsul şi lăcuia întru toate lucrurile lui. Şi să lepădă de împăratul Asiriei şi <41v> nu-i mai sluji lui, nice mai asculta de dînsul. [165] Şi să sculă cu oastea şi birui păgînii pînă în Gaza şi pînă în hotarul ei. 
  Iar cîndu fu la al patrulea an de împărăţiia Ezechiei împărat, iar de împărăţiia lui Iosie, feciorul lui Ilain, împăratul lui Israil, al şaptelea an, să rădică Salamanasar, împăratul Asiriei, asupra Samariei, şi să bătu multu cu dînsa, 3 ani, şi o luo. Iar în anul al şaselea din împărăţiia lui Ezechiei, stricară Samariia şi o sparseră şi scoase robi împăratul Asiriei pre toţi samarinenii şii duse în Asiriia. Că nu ascultară porunca Dumnezeului său, ci călcară porunca lui şi învăţătura lui, şi nu o făcură. Iar cănd fu la al patrusprăzecile an a împărăţiei lui Ezechie, să sculă Senahirim, împăratul Asiriei, spre toate cetăţile Iudei cele tari şi le luo. Deci Ezechie împăratul Iudeii trimisese soli la împăratul Asiriei zicăndu: „Întoarce-vă de asupra mea, că eu am făcut rău şi am greşit, iar ce-mi veţi cere, tot voi da“. Şi băgă împăratul Asiriei pre Iezechiia împărat să-i dea 300 de talanţi de argintu şi 30 de talanţi de aur. Şi dede Iezechiia tot argintul cît să află în cămărăle împărăteşti şi în casele lui. Şi într-acea vreme dede <42r> Ezechiia şi uşile bisericii lui Dumnezeu şi sculele, care le ferecase Ezechiia tot cu aur, şi dede şi acelea împăratului de la Asiria. Deacii împăratul Asiriei trimese pre Tharth şi pre Ravosan şi pre Rapsac la Ierusalim cătră Iezechiia împărat, cu oşti foarte multe şi cu puteri mari, şi merse la Ierusalim şi stătură din sus de cetate. Şi strigară cătră Ezechiia. Şi eşi la dînşii Eliachim şi Somnas. Şi zise cătră dînşii Rapsac: „Păsaţi la Ezechiia şi-i ziceţi aşa: zice marele împăratul al Asiriei: „Ce nădejde iaste aceasta pre care te nădăjdueşti tu şi cu acea nădejde te-ai lepădat de mine şi te nădăjduieşti pre toiagul cel de trestie frîntu al Eghipetului? Iar nu ştii căci cînd va să să razime omul într-însul, el îi intră aţapocile pen mîini şi-l înghimpă? Aşa făcu şi Faraon, împăratul Eghipetului, tuturor celor ce nădăjduia într-însul?“, Iar  de va zice Ezechie că el să nădăjduiaşte pre Dumnezeu, nu iaste aceia a să feri [166] de Ezechie, înălţimile lui şi jertvele lui. Şi au zis Iudei şi Ierusalimului: Închinaţi-vă în Israil, înaintea acestui oltariu? Ci acuma vă gătiţi degrab? să mergeţi la împăratul Asiriei, şi-ţi va da 2.000 de cai, numai de vei putea să dai pre dînşii a oameni, doar vei putea întoarce măcar faţa unui <42v> voivod din cei mai mici de-ai împăratului. Şi te-ai jurat însuţi cu Eghipetul, pre arme şi pre cai. Că acum să nu gîndeşti că am venit fără porunca împăratului să stricăm şi să spargem de tot locul acesta. Că mie mi-au zis împăratul: „Pasă pre acea ţară de o strică şi o risipeşte de tot?”. 
  Iar Eliachim şi Somnas şi Oas ziseră cătră Rapsac: „Grăiaşte-ne siriineşte, să înţelegem numai noi, iar nu grăi ovreiaşte, să înţeleagă toţi cei ce sunt pre zidurile cetăţii“. Iar Rapsac zise cătră dînşii: „Dar nu m-au trimes pre mine împăratul numai la Ezechiia sau la voi să zic aceste cuvinte, ce nici cătră oamenii carii stau pre ziduri, ca să-şi mănînce scîrna şi să-şi bea udul lor dinpreună cu voi“. Şi stătu Rapsac şi strigă tare în limba ovreiască, zicîndu: „Auziţi cuvintele marelui împărat al Asiriei! Aşa grăiaşte marele împărat: „Să nu cumva să vă amăgească Ezechiia, că apoi nu vă va putea scoate den mîinile mele, nici să vă întoarceţi şi să credeţi pre Ezechia, cînd va zice, că „ne va ajuta Dumnezeu noao şi nu va da nici pre noi nici pre cetatea aceasta în mîinile împăratului Asiriei?“. Că aşa zice împăratul Asiriei: „Închinaţi-vă mie şi eşiţi la mine, <43r> deaca voiţi să bea fieştecarele din viia sa şi să mănînce zmochine din zmochinii săi şi să bea apă din puţul său, pînă voi veni şi vă voiu lua şi vă voi duce în ţara mea. Că ţara mea iaste ca şi ţara voastră, şi să face într-însa grîul şi vinul şi suntu într-însa locuri de vii şi de pîini şi de maslini şi de stupi. Şi aşa deaca veţi face, veţi fi vii şi nu veţi muri. Iar nu ascultaţi pre Ezechie, căci zice că „ne va izbăvi Dumnezeu”, că vă înşală. Au doar au izbăvit dumnezeii, măcar fieştecarele locul său, den mîinile împăratului Asiriei? Unde iaste dumnezeul emathenilor şi al arfadenilor? Unde iaste dumnezeul serapfitenilor? Au doar aceia au izbăvit Samariia din mîinile mele, sau au scăpat ţările lor nebiruite şi neluate de mîna mea, cum nu va scăpa nici Ierusalimul““. 
  [167] Deci ei tăcură, că le zisese împăratul să nu le răspunză nimic. Iar Eliachim şi Somnas şi Oas îşi sparseră hainele şi merseră de spuseră Ezechiei tote cuvintele cîte grăise Rapsac. Iar Ezechiia împăratul deaca auzi, îşi lepădă hainele sale şi să îmbrăcă în nişte zăblae şi merse în biserică şi trimise pre Eliachim, boiariul său, şi pre Somnas cărturariul şi pre alţi bătrîni <43v> şi popi cătră Isaiia prorocul, şi era toţi îmbrăcaţi în zăblae. Şi ziseră: „Aşa grăiaşte Ezechiia: „Aceasta iaste ziua întristării şi a mîniei şi a izbîndii, că slugile au slăbit şi nu iaste nimeni tare. Ci doar va fi auzit Domnul Dumnezeul tău toate cuvintele lui Rapsac, pre carele l-au trimis împăratul Asiriei să mustreze pre Dumnezeul cel viu şi să-l hulească cu cuvinte ca acelea, care va fi auzit Domnul Dumnezeul tău. Deci ascultă rugăciunea noastră, cestor ce ne aflăm rămăşiţe““. Iar deaca merseră oamenii Ezechiei împărat de la Ezechiia la Isaia, le zise Isaiia: „Aşa grăiaşte Domnul: spuneţi stăpînului vostru? nu te teme de cuvintele cele ce ai auzit că au hulit pre mine slugile împăratului Asiriei. Că iată, eu voiu porunci asupra lor vîntu şi vor auzi veşti şi să vor întoarce în ţara lor şi în ţara lor îi voi prăvăli cu sabiia““. 
  Şi să întoarse Rapsac şi află pre împăratul lui. Şi să duseră în ţara lor. Şi trimiseră soli la Ezechie, zicîndu: „Aşa să ziceţi Ezechiei, împăratului iudeilor: „Nu te înălţa, nici te semeţi cugetînd şi nădăjduindu-te pre Dumnezeul tău, şi grăeşti că nu se va supune <44r> cetatea Ierusalimului suptu mîna împăratului Asiriei. Că iată tu ai auzit ce-au făcut împăraţii Asiriei tuturor împăraţilor dupre pămîntu, ca unor blestemaţi. Şi dumnezeii limbilor nu le-au fost nici de un folos. Încă nici ei n-au rămas, ci i-au răsipit părinţii miei: pre Gaz şi pre Har şi pre Rafes şi pre feciorii lui Adon, carii au fost pre marea Romei. Unde iaste împăratul Ematholon? Unde iaste împăratul arfadelor?““ Deaciia Ezechiia luo cărţile din mîinile solilor şi, deaca le citi, merse în biserica lui Dumnezeu şi le scuipă înaintea lui Dumnezeu şi începu a se ruga lui Dumnezeu şi zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, cela ce şăzi pre heruvimi, tu eşti singur Dumnezeul tuturor împăraţilor dupre pămînt! Tu ai făcut ceriul şi pămîntul! Pleacă, Doamne, urechia ta şi mă auzi, dăschide, Doamne, ochcii tăi şi vezi, auzi cuvintele lui Senahirim, care au trimis la noi şi împută ţie, Dumnezeul cel viu. Că pre adevărat, Doamne, au călcat împăraţii Asiriei limbile şi păgînii, şi au băgat dumnezeii lor în foc, pentru că n-au fost dumnezei, ce-au fostu [168] făpturi de mîini omeneşti, făcuţi de lemnu şi de piatră, pentru aceeia i-au şi pierdut. Iar <44v> acum, tu, Doamne Dumnezeul nostru, ne spăseşte den mîinile lor. Şi toate împărăţiile pămînteşti vor înţelege şi vor cunoaşte că tu singur eşti Dumnezeu?. 
  Deacii trimise Isaiia prorocul la Iezechie, zicîndu: „Aşa grăiaşte Domnul Dumnezeul lui Israil: auzit-am rugăciunea ta ci te-ai rugat pentru Senaherim, împăratul Asiriei. Şi Dumnezeu aceste cuvinte au grăit pentru dînsul: „Fecioara, cocoana Sionului, ocărîtu-te-au şi te-au batjocorit, şi după tine, fata Ierusalimului, mergea pizmaşii tăi şi-ţi clătea cu capul. Dar cui împuta, şi pre cine mustra şi hulea, şi spre a cui asupră îşi înălţa glasul său şi-şi rădicară ochii în sus? Spre înălţimea sfîntului Israil! Cu mîinile solilor tăi ai hulit pre Dumnezeu şi ai zis: „Cu mulţimea căruţilor mele mă voi urca eu pre vîrful muntelui Livanului şi voi tăia toţi chedrii cei înalţi dentr-însul şi chiparişii cei aleşi. Şi veni ceasul sfîrşitului său în pădurea cea deasă a Carmilului. Eu am păzit şi am băut apă streină şi cu urmele picioarelor mele am încungiurat toate rîurile. Au doar n-ai auzit că eu am făcut acestea  toate de multă vreme, încă din zilele cele dintîi le-am <45r> urzit şi le-am adus şi fură de luarea şi de săturarea ostaşilor şi ale cetăţilor celor tari? Şi mîinele celor ce vieţuia într-însele slăbiră şi să ruşinară, şi fură ca iarba dupre cîmpu şi ca otava culcaţi şi ca troscotul ce să face pren curţi toţi cei ce să pun împotriva mea. Şi cunoscui şăderea ta, şi eşirea ta, şi întrarea ta şi mîniia ta, cu care te-ai mîniiat pre mine, şi plîngerea ta s-au urcat la urechile mele şi voi da plată de la mine pentru batjocura ta, şi voi pune undiţă în narea ta şi zăbale în gura ta şi te voi întoarce dupre calea care umbli“. Şi aceasta-ţi va fi semnul: mănîncă grîul cît va creşte într-această vară, aşijderea şi cel ce va răsări al doilea vară şi va creşte însuşi nesămănat, iar a treia vară iar veţi sămăna şi veţi secera, veţi sădi vii şi veţi mînca voi roada lor. Şi să va adaoge celor spăsiţi ai casei Iudei şi vei lăsa rădăcina jos, iar roada să va face sus, că den Ierusalim va eşi rămăşiţă şi cei spăsiţi den muntele Sionului. Că voia Dumnezeului celui puternic va face aşa?“. Deci aşa grăiaşte Domnul puterilor, că nu va întra împăratul Asiriei într-această cetate, nici va înfige într-însa săgeţi, nici va pune pavăză într-însa, nici o vor <45v> ocoli. Ci, pre ce cale vor veni, pre aceia să vor şi întoarce. Că zice Dumnezeu, că într-această cetate nu va întra, că eu voi fi sprijinitor cetăţii aceştiia şi o voiu apăra această cetate a mea, pentru David, robul mieu. 

[169] AICI AU VENIT SENAHERIM ÎMPĂRATUL ASIRIEI LA IERUSALIM SĂ-L IA, IAR ÎNGERUL LUI DUMNEZEU OMORÎ NUMAI ÎNTR-O NOAPTE 185.000 DE OAMENI DEN TABĂRA ASIRIIANILOR 
  Şi să pogorî îngerul lui Dumnezeu într-acea noapte şi omorî den tabăra Asiriei 185.000 de oameni ostaşi. Iar alalţi cîţi rămaseră, deaca să sculară dimineaţa, aflară pre aceştea toţi morţi. Şi să porniră de acolea iar îndărăt. Iar Senaherim împărat merse de acolea în Ninevia. Şi acolo închinîndu el într-o casă a lui Mesarah, dumnezeul lui, iată merseră feciorii lui, Adrameleh şi Sarasar, şi-l tăiară acolo. Decii fugiră în Armenia, iar în locul lui stătu împărat Asordan, fie-său. 
  Vezi, fătul mieu, omul cel trufaş ce să înalţă pînă la cer, cum căzu pînă la iad! Că zise cătră ovrei: „Auziţi cuvîntul împăratului Asiriei, aşa zice împăratul Asiriei: să nu vă amăgească Ezechia, că apoi nu vă va putea scoate <46r> den mîinile mele, nici să nădăjduiască împăratul vostru Iezechia pre Dumnezeu, zicîndu „că ne va scoate Dumnezeu şi nu ne va da nici pre noi nici cetatea noastră în mîinele împăratului Asiriei?“. Şi iarăşi ia aminte şi pre cei ce au îngăduit bine lui Dumnezeu şi au făcut ziua şi noaptea voia lui, şi vezi şi mila lui Dumnezeu cît iaste de mare şi de multă pre dînşii. Că zice prorocul David: „Ascultava Domnul rugăciunile celor ce să tem de dînsul şi voia lor va face, şi degrab’ îi va mîntui, şi va păzi Domnul pe cei ce-l vor iubi, că gurile lor pururea vor grăi lauda lui Dumnezeu. Iar pre cei păcătoşi şi pre cei ce să potrivescu mărirei şi slavei lui Dumnezeu, îi va piiarde“. Iar Iezechiia deaca luo cărţile din mîna solului a lui Senaherim împărat, merse în biserica lui Dumnezeu şi scuipă acele cărţi ale lui Senaherim împărat, înaintea lui Dumnezeu, şi zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil carele şăzi spre heruvimi, tu singur eşti Dumnezeul tuturor împăraţilor dupre pămîntu, tu ai făcut ceriul şi pămîntul! Pleacă, Doamne, urechea ta şi mă auzi, dăşchide-ţi ochii şi caută şi ascultă ce au grăit Senahirim. Că au trimis soli şi împută Dumnezeului celui viu. Că cu adevărat, Doamne, au biruit şi au fărîmat asiriianii pre alte limbi şi au băgat dumnezeii lor în foc, pentru că <46v> n-au fost dumnezei, ci au fost făpturi de mîini omeneşti, făcuţi den piatră şi de lemnu. Pentru aceia i-au şi stricat şi i-au arsu. Iar tu, Doamne Dumnezeul nostru, mîntuiaşte acum den mîinele lui şi vor cunoaşte toate împărăţiile pămînteşti că tu singur eşti Domn [170] şi Dumnezeu“. Deacii iată că să pogorî îngerul lui Dumnezeu în tabăra asiriianilor şi omorî 185.000 de oameni de oaste. Şi cîndu să sculară dimineaţa alalţi ce rămăsese, aflară atîta lume de oameni tot morţi. Deacii Senaherim întoarse-să înapoi plin de ruşine şi de ocară. 
  Aşijderea şi tu, iubitul mieu fiiu, de te vei asemăna în toate lucrurile Ezechiei împărat, şi Dumnezeu totdeauna va fi cu tine şi-ţi va fi ajutor întru toate, ca şi acestui Ezechie împărat. 

AICI SĂ RĂZBOLI EZECHIIA ÎMPĂRAT AL IUDEI, CĂTRĂ MOARTE, IAR EL PLÎNSE CĂTRĂ DUMNEZEU CU AMAR ŞI VĂZU DUMNEZEU SMERENIA LUI ŞI-I MAI ADAOSE VIIAŢĂ ÎNCĂ 15 ANI. 
  Şi pe vremile acelea să războli Ezechiia împărat, şi era numai a muri, şi merse la dînsul Isaia prorocul, feciorul lui Amos, şi-i zise: „Aşa grăiaşte Domnul: să-ţi scrii şi să-ţi tocmeşti casa, că acum nu vei mai trăi, <47r> ci vei să mori“. Iar Ezechiia, deaca auzi aşa, să întoarse cu faţa spre părete şi să rugă lui Dumnezeu, zicînd: „Adu-ţi, aminte, Doamne, de mine, că am umblat cu adeverinţă înaintea ta, şi cu inima curată, şi am făcut toată voia ta“. Şi făcu Ezechiia plîngere mare. Deci iar grăi Dumnezeu Isaiei prorocul şi zise: „Pasă de zi Iezechiei: aşa grăiaşte Domnul Dumnezeul moşă-tău, lui David: „Auzit-am rugăciunile tale şi am văzut lacrămile tale. Drept aceia, iată că-ţi mai lungescu zilele cu 15 ani şi te voi mîntui şi din mîinile împăratului Asiriei, şi pre tine şi pre cetatea aceasta, pentru mine şi pentru moşă-tău David, robul meu?“. Şi zise să ia o păpuşe de zmochine şi să o lege acolo unde îl doare şi să va vindeca. Iar Ezechia zise cătră Isaia: „Dar ce semnu voi cunoaşte să crezu că mă va tămădui Dumnezeu, că iată că voi merge în biserica lui Dumnezeu, cîndai doar îmi voi dobîndi acolo tămăduire“. Isaia îi zise: „Iată, acesta să-ţi fie semnu de la Dumnezeu: pasă în cortu, şi cum vei întra, să păşăşti numai de 10 ori. Deci de să va întorce soarele de 10 paşi îndărăt, vei cunoşte că te va tămădui Dumnezeu“. Iar Ezechiia zise: „Ba, să să întoarcă numai de 10 urme“. Deci <47v> Isaia prorocul strigă cătră Dumnezeu şi să întoarse soarele de 10 urme îndărăt. 
  După acestea, tot în zilele acelea, trimise Marodah, feciorul lui Valadan, împăratul Vavilonului, soli şi dăruri Ezechiei împărat, că auzise că iaste Ezechiia bolnav. Şi să bucură Ezechiia împărat de acestea foarte, şi arătă solilor toată avuţia sa şi tot aurul şi argintul lui, şi toate sculele ce avea, [171] şi-i primblă prin toate casele lui, şi nu rămase nimic den avuţie şi den bucatele sale, care să nu fie arătat solilor împăratului de la Vavilon. Deci merse Isaia zicînd cătră Iezechiia: „De unde suntu aceşti oameni şi la ce au venit şi ce zic?“ Iar Ezechiia zise: „Dintr-o ţară departe au venit la mine, de la Vavilon“. Şi iar zise Isaiia: „Dar ce au văzut în casa ta?“ Ezechiia zise: „Tot ce au fost în casa mea au văzut, şi nu iaste nimic în casa mea care să nu fie văzut, încă şi toată avuţiia şi sculele mele, cîte le-am avut, le-am arătat“. Iar Isaia zise cătră dînsul: „Ascultă ce zise Dumnezeu, că zice Domnul: „Iată, va veni vremi de se va prăda casa ta şi vor lua dentr-însa tot şi vor duce în Vavilon tot ce au cîştigat <48r> părinţii tăi, şi nu va rămînea nimic în curţile tale“. Si zice Domnul, că vor robi şi pre feciorii tăi, carii i-ai născut den trupul tău, şi-i vor duce de-i vor face hadîmi şi vor fi în casele împăratului de la Vavilon“. Iară Ezechiia zise: „Bun cuvîntu au grăit Dumnezeu, să fie pace numai în zilele mele“. 
  Iată, ia aminte şi aceasta, fătul meu, că poruncescu dumnezieştile scripturi să te lepezi de eritici, să nu faci taină cu dînşii, nici să vorbeşti multu cu ei; dar încă cu cît mai multu să cade să te fereşti de păgîni, de care nu ştiu ce iaste Dumnezeu, nici să botează, măcar de ţe-ar fi şi frate şi să te fii născut cu dînsul dintr-o mumă, tot încă mai multu şi mai tare să te fereşti de dînsul, şi să te păzeşti şi să nu faci cu dînsul den adîncul şi din ascunsul inimii tale nici un sfat. Că aceştea suntu vrăjmaşi crucii Domnului nostru Iisus Hristos, şi numele lui Dumnezeu cel sfîntu ei îl hulescu. Deci de vom iubi noi pre unii ca aceştea, iar dragostea lui Dumnezeu să va lua de la noi. Dreptu aceia, de toţi de aceştea să ne ferim, să nu cumva să auzim şi noi, cum auzi Iezechiia împărat, că-i zise: „Iată, va veni vremea şi să va prăda toată casa ta şi tot ce-au cîştigat părinţii tăi va lua împăratul Vavilonului. Şi feciorii tăi, carii i-ai născut, vor fi hadîmi în casa împăratului Vavilonului“, cum s-au şi umplut, cum aţi auzit <48v> mai sus, de veţi fi băgat seama. 
  Dumnezeu au dat tuturor creştinilor celor pravoslavnici să prăznuiască în dragostea cea dumnezeiască şi să petreacă bine, în pacea lui Dumnezeu, iar n-au dat să faceţi praznice cu cei necredincioşi şi să vă veseliţi cu dînşii, carii suntu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Amar lumii de zminteale, că zice Dumnezeu: „Cel ce va zminti pre unul din cei mai mici, carii cred în numele mieu, mai bine i-ar fi fost de s-ar fi legat o piiatră [172] de moară de grumazi şi să să fie dat în adîncul mării“. Pentr-aceia zice şi apostolul: „Tot 
omul cel ce-i pare că stă, să se păzească, să nu cumva să cază“. 
  O, adîncul înţelepciunii şi bogăţiei şi cugetului lui Dumnezeu! Că neîntrebate şi neispitite suntu judecăţile lui, şi căile lui neurmate şi neumblate! Dar cine îngădui lui Dumnezeu ca Ezechiia, împăratul ovreescu, cît pentru bunătăţile vieţii lui i să adaoseră de la Dumnezeu 15 ani? Şi iar mai spune că s-au pogorît îngerul lui Dumnezeu şi au ucis din tabăra Asiriei, vrăjmaşilor lui, o sută şi optzeci şi cinci de mii de oameni, numai într-o clipeală de ochiu. Iar pentru puţinel lucru ce-l greşi cu chibzuiala sa (şi cum greşi: făcu prietnicie cu solii împăratului de la Vavilon, ai lui Marodah, şi le arătă toată avuţiia sa şi tot ce avu, cît zise că n-au mai rămas nimic suptu biruinţa lui, care să nu le fie arătat) <B 43r>, dreptu aceia să mînie Dumnezeu, căci făcu prietnicie cu păgînii şi cu vrăjmaşii lui Dumnezeu. Şi fură osîndiţi feciorii lui în robie şi-i făcură hadîmi şi-i duseră în casa împăratului de Vavilon, dinpreună cu toată avuţiia lui şi cu toţi oamenii săi. 
  Iar noi să ne păzim foarte tare de unile ca acestea, să nu greşim şi să rugăm pre Dumnezeu cel milostiv, că a mulţi le pare în nechibzuiala lor că îngăduescu şi fac ce place lui Dumnezeu, iar ei mai mult îl mînie şi aţîţă focul lui Dumnezeu asupra lor. Pentru aceia zice apostolul: „Cel ce gîndeşte că stă, el să să păzească, să nu cumva să cază?. 

POVESTE PENTRU MARELE COSTANDIN ÎMPĂRAT 
  Odată, oarecîndu, bătîndu-să împăratul Costantin cu persii, îl biruiră persii şi-i sparseră oştile şi i le risipiră. Decii puseră străji şi prinseră şi pre fericitul Costantin împărat, şi porunciră să-l păzească foarte tare, că vrea să-l junghe şi să-l facă jertvă spurcaţilor lor dumnezei. Decii, daca-l prinseră, nu mai avură nici o grijă, ci numai ce era tot veseli şi juca. Apoi merseră şi întrară în capişte toţi persii cei mari şi cei <B 43v> viteji, că aşa le iaste obiceiul lor, cînd vor să facă jirtvă, mergu în capişte fără arme, iar armele le pun departe. Iar Dumnezeu, carele nu pesteşte, nici nu e a nu griji de îngăduitorii săi, degrabu făcu izbîndă. Că ostaşii [173] lui Costantin, carii fură goniţi cu el dimpreună, ştiind pre împăratul lor rob şi gătit de junghere, merseră într-ascunsu şi făcură năvală de luară armele persilor şi intrară într-înşii şi, năvălind, luară întîi pre Costantin împăratul lor. Decii începură a tăia pre perşi fără milă. Iar domnii şi mai marii perşilor, deaca văzură un lucru ca acela îngrozit şi fără veste, îndată se întoarseră şi cu multe plecăciuni să plecară şi să jurară că altă dată nu să vor mai scula cu oşti asupra lui Costantin, şi făcură pace şi legătură tare într-înşii. Şi să întoarse Costantin cu mare bucurie în Galilea Vretaniei. 
  Iar după acestea primbîndu-se odinioară Constantin împărat şi cu oştile sale pre cîmpu şi chemînd pre Dumnezeu cu cugetul într-ajutor, iată i să arătă <A 49r> semnul lui Dumnezeu pre ceriu, cînd fu vreme de amiază-zi, şi străluci mai vîrtos decît soarele, şi era închipuit semnul sfintei cruci şi făcut tot de stele. Şi era scris cu slove leteneşti împrejuru-i, şi acele slove scriia zicîndu aşa: „Costandine, cu acesta semnu vei birui!“. Iar el nu să pricepu ce va să poată fi acest semnu şi întrebă şi pre ceia ce era cu dînsul, zicîndu: „Au doar vedeţi şi voi cevaşi?? Iar ei toţi mărturisiră că au văzut acel semnu minunat. Deacii, cînd fu noapte, i să arătă Domnul nostru Iisus Hristos şi cu acel semnu ce-l văzuse ziua la cîmpu, pre ceriu, în vis şi-i zise: „Să faci semnul care l-ai văzut şi ţi s-au arătat pre cer şi să înveţi să-l poarte în fruntea oştilor tale. Deacii nu vei birui numai pre Maxentie şi pre oştile lui, ce şi pre alţi vrăjmaşi ai tăi, pre toţi îi vei pune suptu picioarele tale, şi încă şi dracii să vor înfricoşa de dînsul“. Aşa i să arătă chipul sfintei cruci. 
  Deacii, deaca se făcu ziuo, să sculă împăratul şi spuse boiarilor săi acea vedere cu mare bucurie şi veselie, şi fiind ei toţi acolea, chemă împăratul zlătarii cei mai meşteri şi făcu pre o hîrtie semnul cinstitei <49v> cruci, care i să arătase pre ceriu, şi le dede să o facă de aur. Deacii ei o luoară şi o făcură cît mai degrab’, şi o împodobi împăratul tot cu mărgăritariu şi cu pietri scumpe şi cu alte meşterşuguri, şi o puse într-o suliţă înaltă, cum şi în ziua de astăzi fac împăraţii creştini şi o poartă în fruntea oştilor. Şi-şi puse marele Costandin totă nădejdea într-însa. Deacii, deaca să întări împăratul cu acestu semnu, tote războaele le biruia. Deacii porunci la spurcatul Maxentie să să gătească de războiu, să să bată amîndoi. Deacii să gătiră şi începură a se lovi oştile. Iar pre muncitoriul Maxentie îl coprinsă o frică şi o [174] groază mare de oştile fericitului Costandin împărat şi începu a fugi cu o semă de oameni ai săi. Iar dumneziescul împărat Costandin îl goniia. Iar el fugind, căzu în cursele sale carele le tocmise pentru înşălăciunea lui Costandin. Că făcuse acel împărat muncitoriu, Maxentie, un pod preste o apă mare, cu meşteşug hiclean, şi cugeta să înşale pre Costandin împărat, ca trecîndu-l el pre dînsul să să rumpă şi să să înece bunul şi credinciosul împărat Costandin. Iar durerea lui să întoarse spre capul lui, şi nedreptatea lui să pogorî spre creştetul lui. Că sîngur acel ticălos Maxentie <50r> şi cu ticăloşii lui oameni, fiind de împăratul Costandin goniţi şi apropiiaţi fiind, numai ce-i fu a da pre acel pod, ce făcuse cu vicleşug, iar podul, cu voia lui Dumnezeu, să rumse şi să înecă ocaianicul Maxentie şi cu toţi oamenii săi, cîţi era cu dînsul. Şi să umplu şi pre dînsul cuvintele Scripturii, carele zice: „Pre cai şi pre cei ce încălecase i-au înecat în mare“. Şi să umplu acea apă mare de oameni şi de cai morţi. Şi să umplu şi cuvintele prorocului, carele au zis: „Săpă groapa şi căzu într-însa cel ce o făcuse”.
  Iar cetăţenii din Roma, deaca văzură aşa, ei să umplură de veselie şi cu multă bucurie îşi înălţa mîinile cătră cer. Şi merse împăratul Costandin în Roma cu multă slavă şi, deaca-l văzură ei, îi eşiră înainte toţi domnii cetăţii şi boiarii, mumînile şi fetele, preoţii şi călugării şi călugăriţele cu feţele vesele şi cu suflete curate. Şi da mîna cu dînsul şi slobozea glasuri de mulţumire acelui semnu purtătoriu de biruinţă şi împăratului, pentru căci îi izbăvi dă răul şi vicleanul Maxentie muncitoriul. Deacii, deaca făcură aşa, iar împăratul dărui Romei iar cinstea şi slobozeniia care o avusese mai denainte vreme, şi zise să-şi facă toţi oamenii semnul sfintei <50v> crucii. Şi rădică în mijlocul cetăţii o cruce mare şi o scrise cu slove leteneşti, zicîndu: „Aceasta au slobozit cetatea noastră din munciri şi o au izbăvit“. 
  Iar după acestea, porunci pretutindinea să strîngă moaştele mucenicilor foarte cu cinste şi să le îngroape, şi gonirea care era asupra creştinilor să să contenească şi să să slobozească toţi creştinii dă prin temniţe şi de pre la închisori. Iar limbile cîte era împregur, pînă la ochean, deaca auziră aşa, toţi priimiră acea învăţătură cu dragoste şi să împodobiia cu numele crucii. Şi deşchise împăratul cămărăle cu avuţiia cea împărătească şi o împărţi toată săracilor, şi începu a zidi biserici creştineşti pretutindenea şi le dăruia moşii şi avuţii [175] tuturor, ca un trimisu al lui Dumnezeu şi cercetător, care slujiia şi cu învăţăturile şi cu lucruri. Şi toate cîte poruncea împăratul şi învăţa, era bune şi cu ispravă. Şi adunară săborul slugile lui Dumnezeu în Efes şi în hotarăle lui, şi pacea lui Dumnezeu şi dede acel loc bisericilor. Şi cîţi i să închina din limbi şi i să pleca lui, toţi lăcuia în locurile lor; iar cîţi nu-l asculta, nici i să pleca, el îi gonea den lăcaşurile <51r> lor. Aşa şi într-acesta chip îngăduia lui Dumnezeu acestu împărat credincios, şi cererea şi pohtirea bisericilor nici cum nu o înfrîngea. Pentru aceia şi de la Dumnezeu i să da plată, că toate neamurile păgîneşti le supuse supt dînsul. Şi deaca birui pre toţi împrejurenii săi şi-i supuse suptu biruinţa sa, deacii îl chema oamenii toţi „biruitoriu“. Acestea văzîndu romanii, să bucura şi să veselea foarte. Şi, odată, să împodobiră toţi şi făcură praznicul lui Dumnezeu în 7 zile şi ziseră: „Acesta iaste praznicul biruinţei“. Şi crezură şi cinstitei cruci, şi cu toată inima i să închina şi o săruta, şi pre Costandin, cel ce iaste de-a pururea pomenit biruitoriu, îl slăviia. 
  Deaciia împăratul Costandin căzu în boala care să cheamă mişălie, iar dohtorii cîţi era, toţi să nevoia, cine cu ce ştiia, ca să vindece pre împăratul. Şi munciră cîtăva vreme cu meşteşugurile lor şi nu putură folosi nimic. Deacii ziseră să strîngă coconaşi mititei mici, mulţi, vrînd să-i junghe pre toţi şi să le sprijinească sîngele într-un vas mare, şi să să scalde împăratul într-acel sînge de coconi mici, şi să va curăţi de mişălie. Şi strînseră atîţea coconi, <51v> să-i junghe. Iar împăratul Costandin venea de la vînat şi văzu atîtea mumîni plîngîndu şi văetîndu-se pentru coconaşii lor, şi întrebă ce poate să fie acea gîlceavă şi vaete mari, ce fac acele fămei acolo. Iar slugile îi spuseră, zicînd: „Poruncit-au dohtorii să adunăm coconi mitutei mulţi şi să-i junghe, şi să sprijinească sîngele într-un vas mare, şi să te scalzi măria-ta într-acel vas mare cu sînge, şi te vei curăţi“. Iar împăratul, deaca auzi aşa, i să făcu milă de coconi şi de mumînile lor, şi dede pre toţi coconii în braţele mumînelor lor, şi zise: „Mai bine să pătimescu eu tot aşa rău cu această boală, decît să moară atîţea coconi şi să să topească mumînele lor, de jale şi de dor, şi să fiu eu vinovat a atîta moarte“. Iar noaptea i să arătă în vis Petru şi Pavel, apostolii lui Hristos, şi-i ziseră: „Noi suntem Petru şi Pavel, apostolii lui Hristos, şi ne-au trimis Dumnezeu să-ţi dăm botezul mîntuirii. Deci să trimiţi să chemi pre Silivestru papa, să te îmbăieze în baia botezului şi ţi să va curăţi mişăliia dupre trup, ce o ai pre tine, şi [176] toate păcatele tale, şi vei fi vrednic şi harnec şi împărăţiei ceriului“. Şi într-aceste cuvinte să deşteptă împăratul şi văzu doftorul său gătindu dohtorii, <52r> după cum îi era obiceiul şi orînduiala. Iar el zise cătră dînsul: „De acum să nu mai vii la mine cu dohtorii şi cu meşteşuguri omeneşti, că-mi va ajuta mîna lui Dumnezeu, carea ţine toate“. Şi îndată trimise la fericitul Silivestru, şi veni de-l boteză. Iar deaca-l boteză şi ieşi din crestelniţă, rămase stricăciunea dă pe trupul lui în apă ca nişte solzi de peşte, iar el fu sănătos şi curăţit, şi ieşi vesel cu trupul şi cu sufletul. Şi să boteză cu dînsul şi Crisp, fie-său cel mai mare, şi să îmbrăcară amîndoi în haine albe, slăvindu şi mulţumindu lui Dumnezeu pentru atîtea bunătăţi ce să învredniciră. Şi fiind fericitul Costandin biruitoriu şi ţiitoriu Romei, mulţi pizmaşi de-ai adeverinţei să apropiia de dînsul, şi de multe ori cu multe feliuri de otrăvi îl adăpa, iar el fiind cu mila lui Dumnezeu acoperit şi umbrit, nimic nu-i strica nici să bolnăvea. 
  Deci, după acestea, iar să ridică cu Lichinie, ginerile lui Chesar, asupra lui Maximian. Şi făcură oşti pre mare şi pre uscat, foarte mari şi grele. Iar Maximian, deaca auzi aşa, îşi puse nădejdea în vrăji şi în farmece, şi găti şi el <52v> oşti grele. Şi aşa-i părea şi cugeta că are pre Costandin prinsu şi cu toate oştile, dinpreună cu Lichinie, în mîinele lui. Şi să găti tare împotriva lor, şi le eşi înainte. Şi cum văzu spurcatul Maximian semnul sfintei cruci că-l duc înaintea oştilor, îndată zise vitejilor săi să-l săgete cu săgeţi, să-l lovească şi să-l strice. Şi aşa merseră oştile una spre alta pînă să apropiară bine, şi semnul sfintei cruci tot îl purta înainte. Deci, cum începură a să lovi, îndată cuprinse groaza şi frică pre ceia ce să nădăjduia spre vrăjile lor şi di spaimă mare îşi lepădă Maximian şi caftanul cel împărătescu, gravaniu, den spinare, şi fugi. Şi iată, cel ce să nădăjduia spre vrăji şi pre mulţimea oştilor sale, cum fugi şi fu lipsit de toate şi fu gonit den sat în sat. Iar spurcaţii săi dumnezei şi vrăjitorii, ca nişte mincinoşi şi înşălători, toţi fură tăiaţi şi fărîmaţi. Şi se povesteşte că atîta moarte şi tăiare s-au făcut atunci, cît n-au fost altă dată de’nceputul lumii. 
  Şi-i era voia lui Costandin să prinză şi pre Maximian, iar Dumnezeu nu vru, ci porni <53r> altă mînie pre dînsul, că căzu întraltă urgie şi mînie mai mare, că de viu i să împuţiră toate mădularele lui şi i să tîriia tote dînlăuntrurile pre pămîntu. Deacii îi săriră ohcii amîndoi şi fu orbu, şi-i căzu toată carnea dupre oase şi aşa, întru această groaznică şi [177] cumplită mînie a lui Dumnezeu, cîtăva vreme pătimind, muri. Şi-i merse sufletul la un loc cu idolii săi, în munca cea netrecătoare. Şi aşa fură idolii stricaţi şi răsipiţi dentre dînşii, şi să făcu pace şi linişte mare în lume, şi să tocmiră toate cu blîndeţe. După acestea, fu Costandin împărat a toată lumea şi singur biruitoriu, că păgînătatea o strică de tot şi arătă tuturor semnul şi biruinţa crucii. 
  Şi era o cetăţue mitutea, care o cema Viza, care o zidise Manasiia, împăratul Iudei, în zilele lui, şi-i pusese numele Vizantiia, şi numai într-aceia lăcuia cîţiva păgîni foarte răi şi iuţi, şi pre aceia nimeni niciodată nu-i supusese supt dînşii. Iar împăratul Costandin merse şi la dînşii să-i bată şi săi supue suptu ascultarea lui, iar ei încă să gătiră de războiu şi să loviră cu Costandin, şi-l biruiră <53v> şi-i uciseră atîtea oşti. Iar a doao zi, iar merse Costandin spre dînşii cu războiu, iar ei îl înfrînseră iarăşi şi-l biruiră. Deacii seara, deaca începu a înnopta, era împăratul Costandin afară şi să mira cum şi ce va să facă, şi era încungiurat de cugete şi de nepricepere. Iar el îşi aruncă ochii în sus cătră cer şi văzu pre ceriu scrise slove de stele, şi acele slove zicea aşa: „Chiamă-mă în ziua grijii tale, şi te voi izbăvi şi mă vei proslăvi“. Iar împăratul să mira şi de aceasta, şi iar nu se pricepea ce va să fie. Şi mai căută şi a doa oară spre ceriu şi văzu o cruce făcută de stele pre ceriu şi scrisă cu slove, şi acele slove zicea aşa: „Cu acestu semnu vei piiarde pre toţi vrăjmaşii tăi“. 
  Deacii Costandin îndată-şi scoase cuţitul şi făcu o cruce de lemnu şi o puse într-o prăjină lungă şi zise să meargă cu dînsa tot înaintea oştilor. Iar a doao zi iar să loviră oştile, şi-i birui Costandin şi-i sparse de tot, şi nu mai fu acea cetate samovolnică, ci fu supusă suptu Costandin, şi plecă toată lumea supt biruinţa lui. 
  Iar cînd vru să meargă de la sfîntul şi a toată lumea săbor cel dentîi <54r> patriarhul Macarie la Ierusalim, iar fericitul Costandin împărat îi zise să caute locul învierii Domnului nostru Iisus Hristos şi locul ţestului, Golgotha, aşijderea şi făcătoriul de viaţă lemnu. Şi zise împăratul să meargă şi sfînta a lui mumă Elena, şi dede pre seama ei toată oblăduirea împărătească dentr-acolo. Iar preste puţină vreme, văzu sfînta Elena în vis o lumină, şi era acea lumină foarte luminoasă şi strălucea atîta cît nu poate omul să spue. Şi-i zise acea lumină: „Să mergi în Ierusalim şi să cauţi să afli făcătoarea de viaţă cruce şi mormîntul şi locurile cele sfinte foarte cu de-adinsul, care le-au ascunsu şi le-au îngropat jidovii de pizmă“. Iar ia, cum să dăşteptă, îndată spuse iubitului [178] său fiiu, marelui Costandin împărat, acea vedere. Iar împăratul, deaca auzi aşa, să umplu de bucurie şi fu foarte voiuos să să afle acelea toate, şi găti pre mumă-sa cu atîta cinste cum să cade mumei unui împărat, şi-i dede avuţie multă şi o trimise la Ierusalim. Iar fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, deaca auzi că vine sfînta Elena, muma marelui Costandin împărat, eşi în timpinarea ei cu <54v> mare cinste. Şi, deaca veniră şi intrară în cetate, începură cu multă nevoinţă şi osteneală a căuta acele lucruri sfinte şi minunate dumnezieşti, şi să nevoia cu ajun şi cu post şi cu rugăciuni pentru dînsele, şi cu tot de-adinsul căuta. Pentru aceia şi Dumnezeu, care iaste Domn minunilor, nu apesti mult să nu auză rugăciunea lor şi să le vază ostenelele lor, ci descoperi fericitului Macarie în vis toate pre amăruntul. Iar Adrian împărat făcuse capişte mare deasupra sfîntului a lui Dumnezeu mormîntu, foarte frumoasă, şi o împodobise cu multe lucruri scumpe, şi făcuse idol pre spurcata şi pîngărita  dumnezăoae Afrodita şi o pusese în-tr-însa. Iar sfînta şi împărăteasa Elena, avîndu puterea şi biruinţa împărăţiei în mîna ei, zise, dinpreună cu fericitul Macarie, de sparse şi răsipiră acea capişte de tot. Şi fusese acea capişte foarte cu nişte merşterşuguri frumoase şi minunate; iar deaca o sparseră şi săpară mult în pămînt, iată să ivi sfîntul mormîntu şi locul ţestului, şi lîngă acestia aproape, mai spre răsărit puţinel, aflară şi 3 cruci îngropate. Deacii săpară iar mult şi aflară şi cinstitele piroane cu care ucigaşii de Dumnezeu jidovii <55r> înpironase pre cruce dumnezeescul trup al Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi nu putea cunoaşte carea era crucea pre care să răstignise Hristos, şi era pentru acel lucru sfînta Elena foarte tristă şi în grijă mare. Iar Dumnezeu dede minte şi cuget ca acesta dumneziescu şi minunat patriarhului Macarie. Că era o jupîneasă mare şi de neam vestit bolnavă spre moarte, şi trăgea numai să-i iasă sufletul. Iar patriarhul luo crucile cîte trele şi merse cu dînsele la acea jupîneasă şi puse lîngă dînsa crucile pre rînd cîte una. Iar cum puse crucea care fusese a lui Hristos, într-acela ceas să sănătoşi acea jupîneasă şi să sculă ca din morţi, lăudînd şi slăvind pre Dumnezeu. Iar preafericita Elena, deaca văzu aşa, se umplu de bucurie nespusă şi cîntă lui Dumnezeu cîntec de laudă şi zise: „O, prea dulce Iisuse, cum eu fiind neharnică şi nevrednică, iar tu m-ai învrednicit la atîtea minuni şi mile!“. 
  Deacii să auzi vestea aceasta pretutindenea şi să adună mult nărod de oameni şi zise să vază acea cruce sfîntă şi făcătoare de viaţă. Iar fericitul Macarie patriarhul să sui pre amvon şi rădică sfînta cruce a lui <55v> Hristos în sus şi o arătă de o [179] văzu tot nărodul. Iar sfînta Elena luo o parte oarece din cinstita cruce şi cu cinstitele piroane de le ţinea la dînsa, cu multă frică şi cu multă cinste, că vrea să le trimiţă fie-său Costandin la Vizantiia. Iar ceialaltă cruce, de care luase, Elena împărăteasa o dede lui Macarie patriarhul şi zise să o arate tuturor năroadelor cîte vor veni să o vază. Şi zise deacii împărăteasa să zidească biserică în locul unde se află sfînta cruce, aşijderea şi pre sfîntu mormîntu a lui Hristos, iar alta în locul ţestului şi alta în Ghethsimaniia, în numele sfintei maicii lui Dumnezeu, unde iaste mormîntul ei. Şi zic mulţi că acolo iaste locul Văii Plîngerii şi pîrîul Chedrului şi valea Asafatului şi grădina în care fu Hristos vîndut şi locul în care să rugă Hristos în noaptea care-l vindea. Deacii merse sfînta Elena spre răsărit şi să urcă în muntele Emonului, den care fu Domnul Hristos ridicat şi înălţat cu un nor la ceriu, şi zidi şi acolo biserică. După aceasta merse la mormîntul lui Lazar, la Vithaniia, şi stătu <56r> den afară de cetate, ca la 2 poprişti, şi plînse cu lacrăme ca de foc şi să rugă mult acolo, şi zidi şi acolo biserică, în numele sfîntului Lazar cel drept. Apoi merse la apa Iordanului, unde omorî Dumnezeu păcatul cel mare a toată lumea, şi zidi şi acolo biserică foarte minunată. Deacii trecu Iordanul şi află peştera în care lăcuise cinstitul şi sfîntul Ioan Predteciu, şi făcu şi într-însa biserică pre numele lui Ioan Predteci. Aşijderea zidi biserică şi în locul cela unde să luo Ilie prorocul ca la ceriu, în numele prorocului. Şi mai merse 4 zile şi ajunse la oraşul Tiveriei, şi află locul carele-i zicea locul a 12 scaune, unde şăzuse Domnul Hristos şi înmulţi pîinea, de sătură din 5 pîini şi 5 peşti 5.000 de oameni, făr' de muieri şi făr' de copii. Şi încungiură sfînta Elena toate hotarăle Tiveriei şi porunci de zidi biserică în numele şi în slava Domnului nostru Iisus Hristos. Aşijderea merse şi la locul cela ce tămădui Hristos pre muiarea ceia <56v> ce-i curgea sînge, şi zidi acolo biserică în numele cinstitei cruci. Deacii merse la Marea Teveriadului, unde mersese ucenicii la vînătoare de peşte, iar Hristos, după înviiare, li să arătă şi acolo, cînd puseră peştii pre cărbuni şi prinseră 153 de peşti, şi zidi şi acolo biserică în numele apostolilor. Iar de acolo, mai merse ca la 2 poprişte şi găsi unde fusese casa Mariei Magdaliniei, şi zidi şi acolo biserică. Deacii întră în cetatea Tiveriei şi află casa soacrei lui Petru şi zidi şi acolo biserică în numele sfîntului apostol Petru. Deacii să urcă în muntele Thavorului şi află locul unde să închipui Domnul nostru Iisus Hristos, şi zidi biserică şi acolo. Iar de-acolea merse în Nazaret, unde aduse Gavriil arhanghel preacuratei [180] fecioarei Mariei glas de bucurie (şi-i spuse că va să să nască dintr-însa cuvîntul lui Dumnezeu cu trup), şi acolo iar zidi biserică în numele maicii lui Dumnezeu. Aşijderea făcu biserică şi în locul casei în carea făcu Hristos apa vin. Iar de acolea merse în Vithleemul jidovescu (unde să născuse trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos), şi zidi acolo biserică mare în făptură de cruce, cu strane în numele lui Hristos, <57r> Dumnezeul nostru. Şi iar zidi biserică în locul care fură ucişi de Irod cei patrusprăzece mii de coconaşi mititei, şi-i puse hramul în numele lor. Într-acestaşi chip şi în locul carele spuse îngerul păstorilor veste bună şi să bucurară cu bucurie mare, şi zidi biserică în numele preacuratei de Dumnezeu născătoarei şi a lui Iosif, logodnicul ei. Deacii să sui şi în sfîntul Sion, carele iaste spre amiiază-zi, şi acolo zidi fericita Elena biserică naltă şi mare şi o învăli cu plumbul, şi făcu curţile Caiafei biserică în numele sfinţilor şi mai marilor apostoli Petru şi Pavel. Şi nu făcu numai aceste biserici, ci şi altele multe pren multe locuri, în valea Ieremiei prorocul şi la fîntîna Siloamului şi la Lithostroton. Aşijderea zidi biserică şi sfîntului Chira şi lui Ioan, şi iarăşi la stejariul Mamvriei – zidi biserică, şi la locul olariului. 
  Deacii, deaca isprăvi sfînta Elena ţmpărăteasa acestea toate şi le tocmi cum să cade, muma marelui Costandin împărat dede acestor biserici multe oraşe şi sate şi alte avuţii multe. <57v> Iar sfintele icoane le ferecă tot cu argint şi le polei şi le împodobi cu pietri scumpe şi cu mărgăritar. Aşijderea le dede vase sfinte şi scumpe acelor biserici şi alte avuţii, şi galbeni de aur mulţi le împărţi. Şi dede şi săracilor milă. Şi dărui pre sfîntul şi marele patriarh Macarie cu multe daruri împărăteşti, şi să întoarse iar la fie-său, marele şi credinciosul împărat Costandin. 
  Iar împăratul Costandin, deaca văzu aşa, să bucură foarte şi să veseli, şi luo acea parte ce era luată den sfînta cruce şi o sărută şi o puse într-o lăcricioară aur. Iar din piroanele acelea îşi ferecă cu 3 coiful cîtvaşi, iar unul şi-l puse la gherdanul de la raftul calului, şi să umplu cuvîntul carele au zis prorocu: „În zilele acelea va fi sfinţirea Dumnezeului atotţiitoriului la raftul calului împăratului II. Şi să veselea împăratul de acelea foarte <58r> şi să bucura şi făcea praznice şi mulţumiia lui Dumnezeu, căruia îl făcuse şi-l dăruise [181] cu atîta bine. Şi să osteni cu dor şi cu pohtă multă, carea avea pentru semnul şi ajutoriul crucii în toate războaele sale. Şi făcu 3 cruci pre numărul ce i să arătase în oşti, că întîi i să arătasă la Roma, a doao la Vizantiia, iar a treia oară, cînd făcu pod preste Dunăre. Şi-i puse numele cei dintîi IS, iar cei de a doao HS, iar a treia NIKA .
  Iar Eraclie mpărat le puse numele anikitos (ce să zice nebiruit), care stau şi pînă în ziua de astăzi pre un stîlpu. Şi zic mulţi că să pogoară şi acum îngerul lui Dumnezeu de trei ori într-un an la acel stîlpu, de cădeşte acele 3 cruci şi cîntă cîntarea heruvimilor, în luna lui mai, în 7 zile, şi în luna lui septemvrie în 14 zile, şi cînd iaste a treia săptămînă din postul cel mare. 
  Deacii, de atunci porunci împăratul să nu să mai răstignească vinovaţii pre cruce, că crucea iaste blagoslovită, iar nu iaste blestemată, că Hristos pre cruce <58v> au dăruit spăseniia tuturor oamenilor. Drept aceia cine va răstigni vinovatul pre cruce, să să omoare şi acela. 
  Iar fericita Elena, muma împăratului Costandin, lăcui cîtăva vreme cu fie-său; de-acii să duse la Roma şi acolo trăi puţinel tot în viaţă bună şi cinstită, şi să prestevi, fiind de 80 de ani, şi-şi tocmi toate lucrurile în urmă bine şi cum să cade. 
  Iar bunul şi credinciosul împărat Costandin, deaca birui toate ţinuturile şi le supuse supt ascultarea lui, şi să umplu toate bisericile de pacea cea dumnezeiască, îi părea foarte bine. Şi zise boiarilor săi: cîţi să vor apuca di cărţi şi vor ceti scripturile şi învăţăturile dumnezeeşti, să-şi înalţe firea şi cugetul cătră vederea dumnezeiască şi să ia aminte ce zic scripturile. Şi, cănd vor sta spre rugă, să-şi rădice mîinile cătră ceriu şi de acolo de la cer să-şi ceae ajutor. Aşijderea puse lege şi obicei să sărbeze dumineca, că iaste ziua dintîi a săptămînii, întru care ne-au dăruit Dumnezeu izbăvire. Iar pre preoţi şi pre diaconi îi cinsti cu cinste mare şi-i învăţă să facă dumineca slujbă mai multă şi rugăciuni mai cuvioase pretutindenea, decît în cele zile. Aşijderea să postească <59r> vinerea, pentru pomenirea morţii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi zise să meargă toţi oamenii la biserici să să roage şi, deaca vor întra în biserică, să îngăduiască pînă vor sfîrşi slujba, să nu iasă. 
  Iar pre slujitori şi pre oamenii cei de oaste îi învăţa aşa: cînd vor fi în oaste, iar ei să iasă la un cîmpu curat şi să [182] tacă toţi şi să să roage lui Dumnezeu încitişor, iar cu toată inima. Şi pre Dumnezeu să-l ştie şi să-l crează, că el iaste dătător de bine. Şi cînd să vor ruga, să-şi rădice mîinile cătră ceriu şi să zică: „Pre tine singur te ştim Dumnezeu şi împărat, pre tine singur te mărturisim că eşti ajutătoriu, de la tine cerem cele ce suntu de biruinţă să luom, cu tine am biruit vrăjmaşii cei puternici, de la tine cunoaştem, că ne iaste mila şi începutul bunătăţilor şi pre tine ne vom nădăjdui şi în veacul ce va să fie. Toţi suntem robii tăi, pentr-aceia ţie ne rugăm să păzeşti pre împăratul nostru cu îndelungată viaţă şi biruitoare“. Aşa puse lege şi obiceiu să facă toţi ostaşii şi să să roage lui Dumnezeu. Iar el singur să închidea cîte într-o cămară şi vorbiia cu Dumnezeu şi să ruga să dobîndească binele cel ce va să fie. Iar cînd era zile mari şi praznice dumnizieşti, <59v> atuncea ajuna mai mult şi să postea şi cu tot sufletul şi cu toată tăriia făcea rugăciuni sfinte. Iar în luminata noapte a sfintelor Paşti, toată noaptea priveghea şi învăţa de punea făclii mari prin toate turnurile şi pren toată cetatea, de ardea toată noaptea. Deacii, deaca să făcea ziuo, în ziua de Paşti împărţea milă tuturor limbilor şi tuturor oamenilor şi da tuturor den dăstul. 
  Iar cînd fuse odată, chemă pre toţi arhiereii la masă şi zise cătră dînşii aşa: „Eu mila şi cu ajutoriul lui Dumnezeu a atîta milă şi cinste m-am învrednicit, cît n-au avut nici un împărat cîţi au fost mai nainte de mine, şi atîta chibzuială am dobîndit, cît n-au avut altul. Şi după acestea m-am învrednicit de m-am îndulcit şi de a voastră blagoslovenie a atîţea părinţi sfinţi şi a atîtea chipuri îngereşti şi a atîtea slugi ale lui Dumnezeu. Ci pentru căci nu iaste altă rînduială mai aproape, pre după îngeri, de Dumnezeu, decît rînduiala preoţiei, drept aceia pohtescu şi eu şi dorescu ca, de ar putea fi putinţă, de voi să mă alătur şi eu şi să fiu părtaş darului preotescu“. Iar ei îi răspunseră cu <60r> feţe vesele şi cu suflete bucuroase şi cu blînde cuvinte ziseră: „O, împărate, pre tine Dumnezeu te-au pus arhiereu, să socoteşti toate şi să bagi seama de cei mai mici, ca de ceia ce-ţi sunt daţi de Dumnezeu pre seama ta, şi cît vei putea să-ţi petreci traiul şi viaţa cu bună credinţă şi cu curăţie, şi vei lua dintr-însele cununa cea cinstită a sfinţilor, care iaste neschimbată şi netrecătoare“. 
  După aceia făcu obicei şi lege, nici cum creştinul să nu fie slugă sau rob la ovreiu, ci să fie toţi ertaţi şi slobozi. Aşijderea cei ce nu vrea să să însoare, ci vor vrea să petreacă în curăţie şi în juniia lor, să să hrănească din biserici şi [183] dintr-ale bisericii să li să dea cele ce le vor trebui. Iar bisericilor le da de la împăratul încă şi mai multu decăt le trebuia, unele ori le da moşii, alte ori avuţie. Aşijderea miluia şi săracii şi mişălii şi văduvele, şi le da şi haine şi bucate şi arginturi tuturor den dăstul. Şi avea în gînd totdeauna frica şi judecata lui Dumnezeu şi cu învăţăturile sale, ca cu nişte săgeţi, pătrundea şi rănea inimile oamenilor celor răi şi lacomi. Şi să nevoia să aducă pre toţi întru frica lui Dumnezeu. 
  Şi cînd mergea departe într-alte ţări păgîne, el să ruga episcopilor şi arhiereilor să meargă cu dînsul, că nu vrea cît de puţintel să să despartă de dînşii. Şi purta biserica lui Dumnezeu tot cu dînsul, că nu vrea nici la război să se lipsească de darul bisericii. Iar arhiereilor le părea bine de aceasta şi nu voia nici ei nimic să să dezlipească de dînsul; că vedea că-şi pleacă împăratul cinstea împărăţiei sale de tot şi şi-o supune supt dumnezeiasca biserică. 
  Şi-şi învăţa împăratul feciorii săi să se ţie de credinţa cea bună şi adevărată, iar de învăţăturile cele rele şi de erese să să întoarcă şi să să ferească foarte tare. Iar mai vîrtos să-şi pue toată nădejdea şi să crează în Hristos, cu tot sufletul şi aceluia să se închine şi aceluia să slujască şi pre acela să-l ţie făcător şi tocmitoriu a toată făptura. Aşijderea îi învaţă şi de altele de toate. 
  Şi împărăţi ani 32, fără 2 luni, iar toată viaţa lui fu 66 de ani şi îşi petrecu toată viaţa sa cu cinste şi cu curăţie şi cu <61r> bunătăţi. Iar chipul lui era aşa; pre toţi lumina cu bărbăţiia sa, şi era viteaz, ascuţit la minte, la cuvîntu pilduitoriu, judecător drept, în milostenie gata, la obraz frumos, în credinţă tare şi neclătit, cu căutare frumoasă, cu firea veselă, mijlociu cu statul, supţire la grumazi, rumen la obraz, părul capului cam rar, cu barba nu foarte multă, frumos la ochi. Şi era tuturor oamenilor drag şi era blîndu, bunişor, smerit, duios şi iubitoriu de oameni. Iar era şi batjocorit şi grăit de rău de ceia ce nu umbla pre dreptatea lui Dumnezeu, ce numai în faţă să arăta creştini şi credincioşii, iar lucrurile lor era tot rele şi păgîneşti. Şi le era picioarele iuţi şi alergătoare întru toate cărările lor spre dosăzi şi spre vărsări de sînge. Deci, cît împuta aceştea împăratului pentru lucrurile sale cele bune, el atîta să făcea mai înţeleptu şi mai bun şi mai blînd. Şi nu vrea nici cum să să întocmească şi să să împotrivească lucrurilor şi vorbelor lor cele rele şi îndrăcite. Şi ajunse pre aceia curînd urgiia şi mîniia lui Dumnezeu <61v> şi periră. Iar împăratul păzea însuşi oamenii săi foarte bine şi făr' de vătămare, şi tocmai legea lui Dumnezeu foarte bine [184] şi bisericile. Şi îşi aşăză domnii şi boiarii şi altele toate le alcătui toate foarte bine şi frumos, care cu nevoe să vor uita, că sunt spre folosinţa tuturor oamenilor. Deacii, odată, avînd el întîmplare bună şi văzînd pre toţi adunaţi împrejurul lui pentru învăţătura, că cu tot sufletul pohtiia, cînd va fi aproape de petrecaniia sa, să vază lîngă sine pre toţi domnii şi boiarii săi, să-i înveţe şi să le spue ce locuri de minunate suntu păzite şi tocmite de Dumnezeu celor buni şi celor ce-l iubescu, ce frumuseţi, ce plată, ce cunuci, ce cinsti, ce bucurii şi ce lăcaşuri. Aşijderea şi pre cei ce fac rău şi umblă fără dreptate, ce răutăţi îi aşteaptă, ce munci, ce ispitiri drăceşti. Şi învăţă pre toţi într-un chip de toate de acestea, cela ce iaste întocma cu apostolii, fericitul Costandin. 
  Iar cînd să pricepu că i să apropie ceasul să meargă cătră Dumnezeu, i să bucură sufletul foarte şi tocmi toate lucrurile împărăteşti pre rînd, şi-i opri cu învăţătura <62r> mare, zicînd: „După petrecaniia mea, să nu fie în urmă niscare plîngeri sau niscare mestecături, că mie îmi pare bine căci mă dăsparţu dintr-acest trup şi mă duc să mă lăcuescu cu Hristos“. Iar domnii şi boiarii lui, deaca auziră aşa şi deaca văzură că i s-au apropiat ceasul morţii, sloboziră glas de vaete şi plîngere mare, atîta cît să umplu tot văzduhul şi slava ceriului. Iar Costandin zise cătră dînşii cu glas blîndecel şi de mîngîiare, grăind: „Acum v-aţi dăstoinicit vieţii cei de veci, acum aţi aflat calea credinţei cei adevărate, deci într-aceasta să lăcuiţi şi într-însa să vă întăriţi, şi să fie cu voi Dumnezeul păcii“. Şi să pristăvi sfîntul şi marele Costandin împărat în ziua de praznicul Rusaliilor, cîndu s-au pogorît duhul sfîntu în chip de foc spre sfinţii apostoli, cînd fu soarele amiază-zi. Şi fu sufletul lui luat şi priimit de Hristos, pre care-l şi iubiia, iar trupul, căci fu din pămîntu, să lăsă pre pămîntu rudeniilor şi oamenilor lui celor pămînteşti. Deaca i să duse sufletul cătră adeverinţa cea curată şi luo plata <62v> cea bună, ca un lucrător harnec şi vrednic platei sale. Iar slugile sale, deaca văzură lucrul carele ei nu să nădăjduia, îşi spărgea hainele şi-şi zmulgea părul şi-şi plîngea pustiirea lor, căci au rămas de păstoriul cel bun şi de stăpînul cel blîndu şi milostiv. Şi să făcu atîta plîngere de năroade, cît să umplu aerul de tînguiala lor, şi ajunseră suspinile lor pîn’ la ceriu. Deacii merseră toate oştile şi-i luară trupul de-l băgară într-un coşciug, care îl făcuse el încă în viiaţa sa, şi căzu tot nărodul cît era acolo în genuche şi i să închina ca unui viu şi săruta coşciugul şi zicea: „Dupre Dumnezeu, noi pre acesta sărutăm, ca pre un dătăror de binele nostru. Că acesta ne-au scos den-tunerec la lumina cea dreaptă a adeverinţii şi toată cinstea ce i să cădea, fiind mortu, ei îi [185] făcea ca unui viu. Deacii făcură bani şi scriseră într-înşii numele lui şi chipul, ca cum ar fi înălţat în ceriu. Atîta cinste-i făcură domnii şi boiarii în urmă, pentru dragostea ce avusese <63r> cătră dînsul. Aşa fu viaţa marelui Costandin şi dreptăţi ca acestea făcu. 

  Vezi, iubitul mieu fiiu, că Costandin, marele împărat şi îngăduitoriul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfînt si slăvit, carele fu mai mare înaintea lui Dumnezeu pentru bunătăţile lui decît toţi împăraţii den veac, şi pentru dreptăţile lui i să arătă semnul crucii lui Dumnezeu făcut pre cer de stele, în vreme de amiază-zi, şi strălucea mai vîrtos decît soarele, şi era scris cu slove leteneşti, şi acele slove să înţelegea aşa: „Costandine, cu aceasta vei birui“. Şi i să întîmplă de-i fu arătată ăntîi, cînd vru să să bată cu Maxentie împărat. Deacii, deaca muri şi să sfîrşi Maxentie înecat, iar el mărturisi semnul sfintei cruci pretutindinea, şi făcu cruce mare şi o puse în mijlocul cetăţii Romei şi o scrise cu slove leteneşti, aşa zicînd, adecă: „Aceasta au izbăvit cetatea noastră den muncă“. 
  Vezi mulţămirea împăratului, carea dede lui Dumnezeu pentru arătarea ce i-au arătat şi pentru alte bunătăţi ce-i da, pentru toate îi mulţumiia cu credinţă şi-l lăuda. Şi atîta era care iaste acum între sfinţi, marele împărat Costandin, întru toate <63v> bunătăţile şi curăţiile desăvîrşit, cît văzuşi că, odată, şăzîndu la masă cu arhiereii, îi rugă cu mare voire şi pohtă, ca să cheme şi pre dînsul darul duhului sfînt şi să-l facă preot. Deacii, cîndu să bătea cu turcii de la Vizantiia, el căută spre ceriu şi văzu scris ceriul cu stele, şi zicea acele scripturi aşa: „Chiamă în ziua grijii tale şi te voi izbăvi şi mă vei proslăvi“. Aşa şi tu, fătul mieu, să chemi pre Dumnezeu şi în vremile cele bune şi de pace, şi în vremile cele de grijă, şi să te păzeşti în curăţie. Deacii-ţi va ajuta Dumnezeu întru toate, ca şi cum auzişi că au ajutat marelui împăratului şi blîndului Costandin şi a altora a mulţi au ajutat, carii au făcut voia lui. Pentru aceasta, fiind împăratul Costandin în nedomirire, să mira ce va să fie acele cuvinte, ce fură semnate pre cer; şi mai căuta şi a doa oara spre cer şi văzu cruce făcută de stele pre cer şi scrise slove, şi zicea aşa: „Cu acest semnu vei birui pre toţi vrăjmaşii tăi“. Iar el, numaidecît îl luo, cuţitul, şi făcu o cruce de lemnu şi o puse într-o prăjină naltă şi zise să o ducă tot înaintea oştilor. Deacii, a doao zi dimineaţa, cum să loviră oştile, <64r> îndată [186] fură turcii biruiţi. Iar măcar deşi fu Costandin prinsu de turci întîi şi vrură să-l junghe şi să-l facă jirtvă spurcaţilor lor idoli, iar fu degrab’ scos, si-l izbăvi Dumnezeu din mîinele lor. Că zice apostolul, că ştie să mîntuiască Dumnezeu pre cei drepţi, iar pre cei păcătoşi să-i muncească în ziua mîniei. Că iată, Dumnezeu îi zise: „Chiamă-mă în ziua grijii tale şi te voi izbăvi şi mă vei lăuda“. Şi iarăşi mai iaste scris în Sfînta Scriptură şi zice: „Înălţa-voi pre cei ce mă vor înălţa“. Că cît fură slugile lui Costandin împărat de biruite de păgîni de la război şi goniţi şi răsipiţi şi tăiaţi de perşi, iar ei ştiind pre stăpînul şi împăratul lor prinsu şi rob şi scos spre junghere, numaidecît să adunară iarăşi într-ascunsu şi năvăliră de apucară armele persilor şi întrară într-înşii, şi luară întîi pre Costandin împăratul lor între dînşii. Deacii începură făr' de milă a tăia pre perşi. 
  O, mare înţelepţie a slugilor celor drepte şi credincioase, cum atunce scăpase şi fugise den periciune şi iarăşi într-aceia dată merseră şi-şi dederă viaţa morţii, pentru stăpînul lor cel drag! Dreptu aceia iaste fericit şi de Dumnezeu şi de oameni, cela ce-şi pune <64v> sufletul pentru priiatenul său, şi vor avea şi plată mai mare de la Dumnezeu ceia ce-şi pun capetele pentru stăpînii lor. Iar cel ce nu se va nevoi să slujască stăpînului şi domnului său cu credinţă şi cu dreptate, acela iaste osîndit de Dumnezeu. Că să cade omului să slujască cu frică şi cu cutremur Dumnezeului său, căruia l-au făcut şi l-au zidit. Aşijderea să slujască şi domnu-său, că iaste zis: „Cel ce să potriveşte stăpînului, acela lui Dumnezeu să potriveşte“. 
  Dar cine iaste cel ce să potriveşte stăpînului său? Iaste cel ce să rădică cu ficleşug asupra domnului său. Şi unul ca acesta să împotriveşte cu Iuda vînzătoriul. Că să sculă Iuda cu nebunie şi cu pizmă nebunească şi vîndu pre Hristos, stăpînul şi Dumnezeul său. Drept aceia fu judecat pre dreptate şi pre vina sa, că fu lepădat den ceata apostolilor şi den slava lui Dumnezeu, ca şi diavolul. Că el încă să trufi şi vru să fie mai mare decît Dumnezeu care-l făcuse, şi zise: „Merge-voi şi-mi voiu pune scaunul deasupra norilor şi voi fi întocma lui Dumnezeu“. Pentru aceia să făcu drac întunecat şi fu lepădat den ceriu, si-l aşteaptă acum focul gheenii cel nestinsu. Aşijderea să sculă Adam, omul cel dintîi, spre domnie <65r> şi spre împărăţie, şi vru să fie Dumnezeu pre pămînt, iar el nu fu. Că de la Dumnezeu să dă împărăţiia şi domniia, şi pre pămîntu, şi în ceriu. Pentru aceia [187] fu osîndit şi aruncat întru întunerecele iadului, pînă ce veni Hristos, şi fu legat cu legături ne-dezlegătoare. Iată că zice că au fost şi Adam legat numai pînă la venirea lui Hristos şi osîndit în muncă, iar roada lui şi după venirea lui Hristos va fi osîndită şi aruncată în focul cel nestinsu. Însă carii vor face rău şi vor umbla denafară de lege înaintea lui Dumnezeu şi înaintea împăraţilor şi a domnilor dupre pămînt? Pentru că zice Dumnezeu cătră Samuil prorocul: „Suitu-s-au strigarea şi suspinile săracilor înaintea mea, deci pasă şi le pune împărat“. Aşijderea zice şi de domni şi de împăraţi, că de vor fi ei aleşi şi puşi de Dumnezeu şi de vor face voile şi poruncile lui cu adevărat, deacii şi Dumnezeu de-a pururea şi în tot locul va fi cu dînşii. Şi măcar de le-ar fi toată lumea pizmaşi şi să să scoale cu vrăjmăşii şi cu oşti asupra lor, nimic nu le va strica, ci <65v> încă mai multu vor aţîţa mîniia lui Dumnezeu şi vor aprinde focul cel de veci în capetele lor şi în cestu veac şi în cel ce va să fie. 
  Pentr-aceia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici ţăran, nici nimeni să-şi rădice firea şi gîndul, cu meşteşug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul şi spre domnul şi stăpînul lor. Că cel ce să va ispiti a-şi rădica mîna asupra stăpînului său fără dreptate şi asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu şi unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă îşi va aduce mîniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, şi urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dînsul. Că împărăţiia şi domniia a împăraţilor şi domnilor, care iaste pre împăraţii şi domnii cei credincioşi şi drepţi, aceia iaste împărăţie şi domnie cerească. Şi Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat şi va judeca lumea pre dreptate. 
  Dreptu aceia, fieştecărui împărat sau domn căruia i să dă împărăţiia şi domniia, den mila lui Dumnezeu să dă şi să trimete pre cine-i iaste lui voia. Că împărăţiile <66r> şi judecăţile ale lui Dumnezeu sîntu, şi pentru aceia să dau împărăţiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate, iar pre cei răi, carii fac fărdelege, să-i judece cu caznă şi cu certare. Pentru că nimunui, niciodată, n-au împărţit, nici i-au dat Dumnezeu să facă lucruri rele şi nedrepte, nici i-au trimis cugete spurcate, nici în inima nimunui n-au sădit Dumnezeu cugete şi gînduri hiclene. Ce tot cu meşteşugul diavolului să aţîţă acestea toate. Că tot diavolul, toate lucrurile cele rele, cu îndemnarea lui să fac, iar nu cu socoteala lui Dumnezeu. Că de Saul diavolul să apropie şi-i aţîţă gîndu [188] rău şi-l îndemnă ca să ucidă pre împăratul şi îngăduitoriul lui Dumnezeu, pre David. Iar apoi el însuşi fu ispitit de mîniia lui Dumnezeu şi să lăsă el însuşi în ţapa lui, şi i se pătrunse inima de arma sa, şi aşa rău să sfîrşi. 
   
   <66v> AICI S-AU SCULAT AVESALOM ASUPRA TĂTÎNE-SĂU, LUI DAVID 
  Aici s-au sculat aşijderea Avesalom asupra tătîne-său, lui David, să-i ia împărăţiia, fiind îndemnat de diavolul. Pentru aceia muri şi el săgetat pren inimă şi rău să sfîrşi, cum vei vedea mai nainte scris pre scurt. 
  Cînd vru Avesalom să să scoale spre împărăţie, el zise cătră Ahitofel, svetnicul său cel mare: „Sfătuiţi-vă acum, să vedem ce vom face!“. Iar Ahitofel zise: „Pasă dă te culcă şi tu cu posadnicile tătîne-tău, lui David, care le-au lăsat să-i păzească casa, şi vor auzi toţi israilitenii că ţe-ai bătut joc de dînsul şi deacii vor fi cu tine“. Iar Avesalom tinse zăvese în divanul cel mare al lui David şi merse de să culcă cu posadnicile tătîne-său înaintea tuturor israilitenilor. Că aşa era sfatul lui Ahitofel cătră Avesalom mai nainte de David, ca cînd ar întreba cineva de cuvîntul lui Dumnezeu. Deacii zise Ahitofel cătră Avesalom: „Să-mi aleg cu mine 12.000 de oameni şi să mergu cu dînşii la noapte să gonescu pre David, pînă îl voi ajunge. Deacii oştile lui fiind toate ostenite, vor fugi şi să vor răsipi, iar împăratul David va rămînea singur şi-l voi <67r> ucide. Şi voi întoarce toate oştile lui, de vor veni la tine, ca cum să întoarce o nevastă cătră bărbatul său. Căci că tu numai sufletul lui vei şi pohteşti, iar alalţi oameni vor avea toţi pace. Şi plăcu acestu sfat lui Avesalom şi zise: „Chemaţi şi pre Husie Arahiin, să vedem şi el ce sfat ne va da“. Şi deaca-l chemară zise Avesalom: „Iată cum sfătui Ahitofel; fi-va după sfatul lui şi face-vom după zisa lui, au ba? Zi şi tu cum te pricepi“. Husie Arahiil zise cătră Avesalom; ?Nu iaste bun acest sfat ce au sfătuit Ahitofel. Crezi, tu bine ştii, că tată-tău şi toţi oamenii lui suntu toţi viteji buni şi hrăbori la război, şi dîrji ca ursoaicele cele fătate, şi ageri ca cerbii. Şi tată-tău iaste om războinic şi nu-şi va piiarde oamenii săi aşa lesne. Că iată, el acum să va fi ascunsu vre într-un munte sau vre într-un loc cu oştile lui, şi va fi el în fruntea oştilor. Deacii, cîndu vor ajunge oştile tale la David, iară oştile lui vor auzi gomot şi gîlceavă de la străji, şi vor sări degrab’ şi vor peri toţi cei ce vor merge să-l gonească den oştile tale. Şi David are inimă ca de [189] leu zburdat <67v> şi ştie tot Israilul că iaste tată-tău viteazu şi oştile cele viteze toate suntu cu dînsul“. Iar Ahitofel era om iscusit şi chibzuit foarte şi sfetnic bun spre toate lucrurile, şi spre cele bune şi spre cele rele. Pentru aceia să temea David de meşterşugurile lui şi trimise într-ascunsu pre Husie sfetnicul său iscoadă la Avesalom, ca să strice sfatul lui Ahitofel, cum le şi strică. Că zice Scriptura că, de-au fost sfaturile lui Ahitofel bune şi de izbîndă asupra lui David, iar iată că să strică, că n-au fost acel sfat cu socotinţa lui Dumnezeu, nici cu voia lui. Pentru aceia Dumnezeu îl strică. Că iar mai zice Scriptura: Orce sfat veţi sfătui, strica-l-va Dumnezeu, de-l veţi sfătui rău“. Şi „ce veţi cere pre nedreptate, voi nu veţi lua, că aţi cerşut rău“ şi ce cuvinte veţi vorbi şi veţi sfătui, nu vor fi stătătoare întru voi. Că Dumnezeu iaste care dă sfat spre toate lucrurile cele bune, şi acela face împărăţiile, şi el pune împăraţi. Pentru aceia pricepeţi toţi şi vă plecaţi, că Dumnezeu stă şi ajută robilor şăi şi nimeni nu să va putea potrivi slavei lui Dumnezeu. Auziţi pînă la marginile <68r> pămîntului, că Dumnezeu iaste cu noi, cu împăraţii şi cu domnii, carii suntem robii lui cei puternici. Dar plecaţi-vă, că măcar de-aţi şi avea putere, iar Dumnezeu, deaca nu va fi în sfaturile voastre cele nedrepte, iar veţi fi ruşinaţi şi biruiţi. Că cei ce să vor nădăjdui pre Dumnezeu, aceia nu să vor teme, nici vor griji de frica voastră. Că acela iaste apărător şi sprijinitoriu celor ce să tem de dînsul. Şi zice că cel ce să va nădăjdui spre dînsul, el îi va fi întru sfinţire, pentru că toţi, fieştecare, cine la ce slujbă sau cinste va fi rînduit şi tocmit de Dumnezeu, şi deaca-şi vor pune cugetele pre dînsul şi gîndul, şi să aştepte cu credinţă ajutor de la el, spăsise-va şi să va mîntui de toţi vrăjmaşii lui cei văzuţi şi cei nevăzuţi. Şi mai zice: „Nădăjdui-mă-voi spre dînsul, şi pentru dînsul mă voi spăsi“. Că Dumnezeu cel tare şi cel adevărat, acela va spăsi pre unsul său şi îngăduitoriul lui den mîinile tuturora vrăjmaşilor lui. Că tot lucrul carele nu-l iubeşte Dumnezeu, nici îl voiaşte, măcar deşi începe omul a-l face, tot nu-l sfîrşaşte, ci curînd şi degrab’ să strică. Pentru aceia, cel ce va să facă ceva preste voia lui Dumnezeu, el cade şi să <68v> răsipeşte şi i să zdrobescu oasele şi capul de piatra împiedecării. 
  Acum trebue să ne apucăm iar de cuvîntul ce am lăsat înapoi. Că zice Avesalom şi toţi israilitenii: „Mai bun iaste sfatul lui Husie decît a lui Ahitofel. Şi porunci Dumnezeu să să strice sfatul a lui Ahitofel, cel bun, ca să aducă toată [190] răutatea asupra a lui Avesalom. (Că cum sfătuise şi zise Ahitofel, aşa vrea fi şi fost. Iar căci nu fu cu voia lui Dumnezeu, pentr-aceia-l şi strică cu porunca sa.) Iar Ahitofel, deaca văzu că nu lăsară pre voia lui, nici să umplu sfatul său, să sculă şi să duse în curtea sa, şi deaca întră în casă-şi, scoase pre toţi afară şi să sugrumă el însuşi şi muri. Şi-l îngropară în mormîntul tătîne-său. Iar David veni în Manaim, iar Avesalom trecu Iordanul denpreună cu toţi israilitenii. 
  Ia aminte acum şi vezi: cel ce să scoală asupra împăratului şi unsul lui Dumnezeu, fără porunca celui de sus, nu-i va strica nimic, nici îi va face nici un rău, ci mai vîrtos îşi va omorî sufletul şi şi-l va piiarde. 
  Şi fu cînd să apropie ziua să să lovească oştile lui David cu ale fie-său, lui Avesalom, porunci împăratul David lui Ioav şi lui Aves şi lui Efteev, zicînd: „Să păziţi, să nu cumva <69r> să ucideţi pre fie-meu Avesalom!“ Şi auzi toată tabăra cînd zise împăratul domnilor să nu omoară pre Avesalom, fiiul său. Şi eşi toată tabăra într-o dumbravă împotriva lui Israil şi fu război în dumbrava lui Efram. Şi piereră acolea israilitenii de oştile lui David 20.000 de oamini. Deacii să răshirară oştile pre luncă şi să umplu lunca de oameni tăiaţi, şi fu mai multă moarte decît întîi. Iar Avesalom fugi de oştile tătîne-său şi-şi apucă mîşcoiul şi încălecă, şi fugea pre luncă pentre nişte copaci deşi. Şi, iată, fugind el aşa, îl apucă de părul capului o ramură de un stăjariu şi mîşcoiul trecu, iar Avesalom rămase spînzurat de păr întracea ramură de stăjariu. Iar o slugă de-ale lui David îl văzu spînzurînd de acel copaci şi merse de spuse lui Ioav, zicînd: „Eu am văzut pre Avesalom spînzurat de păr de un copaci“. Iar Ioav îi zise: „Dar deaca l-ai văzut, căci nu l-ai dat jos şi să-l fi ucis? Iar eu ţe-aş fi dat 50 de sicle de argint şi un brîu“. Iar sjuga aceia zise: „Măcar de mi-ai fi dat şi o mie de sicle de argint, încă nu voi pune mîna mea pre feciorul împăratului. Că am auzit că <69v> au poruncit împăratul ţie şi lui Aves şi lui Efteev, zicînd: „Să păziţi, să nu ucideţi cumva pre fie-mieu Avesalom!“. Deci nu să cade să să facă nedreptate sufletului său, că nici un lucru nu să poate ascunde înaintea împăratului. Iar tu stai împotriva lui“. Iar Ioav zise: „Iată, eu voi merge, nu voi sta înaintea ta“. Şi luo Ioav în mîna sa 3 săgeţi şi le înfipse în inima lui Avesalom, încă stînd el spînzurat de acel stejar, şi era pînă atuncea tot viu. Şi să răpeziră 10 slugi de-ale lui Ioav, care-i purta armele lui, şi-l uciseră pre Avesalom de-l omorîră. Şi trîmbiţă Ioav cu trîmbiţa, şi să întoarseră oştile den goana lui Israil, şi [191] luo Ioav trupul lui Avesalom şi-l aruncă într-o peşteră mare. 
  Aicea încă să umplu cuvîntul prorocului, care zise: „Săpă groapă omului şi mai vîrtos împăratului celui drept, şi căzu el însuşi în groapa care o făcuse altuia“. 
  Pentru aceia, iubiţii mei, sunteţi datori şi ni se cade să ne ferim de toate pizmele şi mozaviriile şi de alte răutăţi, de toate. Că să ştiţi cu adevărat, că tot omul, măcar domn, măcar boiar, măcar înţelept, măcar neştiut, măcar bogat, măcar sărac, „ori ce va sămăna, aceia va şi secera“ <70r> şi cine cum îşi va lega sarcina, aşa o va şi duce. Că tot omul din lucrurile sale să va îndrepta, şi din lucrurile sale să va osîndi. Dar lucrurile cele bune care sunt? Iaste credinţa, nădejdea şi dragostea, şi a erta greşalele celor ce greşescu şi pacea lui Dumnezeu, care iaste legătura cea desăvîrşită, denpreună cu alte bunătăţi, cu toate. Dar lucrurile cele rele sunt acestea: curviia, necurăţiia, ficleşugul şi a nu erta greşalele vecinilor, şi cine să mînie în zadar şi pentru nimic, care iaste legătura înfăşurării vrajbii şi a altor răutăţi, a tuturora. Că acestea au învăţat Dumnezeu în Sfînta Evanghelie şi au zis: „De veţi erta oamenilor greşalele lor, şi voao vă va erta tatăl vostru cel cerescu, iar de nu veţi erta oamenilor greşalele lor, nici tatăl vostru cel cerescu nu va erta greşalele voastre“. Dar, de vreme ce au poruncit Dumnezeu să să iarte greşalele celor ci au greşit, dar cu cît mai vîrtos să fie ertaţi cei nevinovaţi şi să n-aibă nici o învăluială, nici să aibă mîinie şi pizmă cineva pre altul pentru lucru di nimic, şi mai ales pre împăratul şi pre domnul <70v> său. Acela ce judecată va să aibă, sau ce răspunsu şi a ce muncită muncă, şi mai cumplită va fi vinovat unul ca acela? 
  Dreptu aceia, să cade să arătăm şi să spunem mai ales şi mai chiar dragostei voastre cele ce au zis Dumnezeu. Că Petru zise: „Doamne, dar de cîte ori, deaca-mi va greşi fratele mieu, îl voi erta, au doar de 7 ori?“. Iar Iisus zise lui: „Nu-ţi zic ţie de 7 ori, ci de 70 de ori cîte 7 ori“. Drept aceia, aseamănă împărăţiia ceriului cu un împărat care vrea să-şi ia seama cu datornicii. Deacii, cum începu a socoti şi a-şi lua seama, iată aduseră la dînsul un datornic, care era datoriu un întunerec de talanţi şi, neavînd de unde să-i dea, porunci împăratul să-l vînză şi pre el, şi pre muiarea lui, şi pre copiii lui, şi alt tot ce va fi avînd. Iar acel rob datoriu căzu la picioarele lui şi-i zise: „Doamne, aşteaptă-mă şi-ţi voiu plăti tot“. Deacii împăratului acela i să făcu milă de acel rob şi-l lăsă şi încă-i ertaă şi datoriia toată. Iar robul [192] acela, deaca eşi afară, află pre un vecin al lui, care-i era datoriu 100 de bani şi-l apucă de-l sugrumă, zicîndu-i: „Plăteşte-mi ce-mi eşti datoriu“. Iar vecinul lui căzu la picioarele <71r> lui şi i se ruga, zicînd: „Aşteaptă-mă, că-ţi voi plăti tot“. Iar el nu vru, ci-l duse de-l băgă în temniţă, pînă să va plăti de datorie. Iar soţiile lui, văzînd acelea ce fură, să întristară foarte şi merseră de spuseră stăpînă-său toate cîte fură. Atuncea chemă pre dînsul domnu său şi-i zise: „Slugă hicleană, eu toată datoriia ţe-am ertat, căci m-ai rugat, dar ţie nu ţi să cădea să-ţi fie milă de vecinul tău, cum îmi fu mie milă de tine?“ Şi să mînie pre dînsul domnu-său şi-l dede armaşilor, pînă va plăti toată datoriia. Aşa şi tatăl mieu cel cerescu va face voao, de nu veţi erta fieştecarele fratelui său din inimile voastre greşalele lor. Privegheaţi dar, că nu ştiţi în ce ceas va veni Domnul nostru. Şi să ştiţi şi aceasta, că de-ar fi ştiut stăpînul casei ce în vreme va veni furul, ar fi priveghiiat şi n-ar fi lăsat să-i sape casa. Pentr-aceia fiţi gata şi voi, că într-acela ceas va veni fiiul omenescu, în care voi nu vă veţi nădăjdui. Că mulţi sunt chemaţi, iar puţini aleşi. 

PILDĂ DIN EVANGHELIE 
  Un împărat făcu nuntă fiiului său şi trimese slugile sale să cheme chemaţii la nuntă. Tîlcul: Chemaţii, aceia sunt ovreii, pre carii i-au chemat Dumnezeu întîi cu prorocii, iar după aceia veni însuşi Dumnezeu la <71v> dînşii, iar ei, fiind neam rău şi nemulţumitoriu, nu pohtiră, nici voiră mila milelor lui Dumnezeu, ci mai mult încă îi făcură în ponciş şi împotrivă. Că pe proroci îi uciseră, iar pre împăratul tuturor şi Dumnezeul mîntuirii noastre, Iisus Hristos, îl răstigniră pre cruce şi-l împunseră cu suliţa în coaste şi-l dederă morţii şi îngropării. Iar el cu puterea lui învie a treia zi, ca un Dumnezeu, şi după 40 de zile s-au înălţat la ceriu la tatăl, de unde să şi pogorî pentru mila cea multă ce avu cătră noi. Iar ovreii cei ce fură chemaţi, nu fură harnici, nici vrednici nuntei şi cămărăi cei cereşti. Iar în vremea înălţării Domnului, trimise pre sfinţii săi ucenici şi apostoli zicînd: „Păsaţi pre la răspîntii — cum ai zice pren toate locurile şi prin toate laturile şi prin toată lumea —, să chemaţi pre cei şchiopi, pre cei răi şi pre cei buni“, care sunt toate limbile, care era împiedecaţi de diavolul. Şchiopii şi stricaţii sunt cei striinaţi de credinţa cea adevărată şi de la Dumnezeu care i-au făcut. Şi veniră toate limbile la nuntă şi întrară şi în cămara ginerelui <72r> şi în avuţiia împărăţiei ceriului, cu credinţa [193] şi cu botezul. Deacii, după ce întrăm la nuntă şi ne botezăm, noi iară ne-am împuţit şi ne-am spurcat haina noastră cea sufletească, carea ne-a o ţesut Dumnezeu, iar nu om, şi ne-au albit şi ne-au sfinţit den naşterea noastră, cu apă şi cu trimiterea sfîntului duh. Iar cînd întră să vază pre cei ce şădea la a doao şi înfricoşata lui venire, iată văzu un om care-şi spurcase haina sa cu curvii şi cu ucideri, cu beţii şi cu lăcomii şi iubire de avuţie şi cu alte lucruri rele, cu multe şi cu nedreptăţi, şi-i zise: „Priiatene (dar căci îi zise „priiatene“, pentru că priiateni şi fiii lui Dumnezeu ne-am chemat), cum ai îndrăznit de ai întrat şi şăzi înaintea mea cu haine spurcate şi împuţite? Pentru ce n-ai păzit rînduiala botezului în curăţie, ci cu viiaţa şi cu traiul tău cel dobitocescu ţe-ai spurcat haina ta, care o am curăţit şi o am albit, mai vîrtos decît toate frumuseţile lumii, şi ţi-o-am dăruit ţie, ca să împărăţeşti pentru dînsa cu mine în bucuriia şi veseliia cea nespusă şi negrăită““ Iar el tăcu, că nu avea lucru de-a îndrăzni şi să grăiască, că-şi spurcase <72v> haina credinţei şi a botezului, cu spurcăciunea spurcăciunilor. O, ce amar şi ce nevoe şi ce greutate va fi atunci în veci netrecuţi şi făr' de sfîrşit, celor ce-şi vor fi spurcat haina botezului său! Iar celor ce să vor hi nevoit, de-şi vor fi păzit haina botezului, în credinţa cea mare şi în curăţiia cea întreagă, o, ce bine şi ce bucurie îi va întîmpina! Că zice Zlatoust, că vor avea îndrăzneală mare. Iar de va zice cineva că n-au fost atunci chemaţii cei din limbi, că pre atuncea n-au fost apostolii bătuţi şi căzniţi cu întunerece de cazne, ci după înviiare, atunci pătimiră, că atunci zise lor: „Păsaţi de învăţaţi toate limbile?, iar noi să răspundem şi să zicem că şi mai-nainte de răstignire, şi după răstignire i-au trimis şi i-au învăţat. Că mai înainte de răstignire i-au trimis şi au zis: „Păsaţi cătră oile cele pierdute ale casei lui Israil!? Aşijderea şi după răstignire nu conteni, ci le porunci să înveţe şi ei. Şi măcar de le şi zise să înveţe toate limbile, iar le arătă aiave că va să să înalţe în ceriu, ca să grăiască şi să mărturisească de dînşii întîi şi le zise: „Luaţi puterea <73r> duhului sfînt, carea s-au pogorît spre voi, şi să-mi fiţi mărturisitori în Ierusalim şi în toată Iudea şi pîn’ la marginile pămîntului“. Aşijderea zice Pavel: „Cel ce au făcut pre Petru întru apostoliia obrezaniei, acela au făcut şi pre mine în apostoliia limbilor“. Pentru aceia, şi apostolii să porniră şi merseră la ovrei şi lăcuiră în Ierusalim multă vreme. Deacii, deaca-i goniră, ei atuncea să răsipiră şi să semănară pen toate limbile. Iar [194] socoteşte şi vezi şi aici iubirea cea de cinste. Că zise: „Cîţi veţi afla la răspîntii, chemaţi-i la nuntă“. Că această zicere ce o zisese mai nainte ovreilor, şi elinilor zisese. Că mulţi elini lăcuia cu ovreii, ce dişi lăcuia, iar tot îi hiclenea şi-i mozavirea, cum şi Pavel grăiaşte în pildă şi zice: „Cu nevoe era să să mărturisească întîi voao cuvîntul lui Dumnezeu; iar pentru căci aţi judecat pre cei nevrednici, iată noi ne vom întoarce în limbi“. Pentru aceia şi singur zise: „Nunta iaste gata, iar nuntaşii nu fură vrednici“. Aceasta s-au căzut mai nainte de aceasta, că ştiia că pre nici unii n-au lăsat măcar pentru fieştece lucru neînvăţaţi cu blîndeţe. Iată, veni el însuşi, apoi trimese şi solii săi, şi cu aceasta lor <73v> le îngrădeşte şi le astupă gurile, iar pre noi ne învaţă ca să umplem toate ale sale. Că, pentru căci nu fură vrednici, pentr-aceia zise: „Păsaţi pre la răspîntii şi ori pre cine veţi afla, chemaţi, măcar de să vor întîmpla şi de cei goniţi“. Iată că grăi înălţat şi smerit, că zise că „curvarii şi vameşii vor moşteni ceriul“ şi „vor fi cei de apoi întîiu şi cei dintîi apoi“. Arată că aceasta iaste pre dreptu şi decît pre toţi mai împunge pre ovrei şi-i apropie cătră zbierarea cea cumplită, întru care pre dînşii vor să să ducă mai groaznic decît toate limbile. 
  Iar nimenelea să nu să nădăjduiască numai în credinţă, şi din credinţă să le grăiască, iar lucruri să aibă rele şi hiclene, căci iaste din dăstul numai a aduce ovreii den necredinţă în credinţă. Ci, deaca-i vei încredinţa, să-i păzeşti şi în viaţă şi în traiu bun. Că îmbrăcarea iaste viaţa, iar lucrul iaste chemarea milei. Dar pentru ce întreabă cu de-adinsul, că a chema pre necredincioşi şi a-i curăţi nu iaste aceasta den dăstoinicie şi din vrednicie, iar a păzi şi a îndemna pre cei chemaţi şi curăţiţi să petreacă în ce au fost chemaţi şi îmbrăcaţi, aceia nu iaste din destoinicie şi din vrednicie, ci iaste din bunătate. Că să cădea mila şi bunătatea să să întoarcă cu plată. Iar să nu arăţi după cinste hicleşug, că zice că n-ai luat ca ovreii, ci ai luat bunătăţi mai multe şi mai îmbogătăţite. <74r> Că cele ce să gătea lor în toată vremea, iar tu, fiind nevrednic, le-ai luat. Pentru aceia grăiaşte şi fericitul Pavel: „Limbilor, lăudaţi pre Dumnezeu pentru mila sa, că cele ce era făgăduite lor, acelea le-aţi luat voi“. Pentru aceia, multă judecată şi osîndă va să fie celor lenevoşi, că cum fură aceia ocărîţi şi batjocorîţi, căci n-au venit, aşa vei fi şi tu, deaca vei vieţui viiaţă rea şi scîrnavă. Că cel ce întră îmbrăcat cu haine spurcate, semnează cela ce moare în traiu scîrnav şi necurat. Pentru aceia zice că tăcu. 
  [195] Vezi că, de să şi ştie omul cel păcătos că au făcut lucruri rele şi grozave în viaţa lui, iar tot nu va fi muncit pînă nu se va judeca. Iar deaca să va judeca, deacii îl vor cuprinde muncile cele neştiute. Şi să nu gîndeşti că-i va fi munca numai atîta, numai cît va fi dus în nişte locuri întunecate, ci va fi acolo plîngere fără mîngîiare şi scrîşnire de dinţi. Şi aceasta să chiiamă durerile şi ranele cele nevindecătoare, şi cele ce nu iaste putinţă de-a le răbda. Auziţi, cei ce aţi făcut tainele ascunse şi aţi venit la nuntă şi v-aţi îmbrăcat sufletele cu haine spurcate, auziţi, de unde aţi fost chemaţi: de la răspîntii! Dar ce va să fie, <74v> şchiopii şi cii cu sufletele betege? Iaste ceia ce ş-au spurcat sufletele cu voirile şi cu pohtele trupeşti. Deci acum vă ruşinaţi de dragostea celui ce v-au chemat, care o are cătră oameni, şi nimeni să nu umble în hainile cele spurcate, ci fieştecarele dintru voi să cugete şi să bage seama de haina cea sufletească. 
  Ascultaţi, bărbaţilor, ascultaţi, muerilor, ascultaţi, împăraţilor, ascultaţi, împărăteselor, ascultaţi, boiari, ascultaţi, jupîneselor, ascultaţi, toată vîrsta şi toate rînduialeli, bătrînii şi tinerii, bătrînele şi cele tinere; că nici de un folos nu vă sunt hainele cele lucii du pre denafară, cu cele denlăuntru, acelea sunt de folos şi de treabă. Că pîn’ vor fi îngrijaţi şi vor purta pre denafară haine lucii şi frumoase, cu nevoe ne vom îmbrăca sufletele cu hainele neputrejunii! Că nu iaste putere să-şi împodobească cineva şi trupul şi sufletul, nici va putea să slujască cineva şi lui Hristos, şi diavolului, tot bine. Deci iani să lepădăm această muncă cumplită, că nimeni nu ş-ar împodobi casele cu părătare şi într-alte chipuri poleite, iar să meargă şi <75r> să şază cu robii săi îmbrăcat în nişte ferfeniţe rele. Iar tu, iată că faci şi eşti aşa; că casele sufletului tău să cheamă trupul, care-l înfrumsiţezi cu multe îmbrăcăminte frumoase, iar pre suflet tu îl laşi de zace într-o ferfeniţă rea acoperit. Dar nu ştii că să cade să să împodobească mai frumos împăratul decît cetatea? Că cetatea o împodobeşte cu zavese de in supţiri şi cusute, iar împăratul să împodobeşte cu caftanuri frumoase şi cu corune. Aşa şi tu, trupul să ţi-l îmbraci în haine slabe şi proaste, iar mintea ţi-o îmbracă în haine împărăteşti şi o împodobeşte cu corună, şi şăzi în carîtă naltă şi luminată. Iată, tu acum faci împotrivă şi în ponciş, că cetatea, adecă trupul, tu ţi-l împodobeşti cu multe feliuri de haine, iar pre împăratul, adecă mintea, ţi-o laşi legată de să tîraşte spre patimile şi lucrurile cele nebune şi dobitoceşti. Dar nu cugeţi că ai fost chemat [196] la nuntă, şi nunta au fost a lui Dumnezeu, şi nu chibzueşti că în cămărăle lui vor să între toate sufletele îmbrăcate în haine lucii şi cu ranţuri de aur împodobite. 
  Iar di-ţi iaste voia să-ţi <75v> spuiu carii au fost îmbrăcaţi aşa şi carii au fost împodobiţi cu podoabe care să cădea la nuntă, adu-ţi aminte de cei sfinţi ce v-am pomenit mai întîi, de multe ori, carii au avut haine de păr şi au lăcuit pren pustii. Aceia sunt ceia ce au fost împodobiţi şi înfrumsiţaţi la acea nuntă cu haine şi cu podoabe ca acelea. Cărora de li s-ar fi dat cîte haine de scumpe şi de multe, n-ar fi vrut să le ia. Ci, ca cînd ar zice cineva unui împărat să să îmbrace cu nişte petece rele şi fărimate ale unui sărac, iar el s-ar mîniia pentru acele ferfeniţe, aşijderea şi aceia n-ar fi băgat seama de caftanele cele împărăteşti, nici ar fi avut nici o grijă de dînsele, făr' numai ce ar fi avut socoteală tot de haina bunătăţilor lor. Pentr-aceia n-ar fi băgat în seamă caftaneli împărăteşti, ca pre nişte păianjini, şi ar fi zis că suntu nişte zăblae rupte şi rele. Că la acel împărat mare şi minunat, ce au făcut nunta, sunt alte podoabe, mai frumoase şi mai luminate decît acestor de acum. Şi numai de ţe-ai putea dăşchide uşa minţii să vezi cugetele şi sufletele lor şi împodobirile lor cele dinlăuntru, tu ai cădea jos pre pămîntu, că n-ai <76r> putea răbda să vezi frumuseţea sufletelor lor şi lumina şi strălucirea hainelor, care strălucescu mai luminos decît fulgerul. 
  Iată că vom să zicem şi de bărbaţii cei de dămult, carii au fost minunaţi, iar au şi să duc pildele lor cătră lucruri grele şi multe. Drept aceia, vă duc cătră umblările acelor sfinţi, că n-au nici un lucru rău de întristăciune, ci ca cînd ş-ar rădica corturi în ceriu, aşa s-au sălăşluit de dăparte. Cei ce au pătimit greutate într-această lume şi s-au nevoit cu ostenele cătră dînsul, pentru aceia ş-au şi făcut case în ceriu, că au fugit din oraş şi din cetăţi şi din case. Că cel ce va să să nevoiască cu totul cătră Dumnezeu, nu-i iaste să şază în case, ce i să cade să lăcuiască în case mutătoare, ca cela ce va să să mute dintr-o gazdă. Deci cîţi petrec şi vieţuescu aşa, tot în ponciş şi împotriva noastră lăcuescu, căci că noi nu vieţuim ca într-o oaste, ci vieţuim ca într-o cetate, cu pace. Dar cine ş-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, ştiind că curînd şi preste puţinea vreme iarăşi va să le părăsească? Nimeni n-au făcut aşa, ce măcar de ar şi începe ceva să facă aşa, acela <76v> ca un vînzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vremea războiului şi să-şi facă curţi pre dînsa? Nimeni nu va face aşa. Că de [197] ar şi cugeta cineva să facă aşa, încă i-ar zice alţii: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoţ! Dar căci te nevoeşti cu dor şi cu pohtă de acest loc, care preste puţinea vreme vei să-l părăseşti? Lasă, deaca vom merge la moşiia noastră, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ţi grăescu eu acum, fătul mieu: cînd vom merge în cetatea Ierusalimului celui de sus, acolo vei face aceasta, ce însă acolo nu iaste nici o nevoinţă şi nici o osteneală, că acel împărat minunat şi puternic le va face toate. Iar şi aici ajunge a lăcui într-un zemnic şi îngrădit cu un gărdicel, iar a face cetăţi şi case de piatră nici de un folos nu sunt. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, şi lăcaşul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. Aşa să cade să lăcuiască şi creştinii, să încungiure toată lumea luptîndu-se cu diavolul, şi să-i izbăvească pre cei robiţi şi supuşi de diavolul şi pre cei ce sunt ţinuţi de diavolul şi de toate ale lui, să să schimbe. <77r> Că aceia, deaca-şi fac colibi şi deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostaşii oastea cu pace, şi aceia deacii mult s-ar veseli şi s-ar bucura. Că mai frumos lucru iaste, şi mai cu plăcere a vedea pustiile avînd umbră de cete călugăreşti, decît voinici în oaste întinzîndu corturi şi înfigîndu-şi suliţile şi lîngă suliţe să-şi pue platoşăle şi armele, iar altă mulţime să aibă ochi ca de aramă şi înarmaţi cu arme de hier, şi împărăţie îngrijată şi preste cîmpu multe aşternute şi prînzuri. Că această vedere nu iaste bună, ci iaste mai bună carea zic eu. 
  Ia blăm acum în pustii şi vom vedea umbrarile vitejilor lui Hristos şi nu vom vedea acolo întinderea corturilor, nici haine şi alte zăvese lucii, cu care fac umbră împăratului; ci vom vedea ce iaste mai bun şi mai fericit decît tot ce iaste pre pămînt. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile şi să vor fi arătat lucruri şi vederi minunate. Şi vom vedea acolo lăcaşurile lor, carei cu nimic nu sunt mai jos sau mai mici decît ceriurile. Că într-însele s-au pogorît şi au întrat îngerii, ce încă tocma şi stăpînul îngerilor. Dar de vreme ce veni la Avraam, carele era bărbat <77v> cu fămee şi avea coconi, căci îl văzu că iaste iubitoriu de streini, cu cît mai mult va veni şi va afla omul cel ce s-au schimbat din trupul său şi l-au urît, şi cu cît mai mult va lăcui şi va vieţui cu cela ce să potriveşte întru toate trupului său. Că mesele acestora au fost curăţite şi schimbate de mite şi de camăta şi pline de dragoste, iar n-au fostu pre dînsele pîrae de sînge, nici bucăţi de carne, nici zemuri bune, nici fripturi, nici abur grozav, nici pizmă sau gîlcevi, nici mestecături făr' de treabă. [198] Ci numai ce au fostu apă şi pîine, apă dintr-un izvor curat, iar pîine din osteneală şi din muncă dreaptă. Pentru aceia dănţuiaşte dumnezeiasca biserică şi într-însa preoţiia, închipuirea albiturii şi strălucirii îngereşti. Că preoţii şi diaconii într-însa aduc jertvă făr' de sînge lui Dumnezeu şi necruntată, pentru nepriceperea şi neştiinţa tuturor oamenilor. Aşijderea dănţuiaşte şi tot cinul şi rînduiala călugărească, ca cum ar fi în ceriu şi cu bucurie dumnezeiască să bucură şi pre Dumnezeu roagă şi-l cîntă cu umilinţă şi cu glas neîncetat, ziua şi noaptea. Şi-l laudă cu laude nespuse în bisericile lui Hristos, şi lăcuescu <78r> frăţeşte. Cărora şi Dumnezeu le-au făgăduit viaţa de veci, cum cîntă şi David la cîntecul său: „Iată acum, ce iaste mai bune şi ce iaste mai frumos decît a lăcui fraţii împreună?“ Şi în multe locuri şi încungiurări departe, slobozescu cătră Dumnezeu glasuri de laudă şi de cinste, nădăjduindu-se să ia viaţa cea de veci şi să o moştenească. Că mesele acelora cele de ospăţ era mugurul şi vlăstarii copacilor, şi mai bine era acela decît toate dulceţile din mesele împărăteşti şi făr' de nici o grijă şi temere. Şi nici au grăit pre Dumnezeu de rău, nici l-au aţîţat spre ceva, nici copilaşii nu i-au spereat, nici au făcut rîs făr' de lucru, nici s-au amestecat să facă înşălăciuni. Ci iaste masă îngerească şi curăţită şi schimbată de aceste amestecături de toate. Şi iaste aşternut numai pre iarbă, cum şi Hristos făcu prînzu în pustie. Iar fac aceasta mulţi şi în cîmpu făr' de colibi, şi au, în loc de acoperimînt, ceriul şi, în loc de lumînare să-i lumineze, au luna. Şi nu le trebue slugi să le slujească, că le ajunge den dăstul acea lumină de sus ce-i luminează. Această masă văzînd-o apostolii din cer, să înfrumsiţează şi să îndulcescu. Că de vreme ce iaste bucurie <78v> de un păcătos ce să pocăiaşte, dar pentru atîţea drepţi ce-i urmează lui totdeauna, ce lucru nu va face! Că nu iaste acolo stăpîn sau slugă, ci toţi sunt stăpîni unul altuia. Şi nu-ţi pară că suntu acestea zise vre într-o pildă. Că, deaca înserează, ei nu să tem, nici să întristează, cum fac bogaţii oameni, de-şi aduc aminte de grijile cele multe ce au ziua, nici, deaca înnoptează, nu grijăscu de tîlhari, să-şi încue uşile şi să-şi pue verigile pe la case, nici de nimic de ce să tem alţii ei nu să tem, nici iau aminte cu lumînări bine, să nu cumva să sae vre o scîntee de undeva, să li să aprinză casele. Ci tot graiul şi voroava lor iaste plină de blîndeţe şi de linişte, şi nu vorbescu ei acestea care le vorbim noi şi nu ne suntu nici de un [199] folos. Că noi tot aceste vorbe rele avem şi zicem: cutaree domn iată cum au fost, cutare iată cum ş-au pus domniia, cutare iată cum s-au petrecut şi cum i-au luat cinstea lui altul, şi alte multe, încă mai rele de acestea. Ci pururea sfătuescu de cele ce vor să fie şi să învaţă, ca cum ar fi petrecînd într-altă lume şi ca cînd ar fi suiţi tocma în ceriu. Că toate cele de acolo totdeauna vorbescu: de braţele lui <79r> Avraam vorbescu, de cununile sfinţilor, de dănţuirea cu Hristos. Iar de ceste de acum şi de ale lumii aceştiia nici îşi aduc aminte, nici pomenescu; ci tot de împăratul cel cerescu şi de războiul şi caznele dievoleşti şi de îndreptările cu care s-au îndreptat sfinţii. Ce am putea noi să ne asemănăm sau să ne împotrivim lor în ceva, cînd noi suntem ca furnica? Că cum să grijescu iale şi să nevoescu numai de cele trupeşti, aşijderea facem şi noi. Şi nu ne iaste den dăstul cu atîta, ce încă facem şi mai rău, că aceia să grijaşte şi munceşte numai cît să-i ajungă, iar noi ne nevoim încă să ne şi prisosească; şi aceia căile tuturor nu le cercetează, iar noi păzim tot mitele şi cametele. Deci iată că nu ne închipuim nici furnicăi, ce ne închipuim lupului şi pardosului. Încă suntem şi mai răi decît aceia, căci că lor aşa le iaste firea să să hrănească, iar pre noi ne-au dăruit Dumnezeu şi ne-au cinstit cu graiu şi cu cuvîntu şi cu judecată dreaptă. Iar noi suntem mai răi şi decît hierăle, şi decît dobitoacele. 
  Iar aceia fiind aici, s-au făcut streini şi vinetici, şi de toate de ale noastre s-au schimbat şi din haine şi den bucate şi den case şi den călţăminte şi din vorbe şi s-au închipuit îngerilor. <79v> Şi de-ar fi auzit cineva pre dinşii vorbind şi grăind, însă şi pre ei şi pre noi, atunce acela ar fi văzut bine, numai din vorbe, că suntu cu adevărat lăcuitori şi vieţuitori cereşti, iar noi nu suntem harnici nici pre pămîntu de a ne sălăşlui. Pentru aceia, de-ar merge cineva cătră dînşii, măcar cît de împodobit, şi cu laudă şi pohvală multă, atît n-ar griji, nici ar băga seama nimic, căci că n-au ce lua, nici le pot face vreun necaz ceva. Ci tot într-un chip vor să fie, ca cum ar merge cineva la un loc unde ar fi niscare aur şi şipoc, ca să dobîndească şi să cîştige de la aur şi de la şipoc vreo strălucire ceva. Aşa şi aceia ce vor să afle dentr-aceştea, den negrijirea ce fu zisă mai nainte. Şi ca cum s-ar sui cineva vre într-o măgură înaltă, deci, de ar fi cît de mic cu statul, tot se vede nalt, aşijderea şi aceştea carii mergu cătră cugetele lor cele înalte şi înţelepte, aşa să arată pînă ce lăcuescu acolo. Iar deaca se pogoară, iar se [200] pleacă şi să micşorează. Că înaintea acelora împăraţii şi domnii şi judecătorii numic nu sunt. Ci cum rîdem noi de coconii cei mici cînd să joacă, aşa şi ei nu bagă seama de <80r> pohtele şi de aprinderile trupurilor sale. Şi de le-ar da măcar să fie şi împăraţi, nici aceia, nici cum n-ar vrea, daca ar cugeta că iaste mai bun şi iaste mai de folos traiul lor, şi deaca ar şti că acea împărăţie ce li-o va da cineva va să aibă sfîrşit şi va să fie numai pînă la o vreme. Dar noi, căci nu vom să mergem cătră o fericire ca aceasta, căci nu mergem cătră nişte îngeri ca aceştea, căci nu luom haine curate şi să ne bucurăm la acea nuntă împărătească. Că rău iaste a şădea la răspîntii şi a cere, iar mai rău iaste a să îmbogăţi omul cu nedreptate. Că mai bine iaste a cere la răspîntii, decît a prăda pre cineva şi a lua cuiva cu de-a sila. Căci că cel ce cere are ertăciune, iar cel ce pradă, el însuşi ş-aduce caznă şi muncă fără sfîrşit. Şi săracul cu cererea nimic nu mînie pre Dumnezeu, iar cel ce pradă, acela aţîţă mîniia lui Dumnezeu, amestecîndu gîndurile oamenilor. Şi prada rădică durere şi rană. Iată, văzînd acestea, să ne lepădăm de camăta dupre pămînt, ca să dobîndim cele cereşti şi cu multă nevoinţă să apucăm împărăţiia cea de sus. Că nici într-un chip lenevosul nu va putea întra acolo. Iar zice Dumnezeu: „Să fie întrare tuturor celor nevoitori şi priveghitori şi să o dobîndească. Amin!“ 

<80v> POVESTE A FERICITULUI VARLAAM ŞI A LUI IOSAF, FECIORUL LUI AVENIR ÎMPĂRATU 
  Era un împărat mare şi slăvit foarte. Deacii el odată să puse într-o carîtă ferecată cu aur şi împrejurul lui era toţi domnii şi boiarii săi, cum să cade unui împărat. Deci mergînd aşa, întîmpină doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine sparte şi întinate şi cu feţele selbede şi negre şi împăijinate. Iar acel împărat îi ştiia pentru ce suntu aşa, că li să topise trupurile şi să veştejise de post şi de ajun şi de neodihnă. Şi cum îi văzu împăratul acela, îndată sări din carîtă şi merse dă căzu jos pre pămîntu şi să închină înaintea lor. Deacii să sculă şi-i luo în braţe şi cu dragoste-i sărută. Iar priiatenilor şi boiarilor lui nu le fu aceasta pre voe, ce zicea adinsu ei-şi: „Nu să cuvine, nici să cade să se facă aceasta cinstei împărăteşti“. Iar împăratului nu-i îndrăznea să-i zică în faţă. Ci avea acel împărat un frate, deci ei ziseră: „Aşa te rugăm să zici împăratului: „altă dată să nu mai facă atîta batjocuri cinstei şi coronei împărăteşti““. 
  [201] Deacii, el zise împăratului, iar împăratul împută nechibzuialii şi nepriceperii lui şi-i dede răspunsu, <81r> care el nu să putea domiri ce va să fie. Şi avea obiceaiu acel împărat aşa: cînd va judeca pre cineva spre moarte, el trimitea la poartă-i pre un trîmbitaş de-i trîmbita cu trîmbiţa. Deacii acela, deaca auziia glasul trîmbitei la poarta sa, el ştiia că iaste a doao zi de periciune. Iar deaca înseră, trimise împăratul trîmbitaşul cu trîmbita cea de moarte, de trîmbită înaintea porţii frăţîne-său. Iar el, deaca auzi trîmbita cea de moarte trîmbitîndu la poarta sa, să părăsi de-a mai trage nădejde de viaţa aceştii lumi, ci toată noaptea fu în grijă şi în gînduri de scîrbă, şi-şi tocmi casa şi învăţă de toate pre rînd, ca cel ce ştiia că va să moară. Iar dimineaţa, deaca să făcu ziuo, el să îmbrăcă în haine negre şi de jale. Aşijderea să îmbrăcă şi jupîneasa-i şi toţi copiii săi. Şi merse el la divanul împăratului plîngînd şi tînguindu-se cu amar. Iar împăratul, deaca-l văzu că plînge aşa cu amar, îl cheamă la sine într-o cămară înlăuntru şi zise: „O, om neînţelegătoriu şi fără chibzuială! Dar deaca vreme ce temi aşa numai de o trîmbiţă a morţii şi de un frate al tău şi om ca şi tine, <81v> căruia nu i-ai stricat nimic, nici eşti vinovat, dar mie cum îmi aduci împutăciune căci am sărutat cu smerenie pre mărturisitorii Dumnezeului mieu, care mi-au spus moartea şi mi-au mărturisit mai adevărat decît trîmbiţa, şi mi-au vestit vestirea cea înfricoşată a stăpînului mieu, căruia am greşit mult şi am făcut păcate mari înaintea lui? Iată, acum vădiiu şi arătaiu nebuniia ta şi în chip ca acesta te înfricoşaiu şi te spăimaiu; şi preste puţină vreme voi arăta aiavea şi nebuniile celor ce te-au îndemnat să-mi grăeşti aşa“. Şi deaca mîngîe pre frate-său şi-l folosi cu cuvinte ca acestea, şi-l lăsă de merse acasă-şi, deacii porunci de făcu 4 coşciuge de lemnu. Ci 2 le ferecă preste tot cu aur şi băgă într-însele oase împuţite şi scîrnave, şi plehupele deasupra le bătu şi le ţintui tot cu cue de aur, iar celelalte 2 le unse numai cu smoală pre dînafară şi le umplu de pietri scumpe şi de mărgăritariu şi de alte miroseale bune, şi le înfăşură cîte cu o tîrsină. Deacii cheamă împăratul pre boiarii şi pre priiatenii aceia ce-i împutase pentru întimpinarea acelor săraci şi puse <82r> înaintea lor acele coşciuge, cîte 4, şi zise să să preţuiască ce vor plăti cele ferecate cu aur şi ce vor plăti cele unse cu smoală. Iar ei puseră preţ mare şi mult celor ferecate şi ziseră că întracelea să cade să fie corone şi lucruri scumpe şi brîne împărăteşti. Iar celor smolite ei le puseră preţ puţin. Atuncea zise [202] împăratul cătră dînşii: „Bine ştiim că veţi zice voi aşa! Ce nu se cade aşa, ce să cade cu ochii cei dinlăuntru să vedeţi cele dînlăuntru ce suntu într-însele, sau de vor fi de cinste sau de necinste“. Şi zise împăratul să dăşchiză sicriile cele ferecate cu aur şi, deaca le dăşchiseră, eşi dintr-însele o împuţiciune rea, şi văzură într-însele lucruri grozave. Deacii zise împăratul: „Acesta iaste chipul cel îmbrăcat în haine scumpe şi frumoase, şi ceia ce să trufescu cu slava cea multă, iar înlăuntru ei sunt plini de lucruri rele şi morţi şi împuţiţi“. Apoi zise împăratul le dăşchiseră şi coşciugele cele unse cu zmoală, şi cum de dăşchiseră eşi dentr-însele miros frumos şi se văzură lucruri minunate şi scumpe şi frumoase. Deacii zise împăratul cătră dînşii: <82v> „Aceste coşciuguri ştiţi cui se asemenează? Asemenează-se celor doi oameni, carii era îmbrăcaţi în haine sparte şi cu ferfeniţe întinate şi împăijinaţi la obrazu şi mînjiţi şi negri şi năduşiţi şi osteniţi, cărora le căutaţi voi numai chipurile cele denafară şi mi i-aţi împutat, căci m-am închinat eu lor pîn’ la pămîntu. Iar eu, pricepînd şi cunoscîndu cu ochii cei dinlăuntru ai înţelegerii mele curăţirea sufletelor lor şi a lor strălucire, care era mai minunat şi mai frumoase decît coroana şi decît toată cinstea împărăţiei mele, curăţiia sufletelor lor şi strălucirii lor, iată acestea toate, încă şi caftanele cele împărăteşti, pentru mărirea acelora nimic n-am băgat seama, ci le-am călcat toate pre pămîntu jos, înaintea lor“. Aşa-i învăţă să nu caute, nici să ia aminte cătră cele denafară. 
  Aşijderea fă şi tu, cum făcu acel împărat bun şi credincios, şi te vei înălţa întru smereniia ta. Şi să cinsteşti pre cei ce suntu robi lui Dumnezeu, că aceia suntu şi fraţii lui. 

<83r> PILDĂ A ACELUIAŞI VARLAAM. PENTRU PRIVEGHETOARE 
  Că zice că cei ce să nădăjduescu în minciuni şi cred numaidecît cuvintele cele deşarte şi nu iscodescu întîi bine, să vază acele lucruri suntu adevărate au ba, şi ceia ce-şi înalţă gîndul şi cugetul unde nu pot ajunge, şi cei ce să căescu de lucrurile cele ce au trecut, măcar rele, măcar bune, unii ca aceia să închipuescu unui om ce au făcut un laţ şi-l puse în nişte burueni să prinză niscare păsărele. Şi deaca-l puse, prinse o privighetoare, care iaste pasăre înţeleaptă, şi vru să o junghe. Iar acei păsărele înţelepte i să dede glas ca de om, de grăi şi zise aşa cătră acel vînătoriu: „O, ome, deaca mă vei junghea, ce folos vei avea de mine? Că iată cît suntu de mititea, ci ştii că nu-ţi vei sătura pîntecile de carnea mea. Iar de mă vei slobozi den laţ, eu îţi voi da 3 învăţături, [203] care, deaca le vei păzi, foarte îţi vor fi de folos în toate zilele vieţii tale“. Acel om să miră de nişte cuvinte ca acestea şi zise că de va auzi niscari învăţături noao de la dînsa, el o va slobozi. Deacii privighetoarea să <83v> întoarse cătră dînsul şi zise: „Omule, la nimic, la ce nu vei putea apuca, să nu te tinzi; şi de lucrurile cele ce au trecut să nu te căeşti; şi minciunile niciodată să nu le crezi. Aceste trei învăţături să le păzeşti, şi-ţi vor fi de mare folos“. Şi să miră acel om de acele cuvinte ale ei, înţelepte şi tocmite, şi o slobozi den laţ şi o lăsă să se ducă. Iar acea priveghetoare vrînd să vază: acel om folositu-s-au ceva den învăţăturile ei, au ba, începu a zbura în slavă şi a zice: „O, cît iaste de rău omul cel făr' de sfat şi făr' de chibzuială! O, ome, cîtă avuţie pierduşi tu astăzi, că în maţele mele iaste un mărgăritariu mai mare decît oul de zgripţor“. Iar acel vînătoriu, deaca auzi aşa, să întristă foarte şi-i păru rău căci o au slobozit pre acea privighetoare, şi iar să nevoia să o prinză. Şi-i zise: „Vino în casa mea şi te voi ospăta bine şi te voi slobozi iarăşi“. Iar privighetoarea zise cătră dînsul: „Acum eu te cunoscuiu că n-ai nici o minte şi eşti făr’ de nici o chibzuială şi nebun. Că iată, cîte ţe-am zis şi te-am învăţat cu dragoste şi cu nevoinţă, le-ai ascultat; iar nici o folosinţă dentrînsele n-ai cîştigat. Crez, eu ţe-am zis: de lucrurile cele ce au trecut, să nu te căeşti, <84r> iar căci am scăpat eu din mîinile tale, ţie îţi pare rău şi te căeşti pentru lucru ce au trecut. Şi ţe-am mai zis: la ce lucru nu vei putea prinde, să nu te tinzi, şi nu vezi că eu zbor prin văzduh? Şi ţe-am grăit: minciunile niciodată să nu le crezi, iar tu iată că crezuşi să fie în maţele mele un mărgăritariu mai mare decît trupul mieu, şi n-ai chibzut să vezi că nici eu, cu totul, nu suntu cît oul de gripsor! Dar mărgăritariul atîta de mare, cum ar fi încăput în maţele mele?? 
  Drept aceia, nu să cade nimunui să să mînie îndată şi să facă rău, iar mai ales împăratului şi domnului şi celor puternici. Că zice Scriptura: „Ceasul mîniei lui iaste cădăre“. Ce nici să te grăbeşti şi să te nevoeşti a crede minciunile, în loc de lucruri adevărate, pînă nu să vor adeveri cuvintele şi lucrurile cu arătare credincioasă. Iar de te vei ispiti să-ţi întinzi dreapta ta mai sus decît unde ţe-au dat Dumnezeu, cela ce biruiaşte pre cei vii şi pre cei morţi, cu adevărat deacii te vei căi şi nu-ţi va fi acea căială nici de un folos. Pentru aceia toate lucrurile să le faceţi cu sfat şi cu socoteală şi cu ruga lui Dumnezeu, şi deacii nu te vei căi de lucrurile cele ce au trecut. 
  Iosaf întrebă pre Varlaam <84v> şi zise: „Dar cum să va păzi niştine, după botez, curat de toate păcatele, daca, de vreme [204] ce au pocăinţă, după ce greşescu, cum zici tu? Că mie îmi pare mulţi să nu să îndrepteze, ci să fie în multe griji şi dureri şi plîngeri. Iar eu aş pohni să dobîndescu calea ceia cu carea aş putea poruncile lui Dumnezeu să le păzescu şi să nu mă dăzlipescu de dînsele. Ca deaca mi să vor erta lucrurile cele rele ce am făcut mai denainte, deacii să nu mai mîniiu iar pre sfîntul şi Dumnezeul mieu cel dulce“. Iar Varlaam zise: „O, cinstite împărate, bine zici şi-mi plăcură cuvintele tale! Iar iaste un lucru cu anevoe a şădea cineva lîngă foc şi să nu să prigorească, şi iarăşi nu iaste lesne a se încurca a se încurca cinevaşi cu lucrurile şi cu grijile lumii şi să vieţuiască în bogăţie şi în ospeţe, şi apoi să poată umbla în poruncile lui Dumnezeu şi să să păzească să fie curat de acestea. Că au zis Dumnezeu: „Nimeni nu va putea sluji la doi domni, că sau va iubi pre unul, iar pre altul va urî, sau de unul va asculta, iar pre altul va începe a nu-l băga în seamă. Că nu va putea nimeni să slujască şi lui Dumnezeu şi Mamonului“. Scrie şi Ioan, ucenicul cel iubit, care iaste evanghelist şi theolog, şi zice: „Nu iubireţi lumea, nici cele ce sunt în lume, <85r> că cel ce iubeşte lumea, nu iaste dragostea tatălui într-însul. Că tot ci iaste în lume, pohtă trupească iaste şi dăsfătare ochilor. Şi trufiia vieţii nu iaste de la tatăl, ci din lumea aceasta iaste. Şi va trece lumea aceasta şi pohta ei, iar cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela va trăi în veci“. Aceasta auzind purtătorii de Dumnezeu, părinţii noştri cei dumnezeeşti şi pricepîndu că „să cade cu multe nevoi şi întristăciuni a întra în împărăţiia ceriului“ s-au nevoit a păzi după botezu haina care i-o au curăţit cu neputrejune şi curată şi nestricată. 
  Pentru aceia, unii dintr-înşii s-au învrednicit de s-au botezat şi a doa oară. Dară cum s-au putut boteza a doao oară? Botezatu-s-au cu sîngele lor, în vremea muncilor cîndu-i muncea. Că şi aceasta încă să chema botezu, şi iaste foarte botez cinstit şi proslăvit. Că deacii nu să mai spurcă acestu botezu de a doa oară, cu cugete rele şi păcătoase, care şi Dumnezeu îl luo pentru noi şi-l închipui şi-i zise botezu. Deacii, de-atuncea fură lui asemene şi închipuiţi întîi ai săi apostoli şi ucenici, după aceasta ceata sfinţilor micenici, care s-au dat spre muncă în vremile împăraţilor celor muncitori şi slujitori de idoli, de s-au muncit şi ş-au vărsat sîngele pentru numele lui <85v> Hristos şi au răbdat pentru dînsul toate felurile de munci. Că au fostu daţi leilor şi altor hierîi cumplite şi [205] băgaţi în foc şi tăiaţi de sabie. Iar ei tot mărturisea mărturie bună şi ş-au păzit credinţa. Pentru aceia li s-au plătit cu dreptate şi au dobîndit cinste dreaptă şi acum suntu lăcuitori cu îngerii. Şi atîta străluciră bunătăţile lor, cît „să tinse vestea lor în toată lumea şi cuvintele lor ajunseră de luminară şi îndreptară toate marginile pămîntului“ şi s-au umplut toate bisericile de sfinţirea lor. Iar pre draci cu totul îi gonescu şi celor ce suntu bolnavi de boalele cele făr’ de leac, deaca să atingu de dînşii, le dau leac şi vindecare. Şi iaste pentru dînşii poveste multă şi lungă, care va vrea să spue cinstitele lor lucruri. Pentru că acei împăraţi răi şi muncitori cumpliţi, dintr-acele vremi, rău s-au petrecut şi gonirea care era spre dînşii să potoli. Şi stătură alţi împăraţi credincioşi în toată lumea, şi deaca luară aceia şi să potriviră acelora şi dragostei lui Dumnezeu, carei suntu mucenici, şi cu voirile şi cu pohte acelora îşi răniră sufletele lor. Şi lua aminte şi le chibzuia foarte bine şi cum să cade, ca să-şi ducă <86r> sufletele lor curate şi nespurcate înaintea lui Dumnezeu, dinpreună cu trupurile. Lepădară toate patemile şi cugetele cele spurcate ale trupurilor şi ale sufletelor lor şi le curăţiră. Şi aceasta nu poate fi într-alt chip cumvaşi să să facă, ci numai căci lua bine aminte şi vedea chibzuirea poruncilor şi a credinţei şi a lucrurilor celor bune. Că nici de un folos nu iaste, căci or umbla prin mijlocul grijilor lumeşti, pentru aceia îşi aleaseră altă viaţă şi traiu înstreinat şi schimbat, şi părăsiră toate, precum zise Dumnezeu: părinţii, feciorii, rudeniile, priiatenii, bogăţiia şi hrana. Şi toate cîte suntu în lume urînd, în pustie să sălăşuiră, ca nişte hiară sălbatece şi lăcuiră pren munţi, pren păduri, pren peşteri şi prin scorburile pămîntului, cu multă scîrbă şi lipsă. Şi s-au dăpărtat de toate frumuseţile şi dulceţile pămînteşti şi s-au părtăşit numai unor obiiale rele, slabe şi proaste şi a puţinea pîine. Şi cu acestea cugetară doao lucruri: şi întîi le chibzuiră ca să nu să cumva cunoască de vicleniia vrăjmaşului şi den pornirile îndemnărilor <86v> lor şi să să îndăzrădăcineze pohta şi cugetele lor cele ce le-au avut şi le-au sădit cu toată rîvna în inimile lor, spre cele cereşti şi dumnezeieşti. A doao, ca să-şi supţie şi să-şi omoară pohtele trupului cu patemi rele şi cu nevoi şi să nu să scapete de slava celor ce s-au încununat pentru vărsarea sîngelui lor, ce cît putură să închipuiră patimilor lui Hristos, şi vor fi părtaşi împărăţiei cei făr' de sfîrşit. Aşa şi într-acesta chip, socotind ei toată viaţa şi traiul lor, petrecură cu linişte şi făr' de turburare. Că unii lăcuia făr' de colibi şi răbda căldura [206] zădufului şi gerul ernii şi răceala ploilor şi suflarea cea frigoroasă a vînturilor şi alte nevoi şi greutăţi priimiia de a lor bună voe. Iar alţii şădea cîte într-o colibă şi acolo făcea lucruri bune şi să îndeletnicea de toate mîngîerile şi răpaosul trupului, şi mînca numai cîte puţinea pîine seacă sau legumi nehiarte şi burueni şi muguri den copaci şi vieţuia cu viaţă grea şi cu nevoe. Şi nu le era dîn dăstul numai atîta cît să părăsea de toate bucatele cele bune şi cu dulceaţă, ci încă să nevoia şi cătră <87r> altele: cătră răbdare şi cătră ajun, şi gusta dintr-acea pîine seacă sau legumi nefiiarte şi burueni şi din mugurul copacilor foarte cîte puţinel, atît numai cît să-şi ţie viaţa. Că unii ajuna toată săptămîna, iar dumineca numai ce gusta cîte ceva dintr-acestea, iar alţii de 2 ori în săptămînă, iar alţii din amiazăzi în amiazăzi sau din seară în seară, iar cu ruga şi cu rugăciunile închipuia traiului şi vieţii îngereşti. Iar pizma şi neguţătoriia şi precupiia, care era întru oameni, de totul tot o părăsiră şi o lăsară, şi cugetele şi gîndurile cele dăşarte şi înşălătoare şi nebune nu-i amăgiră. Şi cînd făcea bunătăţi mai multe ei nu cugeta că le-au făcut cu osteninţele lor, ce cu puterea lui Dumnezeu gîndea că s-au făcut. Şi toată voirea lor o pleca înţeleptei smerenii şi nu socotea să fie făcînd nici un lucru desăvîrşit, cît să ostenia de mult, ci încă tot să fie mai cu multă datorie împresuraţi să ţinea. Precum zise şi Domnul Hristos, grăind: „Cînd veţi face toate cîte vă sunt poruncile, atunce voi ziceţi: „robi neharnici şi nevrednici suntem, că ce ni s-au căzut noao să facem, noi n-am făcut?“. Şi aşa şi într-acesta <87v> chip era care de care mai smerit, iar trufiia şi măriia cea deşartă şi toate altele, carele pohtescu oamenii, nici cum nu să afla într-înşii. Ce pentru aceasta lăcuia în pustii şi voia să nu să arate oamenilor îndreptare, de la dînşii să ia plată. Că ştiia bine că toate faptele şi lucrurile ce să fac întru trufie, acelea n-au plată, căci că suntu făcute pentru pohvala de la oameni, iar nu pentru pohvala de la Dumnezeu. Dreptu aceia, cine va face lucruri şi ostenele pentru ca să-l laude oamenii, acela îndoit îşi va face şie nevoe, că trupul şi-l osteneşte, iar plată pentru aceia n-are. Iar cei ce-au pohtit să fie slăviţi de lauda Celui de Sus, cătră a lui slavă s-au dus, şi slava oamenilor şi a limii aceştiia nu o au băgat în seamă. Că unii au fugit şi s-au depărtat de oameni, şi aşa deosebi s-au ostenit şi s-au nevoit cu bune nevoinţe şi tot în lucruri bune ş-au cheltuit toată viaţa lor. După aceia s-au apropiat cătră Dumnezeu. Iar alţii, mai aproape lăcuia unul de altul şi numai duminicile şi sărbătorile veniia la biserică şi să [207] aduna, de să precestuia dumnezeeştilor taini, jungherii cei făr’ de sînge a cinstitului trup şi sînge <88r> al Domnului nostru Iisus Hristos, carea iaste întru iertarea păcatelor celor credincioşi, şi li să dă întru luminarea şi sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. Şi să întreba unul cu altul de învăţăturile dumnezieştilor cuvinte şi de alte învăţături, care să cădea. Iar aţîţările şi întărîtările cele acoperite şi ascunse le vădea, ca nu cumva să să prinză într-însele cineva din cei ce nu vor şti caznele şi aţîţările acelui războiu. Deacii iar să întorcea fieştecarele dintr-înşii la lăcaşurile şi la colibile lor şi cu bunătăţile lor punea miiarea care iaste vrednică de toată cinstea şi dulceaţa în vasele inimilor lor, şi făciia roadă foarte dulce, carea era şi să cădea a fi la masa cea cerească. Iar alţii lăcuescu de obşte şi să adună mulţi şi-şi rădică unul să le fie mai mare şi nastavnic şi suptu porunca aceluia toţi să pleacă şi să supun, şi toată voia lor cu cuţitul ascultării o junghe şi să cheamă ca cînd ar fi nişte robi cumpăraţi. Deacii nu mai trăescu, nici vieţuescu lor, ce lui Hristos, pentru a căruia dragoste ei de a lor bună voe se-au făcut mai mici şi s-au supus. Şi să cade a zice că deacii nu mai trăescu, <88v> nici vieţuescu lor, ci într-înşii lăcuiaşte şi vieţuiaşte Hristos, căruia, lăsîndu-şi şi părăsindu-se de toate de altele, urmează lui. Deci, aşa şi într-acesta chip făcînd, lăcuescu acum ca îngerii şi cîntă lui Dumnezeu cîntări şi cîntece. Ca cu un suflet suntu mărturisitori posluşaniei şi patemei, şi pre dînşii s-au umplut cuvîntul Domnului, care au zis: „Unde suntu 2 sau 3 în numele mieu, acolo, în mijlocul lor sunt şi eu“. Aici nu să înţelege acestu cuvîntu să fie cu măsură, atît numai, adecă 2 sau 3 adunaţi, ce aceasta 2 sau 3 să socoteşte măcar de ar fi cît de mulţi. Iar de să vor aduna măcar puţinei, măcar mulţi, în numele lui cel sfîntu şi să-i slujască cu dragoste şi cu căldură, noi credem cu toată adeverinţa cum să fie prin mijlocul robilor săi. În chipuri ca acestea şi cu viaţă ca aceasta şi cin, cei den pămîntu şi de ţărînă pohtiră şi rîvniră traiul cerescu, lăcuindu în postu şi în rugăciuni şi în lacrăme calde, în plîngere smerită, în streinătate şi în cugetele morţii, în blîndeţe şi în nemînie, în tăcere şi în lipsă şi în sărăcie, în curăţie şi în mintea cea întreagă, întru înţelepciunea cea plecată şi în linişte. În dragostea cea desăvîrşită cătră Dumnezeu <89r> şi cătră vecini ş-au petrecut viaţa aceasta cu obiceaiuri şi tocmele îngereşti. Pentru aceia şi Dumnezeu i-au întărit cu semne şi cu minuni şi cu multe feliuri de puteri, [208] şi făcu de să auzi vestea minunatelor lor vieţi şi traiuri peste toată lumea. 
  Iară lumea aceasta cu adevărat iaste rea şi înşălătoare şi pizmătariţă şi urîtoare. Că cît dăruiaşte pre priiatenii ei, apoi iar cu mînie şi cu urgie întoarce şi ia înapoi şi-i trimite goli de toate bunătăţile şi îmbrăcaţi în ruşine şi însărcinaţi cu toate greutăţile în scîrba cea de veci, şi pre cei ce-i înalţă iarăşi degrab’ îi supune suptu picioare şi-i smereşte cu sărăciia cea mai de apoi şi sunt bucurie tuturor vrăjmaşilor lor. Aşa şi întracesta chip suntu darurile ei. Aşa suntu milele ei, şi iaste vrăjmaşă priiatenilor ei şi făcătoare de rău tuturor celor ce fac voia ei şi cu mînie aruncă-i jos pre toţi cei ce să razimă de dînsa, şi slăbeşte pre toţi ceia ce să nădăjdueascu spre dînsa. Cu cei nebuni să sfătuiaşte şi face făgăduiale mincinoase, numai ca să-i tragă cătră sine. Deacii ei, deaca să apropie cătră dînsa, ia să află <89v> fără înţelepţie şi mincinoasă şi nu umple făgăduialele ce le-au făgăduit. Că astăzi unge gîrtanul lor cu unsori de bucate dulci, iar mîine ia-i pune de-i mănîncă vrăjmaşii lor. Astăzi pune pe vreunul dentr-înşii împărat, iar mîine ia-l dă în rea robie. Astăzi iaste îndăstulit cu de toate bunătăţile făr’ de număr şi făr’ de seamă, iar mîine ia-l mînă de cere pre uliţe, den uşă în uşă. Astăzi coruna slavei pune în capul lui, iar mîine ia-l pune cu capul jos pre pămîntu. Astăzi înfrumusiţează grumazii lui cu gherdanuri de aur curat şi cu pietri scumpe, iar dimineaţă ia-l smereşte şi-l leagă cu lanţuri de hier. În puţinea vreme cu toate bunătăţile îl face, iar apoi, curînd îl uraşte şi pune pizmă pre dînsul. Astăzi îl veseleşte, iar mîine cu plîngere şi cu suspini îi plăteşte. Ca acesta sfîrşit pune ia pre ceia ce o iubescu şi totdeauna aşa voiaşte şi într-acesta chip priiaşte şi nu-i iaste grijă de cei ce au trecut, nici îi iaste milă de cei ce au rămas. Ce pre ceia cu hicleşug i-au înşălat, iar pre ceştea iar să nevoiaşte cu meşteşugul ei să-i vîneze. Şi munceşte ca să nu scape nimeni din cursele ei cele ficlene. 
  <90r> Deci cei ce-şi alătură cugetele şi-şi petrec viaţa şi traiul după voia aceştii stăpîne rele şi fără credinţă, iar de bunul şi iubitoriul de oameni Dumnezeu ei cu neînţelepţiia lor s-au depărtat şi s-au amestecat cu mare bucurie în lucrurile lumii şi de cele ce vor să fie n-au socotit, nici ş-au adus aminte, ci au petrecut tot în voia şi în pohtele trupului, iar pre ocaianicul şi ticălosul suflet l-au părăsit, de s-au topit de foame şi au pătimit întunerece de nevoi şi de răutăţi, aceştea să aseamănă unui om ce fugea de un inorog şi nu putea nici cum să rabde şi să tîrpească strigarea şi zbieretul glasului lui cel groaznic şi înfricoşat, ce fugiia tare, ca nu cumva să-l ajungă [209] şi să-l mănînce. Şi aşa fugind, căzu într-o groapă mare. Şi, deaca căzu într-însa, el află acolo un copaci şi să apucă de să urcă într-însul şi stătu cu picioarele pre nişte ramuri şi gîndea că va fi în pace şi făr' de nici o grijă. Iar deaca să urcă, el căută la rădăcina acelui copaci şi văzu doi şoareci: Unul era albu, iar altul era negru. Şi rodea totdeauna acel copaci, în care era el, şi atîta-l rosese, cît puţintel <90v> era să cază jos. Deacii căuta în fundul acei gropi şi văzu un şarpe mare şi groaznec şi unde suflă şi eşa din gura lui pară de foc şi venea cu gura căscată şi cu dinţii rînjiţi, numai să-l înghiţă. Deacii iar căuta spre partea încătro sta el cu picioarele, şi văzu 4 capete de aspidă, unde să iviia din malul acela ce era. Şi iar căută în sus, şi văzu unde pica dintr-o ramură a acelui copaciu cîte o picătură de miiare. Şi, deaca văzu acea puţinea miiare, uită de-a-şi mai aduce aminte de acele răutăţi multe ce-l încungiurase, că denafară de acea groapă sta inorogul gata să-l mănînce, iar în fundul gropii rînjiia acel şarpe groaznec, ca să-l înghiţă, iar copaciul în care să urcase era puţinel numai să cază, iar picioarele şi le pusese pre nişte ramuri uscate şi putrede. Şi uită aceste răutăţi şi greutăţi toate, şi să porni spre acea ramură ce pica puţinică miiare. 
  Tîlcul. Aceasta iaste închipuire celor ce să înşală cu înşălăciunea lumii aceştiia, care acum ţi-o voi tîlcui: inorogul semnează moartea, care goneşte să ajungă pre tot neamul lui Adam; acea groapă mare iaste lumea aceasta, <91r> care iaste plină de cursele morţii; iar copaciul acela, carele rodea acei 2 şoareci totdeauna, de carele să apucase de să ţinea acel om, acela iaste viaţa a fieştecăruia om, şi să scurtează trecînd ziua şi noaptea, şi să apropie de săvîrşit; iar acele 4 capete de aspidă, semnează 4 stihii, din care să tocmeşte trupul omului, care de le va purta cineva rău şi cum nu să cade, deacii i să va răsipi tocmirea trupului; iar focul acela ce eşa den suflarea acelui şarpe, acela semnează groaznecele şi cumplitele maţe ale iadului, care aşteaptă să înghită şi să mistuiască pre cei ce iubescu mai vîrtos frumuseţile şi cinstea lumii aceştiia decît bunătăţile veacului ce va să fie; iar acea picătură de miiare semnează dulceţile lumii aceştia, cu care amăgeşte ia şi înşală pre priiatenii săi şi nu-i lasă să să grijască de spăseniia şi mîntuirea sefletelor lor. 
  Pentr-aceia, ceia ce iubescu frumuseţile şi bunătăţile lumii aceştiia mai vîrtos decît bucuriile veacului ce va să fie, aceia să închipuescu unui om care avea 3 priiateni; deci pre doi îi cinstea şi-i socotea cu toată inima şi pentru dragostea lor lupta pîn’ la moarte, şi era gata <91v> a petrece toate [210] nevoile şi scîrbele pentru dînşii, iar pre cel de al treilea nu-l băga nici într-o seamă, nici avea nici o grijă de dînsul, nici cinstea şi dragostea, care i să cădea, nu o arăta niciodată cătră dînsul. Ce numai ce-l cinstea oarece puţinel, şi încă şi atît cît îl socotea tot cu făţării şi cu îndoiri. Iar cînd fu odată, veniră nişte slujitori împărăteşti semeţi şi înfricoşaţi şi vrea să-l ia degrab’ şi făr’ de zăbavă, să-l ducă la împăratul să-şi dea seama de mulţime multă de galbeni. Iar el căzu întru nedomirire şi nepricepere, şi nu ştiia ce va să facă, şi începu a căuta soţii, ca să meargă cu dînsul la împăratul, să-i fie într-ajutoriu. Şi merse la priiatenul cel mai iubit şi mai drag al lui şi zise: „Adu-ţi aminte de mine, priiatene, că ştii că foarte-mi erai drag şi te iubiiam şi-mi puneam încă şi sufletul mieu pentru tine, iar acum eu te rog să-mi ajuţi, precum te-ai făgăduit şi să mă izbăveşti dintr-această nevoe“. Iar el zise: „Nu-ţi suntu eu priiaten, nici te ştiu cine eşti tu, ca alţi priiateni am eu şi cu aceia voi să mă veselescu astăzi, şi de acum pre aceia voi să-i aibu priiateni. Iar ţie iată că-ţi dau 2 ţoluri, ca să-ţi fie pre <92r> calea care vei să mergi. Iar să ştii că de alt folos de nimic nu vor să-ţi fie. Şi de acum să nu mai gîndeşti că vei să mai aibi vreo folosinţă de la mine, făr’ de aceasta“. Deacii el, deaca auzi aşa, să părăsi de nădejdea care avu cătră dînsul şi alergă cătră celalalt priiaten şi-i zise: „Adu-ţi aminte, frate, cîtă prietnicie şi dragoste şi cinste ai avut de la mine, deci te rog să-mi fii acum într-ajutoriu cît vei putea; că iată că am căzut într-o nevoe şi greutate foarte mare şi cumplită“. Iar priiatenul acela iară-i zise: „Astăzi, frate, eu nu poci să-ţi folosescu nimic, nici să-ţi ajut ceva, că şi eu încungiurat sunt şi cuprinsu de multe griji şi scîrbe şi inimi rele. Ce numai atîta-ţi voi ajuta, cît voi merge cu tine puţinea cale, de te voi petrece, şi iarăşi mă voi întoarce la casa mea, de-mi voi căuta de trebile mele şi mă voi griji de ce-mi iaste asupra“. Deacii omul acela să întoarse şi de la acel priiaten făr’ de nici o folosinţă, si-l cuprinse gînduri şi cugete şi să căia mirîndu-se de nebuniia şi neînţelepţiia acelor priiatini ai lui şi de a lui multă osteneală şi grijă şi nevoe ce era gata a petrece şi a pătimi pentru <92v> dînşii. Şi iar merse şi la al treilea priiaten, pre care niciodată nu-l cinstise cu toată inima, nici-i slujise nici într-un lucru cu adeverinţă şi desăvîrşit, nici la ospeţele lui nu-l chemase, şi grăi cătră dînsul, cu faţă ruşinoasă şi tristă, zicînd: „Frate, n-am gură să o dăşchizu şi să grăescu înaintea ta, că ştiu că-ţi vei aduce aminte că n-ai văzut de la mine nici un bine niciodată, nici vreo cinste. Iar pentru căci mă ajunse o năpaste şi o urgie rea, şi de la alalţi priiateni ai miei n-am [211] nici un ajutoriu, nici o folosinţă, pentru aceia am venit acum la tine şi te rog să nu bagi în seamă, nici să socoteşti lucrurile mele, căci nu team cinstit mai denainte; ce, de vei putea ceva, ajută-mi acum într-această vreme de nevoe şi de scîrbă, ce mă cuprinse şi mă încungiură“. Iar el cu bucurie şi cu blîndeţe răspunse şi zise: „O, fratele mieu şi priiatenul mieu, cu adevărat aşa iaste cum zici. Iar eu acea puţinea prietnicie şi dragoste ce ai arătat cătră mine, nu o voi uita, ci ţi-o voi plăti astăzi încă mai cu asupră. Numai nu te teme, nici îţi fie frică, că eu voi merge la împăratul mai nainte de tine şi-l voi ruga pentru <93r> tine, de nu te va da în mîinele vrăjmaşilor tăi. Deci fii vesel, frate, şi nu te întrista!? Atuncea omul acela, deaca auzi aşa, i se umili inima şi începu cu lacrăme a grăi şi a zice: „O, vai de mine, pentru ce m-am nevoit şi am luptat atîta pentru acei priateni răi şi înşălători, şi pentru ce m-am nădăjduit pre dăşartăciunile lor, de n-am venit dă multu să mă plec la tine şi să te cinstescu şi să te rog să-mi foloseşti! 
  Tîlcuiala: Priiatenul cel dintîi iaste avuţiia şi bogăţiia omului, aurul şi argintul lui, pentru care de multe ori cade omul în griji şi nevoi şi pate multe greutăţi, iar cînd vine ceasul de apoi al morţii, nimic dintr-acestea nu ia cu dînsul, fără nişte obiiale şi alt ceva puţinel de-i suntu de îngropare. Iar al doilea priiaten iaste muiarea şi feciorii lui şi fraţii şi rudeniile lui, cătră carea deaca să apropie omul, deacii anevoe să dăzlipeşte şi să desparte, şi pentru dînşii îşi uraşte trupul şi sufletul. Iar deaca să apropie moartea, nici o folosinţă n-are de dînşii, făr’ numai cît îl petrec pîn’ la mormîntu. Deacii iar să întorcu fieştecare pre la casele lor şi să grijăscu <93v> de ale lor trebi şi lucruri. Iar al treilea priiaten, carele nu-l băga în seamă, nici îl socotea, nici îl cinstea cum să cade, iaste cridinţa, dragostea, nădejdea, milosteniia, dreptatea iubirea de oameni, curăţiia, ruga şi alte bunătăţi multe, carea, deaca murim noi, iale să urcă mai nainte şi mergu la Dumnezeu de-l roagă pentru noi şi dau seama cătră vameşii cei groazneci şi înfricoşaţi şi luptă pentru noi. Acestea suntu priiatenul cel bun şi înţeleptu, care pentru puţinel bine ce am făcut nu uită ci ni-l plăteşte mai cu asupră. 
  Pentru aceia, şi noi să nu iubim nici muerile noastre, nici feciorii, ce să cîştigăm şi să dobîndim priiaten pre Dumnezeu, cu lucruri bune şi cuvioase. Că acela ne va fi ajutoriu bun şi ne va izbăvi de toate răutăţile şi acum, aici, şi la eşirea sufletului, şi în veacul ce va să fie. 
  [212] Căutaţi şi acestu lucru şi taină mare, şi vedeţi şi socotiţi! Vedeţi împăraţii şi nu vă mai înşălareţi, vedeţi domnii şi nu vă mai uluiţi, că deaca să dăspart de viaţa aceasta şi deaca să îngroapă, deacii cine mai poate cunoaşte pre care au fost împărat şi puternic? Iar de moarte <94r> nicicum nimeni nu să poate mîntui, ci toţi vor să să cutremure de păharul ei. Iată că iaste şi el ca fieştecare om şi-i iaste frică şi să cutremură de dînsa. Cel ce era mai nainte puternic şi înfricoşat, iar acum, iată, să duce ca un osîndit; şi de cel ce să cutremura eri cei urgisiţi, iată acum cu totul să ia, şi toată înţelepciunea şi puterea lui piiare. Şi pre dreptate să spăimîntează, că văzu puterile îngereşti şi-şi uită toată oblăduinţa sa. Văzu chipul stăpînului Hristos şi să schimbă faţa sa. Unde iaste acum puterea şi măriia cea domnească? Că multe povaţe ne trebuescu să ne povăţească şi să ne treacă prin vămile cele din văzduh. Dar de vreme ce, cînd vom să mergem vre într-o lature de loc, sau vom să întrăm vre într-o cetate streină şi neştiută, noi cătăm şi cercăm să aflăm vreo povaţă, să ne poată povăţui bine, cu cît mai mult încă ni să cade să avem atunci povaţă şi ajutoriu acolo, unde şi cînd să va întoarci şi va trece slava noastră ceastă trecătoare şi înşălătoare în moarte. Ca să acopere şi să dăpărteze puterile şi biruitorii cei mari ai lumii aceştiia cei nevăzuţi, din văzduh, pre care-i nemerescu <94v> şi le zic sfintele scripturi, că sunt vameşi şi ispititori şi vrăjmaşi. Atuncea bun ajutor şi bună povaţă ne va fi noao milosteniia şi ne va duce drept prin portile cereşti. Acolo vom avea procatori [Nota marginală: „Procatorii să chiama cei ce grăiescu trebi şi lucru altora la judecată”] buni, săracii pre carii i-am miluit, mai nainte de moartea noastră, într-această lume. Pentru aceia să silim să miluim pre toţi mai nainte, pînă ce nu ne ajunge moartea. Şi toţi cîţi suntem împăraţi, domni, boiari şi slugi, veniţi şi căutaţi în mormînturi şi vedeţi ce vă faceţi, şi vă cutremuraţi! Veniţi şi voi, cei ce aveţi griji şi vrajbe unul pre altul, şi căutaţi de vedeţi cum vă răsipiţi, şi vă împăcaţi. Caută cu tot de-adinsul în mormînt şi vezi pre cei ce zac acolo într-însul şi cunoaşte care au fost împărat şi care suntu oase de domn. Vezi groaznecul şi înfricoşatul chip şi faţă a oaselor şi zi dar: dentr-aceştea, care au fost împărat şi care au fost domn, sau care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrîn, sau tînăr, sau care au fost [213] harap şi care au fost om frumos? Au doar nu suntu toţi ţărînă? Au nu suntu toţi pulbere? Au nu suntu toţi plini de împuţiciune? Au nu ne suntu acum urîtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala feţei şi buzele cele roşii? Iată, s-au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde suntu grumazii cei netezi? Iată, s-au frîntu. Unde iaste limba cea repede şi dăsluşită? Iată au tăcut. Unde suntu mîinele cele albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului? Iată, au pierit. Unde suntu unsorile şi zulufiile cele cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde iaste veseliia şi dăzmirdăciunile tinereţilor? Iată, au trecut. Unde suntu părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, să făcură ţărînă, că ţărînă au fost. 
  Însă nu-ţi duce gîndul şi cugetul pînă la moarte şi la îngropare, ce de acolo să treci şi să gîndeşti de înviiare, şi să crezi că, cum zac acuma în mormîntu, aşa vor să să scoale. Şi limba care tace acum, atuncea iar va să grăiască, cînd să vor închina şi să vor pleca lui Dumnezeu toate genuchile, cele cereşti şi <95v> cele pămînteşti şi cele de dăsuptu. Şi să va mărturisi de toată limba, cum zice Isaia prorocul. 
  Atuncea va fi ferice de cela ce va afla şi va cîştiga îndrăzneala pentru lucrurile lui cele bune înaintea lui Hristos, judecătoriului celui drept. Şi vai de cela ce să va afla că au lăcuit în traiu şi în viaţă spurcată în lumea aceasta, că cu multă ruşine şi ocară va sta înaintea lui Hristos Dumnezeu. Ia aminte şi socoteşte, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, şi caută în mormînte şi vezi oasele noastre cum zac, şi-ţi vino în gînd şi în firea inimii tale, şi cugetă ce sfîrşit vei să aibi, şi te întoarce cu lacrăme. Şi de vei putea să-ţi aduci aminte, chibzuiaşte şi zi: carele iaste împăratul şi carele iaste omul cel prostu şi de nimic? Carele iaste bogatul şi omul cel lăudat, şi carele iaste săracul şi cel de nimic? Carele iaste robul şi carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpînul, sau care iaste sluga, robul şi slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpînul şi sluga, robul şi slobodul. Şi cu adevărat din lucrurile lor sau să vor înălţa, sau să vor ruşina. Şi cu adevărat din lucruri vor fi cunoscuţi şi cei ce vor fi aleşi întru mărire <96r> şi întru înălţime. 
  [214] Ia spune-mi acum, o, oame, că iată că ai trăit 50 de ani sau măcar şi 100 şi te-ai îmbogăţit şi ai făcut feciori şi fete şi ai însurat şi ai măritat şi ai luat zestre şi ai dat şi ai avut grijă di toate cele lumeşti şi ai ajunsu de ai biruit şi ai stăpînit mulţi oameni şi multe limbi. Dar acum, după acestea, ce mai gîndeşti să mai cîştigi? N-ai ce mai cîştiga, fără numai moartea. Dar după moarte, judecată, dar după judecată, împărăţiia ceriului sau munca iadului şi matca focului, care n-are sfîrşit, nici pocaianie. Căci că după moarte nu iaste plîngere, nici în iad nu iaste pocaianie. 
  Dar pentru ce nu iaste? Pentru că tot plînsul şi căinţa şi vaetele de acolo, nici de un folos nu suntu celor ce nu s-au păzit în viaţa această de acum în curăţie şi în milostenii şi într-alte bunătăţi, care plac lui Dumnezeu. Că zice: „Nu iaste în moarte care să-şi aducă aminte de tine, şi în iad cine să va mărturisi ţie?“ Cu adevărat nimeni, măcar de ne-am cum nevoi şi să ne rugăm, nimeni nu ne va scoate. 
  Iată acum, o iubitul meu fiiu, cîte pilde ţe-am arătat din scriptura legii noao. Aşijderea şi dumneavoastră, <96v> credincioşilor miei boiari, mari şi mici, şi tuturor slugilor mele, carii slujiţi cu buna şi sfînta adeverită credinţă, şi altor oameni, tuturor, carei cred lui Dumnezeu. Aşijderea şi din scriptura cea veche, cît m-am priceput, m-am nevoit de v-am arătat şi v-am spus. Pentru aceia pohtiţi, iubiţi lucrurile cele bune şi drepte, iar de faptele cele rele voi vă feriţi şi vă depărtaţi, şi faceţi pre Dumnezeu să vă fie milostiv şi blîndu, cu ruga şi cu postul, cu curăţiia şi cu alte bunătăţi, cu multe. 

ÎNVĂŢĂTURA PENTRU FACEREA DE BINE ŞI PENTRU ÎNGĂDUIALA ŞI AŞTEPTAREA LUI DUMNEZEU 
  Iată, acum va să ne aducă vremea şi să ne tragă cătră lucrurile vieţii cei de veci şi cătră slava cea neschimbată. Că pre viaţa această d-acum iată că o aşteaptă moartea şi pre slava ei va să o ajungă ocara şi batjocura. Că din biruitorii şi puternicii lumii aceştiia, pre mulţi i-au ajunsu judecata şi mîniia mai nainte de vreme şi fură aruncaţi în întunerecele iadului. Şi <97r> judecătorii fură judecaţi de ceiia care-i judecase ei. Şi cei bogaţi apoi sărăciră, şi cei înţelepţi făr' de zăbavă şi de năprasnă nebuniră, şi cei tari şi vîrtoşi slăbiră, iar cei sănătoşi bolnăviră. Şi nici un lucru bun şi adevărat nu [215] iaste între oameni, cîndu nu să află în lume nici un cuvios şi plăcut lui Dumnezeu. Că feciorii vor batjocori pre părinţii lor şi muerile să vor lepăda de bărbaţii lor şi nu-i vor băga în seamă, nici bărbaţii nu vor păzi cugetele şi gîndurile muierilor lor; fetele cele tinere vor măscări pre fămeile cele bătrîne, cei bătrîni cu cei tineri vor dobîndi minte copilărească. Atuncea nu iaste de a crede pre priiateni sau pre vecini, nici vei îndrăzni să grăeşti cu frate-tău de cele de pace, nici să taineşti cu dînsul. Că el va cugeta tot cele ce suntu de vrajbă. Şi pre vremile acelea va ieşi şi va vieţui pizma şi înşălăciunea şi nedreptatea, şi limbuţiia să va întări, şi nu-şi va aduce aminte nimeni de Dumnezeu, nici îşi va aştepta nimeni moartea. Şi pentru aceia să vor înmulţi şi răutăţile, pentru că frica lui Dumnezeu nu se va pomeni <97v> nici să va băga în seamă. Că el ne-au dat minte ca să cugetăm noi înşine cele bune, iar noi gîndim în inimile noastre tot cele rele şi hiclene. Datu-ne-au putere şi bogăţie, ca să dăm noi celor neputernici, iar noi în locul acestora ne batem joc şi ne rîdem de dînşii. Biruinţă ne-au dat în măinile noastre, ca cu dînsa să păzim şi să răscumpărăm pre cei slabi, iar noi muncim pre cei nevinovaţi şi le facem nevoe. Pentru că nu va fi calea dreptăţii, nici judecata cea dreaptă. Dragostea va peri şi să va înmulţi pizma. Bunătatea va fi ocărîtă şi batjocorită, iar făţărniciia să va cinsti şi să va crăvi. Urî-se-va înţelepţiia cea smerită şi plecată şi să va înălţa trufiia şi să va cinsti. Pieri-va adeverinţa, iar minciunile vor acoperi toată faţa pămîntului. O, adîncul bunătăţii şi răbdării lui Dumnezeu, că de toate răutăţile ce să fac, el nu să mînie, nici va să-şi izbîndească! Nu pentru că doar el nu poate să plătească şi să izbîndească; ce căci lui nu-i trebuiaşte mîniia, ce ne miluiaşte ca un tată, şi alte mili, încă mai multe, întinde şi arată asupra noastră. 
  

[217] <98r> PARTEA A DOA A ÎNVĂŢĂTURILOR LUI NEAGOE VOIEVODUL BASARAB, DOMNUL ŢĂRII MUNTENEŞTI, CARE AU ÎNVĂŢAT PRE FIIU-SĂU THEODOSIE, AŞIJDEREA ŞI PRE ALŢI CARII VOR FI ÎN URMA LUI DE DUMNEZEU UNĂI, ÎNCORUNAŢI DOMNI ŞI BIRUITORI ŢĂRII ACEŞTIIA, PENTRU MULTE ŞI BOGATE LUCRURI CARI SUNT DOMNILOR FOLOSITOARE DE SUFLETU ŞI VREDNICE DE CINSTEA ŞI POHVALA DOMNIEI, AŞIJDEREA ŞI PRE TOŢI BOIARII SĂI PRE CEI MARI ŞI PRE CEI MICI

I. Carea să începe pentru cinstea icoanelor 
Capul 1 
  Fătul mieu Theodosie şi voao cinstiţilor şi dulcilor miei domni, care veţi fi în urma noastră domni şi biruitori ţărîi aceştiia, <98v> aşijderea şi dumneavoastră, iubiţii miei boiari, aşa vă învăţ: întîiu să cinstiţi cinstitele şi sfintele icoane, pentru că icoanele cu adevărat suntu semnul şi chipul Domnului nostru Iisus Hristos şi pecetea lui. Deci, de va iubi omul chipul Dumnezeului nostru şi va cinsti semnul şi pecetea lui cu toată inima, şi Dumnezeu încă va iubi sufletul lui, şi cu toată inima să va îndulci pururea de Domnul nostru. O, iubitul mieu fiiu, cît iaste de bine a lăcui omul tot cu Dumnezeu şi a petrece cu dînsul şi a fi cu el în veci! O, Doamne, eu robul tău şi fiul roabei tale, căutai cu plecăciune asupra milei tale şi ziş cătră prea iubitul mieu fiiu şi cătră alţi domni, cătră toţi carii vor fi în urma noastră, cu toată inima: O, iubiţii miei fraţi, voi să vorbescu cătră voi puţinele cuvinte şi să vă spuiu: deci vă rog cu dragoste să mă ascultaţi ca să vă poci spune şi eu cu dragoste. 
  [218] Ia aduceţi-vă aminte, fraţilor, cum dentîi şi-au aţîţat Dumnezeu mîniia asupra noastră, pentru păcatele noastre şi faţa sa cea dulce şi blîndă şi-o au întorsu de cătră noi, de carea noi în toată vremea şi în tot ceasul ne îndulceam. Şi fum goniţi de hrana <99r> raiului şi di împărăţiia ceriului ne dăpărtăm. Şi, în locul feţei sale cei dulci, ne-au dat faţa satanii cea groaznică şi întunecată şi, în loc de hrana raiului, ne-au dat muncile cele de veci; iar în locul împărăţiei ceriului, ne-au dat adîncul şi temniţile iadului, de unde nu mai avem noi nădejde să ne mai izbăvim niciodată dentr-acel întunerec împuţit, şi de groaznica faţa sătaniei, şi de muncile cele de veci, şi den temniţile iadului. Iar apoi el numai pentru una a lui mumă şi născătoare de Dumnezeul nostru îşi luo urgiia despre noi şi-şi întoarse mila cătră noi şi iarăşi ne dede faţa sa cea bună, să ne îndulcim de dînsa, şi ne dăşchise porţile raiului şi ne dărui împărăţiia cerească iar iadul îl sparse şi-l robi şi pre satana cu adevărat îl ruşină şi-l urgisi. 
  O, despuitoare stăpînă şi maica lui Dumnezeu, carea eşti aleasă din toate neamurile şi eşti deplin şi degrab’ ajutătoare tuturor oamenilor! Pentru tine îşi întoarse Hristos Dumnezeu faţa sa cătră noi întru bunătăţire! Pentru tine ne dăşchise noao împărăţiia ceriului! Pentru tine să dărui noao hrana raiului! Pentru tine fu robit iadul şi să ruşină satana! Pentru tine ne izbăvim den <99v> legături şi din temniţile iadului! Tu eşti, preacurată, calea vieţii cei de veci, şi pentru calea ta au cîştigat toţi păcătoşii împărăţiia ceriului! Tu eşti singură viia cea adevărată, care ai făcut noao strugurul cel coptu, dintru care au cursu noao tuturor băutura spăseniei, carea iaste mai dulce decît miiarea şi decît fagurul! Pentru tine să duseră drepţii şi să puseră întru împărăţiia ceriului! Tu eşti masa cea dreaptă, carea ai purtat pîinea cea cerească, dintru carea au mîncat toţi drepţii şi au luat bucuriia cea nespusă şi negrăită şi s-au sălăşuit în raiu şi au înflorit ca crinul în veci netrecuţi. Dreptu aceia, ţie mă rog, preacurată fecioară şi stăpînă! Auzi glasul rugăciunii robului tău celui neharnic şi nevrednic, al lui Neagoe, şi te milostiveşte spre mine şi mă priimeşte, Doamna şi stăpîna mea, ca să fiu şi eu priimit şi adaos în turma fiiului şi Dumnezeului Domnului nostru Iisus Hristos, însă nu după păcatele mele să-mi dai aceasta. Că eu căutînd spre îndurările tale cele multe, mă nădăjduescu că tu eşti oglinda cea cinstită, şi toţi cei ce [219] iubescu pre Dumnezeu cătră tine aleargă şi caută ca-ntr-o oglindă luminoasă, şi tu eşti lumina cea <100r> înţelegătoare a toată lumea. Pentru aciaia şi eu ticălosul şi ocaianicul alergaiu cătră tine, şi cu glas mare strigaiu şi ziş: O, doamnă, împărăteasă şi stăpînă, fie numele tău cel sfînt pomenit şi proslăvit în veci de veci!“ 
  Vedeţi, iubiţii miei fraţi, cît iaste de bună şi de îndurătoare sfînta şi curata fecioara Mariia, maica Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, şi miluiaşte pre toţi cei ce iubescu pre Dumnezeu cu toată inima şi pre dînsa o cinstescu cu tot sufletul. Aduceţi-vă aminte cum fură toţi drepţii încuiaţi în puşcăriile iadului, iar muma luminii să milostivi spre dînşii şi neîncetat rugă pre fiiul şi Dumnezeul ei şi-i izbăvi de acolo şi-i scoase şi dobîndiră împărăţiia ceriului şi li să dărui hrana raiului şi odihna lui. Iar diavolul fu robit şi ocărît. Pentru aceia şi tu, fătul mieu, şi voi fraţii miei, de veţi iubi pre Dumnezeu cu toată inima şi de veţi cinsti pă preacurata lui maică cu tot sufletul, cu adevărat decii veţi lua cu cei drepţi şi veţi dobîndi plata drepţilor întru împărăţiia ceriului şi va fi voao gătită hrana raiului, pentru că Dumnezeu n-are alt lăcaş <100v> nici altă casă mai dragă decît trupul omului. Deci, de va vedea că-l iubiţi cu toată inima, el va trimite spre voi puterea sfîntului şi de viaţă făcătoriului duh şi-şi va face lăcaş întru voi şi veţi cîştiga viaţa şi traiul carele nu va avea sfîrşit niciodată. 
  Aşijderea, iubiţii miei, deaca întraţi în sfînta biserică, voi vă rugaţi şi faceţi slijbă cu cîntări şi cu cîntece sufleteşti. Iar nu vă lăudaţi, nici ziceţi că „noi suntem îngăduitori lui Dumnezeu şii facem lucrurile lui“, iar deaca eşiţi din biserică, voi nu faceţi ce-aţi făgăduit lui Dumnezeu că-i veţi face, ci alte gîlcevi faceţi, şi vorbiţi unul pre altul de rău şi vă mîncaţi cu pizme şi cu mozavirii şi cu minciuni. Şi pentru căci nu slujiţi lui Dumnezeu în dreptate, pentru aceia umblaţi întru întunerec şi faceţi şi umpleţi voia pizmaşului şi a vrăjmaşului nostru (adeca a satanii), şi-l veseliţi, iar pre Domnul Dumnezeu şi mîntuitoriul nostru Iisus Hristos şi pre preacurata a lui maică voi întristaţi şi mîhniţi. Dar ce folos vă iaste, fraţilor, că, deaca întraţi în biserică, voi vă făgăduiţi că veţi face toate lucrurile cele bune, şi apoi nu le faceţi? Pentru aceia, fraţilor, rog pre dragostea domniilor <101r> voastre, să fiţi nevoitori, să umpleţi nevoinţele cele ce aţi făgăduit cătră Dumnezeu, ca nu cumva să fie făgăduinţele voastre de rîs şi de bucurie vrăjmaşului nostru, ci, în loc de [220] bucurie şi de rîs, să adaogereţi plîngere sufletească şi vărsare de lacrăme cătră Dumnezeu; şi, în loc de mîncare şi de băutură, postu şi răbdare; şi, în loc de odihnă, osteneală trupească şi priveghere de-a sta în picioare toată noaptea; iar în loc de pizmă şi de pohte, dragoste şi blîndeţe şi oprire de toate răutăţile şi smerenie. Şi să iubiţi pre vecinii voştri, ca înşivă pre voi, iar hulele şi minciunile să nu să numească întru voi, precum zice apostolul: „Nici rîsul şi glumile să nu între întru inimile voastre“, că acestea toate lucruri şi meşteşuguri dievoleşti suntu. Ci să ştiţi şi să pricepeţi, că diavolul iaste o hiară foarte zvăpăiată şi cumplită şi cu multă răutate rumpe şi sfărîmă pre cei ce-l iubescu şi fac lucrurile lui. Şi dintru-ntîi toate răutăţile face şi pînă acum tot cele rele să învaţă. Că răutatea cea veche nici într-un chip nu va putea fi bunătate noao, şi totdeauna munceşte <101v> cum va putea face să dăsparţă făptura lui Dumnezeu de la faţa lui cea sfîntă şi luminoasă. Iar voi, iubiţii miei, în locul acestora adaogereţi liubov şi curăţie şi faceţi rugă cătră Dumnezeu, ca să vă trimiţă mila sa de la dreapta lui cea puternică şi biruitoare. Că mila lui Dumnezeu tare iaste şi vîrtoasă şi poate sfărîma capul şarpelui. 
  Aşijderea vă aduc aminte şi pentru curăţie, că curăţiia iaste un lucru mare. Iar vedeţi, fraţilor, cum zise Domnul nostru Iisus Hristos de Pavel apostolul, că zise: „O, Pavele, tu eşti vasul mieu cel ales şi vei să fii dus înaintea a împăraţi şi a vlădici pentru numele mieu, iar faţa ta nu să va ruşina înaintea lor“. Pentr-aceia, fraţilor, şi voi să aveţi curăţie şi dragoste, smerenie şi răbdare şi mai vîrtos de toate cuvinte bune şi dulci şi plecate, ca să nu iasă niciodată mila lui Dumnezeu dintru voi. Că deaca să va dăzlipi mila lui Dumnezeu de la noi, decii şi faţa îşi va întoarce de cătră noi şi atuncea să va veseli diavolul. Iar voi, fraţii miei şi unşii lui Dumnezeu, nu vă amăgireţi, nici vă uluiţi după cuvintele cele bîrfitoare şi <102r> mincinoase ale oamenilor celor de nimic, ci vă apropiiaţi de omul ce să va teme de Dumnezeu, şi vă veţi învăţa şi voi de la dînsul a vă teme de Dumnezeu. Şi vă adunaţi toţi la un loc şi strigaţi cu glas mare, zicînd: „Doamne, Doamne, păstoriul cel bun! Întoarce-ne cătră calea pocăinţei şi ne îndreptează pre cărările mîntuirii!“ Şi atuncea, în rugăciunile voastre, eu, nevrednicul robul lui Dumnezeu, Niagoe, să nu fiu dăzlupit dentre voi, ca pentru rugăciunile voastre să afle şi sufletul mieu pre păstoriul cel bun al celor buni. 
  [221] Şi să nu ne înşălăm cumvaş, fraţilor, şi să mergem după basnele şi minciunile ereticilor, precum bîrfescu ei şi nu cred că Dumnezeu s-au pogorît pre pămînt şi fu şi Dumnezeu şi om, ci zic că nu s-au arătat cu adevărat (ci cu nălucire). Iar noi să credem cu tot sufletul şi să mărturisim şi nu cu vreo părere cumvaş, ci cu toată adeverinţa, cum s-au arătat în lume şi pentru mila sa cea multă s-au pogorît pre pămînt şi să întrupă din duhul sfîntu şi din curată <102v> fecioara Maria şi fu om deplin şi Dumnezeu deplin. Om fu, ca pre om să izbăvească din întuneric, iar Dumnezeu fu, ca şi pre Adam să-l facă Dumnezeu şi să-l spăsească. Cum şi lucrurile lui îl arată şi-l mărturisescu, şi puterile lui cele dumnezeieşti cu socoteală învaţă că iaste Dumnezeu adevărat; iar patemele lui îl spun şi-l vădescu că iaste om deplin. Şi de va gîndi cinevaş şi să va socoti în slăbiciunea cugetului său într-alt chip, acela greu va să fie întrebat şi ispitit în ziua cea groaznică şi înfricoşată a judecăţii. 
  Dar deaca nu fu cu trup, Maria fecioara ce purta în pîntecile ei şi pre cine vesti Gavriil, arhanghelul, că-i zise că iaste Dumnezeu? Deaca nu fu om, în iaste cine zăcu şi fu înfăşat în scutece? Şi deaca nu fu Dumnezeu, păstorii cui să închinară? Deaca nu fu om, Iosif pre cine obrezui? Şi deaca nu fu Dumnezeu, pentru a cui cinste mergea steaoa ceriului <103r> cătră dînsul? Deaca nu fu om, Maria pre cine aplecă? Şi de nu fu Dumnezeu, vrăjitorii cui aduseră daruri? Deaca nu fu om, Simeon pre cine ţinu în braţe? Şi de nu fu Dumnezeu, cui zise: „Acum, stăpîne, să mă slobozeşti cu pace?“ Deaca nu fu om, Iosif pre cine luo şi fugi în Eghipet? Şi de nu fu Dumnezeu, pre cine să umplu cuvîntul, carele fu zis: „Din Eghipet chemai pre fiiul mieu?“ Deaca nu fu om, Ioan pre cine boteză? Şi de nu fu Dumnezeu, cui zise tatăl din ceriu: „Acesta iaste fiiul mieu cel iubit, de carele bine vuiu?“ Deaca nu fu om, cine să posti în pustie şi apoi flămînzi? Şi de nu fu Dumnezeu, îngerii din ceriu cui să pogora şi-i slujiia? Deaca nu fu om cine fu chemat la nuntă în Cana Galileiului? Şi de nu fu Dumnezeu, cine făcu apa vin? Deaca nu fu om, cine luo pîine în mînă? Şi de nu fu Dumnezeu, cine sătură în pustie din 5 pîini şi din 2 peşti 5.000 de oamini, făr' de mueri şi făr' de copii? Deaca nu fu om, în corabie cine dormi? Şi de nu fu Dumnezeu, cine opri valurile mării <103v> şi vîntul? Deaca nu fu om, Simon fariseul [222] cu cine mîncă? Şi deaca nu fu Dumnezeu, cine erta păcatele celor păcătoşi? Deaca nu fu om, cine şăzu la puţ, de să odihni, fiind ostenit de cale? Şi de nu fu Dumnezeu, cine da samarinencei apă vie şi o vădi că au avut 5 bărbaţi? Deaca nu fu om, cine îmbrăca haine omeneşti? Şi de nu era Dumnezeu, cine făcea puteri şi minuni? Deaca nu fu om, cine scuipi pre pămîntu şi făcu tină? Şi de nu fu Dumnezeu, cine făcu pre cel ce să născuse orbu, cu ochi? Deaca nu fu om, cine lăcrămă la mormîntul lui Lazar? Şi de nu fu Dumnezeu, cine învie pre cel mort de patru zile numai cu porunca? Deaca nu fu om, cine şăzu pre catîr? Şi de nu fu Dumnezeu, la a cui întîmpinare ieşiră năroadele cu slavă? Deaca nu fu om, ovreii pre cine prinseră? Şi de nu fu Dumnezeu, cine porunci pămîntului şi dede pre aceia pre toţi cu feţele în jos? Deaca nu fu om, cine fu lovit cu palma preste obraz? Şi de nu fu Dumnezeu, cine tocmi şi vindecă urechia <104r> lui Malho, slugii arhiereului, carea o tăiase Petru? Deaca nu fu trup, cine răbda scuipire preste obraz? Şi de nu fu Dumnezeu, cine suflă preste feţele apostolilor duh sfînt? Deaca nu fu om, cine stătu la judecată înaintea lui Pilat? Şi de nu fu Dumnezeu, cine înfricoşă şi spăimîntă noaptea în vis pre muiarea lui Pilat? Deaca nu fu om, pre cine dezbrăcă dorobanţii Ierusalimului şi hainele lui le împărţiră ei adinsu ei-şi? Şi de nu era Dumnezeu, cum întunecă soarele, cînd era el pre cruce? Deaca nu era om, pre cruce cine stătu răstignit? Şi de nu era Dumnezeu, cine cutremură pămîntul din temeliia lui? Deaca nu fu om, ale cui palme şi talpe le pătrunseră cu piroane de fieru? Şi de nu fu Dumnezeu, cum să dăspică zăveasa bisericii în doao şi să sparseră pietrile şi să dăşchiseră mormînturile? Deaca nu fu om, cine strigă şi zise: „Îli, ili lama savahtani“, ce să zice: „Dumnezeule, Dumnezeul mieu, căci m-ai lăsat?“ Şi de nu fu Dumnezeu, cine zise: „Tată, iartă-i!“ De nu fu om, cine spînzură pre cruce cu tîlharii? <104v> Şi de nu fu Dumnezeu, cine zise tîlhariului: „Astăzi cu mine vei fi în raiu“? Deaca nu fu om, cui aduseră oţet şi hiiare să bea? Şi de nu fu Dumnezeu, al cui glas auzi iadul şi să cutremură? Deaca nu fu om, ale cui coaste să pătrunseră cu suliţa şi eşi sînge şi apă? Şi de nu fu Dumnezeu, cine sparse porţile iadului şi rumse încuetorile şi lanţurile lui? Şi cu a cui poruncă eşiră morţii din mormînturi? Deaca nu fu om, apostolii [223] pre cine văzură cîndu era încuiaţi în casa cea mai de sus? Şi de nu fu Dumnezeu, cum întră fiind uşile încuiate? Deaca nu fu om, Thoma ale cui rane de cue şi de suliţă pipăi? Şi de nu fu Dumnezeu, cui zise: „Domnul mieu şi Dumnezeul mieu“? Deaca nu fu om, la marea Teveriadului cine mîncă? Şi de nu fu Dumnezeu, cu a cui poruncă să umplu năvodul de peşte? Deaca nu era om, pre cine văzură îngerii suindu-se la ceriu? Şi de nu fu Dumnezeu, ceriurile cui să dăşchiseră şi puterile cereşti cui să închinară cu frică şi tatăl cui zise: „Şazi de-a dreapta mea“, cum zice David: „Zise <105r> Domnul Domnului mieu, şazi de-a dreapta mea, i proci“? 
  Dreptu aceasta, tu, fătul mieu, şi dumneavoastră, iubiţii miei fraţi şi unşii lui Dumnezeu, de acestea să cade să vă ţineţi şi acestuia să credeţi. Iar gurile eriticilor cele mincinoase şi bîrfitoare să să astupe, că noi credem cu adevărat şi mărturisim a fi om deplin şi Dumnezeu desăvîrşit, şi nu cu vreo îndoire cumva, ci cu toată adeverinţa, cum am zis şi mai nainte. Iar cel ce va grăi şi să va îndoi, acela nu să va îndrepta întru împărăţiia ceriului, cum grăiaşte şi chir Athanasie Alexandreaninul: „Cum nu poate nimeni să caute cu un ochiu totdeodată în ceriu, iar cu altul pre pămînt, aşa nici omul nu poate să să grijască şi de cele trupeşti, şi de cele sufleteşti. Şi cum nu poate să iasă din vîna unui izvor apă dulce şi amară, aşa nici omul nu poate să îngăduiască şi sufletului, şi să să grijască şi de ale trupului. Şi cum nu pot face mărăcinii măsline, aşa nici omul nu poate cerca şi cele cereşti, şi cele pămînteşti“. <105v> Precum zice şi Dumnezeu: „Nimeni nu va putea sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonului“, nici veţi putea şi lui Dumnezeu să slujiţi, şi cele trupeşti să le obîrşiţi. Pentru aceia Pavel apostolul, auzindu şi ascultîndu acestea, să părăsi de toate gîndurile şi cugetele cele trupeşti şi zice: „Pentru aceia m-am lăsat de toate, ca să aflu pre Hristos şi să împărăţescu cu dînsul“. Iar cei ce au haine şi bucate, cu dînsele să să îndăstuleze, că cei ce vor să să îmbogăţească, aceia cad în cursele diavolului şi în pohte şi în gînduri făr' de măsură. 
  Pentru aceia, fraţii miei, nu vă împletecireţi în lucrurile lumii aceştiia, ca să vă puteţi spăsi. Ce te ţine de dreptate şi de adeverinţă şi de dragoste şi de frica lui Dumnezeu, şi fii blînd şi nepizmătareţ şi ascultătoriu şi răbdătoriu, şi uraşte cuvintele cele grozave şi scîrnave, şi vei vedea pre Dumnezeu! Fie-ţi drag a te ruga de-a pururea, şi ţi să va lumina inima şi va vedea pre Dumnezeu. Uraşte pohta bucatelor, [224] ca să <106r> nu te încungiure cumva patemile amalicului. Fii treazv în rugăciuni, ca nu cumva să te mănînce hiara. Fugi de vin, ca să nu te scapi de veseliia lui Dumnezeu. Iubeşte săracii, ca să fii miluit. Pentru aceia iubeşte sfinţii, ca să te tragă pohta lor cătră bunătăţi. Adu-ţi aminte adeseori de moartea ta, şi nu vei greşi mult lui Dumnezeu. Adu-ţi aminte de împărăţiia ceriului, ca să te ducă cătră dînsa pohta ei. Adu-ţi aminte de matca focului şi de muncile cele cumplite, ca să urăşti lucrurile cele rele. Fii gata în toate zilele de întîmpinarea lui Hristos, că făr’ de veste va să vie. În toate zilele te socoteşte de ce poruncă de ale lui Dumnezeu eşti lipsit şi totdeauna cugetă ce pohtă de ale trupului ai omorît şi dă laudă lui Dumnezeu că pentru a lui milă fu aceia. Nu gîndi în firea ta că eşti îndreptat în niscare lucruri înaintea lui Dumnezeu, că iaste zis: „Cînd veţi face toate cîte sunt poruncite, iar voi ziceţi: „Robi neharnici şi nevrednici suntem““. Nici să gîndiţi şi să ziceţi: <106v> „De acum înainte noi suntem buni“, că nu te vor crede vrăjmaşii tăi, nici să te nădăjdueşti în trup. Cel ce să teme de draci, acela să arată chiiar că nu iaste într-însul frica lui Dumnezeu cu toată inima lui; iar cel ce se teme de Dumnezeu cu toată inima lui, acela iaste îndrăzneţ spre dînşii. Cel ce să laudă înaintea a mulţi, acela să arată că nu iaste frica lui Dumnezeu într-însul; iar cela ce va să să spăsească, acela tot de cele dumnizieşti să grijaşte şi toate pohtele calcă. Că cum iaste lenia ajutor pohtelor, aşa iaste trezvirea putere bunătăţilor. Şi limba cea neînvăţată numai ce umblă tocînd, că n-are bunătăţi dinlăuntru. Bunătatea face curăţie, iar mîniia cea iute face patime. Şi muma bunătăţilor iaste mila, iar umplerea răutăţilor iaste semeţiia. Inima cea împietrită face mînie, iar oprirea face linişte. Săturarea somnului face învierşunare pohtelor, iar spăseniia sufletului iaste priveghiiare cu seama. Mulţimea nălucirilor iaste somnul cel mult, iar floarea minţii iaste iar priveghiiarea întru <107r> rugăciuni. Somnul cel mult îngroaşă gîndul, iar priveghiiarea îl supţie, însă aceia priveghiiare zicem, carea iaste pentru Dumnezeu şi să face în cîntări şi în cîntece duhovniceşti, iar într-alt chip mai bun iaste somnul cu tăcere decît priveghiiarea cu cuvinte dăşarte. Plîngerea goneşte pohtele, iar rîsul face dăzlupire de la Dumnezeu. A nu se înfiori omul, face smerenie, iar slava omului face nebăgare în seamă. Nemîniia face blîndeţe, iar ţinerea de pizmă face răutate. Cel ce iubeşte lărgimea, acela goneşte facerile de bine, iar strimtarea pleacă patemele. [225] Dorul bucatelor hrăneşte patemele şi pohtele, iar oprirea şi ţinerea le goneşte. Împodobirea trupului iaste întortarea şi izvrătirea sufletului şi mîrşăvirea sufletului; iar mîrşăvirea trupului iaste înnoire sufletului. Obidele trupului suntu spăsire sufletului, îmfrumsiţarea trupului iaste cursa sufletului. A cugeta omul totdeauna cele cereşti face dragoste cu Dumnezeu, iar grijile lumii aceştiia gonescu facerile cele de bine. Cela ce-şi păzeşte gura, <107v> acela-şi rădică mintea sus la Dumnezeu. Vorbele cele multe aţîţă urgie şi mînie. Cel ce face pre voia vecinului, semnează că mintea lui vede bunătăţile, iar cel ce-şi face voia sa, semnează neînţelepţie. Învăţătura cea cu frică păzeşte sufletul de toate răutăţile. Vorbele cele lumeşti întunecă sufletul, iar iubirea lucrurilor lumii aceştiia dezlupeşte gîndul şi cugetul de la Dumnezeu. Cel ce n-are îndîrjire, acela vede pre Dumnezeu. Cela ce nu-şi va ispovedi cugetele, semnează şi arată că cearcă această slavă dăşartă şi spurcată; iară cel ce le va ispovedi la duhovnic, acela va goni pohtele. Că cum mănîncă rugina pre hier, aşa mănîncă şi pre om slava cea omenească, deaca i să va lipi inima de dînsa. Şi cum să înfăşură volbura sau curpenul de viţă şi piiarde roada ei, aşa, fătul mieu, piiarde trufiia şi mîndreţele roada împăratului sau a domnului. Că plecăciunea cea înţeleaptă iaste mai întîi de toate bunătăţile. Şi izjdărîrea tuturor patemilor iaste mîncarea cea preste sătul. Iar sfîrşitul răutăţilor iaste a gîndi omul însuşi <108r> că iaste drept. Şi cum mănîncă carii copacii, şi gîndacii îi fac făr’ de frunză, aşa şi pizma-i piiarde sufletul călugărului. A-şi pune cineva nădejdea pre Dumnezeu, face să rabde batjocurile fără întristare. A cugeta cineva să nu fie grăit pre nimeni de rău, face trufie. Nu te nădăjdui în puterea ta şi va fi ajutoriul lui Dumnezeu cu tine. Nu avea vrajbă cu nimini, că de vei avea, deacii nepriimită va fi ruga ta. Iubeşte adeverinţa, că tot mincinosul iaste urît înaintea lui Dumnezeu. Păzeşte-ţi ochii, şi inima ta nu va vedea cele rele; că tot cel ce caută asupra muerii cu pohtă, preacurvie face. Fereşte-ţi auzul, ca nu cumva să-ţi cîştigi sămînţa rea. Fugi de mincinosul şi ficleanul diavol. Aibi pace cu toţi ca să fii îndrăzneţ în rugăciunile tale. Nu pohti să auzi păcatele nici unui om, ca să nu să lipească vreunul de inima ta. Lucrează cu mîinile tale, ca să afle săracii pîinea ta, că şăderea făr’ de lucru face moarte sufletului. Cei ce să roagă adeseori, <108v> acela îşi izbăveşte sufletul lui den toate răutăţile; iar care să leneveşte cît de puţinel, acela să face lăcaş dracilor. Cînd [226] şăzi în chiliia ta, de aceste 3 lucruri te grijaşte: di rugă, de învăţătură şi de rucodelie. În toate zilele cugetă unde ai fost şi ce ai făcut şi cum vei să mori şi după moarte unde vei să mergi şi te ia aminte. Şi de-ţi vei aduce aminte că are cineva vreo părere rea pre tine, iar tu nu fii nebăgătoriu de seamă de aceia, ci pasă şi te împacă cu dînsul. Şi te păzeşte să nu te treacă vreun ceas făr’ de rugă, că acestea aduc lumina în suflet. Şi de ai făcut lucruri bune, tu nu te lăuda, iar de ai făcut răutăţi multe, nu te îngrija de tot, ce numai să te părăseşti să nu mai faci şi te vei spăsi. De te vor învierşuna cugetele cele rele, tinde cătră Dumnezeu rugăciuni neîncetate şi te va odihni de dînsele. Iar de te vor birui poftele şi pizmele pre inima ta, tu îţi ado aminte că toţi suntemu mădularile lui Hristos, şi toată cinstea şi <109r> ocara vecinilor noştri a noastră iaste, şi vor fugi de la tine. Iar de va fi întrat în inima ta urgisirea şi iubirea de fraţi, tu-ţi ado aminte că pentru aceasta vei fi dat în mîinile diavolului, pizmaşii tăi, şi va fugi de la tine şi aceia. 
  Acestea toate le socoteşte şi le gîndeşte şi cu cele bune te îngrădeşte, iar cele rele tu le leapădă. Însă nu le vei putea socoti, deaca nu vei face cu dreptate lucrurile lui Dumnezeu. Că mai întîi de toate iaste tăcerea. Deci tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plîngere, iar plîngerea face frică, şi frica face smerenie. Smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste, şi dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul că nu iaste departe de Dumnezeu, şi cel ce va să fie într-o cinste ca aceasta, i să cade să n-aibă grijă nici de un lucru şi să urască lumea aceasta cu totul şi toate ale ei i procee. Deacii atunci <109v> să va învrednici de va petrece într-aceste bunătăţi care suntu de la Dumnezeu. 
  Şi aceasta, fraţilor, încă socotiţi şi luaţi aminte: că tot omul carele mănîncă şi bea preste măsură şi să amestecă în lucrurile lumii aceştiia, acela nu va veni în măsura lucrurilor acestora. Dar deaca-ţi iaste voia să aibi avuţii şi moşii şi vii, pentru căci nu te-ai însurat să-ţi fii luat muiare? Căci te amăgeşti şi te înşăli, căci nu socoteşti ca sămînţa ceia ce fu sămănată în mărăcini să împresoară şi nu face roadă, şi cel ce nu să va părăsi de acestea, pre Dumnezeu nu va putea cunoaşte. Iată că rog pre tot omul, carele va să dea pocăinţă cătră Dumnezeu, să să ferească de băutura cea multă a vinului, că beţiia multă cursă are. Deci te păzeşte de înşălăciune [227] şi de amăgitură. Pînă eşti în trupul acesta, nu le crede. Ci, fraţilor, să stăm în frica lui Dumnezeu şi să nu ne silim în războaie, că „nu iaste războiul nostru cătră trup şi cătră sînge, ci iaste cătră mai marii şi puternicii şi biruitorii acestui veac întunecat <110r> şi cătră duhurile cele rele ce sunt supt ceriu“. Să ne îmbrăcăm în armele bunătăţilor, pentru că osteninţa şi greutatea şi patima şi streinătatea şi lipsa pohtelor nu ne va păzi numai de săgeţile diavolului, ce încă ne va face de vom fi moşteni şi împărăţiei ceriului. Pentru aceia să ne nevoim puţinel într-acest veacu, ca să cîştigăm împărăţiia ceriului. Că Hristos, dascălul şi învăţătoriul nostru, aşa au zis: „Nevoiţi-vă să treceţi prin porţile cele strimte şi pre căile cele de scîrbă. Priveghiaţi dar în tot ceasul, că nu ştiţi cînd va veni Domnul nostru şi ne va afla dormind. Păziţi-vă să nu se îngreuiaze inimile voastre cu mîncări multe şi cu băuturi şi cu grijile vieţii şi traiului lumii aceştiia, şi să vă ajungă acel ceas şi vreme degrab’ şi făr’ de veste. Iată vă trimit ca pre nişte oi în mijlocul unor lupi. Nu strîngeţi aur, nici argint, nici cîte 2 haine. Nici vă fie frică de cei ce ucig trupul. Că am văzut pre sătana din cer căzînd ca un fulger. Iată v-am dat putere să călcaţi pre şarpe şi pre scorpie şi <110v> pre toată puterea diavolului“. 
  Şi nu dede Domnul acesta putere numai apostolilor, ci o dede tuturor celor ce le iaste voia să să spăsească şi carii vor să urmeze lui şi să umble după poruncile lui. Vezi şi socoteşte că grăiaşte tuturor sfinţilor şi zice: „Voao v-am dat putere să fiţi fii lui Dumnezeu. Nu te teme, turma cea mititea, că tatăl mieu voi să vă dea voao împărăţiia ceriului. Deci, vindiţi-vă avuţiile voastre şi daţi milostenie şi vă cîştigaţi în ceriu comoară netrecătoare“. Deacii sfinţii lui apostoli şi ucenici, deaca făcură poruncile acestea, iar le zise Hristos: „Pacea mea o dau voao şi pacea mea o las întru voi, că cei ce păzeau pre mine, aceia păzescu poruncile mele. Şi voi merge eu şi tatăl mieu şi-mi voiu face lăcaş întru dînşii“. Şi arătînd noao să răbdăm cu bărbăţie toate năpăştile şi scîrbele şi războaele, care să vor scorni asupra noastră, zise: „În lume cu scîrbe veţi fi; ci îndrăzniţi, că eu am biruit lumea. Voi sunteţi cei ce aţi răbdat cu mine în năpăşti. Eu învăţ pre voi, cum au învăţat şi pe mine <111r> tatăl şi mi-au făgăduit împărăţia, ca să mîncaţi şi să beţi la masa lui“. Iar [228] acestea nu zice tuturor, ce numai celor ce vor răbda năpăştile şi scîrbele, cu răbdare bună. Că, mergînd însuşi de a sa bună voe cătră sfintele lui patemi, zise: „Cel ce va vrea să mănînce şi să bea la masa mea, să meargă cu mine la patime“; cum am zice „să moară şi acela lumii, pentru poruncile mele“. Acestea auzind Pavel apostolul, toate cugetele cele trupeşti le lepădă şi începu a îndrăzni şi a zice: „Eu lui Hristos m-am răstignit şi de acum nu mai trăescu mie, ci Hristos trăiaşte în mine“. Că, cît umblăm în trup, morţi suntem păcatului. Că zice: „Cei ce ş-au răstignit trupurile lui Hristos, cu pateme şi cu pohte, şi de vom şi muri cu dînsul, vom vieţui pentru dînsul. Şi de vom răbda, vom şi împărăţi cu dînsul; iar de ne vom lepăda de dînsul, şi el să va lepăda de noi“. Dar carele iaste cel ce să leapădă? Acela iaste carele umblă după pohtele trupeşti. Că acesta nu numai au spurcat botezul cu lucrurile hicleanului <111v> diiavolu, ci lipsindu-să de lumina raiului, de la masa cea dumnezeiască gonit fiind, s-au şters din cartea vieţii. Domnul Hristos, pentru multa dragoste ce are cătră noi, ne-au dat şi pocăinţă tocma pîn’ la moarte. Că de n-ar fi fost pocăinţa, nu s-ar fi spăsit nici un om. Deacii, fraţilor, deaca vom să ne spăsim, noi să ne pocăim pînă suntem vii si să plîngem şi să ne spălăm ranele cele spurcate ale inimii. Că la judecata cea groaznică şi înfricoşată vor să să arate lucrurile cele rele ce sunt întru noi. Că acolo să va apropiia Dumnezeu şi va veni, de va şădea pre scaunul slavei lui, şi să vor aduna înaintea lui toate limbile şi să vor vedea toţi den lumînările lor. Deacii, cel ce nu-şi va fi cîştigat untudelemnu, i să va stinge lumînarea şi acela va merge întru întunerecul cel osebit. Pentru aceia, fraţilor, să ne nevoim să ne umplem vasele de untdelemnu, să nu auzim zicîndu-ne: „Eu nu ştiu pre voi“. Vasul iaste pocaianiia, iar untudelemnu, lucrurile cele bune. Iar lumînarea cea luminoasă iaste sufletul cel sfînt. Iani dar, fraţilor, să ne nevoim, că s-au apropiiat ziua. Fericit iaste omul cela ce să grijaşte <112r> în toate zilele şi în tot ceasul, căci cînd să coasce roada, atuncea iaste vremea secerişului. Deci spăsit iaste cel ce-şi va spăsi roada, că o vor aduna îngerii în jitniţa cea de veci, iar celor ce vor fi ca mine, o, ce amar şi ce nevoe! Cum am zice plevelor, că pre acela focul le va moşteni. Ni dar, fraţilor, să fugim de lume şi de toate cîte sunt ale lumii, ca să fim moşteni binelui aceluia, care ochiul nu au văzut, ureche nu l-au auzit, nici la gînd şi la inima [229] omului n-au întrat, cele ce au gătit Dumnezeu celor ce-l iubescu. De acum, fraţilor, într-acestea petreceţi, acestea va învăţăţi şi nu vă uluireţi, ca să ne învrednicească Dumnezeu ziua şi noaptea poruncilor lui şi să ne spăsească împărăţiei cei cereşti, cum zice şi rîndureaoa cea cu cuvinţele dulci, Zlatoust: 
  „Cînd vor sta toţi sfinţii de-a dreapta lui Dumnezeu şi să vor veseli şi să vor încorona şi vor împărţi slava lui Dumnezeu, iară eu singur voiu fi osîndit întru întunerecul cel osebit şi în focul cel nestinsu, carele iaste gătit diavolului şi îngerilor lui. O, vai de noi, suflete, vai de noi! Decii atuncea <112v> ce vom mai face? Cînd vei vedea pre toţi sfinţii şi pre toţi drepţii întru împărăţiia ceriului şi în slavă mare, iar tu ticăloase vei fi tras făr’ de milă în munca cea de veci. Atuncea te vei lovi cu palmele preste obraz şi cu lacrăme de amărăciune vei zice: „Spăseşte-te, despuitoare stăpînă şi pururea fecioară Marie, născătoarea lui Dumnezeu, sprijinitoarea şi ajutătoarea tuturor creştinilor! Spăseşte-te, cinstită şi de viaţă făcătoare cruce, cu carea s-au dat viaţa a toată lumea! Spăsiţi-vă, toate puterile cereşti, îngerii şi mai marii îngerilor! Spăseşte-te şi tu, cinstite proroace şi botezătoriul lui Hristos! Spăsiţi-vă, apostolilor, prorocilor, mucenicilor şi alţi sfinţi şi di Dumnezeu purtători părinţi toţi! Spăseşte-te şi tu, frumosule raiu, den carele eu, ticălosul, vai de mine, fuiu încuiat den afară şi pre dreptul fuiu judecat gheenii, că judecata lui Dumnezeu iaste dreaptă. Ci şi eu, încă după <113r> cum nu mi-am gătit lucrurile, aşa m-am şi judecat şi am luat şi plată“. 
  Ca acestea cuvinte şi altele multe vei zice atuncea şi tot în zadar vor fi, şi nici de-o folosinţă nu-ţi vor fi. Ci, o, suflete, mai nainte de acel ceas înfricoşat, te întoarce cătră Dumnezeu şi zi: „Doamne, Dumnezeul mieu, întoarce cătră pocăinţă, păstoriule cel bun, pre cela ce am pierdut ceasul acela şi nu mă lăsa să pieiu pînă în sfîrşit, ce-mi dă vreme de pocăinţă şi mă miluiaşte după mila ta cea mare, că tu singur eşti unul îndurătoriu şi mult milostiv, si ţie trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ţi tată şi cu preasfîntul şi bunul şi făcătoriul de viiaţă duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin“. 

[230] <113v> II. ÎNVĂŢĂTURĂ A ACELUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ FIIU-SĂU THEODOSIE ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI, CĂTRĂ TOŢI. AŞIJDEREA CĂTRĂ PATRIIARŞI, CĂTRĂ VLĂDICI, CĂTRĂ EPISCOPI, CĂTRĂ BOIARI ŞI CĂTRĂ EGUMENI, CĂTRĂ BOGAŢI ŞI CĂTRĂ CEI SĂRACI. SPUNERE ŞI ÎNCREDINŢARE PENTRU FRICA ŞI DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU 

Slovo 5
  Zice dumneziiasca Scriptură: „Dă pricină înţeleptului şi mai înţeleptu va fi; învaţă-l şi să va alătura să asculte“. Dreptu aceia, şi eu mă nevoiiu iarăşi cătră dragostea domniilor voastre, să vă aduc aminte şi să ne înnoim omul cel dinnăuntru. Şi acum îndrăznescu a vă scrie pentru că nu mă poci sătura de dragostea şi de dulceaţa voastră. Ce însă şi domniilor voastre să nu vă fie cu greu, tuturor cîţi sunteţi unşii lui Dumnezeu şi împăraţi creştineşti şi domni, pre carele va alege Dumnezeu şi va da în mîna<114r> lui  să păzească turma cea împărătească a lui Hristos, sau dumnezieştilor părinţi şi patriarşi ai lumii şi mitropoliţii, carii suntu păstori şi arătători de lege, sau egumenilor şi duhovnicilor, carii sunt pen mănăstiri şi pren lavre. Aceştea sunt următori lui Hristos şi păstori turmei lui, cărora le-au dat Dumnezeu după cît le-a fostu puterea. Şi cîţi suntu puşi de împăraţi şi de domni să fie biruitori pre suptu biruinţa lor, măcar de ar fi neguţători, măcar plugari, măcar bogaţi, măcar săraci, toţi să cheamă stăpîni caselor lor. 
  Pentru aceia, împăraţii şi domnii cu multă frică şi cu mult cutremur vor să dea seamă înaintea lui Hristos Dumnezeu pentru lucrurile ce au făcut în vremea împărăţiilor lor şi a domniilor lor, în ce chip au slujit lui. Aşijderea vor să dea seamă cei bogaţi, cum ş-au dat şi ş-au împărţit avuţiile pre dreptate şi făr’ de făţărnicie. Iar patriarşii şi mitropoliţii şi episcopii vor să dea seamă înaintea lui Dumnezeu de biserici şi de turma lui Hristos, care sunt date pre mîinele lor şi cum vor fi mărturisit şi vor fi vestit <114v> făr' de ruşine numele lui Dumnezeu. Aşijderea şi egumenii şi duhovnicii şi cărturarii vor să fie întrebaţi înaintea Domnului Dumnezeu de grija lumii aceştiia şi bogaţii şi săracii toţi vor să dea seamă de faptele lor la îndreptarea lui Dumnezeu, unde şi îngerii cei fără de păcate şi nevinovaţi încă vor sta cu frică [231] şi să vor cutremura. Deci ia luaţi aminte, fraţilor, şi socotiţi, dascalilor, şi vedeţi ce tocmeală ne-au dat noao Dumnezeu într-această lume înşălătoare şi apoi iaste fără nici un temeiu, ce numai ce ne iaste ispitire, ca să vază cum ne vom nevoi şi ne vom osteni să păzim turma lui. 
  Că şi pre mine încă m-au ales Dumnezeu cu socoteala milii sale şi m-au pus păstor turmei sale, iar eu fuiu făr’ de pricepere şi slab şi-mi dedi trupul tot spre lene şi spre odihnă şi spre trufie şi nu putuiu pricepe că acest dar şi cinste ce mi le dede acum într-această viaţă scurtă şi trecătoare, el mi le-au dat într-o ispită, ca să mă vază ce păstoriu voi fi şi cum voiu paşte turma lui. Iar eu nu cunoscui cărările Domnului, ce mi <115r> să lunecă firea în beţii şi în ospeţe şi în lăcomii şi într-alte lucruri, carele nu mi să cădea, nici să cuviniia, nici Dumnezeu nu le iubeşte. Pentru aceia, rămaş de turma lui, însă tot mă rog despuitoriului şi stăpînului mieu, Iisus Hristos, zicînd: „Doamne, Dumnezeul mieu, nu mă dăzlupi, nici mă lepăda de la luminata faţa ta!“. 
  Iată, că vă aduc aminte, fraţilor şi următorii lui Hristos şi păstorii turmei lui, să nu vă zminţiţi întru leneviia voastră, nici să să îngreuiaze inimile voastre cu mîncări multe şi cu beţii, ca mine, ce neîncetat faceţi voia lui Dumnezeu şi iubiţi dreptatea lui, cum zice prorocul: „Împărţi şi dede săracilor. Dreptatea lui trăiaşte în vecii vecilor“. Deci şi voi să vă chemaţi priiatenii lui Dumnezeu şi moşteni împărăţii lui cei cereşti. Iar de să va da cineva pre sine în odihna trupului şi-şi va umplea voia inimii sale cu mînie, cu nebăgare de seamă, cu negrijă, cu nefrica lui Dumnezeu, unul ca acela nu va întra întru bucuriia Domnului său, unde au gătit drepţilor şi celor ce-l iubescu. Şi pentru mîndriia şi trufiia veacului acestuia nu să va număra <115v> cu oamenii, nici cu domnii, ci ca un dobitoc să va chema. Că cela ce va să să facă soţ veacului acestuia şi iubeşte lipsa sufletului în ospeţe şi în beţii, acela să va trece cu veacul acesta şi ca umbra să va duce, şi slava lui ca fumul va peri. Iară cel ce să va împreuna bunătăţilor dumnezieşti, acela va lua viaţa şi traiul cel vecinic şi netrecătoriu. Că rădăcina bunătăţilor iasti dulceaţa lui Dumnezeu. 
  Că mulţi împăraţi şi domni zic că „cu nevoe să ţin împărăţiile şi domniile, pentru aceia nu putem sta să ne rugăm şi să ne postim şi să ne ţinem în curăţie, nici putem merge la biserică, că avem multe griji de împărăţii şi de domnii, de soli şi de judecăţi şi alte lucruri multe avem, ale împărăţiilor şi ale domnilor, să le umplem. Şi milostenie încă am fi făcut [232] şi am fi dat celor ce venea şi cerea pentru numele lui Dumnezeu; ci tot pentru acele valuri noi nu putem să-i miluim, şi mulţi săraci şi mişei zac goli şi urgisiţi prin gunoae. Şi de multe răutăţi şi nevoi ce le sunt asupră, ei nu pot să vie la noi să-i miluim, iară noi încă nu putem să le trimitem milă“. Dar pentru <116r> ce? Pentru ce nu avem dragoste cătră Dumnezeu, ci gîndim tot cele deşarte! Şi zicem că avuţiia noastră, multe lucruri de-ale împăraţilor şi de-ale domniilor noastre vom să le tocmim şi să strîngem încă şi mai multă avere, că ne va trebui odată! 
  Mulţi patriarşi şi mitropoliţi zic că: „Nevoe ne iaste a păzi cele dumnezieşti şi să mărturisim numele Domnului; şi nu putem să ne postim, nici să ne rugăm, nici să stăm în biserică toată noaptea în bdenii, că avem multe lucruri lumeşti şi judecăţi. Şi am face şi milostenii, ci ne temem; că avem să umplem multe lucruri cu avuţiia noastră, şi nu ştim dar de ne vor scoate din patrierşii şi din vlădiciile noastre. De-aceia ne silim şi ne grijim să strîngem avuţie multă, să ne fie la vreme de lipsă şi să avem din dăstul de unde mînca şi de unde bea“. 
  Mulţi egumeni şi duhovnici şi cărturari zic: „Greu ne iaste traiul călugărescu şi suntem însărcinaţi, şi cu multă nevoinţă ţinem credinţa creştinească, şi nu putem să ne postim şi să stăm pururea pre rugă şi să lăcuim pren pustii şi pren peştere. Şi milostenie încă <116v> ar trebui să facem, ce noi suntem nişte oameni săraci şi nu avem venit nici de o parte, ci numai de-abiia ne ajunge pre sărăciia noastră. Deacii ne va ajunge vreme de bătrîneţe, ci ce vom agonisi acum, vom să ţinem să ne fie la bătrîneţele şi la slăbiciunea noastră?. 
  Mulţi din boiari şi din bogaţi zic, şi din slujitori şi din neguţători: „Cu nevoe iaste a ne ruga lui Dumnezeu şi a umplea voia lui, că suntem datori să cercăm şi să facem toate cele pămînteşti. Şi milostenie încă am fi făcut, ci ni temem ca nu cumva să ni să ia boeriile, deacii să rămînem săraci, sau să va mîniia Domnul nostru pre noi, ci ne va prăda, sau vom pribegi într-alte ţări şi nu vom avea ce cheltui ci vom rămînea săraci“. 
  Mulţi săraci zic: „Noi de-abiia cîştigăm cît mîncăm noi, dar milostenie de unde vom să dăm?“ 
  Aşijderea şi noi, fraţilor, toţi zicem aşa. Dar pentru ce zicem aşa? Pentru că nu avem dragoste cătră Domnul nostru Iisus Hristos. Că şi împărat, şi domn, şi patriarh, şi mitropolit, şi egumen, şi duhovnic, şi judeţ, şi bogat, şi sărac, cîţi ne aflăm, de nu iubim pre Dumnezeu, noi toţi zicem aşa: că ne iaste <117r> voia să strîngem avuţie multă, să ne fie cînd ne va trebui. [233] Şi nu iubim pre Dumnezeu cu toată inima, ci iubim avuţiia şi n-avem dragoste cătră Hristos. Că de am fi iubit pre Dumnezeu cu toată inima, cum iubim avuţiia, sau cum şi el însuşi ne-au iubit pre noi; ci nu iubim pre Dumnezeul nostru cu toată inima noastră, ci iubim obiceiurile şi năravurile noastre cele rele. Deci, cîţi iubescu obiceiurile şi năravurile lor, aceia nu să cheamă robi lui Hristos ci să cheamă robi năravurilor lor. Că toate oiceiurile şi năravurile omului suntu spre folosul şi ajutoriul păcatelor şi a face păcatul iaste un lucru cu dulceaţă şi cu veselie, iar a-l curăţi iaste cu nevoinţă şi userdie multă. Cum făcu şi David, că numai într-o noapte greşi, iar apoi în toate nopţile îşi uda aşternutul cu lacrămile sale, cum zice şi la Evanghelie: „Cel ce face păcat, acela iaste rob păcatului“. Dar pentru ce? Pentru că răbdarea tinereţelor, mare bucurie şi veselie iaste bătrîneţelor, iară nerăbdarea tinereţelor şi umplerea voilor iaste multă scîrbă şi întristăciune bătrîneţelor. Şi căutaţi, fraţilor, de vedeţi cum zice şi sfîntul Ioan Zlatoust pentru <117v> această lume deşartă şi de nimica, că zice aşa: „Că toată lumea aceasta stă înaintea lui Dumnezeu, ca cum stă o picătură de ploae în straşina unii case“. Deci, amar ţie, o, ticăloase oame! Dar deaca vreme ce stă toată lumea înaintea lui Dumnezeu, ca o picătură de ploaie în straşina casei, dar de un om singur, ce să va alege înaintea lui? Iar Sfînta Scriptură cum zice? Iar noi nici într-un chip nu vom să ne aducem aminte de acestea, ci tot ne nevoim şi muncim să strîngem avuţie multă. Pentr-aceia cel ce strînge avuţie foarte multă, acela nu să cheamă creştin, ci să cheamă hrisolatac, adecă slujitor aurului. Şi cînd socotim şi zicem că la vremea de nevoia noastră ne va fi avuţiia de folos, dar ce folos vom dobîndi şi vom avea de la avuţiia cea multă, cînd să va dăspărţi sufletul de trup, ca cum să desparte un priiaten de alt priiaten şi lasă toate: pre tată-său şi pre mumă-sa, fraţii şi surorile, feciorii şi fetele şi alte rudenii toate? Şi toată averea cîtă au cîştigat cu minte nesocotită şi neînţeleaptă şi o au ţinut cu multă scumpete şi-o lasă şi aceia, <118r> cum zice prorocul: „Strînge şi nu ştie cui strînge“. Acelea toate le lasă sufletul. Şi încă nu numai atîta ce lasă, ci încă lasă tocma şi ce au avut mai iubit şi mai drag: lăcaşul lui, adecă trupul. Deacii, de acolea să duce în sus, cătră vămile cele înfricoşate, unde suntu oamenii cei nevăzuţi. Şi nu ne vom cunoaşte cu dînşii şi acolo vor fi cumpenele cele drepte şi nefăţarnice. Deacii, cînd să va întoarce de la vămile cele înfricoşate şi va fi tras făr’ de milă, ca să nu mai vază deacii faţa lui Dumnezeu cea luminată şi bună, [234] ce grijă mai mare şi nevoie mai rea şi mai cumplită va fi atuncea, carea noi nu o am gîndit, nici o am cugetat? Dar unde ne vom afla atuncea, cîndu vom rămînea săraci şi lipsiţi de faţa lui Hristos şi să nu mai vedem niciodată lumina lui? Atunce va fi jale şi frică mare şi nici de un folos nu ne va fi. Deci, fraţilor, dar căci vom plînge atunce toate neamurile şi vom zice aşa: pentru aceia vom plînge, că n-am avut dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre şi nu ne-am adus aminte că vom să ne dăspărţim de faţa cea bună şi luminată a Domnului nostru Iisus Hristos şi n-au dorit inima <118v> noastră să vază pre Dumnezeu şi să să îndulcească de dînsul. 
  Că de am fi avut dragoste cătră Dumnezeu, noi ne-am fi adus aminte de dăspărţirea noastră de cătră dînsul, şi de răspunsul şi seama ce vom să dăm atunce, şi cătră cine vom alerga. Şi n-am fi plînsu atîta; ci ne-am fi rugat cu uşurare şi am fi zis: „O, despuitoare, stăpîne, împărate atotţiitoriule, înduratule şi de oameni iubitoriule Doamne! Dar dărui-ne-vei noao să vedem faţa ta cea bună, şi să ne îndulcim noi, robii tăi, de dînsa, au fi-vom lipsiţi de ia? Că toţi sfinţii tăi îngeri şi mai marii îngerilor de la tine s-au luminat şi cu hrana cea cerească de la tine se-au îdulcit şi se-au înfrumsiţat; şi preacuvioşii tăi se-au bucurat cu drepţii, şi sfinţii mucenici s-au încorunat; şi împăraţii cu domnii şi patriarşii cu mitropoliţii, nebăgînd în seamă lucrurile pămînteşti, au urmat ţie. Pentru aceia s-au chemat priiatenii tăi. Şi egumenii cu duhovnicii şi cu cărturarii lăcuindu prin pustii şi prin peştere strimte, cu fieri rele şi cumplite, pentru aceia au dobîndit viaţa cea de veci. Aşijderea bogaţii şi săracii necruţîndu-şi trupurile lor, <119r> ce cu nevoinţă şi cu dragoste au stătut în picioare şi s-au rugat ţie, dreptu aceia le zicem că suntu îngăduitorii tăi. Pentru căci? Pentru că nici de un lucru de ale lumii nu s-au grijit, nici s-au nevoit, ce numai pre tine te-au iubit şi de la tine s-au luminat“. 
  Pentru aceia, dascalilor şi fraţilor, socotiţi şi luaţi aminte de vedeţi: mai bine ne iaste să slujim totdeauna duşmanului nostru diavolului cu grijile lumeşti, au mai bine iaste să slujim şi să urmăm cu trai bun şi cu viaţă curată priiatenilor noştri, carii au fostu mai denainte de noi? Ce iani să plîngem aici puţinel şi acolo să ne veselim mult în veci cu Domnul nostru Iisus Hristos şi să nu fim niciodată dăspărţiţi de faţa dumneziirii lui. Că iată acei împăraţi şi domni, patriiarşi şi vlădici, egumeni şi duhovnici, bogaţi şi săraci, carii fură zişi mai sus, cum nu băgară în seamă măriile şi cinstile pămînteşti. [235] Pentru aceia au văzut şi faţa cea luminată şi dulce a Domnului nostru Iisus Hristos. Iar noi n-avem dragoste cătră dînsul: dar pentru căci zic împăraţii şi domnii că iaste lucru greu şi cu nevoe a ţinea împărăţiile şi domniile; <119v> patriarşii şi vlădicii zic că iaste nevoe a păzi patriersiile şi vlădiciile; egumenii şi duhovnicii zic că cu mare nevoinţă ţinem cinul călugărescu. 
  Şi mulţi den oameni îşi duc firile şi cugetele de şi le întind în multe părţi: unii laudă curăţiia, alţii laudă postul şi oprirea, iar unii milosteniia şi smereniia, iar alţii laudă răbdarea şi ascultarea. Pentr-aceia ştim şi noi că acelea sunt toate bune. Însă aceste bunătăţi, toate, de unde vin? Vin de la Domnul nostru Iisus Hristos. Căci că cel ce are minte curată, care iaste temeliia şi urzeala tuturor lucrurilor celor bune, nu caută numai spre curăţie şi spre post, spre rugăciuni, spre oprire şi spre smerenie, sau să-şi întinză mintea şi gîndurile spre multe lucruri şi în multe chipuri. Ce lasă acestea toate, şi-şi rădică mintea şi gîndul în sus, şi să îmbracă în dragostea lui Hristos ca într-o za. Şi acela nu să grijaşte de împărăţie, nici de domnie, nici de patrierşie, nici de vlădiciie, nici de egumenie, nici de nici un lucru cîte sunt pămînteşti, de care ne grijim şi ne nevoim noi, ce numai ce iubescu pre Domnul Dumnezeu, cu tot sufletul. <120r> Că mare lucru iaste a iubi omul pre Dumnezeu cu tot sufletul; căci că şi singur Domnul nostru Iisus Hristos, cîndu întrebă pre iubitul mai marele ucenicilor săi, pre Petru apostol, nu-l întrebă nici de rugăciune, nici de postu, nici de oprire, nici de smerenie, nici de răbdare, nici de curăţie, nici de milostenie, ce numai ce-i zise: „Petre, dar iubeşti-mă?“ Iar el răspunse şi zise: „Adevărat, Doamne, tu ştii toate. Tu ştii că te iubescu“. Că ştiu Hristos, că de-l va iubi cu toată inima, decii toate bunătăţile să vor pogărî pre dînsul: şi postul, şi rugăciunea, şi curăţiia, şi ascultarea, şi răbdarea. 
  Drept aceia şi noi, deaca vom iubi pre Dumnezeu cu tot sufletul, mila lui Hristos să va pogorî pre noi, de la dreapta lui cea biruitoare, şi postul, şi ruga, şi curăţiia, şi oprirea, şi smereniia, şi milosteniia, şi răbdarea, şi ascultarea. Că toate bunătăţile în mîinile lui suntu. Pentr-aceia să nu ne întindem, nici să ne răsfirăm cugetele noastre prentr-alte părţi, ci numai să le urcăm la îndurătoriul Dumnezeu, de la carele vine toată mila, ca să împărăţim cu dînsul, în vecii vecilor amin. 

[236] <120v> III. CARTEA LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ CHIR VLĂDICA MACARIE ŞI CĂTRĂ ALŢI EGUMENI ŞI IEROMONAHI ŞI PREOŢI ŞI CĂTRĂ TOT CLIROSUL, CÎNDU AU ÎNGROPAT A DOAO OARĂ, ÎN MĂNĂSTIRE LA ARGEŞ, OASELE  MUME-SEI, DOAMNEI NEAGĂI, ŞI ALE COCONILOR LUI, PETRU VOEVOD ŞI IOAN VOEVOD, ŞI A DOAMNEI ANGHELINII. CU CUVINTE ŞI ÎNVĂŢĂTURI DE UMILINŢĂ 

Cuvîntul al şaselea 
  Cela ce eşti cu mila şi cu darul lui Dumnezeu ales şi pus înaintea noastră, de ne luminezi şi ne străluceşti ca razele soarelui, ca să ne arăţi şi să ne înveţi calea lui Dumnezeu şi noao, preaiubite părinte, chiar vlădico Macarie; aşijderea şi voi, părinţi, carii sunteţi cu aceiaşi milă a aceluiaşi Dumnezeu aleşi, şi egumeni din sfintele mănăstiri şi lavre, şi pentru dragostea lui Hristos aţi lăsat hrana veacului acestuia şi aţi pohtit să dobîndiţi faţa lui Dumnezeu <121r> cea bună şi să ajungeţi viaţa cea de veci, deci şi Dumnezeu încă iaste multu milostiv şi bun, ci să vă dea după mila lui, să nu să lipsească pohta voastră de vederea lui; şi voi, preoţilor şi slujitorii bisericii, carii slujiţi sfintelor mănăstiri, să priimească Dumnezeu pohta şi osteninţele voastre şi să înfloriţi în ceriu în veci ca crinul. Aşa şi voi, boiari mireni, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi mueri, pentru că toţi dorescu şi pohtescu să dobîndească milă de la Dumnezeu şi toţi vor dobîndi. 
  Drept aceia, o, bunul mieu părinte, chir Macarie, şi voi, iubitorii de Hristos, cinstiţi egumeni, şi voi, fraţilor preoţi şi posluşnici, carii totdeauna lăudaţi pre Dumnezeu, aşijderea şi voi toţi cîţi sunteţi buni slăvitori creştini şi vă chemaţi mireni şi aduceţi şi voi pohvală lui Dumnezeu în toată vremea, să dea Dumnezeu să nu să dăspartă slava lui de la voi! Şi pre mine ticălosul, încă mă ascultaţi cu uşurare, şi cuvintele mele le auziţi şi le priimiţi făr’ de dosădire, că am să vă rog şi să vă spuiu un dor al inimii mele, foarte amar şi cu foc. Ci să mă ertaţi într-acest ceas <121v> că am puţinele cuvinte să vorbescu cătră oasele maicii mele. Dreptu aceia mă ertaţi toţi păgînii şi fraţii miei, că făr' de ertăciunea voastră nu voiu putea grăi. 
  Acum, o, maica mea şi născătoarea mea, iau ertăciune de la părinţi şi de la fraţi, că voiu să încep a grăi cătră tine cu multe lacrămi şi cu grele suspini şi nenumărate. Ci te rog [237] să mă asculţi cu dragoste, că voi să îndrăznescu să fac oraţie cătră oasele tale cele ostenitoare. O, maica mea şi dulceaţa inimii mele şi roaba Dumnezeului mieu, Neago, cîtă dosadă ai avut pentru mine, fiind multă vreme sărcinată cu mine, ziua şi noaptea; şi încă nu numai zioa şi noaptea, ci în toată vremea şi în tot ceasul ai fostu însărcinată şi împovărată cu trupul mieu, pînă în vremea ceia ce-ţi veni porunca lui Dumnezeu să mă naşti. Atunce, o, maica mea, atîtea griji şi scîrbe ai avut, cîte ai avut şi la moarte-ţi. Decii, cu porunca lui Dumnezeu, adaose sfinţiia-sa ţie viaţă şi mie naştere. Şi după aceia încă mai multe osteninţe şi scîrbe ai <122r> petrecut pentru mine, cît stau şi eu de mă mir de mulţimea lor. Şi nu pociu să socotescu şi să număr osteninţele tale, cît te-ai ostenit pentru mine. Ce numai ce ştiu pe albină, că să osteneşte şi ia multu, că aceia niciodată de dulceţile florilor nu să poate sătura nici de osteneală. Aşijderea mi să pare să fie ia mai ostenitoare şi decît alte pasări, ce însă socotiiu şi chibzuiiu că aceia numai ziua ce să osteneşte, iar noaptea ia se odihneşte şi să răpaosă; iar pre tine, o, draga mea maică, eu te aleş mai ostenitoare dăcît dînsa. Pentru ce? Pentru că albina noaptea să odihneşte şi să răpaosă; încă şi alte pasări ale ceriului, toate, şi peştii din fundul mării, toţi atunci să odihnescu. Iar tu, maica mea, niciodată n-ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici măcar într-un ceas, nici te-ai săturat niciodată de osteneală. Pentr-aceia, iubita mea maică, te chem pre tine că eşti mai ostenitoare decît albina şi decît pasările ceriului şi decît peştii mării. Deacii, o, maica mea, cînd vruseşi să te <122v> odihneşti de ostenele, iar eu întraiu cu dor şi cu dragoste în inima ta şi de atunce ai luat alte ostenele mai mari şi mai multe. Că eu eram înaintea ochilor tăi mai luminat decît razele soarelui şi niciodată n-ai avut înaintea ochilor tăi altă lumină mai luminoasă decît pre mine, nici inima ta n-au avut altă avuţie mai dragă decît pre mine. Drept aceia, o, maica mea, inima şi ochii tăi, pîn’ la moartea ta niciodată nu s-au putut sătura de mine şi de vederea mea, şi atuncea nu mi să întîmplă să fiu cu tine, ca să să sature ochii tăi de mine şi eu, fiiul tău, să iau iertare şi blagoslovenie de la tine. Şi nu numai pentru căci nam avut eu dragoste den toată inima cătră tine, n-am ajunsu să fiu la moartea ta, ca să să îndulcească inima ta de mine, deaca nici în vremea vieţii tale nu te-ai săturat de dragostea mea, ci încă şi la moartea ta îţi rămase inima aprinsă de dorul şi de mila mea, şi ochii tăi nu se săturară de vederea mea. Iar eu, deaca nu mi să <123r> întîmplă să fiu atuncea la [238] moartea ta, mi să umplu sufletul de întristăciune, căci rămaş sărac de tine, şi apoi căzuiu în mirare mare şi în nepricepere şi nu ştiui în ce chip voiu putea face odihnă sufletului tău. Deacii unii îmi spuseră zicînd că te-au întrebat: „După moartea ta, ce vom face pentru sufletul tău?“ Iar tu ai zis: „Inima mea niciodată nu s-au putut sătura de dragostea iubitului mieu fiiu, a lui Neagoe. Pentru aceia şi eu acum dau şi puiu nădejdea sufletului mieu pre dînsul şi zic: cum m-am nevoit şi m-am ostenit eu pentru dînsul, aşa doar să va osteni şi el pentru sufletul mieu“. Atuncea eu, maica mea, deaca am auzit porunca şi învăţătura ta, care ai lăsat spre mine, numai ce ziş pentru ostenelele tale, care te-ai ostenit pentru mine, şi eu încă mă voi osteni pentru tine; şi pentru dragostea ce m-ai iubit, şi eu încă voiu iubi sufletul tău şi-mi aduş aminte şi de păcatele mele şi gîndiiu cine va fi noao mai întru bunătăţiuri. Deacii, maica mea, eu cu firea mea nu aflaiu alt ajutoriu mai îmbunătăţit şi mai milostiv decît pre <123v> Mariia preacurata fecioară şi muma lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru cel viu, pentru că de la dînsa fură toate milele şi bunătăţile şi cătră dînsa strigai şi ziş: „O, preacurată stăpînă, muma lui Dumnezeu şi preabună ajutătoare, care eşti aleasă din toate neamurile. Că, numai pentru tine îşi întoarse Dumnezeu faţa sa întru bunătate, cătră noi, robii săi! Pentru tine ne-au dăşchis împărăţiia ceriului! Pentru tine ni s-au dăruit hrana raiului! Pentru tine fu robit iadul şi satana să ruşină! Pentru tine fum izbăviţi den legături şi den putrejuni şi den temniţile raiului! Tu eşti calea vieţii şi pentru calea ta au cîştigat toţi drepţii împărăţiia ceriului. Tu eşti viţa cea adevărată, care ai făcut noao strugurul cel copt, din care ne-au cursu băuta spăseniei, care iaste mai dulce decît miiarea şi decît fagurul ei. Pentru tine fură duşi drepţii întru împărăţiia ceriului. Tu eşti masa cea dreaptă şi curată, carea ne-au adus pîinea cea cerească, din carea au mîncat drepţii şi au luat bucuriia cea nespusă şi negrăită şi pentru tine toţi s-au bucurat. 
  Pentr-aceia şi eu, <124r> maica mea, am cugetat ca doară am dobîndi ceva bucurie de la preasfînta născătoarea lui Dumnezeu şi ajutătoarea cea bună, că noi toţi din păcate suntem născuţi şi iarăşi păcatului lucrăm. Iar pentru mila lui Dumnezeu şi a preacuratei lui maice, dar nu te va lăsa să fii usebită de la faţa lui cea bună. Că pre mine aşa mă duse firea şi cugetul, să nu fie altă bucurie mai mare şi mai milostivă, [238] decît maica Domnului nostru, lui Iisus Hristos, cătră toţi creştinii care o iubescu. 
  Dreptu aceia şi eu m-am nevoit şi am început casă a zidi sfinţii sale den temelie. Deacii, pentru păcatele mele, eu nici într-un chip nu gîndeam să o văzu sfîrşită. Iar preacurata fecioară şi nevinovata maică a marelui împăratului cerescu, ia n-au băgat în seamă păcatele mele, ci au săturat ochii miei de dorul ce doream, şi văzuiu casa ei gata şi sfîrşită. Şi deaca văzuiu aşa, mă umpluiu de bucurie şi, săltîndu-mi inima de veselie, ziş în lauda ei: „O, preacurată fecioară, scaunul şi lăcaşul cuvîntului lui Dumnezeu, fie numele tău lăudat de acum pînă în veci; <124v> că eu, robul tău, nu m-am nădăjduit să văzu pohta inimii mele deplin, nici casa ta sfîrşită“. Deacii, după acea bucurie ce mă bucuraiu, deaca văzuiu casa ei sfîrşită, eu îmi aduş aminte de cuvintele tale ce mi-ai poruncit la moartea ta zicînd, că eu ce-ţi va trebiu după moarte să fac sufletului tău. Iar eu nu ştiuiu ce lucru va fi mare şi mai bun, ci voiiu şi aduş oasele tale, să să îngroape în sfînta casă a ceiia ce au născut pre Dumnezeu. 
  Iar la aducerea oaselor tale, eu, pentru păcatele mele, iar nu putuiu veni la tine, ca să mă satur de dorul tău, ci am trimis în locul mieu pre iubitul mieu fiiu pre Theodosie şi pre dragile mele cocoane, pre Stana şi pre Ruxanda, care suntu iarăşi din rădăcina ta şi fii şi ţie, cum îţi sunt şi eu, ca încai să să sature ei de dorul oaselor tale. Dar, de vreme ce eu n-am fost harnic nici întîi, nici acum să viu la tine, să mă satur de vederea ta, şi încă am mai trimis, o, maica mea, şi pre fiiu mieu Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina, că şi aceia au fost din odraslele tale, cum suntu şi eu. Ci Domnul Dumnezeu n-au băgat în seamă fărdelegile <125r> şi păcatele mele, căci sunt păcătos şi nedrept, ci i-au luat cătră cămara cea cerească. Deci te rog, maica mea, să nu-ţi pară rău, nici să gîndeşti că doar n-am trimis eu pre fii miei, pre Petru şi pre Ioan şi pre fie-mea Anghelina la tine. Că am trimes! Iar de nu mă vei crede, iată că am trimes şi coruna lui Petru, şi surguciul lui, şi diadimele. 
  Pentru aceia, cu multă umilinţă şi cu mare jale şi dor grăescu şi cătră tine, fiiul mieu Petru, că tu erai stîlparea mea cea înflorită, de carea pururea să umbrea şi să răcorea ochii miei de înflorirea ta; iar acum stîlparea mea s-au uscat şi florile ei s-au veştijit şi s-au scuturat, şi ochii miei au rămas arşi şi pîrliţi de jalea înfloririi tale. O, iubitul mieu fiiu Petru, eu gîndeam şi cugetam să fii domn şi să veseleşti bătrîneţele mele oarecînd cu tinereţele tale şi să fii biruitoriu [240] pămîntului. Iar acum, fiiul mieu, te văzu zăcînd supt pămînt, ca un trup al fieştecăruia sărac. Într-o vreme îmi erai drag, iară acum eu te-am urît; în-tr-o vreme îmi era milă de tine, iar acum mie nu-mi iaste milă şi <125v> n-ai nici o dragoste de la noi. Într-o vreme erai bogat, iar acum tu eşti sărac. Într-o vreme, fătul mieu, te vedeam pre pămîntu, iar acum eu te văzu suptu pămîntu. Şi în puţinea vreme te arătaşi ca o floare frumoasă înaintea ochilor miei, iară apoi numaidecît, iar te supuseşi supt pămîntu. Că eu pohteam să vezi tu pre mine supt pămîntu, iară acum, dragul mieu fiiu, eu văzuiu întîi pre tine îngropat. O, fătul mieu, căci nu acoperi mai bine pre mine pămîntul decît pre tine, ce mă lasă la bătrîneţele mele. Şi cînd fu vremea bătrîneţelor mele să să odihnească pentru tine, tu atunce n-ai nici o grijă de mine şi mai lăsat să fie totdeauna inima mea arsă şi aprinsă de jalea ta şi ochii miei să fie la bătrîneţele mele tot plini de lacrăme zioa şi noaptea. Că eu aş fi dat traiul şi zilele mele, ca să fii tu viu. Şi eu îţi găteam haine domneşti, ca să te îmbraci cu dînsele şi să te împodobeşti, ca să veseleşti inima mea şi să usuci aceste lacrăme multe din ochii miei. Iară acum trupul tău să dăzbracă de hainele care i-am gătit eu şi <126r> să îmbracă în pămîntu, dintru care au fost luat, după cum zice Dumnezeu, „că din pămîntu eşti şi iar în pămîntu te vei întoarce“, iar sufletul tău alte vederi vede, ci nu ştiu dintr-acele vederi, care va fi văzînd sufletul tău. Milostivi-se-va Dumnezeu pre tine pentru păcatele mele, să-ţi îmbrace sufletul tău cu mila sa? Ci mă tem ca să nu fie sufletul tău rămas cumva nesătul de faţa lui Dumnezeu, pentru păcatele mele. Însă, după acestea toate, iată că-ţi zic: „Scoală, fătul mieu, scoală, că au venit şi oasele moaşă-ta la tine, şi-ţi iaste şi ţie mumă, ca şi mie, ca să aibă şi iale odihnă lîngă tine! Şi cu dînsele am trimis şi podoabele tale: coruna şi surguciulu-ţi şi diadimele. Şi să să pue cununa şi surguciul tău la Pandocrator, să să împodobească cu dînsele, ca doar s-ar milostivi Domnul Dumnezeu spre voi şi v-ar dărui cununile cele ce nu vor trece niciodată. Iar diadimele să să pue la văşmîntul precistei, ca să să milostivească spre voi şi să vă acopere supt veşmîntul ei, la înfricoşata judecată, şi să dea voao viaţa cea de veci, carea nu va trece niciodată. 
  <126v> Deci acum, iubiţii miei fii şi avuţiia inimii mele cea scumpă şi lumina ochilor miei cea strălucitoare, tu, fătul mieu Theodosie, şi voi, dragile mele cocoane, Stano şi Roxando, acum muma mea şi moaşa voastră să îngroapă supt pămînt după porunca lui Dumnezeu. Pentru aceia vă sculaţi şi alergaţi [241] cătră îndurătoriul şi despuitoriul nostru Domn şi Dumnezeu Iisus Hristos şi cătră preacurata a lui maică şi cu multă frică şi umilinţă cuprindeţi în braţe cinstitele lor icoane, pentru mumă-mea şi moaşa voastră şi pentru feciorii miei şi fraţii voştri şi ziceţi aşa: O, stăpîne Hristoase, împărate atotţiitoriule, bunule şi iubitoriule cel de oameni, Doamne şi Dumnezeule cel nemincinos, carele ai zis: „cel ce va veni cătră mine nu-l voiu goni afară“. Dreptu aceia şi noi, robii tăi, nu aflăm alt dulce decît pre tine, pentru aceia alergăm cătră tine ca să ne milueşti, însă nu după păcatele noastre, ci după mila ta cea multă, carea nu o ştie nimeni de unde vine, nici o poate socoti. Că noi, Doamne, suntem zidirea ta, <127r> ce nu lăsa, Doamne, strămoaşa noastră şi pre fraţii nostri şi făptura mîinilor tale să fie batjocoriţi de satana, ci-i priimeşte, Doamne, în cămara ta cea bună, nu doar ca pre nişte drepţi ci ca pre nişte argaţi de cei mai proşti. 
  Iată acum, cinstite părintele mieu, chir Macarie, şi voi, egumeni şi preoţi şi alţi fraţi cîţi vă aflaţi întru Hristos, toţi, iar vă rog, precum v-am rugat şi mai întîiu, să aibu ertare şi blagoslovenie de la voi, că Dumnezeu v-au tocmit şi m-aţi blagoslovit ca să fac puţinea rugă cătră oasele maicii mele. Pentr-aceia, cît am putut pricepe dentr-o parte oarece, eu am zis şi m-am rugat, iar voao încă să vă fie făr’ de mîhneală. Şi iar încă mai plecîndu-mi genunchile şi faţa jos, pre faţa pămîntului şi cu multă plecăciune cătră luminarea voastră, că am multă jale şi mare dor cătră voi, de-aciia voi să mai grăescu cătră voi puţinele cuvinte. Ci încă iar vă mai rog ca să vă plecaţi urechile cătră smerita rugăciunea mea, carea voi să mă rog cătră voi. Deci voi, sfintiţi părinţi, făr' de părere rea <127v> să priimiţi această rugă dintr-acestu ceas, că eu pre nimeni n-am cu dor şi cu jăluinţă, ci numai ci caut cu dor cătră dragostea luminilor voastre. Drept aceia, învăţătoriul şi îndreptătoriul mieu, chiar Macarie, şi voi, iubiţii miei egumeni şi preoţi, aşijderea şi voi, boiari, bogaţi şi săraci, acum eu dinpreună pre voi pre toţi vă rog cu umilinţă şi cu plecăciune, că voi să mă rog cătră Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos pentru sufletul maică-mea, că de aş fi şi vrut să mă rog mai nainte, eu n-am îndrăznit a grăi cuvîntu cătră Dumnezeul mieu, că suntu îngreuiat şi însărcinat de păcate. Iar cu ajutoriul şi cu blagosloveniia voastră, acum eu voiu îndrăzni de voiu grăi şi mă voiu ruga lui Dumnezeu dinpreună cu voi, cu toţi zicînd: „O, împărate, atotţiitoriul Dumnezeul cel milostiv şi iubitor de oameni, cătră tine cad, Domnul mieu, [242] şi te rog pentru mieluşaoa ta şi muma mea, să nu fie, după mila ta cea mare, dăspărţită de turma ta în prăpastiile cele adînci, nici să fie biruită de fierăle cele cumplite şi nemilostive, Doamne, Dumnezeul mieu şi păstoriul cel bun, ci întoarce mieluşaoa ta în staulul tău şi <128r> o scoate din adîncul propastiilor şi o izbăveşte de hierăle cele cumplite şi nemilostive şi o priimeşte în turma ta. Că numai pre mila ta ne nădăjduimu, Doamne, Dumnezeul mieu, că mila ta n-are nici început, nici sfîrşit. Şi pentru dragostea noastră tu ai făcut ceriul şi încă te făcuşi şi fecior lui Adam. Şi pentru dragostea noastră faţa obrazului tău cea dulce şi luminată o ai dat spre lovire de palme şi spre scuipire şi ocară neamului jidovescu celui nemulţumitoriu. Pentru noi ai stătut la judecată înaintea Caiafei. O, frică şi minune, cum robul şădea, iar împăratul sta în picioare, şi Anna îl batjocorea, iar împăratul ceriurilor să smerea! Pentru dragostea noastră ai lăsat cetatea cea cerească şi te-ai pogorît dă ţe-ai răstignit trupul pre cruce, în cetatea ovreiască, împărate Hristoase, şi te adăpară cu oţet şi cu fiiare. Pentru noi ai luat pren palme pătrundere de piroane şi cîndu te împunseră cu suliţa prin coaste, făr’ de milă, atuncea soarele să ascunse, luna nu dede lumina ei, <128v> stelele ceriului să întunecară, ceriurile să înfricoşară, pămîntul den temelie să cutremură, întunerec fu preste toată lumea. Catapeteazma bisericii să sparse şi pietrile să sfărîmară, iar maica ta şi Ioan, tinerelul ucenic, cînd te văzură spînzurîndu pre cruce, cine ar putea spune şi să povestească lacrămile curatei fecioare Mariei, sau cine va putea grăi pohta şi dorul inimii tale? Atuncea să pogorîră toate puterile cele cereşti, cu umilinţă şi cu jale mare, iar Mihail arhanghel şi Gavriil cu heruvimii cei cu ochi mulţi şi cu serafimii cei cîte cu 6 aripi, ei nu putea să caute spre mulţimea răbdării şi smereniei tale, ci-şi acoperea feţele cu aripile şi plîngea şi să mira şi ei de atîta răbdare şi smerenie ce ai arătat cătră noi, Dumnezeul mieu. 
  Pentru-aceia stăpîne Hristoase, cîţi te-au iubit şi s-au închinat sfintelor tale patemi şi răstignirii tale, ei au zugrăvit icoane cinstitul şi luminatulu-ţi chip. Iar cîţi au fost necredincioşi şi n-au crezut întru tine, nici întîiu, nici apoi <129r> , acum ei au venit cătră icoana chipului tău şi împărătescul tău trup l-au împunsu cu hangeriul. O, minune, că iată că eşi dentr-însa şi curse sînge, ca şi mai nainte. Şi tu, făcătoriul mieu, nu te-ai putut odihni de necredinciosul neamul jidovescu, nici [243] întîi, nici apoi. O, Doamne, împăratul mieu, atîta dragoste şi pateme ai pus pentru noi, cît nimeni nu poate socoti nici număra milele tale cîte sunt, nici de cînd s-au început şi pînă cînd să vor sfîrşi. Dreptu aceia şi eu, nevrednicul robul tău, carele suntu mai păcătos decît toţi oamenii, dimpreună cu roaba ta şi mumă-mea Neaga şi cu zidirea ta şi feciorii miei, ne închinăm patemelor tale, ne închinăm răstignirii tale, închinămu-ne ranelor împărăţii tale, care le-ai răbdat pre cruce pentru noi oamenii. Şi iarăşi ne închinăm ranelor celor de al doilea rîndu carele ai răbdat pre sfînta icoană pentru noi de necredincioşii jidovi şi slăvim înviiarea ta, Dumnezeul nostru, pentru că fu iadul robit şi spart şi faţa satanii cea scîrnavă şi spurcată fu ruşinată, iar drepţii luară viaţa de veci. 
  Vezi, fătul mieu Theodosie, cît iaste de bun Dumnezeu! <129v> Pentr-aceia cu nevoinţă şi cu umilinţă mi te scoală şi te închină lui Iisus Hristos, că nu să cade să stea împărăteştile şi nevinovatele rane necercetate de noi. Ci ia surguciul robului lui Dumnezeu, fiiului mieu şi al fratelui tău, al lui Petru, şi acopere cu dînsul cinstitele rane ale Domnului nostru Iisus Hristos. Şi să mi te închini, fătul mieu, şi să săruţi rana cea cinstită a Domnului Hristos, pentru mumă-mea şi moaşă-ta Neaga; încă şi pentru mine şi pentru frăţiorii tăi, pentru Petru şi pentru Stana şi Anghelina, decii şi pentru tine, fătul mieu. Şi te roagă lui Dumnezeu să te miluiască şi să-i fie milă de tine, şi în cest veac, şi în cel ce va să fie. Că Dumnezeu iaste mult milostiv şi el însuşi zice: „Oricine va veni cătră mine, nu-l voi scoate afară“. Pentr-aceia şi noi cătră nimeni să nu ne întoarcem feţele, ci numai cătră îndurările şi milele lui Hristos, ca doar s-ar milostivi spre noi şi ne-ar da traiul şi viaţa sa, care nu va trece niciodată, ci va trăi în ani netrecuţi şi nesfîrşiţi, amin. 

[244] <130r> IV. PILDĂ PENTRU CEIA CE FAC MILOSTENIE, ŞI PENTRU VIAŢA LUMII ACEŞTIA. DIN CARTEA LUI VARLAAM 
Cuvîntul al şaptelea 
  Fraţilor şi feţii miei, să pricepeţi închipuirea pildei aceştiia. Era o cetate într-o lature de loc, care o am auzit de nişte oameni foarte înţelepţi. Şi avea oroşanii acei cetăţi obicei aşa, încă din vremi de dămult: cîndu îşi punea împărat, ei lua un om neştiut şi strein, care nu ştiia nimic cum iaste obiceiul acei cetăţi, şi pre acela rădica şi-l punea împărat. Deacii el, deaca să sătura de toate bunătăţile şi să îndulcea în toate biruinţele şi-şi făcea toată voia şi pohtele lui pînă într-un an, şi începea de-acii înainte a fi făr' de grijă şi tot să ospăta şi să îmbăta şi să veselea făr’ de grijă, şi gîndea că va să împărăţească multă vreme tot aşa, deci, făcînd el tot aşa şi gîndindu lucruri ca acestea, numai ce să sculară cetăţenii şi-l dezbrăcară de hainele cele împărăteşti <130v> şi-l scoaseră din cetate gol şi-l trimiseră la zatocenie, care era departe, într-un ostrov. Şi acolo n-avea nici bucate, nici haine, nici nimic, ce lăcuia tot în flămînzie şi în golătate, mai multă decît nădejdea ce avea el cîndu era împărat, de bucurie. Şi toată nădejdea lui i să schimbă în mare grijă şi scîrbă. Aşa făcînd cetăţenii aceia, precum le era obiceaiul, odată puseră împărat pre un bărbat foarte înţelept şi socotit. Şi avea cugete roditoare şi gînduri, şi nu să apucă numaidecît de bogăţiia care era înnaintea lui, nici era făr’ de grijă. Ci tot socotea şi cugeta de scoaterea celoralalţi, cum fură scoşi şi goniţi pentru negrija lor, şi gîndea cum va face să-şi tocmească lucrurile sale bine. Deci aşa socotindu şi iscodindu, auzi de un svetnic înţeleptu, şi-i spuse toate obiceiurile acelor cetăţeni, şi-i spuse şi acel loc de izgoană şi de lipsă, şi cum să va întări, şi aşa toate le învăţa să şi le tocmească, făr’ de sminteală. Deacii, deaca auzi aşa şi pricepu că după acea vreme puţină va să să trimiţă şi el într-acel ostrov, lăsă acea împărăţie necredincioasă şi <131r> streină streinilor şi dăşchise avuţiile sale, pre carele avea atunce putere neapărată, şi luo avuţie multă şi o dede la nişte slugi credincioase ale sale şi o trimise într-acel ostrov unde vrea să fie şi el gonit. Şi pînă a să umplea anul acela, el îşi făcu multe curţi şi case frumoase şi fîntîni de apă şi pomi frumoşi şi cu miros bun. [245] Iar cîndu fu să să umple anul acela, el văzu mestecarea în oamenii cetăţii aceia, că vrea să-l scoaţă, şi grăbi mai naintea gonirii sale şi să mută în ostrovul acela, unde trimisese avuţiia sa mai denainte vreme şi-şi gătise case şi împărăţie vecinică. Iar împărăţiia cea streină, el o lăsă streinilor. 
  Aşijderea şi voi, feţii miei, nu fiţi ca acei împăraţi nebuni mai denainte, carii nu-şi gătiră lăcaşuri într-acel ostrov, ci să dederă numai spre beţii şi spre ospeţe şi spre alte lucruri care nu le era de folos, iar de numele lui Dumnezeu nu grija, nici milostenie nu făcea, şi puţinea vreme să sfîrşi zilele lor, şi fură închişi în temniţile iadului. Iar voi, feţii miei, rîvniţi <131v> acelui împărat înţeleptu care-ţi trimesese bogăţiia sa mai nainte într-acel ostrov şi faceţi milostenie şi săracilor şi lipsiţilor, ca să aflaţi şi voi avuţiia voastră în cer, unde veţi să lăcuiţi în veci, ca acolo iaste împărăţia cea vecinică şi bucuriia cea netrecătoare. 
  O, iubiţii miei fii, că de aceasta bună şi credincioasă mărturie am pre sveti Ioan Zlatoust. Că zice: „Mari lucru iaste de cei ce fac milostenie. Că milosteniia să va lăuda la judecată şi milosteniia iaste lăudată, ca cînd ar eşi un împărat cu oştile sale şi să pue o proşcă în vîrful unui prăjini nalte, şi să zică să săgete oştile într-acea proşcă. Deacii oştile toate s-ar nevoi, care pre care s-ar întrece să lovească semnul, ca să ia dar şi să aibă cinste de la împăratul. Aşijderea şi cei ce fac milostenie săracilor şi mişăilor şi văduvelor de carei n-au nimeni nici o grijă. Că aşa sunt şi oftările lor, şi mergu ca săgeţile în urechile domnului Hristos Savaoth; deci numai un cuvînt de ale acestora de va întra în urechile Domnului Savaoth, deacii toate păcatele voastre să vor <132r> curăţi“. Însă, feţii miei, milostenie să cade să să facă cu curăţie, cu postu, cu smerenie, cu răbdare, cu ţinere şi cu cinstea temerii lui Dumnezeu, carea iaste mai întîi de toate, cum şi Ioan Lestvicinicul grăiaşte zicînd: „Orice om va face milostenie fără lucruri ca acestea, acela să închipuiaşte unui om ce ar face o livade frumoasă şi să pue de tot feliul de pomet într-însa, iar apă să nu fie. Deacii, de ce folos îi iaste?“ Pentraceia, fraţii miei, înţelegeţi şi vă aduceţi aminte, cum am zice, să împreunaţi milostenia cu curăţiia, cu postul, cu ruga, cu oprirea cu alte bunătăţi curate, ca să vă fie livadea şi grădina frumoasă şi bună şi desăvîrşită, cu izvoară de apă, şi într-aceia să lăcuiţi cu Hristos în vecii vecilor. 
  [246] Veniţi, fraţilor şi feţii miei, veniţi şi vă apropiaţi cătră Domnul nostru Iisus Hristos şi vă rugaţi lui în toate zilele şi în toate nopţile şi în toate ceasurile, ca să vă izbăvească pre voi şi sufletele voastre din focul ce va să fie şi de cugetele cele rele şi ficlene ale sataniei. Că <132v> hicleanul satana multe meşteşuguri are şi ştie, şi în multe chipuri munceşte să dăsparţă zidirea lui Dumnezeu de la luminata faţa lui. Socotiţi şi vedeţi cîte meşterşuguri are satana de rele în inima sa. Că Dumnezeu făcu pre om după chipul şi după podoaba sa, adecă pre Adam, şi-l puse în raiu şi-i dede hrana cea bună a raiului şi cu miroselele lui cele frumoase, şi-l făcu să fie moşnean raiului. Şi fu Adam zidit şi făcut de mîinile lui Dumnezeu, iar nu din păcate ca noi, şi-i dede duhul său cel sfîntu şi fu viu şi-i dede şi învăţătură bună. Iar pizmaşul şi duşmanul nostru satana, cu hicleşugul său acel rău, cum scoase pre Adam den raiu şi cu sfatul lui călcă porunca şi învăţătura lui Dumnezeu. Ce însă, măcar deşi greşi, iar nu căzu în oceainie, ci şăzu împotriva raiului şi plînse cu umilinţă şi cu lacrăme calde şi cu glas de amărăciune zise: „Miluiaşte-mă, Doamne, pre mine cel căzut şi care m-am lipsit de hrana şi de bucuriia raiului“. Deacii Dumnezeu cel bun, cu mila sa cea bună, să milostivi şi-l <133r> priimi iarăşi. Încă mai socotiţi şi aceasta, feţii miei, şi vedeţi, fraţilor, că şi din cei 12 ucenici ai lui Hristos, carii şădea în toate zilele şi în tot ceasul întru învăţăturile cele bune şi nespuse ale lui Dumnezeu şi era toţi dinpreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, şi dintr-aceştea încă nu putu răbda pizmaşul şi vrăjmaşul nostru satana, ce cu meşteşugul lui cel mult şi hiclean şi cu gîndul lui cel rău şi cu înşălăciunea lui înşălă pre Iuda cel nebun şi făr’ de minte den Iscariot. Şi-l priimi făcătoriul cel făr’ de lege Iuda şi nu vru să priceapă lucrurile lui Dumnezeu, ci să împrieteni cu satana şi de bună voe a sa luo muncile cele cumplite şi tartarul cel rece şi întunerecul cel osebit. Şi iarăşi, pre cei 40 de mucenici, fiind diavolul cu ranele sale cele rele, nu putu răbda, ci şi dintr-aceştea încă luo unul şi-l pierdu. Iar Dumnezeu cel viu nu vru să lase să să umple gîndul lui cel rău şi hiclean, ce grăbi şi tocmi altul din făptura sa, şi-l sculă în locul celui căzut, şi fură cuvintele lui Dumnezeu deplin. Şi fură adevărat <133v> 40 de mucenici încununaţi cu cununi, iar [247] socoteala şi chibzuiala hicleanului diavol fu stricată şi sfărîmată. Pentr-aceia, fraţilor şi feţii miei, fugiţi şi iar fugiţi de cugetele cele rele şi hiclene ale satanii, cum fugi şi Lot de Sodoma şi de Gomora, aşa fugiţi şi voi ziua şi noaptea şi în tot ceasul şi vă curăţiţi minţile şi vă le trezviţi. Şi să nu vă lăudaţi că veţi birui şi veţi sfărîma pre pizmaşul nostru, pre satana, şi-l veţi zdrobi suptu picioarele voastre cu postul şi cu ruga şi cu milosteniia sau cu înţelepciunea voastră. Că satana iaste o fiară zvăpăiată şi cumplită, şi iaste mai de mult încă decît Adam, şi cu înşălăciunea lui scoase pre Adam din hrana raiului şi pre alţii pre mulţi den zidirea lui Dumnezeu, carii era îngăduitori lui Dumnezeu şi vorbiia cu Hristos. Iar alţii făcea milostenii, şi făcea şi lucruri hiclene; pentr-aceia fură lipsiţi de împărăţiia ceriului. Şi de atuncea cîte răutăţi au făcut pîn? acum, şi într-această vreme tot face, şi de acum înainte totdeauna munceşte <134r> să facă rău făpturii şi zidirii lui Dumnezeu pînă în sfîrşitul lui. 
  Ce, iată, fraţilor şi feţii miei, că vă învăţ cu ce veţi putea zdrobi capul satanii. Că i-l veţi zdrobi cu acestea: cu inimă curată şi cu minte întreagă, cum grăiaşte şi prorocul, de zice: „Începătura înţelepciuni-i frica lui Dumnezeu“. Că frica lui Dumnezeu iaste mumă tuturor bunătăţilor, frica lui Dumnezeu curăţeşte mintea şi o înalţă către Dumnezeu, şi de la Dumnezeu să pogoară mila şi mila întăreşte pre om şi întărirea lui Dumnezeu iaste rădicina bucuriei şi din rădăcina dumneziirii să naşte postul. Postul naşte ruga, rugă naşte smerenie, smereniia naşte curăţie, curăţiia naşte milostenie, iar mila lui Dumnezeu va sfărîma şi va zdrobi capul satanii. 
  Şi încă şi pre pămînt iaste periciune păcatelor, şi în ceriu tuturor sufletelor îndreptare; pentru că toate scripturile laudă hrana şi mirosul cel frumos al raiului, cătră care toată pohtirea lui Dumnezeu pohteşte să <134v> ajungă. Drept aceia nu vă întindeţi minţile şi cugetele într-alte părţi, ci vă nădăjduiţi minţile numai pre cuvintele lui Dumnezeu, cum zice prorocul: „Pune-ţi grija ta pre Dumnezeu şi acela te va hrăni“. Şi aceasta să ştiţi, o iubitorii de Htistos creştini, că eu robul lui Dumnezeu, măcar de sunt şi mai păcătos decît toţi oamenii, ce însă cît am putut pricepe, despre oarecare parte, n-am putut afla alt raiu mai bun şi mai dulce decît faţa Domnului nostru Iisus Hristos. Că acela, fraţilor şi feţii miei, iaste raiul şi acela iaste domn, acela iaste veseliia şi bucuriia tuturor bucuriilor şi acolo, la dînsul, sunt multe şi neîncetate glasuri şi cîntece îngereşti şi acolo iaste lumina lumii cei netrecătoare, carea păcătosul om nu poate cu mintea să o socotească, nici cu limba să o spue, cîte bunătăţi au gătit acolo Dumnezeu celor ce-l iubescu. 
  [248] Deci, iubiţii miei, unde va omul să cerce altă milă sau să să îndulcească cu cugetul de alt raiu sau să afle altă bucurie, fără numai <135r> luminata faţa lui Dumnezeu? Că nu iaste omului altă milă mai mare decît să moşteneze cu faţa lui Dumnezeu. Pen-tr-aceia, fraţilor şi feţii miei, vă păziţi să nu cumva să vă lipsiţi de această faţă bună şi dulce a acestuia, că de vă veţi dăspărţi şi veţi rămînea săraci de faţa cea bună a Dumnezeului celui viu, decii cîtă jale şi muncă şi foc cumplit va fi atunci omului aceluia ce să va dăspărţi di dînsa. Aşijderea iar ne aduce aminte şi ne spune Scriptura şi de înfricoşatul şi adîncul iad şi de muncile cele cumplite şi de tartarul cel rece şi gheena focului cea nestinsă şi de întunerecul cel osebit şi viermii cei neadormiţi şi scrîşnirea dinţilor şi de alte munci multe, rele, cumplite şi amară. Care muncile şi răutăţile lui nimeni nu le poate spune care au făcut Dumnezeu vrăjmaşului nostru diavolului. Şi acolo lăcuiescu toţi cei ce vor sluji relei şi spurcatei voiei lui. Pen-tr-aceia, fraţilor şi feţii miei, ştim şi noi şi cunoaştem acele munci rele şi amară. Ci deaca ne vom <135v> dăspărţi şi ne vom lipsi de faţa Domnului nostru Iisus Hristos, deacii ce văpae şi foc iute vom aştepta atunci sau ce judecător vom mai aştepta să ne judece, că nu ne vor mai trebui alţi mozaviri, nici alte mărturii mincinoase să ne mărturisească lucrurile cele rele, care iaste grozav şi urît şi a le grăi omul şi a le auzi. Că noi înşine ne vom osîndi şi ne vom judeca şi vom vădi viaţa noastră, care o am vieţuit rău şi vom fi daţi tuturor muncilor celor rele şi amară. Drept aceia, iubiţii miei, păziţi-vă şi vă feriţi trupurile şi sufletele curate şi nespurcate de toate spurcăciunile şi de toate lacrimile ce nu să cad nici să cuvin, şi de mozaviriia hicleanului, ca să vă îndulciţi de Domnul şi să fiţi jertvă priimită şi plăcută lui Dumnezeu şi nevinovată. Că lumea aceasta va trece şi cu toate pohtele ei, că zice şi Dumnezeu: „Păziţi-vă, să nu să îngreuiaze inimile voastre cu mîncări peste sătul şi cu beţii şi cu grijile lumii aceştiia“. Că iaste scris, că are puşcării den care nimeni nu va putea scăpa să fugă, şi <136r> încuitori vecinice; că nimeni nu va putea scăpa din mîinile lui cele dumnezeieşti. Într-alt loc, iar zice: „Nu vă feriţi a face bine celui ce-i trebuiaşte facerea de bine, că în toată vremea are mîna voastră ajutor“. Şi iar zice: „Înprumutaţi pre Dumnezeu pe pămînt, deaca vă iaste voia să luaţi plată cerească?, cum am zice viaţa cea de veci. Pentr-aceia, fraţilor şi feţii miei, căci şădeţi şi vă leneviţi cu lucrurile aceştii lumi înşălătoare şi pentru ce priimiţi bucurie în inimile voastre şi vă daţi trupurile lenii? Au doară nu ştiţi că vom să ne trecem ca [249] o umbră? Dar ce vă foloseşte bucuriia şi veseliia, care o aveţi pururea în inimile voastre? Dar nu ştiţi, o, fraţilor şi feţii miei, că 3 lucruri stau totdeauna înaintea ochilor noştri şi veţi să le cercetaţi şi să le ispitiţi şi cu trupurile şi cu sufletele voastre? Iar voi niciodată nu vă aduceţi aminte de frica şi de grija lor. 
  Dar nu ştiţi care sunt aceste 3 lucruri mari? Lucrul cel dintîi iaste ceasul morţii, cînd să desparte sufletul de trup, ca cum s-ar dăspărţi un priiaten <136v> de alt priiaten al lui drag şi foarte iubit. Deci atunce cîtă frică şi cutremur, cu jale şi cu plîngere, va fi într-acel ceas înfricoşat, care nu poate omul să spue, nici să-şi aducă aminte, cîte lacrăme şi suspini şi plîngeri cu umilinţă vor trebui atuncea den toată inima, căci că trupul va merge în pămînt, după cum au poruncit Dumnezeu şi au zis: „Din pămînt eşti şi iarăşi într-acelaşi pămînt te vei întoarce“, iar sufletul va merge să să ispitească. 
  Al doilea lucru sunt vămile cele înfricoşate, unde stau vrăjmaşii şi înşălătorii noştri, carii totdeauna ne învaţă să facem rău, ca să ne dăspărţim de faţa lui Dumnezeu; iar noi n-am gîndit niciodată că vor să stea înaintea noastră toate lucrurile noastre aiavea, unde sunt, cumpenile cele drepte şi nefăţarnice. Şi îngerii lui Dumnezeu încă vor sta cu frică, pre carii noi pîn-acum încă nu i-am văzut, nici i-am cunoscut. O, vai de noi, fraţii miei, ce răspunsu vom da atuncea înaintea lui, cînd nici un lucru bun n-am făcut, ca să ne fie ajutoriu înaintea sfinţilor lui îngeri! 
  <137r> Al treilea lucru iaste mai mare şi mai înfricoşat, unde va şădea împăratul pre scaunul său în ceriuri şi-i vor sluji mii de mii de întunerece de îngeri, iar sufletul omului celui păcătos va sta înaintea lui legat cu lanţuri de hier. Şi împăratul acela iaste drept şi nefăţarnic şi nu judecă pre mită, ce judecă pre fieştecine după lucrurile şi faptele sale. Deacii, deaca să vor sfîrşi şi să vor umplea acestea 3 lucruri, numai ce va aştepta sufletul omului răspunsu de la atotţiitoriul Dumnezeu, să să trimită şi să încoruneze în raiu, sau să fie osîndit şi întărit cu legături de hier şi aruncat în focul cel de veci şi în adîncurile iadului cele mai den fundu. O, iubiţii miei, atuncea cînd vom fi osîndiţi de la faţa Domnului nostru Iisus Hristos, ce ne vor ajuta lacrămile şi plînsul cel cu suspini, cînd ne vor sfărîma vrăjmaşii noştri sufletele şi ne le vor dărăpăna făr’ de milă? 
  Vedeţi, iubiţii miei fraţi şi fii, cîte nevoi şi frici şi griji şi patime au sufletele omeneşti pînă vor întra întru <137v> bucuriia Dumnezeului lor. Dreptu aceia, în tot ceasul să aveţi frica lui Dumnezeu în inimile voastre şi să iubiţi poruncile lui şi [250] să faceţi voia lui, ca să moşteniţi cu Hristos întru cămara lui cea cerească şi să fiţi părtaşi hranei raiului, în bucurie netrecătoare, şi în vecii vecilor, amin. 

PILDA CU ŞARPELE 

Cuvîntul al 9 
  Fraţilor şi feţii miei, am să vă spui ş-alte pilde, care sunt arătate mai aiave. Şi chiar că-mi aduş aminte de cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos, care zice: „Fiţi înţelepţi ca şarpii şi întregi ca porumbii“. Deci ascultaţi acum, să ştiţi cum iaste înţelepciunea şarpelui. Şarpele iaste o jiganie mai înţeleaptă şi mai cumplită decît toate jigăniile, şi totdeauna să roagă lui Dumnezeu, ca să vază chip de om, pentru că omul iaste şi poartă podoaba lui Dumnezeu. Şi apoi iară să roagă, ca omul să nu-l vază pre dînsul. <138r> Deacii el, deaca vede pre om, fuge să să ascunză undeva, iar deaca merge omul dupre dînsul şi-l ajunge, iar el îşi acopere capul cu tot trupul şi şi-l ascunde supt dînsul, ca doar şi l-ar putea feri zdravăn. Că ştie că, deaca va scăpa capul zdravăn şi sănătos, decii măcar de i-ar zdrumica şi să-i sfărîme tot trupul, iară şi-l va vindeca; iar deaca i să va zdrobi capul, deacii tot trupul lui rămîne cu dînsul zdrobit şi sfărîmat. 
  Vedeţi această jiganie cum îşi dă tot trupul spre ucidere şi spre zdrobire, iar capul şi-l păzeşte şi şi-l fereşte. Aşijderea şi voi, fraţilor, să va păziţi şi să vă feriţi sufletele, că capul omului cel adevărat iaste sufletul. Deacii, de vor fi sufletele voastre drepte, şi trupurile vor fi drepte. Iar dă vă veţi piiarde sufletele, deacii şi trupurile voastre îndoită muncă vor dobîndi şi niciodată nu să vor vindeca. 

Ş-ALTĂ PILDĂ CU PORUMBUL 
  <138v> Porumbul iaste o pasăre mai bună şi mai întreagă decît toate păsările. Şi cînd merge să să hrănească şi apucă grăunţul cu gura şi nu-l înghite, ci-l ţine în gură şi să păzeşte şi caută să nu cumva să să lase la dînsul uliul şi să-l prinză. Deacii, deaca vede că nu iaste uliul deasupra lui, atuncea el înghite grăunţul. 
  Iată, acesta fiind o pasăre, vedeţi cum să străjuiaşte şi să păzeşte, ca să nu piiae cumva făr’ de vreme. Aşa şi voi, fraţilor şi feţii miei, înţelegeţi pildă de la acest porumbu şi vă învăţaţi şi vă dăşchideţi ochii şi vedeţi că vine uliul, [251] adecă ceasul morţii. Şi cînd şădeţi la masă, de vă veseliţi cu mîncări şi cu băuturi, nu faceţi vorbe şi cuvinte dăşarte şi făr' de ispravă, ci priveghiaţi şi vă gătiţi, că nu ştiţi în ce ceas va veni moartea. Pentr-aceia totdeauna să vă fie gîndurile şi cugetele la Dumnezeu, şi vă întăriţi cu cuvintele lui Dumnezeu, şi vă străjuiţi cum să străjuiaşte porumbul de vînătoriia uliului. Că cum iaste uliul porumbilor, aşa ne iaste şi noao ceasul morţii. 

<139r> ALTĂ PILDĂ, PENTRU STRATOCAMIL, ADECĂ GRIPSOR 

Cuvîntu al 11 
  Stratocamil, adecă gripsorul, iaste o pasăre mare şi mai meşteră decît toate pasările. Deacii, deaca oao şi cînd va să scoată pui, el nu zace pre oao, ca alte pasări, să le clocească şi să le încălzească cu trupul, ci le bagă în apă şi le păzeşte cu ochii şi cu mintea şi caută tot la iale şi ziua şi noaptea neîncetat, păn? ce să clocescu oaole şi-şi scot puii. Iar de-şi va dăzlupi ochii şi mintea dupre oao şi va privi într-altă parte, iaste altă jiganie, de-şi samănă cu şarpele, pre carea o cheamă aspidă. Deci, cînd vede pre stratocamil păzindu-şi oaole, iar ia vine şi să apropie de dînsul şi stă şi aşteaptă, ca doar îşi va întoarce stratocamilul ochii să caute încătrova, iar ia să sufle spre dînsele şi de duhul ei să se strice şi să să împuţă. Şi pînă nu scoate stratocamilul puii săi, nu fuge acea aspidă. 
  Aşijderea şi întunecatul satana, cînd vede pre om că stă pre rugă şi vorbeşte cătră Dumnezeu şi iaste plin de bunătăţi şi de cuvintele lui Dumnezeu, toate le lasă şi stă tot acolo, ca doară ar strica bunătăţile lui, ca şi aspida oaole stratocamilului. 
  Pentr-aceia, fraţilor şi feţii miei, <139v> cînd veniţi în biserică şi vă rugaţi, să nu vă fie vorbele nici gîndurile pentru solii voştri, sau de semile care veţi vrea să luaţi cuiva, sau de aurul şi de argintul vostru şi de alte avuţii, ci de nici un lucru deşert să nu gîndiţi. Şi să vă păziţi de toaţi lucrurile ce nu să cad, şi să aveţi minte întreagă cătră stăpînul cel de sus, Domnul nostru Iisus Hristos, ziua şi noaptea şi în toată vremea. Ca să pogoare şi să vie căldura dumneziirii lui în minţile voastre, de la dreapta lui cea puternică şi tuturor biruitoare, şi să să umple inimile voastre de duhul sfînt. Deacii atuncea să vor dăşchide inimile voastre şi veţi [252] vărsa lacrăme calde den ochii voştri, cum zice dumneziescu Ioan Lestvicinicul: „Tot omul carele varsă lacrăme pentru jale, acelea nu sunt priimite de la Dumnezeu; iar cela ce varsă lacrăme în sfintele rugăciuni, fiind aprinsu de dragostea lui Hristos, acele lacrămi vor fi priimite şi plăcute lui Dumnezeu“. Drept aceia vă trezviţi şi vă rugaţi să nu întraţi în năpastă. Să fiţi lui Dumnezeu jertvă vie şi nevinovată, şi vă veţi bucura şi vă veţi veseli, cum zic picioarele stratocamilului, cîndu-şi vede puii ieşind din oao. 

[253] <140r> V. ALTĂ ÎNVĂŢĂTURĂ, IARĂŞI A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ IUBITUL SĂU COCON ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI. CUM ŞI ÎN CE CHIP VOR CINSTI PRE BOIARI ŞI PRE SLUGILE LOR CARE VOR SLUJI CU DREPTATE 

Slovo 12 
  Veniţi la mine, feţii miei, veniţi şi vă apropiaţi cătră sfatul mieu cel bun şi să ascultaţi sfatul care vă l-oi da întîi. Întîi să aibi credinţă, dragoste şi nădejde cătră Dumnezeu, că dragostea iaste mai mare dee toate. Deacii, după dragoste, să aveţi lauda lui Dumnezeu, care-i place lui. Iar smereniia încă să o aveţi, căci că Domnul nostru Iisus Hristos aşa învaţă pre apostolii săi şi le zise: „Învăţaţi-vă de la mine, că sunt blînd şi smerit cu inima“. Vedeţi, feţii miei, cît iaste de bună smereniia, că însuşi Domnul nostru au învăţat pre ai săi ucenici şi le-au zis: „Să fiţi blînzi şi smeriţi“. Aşijderea şi eu vă învăţ, după cuvîntul Domnului. Că de veţi fi smeriţi, Dumnezeu vă va înălţa, <140v> iar de veţi fi blînzi, Dumnezeu va trimite mila sa de va fi cu voi. 
  Că eu, feţii miei, am o grădină. Şi această grădină, cu darul şi cu ajutoriul lui Dumnezeu între multele mele osteninţe şi nevoinţe, o am făcut şi o am crescut frumos şi bine. Grădina aceia şi creştirile cele frumoase dentr-însa suntu boiarii miei cei mari şi cinstiţi. Şi i-am îngrădit cu gard ca cu un zid de piiatră şi grădina mea o am apărat, ca nu cumva să îndrăznească cineva să între într-însa şi să strice ceva den ostenelele mele. Deacii acea osteneală a mea şi grădină şi acele creşteri ce le apăraiu crescură frumoase şi înfloriră. Şi eu tot supt umbra lor şi a florilor lor m-am răcorit, şi ochii miei să răvenea de roaoa şi de veseliia florilor lor. Şi nu numai ce mă veselea cu veselii şi mă bucura, ce încă şi capetele să şi le pue şi sîngele să şi-l verse toţi voia şi era bucuroşi pentru mine. Iar cînd veni porunca lui Dumnezeu să mă mut den lumea aceasta şi să meargă trupul mieu în pămînt, cum iaste poruncit de cel ce l-au zidit, iar sufletul <141r> să meargă supt ceriuri să să ispitească de toate lucrurile cîte am lucrat eu, să să ispitească şi de cele bune şi de cele rele — atuncea pricepură şi cunoscură slugile mele şi grădina mea că făr’ de mine vor să să dăzgrădească, şi eu voiu să mă dăspartu de la dînşii, şi va să rămîe acea grădină neîngrădită şi ca o pustie. Veniră toţi şi plîngea cătră mine şi eu cătră dînşii şi eram toţi în nişte griji şi în nişte scîrbe multe făr’ de seamă şi suspinam unii cătră alţii şi cu multe [254] lacrăme şi obide mă întreba, zicînd: „Doamne şi stăpîne, dar acum pre noi, grădina ta, pre a cui seamă ne laşi, dăzgrădiţi? Dar de va întra cineva întru noi şi ni va pustii?“ Iar eu le ziş: „Feţii miei, slava lumii aceştiia aşa iaste făr’ di rădicină şi făr’ di credinţă şi făr’ di tocmeală; că iată, veni porunca Dumnezeului mieu la mine, ca să mă dăsparţu acum di voi şi voi di mine, şi într-alt chip nu poate fi. Ci nu mai am a răspundi, şi voi să zic: „Fie, Doamne, după voia ta şi după cuvîntul tău““. 
  Deci tu, fătul mieu, voia lui Dumnezeu să fie şi porunca lui Dumnezeu să să umple, iar <141v> zidirea lui Dumnezeu, care au fost grădina mea şi slugile mele, carii totdeauna mă umbriia cu florile lor şi ochii miei să revenea de roaoa lor, acum s-au dăzgrădit de mine şi au rămas pustie. Iar acum, fătul mieu, eu te las să fii gard grădinii mele şi să o păzeşti, cum o am păzitu şi eu. Că deaca o vei păzi şi vei fi gardul împrejurat ca zidul de piatră, cum am fost şi eu, deacii ei cum cugeta să-şi verse sîngele şi să-şi pue capetele pentru mine, aşa-şi vor vărsa sangele şi-şi vor pune capetele pentru tine — sau pentru fieştecare domn care va face şi va păzi aceste învăţături ale mele — şi niciodată nu vor da spatele vrăjmaşilor voştri. Şi cum mă umbriia în odihna mea şi mă răcorea florile lor, şi lua ochii miei roao şi veselie din florile lor, aşa şi pre voi vă vor umbri şi vă vor răcori şi vor lua ochii voştri roao şi veselie de la dînşii. 
  Iar de vă va învăţa cineva să întraţi în zidirea lui Dumnezeu şi în grădina mea cu săcurea, făr' di porunca lui Dumnezeu şi fără cît vă învăţ eu, deacii voi să daţi seama înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. Că eu nu <142r> vă învăţ să faciţi aşa, ci vă învăţ că să cade domnului carele îşi caută de grădina sa, să o curăţească di toate nuiale cele uscate, care nu fac rod, însă cu lege şi cu judecată.Că şi în Sfînta Evanghelie zice: „Pomul care nu face rod bun, din pămînt să va tăia şi să va arunca în foc“. Într-altu loc zice: „Cel ce va erta greşalele oamenilor, acela încă va fi ertat de la Dumnezeu. Iar cine nu va erta greşalele oamenilor, acela nu va fi ertat de la Dumnezeu la casele lui David, unde să va sfîrşi frica cea mare“. Iar domnului să cade să fie milostiv şi, măcar de ar fi grădina şi făr’ de roadă şi te vei mîniia pe vreun pom, nu-l tăia, ci-l curăţeşte de toate cranghinile cele uscate şi să sapi gunoiul de la rădăcina lui, pîn’ la un an. Dar de va face roadă şi va fi iar grădină cum au fost şi mai nainte, îl ţii; iar de nu să va întoarce să facă roadă, deacii în mînă-ţi iaste. Ci-i face cum îţi iaste voia. 
  [255] Aşa, fătul mieu, slugile tale care-ţi vor greşi, nu le tăia pentru cuvintele oamenilor, nici îl băga în foc, ci-i iartă greşala, măcar de ţe-ar fi şi greşit, şi-l învaţă. Cîndai doar s-ar întoarce, să fie ca alte slugi, care-ţi vor sluji cu dreptate. Iar de nu să va întoarce, eşti volnic să-l tai, ca şi pre acel pomu sterpu. Însă iată că te învăţu: să nu fie adeseori păharul tău plinu de sînge de omu, că acel sînge, care vei tu să-l verşi făr' de milă, vei să dai seamă de dînsul înaintea lui Dumnezeu, cum zice svetîi Efrem Sirin: „O, cîtă jale de mare va fi cîndu vor merge slugile şi argaţii noştri înaintea noastră, să între cu Dumnezeul nostru întru împărăţiia ceriului, iar noi, fiindu domni, vom rămînea înapoi, osîndiţi şi batjocoriţi!? Deci mai bine iaste să rămînem afară, cu semeţiia şi cu volniciia noastră, şi să nu vedem faţa lui Hristos, Dumnezeului nostru? Au mai bine iaste să umblăm după cuvintele lui Hristos şi să dobîndim viaţa de veci, carea nu trece niciodată în veci! Amin. 

[256] <143r> VI. ÎNVĂŢĂTURA IAR A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ COCONII SĂIŞI CĂTRĂ ALŢI DE DUMNEZEU ALEŞI DOMNI. CUM VOR PUNE BOIARII ŞI SLUGILE LOR LA BOERIE ŞI LA CINSTE ŞI CUM ÎI VOR SCOATE DINTR-ACESTEA, PENTRU LUCRURILE LOR 

Cuvîntu 13 
  Iată, feţii miei şi aleşii lui Dumnezeu şi unşii lui, şi de aceasta, cît mă putui pricepe, vă învăţ: cum şi în ce chip să cade domnului să-şi tocmească boiarii. Cînd veţi vrea să puneţi boiari, nu să cade să căutaţi căci vă vor fi rudenii, pentru aceia să-i puneţi, că aceia iaste făţărnicie. Că dar de veţi fi avîndu rudenii multe, sau de vor vrea rudeniile tale să aibă cinste şi socoteală mai multă decît alţii, cum s-ar zice, toate măririle pre dînşii să razime, ci nu iaste bine. Căci că cel ce va să fie domn adevărat, aceluia nu i să cade să aibă rudenii, ci numai slugi drepte. <143v> Iar slugile care vor fi săraci şi să vor fi nevoit de vă vor fi slujit cu dreptate, voi să-i daţi îndărăt şi să căutaţi numai rudelor voastre? Sau de vor zice cineva: „Noi suntem feciori de boiari, ci nu să cade să ne scoţi pre noi şi să pui pre cei săraci, să fie mai nainte de noi”. Dar de vei fi avîndu neam şi rudenie multă şi va fi plini de hlăpie şi neomenie şi nu vor fi harnici, sau den feciorii de boiari, de vor fi fost părinţii lor oameni buni, iar ei vor fi nevrednici, decii de ce treabă vă vor fi? Crez, ştii, că nu te-au ales nici te-au unsu ei domn, ci Dumnezeu, ca să fii tuturor dreptate. Iar aceasta iaste adevărat: de vor fi rudeniile tale şi feciorii de boiari oameni buni de treabă şi de folos, foarte va fi lucru bun cînd vor fi ei la cinste şi la boerii, că aceasta nu zic eu că iaste vreun lucru rău, ce bun şi să cuvine. 
  Iar pre acei săraci, carii să silescu şi să nevoescu de vă slujăscu, nici pre aceia să nu-i dăpărtaţi şi să-i dăzlupiţi de lîngă voi, ci să fie şi ei aproape de feciorii de boiari, că odată vă vor trebui şi ei să vă fie de ajutor mîinele lor cît vor putea. Şi de va fi mai harnicu unul <144r> din cei săraci decît unul den feciorii de boiari sau decît o rudă de ale voastre, voi să nu daţi acelora cinstea şi boeriia, în făţărnicie; ce să o daţi aceluia mai sărac deaca iaste vrednic şi harnic şi-şi va păzi dregătoriia cu cinste. Că mai bun îţi iaste săracul cu cinste decît boiariul cu ocară. Şi de vă vor zice, sau din boiari, sau dintr-acei săraci, să rădicaţi pe vreun lefegiu să-l puneţi spătar sau cupar sau căpitan, voi să socotiţi; că [257] unii au avuţie şi dau mită celor ce-ţi zic ţie pentru dînşii. Ci să nu vă grăbiţi nici într-un chip să le umpleţi voile îndată, să scoateţi un vrednic şi să puneţi un nevrednic în locul lui. Ci să chemaţi omul acela înaintea voastră şi să-l vedeţi: de va fi harnic şi vrednic de acea cinste, el să fie. Pentru că, deaca priimeşte domnul pre vreun om să fie slugă, deacii nu să cade să-l foarte ispitească?Dreptu aceia să cade, cîndu vei boeri omul şi-l vei pune sau la cinste mare sau la mai mică, să nu te pripeşti să-l pui îndată, ci întîi-l ispiteşte şi întreabă şi de sfetnicii tăi; iar de vei cunoaşte tu însuţi cu adevărat ce iaste mai bine, <144v> aceia şi fă, şi ce va fi de potriva lui, aceia să şi fie. 
  Deacii, deaca-l vei pune, nu te grăbi pentru vreo părere, sau pentru cuvintele cuiva, să-l scoţi numaidecît. Dar de nu va fi vinovat? Ci cu multă socoteală şi chibzuială a ta cu care l-ai pus, cu aceia acum ţi să cade să-ţi iai seama, cu minte bună, şi să-l scoţi. Deacii, deaca va fi vinovat morţii, tu-l poţi şi piiarde, iar de nu va fi vinovat de moarte, ci va avea vină de altă ocară, tu-i arată vina carea o au făcut, să o vază. 
  Iar deaca va fi drept şi pentru aceia va vrea să să iarte de slujbă, aceluia i să cade să i să facă cinste şi să-l duci păn’ la casa lui cu cinste, ca să vază ş-alţii şi să să îndulcească de tine. Iar de va fi cineva vrednic şi harnic de cinstea lui şi-l va pîrî cineva la tine, tu niciodată să nu te grăbeşti, pentru acele pîri să-l scoţi den cinste; că deaca-l vei scoate, deacii nu-ţi va mai fi priiaten. Iar cîndu iaste vinovat, tu-i arată vina, să şi-o vază şi să şi-o cunoască; deacii nu va mai avea cum să aibă părere rea pe tine. Pentr-aceia, cîţi vor vrea să vie la tine <145r> la judecată, niciodată să nu te grăbeşti să judeci, pîn’ nu-i vei pune să stea de faţă înaintea ta. Că de te vei grăbi pentru pîra lor să le faci judecată sau să-ţi umpli voia mîniei tale, ce vei folosi? Nimic, făr’ numai cît vei face greşală sufletului tău. Ci să socoteşti bine pentru greşalele oamenilor şi să le arăţi toate înaintea lor, măcar de ar fi greşala omului cît de mare. Căci că şi tu încă vei să mergi să stai de faţă, unde suntu cumpenele cele drepte. Dar acolo ce să vor împărţi tuturor drepţilor? Acolo să vor împărţi dreptăţile ce veţi fi făcut. Ori de vei fi măsurat cu măsură dreaptă ori strîmbă, acolo toate să vor drepta. Deacii de vei fi judecat şi vei fi măsurat în făţărnicie, tu de totul tot vei fi osîndit, iar de vei fi judecat şi vei fi măsurat bine şi pre dreptate, tu cu dreptăţile te vei veseli, în vecii vecilor, amin. 

[258] <145v> VII. IAR A LUI NEAGOE VOEVODUL ÎNVĂŢĂTURĂ CĂTRĂ FIE-SĂU THEODOSIE ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI, CĂTRĂ TOŢI. CUM SĂ CADE DOMNILOR SĂ ŞAZĂ LA MASĂ ŞI CUM VOR MÎNCA ŞI VOR BEA 

Slovo 14 
  Fătul mieu, eu am gîndit că aşa să cade domnului să şază la masă cu boiarii săi cei mari şi cu cei mici. Cîndu şade domnul la masă, întîi pohteşte trupul lui să mănînce şi să bea. Apoi pohteşte şi veselie multă. Iar tu, fătul mieu, să nu cumva să-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, că omul în lumea aceasta şade între viaţă şi între moarte. Pentr-aceia să cade să te socoteşti foarte bine, să nu-ţi slobozeşti mintea de tot spre veselie, nici iar spre întristăciune. Că dă te vei întrista foarte, deacii toţi den casa ta şi toate slugile tale să vor întrista şi să vor îngrija; iar de vei vrea să faci voia lor şi să te veseleşti cu totul, acea veselie făr’ de măsură va mîniia pre Dumnezeu şi va osebi <146r> sufletul omului de la dînsul. Ci în vremea aceia, mai bine să fie plăcută veseliia ta lui Dumnezeu, decît oamenilor. 
  Că nu te-au ales, nici te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi a aceluia plăcere să faci. Deci cînd vei şădea la masă, te socoteşte să fie toate veseliile tale plăcute lui Dumnezeu. Şi lîngă tine, mai sus, să şază tot boiari şi sfetnici buni şi aleşi; iar oameni nebuni şi răzvrătiţi nicicum să nu ţii lîngă tine. Că zice prorocul: „Cu cuvioşii, cuvios vei fi; şi cu aleşii, ales vei fi; şi cu cei strîmbi te vei răzvrăti”. Dreptu aceia, fătul mieu, şi eu după cuvîntul prorocului îţi aduc aminte şi te învăţ, că de vei fi în toate zilele cu cei aleşi, în toate zilele şi în toate ceasurile te vei folosi de sfaturile şi de învăţăturile lor cele bune; iar de vei fi cu cei nebuni şi izvrătiţi, deacii şi ţie îţi cade a fi nebun şi izvrătit. 
  Şi iarăşi să cade domnului să aibă la masa sa multe feluri de tobe şi de vioare şi de surle de veselie. Aşa faceţi <146v> şi voi înaintea oştilor voastre şi ce veselie veţi şti mai mare, faceţi, ca să să veselească cei ce vă iubescu. Iar voi, deaca auziţi răsunîndu-vă glasuri ca acestea, nu să cade să vă ducă mintea spre dînsele, sau cătră jocurile cele de multe feliuri, care să fac şi vin pentru numele vostru dentr-alte ţărîi. Că omul cela ce-şi duce tot gîndul spre cîntece şi spre jocuri ca acestea, acela n-are minte de-ajunsu. Dar cum vei putea fi [259] tu domn şi să te chemi oamenilor sare şi izvor, den care să să adape toţi oamenii, şi să-ţi dai mintea cu totul spre scopote şi spre jocuri ca acelea? Că deaca vor vedea alţii cum faci tu, şi aceia vor vrea iar aşa să facă, şi fiind tu domn, vor vrea să privească la celea ce şi tu vei privi. Deci, cum îi vei îndrepta şi-i vei învăţa, aşa vei să le dai şi seama. 
  Pentu-aceia te învăţ şi eu, fătul mieu, de ţ-e voia să fii unsul lui Dumnezeu, ţi să cade toate scopotele şi jocurile să le laşi jos. Că aşa să cade domnului să-şi veselească oştile; iar mintea să nu ţi-o pleci cătră dînsele, deaca ţi-e voia să fii desăvîrşit şi întreg. <147r> Ci acele scopote să răsune înaintea ta şi voia oştilor tale încă să o umpli, ci însă te nevoiaşte să umpli şi voia Dumnezeului tău, carele te-au unsu. Şi să nu-ţi îngreuezi trupul cu beţii, că mulţi zic: „Bună iaste băutura cea multă“. Dar cum iaste bună? Că omul, deaca să îmbată, de are şi minte multă, el o piiarde; de are mîini viteze, nici de un folos nu-i suntu; de i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporescu, şi de are şi limbă dulce şi vorbitoare frumos, nici cu aceia nu poate grăi. Deci cum nu iaste rea beţia, cînd toate mădularele omului nici de un folos nu sunt trupului său? Dar lui Dumnezeu şi oamenilor cum va putea să facă vreun lucru de treabă? Încă ş-altă răutate izvoraşte şi iase de la beţie, că omul beţiv întîi trupul şi-l bolnăveşte şi-şi sărăceşte casa şi-şi piiarde mintea. Deacii, deaca-şi piiarde mintea, el îşi piiarde şi sufletul. Sau iani să vedem cu beţiia, ce lucru de folos am făcut sau am dobîndit, făr’ decît ne-am bolnăvit trupurile, şi ne-am sărăcit casele şi ne-am pierdut mintea! Deacii deaca ne-am pierdut mintea, <147v> noi am dăzlupit şi pre Dumnezeu de la noi. Şi cel ce iubeşte băutura multă, acela nu să va chema următoriu lui Hristos, ci va fi chemat ca un dobitoc. Pentr-aceia, fătul mieu, mai bine iaste să iubeşti băutura cea multă şi să te chemi dobitoc, au mai bine iaste să te chemi următoriu lui Hristos? 
  Iar slugilor tale le dă să bea din dăstul şi cît vor vrea. Şi tu încă să bei, ce cu măsură, ca să poată birui mintea ta pe vin, iar să nu biruiască vinul pre minte; şi să cunoască mintea ta pre minţile slugilor tale, iar să nu cunoască mintea slugilor pre mintea ta. 
  La beţie pre nimeni să nu dărueşti, măcar de ţe-ar fi sluga cît de dragă. Sau de veţi avea vreo mînie pre cineva de la trezvie, tu să nu o arăţi pre sluga ta la beţie şi să-l urgiseşti. Sau de vor vrea să pîrască cineva pre alţii la tine [260] la beţie, iar tu să-i îngădueşti pîn’ la trezvie. Sau de-ţi va greşi vreo slugă, fiind beat, tu-i îngădue, pentru că tu l-ai îmbătat, deci cum l-ai îmbătat, aşa-i şi îngădue. Dreptu aceia-ţi zic: să nu dărueşti pre nimeni la beţie, pentru că una-ţi vei piiarde <148r> den avuţie, alta-ţi vei pune nume rău. Că vor zice aşa: „Blăm acum la cel domn neharnic, că iaste beat, deci pînă iaste treaz el nu va să ne dăruiască, iar deaca să îmbată, el îşi piiarde mintea şi nu ştie cui ce dă“. Iată că suntu 2 răutăţi: că întîi îţi pierzi din avuţia ta, iar a doao tu-ţi dobîndeşti şi nume de hulă. Şi încă-ţi mai zic: la beţie să nu te mînii, nici să osîndeşti pre nimeni, că şi aceasta iaste alt lucru rău şi de poveste. Că vor zice toţi: „Să nu mergem să stăm să dvorim la cel domn, că deaca să îmbată, el îşi piiarde mintea şi are arţag, ci ne va înfrunta şi încă de nu ne va şi piiarde”. Pentr-aceia, fătul mieu, te învăţ: la beţie nici să dărueşti pre nimeni, nici să urgiseşti, ci de ţi-e voia să dărueşti pre cineva, tu îl dăruiaşte dimineaţa la trezvie cu cuvinte dulci, deaca ţi-e voia să-ţi mulţumească cel ce i-ai dat drumul şi să-ţi sărute şi mîna. Iar deaca ţi-e voia să te mînii sau să urgiseşti pre cineva sau să-l judeci, iar dimineaţa la trezvie îl judecă, cu toţi boierii tăi, şi-i ia seama. Deacii cum îl va ajunge <148v> judecata, aşa-i fă. Căci că, deaca şăzi la masă, nu iaste legea să judeci nici să dărueşti, ci are masa obiceaiul său de veselie, să să veselească toate oştile tale şi slugile de tine. 
  Aşijderea cînd şăzi la masă şi vei să-ţi aşezi la masă boiarii cei mari şi cei al doilea şi cei mai mici şi pre alţii pre toţi, iar tu de atuncea să le păzeşti locurile, ca la a doao şădere să nu le schimbi rîndurile, căci că deaca pui sluga ta la masă într-un loc, iar al doilea rîndu tu-l pui mai jos, decii într-acel ceas i să întristează inima şi să scîrbeşte. Căci că el să nădăjduia dentracel loc ce au şăzut întîi să cîştige alt loc mai sus, iar tu, pentru unul carele-ţi iaste ţie mai drag, tu-l dai mai jos. Pentru-aceia i să întristează inima şi să vatămă ca cu o rană, că inima omului iaste ca sticla, decii sticla, deaca să sparge, cu ce o vei mai cîrpi? Drept aceia, fătul mieu, cînd vei tocmi boiarii şi slugile-ţi la masă şi-ţi vor veni cineva din cei ce-ţi vor fi mai dragi şi vor sta în vorbă, să nu cumva să muţi pre vreunii <149r> din cei şăzuţi mai jos şi pre ceialalţi să-i pui să şază mai sus. Cei ce sunt la masă, aceia să şază; că pre aceia i-ai tocmit şi i-ai aşăzat. Iar celoralalţi care sunt ţie dragi şi stau în vorbă, tu ia [261] pîine şi bucate den naintea ta şi vin, şi le dă cu mîna ta să mănînce şi să bea. Deacii, deaca le vei da bucate, tu le dă şi cuvinte bune den gura ta, că şi Sfînta Scriptură mărturiseşte şi zice: „Unii mai bine să bucură şi să veselescu şi mai bine mulţumescu de cuvintele cele bune”, decît cum mulţumescu alţii de ospeţe şi de băuturi. Căci că omul înţeleptu, cît îi vei adaoge şi vei lungi cuvintele cele bune, atîta mai mult să va folosi şi va mulţumi; iar de-l vei sili cu băutura şi cu mîncarea, mai rea răutate vei aţîţa într-însul. Aşa şi tu, fătul mieu, de-ţi vei înfolosi slugile pururea cu cuvinte dulci, tu încă vei dobîndi folos; iar de-ţi vei slobozi trupul spre beţii, făr’ de lucru, foarte rău te vei zminti, că băutura cea multă mari răutăţi face. Pentru aceia trebue multă trezvie, că auzi <149v> că zice Dumnezeu:”Păziţi-vă, să nu cumva să să îngreuiaze inima cu mîncări multe şi cu băuturi”. Şi iar grăiaşte cu prorocul său, de zice: „Treziţi-vă, ceia ce beţi vin, de vă îmbătaţi şi plîngeţi, că s-au luat din mijlocul vostru veseliia şi bucuriia!”. Şi bun lucru iaste a să feri omul de băutura cea multă, că iar iaste scris, de zice Scriptura: „În lemnele cele multe să face foc mare şi în bucatele cele multe să aţîţă curviia”. Şi „cum aţîţă şi face untul văpae, aşa şi vinul rădică pohte de curvie”. Şi „cum nu să va îmbogăţi lucrătoriul beţiv, aşa şi sufletele care iubescu beţiia nu vor înmulţi bunătăţile, ce şi cele ce vor avea, le vor piiarde”. 
  Fătul mieu, „deaca bei vin, nu te lăuda nici te face bărbat, că pre mulţi au pierdut vinul” şi multe răutăţi au făcut. Vinul au golit trupul cel de ruşine al lui Noe. Vinul făcu pre Lot de să împreună cu amîndoao fetele sale trupeşte. Vinul provăli pre bărbatul şi viteazul Sampson pînă în sfîrşit, care să născuse den făgăduinţă şi den muiare stearpă, şi n-au mai fost alt om niciodată vîrtos ca dînsul, nici va mai fi. 
  Că zice Scriptura: <150r> „Era un om den semenţiia lui Dan, pre care-l chema Manoe, şi muiarea lui era stearpă şi feciori nu făcea. Iar îngerul lui Dumnezeu să arătă muerii şi zise cătră dînsa: „Iată, tu eşti stearpă şi feciori n-ai făcut, iar de acum să ştii că vei începe rod şi vei îngreca şi vei naşte fiiu. Şi să te păzeşti, să nu bei vin, nici rachiu şi nimic spurcat să nu mănînci, că acel cocon va fi sfinţit lui Dumnezeu din pîntecele mîne-sa”. Decii muiarea merse şi spuse bărbatului său toate cîte-i zisese îngerul, iar Manoe să rugă lui Dumnezeu şi zise: „O, Doamne, cela ce ai trimis pre umul lui Dumnezeu la noi, trimitel şi acum să vie să ne înveţe ce vom face coconului, deaca să va naşte”. Şi ascultă Dumnezeu [262] rugăciunea lui Manoe şi iar veni a doao oară îngerul lui Dumnezeu la muiare, iar Manoe, bărbatul ei, nu era cu dînsa, că muiarea era la cîmpu. Deacii muiarea alergă şi spuse bărbatului ei, zicînd: „Iată, iar mi să arătă bărbatul cela ce venise în cutare zi la mine”. Şi să sculă Manoe şi merse după muiarea lui şi, deacă ajunse, zise cătră acel bărbat: „Au doar eşti tu <150v> bărbatul cela ce ai grăit cu muiarea mea?” Iar îngerul zise: „Eu suntu”. Manoe zise: „Fie acum după cuvîntul tău. Dar coconul ce lucru va avea şi ce i să va cădea a fi?” Îngerul zise: „De toate cîte am zis muerii tale, să să păzească. Şi ce să va face în vie să nu mănînce, şi vin să nu bea, nici ce va fi spurcat să nu mănînce. Iar acesta carele să va naşte den făgăduinţă, acesta va ucide pre leu, ca pre un ed şi, după cîtăva vreme, den capul leului va da părinţilor lui miiare de va mînca. Şi va judeca Israilul în 20 de ani, şi cu o falcă de măgariu va ucide 1.000 de oameni. Şi va lua poarta cetăţii dintr-amîndoao ţîţînele şi cu toate încuetorile, şi o va duce în vîrful muntelui înaintea Hevronului. Şi stîlpii casei încă-i va lua în mîini şi-i va clăti, şi va surpa casele, şi toate tăriile ce vor fi făcute, pre dînşii. Şi pre 3.000 de oameni ce vor fi într-însele îi va prăpădi”. 
  Iar apoi şi acesta, ocaianicul, de necredincioasa şi hicleana curvă Dalida fu ucis şi peri zicînd: „Să moară şi sufletul mieu cu păgînii <151r> aceştea”. 
  Dar tu, o, suflete, fiind mai neputincios şi mai slab, ce vei zice? O, hicleană muiare Dalido, cum uciseşi pre minunatul şi marele bărbat, pre Sampson? Cu adevărat, într-această lume nu iaste mai rea şi mai amară decît muiarea vicleană. 
  Incă mai ascultă, fătul mieu, să-ţi mai spuiu ş-altă poveste, iar din Sfînta Scriptură: Olofer, viziriul lui Navohodonosor împărat, pentru beţiia peri şi cu toate oştile lui. Că zise cătră Vagav, hadîmul său: „Pasă la cea ovreică şi-i zi să vie să să ospeteze cu noi, că ne vor rîde asiriianii deaca o vom lăsa să să ducă şi să nu ne împreunăm cu dînsa trupeşte”. Că era acea muiare foarte frumoasă şi chipeşă, şi era o ovreică şi numele ei Iuditha. Deacii Vagav eşi de la Olofer şi merse de grăi cătră Iuditha şi zise: „O, jupîneasă, nu-ţi fie ruşine, ci pasă la stăpînă-mieu Olofer, de mănîncă cu dînsul şi bea vin cu veselie”. Iar ea zise: „Dar eu ce sunt să stau împotriva stăpînului mieu? Eu tot ce va pohti el voiu face, şi ce va fi lui drag a face mie, încă va fi de veselie şi de [263] bucurie în toată <151v> viaţa mea”. Şi să sculă Iuditha şi să împodobi frumos şi să îmbrăcă în haine bune şi cu alte podoabe muereşti cu toate să împodobi şi-şi luo slujnica cu dînsa şi merse de stătu înaintea lui Olofer. Iar el, deaca o văzu, i să răni inima de dînsa şi o pohti foarte şi tot aştepta vreme să să împreune cu dînsa. Şi-i zise Olofer: „Acum bea, mănîncă şi te veseleşte, că ai găsit milă înaintea mea”. Iar Iuditha zise: „Mînca-voi şi voi bea, domnul şi stăpînul mieu, că astăzi să înălţă sufletul mieu mai mult decît în toate zilele vieţii mele”. Şi luo de mîncă şi bău cu dînsul din bucatele care-i gătise slujnica ei, iar inima lui Olofer tot era rănită de pohta ei. Şi să veseli Olofer şi bău vin mult pentru dragostea ei, atîta cît nu băuse niciodată den naşterea lui. Iar deaca înseră, să duseră toate slugile lui cineşi pre la conac, şi Vagav închise uşile cortului şi să duse şi el, că era toţi îngreuiaţi şi biruiţi de vin. Iar Iuditha rămase singură în căsuţa cea mai din năîntru. Iar Olofer zăcea în pat, beat, şi adormi foarte tare. <152r> Deacii zise Iuditha cătră slujnica ei: „Pasă afară, de stai înaintea cortului şi păzeşte”. Şi făcu aşa. Iar Iuditha să ruga lui Dumnezeu cu lacrămi zicînd: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, caută într-acest ceas lucru mîinilor mele şi să înalţi Ierusalimul, cetatea ta, cum te-ai făgăduit, şi să săvîrşăscu ce am cugetat, nădăjduindu-mă spre tine că voi face lucrul acesta”. Şi deaca zise aşa, să apropie de patul lui Olofer şi-i luo sabiia lui de la căpătîi şi, deaca o scoase den teacă, îl apucă cu o mînă de păr şi-şi rădică ochii la cer şi zise: „Doamne, Dumnezeul lui Israil, întăreşte-mă într-acest ceas”. Şi-l lovi de 2 ori preste grumazi şi-i tăe capul şi-l băgă în traista ei, în care purtase bucate, şi-l dede slujnicii. Şi eşiră amîndoao din tabără, cum le era obiceiul şi la vreme de rugăciune. 
  Vezi, fătul mieu, cum plăteşte de rău beţiia? Drept aceia, să nu zăboveşti la beţie, ci, cît poţi, fugi de beţie ca de focul unui cuptor. 
  Aşijderea şi Irod, pentru beţie tăie pre dumneziescul Ioan Botezătorul, de al căruia <152v> trai şi bunătăţi şi el să mira, iar fiind biruit de hicleşugu-i, ucise-l ca un nebun şi ca un turbat. Aşa şi tu, ticăloase suflete, fiind împresurat şi surpat de mîncări multe şi de băuturi, te vei întoarce în necurăţii şi vei face lucruri de periciune. Pentr-aceia, încai de acum fugi de acestea cu nevoinţă, ca să nu urmezi amărăciunilor de la Dumnezeu. Că zice prorocul: „Amar celora ce, deaca să scoală dimineaţa, ei caută rachiul, iar seara ei beau vinul [264] cu alăute şi cu tobe şi cu surle, iar lucrurile lui Dumnezeu ei nu ştiu, nici caută de lucrurile mîinilor sale”. Amar şi ţie, ticăloase suflete şi făr’ de ruşine, că tu totdeauna faci lucruri de ocară şi de batjocură, ca acestea, şi nu-ţi iaste ruşine nici frică! Ci ai dobîndit chip şi obraz de curvă şi la toţi cauţi făr’ de ruşine şi în toate zilele mînii pre Dumnezeu cu lucruri rele şi cu cugete hiclene şi nu-ţi iaste frică, nici te temi, o, nebune, pentru îndelungata răbdarea lui! Dar cum vei să poţi scăpa de mîniia lui cea neoprită <153r> şi de osînda ce va să-ţi cază asupră? Drept aceia, să nu cumva să nu grijăşţi sau să nu bagi seama de mîntuirea ta, ci pînă ai vreme de pocăinţă, fă bine şi tot ce place lui Dumnezeu. Că măcar de iaste iubitor de oameni şi mila lui întăreşte toată firea omenească, iar iaste şi judecător drept. Ci să nu te amăgeşti sau să te înşale inima sau firea cumva. Că nu iaste nimenea din cei ce fac rău, carii să poată dobîndi împărăţiia ceriului şi să între în lăcaşul drepţilor, ci numai cel ce face voia lui Dumnezeu şi va păzi învăţăturile lui şi poruncile lui. Că zice şi prorocul: „Doamne, cine va lăcui în lăcaşul tău, sau cine să va sălăşui în muntele tău cel sfînt? Cel ce umblă făr’ de prihană şi cel ce face dreptate şi cel ce grăiaşte adeverinţă în inima lui, carele n-au înşălat cu limba lui şi n-au făcut rău vecinului său, nici au avut împutăciune dăspre aproapele lui; cel ce s-au jurat vecinului său şi nu s-au lepădat, şi încai nu ş-au dat banii în camătă, şi pre cei nevinovaţi nu i-au vîndut. Cel ce va face acestea, nu să va ruşina în veacu”. <153v> Acestea toate auzindu-le, o, suflete, în toate zilele, din sfintele scripturi, iar tu, nebune, nu vruseşi să înţelegi, ci te-ai alunecat spre pohte de ocară şi de ruşine. Dar atuncea, la judecată, ce gîndeşti a face, o, neînţelepte, fiind gol de toate bunătăţile? Deci de acum încai te păzeşte şi te părăseşte şi te lasă de lucrurile tale cele spurcate şi te apropie cătră pocăinţă şi fă lucruri bune înaintea Dumnezeului tău, ca să iai şi tu de la dînsul binele cel cerescu şi să fii făgăduit veseliei cei îngereşti. Deacii cu dînşii te vei învrednici slavei Dumnezeului celui ce iaste în troiţă, că aceluia iaste toată împărăţiia şi puterea şi slava în veci netrecuţi şi nesfîrşiţi, amin. 

[265] <154r> VIII. ÎNVĂŢĂTURĂ A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ FIE-SĂU THEODOSIE VOEVOD ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI, CĂTRĂ TOŢI, PENTRU SOLII ŞI PENTRU RĂZBOAIE 

  O, fătul mieu Theodosie şi voi alţi domni şi fraţi toţi! Din cît am putut cunoaşte cu firea şi a pricepe de rîndul solilor, cum să vor cinsti cînd vor veni să fie la sfat şi vor fi oameni mari şi de la domni creştini, carii cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi preacuratei lui maici, aceştea soli carii vin la voi, unui vin ca să facă jurămîntu şi legătură, iar alţii vin ca să facă pace, alţii să vorovească niscare lucruri de treabă, iar unii vin pentru dragostea şi pentru prieteniia. Iar aorea vin alţii cu cuvinte aspre şi de vrajbă, cum le iaste învăţătura şi porunca de la domnii şi stăpînii lor. Că la domni mulţi soli de în multe părţi vin, şi cu multe feliuri de sol. Iar voi să nu cinstiţi numai <154v> pre cei ce vă vor aduce veşti bune, ci să cinstiţi şi pre cei ce vă vor aduce veşti rele, că aşa să cade. Şi să fie toţi cinstiţi de voi într-un chip şi dăruiţi. Că cu acea puţinea cinste ce le veţi face, iar ei mult vor lăuda numele vostru şi-l vor înălţa. Că domnul carele are minte nu-i trebuieşte într-această lume altă avuţie, făr’ numai numele cel bun. Căci că deaca va avea nume bun, deacii şi avuţie încă va face; iar domnul cela ce iaste scumpu şi caută tot spre avuţie şi nu dă pentru scumpetea lui nimănui nimic, acela însuşi îşi piiarde numele cel bun. Deacii, deaca-şi piiarde numele cel bun, dar avuţiia de ce folos va să-i fie? Pentru-aceia eu te învăţ pre tine, fătul mieu, şi pre dumneavoastră alţi fraţi şi domni, pre toţi, să faceţi aşa cum zic eu, că mie-mi pare să fie mai bun numele cel bun decît avuţiia cea multă. Că de veţi fi îndurători şi darnici în viaţa voastră, şi după moarte încă vă să va pomeni numele de bine şi nu să va uita niciodată. Că omului din toată avuţiia lui cea multă ce are, nimic nu i să va cunoaşte, făr’ numai <155r> numele cel bun şi bunătăţile ce va fi făcut pre această lume. 
  Dreptu aceia, fraţii miei, cînd auziţi că vin la voi soli mari, carii cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi preacuratei lui maici, iar voi să trimiteţi înaintea lor cinste şi bucate şi băuturi den dăstul, pînă vor veni şi la scaunul vostru cel domnescu. Decii, atuncea toţi boiarii voştri să fie strînşi lîngă voi şi împodobiţi frumos, cine cu ce va avea bun şi cu cai buni şi împodobiţi bine cu rafturi. Iar sfetnicii cei bătrîni niciodată de lîngă tine să nu să dăzlipească. Deacii, deaca veţi auzi că s-au apropiat solii de scaunul vostru atuncea [266] voi să vă orînduiţi boiarii carii vor fi mai de ispravă şi împodobiţi, cu cai buni, să iasă înaintea lor şi să le facă cinste pînă la gazda lor. Şi iar pentru cinstea voastră, deaca să vor aşăza, voi atuncea încă să le faceţi cinste mai multă şi să le trimiteţi de toate, de prisoseală, ca să uite cinstea ce au avut pre cale iar de la voi. Că cunoaşterea şi socoteala solului iaste cinstea. Şi să aibă de toate de ajuns şi să nu-i lipsească nici de mîncare, nici de băutură. Şi gazda solilor <155v> să nu fie aproape de voi, nici de grădinile care vă primblaţi voi cu sfetnicii voştri. Deacii să nu-l ţii mult, nici să-l zăboveşţi, ci numai 2 zile sau 3 pînă să va odihni, după aceia să-l chemi. 
  Şi în ziua aceia ce vei vrea să-l chemi, iar tu întîi să-ţi împodobeşti jăţiul bine, cu ce-ţi va fi dat Dumnezeu, şi tot divanul tău şi toate casele. Şi să te împodobeşti şi cu haine foarte frumoase şi mai vîrtos să te îmbraci în dragostea şi în puterea lui Dumnezeu, deaca-ţi iaste voia să-ţi fie într-ajutor. Şi să eşi cu mare slavă să şazi în jăţiul tău cu multă smerenie. Şi svetnicii tăi cei bătrîni încă să şază pre scaunele lor, unde le iaste locul şi li să cade. Iar boiarii cei tineri încă să fie împodobiţi cum să cuvine şi frumos, şi să stea toţi de-a rîndul, împrejurul tău. Aşa şi alte slugi, toate să stea pre rîndu, care unde-i va fi locul. Deacii să alegi dentr-înşii cîţiva oameni vrednici şi să-i trimiţi să cheme solul să-şi dea soliia. Iar tu să şazi şi să cugeţi de cele dumnezeieşti, iar nu de cele lumeşti şi de nimic. Şi după ce va veni, tu să socoteşti toate cuvintele lui <156r> cu socotinţă şi cu luare aminte, care îl va fi învăţat stăpînă-său să zică, măcar bune, măcar rele, măcar cu blîndeţe, măcar cu mînie, tu toate le ţine în mintea ta şi nimic dentr-însele să nu uiţi. 
  Şi nici să te foarte bucuri, căci va spune cuvinte bune, nici iar să te mînii, căci va spune şi va zice cuvinte de rău. Ci-l întreabă de toate cu blîndeţe şi cu smerenie, apoi îi zi aşa: „Dar acuma ai a mai zice alte cuvinte de la domnul tău?” Iar el, deaca va zice că nu mai sunt, „că ce mi-au zis stăpînul mieu, toate le-am grăit”, tu să nu-i mai răspunzi nici un cuvînt împotrivă, că de-i vei mai răspunde ceva, nimic nu vei folosi. Sau, cine ştie, că sau vei zice cuvinte împotriva vorbelor lui, sau ba, deacii cuvîntul iaste ca vîntul: deaca iase den gură nici într-un chip nu-l mai poţi opri şi, măcar dă te-ai căi şi ziua şi noaptea, nimic nu vei folosi. Ci, deaca-şi va da solul soliia, iar să-l trimiţi să-l petreacă cu cinste pînă la gazdă şi după solie iar să-l cinsteşti. Şi toate cuvintele lui, cîte au zis, să le ţii minte, şi nimeni să nu te ştie. Ci [267] de-ţi vor fi adus veşti şi cuvinte, măcar bune, măcar rele, <156v> tu să nu te întristezi, ci să aibi faţă şi chip vesel cătră toţi şi să întrebi întîi cu dragoste şi cu dulceaţă pre boiarii tăi cei mari şi pre sfetnicii tăi cei bătrîni şi le zi aşa: „Dragii miei boiari bătrîni şi iubiţii miei sfetnici, acum acest sol au venit la noi şi am văzut toate vorbele lui şi cuvintele lui le-am auzit. Într-aceia întreb pre dumneavoastră, boiarii miei cei bătrîni, pre toţi, că sunteţi bătrîni şi aţi văzut multe lucruri, şi bune, şi rele. Ci acum trebuiaşte să vă sfătuiţi împotriva sfatului solului, că voi sunteţi dreapta mea şi nădejdea mea, şi cît veţi putea mai bine, atîta să socotiţi, ca să putem da răspunsu bun solului împotriva cuvintelor lui. Ca doar de va da Dumnezeu de va fi răspunsurile noastre mai bune şi mai cinstite decît cuvintele solului, care au adus la noi de la domnu său”. Aşa să-ţi întrebi toţi boiarii, iar tu nici un răspunsu să nu le dai, ci numai ci-i ascultă pre toţi cu dragoste şi-i întreabă. 
  Să nu-ţi fie ruşine, sau să te ţii mare, cugetînd sau zicînd în inima ta: „Eu, fiind domn, cum poate fi de întreb toţi boiarii miei de sfat, şi ei sunt  slugi <157r> mie?” Că şi ei robi lui Hristos sunt, şi dar de vor fi unii dentr-înşii îngăduind lui Dumnezeu mai bine decît tine? Pentru că tot domnul care nu-şi va întreba boiarii de sfat, acela nu face bine. Că singur Pavel apostol mărturiseşte şi zice: „Niciodată nu vom putea noi ajunge urma moşilor noştri”. Şi la Evanghelie încă grăiaşte Domnul nostru Iisus Hristos şi zice: „Amar celuia ce să sfătuiaşte singur şi pre altul nu-l întreabă!” Drept aceia şi voi, fraţilor, nu vă sfătuiţi adinsu voi-şi, precum zice Domnul Hristos, ci de toate sfaturile întrebaţi pre boiarii voştri şi pre sfetnicii voştri. 
  O, fătul mieu şi voi, fraţilor, cît iaste de bine să mîngîiaţi pre boiari şi pre slugile voastre în toată vremea şi să vă sfătuiţi cu dînşii în tot ceasul şi să luaţi sfat şi de la cei mari şi de la cei ai doilea şi de la cei mai de jos, că aşa să cade. Să mergi cu dînşii într-un loc de taină şi să sfătuiţi toate sfaturile, şi care vor fi mai bune voi le primiţi în inimile voastre; iar care nu vă vor fi de folos voi le lăsaţi. Şi să nu opreşti pre nimeni să nu grăiască la sfat, zicînd: „Iată că cuvintele tale nu ne sunt nici de o treabă, <157v> că grăişi nişte cuvinte în zadar”. Ce toate cuvintele, ale tuturor, le priimeşte a fi bune, iar şi pentru cinstea voastră; pentru că tot sfetnicii şi boiarii fac sfaturile, iar deaca să isprăveşte şi să tocmeşte sfatul bine şi cum să cade, deacii numai [268] lauda şi pohvala domnului iaste preste toată lumea, iar sfetnicii şi boiarii întru nimica nu să pomenescu. Şi zic toţi: „Harnic şi vrednic şi înţelept domn iaste acesta şi vrednic de a să pomeni şi de a să ferici în toate lucrurile lui”. Iar de să va zminti sfatul şi nu va fi sfat bun şi cu chibzuială decii nimeni nu va vinovăţi pre sfetnici, nici pre boiari, ci numai pre domn şi vor zice: „Acesta iaste domn nebun şi nu i să cade lui să fie între domni”. Pentr-aceia trebue să te sfătueşti cu boiarii în tot ceasul, macar de sunteţi şi domni şi puternici. Că domnul să socoteşte ca un deal mare şi nalt, cînd are nişte păzitori foarte buni de-l păzescu şi-l curăţescu de toate uscăciunile şi secăturile şi de alte lucruri care nu sunt de treabă. Deci, pînă îl curăţescu păzitorii şi-l păzescu di toate răutăţile şi primejdiile, el creşte frumos şi face <158r> multe feliuri de flori şi să înălţează minunat şi frumos şi să laudă numele lui preste tot pămîntul, iar numele păzitorilor lui nimeni nu le mai pomeneşte. Iar deaca-l părăsescu păzitorii şi nu-l mai păzescu, el să pustiiaşte şi nici locul nu i să cunoaşte şi numele lui piiare şi trece ca o umbră. Aşa şi domnul: pînă îl păzescu sfetnicii şi boiarii lui cei bătrîni cu sfat bun şi-l curăţescu de toate sfaturile cele rele şi de năravurile cele rele, lauda lui şi înţelepciunea i să întinde spre faţa a tot pămîntul, şi numele lui cel bun să proslăveşte pre toate ţărîle, şi zic toţi: „Tu eşti mai vrednic şi mai înţeleptu decît toţi”. Iar nu zic că fac boiarii voştri acele sfaturi, ci laudă tot pre domn şi numele lui proslăvescu. Iar boiarii, măcar deşi fac ei sfaturile cele bune, nimeni nu-i ştie, nici îi laudă. Pentru-aceia iaste bine să priimiţi sfaturile cu bucurie, ca să nu să umple cu voi cuvintele carele zic în Sfînta Scriptură aşa: „Amar celuia ce să socoteşte el însuşi deosebi, iar pre alt pre nimeni nu întreabă de sfat”; că acela nu iaste nici de o treabă domnului său <158v> şi să piiarde el însuşi şi să va chema nebun pentru semeţiia. Dreptu aceia, fraţilor şi fătul mieu, pre toţi boiarii voştri să-i mîngîiaţi şi să ziceţi cătră dînşii: „Auziţi, boiari, iată ce cuvinte ne-au adus solul astăzi! Deci acum vă sfătuiţi, să ştim ce răspunsu îi vom da împotriva solii lui”. Aşa zi cătră boiarii tăi şi le dă pace să facă sfat înaintea ta. Iar tu, fătul mieu, să taci, să nu zici nimic înaintea lor, ci numai să bagi seama să vezi potrivi-se-vor sfaturile lor cu cuvintele solului, au ba. Deacii, deaca vei cunoaşte că au cuvinte de a să potrivi cu ale solului, tu le zi aşa: „Acum păsaţi toţi pe la gazde şi vă mai sfătuiţi deosebi astăzi şi pînă dimineaţă, [269] şi vă rugaţi lui Dumnezeu dar ne va dăscoperi alte sfaturi mai bune, ca să nu poată birui solul nici într-un cuvîntu. Şi dimineaţă iar să veniţi la mine să-mi spuneţi cum aţi mai gîndit”. 
  Deacii, deaca vor merge ei pre la gazde, iar cuvintele lor să fie înfipte în inima ta, ca şi ale solului. Şi, sculîndu-te de acolo, pasă în casa ta cea de odihnă şi-ţi curăţeşte inima cu toate bunătăţile şi-ţi vino în toată mintea <159r> şi te roagă lui Dumnezeu şi preacuratei lui maici şi zi: „Doamne, Dumnezeul mieu, pre tine nădăjduiiu, izbăveşte-mă di toţi cei ce mă gonescu, şi mă mîntuiaşte, ca să nu apuce cîndva ca leul sufletul mieu. Şi-mi dă, Doamne, cuvînt bun şi inima treazvă, ca din somnu vestirii cei bune a înţelegerii tale. Şi-mi dă, Doamne, să pricep şi-mi trimite cuvinte şi vorbe den dăstul, de la dreapta ta cea puternică, ca cu ajutoriul şi cu sfatul tău să biruim cuvintele şi vorbele solului. Şi-mi dă cuvinte din dăstul ca să grăescu şi înaintea boiarilor miei, că tu eşti cel ce grăieşti bine toate, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi ţie trimitem laudă în sus, cu fîr’ de începutulu-ţi tată şi cu bunul şi făcătoriul de viaţă a lui duh. Acum şi pururea şi în veci, amin!” 
  Deacii, deaca te vei ruga aşa, tu socoteşte cuvintele solului şi ale boiarilor tăi. Deacii te chibzuiaşte şi tu cu mintea ta, dar de-ţi va da Dumnezeu pricepere mai bună decît tuturor şi vei putea învinge cu socoteala minţii tale cuvintele solului. Şi deaca vei vedea şi vei cunoaşte că iaste sfatul tău mai bun, tu nu te lăuda, nici te ţinea <159v> că cu măestriia socotinţii tale iaste aceasta, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, care au întărit inima ta cu gînd ca acesta, şi trimite în taină la sfintele biserici şi fă bdenii şi rugăciuni la Dumnezeu şi dă milostenie săracilor, că aceia iaste jertvă vie şi nevinovată înaintea lui Dumnezeu. 
  Şi iarăşi să chemi boiarii tăi la tine şi să le zici: „Pace între voi boiari, doar veţi fi aflat alt sfat mai bun. Iar deaca vor zice ei: „Ba, doamne, tot sfatul cel de eri avem, iar altul mai bun noi n-avem”, atuncea tu să le răspunzi şi să le zici: „Ascultaţi boiari, eu aşa am cugetat în inima mea că va fi mai bine...“ Şi spune gîndul tău şi socoteala ta înaintea lor. Deacii, deaca vor zice toţi că „iaste sfat bun acesta şi să fie între noi şi cu aceasta vom birui cuvintele solului”, tu nu te trufi, ci mulţumeşte lui Dumnezeu, care te-au întărit şi ţe-au dat minte să grăeşti cele ce sunt mai de folos înaintea boiarilor tăi. Iar deaca vor zice toţi: „Ba, doamne, mai bun iaste sfatul care l-am sfătuit mai nainte [270] toţi”, voi, fraţilor şi feţii miei, nu vă ruşinaţi de dînşii, nici vă trufiţi şi să vă mîniiaţi. Ci ziceţi: „Ni dar iubiţii miei boiari, care cunoaşteţi <160r> că sunt mai de treabă şi mai bune, noi acelea să răspundem, după cuvîntul prorocului, că zice: „Unde vor zice oamenii toţi să fie, să fie”. Aşa şi eu zic voao: Deaca ziceţi toţi să fie mai bine aşa, şi eu încă cu pace poruncescu să fie după cuvîntul vostru”. 
  Însă iar vă întrebaţi: „Iată că sfatul l-am făcut şi l-am întocmit; dar acum cum să cade să cinstim solul? Ospăta-l-vom întîi, au dărui-l-vom, au da-i-vom răspunsul, au cum vom face?” Iar ei, deaca vor zice: „Ba, doamne, mai nainte să cade să-l ospetezi bine şi frumos, după aceia îi vei da răspunsul şi-l vei dărui”, deacii voi, iubiţii miei, vă tocmiţi păharnici, scoateţi păhară de argint frumoase şi siliţi să aşăzaţi toate frumos ca să să mire şi solul de acea podoabă şi rînduială bună, care să nu o fie văzut el la stăpînă-său niciodată, ci să laude pretutindenea ce au văzut şi să povestească. Pentru că şi aceasta iaste o cinste a domnului aleasă şi lăudată. Aşijderea şi masă să găteşti frumoasă şi să faci multe feliuri de bucate şi să aducă tot pre rînd, unile dupre altele. Şi băuturi să scoţi de unde vei avea mai bune şi mai dulci. 
  Şi iar să te sfătueşti <160v> întîi, să vezi la masă ce vorbe şi ce graiuri vei vorbi cu solul, ca nu cumva să vorbeşti niscare lucruri făr’ de ispravă şi niscare cuvinte de nimic, apoi să-şi rîză solul de tine. Căci că vinul amestecă inima omului şi-l face bărbat şi vesel, şi cugetă multe lucruri deşarte, şi cuvinte de nimic grăiaşte. Pentr-aceia să nu te îndemne inima, fiind beat, să grăieşti cătră sol niscare cuvinte dăşarte, ci cele ce ai cugetat la trezvie, acelea să şi vorbeşti. Iar înţelepciunea şi vitejiia de la beţie să nu o crezi, măcar de ţe-ar părea că sunt cît de bine tocmite; că cuvintele de la beţie strică cele ce ai cugetat la trezie. Într-alt chip cum vei mai putea zice? Cum ar face cineva nişte bucate bune şi să arunce apoi cineva vreun lucru spurcat într-însele; deacii îi caută nu numai bucatele să verse, ci şi vasul să-l spargă. Aşa strică şi cuvintele de la beţie. 
  Şi deaca vei găti acestea ce sunt de treabă toate şi le vei tocmi, îţi învaţă boiarii cum să vor cinsti. Şi să nu treacă de ici colea, sau de colea ici, ci să stea toţi întocma. Apoi cheamă cîţiva voinici, oameni frumoşi şi de folos, şi-i trimite să cheme <161r> solul. Şi deaca va veni, tu îl pune la masă cu boiarii tăi şi-l cinsteşte bine, cum iaste legea şi obiceiul. Şi să nu-l sileşţi cu vinul, ca să-ţi vază şi el înţelepciunea. [271] După aceia, iar să-l petreci cu cinste pînă la gazdă. Deacii găteşte cîţiva din slugile tale şi-i trumite dar cu mare cinste. Şi iar să-l chemi şi-i dă răspunsul de toate pre rînd. Şi de-ţi va fi zis el ţie cu mînie, tu-i zi lui cu blîndeţe; sau de-ţi va fi grăit cu scandălă, iar tu să-i răspunzi cu cuvinte de pace. Şi-i spune tot pre amăruntul şi-i zi: „Pentru cutare lucru iată ce răspunsu dăm, şi pentru cutare, iată ce”. Şi te nevoiaşte să fie toate răspunsurile tale mai bune şi să fie stăpînului solului ca nişte săgeţi, deaca le va auzi. 
  Iar de-ţi vor zice boiarii tăi toţi că „nu trebue să-l ospetezi pre acel sol, doamne, ci-l dăruiaşte numai şi-i dă măria ta răspunsul şi să meargă sănătos!”, tu, fătul mieu, să te nevoeşti să-i găteşti dar şi să-i trimiţi iar pre slugile tale. Şi să-l chemi la tine şi să-i dai răspunsul tot cu blîndeţe, precum iaste obiceaiul şi cum te-am învăţat şi ţe-am arătat şi mai sus. 
  Şi cînd va vrea solul <161v> să să întoarcă la stăpînul său, tu iar să-i dai oameni să-l petreacă pînă va eşi din ţara ta. Cum ai trimis şi înainte, la întimpinare, aşa fă şi la petrecanie, ca să să mire de unde i-au sosit atîta cinste, de care el nu să nădăjduia. 
  Iată acum toate ale solilor, cum trebue, le-am vorbit. Iar deaca va da Dumnezeu, cu mila sa, să fie toate cuvintele solului biruite de cuvintele tale, atunce ţie mare nume şi slăvit ţi-i fi făcut, iar stăpînă-său multă întristare şi mîhnire vei fi trimis pre solul lui. Ci şi atunci iar nu să cade să te lauzi în trufă, ci să întri în cămara ta şi, căzînd cu faţa jos la pămînt, să te rogi lui Dumnezeu, zicînd aşa: „Bine-ţi mulţumescu, Doamne Dumnezeul mieu, că pentru mila ta cea multă ne-ai învrednicit pre noi, robii tăi cei neharnici, de am biruit sfatul potrivnicului nostru Iar noi n-am fost harnici să facem aceasta, ci tu bine ai voit”. Aşa să mulţumeşti lui Dumnezeu, că Dumnezeu iaste milostiv şi îndurător şi, de va vedea că-i mulţumeşti, iar că nu te lauzi, deacii întru toate va adaoge priceperea şi socoteala, şi sfaturile tale nimeni nu le va putea muta. Acestea toate le-ai luat <162r> în fiinţă şi voia ta ţi-o ai umplut şi pre sol l-ai trimis la domnu-său cu cinste. Deci acolo vor să-l întrebe şi să-i zică: „Ce ai isprăvit?” Iar el, răspunzînd, va zice: „Doamne, rău am isprăvit în partea noastră, că acolo am dus pleave şi gunoae. Ci fu tot sfatul nostru biruit şi nimic n-au băgat în seamă cuvuntele noastre, nici au căutat spre dînsele, că au avut alt sfat bun şi pre noi mult ne-au înfolosit. Şi în locul cuvintelor noastre cele de nimic, iar ei m-au umplut de multe cuvinte ca mărgăritariul şi pre mine foarte m-au cinstit şi m-au dăruit bine, [272] şi nimic nu s-au temut de noi. Şi au sfat neclătit şi sunt harnici, cît şi eu m-am mirat de înţelepciunea şi sfatul lor. Şi de acum n-ai ce-i mai ispiti cu cuvintele, că ne-au rămas întru toate soliile ce am solit”. Acestea spuindu solul, domnu-său foarte să va întrista, iar numele tău să va înălţa cu slavă, pentru lauda solului său şi pentru răspunsurile tale, cu care i-ai înfrînt inima. 
  Deacii va aştepta şi el să-i trimiţi sol şi tu pre vreun boiariu de ai tăi, cu sfat bun şi cu cuvinte neclătite, cum i-au spus şi solul lui. Iată acum, fraţilor, şi tu, fătul mieu, toată <162v> lauda iaste a voastră şi să proslăveşte numele vostru cu mărie. Iar cînd veţi vrea să obîrşiţi sfatul şi veţi cădea în nepricepere şi veţi vrea să trimiteţi iar la acel domn pre un om nevrednic, care nu va şti purta soliia şi cuvintele voastre, ce vă va duce în tristăciune şi în scîrbe, iar pre domnul acela-l va veseli, şi de aceasta încă vă învăţ cu tot de-adinsul: cum aţi silit mai nainte de aţi făcut sfat bun şi aţi biruit cuvintele solului cu înţelepciunea voastră şi v-aţi făcut multă pohvală, iar pre domnul celalalt foarte l-aţi întristat, aşa şi acum, foarte vă nevoiţi de vă sfătuiţi bine şi cum să cade şi după cum iaste obiceiul. 
  Întîi să vă rugaţi lui Dumnezeu cu toată inima, ca să vă întărească minţile. Şi cu socoteala voastră să socotiţi toţi boiarii voştri, şi pre cari-i vei alege şi-i vei socoti în inima ta că va purta bine şi cu cinste cuvintele tale şi-i făr’ de frică la acel domn, pre acela să trimiţi. Însă iară sfătuindu-te cu toţi svetnicii tăi şi de aceasta. 
  Că cumva să grăiască cineva pentru vreun om de-ai lui să-l trimiţi, şi acela nu va fi vrednic de acea slujbă, iar tu îl vei trimite pentru voia cuiva <163r> şi el nu va putea umplea voia ta şi slujba ta cu cinste. Că şi în Sfînta Scriptură mărturiseşte şi zice: „Niciodată cinstea şi venitul să nu-l dai altuia”. Aşa şi tu pentru ce să-ţi pierzi tu însuţi cinstea pentru voia cuiva? Că vai de domnul cel ce-şi dă cinstea altuia şi vai de ţara ceia care o stăpînescu mulţi! Ci, de-ţi va fi vreo slugă dragă, tu ia din avuţiia ta cît vei vrea şi fă pre voia lui, că mai bine să pierzi din avuţiia ta, decît den cinste-ţi. Iar sol să trimiteţi pre cine va fi înţelept şi vrednic. 
  Deacii, mai nainte, pînă nu-l înveţi de trebile soliei, tu socoteşte ce daruri ţe-au adus solul celuialaltu domn care au venit la tine. Aşa trebuiaşte şi tu să trimiţi acelui domn cu solul tău. Încă să te nevoeşti să fie darul care i-l vei trimite tu mai bun şi mai frumos decît al domnului celuialalt, care ţi l-au trimis întîi, ca să să mire el cînd va vedea [273] darul de la tine şi să zică: „Mare lucru! Eu de-abia aş fi văzut un lucru minunat şi frumos ca acesta, iar el iată că mi l-au dăruit mie: dar la dînsul încă cîte vor fi rămas?“ Şi deaca te va lăuda aşa şi aceia încă iaste cinste mare. 
  Iar <163v> de-ţi va fi a trimite întîi tu sol la acel domn, tu te sfătuiaşte cu boiarii tăi, să vezi cădea-se-va să trimiţi dar acelui domn, au ba. Deci, deaca-ţi vor zice ei: „Trebuiaşte, doamne, solul să să trimeaţă cu dar”, tu să cauţi ce dar vei avea mai frumos şi mai scumpu, acela să trimiţi, tot pentru cinstea ta. Şi atuncea să chemi sluga ta, pre care vei să trimiţi sol, şi-l învaţă şi-i spune sfatul tău, care-l va fi ales Dumnezeu să fie mai bun şi desăvîrşit. Şi să sileşti să fie sfat cu socotinţă şi de cinste, şi mai bun decît cel dintîi, ca să fie şi acolo cu îndreptare spre cinstea voastră. Că întîi ţe-au fost mai lesne, că ai avut învăţătură den sfatul celuilalt domn şi de-ntrebarea boiarilor tăi; iar acum tu vei să trimiţi sfat de care vor să să înveţe alţii dintr-însul. Pentr-aceia să faci sfat bun şi vrednic de cinste. Apoi să chemi sluga ta în taină, pre care-l vei fi ales să fie sol, şi vorbeşte cu dînsul cuvinte dulci şi zi: „Fătul mieu şi sluga mea cea dragă, cît sfat şi socoteală ne-au dat Dumnezeu de am priceput, noi te-am învăţat; iar chibzuiala minţii omului cine-o va putea pricepe, sau <164r> cine va putea să proslăvească acolo cinstea noastră, sau mintea ta cine o va putea întări, ca să grăeşti acolo la cel domn cuvinte care să ne fie noao de cinste? Nimeni, fătul mieu, nu poate face acesta. Că eu această înţelegere o am de la Dumnezeu cerută şi mi-o au dat să o şi înţeleg şi să o şi fac. Iată, pînă acum te-am învăţat dinpreună cu toţi boiarii miei, iar acum eu te învăţ în taină şi eşti numai tu cu mine. Eu voiu să te învăţ de unde vine înţelepciunea omului şi mintea şi sfatul şi toate tăriile noastre, cîte sunt într-această lume. De nicăiri den-tr-alt loc nu vin, făr’ numai de la singur fiiul lui Dumnezeu, care au fost şi Mariei, curatei fecioare, fiiu. Că eu, fătul mieu, cînd voiu să fac vreun sfat sau vreo vitejie, sau cînd îmi va veni vreo veste ceva, numai ci ceiu şi rog să-mi fie ajutor şi întărire Hristos Dumnezeu şi preacurata a lui mumă. Iar tu, iată că acum mergi de la noi cu învăţătura noastră; drept aceia te învăţ ca şi pre mine să iai pre Dumnezeu să-ţi fie într-ajutor. Şi fă rugă în toată vremea şi te roagă şi precistei să-ţi fie ajutoare. <164v> Şi să mă crezi, fătul mieu, că de mă vei asculta şi vei face cum te-am învăţat, atunci cînd vei vorbi cu acel domn şi vei fi plăcut şi îngăduitor lui Dumnezeu, [274] numai acelea îţi vor veni în gîndul de vei grăi, care te-am învăţat noi şi care-ţi va da iar Dumnezeu, într-acel ceas, cuvinte bune. După acestea, fătul mieu, iar te învăţ: întîi să te păzeşţi cu curăţiia şi în toate nopţile să stai pre rugă, să rogi pre Domnul Dumnezeu să te întărească în cinstea noastră, cum şi mai nainte am rugat pre Dumnezeu şi ne-au întărit şi au fost cinstea noastră mai slăvită decît a celoralalţi domni. Ci şi acuma, dar de va da Dumnezeu de va fi cinstea noastră încă şi mai înălţată decît atunci! Că aici ne iaste şi mai lesne, că ne sfătuim şi întrebăm unul pre altul, iar acolo nu vei fi cu mine, nici cu priiatnicii tăi, să aibi cu cine te sfătui. Iar ei toţi să vor nevoi să te biruiască şi pre tine din cuvinte şi cinstea noastră să o supue. Pentr-aceia te învăţ să aibi pre Dumnezeu într-ajutor şi pre preacurata lui maică şi aceia-ţi vor ajuta şi-ţi vor da sfat şi răspunsu mai bun decît ţe-am dat noi. 
  Drept aceia, cînd vei vrea să înveţi <165r> sluga ta aşa, iar tu să rădici în taină panaghie sfînta pentru dînsul şi, căzînd cu faţa jos la pămînt, te roagă şi zi aşa: „Preacurată născătoare de Dumnezeu fecioară, acum toată nădejdea noastră o punem pre tine, şi sluga noastră pre mîna ta o dăm să-i fii sprijinitoare, şi cinstea mea tu să o întăreşti, ca să-ţi mulţumescu neîncetat. Că toată cinstea mea de la al tău iubit fiiu iaste şi de la tine, preacurată a lui Dumnezeu născătoare”. 
  Deacii, deaca să va duce de la tine solul tău cu învăţătură ca aceasta, iar ţie să nu-ţi fie numai cu aceasta învăţătură, şi pre Dumnezeu să-l uiţi. Ci pîn’ va umbla sluga ta în solie, iar tu tot să faci rugă şi bdenie şi mai vîrtos milostenie, deaca-ţi iaste voia să-ţi fie slujba ta deplin şi să-ţi proslăvească Dumnezeu cinstea ta şi voirea inimii tale. Şi să-ţi înveţi sluga, cînd va vrea să grăiască, întîi să-şi rădice gînd în sus la Dumnezeu, deacii atuncea să vorbească şi cu ajutorul lui Dumnezeu va face de să vor mira toţi de răspunsurile lui zicînd: „De unde ieşiră aceaste cuvinte tocmite şi cu temei şi bune?” Iar iale vor fi trimese de la Domnul nostru Iisus Hristos, <165v> că doar de va fi ascultat şi pre voi Dumnezeu. Iar deaca va eşi sluga ta de la acel domn şi-l va petrece cu cinste pînă la gazdă, atuncea el va vorbi cu toţi boiarii săi şi va zice: „Cu adevărat fu cum ne-au spus solul nostru că văzum şi noi înşine cuvintele lor frumoase şi întregi şi înţelepte şi cu temei”. Iar solul lui, care au fost venit mai nainte la voi, el încă va începe a zice: „Cu adevărat, doamne, [275] iaste cum am spus eu, că n-aveţi cuvinte care să grăiţi împotriva lui”. Şi deaca să va întîmpla să fie aşa, deacii numele tău cel bun întru toate să va proslăvi, cu mare veselie, iar aceia mult să vor întrista. 
  Deacii, cînd va veni sluga voastră din solie şi va aduce lucru lisprăvit după voia inimii voastre, iar voi iar să nu vă lăudaţi, nici să gîndiţi că acel lucru s-au tocmit dintru înţelepţiia voastră, ci iar să mulţumiţi lui Dumnezeu cu curăţie, cu smerenie şi cu îngăduială şi cu rugă, cu bdenii şi jertva cea vie a lui Dumnezeu, care iaste milostenia săracilor. Acestea toate să le păziţi şi să le faceţi cu curăţie, ca, cînd veţi chema numele lui Dumnezeu, el să vie fără întristăciune. 
   <166r> Că atuncea îţi va fi bine, cînd va veni Dumnezeu să-ţi fie întru toate ajutoriu şi de nici o bunătate nu te vei lipsi. Pentr-aceia, fraţilor şi feţii miei, în toate zilele să aveţi pre Dumnezeu în inimile voastre şi pe preacurata lui maică, că toate bunătăţile vin de la Dumnezeu şi de la preacurata lui maică, spre cei ce să nădăjduiescu spre dînşii, şi aceia niciodată nu să vor ruşina, ci de la toţi vor avea cinste. Drept aceia, deaca veţi lăuda pre Dumnezeu neîncetat şi veţi umplea voia lui cu curăţie, cu smerenie, cu priveghiiare, cu rugă şi apoi de veţi fi milostivi, decii cu adevărat veţi fi miluiţi, cum zice şi Sfînta Evanghelie: „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi”. Deci şi voi, după cuvîntul Dumnezeului nostru, fiţi milostivi. Şi de veţi da slavă şi laudă Dumnezeului nostru, lui Iisus Hristos, iar el vă va lăuda şi vă va dărui slava cea de sus şi vă va întări întru toate lucrurile lumii aceştiia şi nu vă va fi de ajutor numai aici, ci şi întru împărăţiia ceriului încă vă va odihni cu cei drepţi. Şi în viaţa ceasta de acum vă va fi <166v> dat de la dînsul mintea cea întreagă şi desăvîrşită şi din toate cuvintele voastre, care v-au dat Dumnezeu, mulţi să vor îndulci şi numele vostru mult să va lăuda. Şi nu numai numele vostru, ci încă şi slugile voastre vor avea cinste prentr-alte ţări, cînd îi veţi trimite pentru slujbele voastre, pentru că veţi fi urmat poruncile Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi veţi fi umplut voia lui. Iar de nu veţi urma cuvintelor Dumnezeului nostru cu curăţie, cu smerenie, cu rugă şi cu milostenie, nici veţi da laudă lui Dumnezeu, ci veţi zice: „Acestea noi, pentru vredniciia noastră, le-am cîştigat şi sunt pre voia noastră“, deacii Dumnezeu va întoarce mîniia [276] sa spre voi şi vă va lua mintea şi sfatul şi chibzuiala şi vrednicia şi toată hirea voastră. Şi cînd vor veni soli de la domni la voi, ei nu să vor îndulci de cuvintele voastre, nici să vor minuna de dînsele, ci de-abia să vor sătura de rîs şi de batjocură, şi numele vostru va rămînea în ruşine. Şi nu numai numele vostru, ci şi slugile voastre cînd să vor trimite de voi prentr-alte ţări, pentru voi, vor fi ocărîţi şi de rîs. 
  <167r> Pentr-aceia vă învăţ, eu şi vă spuiu, precum mă pricep şi zic, că cel ce va proslăvi pre Dumnezeu, şi Dumnezeu va proslăvi pre dînsul, şi aici, şi întru împărăţiia ceriului; iar cel ce nu va proslăvi pre Dumnezeu, ci-şi va proslăvi puterea şi înţelepţiia sa, acela de Dumnezeu nu va fi proslăvit. Că într-această lume mulţi domni au fost şi mulţi aleşi ai lui Dumnezeu, ci numai cei ce au proslăvit pre Dumnezeu, pre aceia i-au proslăvit şi Dumnezeu, şi aici pre pămîntu, şi sus întru împărăţiia sa cea cerească. Iar cei ce n-au proslăvit pre Dumnezeu, ei nu ştiură, ci făr’ de veste veni pre dînşii mîniia lui Dumnezeu şi să luară toate bunătăţile din mîinile lor şi să lipsiră şi de împărăţiia ceastă pămîntească şi de cea cerească, şi nimic nu să aleseră de dînşii. Cum şi Assa, împăratul cel de dămult făcu, de nu vru să dea laudă lui Dumnezeu, ci să lauda însuşi pre sine. Pentru aceia Dumnezeu, pentru nesmereniia lui, căci nu vru să să smerească, el îşi întoarse mîniia spre dînsul şi trimise pre îngerul său şi-l luo noaptea dăzbrăcat den aşternut şi-l <167v> aruncă într-un gunoiu şi acolo să dăzmeteci şi să smeri, şi-l bătea toţi şi-şi bătea joc de dînsul. Deacii el atunci cunoscîndu, pricepu că toată puterea şi tăriia iaste de la Dumnezeu şi începu a plînge cu multe lacrămi şi suspini şi de-abia îşi întoarse Dumnezeu mila spre dînsul şi-l ertă. 
  Vezi, fătul mieu şi voi, fraţilor, cît iaste de rău celui ce să potriveşte lui Dumnezeu şi să ţine că iaste mare şi puternic şi smerenie înaintea lui Dumnezeu nu — face! Că acela va fi mai apoi smerit, şi aici, şi în veacu ce va să fie, cum şi în Sfînta Evanghelie zice: „Tot cel ce să va smeri să va înălţa şi cel ce să va înălţa să va smeri”. Aşijderea şi tu, fătul mieu, şi voi, fraţilor, de vă veţi înălţa şi vă veţi trufi aicea, iar Dumnezeu vă va smeri şi nu să va alege nimica de voi. Iar deaca vă veţi smeri aicea înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu vă va înălţa şi va duce sufletele voastre în cămara lui cea cerească. Eu aşa vă învăţ să faceţi, deaca vă va fi voia să lăcuiţi cu Dumnezeu. 
  [277] Şi solii cei mari aşa să-i cinstiţi şi să-i petreceţi, ca să vă mulţumească toţi şi să înalţe numele vostru cel <168> bun. Iar care vor fi soli mici, şi pre aceia să-i cinstiţi, ce mai prost, precum le va fi şi cinstea lor; iar să-i dărueşti şi pre dînşii şi să le dai răspunsu bun, ca să-ţi proslăvească toţi numele tău, pentru vrednicia ta. 
  Iar carii nu cred în Hristos Dumnezeul nostru, nici preacuratei lui maici, aceia n-au atîta minte, nici înţelepciune, ce toată mintea şi înţelepciunea lor iaste mîna cea întinsă şi darul să le dai şi să le umpli gurile tuturor de toate. Deacii vei avea pace cu dînşii şi odihnă. Ce înaintea acestora nimic den avuţiile voastre să nu arătaţi, nici scule, nici haine; nici boiarii tăi să nu să împodobească înaintea lor, ci să te arăţi şi să te faci înaintea lor sărac şi lipsit şi nici într-unile să nu te fălueşti. Ci, cînd vor veni de la dînşii soli mari şi vei gîndi să trimiţi înaintea lor cinste, tu trimite şi le fă cinste, însă numai cu bucate şi cu băutură. Iar altă cinste sau avuţie să nu arăţi înaintea lor, că măcar de vă s-ar făgădui cît de cu prietnicie şi cu dragoste, iar tot să nu-i crezi, nici să le arăţi avuţi ta, ci încă mai vîrtos să o ascunzi de dînşii. Şi <168v> pînă ai avere în mîinile tale, tot le dă, că toată înţelepciunea lor iaste avuţiia. Şi, cînd vin la voi, să-i păziţi cu bucate şi cu băutură den dăstul şi cu cuvinte bune. Iar nu cu cuvinte de taină şi cu vorbe care sunt ascunse, ci cu vorbe proaste, că eu cît am socotit, aşa am aflat să fie mai bine. 
  Drept aceia, fraţilor şi tu, fătul mieu, şi eu cît am putut nu atîta de mult, ci puţinel oarece, m-am nevoit de v-am adus aminte. Că mai mult ni s-ar fi căzut să vă învăţăm şi să vă arătăm; ci poate că şi noao atîta pricepere numai ne-au dat Dumnezeu şi nu suntu nici eu atîta de harnic, să-mi poată da Dumnezeu să vă spui şi mai mult. Iar pă voi să vă înveţe Dumnezeu să nu ştiţi numai acestea ce v-am spus eu, ci mai multe şi mai înţelepte. Şi să nu vă fie cu greu pentru această scrisoare, căci am scris, nici să ziceţi „Dară ce mare lucru iaste un sol, de ne învaţă el şi ne supără cu atîta?”, că de n-ar fi soliile lucruri mari, dar domnii pentru ce le-ar socoti şi le-ar chibzui cu inimile şi cu minţile lor? Iar cu adevărat mare lucru iaste solia, şi mai bine <169r> va fi cînd să va lăuda numele tău decît al celuilalt domn, care am zis mai sus. Că domnul care iaste înţelept şi are minte, pentru numele său cel bun nu numai ce socoteşte şi ia învăţătură de la aceste lucruri ce am scris eu, ci încă şi mai multe să va socoti cu mintea şi va chibzui ziua şi noaptea, ca să dobîndească numele lui cinste. Şi pentru cinste, şi sîngele şi-l va vărsa; că cinstea niciodată n-are odihnă. Pentru-aceia şi mie atîta mi s-au părut [278] că va fi mai bine. Iar pre voi, iar cum vă va duce gîndul şi firea că va fi mai bine, aşa veţi face, ce şi după socoteala voastră, cîndai vă va fi fără părere rea. Că eu tot v-aş fi mai lungit învăţătura pentru aceşti soli, carii vor neni la voi, şi tot mai zic: toate cuvintele ce le vor grăi solii să le ascultaţi şi să le răbdaţi. Căci că nu sunt acelea cuvintele lor, ci suntu ale stăpînilor lor, carii i-au trimes la voi. 

  Iar deaca veţi vedea că cu cuvintele voastre cele bune şi dulci nu veţi putea potoli voia şi porunca acelui ce va fi trimes solii aceia la voi, ci tot vă va sta împotrivă, <169v> deacii voi să nu vă daţi cinstea voastră lor, ci să eşiţi la dînşii hrăbori, cu numele lui Iisus Hristos. Şi pentru căci au început ei cu rău asupra voastră, am nădejde să vă ajute voao Dumnezeu, iar aceia să să ruşineze. 
  Iar de vor fi păgîni aceia cu oşti mai multe şi cu putere mai mare decît voi, iar voi întîi să vă plecaţi lor cu cuvinte bune şi blînde. Deci de vă veţi putea împăca cu acele cuvinte bune, să ştiţi că iaste aceia din ajutoriul lui Dumnezeu; iar de nu vor vrea să să împace cu voi cu acele cuvinte bune, pentru necredinţa lor, voi să le daţi şi bani cît veţi putea. Iar să nu iubiţi răzmiriţile şi războaele, nici să vă ducă mintea să vă bateţi cu dînşii. Măcar de v-ar îndemna cineva şi din priiatenii voştri spre vrajbă, voi să nu-i ascultaţi, văzînd că aceia au putere mai multă decît voi. Că şi svetîi Varlaam zice: „Ce pricepi că nu vei putea face, să nu să apuce mîna ta să facă, că vei greşi. Şi cuvîntul cel mincinos să nu-l crezi, şi deaca faci bine, nu-ţi pară rău”. 
  Deci de vor veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sunt cu putere mai mare decît <170r> voi, iar priiatnicii voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor făr’ de vreme, sau vă vor sperea ca să eşiţi afară den ţara voastră, să pribegiţi, pre acei priiateni şi îndemnători ai voştri să nu-i credeţi, că nu vă voescu binele. Că şi eu însumi am fost pribeag, pentr-aceia vă spui că iaste trai şi hrană cu nevoe pribegiia, şi eşti de toţi oamenii dosădit, încă şi de copii cei mici, şi de carii suntu mai răi. Pentraceia să nu faci aşa, că mai bună iaste moartea cu cinste, decît viaţa cu amar şi cu ocară. Nu fireţi ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-şi dă oaolă dă le clocescu alte pasări şi-i scot pui, ci fiţi ca şoimul şi vă păziţi cuibul vostru. Că şoimul, feţii miei, are altă pildă şi are inimă vitează şi bărbată întru sine şi multe pasări oblăduiaşte şi biruiaşte şi nici de una nu-i iaste [279] frică, nici să teme şi vînează în toată vremea. Şi vînînd el aşa, odată prinse o pasăre să-i fie lui de mîncare şi umbla de zbura cu dînsa prin văzduh. Şi zburînd să luo după dînsul altă pasăre <170v> mare şi puternică făr’ de seamă, carea să chiamă vultur. Şi începu a-l goni să-i ia vînatul. Iar şoimul deaca îl văzu, zise în inima lui: „Mie nu-mi iaste frică de acest vultur, că eu multe pasări biruescu; şi pre el îl văz mare şi puternic şi zlobiv, iar inima lui o ştiu că iaste fricoasă. Ci nu-mi iaste frică de dînsul, nici îl bag în seamă; că de-aş vrea eu, numai ce mi-aş lovi în arepi odată şi m-aş înălţa tocma pîn’ la cer, deacii m-aş lăsa asupra-i şi laş dăspica cu unghile, că-l ştiu cine iaste. Ci numai mă întristez de mărirea lui cea multă. Pentr-aceia nu mă voi bate cu dînsul că iaste tare şi puternic, ci mai bine să împarţu vînatul mieu şi să-i dau şi lui şi voi fi în pace. Iar eu, deaca nu mă voiu sătura cu ce-mi va mai rămînea, nu voi muri, ci voi trăi pînă iar voi mai vîna ceva şi voi mînca de mă voi sătura”. Şi dede dentracel vînat ce prinsese cîtva şi să împăcă cu dînsul. Aşa şi voi, fraţilor, sunteţi ca şi şoimul şi multe biruiţi, şi iaste vînatul în mîinile voastre, adecă avuţiia. Deci, de veţi vedea pre niscare limbi păgîne să se pornească asupra voastră cu oşti grele <171r> şi cu putere mare, voi nu vă potriviţi lor şi să vă bateţi cu dînşii întracel ceas, ci socotiţi ce le veţi slobozi din unghile voastre vînat, adecă avuţie, să le daţi să mănînce, ca să să părăsească de voi, cum şi vulturul lăsă pre şoimu. 
  
  Iar deaca veţi vedea că nu vor să să întoarcă, voi nu vă temeţi de dînşii, nici de oştile lor cele multe, ci luaţi pre Dumnezeu ajutor în inimile voastre şi vă rugaţi zicînd aşa: „Stăpîne, făcătoriul tuturor şi Dumnezeul cel bun, noi suntem robii tăi şi n-am iubit lucrul acesta. Că tu eşti singur ştiutoriul inimilor, care vezi şi cunoşti toate inimile, cele bune şi drepte şi cele rele şi hiclene. Iar noi, Doamne, nu suntem bucuroşi să să facă această răzmiriţă, după cum ne-ai poruncit noao, nici voim să fie vărsare de sînge, nici să să ude mîinele noastre în sînge de om. Iar ei poate că doar să potrivescu puterii tale cei mari; că noi, Doamne Dumnezeul nostru, ştim că tot cel ce va veni cătră tine cu smerenie şi cu plecăciune nu-l vei goni de la tine. Deci şi noi am plecat smereniia noastră lor, iar ei n-au vrut să priimească smereniia noastră, ce s-au potrivit <171v> să fie mai puternici decît tine. Că tu, Doamne, însuţi mărturiseşti şi zici: „Cel ce să va smeri să [280] va înălţa, iar cel ce să va înălţa să va smeri”. Pentr-aceia, Dumnezeul nostru, acum nu avem altă nădejde, făr’ numai singur pre tine, judecătoriul cel drept, că toate bunătăţile de la tine pogoară. Şi acum, într-această vreme de întristăciune la tine alergăm, ca să ne fii ajutor spre vrăjmaşii noştri. Nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru mila ta cea multă, ajută noao, Dumnezeul mîntuirii noastre, într-această vreme cu nevoe şi grea”. 
  Deacii întîi să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca în-tr-o platoşă. Aşa eşi cu veselie la boiarii tăi şi să nu te priceapă cumvaşi că-ţi iaste frică, sau să ţi să fie schimbat faţa, ci te arată lor vesel şi-ţi cheamă toţi sfetnicii tăi cei bătrîni, şi boiarii cei mari şi toată oastea ta, şi zi cătră dînşii cuvinte bune şi dulci ca aceste, grăind: „Iată, dragii miei boiari şi voi iubitele mele slugi, că veniră vrăjmaşii noştri asupra noastră, nefiindu-le lor noi nimic vinovaţi. Că cu toate cuvintele cele <172r> bune şi dulci noi i-am mîngîiat şi, de ai fi pohtit şi avuţie, le-am fi dat, şi cu smerenie încă ne-am smerit înaintea lor şi ne-am plecat, iar ei nu vrură să ia, nici cuvintele noastre cele blînde nu le-au băgat în seamă, nici avuţie, nici smerenie. Ce numai au venit acuma să ia capul mieu, şi încă nu numai capul mieu, ce şi capetele voastre ale tuturor. Deci eu pre voi nu voi să vă las, ci voi să-mi puiu capul pentru voi, că-mi iaste milă de voi. Drept aceia vă rog să vă înveţe Dumnezeu, să va fie şi voao milă de capul mieu, cum îmi iaste şi mie milă de capetele voastre, şi să chemăm pre Dumnezeu într-ajutor şi cu ajutoriul lui să mergem la dînşii. Că măcar de sunt ei şi mulţi, Dumnezeu i-au înmulţit, iar pentru neplecăciunea lor, dar de-i va pleca Dumnezeu. Şi va da vrăjmaşii noştri şi-i va supune suptu picioarele noastre. 
  Deacii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi oştile tot pre cete, cum le va fi rîndul. Iar mai vîrtos să te rogi lui Dumnezeu, ca să-ţi fie tocmirea şi orînduiala ta de la dînsul. Pentr-aceia să-ţi rădici gîndul şi mintea la cer, să-ţi <172v> pogoare şi să-ţi fie Dumnezeu în-tr-ajutor. Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică; iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşăzi, nici să te îndoeşti. Că omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi; ci cum răsipeşte un leu o cireadă de cerbi, şi cum omoară un lup o turmă de oi cît de mare şi cum răshiră un glonţu de tun multe cete de ostaşi, nu căci iaste el mic, ci căci că vine cu mare rane şi cumplire, pentr-aceia răshiră şi răsipeşte [281] multe cete de oameni, aşa şi omul viteaz şi bărbat şi hrăbor nu să înfricoşază de oameni mulţi. Că omului viteaz toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii şi suntu duşmani, şi încă şi de ai săi iaste gonit şi batjocorit şi hulit. Şi de aceasta, fătul mieu, încă te învăţ să nu umbli cu oamenii cei fricoşi, ca să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşiia ta, că din toate nimeni nu te va putea izbăvi, făr’ numai unul Dumnezeu. Că Dumnezeu mult iaste milostiv <173r> şi te va umbri cu mila sa şi-ţi va acoperi capul tău, iar vrăjmaşii tăi vor fi biruiţi. 
  Iar feciorii boiarilor tăi şi ai slugilor tale să fie mai înapoi de unde să va face războiul. Iar să nu cumva să laşi feciorii boiarilor şi ai slugilor tale înainte, iar tu să te dai să faci războiul înapoi, şi aceia să cază în mîinile vrăjmaşilor tăi şi în robie. Că deaca vor cădea feciorii boiarilor în robie, deacii toţi boiarii şi slugile tale te vor părăsi şi vor merge după dînşii. Pentru aceia te învăţ, fătul mieu: feciorii şi fetele şi fămeile boiarilor şi ale slugilor tale să fie mai îndărăt de oşti, iar războiul să-l faci să fie de faţă. Şi să eşi la vrăjmaşii tăi făr’ de frică, că Dumnezeu iaste mult milostiv. Ci cum îi vei sluji, aşa îţi va şi ajuta şi te va milui. Deacii, cînd vei vrea să mergi la dînşii, tu întîi să rîndueşti şi să tocmeşti străji să meargă mai nainte, cum iaste obiceaiul. Şi să meargă una mai nainte, alta mai după aceia, iară a treia să fie tabăra cea mare. Şi să nu fie departe una de alta, <173v> ci să fie aproape, ca să să auză şi să să ştie ce fac. Şi de să va întîmpla vreo întîmplare străjii cei dintîi, ia să vie să să amestece în cea de a doao, iar de va vedea şi straja de a doao că să biruiaşte de vrăjmaş, ia încă să vie să să amestece întoiul cel mare. Iar să nu fie departe una de alta, ca nu cumva să nu să poată ajunge curînd să să împreune una cu alta, să să apere, ce să li să prinză primejdie şi răsipire. Că straja cea dentîi şi cea de a doao iaste inima a toată oastea. Deci, să nu cumva văzînd toiul cel mare că au perit străjile, să să spăimînteze şi să cază într-o vreo frică mare, şi pentru aceia frică înşişi să să dea în periciune. Că străjile suntu capul şi coada oaştilor, iar de va vedea toiul străjile nebiruite, ci stînd întregi, ei să vor îndîrji şi cu aceia veţi birui pre vrăjmaşii voştri. 
  Însă şi aceasta zic: la războiu hărţuitori să nu iasă înainte să dea harţu, că nu sunt nici de un folos, ci aceia încă înfricoşază şi oştile. Ci numai să să adune toţi în frunte, şi pînă veţi vedea că stau boiarii voştri cu voi înainte, cu nevoinţă şi cu <174r> dragoste, boiarii cei mari şi cei de al doilea şi cei [262] mai de jos şi cu alţii carii vor fi mai capete, nimica pînă atunci să nu vă temereţi, nici să vă îndoiţi, că Dumnezeu iaste cu voi şi veţi birui vrăjmaşii voştri, pre carii să bat cu voi. Iar slugile care vor fi mai mici şi mai proaste, măcar de vor şi fugi, nu vă temeţi de dînşii, că iar să vor întoarce şi vor veni la voi nechemaţi. Iar deaca vor fugi boiarii voştri şi veţi rămînea singuri, decii voi cu cine veţi sta înainte şi să vă bateţi cu vrăjmaşii voştri? Ci mai bine, feţii miei, să vă daţi într-o parte. Că acea fugă ce au fugit boiarii voştri şi v-au năpustit, dar de va fi pentru niscare păcate de-ale voastre, sau va vrea Dumnezeu să vă ispitească şi să vă vază cu cîtă nevoinţă şi usărdie sunteţi cătră dînsul. Că judecăţile şi lucrurile lui Dumnezeu sunt multe fără seamă şi fără număr. Pentru-aceia să vă păziţi, să nu cădeţi în oceianie şi să vă înfricoşaţi căci v-au lăsat ai voştri, nici să rădicaţi şi să grăiţi vreo hulă spre Dumnezeu. Ci, cînd veţi rădica glasul <174v> vostru, rădicaţi-l în lauda lui Dumnezeu, măcar de v-au şi părăsit şi v-au lăsat boiarii voştri, iar Dumnezeu nu vă va lăsa. Ci să strîngeţi cîţi vor fi rămas cu voi şi să vă duceţi într-o parte cu dînşii. Iar din ţara voastră să nu eşiţi, ci să şădeţi cu dînşii în hotarăle voastre, în niscare locuri ascunse şi de taină, unde vor fi priiateni de-ai voştri buni şi adevăraţi. Că vrăjmaşii voştri, carii vor fi venit asupra voastră, nu vor putea şădea mult în ţară, ci să vor întoarce înapoi, iar pre domnul care-l vor fi adus ei îl vor lăsa acolea, făr’ de oşti. Deacii voi să luaţi numele lui Hristos într-ajutor şi să vă porniţi asupră-i cu oaste, că am nădejde pre Dumnezeu, că tot cel ce să va smeri înaintea lui îi va ajuta şi va supune vrăjmaşii voştri suptu picioarele voastre. 
  Acestea, fătul mieu şi fraţii miei, vă spuş şi vă scriş, să ştiţi ce veţi face în vremea nevoilor şi a întristăciunilor voastre. Iar Dumnezeu cel milostiv să nu dea în viaţa voastră întîmplări şi întristăciuni ca acestea. Că Dumnezeu, fiind milostiv, iarăşi va întoarce mila sa <175r> spre voi, măcar de te-au şi întristat pentru păcatele tale. Şi de te vei smeri lui Dumnezeu, el nu te va lăsa, ci în toată vremea te va milui. 
  Iar avuţiia ta şi banii care vei să dai lefi slujitorilor să fie tot lîngă tine. Căci cînd să întîmplă domnului de are primejdie şi nevoi ca acestea, trebuiaşte întîi să aibă avuţie multă, să-şi miluiască oştile şi să le dea lefi. Că omul iaste ca porumbul: că porumbul unde află grăunţe mai multe, acolo fuge; aşijderea şi omul, unde află un domn darnic şi milostiv, acolo să adună să să hrănească. Pentr-aceia te învăţ, [283] fătul mieu, întîi frica lui Dumnezeu să nu iasă niciodată din inima ta, nici să o uiţi, că frica lui Dumnezeu iaste mumă şi îndreptare tuturor bunătăţilor. Şi avuţiia ta niciodată să nu lipsească de lîngă tine, pentru ca să-ţi milueşti oştile şi să le dai lefi. Iar oştile tale, pentru mila ta ce le vei milui, iale nu-şi vor cruţa moartea lor pentru tine înaintea vrăjmaşilor tăi. 
  Şi să-ţi alegi în vremea războiului 60 de voinici bărbaţi să fie tot <175v> lîngă tine şi la război să nu laşi pre aceştea să meargă, ci numai să-ţi păzească capul tău şi de lîngă tine să nu să depărteze. Ci şi tu să te nădăjdueşti pre dînşii şi de vei şi birui vrăjmaşii tăi, ei tot să nu meargă după dînşii să-i gonească, ci să stea înaintea ta. Măcar de vei birui, măcar de te vor birui, aceia tot să fie lîngă tine. 
  Şi de aceasta, fătul mieu, încă te învăţ: cînd va fi în ziua de război, tu să nu stai unde vor fi oamenii mai mulţi, nici unde va fi temeiul şi toiul oştilor tale. Că toate oştile streine şi toţi pizmaşii tăi acolo vor îndrepta tunurile de vor bate, şi toţi vitejii cei înarmaţi acolo vor năvăli şi vor săgeta. Pentr-aceia, să nu stai acolo; ci, cu acei 60 de voinici înarmaţi, unde vor fi niscare priiateni ai tăi buni şi credincioşi şi miluiţi de tine, acolo să mergeţi şi să stai, între a doao sau între a treia ceată, de laturea oştilor, ca-ntr-ascunsu. Şi să te tot păzească acei 60 de voinici, şi de acolo să bagi seama să vezi şi să socoteşti, cine din slugile tale să vor <176r> nevoi pentru tine. Deacii, de vei vedea că iaste izbînda ta, lesne iaste să întri iar în toiu şi să mergi la locul care-ţi va fi voia să stai. Iar de să va întîmpla să te biruiască vrăjmaşii tăi, decii ei cu mare iuţime şi greutate să vor porni la ceata ta ca să te găsească. Pentr-aceia vă învăţ să staţi sau în a doao ceată, sau în a treia, ca, de să va întîmpla să vă şi biruiască vrăjmaşii voştri, ei nu vă vor goni cu toată nevoinţa, că nu vor şti în ce loc eşti. 
  Aşa te învăţ să faci, fătul mieu, că mie-mi pare că aşa va fi mai bine. Iar tu te sfătueşte cu boiarii tăi şi cu cei ce vei şti că-ţi vor fi priiateni. Deci, de ţi să va părea şi vor zice sfetnicii tăi şi boiarii: „Noao ne iaste voia să stai unde îţi iaste locul şi rîndul”, tu stai acolea. Iar de vei socoti tu şi vei vedea că iaste mai bine să stai în ceata a doao sau în cea de a treia, iar boiarii tăi nu-ţi vor zice, tu stăi unde-ţi va părea că iaste mai bine. 
  Deacii, de ţi să va întîmpla cumva să fugi din război tu, iar cu cei 60 de voinici să fugi şi de vor fi ei cu tine într-o [284] parte, iar vei birui pre vrăjmaşii tăi. Însă tot, „să-ţi fie <176v> nădejdea întîi pre Dumnezeu, că acela te va hrăni şi nu va da gîlceavă dreptului în veci”, ci te va apăra şi întîi şi apoi. 
  Şi aşa, cu numele lui Dumnezeu, pasă spre vrăjmaşii tăi, că, măcar de ţi să va întîmpla şi moarte, iar numele tău va rămînea în urmă în cinste; iar de vei birui tu, să nu te lauzi şi să zici că: „Eu cu puterea mea am făcut”, ci iar să dai slavă lui Dumnezeu cu rugă, cu milostenie şi cu jertvă vie, că Dumnezeu iaste mult milostiv şi în toată vremea te va acoperi cu mila sa. 
  Iar de vor pieri vreunii din boiarii tăi într-acea slujbă a ta, tu să te nevoeşti şi să sileşti pentru sufletele lor la sfintele biserici, ca să vază toţi şi să să îndemneze. Iar feciorii lor şi rudeniile care vor rămînea în urma lor, multă cinste să aibă de la tine pentru părinţii lor, carii ş-au vărsat sîngele lor pentru tine înaintea ta. Şi slugile tale carii vor fi rămas zdraveni, şi aceia încă să aibă cinste nefăţarnică şi nu pentru căci vă vor fi rudenii să cinstiţi numai pre aceia, nici căci vor fi dat cuiva mită şi-i vor lăuda, ci fieştecare după cum îi va fi slujba, aşa să-i fie şi darul şi cinstea. Şi cum îşi pun ei capetele <177r> şi să nevoescu şi-şi varsă sîngele ca să dobîndească cinste de la tine, aşa şi tu să socoteşti că toată cinstea ta de la Dumnezeu iaste; şi cîndu vor cîştiga şi vor dobîndi slugile tale de la tine cinste şi boerii, pentru slujba lor, tu încă socoteşte de vezi: făcut-ai şi tu niscare ostenele cătră Dumnezeu, de te-au mărit cu atîta cinste, au ba? Deci, de nu vei fi făcut, să nu te leneveşti, ci să faci; iar de vei fi făcut, tu tot te mai nevoiaşte să şi mai faci. Că cine să nevoiaşte pentru Dumnezeu, acela va dobîndi cinste de la dînsul, şi cine să va apropiia de Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna va fi cu dînsul. Aşijderea şi tu, de-ţi va fi nădejdea tot pre Dumnezeu, şi Dumnezeu va fi cu tine în vecii vecilor. Amin. 

[285] <177v> IX.CUVÎNT PENTRU JUDECATĂ, CARE AU ÎNVĂŢAT IOAN NEAGOE 
VOEVOD PRE FIE-SĂU THEODOSIE ŞI PRE ALŢI DOMNI, 
PRE TOŢI. CUM ŞI ÎN CE CHIP VOR JUDECA 
Cuvînt al 20 
  Fătul mieu, judecata 2 lucruri are: unul spre pagubă, iar altul spre uşurare şi spre izbîndă. Iar domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu şi va dobîndi şi lumina care nu va trece niciodată. Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea. Pentr-aceia, fătul mieu şi voi, fraţilor, cînd veţi vrea să işiţi la judecată în divan, întîi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru lui Iisus Hristos, ca să vă fie întărire <178r> şi învîrtoşare, şi aşa să ziceţi în rugăciunile voastre cele de taină: „O, împărate atotţiitoriule, cela ce ai făcut ceriul şi pămîntul şi ai ales pre noi din toate zidirile tale să fim unşii tăi, ca să împărţim săracilor dreptatea fără făţărnicie. Ci de la tine cerem, împărate, Domnul nostru, să ne întăreşti cu tăriia ta şi să ne împaci inimile şi să ne dăşchizi ochii. Şi ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată şi să nu vedem lumina feţii tale, nici să rămînem ruşinaţi şi batjocoriţi, nici să ne potriveşti, Doamne Dumnezeul nostru, cu domnii şi cu judecătorii cei nedrepţi, carii n-au umplut cuvintele tale, nici au împărţit dreptatea săracilor, după cum au fost voia ta. Pentr-aceia, la vremea judecăţii tale cei drepte şi înfricoşate, vor să fie dăspărţiţi de faţa ta”. 
  Drept aceia şi tu, fătul mieu, şi dumneavoastră, fraţilor, cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele voastre la împărăţiia cea cerească. <178v> Vedeţi ce lucru mare iaste judecata? Pentr-aceia şi voi, cînd veţi şădea să judecaţi la divan, să şază lîngă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lîngă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre. Deacii să le ziceţi aşa: „Boiari dumnevoastră şi fraţilor, ceşti bătrîni şi ceşti tineri, de vom greşi ceva, să nu ascundeţi, nici să tăceţi, ci ne spuneţi numaidecît, că această judecată iaste a lui Dumnezeu. Ci să ne dăruiască Dumnezeu să judecăm pre toţi săracii pre dreptate şi să nu iasă de la noi nimeni cu inima rumtă şi cu nedreptate”. Şi aşa, întîi să te îndeletniceşti de mînie [286] şi de lene, că omul cel mînios şi cel lenevos nici o dreptate nu va face săracului. Şi să-ţi strîngi mintea cea bărbătească în cap, să nu ţi să clătească mintea ca trestia cînd o bate vîntul. Şi să nu făţărniceşti celui bogat, nici iar să milueşti cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi săracilor. Că Dumnezeu v-au ales şi v-au pus oamenilor ca un izvor <179r> de apă; ci să nu cumva să fiţi unora dulci şi altora amari, ci fieştecui să fiţi judecători drepţi după lucrurile lor. Şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva, neînţelegînd jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau de-i va fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi de multe ori, pînă i să va potoli frica. Deacii cu blîndeţe şi cu cuvinte dulci îi ziceţi: „Frate, nu-ţi fie frică, nici te teme, ci te trezeşte şi te dăşteaptă ca din vis, şi-mi spune pre dreptu, ca să-ţi putem lua seama şi noi şi să te judecăm pre dreptate”. Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii voştri vor pricepe că aţi greşit, căci că nu veţi fi înţeles judecata vreunui sărac şi nu i-aţi făcut dreptate, să nu vă pae că vă fac ruşine sau să ţineţi mînie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiţi acel cuvîntu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea, nici veţi avea acum. Că mai bine să nu vă fie voia deplin şi inima înfrîntă, decît să faci <179v> săracului strîmbătate. Că zice prorocul: „Inima înfrîntă şi smerită nu o va urgisi Dumnezeu”. Pentr-aceia, dă te vei smeri lui Dumnezeu, tu te vei chema următor lui Dumnezeu şi soţie lui Petru apostol. Că şi el, deaca au văzut că au greşit, s-au smerit. Aşa şi tu, deaca vezi că ai greşit, te smereşte şi te pleacă. Iar să nu vă mîniiaţi, căci vă vor arăta slugile voastre greşala voastră, nici să vă fie cu necaz şi să puneţi pizmă în inimile voastre şi să nu întoarceţi dreptatea săracului, că de veţi face aşa, decii voi nu vă veţi chema unşii lui Dumnezeu, nici veţi fi soţii lui Petru apostolul, ci veţi fi soţii lui Irod. Că şi acela era unsu, iar pentru pizma ce avea însuşi, el prinse pre dreptu Ioan şi-l băgă în puşcărie, apoi îl şi omorî. Dar pentru ce îl omorî? Pentru că vrea Irod să ia pre cumnată-sa Irodiada, care fusese muiare lui Filip, fraţîne-său, să-i fie crăiasă, iar Ioan zicea: „O, Iroade, nu ţi să cade să iai pre cumnată-ta să-ţi fie ţie muiare!” Deacii el văzînd că-l opreşte fericitul Ioan şi-i arată calea lui Dumnezeu cea dreaptă, şi cunoscîndu-şi el însuşi ale sale fărădelegi, că pentr-acelea-l <180r> mustrează Ioan, i să întunecă inima de mînie şi diavolul să încolăci împrejurul inimii lui, cum să înfăşură [287] volbura de viţă, şi umplu voia satanii, părintelui său. Şi făcu atuncea Irod trei păcate deodată, pentru mîniia sa: că întîi călcă legea, a doao, făcu curvie, a treia, tăe capul sfîntului Ioan. O, Iroade, cum umpluşi păharul tău de sîngele dreptului acestuia! O, întunecate şi spurcate, cum ai cruntat masa ta cu sîngele luminatului acestuia! O, călcătorule de lege şi ruşinate, cum puseşi capul slăvitului acestuia în tipsia din care mîncai tu bucate! O, nebune Iroade, că atuncea încă te veseleai şi n-aveai atîta minte să cunoşti şi să pricepi că aceia o ai făcut spre periciunea ta! Că nu te-ai veselit, nici ai împlut voia ta, ci pre satana ai veselit şi voia lui ai umplut şi tu, de a ta bună voe te-ai pierdut şi cu semeţiia şi cu îndrăzneala ta ţe-ai dat trupul şi sufletul în mîinile satanei, pentru mîniia şi pizma ta ce ai avut. Cu adevărat acestea toate pentru mîniia şi pentru netemerea ta ai făcut! 
  <180v> Vezi, fătul mieu şi dumneavoastră, fraţilor, cît iaste de rea mîniia şi nechibzuiala şi cît să bucură vrăjmaşul nostru, diavolul, de pizmele cele îndelungate! Drept aceia, fraţilor, să fugim de îndelungarea mîniei, cum au fugit Lot de Sodoma şi de Gomora, şi să alergăm cătră dragostea şi cătră dulceaţa cea dumneziiască şi să împărţim săracilor de-a pururea dreptate, cum au zis prorocul: „Împărţit-au şi au dat săracilor, dreptatea lui va petrece în vecii vecilor”. Bine şi cu înţelepciune au dat noao Dumnezeu, că pentru greşalele noastre ce am greşit el n-au pornit mîniia sa pre noi, ci ne-au dat pocăinţă şi hrana pămîntului. Deci şi noi, deaca de vreme ce am greşit, noi să ne pocăim şi cum au împărţit şi au dat noao Dumnezeu hrana pămîntului, aşa să împărţim şi noi dintr-însa săracilor milostenie şi cuvinte dulci şi blînde. Că de vom da noi săracilor din hrana noastră, iar Dumnezeu va da noao hrana raiului; iar deaca vom face noi milă îngăduitorilor lui Dumnezeu, noi încă vom fi miluiţi înaintea Domnului Dumnezeu. Iar de vom îmblînzi zidirea lui Dumnezeu, Dumnezeu va îmblînzi pre noi la judecata cea înfricoşată, şi de vom măsura <181r> noi săracilor cu măsura cea dreaptă, aşa va măsura Dumnezeu şi noao, la o doao venire a lui, cu măsura dreptăţii. Că singur Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte şi zice: „Ori cu ce judecată veţi judeca, cu aceia vă veţi judeca, şi cu ce măsuri veţi măsura, cu aceia vă să va măsura”. Cu ce măsură vom măsura noi dreptatea săracilor, cu aceia să va măsura şi dreptatea noastră. Dreptu aceia, fraţilor, şi noi să ne curăţim minţile de toate lucrurile cele rele si de cugetele cele hiclene, care nu le iubeşte Dumnezeu, şi să venim în viaţa noastră şi să ne trezim mintea din somnul păcatelor, ca dintr-o beţie, [288] şi să cugetăm totdeauna de ziua judecăţii cei drepte, zioa întunerecului şi a viforului, zioa trînbitelor şi a gîlcevilor, zioa grijii şi a fricii a tuturor oamenilor. Că zice că vor merge păcătoşii ca nişte orbi şi cu voia lui Dumnezeu va arde tot pămîntul cu foc şi va fi atunce obîrşie tuturor celor ce lăcuescu pre dînsul. Acestea auzindule, fătul mieu, te cutremură şi te spăimîntează, căci mai nainte n-ai grijit de dînsele, ci de acum încai să începi, cu <181v> lacrămi şi cu suspini să strigi cătră Dumnezeu şi să zici: „Vai de mine, ticălosul şi ocaianicul, vai de mine! Cine-mi va da limbă să grăescu cu Dumnezeu şi cuvinte care să cuvin, ca să plîngu şi să tînguescu nehărniciia mea! Cine va da capului mieu apă şi ochilor miei izvor de lacrămi, să şăzu şi să încep a plînge păcatele mele tot pre rînd, că suntu făr’ de număr şi făr’ de măsură! Şi ce om voi afla să-mi ajute şi să să tînguiască cu mine dinpreună, şi să plîngă cu toată inima, cum plîngu eu? Nici într-un strein nu voi afla, nici într-un vecin. Ci încai voi, munţilor şi dealurilor, luaţi glas de plîngere şi de jale şi lăcrămaţi pentru mine, păcătosul şi ticălosul, şi sloboziţi lacrămi de milă şi suspini de mine. Că eu suntu mai păcătos decît toţi oamenii! Plîngeţi şi voi, copacii luncilor şi chedrii Livanului, plîngeţi pentru mine, nebunul şi nechibzuitul! Plîngeţi şi voi, florile cîmpiilor cele frumoase şi cu bună miroseală, care v-au împodobit şi v-au înfrumşiţat făcătoriul tuturor, Dumnezeu! Plîngeţi tînguialei şi ocăinecii mele! Plîngeţi, o, vai de mine, cum mă potrivii <182r> eu lui Adam, omului celui ce fu zidit dintîi”. Pentr-aceia acum mi să cade să-mi aduc aminte de plînsul lui şi cu mare amar să zic: „O, mare nevoe şi mare jale! Cum odată eram slăvit şi cinstit, iar acum eu sunt fără nici o cinste! Cel ce eram odată împărat, acum sunt gîrbov şi de nimic! Odată eram înfricoşat tuturor, iar acum nu mă bagă nimeni în seamă! Cel ce eram odată tuturor drag şi cunoscut, acum sunt de toţi gonit şi nimeni nu mă cunoaşte, şi nu numai vrăjmaşii miei, ci şi de ai miei priiateni şi de alţi oameni, de toţi suntu batjocorit şi de rîs. Şi în clătirile capetelor şi în pildele cuvintelor şi în toate zilele iaste ocara înaintea mea, şi ruşinea feţii mele m-au acoperit, şi pre dreptate fuiu de împutăciune vecinilor miei, şi de frică celor ce m-au ştiut. Şi cei ce m-au văzut au fugit de la mine afară şi cei ce m-au urît au înălţat [289] capetele şi s-au veselit şi s-au bucurat pentru sărăciia mea, unii ca acestea puindu-şi mîinele pre mine cu smerenie, mi-au făcut foarte rău. Iar viaţa mea s-au apropiiat de iad şi mă socotii <182v> cu cei ce să pogoară în groapă. Şi mă întimpină frica de care mă temeam, şi frica cea de noapte mă cuprinse şi traiul vieţii mele să întoarse întru suspini, iar eu strigai cătră Dumnezeu şi nu mă auzi, chemai ajutor de la cel de sus şi nu-mi veni. Că fărdelegile mele fură înaintea lui Dumnezeu şi stătură împotriva mea ca un perete de aramă, şi ticăloşiia mea mă dăspărţi de mila lui Dumnezeu, şi împuţiciunea nedreptăţilor şi ale păcatelor mele au întorsu mila lui Dumnezeu dăspre mine să nu mă cerceteze, nici să pogoare spre nevredniciia mea darul duhului sfînt. Şi mie îmi secară vederile ochilor de a să mai nădăjdui zioa şi noaptea spre Dumnezeu”. Strigai ca un fecior carele nu ascultă de învăţătura părinţilor săi şi nu iaste cine să mă auză: „Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sfîrşit? Pînă cînd, Doamne, nu vei cerceta ocăiniciia mea? Pînă cîndu, Doamne, vei întoarce faţa ta cea bună dăspre mine, streinul şi săracul? Caută, Doamne, Dumnezeul mieu, spre mine! Caută pentru mila ta cea bună şi mare şi nu băga în seamă pre mine păcătosul; ci caută spre <183r> mine, neharnicul şi nevrednicul tău rob, şi auzi pre mine, smeritul şi streinul, care n-am într-altu loc nădejde de a mă spăsi, fără numai cătră îndurarea ta cea mare şi bună. Tu, Doamne, eşti ştiutor de inimi şi ispiteşti denlăuntrurile ficaţilor. Că nu iaste altcineva care să mă poată mîngîia într-aceste nevoi ce mi să-ntîmplară, făr’ numai tu însuţi, Doamne, care eşti mult milostiv. Că mă părăsiră şi tată-mieu şi mumă-mea şi fraţii şi rudeniile şi priiatenii, toţi mă lăsară singur într-aceste nevoi şi întristăciuni, făr’ de mîngîiare. Drept aceia, Doamne, cazu cătră mila ta, care o ai spre oameni, şi te rog să mă milueşti pre mine ticălosul. Şi-ţi ado aminte, Doamne, de îndurările tale şi-ţi potoleşte mîniia, stăpîne, şi-ţi leapădă urgiia ta de asupra mea, păcătosul şi smeritul, şi nu aduce aminte fărdelegile noastre cele dintîi, ci să treacă înaintea mea îndurările tale, Doamne, ca să nu-mi împute vrăjmaşii miei, zicînd: „Unde iaste Dumnezeul tău?” Ci cu ajiutorul tău să să întoarcă de la mine aceastea”. Şi altele ca acestea cu lacrămi şi cu suspini să zici cătră Dumnezeu, o iubitul mieu fiiu! 
  Deacii el, deaca <183v> va vedea că-l rogi cu toată inima şi cu tot sufletul, că iaste mult îndurătoriu, ci te va milui. Şi încă iar să te mai întorci şi să zici: „Vai de mine, păcătosul şi [290] lenevosul, vai de mine! Încătro voiu lua atunci, cînd voi vedea pre toţi drepţii stînd de-a dreapta lui Hristos, stăpînului mieu, iar numai eu voi fi osîndit singur, întru întunerecul cel osebit şi focului celui nestinsu, carele s-au gătit diavolului şi îngerilor lui”. Vai de noi, fătul mieu, vai de noi, dar atunci ce vom mai face, cînd te vei întoarce şi vei vedea pre toţi sfinţii şi pre toţi drepţii în ceriu şi în slavă mare, iar tu vei fi dus singur, fătul mieu, făr’ de milă, întru munca cea de veac. Atunci tu numai te vei lovi cu palmele preste obrazu şi plîngîndu vei zice: „Spăseşte-te, preacurată şi pururea fecioară Maria, care ai născut pre Domnul Hristos, sprijinitoarea şi ajutătoarea cea grabnică a tuturor creştinilor! Spăseşte-te şi tu, cinstită şi de viaţă făcătoare cruce, dupre care au izvorît viaţa a toată lumea! Spăsiţi-vă şi voi, toate puterile şi cetele cereşti, îngerii şi mai marii îngerilor! <184r>  Spăseşte-te şi tu, cinstite proroace şi botezătoriul Domnului, Ioane Predtece! Spăsiţi-vă, apostolilor, prorocilor, mucenicilor şi alţi sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu! Spăseşte-te şi tu, frumosule raiu, din carele eu însuţi, vai de mine, fuiu încuiat denafară şi pentru faptele mele, pre drept judecat, fuiu dat gheenii focului! Că judecata lui Dumnezeu iaste dreaptă şi ce mi-am gătit, aceia mi-am şi luat”. Ca acestea vei zice multe atunce şi nici de un folos nu vor fi. Ci te întoarce mai nainte, pînă nu soseşte ceasul acela, o fătul mieu, cătră Dumnezeu şi zi: „Doamne, Dumnezeul mieu şi păstoriul cel bun, întoarce-mă cătră pocăinţă pre mine pierdutul mai nainte, pînă ce nu mă ajunge ceasul acesta, şi nu mă lăsa să pieiu pînă în sfîrşit. Ce-mi dă vreme de pocăinţă şi mă miluiaşte după mila ta cea mare. Că tu eşti unul îndurător şi mult milostiv, şi ţie trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ţi tată şi cu bunul şi făcătoriul de viiaţă a lui duh, acum şi totdeauna, neîncetat, în veci, amin”. 

[291] <184v> X. ÎNVĂŢĂTURĂ A LUI NEAGOE VOEVOD CĂTRĂ FIE-SĂU THEODOSIE VODĂ ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI, CĂTRĂ TOŢI, CA SĂ FIE MILOSTIVI 

Cuvîntul al 21-lea 
  Fătul mieu, şi de aceasta te învăţ, să ştii cum îşi va milui domnul slugile sale şi cum şi le va odihni. Cade-să domnului să miluiască pre săraci, iar nici pre slugile tale să nu le laşi, nici să le uiţi, ci mai vîrtos să-ţi milueşti slugile decît pre săraci. Căci că săracului, de nu-l vei afla să-i dai milă într-un loc, iar într-altul tu-l vei afla, şi-i vei da. Sau de nu-l vei milui tu, alţii îl vor milui, şi tot va fi miluit. Iar sluga ta nu mai aşteaptă altă milă de la nimeni, fără numai de la tine. Că ei de-ar vrea să şi cee, le iaste ruşine, că să cheamă salugi domneşti. Pentr-aceia, deaca nu-ţi vei milui slugile tale cu mîinile tale, altă nădejde ei nu mai au la nimeni să-i miluiască. Că saracul umblă den casă în casă, sau şade în uliţă şi cere de la toţi <185r> cîţi trec pre acolea şi-l miluiescu, iar sluga ta, cînd n-are milă de la tine, atuncea el nu mai are nădejde la nimini, de la nimini să-l mai miluiască. Ci numai ci pune răbdare în inima lui şi-i geme inima într-însul, ca şi un lemnu cînd îl bagi în foc şi are un cariu într-însul, şi cînd îl încinde iuţimea focului, el de răutate foarte-i iaste nevoe şi greu. Aşa să face şi inima slugii tale cînd nu-l milueşti. Că el numai de la tine să nădăjduiaşte să aibă milă şi aşteaptă să aibă milă şi cuvînt bun, să să îndulcească de dînsul şi de vederea feţei tale. Iar pentru mila care-i vei milui şi pentru cuvintele cele bune ce-i vei îndulci, ei niciodată mila şi cuvintele tale nu le vor uita. Că săracului deaca-i dai mila, el îţi mulţumeşte numai o dată; iar sluga ta îţi va mulţumi totdeauna, căci că altă milă de la nimeni n-are, făr’ numai de la tine. Deacii, pentru mila aceia ce-i vei face, nu numai ce-ţi va mulţumi în lumea aceasta, el şi feciorii lui, ce încă şi capul îşi va pune pentru tine, şi el, şi feciorii lui. Şi pînă să va sfîrşi neamul şi sămînţa <185v> lui, toţi vor zice: „Dumnezeu să ierte pre cutare domnu, că ne-au miluitu”. 
  Însă, fătul mieu, nu zic eu să nu milueşti săracii, nice să iai mila de la mănăstiri. Să nu fie aceasta. Ci zic: „Toate acestea să le umpli, că şi umplerea aceasta foarte iaste bună“. [292] Ce numai să nu milueşti săracii, nici să întăreşti mănăstirile cu leafa slugilor tale, nici cu venitul lor să fie săracii şi mănăstirile miluite, iar slugile tale să le faci în zilele tale să fie cerşitori. Ci să cade să iai seama cu mintea ta şi să socoteşti foarte bine: cîte vor fi moşii ale slujitorilor, să fie deosebi, să n-aibi cu acelea amestec. Că ei pentru dragostea ta şi pentru mila care vei să-i milueşti, pentr-aceia-ţi slujăscu şi vor să-şi pue şi capetele şi să-şi verse şi sîngele pentru tine. 
  Iar de-ţi va mai prisosi venit din venitul domniei, acel venit să nu gîndeşti că iaste cîştigat de tine, ci iar l-ai luat de la săraci şi de la ceia ce sunt suptu biruinţa ta, care i-au dat Dumnezeu supt mîna ta. Pentr-aceia să socoteşti şi să tocmeşti ţara ta, ca să aibă şi aceia dreptate şi pace cu odihnă în zilele tale. <186r> Că într-această vreme mai de apoi ce am ajuns noi, nu foarte ascultă oamenii cuvintele cele bune şi dulci, ce totdeauna pohtescu hicleana avuţie. Drept aceia, cum o luaţi de la săraci, aşa să cade să o şi daţi pentru dînşii şi să le faceţi odihnă şi pace. Deacii, deaca-ţi va mai rămînea avuţie, deacii, fătul mieu, să nu gîndeşti să nu dai milostenie, că eu nu-ţi zic aşa: ci-ţi zic că atuncea încă să cade să dai mai multă. 
  Şi iată că te învăţ şi te sfătuescu şi de aceasta, iar tu să te apropii cătră sfatul mieu şi să-l asculţi: tuturor să împarţi milostenie, ca să fii şi tu miluit de faţa Domnului nostru Iisus Hristos. Că mai bine iaste a face milostenie, decît a strînge avuţie. Că zice prorocul: „Strînge avuţie şi nu ştie cui strînge”. Şi în Sfînta Evanghelie iar zice: „Nu ascundeţi avuţiia voastră în pămînt, unde viermii şi putreziciunea o putrezeşte şi unde o sapă furii şi o fură; ci ascundeţi avuţiia voastră unde putreziciunea nu o putrezeşte şi unde nu o vor săpa furii, nici o vor fura. Că unde va fi avuţiia voastră, acolo va fi şi inima voastră“. Cu adevărat iaste drept cuvîntul acesta al Domnului nostru, <186v> care au zis: „unde va fi avuţiia voastră, acolo va fi şi inima voastră“. Că cel ce va fi cu avuţie multă şi să nădăjduiaşte într-însa, acela nu să cheamă creştin, ci să cheamă al doilea idololatru. Căci că niciodată lui nu iaste gîndul la Dumnezeu, ci toată nădejdea şi puterea iaste spre avuţiia şi niciodată nu gîndeşte să slujască lui Dumnezeu cu acea avuţie, nici să facă odihnă sufletului său, ci numai de avuţiia lui să bucură satana şi [293] zideşte întunerecul cel încuiat, ca să nu mai iasă de acolo, nici să i să deşchiză niciodată. 
  Iată, fraţilor socotiţi şi vedeţi: mai bine iaste să zăcem întru întunerecul cel încuiat, pentru dragostea avuţiei, au mai bine, după cum zice Domnul Hristos, să ne împărţim noi înşine avuţiia săracilor şi să fim miluiţi în zioa aceia, cînd va face Dumnezeu judecată el însuşi, şi să fim izbăviţi de întunerecile cele încuiate şi den puşcăriile iadului? Pentru acesta lucru vă mărturisescu şi eu, fraţilor, însă nu eu din capul mieu, ci cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos, carea totdeauna strigă cătră noi şi zice: „Ferice de cei milostivi, că aceia vor fi <187r> miluiţi”. Deacii a cui altă mărturie mai mare carele voi zice pentru milostenie, decît care au arătatu şi au învăţat însuşi Dumnezeu şi au grăit cu gura sa? Sau au doar vă dau eu altă învăţătură, de la mine? Ba, ci numai ce vă zic şi vă spuiu de pe cum au zis Dumnezeu. Vă zic să fiţi milostivi şi să nu împărţiţi, nici să faceţi milostenie în făţărnicie. Că voi sunteţi aleşi înaintea lui Dumnezeu, ca viţa ceia roditoare, şi aşteaptă toţi din voi să să adape şi să să îndulcească. Deaciia să nu împărţiţi strugurii voştri în făţărnicie şi să fiţi unora dulci, altora amari, ci tuturor cu dreptul să fiţi, cum şi Dumnezeu iubeşte dreptatea. 
  Aşijderea cînd veţi işi să faceţi căutare oştilor voastre, la anul, cum le iaste obiceaiul, atunce toţi boiarii şi căpitanii şi toate slugile voastre au nădejde să aibă de la voi cinste şi dar şi dreptate şi slujbe. Şi aceasta încă iaste milostenie, că voescu toţi să aibă milă de la tine. Iar tu să nu faci, nici să dai milosteniia în făţărnicie (că unii din rudele voastre vor fi goli şi vor vrea să ia aceia boieriile cele mai mari, iar slugile tale să le dai îndărăt, făr’ de lege şi făr’ de dreptate), că acesta lucru iaste un păcat <187v> mare. Nici să nu cumva să iai cinstea şi boiariia de la vreun om care va fi harnic şi înţeleptu şi să o dai altuia, căci îţi va face glume şi veselii şi rîsuri. Ci pentru căci îţi va face veseliia şi glume, tu să-l milueşti de-a mînă cu ce vei vrea, iar să nu dai boeriile măscăricilor şi celora ce fac rîsuri, ci să dai celor ce vor fi harnici şi vrednici de cinstea şi de slujba ta. 
  Şi pînă nu vor veni toate slugile tale înaintea ta, cele ce vor fi mai de folos şi mai de treabă, pîn-atunci nimunui să nu dai boerie sau cinste. Ci, cînd le vei da, să fie tot înaintea ta, să-i vezi şi să-i ştii ce oameni suntu. Căci că de vei pune pre cineva boiariu pentru căci va zice cineva, [294] tu-ţi faci 2 lucruri de pagubă, căci darul iaste al tău, iar cinstea iaste a altuia. Şi de vei da cuiva cinstea pentru voia cuiva, cugetă că nu v-au adunat Dumnezeu să fiţi domni, nici să fiţi toţi păstori turmei lui, ci numai pre tine te-au ales şi te-au pus să fii păstoriu turmei sale. Deci, de nu vei fi tu harnic să cunoşti turma ta şi să le împarţi tuturor pre dreptate, ce domn şi ce păstor te vei chema, cînd vei lăsa să să amestece toţi în lucrurile domnii tale şi să fie domni ca şi tine, sau să să bage în venitul <188r> ţărîi tale? Au n-ai auzit că zice în Sfînta Scriptură: „Cinstea şi venitul tău nimănui să nu-l dai?” Iar tu să laşi cuvîntul Dumnezeului tău şi cinstea ta, şi să umpli cuvintele priiatenilor şi ale boiarilor tăi? Şi să le faci lor cinste şi să li se laude numele, şi cinstea ta de bună voia ta să o dai altora şi să fii al doilea Isav? Că şi acela îşi dede cinstea şi scaunul său frăţine-său, lui Iacov, pentru o tipsie de linte hiartă. Că cerşu Isav de la frate-său Iacov şi-i zise: „Dă-mi să mănîncu den merticul tău şi să mă satur”. Iar lui Iacov i să dăruisă de la Dumnezeu mintea cea întreagă şi zise cătră Isav: „De-aş şti că ai da mie cinstea ta şi scaunul tău, eu ţe-aş da merticul mieu”. Iar Isav era gol de minte şi pentr-aceia nu socoti că-şi va piiarde cinstea pentru un blid de linte. Ce îndată zise: „Dă-mi tu blidul cu lintea mie să mănîncu, iar tu ia-ţi ţie cinstea mea şi scaunul mieu”. Şi aşa îşi dede cinstea şi scaunul său frăţîne-său, lui Iacov. Aşa şi voi, fraţilor, de veţi da cinstea voastră slugilor voastre de voia voastră, făr’ nici o nevoie, să fie slugile voastre cu cinste, iar voi făr’ de cinste, pentru niscare <188v> mită, sau pentru niscare vorbe hiclene, sau pentru vreo lăcomie a voastră, deacii voi veţi fi soţi lui Isav. Iar de veţi asculta cuvîntul Domnului nostru şi să nu daţi cinstea voastră altora, voi veţi fi domni înţelepţi şi cu mintea întreagă şi soţii lui Iacov. De aceasta şi eu, fraţilor, cum m-am priceput, aşa v-am şi învăţat, să nu vă daţi cinstea voastră niciodată slugilor. Că deacă-ţi vei da cinstea ta lor, deacii tu la ce vei mai fi bun şi de ce treabă vei fi lor? Sau cine te va băga în seamă şi să vie la tine, deaca vreme ce vei umplea via boiarilor tăi, iar celora ce-ţi vor sluji bine tu nu vei face dreptate? Că de-ai fi [295] vrut să aibi mintea înţălegătoară şi înţeleaptă şi să-ţi cunoşti boiarii tăi, tu i-ai fi pus la cinste şi la boerie numai cu un cuvînt, şi apoi iar ţe-ar fi lesne, că iar i-ai spune un cuvîntu şi ar eşi din cinstea şi din boieria aceia. Şi cînd ai zice acest cuvînt: „Aşa să fie”, ei nici o putere n-ar mai avea. Ci deaca ai lua tu boeria de la dînşii şi cinstea, decii pre dînşii nimeni nu i-ar mai cinsti. 
  Deacii, deaca ai pricepe tu că cinstea şi boieriia şi mazîliia lor le iaste de la tine, tu pentru căci să dai cinstea ta lor? Să nu fie <189r> aceasta! Ci să-ţi slujască ei ţie cu temere şi cu frică, şi să cunoască că tu le eşti domn şi stăpîn mai mare preste dînşii, cum să cade să fie slugile smerite înaintea stăpînilor lor. Iar cinstea ta, pînă ţi-o va da Dumnezeu, tu să o ţii în mîinile tale. 
  Drept aceia, fătul mieu, te dăşteaptă şi te socoteşte cu mintea ta şi să nu-ţi dai cinstea ta boiarilor tăi. Că tu pui pre dînşii boiari, iar nu te pun ei pre tine domn, ci pre tine te pune Dumnezeu, să fii unsul lui, cum zice şi prorocul: „Pune, Doamne, preste noi dătător de lege, să înţeleagă toate limbile că suntu oameni”. Aşa te-au ales Dumnezeu şi pre tine ca să te cunoască toţi că tu eşti domn ales de Dumnezeu, să fii lor stăpîn şi păstoriu bun şi să paşti turma lui Hristos, făr’ de făţărnicie. Iar tu, deaca eşti harnic, îţi rînduiaşte turma şi o întocmeşte bine, să nu unii să să crăvească şi să să îngraşă, iar alţii să moară de foame. Ci să împarţi tuturor întocma, fieştecui după lucru său, şi căruia cum îi va fi slujba, aşa să-i fie şi cinstea şi mila. 
  Iar venitul tău ce-ţi va veni din toată ţara ta, acela să fie tot în <189v> mîinile tale, să nu cumva să-l dai şi să-l împarţi pre boiarii tăi, sau pre rudele tale, sau pre niscare slugi de ale tale, ce-ţi vor fi făcut niscare slujbe, ci să fie tot cu seamă în mîinele tale. Deacii cui vei vrea, să dai cu mîna ta, să să ştie şi să-ţi mulţumească şi să te cunoască că tu eşti domn. 
  Că cel ce va să fie domn, aceluia trebue să aibă minte foarte multă, ca să cunoască şi să priceapă mintea lui pre minţile slugilor lui, iar să nu cunoască, nici să priceapă minţile slugilor mintea domnului. Că deaca cunoscu slugile minte multă şi socoteală la domnul lor, ei îi slujăscu pre dreptate şi-l cinstescu; iar deaca îl cunoscu că n-are minte ei numai ci-l ţin domnu cu numele. Pentru că slugile, cum cunoscu pre stăpîn, aşa-i şi slujăscu, măcar de ar fi sluga cît de dreaptă. Că deaca iaste domnul lipsit de minte, decii slugile [296] pentru ce-i vor să-i slujască pre dreptate şi să-l cinstească, cînd el n-are minte să cunoască cinstea şi slujba lor, cît să nevoescu ei şi ostenescu pentru dînsul? Pentr-aceia, cînd nu cunoaşte domnul slujba şi osteneala slugilor lor, cum îl cinstescu, acela ce domn <190r> iaste? Sau slugile lui cum îl vor mai cinsti sau îl vor mai sluji? Iar domnul cela ce iaste înţeleptu şi cu minte, aceluia slujăscu slugile lui. Şi care din clugile lui îi iaste priiaten, acela-i slujaşte cu nevoinţă şi cu dreptate; iar de va şi fi din slugile lui vreunul să-i fie duşman şi nu va vrea să-i slujască, apoi tot să va întoarce şi-i va fi priiatin, căci că-l vede că iaste harnic şi întreg la minte. Pentr-aceia, cînd îl văd slugile lui că iaste harnic şi înţelept, iale toate să pleacă şi-i slujăsc cu frică şi cu temet. 
  Că domnul înţelept, toate cugetele şi socotelele lui suntu bune. Căci că mintea stă în trupul omului dreptu, ca şi cum stă steagul în mijlocul războiului şi caută toată oastea la steag, şi pînă stă steagul în războiu nu să cheamă cheamă acel război biruit. Măcar de are şi năvală grea spre sine, ei tot caută steagului şi să adună toţi împrejurul lui. Iar deaca cade steagul, deacii toate oştile să răsipescu şi nu să ştie unul cu altul cum fac şi încătro mergu. Aşijderea iaste şi domnul; pînă stă <190v> mintea lui într-însul întreagă, toate oştile se strîngu împrejurul lui, şi lui caută, ca şi împrejurul steagului. Şi toţi iau învăţătură şi înţelepciune de la dînsul şi încă nu numai slugile şi oamenii den ţara lui, ci şi alţii dintr-alte ţări poftescu să ia învăţătură şi sfat de la dînsul. Iar deaca slobozeşte domnul trupul său spre curvie şi spre beţii şi spre alte lucruri rele, care nu le iubeşte Dumnezeu, şi-şi piiarde nădejdea şi firea lui Dumnezeu şi nebuneşte în sila lui, de-aciia Dumnezeu să mînie pre dînsul. Şi nu-i face alta nevoe mai rea, ci numai ce-i ia mintea şi-l lipseşte de dînsa. Deacii, deaca să lipseşte de minte, iar den trupul acelui domn nici un lucru bun nu vei vedea, nici el nu va mai avea nici o cinste de slugile lui, nici de alţi domni carii vor fi împrejurul lui, ci va fi numai de rîs şi de ocară. Şi slugilor lui li să vor răni inimile despre dînsul şi li să va lua dragostea şi dorul de către dînsul. Că pînă stătu steagul lui, şi ei tot stătură împrejurul lui şi toţi căuta lui; iar deaca căzu steagul, decii ei fugiră toţi şi nu <191r> să ştiură unii cu alţii unde s-au dus şi ce s-au făcut. Aşa şi slugile voastre: pînă vă vor vedea şi vor pricepe că iaste mintea voastră întru voi ei toţi să vor strînge şi să vor aduna împrejurul vostru iar deaca vor vedea că v-au căzut mintea, cum şi [297] acel steag, ei să vor răsipi toţi de la voi. Dar cum nu s-ar răsipi şi să vă năpustească, cînd vă luă dumnezeu mintea şi vă lipsi de dînsa şi în locul ei porni mîniia lui asupra voastră? 
  Vedeţi, fraţilor, cît iaste de rău celui ce să mînie Dumnezeu pre dînsul şi-l lipseşte de minte? Că omul nebun nu poate să-şi facă nici o cinste şi nici un bine lui; dar altuia cum va putea face vreun bine sau vreo cinste? 
  Iar domnul carele iaste întreg la minte, la acela suntu toate bunătăţile. Că întîi lucrurile lui Dumnezeu le lucrează, apoi umple şi voia lui Dumnezeu pre pămînt. Că iaste lăsat toate dreptările dumnezeieşti să le îndrepteze şi pre oameni încă să-i tocmească cu înţelepciune şi să ia de la dînsul toţi împăcare şi cuvinte dulci. 
  Asijderea, fătul mieu şi voi, fraţilor, eu aşa vă învăţ: lui Dumnezeu totdeauna <191v> vă rugaţi ca să să milostivească spre voi şi să vă dea cinste, că den nebunie să fac toate cîte iubeşte diavolul şi dintr-însa să împlu toate voile lui. Iar din mintea cea bună să umplu toate cîte plac lui Dumnezeu şi cîte pohteşte. Dreptu aceia, vă învăţ fraţilor să cereţi de la Dumnezeu minte curată, ca cu dînsa să puteţi umplea toate voirile lui, cîte le va pohti. Că numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu mintea cea curată veţi umplea voia lui. Pentr-aceia rugaţi pre Dumnezeu să fie cu voi şi nu vă leneviţi a lucra lui Dumnezeu şi lucraţi cu milostenie şi miluiţi slugile voastre. 
  Şi să fie slugile îmbrăcate şi împodobite cum veţi şti mai frumos, că aceia iaste lauda şi cinstea domnului şi comoara cea înfrumsiţată şi vie. Iar de vei fi scumpu şi va lăcomi inima ta spre avuţie multă şi vor rămînea slugile tale goli şi dăspuiaţi, deacii tu făr’ de slugi ce cinste vei avea şi ce domn te vei chema? Sau dintr-acea avuţie multă ce vei fi strînsu ce folos vei să dobîndeşti? Că şi tu eşti om, ca fieştecare; dar cînd vei muri, atunci avuţiia ta va să rămîie pustie şi va întra într-însa altul, carele nu o au cîştigat, <192r> de va mînca de-a gata şi va bea şi va împărţi avuţiia ta. Şi de va fi harnic să miluiască slugile, el îşi va face cu avuţiia ta nume bun, iar tu vei rămînea urgisit şi cu 2 pagube foarte mari; una, căci ai trăit în lumea aceasta cu nume rău şi de ocară, iar alta căci îţi va fi în ceia lume sufletul pierdut în periciune. 
  Dreptu aceia, fătul mieu şi voi, fraţilor, eu aşa vă învăţ; să nu strîngeţi avuţie multă şi moartă, ci să puneţi avuţiia voastră pre slugile voastre, deaca vă iaste voia să fie avuţiia [298] şi strînsoarea voastră tot vie şi să aveţi veselie înaintea ochilor voştri. Că iată că voi să vă aduc aminte şi de împăraţii cei de dămult. Că grăi Aristotel filosoful cătră Alexandru împărat şi zise: Împărate Alexandre, cu ce luaşi şi biruişi toată lumea?” Iar Alexandru zise: „Deaca vreme ce mă întrebaşi, tu ascultă să-ţi spui. O, Aristotele, eu numai cu 3 lucruri am biruit toată lumea: întîi, cu cuvînt adevăratu şi stătător. A doao, cu judecată dreaptă. Iar a treia, cu mînă întinsă şi îndurătoare, căci că n-am strînsu avuţie, ci mi-am miluit slugile şi oştile. <192v> Deacii ei, pentru mila care i-am miluit, ei nu ş-au cruţat viaţa, ci ş-au pus capetele înaintea mea. Cu acestea am biruit eu toată lumea”. Şi birui cu acestu cuvîntu Alexandru împărat pre Aristotel filosoful, şi zise şi Aristotel că numai cu aceste 3 lucruri va putea omul să biruiască toată lumea. 
  Iată, fraţilor, vedeţi acesta Alexandru fiind încă elin şi cu aceste 3 lucruri luă lumea şi ce nume mare îşi dobîndi; dar voi, fiind fire de creştin, cu cît mai mult vă să cade încă să umpleţi aceste 3 lucruri, şi încă nu numai acestea, ci să şi mai adaogeţi lucrurile cele bune, carele iubeşte Dumnezeu. Şi Dumnezeu va înălţa şi va slăvi numele vostru în lumea aceasta, şi nu numai în lumea aceasta, ci încă şi după ce vă veţi petrece din lumea aceasta, sufletele voastre le va odihni întru împărăţiia sa cea cerească, dimpreună cu ale tuturor drepţilor. De aceasta şi eu vă învăţ să aveţi mînă întinsă cătră toţi, însă nu în făţărie, ci fieştecui după lucrul său şi căruia cum îi va fi slujba, aşa să-i fie şi cinstea şi mila. Şi să milueşti <193r> pre toţi, şi pre săraci, şi pre slugile tale, şi pe streini, ci cu socoteală. 
  Iar şi sufletul tău să nu ţi-l uiţi, ci care milă vei şti mai mare, aceia să faci pentru dînsul, ca să fie şi el miluit. Că toţi aceştea carii fură zişi mai sus, deaca nu-i vei milui, ei vor avea nădejde să-i miluiască alţii; iar sufletul omului nu mai are altă nădejde la cineva să-l miluiască, fără numai pre mila lui Dumnezeu şi la trupul în care lăcuiaşte el. Căci că el iaste în mîna acelui trup şi are trupul putere asupra sufletului să şi-l spăsească şi să-l şi piiarză. Şi poate face trupul să fie sufletul şi miluit, şi dobîndit, şi iar poate face pentru samovolniia sa să piiarză şi pre suflet, şi pre sine, că iaste şi aceasta în mîna lui. Iar de să va osteni trupul [299] în viaţa aceasta, deacii nu va fi numai sufletul dobîndit şi miluit, ci şi trupul într-un loc cu dînsul să va odihni şi să va răposa. Iar pentru neosteneala trupului, nu numai ce va peri sufletul, ci şi trupul dimpreună cu sufletul. Ci de nu-ţi vei osteni trupul ca să-ţi milueşti sufletul, ci vei zice „să agonisescu şi <193v> să strîngu feciorilor miei, iar după moartea mea ei vor avea grijă de sufletul mieu?” Că omul are 2 părechi de feciori. Ci unii suntu feciori din păcate, iar alţii suntu feciori făr’ de păcate. Ci omul în veacul acesta, el mai iubeşte feciorii carii suntu din păcate, iar pre feciorii carii suntu făr’de păcate, el nu foarte-i iubeşte. 
  Deacii, cînd să va întîmpla omului de va greşi lui Dumnezeu şi-şi va spurca trupul şi-şi va întina sufletul, şi nu va alerga la pocăinţă pînă iaste viu, să-şi spele trupul şi să-şi curăţească sufletul, ci să va nădăjdui spre feciorii săi cei dragi şi iubiţi, să-i spele ei sufletul şi să-i curăţească trupul, unuia ca aceluia iaste-i nădejdea seacă şi sufletul lui va rîmînea neîndreptat. 
  Dar deaca vreme ce nu ţe-ai curăţit trupul tu însuţi, o, omule, şi să-ţi fii spălat sufletul pînă ai fost viu şi ai trăit într-această lume, şi nu ţe-au fost ţie milă de sufletul tău, ci te-ai nădăjduit pre alţii să te miluiască şi să ţi-l izbăvească den mîniia lui Dumnezeu, dar aceia pre carii te-ai nădăjduit tu, de nu le va fi grijă de ale lor suflete <194r> să şi le îndrepteze (măcar de ţe-ar fi ficiori, măcar fraţi, măcar să fie ce rudă-ţi va fi), dar însă sufletul tău cum îl va scoate den munca cea de veci? Şi cum tu, făcîndu păcatul, iar alţii să să ostenească pentru dînsul, să-l curăţească? Ci să cade celui ce au făcut păcatul, acela să să nevoiască pentru dînsul şi să-şi curăţească trupul şi să-şi spele sufletul încă pînă iaste viu. 
  Dreptu aceia, fraţilor, cîndu grăşiţi lui Dumnezeu, nu-maidecît să ne întoarcem şi să alergăm cătră pocăinţă şi să ne punem nădejdea pre mila lui Dumnezeu şi pre feciorii noştri carii nu-i foarte iubim. 
  Dar carii suntu feciorii noştri carii suntu de la inimile noastre şi-i iubim? Suntu feciorii noştri carii i-am născut din păcate! Iar feciorii noştri carii nu-i iubim, şi aceia suntu din inimile noastre. Dar carii sintu aceia? Suntu vărsarea lacrimilor. Că cum suntu feciorii noştrii cei dragi de la inimile noastre, aşa şi lacrămile suntu şi ies de la inimile noastre, şi acelea suntu feciorii noştri cei de dreptate. Şi deaca ne spurcăm trupurile şi ne întinăm sufletele, deacii după <194v> mila a lui Dumnezeu acelea să află apă vie, să ne curăţească trupurile [300] şi să ne spele sufletele. Că lacrămile sunt aripile pocăinţei, şi nu numai aripi, ci şi mumă şi apoi iar şi fete. 
  Pentr-aceia, fraţilor, cînd să înfăşură de trupurile noastre zmoala cea neagră şi rece, să nu lăsăm să să usuce împrejurul trupului nostru. Că deaca vom lăsa zmoala să stea lipită multu de trupurile noastre, mă tem că nu să va dăzlupi, pînă ce le va face cu rane şi ne va întuneca sufletele, de le va face negre ca şi dînsa. ci pînă iaste mila lui Dumnezeu cu noi şi deaca aflăm că suntu lacrămile aripi pocăinţei şi mumă şi fete şi izvor viu şi curat, noi să ne curăţim cu dînsele zmoală cea neagră şi rece după trupurile noastre şi să ne schimbăm sufletele în lumina luminilor, cum ş-au curăţit şi alţii priiateni şi vecini de-ai noştri, carii au fost înţelepţi, sufletele într-această lume. Şi acuma cu adevărat sunt luminaţi înaintea Domnului nostru Iisus Hristos. 
  Aşijderea şi noi, fraţilor, pînă ce iaste praznicul, noi să sărbăm, <195r> şi pînă iaste mila lui Dumnezeu cu noi. Iar noi, fraţilor, să alergăm şi să ajungem vremea pocăinţei, ca şi sufletele noastre, cînd vor sta înaintea Domnului Dumnezeului nostru, să nu fie ruşinate şi osîndite, nici să fie sufletele priiatenilor noştri luminate, iar sufletele noastre să fie întunecate înaintea lui Dumnezeu. Sufletele priiatenilor noştri să fie priimite în veselie şi bucurie, iar sufletele noastre să fie în plîngere şi dosadă. Sufletele priiatenilor noştri să fie încorunate cu corune neputrezitoare, iar sufletele noastre să fie neţncorunate şi batjocorite. Sufletele priiatenilor noştri, pentru nevoinţa lor, să fie totdeauna cu Dumnezeu, iar sufletele noastre, pentru nevoinţele noastre şi pentru mulţimea lenevirii noastre, să fie dăspărţite de faţa cea bună şi dulce a Dumnezeului nostru. 
  Drept aceia, fraţilor, să ne nevoim pînă avem vreme, să nu să dăspartă sufletele noastre de faţa Domnului nostru Iisus Hristos şi de priiatenii noştri, pentru lenevia noastră cea multă şi pentru negrija noastră, şi pentru pizma care o ţinem tot în inimile <195v> noastre, şi pentru mîniia, care Dumnezeu nu le iubeşte. Ci, pînă suntem vii, noi nu socotim să facem pace sufletelor noastre; dar deaca nu vom face noi pace, pînă suntem vii, dar pre urma noastră cine ne va face pace? Doar, fraţilor, gîndiţi că va face cineva pace pre urmă sufletelor noastre? Ba, cînd nu ne-au fost noao milă de sufletele noastre, să le facem pace pînă am fost în lume şi vii! Că după moarte nu iaste împăcare, după moarte nu iaste curăţire, după moarte nu iaste milostenie. Ci pînă iaste omul viu şi pînă [301] încă nu i s-au dăspărţit sufletul din trup, atuncea iaste vremea cea de pace şi trupului şi sufletului. Că cel ce va face pace cu fratele său pîn’ ce iaste încă viu, iar Dumnezeu va împăca sufletul lui şi-l va odihni în sînul lui Avram. Iar cel ce va petrece şi va veţui în lumea aceasta în curăţie şi în mintea cea întreagă şi nu-îi va spurca trupul şi sufletul, sufletul aceluia îl va lumina Dumnezeu şi-l va străluci mai vîrtos decît răzile soarelui. Şi cel ce va fi milostiv şi va împărţi săracilor milostenie dreaptă şi în dreptate, <196r> acela va fi miluit la judecata cea înfricoşată, de-a dreapta Domnului nostru Iisus Hristos. 
  Vedeţi, fraţilor, cît iaste de mare mila lui Dumnezeu şi neîncetat, totdeauna ne cheamă cătră dînsul? Pentru aceia, pînă ne cheamă cătră dînsul, noi să nu facem oceaianie, că acea oceaianie iaste meşteşugul şi lucrul cel mare al diavolului. Şi cel ce face oceianie, acela însuşi să sugrumă. Ci să lăsăm, fraţilor, oceaianiia, să ne izbăvim de faţa satanii, să luom smerenie şi cu dînsa să ne îndulcim de faţa lui Dumnezeu. 
  Şi iaste un lucru foarte bun, fraţilor, şi aceasta, să ne apropiem şi să socotim dumnezeieştile scripturi. Că într-însele fu arătat să fie camăta un lucru cumplit şi o patimă ficleană. Ci încai de acum dar dăşteaptă-te şi nu mai face cămătărnicie, şi cît o ai strînsu cu răutate, cu bunătate o împărţi. Şi te aseamănă cămăraşului celui nedreptu, carele fu pîrît la stăpînă-său cî răsipeşte avuţiia lui fără de ispravă şi rău. Aceluia te aseamănă şi tu, că acela neputînd săpa şi fiindu-i ruşine că ceae, să socoti bine şi înţelepţeşte, că gîndi, deaca-l va scoate stăpînă-său den cinste <196v> şi den boierie, el va lua de la datornici şi-i va fi aceia de odihnă. Aşa să faci şi tu: deaca nu te-ai aflat în cei dintîi, încai nu te scăpa de cei de al doilea; şi de n-ai dat milostenie den cîştigul tău cel dreptu, încai fă den agoniseala ta cea nedreaptă şi din camete. Că Dumnezeu iaste iubitoriu de oameni şi priimeşte şi agonisita cea rea, deaca o-mparte omul celor ce li să cade să o împartă. Iar de nu vei mai face de-aci cămătărnicie, nici vei mai agonisi de-acii făr’ de dreptate, va lăuda Dumnezeu şi pre tine, cum lăudă şi pre cămăraşul acela nedreptul, deaca vei face apoi şi tu. Şi să-ţi tocmeşti bine şi cu socotinţă, ca şi dînsul celea ce-ţi vor fi de folos şi de treabă. Pentr-aceia nevoiaşte-te, o, fătul mieu, şi cumpără ţie untdelemnu, pînă ce stă tîrgul [302] aceştii lumi. Grăbeşte-te cătră săracii ceia ce-l vîndu, pînă nu să sparge tîrgul acesta; că deaca să va sparge, deacii nu mai iaste cine să-l vînză, nici să-l cumpere. Ci fieştecine, cum va face neguţătorie aici, aşa să va afla şi acolo. 
  Fătul mieu, nu-ţi fie lene a face bine, nici <197r> cugeta să nu faci bine, temîndu-te pentru sărăciia lumii aceştiia şi pentru lipsa avuţiei şi pentru traiul şi ajungerea bătrîneţelor şi pentru aşteptarea boalelor şi a slăbiciunii, nici pentru altele ca acestea. Că acestea sunt tot cugete şi păreri dăşarte şi amăgelele hicleanului diavol şi meştesugurile lui. Ci le leapădă de la tine, nişte cugete şi sfaturi drăceşti ca acestea, care muncescu şi să nevoescu să-ţi facă rău şi multă nevoe. Nu le asculta, ci stai împotriva lor şi ne goneşte cu semnul cinstitei cruci şi cu îndrăzneală să ziceţi cătră dînsele: „Daţi-vă în laturi de la mine toţi cei ce faceţi fărdelege, că nu voi asculta pre voi, nici voi sluji voao, ci cu mare veselie voi face poruncile care le-am luat de la acela care mi-au făcut mult bine; că acela, cu iubirea sa cea multă ce o are tot îmi va ajuta spre bine”. Cu adevărat, fătul mieu, să nu cumva să te afli nebăgătoriu de seamă de o bunătate ca aceasta, că Dumnezeu nu iaste rugat în darurile cele multe şi jertve, <197v> ci iaste rugat în gîndul cel bun şi în voirea sufletului celui curat şi iubeşte Dumnezeu pre miluitoriul cel blînd. Au doar nu poate Dumnezeu să sature pre cei flămînzi, care au săturat cu 5 pîini 5.000 de oameni? Au doar nu va putea Dumnezeu să adape pre cei setoşi, care au izvorît apă din piiatră seacă şi vîrtoasă? Ba să nu fie aceia! Că poate Dumnezeu, şi nu iaste nimic să poată sta împotriva voii lui Dumnezeu. Că aceluia i să închină toate genuchile ale celor cereşti şi pămînteşti şi a celor de dăsuptu. Şi nici unile de acestea nu-i trebuescu, făr’ numai spăseniia ta pohteşte, ca să dobîndeşti cu milosteniia ertare păcatelor tale celor multe şi să-l întorci, căci l-ai mîniiat cu nebuna ta nemilostenie. 
  Fiiul mieu, să nu voeşti a ţi să părea că n-ai vini de păcate. Ci deaca vreme ce ai aur, dă-l săracilor; iar de n-ai aur, tu dă haină, ca să fii şi tu îmbrăcat de Dumnezeu în haine împărăteşti la vremea judecăţii lui. Iar de n-ai haină, tu dă măcar o costandă sau un ban, să nu te temi, nici să gîndeşti căci doară ai dat puţinel, că nu va fi priimit, deaca n-ai <198r> avut să dai mai mult. Că mai bine va fi priimit acel puţinel al tău, care l-ai dat tot, decît mila cea multă care o vor face alţii dintru împrisoselele lor. Că ştii cum priimi Dumnezeu [303] cei doi bani ai acei văduve sărace, care-i aruncă în cămara bisericii. Iar de nu vei avea nici bani, tu dă puţinea pîine, şi te vei asămăna ceiialalte văduve, care hrăni pre Ilia prorocul, şi te va hrăni şi pre tine Dumnezeu cu hrana raiului. Iar de n-ai nici pîine, tu încai dă un păhar de apă rece celor însetoşaţi, ca să nu cauţi şi tu în ceia lume o picătură de apă, ci să te adape Dumnezeu din izvorul apei cei vii. Că de acii nu vei mai înseta în veci. 
  O, multă iaste şi adîncă dragostea lui Dumnezeu, care o are spre oameni, că-i iaste voiia să să spăsească toţi oamenii şi ne-au dat multe lucruri, ca să ne putem spăşi cu acelea toţi şi nici unul dintru noi să nu piiae. Şi aşteaptă totdeauna să să spăsească neamul omenescu. Şi socoteşte de vezi bunătăţile cele neurmate, cum porunceşte celor ce l-au mîniiat să să întoarcă iar <198v> cătră dînsul cu milostenie săracilor. Şi pentr-aceia puse pildă cu cele 5 fete înţelepte, iar cămătarnicilor le dede chip şi semnu pre cămăraşul cel nedreptu, ca să facă milostenie şi din ce au luat cu cămătărniciia şi decii de nu va mai cămătărnici, el va fi moştean împărăţii ceriului. Iar celui ce n-are să dea mult, dede-i chip pre văduvă, să dea preţ de doi mangîri, iar celor ce vor fi lipsiţi şi săraci de tot, dede-le chip să dea un păhar de apă rece, ca nu cumva să pue cineva pîră asupra sa pentru sărăciia, să zică că n-au avut ce da şi să să lipsească de plata sa. Că iată că el însuşi şi acestora puse plată mare şi zise: „Oricare va adăpa pre unul din ceşti mai mici cu un păhar de apă rece numai în numele ucenicului, adevărat grăiescu voao că nu-şi va piiarde plata sa”. Aceasta porunceşte, că iată că-i iaste voia să să spăsească toţi, şi-i îndeamnă spre milostenie. 
  Dreptu aceia, o, suflete, fugi de caznele cele rele ale iubirii de avuţie şi te apropie de milostenie, care iaste bună <199r> şi folositoare. Că de vei milui pre cei ce suntu în nevoe, şi pre tine va milui Dumnezeu şi te va ferici, precum el însuşi au zis: „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi!” Deci, o, suflete, împrumutează pre Dumnezeu pre pămîntu, ca să iai în cer plată după vrednicie-ţi şi-l fă să-ţi fie el ţie dator, că bun datornic iaste. Şi nu va prinde tagă, nici va zăbovi cu plata, ci-ţi va plăti cu o sută de ori mai mult, şi încă îţi va da şi dobîndă viaţa cea de veci. Şi acestea nu ţi le va da în taină, ci aiave, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea a toată făptura lui, şi le vei lua cu multă slavă mare. Însă cînd vei face tu nişte lucruri bune ca acestea, atuncea să te [304] păzeşti de furii cei hicleni, diavolii, ca nu pentru plăcerea şi lauda oamenilor să fii furat despre stînga şi vei rămînea de această neguţătorie bună şi dragă. Ci să te păzeşti, cum am zis, şi să ţii această avuţie cu mîna ta cea dreaptă, carea iaste cinstita smerenie, şi să fugi de furtişagul cel de-a stînga, care iaste întunecată şi grozava trufie. Că nu-ţi <199v> iaste ţie să te nevoeşti spre un lucru mic şi prostu, ci spre comoara şi avuţiia cea de veci. Pentr-aceia, foarte cu nevoinţă să faci acestu lucru bun şi care place lui Dumnezeu, milosteniia, ca să-l afli în ceriu cu adevărat, ca o avuţie nefurată. Deci te îngrădeşte cu crucea şi cu smereniia cea bună, şi nu va fi furat de trufiia cea deşartă, nici să va teme de venirea tîlharilor celor răi şi cumpliţi, că nu vor îndrăzni să vie şi să stea înaintea ei, ci vor peri ca fumul şi să vor răsipi ca pulberea înaintea vîntului celui repede. 
  Pentr-aceia, fătul mieu, cînt vei face milostenie, să nu trîmbiţezi, nici să strigi înaintea ei ca făţarnicii, că ia au urît acestea şi nu iubeşte lauda şi trufa, ci ş-au ales smereniia că aceia iaste fată şi uceniţă fiiului lui Dumnezeu, care s-au smerit pentru noi şi au purtat trup de om ca şi noi. Pentru-aceia nu iaste iubitoare de laudă şi de trufie, ci numai să să facă milosteniia într-ascunsu, iar ia nu să va pitula. Deci, de vei face tu aceasta într-ascunsu, iar ia nu va fi uitată, ci mai mult <200r> va străluci în vremea platei şi va fi mai luminoasă decît soarele, şi o va curăţi şi o va lăuda cel ce iaste stăpîn tuturor înaintea îngerilor săi. Şi cele ce ai făcut tu în taină îi le plăti-va Dumnezeu aiavea şi în vileag şi te va încoruna cu coruna luminii. Iar să nu strîngi avuţie pre pămînt, că iaste urîtă lui Dumnezeu, ci să strîngi avuţiia ta în ceriu, care iaste dragă lui Dumnezeu, unde au perit nădejdea furilor şi a tîlharilor, unde săpătorii nu o vor săpa. Că deaca ţi-i cîştiga avuţie în ceriu şi te vei îmbogăţi întru împărăţiia ceriului, deaciia acea avuţie nu va putrezi, nici va peri, niciodată, deaca vreme ci o vei fi pus acolo, şi-ţi va fi şi inima acolo. Că zice Dumnezeu: „Unde va fi avuţiia voastră, acolo va fi şi inima voastră“. 
  O, suflete, priimeşte pre cel sărac în numele prorocului şi-l satură şi-l adapă, ca să te ospetezi şi tu cu prorocii la cina ceaia împărătească. Hrăneşte şi adapă pre cel flămîndu şi pre cel setos, că de vei sătura de aceştea, în voia şi în plăcerea lui Dumnezeu ai făcut şi cu a lui bunătate va mări acel puţinel bine al tău şi-l va înălţa la sine. Că zice: „Flămînzit-am şi mi-aţi dat de am mîncat, <200v> însetat-am şi m-aţi [305] adăpat”. Dreptu aceia, fătul mieu, te bucură şi te veseleşte cîndu faci acestea, că tot pre bunul Dumnezeu hrăneşti şi adăpi. Cine au văzut şi cine au auzit undeva minune ca aceasta: cînd hrăneşti şi adăpi pre un vecin al tău, fiind şi acela om ca şi tine, iar tu saturi pre Dumnezeu, stăpînul şi făcătoriul tuturor? Îmbracă cu dragoste pre cel gol, să te îmbrace Dumnezeu şi pre tine cu haina cea neputredă şi de veselie. Du pre cel strein în casa ta, să ducă şi pre tine Dumnezeu în lăcaşurile drepţilor. Cercetează pre cei bolnavi şi pre cei den temniţă, să fii alăturat în ziua judecăţii oilor celor despre dreapta. Că de vei face aceasta tu te vei învrednici de vei auzi glasul cel milostiv şi fericit şi dulce al milostivului şi minunatului Dumnezeu, care va zice: „Veniţi, blagosloviţii tatălui mieu, de moşteniţi împărăţiia care iaste voao gătită încă den începutul lumii. Că deaca aţi făcut acestea unuia din ceşti mai mici, mie aţi făcut”. Atuncea cei ce vor fi dăstoinici unii slave ca aceasta, <201r> cu multă bucurie şi veselie vor proslăvi pre Dumnezeu şi, fiind în nepricepere şi îndoire şi în frică mare, vor zice cătră dînsul: „Dar ce bine am făcut noi într-această lume, de ne-am învrednicit noi a atîtea bunătăţi?” Ci, Doamne, Dumnezeul mieu, atunci nici pre mine să nu mă dăsparţi den partea ceia ce ţi-o ai ales, ci mă învredniceşte slavei tale, pentru mila ta cea mare şi pentru bunătatea ta cea neurmată, iar nu pentru lucrurile mele, că suntu toate scîrnave şi spurcate. Că n-am făcut niciodată bine înaintea ta, ci numai pentru dragostea ta care o ai spre oameni mă miluiaşte pre mine ticălosul şi păcătosul, şi nu mă lăsa să pieiu, că n-am alt unde să mă mai nădăjduescu pentru spăseniia mea. Cătră tine am alergat, sfinte, ca să nu mă ruşinezu, nici să mă întorcu de la faţa ta ocărît şi osîndit, nici să auzu eu, vai de mine, acel glas de urgie şi de mînie, care va zice: „Păsaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel de veci, carele iaste gătit diavolului şi îngerilor lui! Că deaca n-aţi făcut unuia din fraţii miei cei mai mici, <201v> mie n-aţi făcut”. Cu adevărat, stăpîne şi Dumnezeul mieu, niciodată eu nu team ascultat, nici te-am băgat în seamă, vai de vine, cînd te-am văzut flămînd sau setos, gol şi bolnav şi în temniţă, şi n-am vrut să-ţi slujăscu! Pentru-aceia nu suntu harnic şi vrednic să ceiu ertăciunea cea desăvîrşită; că, nebăgîndu de tine seama, făcătoriul mieu cel de bine şi cercetătoriul mieu, am slujit tot avuţiei, cu toată nevoinţa mea. Ci mă rog eu, robul cel ficlean şi necredincios, iubirii şi dragostii tale care o ai spre oameni, să-mi ierţi cît vei vrea; că nu zic eu pentru cît să va cădea după lucrurile mele, ci numai cît va vrea mila [306] ta. Că păcatele mele sunt făr’ de număr, şi fără măsură am făcut fărdelegi şi necurăţii, şi ştiu că nu suntu vrednic să dobîndescu nici o ertare, ci numai ci alergu cătră bunătatea ta, ca să mă spăseşti în dar pre mine, care nu suntu harnic nici ceriului, nici pămîntului, pre mine, stăpîne, nevrednicul, cu milosîrdiia ta cea făr’ de număr. Că puternică iaste iubirea ta, care o ai spre oameni, milostive, care suntu ca mine păcătoşi şi numai de-a se arunca în propastiia periciunii. <202r> Şi acestea ştiu toţi că suntu multe. 
  Iar deaca mă vei învrednici şi pre mine, păcătosul, vreunii mîntuiri, atunci va fi mai arătată şi mai priimită adîncimea îndurărilor tale celor făr’ de măsură, Doamne. Că împăratul cel bun atunce să proslăveşte şi să laudă, cînd dă viaţă şi zile celor ce nu suntu vrednici de-a trăi. Atuncea să vor mira de mine îngerii şi să vor înfricoşa arhanghelii şi toate puterile cele cereşti, văzîndu mila ta cea nemăsurată, şi te vor proslăvi cetele apostolilor şi rînduialele prorocilor şi te vor cînta gloatele mucenicilor cu veselie. Aşijderea îţi vor cînta şi încungiurarea precuvioşilor preoţi şi toţi te vor proslăvi în slavă, pentru spăseniia mea cea făr’ de nădejde, că şi eu, fiind nevrednic de-a mă putea spăsi, iar tu pentru iubirea şi dragostea cea nemăsurată care o ai spre oameni m-ai făcut de am dobîndit partea şi soarta celor spăsiţi. De aceia toţi drepţii să vor bucura şi-ţi vor cînta cu veselie, dimpreună cu toţi sfinţii, să vor umplea di părere bună, căci ai spăsit şi ai miluit sufletul mieu cel ticălos şi sărac şi pierdut <202v> şi de totul tot căzut în oceianie, care au făcut multe păcate înaintea ta. Dar cine nu să va mira şi cine nu să va spăimînta de dragostea milei tale cea multă ce o ai cătră oameni! Că multe minuni din veac ai făcut, o, stăpîne, Hristoase! Numai cu cuvîntul poruncii tale şi al înţelepciunii tale ai făcut ceriul şi pămîntul şi marea, şi suntu şi acestea lucruri mari şi minunate. Iar aceasta va întrece toate minunile cîte ai făcut, cînd vei milui pre robul tău cel neharnic şi hiclean, care au fost fugit şi dăpărtat. O, bunul mieu stăpîn, că eu n-am vrut, nici mi-au fost voia, iar tu m-ai întorsu cu tăriia milei tale cătră tine, care eşti viaţa tuturor şi ai spăsit pre mine, nebunul şi nemulţumitoriul. O, stăpîne, cum nu va fi acesta lucru minunat şi să întreacă toate cugetele omeneşti! Că din veac mulţi tîlhari ai spăsit, Doamne, şi multe curve şi mulţi vameşi. Aşijderea ai spăsit şi pre Manasia, făcătoriul cel fărdelege şi închinătoriul de idoli, făr’ de nici o nădejde. [307] Că acestea toate au fost mai uşor milei tale, iar cătră mila ce ai arătat tu pre mine, nimic nu sunt <203r> acelea. Că întru mine, stăpîne, s-au arătat lucru luminat şi slăvit, că niciodată n-au fostu altcineva păcătos ca mine. Dar, deaca n-au fost niciodată, nici nu s-au aflat din veac alt păcătos ca mine şi apoi tu m-ai spăsit; iată că acum ai făcut altă minune, mai mare şi mai strălucită decît toate cele dintîi. Că nu iaste nimene den cîţi au vieţuit pre pămîntu să fie făcut păcate cîte am făcut eu, ocaianicul şi spurcatul! Că eu singur am mîniiat urgiia ta, Doamne, şi am făcut înaintea ta hiclenie şi răutăţi mai multe decît toţi cîţi au fost născuţi pre pămînt şi niciodată n-am vrut să fac voia ta cea sfîntă, nici am vrut să păzescu poruncele tale cele preacinstite şi făcătoare de viaţă, şi am lăcuit tot în lucruri spurcate şi care nu să cuvin, nici să cad, şi am umblat pre căile cele strîmbe şi nedrepte. Drept aceia, stăpîne Hristoase, căzînd cu faţa mea jos la pămînt, mă rog cu lacrăme şi zic: „Greşit-am, Doamne, greşit-am eu însumi înaintea ta, greşit-am mai mult decît toţi oamenii şi nu sunt harnic să caut spre înălţimea ceriului, pentru mulţimea păcatelor mele. Slăbeşte-mi, Doamne, slăbeşte-mi şi-mi iartă toate <203v> fărdelegile mele, cîte am făcut şi de voe şi de nevoe, cu ştiinţă şi fără ştiinţă, şi cele ce am făcut cu cuvintele cele rele şi cu cugetele cele spurcate şi cu faptele, care nu să cuvin. Ci să nu mă pierzi pentru iale, nici să-ţi fie mînie pre mine, Doamne, cela ce nu ţii mînie, nici să mă lepede mîna ta, pre cela ce mă căescu cu tot sufletul, nici să mă osîndeşri şi să mă judeci focului celui vecinic şi nestinsu. Că tu eşti Dumnezeul celor ce să căiescu şi să întorcu cu toată inima. Pentru-aceia arată întru mine toată bunătatea ta şi mă spăseşte în dar, Doamne, după mila ta cea multă şi nespusă. Că şi eu, care am fostu făr’ de nici o nădejde, să fiu spăsit, să te cîntu, dinpreună cu toţi cei ce au făcut voia ta. Că ţie cîntă toate puterile cele cereşti, şi ţie să cade toată slava şi cinstea şi închinăciunea, tatălui şi fiiului şi duhului sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. 

[308] <204r> XI. ÎNVĂŢĂTURĂ A LUI IOAN NEAGOE VOEVOD, CARE AU ÎNVĂŢAT PRE FIE-SĂU THEODOSIE VOEVOD ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI,
CA SĂ NU FIE PIZMĂTAREŢI, NICI SĂ FACĂ RĂU PENTRU RĂU

Cuvînt al 24 
  Vino la mine, fătul mieu Theodosie, vino şi te apropie cătră învăţătura şi sfatul cel bun! Că eu, fătul mieu, voi să te sfătuiescu foarte bine. Şi mai întîi de toate să umpli învăţăturile şi poruncile care plac Dumnezeului nostru, lui Iisus Hristos, cu toate bunătăţile şi cu multă frică şi cutremur. Apoi pizmă să n-aibi în inima ta, iar altuia să nu faci rău pentru rău, precum şi Dumnezeu învaţă. Că iată că-ţi aduc aminte, fătul mieu, dă-ţi va da Dumnezeu şi te va dărui să stăpîneşti şi să domneşti tu ţara aceasta în urma mea, să te nevoeşti şi să te sileşti să fii tuturor blînd şi bun. Că eu am auzit de nişte oameni foarte înţelepţi şi temători de Dumnezeu lăudînd mai mult bunătatea <204v> şi îndulcirea, decît răutatea şi amărăciunea. Pentru-aceia-ţi zic şi eu ţie; de te va dosădi cineva din slugile tale şi nu va umplea voia ta în copilăriia ta, pînă voi fi eu viu, sau şi pre urma mea, ci de va căuta Dumnezeu cu milă asupra ta şi te va pune să fii domn şi vei ajunge în toată mintea şi vîrsta, iar tu să nu-ţi aduci aminte dă necazurile ce te va fi necăjit cineva în tinereţele tale. Măcar de te-ar fi necăjit cineva din tinereţile tale, şi din slugile tale, sau alţi streini cineva, să nu te nevoeşti să-i faci rău pentru rău. Că toţi oamenii fug de rău, iar de bine iar să apropie toţi. Dreptu aceia, fătul mieu, aşa te învăţ: în loc de rău, tu să sileşti să faci tuturor bine, ca să trimiţă şi Dumnezeu mila sa spre tine. 
  Pentru că de vei rămînea sărac de mine, pentru păcatele mele, măcar cît de mititel, să nu te întristezi căci ai rămas de mic sărac de mine. Că să ştii, fătul mieu, că aşa iaste rîndul şi obiceaiul lumii aceştiia şi toată veseliia şi bucuriia ei nu poate să fie într-alt chip, pînă nu să umple cu jale. Aşijderea şi jalea <205r> să umple cu veselie şi cu bucurie. De-aceia zic, fătul mieu, nici foarte să te veseleşti de slava lumii aceştiia, nici iar foarte să te intrestezi, ci neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate, măcar de vei şi rămînea de mine sărac. Că n-ai rămas numai tu sărac şi în tristăciuni, ci mulţi feciori de împăraţi şi de domni au rămas săraci, precum iaste obiceaiul şi tocmeala lumii aceştiia, şi multe necazuri au [309] păţit, şi au pătimit întru împărăţiile şi domniile lor de la oamenii cei răi şi nemulţumitori, iar alţii nici domnie n-au ajunsu în urma părinţilor lor, deaca au rămas de dînşii. Ci încă au fostu goniţi şi pribegi în ţărîi depărtate şi streine şi în oameni neştiuţi şi necunoscuţi, şi deacii nimeni din ţările lor nu-şi mai aducea aminte de dînşii, nici îi mai socotea. Şi încă toţi domnii, cîndu suntu domni în ţările lor, multe necazuri au de slugile lor. Că unii le slujăscu în dreptate, iar alţii făr’ de dreptate şi cu hicleşug şi făr’ de mulţumire. Ci pot fi făcut şi ţie cineva vreun necazu în tinereţe şi în copilăriia <205v> ta, iar deaca vei ajunge la vîrsta cea desăvîrşită şi la mintea cea întreagă, în vremea domniei tale, atuncea nu ţi să cade să-ţi aduci aminte de necazurile ce vei fi petrecut de cineva în tinereţele tale şi să le faci rău pentru rău, ci să cade pre slugile care-ţi vor fi slujit în tinereţele şi în copilăriia ta cu dreptate şi te vor fi mîngîiat, să le cinsteşti şi să le miluieşti. Iar şi pre alte slugi, care nu foarte vor fi umblat în voia ta la copilăriia ta, nici te vor fi mîngîiat, încă să nu-i ruşinezi, nici să-i urgiseşti şi să le faci rău pentru rău. Ci numai de-acii înainte să-ţi slujască în dreptate. Deacii căruia cum îi va fi slujba, aşa-i va fi şi cinstea. 
  Sau de va fi vreun domn de altă rudenie gonit într-altă ţară, după moartea tătîne-său, şi nu va fi apucat el la domnie în urma lui, deacii apoi după cîtăva vreme să va milostivi Dumnezeu pre dînsul şi-l va aduce iar în ţara lui, şi unora ca acelora le zic ca unor fraţi: „Deaca veţi întra în ţara voastră, iar voi să nu miluiţi numai pre cei ce v-au slujit în lipsa şi în pribegiia voastră, şi pre ceia ce sunt oamenii ţării <206r> să-i uitaţi şi să-i părăsiţi, şi să nu-i miluiţi căci nu ş-au năpustit ţara şi moşiile şi să vă slujască voao printr-alte ţărîi streine, sau să ţineţi vreo pizmă pre dînşii şi să-i omorîţi, să faceţi pentru un rău, altul mai rău. Că de veţi face aşa, ce folos va fi? Ci, deaca vei fi domn gonit şi pribeag şi necăutat, ascultă să-ţi spui şi de aceasta: Cine fu gonit şi mai pribeag decît Iosif cel frumos, fericitul fecior lui Iacov? Cu adevărat, ca dînsul nimeni n-au fost! Dar cînd fu frumosul Iosif trimis de tată-său, fericitul Iacov, ca să vază pre feciorii lui şi pre fraţii săi suntu sănătoşi şi deaca merse la dînşii, iar ei, nemulţumitorii, în loc de a-i face bine pentru binele care au venit el la dînşii, să vază de sănătatea lor, ei îi făcură rău. Că-l apucară de-l dăspuiară şi-l băgară într-o groapă gol, nu ca cînd le-ar fi fost frate şi sîngele lor, ci ca pre un vrăjmaş cu mînie îl vîndură madiamilor în 20 de galbeni. Şi din odihna tătîne-său fu rob. Şi-l duseră oamenii aceia în [310] Eghipet şi-l vîndură ca pre un rob. Apoi fu băgat şi în temniţă, iar Dumnezeul lui Avraam şi a lui Isac <206v> şi Iacov i să făcu milă de dînsul şi nu-l putu cuprinde întunerecul puşcării, ci-l scoase din tunerecul temniţii la lumină şi-l puse crai a toată ţara Eghipetului. Deacii, după cîtăva vreme, veniră fraţii lui la dînsul şi nu-l cunoscură, nici cugetară ei să fie Iosif craiu a tot Eghipetul. Iar Iosif îi cunoscu şi toate necazurile cîte-i făcuse ei, le gîndea; iar rău pentru rău nu vru să le facă, ci le spuse că le iaste frate şi le zise: „Nu vă temereţi, că a lui Dumnezeu rob suntu eu, nu suntu ucigătoriu de fraţi, ci iubitoriu de fraţi. Şi voi mi-aţi cugetat rău, iar Dumnezeu mi-au cugetat bine”. Şi-i îmblînzi cu cuvinte dulci şi-i dărui bine şi-i trimise la tată-său, fericitul Iacov, să-l aducă şi pre dînsul. Şi deaca auzi Iacov să veseli foarte şi să duse la fie-său Iosif cel frumos şi să întîmpină cu dînsul, şi cu blagosloveniia lui Dumnezeu să cuprinseră în braţe feciorul cu tată-său. Şi muri Iacov şi-şi dede sufletul în mîna lui Dumnezeu, iar blagosloveniia sa o lăsă fie-său, lui Iosif cel frumos. 
  Vedeţi, fraţilor, cît iaste de bine să nu facă cineva rău pentru rău? <207r> Că noi, deaca să milostiveşte Dumnezeu pre noi şi ne miluiaşte şi ne rădică domni, iar noi nu vom să-i mulţumim, nici băgăm seama cuvintele lui, ci uităm binele şi cinstea carea ne iaste de la Dumnezeu şi nu ascultăm de poruncile lui, care totdeauna ne învaţă să nu facem rău pentru rău. Ce ascultăm năravurile cugetelor noastre celor rele, care le învaţă diavolul de ne îndemnează să facem rău şi ne aduce aminte să facem rău celor ce ne-au făcut şi noao rău. 
  Au doar n-am auzit, fraţilor, mărturisindu-ne neîncetat Sfînta Scriptură, cum au pătimit şi au răbdat Domnul şi stăpînul nostru Iisus Hristos ca să te izbăvească pre tine din robiia muncilor? Cum au răbdat dosăzi şi ocări, încă şi scuipiri peste faţa obrazului şi palme luo de la neamul jidovescu cel nemulţumitoriu. Şi pămîntul, văzînd acestea, nu putu răbda, ci să cutremură, iar el răbdă şi nu dede lor după hicleniia lor, nici nu porunci pămîntului să să dăsfacă şi să-i înghiţă şi să-i ducă de vii în iad? Ci încă mai vîrtos să ruga tatălui celui făr’ de început şi zicea: „Tată, iartă, că nu ştiu ce fac”. Acestea făcîndu-le el, dede ţie chip <207v> de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urît şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i ierţi, cum şi stăpînul tău Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi [311] neînţelepţii jidovi. Că de vei face şi tu aşa celor ce te-au urît, deacii vei cere cu îndrăzneală de la Dumnezeu întru rugăciunea ta ertare păcatelor tale. Iar de nu vei erta pre cei ce ţe-au făcut necaz şi te-au întristat, dar tu cum vei îndrăzni a mai zice: „Iartă noao păcatele noastre, cum ertăm şi noi ale greşiţilor noştri”? Şi deaca nu vei ierta pre vecini, ci vei avea pizmă pre dînşii şi vei călca porunca lui Dumnezeu, care au zis: „Deaca nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici tatăl vostru cel cerescu nu va ierta voao greşalele voastre”. 
  Pentr-aceia, fătul mieu, să ierţi pre vecinul tău deaca-ţi iaste voia să ţi să iatre ţie mai mult. Iartă pre vecinul tău de o sută de bani şi ţie ţi să va ierta mii şi întunerece de galbeni. Şi va fi primită lui Dumnezeu rugăciunea ta, şi va fi înaintea lui ca mirosul cel bun al tămîii şi al smirnei. Ci te păzeşte dar să nu schimbi acel <208r> miros frumos din vremea sfintelor rugăciuni întru împuţiciunea cea rea a pizmei, nici să întorci rugăciunea în blestem. Că el ce nu iartă greşalele celui ce i-au greşit, acela îşi întoarce rugăciunile în blestem. Ci sabiia care iaste ascuţită şi gătită asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, el însuşi o înfinge în inima sa, neştiind ispitirea unui lucru ca acesta. Că am văzut pre doi inşi mestecîndu-şi vin dintr-un vas, şi era chipul şi faţa vinului foarte frumoasă. Deci unul bea vin bun şi cu miros frumos, iar altul bea băutură amară, ca de veninul morţii. Că doi inşi să ruga şi zicea cătră Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, de am făcut eu aceasta sau de iaste nedreptate în mîinele mele, sau de am făcut rău celor ce mi-au făcut mie rău, să cazu dar de la vrăjmaşii miei în deşărtu. Ci unul făcea lucruri bune şi îndreptate înaintea lui Dumnezeu, iar altul, carele nu păzea nici umplea cuvintele rugăciunii, cu adevărat să afla în blestem. 
  Ia aminte, fătul mieu, şi socoteşte de vezi puterea cuvîntului rugăciunii, cît iaste de rea pizma cîndu face omul rău pentru rău. Dar ce <208v> lucru mai rău iaste decît să cază omul în deşărt de la vrăjmaşii săi? Şi nu iaste numai această răutate rea, ci iaste alta încă mai cumplită. Dar cînd zice prorocul: „să cazu dar de la vrăjmaşii miei în deşărtu” şi apoi mai adaoge şi aceasta, de zice „să gonească vrăjmaşul sufletul mieu şi să-l ajungă“, auzi fătul mieu acestea şi te teme şi să nu ţii pizmă, ci să te nevoeşti şi să scapi curînd dintru acestea patemi. Că nu iaste numai lucru înfricoşat, cînd va fi omul căzut de [312] la vrăjmaşii lui în dăşărtu şi gonit, ci iaste mai înfricoşat cînd va fi prinsu de dînşii. Că a fi omul numai gonit, tot iaste un lucru de cuget de-a să mîngîia şi de iertare. Iar a fi prinsu şi a nu scăpa de vrăjmaşi iaste un lucru de frică şi de cutremur şi făr’ de mîngîiare. Şi cu adevărat oare cum iaste înfricoşat a-şi gîndi omul aceasta, că iaste lucru lipsit de tot binele şi de toată mîngîiarea? Că arată prorocul că cei ce vor avea pizmă şi cei ce vor face rău pentru rău, pre aceia şi vor ajunge lucruri groaznice ca acestea şi nicicum nu vru să lase <209r> acest cuvîntu nearătat, ce-l arătă aiave şi de tot, pentru învăţătura şi îndreptarea noastră. Că acestu cuvînt ce zice: „să gonească vrăjmaşii dar sufletul mieu şi să-l ajungă“ acesta arată blestemul celui ce nu va erta, ci va ţinea mînie sau pizmă. Şi nu zise prorocul să se prinză numai de vrăjmaşi şi păzit, ci încă să fie şi nepomenit pînă în sfîrşit, ci să piiae de totul tot dupre pămîntu numele lui. Aceasta semnîndu el, zise: „Şi să calce în pămîntu viaţa mea şi să lăcuiască slava mea în ţărînă“. 
  O, vai de noi, fătul mieu, cît iaste de rău pizma şi a face rău pentru rău! Dar deacii, ce vom mai face noi ticăloşii, cei ce am spurcat porunca lui Dumnezeu cu ţinerea de mînie şi de pizmă? Cum mai zice dumnezeiescul David: „Ţinde-ş-va mîinele, să dea pre cei ce au spurcat porunca lui”. Şi acestea nu învaţă David numai cu cuvîntul, ci şi cu lucrul le-au făcut el. Că gonindu-l Saul şi vrînd să-l ucigă, el nu ţinu pizmă, nici vru să facă rău pentru rău. Ci, deaca întră Saul înlăuntru, în peşteră, unde şădea David, iar oamenii care era cu David ziseră cătră <209v> dînsul: „Iată aceasta iaste ziua care au zis Dumnezeu că va da vrăjmaşul tău în mîinile tale şi vei face cu dînsul cum îţi va fi voia”. Deacii David să sculă noaptea într-ascunsu şi merse unde dormiia Saul şi-i tăie poalele dulămi, iar nu-l ucise cum zisese slugile lui. Aceasta făcu, că vru să încredinţeze pre Saul să priceapă că el n-are hicleşug în inima sa. Şi zise David slugilor sale: „Nici într-un chip nu voi face după cuvintele voastre, nici voi pune eu mîinile mele pre unsul lui Dumnezeu”. Şi nu fu numai cît nu ucise el pre Saul, ci încă porunci şi oamenilor săi şi zise: „Nici voi încă să nu-l ucideţi”. Iată, că nu vru să-i facă rău, iar Saul tot nu să părăsi de a face rău lui David şi iar începu a-l goni ca să-l prinză să-l omoară. Deci, gonindu-l Saul cu oştile sale şi căutîndu-l pren nişte pustietăţi, David iar merse numai el cu o slugă, de întră în gloata lui Saul şi-l află iar dormindu şi putu să-l ucidă, iar el nu [313] vru să-şi rădice mîna spre dînsul. Iată că David de 2 ori avu putere să <210r> facă rău lui Saul, vrăjmaşului său, ci numai nu vru să facă rău pentru rău. De aceasta te teme şi tu, fătul mieu, şi fugi de pizma diavolului. Şi măcar de ai fi fost şi necăjit, tot să nu aibi mînie, nici urăciune spre vecinul tău, ca apoi ţie ţi-i face rană şi, mai mult, vei călca şi porunca lui Dumnezeu. Ci-l iartă şi-l priimeşte pre cel ce-ţi va fi făcut necazu, şi de vei face aşa, tu nu vei înfolosi pre acela, ci pre tine, că-ţi va da Dumnezeu pentru aceasta plată. Şi de ce te vei ruga Domnului, el nu te va întoarce făr’ de izbîndă şi făr’ de plată. Că zice Domnul: „Deaca-ţi vei aduce prinosul la oltariu şi acolo-ţi vei aduce aminte că are fratele tău vreo mînie spre tine, tu păsa întîi de te împacă cu fratele tău şi, atunci viind, adu-ţi prinosul”. Aşijderea şi Iisus, feciorul lui Sirah, zicea: „Iartă necazul vecinului tău şi atunci, deaca te vei ruga, vor fi păcatele tale dăzlegate”. Şi într-alt loc iar zice: „De va flămînzi vrăjmaşul tău, tu-l satură; iar de va însetoşa, tu îl adapă; şi de vei face aşa, vei strînge cărbuni <210v> de foc în capul lui, şi Dumnezeu îţi va da cele bune”. Şi iar: „De va cădea vrăjmaşul tău, tu să nu te bucuri, nici în lunecarea lui să te înalţi, că va căuta Dumnezeu spre dînsul şi-şi va întoarce mîniia şi urgiia dăspre el”. 
  Fătul mieu, rîmneşte blîndului şi dumnezeiescului bărbat, lui David, carele fu gonit din scaunul împărăţiei sale de fie-său Avesalom şi căuta să-l ucigă. Iar el nu să mînie pre dînsul, nici avu pizmă pre dînsul, nici îl blestemă, ci cîndu auzi că fu spînzurat de păr de un crac de copaci şi însăgetat, lui nu-i păru bine, nici să bucură, căci că i să cădea să să bucure de periciunea vrăjmaşului său; ci să urcă în casele cele înalte şi slobozi glas mare de plîngere şi zise: „O, fătul mieu Avesalume! Avesalume, fiiul inimii mele şi lumina ochilor miei, cine va da mie moarte pentru viaţa ta! Vai de mine, dragul mieu şi fiiul mieu cel iubit, Avesalume! Vai de mine ticălosul, cum perişi aşa degrab’ şi făr’ de veste, vederea şi privirea ochilor miei, Avesalume, fătul mieu!” Vezi dar că prorocul atîta iubiia <211r> pre vrăjmaşii săi, cît şi la moartea lor plîngea şi să olecăia. Iar de vei zice că au plînsu căci i-au fost fecior, pentru aceia l-au durut inima de dînsul şi l-au plînsu, iată că şi pentru Saul împărat aşijderea au făcut aceasta, cum am zis şi mai sus. Că, deaca auzi că fu părăsit de Dumnezeu şi ucis de păgîni, el îşi sparse hainele şi plînse de dînsul, iar cîndu veni cela ce-l ucisese şi spuse de moartea lui, el în loc să-i mulţumească şi să-l dăruiască, cum iaste [314] obiceaiul a face oamenii, mai rău să mînie şi porunci de-l uciseră şi pre el, zicînd: „Dacă vreme ce nu ţe-au fost frică, ce ai rădicat mîinele tale asupra unsului lui Dumnezeu, fie sîngele tău spre capul tău, că gura ta te-au pîrît, zicînd: „eu am ucis pre unsul lui Dumnezeu””. Şi cînd i să cădea să să veselească de uciderea vrăjmaşului său, atunci el zise unii slugi de ale sale de-i tăe capul celui ce ucisese pre Saul, vrăjmaşul său, şi zise: „Sîngele tău fie pre capul tău, că tu ai zis că ai ucis pre unsul lui Dumnezeu”. Şi în loc de a să bucura, el începu a vărsa lacrămi şi a plînge mult. Şi chemă pre toţi israilitenii şi făcu plîngere şi tînguire multă foarte <211v> pentru moartea lui Saul, vrăjmaşul său. 
  Vezi, fătul mieu, că prorocul acesta au fost iubit pre vrăjmaşii săi, şi în viaţa lor şi după moarte încă nu i-au batjocorit, ci cu cinste mare i-au plînsu. Iar tu, avînd pizmă, porţi mînie şi te mînii în zadar şi nu te mai părăseşti. Ci încai de acuma rîmneşte prorocului şi nu mai avea pizmă şi te părăseşte de mînie şi lasă iuţimea şi urgiia, cum au zis el, că iaste scris, de zice: „Omul mînios aţîţă vrajbă şi între cei împăcaţi pune mozavirie, şi dintr-aceasta să aţîţă pizma ca focul în trestie”. Drept aceia, fugi de mînie, care iaste rădăcina pizmei, şi nu avea vrajbă spre vecinul tău şi nu băga în seamă necazul, ci-ţi ado aminte de poruncile poruncitoriului celui de sus, care însuşi Dumnezeu le grăiaşte în Sfînta Evanghelie, de zice: „Să iubiţi pre cei ce v-au urît pre voi”. Că zice: „De veţi iubi pre cei ce vă iubescu, ce plată veţi avea?“ Şi în legea veche zice: „De vei afla boul vrăjmaşului tău rătăcit sau fieştece dobitoc, tu îl întoarce de-l du la stăpînă-său; iar de vei vedea asinul vrăjmaşului tău căzut, însărcinat povărîi care iaste pre dînsul, tu să nu treci şi să-l laşi, ci să-i ajuţi”. 
  Vezi, fătul mieu, <212r> că şi în legea veche zice să iubeşti şi să faci bine vrăjmaşilor, iar să nu le ţii pizmă, nici să le faci rău pentru rău. Aşijderea şi Solomon zice: „Să nu zici: „ce voi face vrăjmaşului mieu, numai ce-i voi plăti precum au făcut el mie”. Să nu fie aceasta, ci numai să-l laşi pre plata lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va fi ţie ajutoriu”. Acestea socoteşte, fătul mieu, şi nu-ţi lăsa inima să fie biruită de nişte lucruri blestemate şi de nimic, ca acestea, ca să nu [315] fii osîndit şi judecat cu robul cel rău şi ficlean, căruia îi ertă stăpînul pentru mila sa întunerece de talanţi, iar apoi el nu vru să-şi aducă aminte de mila stăpînului său, care-i ertase un întunerec de talanţi, ci nu vru să iarte pre vecinul său pentru 100 de bani. Pentru aceia auzi de la stăpînul său: „Rob ficlean, dar nu ţi să cădea şi ţie să milueşti pre fratele tău şi pre vecin, cum şi eu am miluit pre tine?” Decii pentru aceia ticălosul nu fu numai căzut de mila spăsitoriului, ci încă fu dat şi în muncă pentru datoriia aceluia întunerec de talanţi. 
  Vezi cît iaste de rea mînia şi urgiia şi pizma? Că aceste 3 sunt putreziciune <212v> şi stricare sufletului. Şi iaste mîniia ca un tată, iar urgiia ca o mumă, iar feciorul acestora iaste pizma, carea n-are Dumnezeu. Şi acestea suntu urîte lui Dumnezeu şi nu le poate vedea, iar cei cu inimile slabe şi neînţelepte suntu biruiţi de dînsele. Vai de mine, păcătosul şi pizmătariul, ce voi să fac cîndu ţiu mînie totdeauna şi nici într-un chip nu mă întorcu, nici mă părăsescu de aceste lucruri rele şi hiclene! Vai de mine, întunecatul şi împietritul cu inima, că zice Scriptura: „Inima împietrită îngreuiază durerile, iar cei păcătoşi adaogă păcate cătră păcate”. Vai de mine, protivitoriul şi mîniosul, că iar scrie şi zice: „Împrotivirea cuvintelor rădică toată răutatea şi pre acela va trimite Dumnezeu îngerul cel nemilostiv”. Iar tu, Doamne, nu mă lăsa să pieiu pînă în sfîrşit de cugetele cele hiclene şi de cumplita pizmă, ci pleacă inima mea cea slabă şi ticăloasă şi o întoarce dintr-aceste spurcăciuni scîrnave şi împuţite şi urîte şi-mi dăruiaşte inimă împăcătoare şi dragoste sufletească şi curată şi nevinovată, <213r> cum ai poruncit să facă celor ce te iubescu pre tine, Doamne. Şi-mi dă să gîndescu în inima mea de-a pururea dragostea ta, carea o ai cătră noi păcătoşii, şi pune într-însa frica ta cea dumnezeiască pre noi păcătoşii. Şi să te iubescu cu tot sufletul mieu şi cu toată inima mea, cu toată puterea, cum şi tu, Doamne, Dumnezeul mieu, m-ai iubit pre mine şi ai dat pre tine morţii pentru mine, stăpînul mieu. Că, împăcîndu-mă sau înaripîndu-mă eu cu aprinderea dumnezeirii tale, să cîntu şi să proslăvescu numele tău, cel ce iaste iubitoriu de oameni şi neurmat şi neapropiat, cu inima dreaptă. Pre tatăl şi pre fiiul şi pre duhul sfîntu, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. 

[316] <213v> XII. VORBA LUI IOAN NEAGOE VOIEVOD CĂTRĂ FIE-SĂUTHEODOSIE VOIEVOD ŞI CĂTRĂ ALŢI DOMNI, CARII VOR FI ÎN URMA LUI BIRUITORI ŢĂRII ACEŞTIIA, PENTRU PECETLUIREA CĂRŢII ACEŞTIIA. CĂ ACESTE CUVINTE SUNTU ÎN LOC DE PECEŢI CĂRŢII ACEŞTIIA. 

Slovo 25 
  Preaiubitul mieu şi dulce fiiu, cît am putut, am silit şi eu din cît am priceput şi am cunoscut din mila lui Dumnezeu şi am arătat ţie. Iar acum, fătul mieu, eu aşa te învăţ, să faci în urma mea sau şi pre altul, pre care va alege Dumnezeu din neam bun şi-l va pune păstoriu spre dumnezeiasca lui turmă, pre acela-l rog ca pre un frate al mieu să-l înţelepţească Dumnezeu şi să-l înveţe să-i fie milă de sufletul mieu, în urma mea. Că acum eu am părăsit toată avuţiia mea şi slava lumii aceştiia. Şi domniia mea să răsipi ca fumul, cînd îl bate vîntul cel repede, şi acum <214r> să nădăjduiaşte sufletul mieu numai pre mila lui Dumnezeu şi pre tine, alesul lui Dumnezeu şi al mieu iubit frate, ca să te înveţe Hristos Dumnezeu să fii milostiv sufletului mieu şi să-mi fii într-ajutoriu cu milosteniia într-această vreme de nevoie a sufletului mieu. Iar Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi fie ţie într-această lume cu milă, iar în ceialaltă să te învrednicească a fi cu domnii şi cu împăraţii cei buni şi credincioşi. Şi să să înmulţească aici sămînţa domniei tale, iar sufletul tău să înflorească ca chedrii Livanului şi ca crinul cel frumos întru împărăţiia ceriului, în vecii vecilor. 
  Deci de vei face milă pentru sufletul mieu, şi tu vei fi miluit, cum zice Sfînta Evanghelie: „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi”. Deptu aceia, oricarii să vor osteni şi va sili cu milostenie pentru sufletul mieu, acela va fi miluit de Dumnezeu şi eu voi mulţumi aceluia şi acela va lua plată întru împărăţiia ceriului. 
  Dreptu aceia, tu, fătul mieu, sau voi iubiţii miei domni şi fraţi, <214v> sau voi, boiarii miei, cîţi sunteţi într-acest veac, mari şi mici, bogaţi şi săraci, toţi vă chemaţi stăpîni caselor voastre; de aceia, tuturor cîţi sunteţi mă rog cu smerenie, fraţilor, să nu vă amăgiţi carea cumva într-această lume deşartă, că nu veţi afla nici o îndreptare şi nici o întemeiare într-însa, fără numai cît ne înşală şi apoi va să tragă cu pohtele ei. Ci să ne îmbrăcăm în dragostea cea noao a Domnului nostru lui Iisus Hristos şi pre dînsul să-l iubim cu tot sufletul, cum şi el pre noi încă mai vîrtos ne-au iubit. Că Dumnezeu n-are <317> alt lăcaş mai drag decît trupul omului, care el însuşi cu mîinele sale l-au zidit şi-i dede suflet viu şi iată că trăiaşte. Iar apoi iar acelaşi Dumnezeu care-l făcuse muri pentru dînsul şi-şi vărsă sîngele său pre cruce la Ierusalim, în zilele lui Pilat de la Pont. Pentr-aceia, fraţilor, să ne ferim, să nu greşim lui Dumnezeu niciodată în nimic, iar de vom greşi, din păcate suntem şi iar păcate facem. 
  Ci să cade, fraţilor, deaca vom greşi, îndată să ne întoarcem cu pocăinţă cătră Domnul nostru Iisus Hristos. Că robul cînd greşaşte şi face păcatul, <215r> într-acela ceas îl vede Dumnezeu că au greşit şi au umplut voia diavolului. Porunca şi legea Domnului nostru o am călcat, iar voia diavolului fu deplină; pre satana l-am veselit, iar pre Dumnezeu l-am întristat; pre ajutorii satanii i-am bucurat, iar pre îngeri şi pre toate puterile cele cereşti i-am schimbat în jale cu păcatul care am făcut. Dreptu aceia, fraţilor, de am şi făcut păcat, ce vom face? Numai să alergăm cătră Domnul nostru Iisus Hristos şi aă zicem: „Greşit-am, Doamne, Dumnezeul nostru, greşit-am şi am făcut rău înaintea ta, şi am călcat porunca ta, şi nu suntem vrednici să rădicăm ochii noştri în sus, şi să căutăm spre înălţimea ceriurilor, şi să vedem lăcaşul tău cel sfîntu, nici să ne chiemăm fii tăi. Ci n-avem pe altcineva cu milă, fără numai pre tine, carele eşti făr’ de păcate însuţi. Cătră tine scăpăm, Doamne, Dumnezeul mieu, să ne milueşti şi să ne curăţeşti de păcatele noastre”. Că Domnul şi Dumnezeul nostru nu iaste pizmatareţ, nici ţine mînie în veci, nici plăteşte noao după fărădelegile <215v> noastre, ce într-acel ceas va erta fărdelegile noastre. Şi Dumnezeul nostru să va veseli, iar satana să va ruşina; îngerii şi puterile cele cereşti să vor bucura, iar ajutătorii diavolului să vor ruşina. 
  Că ruga iaste ducere şi împreunare omului cu Dumnezeu, iar după tocmeala lumii iaste pohtire şi împăcare cu Dumnezeu, şi mumă şi apoi şi fată lacrămilor; păcatelor iaste curăţie, ispititurilor pod, întristăciunilor mîngîiare, răsboaelor sfărîmare; lucru îngerescu, hrana celor făr’ de trup, veacului ce va să fie veselie, lucru netrecut, izvor bunătăţilor, solie darurilor, prisoseala nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, săcure oceaianiei, arătare nădejdii, dăzlegare grijilor; bogăţie călugărilor, negîlcevitorilor comoară; slăbiciunea urgiei, arătare de pace; tocmire arătării, sol lucrurilor celor ce vor să fie, semnare slavei. Ruga cu adevărat iaste celui [318] ce să roagă judecată mai nainte încă decît judecata lui Dumnezeu care va să fie. 
  Vedeţi, fraţilor, cît iaste de bun şi de dulce Dumnezeul nostru şi iartă păcatele celui ce să <216r> întoarce cătră dînsul. Pentr-aceia, măcar deşi greşim, iar să nu lăsăm pre satana să să veselească în multă vreme de păcatele noastre care am făcut, nici să dăm locul nostru lui, nici să lăsăm să să împuţă ranele lui în trupurile noastre. Că de vom lăsa ranele lui cele putrede în trupurile noastre, nu să va împuţi numai trupurile, ci şi sufletul încă să va împuţi împreună cu trupul, căci că iaste o tăetură veche şi rea. Şi nu numai ce au vătămat trupurile noastre, ce şi pre alţii pre mulţi îngăduitori ai lui Dumnezeu i-au dăzlipit de faţa Dumnezeului celui viu. Dreptu aceia, fraţilor, deaca am greşit lui Dumnezeu, iar cătră dînsul să alergăm, ca să ajungem pocăinţă; că Domnul nostru iaste adevărat Dumnezeu şi mult milostiv şi chiamă pre toţi la sine şi nu mai alege. Ci cînd cade omul în păcate, iar Dumnezeu tot îl aşteaptă să să întoarcă cătră pocăinţă, ca să meargă duhul sfînt şi să să sălăşluiască iar într-însul şi să-şi facă lăcaş în trupul lui. Că deaca face omul păcatul, deacii nu mai poate duhul sfînt să lăcuiască <216v> într-însul, nici iar nu să îndură să să dăsparţă şi să fugă de la el. Pentraceia, fraţilor, pînă iaste Dumnezeu cătră noi cu mila sa, şi ne aşteaptă să ne pocăim, şi duhul sfînt nu să îndură să să dăspartă de noi, iar noi să grăbim să alergăm cătră dînsul cu pocăinţă, să nu dăzlupim pre duhul cel sfînt de la noi. Că cum iaste obiceaiul albinilor de lăcuescu în fagurii lor, carii i-au cîştigat iale, iar cînd li să adaoge fumul, iale nu pot răbda, ci fug din fagurii lor de fum (însă iar nu foarte să dăpărtează de cîştigul lor şi aşteaptă cîndai doar s-ar potoli acel fum şi să să întoarcă iar la locul lor, deacii deaca văd că să împuţinează fumul, iar să întorcu la lăcaşul lor, care au agonisit; iar deaca văd că iaste tot fum mult, cu multă jale şi obidă îşi năpustescu lăcaşul său), aşa şi duhul sfînt după greşalele noastre, tot ne aşteaptă, cîndai doară ne vom întoarce spre pocăinţă, ca să să întoarcă şi el iar în trupul omului, cum şi albinile la agoniseala lor. Iar deaca vede că nu ne pocăim, ci să umple trupul nostru de păcate, <217r> deacii el fuge de la noi, ca şi albinile de fum, şi cu multă jale şi întristăciune îl părăseşte. 
  Deci, fraţilor, să ne nevoim, să ne curăţim de păcate mai nainte pînă nu ni să umple trupul de acele păcate rele şi împuţite, să nu fugă duhul sfînt de tot de la noi, iar satana [319] să-şi bată joc de noi. Şi după păcatele noastre să nu facem oceaianie şi să mîniem pre Dumnezeu, să-şi pornească mîniia sa asupra noastră. Că deaca făcu Dumnezeu pre Adam şi pre Evva şi-i puse în raiu şi le dede toată hrana raiului şi-i învăţă cu dumnezeiasca şi cinstita lui gură să nu calce în veci porunca lui, şi le porunci zicînd din toţi pomii cîţi sunt în raiu să mănînce, iar din pomul care era prin mijlocul raiului, numai dintr-acela să nu mănînce, iar diavolul, deaca căzu din cinurile îngereşti, rădică pizmă şi coarnele sale spre porunca lui Dumnezeu şi spre neamul omenescu. Şi să chibzuia cum va putea face să gonească făptura lui Dumnezeu, adecă să scoaţă pre Adam şi pre Eva din rai. Şi iată să îmbrăcă în chip de şarpe şi şarpele <217v> să apropie de Evva şi-i şopti la ureche şi-i zise: „Căci nu mîncaţi din pomul carele iaste prin mijlocul raiului?” Iar Evva răspunzîndu, zise: „Noao aşa ne-au poruncit Dumnezeu, să nu mîncăm dintr-acest pom”. Şarpele iară-i zise: „De-aţi fi mîncat din pomul carele iaste prin mijlocul raiului, aţi fi fost şi voi dumnezei vii, cum iaste şi Dumnezeu şi aţi cunoaşte binele şi răul”. Iar Eva nu pricepu că sunt cuvinte înşălătoare şi amăgitoare, ci să înşală cu cuvintele lui şi merse la Adam şi-i zise: „Spusu-mi-au şarpele şi au zis că de vom mînca dintr-acest pom ales, carele iaste prin mijlocul raiului, vom fi dumnezei ca şi Dumnezeul nostru”. Deacii şi Adam nu-şi conteni cugetul şi mintea, ci iubi şi el acele cuvinte înşălătoare, ca să fie şi el protivnic Dumnezului nostru, şi gîndiră să mănînce dintr-acel pom. Şi făcură atunci 2 păcate foarte mari: unul, căci că călcară porunca lui Dumnezeu, iar altul, căci că vrură să fie şi ei protivnici Dumnezeului nostru, ca să mănînce dintr-acel pom fără porunca lui Dumnezeu. Şi cum mîncară, îndată să văzură amîndoi goli. Şi într-acel ceas pricepu Dumnezeu călcarea lor, şi <218r> merse la dînşii şi-i cheamă şi le grăi cu blîndeţe şi-i păru rău şi-i fu milă de dînşii, căci au greşit şi au călcat porunca lui, iar voia satanii o au umplut. Şi cu umilinţă le zise: „Adame, Adame, unde erai?” Iar Adam răspunse şi zise: „Iată, Doamne, eu sunt aici, ci nu putem să ne arătăm la tine şi să te vedem, că suntem goli”. Dumnezeu le zise: „Dar eu n-am făcut pre voi goli? Dar voao cine v-au poruncit să vă vedeţi goliciunile voastre? Ci însă căci ai mîncat din pomul care iaste prin mijlocul raiului şi ai călcat porunca mea şi ai făcut hicleşug înaintea mea, pentru aceia ai văzut goliciunea ta. Şi pînă atuncea tot îl întreba Dumnezeu blîndicel, [320] că încă nu-şi pornise Dumnezeu mîniia şi urgiia asupra lor, ci aştepta Dumnezeu cîndai doar va zice Adam: „Doamne, ce voi să fac? Greşit-am!“ Şi să-l iarte. Iar el, deaca greşi, nu să făcu vinovat lui Dumnezeu şi să zică „gre-şit-am, Doamne”, ci zise: „Doamne, pînă fuiu eu singur în raiu nu greşii ţie, ci deaca mi-ai dat în raiu soţie pre Eva, ia m-au înşălat şi am mîncat din pomul acesta”. Şi în loc de smereniia, care-l întrebase Dumnezeu cu blîndeţe, <218v> el nu să vinovăţi şi să zică, „greşit-am, Doamne”, ci iar băgă vina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nici de aceia nu-şi vărsă mîniia spre dînşii, ci chemă pre Eva şi cu multă blîndeţe şi zise, ca doară încai s-ar vinovăţi ia şi să zică că au greşit, şi să-i iarte. Şi o întrebă Dumnezeu pre ia, zicîndu-i: „Evo, cine te-au înşălat, de-ai mîncat din pomul carele iaste singur în mijlocul raiului?” Iar Eva zise: „Doamne, eu în nimic n-am greşit ţie. Ci ai băgat şarpele cu noi ţn raiu, şi apoi el au eşit afară şi iar au întrat înlăuntru, în Edem, şi ne-au adus cuvinte înşălătoare de la diavolul şi el ne-au înşelat. Iar de aş fi fost numai eu cu Adam, n-aş fi greşit ţie”. Într-acestaş chip nici Eva nu vru să să vinovăţească lui Dumnezeu şi să ia ertăciune de la dînsul, ci iar puse vina asupra lui Dumnezeu, pînă ce-şi porni Dumnezeu mîniia sa spre dînşii şi-i scoase din raiu, cu mare urgie, pentru nesmereniia lor, căci nu să smeriră şi să ia de la Dumnezeu ertare pînă îl întrebă cu blîndeţe şi pînă nu-şi porni mîniia sa pre dînşii. Deacii, deaca să mînie Dumnezeu pre dînşii, îi blestemă şi le zise: „O, Adame, <219r> călcat-ai cuvîntul mieu, pentru aceia-ţi zic: pînă nu vei vedea ghimpi de mărăcini şi de măceşi în palmele tale, pîn-atunci să nu guşti din bunătăţile pămîntului”. Şi fu aşa şi încă nu fu atîta dăstul, ci deaca muri Adam, el merse în puşcăriile iadului. Deci Dumnezeu iar să milostivi spre dînsul şi pentru dragostea lui dede-ţi faţa lui cea luminată spre lovire de palme; pentru mila lui Adam luo faţa lui scuipire ruşinoasă de la necredinciosul şi nemulţumitoriul neam. Şi pentru Adam Hristosul mieu, ai fost dus la judecată înaintea Caieafei. O, minune, robul şădea, iar împăratul sta în picioare! Anna ocăra pre împăratul ceriurilor, iar el să smerea. Pentru Adam te-ai înălţat pre cruce şi pentru dînsul te adăpară cu oţet şi cu hiiare. Pentru Adam ai luat piroane prin palme şi cînd te împunseră cu suliţa prin coaste, Doamne, atuncea eşi sînge şi apă şi să boteză capul lui Adam. Şi zise aşa Dumnezeu: „O, Adame, dentîi te făcui din tină cu mîinele mele şi-ţi dedei suflet din gura mea şi [321] vieţuişi; iar acum a doao oară, iar te <219v> răscumpăr din puşcăriile iadului cu sîngele mieu. Că pentru călcarea şi neascultarea ta toţi drepţii merseră în puşcăriile iadului, iar pentru sîngele mieu eşiră toţi din iad şi intră întru împărăţiia ceriurilor”. 
  Vedeţi, fraţilor, cît iaste de mare mila lui Dumnezeu, cum greşi Adam şi iar îl ertă Dumnezeu? Că de ar fi grăbit Adam după greşala ce au greşit întîi, încă de atunci l-ar fi iertat Dumnezeu. Vedeţi, cîţi ghimpi de mărăcini şi de măceşi au luat mîinile lui, şi după moartea sa încă zăcu în iad sufletul lui 4603 de ani, iar numai de ar fi grăbit cîndu îl întreba Dumnezeu şi să fie zis „greşit-am, Doamne”, el n-ar fi căzut într-atîta muncă şi răutate, nici Dumnezeul nostru n-ar fi pătimit atîtea munci, ci încă atuncea i-ar fi ertat greşala şi l-ar fi pus iar în raiu, ca şi pre Petru, mai marele apostolilor. Că el, deaca cunoscu păcatul său, că au greşit şi s-au lepădat de Dumnezeul său, nu zăbovi ca Adam, ca să nu-şi pue Domnul mîniia pre dînsul, ci într-acela ceas plînse cu amar şi zise aşa: „Greşit-am înaintea ta, Doamne, Dumnezeul mieu, greşit-am <220r> şi am făcut hicleşug înaintea ta, căci m-am lepădat de tine”. Deaciia, Dumnezeu într-acel ceas îl ertă şi-l puse mai marele apostolilor şi-i dede şi cheaia împărăţiei ceriurilor pre mîna lui, pentru căci grăbi cătră pocăinţă, şi-i zise: „Petre, orice vei lega pre pămînt fi-va legat şi în ceriu”. 
  Văzuşi cum au dat Dumnezeu lui Adam tot raiul şi-i zise: să fie biruitoriu preste tot raiul, iar numai din pomul care-i poruncise să nu mănînce? Într-acesta chip au dat Dumnezeu şi noao. Lui Adam i-au dat hrana raiului, iar noao ne-au dat dulceaţa pămîntului într-această lume şi din sporiul ei să ne hrănim. Şi ne opreşte şi pre noi să nu mîncăm de cele ce nu plac lui Dumnezeu, şi ştim şi noi cu adevărat care plac lui Dumnezeu şi care nu-i plac şi care porunci sunt preste voia lui. Deci carele dentru noi va umbla în voia lui, şi Dumnezeu încă va umplea pohta sa; iar cel ce va greşi dintru noi şi va călca poruncile lui Dumnezeu, unuia ca acestuia nu i să va umplea pohta de la Dumnezeu, ci încă îl va munci şi îl va căzni şi mai rău decît pre Adam. Pentr-aceia şi noi, fraţilor, deaca facem păcatul, <220v> să nu zăbovim cu pocăinţa, pînă nu porneşte Dumnezeu mîniia sa spre noi. Că de-l vom lăsa să să învechească în noi, el va face rană în sufletele noastre şi cu multă greutate de abia-l vom curăţi. Şi cum facem păcatul, îndată să alegrăm cu pocăinţă cătră Dumnezeu, [322] cum şi apostolul grăbi, şi să plîngem cu lacrămi ca şi el. Că Dumnezeu iaste milostiv şi nu să mînie pînă în sfîrşit, nici va ţinea pizmă în veci, ci ne va erta, cum au ertat şi pre apostol. 
  Drept aceia şi tu, fătul mieu, sau alt domn carele va alege Dumnezeu, sau din boiarii cei mari, sau din cei mici, sau din cei bogaţi, sau din cei săraci, să ne învăţăm, fraţilor, să facem de-a pururea mila lui Dumnezeu şi să îngăduim lui. Că Domnul Hristos vezi cît bine şi cîtă smerenie au făcut pentru noi, iar noi pentru dînsul ce am făcut? De aceia, cînd ne va chema Dumnezeu cătră sine, ca să vedem faţa împărăţiei sale cea luminată şi noi n-am făcut nici o bunătate de ale lui, ce ne va fi atunci? Ci încai de acum să nu ne lenevim pentru slăbiciunea noastră şi pentru domolniciia noastră, care niciodată voia lui Dumnezeu n-am făcut. Însă iar, tot să ne nădăjduim <221r> spre mila lui Dumnezeu, că el iaste mult milostiv şi oricine va merge cătră dînsul, nici într-un chip nu să va dăpărta de acela. 
  Pentr-aceia şi pre voi, ori pre care va alege Dumnezeu şi-l va pune să fie păstor turmei sale, să fiţi blînzi spre turma lui Hristos şi cu multă frică şi smerenie să o paşteţi, ca să aveţi cu ce vă arăta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, cum şi David împăratul şi prorocul fu blînd şi smerit şi îngăduitoriu lui Dumnezeu. Pentr-aceia zise Dumnezeu: „Aflaiu pre David bărbat după inima mea”. Aşijderea şi voi, de veţi fi blînzi şi buni şi smeriţi, blîndeţele lui David să va pogorî spre voi. Şi să fiţi înţelepţi şi chibzuiţi de nu mai mult, încai ca albinile. Că vedeţi că albina cît iase din uleiul ei şi umblă prin flori de-şi agoniseşte mannă şi hrană cu multă osteneală, că tot cîştigul şi agoniseala ei din flori iaste, însă nu din tot feliul de flori. Că de ar fi aducînd manna ei din tot feliul de flori, n-ar fi fagurii ei aşa de dulci; ce den toate florile alege care sunt mai dulci, de adună agoniseala sa dintr-însele. <221v> Pentr-aceia şi fagurii ei sunt atîta de dulci şi în toată vremea să îndulceşte de dînşii, şi nu numai albina, ci şi alte făpturi ale lui Dumnezeu. 
  Aşijderea şi domnul care iaste ales şi unsu lui Dumnezeu, aceluia-i sunt slugile ca şi florile. Deci, de va priimi domnul toate cuvintele lor, şi cele bune, şi cele rele în inima sa, niciodată nu i să va îndulci inima, cum şi fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi sfrînsu mannă din toate florile, şi din cele dulci, şi din cele amară; ci de cele amară ia să fereşte, iar din cele buni şi dulci ia. Pentr-aceia sunt fagurii aşa de dulci. [323] Vezi şi socoteşte, o, ticăloase ome, ce iaste albina, cum să socoteşte şi să fereşte şi nu să pune pe florile cele amară, fără numai pre cele dulci şi îşi ia dintr-acelea hrană! Dară omul, carele iaste domn şi ales de Dumnezeu şi pus stăpîn preste toate lururile şi făpturile, şi iaste cu minte şi cu socoteală şi însufleţit şi va să dea seamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu, iar noi n-am avut atîta chibzuială, măcar ca o albină, să cunoaştem <222r> ce iaste dulce şi ce iaste amar. Ce cîte cuvinte auzim de la oameni, şi bune, şi rele, noi nu le alegem care sunt dulci şi care sunt amară, ce cu toate ne umplem inima, şi să află într-însele mai multe amară decît dulci. Pentraceia zice şi Scriptura că „vorbele şi cuvintele cele rele strică obiceiurile cele bune”, care în toată vremea amărăscu inimile noastre şi nu numai ale noastre, ci şi ale altora a mulţi, carii sunt supt biruinţa noastră. Dreptu aceia, să cade să fie domnul cela ce-l va fi ales Dumnezeu şi-l va fi unsu spre domnie. Iar de nu să va smeri, nici să va pleca lui Dumnezeu, zice Sfînta Scriptură: „Cel ce să va înălţa, acela să va smeri, iar cel ce să va smeri, acela să va înălţa”. Aşijderea şi domnul carele va vrea să cunoască că un Domn iaste mai mare, carele au făcut ceriul şi pămîntul, şi să să smerească înaintea lui, acela să va înălţa; iar domnul carele nu să va smeri înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-l va smeri pre dînsul, ca şi pre Adam. Că el, ce domnie era în mîinile lui? Iar apoi ce fu? Dar cum nu fu domnie mare în mîinile lui, cînd Domnul nostru Iisus Hristos era tot cu dînsul şi-i dede raiul în mîna lui, şi cu raiul <222v> îi dede 7 bunătăţi? Iar Adam, pentru nesmereniia lui, ce pierdu întîi? Întîi pierdu că-şi întoarse Dumnezeu faţa sa de cătră dînsul în mînie. A doao ce pierdu? Pierdu acele 7 bunătăţi şi le luo Dumnezeu de la dînsul. A treia ce păgubi? Păgubi hrana raiului. Adam, pentru nesmereniia lui, scoase-l Dumnezeu şi-l smeri din cinstea şi domniia lui care i-o dedese. Iar fericitul Iov, zăcînd în gunoi gol şi dăspuiat şi cu multe bube, şi-l mînca viermii, el tot mulţumiia lui Dumnezeu şi zicea: „Mulţumescu-ţi, Doamne, Dumnezeul mieu, mulţumescu-ţi, că gol m-am născut din pîntecele mîne-mea!“ Şi într-acesta chip, Adam din biruinţa şi puterea sa să smeri, iară Iov, cu smereniia sa, să înălţă din gunoi. Aşijderea şi domnul carele nu să va smeri într-această lume şi într-acestu veac şi nu va împărţi judecată dreaptă robilor lui Dumnezeu şi fără făţărnicie. Că măcar împărat, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, toţi pre o cale vom să mergem la judecata lui [324] Hristos şi să stăm înaintea lui. Şi atunci nu să va cunoaşte nici domn, nici împărat, nici boiariu, nici bogat, nici sărac, ci toţi vor sta fieştecare cu lucrurile <223r> sale, măcar bune, măcar rele. Deacii cu ce măsură vom fi împărţit noi aici oamenilor dreptatea, cu aceia şi noao ni să va măsura. Cum şi în Sfînta Evanghelie zice: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceia vă să va măsura”. De aceia, de ne vom smeri noi lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne va înălţa. Iar domnul cela ce să va ţinea mare cu puterea sa şi să va trufi şi-i să va părea că nu iaste nimini ca dînsul, dar unul ca tine, o, ticăloase, cînd nu iaste întru tine puterea celui de sus? Sau cel ce să laudă şi să nădăjduiaşte spre puterea sa şi zice: „Puternic sunt eu, şi pentru puterea mea pre nimeni nu bag în seamă!” O, ticăloase ome, dar cum eşti tare şi puternic cînd pre Dumnezeu l-ai mîniat şi de tăriia cea cerească te-ai lipsit? Ci deaca te-ai lipsit de acestea de toate, dar ce te mai ţii bogat şi tare şi puternic? Sau zici: „Bogat suntu, cît nu iaste altul ca mine în lume”. Dar cum te vei chema bogat, cînd de bogăţiia şi de bunătăţile raiului, care-ţi era gătite în veci, tu te-ai lipsit de dînsele în veci? Dar acum ce bogat eşti? Sau de te vei îmbrăca în haine de frînghie, împodobite cu aur şi cu mărgăritariu şi cu pietri scumpe <223v> şi vei căuta la dînsele şi te vei vedea împodobit bine şi frumos, şi vei zice: „Nimeni nu iaste ca mine” şi te vei umplea de bucurie şi de veselie, iar trupul ţi l-ai spurcat, şi duhul sfînt s-au depărtat de la tine? Dar cum poţi să te bucuri şi să te veseleşti, cînd duhul cel sfîntu nu lăcuiaşte întru tine, ci au rămas trupul tău pustiiu, ca o casă cînd o părăseşte stăpînă-său? Că tot omul, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, de-ar dobîndi toată lumea şi deaca-şi va piiarde sufletul, deacii ce folos îi iaste? Ci numai „fericit bărbatul carele n-au mersu în sfatul necredincioşilor, şi pre scaunul pierzătorilor n-au şăzut, şi în calea păcătoşilor n-au stătut, ci în legea Domnului au fostu voia lui şi în legea lui să va învăţa ziua şi noaptea”. Şi-i va fi gîndul şi cugetul tot la Dumnezeu. Că acela cu Dumnezeu iaste şi Dumnezeu cu dînsul! Deacii cu cel ce iaste Dumnezeu, acela iaste puternic, că puterea celui de sus lăcuiaşte într-însul. Şi acela iaste bogat, căruia-i iaste dată împărăţiia ceriului şi hrana raiului. Şi acela iaste dăruit căruia îi iaste dăruită de la Dumnezeu <224r> faţa sa cea luminată, să să lumineze ochii lui văzîn-d-o de-a pururea. [325] Şi unuia ca acestuia i să cade să să veselească, carele va umplea voia lui Dumnezeu şi trupul său şi-l va păzi în curăţie, că într-acesta să va pogorî duhul sfînt şi să va sălăşlui într-însul şi va fi tot cu dînsul. O, cît iaste de bine a fi tot cu Dumnezeul nostru şi să lăcuim cu el şi să să sature privirea noastră pururea de vederea feţii Domnului nostru, şi să ia inima noastră îndulcire şi veselie de la cîntările cele multe şi în multe feliuri ale îngerilor, care în veci niciodată nu vor trece adevărat. 
  Iată fraţilor, că eu cît mă putui pricepe despre o parte, eu m-am silit pentru voi şi v-am scris. Iar de voi fi greşit ceva întraceastă scrisoare a mea, voi, fraţii miei, să mă ertaţi, ca să iarte şi Domnul Dumnezeu sufletele voastre. Căci că scrisoarea aceasta o am săvîrşit, ci acum trebue să să lege de dînsa şi pecete, pentru că cartea care iaste pecetluită, aceia să crede. Iar eu, însă am socotit că de la Adam pînă acum au fost mulţi împăraţi şi mulţi domni, şi multe feliuri de cărţi s-au făcut şi au scris şi le-au pecetluit <224v> cu peceţi iar apoi toate au trecut ca roao cea de dimineaţă şi acum nimic nu să cunoaşte de acei împăraţi şi de acei domni mari şi puternici de atunci, nici de ei, nici de peceţile lor, făr’ numai lucrurile cele bune ce vor fi făcut în viaţa lor acelea nu vor peri în veci. Pentr-aceia şi eu socotiiu şi văzuiu că după puţinea vreme şi eu voi să mă petrec din lumea aceasta, şi peceţile mele vor să să strice. Drept aceia n-am legat pecete. Iar de va fi cuiva necaz şi dosadă, căci n-am legat pecete de această scrisoare, voi să ascultaţi şi să vă spuiu carea iaste pecetea drepţilor, cea de veselie şi de bucurie, iar noao păcătoşilor cu multă plîngere şi cu mare jale şi nevoe cîndu va veni fiiul omenescu cu slava sa şi toţi sfinţii îngeri împreună cu dînsul. Atunci va şădea pre scaunul măririi lui, şi să vor aduna înaintea lui toate limbile, şi va dăspărţi pre unul de altul, cum dăsparte păstoriul oile din capre, şi va pune oile despre dreapta, iar caprele dăspre stînga. Atuncea va zice împăratul celor despre dreapta lui: „Veniţi, blagosloviţii părintelui <225r> mieu, de moşteniţi împărăţiia care iaste gătită voao încă din-ceputul lumii. Că am flămînzit şi mi-aţi dat de am mîncat, însetoşat-am şi m-aţi adăpat, strein am fost şi nu m-aţi dus în casele voastre, gol am fost şi m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi m-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la mine!” Iar drepţii vor zice: „Doamne, cînd te-am văzut flămîndu şi te-am săturat, sau setos şi te-am adăpat? [326] Cînd te-am văzut strein şi te-am dus în casele noastre? Sau cînd te-am văzut gol şi te-am îmbrăcat, şi cînd te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la tine?” Iar împăratul, răspunzîndu-le, va zice: „Adevărat grăescu voao, că pentru căci aţi făcut unuia din ceşti mai mici, mie aţi făcut”. Atuncea va zice şi celor ce vor fi de-a stînga lui: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel de veci, care iaste gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămînzit şi nu mi-aţi dat să mănîncu, însetat-am şi nu m-aţi adăpat, strein am fost şi m-aţi dus în casele voastre, gol am fost şi nu m-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat”. Deacii şi aceia vor răspunde şi vor zice: <225v> „Doamne, dar cînd te-am văzut flămînd şi setos, strein sau gol, sau în temniţă şi nu ţe-am slujit?” Iar el le va răspunde zicînd: „Adevărat zic voao, căci n-aţi făcut unuia din ceşti mai mici, mie n-aţi făcut”. Şi aceştea vor merge în munca cea de veci, iar cei drepţi în viaţa cea de veci. 
  Vai de noi atunci, fătul mieu şi voi, fraţilor, vai de noi, cînd să vor dăspărţi ochii noştri de la faţa Domnului nostru cea dulce şi-şi va întoarce Dumnezeu cătră noi dosul cu mînie, şi ne va dăpărta de la dînsul, şi nu vom mai vedea faţa lui în veci! Iar cei drepţi vor lua viaţa cea de veci, care nu să va trece niciodată, iar noi vom lua munca cea de vecie, care iar în veci nu va trece. Cei drepţi în bucurie, iar noi în tristăciune; cei drepţi vor merge în lumina cea cerească, cu multă veselie şi părere bună, iar noi vom merge în temniţile iadului cele întunecate, cu multe jale şi plîngere şi vaete. Cei drepţi vor merge în mirosul cel bun al raiului, iar noi vom merge întru împuţiciunile iadului. Cei drepţi vor merge în rai, ca să înflorească într-însul ca crinul în veci, iară noi vom rămînea ca nişte pleave, iar şi <226r> în focul cel nestinsu vom fi arşi. Drepţii vor şădea la masa carea şi-o au gătit cu osteninţă lor şi vor lua multe cîntece îngereşti şi să vor veseli în inimile lor cu bucurii sufleteşti, care sunt nespuse şi netrecătoare niciodată, iar noao ni să vor pune mese de foc nestinsu, şi atunci să vor înfricoşa sufletele noastre de iadul care iaste plin de plîngeri şi de vaete. Şi cei drepţi neîncetat să vor bucura şi să vor lumina de faţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar noi în toată vremea ne vom întuneca de faţa satanii. Cei drepţi să vor îndulci de faţa Dumnezeului celui bun şi milostiv şi necontenit îi va mîngîia şi-i va veseli, iar noi vom rămînea făr’ de Dumnezeu. Deacii tu, fătul mieu, şi voi, fraţilor, deaca vom rămînea de faţa cea luminată şi dulce a Dumnezeului nostru, atunci ne vom chema săraci şi [327] dosădiţi, şi cîte lacrămi şi suspini şi olecăiri ne vor împrejura într-acel ceas şi acel plînsu de atunci, cui vom plînge sau ce folos vom avea de dînsul? Au doar ne vom înfolosi de faţa satanii cea groaznică <226v> şi întunecată? Sau ne va face el vreun bine? 
  Vedeţi, fraţilor, ce grijă şi ce întristăciune va fi cînd să va dăspărţi robul de faţa stăpînă-său cel dulce şi bun? Deci, de vreme ce socotim noi că vom să avem mare jale şi întristăciune cînd vom fi dimpreună lăcuitori cu chipul şi cu faţa satanii cea scîrnavă şi groaznică, noi să ne îmbrăcăm în îndulcirea Dumnezeului nostru şi să îndrăgim acea faţă luminată a lui Hristos, Domnul nostru, şi lui neîncetat să-i lucrăm. Că lacrămile noastre numai aici într-această lume suntu de folos pînă suntem vii, iar după moarte noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu. Că cei morţi nu cred, cei morţi nu mărturisescu, cei morţi nu lucrează, celor morţi nu să va dăscoperi nici o taină; cei morţi nu fac sfaturile cele bune şi înţelepte, cei morţi nu pot lua plată. Mortul nebotezat şi mai nainte de judecată să judecă. Iar cei vii şi cei sănătoşi, aceia vor lăuda pre Dumnezeu. Dreptu aceia, fraţilor, să ne nevoim să lucrăm lui Dumnezeu pînă suntem vii, ca să nu să apropie vremea şi să ne <227r> afle nelucraţi lucrurile lui Dumnezeu. Că deaca ne va apuca acea vreme fără îndreptare, deacii ce răspunsu vom da atunci Dumnezeului nostru? Au doar vom zice că n-am avut besereci, sau n-am avut proroci, sau n-am avut mucenici? Dar scripturile cele dumnezeieşti au n-am avut? Lucruri sufleteşti au nu sunt? Căci dar şădem aici în zadar? Au nu vedeţi că soarele face umblarea sa? Au nu vedeţi luna slujind celui ce o au făcut? Au nu vedeţi făptura slujind făcătoriului său? Au nu vedeţi toate stihiile lucrînd, fieştecare precum îi iaste tocmeala şi pre ce iaste făcută? Dar voi, căci şădeţi în zadar dosădindu-vă firea voastră, căci vă potriviţi idolilor celor morţi, au nu aveţi ochi să vedeţi frumuseţile făpturii şi să cîntaţi celui ce au făcut făptura? N-aveţi gură şi limbă să vă dăşteptaţi spre lauda şi spre mărirea cuvintelor celor ce-s spre dînsul? Au nu aveţi mîini, să le tindeţi spre milostenie? Picioare n-aveţi, să alergaţi cătră cărările facerii de bine? Căci şădeţi aici toată ziua în zadar, pînă cîndu vă apăraţi de stăpîniia mea? Iar ei ziseră lui, că pre noi nimeni nu <227v> ne-au luat. Dar cum vom putea zice: „Nu ne-au luat nici ne-am priiuit nimini”? Că cuvîntul mîntuitoriului nostru, cum zice în Sfînta Evanghelie şi totdeauna mărturisindu-ne, zice: „Cel ce va vrea să intre să lucreze în [328] viia mea, sau în ceasul dentîi, sau la ceasul al şaselea, sau la ceasul al noaolea, sau la ceasul al unsprăzecelea, tot va lua plată“. Pentr-aceia şi la noi, fraţilor, măcar dă ne-am şi lenevit şi de cuvîntul Dumnezeului nostru n-am grijit şi n-am grăbit să intrăm la lucrul Domnului în ceasul cel dintîi, după porunca lui, iar pînă stă sărbătoarea, noi încai de la al unsprezecelea ceas să grăbim să întrăm, că Domnul nostru iaste mult milostiv, pentr-aceia ne va milui şi pre noi. Că cît iaste de bună pocăinţa care o va face omul cătră Dumnezeu, că iaste ca şi a celor dentîi! Că vor fi mulţi din cei dintîi apoi, şi din cei de apoi întîi. 
  O, fraţilor, vedeţi cît iaste de bun Domnul Dumnezeul nostru? Cum puse pre noi, ceşti de apoi, cu cei dintîi! Şi osteneala nu iaste tot într-o potrivă, iar plata într-o potrivă. Durerea neîntocma, iar îndăstulirea întocma. Nevoinţele nu tot într-un chip, iar slava într-un chip. Ceşti de apoi, numai un ceas făcură. <228r> Un ceas plînse muiarea cea curvă şi-şi dărăpănă părul care rău şi-l împletise, şi sărutîndu picioarele tale Doamne; şi aduse ţie mirul cel cerescu, mir pămîntescu; şi o dăruişi cu dar ca acela, să fie fată ţie. Un ceas alergă cătră tine tîlhariul, cînd te văzu răstignit pe cruce, zicînd: „Adu-ţi aminte, Doamne, de mine, cînd vei veni întru împărăţiia ta”. Şi numai pentru acest cuvîntu îi dăschiseşi raiul. Pre Pavel, gonitoriul, căci plînse un ceas, făcuşi-l ca evanghelist. „Ceşti de apoi numai un ceas au făcut, şi i-ai făcut întocma cu noi, carii am răbdat greutatea şi zăduhul zilii?” Dar iubitoriul de oameni Dumnezeu ce zice unora ca acestora? Că răspunse unuia dintr-înşii şi-i zise: „Priiatene, nici o nevoie nu-ţi fac, că eu în tot ceasul sunt gata să rabdu greşalele zidirii mele, care o am iubit, şi în toată vremea aştept, deaca au greşit, să să pocăiască. Şi cel ce va veni cătră mine cît de puţin nu-l voi goni de la mine”. Iată, fraţilor, vedeţi că totdeauna ne mărturiseşte Domnul nostru şi zice că cel ce va merge cătră dînsul, nu-l va goni de la el. Pentr-aceia şi noi să ne nevoimu, <228v> pînă iaste tîrgul să tîrguim. Că deaca să va sparge tîrgul, decii nu vom mai afla nimic să ne cumpărăm; ci pînă ne iaste tîrgul la mînă, noi să cumpărăm. Să iubim pre Dumnezeu cum să cade şi în toată vremea să facem lucrurile cele bune carele plac lui, că acesta iaste tîrgul. Şi pînă nu apune soarele, că deaca va apune soarele, decii nimic nu vom putea lucra de cele ce plac lui Dumnezeu. Ce să ne nevoim, fraţilor, înaintea Dumnezeului [329] nostru pînă nu apune soarele din ochii noştri. Că de-acii nu vom putea întra în ograda Dumnezeului nostru. Că aşa s-au îndărăcnat şi s-au lenevit şi cele 5 fete şi n-au vrut să lucreze lui Dumnezeu şi nu ş-au cumpărat untdelemnu pînă au fostu tîrgul. Pentr-aceia le încungiurară întunerecul neîndreptate şi făr’ de untdelemnu. Şi cerşură untudelemnu de la celelalte 5 fete, care era acolo, şi ziseră aşa: „Voi aţi lucrat lui Dumnezeu şi aţi umplut voia lui şi pînă au fost tîrgu voi v-aţi cumpărat untdelemn, iar noi n-am lucrat lui Dumnezeu, nici n-am umplut voia lui, şi pînă au fost tîrgul noi nu ne-am cumpărat untdelemnu. Ci iată că ne-au încungiurat întunerecul. Ci ne daţi şi noao din untuldelemnu al vostru, să ne aprindem candilile, <229r> ca să lumineze şi ochii noştri într-acest întunerec”. Deacii acele 5 fete înţelepte răspunseră celor nebune şi le ziseră: „Dar de nu ne va ajunge acest untudelemnu şi noao şi voao? Ci păsaţi la cei ce vîndu şi vă cumpăraţi”. Iar iale, deaca merseră la tîrgu, tîrgul fu spartu, şi nu aflară să-şi cumpere untdelemnu, să-şi lumineze luminile lor, ci le încungiurară întunerec foarte cumplit şi le încuiară porţile ceriului. Deacii iale strigară de-ntunerec şi ziseră: „Doamne, Doamne, dăşchide-ne!” Iar ginerile răspunzîndu zise: „Adevărat vă grăescu, că nu vă ştiu cine sunteţi”. 
  Pentr-aceia, fraţilor, să ne nevoim pînă avem vreme, ca să nu ne apue soarele şi să nu fim întraţi întru împărăţiia ceriului şi să nu ne încungiure întunerecul, ca si pre cele 5 fete nebune, şi să strigăm din ’tunerec, cînd să vor încuia porţile cele cereşti şi soarele va apune. Să ne temem să nu se vatăme inima noastră, auzind cuvîntul acela carele au zis cele 5 fete nebune, ci să cădem cătră Dumnezeu cu smerenie mai nainte, pînă nu vor fi porţile cereşti <229v> încuiate şi pînă grăiaşte Dumnezeu cătră noi cu blîndeţe şi cu multă umilinţă ne întreabă şi zice: „O, zidirea mea, eu am făcut pre voi din pămînt cu mîinile mele şi v-am dat suflet din gura mea, şi aţi fost vii. Pentru dragostea voastră, zidirea mea, eu vărsai sîngele mieu. Pentru Adam sîngele mieu să vărsă, iar trupul cel căzut a lui Adam să rădică şi firea lui Adam cea întunecată o schimbaiu, şi nu numai a lui Adam, ci a toată zidirea mea, care mă va iubi şi au fost din rădăcina lor, care o am izbăvit eu şi pre voi, pre toţi, de faţa satanii cea scîrnavă şi spurcată. Şi v-am dăruit faţa mea cea luminată, ca să vă luminaţi de dînsa toţi în toată vremea. Şi totdeauna eu aşteptu carele va vrea să vie cătră mine să să îndulcească pururea de faţa mea. Iar voi, cu voia voastră înşivă, vă daţi în faţa satanii. [330] Faţa mea nu o aţi iubit, iar faţa satanii o aţi iubit. Crez, eu v-am izbăvit de faţa satanii, dar acum cine v-au sfătuit să luaţi iar întunerec de la faţa lui? Faţa mea nu o aţi iubit, iar faţa călcătoriului mieu şi a vrăjmaşului vostru voi o aţi iubit. Eu v-am gătit voao <230r> raiul mieu şi v-am dăruit cununi vecinice, împletite, iar voi, făptura mea, căci n-aţi venit la raiul mieu şi să luaţi cununile care vă le-am gătit voao şi să lăcuiţi cu dînsele. Ci, în locul raiului mieu, voi aţi luat puşcăriile iadului. Că eu n-am gătit voao, făptura mea, puşcăriile iadului, ci le-am gătit satanii şi îngerilor lui. Dar voi căci aţi lăsat pe mine şi raiul mieu şi-aţi mersu în iad, care au fost gătit diavolilor. Că ştiţi că voao am gătit raiul mieu şi vă l-am dăruit. Şi masa mea cea dulce şi neputrezitoare ştiţi că de la mine voao au fost dăruită, zidirea mea, ca să vă bucuraţi de dînsa şi denaintea voastră niciodată să nu să ia. Iar voi, căci n-aţi luat darul mieu şi căci n-aţi venit la masa mea să luaţi bucurie şi veselie, ci masa mea o aţi părăsit şi aţi mersu la masa focului celui nestinsu şi la viermii cei neadormiţi. Că şi aceia masă, zidirea mea, încă nu o am gătit voao, ci o am fost gătit călcătoriului mieu şi vrăjmaşului vostru, diavolului. Şi în focul cel nestinsu şi în viermii cei neadormiţi, cine v-au <230v> poruncit să întraţi, că eu nu v-am îndemnat să întraţi, nici am fost gătit voao, zidirea mea, ci am fost gătit tot călcătoriului mieu şi vrăjmaşului vostru, diavolului. Iar voao, zidirea mea, v-am fost dăruit bucuriia mea şi glasul îngerilor miei pentru voi l-am fost gătit, ca să vă veseliţi de glasurile lor şi de faţa mea cea dulce. Dar voi, făptura mea, căci v-aţi lepădat de faţa mea şi aţi iubit faţa satanii. Crez, ştiut-aţi voi că a mea zidire aţi fost, iar nu aţi fost a satanii. Şi eu mi-am vărsat sîngele mieu să vă izbăvescu de la faţa lui, şi iată că aţi fost izbăviţi. Dar apoi, de voia voastră căci aţi mersu iar la faţa diavolului şi căci aţi mersu de voia voastră în tartarul cel rece şi în vaetele cele neîncetate, unde iaste scrîşnirea dinţilor, iar glasul şi cîntările îngerilor miei voi le-aţi părăsit. Că ştiţi că nam gătit eu voao, făptura mea, tartarul cel rece şi vaete cele neîncetate şi scrîşnirei dinţilor, ci v-am gătit voao binele, care nu-l poate auzi omul cu urechile lui, nici îl poate socoti cu mintea sa, nici la inima lui n-au întrat, cum înşivă vedeţi acum ce am fost gătit voao. 
  Şi <231r> atunci cu multe blîndeţe şi cuvinte dulci va chema Dumnezeul nostru pre cei drepţi cătră dînsul şi le va zice aşa: „Veniţi la mine, moştenii miei, care aţi urmat tot cuvintelor [331] mele şi pre mine aţi iubit! Luaţi-că acuma darurile care vă le-am gătit!” Dar cu cîtă bucurie vor merge drepţii şi vor lua slavă de la Dumnezeul nostru! Deacii atuncea va zice şi celor păcătoşi: „Păsaţi de la mine, neurmătorii miei, carii n-aţi urmat niciodată cuvintelor mele, nici pre mine n-aţi iubit! Păsaţi întru întunerecul cel osebit şi în focul cel vecinic, care l-am fost gătit eu diavolului şi îngerilor lui, iubiţilor voştri, pre carii voi totdeauna i-aţi iubit şi voirilor lor aţi urmat. Că eu v-am fost izbăvit de faţa lor, iară voi i-aţi iubit. Pentr-aceia, deaca vreme ce aţi iubit faţa lor, iar voi lăcuiţi cu dînşii întru întunerecele cele osibite şi în tartarul cel rece în veci! Şi de acum să fiţi dăspărţiţi de mine în veci, şi să fiţi lipsiţi de toate bunătăţile mele, şi să nu mai vedeţi faţa mea în veci, ci să fiţi blestemaţi şi în toată vremea înfricoşaţi de faţa diavolului, că voi de a voastră <231v> bună voe l-aţi iubit”. Şi aşa vor merge drepţii în bucuriia Domnului său şi să vor bucura de-a pururea de faţa lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar noi, ceşti păcătoşi, vom rămînea blestemaţi ca să nu mai vedem faţa Domnului nostru, nici ale drepţilor lui. Atuncea să va dăspărţi Dumnezeu cu drepţii săi, iar noi cu multe lacrăme şi umilinţă vom striga şi vom zice: „Bucură-te raiule, că au întrat în tine Domnul tău cu drepţii săi! Bucuraţi-vă şi voi, drepţilor, priiatenii noştri, că acum ne dăspărţim unul de altul, şi noi cu multă grijă, iar voi cu multă veselie. Că într-această lume am fost toţi priiateni dinpreună; ci pentru căci aţi iubit pre Domnul nostru, pentru aceia astăzi vă chemaţi iubiţii lui Dumnezeu şi priiatenii lui şi vă veţi veseli de faţa lui în tot ceasul. Iar noi înşine ne-am pierdut şi ne-am lipsit de faţa lui şi de bunătăţile lui cele dumnezeieşti, care le-au gătit tuturor care-l iubescu, iar noi înşine ne-am dat satanii şi pre satana am iubit. Pentr-aceia şi Dumnezeu satanii ne-au dat”. Dar acum ce vom să răspundem şi ce vom să mai zicem, fără numai: <232r> „Dreptu eşti, Doamne, şi dreaptă iaste judecata cu carea ne-ai judecat. Că pentru volniciia noastră am dobîndit faţa satanii şi lăcaşul lui, şi de astăzi înainte nu vom mai vedea luminata faţa ta, şi din temniţile iadului de acum niciodată nu vom mai eşi”. Vai de noi, vai de noi! Că acum ne dăspărţim de faţa lui Dumnezeu şi de bunătăţile lui ne lipsim şi judecătoriul ne-au judecat, şi porţile ceriului s-au încuiat şi s-au pecetluit, ca să nu să mai ia binele drepţilor din mîinile lor niciodată. Iar pre noi, ceşti păcătoşi, ne va [332] acoperi focul cel iute şi întunerecul cel osebit. Şi s-au pus şi noao peceţi ca să nu mai eşim de acolo niciodată, nici să avem nici o mîngîiare. Că de am fi vrut să ne mîngîem, iar gurile noastre nu pot să înceapă să grăiască una cu alta, că s-au umplut de vaiete şi de focul cel de veci. Sau de am vrea să căutăm cu ochii unul spre altul, să ne mîngîem şi să ne îmblînzim, iar vederile ochilor noştri văd alte vederi şi nu mai pot căuta, că să orbescu de înmulţirea lacrămilor [232v] şi să înfricoşază de faţa satanii. Iar de am vrea să ne mîngîiem cu cugetul, ce mîngîiare va să fie cînd acea muncă n-are sfîrşit, fără numai plîngere şi vaete şi dureri. 
  Drept aceia, fătul mieu, Theodosie, şi voi, alţi fraţi toţi, aceia iaste pecetea cea adevărată: a celor drepţi întru bucuria cea de veci, iar a celor păcătoşi pecete iaste în iad, cu satana, în plîngerea şi în vaetele cele de veci. Deci, fraţilor, şă alergăm cătră Dumnezeul nostru şi să umplem voia lui, să iubim faţa lui, ca să nu ne dăzlupească de faţa sa cînd să vor pune peceţile şi să fim soţii păcătoşilor în iad, ca ceia ce au iubit faţa satanii. Ci să alergăm cătră Dumnezeu cu milostenie, cu pocăinţă, cu dragoste frăţească, cu curăţie şi cu rugăciuni curate şi să ne plecăm feţele pre pămînt şi să zicem aşa: „Pleacă-te, faţa mea, pre pămîntu, pleacă-te, că din pămînt eşti şi iarăşi în pămînt vei să mergi!” Iar mintea noi să ni-o înălţăm sus, cătră Dumnezeul nostru, carele iaste în ceriuri, cu multă plîngere şi umilinţă ca să urmămu <233r> Domnului nostru şi să zicem: „Milostiveşte-te spre noi, Doamne, milostiveşte-te, că am făcut rău şi multe păcate înaintea ta şi n-avem pre nimeni cu milă, fără numai pre tine, Dumnezeul nostru! Pentr-aceia alergăm cătră tine Doamne, Dumnezeul nostru, ca să ne milueşti”. Iar Domnul nostru iaste mult milostiv şi oricine merge cătră dînsul nu-l goneşte de la sine. Aşa şi noi, de vom merge cătră dînsul, nu vom fi goniţi, ci ne va da cămara sa cea bună şi ne vom îndulci de dînsul în vecii vecilor, amin. 
  Şi iar, fătul mieu, Theodosie, şi voi, iubiţii miei fraţi şi moşteni înmărăţiii şi domniei noastre, mai nainte de semnul peceţii eu am cerşut de la voi ertăciune, ca să ertaţi pre mine păcătosul de voi fi greşitu, sau vă voi fi dosădit cu aceste cuvinte ce am scris aici. Că pentru voi m-am silit şi m-am nevoit, şi acum, la sfîrşit, deaca sfîrşiiu, iar plecai faţa mea spre dragostea dumneavoastră. Că eu nu mă socotescu <233v> a fi vreun înţeleptu, sau să aibu minte desăvîrşită, sau să fiu cu vreo vrednicie întregu sau slujitoriu şi îngăduitoriu lui Dumnezeu, ci suntu mai păcătos decît toţi cîţi suntu născuţi [333] pre pămîntu. Şi înţeleş şi auziiu gura lui Solomon zicîndu: „Dă înţeleptului pricină, şi mai înţelept va fi”. Pentr-aceia şi eu, măcar de nu suntu harnic şi vrednic să arătu cătră voi atîta ostenele, iar dumneavoastră încă mai mult să adaogereţi bunătate cătră Dumnezeu şi cu dragostea cea dumnezeiască şi cu cuvintele lui să o umpleţi. Ca să împărăţiţi împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos în ceriu, a căruia iaste slava, cu tatăl şi cu duhul sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin. 

[334] <234r> XIII. RUGĂCIUNEA LUI IOAN NEAGOE VOIEVOD,CARE AU FĂCUT LA EŞIREA SUFLETULUI SĂU CĂTRĂ DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ŞI ERTAREA CAREA S-AU ERTAT DE CĂTRĂ COCONII SĂI ŞI DE CĂTRĂ COCOANE ŞI DE CĂTRĂ BOIARII SĂI CEI MARI ŞI CEI MICI ŞI DE CĂTRĂ ALTE SLUGI ALE SALE, DE CĂTRĂ TOATE. CU CUVINTE DE UMILINŢĂ

Slovo 29 
  Miluiaşte-mă, Iisusul mieu cel dulce şi Dumnezeul mieu, miluiaşte-mă! Că tu eşti înviiarea şi viaţa mea! Că acum eu întraiu în pomenirea morţii, că cu totul mă îmbrăcai în grijă, în tristăciuni şi în frică, cugetînd cum voi să mă întîmpin cu judecata ta cea înfricoşată şi sufletul mieu cel ticălos cum va trece prin vămile cele nefăţarnice. Şi văzuiu, Dumnezeul mieu, ceasul morţii mele apropiindu-se <234v> şi fuiu părăsit de toţi cîţi fuseră ai miei, şi-mi fu a călători pre calea cea de întristăciune şi să întru prin uşile strimtării. Şi după acea cale de întristăciune şi dintr-acele uşi strimte sau mă voi putea izbăvi, sau ba, ca să văzu şi eu faţa ta cea luminată, Dumnezeul mieu. Ci ştiu că după păcatele mele nu mă voi putea izbăvi, ci acum toată nădejdea mea pre tine puiu, Dumnezeul mieu, şi căzuiu cu faţa mea jos pre pămînt şi alergai cătră mila ta cea multă şi, strigînd cu glas de umilinţă şi cu lacrămi amari, ziş: „O, împărate a toate ţiitoriu, care ai făcut ceriul şi pămîntul, marea şi tot ce iaste într-însa, bunule şi iubitoriule de oameni! De tine să cutremură puterile cele cereşti, pre tine cîntă soarele, pre tine te slăveşte luna, ţie să roagă stelele, pre tine ascultă lumina, de tine să cutremură fărăfundurile, în voia ta fac izvoarăle apelor! Tu ai întinsu ceriul ca o piiale, tu ai întărit pămîntul pre ape, tu ai îngrădit marea cu năsip, <235r> tu ai vărsat suflere tuturor jiganiilor! Puterile îngerilor celor mai mari ţie slujăscu, cetele cele îngereşti ţie să închină, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cîte cu 6 aripi împrejurul tău zboară cu frică şi să acopere! 
  Că tu, fiind Dumnezeul cel nescris, cel făr’ de început şi negrăit, cu mila ta cea nespusă m-ai rădicat pre mine, săracul, din gunoi, cum zice prorocul, şi m-ai pus să fiu păstoriu şi învăţătoriu turmei tale. Iar eu, lenevosul şi nebăgătoriul de seamă şi nevrednicul, cu negrijirea mea nu am ferit porunca ta, nici am păzit ce mi-ai dat în seamă, ci am [335] rămas de turma ta şi nu i-am făcut nici un bine. Vai de mine, lenevosul că am pierdut turma ta! Dar acum, cu ce faţă mă voi arăta eu înaintea Dumnezeului mieu şi cu ce îndrăzneală voi căuta la tine, cînd eu, Doamne, sunt înaintea ta viţa cea pustie şi smochinul cel sterpu? Eu, Doamne, sunt zidirea ta. Spurcat-am, Doamne, zidirea ta, spurcat-o-am şi am întinat casa ta, şi n-am cuvinte curate să rog pre mila ta cea multă, nici poci rădica ochii miei, Doamne, în sus, să văzu înălţimea ceriului tău. <235v> Nu mîniia, Doamne, urgiia ta, pentru fărdelegile mele! Că de unde voiu putea eu, Dumnezeul mieu, să încep mai nainte şi să plîngu păcatele mele cătră mila ta? Că păcatele mele eu nu le poci socoti, că suntu ca stelele ceriului şi ca năsipul mării, care am făcut eu înaintea ta, stăpînul mieu. Ci însă, Doamne, eu sunt zidirea ta şi casa ta, pentr-aceia nu mă lăsa în mîinile satanii, nici să fiu încuiat în puşcăriile iadului, să nu să bucure satana de mine, zidirea ta şi robul tău NEAGOE. 
  Auzi, Doamne, într-acesta ceas şi pre mine, pre Neagoe, robul tău cel păcătos şi ticălos, nebăgătoriul de seamă şi neînţeleptul, cum ai auzit şi pre Iezechiia în ceasul morţii! Într-acelaşi chip auzi şi pre mine neharnicul, robul tău, că alt n-am cătră cine mai alerga, Doamne, fără numai cătră mila îndurării tale. Şi nu mă priimi ca pre Iezechie, ci ca pre unul din năemnicii tăi cei mai proşti.” 
  Şi aşa rugîndu-mă, ziş: „Bucură-te, stăpînă, Fecioară Maria, născătoarea lui Dumnezeu, sprijinitoarea şi ajutătoarea cea grabnică a creştinilor şi roagă pre Dumnezeu <236r> pentru mine. Bucură-te, cinstită şi făcătoare de viaţă cruce, dupre care au izvorît viaţă a toată lumea! Bucuraţi-vă, toate puterile cereşti, îngerilor, mai marii îngerilor şi vă rugaţi pentru mine! Bucură-te şi tu, cinstite proroace şi predtece, botezătoriul Domnului şi mărturisitoriul pocăinţei; roagă-te pentru mine! Bucuraţi-vă, apostolilor, mărturisitorii vestirii cei bune a lui Dumnezeu, carii aţi scos oamenii den înşălăciunea diavolilor cele întunecate şi i-aţi îndreptat cătră lumina dreptăţii şi vă rugaţi pentru mine! Bucură-te, frumoase raiule, care te pohtescu toţi cei ce au slujit bine lui Dumnezeu. Bucuraţi-vă, sfinţilor mucenici, care aţi pătimit pentru Hristos şi aţi luminat pren temniţe şi v-aţi ispitit cu sabii ascuţite şi nu v-aţi înfricoşat de fierăle cele groaznice şi cumplite, ci v-aţi luptat şi v-aţi nevoit să vă asemănaţi patemilor lui Hristos şi aţi luat cununile cele neputrede şi aţi dobîndit împărăţiia ceriului; ci, avînd îndrăzneală cătră Dumnezeu, rugaţi-vă pentru mine! <236v> Bucuraţi-vă, patriarşilor, sfinţilor, purtătorii [336] de Dumnezeu părinţi, carii aţi mărturisit pren cetăţi şi pren oraşe Sfînta Evanghelie şi pre Hristos aţi arătat, şi aţi luat daruri din ceriu şi lumina cea făr’ de înserare aţi cîştigat, rugaţi-vă pentru mine! Bucuraţi-vă, preacuvioşii lui Dumnezeu pustnici, carii aţi lăcuit prin pustii şi prin peştere şi postului şi privegherii v-aţi învăţat în sfintele lavre şi aţi îngăduit lui Dumnezeu şi n-aţi gustat din bunătăţile pămîntului şi cu dor mare v-aţi înaripat cătră Dumnezeu şi duhul cel sfînt au lăcuit întru voi şi v-aţi îndulcit de hrana raiului şi pohta voastră aţi umplut şi aţi umblat pe calea cea dreaptă, ca nişte ucenici ai lui Hristos! Pentru aceia vă rugaţi pentru mine. 
  Spăsiţi-vă şi voi, ceşti mai de apoi patriarşi şi preoţi, care aţi lăcuit pren oraşă în traiul cel curat a lui Dumnezeu şi aţi mărturisit cuvintele lui Iisus Hristos în toată vremea! Spăsiţi-vă şi voi, călugărilor, carii lăcuiţi în pustiile cele întunecate şi prin peştere şi prin <237r> propastii, între hierăle cele iuţi şi rele. Spăsiţi-vă şi voi, călugărilor carii lăcuiţi prin lavre şi prin mănăstiri, împodobitorii bisericilor şi îngăduitorii lui Dumnezeu! Spăsiţi-vă, împăraţilor, domnilor, carii sunteţi drepţi slăvitori creştini şi aţi vieţuit în frica lui Dumnezeu şi aţi umblat pre calea lui şi aţi împărţit milostenie şi cuvintele lui Dumnezeu le-aţi umplut şi le-aţi păzit! Spăsiţi-vă şi voi, boiarilor şi judecătorilor! Spăsiţi-vă şi voi, săracilor, şi voi, feţii miei şi fetele mele! Spăsiţi-vă şi voi, boiarii miei şi slugile mele cele credincioase, carii mi-aţi slujit bine! Spăsiţi-vă toţi şi rugaţi pre Dumnezeu pentru mine! Spăseşte-mă, Doamne, şi pre mine, pre Neagoe, robul tău cel lenevos şi ticălos.” 
  Aşa rugîndu-mă, eu văzui că mi să apropie ceasul cel de apoi. Deacii strigai cu glas de umilinţă şi ziş: Iată acum mi să apropie ceasul morţii, ci păsaţi de chemaţi pre iubiţii miei coconi şi pre dragile mele cocoane şi pre dragii miei boiari şi slugi”. Iar ei veniră toţi <237v> la mine şi stătură înaintea ochilor miei şi le ziş: „Veniţi, iubiţii miei şi dragii miei coconi, carii sunteţi ochilor miei mai luminaţi decît strălucirile soarelui, avuţiia cea scumpă şi comoara inimii mele! Că astăzi, feţii miei, vă dăspărţiţi de mine şi săriţi de la inima mea ca o scîntee cînd sare pre faţa apei mării, în adîncurile cele întunecate şi în valurile cele cumplite. Şi astăzi toate valurile mării s-au pornit asupra voastră; deci de astăzi înainte, feţii miei, cu care de acestea veţi să vă luptaţi întîi, cînd sunteţi acum ca acea scîntee, care fu zisă mai nainte? Iar eu, acum, odraslele mele, voi să vă învăţ, [337] precum zice Solomon: „Fiiule, priimeşte învăţătura tătîne-tău şi ascultă sfatul mîne-ta, ca să trăeşti în veci””. 
  Dreptu aceia, feţii miei, şi eu vă învăţ, mai nainte de toate, de acestea: să aveţi frica lui Dumnezeu în inimile voastre şi să vă fie sufletele curate, dinpreună cu trupurile, şi să iubiţi săracii şi mişăii şi să le faceţi milostenie şi să vă rugaţi lui Dumnezeu şi preacuratei lui maici cu tot de-adinsul, <238r> şi nu numai din gură, ci cu toată inima şi cu tot sufletul şi cu tot cugetul. Că Domnul Dumnezeul şi stăpînul nostru Iisus Hristos iaste bun şi îndurător şi milostiv şi cu mila sa va îmblînzi toate valurile mării, care sunt rădicate asupra voastră. Şi veţi trece cătră linişte cu bine şi cu blîndeţe, unde să vor unge trupurile voastre, şi veţi domni în lumea aceasta cu pace, iar sufletele vor dobîndi sufletescul bine cel de veci, cu cei ce au îngăduit lui Dumnezeu din veci şi pîn’acum. 
  Veniţi şi voi, turturiţile mele cocoane, iubitile pustiităţii, nu staţi departe de mine, ci vă apropiiaţi de mine! Că voi, cocoanele mele, de acum înainte sunteţi ca turtureaoa ceia ce să dăsparte şi-i piiare soţiia. Deacii, multă jale şi dor are pentru dînsa, şi niciodată pre copaci verde nu să pune, ci tot pre uscat, şi cînd va să bea apă, întîi o turbură cu degetele picioarelor şi atuncea bea. Şi niciodată inima ei nu mai dobîndeşte veselie. Aşijderea şi voi, cocoanele mele şi turturiţile mele, acum vă dăspărţiţi <238v> de mine şi cădeţi în grea sărăcie. 
  Veniţi şi voi, boiarii miei cei credincioşi şi slugile mele, carii mi-aţi slujit bine în toată viaţa mea şi luaţi astăzi aminte glasul gurii mele şi-l ascultaţi! Că astăzi traiul vieţii mele să sfîrşaşte şi ceasul cel de apoi mi s-au apropiat. Astăzi lumina ochilor miei, cu care în toată vremea priviiam spre lucrurile cele trecătoare şi spre slava cea deşartă a lumii aceştiia şi cu carii în toată vremea vă îmblînzeam, dragii miei, şi voi luaţi de la dînşii veselie şi bucurie, iată acum că apuseră, şi altă privire dobîndiiu şi de acum nu-mi mai iaste a mai privi spre voi cu veselie. Astăzi limba mea, cu carea de-a pururea vă îndulceam şi dinpreună cu voi petreceam şi ne veseleam, acum să amărî şi să încue şi de acum nici o vorbă dulce nu vă poate răspunde şi să vă grăiască. Astăzi frumuseţea feţii mele, care o spălam în băile cele calde şi în odihna cea bună şi în slavă dăşartă, acum toate întunecară. Şi urechile mele, cu care ascultăm vioarăle <239r> şi tobele şi surlele şi canoanele şi alte feliuri de veselii multe, acum să astupară. Astăzi anii miei şi zilele vieţii mele toate să sfîrşiră, carii i-am cheltuit în zadar în lumea aceasta, şi slava mea trecu [338] ca o umbră şi să uscă ca florile cîmpurilor. Astăzi mintea mea cea neînţeleaptă, cu carea niciodată n-am cugetat, nici am avut gîndu să mă gătescu de călătoriia aceştii căi, acum ce folos îmi iaste mie, celuia ce n-am făcut nici un bine înaintea Dumnezeului mieu celui bun? Întîi, că n-am avut dragoste cătră dînsul; a doao, pentru înşălăciunea aceştii lumi amăgitoare, care de-a pururea o iubiam; a treia, încă mai mult pentru dragostea voastră cea multă şi mare, că foarte mi-aţi fost dragi, iubiţii miei, cît am fost într-această lume înşălătoare şi mincinoasă. Iar ia mă înşală şi mă încungiură întunerecul, şi mă află această vreme de nevoe făr’ de nici un lucru bun, care să fi lucrat Dumnezeului mieu. Şi dragostea voastră cea multă, care aţi avut cătră mine, eu acum o cunoscuiu şi văz că foarte m-aţi iubit. Pentr-aceia nu-mi iaste <239v> atîta jale, căci mă dăsparţu de lumea aceasta, nici de avuţiia mea cea multă, cît îmi iaste pentru sufletul mieu (că nu ştiu unde va merge, şi n-are cine să-i ajute, făr’ numai ce să nădăjduiaşte acum spre mila lui Dumnezeu), iar alta pentru mila voastră. Că văzu ochii voştri plini de lacrămi şi inimile voastre acum sunt săgetate cu multă jale şi obidă pentru mine. Şi văzu, iubiţii miei, că de-ar fi vreo putere, voi mi-aţi folosi într-această vreme de nevoe şi toată viaţa voastră aţi da pentru binele mieu, ci nu puteţi nimic să-mi folosiţi, nici voi mie, nici eu voao. Că iaste vremea ceia să mă dăspăraţu eu de voi şi voi de mine şi aţi rămas dintr-această zi. 
  Şi de acum veţi începe a sluji altui domn, necunoscut şi strein, care nu va cunoaşte pre voi, nici voi pre dînsul. Deci, boiarii miei şi slugile mele cele dragi şi iubite, eu voi să vă învăţat şi de aceasta. Domnului sau stăpînului neştiut şi necunoscut, nevoe îi iaste a-i sluji sluga pînă îi va afla obiceaiul lui. Că sluga ceia ce îndrăzneşte cătră stăpînul neştiut şi necunoscut, aceia <240r> iaste ca omul cela ce să razimă pre frunza care pluteşte pre faţa apei. Deci cînd va să să apuce de dînsa şi să-i folosească, atunci să îneacă şi piiare. Aşijderea şi voi, pînă veţi afla firea şi obiceaiul domnului aceluia, multă minte vă trebuiaşte să aveţi. Că mintea iaste cap şi învăţătură dulce tuturor bunătăţilor şi sfîrşitul ei foarte iaste proslăvit. Mintea iaste avuţie şi comoară netrecătoare, care nu să cheltuiaşte niciodată. Mintea cea curată să urcă mai pe desupra cerurilor şi soleşte dreptăţile sufletului şi ale trupului înaintea atotţiitoriului împărat. Mintea iaste viiaţa priiatenilor şi împăcare fraţilor. Mintea trează iaste priiaten [339] mai bun şi mai cinstit împăraţilor şi domnilor decît toată avuţiia şi bogăţiia lor cea multă. Un bărbat înţelept mulţime de oameni stăpîneşte, iar un bărbat nebun şi făr’ de minte mulţime de oameni piiarde. Mintea cea bună iaste cercare înaintea domnilor celor necunoscuţi şi trup nevătămat şi faţă neruşinată şi neînfruntată, <240v> cum zice prorocul: „Cinstiţi înţelepciunea, ca să împărăţiţi în veci”. 
  Iată şi eu, cît am putut de am înţeles şi am priceput dăspre o parte, acum într-această vreme dă nevoe, atîta v-am învăţat, luminile mele şi slugile mele cele credincioase şi priiatenii miei. Ci d-acum voi n-aveţi a mai vedea pre mine, nici eu pre voi, şi încă şi trupul mieu acum să dăsparte de la voi şi de odihna voastră, care odihneaţi, şi va să meargă în pămîntu. Că din pămîntu iaste şi iar în pămîntu să va întoarce, după porunca lui Dumnezeu. Şi sufletul mieu încă va merge unde-şi va fi gătit, sau la bine, sau la rău. 
  Dreptu aceia, lumina mea şi slugile mele cele dragi, să nu uitaţi sufletul mieu dentru voi aşa curînd şi să fiu aşa de pripă nepomenit de voi sau de feciorii miei. Ci, de le va dărui Dumnezeu lor domniia în urma mea, într-această ţară, dar voi fi făcut şi eu voao vre un bine cît am trăit într-această lume cu voi. Că mie multă milă mi-au fost de voi şi de feciorii voştri. Ci dar vă va învăţa Dumnezeu şi pre voi să vă fie milă <241r> de sufletul mieu şi de coconii miei, cum îmi fu şi mie milă de voi şi de feciorii voştri în viaţa mea aceasta, cît lăcuim cu toţi dinpreună. Că de veţi uita voi sufletul mieu sau coconii miei, eu vă aduc aminte că vă veţi osîndi. Că după 40 sau 50 de ani şi pre voi, pre toţi, vă va acoperi pămîntul, ca şi pre mine acum. Şi să nu vă pae că acum mă dăsparţu de voi şi nu ne vom mai vedea, ci să ştiţi că iar vom să ne adunăm toţi la a doao venire cea înfricoşată a Domnului nostru Iisus Hristos. Însă atuncea nimeni nu va putea folosi unul altuia, nici eu voao, nici voi mie, ci care cum îi vor fi lucrurile, aşa-i va fi şi folosinţa. Şi de acum nu mai poci lungi cuvinte cătră voi că s-au apropiiat ceasul şi vremea sfîrşitului mieu, ci numai veniţi de vă ertaţi cu ertarea cea de apoi. 
  Veniţi şi voi, iubiţii miei coconi şi dragile mele turturiţe şi cocoane, că iată că voi să mergu pre calea ceia ce n-am mersu niciodată. Mergu la judecătoriul cel nefăţarnic, unde vom sta cu toţi într-o potrivă şi întocma, împăraţii şi domnii, <241v> boiarii şi slugile, bogaţii şi săracii, toţi vor fi într-un chip. 
  Deacii, sau să vor osîndi, sau să vor proslăvi fieştecare după lucru său. Pentr-aceia, eu de astăzi înainte nu mă mai [340] grijăsc de iubiţii miei coconi, nici de dragile mele cocoane, nici de boiarii miei cei credincioşi, nici de slugile mele, nici de avuţie, nici de rudenii, nici de podoabe sau de lucrurile cele dăşarte ale lumii aceştiia, nici de altceva de nimic, făr’ numai ce-mi iaste grijă de sufletul mieu şi acum voi trece prin vămile cele înfricoşate. 

  Spune-mi acum, ticăloase suflete, unde iaste domniia noastră, unde iaste muma noastră, unde suntu feciorii şi fetele noastre, unde iaste slava cea dăşartă a lumii aceştiia şi bucuriia ei? Unde suntu băile cele calde şi umplerea voii trupului nostru? Unde suntu grădinile noastre cele frumoase, cu mesele cele întinse şi cu cărnuri cu miros bun şi frumos? Unde iaste vinul, carele totdeauna veselea inima noastră? Unde suntu vioarăle şi tobele şi surlele? <242r> Unde suntu caii noştri cei frumoşi şi împodobiţi cu rafturi poleite şi cu şale ferecate? Unde suntu inelele noastre cele cu pietri scumpe? Unde sunt diadimele cele împărăteşti, care era împodobite cu mărgăritariu şi cu pietri de mult preţ? Unde sunt gurile hainelor împărăteşti? Unde iaste aurul şi argintul dintr-această lume, ticăloase suflete? Că pentru lăcomiia aurului şi a argintului tău şi a altora, care nu iubeşte Dumnezeu, tu te-ai dăspărţit de faţa cea dulce a Dumnezeului tău. Ci de acum temniţile iadului vor să te sature şi vei să auzi, o, vai de tine, sufletul mieu, în gheena focului celui de veci, că n-ai crezut niciodată că vei să mori şi să te dăsparţi aşa, sau de munca în care vei să te munceşti, ci ca un făr’ de moarte şi ca un orbu ai greşit lui Dumnezeu. O, lacome şi nesăţiosul mieu suflet, vai de mine! Au n-ai auzit glasul carele strigă în pustie, al lui Ioan Botezătoriul, care mărturisea cu glas mare <242v> şi zicea cătră toţi: „Carele vine dupre mine, acela iaste mai tare decît mine, căruia nu-i suntu vrednic să-i dăzleg încălţămintele. Acela vă va boteza cu duhul cel sfîntu, căruia îi iaste lopata în mîinile lui şi va rîni ariia sa şi va aduna grîul său în jicniţile sale, iar pleavele va arde cu focul cel nestinsu”. Iar tu, sufletul mieu, încă te-ai aflat pleave înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, iar tu, acum, pentru faptele tale, eşti înghiţire iadului şi focului celui de veci. 
  Vai de mine, sufletul mieu, vai de mine, într-acesta ceas ce gîndeşti? Ce seamă vei să dai, unde vei să te ascunzi, în ce peşteră vei să întri! Amar ţie, sufletul mieu, amar! Ce vom să facem acum, ce nădejde ai şi la cine vom nădăjdui, într-această vreme dă nevoe, să ne priimească, cîndu [341] noi n-am făcut nici un bine înaintea lui Dumnezeu, ca să ne ajute. Ci însă, Iisuse, Doamne Dumnezeul mieu cel dulce, pre tine mă nădăjduescu într-această vreme dă nevoe, să mă izbăveşti din focul cel nestinsu şi din tartarul cel rece, cum ai izbăvit pre Iona din maţele chitului. Şi ascultă, <243r> Doamne, rugăciunea mea cea necurată, cum ai ascultat rugăciunea Manasiei, cînd era încuiat de păgîni în boul cel de aramă. Că întîi să rugă cu rugăciune necurată idolilor, Artemidei şi lui Apolon şi lui Vaal, pînă la miezul nopţii, şi nu-i folosiră nimic; iar de la miezul nopţii el să trezi, ca cum ar fi fost beat şi nebun de vin, şi-şi întoarse dosul său cătră idoli, iar mintea şi gîndul şi-l rădică sus cătră Dumnezeu şi plînse cu lacrăme amară şi iuţi, zicînd: „Miluiaşte-mă, Dumnezeule al lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov!” Deci numai pentru această întoarcere, ce-şi întoarse faţa cătră Dumnezeu, iar dosul cătră idoli, tu, Dumnezeul mieu, într-acel ceas l-ai izbăbit din boul acela de aramă, dentru care era încuiat. Ci, cum izbăvişi pre Manasia dentru acea nevoe mare, aşa şi pre mine, ticălosul, mă miluiaşte Dumnezeu lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi nu după păcatele mele cele făr’ de număr, Dumnezeul mieu, ci după mila ta cea multă. Şi cum ai miluit pre Manasia, aşa şi pre mine mă miluiaşte, Dumnezeul mieu! Ascultă, Doamne, pre mine, ocaianicul şi streinul într-<243v>acestu ceas de nevoe, cum ai ascultat pre tîlhariul care fu răstignit pre cruce cu tine şi cătră tine strigă şi zise: „Miluiaşte-mă şi-ţi adu aminte de mine, Doamne, cînd vei veni întru împărăţiia ta!“ Şi numai cu un cuvînt fu priimit milii tale. Priimeşte-mă, Dumnezeul mieu, cum ai priimit vameşul şi curva, că curva puţinel plînse şi fu mîntuită. Dreptu aceia, şi eu auziiu bogăţiia milii tale şi cum că chemi pre toţi păcătoşii la tine, zicînd: „Cel ce va veni la ceasul cel dintîi va lua plată dreaptă, iar cel ce va veni după al treilea ceas să mulţumească milii tale, iar cel ce va ajunge după al şaselea ceas de nimic nu să va lipsi, iar cel ce să va lipsi pînă al noaolea ceas să să apropie cătră tine făr’ de nici o îndoială. Iar de va veni şi la al unsprăzecelea ceas, nimic să nu să teamă că s-au zăbovit. Că eşti iubitoriu de oameni şi priimeşti pre cel de apoi, ca şi pre cel dintîi, şi mîngîi pre cel de la al unsprăzecelea ceas ca şi pre cel din ceasul dintîi. Şi celuia dai, iar pre cesta-l dărueşti; şi lucrul îl cinsteşti şi ce iaste pus înainte lauzi. <244r> Drept aceia vor întra în bucuriia Domnului său şi vor lua plată şi cei dintîi, şi cei de apoi de la mila ta cea bogată. Într-acestaşi [342] chip priimeşte-mă şi pre mine, ticălosul, într-această vreme dă nevoe, şi să nu porneşti urgiia ta pre mine pentru negrijirea mea, căci nu m-am grijit să lucrez poruncilor tale din ceasul cel dintîi, nici de al treilea ceas nu m-am nevoit să mă grijăscu şi să umplu poruncile Dumnezeului mieu. Ci mă aflai la al şaselea ceas nefăcut nici un lucru bun, iar de la al noaolea ceas rămaş ruşinat de alţi lucrători carii au lucrat ţie, iar de la al 11-lea ceas eu mă trezviiu, ca dintr-un somnu greu al păcatelor, şi văzui pre cei ce ţe-au lucrat ţie de la ceasul cel dintîi şi de la al unsprezecelea ceas, că luară toţi de la tine bucurie, Dumnezeul mieu cel dulce! Iară eu nu mă aflaiu nici cu cei dintîi, nici cu cei de apoi să fiu lucrat ţie, Dumnezeul mieu, şi rămaş de soţiile mele şi mi să închiseră porţile ceriului şi mă dăsparţu de faţa ta, şi de acum nici o îndrăzneală nu mai am cătră tine, mîntuitoriul mieu, să mă rog. Că n-am făcut nici un bine <244v> sufletului mieu, ci eu însumi i-am fost vrăjmaş şi l-am ucis şi l-am dăzlupit de faţa ta cea luminată, şi de la mine nu mai aşteaptă el de acum înainte nici o folosinţă, ci numai ce să nădăjduiaşte sufletului mieu spre mila ta cea mare, şi tu să-l milueşti, Hristosul mieu! Şi nu pentru fărdelegile nebunii mele, nici pentru negrijirea mea, căci n-am grijit de poruncile tale, ci am grijit şi am lucrat tot diavolului. Că din dăstul îmi era cît am lucrat diavolului să fiu lucrat şi ţie, că aş fi fost miluit de mila ta cea multă. Iar eu nu m-am aflat să fiu făcut nici un lucru bun înaintea ta, ci căci am umplut tot voia diavolului, pentr-aceia fui lepădat şi rămas ruşinat de faţa ta, Dumnezeul mieu! Ci numai ce să nădăjduiaşte sufletul mieu pre mila ta, că tu singur eşti Dumnezeul cel milostiv şi mărturiseşti tuturor păcătoşilor, zicînd: „Tot cel ce va veni cătră mine nu-l voi scoate afară“. Drept aceia şi eu, ticălosul, alergu cătră tine, Dumnezeul mieu, şi să nu-mi plăteşti după mulţimea păcatelor mele, ci după mulţimea milii tale, Dumnezeul mieu, să mă priimeşti <245r> în cămara ta cea luminată, care iaste în ceriuri, netrecătoare şi neschimbătoare, niciodată, în vecii vecilor, amin. 
  
  Acum, trupule şi sufletul mieu, toată slava lumii aceştiia o am lăsat şi măreţele şi trufiia noastră o am părăsit şi să răsipiră de la noi ca un fum, cînd îl loveşte un vînt mare şi cu o ploae repede, de care noi nu ne temeam. Iar acum, o, suflete, noi rămasem pentru nişte griji ca acestea ruşinaţi şi batjocoriţi, că feciorii şi fetele tale nimic nu-ţi pot folosi, [343] numai ci cerem acum milă de la Domnul nostru Iisus Hristos şi ajutoriu de la preacurata a lui maică, zicînd: Milostiveşte-te spre mine, Doamne, Dumnezeul mieu, milostiveşte-te spre mine, Neagoe, robul tău, şi nu după nebunele mele păcate, ci după mila ta cea multă în care mă nădăjduescu eu, bunul mieu şi Dumnezeul mieu. Că înfricoşată iaste judecata ta, Doamne, îngerilor a-ţi sta înainte, oamenilor a să aduna, cărţilor a să dăşchide, lucrurilor şi faptelor a să întreba, gîndurilor a li să lua seama. Atuncea ce judecată va fi mie, celui ce sunt zămislit în păcate? <245v> Cine-mi va stinge văpaia focului? Cine-mi va lumina întunerecul, de nu mă vei milui tu, Hristosul mieu, cela ce eşti iubitoriu de oameni? Ci acum într-această vreme dă nevoe, eu la tine cazu, Hristosul mieu, să mă mulţumeşti pre mine, pre Neagoe, robul tău cel neharnic şi nebăgător în seamă. Că eu am spurcat trupul mieu şi am întinat zidirea ta şi m-am însărcinat cu lenea cea făr’ de măsură, şi nici vreun bine sau vreo milostenie n-am făcut pentru numele tău cel sfînt. 
  O, amar ţie ocaianice şi ticăloase Neagoe, căci ai lăcomit spre avuţie! Au doar n-ai auzit, nici ai înţeles cuvintele prorocului, care au zis: „Strînge şi nu ştie cui strînge?” Ci acum încă le cunoşti, şi le vezi că suntu adevărate, iar mai nainte tu n-ai vrut să faci milostenie din avuţiia ta săracilor şi iată că vor să o ia alţii şi să o răsipească, carii nu o au cîştigat. Iar de ai fi lucrat voei lui Dumnezeu, avuţiia ta o ai fi împărţit săracilor, după cuvîntul domnului nostru Iisus Hristos, care mărturiseşte în Sfînta Evanghelie zicînd: „Cel ce-şi va ascunde avuţiia sa în pămînt, veni-vor furii şi o vor fura şi moliile o vor mînca, <246r> iar cel ce o va trimite întru împărăţiia ceriului, fii-va jertvă vie şi nevinovată“. Iar de ţi-e voia să ştii în ce chip ţi-i trimite avuţiia întru împărăţiia ceriului, tu ascultă pre fericitul Ioan cel cu rostul de aur zicînd: „Îngroapă-ţi avuţiia ta în pîntecile săracilor, celor ce sunt flămînzi şi setoşi, pre carii mărturiseşte Domnul nostru Iisus Hristos, de zice că suntu fraţii lui”. Deacii, deaca vei îngropa avuţiia ta în pîntecile săracilor, furii nu o vor fura, nici moliile nu o vor mînca, ci te vei afla pentru dînsa fiiu adevărat împărăţiei ceriului, unde iaste veseliia şi viaţa cea netrecătoare şi neschimbată în veci, amin. 
Sfîrşitul Învăţăturilor lui Ioan Neagoe Voievod. 

[345] <43r> CUVÎNT DE ÎNVĂŢĂTURĂ AL BUNULUI CREŞTIN DOMN NEAGOE VOIEVOD, DOMNUL UNGROVLAHII, CĂTRĂ 2 SLUGI CREDINCIOASE ALE SALE ŞI DRAGI, CARELE SE LEPĂDARĂ DE LUME ŞI SĂ DEDERĂ VIEŢII CĂLUGĂREŞTI
  Laud nevoinţa, fericesc pre cela ce iaste grăbitoriu întru bunătăţi. Bună cuvîntare cu adevărat ţie, suflete, şi sfinţire, după cum zice apostolul: „Cîţi să poartă de duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu” şi slujitorii Sfintei Troiţe. Deci şi voao să vă dea Dumnezeu tărie. 
  Ţie, fătul mieu Iosafe, că eu, fătul mieu, aveam mult gînd şi cuget bun spre tine, să te miluesc şi să te cinstesc, iar tu, fătul mieu, ai părăsit cinstea mea, şi mila, şi odihna. Dirept aceia, Domnul Dumnezeu să-ţi dea cinste întru împărăţiia ceriului şi odihnă cu cei ce au plăcut lui. 
  <43v> Iară tu, fătul mieu Varlaame, chieile domnii mele şi cămara mea era în mîinile tale; iară tu te lepădaşi de cheile mele şi cămara mea o ai năpustit. Dirept aceia, să mi-ţi deşchiză Domnul Dumnezeu cămara ceriului, şi să mi-ţi fie uşile deschise şi neoprite, unde sunt vămile cele înfricoşate în văzduh. 
  Că se nu vă pae, feţii miei, că aţi făcut lucru mic, ce aţi făcut lucru foarte mare şi mult Domnului nostru, lui Iisus Hristos, şi multă bucurie iaste acum în cer de fapta voastră. Dirept aceia, feţii miei, priveghiaţi şi vă rugaţi Domnului zioa şi noaptea, că aceasta iaste bucuriia Domnului nostru Iisus Hristos şi a puterilor celor cereşti, iară diavulului şi slugilor lui rana cea mare. Ce mult să vă păziţi, feţii miei, de satana, şi de cursele lui, şi de spurcaţii lui îngeri, şi de ale lui scîrnave cugete şi gînduri. Că această bucurie ce aţi făcut voi Domnului Hristos, mare necaz şi dosadă aţi făcut pîngăritului aceluia duh – şi iaste meşter şi domirit spre răutatea fiirei şi neamului nostru cestui omenesc. Că, dentîiu făcu Dumnezeu pre om, adecă pre Adam, pre chipul său şi-i dede pricepere, şi-l puse să împărăţească şi să biruiască toate cîte era făcute pre <44r> pămînt şi paserile ceriului, şi-i dede poruncă şi învăţătură den gura sa, şi-i dede raiul în seama lui. Iară duşmanul nostru, satana, să îmbracă în trup de şarpe, şi merse de şopti cu meşteşugu la urechia Evei, şi-i zise să mînce den pomul care poruncise Dumnezeu să nu mănînce, nici să să atingă de dînsul. Deci ia luo de mîncă şi dede şi lui Adam de mîncă, şi să înşălară, socotind că vor fi dumnezei [346] – că aşa-i amăgise şi-i înşălară satana. Decii fură goniţi den raiu şi den dulceaţa şi din răpaosul lui. Ce încă şi aceasta de se o ştiţi şi să o socotiţi, feţii miei: că Adam nu era născut den păcate, dupe cum suntem noi, ce era zidit de însuşi Dumnezeu, şi iată că-l înşălă sămănătoriul de păcate, adecă vrăjmaşul nostru, diiavolul. 
  Dirept aceia, feţii miei cei dragi, socotiţi aceasta şi vă păziţi în toată vreme pentru mîntuirea voastră, ca se nu vă întoarcă acel vrăjmaş dentr-acest lucru bun ce aţi început şi l-aţi pohtit, şi să mîniaţi pre stăpînul cel bun şi milostiv, Dumnezeu. Că sluga carea ştie voia şi pohta stăpînului său şi nu o va face, acela va fi mult căznit şi aruncat în temniţă, iar sluga carea nu ştie voia şi pohta stăpînului său, nu va fi bătut mult. Iar diavolul <44v> totdeauna îndeamnă să facem păcate; ce se nu vă pae că veţi birui pre spurcatul acela cu tăriia voastră sau cu lucrul ce aţi făcut, ce numai cu ajutoriul Domnului Iisus Hristos. 
  Dirept aceia, feţii miei, să mi vă sculaţi noaptea, în vremea ceia ce se odihnesc şi pasările ceriului şi peştii apelor, şi să mi vă rădicaţi mîinile spre cer, cu rugăciuni cătră milostivul Domn şi stăpîn Iisus Hristos şi cu lacrămi şi cu suspini să strigaţi, zicînd: „O, Doamne, împărate atotţiitoriule, noi suntem zidirea ta; ce nu lăsa pre noi, zidirea ta, să fim batjocora satanii!“ Şi, aşa, Domnul Hristos, fiind bun, nu va lăsa pre voi, zidirea sa, să fiţi de rîsul satanii, ce vă va milui şi vă va îngrădi cu mila lui, şi veţi călca pre acel şarpe cumplit supt picioarele voastre. 
  Şi, mai întîiu de toate, feţii miei, să aveţi între voi încuibată cu dragoste frica a lui Dumnezeu. Că frica a lui Dumnezeu iaste mumă tuturor bunătăţilor. Că den frica a lui Dumnezeu să naşte postul, iară den post curăţiia, iar den curăţie rugăciune, iară rugăciunea naşte smerenie, smerenia naşte dragostea, iar dragostea toată legea şi proorocie razămă. Cum iar mărturiseşte apostolul şi zice: „Măcar şi trupul de l-am da să-l arză, <45r> şi să n-avem dragoste, nici un folos nu ne va fi”. Deci lucrul acesta lucrează şi face cununi celora ce l-au dobîndit, care sunt gătite de Domnul nostru Iisus Hristos, să dea celor ce-l iubesc, cîndu va veni să judece zidirea sa, de la Adam, omul cel dentîiu, şi pînă astăzi, şi pînă în sfîrşit. 
  Dirept aceia, feţii miei, priveghiaţi şi vă păziţi, să nu cumva să fiţi lipsiţi de acele cununi, că voi sunteţi via Domnului Savaoth şi pomul cel bun, care-şi dă roada la vremea sa. Deci, feţii miei, privighiaţi ca, cîndu va veni Domnul viei, [347] să afle pomul său cu rod şi înflorit şi cu poame. Deca-l va afla înflorit şi cu poame, lui îi va fi milă de dînsul şi-l va îngrădi şi-l va păzi de paserile cele rele şi zvăpăiate. Iar de va afla pomul său făr’ de roadă şi neînflorit, el îl va urî şi va sparge şi gardul numaidecît, şi va slobozi la dînsul paserile cele rele şi cumplite, şi-l va tăia den pămînt, şi-l va dăzrădăcina, şi-l va arunca în matca focului celui de veac. 
  Pentr-aceia, feţii miei, mi vă păziţi, cînd va veni Domnul Iisus Hristos, ca se nu vă afle ca pre pomul cel fără de rod, ca se nu vă năpustească în groaza şi în spaima îngerilor celor drăceşti şi să nu vă arunce afară, peste gardul viei, că pre acea viţă, şi în propastii, şi <45v> în foc, şi să nu lăcuiţi şi voi cu îngerii drăceşti cei groaznici. Ce se mi vă aflaţi ca viţa cea bună, cu rod bun şi înflorit, şi să fiţi îngrădiţi şi miluiţi. 
  Şi să nu vă fie nădejdea numai pre post făr’ de rugăciune, sau spre rugăciune făr’ de post, sau pre post şi pre rugăciuni făr’ de plecată smerenie, ce se fie acestea toate lipite şi împreunate. Căce că cununa, de ce se învrîstează cu de tot feliul de flori, deci iaste mai frumoase. 
  Dirept aceia vă aduc aminte, feţii miei, să amestecaţi postul cu ruga, şi cu post, şi plecată smerenie, şi cu dragoste; iar Domnul nostru Iisus Hristos va amesteca toate bunătăţile în cununile voastre. Că corabia carea o loveşte vîntul în mijlocul mării, şi de-i va fi funea împletită numai într-o viţă, iar vîntul o bate şi o clăteşte pîn’ rumpe funea, deaciia corabiia să îneacă afund şi să cufundă; iar corabia căriia îi iaste funea împletită în multe viţe, pre aceia, deaca o bate vîntul, iar viţele să ajută una cu alta, şi nu o poate rumpe, ce o scoate den fund şi den adînc, şi nu-i iaste nimic. 
  Dirept aceia vă zic, feţii miei, să mi vă îngrădiţi cu dragostea lui Dumnezeu şi mintea să mi vă fie sus cătră Dumnezeu. 
  Că mintea iaste steagul trupului şi, pîn’ stă steagul la războiu, tot iaste <46r> războiul acela nebiruit şi nepierdut, iar deaca cade steagul, războiul iaste biruit, şi nu ştie unul pre altul cum piere. Aşijderea şi omul: pîn’ îi iaste mintea cătră Dumnezeu, el iaste ca oastea ceia ce-i stă steagul neclătit şi nu piere, iar omul ce nu-şi rădică mintea cătră Dumnezeu, el iaste ca oastea ceia ce-i cade steagul, şi-i iaste trupul aruncat în tunerecul cel împîclat şi în focul cel vecinic. 
  Dirept aceia mi vă zic, feţii mei, să vă aflaţi de pururea cu minte şi să vă păziţi de înşălăciunea satanei, că lui îi iaste mare năcaz şi dosadă de acest lucru al vostru ce aţi făcut. Şi aşa, să ştiţi că cum să bat valurile mării, aşa să [348] bate diavulul cu cugetele sale cele spurcate pentru voi. Iar de va vedea că nu poate isprăvi nimic nici aşa, el va meşteşugi şi va îndemna, şi va rădica asupra voastră oamenii care va părea voaă că sunt mai buni între alţi oameni, preoţi şi călugări. Şi aşa, vă vor dosădi călugării şi vor vrea să vă slăbească postul şi ruga, şi vor zice: „Pentru ce faceţi mai mult decît noi?”, şi încă şi cu urîciune mai mult vă vor urî, cît nu va putea ajunge la firea omenească. <46v> Iar voi, feţii miei, să ştiţi că acelea arătări ale lor nu vor fi de la dînşii, ce vor fi vrajbe şi arătări dievoleşti. Sau, măcară de vor zice oamenii, sau va veni gînd sau cuget la inima voastră, socotind pentru ce vă chinuiţi trupul vostru cu post, că „deaca va da Domnul zile şi viaţă, atuncea la îmbătrîneţe ne vom posti” – acelea vorbe şi acelea gînduri să nu le credeţi, că să ştiţi adevărat că sunt unile sfaturi ca acelea tot ale împiedecătoriului nostru, ale diavolului, că bătrîneţele, cîndu vor veni, vor veni slăbiciune, şi cu slăbiciunea va veni şi moartea. Că Domnul caută de la tot omul după cît îi iaste puterea tării lui, iară mai mult nu cere. 
  Aşijdirea şi voi, feţii miei, pînă puteţi, faceţi nevoinţă, iar cînd nu veţi putea, Dumnezeu ştie de aceia că nu puteţi, ce nu va cere de la voi mai mult, ce numai împotrivă – ca şi omul. Că omul pîn’ iaste tînăr şi poate, el se grijeşte şi strînge. Deci, la bătrîneţe, de mai are putere a strînge, el mai strînge, iară deaca n-are, îi iaste destul ce au strîns la tinereţe. 
  Dirept aceia, feţii miei, pîn’ sinteţi tineri, voi vă grijireţi şi strîngeţi, ca de vă va ajunge oarecînd bătrîneţele şi veţi slăbi, iar Dumnezeu va şti de aceia că n-aveţi putere, ce veţi avea ce aţi strîns la tinereţe – însă nu altă strînsore, ce bunătăţi, sufleteşti şi o vor ajunge la bătrîneţe, iar de vă va ajunge moartea în tinereţe, ce se zice nevoinţa spre Dumnezeu, fericiţi veţi fi. Aşa priveghiaţi, cu postul şi cu ruga şi cu smerenie, pentru că ruga şi postul şi smerenia iaste un lucru mare. 
  Iată că vă arăt, feţii miei, ruga şi postul şi smerenia cît iaste de mare şi de puternică. Că Moisi cu postul grăi cu Dumnezeu Savaoth în muntele Sinai, faţă făţis, ca cum ar grăi cineva cu o soţie a lui, şi trecu pren fundul mării ca pre uscat. Ilie proroc cu postul încuie ceriul de nu ploo trei ani şi şase luni, şi-l sui Dumnezeu cu căruţa de foc la ceriu. Pavel apostol cu ruga şi cu osteneala trupului să sui cu trupul pîn’ la al treilea cer şi acolo auzi graiure nespuse, de care [349] nu iaste cu putere a grăi omul – însă zice că au auzit numai de o parte. 
  Vedeţi, feţii miei, cît iaste de mare tăria postului şi a smereniei şi a rugăciunei? Aşa mi vă nevoiţi şi voi, să auziţi acele glasure, care au auzit şi Pavel apostol. Şi să nu vă despărţiţi de dinsele, <47v> că vă va fi multă jale deaca vă veţi deslupi de dinsele şi veţi fi necăjiţi şi nemiluiţi. Şi încă să vă feriţi să nu cumva să auziţi glasul cela ce-l auziră cele cinci fete, care striga din afară, pre ginerile Domnul Hristos, de zicea: „Doamne, Doamne, deşchide-ne!”, iar el să vă răspunză, zicîndu: „Adevărat, nu vă ştiu!” 
  Dirept aceia, feţii miei, vă păziţi de acel glas, să nu-l auză urechile voastre, că cela ce aude glasul acela, mult plînge şi să tînguiaşte foarte cu amar, şi nimea nu-i foloseşte. Şi iară, să mi vă fie mintea şi cugetul cătră Dumnezeu, în toată vremea, zioa şi noaptea, cînd va veni Fiul omenesc să judece zidirea sa de-nceputul lumiei, cum să vor arăta atuncea soţiile voastre, ceia ce au fost obiditi şi scîrbiţi în ceastă lume pentru direptate, şi cu cîtă podoabă vor veni atuncea ceia ce au purtat pre duhul cel sfînt într-înşii pentru nevoinţa lor. Şi atuncea vor veni cetele cele de mucenici, carele şi-au vărsat sîngele pentru Hristos, de-şi vor lua cununile cele împletite şi înfrîmseţate. Aşijderea şi direpţii, şi cei ce au lucrat pre voia lui Dumnezeu acestea vor dobîndi. Şi va împărţi pre cei direpţi den cei păcătoşi, cum împarte <48r> păcurariul oile den capre, şi va pune pre cei direpţi de-a direapta, iară pre cei păcătoşi de-a stînga. Şi atuncea cu multă dulceaţă va grăi celor de-a direapta lui şi le va zice: „Veniţi cătră mine, toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, să vă dau răpaos!“ Şi vor întra atuncea în bucuria Domnului lor, tot cete, cete: apostoli, proroci, mucenici şi gloatele de preapodobnici. Şi drepţii atuncea vor luoa cineşi roada sa ce au sămănat şi ce rău au pătimit şi au răbdat într-acest veac. Atuncea vor mînca roada osteninţilor lor şi va plăti Domnul tuturor după osteninţele lor. Atuncea să va umplea gura lor de bucurie şi inimile lor de veselie nespuse. Auziţi ce răspunsu va răspunde celor de-a stînga, că le va zice: „Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, unde iaste gătit diavolului şi îngerilor lui, pentru că n-aţi ascultat învăţăturile mele!” 
  Decii mi vă zic, feţii miei, să nu cumva să rămîneţi de soţiile voastre, cum zice Ioan Lestvicinic: „Să alergăm feţii miei, să alergăm, pîn’ iaste vremea de alergat, pentru că am rămas de soţiile noastre cele bune”. 
  De acum să ne întoarcem iar la cuvîntul cest mai de-ndărăt. Atunci să va strînge ceriul ca o trîmbă şi stelele [350] vor cădea şi soarele va <48v> întuneca şi nu va da lumina sa. Atuncea să vor deşchide ceriurile şi îngerii vor alerga înaintea lui, strigînd: „Iată că vine ginerile!“ Şi atuncea să va cutremura tot pămîntul de faţa lui, ca apa mării. Şi atuncea va fi o turmă şi un păstor şi să vor bucura toţi drepţii, dempreună cu îngerii la un loc, în bucuria Domnului lor. Şi amar celor ce să vor lipsi de acea bucurie, că vor rămînea trişti şi ruşinaţi şi vor fi daţi în mîinile celor îngeri nemilostivi şi ale dracilor celor negri şi groaznici! 
  Luaţi aminte, feţii miei, şi socotiţi cîtă obidă şi jale va fi atunci în inimile noastre şi dencătroo vor începe a ne bate mai nainte şi a ne lovi preste obraz, încă a ne zmulge şi părul! Şi cîte lacrămi vor cură atuncea den ochii noştri! Socotiţi suspinile, de ce moarte vom povesti, sau de ce nevoe! Căci că, de va omul să facă milostenie, iar vrăjmaşul nostru, diavolul, totdeuna împiedecă ca se nu miluiască, şi-i sunt urîte toate bunătăţile şi lucrurile lui Dumnezeu. Dirept aceia, feţii miei, în toată vremea să vă aduceţi aminte de acel dor şi pohtă, ce fu zis mai sus, şi de tînguirile şi obida cea mare. <49r> Ce mai bine să vă obidiţi şi vă rugaţi şi se suspinaţi aici. Iar întru împărăţiia ceriului voi să mi vă mîngîiaţi şi să mi vă veseliţi, şi să mi vă postiţi aici. Iar Domnul nostru Iisus Hristos să mi vă sature denpreună cu cuvioşii săi, că toate nevoinţele şi îndreptările, feţii miei, sunt aici. Ce tîrguiţi pînă stă tîrgul, de nu se sparge, faceţi neguţătoriile ce se zice, pînă iaste sufletul în trup. Iară deaca să va sparge tîrgul, adecă deaca să va deslupi sufletul den trup, decii nice o îndreptare nu se mai poate isprăvi. 
  Aşijdirea şi voi, feţii miei, în loc de rîs şi de bucurie, pîn’avem vreme, adaogeţi plîngerea şi întristăciunea, ca nu cumva, apoi să plîngeţi în temniţele iadului şi să nu folosiţi nimic. 
  Şi încă vă mai rog şi vă învăţ, dragii miei fii şi coconii miei, carii v-am născut pren duhul sfînt, să nu cumva să vă slăbească oamenii, că vor zice că de bucate şi de osteneală dreaptă nu iaste păcat, că toate lucrurile satanei satanei să ijdărăsc den bucate şi den băuturi, adecă <49v> den lăcomie. Că şi Adam nu greşi într-alt chip, nici pentru altceva, ce numai pentru lăcomia şi pentru neascultarea-însă pohti mai vîrtos a fi Dumnezeu, şi aşa să înşelă. Drept aceia fu gonit den hrana raiului. 
  Deci, feţii miei, trupul omului iaste ca focul, iar mîncarea cea peste măsură iaste ca lemnele, ce cît bagi lemne în foc, [351] atîta se aţîţă şi să aprinde focul mai mare şi arde – cum zice unul din sfinţii cei mai mari; iar de bagi lemne puţine, şi focul arde mai încet. Într-acelaşi chip iaste şi trupul omului: cînd mănîncă mult fără măsură, el să încinde ca şi focul. Dirept aceia, mi vă nevoiţi cu postul şi cu rugăciunea, să vă smeriţi trupul. Că toate bunătăţile de la post izvorăsc. Iar Domnul nostru Hristos nimic nu iubeşte ca trupul omului, ca şi cum iubeşte stupul albinele în fagurii săi cei cu miare. Iar şi stupul, măcară deşi iubeşte şi pohteşte pre albini în fagurii săi, iară ele, deca fug de fum, năpustescu <50r> fagurii şi fug, şi-i lasă pustii. Aşijdirea şi duhul sfînt fuge de cugetele cele spurcate. 
  După aceia, feţii miei, de va vrea Dumnezeu să mă împreune cu voi, cîte voiu şti, noi vom vorbi şi mi-o voiu învăţa, iară nu den mintea mea, ce den învăţătura Domnului Dumnezeului Iisus Hristos. Însă, feţii miei, Iosafe şi Varlaame, tot să mi vă aduceţi aminte şi de mine, nechibzuitul şi lenevosul, că, cu adevărat, eu sunt viţa cea rea, carea nu face rod, şi oaia cea rătăcită şi pierdută în propastie şi în surpăturile cele adînci, şi dăspărţit den turma Domnului nostru Iisus Hristos, şi sunt încungiurat de fierăle cele rele, şi zvăpăiose, şi mîniose, şi cu dinţii ascuţiţi, şi slobozesc den ochi scîntei ca fulgerul. 
  Dirept aceia, feţii miei, mi vă rog să pomeniţi şi pre mine în sfînta voastră rugăciune şi nu uitareţi pre mine, cela ce sunt oaia cea rătăcită şi tatăl vostru, ca se priimească şi pre mine, păcătosul, Domnului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunea voastră <50v> cătră turma sa. Însă nu ca pre îngăduitorii săi, nici ca pre voi, feţii miei, ce ca pre unul den argaţii cei mai proşti. Iară de mi se va întîmpla moarte mai naintea voastră, voi să-mi fiţi iertaţi, şi voi, dragii miei, încă să mă iertaţi, ca, pentru voi, să dobîndesc milă şi odihnă în zioa judecăţii, cu ruga preacuratei fecioară şi a noastră stăpînă Mariia şi cu ajutoriul sfinţilor, cîţi au slujit Domnului bine den veci. Amin. 

ALTĂ ÎNVĂŢĂTURĂ, ASEMENE CEŞTIIALALTE 
  Cu adevărat, ale rădăcinii cei bune, bune sunt şi odraslele, şi din curtea cea sfîntă şi fii sfinţi vor ieşi, şi de nu va fi cetatea împăratului sfîntă, nici fii nu vor ieşi sfinţi. Ce, cela ce iaste de dar, dar să i să dea; cela ce iaste de mertic, [352] mertic să i se dea; cela ce iaste de cinste, cinste să i se dea; cela ce iaste de miluit, să-l miluieşti; şi cine iaste de a-i fi ieftin, ieftin să-i fie. Ce tu, fiind luminat, şi fiii tăi sunt luminaţi; tu fiindu iubitoriu de Hristos, şi fiii tăi vor fi iubitori de Hristos. 
  Preaiubitul mieu Ioasafe, tu ai fost lumina ochilor miei şi lumînarea cea prea luminată a inimii mele. O învăţătură oarece mi-ţi <51r> scrisesem să te înveţi de la mine; ce Domnul nostru Iisus Hristos să mi te priimească şi să mi te înveţe, cu ugodnicii săi, întru împărăţiia ceriului. Deci această învăţătură acum eu n-am cum o trimite, ci o voi trimite unde-ţi va zăcea trupul. 
  Şi iar voi, sfinţi părinţi, carii vă veţi afla a lăcui la acel loc, una, pentru voia Domnului nostru, lui Iisus Hristos, alta, pentru voia voastră, am grijă a milui acolea şi a întări, ca să nu zacă acel trup sîngur. Şi oare ce va trebui la acel loc, măcar odăjdii, măcar bucate, măcar fieştece, eu am a mă osteni ca se aibă acel loc de toate den destul. 
??

??

??

??